Paul Johnson — Viata lui Isus povestita de un credincios

spiritualitate | religie | teologie 


PA E CoN NUI 
VIAȚA LUI ISUS 


povestită de un credincios 


Traducere de Liliana Donose Samuelsson 


HUMANITAS 


PAUL JOHNSON 


VIAŢA LUI ISUS 


povestită de un credincios 


Traducere din engleză de 
LILIANA DONOSE SAMUELSSON 


HUMANITAS 
BUCUREŞTI 


Paul Bede Johnson (născut în 1928 la Manchester) este un bine- 
cunoscut ziarist şi istoric englez. A studiat la Stonyhurst College, 
apoi la Magdalen College (Oxford). S-a afirmat ca jurnalist în anii 
'50, la The New Statesman. |n anii '70, a început să aibă concepţii 
tot mai conservatoare; pe fundalul problemelor economiei 
britanice, s-a opus mişcării sindicale. Sustinator al lui Margaret 
Thatcher, a devenit unul dintre consilierii ei şi i-a scris o serie de 
discursuri. Din 1981 până în 2009, a deţinut o rubrică în The 
Spectator. S-a preocupat de problemele şi evenimentele care 
indicau, în opinia sa, declinul general, de la educaţie la practicarea 
religiei şi comportamentul social. A scris regulat în The Daily 
Telegraph şi într-o serie de publicaţii americane (The New York 
Times, The Wall Street Journal, Commentary, The Naţional 
Review). Johnson este un critic al modernităţii. li dezaprobă pe cei 
care folosesc teoria evoluționistă pentru a-şi justifica ateismul sau 
pentru a-şi promova experimentele  biotehnologice. Catolic 
conservator, Johnson priveşte teologia eliberării ca pe o erezie şi 
pledează pentru celibatul preoţilor, deşi consideră că există motive 
întemeiate pentru hirotonirea femeilor. In anul 2006, Johnson a 
primit din partea preşedintelui George W. Bush The Presi-dential 
Medal of Freedom. 

Bibliografie selectivă: The Offshore Islanders: A History of the 
English People (1972), Elizabeth I: a Study in Power and Inlellect 
(1974), The Life and Times ofEdward III (1974), Pope John XXIII 
(1975), A History of Christianity (1977), Ireland: A Concise 
History from the Twelfth Century to the Present Day (1981), Pope 
John Paul II and the Catholic Restoration (1982), A History of the 
Modern World from 1917 to the 1980s (1983; O istorie a lumii 
moderne, Humanitas, 2002), The History of the Jews (1987), 
Intellectuals (1988; Intelectualii, Humanitas, 1999, reed. 2006, 
2011), To Hell with Picasso Other Essays (1996; La naiba cu 
Picasso si alte eseuri, in curs de aparitie la Humanitas), A History 
of the American People (1997), Napoleon (2002), Churchill (2009), 
Jesus: A Biography from a Believer (2010; trad. Rom. In versiunea 
de fata sub titlul Viaţa Jui Isuspovestita de un credincios), 
Socrates: A Man for Our Times (2011; în curs de apariţie la 
Humanitas). 


Redactor: Mona Antoni 

Coperta: Angela Rotaru 
Tehnoredactor: Manuela Maxineanu 
Corector: Cristina Jelescu 

DTP: Emilia lonaşcu, Carmen Petrescu 


Tiparit la Proeditura si Tipografie 


Paul Johnson 

Jesus. A Biography from a Believer 

Copyright © Paul Johnson, 2010 

All rights reserved including the right of reproduction în whole or în 
part in any form. This edition published by arrangement with Viking, a 
member of Penguin Group (USA) Inc. 


© HUMANITAS, 2011, pentru prezenta versiune romaneasca 


Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a Romaniei JOHNSON, 
PAUL 

Viata lui lisus povestita de un credincios / Paul Johnson; 

trad.: Liliana Donose Samuelsson— Bucuresti: Humanitas, 2011 

ISBN 978-973-50-3155-8 

|. Donose Samuelsson, Liliana (trad.) 

232.9 


EDITURA HUMANITAS 

Piata Presei Libere 1, 013701 Bucuresti, Romania 
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 
www.humanitas.ro 


Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: vanzarilibhumanitas.ro 
Comenzi telefonice: 021 311 23 30 / 0372 189 509 


Varianta 1.0 
Mai 2016 


Mamei mele, 
Anne Johnson, 
prima care m-a învăţat despre lisus 


INTRODUCERE 
Om si Dumnezeu 


lisus din Nazaret a fost, din punctul de vedere al influentei 
sale, cea mai importanta fiinta omeneasca din istorie. In 
acelasi timp, este omul despre care s-a scris si s-a discutat 
cel mai mult. Cel mai vechi document existent in care se 
vorbeşte despre el, întâia epistolă către Corinteni a Sfântului 
Apostol Pavel, a fost răspândit (cu alte cuvinte copiat şi 
publicat) în deceniul şase al primului secol d.Cr., la 
aproximativ douăzeci de ani după moartea lui lisus. Pe 
vremea aceea, circulau şi biografii scrise în aramaică, limba 
în care se exprima lisus, însă ele s-au pierdut. Ne-au 
parvenit totuşi patru biografii în limba greacă, publicate în 
decurs de cincizeci de ani de la moartea lui lisus. Până spre 
sfârşitul secolului, apăruseră patruzeci şi cinci de 
documente autentice despre el, care au supravieţuit şi ele. 
De atunci, au fost publicate în număr tot mai mare şi în toate 
limbile, mai întâi documente şi apoi cărţi întregi despre 
acest subiect. Numai în Anglia există la ora actuală peste o 
sută de mii de biografii, alături de numeroase monografii. 
Peste o sută au apărut deja în primul deceniu al secolului 
XXI. 

Religia care comemorează învăţăturile, moartea si 
învierea lui lisus era bine împământenită în şase ţări în jurul 
anului 50 d.Cr. Adepții acestei religii erau deja cunoscuţi sub 
numele de „creştini”, denumire pe care credincioşii au 
adoptat-o cu multă bucurie, deşi fusese creată în Antiohia, 
bine cunoscutul oraş al neologismelor argotice. De atunci, 
numărul creştinilor a tot crescut, ajungând azi la 1,25 de 
miliarde. În ciuda faptului că în unele părţi ale lumii cifra a 
rămas neschimbată sau este în declin, creştinismul câştigă 
teren în Asia, America Latină şi mai ales în Africa. Primul loc 
de cult datează de prin anul 50 d.Cr., iar azi multe dintre 

7 


cele aproape un milion de capele, biserici, bazilici, abatii si 
catedrale se numără printre cele mai mari, mai remarcabile 
şi mai frumoase construcţii clădite vreodată: într-adevăr, 
influenţa creştinismului a fost poate factorul suprem în 
dezvoltarea arhitecturii de-a lungul ultimelor două milenii. 
Imaginea lui lisus este motivul preferat în pictură şi 
sculptură, dar influenţa creştinismului este de asemenea 
predominantă în poezie, muzică şi toate celelalte arte, în 
afară de fotografie, film şi mediile electronice, cu toate că şi 
în acestea se întâlnesc adesea imagini ale lui Cristos. Viaţa 
lui lisus şi religia pe care ea a generat-o sunt în multe 
privinţe - dar mai cu seamă sub aspect cultural şi moral - 
evenimentele centrale în istoria umanităţii, în jurul cărora 
gravitează totul, şi prevăd că aşa va fi şi în viitor. 

Ne-am referit mai sus la influenţa lui lisus ca om. Dar 
motivul importanţei lui ca om nu rezidă doar în natura sa 
umană şi în personalitatea sa, sau în acţiunile sale, ci în 
faptul - de care toţi creştinii sunt convinşi ca şi mine - că 
lisus era şi este în acelaşi timp şi Dumnezeu. Acest 
eveniment unic, adică apariţia pe pământ a unei fiinţe care 
să fie şi Dumnezeu, şi om, este esenţa creştinismului. 

Cum se explică acest fenomen de excepţie? Este un 
mister, aidoma multor alte chestiuni fundamentale de care 
ne izbim în viaţă, cu privire la care nu putem decât să 
emitem presupuneri. Cum să-i faci pe oameni demni să 
existe alături de Creatorul lor? Răspunsul ni se dă în Ioan 
3,16: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său 
Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piară, ci 
să aibă viaţă veşnică.” 

De vreme ce Dumnezeu este atotştiutor şi omniprezent, 
trebuie să presupunem că planul mântuirii - şi deci cea din 
urmă consecinţă umană - a fost prefigurat în crearea 
timpului şi spaţiului şi că, de aceea, Dumnezeu a fost ab 
initio trinitar prin natura sa, monoteist, dar şi trei-în-unul: 
Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Din ce cauză procesul mântuirii a 
devenit posibil în anul 4 înaintea erei creştine, odată cu 
naşterea lui lisus, şi nu mai devreme sau mai târziu? 


8 


Întrucât Dumnezeu există dincolo de timp şi spaţiu - acestea 
fiind doar nişte instrumente efemere care-i permit umanităţii 
să evolueze, să fie pusă la încercare şi apoi să fie mântuită -, 
întrebarea (deşi mi se pare firească) este zadarnică. La fel 
de zadarnic este să ne punem întrebări în legătură cu natura 
lui lisus şi a lui Dumnezeu, sau cu preexistenta sa de la 
începutul începutului, fiindcă aceste lucruri nu pot fi 
cunoscute, ca să nu mai vorbim de viitor, care ne este încă 
ascuns. 

Ceea ce putem face totuşi este să scriem despre viaţa lui 
Isus-omul, în timpul căreia, potrivit Sfântului loan, „S-a 
sălăşuit între noi [...] plin de har şi de adevăr” (1, 14). Viaţa 
lui a fost povestită mai des decât viaţa oricărui alt om, cu o 
varietate infinită de amănunte provenite din vaste surse de 
erudiție, care au dus adesea la controverse şi au trezit 
resentimente. Eruditia este, ca orice altceva, determinată de 
modă. Spre sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului 
XX, era la moda să se nege existenţa lui lisus. Niciun erudit 
serios al zilelor noastre nu mai susţine această opinie, şi e 
greu de imaginat cum a putut ea să apară, având în vedere 
abundența dovezilor privitoare la existenţa lui lisus. Pentru 
autorii laici romani, mult mai apropiaţi de epoca în care a 
trăit el, de pildă Pliniu, Tacit, Suetoniu, existenţa sa era un 
lucru de la sine înţeles, ca de altfel şi pentru conştiinciosul 
istoric evreu losephus, care a scris în generaţia de după 
moartea lui lisus. Mai mult, spre deosebire de majoritatea 
covârşitoare a figurilor ilustre din Antichitate, a căror 
existenţă n-a fost nicicând pusă la îndoială, lisus a făcut 
obiectul a patru biografii, dintre care una e scrisă de un 
martor ocular şi celelalte sunt transcrieri ale relatărilor 
orale făcute de martori oculari. Toate au fost puse în 
circulaţie între treizeci şi patruzeci de ani de la moartea lui 
şi toate concordă în punctele esenţiale. Multe detalii sunt 
confirmate în scrisori din acel timp, răspândite de discipolii 
lui. 

Când scrii despre viaţa lui lisus, problema nu e atât 
sărăcia surselor, cât abundenta lor, precum şi dificultatea de 


9 


a patrunde in spatele textului scris si de a talmaci pe deplin 
spusele si episoadele care trebuie explicate din nou fiecarei 
generatii. O alta problema este cum sa prezinti unor cititori 
aflati la doua milenii distanta personalitatea unui om atat de 
extraordinar si de versatil, inflacarat si chibzuit, clar si 
subtil, plin de autoritate, uneori chiar aspru, si totuşi 
nemărginit de bun, intelegator, iertator şi iubitor, atât de 
strălucitor in desăvârşirea sa, încât cei din preajmă îi 
acceptau fără şovăire caracterul divin. Şi totuşi, una dintre 
splendorile creştinismului este că scriitori din toate 
timpurile au simţit că se pot încumeta să facă propriile 
portrete ale omului lisus. 

Schița ce urmează este realizată cu trăsături largi de 
pensula, dar uneori pointillist, şi reflectă ani indelungati de 
lecturi şi studii istorice. In afara referintelor la textele 
Evangheliei (toate din King James Version!), nu citez alte 
autorităţi, dar sunt pregătit, la nevoie, să-mi apăr afirmaţiile 
bazându-mă pe documente. Am încercat să mă exprim clar şi 
concis, în dorinţa de a transmite bucuria şi hrana pe care le 
capăt mergând pe urmele lui lisus şi meditând asupra 
vorbelor lui. 


1 Toate citatele biblice din traducerea de faţă urmează Biblia sau Sfânta 
Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 
Bucureşti, 1994. (N.t.) 

10 


Nasterea, copilaria, tineretea 


lisus s-a născut într-o lume dură, violentă, crudă si 
instabilă. Era, în acelaşi timp, o lume materialistă şi tot mai 
prosperă. Realitatea geopolitică era dominată de Roma, cu 
posesiunile ei, pe cale să se transforme din republică în 
imperiu. Ocupa acum toate coastele Mediteranei, pe care 
unul dintre iluştrii romani, Pompei, o curatase definitiv de 
plaga piraților, folosind metode de o brutalitate 
necruțătoare, torturi şi execuţii publice pe scară largă. 
Rezultatul a fost rapida dezvoltare a comerţului şi, implicit, 
faptul că un număr mare de oraşe şi indivizi şi-au dublat 
bogăţiile în generaţia imediat anterioară naşterii lui lisus. 

Roma, lăsând în urmă Mediterana şi avansând în interiorul 
continentelor, a ocupat întreaga Italie, Spania, Grecia, 
Egiptul şi ceea ce numim azi Turcia. Intre cincizeci şi şaizeci 
de milioane de oameni se aflau acum sub legislaţia Romei. 
Cu cincizeci de ani înainte de naşterea lui lisus, Iulius 
Caesar alipise teritoriului roman întreaga Galie (Franţa 
timpurilor moderne) şi efectuase două misiuni de 
recunoaştere în Britannia, care a fost însă cucerită abia la 
cincisprezece ani după moartea lui lisus. Extinderea 
imperiului avea la bază mai curând forţa muschilor decât 
tehnologia, şi asta datorită celor aproximativ cincisprezece 
milioane de sclavi, care reprezentau o treime din populaţia 
urbană şi a căror viaţă a fost descrisă foarte lapidar de 
Aristotel: „muncă, pedeapsă şi mâncare”. Preţul unui sclav 
calificat era costul hranei sale pe doi ani. Romanii nu erau 
nici oameni de ştiinţă, nici tehnicieni; erau jurişti şi 
constructori. Legile lor, aceleaşi pentru întreaga lume 


11 


civilizata, erau aplicate cu o severitate infioratoare, iar 
instrumentul justitiei era rastignirea, raufacatorii fiind batuti 
in cuie si lasati sa moara. Romanii au construit drumuri 
superbe si au descoperit calităţile cimentului, care, 
amestecat cu aglomerate, producea betonul. Imperiul 
Roman era fondat pe beton, care le dădea romanilor 
posibilitatea să construiască apeducte imense ca să aducă 
apă proaspătă în oraşe, precum şi să ridice enorme clădiri 
publice. Roma n-a produs o cultură la fel de strălucitoare ca 
aceea a Greciei. Majoritatea statuilor cu care îşi împodobeau 
romanii oraşele erau copii după modele greceşti, şi nici nu 
se puteau mândri cu ceva asemănător Partenonului din 
Atena. Dar Forumul din Roma era deja spectaculos în 
măreţia sa, iar Panteonul oraşului, construit în timpul vieţii 
lui lisus, era revoluţionar prin dimensiunile sale. Roma avea 
şi o literatură în plină dezvoltare. Poetul ei naţional, 
Vergiliu, a murit cu cincisprezece ani înainte de a se naşte 
lisus, iar cel mai de seamă poet liric al Romei, Horaţiu, cu 
patru ani mai devreme. Dar Ovidiu, poetul dragostei, era 
încă în viaţă în anul 4 î.Cr. Şi avea treizeci şi nouă de ani. 
Titus Livius şi-a terminat monumentala sa istorie a Romei 
când lisus era adolescent. Seneca, dramaturg şi filozof, s-a 
născut în acelaşi an ca lisus. Imensa sculptură cunoscută 
sub denumirea Laocoon şi fiii sai, care se află la Muzeele 
Vaticanului, a fost creată în timpul copilăriei lui lisus. 
Dezvoltarea culturală din timpul vieţii lui lisus a rost 
posibilă datorită stabilităţii impuse de succesorul lui Cezar, 
Octavian, devenit Caesar Augustus, primul împărat al Romei 
după războiul civil. A murit când lisus avea optsprezece ani, 
dar în timpul urmaşului său, Tiberiu, Roma era atât de 
înfricoşată de garda pretoriană, încât împăratul îşi putea 
permite să ducă o viaţă de plăceri pe insula Capri, în timp ce 
comandantul gărzii, Seian, veghea la menţinerea păcii. In 
locul pe care-l numim Palestina domnea aceeaşi linişte când 
s-a născut lisus, sub tirania plutocratica a lui Irod cel Mare. 
Abilitatea lui în materie de bani l-a făcut omul cel mai bogat 
din imperiu. Timp de mai bine de treizeci de ani, prin 


12 


servilismul fata de carmuitorii romani (si oferind daruri 
somptuoase), a fost stapan peste stravechiul regat al 
iudeilor. A fost cel mai vestit constructor al timpului sau. A 
creat un port nou la Cezareea in Samaria, a refacut si a 
extins Templul din Ierusalim, a construit bai publice, 
apeducte şi ceea ce noi am numi centre comerciale în şase 
oraşe, precum şi o serie de fortărețe puternice, printre care 
masiva fortăreață Antonia (numită astfel dupa Marcus 
Antonius) din Ierusalim, care domina Templul şi enormul lui 
palat. A fost un mare binefăcător pentru evrei, dar nu se 
bucura de simpatia lor. Doar pe jumătate evreu din naştere, 
grec ca înclinații culturale, Irod cel Mare era socotit eretic 
de autorităţile religioase iudaice, care-l dezaprobau când 
sponsoriza jocuri tipic greceşti sau reprezentații teatrale şi 
muzicale. Avea numeroase soţii şi concubine, unele 
neevreice, şi era tatăl multor copii. Suspicios şi crud, şi-a 
ucis patruzeci de soţii, copii şi alte rude apropiate, adesea în 
împrejurări de o atrocitate extraordinară, acuzându-i de 
uneltiri, reale sau închipuite, împotriva conducerii sau a 
propriei persoane. Spre sfârşitul domniei - ultimul lui an de 
viata a fost anul naşterii lui Iisus - suspiciunile lui Irod s-au 
accentuat, şi la curte domnea o atmosferă paranoică. 

Dar împărăţia lui era prosperă, iar Galileea, deşi 
considerată sălbatică şi primitivă de către pătura urbană 
sofisticată din Ierusalim, nu era deloc înapoiată din punct de 
vedere economic. Evreii din Galileea mâncau bine şi aveau 
din belşug oi pe care le creşteau şi pentru lână, şi pentru 
carne. Omniprezenta oilor şi ciobanilor constituie fundalul 
vieţii lui lisus şi sursa celor mai multe dintre imaginile sale. 
Grânele, cultivate în cantităţi mari, erau ieftine şi prinosul 
lor se exporta din Cezareea. Pâinea, „hrana vieţii”, se mânca 
la toate mesele şi era la rândul ei un permanent izvor de 
inspiraţie pentru imagistica lui lisus. Pretutindeni creşteau 
măslini, şi toate varietățile de măsline - negre, verzi şi albe - 
se consumau zilnic şi se foloseau la producerea uleiului 
pentru gătit. Existau tot soiul de legume, salate şi mirodenii. 
La mesele principale, lumea obişnuia să bea vin. 


13 


Evreii se ajutau unii pe altii si comunitatile lor organizau 
actiuni pentru sprijinirea bolnavilor, infirmilor si orfanilor. 
Vaduvele nevoiase capatau si ele ajutor. Existau şi evrei 
săraci, care primeau pomeni de la semenii lor, însă 
majoritatea celor menţionaţi în Evanghelii drept „săraci” sau 
„cerşetori” nu erau evrei, căci pe tot cuprinsul Palestinei o 
mare parte a populaţiei era formată din comunităţi cu rase 
amestecate, imigranţi, ţărani desprinsi de triburile lor si 
nomazi. Sa dai pomană „săracilor” era una dintre 
îndatoririle fiecărui evreu care se respecta, lucru ce apare 
de asemenea în reprezentările vieţii lui lisus. 

In anul 4 î.Cr., Nazaretul era un orăşel din Galileea, cu 
multe ateliere şi mulţi meşteşugari. Unul dintre ei era Iosif, 
un tâmplar care se credea descendent al regelui David, al 
cărui arbore genealogic îl ştia pe de rost. Probabil că era un 
om cu ştiinţă de carte (în aramaică, limba vorbită, şi în 
ebraică, limba sacră), ca majoritatea evreilor. Luase de soţie 
o adolescentă de vreo şaisprezece ani, care se numea Maria, 
era tot din casa lui David şi, foarte probabil, rudă cu el. 
Maria locuia în spatele sau deasupra atelierului de tâmplărie 
al lui Iosif, dar era încă virgină. Căsătoria urma să aibă loc în 
anul următor. Maria provenea dintr-o familie respectabilă, 
ştia să scrie şi să citească, să gătească, să teasa, să coasă şi 
se pregătea să fie soţia harnică a unui meseriaş prosper. 
Avea o memorie uluitoare şi după foarte mulţi ani avea să fie 
principala sursă de informaţii a Sfântului Luca, doctorul de 
limbă greacă a cărui Evanghelie relatează cel mai pe larg 
naşterea şi copilăria lui lisus. 

Toţi evreii educați citesc Scripturile, în special Tora, 
cartea sacră unde se povesteşte istoria neamului şi care era 
îndreptarul ei spiritual şi cartea ei de rugăciuni. lată cu ce 
se se ocupa Maria când îngerul Gabriel a apărut şi i-a spus, 
potrivit lui Luca (1, 28—38): „Bucură-te, ceea ce eşti plină de 
har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” 
Această închinăciune surprinzătoare a tulburat-o şi a 
nedumerit-o pe Maria. Dar Gabriel a zis: „Nu te teme, Mărie, 
căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi 


14 


vei naşte fiu şi vei chema numele lui lisus.” Şi îngerul a mai 
spus: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preainalt se va chema 
şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele 
Său. Şi va împărați peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia 
Lui nu va avea sfârşit.” 

Putem fi siguri că Maria şi-a amintit cu exactitate aceste 
cuvinte. Şi-a amintit de asemenea prima ei întrebare, plină 
de îngrijorare: „Cum va fi aceasta, de vreme ce sunt încă 
fecioară” (sau, după cum s-a exprimat ea: „Cum va fi 
aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”), precum şi 
răspunsul limpede al îngerului: „Duhul Sfânt se va pogori 
peste tine şi puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru 
aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu 
se va chema.” 

După aceste vorbe dramatice, îngerul a adăugat o 
explicaţie personală. A instiintat-o pe Maria ca şi verişoara 
ei, Elisabeta, deşi înaintată în vârstă, zămislise un fiu, şi că 
era acum în luna a şasea. Această uluitoare veste despre 
cineva din familia ei a fost hotărâtoare pentru ca Maria să 
înţeleagă în cele din urmă că vestea adusă de înger era ceva 
real. Aşadar, s-a supus sorții rostind aceste cuvinte 
memorabile care oglindeau mândra ei smerenie: „lată roaba 
Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” 

Nu există în toată istoria o scenă mai emoţionantă decât 
aceea în care Gabriel îi dezvăluie Fecioarei tremurânde că e 
însărcinată, iar ea acceptă faptul ca pe o deosebită onoare: 
nici nu-i de mirare că atâţia mari artişti ai Occidentului au 
încercat să dea viaţă acestui episod numit „Buna Vestire”. 
Maria s-a dovedit remarcabil de energică şi hotărâtă pentru 
vârsta ei. A vrut să se convingă în legătură cu starea 
verişoarei Elisabeta, aşa că a pornit imediat, singură, la un 
drum lung prin ţinutul deluros al Iudeii, unde Elisabeta 
locuia împreună cu bărbatul ei, Zaharia, care era preot şi 
slujea periodic în Templul din Ierusalim. 

A doua scenă remarcabilă din istoria lui lisus s-a petrecut 
la sosirea Mariei şi e descrisă tot de Luca. Văzând-o pe 
Maria, Elisabeta şi-a simţit copilul, viitorul Sfânt loan 


15 


Botezatorul, saltand in pantece, si Sfantul Duh i-a dat de 
înţeles imediat ca si Maria era însărcinată si că-l purta pe 
Fiul lui Dumnezeu. „Şi cu glas mare”, Elisabeta a spus: 
„Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul 
pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine 
Maica Domnului meu?” (Luca 1, 41-43) 

Felul în care răspunde Maria acestui salut este unul dintre 
cele mai izbitoare pasaje din Noul Testament. Cuvintele 
răspunsului ei devin cu uşurinţă versuri şi mi-am luat 
libertatea de a le transcrie ca atare, ele fiind adesea puse pe 
muzică (Luca 1, 46-53): 


Măreşte sufletul meu pe Domnul. 
Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, 
Mântuitorul meu. 
Că a căutat spre smerenia roabei Sale: 
că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. 
Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic; 
şi sfânt este numele Lui. 
Şi mila Lui în neam şi în neam 
spre cei ce se tem de El. 
Făcut-a tărie cu braţul Său; risipit-a 
pe cei mândri în cugetul inimii lor. 
Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi 
a înălţat pe cei smeriti. 
Pe cei flamanzi i-a umplut de bunatati; 
şi pe cei bogaţi i-a scos afară deserti. 


Acest maret imn de laudă, cunoscut pe drept cuvânt sub 
denumirea de Magnificat, înalţă spiritul celor săraci şi 
napastuiti şi prefigurează una dintre temele centrale ale 
preoţiei lui lisus. Povestirea din Evanghelie nu conţine doar 
adevărul, ci şi rodul adevărului, frumuseţea lui, şi iată că 
Maria, purtându-l pe lisus în pântece, creează o poezie de o 
forţă copleşitoare. 

Luca spune că Maria a rămas trei luni cu Elisabeta. Pe 
urmă, s-a întors la Nazaret şi i-a povestit lui Iosif în ce stare 


16 


se afla. Aflam din Evanghelia dupa Matei (1, 19-25), care in 
multe privinte este cea mai detaliata si bazata pe surse 
aramaice, că logodnicul ei, care o socotise pe Maria fecioară, 
a fost şocat de veştile ei. Dar „drept fiind şi ne-vrând s-o 
vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea”, i 
s-a arătat un înger „în vis” şi i-a spus: „... nu te teme a lua pe 
Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la 
Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, 
căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.” Matei spune 
că a făcut cum i-a spus îngerul „şi a luat la el pe logodnica 
sa”. Tot de la el aflăm că Iosif şi Maria nu au locuit împreună 
până la naşterea lui lisus. Într-adevăr, cele mai vechi tradiţii 
insistă asupra faptului că Maria a rămas fecioară toată viaţa, 
dar ca Iosif le-a arătat ei şi copilului ei toată dragostea unui 
bărbat devotat. 

Următorul episod a avut loc la patru sau cinci luni după 
aceea, când un decret al împăratului Augustus, referitor la 
un recensământ necesar pentru taxarea populaţiei, a fost 
transmis supusilor lui Irod de către Quirinius, guvernatorul 
Siriei. Li se ordona tuturor să se înregistreze în oraşele în 
care erau născuţi. Având în vedere că erau amândoi din casa 
lui David, Iosif şi Maria au plecat (Maria fiind „însărcinată”, 
după cum spune Luca în 2, 5) către Ierusalim, oraşul pe care 
David l-a cucerit şi l-a alipit regatului iudeilor, dar mai precis 
la Betleem, un orăşel cu o singură stradă, aflat la o 
depărtare de zece kilometri şi asociat în mod special cu 
numele lui David. Maria era o adolescentă robustă. Era a 
treia călătorie pe care o făcea de când era însărcinată. 
Odată ajunşi la Betleem, „s-au împlinit zilele ca ea să nască. 
Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a infasat şi L-a 
culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” 
(Luca 2, 6-7). Un secol mai târziu, lustin Martirul, care 
venea de la o distanţă de aproximativ şaizeci şi cinci de 
kilometri de Betleem, repetând legendele locale, a spus că 
ieslea era o peşteră; şi nu este exclus, fiindcă sunt multe 
peşteri pe parapetul de calcar unde e situat Betleemul. 

Nu se pomeneşte nici de doctor, nici de moaşă, şi se pare 


17 


că numai Iosif a fost in preajma Mariei la naştere. 

Dar n-a fost nevoie de ajutor. Maria s-a descurcat singură, 

iar copilaşul ei a fost şi a rămas sănătos pe tot parcursul 
vieţii. Au avut însă vizitatori (Luca 2, 8-18; Matei 2, 1-12). 
Luca povesteşte că nişte păstori de prin părţile locului, 
„stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul 
turmei lor’, au tresarit la apariția unei lumini 
surprinzătoare, pe care au recunoscut-o ca fiind o apariţie 
îngerească, „şi s-au înfricoşat cu frică mare”. Dar îngerul le- 
a spus: „Nu vă temeti. Căci, iată, va binevestesc vouă 
bucurie mare. [...] Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este 
Cristos Domnul, în cetatea lui David. [...] Veţi găsi un prunc 
înfăşat, culcat în iesle.” Şi deodată s-a auzit un cor ceresc: 
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, 
între oameni bunăvoire!” Păstorii au hotărât să meargă la 
Betleem, şi i-au găsit pe lisus, Maria şi pe Iosif, întocmai 
cum le spusese îngerul, în staul. Le-au explicat toate acestea 
oamenilor de acolo şi „toţi câţi auzeau se mirau”. I-au spus si 
Mariei despre lumină, şi despre înger, şi despre cor, aşa 
încât ea „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima 
sa”. 
Ceea ce Luca, spre deosebire de Matei, n-a descris este 
sosirea următorilor vizitatori, „magii de la Răsărit”. Au venit 
cu daruri: aur, tămâie şi smirnă - comori „din vistierie”, cum 
zice Matei, potrivite unui rege. Căci magii erau astrologi, 
deprinşi să observe cerul şi să facă prevestiri urmărind 
schimbările configurației stelelor. Mai ales poziţia unei 
anume stele anunţa, credeau ei, că se născuse un rege al 
iudeilor. Magii au mers la lerusalim, s-au prezentat la curtea 
lui Irod şi au cerut să fi se dea instrucţiuni. Irod, „adunând 
pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului”, le-a cerut să i se 
precizeze pe baza Scripturilor unde trebuia să se nască, 
potrivit profeţiilor, regele, sau Mântuitorul, sau Cristosul. Si 
au răspuns: Betleem. Irod a vorbit cu magii în ascuns şi i-a 
trimis la Betleem. „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul 
despre Prunc si, dacă îl veţi afla, vestiti-mi şi mie, ca, venind 
şi eu, să mă închin Lui.” 


18 


Magii si povestea lor despre nou-nascutul care avea sa fie 
regele iudeilor au starnit paranoia lui Irod. Matei spune ca 
magii, „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, 
pe altă cale s-au dus în ţara lor”. Iosif a fost şi el prevenit 
într-un vis că Irod le pusese gând rau lui, Mariei si 
pruncului. I s-a spus: „Scoală-te, ia Pruncul si pe mama Lui 
şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod 
are să caute Pruncul ca să-L ucidă.” Iosif a făcut cum i s-a 
spus. Şi „Fuga în Egipt” a devenit un episod dintre cele mai 
memorabile, care i-au inspirat pe artişti de-a lungul 
timpurilor - este subiectul celei mai frumoase opere a lui 
Caravaggio, păstrată azi la Galeria Doria Pamphilj din Roma. 
Cei trei se odihnesc. Iosif tine o partitură muzicală in fata 
unui înger tânăr, care-i cântă Fecioarei un imn la vioară, în 
timp ce Maria şi pruncul dorm. 

Terorizat de gândul că un rege-prunc îi va fura împărăţia, 
Irod a comis cea mai mare crimă din lunga lui viata plină de 
ticăloşii. A trimis asasini înarmaţi şi „a ucis pe toţi pruncii 
care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai 
jos” (Matei 2,16). A fost ultima sa acţiune. La câteva 
săptămâni după aceea a murit. Teritoriile i-au fost împărţite 
şi fiul lui, Arhelau, a moştenit Iudeea. Iosif a aflat de toate 
acestea şi s-a întors acasă cu familia lui. Dar a avut grijă să 
se ferească de Iudeea, temându-se ca Arhelau să nu fi 
moştenit firea bănuitoare a tatălui său, şi a revenit la 
Nazaret, în Galileea, pe o cale ocolită, prin Gaza şi Samaria. 

Istoria naşterii lui lisus, vizita păstorilor şi a magilor 
formează partea idilică a Naşterii Domnului şi dă copilăriei 
lui lisus calitatea unei minunate cărţi de poveşti care, de 
două mii de ani încoace, farmecă pe oricine, tineri şi 
vârstnici. Dar uciderea pruncilor - denumirea sub care a 
ajuns să fie cunoscut acest episod - ne aminteşte de latura 
întunecată a vieţii pe care o duceau oamenii primului secol 
după Cristos într-o provincie mai puţin cunoscută a 
Imperiului Roman: cruzimea atroce, neînfrânată a puterii, 
absenţa oricărei autorităţi legale care să pună stavilă celor 
puternici si dispretului lor fata de viata omenească, chiar si 

19 


cea mai firava. Aceasta era realitatea netrebniciei omenesti 
pe care lisus s-a născut ca s-o elimine şi s-o infiereze, si care 
până la urmă i-a adus sfârşitul. Uciderea pruncilor este o 
anticipare a Golgotei. 

Câţiva oameni au putut citi viitorul, aşa cum ne spune 
Luca (1, 13-23, 59-65). Luca scrie că bărbatul Elisabetei, 
Zaharia, s-a arătat neîncrezător când îngerul Gabriel i-a spus 
că nevasta lui, deşi înaintată în vârstă, era însărcinată cu cel 
care avea să fie loan Botezătorul, şi ca pedeapsă i s-a luat 
graiul. Dar, după ce s-a născut copilul şi l-au dus să fie tăiat 
împrejur, Elisabeta n-a vrut să-i dea numele tatălui, ci a 
stăruit să fie numit loan. Vecinii şi verii ei s-au împotrivit: 
„Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Şi 
au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit.” Spre 
surprinderea lor, Zaharia, „cerând o tăbliță, a scris, zicând: 
loan este numele lui. Şi toţi s-au mirat”. Dar şi mai 
remarcabil, „îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, 
binecuvântând pe Dumnezeu”, însă, aşa cum s-a întâmplat 
cu multe incidente din istoria lui lisus, acest fericit episod a 
fost pus în umbră de lumea amenințătoare din jur. Cu 
siguranţă că vestea acestei nemaipomenite naşteri s-a 
răspândit şi a ajuns şi la urechile mereu bănuitoare ale lui 
Irod. O veche tradiţie, transcrisă de primii Părinţi, printre 
care şi Origene, afirmă că Irod a dat ordin ca Zaharia să fie 
ucis „între templu şi altar”. Aşadar, el e venerat ca unul 
dintre primii martiri. 

Mai era şi un alt preot care slujea la Templu, Simeon. 
Luca spune că era „drept şi temător de Dumnezeu”, şi 
încrezător în venirea lui Mesia. Avusese, într-adevăr, o 
revelaţie şi „i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea 
moartea până ce nu va vedea pe Cristosul Domnului” (Luca 
2, 25-26). Când Maria si Iosif au venit la Templu pentru 
ritualul de purificare după naştere şi pentru tăierea împrejur 
a lui lisus - ambele potrivit legii iudaice -, bătrânul Simeon 
era de faţă. A luat pruncul în braţe, a binecuvântat pe 
Dumnezeu şi a spus, în cuvinte poetice al căror ecou a ajuns 
până la noi, străbătând generaţii întregi (2, 29-32): 

20 


Acum slobozeste pe robul Tau, 
dupa cuvantul Tau, in pace, 
Că ochii mei văzură mântuirea Ta, 
pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, 
Lumină spre descoperirea neamurilor 
şi slavă poporului Tău Israel. 


Dar, continuă Luca (2, 34-40), întorcându-se spre Maria, 
bătrânul a adăugat, pe un ton mai sumbru, diferit de cel plin 
de veselie din primele episoade ale vieţii lui lisus: „lată, 
Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din 
Israel. [...] Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se 
descopere gândurile din multe inimi.” Alături de Simeon era 
şi o bătrână, numită Ana, pe care Luca o descrie ca fiind 
»proorocita” şi „văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani”, 
care era mereu la Templu, „slujind noaptea şi ziua în post şi 
în rugăciuni”. Şi ea l-a recunoscut în copil pe Mântuitor. 
Previziunile şi avertismentele rostite de Ana şi Simeon s-au 
alăturat celorlalte vorbe pe care Maria le păstra cu sfinţenie 
în inima ei. A observat că, privind profeţiile într-o 
perspectivă mai largă, copilul ei va da „lumină neevreilor” - 
chiar întregii omeniri, nu numai evreilor - şi că jertfa lui o va 
străpunge ca o sabie. Pe măsură ce „copilul creştea şi se 
întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui 
Dumnezeu”, ea a petrecut fără îndoială multe ore de 
nelinişte cugetând la soarta lui, la durerea cumplită, dar şi la 
bucuria pe care i-o va aduce. 

Maria i-a povestit lui Luca o întâmplare extraordinară (2, 
42—51) care îi confirma speranţele pentru copil, dar pe care 
îi era peste putinţă s-o înţeleagă. Maria, Iosif şi copilul 
formau o familie unită, căreia în credinţa creştină i se spune 
pe bună dreptate „Sfânta Familie”. Căminul lor din Nazaret 
era plin de o profundă cucernicie, se rosteau multe 
rugăciuni, praznicele şi rânduielile iudaice erau scrupulos 
respectate. De Paşte, plecau în fiecare an la Ierusalim, ca sa 
facă ofrandă în Templu. Aceasta dovedeşte ca Iosif era 


21 


prosper in meseria lui si ca familia ducea o viata relativ 
imbelsugata, deoarece calatoria era lunga si costisitoare, iar 
Iosif isi intrerupea lucrul săptămâni întregi. In acest 
pelerinaj erau însoţiţi de multe „rude şi cunoscuţi”. Cand 
lisus a împlinit doisprezece ani, au socotit că era destul de 
mare ca să pornească singur la drum şi să vadă lumea cu 
ochii lui. Templul, reconstruit de Irod la o scară gigantică, 
era un labirint enorm de curţi, felurite încăperi şi coridoare, 
iar lerusalimul în sine era un oraş mare, cu palate, cetăţi şi o 
puzderie de case. Când a venit vremea să se întoarcă acasă, 
„lisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau”. Credeau 
că se află cu prietenii lor în convoiul de catâri şi măgari şi că 
o luaseră înainte, „cale de o zi”, dar apoi, cuprinşi de frică, 
şi-au dat seama că rămăsese în urma lor în oraşul acela sfânt 
şi primejdios. 

Luca scrie că după trei zile de căutări disperate „L-au aflat 
în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi 
întrebându-i. Şi toţi care îl auzeau se minunau de priceperea 
Lui”. Acestea sunt, desigur, vorbele mândre ale unei mame 
iubitoare, care îşi aminteşte însă şi schimbul de cuvinte ce-a 
urmat, diferit şi surprinzător. Maria l-a dojenit pe Iisus 
pentru nechibzuinta lui: „Fiule, de ce ne-ai facut nouă aşa? 
lată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi.” Şi el a 
răspuns: „Oare nu stiati ca în cele ale Tatălui Meu trebuie să 
fiu?” Luca adaugă: „Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a 
spus lor.” Este izbitor faptul că aceste prime cuvinte rostite 
de lisus care ni s-au păstrat corespund pe deplin întregii lui 
vieţi şi misiuni: el trebuie să facă lucrarea lui Dumnezeu. Şi, 
cu toate că Maria, din respect, se referă la Iosif ca fiind tatăl 
lui, Iisus ştie şi crede deja că Tatăl lui este Dumnezeu, ceea 
ce şi spune fără ascunzişuri. 

Maria, adaugă Luca, „păstra în inima ei aceste cuvinte”. 
Dar acela a fost momentul când şirul povestirilor Mariei 
despre zămislirea lui lisus, despre naşterea şi copilăria lui a 
încetat abrupt. Iisus s-a întors la Nazaret cu Maria şi Iosif „şi 
le era supus”. Luca sare apoi peste următorii optsprezece 
ani ai vieţii lui lisus şi o reia când lisus este botezat de 


22 


Sfântul loan. Aceeaşi tăcere o păstrează şi ceilalţi 
evanghelişti. Ne  întristează că nu stim absolut nimic 
referitor la mai bine de jumătate din viaţa lui lisus, ce a 
făcut, pe unde a fost sau cum a trăit. 

Putem fi siguri că era un om educat. Practic, toţi copiii 
evrei inteligenţi erau educați dacă dispuneau de mijloacele 
materiale necesare, şi lisus era dintr-o familie destul de 
înstărită. Avem dovada că ştia să citească, deoarece 
cunoştea în profunzime Scripturile. Mai mult, scepticismul 
său în legătură cu ele este dovada studiului neîntrerupt şi de 
la o vârstă fragedă al acestor texte. La doisprezece ani, era 
perfect capabil să participe la o discuţie savantă despre 
semnificaţia lor. Avem şi dovada că ştia să scrie, deşi nu 
există decât o singură referire în această privinţă. 

Este vorba de episodul în care i-a împiedicat pe iudeii 
puritani, dar ipocriti, să o ucidă cu pietre pe femeia adulteră, 
scriindu-le propriile păcate pe nisip. Faptul că a izbutit un 
asemenea lucru anevoios şi că scrierea lui a putut fi de 
îndată citită şi înţeleasă demonstrează că avea un scris 
neobişnuit de clar şi de citet, pe care l-am putea compara cu 
cel al unui cărturar. Dar nimic din ce a scris lisus n-a 
supravieţuit. Şi nici nu ştim ce altceva a citit în afară de 
Scripturi. 

Ştim însă chiar din spusele lui, consemnate şi transmise 
nouă, că era un om civilizat, cultivat, educat, care îşi alegea 
cuvintele cu multă grijă şi precizie, blandete, acuratețe si 
tact - toate acestea fiind dovada unor ample lecturi de texte 
laice şi religioase. Credinţa mea este că latina şi greaca îi 
erau de asemenea familiare, la fel ca şi limba maternă, 
aramaica, şi ebraica, pe care le vorbea şi le citea ca orice 
iudeu cultivat, păstrător al legilor. E de bănuit ca 
exprimarea lui poetică - un dar pe care-l avea din naştere 
(ca şi mama lui) - a căpătat-o din lectura permanentă a 
versurilor, pe care de multe ori le învăţa pe de rost. Cred că 
aceste lecturi includeau nu numai texte ebraice, ca de pildă 
Cartea lui lov, care e plină de poezie şi cântece religioase 
cărora le zicem Psalmi, ci şi poeţii greci, ale căror opere 


23 


circulau la vremea aceea în imperiu. Cred ca lisus putea sa 
recite din Homer şi Euripide, poate că şi din Vergiliu. Dar 
aceasta e doar o ipoteză. 

Probabil că lisus era în multe privinţe un autodidact. 
Cuvintele, conceptele pe care le folosea nu trădează niciun 
fel de deformatie academică ori pecetea vreunui sistem. El 
respingea astfel de lucruri şi dezaproba legalismul din 
învăţăturile morale. Imaginaţia lui lisus era neîntinată de 
sala de clasă sau de amfiteatrul prelegerilor. Fiind 
autodidact, n-a pus nicicând piciorul în asemenea locuri şi 
din această cauză n-a fost luat în serios de criticii săi, care-l 
considerau lipsit de educaţie. Ioan ne informează că iudeii 
din Templu, uimiti de învăţăturile lui lisus, surâdeau 
dispretuitor: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?” (7, 
15) Nu putem decât să ghicim unde găsea tânărul lisus 
cărţile pe care le studia. Dar ele nu erau rare, existau scrieri 
de tot felul în lumea iudaică, chiar şi într-un orăşel ca 
Nazaretul. 

Mai lesne de crezut este că lisus avea cunoştinţe bogate 
de agricultură şi comerţ, aşa cum rezultă limpede din felul 
sigur şi competent în care abordează aceste probleme 
practice în predicile şi pildele sale. Repertoriul imens de 
care dispunea era unul dintre motivele pentru care veneau 
să-l asculte atât de mulţi oameni, fiindcă mai toţi 
recunoşteau şi aprobau referirile la propriile lor ocupaţii. 
Presupun că aceste cunoştinţe oglindeau o experienţă reală. 
Când a murit Iosif, în timpul absenței lui lisus, gospodăria 
din Nazaret s-a destrămat şi Maria a plecat să stea ba cu 
unul, ba cu altul dintre numeroşii membri ai familiei sau 
clanului ei, care includeau şi o soră cu copii adulţi, numiţi 
uneori fraţii lui lisus. 

Atunci ar fi fost natural ca lisus, hotărât să nu preia 
atelierul de tâmplărie al lui Iosif, să fi plecat în lumea largă 
în căutare de noi experienţe, şi pe urmă, la timpul cuvenit, 
să continue mai eficient „lucrarea Tatălui”. N-avem cum să 
ştim ce-a făcut. Unii cred că a devenit esenian. Dar 
învăţăturile lui lisus şi comportamentul lui sunt atât de 


24 


straine tuturor lucrurilor pe care le cunoastem din 
Manuscrisele de la Marea Moarta despre secta esenienilor, 
incat putem exclude aceasta presupunere. Nu e plauzibil nici 
ca a intrat intr-o alta secta, si erau multe. Fanatismul de 
orice fel îi era strain. Nu purta niciunul dintre stigmatele 
clericului profesionist, ale călugărului sau sihastrului: era 
moderat, îi displaceau religiozitatea dusă la extrem şi 
respectarea strictă a Legii, se simţea bine şi în largul lui 
alături de bărbaţi şi femei de orice factură temperamentală 
şi se ferea de singurătate, cu excepţia momentelor de 
rugăciune. Era sociabil, prietenos şi căuta tot timpul noi 
tovarăşi, noi prieteni. 

Toate acestea sunt mărturia unei experienţe vaste în 
domenii diverse. Credinţa mea e că lisus a trecut intenţionat 
de la o ocupaţie la alta nu numai ca să înveţe noi meserii, ci 
şi ca să cunoască tot felul de oameni. Acesta este unul dintre 
motivele pentru care şi-a amânat misiunea până la vârsta de 
treizeci de ani. Trebuie să fi lucrat în agricultură, despre 
care ştia o mulţime de lucruri. Cred că o perioadă a fost 
păstor. Oile şi îngrijirea lor ocupă un loc dominant în spusele 
sale, şi figura Păstorului celui Bun e atât de centrală în 
învăţăturile lui, încât nu pot crede decât că această 
îndeletnicire a ocupat un loc deosebit în experienţa lui de 
viaţă, dar şi în inima lui. Bărbaţii aceia simpli şi aspri care s- 
au înghesuit în jurul ieslei la naşterea lui l-au făcut, am 
putea spune, membru onorific pe viaţă al breslei păstorilor. 
Experienţa lui de păstor ne-ar putea ajuta să-i înţelegem 
dragostea pentru regiunile mai înalte, unde prefera să se 
retragă în momentele importante din viaţa lui, sau obiceiul 
de a-şi alterna convivialitatea normală cu perioade de 
singurătate în care să se roage. 

lată, aşadar, ce stim despre naşterea şi copilăria lui lisus 
şi ce putem ghici despre viaţa lui între doisprezece şi 
treizeci de ani, când şi-a început preoţia şi şi-a făcut intrarea 
în strălucirea orbitoare a povestirilor din Evanghelii. 


25 


II 


Botezul, ispita şi apostolii 


Ţara în care şi-a început lisus preoţia era prosperă, dar 
instabilă şi nici pe departe liniştită, clocotind de zvonuri 
despre evenimente miraculoase care urmau să aibă loc. 
Masele se puteau aduna pe neaşteptate, gata să ia foc şi să 
explodeze, şi erau greu de ţinut în frâu. Cârmuitorii romani, 
precum şi regii-marionete şi marii preoţi cărora li se delega 
parţial puterea aveau ca principal obiectiv public menţinerea 
păcii. Erau mai ales circumspecti cu privire la demagogii 
spirituali aparţinând tradiţiei ebraice a profeților. Existau 
probabil peste trei milioane de evrei, dintre care doar în 
Galileea mai mult de un milion, şi aproximativ zece la sută 
din locuitorii Imperiului Roman erau, într-un fel sau altul, 
influenţaţi de învăţătura iudaică. Monoteismul iudaic, cu 
certitudinile lui doctrinare şi preceptele morale detaliate, se 
bucura de popularitate printre oamenii serioşi şi civilizati de 
pretutindeni. Partea proastă era că iudaismul, religie 
străveche de mai bine de o mie de ani, a cărei lege era 
probabil adaptată nevoilor unor oameni primitivi ai 
deşertului, nu avea sens într-o comunitate sofisticată, tot mai 
urbanizata şi mai comercială din secolul I d.Cr., şi constituia 
o imensă povară în viaţa de zi cu zi. ludaismul nu fusese 
niciodată fundamental reformat, şi era administrat şi aplicat 
de preoţi şi cărturari care formau nişte elite închise, ale 
căror posturi erau adesea ereditare şi care se opuneau cu 
fanatism oricărei schimbări. Reprezentanţii acestora erau de 
asemenea capabili să se alieze în mod cinic cu autorităţile 
romane pentru a-i împiedica pe reformatori să incite masele. 

Prin urmare, în timpul lui lisus, iudaismul era copt pentru 


26 


reforme, aşa cum avea sa fie creştinismul la începutul 
secolului XVI. Întrebarea era: reforma trebuia înfăptuită în 
mod violent, laic, pentru a restaura regatul iudeilor aşa cum 
existase în timpul lui David şi al macabeilor? Aceasta era 
opinia unora din sectele fundamentaliste, ca esenienii şi 
zelotii, opinie care a avut până la urmă câştig de cauză 
printre evreii din generaţia de după moartea lui lisus şi a 
dus la Marea Revoltă si la distrugerea Ierusalimului. 
Alternativa consta în revoluţia spirituală, înlocuirea legii 
nereformate a lui Moise cu un Nou Testament bazat pe 
iubire şi bună vecinătate, care să poată fi acceptat de toate 
păturile comunităţii şi de toate popoarele. 

Aceasta era calea pe care mergea vărul lui lisus, Ioan, fiul 
Elisabetei. loan avusese o viziune în anii tinereţii şi era 
conştient de misiunea specială pe care trebuia să o 
îndeplinească. Pentru a se pregăti în acest scop, trăise mulţi 
ani în deşert şi se obişnuise cu viaţa de acolo. „Şi loan era 
îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele 
împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică” 
(Marcu 1,6). Toţi cei patru evanghelişti ştiau multe despre 
loan, îi recunoşteau importanţa în viaţa lui lisus şi au 
acordat în Evanghelii spaţiul cuvenit misiunii sale. E posibil 
să fi avut toţi o sursă comună de informaţii: loan însuşi, sau 
unul dintre cei mai apropiaţi ucenici ai săi (Marcu 1, 2-9 şi 
urm.; Matei 3, 1-15; Luca 3, 2—22; loan 1, 6—34). loan era 
foarte smerit. Ştia că nu este Cristosul despre care profeţii 
prevestiseră că va veni ca izbăvitor şi mântuitor. Repeta 
adesea cuvintele lui Isaia: „Eu sunt glasul celui ce strigă în 
pustie: «Îndreptaţi calea Domnului», precum a zis Isaia 
proorocul” (Ioan 1, 23). El ştia că va veni Cristos: „Cel care 
vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu 
sunt vrednic să-l dezleg cureaua încălțămintei” (loan 1,27). 

Ioan propovaduia că în vederea pregătirii pentru Cristos si 
Noua Rânduială toţi trebuie să vină la el, pe malul 
Iordanului, ca să fie cufundati în apa lui. Acest act, căruia îi 
spunea botez, era necesar pentru ca oamenii să se spele de 
păcate şi de obiceiurile din trecut şi să devină astfel oameni 


27 


noi. Însă recunostea că era mai degrabă un act simbolic si că 
era nevoie de puterea dumnezeiască a lui Cristos însuşi 
pentru ca transformarea lăuntrică să se înfăptuiască. loan 
insista întotdeauna asupra acestui lucru şi nu pretindea că 
săvârşeşte el vreun miracol. Totuşi, atrăgea enorm de multă 
lume, dar şi atenţia autorităţilor. Aflăm din Evanghelia după 
Ioan (1, 19-27): „au trimis la el iudeii din Ierusalim, preoţi şi 
leviti, ca să-l întrebe: Cine eşti tu? Şi el a mărturisit şi n-a 
tăgăduit; şi a mărturisit: Nu sunt eu Cristosul. [...] Eu botez 
cu apă; dar în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-L 
ştiţi.” După care a exprimat acea imagine a smereniei sale - 
„Şi Caruia eu nu sunt vrednic să-l dezleg cureaua 
încălțămintei”. 

Asemănarea descrierilor din diferitele Evanghelii si 
redarea repetată a cuvintelor lui loan Botezătorul ne 
dovedesc limpede că avem de-a face cu relatările mai multor 
martori oculari. Evanghelia după Ioan este şi mai dramatică 
în continuare: „A doua zi a văzut Ioan pe lisus venind către 
el şi a zis: lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul 
lumii” (loan 1, 29). Potrivit celor povestite lui Matei de 
martorul ocular, Ioan i-a spus lui lisus: „Eu am trebuinta să 
fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, lisus a 
zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim 
toată dreptatea.” Atunci, Ioan l-a botezat pe lisus, şi cand a 
ieşit din apă „îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui 
Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind 
peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu 
cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3, 14-17). Potrivit lui 
Luca, un martor ocular a spus: „Şi S-a coborât Duhul Sfânt 
peste El, în chip trupesc, ca un porumbel” (Luca 3, 22). 
Indiferent dacă porumbelul era real sau figurat, toate cele 
patru relatări coincid în ceea ce este esenţial, şi anume că 
botezul lui lisus a fost un eveniment extraordinar, la care 
prezenţa lui Dumnezeu a fost vizuală şi auditivă şi la care a 
asistat o mulţime de oameni, bărbaţi şi femei. 

Am putea pune întrebarea: De ce avea nevoie lisus de 
botez? Nu era Fiul lui Dumnezeu deja pregătit, în toate 


28 


privintele, pentru misiunea lui? Aceasta era si parerea lui 
Ioan. Dar lisus era ferm convins ca trebuie sa treacă prin 
ceremonia primenirii şi sublinia caracterul universal al tainei 
botezului - necesitatea ca fiecare fiinţă omenească să se 
spele de petele trecutului şi să fie nouă şi proaspătă şi 
curată. Acesta a fost începutul efectiv şi simbolic al misiunii 
lui neotestamentare, care avea să culmineze cu instituirea 
euharistiei cu pâine si vin - trupul şi sângele lui Iisus - de la 
Cina cea de Taină, înaintea jertfei lui trupesti şi a Rastignirii. 

Botezul lui lisus a fost şi punctul culminant al misiunii lui 
Ioan. Capitolul 3 din Luca ne dă amănunte despre Ioan 
„propovăduind botezul pocaintei, spre iertarea păcatelor” 
(Luca 3, 3). Cuvintele sale erau aspre şi mânioase şi 
prevesteau avertizările cele mai severe ale lui lisus. Când i-a 
recunoscut pe farisei şi saduchei printre cei care au venit să 
fie botezați, le-a strigat: „Pui de vipere, cine v-a arătat sa 
fugiţi de mânia ce va să fie?” (Matei 3, 7) loan Botezătorul 
insista asupra faptului că atunci când va veni Cristos „va 
curăța aria Sa şi va aduna grâul in jitnita, iar pleava o va 
arde cu foc nestins” (Matei 3, 12). Erau vorbe periculoase şi 
fără îndoială că au fost transmise autorităţilor religioase, 
ceea ce a dus la arestarea lui de către Irod Antipa, 
guvernatorul-marionetă al Romei în Galileea, care deja era 
înfuriat fiindcă loan criticase căsătoria lui incestuoasă cu 
Irodiada, soţia fratelui său. Nu degeaba era ea nepoata lui 
Irod cel Mare. Când loan se afla în temniţă, Irodiada a 
indemnat-o pe fiica ei, Salomeea, să-l atate pe Irod cu un 
dans lasciv la o petrecere. Antipa a fost atât de fermecat de 
ea, încât i-a promis, drept răsplată, orice va cere. Instruită 
de mama ei, Salomeea a cerut capul lui loan Botezătorul, şi 
tatăl ei vitreg i-a îndeplinit, fără tragere de inimă, dorinţa. 
Acest eveniment înfiorător i-a înfricoşat pe mulţi evrei pioşi 
care ascultaseră predicile lui Ioan. lar pentru lisus a fost 
încă un semnal, alături de uciderea pruncilor şi a lui Zaharia, 
că misiunea lui era periculoasă; îi demonstra foarte limpede 
brutalitatea neînfrânată a lumii laice, ai cărei reprezentanţi 
erau oricând gata să-i nimicească pe cei pregătiţi să 

29 


infaptuiasca lucrarea lui Dumnezeu, dar si pe cei care, din 
intamplare, se implicau in ea. Era inca un avertisment al 
mortii lui pe cruce. 

Îndată după botez - parte integrantă a pregătirii pentru 
preoţia sa-, lisus a plecat în pustie. Toate cele trei 
Evanghelii sinoptice menţionează acest episod, afirmând că 
a plecat într-acolo la cererea Duhului Sfânt (Marcu 1, 12-13; 
Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-12). La Marcu, relatarea e mai 
superficială, dar Matei şi Luca descriu această experienţă în 
detaliu. lisus s-a dus în pustie - ţinutul pustiu la răsărit de 
Iordan - în primul rând ca să se roage. Era un om sociabil, şi 
Evangheliile dovedesc în repetate rânduri acest lucru. Dar 
se retrăgea adesea în rugăciune. Când petrecea cu semenii, 
era şi el om, în toată puterea cuvântului, dar când se ruga şi 
vorbea direct cu Dumnezeu, Tatăl lui, era şi el, implicit, 
dumnezeiesc. Din această cauză, prefera întotdeauna să fie 
singur. Când se ruga, nu stătea în picioare, după obiceiul 
iudeilor. Îngenunchea, arătând că era supus voinţei Tatălui. 
Pentru el, rugăciunea însemna despărţirea de semeni, 
înălţarea spre divinitate, act simbolizat prin altitudine. 
Alegea ca loc de rugăciune un deal sau un munte - cum s-a 
întâmplat şi în momentele Schimbarii la Fata (vom vedea 
mai târziu) pe Muntele Măslinilor, în Grădina Ghetsimani 
înaintea Patimilor, şi pe muntele înalt unde şi-a făcut 
ultimele rugăciuni pe pământ înainte de a se înălța la ceruri. 

Aşadar, în pustie, lisus căuta înălţimi pentru singurătatea 
din timpul rugăciunii. A postit patruzeci de zile. Nu ştim cât 
de tare s-a abținut de la mâncare şi băutură. Dar Matei si 
Luca insistă că era foarte slăbit şi înfometat. Apoi, când 
trupul îi era slăbit, i-a dat târcoale ispita, nu numai în gând, 
ci şi întrupată în Satana. Nu e singura ocazie când lisus a 
recunoscut că a fost ispitit. La fel s-a întâmplat şi în 
Ghetsimani. Îngrozit de enormitatea suferinţei prin care 
avea să treacă, s-a rugat Tatălui să-l crute, pe urmă s-a 
supus. Dar, în pustie, nu în minte s-a dat lupta, ci cu Satana 
întrupat, prezenţă formidabil de puternică, pentru că l-a 
văzut şi l-a auzit. Faptul că lisus le-a povestit după aceea 


30 


ucenicilor in amanunt ce s-a intamplat ne arata cat de 
important a fost pentru el sa-i invete ca raul nu e doar 
obiectiv si material, ci si subiectiv si personal; ca Satana 
există si ca trebuie biruit cu forţa voinţei si făcând clar 
deosebirea între bine şi rău. lisus a transformat propria lui 
ispită într-o experienţă universală. 

In cazul lui lisus, era vorba de ispita de a-şi folosi puterea 
dumnezeiască în scopuri materiale pământeşti: mai întâi, să 
facă pâine din pietre; apoi să-şi salveze viaţa din primejdiile 
de moarte; în sfârşit, să stăpânească lumea. A treia ispită (şi 
aici mă refer la cele spuse de Matei) era cea mai gravă, 
pentru că avea amploare universală: se aplica nu numai la 
cei asemenea lui, înzestrați cu forte dumnezeiesti, ci la 
întreaga omenire, care, datorită inteligenţei si sarguintei, 
poate dobândi puteri uriaşe ce par a fi - cel puţin la 
suprafaţă - dumnezeiesti. lisus i-a spus celui care a fost 
sursa apostolică a lui Matei că Satana, ispitindu-l a treia 
oară, „L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate 
imparatiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ti le 
voi da Tie, dacă vei cădea înaintea mea si Te vei închina 
mie” (Matei 4, 8-9). 

„Muntele foarte înalt” este semnificativ - o imagine care 
apare întotdeauna când lisus e pe punctul de a înţelege 
adevăruri importante -, la fel ca pluralul „împărăţii”. Ispita 
se referă nu numai la state şi imperii, ci şi la cunoaştere - 
imparatii ale minţii, ştiinţă -, la înţelegerea universului cu 
ajutorul fizicii şi matematicii, a corpului omenesc prin 
evoluţia darwiniană, prin biologie şi structura cromozomială, 
şi la explozia pătrunderii oamenilor în toate secretele 
universului. Aceasta era cea mai insidioasă ispită: ca 
oamenii să obţină victorii imense ale intelectului acceptând 
să venereze succesul material şi să renunţe la lumea 
spiritului, să pună cunoaşterea înaintea bunatatii, stăpânirea 
elementelor înaintea Creatorului. 

lisus a spus că nu exista decât un singur răspuns la 
această din urmă ispită: „Piei, satano, căci scris este: 
Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-l 


31 


slujeşti” (Matei 4, 11). A fi mândru de cunoaştere, de 
capacitatea omului de a o dobândi - ignorându-l pe 
Dumnezeu - este o altă formă de idolatrie. Gonit, diavolul a 
plecat, lăsându-l singur pe lisus, „şi iată îngerii, venind la El, 
Îi slujeau” (Matei 4, 11). 

Astfel, Iisus s-a întors din pustie neabătut din calea lui, iar 
ca om, mai înţelept şi mai experimentat. Era gata să-şi 
înceapă misiunea. Ce fel de om era? Nu ni se spune. 
Predecesorul lui, loan Botezătorul, este descris. Dar nici 
măcar o dată nu ni se dă, în cele patru Evanghelii, vreo 
indicație despre înfăţişarea lui lisus. Nici din epistolele 
canonice, nici din documentele primului secol d.Cr., nu 
aflăm cum arăta lisus. Abia spre mijlocul secolului al doilea, 
adică la mult timp după ce se pierduse şirul de mărturii 
orale, apare prima iconografie, dar sunt mai curând 
încercări de tipologie decât portrete adevărate. Atunci lisus 
apare cu chipul unui bărbat fără barbă, cu trăsături ideale. 
Există o sută patru exemple în catacombe, nouăzeci şi şapte 
în sarcofage, paisprezece în mozaicuri, patruzeci şi cinci pe 
obiecte din sticlă aurită, cincizeci în alte obiecte şi trei în 
manuscrise. Mai târziu, apare ca bărbat în toată firea, cu 
barbă, dar tot idealizat: acesta este Isus-omul, care mai 
târziu e pictat şi sculptat de artişti în tradiţia occidentală. 
Însă prima imagine a lui lisus cu barbă a apărut după mai 
multe secole de la moartea lui. În concluzie, nu există nicio 
dovadă sigură privitoare la înfăţişarea lui lisus. 

În schimb, ştim unele lucruri despre izbitoarea lui 
personalitate vizuală, despre care s-au păstrat mărturii 
consemnate ca atare în Evanghelii. lisus avea un simţ de 
observaţie foarte ascuţit. Este remarcabil de câte ori e 
descris „privind”, „cercetând cu privirea”, „privind de jur 
împrejur”, „ridicându-şi ochii” (ultima apare de trei ori). 
Obiceiul său de a observa atent lucrurile punctează 
naraţiunea. „Privi de jur împrejur”, înainte să vorbească. „Şi 
îşi ridică ochii asupra discipolilor şi spuse...” „Şi Domnul se 
întoarse şi îşi opri privirea asupra lui Petru.” „Îşi plimbă 
privirea peste ei toţi adânc întristat de răceala inimilor lor.” 

32 


Îl interesau enorm de mult detaliile. Vedea tot, nimic nu-i 
scăpa. Martorii oculari îi observau privirea pătrunzătoare şi 
n-o puteau uita. Ochii lui, care înregistrau absolut totul, erau 
aproape sigur primul lucru care te izbea la el. 

Privirea se îmbina cu atitudinea lui hotărâtă, şi asta îi 
uimea pe oameni. Infatisarea lui şi felul in care vorbea nu 
erau ale unui comentator al Scripturilor, ci ale unui izvor de 
adevăruri. Matei spune limpede: „Că îi învăţa pe ei ca unul 
care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (Matei 
7, 29). A dat dovadă de autoritate chiar de la începutul 
preoţiei sale. N-a trebuit să o dobândească. Era înnăscută. În 
lumina celor ce-au urmat, o putem socoti drept 
dumnezeiască. Fiind Dumnezeu, nu trebuia să treacă prin 
textele Scripturilor şi prin comentarii: el însuşi era adevărul 
întrupat. În acelaşi timp însă, era incontestabil şi om, aşa că 
cei care-l observau au fost uluiţi de la bun început de aerul 
lui autoritar. Era om - şi trebuia să fie astfel - din patru 
motive. Mai întâi, ca să pună la încercare credinţa 
oamenilor. În al doilea rând, ca să comunice cu ei ca o fiinţă 
omenească. În al treilea rând, ca să sufere. Şi, în al patrulea 
rând, ca să fie o pildă pentru toate timpurile, ceea ce nu 
putea face decât în calitatea lui de om - „în felul lui Iisus”. 
Şi, ca om, avea nevoie de ajutoare, de ucenici, de apostoli. 

Alegerea apostolilor este descrisă diferit de evanghelişti 
(Matei 4,18 şi urm.; Marcu 1,16 şi urm.; Luca 5, 3 si urm.; 
loan 1, 38 şi urm.). Luca spune că după experienţa din 
pustie lisus a început să predice, singur, în Galileea, locul lui 
natal, unde erau peste o sută de sate şi orasele, dintre care 
multe aveau sinagogi. În una din ele (potrivit lui Luca 4, 18 
şi urm.), i s-a dat cartea lui Isaia, şi a citit din ea: „Duhul 
Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să 
binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu 
inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi 
vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi...” Când a închis cartea 
şi i-a dat-o înapoi preotului, s-a aşezat, „iar ochii tuturor 
erau atintiti asupra Lui”. Si, stând jos, a continuat să 
vorbească. „Şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din 


33 


gura Lui si ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?” Dar 
lisus era hotarat sa le spuna lucruri pe care ei nu voiau sa le 
audă. Le-a amintit proverbul „Doctore, vindeca-te pe tine 
însuţi!” şi le-a atras atenţia „că niciun prooroc nu este bine 
primit în patria sa”. Apoi i-a criticat pe Ilie şi pe Elisei şi le-a 
amintit celor de faţă că puterea lor era limitată. Ascultătorii 
s-au simţit jigniti. „Şi toţi, în sinagogă, auzind acestea, s-au 
umplut de mânie. Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate 
şi L-au dus pe sprânceana muntelui, pe care era zidită 
cetatea lor, ca să-L. arunce în prăpastie.” lisus a fost nevoit 
să se folosească de puterile sale miraculoase. „lar El, 
trecând prin mijlocul lor, S-a dus.” 

lisus a plecat la Capernaum, la Marea Galileii, şi acolo şi-a 
ales primii ucenici, pescari vânjoşi, puternici si descurcareti, 
care să fie în preajma lui şi să-l apere când vorbele lui 
răneau vanitatea iudeilor ortodocşi. Conform capitolului 5 
din Luca, lisus le-a vorbit pescarilor de pe corabia lui Simon 
Petru, trasă lângă tarm in timp ce Simon îşi spăla mrejele 
după o noapte de trudă zadarnică. Ca să-i mulţumească lui 
Simon, lisus a făcut o mică minune. l-a spus: „Mână la 
adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiti.” Cu 
toate că nu prinseseră nimic în locul acela, Simon a făcut 
cum i s-a spus şi „făcând ei aceasta, au prins mulţime mare 
de peşte, că li se rupeau mrejele”. Şi-au chemat tovarăşii, pe 
Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu, şi împreună cu ei au încărcat 
atâta peşte, încât corăbiile erau gata să se scufunde. Simon 
a căzut la picioarele lui lisus, spunând: „leşi de la mine, 
Doamne, că sunt om păcătos.” lisus a răspuns: „Nu te teme; 
de acum înainte vei fi pescar de oameni.” Luca adaugă: „Şi 
trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul şi au mers după El.” 

La Ioan, găsim o altă versiune despre alegerea ucenicilor. 
E vorba de Andrei, fratele lui Simon. El şi un altul sunt 
descrişi ca fiind „ucenicii” lui loan Botezătorul. Când l-au 
auzit pe loan spunând despre lisus „lată Mielul lui 
Dumnezeu”, au mers după el şi l-au întrebat: „Rabi (care se 
talcuieste: Invatatorule), unde locuiesti?” Si el a zis: „Veniţi 
şi veţi vedea.” Au mers şi au stat cu el, şi atunci Andrei s-a 

34 


dus la Simon şi i-a spus: „... am găsit pe Mesia (care se 
talcuieste: Cristos).” Atunci cand Simon i-a fost prezentat lui 
lisus, acesta i-a dat numele de Petru, ceea ce înseamnă 
piatră, sau stâncă. Matei povesteşte, la rândul lui, că lisus le 
spune lui Simon şi Andrei: „Veniţi dupa Mine si vă voi face 
pescari de oameni.” Marcu foloseşte aceeaşi frază şi spune 
că, astfel însoţit de cei patru pescari voinici, lisus a mers la 
Capernaum şi „îndată, intrând sâmbăta în sinagogă, îi 
învăţa”. Faptul ca Andrei era un discipol al lui loan 
Botezătorul îmi dă de înţeles că micul grup de pescari care 
munceau împreună se afla deja în pragul unei renasteri 
religioase. Andrei nu-l însoțea însă tot timpul pe Ioan. lisus a 
insistat ca toţi din grup să fie permanent alături de el, şi ei i- 
au dat ascultare. Fiii lui Zevedeu, ne spune Marcu, au mers 
cu lisus: ,... lăsând pe tatăl lor, Zevedeu, în corabie, cu 
lucrătorii, s-au dus după El.” 

lisus era neînduplecat şi spunea că aleşii lui trebuie să 
pună misiunea înainte de toate. Aşa cum reiese dintr-un 
pasaj uluitor din Evanghelia după Matei (10, 34-38), Iisus 
recunoştea că se va isca vrajbă în familii: „Şi duşmanii 
omului (vor fi) casnicii lui.” Fiii împotriva tatilor, mamele 
împotriva fiicelor, soacrele împotriva nurorilor. Cu toate că a 
chemat doar bărbaţi în scopuri publice, faptul că 
menţionează femeile înseamnă că a recrutat şi femei care să 
sprijine misiunea în diverse moduri şi se aştepta ca şi ele să 
servească la fel de devotat cauza - ceea ce, într-adevăr, au şi 
făcut. In acest pasaj delicat şi exprimat fără menajamente, 
lisus accentuează natura absolută a vocației de a-l sluji şi 
alegerile dureroase pe care le implică: „Cel ce iubeşte pe 
tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de 
Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe 
Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu- 
Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” 

Este importantă referirea la cruce. lisus fusese la un pas 
de a fi pedepsit cu moartea de bigoti, şi nu se îndoia o clipă 
că misiunea lui era periculoasă. Inceputul ei a coincis cu 
arestarea lui loan Botezătorul, dacă nu cumva a fost chiar 


35 


grabit de acel eveniment. Se prea poate ca Andrei sa nu fi 
fost singurul discipol al lui Ioan dintre apostoli, si e sigur ca 
în scurt timp multi dintre adepţii lui lisus au fost recrutaţi în 
acelaşi fel. El şi-a aruncat larg navodul şi, cu toate că 
nucleul apostolilor era format din pescari, a căutat anume 
bărbaţi din diverse alte meserii, inclusiv cele care îi înfierau 
şi îi îngrozeau pe evreii ortodocşi, de pildă perceptori sau 
vameşi. La nord de Marea Galileii trecea un drum de la 
Damasc spre Acra, pe coasta Mediteranei. La hotarul care 
despartea teritoriul lui Filip Tetrarhul de cel al lui Irod 
Antipa, conducătorul ținutului unde predica lisus, se afla o 
vamă unde se percepeau taxe pentru mărfurile transportate 
pe acel drum. lisus a trecut pe acolo, l-a văzut pe Matei 
şezând înăuntru numărând şi i-a spus: „Vino după Mine.” Şi 
zicând aceste vorbe, privirea pătrunzătoare din ochii lui 
lisus a întâlnit-o pe a lui Matei. Acesta e subiectul uneia 
dintre cele mai vestite picturi ale lui Caravaggio, aflată acum 
în Capela Contarelli din Roma. Matei s-a supus instantaneu. 

Nu toţi pe care Iisus i-a chemat au răspuns chemării. Unul 
dintre episoadele cele mai triste din Evanghelii apare în 
Marcu 10, 17-22. Pe ţărmul ludeii, un bărbat a venit 
alergând, a căzut în genunchi la picioarele lui lisus şi a 
întrebat: „Învăţătorule bun, ce să fac ca să mostenesc viata 
veşnică?” lisus i-a înşirat poruncile şi omul a răspuns: 
„Învăţătorule, acestea toate le-am păzit din tineretile mele.” 
lisus a simţit o undă de iubire pentru acest credincios cinstit 
şi s-a hotărât să-l cheme şi pe el, şi „privind la el cu dragoste 
i-a zis:...Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor si vei avea 
comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie.” 
Bărbatul a socotit însă că i se cere prea mult: „Dar el, 
întristându-se de cuvântul acesta, a plecat mâhnit, căci avea 
multe bogății.” 

Cei doisprezece apostoli au fost de timpuriu randuiti în 
preoţia lui lisus şi toate cele trei Evanghelii sinoptice le dau 
numele (Luca 6, 13-16; Matei 10, 2-4; Marcu 3, 14-19). Lista 
lui Luca este: Simon Petru şi fratele lui, Andrei, Iacov şi 
loan, fraţii, cărora lisus le zicea „Fiii tunetului”, datorită 


36 


ravnei lor; Filip cel prevazator; Vartolomeu (notat in Ioan 
sub celalalt nume al sau, Natanael); Matei, Simon cunoscut 
ca Zilotul; Iuda, frate de-al lui Iacov; şi Iuda Iscarioteanul. In 
lista lui Matei şi a lui Marcu, Simon Zilotul e dat ca Simon 
Cananeul şi Tadeu apare în loc de primul Iuda. Dar Tadeu si 
acest luda poate că sunt aceeaşi persoană: în Palestina 
primului secol, mulţi bărbaţi aveau mai multe nume, adesea 
unul grecesc (ca Andrei sau Filip), precum şi un nume 
aramaic, iar unii erau numiţi cu numele tatălui lor, de pildă 
Natanael. Dacă ţinem cont de acest lucru, similitudinea 
listelor lor este remarcabilă. Cred că e foarte posibil ca 
primii creştini să fi ştiut numele apostolilor, în ordine, pe de 
rost. 

Cei doisprezece ocupau un loc deosebit. Aveau funcţii 
speciale şi puterea să le îndeplinească. Marcu spune că lisus 
„i-a rânduit” lângă un loc înalt, după obiceiul lui, să înceapă 
preoţia creştină, sau „succesiunea apostolică”, cum avea să 
se numească mai târziu, şi care continuă şi în ziua de azi, 
după două mii de ani: „Şi S-a suit pe munte şi a chemat la 
Sine pe câţi a voit, şi au venit la El ... să-i trimită să 
propovăduiască” (Marcu 3, 13-14). 

În felul acesta şi-a pregătit şi organizat lisus misiunea. 
Care era scopul ei? Cui îi era adresată? Şi ce metode s-au 
folosit? 


37 


III 


Pericolul minunilor 


Apostolii erau uimiti de felul in care erau identificaţi şi de 
câte ştia lisus despre viata lor. In Evanghelia după Ioan se 
spune că asta l-a facut pe Natanael să-l salute: „Tu eşti Fiul 
lui Dumnezeu [...] regele lui Israel” (Ioan 1, 49). lisus a 
răspuns că Natanael era prea uşor de impresionat: „Mai 
mari decât acestea vei vedea” (loan 1, 50). Este însă 
important de reţinut că lisus, deşi conştient că era înzestrat 
cu puteri supranaturale de tot felul, nu voia să şi le 
folosească în mod demonstrativ - aceasta fiind una dintre 
ispitele cărora le-a rezistat în pustie. Făcea minuni, dar fără 
tragere de inimă. 

loan ne spune că la trei zile după ce şi-a ales primii 
apostoli lisus a mers la o nuntă în oraşul Cana, nu departe 
de coasta Mării Galileii, locul de muncă al ucenicilor lui 
pescari. Aceştia l-au însoţit. Era o petrecere de familie. Un 
membru din numerosul clan al mamei sale se căsătorea. 
Relatarea lui loan (2, 1—11) despre ceea ce el numeşte 
„începutul minunilor” este unul dintre episoadele cele mai 
fascinante din întregul Nou Testament, exactitatea si 
multitudinea detaliilor dovedind autenticitatea povestirii. Şi, 
nu în ultimul rând, pune în lumină legătura intimă dintre 
lisus şi mama lui, puterea ei de a-i citi gândurile. 

Maria era neliniştită pentru că lisus adusese la nuntă atât 
de mulţi ucenici de-ai lui. Şi fie că se adunaseră prea mulţi 
oaspeţi neinvitati - deşi bine-veniti -, fie din alte cauze pe 
care nu le cunoaştem - proasta organizare era un lucru la fel 
de obişnuit în secolul I d.Cr. ca si în zilele noastre -, s-a 
terminat vinul. Preocupată de ruşinea ce avea să se abată 


38 


asupra familiei ei, Maria se aştepta ca lisus să salveze 
situaţia şi i-a spus: „Nu mai au vin.” Faptul că Maria credea 
că lisus va face o minune într-un scop pur social ne arată că 
era deja pe deplin conştientă de puterile lui. Dar pentru că s- 
a arătat prea sigură, a primit o replică taioasa: „Ce ne 
priveşte pe mine si pe tine, femeie? Inca n-a venit ceasul 
Meu.” Din ceea ce ştim despre el, ne este imposibil să 
credem că lisus ar fi putut fi necuviincios cu mama lui - de 
fapt, cu nimeni nu era astfel, şi în niciun caz cu mama lui. Cu 
siguranţă că nici Maria n-a interpretat răspunsul fiului ei în 
acest fel. Ca mamă, îi cunoştea instinctiv bunătatea şi 
devotamentul, aşa că a considerat aparentul refuz de ao 
ajuta ca un semn sigur că urma să facă întocmai ce dorea ea. 
Prin urmare, le-a spus slujitorilor: „Faceţi orice vă va 
spune.” 

Acum urmează al doilea detaliu grăitor. lisus a zărit şase 
vase de piatră, goale acum, dar conţinând „de obicei câte 
două sau trei vedre”. Le-a spus servitorilor să le umple până 
sus cu apa, şi după ce au fost umplute, le-a cerut: „Scoateţi 
acum şi aduceţi nunului. lar ei i-au dus.” Acum, iată al 
treilea detaliu verosimil. Maestrul de ceremonii (sau 
„nunul”), un gen de om care din fericire nu mai există în 
zilele noastre - cel puţin în Occident -, a socotit că e de 
datoria lui să se pronunţe asupra calităţii vinului. Şi a spus, 
adresându-se mirelui: „Orice om pune întâi vinul cel bun şi, 
când se ametesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul 
cel bun până acum.” Oare ce reproşuri ar fi avut de făcut 
acel înfumurat dacă Maria şi lisus ar fi lăsat să se termine 
vinul? Dar aşa, lisus a oferit, după calculele mele, aproape o 
mie de sticle de vin de calitate superioară. S-a vorbit mult 
despre acel episod printre băutorii din nord-estul Galileii, şi 
bărbaţii au calificat cele întâmplate drept „triumf”. Putem 
considera detaliile privitoare la noua provizie de vin drept 
corecte, fiindcă atunci când e vorba de alcool rareori se 
întâmplă ca bărbaţii să facă greşeli statistice. 

Dar Cana nu a fost prima minune. Se mai petrecuse una 
salvatoare, când lisus era cât pe ce să fie ucis de o gloată 


39 


pioasa la sinagoga din deal, si o alta, cand i-a chemat pe 
Simon Petru şi pe tovarăşii lui si le-a umplut cu peşte 
năvodul. Insă toate aceste trei minuni au fost făcute fără 
tragere de inimă. A fost mai degrabă reacţia lui lisus la o 
anumită situaţie, nu manifestarea deliberată a puterilor lui 
supranaturale ca să impresioneze lumea. 

Într-adevăr, cu toate ca la vremea aceea minunile erau 
considerate unul dintre aspectele cele mai însemnate ale 
preoţiei lui lisus, şi la fel au fost privite tot timpul de atunci 
încoace, el nu punea mare preţ pe ele. La douăzeci de ani 
după moartea lui lisus, Sfântul Petru face distincţia între 
cultura ebraică şi cea greacă: „Fiindcă şi iudeii cer semne, 
iar elinii caută înţelepciune” (I Corinteni 1, 22). În teologia 
iudaică, Dumnezeu a creat natura, ceea ce este în sine un 
miracol, sau un nesfârşit lant de miracole. Iar hotărârea pe 
care o ia uneori Dumnezeu de a întrerupe cursul normal al 
naturii e un alt fel de miracol, care punctează Vechiul 
Testament ca semn al puterii sale. lisus era permanent 
pregătit să demonstreze puterea lui Dumnezeu prin minuni 
dacă era necesar, dar a respins de multe ori rolul făcătorului 
de minuni ca simplu instrument omenesc al semnelor şi 
miracolelor. Luca spune că pentru lisus insistenţele gloatei 
dornice de „semne” erau tocmai semnul distinctiv al unei 
„generaţii rele”: „...cere semn, dar semn nu i se va da” (Luca 
11, 29). Şi povestind despre Lazăr, cerşetorul, şi bogatul 
nemilos (Luca 16, 19-31), Iisus spune limpede că în ochii lui 
Dumnezeu e de preferat ca oamenii să-şi arate credinţa dând 
ascultare sfântului adevăr, primindu-l şi urmându-l, decât să 
aştepte să fie convinşi prin semne şi minuni. lisus îi învăţa 
pe oameni că adevărul e uşor de priceput, că bunătatea are 
sens şi că învăţăturile lui şi poruncile lui Dumnezeu au un 
temei raţional. Astfel, lisus era mai aproape de gândirea 
greacă decât de cea iudaică. Opţiunea Sfântului Pavel de a 
transmite mesajul lui lisus în termenii culturii greceşti 
înfaptuia, aşadar, intenţia Domnului, iar mareata structură 
teologică a lui Toma dAquino din secolul XIII, Summa 
theologica, infatisand creştinismul ca arhitectura morală a 


40 


ratiunii, reprezinta culmea intelectuala a procesului inceput 
de lisus în Galileea cu douăsprezece secole mai devreme. 

Şi totuşi, lisus făcea minuni. Am numărat zeci de 
împrejurări amintite de evanghelişti în care au avut loc 
minuni, în trei dintre ele a fost vorba de multiple vindecări 
ale bolnavilor şi exorcisme ale celor posedati de demoni. 
Celelalte se referă ori la persoane, ori la incidente când lisus 
a intervenit în cursul normal al naturii, potolind furtuni sau 
făcând un smochin să se usuce. Evangheliştii vorbesc de 
minuni în mod diferit. Marcu, reflectând amintirile Sfântului 
Petru, care reacţiona întotdeauna dramatic la minuni, 
pomeneşte de optsprezece cazuri: scurta lui Evanghelie este 
de fapt o înşiruire a minunilor lui lisus. Textul lui Matei, 
mult mai lung, povesteşte despre douăzeci, dar acordă cel 
mai mult spaţiu spuselor lui lisus: în esenţă, Evanghelia 
după Matei este „Evanghelia învățăturilor”. Şi Luca notează 
douăzeci de minuni, dar subliniază că ele ocupă un loc 
secundar în preoţia lui lisus. In Faptele Apostolilor, pe care 
tot el le-a scris, Luca încearcă să arate că oameni de rând, 
ca apostolii, puteau şi ei să facă minuni de vindecare 
întocmai ca lisus - nu trebuia să fii neapărat Fiul lui 
Dumnezeu, ci era posibil să dispui indirect de o astfel de 
putere, prin derivare sau delegare. Astfel, Luca spune în 
Faptele Apostolilor (9, 32-42) cum Petru, asemenea lui lisus 
(cf Luca 5, 18-26), l-a vindecat pe paraliticul Enea şi a 
sculat-o pe ucenita Tavita (cf. Luca 8, 49-56). Cât despre 
Ioan, el consemnează doar nouă minuni, dar acestea o includ 
pe prima, din Cana, şi pe cea mai semnificativă dintre toate, 
când lisus îl scoală din morţi pe Lazăr, deşi trupul lui 
începuse să putrezească (loan 11, 1—44), eveniment care 
prefigurează propria lui înviere. Singura minune povestită 
de toţi evanghelistii este când Iisus i-a hrănit pe cei cinci mii 
de oameni. 

De cele mai multe ori când lisus consimtea să facă minuni, 
motivul era compasiunea. Inima îi sângera pentru bolnavi, 
infirmi, suferinzi, mai ales dacă erau bătrâni şi se chinuiseră 
din cauza bolilor ani în şir. Odată, pe când predica într-o 


41 


sinagogă, lisus a observat o femeie într-o stare deplorabilă, 
„care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care 
era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; lar 
lisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată 
de neputinta ta. Şi şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a 
îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13, 11-13). Aici, 
lisus îşi dovedeşte simţul de observaţie: descoperă în 
mulţimea de credincioşi pe cineva într-o stare de sfârşeală 
groaznică şi acţionează rapid. In majoritatea cazurilor, când 
se afla într-o mare de oameni, veneau la el prieteni de-ai 
bolnavilor sau bolnavii înşişi ca să-l roage să-i ajute cumva. 
În apropiere de Decapole, un surdomut a fost adus de 
prieteni la lisus „şi L-au rugat ca să-Şi pună mâna peste el”. 
lisus, „luându-l [...] la o parte, şi-a pus degetele în urechile 
lui, şi scuipand, S-a atins de limba lui”. Apoi, Iisus a suspinat 
şi a spus în aramaică: „Deschide-te!” Şi urechile omului s-au 
deschis, „iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat, şi vorbea 
bine”. Acesta a fost tot un caz de compasiune, nu „un semn”, 
iar lisus le-a cerut „să nu spună nimănui”. Dar cu cât insista 
să i se mulţumească în tăcere, „cu atât mai mult ei îl 
vesteau” (Marcu 7, 32-36). 

lisus nu se bizuia prea mult pe oamenii a căror credinţă 
era inspirată de minuni. Îl impresionau mai tare cei care 
deja erau convinşi că putea face minuni. Matei (8, 5-13) şi 
Luca (7, 1-10) ne relatează emotionanta poveste a ofițerului 
roman, un centurion („sutaş”), care a venit la lisus la 
Capernaum şi l-a implorat: „Doamne, sluga mea zace în 
casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.” 

Lui lisus i se înmuia întotdeauna inima când era vorba de 
oameni care purtau de grijă slugilor sau rudelor, aşa că i-a 
spus centurionului că va veni de îndată să-l tămăduiască pe 
slujitorul lui. Dar ofiţerul avea încredere deplină chiar şi 
numai în vorbele lui lisus, şi i-a explicat: „... eu sunt om sub 
stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: 
Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă 
aceasta, şi face.” Şi i-a mai spus: ,,... nu sunt vrednic să intri 
sub acoperişul meu.” Nu-i cerea decât o vorbă, un ordin, 


42 


fiindca stia ca va fi implinit: ,,... ci numai zi cu cuvantul si se 
va vindeca sluga mea.” Aceasta era credinta adevarata pe 
care o urmărea lisus. Asa vorbea el multimilor: „Adevărat 
grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.” 
Şi lisus a folosit această ocazie ca să puna în vedere tuturor 
că mulţi dintre cei care se credeau aleşi se amăgeau şi că 
marea masă a mântuiţilor trebuia căutată la „răsărit şi la 
apus” - atrăgând astfel atenţia că misiunea lui nu-i viza doar 
pe evrei, ci cu precădere pe neevrei sau, mai presus de 
orice, omenirea în ansamblul ei. Matei şi Luca povestesc 
acest episod semnificativ în cuvinte aproape identice şi 
subliniază că ordonanța centurionului s-a însănătoşit de 
îndată ce Iisus a vorbit. 

lisus n-avea cum să-i împiedice pe oameni să vorbească 
despre această minune, care a stârnit, rară îndoială, 
rumoare. De regulă însă, cand mila îl determina să 
tămăduiască pe cineva, căuta să nu se afle. In Betsaida, un 
orb a fost adus la el de prietenii săi, care „L-au rugat să se 
atingă de el”. Iisus „luând pe orb de mână”, l-a despărţit de 
prieteni şi „l-a scos afară din sat”. Când au rămas singuri, 
»punandu-Si mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva”. 
Bărbatul a răspuns: „Zăresc oamenii; îi văd ca pe nişte 
copaci umblând.” lisus a pus din nou mâna pe ochii 
bărbatului şi l-a întrebat ce vede. De astă dată „el a văzut 
bine”. Aşa că lisus l-a trimis acasă zicând: „Să nu intri în sat, 
nici să spui cuiva din sat” (Marcu 8, 22-26). Este remarcabil 
faptul că, emoţionat de suferinţa şi de credinţa bolnavilor, 
lisus prefera să-i vindece departe de ochii mulţimii. Fiind la 
Nazaret, s-au luat după el doi orbi, care i-au spus: 
„Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David.” lisus a aşteptat 
până ce orbii, mergând după el, au intrat în casa lui. Acolo, 
fiind singuri, lisus a zis: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta? 
Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: 
După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar 
lisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu 
ştie” (Matei 9, 27-30). 

Desigur, orbii, odată vindecati, n-au rezistat şi au spus 

43 


tuturor ce li s-a întâmplat. Însă lisus avea mereu grijă să 
explice că o simplă minune de vindecare a bolnavilor nu era 
decât o dovadă superficială a puterilor imense cu care îl 
învestise Dumnezeu. Mai devreme în aceeaşi zi, la Nazaret, 
„l-au adus un slăbănog zăcând pe pat”. lisus i-a spus: 
„Îndrăzneşte, fiule! lertate sunt păcatele tale!” Nişte 
cărturari care erau acolo şi priveau şi-au zis: „Acesta 
huleşte.” lisus, ghicindu-le gândurile, a spus: „Pentru ce 
cugetati rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a 
zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoala-te si 
umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a 
ierta păcatele, a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si 
mergi la casa ta.” Si Matei ne spune: „Şi, sculandu-se, s-a 
dus la casa sa” (Matei 9, 2-7). Uneori, lisus căuta în mod 
intenţionat să aibă martori la o minune, dar atunci scopul 
era să scoată la iveală bigotismul criticilor săi ortodocşi. 
După ei, până şi o minune era un păcat dacă era săvârşită în 
timpul sabatului, fiindcă, potrivit principiilor lor, minunea 
era şi ea o muncă, chiar dacă se întâmpla prin puterea lui 
Dumnezeu. La începutul capitolului 3 al Evangheliei sale, 
Marcu spune că lisus, intrând în sinagogă, a găsit un om cu 
mâna uscată. Fariseii priveau, aşteptând ca lisus să-l 
tămăduiască, pentru ca apoi să-l acuze că a încălcat sabatul. 
lisus i-a spus omului: „Ridică-te în mijloc!” Apoi, i-a întrebat 
pe farisei: „Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a 
mântui un suflet sau a-l pierde?” Fariseii n-au vrut să 
răspundă. lisus, „privindu-i pe ei cu mânie şi întristându-Se 
de învârtoşarea inimii lor”, a spus omului să întindă mâna, şi 
când omul a întins-o, „mâna lui s-a făcut sănătoasă”. Fariseii 
au plecat să raporteze nu minunea, ci încălcarea sabatului şi 
purtarea provocatoare a lui lisus. Fariseii „au făcut îndată 
sfat cu irodianii împotriva Lui, ca să-L. piardă” (Marcu 3, 1- 
6). 

De fapt, lisus ştia de la început că, invocând puterea lui 
Dumnezeu în cazul minunilor, indiferent dacă reuşeau sau 
nu, se expunea unui mare pericol într-o ţară predispusă la 
isterie religioasă, unde autorităţile, atât laice, cât şi 


44 


bisericeşti, erau hotărâte să zdrobească tot ce nu puteau 
tine sub control sau folosi în propriul interes. Marii preoţi, 
cărturarii, sectele organizate, ca fariseii, nu se lăsau 
convinşi de sfintenia lui lisus datorită tamaduirilor. 

Suspectau şiretlicuri, înţelegeri secrete cu „bolnavii” sau, 
şi mai rau, făcături ale spiritelor necurate. Când lisus îi 
vindeca pe bolnavii mintal despre care se spunea că erau 
posedati de demoni, îl acuzau că lucra în cârdăşie cu 
Beelzebul, căpetenia demonilor. 

Ostilitatea celor puternici nu era singurul risc căruia i se 
expunea lisus. Faptul că putea să-i vindece pe bolnavii 
cronic crea vâlvă printre cei care căutau o uşurare a 
suferinţei, dar şi îngrijorare printre prietenii şi rudele 
acestora. Când lisus a intrat în Capernaum „şi s-a auzit că 
este în casă”, s-a şi adunat o mulţime de oameni, că nu mai 
era loc înăuntru. A venit un paralitic şi se vedea că era 
înstărit, fiindcă avea cu el „patru inşi care-l purtau”, dar n- 
au putut intra cu el în casă „din pricina mulţimii”. Disperati 
şi tulburati, „au desfăcut acoperişul casei” unde era lisus „şi, 
prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul” 
(Marcu 2, 1-4). Aceasta a fost ocazia când lisus i-a 
scandalizat pe evreii ortodocşi, iertându-i bolnavului 
păcatele, înainte de a-i spune să-şi ia patul şi să meargă. 
Fariseii s-au înfuriat - şi probabil că nici proprietarul casei 
n-a fost prea mulţumit. 

Un episod similar, dar şi mai impresionant, cu privire la 
neplăcerile produse de minuni ne este povestit de Matei (8, 
28-34). S-a petrecut în ţinutul din jurul Gadarei, la răsărit de 
Marea Galileii. Matei, fiind de prin părţile locului, a putut 
chiar să identifice oraşul, Gherghesa, aşezat pe nişte stânci 
care dădeau spre apă. Acolo trăiau, printre morminte, doi 
bărbaţi posedati de demoni şi erau „foarte cumpliţi”. 
„Demonizaţii” l-au recunoscut pe lisus şi l-au înfruntat. 
Demonii i-au spus lui lisus că dacă-i goneşte din trupul 
bărbaţilor să-i lase să intre într-o turmă de porci care 
păşteau în linişte prin apropiere. lisus s-a învoit. Demonii i- 
au părăsit pe cei doi bărbaţi. „lar ei, ieşind, s-au dus în 

45 


turma de porci. Si iata, toata turma s-a aruncat de pe tarm in 
mare si a pierit în apa.” Ingroziti, „păzitorii au fugit si, 
ducandu-se in cetate, au spus toate cele intamplate”. Matei, 
care stia foarte bine de acest incident, incheie astfel: ,,Si iata 
toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui lisus si, vazandu-L, 
L-au rugat să treacă din hotarele lor.” Era de aşteptat. 
Făcătorul de minuni n-avea viaţa uşoară. 

Şi într-adevăr, continuându-şi preoţia, lisus a căutat să nu 
mai facă minuni, cedând numai când era implorat cu atâta 
staruinta, încât nu putea să refuze. Marcu relatează două 
astfel de cazuri (5, 22-43). La nord-vest de Marea Galileii, 
ţinutul în care lisus era cel mai bine cunoscut, „unul din mai- 
marii sinagogilor”, lair, care l-a ajutat să predice acolo, „a 
căzut la picioarele Lui, şi L-a rugat mult”. I-a spus că fiica lui 
de doisprezece ani „este pe moarte”. L-a rugat pe lisus: ,,... 
pune mâinile peste ea, ca să scape şi să trăiască”. lisus l-a 
însoţit, dar mulţimea „îl îmbulzea”. O bătrână a folosit 
prilejul şi l-a rugat să-i vină în ajutor. Povestea ei era jalnică. 
Suferea de doisprezece ani de o „curgere de sânge”, o formă 
acută a unei obişnuite afecţiuni postmenstruale. S-a supus 
eforturilor zadarnice a mulţi doctori şi toţi banii i se 
terminaseră pe tratamente, „dar nefolosind nimic, ci mai 
mult mergând înspre mai rău”. Auzise de lisus, a intrat in 
mulţime şi, împinsă de trupurile oamenilor, a izbutit să-i 
atingă lui lisus veşmântul: „Căci îşi zicea: De mă voi atinge 
măcar de haina Lui, mă voi vindeca!” Şi chiar aşa a fost. „Şi 
îndată izvorul sângelui ei a încetat şi ea a simţit în trup că s- 
a vindecat de boală.” Dar şi lisus a simţit asta „cunoscând 
[...] în Sine puterea iesita din El...” Şi întorcându-se către 
mulţime, a întrebat: „Cine s-a atins de hainele Mele?” 
Ucenicii au rămas uluiti. Cum să poată cineva să răspundă în 
toată îmbulzeala aceea? Dar femeia a ştiut. ,,... înfricoşându- 
se şi tremurând”, a căzut în genunchi în fata lui lisus şi i-a 
spus adevărul. El a privit-o cu blandete si, văzând-o bătrână 
şi tremurând toată, nu i s-a adresat formal cu „Femeie”, ci a 
zis: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace şi fii 
sănătoasă de boala ta!” 

46 


Între timp, a venit cineva din familia lui Iair să spună ca 
lisus nu mai trebuia să se ostenească, fiindcă fetiţa murise. 
Dar lisus a stăruit, a vrut neapărat să meargă acasă la lair. 
Acolo a găsit „o mulţime tulburată” (Matei 9, 23) de rude, 
servitori, cântăreţi pentru bocetele de înmormântare. 
Cerând sa se facă tăcere, lisus a zis: ,,... copila n-a murit, ci 
doarme” (Matei 9, 24). Le-a spus tuturor să iasă din casă şi, 
însoţit numai de părinţii copilei, de Petru, Iacov si Ion, s-a 
dus în odaia unde zăcea fata (Luca 8, 51). „Şi apucând pe 
copilă de mână, i-a grăit: Talita kumi”, care în aramaică 
înseamnă: „Fiică, ţie zic, scoală-te!” (Marcu 5, 41) Fata s-a 
ridicat şi a început să umble. Urmează aici acel amănunt 
care dă o autenticitate emoţionantă episodului. lisus iubea 
copiii şi îi înţelegea. Copilei nu i se dăduse nimic de mâncare 
cât timp zăcuse bolnavă de moarte şi doctorii se agitau în 
zadar pe lângă patul ei. Acum, fata se ţinea pe picioare şi 
lisus ştia că trebuie să-i fie foame. Luca spune că lisus a 
cerut în primul rând să i se dea ceva de mâncare. 

Şi, imediat după aceea, le-a poruncit celor prezenţi să nu 
spună nimic mai departe. Ca de obicei, ţinea foarte mult să 
nu se ştie că face minuni. Avea oroare să fie privit ca vreun 
soi de vrăjitor sfânt. In niciuna dintre cele patru Evanghelii 
nu găsim măcar un singur exemplu că lisus şi-ar fi folosit 
puterea de tămăduitor ca să atragă sprijinul mulțimilor - 
dimpotrivă. Insă uneori oamenii aflau repede despre faptele 
sale, lucru nu doar periculos, ci şi supărător pentru un om 
profund, care voia să-şi transmită mesajul prin rațiune, nu 
prin „semne”. Era limpede că, pe măsură ce preoţia lui îşi 
continua cursul, oficialităţile erau tot mai dornice să-l 
distrugă sau cel puţin să-l reducă la tăcere. Pentru 
cârmuitori, lisus era un marginal care le ameninţa 
autoritatea, iar faptul că avea şi puteri neobişnuite era încă 
un motiv pentru a vrea să-l elimine. Criza a devenit acută 
atunci când s-a dovedit că lisus putea schimba mersul 
lucrurilor, ceea ce este subliniat cu deosebită claritate în 
Evanghelia după loan, singura unde se relatează scularea 
din morţi a lui Lazăr, prietenul lui lisus (loan 11, 1—56). 


47 


Ni se povesteşte că lui lisus îi era foarte drag Lazar, desi 
nu stim de ce, deoarece Lazar nu vorbeste niciodata in 
Evanghelii si nici nu exista vreo descriere mai sugestiva, asa 
cum avem in legatura cu surorile lui, Marta si Maria. 
Locuiau in orasul Betania, in partea de rasarit a Muntelui 
Maslinilor, la est de Ierusalim. lisus avea şi alti prieteni 
acolo in afara de Lazar si surorile lui si era adesea gazduit la 
ei cand vizita Ierusalimul. Dar lumea de prin partile locului il 
privea ca pe un personaj suspect, „cunoscut” de oficialii 
Templului, care instigaseră odată mulţimea să arunce cu 
pietre în el ca să-l alunge din oraş. loan povesteşte că lisus, 
spre sfârşitul preoţiei, trecuse hotarul în Samaria, împreună 
cu ucenicii. Au venit la ei soli de la Marta şi Maria să le 
spună că Lazăr era bolnav. lisus a aşteptat două zile, după 
care a dat de ştire că va trece în Iudeea, ca să meargă în 
Betania. A explicat astfel: „Această boală nu este spre 
moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui 
Dumnezeu să se slăvească.” Dar după ce a zăbovit două zile, 
din motive rămase pentru noi un mister, a anunţat că Lazăr 
era mort. „Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost 
acolo. Dar să mergem la el.” Şi ucenicii au zis: „Invăţătorule, 
acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci 
acolo?” Toma, cunoscut drept Didymus (Geamănul), era 
sigur că lisus se îndrepta spre propria-i moarte şi le-a spus 
celorlalţi: „Să mergem şi noi şi să murim cu El.” 

Cand au ajuns, lisus l-a găsit pe Lazăr nu numai mort, ci şi 
îngropat deja de patru zile. Oraşul era plin de evrei veniţi 
din Ierusalim ca să le aducă mângâiere surorilor, Marta si 
Maria, pentru ca Lazăr era foarte prețuit şi respectat. Maria 
stătea în casă şi plângea. Dar Marta a ieşit în întâmpinarea 
lui Iisus şi iată conversaţia care a urmat: 


MARTA: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n- 
ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la 
Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da. 

ISUS: Fratele tău va învia. 

MARTA: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de 


48 


apoi. ISUS: Eu sunt invierea si viata; cel ce crede in 
Mine, chiar daca va muri, va trai. Şi oricine trăieşte şi 
crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? 
MARTA: Da, Doamne. Eu am crezut ca Tu esti 
Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a venit in lume. 


Pe urmă, Marta a intrat in casa si i-a spus „în taină” 
Mariei: „învățătorul este aici şi te cheamă.” Maria a alergat 
de indata la Iisus, care astepta in afara orasului. Iudeii din 
casă s-au luat dupa ea, socotind „că a plecat la mormânt, ca 
să plângă acolo”. Maria, văzându-l pe lisus, a îngenuncheat 
la picioarele lui şi a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele 
meu n-ar fi murit.” Şi Maria a plâns, şi au plâns şi iudeii care 
o insotisera. lisus „a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru 
Sine”. Şi a spus: „Unde l-aţi pus?” Şi ei au răspuns: 
„Doamne, vino şi vezi.” Şi loan adaugă: „Şi a lacrimat Iisus.” 
Iudeii au spus: „lată cat de mult îl iubea.” Dar alţii au spus: 
„Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă 
aşa ca şi acesta să nu moară?” Si din nou a suspinat lisus, 
până au ajuns la mormânt, o peşteră închisă cu o piatră. 
lisus a spus: „Ridicaţi piatra.” Marta, mereu agera şi cu simţ 
practic, l-a prevenit: „Doamne, deja miroase, că este a patra 
zi.” lisus i-a amintit că dacă va crede va vedea slava lui 
Dumnezeu. Apoi piatra a fost dată la o parte şi lisus şi-a 
ridicat ochii spre cer, spunând: „Părinte, îţi mulţumesc că M- 
ai ascultat.” Si cu voce tare a spus: ,,Lazare, vino afară!” Si 
Lazăr aşa a făcut, „fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii 
de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă”. lisus a zis: 
„Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.” 

Aceasta a fost de departe cea mai mare minune înfăptuită 
de lisus. N-a fost chip s-o ocolească şi n-a putut fi tăinuită, 
aşa cum dorea el de regulă. Mulţi iudei pioşi au fost martori, 
şi unii dintre ei s-au convertit pe loc, fiind acum siguri că 
lisus era Fiul lui Dumnezeu. Dar alţii s-au întors la Ierusalim 
şi s-au plâns fariseilor şi mai marilor din Templu că se 
petreceau unele lucruri diavoleşti şi curând aveau să 
izbucnească revolte. Marii preoţi au convocat sinedriul. S-au 


49 


întrebat unii pe alţii: „Ce facem, pentru ca Omul Acesta face 
multe minuni? Daca-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, si vor 
veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul.” 

Marele preot din acel an, Caiafa, s-a arătat dispretuitor: 
„Voi nu ştiţi nimic.” A spus că era „mai de folos să moară un 
om pentru popor, decât să piară tot neamul” şi că lisus era 
omul indicat. „Deci, din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L 
ucidă.” Relatarea lui loan dovedeşte limpede efectul dublu al 
minunilor - doar lisus avea o atitudine ambiguă faţă de ele. 
Minunile îi convingeau pe oameni că lisus era o persoană 
deosebită, dar în acelaşi timp ele atrăgeau ostilitatea 
autorităţilor iudaice. În ciuda adevărului minunilor - tocmai 
fiindcă credeau pe deplin sau pe jumătate în ele -, preoţii, 
cărturarii, fariseii şi alti iudei ortodocşi practicanți au decis 
că lisus era un pericol atât pentru ei personal, cât şi pentru 
comunitatea iudaică. Minunile şi evidentul lor adevăr şi 
succes au fost motivul care i-a convins să-l omoare pe lisus. 
Ele au atras atenţia asupra pericolului real - învăţăturile lui 
lisus, care promiteau răsturnarea tuturor valorilor 
tradiţionale, străvechi, exclusiviste şi ierarhice. Lucrul de 
care se temeau cel mai tare era ceea ce vedeau că plutea în 
aer: o nouă morală. Asupra ei ne vom opri acum. 


50 


IV 


Ce a propovaduit lisus si de ce 


În cei trei ani ai preoţiei sale, lisus a propovaduit mai ales 
în sud-estul Galileii şi în Ierusalim. La început s-a concentrat 
asupra oraşului Capernaum, de pe coasta Mării Galileii, dar 
a vizitat de asemenea Ierusalimul şi Samaria. Pe la mijlocul 
acestei perioade, a făcut mai întâi un tur al Galileii, a vizitat 
Nazaretul şi alte oraşe. Au urmat deplasări spre coastele 
răsăritene ale Mării Galileii şi un al doilea tur prin satele din 
Galileea. O a treia călătorie în Galileea a inclus şi vizite în 
afara graniţelor ei, la Tir, Sidon, Decapole, Cezareea şi 
Filipi. În ultimii ani ai preoţiei, a fost în Pereea, în unele 
parti din Iudeea, din nou în Galileea, şi a sfârşit cu intrarea 
triumfală în lerusalim, care a dus la arestarea lui şi la 
Răstignire. 

Preotia s-a desfăşurat fără întreruperi. lisus predica si în 
timpul călătoriilor, la margine de drum. Nu avem nicio 
dovadă că ar fi ţinut predici formale. Nu erau nici pe departe 
nişte predici obişnuite, repetitive. Într-adevăr, nici n-ar 
trebui să folosim cuvântul „predici” în legătură cu el. 
„Învăţături” este mai exact. Îi învăţa pe oameni după cum îl 
îndemna Sfântul Duh, adesea ca o reacţie la ce vedea sau 
auzea, alteori ca răspuns la o întrebare. Vorbea fie în 
sinagogi, când se bucura de bunăvoința celor care le aveau 
în grijă, fie afară, în aer liber. Aşadar, lisus nu era impovarat 
de un program anume stabilit. Era tot timpul preocupat de 
munca lui de învăţător, dar ne lasă impresia că avea timp să 
stea şi de vorbă, cu toate că nici atunci subiectele nu erau 
lipsite de importanţă. Nu dădea niciodată semne de grabă. 
În orice caz, fiind şi Dumnezeu, şi om, se afla oarecum în 


51 


afara spatiului si a timpului. Putea sa tina timpul in loc si sa 
anuleze constrangerile spatiale. Dovedea aceasta mai ales in 
momentele de rugăciune - şi se ruga adesea -, când dorea sa 
se simtă în afara timpului, şi dincolo de spaţiu, sus pe un 
deal sau pe un munte. Dar când nu se ruga, continua să 
predice, chiar în timpul meselor, fiindcă era sociabil şi-i 
plăcea să le vorbească oamenilor când erau destinşi, când se 
bucurau de mâncare si de tovărăşia semenilor. După 
calculele mele, în cei trei ani de preoţie, lisus trebuie să fi 
predicat de aproximativ patru sute de ori în fata mulțimilor 
ce se adunau să-l asculte şi de zeci şi zeci de ori în alte 
ocazii informale. Îşi petrecea puţinele zile de odihnă la 
pescuit, pe imensul lac în jurul căruia îşi răspândea 
învăţătura. Ucenicii, fiind de meserie, pescuiau, în timp ce 
lisus se odihnea la pupa şi uneori dormea. 

Ce-i învăţa lisus pe oameni? N-avea nici sistem, nici titlu, 
nici cod. Doamne fereşte! Singura modalitate de a înţelege 
învăţăturile lui lisus este să citeşti si să reciteşti 
Evangheliile, până când esenţa lor îţi împânzeşte mintea. În 
Orientul Apropiat antic, cu multe secole înainte de naşterea 
lui lisus, când comunităţile omeneşti abia ieşeau din 
sălbăticie, veneratia religioasă şi credinţa au avut un rol 
civilizator prin intermediul unor minutioase coduri de legi 
menite să întreţină ordinea, deoarece nu existau parlamente 
civile şi organe constituţionale care să îndeplinească această 
funcţie. Codurile religioase erau completate de serii întregi 
de comentarii compuse de preoţi, cărturari şi jurişti. Acest 
proces a fost foarte intens mai ales la evrei, ale căror legi 
religioase au rădăcini care ajung până la Moise, ba chiar 
până la Avraam. În timpul lui lisus, tradiţia religioasă 
iudaică avea deja o vechime de două mii de ani şi 
înregistrase de-a lungul timpului o elaborare progresivă a 
detaliilor privind îndatoririle legale. Cu timpul, Dumnezeu 
devenise o figură foarte distantă şi înspăimântătoare, dar 
legea rămăsese o realitate apăsătoare, mereu prezentă. 

lisus a fost un revoluţionar care a transformat întregul 
sistem religios iudaic în ceva total diferit. Nu mai era un 


52 


sistem penal cu legi si sanctiuni - probleme de care se 
puteau ocupa in continuare Cezar si soldatii lui -, ci a 
devenit o religie a iubirii si o aventura spirituala. Nu se 
poate spune ca lisus repudia categoric legea, dar a extras 
doar codul moral, ignorând restul. In loc să vorbească de 
lege, vorbea de împărăţia lui Dumnezeu sau de împărăţia 
Cerurilor. Un suflet credincios nu era cel ce respecta legea; 
era sufletul care, transformându-se spiritual, „intra” în 
împărăție. Dumnezeu nu era un Iahve distant, înfricoşător; 
era „Iatăl”. 

Învățăturile lui lisus porneau de la ideea că toată specia 
umană, toţi oamenii erau „copiii lui Dumnezeu”. Folosea 
termenul „Iată” sau, cel mai adesea, „Părinte Sfânt”. 
Conform Evangheliei după Luca (11, 2-4), când un ucenic îl 
întreba cum sa se roage, lisus îl învăţa cuvintele rugăciunii 
Tatăl nostru, sau Rugăciunea domnească, o adresare 
minunat de succintă şi de intimă către Dumnezeu, văzut mai 
degrabă ca Tatăl unei familii unite decât ca o zeitate 
invizibilă dintr-un vârf de munte. Mai târziu, în ajunul 
Patimilor, în grădina Ghetsimani, lisus s-a rugat direct lui 
Dumnezeu într-o versiune mai lungă, transcendenta, a 
Rugăciunii domneşti, redată în întregime în capitolul 17 din 
loan. lisus îi învăţa mereu pe oameni că lumea în care 
trăiau, deşi creată de Dumnezeu, bună şi frumoasă în multe 
privinţe, şi de care trebuiau să se bucure şi să se folosească 
în mod chibzuit, era cu totul alta decât împărăţia lui 
Dumnezeu. Era străină, şi fiinţele omeneşti nu se puteau 
simţi pe deplin în largul lor în lumea de aici. Ca şi cum le-ar 
fi lipsit ceva esenţial vieţii. 

Oamenii trebuiau „întregiţi”. Dar acest proces nu putea fi 
realizat prin respectarea unui număr infinit de legi sau 
făcând fapte bune, oricât de meritorii ar fi fost ele. Totul 
atârna de milostenia lui Dumnezeu, al cărei simbol şi 
instrument era fiul lui - prin jertfa sa. Viaţa pe pământ 
trebuia folosită pentru autotransformare, adică fiecare suflet 
omenesc avea datoria să devină cât mai asemănător lui 
Dumnezeu, lucru înlesnit de însăşi existenţa fiului făcut om, 


53 


care putea fi imitat. 

Esenţa invataturilor lui lisus este, aşadar, căutarea acestei 
„întregiri”. Nu lumea in care trăim e importantă, ea fiind 
doar un simplu episod în timp şi spaţiu, ci oamenii din 
această lume; timpul pe care-l petrecem în ea este limitat, şi 
țelul fiecăruia este să plece de aici şi „să fie una” cu 
Dumnezeu. Privitor la această plecare, lisus se ruga lui 
Dumnezeu pentru ucenicii lui credincioşi. „Şi Eu nu mai sunt 
în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, 
păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una 
precum suntem şi Noi” (loan 17, 11). 

În ochii lui lisus, credincioşii sunt străini în lume: „... 
pentru că [ei] nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din 
lume.” Este o frază atât de însemnată, încât o mai spune o 
dată (loan 17, 14, 16). Apoi adaugă (17, 20-26): 


Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru 
cei ce vor crede în Mine. [...] Ca toţi să fie una, după 
cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi 
aceştia în Noi să fie una [...]. Şi slava pe care Tu Mi-ai 
dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una 
suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie 
desăvârşiţi întru unime [...]. Părinte drepte, lumea pe 
Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, si 
aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut 
cunoscut numele Tau şi-l voi face cunoscut, ca iubirea 
cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei. 


lisus a spus această rugăciune splendidă şi intimă 
îngenunchind. Moise îi învățase pe evrei să se roage in 
picioare, cu voce tare şi cu braţele întinse, ca şi cum ar fi 
contemplat o zeitate neîndurătoare aflată la o distanţă 
himalaiană. lisus a adoptat poziţia unui copil care 
îngenunchează lângă poala sau coapsa unui părinte: 
rugăciunea trebuia să fie tăcută, tainică, personală. Felul 
acesta de a se ruga era caracteristic învăţăturii lui lisus, 
care avea să răstoarne toate credinţele anterioare. lisus a 


54 


schimbat lumea si a pus in ordine ceea ce era gresit si fals. 
Cand ii invata pe ucenici, sau pe oameni, in general, cum sa 
se poarte, le vorbea de o rasturnare atat de ametitoare a 
valorilor, încât probabil ca toţi încremeneau. A transmis o 
serie de precepte, cunoscute drept Fericirile, care fac parte 
din Predica de pe Munte (Matei 5, 3-12) şi Predica de pe 
Câmpie (Luca 6, 20—23). Acestea trebuie văzute alături de 
alte sfaturi date de Iisus în Evanghelii, ca îndreptar pentru 
viaţă şi problemele ei materiale. Lumea era pe dos, şi 
sărăcia, smerenia erau înlocuite cu înfumurarea, ambițiile, 
ierarhiile şi goana după putere, bani şi plăceri. 

Nu trebuie să uităm că ţara în care propovăduia lisus era 
un loc al contrastelor, adesea înrudite cu barbaria. Domnia 
lui Irod cel Mare, îndelungată şi înfloritoare din punct de 
vedere economic, a însemnat prosperitate pentru foarte 
multi si enorme bogății pentru o mână de oameni. S-a pus 
capăt pirateriei, comerţul a luat amploare şi noua stabilitate 
a Imperiului Roman le-a dat negustorilor posibilitatea să 
facă rapid avere, iar agricultorilor chibzuiti să trăiască în 
belşug ani la rând. Dar, după cum spunea lisus, „Că pe 
săraci totdeauna îi aveţi cu voi” (loan 12, 8), bunăstarea 
atrăsese nenumărați imigranţi din nord si est, şi aceştia 
formau enclave de sărăcie peste tot. Evreii se îngrijeau de 
săracii lor - în această privinţă erau mai scrupuloşi decât 
orice alt popor -, dar ţara era împânzită de cerşetori, infirmi, 
leproşi şi nebuni. Binefacerile, ca atare, erau însă motiv de 
mândrie. lisus punea mereu accentul nu pe gestul în sine, 
oricât de lăudabil ar fi fost el, ci pe sentimentul care-i clădea 
naştere. Vedea că acela care reuşea în viaţă şi devenea 
filantrop putea foarte bine să fie un monstru plin de 
aroganță, după cum sărăcia ducea la josnicie, violenţă si 
cruzime. lisus era în căutarea celor „săraci cu duhul” 
termen nou pe care l-a adăugat limbajului omenesc şi care îi 
desemna pe oamenii aflaţi mai presus de bunurile materiale 
şi care nu făceau aprecieri în funcţie de avuţii. 

Aşadar, prima din Fericirile pomenite de Iisus în capitolul 
5 al Evangheliei după Matei este: „Fericiţi cei săraci cu 


55 


duhul, ca a lor este imparatia cerurilor.” Cei ce plang se vor 
mangaia, cei blanzi vor mosteni pamantul, cei ce flamanzesc 
si inseteaza de dreptate se vor satura, cei milostivi se vor 
milui, cei curati cu inima vor vedea slava, facatorii de pace 
fiii lui Dumnezeu se vor chema, iar cei prigoniti pentru ca 
fac dreptate vor merge direct la Dumnezeu. Luca repeta 
miezul acestor invataturi, dar adauga o serie de 
avertismente adresate celor care au ambitia sa faca bine in 
lume (6, 24-26). Multi dintre ei vor fi prosperi, dar numai in 
lumea asta, nu în cea de apoi. „Dar vai vouă, bogatilor, ca va 
luaţi pe pământ mângâierea voastră. Vai vouă celor ce 
sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi 
radeti, că veţi plânge şi vă veţi tangui.” lisus le spune sa se 
îngrijoreze mai ales „când toţi oamenii vă vor vorbi de bine”, 
înțelegând prin aceasta că atunci există ceva fundamental 
fals în ceea ce fac, spun sau gândesc. 

Erau nişte învățături dure, greu de urmat şi cu totul noi. 
Nu exista ceva asemănător în Vechiul Testament, nici în 
toată literatura înţelepciunii pioase a Orientului Apropiat. 
Dar, potrivit lui Luca, lisus continuă cu precepte şi mai 
dificile (Luca 6, 27-29): „lubiţi pe vrajmasii voştri, faceţi bine 
celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvantati pe cei ce vă blestemă, 
rugati-va pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te loveşte 
peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu- 
1 împiedica să-ţi ia şi cămaşa.” Si, mai presus de orice, le 
spune lisus, căutaţi să nu-i criticati pe alţii: „Nu judecaţi şi 
nu veţi fi judecaţi; nu osanditi si nu veţi fi osanditi; iertati şi 
veţi fi iertati” (Luca 6, 37). 

lisus insistă asupra faptului ca nu aparențele contează, ci 
sentimentele nerostite. Există în Evanghelia după Matei (5, 
21-48; 6, 1-34) pasaje importante în care lisus pune accentul 
pe faptul că dacă sentimentelor urâte li se permite să ia 
proporţii ele pot duce la păcate majore. lisus spunea că 
dintotdeauna fusese limpede că e rău să ucizi. „Eu însă vă 
spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic” e şi el 
păcătos; „iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena 
focului”. Aşadar, pune capăt certurilor ,,... şi impaca-te cu 


56 


fratele tau”, si , Impaca-te cu pârâşul tau degrabă, pana esti 
cu el pe cale.” Desigur, toata lumea stia ca adulterul era 
lucru rau. „Eu însă va spun vouă: Că oricine se uită la 
femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” Nu 
era bine să juri, şi lisus dădea exemple de care oamenii să se 
ferească. Limbajul trebuia să fie simplu şi direct: „... 
cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este 
nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” 
Vechiul precept „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe 
vrăjmaşul tau” era greşit. „lubiţi pe vrăjmaşii voştri, 
binecuvantati pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă 
urăsc şi rugati-va pentru cei ce va vatămă şi vă prigonesc...” 
Îi implora pe cei care-l ascultau să facă aceste lucruri: „... ca 
să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară 
soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni şi trimite ploaie 
peste cei drepţi şi peste cei nedrepti.” Si spunea mai 
departe: „Fiţi, dar, voi desavarsiti, precum Tatăl vostru Cel 
ceresc desăvârşit este.” Pomenile trebuiau făcute în taină, 
nu public: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta...” Nu face 
paradă rugându-te pe stradă, „ci intră în cămara ta şi, 
închizând uşa, roagă-te Tatălui tău”. Şi când postesti, nu te 
arăta cu fata tristă, ci poartă-te normal - fă-ţi jertfele, ca si 
rugăciunile, în taină. 

Vremelnicia şi zădărnicia lumii, puse în contrast cu 
trăinicia şi veşnicia cerului, erau una dintre temele la care 
lisus revenea tot timpul. „Nu vă adunaţi comori pe pământ, 
unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. 
Ci adunati-va comori în cer. [...] Căci unde este comoara ta, 
acolo va fi şi inima ta.” Nu trebuia făcut caz de mâncare, sau 
băutură, sau haine: „... au nu este sufletul mai mult decât 
hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” Tatăl ştie nevoile 
fiecăruia şi-i da cele de trebuinta. „Căutaţi mai întâi 
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se 
vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine. [...] 
Ajunge zilei răutatea ei.” 

Multe dintre preceptele lui lisus, consemnate de Matei şi 
Luca, au devenit maxime pe care le ştim din copilărie, dar la 


57 


vremea aceea erau izbitor de noi. Puneau oamenii pe 
ganduri, ii uimeau, starneau adesea furie, teama, indoiala si 
entuziasm. Când lisus propovaduia pe câmpuri, îi răcea pe 
oameni să discute şi să cugete. Marcu ne povesteşte că 
atunci când lisus era întrebat „care poruncă este întâia 
dintre toate”, el cita din Deuteronomul: „Să iubeşti pe 
Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul 
tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta.” Şi adăuga un 
îndemn din Leviticul: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine 
însuţi.” lisus a fost cel care a pus laolaltă aceste două 
porunci din Vechiul Testament şi le-a făcut centrul vieţii 
bune: „Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.” 
Cărturarul care-i pusese întrebarea a observat noutatea şi, 
manifestându-şi admiraţia faţă de răspunsul lui lisus, a 
comentat că „este mai mult decât toate arderile de tot şi 
decât toate jertfele”. La care lisus a zis: „Nu eşti departe de 
împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 12, 28—34). Căci nu toţi 
cărturarii erau orbi şi nesabuiti, şi lisus îi recunoştea mereu 
pe cei înţelepţi. 

Când lisus a fost întrebat: „Şi cine este aproapele meu?” 
(Luca 10, 29), răspunsul lui a fost: oricine. lisus a 
transformat compasiunea pe care fiecare din noi o simte din 
când în când pentru o anumită persoană într-o imensă şi 
atotcuprinzătoare evanghelie a iubirii. lisus propovăduia 
iubirea fata de toţi oamenii. Cuvântul grec este 
philanthropia, „filantropia”, care de atunci încoace a fost 
prost folosit, s-a uzat şi s-a banalizat. Pe vremea lui lisus, 
acest cuvânt nu era un concept. Atunci, ideea de a iubi 
întreaga omenire nu-i trecea nimănui prin cap, nici grecilor, 
nici barbarilor, nici evreilor, nici neevreilor. Pentru fiecare, 
compasiunea - iubirea - era selectivă. Grecii erau învăţaţi 
să-i urască pe barbari, după cum şi evreii erau învăţaţi să-i 
urască pe neevrei si pe samariteni. Romanii dispretuiau 
popoarele pe care le cucereau. Toţi oamenii liberi îi urau pe 
sclavi şi se temeau de ei. Pentru Aristotel, poate cel mai 
sofisticat şi luminat om al timpului său, sclavii nu erau decât 
nişte „maşini animate”. Climatul intelectual, social şi rasial 


58 


de pe timpul lui lisus era de o ostilitate implacabila fata de 
mesajul lui de iubire universală. lisus s-a născut într-o 
societate în care evreii pioşi propovăduiau că neevreii - cei 
fără lege - erau blestemati, în timp ce el încerca să le arate 
oamenilor că, dimpotrivă, compasiunea era, literalmente, 
nemărginită. Altminteri, era falsă. Bunavointa nu avea niciun 
sens dacă nu era universală. Avem aici de-a face cu o 
poruncă la fel de importantă ca oricare alta din Decalog, sau 
la fel de importantă ca toate la un loc. Dumnezeu era pilda. 
El îi iubea pe toți oamenii. Iar cei care făceau distincţii sau 
excepţii pornind de la naţionalitate, rasă, religie, opinii, 
vârstă, sex, profesie, păcate din trecut nu mergeau pe 
drumul care ducea în împărăţia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, 
aceia aveau să găsească porţile împărăției închise. 

Unul dintre motivele principale pentru care creştinismul s- 
a răspândit mai târziu în lumea întreagă a fost că Iisus însuşi 
era universalist. „lar Eu [...] îi voi trage pe toţi la Mine” 
spune lisus în Ioan 12, 32. Şi subliniază: ,,... Dumnezeu asa a 
iubit lumea [...], ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă 
viaţă veşnică.” Dumnezeu l-a trimis pe pământ nu ca să 
condamne lumea, sau o parte a lumii, „ci ca să se 
mântuiască, prin El, lumea” (loan 3, 16—17). Nu există nici 
restricţii, nici calificări în această misiune universală. Când 
le-a dat apostolilor ultimele instrucţiuni privitoare la munca 
de misionari pe care o aveau în faţă, lisus n-a trasat niciun 
fel de limite geografice, sociale, naţionale sau rasiale. Le-a 
spus: „Mergeţi în toată lumea” şi „învăţaţi toate neamurile” 
(Marcu 16, 15; Matei 28, 19). Ş 

Universalismul lui lisus s-a vădit de la Incarnare şi până la 
Răstignire. Mama lui era evreică din naştere, dar tatăl lui 
era Dumnezeu, care se afla deasupra tuturor distinctiilor 
individuale. Iisus nu avea nici casă, nici tara, nici rasă, nici 
caracteristici tribale sau regionale. Apartinea împărăției 
aflate dincolo de spaţiu şi timp. Dar era unit cu toţi oamenii 
prin iubire. El era filantropia - iubirea de oameni - 
încarnată, şi moartea lui pe cruce a fost supremul act 
filantropic al vieţii lui pe pământ: „Mai mare dragoste decât 


59 


aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru 
prietenii săi” (loan 15, 13). Dar pentru el, prieteni erau toţi 
oamenii, fără excepţie. Învățăturile lui lisus nu excludeau pe 
nimeni. Mesajul său a fost cel mai cuprinzător din toate. 
Nimeni înainte de el şi nimeni după el nu şi-a deschis braţele 
către întreaga omenire cu atâta încredere, căldură şi 
naturalete. 


60 


V 


Poezie si pilde, întrebări si tăcere 


Învățăturile lui lisus aveau o forţă de atracție 
incontestabilă. În cei trei ani de preoţie, aproape oriunde 
mergea, strangea in jurul sau mulțimi de oameni. Nu pentru 
că mesajul pe care-l transmitea ar fi fost popular, deşi în 
mare parte era astfel, însă pe alocuri era si foarte riguros, 
presupunea o înaltă tinuta morală si multe sacrificii. Cu 
toate acestea, învățăturile lui îi fermecau pe ascultători. Toţi 
cei prezenți le puteau auzi, chiar şi atunci când vorbea 
mulţimii în aer liber. Vocea îi era clară şi avea rezonanță. 
Era o plăcere să-l asculte, nimeni nu se simţea istovit. 
Adevărul e că lisus nu era nici orator, nici predicator, ci mai 
degrabă poet. Gândea, judeca şi vorbea ca un poet - cu 
imagini, străfulgerări şi metafore inspirate de natură. 
Învăţându-i pe oamenii care-l ascultau, lisus reusea să le 
transmită imaginile, să-i facă să le vizualizeze. Era poet al 
virtuţii, bard al dreptăţii, menestrel al iubirii divine. Vorbirea 
lui era o rapsodie, iar în predici, discursul lui era plin de 
palinodii şi poeme. 

Este minunat că naşterea lui lisus e încadrată de cele trei 
poeme reproduse de Luca în Evanghelia lui. Acestea sunt 
Magnificat, sau imnul de închinăciune, compus spontan de 
mama lui lisus (Luca 1, 46-55); Benedictus, sau cântecul de 
binecuvântare al verişoarei Elisabeta (1, 68-79); şi Nunc 
dimittis, rămasul-bun spiritual al lui Simon, bătrân slujitor al 
Templului (2, 29—32). Toate trei au fost puse pe muzică de 
nenumărate ori şi sunt recitate în limbile lumii civilizate. 
Poezia lui lisus era o poezie a limbajului, nu doar simple 
rime. Uneori, într-adevăr, era ritmică. Astfel, Fericirile, aşa 


61 


cum apar la Matei 5, 3-12, contin un paralelism sintetic 
(dupa cum este el numit de cei care studiaza astazi genul 
liric), prin care se intelege ca al doilea rand al fiecarui verset 
completeaza sensul primului rand. Si in Matei 11, 28-30 
găsim un ritm marcat, în imnul dedicat de lisus muncii, pe 
care mi-am luat libertatea să-l aşez în versuri. 


Veniti la Mine toţi cei osteniti 

şi impovarati 

şi Eu vă voi odihni pe voi. 

Luaţi jugul Meu asupra voastră 

şi invatati-va de la Mine, 

că sunt blând şi smerit cu inima 

şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. 
Căci jugul Meu e bun 

şi povara Mea este uşoară. 


Cuvintele lui lisus oscilează uneori între proză şi poezie, 
ca în pasajul ce urmează (Matei 8, 20): 


Vulpile au vizuini 

şi păsările cerului cuiburi; 
Fiul Omului însă nu are unde 
să-Şi plece capul. 


În Ioan 21, 18, este un pasaj despre bătrâni: 


Dacă erai mai tânăr, 

te încingeai singur 

şi umblai unde voiai; 

dar când vei îmbătrâni, 

vei întinde mâinile tale 

şi altul te va încinge 

şi te va duce unde nu voieşti. 


Chiar şi acolo unde ritmul lipseşte şi exprimarea e 
prozaică, limbajul lui lisus nu e nicicând departe de poezie, 


62 


datorita bogatiei de metafore si comparatii inspirate de 
natura din jur. Invataturile lui abunda in imagini, adesea 
memorabile, care au intrat, de altfel, in repertoriul 
scriitorilor din lumea întreagă. Obiectele prind viata, 
animalelor li se atribuie însuşiri şi sentimente omeneşti, 
natura e plină de activităţi morale cu sens, iar oamenii 
capătă demnitate, profunzime sau patos, datorită 
strălucitoarelor figuri de stil imaginate de lisus. Auzim de 
„apă vie” (loan 4, 10) şi „orb pe orb să călăuzească” (Luca 6, 
39). lisus doreşte să adune copiii Ierusalimului „cum adună 
pasărea puii săi sub aripi...” (Luca 13, 34). În Marcu 4, 27, 
avem minunata imagine a agricultorului care ar trebui să 
semene „noaptea şi ziua” şi (atunci) „sămânţa răsare şi 
creşte, cum nu ştie el”. Lui lisus îi plac tare mult pomii 
singuratici, izolaţi, măslinul, smochinul, vita-de-vie, şi îi 
foloseşte cu tandrete. Vorbeşte de vara târzie şi de „holdele 
albe pentru seceriş”. li sunt dragi rădăcinile, ramurile si 
frunzele şi vede în toate figuri de oameni. E remarcabil cât 
de multe din frazele pe care le foloseşte pentru a zugrăvi o 
imagine au intrat în fondul stilistic al literaturii: „Vântul 
suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde 
vine, nici încotro se duce” (loan 3, 8). Şi în Matei 11,7, 
întreabă: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie clătinată 
de vânt?” Când lisus spune „lasă morţii să-şi îngroape morţii 
lor” (Matei 8, 22), ne ia prin surprindere. Şi din nou tresărim 
când spune (în Matei 10, 34): „Nu socotiți că am venit să 
aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.” fi 
plac imaginile cu foc: „Foc am venit să arunc pe pământ şi 
cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49) ,,... orice jertfă 
va fi sărată cu sare”, spune lisus în Marcu 9, 49. Imaginile în 
care apare sarea se numără şi ele printre cele preferate: 
„Bună este sarea, dar dacă şi sarea se va strica, cu ce va fi 
dreasă?” (Luca 14, 34) Iisus le spune ucenicilor: „Voi sunteţi 
sarea pământului” (Matei 5, 13). Şi auzim despre sarea 
aruncată pe grămada de băligar. Ne vorbeşte neîncetat 
despre frumuseţile naturii, despre cum Dumnezeu aşterne 
veşmânt pe iarba câmpului: „iarba câmpului [...] Dumnezeu 


63 


astfel o imbraca” (Matei 6, 30), cu crini atat de dumnezeiesc 
de minunati „că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a 
îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Matei 6, 29; Luca 12, 27). 
Luca are un pasaj fascinant în care un grădinar e cuprins de 
milă pentru un smochin şi se roagă de stăpânul pomului să 
nu-l doboare din pricină că n-a dat fructe timp de trei ani: 
„Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi 
voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei 
tăia” (Luca 13, 7-9). 

Lui lisus îi place metafora cupei pe care i-a înmânat-o 
Dumnezeu şi pe care trebuie s-o bea; foloseşte această 
imagine de trei ori (Matei 20, 22; Luca 22, 20, 42; loan 18, 
11). După cum am mai amintit, lisus evocă tot timpul oile şi 
păstorii, mai mult decât orice altă imagine rurală - oile 
adunate şi ocrotite în tarc, păzite de lupi; diferenţa între 
păstorul permanent al turmei şi simbriaş, în sensul că 
păstorul îşi cunoaşte oile, iar oile îl ştiu şi ele, îi recunosc 
glasul; cum se petrec lucrurile cu oile rătăcite, cu cele 
pierdute, devotamentul păstorului care-şi lasă turma în 
căutarea oii rătăcite şi imensa bucurie când o regăseşte. 
lisus spune: „Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele 
şi ale Mele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10, 14; Matei 18, 12, 
9, 36, 26, 31; Luca 15, 4). Şi mai spune: „Lumină a lumii 
sunt” (loan 9, 5). Lumina şi contrastul lumină-întuneric 
reprezintă imaginea cea mai iubită a lui lisus, pe care o 
foloseşte cu forţă şi pasiune. Vine, spune el, să facă „până 
este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine 
noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (loan 9, 4). 
Evanghelia după loan este toată, începând cu primele 
paragrafe uluitoare, un poem epic în proză dedicat luminii. 
„Lumina” este cunoaştere, cunoaşterea adevărului lui 
Dumnezeu, „Lumina cea adevărată care luminează pe tot 
omul, care vine in lume” (Ioan 1,9). Învățăturile lui lisus sunt 
pline de contrastele dintre lumina adevărului şi întunericul 
ignoranței, al Satanei, al răului. lisus voia întotdeauna să 
redea vederea orbilor, fiindcă un astfel de act ilustra şi 
simboliza esenţa misiunii lui, căci „a vedea” însemna „a 


64 


cunoaşte” - a recunoaşte adevărul şi a-l urma. 

Evanghelia după loan ne arată de asemenea foarte 
limpede că învăţăturile lui lisus sunt o inlantuire organică 
între cuvânt, lumina si viaţă. lisus a venit în lume pentru a 
rosti cuvântul: „Cel ce ascultă cuvântul Meu [...] s-a mutat 
de la moarte la viaţă” (loan 5, 24). lisus a subliniat 
întotdeauna că moartea fizică de care vorbim noi nu este 
decât „o adormire”. Adevăratea moarte este păcatul, în 
schimb „viaţa” este împărăţia viitoare, în afara timpului, 
veşnică. Fraza-cheie o găsim în prologul Evangheliei după 
Ioan, sub forma unei vaste metafore: „Întru El era viata si 
viata era lumina oamenilor” (Ioan 1,4). E o imagine poetică, 
dar, în acelaşi timp, şi filozofică. Ne demonstrează ca lisus, 
ca moralist, consideră că oamenii, în ciuda tuturor păcatelor 
şi slăbiciunilor, au o înclinaţie naturală spre adevăr, ceea ce 
e dezvăluit prin cuvânt, prin Logos; adică lisus. Cuvântul 
adevărului îi atrage pe copiii lui Dumnezeu către lumină, aşa 
cum magnetul atrage metalele, în timp ce pietrele rămân 
nemişcate. A iubi lumina înseamnă a iubi adevărul. Este o 
problema filozofică profundă, pe care, in mod straniu, şi 
oamenii simpli, needucati, o pricep instinctiv, fiind susţinută 
de o imagine poetică. 

Lumină şi întuneric: Evangheliile sunt scena unde, prin 
vorbele lui lisus, are loc dramatizarea misiunii sale, 
desfăşurată într-un clarobscur pregnant, unde aurora difuză 
creşte, se transformă treptat într-o explozie de lumină 
intensă, iar norii de furtună se adună, sunt străpunşi de 
fulgere şi apoi se risipesc, aşa cum o beznă de-a dreptul 
satanică face până la urmă loc unei lumini atât de intense şi 
atotpătrunzătoare, încât este cu adevărat cerească. Preotia 
lui lisus este permanent si insistent marcată de contrastul 
lumină-întuneric, iar în viaţa lui tragică, reală contrastul 
culminează cu amurgul care învăluie Cina cea de Taină, 
apusul Agoniei din grădina Ghetsimani, întunericul 
Răstignirii şi, în fine, zorii celei de a treia zile care anunţă 
lumina orbitoare a învierii. Privită metaforic, viaţa lui lisus 
este o încarnare a luminii care creşte, se răspândeşte, este 


65 


primita, se stinge si apoi se reaprinde intr-o eterna 
incandescenta. 


Aceasta este poezia invataturilor lui lisus. Dar lisus era si 
povestitor, şi cel mai mult îi plăcea sa povestească în pilde. 
Pildele sunt atât de importante în Noul Testament, iar lisus 
este atât de îndeaproape asociat cu ele, încât se crede 
adesea că el le-a inventat. De fapt, există pilde şi în alte 
texte antice ale Orientului Apropiat, unele în Vechiul 
Testament. Atât rabinii dinaintea lui lisus, cât şi cei care i-au 
urmat au folosit pildele, însă în cazul lor ele aveau menirea 
de a explica textele dificile: erau o metodă de lucru a eternei 
şi plictisitoarei ştiinţe numite „comentariu”. În schimb, 
pildele lui Iisus caută în primul rând să stimuleze gândirea, 
adică să-i încurajeze pe oameni să gândească singuri, să 
dezlege misterele religioase - misterul este un secret revelat 
de Dumnezeu, care n-ar fi fost cunoscut dacă n-ar fi fost 
revelat. Cu ajutorul limbajului obişnuit al pildelor se pot 
explica mai uşor lucruri supranaturale. lisus mărturisea 
uneori de ce recurgea la pilde. Marcu sugerează că lisus 
făcea o deosebire între ucenicii educați din punct de vedere 
spiritual şi ceilalţi credincioşi: „lar fără pildă nu le grăia; şi 
ucenicilor Săi le lămurea toate, deosebi” (Marcu 4, 34). 
Când se adresa aleşilor Săi, zicea: „Vouă vă e dat să 
cunoaşteţi taina împărăției lui Dumnezeu, dar pentru cei de 
afară totul se face în pilde” (Marcu 4, 11). Episodul acesta, 
unde cunoaşterea este văzută ca o comoară, conţine şi 
dificilul verset 25: „Căci celui ce are i se va da; dar de la cel 
ce nu are, şi ce are i se va lua” (Marcu 4, 25). Pare a fi o 
afirmatie absurda, ceva nedrept, daca ne referim la bunurile 
materiale. Dar lisus vorbeşte despre judecată, înţelegere. 
Cei care îşi dezvoltă capacitatea de înţelegere vor înţelege 
tot mai multe, pe când cei fără înţelegere trebuie mai întâi 
să fie deposedati de proasta cunoaştere a lucrurilor ca s-o 
poată lua de la început. 

Este de reţinut faptul că învăţăturile lui lisus, ceea ce 
numim creştinism, sunt mult mai simple decât iudaismul - 


66 


iudaismul are un numar infinit de randuieli care trebuie 
neaparat respectate, fiecare invaluita intr-un cocon de 
comentarii - şi, în acelaşi timp, mai complexe, deoarece ele 
implică o schimbare a felului de a privi lucrurile. Prin 
urmare, punerea în practică a învățăturilor lui lisus nu poate 
fi reglementată prin legi: e necesar un imbold interior. lisus 
îşi dădea seama de această dimensiune dificilă a credinţei pe 
care o propovăduia el, şi pildele erau menite să devină forţa 
motrice a acestui imbold. Într-adevăr, ele sunt extrem de 
emotionante - acesta le este şi scopul. lisus era un om cât se 
poate de raţional, dar şi foarte sensibil, trezind emoţii şi 
reactionand la ele. Pilda era o metodă specială tocmai 
pentru a stârni şi a orienta emoţiile. 

Evanghelia după Ioan nu pomeneşte de pilde, deşi conţine 
câteva: vita-de-vie din capitolul 15 şi cea despre Păstorul cel 
Bun din capitolul 10. La Marcu, există patru pilde, restul 
sunt scurte comparații. Majoritatea pildelor apar la Matei si 
Luca. Matei are opt: despre împărăţia lui Dumnezeu sau a 
Cerurilor în capitolul 13 şi altele în capitolul 18 (oaia 
rătăcită şi sluga nemilostivă); în capitolul 20 (lucrătorii viei); 
în capitolul 21 (cei doi fii şi vierii); în capitolul 22 (ospatul 
cel mare) şi în capitolul 25 (cele zece fecioare şi talantii). 
Luca are cele mai multe pilde; toate se află în capitolele 10- 
20, grupate după subiect: încredere, nelinişte şi socoteala 
din urmă; ospete; pierderi; averi bine si rău folosite; si 
rugăciune. E greu de avansat o cifră exactă: între şaizeci şi 
şaizeci şi cinci, conform uneia din definiţii, dar o alta, mai 
strictă, reduce numărul la patruzeci. Matei şi Luca dau 
adesea versiuni puţin diferite ale aceleiaşi pilde. Şapte apar 
în toate cele trei Evanghelii sinoptice: peticul nou la haina 
veche, vinul nou în burdufuri vechi, semănătorul şi diferitele 
feluri de pământ, făclia pusă sub obroc, grăuntele de muştar 
şi vierii. Dar asta nu înseamnă că ele sunt cele mai 
importante pilde. Într-adevăr, cele două capodopere ale 
genului sunt samariteanul milostiv şi fiul risipitor, care apar 
numai la Luca (10, 30-37, 15, 11-32), ca şi cutremurătoarea 
poveste a lui Lazăr cerşetorul şi bogatul cel rău (16, 19-31). 


67 


Pilda lucratorilor viei e povestita doar in Evanghelia dupa 
Matei, unde gasim si povestea sinistra a slugii nemilostive si 
frumoasa poveste despre cele zece fecioare. 

Conventia cerea ca pilda sa fie intotdeauna povestita ca si 
cum ar fi fost vorba despre ceva adevarat (indiferent cat de 
neverosimil parea), iar auditoriul s-o accepte ca atare. Acest 
consens e deosebit de important in cazul Bunului 
Samaritean. Faptul ca pe drumul spre Ierihon drumetul „a 
căzut între tâlhari” care l-au jefuit, l-au bătut zdravăn şi l-au 
dezbrăcat era plauzibil: calea ce pornea din Ierusalim spre 
răsărit era vestită pentru asemenea crime, şi încă mai era 
astfel în urmă cu mai bine de cincizeci de ani, când am 
călătorit prima dată pe acolo. La fel de plauzibil era că un 
levit şi un preot „au trecut pe alături”. Ascultătorii lui lisus 
erau încântați şi foarte dispuşi să creadă că in general 
clericii erau ipocriti si nemiloşi. Dar trebuiau să creadă şi ce 
le spunea lisus despre mila şi generozitatea negustorului 
samaritean - care nu numai că s-a ocupat pe loc de bietul 
om, dar a şi plătit pentru el la un han, unde să locuiască şi să 
fie îngrijit până când se întrema. Evreii îi urau pe samariteni 
- şi nu în ultimul rând locuitorii din Galileea, pe care 
Samaria îi separa de Iudeea - cu o înverşunare iraţională, 
greu de înţeles pentru noi. Era vorba de o furie 
cvasireligioasă, un soi de rasism local care ajungea la 
manifestări de o mare cruzime. lisus a povestit această 
întâmplare ca răspuns la întrebarea: „Şi cine este aproapele 
meu?” A povestit-o atât de bine şi de convingător, încât 
Bunul Samaritean a rămas în istorie, în literatură, în artele 
plastice şi dramatice drept aproapele ideal al omului aflat la 
necaz. lisus a ilustrat astfel principiul universalist, poate cel 
mai de seamă element al mesajului său social: suntem cu 
toţii vecini şi fratia noastră umană e bazată pe bunăvoință si 
compasiune, nu pe apartenenţa tribală, rasă, culoare sau 
naţionalitate. Pilda lui lisus urmărea să-i şocheze pe 
ascultătorii evrei şi să-i facă să accepte acest adevăr. Şi de 
şocat, i-a şocat, deoarece, povestită cu mult talent, ea le-a 
părut verosimilă şi au crezut-o. E o poveste care înnobilează, 


68 


spusa cu noblete, si de peste doua milenii oameni de 
pretutindeni, pentru care termenul nu are un alt inteles 
decât cel din pilda lui lisus, caută sa fie ca „Bunul 
Samaritean”. 

Povestea mai are si un alt tâlc: aidoma altor douăsprezece 
pilde, e vorba acolo de bani. Palestina primului secol avea o 
economie bazată pe bani; nu se vorbeşte nimic de economia 
de troc. În plus, de vreme ce Ierusalimul era loc de pelerinaj 
pentru un număr imens de evrei de pe întreg cuprinsul 
Imperiului Roman, se aflau în circulaţie monede de tot felul: 
din aramă, diverse aliaje, argint şi chiar aur. Pelerinii aveau 
nevoie de „schimbătorii de bani” din Templu ca să poată 
cumpăra porumbei şi miei pentru ofrande. Protestul lui lisus 
viza faptul ca schimbătorii de bani violau spaţiul din 
imediata vecinătate a Templului. Atitudinea lui faţă de bani, 
negot şi bogății era necruțătoare. Întreaga lui afecţiune era 
rezervată săracilor, după cum dovedesc şi multe dintre 
pildele sale. N-a făcut niciodată greşeala să creadă că 
sărăcia îi determină pe oameni să fie virtuoşi, dar era perfect 
conştient că bogăţia oferea infinite ocazii de corupţie. Pilda 
despre cerşetorul Lazăr şi bogatul cel rău, povestită atât de 
viu în Evanghelia după Luca (16, 19-31), ne arată că averea 
poate pune stăpânire pe viaţa unui om necumpătat şi vanitos 
„care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate 
zilele in chip strălucit”. Lazăr în schimb era bolnav - ,,... 
câinii venind, lingeau bubele lui” - şi zăcea la poarta 
bogatului asteptand firimiturile care cădeau de la masa 
acestuia. lisus le spunea oamenilor că „s-a întărit prăpastie 
mare” între bogaţi şi săraci în lume, şi bogatii care nu fac 
nimic să schimbe starea lucrurilor vor descoperi că 
prăpastia există si în viata de apoi, unde săracii vor fi 
„Mângâiaţi” si bogatii „chinuiţi”. Luca povesteşte în capitolul 
15, 8-9 despre femeia care avea zece drahme de argint, a 
pierdut una, a aprins lumina şi a măturat bine casa până şi-a 
găsit banutul. Pe urmă şi-a chemat prietenele şi vecinele şi a 
zis: , Bucurati-va cu mine.” Iisus n-o învinuieşte de zgarcenie 
- ne dă de înţeles că femeia era săracă şi pentru ea moneda 

69 


pierduta insemna foarte mult -, ci face ca moneda pierduta 
şi regăsită să reprezinte „bucurie îngerilor lui Dumnezeu 
pentru un păcătos care se pocăieşte”. În general, opinia lui 
lisus despre avere e că totul depinde de ceea ce faci cu ea. 
Ca filozof al filantropiei universale, proces prin care 
instinctul compasiunii se generalizează şi devine folositor 
întregii omeniri, lisus încuraja cu înflăcărare pe bogaţi să le 
dea săracilor o parte generoasă din averea lor. Dar nu era 
atât de nesăbuit încât să-şi închipuie că sărăcia ar putea fi 
stârpită în timpul vieţii lui cu ajutorul reformelor, şi cu atât 
mai puţin prin acte de caritate. lisus ştia că „pe săraci 
totdeauna îi aveţi cu voi”, când a lăsat o femeie să-l ungă cu 
pomadă scumpă (Matei 26). Dar insista că era bine ca toţi să 
exercite filantropia, chiar dacă aveau posibilităţi reduse: una 
dintre cele mai emotionante imagini din întregul Nou 
Testament este cea a văduvei sărace care stăruia să dea şi 
ea de pomană în Templu şi „a aruncat (în cutie) doi bani, 
adică un codrant” (Marcu 12, 42). Erau banii ei de cheltuială 
pe o zi. 

Povestind pilda Bunului Samaritean, lisus descrie un caz 
în care banii încurajează virtutea. Negustorul era om 
muncitor şi plin de înţelepciune. Afacerile îi mergeau bine şi 
folosea profiturile pentru a-şi întreţine familia, dar şi pentru 
a-i ajuta pe alţii. Şi unui om mai puţin prosper i-ar fi putut fi 
milă de călătorul snopit în bătaie, ar fi putut şi el să facă 
ceva pentru el. Samariteanul câştigase şi economisise 
suficient ca să-l ajute pe bietul om să se însănătoşească 
total, şi chiar aşa a făcut. Erau bani câştigaţi cinstit şi 
judicios cheltuiţi. 

Multe pilde au ca temă ceva pierdut şi apoi găsit, una din 
imaginile preferate ale lui lisus, o variantă a metaforei 
lumină-întuneric. Imediat după povestea femeii care şi-a 
găsit banul de argint, Luca ne-o spune pe cea despre fiul 
risipitor, poate cea mai luminoasă dintre toate pildele lui 
lisus. Ridică multe probleme, motiv pentru care a fost 
comentată şi ilustrată de artiştii plastici mai des decât 
oricare alta. Fiul mai tânăr al unui om bogat îşi cere partea 


70 


de avere, o primeşte, o risipeşte „trăind în desfranari” ,,intr- 
o ţară depărtată”. Dă o foamete peste acea ţară şi fiul începe 
„să ducă lipsă”. Se face porcar. „Şi dorea să-şi sature 
pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii.” Se 
pocăieşte, înţelege că a păcătuit faţă de Dumnezeu şi faţă de 
tatăl lui şi decide să se întoarcă acasă cu capul plecat şi să-i 
spună tatălui: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. 
Fa-ma ca pe unul din argatii tăi.” Dar tatăl, văzându-l „încă 
departe fiind el”, îşi întâmpină fiul cu braţele deschise şi 
înjunghie vitelul îngrăşat în vederea unei sărbători de 
mulţumire. Fiul cel mare şi ascultător, mâniat, protestează 
în numele dreptăţii. Dar tatăl îi spune: „Fiule, tu totdeauna 
eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să 
ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era 
şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” 

Primul tâlc al pildei este, aşadar, pocainta păcătosului 
pentru păcatele săvârşite şi bucuria pe care o produce astfel 
celor drepţi. Cainta unui păcătos, subliniază lisus, produce 
mai multă veselie în cer decât bunătatea multor oameni 
vrednici de laudă. Poate că e ceva nedrept - şi aşa i s-a părut 
şi fiului celui mare. Dar cerul nu e atât pentru dreptate, cât 
pentru milă. Nimeni n-ar putea fi mântuit într-o lume a 
justiţiei stricte, dar infinita milostenie a lui Dumnezeu face 
ca până şi celor mai păcătoşi dintre păcătoşi să fi se ofere 
prilejul de a-şi recunoaşte păcatele şi de a se strădui să-şi 
trăiască altfel viaţa. Povestea aceasta e totuşi atât de plină 
de viaţă şi cei trei bărbaţi sunt descrişi atât de clar din 
numai câteva trăsături iscusite de condei, încât naraţiunea 
provoacă nesfarsite comentarii. Oare nu face tatăl o 
nebunie? Nu e cel putin nesocotit? In primul rând, nu eo 
nebunie să-i dea fiului uşuratic partea de moştenire? Se 
înţelege că o va risipi. Şi nu e nesocotit când nu-i spune 
fiului celui bun, care munceşte din greu pe câmp, că fratele 
risipitor s-a întors şi că în cinstea lui se pregăteşte un ospăț? 
Dar tatăl îşi vede de planul lui şi băiatul cel mare nu află 
despre toate acestea decât când vine de la muncă, obosit şi 
năduşit, şi aude „cântece şi jocuri”. Nici nu e de mirare că 


71 


„s-a mâniat si nu voia să intre”. Putem bănui că fiul risipitor 
fusese dintotdeauna preferatul tatălui - şi ne punem atunci 
întrebarea: ce se va întâmpla? Oare tatăl va continua să fie 
nesocotit? Oare fiul cel bun, exasperat, îşi va cere până la 
urmă partea care i se cuvine pentru o gospodărie a lui? Ne 
mai poate mira absenţa mamei. E moartă? Marginalizată 
într-o asemenea măsură, încât existenţa ei e lipsită de 
importanţă? Sau existau două mame? Povestea abundă în 
presupuneri: semn sigur că e bună. 

Dar multe pilde ridică întrebări fără răspuns. Lui lisus îi 
plăceau petrecerile şi, cu toate că îl condamna pe bogatul 
care în fiecare noapte chefuia pe cinste - ştiind totuşi că la 
poarta lui zace un om flămând -, nu condamna niciodată 
ospitalitatea generoasă. Numeroase pilde erau spuse în jurul 
unei mese pline de oameni, şi lisus folosea deseori ospetele 
ca să le dea oamenilor câte o lecţie. Capitolul 14 din Luca 
cuprinde două din ele. În prima vorbeşte convingător despre 
faptul că îngâmfarea e pedepsită, iar modestia, răsplătită. 
Dacă la un ospăț te grabesti să ocupi nejustificat locul cel 
mai de seamă, vei fi admonestat, iar dacă te aşezi smerit în 
locul cel mai neînsemnat, poate ţi se va spune: „Prietene, 
mută-te mai sus.” „Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, 
iar cel ce se smereste pe sine se va înălța” (Luca 14, 10-11). 

Aici, lucrurile sunt spuse simplu şi direct. Dar cum 
interpretăm pilda imediat următoare (14, 16—24): „Un om 
oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi.” Însă cei 
poftiţi s-au scuzat. Omul „oarecare” nu era atât de popular 
pe cât credea el. Aşadar, mâncarea fiind cumpărată, şi-a 
trimis sluga „în pieţele şi ulițele cetăţii”, ca să-i invite la cină 
„pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi”. 
Rămânând totuşi loc liber, omul i-a cerut slugii: „leşi la 
drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple 
casa.” Ospatul este de fapt imaginea împărăției Cerurilor, 
numai că detaliile povestirii complică interpretarea. Sfântul 
Augustin a folosit şi el fraza „sileşte să intre” pentru a 
justifica convertirea silită a ereticilor. Mâniat, stăpânul casei 
spune: „Niciunul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu 


72 


va gusta din cina mea.” Dar de ce presupune el ca invitatii s- 
au razgandit si acum doresc sa vina? Poate din cauza ca se 
simteau ofensati ca saracii stau pe locurile destinate initial 
lor? Cititorul are impresia ca a fost omis ceva. Tot asa, 
povestea slugii nemilostive care, dupa ce este iertata de 
stapan pentru niste datorii, il arunca in temnita pe un ajutor 
de-al sau, pentru datorii asemanatoare. Pilda ilustreaza 
principiul: „Ce tie nu-ţi place altuia nu-i face.” Dar 
întorsătura din textul lui Matei (18, 23-35) e crudă, şi furia 
stăpânului care revine, îl pedepseşte pe datornic şi-l dă „pe 
mana chinuitorilor” este necruțătoare. În pilda despre vieri 
(Luca 20, 9—20), purtarea lor faţă de proprietar este atât de 
netrebnică - îi bat mai întâi slugile şi apoi îi ucid fiul 
moştenitor -, încât povestea nu mai e verosimilă şi interesul 
păleşte. Stăpânul îi distruge pe cultivatori şi dă via altora. 
Morala este aceeaşi ca şi cea din pilda cu ospatul, dar lisus 
spune ascultătorilor: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă 
ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului? Oricine va 
cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea 
ea îl va zdrobi.” Luca spune: „lar cărturarii şi arhiereii...” 
erau siguri că lisus „spusese pilda aceasta pentru ei” şi 
„căutau să puna mâna pe El, în ceasul acela”. De aici tragem 
concluzia că pilda nu avea o aplicaţie generală, ci se referea 
la un anumit grup de oameni răi. 

Dar ce putem spune despre iconomul necredincios din 
Luca 16, 1—8? Amenintat că-şi va pierde slujba dupa ce a 
risipit avutiile stăpânului său, iconomul se foloseşte de 
poziţia lui şi le face favoruri debitorilor, spunându-şi: „ca să 
mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie”. 
Nu are de ales: „Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine.” Dar 
stăpânul îl laudă, „căci a lucrat intelepteste. Căci fiii 
veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii 
luminii”. Felul în care lisus explică mecanismul moralei din 
această pildă - cel puţin aşa cum ne-o redă Luca, deşi s-ar 
putea să fi omis ceva esenţial - nu este limpede, dar 
concluzia finală e foarte clară şi inteleapta: „Nicio slugă nu 
poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va uri 


73 


şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va tine si pe celălalt îl 
va dispretui. Nu puteţi să slujiti lui Dumnezeu şi lui 
mamona” (Luca 16, 13). lisus ne dă de înţeles că înfierează 
lăcomia, fiindcă Luca adaugă în versetul 14: „Toate acestea 
le auzeau şi fariseii, care erau iubitori de argint şi-L luau în 
bătaie de joc.” Iisus subliniază deosebirea clară între „cei ce 
vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor” şi Dumnezeu 
„care cunoaşte inimile voastre”. Concluzia lui lisus este 
răsunătoare: „... ceea ce la oameni este înalt, urâciune este 
înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16, 15). 

lată un caz unde morala este admirabilă, deşi în rest 
povestea rămâne misterioasă. Pilda despre cele zece 
fecioare, cinci fără minte şi cinci înțelepte, şi despre 
candelele lor e încântătoare şi plină de viaţă (Matei 25, 1— 
13). Dar fecioarele înțelepte sunt rele şi nu împart 
untdelemnul lor cu fecioarele fără minte; iar mirele, 
întârziat, e nedrept şi nu le mai deschide uşa. Şi totuşi, 
morala e potrivită: „Drept aceea, privegheati, că nu ştiţi 
ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” Pilda imediat 
următoare, cea a talanţilor (Matei 25, 14-40), se aseamănă 
cu cea a iconomului necredincios din Luca. Se opreşte 
asupra problemelor economice, a deşertăciunii lumesti, 
aprobă împrumuturile cu dobândă ridicată şi citează 
înţelepciunea unui stăpân care secera „de unde n-a 
semănat” şi aduna „de unde n-a împrăştiat”. Aici se află şi 
vestitul verset 29: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va 
prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.” Spre 
deosebire de Marcu 4,25, lisus se referă nu la cunoştinţe, ci 
la avuţie. lisus adaugă: „lar pe sluga netrebnica aruncati-o 
întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi 
scrâşnirea dinţilor.” 

Presupunem că aceasta e înţelepciunea lumii de pe 
pământ, fiindcă, imediat după aceea, lisus îi deosebeşte pe 
cei care nu se preocupă de cele lumesti de cei care urmăresc 
bunurile materiale: „Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar 
caprele de-a stânga” (Matei 25, 33). El spune oilor: ,,Veniti, 
binecuvantatii Tatălui Meu, mosteniti împărăția cea 

74 


pregatita voua de la intemeierea lumii” (25, 34). Iisus explica 
in continuare ca aceia care in lumea asta dau de mancare 
celor flamanzi si de baut celor insetati, care-i gazduiesc pe 
cei fara adapost, care-i imbraca pe cei fara haine si care se 
duc sa-i vada pe bolnavi si pe cei aflati in temnita vor fi 
răsplătiți. Concluzia impresionantă este: „... întrucât ati 
făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati 
făcut” (25, 40). 

În general, pildele reprezintă o imensă dihotomie de 
contraste exprimate prin povestiri şi imagini. Întuneric şi 
lumină, lumea de aici şi lumea de dincolo, paradă de ochii 
lumii şi bunătate autentică, oi şi capre, înţelepciune 
materială şi simplitate spirituală, bogaţi în averi şi săraci în 
spirit, viclenie şi naivitate. Există multe indicii că de câte ori 
lisus spunea câte o istorie ascultătorii îi cereau încă una şi 
încă una. Prin urmare, pentru ca tâlcul pildelor să ne apară 
clar şi consecvent, trebuie să le privim atât grupate tematic, 
cât şi în totalitatea lor. Uneori lisus era subtil şi misterios, 
chiar obscur cu privire la detalii, dar distincţia între bine şi 
rău reiese mereu înainte de sfârşitul povestirii. Apoi, 
ascultătorii aveau întotdeauna timp să discute între ei, să 
argumenteze. Chiar asta era şi intenţia. lisus avea nu numai 
talentul de a transmite învățături, ci şi priceperea de a-i 
încuraja pe oameni să se înveţe unii pe alţii, să discute în 
mod serios ce înseamnă să duci o viaţă bună şi să dezbată 
această chestiune cu onestitate. 

Ajungem astfel la două dintre trăsăturile caracteristice ale 
lui lisus, relevate cu forţă de limbajul Evangheliilor. Prima 
este aceea de a pune întrebări. E posibil ca lisus să fi 
căpătat acest obicei studiind textele sacre. Vechiul 
Testament e plin de întrebări. Dumnezeu pune adesea 
întrebări, de cele mai multe ori stranii. Întrebarea este 
forma stilistică pe care o întâlnim în Cartea lui lov, folosită 
de Iahve pentru a transmite cantităţi enorme de informatie 
şi pentru a-şi delimita puterea. In capitolul 38 din lov, 
Dumnezeu formulează patruzeci şi opt de întrebări, de la 
„Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără 


75 


înţelepciune?” (38, 2), pana la „Unde erai tu cand am 
intemeiat pamantul?” (38, 4). Si Iisus folosea intrebarea ca 
unul din mijloacele de a transmite invataturi. Vorbea cu 
multă autoritate, cu deosebit talent, însă urmărea, pe cat 
posibil, să extragă cunoştinţe şi păreri de la ascultătorii 
înşişi, în primul rând de la ucenici. „Cine zic oamenii că 
sunt?” (Marcu 8, 27) este o întrebare tipică a lui lisus. De 
altfel, Marcu ni-l prezintă pe lisus punând necontenit 
întrebări, Astfel, înainte de a le da de mâncare celor cinci 
mii de oameni, lisus întreabă: „Câte pâini aveţi?” (Marcu 6, 
38) în acelaşi episod, lisus îl întreabă pe Filip: „De unde vom 
cumpăra pâine, ca să mănânce aceştia?” (loan 6, 5) 
Învăţându-i, lisus căuta să-i includă pe oameni, să-i atragă 
pe toţi cei prezenţi în discuţie, să elucideze laolaltă adevărul, 
să perceapă corect realitatea. In Marcu, lisus introduce 
pilda grăuntelui de muştar cu o dublă întrebare taioasa: 
„Cum vom asemăna împărăţia lui Dumnezeu, sau în ce pildă 
o vom închipui?” (4, 30) La începutul preoţiei sale, imediat 
după botez, văzându-i pe Andrei şi pe un altul mergând după 
El, lisus întreabă: „Ce căutaţi?” (Ioan 1, 38) întrebările 
adresate celor mai apropiaţi Lui sunt adesea profunde, 
aspre, chiar imploratoare. Când mulţi dintre ei consideră că 
doctrina lui despre pâinea vieţii e prea dificilă - „Greu este 
cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” - şi dau să plece, 
lisus întreabă: „Vă sminteşte aceasta? Dacă veţi vedea pe 
Fiul Omului, suindu-Se acolo unde era mai înainte?” Când 
„Mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau 
cu El”, lisus le-a zis celor Doisprezece: „Nu vreţi şi voi sa va 
duceti?” (loan 6, 60-67) (Imediat după aceea, referindu-se la 
Iuda Iscarioteanul, întreabă: „Oare, nu v-am ales Eu pe voi, 
cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol!” [loan 6, 70.]) 
lisus pune şi întrebări ca aceasta: „De atâta vreme sunt cu 
voi şi nu M-ai cunoscut...?” (loan 14, 9) Şi, în cele din urmă: 
„Mă iubiţi?” După înviere, o întreabă pe Maria Magdalena: 
„Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” (loan 20, 15) Toate 
aceste întrebări - şi s-au păstrat încă multe alte exemple - 
au în comun faptul că lisus cunoaşte răspunsurile înainte de 


76 


a enunta întrebările. Funcţia lor este de a întinde o mana, de 
a suscita interesul, de a manifesta afectiunea fata de cei ce-l 
asculta. Ele sunt un fel de imbratisare, chiar atunci cand 
critica. 

La fel de caracteristice sunt tacerile lui lisus, folosite si 
ele in diverse scopuri. Ca învăţător, îndrumător, lisus 
considera ca prima lui datorie in viata era sa le vorbeasca 
oamenilor, însă folosea deopotrivă întrebările şi tăcerea 
pentru a-şi transmite mesajul. Întrebările erau de cele mai 
multe ori afirmaţii, transmiteau o informatie. Tacerile lui 
erau şi ele o formă de comunicare mută, a cărei pondere o 
depăşea adesea pe cea a cuvintelor. Există un pasaj în Sartor 
Resartus a lui Thomas Carlyle care se potriveşte misiunii lui 
lisus: „Vorba aparţine Timpului. Tăcerea tine de Vesnicie. 
[...] Gândirea nu lucrează decât în Tăcere; şi nici Virtutea nu 
se manifestă decât in Taina.”* Până la vârsta de treizeci de 
ani, lisus a fost tăcut, sau nu i s-au consemnat spusele -, şi 
nici nu avem mărturii că ar fi dorit să fie altminteri. A 
păstrat, practic, tăcerea în timpul ispitelor, până la sfârşit. A 
tăcut şi în timpul botezului. A tăcut şi când a preschimbat 
apa în vin la Cana. Şi de obicei era tăcut când făcea minuni; 
vorbea doar când îi îndemna pe infirmi să meargă şi pe morţi 
să se ridice. Şi poruncea să se păstreze tăcere despre cele 
întâmplate. In general, nu vorbea despre puterile sale - 
numai dacă era necesar - sau despre caracterul său divin, 
pentru că era important să stabilească natura sa de om. 
Când i se spune „Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui 
viu" (Matei 16, 16), lisus le porunceste ucenicilor sa nu le 
vorbească altora despre asta. Rămânea de obicei tăcut dacă 
i se puneau întrebări directe. Prefera să răspundă gândului, 
nu cuvintelor. lisus exprimă tăcerea ruşinii când îi este 
adusă femeia adulteră: nu ruşine pentru păcatele ei, ci 
ruşine pentru păcatele celor care vor s-o ucidă cu pietre. 


2 Thomas Carlyle, Filosofia vestimentatiei. Sartor Resartus, 
trad. De Mihai Avadanei, Institutul European, laşi, 1998, p. 
204. (N. Red.) 

77 


Preferă să le scrie ruşinea în praf decât să o vorbească. În 
acest episod, unul dintre cele mai vii şi mai tulburătoare din 
întregul Nou Testament, lisus spune doar două propoziţii: 
„Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit niciunul?” şi 
„Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai 
păcătuieşti” (Ioan 8, 10-11). Iisus tace si în fata ororilor: de 
pildă la moartea lui Ioan Botezătorul. În fata lui Caiafa, e 
plin de indignare, dar nu scoate o vorbă. Şi lui Irod Antipa îi 
arată disprețul tăcând. Indura suferinţa fizică în tăcere, 
copleşit de propria-i durere şi de mila faţă de cei care-l atacă 
şi-l batjocoresc. Tăcerea lui pe cruce e la fel de zguduitoare 
ca şi puţinele vorbe, ultimele şapte, pe care le rosteşte. 

lisus, învățătorul, este elocvent, dar succint. Rareori 
foloseşte două cuvinte dacă unul e de ajuns. Îşi transmite cu 
intensitate gândurile în învățături şi pilde remarcabile prin 
economia de cuvinte. Şi totuşi ele nu lasă impresia că sunt 
greu accesibile sau prea concise. 

Exprimarea este, fără excepţie, destinsă. La nevoie, 
detaliile îi sunt mereu la îndemână. Dar şi tăcerile sunt o 
parte esenţială a preoţiei. Vorbirea lui era argint, dar 
tăcerile i le cântărim în aur. 


78 


VI 


Întâlniri: bărbaţi, femei, copii, vârstnici 


Cu toate că vorbea permanent mulţimii adunate în 
sinagogi, sub cerul liber sau înghesuite în case particulare, 
lisus se adresa mereu fiecărui individ în parte. Era darul, dar 
şi filozofia lui. Fiecare fiinţă omenească era o entitate unică, 
nepretuita, pe care Dumnezeu o iubea ca persoană aparte, 
astfel că lisus spune: „Ci şi perii capului vostru, toţi sunt 
numărați” (Luca 12, 7). Iubirea lui lisus pentru oameni, ca 
indivizi, era într-un fel trăsătura lui cea mai frapantă. Le 
vorbea neobosit, încercănd să le pătrundă cele mai ascunse 
gânduri. lar ei se simțeau atraşi de el şi erau gata să-şi 
divulge secretele. Viaţa lui a constat într-o serie de întâlniri 
publice, marcate ocazional de întrevederi care se 
transformau în evenimente semnificative. lisus încuraja 
acele întrevederi şi le pretuia. Isi amintea fiecare cuvânt 
rostit şi le relata ucenicilor despre cele discutate. Vorbele lui 
le-au parvenit astfel evangheliştilor, iar ei ni le-au transmis 
nouă. În cele mai multe cazuri, lisus era singur cu omul 
respectiv, chiar dacă în jur forfoteau mulţimi gălăgioase care 
se înghesuiau şi se împingeau. Episoadele acestea, oricât de 
scurte, formează miezul uman al Noului Testament şi sunt 
prilej de încântare pentru cititor. Nu există nimic de acest 
gen în întreaga literatură a lumii antice, sacră sau laică. 

Întâlnirea lui lisus cu Andrei, imediat după botez, 
prevesteste ce avea să fie. Andrei se apropie de Iisus (cu un 
însoțitor al cărui nume rămâne necunoscut). Exista ceva în 
înfăţişarea lui lisus, în ţinuta sa, în insistența privirii, care 
atrăgea lumea. Oamenii îl simțeau deschis, intuiau că-i va 
primi ca pe nişte prieteni, că va sta de vorbă cu fiecare. Şi, 


79 


într-adevăr, lisus îi întâmpina cu vădită prietenie şi grabnica 
solicitudine - caracteristica lui cea mai izbitoare, evidentă de 
la bun început. Se purta la fel cu toţi, dar îl făcea pe fiecare 
să se simtă ales şi prețuit. Si nu erau lucruri învăţate. li 
izvorau din inimă - nu încape niciun fel de îndoială. Ioan ne 
spune în 1, 37—42 că, atunci când Andrei şi tovarăşul lui 
mergeau în urma lui lisus, El s-a întors zicând: „Ce căutaţi?” 
Andrei a spus: „Rabi, unde locuieşti?”, la care lisus a 
răspuns: „Veniţi şi veţi vedea.” Ei „(a)u mers deci şi au văzut 
unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul 
al zecelea”. Nu reiese clar că ora la care s-au întâlnit lisus şi 
Andrei este relevantă, şi totuşi aşa ar părea. Prietenia lor s-a 
înfiripat imediat, şi a doua zi Andrei i l-a prezentat lui lisus 
pe fratele lui, Simon. Atunci s-a produs între ei, instantaneu, 
o legătură, şi lisus i-a dat lui Simon un alt nume, sau o 
poreclă, Chifa (sau Petru), adică tare ca piatra. Şi fraţilor 
Ioan şi lacov le-a dat porecla: „fiii tunetului” (Marcu 3, 17). 
Lui lisus îi plăceau astfel de nume, care erau o chezăşie a 
prieteniei sau a intimitatii. Ele pecetluiau tovărăşia dintre el 
şi ucenici în imensa lor sarcină de a schimba lumea şi de a 
asigura triumful valorilor spirituale asupra celor materiale. E 
straniu când ne gândim că această întâlnire întâmplătoare 
cu Andrei, deloc planificată, a marcat începutul unui drum 
lung, care avea să se termine, atât pentru Andrei şi fratele 
lui, cât şi pentru lisus, cu moartea pe cruce: Simon Petru a 
fost răstignit cu capul în jos, la cererea sa, ca să nu se 
compare cu stăpânul lui ceresc în momentele demne ale 
morţii. Andrei, martirizat la Patras, în Ahaia, n-a fost bătut în 
cuie. Ca să i se prelungească suferinţa, a fost legat de o 
cruce a cărei formă specială a devenit simbolul Scoției. 

O altă întâlnire remarcabilă are loc la graniţa cu Siria, 
când lisus îi cere lui Matei, vamesul zelos, să-l urmeze. 
Matei, funcţionar cu putere, dar detestat, îl urmează de 
îndată pe lisus. Prietenia lor se leagă imediat şi este pe cât 
de tăcută - nu e consemnat niciun schimb de cuvinte -, pe 
atât de puternică. lisus pătrunde astfel în centrul unei alte 
lumi, fiindcă Matei, desigur invitat, vine cu mulţi colegi de-ai 


80 


săi la un ospat spontan in casa unde stătea lisus. Succesul 
este enorm şi atrage atenţia, dar şi vocile critice ale iudeilor 
ortodocşi, ale fariseilor, care-i întreabă pe ucenici: „Pentru 
ce mănâncă învățătorul vostru cu vamesii şi cu păcătoşii?” 
(Matei 9, 11) La care lisus răspunde: „Compasiune voiesc, 
iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi 
la pocăință.” 

Această chemare urmată de un ospăț ilustra obiceiul lui 
Iisus, izvorât din firea lui, în parte retrasă, in parte sociabila, 
de a împleti întâlnirile personale cu cele publice. Îi plăcea să 
propovăduiască la orele mesei şi este descris de foarte multe 
ori frângând pâinea sau bând din cana cu vin. Cina cea de 
Taină a fost apogeul sublim al acestor ospete sfinte. Cu 
excepţia momentelor când făcea minuni, lisus era mereu un 
om deschis. Îi plăcea să mănânce. Vinul trecea de la unul la 
altul. Se vorbea tot timpul. Dar respecta nevoia celorlalţi de 
singurătate, chiar de discreţie. Una dintre întâlnirile cele 
mai frapante este cea dintre lisus şi Nicodim, fariseu şi 
îndrumător spiritual, care deţinea un post înalt în ierarhia 
iudeilor (loan 3, 1— 21). Acesta a venit noaptea la lisus, ca 
nu cumva să-şi compromită situaţia, şi lisus nu l-a respins, 
cu toate că-i ghicise laşitatea. Dimpotrivă, l-a primit cu 
bunăvoință şi i-a explicat, în cuvinte memorabile, o mare 
parte din miezul mesajului Său. „De nu se va naşte cineva de 
sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” Şi 
Nicodim a întrebat: „Cum poate omul să se nască, fiind 
bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei 
sale şi să se nască?” lisus a răspuns printr-un apel la 
credinţă: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul 
Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu 
piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Şi i-a mai spus lui Nicodim că 
„n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece 
lumea, ci ca să se mantuiasca, prin El, lumea”. Dar lisus i-a 
dat de înţeles lui Nicodim că, mai devreme sau mai târziu, 
trebuie să se arate, nu trebuie să ocolească lumina: „Că 
oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru 
ca faptele lui să nu se vădească.” lisus îl îndeamnă pe 


81 


Nicodim sa vina ,la Lumina, ca sa se arate faptele lui”. In 
cele din urma, Nicodim a ascultat de sfatul primit, fiindca, 
atunci cand trupul lui lisus a fost dat jos de pe cruce, a venit 
„aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe”. 
Şi cu acesta a fost uns lisus, şi trupul i-a fost înfăşurat „în 
giulgiu cu miresme”, şi pus în „mormânt nou, în care nu mai 
fusese nimeni îngropat”. Presupunem că era mormântul pe 
care Nicodim şi-l pregătise lui însuşi (loan 19, 39-42), dar 
poate că era al lui Iosif din Arimateea, care a asistat şi el la 
înmormântare şi a rostogolit piatra la gura mormântului. Şi 
el era unul dintre demnitarii iudei, membru al sinedriului, 
organul de conducere al comunităţii, şi, în acelaşi timp, 
discipol secret al lui lisus. 

Prietenia cu Nicodim şi Iosif ilustrează cat de largă era 
sfera adepților lui lisus, cuprinzandu-i pe toţi care se 
simțeau atraşi de el, indiferent de poziţia lor socială. Un alt 
exemplu este cel al prieteniei cu care îl întâmpină lisus pe 
un „slujitor regesc” de la curtea lui Irod Antipa, care vine la 
el cu rugămintea de a-i salva de la moarte fiul bolnav (loan 
4, 46—53). La început îl imploră pe lisus să vină personal, 
dar acceptă apoi că un singur cuvânt al lui lisus va produce 
miracolul vindecării. lisus îl asigură că e de-ajuns credinţa, 
şi se dovedeşte că aşa este. Acest incident impresionant, 
povestit de Ioan cu multă tandrete, oglindeşte felul in care 
lisus însuşi i-a transmis cele întâmplate apostolului şi 
evanghelistului, căci nimeni altcineva nu mai auzise acel 
schimb de cuvinte. La extrema cealaltă, avem exemplul 
patetic al bătrânului infirm care de treizeci şi opt de ani 
aştepta în preajma scăldătorii din Vitezda (loan 5, 1—15). 
Acolo erau în apă cinci pridvoare. Scăldătoarea avea un 
izvor mineral intermitent şi, când apele „erau tulburate” (se 
credea că de un înger), şansa tămăduirii creştea, drept care 
bolnavii se luau la întrecere ca să între primii după o astfel 
de „tulburare” a apei. Bătrânul nu avea slujitori care să-l 
tragă repede până la scăldătoare, aşa că an de an privise 
cum ceilalţi se vindecau, în timp ce el tot bolnav rămânea. 
lisus l-a văzut acolo şi se pare că auzise ca era cam pungas, 


82 


dar tot i s-a facut mila de el. I-a spus: ,,Voiesti sa te faci 
sănătos?” Si infirmul i-a răspuns: „Doamne, nu am om, care 
să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până 
când vin eu, altul se coboară înaintea mea.” lisus a zis: 
„Scoală-te, ia-ti patul tău şi umblă.” Omul s-a făcut îndată 
bine. După un timp, lisus a dat peste el în Templu şi, 
recunoscându-l, i-a spus: „lată că te-ai făcut sănătos. De 
acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ți fie ceva mai rau.” 
Bărbatul le povestea tuturor cu înflăcărare despre 
vindecarea sa, dar asta a trezit mânia iudeilor ortodocşi, 
fiindcă miracolul se petrecuse în timpul Sabatului. Unii 
interpretează pasajul respectiv ca o dovadă de 
nerecunostinta: fostul infirm l-a trădat pe lisus vorbind în 
faţa demnitarilor iudei. O asemenea interpretare e, desigur, 
greşită. Timp de aproape patruzeci de ani, bolnavul nu 
putuse să se mişte, şi dintr-odată era eliberat de boală şi 
activ. Bineînţeles că mergea peste tot şi îşi spunea povestea 
oricui voia să-l asculte. 

Există o întâlnire asemănătoare în loan 9, 1—38, când 
lisus vindecă un orb din naştere. Era un om sărac, fără 
importanţă, şi când a încercat să le spună oamenilor că i s-a 
întâmplat o minune toţi au început să-l atace. Nu s-a 
întâmplat în Sabat? Şi cum a fost? Cine a făcut minunea? Nu 
cumva un păcătos care încalcă Sabatul? Iudeii ortodocşi 
spuneau: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta 
(lisus) e păcătos.” În momentul acela, exasperat, tânărul a 
strigat: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind 
orb, acum văd.” Au început să se certe cu el, invocandu-l pe 
Moise şi multe altele, până când tânărul, insistând asupra 
singurului lucru care-l interesa - vederea -, a spus că a da 
vederea unuia născut orb n-a mai fost făcut de nimeni de 
când e lumea: „De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea 
să facă nimic.” Si ei îi strigară: „In păcate te-ai născut tot, si 
tu ne înveţi pe noi?” Apoi „l-au dat afară”. Când a auzit lisus 
despre asta, l-a căutat pe tânăr şi l-a întrebat despre 
credinţa lui. Tânărul a răspuns: „Cred, Doamne.” Ioan 
încheie: „Şi s-a închinat Lui.” lată încă o scurtă întâlnire 


83 


emoţionantă, unde vederea oferă o metaforă perfectă pentru 
cunoaşterea adevărului. 

Întâlnirile lui lisus cu femeile sunt deosebit de 
semnificative. În Orientul Apropiat antic, femeile erau 
aproape invizibile. Poziţia lor socială era foarte neînsemnată, 
sau chiar inexistentă, cu excepţia celor care erau soţii de 
demnitari, dar şi atunci situaţia lor era precară. Puteau fi 
îndepărtate - „lepădate” era un alt termen folosit în 
documente - după bunul-plac al soţilor. Dacă erau sărace şi 
bătrâne, n-aveau nicio valoare. Dar nu şi pentru lisus. Ochii 
lui pătrunzători le căutau în mulţimea ce se aduna în jurul 
lui. Aşa a zărit-o şi pe văduva bătrână care a dăruit cei doi 
banuti la colecta din Templu. A lăudat-o, socotind gestul ei o 
dovadă că si cei mai săraci pot fi marinimosi. Filantropia nu 
era doar privilegiul facil al bogatilor, ci o virtute deosebită a 
nevoiaşilor si smeritilor. N-avem de unde şti dacă văduva, 
renunțând la banii pentru subzistenta zilnică, a rămas fără 
mâncare până a doua zi. A intrat însă definitiv în literatura 
despre actele de binefacere, după cum la fel de sigur este că 
a intrat în împărăţia Cerurilor. lisus putea să intuiască 
bunătatea cuiva, chiar fără dovezi palpabile. Şi-a dat seama 
de asta când bătrâna bolnavă i-a atins veşmântul, sperând ca 
astfel se va vindeca. A simţit credinţa ei. Nevoia spirituală a 
femeii a pulsat în el şi, ca răspuns, puterea fiinţei lui s-a 
pogorât asupra ei. Aşadar, lisus a putut s-o identifice, a 
lăudat-o, iar ea a căzut în genunchi şi i-a recunoscut 
divinitatea. Femeia a fost vindecată, dar mai important este 
faptul că a intrat în repertoriul spiritual al credincioşilor 
smeriti, a căror credinţă în bunătate se ridică deasupra 
insignifiantei lor. 

Dar unele întâlniri ale lui lisus cu femeile sunt mai 
complicate. Una dintre cele mai fascinante este cea de la 
fântâna cetăţii Sihar din Samaria, cu o femeie din partea 
locului venită să ia apă (loan 4, 4-42). Fântâna fusese săpată 
de patriarhul Iacov si se afla în afara oraşului. lisus şi 
ucenicii lui trebuiau să traverseze Samaria ori de câte ori 
mergeau din Galileea în Iudeea sau invers. Evreilor li se 


84 


ordonase sa nu aiba de-a face cu samaritenii, despre care se 
zicea ca sunt blestemati: desi evrei la origine, ei aveau altar 
si datini religioase proprii. Dar acestea erau exact genul de 
dogme religioase pe care lisus le considera dure şi 
irationale. Obosit, Iisus s-a oprit langa fantana, iar ucenicii 
au mers in cetate sa cumpere de mancare. Cand a vazut-o pe 
femeie, a privit prin ea, si in ea, dupa obiceiul si harul lui. I-a 
cerut putina apa de baut si au inceput sa vorbeasca. Femeia 
a vazut ca barbatul era iudeu si s-a mirat ca voia sa intre in 
vorbă cu ea. Dar a fost bucuroasă să-i răspundă şi lisus a 
fascinat-o imediat când i-a explicat deosebirea dintre apa 
fântânii, care curând te lasă iar însetat, şi apa spirituală a 
adevărului, care este eternă. Şi femeia a spus: „Doamne, dă- 
mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să 
scot.” Iar el, probabil zâmbind în sinea lui, fiindcă ştia totul 
despre ea, a zis: „Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino 
aici.” Dar femeia a răspuns: „N-am bărbat.” Era exact 
răspunsul pe care-l aştepta Iisus. Şi i-a zis: „Bine ai zis că nu 
ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum 
nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.” Femeia a rămas 
uluită. Dar nu era sfioasă - lisus şi-a dat seama de asta de la 
bun început - şi a avut destulă stăpânire de sine ca să spună: 
„Doamne, văd că Tu eşti prooroc.” Replica femeii i-a dat lui 
lisus prilejul să-i explice că, oricât s-ar deosebi iudeii 
ortodocşi de samariteni, nici unii, nici alţii n-aveau nimic în 
comun cu cei pe care el îi numea „adevăraţi închinători”, 
care „se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr”. Pentru că, a 
continuat lisus, „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină 
trebuie să i se închine în duh şi în adevăr”. Problema 
altarelor rivale era irelevantă. Femeia i-a răspuns repede: 
„Ştim că va veni Mesia care se cheamă Cristos; când va veni, 
Acela ne va vesti nouă toate.” lisus tocmai începuse să-i 
explice „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”, când ucenicii s-au 
întors cu mâncarea cumpărată din cetate şi l-au întrerupt. 
Ucenicii s-au mirat că lisus stătea de vorbă cu femeia, dar n- 
au vrut să-i spună. L-au îndemnat, în schimb, să mănânce, 
dar el a refuzat: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu 


85 


o stiti.” Ceea ce voia sa spuna era ca intalnirea cu acea 
femeie era hrană pentru cuget: cum să facă „voia Celui ce 
M-a trimis pe Mine” (aşa s-a exprimat), ca să-i includă şi pe 
străini, ca samaritenii, care erau dornici să înveţe. 

Intre timp, femeia şi-a lăsat găleata, a alergat înapoi în 
cetate şi le-a spus în gura mare oamenilor: „Veniţi de vedeţi 
un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta 
este Cristosul?” Şi ei, desigur, au venit, şi pentru că lisus i-a 
fascinat, l-au convins să mai rămână două zile cu ei şi au 
crezut în învăţătura Lui. Pe femeie au trecut-o în planul doi: 
„Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am 
auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Cristosul, 
Mântuitorul lumii.” Poate că nu avea reputaţie bună şi nu se 
bucura de popularitate printre nevestele bărbaţilor de acolo. 
Ca şi în cazul altor pasaje din Noul Testament, am fi dorit să 
ni se spună mai multe. Cum se explică aranjamentele ei 
matrimoniale, sau lipsa acestora? Oare ce altceva i-a mai 
spus lisus, de a făcut-o să exclame „mi-a spus toate câte am 
făcut”? E straniu că ştim atât de multe, pentru că femeia n-a 
vorbit cu evanghelistul loan. lisus i-a relatat probabil 
punctele esenţiale ale conversatiei avute cu femeia si Ioan 
le-a reprodus. Poate că lisus a omis multe detalii. Aşadar, 
spre regretul nostru, femeia aceasta fascinantă intră în 
umbra povestirilor nepovestite, însă putem spera că a fost 
mântuită şi ea, după cum, fără îndoială, merita. 

Femeia exotică din Luca 7, 31-48 este la fel de fascinantă. 
Faptul că lisus era sociabil, că-i plăceau ospetele, cinele 
alături de tot felul de oameni de rând a dat naştere la 
comentariile şi dezaprobarea evlavioşilor. Iisus le răspundea, 
înfrunta instituţia religioasă pe care o definea metaforic 
„oamenii acestui neam”: „Sunt asemenea copiilor care şed în 
piaţă şi strigă unii către alţii, zicând: V-am cântat din fluier 
şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns.” El spunea că 
loan Botezătorul nu mânca pâine, nici nu bea vin, dar 
evlavioşii protestau: „Are demon!” lisus le-a spus: „A venit si 
Fiul Omului, mâncând si band, şi ziceti: lată un om 
mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al 

86 


pacatosilor!” Si a continuat cu aceste vorbe misterioase: 
„Dar înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei.” 
Cu toate acestea, unul din farisei, pe nume Simon, l-a poftit 
la cină şi lisus a acceptat, iar vestea acelui ospăț s-a 
răspândit repede. Luca ne povesteşte: „Şi iată era în cetate o 
femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa 
fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, 
lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi 
picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta 
picioarele Lui şi le ungea cu mir.” 

Este o scenă extraordinară, deoarece, în Orientul Apropiat 
antic, să speli picioarele unui bărbat era un gest de rară 
smerenie, simbol de supremă supunere şi cucernicie. lisus 
avea să facă şi el acest gest faţă de ucenicii lui cu puţin timp 
înainte să fie răstignit, gest din pricina căruia Petru s-a 
simţit foarte stingherit. Şi în cazul de care e vorba mai sus 
trebuie să fi fost un moment stânjenitor, căci era foarte greu 
să speli picioarele unui bărbat cu lacrimi şi să le ştergi cu 
propriul păr, chiar dacă lacrimile şiroiau şi părul era foarte 
lung. Mai mult, femeia era frumoasă şi avea o reputaţie 
proastă. Fariseul Simon era teribil de ofensat. Cum intrase 
femeia? Si care lisus o cunoştea? El „a zis în sine: Acesta, 
de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge 
de El, că este păcătoasă”. 

lisus i-a citit gândurile şi i-a spus: „Simone, am să-ţi spun 
ceva.” Simon a răspuns: „Invăţătorule, spune.” Şi, după cum 
îi era obiceiul, lisus i-a pus o întrebare: „Un cămătar avea 
doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar 
celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a 
iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?” 
Simon a zis: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” 
Exact, a spus lisus. Apoi l-a dojenit: nu pe un ton supărat, ci 
cumpătat, alegându-şi cu grijă cuvintele: „Vezi pe femeia 
aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; 
ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul 
ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a 
încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu 


87 


l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.” 

Şi a mai adăugat, apăsat: „lertate sunt păcatele ei cele 
multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă putin, putin iubeşte.” 
Iar femeii i-a spus: „lertate iti sunt păcatele.” Nu mai stim 
apoi nimic despre acea femeie, care - întocmai ca femeia 
samariteană, cea care avusese mulţi bărbaţi - dispare în 
negura istoriei, dar nu fără binecuvântarea lui lisus: 
„Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.” Lecţia aceasta nu 
s-a lipit de Simon şi de prietenii lui. N-au găsit altceva de 
spus decât: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?” Dar 
femeia pocaita, mântuită prin credinţă, sublimă prin 
smerenie, dăinuie ca una dintre figurile cele mai 
emotionante ale literaturii antice. Şi, ca de multe ori în Noul 
Testament, povestirea realistă a lui Luca are ecoul răsunător 
al adevărului. 

Acest episod este un exemplu al influenţei extraordinare 
pe care o avea lisus asupra femeilor. Nu numai că reuşea să 
le trezească credinţa şi evlavia, dar li se adresa cu o 
tandrete nuanţată de poezia gesturilor şi uneori a limbajului. 
Matei o descrie în capitolul 15, 22-28 pe femeia păgână 
cananeană, care voia ca lisus să-i vindece fiica bolnavă, şi 
lisus a repezit-o - se pare ca era foarte insistentă, 
supărătoare şi, desigur, foarte gălăgioasă. lisus i-a răspuns 
că datoria lui în părţile Tirului şi Sidonului era să găsească 
„oile cele pierdute ale casei lui Israel”. A mai spus: „Nu este 
bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.” Fără pic de 
sfială în faţa replicii categorice a lui lisus, femeia a avut 
inspiraţia să spună: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din 
farâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Pe lisus l-a 
mişcat instantaneu răspunsul strălucit al femeii şi a cedat: 
„O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti.” 
„Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” 

lisus impunea prin bunătate, răbdare şi stăpânire de sine. 
Avea multă intuiţie. Respingea orice fel de legalism sau 
logică greoaie, preferând străfulgerările spiritului, imaginile 
poetice spontane, care dădeau strălucire limbajului şi îi 
transformau spusele în şiraguri de giuvaiere sclipitoare. 


88 


Acestea nu erau nişte caracteristici masculine. lisus se baza 
mai mult pe emoţii decât pe rațiune ca să pună în lumină o 
idee - o trăsătură feminină la care femeile nu se aşteptau din 
partea propovăduitorului unei doctrine. Şi, de fapt, Iisus nu 
era un propovăduitor, nu ţinea predici, şi asta le atrăgea pe 
femei. lisus le învăţa: explica lucruri greu de înţeles într-un 
mod interesant şi limpede, folosind imagini din viaţa şi 
munca de zi cu zi. Era moralist, dar alegea calea poetică şi 
se bucura văzând că femeile erau captivate şi fericite. Le 
iubea mult pe cele două surori ale lui Lazăr din Betania, 
Marta şi Maria, şi e clar că petrecea multe ore preţioase în 
tovărăşia lor, în rarele ocazii, când se mai odihnea. Ştia prea 
bine cât de autentice erau virtuțile Martei şi cât de neclintita 
îi era credinţa - n-a făcut ea o mărturie de credinţă în 
termeni ce egalau forţa splendidei confesiuni a Sfântului 
Petru? (loan 11, 27) Şi îl bucura când Maria stătea la 
picioarele lui şi asculta, şi nu voia ca plăcerea şi învăţătura 
ei să fie întrerupte de corvezile gospodăreşti. Recunoştea 
deschis: „Maria partea bună şi-a ales...” (Luca 10, 42) Şi 
cand luda Iscarioteanul a vrut să-i ia Mariei vasul de 
alabastru cu mir de nard, cu care i-a uns picioarele, lisus a 
zis: „Las-o”, „iar casa s-a umplut de mirosul mirului” (loan 
12, 2-8). 

Unul dintre motivele pentru care Maria asculta atât de 
concentrată era că religia pe care o descria lisus se 
deosebea foarte mult de iudaismul mozaic. Femeile îşi aveau 
şi ele locul exact în centru, alături de bărbaţi, împărtăşind 
aceleaşi indatori şi mângâieri. Mama Lui, Maria, era o parte 
indispensabilă a întrupării lui - misiunea lui nu ar fi fost 
posibilă fără ea. Sfânta Familie căreia îi aparţineau el, Maria 
şi tatăl lui adoptiv, Iosif, era pentru lisus imaginea ideală a 
unităţii societăţii. Pentru protejarea familiei, lisus a 
modificat un punct important al legii mozaice: a aşezat 
căsătoria la un nivel de sfinţenie cu mult mai înalt şi a făcut- 
o indisolubilă (Matei 19, 5-6). Cei căsătoriţi erau „amândoi 
un trup”. „Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu 
despartă.” Cu această condamnare categorică a divorţului, 


89 


lisus nu urmărea doar sa consolideze căsătoria, ci si să 
asigure protecţia femeilor. Poziţia legală inferioară pe care o 
aveau ele în Orientul Apropiat antic era foarte inrautatita de 
uşurinţa cu care bărbaţii - şi numai bărbaţii - puteau obţine 
divorţul. Situaţia era relativ aceeaşi pretutindeni. Codul 
penal din Babilon stabilea că dacă un soţ îi spunea soţiei „Nu 
eşti soţia mea” avea de plătit o jumătate de mină şi apoi era 
liber. Dar o femeie care-şi repudia soţul trebuia înecată în 
râu. Legea iudaică era mai puţin tiranică, dar şcoala lui 
Hillel? declara ca dacă soţia nu-i pregăteşte soţului ei cina 
cum se cuvine este un motiv suficient de divorţ. Alte sisteme, 
de pildă cele din Grecia, Persia şi Roma, nu erau foarte 
diferite; femeia era tratată şi acolo ca o specie inferioară, 
asupra căreia bărbatul avea drept de proprietate. Chiar şi 
astăzi, divorţul are consecinţe mai serioase pentru femeie 
decât pentru bărbat. Sustinand căsătoria, lisus a fost primul 
învăţător din istorie care şi-a manifestat dorinţa de a le pune 
pe femei pe picior de egalitate cu bărbaţii. 

Este adevărat că lisus şi-a ales doar bărbaţi drept apostoli, 
însă nici nu se putea altfel, având în vedere condiţiile sociale 
din acele vremuri. Apostolii trebuiau să pornească în misiuni 
independente, adesea singuri, şi să-i îndrume pe discipoli, 
membri ai organizaţiei înfiinţate de lisus cu scopul de a-i 
răspândi Evanghelia. Mai mult, avea nevoie de bărbaţi care 
să-l apere de isteria mulțimilor şi de amenințările fizice ale 
duşmanilor - cu toate că până la urmă nu s-au dovedit 
eficienţi. Una dintre lecţiile pe care le avem de învăţat din 
viaţa lui lisus este că deseori femeile au dat dovadă de mai 
mult curaj fizic decât bărbaţii. lisus le cerea apostolilor să se 
dedice permanent misiunii lui. Luca spune: „Au lăsat totul şi 
au mers după El” (Luca 5, 11). Petru declară cu hotărâre: 
„lată, noi am lăsat toate si Ţi-am urmat” (Marcu 10, 28). 
Adevărul e că nu toate femeile aveau posibilitatea să facă 


3 Vestit învăţat al iudaismului antic (110 î.Cr.-10 d.Cr.) 
care, potrivit unor surse rabinice, ar fi trăit de 3 ori câte 40 
de ani, ca Moise. (N. t.) 

90 


aceste lucruri, deşi, e drept, unele izbuteau cumva. lisus n-a 
făcut din celibat o virtute, deşi există un pasaj în Matei unde, 
contrar învăţăturii iudaice tradiţionale, se arată că celibatul 
era legal (19, 10-12). Era o chemare specială: „Cine poate 
înţelege să înţeleagă.” lisus sublinia mereu că dragostea 
pentru Dumnezeu avea întâietate faţă de orice altă legătură 
de familie - tată, mamă, frate, soră. Şi aceasta era valabil 
deopotrivă pentru bărbaţi şi femei. Noţiunea de călugări şi 
călugăriţe celibatare nu este incompatibilă cu nimic din cele 
spuse de lisus în Evanghelie. Nici preoţia exclusiv 
bărbătească. Dar la fel de adevărat este că învăţătura lui 
lisus nu exclude femeile de la preoţie. 

În esenţă, lisus îi învăţa pe oameni că prietenia cu 
Dumnezeu însemna să faci parte dintr-o familie cerească 
aflată deasupra oricăror legături umane, deşi nu le excludea 
neapărat. Luca aminteşte de o femeie care i-a strigat lui 
lisus din mulţime: „Fericit este pântecele care Te-a purtat si 
fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!” Iisus a incuviintat, dar a 
scos în evidenţă importanţa unei valori superioare: „Aşa 
este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu 
şi-l păzesc” (11, 27-29). În Evanghelia după Matei, există un 
pasaj din care aflăm că pentru misiunea lui pe pământ lisus 
a creat o familie apostolică care în mod inevitabil era pe 
primul loc în atenţia şi inima lui. În timp ce îi învăţa pe 
oameni, însoțitorii lui i-au spus că mama lui şi alti membri ai 
familiei, poate veri, aşteptau să-i vorbească. lisus a răspuns, 
aşa cum îi era obiceiul, cu o întrebare: „Cine e mama Mea şi 
cine sunt fraţii Mei?” Răspunsul l-a dat tot el, arătând cu un 
gest spre ucenici: „lată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine 
va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate 
şi soră şi mama” (12, 46-50). De cele mai multe ori, lisus îl 
numeşte pe Dumnezeu ,,Tata”, iar lui însuşi îşi spune „Fiu”. 
Oamenii erau în primul şi în primul rând „copiii Domnului”, 
ceea ce indica o relaţie eternă, în afara timpului. Căsătoria, 
copiii, iubirea între membrii familiei erau toate foarte 
importante în termeni lumesti. Apartineau totuşi lumii de 
aici. În cele din urmă, cel mai mult conta să fii în familia lui 


91 


Dumnezeu. 

În familia lui lisus de pe pământ, pe care a făcut-o si a 
instruit-o cu grijă, femeile erau la fel de numeroase - deşi 
poate nu la fel de proeminente - ca bărbaţii. Mama lui şi alte 
femei, membre ale familiei ei, se aflau adesea în preajma lui, 
iar ea, Fecioara Maria, i-a stat alături la sfârşit, lângă cruce. 
Luca ne vorbeşte de un grup de femei depravate pe care 
lisus le-a scăpat de „demoni” - adică de desfrânare - şi le-a 
recrutat apoi în anturajul lui (8, 2). Cea mai importantă 
dintre ele a fost Maria Magdalena, şi Luca subliniază 
pacatosenia vieţii din trecut a Magdalenei: „din care iesisera 
şapte demoni”. Pe urmă erau Marta si Maria, surorile lui 
Lazar. Luca ne spune insa si de unele femei instarite, printre 
care Ioana, nevasta lui Huza, un iconom al lui Irod Antipa, si 
Suzana. Doar pe acestea doua le numeste, dar spune ca erau 
„multe altele”. Ele „slujeau din avutul lor” (8, 3). Călătoriile 
lui lisus necesitau sprijin financiar şi servicii practice, care 
erau îndeobşte asigurate de femei. Primul eşalon, apostolii, 
era format exclusiv din bărbaţi. Dar următorul grup, care se 
îngrijea de locuinţe, mese şi cheltuieli de călătorie, era 
format din femei, de obicei cu mari posibilităţi. lisus izbutea, 
prin felul lui de a fi, dar şi prin atracţia exercitată de 
învăţăturile lui, să inspire femei inteligente, educate, 
cultivate şi sensibile, care descopereau în cuvintele lui o 
religie infinit mai emoţionantă şi mai satisfăcătoare decât 
orice puteau găsi la sinagogă sau în Templu. lisus nu 
atrăgea numai evreice sau samaritene înstărite. Soţia lui 
Pilat, guvernatorul Iudeii, era si ea fascinata de lisus. li era, 
desigur, imposibil să-l urmeze, dar îl visa noaptea şi a 
încercat să-l convingă pe Pilat să-l salveze: „Nimic să nu-i 
faci Dreptului aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru 
El” (Matei 27, 19). Mai erau şi alte femei cu stare, pe care 
poziţia socială le împiedica să se implice în activitatea 
misionară, dar o sprijineau venind la lisus şi la ucenici ca să 
contribuie cu bani, când aceştia treceau pe lângă casele lor. 
Văduvele puteau lucra cu el tot timpul. Aceste femei le 
prefigurau pe doamnele romane care, la începutul 


92 


crestinismului, se adunau in catacombe si in primele biserici 
şi cărora li se datorează, în buna măsură, răspândirea si 
succesul noii religii. Învățătura lui lisus era una cu care o 
femeie se putea identifica perfect, şi cu cât îi era mai înalt 
rangul şi gândea mai independent, cu atât mai puternică era 
legătura cu lisus. Prostituatele, a căror ocupaţie era prin ea 
însăşi o forma de emancipare, se simțeau si ele irezistibil 
atrase de îndată ce se lepădau de traiul înjositor pe care-l 
duseseră. 

Reiese clar din Evanghelii că lui lisus îi plăcea compania 
femeilor, se simţea în largul lui cu ele, ştia cum să le 
vorbească şi cum să reacționeze în prezenţa lor. Dar îi 
plăceau şi copiii. Era una dintre caracteristicile sale cele mai 
vizibile şi mai pregnante. Vedea in copii inocenta autentică, 
încă neîntinată de ispitele materiale ale lumii păcătoase, 
care deformau instinctul de puritate şi iubire. Iubea copiii de 
toate vârstele. Tinerele mame îi simțeau afecțiunea pentru 
pruncii lor şi-l lăsau să-i mângâie. Marcu are un pasaj 
extraordinar care ne arată ce bine se simţea lisus cu cei 
foarte tineri, ceea ce - după câte ştiu eu - îl face unic în 
literatura lumii antice: „Şi aduceau la El copii, ca sa-Si puna 
mâinile peste ei”, dar ucenicilor, oameni ai timpurilor 
acelea, nu le plăcea asta şi le mustrau pe femei. „Iar lisus, 
văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi 
nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui 
Dumnezeu.” El îi compara adesea pe copii cu neprihanitii, 
iar faptul că ucenicii încercau să-l lipsească de compania lor 
i-a inspirat următoarea concluzie: „Adevărat zic vouă: Cine 
nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra 
în ea.” Şi, ca să sublinieze cele zise, „luându-i în braţe, i-a 
binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei” (10, 13-16). 
Matei relatează acelaşi episod în 19, 13—14 şi adaugă: „... a 
unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.” 

lisus a reluat de multe ori ideea că o doză de inocentă 
copilărească le era necesară şi adulţilor astfel încât sufletul 
să le fie pregătit pentru mântuire. Avea legătură cu imaginea 
lui de faptura „renăscută” si cu prețuirea lui fata de 


93 


smerenie. Dar lisus iubea copiii nu numai ca imagine 
metaforică, ci ca pe nişte fiinţe reale. Il fascina orice aspect 
al felului în care un prunc vine pe lume, creşte şi ajunge un 
copil încântător. Vorbea mereu despre copii în învăţăturile 
sale. Avea un simţ de observaţie foarte dezvoltat. Vedea cum 
afecțiunea pentru copil o face pe mamă să uite durerile 
facerii (loan 16, 21), cum tatăl îşi dezmiardă copilul în pat 
(Luca 11,7) şi cum părinţii ascultă ce spun copiii şi le 
îndeplinesc dorinţele, dar numai când nu sunt rele (Matei 7, 
9; Luca 11,11-13). 

Îl interesau pornirile copiilor în timpul jocului (Matei 11, 
16), sau suferinţele lor (Matei 18, 25). Faptul că un discipol 
îşi părăsea de bunăvoie copiii de dragul lui şi al lui 
Dumnezeu era pentru lisus proba supremă a loialității (Luca 
14, 26, 18, 29; Matei 19, 29). Considera că iubirea dintre 
soţi şi iubirea amândurora pentru copii sunt indisolubil 
legate, ilustrând felul în care iubirea umană poate imita şi 
prevesti iubirea ce reprezintă principiul de bază al 
împărăției lui Dumnezeu. 

Cu toate că lui lisus nu-i plăcea să facă minuni în public, 
nu refuza niciodată rugămintea unui părinte de a-i însănătoşi 
copilul bolnav. Este demn de subliniat că, proporţional 
vorbind, beneficiarii unui număr foarte însemnat de 
vindecări au fost copii. Copilaşul „slujitorului regesc” din 
Capernaum (loan 4, 49); nefericitul băiat singur la părinţi şi 
posedat de demoni, pe care Iisus l-a vindecat coborând de pe 
munte (Matei 17, 18); fiica lui Iair (Marcu 5, 23), pe care 
lisus a salvat-o de la moarte; „fiica” femeii cananeene 
(Marcu 7, 30); şi unicul fiu al văduvei din Nain (Luca 7, 11- 
18) sunt doar câteva din cazurile când lisus s-a grăbit să dea 
ajutor unui părinte îndurerat. Viaţa n-avea mare preţ în 
Palestina primului secol. Copiii mureau peste tot în jurul lui 
din pricina sărăciei, a lipsei de îngrijire şi a bolilor. Dar când 
i se punea în faţă un copil care era chinuit de o grea 
suferinţă, intra imediat în acţiune. Propovăduia nu numai 
„Păstoreşte oile Mele”, ci şi „Paşte mieluseii Mei” (Ioan 21, 
15, 16). 


94 


Mai mult, lisus era mereu pregătit sa le reaminteasca 
oamenilor, chiar si ucenicilor instruiti, ca nu trebuie ignorati 
copiii, fiindca in anumite privinte acestia erau modele demne 
de urmat. Cand ucenicii au inceput controversa deplasata 
pentru a stabili care dintre ei era cel dintâi - incident 
consemnat în toate Evangheliile sinoptice: Matei 18, 1-4; 
Marcu 9,33-37; Luca 9,46-8 -, lisus a chemat un copil şi l-a 
aşezat în mijlocul lor, al tuturor, zicând: „De nu vă veţi 
întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în 
împărăţia cerurilor.” lisus îi învăţa mereu - aceasta fiind şi 
credinţa lui profundă - că aveau multe de aflat studiindu-i pe 
copii. Matei îşi aminteşte bucuria de care a fost cuprins lisus 
când, în ultimele lui zile pe pământ, copiii din Templu l-au 
întâmpinat cu osanale şi cum i-a mustrat pe arhiereii care 
protestaseră împotriva acestei  primiri, socotind-o 
necuviincioasă: „Au niciodată n-ati citit ca din gura copiilor 
şi a celor ce sug Ti-ai pregătit laudă?” (21,16) Este de 
asemenea remarcabil că lisus a rezervat cele mai severe 
avertismente celor care se purtau rau cu copiii sau îi duceau 
pe căi greşite. Matei il citează pe Iisus: „Vedeți sa nu 
dispretuiti pe vreunul din aceştia mici” (18, 10), iar „cine va 
sminti pe unul dintr-acestia mici care cred in Mine, mai bine 
i-ar fi lui sa i se atârne de gât o piatră de moară si să fie 
afundat in adâncul mării” (18, 6). 

Dacă femeile si copiii aveau un loc aparte in inima lui Iisus 
şi în concepțiile lui despre inocenta şi virtute, cum îi privea 
pe varstnici? Aproape inevitabil, multe vindecari - si din 
toate doar cateva sunt descrise mai in amanunt - au fost in 
beneficiul batranilor. Infirmul neajutorat care asteptase timp 
de aproape patruzeci de ani lângă scăldătoarea din Vitezda 
era desigur bătrân. La fel şi femeia care avea o „curgere de 
sânge” şi care ani de-a rândul îşi cheltuise toţi banii pe la 
doctori fără să se vindece. lisus îi observa pe bătrânii 
virtuoşi, ca văduva care şi-a dat ultimii doi banuti la colecta. 
Avea însă grijă să nu-i laude numai pe vârstnici. Iudeii 
ortodocşi făceau deja acest lucru, şi lisus nu era 
impresionat. În sinagogi si la Templu, statutul de 


95 


„conducător” se căpăta în funcţie de vechime, şi vârsta era 
importantă la orice nivel al ierarhiei sacerdotale. În iudaism, 
prețuirea publică a unei persoane era determinată de vârsta 
acesteia şi concretizată prin atribuirea termenului de 
„bătrân”. Matei are un pasaj important, în care lisus spune 
că vameşii si desfrânatele vor merge in cer înaintea 
„bătrânilor”. La vremea când s-a născut lisus, bătrâni sfinţi 
ca Simion şi Zaharia se aflau tot timpul la Templu, dar spre 
sfârşitul preoţiei lui lisus nu mai existau bătrâni cuviosi prin 
preajmă. Iosif Caiafa, marele preot, deținuse ani de zile acel 
post şi trebuie să fi avut în jur de şaizeci de ani. Socrul şi 
predecesorul lui, Anna, care conducea încă din culise, era şi 
mai în vârstă. Mulţi dintre iudeii ortodocşi care-l ascultau pe 
lisus urmărind să-i găsească vină şi să le spună apoi 
celorlalţi vorbele lui blasfematoare erau bătrâni; unii aveau 
un rang înalt. Instituţia împotriva căreia lisus protesta 
adesea era condusă în bună parte de bătrâni. Astfel, când 
lisus spunea că pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu 
trebuie să „renaşti” şi să devii „un om nou”, vorbele aveau 
un înţeles dublu. Faptul că foloseşte adesea imaginea 
copilului ca simbol al mântuiţilor şi că pe cei binecuvantati îi 
numeşte la fel de frecvent „copii ai Domnului” este deosebit 
de important, fiindcă, în general, Noul Testament creează 
impresia limpede că vârsta trebuie într-un fel anulată sau 
modificată în căutarea lui Dumnezeu. 

Această impresie iese puternic în evidenţă în Schimbarea 
la Faţă, unul dintre cele mai remarcabile evenimente din 
Evanghelii. Cu câteva zile înainte de a se schimba la faţă, 
lisus îi întrebase pe ucenici ce spuneau oamenii despre 
preoţia lui. Petru a răspuns: „Tu esti Cristosul, Fiul lui 
Dumnezeu Celui viu.” Iisus l-a făcut atunci pe Petru efectiv 
reprezentantul şi înlocuitorul Lui si l-a declarat 
binecuvântat: „... nu trup şi sânge ti-au descoperit tie 
aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu 
eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile 
iadului nu o vor birui” (Matei 16, 15-20). După şase zile, i-a 
luat pe Petru, Iacov şi Ioan şi „i-a dus într-un munte înalt, de 


96 


o parte. Si S-a schimbat la fata, înaintea lor, si a strălucit 
fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca 
lumina” (Matei 17, 1-2). Atat Marcu (9, 2-8), cat si Luca (9, 
28-36) consemneaza aceasta iradiere spectaculoasa a fetei si 
trupului lui lisus. Toţi trei descriu o epifanie divină. Matei o 
prezintă astfel: „un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas 
din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am 
binevoit; pe Acesta ascultati-L” (17, 5). 

Schimbarea la Faţă a fost interpretată în fel şi chip, dar 
înţelesul ei reiese foarte clar. lisus era om, dar nu numai om. 
Era şi Dumnezeu, Fiu al Tatălui. Trăia dincolo de timp şi 
spaţiu, dar şi pe pământ. Preotia lui avea loc nu numai în 
lumea aceasta, ci şi în lumea care avea să vină. Ce spunea ei 
era adevărat în vecii vecilor, atât pentru lumea de pe 
pământ, cât şi pentru eternitate. lisus le vorbea unor oameni 
dintr-o mică provincie a Imperiului Roman de la începutul 
secolului I d.Cr., dar adevărul spuselor sale era valabil 
pentru toate popoarele, din toate timpurile, transfigurând 
istoria şi geografia, răspândindu-se pretutindeni şi aruncând 
o punte peste prăpastia dintre universul pe care îl crease 
Dumnezeu şi infinitul în care îşi avea Dumnezeu fiinţa. 

Schimbările introduse de lisus printre oameni aveau să 
revolutioneze societatea umană de-a lungul a două milenii, şi 
Schimbarea la Faţă de pe munte a anticipat modificarea 
treptată a atitudinilor şi mentalităților. 


97 


VII 


Cele zece porunci noi ale lui lisus 


lisus nu urmărea să schimbe lumea. Scopul lui era să-i 
pregătească pe oamenii acestei lumi pentru împărăţia lui 
Dumnezeu, care, sublinia El, „nu este din lumea aceasta”. 
Vechii evrei erau dezorientati în legătură cu viata de pe 
pământ şi viaţa viitoare, şi abia treptat, dar nu pe de-a- 
ntregul, au învăţat să accepte ideea „vieţii de apoi”. Pe 
vremea lui lisus, multi evrei, de pildă saducheii, continuau 
să respingă această noţiune. Nu este, aşadar, de mirare că în 
zilele acelea existau mari confuzii privitoare la credinţa 
predominantă în „Cristos”, sau Mesia, sau Regele mântuitor 
al Israelului. Practic, toţi evreii împărtăşeau mai mult sau 
mai puţin această credinţă. La fel şi samaritenii - femeii pe 
care lisus a întâlnit-o la fântână, cea care avusese cinci 
bărbaţi şi acum trăia în păcat, poate că nu-i păsa de regulile 
de morală, în schimb ştia totul despre Cristos şi era fericită 
că-l recunoscuse în persoana lui lisus. Dar nici evreii, nici 
samaritenii nu erau siguri dacă Mesia era un conducător laic 
sau spiritual, sau şi una, şi alta. Saducheii vedeau în Mesia 
un nou David, restaurator al maretului regat iudaic care 
înflorise cu o mie de ani în urmă, în timp ce fariseii îl 
considerau un mare preot teocrat care avea să facă din 
Templu sediul guvernului. 

lisus a moştenit doctrina lui Mesia, dar nu şi confuziile ei. 
Fiind Fiul lui Dumnezeu, nu avea nici cea mai mică îndoială 
că „lucrarea Tatălui”, aşa cum o numea el, era să le arate 
celor care voiau să asculte cum să se pregătească pentru 
viaţa viitoare. Nu le cerea oamenilor supunere ca un alt 
David, sau ca un stăpânitor laic, sau ca un rege-preot 
teocrat, ci credinţă, ca un îndrumător spiritual ale cărui 


98 


putere şi imparatie erau fără de sfârşit. lisus accentua faptul 
că nu era nici revoluţionar, nici fanatic, nici rebel împotriva 
Romei sau a autorităţilor iudaice. N-a întreprins nicio 
acţiune care să zdruncine în vreun fel situaţia politică 
existentă. Dar nimeni nu-l credea pe de-a-ntregul, nici măcar 
ucenicii. Apostolii înşişi erau nesiguri cu privire la sfârşitul 
preoţiei Lui. Le venea greu să accepte că era o victimă, că se 
va sacrifica pentru a mântui omenirea. Şi aceştia erau 
bărbaţi evlavioşi, aflaţi zilnic în preajma lui lisus. Cu cât 
oamenii erau mai departe de persoana lui lisus, cu atât ştiau 
mai puţine despre învăţăturile lui şi cu atât ajungeau mai 
suspicioşi. Slujitorii Templului nu aveau nicio îndoială că 
lisus era un instigator care plănuia să pună mâna pe 
posturile lor, un agitator care urmărea să-i împingă într-un 
conflict distrugător cu autorităţile romane, si asta îi 
îngrozea. Ideea unui conducator-invatator ale cărui concepte 
şi obiective erau exclusiv spirituale depăşea înţelegerea lor 
pământească. 

Pe de altă parte, lisus se străduia întotdeauna să facă 
distincţia între cer şi pământ. Pe el nu-l preocupau 
aranjameritele politice, nici măcar filozofia politică. Era 
conştient de faptul că în anul 6 d.Cr. fusese o „răzmeriţă” în 
Palestina şi Siria din pricina marelui recensământ şi că a 
curs mult sânge când forţele de ocupaţie romane au 
intervenit ca s-o înăbuşe. Recensământul se efectua pentru 
stabilirea impozitelor, sau a „tributului”. lisus ştia ca 
duşmanii lui bisericeşti, ierarhii din Templu, urmăreau să-l 
atragă în dispute politice referitoare la tribut. Aceasta a fost 
de fapt acuzaţia pentru care lisus a ajuns până la urmă la 
judecata lui Pilat: „Şi au început să-L pârască, zicând: Pe 
Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicând 
să dăm dajdie Cezarului şi zicând ca El este Cristos rege” 
(Luca 23, 2). Era o minciună intenţionată. Strădaniile lui 
lisus nu urmăreau interzicerea tributului. Fariseii şi 
susţinătorii lui Irod Antipa incercasera să-i întindă o cursă si 
să-l prindă pe picior greşit. Au insinuat, după cum ne spune 
Matei, că lisus critica înverşunat autorităţile existente, care 

99 


nu spuneau decât adevărul: ,,... nu-Ţi pasa de nimeni, pentru 
că nu cauţi la fata oamenilor. Spune-ne deci noua: Ce Ti se 
pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” Dar lisus, 
„cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, 
făţarnicilor?” Le-a cerut să scoată o monedă, si când i-au 
arătat-o, a spus: „Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe 
el?” Iar ei au răspuns: „Ale Cezarului.” Iisus le-a spus: „Daţi 
deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu 
cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” Iscusinta acestei replici i-a 
lăsat muti. „... s-au minunat şi, lăsându-L, s-au dus” (Matei 
22, 16-22). 

Metafora monedei este imaginea caracteristică a 
eforturilor lui lisus de a demonstra că învăţăturile sale 
trăgeau o linie de demarcaţie absolută între domeniul 
material şi cel spiritual, între lumea de aici şi cea de dincolo. 
El nu venise ca să-i elibereze pe evrei de romani, ci să le 
arate tuturor oamenilor cum să se elibereze de păcat. 
Obiectivul lui nu era să pună bazele unei noi forme de 
guvernare, ci să le descrie oamenilor un nou fel de a-şi trăi 
viaţa. Era vorba de o revoluţie cu totul interioară, o revoluţie 
contra egoismului, a lăcomiei, a cruzimii şi prejudecatilor, 
împotriva furiei şi desfrânării: o revoluţie care să înlocuiască 
iubirea de sine cu iubirea pentru toţi, cu o camaraderie 
generală. Omul renăscut avea să fie complet altfel, şi totul 
avea să se schimbe. Dar, în exterior, lumea îşi continua 
drumul. 

Aşa să fi fost? Cheia vieţii lui lisus este un imens paradox: 
cel mai zguduitor şi cel mai important paradox din istorie. 
lisus voia să le arate oamenilor cum să se pregătească 
pentru lumea viitoare, ca să fie demni de ea. Dar prin felul 
său de a-i învăţa, cu afecţiune şi pricepere, cu măiestrie 
psihologică şi emoţională, le oferea în acelaşi timp un model 
de urmat, ca să fie mai buni şi, astfel, mai fericiţi, chiar în 
lumea de aici. Miezul creştinismului este imitarea lui 
Cristos. Evangheliile ne arată cum se comportă, cum 
gândeşte şi cum vorbeşte un om perfect. Toţi cei care de 
peste două mii de ani l-au imitat pe Cristos, fiecare după 


100 


posibilitatile lui, oricat de limitate, au facut lumea mai buna, 
astfel că multi dintre oamenii care o populează duc un trai 
mai împlinit, mai fericit. Căutarea lumii viitoare a 
transformat lumea prezentă, însă exemplul lui lisus, deşi cel 
mai puternic şi mai răspândit, n-a fost singura forţă motrice. 
Umanitatea are predilecție şi pentru rau, şi pentru bine. Alte 
figuri impunătoare din istorie au dat exemple proaste, iar 
scrierile şi spusele lor i-au corupt pe mulţi şi i-au condus pe 
căi greşite. Eu scriu în prima parte a secolului XXI şi, ca 
istoric, pot trece în revistă două milenii de schimbări de-a 
lungul cărora lisus s-a luptat pentru minţile oamenilor 
împotriva forţelor întunericului, aşa cum le-ar fi numit el. 
Oamenii civilizati au trecut prin epoci de mari transformări: 
ascensiunea creştinismului în Europa, triumful şi decăderea 
lui; Renaşterea şi Reforma; prima revoluţie ştiinţifică din 
secolul XVII; Iluminismul secolului XVIII; revoluția 
industrială şi instalarea raţiunii şi reformei; colosalele 
schimbări intelectuale şi sociale din secolul XX, care 
continuă şi în epoca noastră. Toate au fost o împletire a 
binelui cu răul, a dreptăţii cu sălbăticia, a cruzimii cu 
bunătatea, a progresului cu degenerarea. Dar dacă separăm 
aspectele salutare de cele deplorabile, dacă privim ceea ce e 
decent şi valoros în trăirile noastre moderne - acum, în al 
doilea deceniu al secolului XXI -, constatăm că toate 
îmbunătățirile autentice ale felului în care trăiesc şi se 
comportă oamenii îşi au izvorul în învăţăturile şi, în primul 
rând, în exemplul lui Iisus. 

lisus ne-a dăruit de fapt prin viaţa sa un nou set de zece 
porunci. Ele reies din studiul amănunţit al Evangheliilor, aşa 
cum am încercat să-l prezint în această scurtă biografie. 
Prima este: fiecare dintre noi trebuie să-şi dezvolte o nouă 
personalitate. lisus spunea că fiecare om e unic şi că fiecare 
e înzestrat, pe lângă trup, cu suflet unde-i sălăşluieşte 
caracterul. Trupul este slab şi muritor; sufletul este 
indestructibil şi veşnic. Aceasta este cea mai importantă 
învăţătură a lui lisus, implicată de toate celelalte observaţii 
pe care le face. Fiecare om are datoria să devină conştient 


101 


de sine: nu in sens egoist, ci sa devina constient de faptul ca 
existenta sa este un act al creatiei lui Dumnezeu. Fiecare isi 
poate trai viata intr-o multitudine de colective: ca membru al 
unei familii, al unui trib, al unei natiuni, al unei rase, al unui 
grup religios sau al unei profesiuni. Însă personalitatea 
noastră, aşa cum o conturăm şi o manifestăm mereu, este 
singură în fata lui Dumnezeu. El ştie totul despre noi, vede 
tot, cântăreşte tot ce facem, tot ce spunem, tot ce gândim. A 
fi conştient de acest lucru este elementul-cheie al 
cunoaşterii de sine. Dar această conştiinţă de sine este 
însoţită de dreptul la autodeterminare. Fiecare om are o 
voinţă proprie si, prin exercitarea acestei voințe, ne 
modelăm de-a lungul vieţii personalitatea care ne-a fost dată 
la naştere. Indiferent cât de neinsemnati şi neputincioşi par 
a fi unii dintre noi, dispunem fiecare de liberul-arbitru, şi de 
aceea avem dreptul şi capacitatea de autodeterminare, care 
este absolută. Personalitatea are, sau poate avea, putere 
deplină asupra ei înseşi, şi e mereu neîncătuşată. Asta voia 
să spună Sfântul Petru când, la o generaţie după moartea lui 
lisus, a scris: „... unde este Duhul Domnului, acolo este 
libertate” (II Corinteni 3, 17). 

Implicatiile sociale si politice ale personalităţii sunt 
infinite si devin esenta crestinismului. Ele au fost prelucrate 
timp de mai bine de doua mii de ani, si procesul acesta 
continua si in zilele noastre. Personalitatea, unicitatea 
umana, este gloria speciei umane. Dar ea are implicatii. Mai 
intai, responsabilitatea: suntem singuri raspunzatori pentru 
felul in care ne formam, de-a lungul vietii, personalitatea. Si 
in clipa mortii, vom avea de dat socoteala. Judecata de Apoi, 
cu implicaţiile ei pentru eternitate, reprezintă preţul pe 
care-l plătim pentru autodeterminare. În al doilea rând, deşi 
fiecare personalitate e unică, ea este în acelaşi timp şi 
incompletă. Sufletul ne este dat de Dumnezeu, dar e 
înzestrat cu un impuls ineluctabil de a se întoarce la 
Creatorul său. Sufletul nu se linişteşte înainte de a se 
înfăptui această revenire la Creator, lucru care devine 
posibil datorită liberului-arbitru. Dacă personalitatea pe care 


102 


o primim, si pe care o modificam, este pana la urmă 
acceptabilă, intrăm în ceea ce lisus numeşte „împărăţie”. 
Dacă nu, ne este refuzată intrarea. lisus a vorbit de multe ori 
despre acest lucru, folosindu-se de diverse metafore. A spus 
foarte limpede că sensul vieţii noastre pe pământ este să ne 
formăm personalitatea în aşa fel încât ea să fie acceptabilă. 
Dacă nu este, ne aşteaptă pedeapsa: ceea ce Sfântul Toma 
d’Aquino numeşte „suferinţa pierderii”, folosind comparatia 
pierdere-găsire, atât de frecventă în învăţătura lui lisus. 

Prin urmare, personalitatea este cheia vieţii, aşa cum 
arată şi lisus: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va 
pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru 
Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să 
câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?" (Marcu 8, 
35-36) 

A doua poruncă este: acceptă universalitatea şi supune-te 
ei. Implicatia consecventă, zilnică, neobosită a învățăturilor 
lui lisus este că specia umană trebuie văzută ca un întreg. 
Fiecare suflet este unic, dar este în acelaşi timp parte 
integrantă a umanităţii. Şi aici, ca de multe alte ori, lisus 
face distincţie între aspectul material şi cel spiritual. 
Deosebirea dintre o personalitate şi alta, dintre un suflet şi 
altul, poate fi infinită. Deosebirea materială dintre un trup şi 
altul este nesemnificativă în comparaţie cu asemănările lor 
esenţiale. In ochii lui Dumnezeu suntem cu toţii vecini, şi tot 
aşa trebuie să ne percepem şi noi. Doctrina lui lisus despre 
„aproape”, ilustrată cel mai bine de pilda Bunului 
Samaritean, este aparentă sau implicită în tot ce-a spus şi a 
făcut lisus. Politic şi social, este o doctrină foarte puternică. 
lisus n-a pretins că e pacifist, sau democrat, sau multirasial, 
sau umanitar, dar, în măsura în care aceste credinţe sunt 
valabile, lisus le imbratisa pe toate. Pentru el, iubirea de 
Dumnezeu însemna să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine 
însuţi şi, odată ce acceptai acest principiu, punerea lui în 
practică - a „Marii Porunci”, cum îi spunea el - includea 
toate aranjamentele fericite pe care le-a inventat ingenioasa 
minte omenească pentru a-i conduce pe oameni la armonia 


103 


universală. Buna vecinătate este o poruncă minunată. E un 
principiu pe înţelesul oricui, aplicabil în orice împrejurare. Şi 
în esenţă e uşor de urmat - chiar dacă în unele cazuri, sau 
cu unii dintre semenii noştri, pare a fi ceva mai greu. 

A treia poruncă este: respectă faptul că suntem cu toţii 
egali în ochii lui Dumnezeu. Lupta pentru primul loc i se 
părea dezgustătoare lui lisus. Ştia că oamenii aveau obiceiul 
să formeze ierarhii, dar nu-i plăcea să vadă rezultatul. Se 
întrista adânc când ucenicii, şi chiar apostolii, îşi disputau 
întâietatea. Se cutremura când îi vedea pe oameni dând din 
coate. Când arhierei proeminenţi sau conducători de 
sinagogi se străduiau să ocupe „scaunele dintâi”, întorcea 
spatele scârbit. Îi avertiza pe cei care ocupau locurile cele 
mai de vază la mese. Nu pierdea nicio ocazie să critice lipsa 
de compasiune a bogatilor şi regilor lumii sau să-i laude pe 
cei smeriti şi săraci cu duhul. Evanghelia lui lisus avea 
refrenul: „Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă 
vor fi întâi” (Matei 19, 30). Asta nu însemna că lisus 
dispretuia strădania şi vrednicia, sau ca nu recunoştea 
valoarea iscusintei. O mare parte a învăţăturii lui lisus si 
multe din pildele sale aduceau laude celor care munceau 
bine şi din greu. „Slujitorul bun şi credincios” era o figură 
nobilă în ochii lui. Dar tot aşa era şi biata văduvă care şi-a 
jertfit ultimii doi bani. Pentru lisus, specia umană era o masă 
enormă de oameni care muncea din greu ca să-şi croiască 
drum prin timp şi spaţiu şi care-i trezea mila şi înţelegerea, 
nu numai din pricina nesfârşitelor suferinţe, adesea 
pricinuite de oamenii înşişi, ci şi datorită eroismului ei - o 
masă în virtutea numărului imens, dar alcătuită de fapt din 
nenumărați indivizi, fiecare preţios în ochii lui Dumnezeu, 
fiecare demn, potrivit meritelor sale, de un tratament 
echitabil pe care-l primea din mâinile lui drepte, călăuzite de 
ochii lui atotvăzători. Lucrul cel mai bun pe care-l puteau 
face oamenii - şi aceasta se referea cu precădere la 
conducători şi persoane oficiale, adică la toţi cei care 
căpătau putere prin naştere, dibăcie, bani sau noroc - era să 
se străduiască să urmeze exemplul lui Dumnezeu şi să le 


104 


arate tuturor acelaşi respect. Aşadar, in concepţia lui lisus si 
a învăţăturii lui, egalitatea nu era o doctrină abstractă, ci un 
mod concret de a-ţi trai viata. 

El îi învăţa pe oameni - şi aceasta e cea de-a patra 
poruncă - să dea dovadă de iubire în relaţiile cu toţi ceilalţi 
oameni, oricând şi în orice situaţie. Cuvântul „iubire” era 
adesea pe buzele lui lisus, fie că era vorba de iubirea de 
Dumnezeu sau iubirea fata de alte persoane. Iubirea aceasta 
nu avea nimic de-a face cu senzualitatea, care este o formă a 
iubirii de sine, dar nici nu era exclusiv netrupească, sau 
spirituală. Era o iubire emoţională, deopotrivă trupească şi 
spirituală, şi se exprima în nenumărate feluri. Atât în viaţa 
lui obişnuită, cât şi în preoţie, lisus a încercat să-şi arate 
iubirea în acţiune: prin felul în care observa, asculta sau 
punea întrebări, prin felul în care aducea mângâiere şi 
dădea ajutor, prin tămăduiri, prin unirea şi reconcilierea 
oamenilor, prin toate activităţile de învăţător activ, dar şi în 
convorbiri particulare sau în întrevederi secrete. Cele patru 
Evanghelii formează laolaltă un manual exemplar al iubirii, 
care culminează cu ceea ce lisus însuşi a calificat drept cel 
mai maret act de iubire, şi anume sacrificarea propriei vieţi 
de dragul celorlalţi. 

Nu se pot stabili legi ale iubirii. Singurul lucru pe care-l 
poţi face este să dai exemplu. lisus asta a făcut. Din fericire, 
vorbele si faptele sale au fost înregistrate de patru 
evanghelişti foarte diferiţi din perspective la fel de diferite. 
Prin urmare, există un tipar. Studiindu-l şi imitându-l pe 
lisus, avem mijloacele optime de a urma a patra poruncă. 

A cincea poruncă se referă la milă. Trebuie să fim 
îndurători cu ceilalţi, aşa cum e Dumnezeu cu noi. Mila este 
o emotie, asemenea iubirii, de care e strâns legată. E greu 
de definit, dar uşor de recunoscut atunci când este 
exercitată. E ceva ce nu se poate face în exces şi expresia ei 
cea mai măruntă este la fel de însemnată. Mila înseamnă 
bunăvoință. E ceva nemeritat, pentru care ne rugăm şi 
pentru care mulţumim. lisus spune ca, dacă ti se iveste 
minunatul prilej de a-ţi arăta mila, fă-o, nu sta pe gânduri, 

105 


nici inainte, nici dupa, fii milos fara sa ai un motiv anume, 
fara logica, fara sa astepti multumiri, nici cainta, si fara sa 
urmaresti realizarea unei reforme sociale sau personale, ci 
pur si simplu pentru actul in sine. Iisus nu era omul care sa 
compuna coduri perfecte de legi, sau o Declaratie Universala 
a Drepturilor Omului. Ideea Drepturilor Omului îi era străină 
lui Iisus. Nu credea în Drepturi, nici măcar în drepturi. Mai 
curând înclina să creadă în îndatoriri, dar nu în Indatoriri. 
Mila transcendea toate aceste categorii. Nimeni nu avea 
dreptul la ea. Şi, prin natura ei, mila era exercitată de 
bunăvoie, nu ca o îndatorire. Era ceva minunat: o formă de 
poezie morală. Când dăm dovadă de milă în mod spontan, cu 
bucurie, liber, instantaneu, nu necugetat, ci fără să stăm pe 
gânduri şi din toată inima, ne comportăm nu doar regeşte, ci 
ca Dumnezeu însuşi - e cea mai strălucită ocazie de a arăta 
că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 
lisus cunoştea foarte bine două texte din Ecclesiasticul 
(înţelepciunea lui lisus Sirah): „îndurător şi milostiv este 
Domnul şi iartă păcatele” (2, 12) şi „Să cădem în mâinile 
Domnului, şi nu în mâinile oamenilor: că precum este slava 
lui, aşa este şi mila lui” (2, 19-20). Dar Iisus voia ca Noul său 
Testament să aducă unele completări şi să înlocuiască ce era 
vechi: voia ca noile lui porunci să fie imediate şi relevante şi 
să suscite interesul. Aşadar, a căutat să-i facă pe oameni să- 
şi exercite mila aşa cum ar face-o un rege, şi Dumnezeu 
însuşi. Procedând astfel, impactul pe care la avut în 
următoarele două milenii cu privire la felul cum sunt trataţi 
cei care greşesc de semenii lor a fost superior oricărui cod, 
tratat sau jurisprudente. In societăţile care şi-au câştigat 
dreptul de a purta coroana modernităţii, mila este una dintre 
pietrele cele mai preţioase care împodobesc această 
coroană. 

lisus punea mare accent pe milă şi alte virtuţi, dar nu era 
extremist. Dimpotrivă, Evangheliile scot în evidenţă viaţa lui 
echilibrată, felul lui înţelept, impecabil, de a se orienta în 
situaţii ieşite din comun. Era un om retras, dar nicidecum un 
sihastru. Alegea singurătatea doar pentru perioade scurte de 


106 


timp. Îi plăcea societatea, dar moderat. Vorbea - avea multe 
de spus -, dar succint, ştia foarte bine când să pună întrebări 
şi când să tacă. Era calm, stăpânit, dar îşi putea exprima 
indignarea dacă era cazul. 

Plângea, dar nu se lăsa niciodată pradă disperării. Se 
întâmpla să şi râdă - cu toate ca nu ni se spune explicit -, 
însă râdea împreună cu ceilalţi, nu de ceva sau de cineva. 
Unii îl luau în râs, dar el nu lua în râs pe nimeni. Dacă era 
lovit, întorcea şi celălalt obraz. Într-o epocă a furiei şi 
aversiunii, dominată de extremismul religios, era greu să-ţi 
displacă un om ca lisus, cu atât mai greu să-l urasti. lar dacă 
până la urmă nişte oameni dezechilibraţi l-au urât atât de 
tare încât să-l omoare, tocmai calmul de care dădea dovadă 
i-a atatat. O lectură atentă a Evangheliilor ne arată că lisus 
nu-şi pierdea nicicând capul (şi-a pierdut însă viaţa), în timp 
ce alţii şi-l pierdeau. Evangheliile ne învaţă răbdarea, 
stăpânirea de sine, autocontrolul, seninătatea, păstrarea 
calmului în vâltorile vieţii. E o lecţie ce s-a dovedit valabilă 
timp de peste două mii de ani pentru indivizii şi societăţile 
care au avut inteligenţa s-o înveţe. 

Aşadar, echilibrul este a şasea poruncă. Şi este legată de a 
şaptea: cultivarea vederilor largi. Viaţa şi moartea lui lisus 
au fost o luptă contra minţilor încuiate. li displăcea 
bigotismul sub orice formă şi-l înfiera cu neobosită 
consecvență. Instituţia religioasă a vremii oferea multiple 
exemple: slujitorii Templului, conducătorii sectelor, ca 
fariseii şi saducheii. Bigotismul îşi avea sursa în legalism, în 
stricta respectare a literei legii şi în interpretarea ei îngustă. 
E semnificativ că aceia care-l ascultau pe lisus spuneau că 
vorbeşte exact invers decât cărturarii, înțelegând prin 
aceasta că-şi folosea permanent ochii, spiritul, imaginaţia şi 
inteligenţa ca să transmită noi cunoştinţe. Luca îl citează 
exclamând: „Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat 
cheia cunostintei” (11, 52). lisus îşi tinea tot timpul ochii 
deschişi ca să reţină ce vedea în viaţa de toate zilele, şi 
urechile deschise ca să audă ce spuneau oamenii de rând. 
Era o dovadă a lipsei lui de prejudecăţi, a unei minţi 

107 


deschise la experientele si ideile noi. Cuvantul ,,deschis”, ca 
şi „lumină”, era binecuvântat în discursul lui. li aducea elogii 
în faţa umanităţii. În cele două milenii ce-au trecut de la 
Răstignirea lui lisus, lumea a devenit mai bună în măsura în 
care oamenii au reuşit să-şi deschidă mintea şi să aibă 
vederi largi. Toate ameliorările urmărite de Biserica 
timpurie pentru răsturnarea paganismului, încercările 
creştinismului de a crea o societate cu adevărat religioasă, 
ale Renaşterii de a recuceri ce a fost mai bun în Antichitate, 
ale Reformei de a salva virtutea apostolică, ale revoluţiei 
ştiinţifice de a adopta experimentul şi verificarea, ale 
Iluminismului de a dobândi cunoştinţe exacte şi ale 
societăţilor reformiste moderne de a îmbunătăţi soarta 
oamenilor săraci au fost încununate de succes când 
conducătorii au avut mintea deschisă şi au eşuat când au 
cedat dogmei şi „corectitudinii”. 

lisus a subliniat permanent că bigotismul, credinţele 
dogmatice, insistența că există un singur mod „corect” de a 
proceda, de a gândi şi de a te exprima - la fel de răspândite 
în societatea lui ca şi în societatea noastră de astăzi - 
reprezintă exact opusul adevărului. Căutarea adevărului, a 
adevărului integral, neprescurtat, simplu si pur, neimpodobit 
cu practici sectare, nepătat de patimă, este activitatea 
umană cea mai de preţ. Reprezintă cea de-a opta poruncă. 
„Adevărul” este un alt cuvânt-cheie din vocabularul lui Iisus: 
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl 
Meu decât prin Mine” (loan 14, 6). Aceste vorbe merită 
permanent citate, merită să fie permanent prezente în 
gândurile noastre. Prin adevăr se înţelege atât adevărul lui 
Dumnezeu, cât şi adevărul din natură. Adevărul se găseşte 
mergând pe calea lui Dumnezeu şi în armonie cu lumea 
naturală, nu împotriva ei. lisus îndrăgea natura. Această 
dragoste pentru natură explică în parte de ce atunci când 
simţea nevoia să gândească intens, să se roage profund, lua 
drumul deşertului sau urca la munte, unde găsea o natură 
dintre cele mai aspre şi mai primitive. Natura aceasta forma 
parametrii poeziei sale. Natura, globală sau locală, era 


108 


metafora discursului sau. Era creata, asadar, intr-un sens, 
sacra. Totul era catalogat in detaliu si cu afectiune in mila 
lui Dumnezeu: ,,Nu se vand oare cinci vrabii cu doi bani? Si 
niciuna dintre ele nu este uitata inaintea lui Dumnezeu” 
(Luca 12, 6). Iisus iubea natura fiindcă iubea adevărul; să te 
împotriveşti naturii însemna să sfidezi adevărul. Prin 
urmare, orice întreprinde omul trebuie să meargă în pas cu 
natura, nu împotriva naturii. Pentru lisus, natura era 
providentiala, bine rânduită, prilej de satisfacţie şi frumoasă, 
iar repetatele referinţe la roadele pământului (Marcu 4, 18, 
26-28, 31 şi urm.; 13, 28; Luca 13, 8, 21; loan 15, 2-4) şi 
obiceiurile animalelor (Matei 6, 26, 7, 15, 10, 16; Luca 13, 
34; loan 10, 3-5, 10,12) sunt mărturia plăcerii sale de a 
urmări regularitatea creativă a lui Dumnezeu în lumea 
naturală. Daunele pe care oamenii nepăsători si nesabuiti le 
aduceau naturii - organice sau neorganice - erau acte 
criminale. Umanitatea trebuia să locuiască, să folosească, să 
întreţină şi să ocrotească lumea aşa cum a creat-o 
Dumnezeu conform planului sau providential. lată ce se 
înţelegea prin practicarea adevărului faţă de natură, iar 
adoptarea acestui comportament era a opta poruncă. 

A noua poruncă se referea la putere, exercitarea ei şi 
respectul datorat celor fără de putere. lisus avea la 
dispoziţie puteri nelimitate şi, după cum se vede din 
comportamentul lui în timpul ispitelor, dar şi după aceea, de- 
a lungul preoţiei sale, avea mereu grijă să-şi exercite 
puterea cu reţinere, moderație, compasiune, milă şi iubire. 
Viaţa lui lisus e un model de folosire judicioasă a puterii, iar 
moartea sa, prin contrast, un exemplu crud şi catastrofal al 
abuzului de putere. Viaţa şi moartea lui lisus sunt o repetiţie 
a tot ce înseamnă putere, iar el însuşi, prin minunile pe care 
le-a făcut şi apoi prin suferinţele pe care le-a îndurat, este 
deopotrivă prototip al atotputernicilor şi al celor lipsiţi de 
putere. În miile de ani care au trecut de când a trăit şi a 
murit lisus, conducătorii pământului, precum şi cei care 
îndură abuzurile de putere au avut la îndemână Evangheliile 
drept îndrumare, pe de o parte, şi sursă de speranţă, pe de 


109 


alta parte. Rastignirea este instrumentul de razbunare aflat 
la îndemâna puterii pământeşti, iar învierea, ridicarea din 
adâncuri a celor fără de putere. Niciun manual de teorie 
politică, niciun proiect privitor la distribuţia şi exercitarea 
puterii, nicio analiză a abuzurilor şi niciun plan pentru 
evitarea sau corectarea lor nu poate adăuga ceva substanţial 
istoriei despre lisus şi putere, aşa cum ne este relatată de 
evanghelişti. În Evanghelii găsim tot ce trebuie ştiut şi 
evitat, şi orice aranjamente politice şi constituţionale care 
nu aşază în centru pe cei lipsiţi de putere sunt o insultă la 
adresa adevărului şi a iubirii. 

A zecea şi ultima din noua serie de zece porunci, pe care 
de asemenea o găsim în spusele, faptele şi suferinţele lui 
lisus, este: fii curajos. E vorba de acea formă deosebită de 
curaj de care dădea dovadă lisus si pe care o cerea si de la 
ucenicii săi, adică nu numai curajul de a pune stavilă răului, 
ci şi curajul de a-l îndura. Pe ucenici îi îndemna să-şi trăiască 
viaţa cu docilitate - adică să-şi stăpânească forţa, să îndure 
cu mult curaj suferinţa şi persecuția, să reziste cu eroism în 
fata nedreptatii si să proclame adevărul cu insistenţă, cu 
dârzenie şi cu orice preţ. lisus le spunea ucenicilor: „Prin 
răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 
19) şi „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce 
va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22). 
lisus aştepta dovezi de curaj din partea ucenicilor, pentru 
care el însuşi era exemplul de urmat. Le arăta curajul 
deosebit al celui care ştie exact ce suferinţă îl aşteaptă şi 
care, deşi se teme, o acceptă. Le spunea ucenicilor să-şi ia 
crucile, să şi le poarte, şi le arăta cum trebuie şi cum pot să 
procedeze. lisus era şi Dumnezeu, şi om, iar Răstignirea este 
povestea manifestării curajului divin într-un trup firav de 
om. lată la ce trebuie să aspirăm, pentru că şi astăzi este la 
fel de necesar ca atunci să imităm curajul demonstrat de 
lisus. Este, aşadar, cu atât mai important să înţelegem 
limpede această din urmă poruncă şi s-o urmăm întocmai. 


Noile porunci pe care lisus ni le-a lăsat moştenire au 
110 


format cadrul moral si social al crestinismului intemeiat de 
el şi căruia ucenicii i-au dat viata - evidentiindu-i 
superioritatea. Treptat, de-a lungul secolelor, virtuțile 
dominante ale mesajului pe care lisus l-a transmis poporului 
din ţara lui au fost filtrate de societate, lăsând urme 
preţioase de iubire şi bună vecinătate, compasiune şi iertare, 
curaj în suferinţă şi încredere în bunătate. În epoca noastră, 
primele decenii ale secolului XXI, avem sentimentul că 
propria noastră societate, cel puţin în mod ideal, este liberă 
şi deschisă, democratică si reprezentativă, ducându-şi 
existenţa guvernată de o lege progresistă şi iluminată. 

De fapt, de cele mai multe ori, progresul uman s-a dovedit 
a fi o iluzie. Din multe puncte de vedere, societatea noastră 
nu e mai bine organizată şi nici mai bine condusă decât 
lumea de acum două mii de ani, când au guvernat Irod şi 
Pilat. Dacă s-au înregistrat îmbunătăţiri - grija faţă de 
săraci, bolnavi, infirmi, oameni de rând; în comportamentul 
faţă de copii; în educaţia morală; în dreptul penal şi 
corectarea nedreptatilor; în efortul de a răspândi bunăstarea 
materială, de a încuraja oamenii să fie buni unii cu alţii şi să- 
şi ajute semenii în momente vitrege -, ele s-au produs în 
măsura în care oamenii au avut inteligenţa, sensibilitatea şi 
tenacitatea să meargă pe urmele lui lisus. Dacă bunătatea 
ocupă un loc de seamă în secolul XXI e pentru că lisus, prin 
cuvintele şi faptele lui, ne-a arătat cum să-i conferim acest 
loc. Niciun alt om din istorie n-a avut o asemenea înrâurire 
timp atât de îndelungat, pe o parte atât de întinsă a globului 
şi în domenii atât de numeroase. 

Dar, desigur, lisus a fost şi Dumnezeu, şi om. Acum ne 
vom opri asupra evenimentelor tragice, dar glorioase, care 
fac dovada calităţilor lui supraomeneşti şi îi justifică 
divinitatea. 


111 


VIII 
Procesul lui lisus şi Rastignirea 


Evenimentele care au dus la Răstignirea lui lisus, aşa cum 
sunt ele descrise în cele patru Evanghelii, au fost 
complicate, şi nu-i de mirare că există unele mici 
discrepanțe. Una dintre Evanghelii a fost scrisă de un martor 
ocular, iar celelalte trei au fost scrise pe baza observaţiilor 
unor martori oculari. Există unanimitate cu privire la 
punctele esenţiale. E remarcabil dacă ne gândim că sursele 
de informaţii concordă mai mult cu privire la moartea lui 
lisus decât la asasinarea lui Iulius Caesar în senat, cu mai 
putin de un secol înainte, şi asta în pofida celebritatii 
mondiale a lui Caesar şi a senatului roman ca centru de 
guvernământ. Moartea lui Isus-omul este o poveste tragică, 
a cărei autenticitate e amplu documentată, şi prezentarea 
mea va fi un loc de confluență al tuturor celor patru 
descrieri, pentru a oferi cititorului o versiune cât mai 
completă şi mai fidelă adevărului. 

Prin natura sa, lisus a fost cel mai important 
propovăduitor al Antichității. Infatisarea, vocea, exprimarea 
lui, extraordinara lui combinaţie de autoritate şi blandete au 
atras oameni de toate vârstele, din toate păturile sociale şi 
de toate rasele. li vindeca pe bolnavi, deşi cel mai adesea cu 
discreţie si la rugamintile lor insistente. Nu s-a folosit 
niciodată de darul tămăduirii în mod demonstrativ. Dar 
puterea o avea, şi se ştia că o are, astfel încât, din prima lui 
zi de preoţie, a atras atenţia autorităţilor, în special a celor 
religioase. Le era teamă de el. În ochii lor, lisus era un 
pericol potenţial, care le ameninţa poziţiile şi chiar vieţile. 
Marele preot Caiafa, manipulator viclean şi dibaci, care îşi 
preţuia enorm puterea de care se bucura în calitate de 


112 


conducator spiritual al comunitatii iudaice ortodoxe, era in 
termeni foarte buni cu Pilat din Pont, guvernatorul roman al 
Iudeii, şi cu Irod Antipa, neinsemnatul rege şi conducător 
laic al evreilor din regiune, şi dorea să-şi menţină relaţiile 
aşa cum erau. Un propovăduitor evreu care se bucura de 
popularitate şi pe care nu-l putea controla îi ameninţa 
autoritatea şi, dacă se dovedea că învăţătura lui era 
revoluţionară, se putea crea agitaţie, iar vina ar fi căzut 
asupra lui. Pe măsură ce faima lui lisus s-a răspândit şi 
numărul celor atraşi de învăţăturile lui a crescut, Caiafa s-a 
simţit tot mai ameninţat. Vestea că lisus izbutise să convingă 
cinci mii de oameni să-l urmeze pe un munte ca să-i asculte 
predica, pentru ca apoi să-i hrănească pe toţi, printr-un 
„Miracol”, cu peşti şi pâini, i-a umplut de groază pe preoţii 
aflaţi la putere. Dacă făcea un lucru asemănător într-un 
oraş? N-ar fi putut mai apoi să-l ocupe cu forţa? Dacă s-ar fi 
întâmplat chiar la Ierusalim? Atunci ar fi putut foarte bine sa 
se proclame rege, noul rege David, şi să devină rege-preot. 
Romanii ar fi intrat în acţiune: mai întâi ar fi părăsit locul, cu 
excepţia fortăreței Antonia, ar fi revenit cu întăriri masive 
din Siria, ar fi ocupat orasui, i-ar fi masacrat pe toţi locuitorii 
iudei, inclusiv, dar mai ales, pe preoţi şi ar fi ras oraşul de pe 
faţa pământului. Erau capabili de aşa ceva; făcuseră prăpăd 
şi în alte oraşe rebele din imperiul lor. Preoţii tremurau de 
frică pentru vieţile lor, pentru slujbele şi proprietăţile lor. La 
drept vorbind, aveau de ce se teme, fiindcă o astfel de 
catastrofă chiar s-a întâmplat în generaţia următoare, în 
jurul anului 70 d.Cr., când Ierusalimul a fost asediat; si prin 
132, după încă un val de agitaţie, a fost literalmente distrus. 
Nicio piatră n-a rămas în picioare. Cu toate acestea, 
autorităţile n-au făcut eforturi serioase ca să descopere ce 
anume îi învăţa lisus pe oameni şi cum anume îşi plănuia el 
apogeul preoţiei. Trimiteau periodic spioni sau agenţi 
provocatori care încercau să scoată de la el afirmaţii 
compromiţătoare, pe care să le folosească mai târziu şi să-l 
condamne la moarte. Dar nu i-au dat niciodată crezare când 
îi asigura că împărăţia de care vorbea el era una spirituală, 


113 


nu lumeasca. Nu puteau, prin natura lor, sa conceapa un om 
sfant lipsit de ambitii lumesti. Erau corupti si materialisti, 
incapabili să recunoască bunătatea spirituală când o aveau 
în faţa ochilor. Nu negau deschis puterea lui lisus, dar 
pretindeau că e făcătura diavolului, aidoma potentatilor 
spirituali din Iranul de astăzi, care-şi numesc adversarii 
Satana. 

Desigur că lisus nu dorea să-i provoace pe marii preoţi. 
Timp de trei ani s-a străduit să evite orice confruntare 
directă. Rareori a mers în centrele aglomerate din Iudeea, în 
special la Ierusalim, şi atunci cât mai discret. Işi ascundea 
puterea sau şi-o folosea numai la insistenţele oamenilor, dar 
îi ruga pe cei tamaduiti să nu se laude cu cele întâmplate. 
Adesea, propovăduia în case particulare, sau pe câmpuri, la 
tara, în aer liber, sau pe ţărmul Mării Galileii, ca să atragă 
cât mai puţin atenţia autorităţilor. Nu vorbea niciodată 
împotriva stăpânirii romane - din contră -, iar critica adusă 
conducerii iudaice viza exclusiv chestiunile spirituale. Nu 
avea aspectul unui revoluţionar, ci al unui individ prietenos, 
binevoitor, care le spunea oamenilor să fie blânzi, care 
pretuia smerenia, îi iubea pe săraci şi îi îndemna pe toţi 
oamenii să întoarcă şi celălalt obraz. Ce rău putea să facă? 

Dar într-o anume privinţă era revoluţionar, pentru că 
urmărea o revoluţie în inimile bărbaţilor şi femeilor - le 
cerea să întoarcă spatele treburilor lumesti şi să meargă pe 
calea vieţii spirituale. Şi n-a trebuit mai mult de atât pentru 
ca masele să intre într-o efervescenţă care, la rândul ei, a 
declanşat criza. În afară de aceasta, deşi avea mereu grijă să 
nu-şi atragă duşmănia preoţilor, lisus ştia prea bine că 
destinul lui era să fie sacrificat şi că-şi va pierde viaţa din 
cauză că spunea adevărul. Spunea întotdeauna adevărul - 
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (loan 14, 6) era preceptul 
lui, deviza, mottoul, manifestul lui - şi, în timpul preoţiei, a 
rostit aceste vorbe tot mai desluşit şi mai impetuos. 
Conducătorii religioşi au plănuit neîncetat să pună mâna pe 
el şi să-l elimine. Au încercat în mai multe rânduri, însă ori 
lisus dispărea înainte să fie prins, ori mulţimea din jurul lui 

114 


era atat de entuziasta, incat s-ar fi iscat o lupta inversunata 
pe care preotii ar fi riscat s-o piarda. Aveau la dispozitie 
forta armata a garzii Templului, dar nu se stie daca detineau 
puterea, laică sau spirituală, de a pronunţa - si cu atât mai 
puţin de a pune în aplicare - o condamnare la moarte. În 
cazul lui loan Botezătorul, au fost scutiţi datorită intrigilor 
Irodiadei şi mlădierilor iscusite ale fiicei ei, Salomeea. În 
cazul lui lisus, sperau să stârnească o masa de iudei revoltați 
care să-l ucidă prin lapidare. Dar astfel de ocazii nu s-au ivit. 
lisus era prea popular. Este adevărat că dacă pericolul ar fi 
escaladat preoțimea ar fi putut să mobilizeze un număr 
impresionant de slujitori din propriile locuinţe - până la o 
mie de persoane - care să pornească o demonstraţie publică. 
Până la urmă, asta au şi făcut. Pentru că ei controlau accesul 
limitat în curtea exterioară a palatului guvernatorului, 
demonstraţia părea să aibă sorţi de izbândă. Experienţa 
timpurilor noastre ne învaţă cât de uşor pot fi înscenate de 
autorităţi asemenea proteste oficiale. 

În cele din urmă, două au fost evenimentele care i-au 
determinat pe preoţi să între în acţiune. La scurt timp după 
Pastele evreiesc din primăvară, lisus l-a sculat din morţi pe 
Lazăr - fratele Martei şi Mariei -, o persoană foarte 
cunoscută şi iubită în comunitatea iudaică, atât în Betania, 
unde-şi avea casa, cât şi la Ierusalim. Textele ne sugerează o 
oarecare reţinere din partea lui lisus, dar nu ne spun 
limpede că lisus a întârziat. S-a dovedit în final că Lazăr 
murise de patru zile când lisus a sosit la mormântul lui şi i-a 
strigat să se ridice de acolo. Învierea lui Lazăr a fost fără 
îndoială un eveniment miraculos. Au existat mulţi martori 
atât la moartea, cât şi la învierea lui. Orice înşelătorie era 
exclusă, nu putea fi nicio altă explicaţie decât că se 
întâmplase o minune. La Ierusalim, toată lumea vorbea 
despre acest eveniment, şi preoţii erau alarmati. Si, intr- 
adevăr, atunci s-au decis să acţioneze împotriva bărbatului 
care, după ei, ar fi fost capabil să-l cheme în ajutor pe 
Satana. Aveau în plan să-l ucidă şi pe Lazăr, ca să nu-i dea 
timp să vorbească despre ce i se întâmplase. 


115 


Al doilea eveniment a fost hotărârea luată de Iisus însuşi 
că venise timpul jertfei pentru care fusese trimis pe pământ 
şi că trebuia să-şi facă intrarea în Ierusalim. Există în Luca, 
ceva mai devreme, o aluzie la această decizie: „Şi când s-au 
împlinit zilele inaltarii Sale, El S-a hotărât să meargă la 
Ierusalim” (9, 51). Pentru lisus, era întotdeauna deosebit de 
periculos să pună piciorul acolo, dar mai ales după episodul 
cu Lazăr. În Evanghelia după Ioan - cea mai minuțioasă in 
privinţa cronologiei -, lisus îşi începe Săptămâna Patimilor 
sâmbătă, ziua Sabatului iudaic, cu o cină în casa lui Lazăr, 
alături de Marta, Maria şi alţi prieteni. Maria, „luând o litră 
cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui lisus 
şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de 
mirosul mirului”. Această reproducere deliberată a actului 
milostiv făcut de păcătoasă în casa lui Simon fariseul l-a 
înfuriat tare pe Iuda Iscarioteanul, cel care tinea punga cu 
banii spre folosinta ucenicilor. Si cand Iuda (hotul, cum il 
numeste Ioan) a spus: ,,Pentru ce nu s-a vandut mirul acesta 
cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?”, lisus a 
răspuns: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. 
Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă 
aveţi totdeauna” (loan 12, 3-8). 

Această aluzie la moartea lui apropiată n-a fost băgată în 
seamă, şi a doua zi lisus a pornit cu tot alaiul spre marele 
oraş. Toată lumea ştia. Se adunase o mulţime imensă. lisus 
şedea pe „un asin tânăr”, şi oamenii „au luat ramuri de finic 
şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! 
Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, 
împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13-14). Iisus, ştiind că timpul 
lui se împlinise, n-a încercat să oprească aclamatiile, care, 
mai târziu, aveau să fie comemorate în bisericile creştine în 
Duminica Floriilor. lisus a aşteptat ca lucrurile să se 
liniştească de la sine şi, în loc să facă vreo minune, s-a suit 
pe Muntele Măslinilor, din afara oraşului, unde şi-a petrecut 
mare parte a următoarelor trei zile, luni, marţi şi miercuri, în 
rugăciune. Între timp, Iuda Iscarioteanul, ispitit de Satana, 
s-a dus la preoţi şi a întrebat: „Ce voiti să-mi dati şi eu il voi 

116 


da in mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginti. Si de 
atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor” 
(Matei 26, 15—16). Iuda s-a gândit că cel mai bun prilej era 
joi, după cină, când lisus urma să se suie pe munte să se 
roage. Avea să fie întuneric, nimeni împrejur, şi urma să 
arate preoţilor care e lisus sărutându-l în chip de salut. 
Preoţii, cărora le era teamă de protestele mulţimii pe timp 
de zi, au fost de acord şi au spus că vor veni acolo noaptea, 
cu paznicii de la Templu. 

Paştele evreiesc, festivitatea pâinii  nedospite din 
calendarul evreilor, dura mai multe zile. Joia era sărbătoare, 
vinerea se postea, iar Paştele se celebra în ziua următoare, 
sâmbătă. Marti, apostolii l-au întrebat pe lisus unde voia să 
petreacă Paştele. Şi el a spus către doi ucenici: „Mergeţi în 
cetate şi vă va întâmpina un om, ducând un urcior cu apă; 
mergeţi după el. Şi unde va intra, spuneţi stăpânului casei că 
învățătorul zice: Unde este odaia in care să mănânc Pastile 
împreună cu ucenicii Mei? lar el vă va arăta un foişor mare 
aşternut gata. Acolo să pregătiţi pentru noi” (Marcu 14, 13- 
15). Şi ucenicii au făcut întocmai. Şi s-a întâmplat aşa cum 
le-a spus. Joi seara cei Doisprezece au stat împreună la 
masă. 

Iuda Iscarioteanul era si el printre ei, fiindcă trebuia să-l 
identifice pe lisus când veneau, mai târziu în acea seară, 
paznicii de la Templu, aşa cum fusese convenit. loan, care se 
autoidentifică în Evanghelie - „lar la masă era rezemat la 
pieptul lui lisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea 
lisus” (13, 23) -, mărturiseşte că lisus „S-a tulburat cu 
duhul” şi a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre 
voi Mă va vinde. Deci ucenicii se uitau unii la alţii, 
nedumerindu-se despre cine vorbeşte” (loan 13, 21-22). 
Simon Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a zis: 


Întreabă cine este despre care vorbeşte. Şi căzând 
acela astfel la pieptul lui lisus, I-a zis: Doamne, cine 
este? lisus i-a răspuns: Acela este, căruia Eu, 
intingand bucatica de pâine, i-o voi da. Si întingând 

117 


bucatica, a luat-o si a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon 
Iscarioteanul. Şi dupa imbucatura a intrat satana in el. 
lar lisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând. Dar 
nimeni din cei care şedeau la masă n-a înţeles pentru 
ce i-a zis aceasta. [...] Deci după ce a luat acela 
bucatica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte 
(loan 13, 24-30). 


Ni se pare curios că ceilalţi unsprezece apostoli nu s-au 
alarmat auzind previziunile lui lisus că va fi trădat, deoarece 
şi vieţile lor erau în pericol. N-au dat mare atenţie nici 
repetatelor semnale că venise momentul supremului său 
sacrificiu. Poate că altfel ar fi decurs lucrurile dacă ar fi fost 
şi femei la Cina cea de Taină. Ele erau mai sensibile la aluzii, 
la semne şi vise, la suspine şi la manifestările de îngrijorare 
ale lui lisus. Dar mama lui, Maria, şi Maria Magdalena, 
Marta şi Maria din Betania, Ioana şi Suzana (cu banii cărora 
fusese plătită această cină) nu au fost poftite. Era o 
sărbătoare exclusiv a bărbaţilor, aşa cum se întâmpla adesea 
cu ocazia praznicului pascal. lisus dorea să fie aşa. Potrivit 
lui Luca, lisus a început cina spunând: „Cu dor am dorit să 
mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea” (22, 
15). Şi, potrivit lui Ioan (13, 4—12), dorea să împlinească o 
ultimă ceremonie de smerenie, spălând picioarele 
apostolilor. „... S-a dezbrăcat de haine şi, luând un stergar, 
S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi 
a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu 
ştergarul cu care era încins.” Petru a protestat. 


ISUS: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine. 

PETRU: Doamne, spală-mi nu numai picioarele 
mele, ci şi mâinile şi capul. 

ISUS: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie 
spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi 
sunteţi curati, însă nu toţi referindu-se la Iuda. 


Conform celor trei Evanghelii sinoptice (Matei 26, 26-30; 
118 


Marcu 14, 22-26; Luca 22, 14-20), Iisus s-a folosit de cina ca 
să instituie o ceremonie simbolică, care punea pâinea si 
vinul în legătură cu apropiata jertfa a trupului şi sângelui 
său. Cuvintele sunt importante şi sunt aproape identice în 
cele trei relatări, iar unele revin în Faptele Apostolilor (2, 
42-46; 20, 7) şi în întâia epistolă către Corinteni a Sfântului 
Apostol Pavel (10, 16; 11, 24-25). lisus a spus că cina aceea 
va fi ultima masă înainte de jertfa lui şi că nu va mai bea vin 
„până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22, 18). 
Apoi, Luca descrie ce-a urmat: „Şi luând pâinea, multumind, 
a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se 
dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. 
Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar 
este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă 
pentru voi” (Luca 22, 19—20). În epistola sa către corinteni, 
Pavel accentuează cerința lui lisus: „Aceasta să faceţi spre 
pomenirea Mea.” 

E curios că loan, care era prezent, n-a consemnat aceste 
cuvinte prin care lisus a stabilit Sfânta Taina a 
împărtăşaniei, aşezată ulterior în centrul ceremoniei pe care 
creştinii au săvârşit-o ori de cate ori s-au adunat în 
următoarele două decenii de la moartea lui lisus, ceremonie 
care a rămas neschimbată până astăzi. Dar Ioan notase deja 
că lisus a folosit cuvinte asemănătoare, numindu-se „pâinea 
vieţii”, când a dat de mâncare la cinci mii de oameni: „Eu 
sunt pâinea cea vie. [...] lar pâinea pe care Eu o voi da 
pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Luca 6, 51). În afară de 
aceasta, la Ioan găsim o lungă cuvântare escatologică despre 
moarte, judecată, iad şi cer, pe care lisus o plănuise drept 
ultim mesaj solemn către ucenicii lui şi care conţinea unele 
din cele mai memorabile vorbe rostite de el: „Rămâneţi in 
Mine si Eu în voi.” „Eu sunt vita, voi sunteţi mladitele.” „Să 
nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi 
în Mine.” „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. [...] Mă 
duc să vă gătesc loc.” „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. 
Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” „Pace vă las 
vouă, pacea Mea o dau vouă.” „Mai mare dragoste decât 


119 


aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l puna pentru 
prietenii sai.” ,,Putin si nu Ma veti mai vedea, si iarasi putin 
si Ma veti vedea, si ca Ma duc la Tatal?” (15, 4, 5; 14, 1, 2, 6, 
27; 15, 13; 16, 17). 

Cina cea de Taina s-a incheiat cu un imn pe care cei 
unsprezece apostoli l-au intonat sub conducerea lui lisus. Nu 
s-a dat suficientă atenţie imnurilor din Evanghelii. Imnul 
Fecioarei Maria, Magnificat („Măreşte sufletul meu pe 
Domnul”; Benedictus (imnul Binecuvântării) lui Zaharia 
(Luca 1, 68-79), Nune dimittis al lui Simeon (Luca 2, 29) şi 
Gloria în excelsis, cântat de îngeri (toate menţionate în 
Luca), au fost completate de imnul Osana, sau strigătul de 
laudă din Duminica Floriilor. Şi poate că primele versete din 
Ioan sunt un imn către Logos (Cuvânt), care initial avea trei 
versuri. Este regretabil că nu avem textul imnului intonat la 
Cina cea de Taină, care era fără îndoială un imn de 
mulţumire pentru instituirea Sfintei împărtăşanii, deoarece 
în Faptele Apostolilor se fac referiri la începuturile 
creştinismului, care reflectă tradiţia Cinei celei de Taină şi a 
împărtăşaniei „întru bucurie şi întru curăţia inimii” şi ,... 
Lăudând pe Dumnezeu” - într-un fel asemănător unui imn (2, 
46—47). Este foarte potrivit ca ultimul imn consemnat în 
Evanghelii să fie expresia plină de bucurie a recunostintei, 
înaintea ororilor ce aveau să urmeze. 

Cu toate că încăperea de la etajul superior al clădirii 
prezentate azi la Ierusalim ca fiind odaia unde a avut loc 
Cina cea de Taină nu este poate autentică, locul e plauzibil, 
în schimb, Muntele Măslinilor şi Grădina Ghetsimani sunt cu 
siguranţă locurile menţionate în Biblie. Luca spune că lisus i- 
a prevenit încă o dată de apropiata suferinţă, şi când Petru a 
spus „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă, şi la 
moarte”, lisus a răspuns întristat: „Zic ţie, Petre, nu va cânta 
astăzi cocoşul, până ce de trei ori te vei lepăda de Mine, că 
nu Mă cunoşti.” l-a prevenit de asemenea că în viitor vor 
avea nevoie de bani, aşa că vor trebui să vândă tot ce aveau 
ca să-şi cumpere săbii. lar ei au răspuns: „Doamne, iată aici 
două săbii. Zis-a lor: Sunt de ajuns.” Şi apoi au mers în 


120 


gradina - care apartinea probabil unuia dintre ucenicii mai 
înstăriți şi pe care aveau permisiunea s-o folosească. Iisus le- 
a spus să se roage, „Şi El S-a depărtat de ei ca lao 
aruncătură de piatră, şi îngenunchind, se ruga” (Luca 22, 
33-41). 

Tradiţia numeşte această lungă rugăciune Agonia din 
Grădină, fiindcă în ea lisus cere să i se ia „paharul” şi se lasă 
în voia lui Dumnezeu: „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se 
facă.” Luca spune că „El, fiind în chin de moarte, mai 
stăruitor se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de 
sânge care picurau pe pământ”. A apărut atunci un înger „şi- 
L întărea”, dar nu e clar de unde a ştiut Luca, deoarece, 
când lisus şi-a terminat rugăciunea, „a venit la ucenicii Lui şi 
i-a aflat adormiti de întristare” (22, 42—45). Rugăciunea lui 
lisus a durat mult (Matei spune că lisus a venit de trei ori la 
apostoli şi i-a găsit adormiţi). Aceasta ilustrează cât de 
profundă era legătura sa cu Tatăl în momentele de 
rugăciune, cât de copleşitoare îi era teama, cât de mare 
groaza şi dezgustul la gândul Răstignirii, dar în acelaşi timp 
curajul şi hotărârea cu care lăsa deoparte spaima, pentru a 
se pregăti de moarte. Tihna cu care a îndurat mai apoi 
insultele şi suferinţele se datorează pregătirii desăvârşite 
realizate prin rugăciune - una dintre lecţiile marete pe care 
le avem de învăţat din Patimile lui Iisus. 

Matei consemnează faptul că lisus a venit de trei ori la 
apostoli (26, 40-49). A treia oară, a spus resemnat: „Dormiţi 
de acum si vă odihniţi! Iată, s-a apropiat ceasul...” Apoi, au 
sosit soldaţii Templului şi garda personală a marelui preot - 
„mulțime multă, cu săbii şi cu ciomege”. Iuda, care era cu ei, 
le-a spus: „Pe care-L voi săruta, Acela este: puneţi mana pe 
El.” L-a sărutat pe lisus, spunând: „Bucură-te, Invatatorule!” 
Luca povesteşte că Iisus a spus: „Iuda, cu sărutare vinzi pe 
Fiul Omului?” (22, 48) Atunci, apostolii, înțelegând despre ce 
era vorba, i-au spus lui lisus: „Doamne, dacă vom lovi cu 
sabia?” (22, 49) Şi Luca adaugă: „Şi unul dintre ei a lovit pe 
sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă.” Dar lisus nu 
le-a dat voie să opună rezistenţă: „Lăsaţi, până aici.” I-a 

121 


atins aceluia urechea „şi l-a vindecat”. S-a întors apoi către 
preoţi şi „căpeteniile templului” şi a zis: „Ca la un tâlhar aţi 
ieşit, cu săbii şi cu toiege. In toate zilele fiind cu voi în 
templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea. Dar acesta este 
ceasul vostru şi stăpânirea întunericului” (22, 50—53). 

După aceea l-au dus la casa marelui preot. Matei ne 
spune: „Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit” (Matei 26, 
56). După cât se lăudaseră înainte, fuga lor era demnă de 
dispreţ. Ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost 
şi femeile printre ei. Nu ne-o putem imagina pe Fecioara 
Maria abandonându-şi fiul, nici pe Maria Magdalena, nici pe 
energica Marta. Ar fi avut loc o rezistenţă aprigă, ar fi curs 
sânge. In apărarea bărbaţilor, putem spune că de fapt lisus 
n-a făcut apel la ei, nu le-a cerut să se lupte, dimpotrivă. Iar 
ei nu i-au înţeles hotărârea de a se supune suferinţei, cu 
toate că le vorbise de multe ori despre asta. Erau 
dezorientati, nu ştiau ce să creadă. Si în clipele acelea le 
lipsea un îndrumător. Petru n-a făcut nimic, a fugit şi el. Mai 
târziu însă, s-a strecurat în curtea exterioară a palatului 
unde locuia marele preot şi a aşteptat acolo, în timp ce lisus 
era reţinut înăuntru. De trei ori a fost întrebat, de două ori 
de slujnice şi o data de mulţime: „Şi tu erai cu lisus 
Galileianul” „căci şi graiul te vădeşte” - o aluzie la accentul 
din Galileea. Şi de fiecare dată a negat („Nu ştiu ce zici. [...] 
Nu cunosc pe omul acesta”), iar a treia oară, chiar cu 
blesteme şi înjurături. 

Pe urmă a cântat cocoşul şi Petru şi-a amintit că lisus îi 
prevestise că-l va trăda: „Şi ieşind afară, a plâns cu amar” 
(26, 69-75). Şi cu Iuda, adevăratul trădător, ce s-a 
întâmplat? Matei spune că, dându-şi seama de enormitatea 
faptelor sale, „s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi 
bătrânilor cei treizeci de arginti, zicând: Am greşit vânzând 
sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei 
vedea. Şi el, aruncând argintii în templu, a plecat şi, 
ducându-se, s-a spânzurat”. luda, crima comisă şi jalnica lui 
soartă au dat naştere multor comentarii în primii ani ai 
Bisericii. Ceea ce ştim e că „arhiereii, luând banii, au zis: Nu 


122 


se cuvine sa-i punem in vistieria templului, deoarece sunt 
pret de sânge. Si ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Țarina 
Olarului, pentru îngroparea străinilor. Pentru aceea s-a 
numit țarina aceea Țarina Sângelui, până în ziua de astăzi” 
(27, 3-8). Se afla pe versantul sudic al Văii Hinom, lângă 
valea Kidron, şi e cunoscut sub numele aramaic, Akeldama. 
Presupusul amplasament al acestei ţarini, precum şi a multe 
alte locuri pomenite în Evanghelii, este arătat vizitatorilor, şi 
cei care vin să se roage pentru sufletul lui Iuda - pierdut sau 
nu, e imposibil de ştiut - pot să creadă, dacă doresc, că este 
vorba chiar de locul adevărat. 

A urmat îndelungata procedură a judecăților lui lisus si a 
condamnării, care a durat restul nopţii de joi, până la 
cântatul cocoşului, şi aproape toată dimineaţa de vineri. Au 
fost, într-adevăr, trei judecăţi: în faţa marelui preot, în faţa 
lui Irod Antipa şi în fata lui Pilat. Toţi cei patru evanghelişti 
ne dau informaţii şi detalii. Dar în esenţă, şi poate 
intenţionat, toate relatările constau în condamnarea plină de 
o ironie amară a justiţiei umane. Minciuna, sperjurul, 
prejudecata şi mărturia falsă, graba de a pune capăt unei 
vieţi nevinovate, ferma hotărâre de a evita orice răspundere, 
lăsând pe un altul să decidă, laşitatea generală, cu o nuanţă 
mârşavă de frivolitate - acestea au fost caracteristicile 
dominante ale judecăților lui lisus. 

Marele preot Caiafa de abia aştepta să-l ştie mort pe Iisus, 
dar era prea las să pronunţe el însuşi condamnarea. l-a 
trecut răspunderea lui Pilat. Pilat era şi el laş şi nehotărât. 
Auzind că lisus era galileean, l-a trimis imediat la Irod 
Antipa, spunând că, dacă e guvernator al Galileii, are şi 
dreptul de jurisdicție. Dar Irod a înţeles că Iisus nu voia să 
pledeze - fiindcă refuza să recunoască tribunalul unui om 
care, în depravarea lui nepăsătoare, îl decapitase pe vărul 
loan Botezătorul, pentru a satisface capriciul unei 
dansatoare - şi l-a expediat înapoi la Pilat. Iar Pilat a pasat în 
cele din urmă răspunderea mulţimii adunate în faţa 
ferestrelor lui: dar nu o gloată anonimă din Ierusalim, ci o 
masă de oameni bine antrenați de către preoţi, stăpânii lor, 


123 


să strige lozinci. Pilat l-a condamnat pe lisus nu pentru că 
era vinovat - el şi soţia lui socoteau că e nevinovat -, ci 
pentru că îi era teamă că liderii religioşi ar fi putut face un 
raport la Roma, unde poziţia îi era cam şubredă. Şi în timp 
ce se desfăşurau acele parodii judiciare, afară aştepta în 
permanenţă un puhoi de servitori şi soldaţi care să-l ia în 
primire pe lisus şi să-şi aducă brutala contribuţie la ticăloşia 
iresponsabila a superiorilor lor, scuipându-l în obraz, 
punându-i podoabe murdare şi o cunună de spini, rânjindu-i 
batjocoritor şi strigându-i vorbe obscene. E greu de spus 
cine s-a purtat mai rău: cei din posturile înalte sau 
subalternii care le cântau în strună stăpânilor. lisus a fost, 
ca întotdeauna, milostiv: „lartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac.” 

Matei ne spune că lisus a fost dus la reşedinţa lui Caiafa, 
„unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii” (26, 57 şi urm.). 
După loan, ar fi fost mai întâi dus la marele preot Anna, 
socrul şi predecesorul lui Caiafa. Acolo, se adunaseră 
martori, şi Anna l-a întrebat pe lisus despre învăţătura lui, 
iar lisus a răspuns: „Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am 
învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună 
toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns. De ce Mă întrebi 
pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată 
aceştia ştiu ce am spus Eu.” Pentru aceste vorbe, unul dintre 
soldaţii lui Anna i-a dat o palmă lui lisus, spunând „Aşa 
răspunzi Tu arhiereului?”, la care lisus a zis: „Dacă am 
vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de 
ce Mă baţi?” (18, 20-23) Anna a decis ca lisus să fie escortat 
la Caiafa, cu mărturiile pe care reuşise să le culeagă. Ceea 
ce doreau şi Anna, şi Caiafa era să se găsească nişte iudei 
respectabili care să declare sub jurământ că lisus se 
proclamase Cristos, Rege al Israelului şi Fiu al lui 
Dumnezeu, astfel încât, aşa cum relatează Matei, să-l 
condamne la moarte (26, 59). S-au găsit „mulţi” care să dea 
mărturie, dar nu cum ar fi vrut ei. lisus n-a dat explicaţii, 
ceea ce l-a făcut pe Caiafa să spună: „Nu răspunzi nimic la 
ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?” „Dar lisus 
tăcea.” Atunci, Caiafa i-a strigat: 


124 


„Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui noua de esti Tu 
Cristosul, Fiul lui Dumnezeu.” lisus a răspuns: „Tu ai zis. Si 
vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a 
dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (26, 62-64). 

Era un răspuns enigmatic, nu ceea ce voia Caiafa să audă. 
Nu era o afirmaţie care să-i contrarieze pe iudeii ortodocşi 
sau care să-i convingă pe romani că aveau de-a face cu un 
rebel periculos. Dar Caiafa a hotărât că era suficient. A 
declarat că lisus s-a făcut vinovat de blasfemie şi pe urmă, 
dezgustat, a trecut la ceremonia sfâşierii veşmântului. Legea 
iudaică prevedea acest ritual doar în foarte puţine ocazii, de 
pildă moarte şi blasfemie. În cazul din urmă, ambele rânduri 
de veşminte trebuiau sfâşiate. Dar marele preot purta o 
bavetă specială dublă, de unică folosinţă şi uşor de rupt, 
pentru că legea, care avea treizeci şi nouă de reguli, spunea 
că, în caz de blasfemie, gaura trebuia să fie mare cât un 
pumn, să lase să se vadă pieptul şi să nu fie niciodată cusută 
la loc. Aşadar, Caiafa şi-a rupt ambele părţi ale bavetei, 
arătân-du-şi o clipă pielea. Chiar şi această ceremonie a fost 
un fel de farsă (Matei 26, 65; Marcu 14, 63). Dar a făcut 
gestul fără şovăire, spunând: „Ce ne mai trebuie martori? 
lată acum ati auzit hula Lui.” 

Cei prezenţi au spus: „Este vinovat de moarte.” Apoi, 
spune Matei: „... au scuipat în obrazul Lui, batandu-L cu 
pumnii, iar unii Îi dădeau palme, zicând: Prooroceşte-ne, 
Cristoase, cine este cel ceTe-a lovit” (26, 66-68). Când s-a 
făcut dimineaţă, l-au dus pe lisus, legat, la palatul lui 

Pilat din Pont, guvernatorul. Conform Evangheliei după 
Luca (23, 1 şi urm.), „toată mulţimea” a intrat în palat 
strigând că lisus „fusese găsit răzvrătind neamul nostru şi 
împiedicând să dăm dajdie Cezarului şi zicând că El este 
Cristos, rege”. Pilat a urmărit scena cu dezgust. Ştia că toate 
acuzaţiile erau false, fiindcă avea propriile informaţii în 
legătură cu activităţile lui lisus. Se afla de câţiva ani în 
postul de guvernator şi nu-i plăcea deloc extremismul 
religios al iudeilor, cu care se confruntase deja de două ori. 
Încercând să intre în gratiile superiorilor de la Roma, Pilat 


125 


LL 


adusese la Ierusalim stindarde purtand chipul imparatului, 
dar preoţii au protestat. Istoricul evreu Iosephus spune că 
un grup foarte numeros de fanatici au decis să postească în 
public si că Pilat a reuşit să întrerupă manifestatia cu 
ajutorul trupelor militare. A mai recurs o dată la ajutorul 
trupelor când preoţii şi adepţii lor s-au răzvrătit împotriva 
deciziei de a se folosi bani din vistieria Templului pentru 
construcţia unui apeduct (de aproximativ 56 de kilometri) 
care să aprovizioneze cu apă Ierusalimul. Mulţi evrei au fost 
omorâţi. La Roma trăiau numeroşi evrei bine situaţi şi 
preoţilor le venea uşor să protesteze pe lângă autorităţile de 
acolo. Aşa se face că, la şase ani după Răstignire, un nou 
conflict între trupele lui Pilat şi o procesiune religioasă - de 
data aceasta organizată de samariteni -, urmat de încă un 
protest la Roma, s-a soldat cu demiterea lui Pilat (losephus, 
Antichitati iudaice, 18.4:1-2). 

Lui Pilat nu i-a placut ca marele preot i-a adus la palat o 
multime de militanti galagiosi care scandau lozinci. 

L-a impresionat şi tăcerea demnă a lui lisus. Când s-a 
domolit zarva, Pilat l-a întrebat pe lisus: „Tu eşti regele 
iudeilor?” lisus a răspuns: „Tu zici” (Luca 23, 3). Cand mai 
scotea câte o vorbă, atitudinea îi era invariabil aceeaşi: sunt 
acuzat de tot felul de lucruri, dar eu n-am pretins nimic din 
toate acestea. Şi era adevărat. Pilat s-a întors către Caiafa şi 
i-a spus: „Nu găsesc nicio vină în Omul acesta” (23, 4). Voia 
să spună că nu făcuse nimic faţă de care autorităţile romane 
să aibă vreo obiectie. La care a izbucnit un nou val de 
agitaţie. Şi Pilat, auzind ca lisus este din Galileea - ,... 
aflând ca este sub stăpânirea lui Irod” (23, 7) -, a profitat si 
i-a trecut răspunderea guvernatorului Galileii, Irod Antipa. A 
dat ordin ca lisus să fie dus la curtea acestuia, care se afla 
într-o altă parte a imensului palat construit de Irod cel Mare. 

Luca ne spune că Irod „s-a bucurat foarte” să-l vada pe 
lisus. De mult voia să-l cunoască, fiindcă „auzise despre El” 
şi „nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El”. Dar lisus 
a rămas tăcut. Nu voia să stea de vorbă cu depravatul care îl 
omorâse pe vărul lui, loan, la cererea soţiei şi a fiicei vitrege. 


126 


În timp ce lisus aştepta în tăcere, Caiafa si preoţii lui strigau 
în cor insulte şi acuzaţii la adresa lui lisus. In cele din urmă, 
Irod s-a plictisit de acest joc şi l-a trimis pe lisus înapoi la 
Pilat. Dar, mai întâi, „lrod, împreună cu ostaşii săi, 
batjocorindu-L şi luându-l. în râs, L-a îmbrăcat cu o haină 
strălucitoare”. Luca relatează că Pilat a acceptat decizia lui 
Irod şi chiar a apreciat-o: „Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat s-au 
făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în 
duşmănie între ei” (23, 8-12). 

Prin urmare, Pilat s-a văzut din nou în situaţia neplăcută 
de a decide asupra sorții lui lisus. A făcut a doua încercare 
să-i crute viata. Matei scrie ca, la sărbătoarea Pastelui, 
dregătorul obişnuia să elibereze un deţinut, la cererea 
poporului (27, 15 şi urm.). Cunoscând popularitatea lui lisus 
printre localnici, Pilat a spus că aşa va face. Presupunea că 
mulţimea va cere eliberarea lui lisus, fiindcă ştia că motivul 
arhiereilor era, după cum se exprimă Matei în 27, 18, 
„invidia”, şi că puţini oameni erau de partea lor. Ceea ce 
însă Pilat nu ştia era că preoţii organizaseră o demonstraţie 
a lucrătorilor de la Templu, şi că aceştia, bine dresati, 
stăteau în faţa palatului, aşteptând ceremonia de eliberare; 
din această pricină, când Pilat, îndemnat şi de soţia lui, care 
ştia totul despre Iisus şi voia să-l vadă eliberat (27, 19), s-a 
aşezat în scaunul lui de judecată şi a întrebat pe cine să 
elibereze, mulţimea a strigat: „Pe Baraba.” Matei îl descrie 
ca fiind un „vinovat vestit”, care fusese întemnițat pentru 
tâlhărie şi omor şi pentru bănuiala de a fi plănuit o 
insurecție. În alte împrejurări, ar fi fost normal ca preoţii să-i 
dorească lui moartea. Dar acum li se părea că lisus 
reprezenta un pericol mai mare, aşa că instruiseră mulţimea 
în acest sens. 

Baraba a fost pus în libertate, ceea ce l-a dezgustat pe 
Pilat. A întrebat mulţimea: „Dar ce voi face cu lisus, ce se 
cheamă Cristos?” Şi toţi i-au răspuns: „Să fie răstignit!” 
Potrivit lui Matei, ei „... mai tare strigau şi ziceau: Sa fie 
răstignit!” (27, 22-23) 

Pilat a împlinit apoi ceremonia simbolică de exonerare a 

127 


judecatorului care a actionat sub presiunea poporului. 

„... luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: 
Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi 
vedea. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui, asupra 
noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27, 24—25) După 
aceea, Pilat şi-a pus ostaşii să-l biciuiască pe lisus cu 
înfiorătorul flagellum, un instrument format dintr-un mâner 
solid de lemn de care atârnau fâşii de piele, la capătul cărora 
erau fixate bucăţi de plumb sau fier. Şi după ce l-au biciuit, 
ostaşii, „ducând ei pe Iisus in pretoriu, au adunat în jurul Lui 
toată cohorta. Si dezbracandu-L de toate hainele Lui, I-au 
pus o hlamidă roşie. Şi împletind o cunună de spini, l-au pus- 
o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie; şi, îngenunchind 
înaintea Lui îşi băteau joc de El, zicând: Bucura-Te, regele 
iudeilor! Şi scuipând asupra Lui, au luat trestia si-L băteau 
peste cap” (27, 27-30). 

Găsindu-l pe lisus într-o asemenea stare, Pilat a încercat 
pentru ultima oară să facă apel la mila conducătorilor iudei 
şi a mulţimii. Conform Evangheliei după Ioan, Pilat a spus: 
„lată, vi-L aduc pe El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în El 
nicio vină. Deci a ieşit lisus afară, purtând cununa de spini şi 
mantia purpurie. Şi le-a zis Pilat: lată Omul!” Vorbele lui 
Pilat n-au inspirat nici remuşcări, nici înţelegere. În frunte 
cu Caiafa, arhiereii şi slujitorii lor „au strigat, zicând: 
Răstigneşte-L! Ras-tigneste-L! Zis-a lor Pilat: Luati-L voi şi 
răstigniţi-L, căci eu nu-l găsesc nicio vină” (loan 19, 4—6). 
Aşa s-a petrecut cea mai mare greşeală judiciară din istorie, 
prototipul de încălcare a legii, a procedurii legale, a regulilor 
privitoare la mărturii şi probe doveditoare, a întregului 
sistem procedural prin care se ajunge la un verdict. Toate 
defectele şi neajunsurile care viciază justiţia au fost prezente 
acolo, de la laşitate şi sperjur până la manipularea mulţimii. 
Atât evreii, cât şi romanii îşi venerau legea, fiecare conform 
tradiţiilor proprii. Erau cei mai mari creatori de legi din 
toate timpurile. Dar, în cazul lui lisus, au conlucrat şi au 
înscenat o parodie judiciară al cărei ecou răsună de-a lungul 
secolelor ca antiteza legii. E greu de spus cine e cel mai 


128 


vinovat de acest imens rau: Caiafa acuzatorul, sau Pilat, care 
avea in mana puterea. 

Intr-adevar, Evanghelia dupa Ioan ia in discutie problema 
puterii (19, 9-22). Ioan ne spune că Pilat „mult s-a temut” de 
acuzaţiile lui Caiafa, şi iar l-a interogat pe lisus, biciuit, 
sângerând şi purtând pe cap cununa de spini. L-a întrebat: 
„De unde eşti Tu?” Dar lisus n-a răspuns. Atunci Pilat a 
insistat: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te 
eliberez şi putere am să Te răstignesc?” Şi lisus a zis: „N-ai 
avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ti-ar fi fost dat tie de 
sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.” 
Iată, aşadar, verdictul lui Iisus cu privire la vina relativă a lui 
Caiafa şi a lui Pilat, a preotului iudeu şi a guvernatorului 
roman. Atunci, Caiafa şi adepţii lui au spus: „Dacă îl 
eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se 
face pe sine împărat este împotriva Cezarului.” Aceasta 
implica ameninţarea de a trimite la Roma un raport contra 
lui Pilat, aşa că acesta a cedat. In consecinţă, Pilat a emis un 
ordin de la locul judecății, numit în ebraică Gabbata („loc 
pardosit cu pietre”), pentru ca lisus să fie răstignit fără 
întârziere. A scris şi un titlu care să fie trecut pe cruce: 
„ISUS NAZARINEANUL ÎMPĂRATUL IUDEILOR.” La 
ordinul lui, titlul a fost scris „evreieşte, greceste şi 
latineşte”. Caiafa a protestat, „Nu scrie: împăratul iudeilor, 
ci că Acela a zis: Eu sunt împăratul iudeilor.” Dar Pilat a 
refuzat: „Ce am scris, am scris.” 

Regulamentul penal l-a obligat pe lisus să-şi poarte crucea 
grea pe care urma să fie răstignit până la locul execuţiei, 
Golgota, care însemna „Căpăţâna”. Nu era departe: şi azi 
putem parcurge drumul pe străzile înguste ale vechiului 
Ierusalim. Dar lisus era slăbit din pricina şocului prin care 
trecuse, a pierderii de sânge, a lipsei de somn şi a 
multiplelor cruzimi, lovituri şi ghionturi pe care le îndurase. 
S-a împiedicat de trei ori sub greutatea crucii, aşa că soldaţii 
care-l escortau au cerut unui trecător necunoscut, care era 
Simon din Cirine, să-l ajute să poarte crucea. Luca spune că 
lumea se adunase să privească. Nu gloata bine antrenată de 


129 


la Templu, ci oameni de rând, „mulţime multă de popor şi de 
femei, care se băteau în piept si îl plângeau”. Iisus s-a oprit 
pe via dolorosa să le vorbească: „Fiice ale Ierusalimului, nu 
Mă plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va şi pe copiii voştri. 
Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi 
pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci 
vor începe să spună munţilor: Cadeti peste noi; şi dealurilor: 
Acoperiţi-ne. Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel 
uscat ce va fi?” (23, 27—31) Este remarcabil că lisus, în 
ciuda durerilor şi a slăbiciunii, a devenit din nou poet şi a 
rostit acest imn ca un semnal de alarmă, cu totul justificat, 
având în vedere grozăvia care s-a petrecut cu o generaţie 
mai târziu, când Ierusalimul a fost asediat. Multe dintre 
femeile care plângeau şi chiar mai mulţi copii au fost 
măcelăriți. 

Într-adevăr, în momentele din urmă, s-au remarcat 
femeile. lisus a fost bătut în cuie, şi loan, unul dintre 
martorii oculari, spune: „Şi stăteau, lângă crucea lui lisus, 
mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria 
Magdalena.” Nu se menţionează nimic despre bărbaţi, 
ucenici sau apostoli, cu excepţia unuia. loan însuşi se afla 
acolo şi lisus, de pe cruce, l-a prezentat mamei lui: „Femeie, 
iată fiul tau!” La fel i-a spus lui Ioan: „lată mama ta! Si din 
ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (19, 25-27). 

Mai erau şi alţii de faţă. Luca afirmă (23, 3543) că preoţii 
au venit să-şi râdă de el, spunând: „Pe alţii i-a mântuit; să se 
mântuiască şi pe Sine însuşi, dacă El este Cristosul, alesul 
lui Dumnezeu.” Şi soldaţii îşi băteau joc de el, dându-i să bea 
oţet. lisus a fost răstignit între doi tâlhari. Luca spune că 
unul din ei 


Îl hulea zicând: Nu esti Tu Cristosul? Mântuieşte-Te 
pe Tine Însuţi si pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl 
certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în 
aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele 
cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut 
niciun rău. Şi zicea lui lisus: Pomeneşte-mă, Doamne, 


130 


cand vei veni in imparatia Ta. Si Iisus i-a zis: Adevarat 
graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai. 


lisus a vorbit si ca om, rugându-l pe Tatăl lui să-i 
privească suferinţa şi să-i dea putere s-o îndure. Cuvintele 
pe care le-a rostit în aramaică, consemnate de Marcu în 15, 
34, au fost: „Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, interpretate drept: 
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” Unii 
dintre cei prezenţi au zis: „lată, îl strigă pe Ilie” (Marcu 15, 
35). Iisus a mai spus: „Mi-e sete” (Ioan 19, 28). I s-a dat oţet 
amestecat cu apă. Ioan spune că în timpul după-amiezii a 
căzut întunericul. lisus se afla de trei ore pe cruce. Potrivit 
lui Luca, lisus a strigat „cu glas tare” şi a zis: „Părinte, în 
mâinile Tale incredintez duhul Meu. Şi acestea zicând, şi-a 
dat duhul” (23, 46). Se spune c-ar fi zis şi „Săvârşitu-s-a” 
(loan 19, 30). Acestea i-au fost ultimele cuvinte, şi „Şi-a dat 
duhul” (Luca 23, 48 şi loan 19, 30). Moartea lui a fost 
edificatoare, chiar nobilă. Centurionul, comandantul gărzii, 
„a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul Acesta 
drept a fost”. Şi alţii, spune Luca, „se întorceau bătându-şi 
pieptul” (Luca 23, 47-48). 

Femeile au rămas cu el până la sfârşit şi l-au ajutat pe 
Iosif din Arimateea, căruia Pilat i-a îngăduit să dea jos trupul 
lui lisus de pe cruce - după ce un soldat a confirmat decesul 
împungându-i cu sulița trupul, din care a curs „sânge si apa” 
-, şi pe Nicodim, care a adus miresme, să curețe şi să unga 
cadavrul, pentru ca apoi să-l aşeze într-un mormânt. A fost 
săpat în stâncă si nu era încă folosit. Aşadar, trupul lui lisus, 
înfăşurat într-un giulgiu curat de in, a fost pus în mormânt, 
iar la uşa mormântului a fost prăvălită o „piatră mare”. 
Maria, Magdalena şi „cealaltă Marie" au fost lăsate „şezând 
în faţa mormântului" (Matei 27, 60-61). 

Cele trei ore pe care le-a trăit lisus pe cruce au fost 
punctate de câteva fraze cunoscute de foarte timpuriu drept 
„cele şapte cuvinte”, iar la optsprezece secole după ce au 
fost rostite au fost puse pe muzica fără seamăn a lui Joseph 
Hayden. Una a fost consemnată de Matei şi Marcu, trei de 


131 


Luca si trei de Ioan. Toate erau o manifestare a iubirii: 
,larta-i, Doamne, ca nu ştiu ce fac.” „Femeie, iată fiul tau. 
Fiule, iată mama ta.” „... astăzi vei fi cu mine in rai.” 
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” „Mi- 
e sete.” „Săvârşitu-s-a.” „Părinte, în mâinile tale incredintez 
duhul Meu.” Suferinţa lui, setea lui, triumful lui par să-i 
rezume viaţa pe care şi-a dăruit-o iubirii pentru umanitate. 
Crucea şi aceste din urmă cuvinte marchează încheierea 
misiunii sale de jertfă pe pământ. 


132 


IX 
Invierea si nasterea crestinismului 


lisus a fost răstignit şi a murit într-o vineri. In a treia zi, 
duminică, foarte de dimineaţă, „fiind încă întuneric”, Maria 
Magdalena a venit la mormânt. A văzut că piatra fusese dată 
la o parte. A alergat la Petru si la Ioan (care relatează totul 
în capitolul 20 al Evangheliei sale) şi le-a spus: „Au luat pe 
Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus.” Cei doi 
apostoli s-au întors la mormânt, alergând, împreună cu 
Maria Magdalena. Ioan, mai tânăr, a alergat mai repede si a 
ajuns primul. S-a aplecat, s-a uitat înăuntru prin 
deschizătura joasă a mormântului şi a văzut giulgiurile de in 
puse pe jos. Dar n-a cutezat să intre. A sosit apoi Petru, care 
a intrat. A găsit marama cu care fusese înfăşurat capul lui 
lisus împăturită cu grijă, „la o parte, într-un loc”. A intrat 
atunci şi loan. Dar niciunul din cei doi apostoli n-a priceput 
că lisus înviase din morţi. Au plecat acasă, nedumeriti. 

Dar Maria a rămas, plângând, lângă mormânt. Pe urmă, s- 
a aplecat, a privit înăuntru şi a văzut doi îngeri în veşminte 
albe, unul la capul şi celălalt la picioarele locului unde 
fusese aşezat lisus. Şi îngerii i-au vorbit: „Femeie, de ce 
plângi?” Şi ea a răspuns: „Că au luat pe Domnul meu şi nu 
ştiu unde L-au pus.” Maria s-a întors, s-a uitat în jur şi 
deodată l-a văzut pe lisus. Dar nu l-a recunoscut. A întrebat- 
o şi el: „Femeie, de ce plângi?” Crezând că e grădinarul, l-a 
întrebat: „Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus 
şi eu îl voi ridica.” Iisus i-a spus pe un ton pe care ea atunci 
l-a recunoscut: „Maria!” Şi-a dat seama că era lisus şi a zis: 
„Rabuni! (adică Invatatorule).” 

Însă El i-a spus: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am 
suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la 


133 


Tatal Meu si Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul 
vostru.” Aşadar, Maria Magdalena, fosta pacatoasa care 
credea în lisus şi-l venera ca pe Dumnezeul facut om, a avut 
privilegiul să fie prima care l-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu 
reînviat şi să anunţe învierea lumii întregi. A alergat într-un 
suflet să vestească ce a văzut şi ce i-a spus lisus. 

Celelalte trei Evanghelii nu au lucruri esenţiale de 
adăugat. În Luca se confirmă prezenţa Mariei Magdalena, 
dar şi a Ioanei, a Mariei, mama lui Iacov, a altor femei. Cand 
lui Petru şi celorlalţi li s-a spus că trupul lui Iisus a dispărut, 
ei n-au vrut să le creadă pe femei şi au zis că e „o aiurare” 
(24, 10). Petru a crezut numai după ce s-a dus la mormânt şi 
a văzut cu ochii lui că trupul nu mai era acolo. Matei spune 
că Maria Magdalena şi „cealaltă Marie” au fost salutate în 
faţa mormântului gol de un înger. „Şi înfăţişarea lui era ca 
fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada.” Matei adaugă: 
„Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca 
morţi.” Potrivit acestei relatări, probabil că zăceau acolo 
nemiscati si inconstienti cand cele două Marii au sosit la 
mormânt. 

Îngerul le-a spus Mariilor: „Nu vă temeti, că ştiu că pe 
lisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat 
precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă 
mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi 
iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Il veţi 
vedea. lată v-am spus vouă” (28, 1-8). Marcu confirmă 
relatarea de mai sus, dar spune că venise şi Salomeea cu 
cele două Marii şi că îngerul, care arăta ca „un tânăr [...] 
îmbrăcat în veşmânt alb” (16, 5), le-a vorbit ca în Evanghelia 
după Matei, spunând că lisus plecase în Galileea şi că ele 
trebuiau să-l anunţe pe Petru. Marcu confirmă şi cele spuse 
de Ioan privitor la faptul că lisus i s-a arătat mai întâi Mariei 
Magdalena şi că apostolii n-au vrut s-o creadă (16, 9-11). 

Aşa a trecut dimineaţa de duminică. In timpul după- 
amiezii, doi ucenici - din care unul era Cleopa - mergeau 
către Emaus, la distanţă de două ore de Ierusalim. Erau la 
curent cu ce se petrecuse în acea dimineaţă. Dar când „lisus 


134 


Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei” nu l-au 
recunoscut. Numai Luca povesteşte despre această întâlnire, 
şi se prea poate s-o fi auzit de la mama lui lisus, fiindcă are 
tonul poetic caracteristic ei. Cei trei bărbaţi au făcut drumul 
împreună şi lisus i-a pus să-i povestească despre ce se mai 
întâmplase în timpul din urmă - procesul şi Răstignirea. I-au 
spus şi de faptul că trupul lui lisus dispăruse din mormânt. 
lisus le-a atras atenţia că toate cele petrecute fuseseră 
proorocite şi „le-a talcuit lor, din toate Scripturile cele 
despre El”. Insă ei tot nu l-au recunoscut. Au ajuns la 
Emaus, „iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei îl 
rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s- 
a plecat ziua”. Aşa că lisus a rămas cu ei şi au stat împreună 
la cină. Şi „luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a 
dat lor”. Şi deodată, recunoscând aceste gesturi familiare, şi- 
au dat seama cine era. „Şi s-au deschis ochii lor”, spune 
Luca, „şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei” (24, 
13-31). Cei doi ucenici s-au întors imediat la Ierusalim „şi au 
găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună 
cu ei”. Le-au povestit ce li s-a întâmplat şi cum l-au 
recunoscut pe lisus când a frânt pâinea. Luca povesteşte: „Şi 
pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a 
zis: Pace vouă.” Luca spune că ei, „înspăimântându-se [...] 
credeau că văd duh”. Dar el i-a asigurat că trupul lui era 
adevărat şi plin: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că 
Eu însumi sunt; pipaiti-Ma şi vedeţi, că duhul nu are carne şi 
oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am.” Apoi le-a arătat 
urmele cuielor de la mâini şi picioare. Şi le-a mai spus că îi 
este foame, „iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un 
fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor” (24, 33— 
43). 

loan are o ultimă remarcă la acest episod, un detaliu 
dintre cele care dau viaţă istorisirilor din Evanghelii şi le fac 
atât de reale. Apostolul Toma nu a fost prezent când lisus a 
mâncat din peştele fript şi din fagurele de miere, şi n-a 
crezut ce i-au povestit ceilalţi, spunând: „Dacă nu voi vedea, 
în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul 


135 


meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in 
coasta Lui, nu voi crede.” Ioan povesteste ca dupa opt zile, 
cand ucenicii, de asta data impreuna cu Toma, se aflau intr-o 
încăpere, lisus a apărut, intrând prin usa închisă, „şi a stat 
în mijloc şi a zis: Pace vouă!”. Şi i-a spus lui Toma: „Adu 
degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o 
pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.” 
Toma a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” lisus i-a 
răspuns: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiti cei ce n-au 
văzut şi au crezut!” (20, 24-29) 

loan consemnează încă o apariţie a lui lisus la Marea 
Galileii, în faţa lui Petru, Toma, Natanael, fiii lui Zevedeu şi 
alţi doi ucenici. Stătuseră toată noaptea la pescuit, dar nu 
prinseseră nimic. Când s-a crăpat de ziuă, l-au văzut pe lisus 
pe mal şi nu l-au recunoscut. El le-a spus: „Fiilor, nu cumva 
aveţi ceva de mâncare?” Ei au răspuns: „Nu.” El le-a zis: 
„Aruncaţi mreaja în partea dreaptă.” Asa au făcut, si au 
prins 153 de peşti. loan i-a spus lui Petru: „Domnul este!” 
lisus a aprins un foc de cărbune si a pus alături pâine. I-a 
poftit să mănânce: „Veniţi de pranziti.” A frânt pâinea şi le-a 
dat „de asemenea şi peştele”. Şi loan spune: „Aceasta este, 
acum, a treia oară când lisus S-a arătat ucenicilor” (21, 1— 
14). 

Luca povesteşte că cel din urmă lucru pe care l-a făcut 
lisus a fost să-i conducă pe ucenici spre Betania; apoi i-a 
binecuvântat „şi S-a înălţat la cer” (24, 50-51). Marcu 
consemnează ultima poruncă a lui lisus: „Mergeţi în toată 
lumea şi propovaduiti Evanghelia la toată făptura” (16, 15). 
Matei adaugă un amănunt. Spune că lisus le-a poruncit celor 
unsprezece apostoli să se întâlnească cu el pe un munte din 
Galileea. Şi când s-au adunat, le-a spus: „Datu-Mi-s-a toată 
puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi 
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului 
şi al Sfântului Duh.” A fost prima oară când a fost enunțată 
doctrina Sfintei Treimi. Le-a spus că învăţătura lor trebuia să 
cuprindă tot ce le-a poruncit el lor. Ultimele sale cuvinte 
înainte de a se înălța în cer au fost: „Eu cu voi sunt în toate 


136 


zilele, pana la sfârşitul veacului” (28, 16—20). 

Şi astfel ajungem la sfârşitul vieţii pământeşti a lui lisus. 
Am urmat îndeaproape cele patru Evanghelii. Ele se 
întemeiază în primul rând pe amintirile mamei lui lisus, 
Maria; pe mărturiile lui Petru, socotit întotdeauna de lisus 
conducătorul apostolilor, în care avea multă încredere; pe 
amintirile personale ale apostolilor, dar şi pe memoria lor 
colectivă, baza învăţăturii lor dupa ce lisus s-a înălţat la cer; 
şi, în fine, pe relatările lui loan, martor ocular a multe 
evenimente din timpul preoţiei lui lisus. El a fost singurul 
dintre apostolii lui lisus care a fost martirizat şi care, la 
bătrâneţe, şi-a scris amintirile despre lisus. 

Mai există o sursă importantă: Sfântul Pavel. Numele lui 
fusese Saul şi se născuse în Tarsus, un oraş mare din Cilicia, 
în sud-estul Asiei Mici. Cea mai probabilă dată a naşterii lui 
este 9 d.Cr., ceea ce înseamnă că era cu aproximativ 
doisprezece ani mai tânăr decât lisus. Se născuse cetăţean 
roman, într-o familie elenizată, şi pesemne că vorbea curent 
greaca şi latina. Dar era evreu, circumcis, ştia ebraica şi, 
probabil, aramaica, limba maternă a lui lisus. Era instruit, 
studiase sub îndrumarea vestitului cărturar evreu Gamaliel 
cel Bătrân în jurul anului 20 şi se remarca printre iudeii 
ortodocşi care îi persecutau pe adepţii lui lisus în perioada 
imediat următoare înălţării. Conform Faptelor Apostolilor - 
un text creştin timpuriu compilat de acelaşi doctor grec care 
a pus pe hârtie şi Evanghelia dupa Luca -, tânărul Pavel a 
fost prezent când Ştefan, primul martir creştin, a fost ucis 
prin lapidare la un an după înălţarea lui lisus. A participat în 
continuare la persecutarea creştinilor până când, în urma 
unui eveniment miraculos petrecut la intrarea în Damasc, s-a 
convertit. După aceea s-a întâlnit cu toţi prietenii lui lisus 
care mai erau în viaţă, i-a întrebat despre viaţa acestuia, 
despre învăţătura şi spusele lui, şi a făcut multe călătorii cu 
Barnaba. Pavel şi-a propus să înveţe tot ce se putea despre 
lisus şi să răspândească apoi tot ce aflase în rândul 
populațiilor neevreiesti de limbă greacă din afara Palestinei. 
Vorbea în public, dar scria şi epistole pe care le adresa 


137 


primelor comunitati crestine din Corint, Roma si din alte 
parti. Unele dintre ele au supravietuit si sunt, prin urmare, 
primele documente ale crestinismului. 

Marturiile scrise de Pavel sunt importante din doua 
puncte de vedere. In primul rand, Pavel ne povesteste 
învierea lui lisus - prima relatare scrisă care a supravieţuit. 
Pavel spune că Iisus a fost văzut mai întâi de Petru şi apoi de 
ceilalţi apostoli. După aceea, „S-a arătat deodată la peste 
cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până 
astăzi, iar unii au şi adormit”. Pe urmă, spune Pavel, lisus a 
fost văzut de Iacov, şi apoi de toţi apostolii împreună. „lar la 
urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat 
şi mie” (I Corinteni 15, 3—8). Mărturia lui Pavel este 
impresionantă, fiindcă celelalte referiri ale sale la Iisus, la 
însuşirile si comportamentul acestuia - adică la 
personalitatea lui - concordă în mod remarcabil cu figura lui 
lisus prezentată în cele patru Evanghelii, deşi Pavel n-a 
putut s-o vadă pe niciuna în formă scrisă. Mai mult decât 
atât, ne dă o descriere exactă a momentului când a fost 
instituită taina Sfintei împărtăşanii la Cina cea de Taină, 
descriere care merită citată: „El ... a luat pâine, Si, 
multumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul 
Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre 
pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: 
Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta 
să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea” (I 
Corinteni 11,23-25). 

Ultimul document doveditor, alcătuit de Luca (aflat adesea 
în compania lui Pavel), este reprezentat de Faptele 
Apostolilor. Iisus le-a dat discipolilor misiunea să-i 
răspândească mesajul la toate popoarele pământului şi le-a 
spus că le va trimite Duhul Sfânt ca sprijin, mângâiere şi 
inspiraţie, atât pe plan fizic, cât şi spiritual. Şi promisiunea a 
fost împlinită puţin mai târziu, în primăvara aceluiaşi an, de 
sărbătoarea Shavuot a evreilor (devenită Cincizecimea la 
creştini). Descrierea o găsim în capitolul 2 al Faptelor. 
Această sărbătoare era un eveniment care atrăgea la 


138 


Ierusalim pelerini evrei din tot Imperiul Roman si din afara 
lui. Luca povesteşte că erau „parți si mezi si elamiti şi cei ce 
locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont 
si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei 
cea de langa Cirene, si romani in treacat, iudei si prozeliti, 
cretani si arabi...” (2, 9-11). 

Ucenicii lui lisus „erau toţi împreună în acelaşi loc” (2, 1) 
şi nădăjduiau să-i facă pe mulţi să se convertească. Dar în ce 
limbă să le vorbească? Puţini erau vizitatorii care ştiau 
aramaica sau ebraica vorbită. Şi doar puţini discipoli 
vorbeau greaca sau latina. „Şi din cer, fără de veste, s-a 
făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a 
umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, 
limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut 
toţi de Duhul Sfânt” (2, 2-4). 

Când ucenicii au ieşit în forfota mulţimii de „iudei ... din 
toate neamurile”, au constatat că dispăruse dificultatea 
comunicării. „Au început să vorbească în alte limbi, precum 
le dădea lor Duhul a grăi” (2,4). Oamenii se adunau tot mai 
numeroşi şi „fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa”. Unii 
îi luau în râs şi „ziceau că sunt plini de must”. Dar Petru „a 
ridicat glasul” si a spus: „Aceştia nu sunt beti, cum vi se 
pare vouă, căci este al treilea ceas din zi.” Petru, care de 
regulă nu avea înclinaţie pentru poezie, a fost inspirat să se 
exprime într-un limbaj al cărui puternic accent ritmic îl 
redau aici în versuri: 


...zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot 
trupul: 

şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci, 

şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii, 

şi bătrânii voştri vise vor visa. 

Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele 

voi turna în acele zile, din Duhul Meu; 

şi vor prooroci; 

Şi minuni voi face sus în cer, 

şi jos pe pământ semne; 

139 


sange, foc si fumegare de fum [...] 

Sa stie deci toata casa lui Israel 

că Dumnezeu, pe Acest lisus, 

pe care voi L-ati răstignit, 

L-a făcut Domn şi Cristos (2, 17-19 şi 36). 


Acest măreț imn al Cincizecimii, auzit în diferite limbi, a 
dat rezultate. Oamenii au fost „pătrunşi la inimă” şi au 
întrebat: „Ce să facem?” Petru le-a răspuns: „Pocăiţi-vă şi să 
se boteze fiecare dintre voi în numele lui lisus Cristos.” Şi au 
pornit la primul botez comun, „ca la trei mii de suflete”, şi 
astfel s-a născut prima Biserică creştină (2, 37-41). 


Am încercat să povestesc despre lisus din Nazaret, despre 
viaţa, moartea, învierea şi înălţarea lui la ceruri, cât mai 
simplu şi mai faptic posibil. Am folosit în principal relatările 
din cele patru Evanghelii care au circulat în formă scrisă nu 
mult după ce s-au petrecut întâmplările descrise, şi care 
sunt în esenţă amintiri ale unor martori oculari. Am folosit 
exclusiv traducerea engleză autorizată de la începutul 
secolului XVII, cunoscută drept King James Version, pentru 
că ea îmbină mai bine decât oricare alta înaltul grad de 
exactitate literară cu elemente verbale arhaice, care ne 
reamintesc că este vorba de evenimente petrecute acum 
două mii de ani. Este, în acelaşi timp, o operă de artă. 

Acesta e un aspect foarte important, pentru că 
Evangheliile sunt atât documente literare, cât şi istorice şi 
spirituale. Concise, ferm orientate în sensul unui obiectiv 
bine gândit, într-un limbaj direct, ele formează una dintre 
cele mai minunate lucrări care ne-au rămas din Antichitate. 
Şi asta datorită faptului că ele sunt scurte biografii, ce se 
consolidează şi se corectează reciproc, ale unui bărbat, el 
însuşi poet, care folosea cuvintele cu talentul uimitor de a le 
sublinia semnificaţia, rezonanţa şi splendoarea. Imagistica 
lui, metaforele folosite, felul în care îşi povestea istoriile şi 
pildele, capacitatea de a spune lucrurile mereu altfel l-au 
făcut să fie nu numai un învăţător eminent, ci şi un mare 


140 


artist. Îi atrăgea pe oameni in discuţii si îi asculta, punându- 
le întrebări şi comentându-le răspunsurile. Evangheliile sunt 
în mare parte o redare textuală a celor spuse de vorbitori, 
adesea sub formă de dialog. Sunt pline de viaţă, îţi dau 
senzaţia că auzi ce se spune. Aşa se explică şi faptul că 
multe fraze din Evanghelii se folosesc în limbajul obişnuit 
sau în literatură în toate limbile pământului. Şi acum, la 
începutul secolului XXI, folosim cu aceeaşi frecvenţă fraze 
din limbajul lui lisus şi al contemporanilor lui - vorbite în 
aramaică şi apoi traduse în greacă -, pentru că ele sunt 
parte integrantă - şi îndrăgită - a propriului nostru limbaj. Il 
auzim pe lisus vorbind de parca am sta la picioarele lui, sus 
pe munte. Acest sentiment este o prelungire a miracolului 
comunicării globale începute de sărbătoarea Cincizecimii. 

Evangheliile sunt destinate a fi citite şi recitite. Cu cât le 
citim mai des, cu atât ne devin mai dragi şi le înţelegem mai 
în profunzime, cu atât mai limpede le pricepem realismul. 
Evangheliile reprezintă adevărul. Ceea ce ni se istoriseşte s- 
a întâmplat cu adevărat. Personajele sunt reale. Detaliile 
povestirii sunt, în mod straniu şi uneori misterios, 
convingătoare. Pe măsură ce parcurgem textul, secolele care 
ne despart de momentele povestirii dispar treptat şi ajungem 
să cunoaştem o lume care nu se deosebeşte prea mult de cea 
în care trăim noi. Palestina primului secol d.Cr. era o ţară 
suprapopulată (exact cum e pământul nostru astăzi), cu o 
multitudine de rase şi religii. Locuitorii se considerau 
civilizati, aveau legi străvechi, viata spirituală, guvern. Dar 
liniştea lor era mereu tulburată de evenimente barbare şi 
acte pline de cruzime. Tot timpul plutea în aer ameninţarea 
unei catastrofe iminente. Se vorbea despre viziuni fantastice 
ale unui viitor înspăimântător. Existau profeti de tot felul 
care preziceau fie un sfârşit tragic, fie diverse utopii. 

Se considera că sistemul de guvernământ, atât spiritual, 
cât şi laic, era o binecuvântare, având la bază, pe de o parte, 
Legea lui Moise, şi, pe de altă parte, dreptul roman. Existau 
coduri, precedente, tribunale, pergamente - şi o mulţime de 
avocaţi. În practică era un guvern corupt, mincinos, extrem 


141 


de ineficient si uneori nemilos. Nu dreptatea, ci bunul-plac 
era linia directoare. Conducatorii erau pur si simplu 
inadecvati, si uneori, adevarati monstri. Irod cel Mare era un 
om hain, care a ucis copii nevinovati ca sa-si apere tronul. 
Fiul lui, Antipa, un hedonist risipitor, nu foarte deosebit de 
unii prinți arabi din zilele noastre, amesteca printre 
frivolitatile lui si câte un omor. Caiafa, marele preot, era, ca 
şi Irod, un om rau, dar avea şi o doză de ipocrizie, orgoliu 
spiritual şi o deosebită malitiozitate fata de oamenii buni. 
Pilat din Pont era prototipul omului slab, cu care ne întâlnim 
zilnic în lumea politică de astăzi: pretinde că e partizan al 
adevărului şi al dreptăţii, că ia în seamă opinia publică, dar e 
laş, nehotărât şi, până la urmă, cedează presiunii unor 
grupări chiar şi atunci când ştie că n-au dreptate. Toate 
fatetele proastei guvernări din zilele noastre îşi au 
echivalentele în Palestina primului secol, şi nu în ultimul 
rând mediocritatea nonşalantă, care era caracteristica ei 
obişnuită. 

Sub carmuitori se afla lumea contrastanta a bogatilor si 
saracilor: unii petreceau nepasatori, in timp ce majoritatea 
traia modest, iar altii mureau de foame. Evangheliile ne 
ofera panorama viu colorata a acestei stari de lucruri. Se 
organizau numeroase actiuni de binefacere, fie oficiale, fie 
individuale. O buna parte dintre ele erau destul de 
ineficiente, altele total lipsite de rezultat. „Pe săraci îi veţi 
avea mereu cu voi.” Peste tot erau infirmi. Nevoiaşii cerşeau. 
Evlavioşii ocupau „locurile dintâi” în sinagogă sau stăteau pe 
străzi şi se rugau cu voce tare. Evangheliile ne vorbesc 
despre toate acestea. Ne descriu cum îşi petreceau viaţa cei 
buni în mijlocul indiferentei generale: bărbaţi aspri, ca 
Petru, gata să-şi lase munca şi să lucreze fără plată, 
limitându-se la strictul necesar, pentru a sluji o cauză 
comună. Si apoi, femeile - Fecioara Maria, Maria 
Magdalena, Marta, Suzana, Ioana si multe altele, care erau 
cumsecade si generoase, ca văduva cu bănuţii, sau 
încrezătoare si indelung-rabdatoare, ca bătrâna cu „o 
curgere de sânge”. Cele mai multe erau sărace, câteva 


142 


instarite; despre unele, ca sotia lui Pilat, superstitioase si 
tanjind dupa sprijin spiritual, auzim numai din culise. 
Întâlnim femei în fiecare capitol din Evanghelii, pe aproape 
fiecare pagină. Ele reprezintă pulsul emotiei omeneşti, 
conducta iubirii. Prezenţa femeilor compensează cruzimea, 
rânjetele batjocoritoare, insensibilitatea şi asprimea, care 
apar şi ele pe aproape fiecare pagină. 

Şi în mijlocul acestui furnicar uman se află figura 
sociabilă, prietenoasă a lui lisus: mereu prezentă, invatandu- 
i pe oameni, ascultându-i, uneori stând pur şi simplu de 
vorbă lângă o fântână, sau mâncând şi bând cu lume de tot 
felul. Din când în când era sumbru. O dată sau de două ori s- 
a arătat de-a dreptul furios. Dar în general vorbea cu 
blandete, cu bunăvoință; avea mereu pe buze imagini de pe 
ogoare, câmpuri şi dumbrăvi, sau din viaţa animalelor. Era 
un personaj fascinant, irezistibil, care iradia iubire, era 
binevoitor, iertător, lăuda necontenit milostenia şi zâmbea 
adesea. Cu toate acestea, era serios, vorbea cu autoritate; 
era un om care-ţi trezea respectul, de care ascultai şi pe 
care-l urmai; părea că emană lumină - unul dintre cuvintele 
lui preferate -, şi poate că uneori chiar asta făcea, risipind 
partea întunecată a vieţii. Era fără îndoială un om care, în 
pofida blandetii sale, a contestat autoritatea oficială, mai 
ales autoritatea celor care se ocupau cu probleme spirituale. 
Prin urmare, era pus sub observaţie. În preajma lui se aflau 
mereu agenţi, spioni, informatori şi provocatori care-i 
înregistrau vorbele pentru a le răstălmăci şi a le folosi mai 
târziu la tribunal. Rareori îl întâlnim singur. Dar când era 
doar cu el însuşi, cădea în genunchi şi se ruga. Se ruga 
foarte des; chiar si pe cruce s-a rugat: „lartă-i, Doamne, ca 
nu ştiu ce fac.” 

lisus a trăit într-o lume crudă, nesăbuită, iar viaţa şi 
moartea lui reprezintă un protest elocvent împotriva ei. lisus 
oferea o alternativă: nu viaţa exterioară a revoluţiei şi 
reformei, ci viaţa interioară a smereniei şi iubirii, a 
generozitatii şi milosteniei, a iertării şi speranţei. Si noi 
trăim într-o lume crudă şi nesăbuită, deşi e plină de 

143 


cunoastere, universitati, mijloace de comunicare, expertiza. 
Alternativa lui lisus e totuşi relevantă: „Eu sunt calea, 
adevărul şi viata.” Dacă lisus ar fi să se arate astăzi, putem fi 
siguri nu numai că ar avea nenumărați discipoli, ci şi că ar fi 
persecutat şi omorât. Creştinismul pe care ni l-a lăsat 
moştenire nu a fost pus la încercare şi a eşuat. După cuma 
scris odată G.K. Chesterton, creştinismul a fost considerat 
dificil, şi n-a mai fost pus la încercare. Dar ne-a rămas la 
dispoziţie. Pe scurt, mesajul creştinismului este: fă cum a 
făcut lisus. De aceea biografia lui, în înspăimântătorul 
nostru secol XXI, este atât de importantă. Trebuie s-o 
studiem şi să învăţăm. 


144 


LECTURI SUPLIMENTARE 


Referitor la istoricitatea lui lisus, cele mai valoroase cărţi 
sunt E.P. Sanders, The Historical Figure of Jesus (Penguin, 
London, 1994); şi Robert Geis, The Christ from Death Arisen 
(University Press of America, Lanham, Md., 2008). Pentru 
Evanghelii, recomand Andrew Lincoln, The Gospel 
According to St. John (Baker Academic, London, 2005); 
Ulrich Luz, Matthew, 3 volume (Augsburg Fortress, 
Minneapolis, 1989-2005); John Nolland, The Gospel of 
Matthew (Eerdmans, Grand Rapids, 2005); Joel B. Green, 
The Gospel of Luke (Eerdmans, Grand Rapids, 1997); Joel 
Marcus, Mark 1-8 and Mark 8-16 (Anchor Bible, New York, 
1999); şi John R. Donahue şi Daniel J. Harrington, The 
Gospel of Mark (Liturgical Press, Collegeville, Minn., 2002). 
Printre cărțile recente bune, se află Richard Bauckham, 
Jesus and the Eyewitnesses: The Gospels as Eyewitness 
Testimony (Eerdmans, Grand Rapids, 2006); Gerald 
O’Collins, Jesus: A Portrait (Longman and Todd, London, 
2008); si Pope Benedict XVI, Jesus of Nazareth (trad., 
Bloomsbury, London, 2007). Pentru date referitoare la 
mediul socio-cultural am folosit Walter A. Elwell (ed.), 
Encyclopaedia of the Bible, 2 volume (Marshall Pickering, 
London, 1988); si James Hastings et al., A Dictionary of 
Christ and the Gospels, 2 volume (Clark, Edinburgh, 1906), 
care, in pofida vechimii, este complet si folositor. 


145 


CUPRINS 


INTRODUCERE. Om şi Dumnezeu... eee ee sense eee eeeeneeeen enna 6 
| Naşterea, copilăria, tinereţea... eee eee 10 
II Botezul, ispita şi apostolii... eee enma 26 
III Pericolul minunilor. essed e asa e cl ta a aa 38 
IV Ce a propovaduit lisus şi de ce... ere 51 
V Poezie şi pilde, întrebări Şİ tăcerea ata satu cea a cala a tale a sal 61 
VI Întâlniri: bărbaţi, femei, copii, vârstnici... nenea 79 
VII Cele zece porunci noi ale lui lisus... nenea 98 
VIII Procesul lui lisus şi Răstignirea... eee 112 
IX Învierea şi naşterea creştinismului.. ssec 133 
LECTURI SUPLIMENTARE sic) cnc ce atei ouă dama domnia geaca 145 


146