Randall Frakes — Terminator vol.2

Randall Frakes & W.H.Wisher 


TERMINATOR 2 
ZIUA JUDECATII 
$ 


RANDALL FRAKES 
& 


W.H.WISHER 


TEF ih l NA TO 


ZIUA 
JUDECĂȚII 


Din viitorul întunecat apare un alt 
TERMINATOR. Şi odată cu el soseşte ZIUA 
JUDECAŢII. 


ZIUA O SUTĂ DOUĂZECI ŞI ŞASE 


Buenaventura, Mexico 19 iulie 1984 Joi 
Ora 8.58 A.M. 


Sarah Jeanette Connor conducea maşina ce 
aluneca printr-un peisaj vast şi pustiu, acoperit de 
cactuşi şi nisip către un lanţ de munţi întunecaţi de 
nori grei de ploaie. Fulgere îndepărtate ţâşneau ca din 
nişte nori de lumini uriaşi. In aer se simţea furtuna. 

Într-un fel, Terminatorul o omorâse, se gândea 
Sarah în timp ce îşi verifica revolverul Colt Piton 357 pe 
care îl puse înapoi în tocul ascuns la bordul Jeep-ului. 
Cu siguranţă nu mai era ospătăriţa naivă de 
nouăsprezece ani care fusese acum câteva luni. 
Persoana aceea murise în momentul în care cei doi 
oameni pe care îi iubise mai mult decât propria-i viaţă 
- tatăl copilului care creştea acum în ea şi mama ei - 
fuseseră omorâţi în mod brutal. Moartea lor încă o 
apăsa, deşi în ultimul timp învățase să-şi închidă 
sentimentele într-un loc în care nu puteau să se 
amestece cu supraviețuirea. Pentru că ea trebuia să 
supravieţuiască. 

Sarah ridică un casetofon la ureche şi ascultă ceea 
ce înregistrase cu câteva minute în urmă când se 
oprise la staţia de benzină. 


— Să-ţi spun ceva despre tatăl tău? Îşi privi pân- 
tecul umflat. O să-ţi schimbe decizia să-l mai trimiţi 
aici, unde îl aşteaptă moartea? 

Işi imagina un punct din viitor când această alege- 
re ar trebui făcută şi o trecură fiorii. 

— Dar dacă nu îl trimiţi înapoi pe Kyle, nu poţi să 
exişti. 

Gândul acesta nebunesc i se învârti prin cap. Kyle 
Reese, un tânăr soldat care se oferise voluntar să fie 
trimis prin tunelul timpului pentru a o proteja de 
Terminator, o lăsase însărcinată cu fiul ei care într-o zi 
îl va aduce pe tată înapoi prin acelaşi tunel al timpului 
pentru a o lăsa însărcinată, în aşa fel încât fiul să-şi 
cheme tatăl înapoi pentru a deschide un cerc de 
evenimente, pliindu-se pe el însuşi la infinit, îşi 
amintea ceea ce profesorul ei de liceu, dl. Bowland, 
obişnuia să spună despre paradoxuri: universul era un 
piton mare, care se hrănea din propria lui coadă. O 
făcea să se simtă de parcă era o marionetă a sorții o 
verigă din lanţul cauzal. Pe de altă parte, voinţa ei de a 
supravieţui păruse să determine rezultatul 
evenimentelor. Sau poate voinţa umană era pur şi 
simplu un alt element din desenul prestabilit. Tot restul 
vieţii ei părea să fie răspunsul la acest paradox. 

Vocea ei continuă pe bandă. 

— Cred că îţi voi spune despre tatăl tău. Îi datorez 
asta. Şi poate este bine să ştii că în câteva ore petre- 
cute împreună, noi doi ne-am iubit cât într-o viaţă. 

Inchise brusc casetofonul. Cuvintele păreau atât de 
tocite şi de palide când le compara cu amintirile ei atât 
de vii. 


Sarah dorea ca fiul ei să ajungă într-o zi să-şi iu- 
bească tatăl la fel de mult cât îl iubea ea. Dar niciodată 
nu se pricepuse la cuvinte... Plină de furie, scoase 
caseta, punând-o în torpedou alături de o grămadă de 
casete de 90. „Cartea”, aşa o numise, o cronică audio 
conţinând informaţii de care fiul ei va avea nevoie 
pentru a supravieţui. In dimineaţa aceea, Sarah 
înregistrase povestea sosirii Terminatorului acum o 
sută douăzeci şi şase de zile. Cum fusese 
„omorât” peste trei zile. Şi schimbările uriaşe care 
avuseseră loc în viaţa ei în acele trei zile... 

Acea Sarah Connor care a mers la colegiu, care 
visa să se căsătorească cu un bărbat drăguţ şi să aibă 
o viaţă simplă, tihnită, pierdută undeva într-o suburbie 
verde, fusese ucisă de moartea spectaculoasă a ceea 
ce fusese Terminatorul. Moartea celor iubiţi o învățase 
să urască dincolo de orice limită imaginată vreodată. 
Sarah se răzbunase zdrobind cyborg-ul într-o presă 
hidraulică. Dar nu-i făcea nicio plăcere să se 
gândească la asta. Pentru că atunci când apăsase 
butonul care dăduse drumul presei ca unui pumn de 
fier al lui Dumnezeu, murise şi Sarah şi fusese 
renăscută în sânge şi durere într-o lume în care viitorul 
vestea tuturor distrugerea în masă şi suferinţa 
universală. 

Ea ştia ceva neştiut de nimeni: într-o zi, 
computerul creat să controleze forţele nucleare ale 
Statelor Unite avea să devină „viu” şi prima decizie 
conştientă a lui Skynet va fi aceea că lumea era 
perimată. Va lansa o primă lovitură, conducând furtuna 
de represalii ce va urma, în deplină siguranţă într-un 


complex întărit sub pământ din munţii Cheyenne, în 
timp ce la suprafaţă, bărbaţi, femei şi copii se vor 
zvârcoli în chinurile morţii. 

Civilizaţia va îngheţa o dată cu instalarea iernii 
nucleare. Şi nu după mult timp, maşinile construite de 
Skynet pentru a-i servi drept ochi, urechi şi arme se 
vor risipi pe tot pământul pentru a-şi încasa premiul. 
Dorea o lume populată numai de reflectarea mecanică 
nesfârşită a propriei imagini, ego-ul ultim, cu legături 
directe la fabrici automate pentru a-şi îndeplini pla- 
nurile. Acesta era viitorul despre care îi spusese Kyle 
Reese. Şi sosirea Terminatorului o convinsese de asta. 

Se întinse şi scărpină câinele între urechi. 
Ciobănescul german, strălucitor şi puternic, aşezat pe 
locul de lângă ea, îşi întoarse ochii maronii, iuți, către 
ea, înainte de a privi către şoseaua îngustă, scrutând 
orizontul cu atenţie. Dacă altcineva ar fi încercat să 
atingă animalul, şi-ar fi stricat precis ziua, numai dacă 
Sarah n-ar fi dat alt ordin. Animalul nu era numai un 
câine. Fusese antrenat de experţi să fie folosit ca o 
armă. Şi nu fusese ieftin. Sarah îşi golise contul anemic 
de la bancă şi încasase asigurarea mamei ei pentru a 
cumpăra câinele de atac, Jeep-ul şi pistolul. Ducea cu 
ea Planul, conducând spre sud, străbătând continentul, 
dacă era nevoie, pentru a găsi o ascunzătoare în faţa 
furtunii Sorţii. Îşi va creşte fiul în siguranţă, îl va 
proteja de o mie de accidente posibile care ar putea 
lipsi lumea de salvatorul ei înainte de vreme. Asta era 
întreaga ei viaţă acum şi singura speranţă pentru 
restul umanităţii. 


Avea destulă benzină şi apă pentru cinci zile, şi în 
plus un dicţionar spaniol-englez. O să meargă cât de 
departe poate până ce o să rămână fără rezerve, apoi 
o să găsească ceva pentru ea şi pentru copil.Nu îi era 
frică. Sarah aflase în cele trei zile îngrozitoare că avea 
resurse nebănuite la care nu visase niciodată, un 
depozit secret de curaj care o adusese până aici, în 
ciuda zarurilor proaste. 

Nenorocirile fuseseră îngrozitoare, dar, ea 
câştigase bătălia. Şi chiar dacă mai erau şi alţi 
Exterminatori care fuseseră trimişi să termine ceea ce 
primul nu putuse să facă, o să se pregătească să se 
lupte cu ei. Ştia că nicio maşină nu o să-i poate face 
rău fiului ei. lubirea ei mistuitoare, dureroasă, pentru el 
o făcea să treacă peste îngrozitoarea idee că nu va mai 
putea să se încreadă în nimeni. Pentru că oricine putea 
să fie un Exterminator, programat de Skynet să vină 
din eternitate să îi sfâşie sufletul. 

Kyle Reese îi transmisese asta, desprinsă din anii 
de luptă printre ruinele de după război, când se băteau 
cu cyborgii ucigaşi şi cu fiinţele umane trădătoare. El 
fusese soldat cea mai mare parte a vieţii lui, spunea el. 
Era singurul mod de a rămâne viu, acolo, în viitor. 
Acolo, în viitor, spusese el, unde maşini uriaşe de 
război treceau peste oasele a milioane de oameni 
morţi, cu carnea arsă. 

Aşa că, Kyle, înfruntase furtuna prevestitoare de 
moarte a timpului intrând într-o lume imposibilă, atât 
de bogată şi complexă, pulsând de viaţă, o lume pe 
care nu şi-o putuse imagina în totalitate din poveştile 
pe care i le spuseseră bătrânii pe când era copil. 


O dusese departe de Terminator şi făcuse dragoste 
cu ea cu uimire şi blândeţe. Şi în momentul acela 
incendescent, unul în braţele celuilalt, Sarah se conto- 
pise trup şi suflet cu Kyle şi de-abia atunci a crezut că 
iubirea lui era adevărată. Ei o făcuseră adevărată, 
plămădindu-l fără să ştie pe John Connor, care va 
creşte într-o bună zi şi-şi va trimite tatăl înapoi în timp 
în aşa fel încât Sarah să poată să scape de Terminator 
şi să rămână însărcinată cu John Connor, care... 

La o zmucitură a Jeep-ului, ceva căzu de la bord în 
poala lui Sarah. Era o fotografie de-a ei Polaroid. La 
benzinăria sărăcăcioasă la care se oprise cu câteva 
mile mai înainte, un băiat mexican îi alergase înainte 
să o fotografieze, cerându-i 5 dolari. Făcându-i-se milă 
de bietul băiat, îi dăduse patru, apoi o pusese neglijent 
pe bordul maşinii. Acum se uita la ea, surprinsă să 
vadă că din fotografie o privea o femeie mai în vârstă. 
Faţa îi era încă tânără, cu o culoare rumenă, din cauza 
sarcinii, dar ochii îi erau bătrâni, la fel de străvechi ca 
ai bătrânei zbârcite de la benzinărie. Bătrâni pentru că 
priviseră înapoi, în trecutul dureros şi înainte, în viitorul 
înspăimântător. Dar ce o îmbătrânea şi mai mult era 
tristeţea ascunsă în zâmbetul de Mona Lisa. In 
momentul în care băieţelul o fotografia, ea se gândea 
la Kyle. Şi nu va şti decât mult mai târziu că aceasta 
era fotografia, cea pe care Kyle îi spusese că i-o 
dăduse John Connor cu mult timp în urmă când stăteau 
ghemuiţi într-un şanţ murdar, împreună, în timp ce 
cerul nopţii vuia de armata aeriană a Skynet-ului. 
Cândva în viitor, Sarah i-o va da lui John şi el o va da 
lui Kyle. Şi Kyle se va îndrăgosti de zâmbetul ei 


enigmatic, melancolic, întrebându-se mereu la ce se 
gândise ea, neştiind că fusese inspirat de dragostea şi 
de dorul după el. Acesta, poate, era începutul cercului. 
Bineânţeles, cercurile nu au început sau sfârşit. Dar 
acum nu se putea gândi la Kyle. Trebuia să se 
gândească la drumul din faţă, să găsească un adăpost 
sigur împotriva furtunii şi a nopţii care se abătea. 

incepu să plouă; o ploaie torențială care îi umplea 
ochii de apă. Cobori şi trase jos prelata maşinii. Dar 
când se urcă, ochii îi erau încă plini de lacrimi. Îşi 
şterse înverşunată ochii şi ţâşni ca din puşcă cu jeep-ul 
spre munţi. 


ATUNCI ÎN VIITOR 


Los Angeles, California 11 iulie, 2029 
Miercuri Ora 9.01 A.M. 


Luna se ridicase pe cer, dar straturi groase de nori 
uşor radioactivi, întunecaţi ca metalul, opreau lumina. 
Maşinile erau oprite în rânduri ruginite, încă bară la 
bară, o sculptură îngheţată pe care cineva ar fi putut 
să o numească „Ultima oră de vârf”. Clădiri care 
altădată se înălţau semeţe deasupra şoselelor fuseseră 
distruse de o forţă inimaginabilă, de parcă ar fi fost 
castele de nisip. Vântul bătea în peisajul dezolant, 
ascuţit de sunetul a zece milioane de suflete 
moarte.Viscolea zăpada în troiene albe pe grămezile 
de moloz carbonizate. Din loc în loc se vedeau grămezi 
de case omeneşti înnegrite de foc şi o întindere mare 
de cranii printre grămezile de ciment carbonizat. 

Pe un teren de joacă din apropiere, căldura intensă 
topise pe jumătate echipamentele, suflul exploziei sco- 
sese leagănul din pământ şi căluşeii se îndoiseră sub 
furia focului. Urmele slabe ale şotronului se mai 
vedeau încă, pârjolite, pe asfalt. Şi alături, scheletele 
întunecate ale trupurilor mici, cu carnea arsă, 
surprinse în timpul focului. Lângă o tricicletă ruginită, 
craniul micuţ al proprietarului privea acuzator de lângă 
un morman de zăpadă. 


Trei miliarde de vieţi omeneşti se sfârşiseră pe 29 
august 1997. Supraviețuitorii focului nuclear numiseră 
războiul „Ziua Judecăţii”. Cei rezistenți trăiseră chinu- 
rile de neimaginat ale focului iadului şi apoi ale frigului 
arctic, numai pentru a se confrunta cu un nou coşmar. 

Un picior metalic zdrobi ţeasta copilului de parcă 
era de porțelan în momentul în care un corp cromat se 
opri pentru un moment în rafala rece a vântului, 
mânuind o armă grea de război. Oraşul ruinat se re- 
flecta în scheletul acţionat hidraulic al cyborg-ului care 
era şasiul de luptă al Exterminatorului - seria806, 
neîmpodobit de obişnuita piele organică folosită drept 
camuflaj. Aceasta era arma antiom controlată de 
Skynet şi menită să pătrundă în ascunzătorile oraşului, 
unde se cuibărise prada omenească. Ochii maşinii 
licăreau roşii, parcurgând terenul de joacă mort, fără 
emoție, toată inteligenţa fiindu-i concentrată pe 
senzorii vizuali şi termici pentru vânătoare. Deodată, 
se opriră asupra unei ţinte. 

Văzu silueta îndepărtată care fugea pe o hartă 
geo- metrică preluată de antenele lui rotitoare. 
Simboluri şi grafice apăreau rapid pe un ecran central 
în timp ce circuitele complexe ale creierului maşinii 
proiectau câteva traiectorii posibile pentru ţintă. Calea 
cea mai bună era marcată luminos. 

Robotul îşi ridică rapid arma, o puşcă Westing- 
house M25 de patruzeci de waţi fazată pentru plasmă. 
O flacără compactă izbucni din ţeavă. 

Silueta, un băiat în zdrenţe, fu ţintit în centru. 
Pieptul îi explodă în afară, vaporizându-se în cristale 


roşii în aerul îngheţat. Se pulveriză într-o grămadă 
fumegândă pe pământul înnegrit. 

Un soldat de guerilă, apăru în spatele robotului, în 
mână cu un lansator de rachete uzat. 

În timp ce cyborg-ul începu să se întoarcă, soldatul 
lansă racheta, care se îndrepta vâjâind ascuţit către 
maşina umanoidă şi într-o descărcare strălucitoare de 
energie îi smulse partea de sus. Robotul făcu câţiva 
paşi nesiguri, apoi se rostogoli în zăpadă, cu picioarele 
încă agitându-se spasmodic. Soldatul se îndreptă spre 
el şi scuipă spre ceea ce acum erau doar rămăşiţe de 
metal scump, apoi făcu semn cuiva care era ghemuit 
în umbră. Era o feţiţă zgribulită, de zece ani, aproape 
îngheţată în pulovărul ei vechi. Se apropie temătoare 
de tatăl ei. Privi cu frică în jos spre capul din zăpadă. El 
îi puse o mână liniştitoare pe umăr şi spuse: 

— Ţi-am spus eu, nu se termină decât când se 
termină. 

Ea dădu din cap cu seriozitate. Era un proverb pe 
care John Connor îl folosise ca slogan pentru armata 
lui. Dădea speranţă şi putere oamenilor să-şi continue 
lupta. 

Pentru Skynet, încăpăţânarea umană începea să 
aibă sens. Se luptau cu toate că logica spunea 
inteligenţei că erau înfrânți. Se scurgeau afară din 
dărâmături încăpăţânaţi ca viruşii unei boli, având 
planuri de contraatac inteligente şi greu de prevăzut. 
Şi fiinţele umane se reproduceau într-o proporţie 
alarmantă, apetitul lor sexual fiind evident aprins de 
ameninţarea unei anihilări totale. Chiar dacă dura opt 
ani până ce copiii erau gata de luptă, începuseră să 


întreacă posibilităţile de fabricaţie ale lui Skynet. Şi 
învățau repede să găsească punctele slabe ale oştii 
metalice de avangardă, decimând armata de maşini 
ucigaşe ale Skynet-ului. In curând, vor fi mai mulţi 
soldaţi umani decât neumani. Hiper-computerul 
greşise ceva foarte grav în calculele lui despre un lucru 
care era Încă analizat cu furie: voința umană. Până 
acum, nu ajunsese la o concluzie şi războiul măcina 
încă cel de-al treizeci şi unu-lea an. 

Zgomotul puternic al turbinelor îl făcu pe om să îşi 
apuce fiica şi să fugă pe terenul denivelat spre 
ascunzătoare. Reflectoare se îndreptară în jos în timp 
ce o formaţie de maşini zburătoare Vânători-Ucigaşi 
trecură în patrulă pe deasupra capetelor şi se 
îndreptară spre orizontul care era luminat de flăcări 
intermitente şi dinspre care se auzea bubuitul 
îndepărtat al unei bătălii. 

La intersecţia dintre ceea ce fusese Pica şi Robert- 
son, lupta disperată era la apogeu. Armata de guerilă 
neinstruită era formată din tineri şi din tinere. 

Veneau din ţările emisferei de sud, majoritatea din 
Africa, America de sud, câţiva din Australia. Cei mai 
mulţi dintre supraviețuitorii războiului nuclear, supra- 
puterile emisferei nordice, trăiau sub ecuator. Sub con- 
ducerea lui John Connor veniseră în oraşele minate 
pentru a le lua înapoi de la legiunea de oţel a Skynet- 
ului. 

Fulgere brăzdau câmpul de bătaie, luminând 
rândurile maşinilor care avansau în izbucniri de 
coşmar. Forţele computerizate constau din roboţi cu 
platforme mobile, tancuri numite Vânători-Ucigaşi, 


turme de roboţi cu patru picioare numiţi Centurioni, VU 
aerieni, bombe ca nişte insecte numite peşti de argint, 
care pătrundeau în aşezările umane unde explodau, şi 
terminatorii umanoizi în diferite forme de camuflaj. 

Arme cu laser izbucneau ca nişte fulgere arcuite şi 
aruncau în aer clădiri, pământ, metal şi carne în 
explozii extraordinare. O camionetă blindată, uzată, 
apăru din senin, trăgătorul din spate ţinti spre VU de 
deasupra cu un proiectil lansat din mână gen Stinger. 
Mitraliera VU se roti chiar în momentul în care trăgea şi 
omul. Proiectilul tăie noaptea ca un cuţit încins, lovind 
unul din motoarele VU-lui. Cerul se lumina de flăcări în 
timp ce două bucăţi din maşina zburătoare uriaşă 
căzură pe câmpul de luptă, o parte turtind ceea ce mai 
rămăsese dintr-o clădire arzând, cealaltă îngropând un 
escadron mic de centurioni. 

Trăgătorul ţipă triumfător, dar se întoarse în mo- 
mentul în care se auzi în spatele lui un huruit care 
făcea pământul să se cutremure. Un tanc masiv VU 
trecu printr-o grămadă de resturi şi se rostogoli spre el 
ca un perete de oţel. Avu timp doar să tipe, în timp ce 
şenilele trecură peste camion şi îl turtiră ca pe o cutie 
de bere. 

Câteva străzi mai încolo, în ungherele întunecate şi 
colţurile din dărâmăturile care fuseseră odată centrul 
comercial Westside Panlian, un schimb intens de focuri 
se dezlănţuise cu roboții exterminatori. Soldaţii oameni 
erau majoritatea armatei lui John Connor: sângerânzi, 
degeraţi, înfăşuraţi în zdrenţe... asta era Valley Forge. 

Cowen, un luptător de şaptesprezece ani, sări din 
ascunzătoare, şi trase cu lansatorul de grenade asupra 


a trei roboţi, scoţându-i din joc. Rămaseră nemişcaţi, 
cu capetele găurite, cu circuitele arse. Băiatul se grăbi 
să-şi încarce iar arma. 

Un bărbat ieşi din umbră. 

— Lasă-mă să te ajut, spuse el calm şi se întinse 
spre lansator. Cowen ştiu instinctiv că ceva nu era în 
regulă. Străinul purta semnul de pe mânecă al guerillei 
aşa cum trebuia, dar era culoarea de săptămâna 
trecută. Cowen împinse grenada uriaşă înăuntru şi 
trase, apoi sări în spatele unei grămezi de moloz. 

Spatele băiatului fu izbit de valul de căldură al 
undei de şoc. Se ridică, ameţit şi un val de sânge i se 
prelingea din urechea stângă. Cowen îşi dădu seama 
cu oroare că nu mai auzea nimic cu partea aceea.Dar 
zâmbi cu satisfacţie când văzu ce-i făcuse grenada 
„Dărbatului”. Era pe pământ, aproape tăiat în două, cu 
carnea sfâşiată de sub care apăreau bucăţi de metal 
cromat.  „Măduva” spinării obiectului sau centrii 
nervoşi, fuseseră sfâşiaţi şi un capăt strălucitor ieşea 
afară prin ţesuturi. Exterminatorul se mişca spasmodic, 
nebuneşte, ca o păpuşă strangulată de propriile ei 
funii. Intr-o clipă celelalte circuite se opriră şi ochii 
strălucitori se stinseră. Cowen nu avusese timp să se 
bucure de victorie. Era prea ocupat să-şi reîncarce 
arma. 

Un Peşte Argintiu apăru de sub o grămadă de 
dărâmături şi i se opri la picioare. Băiatul se uită în jos 
şi ţipă. Peştele argintiu explodă, împroşcând zona cu 
fier ascuţit şi usturător, fierbinte. Cowen se aruncă la 
pământ, şi apoi se rostogoli, ghemuindu-se, reuşind să 
pună altă grenadă în încărcător. 


Aerul era greu de fum şi praf. Cowen se ridică şi se 
împiedică de o nouă grămadă de resturi, pe un coridor, 
ochii îl usturau de la fumul înţepător. Şi acum parcă nu 
mai auzea bine. În plus unul dintre braţe îi fusese atins 
de bucăţile de fier, luându-i o bucată de piele şi de 
muşchi. Într-o clipă o să-l apuce durerea. Totuşi, se 
putea considera norocos. Cât de norocos, avea să 
descopere. 

Când ajunse la o intersecţie, o umbră ţâşni dintr-o 
gaură din podea. Un robot exterminator. Pumnul lui de 
oţel se abătu cu putere asupra coastelor lui şi îl făcu pe 
Cowen să zboare înapoi până la perete. Lansatorul de 
grenade alunecă pe coridor, departe de el. Băiatul 
respira cu greutate dându-şi seama după durere că 
avea cel puţin o coastă ruptă. 

Cyborg-ul se ridică deasupra lui, legănându-şi 
arma spre capul lui Cowen. 

De data asta nu mai era nicio scăpare. 

Cavitatea neagră a armei Exterminatorului 
ascundea o infinitate de morţi. Asta era moartea, deci, 
se gândi băiatul. Maşina o să-l distrugă în secunda 
următoare şi apoi... dar în mod ciudat, timpul părea să- 
şi încetinească ritmul, să se târască din ce în ce mai 
încet. 

Cowen privi „faţa” Exterminatorului. Gura lui fără 
buze dădea la iveală un şir de dinţi din titanium 
emailat, fixaţi într-un rânjet perpetu. Hârca lucioasă 
părea că-şi râde de el. Un sol al morţii de înaltă 
tehnicitate venit să-i ia sufletul. Ochii roşii satanici erau 
aţintiţi asupra lui. Nu putea să greşească. Şi totuşi nu 
trase. Băiatul îşi ţinu răsuflarea, uimit că mai era încă 


în stare s-o facă. Acum i se părea că trecuse mult timp. 
Apoi îşi dădu seama că Exterminatorul nu se mişca. De 
fapt, ochii robotului se stinseseră. 

Băiatul se trase lângă perete cu picioarele 
tremurându-i, pline de durere. Şi cyborg-ul se uita încă 
la spaţiul unde stătea el înainte. Ezitând se duse până 
la corpul de crom şi îl împinse în piept. Exterminatorul 
se clătină apoi se răsturnă într-o parte cu zgomot. 

Un bărbat apăru la capătul coridorului. 

Cowen îl privi. Era Bryn. Luptaseră împreună de 
multe ori. Dar nu putea să spună nimic, numai privea 
cu uimire, cu simţurile amorţite de şoc şi cu durerea 
care îi pulsa în răni. Se apropie prudent şi se uită în jos 
la robotul inert. 

Reuşi să murmure câteva cuvinte. 

— S-a... oprit aşa... 

— Nu se opresc niciodată, spuse Bryn. 

ÎI luă de subţiori şi îl conduse prudent înapoi unde 
se afla ceea ce mai rămăsese din echipă. Peste câteva 
clipe aveau să afle amândoi de ce se oprise robotul. 

Într-o bază improvizată la marginea luptei, un om 
prea important pentru a-şi risca viaţa pe linia focului 
privea cu binoclul lupta ce se desfăşura în depărtare, 
stând nemişcat ca o statuie printre strigătele şi agitația 
tehnicienilor şi ofiţerilor. 

Purta uniforma de general al guerillei. Trist, cobora 
binoclul, lăsând să se vadă trăsăturile de patruzeci şi 
cinci de ani îmbătrânite de stress-ul continuu. Partea 
stângă a feţei avea o cicatrice mare. Totuşi era încă un 
bărbat impresionant, clădit într-o viaţă petrecută în 
război. Numele imprimat pe jacheta lui era Connor. 


În spatele lui se putea auzi conversaţia sâcâitoare 
a radio emiţătoarelor, vocile încărcate de adrenalina 
luptei, care dădeau rapoarte asupra poziţiilor. Veneau 
din alte locuri de luptă şi din alte oraşe, alte state: San 
Francisco, Seattle, Albuquerque, Chicago (NewYork 
fusese cucerit de către maşini cu ani în urmă).Vocile 
vorbeau multe limbi: spaniola, swahili, japoneză şi 
engleză. Aceasta era prima armată internaţională 
adevărată. Voluntarii veniseră din ţările cel mai puţin 
atinse de război. Se strânseseră împreună pentru a 
supravieţui. 

Astăzi aveau loc lupte împotriva forţelor Skynet- 
ului în toată lumea. Dar cele mai importante aveau loc 
în Cheyenne Mountain, Colorado unde era grosul 
Skynet-ului. Celălalt loc era aici, în Westside, unde era 
pământul cel mare, al doilea ca mărime, unde erau 
plasate complexele subterane cele mai păzite ale 
Skynet-ului. Vasta întindere era împrejmuită cu un 
număr mortal de maşini defensive. In ultimele două 
zile, pierderile umane fuseseră foarte importante. Dar 
John ştia că în cele din urmă vor învinge. Acum aveau 
capacitatea de luptă şi ce era mai important, voinţă. 
Dar pierderea de vieţi îl marca. Mulţi dintre femeile şi 
bărbaţii tineri erau obligaţi să înceapă iar totul de la 
capăt după ce se usca sângele bătăliei. 

Faptul că îşi vedea soldaţii cu care luptase 
împreună timp de atâţia ani măcelăriți de blestemaţii 
din metal, când erau aproape de sfârşitul bătăliei, îl 
înfuria pe John. Nu era un univers drept sau blând. 
Dacă ar exista un Dumnezeu, iubirea lui n-ar face doi 
bani. 


Se părea că la cârma cosmosului nu mai era 
nimeni. Fiecare om trăia pentru el, până ce s-a născut 
Skynet şi a umplut golul lăsat de un Dumnezeu ce 
părea dezinteresat. Ultimul vis al omului, dus la 
îndeplinire de una din uneltele cele mai mărunte ale 
sale: eliminarea oamenilor răi. Dar exista un grăunte 
de rău în toţi oamenii şi Skynet avea probleme să îi 
separe pe cei mai răi. Aşa că umanitatea, în totalitate, 
cu toată murdăria ei biologică, nu mai era acceptată. ŞI 
pentru această maşină-zeu, iertarea nu intra în calcule. 
Numai plata rece pentru păcatele trecutului. 

John dorea sfârşitul războiului şi un nou început 
care să corecteze greşelile istorice. Dar, ca şi alţi 
generali ai unor războaie din trecut, nu era sigur ce fel 
de lume avea să înceapă. Avea timp doar pentru 
strategia războiului. Nu se gândise, până de curând, că 
o să fie viaţă şi după conflict. Părea atât de departe, 
linia orizontului era de neatins, indiferent cât de mult 
ai fi mers spre ea. 

Se întâmpla ceva la Pico şi Robertson. John îşi 
ridică binoclul şi privi un Vânător-Ucigaş care scăpase 
de sub control şi zbârnâi ca un bondar, coborând şi 
explodând într-o flacără puternică ce lumina tot tere- 
nul devastat din jur. Cineva tocmai îl lovise în plin. 
Dacă supravieţuiau, John o să-i decoreze. Dar doi VU 
apărură deodată într-un unghi nebunesc şi se 
prăbuşiră spre pământ fără să fie loviți. În lumina 
strălucitoare a resturilor care ardeau, John văzu o 
privelişte bizară; o echipă de roboţi stătea în preajmă, 
înţepeniţi în mod ciudat ca nişte soldaţi de jucărie, cu 
suprafeţele metalice arse de flăcară. Luminile armelor 


cu laser se micşorară şi apoi se stinseră în mod 
miraculos. 

Forţele armatei lui John apăreau prudent din 
ascunzători şi se apropiau de maşinile îngheţate. Un alt 
VU aerian, acum la o milă de câmpul de bătaie, se 
prăbuşi arzând. John era uimit să vadă că cerul se 
golise de nave. Trecu în revistă câmpul de luptă. 
Niciuna din maşinile lui Skynet nu se mai mişcau. 

Şi apoi se întâmplă un lucru uimitor. 

Era linişte. 

Tot ce putea acum să audă John era şuieratul 
vântului. Fără arme. Fără explozii. Fără zgomotul tur- 
binelor sau al motoarelor. Chiar şi radiourile de lângă 
el tăcură, până ce o voce vorbi, emoția plină de uimire 
simțindu-se printre paraziţii puternici. 

— Aici este divizia New Orleans. Nu se mişcă. S- 
au... oprit. O altă voce veni de pe alt post mai plină de 
emoție: 

— Aici este Chicago. VU cad... Dumnezeule, s-au 
prăbuşit. 

O altă voce de suprapuse: 

— San Francisco raportează. Nu înțeleg. 
Extermina- torii stau pe loc. 

Alta: 

— Nimeni nu a ieşit să ne oprească. Suntem în 
interiorul fabricii acum, şi... 

Apoi toate celelalte linii radio de pe toate 
câmpurile începură să raporteze ştirile. Dar John ştia 
deja ce or să spună. O ştiuse toată viaţa lui. 

Locotenentul Fuentes se apropie de John care abia 
îl auzi: 


— Am primit confirmarea... Skynet a fost penetrat 
şi distras. 

Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt cu feţele 
albite de şoc dându-şi seama cât de prostesc părea 
extraordinarul. 

— Războiul s-a sfârşit, John, am câştigat. 

Fuentes trase aerul în piept de parcă o făcea 
pentru prima oară după un secol. Cu oxigenul veni şi 
emoția. Incepu ca o şuviţă subţire, apoi prinse putere 
până ce îi invadă plămânii cu un strigăt triumfător. Era 
un strigăt care peste câteva clipe va creşte într-un 
bubuit vesel, repetat de mai multe ori pe zi şi-n 
noaptea următoare, pe măsură ce învingătorii îşi 
ridicau ochii spre cerul fără maşini, ştiind că războiul 
cel lung se terminase cu adevărat. 

Acum, tot ceea ce putea să facă John Connor era 
să se lase în genunchi. Dar mai avea multe de făcut... 
înainte să poată să-şi tragă cu adevărat răsuflarea. Şi o 
să facă începutul în pântecul fiarei. Apucă un microfon 
şi începu să dea ordine. Ordinele pentru care fusese 
născut. 


II 


Dar nu era totul să intri. Deşi computerul principal 
din Colorado fusese distrus, mai erau sute de Exter- 
minatori autonomi care nu erau sub comandă directă, 
încă liberi să caute ţinte umane şi să le elimine. Sur- 
sele lor energetice le vor permite să fie activi timp de 
încă o sută de ani. John îşi dădu seama că pierderile 
vor continua să crească, chiar şi după ce războiul a fost 
câştigat, până ce toţi Exterminatorii vor putea fi 
eliminaţi. 

Trebui să-şi deschidă calea înfruntând o duzină de 
roboţi furioşi din complex. Peste trei ore, locul fusese 
curăţat. Echipa de oameni ai lui, aleşi pe sprânceană, 
forma o falangă de apărare pentru John şi pentru 
echipa tehnică, în timp ce mergeau cu un ascensor 
uriaş ce cobora într-un unghi de patruzeci şi cinci de 
grade în tunelul de beton, devenind repede o mică 
pantă în peisajul industrial gigant. 

Câteva minute mai târziu, liftul se opri cu zgomot 
şi bărbaţii păşiră într-o lume bizară creată de maşini 
pentru maşini. Arhitectura era ciudată, fără niciun fel 
de estetică, chiar fără lucrurile obişnuite pentru 
oameni, cum ar fi clanţele uşilor sau luminile. Şi totuşi, 
John se gândea cu un fior, „am fost aici de mai multe 
ori. Toată viaţa am încercat să-mi imaginez cum arată. 
Şi acum sunt aici cu adevărat”... 


John îşi conduse oamenii neliniştiţi pe lângă roboții 
ca nişte statui, scoşi din funcţiune ca şi cei de la 
suprafaţă. De-a lungul drumului au trecut pe lângă 
tehnicieni care se mişcau prin coridoarele nesfârşite, 
aşezându-se ca nişte paraziți în măruntaiele Skynet- 
ului, acum lipsit de viaţă. Când treceau pe lângă 
echipa lui John, zâmbeau în timp ce îl salutau, deşi 
John nu purta niciun însemn al gradului. Toată lumea îl 
cunoştea. Era unul dintre puţinii comandanţi ai 
războaielor, care îşi câştigase respectul trupelor ca om. 
Când majoritatea supravieţuitorilor se ascundeau în 
umbra colosului numit Skynet, John Connor păşise în 
lumină cu o grenadă şi o pusese în şenilele unui VU 
terestru. In loc să se adăpostească repede, rămase 
lângă scheletul arzând şi strânse combustibilul care nu 
arsese pentru a-l folosi la blindatul său. Nu exista nimic 
din ceea ce John cerea armatei sale, ca el să nu fi făcut 
Şi, lucrul cel mai important, el ştia cu acuratețe 
deosebită ce trebuia făcut. Acest lucru crea o încredere 
pe care nicio maşină n-ar fi putut s-o inspire vreodată. 

Chiar şi aşa, John era un om greu de cunoscut. 
Fuentes, care luptase alături de comandantul lui în 
ultimii cinci ani, simţea distanţa dintre ei. Erau cama- 
razi care-şi puteau lăsa viaţa pe mâinile celuilalt, dar 
nu erau tocmai prieteni. John fusese mai carismatic şi 
mai accesibil cu câţiva ani în urmă, pe vremea când 
forma armata, construind o relaţie între el şi legiunea 
crescândă de străini. Puteai avea impresia că prietenia 
era o parte a tehnicii de recrutare: simțită din inimă, 
dar exprimată mai mult din necesitate decât din 
dorinţă. Dar pe când avea 25 de ani, o tragedie 


personală îl făcu să se retragă şi mai mult în 
închisoarea gri a responsabilităţii care îi aparținuse din 
totdeauna. Fuentes îi dăduse vestea. John era 
adăpostit într-un crater făcut de explozii, dând 
instrucţiunile finale unui detaşament de soldaţi până în 
douăzeci de ani. Erau inteligenţi, dornici de acţiune şi 
nu puteau fi înlocuiţi. Vor muri toţi mai târziu, într-o 
luptă dediversiune care va contribui la o victorie 
importantă, în timp ce îi privea cum se târăsc printre 
ruinele luminate de lună, Fuentes se întoarse spre 
John, luptându-se să rămână calm în timp ce îi dădea 
raportul de noapte. Convoiul de aprovizionare din 
Mexic fusese prins într-o ambuscadă de către un grup 
de VU. Nu existau supraviețuitori. 

John ascultase apoi dăduse din cap. La urma 
urmei, nu era decât o altă înfrângere într-un război plin 
de înfrângeri. Bunurile erau importante, dar existau 
rezerve care puteau fi folosite de armată. Şi John se 
călise cu atâtea pierderi de-a lungul anilor. Oamenii 
mureau mereu în acest război. Ca detaşamentul de 
adolescenţi pe care John îi trimisese în patrulare. Chiar 
şi grozăvia morţii putea deveni rutină dacă se întâmpla 
destul de des. 

Fuentes ştia toate astea. Şi în împrejurări normale, 
Fuentes nu ar fi găsit reacţia lui John ciudată. Când nu 
era nevoie de el, generalul obişnuia adesea să rămână 
singur să mediteze, în special după ce ordona la sute 
de bărbaţi să intre în lupte fără nădejde de izbândă, 
doar ca să câştige timp să-şi formeze armata. Dar îşi 
revenea gata să continue lupta, încrezător în victoria 
lor finală. Pierderea de vieţi era necesară pentru 


câştigarea victoriei. Dar Fuentes ştia ceea ce ştia şi 
John... 

Sarah Connor condusese convoiul. | se ordonase să 
stea afară din luptă, dar Sarah făcea ce vroia şi puţini 
oameni aveau gradul sau curajul să o împiedice. Chiar 
şi pe John îl uimea. Nu numai că era un soldat minunat, 
dar era şi o expertă în tactică. Insă mai curând sau mai 
târziu, chiar şi soldatul cel mai bun poate fi copleşit de 
forţa armatelor superioare. Ca în acest caz. 

Aşa că lui Fuentes i se păru ciudat că John dădu 
doar din cap, când i s-a spus că mama lui era moartă. 
Când vestea ajunse cunoscută, oamenii, plângeau. 
Sarah fusese la fel de legendară ca şi fiul ei. 

Dar tot ceea ce făcu John fu să-i mulţumească lui 
Fuentes pentru informaţie şi să plece. 

Mai târziu, Fuentes dăduse peste John, trântit pe 
patul lui de campanie, suspinând. Se retrase uşor, 
nevrând să-l deranjeze. A fost singura dată când l-a 
văzut pe marele om plângând. De atunci, John n-a mai 
vorbit despre mama lui. De parcă sufletul i se uscase. 

Fuentes îl iubea pe John Connor, dar nu se simţea 
în largul lui cu el, şi cu siguranţă nu ar fi vrut să fie ca 
el. Când Fuentes îl privea cu atenţie, putea să mai 
vadă tristeţea în ochii lui John, de parcă preţul Victoriei 
era prea mare, rănile suferite prea adânci pentru a se 
putea vindeca. De fapt, cu cât pătrundeau mai mult în 
acest loc, John părea şi mai deprimat, de parcă exista 
ceva acolo de care se temea. De ceva teribil care era 
de făcut. 

Ajunseră la o uşă uriaşă ca de mausoleu, deschisă. 
Era o activitate plină de freamăt înlăuntrul camerei 


vaste din spate. Era de mărimea unei săli de gimnas- 
tică, constituită în întregime din maşini de neînțeles. 
Tehnicienii îngenuncheau ca nişte preoţi în rugăciune 
în faţă altarului maşinii-dumnezeu, inserând date în 
terminalele, care se înălţau ca nişte zgârie nori ale 
gândirii în toată sala. Verificau furioşi programele, con- 
fruntând datele cu ceea ce decodaseră deja, verificând 
informaţiile pe care John le dăduse înainte cunoscân- 
du-le în mod ciudat. 

John şi oamenii lui se apropiară de un grup de 
specialişti care scoteau nişte plăci din podea şi meşte- 
reau direct în cablurile maşinii, folosind terminalele 
portabile pe care le branşaseră. Mulţi dintre soldaţii din 
acest război împotriva maşinilor erau specialişti; copii- 
genii care îşi obţinuseră educaţia în biblioteci 
bombardate şi pe câmpul de bătaie. Bărbaţi care 
trebuiau să gândească chiar şi când alergau, îşi zise 
John, în timp ce îi privea plin de mândrie cum se 
mişcau rapid, cu siguranţă. Era unul din motivele 
pentru care câştigaseră. 

Specialistul Winn privi în sus. Era un tip slăbuţ ca o 
trestie, dar care dăduse dovadă de forţă enormă şi de 
inteligenţă în conducerea echipei de tehnicieni. ÎI 
salută nervos pe John şi îi spuse că aproape erau gata. 

— Este acolo? întrebă John cu un fior în voce. Winn 
dădu din cap şi arătă spre un grup de tehnicieni de la 
capătul celălalt al sălii. Un soldat tânăr stătea printre 
ei, fiind tratat de parcă era un cap încoronat. John 
închise ochii şi îşi controlă emoția. Era Kyle Reese. 

John porni spre el. Corpul părea că îi devine imate- 
rial, plutind peste o tristeţe pătrunzătoare. Aşteptase 


ziua asta dulce a victoriei şi se temuse de ea din cauza 
părţii amare cuprinse în ceea ce avea să facă, trebuia 
să facă. 

Kyle tocmai se dezbrăcase de uniforma de luptă. 
Tehnicienii începură să îi ungă corpul cu un gel care 
mirosea acrişor. 

Fuentes strâmbă din nas. 

— Ce este asta? 

Winn se întoarse spre el şi îi răspunse. 

— Gel pentru conductibilitate, pentru ca, câmpul 
timpului să îi urmărească conturul. 

Fuentes nu înţelegea nimic, dar nu înţelegea nimic 
nici din toată povestea asta cu călătoria în timp. John 
încercase să îi spună, dar totul era o aiureală. 

Lui Fuentes nu-i plăcea să fie aici, înconjurat de 
maşina cu care luptase atât de mult să o învingă. Ura 
toate maşinile, cu excepţia mecanismului simplu care îi 
era aruncat pe umăr. Armele erau singurele maşini 
bune. Ştia că ura lui era iraţională. John îi spusese plin 
de răbdare că maşinile nu erau nici bune, nici rele. 
Oamenii erau. Skynet fusese construit de oameni. 
Oameni care fuseseră prea îngroziţi unul de altul 
pentru a avea încredere în ei să folosească propriile lor 
arme. Aşa încât şi-au construit o unealtă care le mărea 
propria lor paranoia. 

Fuentes totuşi dorea să fi putut să plece de acolo 
cât mai repede. Deasupra, detaşamentul lui sărbătorea 
cu bere făcută de ei şi cu noile conserve scoase din 
rezerve acum câteva zile. Şi femeia lui era probabil 
acolo, aşteptându-l. John spusese că mai aveau treabă. 
Fuentes fusese de acord. Dar el nu mai era aici, era 


sus, lângă focurile calde ale victoriei. Dar Fuentes, mai 
mult decât altcineva, cunoscuse înţelepciunea lui John 
şi se lupta cu o senzaţie crescândă de claustrofobie. 
John privea faţa lui Kyle. Era aşa de ciudat să 
privească faţa unui bărbat mai tânăr decât el şi să ştie 
că era tatăl lui. Kyle respira rar şi adânc, dând dovadă 
de control suprem, pregătindu-se pentru ceva pentru 
care nu te puteai pregăti niciodată: că/ătoria în timp. 
Numai John putea să simtă teroarea completă în 
spatele expresiei crunte a lui Kyle în timp ce un medic 
îi înţepa braţul, pompându-i în vene adrenalină 
sintetică, ce făcea să-i crească muşchii, gata de luptă. 
Tehnicienii se retraseră şi deodată John fu lângă 
Kyle. Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul. Nu erau 
prieteni. Dacă ar fi avut mai mult timp, poate ar fi 
devenit. Dar John îl întâlnise pe Kyle numai de cinci ori 
înainte. Şi de-abia a doua oară când îl întâlnise, John îi 
aflase numele şi realizase cu un şoc cine era într- 
adevăr Kyle. Atunci nu spusese nimic. Deşi mama sa îi 
spusese despre taică-său şi despre ceea ce era el sortit 
să fie, nu dorise cu adevărat să accepte. De fapt un 
timp, John se răzvrătise împotriva ideii de „destin al 
său”. Până la izbucnirea războiului, şi până la răscoala 
maşinilor tot ceea ce Sarah Connor îi spusese se 
întâmplase dureros, fiecare eveniment, îngrozitor ca 
ticăitul unui ceasornic cosmic bătând istoria cu cruzime 
oarbă. Şi acum ceasul bătea pentru el clipa cea mai 
dureroasă dintre toate. Vroia să spună atâtea lucruri, 
dar dacă spunea un lucru, ar fi trebuit să spună şi 
restul şi nu mai era timp. Nici rost. Doar l-ar zăpăci pe 
Kyle într-un moment când soldatul trebuia să se 


mobilizeze. Kyle fu cel care vorbi într-un final, plin de 
respect faţă de John Connor. 

— Ştiaţi că eu voi fi cel care se va oferi voluntar? 

John aprobă spre surprinderea lui, forţându-se să 
zâmbească încurajator. 

— Am ştiut întotdeauna. Mi-a spus Sarah. 

Ochii tânărului soldat se făcură mari de uimire. 

Kyle începu să realizeze de ce fusese selectat 
numele lui de pe listă în defavoarea unor voluntari mai 
experimentați. 

De ce a reacţionat aşa de ciudat John când i-a spus 
prima dată cum îl cheamă? Kyle era cumva parte dintr- 
o poveste care nu se întâmplase încă şi John ştiuse tot 
timpul. Poate de aceea fusese mutat în unitatea lui 
John. De ce era ţinut aşa de aproape.Şi totuşi atât de 
departe. 

Odată, Kyle se nimerise lângă comandantul lui într- 
o ambuscadă. În mod neaşteptat, se pare, John băgase 
mâna în mantaua lui pătată de sânge şi îi dăduse 
fotografia decolorată, boţită a mamei lui. Apoi, fără un 
cuvânt se întorsese şi continuase să dea ordine 
trupelor sale. 

Kyle îşi aminti cum privise fotografia mică, pătată a 
lui Sarah Connor. Deşi mulţi bărbaţi o purtau cu ei în 
luptă, acelea erau copii ieftine. Acesta era originalul. 
Era o mare onoare să fii remarcat şi gestul 
comandantului său era neobişnuit, pentru că el nu 
părea niciodată să trateze altfel pe cineva, în afara 
situaţiilor când îşi decora soldaţii. De atunci, John de- 
abia vorbise cu el, în afara ordinelor date. Parcă îl 
evita, totuşi încercând să îl ţină aproape. Pentru ce 


asta? Asta trebuia să fie. Kyle fu străbătut de un 
sentiment de mândrie şi emoție. 

John îl întrebă: 

— i-au făcut instruirea? 

— Da, domnule. Ştiu ce trebuie să fac, dar nu sunt 
sigur de ce o să fac. 

John spuse: 

— Ştii ce trebuie să faci ca să-ţi îndeplineşti misiu- 
nea. 

Kyle luă poziţia de drepţi. 

— Da, domnule. 

Apoi John făcu ceva care îl surprinse pe Fuentes 
prin familiaritatea arătată. Se apropie, apucându-l pe 
Kyle de umăr strâns, camaradereşte. 

Kyle era copleşit. 

John adăugă: 

— Şi vei reuşi. 

Era spus cu o siguranţă extraordinară. John păru că 
se adună şi continuă pe un ton mai oficial. 

— Cu condiţia să nu te laşi descoperit niciun 
moment. 

— Nu o voi face, domnule. 

— Ai memorat ceea ce ţi-am spus să îi transmiţi? 

După schimbarea uşoară din vocea comandantului 
său, Kyle înţelese că era un lucru foarte personal şi 
extrem de important. Trase aer în piept şi răspunse. 

— Fiecare cuvânt, domnule. 

John închise ochii şi se întoarse. Kyle surprinse o 
expresie de profundă tristeţe înlocuind zâmbetul 
comandantului său. El nu ar fi trebuit să o vadă. Il 
tulbură, dar apoi se apropie Winn şi-l întrebă: 


— Gata, sergent? 

Kyle dădu din cap şi fu condus peste câteva 
bariere întărite improvizate înaintea celor două inele 
enorme de crom ale generatorului de deplasare a 
timpului, unul înlăuntrul celuilalt, suspendate peste o 
groapă circulară în centrul podelei şi care pluteau liber 
peste câmpurile magnetice care vibrau. Kyle păşi cu 
ezitări pe primul inel. Trepida uşor sub greutatea lui. 

Apoi se mută prudent pe inelul interior şi îşi aruncă 
privirea în groapă, de-abia reţinându-şi uimirea. Sub el 
se deschidea un puț de întuneric, plin de ecouri. 

Se uită înapoi spre John. Mesia aştepta de la el să 
se arunce în puţul fără fund. 

John spuse: 

— Câteodată trebuie să-ţi pui credinţa într-o 
maşină. 

Kyle o să-şi pună credinţa într-un singur lucru: în 
comandantul lui.  Războinicul în vârstă de 
nouăsprezece ani trase aer în piept, apoi păşi în spaţiul 
gol. Toată lumea se încordă. 

Uimit, Kyle se uită în jos. Mergea pe aer, susţinut 
de un câmp de forţă nevăzut, în centrul inelelor.Winn 
se întoarse spre tehnicieni şi le ordonă să înceapă 
programul de deplasare a timpului. Câţiva din ei 
băteau coordonatele pe terminalele lor portabile. 

Încet, inelele începură să se rotească fiecare pe 
axa lui ca nişte giroscoape complexe. Vibraţia 
câmpurilor de forţă se mări şi tonurile lor începură, prin 
suprapunere, să creeze armonii ciudate. 

Toţi se retraseră, în timp ce podeaua se deschidea 
împinsă dinspre centru. Inelele se rotiră mai rapid, 


suspendate în spaţiu în mijlocul bucăţilor de duşumea. 
Apoi începură să coboare, purtându-l pe Kyle cu ele. 
Ochii lui îi găsiră din nou pe cei ai lui John şi se agăţară 
de ei în timp ce cobora într-un spaţiu circular extrem 
de vast... generatorul de câmpuri al timpului. John se 
apropie de margine şi îl privi cum dispare, până ce 
Kyle mai fu doar o siluetă micuță. Inelele se roteau atât 
de rapid acum încât aproape dispăruseră, creând 
impresia unei sfere rotitoare de oţel. Armoniile creeate 
se ridicară cu câteva tonuri intonând o melodie care îţi 
făcea părul măciucă. Scântei electrice mici începură să 
se reverse din pereţii generatorului. John se aplecă 
peste margine părând hipnotizat. Cu un gest de 
alarmă, Fuentes se aplecă după el înainte ca să îşi 
piardă echilibrul şi să se rostogolească în maşina 
timpului. 

Fulgere izbucniră din generator şi brăzdară sala pe 
deasupra capetelor tehnicienilor. O încărcătură imensă 
de energie se forma. Toată lumea se trânti în spatele 
baricadelor improvizate şi îşi puseră grăbiţi ochelarii de 
protecţie. O să fie grozav. Şi Kyle Reese era chiar în 
centrul forţei. 

In camera de jos se dezlănţuise o energie formi- 
dabilă având în centru pe tânărul soldat. Zbârnâitul şi 
trosniturile generatorului se transformaseră într-un 
tunet puternic. Inima lui John bătea nebunește în ritmul 
inelelor. Se auzi un strigăt grozav, de parcă i s-ar fi 
scos măruntaiele unui zeu. Camera se umplu de 
lumină albă incandescentă. Fără ochelari ar fi orbit toţi. 

Când lumina se mai domoli, inelele plutitoare erau 
goale. Se opriră din învârtit, scoțând fum. În clipa 


aceea infinită când timpul se deplasase, Kyle Reese 
dispăruse. In mod ciudat, în loc apăru o sferă umplută 
cu resturi care se roteau: cutii de bere turtite, ziare 
îngălbenite, datate 1984 şi un coş de gunoi din acelaşi 
an. 

Fuentes îşi cobori încet ochelarii: „Madre di dios!” 

Winn se apropie de margini prudent şi privi în jos. 
Se vedeau scântei care mureau. Gunoiul se aşeză. 

— Merge! spuse Winn emoţionat, apoi continuă: 

— Asta-i spaţiu din 1984. A fost deplasat, fiind 
înlocuit cu spaţiul din timpul nostru. 

John păşi înainte, scoţându-şi ochelarii şi ochii 
începură să i se readapteze la lumina din timpul 
nostru. Fuentes îl întrebă: 

— Acum ce i se întâmplă sergentului Reese, dom- 
nule, vreau să spun ce i s-a întâmplat? 

Privirea lui John părea departe de locul şi de timpul 
acesta. 

— Îşi îndeplineşte misiunea şi... moare. 

Fuentes încuviinţă. 

— Este un soldat bun. 

John avea o expresie întunecată, plină de disperare 
în ochi când adăugă: 

— Şi este tatăl meu. 

Fuentes îl privi plin de uimire. Acum ştia ce griji 
avusese John aici. Şi de ce John nu putuse să apre- 
cieze deplin victoria lor. Preţul era prea ridicat. 

John se întoarse de la locul fumegând, părând cu 
mulţi ani mai bătrân, cu trăsăturile descompuse, căzu- 
te. Puse o mână pe umărul lui Fuentes să se sprijine. 


Fuentes îşi dădu seama că aceasta era prima dată 
când îşi văzuse comandantul că îşi pierde puterea. Il 
văzuse obosit, singur, şi îngrijorat înainte, dar nu aşa. 
Strigă un ordin în spaniolă către echipa lui. 

— Să aruncăm locul ăsta în aer, înapoi, în iad. 

John se lupta să-şi revină, scuturând capul. 

— Nu încă. Mai este de făcut ceva. Se întoarse spre 
Winn. 

— Ce-ai înregistrat? 

Winn privi aparatul de mărimea palmei care îi 
atârna la centură. 

— Este cum ai spus. 

John trase aer în piept, simțind că roţile destinului 
macină. Apoi, adunându-şi curajul, ieşi brusc din 
cameră. Winn vru să iasă. Fuentes se încruntă încurcat 
şi se grăbi să-l prindă de umăr pe tehnician. 

— Ce înregistrare? Despre ce vorbiţi? 

Winn indică aparatul de măsură al energiei. 

— Asta este semnalul energiei create de 
deplasarea timpului. Am înregistrat două pulsuri 
identice în timp ce încercam să intrăm aici. 

— Două? 

Winn continuă să meargă nerăbdător. Fuentes se 
tinu după el. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Primul pare să fie Exterminatorul care a plecat 
spre 1984. 

Fuentes era încă nedumerit. 

— Zău? 

Winn intră în coridor şi grăbi pasul să-l prindă din 
urmă pe comandant. Fuentes îl urmă îndeaproape. 


— Care este al doilea? 

— Un alt Exterminator, probabil. 

Paşii lui John răsunară pe dalele podelei în timp ce 
mergea prin tunel, urmat de Fuentes şi Winn.Trecură 
prin numeroase galerii pline de maşini masive, acum 
nemişcate şi reci; o vastă bibliotecă de tehnologie 
strategică proiectată şi construită de Skynet. Chiar şi 
tehnicienii vanitoşi ai lui John or să aibă nevoie de ani 
pentru a studia totul. Şi odată descifrate funcţiile 
maşinilor, John va trebui să decidă dacă să le distrugă 
sau nu, dacă să aibă încredere că noua societate ce se 
va naşte din cenuşă va putea să le folosească res- 
ponsabil. Nu avea nicio informaţie, nicio amintire din 
trecut care să intre în rezonanţă cu viitorul. John nu 
avea niciun indiciu despre ce o să se întâmple după 
ziua de azi. Dar în timp ce mergea spre o uşă masivă 
de oţel, amintirile trecutului inundară prezentul. John 
ştia că priveşte uşa destinului. Ştia că în spatele ei va 
găsi ceea ce căuta: răspunsul final la întrebarea care îl 
urmărise toată viaţa. 

— Era totul adevărat? Până la capăt? 

Winn se apropie de uşă şi umblă la afişajul elec- 
tronic după ce îl studie puţin. Bătu codul pe care-l 
obținuse de pe terminalul unui VU stricat, apoi se dădu 
repede la o parte. Uşa era acționată electronic şi se 
deschise, acompaniată de şuieratul vidului care se 
umplu cu aer. 

John trecu pragul şi întinse lanterna sa de luptă 
spre capătul extrem al camerei, apoi scoase un sunet 
de uimire. Fuentes şi Winn veniră din spate, îndreptând 
şi ei lumina într-acolo. 


Se uitau la o presă masivă care ocupa locul de la 
podea la tavan. Conducte care mai erau calde încă, 
ieşeau din pereţi până la generator, unde formau o 
împletitură. Merseră pe sub ele până la locul unde cele 
două plăci de douăzeci de tone fiecare, se întâlneau şi 
luminară locul liber dintre ele, destul de mare ca să 
încapă un om. Forma era cea a siluetei umane. John se 
uita la ceva care lucea la marginea unei deschideri 
rotunde, aşezată în dreptul unde ar fi gâtul.O atinse cu 
capătul puştii. Bobiţa strălucitoare semănând cu 
mercurul se prelinse fără efort pe metalul ţevii şi păru 
că este absorbită, dispărând complet. John trase ţeava 
înapoi în aşa fel încât ceilalţi să poată să-şi îndrepte 
luminile spre capăt. 

Fuentes se încruntă: 

— Unde s-a dus? 

Winn studia vârful armei lui John de parcă era un 
om care-l vedea pe Dumnezeu. Putea să observe o 
umflătură mică, poate numai doi milimetri mai înaltă 
decât suprafaţa originală a ţevii, care înconjura 
circumferința ţevii. 

— Asta este, spuse Winn. 

— Unde? 

— Se pare că s-a fixat pe ţeava de metal şi a 
imitat-o aproape fără cusur. Uimitor... 

Nesiguranţa din mintea lui John dispăru. Era timpul 
să facă ultima mişcare în jocul de şah pe care-l jucase 
fără voia lui cu Skynet, timp de unsprezece ani. Ştia 
foarte mult din ceea ce se va întâmpla dar de la un 
anumit punct, nu mai era sigur de rezultat. Un cuţit 
înfipt într-o masă de picnic cu cuvintele NU EXISTA 


DESTIN săpate în ea, era linia dintre ceea ce ştia că se 
întâmplase şi s-ar putea întâmpla. Chiar şi existenţa lui 
putea fi ştearsă. Sau poate totul se va întâmpla la fel. 
Sau ce? Pentru prima oară de când era copil, John nu 
mai cunoştea răspunsurile. Cu o teamă crescândă, luă 
puşca, străbătu brusc camera şi se îndreptă spre o uşă 
grea de oţel acoperită cu o pojghiţă subţire de gheaţă 
care se topea. John bătu codul şi aşteptă... 

Gheaţa se sparse ca sticla când uşa se deschise 
spre interior. Incepuse să intre când Fuentes îi păşi în 
faţă, cu arma pregătită de tragere şi se mişcă înainte, 
controlând camera pentru a evita un potenţial atac. 
Din gură îi ieşeau aburi. Erau într-o sală frigorifică. 
Fuentes scoase un strigăt de uimire când lanterna i se 
opri pe un rând de trupuri goale, atârnând de nişte 
cârlige de oţel suspendate de tavan. John îndreptă 
lumina de jur împrejur. Erau sute de bărbaţi şi femei, în 
rânduri de câte zece. Pe fiecare rând, corpurile erau 
absolut identice. 

— Exterminatori, şopti Fuentes, cu mâna pe 
trăgaciul puştii, neliniştit. 

John se duse spre capătul şirului de corpuri şi ezită. 
Se uita la feţe. Nu, nu aici. Apoi se uită la alt rând. 
Toate la fel. | se părea ciudat. Apoi se întoarse spre alt 
rând şi se opri. Era plin de feţe identice cunoscute. 
Trăsăturile mari, dureros de frumoase îi dădură un şoc 
când le recunoscu. 

Era el. 

Cel de demult, de atât de departe înainte de Ziua 
Judecăţii, când lumea era pe jumătate normală şi 


strălucea de culori. Ochii lui John ardeau de emoție, 
într-un fel era la fel de rău ca şi cu Kyle. 

Fuentes i se alătură, şi vocea lui gravă îl readuse 
pe John înapoi. Acum şi Aici. 

— O să mă bucur când o să apăs butonul să 
scăpăm de locul ăsta. Apoi observă expresia lui John. 

John se uita la Exterminatorul cel mai apropiat. 
Ochii îi erau închişi. Dar nu dormea. Aştepta. Apoi se 
întoarse spre Fuentes cu un răspuns ciudat spus într-o 
şoaptă răguşită, cuvintele venind de la un om obosit 
până în fundul sufletului. 

— Singura problemă cu călătoria în timp este că... 
nu se termină nici când se termină. 

John plecă repede spre Winn, care stătea lângă uşă 
plin de nelinişte. Fuentes îl văzu pe John cum arăta 
spre unul din Exterminatorii prinşi în cârlige şi vorbi în 
termeni tehnici câteva minute, agitat în mod clar. 
Nimic nu avea sens. Câştigaseră. Nu-i aşa? 


ACUM 


Acton, California 
Ora 3.14 A.M. 


Dan Shorte visa cu ochii deschişi gândindu-se la 
sora mai mică a soţiei lui. Era un lucru foarte periculos, 
nu numai datorită consecinţelor care puteau să le aibă 
gândurile sale, ci şi pentru că făcea asta în timp ce 
conducea o remorcă mare pe un drum alunecos, într-o 
ceaţă care deodată se făcuse foarte groasă. Se gândea 
cum ar arăta sânii lui Denise, când lumina roşie a 
poziţiilor din spate ale unei maşini apăru brusc din 
ceaţă. 

Apăsă brusc cu piciorul pe pedala frânei. 

Roţile scrâşniră şi se blocară. Maşina cobori rapid 
pe drum, cauciucurile alunecau pe asfalt cu forţa celor 
treizeci şi opt de tone de suc încărcat în compartimen- 
tele frigorifice. Metalul scârţâi, scrâşni în timp ce el 
încerca să stăpânească camionul. 

În explozia de adrenalină provocată de panică, 
avea o viziune clară a camionului care se învârtea ca 
un scorpion furios. 

Dar în seara asta era norocos. Cauciucurile 
întâlniră un loc uscat şi se redresară. Camionul trepida 
clătinându-se, dar rămase pe drum, evitând în ultimul 
moment maşina ce se mişca încet. 

Dan strânse volanul, tragându-şi cu greu 
răsuflarea. Decise că fusese un avertisment dat de 


Dumnezeu, încetează să te mai gândeşti la un, adulter 
cu sora de optsprezece ani a soției sau... 

Oftă în timp ce văzu ca prin ceaţă semnul de ieşire 
de pe autostrada din Sierra, lucind în ceaţă ca un 
semnal de bun venit. Piciorul atinse frâna încet de 
câteva ori, reuşind să potolească monstrul de vehicul, 
apoi conduse jos pe rampă în locul de parcare al 
motelului Coral. 

Erau câteva spaţii libere în parcarea pentru 
camioane. Ceaţa care nu era caracteristică perioadei 
de vară, adunase în parcarea de pe autostrada 
Antilopei grupul de camioane. 

Dan îşi parcă maşina lângă una asemănătoare, 
apoi sări jos, cu oasele şi încheieturile amorţite. Trânti 
uşa şi merse spre restaurantul-bar luminat ţipător, 
descheindu-şi cămaşa, care era udă de transpiraţie. 
Isuse, se gândi el, în timp ce se uita la valurile de ceaţă 
care treceau pe deasupra şoselei, ai crede că te 
răcoreşti, dar face respirația şi mai anevoioasă. Aerul 
înăbuşitor părea şi mai greu când ajunse la intrarea în 
restaurant. Era sufocant şi încărcat în mod neobişnuit, 
de parcă se pregătea să plouă. Într-adevăr, când 
deschise uşa i se păru că vede un fulger reflectat în 
geam. Se uită în sus spre cer. Tot ceea ce putea să 
vadă, era ceața, de culoare verde şi portocalie de la 
semnul de neon de deasupra uşii. Se înfiora şi intră 
înăuntru. 

Dacă ar mai fi stat un moment şi s-ar fi uitat înapoi 
spre camion, în loc să privească spre cer, ar fi văzut un 
alt fulger, arcuit între camionul lui şi cel de alături. Ar fi 


putut să creadă că era focul Sfântului Elmo. Dar ar fi 
greşit. 

Luminile de pe stradă clipiră şi se stinseră. Ceaţa 
începu să se strângă înspre camioane formând un 
vârtej turbulent între ele. Descărcări sălbatice de 
energie alb-albăstruie dansau furioase în canionul de 
oţel format de camioane, troznind ca o foiţă de 
aluminiu.Un vârtej de praf se ridică de pe asfalt, 
antrenând hârtii şi mucuri de ţigări în aerul învolburat. 
Murmurul uşor se transformă în zgomot, de parcă 
cineva ar fi căutat pe un radio cu tranzistori un post de 
emisie. Apoi găsi unul. 


Atunci fulgerul se învârteji într-o sferă turbulentă 
de energie, din care ieşeau curenţi rapizi. Oglinzile 
retro- vizoare ale ambelor camioane se îndoiră apoi 
crăpară. 

Flacăra era ca şi cum o sută de aparate de foto- 
grafiat şi-ar fi declanşat flashurile. Apoi paraziţii se 
opriră brusc cu un trăsnet puternic, ca de bombă. 
Lumina se stinse repede şi un nor de aburi apăru, dând 
la iveală ceva care stătea în locul în care înainte cu o 
clipă nu fusese nimic. 

Era un bărbat gol. 

Trupul lui era acoperit cu cenuşă albă care căzu de 
pe el când se ridică în picioare şi îşi mişcă torsul 
perfect sculptat. Părul lui tuns scurt, milităreşte scotea 
fum. Faţa îi era lipsită de emoție. Ochii lui albaştri- 
cobalt, vii, dar totuşi morţi recepţionau totul fără să 
dezvăluie nimic. 


Braţele lui puteau naşte un studiu despre simetria 
forţei, curba pronunţată a bicepşilor i se îngusta cu 
precizie la cot, apoi se desfăşura cu echilibru mate- 
matic în braţele vânoase care se terminau cu încheie- 
turi aproape grațios de subţiri. 

Omul Prometeu trase aer în piept, umflându-şi 
pieptul extraordinar, încercând aerul atmosferei. Notă 
conţinutul mare de umezeală ce era coordonat cu alte 
date, care împreună ofereau o constatare rapidă 
asupra locului şi timpului. 

În spatele lui, o bucată rotundă fusese tăiată din 
partea din spate a camionului, marginile atinse de 
sfera deplasării timpului încă mai ardeau din cauza 
atingerii. Arcul continua pe asfalt, unde forma un 
crater rotund sub picioarele lui. Bărbatul stătea în 
mijlocul a ceea ce fusese o sferă de energie. Păşi 
dintre camioane, aruncând o privire în parcare, 
oprindu-se să se uite la trei motociclete Harley 
Davidson strălucitoare, lângă intrarea luminată de 
neon, care se sprijineau nesigur de bară, cu partea din 
faţă alungită cu nişte sculpturi metalice a unor câini cu 
picioarele din faţă întinse. Se auzea muzica înăbuşită a 
unui tonomat. Bărbatul privi prin fereastră. lnăuntru 
era lume, care râdea şi discuta tare, comandând 
băutură şi mâncare. Bărbatul se întoarse şi se îndreptă 
spre intrare. Ştia că o să găsească înăuntru pe unul din 
proprietarii motoci-cletelor. 


Dan de-abia se aşezase în separeu. Locul arăta 
groaznic, dar măcar era bună mâncarea. Alături de el, 
doi şoferi stăteau aplecaţi deasupra mâncării lor, cu 


pălăriile împinse pe ceafă. Trei motociclişti lăţoşi, 
îmbrăcaţi în jeanşi, jucau biliard în spate. Cutiile goale 
de bere Miller erau înşirate pe marginea mesei. Propie- 
tarul tavernei, Lloyd, ca un urs bătrân şi gras, cu un 
şort murdar, stătea morocănos în spatele barului. În 
fundul sălii se înteţise un joc de cărţi între şoferii de 
camion care aşteptau să se risipească ceața. 

Dan îşi ridică privirea când se apropie chelneriţa. Îi 
scrută cu interes trăsăturile. Prea mult fard. Un metru 
şaizeci probabil. Vreo zece kile în plus. Dar cea mai 
mare parte le purta în faţă şi era bine. 

li plăcea lui Dan. Mult. Şi mesteca chewing gum cu 
expresia aceea năucă, dar pe jumătate trează, care 
era semn că se uita probabil mult la televizor, la 
comedii. Pradă uşoară. 

Genul lui de femeie. 

Dacă nu ar fi avut deja femeie. Sentimentul vino- 
văţiei îl năpădi şi încercă să îşi oprească poftele 
gândindu-se la soţia lui. Carie era o femeie religioasă 
care lua toate lucrurile drept îndatorire. 

Deodată omul gol intră fără să facă zgomot. Părea 
că nimeni nu-l observa. Toată lumea îl observa totuşi, 
în timp ce omul străbătea calm camera, privirea lui 
lipsită de emoție trecând peste clienţi aparent cu puţin 
interes. 

Ceea ce „bărbatul” înregistra era o imagine a 
came- rei computerizată de patruzeci de mii de biţi, 
peste care se suprapuneau înregistrările alfa-numerice, 
care se schimbau mai repede decât puteau să 
urmărească ochii omeneşti. Feţele şoferilor uimiţi, 
proprietarul cu ochii holbaţi şi chelneriţa împietrită 


erau fragmentaţi electronic şi fiecare sector era 
analizat pentru a le intercepta starea emoţională şi a 
anticipa un compor- tament posibil ostil. 

Nu se mişca nimeni, în afară de motociclişti. Robert 
Pantelli era cu fundul în sus. De când se scula căutând 
nod în papură până la amiază. Cele mai multe lucruri 
din viaţă nu-l surprindeau. Dar ce vedea acum, da. Se 
opri din pufăitul trabucului său cu miros greu şi îl 
cobori încet, iar pe buze îi apăru un rânjet sumbru. 

Omul dezbrăcat văzu un contur electronic care 
pulsa în jurul corpului lui Robert. Mii de date apărură 
rapid pe ecranul intern al bărbatului. Imbrăcămintea 
motociclistului fusese analizată instantaneu şi clasifi- 
cată drept îmbrăcăminte contemporană de 
motociclist... i 

Lui Robert îi trebuiră doar două secunde. Işi arătă 
dinţii stricaţi. Câţiva din faţă îi lipseau. Limba i se 
împleticea de alcool. 

— Tipul ăsta ştie să se apere de căldură. 

Râs nervos din partea prietenilor săi. 

Omul nu avu nicio reacţie evidentă un 
moment,apoi vorbi pe un ton neutru, care nu indica 
nicio emoție particulară. 

— Am nevoie de hainele tale, de cizme şi de moto- 
cicletă. 

Ochii lui Robert se îngustară, apoi îşi privi tova- 
răşii. Ei îl priveau plini de aşteptare. Robert se hotări să 
le ofere un spectacol. Trase adânc din trabuc, până ce 
vârful i se aprinse roşu, apoi se întoarse spre străin. 

— Ai uitat să spui te rog. 


Altă cascadă de râs dinspre prietenii lui Robert, 
mai tare şi mai relaxat de data asta. Simţeau că tipul 
nu o să lupte. În ciuda fizicului impozant, stătea acolo 
prosteşte, cu o privire goală pe figură. Probabil vreun 
nebun. Ş 

Lui Robert nu-i plăceau nebunii. li aminteau de 
tâmpitul de taică-său. Şi pe lângă asta, vroia să se 
întoarcă iar la jocul lui. Aşa că ridică trabucul şi îl 
plantă pe pieptul străinului. Se auzi un sfârâit uşor, de 
parcă se frigea o bucată de şuncă. Apoi urmă o tăcere 
încordată. 

Aceasta îl scoase pe Dan din reveria lui şi se uită în 
jur înregistrând cu uimire priveliştea bărbatului 
dezbrăcat. În pieptul lui se făcuse o gaură 
fumegândă.Şi totuşi nu dădea niciun semn de durere. 
Ce urmă fu aşa de rapid, încât Dan crezu că nu se 
întâmplase cu adevărat. Aproape. 

Bărbatul gol se apropie calm de Robert şi îl apucă 
de braţul său muşchiulos ca într-o menghină. Moto- 
ciclistul simţi degetele îngrozitor de puternice strân- 
gându-i carnea ca într-un cleşte de oţel şi ţipă din toţi 
plămânii. 

Unul dintre prietenii lui Robrt ridică tacul de biliard 
de capătul subţire. Capătul greu fluieră într-o mişcare 
amplă şi se rupse în două în capul străinului. 

Dar, incredibil, omul dezbrăcat păru să nu observe. 
Nici nu clipi. Fără să-i dea drumul lui Robert, străinul îşi 
duse un braţ în spate şi îl apucă pe jucător de haină, 
apoi îl lansă pe motociclistul cel solid prin fereastra cea 
mai apropiată. Sticla se făcu ţăndări când ateriză pe 
trotuar afară, prăbuşindu-se ca un cal mort. 


Apoi străinul ridică cele o sută de kilograme ale lui 
Robert deasupra barului, aruncându-le prin fereastra 
de serviciu în bucătărie, unde ateriză pe plita cea 
mare. Se ridicară aburi când metalul fierbinte îi arse 
carnea. Robert urlă, zvârcolindu-se până ce se 
rostogoli pe podea într-o grămadă fumegândă. 

Cel de-al treilea motociclist scoase un cuţit cu o 
lamă ascuţită şi se repezi la faţa bărbatului. Dar străi- 
nul apucă lama cu mâna goală şi smulse cuțitul din 
mâna motociclistului. Îl aruncă rapid în aer şi îl prinse 
de mâner. Cu o mişcare iute, străinul îl izbi pe 
motociclist cu faţa de bar, apoi ridică cuțitul şi i-lînfipse 
cu forţă în umăr, ţintuindu-l de lemnul barului. 

Dan clipise de trei ori şi totul se terminase. Ca şi 
ceilalţi clienţi, era aşa de uimit, încât stătea acolo şi 
privea pur şi simplu cum bărbatul gol pleacă de la bar, 
trece pe lângă Lloyd şi intră în bucătărie.Dar nu 
rămăsese aşa numai pentru că totul se petrecuse aşa 
de repede. Sau pentru că faptaşul era în mod evident 
mult mai violent decât ceilalţi trei bărbaţi violenţi şi ei. 
Asta ar fi fost un motiv suficient ca să nu intervii. Dar 
ceea ce conta era atitudinea bărbatului care îi 
determinase pe toţi să stea în banca lor. Nu exista 
niciun motiv rezonabil, nicio explicaţie acceptabilă, nici 
un punct de referinţă care să explice violenţa rece a 
străinului gol. Ceea ce însemna că era nebun cu 
siguranţă. Şi cu cineva aşa de violent şi de nebun nu te 
puteai pune. 

Bucătarul mexican gândea la fel în timp ce se 
îndepărta de străin, ce se duse spre Robert, care înjura 
de zor de durere întins pe podea. Motociclistul îşi ridică 


privirea când umbra căzu peste el. Gemând ca un 
animal rănit, se lupta să scoată pistolul său Colt45, 
ascuns sub haina de piele. Dar degetele lui arse nu 
puteau apăsa pe trăgaci. Braţul străinului cobori cu 
forţă în timp ce apuca arma, de parcă ar fi lovit o 
muscă. 

Robert fu apucat de groază privind bărbatul care 
ridica arma. Dar în loc să-l îndrepte spre el, bărbatul 
gol examina atent pistolul. 

Pentru el o clipă fu suficientă pentru o analiză elec- 
tronică, omul studie calibrul şi modul de funcţionare. 
Ideea de a ţinti spre motociclistul de pe podea nu-i 
veni ca opţiune. Tinta era temporar scoasă din uz. Să îl 
împuşte ar fi fost o folosire nejustificată a forţei. Tot 
ceea ce vroia bărbatul era ceea ce ceruse iniţial, îşi 
întoarse ochii lipsiţi de emoție asupra lui Robert. 

Motociclistul tremura, toate celulele creierului său 
fiind încordate pentru a încerca să hotărască ce avea 
de făcut în următorul moment. Să continue lupta era 
inutil. Nu mai avea mijloace să o facă. Nudistul nebun îi 
luase arma fără efort. Robert nu mai avea încotro. 
Băgă încet mâna în buzunar, strâmbându-se de 
durerea provocată de mâna care i se umflase deja şi 
scoase cheile motocicletei. Le aruncă pe podea la 
picioarele nebunului. Apoi, gemând din cauza durerii 
ascuţite provocate de o coastă fracturată, Robert 
începu să-şi scoată haina. 

Dan se ducea spre uşa din faţă când străinul apăru 
din bucătărie, purtând acum haina de piele neagră a 
motociclistului, pantaloni, de călărie de piele şi cizmele 
cu catarame grele. O luă dinadins spre grupul strâns în 


jurul motociclistului care gemea încă prins de masă. Se 
dădură la o parte grăbiţi, ca Marea Roşie, în timp ce 
merse spre ei. Fără să se oprească din mers, scoase 
cuțitul din umărul bărbatului. Acesta, cu privirea 
rătăcită, şiroind de sânge se prăbuşi pe podea, în timp 
ce străinul îşi continua drumul înspre uşă. Nimeni nu 
îndrăznea să-i stea în cale. Pe când trecu, Dan, 
tremurând de frică, zise un „seara”. 

Omul se întoarse, nu, mai degrabă îşi roti capul. 
Ochii lui lipsiţi de viaţa se opriră asupra lui Dan timp de 
o fracțiune de secundă care păru să dureze cât o viaţă. 
Apoi se îndreptă spre uşă şi ieşi afară, lasând-o să se 
trântească. Dan tremura şi îşi şterse fruntea asudată 
de dosul mâinii. Cristoase, ce aproape trecuse! 

Se duse tremurând la fereastră. Toţi ceilalţi i se 
alăturară în tăcere, privind tăcuţi cum străinul traversa 
parcarea până la motociclete. Toată lumea în afară de 
Lloyd, care privi afară, apoi jos spre motociclistul rănit 
de pe podea. O baltă de sânge păta mocheta. Lloyd îşi 
aruncă şorţul jos şi alergă în spatele barului căutând 
ceva într-un dulap. 

Afară, străinul se apropie de cele trei motociclete. 
Vârând pistolul în centură, încercă cheia la prima 
motocicletă. Nu se potrivea. Fără grijă sau ezitare, 
omul se duse spre a doua. Cheia intră. Apăsă pe 
podeaua motocicletei masive Harley 1380 centimetri 
cubi, cu şa de comandă cu negru şi vişiniu. 

Orice motociclist normal, cunoscător, ar fi plătit 
bani grei pentru aşa o piesă. Străinul se pricepea şi el 
de minune. De fapt, putea să-şi amintească într-o 


secundă descrierea tehnică amănunţită a fiecărei piese 
din motocicletă. Dar... el nu era un bărbat normal. 

Alesese acest tip de vehicol pentru siguranţa, flexi- 
bilitatea şi viteza ei; toate cerinţele vitale pentru 
reuşita misiunii pe care o avea de îndeplinit. 

Vâri în carâmbul cizmei cuțitul şi apăsă cu putere 
pedala. Motorul porni imediat cu un zgomot înfundat 
care făcea să vibreze corpul metalic al motocicletei. 
Străinul privi în jur, scrutând ceața care se subţia, apoi 
ambală motorul puternic. 

Înainte să pornească, Lloyd apăru în uşă cu o 
puşcă Winchester de calibru 10. Trase în aer, zgomotul 
suprapunându-se pe cel al motocicletei şi repede ţinti 
spre spatele străinului. 

— Nu pot să te las să iei motocicleta omului, fiule. 
Acum dă-te jos, că îţi zbor creierii! 

Bărbatul se întoarse şi îl cântări pe Lloyd cu răcea- 
lă. Un moment mai târziu, scoase din viteză. Puse 
motocicleta înapoi pe suport. Descălecă şi se duse 
calm înspre propietar. Lloyd rămase pe loc, furia şi 
frica luptându-se pentru supremație, în timp ce omul 
se îndrepta drept spre el, uitându-se fix spre armă. Lui 
Lloyd îi curgeau şiroaie de transpiraţie încercând să 
hotărască dacă avea să omoare un om cu sânge rece 
pentru o maşinărie care nici măcar nu era a lui. 
Bineînţeles, nu putea să îl lase pe tipul ăsta să îi 
terorizeze clienţii şi să le fure lucrurile. Asta era locul 
lui. Şi avea nevoie de loialitatea fiecărei persoane care 
îi trecea pragul. Dacă dementul ăsta pleca acum, o să 
pierdă afacerea. Pe de altă parte... 


Mâna străinului se repezi ca o cobra care atacă şi 
într-o clipită ţinea puşca. O mişcare suplă, eficientă şi 
gura ţevii era la câţiva milimetri de faţă lui Lloyd. 

Lloyd căscă gura, cu maxilarele căzute. Tocmai 
începea să se gândească ce o să simtă dacă o să-i 
explodeze capul de la o distanţă aşa de apropiată, 
când bărbatul legănă puşca într-o mână şi o întinse pe 
cealată, degetele lui căutând... 

— Drace... 

Dar străinul doar scoase o pereche de ochelari de 
soare din buzunarul de la cămaşa lui Lloyd, apoi se 
întoarse brusc şi se duse înspre motocicletă. Porni într- 
o furtună de nisip. 

Lloyd se sprijini de rama uşii, atât de fericit că mai 
este în viaţă. Dan privea cum motocicleta dispărea în 
ceaţă, şi se gândea cum se apropiase de moarte de 
două ori într-o noapte. Işi jură atunci şi acolo că nu o să 
mai viseze niciodată la adulter. 

Carie era dintre mulţii nevinovaţi a căror viaţă va fi 
irevocabil schimbată de venirea celui de-al doilea 
exterminator. 

Exterminatorul alerga pe autostradă, mergând 
spre nord înspre Los Angeles. Farurile reci, verzi-albe, 
treceau intermitent peste cromul motocicletei care 
uruia şi luminau ochelarii cyborg-ului ca nişte 
reflectoare de război. 


CEI DOI AUSTIN 


Los Angeles, California 
Ora 4.58 A.M. 


În umbra de sub podul străzii a şasea, printre 
desenele de pe ziduri, cineva scrisese cu spray cu 
litere mici, precise: „Istoria este moartă”. Era o 
extraordinară clarviziune, având în vedere ceea ce 
începuse deja să se întâmple cu firul realităţii. 
Cuvintele fuseseră scrise cu un spray şi în alte locuri 
din oraş. Mai ales în cartierul de est, lângă stadionul 
Dodger şi pe un zid, lângă observatorul Griffith, mai 
sus de Hollywood. 

Nimeni nu observa. 

Cartierul era plin de prezicători care vedeau 
diferite scenarii de distrugere în masă, naturale sau 
provocate de om. Erau o parte din peisaj, împreună cu 
smogul şi palmierii. Dar cine pictase aceste trei cuvinte 
în oraş ştia. Poate că nu ştia că ştia, dar... 

Ştia. 

Ofiţerul Joe, „Norocosul” Austin, mergând pe sub 
pod cu zece mile pe oră, patrulând pe strada pustie, nu 
observase cu siguranţă, nici nu ştia şi nici nu îi păsa. 
Atenţia lui era concentrată asupra luminii mişcătoare a 
lanternei ce pătrundea prin gardul ruginit de metal din 
faţa clădirii decorată cu înscripţii. Dar tovarăşul lui nu 
apăruse la apel din cauza unei intoxicații alimentare şi 
nu mai avea timp suficient să capete un înlocuitor. 


În ultimul timp se înteţise activitatea bandei de la 
Gardul Alb. O fetiţă de treisprezece ani şi fratele ei de 
patru ani fuseseră văzuţi într-o parcare ieri dimineaţă 
şi toată lumea era în alertă în căutarea câtorva 
suspecți cunoscuţi. Erau, bineînţeles, mai bine înarmaţi 
decât poliţia, şi niciunul nu ardea de nerăbdare să fie 
închis. Aşa că Austin nu era într-o dispoziţie prea 
veselă în seara aceasta. 

Făcea pe el de frică. 

Nu-şi putea imagina cât de deplasată era frica lui. 
Nu avea să înfrunte vreun puţoi. 

Ce avea să întâlnească în dimineaţa asta nu era 
născut de femeie. Se va naşte într-o furtună de lumină, 
ivindu-se din convulsia a două zone de timp care îşi 
schimbau locul în fluxul continuu al timpului... 

O explozie de lumină alb-albăstruie apăru deodată 
între clădiri la o sută de metri. Austin începu să alerge. 
Dar va sosi prea târziu pentru a vedea sfera de lumină 
sidefie plutind la câţiva centimetri de pământ. Şuviţe 
de energie se desprinseră de pe suprafaţa sferei 
pentru a atinge în sus şi în jos clădirile apropiate, de 
parcă ar fi fost un beţiv care încearcă să se ţină în 
picioare. Gunoaie şi hârtii se mişcau în spirală, sărind 
ca nişte vampiri în săgețile inegale de lumină. O scară 
de incendiu lucea roşie, înghițind căldura aruncată de 
fulgere. 

Se auzi un sunet puternic care se făcu ascuţit. Apoi 
se văzu o flacără strălucitoare. Austin înjură şi apăsă 
pe frână, la timp pentru a rămâne în afara dereglării 
elecromagnetice. Dacă ar mai fi condus câţiva paşi, 
farurile s-ar fi stins şi motorul s-ar fi oprit. 


Dar polițistul era uimit de luminile stranii care 
dansau pe zidurile din jur. Se stingeau repede. 

Pe când ieşea din maşină, nu se mai auzea nimic în 
afara lătratului unui câine. Trase aer în piept. Ozon. 

Inima lui Austin bătea cu putere. Se simţea de 
parcă alergase un kilometru. Pentru nimic în lume nu 
ar fi vrut să intre pe alee singur. Pe de altă parte, purta 
o uniformă. Era un profesionist calificat. Şi era înarmat 
cu un Bereta automat de 9 mm, încărcat cu 15 
gloanţe. Ce s-ar fi întâmplat dacă era un transformator 
care făcuse un scurt circuit? Ar putea să provoace un 
incendiu. Austin oftă şi, înjurând printre dinţi, se mişcă 
în umbrele dintre cele două clădiri. 

Polițistul se uită în jur, căutând siluete în întuneric 
şi simțindu-se groaznic. Aici nu era nicio lumină pe 
stradă. Fusese stinsă sau se defectase din cauza...a 
ceea ce se întâmplase. Stâlpii puternici de beton ai 
Podului Străzii a şasea se profilau deasupra. 

Acum era chiar dedesubt, îndreptându-se către o 
fundătură formată de un gard de metal. Pe de o parte 
era un drum de camioane şi dincolo de el canalele 
betonate ale râului Los Anegeles. Era ceva ciudat cu 
gardul. Ofiţerul îşi încruntă sprâncenele când lanterna 
căzu pe o gaură perfect rotundă tăiată în sârmă. Păşi 
mai aproape şi observă că marginile încă fumegau 
incandescente. Instinctiv, mâna liberă a lui Austin 
căută pistolul şi se opri pe trăgaciul armei. Polițistul 
privi în jos. Mai era un crater sferic perfect lângă 
gard.Părea că scosese o porţiune din asflat. Austin 
încerca disperat să îşi înăbuşe dorinţa de a fugi. Păcat 


că n-avea atâta succes. Ar fi putut să trăiască mai 
mult. 

Cineva ieşi din întuneric în spatele poliţistului. Un 
fel de ceaţă ciudată, cumva strălucitoare. Prinse ochii 
lui Austin şi începu să se întoarcă, simțind o prezenţă.A 
fost un fulger scurt de parcă cineva tăiase doar o ramă 
albă din fluxul conştiinţei sale. Mintea lui încetă o clipă 
să funcţioneze şi apoi de-abia mai realiză că zăcea cu 
faţă în jos. O durere surdă izvora din obrazul stâng, 
care i se fracturase când izbise asfaltul rece. 

Mâini îi alunecau peste uniformă. Ceva umed îi 
curgea din nas. Gâtul părea să-i scârţie de parcă i se 
mişca pe nisip. Pe când îşi venea în simţiri, se întreba 
obosit de ce-ar fi dorit uniforma un membru al Gardului 
Alb. Oricare ar fi motivul, nu putea fi unul bun. Dar de 
asta se putea ocupa altcineva. El avea alte lucruri 
acum de făcut... 

Cum ar fi moartea. 

O pisică apăru pe alee şi privi spre capătul ei.Văzu 
un bărbat gol care îngenunchiase peste corpul 
poliţistului atingându-i uniforma. Creierul cât un bob de 
mazăre al animalului nu putea să înţeleagă de se 
întâmpla, dar ochii ei înregistrau totuşi. Corpul dez- 
brăcat al bărbatului începu să se schimbe devenind 
albastru închis. O insignă argintie i se vedea pe piept. 

Neliniştită felina o luă la sănătoasa. 

Câteva minute mai târziu, atacatorul se îndrepta 
spre maşina poliţiei purtând uniforma şi insigna lui 
Austin. Omul trecu la volan. Trecu în revistă interiorul, 
instrumentele şi butoanele. Îi erau toate familiare, 
adânc întipărite în memorie, deşi nu le văzuse aievea 


niciodată. Un computer Electro-Com MTD 870 legat la 
reţeaua poliţiei era montat pe partea pasagerului, la 
bord, cu ecranul întunecat. Il studie. Era prima dată 
când punea ochii pe aşa ceva dar îşi reamintea fiecare 
milimetru din circuitele modelului. Se apropie şi atinse 
o clapă. Pe ecran apăru menu-ul. Satisfăcut, omul 
porni motorul apoi se uită în oglinda retrovizoare. 

Avea o faţă frumoasă, cu trăsături puternice, părul 
castaniu tuns scurt milităreşte. Ochii lui albaştri aveau 
o privire concentrată, încrezătoare. 

„Noul” ofițer Austin, cu insigna nr. 473, porni 
maşina conducând în noapte. Era programat ca să îşi 
asume această identitate. La urma urmei era aici 
pentru a proteja şi a servi. 


SÂMBĂTĂ 
General Reseda, California 
Ora 10.58 A.M. 


Melodia formaţiei Ramones „Vreau să mi se dea un 
calmant” izbucnea dintr-un difuzor aşezat într-un garaj 
deschis. Lumea uda gazonul. Copii se plimbau cu 
bicicleta după trasee complicate, învârtindu-se în jurul 
celor care îşi spălau maşinile în dreptul caselor. Cerul 
avea o culoare albastră deosebită şi adia un vântuleţ 
care împingea smogul până la San Bernardino. 
lnăuntrul garajului, ascultând cu o ureche zarva 
zgomotoasă ce se vroia muzică, John Connor îşi punea 
la punct plin de nerăbdare carburatorul motoretei 
Honda 125. Părul lui lung şi drept încadra o gură 
severă şi ochii lui arătau o inteligenţă surprinzătoare 
pentru un băiat de zece ani. Totuşi, de la distanţă, aşa 
cum era îmbrăcat într-un tricou Public Enemy şi în blue 
jeans Levi rupţi artistic, nimeni nu ar fi ghicit că băiatul 
de zece ani era cu mult mai diferit de Tim, prietenul lui 
la fel de nepieptănat, care stătea alături, aruncând 
leneş o şurubelniţă plată în aer şi prinzând-o cu o 
mână. Dar dacă te apropiai şi te osteneai să îi priveşti, 
ai fi văzut o expresie neajutorată, confuză în ochii lui 
Tim. În cei ai lui John, ai fi văzut experienţă şi amintiri 
mult prea complexe şi aspre pentru cineva atât de 
tânăr. 


O femeie de treizeci şi trei de ani apăru în uşa 
garajului. Janelle Voight fusese drăguță. Totdeauna se 
întâlnea cu băieţii mai mari decât ea când era la liceu. 

Dar nu fusese niciodată considerată deosebit de 
deşteaptă. Neînarmată cu înţelegerea faptului că viaţa 
îți oferă un şir de dezamăgiri zilnice, strălucirea ei 
naturală fusese erodată de necunoaşterea faptului că 
viaţa nu putea fi mai bună decât fusese până atunci, 
ceea ce constituia oarecum o dezămăgire. Nu avea 
idee de ce trebuia să fie aşa şi asta o tulbura. Janelle 
devenise din ce în ce mai nervoasă cu trecerea anilor 
şi acum ajunsese să-i sară ţandăra imediat. In acest 
proces, drăgălăşenia îi dispăruse, lăsându-i o tăietură 
aspră a gurii şi o expresie goală a privirii ceea ce 
uneori îi reamintea lui John de o vacă ce rumega 
absentă pe un deal. 

Una dintre dezamăgirile sale fusese imposibilitatea 
ei de a avea copii. De aceea apelase la programul de 
adopţiuni. De aceea era acum tutorele lui John, şi de 
aceea stătea ea acum acolo, încruntată şi fără graţie, 
cu părul în dezordine. John Connor i-a părut la început 
doar un copil vulnerabil, timid, tânjind după puţină 
afecţiune. Asta putea fi adevărat, dar era şi isteţ, 
capricios, deosebit de independent şi vorbind, în 
general, ca un ştrengar. 

In cursul ultimelor luni, răbdarea lui Janelle se cam 
terminase. De fapt în dimineaţa asta îşi ieşise din 
pepeni. 

Problema era cât de mult dorea un copil, pentru că 
emoţional nu era pregătită să crească unul. ŞI 
bineînţeles, nu avea nici cea mai mică idee cine este 


sau cine va fi băiatul ăsta care o îmbătrânea înainte de 
vreme: generalul unei armate vaste, multinaționale, în 
rândurile căreia intrau multe persoane ca şi ea. Dar 
asta era încă departe. 

Trebui să strige să acopere muzica. 

— John, vino aici şi curăţaţi mizeria! 

Tim auzi, dar John se purta de parcă nu auzise. 

— John, strigă Janelle, folosind vocea, pătrunsă de 
autoritate, încărcată de ameninţări nerostite pe care 
numai un asemenea om ştie să o dezlănțuie. 

Dar John răspunse întorcând volumul la maxim. 
Tim îşi ascunse cu mâna zâmbetul. 

— Ştiu că mă auzi. Închide muzica aia şi treci aici! 

Dar John apăsă pe acceleratorul Hondei. 

Janelle surprinse expresia lui Tim şi îşi îngustă 
ochii. 

— De ce râzi? 

Tim se apropie de John, ascunzându-se după 
rezervorul de benzină. 

Janelle renunţă supărată, trântind uşa din faţă a 
casei. 

Tim aşteptă până ce fu sigur că plecase cu ade- 
vărat, apoi spuse: 

— S-a sculat cu faţa la cerceaf. 

John păru să nu aibă nicio reacţie, de parcă îşi 
depozitase grija, dacă avea vreuna, într-un comparti- 
ment în creierul său, gata să fie scoasă mai târziu 
pentru a fi lecturată. 

— Dă-mi şurubelniţa, fu tot ce spuse. 

Tim i-o dădu instinctiv. Deşi era mai mare cu doi 
ani decât John, el era cel care îl seconda. John avea un 


ton al vocii, o privire şi o cunoaştere a lucrurilor care îl 
făceau un conducător natural, oricât i-ai fi rezistat. 

Janelle năvăli în sufragerie. Todd Voight, soţul ei, 
era lungit pe canapea, privind liniştit un meci de 
baseball la televizor. Faţa lui era palidă, umflată de 
somn şi părul îi era răvăşit. Era obosit de lume şi 
învins. Şi încă nu era amiază. Dorea atât de mult să 
petreacă o dimineaţă liniştită şi să-şi digere micul 
dejun. Dar speranţa aceasta fragilă se evaporă. 

— Jur c-am terminat cu copilul ăsta afurisit! Nici 
nu-mi răspunde. 

Todd nu putea de fapt să-l condamne pe John. La 
început nici el nu răspundea. Janella avea obiceiul 
supărător de a-şi vâri nasul în treburile sale şi să-şi 
exprime frustările de parcă toată lumea se prefăcea că 
are ceva interesant de făcut în timp ce ardea de fapt 
de nerăbdare să îi asculte ultima plângere. 

Isuse, se gândi el, cu ochii încă lipiţi de aparat. 
Echipa se strânsese şi Howard „Ho Jo” Johnson apăru şi 
arăta de parcă avea să omoare mingea. 

— Todd? Ai de gând să stai acolo sau o să faci 
ceva? 

Todd se abţinu cât putu să răspundă, apoi, înainte 
ca ea să devină şi mai nesuferită, oftă. 

— Ce vrei să fac? 

— Nu şi-a făcut curat în cameră de o lună! 

— Ei, asta este o urgenţă, şopti el. 

Todd privi în jur la sufrageria dezordonată şi 
adăugă sub barbă: mai ales pe la noi. Din fericire, 
Janelle nu auzi ultima parte. Avea mâinile în şolduri. 
Odată, îi plăcuse să-i sărute şoldurile. Distracţia s-a 


dus în mariajul ăsta, se gândi el. Şi de când venise John 
în viaţa lor, prăpastia dintre ei se adâncise. Aruncă jos 
telecomanda şi o porni spre garaj. 

John auzi uşa care se închidea. Termină repede de 
strâns un şurub şi aruncă şurubelniţa în cutia de scule. 
Todd apăru chiar când John dădea cu piciorul cutiei cu 
scule (cutiei lui) pe asfaltul pătat. 

— Uită-te cât ulei! Ţi-am spus să nu lucrezi aici! 

— Dă-mi rucsacul, strigă John lui Tim. Băiatul se 
strecură pe motocicletă în spatele lui John, apucându-şi 
rucsacul. John porni motorul. Peste scrâşnetul asur- 
zitor, Todd strigă: 

— John, vino dracu’ încoace şi fă ce-ţi spune maică- 
ta! 

John îl ţintui cu o privire provocatoare. 

— Nu este mama mea, Todd! 

Băiatul porni brusc, aproape răsturnându-l pe Tim 
care stătea în spate. Todd sări în lături în timp ce 
ieşeau pe alee. 

— Nu sta pe străzi cu drăcia aia până nu îţi iei 
carnetul! strigă el în timp ce accelerau, făcându-i pe 
câţiva elevi să sară în lături repede. 

Todd se simţea ca un prost. Ticălosului astuia mic îi 
plăcea să-l umilească în faţă prietenului lui. Dar într-un 
fel se simţea uşurat. John plecase şi orice altă 
confruntare era amânată până diseară. Până atunci, 
Todd putea să se uite la televizor. Şi putea să tragă şi 
un somn. Numai dacă Janelle şi-ar ţine gura. 

John se simţea în largul lui pe motocicletă, 
aplecându-se la curbe, atent să nu îi ţâşnească în faţă 
un copil sau o maşină, totuşi dornic să îşi asume riscul 


în mod calculat, doar pentru senzaţia tare pe care i-o 
oferea. Străbătea străzile liniştite şi viră pe un teren 
viran, pe un drum care trecea dincolo de un canal 
îngrădit cu un gard de sârmă. Motocicleta ţâşni ca din 
puşcă intrând printr-o gaură din gard, accelerând în loc 
să încetinească. Tim îşi strânse instinctiv genunchii în 
timp ce se îndreptau spre margine. Numai că John o 
împinse până la limită. Tim era hotărât să nu lase săi 
se vadă grija pentru securitatea-i proprie. Dar nu putu 
să nu facă ochii mari când John cobori taluzul de beton 
de parcă nu mai vroia să se oprească vreodată. 

Merseră în zig-zag prin canal, pe care John îl 
folosea ca pe drumul lui particular pentru a nu-i întâlni 
pe copoi, luând curbele strânse aproape de zidurile de 
aproape trei metri, împroşcând cu apă noroioasă. 

Tim ţipa prefăcându-se că nu vede că viaţa îi este 
în pericol. Îl bătu pe John pe spate. 

— Bătrâne, mişcă-te! 

Dădură peste o ridicătură şi Honda alunecă într-o 
parte, gata să se prăvălească, dar John puse un picior 
jos şi îndreptă motocicleta. Tim înghiţi în sec şi apoi 
încercă să râdă. Fu mai mult un croncănit. Ca să îl 
acopere, puse o întrebare. 

— Hei, dar unde-ţi este mama de fapt? 

Pentru că John nu răspunse, intrând într-una din 
pasele lui proaste, Tim insistă, un pic iritat. 

— Păi, a murit sau ce? 

— S-ar putea şi asta, spuse el, atât de încet încât 
Tim nici nu era sigur că spusese ceva. Câteodată 
puştiul devenea rigid ca oţelul şi nimic nu putea să-i 
străbată platoşa. 


Tim tocmai vroia să spună altceva, când John 
întoarse ghidonul şi porniră înapoi. 
Tim tăcu, ţinându-se strâns. 


PACIENIUL 82 


La trei mile de Chino, California 
Ora 10.59 A.M. 


Spitalul nu se observa din şoseaua principală. Nu 
se vedea nici după ce depăşeai panourile de reclamă 
pentru căsuțe de vacanţă şi spaţiul de parcare pentru 
maşini de pe şoseaua Hoppy Camp şi trebuia să fii 
foarte atent să nu treci de drumeagul pietruit ce 
înconjura un deal pe care se aflau câţiva stejari cu 
trunchiuri strâmbe. 

In cele din urmă, în spatele dealului zăreai o in- 
scripţie pe care scria: „Spitalul de Stat pentru dezechi- 
libraţi mintali”. 

Placa era fixată pe un gard înalt, protejat de colaci 
de sârmă ghimpată. Un paznic înarmat se afla în 
ghereta de lângă poarta masivă din metal. Dincolo de 
ea se zăreau mai multe clădiri mari. Toate geamurile 
aveau gratii. Maşini ale serviciului de pază proprie 
patrulau pe aleile interioare. Zona era la fel de 
atrăgătoare ca şi sediul central al K.G.B. 

In interiorul clădirilor era chiar mai urât. Locul era 
o închisoare spital pentru dezechilibraţi mintali. Pereţii 
erau zugrăviți într-un alb antiseptic. 

Asistenţii, îmbrăcaţi în uniforme albe, împingeau 
pacientele de-a lungul coridorului rectiliniu şi monoton. 
Holul era supranumit „aleea scaunelor pe rotile”. 


La capătul coridorului, în partea stângă, era un hol 
mic de intrare, prevăzut cu uşi controlate electronic. 
Prima era la fel ca o uşă de celulă. La capătul celălalt 
se afla o uşă solidă din metal pentru evacuarea în caz 
de incendiu. 

In faţa acesteia din urmă stăteau doi asistenţi ma- 
sivi, sporovăind între ei, în timp ce priveau la moni- 
toarele video aşezate pe o masă în faţa lor. Puteau 
vedea ce se întâmplă de partea cealaltă a uşii. 

În aripa de izolare, erau ţinuţi închişi în 
permanenţă cei mai imprevizibili şi potenţial periculoşi 
pacienţi. Erau prea sălbatici ca să fie lăsaţi să se 
întâlnească cu alţi pacienţi, aşa că fiecare pacient sau 
pacientă avea propria sa celulă, care era la fel de 
austeră şi deprimantă ca şi celulele de izolare din 
închisorile federale. 

De asemenea, mâncarea era la fel de proastă. 

Dr. Peter Sillbermann, era însoţit de trei asistenţi 
fioroşi, care arătau ca nişte foşti jucători de fotbal 
profesionist. Sillberman şchiopăta puţin. La fiecare pas 
pansamentul de la genunchi îl jena. incerca să uite 
durerea, concentrându-se la ce avea de făcut. Nu îi era 
prea greu. Se afla în elementul său, comentând 
elocvent un subiect în care se simţea expert. Şi era 
dificil să-şi stăpânească tendinţa de a-şi etala bagajul 
de cunoştinţe în faţa acestor tineri şi tinere fără 
experienţă, dar de obicei reuşea. Acum nu era însă 
unul din acele momente. 

— Următoarea celulă, spuse el cu o voce joasă şi 
tărăgănată potrivită pentru un radiolog, este ocupată 
de pacienta nr. 82, o femeie de 29 de ani cu 


diagnosticul de tulburări acute schizo-afective. Prezintă 
simptomele obişnuite... deprimare, anxietate, reacţii 
violente, complexe de persecuție. 

Majoritatea stagiarilor îi sorbeau fiecare cuvânt. 
Lucrările precise şi clare întocmite de Sillberman 
privind diferite tulburări de personalitate i-au atras o 
anumită reputaţie în domeniul său. Nu chiar la vârf, 
dar oricum, un specialist în cazurile dificile de 
diagnosticat, deşi procentul de vindecări nu era prea 
ridicat. 

Pentru stagiarii cu mai mult bun simţ, era clar că 
Sillberman avea o manieră tristă şi lipsită de strălucire 
de prezentare a cazurilor sale, cu toate că nu era un 
individ lipsit de inteligenţă. 

Ani de-a rândul a fost consultat de departamentul 
de poliţie din Los Angeles şi a făcut studii complexe 
asupra unor criminali cu tulburări psihice grave, 
inclusiv în unele cazuri recente de crime multiple. 

Probabil că impedimentul său major era de a fi 
puţin prea inteligent pentru ceea ce făcea. 

— Am ajuns. 

Doctorul se opri în faţa unei celule. Era izolată 
fonic, comunicarea se făcea printr-un tub acustic 
montat în partea de jos a unei ferestre de plexiglas. 

Uşa celulei avea ceva medical şi totodată ceva de 
înaltă tehnologie. Se uită înăuntru. 

Lumina de afară pătrundea printr-o fereastră mur- 
dară, proiectând umbrele gratiilor pe peretele gol. 

Camera era lipsită de mobilier în afară de o 
chiuvetă de inox şi o oglindă din metal nichelat, cu 
urme de lovituri pe ea. 


Patul fără saltea era sprijinit de perete, cu 
picioarele spre interiorul celulei. 

Cu mâinile crispate pe unul din picioarele patului, 
pacienta se ridica încet în braţe. Părul lung şi răvăşit, 
umezit de transpiraţie îi cădea ritmic peste ochii căprui 
adânciţi în orbite. Tânăra purta o bluză largă şi un 
pantalon alb. În timp ce atârna de unul din picioarele 
de sus ale patului aşezat pe verticală, trupul ei mic era 
rigid ca o bară de oţel. Avea genunchii uşor flexaţi ca 
să nu atingă podeaua cu tălpile. Cu mâinile suple şi 
muşchiuloase se sălta în sus, cobora din nou, fără o 
schimbare de ritm. Ca o maşină. 

Dr. Sillberman îi lăsă şi pe studenţi să privească. 

Faţa pacientei era întoarsă de la uşă şi se 
comporta ca şi când nu ar fi ştiut că este observată. 

În realitate, observase în oglindă mişcările de la 
vizorul uşii, dar nu vroia să se recunoască umilită de a 
fi analizată ca şi un cobai de laborator. 

Continuă să-şi facă exerciţiile, braţele începând să- 
i tremure şi în cele din urmă muşchii începură să-i 
obosească. 

După ce studenţii aruncară fiecare o privire, 
Sillberman se aşeză în faţa vizorului, şi mimând un 
zâmbet neconvingător, acţionă butonul interfonului. 

Sarah Janette Connor îşi întoarse privirea spre 
Sillberman. Anii petrecuți în clandestinitate o 
marcaseră profund. Privirea sa intensă exprima 
temere, parcă încercând să gasească o cale de a 
scăpa. Părea mereu pregătită să riposteze sau să fugă. 
Obrajii ei, altădată delicaţi, lăsau să se vadă acum 
fiecare muşchi încordat. Era încă frumoasă dar cu 


trăsăturile feței  înăsprite, marcate de teamă, 
suferinţă... 

Şi în acelaşi timp părea să aparţină locului în care 
se afla. 

Vorbi cu un ton scăzut, groaznic de monoton. Lui 
Sillberman îi sugera tânguirea uşoară a unui animal. 

— Bună dimineaţa, doctore Sillberman. Cum îţi 
merge genunchiul? 

Infăţişarea demnă a lui Sillberman se alteră o clipă, 
îşi ridică sprâncenele. 

— Bine, Sarah. 

Inchise interfonul şi se întoarse spre studenţi. 

— Ea mi-a înfipt o şurubelniţă în genunchi acum 
câteva săptămâni. 

Câţiva zâmbiră. Şi Sillberman continuă, căutând 
consolare în etichetările familiare, confortabile. Sarah 
era o fiinţă curioasă, puternică, a naturii cu care el se 
confrunta concret şi acum abstract, cu jargonul lui 
liniştitor. 

— Construcţia închipuirii este interesantă. Crede că 
o maşină numită Terminator şi care arată ca un om, 
bineînţeles, a fost trimisă prin timp pentru a o omori. Și 
că tatăl copilului ei era soldat, trimis să o protejeze... şi 
el venea din viitor... Nu se putea abţine să nu 
zâmbească. 

— Anul 2029, dacă îmi amintesc corect. 

Stagiarii îşi preluară şi ei rolul şi chicotiră. 

— Inchipuirea pare să fi început la prietenul ei şi 
apoi a fost adoptată şi de pacientă. Un caz fascinant de 
transfer de identitate. Dar nu aşa de rar cum aţi putea 
crede. Am văzut din ce în ce mai multe cazuri ale 


acestui sindrom. Un fel de reacţie acută fobică faţă de 
tehnologia din ce în ce mai complexă. 

Poate este o încercare de a se apăra împotriva 
dezumanizării relaţiilor dintr-o societate modernă. 

Dacă energia extraordinară a pacientei ar fi putut 
fi canalizată spre terapie în loc să susţină cu încăpă- 
ţânare această închipuire elaborată, până acum ar fi 
fost externată. 

Sillberman făcu o pauză, amintindu-şi prima dată 
când o întâlnise pe Sarah, cu ani în urmă în camera de 
gardă a unei staţii de poliţie. Era încurcată cu un 
paranoic violent care a fugit apoi cu ea şi în cele din 
urmă a fost omorât. 

Câţiva ani dispăruse şi în chip ironic revenise în 
custodia lui după ce încercase să arunce în aer 
birourile unei companii de computere. De atunci fusese 
pacienta lui cea mai răzvrătită. Ar fi trebuit să se fi 
făcut bine până acum. 

Îl deranja faptul că nu fusese în stare să o facă 
bine. Luptându-se să-şi recapete calmul, spuse abrupt. 

— Să mergem mai departe. 

Tinerii se uitară unii la alţii, stânjeniţi, apoi se 
mutară la celula următoare. Sillberman rămase în 
urmă şi se întoarse spre gardianul pricipal. Douglas 
avea doi metri, mult peste suta de kilograme şi era 
blând ca un şarpe cu clopoței. Sillberman îi vorbi în aşa 
fel încât să audă stagiarii. 

— Nu vreau ca pacienţii să îşi întoarcă camerele cu 
fundul în sus. Ai grijă să îşi ia Therazinul, Douglas. 


Douglas aprobă şi făcu semn altor doi gardieni să 
rămână cu el. Apoi Sillberman se întoarse şi îi urmă pe 
tineri în aripa cealaltă. 

Sarah privi în sus când se deschise uşa. Douglas 
intră încet, lovind leneş cu bastonul de lemn în uşă 
într-un ritm ameninţător. Ceilalţi doi se opriră în 
spatele lui. Unul ducea ceva care părea un baston de 
mânat vitele. Sarah ştia din experienţă că loviturile pe 
care le dădea erau îngrozitoare. Celălalt avea o tavă cu 
ceşti cu un lichid roşu. Therazin. 

— Este timpul să-ţi iei doctoria, Connor, spuse 
Douglas. 

Sarah îl înfruntă cu greutatea lăsată pe amândouă 
picioarele, privindu-i pe amândoi cu răceală. Simţea 
cum furia şi frica atingeau apogeul. 

— la-o tu, răspunse ea. 

Douglas se strâmbă, cât putu el mai frumos. Dar 
bastonul încă mai lovea - poc, poc... 

— Ştii şi tu că trebuie să fii în formă la vizita de 
după amiază... 

— Nu o iau. Şi nu vreau necazuri. 

— Nu-i niciun necaz... O lovi cu bastonul drept în 
stomac. Se aplecă şi căzu în genunchi, cu respiraţia 
oprită. 

Douglas lovi patul ce căzu ca un trăsnet, la câţiva 
centimetri de capul ei. Se trase la o parte, şoptind din 
cauza durerii. 

— Mai fă-o tu o dată, şi-am să te omor, ticălosule! 

El se încruntă, apoi luă bastonul electric de la 
celălalt şi se apropie de Sarah. 

Ştia ce urmează. 


— Nu te apropia de mine fiu nebun de... Ah, ooo! 

Bastonul o lovi între umeri pe când încerca să se 
ridice. O trânti iar la pământ, ţintuind-o ca pe o 
insectă. 

Mici arcuri electrice pârâiau în timp ce bastonul o 
făcea să se convulsioneze. Douglas o apucă de păr şi o 
trase în genunchi, apoi îi aduse ceaşca cu Therazin în 
faţa buzelor. 

— Ultima strigare, fetiţo, gânguri el. 

Gâfâind, Sarah încercă să se apere dar în ciuda 
antrenamentelor ei, Douglas era prea puternic pentru 
ea. Nu putea să-şi mai permită nicio încercare fizică. O 
să aibă nevoie de toată forţa dacă vroia să scape din 
gaura asta. 

Cu ochii strânşi, înghiţi în silă lichidul. 

În curând o să umble ca în vis. Deja Sarah simţea 
primul val de letargie care îi cuprindea trupul. Apoi 
puteau să-i facă ce pofteau. Putea fi închisă departe de 
lume. 

Şi atunci se putea întâmpla orice fiului ei. 

Fiul ei... 


FOTOGRAFIA 


Reseda, California 
Ora 12.04 P.M. 


john era aplecat asupra unui terminal la Banca 
Federală, în timp ce Tim îl păzea nervos. 

John băgă o carte de credit furată în computer.Un 
cablu era prins la capătul cartelei, ducând până la un 
şasiu de radio din rucsacul lui John, care la rândul lui 
era legat de un computer portabil. 

— Grăbeşte-te, îl îmboldi Tim. 

John nu se grăbea. Învăţase să rămână calm în 
stare de tensiune. Graba ducea la greşeli care aveau 
nevoie de timp pentru a fi corectate. Vroia să facă asta 
doar o dată. Aşa că dădu câteva comenzi şi computerul 
afişă parola. Apoi îl bătu pe claviatură şi ceru apoi şi 
trei sute de dolari. Maşina ezită. John ştia că printre 
alte lucruri, camera video de deasupra maşinii făcea şi 
o fotografie a celui care stătea în faţa ei. Dar John deja 
o  pulverizase cu un deodorant uscat. Odată 
transformat în pudră, spreyul va bloca lentilele. Nu o 
să fie prins. 

Tim observă o maşină şi o femeie durdulie ieşi 
afară, căutând ceva în poşetă. 

— Vine cineva! 

John îl apucă reflex pe Tim de poala tricoului. 

— Stai unde eşti! 

Tim ezită, privind femeia care se mişca spre ei, cu 
capul în jos, cu ochii fixaţi pe poşetă. Peste o clipă 


computerul scoase un sunet şi dădu drumul la 
cinsprezece bacnote noi de douăzeci de dolari. 

— Bani uşori, spuse John. 

Tim privi peste umăr uimit. 

— la uite! Unde ai învăţat omule, şmecheria asta? 

John se ridică şi şterse pudra cu mâneca de pe 
lentile apoi băgă banii în geantă în timp ce ieşeau. 

— De la mama mea bună. Pe bune. Hai, puştiule. 

Tim se uită la femeia care se apropia. Acum se uita 
şi ea la ei, dar era prea departe să vadă ce fac...aşa 
spera el. 

— Haide! 

O luară la goană după un colţ pe o alee unde era 
parcată Honda şi se ascunseră după ea până ce John îi 
numără partea lui Tim. Cinci bancnote de douăzeci.Tim 
rămase cu gura căscată. Era de necrezut. In fiecare zi 
John scotea ceva din mânecă. Dar asta... 

Când John deschise rucsacul să pună banii 
înăuntru, Tim observă o fotografie băgată într-un 
plastic. 

— Cine este? 

John se uită în jos la fotografia Polaroid murdară, 
uzată a unei femei tinere la volanul unui Jeep. 

Un ciobănesc german stătea lângă ea. Avea o 
expre- sie tristă, dulce. John se întreba de ce zâmbea. 
Putea să-i vadă partea de sus a abdomenului, care era 
uşor umflat. 

Acolo era el. 

— Mama, de fapt e complet nebună. De aia e la 
Pescadero. A încercat să arunce în aer o fabrică de 
computere dar a fost împuşcată şi arestată. 


Asta-i sună lui Tim a gogoriţă dar parcă poţi să ştii? 

— Pe bune? 

— Da, este pierdută. Hai odată! 

John încercase să pară indiferent şi după expresia 
plictisită a lui Tim probabil reuşise. Îl bătu pe Tim pe 
spate şi apoi săriră pe Honda. John o porni şi ţâşniră pe 
alei. 

Dar faţa maică-si îi rămase înaintea ochilor, ochii 
ei aţintiţi asupra lui, judecându-l. Ca totdeauna. 

S-o ia dracu, se gândi John. 

— Şi atunci de ce mai ţii fotografia pe care ţi-a dat- 
o? întrebă o voce micuță. 

— Să te ia dracu şi pe tine, răspunse John acce- 
lerând spre bulevard. 


CĂUTĂTORII 


Reseda, California 
Ora 12.08 PM. 


Computerul echipajului de poliţie arăta dosarul 
unui delicvent minor. Subiectul: John Connor. Pe fişa lui 
erau datele principale. Mama: Sarah Connor. Părinţi 
adoptivi: Todd şi Janelle Voight. Şi sub numele lor o 
adresă: 19828 S. Almond. Reseda, California. Maşina 
era parcată în faţă. Era acolo de câteva minute în timp 
ce ofiţerul Austin observa detaliile din vecinătate. Nu 
înregistra doar cu ochii. Tot timpul înregistra mediul 
într-un mod subtil pentru a insera datele ca puncte de 
referinţă strategică pentru viitor. Austin privea aleea 
din jurul casei neîngrijite, cu trei dormitoare. Observă 
uşile şi ferestrele apoi se hotărî să se mişte. 

În timp ce ieşea din maşină şi mergea pe alee, 
continuă să privească strada, notându-şi detaliile, fără 
să simtă niciun pericol. Doar... 

Auzi lătrăturile sacadate ale câinelui venind din 
curtea din spate. Estimă că animalul este de rasă, de 
mărime medie şi reţinu şi elementul ăsta continuând 
să meargă spre uşă. 

Todd Voight sări de pe canapea la auzul celor trei 
bătăi puternice încă privind la televizor. Jocul ajunsese 
dincolo de jumătate. Probabil aţipise puţin. 

Şi de ce lătra câinele ca nebunul? Urla de parcă o 
întreagă armată le invadase teritoriul. 


Alte trei bătăi măsurate. Altcineva la uşă. Todd 
mormăi în barbă câteva înjurături. De ce dracu nu-l 
lăsau în pace duminica? Până acum se ţinuseră toţi de 
capul lui. Se târă pe hol spre uşa de la intrare şi o izbi 
supărat de perete. O deschise... ca să vadă... faţa unui 
poliţist serios în uniformă, cu o expresie goală a privirii 
care-ţi dădea fiori. 

Todd îşi înghiţi mânia şi spuse cu o voce joasă şi 
răguşită din cauza somnului. 

— Da? 

— Sunteţi tatăl adoptiv a lui John Connor? 

Un nor trecu peste faţa lui Todd şi oftă. 

— Da, domnule, ce-a mai făcut? 

Austin nu spuse nimic un moment, ochii lui anali- 
zând sufrageria din spatele lui Todd. Văzu ciobănescul 
printr-o uşă deschisă. Era legat în curtea din spate care 
fusese împrejmuită. Şi era agitat alergând în sus şi în 
jos în spaţiul închis, lătrând fără încetare. 

Janelle ieşi afară din baie cu o revistă atârnându-i 
într-o mână şi veni în spatele lui Todd, îngrijorată. 

Polițistul o studie un moment, apoi spuse: 

— Pot să vorbesc cu el, vă rog? 

Todd dădu din umeri. 

— Păi, ai putea dacă-ar fi aici. Dar şi-a luat 
motoreta de dimineaţă, poate să fie oriunde. 

— Aveţi vreo fotografie de-a lui? 

— Adu albumul, Janelle. 

Janelle ezită, încruntată, apoi spuse: 

In timp ce se duse la cămin, Todd se întoarse spre 
poliţist. 


— Poţi să-mi spui şi mie ce a făcut? 

— Trebuie să-i pun câteva întrebări. 

Janelle veni înapoi cu un album de fotografii. 
Scoase una dintre fotografiile lui John, una tipică 
pentru şcoală care arăta un băiat încântat că este 
pozat de parcă ar fi fost îndopat cu sila cu spanac. 

Polițistul luă fotografia şi se uită la ea fugar. 

O clipă ochii îi rămaseră aţintiţi asupra trăsăturilor 
lui John. Dar Todd şi Janelle nu observară. 

— Drăguţ băiat, spuse polițistul. Vă supăraţi dacă o 
păstrez? 

Janelle îşi dădu încuviințarea absentă, amintindu-și 
ceva. 

— A mai fost pe aici un tip de dimineaţă, care a 
întrebat despre el. 

Todd mormăi iritat, amintindu-şi că tipul îl făcuse 
să piardă un gol dat de Gooden. 

— Da, era un tip solid. Pe o motocicletă. Are vreo 
legătură? 

Todd văzu că polițistul a ezitat o fracțiune de 
secundă. Apoi zâmbi încercând să-i liniştească. 


Terminatorul conducea Harley-ul în zig-zag, trans- 
formând în expresii numerice străzile din Valley pentru 
a le folosi ca referinţă. Cyborg-ul analiza zona ca un 
rechin, în căutarea lui John Connor. În ultima jumătate 
de oră, Terminatorul se familiarizase cu oraşul, 
conducea cu eficienţă de expert, obişnuindu-se cu 
traficul. Cyborg-ul ştia că astfel de cunoştinţe îi puteau 
fi extrem de folositoare. Ştia unde locuia băiatul şi 
unde se distra. Era o chestiune de timp până ce 


drumurile lor se vor întâlni. Acceleră motocicleta şi o 
luă pe o stradă care cobora spre canal la câteva sute 
de metri. 

Dacă cyborg-ul ar fi tras la marginea drumului şi ar 
fi aşteptat doar treizeci de secunde, i-ar fi văzut pe 
John şi pe Tim trecând pe Honda. 

Dar uneori şi Terminatorii pot fi la cheremul sorții. 


ORELE DE VIZITĂ 


Spitalul de Stat Pescadero 
Ora 3.06 P.M. 


Razele soarelui căzură pe faţa învineţită a lui 
Sarah. Stătea pe pat, cu spatele rezemat de perete, 
clătinându-se. Obrajii îi tremurau şi ochii i se mişcau pe 
sub pleoape. Respira greu, epuizată, încercând totuşi 
să rămână conştientă, să lupte împotriva comei în care 
o băga medicamentul. 

Incepea să piardă teren, căzând înapoi în răceala 
singurătăţii, a acelei uitări fără capăt, când o mână îi 
mângâie obrazul. Degetele îi atingeau delicat pielea şi 
letargia părea să se transforme în cioburi. 

— Sarah, trezeşte-te, murmură o voce cunoscută. 

Sarah deschise ochii şi se uită la bărbatul care 
stătea pe marginea patului. Avea păr blond tuns scurt 
şi purta o haină de ploaie lungă, murdară. Ochii îi erau 
blânzi, tineri, plini de adoraţie, deşi faţa îi era marcată, 
înăsprită de o copilărie brutală. Un fior o străbătu pe 
şira spinării şi încetă să respire. 

Era Kyle Reese. 

Lacrimi fierbinţi îi izvorâră din ochi. Imaginea lui îi 
juca printre ele. Vroia să îl vadă clar, dar îi era frică să 
clipească, să nu dispară. 

— Kyle? şopti ea. La început nu răspunse, dar nu 
era fantomă. li simţea căldura mânii pe obraz. Şi avea 
pe faţă atâta iubire. 

lubire pentru ea... 


lubirea care îl făcuse să îşi dea viaţa pentru 
ea.Viaţa lui. Imposibilitatea situaţiei o lovi brusc ca un 
ciocan. 

— Nu poţi să fii aici. Eşti mort. Oftă. 

El dădu din cap şi îi răspunse cu vocea aceea 
caldă, înaltă, care îi reamintea cât de tânăr era 
veteranul ăsta călit în lupte. 

— Ştiu. Este un vis, Sarah. 

— Da, aşa am crezut şi eu. Therazinul. Nu ar fi 
trebuit să mi-l dea. 

Se uitau plini de dor unul în ochii celuilalt. Şi, o 
clipă, toată oroarea şi durerea şi moartea pe care 
Sarah le purtase cu ea de când murise el se risipiră, 
aşa că mai simţea doar iubirea, pură şi puternică ca în 
momentul când făcuseră dragoste. Vroia să se ducă 
spre el, să îl atingă, dar braţele îi atârnau grele. 

— Ţine-mă, şopti ea. 

Kyle o îmbrăţişă şi o legănă uşor. Acum lacrimile i 
se rostogoleau pe obraji pe pieptul lui neted şi cald. 

El vorbi iar cu tandrete. 

— Te iubesc. Te voi iubi mereu. 

— Oh, dumnezeule... Kyle. Am atâta nevoie de 
tine. 

El îi ridică bărbia şi o sărută pe gură, la început cu 
buzele de-abia atingându-i-le, apoi apăsând-o din ce în 
ce mai tare pe măsură ce pasiunea lor creştea. 

— Of, Doamne, se gândi ea. Pot să îi simt gustul. 
Durerea puternică ce o simţise în stomac se topi, 
înlocuită de senzaţia nouă provocată de apropierea lor, 
care părea că o readuce la viaţă. 


Îi apăsă faţa pe umărul ei, plângând fără stavile, 
lăsând să cadă bariera pe care o construise atât de 
trudnic timp de zece ani, simţind-o că se risipeşte din 
cauza iubirii intense pe care o avea pentru bărbatul 
ăsta mort. 

De data asta când vorbi, vocea lui era ciudat de 
rece. 

— Unde este John, Sarah? 

Deodată în locul lui rămase spaţiul gol. 

De-abia respirând, deschise ochii. 

Kyle stătea acum în partea celaltă a camerei, țin- 
tuind-o cu o privire acuzatoare. Nu îi mai văzuse pe 
faţă aşa o expresie. li provocă un sentiment acut de 
vinovăţie. 

— Mi l-au luat, spuse ea încet. 

— Acum John este ţinta. Trebuie să îl protejezi. 
Este fără apărare. 

— Ştiu. 

Plină de frustare, Sarah încercă să se ridice, să se 
apropie de el, dar, într-un fel, corpul nu o asculta. 

— Nu pleca, Sarah. Fiul nostru are nevoie de tine. 

Se luptă să nu mai plângă, dar îi era imposibil. 

Nu mai plânsese de mult. Dar aici, în faţa lui Kyle, 
nu putea să se abţină. 

— Ştiu că are nevoie de mine, dar nu sunt 
puternică aşa cum ar trebui. Nimeni nu mă crede. Nici 
chiar el. L-am pierdut. Am ratat misiunea! 

— În picioare, soldat, spuse el, ridicând-o de pe 
pat. 

— Aminteşte-ţi mesajul, Sarah... viitorul nu este 
fix. Nu există destin, ci ceea ce facem noi. 


Îi reamintea mesajul pe care adultul John Connor i-l 
spusese lui Kyle să i-l dea la sosire. O făcuse să 
realizeze care îi era propriul destin, aşa cum 
intenţionase. Se gândise adesea la fraza asta în 
decursul anilor. Dar în ultimile câteva luni o uitase. În 
încercarea paralizantă de a scăpa de locul ăsta, uitase 
mult. Prea mult. 

Kyle se întoarse spre uşă. 

Inima i se zbătea în piept. 

— Kyle, nu pleca. 

El se întoarse încet cu faţa spre ea, cu o dojană în 
glas. 

— Nu mai este timp de pierdut, Sarah. 

Apoi deschise uşa şi ieşi afară. Sarah se chinui să- 
şi mişte picioarele, dar erau ca nişte ţevi fără viaţă. 
Privi spre uşa deschisă, disperată. Un val de adrenalină 
o invadă şi parcurse camera. Trase uşa care se 
închidea şi se strecură afară pe coridor. Se uită într-o 
parte. Gol. 

— Kyle, ţipă ea plină de disperare. 

Se întoarse în partea celaltă. Imposibil, era la trei- 
zeci de metri, îndepărtându-se pe coridorul întunecat. 
Silueta lui în haină de ploaie dispăru după colţ. 

Sarah alergă după el, cu picioarele goale pe lino- 
leumul rece, cu rochia de spital fluturând în jurul ei. | 
se părea că holul se lungise mult. Colţul se îndepărtase 
enorm. Cu un efort de voinţă, ajunse în cele din urmă 
şi dădu colţul. 

Il văzuse, ezitând la intersecţie... Kyle stătea la 
capătul culoarului, în faţa unei uşi duble. O deschise şi 
păşi afară, unde era o dimineaţă frumoasă, însorită. 


Sarah, alergă pe culoar şi ieşi pe iarba verde. Se uită în 
jur. 

Era un teren de joacă, plin cu copii gălăgioşi, care 
alunecau pe tobogan, se dădeau în leagăne. Reese 
dispăruse. 

Un torent copleşitor de frică o cuprinse, ca lava 
unui vulcan. 

Deschise gura să protesteze dar nu ieşi niciun 
sunet. Era prea târziu. Nu putea face nimic decât să 
privească cum un al doilea soare răsărea la orizont. 
Cerul se decoloră brusc. Apoi totul explodă, urmat de 
un val de căldură intensă. Sarah putea să vadă cum se 
rostogoleşte dinspre orizont, înnegrind tot ce atingea, 
cuprinzând copacii, casele şi drumurile într-o pânză de 
aburi. 

Apoi ajunse în dreptul terenului de joacă. 

În vâlvătaia satanică, mai puternică decât cea a o 
sută de sori, copiii se aprinseră ca nişte chibrituri. Şi 
Sarah ardea, încă încercând să ţipe în timp ce privea 
cum carnea se topea lăsând la iveală oase albe. Nu se 
auzea niciun sunet, nu exista nicio scăpare din 
viziunea apocaliptică. 

Şi era prea multă lumină. Mai multă lumină decât 
ar fi fost nevoie, iluminând fără milă moartea agonică 
a copiilor care se zvârcoleau ca nişte viermi pe 
pământul pârjolit. Înaintă, apucându-se de gardul din 
care ieşea fum, cu mâinile în flăcări. 

Valul pârjolitor trecu ca un zid solid de aer com- 
primat, urmat de un vânt teribil de trei sute de 
kilometri pe oră. 


Copiii, statui carbonizate îngheţate în poziţiile 
prinse la joacă, explodară şi se risipiră. 

Şocul o lovi şi pe ea, zmulgându-i carnea carbo- 
nizată de pe coaste. Fu absorbită de vârtejul norului 
radioactiv, în inima forţei nucleare, unde materia topită 
lucea ca lumina iadului ce-şi deschidea porţile pentru 
a-i primi sufletul. 

Sarah îşi întoarse privirea de la lumina fierbinte a 
soarelui ce pătrundea prin fereastă, oprindu-şi lacri- 
mile, gâfâind. Întregul corp îi tremura, muşchii îi erau 
rigizi. Rochia de spital îi era udă de transpiraţie. 

Deschise ochii şi privi în jos. Era pe duşumea lângă 
pat. Therazinul îi declanşase iar coşmarul, coşmarul 
care în curând o să fie realitate. Sarah ştia prea bine că 
venea războiul. Murise timp de o mie de nopţi. Ai fi 
crezut că în timp putea, să-şi piardă din forţă, aşa cum 
se întâmplă în visele normale. Dar aceasta era o 
viziune a ceea ce avea să fie şi de fiecare dată era mai 
rău, de parcă forţele Destinului, care se puseseră în 
mişcare, se apropiau din ce în ce mai mult cu fiecare 
bătaie de inimă. 

Dar Kyle nu i se arătase niciodată în visele 
acestea. Ce însemna asta? Nimic? Sau ceda şi ea, 
înnebunise, căutând cu disperare scăparea din faţa 
realităţii în braţele unui mort? Dar nu, el îi spusese 
ceva important. 

Creierul ei înfierbântat se lupta să îşi amintească 
cuvintele din vis... 

Erau despre John. £/ era ţinta acum. Şi lumii nu îi 
mai rămăsese mult timp. Era grija ei, din 


subconştientul propriu, dar cuvintele nu fuseseră 
niciodată spuse de gura lui Kyle Reese. 

Sarah simţi cum i se ridică părul măciucă în cap, în 
timp ce un val de frică o cuprinse. 

Avea să se întâmple ceva. 

Şi nu era deloc în stare să se împotrivească, îşi 
netezi părul şi se ridică în picioare. Intr-un fel sau altul, 
trebuia să iasă de aici. 

În seara asta. 


VIZIONAREA 


de la Spitalul de Stat Pescadero 
Ora 3.58 P.M. 


Sarah stătea într-o cămăruţă goală; o celulă, de 
fapt. Trăgea dintr-o ţigară Marllboro pe care o ceruse 
de la un paznic, cu braţele încrucişate, ascultându-şi 
propria-i voce, ce suna neajutorată şi străină. 

Se întoarse spre monitorul video care era pe o 
măsuţă rulantă în faţa ei şi se văzu vorbind în faţa 
camerei, forţându-se să-şi ţină ochii deschişi şi să lupte 
împotriva medicamentelor pe care i le dăduseră. 
Înregistrarea fusese făcută la scurt timp după 
internare. Sarah era uimită cât de mult luptase pe 
vremea aceea. Ea de atunci, „... este... o lumină 
extraordinară, care arde prin ochii mei... dar, cumva, 
eu pot încă vedea. Ascultă, ştii că am visul ăsta în 
fiecare noapte, de ce trebuie să...” 

Vocea pătrunzătoare a lui Sillberman se auzea 
acum pe bandă. Nu putea fi văzut, stătea alături, nu 
era prins de camera de înregistrat. 

— Te rog, continuă... 

Sillberman cel în carne şi oase era aşezat alături, 
privind-o pe Sarah cum se priveşte. Lângă uşă stăteau 
doi paznici, privind la video cu o urmă vagă de interes, 
gata să acţioneze dacă Sarah şi-ar fi pierdut iar 
controlul. 

Pe monitor, Sarah continua în silă, de faţă cu 
Sillberman care nu se vedea. 


— „Copii par din hârtie arsă... neagră, nemişcaţi. 
Apoi suflul exploziei îi atinge şi se spulberă ca nişte 
frunze. : 

Sarah de pe video nu mai putea continua. Işi 
clătina capul, plângând. Sarah cea adevărată studia 
femeia de pe monitor cu o expresie rece, cu ochii roşii 
dar uscati. 

Silberman vorbi pe bandă, cu voce înnebunitor de 
blândă. 

— Visele tale despre cataclisme sau despre 
sfârşitul lumii, sunt foarte comune, Sarah... 

— Nu este doar un vis. Este real, tâmpitule! Ştiu 
data exactă când se va întâmpla! 

— Ştiu că ţi se pare foarte real... 

— Pe 29 august 1997 o să ţi se pară al dracului de 
real şi ţie! Oricine nu va purta echipament de protecţie 
o să aibă o zi îngrozitoare, ai înţeles? 

— Sarah, relaxează-te! 

Bineînţeles, Sarah de pe monitor nu putea să se 
relaxeze. Se agită furioasă, spunând cuvintele cu tonul 
înflăcărat al unui vizionar nebun. 

— Crezi că eşti viu şi în siguranţă, dar eşti deja 
mort. Toţi... toţi sunteţi ai dracului de morţi! 

Se ridică din scaun. Un paznic se năpusti în raza 
camerei şi o reaşeză. Dar asta nu avu niciun efect 
asupra ei. Tu eşti cel care trăieşte într-un vis, Silber- 
man, nu eu! Pentru că eu ştiu ce se întâmplă. Se 
întâmplă! 

Silberman cel real ridică o telecomandă şi opri 
caseta, îngheţând imaginea feţei contorsionate a Sarei. 


Pacienta 82 îşi întoarse faţa de la ecran, cu expre- 
sia îngheţată. Ştia că Sillberman aştepta un răspuns. 
Îşi adună toată raţiunea care îi mai rămăsese şi i-o 
puse în faţă ticălosului încrezut, reuşind chiar să 
zâmbească. Reuşi în cele din urmă să spună: 

— Mi-era teamă... eram tulburată. Acum mă simt 
mult mai bine. Mai limpezită. 

Sillberman încuviinţă, cu un zâmbet 
condescendent, jucându-se cu stiloul. 

— Da, te-ai făcut mai bine în ultimul timp. 

Sarah observă cu o mică satisfacţie că Silberman 
îşi băgase absent stiloul în buzunarul hainei. 

Următorul lucru pe care-l făcu fu poate cel mai 
greu din ce avea de făcut. Să fie politicoasă cu 
Sillberman. 

— Mă ajută să am o ţintă, să aştept ceva. 

— Şi care este lucrul acela? întrebă Sillberman, 
surprins din nou. 

Sarah ezită. Se uita la ceva care părea să fie o 
oglindă. Simţea că pe partea cealaltă mai era o cameră 
de observaţie unde doctorii de la turele celelalte şi 
câţiva psihologi fumau, luându-şi ocazional note. 

Dacă ar fi putut să apuce un scaun şi să-l izbească 
de sticlă şi feţele lor arogante să... 

Se opri. Aceasta era ziua cea mai importantă a 
restului vieţii ei. Trebuia să facă orice să iasă de aici. 
Să se târască pe burtă în faţa acestor tâmpiţi. Să le 
joace jocurile lor prosteşti. li judecau fiecare mişcare, 
observându-i fiecare tic facial, măsurându-i sănătatea 
mintală din camerele lor ascunse. Dacă spunea 


cuvintele magice, ca prin minune ar putea să îi dea 
drumul. 

Se întoarse spre Sillberman şi se chinui să îi 
zâmbească. 

— Mi-ai spus că aş putea fi transferată în aripa 
celor cu tulburări uşoare şi să am vizitatori dacă fac 
progrese în şase luni. Ei bine, au trecut şase luni şi 
aştept cu nerăbdare să îmi văd fiul. 

Sillberman îşi legăna uşor scaunul, balansându-se 
în timp ce gândea, apoi spuse: 

— Înţeleg. Să ne întoarcem la ce spuneai despre 
terminatori. Doar nu crezi acum că nu există? 

Zâmbetul începea să-i dispară, dar Sarah se grăbi 
să-l readucă iar: 

— Nu există. Acum înţeleg asta, spuse ea cât de 
convingător îi fu cu putinţă. 

Sillberman încuviinţă iar şi măzgăli ceva într-un 
dosar, apoi se uită iar la Sarah, studiind-o atent. 

— Dar mi-ai spus de multe ori cum ai zdrobit unul 
în presa hidraulică. 

— Dacă aş fi făcut-o, ar fi rămas vreo probă. S-ar fi 
găsit ceva la fabrică. 

— Înţeleg. Deci nu mai crezi că au muşamalizat 
totul? 

Momentul crucial. Stiloul lui Sillberman bătea uşor 
pagina, măsurând secundele înainte ca Sarah să 
răspundă. 

— Nu. De ce ar fi făcut-o? 


ROSETIA STONE 


Irvine, California 
Ora 4.01 P.M. 


Miles Dyson stătea la fereastră la etajul superior al 
Monolitului, o clădire cu trei etaje din bazalt negru şi 
sticlă care era sediul Cyberdyne Sistems şi privea cum 
soarele se reflecta în acoperişurile maşinilor din 
parcarea de jos. Ardea de nerăbdare să se întoarcă la 
laboratorul lui şi la munca ce îl aştepta. Etajul al treilea 
era clădirea administrativă, unde lucrau directorii şi 
personalul administrativ. Dyson nu ştia mare lucru din 
ce făceau şi nici nu îi păsa. El era un om practic, 
pragmatic, dornic să îşi analizeze colţul lui de univers 
cu inteligenţă proprie şi cu bugetul lui trimestrial. 
Bugetul avea să fie analizat de biroul executiv şi asta 
era cauza neliniştii lui. Dyson nu prea se pricepea să 
lucreze cu cei din afara serviciului său, dar în ultimul 
timp trebuise să iasă din găoacea lui de cercetare 
pentru a se confrunta cu probleme birocratice. Era o 
intruziune care-l enerva, dar oricum era necesară. 

Miles Dyson era poate omul cel mai important de 
pe planetă, poate chiar din istorie, deşi nimeni, nici 
chiar Dyson, nu ar fi ghicit lucrul ăsta. El era 
conducătorul Departamentului de Proiectare la 
Cyberdyne, un microfizician şi chimist strălucit. Dar tot 
ce dorise el să facă la început era să joace basket. 

Tânărul de un metru optzeci, suplu ca trestia, care 
terminase liceul în Detroit, sperase să câştige o bursă 


la o universitate din Vest, dar nu era un jucător destul 
de bun. Nesigur de ce vroia să facă, vorbise cu o 
îndrumătoare care îi ghicise talentele ascunse. Ea Îl 
pusese să dea un test de cunoştinţe generale. 

Obţinuse un punctaj atât de mare la matematică, 
încât câştigase o bursă federală la Universitatea din 
Pasadena. Era un moment în care Statele Unite aveau 
nevoie acută de matematicieni străluciți pentru a face 
faţă concurenţei japoneze. Se străduiau să îndrume pe 
oricine avea talent la matematică să urmeze studii 
superioare. 

Dyson stătuse mult timp în cumpănă. Sigur, se 
simţea în largul lui la algebră, dar nu îl mulțumea la fel 
de mult ca sportul. Dar după primul an de universitate, 
realiză că avea o înclinaţie deosebită pentru ecuaţii şi 
formule. 

La început, profesorii îl priviseră cu scepticism. 
Mediul lui social, punctajul mediocru la testele de 
engleză şi biologie şi argoul lui colorat îl etichetară 
drept savant excentric şi idiot. Poate fusese vorba şi de 
un pic de rasism. Pe vremea aceea, Dyson mergea, 
vorbea şi arăta exact ca un tânăr negru din Detroit, 
ceea ce şi era. 

Dar mai târziu, pe măsură ce posibilităţile lui 
Dyson crescuseră odată cu fascinația lui pentru ştiinţă, 
fusese acceptat de cercul restrâns al geniilor tinere din 
centrul universitar. 

Fusese curtat de cei de la Cyberdyne şi pus să 
lucreze în cercetare pe un post mic, dar la un proiect 
remarcabil şi strict secret. Numai că în urmă cu doi ani 
îşi întrecuse toţi rivalii şi ajunsese coordonator de 


proiect. Şi acum Cyberdyne se transformase dintr-o 
firmă mică, agresivă, într-o corporație cu cifre de 
afaceri de milioane pătrunzând masiv pe piaţa 
inteligenţei artificiale. 

Chiar acum Dyson vroia să se întoarcă la lucru. 
Patronul şi fondatorul corporației pătrunse în biroul din 
sticlă şi oţel. Greg Simmons nu îmbătrânise frumos în 
cei zece ani de când fondase compania. Bătându-i pe 
competitori şi luptându-se să menţină controlul biroului 
executiv care era format doar din investitori, îşi 
scurtase mult viaţa. Avea doar cincizeci şi unu de ani, 
dar părea mai bătrân cu zece ani. Părul lui odinioară 
negru şi des se rărise şi albise. Pielea îi era pătată şi 
îmbătrânită şi mergea şchiopătând din cauza artritei 
de la un şold. O să trăiască mult mai mult şi o să 
devină mult mai bogat înainte de moarte, dar nu ţi-ai fi 
dat seama privindu-l. 

Bolnavii de cancer ar fi părut mai sănătoşi în 
comparaţie cu el. 

Lovitura principală o primise cu cinci ani în urmă 
când partenerul lui, un tânăr vioi şi sclipitor pe nume 
Jack Kroll murise din cauza unei tumori la creier. Kroll 
fusese forţa principală a succesului companiei la 
începuturile ei şi era gata să dezvolte o nouă formă de 
microcip numită circuit-wafer. Ar fi revoluţionat 
industria computerelor şi ar fi făcut ca Simmons să 
devină multimilonar. Dar săracul puşti murise înainte 
să-şi încheie cercetările. Durase zece ani până să îşi 
găsească partenerul potrivit. Acum Simmmons credea 
că îl găsise în bărbatul care stătea la fereastră. Dyson 
încă părea de douăzeci şi ceva, deşi avea treizeci şi 


trei de ani. În ciuda aspectului de muncitor, Dyson 
descifrase în cele din urmă ultimele note complicate 
ale lui Kroll şi dusese cercetarea spre o nouă zonă în 
direcţia sa proprie. In loc să urmărească dezvoltarea 
circuitelor individuale, Dyson mersese spre înţelegerea 
întregului sistem. 

Singura problemă cu omul ăsta era că cheltuia 
prea mult. Vroia din ce în ce mai mult personal şi 
Cyberdyne trebuia să plătească bani grei, să-i ia din 
fondurile altor firme care mergeau bine. Şi cu cât erau 
mai mulţi oameni, cu atât era mai dificil să mentii 
securitatea. Dyson nu prea se îngrijea de aspectul 
ăsta. De multe ori, Simmons îl prinsese cu mâţa în sac 
în ce priveşte păstrarea secretului. Dar parcă dojeneai 
un copil. Un copil care deţinea toţii aşii. Pentru că 
Dyson ştia deja că Simmons era mai mult negustor şi 
învestitor decât om de ştiinţă. Deşi putea să înţeleagă 
utilizarea finală a produselor dezvoltate de compania 
lui, nu prea ştia cum erau făcute de fapt. Nu era om de 
ştiinţă. Şi nici nu era teribil de deştept. Lucrase şi el 
pentru diferite firme mici, dar succesul lui era construit 
pe un singur lucru... pe întâmplarea destinului. Acum 
zece ani, Simmons lucrase la Kleinhauss Electronics în 
afara oraşului Los Angeles, făcând design pe computer. 

Într-o dimineaţă, venise la muncă şi trebuise să 
aştepte în afara clădirii, în timp ce poliţia scosese un 
corp din secţia de producţie. Evident fusese o explozie 
în urmă cu o seară. Doi oameni, o femeie şi un bărbat, 
pătrunseseră înăuntru cu un scop şi puseseră înăuntru 
o bombă. Bărbatul fusese omorât şi femeia se credea 
că a înnebunit. 


O dată ce-i fusese permisă intrarea, Jack, care 
fusese asistentul lui pe vremea aceea, îi adusese o 
bucată de microcircuit stranie. Curiozitatea îl îndemna- 
se să treacă dincolo de bariera pusă de poliţie şi să 
aducă nişte bucăţi rămase din explozie, şi mai 
interesante. 

Nu semăna cu nimic din tehnologia cunoscută de 
Simmons sau Kroll. In loc să prezinte lucrările lui 
Kleinhauss, şi-au părăsit slujba, s-au îndatorat până 
peste cap şi şi-au deschis propria lor companie. l-au 
dat numele Cyberdyne. 

Primii doi ani aproape au murit de foame, încer- 
când să afle ce decoperiseră. In cele din urmă, Jack 
Kroll a început să descifreze mecanismul unui circuit 
micuţ, care, le-a deschis drumul către alte descoperiri 
minore dar profitabile. 

Compania a scos pe piaţă un nou cip. Şi profiturile 
au fost satisfăcătoare în primii trei-patru ani. Şi apoi 
Kroll a făcut tumoarea. Muncea îngrozitor de mult, 
mâzgălind note, ţinându-se pe picioare cu 
medicamente, dar a murit înainte să ajungă la o 
soluţie. Acum era Dyson. Şi el era gata să descopere. 
Dar mânca pro- fiturile companiei de parcă erau 
floricele de porumb. 

Simmons îşi drese glasul şi Dyson îl înfruntă 
nervos. 

— Imi pare rău că a durat atât, spuse Simmons, 
dar ceilalţi membri ai biroului aveau nelămuriri asupra 
unor puncte din buget. 

Inainte ca Dyson să se ambaleze, Simmons ridică 
mâna. 


— Nu-ţi face probleme. l-am lămurit eu. 

O pierdere de vreme inutilă, se gândi Dyson. Ştia 
că bătrânul habar n-avea pe ce lume se afla. E drept că 
Simmons avea fler şi Dyson aştepta obosit să termine. 

Simmons îi oferi un scotch. Dyson îl refuză 
politicos. 

Trebui să aştepte până ce Simmons îl dădu pe al 
lui peste cap. In cele din urmă, bătrânul rânji. 

— Ei bine, ţi-am obţinut bugetul pe trimestrul ăsta. 
Am avut de furcă până ce l-am justificat în faţa 
celorlalţi. Ei vor rezultate pe care să le scoată pe piaţă 
până la sfârşitul anului. l-am asigurat că o să ne 
răsplăteşti încrederea. Aşa că fă-mi hatârul şi nu-l 
consuma numai pe un lucru. 

Râsul lui era forţat. Nu erau prieteni. Trebuia să 
existe o înţelegere comună între ei pentru a fi prieteni. 
Şi aceşti doi bărbaţi erau diferiţi în aproape toate 
privinţele. Cu excepția Departamentului Proiecte 
Speciale. 

Şi chiar asupra acestui lucru, fiecare avea în minte 
obiective diferite. Dyson era interesat de un salariu 
mare, dar nu o făcea numai pentru bani. Vroia să ştie 
pur şi simplu. Şi dacă în cursul acestui proces putea să 
facă o lume mai bună pentru copiii lui, atunci cu atât 
mai bine. 

Simmons dorea doar mai mult decât avusese. 

Într-un fel, amândoi erau obsedati. 

Dyson credea că el era cel mai fericit dintre ei doi. 

Îi strânse mâna lui Simmons şi îi promise să îl ţină 
la curent cu progresele asupra proiectului. 


Dyson plecă cât de repede putu spre lift. Rămas 
singur în cabina mochetată, făcu un salt de bucurie. 
Fusese sigur că or să-i respingă cererile. Evident că 
subestimase pasiunea lui Simmons pentru proiectul 
special. Acum dispunea de tot ce era nevoie pentru a- 
şi completa lucrările. Nu o să mai dureze mult înainte 
să facă săritura finală şi să afle tot ce era de aflat 
despre Lotul Doi. 

Uşile se deschiseră la etajul doi. Dyson merse prin 
sala de primire maro spre o uşă solidă. Se putea citi pe 
plăcuta de crom: 

Departamentul Proiecte Speciale: 
INTRAREA PERMISA NUMAI PENTRU PERSONALUL 
AUTORIZAT. 

Îşi vâri cartela electronică în dispozitivul special de 
la intrare. Uşa se deschise. 

Intră în laboratorul I.A. (Inteligență Artificială). 

Locul era înţesat de bănci de procesoare, dischete, 
şi locuri de asamblare a prototipurilor. Pretutindeni se 
târau cabluri groase. Un neprofesionist care s-ar fi 
plimbat prin laboratorul curat dar supraîncărcat, ar fi 
crezut cu uşurinţă că se află într-o companie de 
telefoane cam în neorânduială. 

Dyson păşi în mijlocul camerei spre feţele avide. 

— Bună ziua, trupă! V-am obţinut paralele. 

Puşi pe glume, colegii salutară cu chiote vestea. 
Nu se vedea nici urmă de uniformă de laborator. Toţi 
erau în jeans şi tricouri. Toţi tineri şi grozavi, ca Dyson. 

Stăteau la lucrările lor şi beau Pepsi şi mâncau 
sandvişuri din pungi de hârtie şi schimbau tehnologia 
cunoscută de lumea întregă. Şi acum îşi băteau pe 


spate bossul şi îi strângeu mâna. Dyson le spuse că vor 
pleca devreme. Se auzi un protest general. Nimeni nu 
pleca devreme. Competiţia dintre ei era la sânge. Cel 
care pleca primul era considerat un paria. O parte 
dintre cercetători nu numai că lucrau şase zile 
săptămânal, dar uneori lucrau până târziu sâmbăta. 
Oamenii ăştia nu vroiau doar să se culce cu cineva şi 
să îşi ducă familia la cinema. Vroiau ceea ce vroia şi 
Dyson: răspunsul la nişte întrebări fascinante. ŞI 
puterea de a schimba lumea. 

Bryant, unul dintre cei mai capabili de la materiale, 
vroia să mai facă un test la Lotul Doi înainte de 
plecare. 

— DI. Dyson? Echipa de la materiale vrea să mai 
facă un test la Lotul Doi înainte de plecare. 

— Haideţi. Il fac eu. 

Bryant trebui să se grăbească să ţină pasul cu 
Dyson care traversa laboratorul. 

— Ascultă, dl. Dyson, ştiu că nu sunt aici de mult, 
dar mă întreb dacă aţi putea să îmi spuneţi... Vreau să 
zic, dacă ştiţi... 

— Ce să ştiu? 

— Ei bine... De unde vine? 

— Şi eu am pus întrebarea asta odată. Şi ştii ce mi 
s-a spus? Nu întreba! 

Dyson îi făcu cu mâna gardianului care stătea în 
faţa uşii. Acesta îl urmă pe Dyson şi pe Bryant în 
cămăruţa cea mică şi stătu cu ei în faţa a ceva care 
semăna cu seiful unei bănci. Ca şi rampele de lansare 
a rachetelor nucleare avea nevoie de două chei pentru 
a fi deschis. Gardianul şi Dyson băgară cheile şi 


întoarseră simultan. Dyson bătu apoi parola pe o 
claviatură fixată pe perete. Peste o clipă camera se 
deschise cu un şir de păcănituri ascuţite. Uşa se dădu 
de-o parte şi Dyson intră înăuntru. 

Bryant rămase afară cu gardianul, care scrise 
numele lui Dyson şi ora afişată pe ceasul său. 

Singur, înăuntru Dyson se duse spre un fişet de 
metal şi-l deschise. Înăuntru era un obiect micut într- 
un container sigilat, într-un gaz inert. Marcat Lotul Doi, 
înăuntru se afla un dreptunghi de mărimea unei 
molecule, de culoarea ficatului. Fusese fărâmată, apoi 
reconstituită cu sudoare şi fixată într-o ramă de metal, 
în materie de tehnologie, era un mister care costase 
firma „Cyberdyne” milioane de dolari. Şi mai era ceva. 
Designul circuitului şi materialele folosite erau total 
străine de cele cunoscute de Dyson. Cealaltă întrebare 
îl rodea iar, cea pusă de Bryant şi care şi-o pusese în 
trecut şi el. 

— De unde, de unde venise? 

— Cine construise circuitul iniţial? 

Ruşii? Puțin probabil. Designul era prea delicat. 
Japonezii? Era posibil dar de ce nu dezvoltaseră tehno- 
logii similare în ultimii ani? 

Nu, era altceva. Dyson nu putea crede că ieşise din 
mintea bătrânului. Şi dacă Kroll luase secretul cu el 
când murise? Nu exista nicio dovadă cum apăruse 
iniţial cipul. Dar Dyson avea şi alte întrebări la care 
căuta răspuns. Asta era viaţa lui acum. 

Scoase cipul încă băgat în containerul cu gaz inert 
şi îl puse pe un suport special construit. In timp ce 


închidea fişetul, privirea îi căzu pe cel alăturat. Era 
etichetat Lotul Unu. 

Dacă Bryant şi ceilalţi ar fi ştiut ce era în spatele 
uşii aceleia... Numai trei oameni ştiau. Unul era mort. 
Celălalt era proprietarul companiei. Al treilea era 
Dyson. Deschise nerăbdător fişetul şi se uită înăuntru 
la un obiect mai mare... o mână şi un braţ complicat 
construit din metal. 

La cot, metalul era răsucit şi strivit. Dar partea de 
jos şi mâna erau intacte, deşi suprafaţa cromată era 
uşor scorojită şi decolorată. Stătea sub vid, de parcă 
saluta. Dyson se holbă la ea, pierdut în gânduri. 

Cine dracu făcuse asta? 

— Nu întreba. 

Un moment îl străbătu panica de parcă făcuse indi- 
gestie. Lotul Unu şi Doi puteau fi furate. Nu avea 
încredere în Greg Simmons. Ce-ar fi dacă?... Dar apoi 
partea raţională din mintea lui preluă controlul, 
îndoiala fu redusă la părţile ei componente şi închisă 
într-un compartiment pentru a fi examinată mai târziu. 
Poate erau furate, poate erau create printr-un contract 
secret guvernamental. Când o să pătrundă secretul 
final al Lotului Doi, o să ajungă să ştie. Până atunci... 

Fără tragere de inimă, închise fişetul şi îl încuie 
bine. 


SENTINŢA 


Spitalul de Stat Pescadero 
Ora 4.13 P.M. 


Liniştea din camera de observaţie te făcea să-ți 
piuie urechile. Sarah putea să-şi audă propria 
respiraţie şi zumzetul îndepărtat al insectelor care 
băzâiau hipnotic. Paznicii de la uşă se uitau la Sarah de 
parcă şi ea era de-a lor. 

În spatele oglinzii, doctorii şi Silberman îşi compa- 
rau notele despre ea. Ştia că-i hotărau soarta. Fusese 
aşa de nepricepută strategic. Le spusese prea mult. Și 
adevărul nu o pusese în libertate. 

Dar păstrase secretul prea mult. Când o prinseseră 
prima dată, erau aşa de înţelegători. Avusese 
încredere în ei. Avusese încredere în profesionalismul 
lor, puteau să-şi dea seama că nu e nebună. Şi greşise. 

Erau doctori şi lumea era filtrată prin ochii psiholo- 
gului. Singurele contacte cu realitatea veneau din 
studii abstracte ale comportamentului uman. Nu 
puteau să accepte faptul că este o femeie sănătoasă 
într-o lume nesănătoasă. 

Deşi era într-un spital de boli mintale, Sarah 
cunoştea cu precizie diferenţa dintre realitate şi 
fantezie, dintre vis şi profeție, dintre imaginaţie şi 
experienţă. 

Cât fusese la Pescadero, încălcase de multe ori 
regulile. Dar ştia că o făcuse. Sillberman nu putea să 
înţeleagă asta. El vedea totul dintr-un singur unghi: al 


lui. Şi avea ştiinţa şi filosofia de partea lui. Şi ăsta era 
teritoriul lui. Spitalul era plin de femei cu complexe 
mesianice. Şi îşi dădea seama că intra perfect în 
tipare. Şi pe deasupra numele fiului ei era John Connor. 
J.C. Jesus Christ. Şi avea ca părinte o fantomă din 
viitor. Naşterea fiului ei era cât se poate de apropiată 
de „concepţia imaculată”. Şi sacrificiul lui va salva 
lumea. Da, încălcase legi. Distrusese bunuri ale altora. 
li era clar că din punctul de vedere al lui Sillberman, 
era nebună. 

Cine nu ar fi fost, dacă ar fi ştiut ce ştia ea? Să ştii 
că civilizaţia va dispărea în abis. Că milioane de 
oameni inocenți vor muri de morţi îngrozitoare. Şi chiar 
dacă ar fi scăpat de aici şi l-ar fi protejat pe John până 
se va ridica din cenuşă cu armata lui de rebeli, tot va 
exista moarte şi distrugere nemăsurată, de neînțeles 
pentru cel mai crunt războinic. 

Dacă ai fi câştigat sau pierdut răzoiul, copiii tot ar 
fi murit. 

Şi dacă ai fi rămas între aceste ziduri şi John ar fi 
fost cumva omorât, asta ar fi însemnat sfârşitul rasei 
umane. 

Bineînţeles că era nebună. 

Silberman se întoarse în cameră, purtând 
zâmbetul lui de reptilă şi se aşeză la masă. Işi scărpină 
nasul, apoi umblă în dosarul ei. In cele din urmă spuse: 

— Ei bine, Sarah... uite care-i problema. Ştiu cât 
eşti de inteligentă şi cred că-mi spui exact ce vreau să 
aud. Nu cred că tu crezi cu adevărat ceea ce mi-ai spus 
astăzi. 


Sarah ştia că totdeauna minţise prost. Nu-i 
mersese cu prefăcutul. Nu-i mai rămăsese decât să-l 
implore. Se aplecă înainte, punând toată frustarea şi 
durerea într-o singură propoziţie tânguitoare. 

— Lasă-mă să-mi văd fiul. Sillberman se întoarse. 
Ochii lui Sarah îl urmăriră. Cântărea lucrurile? Nu, îşi 
dădea seama că îşi înăbuşea un căscat. Mai încercă o 
dată. 

— Sillberman, te rog. Este foarte important, este în 
pericol. Cel puţin lasă-mă să-l sun. 

— Mi-e teamă că nu se poate. Cel puţin un timp. N- 
am de ales decât să recomand comisiei să mai rămâi 
aici şase luni. 

Argumentase, încercase să îl păcălească, 
cooperase în toate felurile, se luptase cu el îl rugase, îi 
spusese tot ce vrusese despre amănuntele cele mai 
intime ale vieţii ei, îşi dezgolise sufletul în faţa lui, şi 
nimic nu avusese importanţă. Sillberman se hotărâse 
cu mult timp înainte. 

Era implacabil ca destinul orb. 

Şi Sarah ştia că a pierdut. 

Ostilitatea de-abia reţinută irupse într-o formă ani- 
malică şi brusc se aplecă peste masă şi îl apucă pe 
Sillberman de gât strigând: 

— Ticălosule! 

Sillberman căzu înapoi lovind-o fără spor cu 
cleştele de fier dar degetele ei începură să se strângă 
peste grumazul lui. Dar peste o clipă, doi îngrijitori o 
dădură la o parte brutal, izbind-o de perete. Ameţită, 
căzu jos, apoi le scăpă iar din mână. Incercă să ajungă 
iar la Sillberman şi ar fi reuşit dacă îngrijitorul mai solid 


n-ar fi făcut rugby în anii de colegiu. Se prăvăli peste 
ea, izbind amândoi podeaua, aproape strivindu-i cutia 
toracică cu greutatea lui. Sarah rămase fără răsuflare, 
totuşi încă se mai împotrivea ca un pisoi care zgărie. 

Sillberman băgă mâna în buzunar şi scoase o 
seringă. Cu prudenţă, ferindu-se de mâinile agitate ale 
lui Sarah, reuşi să o înţepe. 

— Fir-ar al dracului! Lasă-mă să plec, Silberman! 
Nu ştii ce faci! Du-te dracului! Eşti mort! MA AUZI? 

Sillberman nu trebuia să se forţeze să o audă. 
Urechile lui vibrau de strigătele ei dezlănţuite. Făcu 
semn grăbit şi din fericire, îngrijitorii o soaseră afară. 
Uşa se trânti în spatele lor, şi deodată se făcu linişte. 

Roşu la faţă, Sillberman îşi dădu la o parte o şu- 
viţă de păr din ochi, răsuflând greu apoi înţepeni, 
amintindu-şi că era încă observat de ceilalţi din spatele 
oglinzii. 

începu să zâmbească şi se întoarse către ei, 
ridicând din umeri. 

„Cetăţeanul model”. 

Sarah era târâtă spre celula ei. Se luptă tot drumul. 
Dar nu putea să scape. Îngrijitorii o împingeau 
înăuntru. Se rezemă de perete în timp ce Douglas 
apăru în prag. Rânjea şi îi arătă două ceşti de plastic. 

— Îți zic eu. Ai nevoie într-adevăr de 
medicamentele astea. 

Porni spre ea. 

Sarah îşi jucă ultima carte. 

— Douglas, aşteaptă. Aş face orice să ies de aici. 
Înţelegi? Orice. 


Douglas se opri la câţiva paşi. Părea că se 
gândeşte. Apoi spuse. 

— Ce-ar fi să-ţi iei pastila? 

Ceilalţi doi se apropiară. Unul din ei avea electro- 
şocul. Douglas adăugă. 

— Eu sunt însurat. Drept cine mă iei? Şi apoi îi oferi 
ceştile. 

Le luă indiferentă. Cu o privire plictisită înghiţi 
pastila dintr-una din ceşti în mod mecanic şi apoi din 
cealaltă, apoi le dădu înapoi. Douglas o aprobă şi le 
dădu îngrijitorilor. 

— Deschide, îi comandă lui Sarah. 

Ea îl ascultă şi el îi băgă degetul în gură căutând 
pastila. Era greu pentru ea să se abţină să nu îl muşte 
cu toată puterea. 

Douglas se retrase, făcându-i cu ochiul. 

— Vezi, pun pariu că deja te simţi mai bine. 

Apoi îi scoase pe ceilalţi afară. Sarah aşteptă până 
ce faţa dispăru de la ferestruică, apoi se grăbi la 
toaletă. Işi băgă degetul pe gât şi se forţă să vomite 
pastila. Apoi trase repede apa. Respiră adânc, 
încercând să-şi adune toată energia apoi se duse spre 
pat. Il ridică la perete şi începu să se ridice în mâini. 
Unu, doi, trei, patru. Mişcări mecanice fără gânduri. Un 
loc al frustării şi al furiei. Şi muşchii ei. Să devină mai 
puternică. Într-o bună zi, va fi destul de puternică să-i 
învingă. 

Nu avea să renunţe. 

Niciodată. 


ATINGEREA ŢINTEI 


hRoseda California 
Ora 4.26 P.M. 


Cele două fetiţe de zece ani stăteau în faţa tarabei 
cu sandvişuri de la metrou şi studiau liniştite fotografia 
pe care le-o oferise polițistul. Sta sprijinit, cu un 
zâmbet larg pe faţă, care ar fi putut să fie cald dacă nu 
ar fi fost aşa forţat. Una dintre fete îşi feri privirea de 
expresia lui ciudată, instinctiv stingherită. Cealaltă nu 
observase şi spuse. 

— Da, a fost pe aici acum cincisprezece minute. 
Cred că a spus că se duceau la Galerie. 

— Unde? întrebă ofiţerul Austin. 

li arătă spre un complex mare din beton care era 
vizibil printre case, la câteva străzi depărtate. 

Austin se întoarse şi se uită atent. Apoi brusc, îşi 
luă fotografia înapoi şi ieşi scrâşnind din parcare, 
îndreptându-se spre Galerie, lăsându-le pe fete 
zăpăcite. 


Câteva străzi mai încolo, Terminatorul încetini 
motocicleta, măturând cu privirea înainte şi înapoi 
câmpul vizual cu perseverenţa mecanică a unei 
camere de luat vederi folosită pentru securitate. 

Era o chestiune de timp. 

Şi Terminatorul avea tot timpul. 

Avea înmagazinată energie în bateriile îngropate în 
şasiul interior care să-l ţină în funcţiune cel puţin o 


sută de ani fără oprire. Şi cu procedeele de conservare, 
timpul putea fi prelungit la nesfârşit. Răbdarea însă nu 
era o virtute a omului-maşină. Era un avantaj strategic. 

Mai devreme sau mai târziu, cyborgul va atinge 
ţinta. 

Trecu huruind peste un pasaj deasupra unui canal 
de scurgere. Terminatorul prospecta terenul nu numai 
cu ochii care cuprindeau o mare gamă de frecvenţe 
vizibile dar şi cu urechile, din care una înregistra toată 
gama de sunete externe în timp ce cealaltă filtra în 
mod automat toate zgomotele traficului până ce 
îngusta gama la un singur semnal auditiv: cel al unei 
Honda 1990 de 125 cm?. Comanda pentru ascultarea şi 
căutarea acestui vehicol numit era înscrisă în memorie 
la priorităţi, la rubrica ţintă. 

Mai devreme sau mai târziu. 

In ultimile trei ore îl reperase de două ori. O mo- 
tocicletă condusă de o adolescentă, cealaltă de un 
bărbat de vârstă medie, dar niciunul nu se potrivea 
descrierii. 

Apoi i se întâmplă iar. 

Deodată, Terminatorul îşi roti capul. Auzise iar 
semnalul. Privirile se îndreptară ca din puşcă ţintind 
repede sursa sunetului. 

Doi puştani pe o motocicletă de 125 cm:. 

Servomecanismul din spatele ochilor falşi se roti, 
mărind imaginea de 15 ori, apoi se fixă pe faţa motoci- 
clistului. Modelul de identificare apăru alături de 
imaginea estompată a lui John Connor. 

Terminatorul îşi întoarse marele Harley, luând-o pe 
o stradă care mergea paralel cu canalul. Ţinta gonea 


spre canionul de beton. Terminatorul trebui să 
accelereze pentru a-l vedea. Un ochi era îndreptat 
direct înainte, fixat pe ţintă, căutând referinţe pentru 
pasager şi negăsind nimic (nu avea nicio dată în 
memorie, poate dintr-o neglijenţă) şi făcea studii 
instantanee cinetice de traiectorii, trăgând concluzia 
că ţinta era prea departe şi se mişca prea repede 
pentru a încerca ceva. 

Ar trebui să i-o ia înainte. 

Terminatorul se ghemui şi mări viteza. Roţile erau 
la câţiva milimetri de marginile cărării cu pietriş care 
mergea paralel cu canalul. 

Apoi ajunse într-o altă stradă şi trebui să 
încetinească, repoziţionându-şi ochiul celălalt pentru 
situaţii neprevăzute şi, folosindu-şi simţul ieşit din 
comun şi greutatea, reuşi să se ferească de o remorcă 
ce venea din sens opus în ultimul moment. Când 
Terminatorul încercă să restabilească contactul vizual 
cu ţinta, aceasta dispăruse. 

Măsură cu privirea canalul, dar rezultatul fu zero. 

Dar mai auzea sunetul ascuţit al motocicletei. Într- 
o clipă trecu în revistă suprafaţa de dedesut până la 
prada în mişcare. 

Motocicleta urcase o rampă ce ieşea din canal în 
stradă câţiva zeci de metri mai departe şi intra în 
parcarea Galeriei, un centru comercial întins pe patru 
etaje. 

Terminatorul se aplecă, depăşind câteva maşini 
care mergeau mai încet şi se apropie. 


ATACUL 


Galeria Reseda 
Ora 5.06P.M. 


John trecea prin Galeria video aglomerată. Era un 
amalgam de efecte sonore electronice ieftine şi moni- 
toare strălucitoare ce descriau distrugeri în masă în 
miniatură. Tim se duse către un joc „Invadatorii” unde 
îşi văzuse doi prieteni, John salută câţiva colegi apoi se 
postă lângă un adolescent necunoscut care îşi pierdea 
zadarnic avioanele în „Războiul Deşertului”. John 
studia posibilităţile de atac. 

Era bun la aşa ceva. 

Când explodă ultima navă în bucățele şi apăru 
SFÂRŞITUL JOCULUI pe ecran, John preluă butoanele şi 
porni. Trase de manetă şi „pământul” dispăru rapid. 
Fruntea i se încruntă şi întreaga fiinţa i se concentră pe 
ecran. Prima explozie îl luă prin surprindere, dar 
reacţionă instantaneu, evitând-o printr-o coborâre 
spectaculoasă. Apoi alta. John lansă proiectilele de pe 
aripă. 

Jocul era uşor. 

În parcare, motocicleta Harley încetini şi se opri 
lângă un rând de motociclete oprită lângă ascensoare. 
Honda lui John stătea mândră alături de suratele ei 
mari. Ofiţerul Austin se mişcă printre oameni. Locul era 
înţesat de cumpărătorii de sâmbătă, de toate vârstele. 
Polițistul trecea de la o faţă la alta căutând-o pe cea 
cunoscută. Se apropie de câţiva puşti lângă o pizzerie 


la etajul întâi, apoi le arătă fotografia. Dădură din 
umeri. Aruncă o privire unui paznic care se uita lung la 
el. Austin cântări variantele şi peste o clipă se duse 
spre bărbat şi-i arătă fotografia, cerându-i să-l caute pe 
băiat. 

În secţia de jocuri, John era captivat de bătălia 
crâncenă, făcând un punctaj mare. Indemântic, pară 
atacurile dezlănţuite de adversar... trei, patru, câte 
cinci rachete deodată. John butona cât putea de 
repede, dar era prea mult. Lumea erupse brusc într-un 
nor ca o ciupercă. 

Joc terminat. 

Şi apăru scorul. Avea un procentaj total bun, dar 
pierduse războiul. Plictisit, părăsi jocul, căutând altul. 

Afară trecea ofiţerul Austin. Ochii lui urmăreau pe 
fereastră locul unde stătuse John. 

Polițistul se mişcă mai departe. N 

John se opri la un simulator de nave. Işi verifică 
buzunarele să vadă dacă are jetoane. Mai avea 
destule. Intră înăuntru. 

Terminatorul se plimba fiind foarte vizibil. Se mişca 
metodic, ştiind că Ţinta era aproape. 

Făcuse un tur al tuturor raioanelor de la toate 
etajele. Nici urmă de John Connor. Se apucă să reia 
traseul, uitându-se la raioane: Hot dogs, raion de 
pantofi, cadouri, pizzerie, mâncare mexicană, librărie, 
jocuri video, restaurant pescăresc. 

Austin se întoarse la jocuri. O duzină de puşti se 
postaseră la intrare, fiecare încercând zadarnic să-i 
impresioneze pe ceilalţi. Alţii intrau şi ieşeau tot 


timpul. Austin se hotărî să facă un tur amănunţit al 
raionului. 

Intră în vârtejul gălăgios de tineri. 

În partea cealaltă a sălii, John dărâma avioane. Tim 
se aşezase lângă el, bătându-l pe umăr, încercând să 
pară calm dar nereuşind în întregime. In voce i se 
simţea panica. 

— Te caută un poliţist, tâmpitule. 

— O.K., zise John, dându-l la o parte. 

— Pe bune omule, uite-l. 

John ştia că era o minciună, dar, se uită în jur 
oricum. Un poliţist înalt, suplu, arăta o fotografie unui 
grup de puşti din apropiere. Se holbau la ea, încruntaţi. 
Unul arătă spre ei. 

Adrenalina îl invadă şi se ascunse chiar când se 
uita polițistul. John ieşi pe partea opusă şi se îndreptă 
spre ieşire instinctiv. 

O lecţie timpurie dată de maică-sa îl învățase că 
poliţiştii înseamnă veşti proaste. 

Austin se apropie prinse cu coada ochiului mişca- 
rea lui John, şi se luă după el. 

John privi peste umăr şi văzu temerile lui cele mai 
rele adeverindu-se când polițistul începu să împingă 
mulţimea. Băiatul iuți pasul dispărând după un puşti 
gras. 

Polițistul se apropie şi trânti pe grăsan la podea, în 
jurul lui lumea protesta, în timp ce începea să alerge 
după John. 

John nu mai avea nevoie de alte imbolduri. O luă la 
goană. 

Polițistul la fel. 


Puştii se împrăştiaseră în timp ce Austin trecea 
printre ei. John alergă prin birourile din spate şi apoi 
ieşi printr-o uşă de incendiu în coridorul de serviciu. 
Tunelul lung, neluminat se întindea până la parcare şi 
ieşire. Dacă ar fi reuşit, numai. Cu inima bătându-i 
năvalnic, John se îndrepta spre ieşire. 

Era la mijloc, când Terminatorul apăru. 

Într-o secundă, John recunoscu faţa. O văzuse de 
multe ori în nişte tăieturi din ziare pe care i le dăduse 
maică-sa. Era tipul ăla. Nebunul care trăsese la staţia 
de poliţie. Cel pe care maică-sa îl credea Terminator. 
Acum stătea aici, la vedere. John încerca disperat să 
oprească înainte să se izbească de străin. 

Ţinta fusese atinsă. 

Oţelul rece negru al armei apăru la iveală când 
cutia se răsturnă, lăsând trandafirii să se împrăştie pe 
podea. Încălţămintea Terminatorului strivi florile pe 
când înainta, ridicând ţeavă armei. 

John era înţepenit de teroare, era prins în galeria 
strâmtă a culoarului, ca o versiune vie a unei ţinte de 
pe jocul video. O clipă timpul păru că se pietrificase, şi 
în această stare de transă, băiatul realiză că nebunul o 
să încerce să-l ucidă. 

Terminatorul, fără nicio expresie, băgă 
încărcătorul, mişcându-se încet şi cu agilitate, de parcă 
ar fi făcut lucrul acesta de un milion de ori. Sunetul 
reverberant se auzi asurzitor în coridor. 

Timpul începu să curgă iar năvalnic în momentul în 
care John se întoarse şi începu să alerge în celălalt 
sens. 


Dar polițistul alerga spre el repede, cu paşi siguri, 
îndreptându-şi pistolul Beretta spre el. John se uită 
înapoi spre străin. Gaura neagră a armei se afla la 
nivelul capului său. John nu se simţise aşa de jalnic 
niciodată în viaţa lui. Scenele groaznice de violenţă 
care îi bântuiseră nopţile ani întregi deveneau acum 
reale, avându-l pe el ca protagonist. 

Şi John nu putea face nimic. 

Apoi se întâmplă ceva nebunesc... 

Omul cu puşca îi spuse deodată: 

— La pământ, cu o voce blândă, calmă. 

Lui John îi plăcu sunetul atât de mult încât îl 
ascultă instinctiv, trântindu-se pe duşumea. 

Arma se descarcă peste capul lui aproape 
asurzindu-l. 

John se uită înapoi şi îl văzu pe celălalt poliţist 
primind încărcătura drept în piept în timp ce trase cu 
pistolul. Glonţul ricoşă fără să facă nimic în tavan, 
înainte să poată trage iar, străinul îl mai ochi o dată. 

Şi apoi încă o dată. 

Avansând cu un pas ori de câte ori trăgea, îşi goli 
încărcătura în poliţist, îndreptându-se către fundul 
coridorului şi şocul fiecărei lovituri făcea să-i zvânc- 
nească trupul. John nu văzu niciun strop de sânge, ci 
doar bucățele de crom sărind din capul poliţistului la 
fiecare lovitură. Sunetele fiecărei explozii erau 
repetate de ecou, născând o detunătură neîntreruptă. 

Apoi urmă doar tăcerea. 

John se ridică, cu ochii mari, cu răsuflarea oprită, 
uitându-se doar la omul mort de la celălalt capăt al 
coridorului. Polițistul era întins pe spate, nemişcat. 


John se  încruntă, gândindu-se că iar avea 
coşmaruri. Ofiţerul se ridică în picioare de parcă 
căzuse se împiedicase şi nu pentru că fusese împuşcat. 
John nu mai înţelegea nimic. Dar Terminatorul 
înţelegea. Il apucă zdravăn pe John de haină şi îl 
strânse la piept apoi se întoarse brusc cu spatele când 
polițistul deschise focul cu Beretta. Trăgea cu precizie 
atât de repede de parcă avea o armă automată. 
Gloanţele de 9 mm intrau în spatele Terminatorului, 
făcându-i găuri însângerate în haina de motociclist. 

Un bărbat buimăcit ieşi dintr-o toaletă şi păşi chiar 
pe linia de tragere. Fu nimerit din plin de focurile 
încrucişate. Apoi Beretta trase în gol. John privi în jos, 
tremurând şi îşi dădu seama uşurat că nu era lovit. 
Corpul nebunului preluase toate focurile. Dar nici el nu 
părea să simtă vreo durere. John se holbă la rănile 
sângerânde, în timp ce bărbatul îl apucă cu o mână şi îl 
băgă într-o dependinţă cu instalaţii electrice. Lasă jos 
puşca goală şi porni către ofiţer. 

Polițistul lăsă să îi cadă încărcătorul gol care 
zăngăni pe podea. Rapid, dar calm, vâri un altul, şi cu 
o mişcare agilă trase încărcătorul. 

Terminatorul mai avea de făcut douăzeci de paşi. 
Nu îşi întrerupse drumul. Polițistul deschise focul. 
Gloanţele muşcau din pieptul cyborgului, făcând să 
ţâşnească gheizere în miniatură de sânge şi ţesut. Şi 
Terminatorul nici nu clipea. Incă zece paşi. Poc, poc, 
poc, poc, poc! 

Nici polițistul, nici Terminatorul nu arătaseră nici 
cea mai mică schimbare a expresiei când detunătura îi 
făcu bucățele haina Terminatorului. Pistolul se des- 


cărcă iar. Terminatorul se opri la doi paşi în faţa 
poliţistului. Se cântăriră din priviri preţ de o clipă. 
Cyborgul îl domina pe inamicul lui subţire, îmbrăcat în 
uniformă. Părea că cel dintâi ar fi putut să îl frângă ca 
pe un băț de chibrit pe celălalt. 

Terminatorul făcu mai multe analize şi ştiu într-o 
clipă pe cine avea în faţă. Dar avea puţine informaţii 
detaliate în afara nomenclaturii şi a capacităţilor 
operaţionale şi a punctelor slabe. Programarea pentru 
această informaţie fusese făcută în grabă de un om 
care se putea baza doar pe memorie. Cyborgul începu 
să treacă în revistă probabilitățile tactice, cam o 
duzină pe secundă şi niciuna nu era pozitivă. 

Cyborgul ajunse repede la concluzia că era mai 
bine să fie în ofensivă. Intinse un braţ, apucându-l pe 
poliţist cu mâinile lui masive, dar Austin se dădu 
înapoi, dându-i o lovitură surprinzătoare, puternică. 

John se uita prin uşă cum cei doi combatanți se 
loveau de pereţii coridorului. Tencuiala subţire cădea 
jos. Bărbatul mai mic îl ridică pe Terminator în aer de 
parcă era o jucărie şi îl aruncă prin perete şi apoi se 
aruncă şi el în gaura făcută de izbitură. 

john stătea pe jos, paralizat din cauza şocului. 
Mintea lui nu avea un punct de referinţă pentru ceea 
ce se întâmplase acum. Apoi o doză de adrenalină îl 
făcu să sară în picioare, aducându-i aminte să fugă. 

Picioarele îi erau parcă din cauciuc şi aproape se 
prăbuşi, dar izbiturile înfundate ale celor doi bărbaţi 
încleştaţi lângă perete îl făcură să îşi revină. John 
prinse viteză, alergând pe hol, împinse uşa şi pătrunse 
în parcare. 


Paznicul înarmat se afla la etajul întâi al magazinu- 
lui, încă încercând să detecteze în mulţime pe cineva 
care să arate ca suspectul arătat de poliţist, când auzi 
un zgomot asurzitor deasupra lui. Venea de la etajul 
trei. Un şuvoi de sticlă spartă se porni în jos. Oamenii 
ţipau. Paznicul se dădu înapoi, în timp ce cioburile 
acoperiră un vas mare decorativ, rupând planta din el 
şi îşi căută revolverul 38, încurcându-se în curea. Când 
se uită iar în sus, un bărbat ieşea prin balustrada de 
metal şi sticlă de la etajul al treilea zburând dizgraţios, 
de parcă era o păpuşă de cârpă. 

Ofiţerul Austin apăru lângă balustradă, dând la o 
parte un manechin care i se prinsese de picior şi se 
uită în jos. Paznicul îşi cobori arma, nesigur, văzându-l 
pe poliţist că se întoarce brusc şi iese din raza vizuală. 

Clienţii buimăciţi se grăbiră să creeze o trecere 
pentru polițistul încruntat în timp ce acesta se îndrepta 
înapoi prin vitrina spartă a raionului de confecţii, într-o 
cursă accelerată după pradă. Calcula matematic 
traiectoriile posibile de scăpare ale țintei, ceea ce 
pentru o minte omenească ar fi apărut ca un şir de 
coduri digitale fără înţeles. Pentru că, bineînţeles, 
„Austin” era foarte departe de a fi fiinţă omenească. 

În şase secunde, ajunsese înapoi pe coridorul de 
serviciu şi alerga ca o locomotivă pe o pantă abruptă, 
în timp ce alerga, încărca Beretta, aproape ca şi cum 
ar fi fost lipsit de importanţă. 

La primul etaj, Terminatorul stătea perfect 
nemişcat printre cioburile de sticlă. Un bărbat care-şi 
fotografiase iubita lângă unul din vasele decorative, se 
întoarse şi păşi prudent înainte, cu gura căscată şi 


fotografie rapid corpul. Atunci ochii închişi ai mortului 
se deschiseră brusc. 

Omul clipi şi se dădu înapoi în timp ce Terminato- 
rul se ridică şi privi în jur. Senzorii lui interni indicau că 
avusese o discontinuitate de conştiinţă de aproximativ 
patru secunde, creată de şocul masiv primit de întregul 
sistem. 

Dar imediat toate sistemele erau înapoi în 
funcţiune. Toate servo sistemele aveau parametri de 
funcţionare. Se ridică încet în picioare. Aparatul de 
fotografiat al omului uluit ţăcănea în continuare, 
făcând poză după poză, propietarul ţinea degetul, fără 
să-şi dea seama, pe buton, în timp ce ochii urmăreau 
trupul imens care trecea prin mulţimea dezorientată. 
Terminatorul alergă spre ascensor. 

Temându-se de întârzierea obişnuită a 
ascensoarelor, John alergase pe scări până la nivelul 
garajului unde îi era parcată motocicleta. Tot timpul 
mintea îi funcţionase sub imperiul senzaţiei de ireal. 
De ce încercase să-l omoare polițistul? Cine dracu era 
celălalt tip? Şi ceea ce era cel mai important, de ce 
naiba nu era niciunul mort? În timp ce John alerga 
către Honda, cu sufletul la gură, i se aprinse scânteia 
unui gând. Despre oameni care nu mor uşor. Ceva îi 
spusese maică-sa. Dar nu, era prea nebunesc. 

Oare? 

john apăsă pe pedală frenetic. Nimic. Motorul 
refuza să pornească. Mâinile în tremurau aşa de tare 
încât nu putea să nimerească şocul. Sunetul unor păşi 
grăbiţi îl făcură să îşi ridice privirea şi... 

Polițistul alerga spre el. 


John îşi simţi corpul epuizat şi un calm straniu îl 
cuprinse. Dacă nu putea să pornească, o să moară, 
încercă iar, dorindu-şi ca degetele să nu îi mai tremure 
atât de tare. De data asta, când apăsă pe pedală, 
motorul prinse viaţă. Ceea ce era numai bine pentru că 
polițistul aproape că ajunsese. 

John demară pe aleea principală a parcării. Apoi îl 
văzu pe bărbat venind după el în oglinda retrovizoare, 
picioarele  mişcându-i-se într-un ritm imposibil. 
Motocicleta ţâşni ca din puşcă cu patruzeci de mile pe 
oră, ceea ce era nebunesc pentru spaţiul strâmt în 
care trebuia să se mişte. 

Dar incredibil ofiţerul recupera! John se lasă mult 
pe o parte şi coti după o maşina parcată, apoi ţâşni pe 
rampa de ieşire, zburând direct în stradă în traficul 
aglomerat. 

John trebui să se aplece mult pentru a evita un 
bloc metalic ce îi apăruse pe banda pe care mergea. 
Uriaşul camion cu remorcă frână, dar roţile masive se 
îndreptau spre băiat şi spre motocicletă, blocându-se 
în ultimul moment şi intrând în derapaj. 

Şoferul înjură şi claxonă. Puşti tâmpit, mormăi el în 
timp ce privea motocicleta care şerpuia nebuneşte 
printre maşinile din faţă care aveau o viteză mai mică. 
Ar trebui să se izbească cu capul de pavaj o dată sau 
de două ori ca să înveţe cum să se poarte pe şosea. 
Dar lucruri şi mai anapoda urmau să se întâmple. Se 
auzi un zgomot puternic din cauza unei izbituri în uşa 
şoferului. Se uită şi văzu un poliţist agăţat de fereastra 
deschisă. Deodată trase de uşă şi cu o mişcare 
puternică, îl apucă pe şoferul uimit de gât şi îl trase din 


camionul care încă mai mergea aruncându-l pe stradă, 
de parcă ar fi fost un pahar de hârtie. Şi capul şoferului 
se izbi de pavaj de câteva ori, în timp ce se rostogolea 
pe banda cealaltă. Frânele scrâşneau şi maşinile îl 
ocoleau. Se ridică în capul oaselor, ametit şi îl privi pe 
poliţist care sări înăuntru şi acceleră fără să piardă o 
clipă. 

Vreun caz urgent al poliţiei, se gândi şoferul în 
timp ce îşi duse mâna la capul care îi zvâcnea. In timp 
ce încerca să iasă de pe şosea, lumea ieşea din maşini 
să îl ajute. Se uită la cineva care venea alergând spre 
el. 

— Nu-i nimic, spuse şoferul, sperând că este aşa. 
Apoi spectatorii se risipiră şi şoferul văzu un bărbat pe 
o motocicletă uriaşă care gonea spre el. Nu încetinea. 
De fapt, chiar accelera. Şoferul se forţă să se ridice în 
picioare, dar nu prea îl ascultau. Practic motocicleta 
venea peste el, bărbatul conducea groaznic de repede 
în traficul care acum aproape se oprise, balansându-se 
nebuneşte în direcţia camionului furat. 

John văzuse în oglindă şoferul azvârlit pe şosea de 
polițistul nebun. Se lăsă pe o parte să treacă de un 
jeep şi se uită iar în urmă. 

Polițistul era acum la volanul camionului uriaş şi 
câştiga teren mişcându-se pe şosea ca un dinozaur 
beat, izbind o maşină şi scoţând-o de pe şosea pe 
trotuar într-un copăcel, făcând-o pe alta să se rotească 
şi să stea în calea celorlalte maşini. Polițistul accelera 
din ce în ce mai mult. 

John nu trebui să se uite înapoi ca să ştie că poli- 
țistul îl urma. Putea să audă scrâşnetul frânelor şi 


scrâşnetul metalului pe metal. Dar exista o scăpare. Un 
loc unde coşmarul nu-l putea urmări, mai ales 
camionul acela. Drumul personal al lui John. Scoase din 
viteză şi se aruncă cu motocicleta în jos, pe rampa de 
serviciu care ieşea spre canalul de scurgere, mai rapid 
decât o făcuse vreodată. Simţea că roţile de sub el nu 
mai aderau şi atunci lăsă un picior pentru a împiedica 
căderea. Apoi se aplecă peste ghidon şi se lăsă dus. 

Micuța Honda zvâcni de pe rampă în jos pe fundul 
umed al canalului şi intră într-unul mai strâmt, cu 
pereţii verticali. Acum nu-l mai putea vedea nimeni de 
pe drum. Şi era calea directă spre casă. Dacă polițistul 
nu-i luase numărul, poate ajungea liber acasă. 

Ţinându-şi răsuflarea, John încetini şi îndrăzni să 
privească înapoi. 

Nici urmă de urmăritor. 

Doar dacă... 

Nu, nu, se gândi John în timp ce privea soarele 
blocat de o umbră mare. Camionul, înalt cât era, numai 
crom, cu motorul Diesel care zumzăia, dărâmând 
balustrada, aruncând cărămizi în toate părţile ateriză 
chiar în centrul canalului. 

Un moment păru că îşi va lua zborul, dar apoi 
gravitația îşi spuse cuvântul şi camionul cobori într-un 
nor de dărâmături. Cobori întâi cu botul, şi se 
zdruncină încă având vreo cincizeci de mile viteză. 
Apoi, o clipă, roţile se blocară şi intră în zidul de beton 
cu un scrâşnet îngrozitor de metal. Dar ricoşă, 
mergând ca un dinozaur împuşcat în pântec şi 
continuă să înainteze, câştigând viteză. 

După John. 


Băiatul acceleră, folosind la maximum motorul 
de125. Camionul ţinea aproape, mergând prin canal ca 
un tren într-un tunel. Roţile lui uriaşe împroşcau valuri 
mari de noroi negru în lumina apusului. 

Părea un soi de demon, înfometat să-i înghită 
sufletul. John se înfioră privind în oglindă canalul din 
spate şi camionul care se apropia. | se părea că ar fi 
putut să se întoarcă şi să atingă cu mâna bara 
camionului. Dar nu putea să accelereze mai mult. 
Indicatorul de benzină se apropia de roşu. Motocicleta 
mergea cu şaizeci şi patru de mile pe oră, trecând prin 
bălți de apă şi prin grămezi de gunoi. 

Şi totuşi camionul se apropia. 

John era prea ocupat să păstreze distanţa faţă de 
camion pentru a mai observa ceva, dar deasupra lor, 
pe drumul paralel cu canalul, un Harley mergea puţin 
în urmă lor. 

Era Terminatorul care încerca să-i depăşească. 

Cyborgul îl văzu pe John şi camionul iadului, închi- 
zând drumul. Terminatorul trase arma din interiorul 
hainei de piele. Ţinti cu o mână şi trase. 

Glonţul intră în ţeava de eşapament de pe partea 
şoferului. Polițistul nu se întoarse, cu ochii aţintiţi 
numai asupra țintei mici din faţa lui, din canal. 

John trecu printr-o baltă de apă şi încetini un 
moment, pierzând viteză. Bara masivă din faţa camio- 
nului atinse apăratoarea din spate a motocicletei. 
Roata din spate aproape se rupse. Motorul Diesel al 
camio- nului îi mugea în urechi şi bara începu iar să 
apese pe roata din spate. 


Terminatorul ţinti iar, dar denivelările şi noroiul 
provocară o deviere de jumătate de milimetru, care fu 
suficientă pentru a abate focul atât de departe de ţintă 
încât izbi zidul de beton de lângă camion.Cyborgul îşi 
dădu seama că nu putea să-şi îndeplinească misiunea 
în astfel de condiţii. 

Aşa că schimbă condiţiile. 

Terminatorul întoarse brusc motocicleta într-o 
parte, părăsind drumul, dând peste o ridicătură de 
pământ în faţă. Motocicleta făcu un salt în aer, zburând 
peste gardul care mărginea canalul. Marele Harley era 
cel mai puţin aerodinamic vehicol posibil, dar cyborgul 
executa mişcări rapide ale poziţiei sale conform vec- 
torilor de gravitație pentru a forţa motocicleta să stea 
dreaptă, în timp ce naviga prin spaţiu, plonjând la 
patru metri şi jumătate în canal. Se izbi tare când 
ajunse jos şi o ploaie de scântei ţâşni de sub corpul 
motocicletei. Numai reflexele ultra rapide ale unei 
maşinării ar fi putut să o împiedice să derapeze. 
Terminatorul luptă să păstreze controlul. 

Şi câştigă. 

Cyborgul acceleră puternic şi motocicleta mătăhă- 
loasă ţâşni între camion şi perete, la câţiva centimetri 
de amândouă, apoi trecu printre ele şi se năpusti în 
spatele Hondei lui John. 

John privi în spate şi văzu că Harley-ul îl ajunge din 
urmă. O mână puternică se întinse şi-l înşfăcă de pe 
motocicletă. Timp de o secundă, se balansă prins de 
braţul enorm. Pavajul aluneca dedesubt, Honda era 
încă în mişcare, camionul se apropia... 


A 


Terminatorul îl trase pe John pe motocicletă, în faţa 
lui. Honda, eliberată se răsturnă, făcută praf într-o 
clipă de roţile camionului. 

Motorul motocicletei fu ambalat la maximum şi 
ţâşni ca din puşcă, ajungând la optzeci de mile în trei 
secunde. Camionul rămânea în urmă, incapabil să 
păstreze viteza. 

In faţă se ivi un pod şi un pilastru de susţinere ce 
secţiona canalul în două. Harley-ul ţâşni într-un tunel 
scurt. 

Ofiţerul Austin calculă repede că nu era spaţiu 
pentru un camion. Şi nici masa şi viteza nu i-ar fi 
permis să oprească la timp. Totuşi se putea face câte 
ceva. Cauciucurile se blocară şi alunecară pe asfaltul 
noroios şi se opri în pilonul de beton având o viteză de 
peste o sută la oră. 

Betonul şi oţelul se întâlniră şi din îmbrăţişarea lor 
pasionată pământul bubui împrăştiind resturi.Cabina 
camionului se urcă pe pilon încă puţin înainte ca 
greutatea camionului să o zdobrească de parcă era o 
cutie de carton. Benzina ţâşni din rezervorul găurit.Un 
cablu de la baterie scăpă în balta de benzină şi... 

Harley-ul ţâşni din tunel şi în urma lui o pară de foc 
ţâşni în momentul în care rezervorul de benzină lateral 
explodă. 

Terminatorul patină şi apoi opri motocicleta. John 
se uită în jur să vadă distrugerea. In tunel era un 
furnal. Şi totuşi ceva se mişca. Şi venea înspre ei. 

Străinul băgă mâna în haină şi se apucă să scoată 
puşca. Apoi ezită. 


O roată aprinsă se rostogoli din tunel şi se opri 
comic în noroi. John văzu flăcările lacome înghițind 
camionul şi scoțând fum. Nu exista nicio posibilitate ca 
să mai scape ceva din iadul acela. 

Terminatorul ambală motorul şi ţâşni în canal, 
dispărând după o curbă. 

Flăcările ţâşneau din tunel de parcă erau o fiinţă 
vie care vroia să-i ajungă. Apoi, chiar se transformară 
în ceva „viu” şi o siluetă apăru printre ele. 

Doar un contur. Mergând încet... calm. 

Silueta umanoidă ieşi din tunel, cu suprafeţele ei 
lucioase, parcă de crom, reflectând incendiul din 
spatele lui. Arăta de parcă mercur lichid ar fi fost 
turnat într-o formă umană. Nu i se îndoiau articulațiile, 
ci formau unghiuri. Nu era un servomecanism ca acela 
pe care îl avea Terminatorul, cu un sistem complex de 
cabluri şi comenzi hidraulice. Faţa îi era simplă, 
neformată, lipsită de trăsături. 

Netulburat de căldura de 1000 de grade, ieşi din 
tunel. Cu fiecare pas începeau să reapară detaliile.Mai 
întâi formele şi liniile hainelor apărură din suprafaţa de 
crom lichid apoi detalii mai fine... nasturi, insignă, 
trăsăturile faciale, urechile... Dar încă mai era în 
întregime din metal. Mercur. Omul de mercur. 

Cu ultimul pas, culoarea îi reveni în întregime. Era 
iar ofiţerul Austin. Faţă frumoasă, tânără, ochii reci. 
Ochii aceia se opriră asupra canalului din faţă. Acolo 
unde dispăruse ţinta. 

Nu avea un creier format din circuite pentru a 
gândi cu el. Era ceva bazat pe un nivel complex, nou, 


de inteligenţă artificială. Creierul molecular acţiona ca 
şi restul. Ca un lichid. Şi acum clocotea de posibilităţi. 

Şi toate purtătoare de moarte. 

Sunetul sirenelor care se apropiau îi ajunge la 
senzorii auditivi care s-ar fi putut forma oriunde pe 
corp (întrucât fiecare moleculă avea organele 
necesare), dar care acum luaseră forma urechilor. leşi 
din canal în umbra fumului sufocant, în momentul în 
care soseau maşinile patrulelor. Poliţiştii ieşiră din 
maşini şi împingeau la o parte mulţimea de privitori 
uimiţi, lăsând liberă o trecere pentru prima maşină de 
pompieri care se îndrepta spre locul incendiului. Unul 
dintre poliţiştii care ţinea la distanţă mulţimea avea o 
faţă frumoasă şi ochii reci. Totdeauna există poliţişti la 
dezastre şi scene de violenţă. Expresia protectoare a 
omului de mercur era, bineînţeles, perfectă. Perfectă 
pentru că era aici pentru a proteja şi a servi. 

Pentru a proteja şi a servi pe Skynet. 

În timp ce o maşină de pompieri sosi scrâşnind şi 
pompierii săreau afară trăgând după ei furtunuri, 
„Ofiţerul Austin” trecu neobservat printre ceilalţi 
poliţişti şi se urcă într-una din maşini. Nimeni nu-i dădu 
atenţie. Porni maşina şi plecă să-şi îndeplinească 
misiunea. 


REVELAŢIE 
Studio City. California 


Terminatorul, pe motocicleta Harley, cu John în 
faţa lui, gonea pe strada din suburbie, goală şi o luă pe 
unul dintre circuitele pe care le afişase mai înainte. 
John încă mai tremura de pe urma experienţei prin 
care tocmai trecuse. In acel moment era un adolescent 
adevărat. Dar era şi ceva mai mult decât atât. El era 
John Connor. 

Cu structura lui genetică şi modul lui special de 
gândire începu, în sfârşit, să încadreze undeva 
coşmarul, aşa cum niciun alt copil nu ar fi putut face-o. 
Asta nu înseamnă că îi era uşor. Pentru că trebuia să 
accepte ceva atât de nebunesc încât i se zbârlea 
pielea. Dar John respecta faptele. Şi acum se afla în 
faţa unui asemenea fapt. Cât se poate de solid. 

John îşi întoarse capul să se uite la persoana 
(obiectul) cu care mergea şi spuse. 

— Hai, s-a terminat. Opreşte motocicleta! 

Terminatorul se supuse imediat întorcând motoci- 
cleta. O luară pe o alee din apropiere şi se opriră. John 
se lăsă să alunece de pe rezervorul de benzină, cu 
picioarele încă nesigure. Terminatorul privea impasibil. 
John îl inspecta. Avea găuri de gloanţe însângerate în 
tot spatele. 

Nebunie curată. Dar aşa trebuia să fie. 

— Hai, nu mi-o lua în nume de rău dar eşti Termi- 
nator, nu-i aşa? 


„Bărbatul” răspunse cu un ton neutru, egal. 

— Da. Cyberdyne Sistems, Model 101. Seria 800. 

— Imposibil, lasă să-i scape John, dar era deja 
convins. Totuşi, John atinse pielea Terminatorului. Era 
caldă, dar parcă altfel... Apoi sângele de pe haină. 
Părea foarte real. Şi avu o revelaţie când îşi dădu 
seama de adevăr. 

— Sfinte Doamne... eşti chiar adevărat! Vreau să 
ZIC... păi... eşti maşină pe dedesubt, dar pe deasupra 
eşti viu, nu? 

Cyborgul răspunse de parcă citea de pe un manual 
tehnic. 

— Sunt un organism cibernetic. Ţesuturi vii peste 
un endoschelet de metal. 

— Grozav! Înţeleg. O.K... Nu eşti aici să mă omori. 
Am ajuns singur la concluzia asta. Deci care-i treaba? 

— Nu. Misiunea mea este să te protejez. 

— Da? E nebunie curată. Dar John era un paranoic 
cu experienţă. Aşa că îl întrebă. 

— Cine te-a trimis? 

Dacă răspundea şi la asta bine, trebuia să se dea 
bătut. 

— Tu m-ai trimis. Peste treizeci şi cinci de ani m-ai 
reprogramat să-ţi fiu protector aici, în timpul ăsta. 

John se dădu bătut. Asta-i prea mult. 

Terminatorul privi în jur şi se hotărî că stătuseră 
prea mult într-un singur loc. Sugeră să pornească iar. 
John era prea copleşit ca să mai facă ceva aşa că se 
supuse. 

Peste câteva minute, mergeau iar pe străzi lătural- 
nice, amestecându-se în traficul serii. In întunericul 


care se lăsa rănile Terminatorului nu se mai vedeau 
prea bine. John privea înainte şi înapoi. 

— Ce-i cu tipul celălalt? Şi el e Terminator ca tine, 
nu-i aşa? 

— Nu ca mine. Este un T-1000. Prototipul avansat. 
Un polialiaj mimetic. 

— Ce înseamnă asta? 

— Metal lichid. 

— Grozav, zise John. 

— Şi tu eşti ţinta lui. T-1000 nu se va opri până ce 
nu-şi îndeplineşte misiunea. 

Asta suna grozav. Şi cunoscut. Dar John nu putea 
încă să se lase în voia gândurilor. O cotiră pe 
Bulevardul Ventura şi traficul se aglomerase cu cei ce 
mergeau să ia masa la restaurantele din zonă. 

— Unde mergem? 

— Trebuie să părăsim imediat oraşul. Şi să evităm 
autorităţile. 

— Putem să ne oprim pe acasă? 

— Nu. T-1000 o să încerce să te găsească, cu sigu- 
ranţă acolo. 

— Eşti sigur? 

Terminatorul îl privi pe băiat prin ochelarii de soare 
fără să i se vadă nicio expresie şi spuse. 

— Absolut. 

John îşi aminti ceva cu un şoc şi strigă. 

— Trebuie să ajungem la un telefon public. 

Terminatorul zări unul în departare şi acceleră să 
ajungă acolo. John sări jos şi alergă spre cabina pono- 
sită. Se căută repede prin buzunare după mărunţiş, 
scoțând un teanc de bacnote, dar nicio monedă. 


— Pe dracu! 

Se întoarse spre Terminator. 

— Ascultă, Todd şi Janelle sunt cum sunt, dar 
trebuie să-i previn. Ai o monedă? 

Terminatorul descălecă şi se îndreptă spre cabină 
unde cu un pumn făcu să scoată capacul cutiei cu 
monezi. Un pumn de monezi căzură afară. Termina- 
torul luă una şi i-o dădu lui John. 

— Mulţumesc, spuse John şi începu să facă 
numărul. 

La şapte mile depărtare, Janelle Voight ridică 
receptorul din bucătărie şi-l sprijini de umăr în timp ce 
continua să taie legume cu un cuţit mare. 

— Alo! spuse ea dulce. N 

— Janelle? Eu sunt, se auzi din receptor. In curtea 
din spate câinele ciobănesc german înnebunise lătrând 
tare la ceva. 

— John. Unde eşti, iubitule? Este târziu. Ar trebui să 
vii acasă, dragul meu. Fac ceva bun de mâncare. 

John de-abia mai putea auzi ceva de lătratul câine- 
lui. Dar chiar şi aşa, ceva nu era în regulă. Acoperi 
receptorul şi îi şopti Terminatorului. 

— Ceva nu este în regulă. Nu e niciodată aşa de 
drăguță. Todd veni de pe hol în bucătărie, cu ochii 
înceţoşaţi de somn. Dormise în dormitorul din spate 
până ce lătratul câinelui îl trezise. Trecu pe lângă 
Jenelle, ignorând-o ca de obicei şi se duse spre frigider. 

— La dracu, nu mai e bere, spuse el, fără să se 
adreseze cuiva anume. Mai era o jumătate de cutie 
plină cu lapte. Fără chef luă o înghiţitură şi se îndreptă 


spre curtea din spate. Câinele alerga înainte şi înapoi şi 
nu se oprea aproape nici să respire între lătrături. 

— Ce dracu' are ăsta de latră aşa? Taci javră! 

Todd vru să iasă din bucătărie prin spatele ei. 

Janelle îşi trecu calmă telefonul în mâna cealaltă şi 
se întoarse spre el. Braţul i se topi într-un metal lichid 
şi apoi se întări transformându-se într-o ţepuşă 
lucioasă. Todd o privea fără să înţeleagă. Tocmai vroia 
să zâmbească crezând că este o glumă foarte proastă 
când metalul rece trecu prin cutia de lapte din mâna 
lui şi prin gât şi se opri în spatele creierului făcând un 
sunet ascuţit pătrunzător. 

In cabină, John acoperi iar telefonul întorcându-se 
spre Terminator. 

— Dar latră câinele nu glumă. Mama spunea că 
Terminatorii pot fi recunoscuţi de câini. Poate că a şi 
ajuns. Ce să fac? 

Terminatorul luă telefonul din mâna lui John şi 
ascultă. Janelle spunea. 

— John, John, eşti acolo? 

Terminatorul răspunse imitându-l perfect pe John. 

— Sunt aici. E în regulă. Apoi se întoarse spre John 
şi îi şopti. 

Cum îl cheamă pe câine? 

— Max. 

Terminatorul dădu din cap şi apoi vorbi. 

— Hei, Janelle, ce are Wolfy? îl aud că latră. E bine? 

Răspunsul veni înapoi fără ezitare. 

— Wolfy e bine, dragule. Unde eşti? 


Terminatorul închise fără ceremonie. John se 
încruntă îngrijorat. Cyborgul îi spuse de parcă dădea 
buletinul meteorologic. 

— Părinţii tăi adoptivi sunt morţi. Hai să mergem. 

Terminatorul se duse spre motocicletă. John, şocat, 
se uită după el. 

În bucătăria familiei Voight, Janelle închise telefo- 
nul. Expresia feţei îi era neutră, calmă, deşi îl privea pe 
soţul ei care era prins de dulapul din bucătărie cu 
tepuşa ascuţită de la capătul braţului ei de metal. Ochii 
îi erai sticloşi şi lipsiţi de viaţă. Trase rapid ţepuşa 
ascuţită şi Todd rămase acolo o clipă înainte să cadă la 
podea într-o baltă de lapte amestecată cu sânge. 

Ţepuşa îşi schimbă lent culoarea şi forma transfor- 
mându-se iar în mână. Urmă şi restul corpului lui 
Janelle topindu-se în versiunea Terminator 1000 a 
ofițerului Austin. Mai avea ceva de făcut aici. Mai avea 
puţină nevoie de timp. Şi câinele ar trezi prea multă 
lume. 

T-1000 se apropie de câine care se ferea de el, 
lătrând de data asta de frică. Polițistul deschise poarta 
şi intră înăuntru în ţarcul câinelui. Animalul se băgă 
într-un colţ, tremurând, neputând înţelege ce era lucrul 
acela care sta în faţa lui. 

Într-o mişcare mult prea rapidă pentru ca 
ciobănes- cul german să o detecteze, T-1000 se lăsă în 
jos şi un deget i se transformă într-o lamă ascuţită. 
Calm, o vâră în gâtul animalului. Polițistul se ridică, 
examinând zgarda însângerată a câinelui. Pe ea scria 
Max. Îşi dădu seama că fusese păcălit şi îi dădu drumul 
îndreptându-se spre casă. 


Parcarea din spatele bezinăriei era pe o stradă lini- 
ştită. Motocicleta Harley era parcată departe de lumina 
galbenă a unui felinar de stradă. Terminatorul se 
hotărâse că puteau să se oprească pentru câteva 
minute să îşi pună la punct strategia. Cyborgul stătea 
lângă motocicletă privindu-l fără expresie pe John care 
se plimba prin faţa lui. Creierul lui John avea nevoie de 
timp de gândire. 

— Am nevoie aici, de un minut, O.K.? Tu îmi spui că 
poate să imite orice atinge? 

— Orice, cu care vine în contact fizic, fu răspunsul 
fără expresie. 

John medită la asta, încercând să înţeleagă para- 
metrii duşmanului lor. 

— Şi se poate preface în orice... într-un pachet de 
ţigări? 

— Nu. Într-un obiect cu masa egală. 

Această nouă informaţie nu-i era de folos. John 
încă mai era copleşit de întâlnirea cu un Terminator, 
dar care părea acum de-a dreptul arhaic comparat cu 
modelul nou, exotic. 

— Păi de ce nu s-a transformat într-o bombă sau 
altceva ca să mă omoare? 

Terminatorul vorbea fără emoție, dar parcă din 
cuvintele pe care le alegea exista o urmă de gelozie 
profesională. 

— Nu poate să formeze mecanisme complexe. 
Armele şi explozivele au componente chimice care se 
pot schimba. Şi el nu merge aşa. Dar poate să formeze 
mulaje metalice solide. 


T-1000 trecu prin holul întunecat, pe lângă baie. 
Picioarele adevăratei Janelle se vedeau prin uşa între- 
deschisă. Duşul era deschis. Sângele ei se amesteca cu 
apă pe podeaua albă. 

Polițistul pătrunse în dormitorul lui John şi începu 
să caute metodic în întuneric. Nu avea nevoie de 
lumină. Putea să simtă structura moleculară a 
lucrurilor prin atingere. Calm şi fără grabă îşi trecea 
degetul pe suprafaţa lucrurilor din cameră. In timp ce 
atingea biroul, degetele lui se închiseră instantaneu la 
culoare, apoi în timp ce treceau peste o grămadă de 
coli de hârtie, se făcură albe. Degetele imitau structura 
mole- culară a fiecărui obiect atins. T-1000 se opri mai 
mult când ajunse la computerul de casă Tandy, 
permiţând informaţiei de pe discuri să i se scurgă în 
mână. Nume. Date. Jocuri video. Teme şcolare. Putea 
să citească direct informaţiile codificate plus-minus, 
dacă vroia. Dar T-1000 nu găsi nimic folositor. Dar 
totul fusese înregistrat în memoria lichidă. 

Se opri doar când mâna îi trecu peste un afiş cu 
Public Enemy de pe perete. Dar nu-l interesă afişul. Ci 
ceea ce era dedesupt. Polițistul îl sfăşie şi văzu o gaură 
care fusese făcută în tapet. In ea era o cutie de pantofi 
veche umplută cu nişte casete audio. 

Trecu în revistă etichetele. Erau marcate „Mesaje 
de la Mama” şi numerotate. Mai era şi un plic cu trei 
scrisori îndoite şi o duzină de fotografii. Incepu să le 
privească. 

Sarah în uniformă kaki cu un lansator de grenade 
învăţându-l pe John să ţintească. 


Sarah cu un grup de militari guatemalezi, lângă o 
grămadă de muniții. 

John şi Sarah într-o tabără Contras, în munţi. 

Erau imagini care nu aveau niciun impact emo- 
ţional asupra unui T-1000, întrucât construcţia lui nu 
era mai aptă să producă sentimente decât cea a unui 
computer. Dar pentru John şi pentru Sarah Connor, ele 
erau dovezi emoţionale ale legăturii lor din anii în care 
se ascundeau, în care fugeau. 


La cincisprezece mile, John stătea pe o maşină 
ruginită, pierdut în gânduri. Terminatorul stătea lângă 
el în picioare privind strada ca un doberman super- 
atent. Se uită în jos la John în timp ce băiatul continua 
să vorbească, nesigur dacă vorbele aveau vreo impor- 
tanţă tactică, dar totuşi ascultând pentru cazul în care 
ar fi avut. 

Au petrecut mult timp în Nicaragua... în locuri ca 
acelea. Un timp a stat cu un tip nebun, fost Beretă 
Verde, care se ocupa de arme. Mai erau şi alţi tipi. 
Spuse restul cu un ton de amărăciune. Ar fi stat cu 
oricine de la care ar fi putut învăţa ceva. Ca să poată 
apoi să mă înveţe cum să fiu marele conducător 
militar. Apoi, a clacat şi... îmi pare rău, pușştiule, dar 
măta e nebună. 

Nu ai ştiut? A, ai crezut că aşa se poartă toate 
mamele? Da, ce ştiam eu... De parcă... tot ceea ce 
fusesem învăţat să cred era un rahat, nu-i aşa? 

Apoi John simţi cum îl cuprinde furia pe care de 
obicei o ţinea acunsă, adânc în sufletului. Am urât-o 
pentru asta, spuse el încet. Apoi privi în sus spre 


„Dărbatul” uriaş de lângă el şi mânia i se transformă în 
ruşine şi John spuse. 

— Dar tot ce a spus este adevărat. 

Lacrimile aşteptau să fie plânse, dar nu aveau 
timp. John avu o revelaţie după evenimentele zilei. Şi 
acum, întreaga lume se întorsese cu susul în jos. 
Maică-sa nu era nebună. Lumea era nebună. Dovada 
era lângă el, uitându-se după duşmani. Şi acum, John 
realiză că nu numai lumea o nedreptăţise pe Sarah 
Connor, ci şi el o făcuse. Ea avusese dreptate. 

Era adevărat. 

Nu avea timp să se gândească la asta, să 
mediteze. Dacă tot ceea ce maică-sa îi spusese era 
adevărat... 

John se ridică în picioare şi dacă un om ar fi stat 
lângă el, ar fi detectat o nuanţă a tonului cuiva care 
într-o zi îl va face să fie un conducător al oamenilor: 

— Trebuie să plecăm de aici. Trebuie să mergem la 
mama. 

Cyborgul nu ezită. 

— Nu. Probabilitatea cea mai mare a lui T-1000 de 
succes ar fi de a copia acum pe Sarah Connor şi de a 
aştepta ca tu să o contactezi. 

— Grozav. Şi ei ce o să i se întâmple? 

Replica Terminatorului fu spusă pe un ton obişnuit. 

— De obicei, subiectul care este copiat, moare. 

— Moare? Drace! De ce nu mi-ai spus? Trebuie să 
plecăm. 

— Nu. Ea nu este o prioritate a misiunii. 

— la mai du-te dracului! Pentru mine este 
prioritate. 


John se întoarse şi plecă. Terminatorul se luă după 
el şi îl apucă de braţ. John se luptă fără succes să 
scape de strânsoarea puternică a cyborgului. 

— Ei, fir-ar să fie! Care e problema? ţipă el furios. 

Terminatorul îl trase pe John înapoi la motocicletă. 

Băiatul zări doi adolescenţi slăbănogi peste drum şi 
începu să strige la ei. 

— Ajutor! Ajutor! Mă răpeşte! Scăpaţi-mă de 
ţicnitul ăsta! 

Cei doi se uitară unul la altul, apoi zâmbiră. 

— Agresor nenorocit! Lasă-l în pace! şi se apucară 
să traverseze strada, dornici să fie eroi. 

John strigă din toată puterea plămânilor. 

— Dă-mi drumul! 

Spre supriza lui, braţul Terminatorului îi dădu 
drumul atât de repede încât John căzu în fund. Uimit, 
băiatul îi privi mâna. 

— Oho! De ce ai făcut asta? 

— Tu mi-ai spus, răspunse cyborgul liniştit. 

John se uită la el cu uimire, în timp ce realiza... 

— Trebuie să faci ceea ce spun eu? 

— Asta e unul din parametrii misiunii mele. 

— Dovedegşte-o, stai într-un picior. 

Fără nicio expresie pe faţă, Terminator îşi ridică un 
picior. John rânji, gândindu-se că este primul din cartier 
care deţine un... Gândul era aşa de nesăbuit, încât 
trebuia să-l spună cu voce tare. 

— Mişto. Propriul meu Terminator. Asta este 
nemaipomenit. 

Cei doi băieţi se apropiară şi îl priviră pe tipul cel 
înalt îmbrăcat în haină de piele şi cu ochelari negri, 


care stătea acolo calm, cu un picior în aer. Nebun de 
legat. 

Unul se întoarse spre John. 

— Hei, puştiule. E în regulă? 

John îşi dădu seama că nu mai era nevoie să fie 
salvat. 

— Vezi-ţi de drum! 

A dracului recunoştinţă, se gândi băiatul. 

— Da? la du-te dracului, căcăciosule! 

— Căcăciosule? Ai spus căcăciosule? urlă John. 
Apoi se întoarse spre cyborg şi îi spuse. 

— Prinde-l pe tip! 

Terminatorul se execută imediat, apucându-l cu o 
mână de păr. Picioarele tipului băteau aerul. 

— la zi, cine este căcăcios acum, neputinciosule? 

Imediat, lucrurile scăpară de sub control. Prietenul 
tipului sări în spatele Terminatorului şi încercă să-l 
răstoarne, dar cyborgul îl aruncă pe capota unei 
maşini, trăgându-şi pistolul rapid şi ţintindu-l spre 
fruntea acestuia. 

Cu un strigăt, John apucă instinciv arma cyborgului 
în timp ce acesta apăsa pe trăgaci. 

Greutatea lui John fu suficientă pentru a devia ţinta 
cu câţiva centimetri. 

Tipul tremura, asurzit de detunătura ce-i răsunase 
lângă ureche. Căscă gura atât de şocat încât nu-şi 
dădea seama că îşi udase pantalonii. John ţipă la 
Terminator. 

— Pune arma jos, acum! 

Luând comanda cuvânt cu cuvânt, Terminatorul îşi 
puse pistolul jos pe caldarâm. John o apucă repede, 


apoi se întoarse spre trecătorii împietriţi, care nu 
puteau să creadă ceea ce se întâmplase. 

— Plecaţi, spuse el. 

Şi plecară. 

In goana mare. 

John îl apucă pe Terminator de braţ şi îl duse spre 
motocicletă. John încă mai ţinea arma, nehotărât să o 
dea înapoi. 

— Isuse!... erai cât pe-aci să-l omori pe tipul ăla! 

— Bineînţeles. Eu sunt Terminator. 

John privi atent faţa impasibilă. Să ai Terminatorul 
tău, se dovedea a nu fi chiar aşa de amuzant. 

— Ascultă-mă cu atenţie, 0O.K.? Nu mai eşti 
Terminator. Ai înţeles? Nu poţi doar să omori lumea. 

— De ce? 

— Ce înseamnă de ce? Pentru că nu poţi, de-aia. 

— De ce? 

— Pentru că nu poţi. Ai încredere în mine. 

Terminatorul nu înţelegea conceptul. | se dăduse o 
comandă de programare. Distruge orice lucru sau 
entitate care ameninţă viaţa lui John Connor. Mai avea 
o comandă prioritară care nu-i permitea să lase un 
atac fără răspuns. Şi totuşi avea ordinul să asculte de 
comenzile lui John Connor. Aşa că încercă să se 
supună, dar îi era greu să înţeleagă conceptul de 
încredere. Citi chiar şi definiţia din vocabularul lui 
intern, dar chiar în această situaţie contextuală, părea 
un paradox. Maşinile, chiar şi cele cu inteligenţă arti- 
ficială aproximând complexitatea şi adâncimea fiinţei 
umane, nu iubeau paradoxurile. 


John privea cyborgul uriaş şi deodată realiză greu- 
tatea  responsabilităţii care îi revenea odată cu 
puterea. 

Obiectul ăsta era braţul lui ajutător şi acum trebuia 
să aibă grijă ce spunea. Şi totuşi, dacă vroia să se ducă 
să-şi salveze mama înainte ca altcineva să ajungă la 
ea, o să aibă nevoie de arma asta. Pe de altă parte, nu 
avea timp să discute despre asta. Dădu înapoi arma 
Terminatorului, care o luă. a 

— Ascultă, vreau să mă duc să-mi iau mama. ţi 
ordon să vii cu mine. 

John o luă din loc. 

Terminator îşi băgă pistolul în centură şi urmă 
băiatul spre motocicletă. Singura lui variantă era să 
asculte. 

La familia Voight, în dormitorul lui John, T-1000 
citea ultima scrisoare de la Sarah. Memoră adresa de 
pe plic PNT-8L, SECŢIA DE IZOLARE DE STAT 
PESCADERO şi data, doar cu două săptămâni în urmă 
şi trase repede concluzia că ţinta principală putea să 
se ducă acolo. 

În câteva clipe era pe şosea, depărtându-se de 
oraş către ţinta secundară. 


PUNCTUL VITAL 


Spitalul de stat Pescadero 
Ora 10.45 P.M. 


Fotografia alb-negru era o imagine de coşmar din 
trecut; o cameră de luat vederi de supraveghere reţi- 
nuse imaginea înceţoşată a unor poliţişti îngheţaţi în 
lumina de veghe a unui culoar în flăcări. O siluetă 
îmbrăcată în negru stătea la capătul coridorului. 

Avea păr scurt şi ochelari negri. Cu o armă AR-180 
într-o mână şi cu pistol în cealaltă, ţinându-le pe 
amândouă de parcă ar fi fost jucării. O altă fotografie 
fu aruncată deasupra: acelaşi unghi, un moment mai 
târziu, arătând aceeaşi persoană stând în camera de 
supraveghere. 

Detectivul Weatherby studia imaginile cu ochi obo- 
siţi. Era un caz nerezolvat, păcătos. O întreagă tură de 
noapte de poliţişti omorâţi sau răniţi de un singur 
trăgător. Nu îl găsiseră niciodată. Weatherby îşi pier- 
duse un prieten în noaptea aceea. Dar nu lucra la cazul 
ăsta pentru motive personale. Vroia doar să prindă un 
ucigaş de poliţişti. Şi trebuia să se bazeze pe memoria 
fragilă a acestei biete femei pentru a-l ajuta. Se uită la 
Sarah Connor şi spuse: 

— Au fost făcute de Poliţia Ramgart în 1984. Ai fost 
Şi tu acolo. 

Erau în sala de consultaţie de unde fusese scoasă 
Sarah acum câteva ore. Se uita la teancul de fotografii 
pe care Weatherby le pusese pe masă în faţa ei. Apoi îl 


privi pe detectiv. Nu avea o faţă blândă, dar nici prea 
crudă. Îşi făcea doar slujba. Partenerul lui, detectivul 
Monbery, un bărbat modest cu haine boţite şi cu dinţi 
stricaţi, stătea vis-a vis de ea. Şi lângă ei era doctorul 
Sillberman, atent, încercând fără succes să-şi ascundă 
iritarea. Doi infirmieri în uniformă stăteau lângă uşă 
flancându-l pe Douglas, care nici măcar nu încerca să- 
şi ascundă iritarea. Sarah se uita apatică la fotografia 
de deasupra. Arată aşa după ziua care trecuse. 

— A omorât şaptesprezece ofiţeri în noaptea 
aceea, îl recunoşti? 

Weatherby mai aruncă o fotografie negru-alb pe 
masă: prim planul unui Terminator însângerat care se 
ridică dintr-o grămadă de sticlă spartă, înconjurat de o 
mulţime uimită. Bineînţeles, avea aceeaşi faţă. 

— Asta a fost făcută la centrul comercial din vale. 
Astăzi. 

Sarah nu spuse şi nu făcu nimic. Doar privea foto- 
grafia şi respira. Din afară părea ca un caz tipic, de 
persoană în tratament cu tranchilizante. În interior se 
străduia să îşi păstreze controlul feţei şi să reziste 
dorinţei imense de a sări peste masă, de a-l lovi peste 
faţă pe Sillberman, şi apoi de a trece de Douglas şi de 
poliţiştii de la uşă, apoi de a alerga pe hol şi de a ieşi 
prin uşile păzite şi a ajunge în parcare, să dea drumul 
la maşină şi... 

Dar lucrurile nu se puteau întâmpla astfel, aşa că 
doar rămase acolo, sperând că se va întâmpla altfel, 
aşa cum încerca să facă acum, în timp ce privea la 
ceva de lângă fotografii. 

Weatherby sparse momentul de tăcere. 


— Doamnă Connor, fiul dumneavoastră a dispărut. 
Părinţii lui vitregi au fost ucişi şi noi ştim că a fost 
implicat tipul ăsta. 

Sarah se uita în sus la el. Cu o expresie goală. Şi 
nu spuse nimic. 

Weatherby se încruntă şi spuse. 

— Vorbeşte cu noi. 

Ea jucase în câteva piese pe vremea liceului. Profe- 
soara ei de dramă, D-na Kobb, ar fi fost încântată de 
reprezentaţia ei de aici. 

— Nu-ţi pasă? 

Evident că nu, după zidul de indiferenţă cu care se 
înconjurase. Weatherby se uită la Sillberman; apoi la 
partenerul lui şi dădu din umeri. 

— Cred că nu a fost o idee prea bună. Haide, ne 
pierdem vremea. 

Unul dintre poliţiştii în uniformă deschise uşa şi 
Monbery păşi pe hol. Weatherby şi cei doi în uniformă 
îl urmără afară, urmaţi de Sillberman. Acel ton 
dispreţuitor îi reveni iar în voce în timp ce spuse: 

— Scuzaţi, domnilor... 

Sarah se încovoie sub lumina strălucitoare de 
deasupra. Ştia că Douglas o privea. Aşa încât îşi mişcă 
mâna încet ca limba unui ceasornic, ţinând-o pe margi- 
nea mesei către grămada de fotografii. 

Scoase agrafa de metal care le ţinea împreună şi o 
ascunse între degete, chiar în momentul în care 
Douglas o apucă de braţ şi o scoase afară. 

In celula ei, Douglas o prinse iar în chingi, apoi se 
aplecă deasupra ei, studiind-o. Chiar şi aşa degradată 
cum era, se mai vedeau urmele frumuseţii pe faţa ei. 


Zâmbi uşor, apoi se aplecă, lingându-şi buzele. Ea îi 
simţea răsuflarea fierbinte pe faţă. Se strădui să nu 
reacționeze. 

Deschise gura şi îşi trecu limba peste faţa ei, aşa 
cum fac câinii. Ea nici nu clipi. Ochii ei apatici păreau 
că se uită prin el. Mormăi ceva. Nu prea merita să îţi 
pierzi timpul cu una ca ea. Chiar dacă era drăguță. 
Apoi râse şi plecă. Camera fu închisă şi broasca ţăcăni. 
Sarah putea auzi zgomotul bastonului de cauciuc ale 
cărui lovituri se auzeau pe coridor din ce în ce mai 
slab. 

Ochii lui Sarah îşi reveniră brusc. Aruncă agrafa pe 
piept apoi dibui după ea, transformând-o cu greutate 
într-o sârmă dreaptă. Se concentră dureros şi o mişcă 
spre închizătoarea chingilor care îi prindeau mânile de 
pat. Nu era uşor. Dar Sarah învățase o grămadă de 
lucruri în anii în care fusese fugară. Şi ăsta era unul 
dintre ele. Cum să scapi de cătuşele poliţiei, dar nu se 
gândise că va trebui să scape din chingile de la azil. 

Cu o răsucire finală, chinuitoare, reuşi să deschidă 
închizătoarea. Termină şi cu mâna cealaltă, uitându-se 
tot timpul la fereastra celulei, în cazul în care Douglas 
sau garda de noapte ar fi apărut. Treizeci şi opt de 
secunde mai târziu, Sarah se ridică şi îşi scoase 
chingile. Se dădu jos din pat de parcă era altă 
persoană, aproape sălbatică în mişcări. 

La poarta principală, în interiorul cabinei sale 
curate, garda plictisită privea cum o maşină de poliţie 
alb cu negru intra cu farurile aprinse. Dădu drumul la 
baricada automată şi făcu semn din cap în timp ce 
ofiţerul intră înăuntru cu maşina. Se opri într-un loc de 


parcare alături de maşina lui Montbery. T-1000 ieşi 
afară, trecând în revistă parcarea şi determină 
instantaneu posibilităţile tactice. Acestea era punctul 
central al energiilor pe care le căuta. Aici o să-şi 
găsească împlinirea existenţei sale. 

Terminarea misiunii. 

Se mişcă spre intrarea principală a spitalului. 

Sarah mai era încă în celula ei, încercând să-şi 
desfacă legăturile cu agrafa. Acum nu mai era în 
panică. Era calmă, atentă, concentrată asupra 
încuietorii. Un zgomot repetat de ecou îi distrase 
atenţia. Se apropia din ce în ce mai tare. Işi reluă 
activitatea, mişcându-se mai repede, cu mâna sigură. 

Douglas lovea cu bstonul în perete, plimbându-se 
pe coridorul de-abia luminat. Purta o lanternă cu care 
lumina ferestruicile celulelor în timp ce trecea, abia 
încetinindu-şi ritmul. Nu avea niciun motiv să facă o 
verificare mai atentă. Toţi pacienţii erau prostiţi de 
tranchilizante, slăbiţi, dezorientaţi, aproape ca nişte 
vegetale. Chiar şi madama Caz Greu era îmblânzită în 
noaptea asta, se gândea mirat Douglas. 

Dădu colţul şi paşii îi răsunau pe hol. Vârful basto- 
nului lovi peretele. Poc, Poc, Poc... Ajunsese la celula 
optzeci şi doi şi opri gata să luminze interiorul. 

Dar ochii îi fură atraşi de ceva de pe partea cea- 
laltă. Uşa de la o magazie era pe jumătate deschisă. 
lar erau delăsători cei cu curăţenia. 

Douglas oftă şi se duse să o închidă, mişcând 
absent lanterna în debaraua întunecată. Era ceva ciu- 
dat printre găleţile şi lucrurile de curăţat. O cârpă de 


şters cu mâner stătea pe jos cu jumătate din coadă 
lipsă. 

Douglas se gândi la asta preţ de o clipă, când auzi 
că o uşă de deschise în spatele lui şi se întoarse. Celula 
lui Sarah era deschisă. Inainte ca să realizeze acest 
lucru complet, cealaltă parte a cozii care lipsea, 
mânerul cârpei de spălat pe jos îl trozni cu putere 
peste coama nasului. 

Sarah privi cu mare satisfacţie cum cele peste o 
sută de kilograme ale paznicului dolofan izbiră 
podeaua făcând un zgomot prelungit. Apoi cu mare 
îndemânare îl trozni peste cap, făcându-l să iasă de pe 
linoleum. Pentru Douglas, lumea păru să dispară 
pentru un timp. Acum şi el căzuse în stare de prostaţie. 

Sarah târî corpul moale în celula ei şi îl încuie cu 
propriile lui chei. Apoi, apucă bastonul greu, de parcă 
ar fi ştiut să-l manevreze mai bine decât mânerul 
cârpei de spălat, şi îl lasă pe braţ, în stilul poliţiştilor. 
Se mişcă pe coridorul întunecat, păşind uşor cu 
picioarele goale, înarmată şi periculoasă. 

Dincolo de uşile de la intrare, era un coridor lung 
care se termina într-un hol de primire, care era închis 
şi dincolo de el un birou de primire pentru noapte, care 
se afla în spatele unei ferestre unde te puteau lăsa să 
intri printr-o uşă grea laterală. Infirmiera de noapte, o 
femeie cu înfăţişare comună, numită Gwen, bătea la 
maşină. Îşi ridică fruntea la auzul paşilor şi văzu un 
poliţist tânăr care mergea către ea. Dacă-l comparai cu 
ceilalţi dinlăuntru, ăsta era foarte chipeş, se gândi ea. 
Îşi afişă zâmbetul ei cel mai grozav. Dar avea puţin 
efect asupra majorităţii bărbaţilor. T-1000 nu era nici el 


foarte interesat. Vorbi cu o voce caldă, plăcută, menită 
să modeleze rezistenţa subconştientă a ascultătorului 
faţă de străini. 

— Aveţi pe cineva aici Sarah Connor? 

— Ai întârziat, nu-i aşa? Ceilalţi au ajuns mai 
înainte. 

Se întoarse să apese pe butonul care deschidea 
uşa, să îl lase înăuntru, dar îl văzu pe Sillberman şi pe 
poliţişti că vin din partea cealaltă. 

— Îţi vin prietenii, spuse ea, întorcându-se înapoi 
spre poliţist. Dar nu mai era acolo. Uimită, se duse la 
capătul biroului şi se aplecă în afară să vadă dacă nu 
era lângă robinetul de apă. Recepţia era goală.Şi aşa 
era şi coridorul lung din spate. Se încruntă, amintindu- 
şi de poveştile verişoarei ei al cărei soţ era poliţist. 
Poate toţi copoii erau aşa de ciudaţi. 

Sillberman ieşi prin uşa acționată electronic cu 
Weatherby, Monbery, cei doi poliţişti în uniformă şi un 
paznic al spitalului. Pe când cel din urmă îşi scoase 
pistolul Browing de 9 mm dintr-o cutie încuiată din 
spatele ghişeului de noapte, Sillberman se întoarse 
spre el. 

— Lewis, condu-i pe aceşti domni şi închide pentru 
noapte. 

Lewis dădu din cap a încuviinţare şi spuse: 

— Da, domnule. 

Sillberman intră înapoi în partea supravegheată a 
spitalului, în timp ce poliţiştii se duseră pe coridorul cel 
lung care dădea la uşa de la intrare. Weatherby 
mormăia. 

— A fost productiv. 


Montbery adăugă: 

— Da, îmi place să-mi pierd toată noaptea. 

Lewis închise toate uşile de la intrare după ce 
ieşiseră, apoi se întoarse încet. Paşii îi răsunau pe 
podeaua cu dale. Cheile îi zornăiau. Nu se gândea la 
nimic deosebit, privind leneş modelul alb-negru al 
dalelor. 

Într-un loc, podeaua începu să tremure şi să se 
mişte ca o masă lichidă, care încă mai păstra modelul 
în două culori ale dalelor. Se tranformă în tăcere într-o 
umbră tremurătoare pierdută în întunericul din spatele 
paznicului. 

Infirmiera de noapte, cu spatele aplecat peste 
maşina de scris, bătea harnică un raport. N 

Paznicul se opri la maşina de făcut cafea. Işi turnă 
o porţie. Apoi se întoarse spre infirmieră. 

— Hai, Gwen, nu vrei nişte cafea? 

— Ce-ai zice de o bere, glumi ea. 

Lewis râse şi luă ceaşca de cafea. Avea nişte 
desene cu cărți de joc, fiecare cu un număr diferit. 
Vreun joc. Se uită în fundul ceştii, dând peste cap 
lichidul fierbinte, încercând să citească regulile jocului. 

— Poate este ziua mea norocoasă. 

În spatele lui, masa fluidă atinsese un metru 
optzeci în înălţime şi începea să se contureze într-o 
siluetă umană. Îşi pierdu culoarea şi structura dalelor şi 
căpătă culoarea gri a uniformei gărzilor de spital. 

Masa lui T-1000 se întinsese pe câţiva metri pătraţi 
de podea, cu grosimea de câţiva centimetri. Când 
Lewis călcase peste ea, structura lui fusese reţinută 


într-o clipă. Şi acum se aduna pentru a forma o 
imagine identică cu a paznicului greu de cap. 

Picioarele îi apărură din ultimile bucăţi de podea, 
care formau pantofii negri lucioşi ai paznicului şi păşiră 
pe podeaua adevărată. 

Paznicul cel adevărat se întoarse la auzul paşilor 
pentru a se vedea pe sine. 

Nu era numai cineva care arăta exact ca el, dar 
purta şi aceeaşi uniformă, completată de plăcuţa ce-i 
purta numele. 

Fu un moment foarte tulburător în care îi trecură 
prin minte complicațiile pe care le înfrunţi atunci când 
lucrezi într-un spital de nebuni. 

Poate că nebunia este molipsitoare. 

Chiar înainte de a reuşi să încerce să-şi vină în fire 
pentru a refuza lucrul acela imposibil care-i stătea în 
faţă, acesta ridică mâna şi întinse degetul arătător 
direct spre faţa lui Lewis la câţiva centimetri doar. ŞI 
într-o secundă, degetul se prelungi într-o lamă 
metalică subţire de oţel care se înfipse ca un stilet, 
tăind ochii gărzii. Trecu dincolo de globul ocular ca un 
instrument fin de operaţie şi ieşi în spate, prin cap. 

Viaţa se scurse rapid de pe faţa lui Lewis. Se 
transformă dintr-o fiinţă vie în cadavru, într-o perioadă 
de 120 de secunde. Lama deget se retrase sâsâind. 

În timp ce paznicul se prăbuşea, T-1000 îl apucă cu 
uşurinţă într-o mână şi îl duse, de parcă purta un 
costum pe un umeraş, înapoi către punctul de gardă. 
Rănile erau aşa de mici, încât pe podea nu se scursese 
nicio picătură de sânge. 


Infirmiera îl văzu pe paznic cum trece, purtând 
ceva ascuns pe după ghişeul la care stătea. 

— Ce-ai acolo, Lewis? 

— Doar nişte gunoi, răspunse el vesel. 

Ea dădu din cap absentă, dezinteresată. În timp ce 
se apuca iar de bătut la maşină, T-1000 trecu de ea, 
târând corpul moale al paznicului către o debara la 
câţiva metri de punctul de gardă. li scoase pistolul 
Browning de 9 mm şi cheile din buzunar, apoi împinse 
corpul în debara. 

T-1000 veni înapoi şi se uită la infirmieră. 

— Totul aranjat, spuse el cu un zâmbet. Ea se uită 
în sus şi văzu pistolul în toc. 

— Trebuie să-ţi laşi arma, ştii doar. 

— Da, scuză-mă. 

T-1000 deschise fişetul şi se postă în faţa lui, 
blocându-i privirea, apoi se prefăcu că pune înăuntru 
arma. De fapt, băgă pistolul în propriul lui corp, şi arma 
dispăru de parcă o înghiţise pământul. T-1000 îşi 
retrase mâna şi pieptul îi era din nou neted, acoperit 
de stofă, nasturi, şi plăcuţa cu numele. T-1000 trânti 
uşa fişetului şi aşteptă ca infirmiera să apese pe 
butonul B care deschidea uşa cu un bâzâit. T-1000 
intră înăuntru. 

Se plimba pe culoare, căutând secţia de izolare. 

Peste câteva minute ajunse la punctul de 
securitate al secţiei de izolare. Cei doi paznici plictisiţi 
de-abia îi aruncară o privire. Se uită la schema afişată 
lângă uşă, care indica că pacientul 82 era în celula nr. 
19. T-1000 intră în secţia de izolare şi uşile se închiseră 
în spatele lui. 


T-1000 trecu pe lângă biroul infirmierelor, care 
arăta ca o cuşcă, cu zăbrele groase. Sillberman, spriji- 
nit de uşa deschisă, vorbea unui paznic dinăuntru. Nici 
nu-şi ridică privirea când trecu „Lewis”. 

Sarah, care se mişca precum o fantomă în 
coridorul întunecos, auzi paşi şi repede, fără zgomot, 
deschise cu cheile lui Douglas celula vecină cu a ei. Se 
strecură înăuntru şi aşteptă să treacă paşii. Se uită 
spre fundul camerei. O nebună legată de pat privea cu 
ochii de pasăre şi buzele tremurând. Vroia să ţipe? 
Sarah ezită, cu inima bătându-i tare, apoi îşi încercă 
norocul. Îşi duse un deget la buze şi spuse: 

—9ŞȘt. 

Pacienta dădu încet din cap cu o expresie de 
înţelegere. 

Sarah oftă uşurată apoi privi pe ferestruica celulei, 
văzu spatele unui paznic care dădea colţul. Aşteptă, 
până ce nu mai auzi paşii, apoi se mişcă. 

Sillberman căsca în timp ce verifica lista cu medi- 
camentele prescrise împreună cu  infirmierul de 
noapte. Fusese o sâmbătă lungă. De-abia aştepta să 
doarmă târziu duminică. Apoi îşi aduse aminte despre 
simpo-zionul ăla tâmpit despre violenţa feminină, la 
care promisese că va participa. Se uită la ceas, 
încercând să-şi aducă aminte când trebuia să se ducă 
acolo, apoi văzu o mişcare cu coada ochiului. 

Sarah Connor se năpusti la el, azvârlindu-l prin uşă 
înăuntrul cuştii, unde îl urmă şi ea. Infirmierul sări în 
picioare, încercând să se repeadă la baston, dar ea îl 
lovi mai repede cu cel al lui Douglas. Il lăsară 
picioarele şi se transformă într-o masă amorfă. 


Sillberman se întinse spre butonul de alarmă dar 
ea îl izbi tare peste braţ. Scoase un țipăt şi apucă 
încheietura. Sarah îl apucă de păr şi îl împinse pe 
birou, izbindu-l cu bastonul peste încheieturile 
picioarelor cu pricepere. Picioarele îi cedară şi căzu în 
genunchi, cu bărbia lovindu-se de birou. Il ţinea pe loc 
cu un singur braţ. Expresia lui era una de uimire 
furioasă. 

— Mi-ai rupt braţul! 

Vocea lui Sarah îi produse fiori. 

— Sunt două sute cincisprezece oase în corpul 
omenesc, ticălosule. Asta este unul. Şi acum mişcă! 

Mişcându-se repede, deschise un sertar şi apucă o 
seringă, o înfipse în braţul infirmierului ametit şi îi băgă 
toată doza. Ţinând încă în mână seringa goală, văzu 
ceeea ce avea nevoie. 

Păstrau materialele de curăţat toxice în cuşcă 
pentru ca pacienţii să nu încerce să bea ceva. 

Luă un bidon de plastic şi îl trânti pe masă în faţa 
ochilor lui Sillberman. 

Înfipse siringa goală în bidonul de plastic şi o 
umplu cu lichid. Ochii lui Sillberman înnebuniţi priveau 
cum cilindrul se umple cu otravă albastră. 

— Ce vrei să faci? reuşi să articuleze. Ea scoase 
acul şi îl propti în gâtul lui Sillberman, cu degetul 
pregătit să apese pe piston. Apoi îl ridică în picioare 
ţinându-l strâns de guler şi îl îmbrânci afară pe uşă. 

T-1000 se oprise în faţa celulei 19 şi se uita pe 
gemuleţ. Douglas cu faţa însângerată, striga să fie 
auzit prin uşa izolată fonic. T-1000 n-avea nevoie să 
audă. Citea pe buze. 


— Deschide uşa! Căţeaua blestemată a scăpat pe 
coridor! striga el. 

Spre stupoarea sa, gardianul se  reîntoarse 
impasibil şi plecă lăsându-l înăuntru cu faţa lipită de 
geam, furios. 

Afară, Terminator şi John se apropiau de poartă pe 
Harley. Zgomotul motorului îl făcu pe gardian să-şi 
ridice privirea. John spuse: 

— Acum ţine minte, să nu omori pe nimeni, bine? 

Nici cea mai mică ezitare a robotului înainte să 
răspundă: 

— Bine. 

John nu era convins. 

— Jură. 

— Ce? 

— Spune: Jur că nu o să omor pe nimeni. 

John ţinea mâna ridicată ca şi cum el ar fi jurat. 

Terminator se uită la John un moment în timp ce 
creierul îi prelua toate posibilităţile. Nu era nimic 
comparabil cu acest gest uman. Nesigur în privinţa 
utilității Terminator îl imită, apoi spuse: 

— Jur că nu voi omori pe nimeni. 

Apoi lăsă motocicleta să se apropie de poartă. 

Gardianul, simțind primejdia, ieşi în întâmpinare cu 
arma scoasă. Terminator continua să se apropie, cu 
detectoarele analizând rapid toate punctele mortale 
ale anatomiei, excluzându-le ca eventuale ţinte, apoi 
alegând pe cele care nu erau mortale. Scoase lejer 45- 
ul său şi îl împuşcă pe gardian cu acuratețe de chirurg 
în ambii genunchi. Tipul căzu, urlând şi ţinându-se cu 
mâinile de picioare. 


John nu putu să-şi creadă ochilor. 

— Ce dracu faci? 

Terminator îndepărtă arma gardianului cu un şut, 
apoi distruse cu un pumn telefonul din gheretă. Apăsă 
butonul de deschidere a porţii şi se întoarse laHarley. 

Citind consternarea pe faţa lui John, spuse: 

— O să trăiască. 

Terminator se urcă pe motocicletă apoi trecură de 
poartă coborând rampa pentru ambulante care dădea 
în subteran, într-o zonă de primire a urgenţelor. John, 
întorcându-se, strigă la paznicul care gemea: 

— Scuză-mă, domnule! 

Pe etajul de izolare, paznicii de la punctul de 
supraveghere văzură pe monitor că cineva se apropia 
de coridor. O văzură pe Sarah ameninţându-l pe 
Sillberman cu seringa. 

Sarah le transmise prin interfonul de pe zid: 

— Deschideţi, sau va fi mort înainte să atingă 
podeaua. 

Nivelul adrenalinei paznicilor făcu un salt. Primul 
dintre ei, neclintit, dădu din cap negativ. Al doilea 
spuse la microfon: 

— N-ai cum, 82, lasă-l să plece. 

Sillberman, galben la faţă, încercă: 

— N-o să meargă Sarah! Nu eşti o ucigaşă. Nu cred 
că ai face-o. 

Vocea ei era de o răceală mortală: 

— Eşti deja mort Sillberman. Toţi de aici mor. Ştii 
că eu cred asta, aşa că nu încerca să mă duci. 
Accentuă ultimile cuvinte împingând mai adânc acul în 
pielea lui. 


— Deschide dracului uşa, strigă disperat. 

Paznicii se uitară unul la altul nesiguri. Unul din ei 
apăsă în final butonul şi prima uşă se deschise cu un 
zgomot metalic. 

Sarah îl împinse pe Sillberman în faţa ei pe coridor. 
Cealaltă uşă, cu gratii, trebuia deschisă manual. Unul 
din paznici se apropie cu grijă şi o deschise nervos. 

— Retrage-te, ordonă Sarah, ceea ce el făcu fără 
să piardă timpul. 

Apoi înfruntându-i: 

— Faţa la podea. Acum! 

Ei ezitară. Cu o expresie feroce, ea înfipse tot acul. 
Sillberman gemu agonic în timp ce un firicel de sânge 
începu să curgă... 

Se azvârliră repede pe burtă. 

Sarah trecu împreună cu Sillberman, ocolindu-i 
larg. Se depărtă mergând cu spatele încă ţinându-şi 
ostatecul. Deodată realiză în mijlocul propriilor puseuri 
de adrenalină, că era aproape de reuşită. 

Dar asta pentru că nu putea vedea al treilea 
gardian aşteptând chiar după colţ. Era pregătit, gata să 
sară asupra ei de îndată ce-i ajungea la îndemână 

Sarah ajunse în dreptul lui. Ca un dansator de 
tango într-o înclinare violentă, el se întinse, înhăţându-i 
mâna în care ţinea seringa. Sarah se întoarse imediat 
spre gardian prinzându-l cu bastonul de beregată, ceea 
ce-l facu să cadă în genunchi, pierzând orice alt interes 
în afară de acela de a respira. Sillberman scăpă, ţipând 
din toate puterile: 

— Prinde-o. 


Se mişcară, urnindu-se anevoie în timp ce Sarah 
dădu colţul plecată ca din puşcă. Unul din ei acţionă 
alarma, care începu să sune. 

În secţia de izolare, T-1000 privea la un infirmier 
împietrit în camera de gardă când alarma bubui pe 
coridoare, făcându-l pe acesta să sară în picioare, cu 
ochii mari cuprinşi de panică. Rămase trăsnit văzând 
pe cel care semăna cu Lewis băgându-şi mâna la piept 
şi scoțând un pistol şi apoi îndreptându-se spre 
intrarea de serviciu. Pe un alt coridor din labirintul 
vastului spital, Sarah alerga ca un animal, picioarele 
goale lipăindu-i pe dalele reci. Infirmierii erau după ea 
nu prea departe. Dădu colţul ştergând peretele, şi 
alergă în continuare fără să încetinească dând peste o 
uşă de oţel. Încuiată. Se auziră paşi în spatele ei. 
Scotoci printre cheile lui Douglas respirând greu. 
Introduse cheia mai mare. Infirmierii erau pe urmele ei 
la o aruncătură de băț, micşorând distanţa care-i 
separa. 

Sarah deschise uşa, pătrunse prin ea şi o trânti 
trăgând zăvorul chiar în momentul în care primul 
infirmier încerca să o ţină deschisă. 

Era însă prea târziu. 

Sarah îl văzu prin ferăstruică scotocind după chei. 
Gâfâind de epuizare se întoarse. Se afla într-un coridor 
de evacuare. O uşă cu gratii de tipul celor ce celulă era 
între ea şi coridoarele secţiei de dincolo. 

Alergă la gratii, introduse cheia în uşă, dechise şi o 
lasă deschisă, deoarece auzi zăvorul celei prin care 
abia trecuse deschizându-se. 


Sarah se aruncă cu frenezie prin uşa cu gratii în 
timp ce infirmierul se apropia de ea. Trase de gratii 
închizându-le cu zgomot. Clang. 

Cu disperare văzu cheile atârnând în încuietoare 
de cealaltă parte. Infirmierul gonea după ea cu buzele 
albe de mânie. 

Se întoarse, răsuci cheia şi o rupse intenţionat în 
broască. O clipă mai târziu infirmierul apăru în uşă 
încercând să o apuce printre gratii. Dar ea se trăsese 
înapoi. Infirmierul se izbi de gratiile de oţel înfuriat. 

Dar Sarah nu avu timp să se bucure de victoria ei. 
Trebuia să-şi găsească fiul înainte ca Terminatorul al 
doilea să o facă. 

Aşa că o luă din nou la fugă. 

Infirmierii ţipau unii la alţii încercând să potri- 
vească cheile lor în broasca ocupată deja de o bucată 
din cheia ruptă. 

Sillberman, care apăru împleticindu-se în urma lor 
se ţinea de gâtul care-i zvâcnea din cauza alergăturii 
ţipând. 

— Ocoliţi, lua-v-ar dracu! Ocoliţi! 

Infirmierii alergară pe lângă Sillberman, întorcân- 
du-se pe unde veniseră şi ocoliră. 

Sarah dădu colţul şi văzu în faţă liftul. 

Liberă în sfârşit. 

Aproape ajunsese dar văzu că uşile ascensorului se 
deschiseseră. Şi atunci, ca în cel mai îngrozitor coşmar, 
îl văzu viu, şi păşind pe culoar cu jacheta de piele 
pătată de sânge, ochelarii de soare şi armă.Oribil de 
familiara faţă a Terminatorului se întoarse spre ea. 


Sarah încercă să se oprească, dar inerția o 
împingea direct în robotul ucigaş. Picioarele goale îi 
alunecară pe faianţa lucioasă lovindu-se de podea şi 
privi înmărmurită apariţia împlătoşată în piele. Sarah 
îşi pierdu cu totul curajul şi în mare măsură şi 
luciditatea. 

Nici măcar nu-şi dădea seama că ţipă în timp ce se 
retrăgea de-a buşilea ca un crab împleticindu-se şi 
zgâriindu-şi picioarele de perete. Se simţea de parcă s- 
ar fi aflat în mijlocul exploziei nucleare din viziunea ei. 

Dacă ar fi privit în spatele lui l-ar fi văzut pe John 
păşind prudent. 

El îşi văzu mama încercând să fugă şi înţelese 
imediat ce se întiamplase. 

— Mamă! Aşteaptă! 

Sarah însă nu-l putea auzi din cauza propriilor 
gemete. Continua să alerge ca un şobolan încolţit, 
căutând cu disperare o ieşire în labirintul infernal al 
spitalului. 

Terminatorul şi John alergară după ea. Sarah 
alerga mâncând pământul pe drumul pe care venise. 
Când ajunse la o intersecţie îşi făcură apariţia o siluetă 
în alb. Infirmierul se năpusti asupra ei şi o lovi. Ea căzu 
la podea dar continua să ţipe şi să se lupte.Se 
alăturară încăierării şi ceilalţi doi infirmieri. 

— Nu! Vine! O să ne omoare pe toţi! ţipă ea 
încercând să-i facă să înţeleagă ceea ce se întâmpla 
doar cu câţiva paşi în urmă. Nebăgând-o în seamă o 
prinseră. Nici măcar nu băgară de seamă că femeia 
scoasă din minţi fixa un punct undeva în fundul 
culoarului. O ţintuiră de faianţa rece şi se aşezară în 


cerc aplecându-se cu feţele furioase deasupra ei. O 
infirmieră apăru ţinând în mână o seringă plină cu 
tranchilizant. 

Sarah întinse gâtul şi văzu silueta neagră a Termi- 
natorului apropiindu-se de ei. Era înnebunitor de ase- 
mănător cu primul Terminator. Şi iată-l aici, după 
atâţia ani, străbătând timpul şi spaţiul. Arma trimisă de 
Skynet să o omoare. Ţipă cu adâncă deznădejde. 

Dar Terminatorul făcu ceva foarte ciudat, ceva la 
care nu se aşteptase. Ţinând arma într-o mână, robotul 
îşi cobori celălat braţ şi apucă pe unul dintre infirmieri, 
azvârlind cele 100 de kg. de peretele îndepărtat al 
culoarului. Pleosc! 

Căzu pe podea şi încercă să respire, dar avea două 
coaste fracturate şi nu-i plăcea deloc cum se simţea. 

Ceilalţi doi infirmieri reacționară imediat sărind pe 
intrus. Terminatorul păru să dispară pentru un moment 
sub cei doi vlăjgani. Dar urmă o explozie de alb, ca şi 
când cei doi infirmieri păşiseră pe un câmp de mine şi 
ar fi fost pulverizaţi. 

Unul se prăbuşi printr-un geam dar nu se răni grav 
datorită gratiilor exterioare de oţel. Dar nici nu putu să 
fie prea mult timp recunoscător acestui fapt deoarece 
îşi pierdu cunoştinţa. Altul plonjă printr-o uşă de birou 
făcând-o ţăndări şi, rostogolindu-se, se izbi de piciorul 
unei mese. Îşi ridică privirea şi hotărî că plăcile de pe 
tavan erau un subiect fascinant pentru un studiu, 
având în vedere că intenţiona să le privească un timp 
din acea poziţie, fiind încă buimăcit. 

Infirmiera care n-avea decât 45 de kg. îi dădu ne- 
poftitului un dos de palmă cu toată puterea ei, zburân- 


du-i ochelarii de soare. Mâna îi pulsa ca şi cum ar fi 
lovit un perete de ciment. Bărbatul de retrase uşor, 
apoi veni spre ea şi-i puse o palmă pe piept. Ea îi 
apucă degetul mare şi încercă să i-l dea peste cap cu o 
forţă care ar fi trebuit să i-l rupă. Cu toate acestea, el 
doar o dădu la o parte. Nu a fost decât, o atingere, dar 
executată cu o astfel de energie încât femeia fu 
aruncată înapoi câţiva metri şi se izbi de podeaua tare 
pe care alunecă înainte să se oprească. 

Un timp nu păru interesată să se ridice. 

In timpul acesta, Sillberman stătea lipit de perete 
cu ţigara uitată atârnând între buze. 

Privi faţa lipsită de expresie a intrusului, în timp ce 
acesta se ducea cu paşi mari spre Sarah. Deodată 
mobilul acestui om deveni foarte clar. 

Sarah avea dreptate... acest individ nu era uman. 
Nici măcar apropiat. lar dacă ea avea dreptate în ceea 
ce priveşte acest umanoid, probabil că avea dreptate 
şi în legătură şi cu celelalte lucruri. 

Nişte lucruri inimaginabil de tragice... Simţi cum 
eşafodajul realităţii începe să se năruie. Sarah clipi, 
holbându-se la acea apariţie a morţii. Apoi ochii ei 
percepură a altă privelişte imposibilă, fiul ei îngenun- 
chiat lângă ea. 

— Mamă, te simţi bine? 

Se uită la Terminator, la John şi din nou la 
Terminator. 

Era aici, pe podea, printre trupuri, holbându-se la 
ceea ce era mai rău şi mai bun în lumea ei. Nu avea 
cum să reacționeze la asta dacât înnebunind sau 
râzând... 


„„Se decise când John se întinse apucând-o de 
umeri, zgâlţâind-o tare. 

— Mamă! 

Simţindu-i strânsoarea, respiraţia, realiză într-un 
şoc instantaneu... că totul era real. Şi asta era partea 
cea mai uşoară, pentru că ceea ce se întâmplă după 
aceea era prea nebunesc ca să poată fi adevărat. 
Terminator îi întinse politicos o mână. Era evident că 
dorea să o ajute să se ridice. 

Sarah începu să râdă convulsiv, scuturată ca de un 
adânc orgasm. Dar îi trecu brusc auzindu-l pe robot 
zicând: 

— Vino cu mine dacă vrei să trăieşti. 

Sarah aruncă o privire în jur. Infirmierii începeau să 
revină la dureroasa realitate. Alarma continua să sune. 
În curând, alții vor da năvală. Aproape ca un dans. 

Întorcându-se să plece John văzu un polițist stând 
la 10 metri, depărtare, dincolo de peretele de gratii. 
Brusc, realiză cine era. Era el. 

Terminator îi urmări privirea îngrozită. 

T-1000 ţinea pistolul în mână. 

Terminator îl împinse pe John şi Sarah în spatele 
lui, cu toţii începând să se mişte cu spatele. 

Sarah vedea ce vedeau şi ceilalţi, dar era 
incapabilă să reacționeze. 

T-1000 înainta. Din cauza obezității omului fusese 
obligat la o expandare moleculară care era mai puţin 
eficientă aşa că revenise la forma moleculară a 
ofițerului Austin. Ajunse la gratii. Fără să se oprească. 
Corpul începu să se divizeze ca o gelatină care trecea 


printre bare, recompunându-se perfect în partea 
celaltă. 

Ţigara dintre buzele lui Sillberman căzu în momen- 
tul când acesta rămase cu gura căscată. Un uşor ples- 
căit ajunse până la el şi îl făcu să înceapă să tremure. 

Acum Sarah începu să-şi revină. Toate reperele 
existenţei erau spulberate. Dar vederea pastei 
vâscoase transformate în poliţist o făcu să realizeze 
simultan trei lucruri. 

Nu era poliţist. 

Era din viitor. 

Probabil va încerca să-i omoare fiul. 

Furia o cotropi din nou făcând-o să se încordeze. 

Pentru ea se părea că realitatea coşmarului nu se 
mai termina. 

Se auzi un clinchet. Arma gardianului se blocase de 
gratii... era singurul obiect solid. T-1000 răsuci pumnul 
încercând din nou, şi reuşi să strecoare pistolul printre 
gratii. 

Terminator îl apucă pe John de turul pantalonilor 
urcându-l în spinare. Acesta se prinse cu mâinile de 
gât. Terminator ridică puşca continuând mersul cu 
spatele. Întorcându-se spre Sarah strigă: 

— Fugi! 

Bună idee, gândi Sarah întorcându-se ca să fugă 
după ei. 

T-1000 îi urmărea. Păşi peste ochelarii de soare 
căzuţi pe jos strivindu-i. Deschise focul trăgând cu 
browning-ul. 

Dar Terminator întinse braţul şi trase cu puşca de 
calibru 10. Infirmierii năuciţi căzură cu faţa la podea în 


timp ce coridorul se umplu de gloanţe trase cu mare 
viteză şi de un miros înnecăcios. 

Terminator fu lovit de câteva gloanţe. La rândul lui, 
T-1000 fu găurit de câteva. Se clătină dar continuă să 
înainteze. Măsura viteza şi unghiul fiecărei lovituri şi se 
deschise uşor în partea superioară pentru a amortiza 
şocul produs de rănile primite. In găurile formate 
apărea mercur strălucitor făcându-le să dispară într-o 
clipă. Gloanţele nu făceau altceva decât să-i micşoreze 
viteza. i 

Terminatorul dădu colțul şi o rupse la fugă. In faţa 
lui, Sarah ajunsese deja la ascensor. Terminator şi John 
se îngrămădiră în el, iar John apăsă pe butonul care-i 
aducea la garaj. Uşile începură să se-nchidă. T-1000 se 
prelinse ca un fluid pe colţul culoarului cu o eleganţă 
stranie, deplasându-şi propriul centru de greutate într- 
un mod în care nicio fiinţă omenească nu ar fi putut să 
o facă. 

T-1000 îi ajunse şi deschise focul cu Browning-ul în 
timp ce Terminator îi lipi pe John şi pe Sarah de pereţii 
laterali. Gloanţele loviră uşile în timp ce se închideau. 
În interior Sarah văzu metalul perforându-se într-o 
formă perfectă care i-ar fi găurit dacă în faţa ei nu ar fi 
fost nimeni. i 

T-1000 deschise Browning-ul. Era gol. Il aruncă 
fără să privească înapoi. Uşile se închiseră cu un sunet 
înăbuşit. Apoi fură zguduiţi puternic în momentul în 
care T-1000 lovi în plin ascensorul. 

Acesta nu pornise încă. O lamă ascuţită intrase 
printre uşi topindu-se instantaneu şi apoi întărindu- 
se.Se chinuia să le deschidă. 


Terminator păru să ezite în timp ce Sarah privea cu 
oroare cum adăpostul lor temporar era deschis. 

Dar Terminatorii nu ezită niciodată. 

Aştepta calm, calculând pur şi simplu desfăşurarea 
evenimentelor până în momentul în care deschizătura 
uşilor fu suficient de mare pentru a strecura arma.Gura 
pistolului izbi chiar faţa lui T-1000 afundându-se câţiva 
centimetri în „carne”. O clipă mai târziu, Sarah şi John 
tresăriră din cauza detunăturii care parcă le sparse 
timpanul în acest spaţiu restrâns. Prin crăpătură 
văzură capul lui T-1000 zburând într-o parte din cauza 
exploziei, fiind azvârlit înapoi de teribila eliberare de 
energie. Uşile ascensorului acum puteau să se închidă. 
Liftul se puse uşor în mişcare, începând să coboare. 
John se uită la mama lui. Tremurând, ea privea 
zăpăcită uşile ascensorului. 

— Ce dracu a fost asta? murmură ea răguşită. 

Pe coridor, T-1000 zăcea cu capul despărţit în două 
fragmente. Conceptul de durere nu fusese niciodată 
prevăzut în zona senzorială a maşinii. Durerea era un 
indicator al avarierii unei părţi din organism. Cu 
excepţia că la nivel molecular acest organism nu era 
construit decât din părţi, iar fiecare moleculă era o 
versiune miniaturizată a întregii maşini. 

Dacă un fragment era separat, părţile înlăturate ar 
fi revenit la aliajul lor iniţial. Principala comandă în caz 
de avarie pe care o avea în memoria moleculară 
T1000 era să revină la masa principală şi să se recon- 
struiască. Fiecare moleculă avea o rază de acţiune de 
14 Km. 


Fragmentele împrăştiate în urma detunăturii erau 
cu mult mai aproape. Aşa că după un moment de 
ezitare cauzat de şocul balistic îşi reconstrui rapid o 
faţă umană sănătoasă, fără nicio urmă de rană. 

Se întoarse spre uşile închise şi băgă mâinile între 
ele, transformându-şi degetele în răngi cu care era 
uşor să le îndepărteze. Fără nicio ezitare sări în puţul 
liftului. Căzu distanţă de două etaje, tot atât de 
aerodinamic ca o cărămidă. 

În ascensor, cei trei priviră în sus auzind bufnitura 
grea de deasupra. 

Terminator îşi reîncărcă rapid arma băgând primul 
cartuş pe ţeavă. 

Sarah apucă 45-ul din cingătoarea Terminatorului 
şi-l îndreptă spre tavan. Nimic nu-i va ucide fiul. NIMIC. 

John trase aer în piept, apoi... 

Zdup! O lamă ascuţită de crom perforă tavanul şi 
străpunse cabina ascensorului. 

La câţiva centimetri de faţa lui Sarah. 

În mod reflex ea deschise focul, BAM-BAM, 
gloanţele trecând direct prin tavan. 

Cu viteza luminii lancea se retrase şi reveni cres- 
tând jacheta Terminatorului făcând o nouă gaură în 
tavan. Prima din multele făcute de acesta în furia 
tragerii, în timp ce drugul metalic lovea la întâmplare 
iar şi iar ca şi cum un nebun ar fi încercat să distrugă o 
cutie cu o cange ascuţită. Sarah ţipă în agonie când 
lama îi sfâşie omoplatul. 

Un clinchet politicos se auzi. Indicatorul de 
deasupra uşii arătă „NIVEL GARAJE”. Uşile lunecară în 


lături şi Sarah îl împinse afară pe John de îndată ce 
acestea se deschiseră suficient. 

Dădură buzna în subsol. Harley-ul era parcat în 
apropiere, inutil acum când erau trei. Terminator 
analiză locul în căutarea unui vehicol potrivit. 

In lift, T-1000 făcuse o gaură suficient de mare în 
tavan pentru a putea să se scurgă prin deschidere, 
apoi căzu pe podea, ridicându-se sub forma lui 
„ofiţerAustin”. 

Cu senzorii reveniţi la normal ezită încă o secundă 
reorientându-se după şocul transformării moleculare. 

In garaj, o maşină alb-albastră a pazei spitalului îşi 
făcu apariţia şi opri aproape de ei. Fără să ezite niciun 
moment Sarah alergă la maşina care se oprise 
scârţâind. Propti 45-ul în faţa paznicului, ţinându-l ferm 
cu amândouă mâinile. 

— leşi din maşină. 

Paznicului îi trebui un moment să înţeleagă că 
pacientul înarmat era probabil nebun. Prea nebun ca 
să te poţi înţelege cu el. 

Pentru Sarah momentul durase prea mult. Trase un 
foc prin geam aproape de capul lui ca să-l grăbească. 

— Acum! 

Portiera de deschise imediat şi paznicul se strecură 
afară cu mâinile ridicate. Robotul alergă şi aproape 
absent îi făcu vânt omului din cale, după care se aşeză 
la volan. Sarah îl aruncă pe John pe bancheta din spate 
şi sări pe locul din dreapta şoferului. Terminator zvâcni 
cu maşina în spate apoi călcă acceleraţia demarând în 
trombă. 


Apoi trecu puşca peste umăr lui John şi îi spuse să 
o încarce. John scoase din buzunarele jachetei militare 
câteva cartuşe şi începu să le bage înăuntru. 

Sarah se ţinea bine în timp ce Terminator accelera 
încercând să urce rampa în marşarier, scrijelind pere- 
tele, aproape necontrolat deoarece...T-1000 fugea 
către ei dinspre lift. Era complet nevătămat, trecând 
de la forma cromată la forma de poliţist în timp ce 
prindea viteză pe rampă. 

Terminator îi dădu lui Sarah alt încărcător pentru 
45. Ea îl aruncă pe cel gol, băgă la loc pe cel plin şi 
apoi armă. 

Maşina ieşi din garaj, apoi o luă pe alee spre 
poarta de intrare. 

John termină de încărcat şi îi dădu puşca înapoi 
Terminator-ului. El lăsă geamul jos şi ţinti spre 
urmăritor. Faţa lui T-1000 era exact în lumina farurilor. 

Terminator trase făcându-i o gaură în umăr. 

Un metal lichid strălucitor umplu gaura astupând-o 
apoi şi transformându-se în uniformă. 

Sarah ieşită pe jumătate afară pe geamul din 
partea ei, apăsă trăgaciul 45-ului. Rată primele două 
lovituri dar a treia nimeri exact în centrul frunţii. Nu 
reuşi să-l facă pe T-1000 să ezite un moment. Ea trase 
din nou apoi, încă o dată. Gloanţele îi produceau 
cratere în piept şi în cap. În loc să-şi orienteze puterea 
pentru refacere T-1000 o folosi ca să înainteze 
apropiindu-se rapid de maşină. Se lovi de poarta 
intrării principale. 

— Ţineţi-vă, spuse calm robotul-şofer rotind brusc 
volanul. Maşina făcu scrâşnind o întoarcere de 180°. 


T-1000 aproape că îi ajunsese. 

Mâna Terminator-ului zvâcni pe schimbătorul de 
viteze şi piciorul împinse acceleraţia la podea. Maşina 
se aruncă înainte. 

T-1000 făcu un salt aterizând pe capacul portbaga- 
jului. Mâna deveni un cârlig metalic care se înfipse în 
capac. Un moment mai târziu se transforma într-o 
strălucitoare cange cromată. Cu picioarele atârnând pe 
pavaj, T-1000 lovi cu cealaltă mână prinzându-se cu 
altă cange de spatele maşinii, ridicându-se încet. 

Terminator se întoarse spre Sarah, spunându-i: 

— Condu maşina. 

Ea apucă volanul în timp ce el se trase pe jumătate 
afară pe geamul şoferului. Sarah îşi propti talpa pe 
pedală, menţinând viteza maşinii la 110 kilometri pe 
oră. 

John se uita pe geamul din spate când T-1000, 
acum pe maşină în întregime, se ţinea cu o mână în 
timp ce o ridica pe cealaltă să lovească. Puştiul se 
ghemui exact când aceasta trecea prin geam 
spărgându-l şi trecând pe lângă el la câţiva centimetri. 
Se retrase pentru altă lovitură când Terminator sprijini 
arma de plafonul maşinii şi trase. 

Nimeri braţul lui T-1000 secţionând încheietura şi 
făcând să se desprindă mâna-cange. 

Ofiţerul Austin se rostogoli de pe maşina care 
accelera. John se ridică privind prin geamul spulberat. 
T-1000 lovi dur pavajul, dar într-o singură mişcare, se 
puse pe picioare continuând să alerge după ei. 


Dar acum rămânea în urmă. Sarah ţinea pedala 
apăsată şi ucigaşul metalic avea şi el limitele lui. Nu 
putea să-i prindă mergând pe jos. 

John zări „mâna” încă prinsă de portbagaj chiar în 
faţa lui. Se întinse încet şi desprinse metalul, dându-i 
drumul pe şosea. Din inerție se strânse ca un ovoid 
apoi căzu sub forma unei picături tremurătoare. 

Maşina dispăru în noapte. 

Un moment mai târziu T-1000, încetinind, urmări 
luminile de poziţie ale maşinii dispărând. Faptul că 
ţinta scăpase nu însemna nimic pentru el. Întârzierea 
nu era decât o măsură a timpului. Deşi Terminatorii 
aveau cronometre proprii, T-1000 nu avea. 

Era datorită noii concepţii Skynet. 

Cunoaşterea timpului avea partea ei folositoare, 
dar în majoritatea cazurilor de urmărire era un element 
inutil. Timpul nu avea importanţă când urmăritorul nu 
putea fi ucis, oprit şi nu obosea niciodată. 

T-1000, neinteresat de nimic altceva în afară de 
ruta țintei privi în jos. Picătura de metal lichid de pe 
asfalt începu să vibreze apoi să se lungească, 
întinzându-se ca un deget lichid până când atinse 
pantoful ofițerului Austin, curgând în el, revenind la 
masa principală. 

Timpul nu era decât un răgaz înaintea 
inevitabilului. 


URMĂRIREA 


Direcţia sud pe autostrada 33 
Ora 12.06 A.M. 


Maşina, gonea pe autostrada pustie, luminată de 
lună, cu farurile stinse, fantomatic, spintecând 
văzduhul. 

Aerul izbea în geamul sfărâmat în timp ce 
Terminatorul conducea mergând lângă linia 
despărţitoare. 

John văzu prin oglinda retrovizoare ochii roşiatici ai 
robotului luminând slab. 

— Măcar poţi să vezi ceva? 

Adevăraţii ochi ai Terminatorului ce se aflau în 
spatele celor cu aspect uman erau programati pentru 
noapte examinând drumul din faţă absorbind fotonii şi 
formând o imagine monocromă a autostrăzii luminată 
ca ziua. Datele erau prelucrate cu precizie făcând din 
el pilotul cel mai bun din lume. 

Terminator îi răspunse pe un ton prozaic care ar fi 
sunat ca o infatuare dacă Sarah şi John n-ar fi ştiut că 
însoţitorul lor era o maşină. 

— Tot. 

— Stai calm, zise John întrucâtva liniştit. 

Sarah îl studia pe Terminator, necrezând încă ceea 
ce se întâmpla. Acea Sarah care cu câţiva ani în urmă 
întârzia mereu la slujba ei de chelneriţă la Big Buns 
avu nevoie de puţin timp pentru a se acomoda cu 


incredibilul. Apoi se întoarse cu faţa spre John - 
prioritatea vieţii ei - care stătea pe locul din spate. 

— Te simţi bine? 

El dădu din cap. 

Sarah se întinse după el. Inima lui John tresări de 
bucurie. Niciodată mama lui nu-i arătase prea multă 
afecţiune. Fuseseră multe alte priorităţi. Dar acum îl 
ţinea în braţe. Poate că se schimbase. Poate că acum 
ţinea cu adevărat la el, poate că nu-i mai păsa numai 
de misiunea lui în viitor. Fericit, o îmbrăţişă şi el. Dar, 
în loc să-l strângă în braţe cu putere, ea îl pipăia 
căutând să vadă dacă e rănit. Lui John i să păru că o 
face ca un veterinar care consultă un câine în căutarea 
fracturilor. Asta era îngrijorare, dar nu dragoste 
adevărată. Supărat, se trase într-o parte, întotdeauna 
urâse felul ei de a-l cerceta de parcă s-ar fi putut 
sparge ca un porțelan rar. 

— Doar ţi-am spus că sunt bine. 

Sarah îl privi aspru şi enervată. 

— A fost o prostie din partea ta să te duci acolo. 

Lui John nu-i venea să creadă. De obicei se aştepta 
ca mama să se supere dacă face ceva rău, dar acum 
ea ţipa la el pentru că-i salvase viaţa. Inainte de a-şi 
reveni din uimire şi a-i răspunde, ea izbucni. 

— La dracu, John. Trebuie să fii mai deştept! Eşti 
prea important! Nu-ţi poţi risca viaţa, nici măcar pentru 
mine, înţelegi? Pot să am singură grijă de mine! Mă 
descurcam de minune. Doamne Isuse, John! Aproape 
că te-ai lăsat ucis! 

Obrazul îi tremura. Vechile sentimente îi reveneau. 
Ea încerca să-l introducă în această imagine de 


supraom pe care o cerea. Era ceva care-l depăşea, dar 
ea se părea că nici nu observase şi nici nu-i păsa. Şi, ca 
de obicei, tot ce făcea el era inadecvat. Pentru a opri 
furia şi lacrimile ruşinoase, zise: 

— Eu... trebuia să te scot de acolo... îmi pare rău... 
Eu... 

John crezu că vede mai multă compasiune în ochii 
goi ai robotului decât în ai ei. 

Simţi lacrimile care erau gata să-i inunde faţa şi 
închise ochii. Se întoarse cu spatele, ca ea să nu-i vadă 
slăbiciunea. Dar ea îi văzu trupul chinuit de suspinele 
pe care nu şi le putea opri. De data aceasta îi vorbi pe 
un ton mai cald, mai mult ca o scuză. 

— Opreşte imediat, John! Nu ai voie să plângi. Alţi 
copii îşi pot permite să plângă, dar tu, nu. 

Terminator îşi desprinse privirea de pe şosea 
compensând-o cu percepţia artificială de profunzime 
şi-l privi pe John care se şterse în grabă la ochi. Era un 
lichid care curgea din ei. Terminator căuta date în 
memorie în legătură cu asta dar nu găsi nimic. Era o 
rană? 

— Ce s-a întâmplat cu ochii tăi? 

— Nimic, răspunse John tăios, ştergându-şi nasul 
cu o mânecă. 

Sarah trase aer în piept, dându-şi seama cât de 
montată fusese. Tremura din tot corpul. Judecata ei era 
fragmentată, imaginile şi ideile explodaseră, toate 
acele bucățele întorcându-se acum la nivelul inferior al 
mentalului, iar ea încerca cu rapiditate să le îmbine la 
loc. Undeva, acolo în interior, o conştiinţă înceţogşată îi 
spunea că ceva greşise în legătură cu fiul ei... din nou. 


Era destul de greu să creşti un copil de una singură, 
dar aproape imposibil când acel copil urma să devină 
alesul destinului, un mare conducător, omul care va 
salva umanitatea. A trebuit să se întărească şi să 
înveţe deprinderi de supravieţuire, a trebuit să ucidă 
fiecare părticică din ea care iubea tandru. După ce 
făcuse asta, totul devenise mult mai simplu. Dar 
trebuia să plătească. Ea şi fiul ei au fost frustraţi de o 
viaţă normală. Tot ce ştiau erau pregătirile pentru 
războiul total. Şi asta i-a costat. Sarah a făcut tot ce a 
putut... 

Îşi iubea cu ardoare fiul. Dar dacă i-ar fi arătat, nu 
l-ar fi slăbit? El avea nevoie de putere, înţelepciune şi 
să ştie mânuirea armelor, nu de dragoste. 

Dar ura din ochii lui... O costase mult. N 

Între timp, trecuse pe reflexele automate. Într-un 
fel, ca o maşină. 

Se întoarse spre Terminator, cercetându-l cu 
prudență. 

— Deci, zise ea, care-i povestea ta? 


MARIONETA DESIINULUI 


Spitalul Pescadero 
Ora 12.23 A.M. 


Alb-negrii erau peste tot pe pajişte, învârtindu-se 
cu lămpile lor sărbătoreşti. 

În mjilocul flash-urilor albastre şi roşii părea un 
congres al ologilor. Ambulante îşi făceau loc cu greu 
prin mulţimea confuză de personal şi pacienţi derutaţi. 

Dr. Sillberman mormăia în timp ce era cărat de 
infirmieri spre o ambulanţă. Cuvintele ieşeau într-o 
bolboroseală excitantă, dar oricum nu ar fi avut sens 
pentru nimeni, chiar spuse pe un ton normal. El 
spunea: 

— Totul era adevărat şi noi o să murim cu toţii şi 
tipul s-a schimbat, l-am văzut schimbându-se chiar în 
faţa mea, a trecut prin bare de parcă nu erau acolo, 
trebuie să mă credeţi nu sunt într-o stare psihotică, 
sunt doctor şi ştiu lucrurile astea, vă spun... 

Mormăitul incoerent dispăru când îl prinseră în 
chingi pe o targă şi închiseră uşile. Zilele lui ca 
psihiatru se terminaseră. 

Leonard Sillberman, unul dintre puţinii norocoşi 
supraviețuitori ai primului asalt al Terminatorului în 
urmă cu câţiva ani, era acum, din greşeală, victima 
celui de-al doilea. 

Destinului îi place să glumească. 

T-1000 mergea cu paşi mari spre poarta principală 
printre poliţiştii care se învâărteau pe acolo. Un poliţist 


pe motocicletă mergând în direcţie opusă încetini 
văzându-l pe ofiţer Austin. 

— E-n regulă? 

T-1000  petrecu  patrusprezece microsecunde 
reflec- tând la motocicleta omului. Apoi spuse: 

— Tiii, ce motocicletă frumoasă! 

Cei 28 de ofițeri de poliţie şi detectivi din zonă nu-l 
văzură pe T-1000 plecând pe motocicletă. Nu vor găsi 
corpul adevăratului poliţist decât peste câteva ore, 
îndesat fără prea multă ceremonie într-o ladă de gunoi. 
Nimeni nu-l va suspecta pe ofiţerul Austin de a avea 
legătură cu asta. Că „el” era cel mai primejdios lucru 
de pe planetă, programat de ceva care nu exista încă, 
să încheie socotelile umanităţii, cu o singură bine 
ţintită lovitiră. 

Erau prea ocupați să noteze numele unor posibili 
martori. 


OPRIREA 


California 
Ora 4.16 A.M. 


Terminator conduse neobosit, constant, un pilot 
automat arătând omeneşte. Sarah încă se mai gândea 
la ce auzise, acum mai calmă, mai concentrată. 

— Acest T-1000... Ce se întâmplă când îl împuşti? 

— Penetraţia balistică şochează hidrostatic, dar nu- 
mai pentru câteva secunde. Bazat pe observaţiile re- 
cente poate să-şi lichefieze structura moleculară 
pentru a permite gloanţelor să treacă. Sau să-i 
modifice înfăţişarea. 

— Poate fi distrus? 

— Nu se ştie. Totuşi există o mare probabilitate ca 
atunci când T-1000 îşi durifică structura pentru a crea 
o armă sau a intra într-o luptă, structura moleculară 
devine sfărâmicioasă. Atunci poate fi cel mai vulnerabil 
la o undă de şoc. 

Merseră mai departe în tăcere câteva momente, 
apoi Sarah văzu ceva undeva în faţă: un neon 
singuratic în întuneric. 

— Trage aici pe dreapta. Trebuie să scăpăm de 
maşina asta. 

Terminator viră, intrând spre o staţie de benzină 
Benthic Petroleum, pustie, semnalizată de un neon 
care băzâia. 


Trecură încet de cabina goală. La geam se putea 
citi - DUMINICA ÎNCHIS. Continuară ocolind clădirea 
spre uşa din spate a garajului. 

Terminator se dădu jos, cu un gest brusc, sparse 
încuietoarea uşii şi apoi o ridică. Sarah trecu la volan şi 
băgă maşina înăuntru, ca să nu fie la vedere. 
Terminator lăsă uşa în jos închizând-o după ei. 

Pentru moment erau cât de cât în siguranţă. 

Sarah aprinse o lampă. Ea şi Terminatorul se uitară 
unul la celălalt. El era împuşcat şi sângera. Ea avea o 
tăietură adâncă în umărul drept şi hainele îi musteau 
de sânge. 

— Arăţi ca o porcărie artizanală, spuse ea. 

Terminator proiectă cuvintele pe un ecran şi 
începu să caute în fişier înțelesurile argoului. Şi apăru o 
listă: 

Să te sparg, Jack. 

Să mă pupi... 

Nici tu nu eşti o frumuseţe. 

Eu sunt bine, tu eşti bine. 

Într-o microsecundă, Terminator selectă ultima 
apariţie spunând: 

— Mulţumesc la fel. 

Sarah aproape că zâmbi. 

Aproape. 

Câteva minute mai târziu, găsiseră cutia de prim 
ajutor din birou, nişte cârpe nu prea unsuroase, o cutie 
cu alcool şi câteva scule mici. John îl văzu pe Termi- 
nator punând jos o cârpă plină de sânge şi îi dădu una 
curată. 


Sarah stătea pe o ladă goală lângă robot, care îi 
cosea rana cu un fir foarte fin pe care îl scoseseră 
dintr-o bobină de alternator. Era de un roşu sclipitor 

In urma procesului de sterilizare; Terminator îl 
ţinuse în flacăra unui arzător cu butan înainte de a 
începe.Ea îşi aminti ce îi spusese Kyle cu mult timp în 
urmă, că durerea putea fi controlată, disipată, 
ignorată, în aşa fel încât să poţi merge mai departe. 
Chipul lui Kyle începu să i se contureze în memorie, 
aducând cu el vechea durere şi asta putea să-i 
dăuneze tocmai în momentele cele mai importante. 
Trânti o uşă peste imagine şi se concentră asupra 
încercării de a controla durerea revenind la realitatea 
braţului rănit. Folosind o pereche de ace, Terminator 
trecu firele prin pielea palidă cu o precizie de maşină. 

Ea avu puţin de furcă încercând să disipeze 
durerea. 

Terminator prinse cea mai mică crispare a feţei şi 
automat ajustă ceea ce făcea în aşa fel încât să-i 
micşoreze disconfortul. Ea simţi durerea micşorându-se 
dar chiar dacă ar fi ştiut ce făcuse robotul, nu i-ar fi 
mulţumit. 

El spuse ceva intenţionând să-i reducă stresul şi 
bătaia inimii, reducând astfel pierderea de sânge. 

— Am informaţii detaliate despre anatomia umană. 

Sarah se holba la el, de foarte aproape, cu pulsul 
încă alert de o greu suprimată ostilitate. Nu-i plăcea că 
era atât de aproape de ea, lăsând la o parte cusutul. 

— Pariez că ai. Te face să fii un ucigaş eficient, nu-i 
aşa? 

Terminator spuse: 


— Corect, în timp ce-şi termina treaba. 

John privea, recunoscător Terminatorului pentru 
că-i îngrijea mama, dar întrebându-se de ce ea nu 
putea să vadă decât partea negativă a robotului. In 
definitiv, era doar o unealtă, nu-i aşa, programată chiar 
de el, în viitor, ca să-i protejeze pe ei acum. 
Terminatorii nu erau răi congenital. Ei doar existau. 
Depindea de cum erau folosiţi. Aşa ca o armă. Vroia să- 
i explice asta lui Sarah, dar ea nu părea a fi nici pe 
departe în dispoziţia potrivită. 

Câteva minute mai târziu, veni rândul robotului. 
Haina de piele era plină de găuri de gloanţe. Sarah şi 
John o scoaseră, dând la iveală spatele gol, musculos 
al Terminatorului, marcat de o mulţime de găuri. Mai 
erau alte răni pe braţe şi picioare. Din fericire, erau 
toate de 9 mm. Locurile unde intraseră gloanţele 
provocând răni, erau mici şi stricăciunile erau doar 
cosmetice. 

— Doare? întrebă John. 

— Percep vătămările. Datele pot fi numite durere. 

Sarah începu să-i spele găurile din spate, făcute de 
gloanţe, cu alcool, amintindu-şi de o noapte friguroasă 
într-un canal când, stângace, bandajase un bărbat 
rănit. Era pentru prima dată când bandaja pe cineva. El 
o felicitase. Și... 

Din nou acel chip, găsi noi modalități de a-i ajunge 
la inimă. Ferecase toate acele amintiri deşi îi era greu. 
Mai greu decât cu acel braţ bandajat care-i zvâcnea. 
Dar era necesar. Incepu să vorbească pentru a putea 
reveni la acest cumplit Aici şi Acum. 

— Or să se vindece? 


— Da. 

— Mă bucur să aud asta. Pentru că dacă nu vei 
putea fi considerat drept o fiinţă umană, nu ne vei fi de 
prea mare ajutor. 

Atinse rănile  sângerânde cu  penseta, găsi 
gloanţele de cupru, ce se opriseră în scheletul metalic, 
şi le trase afară. Le dădea drumul unul câte unul într- 
un pahar. 

John abia acum realiza cu cine are de a face. Un 
om-maşină care putea să primească lovituri de gloanţe 
şi care apoi putea să umble şi să povestească despre 
asta... era, ei bine... nemuritor. Îl întrebă: 

— Cât de mult trăieşti? Vreau să spun, care e 
limita? 

— 120 de ani cu celula energetică proprie, în 
condiţii normale. 

Sarah scoase ultimele gloanţe. Paharul era 
aproape plin. Apoi începu să închidă găurile cu o 
sârmă. John privea mut de uimire. 

Doi luptători se priveau calm unul pe celălalt. 

— Poţi învăţa? Aşa încât să poţi să fii... ştii tu...Mai 
uman. Nu ca un automat... tot timpul. 

— Centrul energetic este un procesor cu reţele 
neurale, un computer care învaţă. Dar ne programează 
numai pentru citire când suntem trimişi în misiune. 

— Nu vrea să gândeşti prea mult, nu-i aşa? 

În răspuns nu era niciun pic de ironie. 

— Nu. 

— Auzi, putem să te reprogramăm? 

Sarah îl privi pe Terminator ridicând o spânceană. 

— Da, răspunse robotul. 


După ce Terminator îi dădu instrucţiunile prelimi- 
nare, Sarah găsi un cuţit şi începu să taie la baza 
craniului. Vocea lui era egală şi indiferentă la acţiunile 
ei în timp ce o instruia cum să facă incizia şi să 
localizeze suportul unităţii centrale din interior. 

— Acum deschide capacul. 

John folosea o cârpă pentru a îndepărta sângele în 
exces, în timp ce Sarah folosea şurubelniţa cu aer 
comprimat a garajului pentru a deschide capacul. 

Terminator văzu o imagine digitală, în timp ce o 
urmărea lucrând, în oglinda pe care John o luase de la 
toaletă. Mâinile ei erau pline de sânge şi aştepta alte 
instrucţiuni. 

— Ţine C.E. de placa de bază. Trage. 

Scoase rama de protecţie apoi pătrunse mai adânc 
în ţeasta robotului, desprinse cu atenţie placa de bază 
a C.E. Şi o scoase din lăcaş. 

Terminator văzu o scânteie de lumină apoi se lăsă 
întunericul. 

John şi Sarah se uitau la ceea ce ea desfăcuse.Un 
dreptunghi de ceramică de culoare brun-roşcată având 
la un capăt un conector. Era aproximativ de dimensi- 
unea şi forma unei piese de domino. La o privire mai 
atentă, părea să fie făcut din mici cuburi prinse la un 
loc, identic cu cel distrus în subterană, al Cyberdyne 
Sistems. Acum înțelegeau ce încerca Miles Dyson să 
realizeze. Acesta era creierul unui Terminator. 

John îl ocoli pe Terminator şi-l privi în faţă. Era 
complet inert. Nicio mişcare a pieptului. Nicio 
respiraţie. Ochii deschişi. Mort. 


De curiozitate, John îi ridică o mână. Se auzi zgo- 
motul produs de servo mecanismele puse în mişcare. 
Era ca şi cum ai mişca membrul unui cadavru cuprins 
de rigor mortis. Dădu drumul mâinii care rămase în 
poziţia ridicată. Pentru John era clar că aceasta era cea 
mai vulnerabilă situaţie în care cineva ar fi putut vedea 
un Terminator. Puteau începe să-l demonteze, să ia 
maşinăria s-o facă bucăţi până la cele mai mici piese. 

Dar Terminatorul le permisese să-i scoată creierul 
scoţându-l complet din funcţiune. Asta dovedea o doză 
mare de încredere. 

Dar, se întrebă John, pot maşinile să se încreadă? 

Sarah studie cipul U.C.-ului sub cea mai apropiată 
lampă. 

— Vezi comutatorul? întrebă John. 

Ea îl ignoră trecând cu o privire de la Terminator la 
cip. Ceea ce simţea era ceva mai mult decât justificat. 
Din punct de vedere strategic, nu era o treabă 
deşteaptă. Nu era necesar. Terminator era deja scos 
din circuit. Dar emoția era aşa de puternică şi 
iraţională că înainte ca John să realizeze ce făcea, ea 
pusese cipul pe masa de lucru şi luă un ciocan. In timp 
ce îl ridica să lovească, John îi pricepu intenţiile şi se 
aruncă spre ea. 

— Nu! 

Acoperi protector piesa de pe masă cu mâna. Era 
singurul lucru ce putea să-i controleze reacţia. Sarah 
abia reuşi să evite lovirea degetelor lui. 

— John, dă-te la o parte! 

— Nu. Nu-l omori! 

— Pe ea, John. Maşina. Nu pe el. Pe ea! 


— Bine, pe ea. Avem nevoie de ea! spuse John 
ţinându-şi mâna nemişcată. 

— Ne descurcăm mai bine singuri. 

— Dar e singura dovadă pe care o avem despre 
viitor... despre război şi toate celalalte. 

Sarah ezită. Băiatul avea dreptate. Dar ea era cu- 
prinsă încă de aversiune faţă de dublura lucrului care-l 
ucisese pe Kyle Reese. 

— N-am încredere! Lucrurile astea sunt greu de 
distrus. John, crede-mă, ştiu asta. S-ar putea să nu mai 
avem ocazia asta, altă dată! 

— Ascultă, mamă, dacă se presupune că odată voi 
fi marele conducător, ar trebui să începi să asculţi 
ideile mele de conducător. Pentru că dacă tu n-o vei 
face, nimeni altcineva nu o va face. 

Avea dreptate. O aşchie de mândrie a fiului ei se 
strecură între duşmănia ei şi neajutoratul Terminator. 

john  realiză că el şi maică-sa erau la o 
răscruce.Putea să vadă asta în ochii ei. Timp de un an 
de zile el încercase să ţină disperat pasul cu programul 
ei, să se potrivească cu modelul pe care ea îl făcuse 
pentru el. Până la acest moment făcuse totul ca s-o 
mulţumească. Acum, simţea puterea strecurându-se 
subtil între ei. Era o confuzie şi o nehotărâre în ochii ei 
pe care John nu o mai văzuse niciodată. Din cauza lui. 
El avea dreptate şi ea ştia asta, aşa că îşi retrase încet 
mâna şi păşi înapoi. 

Acum era rândul ei să aleagă. 

John făcuse încă un pas spre cel ce avea să fie John 
Connor. Pentru că, înţelept, făcuse ceea ce trebuia. 
Sarah era încă foarte furioasă. Rațiunea îi spunea să 


lase jos ciocanul. Urma să lovească cu el. Aşa că o făcu 
însă la 2 centimetri de U.C. 

— E-n regulă, să facem cum spui tu. 

John luă cip-ul şi-l examină foarte atent, fruntea 
încruntându-i-se de o concentrare copilărească. Găsi 
ceea ce căuta şi luă un ac, folosindu-l ca să mute 
switch-ul în poziţia „scriere”. Strâmbându-se, introduse 
placa cu circuite înapoi în ţeasta însângerată a Termi- 
natorului. 

Din întunecime, lumina prinse viaţă printr-o altă 
explozie de steluțe. Pentru Terminator nu fusese decât 
o clipă, conştiinţa nefiindu-i alterată. Putea să vadă 
imaginile digitale ale celor doi care stăteau în spatele 
lui prin oglindă. Nu „SIMŢEA” nimic special. Scanerele 
interne nu indicau nicio stricăciune. Toate sistemele 
erau normale. Dar ceasul indica mai mult timp decât ar 
fi fost necesar. 

— A fost vreo problemă? îi întrebă Terminatorul. 

John privi spre Sarah, apoi zâmbi robotului. 

— Nu. Absolut niciuna. 

Câteva ore mai târziu, Sarah stătea în întuneric cu 
picioarele încrucişate şi spatele lipit de perete ţinând 
45-ul în poală. 

Îşi veghea fiul, adâncit într-un somn adânc, culcat 
pe bancheta din spate a maşinii. Tot ce era mai 
groaznic, ziua se transforma în monştrii prietenoşi sau 
aventuri distractive. 

Ea niciodată nu-şi dorise cu atâta disperare să 
poată dormi aşa! Tot timpul era dureros şi orice 
mişcare îi dădea senzaţia că încheieturile îi fuseseră 


umplute cu nisip. Avea nevoie de o masă substanţială 
şi gustoasă, şi de 24 de ore se somn fără vise. 

Dar ochii îi erau larg deschişi. Atâta timp cât 
Terminatorul era cu ei. 

El stătea în picioare lângă unul din geamurile 
biroului, într-o rază de lună, observând liniştit şi 
nemişcat noaptea. Un manechin mecanic. Numai ochii 
i se mişcau, urmărind rarele maşini care treceau pe 
drum. 

O santinelă robot credincioasă. 

Părea că devine mai luminos, licărind în, reflexele 
luminilor unei alte maşini ce trecea. Dar apoi Sarah 
realiză că nu era el singurul lucru care prindea contu- 
ruri mai clare. Toată camera se umplea de lumină şi, 
crezând că o maşină se apropie, se îndreptă de spate 
cu mâna crispându-se pe mânerul pistolului. 

Apoi se relaxă. Nu era o maşină. 

Erau zorile. 

Probabil că am aţipit, îi trecu prin minte cuprinsă 
de groază. Maşina aia blestemată stă exact în aceeaşi 
poziţie. Putea să facă orice în timp ce eu dormeam. 

Reproşurile pe care şi le făcea Sarah erau dure. 
Aţipise uşor din cauza extenuării, dar creierul îi era 
atât de sensibil la pericole încât dacă Terminatorul s-ar 
fi mişcat cât de puţin, ea ar fi ştiut. Nu că ar fi fost în 
stare să facă ceva, dar cel puţin ar fi ştiut. 

Se luptă să se ridice în picioare, înfruntând durerea 
din braţ. Durerea va ţine probabil aşa câteva 
săptămâni. Chinuindu-se, plecă să-l scuture pe John ca 
să se trezească. 


Acesta deschise ochii clipind şi văzu în semiobscu- 
ritatea zorilor silueta mamei aplecată deasupra lui. 
Incepu să zâmbească cu o bună dispoziţie copilărească 
până când o rază o lumină îi căzu pe faţă şi el îşi dădu 
seama cât de răvăşită şi de dură devenise. 

Imaginea se asocie cu mormăitul somnoros ce lui îi 
sună în urechi asemeni vocii Terminatorului. 

— Se face ziuă. Trebuie să ne mişcăm de aici. 

John şi Terminatorul se apropiară de un Chevrolet 
vechi parcat în spatele garajului. 

Soarele începea să apară la orizont pe un cer fără 
nori. Aerul era proaspăt şi dens, vântul răvăşindu-le 
hainele şi părul. 

Fuioare de praf alergau pe câmpie. Se anunţa o zi 
lungă şi înfierbântată: 

Maşina era încuiată aşa că Terminator sparse 
geamul lateral cu pumnul şi apoi deschise uşa. Se 
urcară şi Terminator se folosi de mâna sa de oţel 
pentru a zdrobi cu o singură lovitură sistemul de 
blocare al volanului. In momentul când John umbla la 
parasolar motorul deja pornise. John cobori parasolarul 
şi un set de chei îi căzu în poală. Zâmbi şi le flutură în 
faţa ochilor Terminatorului. 

— Am învăţat asta? 

Terminator nu spuse nimic, se întâmplă ceva ce nu 
se repetase înainte. In trecut, compara datele noi, 
găsind o legătură şi băgând-o în memorie. Dar acum 
exista o diferenţă subtilă. Terminator nu era decât în 
mică măsură conştient de diferenţă. Dar găsirea 
cheilor, motivaţia umană de ascundere a unui set în 
plus acolo, şi substraturile acestei motivații, creară o 


amestecătură aproape organică a acestor cunoştinţe 
într-o conştiinţă extinsă diferind de orice înregistrare 
de date noi pe care o făcuse în scurta lui viaţă. Rulă 
datele de câteva ori analizându-le cu o parte din creier, 
în timp ce restul supraveghea conducerea camionetei. 

Sarah ieşi din biroul staţiei. Găsise o haină a unui 
mecanic că să-şi ascundă rana sângerândă, uzată dar 
suficient de curată. Nu i se potrivea prea bine dar 
oricum era mai bună decât îmbrăcămintea spitalului. 
Era încă desculţă. 

Soarele îi rănea privirea. Până acum îl privise 
întotdeauna prin geamurile afumate, cu gratii şi reţea 
de sârmă. Trecuse mult de când nu mai stătuse aşa în 
plină lumină, afară, simțind cum vântul îi bate prin păr. 
Dorea să se simtă liberă. 

În loc de asta, se simţea periculos de expusă. 

Terminator şi John se urcaseră în camionetă. În 
timp ce ea se urcă lângă fiul ei, Terminator vorbi 
pentru prima oară în ziua aceea: 

— Trebuie să ajungem cât mai departe posibil de 
oraş. 

Sarah era pentru, ştiind deja felul ăsta de a evada. 
ÎI încercase de multe ori în cursul anilor. Uitându-se în 
lungul şoselei, care se pierdea în depărtare, spuse: 

— Indreaptă-te spre sud. 


CONDUCÂND DUMINICA 


SPRE SUD, PE AUTOSTRADA 215 
Iunie 9, 1994 Duminică 
Ora 9.46 A.M. 


Maşina îi ducea prin traficul anemic pe o bandă a 
autostrăzii. Terminator conducea şi Sarah stătea pe 
locul din dreapta. John era pe bancheta din spate 
privindu-le cefele şi minunându-se cum arătau ca o 
familie obişnuită într-o excursie duminicală. 

Sarah se întinse ca să vadă kilometrajul. 

— Ţine-o sub 65. Nu ne puteam permite să fim 
traşi pe dreapta. 

Terminator încetini uşor, răspunzând: 

— AFIRMATIV. 

— Nu, nu, nu! sări John. Trebuie să asculţi cum 
vorbesc oamenii. Nu spui ceva ca „Afirmativ” sau alt 
rahat mecanic ca ăsta. Spui „No Problem!” Da? 

Terminator dădu din cap introducând informaţia, 
din nou în mod uşor diferit, căutând fantomatice 
subînţelesuri şi puncte de reper care nu erau evidente. 

Sarah, adâncită în gânduri, ignora lecţia. 

John explica în continuare. 

— Dacă cineva vine spre tine argăţos spui 
„Siktir”.Dacă vrei să scapi de ei, spui „Hasta la vista, 
baby” 

— Hasta la vista, baby? întrebă Terminator nesigur 
pe pronunția băiatului, dar simțind o apropiere. 


— Da, sau, „Altă dată, şmechere” sau dacă cineva 
se înfurie, spui „Las-o moale!” Aşa ceva. Sau poţi face 
combinaţii. 

În câteva clipe totul se înregistră în mintea 
sintetică a Terminatorului şi spuse: 

— „Las-o moale, şmechere!” 

— Grozav! Vezi, începi să-nţelegi! 

— No problem, adăugă Terminator. 

John zâmbi larg, cu mândria unui profesor priceput. 


BENZINĂRIA 


Localul lui Jack 
Ora 10.01 A.M. 


Avea o pompă de benzină şi un, bar amărât. Mese 
de picnic erau aşezate într-o latură a clădirii. La una 
din ele stătea o familie cu copii jucându-se şi alergând 
prin apropiere. Mama, cu douăzeci de kile prea grasă, 
bătând spre cincizeci de ani, cu un sandwich dublu cu 
brânză în mână, privi alene peste umărul soţului la 
maşina prăfuită care se oprise lângă pompă. 

Sarah se întoarse spre John şi întrebă: 

— Ai ceva bani? 

— Da. 

John scoase ce mai rămăsese din bani numărându-i 
repede. N 

— Doar câteva sute. Iți dau jumătate. 

Sarah îi smulse din mână pe toţi, scoase o 
bancnotă de douăzeci, dându-i restul înapoi. 

— la ceva de mâncare, comandă deschizând uşa şi 
coborând. 

John se întoarse spre Terminator. 

— Niciun pic de simţ al umorului. 

Robotul nu dădu nicio replică. 

John oftă, apoi spuse: 

— Haide. 

Se dădură jos şi se îndreptară spre tejghea. 


— Şi încă ceva, spuse John. Poţi să fii şi tu puţin 
mai senin. Rutina asta severă a cam început să se 
uzeze. Măi zâmbeşte şi tu din când în când. 

— Să zâmbesc? 

Terminator medită asupra noţiunii. Nu-i părea chiar 
atât de necesar pentru reuşita misiunii. 

— Da, zâmbeşte! Ştii cum. Oamenii zâmbesc. 
Priveşte. 

John ajunse la tejghea şi zâmbi cu toată gura 
femeii între două vârste care stătea impasibilă de 
celalaltă parte. 

— Bună. E drăguţ aici la voi. Cum merg afacerile? 

Picioarele femeii erau tot numai o durere. Nu avea 
timp de pierdut cu nişte mucoşi. 

— la mai scuteşte-mă! 

John se întoarse spre Terminator ridicând din 
umeri. 

— Ei, bine, a fost un exemplu prost. Apoi, observă 
ceva peste umărul robotului. 

— la priveşte acolo. John îi arătă o adolescentă 
urmărind conversaţia la telefon a prietenului ei. La un 
moment dat cel de la celalalt capăt al firului îi spuse 
ceva care-l făcu să râdă. Prietena lui zâmbi şi ea. 

— Uite aşa, spuse John. 

Terminatorul focaliză imaginea urmărind cuplul 
care zâmbea. În acest timp, o reluare a zâmbetului 
băiatului se înregistră, se dilată acoperind întreg 
ecranul. Terminator reluă imaginea cu încetinitorul în 
timp ce pe ecran apăru un vector-grafic al buzelor 
însoţit de o mulţime de date simbolice afişate. 


Şi din nou, acea diferenţă în compararea datelor pe 
care le văzuse şi care nu se puteau explica îl lovi pe 
Terminator. O sumedenie de date inexplicabile 
apăreau din subconştient, intrând şi combinându-se în 
circuitele lui cerebrale. 

Învăţa. 

Cunoscând acum tot ce trebuia să ştie în legătură 
cu zâmbetul, Terminator încercă să zâmbească. John 
se înfioră. Rezultatul era o strâmbătură cu un rictus a 
buzei superioare. 

John încercă să-l încurajeze. 

— Mai bine n-o face în public. Mai încearcă. 

Următoarea încercare fu un pic mai bine. 

— Ştiu eu, poate ar trebui să exersezi în faţa unei 
oglinzi. 

Terminator încercă încă o dată. 

Grăsana se uită peste umărul soţului la bărbatul 
bine făcut de lângă tejghea. Făcea nişte figuri ciudate. 

— Ralph, zise ea, nu prea sigură, cred că se 
întâmplă ceva cu bărbatul acela. 

Se întoarse şi-l văzu pe Terminator plescăind din 
buze. 

Ralph mormăi şi se întoarse la mâncarea lui. 

— Probabil că tocmai s-a uitat mai bine la tine. 

Ea îi trase un ghiont în braţ. Tare. 

Când Sarah ieşi de la toaletă, John şi Terminator 
duseseră deja sandwich-urile şi cutiile de Coca-Cola la 
maşină. Mergând spre ei, luă lacomă şi o pungă de 
cartofi prăjiţi. Erau cu maşina departe de celelalte 
familii, la unul din capetele parcării. Terminator, com- 


plet dezinteresat în privinţa mâncării, turna lichid în 
radiator. 

Sarah mesteca mecanic sandwich-ul adâncită în 
gânduri, întorcând pe toate feţele situaţia. 

De cine erau urmăriţi? 

Care era strategia aplicată de Skynet? 

Ce putea face ca să-l oprească pe T-1000? 

Acum se simţea mai bine, mai stăpână pe sine. 
Ştia acum ce trebuie să facă. Ce încercase să facă în 
urmă cu mult timp. Ceea ce trebuia să fi fost făcut. Era 
o idee pe care o abandonase dar pe care, datorită 
existenţei lui T-1000, trebuia să o reconsidere. Skynet 
îi dăduse dovada de care avea nevoie crezând că se 
putea schimba istoria cu ajutorul călătoriilor în timp, 
dezvoltate ca armă tactică de, probabil, cea mai 
complexă minte. De fapt, Skynet era aşa de convinsă 
că mutaţiile în timp o pot salva de la distrugere, încât 
trimisese doi terminatori unul în '84 şi altul acum. Să o 
ucidă pe mamă şi dacă dădea greş, copilul. Să dea lao 
parte două fiinţe omeneşti ca pe două piese oarecare 
într-un joc, sperând că nou creata configuraţie va fi în 
favoarea sa. Să modifici trecutul pentru a schimba 
prezentul. Foarte bine, se gândi Sarah, de ce n-aş face 
şi eu acelaşi lucru? 

De ce să nu găsesc o cale să modific prezentul ca 
să-mi schimb viitorul? Asta încercase de mult să facă, 
atunci când atacase Cyberdyne pentru prima data. 
Realiză acum că trebuia să-şi concentreze atenţia pe o 
singură, foarte importantă persoană în singurul 
moment când istoria putea fi schimbată, trecându-se 
pe lângă un război nuclear. 


John dorea să-i vorbească. Nu despre strategie, 
arme sau viitor. Doar... să-i vorbească. Despre un 
milion de lucruri sau despre mai nimic. Tonul era mai 
important. Nimicuri înşirate care nu aveau alt scop 
decât o legătură, un sentiment plăcut între mamă şi 
fiu. Dar el văzu norii din privirea ei. Fuseseră 
totdeauna acolo, el necunoscând-o pe adevărata 
Sarah, niciodată. Cea dinainte naşterii lui, dinaintea 
Terminatorului. 

N-avea nicio idee cum această femeie fusese 
odată o fată tânără, sensibilă, drăguță, a cărei singură 
decizie majoră în viaţă fusese specializarea din colegiu. 

Tot ce văzu era o Sarah gânditoare, hăituită, cu 
viaţa transformată într-o misiune, al cărei scop era el. 

Mâncarea îi umpluse stomacul şi nu mai putea 
suporta tăcerea ei aşa că se ridică şi se îndreptă spre 
locul unde lucra Terminator. 

Prin apropiere John văzu doi puşti care se jucau cu 
pistoalele cu apă, împroşcându-se unul pe altul printre 
chicoteli. 

— Eşti mort! 

— Nu sunt! 

— Ba da! 

Străvechiul jos al pretinsei lupte şi falsei morţi. Un 
final repetat căzând în abisul nemăsurat, simţit dar de 
neimaginat pentru un copil de zece ani. Decât dacă era 
John Connor. 

Sarah ocoli prin faţa maşinii şi îl văzu pe John 
oftând, solemn. Se uită în sus spre robot, nevăzând-o 
pe ea şi întrebă. 


— N-o să reuşim, nu-i aşa? Noi, oamenii, vreau să 
spun! 

Terminator se uită spre copiii care se jucau cu 
pistoalele de apă. 

— Este în natura voastră spiritul de autodistrugere. 

John aprobă. Văzuse oameni adevăraţi cu arme 
adevărate jucând jocul morţii. Violenţa îşi făcea 
apariţia în multe filme. Erau inamici peste tot şi 
sângele curgea din belşug. 

Alţi copii puteau vedea toate astea şi puteau să 
găsească o cale să râdă de ele pentru că erau ireale, 
erau departe - doar să nu fii în centru. Doar să nu te 
facă maică-ta atent, să-ţi amintească tot timpul până 
când nu mai vezi în jur decât duşmani în loc de feţe de 
copii nevinovaţi. 

Viitorul. 

Totul era adevărat. 

Va fi un război. 

Vor muri milioane. 

Şi el îi va conduce pe supraviețuitori împotriva 
maşinilor. 

Şi nu va rămâne nimic de cucerit de la ei decât 
cadavre mutilate şi ruine vaste. Asta era ceea ce 
simţea. În final, spuse: 

— Mda, ne târâim, nu? 

Dar Sarah ghici ce gândea. Şi ea avusese aceeaşi 
expresie de disperare ani întregi. Ştia foarte bine ce-l 
aştepta pe fiul ei. Victorii. Da, dar după lupte îndelungi 
în cele mai abjecte condiţii. John Connor era evident 
pivotul sorții. Dar anumite motive erau în centrul 


cercului. Bucla temporală se rotea în jurul lui într-un 
mod inexplicabil. 

Nimeni n-ar fi trebuit să poarte aşa o povară. Era 
de o greutate ucigătoare. Şi uitându-se la el, tot timpul 
numai ascunzându-te, era ca şi cum ai fi privit 
omenirea răzvrătindu-se cu fiecare celulă împotriva 
cruzimii atroce a destinului. El trebuia să fie salvatorul 
lumii, dar cu ce preţ pentru el! Şi nu numai pentru el, 
ci şi pentru ea. 

Deja le distrusese vieţile. 

Ea era gata să accepte pentru a salva milioanele 
de copii. Da, s-ar sacrifica pe sine şi pe fiul ei. Dar în 
timp ce trecea înflăcărarea, Sarah era gata de acţiune. 

Se apropie de Terminator şi spuse: 

— Trebuie să ştiu cum ia naştere Skynet. Cine este 
responsabil? 

Terminator scormoni în memorie, pe unde exista o 
istorie a timpurilor lui. Date folositoare ca bază pentru 
referinţe şi evaluări ale evenimentelor din prezent. 
Terminator primi acces liber la ele acordându-le 
prioritate, ca informaţii tactice. Îi răspunse: 

— Omul direct responsabil este Miles Bennet 
Dyson, Director Proiecte Speciale la Cyberdyne 
Systems Corporation. 

= De ce el? 

— In câteva luni va crea un tip de microprocesor 
revoluţionar. 

— Şi apoi? 

Terminator închise capota şi se urcă înapoi în 
maşină în timp de vorbea. 


— În trei ani Cyberdyne va deveni cel mai 
important furnizor de sisteme computerizate militare. 
Toate bombardierele vor fi dotate cu computere 
Cyberdyne devenind total automate. In final zboară 
singure pe baza unui plan de operaţii. 

Sarah se urcă în spatele lui John şi Terminator 
începu să conducă spre ieşirea din parcare. 

— Da, grozav. Şi umflaţii ăia de la Washington, ce 
dracu, au lăsat un calculator să conducă toată treaba, 
nu? 

— În pricipal, răspunse robotul, după ce, înţelese 
ce-i spusese. In timp ce accelera să intre pe 
autostradă, 

Terminator continuă: 

— Planurile Skynet sunt făcute. Sistemul începe să 
funcţioneze în 4 august 1997. Deciziile umane în 
privinţa apărării strategice nu sunt luate în seamă, 
Skynet începe să înveţe în ritm de progresie 
geometrică. Devine de sine stătător la 2.14 a.m. în 29 
august. 

Cuprinşi de panică, oamenii încearcă deconectarea. 

— Şi Skynet reacţionează? întreabă John. 

— Da, răspunse Terminator. Lansează rachete 
intercontinentale împotriva unor ţinte din Rusia. 

— De ce atacă Rusia? Sunt prietenii noştri acum, 
nu-i aşa? 

— Pentru că Skynet ştie că o contralovitură 
rusească îi va înlătura duşmanii de aici. 

Sarah începu să întrezărească o firavă rază de 
speranţă pe cerul întunecat. 

— Cât de multe ştii despre Dyson? întrebă. 


— Am totul în detaliu. 

— Vreau să ştiu totul. Cum arată, unde locuieşte. 
Totul! 

John văzu acea veche, aspră expresie de sfidare 
apărând pe faţa ei. 

Mama avea ceva în gând. 


CAP DE FAMILIE 


South Laguna, California 
Ora 10.51 A.M. 


Casa lui Miles Dyson era, bineînţeles luxoasă şi 
sofisticată. O mulţime de geamuri fumurii şi oţel. 
Dyson stătea în birou, aşezat la o masă masivă de 
obsidian, adâncit în gânduri, lucrând pe calculator. 
Lângă masă erau echipamente electronice sofisticate, 
cele mai multe unităţi de testare a circuitelor. 

Intr-o dimineaţă de duminică, când cei mai mulţi 
bărbaţi se odihneau petrecând timpul cu restul familiei, 
Dyson era în elementul lui. Pus tare pe treabă. 

Mintea cerceta labirintul lotului Doi, microproce- 
sorul ceramic Rosetta, aşa că nu băgă de seamă 
apariţia în uşă a figurii unei fete drăguţe. 

Dacă ar fi avut o armă ar fi putut uşor să-l omoare, 
în loc de asta, se lipi de el şi, scoțând limba o plimbă 
de-a lungul gâtului lui. 

— Neaţa, Tarissa, spuse zâmbind, întorcându-se 
să-şi sărute nevasta. Ea era încă în halatul de baie, 
ţinând o ceaşcă de cafea fierbinte în mână. 

— lar ai stat treaz toată noaptea? întrebă, cu o 
urmă de exasperare în voce. A 

— Ihî, răspunse el, întorcându-se la computer. Il 
privi cum lucrează, realizând că probabil uitase că mai 
stătea acolo. Simbolurile mişcătoare de pe ecran nu 
însemnau pentru ea absolut nimic. Şi asta o deranja pe 
Tarissa, pentru că nu putea cu adevărat să pătrundă în 


lumea lui magică. O lume în care petrecea 80 la sută 
din timpul cât era treaz. 

Petrecuseră mai mult timp împreună la începutul 
căsătoriei, bineînţeles, dar de când el începuse să lu- 
creze pentru Cyberdyne, ea avea impresia că intrase la 
mănăstire. 

— O să lucrezi toată ziua? întrebă ea, încercând şi 
aproape reuşind să-şi înfrângă iritarea. Nu vroia să 
ajungă la fel ca multe din celelalte neveste, căinându- 
şi viaţa pustiită lângă un bărbat maniac! Avea multe 
lucruri care ar fi putut să-i dea un sens existenţei, dar 
se măritase cu Miles Dyson. Pentru că-i plăcea să fie cu 
el şi dorea aceeaşi atenţie 24 de ore pe zi, mai puţin, 
se înţelege, cele zece-douăsprezece ore de lucru zilnic. 
Dar în schimb erau patrusprezece-cincisprezece ore pe 
zi care culminau cu o noapte pe săptămână petrecută 
în laborator. 

Dyson ştia bineînţeles, vag, faptul că soţia lui era 
nefericită. Dar presupunea că asta era o problemă uşor 
de rezolvat. Odată pus la punct Lotul Doi, va petrece 
mai mult timp cu familia, preluând o parte din stresul 
creşterii copiilor de pe capul nevestei. Astfel, totul va fi 
în ordine. Nu-şi dădea seama că nu poţi da întâietate 
muncii în faţa soţiei fără să produci răni permanente în 
pielea căsătoriei. 

— Îmi pare rău, dragă. Chestia asta mă arde. Am 
crezut că o rezolvasem cu asta... Arătă spre o cutie 
metalică de pe masă, prototipul Lotului Doi, de 
aproximativ 60 centimetri lungime. 

Era o asamblare primitivă de cuburi mici, o 
versiune grosolană a U.C.-ului Terminatorului... 


— Dar ieşirea s-a dus dracului după trei secunde. 
Acum cred că greşeala este ierarhizarea comenzilor, 
începu din nou lucrul pe calculator. Putea la fel de bine 
să vorbească marţiana. Era drăguţ din partea lui că 
încerca să-i explice şi ei, dar ar fi putut vorbi aşa mai 
mult timp, uitând că ea era foarte inteligentă dar nu un 
geniu în materie ca el. Nevrând să-i aducă aminte de 
asta, ea încercă o mică diversiune, intervenind într-o 
pauză a recitării lui. 

— Ai nevoie de o pauză. La întoarcere o să vezi 
totul mai clar. Un sfat, sigur, general. 

Bineînţeles, el respinse ideea. 

— Nu pot. 

Acum o parte din iritarea ei ieşi la iveală. 

— Miles, e duminică. Ai promis că-i vei duce pe 
copii la Raging Waters azi. 

— O, nu pot face asta, scumpo. Sunt prins aici. 

Îi prinse mânile în ale lui, cu un entuziasm efer- 
vescent. Ea obsevă încântarea copilărească ce i se 
citea pe faţă. Dorea aşa de mult să împartă emoția 
aproape sexuală a descoperirii, satisfacția creaţiei, 
gândi ea. Şi, într-un fel, putea să-l înţeleagă. 

— Dragă, chestia asta o să-i spargă pe toţi! 
continuă el. Este un procesor... 

— Ştiu. Mi-ai spus. Este un procesor cu reţea 
mentală. Gândeşte şi învaţă la fel ca şi noi. E supra- 
conductiv la temperatura camerei. Prin comparaţie, 
celelalte computere sunt calculatoare de buzunar. Işi 
retrase mâinile. Dar de ce e aşa de important, Miles? 
Trebuie să ştiu neapărat, pentru că simt că înnebunesc 
aici câteodată. 


Gata, ieşise totul la suprafaţă. Ţinuse totul ascuns 
şi nu avea de gând să deschidă discuţia, dar nu 
realizase că el ar putea refuza să îndeplinească o 
promisiune făcută copiilor. g 

— Îmi pare rău, scumpo, sunt atât de aproape. Îi 
arătă cât, ținând degetul mare şi arătătorul la o 
distanță foarte mică. 

Ea strânse din buze şi ridică prototipul. Nu prea 
arăta mare lucru. 

— Imaginează-ţi un supersonic cu un pilot care nu 
face niciodată nicio greşeală, nu e obosit niciodată şi 
nici nu vine la slujbă mahmur. Bătu cu palma în cutia 
din mâna ei. 

— Ăsta-i pilotul. 

Totul era bun, frumos şi nobil. Dar ea dorea de mai 
mult timp să-i pună o întrebare, care acum dădu 
năvală, surprinzându-l pe Dyson prin incisivitate. 

— De ce te-ai însurat cu mine, Miles? De ce am 
făcut aceşti doi copii? Tu n-ai nevoie de noi. Mintea şi 
inima ta sunt aici. Îi arătă prototipul, terminând: 

— Dar nu te întrebi cât te iubim noi. 

Oftând, îi luă cutia din mână şi o aşeză la loc. Apoi 
punându-şi mâinile pe umerii ei o sărută uşor. 
Rezistând la început, cedă până la urmă atingerii lui 
delicate. Când se îndepărtară unul de celălalt, expresia 
ei era deja schimbată. Ochii îi luceau de afecţiune 
pentru el. Nu era numai sărutul. Nu era nici felul tandru 
şi mângâietor. Era privirea din ochii lui. Uitase, aşa 
cum i se întâmpla câteodată în ultima vreme, că în 
ciuda faptului că o vedea rar, o iubea cu adevărat. 

— Imi pare rău, spuse el simplu. 


Şi ea îl crezu. Încă mai era în stare să ajungă la el. 
Nu era cu totul pierdut... încă. 

Incepu s-o sărute din nou, dar Tarissa îl opri, ară- 
tându-i ceva în spate. Se uita înapoi spre uşă. Doi copii 
stăteau acolo în pijamale, cu părul vâlvoi şi cu 
feţişoarele lor adorabile umflate de somn. Rezultatul 
fizic al dragostei pentru soţia lui. El era un savant 
tenace, obsedat. Dar nu era pierdut pentru lume. 
Dyson se pierdu cu firea văzându-le expresiile pline de 
speranţă. 

— Ce-ai zice să-ţi mai petreci câtva timp şi cu 
ceilalţi copii ai tăi? 

Conflictul era profund. Nesfârşitele posibilități 
pentru binele omenirii apăreau din umbra micului 
prototip. Dar mai era şi propria familie, o bucăţică mică 
din omenire, care-l aştepta pe el, atunci, acolo! 

Le dorea pe amândouă. In ziua aceea nu putea să 
aibă decât una. Dar una din ele va creşte şi fără 
ajutorul lui. Şi aceea nu putea să aştepte. 

Dyson zâmbi. Forţele întunericului pierduseră de 
data asta. Deschise larg braţele şi copiii alergară 
chiuind. 


DEPOZITUL DE ARME 


Deşert, nord vest de Calexico 
Ora 12.04 P.M. 


Pământul ardea în soare ca o halucinație delirantă. 
Căldura voala imaginea ca un miraj, în timp ce 
Terminator scoase maşina de pe autostradă, intrând 
pe un pavaj de nisip şi pietriş, lăsând în urmă un nor 
gros de praf. Trecură de un indicator care arăta: 
Cheron Mesa 2 mile şi dedesubt, CALEXICO 15 mile. 

În faţă, Sarah văzu o oază patetică de umanitate în 
vastul deşert: câteva rulote învechite înconjurate de 
alte vechituri de vehicule şi gunoi. In spatele rulotelor 
era un câmp de aterizare prăfuit şi un elicopter Heuy 
pe aproape. 

Oricine ar fi stat aici nu prea dădea doi bani pe 
viaţa de la oraş. Sau pe plăcerile unei comunităţi 
obişnuite. Şi probabil că nici nu-şi plăteau taxele. 
Maşina se opri într-un nor de praf. 

— Staţi în maşină - comandă Sarah în timp ce se 
dădea încet jos. Putea să vadă că cineva încerca să 
facă locul să arate ca şi cum n-ar fi nimeni acasă.Uşa 
celei mai apropiate rulote se mişca în bătaia vântului. 
Nu se auzea niciun zgomot afară de sunetul tânguitor 
al vântului prin arborii de jucca. O tactică foarte bună, 
gândi ea, presupunând că văzuseră norii de praf încă 
de acum câteva minute. Traversând locul, observă o 
mişcare subtilă a umbrelor înăuntrul unei rulote. Poate 


că i se păruse doar, dar avu impresia că vede lucind 
ceva metalic. Cel mai probabil o armă. 

Un mic vârtej de praf se răsuci prin tabără 
intrându-i în ochi. Ţinându-şi mâinile goale la vedere, 
în lături, se apropie cu prudenţă de rulotă sperând că 
nu calculase greşit. Pentru că tot ce ştia era că 
prietenii ei plecaseră şi locul era într-adevăr pustiu. 

Sau fusese luat în stăpânire de feţe mai puţin 
prietenoase. 

— Enrique? Eşti aici? încercă sunând ireal de tare 
în plin deşert. 

Sarah auzi în spatele ei un KA-GRACK! care o făcu 
să se răsucească, smulgând 45-ul pe care îl purta 
ascuns la spate dintr-o singură şi rapidă mişcare. De 
fapt, o făcuse atât de iute încât Terminator rămăsese 
în urmă cu două secunde bune până să iasă din 
maşină cu arma în poziţie. 

Ţinteau amândoi spre un om care apăruse brusc 
din spatele elicpopterului. Avea în jur de patruzeci şi 
cinci de ani, un guatemalez dur cu faţă bătută de 
vânturi şi mustață groasă, purtând cizme de cowboy şi 
o vestă direct pe piele care ţinea un AK-47 îndreptat 
spre fruntea ei. Se încruntă şi vorbi atât de încet încât 
ea abia-l auzi: 

— Eşti destul de rapidă, Connor. 

Degetul  Terminatorului se apropia încet de 
trăgăciul puştii, dar John îi puse mâna pe braţ 
scuturând din cap dezaprobator. Robotul ezită şi 
urmări mai departe învățând. 

Trăsăturile fioroase ale lui Enrique Salceda se 
modificară într-un rânjet larg. Lăsă puşca de asalt să-i 


cadă pe lângă cap în timp ce se îndrepta spre Sarah 
apoi, încolăcindu-şi braţele pe după gâtul ei o atrase 
într-o îmbrăţişare strânsă. 

Când păşi înapoi ca s-o privească, amândoi zâm- 
beau. 

Salceda vorbi într-o spaniolă greoaie, dar Sarah 
putea înţelege. 

— Îmi pare bine că te văd, Connor. Ştiam c-ai să te 
întorci aici mai devreme sau mai târziu. 

Îi făcu semn lui John, trecând înapoi la engleză cu 
accent 

— OYE, Big John! Ce mai faci? Cine-i prietenul ăsta 
mare al tău? 

John îi răspunse într-o spaniolă naturală. 

— El e în regulă Enrique. Este... mm... ăsta e 
unchiul meu Bob! Se întoarse spre Terminator spunând 
în engleză. 

— Unchiule Bob, ăsta e Enrique. 

Terminator încercă un zâmbet. Mai trebuia încă 
mult exerciţiu. Salceda îl privi cu coada ochiului apoi se 
uită la Sarah. 

— Hm, unchiul Bob, nu? Bine. Apoi răcni spre una 
din rulote - Yolanda. leşi afară, avem oaspeţi. Adu şi 
nişte tequilla din aia! 

Un tânăr guatemalez subţire pe nume Franco, 
având optsprezece ani sau aproape, ieşi din rulotă cu o 
armă MAC-10A, urmat de durdulia, ridata dar voioasa 
soţie a lui Salceda, Yolanda. 

Trei copii mai mici veneau după ea ca rațele. 
Juanita o simpatică de 12 ani, Jamie, de opt ani şi Paco 


un băieţaş de numai doi ani. Yolanda făcu cu mâna 
spre John, strigându-i saluturi în spaniolă. 

Terminator privi spre John, întrebându-l în şoaptă. 

— Unchiul Bob? 

— Aşa, Sarita, spuse Salceda, devii, celebră. Ştiai 
asta? Tot timpul la blestematul ăla de televizor. 
Desfăcu sticla de tequilla şi îi oferi o duşcă. Ea ridică 
sticla, bând două înghiţituri zdravene, apoi o dădu 
înapoi fără măcar să clipească. 

Paco veni legănându-se cu paşi mărunți spre Ter- 
minator, apucându-l de pantaloni. Bărbatul privi în jos 
spre micuțul puşti fascinat. Nu mai văzuse aşa oameni 
mici până atunci. Căută rapid în memorie datele 
despre copii. Nu găsi decât prea puţin. In timp ce 
ceilalţi vorbeau, Terminator se aplecă spre copil şi-l 
ridică într-o singură mână, învârtindu-l pe toate părţile, 
înregistrând datele fizice. Puştiului se părea că nu-i 
pasă, holbându-se sumbru, la figura impasibilă a 
robotului. 

Terminator îl puse jos pe Paco. Copilul plecă clăti- 
nându-se puţin ameţit şi se opri la taică-său. Salceda îl 
prinse şi-l dădu nevestei. 

— la-l pe Pacolito, dragă. Mulţumesc. 

Luă sticla înapoi de la Sarah şi turnă pe gât jumă- 
tate din conţinut. Apoi se întoarse spre „unchiul Bob” 
întinzându-i sticla: 

— Bei? 

— Nu, mulţumesc. 

Salceda se întoarse iar spre Sarah. 

— Cât timp vreţi să staţi? 


— Am venit doar să-mi iau lucrurile. Şi am nevoie 
de haine, mâncare şi de unul din camioanele tale. 

— Hei, şi eu ce am la treaba asta? mormăi Salceda, 
rânjind în timp ce o spunea. 

— Acum, nimic, Enrique. Îi servi un zâmbet 
încântător, unul la care nu putea să reziste. Nu că ar fi 
fost vreodată altceva între ei doi afară de respect 
mutual şi încredere. Deşi Yolanda nu mai era idealul de 
frumuseţe al unui bărbat, era mama copiilor lui şi încă 
minunată la pat. Şi Salceda ştia foarte bine că dacă ar 
fi încercat ceva, Sarah, femeia americană probabil i-ar 
fi tăiat boaşele şi le-ar fi dat la rațe. 

Ea aproape că făcuse asta unuia din verii lui mai 
tineri, ultima dată când fusese în tabără. 

Sarah se întoarse spre Terminator şi fiul ei. 

— Voi doi, ocupaţi-vă de arme. 

— Dar, mamă... încercă John să spună. 

— Marş, comandă Sarah. 

— Vino, spuse John lui Terminator şi merse către 
un învechit şi prăfuit buldozer Caterpillar din spatele 
unei rulote. Se urcă în scaunul şoferului şi îl manevră 
cu pricepere spre Terminator care stătea în apropiere, 
ţinând de capătul unui lanţ greu care se pierdea în 
nisip. 

— Agaţă-l, îi strigă John, băgând în viteză. Dar 
uitându-se înapoi, văzu că Terminator deja trăgea de 
lanţ, făcând să se ridice o placă metalică groasă îngro- 
pată sub 15 cm de nisip fierbinte. 

— Încet, spuse John sărind din tractor şi apropiin- 
du-se de groapa dreptunghiulară. Terminator i se ală- 
tură privind la ceea ce semăna a gură de mormânt. 


— Un lucru pot spune despre mama, întotdeauna 
are ceva de plănuit. 

Întâi sări John, în gaură urmat de Terminator. 
Lumina soarelui cădea într-o cameră din blocuri de 
zgură lată de doi metri dar lungă de cincisprezece. 
Nisipul se spulbera de pe pereţii care erau plini de 
arme de aproape toate felurile. Carabine, pistoale, 
lansatoare de rachete, mortiere. La capătul îndepărtat, 
cutii conţinând muniţie, grenade, rachete erau până la 
tavan. 

Acesta era un loc pe care Terminator nu avea 
probleme în a-l înţelege. Omul-maşină analiză de unde 
să înceapă. Terminator alese un aruncător de grenade 
M79 de pe timpul Vietnamului. Era o armă crudă, 
eficientă. Desfăcu închizătorul şi inspectă interiorul.Nu 
fusese folosită de mai mult de câteva ori. 

— Excelentă. 

— Da, mi-am închipuit că o să-ţi placă aici, spuse 
John zâmbind trist. 

Sarah ieşi dintr-o rulotă purtând cizme, pantaloni 
negri, tricou şi ochelari de soare. Era pregătită să se 
grăbească. Mâncase şi era acum cu puţinii oameni de 
pe pământ în care avea încredere. Nu numai că se 
reorganizase şi făcuse aprovizionarea dar începea să 
se pregătească pentru un contraatac împotriva forţelor 
oarbe ale Skynet-ului şi Sorţii însăşi. 

Nu putea spune că îi trecuse groaza. Fiul ei încă 
era o ţintă pentru ceva care-l făcea pe Terminator 
ineficient, ceva despre care nu credea că ar fi posibil. 

Dar în ultimul timp se obişnuise cu imposibilul. 
Închis în azilul de nebuni, cineva se gândeşte la tot 


felul de lucruri imposibile. Acum, că era afară şi T-1000 
îşi făcuse apariţia, putea să vadă dacă aceste 
imposibilităţi erau printre cele pe care şi le imaginase. 

Salceda era în apropiere, împachetând împreună 
cu Yolanda mâncare şi echipament. Ridică privirea la 
Sarah, bătând cu palma laterala unui Ford Bronco cu 
tracţiune integrală, care era lângă el. 

— Asta-i cel mai bun pe care-l am, dar demarorul e 
defect. Ai timp să-l schimbi? 

— Da. O să aştept până se lasă întunericul că să 
traversez frontiera. 

Îl trase uşor ceva mai departe de urechile Yolandei, 
nevrând să o îngrijoreze cu ceea ce avea să-i spună lui 
Salceda. 

— Enrique, e periculos pentru voi aici. Plecaţi şi voi 
la noapte, da? 

Se încruntă la ea, de parcă l-ar fi insultat, apoi 
dezveli cu un rânjet un dinte placat cu aur. 

— Da, Sarita. Sigur. Vii doar în trecere pe aici şi se 
duce dracului viaţa mea. 

II bătu pe umăr. 

— Îmi pare... ; 

— Să nu-ți pară, răspunse. Ințeleg chestia. Ai face 
la fel pentru mine. 

Se întoarse la împachetat. Sarah îl urmări un 
moment lucrând lângă nevastă şi se gândi la rasa 
umană. La cei răi, agitându-se disperaţi pentru ei înşişi 
în criza continuă a existenţei, dând la o parte necru- 
ţători pe oricine le-ar fi stat în cale şi iată şi oile, cei 
care nu aveau viaţa lor, care inconştient se 
subordonau altora, sau erau făcuţi să renunţe uşor la 


ceea ce aveau mai scump, apărând pe cei care îi furau, 
până la moarte. 

Şi mai erau şi cei ca Salceda. 

Bărbaţi şi femei care aveau regulile lor. Nomazi 
moderni care refuzau să fie domesticiţi de seducţiile 
materiale ale oraşelor şi satelor. Formau mici bande, 
familii mărite, mutându-se prin ţinuturi neatinse de 
autorităţi pentru că erau înarmaţi şi periculoşi dacă 
erau dezamăgiţi. 

Nu cereau nimic de la nimeni. Nu luau nimic de la 
nimeni. Oameni ca Salceda o ajutaseră pe Sarah să 
hotărască, într-una din cele mai negre perioade din 
viaţa ei, că omenirea merita totuşi să fie salvată. 

Fusese o vreme în care nu se putea gândi decât 
cum să-l ţină ascuns pe John, lăsând totul deoparte, 
într-un loc unde ar fi putut să supravieţuiască maşinii 
de război, să trăiască într-o gaură în fundul pământului 
tot timpul care le mai rămânea după exterminarea 
globală. 

Să lase umanitatea să fie distrusă. La dracu, poate 
că asta era selecţia naturală. Darwin o transformase 
într-o maşină ucigaşă eficientă care secera creatorii. 

Văzuse mult rău în zilele alea. Oameni care încer- 
caseră s-o exploateze, în ciuda faptului că avea un 
copil mic deci Oameni care nu-şi dădeau seama cât de 
jos căzuseră. Oameni care ştiau şi erau mult mai 
periculoşi pentru că ar fi făcut orice să se târască 
înapoi sau să-i tragă şi pe alţii după ei. 

Fusese o noapte în care chiar se rugase la un 
Dumnezeu de a cărui existenţă nu era sigură, ca să se 
termine totul. Şi când rugăciunile nu i-au fost ascultate 


rămăsese trează în noapte ţinând în mână pistolul, 
simţindu-i răceala liniştitoare gândindu-se la un sfârşit 
doar pentru ea şi John. 

Dar asta nu putea să o facă. Ar fi însemnat că 
nemernicii de pe pământ ar fi câştigat într-adevăr. 
leşise din noaptea aceea mai tare decât fusese 
vreodată, cu dragostea pentru John pecetluind un 
angajament solemn. El nu va muri. Maşinile vor fi 
învinse. Moartea lui Kyle va avea un înţeles. Numai că 
încă nu putea să-i pese de alţii în afara ei şi a lui John, 
până când Salceda o găsise şi o îngrijise, pe drumul de 
întoarcere către oameni, în sânul familiei sale. 

Acum Sarah ţipă în noapte împotriva adâncii orori 
a anihilării nucleare. Pentru că erau copiii lui Salceda 
cei pe care îi vedea murind în focurile radioactive. Da, 
dacă vreodată în istorie fusese un moment al 
imposibilului, acesta era. 

Jos, în gaura cu arme, John alegea puşti dintr-un 
lung raft. Terminator isprăvi de scos mai multe cutii de 
muniţie. John îşi continuă şirul gândurilor ca şi când n- 
ar fi fost întrerupt. 

— Vezi, am crescut-în locuri ca ăsta, aşa că am 
crezut că trăiau oamenii... zburând cu elicopterele şi 
învățând să lupte. 

John apucă un AK-47 şi trase închizătorul, inspec- 
tând magazia. O oarecare defecţiune observată îl făcu 
s-o pună la loc. Mişcările erau eficiente. Profesionale. 
Dezinteresate. 

Terminator îl asculta pe John cum nicio fiinţă 
umană nu putea. Orice nuanţă a tonului se adăuga 
cuvintelor pentru a le sublinia înţelesul, fără excepţie, 


orice silabă era înregistrată pentru a fi studiată mai 
târziu, dacă era necesar. 

— Apoi, când mama a fost arestată, am fost dus la 
o şcoală normală unde erau şi alţi copii ca mine. 

Jocuri. John se gândi cum, până de curând avusese 
impresia că totul era un joc. Stând înconjurat de 
arsenalul ăsta al morţii, realiză cât de aproape ajun- 
seseră, el şi maică-sa, de moarte. 

— Îţi este vreodată frică? îl întrebă brusc pe robot. 

Terminator se opri o clipă. Frică. Nu se gândise 
niciodată. Căută atent în minte un răspuns... 

— Nu. 

Teama era un obstacol în calea angajamentului 
total în misiune. Oamenii se temeau pentru că erau 
muritori. Şi totuşi, în ciuda, sau chiar din cauza fricii, şi- 
ar sacrifica vieţile pentru altă emoție, inutilă pentru 
Terminator. Dragostea. 

Era o paradigmă interesantă. Terminator lăsă o 
parte a creierului să analizeze în timp ce-şi atârnă pe 
umăr M-79 şi începu să caute grenade. 

— Nici măcar de moarte? 

Nicio ezitare înaintea răspunsului. 

— Nu. 

— Nu simţi nimic despre asta într-un fel sau altul? 

Terminator dădu automat răspunsul, încă 
procesând în privinţa paradigmei. 

— Trebuie să rămân în funcţiune până când 
misiunea e îndeplinită. După aceea nu mai contează. 

John învârti alene pe deget un pistol Sig Sauer 
9mm înainte şi înapoi, ca Bat Masterson. 


— Da, trebuie să rămân în funcţiune şi eu. Apoi 
spuse, imitând-o pe maică-sa. 

— Sunt prea important. 

Litania vieţii lui. Şi se destăinuia tocmai unei 
maşini mortale umblătoare. Asta era partea vrednică 
de milă, gândi John despre sine, aşa cum făcea de 
obicei. Nu avusese niciodată prieteni adevăraţi, cu 
excepţia celor de aici din familia Salceda. Dincolo în 
lume, ce-ar fi putut spune celor de vârsta lui? 
Încercase de multe ori să stea de vorbă cu oamenii, 
dar ei îl priveau foarte ciudat. John îşi aduse aminte de 
Tim, care fusese cel mai apropiat dintre toţi. Dar nu 
era decât cineva cu care să-ţi împărţi singurătatea, o 
cunoştinţă cu care să-ţi petreci timpul. 

Chiar şi Tim se uitase ciudat la el când îi pomenise 
de nebuna de maică-sa. 

Nu, pentru John Connor, lumea era de gheaţă chiar 
şi în punctele ei cele mai fierbinţi. Aici, printre pietre, 
arme şi praf, discutând cu o maşină a viitorului, se 
simţea chiar ascultat. 

Era Terminator un prieten? 

Îi salvase viaţa de mai multe ori în ultimile 24de 
ore. 

Îl sfătuise. 

Nu făcea o mulţime de greşeli tâmpite. 

Da, gândi John, poate e o prostie, dar Terminator 
era un prieten. Un om artificial care era chiar un tip 
simpatic. 

Terminator trase de o prelată dezvelind o armă 
grea, bondoacă, cu şase butoiaşe înmănunchiate într- 
un cilindru. Un mini-gun G.E. Cu o cadență de 6000 de 


cartuşe de 7,62mm, pe minut. Cea mai înfricoşătoare 
armă a erei Vietnam. Terminator îndesă cutia cu 
muniţie într-o pungă de naylon şi apoi înşfăcă arma 
solidă. 

John dădu grav din cap şi spuse. 

— Într-adevăr ţi se potriveşte. 

Sarah pusese ceea ce ei aleseseră pe două mese 
de picnic, uzate, pentru a fi curățate şi împachetate. 

Hârtii, aparate de radio-comunicaţii, explozivi, 
deto- natori... lucruri de bază. Data viitoare când T- 
1000, va apărea, ei vor fi pregătiţi. Ea aranja şi curăța 
armele, foarte metodic, fără nicio emoție irosită. 

Nu prea departe, John şi Terminator lucrau la 
Bronco, murdari de ulei până la coate, întinşi pe spate 
sub maşină, punând şuruburile la pompa de apă 
înlocuită. John spunea: 

— A fost la un moment dat un tip, aşa, liniştit. El 
m-a învățat mecanică. Mama a stricat totul, 
bineînţeles. Mai devreme sau mai târziu le spunea 
întotdeauna despre Ziua Judecăţii şi despre mine, 
conducătorul lumii şi cu asta, gata. 

O parte din creierul Terminatorului introducea 
cuvintele şi comportarea lui John într-o surprinzător de 
complexă matrice. Robotul ajunse la concluzia că lui 
John îi lipsea în viaţă ceva foarte important. Un lucru 
esenţial în supraviețuirea unei fiinţe umane. Mai multă 
analiză era necesară pentru a extrage esenţialul. 
Terminator continuă să lucreze la maşină, simplitatea 
operaţiei pe care o făcea necesitând doar o mică parte 
din capacităţile mentale. 

— Cheia dinamometrică, te rog. 


— Ţine. Aş fi vrut să-l cunosc pe taică-meu. 

— O să-l cunoşti. 

— Da. Cred că da. Mama spune că atunci când voi 
avea vârsta lui, îl trimit înapoi în timp în 1984.Dar 
acum el nici nu s-a născut încă. Doamne, ţi se învârte 
capul, nu altceva. 

— Dă-mi şurubul ăla, ceru Terminator. El era 
obişnuit cu salturile temporale şi realităţile 
alternatinve. 

Dându-i ce dorea, John continuă: 

— Mama şi cu el au fost împreună o singură 
noapte, dar cred că încă îl mai iubeşte. Am văzut-o 
plângând câteodată, deşi ea neagă bineînţeles. Şi 
spune că i-a intrat ceva în ochi. 

leşiră de sub camionetă în soarele arzător. 

— De ce plângeţi? întrebă Terminator, realizând că 
şi asta era o parte din matricea complexă. 

— Te referi la oameni? Habar n-am. Pur şi simplu 
plângem, ştii, ca atunci când te doare! 

— Din cauza durerilor? 

— Of, nu, e altceva. E atunci când nu e nimic în 
neregulă cu tine, dar, oricum, te doare. Înţelegi? 

Robotul pierduse înţelesul. 

— Nu. 

John ridică din umeri. 

— Trebuie să simţi aşa ceva ca să poţi înţelege, 
cred. 

— Şi eu cred, adăugă Terminator urcându-se la 
volan şi răsucind cheia în contact. Motorul porni 
imediat. 


— Bine, omule! ţipă John pleznind mâna robotului 
cu palma deschisă. 

— No problem, spuse Terminator cu o încercare de 
zâmbet în felul lui. 

John rânji cu gura până la urechi, ridicând degetul 
mare în sus, victorios. Terminator imită stângaci 
gestul, nesigur de ceea ce însemna. John râse şi îl făcu 
să se dea jos din Bronco, încercând din nou mişcarea. 

Pe partea celaltă a terenului, Sarah se opri din 
muncă pentru a-i privi pe cei doi. Era prea departe ca 
să-i audă, dar putea să vadă cum John îi arăta robotului 
alte câteva mişcări. 

Incercând să-l facă să meargă cât mai normal,john 
făcu câţiva paşi, apoi Terminator încercă şi el, apoi 
John gesticulă, larg, vorbind foarte repede...explicând 
principiile fundamentale ale calmului, încercaseră din 
nou. De data asta, masivul bărbat se mişcă exact ca 
John. 

Urmărindu-l pe John împreună cu omul-maşină, 
Sarah îşi dădu seama că găsise soluţia singurei 
probleme a planului pe care îl făcuse. 

Terminator nu va înceta niciodată să-l protejeze pe 
John, nu-l va părăsi niciodată... va trăi atât timp cât 
John vă trăi, având asta ca singur scop. Şi nu-l va 
părăsi niciodată, nu va tipa la el sau îmbătându-se nu-l 
va lovi, sau nu-i va spune niciodată că este prea 
ocupat ca să aibă grijă de el. Şi va muri ca să-l 
protejeze. Din taţii posibili care au venit şi-au plecat 
de-a lungul timpului, această maşină, lucrul ăsta, era 
singurul care s-ar potrivi. 


Într-o lume bolnavă, era cea mai sănătoasă 
alegere. Sarah se întoarse la treabă cu dinţii 
încleştaţi... o femeie puternică, oţelită de ani de alegeri 
dure. 


CORESPONDENŢA 


PerrisCalifornia. 
Ora 1.23 P.M. 


T-1000 parcase motocicleta poliţiei pe marginea 
unui drum pustiu, liniştit, lângă o pădurice uscată de 
portocali. In depărtare, pe autostradă, un şir de maşini 
se mişcau încet. Câteva sonde scoteau din pământ 
petrol pe un deal în spate. 

T-1000 citi adresele expeditorului de pe scrisorile 
lui john. Le verificase pe toate cu excepţia ultimei... 

CHARON MESA, CALIFORNIA. 

Mai bine acum decât mai târziu. 

Pentru creierul lui lichid, lumea asta era simplă 
cutie de fragmente amestecate ale realităţii, piesele 
importante găsindu-şi uşor locul înapoi în ordinea 
cosmică. Cauză şi efect - era lucrul cel mai aproape de 
umor, într-o minte aşa de ciudată încât şi un 
terminator nu avea dificultăţi în a o înţelege. 

Dedusese mai multe piste posibile în continuarea 
căutării. Urmărea metodic câte una în timp ce le 
analiza constant pe celelalte. Prima prioritate era să 
învestigheze toate adresele de pe plicuri. Apoi, 
deducând din compararea datelor similare care va fi 
următoarea mişcare a țintei, să se deplaseze pentru a 
o intercepta. A treia, să stea să aştepte, ani întregi 


dacă era necesar, acumulând bucățele microscopice 
de informaţie. 

T-1000 avea în program suficiente date istorice 
pentru a şti când începea războiul. Şi unde ar trebui să 
fie John Connor la începuturile acestuia. John Connor 
probabil se va arăta. 

Şi T-1000 va fi acolo. 

Insăşi Skynet ezitase înainte de conceperea 
acestei ultime arme. Existau mulţi factori nesiguri 
privitor la longevitatea acestuia şi a abilității de a 
procesa comenzi fără corelarea propriilor priorităţi. Era 
o construcţie aşa de nesigură că doar în ultimile 
zvârcoliri de crâncenă apărare, când era aproape de 
deconectare Skynet trimisese terminatorii în timp 
pentru a schimba cursul războiului. Şi doar în ultimile 
microsecunde înainte de anihilare, hipercomputerul îl 
trimisese pe T-1000. 

Einstein spusese odată că Dumnezeu nu juca 
zaruri cu Universul. 

Skynet nu avusese de ales. 

T-1000 porni motorul. Accelerând rapid, motoci- 
cleta, un Kawasaki 1100, ieşi pe autostradă rulând cu 
aproape 200km/h. Era o fantomă metalică, mişcându- 
se aproape în afara timpului pe o traiectorie proprie 
care ducea direct la ţintă. 


FORŢA VOINŢEI 


Salceda's camp 
Ora 5.66 P.M. 


Sarah statea la o masă de picnic bătută de ploi şi 
vânturi. Armele fuseseră curățate şi treaba ei era gata. 
Răsuflă adânc, simțind greutatea întregii lumi 
apăsându-i pe umeri. Soarele aproape că apusese. 

Deasupra atâtor lucruri. 

Îşi scoase cuțitul din teaca de la brâu, începând în- 
gândurată să scrijelească ceva pe tăblia mesei... litera 
N. 

John şi Terminator terminau de pregătit camioneta 
pentru drum. 

Sarah ridică ochii, văzând copiii lui Salceda jucân- 
du-se în apropiere... luptându-se şi răsfăţând un câine 
lăţos. Yolanda ieşi din rulotă ţinându-şi mezinul în 
braţe. 

Aici era echilibrul. În tabăra asta înarmată era 
unitatea. Dragostea. Bunătatea. Tandreţea. 

Echilibrul pe care ea se părea că nu-l are. Dar 
exista ceva ce putea face. Să se obişnuiască. Nicio 
fiinţă umană nu făcuse vreodată ceea ce făcuse ea. 
Cum putea să nu greşească? 

Îl privi pe Salceda grăbindu-se să-l ridice pe cel mic 
în aer, învârtindu-l de parcă ar fi fost o pasăre, apoi 
privirea îi reveni asupra lui John care încărca preocupat 
armele şi proviziile. 


În spatele lui, ceilalţi copii se zbenguiau, râzând 
nestânjeniţi, cu o frenezie a libertăţii pe care John nu o 
cunoscuse niciodată. 

Soarele îi ardea direct în faţă. Ochii îi lăcrimau şi 
ea se şterse cu mâna, absentă, simțind umezeala pe 
dosul mâinii. Durerea era prea mare. Închise ochii. 

Doar pentru un moment. 

Asta era o greşeală. 

Era din nou pe acel teren de joacă şi copiii lui 
Salceda erau acolo împreună cu ceilalţi, jucându-se în 
libertatea plăcută dată de încrederea că părinţii lor nu 
erau aşa de nebuni să se incinereze singuri, dându-se 
în leagăne, alunecând pe tobogan sau alergându-se. 
larba era de un verde crud şi soarele încălzea plăcut, 
mângâietor. 

Sarah se prinse cu degetele de ochiurile gardului. 
Stătea aşa, privind tinerele mame cum se jucau cu 
copiii lor. 

Fetitele săreau coarda. Cântecele lor răsunau în 
înghesuiala efervescentă a copiilor. O tânără mamă 
apăru, ţinându-şi copilul de doi ani. Purta o uniformă 
de chelneriţă, în două culori, roz şi alb. Întoarse capul 
cu un zâmbet radios pe buze. 

Era chiar ea. Frumoasă. Radioasă. O Sarah necon- 
taminată de viitorul întunecat. Se uită la dublura 
stranie de dincolo de gard. 

Ştia că vine, ca o izbitură de trăsnet de la 
Dumnezeu. 

Desfigurată, Sarah se lipi de gard. Începu să ţipe la 
ei, fără însă ca vreun sunet să-i iasă din gură. Îşi 


încleştă mâinile de gard, frustrată, zgâlţâindu-l. Ţipând 
pe tăcute. 

Zâmbetul chelneriţei Sarah se stinse, ochii lor 
întâlnindu-se pentru un moment deasupra spaţiului 
atemporal. Dar ea se întoarse, zâmbetul revenindu-i la 
vederea micului băiat care, gângurind, aruncă un 
pumn de nisip spre ea. Râse drăgăstoasă, uitând de 
cealaltă Sarah, de parcă ar fi fost doar o umbră, un joc 
de lumină. 

Cerul, până atunci albastru strălucitor, înflori 
deodată într-un alb nepământean. Copiii se aprinseră 
de parcă ar fi fost nişte chibrituri. Sarah ardea, urlând 
neauzită, prinsă în spirala continuă a propriului iad. 
Unda de şoc lovi, devorând, într-o răbufnire de ură. 
Ţipetele ei se amestecară cu suflul vântului în timp ce 
unda se năpusti asupra ei, spulberând-o şi... 

„Capul îi zvâcni ridicându-se, privirea cuprinzând 
orizontul. Cerul începu să se întunece, purpuriu. Copiii 
continuau să se joace în apropiere. Sarah privi la 
ceasul de la mână. Mai puţin de cincisprezece minute 
trecuseră. Scăldată în sudoare se aplecă deasupra 
mesei, trecându-şi mâna prin părul ud. Tremura toată. 
li era greu să respire. Foarte greu. 

Putuse să scape din spital, dar nu şi de nebunia 
care o bântuia. 

Sarah avea impresia că Soarta, sau Destinul, sau 
un fel de mecanism cosmic, era o entitate reală care 
impunea ordinea tututor lucrurilor. 

Timpul însuşi era doar un aspect al acestei ordini, 
ca o arteră în trupul universului prin care pluteau 
evenimentele. Şi poate că oamenii erau celule în acel 


corp, neştiind cu precizie ce era Universul, dar făcând 
obiectul funcţiunilor sale. Celule, poate chiar una 
singură, putea, dacă era în locul şi la timpul potrivit, 
iniţia schimbări în corp cu efecte îndepărtate. Şi poate 
că asta făcea parte din ordinea cosmică. Un grup de 
celule luând decizii individuale, alegându-şi propriul 
destin în cadrul întregului. 

Dar ştia de asemeni că nu va afla niciodată dacă 
asemenea idee era falsă sau adevărată. Ori că ei ar fi 
crezut într-o zeitate care controla totul, ori în forţa 
întâmplătoare făcând să danseze universul într-o rota- 
tivă gargantească. Tot ce ea putea şti era ordinea 
momentană a lucrurilor, cauza şi efectul propriilor 
acţiuni. Şi, desigur, că orice acţiune era plină de 
neprevăzut. 

Până când omenirea va învăţa cum să privească în 
timp în ambele sensuri sau, mai bine, în afara timpului, 
până când oamenii vor învăţa când şi cum trebuiau să 
rişte ca acţiunile lor să se sfârşească sau nu bine. Era 
blestemul umanităţii să fie conştientă de sine şi să ştie 
limitele acestei conştientizări. 

Şi oamenii jucau zaruri cu universul. 

Într-o mie de feluri, în toate micile, trivialele alegeri 
pe care oamenii erau obligaţi de forţe necontrolabile să 
le facă în fiecare clipă a vieţii lor, oamenii îşi exprimau 
voinţa. Erau alegerile lor. Şi chiar când 
comportamentul câtorva părea să fie uşor de prevăzut, 
puteau apărea surprize, alegeri neaşteptate, 
consecinţe neaşteptate. 

Şi acum Soarta îi invita din nou în ring, să aleagă 
dintr-o mulţime, să lovească în inima Destinului. 


Sarah era aproape de sfârşitul spiralei. 

Se uită la cuvintele pe care le săpase în tăblia 
mesei, printre inimi şi săgeți. 

NICIO SOARTA. 

Nicio voință în afara celei pe care ne-o facem 
singuri. Kyle îi transmisese mesajul de la viitorul John 
Connor. El ar fi trebuit să ştie. Pe lângă asta, primul 
terminator şi T-1000 erau dovezi că Skynet gândea că 
ar putea să schimbe trecutul. De ce n-ar putea şi ea 
schimba viitorul? 

Izbi cuțitul în masă, înfigându-l adânc în cuvântul 
„SOARTA” apoi se ridică şi se întoarse să plece. 

Travesă terenul mânată de un ţel precis, ducând 
un sac mic de plastic şi o puşcă de asalt CA 15. Figura 
sobră, decisă era o mască impasibilă. 

Devenise un terminator. 

John ridică privirea de la ceea ce făcea la maşină, 
la timp pentru a o vedea pe Sarah aruncând puşca în 
spatele scaunelor de la camioneta furată cu care 
veniseră, urcându-se şi pornind-o. 

Salceda veni către el. 

— A spus să mergi spre sud cu el... Arată spre 
Terminator, care stătea în apropiere. 

— ... la noapte, aşa cum aţi plănuit. O să va 
întâlniți mâine la... 

Sarah bagă în viteză şi maşina zvâcni. John o luă la 
fugă pe câmp, alergând după ea. 

— Mamăăă! Aşteaptă! 

Sarah îl auzi şi privi în oglinda retrovizoare. Era o 
figură care se estompa cu repeziciune, ţipând după ea. 


Intră pe drumul pietruit, conducând mai departe, 
lăsând urme ale trecerii în praf. 

Când ajunse pe autostradă, acceleră până la 120 
km/h. Până va ajunge la ţintă, nu va încetini de loc. 

John şi Terminator găsiră mesajul scobit în placa 
mesei de picnic. Cuţitul era încă înfipt acolo. 

— Nicio soartă afară de cea pe care ne-o facem 
singuri. Tatăl meu i-a spus asta... Adică l-am pus să 
memoreze în viitor, ca un mesaj pentru ea. 

Din nou dezorientare temporală. Perplexităţile 
năucitoare ale paradoxului temporal. 

— Nu contează, spuse John dându-se bătut. 
Înseamnă că viitorul încă nu e hotărât. Soarta ne-o 
facem cu mâinile noastre. 

Terminator nu întâmpină probleme interpretând 
informaţia. Subînţelesurile şi corelaţiile creşteau expo- 
nenţial. Totuşi ceea ce spusese era... Vrea cumva să 
schimbe viitorul? 

— Ce? Cum? 

— Nu se ştie. 

John pocni din degete în timp ce-i venea ideea. 

— La dracu’! Dyson. 

Terminator aştepta cu răbdarea unui ceasornic. 

John se agita, mai speriat decât fusese în cele două 
zile anterioare. 

— Da, asta trebuie să fie! Miles Dyson! Pe el vrea 
să-l înlăture! 

John îi spuse lui Terminator să vină după el în timp 
ce o rupea la fugă. : 

— Vino! Să mergem. SA MERGEM! 


Terminator ezită o secundă, analizând. Apoi făcu 
legătura cu ce spusese John. Era clar. Sarah 
JeanetteConnor era într-o misiune a morții. 

Terminator începu să alerge, depăşindu-l cu 
uşurinţă pe John şi sărind în Bronco. 

Deja cu un avans de mai multe mile, Sarah gonea 
prin deşertul care începuse să se  întunece. 
Inexpresivă. Purtând ochelarii de soare, arăta la fel de 
nemiloasă ca o cobră. 

Terminator şi John o luară spre nord, Los Angeles, 
robotul manevrând greoiul Bronco, încărcat cu artileria 
grea, prin traficul lent. Putea detecta radarul, aşa că de 
câte ori poliţia era descoperită, încetinea până la limita 
de viteză admisă. Nu putea să-şi permită să fie opriţi 
acum. 

Terminator se exprimă pentru prima oară în seara 
aceea. 

— Din punct de vedere tactic e periculos. 

John, plin de anxietate îl privi şi spuse: 

— Mergi mai departe. 

— T-1000 are aceleaşi informaţii ca mine. Poate 
anticipa mutarea asta şi vă poate aştepta acasă 
laDyson. 

— Nu-mi pasă. Noi trebuie s-o oprim. Terminator 
ajunsese la aceeaşi concluzie, probabil, ca T-1000. 

— Omorârea lui Dyson ar putea chiar preveni 
izbucnirea războiului. 

Furios John lovi cu pumnul scaunul de lângă robot, 

— Nu-mi pasă. Trebuie să existe altă cale. N-ai 
învăţat chiar nimic? Nu-ţi dai seama de ce nu poţi 
omori oamenii? 


Terminator nu răspunse. 

— Ascultă, poate că ţie nu-ţi pasă dacă trăieşti sau 
mori. Dar nu toţi sunt aşa! Da? Noi avem sentimente. 
Ne doare. Ne e frică. Trebuie să înveţi treaba asta, 
omule, nu glumesc. E important. 

Trecură de culme şi la picioarele lor se desfăşura 
panorama întinsului oraş, luminat intens pentru viaţa 
nocturnă. 


TERMINATORUL 


South Laguna 
Ora 7.18 P.M. 


De pe o ridicătură din spatele casei, Miles Dyson 
era o ţintă sigură, stând cu spatele la geamul biroului, 
aşezat la terminal cufundat în munca la Lotul Doi. 
Singura lumină din cameră era licărul albăstrui al 
monitorului. O figură întunecată se ivi acolo sus. Sarah 
apucă puşca începând să înşurubeze cilindrul greu al 
amortizorului de zgomot la gura ţevii. 

Danny şi Blythe se jucau în hol cu un camion de 
jucărie radio controlat. Danny îl conducea şi Blythe îl 
urmărea, încercând să-l prindă. Se opriră în uşa 
biroului văzându-l pe Dyson la lucru. Danny puse un 
deget la buze, sâsâind-o pe Blythe, cu o expresie ghi- 
duşă. 

Cu amortizorul la locul lui, Sarah armă puşca. 
Lungită, cu obrazul lipit de metalul rece al încărcă- 
torului, întinse o mână înainte şi prinse puşca 
sprijinindu-se într-un cot. Cealaltă mână îi alunecă uşor 
pe trăgaci. Se uită prin lunetă la omul din casă. Ţinti. 

Nu era om. Era un ales al sorții. Ceva în curgerea 
timpului care trebuia înlăturat. Scos din realitate 
înainte ca el s-o distrugă. Sarah ştia că poate s-o facă. 
Era remarcabil de uşor. Doar o apăsare mecanică pe 
trăgaci, o mişcare, de niciun centimetru, iar omul ar fi 
scos din joc. 

Şi apoi milioane ar putea trăi fără teama anihilării. 


Dyson nu luă în seamă sunetele uşoare, ritmice, 
ale butoanelor pe care apăsa. Se concentra doar 
asupra simbolurilor de pe ecran. Devenea o certitudine 
că asta va fi ultima imagine din creierul lui înainte de 
a-i fi întins pe computer. 

Un spot luminos roşu apăru pe spatele lui... cel de 
la laserul de ochire. Se mişcă silențios pe spate spre 
cap. 

Ochiul lui Sarah presa luneta. Spotul se fixă pe 
ţintă. Tinta. 

Degetul înţepeni pe trăgaci, presându-l încet. Trase 
adânc aer în piept. 

Era timpul s-o facă. 

Spotul se mişcă uşor pe ceafa lui Dyson şi apoi 
rămase nemişcat pe ţeastă. 

Camionul lui Danny zumzăi pe covor şi se propti 
într-un obstacol: piciorul lui Dyson. Savantul tresări, 
coborât brusc pe pământ din înălţimea preocupărilor 
sale şi se aplecă să ridice maşinuţa. Geamul din 
spatele lui erupse brusc spre interior, împroşcându-l cu 
sticlă. Auzi, sau mai degrabă simţi, ceva foarte mic şi 
rapid zbârnâindu-i pe la ureche. Apoi ecranul de la 
monitor implodă într-o ploaie de scântei. Căzu de pe 
scaun şocat uitându-se la gaura mare din geam. Asta îl 
salvă pentru că a doua împuşcătură atinse spătarul 
înalt al scaunu-lui la doi centimetri de capul lui. 

Instinctiv se aruncă la podea. 

Alte gloanţe trecură prin geam, lovind biroul şi 
computerul, sfărâmând tastatura în bucăţi. Monitorul 
fiind distrus, camera era acum în întuneric. 

Sarah nu mai putea vedea clar acum. 


Dyson se ascunse în spatele mesei în timp ce 
loviturile transformaseră o parte în aşchii. 

Dyson, cu faţa lipită de covor, îngrozit, văzu ceva şi 
mai oribil. 

Copiii lui stăteau derutaţi şi speriaţi în hol. 

— Fugiţi, copii! Hai! Fugiţi! 

Tarissa auzise împuşcăturile cu un moment mai 
înainte şi habar n-avea ce se întâmplă. La început s-a 
gândit la artificii. lulie nu era departe şi poate copiii 
sărbătoreau mai devreme. Dar auzind zgomotul de 
sticlă spartă încetă să mai gândească sau să ghicească 
ca o locomotivă scăpată de sub control în căutarea 
copiilor. Dădu colţul şi îi văzu ieşindu-i în întâmpinare, 
smiorcăindu-se. Îi cuprinse în braţe şi continuă să 
meargă cu precauţie spre birou. 

Dyson era încă pe podea în mijlocul focului 
conţinu. 

— Miles, Dumnezeule! 

— Stai deoparte! 

Dyson se feri în timp ce bucăţi de lemn şi compo- 
nente din computerul distrus îl împroşcau. 

Se uită disperat spre uşă dar ştia că ar fi total 
expus. 

N-ar reuşi niciodată. 

Afară, puşca se descărcă complet cu un CLACK! 
final. Sarah o aruncă şi scoase 45-ul din teacă. Se 
ridică îndreptându-se spre casă, trase piedica de la 
pistol şi băgă cartuş pe ţeavă. 

Era uşor. 

Mai uşor decât să faci dragoste. 

Sau să naşti. 


Sau să scrii un poem. 

Era necesar şi al dracului de uşor să ucizi. Dacă nu 
te gândeşti la asta. De sub masa gălbuie, Dyson 
observă o bucăţică de curte. Cineva se apropia de el. 
Ghetele grele loveau pavajul sigur venind fără pauză. 

Se încorda pentru a încerca să iasă pe uşă. 

Sarah ridică pistolul, cu ochii fixaţi pe geamul 
distrus reglându-şi respiraţia pentru tura următoare. 

Dyson sări în picioare luând un start în plină viteză. 

Foarte calmă, ea îl urmări. 

Nu avea cum să nu-l nimerească. 

Numai că era un timp al imposibilităţilor. Dyson se 
împiedică de firul calculatorului exact când împuş- 
cătura lovi o lampă pe direcţia pe care capul lui fusese 
puţin mai înainte. Lovi podeaua tare, dar continuă să 
se mişte, târându-se înainte. 

In spatele lui se auzi o pleznitură de sticlă. Nu 
putea să reziste puternicei tentaţii de a vedea cine 
încearcă să-l omoare. Aruncă o scurtă privire în spate 
în timp ce mâinile şi picioarele continuau să-l ducă 
spre uşă. Surprins pe cât se poate văzu o străină 
îmbrăcată în salopetă încadrată de fereastra mare cât 
peretele, întinzând pistolul direct spre el. 

Tarissa ţipă isteric. 

Simţul realităţii îi era alterat de frică. Ajunse în hol 
propulsat de o puternică, bruscă săritură. Următoarea 
împuşcătură îl atinse aruncându-l pe podeaua holului. 

Dyson se luptă să înainteze disperat. Tarissa se 
aplecă deasupra soţului rănit. Avea o gaură de calibru 
45 în umărul stâng. Încercând să se ridice, mâniji 
peretele de sânge, apoi, întorcându-se, văzu femeia 


venind spre el, neobosită, ferm decisă să-i ia viaţa. 
Pentru ea, el nici măcar nu era uman. Era o bucată de 
carne. Aproape că dorea într-un moment determinant 
de reacţia biologică la frică să primească lovitura 
finală. Împotrivire sau fugă. 

Sau poate se împotrivea destinului. Şi acesta voia 
ca el să moară. 

Dar clipa îl ajută să trăiască încă puţin. Căzu prin 
cadrul unei uşi în timp ce gloanţele străpungeau 
peretele în locul unde fusese. 


Afară Terminator şi John intrară cu maşina pe iarba 
de lângă casă. Disperat, John auzi câteva împuşcături 
răsunând înfundat din interiorul casei. 

— Am ajuns prea târziu! 

Tarissa ţinea copiii strâns în timp ce se retrăgea în 
camera de zi. Sarah îl urmărea pe Dyson prăvălit jos în 
faţă lor. Danny scăpă şi fugi la taică-său. 

Tarissa o ţinu pe Blythe şi ţipă la Danny să se 
întoarcă. 

Dar băiatul se repezi la tatăl lui, smiorcăindu-se: 

— Tăticule! 

Tarissa o lăsă pe Blythe şi alergă înapoi la soţul şi 
la fiul ei, îmbrăţişându-i pe amândoi. 

Sarah se ivi în spatele lor cu pistolul pregătit. 

Tarissa hohoti: 

— Nuuu! 

Sarah ezită pentru primă oară, cu sângele pulsând 
de încordarea momentului. Urlă. 

— Nicio mişcare! NICIO MIŞCARE! Apoi zvâcni 
îndreptând arma spre Tarissa. 


— La podea! Acum! Jos! ACUM! 

Cu o privire de nebun, Sarah tremura de încordare. 
Uciderea decursese prost, cu copiii care ţipau şi soţia 
amestecată... lucruri la care nu se gândise. 

Tarissa căzu în genunchi, îngrozită, cu ochii ţintă la 
gura ţevii. Blythe îşi încolăci braţele în jurul lui Dyson. 
Vocea ei slaba tremura ţipâna: 

— Lasă-l în pace pe tăticul meu! 

Clipa era foarte încărcată, ea vroi să apese pe 
trăgaci. 

— Taci din gură, copile! Dă-te la o parte! 

Dyson ridică privirea, chinuit de dureri şi 
neînțelegere. 

De ce se întâmpla toate astea? Bani? Nebunie? 
Ritual? 

Gura neagră a ţevii era la o palmă de faţa lui. 

Ţipă disperat: 

— Te rog... lasă... copiii... să plece! 

— Gura! GURA! Nenorocitule! E numai vina ta! E 
VINA TA! 

Şi acum nu mai era aşa uşor, pentru că era prea 
aproape şi ezitase prea mult. Putea să-i vadă ochii. Şi 
el nu mai era o ţintă. Era o fiinţă umană, ca ea. Avea 
nevoie acum de ceva de care Terminatorul n-avusese 
niciodată nevoie. 

Ură. 

Pentru cineva pe care nici nu-l cunoştea. 

Clipind, îşi şterse rapid sudoarea care-i curgea în 
ochi. 45-ul tremura. 

Observă feţele lui Dyson, Tarissa, Blythe, Danny. 
Familia. Ingenunchiaţi de teroare în faţa sorții. 


Şi ea era executorul. 

Sarah respiră adânc şi toţii muşchii braţelor se 
contractară când ea se încordă să tragă. 

Dar degetul refuza să se mişte. 

Oţelirea şi avântul se evaporaseră, lăsând-o fără 
nimic care s-o ajute să treacă de momentul insupor- 
tabil. 

Foarte încet, cobori arma, lăsând-o să atârne într-o 
parte. Era gata. Tot suflul şi toată energia o părăsiră şi, 
slăbită, ridică mâna într-un gest straniu, ca şi cum ar fi 
spus: 

— Staţi acolo unde sunteţi, nu vă mişcaţi. 

Ca şi când dacă s-ar fi mişcat fragila balanţă s-ar fi 
înclinat în partea cealaltă. Se retrase gâfâind din greu, 
ca şi cum s-ar fi retras terorizată de ceea ce aproape 
făcuse. Intâlni un zid şi se propti de el, alunecând, 
până când atinse podeaua. Arma îi căzu din mână, 
bubuind pe podea. Se lipi odihnitor cu obrazul de 
perete. 

Intr-adevăr, totul se sfârşise. 

Şi. Nu mai putea face nimic. 

Nimic. 

Uşa de la intrare se deschise izbită cu putere. 
Terminator păşi înăuntru. John îl apucă de mânecă 
trăgându-l înapoi, evaluând situaţia în două secunde... 
Sarah, arma, familia care plângea cu suspine. John se 
apropie de maică-sa în timp ce Terminator îngenunchia 
lângă Dyson şi îi examina rana. 

Lacrimile se prelingeau pe obrajii lui Sarah. Lacrimi 
pe care nu mai ştia cum să le oprească, dintr-un izvor 
pe care îl credea de mult secat. 


John o întrebă prudent. 

— Mamă, eşti bine? 

— N-am putut... Of, Doamne! 

Părea că-l vede pentru prima dată. 

— Tu... Ai venit aici... să mă opreşti? 

El aprobă, aşteptând cea mai rea dăscăleală din 
viaţa lui despre cât de important era pentru viitor, cum 
nu ar trebui deloc să rişte, şi... - dar ea îl surprinse 
apucându-l de umeri într-o îmbrăţişare strânsă. Un 
suspin profund ieşi din adâncul sufletului. Braţele îi 
alunecară în jurul gâtului ei şi se ţinură aşa unul pe 
celălalt în timp ce pe ea o zguduiau suspinele. 

Asta era tot ce John dorise mereu. Pentru asta 
trăise. Şi acum lacrimile îi ardeau ochii şi simţea un 
nod în gât, neputând aproape să rostească: 

— E-n regulă, mamă. O să fie bine. Ne descurcăm 
noi. 

Ea îi şopti la ureche: 

— Te iubesc, John, te-am iubit întotdeauna. 

Inima i-o luă razna şi o sărută pe obrajii înroşiţi. 

— Ştiu, mamă, ştiu. 

Tarissa se holba la tabloul bizar. Sângele pe pereţi, 
copiii care se tânguiau, femeia şi băiatul ţinându-se în 
braţe, suspinând, uriaşul care pe tăcute rupea cămaşa 
îmbibată cu sânge a soţului ei, examinând rana ca şi 
cum ar fi aşteptat să se întâmple toate acestea. 

Bărbatul se întoarse spre ea, spunându-i calm. 

— Rană curată. Niciun os atins. Apăsarea va stopa 
pierderea sângelui. 

Minunate veşti, gândi ea uimită, în timp ce ei îi luă 
mânile aşezându-le ferm de o parte şi de alta a rănii. 


— Bandaje aveţi? 

Dyson începea să simtă durerea care-l asalta în 
puseuri. 

— În baie. Danny, poţi să ni le aduci? 

Încercă să vorbească perfect normal, fără să arate 
durerea în aşa fel încât copiii să se calmeze. 

Danny dădu serios din cap plecând în fugă. 

John se îndepărtă cu părere de rău de Sarah. Ea îşi 
şterse lacrimile, calmându-se. Dar ştia că momentul 
vindecător şi-a făcut oricum efectul. 

Dyson privi în sus la oaspeţii ireali. 

— Cine sunteţi voi? 

John scoase cuțitul din carâmbul ghetei Terminato- 
rului dându-i-l acestuia. 

— Arată-i. 

Terminator dezbrăcă haina scoțând la iveală 
braţele goale. John o luă pe Bythe de mână şi o 
îndepărtă de ceea ce urma să se întâmple. Indurase 
destule pentru o noapte. 

Tarissa începu să protesteze, vrând s-o urmeze, 
dar nu putea să-şi ia mâinile de pe rană. Putea simţi 
cum sângele vroia să se împrăştie printre degetele ei. 

Apoi un nou val de teroare o inundă urmărindu-l pe 
uriaş cum îşi înfige cuțitul într-un antebraţ făcând o 
tăietură adâncă chiar mai jos de cot. Cu o singură 
mişcare, Terminator tăie de jur împrejur. La a doua 
tăietură crestă pielea de pe antebraţ de la cot până la 
pumn şi o detaşă rapid, exact ca un chirurg scoțând o 
mănuşă de cauciuc. Se desprinse cu un plescăit lăsând 
la vedere un schelet însângerat. 


Tarissa îşi muşcă buza inferioră strâduindu-se să-şi 
reţină un strigăt. 

Dyson icni. Scheletul era construit din metal scli- 
pitor şi piese cu acţionare hidraulică. Degetele erau la 
fel de bine realizate ca piesele de ceasornic... se 
strânseseră în pumn şi se destinseră. Terminator îl 
ridică în sus cu palma deschisă. 

Dyson ştia acum ce era cu Generaţia Unu, pentru 
că mai exista un braţ metalic aproape în aceeşi poziţie 
ca acesta la Cyberdyne. 

— Dumnezeule, exclamă încet. 

Terminator cobori încet braţul. 

— Şi acum ascultă-mă foarte atent, comandă el. 

Mai târziu, în bucătărie, Sarah statea la masă cu 
faţa în mâini respirând încet şi adânc, încercând să-şi 
revină. Alături stătea John şi ea putea să-i simtă căl- 
dura trupului. Singurul lucru de care avea nevoie. 
Tarissa o ţinea pe Blythe în braţe. Danny era întins pe 
o pătură pe podea. Copiii ascultaseră până când nu 
mai putuseră să reziste somnului. Dyson asculta în 
continuare, cu faţa luminată de singurul bec din tavan, 
arătând ca cel de pe peretele Capelei Sixitne, sufletul 
damnat... ochii ficşi holbându-se cu îngrozitoare 
înţelegere. Avea umărul bandajat. Bratul 
Terminatorului era înfăşurat cu un bandaj plin de 
sânge mai jos de cot. Antebraţul metalic şi mâna 
luceau în lumina crudă din bucătărie. Dyson asculta ce- 
i înşiră Terminator. Ziua Judecăţii... istoria celor ce 
aveau să vină. Nu în fiecare zi afli că eşti responsabil 
pentru 2 miliarde de morţi. O încasă destul de bine, în 
condiţiile date... 


În final Dyson spuse: 

— Simt că-mi vine să vomit. 

Se uită spre ei, încleştat de masă, ca şi cum mai 
avea puţin. Faţa, gesturile, vocea răguşită exprimau o 
teroare dureroasă. 

Fusese smuls din viaţa normală pentru a fi aruncat 
în mjilocul unui coşmar. Vocea îi implora. 

— Mă judecaţi pentru lucruri pe care nici măcar nu 
le-am făcut încă. Isuse! Cum am fi putut să ştim? 

Sarah vorbi în umbra din spatele lor. Se uita la el 
direct, dar de fapt prin el, gândindu-se la majoritatea 
bărbaţilor pe care-i cunoscuse, exceptându-i pe 
Salceda şi Kyle, cuvintele ieşindu-i aspre, împroşcate 
de mult reprimata mânie pe care o simţea pentru 
revoltătorul masacru care se petrecea de la începutul 
omenirii. 

— Da, sigur. Cum puteai să ştii? Tot ce ştii să faci 
este să-ţi croieşti drum în lume cu... nenorocitele tale 
de idei şi arme. Ştii că fiecare armă e denumită după 
un bărbat? Colt, Browning, Smith, Thompson, 
Kalashnikov. Bărbaţii au construit bomba cu hidrogen, 
nu femeile... bărbaţii ca tine au inventat-o. Sunteţi 
foarte creativi. Habar n-aveţi ce însemnă să crezi cu 
adevărat ceva... să creezi viaţă. Să o simţi crescând în 
tine.Tot ce ştiţi e să creaţi „moartea”... bastarzi 
nenorociti. 

John o atinse pe mâna tremurătoare spunând: 

— Mamă, mamă, avem ceva de făcut aici. Ce spui 
tu nu are nicio legătură. 

Se întoarse spre Dyson. 

— E încă puţin agitată, spuse revenind la Sarah. 


— Totuşi trebuie să ne gândim cum să oprim totul, 
nu-i aşa? 

— Dar am crezut... spuse Tarissa, derutată, adică 
noi nu schimbăm lucrurile... chiar acum? Nu schimbăm 
mersul lucrurilor? 

Dyson se ridică. 

— Are dreptate. In niciun fel nu o să mai termin 
noul procesor acum. Gata am renunţat. Îmi dau 
demisia de la Cyberdyne mâine... o să-mi vând 
proprietatea, nu-mi pasă. 

— Nu e suficient. 

Vocea lui Dyson era rugătoare. 

— Ascultaţi, orice mi-aţi cere să fac, o să fac. 

Vrem doar ca aceşti copii să aibă o şansă, bine? 

— Trebuie ca nimeni să nu continue munca ta, 
spuse robotul. 

— Bine, ai dreptate. Trebuie să distrugem ce mai 
am în laborator, documente, dischetele... şi tot ce se 
află aici. Totul! Nu-mi pasă. 

Tarissa îi luă de mână şi în privirea ei el nu mai 
văzuse atâta dragoste niciodată. 

Mai târziu, în curtea lui Dyson, focul începu să 
troznească într-un butoi pentru gunoaie. Maldăre de 
documentaţie fuseseră îndesate acolo. Terminator 
turnă benzină deasupra şi flăcările se înălţară 
luminându-i figura. 

Sarah, Dyson, Tarissa şi John se întoarseră din 
birou încărcaţi cu alte note, dosare, dischete. Chiar şi 
copiii cărau câte ceva. Totul se arunca în foc. Dyson 
aruncă şi prototipul procesorului în foc... nepăsător şi 


distant. Se uită la flăcări, urmărind cum întreaga lui 
lume ardea. Apoi îi veni ceva în gând. 

— Ştiţi şi despre celalalt cip? 

— Care cip? 

— İl păstrează într-o firidă la Cyberdyne. Se întoar- 
se spre Terminator. Trebuie să fie de la celălalt ca tine. 

Umanoidul privi spre Sarah, spunând. 

— Unitatea centrală a primului Terminator. 

— Nenorociţii, ştiam eu! şuieră ea. 

— Ne-au spus să nu întrebăm de unde este. M-am 
gândit... Japonia... dracu', habar n-am. Nu doream să 
ştiu. Era înfricoşătoare, foarte avansată. Era distrusă, 
nu funcţiona. Dar ne-a dat idei. Ne-a deschis ochii... 
spre lucruri la care nici nu ne gândiserăm. Toată 
munca asta se bazează pe el. 

— Trebuie să fie distrus, spuse Terminator. 

Sarah îl prinse de braţ pe Dyson, cu ochi în care se 
reflectau flăcările. 

— Poţi să ne ajuţi să intrăm, trecând de pază? 

— Cred că da. Când? 

Dyson se uită la ea, la Terminator, apoi la John. 
Văzu răspunsul pe feţele lor. 

— Acum? Inspiră adânc. Bine, hai. 

Se întoarse spre soţie. Faţa acesteia era brăzdată 
de lacrimi, dar ochii îi erau hotărâți şi clari. Puse o 
mână pe braţul lui spunându-i. 

— Miles, sunt speriată. Da. Dar ce mă sperie mai 
tare decât că te duci... e să nute duci. 

El aprobă. Avea dreptate, bineînţeles. 

Sarah îl întrebă pe Terminator. 

— Asta e un loc sigur pentru ei? 


Ca răspuns, Terminator îi spuse Tarissei: 

— la-ţi copiii. Du-te la hotel. Acum. Nu mai 
împacheta. 

Apoi se întoarse spre ceilalţi. 

— Să mergem. 


JOCUL DESTINULUI 


Irime 
Ora 10.09 P.M. 


Sarah privea cum fuge asfaltul, luminat de faruri. 
Dincolo, se întindea întunericul, înghițind orizontul. Se 
gândea că viitorul, întotdeauna clar pentru ea, 
devenise ca o şosea întunecată, noaptea. Erau într-un 
teritoriu necunoscut acum... făurind istoria. Pentru 
prima dată luase de mână destinul şi-l conducea. Şi 
ceea ce aveau să facă avea să salveze viitorul, sau să-l 
distrugă. Îşi ridică privirea spre ceva luminos. 

Clădirea Corporaţiei Cyberdyne. 

Dyson introduse legitimaţia de securitate cu o 
singură mişcare. Se auzi un ţăcănit, uşa se deschise şi 
intră într-o sală spațioasă, urmat de Sarah, de John şi 
de Terminator, care purta haina lui găurită de gloanţe 
şi o mănuşă neagră peste braţul metalic. 

Garda de la biroul din faţă era un bărbat calm, 
relaxat, numit Gibbons. Citea revista Westways şi de 
fapt se delecta cu un articol despre copacii Yucca şi 
originea lor, când îşi ridică privirea şi îl văzu pe Miles 
Dyson că se îndreaptă spre el, palid şi asudat, dar 
zâmbind cu căldură, vorbind înainte să ajungă la birou. 

— Bună, Paul. Sunt nişte prieteni de-ai mei. M-am 
gândit să-i aduc şi pe ei să vadă cum este. 

— Îmi pare rău, domnule Dyson. Ştiţi regulile cu 
privire la vizitatori în laborator. Am nevoie de 


autorizaţie scri... Gibbons se holbă la armele lui Sarah 
şi ale lui Terminator. Terminator spuse: 

— Insist. 

Gibbons era prea uimit ca să se mişte. Ochii i se 
îndreptară spre butonul de alarmă de pe consolă, dar 
Sarah, care îi urmărea privirea, spuse: 

— Nici să nu te gândeşti la asta... 

Gibson dădu din cap, nemişcat, cu inima bătându-i 
nebuneşte. Terminator se duse în spatele lui şi îl trase 
de pe scaun. John luă o rolă de leucoplast din rucsac şi 
rupse o bucată. 

Peste câteva minute, uşile de la liftul de la etajul 
doi de deschiseră şi Terminator conduse grupul în 
coridor. Duceau un căruţ plin cu echipament în pungi 
de nylon. Dyson se mişcă la dreapta. In timp ce 
mergeau, continua să îi informeze. 

— Uşa are nevoie de două chei pentru a se deschi- 
de. A mea şi una de la punctul de securitate. 

Stăteau în faţa unei uşi largi. Deasupra era o placă. 
Departamentul proiecte speciale: Numai pesonalul 
autorizat. Dyson vâri cartela înăuntru şi uşa se 
deschise. 


Un paznic de serviciu pe nume Moshier străbătu 
lungul coridor ce pleca de la biroul principal de la 
parter. Trecu de ascensoare şi dădu colţul spre biroul 
din faţă, strigând: 

— lubitule, m-am întors... 

Moshier văzu ghişeul gol şi se încruntă. Gibbons e 
probabil la toaletă, aşa că să verific înainte să intru în 


panică. Oftând, străbătu drumul până la toaletă, după 
colţ. În timp ce pătrundea înăuntru zise: 
— Măi, omule, nu ar fi trebuit să pleci din... 
Gibbons era legat de pişoar şi încerca să mormăie 
ceva prin leucolastul care îi era lipit peste gură. 
Moshier se răsuci brusc şi alergă într-un suflet la 
ghişeu unde apăsă butonul alarmei silenţioase. 


La postul de pază, mâna lui Dyson introduse legi- 
timaţia în repetate rânduri în dispozitivul de control. Nu 
se întâmplă nimic. Lumina de deasupra rămânea tot 
roşie. 

Sarah se întoarse alarmată către Dyson. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? 

Dyson se îndreptă spre o lumină care clipea pe 
consolă şi apoi spuse: 

— S-a apăsat pe alarma silenţioasă. Neutralizează 
toate codurile din toată clădirea. Acum nu mai putem 
deschide în niciun fel. 

Dyson rumega ideea şi îl lăsară nervii. 

— Ar trebui să renunţăm. 

Sarah îl apucă de guler. 

— Nu. Mergem până la capăt. Ai înţeles, Dyson? 

El îi văzu focul din priviri şi se gândi la toată munca 
lui distrusă în curtea din spatele casei. Avea dreptate. 
Nu mai era drum de întoarcere. 


Moshier îl dezlegase pe Gibbson şi acum paznicul 
stătea aplecat peste telefonul de pe birou, vorbind cu 
poliţia locală... 


— ...mai mulţi suspecți înarmaţi. Ascultă, cred că 
este tipul de la magazin şi femeia... da, eu. Foarte 
sigur. Trimite tot ce ai în zonă... 

La etajul întâi, John sărea pe un birou lângă uşa 
închisă. Dyson se uita uimit cum John scotea din rucsac 
aparatura lui electronică. Era doar o aparatură ca cea 
de acasă pentru el. 

— Voi începeţi cu laboratorul... eu pot să deschid 
aici. 

Dyson îi conduse pe Terminator şi pe Sarah la uşile 
laboratorului principal. O altă uşă încuiată. Incercă să 
bage cartela. Nimic. 

Terminatorul păşi în faţă şi spuse: 

— Lasă-mă să încerc cu a mea. 

Îşi desfăcu aruncătorul de grenade M79, trăgându-l 
de pe umăr cu o singură mişcare. Sarah îl apucă pe 
Dyson şi îl trase în josul holului. Terminator băgă 
înăuntru o grenadă de 40mm H.E. Inchise aruncătorul 
cu un zvâcnet al încheieturii. 

Sarah ţipă în timp ce alerga: 

— John! Atenţie! 

John lăsă din mână tot ce avea şi îşi acoperi 
urechile. 

Terminatorul trase la o distanţă imposibilă pentru 
un om. 

Uşa explodă în bucățele. Suflul îi deschise haina şi 
bucățele de metal zburau în jurul lui. Inainte să se fi 
terminat bubuitura Terminatorul păşi în foc şi fum. 

John îşi reluă iar lucrul fără întârziere. 


Sarah şi Dyson care era parcă aiurit, păşiră prin 
cadrul uşii fumegânde în laboratorul de Inteligență 
Artificială. 

O sirenă începu să sune. Alarma de incendiu 
intrase în funcţiune. Gazul invizibil pătrunse înăuntru 
stingând flăcările. Dyson ţipă: 

— Focul a declanşat sistemul cu halou. Aici... 
grăbiţi-vă! 

Alergă la un dulap şi scoase nişte măşti. Îi dădu 
una lui Sarah şi cealaltă şi-o puse el. Apoi luă alta şi i-o 
dădu Terminatorului. 

— la! 

— Nu, mulţumesc, spuse marele cyborg în timp ce- 
şi scoase rucsacul şi-l descheie. Terminatorul nu avea 
nevoie de mască, pentru că cerinţele sale de oxigen 
erau extrem de reduse. Dyson dădu din umeri şi puse 
masca pe un birou, apoi se întoarse spreSarah. 

— Trebuie să le ţinem câteva minute până se risi- 
peşte gazul. 

Conform planului, Terminator o apucă pe coridor şi 
scoase trei bidoane de solvent dintr-o debara. Sarah 
începu să apese pe bidoane nişte mine de mărimea 
unei cărţi, legându-le deasupra lor. 

Dyson se holba la ei. O parte din el nu putea să 
creadă ce se întâmplă. De dimineaţă fusese la un pas 
de o soluţie care ar fi făcut din el un om bogat pentru 
tot restul vieţii. 

Şi acum se afla în mijlocul unui război care distru- 
gea tocmai acel lucru. 

Şi, ţinând cont de ceea ce făceau, era amuzant. 


În oraş, T-1000 se mişca încet prin studioul distrus 
al lui Dyson, analizând ce se întâmplase acolo. Locul 
era părăsit. Flăcările din curtea din spate mai fumegau. 
T-1000 stătea lângă focul mocnit şi procesa datele. 
Ajunsese la Salceda la câteva minute după plecarea 
lor. Apelând la strategia secundară, T-1000 parcursese 
fişele până ce ajunse la Miles Dyson. Folosind radioul 
emițătorul de pe motocicletă, localizase următoarea 
destinaţie. 

Aici. 

Acum emițătorul de poliţie de la birou prinse viaţă. 

— Către toate unităţile! Doi-unsprezece în clădirea 
Cyberdyne. Suspecţi înarmaţi. Unităţile SWAT în drum 
spre destinaţie. 

T-1000 părăsi în fugă casa şi porni motocicleta 
Kawasaki. Roţile lăsară urme pe asfalt în timp ce se 
întorcea şi ţâşni cu viteză înainte. 


La etajul întâi la Cyberdyne, un ciocan de incendiu 
izbea dischetele, făcându-le ţăndări. Intreaga cameră 
era scena unei distrugeri calificate. Terminatorul 
prefăcu în praf discheta, apoi luă alta. 

Aceleaşi gesturi. Distrusese o duzină. Sarah răstur- 
nase un fişier, împrăştiind dosarele. Dyson se clătina 
sub povara unui braţ de dischete magneto-optice şi le 
dădu drumul pe o grămadă făcută în mijlocul podelei. 
El şi Sarah aveau atârnate de gât măştile de oxigen 
pentru că gazul se risipise. 

Dyson se întoarse gâfâind spre Sarah. 


— Toate lucrurile astea! Şi toate lucrurile astea! ŞI 
toate dischetele din birouri, în special din biroul meu... 
totul din biroul meu! 

Sarah se duse în biroul lui Dyson şi începu să 
azvârle totul prin uşă pe grămada din mijlocul came- 
rei... cărţi, dosare, totul de pe birou. 

O fotografie înrămată a soţiei şi a copiilor lui Dyson 
ateriză pe vârful grămezii. Tarissa care îi îmbrăţişa pe 
Danny şi pe Blythe, toţi zâmbitori. Sticla se sparse. 

Terminator, îndrumat de Dyson, distrugea echipa- 
mentul cu puterea lui neomenească. Şi astea. Asta 
este importantă. Era dezastru. Milioane băgate în 
computere şi rezultate de neînlocuit ale numeroşilor 
ani de cercetare... făcute toate fărâme, sparte, 
azvârlite într-un morman pentru marele foc al 
destinului. 

Dyson se opri un moment, gâfâind. 

— Dă-mi o clipă lucrul ălă. 

Terminatorul îi dădu ciocanul. Dyson îl apucă într-o 
mână. Se întoarse spre o masă de laborator... pe care 
mai era prototipul unui procesor. 

— Am muncit ani întregi la ăsta... 

Răsucindu-se neîndemânatic, dar cu mare putere, 
izbi aparatul, făcându-l bucățele. Umărul îl durea 
înfiorător, dar era mulţumit. 

La punctul de securitate, John lucra la computerul 
lui, care făcea combinaţii ale codului pentru cartela de 
deschidere a uşii. Deodată, lumina verde se aprinse şi 
uşa se deschise cu un ţăcănit. 

Treabă de copil. 


John îl deschise repede şi văzu rândurile de chei. 
Dar cea de la subsol era diferită, un dreptunghi lung de 
oţel legat cu un lanţ. O luă grăbit şi porni în goană spre 
laborator. Se opri văzând o lumină puternică prin 
fereastră. Huruitul asurzitor al motoarelor anunțau 
sosirea unui elicopter al poliţiei care arunca spoturi de 
lumină prin birourile de la etaj. John se repezi la taboul 
de comandă cu ecrane de monitoare din apropiere şi 
privi la parcarea din faţă, prinsă sub diverse unghiuri. 
Un furnicar de faruri. Maşini alb-albastre ale Poliţiei din 
Los Angeles intrau în trombă în parcare, transformând- 
o într-o adevărată discotecă asurzitoare cu lumini roşii 
şi albastre. 

Sarah şi Terminatorul lucrau ca o echipă de genişti, 
aranjând explozibilul. Ea tocmai termina de fixat 
batoanele de tambururi, transformându-le astfel în 
bombe incendiare puternice. Terminatorul lega 
exploziv plastic C de cădrul principal al dulapurilor cu 
computere de alături. Toate erau conectate la un 
detonator cu întrerupător comandat prin radio. 

— Cum ÎI acționezi? întrebă Dyson. 

Terminatorul îi arătă detonatorul manevrat de la 
distanță, un transmiţător mic cu un buton roşu. 

— Prin radio de la distanță. Făcu gestul de apăsare 
cu degetul mare şi îl însoţi de zgomotul „clic!”. Dyson 
dădu grav din cap. In acel moment, John sosi alergând, 
cu cheia în mână. 

— Am luat-o! E desertul. Şi avem oaspeti. 

— Poliţia? întrebă îngrijorat Dyson. 

John dădu afirmativ din cap. Sarah se întoarse spre 
fereastră. 


— Câţi? 

— Toţi. 

Sarah se întoarse spre Dyson. 

— Duceţi-vă. Aici termin eu. 

Terminatorul ridică mini-pistolul şi cutia cu muniţie. 

— Eu mă ocup de poliţişti. 

John privi îngrijorat spre cyborg. 

— Eşti sigur că n-o să omori pe nimeni? 

— Ai încredere în mine, zise Terminatorul şi zâmbi. 
De astă dată chiar reuşi. 

Moshier şi Gibbons îşi împlineau mandadul pe care 
îl primiseră din partea companiei de a răspunde de 
perfecta securitate a clădirii, ascunzându-se în spatele 
maşinilor aflate în parcarea din faţă acesteia. Soseau 
alte maşini ale poliţiei. 

La etajul întâi, John şi Dyson zburau ca săgeata 
prin punctul de control, îndreptându-se spre 
subsol.Terminatorul traversă biroul spre peretele de 
sticlă. Era perfect conturat de spotul de lumină trimis 
prin fereastă de elicopterul poliţiei. Geamul explodă în 
mii de bucăţi şi biroul ateriză pe trotoarul din faţa 
clădirii. Terminatorul, în picioare pe marginea spărturii, 
trase o rafală lungă, care ciurui toate maşinile poliţiei 
aliniate jos. Poliţiştii se lăsără brusc în jos când 
parbrizele se sfărâmară. Ochind admirabil, 
Terminatorul nu lovise niciun om. 

Dar jocul începuse. 

Poliţiştii, încercând să-şi justifice existenţa, dar să 
şi-o şi apere, ripostară. Terminatorul ochi din nou, 
calm, şi trase lung, realizând un model în zig-zag prin 
parcare. Apăsă pe trăgaciul minirevolverului G.E. şi îl 


lăsă în jos. Patru mii de gloanţe de 7.62mm răpăiră pe 
ţintele lor. În cincisprezece secunde, toate maşinile 
poliţieie fuseseră ciuruite de gloanţe şi transformate în 
grămezi de fier vechi. Niciun poliţist nu fusese atins. 
Cei care nu fugiseră încă priveau în jos la armele lor 
ineficiente şi o luară şi la fugă. Câţiva poliţişti 
excepţional de curajoşi traseră din nou. Terminatorul 
ridică arma M-79 şi trase. Grenadele aruncară în aer 
mai multe maşini ale poliţiei. Căzând înapoi pe 
pământ, acestea izbucniră în flăcări. O clipă mai târziu, 
poliţiştii se regrupară, retrăgându-se. O maşină a 
Brigăzii anti-teroriste dădu colţul şi scârţâi din frâne 
oprindu-se în afară liniei de foc. 

În antecamera de la subsol, John şi Dyson reflectau 
rapid, cu mâinile pe chei. Băiatul zise: 

— Hai să vedem ce este în spatele uşii numărul 
unu. 

Dyson dădu din cap afirmativ, şi răsuciră cheile 
împreună. 

Uşa  mormăi ca pentru sine, retrăgându-şi 
zăvoarele şi făcând un „Clonc!”. Dyson şi John 
împinseră uşa grea. 

În holul de la intrare trupele de luptători anti- 
terorişti începură să se desfăşoare rapid, alergând 
înainte, în echipe. Flancaseră holul şi încercau să 
pătrundă în interior, desfăşurându-se rapid, mişcându- 
se şi ascunzându-se în spatele obiectelor care îi puteau 
proteja, tremurând din cauza adrenalinei care li se 
revărsa în tot corpul. Aveau costume de protecţie, 
măşti de gaze, carabine de asalt Keckler&Koch MP5, 
aruncătoare cu gaze lacrimogene, frânghii. Meseria nu 


se poate face corect fără ustensilele adecvate. Făceau 
o mulţime de semne cu mâna şi nu scoteau o vorbă. 

Chiar şi generalii romani ar fi avut de ce să fie 
mândri. 

Poliţiştii de afară începură să arunce grenade cu 
gaze lacrimogene prin ferestrele sparte ale birourilor 
de la etaje. 

La subsol, John şi Dyson erau izolaţi de lume în 
pântecele tăcut de oţel. Dyson deschise dulapul în care 
se aflau rămăşiţele Terminatorului. John privi cu un 
amestec de nelinişte şi neplăcere, un sentiment de 
deja vu, la mâna Terminatorului şi la celula lui 
cibernetică. Apoi, cu o mişcare bruscă, îşi băgă mâna 
prin spatele recipientelor inerte de sticlă şi le trânti pe 
podea. Acestea se sfărâmară. John scoase celula 
cibernetică şi mâna de metal dintre cioburi. 

— l-am venit de hac acum lui Skynet, Miles. Haide, 
s-o ştergem. 

Apucând braţul de metal şi băgând în buzunar 
bateria de parcă ar fi fost un baton de ciocolată pe 
care tocmai îl cumpărase, John ieşi afară în fugă. 
Dyson îl urmă. 

La etajul întâi, echipa Brigăzii anti-teroriste SWAT 
pătrundea în casa scărilor. Incepuseră să urce, doi câte 
doi, acoperindu-se unul pe altul. 

John năvăli în laborator cu Dyson şchiopătând după 
el. Sarah tocmai terminase de conectat toate 
încărcăturile la detonatorul central. 

— Gata pentru detonare? 

— Gata. 


John îi întinse braţul de metal. Ea îl luă şi se aplecă 
să-l pună în sacoşa goală. Trase fermoarul şi îl băgă 
înăuntru. 

Dyson stătea în mijlocul laboratorului, luându-şi 
rămas bun de la el în minte. Era istovit. Bandajele de la 
umăr erau îmbibate de sânge. Terminatorul intră în 
laborator şi se opri în spatele lui. 

— E timpul să plecăm. Chiar în clipa asta. 

Terminatorul şi John se întoarseră şi porniră înapoi, 
pe drumul pe care veniseră, spre punctul de control. 
Sarah termină treaba şi se întoarse spre detonator, 
care era la vreo şase metri mai încolo, aproape de 
locul în care se afla Dyson. 

— Miles, dă-mi te rog, detonatorul. Hai să... 

El apucă cu grijă detonatorul şi porni spre ea. 
Atunci... 

Trosc! Uşa din spate a laboratorului fu zvârlită în 
lături. Conducătorul grupei antiteroriste şi alţi doi 
luptători  deschiseră focul. Armele lor  măturau 
încăperea. Sarah se ascunse în spatele unui dulap de 
computere. Dyson fu nimerit de mai multe ori şi 
doborât la pământ de forţa izbiturilor. 

În hol, John auzi focurile şi se răsuci pe călcâie, 
vrând să se întoarcă. 

— Mamă! 

Terminatorul îl apuca şi îl trase spre el, primind 
gloanţele în spatele lui larg. Se repezi după colţ cu 
John, în afara liniei de foc. 

În laborator, gloanţele şuierau în jurul capului 
Sarei, izbindu-se de maşina care o proteja. Il văzu pe 
Dyson prăbuşit pe podea. Detonatorul era în mâna lui 


crispată. Se rostogoli ca să se întoarcă cu faţa spre ea, 
cu ochii ieşiţi din orbite din cauza durerii care îi chinuia 
abdomenul sfârtecat. 

— Fugi, îi şopti el. 

Sarah ezită o fracțiune de secundă, ochii li se în- 
tâlniră, apoi ea se rostogoli pe jos şi se târî până în 
încăperea cea mai apropiată. Greşeală uriaşă. Aceasta 
era „camera curată” o încăpere dezinfectată, fără 
ferestre, perfect etanşeizată. Nu exista nicio altă ieşire 
decât uşa prin care intrase. Gloanţele continuau să 
şuiere. Se ascunse în spatele unui birou. 

Terminatorul alerga prin hol dar ezită o clipă în faţa 
monitoarelor. Unul din ele era branşat chiar pe Sarah, 
ascunsă în „camera curată”. Terminatorul calculă 
instantaneu situaţia ei şi o localiză. Se întoarse brusc şi 
porni înapoi, pe drumul pe care venise. 

În camera curată, Sarah se târa spre unul din 
colţuri. Dar fără prea mare folos. Gloanţele o urmăreau 
pretutindeni, ratând-o de fiecare dată numai cu câţiva 
milimetri. 

Dintr-odată, peretele din spatele ei se crăpă. 
Termi- natorul pătrunse în încăpere, o apucă de guler 
şi o smulse brusc, trăgând-o în hol. 

Gloanţele se izbiră de pereţii din spatele lor în timp 
ce alergau din toate puterile, dând colţul. John le ieşi în 
întâmpinare şi continuară să alerge spre punctul de 
control. 

John ajunse primul la uşa exterioară şi o încercă. 
Încuiată. Terminatorul îşi dădu încet arma M-79 jos de 
pe umăr şi deschise lăcaşul. 


— Daţi-vă înapoi, comanda el, în timp ce scotea o 
grenadă din bandulieră şi o introducea în lăcaşul 
armei. Răsucind apoi încheietura mâinii închise lăcaşul. 
Sarah şi John nu avură decât o fracțiune de secundă la 
dispoziţie ca să se lase în jos, şi să se pună la adăpost. 
Terminatorul se întoarse şi ochii, strigându-le: 

— Acoperiţi-vă urechile şi dechideţi gura. 

Făcură ce li se spusese exact în momentul în care 
Terminatorul apăsă pe trăgaci. 

La şapte metri de ei, uşa şi jumătate din peretele 
care o ţinea, săriră în aer şi se prăbuşiră în afară. Suflul 
exploziei îl lovi pe Terminator cu toată puterea, însă el 
păşi imediat prin gaura făcută înainte chiar ca resturile 
aruncate de explozie să ajungă pe pământ. 

Terminatorul îi conduse pe John şi Sarah de-a 
lungul coridorului. Gaze lacrimogene începeau să se 
scurgă pe sub uşile birourilor şi ei începură să 
tuşească. Sarah îşi scoase masca şi i-o întinse lui John. 

Terminatorulpăşea în faţa lor, reîncărcându-şi arma 
din mers. In faţa lor mai era o uşă de securitate.Trânti 
capacul de pe lăcaşul armei cu o mână, în timp ce cu 
cealaltă deja apăsase pe trăgaci. 

Uşa dispăru într-un zgomot ca de tunet. Bucăţele 
de metal şi de plastic căzură ca o ploaie peste ei. 
Terminatorul însă, evident, nu încetini câtuşi de puţin 
mersul. John şi Sarah îl urmară pe omul-maşină în alt 
coridor. Terminatorul  reîncărcă  aruncătorul de 
grenade. 


În laboratorul plin de fum în care era linişte, şeful 
echipei aniteroriste păşi cu grijă, traversând încet încă- 


perea. Cu paşi de pisică ocoli un birou, apoi mâna i se 
crispa pe armă şi ţinti spre... 

Miles Dyson care încă nu murise, dar ştia că va 
muri foarte curând, se sprijinise de birou şi ţinea un 
manual tehnic greu chiar deasupra butonului detona- 
torului, care se afla pe podea, lângă el. Mesajul era 
clar: „Împuşcaţi-mă şi cartea cade peste buton. Adio.” 

Dyson gemu, încercând să inspire suficient aer ca 
să poată vorbi. 

— Nu ştiu... cât timp mai... pot... să ţin... asta... 

Luptătorul anti terorist văzu abia atunci toate 
firele, baloanele şi cutiile de gaz din jurul lui. Chiar şi 
prin mască, în ochi i se putu citi imediat groaza. Luă o 
hotărâre de urgenţă, se răsuci brusc pe călcâie şi 
ordonă echipei sale să se retragă. 

— Afară toată lumea. Executarea! Imediat! 

Echipa se conformă atât de rapid, încât se izbi de 
cea de-a doua formaţie care tocmai urca scările. 

Terminatorul ajunse la liftul central şi apăsă pe 
buton în clipa în care Sarah şi John îl ajunseră din 
urmă, respirând greu şi tuşind, încercând să respire cu 
o singură mască. Uşile se deschiseră. Intrară toţi în lift 
şi porniră în jos. 

Dyson zăcea între ruinele visului său împrăştiat pe 
podea, cu spatele rezemat de birou, scăldat în propriul 
sânge care se prelingea în şiroaie de-a lungul dalelor. 
Respirația îi devenea şuierătoare şi sacadată, încă mai 
ţinea cartea, tremurând, deasupra butonului de 
declanşare. 

Văzu ceva în apropiere care îi atrase atenţia. Era 
fotografia familiei lui. Se întinse s-o spuce, clătinând 


cartea, şi puse fotografia în poală. Soţia şi copii lui îi 
zâmbeau prin geamul spart. O lacrimă îi tremură în 
ochi. Nu mai avea mult de trăit. Tot trupul îi spunea 
asta. Şi o voce din străfundul conştiinţei sale îi şoptea 
calm şi simplu: „Acum poţi pleca” - era chiar vocea lui. 
Dar dorea să-şi mai vadă încă o dată copii şi să le 
explice de ce trebuia să se ducă atât de curând. Ei nu 
vor Ştii ceea ce a ştiut el, ceea ce vedea el acum, 
dincolo de fotografia familiei sale... 

O străfulgerare de lumină albă care izbucnea în 
aer. 

Şi ceea ce auzea... 

Megafoane, uruit de elicopter, sirene în depărtare, 
totul începea să se estompeze... înlocuit de un muget 
care creştea mereu în timp ce floarea albă de lumină 
de pe cer se transformă într-un nor roşu şi negru...un 
foc roşu ca sângele care străbătea fierbând o masă de 
nori negri ca fierul. Era coloana de fum a unei bombe 
cu hidrogen care zguduia pământul cu forţa ei 
inimaginabilă. Dar atunci Dyson văzu că explozia scade 
în intensitate. Tunetul se rostogoli îndepărtându-se, şi 
se stinse transformându-se într-un vânt uşor, ca ultima 
răsuflare a unei furtuni puternice. Ca o briză blândă, 
adierea mătura norii de fier lăsând să se vadă cerul 
limpede. Şi din lumina vie apărură Danny şi Blythe, 
fugind în întâmpinarea lui Dyson cu chipuri surâzătoare 
şi Tarissa venea în urma lor zâmbind. Erau în plin 
soare, şi alergau pe o câmpie verde, venind direct spre 
ruinele laboratorului. Dyson se agăţă de acest 
fragment de amintire atât de viu şi de preţios, încât 
făcea cât o eternitate. Sau poate că era un dar de 


Dincolo? Nu ştia. Simţea cum legătura profundă cu 
lucrurile de pe acest pământ începe să se topească şi 
un ciudat sentiment de ironie puse stăpânire pe el. 

Era aproape nostim, i se părea lui, să zacă aici ca 
un porc înjunghiat, ca un miel sângerând adus ofrandă 
pe resturile muncii lui de o viaţă. Ce oameni stupizi - 
să trebuiască să ajungă la asemenea extreme ca să se 
salveze de propriile lor arme de război. Şi se văzu pe 
sine în trecut, un om serios cu o misiune serioasă, 
venind din haosul ghetoului în lumina strălucitoare a 
cunoaşterii  Lucrurilor şi pentru o clipă înţelese 
necesitatea de a juca acest joc cât încă mai era Aici. O 
făcuse foarte bine, trebuia să recunoască. 

Dar acum, când simţea că moare, dorea să rămână 
aici şi să devină celălalt Dyson, bărbatul iubitor, 
devotat familiei tot atât de mult cât şi ştiinţei. Dyson ar 
fi vrut să râdă, dar se temea că s-ar fi împrăştiat în 
bucăţi provocând o dezordine încă şi mai mare.In loc 
de asta, se uită din nou la fotografia familiei.Părul lor 
era ridicat în sus de vânt, de vântul despre care el ştia 
acum că suflă prin Istorie, schimbând-o pentru 
totdeauna din ceea ce fusese şi se gândi... 

Oamenii, îşi pot făuri destinele. 

Dacă Ursitele le permit. 

Viata va continua. 

Dar istoria era moarta. 

Privirea lui Miles Dyson era aţintită într-un singur 
punct, căci el vedea ceea ce nu vedea niciun om în 
viaţă şi datorită acestei viziuni de muribund o umbră 
de zâmbet îi apăru pe chip. Dar în clipa în care lumina 


pieri din ochii lui braţul îi căzu în lături şi cartea izbi 
butonul. 


Poliţiştii de afară aşteptau încordaţi punctul culmi- 
nant, sângeros, al acţiunii, cu armele gata de luptă, 
chirciţi pe vine la adăpostul diferitelor obiecte. Se 
aşteptau să vadă trupuri scoase afară din clădire pe 
targă. Sau să apară suspecţii escortaţi spre maşinile 
poliţiei. Sau grupele de luptători antiterorişti să vină 
să-şi reîncarce armele sau să se regrupeze. Dar se 
întâmplă un lucru la care nu se aşteptase nimeni. 

Întreaga faţadă strălucitoare a clădirii explodă într- 
o adevărată erupție de sticlă şi foc. Ferestrele de la 
etaje împroşcară cu cioburi toată parcarea şi o minge 
uriaşă de foc ţâşni ca o limbă a diavolului spre cer. 
Elicopterul se îndepărtă rapid din faţa valului de 
căldură. Resturi arzânde căzură pe maşinile poliţiştilor 
şi o parte din ei rupseră rândurile, fugind cuprinşi de 
panică. 

Numai unul, un poliţist pe motocicletă, părea că se 
mişcă cu un anumit scop, prin mulţimea dezordonată, 
spre clădirea în flăcări. Încetini la un moment dat 
numai pentru a-l smuci pe un poliţist care fugea şi 
pentru a-i lua arma din toc. Apoi T-1000 pătrunse cu 
motocicleta printr-o fereastră spartă, traversând un 
birou şi apoi ajunse în hol. Cerceta cu maximum de 
intensitate mediul înconjurător. In câteva clipe detectă 
scara şi acceleră în sus pe trepte într-un huruit 
asurzitor de motor turat la maximum. 

Ajunse la etaj care era acum un morman de moloz 
fumegând. T-1000 scoase pistolul mitralieră 


Hoechler&Koch MPK şi porni încet prin birourile înecate 
în fum, căutând implacabil. 

Pe coridor, motocicleta luă şi ea foc cu motorul 
continuând să meargă. T-1000 cerceta umbrele 
săltăreţe, în căutarea prăzii. 


În holul de jos, uşile de la lift de deschiseră şi 
Sarah încercă să iasă în coridor. Pereţii de pe ambele 
părţi fură ciuruiţi în aceeaşi clipă de o mulţime de 
gloanţe. Luptătorii anti-terorişti blocaseră capătul 
coridorului. 

Sarah şi oamenii ei erau prinşi în capcană şi nu 
aveau nicio ieşire. John se întoarse spre mama lui şi 
încercă s-o încurajeze. 

— Nu uita. Întotdeauna se face foarte întuneric 
înainte... înainte să fii... total terminat. 

Luptătorii aruncară o grenadă cu gaze lacrimogene 
spre lift. Gazul formă un norişor usturător care îi învălui 
imediat pe Sarah şi pe John. Cei doi se strânseră unul 
în altul şi se lipi de peretele din spate al liftului. 

Terminatorul isprăvise cercetarea rapidă a ampla- 
samentului, se întoarse la ei şi le spuse: 

— Închideţi ochii şi nu mişcaţi. 

Ei dădură din cap şi strânseră pleoapele cu putere. 
Terminatorul îşi scoase de pe umăr aruncătorul de 
grenade şi ieşi din lift, spunând: 

— Mă întorc imediat. 

O grenadă cu gaze lacrimogene ricoşa din perete 
în perete, rostogolindu-se în josul coridorului şi se opri 
la picioarele Terminatorului, lăsând să iasă din ea un fir 
subţire care se transformă curând într-un nor alb, 


umplând tot spaţiul. În lift, Sarah şi John se înăbuşeau 
tot mai rău, trecându-şi disperaţi unul altuia masca de 
gaze. Erau prinşi în capcană şi claustrofobia provocată 
de aerul otrăvit şi reduta subţire care era ascensorul îl 
apăsa pe John atât de tare, încât era pe punctul de a 
intra în panică. Nu mai lipsea mult să se năpustească 
afară, în coridor, ieşind de la adăpost. 

Luptătorii antiterorişti stăteau la celălalt capăt al 
coridorului cu armele în mână, urmărind norul albicios 
şi aşteptând ca suspecţii să iasă din lift şi să intre în 
bătaia armelor lor. 

Dar, în mod incredibil, cineva ieşi din norul de fum 
păşind cât se poate de calm. Absolut neatins şi 
neafectat de gaze. Terminatorul nici măcar nu clipea. 
Nu se aşteptaseră deloc la una ca asta. 

Şeful grupei vorbi prin megafon: 

— Stai pe loc. Faţa la pământ, culcat. Pe podea! 
Imediat! 

Dar el continua să înainteze spre ei, ca şi când n-ar 
fi auzit sau nu i-ar fi păsat. 

Luptătorii începură să devină nervoşi. Nu mai 
văzuseră aşa ceva. 

Se apropia tot mai mult şi mai mult. 

Şeful ordonă: 

— Doborâţi-l. 

În coridor se auzi un tunet puternic. Gloanţele 
pătrunseră în pieptul Terminatorului. 

În stomac. 

În faţă. 

În coapse. 


Geaca lui de piele, deja găurită în nenumărate 
locuri, fu sfâşiată acum în bucățele de gloanţele care îl 
nimeriseră din plin. 

Şeful grupului încerca să înţeleagă realitatea care 
era imposibilă şi îşi spuse că individul poartă o armură. 
Îşi ridică viziera şi ochi direct în faţa suspectului.Capul 
ar fi trebuit să-i fie retezat ca un pepene copt. Insă, în 
loc de aceasta, reculă puţin şi dintr-o zgârietură de pe 
pomeţi începu să curgă un firicel de sânge. 

Dar individul continua să înainteze spre ei! 

Luptătorii făceau ceea ce învăţaseră. Ridicară 
piedi-ca armelor. 

— Ochiţi în faţă! ţipă şeful, gândindu-se că, 
probabil, glonţul tras de el fusese cumva defect. Dar 
băitul de lângă el ţipă cu o urmă de teamă în voce: 

— Am ochit! 

Terminatorul îşi scoase încet arma calibrul 45. 
Ecranul interior îi afişase PERICOL - LICHIDARE 
INTERZISĂ - NUMAI AVARIERE. Fără vreo grabă, ca şi 
când ar fi examinat rafturile dintr-un supermarket, îşi 
selectă ţintele. Îl împuşcă pe omul cel mai apropiat de 
el în coapsa stângă. Când acesta începu să tipe şi căzu 
la pământ, Terminatorul se aplecă şi îi luă din mână 
aruncătorul cu gaze lacrimogene. Era unul din noile 
sisteme rotative care aveau douăsprezece încărcături 
într-o tobă mare. Terminatorul trase în următorul 
luptător cu aruncătorul de gaze; recipientul cu gaz se 
lovi de vesta antiglont şi nu putu s-o străpungă, însă 
era ca şi când ar fi primit o lovitură în stomac cu o 
minge de baseball aruncată în mare viteză. Omul se 
îndoi de la mijloc şi se prăbuşi. 


Terminatorul arăta ca un emisar al iadului, o 
siluetă înaltă într-o geacă de piele numai zdrenţe, 
stropită toată cu sânge. Dintr-unul din ochi rămăsese 
numai orbita în care se vedea licărind globul de metal. 
Carnea de pe unul din obraji atârna sub formă de fâşii, 
lăsândsă se vadă pomeţii de crom. Geaca era deschisă 
la piept, dezgolind cutia toracică de metal. 

Câţiva dintre luptătorii care rămămseseră destul 
de aproape văzură toate acestea. Era mult prea mult, 
în ciuda faptului că erau încinşi de focul luptei şi că 
fuseseră antrenați, începură să se retragă. Unul se 
întoarse cu spatele ca să fugă şi - Buf! un cartuş cu 
gaz îl ţintui în spate, aruncându-l de-a berbeleacul. 
Terminatorul trase trei grenade cu gaze în hol. Acesta 
se umplu repede cu gaz albicios, reducând vizibilitatea 
la câţiva centimetri. Era un adevărat infern. 

Şeful luptătorilor se lăsă pe vine, ţinând strâns 
arma în mână. Era complet năucit şi pierduse total 
controlul asupra celor ce se petreceau. Terminatorul se 
ivi pe neaşteptate din ceaţă chiar în faţa lui. 

Înainte ca omul să poată reacţiona în vreun fel, se 
auzi o explozie, se zări o sclipire albă şi glonţul 
Terminatorului i se răsuci ca un sfredel în picior. 
Şeful căzu pe spate, chircindu-se pe podea. In timp ce 
omul scăpa arma din mână că să-şi prindă piciorul 
lovit, Terminatorul îi smulse masca de gaze de pe faţă. 
Şeful rămase jos gemând şi încercând să oprească cu 
mâna sângele care îi ţâşnea din rană. 

Terminatorul se îndreptă apoi spre cei doi oameni 
care stăteau la uşile din faţă. Poc! Poc! Un picior şi încă 
un picior. Le scoase măştile când căzură la pământ. 


Apoi focurile de armă încetară. Nu se vedea nimic. 
Gemete şi ţipete răsunau prin fum. 

Fumul năvălea în vălătuci groşi pe uşa din faţă 
când din el ieşi o siluetă. Trăgând cu aruncătorul de 
gaze ţinut într-o singură mână, Terminatorul aruncă 
toate proiectilele rămase spre vehiculele poliţiei. 
Poliţiştii care nu stătuseră ascunşi o luară la fugă 
înapoi orbeşte, lovindu-se de maşini şi împiedicându-se 
unii de alţii. 

Deruta era totala. 

La duba luptătorilor antiterorişti, unul din oameni 
împărțea grăbit măştile de gaz rămase poliţiştilor 
neprotejaţi. Pe neaşteptate, lângă el apăru o siluetă 
ieşind din fum. Omul ridică privirea şi Terminatorul îi 
întinse aruncătorul gol. Instinctiv, acesta îl apucă cu 
mâna. Atunci Terminatorul îi smulse masca, îl apuca cu 
o mână de vestă şi îl aruncă în fum. Cyborgul ocoli apoi 
duba şi se aşeză la volan. Cheile nu erau în contact. 
Lăsă în jos apărătoarea de soare şi cheile îi căzură în 
palmă. Avu nevoie de o microsecundă ca să-şi noteze 
ceva. Terminatorul învăţa. 

Porni motorul şi băgă în viteză. 

În hol, gazul lacrimogen se rărise şi rămăsese 
numai o ceaţă străvezie. Luptătorii teferi îi ajutau pe 
răniţi, într-o confuzie totală. Ridicară brusc capul 
auzind un zgomot de motor. 

Duba zdrobi uşa şi pătrunse în hol, împroşcând 
cioburi şi resturi de metal. Poliţiştii fugiră care încotro, 
în momentul în care vehiculul scrâşni din roţi, patină şi 
se opri în dreptul coridorului care ducea la grupul de 


ascensoare. Terminatorul dădu înapoi cu spatele până 
maşina făcu trosc! şi se propti în capătul culoarului. 

Sarah şi John auziră trosnitura şi văzură maşina. 
leşiră fericiţi din cabina liftului, tuşind, străbătură în 
torul oprea maşina. Furgoneta porni apoi mugind prin 
hol şi ieşi prin ferestrele sparte, împrăştiindu-i pe 
poliţişti în toate direcţiile. 

Pe toţi în afară de unul. Auzind zgomotul luptelor la 
etajul inferior, T-1000 îşi îndreptă uriaşa motocicletă 
Kawasaki spre fereastra unuia din birouri şi privi în jos 
tocmai când duba trecea prin parcare cu iuţeala 
fulgerului, lăsând în urma ei pe cei câţiva poliţişti 
rămaşi care mai continuau să tragă. 

Ştia că îşi regăsise ţinta. 

Scrută rapid zona, analizând opţiunile. Prin uşa 
deschisă a unui birou de la celălalt capăt al coridorului 
văzu elicopterul care plana în afara clădirii. Ar fi fost şi 
alte căi pentru a intercepta ţinta, dar aceasta i se păru 
cea mai firească. T-1000 intuia cele mai bune 
posibilităţi şi le atrăgea spre sine ca o pâlnie de 
energie. Simţind o atracţie magnetică faţă de braţele 
rotitoare ale elicei, T-1000 răsuci la maximum mânerul 
motocicletei puternice, dădu înapoi, apoi porni cu toată 
viteza de-a lungul coridorului, prin birou, acceleră şi 
mai mult şi sări drept prin fereastă. 

T-1000 ieşi prin sticlă, strâns lipit de motocicletă. 
Zbură peste prăpastia care îl separa de elicopter şi se 
izbi de carcasă. Impactul smuci puternic elicopterul, 
să-l doboare. Pilotul îngrozit încerca să reia controlul 


comenzilor dar greutatea se modifică din nou când 
motocicleta căzu pe pavaj. 

Dar nu şi T-1000. Se agăţase bine de carcasa care 
trepida. Ca într-un coşmar, pilotul îl văzu pe T-1000 
cum îşi bagă capul prin acoperişul de plexiglas şi se 
scurge apoi rapid prin gaură. Se solidifică apoi 
instantaneu, luând chipul ofițerului Austin. Il înşfăcă pe 
pilotul care rămăsese înmărmurit şi îl aruncă afară din 
cabină, apoi se strecură în faţa comenzilor. 

Elicopterul începuse să se angajeze în spirale, din 
ce în ce mai aproape de parcare. T-1000 preluă 
controlul asupra comenzilor la numai trei metri 
deasupra solului. 

Poliţiştii se aruncară la pământ când coada elicop- 
terului se  învârti deasupra lor la numai câţiva 
centimetri, apoi îşi mai reveniră când văzură că acesta 
se ridică din nou şi porneşte cu motoarele urlând după 
duba Brigăzii Anti-teroriste. 


Terminatorul privi la cei doi pasageri în momentul 
când o luă pe autostradă. Sarah şi John încercau să 
respire normal, deşi încă mai tuşeau din cauza gazului. 
Terminatorul aruncă o privire în oglinda retrovizoare. 
Farurile cu xenon ale elicopterului umpleau oglinda, 
apropiindu-se tot mai mult. 

Sarah cercetă interiorul dubei. Era un adevărat 
arsenal pe patru roţi. Aveau la dispoziţie puşti, veste 
antiglont, tot felul de echipamente. 

— JOHN, BAGA-TE SUB ASTEA! Repede! 

John se aşeză în partea dinspre şofer şi Sarah 
îngră- mădi un teanc de veste anti-glonţ desupra lui, 


acope- rindu-l complet. Luă apoi cele două M-16 de pe 
rastelul din perete şi le încărcă. Tocmai se apuca să 
încarce o armă de vânătoare, când Terminatorul 
începu să facă slalom cu vehiculul instabil printre 
maşinile şi camioanele care, prin comparaţie, păreau 
că se târăsc. Duba atinse viteza maximă de o sută 
douăzeci de kilometri pe oră. Cotiră brusc pentru a 
evita spatele unei cisterne albe cu optsprezece roţi pe 
care scria cu litere albastre: CRYCO INC. TRANSPORT 
DE NITROGEN LICHID, căci din impactul cu ea era greu 
de presupus că ar fi supravieţuit. 

Elicopterul cobori mai aproape de ei. T-1000 ieşi 
prin acoperişul elicopterului cu pistolul mitralieră MPK 
şi trase. Spatele dubei zăngăni, lovit de gloanţe. 

Terminatorul mergea în zig-zag, încercând să iasă 
din raza de ochire a lui T-1000. Vehiculul instabil 
scrâşnea şi gemea, fiind la limita pierderii controlului. 
Geamurile uşilor se sfărâmară în mii de coiburi care 
zuruiau în maşină ca nişte rulmenţi într-o cutie de 
tinichea, trecând foarte aproape de Sarah şi căzând 
peste teancul de veste anti-glonţ sub care se afla fiul 
ei. 

Sarah se săturase să tot fie victimă. Mai simţise 
aceeaşi furie cu mult timp în urmă, când primul 
Terminator îl împuşcase pe Kyle. Nu era suficient să se 
simtă ea ţintă. Dar dacă era atacată o persoană pe 
care o iubea, izbucnea în ea o furie atât de cumplită, 
încât nici nu înţelegea de unde îşi trage forţa, de parcă 
toţi îngerii-luptători dintr-un alt plan al existenţei îşi 
canalizau energiile spre sufletul ei. Oricum ar fi fost, 
simţi cum un val roşu de furie o face să deschidă în 


lături uşile din spate ale dubei şi să ia puşca M-16. 
Deschise focul ţipând cât o ţineau plămânii când 
gloanţele, mesagerele voinţei ei, distruseră tot ce mai 
rămăsese din carcasa elicopterului. 

T-1000 ripostă, ciuruind duba cu gloanţe. Vestele 
care îl acopereau pe John fură lovite în repetate rân- 
duri. Sarah se lăsă brusc în jos la adăpostul a două 
veste Kevlar în timp ce gloanţele şuierau în jurul ei. 

După un scurt moment de acalmie, Sarah se repezi 
din nou afară şi trase, controlând strict tirul, ţintind 
spre rotoare. Câteva focuri atinseră paletele elicei. 
Arma i se descărcase între timp, aşa că apucă alta. 

Terminatorul smuci brusc de volan ca să ocolească 
o camionetă turtită care trecea de pe o bandă pe alta, 
îi atinse spatele şi o lovi într-o parte, scăpând de sub 
control. O clipă mai târziu, elicopterul trecu pe 
deasupra lor, cu rotorul chiar deasupra acoperişului lor. 

Sarah continuă să tragă. 

La fel şi T-1000. 

Fusese atinsă în coapsă şi mai multe gloanţe 
nimeriseră în vesta Kevlar. Fu trântită la podea, îşi 
pierdu echilibrul şi era o ţintă extrem de vulnerabilă. 

Terminatorul îl văzu pe T-1000 ochind, gata să 
tragă din nou. Apăsă din toate puterile pe frâne şi le 
blocă.  Cauciucurile scrâşniră. Sarah fu aruncată 
înainte, alunecând alături de John şi ieşind, astfel, din 
linia de foc. Dar... 

Sarah şi John priveau prin uşa din spate a dubei la 
o imagine înfricoşătoare. Elicopterul creştea tot mai 
mult, îndreptându-se direct spre spatele dubei. Se izbi 
de asfalt şi fu aruncat înainte, ca şi când o mână uriaşă 


l-ar fi ridicat la câţiva metri deasupra şoselei şi l-ar fi 
zvârlit apoi din nou pe drum. 

Rotorul se dezintegră. Uşa din spate a dubei se 
turti spre interior în momentul în care acoperişul şi 
toată partea anterioară a fuselajului se izbiră de ei, 
prinzându-l pe T-1000 în interiorul cuştii de metal 
contorsionate. Elicopterul se lovi de pavaj, răsturnân- 
du-se de pe o parte pe alta, se dădu de câteva ori 
peste cap, strivindu-se şi transformându-se într-o 
grămadă de metal fără formă care se rostogolea în 
urma dubei. 

Terminatorul se lupta să ţină maşina sub control. 
Aceasta se resimțea în urma impactului violent. Se 
atinse de parapetul din centrul autostrăzii, scrâşni 
frecând betonul, apoi îşi făcu drum înainte. Termina- 
torul apăsă pedala de acceleraţie până la podea şi 
duba atinse din nou viteza de o sută douăzeci kilometri 
pe oră. Smuci volanul într-o parte ca să evite o 
furgonetă urâtă care înainta cu o viteză de melc 
constipat. Aripa din dreapta faţă, care se turtise 
frecându-se de parapet, începea să perforeze roata. 
Dintr-odată aceasta fu sfâşiată şi maşina rămase pe 
jantă. Fierul muşcă din pavaj scoțând jeturi de scântei, 
duba alunecă într-o parte şi se răsturnă. 

Oţelul scrâşni din nou când duba alunecă pe pavaj 
răsturnată pe o parte înainte de a se opri. 

In interiorul dubei, John se târî spre Sarah, care 
gemea şi îşi sprijinea piciorul sângerând. Era albă din 
cauza stării de şoc. 

Mamă! strigă John. Ea întoarse încet capul spre el, 
gâfâind, cu privirea rătăcită. 


Terminatorul încerca să se extragă din scaunul 
şoferului care fusese deformat. 

În urma lor, epava elicopterului nu mai era decât o 
minge fumegândă de metal turtit. In spatele lui, 
cisterna frâna din toate puterile, mugind şi gemând, 
încercând să se oprească în faţa acestui obstacol bizar. 

Roţile mari se blocară într-un nor de fum. Maşina 
reuşi în cele din urmă să oprească chiar în faţă restu- 
rilor elicopterului. 


Dan Shorte sări jos îngrozit, cu sângele alergându-i 
nebuneşte prin vine. După ce fusese mai mai să-l 
lovească pe psihologul acela ţicnit, fusese prea nervos 
ca să mai pornească pe acelaşi drum ziua următoare, 
aşa că vorbise cu Wilson şi făcuse un schimb cu el. Ar 
fi preferat să transporte legume. Acuma mergea spre 
nord, în loc de sud sau est şi scăpase astfel de nebuni. 
Însă începea să se îndoiască de înţelepciunea alegerii 
făcute. Văzuse deja încă două accidente. 

Îşi lăsase mintea să hoinărească aiurea şi chipul 
chelneriţei îi veni în minte, era una de la un bufet de 
pe autostradă. Cum îi zicea? Claudia, parcă. Şi ce 
sâni... 

Apoi apăruse dintr-odată pe şosea mormanul acela 
de sfărâmături şi fusese nevoit să blocheze toate 
frânele. Parcă simţea cele câteva tone de nitrogen 
presurizat şi cumplit de rece ţâşnind afară şi 
invadându-i cabina şi se şi vedea transformat într-un 
uriaş sloi de gheaţă. 


Dan privi de jur împrejur, să vadă dacă mai sunt 
supraviețuitori. Din spatele mormanului de fiare ieşi un 
poliţist care arăta cât se poate de teafăr. 

— La naiba, ai păţit ceva - mai reuşi Dan să spună, 
înainte ca... 

Vâjjjj! T-1000 îi spintecă cu un cuţit abdomenul şi 
trecu mai departe fără să se oprească, ba chiar fără să 
se uite la el. 

Dan căzu în genunchi, cu mâinile presând focul 
cumplit care îi mistuia abdomenul. Simţea cum toate 
măruntaiele îi alunecă printre degete din tăietura 
adân- că înainte de a realiza pe deplin că întreg 
pântecele îi fusese deschis. Il văzu pe polițistul cu 
mâna harpon cum se urca liniştit la volanul cisternei 
sale şi elibera frânele. Uriaşul vehicul mugi şi porni 
înainte, scoțând fum pe ţeava de eşapament ca un 
balaur. 

Dan se gândi că Dumnezeu este uneori neiertător 
şi căzu cu faţa pe asfalt, cufundându-se într-o stare 
binecuvântată de inconşienţă din care nu avea să-şi 
mai revină niciodată. 


Ceva mai încolo, pe şosea, John şi Terminatorul o 
scoteau pe Sarah din duba care se răsturnase. Termi- 
natorul îşi trecuse arma M-79 peste umăr, banduliera 
cu grenade şi pistolul 45 la brâu. John luase o armă de 
asalt din arsenalul dubei. 

Auzind zgomot de metal strivit, se uitară în urmă la 
drumul pe care veniseră. Văzură în depărtare cum 
resturile elicopterului sunt lovite şi aruncate într-o 
parte de o cisternă care mărea tot mai mult viteza. 


John o apucă pe Sarah de braţ. 

— La naiba. Haide, mamă... trebuie să mergem, 
haide... 

Camionul pe lângă care trecuseră mai înainte îi 
ajunse din urmă şi se opri lângă ei. Şoferul era un 
hispanic cam în jur de cincizeci de ani, care sări afară 
şi se oferi să-i ajute. Terminatorul se apropie şi spuse: 

— Ne trebuie maşina ta. 

Fără să mai aştepte răspunsul, Terminatorul trecu 
de şofer, o aşeză pe Sarah în faţă şi se urcă la volan. 
john alergă pe partea cealaltă. Şoferul se dăduse 
neliniştit înapoi, ştiind că este mai bine să nu încerce 
să-i oprească pe nebunii ăştia. 

Cisterna venea mugind spre ei scuipând fum prin 
coşurile de crom, schimbând mereu vitezele. 

Terminatorul băgă camionul în viteză şi privi în 
oglindă retrovizoare. Cisterna era cam la treizeci de 
metri în spatele lor şi continua să accelereze. Termina- 
torul aproximă rapid cam şapte secunde până la 
stabilirea contactului. Suficient timp. Apăsă pedala de 
acceleraţie, dar camionul era o maşinărie bătrână şi 
leneşă şi mai era şi foarte încărcat. Accelara încet. 

Terminatorul rectifică timpul de contact la trei 
secunde. Şanse de a scăpa de cisterna huruitoare - 
patruzeci şi cinci la sută. 

Cisterna lovi într-o parte duba răsturnată şi o 
azvârli cât colo, făcând să geamă metalul strivit. 
Monstrul cu optsprezece roţi continua să accelereze, 
schimbând într-o viteză superioară. 


Cu cisterna chiar în spatele său, Terminatorul 
răsuci brusc de volan, trecând de pe o bandă pe alta. 
Monstrul venea după ei, cu cisterna şerpuind violent. 

— Mai repede! Ne ajunge! strigă John. 

Terminatorul stabili că, din punct de vedere strate- 
gic, nu era necesar să răspundă. O activitate tactică 
mai importantă era să dea jos de pe umăr aruncătorul 
de grenade şi să întindă mână după o grenadă. Astfel 
că cyborgul făcu exact acest lucru, ţinând o mână pe 
volan. 

John privi în urmă la cromul sclipitor şi la farurile 
cisternei. 

Deja vu. Mai văzuse asta o dată. 

BUUF! Le agăţă spatele camionului, făcându-l să 
patineze. Apoi T-1000 aşeză cisterna paralel cu 
camionul şi începu să-l strivească de parapetul despăr- 
titor de la mijlocul autostrăzii. Butucul cromat al roții 
pătrundea în portiera din dreapta, iar parapetul de 
beton scrâşnea de partea cealaltă a acestui sandviş 
uriaş. 

Camionul ricoşa violent între cisterna masivă şi 
parapetul autostrăzii. John apucă mâna însângerată a 
mamei sale când auziră vaietele metalului torturat. 

Pe ambele părţi, ţâşneau jeturi de scântei. 

Geamurile se sparseră în momentul în care stâlpii 
portierelor se îndoiră înăuntru. 

Cadrul parbrizului se deformă şi începu să se 
strângă. 

Erau striviţi cu încetul. 


John simţea cum îi vibrau dinţii. Nefericitul camion 
îndurase destule şi începea să se dezintegreze în 
bucăţi care rămâneau în urma lor. 

T-1000 apăsa şi mai tare roata cisternei, strivind 
fără milă trupul vlăguit al camionului. Terminatorul se 
trase spre scaunul din dreapta, continuând să ţină un 
picior pe pedala de acceleraţie. Il puse apoi pe John în 
locul lui, în spatele volanului, şi spuse liniştit, de parcă 
l-ar fi rugat să ia ceva din seiful maşinii. 

— Condu puţin în locul meu. 

Lui John îi veni în minte o singură întrebare: 

— Dar tu unde te duci? 

Terminatorul îi răspunse sfărâmând cu pumnul 
parbrizul, care se ţinea numai în folia de plastic. Sub 
impactul loviturii, ieşi din cadru şi zbură înapoi, peste 
acoperişul cabinei. John apucă îngrozit de volan, 
văzând ca prin ceaţă cum cyborgul îşi scoate trunchiul 
pe deasupra bordului şi rămâne în picioare. Se întoarse 
şi trase cu aruncătorul de grenade ţinut într-o singură 
mână. Proiectilul trecu puţin pe lângă T-1000 şi lovi 
cisterna aproape de vârful părţii bombate din faţă. 
Metalul se găuri şi prin spărtură ieşi un jet de nitrogen 
lichid presurizat, măturat înapoi de viteza curentului de 
aer care sufla cu nouăzeci de kilometri pe oră. 

Monstrul se smuci în momentul în care T-1000 
redobândi controlul asupra maşinii. Cisterna oscila în 
urma cabinei ca un pendul uriaş. 

În momentul în care rămase puţin în urmă, elibe- 
rând camionul din strânsoarea sa, John apăsă din toate 
puterile pe accelerator, groaza obligându-l să se 
detaşeze câţiva metri în faţa primejdiei. 


Dar cisterna câştiga din nou teren şi venea după ei 
ca o cometă cu coadă de vapori de nitrogen. 

Terminatorul, care era tot în picioare, începu să 
încarce din nou aruncătorul de grenade. John tăie scurt 
de-a curmezişul autostrăzii şi porni spre o rampă de 
coborâre. T-1000  răsuci volanul şi conduse 
hipopotamul de-a curmazişul benzilor după ei, luând 
viteză. Era acum la numai 7 metri în spatele lor şi 
distanţa se micşora din ce în ce. Terminatorul încărcă 
arma şi trase. 

Grenada lovi masca din faţă, sparse radiatorul şi 
smulse jumătate din capotă. Scuipând fum şi aburi ca o 
locomotivă a infernului, cisterna izbi în spate camionul 
şi începu să-l împingă cu toată viteza înainte, prin 
intersecţia de la capătul rampei spre o zonă industrială 
aflată în apropiere. 

Terminatorul se lupta să-şi reîncarce arma în 
haosul acela şi în hurducăturile provocate de impact. 
Nu mai avea în bandulieră decât câteva grenade. 

Chiar în faţa lor, apropiindu-se cu repeziciune, se 
înălţau coşurile reci, cenuşii, ale unui laminor de oţel. 
Porţile uzinei „California Industry” zburară în lături, 
aproape smulse din balamale când cele două vehicule, 
lipite unul de altul, se năpustiră înăuntru. John urlă 
încercând cu disperare să stăpânească volanul camio- 
nului împins din spate de cisternă. Dar nu putea face 
nimic. Zburau pe aleea largă care conducea direct la 
clădirea centrală a uzinei. Terminatorul încercase să 
încarce o grenadă când treceau prin poartă. Dar 
aceasta îi zbură din mână. Nu mai avea timp s-o caute. 
Cyborgul puse în schimb mâna pe arma de asalt, şi se 


târi pe acoperişul cabinei camionului, cobori în bena 
acestuia şi sări apoi pe capota cisternei şi trase prin 
parbriz direct la ţintă, până i se goli tot încărcătorul. 

Exact în faţa lui T-1000. 

Pe chipul lui T-1000 erupseră zeci de cratere. 
Pentru un moment, T-1000 rămase  năucit. 
Terminatorul intră în cabină şi smuci volanul. Cabina 
începu să alunece într-o parte, roţile îi scrâşniră pe 
pavaj răsucindu-se până ajunseră aproape în unghi 
drept cu cele ale cisternei din spate, care patina şi ea, 
descriind arcuri mari de cerc. 

Monstrul se cutremură şi începu să trepideze din 
toate încheieturile, în timp ce roţile scoteau fum pe 
asfalt. Întreaga maşinărie se clătină, se aplecă într-o 
parte şi se răsturnă. 

Terminatorul rămase pe loc până ce cabina se 
rostogoli pe o parte, în aşa fel încât portiera deveni 
acoperiş. Cu un scârţâit lugubru, aşa cum numai porţile 
neunse ale iadului ar fi putut scârţâi, uriaşa alcătuire 
de metal se repezi, alunecând pe o parte, cu viteza de 
nouăzeci de kilometri pe oră, direct spre laminor. In 
urma sa rămânea o dâră de scântei lată de şapte 
metri, ca nişte focuri de artificii trase de 4 iulie, ziua 
naţională a Americii. Biletele la un astfel de spectacol 
s-ar fi epuizat imediat, indiferent de preţ, căci aceasta 
nu era decât uvertura... 

John văzuse ce se întâmpla în spate, apoi se întoar- 
se brusc şi văzu clădirea care se apropia de ei repede. 
Uşile mari, pe role, erau deschise numai parţial. 

Nu avea de ales. 


Îndreptă maşina direct prin ele, julind părţile 
laterale ale camionului deja turtit şi intră direct în hală, 
exact în momentul în care Terminatorul sări din cabină 
zburând prin uşile deschise cu o secundă înainte ca 
cisterna să se izbească de zidul clădirii cu un zgomot 
asurzitor. 

Terminatorul căzu cu o bufnitură surdă pe culoarul 
principal al laminorului şi se rostogoli apoi într-o parte, 
în timp ce la numai câţiva metri în spatele lui, cisterna 
se strivi de un suport masiv de beton aflat de o parte a 
uşii. 

Se dezlănţui un adevărat infern. Cisterna se sparse 
şi prin fâşiile de metal sfârtecat şi contorsionat se 
revărsă un râu de nitrogen lichid cu temperatura de 
minus două sute treizeci de grade. 

John apăsă pe frânele bătrânului camion, pierzând 
controlul pe o pată de apă uleioasă. Reuşi să oprească 
aproape de tot, înainte de a zbura cu capul înainte într- 
un suport de oţel. Şi el şi Sarah fură azvârliţi cu putere 
înainte. 

Terminatorul, cu arma strâns ţinută în mână, 
alunecă pe pardoseală, trecu printr-un parapet şi se 
opri la picioarele unei maşinării mari. 

Cabina cisternei fu târâtă rotindu-se în jurul cister- 
nei zdrobite şi se opri brusc. Nitrogenul lichid ţâşnea în 
continuare şi acoperi cabina, înveşmântând-o într-un 
val de frig. Vaporii îngheţaţi sfârâiau peste tot, ascun- 
zând epava cisternei. 

Terminatorul rămase un moment nemişcat. Se 
redresă apoi după o scurtă verificare internă a avariilor 
se ridică într-un cot, pentru a supraveghea scena. 


În camionul zdrobit, John se mişcă. Era buimăcit, 
din nasul umflat îi curgea sânge. Îşi dădu seama, 
stupefiat, că se aflau într-un laminor de oţel. Se auzeau 
sirene, se vedeau oameni care alergau... ţipau. 
Întoarse capul ca să vadă de ce fugeau... 

Zidul de vapori de nitrogen se împrăştia din 
cisterna spartă şi oferea o privelişte stranie de foc şi 
gheaţă.Topitoriile imense  răspândeau o lumină 
portocalie pe ambele laturi ale culoarului central, 
inundat de vapori albi îngheţaţi instantaneu. 

Cufundată adânc într-un nor cenuşiu umflat, 
silueta cabinei cisternei abia dacă se mai distingea. 
Dar din ea ieşi o arătare, târându-se afară. T-1000 făcu 
câţiva paşi, clătinându-se, încercând să se depărteze 
de resturile zdobite ale cisternei. Un râu de nitrogen 
lichid îi inundă picioarele. T-1000 se clătină, mişcându- 
se apoi încet, ca şi când ar fi înaintat printr-o melasă 
vâscoasă. În cele din urmă fu şi el afectat. Picioarele îi 
îngheţau şi se făceau una cu pardoseala, în timp ce el 
se străduia să ajungă la John. 

Băiatul privea cu groază cum unul din picioare i se 
rupse de la gleznă, cristalizat din cauza frigului, şi 
transformat într-o masă sticloasă. Se poticni înainte şi 
atunci i se rupse şi celălalt picior. Când încercă să-şi 
ţină echilibrul pe ciotul celui de-al doilea picior, toată 
partea de jos a piciorului tremură din cauza impactului 
şi el căzu, sprijinindu-se într-o mână. Mâna se lipi de 
pardoseală. T-1000 trase şi mâna se rupse de la 
încheietură. Se uita prostit la ciotul sticlos al mâinii. 
Pentru prima oară se vedea o expresie pe chipul lui. 
John ştia că era reală... durere. Dar nu era o durere 


umană, nici măcar o durere de cyborg. Era agonia 
metalului lichid. Structura moleculară a lui T-1000 
începu să devină rigidă şi fluxurile de energie care 
treceau prin ele îşi încetiniră din ce în ce mai mult 
curgerea, până se opriră definitiv. Gura i se deschise 
într-un țipăt neauzit, în timp ce frigul ajunsese să-i 
cuprindă picioarele până sus şi trunchiul. 

Şi atunci încetă să mai mişte. 

îngheţat pe loc. 

O mască de furie şi ciudă încremeni pentru totdea- 
una pe chipul lui. 

Dispozitivul de ucidere devenise o statuie de ghea- 
tă, îngenunchiat în vaporii de gheaţă. 

Nitrogenul lichid care se scurgea din cisternă 
începea să se evapore rapid. Terminatorul, aflat în 
afara limitei de frig, îl vedea clar pe T-1000. Işi scoase 
pistolul 45 şi ochi. 

— Hasta la vista, baby! 

Împuşcătura îl nimeri din plin pe omul de metal 
cristalizat, eliberând uşiaşa tensiune moleculară şi 
făcându-l pe T-1000 să explodeze într-un milion de 
cioburi ca de diamant care se răspândiră în aer. Se 
împrăştiară pe pardoseală în toate direcţiile pe o rază 
de 7 metri. 

Terminatorul lăsă arma în jos, încercând şi reuşind 
să zâmbească. l-ar fi ieşit şi mai bine dacă fata i-ar fi 
fost operaţională în mai mare măsură. 

Se vedea că are nevoie de o vacanţă mai lungă. 

În camion, Sarah se afla într-o formă proastă. Era 
conştientă, dar foarte slăbită. John încercă portiera. Era 
blocată. O lovi cu piciorul şi o deschise. 


— Okay, mamă, trebuie să ieşim de aici, haide, 
asta a fost. 

O ajută să se strecoare jos de pe scaunul cabinei 
strivite. Genunchii refuzară s-o ţină. John încercă s-o 
sprijine şi se întinse în acelaşi timp să ia pistolul de pe 
banchetă. Se întoarseră şi porniră şchiopătând spre 
Terminator. John strigă: 

— A murit? 

Ridicat în genunchi, Terminatorul se uita la norul 
de vapori din jurul lui T-1000 care începea să se risi- 
pească. Căldura furnalelor reuşise să evapore aproape 
tot azotul lichid. 

Cioburile lui T-1000 se topeau şi ele, lichefiindu-se 
în sute de picături de mercur, împrăştiate pe jos. 
Strălucirea portocalie a focului din furnalele uriaşe 
licărea în metalul lichid. 

Terminatorul se lupta să se ridice în picioare. Un 
braţ îi era zdobit, mâna strivită şi aproape inutilizabilă. 
Mai multe legături servo ale picioarelor fuseseră 
avariate dar s-ar mai fi putut repara. Deocamdată însă, 
abia dacă se putea ţine pe picioare. Când John şi Sarah 
ajunseră la el, le spuse: 

— Nu avem prea mult timp. 

— Ce? Cum? De ce? 

Terminatorul arătă cu mâna în jos. John şi Sarah 
priveau  îngroziţi cum picăturile de mercur se 
rostogoleau una spre alta, fuzionând în bobiţe tot mai 
mari, care, la rândul lor, tremurau şi se repezeau spre 
altele, formând rapid o masă centrală. 

Sarah vedea toate acestea ca în transă. Pentru 
moment era numai pe jumătate conştientă, dar îşi 


dădea seama de implicaţiile oribile care urmau şi îi 
şopti disperată lui John la ureche: 

— Încă nu s-a terminat. John o crezu imediat. 

— Haide! Să mergem! 

Terminatorul îşi trecu unul din braţele Sarei pe 
după umăr şi porniră toţi trei şchipătând spre interiorul 
laminorului. 

In spatele lor ceva începu să se mişte. Deasupra 
unei bălți de mercur se forma un cap argintiu. Se înălța 
din ce în ce mai sus, pe măsură ce se formau umerii şi 
trunchiul, ieşind din masa lichidă. Se întoarse ca să-şi 
privească prada. 

John privi din nou în urmă, cuprins de o groază 
nouă când T-1000 crescu ajungând de înălţimea unui 
stat de om. Era încă o formă de mercur lichid, dar 
trăsăturile i se refăceau rapid. Făcu primii paşi spre ei. 

Sarah se poticni. Cei doi o traseră repede în sus şi 
o siliră să meargă înainte. Terminatorul şchiopăta 
vizibil, trăgându-şi un picior cu încheietura zdobită. 
John era cel care îi trăgea, îi împingea şi îi silea să 
meargă. Dădură colţul pe lângă o instalaţie şi 
pătrunseră în culoarul îngust dintre furnale. Era o 
maşinărie monstru-oasă. Căldura era de nesuportat şi 
zgomotul înfiorător. Aerul vibra în jurul lor. Sarah strigă 
de durere şi se poticni din nou. 

— Haide, mamă, o încurajă John. Trebuie să poţi, 
vino! 

O traseră din nou în sus şi o puseră în picioare. 
Coapsa îi era scăldată în sânge şi era albă ca varul la 
faţă. John aruncă o privire în urmă, peste umăr. 


În galeria principală, T-1000 care, între timp, se 
formase complet, luând înfăţişarea ofițerului Austin, 
făcu încă un pas spre ei. Lumina infernală străluci pe 
chipul lui impasibil de poliţist. Păşea înainte, aparent 
neafectat de cristalizarea sa, dar în momentul în care 
mâna sa atinse o balustradă acoperită cu bandă de 
siguranţă vopsită în negru şi galben, mâna deveni şi ea 
negru gălbuie până la cot, unde culoarea reveni la 
normal. Îşi dezlipi mâna de balustradă cu greutate şi 
cu un zgomot ca atunci când dezlipeşti un scotch de pe 
ceva. 

T-1000 se uita la mâna lui vărgată în galben şi 
negru, ordonându-i să revină la normal. Pe suprafaţa 
corpului lui se instalaseră benzi de informaţie statică. 
Apăruseră imperfecţiunile. T-1000 dădea rateuri. Şi nu 
era numai mâna. 

La fiecare pas, modelul dalelor pardoselei îi „inva- 
da” partea inferioară a picioarelor. Dispărea în 
momentul în care ridica piciorul. Revenea când punea 
din nou piciorul pe pământ. Piciorul încerca să se 
dizolve în pardoseală. Funcţia cameleonică fusese 
întreruptă şi acum scăpase de sub control. 

T-1000 se mişca înainte, scrutând zona din faţă. Cu 
rateuri sau fără, era în misiune şi încă mai putea ucide. 
Dădu colţul pătrunzând şi el pe culoarul dintre furnale. 

Terminatorul văzu silueta ofițerului Austin 
apropiindu-se de ei prin perdeaua încă groasă de fum, 
pornind să fugă şchiopătând spre ei când îi zări. 

Terminatorul i-o dădu pe Sarah în primire lui John. 

— Mergeţi mai departe. 

John dădu din cap că nu. 


T-1000 fugea cât putea de repede. Paşii îi răsunau 
şonticăit pe beton. 

Terminatorul îi îmbrânci pe Sarah şi pe John mai 
departe înainte. 

— Fugiţi! 

John se supuse, tremurând, trăgând-o şi pe Sarah 
după el cum putea mai bine. Sarah se străduia să 
rămână conştientă şi încerca să fugă, ca într-un delir. 
John o trase, dar ea nu reuşi să-şi adune toate puterile 
de care avea nevoie ca să se ridice. 

John începuse să plângă, implorând-o: 

— Te rog, mamă, trebuie să încerci, te rog, mamă. 
Sus! 

În spatele lor, Terminatorul încerca să reîncarce 
aruncătorul de grenade cu mâna schilodită. Abia reuşi 
să bage grenada în lăcaşul ei. T-1000 străbătu cei 
câţiva paşi care îi despărţeau şi îi zbură arma din 
mână. Aceasta căzu pe jos, zăngănind. Grenada se 
rostogoli pe pardoseală până sub un furnal. 

Terminatorul îl izbi pe T-1000 de un perete cu 
toată greutatea lui. Lupta începuse. 

John şi Sarah ajunseră la capătul culoarului. 

Aici drumul se înfunda. Blocat de baza unui uriaş 
creuzet de topitorie. 

Se întoarseră să privească lupta dintre titani, 
luminată din spate de jeturile de scântei care cădeau 
de la cuptoarele din spatele lor. Lupta care avea să 
decidă soarta a zeci de milioane de oameni. 

Terminatorul îl apucă pe T-1000 şi îl azvârli cu o 
forţă uriaşă spre peretele opus al culoarului îngust. În 
mai puţin timp decât i-ar fi trebuit ca să se întoarcă, T- 


1000 se formă la loc, din faţă în spate... faţa ieşindu-i 
de asta dată la spatele capului şi se îndreptă direct 
asupra Terminatorul. Ca să se apere, Terminatorul îi 
repezi pumnul teafăr în faţă. Forţa impactului îngropă 
mâna cyborgului până aproape de cot în chipul de 
mercur. 

Dar capul lui T-1000 se transformă într-o fracțiune 
de secundă într-o mână care îl înhăţă pa Terminator de 
încheietură, iar capul „apăru” în altă parte, geometria 
trupului său schimbându-se mai repede decât putea 
urmări Terminatorul. T-1000 îl trânti pe Terminator în 
convertorul unui motor, blocându-i braţul în maşinăriile 
în mişcare. O bară masivă îi reteză braţul de la cot. 

Terminatorul se încordă să scape din strânsoarea 
maşinii. Servo-încheieturile lui gemeau din cauza 
supra-încărcării. 

T-1000 se îndreptă şchiopătând spre ţinta lui. 

Sarah văzu obiectul acela venind spre ei şi începu 
să tipe aruncându-l pe John într-un spaţiu dintre 
maşini. Căzu într-o îngrămădire de conducte şi bârne. 
John se întoarse să se uite la ea prin deschizătura 
îngustă. Ar fi putut să-l urmeze, dar ezita. O masă 
întunecată venea spre el. John văzu că era o contra- 
greutate uriaşă de oţel, ţinută de un lanţ gros de câţiva 
centimetri. Se rostogoli rapid, ferindu-se din calea ei. 
Când privi din nou înapoi nu mai văzu deschizătura. 

— Mamăăă! Mamăăă! 

Terminatorul se întinse că să apuce o bară de oţel 
care se afla în apropierea lui. Oţelarii o foloseau ca să 
mute lingourile încinse dintr-un loc în altul. O apucă de 
un capăt şi o folosi ca pe o pârghie. Cu un efort titanic 


reuşi să se elibereze din strânsoarea maşinii şi să-şi 
tragă braţul afară. Era retezat de la cot şi firele atârnau 
din încheietură. 

Sarah nu-l mai vedea pe John. 

Nu apucaseră nici măcar să-şi ia rămas bun, se 
gândi ea, în timp ce se întorcea cu faţa spre T-1000 
care venea vijelios spre ea ca o pasăre de pradă. 

Pe jumătate piedută printre maşinile pline de 
funin- gine şi aproape inconştientă, Sarah se lupta să 
bage un cartuş în arma sa goală. In ultima clipă reuşi şi 
trase. 

Faţa lui T-1000 explodă, dar se reformă imediat şi 
se întinse spre ea. Sarah încercă cu degete febrile să 
mai încarce o dată arma dar - Poc! un ac de oţel îi 
străbătu umărul şi o fixă de perete. Ucigaşul polimorf 
întinse spre ea şi celaltă mână cu degetul arătător 
întins ca un ac strălucitor spre ochiul ei, intenţionând 
să-i străpungă lobul frontal. li spuse cu o voce rece, 
impasibilă. 

— Cheamă-l pe John. Acum. 

Sarah supravieţuise unui ucigaş de metal numai ca 
să fie agăţată în cârligul altuia. Era îngrozită, dar era şi 
mai mult ieşită din minţi. Nu se putu opri să nu urle 
printre gemetele de durere: 

— Să te ia dracu’, ticălosule! 

Întrucât trăsese concluzia că cererea lui fusese 
respinsă, T-1000 se dădu înapoi că să repeadă lovitura 
finală, mortală. 


Vâjjj! Ceva şuieră prin aer şi îl lovi pe T-1000 cu o 
asemenea forţă, încât îi despică trupul în două de la 


cap până la ombilic. Bara de oţel îi rămase înfiptă în 
corp. Terminatorul îl determină pe ucigaş s-o lase în 
pace pe Sarah. 

T-1000 ricoşă de perete şi îşi scoase singur bara de 
fier din corp, pornind împotriva Terminatorului, 
atacându-l cu frenezie, fără să-i lase o clipă de răgaz. 
Pendulând înainte şi înapoi îl izbea ca un ciocan pe 
Terminator. Terminatorul căzu rezemat de perete, 
sistemul său fiind suprasolicitat, rupt în bucăţi statice 
din cauza loviturilor repetate. 

În spatele lui T-1000 era o uriaşă grindă în formă 
de I, atârnată de două lanţuri, folosită pentru a arunca 
lingourile de oţel în creuzetele uriaşe, rulând pe o pistă 
specială. Maşina polimorfă de ucidere apucă grinda şi o 
trimise direct spre Terminator. Grinda îl izbi în piept, 
strivindu-l, cu cele două tone ale ei. 

T-1000 trase grinda înapoi şi apoi o repezi din nou 
înainte. Terminatorul se feri, răsucindu-se într-o parte, 
ca să primească lovitura în umăr. Metalul scrâşni şi 
piesele se sfărâmară în interiorul cyborgului devastat. 
Cyborgul se îndoi, întorcându-se ca să se agaţe de 
perete... 

Aria vizuală i se îngusta tot mai mult şi omul 
maşină îşi pierduse simţul echilibrului. Şovăia pe pici- 
oarele nesigure în momentul în care cea de-a treia 
lovitură îl nimeri în spate, rupându-i coloana vertebrală 
şi oasele pelviene. Încheieturile servo scrâşniră, 
înţepe- nindu-se în dinţii zimţaţi. Terminatorul căzu în 
genunchi, răstignit pe peretele unei maşini. 

Cea de-a patra lovitură a lui T-1000 fu orientată 
între omoplaţii cyborgului. Cutia creniană îi era parţial 


înfundată înăuntru. Terminatorul alunecă la pământ. 
Prin lamelele subţiri ale circuitului creierului se pro- 
duseră rupturi de profunzime. Memoriile se 
desprinseră din legăturile lor electrice. Terminatorul nu 
avea o viaţa reală ca să vadă fulgere în faţa ochilor, 
dar putea analiza date. Şi vieţile altor oameni. Modelul 
haotic al emoţiilor umane răbufni în interiorul creierului 
lui ca zumzetul unei casete audio când revăzu frânturi 
din cele întâmplate în ultimile câteva zile. Sarah şi 
John, îngenunchiaţi şi ţinându-se în braţe în timp ce 
plângeau. Sarah înfruntându-l pe T-1000 cu o armă 
nepotrivită. Apoi T-1000 care reacţiona fără niciun fel 
de emoţii la modificarea mediului operaţional. Şi timp 
de o microsecundă, o legătură electrică scurt-circuitată 
întâmplător, îl făcu să perceapă existenţa ca pe un tot, 
nu ca pe o sumă a componentelor sale, să înţeleagă 
sensul interacțiunii umane şi din această explozie de 
reevaluări şi reajustări apăru singura entitate pe care 
cyborgul nu fusese programat s-o simtă. 

Sentimentul. 

Terminatorul căzu înapoi pe beton, în timp ce 
energia alerga dezorientată prin mintea lui sintetică. 
Zbătându-se în convulsiile morţii maşinii, cyborgul 
învăţă cea mai subtilă lecţie despre viaţa organică. 
Păcat că nu avea timp s-o analizeze. 

Terminatorul nu mai era decât o formă jalnică pe 
pardoseală. Dar benzile avariate ale unei conştiinţe de 
rezervă căutau alernative de energie, ascunse în 
încăperile zdrobite ale creierului electronic. Skynet îi 
programase pe Terminatori în aşa fel încât să reziste la 
avarii imense şi să supravieţuiască cu un grad de 


conştiinţă suficient de mare pentru a putea remedia în 
suficientă măsură avariile ca să-şi poată duce la 
îndeplinire misiunea. Şi acum creierul omului maşină 
găsise unele circuite intacte în lamelele lui suprapuse 
ca foile de ceapă şi, în pofida traumatismului general 
suferit de şasiul exterior şi cel interior, căuta benzi 
alternative pentru a conecta circuitul pentru comanda: 
mişcă 

mişcă 

MIŞCA... 

O scânteie aici. Alta acolo. Şi articulaţia unui picior 
tresări convulsiv. 

MIŞCĂ! 

Piciorul se îndoi. 

Niciun om nu şi-ar mai fi putut reveni dintr-un 
traumatism ca acesta. Dar niciun om din lumea asta nu 
avea programate comenzi atât de ferme în fiecare 
moleculă a inteligenţei sale artificiale. 

In plus, Terminatorul avusese o revelaţie şi acum 
avea să se mişte. Dar legăturile servo nu-l slujeau. 
Cyborgul începu să se târască cu greutate, târâindu-şi 
picioarele disfuncţionale în spatele coloanei vertebrale 
zdrobite. Ciotul mâinii scrâşnea pe dalele pardoselii, în 
timp ce se târa înainte. În ochiul maşinii ardea însă o 
hotărâre nestrămutată. 

Recurse la o soluţie imediată a problemei: arma 
M79, cu încărcătorul încă deschis, rămasă în braţul lui 
amputat care zăcea alături. Mână cea teafără, la care 
se vedea scheletul de oţel, se întindea după ultima 
grenadă, care se vedea sub şorţul creuzetului uriaş. 


Degetele lui de metal o înşfăcară rapid. Terminatorul 
încă nu-şi îndeplinise misiunea. 

Dar nici T-1000. Ridică bara grea de oţel deasupra 
capului şi o aruncă în jos cu o forţă incredibilă. Aceasta 
îi străpunse spatele Terminatorului, pătrunzând printr- 
o gaură din armura avariată. T-1000 mişcă bara înainte 
şi înapoi, lărgind gaura. Apoi ridică din nou bara şi-l 
străpunse pe Terminator, fixându-l cu pieptul în jos, pe 
pardoseală, ca pe o insectă în insectar. 

Nu mai putea face nimic altceva, decât să se gân- 
dească la ultima reacţie corectă. Strategia numărul 
nouă mii optzeci şi cinci. 

Terminatorul se agăţă disperat de acest gând în 
timp ce capul îi tremura cu faţa în jos şi apoi încetă să 
se mai mişte. Lumina din ochiul lui se stinse. 

T-1000 privi în jos spre cyborg şi conchise că nu 
mai reprezenta, din punct de vedere tactic, niciun 
motiv de îngrijorare. Îşi mută atenţia spre ţinta primară 
şi porni în căutarea ei ca să-şi execute misiunea. 


John se strecura ca un şobolan printre măruntaiele 
laminorului. Deasupra lui, maşinile bolboroseau fără 
încetare. Auzi o voce care strigă încet, neliniştit: 

— John? John! Mă auzi? Unde eşti? 

Era vocea mamei lui. 

Se târî afară din umbră în căutarea ei, păşind pe o 
platformă din imediata apropiere a unuia din uriaşele 
creuzete cu oţel topit. Oţelul topit fierbea bolborosind 
în furnal. Căldura făcea aerul să vibreze, îmbrăcând 
toate obiectele într-o aură halucinantă. 


Atunci John o zări foarte aproape. Venea şchiopă- 
tând spre el. Abia se mai putea mişca, cu piciorul 
scăldat tot în sânge. Alergă spre ea când o auzi 
gemând: 

— Ajută-mă, dragul meu... Se clătină şi continuă să 
înainteze şchiopătând spre el. Dar John se opri văzând 
o umbră care creştea în spatele lui. 

Era mama lui, cu un pistol îndreptat direct spre el. 

Băiatul făcu ochii mari, buimăcit şi îngrozit. 

Care din ele era mama lui? Privi în jos. Picioarele 
primei Sarah se confundau cu pardoseala, foşneau 
când se dezlipeau greu de aceasta. Până la genunchi 
aveau culoarea şi modelul dalelor din pardoseală. John 
urlă: 

— Trage! şi sări într-o parte. 

Falsa Sarah se răsuci pe călcâie luând chipul ofiţe- 
rului Austin. Sarah începu să descarce cu furie arma în 
T-1000 

BUM! 

T-1000 se clătină şi făcu un pas înapoi. 

PAC! Sarah încărcă din nou. 

BUM! încă un pas înapoi. 

PAC! 

BUM! 

Şi din nou. 

Şi din nou. 

Cu fiecare împuşcătură, T-1000 era aruncat încă 
un pas înapoi. Sarah înainta spre el. Găurile care se 
căscaseră în trupul lui T-1000 se „vindecau” acum 
ceva mai greu. Puterea îi slăbise. Sarah trase din nou, 
cu ochii clocotind de o furie animalică. 


Îl sili să dea înapoi tot mai mult, până ajunse pe 
marginea unei imense oale cu otel topit. 

PAC! 

CLIC! 

Arma se golise! 

T-1000 statea pe marginea oalei, tremurând încă 
din cauza reverberaţiilor de la ultima lovitură. Intr-o 
secundă avea să-şi restabilească structurile. Sarah 
dăduse din nou greş. Acum o s-o ucidă şi pe ea, şi pe 
John şi Skynet va ieşi victorios. Sarah urlă de furie şi 
tocmai se pregătea să se arunce asupra lui că să cadă 
amândoi în moartea sigură care îi aştepta dedesubt. 

Dar chiar în secunda în care îşi încorda picioarele 
ca să facă saltul din urmă asupra ucigaşului polimorf, 
degetele de oţel ale Terminatorului reuşiră să 
introducă ultima grenadă în aruncătorul de grenade 
M79. Zăcând jos printre maşini, Terminatorul reuşi să 
ridice capul. 

Strategia nouă mii optzeci şi cinci. 

să faci pe mortul. 

Jumătate carne omenească, jumătate schelet de 
crom, cu ochiul roşu sclipind melefic, închise lăcaşul cu 
o mişcare a încheieturii şi apăsă pe trăgaci. 

T-1000 primi grenada direct în abdomen. Grenada 
explodă în interiorul corpului lui. O gaură oribilă se 
căscă în torace, întorcându-l pe dos ca pe o mănuşă. 

Centrul de greutate îi fusese radical modificat, stfel 
T-1000 se rostogoli în cazanul cu oţel topit. John alergă 
la Sarah şi priviră amândoi halucinaţi la capul şi partea 
superioară a trunchiului acelui obiect care ieşea la 
suprafaţa oţelului lichid. 


Ţipa. Era un sunet inuman, de sirenă de alarmă, 
căci toate moleculele lui îşi căutau calea corectă 
pentru a reface structura iniţială, însă căldura foarte 
mare, precum şi fluiditatea metalului topit din jurul lor 
le dezorientau. Se schimba rapid în tot ceea ce fusese, 
trecea prin toate întruchipările anterioare, atât de 
rapid, încât Sarah şi John abia puteau să le 
urmărească. 

Janelle Voight cu caroiajul culorilor linoleumului, 
gardianul Lewis cu multitudinea de cuțite care îi 
explodau în faţă, alte feţe, trecând dintr-una într-alta 
cu o viteză stroboscopică câte una pe secundă până 
când... 

Silueta de crom mai apăru o dată, apoi se afundă 
în metalul topit. Bobite argintii mai alergară pe 
deasupra oţelului topit, până fură înghiţite de acesta, 
dispărând. 

În neant. 

Se dusese. 

Arma goală căzu din mâna Sarei, zăngănind pe 
pardoseală. Braţul teafăr îl cuprinse pe John pe după 
umeri şi se îmbrăţişară, tremurând din tot trupul. 

Cyborgul schilodit se chinuia să se ridice. Servo 
legăturile lui scrâşneau patetic în timp ce el se străduia 
să se ridice în genunchi. Cyborgul căzu, apoi mai 
încercă o dată. 

John îl văzu şi alergă în ajutorul lui. Sarah li se 
alătură şi ea, atât cât o mai ţineau puterile. Maşina 
distrusă abia se mai putea ţine pe picioare. Sprijinit de 
ei, ajunse şchiopătând la marginea oalei cu oţel. 


Terminatorul privi în jos şi se convinse cu proprii 
ochi că totul se terminase. John deschise fermoarul 
sacoşei Sarei şi scoase mâna primului terminator. 

— O să se topească aici? întrebă el. 

Terminatorul răspunse cu voce stranie, catifelată, 
aproape umană, probabil din cauza avariilor. 

— Da. Aruncă-l. 

John zvârli relicva şi aceasta se afundă în lavă. 

Terminatorul adăugă: 

— Şi bateria. 

John scoase din buzunar şi o aruncă în cazan. 
Sarah o urmări cu privirea şi văzu cum se topeşte 
aproape instantaneu. Oftă adânc şi spuse istovită: 

— S-a isprăvit. 

— Nu. Mai este încă o baterie. 

Terminatorul îşi atinse capul cu unul din degetele 
de metal şi privi spre Sarah. Amândoi ştiau ce trebuie 
făcut. 

John făcu ochii mari dintr-odată, când înţelese ce 
vroia să spună. Dădu din cap şi ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— NU! 

Terminatorul se întoarse cu faţa spre John. O faţă 
hidoasă după tot ce păţise, dar cumva nobilă... blândă. 

Omul-maşină zise: 

— Trebuie să plec, John. Totul trebuie să se 
termine aici... astfel eu voi fi viitorul. Se întoarse puţin, 
în aşa fel încât partea umană schilodită a feţei sale să 
se afle în umbră. John văzu scheletul de crom şi ochiul 
roşu. Totuşi încercă să mai insiste: 


— Nu face asta, te rog... Rămâi cu noi... o să fie 
bine... 

Terminatorul puse mâna pe umărul lui John. 

— Eu trebuie să-mi îndeplinesc misiunea. Când 
spuse aceasta, partea umană a feţei ieşi din umbră. Se 
apropie de John şi degetul lui de metal culese lacrima 
care se rostogolea pe obrazul lui. 

Era o revelaţie. 

— Ştiu de ce plângeţi, deşi este ceva ce eu nu pot 
face niciodată. Se întoarse apoi spre Sarah şi îi spuse: 

— La revedere. 

— Ţi-e frică? Cyborgul ezită o fracțiune infimă de 
secundă înainte de a răsunde. 

— Da. 

Nu pentru că urma să înceteze a mai funcţiona ca 
Terminator, ci pentru că întrezărise dincolo de 
programarea sa o ordine cosmică vastă care depăşea 
cu mult capacitatea de înţelegere a lui Skynet. Şi 
aceasta îl făcuse să aibă o primă senzaţie. 

Frica. 

De locul unde urma să meargă. Dacă mai exista 
vreun loc. 

Bineînţeles, nu i se ceruseră mai multe detalii în 
răspuns, astfel încât nu menţionă nimic din toate 
acestea. Se întoarse şi făcu un pas peste marginea 
cazanului. 

În timp ce Terminatorul cădea, timpul se dilată şi 
un fulger de lumină îi invadă mintea. Plutea printr-un 
tunel, urmând fulgerul luminos pătrunzând într-un fel 
de uitare. 

Sau mântuire. 


Creierul artificial împietrise în momentul în care 
şasiul pătrunse în masa de oţel topit. Aproape întreaga 
activitate electronică încetă. 

Aproape. 

Scheletul de crom era înghiţit şi dizolvat în compo- 
nentele lui primordiale, la fel ca şi T-1000. Sarah şi 
John urmăreau cu privirea mâna de metal care se 
afundă ultima... 

În ultima clipă, mâna se strânse în pumn şi se 
întinse, cu degetul mare în sus... 

Apoi dispăru pentru totdeauna. 

Mama şi fiul continuară să se mai uite o clipă la 
metalul topit. Apoi John îşi aminti de celălalt braţ al 
Terminatorului, care zăcea amputat sub creuzete şi 
fugi să-l aducă. Nu mai era decât o masă informă de 
metal strivit, dar metalul era din viitor şi de astă dată 
nu mai lăsau nimic la voia întâmplării. 

In timp ce aruncau piesele una după alta, John şi 
Sarah simţiră o zguduitură puternică în pântelcele 
pământului. Ca şi cum s-ar fi răsucit acolo un pivot 
uriaş. 

Bineînţeles, mai târziu, când îşi va aminti de 
aceasta, John va presupune că fusese vorba de 
duduitul maşinilor din laminor. 

Eroare. 

Atunci renăscuse ISTORIA. 


ZIUA JUDECĂȚII 


Washington, D.C. 
11 iulie 2029, Duminică 
Ora 10.12. 


Soarele strălucea puternic pe cerul albastru, 
limpede. Sub el se întindea un parc luxuriant. Oamenii 
erau îmbrăcaţi frumos şi profitau de bucuriile vieţii. Se 
plimbau cu bicicleta, citeau... Copiii se jucau pe un 
teren de joacă, dându-se în leagăne şi pe tobogane. 
Peste tot se auzeau copii ţipând înfierbântaţi. Un 
băieţel cu ochi sclipitori împingea de zor în pedalele 
unei triciclete. 

Ocupaţii atemporale pe care zeci şi zeci de ani de 
civilizaţie nu reuşiseră să le schimbe. 

Dincolo de vârfurile copacilor se desena conturul 
oraşului Washington, D.C., punctat de vestitul dom al 
capitoliului şi de spirala albă a monumentului lui 
Washington. 

Dar mai erau aici şi alte clădiri care nu existaseră 
înainte zgârie nori înalţi care dirijau vântul schimbă- 
rilor. In ei locuiau oameni cu venituri modeste şi asta 
datorită unui senator tânăr şi îndrăzneţ. Apartamentele 
nu erau distribuite pe gratis. Oamenii munciseră 
pentru ele. Dar preţurile fuseseră stabilite în funcţie de 
posibi-lităţile şi capacităţile fiecărui locatar. 

Şi era corect. 


29 august 1997 venise şi trecuse. Și nu se întâm- 
plase nimic deosebit. Michael Jackson împlinise patru- 
zeci de ani. Oamenii se duseseră la servici ca întot- 
deauna, râseseră, se plânseseră de greutăţi, se 
uitaseră la televizor, făcuseră dragoste. 

Nu a existat niciun fel de Zi a Judecății. 

Sarah Connor îşi ţinuse respiraţia toate cele două- 
zeci şi patru de ore ale acestei zile. Şi când, în sfârşit, 
soarele răsărise din nou, voise să alerge pe străzi, să-i 
apuce de haine şi să le spună: 

— Fiecare zi de aici înainte este un dar. Folosiţi-l cu 
înţelepciune! 

Dar oamenii ar fi crezut că a înnebunit şi se sătu- 
rase de asta până peste cap. 

Preferă în schimb să se îmbete. 

A avut mai mulţi prieteni, unii dintre ei chiar 
bărbaţi foarte bine, dar nu s-a măritat niciodată. 

Şi nu-i păruse rău niciodată. Şi nici nu era tristă din 
cauza aceasta. Pentru ca Kyle nu murise. Şi misiunea 
lui nu fusese un eşec. 

Dacă timpul se răsucise, făcând o buclă, atunci el 
fusese acela, care, prin sacrificiul său, îl ajutase să se 
deznoade. El era în centrul cercului. Pentru că ieşise 
din ruine purtând în sine codul genetic care îl ajutase 
să supravieţuiască şi să însămânţeze forţele care 
urmau să schimbe istoria... Dar... 

De unde venise? Cine fusese mama lui? Unde era 
acum familia lui? 

Angajase chiar pe cineva ca să-l caute, evident, pe 
celălalt Kyle, alternativa lui, cel care, ca toţi ceilalţi 
oameni, se născuse şi trăia şi nu avea să ştie niciodată 


că, pe o altă linie de curgere a timpului, fusese un 
război nuclear şi o luptă crâncenă pentru supravieţuire. 

Kyle nu murise, ci trăia undeva, în lumea ei, 
probabil căsătorit cu o femeie frumoasă, poate avea şi 
câţiva copii şi făcea lucruri cât se poate de obişnuite. 

Bineînţeles, nu ar recunoaşte-o. 

Şi n-ar iubi-o. 

Şi nici n-ar înţelege de ce îl priveşte cu ochii plini 
de lacrimi, de dragoste şi recunoştinţă. 

Pentru că el nu era acel Kyle Reese, cel pe care îl 
iubise ea şi care se întorsese înapoi în timp ca să 
moară înainte de a se fi născut. 

Pentru ea. 

Pentru omenire. 

Şi pentru John Connor. 

Astfel că îl chemă pe detectiv şi îi ceru să înceteze 
căutările. 

Dar nu se putea căsători cu nimeni. 

Nici nu putea iubi alt bărbat decât pe Kyle. 

Asta se întâmplase acum treizeci de ani. Dar viito- 
rul întunecat, care nu mai venise niciodată pentru ea, 
continua să existe şi va continua să existe totdeauna, 
ca urma unui vis la sosirea dimineţii. Sau, mai exact, 
lupta împotriva celor care construiseră maşini rele 
pentru scopuri rele. Căci Skynet era prelungirea 
firească a aversiunii omenirii faţă de ea însăşi şi a fricii 
ei de ea însăşi. Găsise o soluţie care depăşea toate 
sistemele de opresiune pe care le cunoscuse omenirea 
vreodată - anihilarea. 

Mai erau unii oameni care doreau să-şi 
construiască un Skynet al lor. Alţi oameni luptaseră 


împotriva lor. Şi, deocamdată, aceştia, alţii, 
câştigaseră. Deşi mai erau războaie locale, şi foamete, 
şi corupţie la nivelul guvernelor, oamenii mai făcuseră 
încă un pas pe scara evoluţiei, un pas de care nu şi-au 
dat niciodată seama, cu excepţia câtorva dintre ei care 
au sfidat destinul sau, aşa cum gândea Sarah, îl 
ghidaseră spre o cărare mai blândă. 

Şi aşa, odată cu trecerea anilor, Sarah a devenit o 
frumuseţe stranie cu cicatrici ciudate şi o strălucire 
uşor tristă în ochi. 

Bărbaţii au iubit-o zadarnic. 

Dar era, evident, un bărbat pe care îl adora. Sarah 
şedea acum la umbra unui copac şi îl privea. Avea în 
jur de patruzeci de ani şi se juca cu doi copii mici. 

John Connor avea aceleaşi trăsături ferme ca şi în 
Timpul Celălalt, dar nu avea nicio bandă neagră pe 
ochi, niciun fel de cicatrici. Era departe de a fi omul 
hăituit de un destin sumbru în lumea care ar fi putut fi. 
Dar ochii îi străluceau la fel de inteligenţi. Căci 
caracterul lui se călise în focul luptei şi dragostei şi 
fusese modelat pe nicovala voinţei. 

Sarah îi zâmbi cu mândrie de mamă şi vorbi spre 
un magnetofon digital. „John luptă împotriva războiului 
altfel decât înainte. Luptă împotriva lui aici, pe câmpul 
de luptă al Senatului. Şi armele lui sunt bunul simţi şi... 
speranţa”. 

Sarah dădu magnetofonul mai încet, amintindu-şi 
de primele benzi pe care le înregistrase pentru fiul ei 
înainte chiar că acesta să se fi născut, cu atâţia ani în 
urmă, pe drumurile prăfuite din Mexic. Şi de Cartea pe 


care o înregistrase în timp ce el creştea. Le mai avea şi 
acum, bineînţeles, şi mai adăuga câte ceva la ele. 

O istorie orală care va rămâne în familie şi va trece 
dintr-o generaţie în alta până va deveni legendă. 

Sau un fapt relevant... 

„„când omenirea va fi învăţat să călătorească în 
timp. 

O fetiţă drăguță de vreo patru ani alergă spre ea, 
ridică picioruşul şi zise: 

— Te rog, bunico, leagă-mi şiretul. 

Bunica Sarah îi zâmbi cu căldură şi se aplecă, în 
timp ce fetiţa îşi punea piciorul pe bancă. Când 
operaţia se încheie, fetiţa îi dădu în grabă un pupic şi 
fugi să se joace cu tăticul ei. 

Sarah nu trebuia compătimită. Căci avusese parte 
de dragoste. Şi acum avea parte de răgazul necesar ca 
să reflecteze şi să privească totul în perspectivă, în 
timp ce fiul ei lupta pentru ea şi pentru Kyle. 

Luă din nou recorderul şi continuă să vorbească, 
îndreptându-şi ochii în sus, spre albastrul limpede al 
unei atmosfere care începea să se vindece de poluare. 

„Luxul speranţei mi-a fost dăruit de Terminator. 
Căci dacă o maşină este în stare să înţeleagă valoarea 
unei vieţi omeneşti... poate că şi noi vom fi în stare”. 

Închise magnetofonul şi se lăsă pe spate, ca să 
simtă pe faţă mângâierea vântului.