Randall Frakes — Terminator vol.1

Randal Frakes 
VV. H. Wisher 


Randall Frakes 
& 


W.H. Wisher 


atO f 


Viitorul a apărut pentru a distruge prezentul. Anul 2029, timp 
al întunericului, spaimelor, războiului, a născut cea mai cumplită 
maşină a morţii. Acesta este... TERMINATOR. 


Pentru James Cameron primul care l-a văzut pe Terminator 
ieşind din foc. Mulţumirile noastre lui Fred Klein şi Dave Stern de 
la Bantam pentru răbdarea şi bunul lor gust. 


Ziua Întâi 
Los Angeles, California Observatorul din Parcul Griffith 
Vineri - ora 3.48 


„Istoria a murit” scrijelise cineva pe unul din pereţii de stuc 
ce înconjurau observatorul luminat de lună. Poate că aceste 
cuvinte fuseseră scrise de un student aflat în toane proaste, sau 
poate că fuseseră scrise cu un spray colorat de un membru al 
bandei din cartier care îşi începuse ritualul obişnuit de marcare 
a teritoriului printr-o găselniţă cu iz literar. Sau poate fusese 
trasată acolo de cineva care ştia că acesta este adevărul. 
Clădirea cu trei cupole era cufundată în tăcere, luminată numai 
de un glob palid gălbui aflat deasupra uşii de cupru şi sticlă de 
la intrare. Terenul din jur era destul de curat, îngrijit de paznicii 
parcului cu conştiinciozitate, totuşi pe alocuri se zăreau 
grămăjoare mici de gunoi, învârtindu-se prin parcarea mare şi 
aruncate de vântul de martie în zidurile scorojite. 

Cândva, acest observator reprezentase o fereastră de lucru 
prin care se cerceta cosmosul. De când fusese construit, 
astronomii cugetaseră la mersul secular al ceasului cosmic din 
cer, scrutându-l din înălţimea dealului. Acum, lucrul acesta era 
aproape imposibil, din cauza păienjenişului strălucitor al 
iluminatului artificial din Los Angeles, care făcea să pălească 
stelele. Norii emanaţi de instalaţiile industriale şi gazele 
provenind de la circulaţia autovehicolelor adăugau, în plus, un 
strat de nori aproape opac şi constant care contribuia şi el la 
frânarea activității telescoapelor, aflate într-o stare de 
somnolenţă aproape totală. 

Cu timpul, observatorul se transformase într-un planetariu, 
boltele cupolelor reflectând acum stelele proiectate dintr-un 
aparat; evident, acestea nu erau decât o amintire îndepărtată a 
originalelor lor. 

Cândva un centru universitar de cercetare, observatorul 
devenise acum ca şi Disneylandul, un loc pentru turişti şi pentru 
excursiile în aer liber organizate cu elevii din clasele de ştiinţe; 
de când îi fusese adăugat şi Laseriumul - o încăpere în care raze 
laser desenau un număr infinit de modele pe boltele arcuite în 
ritmul muzicii rock - era şi un loc de popas pentru elevii de liceu 


în căutarea unei alternative în locul cinematografului în aer liber 
în care puteau intra cu maşina şi concertele de muzică rock. O 
altă atracţie era panorama oraşului Los Angeles privit din 
parcare. În cele treizeci sau patruzeci de zile pe an când aerul 
era mai limpede - şi uneori devenea mai limpede ca aerul de la 
munte, cu umbre fine ca lama de cuţit - perechile de tineri se 
opreau după ultima reprezentaţie de la Laserium, ca să admire 
un spectacol de umbre şi lumini ceva mai static, dar la fel de 
tulburător, până când geamurile maşinilor se abureau şi alte 
simţuri decât cel vizual câştigau în importanţă, devenind 
preponderente. 

Chiar dacă nu aveai o întâlnire, vederea care se desfăşura în 
faţa ochilor de acolo, de sus, merita o ascensiune destul de 
lungă. Asta în zilele în care şoseaua era uscată, nu ploua peste 
oraş şi mozaicul multicolor al iluminatului stradal şi al 
reclamelor de neon erau estompate uşor de norii negri care 
coborau grei şi uzi dinspre Santa Monica, totul profilat pe 
fundalul îndepărtat, de un verde închis, al apelor Pacificului. 
Altfel nu merita să te laşi zgâlţâit de vânt; aşa că acum, când 
furtuna era iminentă, singurul vehicul care se mişca prin 
Vermont Canyon Road era un fel de hipopotam galben- 
portocaliu, o gunoieră a Serviciului de Salubritate al Oraşului. 

Del Ray Goines bâjbâi în buzunarul din dreapta al hainei după 
butonul de reglare a volumului tranzistorului. Degetele lui R. B. 
King gâdilau strunele ghitarei scoțând acorduri languroase de 
blues. Lui Del îi plăcea în mod deosebit partea aceasta, dar 
camionul lui pierdea teren, astfel că fu nevoit să ambaleze 
motorul şi în zgomotul acesta cântecul lui R. B. King dispăru cu 
totul. Căştile pe care le cumpărase odată cu playerul cu casete 
erau prea uşoare, lăsau să pătrundă prea mult zgomot din afară. 
Îşi aminti că intenţionase să cumpere modelul mai vechi, care 
acoperea urechea complet. Era interzis să poarte căşti în timp 
ce conducea un autovehicul, cu atât mai mult când era vorba de 
un angajat public, dar, la naiba, trebuie totuşi să faci ceva ca să 
nu înnebuneşti. Mai întâi muzica, după aceea gunoiul, îşi zise 
Del. Dacă îl prind că foloseşte tranzistorul în timpul serviciului, îl 
aruncă în stradă. Nu că i-ar fi plăcut munca aceasta. Dar trebuia 
să mănânce, mai era şi pensia alimentară a Leannei şi împuţitul 
de proprietar şi câinele lui, Botier. 

Bineînţeles, aici avea un salariu decent, marele danez mânca 


bine, asta-i clar. Şi apoi, nimeni nu putea spune că este un 
pierde-vară. Cu toate acestea, să care gunoaiele dintr-un capăt 
al parcului în altul nu era exact meseria visurilor lui. Acum 
douăzeci şi doi de ani făcea exact ceea ce dorea - fundaş la 
Houston Oilers. Două sezoane bune, aproape cele mai bune pe 
care le avusese echipa Houston Oilers. 

Dar după aceea necazurile s-au ţinut lanţ. S-a accidentat la 
genunchi; apoi a venit divorţul. A fost dat afară din echipă. Cea 
mai mare parte a salariului i s-a dus în buzunarul unui jucător de 
poker mai bun decât el. De atunci a dus-o cam târâş-grăbiş. Mai 
avusese şi câteva reveniri, dar până la urmă viaţa îi venise de 
hac. Şi acum era gunoier, adică, scuzaţi, lucrător de teren la 
Departamentul salubrităţii oraşului. Cărător de ţucale. ÎI 
recomandase un fost coechipier şi fusese angajat. 

In picioare de la ora două noaptea. Să te caţeri în monstrul 
ăsta de metal şi să te lupţi cu el prin diverse străduţe înguste ca 
să culegi resturile de la picnicul cuiva. Şi gunoiul acesta împuţit, 
pe jumătate putrezit şi rău mirositor te însoțea mereu. 
Pretutindeni. Ca un lucru însufleţit. 

Apucă schimbătorul de viteze în palma lui mare, maronie şi 
ambreie de două ori, cu violenţă. Se apropia de vârful pantei şi 
trebuia să coboare într-o viteză inferioară. Conduse camionul în 
parcarea Observatorului şi clipi din ochi: o Chevrolet Malibu '68 
care stătea ca o baricadă chiar în drumul lui. Timp de două 
secunde, îi trecu prin minte că cineva vrea să-i facă munca şi 
mai periculoasă, şi mai dezagreabilă; zări apoi un băiat alb care 
urina pe masca din faţă a maşinii. Băiatul purta o geacă de piele 
plină de lănţişoare, avea părul roşu ridicat în sus ca o creastă de 
Cocoş, amintindu-i lui Del de Buckwheat de la Little Rascals şi 
nişte blugi gri vârâți în cizme. Un rocker punkist, aşa li se 
spunea. Del frână cu putere şi manevră volanul uriaş. Băiatul - 
să fii avut şaptesprezece sau optsprezece ani - nici nu se clinti 
măcar când camionul lui Del trecu pe lângă el. Del se uită în 
oglinda laterală ca să vadă dacă băiatul nu sare în lături, în loc 
de aceasta, băiatul se întoarse calm, cu faţa spre gunoieră fără 
a înceta să urineze, jetul stropind roata din spate. 

Spaima lui Del fu înlocuită de o explozie de furie, şi apăsă din 
toate puterile cu palma în centrul volanului. Şuieratul claxonului 
ar fi putut să trezească şi morţii din morminte. Asta chiar că o 
să-i facă băiatului părul măciucă în cap. Del se uită în oglindă 


dar nu putu decât să-l vadă pe băiat cum se strâmba la el. 

Tâmpitul, măgarul! Un idiot. Dacă mai încearcă figura asta şi 
la întoarcere, o să-i dea el pişat pe maşină! 

Pe bara de protecţie a camionului era scris: Asigurat la Smith 
and Wesson. Avea la el şi un pistol calibrul 22, pe care îl 
cumpărase cu câţiva ani în urmă de la cumnatul său. Singurul 
lucru asupra căruia trăsese cu el era o cutie de bere Budweiser, 
dar ştia să ochească şi să apese pe trăgaci. 

R. B. King se întoarse, pătrunzându-i în suflet, în timp ce 
conducea camionul mare pe asfalt spre pubele. 

Del Ray încercă să se liniştească. Dar îşi aminti de ce 
începuse să poarte arma la el. Nu era vorba de nenumăratele 
bătăi şi lupte cu cuţitele dintre diverse bande care se petreceau 
în parc. Era vorba de o chestiune mult mai personală. Era a treia 
săptămână de când fusese angajat şi lucra într-o altă secţiune a 
parcului. Acţionase levierul, ca să ridice o pubelă şi să-o 
golească în spate, când, deodată, ceva a căzut cu zgomot greu 
şi s-a rostogolit peste capotă. 

Poliţia spusese că era vorba de o crimă legată de droguri dar 
tot ceea ce ştia Del era că băiatul acela de optsprezece ani 
fusese spintecat şi o bună parte din ceea ce mâncase i se 
revărsase lui pe parbriz. Aşa că începuse să poarte un pistol la 
el şi apoi, în ultima vreme, puştii ăştia albi deveneau din ce în ce 
mai bizari. Se uită din nou în oglinda laterală, dar acum era prea 
departe ca să mai vadă ceva. Luă o curbă şi intră într-o 
fundătură unde pubelele stăteau aliniate ca nişte epave de 
metal. In timp ce manevra maşina în aşa fel încât să poată 
apuca prima pubelă, începu să se mai relaxeze. Hai c-am 
început să îmbătrânesc, îşi zise în gând. Dar treaba îi luă mai 
mult timp ca de obicei, pentru că privea mereu absent în 
oglinda retrovizoare, aşa, pentru orice eventualitate. 


Mark tocmai făcea pipi când monstrul intră mugind în 
parcare. Ca un cangur încremenit din cauza farurilor unui 
vânător. Mark înlemni. Soarta însăşi se prăvălea peste el, ca să-i 
pună la încercare vârtoşenia. Soarta cu jumătate de tonă de 
gunoi în spate ca un demon, futui mama ei de soartă! Mă piş pe 
ea! 

Ceea ce şi făcu, atunci când gunoiera trecu pe lângă el. 

O clipă mai târziu, pe când îşi punea cocoşelul la loc în 


pantaloni, zgomotul strident al claxonului îl făcu să sară în sus şi 
să-şi ciupească instrumentul în dinţii fermoarului de la şliţ. 

Atunci avu revelaţia că soarta îşi bate joc de el. li spărgea 
urechile, îi jupuia carnea de pe trup. Ridică pumnul ameninţător 
cu degetul mijlociu în aer. O să-i arate el, mama ei de soartă! O 
să-i dea una de n-o s-o poată duce! Ca şi pământului. Şi acesta 
îşi bătea joc de el. Se ondula sub picioarele lui ca un şarpe legat 
de un zid. 

Deşi se luptă cu el ca un adevărat profesionist, sesizându-i 
toate mişcările, pământul fu totuşi cel care câştigă bătălia. Il 
ajunse şi îl lovi în obraz rău de tot. Văzu o strălucire albă, îşi auzi 
propriul mormăit ca venind din depărtare apoi simţi izbitura din 
frunte, când parcajul se ridică şi-l lovi. Râse. li auzea râzând şi 
pe prietenii lui; probabil de el. johnny, un ticălos grăsun şi jegos. 
De regulă îi spuneau Kotex. Şi Rick, fermecător, înalt, osos, ca o 
fantomă într-un balonzaider soios. Prietenii lui. Îi iubea. îi ura. 
Erau nişte împuţiţi. Poate c-o să-l taie pe unul din ei la noapte. 
Zări câteva sticle de bere nedeschise la baza telescopului care 
funcţiona cu jetoane şi în jurul căruia dansau Kottex şi Rick. 
Erau pe o platformă de observaţie la marginea parcării, la zece 
metri depărtare, dar îi auzea de parcă ar fi fost la un milion de 
mille. 

O începuseră la Cathay, ţopăind pe lângă scenă, dând din 
mâini şi punându-şi în funcţiune dinamul. Energia adrenalinei le 
izbucni prin toţi porii când ieşiră în stradă şi în parcaj nişte 
derbedei se luară de ei. 

Kotex îl băgă pe unul din tipi cu capul pe fereastra maşinii iar 
ceilalţi o luară la sănătoasa. Dinamul lor interior luase viteză; 
adrenalina şi cocaina amestecate în sângele lor le crea o stare 
de excitare şi frenezie. 

Se băgară în Malibu şi porniră la drum pe un traseu sinuos, 
ca un şarpe, hămesit fără direcţie precisă, până se treziră în 
parcarea de pe colină. 

Mark sughiţă puternic; sau poate râse. Uneori sentimentul 
era acelaşi. Acum Kotex şi Rick se băteau. 

Sau poate că încercau numai să se îmbrăţişeze. Aveau 
intenţia să spargă sticlele. Şi lui îi era sete. Era o jignire 
usturătoare, începu să se târască. 


Fulgerul străluci puternic pe fundalul uriaş de nori negri care 


se îndreptau spre Observator. Del nu dorea să se ude când va 
cobori Vermont Canyon aşa că grăbi puţin ritmul, apăsă pe 
levierul care comanda macaraua hidraulică şi lăsă jos ultima 
pubelă. Se dădu înapoi ca să curețe braţul macaralei când 
străluci alt fulger. De astă dată fusese foarte aproape, chiar 
deasupra maşinii. Parcă şi vedea titlul din ziarele de a doua zi: 
„Lucrător de la Salubritate ucis de trăsnet”. Nu dorea câtuşi de 
puţin aşa ceva. Trânti mai întâi levierul la locul lui. Când apăsă 
pe pedala de acceleraţie, motorul tuşi scurt şi amuţi, în acelaşi 
timp, luminile farurilor se stinseră şi R. B. King amuţi la rândul 
lui. 

A nu, asta nu şi nu, se gândi el, dându-şi seama că se afla la 
nu ştiu câte mile de cel mai apropiat telefon. Incercă să 
pornească din nou motorul cu cheia de contact. Nimic. 

— Futu-ţi mama ta de rablă! 

încercă din nou. Tot nimic, nici măcar un declic al starterului. 
O voce interioară îi şoptea că tranzistorul mergea cu baterii şi 
nu avea niciun motiv să se întrerupă pentru că gunoiera nu era 
în funcţiune. Simţi că părul de pe ceafă i se ridică în sus, ca o 
perie. Poate că simţea ceva din încărcătura specială a aerului. 
Izbi cu pumnul în maşină. 

— Mama ei de rablă, nu face nici cât o ceapă degerată.., 

Del tocmai termina de înjurat când se întâmplă ceva pe 
câmpul noroios din faţă. De jur împrejurul camionului începură 
să ardă lumini, ca nişte focuri de artificii, repezindu-se spre 
chipul lui. Întoarse cheia în contact. Niciun rezultat. În acel 
moment, un uriaş arc de energie sfâşie atmosfera ca un şarpe 
imens târându-se pe marginea uneia dintre pubele. Instinctiv, 
Del lăsă din mână orice obiect de metal, îşi smulse căştile 
metalice de la urechi şi îşi smuci cotul de pe rezemătoarea de 
metal. În plus, avea cizme de cauciuc. Oare sunt izolatoare? 
Izolatorii opreau curentul electric sau îl lăsau să treacă? 

O, Mamă, nu mă lăsa să mor! Aerul vuia ca un aparat de 
radio între două staţii, muzica era distorsionată în zgomote 
stridente. Şi pârâiturile şi păcăniturile se înteţiră, sugerând un 
disc de 78 învârtit sub turaţia sa. Totul se amesteca în aerul 
dens care înconjura camionul, mugind ca un transformator 
uriaş. 

Del voia să iasă din maşină şi să fugă, dar simţea că dacă 
iese va fi un om mort. Aici nu era vorba de un fulger obişnuit. 


Câmpul de forţă desena un model neregulat de linii care se 
prelingeau pe lângă camion, încolăcindu-se ca nişte şerpi şi 
mângâind metalul cabinei. 

Privea paralizat la dansul frenetic al liniilor de forţă care la un 
moment dat se strânseră într-un glob uriaş. Globul era 
strălucitor, aproape orbitor, părând că a concentrat în el toate 
energiile fuzionate ale liniilor de forţă. Del simţi că părul i se 
zbârleşte, ca şi când ar fi fost mângâiat de briză, deşi nu se 
simţea nici cea mai slabă adiere. Apoi părul i se ridică drept în 
sus şi înţepeni ca un arici. Ca la punkişti. Dar asta nu pentru că îi 
era frică,trecuse prin stadiul de frică cu câteva secunde în urmă 
şi acum era cuprins de teroare - însă atmosfera era îmbibată de 
electricitate statică datorită căreia cabina se umpluse de 
mirosul de mult uitat al aerului ozonat. 

Apoi lui Del i se înfundară urechile, din cauza presiunii mereu 
în creştere. Globul de lumină explodă în ţăndări purpurii şi ceva 
erupse în existenţă cu un muget care amintea de Mean Joe 
Green urlând prin Munţii Stâncoşi. 

Del îşi prinse capul în mâini când presiunea făcu un salt brusc 
şi îi sparse geamul parbrizului, pulve-rizându-l în mii de granule 
care se împrăştiară pe spatele lui Del. Suflul exploziei aspiră cu 
putere aerul din cabină cu un pârâit oribil. Apoi lucrurile părură 
să se liniştească, 

Del se îndreptă uşor, ferindu-se să nu se taie. Nu avea nimic, 
cu excepţia urechilor. In care parcă simţea că are ceva. O 
contuzie. 

Încercă să-şi desfunde urechile cu palmele, dar fără niciun 
rezultat. Simţea un nod în gât, dar nu putea să înghită, nu din 
cauza surzeniei, asta nu mai conta, dar se uita ţintă la norul de 
aburi care se ridica pe locul unde se produsese explozia şi se 
dispersa acum rapid în vântul rece, ca un abur. Şi din el ieşea 
ceva. Acolo unde mai înainte nu fusese nimic. Del nu voia să 
privească. 

Dar ştia că trebuie să privească la acel ceva care urma să-l 
omoare. În mintea lui Del Ray Goines nu încăpea nicio îndoială 
cu privire la faptul că era ceva supranatural şi că era acolo 
pentru el şi, întrucât era un ticălos nenorocit, era acolo ca să-i 
provoace moartea. Şi întotdeauna trebuie să-l priveşti pe călău 
în faţă. Aşa că Del întoarse capul şi privi la forma albă care 
apărea din ceaţă. 


Venise din neant şi acum era acolo, îşi dădea seama că 
respiră. Apoi se ondulă grațios, luând forma unui bărbat gol. 
Părul tăiat scurt, milităreşte îi fumega. Pielea îi era acoperită cu 
o cenuşă fină care căzu alături ca o făină moale, lăsând să se 
vadă o piele roz ca de nou-născut. Dar nu era vorba de un copil. 

Del văzuse şi bărbaţi mai mari pe când juca la Oilers, poate 
chiar şi unii mai puternici. Dar nu perfecţi ca acesta. 

Muşchii i se strângeau în fascicole şi ondulau în mişcări line, 
dând la iveală frumuseţea trunchiului. Braţele erau un adevărat 
studiu sculptural de simetrie şi putere, curba perfectă a 
bicepşilor se subţia cu precizie deasupra cotului, continuându-se 
apoi cu o exactitate matematică în antebraţele care se terminau 
cu încheieturi subţiri, de-a dreptul graţioase. Degetele mâinilor 
masive erau puternice şi flexibile. 

Dacă îl pui pe bărbatul acesta pe un teren de fotbal, poate 
merge oriunde vrea. Nici chiar Del Ray cu toată greutatea lui nu 
l-ar fi putut pune la pământ. Şi Del îşi dădu seama de unde 
venea această forţă aparte. Nu din trup. Din chip! Implacabil. 
Viu, totuşi fără viaţă. Gata să înghită, fără să dea nimic. ŞI, încă 
mai mult decât chipul, erau ochii. Ochi duri, de un albastru 
cobalt din care radia moartea. De neimaginat. Fără milă. Fără 
odihnă. Genul de moarte la care oamenii nu se gândesc 
niciodată, pentru că este prea ireală. Simplu, fără emoție şi 
tocmai de aceea şi fără milă. Vedea clar că omul se uită la el. 
Dacă era destul de aproape ca să vadă ochii omului. Del îşi 
dădea seama că este şi destul de aproape ca să fie ucis de el. 

Una din problemele cele mai supărătoare ale lui Del pe 
terenul de fotbal devenise acum singura lui speranţă: picioarele. 
Inima începuse deja să-i bată cu putere, 

Del izbi cu umărul în portieră şi sări afară, pe pavajul rece. 
Picioarele primiră şocul dureros, trimițând reflexe chinuitoare în 
genunchi. Mişcă-te! 

Del o luă la fugă, alergând în lungul camionului, cât mai 
departe de omul care arunca fulgere din ochi ca dintr-un tun în 
direcţia lui, urmărindu-l pe grăsan într-un sprint alert. 

Del ignoră durerile cumplite pe care le simţea în picioare şi 
care îi reverberau în genunchiul vătămat şi îl înjunghiau în 
coapse. Monstrul cumplit era chiar în spatele lui. Ştia acest 
lucru. Nu era nevoie să privească înapoi, ca să-şi dea seama. 
Stomacul lui i se crispase şi îi alerga în sus şi în jos prin 


abdomen, dar reuşi să-şi ţină echilibrul. N-o să se lase el doborât 
de pântece! 

Străbătuse deja jumătate din drumul spre parcare, când îi 
zări pe punkiştii de la Observator. Ar trebui să-i prevină. Dar îşi 
aminti de băiatul care urinase pe maşina lui şi şi-l scoase din 
minte. N-au decât să se descurce singuri. Şi apoi, cine ştie, 
poate că or să-l oprească pe individul din urma lui. 

Fugea mâncând pământul. Fugea ca să-şi salveze viaţa. 
Trecu de Chevy-Malibu. Trecu de punkişti în jos pe şoseaua 
bătută de vânt. Se rostogoli apoi pe panta înclinată de la 
Vermont Canyon Road. Acum nici să fi vrut nu s-ar mai fi putut 
opri. Elanul îl împingea mai departe ca şi când ar fi fost prins în 
pumnul unui uriaş până când, în cele din urmă, genunchiul cedă 
şi pământul îl luă în braţe şi îi dădu drumul de-a rostogolul pe 
panta abruptă. Se lăsă rostogolit, pradă forţelor gravitaţiei şi 
inerţiei, satisfăcut, în agonia sa, s-o sfârşească acolo unde va 
găsi de cuviinţă. 

Se opri între nişte buruieni umede, la vreun metru de un 
gărduleţ în formă de lanţ, răstignit pe spate, cu trupul moale, 
fără vlagă. Şi atunci, parcă cineva învârti butonul de volum al 
lumii, începu să-şi audă propria respiraţie şuierătoare şi izbucni 
în plâns. 

Del se ridică binişor în capul oaselor şi lumea începu din nou 
să se clatine. Drumul în urma lui era pustiu. Nu se vedeau urme 
de paşi. Niciun Demon de pe Lumea Cealaltă. Începu să 
bolborosească în minte toate rugăciunile de mulţumire pe care 
fusese obligat să le înveţe. Şedea pe ceva ce îl împungea în 
coapsă. Puse mâna şi simţi metalul încălzit de propriul corp al 
pistolului de calibru 22. 

Cea mai profundă şi mai sinceră rugăciune de mulţumire fu 
că uitase cu totul să se folosească de el. Nu ştia de ce, însă avea 
senzaţia că asta nu l-ar fi oprit pe omul acela. Dar lui Del nu-i 
mai păsa. Şchiopătă ridicându-se în picioare şi o porni 
şontâcăind prin pământul ud de-a lungul gardului; cât mai 
departe de Observator. Şomajul începea să-i placă tot mai mult. 

Era unul din puţinii oameni care îi scăpaseră Terminatorului. 


Terminatorul îşi pierduse controlul timp de o micro-secundă. 
Ceva ca o senzaţie copleşitoare îl aduse într-o stare de amnezie. 
Apoi îşi recăpătă imediat controlul. Ceaţa din creier i se risipi şi 


imaginile deveniră clare. În jurul lui era o ceaţă de camuflaj, dar 
putea vedea prin ea. Teleportarea în timp fusese normală. 
Inspiră o cantitate mai mare de aer şi o analiză. Era aceeaşi. Aici 
ca şi Acolo, cu excepţia câtorva poluanţi ai conţinutului de 
nitrogen. Fusese introdus într-un glob fetal pentru a se mări 
astfel eficienţa învelişului de discontinuitate temporală. Se ridică 
în picioare, reluându-şi perfect echilibrul. În timp ce diversele 
părţi ale organismului lui se adaptau la noua situaţie. Gelul 
conductor de pe corpul lui se carbonizase şi îi izolase perfect 
epiderma de şocul flăcării. Invelişul de cenuşă albă îl făcea să 
semene cu o sculptură clasică, în marmură sau alabastru, 
putând fi atribuită la fel de bine lui Bernini sau Rodin. 

Terminatorul explora cu privirea suprafaţa de acţiune. Un 
obiect de metal se afla pe asfalt, cam la patru metri în faţa lui. 
Privi mai atent contururile obiectului şi recunoscu imediat 
gunoiera-compactoare Diesel, anul 1975. O jumătate de 
secundă mai târziu identifică şi clădirea din spate ca fiind 
Observatorul din Parcul Griffith. O secundă mai târziu - moment 
în care toate simţurile ajunseseră să-i funcţioneze la nivel optim 
- identifică solul, clima şi datele geografice generale ale 
localizării sale, referindu-se la o hartă pe care o avea în 
memorie. Ajunsese la ţintă. 

Îşi îndreptă atenţia spre omul din camion. Era un negroid 
cam de cincizeci de ani, cântărind probabil în jur de 150 
kilograme. Expresia feţei lui exprima teamă, confuzie şi şoc 
temporar. Evident, el era operatorul vehicolului în care se afla. 
Deplasarea în timp îi spărsese parbrizul şi îi arsese sistemul de 
aprindere al maşinii. Terminatorul îşi concentra atenţia asupra 
omului. Observând mişcările izolate şi febrile ale corpului 
acestuia, estimă comportamentul subiectului şi stabili imediat 
că nivelul pericolului potenţial pe care îl reprezenta era foarte 
scăzut. Chiar înainte ca omul să sară afară din cabină, 
Terminatorul prevăzuse această posibilitate, calculând direcţia 
contracţiilor musculare din partea superioară a toracelui. 

În timp ce creierul şi corpul lui începeau să funcţioneze în 
viteză. Terminatorul îl urmări pe bărbatul care fugea prin 
parcare. Ar fi putut să-l ajungă uşor din urmă, dacă ar fi 
considerat necesar, dar subiectul acesta nu era nici ţintă, nici 
ostil. Omul gol făcu un prim pas de încercare şi constată că se 
află în deplină stăpânire a funcţiunilor motorii. 


Merse până la marginea parcării şi se uită la oraşul care se 
întindea jos. O hartă din memoria sa se suprapuse peste 
imaginea de la picioarele lui. Los Angeles. incepu să-şi dea 
seama de numele străzilor şi configuraţia lor şi trecu apoi în 
revistă toate evenimentele petrecute după sosirea sa şi detectă 
o eroare. Era în pielea goală. Avea nevoie de haine. Negrul avea 
haine. Ar fi trebuit să ia hainele omului negru. Diversele 
raționamente i se îngrămădeau acum în minte şi înţelese că 
acesta era un oraş plin de oameni. Va trebui să găsească unul 
corespunzător ca dimensiuni şi constituţie fizică şi în felul acesta 
eroarea va fi corectată. Se întoarse din nou la peisajul oraşului 
care se întindea la picioarele lui; un om puternic, cu un fizic 
aproape perfect, gol în bătaia vântului la o temperatură de 
câteva grade peste zero care studiază harta în relief a oraşului 
Los Angeles, elaborând planuri pentru sute de strategii, trasând 
mii de itinerarii şi acumulând informaţii valoroase cu privire la 
mediul înconjurător, înainte de a porni în misiune! 


Mark era acum în picioare; chimicalele din organism îl 
împingeau ca pe o păpuşă acționată hidraulic să meargă spre 
Kotex şi Rick. Îndreptându-se spre Kotex, îşi smulse epoleţii în 
formă de lanţ ai hainei şi îi răsuci puternic, izbindu-i în 
balustrada de oţel care înconjura parapetul. Pumnii şi picioarele 
începură să se balanseze când Kotex se ridică de pe balustradă 
şi se încleştară într-o luptă înverşunată. 

Se răsuciră împreună, îmbrăţişaţi şi asudaţi şi dădură peste 
telescopul acţionat cu jetoane care îi absorbise atenţia lui Rick. 
Rick îi aplică lui Mark la ceafă o lovitură cu sticla de bere pe 
jumătate goală şi acesta se prăbuşi într-un amestec de spumă şi 
cioburi. Apoi, un şut aplicat cu abilitate, îl expedie pe Kotex de-a 
rostogolul peste casetofon care scrâşni şi se opri scurt. 

Rick îşi ridică privirea de la telescopul pe care îl plimba de-a 
curmezişul  parcării goale. Privirea lui mirată, inertă, se 
transformă într-o ocheadă şireată, plină de umor. 

— Ei, zise el, încercând să le atragă vesel atenţia, ca şi când 
nu el ar fi fost acela care tocmai spărsese o sticlă de bere în 
capul unuia din ei. Ei, ce nu e în regulă cu imaginea aceasta? 

Formă un fel de cadru cu mâinile, aşa cum văzuse că fac 
întotdeauna la televiziune regizorii de cinema îmbrăcaţi cu vestă 
şi punând pe cap pălării cu borurile rotunde, întoarse în sus. 


Şi chipul i se alungi. 

Kotex privi un timp, ca şi când ochii lui nu ar fi fost în stare să 
prindă imaginea; apoi înghiţi în sec. 

Era unul din tipii aceia care îşi poartă trupul bine lustruit cu 
ulei de plajă într-un bikini minuscul marca Speedo la ştrandul 
Muscle Beach din Venice. Numai că tipul din faţa lor nu purta 
niciun fel de bikini, iar afară erau cam 4 grade Celsius; şi ploua, 
şi era miezul nopţii. 

— Vine chiar spre noi, omule, zise Kotex, apropiindu-se de 
ceilalţi doi. 

Rick se depărtă de telescop, târşiindu-şi picioarele, aşa cum 
făcea atunci când era prost dispus. 

— Hai să-i ardem vreo două, şuieră el peste umăr. 

Mark îi văzu rânjetul şi-şi dădu seama că intraseră la apă. 
Omul gol se îndrepta direct spre ei cu o privire neclintită. Mark 
avu un frison de rău augur şi, după cât se părea, şi Kotex. Reuşi 
să spună: 

— Hei, Rick, calmează-te, băiete. Tipul e al naibii de solid. 

Rick îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Tipii de felul ăsta sunt nişte pămpălăi. Se învârtoşează în 
faţa oglinzii. Nu ştiu să se bată. Crede-mă. la uită-te la mine. 

Kotex rânji. Era gata să accepte ideea, dar Mark sesiză ceva 
în mersul apăsat şi în expresia chipului străinului care îl făcu să 
şovăie. 

Mâna lui Rick se îndreptă spre buzunarul pardesiului lui croit 
cu măiestrie. Mark şi Kotex puseră pe furiş mâna pe cuțite. 
Mâna lui Mark era umedă de transpiraţie şi creierul îi zbârnâia 
de teamă şi de excitare. Dacă dădea acum înapoi nu va mai 
putea niciodată să li se alăture. Nu voia să fie exclus din grup. 

Făcu un pas înainte. 

Picioarele goale ale individului despuiat călcau pe asfaltul ud. 
Şiroaiele de ploaie spălaseră cenuşa albă şi formaseră un model 
ciudat pe piele, ca un furnir de lemn, ceea ce îl făcea să semene 
cu o statuie a Renaşterii expusă secole de-a rândul acţiunii 
elementelor naturii. 

Se opri în faţa celor trei punkişti cu mâinile în jos. Poziţie de 
drepţi. 

Cei trei se depărtară unul de altul, încercând să-l flancheze. 

Rânjetul cap-de-mort al lui Rick îi înflori pe chip. 

— Frumoasă vreme pentru o plimbare, aruncă Rick. 


— Frumoasă vreme pentru o plimbare, repetă străinul 
impasibil. 

lar Mark se simţea derutat, căci vocea lui suna exact ca alui 
Rick. Numai că acum nu vorbea Rick; vorbea străinul. 

Ăsta e necazul cu drogurile, nu poţi fi niciodată sigur dacă un 
lucru straniu s-a întâmplat, sau nu, cu adevărat. lar ceea ce se 
petrecea acum în faţa lor era cât se poate de straniu. 

Rick rânji vesel. 

— M-am prins! Astăzi e zi de spălat, zise el iluminat. Nu mai 
ai nimic curat cu care să te îmbraci, aşa-i? 

Lui Mark îi veni să râdă, deşi simţea un şarpe rece ca gheaţa 
cum i se plimba pe spinare. Rick întindea cam mult coarda. 

— Nimic curat, aşa-i? vorbi uriaşul ca un ecou. 

Mark îşi spuse înciudat: Oare îşi râde de noi? 

Dar dacă este cumva un specialist în arte marţiale şi aşa 
înţelege el să se distreze? Se dezbracă în pielea goală şi 
porneşte să pocească pe cineva. i 

Mark strânse mâna pe mânerul de fildeş. Iți vin eu de hac. 

Kotex, cu o grimasă caraghioasă, pocni de mai multe ori din 
degete în fața străinului. 

Privirea fixă a acestuia rămase neschimbată. Nici nu clipi. 

— Hei, îndrăzni şi Kotex, intrând în joc, eu cred că ăstuia îi 
lipseşte o doagă. 

— Hainele voastre, zise străinul pe un ton lipsit de expresie. 
Daţi-mi hainele voastre. 

Fură atât de uluiţi, încât până şi Rick rămase cu garda 
descoperită. Rânjetul îi dispăru o clipă de pe chip, apoi reveni 
lăţindu-se şi mai tare. 

— Acum! ordonă străinul, la fel de rigid ca şi până acum. 

Rânjetul lui Rick dispăru ca o uşă trântită de un vânt rece. 

— Te bag în mă-ta împuţitule! 

La naiba, am început! gândi Mark. 

Lama cuţitului lui Rick ţâşni afară, licărind în lumina 
fluorescentă chiar sub bărbia străinului, înainte ca mâna lui 
Mark să fi apucat să facă vreo mişcare. 

Apoi îşi scoaseră cuţitele şi el şi Kotex , lamele ţâşniră şi 
începură să se agite ameninţător. 

Foarte curat. Foarte precis. Garantat. 

Numai că halterofilul din faţa lor nu părea să fie câtuşi de 
puţin înspăimântat, aşa cum speraseră ei. 


De fapt, abia dacă-şi plimba o privire fără expresie de la unul 
la altul. 

Mark simţi că ceva nu era în regulă. 

Apoi o minge de baseball îl lovi în plină faţă, iar în momentul 
în care lumea începu să se învârtă, îşi dădu seama că acesta 
fusese pumnul străinului, mişcat cu o viteză imposibil de 
imaginat. 

Se lovi de balustradă şi apoi se prăbuşi, dar privi în sus şi 
apucă să-l vadă pe Kotex catapultat înapoi de o a doua lovitură 
de baros. Apoi căzu flasc la pământ, nemişcat. Mark ştia: 
zdrobit. Mort. 

Rick fentă şi lovi, aruncându-se cu toată greutatea pe lama 
cuţitului. Acesta intră până în prăsele în abdomenul omului şi se 
lovi de ceva tare, poate o coastă. Dar ce coastă să fie sub buric? 

Rick se retrase cu mâna şi lama cuţitului pline de sânge, ca 
să mai încerce o dată, când pumnul Terminatorului pătrunse în 
el! 

Mark văzu antebraţul gol intrând până la cot în trupul lui 
Rick, până la stern. 

Rick holbă ochii când aerul îi ţâşni din trup, parcă mai curând 
de uimire decât de durere. 

Terminatorul îşi ridică braţul ca un cric hidraulic. Cizmele lui 
Rick zăngăniră o clipă pe asfalt, în timp ce Rick rămase în aer 
măturând încoace şi încolo, ca un spânzurat timp de o secundă 
ce păru o eternitate. Se auzi un zgomot de oase zdrobite şi 
braţul Terminatorului se repezi înapoi. 

Rick se prăbuşi, mort, înainte ca faţa lui să atingă pământul. 
Zdrobit şi cu şira spinării frântă, gemu o voce în mintea lui Mark. 

Apoi străinul se întoarse spre el, ţintuindu-l cu privirea. 
Privind în acei ochi aveai senzaţia că priveşti gura unui pistol. 

Mark se poticni dând înapoi în timp ce străinul se apropia de 
el. 

Mark nu-şi putea lua ochii de la braţul străinului, plin de 
sânge până la cot, sângele lui Rick. li dăduse un pumn care 
intrase în el şi Mark se retrăgea tot mai mult, fără să privească 
înapoi şi se lovi de lanţul parapetului. Se întoarse ca să fugă în 
altă direcţie şi văzu că se afla într-un colţ, departe de platforma 
Observatorului. Străinul se apropie de el. 

Mark avu prezenţa de spirit să-şi smulgă în grabă hainele de 
pe el. Întinse sacoul ca pe o ofrandă, ca pe un scut, într-o 


pledoarie disperată ca să mai câştige ceva timp... timp ca să 
fugă, să coboare de pe acest munte, să se arunce în pat, să-şi 
tragă pătura peste cap şi apoi să se trezească. Avea dreptate. 
Ofranda îi dădu timp. Aproximativ paisprezece secunde! 


Los Angeles - Centrul oraşului Ora 4 

Douăzeci şi patru minute mai târziu, urmărind scurgerea 
lineară a timpului aşa cum o ştim noi şi la o distanţă de 
aproximativ opt kilometri, aerul deveni din nou apăsător. 

Lucrul acesta se întâmpla într-o alee fetidă din spatele 
clădirilor de pe Broadway colţ cu strada 7, şi primii dintre 
locatarii stradelei care îl sesizară, fură şobolanii. Se opriră din 
patrularea lor necontenită prin gunoaie şi pubele pentru a 
amuşina nehotărâţi în sus. Receptau ceva aflat la pragul 
percepţiei, un fel de tensiune, de anxietate în aer. Cu paşi 
şovăielnici şi parcă fără tragere de inimă, renunţară la explorări 
şi se îndreptară spre diverse ascunzători, în momentul în care o 
lumină pală, ireală asemenea luminii de lună, inundă aleea. 

Într-o încercare disperată de a se pune mai repede la 
adăpost, una din rozătoare zgrepţănă zgomotos cartonul umed 
sub care dormea Benjamin Schantz, cufundat într-o amorţire 
alcoolică. Acesta trase o înjurătură, clipi supărat apoi se întinse 
şi continuă să mormăie şi să sforăie. 

Printr-o fantă între clădiri, privirea lui Schantz putea prinde 
cilindri, cromaţi ai Hotelului Bonaventure. Semăna cu o viziune 
dintr-o lume utopică şi dintr-un timp inimaginabil de îndepărtat, 
deşi, în realitate, se afla la numai câteva sute de metri. 

În rarele sale momente de luciditate, beţivul reflecta la jocul 
capricios al destinului, care îl aruncase prin viaţă de colo-colo, 
lăsându-l în cele din urmă să aterizeze în acest purgatoriu al 
decăderii umane, pe când cel mai bun prieten al său din liceu 
devenise şef de producţie la unul dintre cele mai mari studiouri 
cinematografice. 

Însă acum nu se afla în unul din momentele sale de 
luciditate. În realitate, adierea silenţioasă şi bâzâitul acela 
săâcâitor câştigaseră în intensitate cu mult timp înainte ca el să 
le fi sesizat. Strălucirea purpurie se intensifică transformându-se 
într-o pată de lumină orbitoare în timp ce vântul, tot mai 
puternic, mâna în văzduh bucăţi de hârtii şi diverse gunoaie. 
Băâzâitul deveni tot mai puternic amintind de zgomotul făcut de 
un tranzistor în goana disperată după un post. Vârtejul de hârtii, 
cutii goale şi gunoaie se transformă într-o perdea de ceaţă. 

Adăpostul de carton al lui Schantz fu smuls şi dus de vânt. Se 
chirci de frică cu ochii aţintiţi în pata de lumină orbitoare, şi îşi 


acoperi urechile cu mâinile. Degete de lumină purpurie dansau 
pe pereţii umezi de cărămidă! sâsâind, trosnind, căutând ceva 
metalic, prelungindu-se apoi în lungul lor ca o fiinţă vie. 

Lingeau scările de incendiu ruginite, alergau în sus şi în jos 
pe conductele de canalizare. Energia statică ajunsese la un nivel 
maxim. Ferestrele explodară spre interior, împroşcând cioburi în 
clădirile întunecate. O alarmă anti-furt începu să tipe strident, 
adăugându-se la vacarmul şi aşa asurzitor. 

Ben avusese parte de multe coşmaruri oribile, dar aşa ceva 
nu mai văzuse niciodată. Se produse o explozie de lumină şi 
sunet în aer , un jet de lumină ţâşni în sus urmat de un tunet 
puternic, apoi se auzi detunătura aerului care făcu implozie. 

Trecând prin timp ca un bolid, Kyle Reese se opri puţin 
deasupra solului. Corpul lui se stabilizase în timp cam la doi 
metri deasupra solului. Atârnă acolo o fracțiune de secundă; 
apoi, gravitația îşi făcu efectul şi îl izbi de pământ cu un zgomot 
înfundat. 

Zăcu acolo, gol şi tremurând, cu ochii strâns închişi în faţa 
luminii orbitoare, cu pumnii strânşi la piept şi genunchii la gură, 
ca un fetus supradimensionat. Fiecare muşchi îi era scuturat de 
spasme. După explozie, zidul de zgomote dispăru, lăsând să se 
audă numai foşnetul hărtiilor care reveneau pe pământ. 

Un miros greţos de păr pârlit îi umplea nările lui Reese, 
provocându-i silă. Durerea îl săgeta prin fiecare fibră a trupului. 
„Nu-i spuseseră că va fi aşa”, se gândi el. Poate că nici nu ştiau. 
„Dar, o, la naiba... doare rău”. 

O luă încet, drămuindu-şi forţele, sorbind câte puţin din aerul 
plin de ozon până când reuşi să respire normal. Avea senzaţia 
că cineva îi vârâse testiculele în cutia toracică şi asta îl agasa. 
Un pic. Deschise ochii şi văzu fantomele. Frânturi de imagini 
care acţionară asupra psihicului său cum ar fi acţionat asupra 
gustului nişte bomboane de ciocolată ţinute în saramură. 

Apoi senzațiile se estompară. Memoria nu putea face faţă 
unei solicitări atât de mari. Cu ce semănase? Cu o cădere în 
cuşca liftului şi un cablu de înaltă tensiune conectat la testicule, 
cu un bec de o mie de waţi ţinut în faţa ochilor sau cu o pompă 
care îţi băga napalm direct în plămâni. 

Reese aşteptă ca mângâierea ploii care îi cădea pe spate să-l 
ajute să se concentreze, îşi trase genunchii sub el şi întinse 
ambele mâini în faţa lui, pe pavaj, ca un credincios, cufundat în 


rugi şi rămase aşa până când pământul încetă să se învârtească 
cu el. Simţi cioburi ascuţite între mâinile lui şi asfalt. 

Indiferent ce ar fi fost, era ceva real. Solid. Nu ca vârtejul 
fantomă din care abia scăpase. 

Reese ridică repede privirea şi văzu doi ochi care îl ţinteau 
din spatele unui maldăr de cartoane rupte. Era Schantz, cu faţa 
neagră de jeg şi bărbia vârâte în textura asfaltului, clipind din 
ochi a nedumerire. 

Reese nu văzu niciun pericol imediat din partea omului, 
identificându-l imediat, instinctiv, drept ceea ce era cu adevărat, 
amărât inofensiv. 

OK, mişcă-te, Reese, îşi spuse el. Urneşte-ți fundul şi ridică-te 
în picioare, soldat. Dă-i drumul! Cu un suprem act de voinţă, îşi 
ridică privirea spre nişte scări care se pierdeau în umbră, 
sugerând o anumită securitate; trecuseră numai câteva minute 
de când sosise, ştia lucrul acesta, însă se dojenea pentru că 
zăcuse aici atâta timp expus şi  neajutorat. Explora 
împrejurimile. Clădiri. Cărămidă sau beton. Ferestre de sticlă. 
Rămase întregi. Iluminat stradal electric. Mişcare în capătul aleii, 
lumini roşii şi albe care se încrucişau - automobile. Evident, 
perioada antebelică. Bine. 

Îşi frecă braţul inconştient - o lovitură primită în momentul în 
care coborâse aici. Tehnicienii îl teleportaseră cam sus. 
Avuseseră prea puţin timp ca să se familiarizeze cu 
echipamentul câmpului de deplasare şi calibrarea acestuia, şi se 
vede că greşiseră puţin în privinţa securităţii teleportării. 
Oricum, era mai bine decât să se fi stabilizat îngropat până la 
genunchi În pavaj. Corect! 

Privind în jos, Reese îşi dădu seama că era acoperit cu o 
pulbere albă fină, deşi o parte din ea fusese spălată de ploaie. O 
şterse cu mâna şi înţelese imediat că erau resturi carbonizate 
ale gelului conductiv cu care îl unseră tehnicienii. 

Nu pusese nicio întrebare. Spuseseră: dezbracă-te! Se 
dezbrăcase. Ai să mergi singur, îi mai spuseră. 

Foarte bine! Fără arme? Fără. La naiba! Metalele nu pot 
călătorii în timp. Dracu să le ia! O.K., el nu era tehnician; era 
numai soldat. Totuşi i-ar fi plăcut să poată lua ceva cu el. 
Degetele lui pipăiră inconştient locul în care se afla, de regulă, 
arma lui, tip Westin-ghouse M-25 cu plasmă. 

Privi în sus. Nu era nimic, numai cerul deasupra clădirilor 


A 


înalte. Evident, niciun fel de trăgători speciali. Nu existau în 
perioada antebelică. Dar era vorba de un reflex, un reflex care îi 
salvase de mai multe ori viaţa. Parcă aveau totuşi ceva care 
zbura prin aer? Elicoptere? Da; aşa cred, Dar nu era sigur. 
Istoria nu era punctul lui forte. Ce se inventase pe atunci? Parcă 
poţi să le ţii minte pe toate! Pentru el perioada antebelică era ca 
un joc de traforaj împrăştiat pe jos, iar el îşi trăise toată 
existenţa printre piesele acestea disparate. 

Îşi dădu seama cât trebuie să fi fost de buimăcit dacă a stat 
atâtea secunde să viseze. Se strădui să gândească cât mai 
limpede. Cât mai strategic. 

În primul rând, haine. Ca să-i fie cald şi să se poată camufia. 

Apoi arme. 

— Ascultă, bătrâne. Vorbele erau mai mult o cârâială răguşită 
dar Reese se întoarse, amintindu-şi de bătrânul cerşetor. 

— A fost o furtună a dracului de puternică, acu câteva clipe! 
îndrăzni să rostească Schantz. Reese identifică limba ca fiind 
engleza, probabil americană, deşi inflexiunile vocii nu-i erau 
prea clare. Veşti bune. 

Alergă spre locul unde se afla zdrenţărosul, adăpostit lângă o 
uşă. 

— Dă-ţi jos hainele, zise Reese şi începu să tragă de sacoul 
bătrânului. 

— Ceee...? 

— Fă cum îţi spun. Imediat! 

Îşi trase pumnul înapoi, pregătindu-se să-i ofere un argument 
mai convingător, dar bătrânul sesizase intensitatea specială din 
vocea lui Reese şi se pregătea să execute ce i se ceruse. Nu mă 
bate, nu mă bate, scâncea Schantz, bâjbâind neîndemânatic cu 
degetele la fermoarul care nu voia să se deschidă. 

Reese trase pantalonii jegoşi de pe picioarele de păianjen ale 
lui Schantz. Puţeau a urină amestecată cu jeg. Reese abia dacă 
observă lucrul acesta şi, oricum, nu-i păsa prea mult. 

Pentru Schantz, Reese era o siluetă vagă, ca la vreo douăzeci 
de ani, poate douăzeci şi cinci, dar avea ceva de om bătrân! Da, 
ochii! Avea ochi de om în vârstă. Ochi care văzuseră prea multe, 
ca ai mei, îi spunea o voce convingătoare lui Schantz, Dar nu 
chiar ca Schantz. Era ceva în privirea lui Reese care-l făcea pe 
bătrân să simtă un gol în pântece. Stătu liniştit, în speranţa că 
va supravieţui. 


Reese îşi trăsese deja pantalonii bătrânului pe el şi se 
întindea după sacou, când sesiză un semnal de pericol. Senzorii 
lui fuseseră foarte bine antrenați, învățând să perceapă rapid 
orice zgomot, sau foşnet care îţi spun că moartea se afla 
aproape, că speră să te doboare cu un sărut rece, de rămas 
bun. Reese se răsuci şi se lăsă pe vine, cu ochii aţintiţi instinctiv 
pe strada de la capătul aleii. 

O lumină albă, strălucitoare, se îndrepta asupra lui, alergând 
mai întâi pe ziduri şi prinzându-l apoi în fascicolul ei ca pe o 
insectă. 

O fracțiune de secundă, Reese privi prin ea, dincolo de ea, la 
sursa care o emitea: o maşină albă cu numărul Poliţiei din Los 
Angeles cu girofarul fixat deasupra parbrizului, în spatele căruia 
se aflau doi bărbaţi. Reese înţelese imediat cine erau. Poliţişti. 

Ostili. Dacă ar fi avut timp, s-ar fi blestemat pentru 
încetineala cu care acţiona. În locul de unde venea, acum ar fi 
fost de mult mort. 

Reese era branşat acum pe automat, deciziile se succedau 
rapid. Avea nevoie de ce aveau ei; un mijloc de transport, arme, 
radio. Însă ei erau desigur înarmaţi, iar el nu era. Nu se punea 
problema să se bată. 

Evacuare. Se răsuci în afara conului de lumină şi dispăru în 
umbră. 

Evacuare. Evacuare! Cuvintele răsunau insistent în mintea lui 
Reese. De câte ori le mai auzise? De o mie de ori, poate mai 
mult? Şi în câte voci? Şi după ce ai săltat rănitul pe umăr şi te 
întorci s-o iei la goană, auzi în urma ta alte sunete, cele ale 
morţii. De astă dată auzi scrâşnetul cauciucurilor când maşina 
alb-negru frână şi opri. Reese era la jumătatea drumului spre 
capătul celălalt al aleii, când sunetul se stinse. 

Sergentul Michael Nydefer, mătură cu jetul de lumină toată 
aleea, încercând să-l prindă din nou pe tânărul pe care tocmai îl 
scăpase, dar fără folos. 

— Fir-ar să fie, dar repede mai fuge băiatul ăsta! îşi zise el. 

— Aleargă ca un iepure, zise Nydefer. Mergi cu maşina 
împrejur. Aleea iese în Strada Şapte. Partenerul lui de patrulă, 
Lewis, încuviinţă din cap şi băgă maşina în marşarier. Când 
Nydefer sări din maşină cu pistolul de calibru 38 în mână, 
maşina întorsese deja şi pleca în trombă, cu sirena sunând şi cu 
lumina girofarului în funcţiune. 


Nydefer îl zări pe Reese alergând printr-o pată de lumină 
spre o intersecţie cu o altă alee. Inspiră adânc şi porni în goană 
după el. 

Reese auzise maşina plecând şi acum auzea o singură 
pereche de paşi în urma sa. Înţelese imediat ce făcuseră. 
Avusese noroc. Îl urmărea numai unul singur. Cu unul singur era 
mai bine. Putea să-l doboare şi să-i ia arma. Se concentră 
asupra acestui unic scop, ignorând orice altceva. Pe alee erau 
împrăştiate cioburi de sticlă. Simţi o durere în tălpile goale. 
Reese inhibă senzaţia de durere, îndepărtând-o din corp şi 
efortul făcut îl ajută să-şi limpezească gândurile. 

În faţa lui se ridica un morman de lăzi de gunoi, blocându-i 
trecerea. Le dădu în lături fără să încetinească ritmul alergării, 
ca un şobolan uriaş în mizeria urbană. 

Reese dădu colţul şi dispăru. Nydefer încetini instinctiv. 
Cinsprezece ani de fumat, de cafea proastă şi alcool îi făceau 
plămânii să sufle greu. Dar nu din cauza lor încetinise. Teama 
era aceea care îl povăţuise aşa. 

Nydefer înjura printre dinţi, lăsase să-i scape din câmpul 
vizual. Acum va fi mult mai periculos. Lua-l-ar naiba! Simţea 
nişte gheare în stomac. Nu eşti plătit suficient pentru asta. N-ai 
ce-i face. Ridică cocoşul revolverului, păşi pe centrul aleii şi se 
îndreptă încet spre intersecţie. 

Nydefer o luă în jos pe aleea laterală, ţinând într-o mână 
arma întinsă în faţă ca pe un scut. În timp ce cu cealaltă îşi 
proteja, instinctiv, abdomenul. Nu vedea pe nimeni. Porni 
prudent pe cărarea cufundată într-un întuneric aproape negru, 
oprindu-se în momentul în care ajunse în dreptul a două pubele 
mari. Erau pline cu cartoane şi lăzi de lemm, în ele era destul 
loc. Destul pentru un om. 

Nydefer îşi puse ambele mâini pe armă şi o ridică în dreptul 
pieptului. Se uită intens în întuneric. Nimic. Numai câteva 
surcele aruncate la voia întâmplării. 

Dar Reese era acolo, la pândă. Nydefer se uita chiar la el, dar 
nu vedea nimic. Numai peretele şi cartoanele. Reese se uita la 
revolverul lui Nydefer aşa cum se uită un flămând la mâncare. 
Era un model vechi, dar arăta bine, era probabil nou şi Reese ÎI 
recunoscu imediat: Smith and Wesson, special pentru dotarea 
poliţiştilor calibru 38, super. Chiar şi trăsese de câteva ori cu aşa 
ceva. Lovitura era uşoară şi precisă. Nu era o armă serioasă ca 


Magnum 44. Dar fusese nevoit uneori să folosească şi arme mai 
proaste. 

Apoi Reese îşi îndreptă atenţia spre omul din faţa lui. Era de 
vârstă medie, avea burtă, gâfâia şi îi era frică. Reese nu-şi putea 
dori altceva. 

Ţâşni din întuneric cu viteza unui fulger, concentrându-şi 
toată forţa într-un pumn deasupra umărului şi ţinti cu acest 
pumn spatele lui Nydefer, intrând în el ca un tren de marfă. 
Mâna dreaptă a lui Reese apucă de mâna care ţinea pistolul, iar 
în momentul în care Nydefer era gata să se prăbuşească se auzi 
o izbitură înfundată şi lumina lanternei străluci încă o dată. 
Răsucindu-se rapid, Reese luă arma. Cu cealaltă îşi făcu vânt şi 
îşi recăpătă imediat echilibrul. 

Îl apucă apoi pe ofiţerul năucit, îl trase în sus şi îl rezemă de 
perete. Făcu un pas înapoi, ridică arma şi ţinti exact în mijlocul 
feţei ofițerului. 

Nydefer privea peste piedica armei sale de serviciu în ochii 
celui mai mare copil pe care îl văzuse vreodată. Ochii aceştia 
erau fără expresie, nu erau furioşi. Erau ochi de fantomă. 

Reese avea nevoie de răspunsuri la o mie de întrebări: 
localizarea exactă, localizarea țintei, numărul şi felul vehiculelor 
din zonă. Nenumărate întrebări. 

Văzu pe insigna lui Nydefer „Poliţia din Los Angeles” şi 
înţelese că nimerise în oraşul unde trebuia să ajungă. Dar era o 
întrebare al cărei răspuns le putea anihila pe toate celelalte şi 
Reese ştia că are foarte puţin timp la dispoziţie, până ce celălalt 
ofiţer se va ivi şi el în capătul aleii. 

— Ce oră este? mârâi Reese. 

— Cam patru şi jumătate... dimineaţa. 

— Ce zi? 

— Vineri, răspunse Nydefer; sperând ca aceasta să-l calmeze 
pe nebun. Dar nu se întâmplă aşa. 

Nerăbdător Reese se răsti la el. 

— Data! 

Nydefer nu era foarte sigur. 

— Păi, ăăă nouă, nouă martie. Reese se uită încruntat la el şi 
îi puse o întrebare de un milion de dolari: 

— În Ce an? 

Nydefer simţi un val de groază care îi pornea din pântece şi 
se urca spre creier. Vrea să ştie în ce an suntem. Atât mi-a fost. 


N-am să mai văd nimic altceva decât chipul băiatului ăsta țicnit. 
Naiba să-l ia. Nydefer închise ochii şi aşteptă lovitura glonţului. 

În acel moment se auzi scrâşnetul frânelor pe asfaltul ud la 
capătul aleii. Reese se întoarse şi văzu girofarul roşu-albastru al 
maşinii de poliţie. Lewis sări din maşină, cu arma lăsată în jos. 
Reese se răsuci pe călcâie şi o luă la goană spre celălalt capăt al 
aleii când văzu venind spre el altă maşină a poliţiei cu girofarul 
aprins. 

Era prins la mijloc. Încercuit. Fără scăpare. 

Reese exploră terenul cu viteza luminii. La câţiva metri de el 
se afla o uşă de fier încuiată. Se repezi spre ea, catapultându-se 
ca un berbec, ţintind punctul de deasupra încuietorii. Forţa 
impactului făcu să iasă aproape tot aerul din el, însă uşa cedă şi 
îl invită în întunericul din interior. 

Ochii i se lărgiră, făcând efortul de a se adapta la noul grad 
de întuneric. Sub picioarele goale simţi suprafaţa netedă, rece a 
unor dale de ceramică. Se repezi înainte, croindu-şi drum printr- 
un labirint întreg de cutii, baloturi, stive de lucruri până când, în 
cele din urmă, zări o dungă orizontală de lumină slabă, ceea ce 
însemna o uşă. Ajunse rapid la ea, o împinse şi o deschise. 

Se afla într-o încăpere spațioasă, brăzdată de dungi de 
lumină şi umbră, cu drumuri care şerpuiau între grupuri de 
mese şi rafturi. Încerca să-şi fixeze reperele terenului, 
comandând irisului ochilor să se deschidă mai mult şi să lucreze 
intens. 

Aerul avea un miros cunoscut. Antiseptic. Filtre. Semăna cu 
mirosul aerului pe care îl respirase în buncărul subteran cu 
câteva secunde înainte ca echipa lui de genişti să aprindă fitilul. 
Nu-i plăcea deloc mirosul acesta. Urechea lui prinse zgomotul 
amorf făcut de instalaţia de aer condiţionat, care recicla 
atmosfera în întreaga clădire şi apoi, în spatele lui, lângă uşa pe 
care intrase, ecoul ascuţit inconfundabil al unor paşi grăbiţi ceea 
ce îi spunea că nu mai era singur în clădirea întunecată. 

Reese continuă să meargă din ce în ce mai repede, aproape 
zburând prin spaţiul întunecos care îl înconjura, lăsându-se 
condus de instinct. 

Apoi în faţa ochilor îi apăru o privelişte incredibilă. O 
adevărată comoară se desfăşura în faţa lui, rânduri, rânduri. 
Haine, mobilă, unelte. Chiar şi în semiîntuneric, erau uluitoare. O 
îngrămădire luxuriantă de articole multicolore şi strălucitoare. 


Era într-un magazin universal. 

Reese se strecură în umbra unui cuier cu haine lungi, îşi ţinu 
respiraţia şi începu să asculte atent. Prin gâlgâitul zgomotos pe 
care îl făcea sângele afluindu-i în urechi, distinse sunetul 
ameninţător făcut de cei care îl urmăreau. Erau trei. Separaţi. 
Se mişcau spre el încercând o învăluire. 

Cvadrant cu cvadrant, Reese cercetă încăperea, căutând 
peretele de evacuare. Peretele de nord-vest era din sticlă 
netedă. Intact. Cu faţa spre stradă. Dincolo de el, o maşină albă 
şi neagră a poliţiei trecu încet pe stradă şi dispăru. 

Camuflare. Fără zgomot! Reese ajunse până la cuierul de 
deasupra lui, luă o haină şi şi-o puse pe el, realizând abia atunci 
că îi fusese frig. Zgomotul de paşi se apropia încet de el. O pată 
de lumină provenind de la o lanternă se plimba pe gresia 
raionului alăturat. 

Mişcare, mişcare, mişcare. La fel de silențios ca o dâră de 
fum, Reese ieşi din umbra cuierului cu haine şi fugi pe jos, ca un 
crab, de-a lungul intervalului dintre raioane, spre peretele de 
sticlă din faţa lui şi se pomeni într-un aranjament de manechine 
bine îmbrăcate, care priveau cu ochi goi în stradă. Privi în sus. 
Deasupra grupului de manechine atârna un steguleţ de hârtie 
pe care scria: MODA '84. Perfect. Atinsese ţinta. 

Dintr-odată, vitrina fu scăldată în lumina puternică a farurilor 
unei maşini de poliţie. Reese înlemni. Nu e bine, gândi el şi se 
retrase spre interiorul clădirii. Auzea voci şoptite şi paşi înăbuşiţi 
peste tot, de jur împrejurul său. Tocmai depăşise o tejghea pe 
care se aflau pantofi de piele şi de pânză când se opri subit. 
Cercetează. Mişcare? Nimic. Gol. Unde naiba sunteţi? se miră el. 
Linişte. Bine, îşi zise Reese şi apucă o pereche de pantofi de pe 
tejghea, măsurându-le talpa cu talpa piciorului său gol. Prea 
lungi. Altă pereche. Foarte buni. Buni: 

Reese porni repede de-a lungul intervalului. În faţa lui se 
vedeau mai multe lanterne. Făcu o recunoaştere rapidă a zonei. 
Unde să se ducă? La câţiva metri de el lucea în întuneric o 
cabină de metal cu perdeaua lăsată deschisă. Pe ea scria: 
Fotografii - paşaport. Reese se strecură înăuntru, trase 
perdeaua, se căţără pe un scăunel şi îşi trase repede pantofii în 
picioare. 

Orice infanterist ştie de când lumea că o pereche bună de 
încălțări este la fel de importantă pentru supravieţuire ca şi cea 


mai bună armă. Reese legă şireturile şi mişcă piciorul să vadă 
cum se simte. Păreau uşori şi flexibili, cu pingele subţiri, nu prea 
potriviţi pentru un teren mai accidentat, dar tot erau făcuţi bine 
şi i se potriveau pe picior. Pe una din laturi era scris cuvântul 
„Nike”. Ştia ce înseamnă, era numele unei rachete demodate. 

Dincolo de perdea se plimba o dâră de lumină, cercetă de jur 
împrejur apoi se retrase. Urmă o pauză şi Alte mormăituri. 
Reese era din ce în ce mai încordat. Apoi, treptat, vocile se 
stinseră. Reese începu să respire în voie şi ieşi calm din cabină. 

În întuneric se distingea desenul impasibil al unei scări 
rulante. Fusese scoasă din funcţiune cu câteva ore în urmă şi 
acum nu mai era decât o înşiruire de trepte de metal strălucitor. 
Reese urcă câte două trepte deodată, zburând spre etajul doi. 
Obiecte de uz casnic. Lenjerie de damă. 

Pe peretele de sud-vest, Reese găsi ceea ce căuta. O ieşire 
de incendiu. Uşa netedă de metal era închisă. O sârmă fixată pe 
ea forma un fel de circuit de alarmă şi o inscripţie de pe bara 
care ţinea uşa închisă avertiza că aceasta nu putea fi folosită 
decât în cazuri de urgenţă. Ei, nu, chiar aşa? Reese împinse bara 
şi uşa se deschise. Nu se auzi nimic. Alarma fie că era 
deconectată, fie că fusese neutralizată de şocul teleportării în 
timp. Păşi liniştit pe scările de incendiu şi cercetă aleea de sub 
el. O maşină a Poliţiei din Los Angeles, vopsită în alb şi negru, 
era parcată chiar sub el, cu luminile stinse. Goală. 

Reese sări pe asfalt ca o pisică şi se lăsă pe vine lângă 
portiera maşinii. Stradă pustie. Activitate după colţ. Incercă 
portiera. Neincuiată. Uimitor. Se vede că s-au grăbit al dracului, 
se gândi Reese. O deschise şi pipăi contactul. Cheile lipseau. 
Avea nevoie de un mijloc de transport. Se gândi s-o pornească 
scoțând firele electrice. La naiba. Prea complicat. Renunţă la 
vehicul şi îşi concentră atenţia asupra a ceea ce se afla în el. 

Odihnindu-se în suportul ei, rezemată de banchetă se afla o 
armă de vânătoare, model Remington 870, nou-nouţă, atunci 
scoasă din fabrică. Reese era fascinat. Văzuse şi mânuise multe 
arme de felul acesta, dar erau piese de muzeu. Acestea, ca şi 
cele mai multe dintre minunăţiile din jurul lui, părea nouă. 

O ridică din suport şi o puse în siguranţă, sub impermeabil. 
Dacă o ţinea acolo, sub braţ, n-o va vedea nimeni. Nici nu se va 
uda. Va fi prietena lui. 

Apoi Reese se răsuci şi ieşi repede din maşină. După ce dădu 


colţul, începu să păşească agale în lungul trotuarului. Acum era 
îmbrăcat, înarmat şi se amesteca printre oameni. Avea nevoie 
de bani, de provizii şi de un mijloc de transport. Dar mai avea 
destul timp pentru asta. 

La dracu. Ajunsese aici. Reuşise! Se simţi străbătut de un val 
de adrenalină. Reese era aproape excitat la gândul că 
supravieţuise, că era în viaţă. Ridică privirea în sus şi clipi din 
cauza ploii care îi cădea în ochi. Cercetă atent peisajul miraculos 
care îl înconjura. Se afla la colţul străzilor Olive cu a Şasea. Pe 
partea cealaltă era Pershing Square. Işi dădu seama că se 
născuse la mai puţin de o milă de locul acesta. Chiar aici se 
jucase pe vremea când era copil. Dar nu arătase aşa. Micul parc 
era înconjurat de clădiri cu cinci sau şase etaje. Şi apoi, lumina. 
Lumina curgea asupra lui din toate părţile. Reese se retrase în 
umbra unei intrări, fascinat de scena care se desfăşura în faţa 
ochilor lui. 

Cât trecuse de atunci? Din punctul lui de vedere, doar câteva 
minute, de când fugise prin coridorul de oţel împreună cu ceilalţi 
membri ai echipei. 

În urma lor, răsunau explozii asurzitoare, sfâşiind coridorul în 
bucăţi. Oamenii lui distrugeau totul, ucideau tot. Sentimentul 
victoriei trecea prin membrii echipei cu viteza curentului 
electric. 

Şi apoi asta. 

Pe John nu părea să îl deranjeze. Nimic nu-l tulbura De fapt, 
tocmai aceasta îl făcea să fie aşa cum era. Alerga alături de 
Reese, bătându-l încurajator pe umăr, strigându-i ordine precise 
în ureche. John luase hotărârea ca Reese să fie acela. 

Apoi fusese înconjurat de un grup de tehnicieni care făceau 
ultimile calibrări la un număr de instalaţii. Reese îşi dezbrăcă la 
iuţeală uniforma şi întinse arma de puls unuia dintre colegii de 
echipă. Tehnicienii se repeziră asupra lui ca furnicile, prelevând 
bioritmuri, măsurând şi pompând diverse chimicale în sistemul 
lui. John făcuse un pas înapoi, fixândul pe Reese cu privirea. 

Acum lucrurile se desfăşurau cu mare viteză. Tehnicienii îl 
acoperiră din cap până în picioare cu un gel gros, albăstrui, 
superconductibil. Mirosul lui neplăcut îl şocă pe Reese. Pe chipul 
lui John se citea ceva neobişnuit. O expresie pe care nu o mai 
văzuse decât în urmă cu câţiva ani, când John îl scosese din 132 
şi-l adusese în echipa sa personală de Recunoaştere a 


Securităţi. 

Reese aruncă o privire oamenilor care stăteau în faţa lui. 
Oamenii lui. Apoi urmase bum-ul acela incredibil de lumină şi 
durere. Şi pavajul de pe alee. 

Privind acum, prin ploaie, la Pershing Square, Reese se simţi 
îngrozitor de singur, aşa cum nu se mai simţise niciodată în 
viaţă. Dar şi fascinat. Locul acesta. 

Era acelaşi, dar atât de diferit. Ştia că va arăta aşa. Dar nu 
ştia că va fi aşa. 

Nu mai gândi, îi comandă mintea. Nu încerca să simţi acest 
loc. Reese se debarasă de orice gând - închise totul într-un 
spaţiu minuscul al creierului şi zăvori uşa. 

Misiunea era totul. Misiunea era tot ce conta. 

Reese se duse direct la o cabină telefonică, aflată cu câteva 
blocuri mai departe şi luă în mână cartea de telefon. O deschise 
la litera C şi începu să caute. Câteva secunde mai târziu, 
degetul său se opri lângă un nume: Sarah J. Connor. 


Cartierul Palma Jasmine Street 656 Ora 8.28 

Sarah Jeanette Connor cobora din apartamentul ei de la 
etajul 2 în holul de la intrare. Uitase să caute în cutia poştală 
când se întorsese acasă, iar pe colega ei de apartament, Ginger, 
nu se putea pune nicio bază în direcţia aceasta. Poate în alte 
chestiuni, dar corespondenţa nu se afla pe lista de priorităţi a lui 
Ginger. În ceea ce o privea pe Sarah, era o datorie. Se întâmpla 
foarte rar să primească scrisori. Nu scria nimănui niciodată, 
astfel încât nici nu era de mirare. Dar erau notele de plată. Note 
de plată pe care le achita cu scrupulozitate, subţiindu-şi contul 
în bancă la începutul fiecărei luni, trăind mai mult din bacşişuri 
restul zilelor până la sfârşitul lunii, cu satisfacția că toate 
datoriile sunt plătite la timp. 

Colega ei de apartament era exact invers. Dar, din fericire, 
Sarah şi Ginger găsiseră mult mai multe lucruri care să le 
apropie, decât să le despartă în cele opt luni de când locuiau 
împreună, ca, de exemplu, preferința şi înclinația de a-şi petrece 
timpul într-un mod simplu, fără prea multe fasoane, deşi Sarah 
trebuia să recunoască faptul că este ceva mai conservatoare 
decât Ginger. Ba, poate chiar mult mai mult. Deşi Ginger avea 
douăzeci şi patru de ani, iar Sarah numai nouăsprezece, uneori 
era greu de spus care din ele două este mai tânără. 

Sarah se opri în dreptul uşii de siguranţă care trebuia să fie 
întotdeauna încuiată. Cineva o deschisese şi o proptise cu o 
piatră. Simţi că se enervează. Cineva nu voia să se obosească 
să folosească cheia. 

Când ajunse în holul de la intrare se simţi asaltată de 
strălucirea soarelui şi de mirosul proaspăt al ierbii ude care se 
usca în căldura dimineţii. Furtuna trecuse. Avea să fie o zi 
minunată ca să încalece pe motocicleta ei, Honda. Culoarea 
cerului îi amintea de un inel cu piatră turcoaz pe care i-l dăruise 
primul ei prieten, pe când era la gimnaziu. Cum îl chema? 
Charlie... Nu-ştiu-cum. Mai avea şi acum inelul în cutia ei cu 
bijuterii, alături de alte suveniruri din puţinele relaţii pe care se 
străduia să le ţină minte. 

Cartierul Palma reprezenta un amestec sănătos de populaţie 
tânără şi bătrână, negri şi albi, evrei şi protestanți. Era 
înconjurat de oraşul propriu-zis Los Angeles, Beverly Hills, Santa 
Monica şi Culver City şi era un fel de placă turnantă neoficială în 


această peticeală de etnii diferite. Deoarece erau multe blocuri, 
străzile erau mereu pline de maşinile parcate bară la bară. Unul 
dintre motivele pentru care Sarah alesese acest bloc era tocmai 
faptul că avea un garaj subteran şi o uşă de siguranţă. 

Descuie cutia poştală şi examină teancul gros de plicuri care 
îi căzu în braţe: două note de plată, o scrisoare de la mama ei, 
restul pentru Ginger. 

Niciun fel de scrisori de dragoste pătimaşe de la bărbaţii 
înstăriți, copleșiți de supărare că fuseseră părăsiţi de ea. Nu-i 
nimic. Cui îi pasă? În seara aceasta, Sarah avea o întâlnire. Era o 
zi pe care o aşteptase toată săptămâna. O zi de care îşi va 
aminti tot restul vieţii. 

— Aşa - îşi zise Sarah în sinea ei - să nu ne ambalăm prea 
tare. Nu era Făt-Frumos, nici măcar un bărbat fermecător dar 
avea bilete la concertul lui Julian Lennon de la Rowl. 

Sarah se cufundă într-o visare romantică, imaginân-du-şi o 
poveste care începea printr-o discuţie politicoasă cu 
posibilitatea de a deveni romanţioasă şi creştea apoi spre o 
stare de extaz. 

Ginger Ventura străbătu trotuarul în fugă şi năvăli în visurile 
Sarei râzând, ca şi când realitatea ar fi fost, de fapt, mai mult 
amuzantă. 

Bruneta înaltă îşi pierduse tot suflul, nu însă şi energia. 
Continua să alerge pe loc în timp ce vorbeau, iar buclele ei de 
abanos, lungi până la umeri se balansau elegant când sărea de 
pe un picior pe altul. Căştile prin care Bruce Springsteen răcnea 
în urechile lui Ginger suficient de tare ca să audă şi Sarah, erau 
fixate pe cap cu o bentiţă udă de transpiraţie. Sarah îi zâmbi 
larg colegei ei de apartament. Dacă Ginger ar fi ştiut să joace pe 
scenă şi s-ar fi dat probe pentru Femeia Minune, Sarah nu se 
îndoia că ar fi locuit împreună cu o stea de cinema. Ginger avea 
1,70 înălţime, fără un gram de grăsime. Ginger nu putea sta o 
clipă locului; chiar şi atunci când stătea pe loc, întorcea capul în 
toate părţile. Era ca un fir electric viu care se răsucea şi dansa 
în jurul unei inepuizabile surse de energie formată din 
entuziasm şi optimism. 

— E ceva pentru mine? gâfâi Ginger. 

Sarah îi întinse teancul de plicuri. Ginger făcu ochii mari când 
dădu peste una din scrisori. 

— O, Dumnezeule, astăzi e ziua cea mare! 


Ginger o apucă pe Sarah de braţ şi o duse înapoi sus, în 
apartamentul lor, lovind absentă cu piciorul piatra care ţinea 
uşa. 

— Ce este? întrebă Sarah. 

— Rezultatele de la analize. 

— Analize? Pentru ce? 

— Pentru sarcină, prostuţo! Nu ţi-am spus? 

Sarah o opri pe Ginger în faţa uşii. 

— Ginger! Sigur că nu mi-ai spus! 

— Se vede că mi-a ieşit din minte, zise Ginger pe un ton 
neglijent, intrând în sufragerie. Sarah era năucită, închise uşa în 
urma ei fără să ştie ce face şi o urmă pe Ginger. 

— Dar, bine, Ginger, nu ţii socotelile... Cum ai putut să rămâi 
însărcinată? 

Ginger începu să deschidă plicul de la clinică, apoi ezită un 
moment înainte de a răspunde. 

— Tu mă cunoşti bine. Nu pot să sufăr pastilele, iar spuma 
anticoncepţională are un risc de 20%. Aşa că luna trecută nu mi- 
a venit ciclul şi... 

Sarah stătea cu privirea aţintită pe scrisoare. 

— Care este verdictul? 

Ginger încercă să braveze ca să-şi ascundă îngrijorarea. 

Fac pariu pe cinci sutare că e negativ. 

— Ginger, deschide-o! 

Ginger încerca să pară liniştită şi curajoasă. Deschise plicul. 
Sarah o privea intens, urmărind-o cum parcurgea rapid textul. 
Apoi ochii fetei se ridicară spre ea, cu o expresie de resemnare. 

— Ce nume îţi place? Poate Junior, pur şi simplu, ce zici? 

Inima Sarei se strânse. 

— O, nu, Ginger. Dumnezeule mare... ce spui... adică, vreau 
să spun, ce intenţii ai, Ginger... 

Ginger se strâmbă, apoi mototoli scrisoarea şi o aruncă pe 
măsuţă. 

— Vrei să ştii ce am de gând să fac? Ginger se ridică în 
picioare, ca un criminal căruia nu-i mai rămâne nimic altceva de 
făcut decât să parcurgă ultimii metri până la locul de execuţie şi 
intră în bucătărie. 

Sarah o privea de-a dreptul şocată. Ce încurcătură! Ginger nu 
avea niciodată încurcături de felul acesta. Ginger ştia să 
mânuiască cu dexteritate toate pârghiile vieţii. Ginger ducea o 


viaţă admirabilă. Ginger era... 

Cuprinsă subit de îndoială, Sarah clipi din ochi, apoi luă hârtia 
mototolită, o netezi şi citi rezultatele. 

— OK, Ginger, foarte nostim! 

Ginger ieşi din spatele frigiderului şi o stropi pe Sarah cu o 
sticlă de Penrier pe care o agitase bine. Sarah ţipă şi se apără 
cu mâinile, închizând ochii. 

— Nesuferito! strigă Sarah, dar izbucni în râs fără să vrea. 
Oare de ce îţi permit eu să-mi faci aşa ceva? 

Ginger clipi spre Sarah. 

— Chiar vrei să ştii? Sarah dădu din cap afirmativ. 

— Răspunsul este: îţi place, păpuşico! 

— Să te ia naiba, zise Sarah zâmbind. Apoi schimbă macazul, 
încercând să pară serioasă. 

— Deci este o analiză pentru cu totul altceva? 

— Eram absolut sigură că nu sunt însărcinată. De la 
treisprezece ani, nu am avut nicio întârziere de ciclu. 

— OK. Atunci de ce-mi faci asta? 

— Eşti o pradă uşoară. 

— Zilele astea s-ar putea să-ţi fac o surpriză. 

— Asta ar fi foarte nostim. 

Ginger o tachina pe Sarah pe un ton protector. Sarah scutură 
din cap, exasperată. Ginger considera că datoria ei sacră în 
viaţă este s-o ghideze pe Sarah prin apele învolburate ale 
traiului zilnic. Ceea ce nu înțelegeau însă nici Ginger şi nici 
mama Sarei, era că aceasta se descurca de minune. Muncea, 
mergea şi la şcoală, ba mai reuşea să mai pună câteva sute de 
dolari într-un cont de economii. Sigur, avea şi unele probleme, 
dar nu era nimic cu adevărat copleşitor sau imposibil de 
controlat. Nimic altceva decât problemele pe care le aveau şi 
alţi oameni. Cu excepţia lui Ginger. Ginger părea că profită de 
un necaz, pentru a se repezi apoi cu şi mai multă încredere în 
latura bună a vieţii. Şi Sarei îi veni în minte un gând: Oare 
Ginger fusese vreodată doborâtă, cu adevărat? 

— Hei, Ginger, începu Sarah, neştiind prea bine ce voia să 
spună. Dar ce ai fi făcut dacă ai fi fost cu adevărat însărcinată? 
Ginger strâmbă din nas. 

— M-aş fi gândit la mutra lui Matt când i-aş fi dat vestea. 

Ori de câte ori se gândea că ar putea deveni mamă la modul 
serios, pe Sarah o cuprindea spaima. li venea în memorie şirul 


lung de ani de după moartea tatălui ei, când mama ei fusese 
nevoită să alcătuiască un fel de îndreptar de comportament: s-o 
îndrume fără s-o domine, s-o iubească fără s-o sufoce. Era ca şi 
când ai fi încercat să străbaţi Himalaia călare pe un tap beat, în 
plus Sarah nu era foarte sigură de calităţile ei, nici deosebit de 
încântată de propria persoană. Era normală, aşa cum sunt cei 
mai mulţi oameni, însă, fără îndoială, nu era absolut deloc 
excepţională, nu era plămădită din aluatul din care sunt făcuţi 
oamenii mari. Dar lui Ginger se mulţumi să-i spună numai atât: 

— Ei bine! aş veni şi eu să vă văd copiii. 

Ginger o bătu pe genunchi. 

— Nu te mai amăgi. ŞI tu ai instincte materne. 

— Pot să mi le reprim, te rog să mă crezi. 

Da, se gândi Sarah, şi eu pot să iubesc. Dacă mi-ar da cineva 
măcar o şansă, o jumătate de şansă. Dacă aş ştii că o să mi se 
întoarcă dragostea! 

Dar ca să găseşti un bărbat în care să ai încredere că va face 
aşa, însemna să vrei să găseşti un arbore de vanilie în deşertul 
Mojave. Toţi prietenii din cercul ei, cu care crescuse şi mersese 
la şcoală împreună, fie plecaseră la alte şcoli, fie se 
căsătoriseră. Trebuia să se descurce singură. Câteva întâlniri 
fără însemnătate, întâlniri întâmplătoare la colegiu. Nu ştia cum 
se făcea, dar cei pe care îi dorea ea erau ocupați sau, pur şi 
simplu, nu manifestau interes pentru ea. 

Cu o mică strâmbătură, Ginger se uita la colega ei de 
cameră, care se cufundase în gânduri. Sarah era o fată tare 
dulce; poate chiar prea dulce. Uneori îşi folosea inocenţa ca pe 
un scut împotriva întregii lumi. Aşa că Ginger era încântată s-o 
mai scuture din când în când, s-o trezească din visurile în care le 
place tuturor oamenilor să se desfete. Asfel că, în loc s-o 
îmbrăţişeze pe Sarah, aşa cum i-ar fi plăcut şi cum ştia că şi 
Sarah ar fi dorit, folosea ceea ce numea ea terapia de şoc, aşa 
cum făcuse şi cu scrisoarea de la laborator. 

Ginger îşi privea cu atenţie tălpile adidaşilor. 

— Cred că am călcat pe Pugsly. 

Sarah aruncă repede o privire la capătul celălalt al camerei. 
Pugsly şedea ca un mic dinozaur împăiat, cu ochii neclintiţi în 
terariul lui de plastic. Era o iguană verde cam de un metru 
lungime, pe care Sarah o moştenise de la ultimul ei prieten. 
Între ea şi Pugsly se stabilise o relaţie de afecţiune şi respect 


reciproc, care depăşea cu mult sentimentele avute pentru fostul 
proprietar al reptilei. 

Sarah îşi puse mâinile pe coapse şi îi aruncă o privire lungă. 

— Acum eşti satisfăcută, nu-i aşa? 

Interfonul le surprinse în acel moment pe amândouă cu 
bâzâitul lui strident. 

Ginger făcu o săritură şi apăsă pe buton. 

— Veşti bune sau bani? întrebă ea veselă. 

— Ce-ai zice de puţin amor? 

Ginger făcu o strâmbătură spre Sarah şi vorbi din nou în 
interfon; 

— Sigur, băiete, vino sus şi lasă-ţi hainele afară. Apăsă apoi 
pe butonul care deschidea uşa. 

Matt Buchanan nu-şi lăsase hainele afară. Oricum, nu avea 
prea multe pe el: maieu cu mânecă scurtă şi pantaloni scurți 
care îi puneau în evidenţă statura de halterofil. Nu era încrezut 
deloc şi nu se fălea cu fizicul lui. Sarah se mira cum e posibil ca 
un băiat cu fizicul lui, atât de puternic, să aibă un caracter atât 
de blând şi de duios. Tocmai îşi strângea matinalele de prin 
cameră, când îi auzi pe cei doi cum se trânteau pe canapea. Îşi 
luă poşeta şi păşi în cameră. 

Ginger ţipa de sub Matt, trăgându-l de degetul arătător şi 
încercând să i-l dea peste cap, 

— Sarah, ajută-mă să scap de animalul ăsta! 

— Regret, pe ziua de azi îmi ajunge răspunse Sarah şi se 
aşeză pe canapea. Işi pieptănă părul care îi ajungea până la 
umeri, îl ridică sus într-o coadă de cal şi-l prinse cu un elastic. 

Ginger şi Matt se îmbrăţişau şi îşi zâmbeau unul altuia în felul 
acela deosebit al tinerilor îndrăgostiţi. În privirea lui Matt se 
citea o adevărată adoraţie pentru Ginger, ceea ce o făcu pe 
Sarah să se simtă puţin invidioasă. Nu avusese prea mulţi 
prieteni. Unii o plăcuseră cu adevărat. Dar nu reuşise niciodată 
să le inspire acea pasiune pe care o citea acum în ochii lui Matt. 
Dar ştia că într-o zi se va întâmpla şi lucrul acesta. Cine ştie, 
poate chiar diseară. 

In timp ce se îndreptau spre garajul de la subsolul blocului, 
Matt le cuprinse pe după talie pe amândouă şi le strânse pe 
amândouă. Sarah îngenunche lângă scuterul ei, Honda Elite, 
desfăcu lanţul de siguranţă, apoi se întoarse spre colega ei de 
apartament. 


— Ne vedem după ce termin serviciul? Ginger dădu afirmativ 
din cap. 

— Hai să mergem la Stoker să mâncăm o pizza, ce ziceţi? 

Sarah nu reuşi decât parţial să-şi stăpânească emoția din 
voce când răspunse: 

— Îmi pare rău, am o întâlnire diseară. 

Matt o bătu încurajator pe umeri. 

— Foarte bine, Sarah! 

— A? nu e cine ştie ce, Matt. Un tip pe care l-am cunoscut la 
serviciu. 

— E tipul ăla cu un Porsche negru? se interesă Ginger. 

Sarah dădu din cap, apoi se strâmbă uşor. 

— O, nu ştiu exact, însă cred că este membru al Clubului 
Schmuck of the Month. 

Matt îşi puse braţul pe umerii Sarei şi o conduse câţiva paşi. 

— Ai nevoie de ceva, Sarah? 

Sarah era sincer nedumerită. 

— De ce anume să am nevoie? 

— Ştii, nişte bani pentru orice eventualitate. În cazul că nu te 
înţelegi cu tipul... Ştii ce vreau să spun. De fapt, ce ştim noi 
despre băiatul ăsta? Dacă te duce în vreun loc groaznic... 

— Mersi, tăticule, am mai avut întâlniri şi altă dată. 

Îi zâmbi strâmb şi ridică din umeri. 

Când auzea în străfundul sufletului o voce care o dojenea, 
Sarah se amuza să-şi spună că iar vorbeşte „micuța Sarah” care 
o dojeneşte tot timpul şi face ţţţţ! ori de câte ori se simte 
cuprinsă de o pasiune mai puternică. Acum „micuța Sarah” îi 
atrăgea atenţia că Matt şi Ginger se interesau de soarta ei şi se 
relaxă zâmbind: 

— Pot să-mi port singură de grijă. 

Matt se întinse spre ea şi îi muşcă uşor vârful nasului: 

— Şi totuşi, dacă încearcă ceva? 

Sarah repezi fără ezitare un pumn în stomacul lui Matt. Ar fi 
putut să-l atingă, însă Matt se retrase rapid, ţinându-şi 
răsuflarea şi se lipi de Ginger. In timp ce gâfâia teatral, Ginger îl 
ignoră şi o sărută pe Sarah pe obraz. 

— Ne vedem diseară. 

Sarah sări în şaua scuterului şi apăsă pe butonul de pornire. 
Motorul protestă. Sarah privi înapoi ca să le facă semn cu mâna 
şi îl văzu pe Matt cum sare ca un balerin. 


— La revedere, Sarah, spuse el afectând o mare tristeţe. 

Ce caraghioşi, îşi spuse ea. Îi erau tare dragi. Şi el şi Ginger. 
Făcu un gest de rămas bun şi îşi îndreptă scuterul în susul 
rampei spre soarele fierbinte de afară. 

Mintea ei nu detecta nimic deosebit, nu presimţea câtuşi de 
puţin că aceasta avea să fie ultima zi de viaţă normală pentru 
ea. 


Miracle Mile District Ora 8.31 

Trecuseră câteva ore bune de la răsăritul soarelui, când 
Reese porni să rătăcească prin labirintul aleilor şi străduţelor 
uitate din centrul oraşului Los Angeles şi nu mai era totdeauna 
sigur că se află în perioada antebelică. Una dintre aceste alei 
înguste şi înghesuite rămăseseră la fel ca pe vremea lui. Se 
grăbea să ajungă la o intersecţie cunoscută, arunca o privire 
după colţ şi imediat apărea în faţa ochilor un bulevard din epoca 
antebelică, la fel de ciudat şi de incredibil ca un vis. 

Aşa fusese toată dimineaţa. 

Nu se putea dezbăra de senzaţia că se află în acelaşi timp în 
două locuri diferite. Ştia că s-ar putea ancora în realitate şi în 
timp, dacă ar fi rămas în stradă, dar aceasta ar fi fost o eroare 
de tactică. Strada era goală; nu putea să se piardă în mulţime 
stând pe loc. Dintr-odată, Reese se pomeni gândind că poate 
creierul îi fusese afectat de trecerea prin timp. Sau poate că 
amfetaminele pe care tehnicienii le pompaseră în el aveau şi un 
efect secundar dezastruos. Dacă obiectivul misiunii era în 
pericol, trebuia să acţioneze imediat. Nici nu voia să-şi 
imagineze că ar putea rata. Se simţi cuprins de un val de 
panică. Din reflex şi din obişnuinţă, se scutură de el prin voinţa 
de a trăi. 

Mai era destul timp, o mulţime de timp. John îi spusese că va 
lua legătura cu ţinta la ora 20.19, în Jasmine Street, 666. Sarah 
J. Connor va fi acolo şi va părăsi locuinţa. Cum aflase John 
treaba asta, Reese nici nu încerca măcar să ghicească. Dar dacă 
John spunea aşa, înseamnă că aşa era. 

Se hotărî să continue să se mişte în jos, să cunoască locurile 
şi împrejurimile, să verifice drumurile de acces şi de retragere. 
Îşi recapitula în minte lista de cumpărături. Avea nevoie de mult 
mai multe muniții, mult mai multe. Teama de moarte pe care o 
încercase de atâtea ori când pornea la luptă era total umbrită de 
astă dată de teama de a nu da greş. Moartea lui nu avea 
importanţă. Sarah J. Connor era altceva. Moartea ei ar fi fost 
cumplit de importantă. 

Reese mergea pe lângă zidul unui Service de pe strada 
Wilshire când auzi zgomotul puternic al unui motor în spatele 
său. Apără-te, apără-te, apără-te! Trupul se mişcă înainte să 
primească comanda de la creier. Se ascunse în spatele unor lăzi 


de gunoi în timp ce un camion care făcea aprovizionarea se 
năpusti cu viteză cam prea mare pe alee. Cauciucurile scrâşniră 
pe asfalt când şoferul pe jumătate adormit apăsă pe frână ca să 
evite zidul. Reese ţinea arma strânsă în mână şi îşi simţi nervii 
ca nişte cabluri de înaltă tensiune. Lăsă apoi pistolul în jos şi se 
calmă când camionul trecu gâfâind pe lângă el. Şoferul 
somnoros nu-l văzuse pe Reese şi nu avea să ştie niciodată cât 
de aproape fusese de situaţia de a-şi lăsa soţia văduvă şi copiii 
orfani. 

Inima lui Reese bătea cu putere. Privi în sus la fâşia îngustă 
de cer, din vârfurile clădirilor care îl înconjurau. Era lumină. 

N-are sens să mai stau în aleile astea dosnice. Trebuie să mă 
amestec printre oameni. Purtase pistolul greu sub trenci între 
braţ şi piept, dar la lumina zilei nu mai mergea. Era momentul 
să-şi adapteze arma la lupta de stradă. Incepu să scotocească 
prin grămezile de deşeuri din jurul lui - piese de automobil 
stricate, bucăţi de ţeavă, metal unsuros. Apoi găsi ceea ce căuta 
- o pânză uzată dar încă utilizabilă de bomfaier. Reese nu 
înţelegea de ce fuseseră aruncate aici atâtea materiale bune. Ar 
fi putut construi un adevărat arsenal cu ceea ce zăcea acolo. 

Reese adaptă pânza de bomfaier la ţeava pistolului, chiar în 
spatele trăgaciului şi o fixă de patul armei, înjghebând astfel un 
fel de mâner. Incepu din nou să caute printre deşeuri, până găsi 
o bucată de sfoară, cu care făcu un laţ şi ceva ce semăna a 
bandulieră, şi şi-o trecu peste umăr. Era foarte bine. La nevoie, 
putea ridica arma încet şi pe neobservate. Ascunzătoarea era 
excelentă. Nimeni n-ar fi observat că este înarmat. Pentru 
aceasta ar fi trebuit să-l percheziţioneze. Dar până atunci vor 
ştii cu toţii că este înarmat. 

Reese îşi încheie toţi nasturii de la haină, deşi cerul era acum 
degajat şi luminos, neobişnuit de cald pentru luna martie. 

Se simţea extraordinar de singur, cum nu mai fusese 
niciodată în viaţă. Primul om dintr-o armată care încă nu se 
născuse. Păşind cu grijă spre capătul aleii aruncă o privire 
cercetătoare pe Bulevardul Wilshire, apoi, sigur de sine, porni pe 
stradă. Oamenii începeau să iasă din case. Nervii îi vibrau de 
emoție, căci începea să recunoască locurile pe unde mergea. 
Cei mai mulţi dintre oamenii care se aflau acum pe stradă erau 
muncitori care aşteptau la câte o intersecţie sau într-o staţie de 
autobuz sau care coborau grăbiţi din câte un autobuz, 


repezindu-se să bea o ceaşcă de cafea. 

Lui Reese îi venea greu să înţeleagă ritmul vieţii din perioada 
antebelică; fusese obişnuit cu o scară de intensităţi cu totul 
diferită. In lumea de unde venea el, era imposibil să 
supravieţuieşti dacă hoinăreai pe afară în timpul zilei. Ziua se 
afla sub controlul lor. Reese şi ai lui aveau la dispoziţie noaptea. 
Deşi raţiunea îi spunea lui Reese că este în siguranţă, instinctele 
îl făceau să se teamă. Fu silit să facă un efort pentru a ieşi din 
umbra protectoare a clădirii şi pentru a păşi în şuvoiul multicolor 
al mulţimii. 

Cu trenciul care îi acoperea cicatricile lăsate de arma cu 
laser, Reese nu arăta altfel decât ceilalţi trecători de pe 
Wilshire, dar nu reuşise încă să se sincronizeze perfect; era prea 
temător şi precaut, ca o panteră nedomesticită aruncată dintr- 
odată într-o grădină zoologică. 

Mergea atent pe trotuar, cercetând chipurile trecătorilor. 
Aveau o expresie pe care nu o mai văzuse până atunci. Un fel 
de virginitate, de inocentă, o lipsă de informaţie care îi făcea şi 
pe bătrâni să pară tineri. Un băiat îmbrăcat în blugi decoloraţi 
urcat pe o scândură cu rotile, se unduia trecând grațios printre 
oameni în ritmul melodiei Born în the USA care se revărsa dintr- 
un casetofon atârnat de umărul lui. 

Trotuarele erau un adevărat Babilon de vitrine în care se 
aflau expuse nenumărate comori uluitoare. Aparate de radio, 
lămpi, televizoare. Într-o vitrină erau numai televizoare, toate 
branşate pe acelaşi post. Bryant Gumbel şi Jane Pauley stătea 
de vorbă simultan pe patruzeci de ecrane. Reese era paralizat 
de vulgaritatea vitrinelor. 

Indiferent încotro ar fi privit, îşi dădea seama că ochii îi sunt 
ameninţaţi de suprasolicitare vizuală. Un clovn grotesc zâmbea 
ştrengar şi trăgea cu coada ochiului de pe afişul roz-galben al 
teatrului Pussycat. De pe panouri uriaşe, chipuri frumoase de 
bărbaţi şi de femei îi zâmbeau, lăudându-i minunile de la 
Caesare's Palace şi de la Golden Nugget. Un bărbat înalt de 
câţiva metri, îmbrăcat cu o haină din blană de oaie, îl invita în 
ţinutul Marlboro, de unde vine aroma. Reese nu auzise de locul 
acesta. Dar gestul bărbatului îl făcea să se gândească la 
mâncare. Işi dădu seama că îi este foame. 

Ceva mai jos era un fel de chioşc lângă care un afiş anunţa 
mândru că aici se poate servi pizza non-stop. Reese nu ştia ce 


este pizza, dar judecând după miros, părea să fie de mâncare. 
Se apropie mai mult de locul cu pricina, încercând să descopere 
cum funcţionează, fără a se da de gol. Privi atent cum un bărbat 
gras îmbrăcat într-o cămaşă în culori ţipătoare se apropie de 
ferăstruică şi spuse: „Dă-mi o porţie asortată”. Omul din spatele 
geamului îi întinse un fel de triunghi aburind. Omul cu cămaşa în 
culori ţipătoare îi dădu celui din spatele geamului nişte bilete 
verzui, îşi luă mâncarea şi plecă. Reese urmărise tranzacţia cu 
mare atenţie. Ştia ce sunt banii, dar nu avea niciun ban. Căută 
repede în pantalonii lui Schanu. Nimic. Mirosul de pizza îi rănea 
stomacul, care începuse să protesteze vehement, cerând de 
mâncare. La naiba, se gândi Reese şi se apropie de ferestruică. 
Alene, omul din spatele geamului aruncă o privire în sus, 
desprinzându-şi ochii de pe ziarul pe care îl citea. 

— Da? întrebă el indiferent. Reese repetă cuvintele auzite 
mai înainte: 

— Dă-mi o porţie asortată. 

Omul puse o bucată de mâncare aburindă pe tejghea, la 
numai câţiva centimetri de nasul lui Reese, apoi se întoarse spre 
casa de marcat. 

— Face 1.60, zise el peste umăr. Când se întoarse, Reese nu 
mai era acolo. Furios, vânzătorul ieşi cu jumătate de trup afară 
prin fereastră uitându se în susul şi în josul străzii. Reese 
dispăruse. 

— Mama ta de ticălos, înjură omul furios. 

Reese dăduse colţul şi se ascunsese în prima alee care îi 
ieşise în cale, în spatele unor cutii goale de carton. Arunca priviri 
furişe în toate direcţiile, în timp ce ţinea ascunsă bucata de 
pizza sub trenci. Mirosul exotic codimentat îl înnebunea, aşa 
cum îl aţâţă pe un animal sălbatic mirosul de sânge proaspăt. 
Când fu sigur că nu-l vede nimeni, Reese scoase bucata de pizza 
şi începu să înfulece cu lăcomie, încântat de savoarea mâncării, 
fără să mai simtă că brânza fierbinte îi ardea cerul gurii. 

Nu apucase bine să înghită când auzi un lătrat în spatele lui. 
Se întoarse şi văzu o javră amărâtă ascunsă în umbra unei uşi. 
Câinele se uita cu jind la bucăţica din mâna lui. Reese ridică 
mâna spre gură dar se opri la mijlocul drumului. Fir-ar să fie, îşi 
zise el şi lăsă mâna în jos. Să ignori un câine flămând era o 
crimă. Omul şi câinele erau parteneri în lupta pentru 
supraviețuire. Reese întinse mâna încet spre câine. Acesta păşi 


cu grijă spre el, privindu-l mereu în ochi şi apucă bucăţica din 
mâna lui Reese. Ca să-i poarte noroc, Reese îl mângâie pe cap, 
între urechi până când acesta începu să dea din coadă. 

Lăsându-l pe câinele cel flămând să-şi savureze în tihnă micul 
dejun, Reese se întoarse în stradă. Nu mai era chinuit de foame, 
iar soarele se ridicase destul de mult pe cer. Ajunse la capătul 
alei şi începu să urmărească cu privirea maşinile care treceau. 
Va avea nevoie şi el de una. Cât de curând. Şi de multe alte 
lucruri. 

E timpul să pornim la treabă îşi zise el. 


Cartierul Silver Lake Hotel Panama Ora 10.20 

Era o magherniţă cu patru etaje care puţea a desinfectant şi 
closete înfundate. larna era frigider iar vara cuptor, îngheţând 
sau făcând să fiarbă conţinutul uman fără milă. Dar era ieftin. 
Era departe de strada principală. Avea şi o scară de incendiu pe 
care se putea urca sau coborâ ca să se intre sau să se iasă din 
cameră fără a fi văzut de funcţionarul de la intrare. 

Din aceste motive, Terminatorul, îşi oprise alegerea asupra 
lui. Aruncă un pumn de bancnote pe tejghea şi refuză să 
semneze în registru. Ochii albaştri ca oţelul se uitau la omuleţul 
de vreo cincizeci de ani, cu urechi clăpăuge de parcă ar fi privit 
o ploşniţă. Recepţionerul mormăi ceva în sensul că va scrie el; 
Mister Smith în registru în locul lui, apoi îi întinse cheia de la 
camera închiriată. 

Examină în detaliu interiorul în timp ce urca scările. 
Pardoseala de lemn roasă. Pereţii coşcoviţi, ca o piele opărită în 
locurile unde al treilea strat de zugrăveală, aplicată în pripă, 
începea să cadă. 

Apoi semnalele sonore. Voci în încăperile igrasioase. Furie 
înăbuşită. Plânsete singuratice. Cuplări sexuale. Tăcere. Multe 
din camere erau libere. Bine. 

Intră în cameră şi se opri, examinând şi percepând totul 
dintr-o singură privire. Fereastra care dădea spre scara de 
incendiu. Măsuţa. Biroul. Patul de metal pătat de rugină. O nişă 
cu chiuvetă şi toaletă. Bine. 

Incepu să-şi scoată ustensilele. 

Coborâse pe Ventura Canyon Road pe întuneric şi nu 
întâlnise nici oameni nici maşini. Fusese nevoit să meargă pe 
jos, pentru că teleportarea în timp distrusese toate circuitele 
electrice pe o rază de o sută de metri. 

Astfel încât coborâse de pe munte ca un zeu implacabil care 
descinde din Olimp. Lanţurile ornamentale de la ghetele 
punkistului zornăiau sinistru. 

Avea timp nelimitat pentru distrugerea şi localizarea țintei, 
astfel încât putea să-şi aleagă pe îndelete echipamentul potrivit. 
Hainele îi erau bune. Dacă va fi necesar, va face rost de altele, 
mai încolo. 

Mai întâi, orientarea. 

Când linia orizontului începu să se lumineze, Terminatorul 


întâlni o femeie spre cincizeci de ani care mergea de la uşa 
casei sale spre maşina parcată în faţă, un automobil închis 
marca BMW, zăngănind nişte chei şi purtând o sacoşă mare de 
piele în mână. Terminatorul se opri la marginea carosabilului, 
ascuns privirii de un tufiş şi cercetă spre casa de unde ieşise 
femeia, ca să vadă dacă sunt urme de viaţă. Nu se auzea niciun 
zgomot, nicio mişcare şi nu se vedea nicio lumină. Bine. 

Analiză posibilităţile de opţiune şi se hotărî să aştepte. Şi să 
vegheze. 

Femeia deschisese portiera maşinii cu o cheie şi se angajase 
în spatele volanului. Puse apoi o altă cheie într-o deschizătură 
din spatele volanului şi o întoarse. Starterul mârâi uşor în timp 
ce combustibilul era injectat în cilindrii motorului, care porni să 
duduie. Femeia apăsă pe o pârghie şi puse în mişcare sistemul 
de transmisie, băgând schimbătorul de viteze în marşarier. Apoi 
slăbi pedala de pe podea şi porni înapoi ieşind în şosea. Simplu. 

Terminatorul îşi calcula toate alternativele posibile în timp ce 
se îndrepta, pe jos, spre centrul oraşului. 

Zece minute mai târziu găsise şi el un vehicul convenabil. Era 
un Ford Kingswood, circa 197, tip berlină. Prin prejur nu era 
nimeni. Strada era cufundată în lumina incertă a zorilor. Se 
apropie de maşina galbenă şi îşi repezi pumnul prin fereastra 
laterală. 

Geamul se făcu ţăndări sub forţa loviturii. Fără să ia în seamă 
cioburile împrăştiate pe toată suprafaţa scaunului, Terminatorul 
băgă mâna şi descuie portiera. Se aşeză apoi în spatele 
volanului şi examină interiorul. Butoanele de control. Avu nevoie 
de un moment ca să-şi amintească acest model particular de 
maşină, dar apoi revăzu cu precizie toate datele în memorie. 

Se aplecă în jos, lovi cu latul palmei sistemul de aprindere de 
pe butucul volanului, care se deschise ca un fruct copt. Smulse 
folia de plastic ce proteja sistemul de aprindere, apoi, folosindu- 
se de degete ca de un cleşte, răsuci axul. Motorul porni. Îşi 
reaminti mişcările făcute de femeie în BMW şi le adaptă la 
vehiculul lui, scoțând maşina cu spatele în stradă. Se opri o clipă 
să examineze cutia de viteze, apoi puse maşina în mişcare şi 
porni în josul străzii. Timp total, unsprezece secunde. 

Işi notă desfăşurarea oraşului. Străzile se potriveau cu hărţile 
care îi fuseseră băgate în memorie - în memoria sa perfectă şi 
aproape infinită. Fiecare stradă, cu denumirea şi forma ei, 


fuseseră introduse cu grijă în memorie, în aşa fel încât să nu 
dispară niciodată. 

Merse pe Bulevardul Los Feliz până la intersecţia cu Sunset 
apoi o luă spre sud-est. Câteva blocuri mai departe găsi ceea ce 
căuta. Un magazin cu obiecte al cărui proprietar tocmai se 
pregătea să deschidă. Terminatorul fusese primul lui client, şi 
ultimul. După aceea, în timp ce se îndrepta spre un magazin de 
arme, îşi localizase şi baza operativă, închiriind o cameră la 
Hotel Panama. 

Se uita la ustensilele pe care le capturase şi care erau acum 
înşirate pe pat. Pânze de bomfaier. Cleşti. Pensete. Patent. 
Tirbuşoane. Pile. Şi multe alte nimicuri şi mărunţişuri. Mai luase 
şi un teanc de haine de lucru chiar şi geaca de piele neagră a 
proprietarului. În casă nu fuseseră prea mulţi bani, dar oricum, 
Terminatorul nu avea nevoie de prea mult numerar. Misiunea lui 
urma să fie scurtă. 

leşi din cameră pe scara de incendiu ca s-o testeze ca 
alternativă de retragere. Nu a fost zărit de nimeni. 


Magazinul de arme Garrett Ora 10,23 

Din spatele tejghelei sale de sticlă, Rob Garrett privea în ochii 
albaştri ai clientului. 

Arăta ca un halterofil, dar era îmbrăcat ca puștii ăia trăsniţi. 
Probabil că nu era nici el prea zdravăn. Era oraşul plin de de- 
alde ăştia, iniţial, Rob avusese o afacere cu un magazin 
alimentar la Bangor-Maine, acum paisprezece ani. Dar se 
considera un tip însetat de aventură, aşa că îşi făcuse bagajele 
şi pornise spre vest. li plăcuse întotdeauna să colecţioneze 
arme, astfel încât preluase acest magazin de pe Bulevardul 
Sunset. La început avusese puţin de furcă cu unii clienţi, dar în 
ultimii ani învățase să-i cunoască pe cei mai periculoşi şi să 
evite orice fel de necazuri. Tipul din faţa lui nu părea periculos. 
Expresia de pe chipul lui era inertă, nu însă şi atunci când îşi 
ridică privirea spre raftul cu arme din spatele tejghelei. In acel 
moment, chipul îi căpătă o expresie de maximă concentrare. 
Ochii lui se opreau pe fiecare armă, ca şi când ar fi vrut să le 
identifice pe fiecare în parte. 

Rob era foarte atent. Poate era vreun colecţionar de arme? 
Dorinţa de a intra în legătură cu cineva din aceeaşi branşă îl 
făcu să ignore hainele stranii ale omului şi înfăţişarea lui 
generală. La naiba, colecţionarii de arme se prezintă în fel de fel 
de ambalaje. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule? întrebă el plin de 
speranţă, căci colecţionarii de arme, de regulă, erau gata să 
cheltuiască o mulţime de bani. 

In cele din urmă, omul îşi plecă privirea asupra lui Rob, de 
parcă abia atunci ar fi remarcat că există. 

Ceru arme grele, semiautomate, de tip militar, marfă care 
nu-i prea plăcea lui Rob, dar pe care în vremea din urmă 
începuse s-o desfacă şi el căci se vindea foarte bine. Erau arme 
perfect legale, atâta timp cât nu ştiai pe ce buton să apeşi ca să 
le transformi din semiautomate în arme cu foc continuu. 

La naiba, îşi zise Rob, băiatul ăsta n-are gusturi rele. Mergea 
încoace şi încolo, cărând un întreg arsenal în faţa clientului. Cu o 
voce neutră de parcă ar fi comandat lame de bărbierit, acesta 
spunea: 

— Vreau să văd pistolul SPAS-12 cu încărcare automată. 

— Asta este acţionat automat sau cu pompa, ştii, interveni 


Rob. Omul nu-şi dezlipea ochii de la lăzile cu arme. 

— Arma de asalt semiautomată Armalite AR-180, ceru el. 

În timp ce Rob o scotea din cutie, clientul continuă: 

— Pistolul semiautomat Magnum 357, Vulturul Deşertului. 
Carabina pliabilă AR-15 de 5.56. 

Rob începuse să gâfâie, încercând să ţină pasul cu comenzile. 
Omul continuă cu voce înăbuşită. 

— Laser seria patruzeci de wati, acţionat cu plasmă. 

Rob încremeni încurcat, neştiind cum să împace cererea 
clientului cu ceea ce avea el în magazin. Plasmă fazată. Foarte 
nostim. 

— Ei, băiete, numai ce se vede, e bine? Altceva? 

Rob se gândi că băiatul era probabil în serviciul militar. După 
cum alegea armele, părea să fie de la marină. Sau, cine ştie, 
poate era militar de profesie. Clientul puse mâna pe un Colt 45, 
având un dispozitiv cu laser deasupra ţevii. Arăta ca o lunetă, în 
realitate era însă un mic generator laser cu o baterie. Când omul 
apăsă uşor pe trăgaci, o rază de lumină roşie subţire ca un fir de 
aţă ţâşni din dispozitiv. 

— Este o armă bună, spuse Rob. Tocmai le-am primit. 
Îndrepţi lumina spre locul unde vrei să ajungă glonţul. Nu poţi să 
greşeşti. Clientul ţintea pereţii. Apoi rafturile din spatele lui Rob. 
Pe Rob. Oriunde întâlnea o suprafaţă, raza de lumină desena un 
punct luminos. 

Era frumos să îl priveşti. Mişca arma încoace şi încolo înainte 
şi înapoi, de parcă ar fi fost o adevărată prelungire a trupului 
său. De-a dreptul fascinant. 

Bărbatul îşi plimba încet privirile pe rafturile cu arme ca şi 
când ar fi vrut să se familiarizeze cu felul cum funcționau. Apoi 
întoarse din nou ochii spre proprietar. 

— UZI nouă milimetri. 

Robert se duse să aducă arma, spunând: 

— Da ştiu că te pricepi la arme. Oricare din ele este ideală 
pentru autoapărare. 

Rob se aştepta să vadă un zâmbet pe chipul străinului, dar 
acesta nu zâmbi. Lasă bancurile, îşi zise el. Mai bine vezi-ţi de 
meserie. 

— Pe care le vrei? 

— Pe toate, răspunse bărbatul cel tăcut. Rob ridică din 
sprâncene. 


— Astăzi s-ar putea să închid mai devreme. Pentru pistoale 
trebuie să aştepţi autorizaţia; durează cincisprezece zile, dar 
puştile poţi să le iei acum. Rob începu să le împacheteze dar se 
întoarse brusc când auzi zgomot de metal căzând. Omul 
înhăţase o cutie cu gloanţe şi le băga grăbit în încărcător. 

— Hei, nu ai voie să faci asta! 

Bărbatul se întoarse cu faţa spre Rob, ridică ţeava armei spre 
fruntea acestuia şi zise: Ba da! 

Pentru o clipă, Rob crezu că e vorba din nou de o glumă 
proastă, apoi, cu o secundă înainte de a se auzi împuşcătura 
avu o revelaţie: îşi dădu seama că ar fi făcut mai bine să fi 
rămas la Maine. 

Terminatorul cără armele şi sacii cu muniţie la maşină şi le 
puse în spate. Erau nişte mecanisme de ucidere de tip primitiv, 
dar considera că puterea lor de foc era cu mult deasupra 
necesităţilor impuse de situaţie. 

După ce furase maşina, avusese nevoie cam de şaisprezece 
minute ca să se acomodeze cu modelul circulaţiei rutiere. De 
două ori silise alte maşini să se urce pe trotuar şi o dată 
atinsese uşor un autobuz. Dar după aceea învățase să calculeze 
rapid traiectoria celorlalte vehicule şi cu ajutorul memoriei şi al 
analizei contextuale îşi însuşise regulile circulaţiei rutiere. 

Învăţase să se descurce. 


Hotel Panama Ora 19 

Terminatorul şedea la o masă mică şi tăia uşor cu o pilă placa 
sudată ce nu permitea pistolului să fie complet automat. li 
ajunseseră treizeci de minute ca să studieze şi să încarce toate 
celelalte arme, lucrând într-un ritm drăcesc. Plăcuța căzu cu un 
clinchet slab. 

O apăsare pe trăgaci asigura acum un foc neîntrerupt la 
viteza de opt sute de lovituri pe minut. 

Puse un încărcător plin în pistolul automat şi îl aşeză pe pat, 
alături de celelalte arme. 

Le cărase pe toate înăuntru pe scara de incendiu prin 
fereastră. Aceasta era baza lui de operaţii. Ea trebuia să fie în 
siguranţă. Tocmai de aceea nu trebuia să atragă în niciun fel 
atenţia printr-un comportament agresiv, cum ar fi fost 
suprimarea vreunei vieţi. Ştia destul despre această societate ca 
să evite să facă orice ar fi pus în primejdie liniştea din această 
zonă. De aceea îl plătise pe recepţioner; de aceea avea nevoie 
şi de o intrare prin spate. Dar în afara camerei putea face 
absolut orice, pentru că urma să fie mereu în mişcare, mergând 
mereu înainte ca să ajungă ţinta şi s-o lichideze. După aceea, nu 
mai avea importanţă ce s-ar mai fi putut întâmpla. 

Terminatorul se ridică în picioare, mai luă câteva 
încărcătoare, îşi umplu buzunarele cu ele, alese apoi din 
maldărul de pe pat arma cu rază laser calibrul 45 şi pistolul cu 
placă de nikel calibru 38. Pentru prima sa ieşire nu dorea să se 
încarce prea mult. Dacă va mai fi nevoie şi de a doua, avea 
suficiente rezerve. 

Apoi se strecură afară pe fereastră şi cobori pe scara de 
incendiu până jos, unde îşi lăsase maşina. Era timpul să 
pornească spre identificarea țintei. 


Cartierul Silver Lake 
Bulevardul Sunset, lângă Fântână 

Canadianul n-a aflat niciodată ce anume l-a lovit. Era un om 
cât un urs. Cântărea 120 kilograme înainte de masă. Avea o faţă 
mare, cu trăsături de om gras, încadrată de o barbă. Carlyle 
Leidle era sudor şi vopsitor şi poseda o carte verde; se străduia 
să obţină cetăţenia. Cu douăzeci de minute în urmă se urcase 
pe motocicleta sa Harley 900 ca să rezolve un comision pentru 
şeful lui. Două minute mai târziu, un Dodge model 1968 ros de 
rugină îşi pierduse ţeava de eşapament chiar în faţa lui. Incercă 
s-o ocolească şi călcă cu roata pe o margine a ţevii de 
eşapament; se răsturnă înainte să apuce să pună picioarele jos 
ca să-şi refacă echilibrul. Se rănise dar nu grav - nişte julituri la 
încheietura mâinii şi la genunchi. Motocicleta era făcută praf. 
Parcă ce mai rămăsese din ea pe trotuar şi porni amărât în 
căutarea unei cabine telefonice. Formă numărul şi aşteptă 
fierbând de nerăbdare până când telefonul sună de 
douăsprezece ori la capătul celălalt fără niciun rezultat. Bătrânei 
nu-i plăcea să-şi strice somnul. 

In cele din urmă răspunse şi tocmai voia să întrebe cine 
naiba îndrăzneşte s-o deranjeze după o noapte atât de grea 
când cineva îl apucă pe Carlyle de ceafă şi îl azvârli ca pe o 
păpuşă stricată într-o maşină parcată în apropiere. Se auzi un 
zgomot surd când căzu în maşină şi tocmai voia să protesteze 
furios când întâlni privirea bărbatului. Nu era nimic în ea. Nici 
furie, nici enervare. Nu era decât o privire neutră, în gol. Omul 
apucase cartea de telefon şi o răsfoia de zor, ca şi cum Carlyle 
ar fi încetat să existe. Era un om mare. Carlyle era şi mai mare. 
Se ridică în picioare şi strigă spre spatele celuilalt: 

— Nu prea ştii să te porţi, băiete! 

Dar vorbele lui nu părură să aibă vreun efect asupra omului 
din cabina telefonică. Receptorul atârna de fir şi pendula 
încoace şi încolo. Asta era chiar prea mult. Carlyle se pregătea 
să se repeadă la el când remarcă spatele foarte ţeapăn şi 
observă că degetul bărbatului, care urmărea o coloană de nume 
se oprise asupra unuia, apoi mai sublinie unul şi încă unul. 
Carlyle se gândea să-i mai spună ceva, când, deodată, bărbatul 
se întoarse şi părăsi cabina. Văzându-i privirea, Carlyle renunţă 
la orice încercare de a-i sta împotrivă. Ochii străinului priveau 


direct la Carlyle şi sări la volanul unei maşini pornind apoi 
grăbit. Carlyle înghiţi în sec. Abia acum realiză că omul îl 
înspăimântase. Nimeni nu-l mai privise vreodată în felul acesta. 
Nu dorea să mai fie privit niciodată în felul acesta. Oftă şi intră 
din nou în cabina telefonică să telefoneze acasă. Ochii îi 
alunecară pe pagina din cartea de telefon pe care se plimbase 
degetul bărbatului. Sub trei nume se găseau adâncituri lăsate în 
hârtie de apăsarea degetului. Aceste trei nume erau: Sarah 
Anne Connor, Sarah Helene Connor, Sarah Jeanette Connor. 
Carlyle le privea ţintă, în timp ce telefonul sună la el acasă. 
Pentru o clipă, îi trecu prin minte că ar fi bine să formeze acele 
numere şi să le avertizeze pe femei că urma să li se întâmple 
ceva foarte neplăcut. Dar gândul acesta era foarte fragil şi se 
destrămă imediat ce nevastă-sa ridică receptorul şi el începu să- 
i expună propriile probleme. 

Unsprezece ore şi jumătate mai târziu, pe când stătea în faţa 
televizorului urmărind ultimile ştiri, soţia lui fu şocată de 
expresia de groază întipărită pe chipul lui. Câteva clipe nu fu în 
stare să spună decât: 

— Ar fi trebuit să telefonez... ar fi trebuit să telefonez. 


Colegiul Los Angeles West Ora 5.03 

Sarah se apropie de scuterul ei Honda şi dădu din cap la 
modul fatalist văzând roata din spate dezumflată. Nu era drept. 
De ce trebuia să i se întâmple lucru acesta tocmai astăzi? Sigur, 
o fi nimerit peste vreun cui, dar de ce tocmai astăzi? De ce nu 
mâine? Sau de ce nu ieri? In ambele cazuri avea un program 
mai lejer şi ar fi putut face faţă cu succes nenorocirii. Dar astăzi? 
De ce? 

Lucrurile merseseră destul de bine. După ce plecase de 
acasă, parcursese aproape visând drumul până la colegiu. 
Circulaţia era surprinzător de slabă, iar şoferii neobişnuit de 
politicoşi. Astfel încât îşi permisese ceva ce în alte condiţii de 
trafic la Los Angeles ar fi fost o acţiune de-a dreptul sinucigaşă: 
să viseze cu ochii deschişi. 

Se gândise la Stan Morski şi întâlnirea pe care şi-o dăduseră 
pentru diseară. Nu o făcuse intenţionat, însă pur şi simplu 
imaginile o asaltară şi şterseseră din mintea ei imaginea străzii. 
Îşi amintea ochii lui albaştri şi zâmbetul lui. Nu era un zâmbet 
foarte sincer, însă era blând şi ea fusese cea care îl inspirase. 
Okay, trebuia Să recunoască că zâmbetul acela nu avea nimic 
din expresia pe care Ginger reuşea să i-o inspire lui Matt. Dar îi 
amintea de un zâmbet pe care fusese în stare să-l inspire ea 
însăşi acum doi ani. Stătea în hol după ore cu Rick Welker. Un 
zâmbet foarte dulce, având drept unic cusur un dinte spart, pe 
care se grăbea totdeauna să-l justifice, povestind că accidentul 
avusese loc la meciul de fotbal pe care îl câştigase echipa lui 
jucând împotriva foştilor campioni ai ligii. Urma o clasă de 
literatură, era şeful clasei şi artistul clasei datorită hainelor sale. 
Părinţii lui erau înstăriți, asta era clar. Sarah reuşise să pătrundă 
în eşalonul din frunte al clasei tocmai pentru a se face 
remarcată de el. Timp de câteva luni fusese politicos şi accesibil 
oricui, numai ei nu. În cele din urmă, într-o bună zi, o văzu 
pentru prima oară, încadrată de uşa de la dulapul ei deschis. Nu 
era nimeni prin preajmă. O sărutase. Şi apoi îi zâmbise. 

Avuseseră trei întâlniri înainte ca el să-i spună că se însoară 
cu alta. 

Sarah alungă grăbită imaginea asta din minte şi se întoarse 
la Stan. Semăna foarte mult cu Rick. Elegant, chipeş, avea un 
Porsche, o expresie visătoare şi un zâmbet încântător. Avea 


umor şi era politicos. Când o rugase să se întâlnească cu el 
fusese surprinsă. Nu se aşteptase. Servea la masa lui şi el făcea 
din când în când observaţii amuzante când ea voia să se asigure 
că nu mai doreşte nimic, că este bine servit. Când un client de la 
o masă vecină începuse s-o necăjească, o salvase cu o glumă. 
Tocmai îi mulțumea că îi venise în ajutor, când el o întrerupse ca 
s-o invite la concert. Problema cea mai importantă pe care o 
avea de rezolvat acum era cu ce să se îmbrace. Tipul era 
evident dintr-o clasă de sus. Dar poate că o s-o ajute Ginger. 

În acest moment scuterul începuse să dea rateuri şi să 
tuşească. Se opri în mijlocul benzii de circulaţie. Maşinile 
începură s-o ocolească iar şoferii să-i arunce priviri furioase, 
mulţumiţi că aveau asupra cui să-şi descarce nervii. 

Sarah nu se simţea surprinsă şi tocmai faptul acesta o miră în 
timp ce împingea scuterul pe trotuar. Atunci îşi dădu seama de 
ce nu este mirată. Îşi aminti că uitase să pună benzină în scuter 
ieri, când se întorsese de la bibliotecă. 

Okay, deocamdată nu era în întârziere decât cu câteva 
minute faţă de program. Împinse scuterul câteva blocuri mai 
departe. Vinerea, prima oră era o adevărată aventură. 
Lingvistică. Profesorul Miller o reţinuse după ore pentru întârzieri 
repetate. 

Următorul mare necaz al Sarei fusese la psihologie. Rod 
Smith era unul din puţinii bărbaţi din campus care observaseră 
că cele mai frumoase fete urmau cursul de psihologie. Norocul 
le surâsese tuturor celorlalte; nu şi Sarei. Astăzi era ziua ei 
norocoasă. 

Era două rânduri mai încolo şi privea din colţul lui la 
picioarele ei goale. Sarah se blestemă în gând pentru că nu 
purta ginşi, dar era o zi atât de frumoasă şi îi plăcea felul în care 
vântul îi mângâia picioarele când mergea cu scuterul. 

Rod îi amintea, evident, fără să vrea, legea nescrisă a junglei. 
Dacă porţi ceva sexy, bărbaţii au dreptul să te privească lung. 

Se decise să-l ignore pe Rod şi deşi nu-i dispăru de tot din 
gând, pierdu din importanţă. Asta până când termină cursul. 

Rod o urmă afară din sală, mergând alături de ea şi 
încercând să lege o conversaţie plăcută. Ea nu urmărea ceea ce 
spunea, asculta numai tonul care era insistent. Probabil că nici 
el nu asculta ceea ce spunea. In concluzie, zise: 

— N-am stat prea mult de vorbă. Cred că sunt o mulţime de 


lucruri pe care le-am avea de aflat unul de la altul. 

Sarah se opri şi îl privi în ochi. În privirea lui nu se vedea 
niciun semn că ar fi făcut vreo deosebire între ea şi oricare altă 
femeie din campus. Nu era Sarah; era, pur şi simplu o ţintă 
romantică. Ar fi fost foarte drăguţ dacă ar dispărea. 

— Singurul lucru pe care aş dori să-l aflu de la tine, zise ea, 
este cum arăţi când te cari de aici. 

Fu uluită de efectul pe care vorbele ei le avură asupra lui. 
Arăta umilit, se roşise la faţă şi se depărtă, imediat foarte 
stânjenit. Poate că juca teatru, se gândi ea. Oare? Dumnezeule, 
nu avusese deloc intenţia să fie aşa de dură. Poate că totuşi 
sărmanul băiat avea vreun sentiment pentru ea. _ 

Apoi ajunsese la Honda ei şi văzuse roata dezumflată. Il 
chemă înapoi pe Rod. O făcuse instinctiv, îşi arboră zâmbetul cel 
mai atrăgător iar Rod se lumină la faţă. În minutele următoare 
era îngenuncheat la picioarele ei şi îi repara roata. 

Ea înţelese că va trebui cumva să-l recompenseze pentru 
generozitatea lui şi acelaşi lucru îl înţelesese şi el. Când termină, 
îşi puse un braţ pe după talia ei. O trase spre el şi şopti: 

— Ştiam că ai să vii. 

Şi imediat chipul lui luă, aceeaşi înfăţişare şi expresie 
standard. Sarah nu se putu să nu izbucnească în râs. In timp ce 
se uita la Rod care se înroşea de furie îşi dădu seama că îşi 
făcuse un duşman. Minunat, îşi zise Sarah şi se urcă pe scuter. 
Încă nu-i chiar aşa de rău. În timp ce pornea spre serviciu 
încerca să se mângâie cu slaba speranţă că nu a întârziat decât 
cu câteva minute. Cu siguranţă, în dimineaţa aceasta îndurase 
destule, zeii ar fi trebuit să fie satisfăcuţi. 

Dar, uneori, zeii nu se lasă satisfăcuţi atât de uşor. 


Studio City Strada Hattera 12856 Ora 12.02 

Mike şi Linda se certau pentru un camion de jucărie. El era de 
părere că îi aparţine; dar ea îl avea în mână. Ea avea nouă ani, 
era cu doi ani mai mare decât el. Era un model din plastic, dar 
foarte realist, de basculantă şi copii îl foloseau ca să scurme prin 
grădina doamnei Connor. Linda venise pe la spate şi îi luase din 
mână basculanta. 

— Mama a spus că nu ai voie să te mai joci aici. 

Mike smuci de basculantă. 

— Tu nu eşti mama, urâto! 

— Mama a spus să am grijă de tine cât lipseşte ea, răspunse 
Linda dispreţuitoare. Dar Mike se întinse şi îi smulse din mâini 
jucăria. Aceasta ajunse în noroi şi el se repezi după ea. Jucăria 
se rostogoli mai departe până se opri în mijlocul străzii. 

— Tare deştept mai eşti, Mikey. 

Mike ridică din umeri şi tocmai se pregătea să fugă după 
jucărie. 


În momentul acela apăru o maşină pe stradă. Şoferul se uita 
atent, căutând o anumită adresă. 

Linda o văzu şi alergă după Mike, şi îl trase înapoi. 

— Maşina, prostule! 

Mike începu să se zvârcolească nerăbdător şi să-l dirijeze pe 
şofer. 

— Haide, haide! îi comanda el. Mike şi Linda stăteau la colţul 
străzii, văzură cum maşina încetineşte, apoi o ia în direcţia lor şi 
scrâşneşte din frâne oprind chiar deasupra jucăriei care se 
transformă într-o clătită de plastic. 

Copii încremeniră. Linda se dădu înapoi înspăimântată, iar 
Mike începu să clipească furios şi uluit. Se uitară în urma omului 
uriaş care ieşise din maşină şi venea drept către ei. Este un om 
rău, se gândea Mike. Linda era înspăimântată şi îl ţinea pe 
frăţiorul ei pe după gât. Omul trecu pe lângă ei ca şi când nu i-ar 
fi văzut. 

— Hei! strigă Mike, înainte ca Linda să apuce să-i astupe gura 
cu mâna. 

Terminatorul îi ignoră pe copii şi se îndreptă spre casa 
familiei Connor. Bătu la uşă. Un căţel chelălăi la picioarele lui 
fără niciun efect. Nu însemna nimic pentru el. El o aştepta pe 


Sarah Connor. 

Aceasta veni la uşă şi o deschise atât cât îi permitea lanţul de 
siguranţă. 

— Ce doriţi? întrebă ea privind prin deschizătura îngustă la 
acest bărbat ciudat, uriaş. 

— Sarah Connor? întrebă Terminatorul cu o voce neutră. 

— Da. 

Terminatorul îmbrânci uşa. Lanţul de siguranţă fu smuls şi 
azvârlit înăuntru, făcând-o pe femeie să-şi piardă echilibrul. 
Gemu şi căzu pe spate. Într-o clipă, Terminatorul scoase pistolul 
calibru 45 şi activă raza laser. Aceasta străbătu încăperea şi se 
fixă pe fruntea femei. Pentru o secundă fu orbită de lumina 
roşie. Apoi nu mai văzu nimic, în momentul în care glonţul porni 
şi îi pătrunse în cap prin frunte, la doi centimetri deasupra 
sprâncenei drepte. Femeia rămase nemişcată pe covor iar 
Terminatorul îndreptă raza spre pieptul ei, descărcându-şi arma 
în ea. Răpăitul armei era însoţit ca de un ecou de scâncetele 
căţelului. 

Terminatorul se aplecă şi, cu ajutorul unui cuţit foarte ascuţit 
făcu o incizie în piciorul femeii, de la genunchi până la gleznă. 
Mike îl urmase în fugă pe bărbat înainte ca acesta să intre în 
casă şi acum urmărea prin uşa deschisă scena violentă care se 
petrecea în interior. Nu avea nicio scară de apreciere pentru 
ceea ce vedea. Îi plăceau desenele animate, în special Tom şi 
Jerry. Râdea din toată inima când cădea ceva peste Tom şi îl 
aplatiza, aşa cum se întâmplase cu camionul lui sau îl lăsa 
nemişcat de credeai că e mort, apoi se ridica şi îşi relua 
înfăţişarea normală. Numai că Doamna Connor nu-şi relua 
înfăţişarea normală. În schimb, înroşea covorul de sub ea. Nu 
văzuse pe nimeni niciodată zăcând atât de liniştit. Linda veni şi 
ea exact în momentul în care omul acela începuse s-o 
măcelărească pe doamna Connor de parcă ar fi tranşat carnea 
pentru friptură. 

Linda îl înşfăcă pe Mike de mână şi îl trase repede spre casa 
lor, intră şi trânti uşa în urma lor, încuind-o. 

Terminatorul se ridică! Nu găsise ceea ce căutase. 
Identificarea țintei negativ. Analiză opţiunile posibile, apoi puse 
arma în buzunar şi păşi spre uşă. 

Copii se uitau pe geam şi îl văzură cum se întoarse la maşină 
se urcă în ea şi plecă. Linda începu să ţipe. 


Mike nu se gândea decât la camionul lui care rămăsese strivit 
pe asfalt. Murmură: 

— Fii liniştită! 

— Mi l-a stricat. 

Toată întâmplarea durase două sau trei minute. Devenise 
deja ireală. Nu exista niciun fel de dramă în această întâmplare. 
Numai moarte. Subită, şi aparent, fără niciun sens, dar 
evenimentele petrecute acum aveau un sens foarte profund, un 
sens pe care puţini oameni vor ştii vreodată să-l descifreze şi 
fără îndoială, un sens mult prea profund şi sumbru pentru cei 
doi copii care stăteau cu feţele lipite de geam. 

Anii următori, părinţii Lindei şi ai lui Mikee urmau să 
cheltuiască sume uriaşe pe psihoterapie. Dar fără rezultat. 


Restaurantul familial „La marele Jeff” Ora 12.17 

Sarah se grăbea mergând prin ceața din ce în ce mai deasă, 
căci smogul cuprindea tot oraşul şi se lăsa tot mai jos. Işi duse 
scuterul la parcarea restaurantului „La marele Jeff”. Il legă în 
grabă cu lanţul de siguranţă de un stâlp de lumină în apropiere 
de pancarta uriaşă pe care se vedea cum fuma, Marele Jeff în 
persoană cu boneta de bucătar şef în cap şi rânjind obscen. 
Diavolul pistruiat ridica în sus un crenvuşti sculptat de pe care 
se scurgea muştarul pe chifla cu seminţe de susan - ca un 
omagiu adus zeităţii protectoare a grăsanilor, dacă va fi 
existând aşa ceva. 

Mirosul specific bucătăriei de la Marele Jeff o învălui ca o 
miasmă neplăcută. Mirosea a fum de ţigară stătut, crenvuşti 
sleiţi mâncaţi numai pe jumătate şi a un sos special care se 
coagula formând o masă vâscoasă maronie. 

Aglomeraţia atinsese punctul culminant, căci era ora 
prânzului şi haosul se apropia de cota maximă. Picolii planau 
plini de importanţă printre mese, curăţindu-le imediat de 
resturile lăsate de clienţi, chelneriţele evoluau ondulându-şi 
trupurile printre oaspeţii flămânzi ca nişte lupi. 

O cameră video era instalată deasupra uşii pe care stătea 
scris Personal şi cuprindea în câmpul ei vizual toată încăperea. 
Sarah se strâmbă când trecu pe sub ea fără s-o vadă pe Nancy 
Dizon, o chelneriţă robustă, brunetă, pe jumătate filipineză şi pe 
jumătate irlandeză şi se izbi de ea. 

— Scuză-mă, suflă grăbită Sarah. 

Nancy îi făcu un semn prietenesc cu mâna. 

— E vina mea. Mă grăbesc că am întârziat. 

— Şi eu, răspunse Sarah. 

Pe coridorul de serviciu, Sarah se opri să caute în poşetă 
cartela de pontaj, scăpând din mână cărţile; pe când se lăsase 
în genunchi ca să le strângă, auzi o voce subţire care o chema 
pe nume. 

Aruncă o privire în sus, la camera video instalată chiar 
deasupra unei uşi pe care scria: Chuck Breen, Director. 

— Sarah, vrei să fii amabilă să vii o clipă la birou? 

Muşcându-şi buzele, Sarah introduse cartela de pontaj în 
ceasul automat şi se strâmbă auzind declicul sec al acestuia 
care o anunţa că întârzierea ei fusese procesată şi imortalizată. 


Apoi luă cărţile sub braţ şi deschise uşa. 

Chuck şedea la biroul său, în spatele unei console pline de 
monitoare. Nu-i lipsea decât uniforma ca să semene cu cei din 
garda de securitate. Nu purta niciun fel de insignă - decât, 
poate, în inimă. 

Sarah încercă să arboreze zâmbetul ei cel mai fermecător. 

— Hello, Chuck. Cred că am ghicit - am întârziat, nu-i aşa? 

Dar Chuck nu părea dispus să glumească. Se aplecă în faţă şi 
zise: 

— Acesta este un Computer Apple Macintosh 128K cu funcţii 
multiple. Ţin evidenţa gramajelor, a programelor de lucru şi, cel 
mai important - a ceasului de pontaj. Ai întârziat exact 
optsprezece minute. Ce scuză ai Connor? 

— Am avut o pană de cauciuc. 

— Cum se face, Connor, că sunt atât de mulţi oameni care au 
pene de cauciuc când eu, în ultimii zece ani nu am avut 
niciodată o pană de cauciuc? 

— Pentru că în ultimii zece ani ai mers numai cu autobuzul, 
replică Sarah iritată. 

— Aşa cum ar trebui să facă orice persoană care nu dispune 
de un mijloc de transport propriu de nădejde. 

— Scuterul meu de regulă e bun. Nu am mai avut o pană 
de... 

— Te rog să mă scuzi, Connor, nu mă interesează istoricul 
rablei tale. 

— Este un scuter, Chuck, zise ea. 

Ce faci?!, strigă Sarah cea mică. Ai nevoie de serviciul ăsta! 
Pentru o clipă, Sarah cea mare se simţi tentată s-o repeadă pe 
cea mică, dar, în momentul imediat următor, cedă: 

— Ascultă, Chuck... Îmi pare rău, nu se va mai întâmpla. 

Simplu, umil, pocăit. Pentru oricine altcineva ar fi fost 
suficient. Dar nu pentru tipul acesta. 

— Uite ce este, Sarah, într-o zi va trebui să înţelegi că ai 
anumite răspunderi fundamentale pe care trebuie să le 
îndeplineşti atunci când eşti adult. Să ai grijă de familia ta, de 
tine însăţi, să-ţi onorezi angajamentele faţă de alţii. Mai exact, 
faţă de patron. Să nu mai întârzii. 

Oare de ce trebuie oamenii să se poarte în felul acesta? se 
gândi ea. Simţea o nevoie irezistibilă să-i spună exact lui Chuck 
cam cât valorează pentru ea părerile lui, dar dorinţa aceasta fu 


înăbuşită de Sarah cea mică; era necesar să nu-şi piardă 
serviciul. Era un moment dificil. Sarah cea mare se simţea în 
stare să-i spună ceva mult mai usturător decât ceea ce îi 
spusese. Dar n-o făcu. Deşi îi părea rău. Dar decizia era luată. 

— Îţi reduc din salariu o jumătate de oră. 

Formă numele ei pe monitor şi o invită să urmărească 
operaţia. 

— Vezi? informaţia a intrat, 

Chuck era din nou aplecat pe monitoarele lui mişcând ochii în 
toate direcţiile; Sarei îi amintea de Pugsly când vedea o bucată 
de salată. 

— Asta e viaţa, îşi spuse ea, ieşind din încăpere. 

Odată afară, simţi că se sufocă de furie. Se grăbi să dea 
colţul şi ieşind din vestiar se răsuci şi făcu cu tifla în direcţia 
biroului directorului. 

— Dai dovadă de purtare urâtă, Connor, se auzi vocea lui 
Chuck într-un difuzor. Fetele de la Jeff nu se cuvine să se poarte 
aşa. [ine minte, eşti una din fetele de la Jeff; cel puţin 
deocamdată. 

Sarah uitase de camera de la celălalt capăt al coridorului. 

— Nu uita să prezinţi Sa/ata Jeff astăzi, okay? 

Nancy păşea prin hol spre ea. 

— Haide, îi zise ea. Marele Jeff e cu ochii pe tine. 

După ce ajunse la vestiar, Sarah îşi trânti obosită cărţile pe 
fundul dulapului personal. 

— Pun pariu că mai are şi pe aici o cameră de luat vederi. 

— O, chiar aşa? murmură Nancy. Îşi ridică fusta uniformei. 
Jeff, îşi dădu jos chiloţii şi îşi arătă fundul în toate direcţiile. Asta- 
i pentru tine, faţă boţită. 

Sarah izbucni în râs, alungându-şi ultimele resturi de 
supărare şi începu să se schimbe. 

— Ai grijă, o preveni Nancy, pocnind balonaşul de gumă de 
mestecat de care nu se despărţea niciodată. 

Sarah se întoarse cu faţa la perete şi se ascunse în spatele 
uşii de la dulap în timp ce îşi scotea hainele şi îşi trăgea pe ea 
uniforma cu roz şi roşu. 

Nancy trândăvea alene, aşteptând-o pe Sarah să se schimbe 
şi, profitând de răgazul acesta, ca să se dedice ocupaţiei sale 
preferate - bârfitul colegelor. Astăzi o luase în colimator pe Sue 
Elen, noua angajată care avea neplăcutul obicei să strănute 


deasupra mâncării exact înainte de a o servi. 

Sarah îşi refăcu machiajul în grabă, îşi dădu cu puţin rimel şi 
cu fard de obraz ca să-şi recapete culorile. Ziua aceasta era o zi 
nefastă, asta era sigur. 

Pe când era mică, mama ei obişnuia să-i spună că ochii 
aceştia îi vor scoate din minţi pe bărbaţi. Acum îi studia. 
Pleoapele de jos erau puţin coborâte. Mama ei spunea că 
femeile o vor invidia pentru această privire sexy. Dar Sarah se 
gândea că o făceau să pară că s-ar fi sculat din somn după o 
noapte lungă. Şi apoi, culoarea. Mama ei era încântată şi de 
aceasta. Culoarea mahonului, ca să se potrivească cu culoarea 
de castană a părului. Sarah îşi zâmbi sieşi, îşi dădu capul pe 
spate apoi îşi încordă faţa, studiind efectul pe care îl avuseseră 
cele câteva trăsături de rimel. Efectul era cel din totdeauna. 
Ochii căprui şi păr castaniu deschis, asta văzu Sarah. 

O clipă mai târziu era în faţa oglinzii mari, în care se vedea 
din cap până în picioare şi îşi punea părul în fileul oficial al lui 
Big Jeff. 

— Bună, zise Sarah în oglindă. Mă numesc Sarah şi sunt gata 
să vă servesc. Se ciupi de obraji, care erau ca un puf de 
piersică. Piersici şi frişcă. 

— Sunt a naibii de zdravănă. 

Asta o dădu gata pe Nancy. 


Restaurantul familial La Marele Jeff Ora 16.30 

Sarah alerga grăbită să-i servească pe clienţii înrăiţi de 
foame, evoluând printre mese ca o adevărată balerină, cu trei 
farfurii pe un braţ întins şi cu o salată à /a Jeff în cealaltă. Un 
bărbat cu figură bovină şi trup de urs o trase indignat de şorţ. 
Cu dexteritatea pe care i-o dădea experienţa, Sarah îşi schimbă 
imediat centrul de greutate în aşa fel încât să evite un dezastru 
şi se întoarse cu faţa spre bărbatul care arăta supărat cu 
degetul spre farfuria cu cartofi prăjiţi din faţa lui. 

— Ce-ar fi să-mi aduci şi o sticlă de Ketchup? mârâi el. 

Sarah arboră zâmbetul profesional şi întrebă cu un aer 
nevinovat: 

— Vreţi să spuneţi încă o sticlă în afară de cea pe care o aveţi 
pe masă? 

Bărbatul îi urmări privirea îndreptată spre sticla de Ketchup 
ascunsă în spatele meniului rezemat de ea, iar Sarah îşi 
continuă drumul, lăsând toată încărcătura culinară într-un 
separeu cu bărbaţi nerăbdători, în timp ce începu să împartă 
fiecăruia ce comandase, un bătrân care şedea cu câteva mese 
mai încolo începu să vocifereze că el vrea cafeaua acum. Ea 
aruncă peste umăr un /mediat, vă rog! şi apoi începu să rezolve 
problema cea mai stringentă. 

— Cine a comandat Barbeg Beef? 

Unul dintre clienţi răspunse: 

— Eu am comandat Barbeg Beef. 

Altul interveni: 

— Cred că este al meu, numai că eu n-am comandat cartofi 
prăjiţi. 

Alt client se băgă şi el în vorbă: 

— Brânza, Cili Deluxe, este pentru mine. 

Sarah abia se mai ţinea pe picioare. Picioarele nici nu o mai 
dureau, trecuse de această fază şi era gata să se prăbuşească. 
De regulă, făcea faţă cu uşurinţă cerinţelor meseriei, dar astăzi 
nu era una din zilele ei bune. 

Mai mult ca de obicei, micile conflicte şi frecuşuri dintre 
membrii personalului o iritaseră şi se suprapuseseră unul peste 
altul până când simţi că nu mai este în stare să se concentreze. 
Pentru ea, în acest moment, toată omenirea se reducea la o 
singură întrebare: 


— Cine a comandat Barbeg-Beef? 

O doamnă blondă grasă care condusese două fetiţe extrem 
de zglobii în separeul alăturat o trase insistent de mânecă ca şi 
când Sarah n-ar fi avut nimic altceva de făcut decât să stea s-o 
asculte pe ea. 

— Domnişoară, am vrea să ne luaţi comanda. 

-— Da, doamnă, imediat vin la dumneavoastră, dacă vreţi 
numai. Sarah se trecu pe pilot automat şi puse ultima farfurie pe 
masă. Când se îndreptă, răsturnă cu braţul o carafă cu apă care 
udă haina bărbatului de la celălalt capăt al separeului. Acesta 
ridică disperat mâinile în sus. 

Sarah îi şterse în grabă haina şi îl mângâie cu şervetul pe 
coapse, fără să-şi dea seama ce face, bolborosind: 

— Îmi pare rău, domnule, vă rog să mă scuzaţi, dar nu este 
piele naturală, nu-i aşa? 

Dar bineînţeles că era, şi expresia furibundă de pe chipul 
tipului nu lăsa nicio urmă de îndoială. 

Între timp, una din fetiţele de la masa de alături găsi undeva 
nişte îngheţată şi i-o vâri răutăcioasă în buzunarul pentru 
bacşişuri. Sarah îşi stăpâni anevoie un strigăt disperat. Fetiţa 
începu să râdă victorioasă. Sarah o fixă cu o privire 
deznădăjduită în timp ce micuța Sarah din sufletul ei abia se 
ţinea să nu izbucnească, fiind aproape de limita răbdării. 

Bărbatul, căruia Sarah îi udase sacoul, mormăi satisfăcut: 

— Foarte bine, fetiţo! ar trebui să-ţi dăm ţie bacşişul. 

Sarah stătea buimăcită simțind cum forţele răului creşteau 
împotriva ei. Nancy, care tocmai trecea prin spatele ei în 
intervalul dintre mese, o bătu uşor pe umăr, îşi dădu capul pe 
spate şi făcu o strâmbătură. 

— la-o mai uşor, Connor. Peste o sută de ani cui o să-i mai 
pese? 


Century City Ora 17.41 

Reese începu să transpire abundent în momentul în care, 
unul după altul, o mulţime de bărbaţi şi de femei curaţi, cu 
hainele fără nicio pată şi perfect călcate, cu părul aranjat cu 
grijă şi dat cu fixativ se adunară în jurul lui la intersecţia dintre 
străzile Pico şi Doheny, aşteptând să se schimbe stopul. 

Oamenii aceştia păreau o rasă diferită. Nu se aşteptase la 
aşa ceva. Îi produceau o senzaţie de frică care îl făcea să-şi 
îndrepte tentaculele în toate direcţiile. După şase ore, tot nu se 
obişnuise cu ei. Dar la exterior, Reese făcea o figură impecabilă. 
Era calm şi impasibil ca o statuie a lui Buddha, strângând într-o 
mână punga de la băcănie iar în cealaltă mânerul pistolului 
calibru 38 din buzunarul hainei, ceea ce îl făcea să se simtă 
sigur pe el. 

Reese trase în nări mirosul pe care îl răspândeau în aer - din 
nou mirosul acela teribil - minciuna chimică dulce acrişoară a 
parfumului. Nu întâlnise nicăieri aroma caustică şi reconfortantă 
a trupului omenesc. Toţi ochii celor din jur erau fixaţi pe 
culoarea roşie a stopului. La un moment dat, acesta se schimbă, 
circulaţia vehiculelor îşi schimbă şi ea direcţia, iar grupul de 
pietoni care îl înconjura porni să traverseze strada. Reese 
rămase în urmă, lăsându-i să treacă în faţa lui. 

Ajunse la colţul dinspre sud-vest al străzii Doheny, de astă 
dată singur şi începu să examineze maşinile parcate de-a lungul 
trotuarului. Toată ziua încercase să facă rost de o maşină care 
să se potrivească cu specificul misiunii sale. Avea în vedere 
modul de funcţionare, nu forma. Trebuia să fie grea, cu un şasiu 
mare şi un motor suficient de puternic pentru a putea mişca un 
vehicul atât de mare cât mai repede. Şi nu trebuia să bată la 
ochi. 

Cercetările lui se limitaseră la străzile lăturalnice şi parcări. 
Magazinele auto nu-i erau de niciun folos. De câteva ori fusese 
foarte aproape de scop: tipul de maşină dorit, teren sigur, niciun 
fel de oameni prin preajmă. Aproape că intrase pe jumătate într- 
un Cadillac plin de noroi de pe Spaulding, când copiii 
proprietarului veniseră acasă de la şcoală. O oră mai târziu, în 
mijlocul unui parking din spatele unei clădiri de sticlă şi beton 
care adăpostea birouri, intrase chiar într-un Chrysler albastru 
dar tocmai când întindea mâna sub tabloul de bord vrând s-o 


pornească, o alarmă stridentă începu să-i urle în urechi, dată la 
maxim, în aşa fel încât să-ţi facă praf nervii. Pierdu vreo şase 
minute încercând s-o localizeze şi s-o reducă la tăcere, dar nu 
reuşi, aşa că se hotărî să plece. Ale naibii maşini! Nu-i plăcea să 
piardă în faţa lor. 

Soarele era aproape de apus când Reese termină de 
investigat porţiunea dintre Pico şi Alcott. Efectul amfetaminelor 
pe care i le inoculaseră tehnicienii se dusese de mult, lăsându-i 
în schimb o stare de oboseală avansată. 

Mişcă-te, soldat, îşi ordonă el Cercetează terenul, fă ceva. 
Ochii lui sondau împrejurimile în cuadranţi, începând din spate. 
Spre est - o stradă pavată, niciun fel de vehicule în mişcare... şi 
spre vest construcţii cu două etaje, probabil apartamente, în 
interior nu se poate detecta niciun fel de mişcare. Nord-vest 
dădea spre un - un şantier de construcţii. Aproximativ 20000 
metri pătraţi. Perimetru delimitat cu lanţuri. Două tractoare, o 
macara, o echipă de şase persoane la o distanţă de şaptezeci şi 
cinci - optzeci de metri, în teren deschis. _ 

Dintr-odată, lui Reese i se făcu părul măciucă. Incremeni. 
Palmele începură să-i transpire - memoria îi trimitea semnale de 
alarmă. Era ceva în legătură cu locul acesta. O amintire 
neplăcută. Ce anume? O senzaţie de spaimă, şi... o, ceva mai 
mult. La naiba. Ce era? Frânturi ireale de imagini de trupuri şi 
focuri în noapte i se perindară rapid prin faţa ochilor. Reese 
respiră rapid şi făcu un efort de voinţă, poruncind minţii sale să 
se calmeze. Gândeşte. Nu se va mai întâmpla. Poate că am 
sindromul Delta Ecou, se gândi el. 

Apoi îşi aminti. 

Reese rămase nemişcat o secundă. Apoi îşi aranjă calm 
cureaua armei de sub trenci, mută punga de la băcănie în mâna 
cealaltă şi îşi continuă drumul de-a lungul trotuarului, încercând 
să închidă această uşă din memoria sa şi continuând să 
cerceteze atent maşinile pe lângă care trecea. Remarcă un LTD 
şi îl înconjură, examinând cauciucurile - okay, apoi avariile 
caroseriei - neglijabile; vopseaua - mată, discretă, foarte 
potrivită. 

Aruncă o privire în josul străzii, apoi împinse capota şi o 
ridică, lăsând lumina să pătrundă la motor. Sub un capac pentru 
controlul smogului pe care trebui să-l dea la o parte se afla un 
motor de 3510 centimetri cubi cu patru cilindri. O mulţime de 


fire şi fiare. O maşină bună. Se îndreptă spre portiera şoferului şi 
scoase din buzunar umeraşul de sârmă pliat. Continuând să ţină 
sub control terenul din preajmă, îndreptă un capăt al umeraşului 
şi îl introduse în broasca portierii. Incercă pe pipăite să deschidă 
broasca. In jur nu se vedea nimeni. Cu un clic, încuietoarea 
cedă. Reese se strecură în maşină, puse punga pe podea şi 
închise calm portiera. 

Dispozitivul de pornire se afla în spatele blocului volanului. 
Călăuzite de memorie, degetele i se duseră direct la sârmuliţele 
care comandau aprinderea motorului, le aşeză în poziţia corectă 
şi motorul prinse viaţă. Trecuseră două minute din momentul în 
care se apropiase de maşină. 

Apăsă puţin pedala de acceleraţie ca să mărească turaţia 
motorului. Zgomotul acestuia crescu abia perceptibil. Foarte 
bine. _ 

Lăsă motorul să se încălzească puţin. Işi dezlegă cureaua 
care ţinea pistolul pe umăr şi îl puse pe scaunul de lângă el. 
Privea cu ochi plini de admiraţie şi de respect interiorul luxos al 
maşinii. Un covor gros acoperea podeaua. Butonul aparatului de 
radio pornise automat în momentul în care pornise motorul, 
învârti de el până prinse un post. Vocea de somnambul al lui Jim 
Morrison cu melodia „Mergi pe autostradă toată noaptea” umplu 
micul compartiment pluşat. Pe un alt post, un bariton pios îi 
dojenea pe enoriaşii lui păcătoşi pentru că nu-i trimit mai mulţi 
bani ca să-i poată demasca în continuare pe enoriaşii lui cei 
păcătoşi. Reese învârtea butonul radioului ca un oaspete la un 
banchet care nu mâncase de câteva săptămâni. Nu erau prea 
multe evenimente. Unsprezece războaie în lume şi trei crime în 
oraş. Îşi verifică ceasul digital pe care îl furase comparându-l cu 
ora exactă când se transmiseră ştirile. Sincronizat perfect. 

Reese respiră adânc, trăgând în nări mirosul proaspăt de 
fabrică ce se mai degaja încă din tapiţeria nouă a automobilului. 
Aşadar, aşa era pe timpuri, se gândi el şi se întinse să schimbe 
postul de radio. Ascultă uimit un cântec despre o tânără fată cu 
inima zdrobită. 

Reese se afundă în scaun şi îşi lăsă capul pe spate. Simţea 
cum muşchii lui, stresaţi şi obosiţi, îl imploră să-i lase să se 
relaxeze. Un val de căldură îmbietoare se apropia de marginea 
conştinţei lui, oferindu-se să-l ducă într-un loc plăcut şi liniştit, 
pentru un somn de câteva ore. 


Nici vorbă. Se ridică în capul oaselor şi îşi goli buzunarele, 
făcându-şi inventarul munițiilor. Trei cutii de 38 Super şi patru 
de alice mari. Deocamdată îi vor ajunge. Intrase într-un magazin 
cu articole de sport la ora 9.15 iar la ora 9.16 buzunarele îi erau 
pline, iar câinele de pază îl privea nostalgic cum părăsea incinta. 

Reese se aplecă şi apucă punga de la picioarele lui. Obiectele 
din interiorul ei proveneau dintr-un mic magazin de pe 
Crenshaw, condus de o bătrână coreeană care şedea cu ochii 
aţintiţi la un televizor din spatele casei de marcat. 

Reese luă punga de fund şi îi răsturnă conţinutul pe scaunul 
de lângă el. Pe pernă căzu un exemplar din Cosmopoolitan, 
împreună cu două sticle de Perrier şi paisprezece batoane de 
Snickers. Ciocolată. Mâncase câteva pe când era copil. Le 
mesteca cu multă grijă până se topea în gură şi ultima fărâmiţă. 
Acum avea o mulţime. Işi îndesă una întreagă în gură şi începu 
s-o mestece, lăsând gustul ei savuros să-i bucure fiecare 
părticică a gurii, gândindu-se la porcăriile pe care le mânca de 
obicei. Işi imagină apoi mutra lui Willy, un băiat din echipa lui, 
ce-ar mai fi căscat ochii la el şi i-ar fi zis: „O, bătrâne, şi chiar ai 
mâncat tu singur paisprezece batoane?” Reese înghiţi şi mai 
desfăcu încă un baton. Luă revista şi începu s-o răsfoiască. Îşi 
aruncă ochii pe câteva articole, apoi trecu de ele şi ajunse la 
reclamele publicitare. O, Dumnezeule, erau o adevărată 
fereastră spre lume! Era fascinat, vrăjit. Femeile pe care le 
văzuse astăzi pe stradă erau incredibil de frumoase, de curate şi 
păreau atât de gingaşe. Îi venise foarte greu să le încadreze în 
vreo categorie de femei cunoscute mai înainte. 

Dar ceea ce vedea acum era încă şi mai uluitor, pentru că era 
într-un plan cu totul superior. Erau adevărate zâne, nu femei. 
Zvelte, mlădioase, ireale, cu chipuri strălucitoare dar lipsite de 
orice expresie, în afara buzelor care schiţau zâmbete sofisticate, 
subliniate de penelul ireproşabil al unui artist machior. Gâturile 
lor lungi şi braţele subţiri păreau plăpânde, iar unghiile lungi 
erau la fel de nepractice ca şi cele ale mandarinilor. Îşi dădu 
seama că niciuna din aceste superbe manechine n-ar fi putut 
supravieţui mai mult de câteva minute în lumea din care venea 
el şi asta îl făcu să revină la realitate. Cu toate acestea, simţi o 
plăcere deosebită să-şi plimbe degetele lui pline de bătături şi 
cicatrice pe liniile lor delicate şi frumoase de figurine de 
porțelan,  mângâind frumuseţea aceasta dureroasă prin 


fragilitatea ei. O fragilitate care nu ar fi făcut faţă în lumea lui 
aspră, unde regulile supravieţuirii erau dure şi precise ca o lamă 
de brici. 

Îşi rezemă capul de portieră căci perna din spatele lui era 
prea seducătoare, îl trăgea tot mai adânc în trupul ei moale, 
şoptindu-i să se odihnească, numai o clipă, atâta tot. Se gândea 
la toate lucrurile pe care nu le va mai putea avea niciodată şi la 
lucrul pe care şi-l dorea cel mai mult, la care visase toată viaţa, 
care era acum atât de aproape şi pe care nu va avea voie să-l 
aibă. 

Privea mohorât prin parbriz, dincolo de lanţul care forma 
gardul, la şenilele masive de oţel ale unui tractor care mesteca 
sistematic, încet, pământul răscolit. Huruitul şi zăngănitul lui 
răsunau greoi în mintea lui Reese şi ochii lui... 


„erau _aţintiţi asupra unei perechi de şenile uriaşe, 
strălucitoare, la numai patruzeci de metri distanţă, care 
înghiţeau şi măcinau cu lăcomie tot ce întâlneau în drum, lăsând 
în urma lor bârne rupte, lemne sfărâmate, bucăţi de 
îmbrăcăminte şi oase. Mii de oase. Munţi de oase. Oasele erau 
înnegrite şi carbonizate de focuri care intraseră deja în domeniul 
amintirii în momentul în care se născuse Reese. Zăceau peste 
tot în grămezi sumbre, atât de dese şi omniprezente, încât 
oamenii nici nu se mai opreau din drum ca să constate că în 
multe locuri peisajul era format din rămăşiţe omeneşti. 

Reese se uita calm la craniile care intrau sub şenile. Pe 
chipurile care se rostogoleau sub şenile nu se putea citi nimic, 
căci nu mai erau decât nişte hârci, fără carne şi fără piele. Asta 
până în momentul când orbitele goale ale uneia dintre ele, 
înainte de a intra sub dinţii şenilei, păru să-i spună: Şi tu! De 
atunci nu se mai uitase la ele. Pe atunci, chipul lui nu purta încă 
cicatricile pe care avea să le dobândească în anii următori. Abia 
împlinise şaisprezece ani. 

Şenilele se mişcau acum mai repede. Greoi. Asurzitor. 
Zgomotul deveni concret căpătă consistenţă fizică, încleştându-i 
ca în nişte gheare creierul, sfâşiindu-i sufletul şi încercând să 
pătrundă în însăşi fiinţa lui. 

Reese văzu exploziile, un adevărat caleidoscop în toate 
culorile curcubeului, pătând orizontul. Erau mai aproape. Din ce 
în ce mai aproape, închizând perimetrul cu un torent de explozii 


puternice. Huruiau, zornăiau, răscoleau, aruncau pământul în 
sus în nori. Ştergeau graniţa dintre cer şi pământ. 

Farurile măturau pământul răscolit, scoțând la iveală micile 
ascunzători ale oamenilor îngroziţi de suferinţă. Căutau, 
hăituiau, vânau. 

Reese stătea întins pe burtă, între ruinele unui bloc. Simţea 
în nări mirosul acrişor de carne arsă şi murdărie udă. Işi învinse 
dorinţa animalică de a fugi şi încercă să se afunde şi mai adânc 
în cenuşa fetidă de sub el. 

Dacă intri în panică, mori, îşi spunea el. Fără panică. Ecranul 
interior al caschetei sale era mort. Încercă să-l repună în 
funcţiune. Nimic. Aşadar, nu mai avea nicio legătură vizuală cu 
Comandamentul. Dar, cel puţin căştile şi microfonul de la piept 
funcționau. Auzea răpăitul sacadat al ordinelor de luptă, vocile 
femeilor şi ale bărbaţilor, ţipetele lor când erau răniţi; strigătele 
de ajutor şi cererile de muniţie, focul de acoperire. 

Aruncă o privire peste umăr la cei care supravieţui-seră din 
grupa lui de doisprezece oameni. Caporalul Ferro, o genistă 
slabă şi severă. Împlinise cincisprezece ani marţea trecută şi era 
înarmată până în dinţi. Se ţinea aproape de Reese, urmându-l 
pe şeful grupei ca o umbră. Aruncă o privire în sus, spre 
resturile clădirii prăbuşite şi zări o formă întunecată care se 
mişca pe cerul nopţii. Era turela tancului. Farurile căutau printre 
ruine, în jos. Reese îşi verifică arma cu plasmă tip Westinghouse 
M-25. Mai avea un singur impuls de plasmă. Trage. Orbeşte-l pe 
ticălos. Reese ţinti ochii monstrului, lentilele infraroşii, Reese 
ridică arma în sus. 

— O, trage, mai repede, mai repede - privea fix înainte - 
mişcă-te, la naiba, mişcă-te şi aruncă o încărcătură întreagă de 
plasmă super-energetică. 

Lentilele suprasensibile ale tancului explodară formând un jet 
de cioburi şi resturi metalice minuscule. 

Apoi monstrul negru mugi şi deschise focul. Reese şi Ferro 
ieşiră din clădire înainte ca monstrul să nimicească şi ceea ce 
mai rămăsese din ea. Dar Reese îl orbise. Bun. Acum am să te 
ucid, se gândi el. 

Reese se mişca cu repeziciune, cu o abilitate de pisică. 
Imaginile se succedau aproape prea repede pentru ca el să le 
poată înregistra. Privirea îi trecu peste trupul unui copil, un băiat 
de vreo zece ani, fixat la pământ printr-o gaură pe care o avea 


în abdomen şi cu ochii privind spre neant. În mână strângea 
convulsiv o armă veche tip M-16. Alte trupuri. Unele din ele în 
uniforme. Altele în zdrenţe. Femei, bătrâni, copii. Morți. 

Urmară alte explozii, din toate părţile, ca un evantai care se 
întindea de la Rexford la Sherbone şi distrugea tot ce întâlnea în 
cale. 

Reese se rostogoli într-o groapă neagră, o gaură de şobolan. 
Plină de fiinţe omeneşti strângând în mâini arme pline de noroi, 
înghesuindu-se unele în altele ca să scape de oroarea de afară. 
Unii plângeau. Alţii gemeau. Strălucirea unei explozii le lumină 
chipurile. Printre ei erau şi copii. 

Soldaţi într-un război de coşmar. 

Dar ce dracu mai făceau aici? Zona ar fi trebuit să fie 
evacuată pentru a lăsa câmp de acţiune pentru grupa de 
genişti. Reese voia să distrugă tancul. 

— Unde este şeful vostru de echipă? strigă Reese. Răspunsul 
stătea scris pe feţele lor: undeva, afară. Ars. 

— Hai să mergem! urlă el. Trebuie să vă retrageţi. Dar ei nu 
se clinteau. Erau înlemniţi. Frica le distrusese capacitatea de 
gândire. El îi ridică în picioare, îi târî şi îi aruncă afară din 
bunker. 

— Acum mişcaţi-vă! tună Reese. Unitatea se regrupează la 
Bunkerul Doisprezece. Ei dădură din cap, transpirând de frică şi 
o luară la fugă prin întuneric. Unii dintre ei în direcţia corectă. 

Reese rămase în umbra bunkerului şi făcu o recunoaştere 
rapidă. Unde dispăruse împuţitul de H-K? În acel moment, Ferro, 
se rostogolise şi ea în groapa neagră. 

O explozie de plasmă de la K atinse bunkerul. Lemn, 
cărămizi, pânză zdrenţuită toate zburară în aer în mii de fărâme. 
Suflul exploziei şi vârtejul sfărâmăturilor îl izbiră pe Reese de un 
stâlp de beton. Căzu pe spate într-un crater fumegând. Asta era. 
Ferro îngenunchease deasupra lui şi striga ceva. Dar Reese nu 
auzea. 

— Ce? strigă şi el la rândul lui. Ce? Urechile îi vuiau. 

Deschise ochii. Uniforma îi fumega. Se ridică în capul oaselor, 
buimăcit, Ferro arăta cu degetul spre casca lui. Era sfărâmată. O 
scoase, aruncă resturile şi îşi puse căştile de ascultare direct 
deasupra părului prăfuit, centrându-le atent. Acum să punem 
mâna pe ticălos. Fugi. Mişcă-te, mişcă-te, mişcă-te! 

Reese şi Ferro se opriră în spatele unui zid pe jumătate 


distrus de suflul exploziei şi descoperiră unde se afla monstrul. 

Apoi apăru în lumină. Un Leviathan uriaş galben, plin de 
zgârieturi, mişcându-se pe şenile masive care transformau 
minele în moloz neted. Turelele imense ale gurilor de foc se 
mişcau în toate direcţiile. 

Reese smulse un săculeţ de pe umărul lui Ferro şi scoase din 
el o mină antitanc, punând-o pe genunchi. Ferro îi urmărea 
fiecare mişcare. Acum se auzea cum tancul se răsucise pe axul 
lui şi se apropia tot mai mult. 

Îndepărtează-te pui de praf. Reese respiră calm. Testează 
circuitul. Monstrul uriaş se apropia tot mai mult. Desfă bila de 
siguranţă. Mâinile lui Reese începură să transpire, alunecând pe 
învelişul de metal inoxidabil. Apucă mânerul şi răsuceşte, în 
direcţia acelor de ceasornic, de la Asigurat spre Armat. 
Cerculeţul din jurul jumătăţii de sus a minei se aprinse. Era 
flămândă; 

Reese privi cu grijă pe deasupra marginii zidului. Tancul era 
la numai câţiva metri, iar motoarele lui făceau un zgomot 
asurzitor. Reese se uită la şenile, îşi fixă privirea pe ele. 

Acuma mori! ticălosule! 

Sări în sus cu mâna în care ţinea mina întinsă şi o aruncă în 
faţa monstrului. Una din şenile rulă exact pe deasupra bombei. 
Monstrul se opri. Tunurile şi farurile se întoarseră greoaie. 

În timp ce Reese se retrăgea înapoi în spatele zidului, o văzu 
pe Ferro care se lupta să-şi menţină echilibrul, alunecând pe 
bucăţile ude de beton. Avea în mână o mină amorsată. 

— Arunc-o! strigă Reese. Dar nu putea s-o arunce decât dacă 
se urca pe zid, expunându-se astfel monstrului care tocmai se 
răsucea. 

Era pierdută. Reese şi Ferro făcură un schimb rapid de priviri. 
Apoi Ferro sări şi aruncă mina. Era la jumătatea săriturii spre 
pământ când obuzul trimis de tanc îi pătrunse în piept. Nu se 
auzi niciun țipăt. Dispăru într-un nor de praf roz. O parte din 
aceste rămăşiţe aterizară pe Reese. Nu se osteni să se scuture. 
O să se gândească mai târziu la ea. 

încărcătura lui Reese explodă prima, exact sub pivotul 
principal al trenului posterior, unul din puţinele puncte slabe din 
blindajul maşinii. Explozia aruncă bucăţi din şasiu în interiorul 
maşinii şi smulse una din turelele laterale. Se mai auziră şi alte 
detunături, până când, în sfârşit, rezervoarele luară foc, 


aruncând în sus o limbă roşie înaltă de cincisprezece metri, 
încărcătura trimisă de Ferro explodă alături de maşină, fără alt 
efect decât acela de a face să pară şi mai cumplit iadul deja 
dezlănţuit. 

Cerul întreg se lumină în momentul în care tancul H-K se 
dezintegră, împrăştiindu-şi  măruntaiele deasupra câmpului 
morţii, strălucind ca o nova! Ca un univers care tocmai se 
năştea, Reese scoase capul pe deasupra craterului şi privi cu 
nesaţ la ploaia de lumină. 

Apoi se retrase înapoi la punctul fix de la Doheny. Plămânii îi 
erau plini de fum, nările saturate de mirosul de foc. Metal. 
Beton. Oameni. Toate ardeau. 

Reese îi târî pe ceilalţi doi supraviețuitori în maşină şi se 
aruncă în spatele volanului. Porni motorul şi băgă în viteza întâi. 
Avionul de urmărire se afla deasupra lor, încercând să-i 
localizeze, apoi îi pierdu în vălmăşagul de ruine şi sânge de pe 
câmpul de luptă. 

Ruinele erau o succesiune rapidă de imagini descifrate numai 
pe jumătate printre care Reese trecea cu o viteză ameţitoare, ca 
un demon, conducând maşina în sus, în jos peste terenul morţii. 
Băiatul sărise în lăcaşul de lângă mitralieră şi stătea cu ochii 
aţintiţi în sus, încercând să fixeze arma cu plasmă împotriva 
avionului. 

Acesta îi descoperise. Se lăsă vuind în jos, cu farurile aprinse 
şi trase o salvă uriaşă de plasmă. 

Încărcătura lovi maşina într-o parte, strivindu-i caroseria ca 
pe o cutie de bere. Volanul fu smuls din mâinile lui Reese. O altă 
încărcătură lovi din plin maşina şi o întoarse cu roţile în sus. 

Reese era prins sub dărâmături. Sângele îi curgea de pe 
frunte în ochi. Omul care şezuse pe locul de lângă el nu mai 
avea partea de sus a trupului. Reese nu voia să se mai uite la el. 
Incercă să se mişte. Simţea o durere ascuţită în umărul stâng. 
Văzu limbile de foc care începură să lingă capota, tot mai 
aproape, până căldura începu să-i dogorască faţa şi mâinile. 
Inchise ochii şi făcu o încercare disperată de a se elibera. Simţi 
miros de păr ars. Era părul lui. Apoi auzi pe cineva gemând de 
durere şi furie. Vocea îi era cunoscută. Era vocea lui. 


Reese deschise ochii. Pistolul care fusese pe banchetă era 
acum în mâinile lui. Transpira abundent, respiraţia îi era 


gâfâitoare când îi veni în minte prima întrebare: Unde sunt? 

Luă cunoştinţă într-o secundă de interiorul luxos şi pluşat al 
maşinii, recunoscu revista, sticlele de Perrier, batoanele de 
ciocolată de pe banchetă. Recunoscu şi oraşul bizar care se 
întindea dincolo de ferestrele maşinii. Misiunea! şi trase în sus 
de mânecă şi se uită la cifrele roşii ale ceasului de la mână: 
dormise mai puţin de trei minute. 

Reese începu să se relaxeze uşor, eliberând din creierul 
supraîncărcat ura nervoasă. Aruncă o privire spre tractorul 
nevinovat care mergea înainte şi înapoi pe terenul denivelat. Pe 
şantier nu era nimic altceva decât râme şi buruieni. 
Deocamdată. Reese împinse înapoi, în străfundul memoriei, 
imaginea locului din faţa lui aşa cum avea să fie peste câţiva 
ani, acoperit de cranii şi cadavre. 


Restaurantul La Marele Jeff Ora 17.58 

Chuck o opri pe Sarah în mijlocul coridorului de serviciu 
adresându-i-se prin difuzor tocmai când se pregătea să-şi 
ponteze cartela: 

— Unde pleci, Connor? Ai mai avut pauză acum o oră. 

Sarah alerga cu ultimile puteri, cu umerii lăsaţi în jos, cu 
uniforma boţită şi pătată toată de mâncare. Muşchi de la ceafă îi 
erau tari ca piatra, nu mai putea întoarce capul fără să-şi 
provoace o durere înţepătoare care cobora apoi în picioarele 
umflate pentru a se întoarce după aceea înapoi, la baza 
craniului. 

Aruncă o privire în sus, spre ochiul roşu al camerei video. 

— Aşa este, Chuck. Ai mult spirit de observaţie. 

— Aşadar, spune, ce faci? 

— Plec. 

— Dar schimbul tău se termină abia la ora şapte. 

— Corect, Chuck. În fiecare zi în afară de vinerea, când 
Denise mă schimbă cu o oră mai devreme ca de obicei. 

lritarea şi nerăbdarea din glasul Sarei ajunseră până la Chuck 
în pofida deformării de 20% a sistemului de amplificare. 

— O, bine, Connor. Dar unde îţi este schimbul? Nu poţi să 
pleci până nu vine schimbul... 

Denise, o blondă bondoacă şi drăgălaşă care se apropia de 
treizeci de ani năvăli în coridor şi îi făcu cu ochiul Sarei. Apoi se 
întoarse cu faţa spre cameră şi spuse pe un ton prefăcut mieros: 

— Ce este, dragă Chuck, iar suferi de constipaţie? 

Sarah, înăbuşindu-şi râsul, pontă repede cartela şi îşi zâmbi 
fericită la gândul că are o prietenă ca Denise. Sarah cea mică 
din sufletul ei se simţea mai liniştită. 

Apoi Nancy o apucă emoţionată de braţ, ca şi când ar fi 
trebuit s-o salveze dintr-o mare primejdie. 

— Ascultă, e vorba despre tine. Sau, oricum, aproape, zise ea 
cu glasul uşor voalat din cauza ţigării pe care o ţinea într-un colţ 
al gurii. Pocni balonul din gumă de mestecat ca o maşină de 
tuns gazonul conducând-o pe Sarah, care nu se dezmeticise de 
tot, prin toată încăperea, până la locul unde şedea, Claudia, cu 
picioarele ridicate pe o măsuţă. Claudia zâmbi spre Sarah, când 
Nancy împinse spre ea un scaun pliant şi o obligă să se aşeze. 

— Sarah, uită-te. E de-a dreptul straniu. In privirea ei i se 


vedea spaima iar Sarei îi îngheţă zâmbetul pe buze. 

Sarah îşi încordă auzul, încercând să înţeleagă ce spune 
femeia aceea de la televizor, îmbrăcată impecabil şi cu părul dat 
cu fixativ, căci se pare că era vorba despre ea. Femeia spunea: 
un purtător de cuvânt al poliției, a refuzat să facă vreun 
comentariu sau să dea vreo explicaţie în legătură cu 
măcelărirea femeii din Studio City. Totuşi a anunţat că s-a 
elaborat o descriere amănunțită a făptaşului, prin coroborarea 
mărturiilor depuse de mai multe persoane. Incă o dată deci, 
Sarah Connor, mamă a doi copii, în vârstă de treizeci şi cinci de 
ani a fost împuşcată mortal în apartamentul ei în această după- 
amiază. 

Femeia de pe ecran întoarse o pagină şi aşteptă ca regia de 
emisie să transmită următoarea imagine, în legătură cu nişte 
sindicalişti care duceau o declaraţie în legătură cu nu ştiu ce 
grevă. Dar Sarah nu mai asculta. 

O, Dumnezeule, ce oribil! Sărmana femeie care are acelaşi 
nume ca şi mine. Sigur, problemele mele sunt cât se poate de 
obişnuite, dar de ce îşi pierd oamenii minţile în halul ăsta şi 
distrug o viaţă de parcă ar fi vorba de o pungă goală de cartofi 
prăjiţi pe care o mototoleşti în mână şi o arunci pe fereastră... O 
chema Sarah Connor. 

— Aşadar, eşti moartă, iubito, chicoti Nancy bătând-o pe 
umăr şi izbucnind apoi în râs, ca şi când aceasta ar fi fost cea 
mai reuşită glumă pe ziua aceea. 


Hancock Park District Ora18.12 

Terminatorul apăsă pe butonul de eliberare a încărcătorului 
armei sale cu laser, scoase caseta utilizată şi o înlocui imediat 
cu alta nouă. Stătea deasupra trupului înroşit de sânge al Sarei 
Helene Connor, care se zbătea cuprinsă de spasmele morţii. 
Îndreptă raza subţire de lumină spre fruntea victimei, în caz că 
ar fi fost nevoie de încă un glonte. 

N-a fost nevoie. 

Terminatorul îngenunche deasupra ei în holul strâmt al 
apartamentului răvăşit şi scoase un cuţit din buzunarul hainei. 
Precis şi cu grijă făcu o incizie până la genunchi, oprindu-se la 
rotulă. Dând de o parte muşchiul bifurcat, apăsă cu degetul osul 
alb, strălucitor. _ 

Nu găsise ceea ce căuta. Incă o crimă fără confirmarea 
identităţii țintei. Identificare: negativ. Luă cuțitul şi se ridică în 
picioare, analizând opţiunile. Considerând că două Sarah, din 
cele trei care se aflau în cartea de telefon, fuseseră eliminate, 
logica îi dicta că cea căutată era a treia, Sarah Jeanete Connor. 

Terminatorul elaboră o strategie nouă. Înapoi la baza de 
operaţii. Reînarmare. Lovitura finală. 

Păşi hotărât afară, unde începea să se întunece. 


Santa Monica Centrul de Sănătate „Viaţa bună” 
Ora 18.18 

Sarah se opri în parcarea de la Centrul de Sănătate, sări jos 
de pe Honda şi pătrunse în clădirea mare cu două etaje. Avea 
numai câteva ferestre, cum au cele mai multe săli de gimnastică 
şi, deşi intrarea era ornamentată cu bârne de culoare galben 
deschis şi stucaturi, îi amintea mai curând de o închisoare decât 
de un centru de sănătate. 

Făcu un gest prietenos cu mâna în direcţia fetei de la birou şi 
aceasta îi făcu semn să intre în sala de aerobic. In timp ce 
trecea printr-un grup de tineri transpiraţi, urechile îi fură luate 
cu asalt de muzica rock favorită a lui Ginger. Impinse uşa spre 
interior şi în nări îi pătrunse un val de aer condiţionat, totuşi 
stătut şi încărcat de miros de trupuri omeneşti încinse. 

Pocnetul uşii care se închidea brusc, căci avea închizătoarea 
defectă se pierdu în vacarmul muzicii lui Deniece Williams, care 
inspira femeilor din sală o serie de smucituri botezate eufemistic 
dans. Celulitele gâfâiau, gemeau şi se subţiau în timp ce Ginger 
număra urlând, de parcă ar fi scăpat dintr-o tabără militară. 

Câteva dintre femei păreau încântate, urmărind mişcările 
precise ale lui Ginger şi luându-şi din ele energia de care aveau 
nevoie. Dar cele mai multe nu păreau că se amuză ci, mai 
curând păreau că tocmai îngurgitaseră unul din crenvuştii de la 
Marele Jeff şi suportau acum inevitabilele consecinţe gastrice. 

Un, doi, trei, patru, întindem! urla Ginger, simțindu-se în 
elementul ei Dar trei minute mai târziu până şi Deniece Williams 
se dădu bătut şi muzica se opri. 

Liniştea bruscă provocată de oprirea sistemului de 
amplificare fu umplută aproape instantaneu de un cor de 
gemete. Ginger, care gâfâia abia perceptibil îşi examină cu un 
ochi critic trupa şi întrebă cu un zâmbet încurajator; 

— Ei, nu-i aşa că ne simţim mai bine? 

Mormăieli foarte entuziaste reprezentând felurite obscenităţi 
pronunţate numai pe jumătate o înconjurară din toate părţile. 

— Vorbiţi frumos că dacă nu, data viitoare aplicăm versiunea 
cu mama mă-sii! 

Se auziră râsete înăbugşite care ricoşau în pereţii acoperiţi cu 
oglinzi. 

La vestiar, Sarah se aşeză alături de Ginger care tocmai îşi 


trăsese pe ea egării şi un pulovăr. 

— Acelaşi lucru, nu-i aşa? Mondo bizarro! zise ea cu simpatie 
adresându-se Sarei. 

— Da, exact acelaşi, zise Sarah privind absentă la dulapurile 
cenuşii din faţa ei şi răsucind în mână firele căştilor lui Ginger. 

Ginger se întoarse cu faţa spre Sarah luându-şi o expresie 
înfricoşătoare, apoi scoase din gâtlej nişte sunete şovăitoare, în 
glisando. Îi şopti Sarei la ureche cu o seriozitate solemnă: 

— Avem indicator la intrare... 

Sarah se silea din răsputeri să nu zâmbească. Ginger era 
necruțătoare, privind fix spre ea cu ochi de somnambul şi, cu 
faţa la câţiva centimetri de faţa ei, şuieră: 

— Sarah Connor se gândea că se va duce acasă după o zi de 
muncă istovitoare, dar nu ştia ce o aşteaptă... 

— Okay okay. 

— Am ştiut întotdeauna că o să aud despre tine de la 
televizor, Connor, zise Ginger şi puse la locul lor casetofonul şi 
căştile, înainte ca Sarah să înnoade firul. Sarah prinse privirea 
lui Ginger şi zise: 

— M-a făcut să mă simt ciudat, ştii, ca şi când aş fi fost într- 
adevăr moartă. 

— Şi cum te-ai simţit? Ţi-a fost destul de cald ca să-ţi pui un 
bikini? 

— M-a făcut să mă gândesc... 

— Asta-i periculos pentru tine. 

— Haide, Ginger! 

— Scuză-mă. Deci spuneai că... 

— Ei bine, mă gândeam că dacă aş muri, oare ar mai avea 
importanţă tot ceea ce am făcut până acum? Adică, vreau să 
spun, ce contează dacă sunt moartă sau în viaţă? 

Ginger strânse pleoapele şi o privi pe Sarah; 

— Vorbeşti serios? Sarah dădu afirmativ din cap. 

— Ei bine, ai reuşit să-ţi plăteşti jumătatea ta din chirie. Asta 
este o realizare. Sarah răspunse cu aceeaşi monedă. 

— Ai o sensibilitate de hidrant de incendiu. 

Ginger se dădu bătută definitiv, o îmbrăţişă pe Sarah şi zise: 

— Ai realizat un lucru măreț: eşti cea mai bună prietenă a 
mea. Apoi reveni la tonul ei sarcastic obişnuit. Hai să plecăm 
dracului de aici, că-mi zdrobeşti inima. 

Fetele se opriră o clipă în camera cu cântare ca să-i spună 


hello lui Matt. Ginger se apropie de el urmărind cu privirea un 
tânăr întins pe banca de gimnastică care se străduia din 
răsputeri să ridice nişte greutăţi. Matt îl supraveghea. 

— Nu respiri corect şi nici priza nu este O.k. bună, Ginger... 
stai să-ţi arăt. Matt îl înlocui pe tânărul cu pieptul scobit şi 
începu să ridice şi să coboare cu uşurinţă halterele: sus, jos, sus, 
jos. 

Puțin iritată de această demonstraţie făcută de dragul ei, 
Ginger se apropie de bancă şi aşteptă momentul când Matt lăsă 
pentru o clipă halterele la pământ şi înaintă rapid cu altele de 
două ori mai grele. Matt strânse mânerul pentru următoarea 
ridicare şi icni din greu. Ochii aproape că îi ieşiră din orbite, dar 
reuşi să le ridice. Apoi răsuflă adânc şi le lăsă din nou jos. 

— Mulţumesc, Ginger. 

Dar Ginger încă nu terminase îşi petrecu braţul după talia 
băiatului şi îl examină din cap până în picioare. 

— Ce te învaţă aiuritul ăsta? Terapia somnului. Uită-te la 
băiatul ăsta, Matt. Ar trebui să iei lecţii de la el. 

Ginger se întoarse cu faţa spre Matt şi îi dădu un pumn în 
stomacul tare ca piatra. 

— Exact cum mă aşteptam: moale ca o mămăligă. Apoi ciupi, 
sau mai bine zis, încercă să-i ciupească bicepşii, tot fără niciun 
rezultat. 

— Ce ziceam, bicepşi fleşcăiţi, o ruşine. Se întoarse apoi spre 
tânărul care începea să se simtă stâjenit şi-i spuse: 

— Matt îşi lucrează muşchii în alt fel, nu ştiu dacă mă 
înţelegi? 

De astă dată terminase cu Matt. Acesta se întinse după ea şi 
înainte să-i poată scăpa din mâini, el o ridică uşor deasupra 
capului, ca pe o jucărie. 

— Hello, Ginger. Ai avut o zi grea? o întrebă el vesel. 

— Dă-mi o sărutare, zise Ginger dulce. Matt o dădu imediat 
jos şi se execută prompt. Ginger îl ciupi de obrajii roşii şi-i spuse 
într-un soi de falset: 

— Eşti adorabil, palavragiule! 

Câţiva halterofili care se antrenau în apropiere izbucniră în 
râs şi repetară în cor: Palavragiule! 

Sarah se apropie de ei şi zise: 

— Bună, Matt. Matt îi răspunse dând din cap, în timp ce 
Ginger îi aplica o sărutare zgomotoasă pe gât, lăsându-i un 


semn roşu. 

Deoarece Ginger era ocupată cu Matt, Sarah se duse spre 
ţâşnitoarea din colţul camerei să bea apă. Un halterofil înalt, cu 
păr negru ondulat, se ridică de pe bârnă şi îi făcu semn cu 
capul. 

— Bună, te-am mai văzut pe aici. Eşti drăguță. Foarte 
drăguță. Pe mine mă cheamă Marco. 

Ginger făcu un pas înapoi, scutură din cap şi o privi pe Sarah, 
care se fâstâcise imediat, dar nu pentru mult timp, căci întinse 
aproape imediat mâna vădind un interes nedisimulat; 

— Bună, pe mine mă cheamă Sarah. Marco se aplecă, îi 
apucă mâna şi i-o sărută. Pentru asta chiar că nu era pregătită. 
Îşi trase repede mâna şi şi-o şterse de pantaloni, într-un gest 
inconştient. Dar Marco încă nu terminase. Se aplecă asupra ei şi 
îi murmură: 

— Dacă nu eşti ocupată în seara asta, te invit să ieşim 
împreună. O să petrecem admirabil. 

Înainte ca Sarah să apuce să răspundă ceva, Ginger se 
apropie de Marco, îi agăţă hotărâtă elasticul de la chiloţii de 
sport, îl trase spre ea apoi se uită dispreţuitoare în jos, spre 
întunecimea de acolo. Scuturând dezamăgită din cap, se 
întoarse cu faţa spre Sarah şi îi spuse: 

— Nu merită. Îţi pierzi timpul cu el. Hai să mergem. 

O apucă pe Sarah de braţ înainte ca aceasta să poată riposta 
în vreun fel şi o trase pe uşă afară. Inainte ca uşa să se închidă, 
Sarah mai apucă să vadă încă o dată chipul buimăcit al lui 
Marco căruia îi pierise graiul. 

Ginger rânjea triumfătoare, foarte încântată de propria 
persoană pentru faptul că reuşise să strălucească în două arte 
exclusiv feminine; Revendicarea Teritorială şi Ironia Generală. 
Sarah se întoarse spre Ginger şi zise; 

— Gee, îţi mulţumesc. Dacă nu erai tu, nu ştiu ce m-aş fi 
făcut! Făcându-se că nu bagă în seamă tonul speriat din vocea 
Sarei, Ginger râse din toată inima şi zise: 

— Te-ai fi descurcat foarte bine, căci trebuie să te păstrezi 
intactă pentru domnul Porsche de diseară. 


Districtul Rampart Departamentul Poliţiei Los Angeles 
Ora 18.31 

Edward Theodore Traxler păşi cu grijă ieşind de la bufet şi 
pătrunzând în circulaţia dezordonată din holul principal al 
Diviziei Tâlhării-Omoruri din Departamentul Poliţiei oraşului Los 
Angeles, înalt, brunet, având în jur de patruzeci de ani. Edward 
Traxler era deosebit de robust. Acum ţinea cu multă grijă o 
ceaşcă mare de cafea între două degete şi încerca să ocolească 
diversele obstacole ivite în cale ca un urs pe patine cu rotile. 
Evită cu dibăcie un prizonier cu cătuşe la mâini care mârâia 
furios şi se îndreptă pentru mai multă siguranţă spre peretele 
din dreapta. Am reuşit, îşi zise el şi n-am vărsat nicio picătură. 

Îşi executa din nou vestitul număr - o performanţă rar 
întâlnită: mesteca gumă, fuma o ţigară şi sorbea din cafea în 
acelaşi timp. 

— Hei, Ed, îl auzi Traxler pe sergentul Hal Vukovich. Se 
întoarse şi îşi aşteptă partenerul slab şi jigărit care alerga să-l 
ajungă din urmă. 

Vukovich abia mai sufla. Alergase peste tot în căutarea 
şefului. Se apropie grăbit de Traxler şi îl lovi compătimitor cu 
mâna pe umăr. Traxler se clătină, cafeaua fierbinte i se vărsă pe 
încheietura mâinii. Vukovich arătă cu capul spre cele două 
dosare pe care le ţinea în mână şi ridică sprâncenele în sus, ca 
şi când ar fi vrut să spună „Aşteaptă numai, să vezi ce e 
înăuntru!” Îi dădu lui Traxler unul din dosare şi deschise uşa de 
la biroul lor. 

Traxler puse jos mormăind ceaşca de cafea pe jumătate 
goală, cealaltă jumătate era pe mâneca lui şi îşi atârnă de vârful 
nasului o pereche de ochelari bifocali. In interiorul dosarului era 
o fotografie color executată de Serviciul de Autopsie care 
înfăţişa partea superioară a trunchiului unei femei, acoperit cu 
tot sângele care ar fi trebuit să fie în interiorul ei. 

— Ce e asta? întrebă Traxler bătând nerăbdător cu mâna în 
fotografie. Vukovich se aplecă peste biroul pătat cu cafea al lui 
Traxler. 

— O femeie moartă, zise el, zâmbind fără să vrea, cu un 
zâmbet nervos care îţi vine pe buze atunci când nu e nimic de 
râs. 

— Asta văd şi eu. Zâmbetul muri. Traxler privi cu mai multă 


luare aminte fotografia din faţa lui. Mai văzuse multe fotografii 
de felul acesta. Şi toate erau oribile dar nu neobişnuite. 

Vukovich aprinse o ţigare Camel fără filtru şi începu: 

— Sarah Helene Connor. Treizeci şi cinci de ani. Impuşcată de 
şase ori de la o distanţă mai mică de trei metri. Armă de calibru 
mare... 

— Ştii ceva, ăştia încă funcţionează, zise Traxler arătând cu 
degetul spre ochelarii săi. Vukovich îi întinse în tăcere alt dosar. 

— Asta ce mai e? 

— Fată moartă nr. 2! zise Vukovich ca şi cum asta ar fi 
explicat toată povestea, trimisă de la divizia Valley în după 
amiaza aceasta. 

Traxler privi la corpul însângerat şi ciuruit de gloanţe al celei 
de-a doua femei. Era moartă, nu încăpea niciun fel de îndoială. 
Dar asta nu explica mare lucru. 

— Sunt sigur că trebuie să fie şi un sens în toate astea, zise 
Traxler prefăcându-se că are o răbdare infinită. 

Vukovich se ridică solemn de pe birou şi scoase din fotografie 
foaia cu informaţiile despre victimă. l-o puse lui Traxler în faţa 
ochelarilor. 

— Uită-te la nume, Ed. 

Traxler aruncă o privire nerăbdătoare spre hârtie. Apoi 
încremeni. 

— CE? Se uită din nou şi mai citi o dată, foarte rar de astă 
dată. 

— Sarah Anne Connor. Corect? întrebă Traxler. Vukovich făcu 
semn că da. Traxler încă nu era convins că nu se afla în faţa 
unei încercări bizare a partenerului său de a face o comicărie. 
Aştepta să vadă că îi face cu ochiul sau că îi zâmbeşte şi îi 
spune: Gata, gluma s-a isprăvit. 

Dar Vukovich nu zâmbea deloc. 

— Îţi baţi joc de mine? întrebă Traxler neştiind ce să creadă. 
Partenerul său se mulţumi să dea liniştit din cap! Nu era nimic 
amuzant nici pentru el. 

— Mai e ceva, Ed, zise el serios. 

Vukovich băgă mâna mai adânc în dosar şi scoase încă alte 
două fotografii. Planuri apropiate ale piciorului stâng al 
victimelor care arătau pielea translucidă trasă la o parte, ca un 
ambalaj hidos de bomboană, lăsând să se vadă misterele 
indecente din interior. Cele două incizii erau deosebit de 


tulburătoare: Erau executate cu o uimitoare precizie, perfect 
drepte şi egale. Şi absolut identice la ambele femei. Perfecte. Ca 
şi când ar fi fost executate în serie. Traxler simţi cum îl cuprinde 
enervarea la vederea acestui carnagiu. Ce naiba voia să 
însemne? 

Cei doi detectivi stăteau acolo, înghesuiți unul în altul în 
lumina care se vedea prin transperant, ca doi călugări care 
vorbesc pe şoptite la marginea unui mormânt. 

— Incizie de la gleznă la genunchi, la amândouă. Aceeaşi 
incizie şi numai la piciorul stâng. Acelaşi cuţit, vorbi Vukovich 
apoi zâmbetul acela nervos apăru şi dispăru din nou. Două 
destine nefericite, adăugă el. 

Traxler mai privi câtva timp fix la fotografii, apoi le puse la 
loc în dosare şi le împinse mai încolo, pe birou. Vor avea o 
noapte lungă. 

Vukovich dădu din cap nemulţumit, căci îi mai trecu prin 
minte un gând neplăcut: 

— Presa abia aşteaptă să dea lovitura cu povestea asta, zise 
el. 

Traxler dădu afirmativ din cap şi îşi băgă în gură o lamelă 
proaspătă de gumă de mestecat. 

— Ucigaşul zilei, zise el, de parcă şi vedea titlurile din ziare 
fluturându-i pe dinaintea ochilor. Deschise sertarul şi începu să 
cotrobăiască înfrigurat după sticluta cu granule de aspirină, 
încercând să combată durerea de cap care avea să vină negreşit 
şi să i-o ia înainte. Dar sticluţa nu era acolo. La naiba. 

Vukovich se ridică în picioare şi traversă fără grabă 
încăperea. Luă sticluţa aproape goală de pe scrinul cu dosare şi 
i-o întinse. 

— Detest crimele misterioase, murmură el. 


$ Palms District Str. Jasmine 656 Ora 18.57 

Inghesuite în baia micuță a apartamentului lor, erau în toiul 
luptei, după ce se împinseseră una pe alta în şi de sub duş. 
Ginger, care lupta din răsputeri ca să-şi adjudece spaţiul din faţa 
oglinzii, purta un capot lung de nailon, în timp ce Sarah avea 
pantaloni scurţi de bumbac şi un maiou cu mâneci scurte tip 
Jetson cu şapte numere mai mare. Imaginile chipurilor lor pe 
care le reflecta oglinda erau difuze din cauza aburului şi a 
fixativului. Armele erau aliniate pe chiuvetă: rimel, fard de 
obraji, creion dermatograf, periuţă de gene. Ginger tocmai îşi 
întindea pe buze un ruj roz sidefat. 

Ginger observă lupta deznădăjduită pe care o ducea Sarah cu 
dermatograful şi îi veni generoasă în ajutor. Efectul fu uimitor. 
Nu arăta rău deloc. Chiar deloc. 

După ce făcuse fapta cea bună, Ginger se întoarse la 
propriile griji, punându-şi şi căştile pe urechi cu lamela de metal 
care le unea pe sub bărbie ca să-şi poată aranja părul. Potrivi 
apoi volumul până când timpanele începură să-i fie lovite cu 120 
de decibeli de rock... 

Sarah auzea fiecare bătaie chiar de la distanţa la care era şi 
spuse: 

— Ginger, ai să surzeşti. 

— Ce? strigă Ginger, ale cărei picioare începuseră deja să se 
onduleze în ritmul muzicii. 

Sarah trase fierul de ondulat părul şi acesta se încurcă în firul 
de la tranzistorul lui Ginger, înfăşurân-du-i căştile în jurul 
gâtului. 

— Scuză-mă, zise Sarah. În timp ce se străduia să descurce 
cele două fire, Ginger o întrebă: 

— Ei ia spune, cine este tipul ăsta misterios? 

— İl cheamă Stan Morsky şi l-am cunoscut la serviciu. 
Studiază cinematografia la Universitate şi tatăl lui este 
producător de filme. Da, şi... a, da, are un Porsche negru nou! 
Ginger făcu o strâmbătură, apoi dori să ştie cum arată. 

— Cam ciudat. Ceva între Tom Cruise şi... Pee Wee Hermam. 
Asta o făcu pe Ginger să izbucnească în râs. 

— Dar maşina arată bine, nu-i aşa? zise ea. 

— Ginger, şi Hitler avea un Porsche, zise Sarah. 

— Zăuuu? Dar pariez că nu avea plafonul decapotabil. 


Telefonul sună din nou, şi, în timp ce Sarah se ducea să 
răspundă, Ginger îşi puse din nou căştile pe urechi, dând 
volumul la maximum şi ondulându-şi imediat trupul în ritmul 
rockului. Sarah ridică receptorul şi spuse: Alo! 

Era un bărbat. Vorbea cu o voce joasă şi guturală, ca de 
astmatic. 

— Mai întâi am să-ţi desfac nasturii de la bluză, unul câte 
unul. Apoi am să ţi-o dau jos de pe umeri şi am să-mi plimb 
limba pe gâtul tău... 

Sarah era paralizată. Era pentru prima oară că primea un 
telefon obscen. Dar era oarecum agreabil. Continuă să asculte 
vocea bărbatului care făcea efortul să se menţină în acelaşi 
registru jos. 

— Apoi am să-ți ling sânii goi, strălucitorii. În acel moment 
Sarah încercă încă o decepţie care veni să se adauge la cele 
suferite astăzi. Telefonul sexy nu era pentru ea, era pentru 
Ginger. Recunoscuse vocea bărbatului. 

Acoperi microfonul cu mâna şi îi strigă prietenei ei: 

Acesta continua să vorbească, neştiind că nu era ascultat de 
cine trebuia. Sarah se hotărî că poate, cel puţin, să se distreze şi 
ea un pic pe seama acestei situaţii. Continuă să mai asculte un 
pic. 

— Şi după aceea, când o să fii deja pe podea, am să-ţi trag 
uşor blugii în jos, centimetru cu centimetru şi am să-ţi ling 
burtica în cercuri din ce în ce mai largi, din ce în ce mai jos. Apoi 
am să-ţi scot chiloţii cu dinţii. 

Pe Sarah începuse s-o doară gâtul din cauza efortului de a-şi 
înăbuşi râsul, îşi drese vocea şi încercă să pară foarte supărată 
când vorbi: 

— Cine e acolo? 

După un moment de linişte ca urmare a şocului, Matt începu 
să se bâlbâie: 

Sarah? iartă-mă, Dumnezeule, ştii eu, ăăă. Sarah nu mai putu 
să se ţină şi izbucni într-un râs cu lacrimi. 

Te rog, iartă-mă, am crezut că e..â... Pot să vorbesc cu 
Ginger? 

— Sigur că da, răspunse Sarah veselă. 

In timp ce Ginger şi Matt îşi povesteau unul altuia ce aveau 
de gând să-şi facă unul altuia în seara aceea, Sarah îi prezentă 
lui Ginger mai multe bluze la rând, cerându-i părerea. Ginger 


dădu din cap aprobatoare la toate. 

— Mă ajuţi enorm, n-am ce spune, mormăi Sarah. 

Ginger acoperi microfonul cu mâna, continuând să asculte 
ceea ce spunea Matt, atentă pe jumătate la el şi pe jumătate la 
criza Sarei. 

Sarah strânse toate bluzele exasperată şi izbucni: 

— Nu ştiu ce mă agit atât. Tipul ăsta nu merită atâta 
tevatură. În fond şi la urma urmelor, nu este decât un om ca 
oricare altul şi se duce şi el la toaletă ca oricare dintre noi. 
Oricum, probabil că nu avem gusturi comune. Cu siguranţă că îi 
place Barry Manilow, sau Twisted Sister sau cam aşa ceva. 

Ginger renunţă să mai spună ceva, văzând-o pe Sarah atât 
de furioasă. Dar o clipă mai târziu, Sarah băgă capul pe uşă: 

— Şi zici că aia bej ar merge? _ 

Puțin mai târziu, cele două fete se plimbau prin living. In 
aşteptarea băieţilor cu care aveau întâlnire, Sarah începu să-l 
caute pe Pugsly care dăduse la o parte cu nasul capacul de la 
terarium şi pornise la vânătoare de gândaci fără să ceară voie. 

Ginger se aşeză pe divan şi începu să-şi pilească unghiuţele 
continuând să asculte concertul din căşti. 

Era însă cu ochii pe robotul de la telefon pe care îl pusese în 
funcţiune după ce vorbise cu Matt ca să se poată îmbrăca în 
linişte. Robotul indica acum că înregistrase un mesaj. 

— Probabil că e mama ta, zise Ginger şi apăsă pe butonul de 
redare. 

Aşa şi era. 

Sarah asculta numai cu jumătate de ureche ceea ce tot 
povestea mama ei despre o reţetă specială de cârnaţi tip 
Lasagna nu cumva să uite să i-o aducă duminica viitoare când 
vine la ea. Evident, mama ei nu ascultase ştirile cu privire la 
uciderea Sarei Anna Connor. Era fericită că nu trebuie să-i 
telefoneze ca să-i explice ce şi cum. Voia să îl pună pe Pugsly 
înapoi în terarium înainte să plece. În cele din urmă reuşi să-l 
descopere: şedea pe biblioteca de lângă fereastră. Când îl luă în 
braţe, alintându-l şi mângâindu-l de parcă ar fi fost o pisică sau 
un căţeluş, Ginger sări în sus cu zgomot şi zise: 

— Dezgustător. Reptofilie. De-a dreptul greţos. 

Robotul începu să clipească, anunțând că mai are un mesaj. 

— Bună, Sarah, vorbi robotul cu un entuziasm de operetă. 
Aici Stan Morsky. Uite, a intervenit ceva, aşa că n-am să pot 


veni astă seară. Pur şi simplu, n-am cum. Ştii, te rog să mă ierți, 
îmi pare tare rău. Dar îţi promit că am să mă revanşez. Poate 
chiar săptămâna viitoare, bine? Am să te sun cât de curând. La 
revedere. 

Sarah rămase în picioare, continuând să mângâie şopârla. 

Ginger era furioasă. 

— Nemernicul. Am să-i strivesc rotulele. Ce dacă are un 
Porsche? Nu poate să-ţi facă una ca asta. E vineri seara, pentru 
Dumnezeu. 

Dar Sarah realiză că, în străfundul fiinţei sale, se aşteptase la 
aşa ceva. Nu numai pentru că toată ziua se simţise dirijată de 
nişte mâini puternice, invizibile, care o împingeau inevitabil spre 
acest mic dezastru final, dar şi pentru că Stan fixase întâlnirea 
oarecum la repezeală, în pripă. Fusese probabil atât de puţin 
entuziasmat de idee, încât o şi uitase şi abia când văzuse că se 
apropie ora opt, scosese această mică scuză jalnică din... 
Porsche-ul lui. Sentimentul acesta umilitor de a fi respinsă o 
durea cumplit, încercă totuşi să pară că nu-i pasă: aşa cum ar fi 
făcut Ginger. 

— Ei bine, am să supraviețuiesc, zise ea încercând să fie 
sarcastică şi reuşind să fie mai degrabă înduioşătoare. Privi în 
jos spre Pugsly, la ochii lui apoşi. 

Cel puţin Pugsly mă iubeşte. Se aplecă să depună o sărutare 
pe nasul animalului. Singurul răspuns al şopârlei fu un clipit 
apatic şi răbdător din ochi prin care dorea parcă să spună că 
este gata să îndure afecțiunea aceasta umană. 

Sarah îşi scoase repede fusta şi bluza. Tocmai voia să-şi 
şteargă şi machiajul când, într-un acces de furie sfidătoare, se 
hotărî să-l păstreze. Işi trase pe ea blugii, un maiou cu mâneci 
scurte, geaca şi se uită în poşetă să vadă cum stă cu finanţele. 
După aceea o anunţă pe Ginger că se duce la cinema, era un 
film pe care dorea mult să-l vadă şi voia să-l mai prindă până 
nu-l mută la alt cinematograf. Expresia de pe chipul lui Ginger îi 
arătă că aceasta n-o crezuse. Dar nu avea în niciun caz de gând 
să stea în living şi să se uite la televizor, încercând să nu audă 
zgomotele pe care le vor face cei doi când se vor întoarce de la 
masă. 

— Ne vedem mai târziu. Petrecere frumoasă şi ţie şi lui Matt! 

Sarah se uita în jos, căutându-şi cheile în poşetă şi nu 
observă silueta puternică de atlet care se desena în faţa ei. 


Acesta se îndreptă direct către ea şi îi bară drumul. Sarah ridică 
privirea şi încercă să facă o săritură în lături când bărbatul o 
cuprinse în braţe şi-i spuse pe un ton poruncitor: 

— la vino-ncoace, fetiţo! Sarah încercă să-şi elibereze 
umerii, dar fără succes. 

— Lasă-mă-n pace, Matt! 

El se strâmbă la ea, arborând un zâmbet oarecum libidinos, 
dar în acelaşi timp protector, de frate mai mare. Sarah încercă 
să se smulgă din braţele lui, dar el o strânse mai tare şi o sărută 
apăsat pe unul din obraji, dându-i drumul numai în momentul în 
care începu să se lupte să-şi ascundă zâmbetul înflorit pe buze 
fără voia ei. 

In parcarea de la subsol era întuneric. Garajul era luminat din 
loc în loc de câte un bec gol. Cel de deasupra motoretei Sarei 
era ars. Evident, îşi zise ea. Zgomotul paşilor ei producea un 
ecou rău prevestitor. Garajul era aproape gol. Majoritatea 
locatarilor plecaseră deja să-şi petreacă seara pe undeva. 

Sarah îngenunche lângă scuter şi începu să formeze 
combinaţia lacătului. La un moment dat se opri. Examină 
interiorul garajului. Şase maşini şi o motocicletă. Abia dacă văzu 
una din maşinile parcate lângă ieşire, într-o pată de întuneric. 
Probabil că fusese numai ecoul propriilor ei mişcări. Gândindu-se 
la diverse crime, simţi că i se ridică părul măciucă pe spinare. 
Strânse repede lanţul şi sări pe Honda. Ar fi un mod foarte 
stupid de a muri. Asasinată în propriul garaj... Dacă ne gândim 
cum s-au desfăşurat lucrurile în ziua de azi... Se cutremură 
scuturată de un fior, trase în sus fermoarul de la geacă şi porni 
motorul. Acesta mormăi liniştitor. 

Sarah se relaxă şi apucă strâns ghidonul. Ştirile de la 
televizor din după-amiaza aceasta o făcuseră să se gândească 
la fragilitatea existenţei. Işi spunea cât de lipsită de importanţă 
ar fi moartea ei. Sarah Jeanette Connor, chelneriţă, moartă la 
vârsta de nouăsprezece ani. Încă un nume rostit la televizor 
uitat chiar în aceeaşi clipă, mai ales că urma echipa de baschet. 
Realiză că acest gând o persecutase toată seara. Nici acum nu-i 
dădea pace, amplificându-i teama pe care o simţea în mod 
obişnuit în parcajul gol şi transformând-o într-o frică iraţională. 
Avea senzaţia că este urmărită, examinată de o prezenţă 
răuvoitoare, malefică! Ridică piedica motoretei şi porni uşor 
printre maşini către ieşire. Când trecu pe lângă maşina gri, 


prăfuită, parcată chiar lângă ieşire, se uită înăuntru dar nu văzu 
pe nimeni. Rulă uşor până la marginea trotuarului şi se opri, 
încercând să intre în circulaţie. Dacă ar fi întors capul ar fi văzut 
un bărbat aşezat la volanul maşinii gri, cu mâinile pline de 
cicatrici odihnindu-se pe volan. 


Kyle Reese. 

Când ieşise pe uşa blocului exact la ora 20.19 ochii i se 
fixaseră pe silueta ei şi înregistraseră ţinta: Sarah Jeanette 
Connor. Exact ca în fotografie. Era ea. Exact la timp. Se simţea 
sfâşiat de emoţii tulburi şi avu nevoie de un efort considerabil ca 
să-şi poată dezlipi ochii de ea şi să se ascundă înainte ca ea să-l 
vadă. Auzise motorul scuterului pornind şi o auzi şi pe ea 
trecând pe lângă maşina lui şi era convins că o să-i audă bătăile 
ca de ciocan ale inimii, care îi răsunau puternic în urechi. 

Când Reese se ridică în capul oaselor, ea se pregătea să-o ia 
la dreapta. Pipăi cu mâna firele care asigurau pornirea motorului 
de la maşina lui. Simţul datoriei punea din ce în ce mai puternic 
stăpânire pe toată fiinţa lui, preluând controlul asupra întregului 
organism. Mâinile încetară să-i mai tremure şi toate gândurile i 
se concentrară asupra unui singur punct: misiunea. Urmărire - 
interceptare. Când ea se încadră în trafic, Reese era foarte 
aproape în urma ei. 


Departamentul Poliţiei din Los Angeles Divizia Rainpart 
Ora 19.44 

De îndată ce Traxler deschise uşa sălii de şedinţe, mulţimea 
de reporteri din hol se năpusti asupra lui într-o adevărată 
furtună de strigăte şi fulgerături de blitzuri. Erau vreo douăzeci 
la număr, cei mai mulţi şmecheraşi de la gazetele locale. Mai 
era şi un mic grup de fotoreporteri de la Eyewitness News care 
se îmbrânceau agresiv unii în alţii, ca să dea bine pe post. 

Traxler îi privi dezgustat, apoi trase adânc aer în piept, 
pregătindu-se să răzbată prin îmbulzeala lor ca să se pună la 
adăpost în biroul său. 

Îşi făcu vânt şi pătrunse în masa de reporteri, tunând; 

— Niciun fel de comentarii! chiar înainte să audă vreo 
întrebare. Nu putea să sufere scenele de felul acesta. Nu aveau 
nimic a face cu munca pentru care se pregătise. Cel mult, 
puteau să încurce lucrurile creându-i greutăţi. Privi la chipurile 
care se clătinau ca purtate de valuri, încoace şi încolo, în sus şi 
în jos. Dumnezeule, cum îi ura pe reporteri! 

Reporterul de la Eyewitness News, un fel de manechin 
masculin cu microfon, păşi în faţa lui Traxler blocându-i drumul. 
Camera începuse deja să băzâie, Traxler se opri şi îl fixă cu 
privirea pe micul ticălos. Îi recunoscu mutra de la televizor. Un 
nesuferit. Reporterul zâmbi o clipă, apoi îşi luă în serios funcţia 
de ziarist-erou. 


— Domnule locotenent, aţi remarcat faptul că cele două 
omoruri din această după-amiază au fost comise în ordinea în 
care sunt trecute numele victimelor în Cartea de telefon? 
Întrebă pe un ton care lăsa să se înţeleagă, că lui Traxler nici 
prin gând nu i-ar fi putut trece aşa ceva. Bineînțeles că nu, 
căcăcios neruşinat ce eşti. 

— Niciun fel de comentarii, replică el pe un ton lipsit de 
expresie, împingându-l pe reporter la o parte şi continuându-şi 
drumul spre biroul său. 

Cascada de voci începu să vuiască din nou. Fiecare urla cât îl 
ţineau plămânii, încercând să-l acopere pe cel de lângă el. Ca de 
obicei, furtuna de voci încetă brusc prin victoria de moment a 
unuia dintre ei. 

— Haide, domnule locotenent, fii corect! Joacă cinstit, şi noi 


trebuie să ne câştigăm pâinea, strigă vocea care ieşise 
victorioasă, exprimând gândurile celorlalţi. 

Acesta era un moment pe care Traxler nu-l ignora niciodată. 
Se opri cu mâna pe clanţa uşii şi se întoarse cu faţa spre 
mulţime. Se uită la ei şi respiră adânc, ca şi când ar fi fost izbit 
de logica incontestabilă a celor spuse. Peste mulţimea de 
reporteri se lăsă tăcerea. Toţi erau cu ochii aţintiţi la el. 
Reportajul era gata. 

— Vedeţi asta? întrebă Traxler arătând spre uşă. Acesta este 
biroul meu. Aici locuiesc. Sunteţi bineveniţi oricând. 

Era deja la adăpostul biroului, de cealaltă parte a uşii, când 
reporterii mai încercară o ultimă tentativă nereuşită să-i câştige 
bunăvoința. 

Vocile amuţiră brusc în momentul în care Traxler trânti uşa, 
scuturând dezgustat din cap. Bună uşă, îşi zise el. Izolare fonică 
aproape perfectă. 

Vukovich ridică privirea de pe dosarul deschis în faţa lui, pe 
birou şi îi zâmbi cu înţelegere. Rămăseseră amândoi aici, 
aproape toată seara. Aruncă o privire spre partenerul său care 
părea cufundat în contemplarea fotografiilor mărite 18x 
reprezentând sângele închegat al victimelor. Nu-şi vorbeau. Se 
simțeau bine unul în prezenţa celuilalt, aşa cum se simt bine un 
bărbat şi o femeie căsătoriţi de mulţi ani de zile care nu simțeau 
nevoia să vorbească decât dacă aveau realmente ceva 
important de spus. 

Sau dacă se plictiseau. 

Traxler îşi aprinse o ţigară şi trase sertarul de la biroul lui. 
Cotrobăi în toată dezordinea de acolo până dădu peste sticluţa 
cu granule de aspirină şi îşi turnă un pumn întreg. Trase adânc 
din ţigara Pall Mall şi se întinse să ia ceaşca de cafea. Sorbi 
puţin din conţinut. O peliculă unsuroasă se formase la suprafaţă. 
Traxler o contemplă gânditor timp de câteva secunde. Cafea 
proaspătă era tocmai jos, în holul central Asta ar fi însemnat să 
iasă din nou afară. S-o ia naiba, îşi zise el, aruncă aspirinele în 
gură şi ridică ceaşca. 

Se gândea la cea de-a treia Sarah Connor. Era foarte 
derutantă. Incercaseră toată seara să dea de ea. Fără niciun 
folos. Se temea ca nu cumva să zacă deja pe undeva, pe vreo 
podea, cu piciorul sfârtecat şi creierii zdrobiţi. Obţinuse o copie 
după fotografia de pe permisul ei de conducere şi de câteva ore 


o examina cu atenţie, încercând să descopere ceva neobişnuit la 
ea. Ceva care să-i dea vreo idee. Dar feţişoara ei mică nu-i 
sugeră nimic deosebit. Ca de exemplu, cam prin ce fel de locuri 
ar putea hoinări în momentul de faţă. Niciun indiciu. 

— Ai dat de ea? De Connor? 

— Nu. Imi răspunde mereu robotul. 

Traxler lăsă jos ceaşca de cafea şi începu să măsoare 
încăperea cu paşi mari, în lung şi în lat, repetându-şi în minte tot 
ce avea de făcut. Nu putea suferi sentimentul acesta de 
neputinţă pe care era silit să-l îndure. 

— Trimite o echipă, zise el. _ 

Vukovich puse deoparte dosarul şi îşi îndreptă spinarea. Il 
cunoştea destul de bine pe Traxler ca să ştie ce va urma. 
Făcuseră tot ce se putea face deocamdată. Tare ar fi vrut ca Ed 
să poată bea un păhărel, să filosofeze sau să se masturbeze, 
indiferent ce, numai să se mai calmeze niţel. 

— Am trimis o echipă, răspuse el. Nu răspunde nimeni la uşă 
şi propietăreasa e plecată. 

Dar Traxler nu-l ascultă. 

— Dă-i un telefon, zise el. 

— Abia am închis telefonul. 

-— Mai sună o dată, ordonă Traxler. 

Vukovich puse mâna pe telefon posomorât şi mai formă o 
dată numărul. Traxler despachetă încă o gumă de mestecat 
Wrigley şi şi-o vârî în gură peste cea pe care o avea deja acolo 
apoi se întinse după pachetul de ţigări. Gol la dracu. 

— Dă-mi o ţigară. 

— Ai început să fumezi câte două deodată? întrebă Vukovich, 
arătând spre Pall Mall-ul aprins pe care Traxler îl ţinea în mâna 
cealaltă. Traxler urmări cu privirea degetul lui Vukovich şi se 
uită la ţigara din mâna lui de parcă atunci ar fi văzut-o pentru 
prima oară. Apoi ridică din umeri şi trase din nou din ţigară. 

— Rahat, zise Vukovich, punând telefonul în furcă. Sunetul 
vesel al vocii lui Ginger, înregistrat pe bandă se curmă brusc în 
momentul în care receptorul fu aruncat în furcă. Vukovich se 
uită la şeful lui care şedea cu coapsa pe birou şi îşi freca 
tâmplele, murmurând ceva. 

— Ce spui? întrebă Vukovich. 

Traxler îşi ridică ochii obosiţi injectaţi. 

— Ştiu cum o să-i spună. Parcă aud. Ca într-un act de 


premoniţie funestă, vedea în faţa ochilor titlurile din ziarele de 
mâine dimineaţă. Dezgustat, Traxler aruncă mucul ţigării pe 
podea şi îl strivi cu piciorul. 

— Or să-i spună „Ucigaşul cu Cartea de Telefon”, zise el pe 
un ton ce nu admitea replică şi se cufundă din nou în gânduri. 

Cam aşa vedea şi Vukovich. 

— Nu pot să sufăr cazurile de senzaţie, zise el, mai ales pe 
acelea care dau apă la moară ziariştilor: îşi îndreptă din nou 
privirea spre dosare, sperând să mai descopere ceva, sperând 
că a omis ceva, deşi era convins că nu uitase şi nu omisese 
nimic. Dintr-odată, Traxler se ridică în picioare. 

— Unde te duci? 

— Mă duc să fac o declaraţie. Poate că pentru o dată ticăloşii 
ăştia împuţiţi or să fie şi ei buni la ceva. Traxler era din nou plin 
de energie, îşi aranjă cravata şi îşi scutură scrumul de ţigară de 
pe haine. Ba chiar încercă să schiţeze ceva ce semăna a 
zâmbet. 

— Dacă reuşesc să dea ştirea pe post înainte de ora 
unsprezece, s-ar putea ca ea să dea telefon. Işi scoase ochelarii 
şi şi-i vâri în buzunar. 

— Cum arăt? întrebă el. Vukovich se holbă la locotenent şi 
ridică din umeri. 

— Rahat. 

— Mama ta, replică zâmbind Traxler. Apoi deschise uşa şi 
pătrunse în ladul Poliţiştilor. 


Palms District Str. Jasmine 656 Ora 20.05 

Matt o delecta pe Ginger modificând volumul tranzistorului cu 
dexteritate. Ginger se unduia sub el în ritmul impus de muzică 
prin intermediul căştilor de care părea că nu se desparte 
niciodată. 

Tot ce avea el de făcut era să-şi suporte propria greutate. 
Ginger şi muzica făceau restul. Era foarte bine. Atât de bine 
încât nici prin cap nu-i trecu să se scoale şi să vadă cine sună la 
uşă. lar când mişcările lui Ginger începură să-i declanşeze 
adevărate explozii nucleare în lanţ în organism, făcându-l să se 
scuture ca şi când ar fi fost cuprins de friguri, ignoră total apelul 
telefonului şi mesajul concis al sergentului Vukovich. A fost o 
eroare fatală, chiar dacă era scuzabilă. 


Los Angeles - centrul oraşului Restaurantul Stoker Pizza 
Ora 22.08 

Sarah o urmărea cu privirea pe micuța chelneriţă care îşi 
croia drum cu greu prin mulţimea de oameni care râdeau şi 
petreceau, încercând să ajungă la masa ei. 

Chelneriţa înainta anevoie şi dacă şi ce mai rămăse se din 
ziua aceasta urma să semene cu partea care trecuse, în mod 
sigur era condamnată să scape pe jos farfuria cu pizza care îi 
era destinată Sarei. Cu toate acestea, în mod cu totul 
surprinzător, chelneriţa reuşi să împingă într-o parte un grup de 
tineri îmbrăcaţi în fel de fel de harnaşamente metalice care 
zăngăniră straniu şi să ocolească alt grup de adolescenţi veseli, 
ajungând cu bine la masa Sarei, ba chiar arborând şi un zâmbet, 
ce-i drept, cam obosit, dar onest. 

Salonul specializat în pizza era plin de oameni profund 
preocupaţi de propria existenţă care păreau că petrec cât se 
poate de bine. Sarah venise aici din obişnuinţă, sperând că 
Ginger şi Matt ar putea să-şi facă şi ei apariţia. Dar probabil că 
se distrau mult mai bine acasă, în pat. 

Sarah îi întoarse micuţei chelneriţe zâmbetul cu aerul că vrea 
să spună: „Ştiu şi eu ce înseamnă asta!” 

Când gustă din pizza pe care o comandase constată că era 
cu anşoa, deşi ea comandase pizza cu ciuperci. Oftă. Se simţea 
parcă ceva mai în siguranţă în acest local. Imprejurimile îi erau 
foarte bine cunoscute şi venise de mai multe ori la Stoker cu 
Ginger şi Matt. 

Ceva mai înainte se aflase pe un teren mult mai puţin 
familiar - cinema Picwotx! Intrase aici pur şi simplu pentru că 
acesta fusese primul cinematograf care îi ieşise în cale. Era un 
film cu Burt Reynolds. Stătu să vadă filmul până la sfârşit, dar 
nu putea fi atentă la ceea ce se petrecea pe ecran. 

Nu-l zărise deloc pe bărbatul lat în spate, cu ochi sălbatici, 
care şedea cu două rânduri mai în spate. Şi nici nu-l observă 
când acesta o urmă la parcare şi aşteptă până se urcă pe scuter 
înainte de a porni după ea la volanul maşinii sale. 

Avea altele pe cap şi în gând. 

Dintr-odată îşi auzi numele pronunţat şi în primul moment se 
gândi că poate venise Matt. Dar era televizorul din spatele 
barului. Un reporter de la secţia ştiri îi pronunţa numele pe tonul 


acela grav pe care îl au întotdeauna. 

O, nu, îşi zise Sarah, trebuie să fie vorba de femeia aceea 
ucisă. Sarah Connor. Mama a doi copii. Dar după aceea o 
senzaţie neplăcută de teamă şi incertitudine îi pătrunse în vene. 
Realiză ca prin vis că trebuie să se apropie de televizor, să audă 
mai bine. 

Se ridică de la locul ei, uitând de berea apoasă şi pizza rece 
cu peşte şi îşi făcu loc prin mulţime până ajunse în apropiere de 
televizor, între doi bărbaţi în uniforme de studenţi. Aceştia 
începură s-o privească admirativ, fără să-şi dea seama de 
expresia ei de teamă care îi era tipărită pe faţă. Teamă, căci 
vocea de la televizor spunea: Poliția refuză să facă orice fel de 
comentarii în legătură cu aparenta asemănare dintre femeia 
omorâtă prin împuşcare la Studio City ceva mai devreme în 
cursul după-amiezii de astăzi şi o crimă aproape identică, 
comisă cu două ore în urmă la Hancock Park. Victima purta 
acelaşi nume ca şi prima femeie ucisă. Sarah Connor, avea 
douăzeci şi patru de ani şi a fost ucisă în apartamentul ei! 


Cineva de la bar voi să schimbe postul. Sarah îl văzu pe 
barman apropiindu-se de televizor şi punând mâna pe buton. 

— Lasă-l aşa! urlă ea, îmbrâncindu-i pe cei doi bărbaţi din 
stânga şi din dreapta ei şi vărsându-i unuia băutura. Barmanul 
îşi retrase mâna într-un gest reflex, apoi se întoarse spre ea cu o 
privire uimită. Sarah îşi dădu seama că urlase cât o ţinuseră 
puterile. Dar avusese efect. Şi avea să urle din nou dacă ar fi 
încercat cumva să umble la televizor. Dar redactorul tocmai 
încheia ştirea: ...nu s-a stabilit niciun fel de legătură între cele 
două crime. Astăzi a fost zi de sărbătoare la Grădina Zoologică 
din Los Angeles, după cum am fost informați. 

Între timp toţi cei care şedeau în apropiere se întoarseră cu 
capul spre ea şi o priveau de parcă ar fi fost ieşită din minţi. 
Sarah se retrase, clipind şocată şi ascultând cu multă atenţie 
vocea micuţei Sarah din fundul sufletului ei care îi şoptea 
deznădăjduită să se ferească. 

Sarah găsi cabina telefonică şi deschise cartea de telefon 
agăţată de un lănţişor. Unele pagini fuseseră rupte, dar o găsi 
pe cea pe care o căuta. Pagina cu numele ei. Era mai întâi Sarah 
Anne Connor. Apoi Sarah Helene Connor. Apoi era numele ei. 

Apoi nu mai era niciun nume. Deci asta era? 


Trei mici şi drăgălaşe Sarah, una după alta. Corect, Connor? 

Corect. 

Berea începuse să-i fiarbă în stomac. Trebuia să se ducă 
urgent la toaletă. Când ajunse acolo, constată că toate cabinele 
erau ocupate. Aproape că îi venea să râdă. În loc de aceasta, se 
spălă pe faţă cu apă rece şi se şterse cu un prosop de hârtie. 

Acum vin eu la rând, îşi zise ea. Da. Eu. Pentru că aşa se 
termină zilele care încep aşa cum a început ziua de astăzi, nu-i 
aşa? Un maniac cutreieră oraşul cu pistolul în mână în căutarea 
ei. 

Deci aşa arăta panica. 

Sarei îi fusese frică de nenumărate ori. De căderi. De 
incendii. Îi fusese teamă să nu fie respinsă. Să nu fie 
abandonată. Fel de fel de spaime. Dar cât de ireale şi 
neimportante îi apăreau acum, când se gândea la faptul că 
cineva lichidase două femei şi se presupunea că ea urma să fie 
a treia la rând. 

Un zgomot sec o făcu să tresară îngrozită şi se răsuci repede 
pe călcâie. Era o doamnă în vârstă care trăsese zăvorul şi ieşea 
din cabină. Aceasta trecu pe lângă Sarah aruncându-i o privire 
neliniştită, gândindu-se probabil că sărmana fată se simţea rău. 
După ce doamna ieşi, băzâitul tubului de neon de deasupra 
capului deveni mai puternic. Sarah se repezi la telefon şi băgă 
două monezi. Nimic. Atunci observă anunţul scris de mână şi 
agăţat într-o parte Defect. 

Barmanul se uită la ea de parcă ar fi ieşit de la un ospiciu 
când îl întrebă furioasă unde se află un telefon care 
funcţionează. Nu putea să-i explice că urma să fie ucisă de un 
maniac care nu putea suferi fetele cu numele ei. Nu putea să-l 
roage s-o ajute. Avea nevoie de mai mulţi oameni ca s-o 
protejeze. Îi trebuia o armată întreagă. Poliţia. 

— Este un telefon la Tech Noir, câteva clădiri mai încolo. 

Sarah îşi croi drum printre clienţii voioşi şi ezită o clipă în faţa 
uşii. Putea fi oriunde. Aşteptând-o. Dumnezeule! Are adresa ei. 
Ar fi putut s-o urmărească. Poate că este chiar acolo, dincolo de 
colţul... 

Se opri pe trotuar, privind spre Tech Noir. Indiferent cine sau 
ce era, voia să-l vadă. Se uita în ochii oamenilor care treceau pe 
lângă ea. Niciunul dintre ei nu arăta a ucigaş. Dar cum arată un 
ucigaş? 


Aşa. 

Ca bărbatul acela de acolo, în umbră pe partea cealaltă a 
străzii, într-un trenci lung. Stă în umbra unei intrări şi 
pândeşte... 

„„„pe mine mă pândeşte. 

Era murdar şi zdrenţăros, ca un vagabond şi de la această 
distanţă părea tânăr. Tânăr dar aspru, ca un glaspapir, ca un 
brici, ca... Nu. 

Sarah îşi porunci să acţioneze. Porni în pas vioi. Oare o s-o 
urmărească? Ce ar fi însemnat asta? O coincidenţă? Paranoia? 
Sau moartea? 

Se uită în urmă. Plecase. Unde? 

Se opri, se uită şi în susul şi în josul străzii, în timp ce doi 
adolescenţi negri trecură pe lângă ea balansându-se în ritmul 
muzicii dintr-un tranzistor pe care unul din ei îl ţinea pe umăr ca 
pe un ulcior cu apă. Când muzica amuţi, Sarah îşi dădu seama 
că se afla într-o intrare puţin populată. Nu se afla nimeni în 
preajma ei şi se simţi dintr-odată neajutorată şi lipsită de 
apărare. 

Şi atunci bărbatul acela murdar cu privirea sălbatică traversă 
strada. Fără să se grăbească. Drept spre ea. Sarah o porni din 
nou înainte cu pas grăbit. Era ceva anume în ea care o 
împiedica să fugă. În acel moment, strălucirea roşie a reclamei 
cu neon de la Tech Noir căzu asupra ei şi îşi dădu seama că 
ajunsese. 

Tech Noir era un club de dans, înăuntru era o lumină slabă şi 
mult zgomot. Sarah privi prin geamurile mari de sticlă care 
vibrau puternic. Ferestrele erau încadrate de rame mari, goale, 
de metal, în stilul geometric al Noului Val, varianta California. 
Tech Noir. Tehnologie Neagră. Într-adevăr, localul îşi merita 
numele. 

Sarah aruncă o privire înapoi spre bărbatul care o urmărea. 
Oftă adânc. Era la numai zece metri mai încolo şi se prefăcea că 
se uită la o vitrină, ca şi când ar fi vrut să cumpere ceva. Stai 
puţin, Sarah, calmează-te. Poate că omul mergea şi el pe acelaşi 
drum cu ea. Poate că avea şi tipul acelaşi drum şi era numai o 
victimă a coşmarului ei, a imaginaţiei ei înfierbântate. Poate. 

Dar în acea clipă fu scuturată de un fior de groază. Acum el o 
privea drept în ochi, cu o privire atât de dură şi devoratoare, 
încât Sarah înţelese dintr-odată, fără urmă de îndoială, că el era. 


Oamenii începuseră să iasă de la Tech Noir, îmbrâncind-o şi 
ea se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă spre intrare, reuşind să 
pătrundă în local înainte să închidă uşa. Bărbatul trecu pe lângă 
uşă şi merse mai departe, într-o atitudine, se gândea Sarah, de 
dezamăgire şi frustrare. 

Continuă să meargă în josul străzii până când Sarah îl pierdu 
din vedere. 


Reese era uluit. Era o fetiţă. Ca toate fiinţele acelea plăpânde 
din trecut. Părea că merge printr-un vis pe care şi-l ţesuse 
singură, fără să-şi dea seama de sutele de ameninţări concrete 
care o pândeau la tot pasul. Oare aceasta să fi fost Sarah 
Connor? Fotografia pe care o păstra în memorie spunea: 
Identificare - pozitiv. Dar instinctele lui îi şopteau altceva. Dar 
nu avea acuma vreme de gândit. Ştia că momentul când va 
trebui să intre în acţiune era foarte aproape şi abia aştepta să 
înceapă. 

Nimic nu-l va putea opri. 

Îi jurase lui John. 

Apoi percepu valul de frică pe care îl emana Sarah ca o 
sarcină electrică de înaltă tensiune între ei doi. Inţelese că avea 
de gând să fugă. Traversă repede strada cu mâna pe pistol, prin 
interiorul trenciului. 

Şi ea îl descoperise şi nu mai era nimic de făcut. Când ea 
intră în fugă în clădire, el ezitase, privind în sus la semnul de 
deasupra uşii şi verificând ordinele care îi fuseseră încluse în 
memorie. Era corect. Mergem mai departe. Suntem foarte 
aproape. Dar simţea o dorinţă nebună să se ducă după ea 
acuma. 

Stăpâneşte-te! Soldat, respectă planul! 

Mergi mai departe! 

Apoi... Înapoi. 


Palms District Str. Jasmine 656 Ora 22. 

Poliţiştii care primiseră ordin să supravegheze intrarea în bloc 
discutau despre meciul de la Lakers când dispecerul le 
întrerupse conversaţia. Se întâmplase ceva pe bulevardul 
Venice şi ei erau cea mai apropiată patrulă. Porniră motorul 
maşinii alb-negru şi plecară. 

Trotuarele erau pustii. Din când în când trecea câte o maşină. 
Şi atunci un bărbat ieşi din umbra unui eucalipt exact în faţa 
intrării în blocul de la nr. 6561 pe partea cealaltă a străzii. 

Îşi examinase atent alternativele şi tocmai se hotărâse să 
pornească împotriva poliţiştilor, când aceştia plecaseră, 
reducând asfel simţitor numărul obstacolelor până la ţintă; 

Terminatorul traversă strada şi examină cutiile poştale din 
holul blocului. Privirea i se opri asupra celei pe care scria G. 
Venturaz S. Connor. Blocul avea o uşă de siguranţă din bare 
solide de fier. Ar fi putut s-o distrugă, dar nu era indicat să facă 
atât de mult zgomot în imediata apropiere a țintei. De pe partea 
cealaltă a clădirii se vedea apartamentul Sarei, la etajul doi. 
Terminatorul înconjură blocul. 


Tech Noir Ora 22.12 

Sarah era îngrozită la gândul că va trebui să iasă din nou 
afară. Honda ei era parcată ceva mai încolo, într-o stradă 
aglomerată. Dar bărbatul acela era afară. Se trezi faţă în faţă cu 
o cabină unde se vindeau bilete de intrare, încercă să se facă 
auzită prin valul de zgomot, dar fără niciun rezultat. Încercă din 
nou. 

— Trebuie să dau un telefon! strigă ea. 

Femeia din interior îşi plecă urechea spre ghişeu. Părul ei 
albăstrui făcea ca trăsăturile feţei să pară dure. De astă dată o 
auzise pe Sarah şi îi arătă telefonul instalat la celălalt capăt al 
pistei de dans. Sarah încercă să împingă bara de metal care îi 
bloca intrarea, dar nu reuşi. Femeia cu biletele ţipă: Patruzeci şi 
cinci! 

Exasperată, Sarah căută prin poşetă şi aruncă banii în 
cabină. Bara de metal se învârti şi o lăsă pe Sarah să intre 
printre mesele care înconjurau parchetul de dans. Aspectul de 
construcţie industrială era subliniat aici de forma meselor şi a 
scaunelor. La acestea se mai adăugau şi bara lungă de metal cu 
strălucirea ei de oţel de inox precum şi jocul bârnelor din tavan. 
Toate acestea te făceau să te simţi ca într-o hală de asamblare. 
In timp ce încerca să pătrundă printre oamenii aceia care se 
zvârcoleau, Sarah îşi simţea plexul solar încordat la maximum, 
ca nişte corzi uriaşe de chitară. Un tinerel de vreo douăzeci de 
ani, ras în cap, ieşi din mulţime, o apucă de braţ şi încercă s-o 
tragă pe parchetul de dans. In scilipirile palide ale luminii ce 
avea toate culorile curcubeului, Sarah avu senzaţia că vede în 
faţa ochilor craniul unui om mort de multă vreme, cu ochi atât 
de cufundaţi în întuneric încât orbitele păreau goale. O fracțiune 
de secundă avu senzaţia că din gura lui ieşise o limbă ca a lui 
Pugsly care îi lăsase o dâră băloasă pe obraz, apoi se întorsese 
cu un plescăit la locul ei. Se smulse din strânsoare ca să se 
elibereze şi dându-se înapoi lovi o masă răsturnând paharele de 
pe ea. Aruncă o privire în urmă spre băiatul care o acostase - 
acum păşise în lumină şi trăsăturile chipului îi erau mai puţin 
hidoase. Făcându-şi din nou curaj Sarah porni mai departe spre 
telefon. 


Palms District Str. Jasmine 656 Ora 22.14 

Matt era uşor ameţit. Trupul acum relaxat i se odihnea tolănit 
pe cearceafurile boţite şi se bucura de mângâierea blândă a 
adierii ce venea prin uşa de la balcon lăsată deschisă; 
Transpiraţia i se usca lent. Din când în când, o adiere ceva mai 
puternică făcea să se umfle perdelele. Ginger se ridică în capul 
oaselor şi îi dădu un brânci. Apoi păşi pe covor şi îşi trase pe ea 
capotul. Găsi tranzistorul cu căşti şi puse o bandă nouă. In timp 
ce aceasta se derula, Ginger ieşi cu picioarele goale din cameră, 
trecu în hol şi de acolo în bucătărie, suspinând de plăcere când 
tălpile ei goale atinseră dalele reci. Se ridică în vârful degetelor 
puternice în poziţie de balet şi făcu o săritură graţioasă până la 
frigider, îl deschise şi scoase salată, roşii, murături, maioneză, 
pastă din carne de pui, ceapă şi puse totul pe masă. Tocmai 
voia să ia pâinea din dulap când auzii zgomotul. Părea că vine 
din toate părţile - un fel de hârşâit care se auzea foarte 
aproape. Ginger se uită de jur împrejurul ei în lumina palidă dar 
nu văzu nimic, întinse mâna până la raftul de sus şi luă pâinea. 
Acum laptele.,. 

Şi iarăşi zgomotul acela. De astă dată mai aproape. Un 
hârşâit. Şi iarăşi. Incă şi mai aproape. 

Ginger avea nervi de titanium. Nimic nu o putea zdruncina. 
Era pur şi simplu curioasă să ştie de unde venea zgomotul, atât 
şi nimic mai mult. Dar un zgomot mai puternic, ca un fel de 
clămpănit sec o izbi în urechi şi făcu să-i tresară inima de 
spaimă. Imediat îşi dădu seama că era banda care se derulase 
în întregime şi se deconectase singură dându-i un bobârnac în 
urechi. Cum ziceam? Da, titanium, perfect. Acuma să vedem, 
oare unde a pus muştarul. Aha, deasupra... 

Zări ceva licărind în întuneric şi scoase fără să vrea un țipăt. 
Borcanele cu mirodenii zăngăniră în întuneric în momentul în 
care Pugsly, chiar şi mai speriat de întâlnirea lor neaşteptată, 
cobora de pe frigider. Şopârla se furişă de pe masă în jos, alergă 
repede pe dalele de faianţă din bucătărie alunecând la tot pasul 
şi hârşcâind cu lăbuţele până ajunse în sfârşit pe covorul din hol 
de care se prinse bine. Apoi dispăru în living unde se putea 
ascunde uşor în umbra mobilelor., 

— Ai grijă, Pugsly, strigă ea dacă nu vrei să te fac cordon. 
Şopârlă tâmpită! 


Ginger îşi duse mâna la gât. Au! Ce-mi mai bate pulsul. Nimic 
mai bun decât o mică revărsare de adrenalină ca să stimuleze 
pofta de mâncare. Trase aer în piept, se întoarse cu faţa spre 
mormanul de alimente şi îşi dădu seama că uitase brânza. 
Aplecându-se mult ca s-o scoată din spatele borcanului cu gem 
şi al cutiei cu margarină, Ginger îşi aminti de muzică şi apăsă pe 
butonul de pornire. „Prinţul şi revoluţia” îi răsunară imediat în 
urechi, punându-i şi trupul în mişcare cu o nouă revărsare de 
energie. 

Lumina intermitentă desena contururi ciudate pe pleoapele 
închise ale lui Matt. Perdelele erau din ce în ce mai agitate din 
cauza vântului care se înteţise. 

Auzi un clinchet la capătul celălalt al camerei şi deschise 
ochii. La început nu văzu nimic altceva decât tavanul. Apoi 
apăru o formă umană cu pumnul strâns gata să lovească. In 
mână avea ceva ce strălucea. 

Matt holbă ochii şi reuşi să se rostogolească jos din pat cu o 
secundă mai înainte ca pumnul să se abată asupra pernei pe 
care stătuse mai înainte capul lui. Când se uită înapoi, încercând 
să înţeleagă ce se întâmplă, văzu o explozie de pene şi fulgi 
care ieşeau din perna sfâşiată. Ţinea ceva în mână. O lamă de 
ras sau un cuţitaş sau - erau prea mulţi fulgi care coborau lent, 
ca o ninsoare uscată. 

Era mai înalt decât Matt şi silențios ca un şarpe. Numai 
clinchetul cizmelor îl dădea de gol. 

Trebuie să fi intrat pe uşa de la balcon, îşi zise Matt în timp 
ce apuca instinctiv o lampă de bronz masiv de pe masă, îi 
scoase abajurul şi smulse firul din priză, făcându-l să vibreze ca 
o coardă muzicală. Apucă apoi lampa ca pe un topor, descriind 
arcuri mici cu partea de jos, în timp ce ţinea de lângă bec. 

— Nu mă face să-ţi crăp capul, urlă Matt, disimulându-şi 
teama din voce sub un ton de bravadă, o bravadă izvorând mai 
curând din furie şi un sentiment de umilire decât din curaj. Matt 
îşi plimbă privirea de la cuțitul strălucitor la ochii lipsiţi de 
expresie ai individului, apoi din nou la cuţit. Când străinul făcu 
un pas spre el. Matt se repezi înaite cu toate cele 120 kilograme 
ale lui, izbindu-l cu lampa grea de bronz direct în tâmplă. Forţa 
izbiturii aproape îi smulse mânerul greu din mână, însă străinul 
abia dacă se clătină puţin ca şi când ar fi primit o palmă în joacă 
şi înainta spre el. 


Matt se repezi din nou, cu toată forţa, însă Terminatorul 
întinse simplu mâna şi îi prinse încheietura ca într-un cleşte de 
fier. Imaginea camerei se întoarse cu susul în jos în momentul în 
care Terminatorul îl ridică de mână şi îl aruncă pe jos, dincolo de 
pat. Se rostogoli ca un sac de ciment lovindu-se de toaletă. Se 
ridică pe vine, ameţit şi apoi se năpusti spre străin scoțând un 
strigăt de furie. 

Ginger găsise brânza şi muşcă o bucăţică de ţelină, în timp 
ce stivuia totul într-un adevărat Turn Babel culinar. Când Prinţul 
ajunse la a treia reluare a corului „Hai să fim nebuni”. Ginger 
ridică ţelina în dreptul gurii ca pe un microfon şi începu să urle 
odată cu el. 

Chipul străinului nu se vedea bine. Ochii lui erau ficşi şi fără 
viaţă, ca ai unei păpuşi, maxilarul era nemişcat iar gura era o 
linie subţire, fără contur, ca linia inimii pe monitorul medical al 
unui om mort. 

Matt apucase strâns antebraţul străinului cu amândouă 
mâinile şi privea îngrozit lama cuţitului care cobora tot mai 
aproape de gâtul lui. Era unul din bricele acelea cu lamă 
extensibilă, întins acum la maximum. Mugşchii lui Matt se 
încordară ca nişte odgoane sub piele, opunându-se cu toată 
forţa acestei puteri implacabile, dar braţul străinului continua să 
coboare tot mai jos, ca o presă hidraulică. Matt nu mai întâlnise 
niciodată o asemenea forţă. Groaza îl paraliza şi urla în el. Se 
răsuci într-o parte şi reuşi să scape de lama cuţitului care se 
înfipse în perete. Însă simţi aproape în acelaşi moment cum 
gâtul îi este cuprins într-o menghină de nişte mâini cumplit de 
puternice. 

Un om mort - am să fiu un om mort. Trebuie să scap din 
strânsoarea asta... 

Matt îşi repezi genunchiul înainte ca o catapultă. izbindu-l pe 
străin direct în plex. Dar în mod inexplicabil, deşi forţa 
impactului fusese considerabilă, genunchiul se lovise de un 
perete abdominal atât de puternic încât rotula îi fu zdrobită. 
Apoi se simţi ridicat în sus ca un prunc şi aruncat prin fereastră. 
Căzu pe spate şi rămase lat, în timp ce o ploaie de cioburi 
continua să cadă peste el. Ca o maşinărie avariată care mai 
încerca totuşi să mai funcţioneze, Matt se ridică în picioare. 
Genunchiul zdrobit era gata să cedeze, aşa că îşi mută 
greutatea pe celălalt picior. Trupul schingiuit era plin de sânge 


care şiroia din nenumărate tăieturi. 

Terminatorul aştepta, urmărindu-l cu privirea pe bărbatul 
care păşea prin glasvandul spart atât de încet încât se hotărâ să 
părăsească încăperea ca să-şi continue drumul în căutarea 
țintei, înainte să poată acţiona în conformitate cu această 
opţiune. Matt făcu un efort de voinţă, îşi transformă tot trupul 
într-un singur pumn uriaş şi se năpusti înainte. 

Terminatorul îşi modifică poziţia cu opt centimetri şi devie 
uşor lovitura. Matt ricoşă din umărul Terminatorului în oglinda 
mare de pe uşa de la debara. Sticla îi explodă în faţă şi simţi 
cum o sută de cuțite îi sfâşiau carnea. Se prăbuşi la pământ, 
rănit mortal, cu plămânii sfârtecaţi, paralizat de şocul izbiturii şi 
de forţa copleşitoare a adversarului său. 

Încăperea părea că se depărtează de Matt, dizolvânduse într- 
un vid fără culoare. Simţea o greutate imensă care îi apăsa 
pieptul. Şi Matt ştia că dacă va reuşi să treacă peste acest nod 
cumplit de durere totul va fi foarte bine. Va fi mort. 

Râsul lui Ginger îi răsună ca un ecou îndepărtat de pe o 
bandă de magnetofon blocată de ceva ce o face să se mişte tot 
mai încet şi aproape că nu simţi strânsoarea degetelor de fier 
care îi curmară firul vieţii. 

Ginger luă paharul cu lapte şi sanaviciul cu trei straturi, îşi 
potrivi căştile pe urechi şi ieşi din bucătărie. Când păşi în hol i se 
păru că a auzit un zgomot de sticlă spartă. Pugsly! Şopârla asta 
începea să-i provoace o adevărată psihoză. 

Dar când privi în living, văzu că Pugsly stătea ca o adevărată 
statuie în terariul ei. Aici totul arăta normal. Poate că erau 
vecinii care se certau din nou. 

În momentul acesta urechea ei prinse ceva ca un zgomot 
surd. O izbitură urmată de?! Ceva? Ginger scutură brusc din cap 
şi căştile îi căzură pe umeri. Acum era linişte. Nu, cineva 
gemea? Ginger zâmbi emoţionată. Oare ce mai punea la cale 
neastâmpăratul ăsta de Matt? Diavolul acesta adorabil! 

Se opri în faţa uşii de la dormitor, încercând să-şi potrivească 
tava pe un braţ în aşa fel încât să aibă o mână liberă ca să 
poată deschide uşa, căci voia tare mult să-l surprindă pe Matt 
făcând ceva cât mai obscen. Dar înainte să apuce să 
săvârşească această faptă vitejească, uşa explodă în afară şi îi 
împroşcă picioarele cu cioburi şi sânge. Matt fusese aruncat prin 
ea cu capul înainte ca un berbec în poarta unei cetăţi. Ginger 


scăpă din mână tava şi laptele rece i se prelinse pe picioare. 
Mâinile descriau gesturi necontrolate în faţa capului, despicând 
aerul cu degetele întinse între ochii ei şi trupul zdrobit al lui 
Matt. Matt era mort. Matt al ei nu mai era. Cineva din camera 
aceea tocmai îl ucisese. 

Lăsă mâinile să-i cadă în lungul trupului şi îşi ţinu respiraţia. 
În uşă apăru o siluetă care se uita la ea peste cadavrul 
adversarului său. Terminatorul se opri o clipă pentru a confrunta 
detaliile trăsăturilor ei cu imaginea pe care o avea în creier. Se 
potrivea cu configuraţia țintei. Mâna lui se îndreptă spre pistolul 
ascuns sub haină, împinse uşa, dar aceasta era ţintuită de 
greutatea trupului lui Matt. 

Ginger se întoarse şi începu să alerge din răsputeri, călcând 
cu tălpile goale pe cioburile de sticlă şi ignorând durerea. Nu 
simţi sângele fierbinte care îi ţâşnea din piciorul drept şi se 
năpusti în hol. 

Terminatorul smulse uşa din ţâţâni şi eliberă drumul, intrând 
în hol. 

Ginger alerga ca ieşită din minţi, înghiţea cu zgomot aerul de 
care aveau nevoie plămânii ei pentru a fabrica energie. Se 
agăţă de cadrul uşii de la sufragerie şi ieşi din hol exact în 
momentul în care Terminatorul îndrepta punctul roşu al razei 
laser spre umărul ei. Dar ajunsese deja în cealaltă cameră. 
Simţea acum că în piept îi erupe un veritabil vulcan de groază 
abjectă. Uşa. Acolo era salvarea ei. Inţelese dintr-o dată lucrul 
acesta. Nu Dumnezeu, nici Destinul, nimeni şi nimic altceva, 
numai uşa aceea prin care putea să scape de monstrul acela 
crud şi nemilos din spatele ei, cu arma îndreptată spre ea şi cu 
degetul pe trăgaci. O, lua-te-ar dracu! Aproape că am reuşit, 
mai e puţin! Dar în acel moment Ginger simţi o izbitură în spate 
şi proiectilul care zbura cu viteza luminii îi distruse jumătate din 
plămânul stâng străbătându-i trunchiul dintr-o parte în alta. 

În momentul în care cădea - şi avea impresia că n-o să 
ajungă niciodată la podea - auzi şi zgomotul împuşcăturii care o 
lovise. Apoi un alt glonte o lovi, de astă dată în rinichi. Țesutul 
gras îl reţinu o frântură de clipă, înainte ca acesta să-şi continue 
drumul oprindu-se în partea de jos a abdomenului? In acea clipă 
atinse podeaua şi lucrurile se înrăutăţiră şi mai mult. 

Terminatorul se opri deasupra ei ca un adevărat monument 
al morţii. 


Mâinile lui Ginger râcâiau pe linoleumul rece. Deşi zăcea cu 
obrazul lipit de podeaua rece, avea în continuare senzaţia de 
cădere continuă. Auzi un zgomot de paşi grei în cizme care 
tropăiau pe linoleum şi se opriră în spatele ei. Nu se putea 
întoarce, dar silueta aceea i se contura în minte, la fel de neagră 
şi de enigmatică ca Moartea însăşi. Teama dispăruse înlocuită 
fiind de un uriaş semn de întrebare. De ce? Poate că răspunsul 
se află Dincolo. 

Cu un ultim gând, speră că nu va fi Sarah aceea care s-o 
descopere... 

Terminatorul apăsă degetul pe trăgaci. Ciocănelul percutor 
lovi capsula de aprindere, declanşând explozia prafului de 
puşcă. Gazele de explozie împinseră proiectilul pe ţeavă şi 
imediat altul îi luă locul. Şi apăsarea pe trăgaci se repetă încă o 
dată; şi încă o dată. Incă o dată. 

Încă o dată. Şi încă o dată până când pistolul se goli. 

Sarah forma numărul de telefon al Poliţiei, sperând să audă la 
celălalt capăt al firului o voce liniştitoare, părintească, plină de 
înţelegere şi gata să-i sară în ajutor, trimițând o sută de maşini 
de poliţişti ca s-o salveze, Sau, cel puţin, să-i asculte povestea şi 
să i spună ce are de făcut. Dar dădu peste un robot. 

„Aici Departamentul Poliției Los Angeles, Serviciul de 
urgenţă. Toate liniile noastre sunt ocupate. Dacă vreţi să vi se 
trimită o maşină a poliţiei, rămâneţi pe fir şi imediat ce...” 

Sarah rămase pe fir. Nici nu ştia ce ar fi putut face altceva. 
Cu telefonul apăsat pe ureche se uita de jur împrejur, aruncând 
priviri nervoase spre înghesuiala din încăpere. Cel puţin, aici 
erau o mulţime de oameni, îşi zise ea. Dacă cineva ar încerca s- 
o smulgă de aici cu siguranţă că măcar unul din cei aproape 
cincizeci de tipi care se aflau acolo ar fi făcut ceva pentru ea, 
nu-i aşa? Bineînţeles. Sigur că ar fi făcut ceva. Sarah întinse 
gâtul. Deocamdată nu se vedea nici urmă de bărbatul în trenci. 
Ce ochi de stafie avea! 

O, Dumnezeule, îşi spuse ea, fă ca să ridice blestematul ăsta 
de telefon cineva. 

Dar nu-l ridică nimeni şi Sarah auzi în receptor tonul. 

Depărtă puţin telefonul de ureche nevenindu-i din nou 
numărul. Ocupat. Nu se poate! 

Ginger! Da, asta era! Numele ei îi veni în minte ca o lumină la 
orizont. Ginger. Şi Matt. Au să vină s-o ia de aici. S-o ducă la 


poliţie. 

Telefonul sună o dată, apoi se auzi vocea veselă a lui Ginger, 
ooo! înregistrarea aia idioată. Probabil că mai este încă cu Matt. 
Tot ce putea face era să lase un mesaj şi după aceea să spere 
că Ginger pusese monitorul în funcţiune şi că o să-şi scoată 
căştile de pe urechi. 


Palms District Str Jasmine 656 Ora 22.15 

Terminatorul aruncă încărcătorul golit şi puse altul nou la loc. 
Îi deveni imediat clar că ţinta era distrusă. Lăsă arma jos şi 
procedă la următoarea fază a operaţiei. Se aplecă deasupra lui 
Ginger şi făcu o incizie precisă de la gleznă până la genunchi. 
Nu găsi ceea ce căuta. Identificare 1 negativ. 

Terminatorul începu să analizeze opţiunile. Sună telefonul. 
Dintr-o mişcare rapidă întoarse raza roşie a laserului şi o fixă pe 
telefon. Când vocea lui Ginger începu să vorbească la robot, 
ridică raza spre această nouă posibilă ţintă, dar o lăsă aproape 
instantaneu în jos, analizând sursa. 

— Hello, spunea Ginger voioasă pe un ton poznaş, te-am 
păcălit. Vorbeşti cu o maşină, dar nu te fâstăci. Şi ele au nevoie 
de dragoste. Vorbeşte cu maşina şi după aceea Ginger, adică 
eu, sau Sarah o să-ți telefoneze. Aşteaptă semnalu... 

Terminatorul tocmai voia să plece când de pe monitor se auzi 
vocea Sarei, precipitată şi înspăimântată. Teama din glasul ei 
era o ispită la care Terminatorul nu putea rezista. Aşteptă puţin, 
apoi ascultă: „Ginger, sunt eu Sarah, ridică telefonul dacă eşti 
acolo.” 

Terminatorul se întoarse în living. 

— Sunt într-un local de pe bulevardul Pico care se numeşte 
Tech Noir. Sunt foarte înspăimântată. Mă urmăreşte cineva. O, 
sper să asculţi înregistrarea asta mai curând. Trebuie să vii să 
mă iei împreună cu Matt...te rog!” 

Apoi maşina amuţi. 

Terminatorul îşi analiză opţiunile şi începu apoi să 
percheziţioneze locuinţa într-o ordine perfect logică. În treizeci şi 
şapte de secunde găsi ceea ce căuta. Un sertar de birou iar în el 
un carnet de student la Colegiul de Vest din Los Angeles pe 
numele Sarah Connor. Terminatorul îşi concentră atenţia asupra 
fotografiei din carnet, introducându-şi în memorie trăsăturile 
chipului fetei. De acum înainte va putea s-o recunoască după 
înfăţişare. 

Se auziră în depărtare sirene ale poliţiei. Terminatorul lăsă 
carnetul şi luă ceva ce se aflase sub el: o agendă de telefoane şi 
adrese. 

Sirenele se auzeau acum mai aproape, tot mai aproape... 

Terminatorul nu avea timp să studieze acum agenda. O băgă 


în buzunar, ieşi pe balcon şi cobori din nou în stradă ca să-şi 
continuie misiunea. 

Singurele fiinţe vii rămase în urma lui erau o plantă într-un 
ghiveci şi Pugsly. Iguana se chircise pe bibliotecă şi privea fix 
printr-o deschizătură în perdea la silueta bărbatului care 
dispărea în întunericul de afară. 


Tech Noir Ora 22 24 

Sarah reuşise în cele din urmă să ajungă la o fiinţă 
omenească. 

Aceasta îi spuse că trebuie să ia legătura cu locotenentul Ed 
Traxler şi îi dădu un număr de telefon. Gata să izbucnească în 
lacrimi, Sarah băgă alte fise în telefon şi formă stăruitoare noul 
număr. Dar se trezi dintr-o dată că vorbeşte cu o altă centralistă 
care îi recomandă să nu părăsească linia. In clipa aceea, Sarah 
simţi că însăşi existenţa ei se transforma într-o cuşcă. 


Departamentul Poliţiei Los Angeles Divizia Rampart 
Ora 22.28 

La cinci kilometri distanţă, Ed Traxler tocmai intra pe uşa 
biroului lui cu cea de-a douăzeci şi şaptea ceaşcă de cafea în 
mână, când Vukovich, împingând scaunul se întinse să ridice 
telefonul care suna. 

— Omucideri, anunţă sergentul cel pirpiriu cu un ton fără 
expresie. Apoi deveni atent şi aruncă o privire agitată spre şeful 
lui. 

— E ea, Ed Traxler îi smulse telefonul din mână. 

— Sarah Connor? Aici locotenentul Traxler. 

Sarah era pe punctul de a izbucni în lacrimi. Spaima de care 
era cuprinsă în ultimile clipe şi sentimentul de frustrare şi 
neputinţă pe care îl încercase fiind pasată de la un telefon la 
altul şi ignorată tocmai de cei care se presupunea că ar fi trebuit 
s-o protejeze începeau să-şi spună cuvântul. Ţipă disperată în 
telefon: 

— Uite, ascultă, domnule locotenent, te rog să nu-mi spui să 
rămân pe fir şi nici să mă transfer la alt departament. 

Vocea lui căpătă imediat un ton liniştitor şi prevenitor în 
acelaşi timp. 

— Nu te teme, n-am să fac nimic din toate astea, zise el. Te 
rog să te linişteşti. Poţi să-mi spui unde eşti? 

Pentru prima dată în seara aceea, Sarah simţea că este 
cineva pe lume căruia îi păsa de ea şi de soarta ei. Vocea 
liniştitoare a lui Traxler era exact ca un scut pe care îl putea 
pune între ea şi coşmarul ce o înspăimânta. 

— Unde eşti? repetă el 

— Sunt la un club zise ea. Se numeşte.... Tech Noir. 

— ÎI ştiu, zise repede Traxler. Pe Pico. 

— Da, dar nu vreau să plec de aici. Cred că mă urmăreşte un 
individ, izbucni Sarah. 

— Foarte bine, domnişoară Connor, zise Traxler, forţându-şi 
vocea să pară cât mai calmă. Ascultă cu atenţie. Eşti într-un loc 
public. Eşti în siguranţă acolo până venim noi să te luăm. 

— Când veniţi? întrebă Sarah neliniştită. 

— Acum. Am şi plecat, răspunse repede Traxler. Stai la 
vedere. Nu ieşi nici măcar până la toaletă, în câteva minute vin 
cu o maşină. 


— Okay, zise Sarah. Traxler puse receptorul în furcă. 


Tech Noir Ora 22.31 

La intrarea în club se produse o mică învălmăşeală. Câteva 
capete se întoarseră spre uşă, dar aproape imediat renunţară să 
mai privească, fiecare fiind mult mai interesat de propriile 
probleme. 

Pe uşa din faţă intră un bărbat solid. Un bărbat înalt cu o 
geacă gri strâmtă, cu cel puţin un număr prea mică pentru el, şi 
încălţat cu ghete de motociclist. Se mişca încet examinând 
chipurile celor aflaţi lângă uşă. Chipul pe care îl căuta nu era 
aici. Porni mai departe, spre grupul următor. Impinse barele 
care îi blocau drumul prin faţa cabinei, iar femeia din interior 
ţipă în urma lui. 

— Hei, ăsta n-a plătit, se adresă ea unui individ mătăhălos. 

— Alo, băiatu! strigă matahala, lăsându-şi cu putere mâna 
cărnoasă pe umărul străinului. 

Terminatorul nici măcar nu se întoarse. Îşi trimise mâna 
stângă spre acea secţiune a umărului unde simţise o uşoară 
presiune, apucă mâna celuilalt şi strânse. Oasele fură zdrobite 
instantaneu. Apoi dădu drumul grămezii de carne şi merse mai 
departe. Nimeni nu auzise urletul scos de individul cel 
mătăhălos sau, dacă auziseră, se făcuseră că n-au auzit nimic. 

Terminatorul păşi pe parchetul de dans, scrutând chipurile şi 
împingându-i pe oameni la o parte ca un vânător care 
îndepărtează crengile din drumul pe care merge pentru a căuta 
urma vânatului. Lumina palidă nu-l deranja. Incepu să caute 
sistematic faţa pentru care venise. 

Sarah agăţase telefonul şi se întoarse simțind deja lipsa vocii 
blânde a lui Traxler. Dar nu-i nimic, va fi în curând aici. „În 
câteva minute vin cu o maşină”. Venea reprezentantul 
autorităţilor. Venea ca s-o scoată pe ea de aici. Va fi în 
siguranţă. Se agăţă de acest gând ca de un colac de salvare şi 
se depărtă de telefon. 

Se întoarse înapoi la masa ei care era chiar lângă parchetul 
de dans. Menajeria de tipuri din jur plutea ca un vis prin faţa 
ochilor ei. Chipuri distorsionate de râs. Trupuri cuprinse de 
orgasmul dansului. O blondă înaltă îmbrăcată într-un costum de 
blugi mergea clătinându-se către o masă şi striga obscenităţi 
prietenelor ei. Oameni care se distrau. Oameni care stăteau 
alături de ea, totuşi într-o lume atât de diferită. Dar bărbatul în 


trenci nu era printre ei. 

Poate i s-a făcut frică, îşi zise ea. Poate că nu voia să fie 
văzut de toţi oamenii ăştia. Poate că mă aşteaptă să ies. Poate. 
încercă să nu se mai gândească la el. 

O să fie bine, îşi zicea Sarah. Numai cinci minute, încă cinci 
minute. Atât. Începea să şi creadă ce spunea. Apoi aruncă o 
privire spre bar şi nu mai crezu. Era acolo, şi se uita în oglinda 
din faţa lui. Direct la ea. 

Reese îşi mută liniştit privirea, vrând să lase impresia că se 
uită la întâmplare, dar în mintea lui gândurile alergau cu viteza 
luminii. Ea îl recunoscuse, îşi dădu seama că o înspăimântase. 
Se vedea în ochii ei cât de îngrozită este. Poate că ar putea să 
evite totuşi ambuscada. Să meargă spre ea. Incetează, soldat, 
respectă planul! Va aştepta. 

După ce o văzuse pe Sarah intrând în club, îşi continuase 
drumul până fusese sigur că trecuse suficient timp, apoi se 
întoarse şi examină atent intrarea. Prin uşa clădirii răzbăteau 
sunetele de chitară-bas ale unei formaţii a Noului Val. Auzise de 
asfel de localuri, Se numeau nightclubs. Işi aminti şi de un nume 
legat de ele; Sinatra. 

De îndată ce deschise uşa, fu luat cu asalt de muzica 
trepidantă, tumultoasă. Zgomotul era infernal. Luminile palide, 
în toate culorile curcubeului, transformau mişcările frenetice ale 
acestor bărbaţi şi femei cu pielea roz în ceva mai mult simţit 
decât văzut. Tocmai trecea pe lângă o femeie plictisită care 
şedea în spatele unui ecran într-o cuşcă chiar la intrare când 
aceasta scoase o mână şi îl apucă de mânecă. Reese se răsuci 
rapid, în alertă, cu mâna pe pistolul din buzunar. 

— Patru cincizeci, ceru ea autoritar. Reese se uita năucit la 
ea. Păr albastru - asta era ceva nou. In cele din urmă, femeia se 
aplecă spre el, într-o demonstraţie de condescendenţă. 

— Vă rog, patru dolari şi cincizeci de cenți. repetă ea pe un 
ton mieros. Reese băgă mâna în buzunar, apucă la nimereală un 
pumn de bacnote mototolite şi le aruncă femeii. Nu mai aşteptă 
restul. 

Făcu o recunoaştere rapidă a terenului - uşă de sticlă la 
intrare, uşă de oţel la ieşirea din spate, două ferestre cu geam 
pe peretele din stânga, una pe dreapta - ignorând privirile 
uimite pe care le aruncau spre el locuitorii plăpânzi ai acestui 
club şi cercetându-le cu înfrigurare chipurile. O găsi pe Sarah 


aproape imediat, agăţată de un telefon din fundul sălii. Reese se 
feri din calea ei când Sarah se întoarse, aruncând priviri 
neliniştite peste umăr. 

Şirul lung de scaune înalte din faţa barului cu oglindă îi 
ofereau un admirabil punct de observaţie discretă. Se aşeză pe 
un scaun din mijloc, cu faţa spre oglindă şi ţinând astfel sub 
observaţie tot spaţiul din spatele lui. 

Perfect. Din locul în care stătea putea lichida pe oricine cât ai 
clipi din ochi. Când Sarah reveni la masă, Reese îşi aţinti privirea 
asupra ei. Privea de jur împrejur ca un animal hăituit care 
adulmecă primejdia în aer. Apoi ochii lor se întâlniră în oglindă. 

Timp de o secundă, Sarah încremeni paralizată. Un clopoțel 
de alarmă îi răsuna în creier. Era aici. El era aici. Chiar acum. O 
pândea. Privind în ochii lui tulburi încetă să mai creadă că 
vreunul din cei cincizeci de tipi din încăpere ar fi dispus să facă 
ceva pentru ea. Dintr-odată era din nou singură, complet 
singură. Prinsă în capcană. 

Bărbatul cel sinistru cu trenciul pe el îşi mută privirea. Sarah 
încercă să-şi facă puţin curaj. Numai câteva minute - nu aşa a 
spus? Numai câteva minute, iubito, îşi spuse ea. Nu se va 
întâmpla nimic... Totul va fi bine. O, de s-ar grăbi un pic! 

Trupurile care se legănau încoace şi încolo îl ascundeau pe 
bărbatul de la bar. Dar el nu se clintise din loc. Şedea acolo ca o 
stană de piatră. Sarah privi nervoasă la ceas, în timp ce muzica 
zgomotoasă îi sfâşia nervii. 

Terminatorul înainta cu greu prin masa de dansatori, 
cercetând metodic fiecare chip. Işi întorcea capul căutând cu 
privirea mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga, ajustându-şi 
focarul mai sus sau mai jos, după cum cerea obiectul examinat. 
Tria, cataloga şi verifica în memorie fiecare faţă. 

Sarah întinse mâna nervoasă după o cutie de Coka Cola fără 
să-şi dea seama că fusese începută şi lăsată de altcineva pe 
masă. Ochii ei erau fixaţi inconştient pe spatele acela în trenci 
de la bar. Degetele i se loviră inconştient de cutia de tablă şi 
aceasta căzu pe podea. Într-un gest reflex, Sarah se aplecă sub 
masă s-o ridice, exact în momentul în care un bărbat uriaş în 
geacă gri se apropia de masa ei. Ochii Terminatorului 
parcurseră masa şi scaunul, nu înregistrară nimic deosebit şi 
elimină ambele obiecte din atenţie, continuându-şi căutările. 

Când el se întoarse, Sarah se ridică şi puse cutia pe masă. 


Terminatorul ajunsese la capătul încăperii fără să localizeze 
ţinta. Totuşi, se afla la destinaţia corectă. Verificase informaţia 
primită şi constatase că este corectă. Logic, ar fi trebuit să fie 
aici. Poate că o ratase la prima cercetare a locului. Se răsuci în 
loc pentru a verifica încă o dată încăperea. Şi o văzu. 

Reese avea gura uscată ca nisipul. Cu un gest mecanic ridică 
paharul de bere la gură ca să-şi umezească buzele. Cu colţul 
ochiului stâng văzu un bărbat uriaş care venea dinspre perete 
mergând în linie dreaptă exact spre Sarah. Dădea la o parte 
oamenii din calea lui ca şi când ar fi fost fire de iarbă ceva mai 
înaltă şi îşi băgase mâna dreaptă în buzunarul hainei. El era. 
Reese ştia că el este. Lăsă uşor berea jos şi se descheie încet la 
haină. Degetele îi alunecară pe metalul neted al Remingtonului 
şi ridicară siguranţa. : 

Jocul începea. Acum. In acea microsecundă care precede 
acțiunea, când muşchii se încordează, gata pentru următoarea 
microsecundă şi revărsarea de adrenalină face să urce pulsul la 
peste o sută de bătăi pe minut, supraîncărcând cu energie 
întregul organism uman. Reese se sprijini cu mâna stângă de 
marginea barei galbene ca să şi poată lua avânt şi îşi încleştă 
mâna dreaptă pe mânerul Remingtonului. Apoi împinse puternic 
şi scaunul înalt de bar se rostogoli pe jos. 

Sarah sorbi din Coka Cola şi se uită din nou la ceas. 
Trecuseră trei minute de când încheiase convorbirea cu 
locotenentul Traxter. Când ridică privirea, văzu că cineva se 
apropie de ea. Un bărbat uriaş cu un chip înfricoşător, îmbrăcat 
într-o jachetă gri încercând să-şi scoată portmoneul din buzunar. 
Se opri chiar în faţa ei semănând cu un munte dislocat de 
undeva din apropiere. 

Traxler? Sarah se îndoia. Nu şi-l imaginase deloc în felul 
acesta. Nu cu nişte ochi ca ăştia. Nu erau deloc prietenoşi. Nu 
era un prieten. Apoi realiză instinctiv că urma să se petreacă 
ceva rău. Terminatorul stătea acolo, neclintit, timp de o 
fracțiune de secundă, privind fix spre ea, cu mâna încă în 
buzunarul hainei. Verifică chipul din faţa Lui confruntându-l cu 
cel din memorie şi primi confirmarea: identificare pozitivă. 
Calculă alternativele posibile. Apoi, într-o clipă, pistolul ieşi la 
iveală, armat gata de tras, proiectând fascicolul de lumină roşie 
exact în mijlocul frunţii ei. 

Sarah încremenise paralizată de groază, cu ochii ţintă în cea 


mai mare gaură neagră din spaţiu pe care o văzuse vreodată. 
Avea impresia că toată încăperea începuse să plutească şi se 
depărta tot mai mult de ea. Cu mâna liberă, Terminatorul 
coborăâ piedica pistolului, pregătindu-se să tragă. |n ciuda 
vacarmului din încăpere, singurul zgomot pe care îl percepu 
urechea Sarei fu tocmai declicul armei. Intr-o frântură de 
secundă îi trecură prin minte o mie de gânduri. 

O, Dumnezeule? nu e o glumă. E realitatea. O să mor chiar 
acum, aici, în faţa tuturor acestor oameni. Nu era tipul celălalt, 
ăsta era. Dar de ce mi se întâmplă mie toate acestea? De ce, de 
ce, de ce? 

Reese apucase arma cu ambele mâini dar Terminatorul 
reuşise deja să scoată automatul. Se mişca foarte repede. Mai 
repede decât se aşteptase Reese. Este un opt sute sau un şapte 
sute? Reese spera să fie un şapte sute. Se depărtă de bar, dar 
un bărbat şi o femeie îi tăiară calea cu ochii holbaţi la arma din 
faţa lor. Erau prea mulţi oameni în drum. La naiba! Nu mai 
credea că o să reuşească. Reese îl îmbrânci furios pe bărbat şi 
se repezi înainte, aruncând oamenii la o parte şi ochind cu arma 
ridicată în sus. Cei care stăteau în calea lui începură să urle, dar 
înţeleseseră că trebuie să se dea la o parte din faţa lui, 
indiferent ce dorea turbatul ăsta. Dintr-odată, în mulţimea de 
trupuri din faţa lui se deschise o fereastră şi Reese trase. 

O sută treizeci şi şapte de mici universuri îngheţaseră de 
groază când cele două arme detunară. Reese trăsese cu o 
sutime de secundă înainte ca Terminatorul să apese pe trăgaci. 
Forţa împuşcăturii ar fi smuls din încheieturi braţul unui bărbat 
normal. În cazul Terminatorului îl făcu numai să rateze ţinta, 
glontele pornit de pe ţeava Remingtonului explodă în 
încheietura cotului Terminatorului deviind traiectoria glontelui 
tras de el cu aproximativ douăzeci de grade. 

Reese continuă să înainteze încărcând din mers arma. 
Terminatorul se întoarse pentru a face faţă amenințării, 
modificându-şi priorităţile. Reese trase din nou, de astă dată 
nimerind din plin, în pieptul țintei. În ciuda dimensiunii şi a forţei 
sale, Terminatorul dădu înapoi sub forţa impactului. In acea 
clipă toţi începură să urle. Se auzi din nou zgomotul încărcăturii 
armei şi o nouă detunătură când Reese trase din nou, 
înverşunat, având în minte un singur ţel: să trimită moartea 
asupra adversarului lui uriaş. 


În timp ce se retrăgea, Terminatorul încercă să ridice pistolul 
calibru 45 în aer. Reese trase din nou, făcându-l să-şi piardă 
echilibrul. Îl văzu pe Terminator prăbuşindu-se pe podea cu faţa 
în sus, în timp ce arma lui era îndreptată cu ţeava spre plafon. 

Reese ajunsese în dreptul mesei Sarei. Aceasta tipa 
înnebunită afundându-se în scaun, fără să priceapă şi fără să 
creadă ceea ce se petrecea sub ochii ei. Reese mai avea un 
glonţ şi îl descărcă în pieptul terminatorului care tremura. 
Terminatorul se prăbuşise pe podea ca o clădire doborâtă de un 
cutremur în stradă. Zăcea neclintit pe dalele lucioase. Nu făcea 
nicio mişcare. Nici măcar nu tresărea. Pe geaca lui se desena un 
model format din numeroasele găurele mici prin care se scurgea 
sângele, îmbibând rapid țesătura. Părea cât se poate de mort. 

Se vede că a fost un şapte sute, îşi zise Reese în sinea lui. 
Rămase pe loc numai cât să audă o bătaie a inimii, căci 
adrenalina îi circula vijelios prin vene, făcând ca tot ce se 
petrecea în jur să pară filmat cu încetinitorul, de parcă ar fi 
plutit undeva deasupra evenimentelor. In cele şase secunde şi 
jumătate câte se scurseseră de la primul foc de armă, nimeni nu 
se mişcase în încăpere. Acum toţi priveau fără să înţeleagă 
tabloul oribil care li se înfăţişa. Muzica se opri. Se auzea în 
continuare numai fâsâitul monoton al magnetofonului care 
continua să se învârtă. 

Sarah privea şocată la trupul plin de sânge întins pe podea la 
trei metri de ea. Apoi ridică privirea spre bărbatul în trenci care 
îl trimisese acolo. Acesta se întoarse cu faţa spre ea. Ea îi văzu 
numai ochii şi pistolul strălucitor din mână, când atenţia îi fu 
atrasă de altceva. 

Ca şi a tuturor celorlalţi. Terminatorul deschisese ochii. Fu 
scuturat de-a lungul trupului de un mic spasm. Apoi se ridică 
încet în picioare, se lăsă pe vine într-o poziţie defensivă şi 
scoase pistolul mitralieră din buzunarul de la spate al hainei. 
Roti rapid arma şi ţinti spre Reese. Acesta sări ca o pisică şi 
părăsi locul în care se afla cu o secundă înainte ca gloanţele să 
lovească bara de oţel inoxidabil, aruncând aşchii de metal în 
aer. 

Tech Noir, explodă într-o adevărată urgie de urlete şi 
violenţă, de trupuri strivite. Toată lumea îşi revenise din primul 
şoc şi încercau acum cu disperare să-şi găsească scăparea pe 
uşi şi pe ferestre. Mulţi dintre ei nu se mişcau suficient de 


repede şi erau împinşi sau striviţi de cei care veneau în urma 
lor. O tânără femeie care îşi începuse foarte rău seara, trecu 
prin faţa lui Reese exact la timp pentru a primi glontele trimis 
spre el de Terminator. 

Sarah sări de pe scaun şi se repezi în mulţimea de mâini şi de 
picioare care se precipitau prin faţa ei spre intrarea din faţă. 
Acţiona acum exact ca un animal, căutând instinctiv să se 
depărteze cât mai mult de moarte. 

Terminatorul stătea calm în centrul încăperii. O văzu pe 
Sarah cum fugea spre uşa din faţă înconjurată de alţi oameni. 
Tocmai se pregătea să tragă din nou, când atenţia îi fu atrasă de 
Reese, care se îndrepta spre bar. 

Reese sări peste tejgheaua barului exact în secunda în care 
Terminatorul trăgea din nou spre el, în baricada de metal 
strălucitor, ratând cu numai câţiva centimetri gamba 
adversarului. În schimb, lovi în plin oglinda din spatele barului 
care se făcu ţăndări. Cioburile de sticlă zburară în toate 
direcţiile, căzând ca o ploaie pe spatele lui Reese care se 
ascunsese în spatele barului. 

Sarah era la jumătatea drumului spre uşă, când Terminatorul 
îl elimină din minte pe Reese şi reveni la ţinta iniţială. li văzu 
vârful capului pe deasupra mulţimii care se înghesuia cuprinsă 
de panică. 

Ridică arma cu o singură mână şi ţinti, aşteptând să apară 
din nou capul Sarei deasupra mulţimii îngrozite, apoi apăsă pe 
trăgaci. 

Gloanţele de 9 milimetri se îndreptau vâjâind spre un punct 
aflat exact în centrul capului cu păr ondulat al Sarei când fata 
care alerga în urma ei încercă s-o împingă la o parte din calea 
ei, într-un gest egoist. Primi glonţul în locul ei şi se prăbuşi peste 
ea. Amândouă fetele căzură la pământ. 

În spatele barului Reese încărca Remingtonul cât putea de 
repede. Mai repede, mai repede! Mâinile îi zburau, 

Sarah era imobilizată de greutatea trupului fetei moarte. Se 
uita îngrozită înapoi la monstrul acela ucigaş care înainta calm, 
fără grabă, aproape indiferent, spre ea. Sarah încercă să se 
elibereze. Fata era prea grea. Sarah se lupta ca ieşită din minţi, 
se răsucea şi împingea din toate puterile, dar era prea târziu. 

Terminatorul înainta spre ea ca s-o omoare. Aruncă 
încărcătorul golit şi cu mâna plină de sânge puse altul, plin, în 


armă - o adevărată insulă de calm, de mişcări precis calculate în 
această mare de panică şi confuzie. Se opri apoi deasupra Sarei, 
ţintind liniştit de la mică distanţă. 

Sarah privea în sus neputincioasă spre ochii lui reci şi fără 
viaţă. Nu vedea nimic în ei decât moarte. 

Şi era pentru ea. E 

Dintr-odată, Remingtonul explodă din nou. Il lovi pe 
Terminator în umăr şi-l făcu să se răsucească în loc. Reese 
trăsese în timp ce sărea peste marginea barului, alergând să se 
ascundă în spatele unei gherete. Ateriză uşor şi trase din nou. 
Mori! nemernicule! şi băgă alt cartuş. Remingtonul scuipa 
cartuşele unul după altul, brutal, sălbatic, fără încetare, 
împingându-l pe Terminator înapoi, cu spatele spre fereastră. A 
cincea lovitură îl săltă şi îl aruncă prin geam. Geamul se prefăcu 
într-o cascadă de cioburi care se revărsară afară. Sarah întoarse 
capul la timp ca să poată vedea cum fereastra se deschide ca o 
poartă strălucitoare ca să lase să treacă prin ea corpul uriaş. 
Terminatorul se izbi cu putere de trotuar şi mai alunecă puţin 
înainte de a se opri definitiv. Hainele îi erau pline de sânge de 
sus până jos. 

Reese luă de jos arma aruncată de terminator, o examină 
rapid şi îi dădu drumul. Nu mai era bună de nimic. Unul din 
cartuşele trase de el îi distrusese rezervorul de sus. 

Trase la o parte trupul fetei moarte şi se uită la Sarah. Să nu 
intre în stare de şoc, se gândi el. Era momentul să acţioneze. O 
apucă de mână dar ea se trase înapoi ca un animal îngrozit. 
Atunci Reese aruncă o privire spre fereastră şi înţelese că 
situaţia era cum nu se poate mai gravă. Nu era un şapte sute. 
Repede, se lăsă în genunchi lângă Sarah şi o apucă de braţ. In 
voce i se simţea îngrijorarea. 

— Vino cu mine dacă vrei să rămâi în viaţă, zise el. 

Sarah scutură din cap, încercând să opună rezistenţă. Apoi 
văzu şi ea ceea ce Reese ştia deja. Dincolo de fereastră, 
Terminatorul se ridica şovăitor în picioare. Cioburile de sticlă 
curgeau de pe el ca picăturile de apă de la duş. Sarah nu mai 
văzuse niciodată oameni morţi. Dar ştia că ei nu au obiceiul să 
se ridice în picioare. Un val de groază cumplită, mai cumplită 
decât tot ce trăise până atunci, o scutură din cap până în 
picioare. Privi paralizată o clipă la muntele acela fumegând şi 
sângerând, aducător de moarte, care se ridicase şi venea 


implacabil spre ea, cu ochii reci fixaţi asupra ei ca o adevărată 
sentinţă de condamnare la moarte. 

— O, Dumnezeule! şopti ea. 

— Vino! zise Reese şi o forţă pe Sarah să se ridice în picioare. 
O apucă strâns de mână, dar nu mai era nevoie, căci nu mai 
opunea niciun fel de rezistenţă. Nu o mai interesa faptul că era 
probabil şi acesta un nebun ucigaş şi nici că acum cinci minute 
ar fi îngheţat de frică numai la gândul de a fi în aceeaşi încăpere 
cu el. Acum el era acela care voia s-o ducă departe de lucrul 
acela îngrozitor de dincolo de fereastră astfel că în momentul în 
care Reese o trase pe Sarah de mână, aceasta era gata să 
meargă cu el. 

Porniră ca ieşiţi din minţi spre uşa din spatele barului. Reese 
primul, ca să-i arate drumul. Săriră peste trupurile a doi 
dansatori care nu se mişcaseră suficient de repede. In spatele 
lor se auzeau paşii grei, inconfundabili, ai uriaşului care venea 
după ei. 

Reese izbi uşa de la bucătărie din mers, o dădu în lături şi o 
trase pe Sarah prin ea fără să încetinească ritmul alergării. Uşa 
de la capătul celălalt al bucătăriei era larg deschisă, lăsată aşa 
de patronul coreean care ieşise pe aici cum auzise primele 
împuşcături. Reese o trase repede pe Sarah afară, apoi se 
întoarse şi închise uşa, trăgând şi zăvorul. Se întoarse din nou 
spre Sarah, o apucă brutal de mână şi o trase după el. 

O clipă mai târziu, Terminatorul ajunse la uşă. Placa de metal 
se îndoi şi balamalele aproape că ieşiră din cadrul uşii, însă 
zăvorul rezistă. Bărbatul se dădu un pas înapoi şi se izbi din nou 
în uşă. De astă dată zăvorul din oţel de un centimetru şi 
jumătate grosime se îndoi ca un ac cu gămălie, iar Terminatorul 
pătrunse în coridor. Reese şi Sarah erau tocmai la capătul 
celălalt, fugind spre uşa care dădea afară, în curtea din spate. 
Sarah alunecă, dar Reese o trase din nou în picioare, forţând-o 
să alerge mai departe. Uşa zbură din faţa lor şi cei doi păşiră pe 
asfalt. Sarah încercă să încetinească ritmul, căci nu mai putea 
respira, însă Reese îi repezi un ghiont în spate şi o propulsă 
înainte. 

— Mişcă-te! urlă el. 

Auzeau paşii grei ai Terminatorului în urma lor pe terenul 
acoperit cu cioburi de sticlă. 

Când ajunseră la prima intersecţie de alei. Abia mai puteau 


respira. Sarah se sufoca şi se lipea disperată de Reese. Dădură 
colţul, ocolind clădirea. 

Alergând cât în ţineau picioarele, Reese scoase o rezervă din 
buzunar, lăsă mâna Sarei şi încercă să-şi încarce Remingtonul. 
Sarah era să cadă pe spate. Reese o îmbrâncii brutal înainte. 

—  Mişcă-te, pentru Dumnezeu! Reuşise să bage încă un 
cartuş. 

În spatele lor, Terminatorul dăduse şi el colţul şi venea drept 
spre ei, câştigând teren. Sarah îl auzea venind. Reuşi cumva să 
mai găsească în ea o mică rezervă de energie şi o pompă în 
întregime în picioare. Când Sarah ajunse în dreptul unui LTD gri, 
ultima maşină din şirul de maşini parcate acolo, Reese o izbi în 
spate şi o aruncă cu faţa în jos pe pietriş. Se răsuci apoi repede, 
deschise uşa maşinii şi ţinti spre rezervorul de benzină al unui 
Impala 67 aflată ceva mai departe. In momentul în care 
Terminatorul ajunse la Chevrolet, Reese trase. 

Împuşcătura atinse spatele maşinii, lângă rezervorul de 
benzină împrăştiind aşchii de metal pe jos. La dracu! Mai am 
numai un cartuş. Calm, Terminatorul era în dreptul maşinii, 
mâncând distanţa cu paşi mari, puternici. Unghiul de tragere era 
prost. Reese schimbă poziţia armei, lăsând patul în jos până 
aproape de pământ. Dacă nu reuşea, în următoarele două 
secunde Terminatorul îi va băga pe gât ţeava goală a armei lui. 
Apăsă pe trăgaci. Schije incandescente intrară în plin în 
rezervorul rece de benzină. Se produse o explozie uriaşă. Limba 
roşie a focului cuprinse imediat maşina, ocupă spaţiul dintre 
pereţii aleii şi se ridică apoi spre cerul nopţii. Terminatorul se 
opri în faţa zidului de foc. Ştia că prada lui se află în siguranţă 
dincolo de el şi că trebuie să acţioneze rapid. Timp de o 
microsecundă îşi analiză opţiunile. 

Reese nu pierdu nicio clipă. O aruncă pe Sarah pe locul din 
faţă în maşină apoi se căţără peste ea ca să ajungă în spatele 
volanului şi trânti portiera. Mingea de foc era încă pe alee în 
momentul în care Reese stabili contactul şi porni motorul. 

Dintr-odată, o siluetă uriaşă erupse din flăcări zburând peste 
acoperişul maşinii care ardea. Terminatorul cu părul şi hainele în 
flăcări, căzu pe capota maşinii cu o bufnitură puternică. Reese 
băgă maşina în marşarier şi apăsă pedala până la fund! 
Cauciucurile scrâşniră şi fumegară în momentul în care LTD-ul 
începu să meargă cu spatele pe alee. Bărbatul de pe capotă se 


uita fix în ochii ei prin parbriz şi se pregătea să lovească cu 
pumnul. 

Reese smuci de volanul maşinii în momentul în care 
Terminatorul izbi cu pumnul în parbriz. Cioburile se răspândiră 
în interiorul maşinii. Sarah deschise ochii şi văzu mâna 
însângerată care pătrundea prin fereastră îndreptându-se spre 
gâtul ei. Începu să ţipe când terminatorul o apucă de bluză şi o 
trase spre el. Mâna aceea era gata s-o scoată afară prin parbriz 
când LTD-ul ieşi din alee şi pătrunse cu spatele în Bulevardul 
Pico. 

Reese strânse volanul şi maşina mare alunecă într-o parte, 
scoțând fum din toate cele patru cauciucuri. Porni apoi cu toată 
viteza spre curba din depărtare. 

Ofiţerul Nick Delaney, tocmai trecuse de Crescem Heights, 
mergând spre est pe Pico, când îi fusese semnalat un schimb de 
focuri dar zări maşina care ieşea cu spatele din alee. Un individ 
era trântit pe capotă care era destul de avariată. Dar şi tipul 
luase foc. Delaney privi uluit cum maşina izbeşte în plin un alt 
automobil parcat pe margine iar individul în flăcări plonjează şi 
aterizează izbindu-se de asfalt. Mort, îşi zise Delaney. Apăsă 
imediat pe frână şi opri maşina la câţiva centimetri de locul 
faptei. LTD-ul porni cu toată viteza înainte, pe bulevardul Pico, 
spre ocean. 

Delaney sări imediat afară din maşină şi începu să ţipe în 
microfonul maşinii, privind corpul inert de pe trotuar. 

— Aici unu-L-nouăsprezece. Am un accident cu victimă şi 
părăsirea locului faptei! Incercând să facă o descriere a maşinii 
care plecase în viteză se întoarse cu spatele spre trupul inert 
care fumega. 

Nu văzu cum acesta tresare, apoi se ridică încet în picioare şi 
priveşte de jur împrejur. Când termină de transmis descrierea şi 
se întoarse, în sfârşit, cu faţa, ceea ce văzu îi scurtă viaţa cu 
câţiva ani. Omul acela uriaş venea spre el. Delaney dădu drumul 
la microfon şi vru să apuce revolverul de serviciu. Dar nu apucă 
nici măcar să-l scoată din toc. Terminatorul izbi brutal portiera în 
spatele căreia stătea Delaney. Ofiţerul auzi cum îi pârâie oasele 
şi înţelese că urma să i se întâmple ceva rău. Mort, îşi zise el 
instinctiv. În secunda următoare Terminatorul strivi capul 
ofițerului de parbriz şi aruncă apoi corpul fără viaţă pe stradă. 
Se urcă după aceea la volan şi porni maşina. 


În faţa lui, pe bulevardul Pico, trecând în zbor pe lângă 
cinema, Sarah şedea paralizată în maşină. Chipul îi era golit de 
sânge. Începu să tremure. Nu înţelegea nimic din ceea ce se 
petrecuse în ultimile câteva minute. Nu înţelegea vuietul care se 
auzea prin fereastra maşinii. Maşina zbura acum ca un demon 
prin noapte, fără faruri şi Reese apăsă pe accelerator până 
ajunseră să ruleze cu o viteză de 140 de kilometri pe oră. 

Privi în oglindă, examinând drumul din spate, apoi se uită 
înapoi peste umăr. Fără s-o privească, îi strigă Sarei: 

— Ţine-te bine! Luă apoi o curbă strânsă şi intră în Oakhurst 
Avenue. Continuă drumul spre Witworth, execută un slalom 
printre o Toyota care mergea prea încet şi o maşină care venea 
din sens contrar, apoi intră pe Rexford şi dădu colţul. Strada era 
plină de vehicule care circulau cu viteză redusă aşa că Reese 
apăsă pe accelerator fără niciun fel de ezitare şi se urcă pe 
trotuar. Din fericire, acolo nu era niciun pieton. 

Cu o singură mişcare graţioasă care îţi tăia respiraţia, ţâşni 
de pe trotuar pe banda rapidă a bulevardului Olimpic înainte ca 
cineva să poată reacţiona în vreun fel. 

Se părea că nu-i urmăreşte nimeni. Probabil că nici n-ar fi 
putut, chiar dacă ar fi încercat. Aruncă o privire spre Sarah şi 
înţelese că era pe punctul să intre în stare de şoc. 

— Eşti rănită? strigă el pe un ton milităros. 

— Ai păţit ceva? Niciun răspuns. Sarah privea fără ţintă 
înainte, în gol. Reese se întinse şi începu s-o pipăie peste tot cu 
mâinile, luând la rând braţele, toracele, picioarele. Atingerea era 
impersonală, ca a unui medic pe câmpul de luptă. Căuta 
metodic rănile. Trupul ei părea intact. 

Sarah tresări. Această vagă senzaţie că cineva o pipăie 
deveni din ce în ce mai clară. Sentimentul că este violată de 
atingerea mâinilor unui bărbat îi refăcu rezerva de energie. 
Aruncă într-o parte mâna lui Reese şi deschise portiera, 
intenţionând să sară afară, cuprinsă de panică. Reese o trase 
brutal înapoi, trânti portiera. Apoi, fără să-şi ia ochii de la şosea, 
îi arse o palmă cu dosul mâini. Tare. Sarah rămase liniştită în 
timp ce mintea reîncepea să-i funcţioneze normal. Atunci Reese 
începu să vorbească. 

— Fă exact ceea ce-ţi spun. Absolut exact. Nu te mişca până 
nu-ţi spun eu, îi ordonă el. Înţelegi? În timp ce vitezometrul 
indica 120 kilometri pe oră, Reese întinse calm mâna şi puse 


siguranţa la portiera ei, apoi îi prinse centura de siguranţă, 
strângând-o cu mişcări la fel de calme şi sigure ca şi atunci când 
îi examinase trupul. Sarah nu răspunse, nu se mişcă. 

— Înţelegi? întrebă el ţipând. 

— Te rog să nu-mi faci rău, răspunse ea cu o voce mică, mică 
de tot. 

— Sunt aici ca să te ajut, o informă el. Vocea lui era mai puţin 
amenințătoare, dar la fel de dură şi fermă. Mă numesc Reese. 
Sergent Reese, Compania Tehnică DN 38416. Se lăsă un 
moment de tăcere jenantă. Apoi Reese făcu singurul lucru care 
îi veni în minte în acea clipă. Sarah se uită posomorâtă la mâna 
lui întinsă. Cu un entuziasm aproape de cota zero o strânse 
automat. 

Am fost desemnat să te protejez, zise Reese. Ai fost 
programată pentru lichidare. 

La câţiva kilometri în urma lor, străbătând cu uşurinţă prin 
circulaţia din noapte, rula patrula Departamentului Poliţiei din 
Los Angeles cu numărul 1-L-19. Terminatorul examina străzile 
metodic, într-o serie simetrică de sectoare de cerc. Asculta şi 
zumzetul postului de radio al poliţiei care supraveghea 
circulaţia, fiind atent la eventualele informaţii despre o maşină 
gri furată. În cele din urmă auzi ceea ce dorea: „Vehicul suspect 
identificat la Motor pe Pico, se îndreaptă spre sud”, spuse 
dispecerul, apoi continuă: „Maşinile unu-A-douăzeci şi unu-A- 
şapte, încercaţi o interceptare. Unu-L-nouăsprezece răspunde”. 

Întrucât înregistrase numărul maşinii atunci când fusese 
pronunţat de fostul ei proprietar, Terminatorul înţelese că 
mesajul i se adresa lui şi că trebuia să răspundă. Alese din 
memorie cele câteva silabe pe care le depozitase şi sintetiză pe 
cale digitală o voce pe care nici chiar mama ofițerului Delaney 
n-ar fi putut spune că nu o recunoaşte, „Aici unu-l- 
nouăsprezece. Merg spre vest spre Olympic şi mă apropii de 
Overland”. În realitate mergea în jos pe Pico spre Motor. Şi spre 
Sarah. 


Nu poate fi adevărat, zise Sarah, încercând să creadă ce 
spunea. Este o greşeală. N-am făcut nimic. 

— Nu. Nu încă, răspunse Reese, dar vei face. Îşi fixă ochii în 
ochii ei. Este foarte important să rămâi în viaţă. Sarah îşi 
întoarse privirea şi încercă să facă tot posibilul ca să se 


trezească din ceea ce i se părea că este un coşmar, dar când 
deschise ochii era tot în L.T.D.. 

— Nu, nu poate fi adevărat, nu este realitate. Omul acela. Era 
mort. Atunci cum a putut să vină după mine... 

Reese o întrerupse: 

— Nu este om. Este o maşină. Un Terminator. Sistemul 
Ciberdyne. Seria opt sute. Model unu-zero-unu. 

— O maşină? repetă Sarah neîncrezătoare. Ca un robot? 

— Nu un robot. Un cyborg. Reese întinse gâtul zărind în 
oglindă două faruri în spatele lor. Organism cibernetic. 

— Nu, strigă Sarah. Sângera. 

— Da, dar numai o secundă, zise Reese. Lasă capul în jos. 
Cele două faruri erau acum foarte aproape. Era o maşină a 
poliţiei. Ajunse la acelaşi nivel cu ei şi fixă un reflector spre 
interiorul maşinii, examinând feţele Sarei şi a lui Reese. 

Reese se repezi în portiera maşinii. Polițistul de la volan 
încercă să manevreze volanul, dar la viteza de 90 kilometri pe 
oră maşina nu mai poate fi stăpânită chiar aşa uşor. Maşina se 
răsuci într-o parte apoi zbură printr-un chioşc de ziare şi se lovi 
de o maşină parcată în apropiere. Sfârşitul povestirii. 

Sarah privi la maşina distrusă, apoi se ghemui pe scaun şi 
încercă să dispară. Reese intră cu maşina într-o alee strâmtă din 
spatele blocurilor, în apropiere de Glendon. O a doua maşină a 
poliţiei se luă după ei şi porniră unul după altul într-o cursă 
nebună prin coridorul întunecat. Cele două maşini trebuiau să 
facă slalom printre lăzile de gunoi şi scoteau scântei ca nişte 
focuri de artificii ori de câte ori se loveau de acestea sau de 
ziduri. In momentul în care Reese ridică piciorul de pe 
acceleraţie şi apăsă cu putere frâna, polițistul din spate încercă 
să facă acelaşi lucru, însă fu luat prin surprindere, şi roti volanul 
cu câţiva milimetrii, suficient pentru ca maşina să se izbească 
de zidul de cărămidă. Maşina se înţepeni brusc între cele două 
ziduri. Reese se opri scurt, băgă maşina în marşarier şi porni 
înapoi, izbind maşina poliţiei cu o viteză de şaizeci de kilometri 
pe oră. Apoi Reese ieşi din nou pe bulevardul Pico. 

Sarah se ridică în capul oaselor şi privi de jur împrejur, apoi la 
Reese, încercând să digere ultima informaţie pe care i-o dăduse. 
Aşadar erau fugăriţi de un cyborg! 

Sarah se uită pe îndelete la el. Era nebărbierit şi murdar. 
Avea o privire intensă, periculoasă, aproape de om nebun. 


Reese conduse maşina spre o parcare cu mai multe nivele de 
pe Colby. LTD-ul trecu pe lângă bara de lemn care bloca intrarea 
şi ajunse la etajul întâi al parcării. 

Acum era linişte. Sarah îşi întoarse privirea de la Reese, 
înspăimântată acum de liniştea din jur şi ne-ştiind ce intenţie 
avea el. Imaginea omului aceluia uriaş care trebuia să fie mort, 
dar se ridicase în picioare şi acum fugea după ei i se întipărise 
pentru totdeauna pe retină. Indiferent cât de nebun ar fi tipul 
care şedea acum lângă ea, cel puţin nu era acela. 

Reese era în continuare în alertă maximă. Conducea grijuliu 
printre intervalele dintre maşinile parcate. În depărtare se auzea 
vuietul sirenelor maşinilor de poliţie pornite în urmărirea lor. 

Trebuia s-o scoată cumva din oraş. S-o ducă undeva unde ar 
putea fi în siguranţă. Ar fi mai bine dacă l-ar ajuta şi ea. Dacă ar 
înţelege. O putea proteja chiar şi împotriva voinţei ei. Dar era 
mai bine altfel. 

Reese aruncă o privire spre Sarah. La gândul că se află atât 
de aproape de el se simţea cuprins de o agitaţie ciudată. O 
secundă nu putu scoate nicio vorbă. Era uluit că prezenţa ei aici, 
lângă el, pe scaunul de alături, părea un fapt atât de obişnuit. 
Sarah era aici. Şi era atât de normală. Şi speriată. Nu-i trecuse 
nicio clipă prin minte că ar putea fi speriată. Porni pe un alt 
interval între maşinile parcate, încercând să depisteze motive 
de îngrijorare pe undeva. Nu exista niciun motiv de nelinişte. 

— Foarte bine, spuse el cu calm, cercetând parcarea cu 
privirea de la stânga la dreapta. Atunci ascultă. Terminatorul 
este o unitate de infiltrare. Parţial maşină, parţial om. Vorbea cu 
atâta convingere, încât Sarah îşi dădu seama că spune adevărul. 
Se întoarse spre el şi ascultă. 

— În interior este un şasiu de luptă, turnat dintr-un aliaj 
extrem de rezistent, controlat de microprocesoare. Armat 
complet. Foarte dur. La exterior este ţesut uman, viu. Carne, 
piele, păr...sânge. Toate cultivate special pentru cyborgi. Incepu 
să vorbească ceva mai repede. Ea auzea cuvintele, dar nu le 
putea capta sensul. Explicaţiile lui făceau ca situaţia să pară şi 
mai rea. 

— Ascultă, Reese, ştiu că vrei să mă ajuţi, dar... Sarah ar fi 
vrut să poată vorbi pe un ton supărat, dar nu reuşi. 

— Fii atentă! strigă el întorcând capul spre ea. Cyborgi din 
seria şapte sute aveau pielea de cauciuc, îi înhăţam uşor. Dar 


cei din seria opt sute sunt noi. Arată întocmai ca nişte fiinţe 
umane. Transpiră, gâfâie, tot ce vrei. Dacă îi atingi, simţi că sunt 
calzi. Dar în acea clipă eşti deja un om mort. Sunt foarte greu de 
depistat. Toţi oamenii aceia de acolo - Reese ezită, cuprins de o 
emoție subită. A trebuit să aştept până a pornit împotriva ta ca 
să-mi dau seama care este. Nu ştiam cum arată. 

Sarah înţelese că se referea la oamenii care fuseseră răniţi 
sau ucişi la Tech Noir. Îşi pierduse ceva din siguranţa de sine 
când venise vorba de ei. Dar reveni imediat la tonul dur de 
dinainte, când îi veni în minte un gând pe care îl rosti cu voce 
tare: Dar ar fi murit oricum în război. 

Ce spunea el nu se mai lega acum în niciun fel, nu avea 
niciun sens şi Sarah crezu că omul îşi pierde minţile chiar în 
momentul acela, chiar sub ochii ei. Război? Ce război? Cyborgi 
care transpiră? 

Sarah scutură din cap indignată. 

— Ştii ceva? Eu nu sunt chiar aşa de proastă. Nu pot face 
asemenea lucruri deocamdată. Reese dădu din cap afirmativ. 

— Aşa este, încă nu. Nu acum. ŞI nici încă patruzeci de ani de 
acum înainte. 

să nu ţipi, strigă Sarah cea mică din sufletul ei tulburată. 

— Trebuie să scap de maşina asta, zise Reese oarecum 
distrat şi o băgă cu faţa într-un loc liber. 

În mod indiscutabil se petrecea ceva rău. Un monstru oribil 
bântuia prin oraş obsedat de un singur gând: s-o ucidă pe ea. Şi 
chiar dacă lui Reese îi lipsea o doagă, oricum, îi salvase viaţa. 
Dorea să-l poată crede. Dorea din toată inima. Dar asta era prea 
mult. 

— Vrei să spui că este din viitor? întrebă Sarah în cele din 
urmă, aproape incapabilă să articuleze cuvintele. 

— Din una din variantele posibile de viitor din punctul tău de 
vedere, spuse Reese poticnindu-se de parcă bâjbâia cu nişte 
noţiuni pentru care nici el nu avea cuvinte. Nu mă pricep la 
chestiile astea tehnice, adăugă el încercând cumva să se scuze. 

— Şi tu vii tot din viitor? 

— Exact. 

— Exact, repetă Sarah, trăgând concluzia că omului nu-i 
lipsea numai o doagă, ci toate. O secundă mai târziu, deblocase 
portiera, apăsase pe mâner şi ieşise pe jumătate din maşină, 
înainte ca Reese să apuce să reacționeze. Se repezi şi o apucă 


de braţ, strângând-o până i se albi pielea, o trase înapoi în 
maşină lovind-o şi luptându-se cu ea. 

Cuprinsă de panică, Sarah se lăsă condusă de instinctele ei 
animalice. Îşi înfipse cu toată puterea dinţii în încheietura mâinii 
lui. Muşcă cât putu de tare, dar strânsoarea mâinii lui Reese pe 
braţul ei nu slăbi. Se întinse uşor pe deasupra ei şi închise calm 
portiera. Sarah ridică ochii în sus, dar pe chipul lui Reese nu se 
citea nimic. Niciun fel de reacţie. Niciun fel de durere. Nimic. 
Sarah se trase încet-înapoi. Simţea pe limbă gust de sânge. Privi 
în jos la mâna lui. Din rana în formă de semilună pe care o 
făcuseră dinţii ei curgea un pârâiaş de sânge. 

— Cyborgii nu simt durerea, spuse Reese rece. Dar eu o simt. 
Să nu mai faci... asta... niciodată. 

— Te rog, îl imploră Sarah, lasă-mă să plec. 

Reese scutură din cap. Nu mergea bine. Nu era bine deloc. 

— Ascultă mă, spuse el, încercând din nou s-o facă să-l 
creadă. Încearcă să înţelegi. Terminatorul este acolo, afară. Cu 
el nu se poate discuta în mod raţional. Cu el nu te poţi tocmi. Nu 
simte nici milă, nici remuşcări, nici frică. Se aplecă foarte 
aproape de faţa ei. Îi simţea pe piele căldura respirației. Vorbele 
lui îi loveau creierul ca nişte ciocane. 

— Şi nu se va opri niciodată. Niciodată. Până nu te omoară. 

Sarah ştia că tot ce spune el acum sunt nişte aiureli. Totuşi 
atunci cum rămâne cu baia aceea de sânge tehnicolor din care o 
scosese? Şi ce este cu bărbatul care trecuse prin foc, cu ochii 
aceia de demon fixaţi asupra ei când aterizase cu părul în flăcări 
pe capota maşinii şi încercase s-o tragă afară? Pe ea. Pe micuța 
Sarah Connor. Şi ce era cu celelalte două Sarah Connor pe care 
cineva le lichidase în cursul aceleiaşi zile? Trebuia să existe o 
minunată explicaţie raţională pentru toată această nebunie. 

Dar logica şi raţiunea o părăsiseră undeva, departe. Pentru 

că... 
„era mort şi se ridicase liniştit în picioare. Gândeşte-te, 
Sarah, hai, găseşte un răspuns, sângerând prin găurile 
gloanţelor... Pentru că dacă nu poţi, el a venit după tine... ai să 
înnebuneşti şi tu ...după tine, Sarah. 

Cum putea face el toate astea - numai dacă... numai dacă... 
Poate Reese nu este chiar aşa nebun cum pare. 

Sarah se trânti înapoi pe scaun. Urmă un moment de tăcere. 
Apoi întrebă blând: 


— Poţi să-l opreşti? 
— Poate, răspunse Reese. Cu armele astea, nu ştiu sigur. 


Westwood Ora 23.03 

Maşina de patrulare 1-L-19 rula încet spre Sepulveda şi o luă 
la dreapta pe Massachussetts. Terminatorul şedea impasibil la 
volanul maşinii, concentrându-şi cele două camere cu raze 
infraroşii localizate în ochi asupra umbrelor întunecate de pe 
strada aproape goală. Cyborgul scruta rapid interiorul maşinilor 
parcate de-a lungul trotuarului, aruncând razele infraroşii în 
fiecare din ele, căutând metodic ţinta. 

Dintr-odată, schimburile monotone de replici care se auzeau 
pe lungimea de undă a poliţiei fură întrerupte de vocea feminină 
a dispecerului de serviciu. 

— Către toate patrulele, către toate patrulele. Un vehicul 
suspect a fost localizat în garajul-parcare de la intersecţia Colby 
cu La Granje... 

Terminatorul întoarse instantaneu maşina în numai câteva 
zeci de centimetri blocând drumul unui Volkswagen model 
broască cu cinci adolescenţi care se întorceau de la un concert 
al lui Van Halen. 

Volkswagen-ul viră brusc şi intră într-un stejar bătrân, 
şifonându-şi botul de parcă ar fi fost din poleială! 

Hei! urlă adolescentul de la volan. Văzu maşina poliţiei şi 
înjură din nou furios. Copoii te regulează tot timpul la cap şi 
acum îi regulaseră şi maşina lui atât de dragă. 


Los Angeles - Vest Ora 23.06 

Reese ridică patul armei sale Remington 870 şi izbi cu el în 
sistemul de aprindere al Cadillacului Eldorado. La a treia 
lovitură, capacul de pe sistemul de aprindere căzu, iar Reese 
vâri degetele şi scoase afară mecanismul. 

Îl examină cu atenţie. Era simplu. Făcuse astfel de 
mecanisme de multe ori. 

Reese aruncă cilindrul acţionat cu cheia de contact şi 
reinseră starterul în lăcaşul lui. Îl răsuci apoi în sensul acelor de 
ceasornic şi motorul porni să toarcă liniştit şi liniştitor. Reese îl 
lăsă să meargă neturat, apoi îl opri. Se întoarse spre Sarah. 
Aceasta stătea ghemuită pe scaunul din faţă şi părea mai mică. 
Părăsiseră LTD-ul şi merseseră împreună printre maşinile din 
garaj până când Reese o găsise pe aceasta. 

Sub ei, la etajul întâi, şase maşini ale Poliţiei din Los Angeles 
băzâiau ca un roi de albine în jurul LTD-ului părăsit. Două maşini 
alb-negre urcară la etajul al doilea, rulând încet şi mişcând în 
toate direcţiile luminile farurilor. Verificau metodic fiecare 
vehicul, înaintând spre ultimul nivel al parcării. 

Nimeni nu observă că maşina 1-L-19, condusă de un tip care 
nu semăna nici pe departe a poliţist, intrase în garaj şi se 
alăturase celorlalte două. 

Reese o puse pe Sarah să se ghemuiască pe banchetă, sub 
nivelul bordului, când o pereche de faruri luminară rândul de 
maşini de lângă ei. Un reflector lumină prin parbrizul Cadillac- 
ului. Reese şi Sarah se lăsară şi mai în jos, şi se văzură deodată 
înghesuiți unul în altul într-o poziţie de intimitate forţată, pe 
care niciunul dintre ei n-o dorise. Ea îi simţea căldura obrazului 
şi atingerea neplăcută a bărbii crescute. Motorul maşinii de 
poliţie se auzea foarte aproape, ca şi când ar fi fost pe bancheta 
din spate. Stăteau nemişcaţi, înghesuiți unul în altul. Apoi 
lumina reflectoarelor se îndepărtă şi zgomotul se stinse. 

— De ce eu? întrebă Sarah liniştită. De ce vrea să mă omoare 
pe mine? 

Buzele lui Reese erau aproape lipite de urechea ei. Când 
începu să vorbească, vocea îi sună ca o şoaptă răguşită. 
Problema era de unde să înceapă. Erau patruzeci de ani de 
istorie care încă nu se întâmplaseră. 

— E prea mult de povestit, zise el. 


— Spune-mi. 

Reese se retrase cu câţiva centimetri. Mirosul părului ei îi 
distrăgea atenţia. 

— A fost un război nuclear acum patruzeci de ani - peste 
patruzeci de ani. Un război nuclear. Făcu un gest cu mâna 
incluzând în el maşina, oraşul, lumea. Toate astea au dispărut. 
Absolut totul s-a dus. 

Sarah îşi dădea seama că ceea ce îi spunea e adevărat. S-a 
întâmplat într-adevăr. Sau se va întâmpla. Tonul irevocabil cu 
care spusese ...s-a dus, combinat cu gestul resemnat al lui 
Reese, o făcură să simtă un nod în stomac. 

Sarah nu se mişcă. Reese continua să povestească. Vocea lui 
avea acum tonul calm al unui raport militar. 

— Au fost şi supraviețuitori, pe ici, pe colo. Nimeni nu ştia 
cine începuse. Reese se uită la ea. Apoi au fost maşinile, zise el. 

— Nu înţeleg. 

— Computerul Reţelei de Apărare. Nou. Puternic. Băgat în 
toate! rachete, industria de război, proiectarea de arme, fabrici, 
- conducea totul. Se spune că a devenit inteligent - o inteligenţă 
de alt ordin. Şi atunci a văzut în oameni o ameninţare, în toţi 
oamenii, nu numai în cei care erau de partea cealaltă. Ne-a 
decis soarta într-o fracțiune de secundă: exterminare. 

Reese se opri din nou. Se uită la Sarah, în ochii ei. Când 
începu din nou să vorbească, vocea lui îşi pierduse tonul neutru. 
Se produsese o mică schimbare, trecuse de la informarea 
detaşată, ternă, la amintirile personale. 

— Eu n-am văzut războiul. M-am născut după aceea. Printre 
ruine. Am crescut acolo. Flămânzind. Ascunzându-mă de V.U. 

— De cine? întrebă Sarah pe şoptite. 

— V.U. - vânători ucigaşi. Maşini de patrulare. Construite în 
fabrici automatizate. Cei mai mulţi dintre noi am fost înconjurați 
de maşini sau de colaboratori ai acestora şi băgaţi în lagăre de 
exterminare organizată. 

Reese îşi ridică mâneca hainei până la cot şi întinse 
antebraţul în faţa ochilor stupefiaţi ai Sarei. Un număr format 
din zece cifre era gravat în piele. Sub cele zece cifre era un 
model de linii drepte de diferite grosimi, aşa cum sunt tipărite 
pe mărfurile din supermarket. Fără să vrea, întinse mâna şi le 
pipăi cu degetele. 

— Arse cu raze laser, spuse Reese cu o voce lipsită de orice 


expresie. 

Omul acela de lângă ea trecuse printr-un purgatoriu greu de 
imaginat. Un loc de coşmar în care maşinile te marcau cu 
numere de cod ca pe nişte cutii de conserve pentru a uşura 
identificarea. Şi aceasta făcea parte din soluţia finală pentru 
Homo Sapiens! 

— Unii dintre noi erau lăsaţi în viaţă, ca să muncească, să 
încarce trupurile. Lagărele de exterminare lucrau zi şi noapte. 
Numai atâta ne-a lipsit ca să dispărem de tot. Ridică în sus 
degetul mare şi arătătorul lăsând cât mai puţin spaţiu între ele. 
Reese îşi trase mâneca în jos şi începu să-şi încarce 
Remingtonul. 

— Şi atunci a venit un om... un om mare, adăugă el plin de 
respect, care ne-a ţinut în viaţă. Zdrenţăroşi şi flămânzi, dar vii. 
Am prins puteri şi el ne-a învăţat să luptăm. Să smulgem 
sârmele din lagăre, să strivim monștrii aceia de metal. El ne-a 
întors de pe marginea prăpastiei. 

Vocea începu să-i răguşească din ce în ce mai mult din cauza 
emoţiei. Ea se uita şi vedea cât de greu îi vine să-şi găsească 
cuvintele. 

— Numele lui este Connor. John Connor. Fiul tău. Sarah. Fiul 
tău încă nenăscut. 

Mintea Sarei îşi închise brusc porţile, iar ultima lui propoziţie 
flutura în jurul creierului ei, încercând zadarnic să pătrundă 
înăuntru. Nu era adevărat. Nu putea fi adevărat. Realiză că 
mâinile lui se sprijineau de mai multă vreme pe umerii ei, că o 
ţineau strâns. Când deschise în sfârşit ochii, el încă o mai privea. 
Pe chipul lui se citea atâta durere, emotia lui era atât de reală şi 
sinceră, încât Sarah simţi că trebuie, trebuie neapărat să-l 
creadă. Dar aşa ceva! Dar nu avea niciun sens pentru ea. Să fie 
dintr-odată mama unui fiu care exista în alt timp şi în alt loc - 
asta nu putea fi un lucru real. Chiar şi imaginile apocaliptice ale 
sfârşitului lumii cu oraşe care se prăbuşesc în râuri de beton 
sfărâmat, cu civilizaţii întregi distruse erau mai credibile decât 
ceea ce auzise acum. 

Creierul i se blocase şi refuza, în continuare, să funcţioneze. 
Sarah privea la el cu gura căscată. 

— Nu, zise ea în cele din urmă. Nu este adevărat. Nu poate 
fi... 

Geamul din spate al Cadillacului fu inundat de lumină. 


Reese se întoarse şi privi o microsecundă la farurile care 
dădeau acea lumină. 

Erau de la o maşină a poliţiei. Dar obiectul acela din spatele 
volanului nu era membru al Departamentului Poliţiei din Los 
Angeles. Reese o înghesui imediat pe Sarah în spaţiul îngust de 
sub bord. Parbrizul din spate explodă în mii de fărâme în urma 
loviturii oribile pornite din arma Terminatorului, SPAS-12. Reese 
porni imediat maşina şi puse Cadillac-ul în mişcare înfrigurat, 
exact în momentul în care o a doua împuşcătură spulbera şi ce 
mai rămăsese din parbrizul din spate. Alice rătăcite bâzâiau prin 
interiorul maşinii. Sarah îşi împreună mâinile deasupra capului, 
închise ochii şi ţipă. Reese băgă în viteză şi maşina ţâşni din 
locul de parcare. 

Terminatorul anticipase mişcările țintei aproape la fel de 
repede cum le gândise Reese. Maşina alb-negru porni mugind 
înainte, alergând pe intervalul paralel cu cel pe care era maşina 
lui Reese. Se îndreptau spre ieşire, aproape, unul lângă altul, pe 
intervale diferite, separați de un şir de maşini parcate. Reese 
conducea fără să privească, ţinându-şi capul sub nivelul 
geamului. Conducea cu aproximativ şaptezeci de kilometri pe 
oră şi câştiga viteză. Rampa era din ce în ce mai aproape. 
Zgomotul făcut de cele opt cauciucuri care scrâşneau pe beton 
şi mugetul celor două motoare puternice răsunau sălbatic, 
amplificate de zidurile clădirii. 

Reese ştia că până la rampă nu mai sunt decât câteva 
secunde. Aruncă o privire rapidă pe deasupra uşii şi văzu că 
Terminatorul depăşise şirul de maşini şi se îndrepta acum în 
diagonală spre el. 

Ţeava pistolului Terminatorului ieşi prin fereastra deschisă şi 
Reese văzu că era îndreptată chiar spre el. Lăsă imediat capul în 
jos şi în aceeaşi secundă geamul de deasupra capului său se 
făcu ţăndări. Reese se ridică şi propti ţeava armei sale 870 pe 
pervazul ferestrei din dreptul Sarei, ţinând-o ca pe un pistol. 
Ţeava armei masive era la trei centimetri de urechea ei. Ţinti 
spre uşa din spate a maşinii Terminatorului când îşi dădu seama 
că Terminatorul se pregăteşte pentru o nouă rundă. Smuci de 
volan şi maşina masivă gemu, angajându-se împotriva maşinii 
poliţiei. Reese izbi cu Cadillac-ul maşina Terminatorului şi 
ambele vehicule se agăţară unul de aâtul, continuându-şi cursa 
spre rampa de ieşire. 


Maşina poliţiei agăţă aripa din spate a unui Chevrolet, se 
dezlipi de Cadillac şi se răsuci pe loc. 

Toţi poliţişti din clădire auziseră împuşcăturile. Unii îl 
văzuseră pentru o clipă chiar şi pe Reese când ţâşnise pe rampa 
de ieşire şi o luase pe Colby Avenue. Simţiră chiar o uşurare 
văzând, în secunda următoare, că este urmărit de aproape de 
unul din băieţii lor. 

Toate cele şaisprezece maşini porniră glonţ spre ieşire. Când 
ajunsese în stradă, Reese avea şaizeci de kilometri la oră. La 
următoarea intersecţie ajunsese la o sută douăzeci. 

Sarah se ridică încet de sub bord şi privi prin gaura care 
fusese cândva parbrizul din spate. Îl văzu pe Terminator ieşind 
imediat în urma lor din clădire într-o mare de scântei, apoi, în 
spatele lui, poliţiştii adevăraţi, cu sirenele urlând din plin. 

Terminatorul câştiga teren rapid şi curând ajunse în dreptul 
Sarei. Maşinile celelalte aflate pe bulevard se străduiau să iasă 
cât mai repede din calea celor doi nebuni care făceau slalom pe 
toate cele patru benzi de circulaţie. 

O altă împuşcătură lovi Cadillacul într-o parte. 

Reese se străduia din răsputeri să scape, dar Terminatorul 
nu-l slăbea defel, continuând să tragă din plin. 

În cele din urmă, Reese se sătură să tot fie el cel împuşcat, 
apucă Remingtonul care stătea pe podea şi îi strigă Sarei: 

— Pune mâna pe volan! Scoase apoi arma prin fereastra 
deschisă, o fixă pe acoperişul maşinii, se ridică şi el prin 
deschizătură şi ochi. Sarah privi o frântură de secundă la volanul 
care rămăsese liber la viteza de peste o sută douăzeci de 
kilometri pe oră, apoi, instinctiv, îl apucă strâns cu amândouă 
mâinile. Nu avea nicio altă soluţie, trebuia să conducă şi să 
spere că va fi bine. 

Reese, pe jumătate ieşit din maşină, ochea pe deasupra 
acoperişului maşinii lor spre urmăritor. Terminatorul se ţinea 
strâns de Eldorado, în timp ce Sarah se lupta cu volanul. Reese 
ochi şi trase. Prima împuşcătură lovi geamul lateral. A doua 
pătrunse în capotă. Terminatorul nici măcar nu micşoră viteza. 
Următoarea împuşcătură lovi din plin parbrizul din faţa şoferului 
şi cyborgul dădu capul brusc pe spate, intrând cu maşina în 
parapetul de beton al autostrăzii. Frecându-se cu latura maşinii 
de el, scoase un jet de scântei, ca o coadă de cometă. 

Sarah văzu cu groază că nu mai erau pe o stradă principală. 


Erau pe o alee utilitară care se termina cu un zid uriaş de beton. 
încercă să strige la Reese, dar nu-l vedea decât de la brâu în jos, 
iar vântul îi smulgea cuvintele de la gură cu mult înainte ca ele 
să poată ajunge la urechile lui. Zidul venea spre ei. 

Mai târziu nu-şi putuse aminti ce făcuse. Acum însă apucă 
strâns schimbătorul de viteze şi băgă în marşarier atât de brusc, 
încât fu cât pe-aci să-şi disloce încheietura mâinii. Reese trase în 
momentul în care transmisia primi comanda de la cutia de 
viteze şi roţile automobilului se opriră într-un nor de fum. 

Împuşcătura lui Reese zgudui geamul lateral şi îl făcu pe 
Terminator să cadă înapoi, pe spate, lovit în umăr. Uluit timp de 
o fracțiune de secundă, trase la rândul lui, dar peste Eldorado. 
Vederea i se limpezise la timp pentru a vedea zidul de beton. 

Sarah îl trase pe Reese înapoi în maşină şi smuci volanul spre 
dreapta, reuşind să oprească apoi maşina într-un nor de fum şi 
de cauciuc ars la câţiva centimetri de zid. 

Terminatorul intră din plin în el, cu capul înainte, la viteza de 
o sută douăzeci şi trei de kilometri pe oră. Maşina poliţiei se 
strânse în jurul cyborgului ca un acordeon ieftin. Prima care 
încetă să mai funcţioneze fu vederea. Apoi toate sistemele lui de 
microprocesoare îşi încetară activitatea, din cauza impactului 
puternic pe care îl suferise şasiul. 

Sarah scoase încet capul pe geam şi văzu aproximativ 
douăzeci de maşini ale poliţiei care formau un semicerc în jurul 
lor. Poliţiştii erau aşezaţi pe vine, în spatele uşilor deschise ale 
maşinilor, ca un scut în faţa lor, şi îndreptau spre ei un întreg 
arsenal de pistoale şi carabine. 

Reese vru să pună mâna pe Remington, dar Sarah îl împinse 
la locul lui, apucându-l strâns de braţ: 

— Nu, Reese! Nu! strigă ea îngrijorată. Te vor ucide. 

Privi peste umărul Sarei şi văzu că este înconjurat de mult 
mai multe arme decât ar putea reduce la tăcere. Instinctul îi 
spunea să se mişte. Să lupte. Acum. Ultimul lucru pe care dorea 
să-l facă Reese era s-o dea pe Sarah în grija autorităţilor. Se 
întreba dacă Terminatorul murise. De unde se afla, nu putea 
vedea maşina zdrobită. 

Se uită din nou la Sarah. Ochii ei erau plini de teamă şi 
îngrijorare. Fu surprins să constate că această îngrijorare era 
pentru el. 

— Te rog, îl imploră ea. 


Încet, încet, dădu drumul armei. Sarah o apucă repede şi o 
aruncă afară pe fereastră. Zăngăni căzând pe pământ şi rămase 
apoi nemişcată. 

— Okay, voi ăia din Cadillac, strigă un poliţist. Vreau să vă 
văd mâinile! Acum! 

Resemnat, Sergentul Kyle Reese ridică mâinile. Un moment 
mai târziu erau smulşi cu brutalitate din maşină, în timp ce li se 
puneau cătuşele şi erau conduşi mai departe, un alt poliţist se 
apropie de ceea ce mai rămăsese din maşina 1-L-19. 

— Nu pot să cred, strigă el. E goală. _ 

Oare ce înseamnă asta, se întrebă Sarah. Il văzu pe Reese 
cum se răsuceşte pe loc, opunând dintr-odată rezistenţă 
poliţiştilor şi încercând să se întoarcă la maşina zdrobită, să 
vadă cu ochii lui. 

Sarah citi pe chipul lui răspunsul de care avea nevoie - 
problema nu se încheiase încă. 


ZIUA A DOUA 
Departamentul Poliţiei din Los Angeles Divizia Rampart 
Ora 1.06 

Sarah privea intens la stofa cu care era tapiţată canapeaua 
pe care şedea în biroul lui Traxler. Auzea zgomotul estompat al 
paşilor de pe coridor şi al convorbirilor telefonice din alte birouri. 
Conturul obiectelor din cameră începu să licărească în 
momentul în care un nou val de lacrimi îi umplu ochii. 

Nu voia să se gândească la ceea ce îi spusese locotenentul 
Traxler acum o oră. Dar, în adâncul sufletului ei ştia că se va 
gândi la asta toată viaţa; 

Traxler intră în încăpere ţinând două ceşti de cafea într-un 
echilibru precar. În spatele lui mai era un bărbat. Un bărbat 
gras, chel şi rozuliu, cu ochii care clipeau mărunt, într-o 
permanentă cercetare. 

Traxler înaintă încet spre Sarah. Chiar de la distanţa la care 
se găsea, Traxler putea să-i vadă ochii roşii şi starea de şoc 
incipient care pusese stăpânire pe ea. 

— Cum te mai simţi, Sarah? 

Sarah dădu uşor din cap, străduindu-se să nu privească la 
nimeni. 

— Uite, bea puţină cafea, zise Traxler. 

Sarah sorbi ascultătoare din cafea, apoi începu să privească 
în gol. 

— Domnule locotenent, întrebă ea cu voce golită de orice 
intonaţie, sunteţi sigur că sunt ei? 

Era acum rândul lui Traxler să dea din cap în tăcere. Sarah îl 
privi în ochi, căutând vreun semn din care să deducă faptul că 
are dubii. 

— Poate că ar trebui să... să văd trupurile. Ştiţi... poate că 
nu... 

— Au fost deja identificaţi. Lui Traxler nu-i plăcea deloc rolul 
acesta. Dar chiar deloc. Nu există niciun fel de dubii, adăugă el 
aşa cum făcea întotdeauna. 

In spatele pleoapelor închise, în fereastra cinemas-copică a 
imaginaţiei ei, Sarah vedea cele două trupuri martirizate ale lui 
Ginger şi Matt, singurii ei prieteni, „familia ei”, zăcând într-o 
baltă de sânge pe podeaua din living. S-au dus. Smulşi brutal de 
lângă ea pentru totdeauna. Abia acum realiza pe deplin oroarea 


care se petrecuse şi începea să simtă o durere fizică. 

— O, Dumnezeule... Ginger... fetiţă. Îşi auzea vocea ca 
venind de undeva, de departe. Imi pare aşa de rău. 

Traxler luă ceaşca cu cafea din mâna Sarei, căci braţul 
acesteia începuse să tremure, amenințând să verse lichidul 
fierbinte pe genunchi. 

-— Sarah, spuse el blând, arătând spre bărbatul chel şi 
corpolent care rămăsese lângă uşă, acesta este Dr. Silberman. 

— Bună, Sarah, zise Silberman pe un ton forţat prietenos 
care suna la fel de fals ca un clopot de tinichea. Sarah privi la el 
cu ochi tulburi. 

— AŞ vrea să-i relatezi tot ce ţi-a spus Reese, continuă 
Traxler. Vrei să faci asta pentru mine? 

— Cred că da. Vocea ei abia se auzea. Sunteţi doctor? 

— Psiholog criminalist, răspunse el. Sarah îl examină cu 
privirea, îl văzu cum ţopăie pe loc lângă uşă şi conchise că nu-i 
place deloc. Dar poate că el va înţelege despre ce vorbea 
Reese, îşi zise ea şi lucrul de care avea cea mai mare nevoie în 
momentul de faţă erau răspunsurile. Trebuia să ştie de ce viaţa 
ei normală, liniştită fusese smulsă din făgaşul ei. De ce Ginger şi 
Matt zăceau morţi pe podeaua din living. De ce încearcă cineva 
s-o ucidă. Trebuia să ştie dacă Reese ar putea avea cumva 
dreptate, dacă acţiunile lui nu erau rezultatul unui deranjament 
mintal, ci ale unei hotărâri deliberate, legate de persoana ei. 

— Reese este nebun? întrebă Sarah, cercetând intens cu 
privirea chipul nevinovat al lui Silberman. 

— Păi, tocmai asta vrem să aflăm, nu-i aşa? zise el pe un ton 
detaşat. 

Reese şedea pe un scaun cu braţele răsucite la spate şi 
legate cu cătuşe de picioarele din spate ale scaunului. În faţa lui 
era o masă simplă de lemn pe care se afla o scrumieră neagră. 
Dincolo de aceasta era o oglindă mare, care, privită din camera 
cealaltă era fereastră. 

Simţea de mai mult timp o durere surdă între omoplaţi. Nu-i 
păsa prea mult. La drept vorbind, chiar îi părea bine. Durerea nu 
era cumplită şi îl ajuta să-şi concentreze gândurile în altă parte, 
nu la întrebările bărbatului înalt şi slab care măsura cu paşi mari 
încăperea, 

Vukovich se opri exact în spatele prizonierului. Se uita la 
ceafa lui Reese, ştiind că trebuie să-l doară, dar nu văzu în 


muşchii gâtului niciun fel de încordare, care să trădeze durerea. 
Un tip al naibii de dur, gândi Vukovich. Ocoli încet masa şi se 
opri în faţa tânărului. Pe chipul acestuia nu era niciun fel de 
expresie. Nimic. Asta era cam ciudat. O, Dumnezeule, nu pot să- 
i sufăr pe ăştia cu ciudăţenii, îşi zise Vukovich. 

— Okay, băiete, zise el, hai s-o luăm de la început. De cât 
timp o cunoşti pe Sarah Connor? Reese privea fix în peretele din 
spatele lui Vukovich, numărând găurelele dintr-o plăcuţă de 
faianţă. Ajunsese la 138. 

— Reese Kyle, repetă el sacadat. Sergent în Compania 
Tehnică DN38... 

416, zise Vukovich terminând la unison cu el. Okay, omule, 
ştiu împuţitul ăsta de număr pe dinafară. Se lăsă să cadă în 
scaunul de vizavi apoi se întinse peste masă până ce faţa lui 
ajunse la Reese. 

— Hai să terminăm cu aiurelile. Ştim că nu eşti militar. Nu ai 
dosar în niciun serviciu al armatei. Nu ai dosar nicăieri... 
deocamdată. Vukovich îşi aprinse un Camel. 

— Asta mie nu-mi place. Nu-mi place deloc, continuă el. Asta 
înseamnă că o să petrecem o groază de vreme în camera 
aceasta şi dacă se întâmplă aşa ceva, eu mă îmbolnăvesc. 

Reese asculta numai cu jumătate de ureche ce îi spunea 
Vukovich. Mintea lui era în altă parte. La misiune. La Sarah. Îşi 
dădea seama că tipii ăştia or să se învârtă în jurul cozii până 
când nu vor mai avea altceva de făcut decât s-o îngroape. Asta 
nu se putea. 

— Unde este Sarah Connor? întrebă dintr-odată Reese. Era 
prima oară când spunea altceva decât propriul nume şi 
matricola de identificare. 

— Nu-i duce grija. Vezi-ţi de treburile tale, îi spuse Vukovich 
abordând tonul de dur. Dar pentru amândoi era foarte clar că 
tipul cu adevărat „dur” era cel legat de scaun. 

— Unde este... ea? mărâi Reese. 

— Se află în siguranţă. 

— E moartă, zise Reese pe un ton şters, întorcând apoi 
privirea la placa de faianţă din spatele lui Vukovich. Vukovich îşi 
dădu seama că făcuse o greşeală, dar nu ştia unde anume. 
Supărarea îi depăşi răbdarea. _ 

— Ascultă, ticălos împuţit. Incepu el, dar se opri brusc căci se 
deschisese uşa. 


Era Silberman. Psihologul privi la cei doi oameni din cameră 
şi îşi dădu seama de atmosfera ostilă creată între ei. Îşi întinse 
imediat un zâmbet pe buze. 

— Cum vă distraţi, domnii mei? întrebă el şi îi aruncă o privire 
lui Vukovich. Am să-l preiau eu de aici, domnule sergent. 

— E al dumitale, zise Vukovich dezgustat şi părăsi încăperea. 
Traxler îl aştepta pe coridor. 

— Cum a mers? întrebă Traxler . 

— Un caz al naibii de greu. 

-— Daa? zise Traxler fără să pară surprins, îşi băgă o altă 
gumă de mestecat în gură şi aprinse un Pall Mall. Hai să vedem 
ce se întâmplă. 

Pătrunseră în camera alăturată care era foarte strâmtă şi 
întunecată, ca o debara. Într-un colţ era un recorder cu casete 
video branşat la o cameră video fixată pe oglinda fereastră prin 
care se vedeau chipurile lui Reese şi Silberman. Era folosită, de 
regulă, pentru a înregistra declarațiile şi mărturisirile 
prizonierilor, dar se părea că, în cazul lui Reese, banda se va 
consuma inutil. Cei doi detectivi rămăseseră în picioare în faţa 
ferestrei şi urmăriră spectacolul. 

Dincolo de geam, Reese nu părea să se sinchisească prea 
mult de grăsan. Vreun adjunct, îşi zise Reese, ştiind că niciodată 
nu-l vezi dintr-o dată pe comandantul unei unităţi. 

Silberman se instală în celălalt scaun. Scoase un pachet de 
Marlboro şi bătu de trei ori cu el în masă, acesta fiind semnalul 
să pornească banda. Vukovich apăsă pe buton. 

— Reese Kyle, rosti Silberman cu voce tare. Pot să-ţi spun 
Kyle? 

Reese nu spuse nimic. 

— Eu sunt Doctor Peter Silberman. Făcu o pauză, apoi arboră 
un zâmbet înţelegător. Ai avut o zi grea. Pot să fac ceva pentru 
tine? 

Îi oferi lui Reese o ţigară, ţinându-i-o în faţa ochilor. Nimic. 
Reese nici măcar nu clipi din ochi. Interesant, îşi zise Silberman. 
Îşi mută din nou privirea spre raport. 

— Văd că eşti militar. Sergent, Compania Tehnică, număr 
matricol DN38416... 

— Nu mai face pe deşteptul cu mine, ticălosule! lătră Reese. 

Silberman ridică repede privirea. În ochii tânărului se citea o 
furie cumplită. Poate că aceasta ar fi calea... 


— Okay. Hai s-o luăm de la început. Toată lumea de aici pare 
să creadă că eşti ţicnit. 

— Asta e problema lor. 

— Ba nu, prostule. E problema ta. 

Reese aruncă o privire furibundă spre Silberman. 

— La ce te aşteptai? zise el. Pune-te în situaţia lor. 

— Nu sunt în situaţia lor, replică Reese. Sunt în situaţia mea. 

— Foarte bine, spuse Silberman vrând să pară rezonabil. 
Convinge-mă că nu au dreptate. 

Reese întoarse privirea şi continuă să numere găurelele din 
placa de faianţă. 

Silberman mai încercă încă o dată. Poate n-ar fi rău să 
folosesc câte ceva din cele ce mi-a spus fata asta, Connor, îşi 
zise el. 

— Okay, zise el, hai să discutăm despre misiunea dumitale. 
Aş zice ai ratat-o. Peste câteva minute ea va pleca de aici. 
Dumneata însă nu. Dumneata rămâi. Eşti scos din joc. Făcu o 
pauză şi se uită la chipul posomorât din faţa lui. Nu ai face rău 
să te gândeşti un pic la asta. 

— Care-i problema? întrebă Reese rece. 

— Problema este că nu poţi s-o ajuţi dacă ai să rămâi în 
continuare legat de scaunul ăsta. 

Silberman constată că progresase. Cheia era aceasta - să 
acţioneze în conformitate cu ceea ce credea tânărul. Îşi aşternu 
pe faţă o expresie de îngrijorare părintească şi se aplecă spre 
Reese. 

— Spune-mi mie, zise el. Poate că am să-i pot convinge să ia 
măsurile necesare. Dacă mă ajuţi, te ajut. 

— N-o poţi proteja, declară sec Reese. 

— Şi dumneata poţi? 

Reese roşi când îşi întoarse privirea înapoi spre psihologul cel 
grăsun. Încet-încet, furia îi era înlocuită de un sentiment de 
vinovăţie. Reese îşi dădea seama că ceea ce spusese bărbatul 
cel gras era adevărat. Misiunea era ratată! Silberman continuă 
să-l preseze. 

— Dacă ascunzi un singur fapt poţi risca să-i iei ultima şansă. 
Ajută-ne. 

Reese dădu din cap afirmativ. În mod logic, trebuia să fie de 
acord. Poate că o să-l ajute să-l oprească pe Terminator. 

— Am să vă spun ceea ce pot spune, zise el resemnat. 


— Aşadar, eşti soldat, zise Silberman zâmbind victorios. 
Pentru cine lupţi? 

— Am luptat la unitatea unu-treizeci sub comanda lui Perry. 
Din '21 până în '27. 

Silberman îl întrerupse. Începuse să se emoţioneze. Era ceva 
la care nu se aşteptase. Vrei să spui, anul 2027? întrebă el. 

In camera de observaţie de alături, de cealaltă parte a 
oglinzii, Traxler era adâncit în gânduri, încercând să pună la 
locul lor piesele acestui puzzle. Vukovich se distra de minune. 
Se simţea de parcă s-ar fi uitat printr-o crăpătură la duşul 
fetelor. „Anul 2027”? îl auziră ei pe psiholog prin monitor. 

Traxler se opri din mestecat şi se aplecă spre fereastră. 

— Asta-i nemaipomenit! mormăi Vukovich. 

Reese se uită fix spre oglindă de unde ştia că este observat, 
apoi se întoarse spre Silberman. 

— Da, răspunse el. Până la terminarea ofensivelor de pe 
Oregon şi din New Mexico. Apoi am fost repartizat la Serviciul 
Recunoaştere şi Securitate, ultimii doi ani, sub comanda lui John 
Connor. 

— Şi cine era duşmanul? întrebă Silberman. 

— Skynet! Un sistem de apărare computerizat. Construit 
pentru Sac. Norad de Cyberdyne Systems. 

— Inţeleg. Silberman dădu grav din cap, luându-şi de zor 
note. Era mult peste aşteptări, mai bine decât ar fi putut spera. 
Aur, nu altceva. 

— A trimis înapoi o unitate de infiltrare, un Terminator, ca să- 
| împiedice pe John Connor, explică Reese. 

— Ce să îl împiedice? întrebă Silberman. 

— Să-l împiedice să se nască. 

Silberman se scărpină gânditor la tâmplă. Privi în jos la 
fragmentele de povestire pe care i le relatase Sarah. 

— Şi ăsta... computerul,... crede că va putea câştiga 
omorând-o pe mama duşmanului lui. De fapt, omorându-l pe el, 
chiar înainte de a fi conceput. Un fel de avort retroactiv? 

În spatele oglinzii, Vukovich râdea liniştit. 

— Silberman ăsta o să mă facă să plesnesc de râs. Clătină 
din cap şi se întoarse spre şeful lui care urmărea scena gânditor. 

— Tot aşa, săptămâna trecută, când a fost cu tipul ăla... 

— Gura, tună Traxler, desfăcând încă o gumă de mestecat. În 
camera de alături, Reese îşi continua povestirea. 


— Nu avea de ales. Grila de apărare era zdrobită. 

Aruncasem în aer cadrul principal. Am fi câştigat. Dacă l-ar fi 
omorât acum pe Connor n-ar mai fi avut nicio importanţă. 
Skynet trebuia să-i anuleze întreaga existenţă. 

Reese făcu o pauză. Silberman ridică ochii alarmat. Nu te 
opri, se rugă el în sinea lui. Dar zâmbea curtenitor şi spuse 
blând: 

— Continuă, te rog. 

— Am capturat complexul de laboratoare, continuă Reese cu 
o voce obosită, amintindu-şi secundele efemere ale victoriei, am 
găsit asta - cum să-i spun - instalaţia de deplasare în timp. 
Terminatorul tocmai trecuse prin ea. Am fost trimis apoi şi eu ca 
să-l interceptez, după care întregul complex a fost distrus. 

— Atunci cum ai să te întorci înapoi? 

Nu pot să mă întorc, răspunse calm Reese. Nimeni nu se 
poate întoarce acasă. Şi nimeni nu va mai trece prin instalaţie. 
Numai el şi cu mine. Atât. 


Hotel Panama Ora 1,09 

O umbră printre umbre. Terminatorul urcă încet, răbdător, cu 
paşi lenți pe scara de incendiu spre fereastra lui de la etajul doi. 
Evita să-şi folosească încheietura mâini drepte care nu funcţiona 
normal, urmând să stabilească gradul de avariere pe care îl 
suferise în timpul luptei. 

Cyborgul avusese nevoie de aproape o oră ca să ajungă de la 
locul accidentului până la hotelul său. 

Mersese pe jos câţiva kilometri, solicitând astfel sistemele 
sale interioare pentru a vedea în ce măsură mai funcţionează. În 
afară de încheietura mâinii, mai suferise probabil o avarie şi la 
ochiul stâng, căci constatase o contuzie vizuală aproape totală. 
Ochiul ca atare părea să funcţioneze normal. Țesutul uman 
înconjurător era cel care bloca realizarea performanţei. 

Terminatorul împinse fereastra camerei sale şi se strecură 
înăuntru. Exploră rapid cu privirea interiorul cufundat în 
întuneric. Nimic nu fusese atins. Niciun fel de intruşi. Dintr-o 
săritură ajunse în celula mică cu o chiuvetă soioasă deasupra 
căreia ardea un bec gol. Se privi rapid în oglindă. 

Sprâncenele dispăruseră, arse complet. Ceea ce mai 
rămăsese din păr arăta ca o mirişte arsă. Orbita care îi înconjura 
ochiul stâng era o masă de carne strivită cu fâşii care atârnau în 
jos. Cioburi de sticlă erau îngropate în ţesut. Şapte răni 
provocate de împuşcături şi alte răni îi acopereau umerii, pieptul 
şi braţele, arătând ca nişte cratere pline cu sânge închegat şi 
gloanţe calibrul 12. În privinţa structurii interioare, diagrama de 
funcţionare indica numai o avarie superficială la şasiul din 
interior. 

Singura problemă era încheietura. Explozia unui cartuş 
pătrunsese prin stratul exterior de ţesut şi lovise sistemul de 
servo-control din interior. 

Işi întinse cu grijă instrumentele pe o măsuţă pliantă lângă 
chiuvetă. Resturile carbonizate ale jachetei fură aruncate 
repede într-un colţ. Terminatorul se aşeză pe un scaun şi puse 
braţul avariat pe masă. 

Bratul arăta rău. Mult mai rău decât era de fapt avariat. 
Sângele cursese de jur împrejurul resturilor zdrenţuite de piele 
care acoperiseră rana. 

Terminatorul nu era tulburat Termenul durere era irelevant. 


Ceea ce îl interesa era numai scăderea funcţională a capacităţii 
efective de luptă. Cu o expresie de concentrare pe chip, alese 
un bisturiu şi trasă calm o incizie de şase centimetri pe partea 
interioară a antebraţului. Legă bucăţile de piele cu feşe 
hemostatice apoi pătrunse în cavitatea din interior. Mişcând 
uşor degetele mâinii îşi dădu seama imediat ce se întâmplase. 
Unul dintre cablurile de control ale maşinăriei hidraulice 
complexe fusese retezat. 

Cyborgul şterse sângele şi folosindu-se de ochiul bun, începu 
să demonteze cu răbdare partea avariată cu o şurubelniţă de 
bijutier. Dacă Terminatorul ar fi fost programat să şi fredoneze, 
imaginea ar fi fost completă. 

În câteva clipe cablul fu ocolit, iar funcţia lui fu transferată 
unui sistem hidraulic redundant. Apoi cusu la loc incizia pentru 
ca pielea să nu se ruleze în jurul rănii. Aceasta ar fi dus la o 
necrozare prematură a țesutului, la cangrenă şi, deci, la un 
semn exterior inacceptabil care ar fi atras atenţia celor din jur. 

Stând în picioare în faţa oglinzii, Terminatorul examină ochiul 
vătămat. Lentila era neatinsă. Scăderea vizibilităţii se datora 
țesutului care stătea în jurul ei, strivit. Îl putea înlătura repede. 

Bisturiul pătrunse în orbită şi din câteva mişcări circulare 
aruncă afară sclerotica şi corneea zdrobită. Cu un ultim plescăit, 
acestea căzură în chiuvetă, antrenate apoi spre fundul acesteia 
de jetul de apă care lăsa o urmă roz. 

Terminatorul tamponă orbita, eliminând excesul de sânge. 
Acum sfera din aliaj de crom era perfect vizibilă, suspendată în 
interiorul orbitei metalice cu ajutorul unor sisteme servo foarte 
fine. Tubul video de mare acuitate vizuală strălucea în spatele 
lentilei antişoc de protecţie. Funcţiona acceptabil. Însă nu ar fi 
putut să explice în mod mulţumitor felul cum arăta acest ochi. 
Oricum, Terminatorul nu era foarte vorbăreţ. 

Pescui o pereche de ochelari de soare din grămada de 
obiecte de îmbrăcăminte şi unelte pe care le strânsese şi şi-i 
puse pe nas. În spatele lentilelor negre, ochiul abia dacă se mai 
vedea. 

Terminatorul îşi continuă activitatea, cercetând rănile de pe 
piept şi de pe abdomen. Întinse țesutul uman peste carapacea 
zimţată a hiperaliajului din care era alcătuit şasiul trunchiului 
său şi îl cusu cu aţă obişnuită, de croitorie. Trebui apoi să 
scormonească puţin în articulaţia umărului, între axul motor şi 


sistemul de transmisie clavicular. Acesta primise cele mai multe 
dintre obuze care rămăseseră aici şi blocau mişcarea. Țesutul 
muscular era avariat şi detaşat, dar întrucât nu reprezenta 
decât un camuflaj superficial şi nu asigurau funcţia locomotorie, 
Terminatorul îl băgă înapoi în rană şi cusu apoi pielea fără să-şi 
bată capul cu aspectul estetic al suturii. 

Cu un tricou cu mânecă scurtă şi mănuşi de piele, cu gulerul 
jachetei de piele ridicat, Terminatorul arăta aproape normal, 
deşi puţin cam palid şi slăbit. 

Formă la rând numerele tuturor staţiilor de poliţie din Los 
Angeles, începând cu litera A, până ajunse la Rampart. 

Acum era timpul să se pună în mişcare. inta aştepta. 
Terminatorul aruncă salteaua pătată pe podea şi luă uneltele 
care trebuiau să-l ajute să-şi ducă la bun sfârşit misiunea - o 
carabină automată SPAS, o armă cu asalt AR-180 de 5.56 şi un 
38 special. Numai strictul necesar. 

Cu graţia calmă şi precisă a unui servomotor, Terminatorul 
ridică armele şi dispăru pe fereastră, pier-zându-se în întunericul 
nopţii care se aşternuse peste Los Angeles. 


Departamentul Poliţiei din Los Angeles Divizia Rampart 
Ora 2.10 

Sarah stătea cocoţată pe un scaun înalt pivotant şi privea 
imaginile care se derulau pe un monitor video în faţa ei. Traxler 
stătea lângă ea în picioare. 

Urmărea cu multă atenţie reacţia ei. Dorise foarte mult ca ea 
să vadă aceste imagini. S-ar putea să-i aducă în minte ceva ce 
uitase poate să le spună. 

Silberman se apropie şi mări volumul monitorului cu imagine 
alb-negru. 

— Numai el şi cu mine, spunea Reese pe monitorul video. 

— De ce nu aţi adus şi arme cu voi? întrebă imaginea lui 
Silberman de pe monitor. Ceva mai avansat. Nu aveţi arme cu 
raze? 

— Arme cu raze, repetă Vukovich chicotind. Pe ecran, Reese 
nu era deloc amuzat. Privi sfidător spre el. Silberman făcu o 
pauză. 

— Haide, zise el apoi, arată-mi o singură monstră de 
tehnologie a viitorului şi încheiem toată discuţia. 

— Trebuie să treci gol... e ceva în legătură cu câmpul generat 
de organismele vii. Nu trece nimic dacă nu are viaţă. 

— De ce? 

— Dar nu eu am construit instalaţia asta afurisită, replică 
Reese. Începea să-şi piardă răbdarea. 

— Okay, okay, dar ăsta - Silberman privi în jos, spre notițele 
sale - cyborgul ăsta... e din metal, atunci cum... 

— Înconjurat de ţesut viu. 

— A, da, desigur. Silberman dădu din cap înţelegător pe 
ecran. Silberman cel adevărat se ridică de la biroul lui Traxler şi 
apăsă pe butonul de pauză al monitorului. Când se întoarse din 
nou cu faţa spre Sarah şi Traxler, pe chip îi înflorise un zâmbet 
de autofelicitare. 

— Este un material remarcabil, se umflă el în pene. Pot să fac 
realmente carieră cu tipul ăsta. Vedeţi cât de inteligent este 
construită partea aceasta? Nu este nevoie nici de cea mai mică 
dovadă materială. 

Sarah privi nesigură spre el. Stupefiată. 

— Este vorba de mai multe iluzii de tip paranoic, continuă el, 
este formidabil. Şi eu la fel, îşi spuse în gând, pornind din nou 


aparatul. 

— De ce au fost ucise celelalte două femei? întrebă 
Silberman cel în alb-negru. 

— O mare parte din dosare au fost distruse în timpul 
războiului sau au dispărut, zise Reese. Skynet nu ştia aproape 
nimic despre mama lui Connor, pentru că dosarul ei este 
incomplet. li ştia numai numele şi oraşul în care locuieşte, atât, 
numai oraşul, nu şi adresa. Terminatorul a procedat sistematic. 

— Şi ce este cu inciziile acelea în picior? 

— Este singura posibilitate de identificare fizică menţionată 
în dosarul ei. Sarah avea o tijă metalică implantată în picior pe 
cale chirurgicală. Dar ceea ce nu ştia Skynet şi nu ştie nici 
Terminatorul este că Sarah nu are încă. Asta se va întâmpla mai 
târziu. 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus John. 

— John Connor? întrebă Silberman. 

— Da. 

Silberman bătu uşor cu creionul în birou, gânditor şi un 
zâmbet subţire i se ivi în colţul gurii. 

— Vă daţi seama că nici pentru asta nu există nicio probă 
materială. 

— Aţi auzit destule, zise Reese, cu voce plină de mânie. 
Hotărâţi-vă. Acum. Aveţi de gând să-mi daţi drumul? 

— Din păcate, asta nu depinde de mine, răspunse Silberman, 
silindu-se să păstreze un ton prietenos şi rezonabil. 

— Atunci de ce naiba mai stau de vorbă cu voi? Reese făcu o 
încercare să se ridice în picioare, deşi era în continuare legat cu 
cătuşele de scaun. Cine este şef aici? 

— Eu pot să te ajut. Silberman încerca să păstreze controlul 
asupra situaţiei, dar pierdea din ce în ce mai mult teren. 

Reese era acum în picioare şi privea drept în cameră, drept 
în ochii Sarei şi striga: 

— Incă tot n-aţi înţeles, nu-i aşa? O s-o găsească. Asta va 
face. E tot ce face el. 

Sarah deschise ochii larg. Traxler îi făcu un semn lui 
Silberman, care era mai aproape de monitor să-l închidă. Dar 
Silberman urmărea atent scena, fascinat de spectacolul de 
acolo. 

— Voi nu puteţi să-l opriţi. O să treacă prin voi, o să ajungă la 


gâtul ei şi o să-i smulgă inima din piept. 

Reese încerca să se uite direct în monitor când Silberman se 
trezi din reverie şi apăsă pe stop. 

Sarah era transfigurată, paralizată de disperarea care se 
citea pe chipul dur al lui Reese. Era palidă. Atâtea mii de 
întrebări îi alergau prin minte încât nu le putea ţine în frâu. 

— N-am nicio tijă în picior, zise ea. 

— Bineînţeles că nu, zise Traxler. Reese este un om profund 
tulburat. 

Sarah ar fi vrut să creadă asta. Se întoarse spre psiholog ca 
să audă o opinie mai autorizată, de specialist, în care să se 
încreadă. 

— Reese este nebun? întrebă ea. 

— În termeni clinici, răspunse Silberman zâmbind, este un 
şarlatan. 

— Dar... Sarah se pregătea să protesteze, când Traxler îi 
întinse ceva ce semăna cu o vestă vătuită. 

— Sarah, asta este o vestă anti-glonţ. Băieţii noştri poartă 
aşa ceva. Opreşte gloanţe de 12. Probabil că şi individul celălalt 
purta ceva de felul acesta, pe sub haină. 

Sarah ar fi vrut să creadă că aceasta era explicaţia corectă, 
dar parcă nu era suficient. 

— Dar cum a putut să spargă parbrizul cu mâna? 

Vukovich dădu din umeri. 

— Probabil că era drogat. Şi-a sfărâmat toate oscioarele, dar 
nu simte nicio durere vreo câteva ore de acum încolo. Mai era 
aşa un tip, o dată... 

Traxler i-o tăie scurt, aruncându-i vesta anti-glonţ. Ascultător, 
Vukovich tăcu şi dispăru cu vesta. 

Drogat? Sarah citise despre oameni aflaţi sub influenţa 
drogurilor care săvârşiseră fapte incredibile într-un fel de furie 
nestăpânită. Poate, îşi zise ea. Aşa trebuie să fie. Nu era atât 
faptul că, într-adevăr, credea, ci, mai curând, dorinţa de a crede. 
Şi oamenii aceştia păreau atât de siguri pe ei. Se simţi dintr- 
odată îngrozitor de naivă, de credulă şi roşi jenată de propria 
naivitate - să se lase convinsă de povestea aiurită a lui Reese. 
Dar părea atât de convins de ceea ce spunea şi descrierea 
viitorului era atât de amănunţită.,. Chiar şi tatuajul de pe braţul 
lui. Probabil că şi-l făcuse singur, nu e nicio îndoială. Există 
câţiva ţicniţi „cinci stele” şi eu a trebuit să nimeresc peste doi 


dintre ei, îşi zise ea. Dar, deşi refuza să recunoască, mai existau 
anumite dubii nerostite. 

Traxler puse o mână pe umărul Sarei. 

— O să fie bine, zise el şi Sarah simţi că e sincer, i-am 
telefonat mamei tale şi am informat-o. Ştirea nu a ajuns încă la 
presă aşa că nu ştia nimic. 

— Cum s-a comportat? 

— Foarte bine. A spus numai atât? „Vin imediat!” şi a închis 
telefonul. 

Asta e mama, se gândi Sarah. Expert în situaţii de criză. 
Şaptesprezece ani de activitate ca infirmieră calificată îşi spun 
cuvântul. Sarah ar fi vrut să aibă şi ea ceva mai mult din 
această indiferenţă pragmatică. Afli că fiica ta a fost răpită de 
un nebun înarmat şi că a fost apoi implicată într-o bătălie de 
stradă cu focuri de armă şi curse de maşini, că prietena ei a fost 
ucisă din greşeală în apartamentul ei. Nicio problemă. Pune 
mâna pe cheile de la maşină! 

— O să-i trebuiască cel puţin o oră şi jumătate ca să ajungă 
aici de la San Bernadino. De ce nu te întinzi puţin aici, în birou şi 
să încerci să dormi? 

Făcu un gest cu mâna arătând spre o cameră de odihnă 
învecinată cu biroul, unde se vedea o canapea lipită cu peretele. 

— Nu pot să dorm, zise ea. 

Deşi stoarsă la maximum de emoţiile prin care trecuse şi 
solicitarea fizică la care fusese supusă, Sarah ştia că somnul e 
departe. Creierul îi vuia de imagini vag conturate ale unui 
coşmar care nu se vor estompa decât peste ani şi ani de zile, de 
amintiri devenite dureroase prin moartea lui Ginger şi al lui 
Matt. Merse târându-şi greoi picioarele ca un somnambul, apoi 
se aşeză pe canapea. Traxler îngenunche lângă ea. 

— Deşi nu pare, canapeaua asta este foarte confortabilă, zise 
el. Mi-am petrecut multe nopţi aici. Acum întinde-te şi nu-ţi mai 
face griji. 

Sarah se întinse, dar rămase cu ochii deschişi, căci nu-i 
venea să renunţe la imaginea de siguranţă pe care i-o dădea 
acest birou. 

— Aici eşti în siguranţă, zise blând Traxler. Sunt peste treizeci 
de poliţişti în clădirea aceasta. 

li zâmbi, o bătu uşurel pe umăr apoi se ridică în picioare. 
Sarah auzi foşnetul tocului de revolver când se ridică în picioare 


şi văzu oţelul albăstrui al revolverului de serviciu. Avea mâini 
delicate, însă era lat în umeri şi avea braţe puternice. Se simţi 
mai liniştită văzându-i arma sub braţ, insigna de la centură, 
pantofii cu tălpi groase despre care se spusese întotdeauna că 
sunt demodaţi şi urâţi. Nu i se mai păreau urâţi acum. 

__Începu s-ă respire încet şi puterile o părăsiră tot mai mult. 
Inchise ochii. Traxler se dădu înapoi cu spatele spre uşă, apoi o 
închise încet, lăsând lumina aprinsă. Rămase de partea cealaltă 
a uşii şi îşi frecă bărbia. Ochii îi priveau înainte, fără ţintă, în gol. 
Vukovich cunoştea privirea aceasta. 

— Ce este? întrebă el. 

— Aici se întâmplă ceva. 

— Fleacuri, zise Vukovich. Nişte scrântiţi, asta-i tot. 

— Aşa este. Având aceaşi scrânteală. Cât de des se întâmplă 
una ca asta? 

Vukovich oftă cu tristeţe. 

— Omule, te pierzi cu fi rea. Mai bea o cafea. la un juice de 
fructe, băiatule. Tânărul e ţicnit, Ed. 

— Ar fi bine să fie aşa, zise Traxler cu privirea pierdută tot în 
depărtare. Tânărul era inteligent şi dur, extrem de bine călit şi 
perfect stăpân pe nervii lui, aşa cum nu prea mai văzuse. Numai 
unii din băieţii din cadrul forţelor speciale din Vietnam mai 
avuseseră înfăţişarea aceasta. Cât putea să aibă? Nouăsprezece 
sau douăzeci de ani. Avea patru ani pe vremea ofensivei de la 
Tet. Ceva nu se potrivea, ceva nu era în regulă. 

— Ţicnit, zise Vukovich, întinzându-i o ţigară. Traxler îi prinse 
privirea. 

— la gândeşte-te la ceva. Numai o secundă. 

Gândeşte-te la modul serios, zise Traxler. 

— La ce? 

Traxler aprinse ţigara. 

— Ce se întâmplă dacă nu e ţicnit? 


Divizia Omucideri Ora 2.33 

Sarah plutea la limita dintre somn şi starea de veghe. Se lăsa 
dusă cât mai aproape de tărâmul îmbietor al inconştientului, 
apoi revenea brusc înapoi, mult prea trează ca să se lase răpusă 
de epuizare. 

Atâţia morţi în jurul ei! Ginger şi Matt! Toţi oamenii aceia 
nevinovaţi care în dimineaţa aceasta încă mai mergeau şi 
respirau şi care acum erau morţi, îi apăreau ca o acuzaţie 
îndreptată împotriva viitorului ei. Parcă toate acestea făceau 
parte din viaţa altcuiva, nu a ei. 

De ce au fost ucise în locul ei cele două femei care purtau 
acelaşi nume cu ea? Şi o întrebare care le acoperea pe toate: de 
ce eu? de ce pe mine, Sarah Connor? De ce nu pe Marlyle 
Cornwaithe? sau pe John Smith? 

Se gândea la povestea ciudată a lui Reese, Computerele care 
declanşează cel de-al treilea Război Mondial. Omenirea pe cale 
de dispariţie. Revoluţia unor fiinţe umane care mişună printre 
picioarele unor maşini imense. Şi un bărbat care îi duce pe 
oameni spre o victorie a disperării. Fiul ei. 

Un fior o trecu din cap până-n picioare. Copilaşul ei. Un 
bebeluş pe care îl va creşte pentru a conduce omenirea. Nu. 
Ridicol. Acum câteva ore se gândea la moartea ei şi îşi spunea 
cât de puţină importanţă ar avea ea. Apoi vine un nebun şi-i 
explică că de viaţa şi moartea ei depind viaţa şi moartea 
omenirii. Prea mult... prea mult. Dar de ce s-o caute un nebun 
tocmai pe ea pentru a născocii această poveste bizară? 

Îi veni apoi în minte imaginea unui bebeluş roz şi bucălat pe 
care îl legăna în braţe. Avea ochi de culoarea mahonului iar 
firişoarele răzlețe de pe capul aproape chel erau, într-adevăr, de 
culoarea alunei. Aproape că simţea şi mirosul pielii de copil. Se 
simţi copleşită de o senzaţie, ciudată, un fel de dor după ceva 
foarte îndepărtat şi impalpabil. Oricum, era conştientă că 
lacrimile fierbinţi care îi veniseră acum în ochi nu erau pentru 
prietenii ei morţi. Erau inspirate de o emoție cu totul 
inexplicabilă, pe care, deocamdată, nu putea nici măcar s-o 
definească. 

Era departe de orice răspuns. Ceea ce trebuia să facă acum 
era să încerce să nu se mai gândească la nimic; şi la nimeni. 
Nici la Reese şi la viziunile lui de psihopat. Nici la Ginger sau 


Matt. Nici la cum este să fii mamă. 

Ultimul gând de care mai fu conştientă era un fel de 
rugăciune ca Reese să fie cu adevărat nebun. Era o rugăciune 
care urma să rămână neîmplinită. 

Silberman bătu în peretele de plexiglas anti-glonţ al cabinei 
sergentului de noapte. Sergentul, Eddie Rothman, aruncă o 
privire spre psiholog, apoi apăsă pe butonul mic roşu de pe 
biroul său. Se auzi un bâzâit sâcâitor şi zăvoarele electrice de la 
uşa de siguranţă din oţel inoxidabil săriră în lături. Silberman 
intră în coridor mormăind distrat, Noapte bună! către sergent. 
Era aproape de uşă, când auzi semnalul robotului din hol, care 
anunţa un mesaj telefonic. Se uită la numărul format de robot. 
Era numărul lui de acasă. Silberman, furios şi iritat, sperase din 
toată inima că Douglas va fi plecat când va ajunge el acasă. 
Dacă nu ar fi privit în jos, preocupat de bip-ul robotului ar fi 
putut vedea pe bărbatul înalt care intrase pe uşă. Şi atunci 
poate că ar fi remarcat că purta ochelari de soare la ora două 
noaptea. Poate că ar fi observat că ochiul din spatele lentilei 
ochelarilor era grav rănit. Şi că în fundul pupilei era o licărire 
roşie, aşa cum era de aşteptat în cazul unui cyborg din viitor. 
Silberman ar fi putut salva multe vieţi omeneşti dacă ar fi ridicat 
privirea în sus înainte de a ieşi din sediul poliţiei. 

Dar n-o făcu. leşi pe uşă. 

Terminatorul se îndreptă hotărât spre sergentul de serviciu şi 
aşteptă răbdător până când acesta îşi ridică ochii de pe teancul 
de hârtii din faţa lui. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă sergentul Rothman pe un 
ton plictisit. Observase paloarea ciudată a bărbatului. Rothman 
era convins că în spatele acestor lentile negre se aflau nişte ochi 
cu pupilele foarte dilatate. Alt ţicnit, îşi spuse el cinic. 

— Sunt un prieten al Sarei Conor, zise Terminatorul calm. Mi 
s-a spus că este aici. Aş dori s-o văd. 

— Nu puteţi s-o vedeţi, tocmai dă o declaraţie. 

— Unde este? întrebă Terminatorul rar, pentru cazul în care 
omul de dincolo de peretele de plexiglas n-ar fi înţeles ce dorea. 

Sergentul Rothman lăsă jos creionul şi privi înciudat spre 
straniul uriaş. Oare de ce trebuie să apară toţi ăştia tocmai în 
schimbul meu? îşi zise el. 

— Uite ce este, băiete, începu Rothman ca un profesor care 
şi-a pierdut răbdarea, treaba asta o să mai dureze. Trebuie să 


mai aştepţi - este o bancă mai încolo. 

Îşi potrivi ochelarii pe nas şi se întoarse la hârtiile lui. 
Terminatorul făcu un pas înapoi, fără a se simţi câtuşi de puţin 
lezat de refuzul sergentului. Câtuşi de puţin. 

Exploră cabina, observând sticla groasă, probabil anti-glonţ! 
Alături era o uşă grea de oţel - intrarea. Dincolo de ea erau mai 
multe încăperi şi birouri. Şi undeva era şi Sarah Connor. 

Terminatorul se retrase politicos, bătu uşor în cabină şi 
spuse: 

— Am să revin. 

Spunând acestea, se întoarse şi ieşi fără grabă din clădire. 

Dincolo de coridor, în labirintul de culoare şi birouri, Reese 
era condus sub escortă de către Vukovich însoţit de un alt 
poliţist în civil spre o cameră de arest unde urma să aştepte să 
fie transferat la pavilionul de psihiatrie al închisorii Centrale 
pentru continuarea cercetărilor. 

Temerile lui cele mai negre începeau să se adeverească. 
Dăduse totul fără a primi nimic în schimb. O tactică stupidă. 
Preţul acestei greşeli avea să fie viaţa Sarei Connor şi vieţile 
altor milioane de oameni încă nenăscuţi. 

John avusese dreptate - să nu te încrezi în nimeni, să nu 
depinzi de nimic. Era timpul să scape de aici. 

În următoarele minute, sergentul Rothman se dedică în 
întregime şi cu meticulozitate completării rapoartelor de 
serviciu. Dacă ar fi fost mai atent, ar fi observat la timp o 
pereche de faruri care se apropiau vijelios de intrarea în sediu. 
Ca şi Silberman, acordase prioritate grijilor lui mărunte în 
detrimentul faptelor esenţiale de viaţă. Spre deosebire de 
Silberman, nu avea să mai trăiască pentru a putea regreta. 

Când farurile de la Chevroletul Impala furat de Terminator se 
îndreptară spre cabina lui, Rothman privi în lumina orbitoare şi 
alese ca ultim act înaintea morţii să rostească cuvintele „Offf, 
offf!... despre care s-a dovedit pe cale statistică că sunt cel mai 
frecvent pronunţate în cazurile de moarte violentă. 

Trei sute de kilograme de sticlă explodară într-un nor opac 
când colosul pe patru roţi se năpusti spre coridor, împingând în 
faţa lui ca într-o vitrină, fel de fel de bârne şi resturi de 
construcţie. 

Maşina se repezi peste cabina lui Rothman şi o izbi cu o 
viteză de şaptezeci şi cinci de kilometri pe oră. Atât cabina, cât 


şi sergentul fură striviţi instantaneu într-o masă informă şi 
târşâiţi prin zidul din spatele lor. 

La celălalt capăt al clădirii, pe canapeaua din biroul lui 
Traxler, Sarah fu trezită brusc de zgomotul îndepărtat al 
izbiturii. Clipi din ochii umflaţi şi încercă să localizeze zgomotul. 

Chevroletul Terminatorului trăgând jumătate de coridor după 
el, se oprise în interiorul incintei principale a poliţiei. 

Într-o clipă, cyborgul ieşi din maşină şi se urcă pe capota 
impalei. Într-o mână ţinea un AR-180, în cealaltă un SPAS-12. 
Terminatorul cobori de pe capotă cu cele două arme întinse ca 
nişte pistoale şi începu vânătoarea. 

Primele victime fură o pereche de veterani care ieşiseră în 
hol să vadă ce naiba se întâmplă. Unul din ei încă mai ţinea în 
mână ceaşca de cafea din care sorbise. Terminatorul trase 
nonşalant câteva focuri din arma de asalt AR şi le reteză firul 
vieţii într-o ploaie de mortar şi sânge. 

Sarah auzea acum zgomotul îndepărtat dar incon-fundabil al 
focurilor de armă. Sămânţa de nelinişte pe care o simţise în 
momentul în care se trezise crescuse acum devenind o 
adevărată pădure de spaime cumplite. 

Terminatorul păşi peste cei doi poliţişti morţi şi îşi continuă 
drumul fără să-şi încetinească mersul. Aruncă o privire în 
camera din care ieşiseră aceştia... goală. 

Ajungând în dreptul uşii următoare, Terminatorul încercă 
clanţa. Încuiată. Maşina uriaşă se dădu un pas înapoi şi izbi în 
uşă. 
Când uşa biroului său zbură din ţâţâni, omul din spatele 
biroului întinse disperat mâna după revolver şi sări din scaun. 

La distanţă de un metru şi jumătate era o altă uşă. O uşă 
deschisă. Dacă aş putea ajunge acolo, îşi zise polițistul. Il văzu 
pe Terminator ridicând AR-180 în timp ce zbura pe uşă. 

Vederea computerizată a Terminatorului îl urmări pe polițistul 
care se precipita dincolo de zid. In spatele ochilor lui cu 
infraroşii, microprocesorul Terminatorului continua să vadă 
ţinta, urmând o traiectorie probabilă a mişcărilor poliţistului, pe 
baza direcţiei şi a vitezei de deplasare. 

Terminatorul ridică arma şi ochi într-un punct de pe perete la 
aproximativ doi metri de uşă şi trase. Proiectilele de 5.56 
milimetri străbătuseră peretele şi făcură găuri mari în pieptul şi 
în plămânii poliţistului. Acesta muri foarte mirat. 


Ecoul împuşcăturilor se mai auzea încă în momentul în care 
Traxler dădu de perete uşa de la biroul lui. Sarah sări instinctiv 
înapoi înainte de a-l recunoaşte pe locotenent. 

Traxler şi Sarah se priviră în ochi timp de o secundă. Expresia 
din ochii lui Traxler voia să spună; Ştiu ce gândeşti, dar nu ai 
dreptate. Oricum, vedea limpede pe chipul Sarei că aceasta nu 
era deloc dispusă să-l creadă. Traxler se mulţumi să spună 
numai atât: 

— Rămâi aici. 

Încuie uşa pe dinlăuntru, apoi ieşi trântind-o ca să se închidă 
şi o lăsă pe Sarah singură. 

Poliţişti alergau prin toată clădirea cu armele în mână, 
schimbând priviri înspăimântate între ei şi punând întrebări 
grăbite. 

Fuseseră cu toţii cuprinşi de panică, totuşi o panică aflată sub 
control. Zgomotul unor focuri de armă automată în interiorul 
unui sediu de poliţie îl făcea pe orice poliţist să se gândească la 
tot ce poate fi mai rău. lar acum trăiau cu toţii acelaşi coşmar. 

Terminatorul păşea ca un emisar al morţii. Ajunsese la 
capătul holului şi o luă la stânga. Deschidea uşile şi omora 
poliţişti într-un ritm egal, regulat. 

La jumătatea coridorului, cyborgul descoperi tabloul electric 
general al sediului şi smulse capacul din balamale. 

Examinând rapid interiorul, Terminatorul descoperi cablul de 
alimentare de 440 volţi şi îl rupse imediat. O explozie de scântei 
şi un arc electric îl învăluiră imediat pe cyborg, mergând până la 
capătul coridorului. Toţi cei 440 de volţi fură aruncaţi direct în 
circuitul electric al clădirii. Toate sursele de lumină din clădire, 
inclusiv cele 134 de tuburi de neon, explodară simultan, 
transformând haosul deja existent în incinta postului de poliţie 
într-un adevărat infern. 

Din întâmplare, Sarah stătea tocmai sub un asfel de tub 
fluorescent din biroul lui Traxler. Acesta explodă făcând un 
zgomot care o făcu să sară din loc. Incăperea se cufundă într-un 
întuneric care nu o ajuta deloc pe Sarah în strădaniile ei de a 
rămâne calmă. Împuşcăturile se înmulţiseră şi răsunau din ce în 
ce mai aproape. Acum nu mai avea nicio îndoială. Erau pentru 
ea. În camera arestului, Reese era tot cu cătuşe la mâini când 
răsunară primele împuşcături. Mintea lui de soldat sesiză 
imediat situaţia. Nu era câtuşi de puţin surprins. Ştia cine 


venise. 

Vukovich sări în picioare şi alergă spre uşă, cu pistolul în 
mână. Se întoarse spre celălalt poliţist în haine civile şi îi zise 
grăbit: 

— Ai grijă de el, apoi dispăru în hol. Celălalt detectiv dădu din 
cap afirmativ şi se ridică să închidă uşa. Făcând aceasta, se 
întoarse cu spatele spre Reese. Asta a fost greşeala lui. Auzi 
apoi un zgomot prin aer şi voia să se întoarcă în momentul în 
care Reese se izbi de el. Capul detectivului se izbi de uşă şi simţi 
apoi genunchiul lui Reese care îi intră în piept o dată, de două 
ori, izbindu-l de perete. Se prăbuşi suflând greu pe podea, în 
timp ce Reese căuta cheia ca să-şi descuie cătuşele. Luă apoi în 
grabă pistolul poliţistului. 

Traxler era deja în sala armelor când Vukovich ajunse la el. 
Făcu un schimb rapid de priviri cu partenerul său. In sinea lui 
fiecare gândea acelaşi lucru: Terminatorul lui Reese era aici. Dar 
niciunul dintre ei nu era dispus să recunoască faptul că un 
singur om fusese în stare să producă un asemenea prăpăd. 

Traxler luă în tăcere o carabină de asalt M-16 şi îi aruncă una 
şi partenerului său. Fără un cuvânt, alergară spre holul de unde 
se auzeau focurile de armă şi gemetele. 

Terminatorul parcurgea un alt coridor şi căuta ţinta cameră 
cu cameră. Arma SPAS-12 făcu să sară în lături prima uşă. 
Omul-maşină examina rapid interiorul, nu găsi ţinta şi porni mai 
departe. 

Uşa următoare. Aruncă în aer broasca. Explorează. Nimic. Mai 
departe. Modelul acţiunii era stabilit, fiind totuşi suficient de 
adaptabil pentru a permite o reacţie promptă la orice eventual 
obstacol sau pericol neprevăzut. 

Un grup de poliţişti în uniformă pătrunseră în hol şi ochiră 
ţinta care se îndrepta implacabil spre ei. Şase pistoale traseră în 
acelaşi timp, făcând găuri mari în pieptul, braţele şi picioarele 
Terminatorului. Acesta le aruncă o privire, apoi trase cu AR-180 
lichidându-i rapid şi precis. 

Pentru urechile Sarei care nu erau obişnuite cu focuri de 
armă, acestea păreau foarte aproape. De fapt, nu greşea foarte 
mult. 

Cercetă cu privirea camera, căutând un loc unde să se 
ascundă. Nu intra în panică, îşi ordonă ea. Fă ceva. O amintire 
din copilărie îi veni brusc în minte. Întotdeauna când voia să se 


ascundă de vocea mânioasă a tatălui ei, fugea în camera ei şi se 
ghemuia în spatele.,. da, în spatele biroului ei mic alb. 

În spatele biroului! Sarah alergă în spatele biroului masiv de 
metal şi se ghemui în locul strâmt unde ar fi trebuit să fie 
scaunul. 

Terminatorul  încărcă rapid arma.  Cyborgul pusese 
încărcătoarele unul lângă altul şi le insera foarte rapid. Flăcările 
dansau pe pereţi. Coridorul era luminat de focuri galbene. 

În biroul de alături, Traxler auzi zgomotul inconfundabil al 
unei arme care se încarcă. Încremeni ascultând paşii care se 
apropiau. Un om masiv străbătea coridorul cu paşi mari. Ghetele 
făceau un zgomot puternic, care se auzea până în capătul 
celălalt. Traxler dădu de perete uşa biroului şi ochi cu carabina 
M-16 în spatele hainei mari de piele. Ridică cu grijă cătarea spre 
un punct fix, exact între omoplaţii bărbatului şi apăsă pe trăgaci. 

Arma lătră sinistru când jumătate din încărcătura ei ieşi din 
magazie. Traxler văzu că haina de piele este ciuruită şi că 
gloanţele loviseră toate în plin; şi se miră. 

Se miră pentru că bărbatul se întoarse pe călcâie, fără să se 
clatine niciun pic şi ridică arma grea într-o singură mână de 
parcă ar fi fost o jucărie de copil. 

Obuzele îl loviră pe Traxler în stomac, în umăr şi în piept, 
aruncându-l în cadrul uşii. Îşi văzu propriul sânge pe peretele din 
faţă. 

Alunecă uşor spre podea. Exploziile din piept scăzură în 
intensitate. Auzea un vuiet în urechi. 

Ultimul lucru pe care îl înţelese fu faptul că Reese nu era 
deloc nebun. 

Vukovich se aplecă şi privi fără să creadă la ceea ce mai 
rămăsese din şeful lui. Furia îl cuprinse imediat, făcându-l să se 
arunce prosteşte în coridor şi să-şi îndrepte arma spre 
atacatorul lui Traxler, care tocmai se retrăgea. 

— Ei, tu! strigă el mânios. 

Bărbatul se întoarse şi se opri, primind gloanţele ca o 
felicitare. 

Spre marea uimire a lui Vukovich, omul acela uriaş ridică 
arma şi îl trimise pe lumea cealaltă. 

Terminatorul porni mai departe. 

Sarah tresări când auzi un zornăit puternic care rupse 
tăcerea care se lăsase. Cineva umbla la clanţa uşii. Cineva voia 


să intre. Clănţănea din dinţi de frică privind pe deasupra 
biroului. Dincolo de geamul opac al uşii se vedea o siluietă 
masivă. Era el. Sarah ştia. 

Sarah se retrase din nou sub birou. Era copleşită de spaimă. 
Acestea urmau să fie ultimile clipe din viaţa ei. 

Se auzi un zgomot de sticlă spartă. O mână se întinse prin 
geamul uşii spre clanţă. Uşa se dădu în lături şi se auziră paşi. 
Sarah închise ochii. Nu se întâmplă nimic. 

— Sarah! strigă o voce. 

Era Reese. 

Fără să ezite nicio secundă, Sarah alergă la el, ţipând. 

Reese era chiar mai uşurat decât Sarah. Sarah era în viaţă. 
Misiunea, nu era ratată. O apucă de mână şi alergară în hol. 

Focul care izbucnise într-o singură încăpere ameninţa să 
cuprindă toată clădirea. In coridorul prin care alergau Reese şi 
Sarah totul era învăluit în fum şi se auzeau gemetele oamenilor 
pe moarte. Reese ţinea strâns mâna Sarei ca într-o menghină, în 
timp ce zburau prin coridoarele şi încăperile ciuruite de gloanţe. 
Evita holurile mari unde se aflau trupurile celor morţi. 

Şi tot pe acolo bântuia şi Terminatorul. 

Reese era obişnuit cu lupta în încăperi mici şi în tunele 
strâmte. Acesta era teritoriul lui. 

Focul se întinse acum, cuprinzând întreaga clădire. Reese ştia 
că, în câteva secunde, căldura degajată de incendiu îi va ucide 
pe toţi cei care se află înăuntru. 

Se năpusti printr-o uşă încuiată într-o magazie de 
aprovizionare şi zări parcarea prin geamul acesteia. Sparse 
geamul, o apucă pe Sarah şi o târâ afară din fumul înecăcios. 
Sarah era numai pe jumătate conştientă de ceea ce se întâmpla 
cu ea. 

Terminatorul înregistra creşterea de temperatură. Curând 
pielea va începe să-i ardă şi va muri, lăsându-l fără înveliş. Nu 
era însă decât un camuflaj, aşa că nu era foarte important. 

Impuşcăturile încetaseră. Nu mai rămăsese nimic de omorât 
şi, cu toate acestea, nu reuşise să localizeze ţinta primară. 

Cyborgul începu să analizeze diversele scenarii ale 
posibilităţilor ei de evadare, când îi parveni prin norul de flăcări 
şi fum zgomotul slab al unui motor de automobil care tocmai 
pornea. 

Cyborgul realiză instantaneu unde se afla ţinta. Aruncă arma 


goală şi se repezi spre intrarea din spate. 

Când terminatorul ajunse la parcare, Reese pornise deja un 
Pinto roşu şi alerga spre şosea. Îl văzu pe Terminator stând în 
uşă, luminat din spate de flăcări. 

— Lasă-te jos! îi strigă el Sarei. 

Terminatorul ochi cu grijă, ridicând carabina de asalt AR. Luă 
în considerare viteza maşinii şi cursa tangenţială. Trase trei 
focuri înainte ca arma să se descarce şi ţinta să iasă din câmpul 
vizual, luând-o pe după colţul clădirii. 

Reese şi Sarah avuseseră noroc. Primul glonţ lovise aripa din 
stânga, exact în spatele farului. Al doilea trecuse pe deasupra 
motorului. Doi centimetri mai jos şi maşina ar fi fost moartă. Al 
treilea pătrunsese în portiera de pe partea şoferului şi trecuse 
prin ceva moale înainte să se afunde în covorul de pe podea. 

În ora care urmă, Reese continuă să conducă maşina cu 
concentraţie maximă, luându-şi numai din când în când privirea 
de la firul şoselei ca să vadă în ce stare se mai află Sarah. 
Fusese pe punctul de a face o criză de isterie în momentul în 
care părăsiseră parcarea şi o luaseră spre Alameda, 
îndreptându-se spre Şoseaua Naţională 10. Voia să iasă din 
oraş, să câştige timp. Să devină din nou stăpân pe situaţie. O 
luară pe Şoseaua nr.10 spre est, depărtându-se de coastă. Cât 
mai departe de trupurile fumegânde şi de oroarea aceea cu 
două picioare despre care Reese ştia cu siguranţă că va veni 
după ei. 

Reese conducea fără lumini, nedorind altceva decât să 
mărească cât mai mult distanţa dintre ei şi măcelul de la circa 
de poliţie. Dar după un timp aprinse farurile şi încercă să imite 
comportamentul celorlalţi şoferi de pe şosea. Sarah, care 
anticipase o altă cursă pe trotuare şi printre maşini, îşi permitea 
acum să se relaxeze puţin. Era însă prea năucită ca să poată 
vorbi, aşa că stătea tăcută în timp ce Reese se concentra intens 
asupra şoselei. 

— Mă bucur mult că eşti în viaţă, zise Reese fără să se 
întoarcă. Vocea îi era foarte serioasă. Ea se simţi mişcată şi 
dădu din cap, relaxându-se şi mai mult, pe măsură ce şocul şi 
adrenalina dispăreau. 

— Unde mergem? reuşi ea să murmure. 

Reese îşi dădu seama că nu are nicio destinaţie, aşa că 
aruncă o privire în oglinda retrovizoare ca să se asigure că nu-i 


urmăreşte nicio maşină suspectă, apoi deschise seiful maşinii. 
Printre fel de fel de fleacuri, o sticlă de medicamente, câteva 
ambalaje de senviciuri, plicuri cu muştar şi ketchup, găsi şi o 
hartă Thomas Brother. Era veche şi ştearsă mai mult ca sigur că 
nu mai era actuală, dar era, oricum, mai bună decât nimic. 
Căută un loc deschis. Il găsi. 

— Cel mai bine este spre sud. Poate în Mexic. 

Călătoreau în tăcere, fiecare cu gândurile sale. Sarah încerca 
să-i lase pe Ginger şi pe Matt să se odihnească în pace. Dar 
avea să mai dureze. 

Mergeau spre sud-est pe autostrada Pomona şi douăzeci de 
minute mai târziu o luară direct pe sud, pe şoseaua 57. 

Benzina era pe terminate. La această oră a dimineţii nicio 
staţie de benzină nu era deschisă. În timp ce străbăteau 
dealurile de la nord de Brea, unde şoseaua se întinde printre 
pantele înverzite ca o panglică de argint, motorul maşinii începu 
să dea rateuri. Reese o luă pe primul drum care cobora în pantă 
mergând fără motor până ajunseră la marginea moale a şoselei 
neluminate ce mergea prin canion. 

Coborâră obosiţi din maşină, Sarah protestând slab. Nu 
vedea de ce trebuie să doarmă sub cerul liber când aveau o 
maşină în stare perfectă. 

Dar Reese ştia mai bine. Şi Sarah ştia cel puţin atât, că e mai 
bine să nu-l contrazică. 

Reese luă o trusă de prim ajutor şi o lanternă din maşină. 
Apoi Sarah îl ajută să împingă maşina până la marginea unui 
pâlc de copaci care ascundeau o pantă lină. Cu o ultimă 
opintire, împinseră maşina în josul pantei în întuneric, într-un loc 
unde nu putea fi văzută din şosea. 


Șoseaua Brea Canion Ora 3.31 

Sarah îl privea de aproape pe Reese, urmărind modul în care 
se strecura printre tufişuri în faţa ei. Un dansator luptător în 
zdrenţe, care îşi balansa trupul ferindu-se de desişuri. Ochii lui 
scrutau spaţiul aproape ca o cameră de luat vederi, fără să 
clipească, urmărind conturul obiectelor mai mult decât 
dimensiunile acestora. Era agil ca o pisică în căutarea prăzii, cu 
trupul puternic dar foarte flexibil şi muşchi de oţel care îi jucau 
sub piele. 

Era un adevărat soldat. Îşi dădea perfect de bine seama 
acum. Făcuse atât de des ceea ce făcea acum încât îi devenise 
o a doua natură. Acum credea toată povestea lui. Tot ce se 
întâmplase până acum - carnagiul de la secţia de poliţie, 
urmărirea inimaginabilă pe străzile oraşului, coşmarul de la 
Tech-Noir - toate acestea erau scene aproape supranaturale. 
Cât timp stătuse la poliţie, mintea ei se despărţise cumva de 
trup iar acum, simpla observare a modului profesionist în care 
se descurca Reese pe teren o făcu să restabilească legătura cu 
realitatea şi s-o accepte aşa cum este. 

Un robot venit din viitor încerca s-o omoare. Pardon, un 
cyborg. Sarah se corectă în minte, ca şi cum aceasta ar fi avut 
vreo importanţă. O maşină ucigaşă cu înfăţişare umană 
lichidase treizeci de poliţişti înarmaţi ca şi când ar fi fost o 
combină care culcă spicele la pământ. Fusese nimerit în plin de 
o mulţime de gloanţe, totuşi continua să înainteze. Şi singura ei 
apărare în faţa acestui monstru era acest soldat care părea 
foarte tânăr şi, deşi se mişca cu multă siguranţă, dovedind o 
experienţă îndelungată de luptă, părea la fel de speriat ca şi ea. 

Ajunseseră la un canal de scurgere sub autostrada 57 care 
forma un fel de groapă cu fundul neted, numai bună să se 
ascundă în ea. Reese îndreptă lumina lanternei pe care o luase 
din maşină spre interiorul ascunzătorii. Pe jos era un strat 
subţire de apă verzuie. Sarah strâmbă din nas simțind mirosul 
stătut, dar cobori totuşi alături de Reese, istovită. Reese se lăsă 
pe vine, continuând să examineze interiorul adăpostului, 
urmărind fascicolul de lumină al lanternei. In cele din urmă 
ridică privirea spre ea. Ochii lui erau acum surprinzători de 
blânzi. Vocea lui era o şoaptă aspră care tăie liniştea cu o 
asprime militară, dar şi cu o nuanţă de îngrijorare sinceră. 


— Eşti rănită? 

Sarah izbucni pe neaşteptate în râs, apoi deveni la fel brusc 
serioasă dându-şi seama că ar fi avut nenumărate ocazii să 
primească un glonţ. Se uită în jos examinându-se cu privirea. Nu 
se vedea sânge. Nu simţea niciun fel de durere deosebită în 
nicio parte a corpului. 

— Sunt okay, zise ea, apoi se simţi obligată să adauge. 
Reese... este adevărat... vreau să spun, războiul... tot ce ai spus. 
Era o confirmare, nu o întrebare, aşa că Reese nu răspunse. Se 
uita acum la ea cu aceeaşi atenţie cu care examinase mai 
înainte peisajul. Oare se aşteaptă să fac o criză? se întrebă 
Sarah! Să am un acces de isterie? N-avea deloc această 
intenţie. Se mira şi ea singură, dar nu se va întâmpla totuşi aşa 
ceva, deşi criza îi dădea târcoale. Acum nu avea decât o 
problemă cu care realmente nu se putea descurca. Nu putea să 
plângă. Sarei i se părea că ar fi trebuit să-i vină să plângă dacă 
se gândea că în viitorul destul de apropiat lumea va înnebuni în 
aşa hal, încât milioane de oameni vor muri striviţi de călcâiul 
inexorabil al unui descendent hidos al vreunui Apple Computer... 
Dar nu putea să plângă pentru că nimic din toate astea nu se 
întâmplase încă. Dar atunci, de unde a venit omul acesta care 
stătea acum în faţa ei? Şi obiectul acela... atât de înverşunat 
împotriva ei, omorâse zeci de nevinovaţi. Când simţi în spate 
răceala cimentului, un fior încă şi mai rece porni din interiorul ei 
în întâmpinarea celui de afară. Dacă Reese nu ar fi reuşit să 
răzbată prin timp, acum ar fi fost moartă. Şi nimeni n-ar fi ştiut 
de ce. Era absolut singură în această situaţie şi nu-şi putea 
permite nici măcar luxul de a apela la protecţia poliţiei. Singură 
şi dârdâind de frig într-o groapă în toiul nopţii împreună cu un 
bărbat străin cu privirea tulbure, zdrenţăros şi murdar, un 
adolescent speriat, dar care se pricepea să se joace cu moartea 
mult prea bine pentru vârsta sa. Îi salvase viaţa. 

Sarah îi prinse privirea şi încercă să schiţeze un zâmbet 
tremurător. 

— Reese... oh, care îţi este numele mic? 

— Kyle. 

— Kyle, continuă ea şovăitoare. Dacă nu erai tu, acum n-aş 
mai fii fost în viaţă. Vreau să... să-ţi mulţumesc. 

Reese îşi permise s-o privească în ochi. O fetişcană, îşi repeta 
el mereu în minte. O ţintă care are nevoie de acoperire, adăugă 


el. Apoi spuse cu voce tare: 

— Mi-am făcut datoria. 

Sarah dădu din cap, satisfăcută pentru moment. Reese 
începu din nou să asculte. Se auzea o maşină. Cam la o mie de 
metri. Ostilă? Puțin probabil. Aşteptă, pendulând între starea de 
tensiune şi cea de relaxare. Auzi un alt zgomot. Vântul adia atât 
de blând şi dulce aici, încât i se părea că aude cum respiră 
pământul. Se simţi umilit. Adulmeca mirosuri de animale aduse 
de vânt - probabil câini, nu era sigur. 

Maşina trecu huruind pe deasupra capetelor lor. Mâna lui 
Reese se crispă pe pistolul poliţistului, apoi se relaxă când 
maşina trecu fără să încetinească viteza. 

Sarah tremura acum din tot corpul fără să se poată stăpâni, 
ca urmare a stării de şoc şi a efectului aerului rece. El veni spre 
ea făcând o mişcare agilă şi eficientă şi îi petrecu braţul pe după 
umăr. În primul moment, Sarah se trase înapoi. Hainele lui 
miroseau a sudoare învechită. Dar corpul lui radia căldură. Chiar 
şi prin trenciul acela se simţea cum devine din ce în ce mai cald. 
Ea privi spre el recunoscătoare, dar el stătea cu ochii aţintiţi în 
întuneric, privind undeva, departe. Nu vedea niciun fel de 
emoție, era numai sentimentul datoriei împlinite. Cu toate 
acestea şi în profida mirosului neplăcut, îşi strecură braţele în 
jurul pieptului lui şi se lipi strâns de el. Îi simţea trupul cum se 
contractă în ritmul respirației ritmice. Muşchii lui păreau nişte 
benzi de metal încins sub piele. Poate că era şi el tot un cyborg. 

Un cyborg venit dintr-o lume viitoare de durere şi oroare. 

— Kyle, ce simţi când treci prin timp? 

O clipă el îşi opri respiraţia ca să se gândească la aceasta 
pentru prima oară. 

— O lumină albă. Durere. Ca şi cum te-ai împinge prin ceva 
...nu ştiu. Poate ca atunci când te naşti. Poate. 

Apoi ea simţi că îi picură pe mână ceva aşa, ca o cafea 
fierbinte şi se trase înapoi. Apucă lanterna şi îndreptă lumina 
spre mână. Sânge. 

— O, Dumnezeule! 

Reese privi în jos la sângele care i se scurgea din rană ca şi 
când şi-ar fi amintit de un vis urât. 

— M-a nimerit unul. 

Sarah nu pricepu de la bun început. 

— Te-a nimerit? Vrei să spui că te-a împuşcat? El dădu din 


cap. 

— Nu e nimic grav. Nu-ţi face griji. 

Sarah mută fascicolul de lumină pe braţul lui. Se vedea o 
gaură mică în trenci, ca o arsură de ţigară, dar toată partea de 
sus a braţului era plină de sânge. 

— Eşti nebun? Trebuie să te duc la un doctor. 

— Nici vorbă. 

Sarah îi descheie blând trenciul şi i-l trase de pe umeri. 

— Haide, scoate astea. 

Reese îşi scoase cu grijă haina şi se uită la rană ascunzându- 
şi un oftat de uşurare. Credea că e mai rău şi nu dorise să se 
uite. 

— Vezi, a trecut numai prin carne, zise el. Sarah privi la 
gaura mică desenată clar pe tricepsul lui şi din care încă mai 
curgea sânge. O bucăţică de stofă bleumarin din haină intrase în 
rană odată cu glonţul şi rămăsese acolo. Reese întoarse uşor 
braţul spre lumina pâlpâitoare a lanternei şi Sarah văzu gaura 
mai mare pe care o făcuse glonţul la ieşire. Cu toată violenţa din 
ultimele câteva ore, era pentru prima oară când vedea de 
aproape ce poate face un glonţ în carnea omului. Era şi 
îngrozitor şi fascinant. Mai mult îngrozitor. 

Trebuia bandajat şi ea era cea care trebuia să-l bandajeze. 
De aceea luase el din maşină trusa de prim ajutor. La treabă, îşi 
zise ea. Încearcă să nu te gândeşti la nimic. Mai întâi trebuie să 
curețe rana. 

Asta insemna că trebuie s-o atingă. Isuse, acum totul 
devenise chiar prea real. 

Sarah deschise trusa de prim ajutor. Bandaje, unguente, 
pilule, tifon, apă oxigenată. Toate astea erau bune când te 
zgâriai la un genunchi, nu pentru o rană împuşcată. Luă un 
tampon şi se apropie de el. Reese o urmărea fascinat şi amuzat 
în acelaşi timp. 

— Isuse, o să-mi vină să vomit. Vorbeşte-mi despre ceva, 
indiferent ce. Orice. Nu contează. 

— Despre ce? 

Sarei mai că-i venea să râdă. Avea câteva milioane de 
întrebări de pus. De exemplu... despre fiul ei. Avea un copil, aşa 
spusese. Sau ar fi avut. Sau va avea. Sau va fi avut. Nu există 
timpuri gramaticale pentru această situaţie. 

— Vorbeşte-mi despre fiul meu. E înalt? 


— Cam de înălţimea mea. Are ochii tăi. 

Ea începu să tamponeze sângele din rană iar el se strâmbă 
de durere, apoi îi făcu semn să continue. Sarah continuă cât 
putea mai blând muşcându-şi buzele şi concentrându-se asupra 
celor ce-i spunea el ca să nu vomite peste braţul lui. 

E greu de descris. Este... inspiră încredere. Are o voinţă 
puternică. Ştii întotdeauna că va face ce a hotărât să facă. Tatăl 
meu - nu mi-l amintesc, întotdeauna l-am asemuit cu John. Ştie 
cum să-i convingă pe oameni. Întotdeauna îl urmează, oriunde 
ar merge. Aş fi gata să mor pentru John Connor. Spuse ultimile 
cuvinte cu o voce joasă, pătimaşă şi ea îl crezu şi îşi dădu 
seama că este în stare să aibă emoţii. Fanatismul pur, total, fără 
discernământ al adolescentului, acea patimă pe care ea n-a fost 
niciodată în stare s-o simtă pentru nimeni şi pentru nimic. 

— Cel puţin acum ştiu ce nume să-i pun, chicoti ea. Era o 
glumă, nu-i aşa? Reese nu zâmbi şi ea înţelese că nu-i ardea de 
glume. Era prea multă suferinţă în ochii lui. Sarah întrebă din 
nou: 

— Ştii cine este tatăl, ca să ştiu să-l ţin pe loc dacă ne 
întâlnim din întâmplare... 

Reese dădu din umeri, 

— Nu, John nu povestea niciodată despre el, Tot ce ştiu este 
că a murit înainte de război... 

— Stai, îl întrerupse Sarah. Nu vreau să ştiu. 

Se întoarse la munca de infirmieră. El şedea liniştit, 
urmărindu-i mişcările degetelor care deveneau din ce în ce mai 
sigure. Apoi Sarah întrebă: 

— John te-a trimis? 

Reese întoarse capul, devenind din nou posomorât şi închis. 

— M-am oferit voluntar. 

— Voluntar? 

El se întoarse din nou cu faţa spre ea. 

— Bineînţeles. Eşti o legendă. Era o şansă unică s-o cunosc 
pe mama lui John Connor. Eşti eroul din spatele eroului. Făcu o 
strâmbătură când ea îi strânse bandajul. 

— Nu-i nimic, strânge-l mai tare, zise el, apoi continuă. Tu l-ai 
învăţat cum să lupte, cum să se ascundă, cum să-i organizeze 
pe alţii - încă de când era copil, căci şi tu trăiai ascunsă înainte 
de război. 

Sarah ridică mâna şi îi aruncă o privire confuză. 


— Vorbeşti la timpul trecut despre lucruri care nu mi s-au 
întâmplat încă. Simt că înebunesc. Strânse faşa într-un nod, cu 
gândurile aiurea şi Reese făcu din nou o grimasă. Îşi reveni şi 
termină bandajul cu mişcări mai domoale. 

— Te rog să mă scuzi, dar eşti convins că ai găsit în mine 
persoana pe care o căutai? 

Privirile li se împletiră. Sarah mai văzuse o dată privirea 
aceasta. Şi nu avea nimic de-a face cu datoria. Privea direct în 
ea, în sufletul ei despuiat de orice acoperământ. Sarah cea mică 
din ea scânci încet. 

— Sunt sigur, zise el. Şi într-adevăr era sigur... cel puţin fizic 
vorbind. Îndoielile lui erau de altă natură. 

Sarah se ridică în picioare exasperată. 

— Las-o-n colo, ce, arăt eu a mamă a viitorului? Sunt eu o 
dură? O persoană organizată? Nu sunt în stare să-mi 
chivernisesc nici măcar banii mei. 

Reese asculta mai mult tonul cu care vorbea, decât cuvintele 
pe care le rostea. Era acelaşi ton resemnat, învins, pe care îl 
auzise în vocile multora dintre cei cărora John le ceruse să rişte, 
să înfrunte primejdia pentru cauză. Era un ton pe care el ÎI 
dispreţuia, pentru că izvora din aceeaşi atitudine care îi 
împiedicase pe oameni să învingă maşinile cu ani în urmă. 
Această acceptare oarbă, pasivă a tot cea ce destinul le 
rezervase. Religii întregi şi filosofii subtile nu aveau altă menire 
decât să confere greutate acestui ton plângăreţ de învins. Asta 
până când John ieşise afară din cenuşă cu o grenadă în mână şi 
o aruncase sub şenilele unui H-K. Până când John a înfruntat 
moartea, stând între resturile în flăcări ale tancului ca să-şi 
scoată combustibilul de care avea nevoie pentru carul lui 
blindat. 

Prin exemplul lui, i-a convins pe oameni. Oamenii au venit la 
el şi continuă să vină. Şi când Reese crescuse destul de mare, 
părăsise ceata de prieteni ai străzii şi i se alătură şi el, fericit că 
poate să scape de acel patetic Dar de ce eu? pe care îl 
dispreţuise atât de mult. 

Reese oscilase tot timpul de când o cunoscuse pe Sarah între 
venerație şi dezgust. 

Îşi amintea informaţiile în legătură cu ea. Sarah Connor era 
chelneriţă, pur şi simplu o tânără chelneriţă în vârstă de 
douăzeci de ani care lucra numai cu jumătate de normă şi, în 


acelaşi timp, continua să studieze. Nu dovedise până la vârsta 
aceasta niciun fel de talente sau calităţi deosebite. Semăna cu 
femeile acelea amărâte care scurmau orbeşte în moloz, 
inconştiente de propria putere de a rezista sau de a-şi schimba 
soarta. Cunoscuse multe cazuri din acestea. În momentul în care 
li se arată calea cea bună, devin soldaţi de nădejde. Poate că 
aşa stăteau lucrurile şi cu Sarah. Dar, oricum, el nu se ocupa de 
recrutări. Tot ce ştia el era arta de a supravieţui. Se prezentase 
voluntar pentru această misiune, dar se aştepta să fie preferat 
un luptător mai în vârstă, cu mai multă experienţă. Când John 
pronunţase chiar numele lui, se simţise măgulit, dar realizase 
imediat şi enorma responsabilitate pe care şi-o asuma. Misiunea 
lui avea să afecteze profund întreaga istorie a omenirii! Aşa îi 
spusese John. Înainte de a se prezenta voluntar, Reese nu se 
gândise decât la bucuria de a putea executa cel mai important 
ordin pe care îl dăduse John vreodată şi la onoarea de-a o 
cunoaşte pe frumoasa mamă a lui John în carne şi oase. Cea mai 
consistentă parte a misiunii îi scăpase. Totul se petrecuse atât 
de repede, atât de repede. Imediat ce forţele lui John 
capturaseră laboratorul special pentru deplasări în timp, i se 
anunţase această misiune specială şi îşi trecuse imediat numele 
printre voluntari. Câteva minute mai târziu fusese chemat la 
buncărul de comandă al lui John şi fusese informat în legătură 
cu misiunea. Îşi amintea acum ce subliniase în mod deosebit 
John - importanţa uriaşă pe care o avea executarea cu succes a 
misiunii şi încrederea fermă că Reese va reuşi. Privirea aceea 
plină de încredere îl pregătise mai bine pentru luptă decât tot ce 
îi pompau medicii în vene. Şi atunci John îl îmbrăţişase. Asta l-a 
luat prin surprindere. De John Connor nu te puteai apropia foarte 
uşor. După ce îi murise mama, devenise singuratic şi închis în 
sine. Era adorat de cei pe care îi conducea, pentru că nu le 
cerea niciodată să facă nimic din ceea ce n-ar fi fost gata să 
facă el însuşi; şi ştia întotdeauna ce trebuie făcut. Nu era 
apropiat de nimeni. Dar john spusese că Reese este pivotul 
destinului şi apoi îşi aruncase braţele în jurul gâtului lui ca şi 
când ar fi fost prieteni vechi. Când John se întoarse ca să se 
ocupe de celelalte detalii tehnice, Reese surprinse pe chipul lui 
o expresie de tristeţe pe care ştia că n-ar fi trebuit s-o vadă. 
Poate că încrederea pe care i-o arătase John era numai ca să-i 
dea curaj. Această privire îl tulburase. Acum, când se gândea La 


tot ce aveau de făcut el şi Sarah ca să supravieţuiască, îşi aminti 
de ambele expresii ale lui John şi realiză şi faptul că nu apucase 
să primească decât extrem de puţine informaţii înainte ca 
tehnicienii să-l arunce în acea clipă infinită de călătorie prin 
timp! După câte ştia Reese, el era primul om viu transferat prin 
timp. Skynet construise scheletul de metal în cadrul planului său 
lacom de dezvoltare şi cercetare, un repertoriu geometric 
extensibil generat de computer de tehnologii noi. Oamenii 
ocupaseră laboratorul intact şi tehnicienii se repeziseră imediat 
să cerceteze sistemul şi să analizeze datele. Când şi-au dat 
seama de ceea ce realizase Skynet în disperarea lui raţională 
rece, John s-a hotărât să-l înfrunte chiar cu tehnologia lui. Dar 
când Reese păşise pe platforma biaxială a generatorului de 
câmp, nimeni nu ştia exact dacă deplasarea în timp poate fi 
suportată de fiinţele vii. Ar fi putut ajunge în 1984 sub forma 
unui cadavru călduţ, cu inima oprită din cauza unor energii 
imprevizibile. 

— Uite ce este, Reese, spuse Sarah, eu nu-mi doresc nimic 
din toate astea. Şi nu vreau să mă implic în niciun fel. Părul îi 
era încâlcit cu transpiraţie uscată. Hainele îi erau murdare şi 
şifonate. Nu era o legendă. Nu era decât o femeiuşcă jalnică, pe 
punctul de a începe să scâncească la picioarele lui fără să se 
poată controla. Aşadar, pe lângă faptul că trebuia s-o ţină în 
viaţă, trebuia s-o ţină sănătoasă şi puternică. Era ceva ce Îl 
depăşea, căci nu ştia cum să procedeze nici în cazul propriei 
persoane. 

Atunci îşi aminti ultimul lucru pe care i-l spusese John că 
trebuie să-l facă. Rosti cu voce calmă şi puternică. 

Sarah încetă să mai păşească încoace şi încolo ca un animal 
în cuşcă şi se întoarse cu faţa spre el. 

— Fiul tău mi-a dat un mesaj pe care trebuie să ţi-l transmit. 
M-a pus să-l învăţ pe dinafară. 

Ea încremeni clipind din ochi, neştiind la ce trebuie să se 
aştepte. Reese continuă, de astă dată pe un ton ceva mai blând, 
care lăsa să se simtă afecțiunea cu care fusese rostit mesajul. 

„Nu am avut niciodată ocazia să-ţi mulţumesc aşa cum se 
cuvine pentru toată dragostea ta şi curajul de care ai dat 
dovadă în anii de întuneric. Nu pot să te ajut în ceea ce urmează 
să înfrunţi, decât spunându-ţi că viitorul ne este dat o dată 
pentru totdeauna. Am văzut omenirea ridicându-se din nou după 


înfrângere şi am avut privilegiul de a fi acela care i-a arătat 
drumul. Trebuie să ne aperi victoria. Trebuie să fii mai puternică 
decât îţi imaginezi că poţi fi. Trebuie să supravieţuieşti, căci 
altfel eu nu voi exista niciodată.” 

Reese vedea cum se linişteşte. Cuvintele o mângâiau ca un 
balsam. N-ar fi vrut să pună atât de mult din propriile 
sentimente atunci când le reprodusese, dar se pare că era bine! 
aveau efectul dorit. 

Reese îndoi mâna. Nu-l mai durea chiar aşa de tare. Oricum, 
nu într-atât de tare încât să nu poată suporta. Braţul îşi păstrase 
aproape 75 la sută din mobilitate. 

Poate, poate că au o şansă să reuşească. Dacă ar putea să 
rămână în câmp deschis, sub cerul liber, să nu lase niciun fel de 
urme, s-ar putea ascunde la nesfârşit. Ca s-o încurajeze, Reese 
spuse: 

— Frumos bandaj de prim ajutor! Ea zâmbi obosită. 

— Îţi place? E primul în viaţa mea. 

În tonul ei încă se mai simţea o umbră de ironie. 

Continua să respingă răspunderea care i se impunea. Sau 
încerca s-o facă, cel puţin din punct de vedere emoţional. Dar o 
anumită componentă logică de undeva, din străfundul 
conştiinţei ei, acceptase deja idea că va veni o zi când va face 
toate astea, aşa cum acceptase acum gândul că civilizaţia va 
dispărea peste câţiva ani şi toate ororile care vor urma după 
aceea. 

Vor mai fi multe răni şi multe bandaje. Tragedii şi pierderi 
inimaginabile. Sarah se cutremură când văzu cu ochii minţii 
peisajul întunecat ce se desfăşura în faţa ei. li veni în minte un 
cuvânt. Destin. 

Era ca şi când ai juca într-o piesă de teatru. Poţi modifica 
modul de a juca, dar nu poţi schimba sfârşitul! Işi amintea de o 
piesă de teatru în care jucase pe când era la liceu. li plăcea 
foarte mult un personaj, dar acesta murea invariabil în actul al 
treilea, seară de seară. Şi îşi amintea cât de nefericită era. Ar fi 
vrut ca măcar o dată, boala personajului să nu fie fatală. După 
aceea nici nu i-a mai plăcut să joace teatru şi nu-i plăcea nici 
ideea de destin, ca atare. 

Pe deasupra capetelor lor trecu huruind alt vehicul. Un 
camion lung, cu un motor Diesel foarte zgomotos. Reese 
observă că abia se mai ţinea pe picioare. 


— Încearcă să dormi puţin. În curând se luminează de ziuă. 

Sarah se aşeză lângă el, cu spatele spre cimentul rece. 
Tensiunea creată între ei încă mai plutea în aer şi el îşi trecu 
braţul pe după umerii ei. 

Timp de o clipă, Reese îşi puse întrebarea dacă nu cumva 
suferă de un şoc ca urmare a deplasării în timp, căci avea 
senzaţia că ceea ce trăia el acum fusese existenţa lui 
dintotdeauna, iar ea fusese întotdeauna cu el. 

Sarah era epuizată. Trebuia neapărat să doarmă şi era pe 
jumătate adormită când Reese tresări auzind greierii. Asta o 
făcea să se simtă mai în siguranţă. Îşi dădea seama că, deşi 
Reese trebuia să fie şi el mort de oboseală, s-ar fi trezit imediat 
ce s-ar fi apropiat cineva sau ceva. Era un om ciudat, mereu 
hăituit. Îşi dădu seama că Reese probabil nu mai auzise 
niciodată un greiere. Faptul că îl ştia acolo, lângă ea, o făcea să 
se simtă calmă şi senină, în pofida coşmarului prin care tocmai 
trecuse. Când îi vorbea cu voce dulce, se simţea mângâiată şi 
protejată. Voia să-l mai audă vorbind. 

— Mai vorbeşte-mi despre locul de unde vii. Am să adorm 
mai repede. 

— Foarte bine, zise el. Ziua trebuie să stai ascuns, dar 
noaptea poţi să umbli. Vânătorii-ucigaşi folosesc infraroşii, aşa 
că tot trebuie să fii cu băgare de seamă. Mai ales la antene. Dar 
nu sunt prea deştepţi. John ne-a învăţat cum să aruncăm cu praf 
în ei. A devenit mai greu când au apărut Infiltratorii. lar 
Terminatorii sunt cei mai noi. Cei mai răi. 

Sarah simţea că plutea, că se contopea cu el când începu să-i 
povestească despre un loc cu zgomote şi flăcări, cu cenuşă albă 
şi ruine înghiţite de foc, patrule robot luminate de lună care 
lansau raze nimicitoare şi jeturi de plasmă în nefericiţii 
supraviețuitori ce scormoneau prin ruinele oraşelor moarte în 
căutarea unor cutii de conserve necarbonizate, oase înnegrite şi 
maşinile vânătoare de oameni năvălind cu trupul lor de crom- 
nikel în grupuleţele de oameni ca nişte rechini cuprinşi de furia 
foamei. 

Reese încă mai vorbea când Sarei i se închiseră pleoapele. 
Capul ei se rezema de umărul lui. Reese nu-i vedea decât 
creştetul capului, astfel că nu-şi putea da seama dacă a adormit 
sau nu. Îşi continuă relatarea, care nu avea nicio structură 
narativă, ci era alcătuită numai din imagini răzlețe, desprinse 


din cronologia lui personală - fragmente de luptă şi tehnici de 
supravieţuire, anecdote, felii de viaţă din secolul douăzeci şi 
unu. 

Ultimul gând conştient al Sarei înainte de a adormi fu bizar - 
abia mai târziu şi-a reamintit de el. Avea senzaţia că Reese 
vorbeşte foarte poetic, ca un recitator ambulant care reuşeşte 
să transmită imaginile clar cu un limbaj bolovănos şi o 
construcţie sintactică stângace. Dacă s-ar fi născut în altă viaţă 
şi în alt timp, ar fi putut fi artist sau compozitor dar aceste 
imbolduri care nu serveau raţiunii supreme - supraviețuirea, 
erau complet eradicate şi se manifestau acum numai sub forma 
unor vagi urme în vivacitatea descrierii sale. 

Convingerea ei că Reese era un soldat cu suflet de poet avea 
să revină mai târziu, combinată însă cu o disperare tristă. 

Cuvintele lui Reese ajungeau din ce în ce mai greu la ea, pe 
măsură ce se cufunda mai profund într-un somn binefăcător şi 
regenerator, trezind în catacomba întunecoasă a visurilor ei 
imagini pe cât de uluitoare, pe atât de suprarealiste. 


Se făcea că e lumină. O lumină strălucitoare, clară, ca 
soarele, care alungă întunericul nopţii, se prelinse pe marginea 
sfărâmăturilor de beton formând urme ascuţite ca lama de brici. 
Se făcea că suflă şi vântul direct în jos şi se auzea un geamăt 
surd, ca al metalului muribund, iar ea înţelese că era un motor 
sau mai multe motoare cu reacţie. 

Suflarea vântului mătura mormanele de cenuşă scoțând la 
iveală grămezi de oase. Cenuşa era suflată din orbitele goale ale 
craniilor şi reflectoarele aruncau umbre lungi deasupra lor. 
Maşina arăta ca o uriaşă viespe cromată, numai că acolo unde 
ar fi trebuit să fie aripile, în mijlocul toracelui, erau două tunuri 
turbojet, îndreptate direct în jos. Obiectul acela plana în aer şi 
cobora din când în când, explorând terenul pe frecvențele 
vizibile şi pe infraroşii. Apoi se înclină, şi luă viteză ca un 
elicopter Aircobra. Tunul trase o dată într-o clădire nimicită de 
flăcări, apoi se retrase în nacela de sub pântecele maşinii, în 
timp ce aceasta continua să patruleze. 

Un kilometru mai departe, pe terenul distrus, o altă maşină 
se lăsa la pământ, sprijinindu-se pe nişte picioare hidraulice ca 
de insectă. Ateriza în ceva ce părea să fie un depozit sau loc de 
parcare. Mai multe maşini de vânătoare-ucidere, semănând cu 


nişte tancuri, erau aliniate sub reflectoarele cu infraroşii. Tunuri 
automate de douăzeci de metri lungime făceau de pază, 
aşezate pe piloni înalţi de beton. Luminile farurilor măturau 
întunericul. 

După ce maşina zburătoare de vânătoare-ucidere s-a 
îndepărtat, se putea ieşi din ascunzători! În uniformele lor 
pestriţe în două tonuri, soldaţii se confundau aproape total cu 
peisajul înconjurător gri pe gri, negru pe negru. 

Conducătorul grupului stătea lungit pe o lespede de beton şi 
privea printr-o lunetă fixată pe faţa lui. Era un ecran video cu 
imagine intensificată pe care terenul apărea luminat ca ziua. O 
strălucire verzuie îi lumină chipul. Era Reese. Sudoarea îi curgea 
pe faţă lăsând dâre în stratul de praf şi cenuşă. Era murdar şi nu 
se bărbierise de mult. Niciunul din oameni lui nu arăta mai bine. 
Purtau cu toţii căşti şi se auzeau în permanenţă un murmur de 
voci din aparatele de radio prin care comunicau cu celelalte 
unităţi din zonă. 

— Yankee unu-trei către baza de foc Echo-nouă! 

— Vorbeşte Yankee unu-trei. Ce ai de raportat? 

— Am încheiat cercetarea la cota trei mii. N-am descoperit 
prea mult. Am nimerit peste nişte tipi la piaţă. Nu sunt 
înregistraţi, dar au marfă de schimb. 

— Ce fel de marfă? 

— Conserve, nişte unelte şi benzină. Au nevoie de adăpost şi 
muniții doi-doi-trei. 

— Aici Roger unu-trei, trimite-i încoace. 

— Venim. Cercetaşii noştri au probleme, aşa că închei 
transmisia. 

— Roger unu-trei... 

Murmurul vocilor în căşti continua fără întrerupere. Erau 
rapoarte ale patrulelor din toate sectoarele învecinate, echipe 
de genişti în căutarea maşinilor de vânătoare-ucidere pentru a 
le demonta sau a le disloca elementele esenţiale, o echipă 
numeroasă de recunoaştere în zona opt, o unitate sus, în munţi, 
lângă buncărul douăzeci şi trei de pe fosta Şosea Mulhollanti 
cerea să i se trimită mecanici care să le ajute să demonteze 
tunul de pe o maşină de vânătoare-ucidere. 

Cineva anunţa că avusese o ciocnire cu un grup de 
terminatori seria 600 îmbrăcaţi în uniforme ca ale lor. Avuseseră 
de suferit pierderi, şi cercetaşul lor, câinele de vânătoare, 


pierise. 

Şi aşa mai departe. 

Reese semnală o mişcare şi unitatea cobori printr-o gaură de 
acces ascunsă de ruine pe o scară care mergea în jos. Sarah îi 
urmări cu ochii minţii cum coborau îngrijoraţi sub pământ, tot 
mai jos, luminân-du-şi drumul cu lanterna. Ajuns la patru nivele 
sub pământ, Reese bătu cu vârful armei într-o uşă de oţel 
grosolan sudată. O dată. Apoi încă de două ori. Şi încă o dată. O 
plăcuţă mică de oţel se dădu la o parte şi în crăpătura formată 
se ivi ochiul unei santinele. 

Uşa clănţăni şi se deschise înainte ca el să termine parola. 

Reese pătrunse în încăpere. Fu izbit de valul de căldură, de 
mirosul de fum şi de trupuri umane. Trei sentinele înarmate 
stăteau cu armele ridicate. Reese întinse mâna ca să se lase 
mirosit de câini de pază - un lup şi un doberman. Probabil 
creaturile cel mai bine hrănite din bază. Câinii dădură din coadă, 
aşa că Reese putu să-şi continue drumul. Era o fiinţă umană. 

Santinelele se dădură înapoi, relaxându-şi mâinile în care 
ţineau armele, Westinghouse M-25. Echipa lui Reese pătrunse 
înăuntru, se înregistrară la aparatul de pontaj, apoi se 
dispersară în labirintul încăperilor. 

Baza de atac E-9. Cândva fusese nivelul D, al parcajului de 
sub Centrul de divertisment ABC din Century City. Acum era 
parţial distrus şi servea de adăpost unui mare număr de soldaţi, 
copii, căutători de gunoaie, bolnavi, muribunzi şi o mulţime de 
şobolani. 

Sarah avea impresia că îl însoţeşte pe Reese, ca şi când 
acesta i-ar fi fost călăuză. Treceau pe lângă chipuri vlăguite, 
hăituite, ai căror ochi sclipeau apatic, fără să înregistreze 
trecerea lor pe acolo. Erau îmbrăcaţi în zdrenţe jerpelite, straturi 
de îmbrăcăminte alcătuită din piese răzlețe cu câteva numere 
mai mari sau mai mici, haine sau veste tăiate grosolan din 
covoare sau perdele, legate cu bucăţi de sârmă multicoloră. 
Feţele lor erau palide şi chinuite, ochii ieşiţi din orbite. Numai 
copiii păreau veseli, scurmând în gunoaie ca să prindă şobolani 
pentru supă. 

Pretutindeni în catacombe licăreau focuri pe care se gătea şi 
de pretutindeni ieşeau chipuri din întuneric ca nişte stafii, 
bărbaţi şi femei din care se părea că sufletul zburase. Locuiau în 
caroserii de automobile, în pubele şi containere de gunoi 


răsturnate pe o parte, sau pur şi simplu în spatele unui cearceaf 
zdrenţuit atârnat pe o sârmă. Pe feţele unora dintre oamenii mai 
bătrâni se vedeau cicatrici de arsuri suferite în timpul războiului, 
carnea se umflase şi se băşicase. Se auzea un geamăt stins care 
venea de undeva din întuneric, iar dintr-o nişă din apropiere se 
auzea zumzetul monoton al tânguielilor unui nebun, repetate la 
nesfârşit. Era ca un drum prin infern şi Sarah se simţea sfâşiată 
între dorinţa de a pleca cât mai repede de aici şi nevoia 
imperioasă de a uşura în vreun fel suferinţa aceasta 
deznădăjduită. li venea să se ducă la ei şi să-i strângă la piept. 
Mai ales pe aceşti sărmani copii născuţi după războiul nuclear. 
Dar Sarah era pentru ei un fel de stafie, o persoană inexistentă, 
căci priveau direct prin ea. Ea nu era acolo. Nu încă. 

Reese şi Sarah se apropiară de un grup de oameni adunaţi în 
jurul unei staţii de emisie, sub o lumină fluorescentă 
strălucitoare. Reese salută când trecu pe lângă ei. Pe unii îi 
cunoştea, pe alţii nu. Erau câţiva căpitani, doi maiori şi un 
bărbat care şedea cu spatele spre ei, flancat de gărzi. Purta o 
beretă neagră cu steluţă de general prinsă într-o parte. Numai 
un singur bărbat în armata amestecată de gherilă care 
împânzea pământul purta o astfel de beretă neagră. 

John venise la această bază de atac în noaptea precedentă 
ca să organizeze un raid asupra fabricilor automate din 
vecinătate. Se ştia că Skynet producea tunuri cu plasmă pe care 
le utiliza la Reperele Şapte şi Opt. Era vorba de un raid de 
amploare, care urma să aibă loc peste trei zile. Reese îl aştepta 
cu nerăbdare. Unul dintre locotenenţi spusese că s-ar putea ca 
Reese să fie transferat la unitatea personală a lui Connor şi John 
însuşi îi adresase câteva cuvinte imediat după sosire. Fusese o 
întâlnire bizară. Reese avusese impresia că John Connor îl 
priveşte într-un fel mai deosebit, cu o atenţie aparte, altfel decât 
pe un ofiţer oarecare. Totuşi Reese nu reuşi să citească nimic în 
ochii lui Connor. 

— Bine, sergent Reese, îi spusese generalul şi se întorsese cu 
spatele. Aşa era întotdeauna cu John şi deşi Reese servise sub 
comanda lui în mai multe acţiuni, bărbatul acesta rămânea o 
enigmă. 

Acum, înconjurat de statul său major, John coordona câteva 
ofensive de importanţă majoră în întreaga lume prin intermediul 
unităţii lui mobile de telecomunicaţii. 


Lui Reese i se spusese că, de fapt, folosesc chiar canalele 
sateliților lui Skynet, ştiind că duşmanul ar fi distrus imediat 
orice instalaţie elaborată de oameni, dar nu-şi putea permite să- 
şi distrugă propriul sistem global de relee. Reese nu înţelegea 
prea bine cum e cu pirateria aceasta în telecomunicaţii, dar, 
oricum, nu era treaba lui. 

Sarah îi văzu pe bărbaţii aceia adunaţi unul lângă altul în 
jetul de lumină. Văzu şi silueta cu beretă neagră, în momentul în 
care doi dintre adjuncţii săi se dădură într-o parte. Era cu 
spatele la ea. Umerii lui largi erau lăsaţi în jos, trădându-i 
îngrijorarea, însă mâinile făceau gesturi sigure indicând pe hartă 
acţiunile ce urmau a fi executate. Îi auzea vocea, dar nu 
distingea cuvintele. Ar fi dorit ca el să se întoarcă. Dar adjuncţii 
se mişcau împreună, aşa că îi blocară din nou vederea. Vru să 
se ducă spre el, dar ceva o împiedica. Era ceva ce nu trebuia să 
vadă. Reese merse mai departe şi găsi un loc unde să se poată 
odihni câteva ore: o canapea de piele pe jumătate arsă. Îşi 
desfăcu catarama centironului, îşi dădu jos arma de pe umăr şi 
şi-o puse pe genunchi, ţinând mâinile deasupra ei. 

— Aceasta este iubita mea şi cea mai bună prietenă a mea, 
zise Reese către Sarah. Intotdeauna dormim împreună. 

Sarah se aşeză pe canapea lângă el. Reese se lăsă pe spate, 
cu trupul ca de plumb. Deschise fermoarul de la un buzunar şi 
scoase de acolo un pătrat de plastic neted, mic. Era o fotografie 
polaroid boţită, dar nu vedea ce reprezintă. În timp ce Reese o 
studia, privirea lui deveni blândă şi intensă. 

Reese ridică privirea în sus când auzi că uşa de siguranţă 
este deschisă şi închisă apoi din nou. Venea încă o patrulă, 
vizibilă în depărtare sub jetul palid de lumină fluorescentă. Doi 
cercetaşi. Câinii le mirosiră mâinile. Apoi un al treilea om 
pătrunse în încăpere înainte ca santinelele să apuce să închidă 
uşa. Era cu un cap mai înalt decât ceilalţi şi purta ceva 
voluminos sub poncho-ul său cenuşiu ponosit. 

Câinii începură să latre furioşi la el. Sentinelele alergau să-şi 
ia armele. Unul din ei strigă: 

Terminator! Terminator! 

Reese rămase încremenit o fracțiune de secundă, timp în 
care Terminatorul îşi aruncă de pe el poncho-ul şi ridică arma 
RBS General Dynamics-80 în poziţie de tragere. Arma lătră scurt 
şi buncărul fu inundat de lumină. 


Reese apucă preţioasa fotografie cu dinţii ca să-şi elibereze 
mâinile şi alergă la locul acţiunii. 

O serie îngrozitoare de pulsuri de plasmă iluminară orbitor 
interiorul, când Terminatorul împroşcă aerul cu focul mortal. 
Loviturile erau însoţite de ţipete şi gemete, sirenele începură să 
sune înnebunite, în mijlocul acelui iad de fum şi foc Terminatorul 
se mişca inexorabil spre centrul de comandă. Connor dădea 
ordine grăbite, focurile de ripostă jucau frenetic în jurul 
Terminatorului. O parte din muniții explodă. Scena fu 
completată cu o minge mare de foc care venea rostogolindu-se 
pe sub tavanul scund. 

Reese se trântise la pământ, în spatele unui morman de 
dărâmături în flăcări. Se rostogoli gemând de durere să-şi apuce 
arma. Fotografia căzuse alături şi luase foc arzând împreună cu 
alte rămăşiţe. Sarah se uita la Reese care urmărea cu privirea 
fotografia arzând şi părea îngrozit când aceasta fu mistuită de 
flăcări. 

Acum nu mai erau decât impresii vagi. Gemete. Zgomot de 
paşi care alergau. Arcuri voltaice care luminau fumul ca nişte 
blitzuri. O fetiţă de şase ani care plângea în mijlocul acestui 
haos. Câinii care urlau şi schelălăiau. Unul din ei, lupul, scâncea 
şi îşi muşca spatele unde blana îi luase foc. 

Şi în mijlocul acestei scene apocaliptice o siluetă care înainta 
fără oprire cu ochii roşii şi cu o armă care scuipa moarte. RBS-ul 
descria semicercuri largi iar acum ţeava ei masivă era 
îndreptată chiar spre Sarah. Simţi un gol în stomac, ştiind că nu 
se poate mişca suficient de repede. Privea paralizată la el, 
înainte să tragă. O microsecundă care se dilată devenind o 
realitate. Ochii roşii erau aţintiţi asupra ei. Apoi, o lumină albă, 
orbitoare, îi transformă întreaga existenţă într-un fel de ceaţă. 


Visul nu mai avea unde să continue, aşa că se opri brusc, ca 
ultimul cadru al unui film care trece prin proiector. 

Sarah mormăi prin somn, trezindu-se pe jumătate şi se lipi de 
Reese, căutându-i căldura corpului. Apoi adormi din nou adânc, 
de astă dată fără vise. _ 

Reese o simţi pe Sarah mişcându-se şi se trezi brusc. Işi dădu 
seama că fusese cuprins de toropeală şi făcu la repezeală 
câteva exerciţii mentale pe care le practica întotdeauna când 
trebuia să rămână treaz în timpul patrulării. Afară, cerul începea 


să se lumineze. Probabil că vorbise foarte mult. Îşi dădu seama 
că spusese într-o oră mai multe cuvinte decât în ultimii doi ani 
de viaţă. De ce istorisise atâtea detalii în legătură cu atacul 
asupra buncărului acela nu putea spune. Din punct de vedere 
militar, fusese un fapt destul de comun. Încercase să-i dea o 
imagine completă despre lumea anului 2029. Poate că şi 
fotografia făcea parte din această imagine. Combinația între 
fotografie, Terminator şi prezenţa lui John acolo, poate că aceste 
elemente erau menite să confere mai multă veridicitate 
tabloului. 

John îi dăduse de fapt fotografia cu un an înainte, când erau 
amândoi la pământ, înfruntând un atac foarte asemănător cu 
acesta şi când pământul se cutremura de şocul bombelor de 
plasmă care aruncau asupra lor o lumină artificială intermitentă; 
John scosese din buzunarul uniformei un portofel de piele de 
dinainte de război şi din acesta o fotografie polaroid. Ce 
însemna aceasta şi de ce trebuia Reese să poarte la el 
fotografia, asta, John n-a spus niciodată şi rămăsese şi acum tot 
un mister. Reese recunoscuse chipul imediat, bineînţeles, căci 
erau o mulţime de fotografii ale Sarei Connor peste tot. Unii 
soldaţi le purtau cu ei în luptă ca să le poarte noroc. Dar să ai un 
polaroid original însemna mult mai mult. 

O purtase de atunci întotdeauna cu el, chiar şi în misiunile 
primejdioase în care risca să se ude până la piele sau chiar mai 
rău. 

Ca urmare, fotografia i se întipărise în memorie, deşi 
imaginea în sine rămânea enigmatică. Părea că este aşezată 
într-un fel de vehicul. Nu era suficient de bine prins în cadru ca 
să-l poată identifica. Avea părul altfel pieptănat decât acum, 
deşi părea să fie cam la aceeaşi vârstă. Poate ceva mai în 
vârstă. Era mai scurt şi prins cu o cordeluţă. Trăsăturile feţei 
păreau puţin obosite, dar ceva din poziţia maxilarului sugera 
putere interioară şi ochii lăsau impresia unui profund calm 
lăuntric. Pe buze i se vedea un zâmbet abia schiţat. Poate 
zâmbea unei amintiri. Dar efectul general era sumbru. Cerul 
întunecat nu făcea decât s-o amplifice. Mai era ceva în spatele 
ei care nu se distingea prea bine. Lui Reese îi trebui destul de 
mult timp ca să-şi dea seama că e vorba de umărul şi coastele 
unui câine. Probabil un câine lup, judecând după dimensiuni şi 
culoarea blănii. 


Când ajunsese la episodul cu Terminatorul care intrase în 
buncăr în timp ce el privea o fotografie, omise se să-i spună că 
era portretul ei. Se jenase să-i spună, ca să nu aibă aerul că 
avusese premoniţii în legătură cu ea. 

Se gândi la explozia care îl buimăcise şi la faptul că prima 
imagine pe care o văzuse când ochii îşi recăpătaseră 
capacitatea de a se concentra fusese fotografia ei care ardea 
alături. Când arde, o fotografie polaroid se îndoaie, se răsuceşte 
şi se deformează, deşi imaginea mai rămâne un timp vizibilă, 
schimbându-se însă tot mai mult. 

Privi în jos, la Sarah cea adevărată care dormea acum pe 
genunchi lui, cufundată într-un somn agitat. Avea o senzaţie 
ciudată de imagini suprapuse când se uita la trăsăturile ei - 
parcă mai văzuse undeva chipul acesta. Ca şi atunci când 
memora o hartă militară pentru o viitoare misiune şi, ulterior, 
când se târa pe terenul real, imaginea abstractă se suprapunea 
cu cea concretă. Pregătirea pentru un eveniment se transforma 
în acel eveniment. 

Trase în piept aerul rece al dimineţii. Soarele lumina cimentul 
cenuşiu al canalului făcându-l să pară alb. 

Sarah se mişcă prin somn şi mormăi ceva. Stătea cu faţa 
întoarsă în sus, spre el, destinsă într-un somn nevinovat. Urmări 
liniile simple ale geometriei chipului Sarei. Deşi faţa îi era 
umflată de somn, era relaxată, un obraz lipit de cămaşa lui 
murdară şi deşi expresia ei era departe de a fi nobilă, era, 
totuşi, frumoasă. li urmări linia nasului cu vârful degetului, apoi 
coborăâ blând de-a curmezişul buzelor. Buzele cedară imediat 
sub atingerea lui. Nu mai atinsese niciodată ceva atât de gingaş 
în toată existenţa lui nefericită. 

Avu senzaţia că cineva îi învârte un cuţit în piept. Respirația i 
se acceleră şi mâinile începură să-i tremure. 

Reese simţea dureri în tot corpul, dar nu-i păsa. Un cârcel 
nesuferit i se pusese în gamba stângă. Il ignoră. li amorţise 
braţul pe care se odihnea Sarah, îi era ciudă. Sarah era în 
braţele lui dar nu putea s-o simtă decât pe jumătate. 

li luă gingaş un fir de păr de pe obraz. Sarah strâmbă din nas 
şi căscă. li simţi respiraţia caldă, dulce. Reese îşi impuse să se 
liniştească. Sarah deschise ochii şi se uită la Reese. 

— Am visat...nişte câini, zise ea, oarecum uimită. Visul îi 
reveni în minte ca un vălmăşag de umbre înspăimântătoare. 


— Ţi-am povestit despre ei. Îi explică el. Noi îi folosim ca să-i 
depistăm pe Terminatori. 

La auzul cuvântului Terminatori, Sarah se trezi complet şi în 
memorie îi reveni măcelul prin care trecuse noaptea trecută. 

— O, Dumnezeule, zise ea. Dar nu era o rugăciune. 


Șoseaua Brea Canion Ora 9.02 

Reese şi Sarah se urcară pe rambleul şoselei cu două benzi. 
Păsările zburau pe deasupra capetelor lor, apoi se ascundeau în 
tufişurile de la capătul păduricii din spatele lor. 

O ceaţă subţire întindea văluri străvezii deasupra câmpului 
dincolo de rambleu. Aerul era greu de mirosul umed al frunzelor 
şi al florilor. 

Reese o luă pe Sarah de mână şi porniră spre sud. Dealurile 
presărate cu tufişuri care se înălţau la numai câţiva metri de 
şosea îi făceau să se simtă în siguranţă. Pe partea cealaltă, 
rambleul ajungea în Autostrada rapidă 57 care mergea paralel 
cu şoseaua. Huruitul maşinilor şi al camioanelor ajungeau din 
când în când până la urechile lor. Se aflau într-o mică 
depresiune nelocuită, acoperită cu stejari pitici între Diamond 
Bar şi Brea. |n depărtare se vedea un alt rând de dealuri 
presărate cu sonde petroliere şi pompe care se mişcau încet. 
Reese se opri la marginea unei rampe. 

— Ne trebuie o maşină, zise el. Trebuie să fim mereu în 
mişcare. Arătă apoi spre autostrada de deasupra lor. Unde duce 
asta? 

Sarah consultă harta. După ce trecu de pe o pagină pe alta 
ca să vadă ieşirile şi schimburile de direcţie de pe autostradă, 
răspunse: 

— Putem ajunge pe autostrada nr. 5 şi să mergem spre sud. 

Reese nu avea habar unde se află şi nici nu-i păsa. Tot ce 
dorea el era să fie cât mai departe de acel 800. Când o Toyota 
bleumarin apăru la curbă, Reese scoase pistolul. Înainte să 
poată păşi pe şosea Sarah interveni şi zise: 

— Lasă arma. li trase cu amândouă mâinile braţul în jos. Apoi 
se întoarse spre şosea, întinse braţul înainte cu degetul mare 
ridicat în sus. 

Apropiinduse, maşina încetini, apoi urcă rampa şi acceleră. 
Pasagerii, doi adolescenţi, le strigară fel de fel de obscenităţi în 
timp ce şoferul, un bărbat cu înfăţişare dură şi pălărie mare pe 
cap, apăsa pe claxon. 

Reese voi să ridice din nou pistolul, însă Sarah îl opri, 
asigurându-l: 

— Crede-mă, procedeul acesta dă rezultate, zău aşa. 

Reese nu înţelegea ceremonialul cu degetul mare ridicat în 


sus, dar se hotărâ să-i acorde încredere. La urma urmelor era 
Sarah Connor. 

Trei minute mai târziu, un furgonet mare, Chevrolet cenuşiu 
închis apăru la curbă şi opri apoi la începutul rampei. Sarah şi 
Reese se apropiară de maşină. 

— Puteţi să ne luaţi şi pe noi? întrebă ea cu cea mai dulce 
voce a ei. Un cap ciufulit, o barbă mare şi o gură rânjind, se iviră 
prin fereastră. 

— Sigur că da, dar merg numai până la Irvine, să ştiţi, 

— E perfect, zise Sarah recunoscătoare. Reese o ajută să se 
urce în spate, între două cauciucuri uzate, un sac cu rufe 
murdare şi o cutie de scule ponosită. Reese era bucuros că 
procedeul ei dăduse rezultate, căci la următoarea maşină ar fi 
procedat după metoda lui. 


Hotel Panama Ora 9.22 

Terminatorul verifica starea de funcţionare a mecanismelor 
sale interioare. Întreaga coloană de date trecea în infraroşu 
trimisă prin microlentilele din orbitele sale. Avariile interne erau 
nesemnificative. Dispozitivele de etanşare ale şasiului erau 
intacte. Numai învelişul exterior din carne fusese avariat serios. 

O fâşie de scalp fusese smulsă lăsând să se vadă metalul 
cromat acoperit cu o crustă de sânge închegat. Pielea obrazului 
atârna smulsă şi cablurile care puneau în mişcare maxilarul 
inferior străluceau în lumina slabă. 

Trupul cyborgului era plin de vânătăi şi leziuni, unele dintre 
ele putrede din cauza cangrenei. Sistemul circulator se blocase 
în momentul în care fusese avariată mica pompă ce menținea 
presiunea în vase. Terminatorul cususe sau lipise cele mai grave 
leziuni şi astupase găurile de gloanţe care îi ciuruiseră trupul. 
Dar carnea nu se vindeca, în cameră era un miros puternic de 
descompunere. O mulţime de muşte urcaseră de la lăzile de 
gunoi din alee şi intraseră pe fereastra deschisă. 

Terminatorul era numai vag conştient de acest asalt al 
insectelor. Alunga numai din când în când câte o muscă dacă îi 
intra în orbită şi îi obtura vederea. În rest toate se ospătau 
copios în toate plăgile pe care Terminatorul nu se sinchisise să 
le curețe sau să le repare. 

Terminatorul calculă rezervele de energie internă care îi 
rămăseseră. Consumul fusese foarte mic, sub 0,013, mai puţin 
de o miime din întreaga rezervă. 

Acolo unde ar fi fost locul inimii, protejată de un 
subansamblu super-rezistent, în interiorul toracelui din hiperaliaj 
se afla celula de energie nucleară. Ea furniza puterea necesară 
pentru a pune în funcţiune cel mai sofisticat sistem de pârghii 
hidraulice şi servomotoare care fusese construit vreodată, o 
cantitate de energie suficientă pentru a asigura iluminatul unui 
oraş de dimensiuni mai mici timp de o zi întreagă. Era proiectată 
să-i ajungă pentru multă vreme Terminatorului, mai ales dacă 
perioadele de activitate deosebit de intensă alternau cu altele, 
în care se foloseau proceduri de conservare a energiei. 

Când Terminatorul trecea pe consumul economic, surplusul 
de energie era depozitat şi conservat în celule speciale. Dacă în 
torace s-ar fi făcut o breşă şi aceste rezerve de energie ar fi fost 


distruse, Terminatorul ar fi putut fi oprit. Dar toracele lui era din 
cel mai dur aliaj care fusese turnat vreodată. 

Terminatorul putea funcţiona cu toată energia, douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru, timp de 1095 de zile. În 
această perioadă ar fi avut cu siguranţă ocazia, ca şi acum, să 
funcţioneze pe consumul economic, când puterea era redusă la 
40% din valoarea nominală. Sistemul optic se comuta numai pe 
vederea infraroşie. Pompele îşi reduceau ritmul şi presiunea din 
sistemul hidraulic scădea cu 40%. Puterea era depozitată în 
celule speciale şi conservată. In condiţii în care operase ca până 
acum în cadrul misiunii sale, Terminatorul putea funcţiona la 
infinit, putea învinge orice forţă care i se opunea, îndeplinindu-şi 
misiunea de eliminare a țintei pentru care fusese programat. 
Apoi ar fi rămas neprogramat, trecând prin războiul nuclear 
devastator provocat de Skynet şi ducându-se apoi la meşterii 
care îl lucraseră ca să-l programeze din nou. Terminatorul urma 
să mai rămână aici mult, foarte mult timp. 

Muştele care se hrăneau copios din carnea lui în putrefacție, 
ar fi fost foarte fericite să audă asta. 


Autostrada 5 Sud Ora 9.57 

Furgoneta pătrunse pe autostrada 5 şi încetini viteza din 
cauza circulaţiei foarte dense. Zgomotul vehiculelor îl pusese pe 
Reese în alertă. Erau înconjurați de maşini furgonete şi 
camioane cât vedeai cu ochii. Se apropiau de Tustin şi pe 
ambele laturi ale autostrăzii cu opt benzi se înălţau construcţii 
cu trei până la şase etaje, din beton şi sticlă, majoritatea fiind 
bănci - case de credit sau de împrumut. Orange Country era o 
metropolă prosperă şi extrem de conservatoare. Deşi oraşele 
din jur aveau, nume exotice ca Villa Park, Orange, Placentia şi 
Yorba Linda arătau toate la feL. 

Reese nu reuşea să asimileze tot ce vedea, era prea mult... 
prea mult. 

Circulaţia începu să se uşureze şi furgoneta lor luă viteză. 
Clădirile cedau treptat locul celor câteva pâlcuri de portocali 
care mai rămăseseră în Orange Country (Ţinutul portocalilor). 
Sarah privi în zare şi văzu că se apropiau de un şir de eucalipţi. 
Işi aminti dintr-odată că de cealaltă parte a perdelei de eucalipţi 
se afla baza maritimă El Torro. Dacă va avea nevoie cumva de 
un batalion de marinari... dar apoi îşi aminti de masacrul de la 
secţia de poliţie. 

Aruncă o privire spre Reese. Nu era decât un om, nu mai în 
vârstă decât ea, deşi ochii luî păreau mai bătrâni. El singur o 
salvase de la o moarte sigură. O dată şi încă o dată. Un băiat 
dur, cu un nemaipomenit simţ al datoriei. 

Dar aşa cum stătea acum pe podeaua furgonetei, părea că se 
micşorase, arăta ca o fantomă fragilă şi vulnerabilă, lipsită de 
consistenţă materială. 

Furgoneta încetini, plasându-se pe banda de ieşire de pe 
autostradă. Sarah privi în jur şi constată că ieşeau de pe 
autostradă pe şoseaua Sand Canyon. 

Furgoneta intră la o staţie de benzină de la poalele rampei de 
ieşire. Şoferul le strigă binevoitor: - Capătul liniei! 


Hotel Panama Ora 10.05 

Rodney împinse căruciorul scârţâitor afară din baia de la 
capătul coridorului şi mormăi ceva când stomacul lui voluminos 
se plie ca un acordeon ca să se aplece să ridice cartonul pe care 
scria DEFECT şi care căzuse de pe uşă. Il aruncă pe cărucior, 
unde alunecă printre sticlele de dezinfectant şi detergent. 
Rodney reaprinse o ţigară fumată pe jumătate, apoi trase 
sălbatic din ea, suflând fumul de jur împrejurul capului, ca să 
alunge mirosul acru al substanţelor dezinfectante şi pentru 
curăţenie. 

Rodney bătu neglijent la uşa 202 şi o deschise imediat. 
Jasmine îi zâmbi pe deasupra unghiilor date cu roşu care nu se 
uscaseră încă. Adevăratul nume al Jasminei era Bob Hertel dar 
pe Rodney îl obseda imaginea picioarelor lui când păşea pe 
trotuarul din faţa hotelului. Tocurile înalte făceau ca gambele să 
capete realmente o formă sculpturală. Pe Rodney nu-l interesa 
cum îşi făcea rost de bani, principalul era că-i plătea chiria. 
Jasmine purta un combinezon lung şi stătea în mijlocul 
cămăruţei de opt pe unsprezece, fredonând un cântecel şi 
luându-l peste picior ca de obicei pe Rodney. Dar el era obişnuit. 
Mătură repede şi ieşi afară. 

Când ajunse la 103, înţelese că treaba se încurcase. Mirosul 
era slab dar inconfundabil. Tot ce putea face era să şi spună în 
sinea lui: N-o! futu-i mama ei de treabă, numai să nu mai fie 
încă un mort. Ar fi deja doi pe luna asta, cu o grămadă de copoi 
peste tot şi toate fetele or să tipe şi or să arunce cu pensetele 
de sprâncene după mine. 

Zicându-şi că ar fi mai bine să rezolve totuşi treaba, bătu la 
uşă. Auzi scândurile podelei scârţâind, deşi, uşa nu se deschise. 
Bătu din nou, apoi spuse: 

— Ei, băiatule, ce dracu ai acolo, o pisică moartă? sperând ca 
acesta să fie adevărul. 

Terminatorul îşi aranja lucrurile pe care le luase din 
apartamentul Sarei pe patul plin de ploşniţe când o bătaie în uşă 
îl făcu să se comute imediat pe starea de alertă. In 1,7 secunde 
revolverul magnum 375 era în mâna lui, armat şi îndreptat cu 
ţeava spre uşă, către persoana care se afla de cealaltă parte a 
ei. Întrucât stabilise, judecând după vocea subiectului, condiţia 
sa fizică şi comportamentul pasiv - nu încerca în niciun fel să 


intre în cameră - că omul în cauză nu reprezenta o ameninţare, 
Terminatorul nu trase prin uşă. O astfel de acţiune ar fi pus în 
primejdie securitatea bazei lui de operaţii, aşadar nu era o 
opţiune viabilă. Pe ecranul interior apăru o listă de răspunsuri 
verbale posibile. 

Nu; 

DA 

Nu ŞTIU 

REVENIŢI vă ROG MAI TÂRZIU 

PLEACA 

DU-TE LA NAIBA 

DU-TE LA DRACU nătărăule! 

Ultimul răspuns începu să clipească intens, astfel că 
Terminatorul pronunţă destul de tare ca să poată fi auzit prin 
uşă: 

— Du-te la dracu, nătărăule. 

— Du-te tu, cretinule, răspunse Rodney şi împinse mai 
departe căruciorul spre capătul coridorului. 

În camera invadată de mirosul fetid, Terminatorul îşi curăța 
cu peria orbitele în care muştele îşi depuseseră ouă. În timp ce 
ştergea lentilele cu o cârpă, maşina apucă agenda Sarei şi 
începu să cerceteze metodic toate paginile. 

Analiza preliminară a probabilităților îi indicase că aici ar 
putea fi găsit un element care să-i permită să-i ia din nou urma. 
Ar fi putut să dureze mai mult timp, dar pentru el timpul nu 
conta. 


Șoseaua Sand Canyon Ora 10.48 

După ce luă benzină, furgoneta o luă în jos pe şoseaua Sand 
Canyon, lăsându-i pe Reese şi pe Sarah într-un nor de fum de la 
teava de eşapament. Sarah se uită de jur împrejur. Erau la o 
staţie de benzină Mobil; Dincolo de şosea era un parc de 
divertisment. Chiar în apropiere se afla spaţiul rezervat pentru 
picnicuri, unde două familii şi copii lor se jucau zgomotos în 
iarba maronie. 

Sarah îl văzu pe Reese examinând atent un câmp umed de 
căpşuni care se învecina cu terenul de picnic. Părea aşa de 
straniu aşa cum stătea acolo: un om smuls dintr-un timp şi 
incapabil să se adapteze altuia. Reese simţi că este privit şi se 
întoarse spre ea, cu o expresie abătută, severă. Era murdar pe 
faţă şi în păr parcă îşi făcuseră cuib nişte şobolani. Sarah îi 
zâmbi încurajator şi arătă spre toaletele aflate în spatele staţiei 
de benzină. 

— Ar fi bine să ne spălăm, dacă avem posibilitatea. Reese 
dădu din cap şi se luă liniştit după ea. Când ajunseră la uşă, el 
continuă să meargă imperturbabil după ea, în toaleta pentru 
femei. 

Sarah îl opri cu o mână şi chicoti când văzu stânjeneala de pe 
chipul lui. Arătând spre uşa cealaltă, îi zise: 

— Acolo e pentru tine. Mi-e teamă că va trebui să te descurci 
singur. Reese îşi mută privirea de la uşa pe care scria FEMEI 
spre cea pe care scria BĂRBAŢI. Dându-şi seama de greşeală, 
dădu din umeri oarecum buimăcit şi se îndreptă într-acolo. 

Sarah simţi o mare uşurare intrând în toaletă. Îşi examină 
faţa în oglindă. Săpunul lichid nu putuse să-i scoată machiajul, 
dar înlăturase murdăria. Cu părul problema era mai dificilă. Nu 
avea nici măcar un pieptene. Strâmbând din buze, îşi trecu 
degetele răsfirate prin păr şi examină nemulțumită rezultatul. 
Parcă îl suflase vântul. Din fericire, putea spera că oamenii vor 
crede că este vorba de un nou stil de coafură. Apoi râse 
încetişor către propria imagine din oglindă. Ce naiba mai conta 
asta acum? 

Când ieşi de la toaletă, Sarah nu-l mai găsi pe Reese. Bătu la 
uşa toaletei pentru bărbaţi - nimic. 

| se făcu frică. Ocoli clădirea şi văzu un grup de copii care 
aruncau o minge verde peste capul unui seter irlandez. Acesta 


lătra şi sărea în cerc, ori de câte ori racheta verde zbura de la 
un copil la altul. Un Lincoln Continental se alimenta la una din 
pompele staţiei de benzină. Reese dispăruse. 

Clipi disperată, dându-şi brusc seama cât de multă nevoie 
simţea să fie protejată de el. Toate celelalte rădăcini ale vieţii ei 
fuseseră smulse. Cu excepţia mamei ei. Dându-şi seama într-o 
străfulgerare că mama ei ar putea crede că este moartă, Sarah 
se repezi la un telefon public aflat în apropiere. Nu avea bani, 
dar îşi aminti numărul cărţii de credit pentru telefon şi formă 
numărul căsuţei din San Bernardino. Aproape înainte să se 
încheie primul apel, vocea îngrijorată a mamei ei se auzi pe fir. 

Avu nevoie de peste un minut ca s-o asigure că este în viaţă 
şi că nu i s-a întâmplat nimic. Poliţia din divizia Rampart o căuta 
peste tot, pe ea şi pe un individ pe care îl bănuiau că ar fi 
implicat în măcelul care avusese loc acolo. Sarah tocmai voia 
să-i explice mamei ei situaţia şi s-o roage să vină ca s-o ia de 
acolo, când îl văzu pe Reese în câmpul de căpşuni. 

Se simţi imediat uşurată şi nu mai auzi ce îi spunea mama ei. 
Strânse telefonul mai tare şi închise ochii, în timp ce buza de jos 
începuse să-i tremure. Mama ei o întreba unde este, ca să poată 
să vină s-o ia. Dar Sarah înţelegea că, deocamdată cel puţin, era 
mai bine să fie în preajma lui Reese. Nimeni altcineva nu putea 
s-o ajute cu adevărat, pentru că nimeni altcineva nu era în stare 
să creadă o asemenea poveste şi să ia măsurile care se 
impuneau. 

Sarah se trase după colţul cabinei, trăgând şi receptorul cu 
ea căci Reese îi spusese clar că nu trebuie să aibă legături cu 
absolut nimeni şi nu ştia care ar fi fost reacţia lui dacă ar fi 
surprins-o la telefon. Îşi acoperi gura cu mâna pentru ca vocea 
să nu i se audă mai departe şi începu să vorbească repede, pe 
un ton poruncitor care nu lăsa loc la comentarii şi care ar fi 
surprins-o enorm dacă ar fi fost înregistrat şi l-ar fi auzit mai 
târziu. 

— Mamă, ascultă cu atenţie. Nu am prea mult timp să 
vorbesc. 

— Dar ce este, draga mea? Ce se întâmplă? 

— Ascultă! Vreau să-mi  împachetezi câteva lucruri, 
împachetează-le repede şi du-le la cabina mea. Să nu spui 
nimănui unde te duci. Nici chiar Louisei. Du-te. Fă ce ţi-am spus, 
acum nu pot să-ţi explic. Trebuie să ai încredere în mine. 


— Dar trebuie să ştiu... 

— Mami, fă ce te-am rugat. Dacă nu faci aşa s-ar putea să nu 
mai pot telefona. 

— Bine, Sarah... foarte bine. Foarte bine. 

Sarah îi aruncă o privire lui Reese care stătea ciudat de 
nemişcat cu spatele spre ea. Dacă se întoarce trebuie să las 
telefonul şi să merg spre el. Asta ar speria-o îngrozitor pe 
mama. 

— Okay, mami. Te sun eu mai târziu. Nu-ţi face griji pentru 
mine. Sunt în siguranţă. 

— Sarah, ascultă mă. Trebuie să vorbeşti cu poliţia. 

— Nu înţelegi. Poliţia nu mă poate ajuta. Nimeni nu mă poate 
ajuta. Trebuie să merg mereu... 

— Sarah! 

— La revedere, mamă. Agăţă receptorul, tăind vocea cea 
subţire a mamei ei. Acum Reese şedea în genunchi cu spatele 
spre ea şi culegea o căpşună. O şterse şi apoi muşcă din ea. 
Sarah nu putea să vadă expresia feţei dar forma precis 
controlată a trupului său se destinse şi dispăru într-o atitudine 
de relaxare. 

Se ridică încet în picioare şi îşi linse degetele gânditor. În acel 
moment, mingea descrise câteva spirale prin aer şi îl lovi direct 
în spate. Chiar înainte să-l atingă, Reese era deja pe vine, se 
răsucise şi oprise mingea pe pământ. 

Copii încremeniră apoi se sfătuiră adunaţi unul în altul o clipă 
şi o trimiseră pe cea mai mică dintre ei, o fetiţă care nu avea 
mai mult de şase ani, ca să recupereze mingea. 

Sarah se simţea oarecum alarmată de atitudinea încordată 
pe care o avea Reese, ca şi cum ar fi crezut că aceşti copii 
voiseră să-l lovească în mod intenţionat. Se grăbi să traverseze 
şoseaua ca să ajungă la el, dar fetiţa era deja la picioarele lui 
Reese şi se uita în sus la el cu acea privire insistentă pe care o 
au copiii atunci când vor să obţină cu tot dinadinsul ceva de la 
un adult. 

Sarah încetini pasul când ajunse în spatele lui Reese. Fetiţa îi 
spunea: 

— N-am vrut să vă speriem. Acuma vreţi să ne daţi mingea 
înapoi? 

Reese se relaxă încet, ca o lamă metalică şi îşi plecă privirea 
spre mingea de la picioarele lui. Inghiţi nodul de încordare care i 


se oprise în gât, apoi se aplecă s-o ridice. Cu aceeaşi delicateţe 
pe care i-o arătase Sarei în dimineaţa aceasta, soldatul îi întinse 
mingea. Fetiţa avu un moment de ezitare privind în ochii aceia 
sălbatici veniţi din alt timp, intuind probabil oroarea şi 
disperarea din acel timp dar apoi sesiză altceva, ceva mult mai 
puternic şi mai plăcut. Incepu să zâmbească, puse mâna pe 
minge şi o luă din mâinile lui Reese. Imediat se răsuci pe călcâie 
şi ridică obiectul misiunii sale în aer strigând victorioasă: 

— Am luat-o, am luat-o! 

Dar chiar în acel moment, seterul îşi încheie saltul, îndreptat 
iniţial la mingea din mâinile copilului dar nimerind puţin mai jos 
o trânti pe fetiţă la picioarele lui Reese. Câinele sări şi apucă 
prada. O clipă mai târziu, sări în mijlocul tinerilor şi aruncă 
mingea recuperată între ei. 

Reese o ajută pe fetiţa buimăcită să se ridice în picioare. Pe 
chipul lui se citea un fel de încercare de zâmbet! Dar era o 
experienţă prea nouă pentru el ca să-i reuşească foarte bine. 
Fetiţa îşi trase serioasă rochiţa în jos şi pufni dispreţuitoare. 

— Miroşi urât, declară ea, apoi o luă la goană ca să ajungă la 
prietenii ei. 

— Kyle, ai păţit ceva? 

Pe fruntea lui începeau să se sape brazde adânci, aidoma 
celor de pe pământ. Voia să vorbească, dar era o forţă interioară 
care îl împiedica. În cele din urmă, gura începu să i se mişte, 
formând cuvinte care, însă, nu puteau fi auzite. 

— Nu mă aşteptasem la aşa ceva, zise el simplu. Când 
redeschise ochii, Sarah fu şocată de expresia pierdută care se 
citea în ei. Parcă îi venea să plângă. 

— M-au informat. Am văzut fotografii, hărţi. Am auzit 
povestiri. Dar nu mă aşteptam... Îi venea din nou foarte greu să 
vorbească. Sarah se apropie de el. Nu mă dezmeticesc deloc... 
Doresc atât de mult să fac şi eu parte din lumea aceasta... Nu 
avea un vocabular suficient de bogat pentru a face faţă acestei 
lumi. 

Sarah încercă să-i atingă uşor umărul. Chipul lui era 
înnegurat, nu simţea atingerea ei. Sarah încercă să-l mângâie cu 
cuvintele ei. 

— Dar, Kyle, tu faci parte din această lume. Acuma această 
lume este a ta. 

Reese scutură din cap cu atâta violenţă, încât Sarah se dădu 


înapoi. 

— Nu, nu, nu, strigă el. Tu nu vezi, Sarah, nu mă poţi opri 
nicio clipă, nu pot fi nimic altceva decât un soldat cu o... şi aici 
se poticni din nou, de astă dată mai mult de emoție decât din 
lipsă de cuvinte, cu o datorie de împlinit! o întrerupse el. Reese 
îşi dădea seama că ceea ce spunea el nu prea avea sens. O 
apucă de umeri şi o scutură, încercând s-o facă să înţeleagă 
care era, de fapt, realitatea. 

— Sarah, tu nu-ţi dai seama! Toate astea s-au dus! în locul de 
unde vin eu este o câmpie imensă presărată cu oasele acestor 
oameni. Şi arătă cu mâna spre familiile aşezate la masa de 
picnic. 

Sarah privi în jurul ei, încercând să vadă lucrurile aşa cum le 
vedea el. Copiii, câinele, câmpul, toate acestea îi erau atât de 
familiare. Nu era mai conştientă de existenţa lor decât este un 
peşte de apa în care trăieşte. Dar pentru el toate acestea erau 
probabil un vis idilic, paradisul pierdut al omenirii din care au 
mai supravieţuit până în vremea lui numai frânturi de amintiri. 
Acum, după ce aruncase şi ea o privire în lumea lui, putea 
sesiza întrucâtva durerea şi dezorientarea pe care le simţea el 
atunci când mergea pur şi simplu pe stradă. 

Şi atunci se opri, pentru că îşi dădu seama că toţi copiii se 
uitau la el cu un amestec de teamă şi curiozitate. 

Şi părinţii întorceau capul şi îşi lungeau gâturile spre el şi 
Sarah. Le trezise suspiciuni şi asta însemna o greşeală faţă de 
misiunea lui primară. Îl trădase pe John. Se trădase pe el însuşi. 
Pusese în pericol viaţa prețioasă a Sarei prin lipsa lui de 
autocontrol emoţional. Reese închise ferm toate uşile spre 
lăcaşurile emoţionale ale sufletului său şi o apucă hotărât pe 
Sarah de braţ. 

— Trebuie să mergem, zise el trăgând-o spre rampa care 
urca spre autostradă. 


Hotel Panama Ora 10.52 

O rază fierbinte de soare căzu pe spatele Terminatorului care 
şedea pe pat. Termostatul automat elimină imediat excesul de 
căldură. Probabilitatea de a localiza ţinta la adresa pe care o 
analiza cyborgul ca fiind aceea a mamei Sarei Connor era 
suficient de mare pentru a iniţia un nou atac. 

Terminatorul îşi strânse laolaltă metodic uneltele necesare. 
Nu mai rămăseseră prea multe. La încheierea acestui atac, în 
cazul în care rezultatul va fi negativ, va trebui să-şi mute baza 
de operaţii. 


Litoralul Oceanului Ora 13.23 

Reese şi Sarah coborâră din cabina camionului după ce 
mulţumiră şoferului corpolent. În timp ce camionul pornea 
mugind înainte, Sarah îl trase pe Reese spre motelul Tikki care 
se afla de partea cealaltă a străzii. Motelul arăta destul de 
şleampăt, ca o construcţie de carton cu acoperişul plat 
înconjurat de tuburi de neon sparte. Întreaga construcţie părea 
că stă să se prăvale într-o parte, însă avea paturi. Şi dușuri. În 
timp ce se apropiau de motel, Reese privea la marinarii care 
mergeau în grup pe stradă, îndreptându-se spre Camp 
Pendleton, spre nordul oraşului. Îl încercă invidia la vederea 
uniformelor frumoase de odinioară dar fu în acelaşi timp uimit 
de blândeţea şi moliciunea chipurilor soldaţilor. Războinicii lor 
arătau ca nişte civili de la noi, se gândi el nepăsător şi liniştit, 
hoinăreau pe străzi în plină zi. | se părea de-a dreptul incredibil. 

— Vino, Kyle, îi zise Sarah. 

Biroul de recepţie al motelului era înconjurat cu scânduri şi 
fusese transformat, din motive de securitate, într-un fel de 
cabină ca acelea în care se vând biletele la cinema. Oceanside 
avea o vedere splendidă spre Oceanul Pacific, mult soare, şi o 
rată înaltă a criminalităţii. 

Cei doi tineri murdari se opriră în faţa unui grilaj care avea 
numai o deschizătură foarte mică. Reese scormoni prin 
buzunare şi scoase un morman de bani murdari. 

— Ajunge? întrebă el. 

— Da, exclamă Sarah. Şi nu vreau să ştiu de unde i-ai luat. 
Scoase din morman atât cât îi trebuia pentru o noapte şi vorbi 
spre grilaj. 

— Vrem o cameră. 

— Cu bucătărie, adăugă Reese. 

In timp ce Sarah discuta cu administratorul plictisit, Reese îşi 
îndreptă atenţia spre un câine-lup prăfuit, legat cu un lanţ de 
cuşca sa aflată lângă biroul de recepţie. Tocmai băuse apă din 
strachină. Reese îi prinse privirea. Animalul era bătrân, să tot fi 
avut vreo zece ani. Dar Reese depistă în ochii lui ceva din 
războinicul de altă dată. Se apropie încet de el cu mâna întinsă. 
Câinele ezită numai o clipă, apoi se ridică şi îi ieşi în întâmpinare 
lui Reese. li linse afectuos mâna. Reese trecuse din nou cu bine 
testul canin. Obiceiuri vechi. Se relaxă puţin, simțindu-se, în 


mod inconştient, ceva mai în siguranţă cu un câine în preajmă. 

Câteva momente mai târziu, intrau în camera spartană care 
le fusese repartizată. Avea un pat, o masă de toaletă, o 
chicinetă minusculă şi o baie. Prin uşa deschisă, Sarah vedea 
faianţa pătată de rugină a duşului. Ei bine, nu era Waldorf. Era 
chiar paradisul. 

Reese începu să dea târcoale nervos prin încăpere, verificând 
locul cu o eficacitate pe care i-o dădea practica îndelungată. 
Pentru el, factorul confort era mult mai puţin important decât 
amplasamentul ferestrelor care puteau afecta linia de foc, sau 
câmpul vizual, sau grosimea pereţilor. Un bloc de beton. Bine. 
Posibilitate scăzută de penetrare. Dădu aprobator din cap şi 
spre uşa din spate care avea un zăvor mare şi o bară 
transversală solidă, de fier. Faptul că pe uşă scria NU FOLOSIŢI 
ACEASTĂ IEŞIRE nu însemna nimic pentru soldat. 

Sarah se prăbuşi pe pat şi zise: 

— Dacă nu fac un duş, mor! Reese se uită la ea ca şi când 
aceasta ar fi fost ultima dintre priorităţile lui. 

— Trebuie să mă duc să fac aprovizionarea, anunţă el şi se 
îndreptă spre uşă. 

— Stai, Kyle. Ea se ridică în capul oaselor, căci nu-i plăcea 
deloc ideea de a rămâne singură nici măcar o clipă. Trebuie să-ţi 
schimb pansamentul. 

— Când mă întorc. Apoi îi văzu expresia feţei şi înţelese ce 
anume o tulbura. Se apropie de ea şi puse revolverul lângă ea, 
pe pat. 

— Nu lipsesc mult. Se răsuci pe călcâie şi porni spre uşă. Cu 
cât rezolva treburile mai repede, cu atât se întorcea mai repede. 

Sarah îl privi cum pleca şi se aşeză în lumina vărgată care 
pătrundea printre jaluzele, ascultând zgomotul circulaţiei de 
afară. Privi în jos la arma care, părea brutală şi amenințătoare, 
deşi ştia din experienţa ei anterioară cu cyborgul că arma nu-l 
putea opri. Poate că Reese îi lăsase arma pentru ca, în cazul în 
care maşina ar fi atacat-o în timp ce el nu era de faţă, s-o poată 
folosi împotriva ei însăşi. Dar nu, Reese n-ar fi făcut niciodată 
aşa ceva. Întreaga lui fiinţă era angajată în apărarea ei, în 
supraviețuirea ei. Reese dorea ca ea să continue să trăiască 
atâta timp cât dreptul la viaţă nu-i fusese smuls prin forţă. 
Atunci de ce să-l fi lăsat? N-o făcea deloc să se simtă mai bine. Il 
împinse uşurel cu cotul, apoi îl luă în mână. Arma avea un miros 


aparte, de metal şi unsoare, care o făcu pe Sarah să se simtă 
mică şi slabă. Dar, pe de altă parte, i se potrivea bine în palmă. 
Evident, din moment ce obiectul fusese gândit tocmai pentru a 
se potrivi bine în mâna unui om. Dar nu! era altceva. Sarah 
elaboră o altă teorie cu privire la motivul pentru care Reese îi 
lăsase arma. 

Voia ca ea să se obişnuiască cu arma, ca atare. 

Cu o senzaţie de slăbiciune, începea să-şi dea seama de 
aspectul exterior al unei situaţii atât de copleşitoare încât 
depăşea posibilităţile oricărei scale normale de gândire. S-ar 
putea să fie silită să trăiască cu arma în mână tot restul vieţii ei. 

Reese simţea că puterile îl părăsesc din ce în ce mai rapid. 
Toate rezervele îi erau epuizate. Dar trebuia să mai reziste încă 
un timp în stare de alertă maximă.Se îndreptă spre un 
supermarket, traversând parcarea plină de oameni şi vehicule 
noi, strălucitoare. li lăsa gura apă când vedea interioarele lor 
somptuoase, cu bordul sofisticat şi... 

Misiunea, soldat, misiunea, misiunea... Trebuie să mentii 
echilibrul de forță, să îmbunătăţeşti apărarea... să ridici un 
perete de foc prin care nici măcar un 800 să nu poată trece. 
Reese scutură din cap îngrijorat şi păşi pe picioarele lui vlăguite 
şi pline de vânătăi în supermarket. Da, îşi zise el, încă o misiune 
imposibilă. 

Duşul reuşi să îndepărteze aproape total resturile de sânge 
pe care Sarah le purtase cu ea în ultimele douăsprezece ore. Se 
frecă energic cu bucata de săpun alb şi lăsă să-i curgă pe trup 
apa fierbinte. După aceea, aşezată pe marginea patului, 
înfăşurată într-un prosop, cu părul acum degresat şi picurându-i 
pe spate se simţi aproape curată. Aproape... 

Se întinse apoi pe pat pentru o clipă dorind să rămână 
nemişcată, atât şi nimic mai mult, să reducă acţiunea forţei 
gravitaţiei şi se cufundă într-un somn adânc. 


Sarah era încolţită. Silueta mătăhăloasă a Terminatorului 
năvăli pe uşă cu un rânjet teribil, hămesit, aproape lasciv şi îşi 
îndreptă arma spre pieptul ei. Sarah văzu punctul roşu al razei 
laser plimbându-se pe trupul ei, pentru a se opri în final în 
poziţie fixă deasupra sânului ei drept. Înainte să se poată arunca 
jos din pat, se produse o explozie care anunţa sfârşitul lumii şi 
glontele de plumb şuieră spre ea, despicând aerul ca un 


bisturiu. Când îi pătrunse în corp, auzi zgomotul sec al coastelor 
sfărâmate şi se simţi ridicată în sus ca de mâna unui uriaş. 
Simţea cum seva fierbinte a vieţii îi părăseşte trupul şi se gândi 
cu seninătate că acum durerea este prea departe ca s-o mai 
facă să sufere. Apoi Terminatorul se aplecă deasupra ei şi 
începu să tragă gloanţe după gloanţe în trupul ei cândva frumos 
şi fiecare glonte îi făcea o gaură în trup şi o făcea să salte în sus. 
Atunci începu să tipe, pentru că nu era numai moartea care 
venea spre ea, ci era şi o mutilare dementă, oribilă şi atunci se 
ridică în capul oaselor şi trase puternic aer în piept ca să poată 
tipa; dar asta însemna că până atunci nu ţipase, asta însemna... 


Sarah visase. 

Când se trezi, fu imediat perfect conştientă şi realiză două 
lucruri în acelaşi timp. Se făcuse întuneric şi Reese încă nu se 
întorsese. Micul ceas electric de la căpătâiul patului arăta 18.30. 

Se ridică în capul oaselor pe pat şi imediat regretă. Muşchii ei 
se simțeau ca nişte şniţele bătute de curând, căci fuseseră puşi 
la grea încercare în ultimile douăsprezece ore. Nu dormise nici 
pe departe cât ar fi fost necesar ca să se simtă bine. 

Pistolul era pe măsuţa de toaletă, cu ţeava spre perete şi îi 
atrăgea privirile ca o citaţie pentru Curtea Supremă. Părea că 
spune: Nu-ţi place cum arăt? Dar, Tu şi cu mine suntem acum 
parteneri pe viaţă, încearcă să dormi fără mine dacă îţi dă 
mâna. Sarah se cutremură scuturată de un fior şi puse mâna pe 
telefon. Câteva secunde mai târziu vorbea cu mama ei. 

— Crede-mă, mami, spunea ea, nu ai cu ce să mă ajuţi. Stai 
acolo unde eşti. Unde eşti în siguranţă. Nu pot să-ţi spun unde 
sunt, este prea periculos. 

Dar de astă dată mama ei era foarte insistentă. Dorea cel 
puţin un număr de telefon unde să poată telefona în cazul că ar 
trebui să plece. Sarah nu va putea atunci să intre în legătură cu 
ea. Ceea ce era destul de corect. 

— Mamă, dacă îţi dau numărul, trebuie să-mi promiţi că nu-l 
spui nimănui, nici la poliţie. Te rog mult. Oricum, nu cred că vom 
rămâne mult timp aici. Okay, okay, uite numărul. 

li dădu mamei ei numărul scris pe telefonul motelului, apoi îi 
spuse că o iubeşte. Urmă o clipă de ezitare, apoi răspunsul 
aşteptat veni, cald şi încurajator. După ce puse telefonul în 
furcă, Sarah rămase cu privirile aţintite la el. Tot acest mister 


probabil că o tortura groaznic pe mama ei. 

Dar trebuia să fie protejată. Un gând răzleţ îi trecu prin minte 
ca un bolovan aruncat în heleşteu. Rămase acolo, fără ca Sarah 
să-i dea prea multă atenţie. Scurta ezitare din vocea mamei ei îi 
dispăruse din minte. 


Sant Bernadino Ora 18.04 

Locuinţa nu era mare. Se compunea dintr-un dormitor 
mansardat, de unde se cobora pe câteva trepte spre un spaţiu 
de locuit mai mare, împărţit în bucătărie şi living. 

Uşa atârna smulsă din balamale ca un ligament sfâşiat. Pe 
podea, lângă un scaun răsturnat, zăcea corpul mamei Sarei. 
Temperatura din încăpere scăzuse repede în ultimele minute, 
apropiindu-se de cea de afară. Sângele de pe capul doamnei 
Connor se închegase. Ochii ei nevăzători priveau fix la obiectul 
de pe scaunul de la birou care o ucisese. Ţinea telefonul la 
ureche şi asculta. 

— Te iubesc, mami, spunea vocea de la celălalt capăt al 
firului. 

Terminatorul ezită o fracțiune de secundă, pentru a-şi analiza 
opţiunile. Apărură mai multe răspunsuri verbale, din care 
Terminatorul alese pe cel care avea indicele de posibilă eroare 
cel mai scăzut pentru a nu alerta ţinta şi îl sintetiză digital, 
realizând vocea femeii care zăcea moartă la picioarele lui. 

— Şi eu te iubesc, zise el şi închise telefonul. 

Nu zâmbea când începu să formeze un alt număr. 

Nici nu privea în jos, spre cea mai recentă victimă a sa. 
Aşteptă cu răbdare până când cineva ridică receptorul la capătul 
celălalt al firului. 

— Aici Motelul Tikki, zise vocea. 

Atunci Terminatorul vorbi din nou, de astă dată cu vocea lui 
precisă, limpede, lipsită de orice fel de inflexiuni şi expresivitate 
omenească. 

— Daţi-mi vă rog, adresa dumneavoastră, ceru el sec. 


Motelul Tikki Ora 18.27 

Când bărbatul ajunse la uşă, Sarei îi îngheţă inima. Bărbatul 
bătu La uşă. O dată. Incă de două ori. Apoi încă o dată. Sarah 
răsuflă uşurată şi descuie uşa. 

Ar fi vrut să-şi arunce braţele de gâtul lui şi să-l sărute dar 
Reese o împinse la o parte şi se îndreptă spre chicinetă înainte 
ca gândul ei să se fi putut contura în întregime. 

Sarah încuie din nou uşa, cu mişcări lente şi se întoarse cu 
faţa spre Reese. Ar fi vrut să-i spună că este foarte fericită că s- 
a întors. Foarte fericită. Dar el pusese două pungi pe masa din 
bucătărie şi le rupea acum ca să le deschidă mai repede. Câteva 
sticle se rostogoliră pe dalele pătate. Sarah le privi nedumerită, 
citind etichetele. 

— Ce este aici? Sirop de porumb, amoniac, naftalină. Offf, ce 
e pentru cină? 

Dar Reese nu era dispus să glumească. Desfăcu un alt pachet 
cu muniţie pentru pistolul calibru 38, bandă izolatoare, foarfeci, 
o tigaie mică şi o strecurătoare - nişte chibrituri. 

— Plastic, spuse el distrat. 

— Plastic? Ce înseamnă asta? 

— Nitroglicerină, de fapt. Dar într-o formă ceva mai stabilă. 
Am învăţat cum să le fac pe când eram copil. Sarah aruncă o 
privire în jos spre sticlele care răspândeau un miros puternic şi 
oftă. 


Sant Bernadino Ora 20.12 

Terminatorul cobora panta ca un secerător necruţător pe o 
motocicletă Kawasaki 900. Menţinea viteza la maximum, 
trecând adesea la limită pe lângă un obstacol şi evitând să cadă 
de pe versantul abrupt al muntelui în prăpastia ce mărginea 
şoseaua sinuoasă. Atâta efort pentru a intercepta un proces 
biologic atât de fragil cum era viaţa acestei fete. Maşinile 
acestea calde, umede, erau aşa de uşor de distrus, sistemele lor 
erau atât de slabe. Era suficient să îndepărtezi o bucăţică mică 
de ţesut aici sau acolo, sau să opreşti bătaia inimii şi totul se 
termina. Dacă ar fi fost programat pentru a simţi emoţii sau 
pentru a elabora judecăţi de valoare, Terminatorul ar fi putut să 
se simtă ruşinat de faptul că dura atât de mult. Dar bineînţeles 
că nu era cazul. Nu simţea nimic şi va continua să-şi urmărească 
ţinta până îşi va îndeplini misiunea sau până când celula sa 
nucleară va fi epuizată. Depinde ce se întâmplă mai întâi. lar la 
nivelul acesta de consum energetic, putea dura peste douăzeci 
de ani. Terminatorul deschise gazul şi porni în plină viteză pe 
şoseaua 215 sud. Din fericire pentru patrulele de circulaţie, 
niciuna nu-l zări pe Terminator rulând cu 150 kilonetri pe oră. 
Venea de la o moarte şi se îndrepta spre alta, singura care 
conta, cea pentru care fusese creat. 


Motelul Tikki Ora 20.42 

Dacă te-ai fi uitat prin gaura cheii şi nu ai fi luat în 
considerare detaliile, Kyle şi Sarah ti-ar fi lăsat impresia unei 
perechi de tineri care îşi pregăteau masa de seară, unul lângă 
altul, într-un tablou de familie înduioşător. De fapt însă, făceau 
arme folosite odinioară în luptele de gherilă - bombe de plastic. 

Stăteau în bucătărie unul lângă altul la masa de placaj, 
acoperită acum de unelte şi recipiente. 

Reese ţinea în sus o ţeavă de douăzeci şi cinci de centimetri 
lungime şi împingea înăuntru chitul extrem de exploziv pe care 
tocmai îl preparase cu ajutorul unei linguri de plastic. 

— Lasă puţin spaţiu, uite aşa. Şi ai grijă să nu fie nimic pe 
fire. 

Sarah se uita atentă la el, cum răzuieşte cu grijă excesul de 
chit şi fixează apoi capacul. 

— Rade asta de aici. Dar cu multă grijă. 

O ajută să înceapă o bombă. Apoi, când fu sigur că poate s-o 
termine şi fără ajutorul lui, se duse la uşa din spate, unde avea 
de lucru. După ce o pregăti pentru luptă şi pe aceasta, se 
întoarse în bucătărie, ca s-o ajute pe Sarah să facă fitile. 

Lumina de afară se strecura printre jaluzele şi desena modele 
bizare care se mişcau încet pe pereţi. Sarah urmărea jocul 
umbrelor din camera întunecoasă şi spera că legănarea lor o va 
ajuta să adoarmă mai repede. Dar nu putea adormi, nu putea 
decât să privească în tavan. 

Reese stătea neclintit lângă fereastră şi scruta întunericul de 
afară prin deschizăturile dintre perdea şi perete. Ar fi putut fi o 
statuie intitulată „Veghea”. Era gol până la brâu, trupul lui era 
zvelt şi puternic în lumina slabă ce venea din stradă, iar 
numeroasele cicatrici păreau un fel de însemne. 

Sarah îşi mută privirea spre masă. Bombele terminate erau 
aşezate una lângă alta, lângă o pungă de plastic în care 
puseseră o brichetă, câteva pachete cu mâncare şi diverse alte 
obiecte de primă necesitate pentru a putea supravieţui pe 
şosea. Dincolo de acestea, aşezat în fotoliu, şedea Reese. 

Sarah se ridică în picioare şi se îndreptă spre el. El îi aruncă 
numai o privire scurtă când se aşeză pe braţul fotoliului. Ochii 
lui continuau să privească afară, în timp ce pistolul 38 i se 
odihnea în poală. 


La insistenţele Sarei, Reese făcuse baie. Noroiul de pe faţă îi 
dispăruse lăsând să se vadă pielea moale, roz, părul îi era curat 
şi ud. Purta o pereche de jeans noi pe care îi cumpărase mai 
devreme şi era încălţat cu tenişi. Pe spatele lui gol, cicatrici cu 
contururi neregulate întrerupeau liniile curbe ale muşchilor 
încordaţi. Era ca o hartă a agoniei. Carnea omenească nu se 
putea pune cu maşina. 

— Crezi că o să ne găsească? întrebă ea. 

— Probabil, răspunse Reese. 

— la uită-te la mine! Zici că sunt o legendă? Tremur toată de 
frică. Cred că trebuie să fii foarte dezamăgit. 

Reese se întoarse cu faţa spre ea. Părul îi era încâlcit. Buza 
de jos îi tremura. 

Răspunse pe un ton cât putu mai neutru. 

— Nu sunt dezamăgit. 

Sarah îl privi în ochi. Apoi îşi întoarse privirea în altă parte, îşi 
dădea seama ce simte atunci când o compară pe ea, cea reală, 
cu imaginea despre ea cu care venise. Era sigură că până şi cea 
din urmă scormonitoare prin gunoaie din timpul lui era mai bine 
pregătită pentru supravieţuire decât ea. 

— Kyle, cum arătau - cum arată, cum sunt femeile din timpul 
tău? 

Reese ridică din umeri. 

— Bune luptătoare. 

— Kyle... Începu ea, apoi ezită, dându-şi seama că are în faţa 
ei un chip tânăr, frumos, plăcut la vedere, în pofida cicatricelor 
sale. El era protectorul ei, dar într-un fel, avea senzaţia că Reese 
avea nevoie de ea. Dar ceea ce se pregătea să întrebe era ceva 
nou. Nu avea nimic de a face cu datoria lui sau cu teama ei sau 
cu coşmarul pe care îl trăiau împreună. In timpul tău este, a fost 
cineva... 

— Cineva? întrebă Reese uluit. 

— Adică o fată. Ceva mai special, ştii... 

— Nu, răspunse el, chiar prea repede amintindu-şi toate 
femeile pe care le cunoscuse, mai ales cele care muriseră. Avea 
impresia că toate muriseră, cel puţin cele pe care le cunoştea 
după nume. 

— Niciodată, adăugă el; ca şi când gândul acesta i-ar fi venit 
mai târziu în minte. 

Sarah tăcu, surprinsă. 


— Adică vrei să spui că tu, niciodată... 

Reese se întoarse cu spatele spre fereastră, în timp ce mâna 
i se strângea pe revolver într-un gest reflex. 

— Aveam prea puţin timp pentru aşa ceva. Eram la război. 
Dacă erau destul de mari pentru... erau destul de mari pentru a 
lupta. Nu erau decât altfel de soldaţi, atât şi nimic altceva. 

Sarah se cutremură la gândul existenţei lui cenuşii şi 
însingurate la nesfârşit. Micuţele Sarah din sufletul ei se simţiră 
cuprinse de un val de revoltă şi de duioşie. 

— Imi pare rău, zise Sarah şi atinse fără să vrea o tăietură 
umflată, cicatrizată urât, sub omoplatul lui. Atâta durere... 

Lacrimile îi ţâşniră din ochi, rostogolindu-se pe obraji în jos. 
Lacrimi pentru el, cel care şedea acolo, rămânând rigid, aparent 
inconştient de atingerea degetelor ei care îi mângâiau o rană 
veche. 

— Durerea poate fi controlată, zise el cu o voce egală, lipsită 
de orice inflexiuni. Durerea este un instrument. Uneori, când 
este irelevantă, poţi pur şi simplu s-o deconectezi. 

— Dar atunci nu simţi nimic. 

Reese încerca să se ţină de spusele lui John Connor. Îşi 
repeta mereu în gând, tot mai repede, informaţiile primite 
atunci, încercând să-şi înăbuşe emoţiile, care deveneau din ce în 
ce mai puternice, fierbeau în el şi îşi croiau imperios drum spre 
suprafaţă. Incercă să le blocheze, să astupe breşele, dar 
sentimentele vădeau o forţă uimitoare iar degetele ei erau atât 
de moi şi blânde, se simţea atât de bine. 

Sarah simţea cum Reese se înfioară la trecerea degetelor ei 
şi respiraţia îi devine tot mai accelerată. Apoi vorbi foarte calm, 
ca şi când ea ar fi fost un preot iar el ar fi dorit să se 
spovedească. 

— John Connor mi-a dat odată o fotografie de-a ta. N-am ştiut 
niciodată de ce. Era o fotografie foarte veche. Uzată. Erai 
tânără, aşa cum eşti acum. Priveai undeva, departe şi zâmbeai 
slab, oarecum trist. Intotdeauna m-am întrebat, oare la ce 
gândeai? Am memorat fiecare trăsătură, fiecare curbură. 

In sfârşit, îi dăduse drumul afară. Nu avea sens să mai 
continue, dar nu se putea opri. Oricum, începutul fusese făcut. 
Tot ceea ce stătuse până atunci închis ermetic înăuntru, se 
năpustea acum să iasă prin breşa făcută de mângâierea 
degetelor ei. Vocea lui suna ferm şi plină de convingere când 


spuse; 

— Sarah, eu am venit prin timp pentru tine. Te iubesc, 
întotdeauna te-am iubit. 

Asta a fost. Totul a fost spus. Acuma înapoi şi cimentează 
crăpătura şi totul va fi bine. Dar nu mai ştia drumul înapoi, 
pentru că privea în ochii luminoşi ai Sarei. Ea îl privea la rândul 
ei şocată, cu ochii umezi, iar el nu mai era sigur de nimic - nici 
de antrenamentul lui, nici de datoria lui şi cu atât mai puţin de 
sentimentele ei pentru el. Dar ştia că o iubeşte, că nimic n-o va 
ucide niciodată. Niciun om, nicio maşină, nimic altceva nu va 
veni s-o lovească din nou, pentru că era în stare să distrugă o 
lume pentru ca s-o salveze pe ea. S-ar fi lăsat tăiat în bucăţi 
pentru ea. Ar fi fost gata să înceteze să mai existe numai ca ea 
să poată trăi, de astă dată nu pentru omenire, ci pentru ea 
însăşi! 

Sarah văzu toate acestea pe chipul şi în ochii lui şi se încrezu 
mai mult în expresia lui decât în cuvintele rostite. Cel mai mult 
se simţi şocată de revelaţia pe care o avu; inspirase o privire 
mai profundă şi mai dureroasă decât şi-ar fi putut imagina 
cineva pe lume. Reese se uita la ea şi privirea lui era atât de 
intensă încât simţea că o arde, dar nu putea să-şi întoarcă ochii 
de la el. Ar fi vrut ca el s-o privească, în felul acesta 
întotdeauna. Şi când simţi această dorinţă, timpul îşi încetini 
curgerea şi în micuța încăpere întunecată tăcerea deveni mai 
grea. 

Sarah îi atinse faţa. Pielea de pe obraji îi era atât de 
gingaşă... 

Dintr-odată, Reese se scutură, amintindu-şi de datoria lui. Era 
întuneric şi frig şi greu, dar era important să facă chiar acum 
cale întoarsă. Ridicându-se în picioare, se îndepărtă de ea. 

— N-ar fi trebuit să spun asta, reuşi el să articuleze, 
clănţănind din dinţi. Se opri lângă masă şi începu să 
împacheteze metodic bombele, punându-le în punga de nailon. 
Un moment, Sarah se simţi dezorientată. Reese se mişca 
aidoma unei maşini, ca un cyborg. Se ascundea de ea într-un 
înveliş de maşină. 

Asta n-o putea îndura, aşa că se apropie de el, îl sili să se 
întoarcă cu faţa spre ea, îl îmbrăţişă, îl sărută pe gât, pe obraji, 
pe gură. Valul sentimentelor ei părea că se scurge prin braţe şi 
prin gură pătrunzând în trupul lui, topindu-i rigiditatea. Reese 


înţelese că nu mai există cale de întoarcere. 

Scoase un scâncet uşor, simțind cum o parte din el slăbeşte, 
iar alta devine mai viguroasă. O trase şi mai mult pe Sarah spre 
el, strivind-o de pieptul său şi îi sorbi gura. 

Ajunseseră acum pe podea, lângă masă. El nu-şi dădea 
seama. Nu mai vedea şi nu mai simţea nimic altceva în preajma 
lui decât pe Sarah. O dorea şi o trăgea tot mai mult spre el. 

Ea îi săruta cicatricele. Îi lua durerea şi îi schimba scopul 
vieţii. Sarah era hoţul iar el victima de bună voie. Se mişca 
acum deasupra lui, ca o tandră antiteză a cumpliţilor cyborgi 
aerieni de vânătoare-ucidere şi el o strânse şi mai tare la piept, 
aproape s-o zdrobească. 

Sarah simţea dorinţa din corpul lui rezonând năvalnic în 
trupul ei şi l-ar fi devorat pătimaşă şi flămândă. Timp de o 
secundă infinită rămaseră încleştaţi aşa unul de celălalt, fără 
nicio intenţie, fără niciun plan, scufundându-se amândoi în 
primul val puternic al dragostei. 

Dar Sarah îşi reveni şi văzu că Reese era pierdut, debusolat, 
buimăcit şi copleşit de dorinţa pe care o simţea. Il conduse spre 
pat. 

Îl ajută să-şi scoată pantalonii, apoi îl călăuzi pe trupul ei, 
punându-i mâinile pe locurile care păreau adormite, pentru că 
nu fuseseră niciodată trezite cu adevărat. Se trezeau acum la 
atingerea degetelor lui şi îşi strigau dorinţa de a fi libere. In 
curând, amândoi fură goi, creându-şi o atmosferă de intimitate 
cum nu mai cunoscuseră şi cum nu aveau să mai cunoască 
vreodată. Şi atunci timpul se opri în loc. 

Din curgerea lui inexorabilă smulseră o frântură în care 
trupurile li se întâlniră în centrul pulsând tandru al cosmosului. 


Motelul Tikki Ora 23.08 

Sarah deschise ochii şi urmări cu privirea jocul de lumini şi 
umbre de pe tavan. 

Reese dormea alături de ea. Pieptul i se ridica şi cobora 
ritmic, profund satisfăcut. Chipul lui era atât de dulce în somn. 
Gândindu-se înapoi la tot ce fusese, îşi zise ce copil era şi cât de 
mult îi schimbase pe amândoi această experienţă. Inainte ca el 
s-o găsească, ea era chelneriţă, preocupată de micile griji 
cotidiene. El era un copil-soldat care nu cunoscuse altceva toată 
viaţa decât război. Dar acum, după ce se întâlniseră şi 
deveniseră unul singur, deveniseră amândoi personalităţi 
diferite. 

Solemnitatea acestui gând aproape că-i făcu inima să se 
oprească în piept. Se rostogoli spre Reese şi îl cuprinse strâns 
cu braţele. El se mişcă dar nu se trezi. Era un triumf al 
destinului. El se simţea în siguranţă în braţele ei. Se simţea 
protejată de un zid impenetrabil prin care nimeni şi nimic, nici 
chiar un Terminator n-ar fi putut străbate. 

Îl sărută uşor pe faţă şi el mormăi prin somn. El alungase 
moartea de lângă ea iar ea îi dăruise viaţă. Amândoi erau 
profesori buni. Şi cunoştinţele predate de el şi cele predate de 
ea erau la fel de importante pentru supravieţuire, iubirea şi 
războiul. Plăcerea şi durerea. Viaţa şi moartea. Şi puterea de a 
îndura. Da... 

Dar nu erau singuri în univers. Sarah deveni conştientă de 
zgomotul civilizaţiei de dincolo de uşa lor. Circulaţia. Murmure 
din camera cealaltă. Şuieratul strident al unui avion militar care 
trecea pe deasupra. Un câine care lătra. Puterea de a îndura era 
absolut necesară când erai urmărit de o maşină ce nu putea fi 
oprită şi care avea drept unic ţel să te distrugă. Acesta era 
modul de viaţă care îi aştepta de aici înainte. Vor trebui să fugă 
de ceva care nu va renunţa niciodată să-i urmărească şi care va 
veni mereu după ei, până când vor fi amândoi morţi. Cuvântul 
implacabil dobândea o dimensiune aproape fizică. Dimensiunea 
unui Terminator. 

Ştia că vor trebui să-şi schimbe strategia. Reese era aici ca s- 
o protejeze, să-l împiedice pe Terminator s-o ucidă, s-o ţină bine 
ascunsă până după război şi s-o ajute să-şi crească copilul ca să 
se alăture apoi mişcării de rezistenţă şi să întoarcă soarta 


bătăliei. Dar cum vor putea supravieţui, atâta timp cât 
Terminatorul rămânea în lume? Reese încercase să-l distrugă la 
Tech Noir. Poliţiştii îl ciuruiseră cu gloanţe. Şi totuşi venise după 
ei. 

Acum aveau aceste bombe artizanale. Şi aveau ceva mai 
puternic decât simpla viclenie animală. Erau animați de un 
sentiment puternic, capabil să le oţelească voinţa în aşa 
măsură, încât să îndrăznească să-l aştepte şi chiar să-l înfrunte 
pe Terminator. Să-i pregătească o primire cum se cuvine şi să-l 
şteargă pe ticălos de pe faţa pământului. Trebuie să existe o 
cale. Sigur că Reese o ştie. 

Se ridică în capul oaselor şi vru să-l trezească, dar el 
deschisese deja ochii. Asculta atent un zgomot venind de foarte 
departe. 

— Ascultă câinii, îi zise el şi tonul din vocea lui o făcuse să 
simtă ace de gheaţă pe spinare. Se întoarse cu faţa spre 
fereastră şi ascultase lătratul îndepărtat al câinilor. Doi, apoi 
trei. Alt urlet. Erau la câteva blocuri distanţă, transmiţându-şi 
unul altuia alarma pe care o resimțea fiinţa lor la mirosul sesizat 
în aer. Câinele, sesizând o lume pe care noi n-o vedem, putea să 
privească în ochii unui om şi să înţeleagă dacă cel pe care îl 
privea era om sau nu. Câinele lup legat afară, la intrarea în 
motel, preluă şi el alarma. Indiferent ce va fi fost acel lucru, nu 
reuşise să treacă testul canin. Dar se îndrepta acum spre ei. În 
timp ce se repezeau să-şi adune hainele, timpul începu să se 
grăbească. 

Terminatorul trecu prin biroul de recepţie ignorând creatura 
gălăgioasă legată de lanţ care se repezea spre el.Paşii lui erau 
din ce în ce mai energici, căci toate microprocesoarele erau 
branşate pe viteza de atac. Detaliile mediului ambiant căpătară 
limpezimea cristalului iar fluxul informaţional era atât de dens, 
încât nicio minte omenească nu l-ar fi putut cuprinde. Forţa 
gravitaţiei. Textura şi temperatura asfaltului. Distanţa relativă 
până la toate obiectele. Viteza vântului. Un ocean de sunete 
care erau captate de senzorii săi. Mişcările corpurilor încălzite 
din spatele pereţilor de stuc. Dimensiunile exacte şi calitatea 
oricărui obiect care se afla în câmpul de contact al 
Terminatorului erau măsurate, cronometrate şi introduse în 
ecuaţii mereu actualizate ale masei şi mişcării. 

Nu aveau nicio şansă. 


Terminatorul se opri în faţa uşii lor şi ridică arma. Lovi o 
singură dată cu piciorul în uşă care zbură frângându-se în trei. 

Maşina intră în cameră şi o împroşcă cu foc automat în toate 
direcţiile. Gloanţele pătrunseră în masa goală făcând-o să se 
prăbuşească, sfărâmară scaunul şi smulseră tencuiala de pe 
pereţi, apoi găsiră patul pe care îl prefăcură într-o masă 
fumegândă de metal în care nu mai putea exista nicio fărâmă 
de viaţă. 

Terminatorul reîncărcă arma, apoi privi în jurul său. 

Undeva se comisese o eroare. Vederea digitalizată a 
Terminatorului semnala toate obiectele în relief din interiorul 
încăperii, toate obiectele, mai puţin ţinta. Verifică a doua oară 
numărul camerei.  Opţiune? Schimbarea rutei. Negativ. 
Cercetare. 

Cyborgul păşi repede prin cameră şi se uită de jur împrejur. 
Deschise uşa din spate şi auzi în acelaşi moment un zgomot de 
paşi care fugeau. 

Herb Rossmore încetinise şi apoi oprise de tot maşina, 
privind somnoros spre firma Motelului Tikki. Trebuia să doarmă 
puţin înainte de a porni din nou pe autostradă. Din greşeală, 
jeşise de pe autostradă pe o altă rampă şi ajunsese într-o garare 
spre care dădeau uşile din spate ale motelului. Injurând în gând, 
băgă maşina în marşarier şi tocmai când voia să apese pe 
accelerator, ceea ce văzu îl făcu să oprească motorul. 

O pereche de tineri ieşise pe una din uşile din spate şi se 
mişcau rapid de-a lungul zidului. Erau cu picioarele goale, iar 
băiatul se împiedica într-un trenci, pe sub care nu avea absolut 
nimic. Fata îşi pusese haina pe dos şi ducea în mână o sacoşă 
de nailon grea. 

Ridicând brusc capul, băiatul îl zări pe Herb şi începu să 
alerge cu picioarele goale direct spre maşina lui, de-a 
curmezişul parcării. Herb reacţionă rapid când îşi dădu seama 
ce urma să se întâmple. Trânti şi blocă imediat portiera, apoi 
apucă grăbit macaraua ferestrei încercând disperat să pună 
ceva între el şi acest nebun disperat. Dar Reese fu mai rapid 
decât el şi repezindu-şi braţul în spaţiul rămas între geam şi 
rama de sus a portierei îl apucă pe Herb de gât cu nişte degete 
de fier. Herb începu să-l lovească fără de folos pe Reese cu 
mâinile, apoi cedă când văzu pistolul din cealaltă mână a lui. 
Descuie uşa. 


Dinspre colţul mai îndepărtat al clădirii se auziră zgomote 
puternice urmate de clănţănitul armei Terminatorului. 

— Sarah! gemu Reese în timp ce îl azvârlea pe Herb pe 
asfalt. 

Ea era de cealaltă parte a maşinii încercând să se caţere în 
ea. Faţa îi era răvăşită de spaimă. Reese răsuci cheia în contact 
exact în momentul în care Terminatorul apăru în cadrul uşii. 

Herb avu la dispoziţie numai o clipă ca să se dea la o parte 
din calea nebunului aflat la volanul maşinii sale, marca Bronco 
cu 8 cilindri, în momentul în care acesta o făcu să geamă şi 
apăsă pe acceleraţie. 

Herb auzi scrâşnetul metalului în momentul în care maşina 
lovi ceva cu botul şi strivi acel ceva de zidul clădirii. 

Era un om. 

Ingrozit, Herb se lăsă pe vine în timp ce maşina lui scrâşnea 
din nou, cu cauciucurile în flăcări şi porni în marşarier afară din 
parcare. 

Maşina se răsuci în cerc când Reese băgă în viteza întâi, apoi 
se năpusti afară, în noapte. E rău de tot. Îşi zise Herb. Dar ceea 
ce se petrecea lângă el era şi mai rău. 

Bărbatul acela înalt care fusese strivit de clădire şi care ar fi 
trebuit să fie mort, apucă repede arma care îi căzuse şi notă 
direcţia în care dispăruse maşina Bronco, apoi se întoarse şi 
porni în goană prin uşa din spate. 

Un moment mai târziu, Herb auzi o motocicletă care pornea 
mugind în marşarier. Două secunde mai târziu, Herb văzu 
motocicleta dând colţul clădirii şi pornind în urmărirea maşinii 
furate. Cum stătea acolo cu genunchii tremurând de frică şi 
copleşit de un întreg vălmăşag de gânduri haotice, Herb reuşi 
totuşi să tragă şi o concluzie corectă; nu avea să-şi mai vadă 
maşina. Şi avea dreptate. 

Erau aproape morţi de spaimă. 

Sarah se ţinea cu mâinile de bordul maşinii iar inima îi bătea 
să-i spargă pieptul, trăind senzaţia aceea îngrozitoare că va 
trebui să treacă din nou prin acelaşi coşmar. Fuseseră cât pe-aci 
să moară amândoi goi, unul în braţele celuilalt. Maşina 
încercase să-i lichideze, orbeşte şi prosteşte, fără niciun motiv în 
ceea ce o privea, cu excepţia instrucţiunilor primite de la o altă 
maşină. Şi acum o vedea cum vine după ei, farul acela creştea 
din ce în ce mai mare în spatele lor, ca o tumoră care urma să 


explodeze în maşina lor. 

Ura maşina asta. 

Reese respira într-un ritm mecanic, regulat, pentru a-şi putea 
controla organismul. Smuci volanul şi Sarah se izbi de portieră în 
momentul în care maşina descrise un arc strâns pentru a se 
urca pe rampa de intrare în autostradă. Apoi se izbi de Reese, 
când acesta apăsă pedala de acceleraţie până la fund. 

Vânătoarea era diferită de astă dată. Sarah îl urmărea pe 
Reese cu un amestec de teamă pentru el şi mândrie. Manevră 
într-o clipă maşina şi se înscrise pe banda rapidă. 

Circulaţia nu era foarte aglomerată la această oră. Câteva 
camioane mari şi încă şi mai puţine automobile, care se 
îndreptau spre sud, spre San Diego. Reese şerpuia printre ele cu 
măiestrie, de parcă ar fi fost obiecte staţionare. 

Dar acelaşi lucru îl făcea şi urmăritorul lor. În realitate, 
Terminatorul câştiga mereu distanţa dintre ei inexorabil şi 
regulat ca mersul unui ceasornic. Sarah aruncă o privire înapoi 
şi încremeni. Terminatorul era chiar în spatele lor şi se contura 
foarte clar, căci nu mai era distorsionat de imaginea din oglindă 
care îl arăta mai departe decât în realitate. Se aplecase în faţă, 
pe ghidon, ca să reducă rezistenţa aerului, gazul era deschis la 
maximum iar acum scotea arma de asalt. Împotriva curentului 
de aer, Terminatorul apucă arma cu o singură mână şi o 
îndreptă direct spre ea. 

— Jos! strigă Reese, văzând arma care se apropia, dar Sarah 
se şi chircise pe scaun. O secundă mai târziu, geamul din spate 
al maşinii zbură în ţăndări. Unul din gloanţe ricoşă şi se înfipse 
în bord deasupra Sarei. Foarte aproape. 

Reese devie maşina, căutând protecţie lângă un trailer. 
Terminatorul îl urmă de aproape, scurtând şi mai mult distanţa 
dintre ei. Trecu la câţiva milimetri de spatele trailerului. Reese 
făcea să scrâşnească cauciucurile maşinii pe asfalt, zburând ca 
o stafie printre maşinile care se deplasau încet. Oamenii nici nu 
aveau timp să vadă obiectele care ţâşneau pe lângă ei. Era o 
adevărată nebunie. Şi situaţia se înrăutăţi şi mai mult. 

Cauciucurile motocicletei protestară vehement când spatele 
unui camion mare apăru pe neaşteptate în faţă. Cu carnea lui 
sintetică şi genunchiul de metal lipite de pământ, Terminatorul 
menţinu echilibrul motocicletei la o înclinaţie de treizeci de 
grade. 


Reese o luă la dreapta, apoi la stânga, strecurându-se pe 
lângă un autobuz al companiei Ogarul cenuşiu. Terminatorul 
trase din nou. De astă dată, gloanţele loviră balustrada în locul 
unde fusese maşina cu o secundă mai înainte. O ratare clară! 

Maşina se strecură printre două trailere care circulau paralel 
şi trecu ca o nălucă prin spaţiul îngust lăsat de o echipă de 
noapte care lucra la gardul despărțitor al autostrăzii. 
Terminatorul văzu că ar trebui s-o ia înapoi şi să schimbe banda 
de circulaţie ca să-i poată urma. Dar el nu voia să încetinească. 
Voia să accelereze, aşa că alese o altă cale. 

Smuci motocicleta spre rampa de coborâre, apoi trecu pe 
roşu şi sări pe rampa de urcare, ajungând din nou în autostradă. 
În urma lui se produseră câteva accidente, căci maşinile se 
loviră una de alta ca să-l evite pe motociclistul nebun. Niciunul 
din ele nu conta. Numai Terminatorul şi Sarah. 

Reese îl văzu pe Terminator năpustindu-se din nou pe 
autostradă iar ochiul de ciclop al farului tăia drumul scurt, ca să 
ajungă cât mai repede la ei. 

— Schimbăm locurile! strigă Reese acoperind huruitul celor 8 
cilindri ai maşinii. Ea se strecură pe sub el în timp ce el ţinea 
pedala accelerației apăsată până la fund. Işi puse piciorul pe 
accelerator şi apucă volanul. 

— Să nu încetineşti! mai zise Reese. 

— Nu, nu! răspunse ea cu toată convingerea, ceea ce dădea 
un ton nou vocii, nou şi reconfortant. Pentru o clipă, Reese şi 
Sarah se priviră în ochi şi timpul încremeni. 

Dar apoi maşina atinse un Datsun şi îi smulse oglinda 
laterală, iar timpul explodă în mii de fărâme. Sarah îşi încordă 
braţele şi trase de volan aşa cum ar fi făcut Ginger, aducând 
maşina înapoi pe şosea. Reese începu să scotocească în punga 
de nailon cu arme. Avea încredere în ea şi o lăsase să conducă. 

Fiecare din ei avea în mână viaţa celuilalt. 

Terminatorul trase imediat ce se formă o deschizătură în 
circulaţie. Gloanţele căzură pe capota din spate. Unul dintre ele 
smulse o bucăţică din anvelopa de la roata din spate stânga, dar 
benzile de oţel ale inserţiei rezistară; Scânteile muriră. 
Terminatorul se pregătea să tragă din nou. 

Reese scoase prima bombă şi ţinu o brichetă aprinsă sub fitil. 

Sarah mergea pe banda din mijloc, la câţiva centimetri de 
gardul despărțitor dintre cele două sensuri ale autostrăzii, 


strângând din dinţi şi încercând să menţină maşina în linie 
dreaptă, aşa cum ar fi făcut Matt. Pentru prima oară în viaţă îşi 
controla propriul destin - şi asta la viteza de 150 kilometri pe 
oră. 

Reese reuşise să aprindă fitilul şi se aplecă în afară pe 
geamul portierei. Aşteptă ca fitilul să ardă până la capac, apoi 
aruncă bomba pe asfalt. 

Exact în drumul Terminatorului. 

Şoseaua explodă, flăcările şi valurile de fum ţâşniră în sus ca 
un gheizer. Pentru o clipă nu se întâmplă nimic. Apoi, aproape 
simultan, suflul exploziei îi umflă lui Reese părul de pe cap, iar 
Terminatorul năvăli afară din norul de fum, neavariat. Prea 
devreme; 

Reese luă altă bombă. 

Arma Terminatorului continua să muşte din maşina lor. Sarah 
fentă spre stânga, apoi spre dreapta. Stomacul îi protesta la 
fiecare mişcare prea energică. 

Reese se aplecă din nou pe geam şi aşteptă ca fitilul să ardă 
până la câţiva milimetri de capac. Atunci aruncă bomba. 

Aceasta se rostogoli pe asfalt şi trecu de Terminator. Urmă o 
altă erupție, dar mult în spatele Terminatorului, ceea ce avu 
darul să-i îngrozească pe cei aflaţi la volanul celorlalte maşini, în 
spatele acestei bătălii improvizate. O Corvette neagră se răsuci 
în loc şi rămase blocată pe banda ei de a curmezişul, exact 
pentru a fi spulberată de un camion care venea din spate. 

În faţă, circulaţia devenea din ce în ce mai liberă. 

Asta era rău. Aveau puţine posibilităţi de acoperire. 

Terminatorul ridică arma AR-180, folosindu-se de mâna liberă 
ca să pună ultimul încărcător. Cu o mişcare rapidă, încărcă arma 
şi o aşeză din nou în poziţie de tragere. 

Între timp, Reese luase altă bombă. Maşina lor ocoli o 
cisternă cu lapte şi acceleră într-o trecere subterană lungă, cu 
lumini fluorescente. Reese aruncă altă bombă. Aceasta ricoşă şi 
sări din nou în aer, apoi explodă. Explozia, răsună ca un tunet 
cumplit în spaţiul închis al tunelului. În spatele lor se formă un 
perete de fum. Auzeau claxonul disperat al cisternei cu lapte,un 
cor de cauciucuri care scrâşneau. Apoi în peretele de fum apăru 
motocicleta. Terminatorul trăgea în ei. Gloanţele şuierau în jurul 
maşinii, menind a rău. Două din ele îl găsiră pe Reese. 

Reese mormăi surprins când cele două gheme de durere i se 


răsuciră în braţ şi în piept. Bomba din mâna lui căzu cu fitilul 
neaprins, inutilă. Printr-o ironie a sorții, capătul ei se lovi de 
piciorul Terminatorului şi îi smulse o bucată de carne din gambă. 
Reese atârna prin portieră, jumătate afară, jumătate înăuntru. 

— Kyle! O, Dumnezeule, nu..Sarah se întinse după el şi îl 
trase înapoi pe scaun, dar mişcă în acelaşi timp şi volanul, astfel 
că maşina se îndreptă spre peretele tunelului. Instinctiv, Sarah 
luă piciorul de pe acceleraţie şi îl îndreptă spre pedala de frână. 

Însă în loc să apese pe ea, smuci de volan şi se frecă de 
perete, lăsând pe aceasta vopseaua maşinii. Ascultând de o 
voce nouă din ea, născută din unirea cu Reese, Sarah apăsă din 
nou pe acceleraţie, cei opt cilindri sorbiră combustibil şi maşina 
urcă din nou spre 150 kilometri aruncând-o pe Sarah în scaun cu 
putere. Dar era deja prea târziu. Terminatorul nu încetinise. Era 
la 12 metri în spatele lor. Îşi îndreptă arma AR-180 exact spre 
ceafa Sarei şi apăsă pe trăgaci. Gloanţele nu o loviră pe Sarah 
pentru simplul motiv că încărcătorul se golise. _ 

Fără a se opri, Terminatorul aruncă arma pe asfalt. Inainte ca 
aceasta să atingă asfaltul, scosese deja pistolul 38 din haină şi 
tintea din nou spre ceafa Sarei. Apăsă pe trăgaci. Dar Sarah 
alesese exact acelaşi moment ca să fenteze spre stânga. 
Glonţul sparse oglinda, împroşcând-o cu cioburi. Tresărind, 
pierdu controlul. Maşina o luă spre dreapta, apoi spre stânga ca 
în derivă, învingându-şi sentimentul de panică. Sarah reuşi s-o 
aşeze din nou pe traseu, dar Terminatorul era acum în dreptul ei 
şi ridicase pistolul spre ea ţintind prin ochelarii negri în spatele 
cărora se vedea licărul roşu al ochilor. Trase din nou. Glonţul 
trecu prin cabină, pe lângă urechea ei şi sfărâmă parbrizul. 

Terminatorul era duşmanul ei, îl împuşcase pe iubitul ei. Voia 
ca ea să moară. Şi frica din sufletul Sarei fu brusc înlocuită de o 
răbufnire de furie, care erupse cu putere şi se canaliză în braţe. 
Pe chipul ei se putea citi o expresie cât se poate de umană, de 
furie ucigaşă. În momentul în care ridică piciorul de pe 
acceleraţie, îl apăsă puternic pe frână şi smuci în acelaşi timp de 
volan. Maşina izbi motocicleta şi o aruncă într-o balustradă de 
unde căzu imediat pe asfalt, se rostogoli de câteva ori şi îl 
pierdu pe undeva pe Terminator. 

Maşina şi motocicleta ieşiră din tunel cu viteza de 120 
kilometri pe oră. În urma lor venea ceva mai încet Terminatorul. 
La început încet, apoi din ce în ce mai repede, pe măsură ce 


sistemele se reglau din nou. Sarah încerca să vadă unde este, 
când se lovi de parapetul dintre cele două sensuri ale 
autostrăzii. Roata se blocă şi maşina se dădu peste cap. 

Lumea se întoarse cu fundul în sus. Sarah şi Reese erau 
înghesuiți unul în altul. Sarei îi reveni spaima, dar ţipătul ei fu 
acoperit de zgomotul făcut de maşina care se lovea de beton şi 
se târa pe spate, cu roţile în sus. 

Terminatorul se lovise de un stâlp al parapetului şi se 
rostogolise de partea cealaltă, oprindu-se în umbra din centrul 
părţii despărţitoare. Haina lui de piele fumega, mai multe fâşii 
de carne îi fuseseră smulse, aşa că arăta de parcă ar fi fost dat 
pe răzătoare. Dar maşina se mişcă, apoi se ridică în picioare. 

Terminatorul se răsuci auzind claxonul disperat al unui trailer 
care se repezi în el cu peste o sută de kilometri pe oră. 

Cyborgul dispăru sub trailer exact în momentul în care 
frânele acestuia începură să scrâşnească. Terminatorul se 
prăbuşi ricoşând apoi între şasiul de deasupra şi pavajul de 
dedesubt. 

Şoferul nu văzuse nimic pe banda lui. Umbra trecerii 
denivelate îi ascunsese privirii silueta omenească până în 
momentul în care o prinsese în faruri şi atunci fusese prea 
târziu. Apăsase imediat pe frână încercând să evite avarierea 
cisternelor - gândul îi era la încărcătura lui de douăzeci şi patru 
de mii de litri de benzină super fără plumb, care ar fi acoperit 
într-o clipă o jumătate de hectar de autostradă. Partenerul lui fu 
aruncat în faţă, trezindu-se furios. 

— Ticălosule! răcniră amândoi, dar nu cu referire la aceeaşi 
persoană. 

Cele două cisterne pe care le trăgea trailerul se loviră una de 
alta ca un tren care deraiază. 

La naiba, am încurcat-o! îşi zise şoferul. 

Trupul ieşi pentru o secundă oribilă în sus, apoi căzu din nou 
pe pavaj. Îl auzea rostogolindu-se dedesubt, trântit, izbit şi 
simţiră chiar zgomotul surd pe care îl făcea ceea ce credeau ei 
că sunt oasele zdrobindu-se sub caroserie. Auziră şi simţiră 
toate acestea pe deasupra scrâşnetului roţilor blocate pe asfalt 
şi al huruitului făcut de trailer în momentul opririi. 

Cei doi oameni respirau încet, îndrăznind să creadă că şoferul 
reuşise totuşi să oprească maşina. Se uitară unul la altul livizi; 
douăzeci şi patru de tone de benzină fără plumb, la naiba! 


Stai aici, zise şoferul şi cobori din cabină. Partenerul lui 
privea drept înainte ţinându-se cu mâinile de bord. 

Şoferul nu voia să privească. Dar nu poţi şti niciodată, îşi zise 
el. Poate că totuşi tipul n-a murit. O, Dumnezeule, ce oribil 
trebuie să fie - o grămadă de carne strivită în agonie care era 
opera lui. 

Când ajunse la a doua cisternă, încetini pasul. O pată de 
sânge. Şi asta ce era, o bucată de haină sau de carne? Trecu 
repede de celălalt capăt al cisternei şi nimeri în mâinile 
cyborgului. 

Când Terminatorul fusese lovit de cisternă căzuse dedesubt 
şi apucase cu mâna ţeava de eşapament, apoi fusese tras şi 
târât pe jos. Estimase corect unghiul săriturii.Când ricoşase pe 
sub camion, apucase axul de transmisie şi agăţându-se cu 
mâinile mersese pe el până în dreptul discului de legătură din 
spatele cabinei. Dar dintr-o dată maşina frânase şi inerția 
provocase o eroare în calculul mişcării următoare; Terminatorul 
scăpă axul din mână, fu izbit de fundul primei cisterne, apoi se 
rostogoli şi se opri lângă roţile din spate. 

Se târâse imediat afară şi examinase vehiculul. Eva-luându-şi 
opţiunile, hotărî să rechiziţioneze camionul pentru a continua 
urmărirea! In timp ce pornea înainte, pe ecranul interior erau 
raportate avariile. Sistemele hidraulice începeau să fie 
realimentate la normal, dar nu se putea face nimic cu pivotul 
încheieturii de la glezna stângă. Avea o avarie la cadrul principal 
şi va fi nevoie să fie reparată cu grijă mai târziu, dacă va mai fi 
cazul. Deocamdată singura consecinţă a acestei avarii era că 
omul-maşină şchiopăta. Nu mai putea să fugă cu treizeci de 
kilometri pe oră. Dar putea să meargă. Când ocoli ultima 
cisternă se lovi de şofer şi-l lichidă imediat. Degetele puternice 
ale Terminatorului striviră gâtul şoferului, lăsând apoi trupul să 
cadă pe pavaj. Terminatorul se îndreptă spre cabină. Partenerul 
şoferului şedea pe scaunul din dreapta şi începuse să tremure 
de şoc. Tocmai începea să-şi dea seama de grozăvia celor 
întâmplate, când o făptură de coşmar deschise uşa de pe partea 
şoferului şi se aşeză în spatele volanului. 

Omul se trase înapoi de groază: chipul arătării privea fix 
înainte, bucăţi de carne îi atârnau pe faţă, într-una din orbitele 
goale licărea un fel de beculeţ roşu şi sângele îi şiroia pe un 
braţ. 


Privea spre aparatele de la bordul maşinii şi părea că se 
gândeşte La ele. Apoi îşi ridică privirea spre Wayne şi zise: 

— leşi afară. 

Nu se lăsă rugat a doua oară. Smuci cu putere uşa şi sări pe 
pavaj scrântindu-şi piciorul, apoi o luă la fugă şchiopătând cât îl 
ţineau puterile ca să ajungă cât mai departe de mortul pe care 
ei îl uciseseră şi care se uitase fix în ochii lui. 

Terminatorul examina dispunerea dispozitivelor de comandă 
din cabină, le confrunta cu informaţiile înmagazinate în memorie 
referitoare la alcătuirea camionului, tipul de cutie de viteză, 
configuraţia transmisiei, specificul motorului. Când degetele lui 
însângerate strânseră maneta schimbătorului de viteze, simţi că 
maşina masivă este un fel de continuare a propriei maşinării. 
Băgă în viteză şi puse mâna pe cheia de contact. 

Terminatorul răsuci de volan şi puse în funcţiune motorul 
diesel. Cisterna se mişcă încet, descriind un cerc larg. Maşinile 
veneau din nou împotriva Sarei... Sarah îşi revenea încet din 
starea de semi-conştienţă. In timp ce se lupta să respire şi 
începea să vadă imaginile lumii înconjurătoare, recepta frânturi 
de realitate şi jeturi de lumină. Se aflau în cabina maşinii care se 
răsturnase, şedeau pe tavan şi priveau în sus, la pedale. Reese 
se afla sub ea, moale şi nemişcat. Incercă să se despartă de el, 
dar picioarele li se încurcaseră. În cele din urmă reuşi să se 
elibereze şi se uită la el. Pe piept şi pe braţ avea sânge. Faţa îi 
era albă ca laptele şi ochii aveau cearcăne adânci. O uşoară 
nuanţă de albastru începea să-i coloreze paloarea şi ea înţelese, 
ca un şoc, că nu mai respiră. Il apucă de guler şi începu să-l 
zgâlţâie. - Reese! 

O prăpastie neagră se căscă în faţa ei când îşi dădu seama 
că el dispăruse din viaţa ei. Incercă să-l tragă înapoi, peste 
marginea prăpastiei, să-i tragă fiinţa lipsită de viaţă înapoi, în 
viaţă, în existenţă. Îl sărută pe faţă. Începu să plângă, se agăţă 
de el, îl mângâie şi, în cele din urmă, văzând că nu are încotro, 
recurse la o soluţie pragmatică şi începu să-i sufle aer în 
plămâni. Observă cum sângele începea să curgă dintr-o rană a 
pieptului. Instinctiv, apăsă cu palma pe rană şi continuă să sufle. 
Reese tuşi şi deschise ochii. Ridică o mână plină de sânge şi o 
împinse pe Sarah, încercând să se ridice. Încercând s-o 
protejeze. Să-şi continue misiunea. Ar fi minunat dacă - dacă ar 
putea. Căzu înapoi, pe spate, gâfâind. 


Apoi Sarah se uită înapoi şi văzu că Terminatorul nu era 
mort. 

Văzuse cum trailerul patinase şi oprise cam la vreo şaptezeci 
de metri în urmă. Văzu apoi cum şoferul coborâse şi se dusese 
în spatele cisternelor. 

Rămase înmărmurită când văzu cum din umbră răsare o 
siluetă care şchiopătează uşor şi îl omoară pe şofer. Clipi din 
ochi fără să înţeleagă când Terminatorul se uită calm la ea, apoi 
la cabina trailerului, se urcă liniştit în ea şi porni lent să refacă 
arcul morţii cu vârful îndreptat spre ea. 

Trailerul trecu scrâşnind prin trei viteze succesive, ajunse la 
aproximativ şaptezeci de kilometri pe oră, descrise un arc şi se 
repezi cu toată forţa în parapetul despărțitor de pe mijlocul 
autostrăzii, pornind în sens invers, pe partea Sarei. Coşmarul nu 
se  sfârşise. Dimpotrivă, crescuse în dimensiuni, luând 
înfăţişarea unui trailer cu cisterne de benzină, cu farurile 
îndreptate înainte, spre maşina lor răsturnată cu roţile în sus, 
luminându-i puternic interiorul. Lumina devenea din ce în ce mai 
orbitoare, motoarele huruiau şi mugeau tot mai înfricoşător în 
noapte. 

Sarah începu să acţioneze cu toată viteza. Deschise uşa 
strâmbată şi încercă să-l scoată afară pe Reese, străduindu-se 
din răsputeri să părăsească maşina înainte ca Terminatorul s-o 
strivească cu trailerul. 

Dar viaţa lui Reese atârna de un fir de păr şi avea nevoie de 
toate resursele ca să rămână în viaţă, astfel că nu o putea ajuta 
deloc. Sarah suspină, ieşi din Bronco şi apoi îşi trecu un braţ pe 
sub Reese. 

Era aşa de greu! 

Reflectoarele o orbeau, motoarele o asurzeau. Nu-l vedea pe 
Reese şi nu-şi auzea nici propriile gemete... Dar îl simţea în 
braţele ei. Trase puternic. 

Piciorul lui era prins în ceva. Asta era problema. Piciorul lui 
Reese era agăţat undeva, în cabină. li întoarse trupul, şi piciorul 
se eliberă, numai că acum trailerul era atât de aproape încât îi 
auzea trepidaţiile. Întoarse capul într-o parte, ca să nu vadă cei 
doi bulgări de lumină care se rostogoleau pe asfaltul din spatele 
ei. Sarah era la capătul puterilor. Legea gravitaţiei intră în 
acţiune. Căzu pe spate în momentul în care trailerul lovi maşina 
Bronco. 


Metalul scrâşni pe metal, oţelul rigid fu modelat instantaneu 
luând alte forme. Nu se produse nicio explozie - se auzi numai 
un huruit în momentul în care Bronco-ul se turti de radiatorul 
trailerului, ezitând numai atât cât îi permiteau legile conservării 
energiei, apoi sări din nou în aer, exact în clipa în care Sarah 
căzu pe spate şi Reese îşi eliberase piciorul din cabină. 

O clipă mai târziu, Terminatorul apăsă pe frâne blocându-le: 
cisterna se opri brusc şi sub presiunea încărcăturii de petrol, 
metalul se bombă în partea din faţă. Maşina lor fusese aruncată 
în aer unde descrisese un arc larg. După ce reveni pe pământ, 
mai ricoşă de patru ori, apoi se rostogoli pe o parte şi rămase 
nemişcată. În câteva secunde evoluase de la statutul de vehicul 
la acela de sculptură modernă, 

Sarah privi în urmă la vehiculul masiv care opri greoi şi apoi 
se întoarse. Farurile măturau întreg peisajul de jur împrejur, în 
căutarea ei. 

ÎI ridică în picioare pe Reese cu un efort istovitor. Reese îi 
murmura ceva la ureche. 

— Fugi, pleacă fără mine, du-te... Sarah îi trase o palmă 
peste faţă. Fusese un reflex. Tot ce făcea acum erau numai 
reflexe. Micile Sarah din sufletul ei nu mai aveau nimic de spus, 
căci fuseseră smulse şi aruncate afară. || lovi din nou pe Reese. 
Pleoapele lui se ridicară. Simţea dureri cumplite în braţ şi în 
piept, tot trupul îi era numai suferinţă. Abia se putea mişca dar 
când Sarah îl pălmuise reuşise să-şi concentreze toată atenţia şi 
forţele asupra chipului ei luminat de reflectoare şi schimonosit 
de spaimă. Ştia că ea va muri, dacă nu merge cu ea şi, întrucât 
nu voia ca ea să moară, Reese făcu un pas. Era o adevărată 
victorie, dar era nesemnificativă în faţa monstrului care venea 
spre ei ca o vijelie. Un pas era o picătură într-un ocean. Trebuiau 
să fugă. 

Sarah îşi trecu braţul lui peste umăr şi începură să meargă. 

Trailerul câştiga teren, apropiindu-se de ei. 

Reese căuta cu disperare o rezervă de energie pe care s-o 
canalizeze spre picioare. Se gândi la Sarah moartă şi sângerând 
şi găsi acea energie. 

Fugeau. 

Încet, în ritm inegal, dar era oricum mai bine decât să 
meargă la pas sau să stea pe loc, însă trailerul continua să se 
apropie din ce în ce mai mult. Trecu în viteza a patra cu motorul 


duduind şi atinse şaptezeci de kilometri pe oră. Terminatorul din 
cabină apreciase că momentul contactului va surveni peste opt 
secunde. 

Dar Sarah îl trăgea pe Reese în jos, pe autostradă, spre 
parapetul lateral. Terminatorul făcu corecturile necesare şi 
aprecie că momentul contactului va fi peste nouă secunde, căci 
trebuie să sucească volanul pentru a descrie încă un cerc, 

Sarah văzu trailerul năpustindu-se peste marginea autostrăzii 
şi coborând rapid pe panta acoperită de iederă. Il ridică pe 
Reese şi îl aruncă peste gard, în tufişurile de pe partea cealaltă. 
Farurile luminau drumul din faţa lor, menţinându-i mereu în 
focar. Dar Sarah sărise şi ea gardul şi-l ajuta acum pe Reese să 
se ridice în picioare. 

Terminatorul pierdu controlul trailerului care începu să 
patineze pe iedera umedă. Sfărâmă gardul parapetului lateral 
cam la un metru şi jumătate de locul pe unde săriseră Reese şi 
Sarah. 

Trailerul rupsese gardul şi smulgea acum iedera şi tufişurile, 
apoi se îndreptă spre o stradă locuită. Între timp, Terminatorul 
reluă controlul maşinii, băgă maneta în viteza întâi şi întoarse în 
arc de cerc. Sarah şi Reese erau cam la cincizeci de metri 
depărtare şi fugeau spre o parcare. 

Terminatorul şi trailerul câştigau viteză şi şterseseră lateral 
un întreg şir de maşini parcate. 

Sarah şi Reese fugeau clătinându-se spre unicul adăpost care 
li se oferea în apropiere - o instalaţie industrială. În timp ce 
alergau pe calea de acces spre uzină, auziră foarte aproape de 
ei motorul trailerului. 

Reese ştia că picioarele îi vor ceda curând. Nu mai putea 
merge mult mai departe.Tot trupul i se chircea şi se închidea, la 
apropierea iernii, a acelei ierni lungi, fără sfârşit - dar, înainte să 
se întâmple aceasta... 

— Sarah, fugi înainte! strigă el. Sarah scutură din cap violent, 
însă în clipa următoare văzu bomba artizanală din mâna lui iar 
Reese o împinse brutal la o parte. Ea înţelese şi o luă la fugă, 
mişcându-se ceva mai greu în mijlocul benzii, printre maşinile 
parcate. Trailerul venea mugind după ea. Sarah îl văzu pe Reese 
cum se ascunde în umbră şi aruncă apoi bomba în ţeava de 
eşapament a trailerului. 

Terminatorul manevră schimbătorul de viteze şi trecu printr-o 


maşină parcată la numai patruzeci de metri distanţă de ea. 
Înghiţea rapid distanţa care i separa. Sarah făcu o fentă rapidă 
pentru a evita coliziunea cu un copac şi porni într-o cursă 
disperată înainte, mai mult sărind decât alergând, cu capul pe 
spate şi gura larg deschisă ca să tragă aer în piept. Dar 
monstrul era în spatele ei, smulse trunchiul copacului şi-şi 
continuă drumul spre ea. Pistoanele motorului mugeau însetate 
după sângele ei. 

Sarah fugi mai repede - treizeci de metri. 

Sarah fugi şi mai repede - douăzeci şi cinci de metri. 

Picioarele îi erau tot o rană. Plămânii nu mai funcționau. 

Douăzeci. Ajunse la colţul clădirii în momentul în care un val 
de lumină şi căldură izbucni în spatele ei. Se aruncă la pământ şi 
se rostogoli pe jos. Privind înapoi, fu martora celei mai frumoase 
opere de distrugere pe care şi-ar fi putut-o imagina. O minge de 
foc porni din ţeava de eşapament până la cabină, rostogolindu- 
se în valuri galbene de gaz superoxigenat, generat de lichidul 
care îşi dezlănţuia furios energia. Un ocean de flăcări învălui 
toată cisterna şi ţâşni în sus. Sarah se retrase la adăpostul 
colţului clădirii când unda de şoc a exploziei o izbi ca o palmă 
peste faţă, scoţându-i aerul din plămâni. Auzea gemetele 
metalului traumatizat, când rămăşiţele vehicolului distrus se 
striviră de pavaj oprindu-se apoi mai încolo. Trebuia însă să-l 
vadă cu ochii ei arzând, să ştie că s-a terminat o dată pentru 
totdeauna. Se aplecă ieşind puţin din spatele clădirii. 

Trailerul era cuprins din toate părţile de flăcări, care ţâşneau 
în sus antrenând în limbile lor roşii bucăţi de metal şi nori de 
fum. În cabină se mişca ceva. Terminatorul. leşi dintre 
sfărâmături carbonizat, ca un avorton. Căzu pe pavaj şi se 
rostogoli pe spate, ca o torţă aprinsă. Oare simţea durere? 
Sarah îşi apăsă faţa cu mâna de dogoarea focului şi privi printre 
degete. Chiar de la această distanţă, avea senzaţia că priveşte 
într-un cuptor de turnătorie. Asfaltul se topea şi se umfla în jurul 
vehicolului în flăcări luând şi el foc. Terminatorul continua să se 
târască fără să pară că simte vreo durere şi ceea ce mai 
rămăsese din carne se prăjea ca slănina pe frigare pe propriul 
lui schelet metalic supraîncins. 

Încet, încăpățânat, obiectul acela din foc încetă să se mai 
mişte. Numai capul i se întoarse spre ea. Chiar şi mort, tot o 
privea. Sarah ştia acum că va continua să trăiască. 


Supravieţuise. Dar chipul acesta carbonizat o va urmări în 
fiecare noapte. Îl privi îndelung cum ardea, până fu acoperit de 
resturile maşinii. Simţi o undă de satisfacţie dar aceasta dispăru 
repede, când îşi aminti de Reese. 

Forţându-se să se ridice în picioare, Sarah uită de Terminator. 
Privi prin aerul încins, ocoli apoi camionul încercând să pătrundă 
cu privirea prin fumul gros până spre pubelele din capătul 
celălalt. Dar focul o împiedica să meargă acolo. lar căldura era 
un zid natural pe care nu-l putea străpunge. Chipul i se încordă, 
focul îi usca transpiraţia de pe faţă. 

— Reese! 

Printre limbile flăcărilor pe cale să se stingă, zări pubela. 
Focul îşi aruncase un deget fierbinte şi spre ea şi acum fumega. 
Oare Reese scăpase? Trebuia să ştie dacă este în viaţă. Dorinţa 
de a afla acest lucru era chiar mai puternică decât dorinţa ei de 
a trăii. Începuse să meargă prin flăcări când se auzi strigată de 
Reese. 

Era acolo, într-un loc care scăpase de furia flăcărilor. Căzură 
unul în braţele celuilalt. Din hainele lui Reese ieşea fum. Pielea îi 
era acoperită de sânge coagulat. Gemu slab când ea îl strânse 
în braţe, dar nu putea fi blândă. Corpul ei reacţiona parcă 
singur, dincolo de voinţa ei, strivindu-l la pieptul ei, sărutându-l 
şi murmurând cât de mult îl iubeşte. 

— Am reuşit, zise Sarah, legănându-l acum uşurel, făcând 
timpul să-şi încetinească pasul. Il proteja acum cu trupul ei de 
dogoarea focului, protejându-l de flăcări, de propia-i moarte, 
încercând să-i întoarcă în felul acesta dragostea şi protecţia. Cei 
doi îndrăgostiţi rămaseră strâns îmbrăţişaţi astfel că nu văzură 
că resturile mutilate încep să se mişte, nu auziră zăngănitul 
metalului deformat care era aruncat la o parte. Nu-l văzură pe 
Terminator înălțându-se ca pasărea Phoenix din propia cenuşă. 
După ce toată carnea arsese, superaliajul şasiului se încinsese 
până la roşu. Maşina îşi refăcea rapid puterile şi îşi restabilea 
circuitele. Folosea căldura focului ca să-şi mărească rezerva de 
energie, aşteptând ca ultimele resturi de carne artificială să fie 
curățate de pe şasiul intern, în felul acesta, îşi va putea continua 
misiunea cu şi mai multă libertate de mişcare. 

Şi acum se ridică pe picioare fumegând, eliberat de învelişul 
exterior şi arătând mai limpede ceea ce era în realitate - un 
schelet cromat cu muşchi hidraulici şi tendoane din cabluri 


flexibile. 

În acel moment, Sarah văzu cyborgul peste umărul lui Reese. 
ÎI ridică şi îl trase spre clădire. Terminatorul, venea după ei, dar 
şchiopăta de un picior. Dacă încheietura gleznei nu ar fi fost 
avariată în accidentul cu trailerul, i-ar fi ajuns cu uşurinţă acum. 

Sarah ajunse la uşă. Incuiată. Pipăi pe jos căutând ceva şi 
găsi o bucată de metal încins. Terminatorul care îi urmărea 
implacabil, era la numai douăzeci de paşi în urma lor. Sarah izbi 
cu fierul în uşă şi fu dezamăgită să constate că geamul rezistă. 
Izbi încă o dată, aruncându-se în uşă cu toate cele 53 de 
kilograme ale ei şi sticla uşii cedă. Intrară înăuntru printre 
cioburi, pătrunzând într-un coridor. Terminatorul se apropia tot 
mai mult, ritmul şontâcăitului lui devenea tot mai rapid. 

Sarah trânti uşa holului în urma ei şi îl conduse pe Reese 
printre câteva cămăruţe mici de dormit. Terminatorul lovi uşa 
puternic, smulgând-o din balamale şi îi văzu pe Sarah şi Reese 
tocmai când treceau dincolo de un perete de sticlă care separa 
birourile de spaţiul industrial propriu-zis. 

La celălalt capăt al coridorului era o uşă de metal: Celelalte 
încăperi fie că nu aveau uşi, fie aveau uşi simple de lemn, 
baricade inutile în faţa urmăritorului lor. Sarah se îndreptă spre 
uşa de metal. Terminatorul clămpănea în urma lor, câştigând 
viteză, o adevărată maşină a distrugerii. 

Sarah ajunse la uşa de incendiu şi o deschise. Reese aproape 
că leşină în braţele ei când îl trase dincolo de uşă: Sarah se 
lupta cu uşa cea grea de incendiu, dar nu se putea mişca destul 
de repede. Maşina venea după ea. Reese căzu rezemat de uşă şi 
o închise, trăgând zăvorul de-a curmezişul ei şi reuşind să-l 
închidă cu o secundă mai devreme ca Terminatorul să izbească 
în ea de partea cealaltă. ` 

Sarah şi Reese se uitară în jur. Se aflau într-o fabrică. In hală 
se vedeau siluetele roboților de la linia de asamblare, oprită pe 
timpul nopţii. Părea să fie o linie de asamblare aproape complet 
automată. Terminatorul izbea cu putere în uşa care începea să 
se clatine când Reese se îndreptă clătinându-se spre un tablou 
de comandă şi îl deschise. 

— Ce faci? gemu Sarah. 

— O acoperire, răspunse el grăbit, stabilind toate contactele. 

Sarah înţelese imediat. Când cyborgul va trece prin uşă ceea 
ce era foarte probabil, auzul lui hipersensibil i-ar fi putut depista 


uşor în labirintul întunecos. 

Una după alta, maşinile prinseră viaţă. Banda rulantă se puse 
în mişcare. Rulmenţii gemeau, braţele roboților băteau aerul 
fără nicio ţintă, cleşti mecanici clămpăneau în gol, dirijând o 
orchestră de brute controlate de computere într-o cacofonie de 
zgomote aberante. 

— Terminatorul nu poate să ne descopere, strigă 

ea. 

El dădu afirmativ din cap şi luând-o de mână pătrunseră într- 
o încăpere cu aspect de cavernă. Ocolind pe vine un braţ de oţel 
care se răsucea în gol, alergară pe coridorul dintre maşinile 
animate ca nişte fantome stranii. 

Uşa din spatele lor răbufni ca un tunet când obiectul acela 
care se afla de cealaltă parte a ei îşi folosi trupul ca pe un 
berbec de atac. Încă o lovitură şi uşa se cutremură, lespedea de 
metal cedând sub impactul forţei uriaşe. 

Atunci Reese se clătină şi leşină. Sarah se aplecă deasupra 
lui. 

— Reese, ridică-te! 

Dar trupul refuză să-i dea ascultare. Mintea lui se chinuia să 
meargă cu ea, dar carnea trupului trecuse de mult pragul 
agoniei. Singura ei şansă acum era să fugă singură, lăsându-l 
singur ca să încerce o acţiune de diversiune. 

Terminatorul  sfărâmă uşa. Metalul  brutalizat gemu 
înfricoşător. O lumină izbucni deasupra capetelor lor şi Sarah se 
întoarse să vadă de unde vine. Îl văzu pe Terminator băgând 
mâna prin crăpătura din uşă şi pipăind zăvorul. Sarah încercă 
din nou să-l ridice pe Reese, dar moartea apropiată îi îngreuna 
trupul. Cyborgul desfăcuse zăvorul şi pătrunsese în hală. Sarah 
îşi lipi gura de urechea lui Reese şi începu să strige; 

— Drepţi, soldat, mişcă-te! Mişcă-te! Mişcă-te! Mişcă-ţi 
fundul! Mişcă-te, Reese! 

Reese reacţionă la cuvintele rostite pe un ton de comandă, 
reacţionă din reflex. Aruncă la o parte greutatea care îl apăsa şi 
se întinse după mâna Sarei pornind printre maşini. 

Terminatorul aruncă în lături rămăşiţele uşii sfărâmate şi 
pătrunse în încăpere, explorând spaţiul cu privirea. Sistemul lui 
optic nu mai era capabil să folosească vederea infraroşie, care 
fusese supraîncărcată pe parcusul incendiului, astfel că fusese 
nevoit să recurgă la un baleiaj vizual cu clarificare superioară. 


Se vedea mişcare pretutindeni, dar niciunul din obiectele în 
mişcare nu se potrivea cu profilul țintei. Merse pe lângă linia de 
montaj pătrunzând adânc în inima fabricii, frate geamăn cu 
mecanismele oarbe care îl înconjurau; dar ignorând faptul că 
aceşti roboţi primitivi erau strămoşii lui. 

Baleia răbdător cu privirea toată încăperea. 

Sarah şi Reese se mişcau pe vine de-a lungul unei cărări 
înguste pierdută într-o încâlceală de ţevi şi panouri de control. 

Reese culese o bucată scurtă de ţeavă de pe un banc de 
lucru. O clipă mai târziu, Sarah se căţără pe o conductă de 
evacuare şi agăţă din greşeală cu genunchiul un mic buton roşu 
de pe un panou negru. Cu un zgomot lugubru, o presă hidraulică 
masivă se repezi în jos, la numai un centimetru de mâna Sarei. 
Înfiorată, se rostogoli înapoi pe poteca îngustă. 

Senzorii auditivi ai Terminatorului filtraseră toate sunetele 
aritmice şi identificase modelele lor ca fiind paraziți, apoi apa 
care picura prin garnituri uzate ale ţevilor şi ţinta care se mişca 
înainte, printre maşini, îşi răsuci capul pe rulmenţii de înaltă 
precizie şi se mişcă în direcţia din care venea sunetul. 

Reese şi Sarah alergară spre capătul potecii dar dădură de o 
uşă încuiată. Blestemând, Reese se întoarse şi porni pe acelaşi 
drum înapoi, cu Sarah după el. 

Terminatorul păşi în jurul unui compresor şi le blocă drumul, 
o siluetă de schelet în întunericul străbătut de zgomote 
înspăimântătoare. Sarah se trase înapoi. Reese ridică bucata de 
țeavă, ţinând-o cu amâdouă mâinile, deşi braţul stâng era 
aproape inutilizabil. 

— Fugi! îi strigă el aruncând-o înapoi. 

— Nu! Vocea ei era un geamăt de isterie, căci nu putea să 
accepte ceea ce vedea că va urma să se întâmple. 

Terminatorul înainta. Bărbatul om avea ca mijloc de apărare 
un singur braţ valid şi o bucată de ţeavă de patru centimetri. 
Bărbatul-maşină nu se grăbea - se răsuci şi repezi un pumn în 
maxilarul lui Reese, sfărâmându-l. Reese zbură înapoi izbindu-se 
de un grilaj de protecţie dar îşi reveni şi îl lovi pe Terminator în 
tâmpla lui cromată. Capul cyborgului făcu un salt îndărăt, apoi 
se întoarse spre Reese fără niciun fel de expresie. Dar dinţii de 
metal ai craniului dezgolit scrâşneau a ură. 

Atacând cu viteza luminii, Terminatorul îşi repezi pumnul în 
braţul rănit al lui Reese. Aceasta îl făcu pe Reese să se 


trezească în cea mai lucidă stare de alertă pe care o cunoscuse 
vreodată. Tot restul vieţii lui îi părea un vis în comparaţie cu 
această agonie. Căzu pe spate gemând. Terminatorul păşi 
înainte ca să-l lichideze şi să pornească spre ţinta primară, a 
cărei siluetă o păstra în câmpul vizual. Aceasta era chircită 
lângă balustrada potecii aceleia înguste dintre maşini, cam la un 
metru deasupra solului. Nu avea unde să se ducă decât pe 
lumea cealaltă. Reese tremura cuprins de explozia unui val 
interior de energie cum nu mai cunoscuse vreodată. Pipăi în 
buzunarul hainei, căutând ultima bombă care îi mai rămăsese, 
ascunzând-o vederii cyborgului. Bricheta îi alunecă din mâna 
sfărâmată, dar se aprinse imediat. Işi ţinu o clipă respiraţia - 
fitilul se aprinsese, iar Reese se rostogoli pe spate, făcând uz de 
toată forţa sa când cyborgul se aplecă deasupra lui. 

— Sarah, jos! strigă el. 

Ea văzu bomba aprinsă din mâna lui şi realiză într-o fracțiune 
de secundă că nu mai avea cum să o arunce. Ţipând ca un 
animal scos din minţi şi orbit de groază, o luă la fugă. 

Terminatorul tocmai se pregătea să-şi repeadă pumnul în 
craniul lui Reese, când simţi ţeava izbindu-se de trupul lui şi 
pătrunzând sub placa toracică. Pipăi după obiect, dar era prea 
târziu. Sarah ajunse la balustradă, sări peste ea şi se aruncă pe 
ciment în momentul în care Terminatorul explodă. 

Sarah se lovi de sol şi se rostogoli mai departe. Bucăţi de 
metal încins îi zburară pe deasupra capului. Unda de şoc a 
exploziei o doborâse la pământ şi, timp de o secundă nesfârşită, 
îşi pierdu conştiinţa. 

Când se întoarse disperată la suprafaţa conştiinţei, îl, văzu pe 
Terminator bucățele în jurul ei. Un picior aici, cu pistonul 
hidraulic în el, dincolo o labă a piciorului. Bucăţele fumegânde 
de cablu carbonizat şi fragmente unsuroase de aliaj stăteau 
împrăştiate pe jos. 

În sfârşit, se terminase. 

Sarah se aşeză în capul oaselor şi gemu. Simţi o durere 
cumplită în piciorul stâng şi puse mâna pe el. Era răsucit sub ea, 
cu gamba străpunsă şi sângera din belşug. li intrase ceva în 
picior. 

Scoase piciorul vătămat de sub ea şi văzu că era o piesă 
ascuţită din Terminator care fusese aruncată exact în muşchiul 
gambei, cam la jumătatea distanţei dintre gleznă şi genunchi. 


Chiar şi mort, Terminatorul încercase s-o omoare. Era acum în 
ea, îi invadase carnea ca şi când ar fi vrut s-o violeze. Vru să 
scoată aşchia de metal şi trase. Durerea se înteţi, dar ea nu 
renunţă şi bucata de oţel ieşi afară. Sarah o aruncă şi răsuflă 
adânc. Când durerea o mai lăsă puţin, deschise ochii şi îl văzu 
pe Reese. 

Înainte să apuce să simtă vreo emotie, îşi dădu seama că era 
mort. Explozia îl strivise de un perete, iar acum trupul lui era 
întins pe podea, cu ochii deschişi spre ea, dar fără să o vadă. Pe 
chip i se aşternuse o expresie stranie. O expresie pe care nu ar 
fi putut s-o aibă niciodată în viaţă, pentru că nici în somn nu 
arăta atât de liniştit. Soldatul îşi împlinise misiunea! 

Sarah se târa pe podea spre el. Trecu pe lângă o bucată 
mare de metal şi nu-şi dădu seama că este Terminatorul decât 
după ce acesta o apucă de gleznă. Era Terminatorul sau ce mai 
rămăsese din el. Se ridicase în capul oaselor când întorsese 
Sarah capul spre el. Scoase un țipăt. În spatele lui atârnau nişte 
cabluri din gaura care se căsca acolo unde fuseseră articulațiile 
şoldului. Dar avea două mâini, toracele şi capul. Ochii îi erau 
fixaţi asupra țintei şi începu să se târască spre ea. Cu piciorul 
sănătos, Sarah lovi în el şi îşi eliberă glezna. Cyborgul se târa 
spre ea. Sarah nu putea să-şi mişte piciorul rănit, aşa că începu 
să se târască pe jos. Dar nu putea scăpa de el căci erau egali. 
Doi schilozi care se târau printre resturi de metal încins, 
vânătorul şi prada. 

Sarah se urcă pe o bandă de montaj aflată în funcţiune. 
Maşina o urmă, rostogolindu-se pe bandă cam la trei metri în 
spatele ei. Amândoi rămaseră nemişcaţi cât timp fură 
transportaţi de bandă, privindu-se şi evaluânduşi strategia 
mişcărilor următoare. 

Apoi Sarah se rostogoli jos, pe podea şi maşina reacţionă de 
astă dată mult mai lent ca de obicei, coborând de pe bandă cam 
la patru metri în urma ei. Acum era ea în avantaj şi se târa spre 
ţinta ei, o ţintă nou descoperită. 

Terminatorul calculă traiectoria ei şi se mişcă în aşa fel încât 
s-o poată intercepta. Nu ştia încotro se îndrepta Sarah şi nici nu- 
i păsa. 

Sarah îşi dădu seama că el va ajunge cam o dată cu ea la 
scările înguste. Ar fi putut să se întoarcă şi să caute alt drum, 
poate chiar să se târască până afară, în siguranţă. Poate. Dar 


voia să-l lichideze. Ea singură. Nimeni şi nimic altceva. Auzea 
scrâşnetul ritmic al metalului cyborgului care venea după ea. 
Sarah se căţără de pe poteca îngustă într-o junglă de maşinării. 
Abia se putea mişca aici, prinsă între două dreptunghiuri mari 
de metal. Pielea îi era udă de transpiraţie şi aluneca mereu. 
Terminatorul se târa după ea. 

Sarah văzu ţinta pe care o urmărea în faţa ei, sus. Scârţâitul, 
scrâşnetele şi zăngănitul din spatele ei se înteţiră. Simţi 
degetele de metal la tălpi şi se trase mai mult. Trebuie să fie 
foarte aproape acum, dar nu mai avea timp să se uite în urmă, 
numai înainte. Sarah ajunse la capătul spaţiului prin care se 
târâse şi se aruncă din nou pe poteca îngustă de lângă maşină. 
Picioarele urmară mai încet partea de sus a corpului, astfel că 
simţiră din nou atingerea mâinii de metal care se pregătea să le 
înhaţe. Sarah acţionă un grilaj şi îl trase în faţa Terminatorului. 
Acesta se închise cu un clămpănit scurt, iar cyborgul începu să 
izbească în el ca un ciocan. 

Sarah căzu pe spate gâfâind şi privea în sus la bărbatul 
maşină care se lupta cu bariera. Işi vârâse braţul prin spaţiul 
îngust dintre bare. Terminatorul îşi fixă ochii pe Sarah, ochind 
artera jugulară care pulsa rapid, apoi puse în funcţiune bicepsul 
hidraulic. Oţelul protestă vehement când braţul se repezi spre 
gâtul ei cu degetele întinse, avide după pradă. Sarah se retrase 
cât putu mai departe. Terminatorul îşi repezi braţul printre gratii 
şi degetele lui îi atinseră clavicula. 

Sarah se întinse spre tabloul de comandă, întinzând cât mai 
sus braţul. Degetele ei fluturară în aer la cinci centimetri de 
buton. 

Terminatorul o apucă mai strâns de claviculă. Ea gemu 
furioasă şi cu toată energia pe care i-o insufla groaza făcu un 
salt în sus şi izbi cu mâna butonul. Butonul roşu. 

Timpul se opri în loc. În liniştea care se lăsă, Sarah îl văzu 
clar pe Terminator cum se uită în sus la ea şi simţi degetele lui 
reci care îi atingeau plexul exact în momentul în care presa 
hidraulică porni vijelios în jos şi îl strivi pe cyborg între lespezile 
uriaşe de metal. Cu o mare satisfacţie, Sarah urmărea felul în 
care presa micşora încet, din ce în ce mai mult, spaţiul în care 
era prins Terminatorul. 

Cyborgul se concentrase transferând toată energia de care 
dispunea în braţul întins spre ea. Ochii lui erau aţintiţi asupra ei, 


când senzorii şasiului său înregistrară o deformare bruscă pe 
scară mare. Nici chiar hiperaliajul din care fusese turnat nu 
putea rezista greutăţii presei, care scrâşnea şi îl strivea fără 
milă şi îndurare, ca un terminator. 

Toracele începea să cedeze. Circuitele atât de bine protejate 
se transformară în praf de silicon. Transferul de energie 
întrerupt total şi zvârlit pe circuite necontrolate, întrerupte apoi 
brusc. Microprocesorul care îi alcătuia creierul se supraîncărcă şi 
Terminatorul îşi pierdu conştiinţa. Ultimul lucru pe care îl mai 
văzu înainte ca presa să-i strivească sistemul optic şi în timp ce 
degetele lui încercau să se strângă în jurul gâtului Sarei fu cum 
expresia de groază agonizantă de pe chipul ei este înlocuită de 
expresia sălbatică foarte umană a victoriei. 

Când presa se opri cu un scrâşnet la distanţa prevăzută, 
ochiul cyborgului mai clipi o dată apoi se stinse pentru 
totdeauna. 

— Eşti terminat, blestematule, zise Sarah sumbru. 


ZIUA A TREIA 
Leucadia Ora 7.45 

Mai departe, Sarah n-a ştiut ce s-a întâmplat. Când şi-a 
revenit, maşinile fabricii erau din nou oprite, dar era totuşi mult 
zgomot. Sirene ale poliţiei. Scrâşnet de roţi de automobil. Voci 
murmurând agitate. Sarah fusese ridicată pe o targă şi legată cu 
cureluşe. Simţea dureri, dar acestea erau cumva depărtate, 
înăbuşite. Fel de fel de chipuri i se perindau prin faţa ochilor. 
Medici, Poliţişti. Trecători curioşi. Când o urcară în ambulanţă 
văzu alături o furgonetă neagră. Pe ea scria PROCURATURA şi 
Sarah văzu cum un balot negru este urcat înăuntru ca şi când ar 
fi fost un sac de făină. Ştia că este Reese. Inainte de a putea 
îngăima ceva, uşile negre se închiseră, maşina dădu înapoi şi 
porni apoi prin întunericul binecuvântat. 

După ce plecă ambulanta, Greg Moris îşi ridică gulerul de la 
haină şi se îndreptă spre biroul lui. Ce mod de a-ţi începe ziua 
de muncă! Dar fu oprit de asistentul său, Jack Kroll, un băiat 
vioi, extraordinar de activ, cu gene de geniu în testul de 
inteligenţă, dar şi cu viclenia unui copil al străzii. 

— la uită-te la asta, Greg! strigă el entuziasmat şi îi aruncă o 
mică baterie electronică cum Greg nu mai văzuse niciodată. 
Avea un diametru de aproximativ treizeci şi cinci de milimetri şi 
era acoperită cu o dantelărie de circuite imprimate care nu 
sugerau nimic deşi păreau conectate de o manieră extrem de 
eficientă. Dar în ce scop? 

— De unde ai asta? 

Jack arătă cu mâna spre linia de montaj din fundul clădirii. 

— Nu era voie, dar am trecut prin cordonul de poliţie, pentru 
că obiectul acela era... 

Greg îşi trecu braţul pe după umărul lui Jack şi îl ciupi tare de 
braţ. Jack se smuci şi încercă să se elibereze, dar Greg îi arătă 
cu capul un poliţist care patrula cam la doi metri de ei. Intrară în 
parcare, departe de colegi şi de oficialități. 

Jack îi spuse că găsise bateria jos, în mijlocul unor resturi 
metalice foarte stranii. Greg o suci şi o răsuci în mână de mai 
multe ori, uluit şi din ce în ce mai emoţionat. 

— Şeful a văzut-o? Jack luă un aer jignit, de prieten loial. 

— Nu, Greg. Am adus-o direct la tine. Nimeni nu ştie că am 
luat-o şi că este la mine. Greg dădu fericit din cap. 


— Las-o aşa! 

— Cum? întrebă stânjenit Jack. Nu vrei să le-o arătăm şefilor? 

— La ce bun? Ca bătrânul Kleinhaus să culeagă toate 
laudele? Noi suntem plătiţi cu bucata aici, băiete. Tehnicieni 
proiectanți numiţi de ei. Nu dau nici două parale pe noi. De ce 
să-i facem bogaţi? 

— Şi atunci, ce să facem? 

Greg privi fix în ochii prietenului său nechibzuit. Jack era 
comoara lui, un artist în ingineria electronică dar care nu fusese 
descoperit. Toţi ceilalţi nu vedeau la el decât ambalajul. Greg 
văzuse conţinutul. Acesta era avantajul său. Vor începe o 
afacere pe cont propriu, el şi cu Jack. Un birou mic, cu mobilă 
puţină. Numai o faţadă de acoperire pentru laboratorul din 
spate. Işi va ipoteca maşina, casa, soţia şi copii şi va băga şi 
toate economiile lui Jack în acest proiect. 

Când vor descoperi exact cum să exploateze ceea ce părea 
să fie un nou circuit de microprocesoare, vor şti şi la ce poate fi 
folosit. 

Durase mai mult decât crezuse Greg la început. Mai exact, 
şaisprezece luni şi patru zile. Dar pariul fusese câştigat. 
Obţinură un credit bancar, patentară circuitul şi aşteptară să fie 
acţionaţi în judecată. Dar nu-i dădu nimeni în judecată, pentru 
că nimeni nu ştia ce naiba e asta. Ca şi când le-ar fi căzut în 
braţe din altă planetă. Dar începuseră deja să se îmbogăţească 
peste aşteptări. In alţi doi ani îşi aveau propria companie, mai 
mare decât cea pe care o părăsiseră când găsiseră bateria. Una 
din problemele cele mai dificile cu care se confruntaseră în 
aceşti ani fusese găsirea unui nume pentru noua lor companie. 
Toate celelalte corporaţii de proiectare utilizaseră deja toate 
combinaţiile posibile de silabe cu rezonanţă tehnică. Dar într-o 
zi, Jack păşi în biroul lor cu faţa strălucind de bucurie şi anunţă 
că găsise numele potrivit. Greg fu de acord şi două zile mai 
târziu compania lor fu înregistrată cu numele oficial de 
Cyberdyne Systems. 

Reflectând apoi la toată acea ciudată şi misterioasă 
desfăşurare a evenimentelor care stătuse la baza averii lor, 
Greg trebui să recunoască... era mâna destinului. 


ZIUA O SUTĂ DOUĂZECI ŞI ŞASE 
Buenaventura, Mexic Ora 7.46 

Câmpia netedă presărată cu tufişuri începea deja să se 
încălzească, prevestind arşiţa de la miezul zilei. Soarele abia 
răzbise deasupra crestei munţilor severi care se desenau în 
depărtare. Aerul era totuşi foarte umed, aşa cum se întâmplă 
adesea în Mexic. Sarah nu se sinchisea prea mult de asta. 
Conducea jeepul deschis pe ceea ce se dorea a fi o şosea şi 
vântul îi flutura părul castaniu ca pe un steag de culoarea 
alunei. Purta ochelari de soare şi era însărcinată. Mai jos de 
umflătura uşoară, dulce, care într-o zi avea să fie John Connor, 
se afla un revolver Colt Python 375, aşezat în poala ei. Era 
încărcat şi Sarah învățase cum să se folosească de el. Foarte 
bine. 

Pugsly Junior şedea lângă ea. Era un câine lup de aproximativ 
patruzeci de kilograme, dresat să omoare pe oricine ar fi schiţat 
cel mai mic gest de ameninţare împotriva Sarei. Ştia să fie şi 
blând, dar Sarah nu l-a considerat niciodată un animal de 
agrement. Era o armă. 

Condusese maşina toată noaptea, mişcându-se la lumina 
relativ sigură a lunii, aşa cum făcuse în toate zilele acestea, deşi 
ştia că dacă un alt Terminator ar fi venit după ea prin timp - 
posibilitate de care trebuia să ţină seama - întunericul nopţii n- 
ar fi fost suficient ca s-o protejeze. Ea îşi era sieşi cea mai bună 
pavăză. 

Dar se ferea de orice fel de accident care ar fi putut distruge 
şi anihila toată lupta ei şi a lui Reese. Niciun fel de accident 
rutier, aşadar, nicio catastrofă aviatică stupidă, niciun alt act de 
violenţă întâmplătoare. Nimic din ceea ce i-ar fi pus viaţa în 
pericol. Era vital să trăiască. 

Sarah se schimbase. 

Nu era numai graviditatea, deşi e drept că trupul i se 
împlinise căpătând o oarecare robusteţe plăcută în dreptul 
şoldurilor şi al pieptului. Părea mai viguroasă din această cauză. 
Dar schimbarea fundamentală era de natură interioară, era în 
spatele ochilor ei. Işi dăduse clar seama de distanţa între ceea 
ce fusese şi ceea ce devenise când i se spusese la spital că 
mama ei fusese omorâtă. Abia atunci simţi că cele trei zile 
oribile care îi fuseseră decupate cu fierăstrăul din existenţă îşi 


regăseau locul. Odată cu ele veni şi durerea pricinuită de toate 
celelalte tragedii, dar ea reuşise să le canalizeze în aşa fel încât 
să n-o doboare psihic. Inchise toate aceste suferinţe într-o cutie 
ermetic sudată. 

Mai târziu, când va deveni mai puternică, va lua din când în 
când durerile şi suferinţa din cutie şi se va scălda în ele. Şi 
atunci prin extrapolare, va putea deplânge în devans lumea 
care urma să fie iremediabil pierdută. Trăind această emoție, 
atât de reală şi sfâşietoare, reuşea să arunce o ochire în viitor 
cu toate pierderile lui atât de uriaşe, încât sfida orice fel de 
înţelegere în afară de cea absolut abstractă. Şi aceasta o făcea 
şi mai puternică. Pentru că şi ura este o emoție puternică şi 
adesea foarte eficientă. 

Şi în felul acesta îşi începu Planul. Când se externă din spital, 
îşi goli contul subţire din bancă, încasă asigurarea pe viaţă a 
mamei sale, cumpără câinele, revolverul şi jeep-ul şi porni la 
drum. Spre sud. Poate în America de Sud. Să nască, să-l crească 
pe John Connor şi să-l pregătească pentru război într-un loc ferit 
de atacurile nucleare, într-un loc senin şi liniştit, în care vântul 
să adie blând şi.... 

Benzina era pe terminate. Era mai bine să facă plinul înainte 
să ajungă în munţi. Opri la o staţie dărăpănată de benzină de pe 
marginea drumului prăfuit. 

Opri recorderul cu casete de la bord. Dictase următorul 
capitol al Cărţii, îndreptarul de supravieţuire pentru fiul ei. 
Incerca să aştearnă totul pe hârtie pentru eventualitatea că i s- 
ar fi întâmplat ceva înainte ca el să fi ajuns la maturitate şi să 
înregistreze totul pe bandă magnetică înainte ca detaliile să i se 
şteargă din amintire. Deja o mare parte din ceea ce se 
petrecuse se estompase în memorie, refuzând să se mai 
întoarcă, căci aceasta ar fi adus-o înapoi pe Sarah cea veche, iar 
morţii nu pot fi aduşi înapoi. Într-un fel, Terminatorul o omorâse. 

Chiar înainte de a se opri la staţia de benzină, spunea: „Oare 
să-ţi vorbesc despre tatăl tău? E o problemă grea. Oare îţi va 
schimba aceasta hotărârea de a-l trimite aici? Dar dacă nu-l 
trimiţi pe Kyle, tu însuţi nu vei exista niciodată.” 

Câteodată, când se lovea de astfel de paradoxuri, simţea că 
o cuprinde ameteala. Poţi să înnebuneşti uşor cu astfel de 
gânduri. 

Opri motorul Jeep-ului, băgă pistolul sub scaun şi ieşi afară ca 


să-şi dezmorţească picioarele. Acuma erau mai pline, mai 
frumoase şi cicatricea se vindecase aproape complet. Tija era 
acolo, ca să ţină la un loc oasele fracturate de resturile 
Terminatorului. Era tija pe care o căutase fără succes în 
picioarele celorlalte două Sarah Connor. Sărmanele femei. 
Uneori avea un fel de sentiment de vinovăţie iraţională, ca şi 
când toţi acei nevinovaţi ar fi murit din cauza unui lucru pe care 
îl făcuse ea personal. Într-un fel, aşa era. 

Dar lucrul acela, pe atunci nu-l făcuse încă. 

Ce ciudat, se gândea ea adeseori, să făureşti istoria şi să ştii 
tot timpul cum va fi şi cum va arăta. Impactul o făcea să se 
simtă importantă, dar, în acelaşi timp, lipsită de importanţă. Ca 
şi când n-ar fi fost decât un zimţişor al unei roţi dinţate, o 
marionetă a destinului, o simplă verigă în lanţul cauzal. 

Ştia, evident, că este mai mult. Dorinţa ei sălbatică de 
supravieţuire, forţa cu care îşi impusese să supravieţuiască, 
aceasta dusese la acest deznodământ. Ceea ce avea drept 
urmare că introducea caracterul ei în acest proiect, ajungând la 
parabola cu şarpele care îşi mănâncă coada. 

Pugsly mârâi încetişor şi ciuli urechile în timp ce Sarah 
cerceta cu privirea staţia de benzină. Nişte pui de găină piuiau şi 
ţopăiau în jurul roţilor mari ale jeep-ului, ciufuliţi din când în 
când de vânticelul care se înteţea. Staţia de benzină era o oază 
de legătură în câmpia uriaşă, în spatele unui oraş aflat cam la 
doi kilometri de şosea. 

Aici, înconjurată de câţiva arbori şi cam atât, se afla o clădire 
obosită în mijlocul unui depozit de maşini părăsite. Furgonete 
ruginite şedeau înălțate pe buturugi, fără cauciucuri şi fără 
geamuri. Era o amestecătură de vehicule lovite, turtite, de toate 
tipurile şi toate mărcile care păreau că aşteaptă ca alţi semeni 
ai lor să moară pentru ca să li se poată lua piesele care le-ar 
putea fi lor de folos. Câteva fanioane zdrenţuite se răsuceau şi 
fluturau în bătaia vântului, părând că-şi bat joc prin culorile lor 
strălucitoare de cenuşiul vieţii din jur. 

În cele din urmă îşi făcu apariţia în uşă o siluetă. Era un om în 
vârstă, jerpelit şi ponosit, care se desprinse din umbră şi se 
apropie de ea. Avea ochii roşii ca urmare a cantităților de rachiu 
ieftin local pe care probabil că le consuma. Sarah se uită în ochii 
lui şi avu un fior. Avu pentru o clipă sentimentul absurd că poate 
vedea în viitor. Gândul acesta fugi imediat, înlocuit de altul încă 


şi mai straniu: ea era aceea care vedea în viitor, care era 
vizionară. Ea era cea care putea vedea şi dincolo de orizont şi ca 
toţi aceia care, de-a lungul istoriei, fuseseră vizionari, ar fi dorit 
ca viitorul să nu fie aşa cum ştia că va fi. 

Omul dădu din cap politicos. Sarah se strădui să nu 
stâlcească prea mult pronunția cuvintelor spaniole, dar 
proprietarul o întrerupse imediat. Vorbea puţin englezeşte şi era 
nemaipomenit de mândru, cu atât mai mult cu cât se afla atât 
de departe de frontieră. 

O asigură că... o să facem plinul.Sarah se urcă din nou în 
jeep, căci vântul se înteţise şi îi arunca nisip fierbinte în faţă. 
Avea un gând în minte şi apăsă pe butonul de înregistrare al 
recorderului. 

„„„Cred că am să-ți povestesc şi despre tatăl tău. Am această 
datorie faţă de el. Şi poate că va fi suficient să ştii că în cele 
câteva ore cât am fost împreună ne-am iubit cât pentru o viaţă 
întreagă. 

Se simţi dezamăgită la auzul acestor vorbe atât de 
nepotrivite cu ceea ce simţea ea. Nu vor putea niciodată să 
transmită puterea acelui sentiment năvalnic. 

Un declic scurt o făcu să tresară, iar Pugsly se ridică alarmat; 
nu era decât un mic mexican, de vreo zece ani. Avea în mână 
un aparat de fotografiat Polaroid pe care probabil că-l subtilizase 
de la vreun turist în trecere. O fotografie ieşea prin fanta de jos 
a aparatului. 

Băiatul îi vorbi Sarei prea repede pentru nivelul ei de 
cunoaştere a limbii spaniole. Când veni bătrânul, îl rugă să-i 
traducă. 

— Spune că sunteţi frumoasă, señora, şi îi este ruşine să vă 
ceară cinci dolari pentru fotografie, dar dacă nu cere, zice că 
tatăl lui o să-l bată. 

Sarah se uită la copilul jerpelit şi murdar, cu maioul lui găurit 
şi îi spuse: 

— Este o fotografie foarte bună, băiete. Patru, quatro. 

Băiatul îi dădu fotografia, smulse banii din mâna ei şi fugi 
ţopăind bucuros că găsise încă un fraier printre turiştii destul de 
rari pe aici. 

Sarah urmărea cum apare imaginea chipului ei cu senzaţia că 
se uita în viitor. Ochii care se întipăriseră pe faţa albă a 
polaroidului erau ochii ei. Apoi observă cum chipul i se întunecă, 


devenind mai şters decât chipul ei de acum. Mai bătrână, îşi zise 
ea. Dar nu era o schimbare fiziologică, ci o nouă dispunere a 
aceloraşi trăsături blânde. Ochii ei priveau undeva, departe, şi 
buzele îi schiţau un început de zâmbet, un surâs oarecum trist. 

Sarah puse fotografia deoparte, dându-i drumul la întâmplare 
pe locul de lângă ea, printre benzile de magnetofon cu etichete 
scrise de mână pe care îşi imprimase jurnalul. In momentul în 
care punea mâna pe cheia de contact, fotografia era aproape 
total uitată. Pugsly o mirosi o dată, lăsând o urmă umedă pe 
suprafaţa ei, prima atingere dintr-o serie întreagă care aveau să 
deterioreze plasticul dreptunghiular, înainte ca acesta să ajungă 
în mâna unui soldat care înfrunta războiul maşinilor dezlănţuit 
împotriva oamenilor. Sarah i-o va dărui lui John şi el i-o va da 
după aceea lui Reese. Acesta era începutul cercului. Dar 
evident, cercurile nu au început şi nici sfârşit. 

Sarah plăti benzina şi se urcă în maşină. Vântul o izbea în 
faţă şi ridica vârtejuri de praf pe şosea. Băiatul sporovăia în 
spatele lor şi arăta cu mâna spre munţi. 

— Ce spune? îl întrebă ea pe bătrân. 

— Spune că o să fie furtună. 

Sarah se uită spre cer şi spre norii care începeau să se 
adune. Un fulger străluci în spatele lor ca un rânjet de uriaş. 

— Ştiu, spuse ea calm şi băgă jeep-ul în viteză. 

Odată ajunsă în şosea, se gândi la Reese. Şi la timp. Şi la 
datorie. 


Sfârşit