Giles Whittell — Podul spionilor

GILES WHITTELL 


PODUL 
SPIONILOR 


O POVESTE ADEVĂRATĂ A RĂZBOIULUI RECE 


Á 


¥ 


A 


bestseller “ae \ 
I 


| = 


Giles Whittell 


Podul spionilor 


O poveste adevarata a Razboiului Rece 


Bridge of Spies: A True Story of the Cold War 
Giles Whittell 


Copyright @ 2010 Giles Whittel 


Ab LITERA 


Editura Litera 
O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România 
tel.: 021.319.63.90; 031.425.16.19; 0752.548.372; 
e-mail: comenzilitera.ro 
Ne puteţi vizita pe 
www.litera.ro 


Podul spionilor. O poveste adevarata a Razboiului Rece 
Giles Whittell 


Copyright © 2011 Litera 
pentru versiunea in limba romana 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleza: 
Marius Chitosca 


Editor: Vidrascu şi fiii 
Redactor: Ovidiu Serban 
Coperta: Andrei Gamart 

Tehnoredactare si prepress: Anca Suciu 


Podul spionilor 
ISBN 978-606-600-640-8 


VARIANTA V1.0 
APRILIE 2018 


Pentru Bruno, Louis si Enzo 


Distributia 
PERSONAJE PRINCIPALE 


William Fisher: alias Rudolf Abel, Emil Goldfus, Martin 
Collins, Robert Callan, Frank, Milton si Agentul Mark: 
colonel KGB si cel mai important agent sovietic sub 
acoperire in America de Nord din 1948 si pana in 1957. 

Francis Gary Powers: pilot de avion U-2 instruit de Fortele 
Aeriene ale Statelor Unite si angajat de CIA sa zboare in 
misiuni de recunoastere deasupra Rusiei Sovietice; doborat 
pe 1 mai 1960. 

Frederic Pryor: student doctorand la Universitatea Libera 
din Berlinul de Vest, care a fost arestat de politia secreta 
est-germana pe motivul suspectarii de spionaj, dar eliberat si 
înapoiat părinţilor săi ca parte a schimbului de pe Podul 
Glienicke pe 10 februarie 1962. 


KGB 


Reino Hayhanen: alias Eugene Maki şi Agentul Vik: 
subordonatul KGB al lui Willie Fisher in New York din 1952 
şi pana in 1957 şi cel care il va trăda Statelor Unite. 

Pavel Sudoplatov: general KGB care a organizat 
asasinarea lui Leon Trotki in 1940 si l-a adoptat pe Fisher ca 
protejat al sau in al Doilea Razboi Mondial. 

Iuri Drozdov: ofiţer KGB desemnat să tina legătura cu 
James Donovan din Germania de Est în speranţa aranjării 
unui schimb între Powers şi Abel. 

Aleksandr Orlov ,,Suedezul”: agent sovietic ilegal” 
dinainte de război care a dezertat în Statele Unite, unde a 
fost singura persoană care cunoştea adevărata identitate a 


6 


lui Fisher. 

Ivan Siskin: ofiter superior KGB care a jucat rolul celui de- 
al doilea secretar al ambasadei sovietice in Berlinul de Est 
pentru a reprezenta Moscova in negocierile pentru schimbul 
Powers-Abel. 


CIA 


Marty Knutson: pilot de avion U-2 ale carui fotografii din 
iulie 1956 facute la Baza Engels a Fortelor Aeriene din Rusia 
au ajutat la demontarea teoriei unui „decalaj al 
bombardierelor” care ar fi ameninţat securitatea naţională a 
Statelor Unite. 

Bob Ericson: pilot de avion U-2 care a participat la 
penultimul zbor deasupra teritoriului sovietic pe 9 aprilie 
1960 şi care a fost pilotul de rezervă al lui Powers pe 1 mai. 

Richard Bissell: şet civil al programului U-2 din cadrul CIA 
din 1954 şi până în 1962, în calitate de director adjunct al 
agenţiei, iar apoi de director de planificare. 

Allen Dulles: director al CIA din 1953 şi până în 1961; a 
cerut preşedintelui Eisenhower să autorizeze zborurile U-2 
în Uniunea Sovietică şi a fost responsabil pentru 
programarea zborului lui Powers pe 1 mai, 1960. 

Stan Beerli: colonel al forţelor aeriene care s-a angajat la 
CIA pentru a deveni şeful civil al Detaşamentului B, unitatea 
de avioane U-2 cu baza în Adana, Turcia, unde a conceput 
procedurile de securitate ale Operațiunii Quickmove pentru 
zborurile în Uniunea Sovietică. 

Joe Murphy: ofiţer de securitate CIA în Adana care a fost 
ulterior însărcinat cu identificarea lui Powers pe Podul 
Glienicke din Berlin în ziua de 10 februarie, 1962. 


LIDERII SOVIETICI 


Nikita Hruşciov: premier sovietic din 1958 şi până în 
7 


1964; a abandonat planurile indraznete de dezarmare 
nucleara si s-a retras de la summitul marilor puteri din 1960, 
dupa zborul peste Uniunea Sovietica al lui Gary Powers pe 1 
mai 1960. 

Roman Rudenko: procuror general sovietic si veteran al 
proceselor de la Nurnberg ale criminalilor de razboi nazisti, 
care a prezidat la procesul lui Gary Powers din august 1960. 

Serghei Biriuzov: maresal al Fortelor Aeriene de Aparare 
Sovietice care a coordonat eforturile de interceptare a lui 
Gary Powers si care l-a anuntat pe Hrusciov ca avionul U-2 a 
fost doborat imediat ce vestea i-a fost confirmata. 

Evgheni Savitki: general-colonel in cadrul Forţelor 
Aeriene de Apărare Sovietice care i-a ordonat lui Igor 
Mentiukov să se izbească în Powers cu avionul său de 
vânătoare Suhoi Su-9, ştiind că misiunea avea să fie una 
sinucigaşă în situaţia în care era încununată de succes. 


LIDERII AMERICANI 


Dwight D. Eisenhower: preşedinte al Statelor Unite din 
1953 şi până în 1961; a autorizat programul U-2, dar a 
regretat amarnic zborul de pe 1 mai 1960. 

John F. Kennedy: preşedinte al Statelor Unite din 1961 şi 
până în 1963; a promis, în calitate de candidat prezidenţial, 
să reducă „decalajul rachetelor” militare, care de fapt nu 
exista, şi a refuzat să se întâlnească cu Powers la 
întoarcerea acestuia în Statele Unite. 

William F. Tompkins: procuror însărcinat cu acuzarea lui 
„Rudolf Abel” (William Fisher) în 1957; a numit spionajul lui 
Fisher „o ofensă îndreptată împotriva existenţei noastre”. 

James Donovan: fost procuror american la procesele de la 
Nurnberg ale criminalilor de război nazişti, însărcinat cu 
apărarea lui Fisher la procesul acestuia; a intermediat 
ulterior schimbul de pe Podul Glienicke în Berlin. 

Llewellyn Thompson: ambasador american la Moscova din 
1957 până în 1962; a aflat de supraviețuirea lui Powers după 


8 


prabusire prea tarziu pentru a mai preveni publicarea unei 
povesti false de acoperire de catre NASA. 

Frank Meehan: diplomat american insarcinat sa asiste 
familia lui Frederic Pryor in Berlin in 1961; ulterior a devenit 
ultimul ambasador american in Germania de Est. 


PERSONAJE SECUNDARE 


Burt Silverman: artist din Brooklyn şi prieten al lui „Emil 
Goldfus” (William Fisher), a carui masina de scris a fost 
utilizata ca dovada in condamnarea lui Fisher pentru spionaj 
impotriva Statelor Unite. 

James Bozart: baiat din Brooklyn care livra ziare si a gasit 
pe jos o „monedă goală de cinci centi” scăpată de Reino 
Hayhanen, conţinând un microfilm care în cele din urmă a 
fost decodat şi a îndreptat ancheta către Fisher. 

Oliver Powers: miner, cizmar şi tatăl lui Gary Powers; a 
solicitat un schimb între „Abel” şi fiul său într-o scrisoare 
trimisă lui Hruşciov şi a călătorit la Moscova pentru a fi 
prezent la procesul fiului său în 1960. 

Millard Pryor: om de afaceri şi tatăl lui Frederic Pryor; a 
călătorit la Berlin în 1961 pentru a obţine eliberarea fiului 
său din vestita Închisoare de Investigatie Stasi de la 
Hohenschonhausen. 

Wolfgang Vogel: avocat est-german care a servit ca 
intermediar in eforturile lui Millard Pryor de a contacta 
autoritatile est-germane. 

Carl McAfee: avocat din Virginia care a călătorit împreună 
cu Oliver Powers la Moscova pentru procesul lui Gary 
Powers si a pledat fara succes pentru indulgenta fata de 
acesta in biroul lui Leonid Brejnev, viitorul premier sovietic. 

Kelly Johnson: fondatorul hangarului secret „Skunk 
Works” al companiei Lockheed din Burbank, California, 
proiectant al avionului U-2 si angajatorul lui Gary Powers 
dupa ce acesta a plecat de la CIA. 

Dave Clark: pionier in utilizarea tesaturilor elastice in 


9 


lenjeria intima feminină si proiectant al costumelor 
presurizate purtate de piloţii de pe avioanele U-2, între care 
şi Gary Powers la momentul ultimului său zbor deasupra 
Rusiei. 

Marvin Makinen: student american de la Universitatea 
Liberă din Berlinul de Vest care a fost condamnat la opt ani 
de închisoare pentru spionarea instalaţiilor militare sovietice 
în 1961, dar eliberat după doi ani la cererea lui James 
Donovan. 


10 


Nota autorului 


Oriunde a fost posibil, am căutat si am intervievat 
persoanele încă în viaţă care au jucat roluri în această 
poveste, aşa cum s-a derulat ea în urmă cu cincizeci de ani. 
Remarci din aceste interviuri sunt relatate la timpul prezent, 
pentru a le distinge de materialele regăsite în documente, 
jurnale sau surse secundare. 


11 


Prolog 


10 FEBRUARIE 1962 


Drumul in afara Berlinului era practic pustiu. Dimineata 
de sambata te intampina cu un frig muscator. Prognoza 
meteo anunţa zăpadă, iar zvonurile îi ţineau pe oameni în 
oraş. Toate birourile de ştiri trimiseseră reporteri la Punctul 
de Control Charlie pentru că acesta părea locul potrivit. Insă 
prognoza a fost greşită, la fel şi zvonurile. 

În jurul orei nouă şi jumătate, un taxi singuratic a trecut 
de ultimele semafoare din Wilmersdorf şi s-a îndreptat către 
vest pe Konigstrasse, mărind viteza. Pentru o vreme a gonit 
prin pădurea virgină de pe o insulă mare, în formă de 
diamant aflată între localitatea Wannsee şi râul Havel. După 
care a ajuns în vârful unui deal, a coborât 800 de metri într-o 
curbă lină la stânga şi a oprit la o barieră de trafic. Dincolo 
de barieră erau un turn de pază şi un pod - o structură 
solidă de grinzi din oţel vopsite în verde, aruncată peste 
Havel, ce avea la jumătate o linie albă, subţire. Dincolo de 
pod se afla un alt turn de pază şi o altă barieră, iar după ele 
era o zonă de tragere liberă pentru poliţia de frontieră est- 
germană. Mai departe se ridica zidul - nu segmentul scurt 
care diviza inima Berlinului, ci secţiunea lungă care izola 
sectoarele aliate de Est. Linia albă despartea sectorul 
american de cel sovietic. Era cea mai bună aproximare de pe 
planetă a unei frontiere terestre între două superputeri 
nucleare ale lumii. 

Taxiul a întors şi s-a pregătit să facă drumul înapoi în 
oraş. Din el a coborât o femeie tânără cu un blocnotes. Avea 
păr blond, ochii albaştri şi tremura de nelinişte. 

A aruncat o privire poliţiştilor militari care păzeau bariera 
şi s-a gândit că e mai bine să nu se apropie de ei. În schimb, 
a pus ochii pe un ofiţer care venea spre ea în uniforma 


12 


regulamentara a poliţiei vest-germane. Ducea cu el o 
servietă şi un termos şi părea să fie tânăr, la fel ca ea. 
„Ajută-mă, te rog”, i-a spus. 

Ofiţerul s-a oprit suficient cât să o audă zicând că aceasta 
era şansa ei unică în viaţă, că dacă se întorcea cu un 
blocnotes gol cariera ei se încheia înainte de a începe. Ela 
răspuns că nu putea să se oprească pur şi simplu acolo şi să 
discute cu ea. Poliţiştii militari îi urmăreau din priviri. 

„Atunci mergi alături de mine”, a spus ea. 

La nord de drum, un povârniş triunghiular, acoperit cu 
iarbă, cobora spre apă, cu o cărare la deal ce ducea către o 
casă de vară de culoare crem. Poliţiştii militari aveau o 
vedere clară în lungul cărării, dar nu asupra întregului 
povârniş. Copacii şi arbustii o delimitau de drum, iar femeia 
a observat că, pe măsură ce cobora în josul povârnişului, era 
mai bine ferită de ochii iscoditori. A început să meargă pe 
cărare, iar tânărul ofiţer de poliţie a urmat-o. 

„Poate că i-a fost milă de mine”, spune ea după jumătate 
de secol. „L-am luat la o plimbare în spatele tufelor şi mi-a 
depănat întreaga poveste.” 

Se întâmplase devreme - imediat după ivirea zorilor, a 
spus el. Zărise un mic convoi de maşini care se apropiau de 
pod din partea americană şi un altul din partea est-germană. 
Grupuri de bărbaţi se împrăştiaseră la fiecare capăt al 
podului şi aşteptau. După care trei indivizi din fiecare grup 
s-au apropiat de linia albă şi au schimbat câteva cuvinte. Se 
produsese o întârziere, apoi s-a auzit un strigăt, iar după 
asta două siluete au traversat linia, fiecare în direcţii opuse. 

Annette von Broecker a notat totul. Povestea nu era 
completă, dar era mai mult decât avea să afle oricine 
altcineva în acea zi, inclusiv reporterii de la reţelele mass- 
media americane. A dorit mai multe detalii, şi au existat 
câteva pe care le-a putut adăuga ea însăşi - o deschizătură 
în norul de deasupra podului, lumina soarelui care a pătruns 
prin ea, două lebede care pluteau înainte şi înapoi sub pod. 

„Inima îmi bătea cu putere”, îşi aminteşte ea. „M-am tot 
gândit ce să scriu. „Lebede, soare, spioni. Lebede, soare, 


13 


spioni." După care a fugit înapoi pe povarnis pana la o 
cabina telefonica cu plata si a sunat la birou. Redactorul ei i- 
a spus Sa se calmeze, iar pe masura ce ea a relatat stirea, el 
i-a oferit cateva elemente de fundal pentru articol, insa 
lebedele au ramas. 

La ora 3:00 dupa fusul orar al Washingtonului, secretarul 
de presă al preşedintelui Kennedy l-a informat despre cele 
văzute de ofiţerul de poliţie. Acest lucru a facut ca 
presedintele sa fie mai bine informat decat cititorii lui von 
Broecker, dar nu cu mult si nu pentru multa vreme. Articolul 
pe care l-a redactat ea in acea dimineata a ajuns pe prima 
pagina a tuturor ziarelor din lumea libera. Articolul a relatat 
o rocada intre spioni care nu mai fusese incercata anterior, 
in care protagonistii au trebuit sa fie adusi in acelasi loc, in 
acelasi timp si schimbati cu cea mai mare grija sub privirile 
fixe, tacute ale lunetistilor ascunsi in padurile de pe fiecare 
parte a râului. Era un trafic de persoane ce purta 
binecuvantarea a doua superputeri. 

A fost o poveste care începuse prin căutarea unor arme de 
distrugere în masă. Personajele ei principale au fost simpli 
soldaţi. Ei au urmat ordine, însă nu ordine obişnuite. Timp 
de aproape şapte ani, au fost profund implicaţi în cursa 
dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, în încercarea de a 
stabili care dintre cei doi inamici se afla mai aproape de 
obţinerea mijloacelor de anihilare a celuilalt. Când i-a 
părăsit norocul, consecinţele ar fi putut fi mai mult decât 
dezastruoase. Doar prin faptul de a fi umani, ei au putut 
schimba cursul istoriei, iar unul dintre ei a făcut-o. 

Ceea ce i-a relatat polițistul lui von Broecker în acea 
dimineaţă s-a centrat pe trei personaje, nu două. Cel mai 
tânăr dintre ele, la acel moment, îşi revedea părinţii pentru 
prima oară în trei ani, străduindu-se să accepte faptul că de 
acum era liber şi putea să nu se mai gândească la 
sinucidere. Era un doctorand de douăzeci şi opt de ani al 
Universităţii Yale, interogat zilnic de poliţia secretă est- 
germană - Stasi - în ultimele cinci luni pentru bănuiala de 
spionaj, de care era întru totul nevinovat. Era un tânăr cu o 


14 


minte curioasă, căruia îi plăcea sa hoinărească, si care 
intrase vesel şi lipsit de griji în vârtejul paranoiei din Berlin 
într-o maşină sport roşie, marca Volkswagen. Tipul său de 
personalitate nu era unul pe care Stasi, un monstru hrănit 
cu suspiciuni şi obsedat de conformitate, să îl înţeleagă cu 
uşurinţă. Era un spirit glumet, predispus la meditaţie, liber. 
Numele lui era Frederic Pryor. 

Următorul în ordinea vârstei a traversat podul dinspre 
partea est-germană în cea americană într-un costum rusesc 
ieftin, purtând o valiză din carton. Era o întoarcere acasă 
bizară pentru un pilot, în special pentru acest pilot. El 
intrase în spaţiul aerian sovietic cu doi ani mai devreme 
purtând un costum presurizat făcut la comandă de compania 
David Clark din Worcester, Manhattan, cu scopul de a 
preveni evaporarea fluidelor din corpul său în eventualitatea 
în care în carlinga avionului se producea o spărtură. 
Misiunea lui era cunoscută doar de Casa Albă şi de o mică 
echipă de agenţi operativi din CIA imprastiati între Langley 
şi extremele mai sălbatice ale Eurasiei. Avionul său, un 
Lockheed U-2, traversase stepa cazacă la o altitudine de 
două ori şi jumătate mai mare decât cea a Everestului, după 
care se dezmembrase şi se prăbuşise pe teritorul rusesc în 
apropiere de Sverdlovsk!. 

Atunci când cazi de la 21.000 de metri, nu mai există 
ordine de urmat. Pentru început, tot ce există e sâsâitul 
oxigenului, cupola de un albastru întunecat a stratosferei, 
care se roteşte lent, şi conştientizarea extrem de tăcută că 
acul altimetrului începe să se învârtă în sens invers. Acestea 
au fost singurele informaţii pe care le-a avut la dispoziţie 
pilotul. Acestea şi timpul necesar pentru a cădea 21 de 
kilometri pe verticală la o viteză medie de 160 de kilometri 
pe oră, ceea ce înseamnă mai puţin de zece minute. Nu ar fi 
trebuit să supravieţuiască. Dacă fusese lovit de o rachetă, 
explozia ar fi trebuit să-l spulbere împreună cu avionul. 
Chiar dacă lucrurile s-au petrecut altfel, şansele de a fi 
salvat de costumul presurizat au fost aproape nule. La 


1 Actualul Ekaterinburg (n.tr.) 
15 


21.000 de metri, sangele incepe sa fiarba in zece secunde. 
Era regretabil, au fost cu totii de acord - cei din grupul 
restrans care au stiut aceste detalii -, insa pilotul era 
condamnat la moarte. _ 

Dar acel pilot a supravieţuit exploziei. În vreme ce cădea, 
s-a forţat să gândească. Pe măsură ce carlinga sa a început 
să se rotească, el a eliminat strategii care l-ar fi ucis cu 
siguranţă. Pe durata unei căderi de 9.000 de metri, a 
îndepărtat calm geamul carlingii. Continuând să se rotească, 
s-a desprins de rezerva de oxigen şi a plutit liber. A respirat 
aerul rarefiat de la altitudinea de 9,5, apoi 8, apoi 6,5 
kilometri. Când i s-a deschis paraşuta, a mulţumit în gând 
persoanei care i-o împachetase. A privit regiunea rurală de 
sub el şi s-a gândit că semăna puţin cu peisajul Virginiei. A 
ales un loc şi a avut o aterizare dură. Cei din Washington nu 
aveau de unde şti, însă el supravietuise întregului episod. 

Numele lui era Francis Gary Powers, Frank pentru 
prieteni, fiul unui miner din Virginia care a sfidat dorinţa 
fierbinte a tatălui său de a deveni medic şi s-a făcut în 
schimb pilot pe avioane de vânătoare. Nu s-a gândit 
niciodată la sinucidere, deşi au existat destui oameni care şi- 
au dorit ca el să o fi făcut. Lunga sa cădere spre pământ de 
pe 1 mai 1960 a condus imediat şi direct la cea mai severă 
ruptură în relaţiile dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică 
de la Blocada Berlinului din 1948. A compromis summitul de 
la Paris, de la sfârşitul lunii mai, la care Eisenhower şi 
Hruşciov speraseră să lanseze o eră nouă a unei politici de 
relaxare între superputeri. A accelerat cursa înarmărilor, 
care a adus lumea pe picior de război nuclear pe durata 
crizei rachetelor din Cuba, din 1962 şi nu s-a încheiat până 
la colapsul imperiului sovietic, după aproape trei decenii. 
Din momentul în care Powers a fost raportat dispărut în 
misiune, au existat sceptici bine plasați în ierarhia 
conducerii din ambele tabere care au bănuit că întreaga lui 
misiune fusese plănuită pentru a eşua, prevenindu-se astfel 
începutul unei perioade de pace între superputeri. E o teorie 
care s-a menţinut până în prezent. 


16 


Cel mai in varsta personaj din povestea lui von Broecker s- 
a deplasat din sectorul american spre fasia mortii!, iar apoi 
către zid, simbolul ideii de libertate. Mergea putin gârbovit 
şi fuma prea mult, fapt care îi provoca o tuse severă şi o 
sinuzită gravă. Conform publicaţiei New York Times, CIA şi 
Curţii Supreme a Statelor Unite, el era un maestru al 
spionajului sovietic. A fost o descriere care i-a încântat pe 
intermediarii lui şi o reputaţie pe care a luat-o cu sine în 
mormânt. Numele lui, din câte s-a pretins, a fost Rudolf 
Abel. În cei nouă ani de rătăcire prin America de Nord şi-a 
spus în multe feluri: Emil Goldfus, Martin Collins, Robert 
Callan, Frank şi Milton, sau Milt, aşa cum îi spuneau 
complicii şi admiratorii săi. La pensionare şi după moartea 
lui a dobândit aura ultimului dintre marii agenţi „ilegali”? 
sovietici, nu că Rusia nu a mai încercat ulterior să aducă pe 
ascuns în Statele Unite oameni ca el. Mostenitorii lui 
profesionali îi includ pe cei zece „agenţi neinregistrati” ai 
Moscovei, descoperiţi de FBI şi trimişi imediat acasă în 
2010, printre care s-a numărat seducătoarea roşcată 
cunoscută sub numele de Anna Chapman şi imortalizată 
imediat de tabloidele newyorkeze. Acestea şi tribunalele au 
aflat repede cam tot ceea ce era de ştiut despre domnişoara 
Chapman. Au fost însă mai putin meticuloase cu Abel. In 
ciuda a cinci ani de proceduri americane exhaustive, nimeni 
din Occident nu stia cine era el, de unde provenea sau ce 
anume spionase. Unele dintre aceste aspecte raman inca 
necunoscute, dar, cel putin, se stie ca numele lui a fost 
William Fisher. Se pricepea extraordinar de bine sa 
micşoreze mesaje codificate in formatul micropunctelor® şi 
era de origine britanică. 


1 Portiune de teren situată în spatele Zidului Berlinului, de partea est- 


germană, care era presărată cu tranşee antivehicul, „paturi de fachir” şi 
alte sisteme de apărare pentru a-i opri pe fugari. (n.tr.) 

> Agenti neprotejaţi de imunitatea diplomatică, ce operau independent 
de misiunile diplomatice şi comerciale sovietice. (n.tr.) 

3 În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, micropunctul era o 
fotografie micşorată până la dimensiunea punctului de la sfârşitul unei 
propoziţii. (n.tr.) 

17 


* K K 


Peste treizeci de ani - în 1992 - am avut ocazia să 
călătoresc într-un camion militar rusesc de-a lungul 
acoperişului lumii. Acesta era numele pe care il folosea 
şoferul, însă cartografii occidentali au dat regiunii 
denumirea de platoul Pamir. E un peisaj selenar cu iarbă 
brună, subţire, şi zăpezi permanente, cu altitudini care nu 
coboară niciodată sub 4.570 de metri. Pe cuprinsul lui 
şerpuieşte un drum de 650 de kilometri construit de paznicii 
de frontieră sovietici cu singurul scop de a-şi proteja granița. 
La estul platoului începe Tibetul, la sud, o fâşie îngustă a 
Afghanistanului, iar dincolo de asta culmile extrem de 
zimtate ale Pakistanului de nord. 

După trei ore pe drum, camionul s-a oprit. Soldații aflați 
cu mine in cabină au arătat cu degetul frontiera afghană si 
un mic grup de domuri albe în interiorul a ceea ce fusese, cu 
doar câteva luni înainte, teritoriu sovietic. Domurile erau 
stații radar. „Acolo l-am detectat noi pe Powers”, au spus 
soldații. Au folosit cuvântul „noi” desi cel mai în vârstă 
dintre ei ar fi fost bebeluş la vremea respectivă. Mândria lor 
moştenită era la fel de memorabilă ca şi pustietatea 
înghețată a locului. 

Pe acelaşi traseu, am parcurs într-un taxi jumătate din 
Kazahstan până la Baikonur, Cosmodromul sovietic, pentru a 
urmări lansarea nocturnă a unei rachete Proton cu un satelit 
german în conul din vârf. Ulterior m-am deplasat către nord 
prin stepă, de-a lungul unei căi ferate singuratice desprinsă 
din Transsiberian si am bătut la cap o echipă de birocrati 
somnorosi să mă lase in zona de testări nucleare de la 
Semipalatinsk. In cele din urmă i-am induplecat. O 
organizație caritabilă a înfipt un indicator cu patru laturi în 
tarana de la intrare cu mesajul FIE CA PACEA SA 
DOMNEASCĂ PE PĂMÂNT într-o limbă diferită pe fiecare 
latură. Înăuntrul instalatiei, un colonel rus de armată m-a 
acuzat iritat de „radiofobie” pentru faptul ca adusesem cu 

18 


mine un aparat Geiger de masurare a radioactivitatii. 

Vremurile s-au schimbat. In 1960, singura modalitate 
pentru un strain de a vedea Baikonurul sau Semipalatinskul 
era un periscop pozitionat invers prin care pilotii avioanelor 
U-2 priveau in jos către ţintele lor de la altitudinea de 
21.000 de metri. Doar Powers şi un număr redus de 
persoane au avut acel privilegiu. Acelaşi lucru era valabil şi 
pentru Celiabinsk, o metropolă din Urali, plină până la refuz 
de armament, care a fost unul dintre ultimele locuri pe care 
le-a fotografiat Powers înainte să fie doborât - şi unul dintre 
primele locuri pe care le-am vizitat în calitate de reporter la 
Moscova în 1999. Am fost duşi acolo de Crucea Verde 
Internaţională (preşedinte: Mihail Gorbaciov). Înainte de 
asta, documentandu-ma pentru articole pe teme din 
industria de divertisment, precum şi despre alte subiecte la 
fel de serioase din Los Angeles, am intervievat femei care au 
spus că fuseseră răpite de extratereştri la câţiva kilometri de 
locul în care Powers fusese instruit în deşertul Nevada şi am 
jucat cricket în zona din San Fernando Valley în care ela 
murit. Oriunde am mers, fantoma lui a părut să fi ajuns acolo 
înaintea mea. 

Mostenirea lui Francis Gary Powers este, oricum, 
semnificativa pentru felul in care a schimbat lumea. Ea ne-a 
dat treizeci de ani de Razboi Rece care ar fi putut fi la fel de 
bine evitati. Dar ne-a oferit totodata lucrul la care a fost 
martor tanarul politist pe Podul Glienicke - un ecou slab al 
armistitiului de trei ore din ziua de Craciun a anului 1916, 
cand soldati din armate diferite care luptau in noroiul 
Flandrei au iesit din transeele lor pentru a juca un meci ireal 
de fotbal. Înainte si după acele momente, nebunia umană a 
deţinut supremaţia. Pryor, Powers şi Fisher au avut din plin 
parte de ea. Aceasta este povestea lor. 


19 


PARTEA I 


Misiuni neverosimile 


20 


Capitolul 1 


Tromba nucleara! 


Doctrina „Şoc şi groază” nu a fost inventată pentru 
Saddam Hussein. Ea a fost concepută pentru Iosif Stalin şi a 
funcţionat destul de bine. 

Pe 24 iulie 1946, în timp ce mare parte a Rusiei dormea, o 
echipă de scafandri din marina americană au ghidat un 
container de oţel către locul său de veci în apele limpezi ale 
lagunei Bikini, la 4.000 de kilometri vest de Honolulu. L-au 
stabilizat cu cabluri la o adâncime de 27 de metri sub o navă 
amfibie de asalt ancorată, numită LSM-60. Containerul era 
fabricat din chioşcul lui USS Salmon, un submarin ieşit din 
uz al marinei, iar în interiorul său se afla o replică a bombei 
cu plutoniu care ucisese optzeci de mii de oameni la 
Nagasaki în anul anterior. In acea seară, pe o navă de sprijin 
din afara lagunei, scafandrii au mâncat cotlete cu diverse 
garnituri. 

In jurul navei LSM-60, ca nişte umbre gigantice ale lunii 
pe suprafaţa calmă a apei, alte optzeci şi cinci de nave au 
petrecut noaptea golite de echipaje şi provizii, fără altă 
misiune rămasă decât cea de a se scufunda. Una dintre cele 
mai apropiate de bombă a fost USS Arkansas, o navă de 
luptă de 27.000 de tone, care îl transportase pe preşedintele 
Taft în Panama înainte de Primul Război Mondial şi 
bombardase Cherbourg si Iwo Jima în al Doilea Război 
Mondial. In cea mai mare parte a existenţei sale, singura 
modalitate ca o navă de război să se scufunde fusese lupta 
într-o confruntare militară, însă era nucleară a schimbat 
acest lucru. Dintr-o dată, cu ajutorul unei bombe nucleare, o 
navă de luptă se putea scufunda ca o jucărie pe fundul unei 


1 În original waterspout, referire la coloana de apă aruncată în aer de 
explozia nucleară submarină din apropierea lagunei Bikini (n.tr.) 
21 


cazi de baie. Putea fi lovita in prora si izbita de fundul 
oceanului cu atâta forţă, încât superstructura ei se 
dezmembra ca şi cum nu ar fi fost niciodată nituită. 

La scurtă vreme după micul dejun în dimineaţa zilei de 25, 
Arkansas a fost fotografiată din toate unghiurile în timp ce 
bomba din containerul de oţel a fost detonată la o distanţă 
de 155 de metri de coca ei. Camere de fotografiat aflate într- 
un bombardier B-29 la 7.620 de metri deasupra lagunei şi 
puţin mai la sud au surprins imaginea unui disc uriaş în 
mijlocul oceanului, albindu-se într-o clipă. Era apa 
vaporizată de sub Arkansas. 

Unda de şoc a exploziei iniţiale a întors nava pe o parte şi 
i-a smuls elicele. O coloană de apă şi abur cu înălţimea de 
1.830 de metri, creată în aproximativ două secunde şi 
jumătate, a înălţat apoi vasul în poziţie verticală, astfel încât 
două treimi ale lungimii sale au putut fi văzute clar de la o 
distanţă de 16 kilometri, nava căpătând dimensiuni 
liliputane în raport cu cea mai mare coloană de apă creată 
de om în istorie. De atunci, ea a rămas cu faţa în jos pe 
fundul lagunei. 

Arkansas a fost una dintre cele zece nave scufundate pe 
loc de ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca „testul Baker”. A 
fost ultimul dintre cele două teste nucleare efectuate în 
atolul Bikini in mod fatis, in timp ce lumea se adapta la o 
nouă tehnologie uluitoare (şi la indraznetul costum de baie 
pe care l-a inspirat; primul bikini fabricat vreodată, 
prezentat la Paris în acea lună, a fost numit l'atome, iar al 
doilea a fost un slip sumar care descoperea fesele, descris de 
un jurnalist de modă ca singurul articol de îmbrăcăminte pe 
care se mai putea aştepta să-l poarte supravietuitorul unei 
explozii nucleare după domolirea mingii de flăcări). 

Participarea la teste de către personalul armatei 
americane a fost voluntară, dar s-a bucurat de popularitate. 
În cămăşi şi cu ochelari de soare, 37.000 de bărbaţi şi-au 
prelungit serviciul militar cu un an pentru a ajuta la 
organizarea testelor şi pentru a vedea cu ochii lor puterea 
armei care a îngenuncheat Japonia. 


22 


Pat Bradley se afla acolo, in atolul Bikini, urcat într-un 
copac cu o camera in mână, pentru a filma explozia si valul 
tsunami pe care l-a produs - un singur val de peste 27 de 
metri, care s-a domolit inainte sa loveasca insula, apoi trei 
valuri mai mici. „A durat vreo două minute până când primul 
val a ajuns la atol”, şi-a amintit el. „Al doilea a fost mai înalt, 
iar al treilea a inundat complet insula cu ape de 1,2-1,8 
metri înălţime.” 

Un tânăr căpitan din forţele aeriene, zvelt şi atent la toate, 
pe nume Stan Beerli, s-a aflat la rândul lui acolo. El a 
supravieţuit celui de-al Doilea Război Mondial in 
bombardiere B-17 deasupra Italiei si va supravieţui şi 
Războiului Rece în costumul standard închis la culoare al 
CIA. Sarcinile sale aveau să includă încercarea de a-i 
menţine pe Gary Powers şi avionul U-2 în umbră, acolo unde 
le era locul, dar, pentru moment, Războiul Rece nu era decât 
spectacol pur. 

Presa străină şi cea naţională erau bine-venite în atolul 
Bikini. Testul Baker a fost urmărit de 131 de reporteri, 
printre care un întreg contingent sovietic. Cu ajutorul 
companiei Warner Bros., Pentagonul a lansat un film de 
propagandă despre explozie pentru cei care rataseră 
reportajul iniţial, iar amiralul William „Spike” Blandy, care a 
supravegheat operaţiunea, a pozat împreună cu soţia sa 
tăind o brioşă cu glazură gigantică, de forma unei ciuperci 
atomice. 

Raspunzand neliniştii publice dinaintea exploziei, Blandy 
şi-a dat cuvântul că el nu era „un playboy atomic” şi a 
promis că bomba „nu va face să crape fundul mării, iar apa 
nu se va scurge prin fisură”. Acest lucru era adevărat, dar 
explozia putea totuşi să producă multe daune. În vara anului 
1947, revista Life a publicat un articol lung bazat pe studii 
oficiale ale precipitațiilor radioactive concentrate care au 
căzut după bomba Baker. Articolul concluziona că, dacă s-ar 
întâmpla ca o armă similară să explodeze la marginea 
Manhattanului, în condiţiile unui vânt dinspre sud, două 
milioane de oameni ar muri. 


23 


America pusese capăt războiului cu o pereche de bombe 
atomice şi demarase perioada de pace în acelaşi mod. 
Mesajul preşedintelui Truman către Stalin nu ar fi putut fi 
mai clar nici dacă ar fi fost scris cu sânge. Era un 
avertisment pentru Stalin să nu se gândească la începerea 
unui nou război în Europa, în care să mizeze pe demodată 
forţă numerică a Armatei Roşii. 

Şi a semnalat într-o manieră mai concisă decât orice 
discurs că Truman acceptase argumentul central al vestitei 
„Telegrame Lungi” pe care George Kennan a trimis-o de la 
ambasada americană din Moscova cu şase luni înainte de 
teste: „Dacă ar fi posibil ca Stalin şi băieţii lui să vadă una 
dintre aceste explozii atomice, nu s-ar mai pune problema 
unui alt război.” 

Stalin a refuzat să se lase intimidat. El nu sacrificase 
douăzeci de milioane de oameni pentru a înfrânge fascismul 
doar ca să i se spună unde aveau să se oprească hotarele 
stalinismului. Şi totuşi el avea o problemă. 

La momentul testelor din atolul Bikini, Uniunea Sovietică 
mai avea încă trei ani şi o lună până la detonarea primei sale 
arme nucleare. Eforturile ei de a construi o astfel de bombă 
erau în desfăşurare pe un cot al râului Sagan, în estul 
Kazahstanului, sub îndrumarea unui tânăr erou bărbos al 
ştiinţei sovietice (şi homosexual în mare taină), pe nume Igor 
Kurceatov. Stalin considerase că bomba reprezintă 
„Problema Numărul Unu”. Crease un comitet special pentru 
a se asigura că erau puse la dispoziţie toate resursele 
necesare rezolvării ei. Munţi întregi din Bulgaria au fost 
surpati pentru a-i oferi lui Kurceatov uraniul de care avea 
nevoie. Însă Kurceatov nu era un inovator. El era un 
plagiator nuclear, aproape complet dependent de 
informaţiile primite de la savanții de orientare stangista ai 
Proiectului Manhattan din Los Alamos. După cum a 
recunoscut într-un memorandum din 1943 către Sovietul 
Comisarilor Poporului, acest flux informaţional avea „o 
importanţă imensă, cu adevărat incalculabilă pentru Statul şi 
ştiinţa noastră” -, dar în 1946 şuvoiul de informaţii se 


24 


redusese brusc la un firicel. 

Cu doar un an mai devreme, nu una, ci doua descrieri ale 
primei bombe testate la Los Alamos se aflau la Kremlin, cu 
aproape două săptămâni înainte ca ele să explodeze. După 
acel test, la Moscova au ajuns diagrame ale dispozitivului 
mai detaliate decât cele oferite în primul raport nuclear 
oficial înmânat Congresului Statelor Unite. Una dintre ele a 
fost scoasă pe furiş din Albuquerque într-o cutie de Kleenex. 
Spionajul atomic nu a fost niciodată mai dezvoltat ca atunci. 
Insă, pe 7 noiembrie 1945, Elizabeth Terrill Bentley, o 
absolventă Vassar şi agentă sovietică plătită în vârstă de 
treizeci şi şapte de ani, a mers la FBI cu o descriere de 107 
pagini a activităţilor de spionaj sovietic în America de Nord. 
În ziua următoare, ]. Edgar Hoover a trimis un memorandum 
secret la Casa Albă, bazat pe materialul oferit de Bentley. El 
a condus la puţine arestări, pentru că agenta a oferit dovezi 
sumare, însă dezertarea ei a forţat Moscova să închidă 
majoritatea canalelor prin care îi erau furnizate secrete 
nucleare lui Kurceatov. 

Au existat şi alte motive din cauza cărora spionajul 
sovietic în Statele Unite a ajuns într-un impas. Victoria 
obţinută în război înlăturase cea mai puternică motivaţie a 
savanților de la Los Alamos de a împărtăşi schiţe tehnice cu 
foştii lor aliaţi sovietici - înfrângerea nazismului. lar armata 
americană începuse, în sfârşit, să decodeze traficul sovietic 
de telegrame codificate, prin operaţiunea cu nume de cod 
Venona, punând la un loc astfel multe dintre declaraţiile lui 
Bentley. 

Fără informaţii de spionaj vitale de la adevărații pionieri ai 
fisiunii nucleare din New Mexico, Kurceatov nu era în 
măsură să finalizeze bomba. Fără bombă, tot ceea ce putea 
spera să facă imperiul sovietic era să-şi apere uriaşele-i 
frontiere. In timp ce laguna Bikini era martora exploziei 
nucleare, perspectivele de viitor pentru comunismul 
international păreau într-adevăr sumbre. Totuşi, din 
măruntaiele clădirii Lubianka - sediul central al KGB şi 
adevărata sală a motoarelor revoluţiei - s-a ivit un licăr de 


25 


speranta. 


26 


Capitolul 2 
Agentul 


„Există multe tari în sângele nostru, nu-i asa, dar 
numai 

o singură persoană.” 

Graham Greene (prin intermediul domnului 
Wormald, într-o telegramă către sediul MI6, în Omul 
nostru din Havana) 


Cu putin înainte de prânz, pe 14 noiembrie 1948, o navă 
de croazieră Cunard care dădea semne de îmbătrânire, 
încărcată cu imigranti, s-a oprit să ia la bord un pilot pentru 
ultimii ei kilometri din traversarea Atlanticului. S-a îndreptat 
către Canalul Maritim Sfântul Laurenţiu, a trecut pe sub 
întunecimea mohorâtă a Câmpiilor lui Abraham şi a acostat 
în Quebec la ora 13.05. Un vânt rece biciuia cheiurile. Vasul 
SS Scythia se aflase nouă zile pe mare de când plecase din 
Cuxhaven, de pe coasta de nord a Germaniei. Majoritatea 
pasagerilor erau grupaţi pe familii, fiind întâmpinați de cei 
care parcurseseră călătoria înaintea lor. Cei mai mulţi erau 
refugiaţi, fugind de austeritatea posomorâtă a unei ţări 
distruse de război şi ocupate de învingătorii ei. Ei au păşit cu 
grijă pe scara de acces la bord a vasului Scythia, îmbrăcaţi 
în haine groase, ţinând strâns în mâini lucrurile de care 
urmau să aibă nevoie în primele ore ale noii lor vieţi. 

Pentru o clipă, probabil că Andrew Kayotis s-a remarcat 
printre ei. Fiind un bărbat singur, între două vârste, cu o 
înălţime peste medie în ciuda spinării lui încovoiate, acest 
lucru era inevitabil. Dar el nu a ieşit în evidenţă pentru 
multă vreme. Nu l-a aşteptat nimeni. Ducea cu sine o 
singură valiză, astfel încât nu avea nevoie de un hamal. 
Actele lui au fost în ordine. Şi-a arătat paşaportul, s-a 
îndreptat sprinten către gara de pe Rue Saint-Pierre şi a 

27 


cumparat un bilet pentru primul tren catre Montréal. 

„Kayotis” petrecuse traversarea oceanului citind liniştit in 
cabina sa, făcând plimbări pe puntea vasului Scythia şi 
vorbind foarte puţin. Voiajul fusese un hiatus între două lumi 
şi două identități. Numele sau real era William Fisher. 
Viitorul său nume avea să fie Emil Goldfus. Actele sale de 
identitate pe numele Kayotis erau necesare tranziţiei, ele 
putând fi rupte şi aruncate imediat ce Goldfus era gata să 
prindă viaţă. Numele său de cod a fost „Arach”, iar timp de 
nouă ani din momentul în care a păşit pe ţărmul din Quebec 
el a fost cel mai important spion sovietic din America de 
Nord. 


* KX 


La procesul sau, Fisher avea să fie numit o ameninţare 
pentru lumea liberă şi pentru civilizaţie. E mult mai adecvat 
să ne gândim la el ca la un Forrest Gump al spionajului 
sovietic de peste hotare. Majoritatea americanilor care au 
avut relaţii cu el au ajuns la concluzia că a fost „genial” şi au 
confirmat faptul că vorbea cinci limbi şi se putea distra ore 
întregi cu tabele de logaritmi matematici şi cu numere vechi 
ale publicaţiei Proceedings of the National Academy of 
Sciences. Insa inteligenta lui sclipitoare nu i-a fost niciodata 
de prea mare folos. Norocul a fost cel care l-a dus mult mai 
departe. Era un barbat bland, stoic, generos, cu o fire mult 
prea buna in raport cu profesia lui, care a fost ajutat de 
noroc in deceniile ingrozitoare de la mijlocul secolului XX, 
pana a ajuns direct in siguranta sanctuarului numit 
Penitenciarul Federal din Atlanta. 

Pana la momentul in care revista Life a publicat articolul 
despre exploziile din atolul Bikini, Fisher fusese instruit timp 
de aproape un an pentru cea mai dificila sarcina a carierei 
sale. Aceasta il va duce in inima si in sufletul Dusmanului 
Principal - Statele Unite -, tara vasta si derutanta care a 
produs, in mod paradoxal, arme si unt (si pe Rita Hayworth) 

28 


în lipsa unei îndrumări si a unui control al economiei sale. 

Sarcina principală a lui Fisher a fost să refacă reţeaua de 
spioni din America. Daca reusea, fluxul de informaţii de la 
Los Alamos şi de la laboratorul secret de îmbogăţire a 
combustibilului din Oak Ridge, Tennessee, ar fi început să 
curgă din nou. Savantii stalinişti aveau să intre în posesia 
secretelor fisiunii nucleare, după care să o ia înaintea 
Occidentului, trasformând în realitate fuziunea nucleară şi 
bomba cu hidrogen. Berlinul, Washingtonul şi Londra urmau 
să se cutremure, fără să fie tras un singur foc de armă. 
Aceasta era o fantezie, iar atâta vreme cât Fisher a fost 
ascuns în siguranţă în tabăra de instruire a KGB din pădurile 
de lângă Moscova, fanteziile nu au făcut rău nimănui. 

Superiorii lui Fisher îl aleseseră pentru cariera şi 
personalitatea sa. Din câte îşi dădeau seama, ei puteau să 
spună că Fisher era un bărbat de o loialitate şi o disciplină 
statornice. Era educat, dar nu depăşea limitele normalitatii. 
În război, el a aplicat fidel metodele spionajului şi a dat 
dovadă de curaj în situaţii de luptă. Era un geniu al 
radiourilor şi era capabil să devieze atenţia celor din jur de 
la persoana lui precum o oglindă. 

Fisher era destul de diferit de cei mai cunoscuţi recruți 
britanici ai KGB, aşa-numitul Grup al Celor Cinci de la 
Cambridge, pe care el îi detesta. Kim Philby, Donald 
Maclean, Guy Burgess, John Cairncross şi Anthony Blunt 
erau copii alintati ai sistemului de clasă englez. Lui Fisher îi 
erau străine privilegiile. Se considera un patriot sovietic, în 
timp ce ceilalţi erau trădători ai patriei lor. Ei erau 
decadenti şi libidinoşi. El era ascetic. Ei erau amatori. El era 
un bolşevic pursânge - rămânând totuşi irezistibil de uman. 
„Exista ceva - pot să spun asta? — plăcut la el.” Acesta a fost 
verdictul unui bărbat pe care Fisher l-a păcălit în cea mai 
mare măsură cu privire la identitatea sa reală, artistul 
newyorkez Burton Silverman. 

Fisher era slab ca o scândură, cu un chip de nevăstuică şi 
o rezistenţă mentală care încă îi uimeşte pe cei care l-au 
cunoscut. A schimbat identități de-a lungul activităţii sale 


29 


profesionale, dar nu si-a uitat niciodata identitatea proprie. 
Putea sa vorbeasca ore intregi despre teoria muzicala sau 
despre matematica, pe care le-a invatat singur. Era un 
interpret pasionat la chitara clasica si un pictor acceptabil, 
ale carui lucrari Robert Kennedy a incercat ulterior sa le 
expuna la Casa Alba. 

S-a nascut la Newcastle upon Tyne in nordul Angliei, in 
1903, din parinti germani. S-a mutat impreuna cu ei in Rusia 
la varsta de optsprezece ani. Acele date simple ale biografiei 
sale i-au conferit fluenta in cele trei limbi de care un agent 
secret al epocii sale avea cea mai mare nevoie. Tatal i-a 
inspirat vocatia: Heinrich Fisher era deja un revolutionar 
devotat cand l-a întâlnit prima oară pe Lenin in anii 1890. 
Crescand pe mosia unui aristocrat din centrul Rusiei, el s-a 
orientat catre marxism cu zelul si aroganta unui autodidact. 
El şi Lenin au predat si au agitat spiritele la Institutul 
Tehnologic din Sankt-Petersburg până când Fisher seniorul 
a fost arestat pentru răzvrătire şi exilat în 1896 la 
Arhanghelsk, în nordul extrem al Rusiei. După asta, în 
calitate de etnic german, s-a confruntat cu deportarea şi 
serviciul militar obligatoriu în armata germană. Anglia i-a 
oferit refugiu. Heinrich a călătorit pe mare cu tânăra lui 
soţie până la Newcastle upon Tyne, unde au avut doi fii. Pe 
primul l-au numit Henry, după tatăl său. Pe cel de-al doilea l- 
au botezat William, dar i-au spus Willie. 

După ce Revoluţia Rusă din 1905 a eşuat, tatăl lui Willie s- 
a implicat în contrabanda cu arme şi muniții pentru a ajuta 
proletariatul pe care îl lăsase în urma lui. (Într-un transport 
care a fost descoperit înainte de a fi trimis în zona baltică se 
aflau peste un milion de gloanţe, printre care unele pentru 
tipul de pistol Mauser, utilizat la asasinarea ţarului Nicolae.) 
După succesul Revoluţiei din 1917, membrii familiei Fisher 
au revenit în Rusia pentru a se pune în slujba ţării. 

Willie Fisher a îmbrăţişat experimentul sovietic de 
construire a unei utopii şi a fost imbratisat la rândul lui de 
acest experiment. S-a alăturat Ligii Tineretului Comunist, 
care i-a oferit sarcina de traducător. După care a făcut un 


30 


stagiu de doi ani in Armata Rosie ca operator radio. Era 
suficient de tânăr pentru ca stăpânirea unor limbi străine şi 
experienţa lui de peste hotare să constituie o calificare 
profesională, nu motive de suspiciune. Până la vârsta de 
douăzeci şi patru de ani, în ochii aparatului sovietic aflat în 
veşnică expansiune, el era copt pentru recrutare. Era 
totodată căsătorit cu fiica ilegitimă a unui conte polonez. 

Elena Lebedeva, o balerină convertită în harpistă la 
Conservatorul din Moscova, l-a întâlnit pe Fisher la o 
petrecere în 1926. Ea a întrezărit în el o singurătate şi o 
încredere în sine care au intrigat-o şi în acelaşi timp i s-au 
părut amenințătoare, neprietenoase, trăsături pe care el le-a 
purtat cu sine tot drumul pana la Podul Glienicke. Când el a 
cerut-o în căsătorie, ea l-a întrebat: „Dar mă iubeşti?” 

„Cum ştiu dacă te iubesc?” a răspuns el. „Caracterul tău e 
blând şi cald. Eu sunt opusul, dar vom fi un cuplu reuşit. Ne 
vom completa unul pe celălalt.” 

Ne vom completa unul pe celălalt. O detaşare atât de rece 
e posibil să-l fi ajutat să facă faţă presiunilor vieţii de agent 
sub acoperire, dar ea îşi avea originea într-o tragedie. La 
câteva săptămâni după sosirea lor în Rusia, în vara anului 
1921, Willie şi Henry ajutaseră la supravegherea unui grup 
numeros de copii care au mers în tabără pe malurile unui 
râu din afara Moscovei. Unul dintre copii fusese tras sub apă 
de un curent nevăzut. Henry a plonjat şi a salvat copilul, dar 
s-a înecat imediat după. Willie, care nu a învăţat niciodată să 
înoate, nu a putut face altceva decât să stea pe mal şi să 
privească. Durerea lui a fost de nemangaiat. 

Alături de Elena, el putea cel puţin să găsească mulţumire 
şi siguranţă. Datorită legăturilor ei de familie, Fisher a 
ocupat primul său post în cadrul OGPU, precursorul KGB. În 
1931, au plecat din Moscova cu o fetiţă nou-născută în prima 
lui misiune peste hotare. Destinația: Norvegia. 

Când membrii familiei Fisher au traversat frontiera în 
Finlanda in septembrie 1931, ei au trecut în lumea 
întunecată a agenţilor sovietici ,ilegali”. Termenul e 
amăgitor, de vreme ce toţi spionii care îşi merită titlul 

31 


incalca legea. Dar in limbajul CEKA, primul aparat bolsevic 
al terorii, „ilegal” avea o semnificaţie specială. El amintea de 
mediul revoluţionar subteran în care fondatorii partidului 
înfruntaseră prima oară poliţia secretă ţaristă, de numele de 
cod pe care ei le adoptaseră şi de faptele vitejeşti ale primei 
generaţii de agenţi sovietici trimişi peste hotare să 
răspândească revoluţia atunci când nicio altă ţară europeană 
nu recunoştea noul regim criminal. 

„Lenin” a fost numele de cod al lui Vladimir Ulianov. 
„Stalin” a fost cel al lui Iosif Djugasvili. Pentru început, 
numele de cod al lui Fisher a fost Frank. Nu l-a păstrat multă 
vreme, dar şefii din spionaj care îi îndrumau cariera au 
rămas cu obsesia cultului agenţilor ilegali cu mult după ce 
aceştia îşi pierduseră utilitatea, şi erau convinşi că Fisher 
reprezenta candidatul ideal pentru această sarcină. 

Într-un fel, era. Întocmai unui submarin nuclear, el a 
dovedit ca putea sta ascuns o perioadă aproape 
nedeterminată. Dar faptul de a sta ascuns i-a consumat 
energiile în asemenea măsură, încât e îndoielnic că îi mai 
rămăsese vlaga necesară pentru a afla ceva util despre 
inamicul lui. „A fost un spion genial şi conştiincios”, insistă 
până în prezent un general KGB care a jucat un rol central în 
obţinerea în cele din urmă a eliberării lui Fisher. „E un fapt 
evident că el coordona agenţi despre care americanii încă nu 
ştiu nimic.” De fapt, acest lucru nu e deloc evident. Nu 
există dovezi că Fisher ar fi recrutat vreun agent folositor 
care nu a fost încă identificat sau că ar fi transmis informaţii 
semnificative adunate de cei identificaţi. Acest fapt nu a 
împiedicat ambele tabere să urzească împreună legenda lui 
Willie Fisher - cu un alt nume - ca fiind cel mai eficient spion 
sovietic din timpul Războiului Rece. 

În Oslo, munca lui l-a protejat. Era simplă şi discretă: 
sarcina lui a fost să îşi creeze acoperirea ca importator de 
dispozitive electrice şi să elaboreze o reţea de staţii de relee 
radio pentru a ajuta Moscova să comunice cu alţi spioni din 
nordul Europei. Vreme de trei ani a lucrat în mansardele 
simpatizantilor comunişti si ale clienţilor nebănuitori, 


32 


ascunzand si testand echipament radio. El si tanara sa 
familie au dus o viata liniştită pe coasta baltică, în vreme ce, 
în Rusia, CEKA a început să-şi devoreze propriii membri. 

Timp de decenii întregi, regimul de teroare al lui Stalin a 
fost înţeles ca o expresie a nebuniei ciudate. Dar purificarea 
de către el a aparatului de spionaj pe care s-a bazat pentru 
a-şi controla imperiul se poate să fi avut o explicaţie mai 
raţională - anume că fusese el însuşi un trădător. Această 
afirmaţie a fost publicată prima dată în anii 1990 într-o 
biografie rusă a lui Stalin, scrisă de Edvard Radzinski. 
Tezaurul de documente al lui Vasili Mitrohin în domeniul 
spionajului extern, sustras din Rusia în timp ce Uniunea 
Sovietică se destrăma, a conţinut de asemenea dovezi cum 
că e posibil ca Stalin să fi fost un informator plătit al poliţiei 
secrete ţariste înainte de 1917. Dacă acest lucru e adevărat, 
informaţiile ar explica cel puţin într-o anumită măsură 
paranoia lui nemiloasă faţă de oricine avea legătură - oricât 
de puţin - cu vechea gardă bolşevică. 

Ca cekist al cărui tată îl cunoscuse pe Lenin, Fisher a fost 
norocos să nu fie trezit în miez de noapte şi executat sumar 
la întoarcerea lui la Moscova. În schimb, a fost doar 
concediat. Un prieten al tatălui său i-a găsit un loc de muncă 
într-o fabrică de avioane, înainte ca Hitler să schimbe totul 
prin invadarea Rusiei. Din momentul în care panzerele au 
intrat huruind pe străzile din Minsk, supraviețuirea 
naţională sovietică a căpătat prioritate în raport cu cea 
individuală - iar supraviețuirea naţională avea nevoie de un 
serviciu de spionaj funcţional. În septembrie 1941, Fisher a 
fost repus în funcţia de locotenent în cadrul CEKA, 
redenumită Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne 
sau NKVD. „A fost norocos”, a remarcat mai târziu biograful 
său rus. „Rusia era ineficientă. Dacă s-ar fi aflat în 
Germania, ar fi fost împuşcat.” 

Cariera lui a înregistrat o ascensiune neobişnuită pe 
durata războiului. Devenind protejatul lui Pavel Sudoplatov, 
creierul din spatele asasinării lui Troțki în Mexic cu un an 
înainte, Fisher s-a strecurat, în stilul lui Forrest Gump, pe 


33 


scena principala a vastului teatru de razboi de pe Frontul de 
Est. Pe 7 noiembrie 1941, o zi inca gravata in aur in istoria 
oficiala a Rusiei, el s-a aflat in viscolul din Piata Rosie. 

Era aniversarea revolutiei. Germanii avansasera pana la o 
zi de mars de Kremlin, dar Stalin a decretat ca parada 
anuala a Armatei Rosii avea sa se desfasoare ca de obicei. 
„Permisul meu de trecere la paradă avea ştampila PROHOD 
VEZDE, care însemna că aveam acces la membrii conducerii 
aflaţi în tribună, deasupra mormântului lui Lenin”, şi-a 
amintit Sudoplatov. Primise ordin de la Lavrenti Beria, omul 
de încredere al lui Stalin, să vină pe platforma mausoleului 
lui Lenin şi să-i raporteze imediat orice activităţi militare. 
„Situaţia era critică: armata germană era la doar 48 de 
kilometri de Moscova. Am adus cu mine în Piaţa Roşie un 
căpitan tânăr, William Fisher, şeful secţiei de comunicaţii 
radio a departamentului meu... Am păstrat contactul cu 
sediul central al NKVD şi cu brigada care apăra Moscova. 
Ningea cu atâta putere, încât germanii nu au putut să-şi 
trimită avioanele sa bombardeze Piaţa Rosie. Cu toate 
acestea, ordinul pentru trupele care participau la paradă au 
fost foarte stricte: indiferent ce se întâmplă, rămâneţi calmi 
şi menţineţi disciplina.” 

În timp ce parada ajungea la final, căpitanul Fisher a 
primit de pe front o cerere pentru întăriri. El a transmis-o lui 
Sudoplatov, care i-a comunicat-o lui Stalin. Acesta a dat apoi 
poate unul dintre cele mai teatrale ordine ale carierei sale. 
Prin zăpadă, mai multe batalioane au mărşăluit direct din 
Piaţa Roşie pe front, unde s-au acoperit cu laurii gloriei 
respingând înaintarea germană. 

În anul următor, Fisher a fost implicat în ceea ce 
Sudoplatov a numit „cea mai reuşită înşelătorie radio a 
războiului”. Farsa a fost jucată în cooperare cu locotenent- 
colonelul Heinrich Scherhorn, un comandant german de 
artilerie prins de forţele sovietice în pădurile Bielorusiei în 
vara anului 1944. Pe 19 august, un agent dublu sovietic cu 
numele de cod Max a raportat spionajului german că 
Scherhorn era înconjurat de 2.500 de oameni, dar încă în 


34 


măsură să lupte. De fapt, el fusese luat prizonier de ruşi, şi a 
rămas astfel pentru tot restul războiului, în vreme ce Inaltul 
Comandament german a irosit resurse preţioase 
realimentând cu provizii această forţă militară fictivă. Un 
transport de provizii a implicat şaizeci şi şapte de avioane de 
marfă, treisprezece radiouri portabile şi zece milioane de 
ruble în numerar. Unora dintre avioane li s-a permis să 
aterizeze şi să se întoarcă pentru a prelungi farsa. Restul au 
fost sechestrate, iar membrii echipajelor lor au fost luaţi 
prizonieri. 

Fisher a fost un om extrem de modest şi, ulterior în viaţă, 
nu a făcut niciodată greşeala de a crede în propria lui 
publicitate. Dar dacă fiica lui l-a întrebat vreodată ce a făcut 
în război, el a putut răspunde pe bună dreptate că şi-a adus 
contribuţia la victorie. Aceasta a fost cu siguranţă viziunea 
şefilor săi din KGB. Recompensa lui a fost cel mai prestigios 
post din spionajul sovietic extern: America. 


* KX 


„Mai degrabă as pieri decât sa tradez secretele care mi-au 
fost încredințate... Cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare zi 
care trece, jur să-mi servesc Partidul, patria şi poporul 
sovietic.” 

La sfârşitul lunii octombrie 1948, Willie Fisher a depus 
jurământul agenţilor „ilegali” la o întâlnire solemnă cu 
agenţii care îl coordonau în Lubianka, unde îşi avea sediul 
central NKVD-ul. A fost chemat atunci în biroul lui Viaceslav 
Molotov, fostul ministru de externe sovietic. Au discutat 
despre misiunea lui Fisher, iar apoi membrii familiei sale li s- 
au alăturat pentru masa de seară. I se acorda o atenţie 
uluitoare, de care nu ar fi beneficiat un simplu agent ilegal. 
Indiferent ce i s-a întâmplat în America, el se remarcase deja 
în Rusia. 

În afară de Stalin însuşi, nimeni altcineva nu mai 
personifica puterea şi viclenia sovietică precum Molotov. El 

35 


a luat cina alaturi de Hitler, a semnat pactul de neagresiune 
nazisto-sovietic prin care a cedat Polonia si tarile baltice, a 
mobilizat imperiul sovietic pentru a opune rezistenta invaziei 
lui Hitler si a inspirat cocktailul care-i poarta numele, bomba 
cu benzina antisovietica. Acum il miruia pe Willie Fisher ca 
arma lui secreta in noul razboi impotriva Americii. Batranul 
Heinrich Fisher ar fi fost mandru de fiul lui. 

După cină, Willie s-a întors împreună cu soţia si fiica sa la 
dacea lor şi şi-au luat rămas-bun. Avea să nu-şi mai revadă 
familia vreme de şapte ani. 

A fost condus la gara din Leningradski într-o limuzină 
neagră şi petrecut din priviri de Viktor Abakumov, 
fondatorul organizației SMERS (în română, Moarte 
Spionilor, al cărei acronim lan Fleming l-a împrumutat în 
căutarea unui rival demn de James Bond)!. De acolo, Fisher 
a luat un tren spre Varşovia şi un altul către Cuxhaven. 
Singur şi cu siguranţă însingurat, el a urcat la bordul vasului 
SS Scythia. Paşaportul său autentic american purta 
fotografia lui, dar numele de Andrew Kayotis. Fisher nu şi-a 
mai folosit niciodată numele real. 

Adevăratul Kayotis, un lituanian născut şi crescut în 
Detroit, murise, în mod convenabil, cu prilejul unei vizite pe 
care le-o făcuse rudelor din Vilnius în anul precedent. Actele 
sale au fost trimise în secret la Moscova. Povestea vieţii lui, 
culeasă de la familia sa lituaniană care a supravieţuit, fusese 
însuşită de pasagerul înalt, uscativ, care a mâncat de unul 
singur şi a citit ore în şir în liniştea cabinei, în vreme ce 
Scythia a luat drumul Lumii Noi prin Le Havre. 


* OK OX 


1 Abakumov ocupa poziţia a doua, după Lavrenti Beria, în structura de 
conducere a aparatului de securitate sovietic, fiind un personaj nu prea 
plăcut. Când sora lui a fost arestată pentru obţinerea de profituri în 
război, se crede că el i-a spus ofițerului care l-a întrebat cum ar trebui sa 
procedeze în cazul respectiv: „De ce mă întrebi pe mine? Nu-ţi cunoşti 
datoria...? Impusc-o.” (n.a.) 

36 


Pe hârtie, îndatoririle lui Fisher erau coplesitoare. În afară 
de a revitaliza reţeaua de spioni care demarase programul 
nuclear sovietic, el era însărcinat cu pregătirea pe cont 
propriu a continentului nord-american pentru al Treilea 
Război Mondial. „Misiunea sa urma să fie obţinerea 
accesului la instalaţii militare, depozite şi provizii de 
muniții”, a scris Sudoplatov, ca şi cum niciuna dintre 
sarcinile respective nu ar fi fost o problemă pentru un 
radioamator competent sub acoperire. „Aveam mare nevoie 
să ştim cât de repede puteau să apară din nou întăriri 
militare americane în Europa.” Ulterior, biograful lui 
Sudoplatov a descris rolul lui Fisher în termeni chiar mai 
grandioşi: „El a îndrumat pregătirile pentru ocuparea 
emisferei vestice în cazul în care tensiunile în creştere dintre 
Statele Unite şi Uniunea Sovietică se transformau într-un 
nou război mondial.” 

În practică, Fisher fusese trimis în lumea occidentală cu 
puţine obligaţii realiste si fără termene-limita serioase. El a 
avut la dispoziţie zece zile în care să meargă cu autobuzul 
prin New England pentru a ajunge la o întrevedere dinainte 
programată la New York. Acolo, o persoană de contact de la 
consulatul general sovietic i-a dat o mie de dolari bani 
gheaţă şi o nouă identitate, sub numele Emil Goldfus. Iar de 
atunci a devenit Emil Goldfus. 

Willie Fisher împlinise patruzeci şi cinci de ani, avea o 
căsnicie fericită şi era un comunist de un devotament 
profund. Era în acelaşi timp mai singur ca niciodată, fiind 
nevoit să se bazeze pe el însuşi la fel ca un cosmonaut căruia 
i se rupsese cordonul ce îl lega de staţia lui orbitală. E greu 
de imaginat starea lui mentală în vreme ce căuta prin ţară 
depozite de muniţie şi lupta să reconcilieze caricatura 
comunistă a Americii cu primele sale impresii asupra 
realităţii - o realitate a celei mai bogate naţiuni de pe 
pământ, ferită de cicatricile războiului. El trebuie să fi avut 
conştiinţa amplificată a călătorului solitar, să fi resimţit 
salivarea abundentă a muncitorului sovietic pe jumătate 
înfometat lăsat slobod într-un loc de o bogăţie inimaginabilă 


37 


si paranoia tot mai redusa a unui spion ajuns pe taramul 
celor liberi. 

Sunt chiar mai greu de stiut cu siguranta locurile in care a 
mers Fisher si activitatile lui - desi toate indiciile arata ca el 
s-a îndreptat către soare. A fost atras mai întâi spre 
California. Avea ordine să afle dacă Statele Unite încă mai 
livrau arme lui Chiang Kai-shek şi nationalistilor săi chinezi 
din portul Long Beach (era adevărat). Câtă vreme s-a aflat în 
California, Fisher a avut, de asemenea, timpul necesar 
pentru a crea o reţea nouă de „agenţi informatori” recrutaţi 
în principal din rândurile emigranților politici evrei, conform 
lui Sudoplatov. Rolul lor în eventualitatea unei „Perioade 
Speciale” (a unui război între Statele Unite şi Uniunea 
Sovietică) ar fi fost sa se alăture agenţilor ilegali deghizați 
ca muncitori sezonieri venind din America Centrală pentru a 
paraliza uriaşii contractanti furnizori ai apărării nationale de 
pe Coasta de Vest, printr-o campanie de sabotaj coordonat. 
Totuşi, nu a existat niciodată o Perioadă Specială, aşa că 
probabil nu vom sti în ce măsură agenda ambițioasă a lui 
Fisher a fost reală şi în ce grad ea a fost doar un camuflaj 
pentru o vacanţă meritată din plin. 

La întoarcerea sa în New York, el a făcut probabil un 
popas în Santa Fe. 

Piaţa cu clădiri din chirpici, aflată în destinaţia turistică 
preferată din New Mexico, era locaţia cea mai apropiată de 
Los Alamos în care putea ajunge un ofiţer de spionaj sovietic 
fără să atragă atenţia FBI. Era, prin urmare, un noroc că 
exista acolo o casă conspirativă, deghizată în farmacie, 
deţinută de KGB. Aceasta fost identificată ca fiind Zook's 
Drugstore de către Jerrold Schecter, un fost şef de birou din 
Moscova al publicaţiei Time, care a adus pe furiş din Rusia 
autobiografia lui Hruşciov pentru a o publica în anii 1960. 
Farmacia nu mai există, dar ea se afla acolo în anii 1940. 
Avea o tejghea unde se servea o mâncare decentă şi există 
motive să credem că a fost folosită în scopul despre care 
vorbeşte Schecter: Sante Fe fusese un punct de organizare 
vital pentru echipa NKVD care l-a ucis pe Troțki într-o vila 


38 


din afara orasului Ciudad de México in 1940. 

Santa Fe a fost totodata punctul evident de colectare a 
diagramelor furate din cadrul Proiectului Manhattan, iar o 
fosta eleva a lui Fisher petrecuse acolo un an pe durata 
războiului, înmânând curierilor sovietici secrete de la 
fizicieni. Numele ei era Kitty Harris. Sotia bigama a sefului 
Partidului Comunist din Statele Unite si fosta amanta a 
suavului tradator britanic Donald Maclean, Harris fusese 
recrutata de spionajul sovietic la inceputul anilor 1930. Ca 
parte a instruirii ei de baza, ea fusese invatata de Willie 
Fisher cum sa foloseasca un radio. 

Atât de multe drumuri duceau către Santa Fe, încât el s-a 
oprit cu siguranţă acolo, măcar din curiozitate. Şi, după 
toate probabilitățile, vârful de lance al operaţiunii staliniste 
de spionaj extern, bărbatul căruia Molotov îi ordonase să 
dezlantuie infernul pe cuprinsul Statelor Unite în cazul în 
care ciocnirea ideologiilor degenera într-un război, a coborât 
dintr-un autocar Greyhound în lumina limpede şi aerul tare 
din New Mexico pe la începutul primăverii, în anul 1949. Îi 
plăcea să poarte o pălărie de paie care să-i acopere chelia 
din vârful capului. Pantalonii săi Daks erau un indiciu al 
stilului şi al faptului că nu ducea lipsă de bani. Îşi tampona 
constant nasul cu batiste albe de in şi purta cu el o valiză. 
Dacă îl întrebai, locuise pe cuprinsul Vestului Mijlociu. 
Muncise ca inginer, contabil şi într-un laborator foto, dar 
acum era „pe jumătate la pensie şi liber profesionist”. Locuia 
în New York. 

Fortati să trăiască în tari nefamiliare si sub mai multe 
straturi de camuflaj, mulţi agenţi ilegali fie au cedat, fie au 
trecut în cealaltă tabără, fie au devenit agenţi dubli. Fisher 
nu a făcut acest lucru. Devotamentul său fatis fata de 
comunism a fost unul dintre motive. Devotamentul faţă de 
familia sa a fost un alt motiv: soţia şi fiica lui erau garanţia 
KGB că el nu va dezerta. Dar e posibil sa mai fi existat 0 a 
treia motivaţie: dorinţa de a-i imita pe marii agenţi ilegali, al 
căror exemplu îl urma. Unul dintre aceştia a fost Arnold 
Deutsch, cel care i-a recrutat pe membrii Grupului Celor 


39 


Cinci de la Cambridge, carora le-a trecut cu vederea 
ratacirile sexuale. Deutsch fusese recompensat in timpul 
razboiului cu postul de agent ilegal senior in New York - de 
fapt, sarcina lui Fisher -, dar se inecase pe drum cand nava 
sa a fost torpilata in mijlocul Atlanticului. Un altul era 
Aleksandr Orlov „Suedezul”, cu numele de cod ,Schwed”. 
Orlov fusese indragit de Kremlin pentru ca trimisese la 
Moscova toate rezervele de aur ale guvernului spaniol pe 
durata razboiului civil din Spania. Dupa care il infuriase pe 
Stalin prin dezertarea la Chicago si amenintarea ca il va 
denunta ca informator tarist in cazul in care s-ar fi intamplat 
ceva membrilor familiei pe care Orlov îi lăsase in urmă. 

Dacă Fisher a fost uluit de o asemenea indolenta, el nu a 
lăsat să se vadă. În jurul datei de 11 iulie 1949 - la cea de-a 
patruzeci şi şasea aniversare a sa - el s-a întors la New York 
pentru o altă întâlnire programată, de această dată cu un 
rezident KGB „legal” la consulatul general sovietic, care i-a 
umplut iarăşi portofelul cu bani şi l-a luat la o plimbare în 
parcul Bear Mountain. La un moment dat, rezidentul era cât 
pe ce să întrebe un pădurar din parc cât e ceasul, când 
Fisher a intervenit şi a purtat conversaţia pentru ca 
persoana lui de contact să nu fie nevoită să-şi dezvăluie 
accentul rusesc. Doi spioni fără niciun ceas la ei. 

La scurtă vreme după, lui Fisher i s-a ordonat să 
reactiveze reţeaua de Voluntari, care se ocupau de 
majoritatea operaţiunilor logistice implicate în contrabanda 
cu secrete nucleare către Rusia. Asta era mai uşor de spus 
decât de făcut. Majoritatea surselor din reţea îşi încetaseră 
colaborarea. Măsurile de securitate de la Los Alamos 
fuseseră intensificate după război, iar principala preocupare 
a lui Fisher era să nu fie prins. Chiar şi aşa, el a încercat să 
urmeze ordinul. Prima sa mişcare a fost să o contacteze pe 
Lona Cohen, o fostă menajeră a unei familii bogate din 
Manhattan, acum căsătorită cu Morris Cohen, şi jumătatea 
unui vestit cuplu KGB. Lona şi Willie au aranjat să se 
întâlnească la Grădina Zoologică din Bronx, dar pe drum ea 
a simţit că era urmărită. Şi a avut dreptate; Willie era pe 


40 


urmele ei, exersându-şi abilităţile de spion. Ea s-a deplasat 
în direcţia opusă pentru a-l induce în eroare, a schimbat 
liniile de metrou, a intrat şi a ieşit din vagoane în timp ce 
uşile se închideau, dar nu a reuşit să-i scape. În cele din 
urmă, s-au aşezat unul lângă altul pe o bancă din faţa coliviei 
cu păsări şi au făcut cunoştinţă. 

Soții Cohen conduceau reţeaua Voluntarilor şi erau ei 
înşişi curieri veterani. De fapt, Lona a fost cea care 
ascunsese diagrama bombei folosite în testul Trinity din iulie 
1945 într-o cutie de servetele, pentru situaţia în care ar fi 
fost perchezitionata pe drumul înapoi către New York. La fel 
ca Fisher, soţii Cohen ar fi fost mult mai ocupați în 1949 
dacă Elizabeth Bentley - spioana sovietică ce şi-a dezvăluit 
secretele FBI-ului în 1945 şi J. Edgar Hoover nu ar fi închis 
gura multora dintre cele mai bune surse de spionaj ale 
Moscovei, ai căror intermediari au fost ei. Totuşi, aceste 
surse nu secaseră complet. 

La scurtă vreme după război, Niels Bohr, geniul danez al 
structurii atomice, a acceptat timorat să-l ajute pe Kurceatov 
să obţină o reacţie nucleară stabilă. Klaus Fuchs, fizicianul 
de origine germană, încă dezvăluia informaţii valoroase, deşi 
el făcea până acum acest lucru din laboratorul său de 
cercetare de la Harwell, din afara Londrei. Şi totuşi, o altă 
cartita sovietică, George Koval, care nu a fost demascat 
pana in 2007, a furnizat reteta de importanta critica pentru 
un initiator de reactie pe baza de poloniu fara de care echipa 
de la Los Alamos descoperise ca o bombă cu plutoniu nu 
genera o reactie in lant. Kurceatov fusese de multa vreme 
axat pe plutoniu - isi daduse seama ca, in pofida intregii 
cantităţi de uraniu din Bulgaria, lui nu îi era de ajuns -, iar 
pe 29 august 1949, bomba lui cu plutoniu a explodat în 
sfârşit. Willie Fisher aproape că nu a avut nicio contribuţie, 
dar acesta a fost totuşi punctul culminant al carierei sale în 
spionaj. 

Ciuperca atomică ce s-a ridicat în acea zi deasupra stepei 
a pus capăt monopolului nuclear american şi a determinat 
un gest rar de generozitate din partea Kremlinului. Din 


41 


ordinul personal al lui Lavrenti Beria, pana atunci al doilea 
om din structura puterii sovietice, copiilor agentilor ilegali 
straini care fusesera implicati in marele furt al bombei 
capitaliste li s-au oferit automat locuri la universitate. Pentru 
ca s-au aflat aproximativ la locul si la momentul potrivit, 
Fisher şi soţii Cohen au fost, de asemenea, decoraţi cu 
Ordinul Steagul Roşu, o onoare în mod normal rezervată 
eroilor militari. Dar pentru Fisher în special, petrecerea 
luase sfârşit chiar înainte de a începe. Ted Hall, una dintre 
cele mai bune surse din Los Alamos ale Lonei Cohen, se 
mutase la Chicago si renuntase la spionaj. „Gata”, le-a spus 
el lui Fisher şi lui Cohen, când aceştia au încercat pentru 
ultima dată să îl convingă să renunţe la decizia luată. „V-am 
ajutat în timpul războiului, dar acum s-a terminat.” Klaus 
Fuchs a fost identificat în telegramele de spionaj sovietic 
decriptate în cadrul proiectului Venona şi a fost arestat la 
Londra în ianuarie 1950. El şi-a numit persoana principală 
de contact, care l-a rândul ei a numit doi spioni comunişti 
ideali, dar în realitate ineficienti, Julius şi Ethel Rosenberg. 
Aceştia au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte în 1951. 
Recursurile lor au durat doi ani şi au eşuat. Sotii Cohen 
fugiseră deja din ţară. Fisher a încercat, dar nu a reuşit să 
recruteze un tânăr căruia Lona Cohen îi fusese menajeră pe 
durata identităţii ei anterioare. El putea sa le fie 
recunoscător soţilor Rosenberg - aceştia nu dezvăluiseră 
nimic care să îl aducă în vizorul FBI, dar chiar şi aşa, 
perspectivele de viitor ale noii lui reţele curajoase de spioni 
nu ar fi putut fi mai sumbre. 

Asta până când a apărut o piuneză albă pe un indicator 
din Central Park, New York, în octombrie 1952. 


* OK OX 


Agenţii ilegali sovietici şi-au petrecut ani întregi 
elaborându-şi acoperirea şi aproape la fel de mult practicând 
comunicațiile securizate. In anii 1950, securitatea 

42 


comunicatiilor nu insemna utilizarea unor chei de criptare 
digitala pe saizeci si patru de biti. Ea consta in creioane si 
foi de hartie (care erau distruse dupa o singura utilizare), 
monede si şuruburi goale pe dinăuntru, role şi foite 
minuscule de microfilm, livrări de informaţii în locaţii 
secrete prestabilite şi semnale folosite pentru astfel de 
livrări. În afara radiourilor de frecvenţe scurte, KGB nu prea 
mai folosea, la mijlocul secolului XX, alt gen de echipament, 
care să nu fi fost de asemenea disponibil la sfârşitul 
secolului al XIX-lea. 

Americanii s-au comportat diferit. Confruntati cu noile 
realităţi ale erei nucleare, CIA a început să caute dispozitive 
noi. A cerut crearea de maşini extraordinare care probabil 
nu puteau fi construite, dar care ar fi rezolvat probleme mari 
dacă deveneau realitate. Roosevelt făcuse asta cu bomba 
atomică. Kennedy avea să o facă cu racheta care a dus 
primul echipaj uman pe Lună. Nu era oare acesta stilul 
american? 

Era, dar birocratii americani încă puteau fi luaţi prin 
surprindere. 

Don Flickinger, ulterior general al Forţelor Aeriene, se 
afla la biroul său de la Divizia de Ştiinţe ale Naturii din 
cadrul Comandamentului de Cercetare şi Dezvoltare 
Aeriană, aflat în Baltimore, într-o dimineaţă de ianuarie a 
anului 1955, când ofiţerul său comandant l-a chemat urgent. 
Lui Flickinger i s-a spus că secretarul Forţelor Aeriene dorea 
să-l vadă „cât mai repede cu putinţă”. Ela răspuns că putea 
veni cu maşina până la Washington oricând în ziua 
următoare. Ofiţerul comandant a spus că nu: trebuia să se 
prezinte acolo într-o oră. Îl aştepta o maşină. 

Cursa a fost scurtă. După sosirea la Pentagon, Flickinger a 
fost dus direct la secretar şi a fost informat pe scurt că un 
nou avion de recunoaştere pentru zboruri la înaltă altitudine 
era construit în regim de urgenţă pe Coasta de Vest. 

După care secretarul i-a pus lui Flickinger întrebări legate 
de costumele presurizate. Ar fi putut costumele pe care 
forţele aeriene le utilizau la avioanele lor cu reacţie să 


43 


protejeze viata unui pilot in situatia in care carlinga se 
depresuriza la o altitudine de 21.000 de metri? Ar putea, a 
spus Flickinger, atata vreme cat pilotul cobora rapid la o 
altitudine de 3.000 de metri. 

„Să presupunem că pilotul nu poate cobori de la 
altitudinea specificată de 21.000 de metri”, a rostit 
secretarul. „De ce nu?” a întrebat Flickinger. 

„Pentru că sub el se află un teritoriu neprietenos, strict 
interzis”, a răspuns secretarul. 

„De ce teritoriul îi este interzis pilotului?” 

„Pentru că sub el e Uniunea Sovietică.” 

Această discuţie a conferit o nuanţă nouă problemei şi 
întâlnirii. Flickinger a explicat că cele mai bune costume 
disponibile în acel moment erau cele care presupuneau o 
coborâre în siguranţă. Dacă ajungerea la sol nu era o 
opţiune, atât pilotul, cât şi avionul erau pierduţi. Dar acest 
rezultat nu constituia o opţiune, a remarcat secretarul. Cât 
de mult ar dura producerea unui costum mai bun? Intre trei 
şi cinci ani, a spus Flickinger, în condiţiile asigurării 
fondurilor necesare. Secretarul s-a ridicat, a ocolit biroul şi a 
spus că nu avea la dispoziţie trei ani. Avea doar zece luni. 


* KX 


Piuneza fusese lasata in Central Park de un barbat care 
sustinea ca era un fost fierar din Lapland. Era adevarat ca 
locuise in Lapland si ca lucrase pentru scurta vreme ca 
fierar, insa ar fi fost mai util pentru FBI (si pentru Willie 
Fisher) sa fi stiut ca el fusese totodata un alcoolic care isi 
batea sotia si poate cel mai prost spion din istoria KGB. 
Acest barbat a fost cel care, mai mult decat oricine, l-a pus 
pe Fisher intr-o lumina favorabila. Numele lui era Reino 
Hayhanen şi abia coborâse de pe vasul de croazieră Queen 
Mary. 

În 1952, Hayhanen avea treizeci şi doi de ani şi lăsase în 
urmă cei mai buni ani ai tinereţii. Motivul pentru care unui 

44 


om cu rezultate atat de slabe i s-a incredintat un rol central 
in colectarea de informatii nucleare si subminarea a ceea ce 
acum e cunoscut sub numele de securitate nationala a 
Statelor Unite rămâne un mister. Există explicaţii, dar 
niciuna nu e suficientă. Părinţii lui erau cetăţeni sovietici, 
dar de etnie finlandeză, astfel încât el vorbea finlandeza, iar 
în cele din urmă va trece drept finlandezo-american. A fost 
un şcolar silitor care îşi câştigase un loc la Institutul 
Pedagogic din Leningrad, de unde a fost racolat în rangurile 
inferioare ale NKVD, în vreme ce gradele superioare ale 
organizaţiei erau decimate în purificările îngrozitoare ce au 
ajuns să fie numite Teroarea. Poate cel mai important 
aspect, el a ajuns să fie cunoscut de noul şef al directoratului 
pentru agenţi ilegali din cadrul KGB, Aleksandr Korotkov. 
Un om de o ambiţie extraordinară, dar aparent lipsit de 
judecată, Korotkov a avut parte de propria ascensiune în 
ierarhia birocraţiei la doi ani după ce a supravegheat 
asasinarea trotkistilor în Paris înainte de război şi şi-a 
renegat soţia evreică şi copiii pe durata purificărilor. 

Hayhanen putea cel puţin să pretindă că îşi asumase 
câteva riscuri în misiuni secrete. Până la momentul în care 
se îmbarca pentru New York, el petrecuse doi ani de zile 
bătând fierul şi mituindu-şi vecinii în Finlanda de nord 
pentru a-şi elabora alibiul ca Eugene Maki, fiul unor 
emigranţi finlandezo-americani reîntorşi în ţară. A fost o 
dovadă suficientă pentru a obţine un paşaport american de 
la consulatul din Helsinki. S-a căsătorit apoi cu o tânără 
finlandeză pe nume Hannah Kurikka (fără să fi divorţat de 
prima sa soţie, pe care o lăsase în Rusia). A trecut totodată 
graniţa sovieto-finlandeză nedescoperit în portbagajul unei 
maşini KGB nu o dată, ci de trei ori. Nu era un laş. 

A anunţat că sosise fără incidente. După cum fusese 
instruit, la o săptămână după ce debarcase de pe Queen 
Mary, el a făcut o plimbare până în partea de vest a 
Manhattanului şi a intrat în parcul de pe 79th Street. Acolo 
se afla restaurantul Tavern on the Green, exact locul în care 
i se spusese că va fi. A observat drumul pentru trăsuri şi 


45 


indicatorul de lemn vopsit in alb. Piuneza din buzunarul sau, 
de asemenea alba, ar fi fost invizibila pentru toata lumea cu 
exceptia unei persoane care ar fi cautat-o. A infipt-o si a 
continuat sa mearga. Nimeni nu a observat. 

Absolut nimeni. Vreme de sase luni, pe data de douazeci si 
unu a fiecarei luni, Hayhanen lua metroul catre iesirea spre 
Lincoln Road din statia Prospect Park din Brooklyn. Fuma o 
pipa si purta o cravata albastra cu dungi rosii. Daca oricare 
oficial sovietic avea nevoie sa stabileasca un contact cu noul 
agent ilegal numarul doi din America de Nord, acesta era 
locul si momentul in care sa o faca. Dar nu s-a prezentat 
nimeni. Singurul raspuns la piuneza lui a venit intr-o moneda 
de nichel goala pe dinauntru lasata la o locatie secreta de 
livrare, a carei amplasare, la fel ca cea a indicatorului, o 
memorase in perioada de instruire. Dar inainte ca Hayhanen 
sa aiba sansa de a deschide moneda, el fie a cheltuit-o, fie a 
pierdut-o. 

Vreme de sapte luni moneda goala din nichel a ratacit prin 
economia oraşului New York. A fost găsită in după-amiaza 
unei vineri toride din vara urmatoare pe o scara circulara 
din Vanderveer Estates din Brooklyn, in fata unui 
apartament ocupat de doua profesoare, doamnele Donnelly 
si Ash. 

James Bozart, pe atunci in varsta de treisprezece ani, 
blond si pistruiat, aduna banii pentru ziarul Brooklyn Eagle, 
pe care il livra in fiecare dimineata si pentru care era platit 
săptămânal. „Ziarul era treizeci şi cinci de centi pe 
săptămână, iar oamenii îmi ofereau diferite bacşişuri”, îşi 
aminteşte el. „Zgârciţii îmi dădeau monede de cinci cenți, 
însă doamnele Ash şi Donnelly nu erau zgârcite. Ele ofereau 
cincizeci de centi - de obicei două monede de un sfert de 
dolar -, dar de această dată am primit o monedă de douăzeci 
şi cinci de cenți, două de zece şi una de cinci.” 

„Am luat banii şi m-am întors. Ele au închis uşa. La 
început nu m-am uitat la bacşiş - gestul ar fi fost nepoliticos. 
Am coborât scările. Nu era lumină şi mi-am prins călcâiul 
într-o treaptă, astfel încât m-am împiedicat şi am scăpat 

46 


moneda de cinci centi, iar ea a sarit de pe marginea unei 
trepte si s-a rupt in doua. Bajbai dupa ea pe intuneric si in 
cele din urma gasesc partea din spate a monedei, iar in 
interiorul ei se afla ceva mic, patrat. Am mers la fereastra, 
am tinut patratelul la lumina si mi-am zis: ce naiba e asta?” 

Era o întrebare pertinentă. Cu doar câteva zile mai 
devreme, Ethel şi Julius Rosenberg fuseseră electrocutati la 
închisoarea Sing Sing, la 48 de kilometri în amontele 
fluviului Hudson. Liberalii indurerati de pe toate 
continentele credeau (în mod eronat) că soţii Rosenberg 
erau nevinovaţi de acuzaţia că ar fi spionat pentru Rusia, dar 
senatorul Joseph McCarthy i-a considerat vinovaţi. In ciuda 
celor mai mari eforturi ale lui Edward R. Murrow de a-l 
ridiculiza în emisiunea sa de televiziune de la CBS, 
McCarthy se bucura încă de prea multă popularitate pentru 
a fi renegat chiar şi de către Eisenhower, noul preşedinte 
republican. După câte ştia lumea din Vanderveer Estates, 
conspirația comunistă de a distruge America era reală şi 
devenea mai puternică cu fiecare monedă goală de cinci 
cenți care se întâmpla să se desfaca in fata ta. 

Bozart avea o prietenă de la şcoală, Carolyn Lewind, al 
cărei tată era detectiv la Departamentul de Poliţie din New 
York. Când băiatul vânzător de ziare a terminat de strâns 
banii, el a trecut pe la Carolyn. Detectivul Lewind nu era 
acolo, astfel încât Bozart a păstrat moneda şi s-a dus acasă 
să i-o arate mamei sale. Ea plecase la biserică pentru partida 
de bingo de vineri seara, aşa că băiatul i-a arătat moneda 
tatălui său. După o discuţie neconcludentă, el a pus moneda 
în buzunar şi a ieşit afară să joace stickball.! 

Mai târziu în acea seară, detectivul Lewind a ajuns acasă 
şi soţia i-a spus că tânărul Jim Bozart trecuse pe la ei cu 
ceea ce părea a fi un mesaj secret pe o bucăţică de 
microfilm. Adulmecand un caz de urgenţă naţională, 
detectivul i-a spus soţiei că a fost nebună să lase copilul să 
plece din casă. „Apoi tatăl meu se trezeşte cu detectivul 


1 Formă de baseball jucată cu o minge de cauciuc şi un bat în loc de 
bâtă, precum cel făcut dintr-o coadă de mătură. (n.tr.) 
47 


Lewind si cu colegul sau la usa casei mele intreband unde 
sunt”, isi aminteşte Bozart, „iar tatăl meu se uită la el şi îi 
spune că joc stickball.” 

leşind din clădirea apartamentului lui Bozart, Lewind şi 
colegul lui au perchezitionat două furgonete care vindeau 
îngheţată în apropiere pentru cazul în care ar fi primit ca 
plată o monedă goală de cinci cenți. După care au întrerupt 
jocul de bingo al doamnei Bozart şi au sechestrat toţi banii 
din biserică. 

„Aşa că toată lumea e supărată pe mine”, îşi aminteşte 
Bozart. „Apoi Lewind şi partenerul său ma văd jucând 
stickball şi aleargă spre mine.” 


* OK OX 


Cazul monedei goale de cinci centi a avut un final fericit 
pentru tanarul vanzator al ziarului Brooklyn Eagle. El a 
predat moneda, dar a primit alta in loc - „ca să nu pierzi 
nimic”, după cum s-au exprimat detectivii. După patru ani, 
îşi va întrerupe cursurile de la facultate pentru a depune 
mărturie în vestitul proces al unui spion rus cunoscut doar 
sub numele de Rudolf Abel. Un admirator anonim l-a 
recompensat cu o maşină nouă, un Oldsmobile 98, pe care a 
vândut-o, clădind pe baza sumei iniţiale o avere substanţială 
în industria divertismentului. 

Cazul nu s-a terminat prost nici pentru doamnele Ash şi 
Donnelly, care au fost interogate, dar niciodată bănuite de o 
colaborare secretă cu inamicul. (Ele au presupus ca 
primiseră moneda ca rest fie de la magazinul local AP, fie de 
la casa de bilete din metrou.) Dar pentru Fisher şi Hayhanen 
deznodământul nu a fost deloc unul fericit. 

Mesajul din monedă consta din şiruri suprapuse de cifre, 
aranjate în grupuri de cinci şi reduse la dimensiunea unei 
floricele mici de porumb. Când a fost decodat, el s-a dovedit 
a fi mesajul oficial de întâmpinare a lui Hayhanen în New 
York. Fusese codificat, transferat pe microfilm şi ascuns în 

48 


moneda de Fisher. Fara sa stie ca prima lor comunicare 
fusese interceptata si transferata urgent catre FBI, ambii 
bărbaţi s-au apucat de singurul lucru pe care l-au facut 
vreodată cu certitudine - s-au îngropat tot mai adânc sub 
identitatea de acoperire. Fisher a fost mult mai bun la asta 
decât partenerul său. Abandonat de soţii Cohen şi, fără 
îndoială, alarmat de soarta înfiorătoare a cuplului 
Rosenberg, el a început să dea identităţii sale de acoperire - 
cea a unui lucrător într-un studio foto - o anumită 
consistenţă reală. S-a furişat de partea cealaltă a East River, 
departe de West Side, unde a închiriat un apartament cu o 
cameră şi a ieşit din nou la suprafaţă fără să facă prea multe 
valuri ca artist fără ambiţii sau talente mari, cu un studio 
într-un depozit reamenajat din Brooklyn. 

Avea puţine de raportat Moscovei. In intervalul dintre 
1952 şi 1953, doi ani critici pentru dezvoltarea bombei cu 
hidrogen americane, singura informaţie demnă de menţionat 
pe care principalul agent ilegal sovietic din Statele Unite a 
transmis-o superiorilor săi a fost un raport născocit în care 
afirma că devenise cetăţean american naturalizat. 

„Nu am putut să-mi dau seama niciodată ce naiba făcea el 
acolo”, a spus mai târziu prietenul său Kiril Henkin. Se 
punea o întrebare reală: care persoană era mai autentică - 
ofiţerul KGB de carieră şi fostul expert radio din timpul 
războiului sau familistul separat de soţia şi fiica sa, care 
privea cum cariera sa intra în declin odată cu trecerea 
timpului? Şi există un răspuns evaziv, dar adecvat: într-un 
oraş care era destul de confortabil pentru escroci şi 
inadaptati, Fisher a adoptat comportamentele celor din jurul 
său. 

Burt Silverman l-a întâlnit prima oară în 1954. Se aflau 
într-un lift vechi, ale cărui mecanisme huruiau, în clădirea de 
studiouri Ovington de pe Fulton Street, unde ambii aveau 
spaţii de lucru la etajul cinci. Urcau, în timp ce Silverman îşi 
citea corespondenţa, iar Fisher îl privea. „S-a uitat la mine 
într-o manieră foarte directă, a înclinat din cap şi m-a 
salutat, apoi nu a mai spus altceva. l-am răspuns la salut. Imi 


49 


amintesc ca intalnirea a fost neobisnuita, pentru ca erau o 
grămadă de oameni in acea clădire care nu salutau 
niciodată. Avea un anumit gen de îndrăzneală care era 
neobişnuită.” 

Silverman părăsise recent armata, după efectuarea 
stagiului militar, şi dorea să îşi câştige iarăşi traiul din 
pictură. Îl irita faptul că, la optzeci de kilometri mai la est, în 
Long Island, un alcoolic în blugi negri, pe nume Jackson 
Pollock, începea să domine piaţa. Făcea acest lucru prin 
stropirea la întâmplare cu vopsea a unor pânze uriaşe 
întinse pe podeaua unui şopron, iar acesta nu era stilul lui 
Silverman. Din punct de vedere politic, el înclina către 
stânga, dar în plan artistic era conservator. Voia să picteze 
lucrurile aşa cum erau ele şi îl considera pe Pollock un 
obiect de joacă al americanilor superficiali din Manhattan 
cărora le păsa doar de modă sau un escroc care îi prostise, 
ceea ce în final era unul şi acelaşi lucru. În privinţa lui 
Pollock, Silverman şi Fisher au împărtăşit aceleaşi păreri. 

După aproximativ o săptămână de la întâlnirea lor din lift, 
Silverman îşi mătura studioul, când Fisher a bătut încet în 
uşa deschisă, a intrat şi s-a prezentat ca Emil Goldfus. 

„Sunt ieşit la pensie”, a spus cu un accent pe care 
Silverman l-a considerat a fi uşor scoţian. A adăugat că 
rămăsese cu destule economii după conducerea unui 
laborator fotografic pentru a renunţa la post şi a picta. A 
făcut ocolul încăperii, admirând pânzele lui Silverman şi 
arătând „ca o pasăre”, după spusele bărbatului mai tânăr. 
Au discutat despre pictură. Silverman s-a lamentat de 
fenomenul Pollock şi Fisher a spus că lui îi plăcea Leviatan, 
realistul rus din secolul al XIX-lea. A fost o întâlnire 
autentică şi inteligentă, şi debutul unei relaţii destul de 
neobişnuite. 

Următoarea lor întrevedere a fost de asemenea iniţiată de 
Fisher. Târziu într-o noapte, Silverman se relaxa în studioul 
său, pe jumătate dezbrăcat alături de o iubită al cărei portret 
începuse să-l picteze. S-a auzit o bătaie răsunătoare în uşă şi 
a apărut Fisher cerând o ceaşcă de terebentină. Silverman s- 


50 


a amuzat ulterior: „Nu sunt sigur unde s-a produs trecerea 
de la un tânăr iritat de apariţia unui bărbat mai în vârstă 
care cerea terebentină la o experienţă foarte caldă şi 
plăcută. Dar transformarea s-a produs destul de repede.” 

Tatăl lui Silverman murise în anul precedent, iar Burt a 
găsit în „Emil” un fel de substitut. Fisher nu îşi mai văzuse 
propria familie de şase ani; el a găsit în Burt şi în prietenii 
acestuia interese comune şi un refugiu care să-l ferească de 
bănuieli. Povestea istorioare născocite despre experienţele 
sale de viaţă anterioare în calitate de contabil în Boston sau 
cherestegiu în Pacificul de Nord-Vest. A vorbit despre nopţi 
petrecute cântând marsuri in jurul focurilor de tabără alături 
de Big Bill Haywood, fondatorul sindicatului internaţional 
Industrial Workers of the World. Îl invita pe Silverman 
impreuna cu iubita lui in studioul sau la o ,,cafea din jungla” 
si la conversatii marunte (si uneori pentru muzica; el era 
interesat de sfaturi in domeniul picturii si oferea cunostinte 
de chitara). Nimic nu era ascuns si nimic nu parea mai 
excentric ca zecile de batiste albe de in pe care le fierbea si 
le atarna afara la uscat - nu radioul de unde scurte marca 
Hallicrafters amplasat in capatul studioului, aparent pentru 
piese de schimb; nici colectia lui ampla de echipamente 
optice facute la comanda, ce includea un trepied in 
miniatura neobisnuit cu o fanta pentru o lentila puternica de 
marire; nici macar gramezile de harti si fotografii ale 
parcului Bear Mountain. 

Nu toata lumea credea ceea ce Emil spunea despre el 
insusi. Jules Feiffer, un dramaturg, prieten al lui Silverman, 
a hotărât ca fusese „un vagabond”. Un alt prieten, 
ilustratorul Jerry Schwartz, care stia cate ceva despre 
fotografie, nu putea crede ca Emil facuse bani din aceasta 
activitate. Dar daca era ceva in neregula cu povestile sale, 
asta nu insemna ca era ceva in neregula cu barbatul. Dupa 
cum s-a exprimat Schwartz: „Oamenii inventează poveşti 
despre identitatea şi despre viaţa lor.” 

Privind în urmă, Silverman a ajuns să-l vadă pe Fisher ca 
pe câştigătorul norocos al unui permis de a hoinări şi de a 


51 


explora America pe cheltuiala guvernului sovietic, cu 
aşteptarea neoficială că el va transmite o parte din ceea ce a 
aflat la întoarcerea sa. E un rezumat fermecător şi foarte 
plauzibil al intenţiei reale a lui Fisher, deşi Silverman 
recunoaşte o anumită naivitate în graba cu care l-a acceptat 
pe „Emil” aşa cum părea sa fie la prima vedere. „Pot fi 
păcălit la fel ca oricine”, mărturiseşte el. 

„Dar, stând în acel studio ore întregi în compania lui, 
trăncănind despre o varietate de subiecte, pot spune că 
exista ceva la el dincolo de rolul de escroc.” 


* OK OX 


Artistul curtenitor care s-a facut atat de indragit de 
Silverman l-a băgat în sperieti pe Reino Hayhanen. 

Ei nu s-au întâlnit vreme de optsprezece luni - planificarea 
temporală a unor astfel de întrevederi a fost lăsată în seama 
Moscovei -, dar atunci când au ajuns faţă în faţă a fost clar 
cine era şeful. Până la începutul anului 1954, lui Hayhanen i 
se alăturase în New York a doua lui soţie. Ei se mutaseră în 
afara oraşului într-o casă cu verandă de pe malul unui lac în 
apropiere de Peekskill. Senzatia de irealitate din primele 
luni petrecute de Hayhanen în America, creată de o absenţă 
totală a comunicării din partea superiorilor săi, s-a risipit în 
cele din urmă când un rezident „legal”, ataşat în cadrul 
delegaţiei sovietice de la Naţiunile Unite, l-a întâlnit la staţia 
de metrou Prospect Park şi l-a recunoscut după pipa sa. 

Aceste întâlniri au continuat pe durata verii. Nu există 
indicii că ele ar fi avut urmări, altele decât să-i dea lui 
Hayhanen o scuză pentru a ieşi din Peekskill într-o maşină 
Studebaker cumpărată cu bani pe care el ar fi trebuit să-i 
cheltuie cu înființarea unei afaceri din care să facă 
acoperirea sa. A colectat banii din locaţii de livrare pe care 
le învățase în Moscova. Locaţia Numărul Unu a fost o gaură 
într-un zid din Bronx. Locaţia Numărul Doi a fost o pasarelă 
în apropiere de 95th Street din Central Park. Locaţia 

52 


Numarul Trei a fost sub un felinar in Fort Tryon Park, la 
nord de podul George Washington. El a stiut la care sa 
mearga dupa numarul de semne cu creta lasate pe un zid in 
statia de metrou din 80th Street si din Central Park West. 

Pe durata iernii banii au continuat sa vina - cate cinci sute 
de dolari pe luna, pe langa o transa unica de patru mii de 
dolari destinati creării acoperirii sale. După cum a 
recunoscut el însuşi, a cheltuit mare parte a sumei pe 
băutură. Între timp, întâlnirile au încetat. Bărbatul de la 
Naţiunile Unite i-a spus că, dacă oricine altcineva încerca să 
ia legătura cu el, acest lucru urma să fie făcut prin 
intermediul punctelor de livrare, după care a întrerupt 
contactul. Au urmat încă şase luni fără un singur mesaj de la 
angajatorul sau. In rarele lui momente de luciditate, 
incapabil să se destăinuie nici măcar soţiei sale însingurate 
şi consternate, Hayhanen trebuie să se fi gândit că acesta 
era un mod ciudat de a pregăti cel de-al Treilea Război 
Mondial şi chiar un mod mai ciudat de a-şi câştiga traiul. 
Chiar şi aşa, la venirea primăverii, când cireşii au înflorit în 
Fort Tryon Park, el a cules mai degrabă cu groază decât cu 
entuziasm un mesaj în care i se cerea să se întâlnească cu un 
bărbat pe nume „Mark” la cinematograful RKO Keith's din 
Queens. 

Clădirea tristă a cinematografului RKO Keith's se află 
acum în apropiere de aeroportul La Guardia. La acea vreme 
era un loc aglomerat, închinat fanteziei hollywoodiene. 

Mark, în realitate Willie Fisher, era nerăbdător. Dosarul 
personal al lui Hayhanen era deja plin de remarci negative 
despre viaţa sa personală, însă Fisher nu îl citise şi nu putea 
înţelege de ce Moscova îl făcuse să aştepte atât de mult 
pana când să-şi întâlnească asistentul. La instructiile lui, ei 
s-au întâlnit în toaleta bărbaţilor de la subsolul 
cinematografului, dar s-au mutat repede într-o cafenea 
situată la trei străzi depărtare. A trecut peste parole. „Ştiu 
că eşti cel cu care trebuie să mă întâlnesc”, a spus el. Dar 
mai ştia deja că Hayhanen nu era omul potrivit pentru 
sarcina pe care o avea de îndeplinit. 


53 


Hayhanen a purtat aceeasi cravata cu dungi pe care o 
pusese in excursiile lui in Prospect Park, insa nu i-a fost de 
niciun folos. A fumat aceeasi pipa, dar asta il facea sa iasa in 
evidenta ca un agent de proasta calitate la un rendez-vous. A 
comandat in engleza, numai ca accentul sau era groaznic. Isi 
organizase afacerea care sa-i serveasca drept acoperire? Nu. 
Fisher i-a spus sa se ocupe de asta si l-a avertizat ca de 
atunci înainte se vor întâlni cel putin o dată pe săptămână. 

În săptămânile care au urmat, Fisher a trecut mai frecvent 
de la noua lui viaţă de artist la cea de spion, oferindu-i lui 
Hayhanen instruire în codul Morse, fotografie şi tehnica 
micropunctelor şi observând cu dispreţ că elevul său nu era 
interesat deloc de învăţătură. A fost cât se poate de 
nedumerit în privinţa motivelor pentru care Centrala din 
Moscova ar fi trimis un astfel de idiot stângaci într-o misiune 
de o importanţă atât de vitală (şi la fel de nedumerit a fost 
Vasili Mitrohin, dezertorul KGB care ulterior a văzut dosarul 
lui Hayhanen şi a putut concluziona doar că a fost păstrat în 
activitatea de spionaj de către KGB „cu orice preţ, în pofida 
indiciilor care arătau că nu se descurca” de teamă că, altfel, 
el ar fi putut trăda agenţi mai utili). 

Nu că abilitatea profesională a lui Fisher ar fi fost fără 
cusur. Disperat, el l-a luat de două ori pe Hayhanen într-o 
magazie pe care o închiriase împreună cu studioul din 
Fulton Street, pentru a-i da un radio şi un aparat foto. In 
ciuda stării sale de confuzie, Hayhanen a fost în măsură să-şi 
amintească adresa, iar acest lucru avea să-i fie util. 

Senatorul McCarthy avea dreptate, desigur. Existau 
comunişti sub pat; spioni profesionişti plătiţi de comunişti. 
Existau, mai precis, doi la număr. Apoi a rămas unul. În iunie 
1955, Fisher a strecurat un biletel pe sub uşa lui Silverman 
în care îl anunţa că va fi plecat câteva luni şi a dispărut. 


* K K 


A fost o vreme in care oamenii apăreau si dispăreau in 
54 


ambele tabere ale Razboiului Rece. Existau tot atat de multe 
motive pe cat existau proiecte secrete, iar Tony Bevacqua a 
facut parte dintr-un asemenea proiect. In timp, proiectul il 
va duce ca fulgerul peste Islanda cu o viteza de trei ori si 
jumatate mai mare decat cea a sunetului. li va ingadui sa 
citeze versetul modificat al Psalmului 23 pe care il preferau 
pilotii din Regimentul de Recunoastere Strategica 4080 al 
Forţelor Aeriene americane: „Chiar daca ar fi sa zbor prin 
valea umbrei mortii, nu ma tem de niciun rau, caci sunt la 
altitudinea de 25.000 de metri... si urc in continuare.” 
Acelasi proiect il va imbraca in costume presurizate cu inele 
de titan la gat si vizoare cu foite de aur translucide intre 
straturile de sticla ranforsata pentru a reflecta razele 
ultraviolete care îi loveau direct carlinga din spaţiul cosmic. 
In timp, proiectul isi va dezvalui majoritatea secretelor, dar 
in primii ani ai erei bombei cu hidrogen, Tony Bevacqua nu 
era inca familiarizat cu cele mai importante dintre ele. 

Era un pilot tanar care promitea - suficient de mult, la 
douazeci si trei de ani, pentru a fi incheiat stagiul de 
instruire pe avioane de vanatoare la baza aeriana Luke din 
Arizona si a fi transferat in Escadrila 408 a Regimentului 
508 de la baza aeriană Turner din Georgia. Se afla in 
programul de pregatire ca pilot ce putea lansa arme 
nucleare asupra oricarei tinte stabilite de Pentagon. De 
vreme ce nu existau suficiente bombe atomice pentru 
instructia tuturor pilotilor, sistemul implica demodatul foc 
de artilerie aeriana si inlocuirea bombardamentului cu 
explozibili conventionali şi cu avioane F-84F Thunderstreak. 
„Mergeai cât de jos voiai”, îşi aminteşte Bevacqua. „15 sau 
chiar 7,5 metri.” 

Având grad de locotenent, putea părăsi baza oricând 
dorea. Dormitoarele ofiţerilor burlaci de la baza aeriană 
Turner erau atât de sinistre, încât el şi trei prieteni s-au 
hotărât să împartă o casă. Acei prieteni erau Victor Milam, 
Wesley Upchurch şi un alt pilot care era mai în vârstă cu un 
an decât restul şi cu un avans de un an în instrucţie; el era 
deja calificat să lanseze focoase nucleare, ceea ce însemna 


55 


ca ise incredintase oficial un anumit gen de secret. 

Intr-o dimineata de ianuarie a anului 1956, Bevacqua, 
Milam si Upchurch au coborat la micul dejun si au 
descoperit ca prietenul lor plecase. Nu existase niciun 
avertisment. Ceea ce li s-ar fi părut mai ciudat, dacă ar fi 
ştiut, ar fi fost că în aceeaşi zi un bărbat tânăr care semăna 
cu prietenul lor s-a cazat într-un hotel din Washington sub 
numele de Francis Palmer. Era un nume de care ei nu mai 
auziseră. 


* K K 


24 mai 1956, Newark, statul New Jersey: la puțin timp 
dupa ora 8:30 dimineaţa, poliția a răspuns la un apel de 
urgență efectuat de la adresa Bergen Street nr. 806, o casă 
cu trei niveluri dintr-un cartier decăzut, la jumătate de oră 
cu maşina de Manhattan. Un bărbat cu accent scandinav şi 
care spunea că numele lui e Eugene Maki suferise o taietura 
profundă la picior si fusese dus la spital unde i se puseseră 
trei Copci. 

Raportul superficial de poliție nu a menționat o băltoacă 
de sânge in fata casei. Nu a menționat nici dara de sânge din 
hol până la uşa din spate sau stropii de sânge - în stilul 
picturilor lui Pollock - pe pereții interiori. Poliția a ales să 
creadă povestea relatată de bărbatul rănit, cum ca se taiase 
cu un cuțit in timp ce impacheta nişte lucruri. Vecinii lui 
ştiau mai bine. Ei vazusera sticlele goale si auzisera certurile 
tot mai zgomotoase intr-o limba europeana bizara. Nevasta 
barbatului se saturase. Inca incapabila sa rosteasca mai mult 
de câteva cuvinte in engleză si extrem de nefericită, Hannah 
Maki fusese cuprinsă de furie şi tăiase piciorul soţului ei 
până la os. 

Nu era genul de viaţă sub acoperire pe care Fisher îl 
implorase pe Hayhanen să o ducă. Era implozia unei vieţi 
smulse din rădăcini şi căreia îi era refuzat orice scop real în 
afară de cel de a se ascunde. Ultima picătură a fost 

56 


înlăturarea fațadei de autodisciplină impusă cu forţa lui 
Hayhanen de seful sau rece si dispretuitor. 

Cu putin inainte de disparitia lui Fisher in vara 
precedenta, cei doi barbati au mers cu masina in parcul Bear 
Mountain si au ingropat cinci mii de dolari bani gheata langa 
o carare de munte izolata. Fisher i-a ordonat lui Hayhanen 
să revină la o data ulterioară, sa dezgroape banii si sa îi dea 
lui Helen Sobell, soţia lui Morton Sobell. (Un alt spion 
sovietic demascat, Sobell fusese găsit vinovat împreună cu 
soţii Rosenberg şi condamnat la treizeci de ani de 
închisoare, din care şaisprezece i-a petrecut la Alcatraz. Nu 
şi-a mărturisit vinovăția până in 2008, la nouăzeci şi unu de 
ani.) Hayhanen a scos banii din ascunzătoare, dar nu i-a dat 
doamnei Sobell. I-a păstrat pentru el şi i-a folosit ca garanţie 
pentru clădirea plină de igrasie, deprimanta pe care a 
inchiriat-o in toamna anului 1955 in Newark, New Jersey. 

Ideea era să puna pe picioare un atelier de procesare 
fotografica a carui functie reala ar fi fost cea de nod pentru o 
reţea noua de spioni si de curieri. Cuplul nefericit s-a mutat 
din Peekskill pentru a locui deasupra atelierului. In timp ce 
pregătea biroul din fata, Hayhanen a uns fereastra 
principală cu ceară opaca pentru sticlă. Nu a curatat-o 
niciodată. În schimb, el a folosit spaţiul pentru a depozita 
sticle goale de vodcă, mărturisind ulterior sub jurământ că 
golea câte una pe noapte. 

Hayhanen a devenit cunoscut pe Bergen Street pentru 
faptul că avea bani, deşi nu lucra niciodată, şi pentru că-şi 
bătea fara milă frumoasa nevastă. „Ţipetele care se auzeau 
din acel loc în timpul nopţii erau îngrozitoare”, avea să 
declare un vecin unui detectiv particular trimis de un 
prestigios birou de avocatură din Brooklyn. „Oamenii 
chemau mereu poliţia. Am chemat şi eu poliţiştii într-o 
noapte, dar nu au putut să intre înăuntru.” 

După o încăierare cu cuțite care l-a adus la spital, 
Hayhanen şi-a dat seama că atrăgea prea mult atenţia 
asupra sa. Lăsând clădirea din Bergen Street încuiată şi cu 
ceara încă pe geamuri, el şi-a luat soţia şi maşina 

57 


Studebaker inapoi in amontele fluviului Hudson la Peekskill. 
Masina s-a dovedit inca o data vitala in activitatea lui 
Hayhanen de verificare a punctelor de livrare din New York 
pentru a gasi sumele de bani, dar strategia a esuat. Vecinii 
au observat că el s-a întors dintr-o călătorie fără o aripă din 
spate, dintr-o alta fără un far, iar dintr-o a treia fără 
apărătoarea din faţă. Când a fost în cele din urmă acuzat de 
conducere în stare de ebrietate şi i s-a luat permisul, nu i-a 
rămas decât să folosească taxiurile. Sotii Hayhanen au 
început să stea din ce în ce mai mult în casa lor cu verandă 
şi să se îngraşe. 


* K K 


A existat un motiv bine întemeiat pentru sârguinciosul 
Fisher sa il abandoneze pe Hayhanen viciilor sale. El îi 
spusese credulului Burt Silverman că pleca în California 
pentru a vinde drepturile de utilizare a unui dispozitiv 
inventat de el pentru producerea de copii color multiple cu 
un singur negativ fotografic. De fapt, el pleca acasă în 
concediu. Acest lucru a atras după sine o odisee incredibil 
de romantică cu trenul, automobilul şi Air France 
Constellation prin Ciudad de México, Paris şi Viena. 
Călătoria a produs fotografii picante pentru albumul familiei 
Fisher, în care poate fi zărit colonelul într-o cămaşă cu 
mâneci scurte, relaxandu-se pe sezlonguri in afara Moscovei, 
împreună cu soția si prietenii lui. Si aproape că l-a ferit de 
ceea ce urma să vină: probabil că superiorii lui Fisher s-au 
gândit să-l tina la Moscova ca să predea metodele 
spionajului, mai curând decât să-l trimită înapoi la ceea ce se 
dovedise a fi o misiune neproductivă peste hotare. 

In cele din urmă, Fisher a revenit totuşi în New York. L-a 
sunat pe Burt Silverman din senin într-o după-amiază de la 
începutul anului 1956 şi a spus că avusese parte de o 
călătorie plăcută in California. Pentru a-şi explica durata 
excursiei - fusese plecat vreme de şapte luni -, a adăugat ca 

58 


un gand intarziat ca suferise un atac de cord in Texas. Ca 
intotdeauna, Silverman a renuntat la banuielile sale si l-a 
crezut pe cuvant pe bizarul si batranul Emil. A fost ingrijorat 
de atacul de cord, dar in rest a rasuflat usurat. Prietenul sau 
revenise, iar pentru cineva care tocmai pacalise moartea, el 
părea să aibă o dispoziţie remarcabil de buna. 

Inapoi în Brooklyn, artistul cunoscut ca Emil s-a aruncat 
cu o încredere nouă în pictură şi în viaţa socială a 
studiourilor Ovington. A fost ca şi cum ciudata şi îndelungata 
lui absenţă îi confirmase statutul de bărbat cu fațete 
multiple, ce alesese în sinea lui care vor fi părţile pe care le 
putea discuta şi care vor fi cele pe care nu le putea 
destăinui. Se vaccinase împotriva barfei şi a început să-şi 
testeze imunitatea. Într-o seară, când Silverman a glumit cu 
un prieten la telefon că el şi Emil „ascultaseră frecvenţa 
Moscovei” la un radio cu unde scurte, Fisher i-a spus 
încruntat să nu mai facă niciodată acea afirmaţie la telefon, 
nici măcar în glumă. Era un gest complet în afara 
caracterului său, dar un sfat bun date fiind vremurile. 
Incidentul nu a mai fost menţionat. Într-o altă seară, în timp 
ce schiţa un nud la un curs de artă cu o femeie ca model 
real, Fisher s-a înclinat către un coleg pe care se gândea că 
îl cunoaşte bine şi i-a şoptit: „Mamă, ce i-aş trage-o.” 

Renuntase oare complet la activitatea de spionaj? Tot ce e 
posibil. Stalin era mort de trei ani. Fisher ştia din lunga sa 
vizită acasă că Rusia era o ţară schimbată; mai puţin 
paranoică, mai puţin înclinată să împuşte un agent ilegal 
ineficient sau să-i trimită membrii familiei în Gulag. O ştia şi 
restul lumii. Discursul „secret” al lui Hruşciov din februarie 
1956, în care a denunţat cultul personalităţii al lui Stalin, a 
ajuns departe peste hotare în decurs de o lună. El a îngăduit 
unui bolşevic îmbătrânit ca Fisher să spere că nebunia 
stalinismului ajunsese într-adevăr la capăt, dar totodată a 
dezvăluit acea nebunie simpatizantilor occidentali care 
speraseră că nu a fost reală - inclusiv celor din Partidul 
Comunist American. Mulţi dintre prietenii lui Silverman erau 
membri de partid, dar nu ar fi putut exista un moment mai 


59 


nepotrivit pentru incercarea de a-i recruta. 

„E destul de rau cand rămâi pe dinafara lumii artistice”, a 
spus Silverman, privind în urmă. „Dar indivizii din grupul 
Ovington care erau oameni de partid au fost mereu uşor 
cinici în privinţa eficienţei Partidului Comunist în America, 
iar în celula lor de partid apartenenţa politică era o glumă.” 
Calitatea de membru devenise o scuză pentru ca oamenii „să 
se întâlnească şi să mănânce pizza. Revoluţia era amânată.” 

Această situaţie i-a convenit lui Hayhanen. Dată fiind 
existenţa lui de taranoi alcoolic cu surse de venit 
misterioase, ultimul lucru de care avea nevoie era să fie 
monitorizat de fanatici. Totuşi, asta avea în minte Fisher 
pentru el. La întoarcerea sa de la Moscova, Fisher a aruncat 
o privire siluetei grăsune, îndesate şi convulsive care 
devenise între timp Hayhanen şi a trimis o telegramă la 
Centrală în care cerea ca acesta să fie chemat acasă de 
urgenţă. lar lui Hayhanen i s-a ordonat să se întoarcă. 
Metoda preferată de KGB a fost să-l promoveze pe Hayhanen 
la gradul de locotenent-colonel şi să-i sugereze într-un limbaj 
ferm să-şi ia un concediu, dar mesajul a fost limpede chiar şi 
pentru destinatarul său. 

Hayhanen s-a înfricoşat. A sfidat in mod repetat 
instructiile lui Fisher de a-şi cumpăra un bilet către Europa, 
spunând că era mereu urmărit de FBI şi se temea să nu fie 
arestat dacă încerca să părăsească ţara. Fisher a bănuit că 
Hayhanen căzuse la învoială cu agenţii federali. Înaintea 
uneia dintre ultimele lor întâlniri în Fort Tryon Park el s-a 
ascuns în tufişurile de lângă punctul de întâlnire înainte să 
se arate, temându-se de o capcană. De fapt, Hayhanen nu a 
fost urmărit niciodată de FBI. Agenţii habar nu au avut cine 
sau unde era până când, în sfârşit, el a plecat pe mare către 
Le Havre şi a intrat în ambasada americană din Paris. Era pe 
1 mai 1957 şi purta cravata lui în dungi. 


60 


Capitolul 3 
Pilotul 


Se insereaza in Turcia, la o zi de mers călare pe măgar de 
locul de naştere al Sfântului Pavel. În timp ce luna se înalță 
din spatele munţilor Taurus, aceştia aruncă o umbră tot mai 
întunecată, iar străvechiul oraş Adana nu prea izbuteşte să 
împrăştie întunericul cu luminile sale firave. Suntem în anul 
1960. Caravanele de cămile vin pe acest drum încărcate cu 
baloturi de lână vopsită din Kurdistan, iar tinerii sunt încă 
ucişi cu pietre pentru furt. Nu cu multă vreme în urmă, un 
presupus violator - martorului american nu i s-a spus 
niciodata adevarul - a fost aruncat de pe un pod peste raul 
Seyhan cu un capat al funiei legat de gatul sau si cu celalalt 
de balustradă. Trupul neînsufleţit i-a fost lăsat să atârne 
acolo o zi întreagă. 

Valorile comune si apropierea de granița Armeniei 
sovietice au dus la un pact de apărare reciprocă între Turcia 
şi Statele Unite. Unul dintre rezultate, la opt kilometri est de 
Adana, este o suprafaţă netedă de beton dur, cu o lungime 
de 2.740 de metri. E orientată dinspre nord-est către sud- 
vest. De-a lungul laturii ei sudice, cu fata către munţi, se află 
un şir ordonat de barăci, hangare şi rulote. Întregul complex 
este înconjurat de un gard înalt din sârmă. 

Intr-una dintre rulote doarme un astronaut. De fapt, 
astronauții proiectului Mercur nu au depăşit încă limitele 
spaţiului aerian al Statelor Unite’, ci au fost pregătiți pentru 
costumele lor spaţiale, iar această siluetă seamănă foarte 
mult cu unul dintre ei. Astronautul poartă cizme negre, grele 
şi un costum de zbor de culoarea măslinei, voluminos, dar în 
acelaşi timp strâns pe corp, cu tuburi pe jumătate ascunse şi 


1 Primul zbor spatial orbital american cu echipaj uman a fost realizat 
ulterior, pe 20 februarie 1962, în cadrul misiunii Mercur-Atlas 6, de 
către astronautul John Glenn. (n.tr.) 

61 


rânduri de cusături încrucişate in partea de jos a fiecărui 
triceps si a fiecărui picior. Costumul e închis ermetic cu o 
cască ce lasă să se vadă doar ochii purtătorului ei în spatele 
unui geam ovoidal pentru fata. Gura si nasul ii sunt 
acoperite cu o mască ataşată la un tub pornit dintr-un 
recipient de oxigen pur, pe care l-a respirat în ultimele două 
ore. 

Un bărbat intră în rulotă, îi face astronautului un semn şi 
ridică recipientul cu oxigen. Rămânând aproape unul de 
altul pentru ca tubul să atârne lejer, aceştia ies afară. 

Îi aşteaptă o dubă. Ea îi duce într-un hangar aflat la 
jumătatea pistei de beton, în fata căruia stă un avion vopsit 
în negru, cu trenul de aterizare atât de aproape de sol, încât 
un bărbat situat în capătul din faţă îl poate atinge ca pe un 
bot de cal. Aripile se îngustează rapid, devenind invizibile în 
întuneric, arcuindu-se către extremităţi, sub greutatea 
combustibilului pe care îl transportă. 

Pilotul a mâncat un mic dejun întârziat compus din 
friptură de vită şi ouă. Există oameni stationati aici care vor 
jura în anii următori că ouăle şi carnea nu erau disponibile în 
această zonă a Turciei în 1960, însă dovezile sugerează că 
astfel de produse ajungeau în regiune, transportate de 
avioanele de marfa C-47 ale Forţelor Aeriene americane de 
la baza Wiesbaden, din Germania, tocmai pentru a se 
asigura faptul că acestor bărbaţi în costume presurizate nu li 
se va face foame în aer. 

Ieşit din dubă, dar conectat încă la recipient, pilotul ia o 
ultimă gură de aer si isi tine respiraţia. Deconectat apoi de 
la oxigen, el urcă o scară scurtă cu trepte din metal şi intră 
în carlinga avionului negru, unde e reconectat imediat la 
oxigen pur din rezerva proprie a aeronavei. Începe iarăşi să 
respire, în vreme ce asistentul îi strânge curelele, fixându-l 
în scaun. Costumul îi îngreunează chiar şi cele mai mici 
mişcări, astfel încât asistentul efectuează majoritatea 
verificărilor de dinaintea zborului. Acoperişul transparent al 
cabinei se închide deasupra căştii pilotului. Motorul unic ce 
ocupă mare parte a spaţiului din spatele său demarează cu 


62 


un vuiet de frecventa joasa, a carui intensitate urca rapid la 
cea a unui urlet. 

Turcia anului 1960 e o tara libera, cel putin teoretic. Nu 
exista nimic care sa opreasca pe cineva de la ambasada 
sovietica, situata la 480 de kilometri departare, in Ankara, sa 
parcurga drumul pitoresc prin munti pana la Adana cu un 
binoclu sau cu ochelari pentru vedere nocturna in torpedou, 
prin care să privească ce se întâmplă în continuare. 

Avionul nu foloseşte întreaga pistă de decolare. Nu 
foloseşte nici măcar a zecea parte din ea. În timp ce aripile 
se curbează sub efectul forţei ascensionale, stabilizatoarele 
aflate sub ele se retrag şi avionul pare să stea în coadă. De 
fapt, el urcă într-un unghi de cincizeci şi cinci de grade, dar 
poziția e încă atât de abruptă, încât e nevoie de o înălțime de 
3,2 kilometri până iese din perimetrul bazei şi de o altitudine 
de două ori mai mare decât cea a muntelui Mekinley! înainte 
ca el să efectueze primul viraj la stânga deasupra periferiei 
Adanei. Pentru pilot, singura privelişte e cea a stelelor. 

Misiunea planificată pentru acest bizar avion negru, cu 
pilotul său tăcut, îmbrăcat în costum de astronaut, e un tur 
de peste 11.000 de kilometri al Eurasiei, care se va sfârşi tot 
aici, între munţi şi Marea Mediterană, într-un interval ceva 
mai lung de douăzeci şi patru de ore. În timp ce avionul e 
plecat, membrii personalului de la bază se vor abtine de la 
majoritatea ironiilor obişnuite si poate chiar de la unele 
pahare de băutură. Ei vor cronometra timpul scurs până 
când avionul va reapărea ca o linie neagră deasupra 
orizontului estic. Doar că în acest caz el nu mai apare. După 
cincizeci de ani, fragmentele sale fac parte dintr-o expoziţie 
permanentă din cadrul Muzeului Forţelor Armate Rusesti din 
Moscova, aflată alături de Marea Sală a Victoriei, unde mii 
de elevi încă mai contempla an de an sacrificiile uriaşe 
făcute de bunicii lor pentru a înfrânge nazismul. Incaperea 
plină de aluminiu american contorsionat e mai mica; lecţiile 
care ar trebui învăţate sunt mai puţin clare. Ambele tabere 


1 Situat în Alaska, Mekinley (6.194 m) este cel mai înalt vârf montan 
din America de Nord. (n.tr.) 
63 


sustin ca aceasta e o dovada a victoriei. Fiecare are propriile 
sale motive. Dar considerate ca ramasite ale unui moment, 
mai curand decat ale unei competitii, tuburile de aer botite 
din camera 20 sunt un monument ridicat aroganteli, 
momentelor de noroc si de ghinion - nenumarate, bune si 
rele, acumulate de-a lungul unor ani de politică agresivă, de 
asumare a unor riscuri maxime si de gafe in epoca 
Războiului Rece. Aceste bucăţi de avion sunt totodată un 
semn de întrebare. Ce-ar fi fost dacă? Ce-ar fi fost dacă 
avionul - pe care producătorul l-a denumit oficial „Article 
360” („Articolul 360”) - ar fi rămas întreg şi nevătămat în 
aer, şi-ar fi încheiat misiunea conform planului şi ar fi 
îngăduit pilotului să-şi dezmorteasca picioarele dupa 
crampele zborului şi să bea un martini lung în baraca de 
lângă pista de beton situată în afara Adanei, care avea 
destinaţia de club pentru ofiţerii americani? Chiar dacă abia 
îndrăznim să ne gândim la această întrebare, îi putem da un 
răspuns. Dacă Article 360 ar fi rămas în aer, s-ar fi păstrat 
şanse de ameliorare a relaţiilor dintre naţiuni la summitul 
superputerilor programat la mijlocul lunii mai din acel an la 
Paris. 

Parisul primăvara; Eisenhower, Hruşciov, Macmillan şi de 
Gaulle erau cu toţii dornici să participe la această întâlnire, 
considerând-o ultima şansă de pace pentru superputeri. 
Existau motive în acea primăvară pentru un optimism tăcut 
cu privire la cursul evenimentelor internaţionale, dar pe 1 
mai, la mare altitudine deasupra Rusiei, acel curs a fost 
modificat abrupt şi ireversibil. Unul dintre beneficiari a fost 
John F. Kennedy, în campania dusă împotriva lui Richard 
Nixon pentru preşedinţia Statelor Unite şi în încercarea lui 
de a convinge electoratul că deţinea experiența necesară în 
sfera relaţiilor internaţionale. După cum s-a dovedit ulterior, 
pierderea avionului Article 360 a contribuit în mare măsură 
la erodarea încrederii în politica externă a lui Nixon, precum 
şi a lui Eisenhower, şi e posibil ca incidentul respectiv să fi 
fost un aspect decisiv într-o cursă electorală agonizant de 
strânsă. Dar existau şi alţii care aveau motive să fie 


64 


mulțumiți de disparitia acelui avion ciudat - spionii 
profesionişti care se bucurau de influența fara precedent 
conferită lor de cultul secretomaniei practicat pe durata 
Războiului Rece; ofițerii superiori aflaţi în fruntea unor forţe 
armate ce consumau încă o zecime din produsul intern brut 
al naţiunii la şapte ani după sfârşitul Războiului din Coreea; 
şi mai ales producătorii de rachete - Convair, Douglas, 
Lockheed, Martin Company -, pregătindu-se toţi pentru o 
cursă a inarmarilor cu final deschis, prin care să-i întreacă 
pe sovietici în producerea de tehnologii ale unui sistem de 
apărare naţională nou şi exotic căruia doar Eisenhower 
părea a fi pregătit să-i tina piept. Nu e de mirare că au fost 
multe persoane care au crezut că pierderea avionului Article 
360 nu a fost un accident din partea americanilor; mai sunt 
încă oameni care cred asta. 


* K K 


Cu cinci ani mai devreme, un inspector de la Serviciul 
Poştal al Statelor Unite a primit o cerere neobişnuită din 
partea unui diriginte de poştă din Los Angeles. 

Zeci de colete grele, unele de la contractanti furnizori din 
sistemul de apărare națională, erau trimise săptămânal către 
o căsuță poştală pe numele companiei CJ Engineering din 
comunitatea rezidentiala Sunland, aflată la poalele muntilor 
San Gabriel. CJ Engineering nu apărea in nicio carte de 
telefoane, însă coletele erau ridicate regulat de o dubă 
neînregistrată. Era oare amabil inspectorul poştal să vină 
într-o zi si să o urmărească? Inspectorul s-a conformat si a 
intrat într-o ambuscadă. A urmărit duba pe drumul de la sud 
de Sunland către Burbank, în regiunea studiourilor de film 
de la intrarea în valea San Fernando. După care a cotit la 
stânga într-o zonă industrială de pe partea de est a 
Aeroportului Burbank. „Oamenii noştri de la securitate l-au 
înşfăcat chiar lângă fabrică şi l-au pus să semneze formulare 
de păstrare a unor secrete privind apărarea naţională până 

65 


cand i-a amortit mana”, a scris ulterior Ben Rich. 

Rich era la acea vreme un proiectant senior in cadrul 
companiei Lockheed. „Fabrica” nu exista oficial, dar e mai 
bine cunoscută acum sub numele initial de Skunk Works!, 
adoptat de către angajaţii ei pentru că mirosul provenit de la 
o fabrică de materiale plastice din apropiere le amintea de 
sconcsul pe care Al Capp l-a numit Skonk Works în benzile 
sale desenate intitulate Li/ Abner. Compania Lockheed a 
fost - dacă legenda aproximeaza cât de cât realitatea - 
hipotalamusul vibrant al complexului industrial militar 
american, un loc de descătuşare a energiilor unor tineri cu 
şublere în mâini, muncind câte o sută de ore pe săptămână 
într-o atmosferă permanent îmbâcsită de transpiratie şi fum, 
răpiți din braţele iubitelor şi din mijlocul familiilor lor, aflaţi 
în serviciul unei cauze mai nobile. 

Într-o sală de asamblare vopsită în bej, Skunk Works era 
punctul de intersecţie a tot ceea ce era ingenios, de 
nereprimat, patriotic şi strict secret în cei mai tensionati ani 
ai Războiului Rece. A fost locul de naştere a avionului 
invizibil, nedetectabil de radar, ca o alternativă la 
distrugerea reciprocă garantată; a  bombardărilor 
inteligente, selective ca o alternativă la bombardarea 
sistematică intensivă; a fanteziei ca alternativă la realitate. A 
fost leagănul tehnologiei de absorbţie a frecvențelor de 
radar, a avioanelor care puteau să traverseze Siberia la o 
viteză egală cu de trei ori viteza sunetului si a albatrosului 
negru, bizar, parte avion cu reacție, parte planor care, în 
lipsă de orice imaginaţie poetică printre inginerii care l-au 
construit, a ajuns să fie cunoscut sub denumirea de U-2. 
Kubrick? nu a lucrat în compania Skunk Works, şi nici 


1 Sintagma skunk works sau skunkworks e utilizată în prezent pe larg 


în afaceri, inginerie şi în domeniile tehnice pentru a descrie un grup în 
cadrul unei organizaţii căruia i se oferă un grad înalt de autonomie, 
neîngrădit de birocraţie, însărcinat cu lucrul la proiecte avansate sau 
secrete. (n.tr.) 

2 Regizor, scenarist şi producător american de film, autor, printre 
altele, al lungmetrajului Dr. Strangelove, satiră cu subiectul plasat în 
vremea Războiului Rece (n.tr.) 

66 


colonelul Dan Dare’. 

Productia fabricii a fost legendara. La fel si misterul din 
jurul ei. Kelly Johnson a fost geniul irascibil responsabil 
pentru ambele; barbatul care ar juca rolul lui Q daca istoria 
ar fi un film cu James Bond. Nascut in Michigan din parinti 
suedezi, el a castigat primul premiu pentru proiectarea unui 
avion la varsta de treisprezece ani. Ca sef al companiei 
Skunk Works, îi făcea plăcere sa le spună potenţialilor 
angajaţi că dacă semnau contractul de muncă vor exista 
lipsuri în CV-urile lor pe care nu le vor putea completa 
niciodată. A încasat cecuri personale de peste un milion de 
dolari de la CIA pentru a ajuta agenţia să ascundă fluxul de 
fonduri către avionul pe care îl construia. El a fost iniţiatorul 
unui tip special de secretomanie, mai mult instinctivă decât 
învățată, care părea la fel de naturală celor din cercul său pe 
cât era rock and roll-ul pentru cei din mediul artistic al lui 
Elvis Presley. 

Oamenii de la CIA care au zburat în avioane U-2 din 
Adana se aflau pe orbita lui Johnson, şi la fel erau şi colegii 
lor din forţele aeriene care ocupau barăcile şi hangarele de 
la fiecare capăt al pistei de decolare. „În ceea ce privea 
restul angajaţilor din forţele aeriene, noi eram Escadrila 
Numărul Doi de Recunoaştere a Condiţiilor Meteo, iar asta 
le convenea, cel puţin majorităţii dintre ei”, îşi aminteşte 
superiorul care a reprezentat acolo agenţia. Un alt ofiţer de 
securitate spune că, deşi în bază mişunau angajaţi atât ai 
forţelor navale, cât şi ai forţelor aeriene, „nimeni nu punea 
întrebări” referitoare la avioanele negre care intrau şi ieşeau 
din hangarul din mijloc aparent la întâmplare. „Cineva i-a 
spus comandantului bazei: «Pur şi simplu, fără întrebări», şi 
nimeni nu a întrebat nimic.” 

Piloții instruiți pe avioanele U-2 erau informaţi inca din 
start de Johnson în privinţa păstrării secretului. Chiar şi 
acum, la bătrâneţe, ei încă refuză să spună cât de sus au 
zburat. Cand au fost confundați cu OZN-uri, oamenii le-au 
asigurat acoperirea. Ridicându-se deasupra Văii Morţii 


3 Personaj al unor benzi desenate americane din anii 1950 (n.tr.) 
67 


(Death Valley) si deasupra localitatii Jackass Flats din statul 
Nevada la o altitudine de 21.000 de metri sau mai sus, 
pantecele argintii ale avioanelor U-2 (la inceput nu au fost 
vopsite in negru) reflectau razele soarelui cu mult dupa ce el 
apunea sub linia orizontului in raport cu avioanele de 
pasageri aflate la peste 11.000 de metri sub ele. Oamenii au 
observat fenomenul. In iarna dintre anii 1955 si 1956, a 
crescut numarul de comentarii nedumerite catre controlorii 
de trafic aerian ale pilotilor comerciali care priveau in sus in 
timp ce traversau zona de sud-vest a Statelor Unite. Aceste 
rapoarte erau transmise bazei aeriene Wright-Patterson din 
Ohio, unde erau colectate si analizate informatiile despre 
OZN-uri. Unei echipe asamblate la repezeala sub numele 
Operatiunea Blue Book i s-a dat un numar de telefon din 
Washington la care sa sune cand nimic altceva nu mai putea 
explica un punct argintiu care se misca pe cerul vestic. In 
Washington era consultat un jurnal de zbor si cel mai adesea 
punctul luminos se dovedea a fi explicabil. Cei de la 
Operatiunea Blue Book nu mai puneau alte intrebari si 
inventau o poveste de acoperire. 

Un loc pe care aceste povesti nu l-au mentionat niciodata 
a fost Groom Lake, cunoscut de asemenea ca Watertown sau 
Aria 51. Primele doua sunt nume legitime in lista de 
denumiri geografice din lumea secreta a lui Kelly Johnson. Al 
treilea nu este. Aria 51 a aparut pe hartile partii de sud a 
Nevadei, dar nu a fost niciodata utilizat oficial de armata 
Statelor Unite. Numele identifică utilizatorul ca fiind 
probabil o persoană care crede în extratereştri gelatinoşi şi 
în roiuri secrete de elicoptere. Mai mult decât orice altceva, 
e un loc din imaginaţia americană - deşi el există în 
realitate: o albie de lac dură, plată, mărginită de munţi 
complet arizi, aflată în deşert, la o distanţă de 120 de 
kilometri de Las Vegas, la limita unei călătorii cu maşina şi a 
vizibilitatii unui binoclu de mare putere. Zona a fost aleasă 
de şeful de testări al lui Johnson ca un teren experimental 
adecvat pentru avioanele U-2. 

Willie Fisher ar fi trebuit să ştie de Groom Lake. Dacă ar fi 


68 


fost spionul experimentat care a fost instruit sa fie, el ar fi 
trebuit sa se intoarca din misiunile sale in teren cu praful 
deşertului în panglica pălăriei şi cu imagini ale unor avioane 
de spionaj pe microfilmele din monedele sale goale. Nu 
există dovezi că a ajuns vreodată în apropierea acestui loc 
sau că a avut cea mai mică bănuială referitoare la ce s-a 
întâmplat acolo. În această privinţă, politica de discreţie a 
lui Johnson a făcut minuni. Dar adevărul e că Fisher, afabilul 
călător pe banii statului sovietic, nu era un spion prea 
sofisticat. U-2 era pe cât de secret putea fi un avion construit 
la zece minute de Hollywood. Era un secret american. Destul 
de repede, a devenit un secret pe care îl ştia toată lumea. 

Primul zbor peste hotare al avionului U-2 a fost în Anglia, 
în anul 1956. In decurs de câteva zile, amatorii de avioane ce 
deţineau teleobiective lungi au fost atraşi treptat de gardul 
ce înconjura perimetrul bazei Lakenheath a Royal Air Force, 
din Suffolk. In decurs de un an, publicaţia londoneză Daily 
Express raporta, cu mai multă sau mai puţină acuratețe: „Un 
avion Lockheed U-2 de mare altitudine a zburat la o înălţime 
de 19.800 de metri, în afara razei dispozitivelor sovietice de 
interceptare, cartografiind regiuni largi din spatele Cortinei 
de Fier prin intermediul unor camere aeriene de luat vederi 
noi şi revoluţionare.” Imediat ce un detaşament U-2 a sosit 
în Germania, emisarii KGB în berline negre au venit pentru 
a-l urmări. Când detaşamentul a fost transferat în Turcia, 
posturile de ascultare şi staţiile radar din Caucaz au început 
să urmărează fiecare incursiune către graniţa sovietică. 
Avionul a penetrat prima dată spaţiul aerian sovietic pe 4 
iulie 1956 şi, deşi publicaţia Express a avut dreptate când a 
spus că nu putea fi doborât, el a fost detectat imediat de 
radar. 

O astfel de activitate nu se încadra în nicio definiţie 
anterioară a spionajului. În raport cu obsesia sovietică 
pentru o acoperire atent organizată, acţiunea era 
neobrăzată, mult prea fatisa. Era inteligentă, îndrăzneață, 
stăruitoare şi periculoasă, dar totodată extrem de simplă. 
Era chiar genul de spionaj care i se potrivea lui Francis Gary 


69 


Powers. 


* K K 


Cand Jessica Powers-Hileman isi aminteşte maniera in 
care fratele ei a fost primit in Statele Unite la întoarcerea sa 
din 1962, ea afirmă, după ceea ce pare a fi o pauză lungă: 
„Nu cred că s-a aşteptat să fie asa. Cel putin, presupun că nu 
s-a aşteptat să fie aşa cum a fost. Ştia câteva dintre lucrurile 
pe care bătrânul ziar New York Times le scrisese despre el 
în timp ce s-a aflat în închisoare, însă noi veneam dintr-o 
regiune a ţării unde aveai încredere în toată lumea. Nu 
încuiam uşile. Eram săraci, însă dacă aveai nevoie de un pat 
în care să dormi o noapte, noi te primeam în casă şi te 
ajutam să te simţi în largul tău. Nu avea importanţă cine 
erai.” 

Regiunea ţării din care provenea familia Powers era colţul 
sud-vestic extrem al Virginiei, la câteva mile de Cărarea 
Pinului Singuratic. Dâmburile împădurite ale munţilor 
Apalaşi se înalţă treptat către graniţa statului Kentucky, iar 
în pliurile dintre ele este amplasat oraşul Pound, cu o 
populaţie de 1.075 de locuitori, aflată în scădere. Pound eo 
localitate care are tendinţa să iasă în evidenţă pe plan 
naţional. Vreme de douăzeci de ani, până în 2001, reporterii 
de la Associated Press au efectuat periodic călătoria prin 
peisajele pitoreşti din Kingston, Tennessee, pentru a se 
întâlni cu cei care luau masa la Golden Pine şi a-i privi cum 
dansau, pentru că dansul era ilegal. (Interzicerea de către 
primăria oraşului a dansului în locurile publice a fost 
decretată ca fiind neconstitutionala, dar, din respect fata de 
bisericile locale, o ordonanţă solicită încă permise pentru 
dans.) 

Gary Powers s-a născut şi a murit înainte de interzicerea 
dansului. Iar înainte de Gary fusese bunicul sau, tamplarul, 
care a călărit la o distanţă de opt kilometri pe dealurile din 
marginea estică a oraşului cu ceva vreme înainte de Primul 

70 


Război Mondial si a găsit un petec de pământ neted pe care 
a decis ca se va stabili familia sa. 

Si aşa s-a întâmplat, dar nu fara eforturi. „Oliver Powers a 
muncit toată viaţa lui pentru a plăti pământul ăla”, îşi 
aminteşte ginerele său, Jack Goff. Oliver a fost tatăl lui Gary. 
El a trebuit totodată să crească şase copii, printre care un 
singur fiu, despre care s-a jurat că nu va fi nevoit să 
muncească vreodată în mină. 

Bătrânul Powers a muncit la mină - un aspect pe care mai 
târziu a descoperit că îl avea în comun cu prim-secretarul 
Partidului Comunist Sovietic. Dar, între timp, minele 
aproape l-au ucis. Un vagon de cărbune care a deraiat la 
mare adâncime sub Harman, Virginia, l-a zdrobit de tavanul 
unui tunel şi l-a lăsat pentru totdeauna cu un mers 
şchiopătat şi cu o motivaţie puternică de a-i asigura lui Gary 
o viaţă mai bună. „Oliver a dorit ca Gary să fie bogat; 
aceasta a fost motivaţia lui principală”, a spus Goff. In acest 
scop, Oliver a muncit pe brânci. Când singurele locuri de 
muncă erau în Harman, el s-a mutat împreună cu familia 
acolo, conducând iarăşi vagoane de cărbune în ciuda 
mersului său şchiopătat. Când munca la mină s-a imputinat, 
el a deschis o cizmărie la care să lucreze soţia lui cât era el 
în mină. Când prea puţine perechi de pantofi au intrat în 
magazin, el a câştigat sume suplimentare ducând poşta. 
Când războiul a adus locuri de muncă mai bine plătite în 
Michigan, el s-a deplasat acolo cu familia. Când războiul a 
luat sfârşit, s-au întors în Pound. 

Jack Goff a fost cel mai bun prieten al lui Gary Powers. Ca 
pentru a dovedi acest lucru, el a devenit ucenicul tatălui lui 
Gary, s-a însurat cu una dintre cele cinci surori ale lui Gary 
după război şi încă locuieşte cu ea pe Gary Powers Road, pe 
terenul cumpărat de Oliver Powers. 

Cei doi s-au întâlnit în Harman într-o şcoală cu patru săli 
de clasă „şi au zburdat prin împrejurimi vreme de douăzeci 
de ani”, spune el. S-au jucat cu aceeaşi minge de fotbal din 
piele de cal după orele de şcoală, au vânat iepuri şi au 
explorat împreună peşterile vechi ale contrabandiştilor cu 


71 


alcool aflate sub Pine Mountain in apropierea Apalasilor. 
Powers va spune ulterior despre el ca era un singuratic 
deoarece crescuse ca unicul băiat între cinci surori. În 
realitate, el a crescut împreună cu Jack, care are o fotografie 
a prietenului său destul de diferită de multe în care Jack e 
pilot. Gary stă pe un bolovan de granit sus în munţii 
Cumberland, singur, cu excepţia lui Jack Goff şi a aparatului 
său foto, având pe chip o expresie de evidentă mulţumire. 

Mai erau alţi băieţi în vale. Jessica Powers-Hileman 
deapănă povestea a doi dintre ei, care l-au convins pe fratele 
său, împotriva dorințelor tatălui, să-i ajute să împingă un 
automobil Ford Model A ramolit pe drumul de ţară ce ducea 
înapoi către Pound. Direcţia s-a blocat. Maşina a ieşit de pe 
drum şi s-a prăvălit în vale, iar Oliver şi-a croit toţi cei şase 
copii cu o nuia de arțar, inclusiv pe tânăra Jessica, chiar 
dacă ea se aflase în pat dormind la momentul respectiv. „A 
fost singura dată când am mâncat bătaie şi a fost din vina lui 
Gary”, spune Jessica. Totuşi el era uşor de iertat. Era calm, 
tăcut, cu o fire bună şi o înfăţişare plăcută. Avea pielea 
netedă, un păr negru precum cărbunele şi „ochi visători”, în 
special în intervalul pe care prima lui soţie l-a numit 
„perioada lui înfloritoare, în care adora hamburgerii”. 
Intoarcerile lui acasă, de la facultate şi apoi de la forţele 
aeriene, erau evenimente însemnate. Acesta e primul şi 
ultimul lucru pe care îl menţionează sora lui atunci când îşi 
aminteşte de el: „Noi am avut un singur frate. Nu pot spune 
exact cum a fost. Nu pot exprima acest lucru, dar cand el 
venea acasă eram toate fericite.” 

Powers era atletic şi mândru de asta. Juca fundaş pe 
partea stângă în echipa de fotbal din liceu în Michigan şi 
participa la cursa de o sută de yarzi la facultate. Chiar şi 
acasă dădea dovadă de abilităţi sportive. Familia ţinea în 
cuşti veverite albinoase care odată i-au salutat întoarcerea 
acasă scăpând şi urcându-se în artarii din care tatăl său 
rupsese nuiele pentru a-şi pedepsi copiii după pozna cu 
Fordul care a luat-o la vale. Astfel încât Gary s-a catarat in 
copaci şi a recuperat toate veveritele. „Ăsta era el”, îşi 


72 


aminteşte Jessica. „Asta îi plăcea sa facă.” 

Pentru o vreme a existat, de asemenea, un crocodil pe 
proprietatea lui Powers. A sfârşit în grădina zoologică din 
Knoxville, dar a fost chiar de pe atunci un indiciu al micilor 
excentricitati ale lui Oliver Powers şi al incapatanarii sale. 

A dorit foarte mult ca fiul sau sa devina medic. ,,Tatal meu 
a reusit sa faca doar patru clase, dar nu era usor de prostit”, 
afirmă Jessica. „Când l-a trimis pe Gary la facultate, el a 
dorit să ocupe un post care îi va aduce un salariu gras. Ştia 
că medicii câştigă o grămadă de bani.” 

Pe Oliver Powers îl aştepta o mare dezamăgire. Când nu 
se catarau pe munţi şi nu-şi azvârleau unul altuia mingi de 
fotbal, fiul său şi Jack Goff erau copii autentici ai erei 
aviaţiei. Ei se jucau de-a „agenţii de trafic aerian”, 
colectionand şi comparând forme de avioane confecţionate 
din cutii de floricele de porumb până când nu a mai fost 
avion care să fi trecut pe deasupra munţilor Cumberland şi 
pe care ei să nu-l fi identificat până la o altitudine de 9.000 
de metri. Pe când avea paisprezece ani, Gary îl implorase pe 
tatăl său să-l lase într-un avion Piper Cub la un târg din West 
Virginia. Nu a mai coborât niciodată cu adevărat din el. A 
mers ascultător la şcoala de medicină după colegiu, dar a 
renunţat la cursuri, s-a înscris în forţele aeriene, iar până în 
primăvara anului 1954, cu un an înaintea lui Tony Bevacqua, 
se calificase pe avioanele F-84 şi primise permisiunea de a 
încărca şi a lansa o bombă nucleară de dimensiuni medii. 

Mai târziu, i-a spus prietenului său Jack, într-o pauză de 
pe durata unei vânători de iepuri: „Dacă mi se va întâmpla 
ceva vreodată, aminteste-ti doar ca am făcut ceea ce am 
crezut că e cel mai bine pentru majoritatea oamenilor.” 

Era o expresie cât de poate de adecvată a altruismului 
utilitar la care te puteai aştepta din partea unui filosof, dar 
nu a unui pilot - şi nu există nicio îndoială că Gary Powers a 
fost ceea ce clienţii de la Golden Pine ar considera un om 
bun. Dar firea lui nu era atât de simplă. Putea să aibă toane. 
A fost extrem de gelos pe soţia lui, iar în felul său tăcut el 
era la fel de ambițios ca tatăl lui. 


73 


Pana la sosirea la baza aeriana Turner, in afara localitatii 
Albany, Georgia, Powers era, la douazeci si patru de ani, 
pilot de vanatoare cu diploma, locotenent secund si avea o 
viata promitatoare inaintea sa. A fost impresionat la Milligan 
College in Kentucky de colegi boboci care isi incepeau 
studiile dupa ce luptasera si castigasera razboiul din Pacific. 
A dorit sa se inroleze si sa isi faca stagiul militar in Coreea, 
dar a mers in schimb la Facultatea de Medicina pentru a-i 
face pe plac tatălui său. Coreea inca îi atrăgea pe tineri, 
când el s-a înscris la şcoala de artilerie din Arizona în 1953, 
dar de această dată a fost împiedicat de o apendicită. „Din 
nou, am simţit că am pierdut şansa de a lupta, de a 
demonstra ce pot”, a scris el. 

In iulie 1954, Powers a fost promovat la gradul de prim- 
locotenent şi a primit o leafă lunară de patru sute de dolari. 
Pentru cineva care culesese bucăţi de cărbune de lângă 
şinele din Harman pentru bani de acadele, aceasta era o 
sumă considerabilă. Însă nu era salariul visat de tatăl sau, 
iar el nu avea perspectivele unui medic. Nu e de mirare că 
atunci când numele lui a apărut pe o listă de bărbaţi cărora 
li se cerea să se prezinte la sediul regimentului de la baza 
aeriană 'Turner într-o dimineaţă de ianuarie a anului 1956, el 
i-a acordat atenţie. 


* K K 


Powers era pe cale sa fie atras in cel mai îndrăzneț 
spectacol de spionaj de la confruntarea decisivă din secolul 
al XIX-lea între imperiile britanic si rus. Întreaga lui viata va 
deveni un secret, apoi îi va fi întoarsă pe dos si îi va fi 
scuturată până nu va mai rămâne nimic din ea care să nu fie 
public. Va ajunge în locuri in care niciun fiu de miner din 
Virginia nu a ajuns vreodată, ridicându-se deasupra culmilor 
muntoase pe care imperiile britanic si rus s-au înfruntat cu 
telescoape de alamă si revolvere Enfield cu aproape un secol 
mai devreme. 

74 


La acel moment, motorul istoriei era pus in miscare prin 
cautarea de catre Rusia a unor frontiere naturale. In 1956, 
atitudinea ferma a Uniunii Sovietice de a le mentine inchise 
era cea care conta. 

Orice persoana destul de curajoasa, chiar si acum, sa urce 
spre nord către graniţa afghano-pakistaneza de la 
trecatoarea Khyber va observa o schimbare frapanta in 
mediul construit la aproximativ treizeci şi şase de grade 
nord şi şaptezeci şi două de grade est. Tadjikistanul intră în 
câmpul vizual de-a lungul coridorului Wakhan. lar, spre 
deosebire de linia nepăzită dintre Afghanistan şi Pakistan, 
frontiera tadjikă este marcată cu un gard de sârmă ghimpată 
înalt de trei metri. Este o relicvă a trecutului sovietic pe care 
actualul guvern tadjik pune mare preţ. (El chiar a delegat 
sarcinile de patrulare trupelor ruse de frontieră care îi 
străbat întreaga lungime 365 de zile pe an purtând căciuli de 
blană sintetică care le apără de frigul muscator al Pamirului, 
cu automate AK-47 autentice peste umăr.) Gardul tadjik are 
doar câteva sute de kilometri, dar face parte dintr-un efort 
epic de autoapărare rudimentară care delimitează fosta 
graniţă sovietică de-a lungul a aproape 10.000 de kilometri 
de teren sălbatic de la Marea Caspică la Oceanul Pacific. 

Intre acel gard şi Polul Nord, în 1956, se aflau peste 22 de 
milioane de kilometri pătraţi de teritoriu interzis - aproape 
de trei ori suprafaţa celor patruzeci şi opt de state 
americane continentale, situate însă la o latitudine mai 
joasă. În aceste întinderi vaste, un străin putea călători doar 
sub supravegherea strictă a KGB şi a filialelor sale, în caz că 
i se permitea accesul. La nord de gard sunt păduri a căror 
traversare cu trenul dura şapte zile şi râuri cu lungimea de 
aproape cinci mii de kilometri care se varsă pe sub gheturi 
în Oceanul Arctic. Erau acolo lanţuri muntoase pe care omul 
nu pusese niciodată piciorul. Exista în scoarţa pământului o 
mare fisură plină cu apă, cunoscută sub numele de lacul 
Baikal, oceanul continental nesfârşit al stepei şi pustietatea 
îngheţată şi colosală a taigalei. Si mai erau rampe de 
lansare, locuri de testare şi oraşe nucleare închise dedicate 


75 


in întregime  conceperii si fabricării instrumentelor 
Armaghedonului. Atât ştiau cei de la CIA din precautele 
zboruri de recunoaştere de-a lungul marginilor spaţiului 
aerian sovietic şi de la un mic grup de dezertori şi 
informatori. Dar nu era destul. 

In august 1953, o explozie care a zguduit pământul la 
aproximativ 160 de kilometri de Semipalatinsk, in 
Kazahstan, a marcat intrarea Uniunii Sovietice în era 
superbombei - bomba cu hidrogen. Americanii deja 
detonaseră una. Ea a vaporizat atolul Eiwetok din apropiere 
de Bikini şi a produs o ciupercă atomică de 40 de kilometri 
înălţime, surprinsă într-un portocaliu glorios pe peliculă 
Tehnicolor pentru preşedinte. Americanii i-au spus Ivy Mike. 
Ruşii au numit-o pe a lor prăjitură în straturi sau sloika: s-a 
bazat pe „prima idee” a lui Saharov de a pune una peste alta 
fisiunea şi fuziunea în straturi, în căutarea celei mai mari 
explozii din istorie. Rezultatul nu a fost o bombă cu hidrogen 
în adevăratul sens al cuvântului, după definiţia unor puristi, 
dar a fost o bombă făcută în întregime de sovietici şi a avut o 
putere respectabilă, de treizeci de ori mai mare decât cea 
care a ucis 140.000 de oameni la Hiroshima. 

In 1954, sovieticii au revenit la tipar şi au copiat modelul 
american al bombei. Putere: 1,6 megatone, sau o sută de 
bombe de la Hiroshima. Cursa înarmărilor lua viteză, iar 
stepa începea să trădeze costurile prin cratere gigantice şi 
arsuri concentrice. (Fetuşii deformati aveau să apară mai 
târziu, colectati de medicii din Semipalatinsk si depozitati în 
secret în borcane.) 

Nu doar stepa a fost cea care a avut de suferit. La 1.600 
de kilometri către nord, după insula Novaia Zemlia, marina 
sovietică a încărcat un focos nuclear pe o torpilă şi l-a tras 
într-o flotă de peste treizeci de nave încărcate cu cinci sute 
de ou şi capre. Animalele au murit repede, iar distrugătorul 
aflat cel mai aproape de explozie s-a scufundat fără urmă. La 
timpul cuvenit, vestea noii locaţii nordice de testare s-a 
strecurat peste hotare, iar profilul munţilor ei glaciali 
înconjurați de nori albi a servit drept ţintă pentru 


76 


Regimentul de Bombardiere 843 al generalului Jack D. 
Ripper, disparut in uitare in lung-metrajul Dr. Strangelove. 

In film, preşedintele „Dmitri”, întrerupt in mijlocul unei 
diversiuni muzicale zgomotoase, este cel care generează 
surpriza la capătul estic al liniei telefonice prezidenţiale. În 
realitate, era vorba de Nikita Hruşciov, om de spectacol, 
războinic şi premier sovietic, în încercarea sa constantă de a 
nu fi depăşit de colegii săi mai agresivi din Politburo. 

În noiembrie 1956, Hruşciov a găzduit o recepţie la 
Moscova, cu ocazia vizitei premierului polonez. Cu câteva 
săptămâni mai devreme, el ordonase tancurilor sovietice să 
zdrobească revolta maghiară de la Budapesta. Condamnarea 
occidentală încă era la intensitate maximă, iar diplomaţii 
vestici invitaţi la recepţie au avut grijă să nu fie prea 
recunoscători fata de gazdele lor. Încurajat de vodcă, 
Hruşciov s-a oprit emfatic în mijlocul încăperii, a cerut să se 
facă linişte şi a ţinut capitaliştilor din încăpere o predică 
moralizatoare improvizată. 

„Suntem bolşevici!” a început el. „Dacă nu vă place de noi, 
nu acceptaţi invitaţiile noastre şi nu ne invitaţi la voi! 
Indiferent dacă vă place sau nu, istoria e de partea noastră! 
Vă vom îngropa!” În rusă: Mf vas pohoronim! Acele trei 
cuvinte au fost pura fanfaronada; o predictie socioeconomica 
iluzorie, bazată pe adagiul marxist că proletariatul va fi 
groparul burgheziei. Dar oratorul era unul dintre cei doi 
oameni din lume care puteau ordona declanşarea unui 
cataclism nuclear. Cuvintele sale au fost interpretate greşit 
de multă lume ca sugerând îngroparea sub munţi de moloz 
radioactiv. Mai mult decât oricare altă ameninţare singulară, 
ele păreau să confirme că intenţia lui Hruşciov era să 
intensifice si să câştige cursa înarmării cu arme 
termonucleare. Dar putea el să facă asta? 

Era o singură cale de a afla. Fotografia aeriană din 
baloane fără echipaj uman fusese testată, însă baloanele 
fotografiau doar din locurile în care le purta vântul şi adesea 
cădeau pe teritoriul Rusiei. In 1953, Royal Air Force (RAF) a 
trimis un bombardier B-57 simplificat pe deasupra unei zone 


77 


de testare a rachetelor in apropiere de delta Volgai, dar 
avionul a aterizat in Iran ciuruit de gloante si s-a intors cu 
putine fotografii utile. Rezultatul a fost un raport National 
Intelligence Estimate din 1954 care afirma ca nu detinea 
nicio informatie legata de raza de testare sau de productia 
rachetelor si, in consecinta, nu a oferit nicio estimare. 
Nimeni din comunitatea americana de spionaj nu s-a gandit 
ca solutia la problema ar fi fost un numar mai mare de 
spioni. Singura sugestie serioasa a fost cea a unui nou avion 
de spionaj. Asa cum i-a spus generalul Philip Strong sefului 
sau, Robert Amory, seful departamentului de colectare a 
informaţiilor din cadrul CIA: „Trebuie doar să urcăm mai 
sus.” 

Iniţial, reprezentanţii forţelor aeriene au insistat să preia 
conducerea proiectului. Ei au solicitat propunerea de schiţe 
pentru un nou avion de recunoaştere în 1953 şi au susţinut 
ideea frumoasă, dar fragilă, a unui avion cu două motoare 
gemene, avansată de unul dintre rivalii lui Kelly Johnson. A 
fost numit Bell X-16 şi nu a zburat niciodată. Apoi, 
charismaticul inventator şi întreprinzător Edwin „Din” Land, 
inventatorul milionar al camerei foto Polaroid, l-a sunat pe 
Allen Dulles, şeful CIA, şi l-a îndemnat să preia controlul. 
Într-o scrisoare trimisă în urma discuţiei dintre ei, ela 
insistat că venise vremea unei reinventări totale a jocului de 
spionaj. 

„Nu sunt sigur dacă am transmis clar faptul că, după 
părerea noastră, există multe motive din care această 
activitate e potrivită pentru CIA”, a scris el. „V-am spus că 
nouă ni se pare că acesta e tipul de acţiune şi de tehnică 
adecvată unei versiuni moderne a CIA; o cale modernă şi 
ştiinţifică pentru o agenţie despre care se presupune că e 
mereu în căutarea unor mijloace noi pentru a-şi face 
datoria.” 

Land a condus o subcomisie strict secretă, din cadrul unei 
comisii semisecrete, numită de preşedintele Eisenhower 
pentru a rezolva cea mai presantă problemă de securitate 
naţională a epocii - cum să fie prevenit un Pearl Harbor 


78 


nuclear. El a fost un Thomas Edison al vremii sale: un 
inventator promiscuu si un intreprinzator innascut, ale carui 
acţiuni în compania Polaroid l-au facut multimiliardar in 
termenii secolului al XXI-lea si ale carui sprancene negre 
imaculate l-au facut sa semene putin cu Cary Grant. A atasat 
la scrisoarea lui catre Dulles un rezumat al argumentelor in 
favoarea recunoaşterii aeriene, rezumat care a reuşit sa fie 
atât concis, cât şi deosebit de pompos: „Intr-o perioadă în 
care Rusia are acces liber la geografia tuturor bazelor şi 
instalaţiilor noastre nucleare majore, precum şi la întreaga 
noastră economie militară şi civilă, noi nu avem o cunoaştere 
corespunzătoare a Rusiei... Din nefericire, Statele Unite sunt 
tara mai matură, mai civilizată şi mai responsabilă care 
trebuie să poarte povara de a nu şti ce se întâmplă acolo.” 

Land credea că modul matur, civilizat, responsabil de a 
purta această povară provenea din paginile revistei Popular 
Mechanics: „un planor dotat cu motor cu reacţie”, „un 
vehicul extraordinar şi neortodox” pe care bunul său prieten 
Kelly Johnson de la compania Lockheed deja îl concepuse şi 
se oferise să îl construiască într-o discreţie totală pentru a 
zbura deasupra Uniunii Sovietice la o altitudine de 21.000 
de metri şi a fotografia în detaliu, pe parcursul fiecărei 
misiuni derulate în condiţii meteo prielnice, o fâşie din Rusia 
de 320 de kilometri lăţime şi 4.000 de kilometri lungime. 

„Superplanorul Lockheed”, a continuat Land, avea să 
zboare „cu mult în afara razei de acţiune a mijloacelor de 
interceptie ruseşti din prezent şi la o altitudine suficient de 
mare pentru a exista şanse bune de evitare a detectiei”. Insă 
chiar şi dacă ar fi fost detectat, a declarat el cu tărie şi în 
manieră destul de eronată, el avea să fie „în mod evident 
atât de inofensiv şi de lipsit de utilitate militară, încât ar 
minimaliza afrontul adus ruşilor”. 

Pentru un inventator, Land deţinea un nivel impresionant 
de cunoştinţe din sfera echilibrului strategic militar. El era, 
totodată, un agent de vânzări excepţional. Timpul trecea, a 
spus el: avioanele de vânătoare şi rachetele antiaeriene 
ruseşti zburau tot mai sus, ceea ce însemna că 


79 


,oportunitatea de a zbura in siguranta deasupra lor ar mai 
putea dura numai cativa ani. Prin urmare, noi recomandam 
intreprinderea de actiuni imediate prin canalele speciale ale 
comitetului de experti de la CIA. Niciunul dintre programele 
pe care le-am vazut in domeniul planificarii activitatii de 
spionaj nu poate sa aduca informatii vitale atat de repede, cu 
un risc atât de scăzut şi la costuri atât de mici”. 

Scrisoarea a fost trimisă pe 5 noiembrie 1954. Peste două 
zile, un avion B-29 (altitudine operaţională maximă de 
11.000 de metri) a fost doborât deasupra Mării Japoniei în 
vreme ce fotografia o bază sovietică din insulele Kurile. Pe 
24 noiembrie, la ora 8:15 dimineaţa, Eisenhower s-a aşezat 
în Biroul Oval în vreme ce consilierii săi militari şi de spionaj 
de cel mai înalt rang, printre care şi Dulles, mâna lui dreaptă 
de la CIA, şi un general ranchiunos pe nume Nathan 
Twining, din forţele aeriene, au intrat unul câte unul şi au 
susţinut proiectul avionului U-2. La ora 8:30 ei ieşeau din 
birou, din nou unul câte unul. La ora 16:00 în acea după- 
amiază, Pentagonul l-a sunat pe Kelly Johnson în biroul său 
fără ferestre din Burbank. Se putea apuca să-şi construiască 
planorul. 


* K K 


În povestea de dragoste dintre Frank si Barbara Powers, 
ambele personaje s-ar fi simţit ca acasă pe un afiş de film cu 
dimensiunile de 3x2,5 metri. El era pilotul pe avioane de 
vânătoare cu ochi visători, care a roşit până în vârful 
urechilor atunci când i s-a făcut cunoştinţă cu Barbara, la 
cantina cu autoservire de la baza forţelor aeriene, unde 
mama ei lucra în schimbul de noapte. Barbara era o 
secretară de optsprezece ani, care intra acolo aproape în 
fiecare seară când se întorcea acasă de la muncă. S-au 
îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt, în pofida reputației 
negative pe care ea o avea printre prietenii şi camarazii lui 
de zbor. Sau poate tocmai din această cauză. 

80 


S-au căsătorit in primăvara anului 1955 si, cel putin, 
prima noapte din noua lor viaţă a fost fericită. „Doamne, dar 
băiatul meu din Apalaşi se pricepe să facă dragoste, nu 
glumă!” avea să scrie Barbara (l-a recunoscut mereu 
performanţele deosebite din pat, chiar şi atunci când nu i-a 
recunoscut alte merite). 

Dezamăgirea s-a făcut simțită curând. La noua luni după o 
lună de miere de vis în insulele Bahamas, soţul ei a venit 
acasă pentru a-i spune că părăsea forţele aeriene - în ziua 
următoare. lar, pentru moment, o părăsea şi pe ea. Urma să 
fie plecat trei ani, dar nu putea să spună unde şi de ce; doar 
că va zbura în continuare. 

Amândoi îşi vor pleda cazul la curtea pentru divorturi a 
opiniei publice. În povestea Barbarei, „bomba” e un fapt 
împlinit. După ce a lansat-o, soţul ei are chiar tupeul de ao 
acuza că îşi face griji mai întâi pentru cum îşi va plăti 
facturile. În versiunea lui Frank, lui i se oferă o „sarcină 
riscantă, dar patriotică” în afara forţelor aeriene, dar prima 
lui reacţie e să o refuze de dragul Barbarei. Se răzgândeşte 
doar atunci când ea subliniază faptul că nu le-ar strica banii 
în plus pe care i-ar aduce slujba respectivă: „Am plătit de 
curând un avans pentru o maşină nouă; restul de plata nu e 
încă achitat.” 

E explicaţia raţională perfectă pentru spionul imperfect. 
Banii au fost mereu o preocupare pentru soţii Powers, iar 
surorii lui, Jessica, i s-a reamintit acest lucru când el a 
vizitat-o în Washington curând după ce şi-a început noua 
slujbă. 

„Aveam nouăsprezece ani, munceam în Washington DC şi 
locuiam acolo împreună cu sora mea Janice”, îşi aminteşte 
ea. „El a trecut pe la noi ca sa ne vada şi singurul lucru pe 
care l-a menţionat vreodată despre munca lui a fost că: 
«Plătesc mai multe taxe decât banii pe care îi câştigi tu.» Şi 
m-am gândit că hei, ăsta e un post bun. Nu divulga nimic. 
Dar puteai să-ţi dai seama că era cumva mândru de munca 
lui sau mândru că făcea atât de mulţi bani.” 

Sau, cel mai probabil, mândru de ambele. Powers era fiul 


81 


tatalui sau, manat de un sentiment al obligatiei de a-si 
sustine financiar familia. Dar in gandurile sale neexprimate, 
el era totodată un erou american pursânge, frate a cinci 
surori adorabile, o vedetă a pistei de alergare de la colegiul 
din Kentucky şi acum stăpân al unei bombe de aproape 
3.200 de kilograme, pe care o putea lansa dintr-un avion 
Thunderstreak. Pe baza unui asemenea debut, realizările 
importante erau cu siguranţă posibile. Poate că la exterior el 
era un speolog amator cu vorba domoală, dar acest lucru 
ascundea un potenţial semnificativ. 

Întâlnirea de la sediul regimentului de aviaţie de la baza 
aeriană Turner era la ora 8 dimineaţa. Apăruseră şi alţi 
piloţi. Un superior de la comandamentul regimentului a 
făcut un anunţ simplu. Pe baza calificărilor lor excepţionale 
ca piloţi şi a autorizaţiilor cu caracter strict secret pe care le 
deţineau, cei prezenţi erau invitaţi să candideze la posturi 
nespecificate, care nu aveau legătură cu sarcinile aeriene. 
Nu mai erau disponibile alte indicaţii, dar tuturor celor care 
voiau informaţii suplimentare li s-a spus unde şi când să 
meargă. Powers a dorit să ştie mai multe. La ora 19 în acea 
seară, el a bătut timid în uşa primei camere de la Radium 
Springs Motel, nu departe de baza Turner. După cum fusese 
instruit, purta haine civile şi a întrebat de domnul William 
Collins. 

Domnul Collins nu era singur. El făcea parte dintr-un grup 
de bărbaţi tineri în haine civile îngrijite, care se cazaseră la 
motel ca şi cum s-ar fi prezentat la o convenţie a clonelor. 
Nu exista nimic remarcabil la niciunul, cu excepţia 
asemănării dintre ei şi a calmului lor profesional. 

„Explicaţia pentru întâlnirea în afara bazei era asigurarea 
unui mediu în care pilotul să se poată simţi liber să 
vorbească, în cazul în care exprimă un interes faţă de 
renunţarea la activitatea lui normală din forţele aeriene”, 
spune unul dintre cei care au jucat din când în când rolul lui 
Collins. Poate. Dar mai existau încă două motive pentru 
acest loc ciudat de întâlnire: păstrarea secretului şi 
generarea unui anumit entuziasm. Cine naiba era Collins? 


82 


Ce voia să spună cu sansa de a face „ceva important pentru 
tara voastră”? De ce acest decor cu paturi mari şi dusuri cu 
perdea? 

Era de la CIA, a declarat Collins la o întâlnire ulterioară 
de a doua zi, ca şi cum acest lucru explica situaţia. 

Într-un fel, chiar o explica. În 1956, Agenţia Centrală de 
Informaţii era încă un adevărat mister pentru toată lumea, 
cu excepţia celor care o conduceau, sau chiar şi pentru unii 
dintre ei. Aproape nimeni nu îi putea indica adresa pe hartă, 
de vreme ce sediul ei din Virginia încă nu fusese construit. 
Nimeni nu ştia cu siguranţă unde începeau responsabilitatile 
ei şi unde se terminau cele ale Pentagonului şi ale 
Departamentului de Stat, pentru că era pe cale să fure 
teritoriu de la ambele organizaţii. Şi nimeni nu o putea egala 
în privinţa arogantei dezastruoase sau a spiritului de 
aventură extrajudiciară, pentru că Golful Porcilor era încă 
un petec frumos de natură puţin cunoscut, pe coasta de sud 
a Cubei. Pentru cei ca Gary Powers, agenţia nu exista decât 
ca un acronim şi ca un sentiment de bine pe care i-l inspira. 

Agenţia construia un avion nou-nout, a spus Collins. El 
avea să zboare mai sus decât oricare alt avion pe care îl 
pilotaseră înainte. Urma să penetreze adânc teritoriul 
rusesc. Să fotografieze lucrurile pe care sovieticii le 
construiau acolo şi pe care domnul Hruşciov voia să le ţină 
secrete, şi avea nevoie de piloţi dispuşi să îl ducă până acolo 
pentru un salariu de 2.500 de dolari pe lună. 

„Am rămas uimit”, a scris Powers mai târziu. „Şi foarte 
mândru, nu doar pentru că fusesem ales să particip la o 
astfel de întreprindere, dar, chiar mai mult, mândru de ţara 
mea... pentru că avea curajul şi îndrăzneala de a face ceea 
ce credea că este esenţial şi corect.” Aceste cuvinte au fost 
scrise în 1970, având în minte un public sceptic, dar ele par 
sincere. Putea uita de Coreea - aceasta era şansa pe care o 
aşteptase. Aceasta era chemarea care se potrivea ambitiei 
sale tăcute, care avea să-l catapulteze din marea turmă a 
prim-locotenentilor gata de luptă, dar netestati, în elita 
specialiştilor. Oportunitatea era reală. Discretia din jurul ei o 


83 


facea sa fie autentica, pentru ca discretia era moneda de 
schimb in conflictul existential cu comunismul, care a adus 
metoda de supravieţuire numită „apleacă-te şi acoperă-te”! 
în şcolile din Minnesota şi ciuperci atomice tot mai mari în 
ediţiile de seară ale telejurnalelor. Powers avea să zboare 
într-un avion a cărui formă Jack Goff nu ar fi putut-o 
recunoaşte nici măcar dacă l-ar fi văzut, privind în sus din 
oraşul Big Stone Gap sau de oriunde muncea el în prezent. 
Iar salariul avea să fie de cinci ori mai mare decât cel pe 
care Frank îl câştiga la baza Turner. A fost de acord să 
participe la program. A spus asta atunci şi acolo, la Radium 
Springs Motel, deşi Bill Collins a insistat să mediteze peste 
noapte la decizie. 

Şi astfel Francis G. Powers a părăsit baza aeriană Turner 
cu ordinele unei însărcinări temporare în afara bazei, iar 
Francis G. Palmer s-a cazat la hotelul Dupont Plaza din 
Washington. A mers în camera lui şi a aşteptat să sune 
telefonul. 

A lăsat în urmă o soţie a cărei lume fusese complet dată 
peste cap. Dacă lui Powers i s-ar fi permis să dezvăluie soţiei 
lui mai multe detalii despre munca sa, poate că acest lucru 
ar fi ajutat căsniciei lor, dar Bill Collins i-a interzis să facă 
asta. El furnizase un număr de căsuţă poştală din California 
pentru soțiile care doreau să trimită scrisori şi un număr de 
telefon pentru urgente în Virginia. Totuşi, din câte ştia 
Barbara, soţul ei ar fi putut fi recrutat să transporte droguri 
din Caraibe. Era nefericită. 

Acelaşi lucru era adevărat pentru mulţi dintre cei rămaşi 
în urmă, atât piloţi, cât şi rude. La scurtă vreme după 
dispariţia lui Powers, comandantul de zbor, locotenentul 
Jerry Mcllmoyle, a revenit la postul de la Escadrila 515 Piloti 
de Vânătoare de la baza aeriană Malmstrom din Great Falls, 
Montana. Fusese acasă în concediu. In absenţa sa, trei 


1 Duck and Cover a fost o metodă de protecţie personală fata de 


efectele unei arme nucleare pe care guvernul Statelor Unite a predat-o 
unor generaţii întregi de elevi americani de la începutul anilor 1950 şi 
până în anii 1980. (n.tr.) 

84 


prieteni plecasera. Locotenentii Barry Backer si Jim Barnes 
si capitanul Frank Grace demisionasera si disparusera fara 
să spună o vorbă nimănui. 

„Pur şi simplu nu mi-au mai vorbit niciodată”, va scrie 
MclIlmoyle. „Am crezut ca Frank, Barry şi James îmi fuseseră 
prieteni buni şi apropiaţi. Luptaserăm împreună în Coreea; 
am fost împreună la petreceri, am jucat bridge şi am mers în 
excursii împreună. A venit Crăciunul şi nu am primit nicio 
felicitare, niciun telefon, absolut nimic din partea lor. Nu am 
înţeles cu adevărat de ce.” Au existat întâlniri întâmplătoare 
în deceniile care au urmat, „dar nu a fost camaraderie, ci 
doar o strângere de mână si un zâmbet, fără conversații 
amicale. 

Mi-am adus aminte de vechiul eufemism al Pentagonului: 
acei prieteni «se evaporaseră»." 

Nimic nu stârneşte mai multe zvonuri decât destinaţia 
unui pilot după dispariţia lui. Când unul dintre ei a murit - el 
s-a dovedit a fi Frank Grace - acele zvonuri s-au intensificat. 
Lui Mcllmoyle şi altora li s-a ordonat să piloteze patru 
avioane Thunderstreak în Texas pentru înmormântare. Ei au 
aflat pe drum că Grace lovise un stâlp de telegraf în vreme 
ce decola noaptea de pe o pistă neiluminată, dar li s-a 
ordonat să „nu pună întrebări despre accident, despre unde, 
ce, cum, când şi, mai ales, despre tipul de avion pe care îl 
pilotase”. 

Prin urmare, ce pilotase? Natura umană cerea un răspuns. 
CIA a făcut eforturi eroice de a păstra secretul. Fără oraşe 
împrejmuite, garduri de 10.000 de kilometri, fără o cale de a 
pune botnita presei şi fără ameninţarea reală a unui glonţ 
care ar executa fără alte întrebări pe cei banuiti de trădare, 
asta nu era o sarcină uşoară, acesta fiind motivul pentru 
care Powers era cazat la hotelul Dupont Plaza sub un alt 
nume, stând pe pat şi aşteptând să sune telefonul. S-a simţit 
„mai mult decât ridicol”. Când telefonul a sunat, era din nou 
Bill Collins, îndrumându-l către o altă cameră din acelaşi 
hotel, pentru o prezentare mai detaliată a misiunii şi o lecţie 
introductivă de spionaj rudimentar. Mai existau câţiva 


85 


recruti in camera. De fiecare data cand vorbea Collins, el 
tinea radioul deschis. Cand Powers l-a oprit pentru a auzi 
mai bine - lucru pe care l-a făcut o singură dată -, Collins a 
tăcut. 

Întâlnirea de prezentare fiind încheiată, piloţii au fost 
invitaţi individual într-o cameră alăturată pentru a fi testati 
la detectorul de minciuni. Powers s-a supus până la capăt 
procedurii, deşi a considerat-o un afront impardonabil adus 
integrităţii sale. După care a fost trimis în New Mexico - prin 
Saint Louis, Omaha şi iarăşi Saint Louis, pentru ca 
potenţialii spioni să-i piardă urma. 

La Clinica Lovelace din Albuquerque, colonelul Flickinger 
de la Comandamentul de Cercetare si Dezvoltare Aeriana 
elaborase un examen medical pentru a testa forta musculara 
si sanatatea mentala a celor mai robusti piloti din aviatie. 

Asta era, desigur, in interesul lor - Flickinger depusese o 
munca de pionierat în „medicina la mare altitudine” pentru a 
ajuta pilotii care transportau marfuri pe deasupra muntilor 
Himalaya pe durata razboiului. Numai ca nu aceasta a fost 
senzatia pe care au avut-o de data asta. 

Testele au durat o săptămână. In memoriile sale, Powers 
le-a numit „incredibil de dure” şi s-a rezumat la această 
descriere, dar a recunoscut faţă de prietenul său, Jack Goff, 
că, după o verificare ulterioară, el a dat greş la un exerciţiu 
important şi a trebuit să zboare înapoi la Albuquerque 
pentru a-l reface. Era amăgitor de simplu: trebuia să stea pe 
un scaun într-o cameră fără zgomote vreme de două ore, dar 
a adormit. 

Tony Bevacqua îşi aminteşte unele dintre testele mai putin 
confortabile. „Trebuia să punem un braţ într-o găleată cu 
gheaţă până la limita rezistenţei şi ne cereau să 
hiperventilăm în mod intenţionat pentru a vedea dacă 
trecem printr-o criză sau printr-un atac de apoplexie. 
Sfârşeam cu braţele rigide încrucişate pe piept, ca nişte 
cadavre, iar apoi ei încercau să le deschidă iarăşi cu forţa.” 

Erau mai multe teste. Piloții erau rotiti în centrifuge, 
uneori pana leşinau. Aveau electrozi atasati de scalp timp de 


86 


ore întregi şi bariu introdus în „toate locurile imaginabile”. 
Li se cereau chiar mostre de spermă. De ce? S-a dovedit că 
băieţii de pe avionul U-2 erau folosiţi drept cobai de 
laborator pentru examenele fizice ale astronautilor din 
programul Mercury, deşi încă nu se ştie dacă numărul de 
spermatozoizi sau motilitatea lor a fost sau nu vreodată un 
factor în selecţia lui John Glenn. 

Glenn a fost recompensat pentru privatiunile lui de la 
Lovelace cu zboruri în spaţiu, o faimă de durată si o carieră 
de senator american. Pilotilor U-2 li s-a cerut să sufere în 
tăcere. Doar un pilot din grupul lui Powers a fost eliminat în 
acest stadiu. Celorlalti li s-au dat bilete de avion şi li s-a 
ordonat să se prezinte la un producător de lenjerie intimă 
pentru doamne aflat cu două fusuri orare mai la est. 

Biletele i-au dus, rând pe rând, la compania David Clark în 
Worcester, Massachusetts. Domnul Clark încă mai producea 
lenjerie intima. El fabrica totodată costume presurizate. 

Ca parte a instruirii lor, piloților li se va arăta de ce. Ei au 
fost plasați într-o cameră de depresurizare din laboratorul 
aeromedical de la Wright Field purtând un costum 
presurizat şi ţinând un prezervativ umplut cu apă. Pe măsură 
ce pilotul respira oxigen pompat şi costumul se umfla 
treptat, aerul era aspirat din încăpere pentru a simula o 
altitudine crescătoare. La aproape 17.000 de metri, apa din 
prezervativ începea să fiarbă. La 21.000 de metri, 
depresurizarea bruscă a carlingii ucidea un pilot neprotejat 
în zece secunde, iar depresurizarea subită se producea 
mereu în avioanele U-2: sursa de curent pentru presurizarea 
carlingii era motorul, iar opririle motorului cauzate de 
întreruperea combustiei, datorată aerului rarefiat, erau 
practic la ordinea zilei. 

De unde vizita colonelului Flickinger la Pentagon în anul 
precedent. Modelul era potcoava calului regelui Richard al 
III-lea din bătălia de la Bosworth din 1485; fără o potcoavă, 
acesta şi-a pierdut regatul. Fără un costum de presurizare 
decent pentru CIA, Războiul Rece se putea încinge. Mizele 
nu erau mai mari decât cele ale lui Kelly Johnson, dar ele 


87 


erau inca importante. Fiindu-i oferite zece luni atunci cand 
el a spus că avea nevoie de cel putin trei ani, primul număr 
de telefon pe care l-a format Flickinger a fost cel al lui Clark. 

Pe atât de modest pe cât era de încăpățânat, David G. 
Clark se lăsase de şcoală la vârsta de cincisprezece ani fără 
vreo altă calificare în afara unui interes profund faţă de 
ştiinţe. El a canalizat acest interes în afacerile cu ţesături 
elastice şi tricotaje. Rezultatele au inclus şase brevete de 
invenţii şi o fabrică prosperă, ce producea genul de lenjerie 
intimă pentru femei care era la mare căutare în anii 
imbelsugati ai lui Eisenhower. Începând din anii războiului, 
Clark a clădit, de asemenea, o afacere de nişă în cadrul 
căreia producea costume antigravitationale pentru piloţii 
avioanelor de vânătoare. Însă, după cum îi spusese 
Flickinger secretarului nerăbdător al forţelor aeriene, cel 
mai bun costum presurizat pe care Clark sau oricine 
altcineva îl produsese până atunci aparţinea categoriei 
costumelor de coborâre; o vestă de salvare pentru 
zburătorul de mare altitudine, strict pentru urgente. 

Noua specificaţie a fost pentru un costum care putea fi 
purtat fără să fie umflat vreme de douăsprezece ore şi care 
să furnizeze toate cele necesare supravieţuirii pilotului 
vreme de patru ore. El urma să se umfle când presiunea din 
carlingă cobora sub echivalentul a 8.500 de metri 
(aproximativ înălţimea vârfului Annapurna). 

Primul costum al lui Clark fusese bazat pe un prototip 
conceput de un anume dr. James Henry de la University of 
South California. Prototipul a fost testat de însuşi dr. Henry 
în cadrul unor sesiuni îndelungate din camera de joasă 
presiune de la Wright Field. Masochismul lui a avut o 
trăsătură distinct victoriană, pe care Clark a descris-o cu o 
atenţie maximă la detalii: „Câţiva dintre noi am privit prin 
geamurile încăperii în vreme ce dr. Henry a demonstrat cum 
funcţionează costumul la variate altitudini simulate de până 
la 27.000 de metri”, a scris el. 


A rămas la 20.000 de metri mai bine de jumătate de 
88 


oră. Costumul a fost evident intenţionat să stea strâns 
pe corp şi îi ajungea până sus pe gât. „Casca” a fost 
concepută pentru a se suprapune cu costumul la gât, 
dar acest lucru nu prea s-a întâmplat. Pe măsură ce dr. 
Henry urca la altitudini mai mari, carnea lui ieşea în 
afară cât oul de găină, iar apoi îşi reducea dimensiunile. 


„Casca” nu era o cască în sensul modern al termenului. 
Mai curând, 


ea consta din plexiglas curbat cu o închidere etanşă 
gonflabilă din cauciuc negru la margini pentru a acoperi 
ochii, nasul şi gura doctorului Henry... Un material 
textil strâns croit îi acoperea barbia şi ceafa. Crestetul 
capului şi urechile nu-i erau acoperite. În timp ce se 
mişca, scalpul lui se ridica, în mod clar, cu până la 2,5 
centimetri. Dr. Henry nu a părut să observe acest 
fenomen. Nici ceilalţi spectatori nu l-au menţionat. 


Pilotilor U-2 trebuia sa li se îngăduie să-şi păstreze 
scalpul. Pentru ei, Clark a folosit un material elastic pentru a 
crea o închidere etanşă între costum şi cască. Însă ideea de 
bază a doctorului Henry de utilizare a oxigenului comprimat 
pentru a aplica o presiune directă asupra întregului corp 
prin intermediul unor tuburi gonflabile a supravieţuit. Când 
toate celelalte mergeau prost la altitudinea de 21.000 de 
metri, piloţii puteau fi destul de siguri că beneficiau de o 
presiune de un kilogram pe centimetru pătrat corp de la gât 
în jos, 200 de grame pe centimetru pătrat corp la nivelul 
capului şi o rezervă stabilă de oxigen respirabil. 

Supravietuirea în stratosferă se făcea cu preţul 
confortului. Singura cale de a înghiţi ceva era printr-un pai 
introdus printr-o gaură autoetanşă în capătul de jos al 
vizorului căştii. Secretia şi excretia erau chiar mai dificile. 
Dacă un pilot trebuia să stea în soare mai mult de câteva 
minute înainte de decolare, indispensabilii lui se îmbibau cu 
sudoare pe toată durata zborului. Dacă trebuia să urineze, ei 
bine, trebuia să urineze. Şi aşa mai departe. După cum 


89 


spune Tony Bevacqua, savurand niste oua Benedict la un mic 
restaurant de lângă locuinţa lui din California: „Se mai 
întâmplă şi rahaturi de-astea.” 

Forma a urmat funcţiei. Tuburile ieşeau inevitabil în afara 
costumului. A fost principiul utilizat mai târziu de arhitecţii 
Renzo Piano şi Richard Rogers când au decorat exteriorul 
Centrului Pompidou din Paris cu piesele sale interioare. In 
ambele cazuri, efectul a fost spectaculos de modern. Nu sunt 
mulţi oamenii care au văzut piloţii de avioane U-2, dar cei 
care i-au văzut ştiau că aveau în faţă o imagine a viitorului. 

Pentru cazul în care ruşii supravegheau fabrica lui Clark 
din Worcester, urmărind intensificări ale producţiei de 
lenjerie intimă sau alte indicii, membrii personalului ei 
fuseseră instiintati cu privire la măsurile de securitate. Ei au 
fost instruiți să nu fraternizeze cu piloţii care vizitau 
întreprinderea şi nici măcar să nu arate că îi recunoşteau. 
Asta însemna că măsurătorile dimensiunilor corporale 
puteau fi epuizante. După cum îşi aminteşte Jerry Mcllmoyle 
la multă vreme după ce fusese în cele din urmă admis în 
program, camera costumelor presurizate era accesată pe la 
parterul de tip open space al fabricii, plin cu femei care 
coseau lenjerie intimă şi corsete şi care aveau grijă să evite 
contactul vizual. O scară de lemn ducea de acolo într-un 
coridor care se termina cu o uşă verde. Dincolo de uşă se 
afla departamentul obişnuit al costumelor de zbor, iar după 
el exista o uşă neagră ce dădea într-o altă cameră, unde i s-a 
spus să se dezbrace complet şi să stea pe un podium de lemn 
cu înălţimea de 60 de centimetri. 

„Un bătrân adus din umeri şi zbârcit” a intrat în încăpere 
şi a măsurat fiecare centimetru - „şi nu exagerez când spun 
fiecare centimetru” - al corpului său, folosind o cupă pentru 
a determina volumul organelor sale genitale. 

Întâlnirea s-a încheiat cu: „Bine, am terminat. Revino 
mâine dimineaţă.” După care oamenii lui Clark au muncit 
peste noapte pentru a finaliza două costume presurizate care 
se mulau perfect pe corpul pilotului. Un reprezentant al 
companiei i-a înmânat apoi alte bilete de avion. În loc să se 


90 


întoarcă direct la baza aeriană Malmström, lui McIlmoyle i s- 
a ordonat sa petreaca un sfarsit de saptamana in Manhattan 
pe cheltuiala contribuabililor, „ca şi cum ai fi un turist”. 
Dacă ideea a fost păcălirea unor oameni precum Fisher şi 
Hayhanen, ea ar fi funcţionat. Insă după toate dovezile 
disponibile, ei nu ar fi putut fi mai puţin interesaţi. 


* K K 


Dacă programele de fidelizare ale companiilor aeriene ar 
fi existat in 1956, Powers ar fi fost campionul lor. 

Imbracat în costum şi indoctrinat cu metodele agenţiei, el 
şi-a dat demisia formal din postul său în forţele aeriene şi a 
zburat pe Coasta de Vest pentru a se prezenta, în calitate de 
civil, la baza aeriană March de la poalele munţilor San 
Bernardino. Alţi cinci foşti piloţi pe avioane de vânătoare 
făcuseră aceeaşi călătorie: bărbaţi tineri, competenţi, în 
camasi cu modele, cu tunsori scurte şi genţi grele de umăr 
oferite gratuit de compania lui David Clark. Au urcat într-un 
avion Douglas C-47 cu geamuri fumurii şi au zburat spre 
nord-est către ceea ce urma să devină cel mai celebru fund 
de lac din istoria teoriilor conspirației. 

Fâşia Watertown de la Groom Lake mai fusese utilizată 
înainte pentru aterizări de urgenţă de către piloţii stagiari în 
timpul războiului. A fost redescoperită după zece ani de 
Tony Levier, pilotul-şef de testări al companiei Lockheed. 
Ordinele primite de el au fost să ia avionul Beecheraft al 
companiei şi să caute spaţii larg deschise în Nevada, în care 
să fie testat un avion secret. 

De fapt, nu era nimic deschis în zona Groom Lake, iar asta 
nu doar din cauza munţilor care mărgineau fostul lac. 
Spaţiul aerian de deasupra sa era închis traficului aerian din 
cauza locului de testări nucleare situat imediat la vest. Acest 
lucru va complica instructia pilotului U-2, deoarece întreaga 
operaţiune trebuia să fie evacuată în Phoenix de fiecare dată 
când se desfăşura un test la Jackass Flats. Dar, pentru 

91 


moment, albia lacului arăta perfect. In primul său zbor de 
recunoaştere, Levier a trecut la joasă altitudine şi a lansat o 
minge de şapte kilograme pe fereastra carlingii sale. Mingea 
a săltat. La scurtă vreme după, el a revenit împreună cu 
Johnson şi cu un pasager înalt şi cu mină aristocratică. Era 
îmbrăcat în pantaloni chino, pantofi de tenis şi un sacou 
sport cu pătrăţele, iar Johnson îl numea Domnul B. 

„B” venea de la „Bissell” - Richard Bissell -, dar fi putut la 
fel de bine să vină de la „sânge albastru”!. Fiul unui mogul 
de asigurări din Connecticut care crescuse în casa în stil 
victorian a lui Mark Twain din Hartford, Bissell era un 
economist de clasă mondială căruia îi plăcea să afirme 
despre sine că era un rechin ce devora oameni atunci când 
se confrunta cu sistemul birocratic. Aceasta era prima sa 
călătorie la Groom Lake, dar în niciun caz primul drum în 
vest legat de afacerea privind avionul U-2. El era omul pe 
care Allen Dulles, directorul CIA, prefera să-l însărcineze cu 
rezolvarea problemelor, iar Bissell împărtăşea fascinația 
şefului său faţă de operaţiuni guvernamentale secrete într-o 
societate liberă. Fusese însărcinat sa conducă 
departamentul intern de forţe aeriene al agenţiei din 
momentul în care Eisenhower aprobase planul avionului U-2 
în 1954. 

În acest stadiu al carierei sale, Bissell semăna destul de 
mult cu tânărul Donald Rumsfeld. Era genial, arogant, 
iconoclast, amuzant şi un om de succes. Avea totodată 
tendinţa de a împinge lucrurile puţin prea departe. Bissell a 
fost găsit vinovat, pe merit, pentru dezastrul din Golful 
Porcilor. Au existat şi înainte persoane care l-au criticat, 
printre care un pilot senior de avion U-2 pe care l-a disperat 
orbirea lui Bissell faţă de problemele de moral şi de 
securitate tot mai mari apărute la 6.500 de kilometri 
depărtare, în Turcia. „Bissell a refuzat să accepte sfatul meu 


sau al altcuiva”, a scris Harry Cordes cu amărăciune. 
1 În original blue blood, sintagmă utilizată pentru a desemna un 
membru al aristocrației, nobilimii sau pe cineva provenind dintr-o familie 
cu un important statut social. (n.tr.) 
92 


„Credea că le ştie pe toate.” Dar au fost anumite lucruri pe 
care le-a ştiut mai bine decât oricine altcineva în guvern, iar 
unul dintre ele era cum să rezolve problemele. Numărul său 
de telefon era singurul pe care Johnson avea nevoie să-l ştie 
pe întreaga Coastă de Est, iar fără acest număr avionul U-2 
ar fi putut să nu mai fie construit niciodată. 

Nu a rămas nicio fotografie a lui Bissell, Johnson şi Levier 
păşind din avionul lor Bonanza în căldura uscată a 
primăverii din Nevada şi discutând liniştit despre cum 
puteau să construiască un aeroport inexistent. Dar dacă ar 
exista astfel de imagini, ele şi-ar merita un loc în panteonul 
Războiului Rece. 

Văzut din aer, şi-a amintit Bissell, Groom Lake „avea 
aproximativ 5-6,5 kilometri în diametru şi era neted ca o 
masă de biliard”. In timp ce Levier a coborât cu avionul, ei 
au văzut conturul vechii piste aeriene terminându-se în 
marginea de sud a lacului. Fiindcă îşi făcuse temele dinainte, 
Levier a aterizat pe albia lacului, nu pe fosta pistă. „Odată 
ajunşi jos, am mers la pista aeriană pentru a vedea dacă e 
viabilă”, a spus Bissell. „Cu cât ne apropiam de ea, cu atât 
ne afundam mai mult în solul moale, acoperit cu pelin. Dacă 
am fi încercat să aterizăm pe vechea pistă, cu siguranţă ne- 
am fi prăbuşit.” 

Totuşi, Bissell a fost de acord că acesta era locul potrivit. 
Au zburat înapoi la Los Angeles (pe deasupra unei bombe 
atomice cocotata pe o schelă şi amorsata pentru a exploda 
peste nouă ore), iar Bissell s-a întors la Washington. El a 
vorbit cu Dulles, care a discutat cu Eisenhower, care într-o 
singură şedinţă din Biroul Oval a căzut de acord să adauge 
lacul şi împrejurimile sale la regiunea învecinată a testărilor. 
Johnson avea acum cutia lui secretă cu nisip. Bissell a 
denumit zona Watertown, în cinstea locului de naştere al lui 
Dulles din nordul statului New York. Johnson a numit-o 
Paradise Ranch. 

În următoarele trei luni, un contractant furnizor care 
credea că lucra pentru CJ Engineering a pavat pista aeriană, 
a acoperit o fântână de pe marginea ei şi a ridicat trei 


93 


hangare, o popota si spaţii simple de locuit pentru două sute 
de oameni, toate pentru suma de 800.000 de dolari. 
Muncitorii şi materialele de construcţie au fost transportate 
pe calea aerului din Burbank. 

Majoritatea clădirilor au fost poziţionate pe o suprafaţă de 
teren proaspăt pavată de la capătul nordic al pistei de 
decolare, în apropiere de albia lacului, unde exista, de 
asemenea, loc pentru a parca avioanele care aterizau. Aici, 
în mai 1956, la poalele aridului lant muntos Belted 
Mountain, Powers a văzut primul său U-2. În memoriile sale 
îl descrisese astfel: „Era un aparat de zbor cu aspect bizar, 
diferit de tot ceea ce văzusem înainte... un avion cu reacţie, 
dar cu forma unui planor. Deşi era un hibrid, avea totuşi un 
aspect unic, cu o frumoasă simetrie.” 

Jerry Mcllmoyle a fost mai entuziasmat: „Ce am simţit 
când am văzut primul U2? Am simţit o exaltare desăvârşită, 
nestăpânită. Cum era să decolezi şi să urci până la 21.000 de 
metri? Era o euforie totală; am fost încântat până în adâncul 
sufletului, într-o stare de concentrare absolută şi completă 
asupra a ceea ce făceam.” 

Marty Knutson, ale cărui isprăvi vitejeşti în avioanele U-2 
au devenit legendare, „aproape că a murit de dezamăgire” 
când l-a văzut prima oară. „M-am uitat în carlingă şi am 
văzut că drăcovenia avea manşă... A fost picătura care a 
umplut paharul. Fie zburai cu o manetă, ca un pilot militar 
care se respectă, fie erai un şofer amărât de bombardier - 
ceva de ocară, la naiba.” 

Adevărul e ca U-2 nu era atrăgător pentru orgoliul 
masculin al unui pilot militar sau pentru simţul său estetic 
interior. Nu era ultimul răcnet. Nu era drăguţ sau sexy. Nu 
ar fi aterizat pe un transportor, cel puţin nu în această 
formă, şi nu ar fi trecut niciodată de bariera sunetului. Arăta 
ca un avion desenat de un copil, cu aripi de dimensiuni 
exagerate şi o coadă universală, care ar fi putut fi adăugată 
la urmă, ca un gând întârziat. Era totodată un proiect în 
dezvoltare. 

Privind înapoi în timp, impresia despre avionul U-2 este 


94 


una favorabila, pentru ca el s-a achitat de sarcina pentru 
care fusese construit. Dar cand a fost livrat prima oara la 
Lake Groom si a rulat pe usile unui camion dublu 
Globemaster în iulie 1955, arăta ca o cocoasa impachetata în 
laude şi acoperită de o prelată. 

La fel ca Burt Rutan, proiectantul rebel de avioane din 
Mojave care a câştigat Premiul X pentru zboruri cosmice 
private cu un vehicul spaţial alimentat cu gaz ilariant, Kelly 
Johnson a trăit pe baza reputației, precum şi a istetimii sale. 
El ajutase la proiectarea avionului de pasageri Electra şi a 
celui de vânătoare F-104 Starfighter în cadrul companiei 
Lockheed, astfel că, atunci când i-a spus generalului Philip 
Strong că ar fi o treabă uşoară să pună „aripi ca un cort” pe 
corpul unui Starfighter, intuiţia a căpătat substanţă. Când s- 
a lăudat că putea produce un prototip U-2 în fix opt luni şi 
mai multe versiuni operaţionale într-un an şi jumătate, 
oamenii de pe Coasta de Est au avut încredere în el. Însă 
acea încredere nu era bazată pe organigrame şi scheme ale 
procesului tehnologic. Era bazată pe experienţa lui Kelly în 
motivarea inginerilor de a depune eforturi maxime sub 
presiunile unui război „fierbinte” şi pe cutezanta sa 
intimidantă. Când aripile şi fuzelajele dezasamblate ale 
primelor avioane U-2 au ajuns în Watertown, nu exista nicio 
garanţie că ele vor zbura, ca să nu mai vorbim de faptul că o 
vor face pe o distanţă de 6.500 de kilometri, la o altitudine 
de 21.000 de metri. Acel miracol urma să se producă. Primul 
miracol consta în faptul că exista un prototip. 

Johnson e vestit pentru faptul că a produs primul plan 
detaliat al avionului U-2 după ce a obţinut contractul, nu 
înainte. 

A fost un document de douăzeci şi trei de pagini conceput 
în şapte zile, care a servit drept schiţă pentru trei duzini de 
proiectanți care vor lucra câte o sută de ore pe săptămână, 
în schimburi, zi şi noapte, pentru a se încadra în termenul de 
opt luni. Membrii echipei lui Johnson erau toţi bărbaţi, toţi 
de rasă albă şi toţi fumători inraiti. De vreme ce oamenilor 
de serviciu nu le era permis accesul la Skunk Works, 


95 


proiectantii trebuiau sa-si curete singuri toaletele si sa-si 
goleasca singuri scrumierele in timp ce salvau lumea libera. 
Iar pentru ca femeile nu erau prezente in carne si oase, 
fotografii in care ele nu purtau prea multe haine erau lipite 
pe pereti. 

Problemele de proiectare aveau toate de-a face cu 
altitudinea. Regula de aur a lui Johnson era ca fiecare 450 de 
grame in plus costau 30 de centimetri din inaltime, aducand 
avioanele mai aproape de rachetele antiaeriene sovietice. El 
a insistat sa foloseasca aluminiu cu o grosime de pana la 
doua treimi mai mica decat de obicei si titan acolo unde era 
posibil. Ampenajul a fost atasat cu ajutorul a trei bolturi de 
mici dimensiuni (o decizie de inginerie care urma să aibă un 
impact spectaculos asupra cursului evoluţiei omenirii). 
Existau doar două roti de aterizare, forțând piloţii să 
oprească la sol avioanele U-2 ca pe o bicicletă cu anvergura 
aripilor de aproape 25 de metri. In scopul de a reduce 
greutatea şi de a elibera spaţiul pentru camerele foto, nu 
existau lonjeroane centrale care să unească cele două roţi 
prin fuzelaj. Aripile erau pur şi simplu fixate cu bolturi, dar 
fiecare dintre ele trebuia să susţină greutatea a aproape 
2.300 de litri de combustibil. Lungimea şi fragilitatea lor 
creau un pericol serios odată ce se aflau în zbor. Inginerii au 
numit fenomenul divergență aeroelastica, el putând duce la 
un eşec catastrofal. Alţii i-au spus fluturarea aripilor până la 
desprinderea lor. De unde rezultă însemnarea din jurnalul 
lui Johnson pe data de 20 iunie 1955: „Suntem foarte ocupati 
pentru că mai avem doar 650 de ore până la momentul 
finalizării avionului. Ne chinuim îngrozitor cu aripa.” Însă 
trei săptămâni era un interval lung la Skunk Works. „Avionul 
e în mare parte terminat” a scris Johnson pe 15 iulie. „Ore 
groaznic de lungi. Toată lumea aproape moartă de 
oboseală.” 

În final, singura soluţie realistă la problema dezintegrării 
în aer a fost ca piloţii să nu forţeze avionul şi să rămână 
deasupra oricărei turbulente atmosferice. Dar rezolvarea 
unei categorii de probleme de altitudine crea o alta. Cu cât 


96 


U-2 zbura mai sus, cu atât mai rarefiat era aerul prin care îi 
treceau aripile şi care îi intra în motor. Asta însemna un 
decalaj din ce în ce mai scurt între turatia critică! şi „şocul 
Mach?” , precum şi o şansă tot mai mare ca motorul să 
moară, blocându-se. Acestea erau riscurile meseriei, cu care 
piloţii trebuiau să se obişnuiască. 

Powers a făcut exact acest lucru. Se simţea în largul lui în 
avionul U-2. Spre deosebire de Marty Knutson, el nu s-a 
plâns niciodată de manşă. A ajuns la capătul celor două luni 
ale sale la fermă fără niciun incident (şi cu laude speciale 
pentru hrană care, pentru moralul piloților, era 
,exceptionala”). Mai târziu a scris despre o „singurătate 
specială” în carlinga, care părea să se potrivească 
temperamentului său. Au existat neplăceri suportate în 
schimbul calităţii de membru al elitei U-2, ce au inclus ore 
lungi petrecute în costumul presurizat şi respirarea de 
oxigen pur înaintea fiecărui zbor pentru a elimina azotul din 
corp, ca o măsură de protejare împotriva stării de rău 
provocate de o eventuală depresurizare. Dar le-a îndurat cu 
uşurinţă, mi-nunându-se în schimb de extraordinarele 
privelişti ale Vestului american pe care i le oferea altitudinea 
de 21.000 de metri. Pe durata unui zbor, când periscopul i-a 
arătat fluviul Colorado străbătând sub el statul Arizona, a 
putut zări în faţa lui curbura de aproape 1.000 de kilometri a 
Coastei de Vest, de la peninsula Monterey şi până la Baja 
California. 

Instruirea pentru zbor a fost dură. Trebuia să fie. Singurul 
aspect uşor la pilotarea avionului U-2 era decolarea, despre 
care Tony Levier a descoperit cu ocazia primului zbor ca se 
producea automat la şaptezeci de noduri: (el nu intentionase 
să se desprindă de la sol). Urcusul initial era spectaculos, 
dar dacă pilotul uita să îşi tempereze unghiul de atac la 


1 Viteza minimă necesară, astfel încât aripile să producă suficientă 


portanță pentru a ridica avionul (n.tr.) 
Mach - unitate de măsură pentru viteză, utilizată în aerodinamică şi 
în tehnica rachetelor, egală cu 340m/s (n.tr.) 
3 130 kilometri/oră (1 nod1,85 km/oră) (n.tr.) 
97 


altitudinea de 10.600 de metri, avionul risca sa explodeze 
din cauza dilatarii combustibilului din aripile sale. La 21.000 
de metri, uriaşul motor Pratt Whitney, care ocupa marea 
parte a fuzelajului, funcţiona la doar şapte procente din 
capacitatea cu care se mândrea la nivelul mării. La o astfel 
de înălţime, marja dintre pierderea de viteză şi descentrarea 
(pendularea) avionului datorată vitezei nu era mai mare de 
cinci noduri, ceea ce însemna că, într-un unghi drept, 
extremitatea unei aripi putea oscila dintr-un motiv, iar 
extremitatea celeilalte din alt motiv, fapt simplu comparativ 
cu aterizarea. U-2 se incapatana să nu piardă altitudine. A 
fost conceput să aibă o rază de planare de 400 de kilometri 
în eventualitatea unei defecţiuni de motor, iar unii piloţi au 
descoperit că pot să dubleze această distanţă. Aproape de 
sol, în special de solul fierbinte din Groom Lake, avionul 
sfida legile lui Newton. Un pilot putea fi la trei metri de sol şi 
să nu aterizeze. Chiar şi cu motorul oprit, albatrosul 
domnului Johnson plutea lin peste albia lacului cu excepţia 
cazului în care era forţat să coboare. Johnson a presupus că 
metoda prin care putea fi realizat acest lucru era prin 
înclinarea mai întâi a botului, dar prototipul aproape că s-a 
dezintegrat când Levier a încercat acest lucru. Levier a 
reuşit în cele din urmă să facă aterizarea să pară uşoară cu o 
abordare mai convenţională de coborâre mai întâi a roții din 
spate, dar chiar şi atunci era o manevră delicată, necesitând 
o numărătoare inversă dintr-o maşină care urmărea avionul 
şi o reducere treptată a vitezei, apropiată de perfecţiune. 
Pentru el, ca şi pentru cei care au urmat, nu exista 
simulator, copilot sau scaun care se catapultează. 

In cele din urmă, fiecare pilot a trebuit sa se descurce 
singur cu avionul U-2. Putea fi o treabă periculoasă. Într-o 
după-amiază, Bissell se afla în biroul său din Washington 
când cei de la Groom Lake au sunat pentru a-i spune că 
pilotul U-2 raportase că îi murise motorul deasupra statului 
Tennessee şi că avionul plana către o bază aeriană din 
apropiere de Albuquerque. 

„Credea că putea ajunge la bază în aproximativ jumătate 


98 


de ora cu o planare lungă”, şi-a amintit Bissell. „L-am sunat 
pe comandantul bazei din Albuquerque şi i-am spus că în 
aproximativ 30-40 de minute ar trebui să se aştepte la 
aterizarea unui avion special, un U-2; avea ordin să îl mute 
într-o zonă îndepărtată a bazei cât mai repede cu putinţă, să 
îl învelească cu o prelată pentru a-i camufla forma şi să pună 
un paznic lângă el. Pot doar să-mi imaginez surpriza lui când 
a primit un telefon de la CIA, dar după 45 de minute 
telefonul a sunat şi el a raportat că avionul a aterizat într- 
adevăr... şi că pilotul putea vorbi cu mine.” 

Când Bissell a zburat la Groom Lake pentru a inspecta 
motorul defect, el a scos de la capătul cozii rămăşiţele unei 
lame de compresor care se cristalizase şi se dezintegrase în 
frigul extrem de la 21.000 de metri altitudine. 

Powers a fost norocos. Nu a înregistrat riscuri de coliziune 
cu alte avioane în zbor în timpul instruirii şi fără îndoială că 
era capabil să planeze până la sol şi să-şi repornească 
motorul dacă acesta se bloca deasupra Statelor Unite. Ceea 
ce nu îi dădea pace era cum ar trebui să procedeze dacă 
incidentul avea loc deasupra Rusiei, dar aceasta era o 
întrebare pe care nimeni nu o adresa - sau la care nimeni nu 
răspundea. 

Fiecare grup care a trecut pe la Paradise Ranch a petrecut 
o săptămână la o unitate CIA în est, din care o parte fusese 
convertită pentru a semăna cu un post de frontieră sovietic. 
Piloții au învăţat să se strecoare pe sub un gard şi să meargă 
pe un teren arat fără să lase urme de paşi, dar nu se referea 
nimeni la situaţia în care graniţa s-ar fi aflat la 1.600 de 
kilometri depărtare. Powers a concluzionat că exerciţiul era 
mai mult în scopuri psihologice decât practice. Avea cu 
siguranţă dreptate. Şi ar fi fost la fel de sigur tulburat să ştie 
că atât Bissell, cât şi Dulles îl asiguraseră pe Eisenhower că 
era „ceva de la sine înţeles” că niciun pilot nu ar fi 
supravieţuit unei prăbuşiri pe teritoriul sovietic. 

Până la sfârşitul perioadei sale de la Watertown, la CIA 
ajungeau rapoarte în care se vorbea de testarea de către 
sovietici a unui motor monstruos de rachetă conceput să 


99 


genereze o forta de 450 de tone - suficient pentru a arunca 
un focos termonuclear 8.000 de kilometri prin spatiu. Un 
post de ascultare al Agentiei Nationale de Securitate (NSA) 
situat in Iran, in muntii din apropiere de Mashhad, receptase 
semnale ale testelor de rachete derulate adanc in inima 
teritoriului sovietic nepopulat si mai departe catre est decat 
zona cunoscuta de testare de la Kapustin Iar. Nu mai era 
timp pentru a afla unde. 

Grupul lui Powers a primit un concediu de doua 
săptămâni, apoi a fost trimis în Turcia. El s-a dus in Pound si 
a evitat întrebările legate de munca lui, dar nu a reuşit să 
domoleasca bănuielile tatălui său. Cand a sunat de la 
aeroport pentru a-şi lua un ultim rămas-bun, Powers seniorul 
a spus că îşi dăduse seama că Frank lucra pentru FBI. Sora 
lui, Jessica, a fost mai puţin suspicioasă, deşi a avut mai 
multe dovezi la dispoziţie. Frank i-a făcut şi ei o vizită. 
„Aveam o canapea extensibilă şi l-am întrebat dacă dorea să 
rămână”, spune ea. „El a zis că da şi s-a dezbrăcat de 
cămaşă, iar mie mi s-a părut că puteai să joci dame pe 
spatele lui. Nu am întrebat - ar fi putut fi vorba de o 
încăierare. Dar cred acum că urmele erau de la acel 
costum.” 


* K K 


Plecarea lui Powers în străinătate a avut un efect bizar 
asupra prietenilor si familiei sale. Multi dintre ei l-au urmat. 
Jessica se va număra printre aceştia, în împrejurări greu de 
crezut şi care inca i se par ireale. Dar înaintea ei a fost soţia 
fratelui său. 

Barbara Powers avea multe în comun cu socrul ei, inclusiv 
o spontană antipatie reciprocă. La fel ca el, ea muncea pe 
branci, era temperamentală, in mare parte autodidacta si nu 
se lasa usor intimidata. Intocmai lui, ea compensa lipsurile 
din educatie cu o intoleranta feroce fata de oricine ar fi 
putut ascunde ceva de ea. In categoria aceasta intra Frank, 

100 


dar si intreaga organizatie blestemata pentru care el lucra. 
Era o agenţie care nu tinea mortis să audă de ea. 

In departamentul de forte aeriene al lui Richard Bissell, 
negarea era totul. Avionul sau zbura fara marcaje. Pilotii lui 
zburau fara placute de identificare. Lenjeria lor intima nu 
avea etichete, iar numele de firma erau sterse de pe 
fermoarele costumelor lor presurizate. Sediul sau din 
Washington era in cateva birouri vechi amplasate deasupra 
unui bordel de pe E Street, iar afacerea lui, in caz ca intreba 
cineva, era meteorologia. 

Povestea de acoperire pe care a aprobat-o pentru primul 
sau detasament de avioane U-2 si piloti trimisi peste hotare 
a fost ca ei urmau sa adune date meteorologice la mare 
altitudine pentru Comitetul Consultativ National pentru 
Aeronautica (NACA). O declaratie de presa neclasificata 
anunta ca, prin intelegere cu Serviciul Meteorologic din 
cadrul Fortelor Aeriene ale Statelor Unite, avioanele aveau 
sa studieze curentii de aer, norii convectivi si efectele 
razelor cosmice la altitudinea de 16.700 de metri. Aceeasi 
poveste a fost utilizata si pentru detasamentul lui Powers, 
Detasamentul B, care urma să-şi aibă baza in „Grecia”. 
NACA a acceptat explicaţia şi la fel au făcut familiile 
majorităţii piloților. 

Dar nu şi Barbara. Abandonată de soţul ei, ea a părăsit 
baza aeriană Turner şi a plecat acasă la Milledgeville, 
Georgia, pentru a locui împreună cu mama sa. Planul fusese 
să stea liniştită şi să încaseze câştigurile neverosimile ale lui 
Frank pentru un avans la o casă. Acest plan s-a risipit 
repede. Frank era plecat de trei luni, când ea a sunat la 
numărul pe care el i-l lăsase pentru urgente şi a anunţat un 
agent surprins că urma să ia avionul a doua zi către Atena 
pentru a-şi căuta bărbatul. 

Agentul a încercat să o oprească, dar era prea târziu. 
Biletele erau cumpărate: Air France prin Paris. 

„Bine, atunci”, i-a spus el. „Ai instrucţiuni să mergi la 
hotelul King George imediat după sosire.” 

Ulterior în ziua respectivă, după fusul orar turcesc, 


101 


Powers a coborat dintr-un U-2 dupa un zbor de antrenament, 
cu indispensabilii naclaiti de sudoare si ametit de hartile 
tactice de pilotaj ale graniţei sovietice, cand i s-a înmânat un 
bilet de către un comandant de detaşament nervos, un 
colonel pe nume Perry. Powers nu a priceput de la început 
despre ce e vorba, astfel încât colonelul Perry i-a explicat pe 
îndelete: Barbara era în drum spre el. 

Până la urmă, a fost timp destul. La câteva ore după 
decolarea din Washington, Barbara s-a trezit şi a constatat 
că două dintre cele patru motoare ale avionului companiei 
Air France Constellation au luat foc. A rămas izolată în 
Newfoundlands vreme de cinci zile. 

In final s-a întâlnit cu soţul ei, după cum fusese instruită, 
la cel mai luxos hotel din Grecia - un cuplu tânăr care s-a 
bucurat de priveliştile fără pereche ale Acropolei şi de toate 
libertăţile Pax Americana. Ei s-au bucurat totodată de 
compania reciprocă, până când Frank i-a dezvăluit că baza 
lui nu se află în Grecia; şi nici nu îi putea spune de unde 
venise cu avionul. 

Barbara a fost descurajată, dar nu înfrântă. El zburase o 
dată în Grecia. Putea să o facă încă o dată. Ea avea să 
rămână în Atena. 

Agenţia pare să îşi fi dat curând seama că ar fi fost 
contraproductiv sa se împotrivească redutabilei doamne 
Powers. Prin unele aranjamente discrete i s-a găsit un post 
de secretară la un procuror militar al forţelor aeriene 
staționat în Atena, un căpitan pe nume Reuben B. Jackson. A 
fost un aranjament plin de omenie, care s-a transformat în 
scurt timp în ceva mai mult. Căpitanul Jackson, a cărui soţie 
împreună cu cei trei copii se săturaseră de viaţa de 
expatriati şi se întorseseră acasă, a rugat-o pe Barbara să 
joace rolul de gazdă la petrecerile lui. Ea s-a conformat; el s- 
a îndrăgostit. 

Barbara a pretins ulterior că nu a avut deloc habar de 
sentimentele nutrite pentru ea de căpitanul Jackson până 
când acesta a uluit-o cu o scrisoare în care îi spunea că 
divorţează. Frank a dorit să o creadă, dar prietenii lui care o 


102 


cunosteau nu puteau. ,Cum sa ii spui prietenului tau”, 
comentează Tony Bevacqua, „că nevastă-sa e o betivanca?” 


* K K 


Powers pilotul a încercat să-şi separe viata de Powers 
soțul, măcinat de conflicte interioare. Nu a fost atât de uşor. 
În primele sale trei luni petrecute în Turcia, nu a avut mare 
lucru de făcut în afară de a participa la instruiri, a juca 
poker şi a aştepta unda verde din partea Washingtonului 
pentru tipul de misiune pentru care avionul U-2 fusese 
construit. Hrana era îngrozitoare, şi-a amintit el. Exista mica 
problemă a Crizei Suezului care trebuia monitorizată, iar 
faptul că Eisenhower nu a fost informat dinainte de mişcările 
de trupe britanice în apropiere de Canalul Suez, când piloţii 
de pe U-2 puteau să le vadă destul de clar din aer prin 
periscop, a adăugat cu siguranţă tensiune relaţiei dintre 
preşedintele american şi Sir Anthony Eden, prim-ministrul 
britanic. Dar iluziile de grandoare postimperiale ale Europei 
nu priveau în realitate proiectul U-2. Avioanele negre cu 
aripi înclinate de la Adana se aflau acolo pentru a penetra 
teritoriul unui gen de imperiu mai nou şi mai 
înspăimântător. 

Emiterea ordinului a fost doar o chestiune de timp. Pe 4 
iulie, încadrat în buget, la termen şi de Ziua Independenţei, 
vânătoarea armelor de distrugere în masă a lui Richard 
Bissell a demarat cu vuietul unui motor J-45 şi un plan de 
zbor de o impertinenta monumentală. Pilotul desemnat să 
zboare a fost Harvey Stockman din prima Escadrilă de 
Recunoaştere Meteo a NACA. 

Mai puţin de zece oameni din întreaga lume ştiau cu 
exactitate încotro se îndrepta Harvey Stockman şi de ce, şi 
niciunul dintre aceştia nu se afla la Casa Albă. Singurii 
oameni cu adevărat în cunoştinţă de cauză erau Bissell, un 
grup mic de planificatori de zbor de pe E Street, 
comandantul de detaşament al lui Stockman şi Stockman 

103 


insusi. 

Unda verde a constat intr-o telegrama codificata de un 
singur rand trimisa prin linii securizate ale CIA catre o 
incapere de comunicatii atent pazita de la baza aeriana 
Wiesbaden din Germania. Zborul era autorizat de 
Fisenhower, dar ruta si ora exacta au ramas in seama lui 
Bissell. Acesta a lansat misiunea la scurta vreme, pe 3 iulie, 
dupa miezul noptii, ora Washingtonului. In Germania, 
avionul lui Stockman a fost alimentat cu 4.542 de litri de 
cherosen, special modificat pentru a nu îngheţa la 
temperaturile subarctice de la 21.000 de metri. 

Stockman a decolat de la Wiesbaden in zori, fortificat, ca 
de obicei, cu friptura, oua si oxigen pur. In timp ce a ridicat 
botul avionului pana la unghiul de ascensiune absurd de 
cincizeci si cinci de grade si a stabilit cursul catre Poznan, 
probabil ca nu a meditat la semnificaţia istorică a 
momentului. Totuşi, aceasta era considerabilă. Tinut laolaltă 
de costumul elastic al lui Dave Clark, pe jumătate ascuns în 
spatele castii si al mastii cu oxigen, închis într-o capsulă 
presurizată din titan şi îndreptându-se către platforma de 
observaţie ameţitoare din stratosfera superioară, el 
întruchipa încrederea de sine şi totodată ipocrizia 
americană; încrederea că nu era problemă care să nu poată 
fi depăşită prin ingeniozitate şi muncă trudnică, şi ipocrizia 
spionului al cărui preşedinte profita de reputaţia lui pentru 
deschidere şi sinceritate în relaţiile sale cu o lume de altfel 
duplicitară. 

Stockman a zburat către nord-vest peste Polonia şi Minsk 
înainte de a vira la stânga către Leningrad. În spaţiul de 
încărcătură utilă, o cameră foto Hycon B de dimensiunea şi 
greutatea unei sobe mărişoare, încărcată cu 1.830 de metri 
de film Mylar ultrasubtire pe două role contrarotative, a 
fotografiat în voie trei baze pentru bombardiere cu rază 
lungă de acţiune din apropierea oraşului. După care şi-a 
îndreptat atenţia asupra unei serii de şantiere navale de pe 
coasta baltică, ce erau extinse cu repeziciune pentru a 
construi submarine nucleare. In timp ce Stockman revenea 


104 


acasa, ambasadorul american din Moscova ii oferea lui 
Hrusciov un gratar traditional de 4 iulie la resedinta sa 
oficiala. Hrusciov nu a fost informat de incursiunea aeriana 
in vreme ce era oaspetele americanilor, dar a aflat destul de 
curand. 

Nici macar Dulles nu a stiut ca Stockman s-a indreptat 
catre Leningrad. Cand Bissell a pasit tacticos in cladirea 
sediului de pe atunci al CIA de pe H Street in dimineata zilei 
de 5 iulie şi i-a spus, Dulles s-a albit ca varul. „Prima oară e 
cel mai sigur”, l-a calmat Bissell. 

Era atitudinea unui echilibrist pe sârmă care e atât de 
încrezător în forţele proprii, încât evoluează fără plasă de 
siguranţă. U-2 era o mostră uluitoare de improvizație 
aeronautică ce îşi depăşise de mai multe ori propriile 
recorduri de altitudine pe durata zborurilor de antrenament 
din Watertown şi a înfuriat pe cei câţiva ofiţeri superiori ai 
forţelor aeriene care ştiau de avion, dar nu au putut să pună 
mâna pe el. Dar încrederea de sine a lui Bissell contrazicea 
realitatea. El nu ştia dacă radarul sovietic va detecta sau nu 
avionul. Ceea ce ştia în mod sigur era că, dacă lui Stockman 
îi murea motorul, deasupra Leningradului, preţul avea să fie 
usturător de scump. 

Stockman nu a avut probleme cu motorul. După opt ore şi 
patruzeci şi cinci de minute petrecute în aer, el s-a întors la 
Wiesbaden şi a ieşit clătinându-se din carlingă, în vreme ce 
tehnicienii au transferat cele două role mari de film din 
camera sa fotografică într-un avion aflat în aşteptare, care a 
decolat imediat către Washington. 

În vreme ce Stockman a recuperat timpul pierdut la clubul 
ofiţerilor, un alt pilot încerca să doarmă. Carmine Vito a fost 
următorul. În zorii zilei de 5 iulie, el era introdus în costum, i 
se strângeau bine curelele în scaun şi era expediat la 
Moscova. A fotografiat Kremlinul, instalaţiile de apărare 
aeriană ale oraşului şi un loc de testări pentru motoare de 
rachetă aflat în suburbia de nord-vest cel mai bine cunoscută 
în prezent pentru magazinul ei de mobilă IKEA. 

Avioanele U-2 au continuat să zboare, fiecare dintre ele 


105 


fiind un enorm risc calculat, fiecare fiind o expresie a 
curiozitatii de nestapanit a lui Bissell. Pe 9 iulie, Marty 
Knutson, care fusese dezgustat de manşa avionului U-2, a 
trecut peste obiecțiile sale şi a zburat într-o misiune istorică 
pe deasupra coastei baltice şi peste o bază aeriană de la sud- 
est de Leningrad. A identificat-o ca aerodromul Engels. De 
atunci, a fost confundată de istorici cu o altă bază aeriană 
Engels din apropiere de Saratov pe Volga. Cea pe care a 
văzut-o Knutson i-a rămas întipărită în memorie din cauza a 
ceea ce a observat, prin periscopul care ieşea în exteriorul 
tabloului său de bord, pentru a oferi o imagine a teritoriului 
situat direct sub el. Scânteind în lumina soarelui la 21 de 
kilometri mai jos se aflau treizeci de bombardiere Bison cu 
rază lungă de acţiune, aşezate lângă pista de decolare. 

„Aur curat” şi-a numit Knutson fotografiile pe care le-a 
făcut în acea zi, dar era o descoperire alarmantă. Bison era 
un bombardier cu o înfăţişare răuvoitoare, o rază de acţiune 
de 8.000 de kilometri şi loc în cală pentru douăzeci şi patru 
de tone de armament nuclear. La un zbor de antrenament pe 
deasupra Pietei Roşii, de Ziua Muncii, pe 1 mai 1955, 
jurnaliştii şi atasatii militari occidentali au privit în sus cu 
uimire cum zeci de astfel de aeronave au trecut tunând 
peste ei. In realitate, un număr mic trecuseră de mai multe 
ori peste oraş, însă şiretlicul a fost suficient pentru a-i 
înspăimânta pe strategii responsabili cu securitatea 
naţională de la Washington în privinţa unui „decalaj al 
bombardierelor” între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, ce 
era neglijat de un preşedinte prea încrezător în măsurile 
sale de securitate. 

Senatorul Stuart Symington, magnat din industria oţelului 
inoxidabil şi membru democrat al Comitetului Forţelor 
Armate din Senatul Statelor Unite, a acuzat oficial 
administraţia că „induce în eroare poporul american. În 
legătură cu forţa militară relativă a Statelor Unite în raport 
cu comuniştii”. In calitate de fost secretar al forţelor 
aeriene, el era cu deosebire vexat de decizia lui Eisenhower 
de a încetini producţia de Big Ugly Fat Fella (Tipu' Mare, 


106 


Urât şi Gras), cum era cunoscut de admiratorii săi 
bombardierul american cu rază lungă de acţiune B-52. 

Fotografiile lui Knutson au părut să confirme că sovieticii 
aveau, într-adevăr, o mulţime de bombardiere Bison. Însă 
acestea au fost singurele depistate în cele nouă zboruri U-2 
peste Rusia europeană în acea lună de iulie. Mai mult, se 
aflau la vedere şi era improbabil ca ele să fi fost expuse la o 
bază şi ascunse la celelalte. Concluzia se impunea de la sine: 
dacă acestea erau toate bombardierele pe care le aveau 
sovieticii, ele erau mai puţin de o treime la număr decât 
sustinusera Symington şi prietenii săi de la forțele aeriene. 
In fix cinci zile, U-2 eliminase decalajul din sfera 
bombardierelor. 

Filmele din avioanele întoarse din misiune au fost duse 
urgent la Washington şi analizate deasupra unui atelier auto 
din apropiere de Mount Vernon Square. După care, cele mai 
bune fotografii au fost trimise la Casa Albă, prinse pe 
panouri de 1,5 metri lăţime şi prezentate preşedintelui. 

Acesta a fost fascinat. Dulles a spus ulterior că el şi 
Eisenhower s-au concentrat asupra imaginilor împrăştiate pe 
podeaua Biroului Oval „ca doi copii care asamblează un 
trenulet de jucărie”. Aveau în fata lor inamicul, dupa cum le 
fusese promis, dezbrăcat de emfaza lui Hruşciov, în alb şi 
negru. 

Nu doar locaţiile militare au fost cele care i-au fascinat. 
După cum a scris Herb Miller, un oficial superior al CIA, 
într-un memorandum entuziast după primul zbor peste 
Uniunea Sovietică: „Nu mai depindem de o «estimare» sau 
de o «evaluare» a situaţiei. Dispunem acum de o secţiune 
transversală a unei părţi din întregul vieţii sovietice de la 
acest moment - sistemele lor militare, fermele lor, sistemele 
lor de irigaţii, fabricile lor, reţeaua electrică ce le 
alimentează fabricile, clădirile de locuinţe pentru oamenii 
care lucrează în fabricile lor, activităţile lor de recreere, 
reţeaua lor de căi ferate şi mărimea traficului feroviar.” 

Imaginile au dezvăluit totodată că, deşi radarul sovietic 
supraveghea în permanenţă avioanele U-2, „aeronavele de 


107 


vanatoare de la cinci dintre cele mai importante baze 
acoperite de radar erau adunate in siruri ordonate, ca 
pentru inspecţie oficială înaintea paradei”. Bombardierele nu 
erau dispersate pentru propria lor protecţie. Tunurile 
antiaeriene nu erau îndreptate către avioanele altcuiva de pe 
cer. Ele erau pe loc repaus, la orizontală. „Acestea sunt doar 
câteva exemple ale multora dintre lucrurile care ne fac 
cunoscute intenţiile, obiectivele şi calităţile reale ale Uniunii 
Sovietice, pe care noi trebuie să le înţelegem şi să le 
apreciem pe deplin dacă dorim să negociem cu succes o 
pace durabilă în lume”, a concluzionat Miller. 

În termeni financiari, imaginile valorau miliarde, la 
propriu: Congresul ceruse cel puţin patru miliarde de dolari 
pentru modernizarea forţelor aeriene împotriva amenințării 
apocaliptice susţinute de cei care făceau lobby pentru 
decalajul bombardierelor. După ce a văzut fotografiile 
realizate din U-2, preşedintele a îngăduit alocarea unei sume 
mai mici de un miliard. Mai mult, ei scăpaseră fără să piardă 
vreun avion sau pilot. Willie Fisher şi coordonatorii lui din 
Moscova nu visaseră niciodată să adune informaţii pe o 
scară atât de largă, cu rezultate atât de rapide şi de 
palpabile. 

Asta era vestea bună. Vestea proastă era că, spre 
deosebire de Fisher, acoperirea avionelor U-2 fusese 
spulberata din momentul in care ele deveniseră 
operaţionale. 

Protestul oficial a fost înmânat personal Departamentului 
de Stat de către ambasadorul sovietic la Washington, pe 10 
iulie. Nu era precis în fiecare detaliu, dar era destul de 
aproape. Înregistrase momentul intrării lui Stockman în 
spaţiul aerian est-german la ora 8:18 dimineaţa, pe 4 iulie, şi 
i-a trasat ruta peste Grondo, Minsk, Vilnius, Kaunas şi 
Kaliningrad. 

Avioanele de vânătoare care s-au străduit să intercepteze 
intrusul nu reuşiseră să se apropie de el la o distanţă mai 
mică de 4.500 de metri din altitudinea sa de croazieră, dar 
CIA ştia de la radioreceptorii montați pe U-2 că radarul 


108 


sovietic il urmarise tot drumul. La fel s-a intamplat cu toate 
zborurile ulterioare. La un moment dat, pe parcursul 
incursiunii lui către Leningrad, Knutson a numărat în 
periscopul său cincisprezece MIG-uri urcând către el şi 
căzând apoi, pe măsură ce suprafeţele lor de control au 
pierdut priza în aerul rarefiat. 

Pe 19 iulie, Eisenhower l-a chemat pe Dulles în biroul său 
şi i-a reamintit că fusese asigurat în privinţa faptului că U-2 
era practic nedetectabil. Chiar mai mult decât golful, lui Ike 
îi plăcea ideea de a lăsa moştenire în urma mandatului său o 
pace adusă lumii de superputerea americană. Din start, 
programul U-2 i s-a părut a fi un potenţial distrugător şi, 
totodată, un creator al acelei păci. A admis că, dacă o putere 
ostilă încerca să piloteze avioane deasupra Statelor Unite, el 
ar considera gestul un act de război. Cu mult după ce era 
prea târziu, a scris în memoriile sale: „Am fost mereu 
singurul care a declarat în mod constant că, dacă unul dintre 
avioane s-ar fi prăbuşit vreodată pe teritorul sovietic, lumea 
ar fi fost cuprinsă de un val al frământărilor care s-ar fi 
apropiat de intensitatea panicii.” 

Hruşciov trebuie să se fi simţit extrem de stânjenit că a 
fost nevoit să trimită acea notă de protest, întrucât prin ea 
recunoştea în mod implicit că nu izbutise să doboare avionul 
U-2. Dar el va reuşi destul de curând acest lucru, după cum 
subliniase Edwin Land în discursul său iniţial de promovare 
a „superplanorului.” („Oportunitatea unui zbor în condiţii de 
siguranţă pe deasupra Uniunii Sovietice va dura probabil 
numai câţiva ani”, a avertizat Land, „pentru că ruşii vor 
dezvolta radare şi interceptoare sau rachete teleghidate 
pentru altitudinea de 21.000 de metri. Prin urmare, 
recomandăm întreprinderea de acţiuni imediate.”) 

După doi ani, Eisenhower i-a spus lui Dulles că deja nu 
mai era încântat de programul U-2. De acum încolo el urma 
să aprobe personal fiecare zbor. Nu vor mai exista 
autorizaţii de acoperire a domnului Bissell şi nici alte 
zboruri, decât în situaţia în care beneficiile erau în mod clar 
mai mari decât costurile potenţiale. lar în acel punct 


109 


programul ar fi putut muri, daca nu ar fi fost tendinta lui 
Hruşciov de a-şi supraaprecia forţele proprii. 

Pe 5 noiembrie 1956, în timp ce Barbara Powers îşi 
pierdea vremea în Atena, iar soţul ei în Adana, trupele 
sovietice au zdrobit revoluţia maghiară, ucigând douăzeci de 
mii de civili şi înregistrând ele însele o mie cinci sute de 
victime. Hruşciov a agonizat timp de două săptămâni înainte 
să decidă că alternativa la invazie era colapsul imperiului 
sovietic. „Trebuie să actionam”, a spus el celui mai apropiat 
aliat al său. „Nu există o altă linie de conduită.” Peste două 
săptămâni, a compensat ezitarea de mai devreme prin 
lansarea celebrei sale ameninţări că va îngropa capitalismul. 
Către finalul discursului său emfatic, ţinut în fata 
diplomaților occidentali, aceştia au început să părăsească 
încăperea, dar cuvintele sale le-au răsunat în urechi şi au 
fost imprimate pe telegramele trimise în capitalele ţărilor 
lor. Acesta era conducătorul de stat care mai devreme în 
anul respectiv afirmase că era „destul de sigur că vom avea 
în curând o rachetă teleghidată armată cu o bombă cu 
hidrogen care ar putea lovi orice punct din lume”. 

Kremlinul era condus de un sălbatic, nu încăpea vorbă. 

Eisenhower era mai atent decât oricine altcineva să nu-l 
provoace. Dar ştia totodată mai bine ca majoritatea în ce 
măsură politica externă a lui Hruşciov era o cacealma şi cât 
de mult aveau nevoie Statele Unite să cunoască realităţile 
din spatele ei. 

Bissell a răspuns prompt la vestea că preşedintele era 
nemulţumit ca forţele sale aeriene secrete fuseseră 
detectate atât de rapid. El trimisese Detaşamentul B în 
Turcia. De acolo, a susţinut el, avioanele U-2 aveau să 
întâlnească staţii radar mai adormite şi mai puţine escadrile 
de avioane de vânătoare decât grupul din Wiesbaden. 
Eisenhower a avut atunci o alta presimtire rea, dar era 
furios pe călăul Budapestei şi încrezător pe plan politic, de 
vreme ce abia fusese reales la Casa Albă. S-a lăsat convins. 

Powers şi ceilalţi şapte piloţi dormeau câte doi într-o 
rulotă. Clubul ofiţerilor era o baracă Quonset cu un singur 


110 


bec atarnand din tavan. Agentia procesa o cerere pentru 
schiuri de apa si o barca cu motor, insa ele nu sosisera, iar 
vara fusese fierbinte. Jocurile de poker ale pilotilor se puteau 
lungi cate trei zile. Adana era un Watertown fara hrana de 
calitate. 

Pe 18 noiembrie sau in jurul acestei date, Powers s-a 
intamplat sa se plimbe pe langa unitatea criptografica 
securizata a bazei, la care erau trimise ordinele din 
Washington. Comandantul de detaşament l-a zărit. „Ţi-a 
venit rândul, Powers”, a spus el. În situaţia în care condiţiile 
meteo o permiteau, el urma să facă primul zbor din Turcia. 
Fiul de miner din Virginia urma să fie primul american care 
arunca o privire dincolo de Rusia europeană, în spaţiile 
pustii în care unii oameni spuneau că era câştigată cursa 
înarmărilor. 

Agenţia încă nu îi spusese cum ar fi trebuit să procedeze 
în cazul în care era doborât. Existau doar indicii, aluzii. 
Trusa de supravieţuire plasată sub scaunul pilotului includea 
mai multe ceasuri din aur pentru bărbaţi şi femei, 
echipament de vânătoare în condiţii de iarnă grea, două 
duzini de napoleoni din aur, un mesaj în peste douăsprezece 
limbi în care pilotul cerea ajutor şi promitea să nu rănească 
persoanele pe care le întâlnea şi o armă de calibrul 22, 
manevrabilă cu o singură mână, pentru cazul în care mesajul 
nu era înţeles. 

Lui Powers i s-a oferit totodată o pilulă L. „L” era inițiala 
de la letală. Era o capsulă din sticlă plină cu cianură, pe care 
trebuia să o zdrobească între dinţi dacă dorea să se sinucidă, 
iar el nu era în niciun caz primul american căruia i se oferea 
această opţiune. Membrilor echipajului B-29 care au lansat 
bombele atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki li s- 
au dat pilule L pentru cazul în care ar fi fost capturați şi 
torturați pentru aflarea de informaţii legate de armele din 
compartimentele bombelor. Agentilor americani din Războiul 
din Coreea li s-au oferit, de asemenea, adesea pilule cu 
cianură pentru cazul torturilor. Un manual CIA din acea 
epocă afirma că, după ce zdrobea pilula, un pilot trebuia să 


111 


inspire aer pe gura. Manualul continua: ,,Se estimeaza ca nu 
va fi resimtita nicio durere, dar poate aparea o senzatie de 
contractare in zona pieptului. Va urma decesul.” 

Recent, in 2007, s-a sustinut intr-un studiu, de altminteri 
influent, despre cursa timpurie a inarmarilor, ca pilotii U-2 
erau „instruiți să nu supravieţuiască”. De fapt, singurul 
aspect potential amenintator al acestor zboruri, în privinţa 
căruia CIA exprima un mesaj cât se poate de clar, era că 
luarea pilulei L în călătorie - ca să nu mai vorbim de 
îngerarea ei - era strict opţională. 

Joe Murphy a fost ofiţer de securitate CIA la Adana, atunci 
când s-a aflat acolo şi Powers, în 1956 şi apoi în 1958. El 
declară: „Aceşti băieţi nu au fost niciodată instruiți să-şi ia 
viaţa. Ei aveau posibilitatea de a face asta dacă se aflau într- 
o situaţie de tortură, dar nu a fost dată niciodată o astfel de 
instrucţiune.” 

Pentru acest zbor, Powers nici măcar nu a luat cu el 
pilula. Pe 20 noiembrie, a decolat din Adana, a virat către est 
şi a intrat în Iran. Apoi, in timp ce soţia, surorile sale si 
majoritatea lumii libere dormea, el a verificat periscopul, şi-a 
înclinat cu mare grijă manşa către stânga şi s-a îndreptat 
spre nord, prin mijlocul Mării Caspice, afundându-se în 
necunoscut. 


112 


Capitolul 4 


Inocentul 


Machu Picchu, situat la mare altitudine in Anzii peruvieni, 
atrage ambele categorii de calatori occidentali - turistii si 
hoinarii. Ei îi explorează precauti zidurile străvechi. Se 
recunosc unii pe alţii după pantofii sport şi după cizme. Pot 
uita pentru scurtă vreme cine sunt, răpiți de privelistea 
magnifica a munţilor şi a râului Urubamba, dar vin şi pleacă 
aproape întotdeauna pe drumuri diferite. Doar ocazional 
călătoresc împreună. 

In vara anului 1955, doi fraţi gemeni în vârstă de douăzeci 
şi doi de ani din Mansfield, Ohio, au zburat la Lima şi au 
parcurs itinerarul spectaculos pana la Cuzco şi oraşul 
pierdut al incaşilor într-o călătorie finanțată de tatăl lor, cu 
ocazia recentei absolviri a facultăţii. Erau băieţi de care 
puteai să fii mândru: înalţi şi chipesi, dar totodată tacuti, 
curioşi şi de o politeţe deosebită. Aveau amândoi simţul 
umorului, unul dintre ei mai pronunţat decât celălalt. Ambii 
beneficiaseră de o educaţie costisitoare. Numele lor erau 
Millard şi Frederic Pryor. 

După câteva zile pe munte ei au plecat, Millard 
îndreptându-se spre casă. 

„Gata”, a spus el. „Am o treabă de făcut.” 

„Urma să fie asistentul unui preşedinte de companie mică, 
ceva legat de afaceri”, îşi aminteşte Frederic. „Fratele meu 
era un burghez tradiţional foarte muncitor, care câştiga o 
grămadă de bani.” 

Cât despre Frederic, el s-a îndreptat către sud. Avea un 
rucsac în spate, dar nicio idee legată de ce voia să facă cu 
viaţa lui şi fără vreo bănuială că drumul avea să-l ducă 
surprinzător de repede într-un loc mult mai neliniştit şi mai 
neliniştitor decât America de Sud. A luat un tren cu care a 
străbătut platoul înalt bolivian şi a coborât din regiunea 
muntoasă în direcţia Paraguayului, unde îşi imagina că va 

113 


gasi utopia transformata in realitate. 

Dictatura generalului Alfredo Stroessner, „El 
Excelentísimo”, abia daca implinea un an, si capitala 
Asunción era plină de parade militare pe care Pryor nu era 
interesat să le privească. In vreme ce rătăcea pe străzile 
dosnice ale oraşului, a văzut un indicator pe care scria 
SOCIEDAD DE HERMANOS. 

„Aşa ca am batut la usa.” 

„Was wollen Sie?” 

Tânărul american studiase ceva germană la facultate. „Ich 
will mit Ihnen arbeiten”, a spus, privind în sus. Vreau să 
lucrez cu voi. I s-a dat voie înăuntru, a primit îndrumări, iar 
a doua zi a prins un bac în amontele fluviului Paraguay către 
Rosario. Era un drum de 130 de kilometri, străbătut peste 
noapte. 

„De la Rosario mai erau 80 de kilometri până la sociedad, 
în mare parte prin pădure”, spune Pryor. „Mi-au zis unde să 
cobor de pe vas, mi-au arătat direcția in care sa mă indrept 
şi am rămas pe cont propriu. Am început să merg pe la nouă 
dimineaţa şi am ajuns acolo în jur de zece dimineaţa a doua 
zi. 80 de kilometri nu e o distanţă mare când nu ai altceva de 
făcut.” 

„M-am rătăcit de două ori pe drum, a doua oară destul de 
aproape de comunitate, după cum s-a dovedit în cele din 
urmă. lar în timp ce mă rătăcisem a doua oară, am văzut 
această fetiţă blondă plimbându-se prin pădure. Am întrebat- 
o în germană dacă ştia unde era Sociedad de Hermanos, iar 
ea s-a uitat la mine cu o privire inexpresivă. Astfel încât am 
încercat în spaniolă, apoi în franceză. În cele din urmă ea a 
spus: «Vorbiti engleza?»” 

Sociedad de Hermanos a fost intemeiata sub numele de 
Bruderhof intr-o Germanie devastata de Primul Razboi 
Mondial. A fost un vis al predicatorului anabaptist Eberhard 
Arnold de a crea o fratie creştină „care sa deţină toate 
proprietatile in comun, sa priveasca munca tuturor ca avand 
o valoare egala, sa afirme cu tarie o credinta radicala in 
pace, insotita de refuzul categoric de a participa la vreun 


114 


razboi... sa practice o viata simpla, sa fie guvernata prin 
consimtamantul unanim al membrilor fiecarei comunitati si 
sa fundamenteze calitatea de membru pe unitatea credintei 
in Hristos, indiferent de rasa, clasa sau nationalitate”. 

Societatea Bruderhof a fost prea comunista pentru nazisti, 
care i-a expulzat pe membrii ei din Germania in 1937. Era 
prea germană pentru britanici, care au îngăduit membrilor 
refugiaţi să întemeieze o comunitate în Cotswolds, dar i-a 
ameninţat cu lagărul de concentrare atunci când a izbucnit 
războiul. Ea a fost bine primită în mod necondiţionat - aşa 
cum vor fi înşişi naziştii ulterior - doar în Paraguay. 

Fred Pryor citise despre amestecul bizar din Paraguay al 
enclavelor utopice pe când era student la Oberlin, Ohio. S-a 
specializat acolo în chimie, dar cel mai important lucru pe 
care l-a învăţat a fost că nu voia să devină chimist. Nu era 
oare cu mult mai fascinantă, într-o lume altminteri bipolară 
capitalist-comunită, ideea  anarhiştilor, menonitilor şi 
anabaptiştilor cu perspectivă ecumenică, punându-şi cap la 
cap viziunile paradisiace în inima întunecată a Americii de 
Sud? „Cum puteau trăi împreună aceşti oameni? De ce nu se 
destrămau lucrurile?” 

Destul de curând ele s-au destrămat, dar pentru o vreme, 
la mijlocul anilor 1950, Societatea Fraţilor din pădurea 
paraguayană a prosperat şi a crescut, primind în sânul ei pe 
aproape oricine ajungea la casele sale cu verandă, curate şi 
albe. 

Fetiţa blondă l-a dus pe Pryor acolo şi el a găsit de lucru 
ca văcar. „Au întrebat dacă ştiam să călăresc, iar eu ştiam”, 
spune el. „Au mai întrebat dacă ştiam să manuiesc lasoul, iar 
eu ştiam. Dar ce nu m-au întrebat a fost dacă ştiam să 
călăresc şi să arunc lasoul în acelaşi timp, ceea ce nu ştiam.” 
A fost dat jos de pe cal şi pus la văruit casele. A stat trei luni, 
minunându-se de activitatea de la spitalul Societăţii, care 
trata câte zece mii de indieni paraguayeni anual în mod 
gratuit şi era finanţat în întregime prin vânzarea de jucării 
din lemn, şi adaptându-se fără dificultăţi prea mari la 
realităţile proprietăţii comune şi ale vieţii simple. Acestea au 

115 


inclus folosirea in comun a gramofoanelor printr-o rotatie 
stricta, pentru ca societatea detinea doar sase bucati. 

Dupa care Pryor a facut autostopul inapoi spre Asuncion, 
alături de un fermier menonit, care i-a dat să mănânce ceva 
despre care el a spus ulterior că i-a provocat o hepatită 
gravă. Dar înainte ca boala să pună stăpânire pe el, a 
călătorit la Buenos Aires, şi-a lăsat barba să crească şi a luat 
un vas către Anglia, câştigându-şi accesul la bordul navei 
Ovington Grange după ce l-a convins pe căpitan că deţinea 
cunoştinţe legate de motoare: „Deşteptul de mine, i-am spus 
că am studiat termodinamica, ceea ce era adevărat.” Vasul 
transporta seminţe pentru păsări. Din câte şi-a dat el seama, 
căra destule seminţe cât să hrănească toate păsările din 
Marea Britanie pentru următoarea sută de ani. 

La Oberlin, Pryor şi-a câştigat o reputaţie de clovn 
intelectual. Un contemporan care a lucrat în câteva 
administrații prezidenţiale spune despre el că a fost un 
student „neserios” (deşi va deveni „extrem de serios” ca 
profesor). Alţii spun poveşti - neadevărate, susţine el - 
despre cum odată a petrecut o vară testând colaci de toaletă 
pentru compania Dow Chemical, şi despre episodul în care a 
încercat să demonstreze că alegerea de către studenţii de 
sex masculin a cabinei de toaletă în băile din campus 
depindea de dispoziţia lor afectivă şi de nivelul de încredere 
în sine pe care îl posedau. 

Bolnav de icter, Pryor s-a întors în America în primăvara 
anului 1956. Încă nu avea planuri ferme. Ştia doar că voia să 
se însănătoşească şi să-şi demonstreze sieşi - şi posibil 
fratelui şi tatălui său - că putea fi serios. Descoperea deja că 
„umorul din facultate nu merge la adulţi” şi era nerăbdător 
să arate că, deşi părea să fi moştenit întreaga plăcere pentru 
călătorii din familie, el încă putea să găsească un loc de 
muncă decent. A dat şi a luat un examen de funcţionar 
public şi a petrecut câteva luni examinând brevete din 
domeniul chimiei la Federal Trade Comission în Washington. 
De fapt, aproape că a pierdut postul înainte să se prezinte la 
lucru, din cauza unor reduceri de buget, dar a fost salvat de 


116 


o intalnire intamplatoare cu fiica unui oficial superior de la 
Civil Service Commission, care a intervenit in favoarea lui. 

Oricum, brevetele il plictiseau. In septembrie, inca 
fascinat să afle ce anume făcea o comunitate paraguayana sa 
funcţioneze în timp ce alta se dezmembra, el a mers la Yale 
pentru a demara un program de doctorat în economie. 

În acest punct al peregrinărilor sale, Carolyn Cooper, o 
prietenă din Oberlin, îl descria pe vechiul ei coleg de clasă 
ca având „o anumită naivitate... o anumită lipsă de 
precauţie, o anumită credulitate”. Un alt contemporan din 
facultate, care i-a rămas apropiat timp de multe decenii, îl 
descrie ca fiind unul dintre cei care a simţit că o 
„neprihănire fundamentală a inimii” îl va proteja de 
ambuscadele vieţii. 

Pryor a urât Yale. De la început, el a considerat 
universitatea sufocanta si extenuantă. S-a dovedit ca 
economia tradiţională îl plictisea aproape la fel de mult ca 
brevetele din domeniul chimiei, iar pentru că nu o studiase 
aproape deloc ca student, se străduia să ţină pasul cu 
economiştii pursânge ale căror doctorate urmau să îi 
catapulteze pe înălțimile posturilor de conducere ale 
capitalismului. S-a ţinut de materie vreo doi ani şi jumătate, 
dar când a venit vremea să aleagă o temă pentru teza sa, a 
vrut să se retragă. „Pur şi simplu am ales o temă care să mă 
ducă cât mai departe cu putinţă de New Haven, 
Connecticut”, spune el. 

A ales Berlinul. 


* K K 


Nu era greu să te înscrii ca student american la 
Universitatea Liberă din Berlinul de Vest către sfârşitul 
anilor 1950. Universitatea fusese înființată de generalul 
Lucius Clay, eroul Podului Aerian al Berlinului, în prima zi a 
blocadei oraşului in 1948. La fel ca blocada, universitatea a 
fost o expresie a sfidării americane, finanțată în mare parte 

117 


de contribuabilii americani, vest-berlinezii rămânând 
profund recunoscători pentru ambele. Taxa era de cincizeci 
de dolari pe semestru pentru toţi cei înscrişi. 

Pryor nici măcar nu a telefonat înainte. „Am plecat la 
Berlin. M-am prezentat la birourile lor de admitere. Am fost 
primit pe loc”, spune el. Probabil l-a ajutat faptul că era încă 
doctorand la Yale cu o teză pe tema comunismului, dar el şi- 
a abandonat subiectul ales pentru teză imediat după sosire 
pentru a se specializa în comerţul exterior al blocului 
sovietic. Va şti în curând mai multe decât oricine altul în 
lume despre cum fixau preţurile de export guvernul est- 
german şi cel sovietic, iar acest lucru îi va crea probleme. 
Dar mai întâi el trebuia să-şi îmbunătăţească germana. S-a 
înscris la un curs rapid pentru începători. „Am citit zilnic în 
germană. Am mers la cursuri în germană. Am depus un efort 
colosal, memorând zece sau douăzeci de cuvinte pe noapte şi 
uitând jumătate din ele până a doua zi”, povesteşte el. 

Revista Time a vizitat universitatea în timp ce el se afla 
acolo şi a concluzionat că cei unsprezece mii de tineri din 
corpul studenţesc alcătuiau „un grup fericit, înclinat spre 
jazzul şi blugii americani”. Totuşi, în pofida întregii lor 
deschideri către America şi a efortului său de a le învăţa 
limba, primul an al lui Pryor la Berlin a fost unul singuratic. 
Nu existau cămine, astfel că el locuia într-o cameră 
închiriată din apropiere de centrul oraşului. Studenţii care 
nu se cunoşteau între ei se adresau unul altuia în manieră 
politicoasă cu formalul „Sie”. Cand se ridica într-un 
amfiteatru de prelegeri pentru a discuta în contradictoriu cu 
un profesor ale cărui remarci despre Blocul Estic el le 
considera ridicole, colegii săi se grăbeau să-l apere pe 
profesor, iar germana lui precară îi îngreuna 
contraargumentarea. 

Totuşi, şi-a păstrat buna dispoziţie. „Germana nu e greu 
de învăţat”, a hotărât el, când tehnica celor douăzeci de 
cuvinte pe noapte a început să dea roade. Pe măsură cea 
devenit mai încrezător, a început să sune la telefon profesori 
universitari est-germani de la Hochschule fur Planokonomie, 


118 


creierul economiei planificate si administrate de stat, despre 
care Hrusciov inca mai credea ca va cuceri lumea. A inceput 
să ceară să fie primit pentru a realiza diferite interviuri. Cei 
de la Ministerium fur  Staatssiccherheit (Ministerul 
Securităţii Statului) - pe scurt „Stasi” - nu dispuneau de 
reguli în această privinţă. Nici celei mai meticuloase forţe 
politienesti din lume nu i se mai întâmplase ca simpla 
curiozitate să îndemne un occidental să deschidă cartea de 
telefon şi să înceapă să întrebe cum funcţiona economia 
centralizată, care nu era bazată pe principiile economiei de 
piaţă. Oamenii erau nerăbdători să-i spună. (S-a dovedit, de 
pildă, că preţul pe care Germania de Est îl plătea pentru 
grâul sovietic nu era scos din burtă, ci bazat pe preţul de pe 
piaţa mondială, stabilit la Newport News, Virginia.) Unii 
dintre oamenii pe care i-a întâlnit Pryor i-au devenit prieteni 
pe viaţă. În total, el a realizat treizeci şi cinci de interviuri cu 
economişti est-germani, care slujeau ca mari preoţi ai 
planificării cincinale, iar interviurile au constituit baza tezei 
sale. 

Intrarea în Berlinul de Est era uşoară. „Pur şi simplu 
săreai în metrou şi ajungeai”, spune el. „Ori în S-Bahn.” Sau 
mergeai cu maşina până acolo, iar forţa dolarului făcea 
neobişnuit de simplu şofatul chiar şi pentru un student. In 
1960, Pryor a cumpărat un Volkswagen Karmann Ghia de un 
roşu aprins şi s-a mutat la o adresă mai atrăgătoare într-o 
veche clădire de apartamente pe Viktoria-Luise-Platz. 
Existau din belşug cluburi de noapte în insula de libertate 
care era Berlinul de Vest, însă Pryor nu era genul 
petrecaret. După o zi lungă de transcrieri ale opiniilor legate 
de stabilirea preţurilor din economia planificată, el prefera 
să asculte Brahms sau Bach la Hochshule fur Musik, iar 
acolo se cânta destulă muzică clasică. 

Pe măsură ce paginile tezei sale au început să se 
înmulțească, el a publicat un anunţ într-un ziar studenţesc 
prin care căuta o persoană care să i-o scrie la maşină. La 
anunţ a răspuns o studentă pe nume Eleonora, iar cei doi au 
dezvoltat un interes reciproc care a mers dincolo de 


119 


economie, desi nu s-a ajuns chiar până la căsătorie. 
Singurătatea lui a devenit o amintire. Una peste alta, a spus 
el, „am avut o viaţă plăcută”. Dar fericirea nu avea să 
dureze. 


120 


PARTEA a Il-a 


Vânători de spioni 


121 


Capitolul 5 


Supravegherea 


,Sunt locotenent-colonel in serviciul de spionaj sovietic. In 
ultimii cinci ani am operat in Statele Unite. Acum am nevoie 
de ajutorul vostru.” 

Cand Reino Hayhanen a intrat in ambasada americana din 
Paris si a inceput sa vorbeasca, in mai 1957, Stalin era mort 
de patru ani. Lagarele sovietice de prizonieri se animasera 
pentru scurta vreme in urma zvonurilor ca dezghetul politic 
de dupa moartea dictatorului va aduce cu sine amnistii in 
masa. Dar zvonurile s-au risipit si lagarele au continuat sa 
existe. Era inca destul loc in Gulag pentru un spion ratat. 

Hayhanen o stia. Nu ducea lipsa de motive pentru care sa 
dezerteze. Il detesta pe Willie Fisher, superiorul sau direct, 
si îi era teamă de el. Displacea sistemul pe care Fisher îl 
reprezenta, care nu îi oferise un post respectabil în cadrul 
unei ambasade. Dar era totodată timid; încrederea în sine a 
mai tânărului kaghebist, care trecuse de mai multe ori 
graniţa sovieto-finlandeză în portbagaje de maşină, fusese 
erodată de alcool şi perioade de şomaj. Doar cunoaşterea 
faptului că drumul său către Moscova se putea încheia în 
Siberia ar fi putut să îl oblige să întreprindă pasul extrem de 
riscant al trădării KGB. 

Era un bărbat slab aflat într-o situaţie disperată, iar 
tensiunea se vedea pe chipul lui. Când s-a prezentat la 
ambasada de pe Avenue Gabriel în dimineaţa zilei de 4 mai, 
părea a fi beat. Când cererea lui de a-l vedea pe ambasador 
nu a fost satisfăcută imediat, s-a înfuriat. 

Faţa lui umflată şi felul de a vorbi gâtuit nu au fost 
convingătoare. Nici mirosul respirației sale sau pasaportul 
său american fals pe numele de Eugene Maki. Astfel încât a 
scos din buzunar o monedă finlandeză de cinci mărci 
falsificată. 

122 


A desfacut moneda cu un ac cu gamalie si a scos la iveala 
un microfilm ca cel pe care tanarul Jimmy Bozart il gasise cu 
patru ani mai devreme pe o scara circulara a unei cladiri din 
Brooklyn, iar americanii au inceput in sfarsit sa il ia in 
serios. L-au lăsat să vorbească, iar el a turuit o săptămână: 
despre instructia sa, despre trecerea lui in America şi despre 
viata sa alcoolică şi pătată de sânge de acolo. In fiecare 
seară, detaliile mai însemnate erau trimise prin telegrame la 
Washington, iar majoritatea dintre ele erau verificate. A 
cerut azil politic şi i s-a spus că s-ar putea să-l obţină dacă 
continua să coopereze. E posibil ca abia atunci să fi văzut 
adevăratul preţ al alegerii pe care o făcuse. Fie asta, fie îi 
era teamă să zboare cu avionul, iar perspectiva l-a adus mai 
aproape de vechea sa prietenă, sticla de vodcă nocturnă. 
Când a fost escortat la bordul unei aeronave Constellation 
pentru a se întoarce în Statele Unite pe 11 mai, el a încercat 
să spargă geamul cu piciorul. 

Hayhanen vorbise destul la Paris pentru ca vestea 
dezertării sale să fie transmisă lanţului de comandă până 
aproape de vârf. Allen Dulles („incompetentul Dulles”, cum l- 
a numit Kim Philby) a luat avionul către New York pentru a fi 
prezent la sosirea cursei transatlantice şi pentru a-l preda pe 
Hayhanen celor de la FBI. Trebuie să fi fost o călătorie plină 
de satisfacţii pentru el: CIA descoperise un nou cerc sinistru 
de spionaj sovietic, dar, de vreme ce opera pe teritoriul 
american, el era problema FBI. 

Oamenii lui Hoover s-au pus pe treabă. L-au sechestrat pe 
Hayhanen într-un hotel şi l-au supus unui interogatoriu sever 
timp de încă şapte zile. El le-a oferit toate informaţiile de 
care aveau nevoie, începând, pe 12 mai, cu adresa casei sale 
din Peekskill. La ora 12:25 în acea zi, el şi-a dat acordul de 
a-i fi perchezitionata casa. Pe la ora 17, agenţii speciali 
Edward F. Gamber si John T. Mulhern se aflau la 
proprietate, dezvăluindu-i lui Hannah Maki faptul că soţul ei 
era spion sovietic. 

Doamna Maki bea când au sosit agenţii şi a băut ceva mai 
cu sete după ce ei au plecat, deşi nu a fost lăsată singură. 


123 


Din acel moment ea va trebui să îndure prezenţa 
permanentă a gărzilor de corp ale Biroului, desemnate 
pentru a o proteja de braţul lung şi în mod presupus criminal 
al răzbunării sovietice. 

Agenţii Gamber şi Mulhern au dorit să afle nume, nu doar 
adrese. Fără ele, nu ar fi existat un „cerc”. Şi în această 
privinţă, Hayhanen şi-a dat toată silinta. Prima sa persoană 
de contact sovietică în New York se numise „Mihail”, a spus 
el. Mihail era între două vârste, de constituţie medie, avea 
un nas lung şi părul negru. Când i s-au arătat fotografiile cu 
toţi oficialii sovietici ce se potriveau acelei descrieri şi care 
fuseseră rezidenţi legali în Statele Unite între anii 1952 şi 
1954, Hayhanen l-a ales pe vechiul său coordonator, Mihail 
Svirin. Însă chiar în clipa în care cercul părea că urmează să 
se extindă, el s-a contractat din nou. Svirin era demult 
plecat. El se întâlnise într-adevăr cu Hayhanen o dată sau de 
două ori la staţia de metrou din Prospect Park, dar se afla la 
Moscova de doi ani. 

Agenţii federali au continuat investigația. Cine a venit 
după Svirin? Trebuie să fi fost cineva. 

A fost. Numele său era „Mark”, a mărturisit Hayhanen. 
Acesta era singurul nume pe care îl putea oferi, pentru că 
era unicul pe care Moscova sau Fisher i-l dăduse. Dar s-a 
dovedit mai util atunci când a fost vorba de locaţia 
aproximativă a lui Fisher. Ştia de studio şi de magazia 
închiriată pe Fulton Street, în Brooklyn, deoarece odată 
Fisher, exasperat, îl dusese acolo pentru a-i da un radio pe 
unde scurte şi un aparat foto. Hayhanen, în schimb, i-a adus 
cu el pe Gamber şi Mulhern. Pe 16 mai sau în jurul acestei 
date, agenţii FBI s-au mutat în două camere de la hotelul 
Touraine, aflat peste drum de Studiourile Ovington. Dotati 
cu bani de cafea şi binocluri 10x50, ei s-au pus pe aşteptat. 

Discursul oficial al FBI în privinţa arestării lui Rudolf Abel 
- chiar şi acum - descrie evenimentul ca fiind punctul 
culminant al unor eforturi triumfătoare de patru ani de a 
decoda mesajul găsit de Jimmy Bozart în moneda scobită pe 
dinăuntru. Nici pe departe. Mesajul a fost într-adevăr 


124 


descifrat, dar numai cu ajutorul lui Hayhanen; el a oferit 
propria sa parola, ,snegopad” (ninsoare), care a dezlegat 
cifrul si a dezvăluit nouăsprezece rânduri dezamăgitoare de 
la Moscova, în care era felicitat pentru sosirea sa la New 
York şi era asigurat că „pachetul a fost livrat personal soţiei 
tale”. Mesajul se sfarsea cu: „Salutări de la tovarăşi. 
Numărul 1. 3 decembrie.” O identificare pozitivă a maşinii 
de scris folosite la versiunea codificată a înlesnit 
condamnarea lui „Abel”, dar nu a avut nimic de-a face cu 
arestarea sa. 

Adevărul e că Willie Fisher, superspion sovietic, a fost 
prins pentru că el a fost predat oficialilor americani pe tavă 
şi a ales să rămână pe tavă în loc să dispară. 


* K K 


În dimineaţa zilei de 26 aprilie 1957, într-o vineri, Fisher 
era ocupat. A plecat de la un hotel ieftin de pe Broadway, 
unde stătuse in acea săptămână sub numele de Martin 
Collins, a plătit în avans chiria pe două luni pentru studioul 
lui din Brooklyn şi a spus prietenilor săi de pe Fulton Street 
că mergea in sud la recomandarea medicului pentru o 
vacanță lungă. A dat vina pe sinusuri. După care a revenit în 
Manhattan pentru a prinde trenul Silver Meteor de la Penn 
Station spre Florida. 

Ce a avut de gând? Sarcinile lui inițiale nu prea îi 
justificau călătoria. Pregătirile pentru al Treilea Război 
Mondial se indepartasera mult de agenda sovietică de la 
sosirea lui Hruşciov la Kremlin. Şi nimeni nu se aştepta în 
mod serios la un progres subit al lentului agent Mark - cum 
era numit Fisher de angajatorii săi - în recrutarea unei 
reţele noi de informatori nucleari. 

Ne putem imagina că el spera să stabilească legătura cu 
mediul revoluţionar cubanez, aflat în ilegalitate, care urma 
să preia puterea în Havana peste doi ani. Sau această 
călătorie ar fi putut fi o vacanţă reală. Unul dintre motivele 

125 


principale pentru care Fisher s-a intors la New York dupa 
lungul sau concediu, in pofida unor afectiuni bronhice care 
se inrautateau (din cauza obiceiului sau de a fuma), a fost sa 
facă ordine in harababura creată de Hayhanen. Acest 
obiectiv a părut să fie îndeplinit. Scapase in sfârşit de 
jalnicul finlandez, care se afla de doua zile pe Atlantic la 
bordul navei franceze de croaziera Liberté. El urma sa intre 
in posesia unor acte noi la Paris, care să-l ducă la Moscova 
prin Cehoslovacia, iar apoi avea să primească ceea ce 
merita. 

Probabil că Fisher pur şi simplu şi-a pus întrebarea: acum 
încotro? Un lucru pe care îl putea face era să picteze, iar el 
şi-a împachetat într-adevăr pensulele pentru călătoria în sud. 

Dacă şederea lui în America se apropia de sfârşit, această 
excursie era perfectă ca ultim capitol. Începuse cu o lungă 
călătorie în California, privind îndelung către Pacific în 
vreme ce număra transporturile militare suspecte de la Long 
Beach către China naționalistă. Urma să-şi încheie itinerarul 
admirând priveliştile Atlanticului. 

Şi-a rezervat cu siguranţă timp pentru aceste privelişti. 
După ce s-a cazat la hotelul Plaza din Daytona Beach pe 28 
aprilie, el şi-a montat şevaletul, iar în următoarele trei 
săptămâni a pictat un peisaj marin de mari dimensiuni, care 
i-a plăcut suficient de mult încât să-l ia cu sine înapoi la New 
York. Acesta e singurul lucru pe care a recunoscut vreodată 
că l-a făcut în Florida şi e posibil ca asta să fi fost tot ce a 
făcut, în afară de a sta şi a fuma. Insă viaţa lui de până 
atunci - firea lui meticuloasă - ne spune că e ceva în 
neregulă cu această explicaţie; o indolenta prea mare chiar 
şi pentru semipensionatul povestitor cunoscut lui Burt 
Silverman şi prietenilor săi ca Emil Goldfus. Iar întâmplarea 
face că există o altă explicaţie pentru lunga sa vacanţă. 
Eliberat de plecarea lui Hayhanen şi energizat de 
evenimentele mondiale, e posibil ca Fisher să fi întreprins cu 
adevărat unele activităţi de spionaj. 

În luna decembrie cu un an înainte, o rachetă gigantică, 
având o înălţime de şapte etaje, fusese culcată într-o poziţie 


126 


orizontala intr-un hangar special construit in San Diego si 
impachetata intr-o prelata alba. Apoi a fost incarcata intr-un 
camion si tractata la 4.000 de kilometri catre est. Fisher ar fi 
ştiut asta - nu din investigaţiile sale de spion, ci din lectura 
revistei Time. Devora presa. Dat fiind cât de mult dezvăluiau 
publicaţiile şi cât de puţine erau celelalte lucruri pe care le 
avea de făcut, rumegarea presei reprezenta o mare parte a 
muncit sale. După cum a scris Matthew Brzezinsky într-un 
studiu al programului spaţial sovietic inspirat din activitatea 
sa de corespondent la Moscova pentru Wall Street Journal: 
„Pentru sovietici era uluitoare cantitatea de informaţii pe 
care americanii, în naivitatea lor, o lăsau la îndemâna 
agenţilor KGB.” 

Articolul principal din ediţia de pe 1 aprilie a revistei Time 
a dedicat opt pagini triumfului apropiat al rachetelor 
balistice asupra bombardierelor drept cel mai bun mod de a 
ajunge la un holocaust nuclear. Un progres major fusese 
realizat cu cinci ani înainte prin bomba cu fuziune: raza 
exploziei unui focos nuclear era atât de mare în raport cu 
cea a unei bombe atomice demodate, încât rachetele nu mai 
trebuiau să fie foarte precise pentru a-şi distruge ţintele. 
Dintr-odată, greutatea, dimensiunea si complexitatea 
sistemelor de teleghidare ale rachetei balistice 
intercontinentale păreau uşor de administrat. Sistemele de 
combustibil încă scăpau oxigen lichid, iar conurile vârfurilor 
de rachetă încă ardeau la reintrarea în atmosferă, dar, prin 
comparație, acestea erau provocări minore. Odată ce erau 
depăşite, niciun loc de pe pământ nu mai avea să se afle la o 
distanţă mai mare de douăzeci de minute de apocalipsă. 

Articolul din Time a identificat racheta de sub prelată ca 
fiind prima rachetă balistică intercontinentală Atlas. 
Destinația sa era Centrul de Testare a Rachetelor de la Cape 
Canaveral. „Curând, într-una din aceste zile”, observa plin 
de speranţă articolul, „poate la sfârşitul lui aprilie, poate la 
începutul lui mai, «Pasărea» va pleca in primul ei zbor. De 
pe o rampă de lansare în formă de seceră din apropierea 
unui stațiuni de vacanță însorite de pe litoral, «Pasărea» va 


127 


fi trimisa, fara focosul ei nuclear, intr-un test pe o distanta 
de 2.900 de kilometri, catre sud-est peste insule tropicale si 
într-o porţiune de mare nepopulată”. 

Fisher citea, de asemenea, New York Times. Deşi 
condiţionat ideologic să-i dispretuiasca valorile, el cumpăra 
ziarul zilnic şi i-a cerut avocatului său să-i facă abonament 
când s-a aflat ulterior în închisoarea din Atlanta. E 
improbabil ca el să fi ratat un articol de cinci mii de cuvinte 
scris de Richard Witkin pe 7 aprilie, începând de pe prima 
pagină şi continuând cu opt coloane în interiorul publicaţiei, 
cu titlul „Un program pentru construcţia de rachete 
diminuează amploarea proiectului primei bombe atomice - 
Statele Unite vor cheltui peste 4 miliarde de dolari pentru 
dezvoltarea a cinci arme balistice”. 

Time a oferit reportaje utile pe tema progreselor 
înregistrate de programele Atlas şi Titan, cealaltă rachetă 
balistică intercontinentală, care mai avea încă un an până la 
primul ei test. A furnizat descrieri detaliate ale rachetelor cu 
rază medie de acţiune Thor şi Jupiter, care erau mai 
avansate: una dintre ele (Thor) chiar a decolat. In primul ei 
test din ianuarie, ea a atins o altitudine de 15 centimetri 
înainte să se prăbuşească înapoi pe rampa de lansare şi să 
explodeze. În cele din urmă, publicaţia a menţionat racheta 
Polaris, lansată de pe submarin, care prezenta neajunsul 
unei lansări dificile de pe mările agitate. 

La prima vedere, articolul conferea siguranţă unui cititor 
rus. Oriunde ar fi ajuns programul rachetelor sovietice - şi 
doar o mână de oameni de pe întreaga planetă ştiau acest 
lucru -, americanii nu erau prea avansați. Nu era de mirare 
că fusese alocat un buget de patru miliarde de dolari pentru 
a grăbi dezvoltarea programului american. 

Insă orice reasigurare era strict superficială. Aceste 
rachete erau totodată nave spatiale. Cursa pentru 
producerea uneia care să plaseze un satelit pe orbită fusese 
declarată prin intermediul provocărilor pe care 
superputerile si le  fixaseră pentru Anul Geofizic 
International, o iniţiativă ciudată bazată pe Anii Polari 


128 


Internationali din deceniile trecute, insa cu interese politice 
intemeiate pe forta mai mult decat pe cooperare stiintifica. 
Anul Geofizic International nu era, la propriu, un an 
calendaristic - el a inceput in iulie 1957 si a tinut pana in 
decembrie 1958 -, si a avut putine de-a face cu geofizica. El 
a dobandit o semnificatie complet disproportionata in raport 
cu telurile sale iniţiale, deoarece a oferit civililor o scuză 
convenabilă pentru a construi nenumărate prototipuri de 
rachete balistice intercontinentale şi a le testa puterea de 
distrugere. Ambele superputeri şi-au luat angajamentul să 
lanseze sateliți  „ştiinţifici” pe durata Anului Geofizic 
Internaţional - Rusia pentru a studia radiaţia solară, iar 
America atmosfera. Când James Hagerty, secretarul de 
presă al Casei Albe, a făcut anunţul în numele lui 
Eisenhower, niciunul dintre bărbaţi nu ştia cum urma să fie 
atins obiectivul. Consiliul Naţional de Securitate hotărâse că 
„Miza de prestigiu implicată face din această cursă una pe 
care nu ne putem permite să o pierdem”. 

După doi ani, încă nu exista un vehicul de lansare cu o 
funcţionalitate dovedită în arsenalul american. Ruşii erau cu 
un pas în faţă prin colosala lor rachetă R-7, însă acest lucru 
nu l-a oprit pe proiectantul lor şef, maniacul Serghei 
Koroliov, să nu se îngrijoreze profund că americanii vor face 
subit saltul în spaţiul cosmic. 

Amanta lui Koroliov - o interpretă de la biroul său de 
proiectare - l-a aprovizionat cu traduceri ale fiecărui articol 
publicat conţinând ştiri pe tema programului spaţial 
american. Litania de eşecuri a acestui program nu l-a 
convins. Adversarul său, la urma urmei, era Wernher von 
Braun, specialistul german în rachete adus în Statele Unite 
după război, a cărui rachetă V-2 fusese punctul de plecare 
pentru saltul către spaţiu al lui Koroliov. Dacă von Braun a 
putut lovi Londra cu o rachetă teleghidată peste Canalul 
Mânecii în 1944, el putea pune cu siguranţă o minge de 
baschet în spaţiu în 1957. 

De fapt, bănuielile lui Koroliov erau bine întemeiate. 
Racheta Redstone ar fi putut aproape sigur să câştige cursa 


129 


satelitilor dacă ar fi fost adaptată acestui scop. Însă 
Redstone era o armă militară. Von Braun era un angajat al 
armatei, iar Eisenhower dorea să menţină cursa către spaţiu 
cât mai mult posibil ca pe o întreprindere ştiinţifică. În acest 
fel, în situaţia şi la momentul în care un avion U-2 era 
doborât, sateliții puteau să preia în manieră destul de 
inocentă sarcina de importanţă vitală a spionării Uniunii 
Sovietice. 

În 1956, revista National Geographic  prezisese 
încrezătoare că primul satelit artificial va fi lansat la bordul 
rachetei Vanguard construită de compania Glenn Martin. 
New York Times confirma acea veste. Dacă ştirea era exactă, 
Koroliov încă mai avea timp. Primul test al rachetei 
Vanguard era abia în decembrie. Dar de ce era prelata trasă 
peste Atlas când atâtea alte detalii legate de programul 
american de construcţie a rachetelor erau atât de fatise? 
Urma oare „Pasărea” să facă un ou pe orbită, câştigând 
cursa spaţială în cursul acestui proces? Pentru Moscova, era 
o întrebare care necesita un răspuns mult mai urgent decât 
cea referitoare la ce aveau de gând Castro şi prietenii lui, şi 
e greu de imaginat că subiectul nu a fost abordat în 
telegramele codificate recepționate de radioul cu unde 
scurte al lui Willie Fisher. 

Pe tema separată, dar încă supărătoare a securităţii 
sovietice, Time observa că ritmul de producţie a rachetei 
balistice Thor cu rază medie de acţiune (2.400 de kilometri, 
concepută să lovească ţinte ruseşti din Marea Britanie) se 
intetea. „Deplasarea rachetelor Thor în zona de lansare de la 
Cape Canaveral e mai simplă decât transportarea rachetelor 
balistice intercontinentale”, a scris îndatoritorul Witkin. 
„Arma de rază medie încape într-un C-125 Globemaster al 
Forţelor Aeriene.” 

A fost un lucru bun că Fisher şi-a împachetat pensulele. 
Aveau să existe multe lucruri după care se putea uita un 
pictor. 

Pe 19 aprilie, o rachetă Thor a decolat de la Cape şi a 
zburat vreme de treizeci şi cinci de secunde în direcţia 


130 


gresita inainte sa fie distrusa de la sol. 

In cazul in care Fisher nu isi facea deja bagajele, ar fi aflat 
citind presa din dimineata zilei de 21 aprilie despre 
construcţia „unei platforme uriaşe capabile sa supună 
rachetele balistice cu rază medie de acţiune la aceleaşi 
mişcări prin care ar trece dacă ar fi lansate de pe mări 
agitate”. Articolul avea sub el un desen simplificat, 
copilăresc, al unei rachete Thor amplasate deasupra unei 
maşinării infricosatoare cu patru picioare într-un siloz 
fortificat cu înălţimea a zece oameni. Locaţia: Cape 
Canaveral. 

Pe data de douăzeci şi patru, Associated Press a relatat că 
o rachetă Lockheed X-17 lansată de la Cape atinsese o viteză 
maximă de 15.000 de kilometri pe oră la revenirea ei pe 
pământ. Zborul s-a încheiat cu o prăbuşire în apă, dar Fisher 
îi va fi cunoscut semnificaţia: pentru a le testa toleranța la 
temperaturi extrem de ridicate, forțele aeriene 
experimentau cu vârfuri conice de rachete la viteze 
apropiate de cele atinse de rachetele balistice 
intercontinentale la reintrarea în atmosferă. 

Niciun spion sovietic care se respecta nu putea să citească 
această ştire şi să rămână în Brooklyn zdrăngănind la 
chitară. Rolul de portal către spaţiu al Cape Canaveral nu va 
fi dezvăluit până în decembrie, însă motelurile cu teme 
inspirate de rachete începeau deja să apară în apropiere. 
Restaurantele organizau petreceri pe plajă sincronizate în 
aşa fel încât clienţii să poată închina paharul în cinstea 
luminii strălucitoare a motoarelor de rachete care săgetau 
cerul în noapte. Nu avea să-i fie greu unui bărbat cu pălărie 
de paie să se amestece în mulţime. 

La două zile după zborul X-17, o altă rachetă a zdruncinat 
bungalourile aflate de-a lungul Cocoa Beach, de aceasta data 
în prezenţa secretarului apărării Charles E. Wilson. lar 
Willie Fisher s-a îndreptat spre locuri mai însorite. 

Dacă ar fi vrut să contacteze cubanezi, ar fi rămas în 
Silver Meteor tot drumul până la Miami. In schimb, el a 
coborât din tren la 400 de kilometri nord de Miami, la o mică 


131 


distanta cu autobuzul de tribuna naturala pe care plajele de 
pe Space Coast o ofereau pentru urmarirea celui mai mare 
spectacol tehnologic de pe pamant. Intr-un fel, urma sa 
beneficieze de companie. Cu o zi inainte de plecarea lui 
Fisher din New York, senatorul Styles Bridges, republican 
din New Hampshire si membru al Comitetului Fortelor 
Armate, a declarat la un prânz oficial de la American Legion 
că „în jur de o duzină” de submarine sovietice erau bănuite 
că stau ascunse în apele de mică adâncime dintre Cape 
Canaveral şi insulele Bahamas. „Povestea nu e confirmată 
prin dovezi concrete”, a recunoscut el, „dar noi ştim că ruşii 
nu precupetesc niciun efort pentru a afla ce facem”. 


* K K 


Dosarul KGB al lui Fisher nu a fost niciodată pus la 
dispoziția oamenilor de stiinta. Teoria că în aprilie 1957 el s- 
a dus să privească cu palma streaşină la ochi către cerul 
însorit la rachetele spațiale e bazată pe ceea ce a citit, pe 
locul în care a mers si pe momentul in care a plecat acolo. 
Ea explică o excursie care altfel ar nedumeri - deşi ea nu va 
fi mai enigmatică decât ceea ce i s-a întâmplat lui Fisher in 
continuare. 

Burt Silverman probabil că s-a apropiat de adevărul 
privind capturarea lui Fisher la fel de mult ca oricine 
altcineva. „În intervalul de timp în care l-am cunoscut, a 
existat ceva autentic la el’, spune Silverman. „Chiar şi 
atunci când a fost demascat, a avut o atitudine de genul 
«Oh, am dat-o-n bara»”. 

Allen Dulles l-a abordat pe Fisher şi pe cei ca el cu mult 
mai multa seriozitate, nu in ultimul rand pentru faptul ca 
agenţia lui depindea de luarea în serios a spionilor. 
„Impresia mea e că ofiţerul de spionaj sovietic reprezintă 
specia Homo sovieticus în forma sa cea mai pură şi mai 
reuşită”, a scris el în The Craft of Intelligence, o lucrare 
caracterizată ocazional de unele opinii valoroase, dar, în 

132 


mare parte, de o infatuare considerabilă. „E ca şi cum 
ofiterul de spionaj sovietic a fost un tip de produs final si 
extrem al sistemului sovietic... El manifesta o dedicare 
orbească şi necondiționată fata de cauză, cel putin la 
început. A fost complet îndoctrinat cu credinţele politice şi 
filosofice ale comunismului.” Se supune constant unei 
discipline rigide, a continuat Dulles (uitând de Hayhanen). 
„Pe de o parte, el aparţine unei elite şi deţine privilegii şi 
puteri foarte speciale. Pe de alta, nici rangul, nici vechimea, 
nici rezultatele din trecut nu îl vor proteja în cazul în care 
comite o greşeală.” 

Dulles nu a ştiut niciodată cât de ineficient a fost în 
realitate Fisher. Odată a spus: „Aş vrea să avem vreo trei 
sau patru ca el la Moscova.” FBI era, de asemenea, 
impresionat de el doar din descrierea lui Hayhanen. Agenţia 
nu se aştepta la greşeli din partea lui. Când Fisher a revenit 
în cele din urmă din Florida şi a aprins lumina în studioul 
său, treizeci de agenţi se ocupau de cazul lui. Unul dintre ei, 
Neil Heiner, se afla peste drum, la etajul al doisprezecelea al 
hotelului Touraine, cu ochii în patru. 

Heiner a marcat sosirea lui Fisher la ora 22:45. L-a 
urmărit mai bine de o oră. „O lumină a fost aprinsă în 
studio”, a mărturisit el. „Puteam să văd o siluetă masculină 
mişcându-se prin cameră. Din când în când revenea în 
lumina aprinsă.” Heiner a descris bărbatul ca fiind chel şi 
între două vârste. „Avea păr grizonant pe marginile capului. 
Purta ochelari.” Cu un minut înainte de miezul nopţii şi-a pus 
pe cap o pălărie de paie închisă la culoare, cu o bandă de un 
alb strălucitor, şi a stins lumina. Heiner a transmis acest 
lucru prin radio. La 00:02 un bărbat cu aceeaşi pălărie a 
ieşit din clădirea cu numărul 252 de pe Fulton Street şi a 
luat-o la dreapta. Agentul Joe MacDonald aştepta în umbra 
unui mic parc de pe partea opusă. L-a urmărit, pe Clinton 
Street şi până în staţia de metrou Borough Hall. 

Era o noapte de joi spre vineri. In capătul platformei se 
afla un mic grup de persoane care se întorceau în 
Manhattan. Fisher şi MacDonald s-au alăturat grupului, dar, 


133 


in timp ce trenul oprea in statie, Fisher s-a indepartat si a 
urcat in antepenultimul vagon. MacDonald l-a urmărit din 
ultimul vagon. Amândoi au ieşit din metrou la primărie şi au 
urcat la nivelul străzii, unde Fisher a prins un autobuz către 
nord, pe Broadway, spre 27th Street. MacDonald l-a urmărit 
cu taxiul, dar când Fisher a coborât din autobuz şi a început 
să meargă, MacDonald l-a pierdut din ochi. 

Aceasta a fost prima întâlnire de aproape dintre FBI şi 
Fisher. Ar fi trebuit să fie şi ultima. Trecuseră trei săptămâni 
de la dezertarea lui Hayhanen. Chiar dacă se admitea 
posibilitatea foarte reală ca el să fie mort de beat sau să 
cedeze tentatiilor de la Place Pigalle, ar fi trebuit să ajungă 
demult la Berlin, să treacă în sectorul sovietic şi să se 
prezinte la sediul european al KGB din Lichtenberg. Când nu 
a mai apărut, s-a declanşat o alarmă. Conform documentelor 
KGB văzute de Vasili Mitrohin, dezertorul KGB, Moscova a 
pus răul în faţă şi l-a rechemat pe Fisher în mai sau la 
începutul lui iunie. Mitrohin susţine că Fisher pur şi simplu 
nu s-a supus ordinului, însă fuga era complicată. Dacă exista 
un pericol ca el să fi fost compromis în calitate de „Mark”, 
exista totodată un pericol ca şi celelalte identități ale sale să 
aibă aceeaşi soartă. Nu putea risca să părăsească ţara ca 
Martin Collins, Emil Goldfus sau chiar ca acel lituanian, 
Andrew Kayotis, demult uitat. Centrala - sediul moscovit al 
KGB - a ezitat să acţioneze. Cu ajutorul Partidului Comunist 
Canadian şi al rezidentului KGB din Ottawa, serviciul a 
organizat procurarea a două paşapoarte noi pentru Fisher 
pe numele de Robert Callan şi Vasili Dzogol. Însă procesul 
avea să ia timp. Fisher trebuia să aştepte. 

Există alte teorii. Conform uneia dintre ele, Fisher s-a 
lăsat prins pentru a testa loialitatea celebrului Aleksandr 
Orlov, marele hoţ al rezervei de aur spaniole şi şantajist al 
lui Stalin. După ce dezertase în 1938, Orlov locuia acum în 
Michigan, fiind singura persoană care cunoştea identitatea 
reală a lui Fisher. Dacă Fisher era arestat, iar fotografia lui 
apărea în ziare, Orlov urma să o vadă şi avea şansa dea 
dezvălui totul. Dacă se folosea de ocazie, trădarea lui urma 


134 


sa fie completa. Daca nu, Centrala va sti ca, in adancul 
sufletului sau, el isi pastrase credinta. Asa suna teoria. E 
extraordinar de  încâlcită si presupune un [Inalt 
Comandament al KGB obsedat de personalităţi şi de trecut, 
iar în această măsură e o teorie plauzibilă. Dar ea presupune 
totodată că Moscova era dispusă să îl sacrifice pe Fisher 
pentru rezolvarea, în mare parte inutilă, a unui conflict mai 
vechi, şi ignoră faptul concret al rechemării lui la vatră. 

O altă teorie susţine că Fisher a şovăit în New York din 
cauza banilor - nu ai săi, ci banii ascunşi pe numele lui în 
seifuri şi conturi de economii de prin oraş, alocati pentru 
plătirea informatorilor KGB. Dar nu există dovezi că el ar fi 
avut vreun informator, nici că ar fi depus vreun efort pentru 
a distribui banii. S-a sugerat că printre norocosii beneficiari 
avuti în vedere s-au numărat Morris Cohen şi Kim Philby. 
Ambii erau spioni sovietici care petreceau timp pe Coasta de 
Est, însă erau plecaţi de mai bine de cinci ani - Cohen la 
Londra, Philby prin Londra la Beirut. 

Fără îndoială, Fisher ştia că trebuia să fugă. Pe 21 mai, la 
trei zile după întoarcerea sa din Florida, el a trecut pe la 
cabinetul doctorului Samuel Groopman, din hotelul său 
(Latham, la intersecţia străzilor 28th şi Fifth) pentru o 
vaccinare împotriva variolei. Dacă ar fi plănuit să rămână în 
New York, nu ar fi avut nevoie de un astfel de vaccin - 
ultimul caz cunoscut de variolă în Statele Unite fusese în 
1949. Fisher era pregătit să plece, probabil pe o rută pe care 
variola era endemică. Îşi aştepta doar pasaportul. 

FBI aştepta şi el. După ce îl pierduse undeva între 
Broadway şi Fifth Avenue, nu avea încotro. 

Echipa de supraveghere a rămas la hotelul Touraine în 
Brooklyn: studioul 505 din clădirea Ovington de peste drum 
era încă singura adresă a lui „Mark” pe care o avea Biroul. 
Pe 28 mai, agenţii au văzut un bărbat care semăna cu el în 
parc, unde agentul MacDonald se ascunsese cu zece zile mai 
devreme. Bărbatul arăta agitat, au declarat agenţii. Se scula 
din când în când de pe bancă şi se plimba prin jur, ca şi cum 
căuta pe cineva, şi a plecat pe jos la ora 18:50, neurmărit. 

135 


Timp de încă două săptămâni, Fisher a aşteptat. În vreme 
ce CIA trimitea avioane de spionaj în Rusia la o altitudine de 
21.000 de metri, KGB a încercat să trimită un paşaport la un 
hotel din Manhattan. Paşaportul nu a ajuns niciodată. 

Camera lui Fisher de la etajul opt al hotelului Latham 
costa douăzeci şi opt de dolari pe săptămână. Avea o baie cu 
geamul orientat către vest pe pervazul căruia el atârnase o 
antenă extinsă pentru radioul lui cu unde scurte. Avea 
sisteme de codificare de unică folosinţă pentru descifrarea 
mesajelor provenite de la Moscova şi o rezervă 
impresionantă de şuruburi goale pe dinăuntru şi de creioane 
pentru trimiterea răspunsurilor sale prin intermediul 
locatiilor secrete de livrare. Dar, în cele din urmă, i-a trebuit 
un anumit lucru sau a decis că spaţiul său închiriat peste 
East River avea nevoie de curăţenie sau pur şi simplu se 
săturase să stea în camera lui. Deşi ştia aproape sigur că 
fusese urmărit din Brooklyn după ultima sa vizită şi că 
studioul se afla încă sub supraveghere, el s-a întors totuşi 
acolo. 

„Orele lungi de aşteptare ale agenţilor au fost răsplătite în 
noaptea de 13 iunie 1957”, menţionează relatarea FBI. 
Agentul Heiner era din nou la pândă în hotelul Touraine. 
MacDonald fie era în alt schimb, fie fusese retras din caz. 
Intrarea clădirii cu numărul 252 de pe Fulton Street era 
urmărită de agentul Ronald Carison, nu din parc, ci dintr-un 
oficiu poştal din apropierea sa, care găzduia, totodată, sala 
de judecată unde se va desfăşura procesul lui Fisher. 

Lumina s-a aprins în studio la ora 22:00 şi s-a stins la 
23:52. Purtând aceeaşi pălărie căreia îi luase urma 
MacDonald şi un sacou sport uşor, Fisher a apărut pe Fulton 
Street cu câteva minute înainte de miezul nopţii şi s-a 
îndreptat către metrou. Carison l-a urmat. De această dată, 
urmărirea lui Fisher a fost uşoară. A stat în staţia de metrou 
către 28th Street şi l-a dus pe Carison direct la hotel. 

FBI a organizat o a doua echipă de supraveghere şi a 
continuat să aştepte. Fisher nu le-a pus nicio problemă. Ela 
rămas la hotelul Latham, cu excepţia unor plimbări 


136 


ocazionale in care a purtat palaria lui de paie. Hayhanen era 
cel care le cauza agentilor probleme. Dorea azil politic, 
cazier curat, dar protectorii sai insistau ca el sa depuna 
marturie impotriva barbatului pe care acum il numeau 
Collins (numele pe care Fisher il daduse la hotel). Hayhanen 
a refuzat. L-au mutat din Manhattan înapoi in Peekskill 
alaturi de sotia lui nedumerita, dar tot a refuzat. 

Chiar si in conditiile unei cooperari a lui Hayhanen, nu 
exista garantia unei condamnari pentru spionaj a lui Fisher. 
Fara aceasta cooperare nu exista nicio speranta pentru o 
condamnare. O bucatica de microfilm descoperita in casa din 
Peekskill a condus FBI-ul la singurul alt martor potential in 
proces, un fost sergent responsabil cu mentenanta 
autovehiculelor la ambasada americana din Moscova, pe 
nume Roy Rhodes. Rhodes era un individ fara scrupule: un 
tradator de cea mai joasa speta, care isi vanduse tara dupa 
ce căzuse într-o capcană întinsă de o domnişoară tânără şi 
atrăgătoare de la KGB. Platile cu bani lichizi începuseră să 
se deplaseze într-o direcţie, iar plicurile de manila burdusite 
cu informaţii secrete despre mişcările membrilor de rang 
inferior ai ambasadei în cealaltă direcţie. Înregistrările 
tribunalului urmau sa confirme toate aceste detalii 
ruşinoase. Problema, din punctul de vedere al procurorilor, a 
fost că nu exista nimic care să-l lege pe Rhodes de Fisher, cu 
excepţia lui Hayhanen. 

Biroul Procuraturii Federale din Washington a trimis doi 
procurori care să-l ia cu vorba buna pe betivanul Hayhanen. 
Ei au petrecut zilele de 18 şi 19 iunie cu el, fără să ajungă la 
niciun rezultat; se temea pentru soarta mamei şi a rudelor 
lui, aşa cum se temuse pentru pielea lui în Paris. Procurorul 
federal William F. Tompkins a decis că nu exista decât o 
singură cale. Îl aduseseră pe Al Capone in fata justiţiei ca 
evazionist. Il vor aduce şi pe Martin Collins ca agent ilegal 
străin. 

Era un şiretlic legal, dar a părut justificat. Vremurile nu 
erau blânde. Collins sau Goldfus sau oricine era el avea să 
rămână nevinovat până îi era dovedită vinovăția, de vreme 


137 


ce acesta era modelul american, dar intre timp era treaba lui 
Tompkins si a celor de la FBI, in pofida absentei oricaror 
dovezi concrete, sa ia foarte in serios ideea ca aceasta 
silueta umana garbovita, asemenea unei pasari, si care purta 
palarie cu panglica, fura secretele termonucleare ale 
Americii şi îi sabota rachetele. Sau, cel putin, cineva părea 
să facă asta. Mostrele atmosferice culese de avionul U-2 de 
deasupra Alaskăi şi a insulelor Aleutine au arătat că 
sovieticii detonau bombe cu hidrogen tot mai mari, aproape 
câte una pe săptămână. Şi toată lumea ştia cât de prost 
mergeau lucrurile la Cape. La mai puţin de o săptămână 
după întoarcerea lui Fisher de la Daytona Beach, următorul 
test al rachetei Thor s-a terminat aproape înainte să înceapă 
cu o minge de foc pe rampa de lansare, „luminând cerul în 
zorii unei zile la ţară şi slobozind un muget ca tunetul de-a 
lungul plajelor”. Iar voinicul Atlas, adus cu camionul de la 
San Diego, cu suta lui de tone de combustibil şi cele peste 
160 de tone forţă? Decolase pe 11 iunie şi explodase după un 
urcuş de un kilometru şi jumătate. „Întregul spectacol nu a 
durat mai mult de un minut”, a spus cineva unuia dintre 
zecile de reporteri care s-au întrecut să ajungă la faţa 
locului. 

Târziu, în seara zilei de 20 iunie, cinci bărbaţi s-au întâlnit 
în birourile de la Serviciul de Imigrări şi Naturalizare (INS) 
de pe Columbus Avenue din New York. Trei erau din oraş. 
Doi veniseră cu avionul de la Washington. După miezul 
nopţii, s-au deplasat în centrul oraşului, la biroul local al FBI 
şi au petrecut două ore cumpănind operaţiunea planificată 
pentru mai târziu în acea dimineaţă. 

A fost o noapte înăbuşitoare de la sfârşitul unui val de 
căldură care a durat o săptămână. Dinspre ocean nu a venit 
nici o alinare, pentru că singura briză provenea dinspre 
uscat, şi nu exista aer condiţionat pentru Fisher la hotelul 
Latham. Nu era acel gen de hotel. A dormit dezbrăcat - în 
caz ca a reuşit să puna geana pe geană. Echipa de 
supraveghere îl înconjurase. Acum începea să semene cu un 
asediu: opt bărbaţi de la FBI la etajul opt pandind cu rândul 


138 


coridorul si ascultand din camera 841, aflata langa cea a lui 
Fisher. 

Cu putin inainte de ora sapte dimineata, barbatii de la INS 
au sosit la hotel. Instructiile lor erau sa aştepte in camera 
841 pana erau chemati. FBI urma sa deschida procedura. 

La ora 7 fix, agentul Ed Gamber a batut la usa camerei 
839 si a intrebat de domnul Collins. Fisher s-a trezit si a 
spus ca el era. Nici măcar nu îşi purta dinţii falşi. Nu a opus 
rezistenţă şi nici nu a fugit. După ce a răspuns la câteva 
întrebări simple despre el (ca Martin Collins), a amuţit. 
Gamber l-a privit stând gol pe patul dublu, care aproape că 
umplea camera, şi i-a observat mărul lui Adam ridicându-se 
şi coborând involuntar în gât. 


139 


Capitolul 6 


Justitie americana 


În tratatul său despre „Homo sovieticus”, Allen Dulles a 
scris: „De vreme ce abordarea sovietică impamantenita a 
problemelor vieţii şi politicii e conspirativă, nu e de mirare 
că această abordare îşi găseşte împlinirea supremă în 
activitatea de spionaj. Când un astfel de bărbat se trezeşte 
în cele din urmă la realitate, după cum s-a întâmplat, 
dezamăgirea lui e copleşitoare.” 

Vremea ca Fisher să se simtă copleşit a venit în acea 
dimineaţă, în acel pat. Nouă ani. Petrecuse nouă ani în 
această ţară, ascunzându-şi propria identitate în adâncul 
minţii şi întrupând oamenii imaginari creaţi pentru el de 
Centrala din Moscova într-un mod atât de desăvârşit, încât 
nimeni nu l-a auzit măcar şoptind în somn numele soţiei sale. 
Soţia, o harpistă dintr-o orchestră de copii din Moscova, se 
obişnuise cu viaţa unei mame singure. Fiica ei, o adolescentă 
atunci când el o părăsise, crescuse şi se măritase. Urmase 
ordine. Călătorise de-a lungul şi de-a latul Adversarului 
Principal, încercând să reînvie reţelele de spioni din anii 
războiului. Eşuase, dar acest lucru nu prea era din vina lui şi 
nu a fost învinuit. Stăpânirea de către el a metodelor 
spionajului fusese perfectă - nici măcar o singură livrare 
secretă descoperită sau vreo telegramă interceptată -, iar 
acoperirea lui a fost la fel de profundă şi de incontestabilă ca 
oricare alta din istoria agenţilor ilegali. Era un erou de 
război, un comunist devotat şi un colonel în KGB. Fusese 
decorat, la fel ca Stalin şi Jukov înaintea lui, cu Ordinul 
Steagul Roşu. După care i-a fost trimis Reino Hayhanen, 
care cedase nervos şi îl trădase. Având nevoie de un 
paşaport fals, el fusese lăsat să aştepte acest moment într-o 
cameră dintr-un hotel ieftin din New York, unde singurele 
sale opţiuni erau să-şi păstreze speranţa şi să plătească 

140 


pretul sau sa cedeze el insusi. 

„Colonele, am primit informaţii referitoare la implicarea ta 
în activităţi de spionaj”, a spus agentul Gamber. 

Fisher şi-a păstrat încrederea. Utilizarea de către Gamber 
a cuvântului „colonel” confirma că informaţiile au venit de la 
Hayhanen, de vreme ce nimeni altcineva din afara Rusiei nu 
cunoştea gradul lui Fisher. Dar el nu avea să se alăture 
deplorabilului Vik - Hayhanen - în acel cerc special al 
iadului rezervat trădătorilor. Nu va admite nimic, nu va 
dezvălui nimic, nu va oferi niciun fel de informaţii. Acesta 
era modelul cekist, iar Fisher îl înţelegea perfect. 

Urma să fie arestat dacă nu coopera, a spus Gamber. 
Fisher, acum în lenjerie intimă, pur şi simplu a stat acolo. A 
părut pasiv, dar a fost cea mai mare, mai inspirată decizie 
din viaţa sa. Din acel moment, legenda maestrului spion a 
început să ia amploare; îşi descoperise vocaţia de spion care 
refuza să colaboreze. 

De fapt, nu a fost o decizie dificilă. Parte a 
rationamentului lui Fisher a fost că toată aceasta 
încurcătură jenantă ar putea face parte dintr-un plan de 
convertire a lui Hayhanen, un individ altfel inexplicabil, în 
agent dublu. În pofida a toate, el încă avea încredere în 
angajatorii săi; când avocatul lui a sugerat ulterior că Rusia 
renuntase la el, Fisher a răspuns răstit că nu credea asta şi 
că era ofensat de idee. A fi abandonat şi a fi sacrificat pentru 
cauză erau lucruri foarte diferite. 

Dar mai existau totodată familia lui Fisher şi respectul lui 
de sine. „Cooperarea” cu FBI era singura cale garantată de a 
nu-şi mai vedea niciodată soţia şi fiica. Dacă păstra tăcerea 
exista şansa, oricât de slabă, ca în anii următori să fie 
schimbat cu cineva pe care americanii îl doreau înapoi. În 
plus, dacă nu dădea niciun fel de informaţii, nimeni nu afla 
că el nu are aproape nimic de dezvăluit. Americanii nu 
puteau decât să-şi imagineze ceea ce nu ştiau. 

După douăzeci şi trei de minute în care l-a privit ţintă pe 
Willie Fisher şi i-a urmărit mărul lui Adam fără să scoată 
nimic de la el, agentul Gamber şi un alt agent s-au sfătuit în 


141 


soapta într-un colt. I-au chemat înăuntru pe cei de la INS, ca 
sa faca arestul, si gata. Cea mai secreta arma a Kremlinului 
fusese retinuta in virtutea articolului 242 din Legea privind 
imigratia si nationalitatea. De pe pozitia pe care se afla 
Fisher, situaţia părea atât de defavorabilă, încât nu mai 
putea decât să se îmbunătăţească, şi chiar aşa s-a întâmplat. 

A reuşit să-i păcălească pe cei de la INS aproape imediat 
după arestare, sau aşa a pretins peste ani într-un interviu 
acordat ziarului Moskovskii Komsomolet din Moscova. 
Amintin-du-şi ca lăsase o foaie de hârtie potenţial 
incriminantă dintr-o cheie unică de decodare pe o masă sub 
fereastră, el a întrebat dacă putea să pună în ordine unele 
vopsele şi alte materiale aflate deasupra ei pe pervaz. Ei au 
spus că poate, astfel încât şi-a curăţat paleta cu foaia de 
hârtie, după care a aruncat-o la closet şi a tras apa. Odată cu 
ea a dispărut şi ultimul său mesaj de la Moscova. 

I s-a spus să se îmbrace şi să îşi plătească factura, apoi a 
fost dus la biroul INS pentru a fi înregistrat, fotografiat şi 
pentru a i se pune mai multe întrebări. A părut iritat, dar 
dezinvolt în fotografia lui de cazier, la fel ca un reporter 
înfuriat. 

Timp de şapte ore, în vreme ce valul de căldură s-a 
estompat în cele din urmă afară, i s-au oferit motive şi 
oportunităţi de a coopera. Timp de şapte ore el le-a refuzat, 
ceea ce a însemnat că statutul lui a rămas neschimbat. 
Categorii improvizate de acuzații, precum cea de 
„combatant inamic”, urmau să apară în viitor. Fisher era un 
agent ilegal străin suspectat şi supus unor proceduri bine 
stabilite. La căderea nopţii, el a fost dus cu maşina peste 
Hudson şi urcat într-un avion DC-3, care a decolat şi s-a 
îndreptat către sud prin sud-vest, avându-l la bord doar pe el 
împreună cu doi ofiţeri INS. Fisher a vrut să ştie unde era 
dus, dar nimeni nu i-a spus, astfel încât şi-a dat seama 
singur. A urmărit stelele şi a făcut estimări legate de timpul 
petrecut în aer şi de viteza de deplasare. Când avionul s-a 
oprit pentru a realimenta la ora 23, el a spus: „Suntem în 
Alabama”, şi avea dreptate. Au continuat zborul peste Golful 


142 


Mexic spre Brownsville, Texas, apoi au mers cu masina prin 
intuneric pana la Meallen, la 16 kilometri de Rio Grande. 

Dupa plecarea din New York, Fisher a disparut din toate 
inregistrarile oficiale vreme de cinci zile. Era aceasta o 
pronuntare a unei sentinte inainte de a fi judecat? Avocatul 
sau a incercat sa foloseasca aspectul respectiv la procesul 
sau, dar judecatorul n-a fost impresionat. Fisher a fost lovit 
in fata in timp ce era interogat in Meallen, dar nu a fost 
niciodata legat la ochi, drogat sau torturat. Aceste metode 
urmau si ele sa apartina viitorului. Adevarul a fost ca cei de 
la INS aplicau procedurile de manual: Meallen a fost locul in 
care era amplasată Închisoarea Federală pentru Străini, iar 
Fisher a fost ţinut acolo vreme de şase săptămâni. 

În acel timp, speranţele sale au crescut pentru scurtă 
vreme când şi-a dat seama că majoritatea colegilor săi 
deţinuţi erau deportaţi în Mexic. În Mexic! Ultimul refugiu al 
lui Troțki era prima alegere a rutei de evadare pentru orice 
spion sovietic care intra în bucluc în America. Dacă Fisher 
putea ieşi din detentia solitară, el era practic in stare să 
înoate până acolo. 

A ajuns la Meallen într-o sâmbătă şi a fost interogat în 
schimburi de-a lungul sfârşitului de săptămână de către cei 
de la INS care zburaseră împreună cu el, şi de către Gamber 
şi agentul special Paul Blasco de la FBI, care au ajuns în 
urma lor. Nu le-a dezvăluit nimic. Apoi, în dimineaţa zilei de 
luni, i s-a înmânat o foaie cu drepturile unui agent ilegal 
străin, care includea o audiere de deportare promptă. Fisher 
a schimbat tactica; a spus o poveste. 

„M-am decis să fac cunoscut faptul că numele meu real 
era Rudolf Ivanovici Abel”, a scris el într-o declaraţie dată 
sub jurământ, „că eram cetăţean rus; că găsisem o sumă 
mare de dolari americani într-un bloc de locuinţe în ruine 
din Rusia; că apoi am cumpărat în Danemarca un paşaport 
american falsificat, iar cu acest paşaport am intrat în Statele 
Unite prin 

Canada în 1948". 

După două zile, el s-a prezentat la audiere şi şi-a depănat 

143 


din nou povestea. Nimeni nu a crezut-o. Numele a prins, dar 
nimic altceva nu a convins, deoarece pana in acest moment 
FBI gasise in camera de hotel din New York a lui Fisher 
patru mii de dolari in bancnote de douazeci impachetate in 
hârtie maronie; o cutie de abanos ce conţinea o carte de 
coduri ruseşti de 250 de pagini; un creion scobit pe 
dinauntru plin cu mesaje codificate pe microfilm; si cheia 
catre un seif burdusit cu inca cincisprezece mii de dolari. 
Agentii luasera totodata doua bucatele de hartie pe care 
Fisher incercase sa le ascunda in maneca jachetei inainte sa 
fie ridicat. Pe fiecare dintre ele erau indrumari pentru 
întâlniri din Ciudad de Mexico, dintre care prima ar fi trebuit 
să aibă loc în faţa unui cinematograf, situat pe Avenida 
Oberon, in care rula filmul Balmora, şi ar fi debutat cu un 
dialog prestabilit: 


I: E interesant filmul? 
L: Da. Doriţi să-l vedeţi, domnule Brandt? 
(L. fumează o pipă şi are o carte roşie în mâna stângă.) 


Povestea cu blocul comunist putea explica banii, dar nu 
îndrumările şi microfilmul. Lui Fisher i-a fost refuzată 
deportarea. Timp de încă o lună, Blasco şi Gamber au 
încercat să-l facă să se răzgândească. I-au oferit hrană mai 
bună şi băutură în schimbul cooperării sale, apoi o cameră 
de hotel, aer condiţionat şi o slujbă în cadrul guvernului 
plătită cu zece mii de dolari pe an. Nimic nu a funcţionat. 
Maestrul spion era curtenitor şi răbdător, dar cu o fermitate 
de sfinx. „Nu puteai să nu-l admiri”, a spus Gamber. 

Nimeni nu-l prea admira pe Hayhanen - chiar şi atunci 
când s-a răzgândit. În prima săptămână din august, el a fost 
de acord să depună mărturie împotriva şefului sau. In 
Washington, procurorul-adjunct federal William Tompkins şi- 
a schimbat brusc strategia şi a înlocuit acuzaţia de prioritate 
ridicată că Fisher ar fi agent ilegal străin cu cea de o 
prioritate chiar mai ridicată că el ar fi spion. Pe 7 august, 
Fisher a fost adus cu avionul înapoi la New York pentru a 


144 


raspunde incriminarii. De aceasta data presa il astepta, iar 
barbatul care isi spunea Rudolf Abel a privit direct spre 
aparatele de fotografiat. 


* K K 


Burt Silverman - artist, ilustrator, fost soldat si liberal de 
stânga din Brooklyn - pleca la Roma. Mergea si in alte parti 
ale Europei, dar Roma avea să fie începutul şi sfârşitul unui 
mare traseu turistic în stil vechi, şi din vechile motive, 
anume că Lumea Veche o zămislise pe cea Nouă şi încă avea 
ceva de oferit spiritelor iscoditoare. 

Călătoria va fi, printre altele, şi luna sa de miere. Pe 27 
martie, Silverman se căsătorise cu Helen Worthman, iubita 
lui de multă vreme, alături de care „Emil” îl găsise pe 
jumătate dezbrăcat pe un divan din studioul lui Silverman cu 
trei ani în urmă, când i-a cerut o ceaşcă de terebentină. Emil 
se numărase printre invitaţii la petrecerea de la hotelul 
Bolivar din Central Park West, dinainte de ceremonie, şi 
plecase ultimul. A fost o nuntă evreiască. Barbatilor li s-a 
cerut să poarte kippe, iar mirele a spus după nuntă că Fisher 
arăta „ca un tap, adept al hasidismului, în zi de sărbătoare”. 

De atunci fusese plecat multă vreme. Mai întâi a fost 
vorba de cura prelungită pentru sinusuri în Florida. Apoi 
abia dacă-şi arătase faţa în clădirea Ovington înainte să 
dispară din nou. Pe durata celei de-a doua absente, 
Silverman şi câţiva dintre prietenii lui au fost vizitaţi de 
agenţii FBI. Dave Levine, un alt pictor, a primit o scrisoare 
de la Emil pe data de 24 iulie, în care îl ruga: „Ajută-mă să 
arunc tot ce mai rămâne în studioul meu de pe Fulton Street 
nr. 252.” Scrisoarea era plină de mister în stilul caracteristic 
al lui Emil, dar nu a încăput îndoială că el avea probleme. 
„Nu am vreo dorinţă specială, vreau doar ca tu să treci în 
revistă picturile mele şi să le păstrezi pe cele care crezi că 
merită păstrate până când voi fi în măsură să le recuperez - 
în caz că va fi posibil.” Nu exista nicio explicaţie referitoare 

145 


la adresa expeditorului - o firma de avocati din Meallen, 
Texas. 

Cat despre Silverman, cei de la Birou l-au contactat într-o 
seară fierbinte de iulie, când acesta s-a întors acasă după o 
zi de muncă în Manhattan la New York Post. Au fost doi 
agenţi, ca întotdeauna. Ei i-au oferit opţiunea de a discuta în 
studioul său sau în maşina lor. Silverman a ales maşina şi s-a 
trezit pe mijlocul banchetei din spate fără posibilitatea de a 
ieşi prea repede, răspunzând la întrebări despre Goldfus şi 
un complice misterios („Ai văzut vreodată un grăsan care 
adormea în timp ce vorbea?”) şi adresând el însuşi unele 
întrebări. Nu a primit răspunsuri satisfăcătoare. Agenţii 
spuneau doar că era o chestiune care ţinea de „cel mai înalt 
nivel de securitate naţională”. Primul gând al lui Silverman a 
fost că FBI se folosea de Emil pentru a ajunge la altcineva. 
Nebunia lui McCarthy atinsese apogeul, dar câţiva dintre 
prietenii lui erau membri ai Partidului Comunist - chiar dacă 
numai pentru întâlnirile cu pizza -, iar activitatea Comisiei 
pentru Cercetarea Activităţilor Antiamericane se desfăşura 
încă în forţă. Nu i-a trecut prin minte că însuşi Emil ar putea 
fi o problemă de securitate naţională. Fisher se pricepuse să- 
şi acopere urmele, care fuseseră oricum destul de slabe. 

Silverman nu mai călătorise peste hotare de când se 
întorsese din armată. Pentru a pleca la Roma, el şi Helen 
aveau nevoie de paşapoarte, acesta fiind motivul pentru care 
se aflase din nou în Manhattan pe 8 august, trecând pe lângă 
chioşcul de ziare şi dându-şi brusc seama că se petrecuse 
ceva bizar şi derutant. 

„l-am văzut chipul pe prima pagină din New York Times,” 
spune el. ,I l-am recunoscut imediat. I-l schitasem şi i-l 
pictasem de multe ori, ore în şir. Trăsăturile sale erau atât 
de frapante şi clar sculptate. Nu am cumpărat ziarul - nici 
măcar nu i-am citit titlul. M-am întrebat: «De ce apare Emil 
în presa?»” 

Silverman a sunat-o pe soţia lui, care a ieşit şi a cumpărat 
un exemplar. Şi l-au văzut pe Emil din albumul lor cu 
fotografii şi schiţe, desprins din amuzanta lor lume privată a 


146 


picturii şi redat într-un alb-negru granular sub titlul „Colonel 
rus acuzat că e spion la vârf în Statele Unite”. Purta un 
sacou închis la culoare, o cămaşă albă încheiată până la gât, 
fără cravată şi cu familiarii lui ochelari grei. Ochii din 
spatele lor erau nelinistiti, cu sprâncenele curbându-se către 
centrul fruntii. 

Mildred Murphy de la New York Times nu a fost de acord 
cu Silverman în privinţa infatisarii lui Fisher. Ea l-a numit 
(paragraful unu, primul rând): „Un omulet cu înfăţişare 
normală”, al cărui chip obişnuit era cu atât mai extraordinar 
în raport cu acuzaţia care i se aducea de „cel mai important 
spion sovietic prins vreodată în Statele Unite”. 

Nu i-a pus la îndoială identitatea sau originea: „E Rudolf 
Ivanovici Abel, de 55 ani, cetăţean născut la Moscova, 
Uniunea Sovietică.” A calificat drept afirmaţie nedovedită 
minciuna lui William Tompkins că „Abel” se aflase sub 
investigare timp de un an, dar l-a citat fără comentarii în 
privinţa a ceea ce se presupunea că reprezintă Abel - „o 
operaţiune la fel de profesionistă şi de complexă ca şi 
celelalte la care am lucrat până acum”. Legenda maestrului 
spion devenise un fapt acceptat de public, punctul de 
pornire pentru tot ceea ce va urma. 

Silverman a venit acasă cu metroul, cuprins de o uluire 
care într-un fel nu s-a risipit nici până în prezent. Avea un 
răspuns la enigma lui Emil, dar era răspunsul altora, un 
răspuns anunţat de oameni care nici măcar nu îl cunoşteau. 
„Discrepanţa dintre imaginea publică şi cea privată a fost 
extrem de dureroasă”, spune el după aproape cincizeci de 
ani. „De fapt, încă percep acest aspect ca pe o poveste pe 
care cineva a născocit-o despre viaţa mea, un capitol 
complet neadevărat.” 


* K K 


Desigur, poveştile închipuite erau toate ale lui Fisher. Cea 
mai recentă dintre ele - cea pe care a spus-o anchetatorilor 
147 


sai despre gasirea unei sume de bani ascunse intr-un bloc de 
locuinte din Moscova - a fost partial intentionata ca un 
semnal pentru Moscova ca, desi fusese prins, el nu dezvaluia 
nimic. Ea a oferit totodată ambasadei sovietice la 
Washington o şansă să îl recunoască ca cetăţean sovietic 
pribeag şi să ceară deportarea lui. Această şansă nu a fost 
utilizată. Soarta sa de agent ilegal urma să nu-i fie 
recunoscută atunci când lucrurile luau o turnură proastă, iar 
când asta s-a întâmplat, el a fost renegat. 

Avea nevoie de noroc sau cel puţin de un avocat decent. 
Rotile justiţiei americane s-au mişcat şi i-au găsit unul. 

Jim Donovan a fost sunat la reşedinţa sa de vară din 
Adirondacks la două săptămâni după incriminare. Telefonul 
a fost dat de un coleg, dar la îndemnul celor de la Brooklyn 
Bar Association, a căror sarcină era să se asigure că toţi 
inculpatii din oraş beneficiau de o apărare adecvată. 
Asociaţia era folosită în scopul de a găsi avocaţi pentru 
Mafie, mai puţin pentru spioni. Însă preşedintele comitetului 
ei ales era un vecin de-al lui Donovan de pe Prospect Park 
West şi îi cunoştea cariera. Alegerea a părut evidentă. 

James Britt Donovan era un stâlp al societăţii din Brooklyn 
şi al instituţiilor legale newyorkeze. Înalt şi corpolent, avea 
faţa unui bărbat care boxase în facultate, dar s-a mulţumit să 
se oprească acolo. Prima sa diplomă era de la Fordham 
University, unde colegii săi de clasă l-au votat ca fiind „cel 
mai bun la toate”. După absolvire, a dorit să lucreze în 
presă, astfel încât l-a rugat pe tatăl său, un chirurg 
irlandezo-american înstărit, să îi cumpere un ziar. Tatăl său 
a fost de acord cu condiţia ca el să obţină mai întâi o 
diplomă în drept, astfel încât a urmat Facultatea de Drept la 
Harvard. Visul lui Donovan de a deveni un mogul media s-a 
năruit odată cu declanşarea războiului, timp în care a fost 
consilier general în cadrul Biroului de Servicii Strategice 
(OSS), precursor al CIA. În 1946, el a asistat la procesul lui 
Goring şi al lui Hess de la Nurnberg, prezentând curţii 
materiale video sfasietoare din lagărele de concentrare 
eliberate. Prin urmare, avea multe în comun cu bărbatul pe 


148 


care era cerut să-l reprezinte. Amândoi fuseseră spioni în 
tabăra corectă împotriva fascismului. După care amândoi 
fuseseră atraşi către Brooklyn, „Abel” aparent pentru a 
sabota capitalismul, iar Donovan pentru a-l susţine. (El 
avusese foarte mare succes în activitatea privată şi îşi 
petrecuse marea parte a anului 1957 apărând o companie de 
asigurări de viaţă împotriva unor acuzaţii aduse de guvernul 
polonez.) 

Ar fi putut să refuze cazul lui Abel. Soţia şi cei patru copii 
ai săi cu siguranţă şi-au dorit ca el să îl fi refuzat, iar 
antrenorul său de golf de la clubul din apropiere de Lake 
Placid a fost de părere că ar fi trebuit să o facă. 

„De ce naiba ar vrea cineva să-l apere pe acel om de 
nimic?” a vrut să ştie antrenorul în vreme ce clientul său a 
încercat simultan să cumpănească întrebarea şi să execute o 
lovitură. Donovan i-a reamintit că potrivit Constituţiei 
americane „fiecare om, oricât de disprețuit, are dreptul la 
consiliere legală şi la un proces cinstit”. 

Lui Donovan îi plăcea să facă parte din grupuri şi asociaţii. 
Existau clubul de golf, Montauk Club, cu incinta lui 
somptuoasă în Park Slope din Brooklyn, Muzeul Brooklyn 
(era guvernator), New York City Art Commission (era 
membru) şi Rembrandt Club, „una dintre cele mai vechi 
societăţi din Brooklyn”, ai cărui membri, toţi bărbaţi, se 
întâlneau lunar în casa unuia dintre ei pentru prelegeri 
culturale însoţite de o cină cu şampanie. Era un club în care 
se purta cravată neagră, a observat el, „şi extrem de plăcut 
într-o manieră discretă”. 

Omul bun la toate de la Fordham şi Harvard avea uneori 
un comportament rigid, dar aparențele pot fi înşelătoare. 
Era obsedat de muncă, iar micul său dejun, după ce lucra o 
noapte întreagă, era alcătuit din cafea neagră şi apă cu 
gheaţă, însoţite de o ţigară. Era un negociator neînfricat, 
care ulterior a eliberat aproape zece mii de cubanezi şi 
americani din Havana, făcând ordine după aventura din 
Golful Porcilor. In pofida loialității sale fata de Brooklyn, 
experienţa lui din Europa înainte şi după război îl 

149 


transformase intr-un autentic cetatean al lumii. Nu era orb 
la meritele lui Fisher din cauza ideologiei. De fapt, el a 
devenit un admirator devotat al său, ignorând torentul de 
abuzuri care a venit odată cu preluarea apărării în ceea ce 
un judecător superior a numit cel mai puţin popular caz legal 
de la cel al căpitanului Preston din Masacrul din Boston, în 
1770. Donovan avea o părere foarte bună despre el însuşi, 
dar nutrea un respect chiar mai mare pentru lege. După cum 
a spus avocaţilor acuzării într-o conferinţă dinaintea 
procesului: „Vrem ca toate celelalte ţări să recunoască faptul 
că nu există o justiţie mai nobilă decât cea din tribunalele 
americane.” 

După runda sa de golf, Donovan s-a deplasat cu maşina în 
satul Lake Placid şi a apelat la biblioteca unui avocat local. 
Răsfoind prin statutele privitoare la spionaj, el a descoperit 
că, de la cazul soţilor Rosenberg, spionarea în numele unei 
puteri străine devenise o infracţiune capitală chiar şi în 
vremuri de pace. Poate că Abel sperase să fie deportat, dar 
risca în schimb să moară în scaunul electric. 

Donovan a cinat împreună cu soţia, după care a prins un 
tren de noapte către New York. „Am stat singur în vagonul- 
restaurant, cu un pahar de whisky scoţian în faţă”, a scris în 
jurnalul său. „Înainte ca trenul să ajungă în Utica, pe la ora 
1 dimineaţa, m-am hotărât să preiau apărarea colonelului 
Abel.” 


* K K 


Pentru FBI nu a fost o mare onoare să fi găzduit fără să 
ştie un colonel KGB vreme de nouă ani. Din punctul de 
vedere al imaginii si al relațiilor publice, nu a ajutat nici 
faptul ca el nu ar fi fost prins niciodată fara ajutorul lui 
Hayhanen. 

Biroul s-a prefăcut că e ocupat. Dovezile erau analizate in 
detaliu, pistele erau urmărite, martorii potenţiali erau 
localizati şi interogati. Lucrurile din camera lui Fisher de la 

150 


hotelul Latham, din studioul sau si din magazie au fost 
asezate pe douazeci si cinci de mese de la sediul FBI din 
Manhattan. Ele au inclus un pamatuf de barbierit gol pe 
dinauntru, un set complet de tabele cu coduri pe folie de 
argint comestibila, un strung, trei perechi de ochelari de 
citit, un tezaur de echipamente fotografice specializate, o 
mica biblioteca ce includea The Ribald Reader si un volum 
despre armele termonucleare, zeci de cutii de bomboane de 
tuse Sucrets si o cutie pe jumătate goală de prezervative 
marca Sheik. (Femeile cu care Fisher făcea sex, în caz că a 
existat vreuna, rămân un mister. Odată, când se plimba 
împreună cu unul dintre prietenii lui Burt Silverman, el a 
tresărit cu uimire la salutul unei femei pe care a pretins că 
nu o cunoştea, dar nu a fost niciodată văzut sa invite pe 
cineva în studioul lui sau să facă propuneri modelelor de sex 
feminin care se dezbrăcau ocazional în orele de artă din 
clădirea Ovington, oricât de mult i-ar fi plăcut acest lucru. E 
posibil, desigur, ca el să fi plătit pentru serviciile unor dame 
de companie profesioniste în altă parte, dar niciuna nu s-a 
prezentat atunci când el a fost demascat. Sau era o fire de 
ascet, aşa cum a părut a fi, şi a folosit prezervativele pentru 
a menţine uscați banii în livrările din locaţiile secrete ale lui 
Hayhanen.) 

Agenţii au găsit toate persoanele identificate de Hayhanen 
şi pe multe dintre cele neidentificate de el. Au mers în 
Colorado si in Atlantic City. L-au interogat pe 
administratorul clădirii Ovington şi pe doamnele Donnelly şi 
Ash de la Vanderveer Estates, care au dat odinioară o 
monedă goală de cinci centi unui băiat care livra ziare. 

În cei patru ani în care moneda goală a stat nedescrifrată, 
James Bozart crescuse. În vara anului 1957, el era încă un 
roscat pistruiat, dar avea saptesprezece ani şi plecase de 
acasă. După ce a absolvit liceul din Brooklyn, a fost admis la 
Rensselaer Polytechnic Institute din Troy, New York, unde se 
înscrisese pentru a studia ingineria. Venea acasă în 
weekenduri, întorcându-se luni cu trenul personal la Albany, 
de unde lua un autobuz spre Troy. Trenul pleca la ora unu 


151 


noaptea din Grand Central si sosea la sase dimineata, iar el 
calatorea adesea singur in vagon. 

Într-o vineri, curând dupa începerea cursurilor la 
Rensselaer, el a venit acasă şi a găsit doi reporteri de la 
Daily News aşteptându-l să-i pună întrebări despre moneda 
de cinci centi şi despre un spion rus. Le-a spus ce a ştiut 
despre monedă; nu i-a putut ajuta în privinţa spionului. În 
dimineaţa din lunea următoare, el s-a trezit la sosirea în 
Albany şi a văzut că avea companie - o altă pasăre de noapte 
motaind într-un scaun din colţ, sperând să nu rateze oprirea. 
Au coborât amândoi la Albany; amândoi au luat autobuzul 
spre Troy. 

„Nu m-am gândit la nimic”, spune Bozart. „Dar acest lucru 
s-a întâmplat de două ori, iar a doua oară trenul a avut 
întârziere şi am ratat autobuzul. Cursul începea la nouă şi 
jumătate. Eram stresat. Prin urmare, tipul din tren vine la 
mine şi mă întreabă dacă totul e în regulă. «Mă aflu aici 
pentru a fi sigur că nu ti se întâmplă nimic”, zice el. Îşi arată 
insigna, sună la Departamentul de Poliţie din Albany şi am 
ajuns la curs cu o maşină de poliţie." 

În vinerea următoare acelaşi bărbat era în trenul de 
întoarcere spre New York, iar în dimineaţa următoare era 
într-o maşină din faţa casei lui Bozart de pe Avenue D în 
Brooklyn. Păzit de FBI şi student la a treia şcoală de 
inginerie din ţară, era greu de imaginat cum ar fi putut 
deveni mai bună viaţa lui. Bozart s-a întâlnit cu nişte prieteni 
pentru a merge la Lynbrook în Long Island şi le-a spus 
despre agentul FBI cu insignă. „ «Hai să scăpăm de el», am 
spus şi l-am făcut să ne piardă urma pe linia coastei. Dar mă 
aştepta când am ajuns acasă.” 

Procurorul-adjunct federal William Tompkins hotărâse că 
Jimmy Bozart era un martor de importanţă vitală în cel mai 
mare caz al carierei sale şi nu a vrut să-l piardă în timp ce se 
juca de-a şoarecele şi pisica pe Long Island Railroad. Bozart 
a primit citatie şi i s-a ordonat să nu părăsească oraşul în 
vreme ce îşi aştepta rândul în boxa martorilor. „Am stat şi 
am aşteptat o lună”, îşi aminteşte Bozart. „Tribunalul mi-a 


152 


aranjat participarea la cursurile de la Brooklyn Polytechnic, 
unde am ramas.” Locul sau de la Rensselaer a fost acordat 
altcuiva. 


* K K 


Burt şi Helen Silverman au luat vaporul către Europa pe 
12 august. Având în vedere apropierea lui Burt de spionul 
sovietic de rang înalt din America de Nord, el nu a fost 
deranjat prea mult. A primit un telefon de la un reporter de 
la New York Times, care a vrut să îi confirme că „Abel” 
participase la nunta lor, iar FBI i-a făcut o a doua vizită, de 
această dată pentru a ridica o maşină de scris Remington 
portabilă, pe care el o imprumutase de la suspectul lor. In 
rest, nimic altceva. 

Proaspetii insuratei doreau sa nu le fie întrerupt marele 
tur al Europei. Avea să dureze trei luni şi jumătate, au 
transmis ei Biroului. Ştiau cu aproximație încotro se 
îndreptau, dar nu făcuseră prea multe rezervări la hotel. 
„Bine”, a spus agentul care a venit să ia maşina Remington. 
„Drum bun.” 

Erau plecați de şase săptămâni, când cineva le-a înfipt un 
ac in cauciucul unei masini închiriate. Incidentul a facut ca 
intrarea in Roma sa fie mai putin triumfală: şi-au dat seama 
că aveau pana in timp ce treceau pe lângă Forul Roman. In 
timp ce Burt încerca să fixeze în şuruburi roata de rezervă, 
geanta lui Helen a fost sterpelita de pe scaunul din dreapta 
de un hot pe un scuter Vespa, iar odată cu ea şi-au pierdut 
atât paşapoartele, cât şi banii. Dacă n-ar fi fost acel ac, 
itinerarul lor turistic ar fi continuat mai mult sau mai puțin 
conform planului, iar procesul lui Rudolf Abel ar fi putut lua 
o turnură foarte diferită. In schimb, soții Silverman au fost 
nevoiți sa ceară ajutor de la oficialități. 

„A trebuit să mergem la consulat pentru a obţine 
paşapoarte noi, bani cu împrumut şi alte lucruri”, îşi 
aminteşte Burt. „Ne simțeam destul de jalnic.” 

153 


Dupa doua zile, un vizitator de la consulat a intrebat de ei 
la hotelul in care se cazasera. Burt era cat pe ce sa ramana 
impresionat de rapiditatea cu care Departamentul de Stat le 
eliberase pasapoarte noi. „Iar tipul asta vine si spune ca nu, 
sunt un atasat special de la Departamentul de Justitie 
american şi încerc sa vă găsesc de trei săptămâni.” 

Trebuie să fi fost trei săptămâni plăcute. Bratul lung al 
Biroului Procuraturii Federale îi urmărise pe soţii Silverman 
spre est de-a lungul Coastei de Azur de la Nisa la Monaco, 
iar de acolo la Veneţia, Florenţa şi acum la Roma, unde 
reprezentantul său petrecuse patru zile colindând hotelurile 
fără să-i treacă prin minte să verifice registrul de la biroul 
American Express. Dacă ar fi făcut acest lucru, el ar fi 
localizat imediat nefericitul cuplu, de vreme ce proaspetii 
insuratei sperau să se întâlnească cu prietenii şi, după cum a 
subliniat Helen iritată, „ar fi pus să fim urmăriţi”. 

Ataşatul a exprimat un avertisment vag că Burt ar putea fi 
solicitat să se prezinte la procesul în desfăşurare al lui Abel 
şi a plecat. A revenit cu un telefon la ora două noaptea în 
sâmbăta următoare. Cu sau fără paşaport, Silverman avea 
rezervat bilet în avionul de a doua zi către New York, unde 
urma să aştepte instructiile tribunalului. 

„Şi dacă nu mă duc?” a întrebat Silverman. 

„Vom obţine un mandat. Te vom aresta.” 

Luna de miere se sfarsise. 


* OK OX 


În vreme ce soţii Silverman se frământau in dormitorul lor 
din Roma, lumea se schimba în jurul lor cu 29.000 de 
kilometri pe oră. Mai devreme în acea noapte, o rachetă 
sovietică R7, scurtată pentru a-i reduce greutatea şi pentru 
a-i maximiza viteza, s-a învăluit în flăcări albe în timp ce 
părăsea platforma de lansare din adâncul Kazahstanului, de 
unde proiectantul-şef, Serghei Koroliov, jurase să câştige 
cursa spaţială cu orice preţ. 

154 


R7 era un monstru gras si brutal, un con gigantic plin cu 
oxigen lichid si kerosen ce hraneau cinci motoare principale 
de racheta si inca doisprezece propulsoare directionale. La 
decolare, pompe turbo au impins combustibil in motoare la o 
rata de aproape jumatate de tona pe secunda per motor. Cu 
oxigenul lichid racit pana la -183°C, pompele si tevile de 
combustibil puteau sa inghete bocna intr-o clipa, daca nu 
erau curatate mai întâi cu azot presurizat. Pentru o maşină 
concepută mai presus de orice să fie funcţională, existau 
foarte multe aspecte care puteau merge prost. 

După opt secunde de zbor, la doar 300 de metri deasupra 
stepei, dispozitivele de măsurare ale rachetei au raportat o 
eroare într-unul dintre cele patru motoare auxiliare de 
patruzeci şi două de tone. Timp de aproape două minute, 
Koroliov şi echipa lui epuizată au urmărit în tăcere datele 
generate şi cerul nocturn. Patru dintre ultimele lor şase 
lansări de testare se terminaseră dezastruos, iar motorul 
auxiliar care dădea rateuri putea distruge racheta în orice 
clipă. 

Dar răul nu s-a produs. Primele staţii de monitorizare de 
pe traseul de zbor al rachetei, ciorchine de antene 
parabolice îndreptate spre cer pe lângă vechiul drum 
imperial către Samarkand, au raportat rate de ascensiune şi 
accelerare care se încadrau în marjele de eroare ale lui 
Koroliov. La 315,3 secunde şi 402 kilometri deasupra 
Siberiei, conul din vârful rachetei s-a deschis şi o sferă din 
aluminiu polizat a tasnit în afară. 

În momentul în care soţii Silverman au primit telefonul 
nedorit de la ataşatul special al Departamentului de Justiţie, 
Sputnik se afla la al şaselea ocol al planetei Pământ. Koroliov 
aşteptase prima orbitare completă până să îi telefoneze lui 
Hruşciov şi o a doua până să informeze restul Politburoului. 
Dar până la 2 dimineaţa în Roma - ora 20 la Washington -, 
triumful sovietic era public şi oficial, iar implicaţiile sale 
curgeau ca adrenalina prin fiecare redacţie de ştiri din lume. 
Serviciul de stiri oficial sovietic a difuzat detalii despre 
traiectoria neregulată, ca un dans, cu altitudini ce variau 


155 


intre 240 si 800 de kilometri. Retelele de televiziune au 
marcat traseul satelitului Sputnik de-a lungul emisferei 
nordice, iar milioanele lor de telespectatori au alergat afara 
pentru a scruta orizontul vestic in cautarea unui punct 
argintiu iute ca sageata. 

Eisenhower a mimat nepasarea. Nu a convocat o intalnire 
pentru a discuta despre satelitul Sputnik decat la trei zile 
dupa lansarea lui si a mai asteptat o zi pana sa raspunda la 
intrebarile presei pe tema respectiva. A recunoscut ca rusii 
obtinusera o „mare putere de propulsie la rachetele lor”, dar 
a insistat că, din punctul de vedere al securităţii, satelitul 
„nu îmi stârneşte neliniştea”. 

Problema era că Sputnik neliniştea restul lumii. Lyndon B. 
Johnson a spus că atunci când şi-a ridicat privirile, el a văzut 
un cer care dintr-o dată „părea aproape străin”. A cerut 
depunerea unor eforturi supreme pentru construirea unei 
rachete cu o putere de propulsie care să depăşească 450 de 
tone. Senatorul Stuart Symington s-a folosit de satelitul 
Sputnik pentru a lansa argumentul că sovieticii marcaseră 
un decalaj al rachetelor care era mai de temut decât orice 
decalaj anterior al bombardierelor. Symington nu se ridica 
deasupra unui discurs de paradă, prin care să impresioneze 
audienta, dar a înţeles perfect că Sputnik a fost, dupa cum s- 
a exprimat un administrator NASA peste o jumătate de 
secol, „un moment de ruşine aproape inimaginabilă pentru 
Statele Unite”. 

Toată lumea care citea presa ştia că în spatele mesajului 
alarmist al senatorului de Missouri se afla un fapt brut: 
racheta care lansase satelitul Sputnik era în esenţă o 
rachetă militară. De fapt, motorul propulsor de stadiu doi 
adăpostit în miezul rachetei R7, şi care i-a transportat 
încărcătura, a urmat satelitul Sputnik prin spaţiu vreme de 
câteva săptămâni. Nu emitea semnale, dar era acolo, nava- 
mamă iniţială, de aproape 30 de metri lungime şi călătorind 
la nouăzeci de secunde în spatele progeniturii sale cu o 
viteză de douăzeci şi trei de ori mai mare decât cea a 
sunetului. (Pentru oricine se îndoia de acest lucru, 


156 


astrofizicianul britanic Sir Bernard Lovell a realizat un truc. 
Alaturi de o echipa de asistenti de la Manchester University, 
el a lucrat non-stop vreme de patruzeci si opt de ore pentru 
a transforma radiotelescopul Jodrell Bank, de 76 de metri - 
pe atunci cel mai mare din lume - intr-un scaner radar. L-a 
indreptat catre cer si a captat ecoul rachetei transportoare 
ca o linie lunga pe un tub catodic, in vreme ce aceasta a 
trecut cu o viteză ameţitoare peste English Lake District.) 

În încercarea de a limita daunele, Eisenhower a pretins 
că, dacă i-ar fi permis lui Wernher von Braun să pună un 
satelit în-tr-una dintre rachetele lui militare Redstone, 
Statele Unite ar fi câştigat cursa spaţială. Probabil că acest 
lucru era adevărat. Însă era un mare „dacă” şi, oricum, stilul 
lui de argumentare „dacă şi cu parcă” nu s-a potrivit fostului 
comandant suprem al forţelor aliate în cel de-al Doilea 
Război Mondial. Ike a cumpănit totodată daca ar fi bine să 
dezvăluie că, spre deosebire de Uniunea Sovietică, Statele 
Unite îşi puteau spiona adversarul în siguranţă din avioanele 
de recunoaştere de mare altitudine. A respins ideea. 

Cert a fost că inclusiv avioanele U-2 nu reuşiseră să 
alerteze Washingtonul cu privire la lovitura de maestru a lui 
Koroliov. Unul dintre ele zburase pe deasupra staţiei de 
lansare de la Tiuratam într-o perioadă de intense pregătiri la 
sfârşitul lui august, dar lansarea satelitului Sputnik a fost, 
totuşi, o surpriză totală. 


* K K 


Odată ce agenții FBI au stabilit statutul lui Fisher ca 
presupus spion mai curând decât imigrant ilegal, ei l-au 
mutat înapoi in Brooklyn. Acolo l-a întâlnit prima oară pe 
James Donovan. Şi-a privit avocatul în ochi şi a spus: 
„Presupun că m-au prins cu pantalonii în vine.” Asta a simţit 
marea parte a publicului american la începutul procesului lui 
Fisher, iar satelitul Sputnik a constituit unul dintre motivele 
principale. Cu sateliți care se plimbau pe deasupra lor şi 

157 


colonei KGB care traiau in secret printre ei, juratilor 
potentiali de la proces li se putea ierta faptul ca isi aminteau 
de Fratele cel Mare. El era, dintr-o data, cu mult mai mult 
decat un opresor indepartat si un constructor maniac al 
bombelor cu hidrogen. Era un intrus, mai aproape de 
dusmanul din interior care il obseda inca pe Joseph 
McCarthy. Iar acum era judecat. Procurorul federal William 
F. Tompkins simtea ca nu isi putea permite sa piarda acest 
proces. 

S-a desfasurat in octombrie 1957, la patru luni dupa 
arestarea lui Fisher, si a durat unsprezece zile. Tompkins s-a 
laudat lui Donovan dinainte ca era un proces cu un verdict 
de la sine inteles, dar el nu mai acuzase un presupus spion 
inainte, iar martorii sai cheie erau totodata punctele slabe 
ale acuzarii. 

Hayhanen era o epavă umană. Era supraponderal şi la 
limita coerentei, in pofida nenumaratelor ore de instruire din 
partea acuzării. A fost atât de îngrozit să depună mărturie, 
încât a făcut acest lucru deghizat, însă chiar şi camuflajul a 
fost cumva patetic. A purtat ochelari negri şi şi-a vopsit într- 
un negru-închis părul alb, sprâncenele şi o mustață special 
crescută. Ziarele l-au numit durduliu. Donovan, căruia i s-a 
îngăduit să-l viziteze în Peekskill înainte de proces, a spus că 
prezenta o asemănare remarcabilă cu regele Farouk al 
Egiptului, care a fost mazilit. Era, după cum a amintit 
Donovan juriului, un bigam, un beţiv, un mincinos 
profesionist, un trădător al ţării sale şi „cel mai stupid, mai 
autodistructiv şi mai ineficient spion pe care l-a trimis 
vreodată orice ţară în orice fel de misiune imaginabilă”. 

Roy A. Rhodes a fost chiar mai impresionant. Era un fost 
sergent responsabil cu mentenanta autovehiculelor în cadrul 
ambasadei americane din Moscova, care a recunoscut la 
interogarea încrucişată a apărării ca pana la sfârşitul 
perioadei în care s-a aflat el acolo, Hayhanen era beat în 
fiecare zi. I se dăduse de urmă cu ajutorul unei adrese de pe 
un microfilm descoperit în casa din Peekskill, dar a spus că 
nu îi întâlnise niciodată pe Hayhanen, „Abel” sau pe oricare 


158 


alt rus care avea legatura cu cazul. 

Daca au existat alti membri presupusi ai retelei de spioni 
organizata de Rudolf Abel, acuzarea nu a reusit sa-i 
găsească. În final nu a mai contat. Tompkins a avut un juriu 
dispus să creadă tot ceea ce a spus improbabilul martor- 
vedetă şi să condamne un acuzat care nu a scos un cuvânt. 
El îi avea totodată pe Bozart şi pe Silverman. În a doua zi de 
luni a procesului, Bozart a fost chemat să îşi spună din nou 
povestea şi să identifice moneda scobită de cinci cenți. 
Mesajul pe care îl conţinea pentru Hayhanen a fost citit ca 
să fie înregistrat de grefier. Mai devreme în ziua respectivă, 
Silverman depusese mărturie. 

„M-am uitat către masa apărării unde era aşezat şi am 
schimbat o privire”, a spus el. „El a înclinat din cap către 
mine şi a fost ca şi cum ceva din acel gest ar fi spus «E în 
regulă. Ştiu de ce te afli aici.» Nu a fost defel un gest 
explicativ sau emoţional. Dar a fost acea privire. El a 
incuviintat din cap: «E în regula.»” 

După care Silverman a identificat maşina de scris marca 
Remington ca fiind a lui Fisher. A fost pe cât de vag a putut 
să fie, dar o legătură doveditoare a fost stabilită cu mesajul 
codificat şi Hayhanen. Dacă erai convins că Hayhanen e 
spion, îţi era greu să nu crezi că „Abel” nu era şi el unul. 

Inainte de proces, Donovan a dezarmat reporterii printr-o 
conferinţă de presă informală organizată în apartamentul 
duplex din Prospect Park, servind băuturi şi răspunzând la 
întrebări până după miezul nopţii. În sala de tribunal, el şi-a 
îmbrăcat clientul ca pe un bancher („unul din departamentul 
de împrumuturi mici”) şi a încercat să-l reinventeze ca pe 
opusul oamenilor de nimic care depuneau mărturie pentru 
acuzare - un bărbat care „îşi servea patria într-o misiune 
extraordinar de periculoasă. Pe scurt, un om de familie 
excepţional, de tipul celui pe care îl avem în Statele Unite”. 

Nu i-a mers. Efectul obţinut a fost cel de amplificare a 
legendei maestrului spion care lua deja amploare mulţumită 
numeroaselor articole din presă în ultimele două luni şi a 
celor douăzeci şi cinci de mese pline cu echipamente de 


159 


spionaj aduse ca probe de catre acuzare. Odata cu bilantul 
lui William Tompkins, legenda a inflorit chiar mai mult. 

Tompkins contrasta bine cu Donovan. Avea parul bogat 
negru, in vreme ce parul lui Donovan se imputina si albea. 
Era combativ, in vreme ce Donovan era manierat. Isi 
castigase reputatia acuzand afaceristi verosi din New Jersey, 
in timp ce Donovan castigase bani aparand afacerile 
necinstite ale industriei de asigurari. 

Tompkins stia ca exista un risc ca unii dintre jurati sa 
refuze sa vada o conspiratie grava intr-o moneda goala de 
cinci centi si s-a decis sa puna accentul pe acest aspect. 
„Articolele de fata au fost prezentate ca nişte jucării”, a spus 
el. „Nu cred că există cineva care să le numească jucării 
pentru amuzament. Doamnelor şi domnilor, acestea sunt 
instrumente pentru distrugere, pentru distrugerea ţării 
noastre... Instrumente pentru distrugere, credeti-ma!” 

lar bărbatul care le-a folosit? Pai, a manifestat „viclenia 
unui profesionist. A unui maestru spion. A unui expert 
autentic. Cunoaşte regulile jocului şi nu are dreptul la milă.” 

Nereuşind să dovedească faptul că Fisher sustrăsese sau 
transmisese cu adevărat măcar un singur secret de orice fel 
în cei nouă ani în care se plimbase liber prin Statele Unite, 
Tompkins a continuat: „Nu fac decât să spun următorul 
lucru - aceasta e o infracţiune gravă. E o infracţiune 
îndreptată către însăşi existenţa noastră, iar prin noi 
împotriva lumii libere şi a civilizaţiei. Guvernul e îndreptăţit 
să se apere pe sine atunci când descoperă oameni ce 
conspiră pentru a comite o infracţiune. Nu suntem 
neajutorati. Nu trebuie să aşteptăm să apară un cadavru 
înainte de a căuta un criminal.” 

O infracţiune îndreptată către însăşi existența noastră... 
Nu suntem neajutorati. Cu aceste cuvinte răsunându-le în 
urechi, membrii juriului s-au retras pentru o dezbatere de 
trei ore şi jumătate, şi au revenit în sala de judecată în după- 
amiaza toridă a zilei de 25 octombrie pentru a-l declara pe 
Fisher vinovat de toate capetele de acuzare. El îşi petrecuse 
procesul mâzgălind pe foile unui carnetel, înclinându-se 


160 


pentru a face in soapta remarci amuzate membrilor echipei 
sale de aparare, iar uneori, din cate si-a dat seama Donovan, 
visand cu ochii deschişi „într-o lume a lui”. Când verdictele 
au fost rostite cu voce tare, el nu a reacţionat. După trei 
săptămâni, cand judecătorul i-a cruțat viata, dar l-a 
condamnat la treizeci de ani într-o închisoare federală, el a 
înţeles că era posibil să nu-şi mai revadă niciodată soţia şi 
fiica. Şi totuşi nu a tresărit. Acesta era, la urma urmei, 
momentul lui; clipa în care toate itele unei vieţi 
revoluţionare se împreunau într-un singur punct şi îl 
dezvăluiau ca pe un specimen autentic, triumfător al rasei 
Homo sovieticus. Nu realizase nimic util după război, dar 
nimeni din lumea liberă nu ştia acest lucru. Ceea ce conta 
era că el se afla aici, un socialist-realist enciclopedic, încă 
extrem de misterios pentru cei de la Curtea Federală din 
Districtul de Est al New Yorkului, trădat şi condamnat, dar 
neînfrânt şi destul de posibil omniştient. Era întruparea 
voinţei de fier, ameninţarea în carne şi oase, un fel de 
Sputnik uman. 

În faţa tribunalului, preşedintele juriului a spus că acesta 
fusese „cel mai important caz de spionaj care a existat 
vreodată”. Tompkins a afirmat că spionajul sovietic primise o 
lovitură gravă. Dar spionul însuşi a părut să se afle pe 
culmile gloriei. După încheierea procesului, el a renunţat la 
masca sa de impasivitate şi a devenit „neobişnuit de afabil” 
cu reporterii, în timp ce era scos din sala de tribunal. 
Donovan l-a găsit într-o celulă de detenţie de la subsol, 
fumând o ţigară şi plănuindu-şi recursul. 

Toată lumea îl admira - Dulles, Gamber, chiar şi Tompkins 
a afirmat acest lucru. Donovan l-a numit extraordinar şi 
genial, posedat de o „sete intelectuală mistuitoare”. 

Ca prizonier cu numărul 80016-A în Penitenciarul Federal 
din Atlanta, Fisher şi-a ocupat timpul. A învăţat imprimarea 
pe mătase şi a jucat şah cu un coleg spion condamnat, 
Morton Sobell (cel pe a cărui soţie Hayhanen o escrocase de 
cinci mii de dolari, pe care i-a păstrat pentru sine). A scris 
tabele logaritmi ca pentru a se distra şi a predat limba 


161 


franceza unui coleg de celula, Vincent ,Jimmy” Squillante, 
un fost rege al gunoiului din New York si finul de botez al 
unui cap mafiot din familia Gambino. 

Dar faptul că îşi găsise diverse preocupări nu însemna ca 
era şi mulţumit. Probabil că îi lipsea Rusia. Şi, cu siguranţă, 
îi era dor de familie. Voia să plece acasă. 

Nici Fisher, şi nici avocatul său nu şi-au pierdut vreodată 
cu adevărat speranţa că vor găsi o cale de a se asigura că el 
nu va muri în închisoare. Amândoi ştiau că exista cel puţin o 
probabilitate teoretică a unui schimb de spioni cândva în 
viitor. Donovan a menţionat acest lucru în argumentarea sa 
scrisă împotriva pedepsei capitale, înaintată judecătorului 
procesului înainte de pronunţarea sentinţei. Fisher a 
menţionat aspectul în 1958, când a auzit că Donovan urma 
să-l viziteze pe Dulles în numele său. Dar exista o problemă: 
acum era în mod oficial un maestru spion. Un schimb cinstit 
ar fi necesitat doi spioni ca el, iar după cum Fisher însuşi a 
observat ulterior, nu exista nimeni ca el în închisorile din 
Rusia. Această situaţie nu se va schimba. Nu a existat nimeni 
de calibrul lui Fisher în Rusia în întreaga perioadă a 
Războiului Rece. Ceea ce s-a schimbat a fost sosirea în afara 
Moscovei a unui echivalent: un spion vedetă de un gen 
diferit. 

Cealaltă strategie de eliberare a lui Fisher, în afara 
trocului uman, era să facă recurs. Tot ceea ce ţinea de 
procesul iniţial - de la unanimitatea verdictului la ceea ce 
Donovan a numit satisfacția resimţită de publicul american 
la pronunţarea sentinţei - sugera că recursul nu era posibil. 
Însă procesul se desfăşurase rapid. Donovan abia dacă 
apucase să-şi dreagă glasul, cu atât mai putin sa 
demonstreze lumii de ce era în stare. Şi chiar de la început 
el văzuse o slăbiciune în argumentarea acuzării, care i s-a 
fixat în minte şi i-a ofensat simţul dreptăţii. 

Era un detaliu, însă unul care ajungea până în inima 
Constituţiei. Fisher fusese arestat şi incriminat de ofiţeri de 
la imigrare, însă numai după ce FBI intrase în camera sa, o 
perchizitionase, ridicase probele şi îl interogase în lipsa 


162 


oricarui tip de mandat. Strategia constase in fortarea unei 
intrari si incercarea de a-l intimida pe Fisher pentru a 
coopera. Abordarea esuase, iar procedura incalcase 
drepturile la protectie impotriva perchezitiei si confiscarii 
neintemeiate garantate de al Patrulea Amendament 
constitutional. Donovan a sustinut ca acest lucru a facut ca 
perchezitia sa fie ilegala si ca toate dovezile prezentate la 
proces nu ar fi trebuit sa fie acceptate in sala de judecata. 
Cand a exprimat acest argument la proces si la primul 
recurs al lui Fisher, el a fost respins imediat. Apoi a facut 
recurs la Curtea Suprema a Statelor Unite, care l-a luat mai 
în serios. 

Pe 5 februarie 1959, îmbrăcat la patru ace, Donovan le-a 
adresat tuturor celor nouă judecători ai Curţii Supreme o 
întrebare: „Care e apărarea noastră naţională într-o epocă a 
rachetelor intercontinentale, a bombelor cu hidrogen şi a 
sateliților artificiali?... Va fi ea oare stocul nostru de bombe 
atomice? Descoperirea de către noi a unui gaz otrăvitor sau 
a unor radiaţii letale? Sau va consta ea în faptul că noi am 
întreţinut cu un curaj tăcut o credinţă fermă în adevărurile 
libertăţii care i-au îndemnat pe strămoşii noştri să emigreze 
pe acest pământ?” 

Preşedintele tribunalului i-a mulţumit generos pentru 
eforturile sale „altruiste” şi după o luna a mărturisit ca 
tribunalul încă nu se hotărâse. Dorea ca procesul să fie 
rejudecat. De această dată, Donovan s-a cazat pe picior mare 
la hotelul Hay-Adams şi şi-a făcut timp să arunce o privire pe 
ziarele de dimineaţă înainte să se îndrepte către tribunal. 
Abel era din nou subiectul fierbinte al naţiunii. Cazul său 
furniza ceea ce Washington Post şi Times-Herald au numit 
„un spectacol rar al protecţiei legale oferite unui acuzat, 
oricare ar fi infracţiunea sa, de către Declaraţia 
Drepturilor.” 

Tabăra de detenţie temporară X-Ray! şi deţinuţii ei în 
salopete portocalii largi se aflau încă la două generaţii în 


1 Tabara din cadrul centrului de detenţie de maximă securitate de la 


Guantanamo Bay, Cuba, aparţinând Statelor Unite ale Americii (n.tr.) 
163 


viitor. Însă un călător in timp ar fi fost interesat să observe 
că, în toate recursurile lui Fisher, nu a existat niciodată vreo 
îndoială că drepturile la protecţie prevăzute în Constituţie i- 
au fost aplicate ca unui străin. 

Inapoi în faţa judecătorilor de la Curtea Supremă, 
Donovan s-a inspirat din revoluţie. Reuşise să se convingă că 
arestarea lui Fisher sub pretexte false amintea de hărţuirea 
secesio-niştilor americani de către britanici în anii 1770. 
Când hărţuirea a fost denuntata într-un tribunal deschis, 
„independenţa americană s-a născut atunci şi acolo”, după 
cum se exprimase preşedintele John Adams. 

De la independenţa americană la dreptul unui spion 
sovietic epuizat de a nu dezvălui nicio informaţie era o cale 
cam lungă, dar în mod clar un argument dătător de 
speranţă. Donovan s-a simţit încrezător în discursul lui din 
acea zi. A împărţit o sticlă de whisky cu prietenii pe tren 
înapoi spre Boston şi i-a spus lui Fisher într-o scrisoare că 
judecătorilor de la Curte „le este extrem de dificil să 
respingă argumentele noastre legale”. 

Vreme de patru luni, judecătorii au cugetat. Pe 28 martie 
1960, ei au optat cu un vot de cinci la patru în favoarea 
menţinerii condamnării. Fisher a auzit rezultatul la postul de 
radio din Atlanta şi l-a sunat imediat pe Donovan să-l întrebe 
dacă votul strâns însemna că putea face din nou recurs. Din 
păcate, nu. Însemna că urma să rămână în închisoare pentru 
încă douăzeci şi şapte de ani, doar dacă bizara lui carieră 
nu-i mai rezerva vreo surpriză. 

După o lună, Frank Powers era doborât de pe cer. 


164 


Capitolul 7 


O cadere de la mare inaltime 


„Nu există accidente şi defecţiuni fatale la aparatele 
de zbor; există doar piloţi lipsiţi de îndemânare.” 
Tom Wolfe, The Right Stuff 


„Era o zi frumoasă, cu cer senin”, spune Nikolai. „M-am 
sculat ca de obicei la ora şapte şi am ieşit afară. Cerul era 
limpede, fără niciun nor. Mă pregăteam să mă prezint la 
post când am auzit sirena.” 

Nikolai Batuhtin încă mai locuieşte la câteva minute de 
mers cu maşina de baza de rachete unde a fost staționat in 
primăvara anului 1960. De la cea mai apropiată autostradă 
şi chiar dinspre drumul de acces baza e camuflată de păduri 
dese; niciuna dintre clădirile ei nu se ridică deasupra 
vârfurilor copacilor. 

larna anului 1960 fusese aspră, „mai geroasă ca 
niciodată”. Ca locotenent, lui Batuhtin îi fusese repartizat un 
domik - o cabană din lemn cu sobă -, dar bărbaţii înrolați 
stătuseră în corturi din februarie. În această zi cu soare 
zăpada se topise în sfârşit. Soarele încălzea, iar ziua se 
anunţa lejeră pentru toată lumea, de vreme ce era 1 Mai, 
Ziua Primăverii şi a Muncit, o zi de sarbatorire a tovarasiei 
pentru socialiştii de pretutindeni. Se va scrie ulterior că un 
tânăr pe nume Boris Elţân s-a aflat printre cei care au 
mărşăluit sub steagul partidului în apropiere de Sverdlovsk. 

Rachetele nou-noute erau pe loc repaus, aproape la 
orizontală în lansatoarele lor. Existau şase în total, câte una 
pentru fiecare lansator, poziţionate într-un hexagon ordonat 
şi conectate între ele prin şine tăiate printre copaci, care 
formau o Stea a lui David atunci când erau văzute de sus. 
Fiecare stătea într-o zona defrişată proprie, care se 
deschidea într-o poiană centrală mai largă, cu o cabină de 

165 


control pe roti amplasata in mijloc. Cabina si lansatoarele 
erau vopsite in culoarea padurii, un verde-inchis si inca 
stralucitor, asa cum venisera din fabricile unde fusesera 
produse in graba la ordinul personal al secretarului general. 
Rachetele erau cenusii. Batuhtin nu era un om uşor de 
impresionat, dar se mandrea cu Dvina - acesta era numele 
de cod al rachetei. Se spunea ca in testele de la Sari Sagan, 
ea intrecuse toate asteptarile, iar lumea se asteptase la o 
racheta ce putea lovi un intrus care calatorea cu 1.600 de 
kilometri pe ora la o altitudine de peste 24.000 de metri. 
Aripioarele ei de rechin si corpul lung, subtire aveau o 
frumusete letala. Tovarasul proiectant Pavel Grusin se 
intrecuse pe sine. 

Proaspat livrate din fabrica, niciuna dintre rachetele din 
bateria lui Batuhtin nu fusese inca trasă, nici măcar la 
instrucţie, şi, deşi nu exista nimic mai patriotic ca apărarea 
patriei-mamă, erau puţine şanse ca ele să fie trase de Ziua 
Muncii. 

„Sirena a sunat curând după ora opt”, îşi aminteşte el. „A 
părut să fie o alarmă obişnuită de antrenament, dar asta nu 
conta. Din partea noastră erau aşteptate aceleaşi acţiuni. Am 
avut la dispoziţie şase minute în care să alergăm la posturile 
noastre şi să ne verificăm echipamentul. Acesta era 
intervalul-limită fixat de guvernul nostru. Cei de acolo 
credeau că o perioadă mai mare de şase minute ar fi permis 
intrusului să scape. „Ne-am verificat echipamentul, apoi am 
aşteptat. Nu s-a întâmplat nimic. Am stat acolo în cabină şi 
nimeni nu a rostit o vorbă. Nu am auzit nimic de la 
comandant, astfel încât am stat acolo în tăcere preţ de 
aproape o oră. După care cei din Celiabinsk ne-au furnizat 
coordonatele şi am pornit radarul de fixare a țintei. La ora 
nouă comandantul nostru ne-a spus că exista un avion 
inamic pe cer." 


166 


O altitudine de 21.000 de metri e greu de imaginat. Daca 
ai putea sa sofezi pana acolo, ar fi punctul terminus al unui 
drum de 21 de kilometri, care pleaca de pe planeta Pamant. 
21.000 de metri inseamna cinci varfuri montane Matterhorn 
sau patruzeci si patru de zgarie-nori Sears Tower, iar acolo 
aproape ca nu exista nimic; atat de putina atmosfera pentru 
a absorbi si reflecta razele soarelui, incat pilotilor le va fi 
cald printr-un costum presurizat chiar daca in afara 
avionului temperatura poate cobori pana la -160*C; o 
presiune atât de mică, încât trupul uman are nevoie de la fel 
de multă protecţie ca atunci când s-ar afla într-un vid 
perfect. Priveliştea e o chestiune diferită. Puţinii oameni 
care au văzut-o spun că, privind în sus, au admirat un cerc 
de albastrul cel mai pur adâncindu-se până aproape de 
negru, în vreme ce panorama de jos e sublimă şi totodată 
misterioasă. E vastă- 645 de kilometri în orice direcţie -, 
dar, în acelaşi timp, ea dezvăluie forma curbată, intimă a 
planetei. 

De la 21.000 de metri înălţime, chiar şi uriaşii nori 
cumulonimbus sunt cu un întreg munte Everest mai jos sub 
avion şi arată ca vata de zahăr. Singurii nori mari de la 
această altitudine sunt cei ai bombelor cu hidrogen. Aici eşti 
deasupra condiţiilor meteo, deasupra curenților de aer, 
aproape deasupra oricărui vânt, de vreme ce vântul e aer. E 
încă o cădere liberă rapidă înapoi pe Pământ - în jur de şase 
minute, de vreme ce primii 12.000 de metri vor fi într-adevăr 
foarte rapizi - şi încă o cale lungă până în spaţiul 
extraterestru. Dar o altitudine de 21.000 de metri e în mod 
implacabil ostilă vieţii. E cu aproape 9.000 de metri mai sus 
de punctul în care fluidele din corpul uman încep să fiarbă 
de la sine. 

Una e să ajungi acolo lent într-un balon, dar chiar şi 
această întreprindere s-a dovedit a fi atât de presărată cu 
surprize, încât a ucis o serie de pionieri neinfricati care au 
încercat să parcurgă călătoria în prima jumătate a secolului 
XX. Iar alta e să mergi acolo într-o carlinga presurizată cu o 
viteză de înaintare de 833 de kilometri pe oră, de vreme ce, 


167 


in situatia in care carlinga crapa sau daca geamul cabinei 
sare, bula de gaz de dimensiunea carlingii pe care aceasta o 
contine va disparea intr-o fractiune de secunda, moleculele 
sale fiind smulse violent si instantaneu una de alta si 
redistribuite in stratosfera la o densitate prea mica pentru a 
putea fi masurata, in vreme ce pilotul, in cazul in care e 
constient, va resimti o scadere a temperaturii si a presiunii 
mai bruscă decât cea care poate fi simulata de orice maşină 
de pe pamant. Mai mult, orice s-ar intampla in continuare, se 
va întâmpla repede. Ar putea cădea în spirală, ar putea 
leşina în urma hipoxiei, ar putea să-i fie retezat capul de un 
eleron din apropiere ori ar putea, pur şi simplu, să intre în 
panică. Sau ar putea să fie norocos şi să supravieţuiască în 
primele secunde, după care ar avea la dispoziţie câteva 
momente în care să înceapă să gândească. 

Din momentul în care i-a aprobat construcţia, preşedintele 
Eisenhower a fost bântuit de ideea unei prăbuşiri în Rusia a 
avionului U-2. A anticipat în mod foarte clar că, dacă acest 
incident ar urma să se producă în toiul negocierilor dintre 
superputeri, avionul „ar putea fi expus la Moscova şi mi-ar 
putea compromite imaginea”. Susţinătorii avionului insistau 
că, inclusiv în situaţia în care acest lucru se întâmpla, el 
putea să nege că ar şti ceva despre el, pentru că pilotul nu 
ar supravieţui căderii. Dacă printr-un miracol acesta ar 
supravieţui accidentului, au lăsat ei să se înţeleagă, el ar 
avea, cu putin noroc, decenta de a se sinucide sau de a se 
lăsa executat, aceasta fiind probabil opţiunea inamicului, în 
buna tradiţie a eroului american revoluţionar Nathan Hale, 
spânzurat pentru spionaj împotriva britanicilor în 1776. 

S-au înşelat în toate privintele. Nu unul, ci doi piloţi au 
arătat că poţi supravieţui unei posibile catastrofe în aer a 
avionului U-2. Intr-un zbor de antrenament din 1956, 
rezerva de oxigen a lui Bob Ericson s-a diminuat din cauza 
unei scurgeri, lăsându-l hipoxic şi ametit în timp ce zbura pe 
deasupra Arizonei la întoarcerea la Groom Lake. Cu mintea 
incetosata, el a uitat că avionul U-2 prefera să fie pilotat cu 
vârful uşor în sus pentru a i se controla viteza. L-a plasat 


168 


într-o coborâre uşoară, avionul a prins o viteză prea mare, 
iar pilotul şi-a redobândit constienta când avionul s-a 
dezintegrat spontan în jurul lui la altitudinea de 8.500 de 
metri. Nu s-a ejectat, de vreme ce nu mai exista nimic din 
care să se ejecteze, iar paraşuta i s-a deschis automat la 
4.500 de metri. 

Într-un alt zbor de antrenament, de această dată deasupra 
Texasului, colonelul Jack Nole s-a ejectat la 16.000 de metri 
şi a supravieţuit. Era în septembrie 1957, o lună de defilare 
a avioanelor U-2 pe deasupra Rusiei şi una fierbinte în 
Texas, deşi nu la altitudinea de 16.000 de metri, unde, pe 
durata verificărilor de zbor obişnuite, flapsurile lui Nole fie 
au îngheţat, fie s-au blocat complet, extinse ca pentru 
aterizare. Acest lucru l-a plasat într-o cădere aproape 
verticală, ca după prima pantă a unui montagnes russes 
monstruos, dar fără un deznodământ optimist. A raportat că- 
şi pierduse coada şi i s-a ordonat să abandoneze avionul, 
lucru pe care deja încerca să-l facă, deşi ceea ce a urmat nu 
a fost genul de ejectare îndrăgită de piloţii avioanelor de 
vânătoare. Tot ceea ce trebuiau să facă era să ia o decizie 
importantă şi să tragă o dată cu forţă de un inel dintre 
picioarele lor. Nole a fost nevoit să-şi desfacă tubul cu 
oxigen şi firul de radio cu nişte mănuşi rigide, groase, 
complet umflate pentru a împiedica pielea şi vasele de sânge 
de pe dosul palmei sale să se întindă ca o gumă de mestecat. 
După care a trebuit să se strecoare afară din curelele care-l 
fixau în scaun, cu trunchiul strâns ca în menghină de 
costumul presurizat, şi să îndepărteze geamul cabinei cu 
mâna. Ar fi fost o manevră ciudată la nivelul solului. La 
15.000 de metri şi în cădere s-a instalat acea veche 
slăbiciune a pilotului din forţele aeriene - faptul de a cădea 
pradă unui panici mortale. 

Nole nu s-a lăsat totuşi cuprins de panică. S-a eliberat din 
avion, iar pentru câteva secunde a căzut pe lângă el, cu 
vizorul de la cască acoperindu-se cu chiciură de la frigul 
siberian care l-a învăluit brusc, cu membrele rigide, în ciuda 
curentului de aer tot mai dens, meditând. Trebuia să facă o 


169 


alegere in privinta parasutei sale. Daca tragea coarda de la 
parasuta, oxigenul începea să-i alimenteze casca dintr-o 
rezervă pentru urgente montată pe scaunul lui. Dar dacă ea 
se deschidea corect, paraşuta i-ar fi redus totodată viteza de 
coborâre cu aproximativ 160 de kilometri pe oră, iar el se 
afla încă atât de sus, încât risca să îngheţe bocnă pe durata 
unei coborâri atât de lente. (Cine putea să ştie? Nimeni nu 
se mai ejectase anterior de la o asemenea altitudine.) 
Alternativa era să menţină căderea în gol, dar fără oxigen 
respirabil. A tras coarda paraşutei. 

Nole nu a îngheţat, dar s-a balansat violent în aer şi a 
vomitat. Supravietuirea sa, la fel ca în cazul lui Ericson, a 
tins să indice faptul că moartea nu era un fapt „de la sine 
înţeles” în situaţia unei dezintegrări a avionului U-2. Ca un 
aspect mai particular, ea a arătat că o cădere atât de lungă îi 
lăsa, cel puţin pilotului care-şi păstra sângele rece, destul 
timp pentru o recapitulare raţională a opţiunilor sale, şi 
confirma faptul ca David Clark fabricase costume 
presurizate care au fost pe măsura aşteptărilor iniţiale - cel 
puţin la o altitudine de 15.000 de metri. 

Dar 15.000 de metri nu erau 21.000 de metri. Avea să 
reziste costumul în situaţia celui mai defavorabil scenariu? 
Cei de la forţele aeriene erau nerăbdători să afle. Ei nu 
făcuseră să zboare avionul U-2 până la altitudinea sa 
operaţională maximă în scopul expres de a se dezmembra, 
dar au trimis totuşi o serie de baloane din voal, umplute cu 
heliu şi botezate cu numele de cod Excelsior I, II şi III, care 
l-au dus pe căpitanul Joe Kittinger la marginea spaţiului 
extraterestru. 

Kittinger avea multe în comun cu Gary Powers. Se luase la 
trântă cu crocodilii în adolescenţă şi participase la 
concursuri de bărci rapide în Florida când era tânăr. În 
cadrul forţelor aeriene el a dat dovadă de stăpânirea de sine 
necesară când a urcat în cărămizile zburătoare care 
înlocuiau avioanele de vânătoare la începutul Războiului 
Rece, dar a manifestat totodată o vulnerabilitate umană în 
momente de mare stres. 


170 


In Excelsior I, in noiembrie 1959, el a urcat pana la 22.860 
de metri deasupra statului New Mexico, apoi a sarit. A 
leşinat în căderea liberă, invartindu-se in gol, dar a ajuns in 
siguranţă la sol. În luna următoare a sărit iarăşi de la 22.550 
de metri si a rămas conştient până jos. In august 1960 a 
stabilit un record care a rămas până în prezent, 
paraşutându-se de la 31.000 de metri; aproape de patru ori 
înălţimea vârfului Everest - într-un costum de protecţie cu 
atâtea straturi, încât arăta ca un urs de plus. La ascensiune 
aproape că s-a pierdut cu firea, când vederea unui strat gros 
de nori dedesubt, care l-a separat de echipa de sprijin, l-a 
„confruntat cu un sentiment dezolant şi înnebunitor de 
singurătate”. Dar în curând era iarăşi întruparea 
nonsalantei. A declarat revistei Time ca în prima parte a 
căderii sale a stat pe spate privind în sus la un cer înstelat 
(era ora 7 dimineaţa) cu „o senzaţie de nemişcare în vreme 
ce balonul se îndepărta repede de mine”. De fapt, ela 
accelerat până la o viteză de 988 de kilometri la oră, de cinci 
ori mai mare decât viteza maximă din stratul inferior al 
atmosferei. 

La fiecare zbor, coborârea lui Kittinger s-a presupus a fi 
controlată printr-o secvenţă ingenioasă de paraşute: ancora, 
pilotul, paraşuta principală, pilotul de rezervă, paraşuta 
principală de rezervă. În primul zbor, patru dintre ele i s-au 
încâlcit în jurul gâtului, al corpului şi între ele. La a treia 
săritură, mănuşa dreaptă a costumului său presurizat s-a 
defectat, iar mâna i s-a umflat până la dublul dimensiunii 
normale. Dar aspectul cel mai important verificat în toate 
cele trei sărituri, pentru oricine e interesat de soarta 
probabilă a unui pilot forţat, ca măsură extremă, să se 
ejecteze din avion la mare altitudine, a fost că stratul 
principal al costumului său presurizat, protectorul elastic al 
creierului şi al organelor sale vitale, a funcţionat perfect de 
fiecare dată. Si de fiecare dată, la insistența lui Kittinger, a 
fost vorba de o ediţie standard fabricată de David Clark. 
Garantia „sigură” a lui Eisenhower - pilotul mort si mut de 
avion U-2 - a fost meticulos inlaturata de oameni bine 


171 


intentionati de sub comanda sa, care au presupus in mod 
rezonabil că sarcina lor principală era să îi tina pe piloţi in 
viaţă. 

Cât despre scenariul sinuciderii, nimeni nu l-a cumpănit 
pe îndelete. Totodată, nimeni nu a discutat cu adevărat 
despre sinucidere cu preşedintele, pentru că au avut la 
dispoziţie atâtea eufemisme - eufemisme reamintite de 
Fisenhower in memoriile sale: ,Am fost asigurat ca tinerii 
piloti care plecau in aceste misiuni faceau acest lucru cu 
ochii larg deschişi”, a scris el, „motivaţi de un înalt grad de 
patriotism, de o bravadă de aventurieri şi de unele 
stimulente materiale”. 

Patriotismul era cuvântul-cheie, desigur - o justificare 
nepretuita, nemasurabila, suficientă pentru aproape orice. 
Dar, în afară de faptul că, după cum a subliniat Joe Murphy, 
nu a existat „niciodată un ordin” ca piloţii să se sinucidă, nu 
a fost clar în ce împrejurări un pilot ar putea alege să facă 
acest lucru din patriotism. Ar putea să înghită pilula L ca o 
alternativă la tortură, dar asta era o situaţie diferită. S-au 
aşteptat într-adevăr cei care au invocat cazul lui Nathan 
Hale ca un pilot de avion U-2 doborât să ia pilula înainte de 
contactul cu solul? În vreme ce se afla în carlingă, poate, dar 
după ce a setat cronometrul la încărcătura de explozibil de 
aproape un kilogram din spatele scaunului său pentru a se 
asigura că aparatul foto sau filmul nu ajunge în mâinile 
duşmanilor? Sau după ejectare în acea lungă cădere spre 
Pământ, unde seninătatea cerurilor şi aerul rece, rarefiat al 
troposferei s-ar îmbina pentru a revela alegerea corectă 
bunului american, care apoi ar introduce mâna înmănuşată 
în strâmtul buzunar exterior al costumului presurizat, ar 
scoate pilula si ar înghiţi-o cumva, trăgând în piept ultima 
suflare, netulburat de instinctele de supravieţuire care ar 
urla în trupul lui sau fără să se întrebe ce s-ar putea de fapt 
întâmpla dacă ar ateriza viu? Nici atunci? Probabil că nu. Cu 
siguranţă, ordinele exprese pentru ofiţerii americani în cel 
de-al Doilea Război Mondial şi de atunci încoace le cereau 
acestora să încerce să evadeze în situaţia în care erau 


172 


capturati. Sinuciderea ar exclude aceasta optiune. Ar irosi 
totodată instruirea şi familiarizarea pilotului la „ferma” CIA 
din Maryland cu scenariul simulat al graniţei sovietice. 
Poate că pilula era menită să fie ţinută la îndemână 
împotriva momentului îngrozitor al recapturării pe durata 
unei încercări de evadare, când tortura şi execuţia ar fi 
urmat cu siguranţă una după alta. Dar ce se întâmpla dacă, 
de fapt, el era capturat, dar nu era torturat, aşa cum a fost 
Hale? Din această perspectivă, pilotul şi-ar îngădui treptat 
să spere că ar putea supravieţui. În ce moment din procesul 
de zămislire a acestei speranţe se aştepta din partea lui ca el 
să lase optimismul la o parte şi să-şi pună ţara pe primul loc? 
În ce moment trebuia el să respingă în sfârşit, în mod 
irevocabil, gândul că ar putea fi capabil să ascundă de cei 
care l-au capturat orice informaţie pe care aceştia ar putea-o 
folosi împotriva ţării sale şi, în acelaşi timp, să rămână în 
viaţă? În ce moment trebuia el să respingă acea posibilitate 
şi să se sinucidă? Erau multe aspecte care-ţi dădeau de 
gândit dacă erai invitat să meditezi la „cel mai prost 
scenariu”, dar piloților de U-2 nu li s-a cerut niciodată acest 
lucru. Nici cei care au dat ordinele nu s-au sinchisit să 
analizeze în locul lor aceste aspecte. 


* K K 


Când Gary Powers a decolat în noiembrie 1956 din Turcia 
în primul zbor pe deasupra teritoriului sovietic, el nu a ştiut 
de incidentul prin care trecuse Ericson deasupra Arizonei 
sau de cel al lui Nole deasupra Texasului sau de sariturile lui 
Kittinger; ele încă nu se produseseră. Dar ştia ce se 
întâmplase înainte. Era ofiter de siguranță a zborului pentru 
singuraticul Detaşament B şi, deşi agenția nu le furnizase 
încă piloților schiurile de apa sau barca cu motor, agenţii i- 
au trimis lui Powers rapoartele accidentelor de avion U-2 de 
oriunde si oricând se produceau ele, in speranța ca 
detaşamentul ar putea învăța ceva din greşelile altora. 

173 


Astfel încât Powers ştia mai bine decât majoritatea 
piloților de U-2 ce anume ar putea funcţiona greşit. Ştia, de 
pildă, că bunului său prieten Marty Knutson i se blocase 
motorul la 6.000 de metri, că s-a rotit prin aer într-un zbor 
de antrenament deasupra zonei Groom Lake şi că nu se 
ejectase doar din cauză că i se blocase geamul de la 
carlingă. (Knutson a reuşit să redreseze avionul.) Ştia că un 
pilot care îl urmase la fermă murise acolo încercând să dea 
jos de pe vârful aripii unul dintre stabilizatoarele detaşabile 
ale avionului U-2, după ce acesta nu se desprinsese automat. 
(Specialiştii de la Lockheed au decis că o cantitate prea 
mare de combustibil trebuie să fi fost împinsă către un vârf 
de aripă la un viraj strâns prin aer, făcând imposibilă 
echilibrarea avionului.) Ştia despre decesul lui Frank Grace, 
petrecut tot la fermă, şi, spre deosebire de prietenii lui 
Grace din Malmstrom care au zburat la Texas pentru a 
asista la înmormântare, lui i s-a permis să afle cum se 
produsese accidentul. (Grace a urcat prea abrupt la decolare 
după căderea întunericului şi i s-a blocat motorul la 15 metri 
de sol. Vârful aripii sale stângi s-a înclinat şi a agăţat albia 
lacului, aruncând avionul într-o rostogolire care s-a încheiat 
atunci când aparatul de zbor a atins un pilon.) Şi mai ştia de 
Howard Carey. Powers şi Carey se antrenaseră împreună la 
Watertown, însă Carey fusese trimis în Germania, în loc de 
Turcia. El se întorcea dintr-un zbor peste Europa de Est, 
când o staţie de avertizare timpurie cu personal canadian 
din Franţa l-a depistat la înălţime deasupra Poloniei 
centrale. Canadienii l-au considerat intrus şi au mobilizat 
patru dintre avioanele lor de vânătoare CF-86 Sabre Jet 
pentru a-l intercepta. Carey a fost o pradă uşoară: uşurat să 
se afle iarăşi în spaţiul aerian occidental, el a coborât repede 
către Wiesbaden. Două avioane Sabre Jet s-au poziţionat în 
dreptul vârfurilor aripilor sale, iar un al treilea în spatele 
său. Vizitatorul era nemarcat, neidentificabil şi nu a răspus 
atunci când i s-a cerut să se identifice. Locotenentul de 
aviaţie John McElroy şi-a armat mitralierele, dar nu a mai 
apucat să tragă; avionul U-2 deja se dezmembrase în 


174 


turbulenta creata de avioanele de vanatoare Sabre Jet. 

Au fost oferite si alte explicatii pentru moartea lui Carey, 
insa aceasta e cea mai completa si mai plauzibila. Richard 
Bissell, cel mai infocat admirator al avionului U-2 de la 
Washington, nu ar fi afirmat niciodata ca a considerat acest 
lucru linistitor, dar totusi l-a citat in 1960 ca dovada ca U-2 
ar avea „şanse destul de bune să se dezmembreze la o 
avarie”. 

Cunoaşterea atât de intimă a punctelor slabe ale avionului 
U-2 ar fi paralizat un pilot plin de imaginaţie. Nimeni nu l-a 
acuzat vreodată pe Powers de faptul că ar fi avut o 
imaginaţie prea bogată. Când a văzut primele dâre de 
combustibil ars ale MIG-urilor, privind prin periscopul său în 
timp ce zbura peste Baku în dimineaţa zilei de 20 noiembrie 
1957, el a avut încredere în faptul că acestea nu vor reuşi să- 
l atingă şi şi-a continuat zborul. (A numărat cincizeci şi cinci 
de avioane sovietice de vânătoare pe cer sub el în acea zi.) 
Când circuitele sale electrice s-au defectat deasupra 
Erevanului, el a schimbat calm ruta către casă pe direcţia 
muntelui Ararat, renunțând la un ocol prin Tbilisi. De 
această dată a ajuns în Adana întreg şi nevătămat şi şi-a 
savurat paharul de martini. 


xK K K 


În Turcia piloții au băut martini cu gin, uitând de moda 
lansată de actorii din grupul Rat Pack! si de predilectia lor 
pentru vodcă. Turcia nu era Las Vegas. Magazinul militar 
din Adana vindea sticle de gin englez Beefeater aduse cu 
avionul de la Wiesbaden, fără vreo altă ofertă mai bogată în 
departamentul spirtoaselor, iar băieţii de pe U-2 au dezvoltat 
o anumită loialitate faţă de el. 

Aveau timp liber berechet. Primul zbor al lui Powers a fost 


1 Grup de actori, format din Frank Sinatra, Dean Martin, Sammy Davis 
Jr., Peter Lawford şi Joey Lewis, care au apărut împreună pe scenă şi in 
filme la începutul anilor 1960 (n.tr.) 

175 


singurul zbor autentic pe deasupra teritoriului sovietic 
realizat de catre Detasamentul B in primele sale luni 
petrecute la Adana. Daca ar fi stiut, contribuabilii americani 
si-ar fi exprimat, poate, mult mai devreme indignarea fata de 
salariile anuale de 30.000 de dolari pe care le primeau pilotii 
avioanelor U-2 - si e adevarat ca tariful primit de Power, de 
cincisprezece dolari pe fiecare mila operationala zburata pe 
durata celor noua luni, dădea o sumă frumusica în raport cu 
orice standarde. Chiar şi aşa, privind în urmă, e greu de 
susţinut că el nu şi-a meritat banii. 

Dintre membrii celor trei elite aeriene militare ale epocii, 
cei mai vestiți - astronauții din cadrul programului Mercury - 
şi-au riscat vieţile şi au întreprins misiuni cu adevărat 
istorice, dar nu au zburat la propriu. După cum s-a exprimat 
Tom Wolfe, ei au stat în vârful unor petarde uriaşe şi au 
aşteptat ca cineva să aprindă fitilul. Piloții de pe avioanele 
de vânătoare au zburat ei înşişi, dar niciodată în bârlogul 
ursului; spre deosebire de personajul Slim Pickens din filmul 
Dr. Strangelove, ei nu s-au aflat într-o situaţie de 
confruntare directă cu rusnacii. 

Doar piloţii de pe U-2 au făcut ambele lucruri. Nu au cerut 
ei să taie frunză la câini pe asfaltul din jurul Adanei şi nici nu 
le-a plăcut prea mult să facă asta. Trei dintre ei au fost 
trimişi acasă pentru că şi-au exprimat dorinţa să li se dea 
ceva de făcut, iar cei care au rămas în urmă au început să 
spună că baza exista pentru că lumea avea nevoie de o 
clismă. Lună de lună ei au decriptat mesaje de la sediul 
central al proiectului în care li se spunea „pe loc repaus” sau 
acelaşi lucru în exprimări diferite. Pe durata Crizei Suezului 
au existat destule zboruri operaţionale pe deasupra 
Orientului Mijlociu, dar după asta majoritatea zborurilor de 
la Adana au fost zboruri de testare pe deasupra Turciei sau 
„curse de dihori” de-a lungul coastei nordice a Mării Negre, 
pentru a testa reacţiile sovieticilor. „Nimeni nu s-a gândit că 
operaţiunea va dura mult”, spune John Murphy. Adevărul e 
că nimeni nu ştia cât va dura, dar Richard Bissell şi-a propus 
să n-o lase să eşueze, acesta fiind unul dintre motivele 


176 


pentru care Jim Cherbonneaux s-a trezit trăgând frenetic de 
fermoarul frontal principal al costumului său presurizat în 
după-amiaza arzătoare a zilei de 22 august 1957. 

Cherbonneaux a fost unul dintre cei cărora li s-a ordonat 
să rămână la bază. Se antrenase cu Powers, fusese mobilizat 
alături de Powers în Turcia, şi, dintr-o dată, fusese pus la 
pachet şi trimis din nou cu detaşamentul către un hangar 
împrumutat din afara oraşului Lahore în Pakistan. Când 
avionul său negru a coborât tăcut prin aburul acelei după- 
amiezi, cu flapsurile întinse la maximum şi compresoarele 
nemişcate în aerul fierbinte şi umed, Cherbonneaux depăşise 
deja limitele disperării. Fusese în aer timp de nouă ore, iar 
vezica plină îl înnebunise în ultima oră şi jumătate. Şi-ar fi 
dat drumul demult în indispensabili, dar când a încercat, a 
simţit doar spasme agonizante. In timp ce avionul s-a 
îndreptat către un punct de oprire dintr-un colţ izolat al 
aerodromului, doi tehnicieni au venit cu o scară mobilă 
pentru a deschide cupola carlingii şi a ajuta pilotul să iasă. 
Dar el era deja afară, tasnind din carlingă de parcă ar fi luat 
foc. A trebuit să treacă prin trei straturi de haine - costumul 
exterior, costumul presurizat şi indispensabilii. Câteva 
momente mai târziu, el i-a spus lui Ben Rich: „Fără să mai 
tin seama de intimitate, am stabilit un nou record mondial pe 
pista de aterizare.” 

A fost o uşurare în mai multe privinţe. După nouă luni de 
inactivitate şi de moral scăzut, Detasamentul B îşi 
demonstrase valoarea printr-un zbor spectaculos. Speriat de 
nota de protest rusească din iulie 1956 şi de abilitatea 
radarului sovietic de a depista avioanele U-2 deasupra 
Caucazului, Eisenhower suspendase zborurile in luna 
noiembrie a acelui an. A permis reînceperea lor în vara 
următoare, cu trei zboruri într-o singură zi, pentru că cei de 
la Skunk Works micşoraseră radical amprenta radar a 
avionului U-2 cu un strat gros de vopsea cu ferită; pentru că 
Pakistanul îngăduise utilizarea bazei din Lahore în schimbul 
unei creşteri substanţiale a ajutorului american; pentru că 
radarele de apărare sovietice păreau să aibă performanţele 


177 


cele mai slabe in Asia Centrala; si pentru ca Asia Centrala 
parea sa ascunda dezvoltarea unei superarme cu adevarat 
infricosatoare. 

Cu o zi inainte ca Cherbonneaux sa aterizeze pe pista din 
Lahore, enorma racheta R7 a lui Serghei Koroliov a incheiat 
in sfarsit un zbor reusit de testare pe o distanta de 8.000 de 
kilometri de la Tiuratam si pana in peninsula Kamceatka, 
presarata cu vulcani, din Pacific. Macar atat stiau cei de la 
CIA, deoarece partenerii lor de la Agentia Nationala de 
Securitate puteau trage cu urechea la comunicatiile militare 
sovietice, care inca mai utilizau relee radio invechite pentru 
a acoperi cele opt fusuri orare ale tarii. Dar ce fel de focos 
putea transporta R7? Unde erau testate focoasele si cu ce 
grad de succes? Testul reusit al rachetei R7 a fost un noroc 
intamplator sau urma sa devina regula in viitor? Era iminent 
un alt test? Acestea erau intrebari la care doar U-2 putea sa 
raspunda. 

La nivelul solului, ruta lui Cherbonneaux ar fi fost visul 
oricarui drumet. L-a dus peste K2, al doilea varf montan ca 
inaltime din lume, apoi catre nord-vest peste campurile de 
bumbac si plantatiile de tutun din luxurianta vale Fergana a 
Uzbekistanului si adanc in nordul Kazahstanului. Deasupra 
orasului Karaganda (la acea vreme inca un nod important al 
Arhipelagului Gulag), planul său de zbor îi cerea sa facă un 
viraj strâns la dreapta şi o cursă directă spre est cu 
aparatele foto deschise. Nu a ştiut de ce; era o rută 
compilată de analiştii de spionaj din Washington. A 
descoperit ce îi interesa dupa primele trei ore ale misiunii, la 
mare altitudine deasupra stepei estice, în apropiere de 
regiunea în care începe să fuzioneze cu pajiştile Mongoliei. 
În zona în care hoarda lui Genghis-Han s-a împrăştiat cu 
şapte secole în urmă în căutarea unor aşezări pe care să le 
cucerească şi să le pună la pământ, Cherbonneaux a văzut in 
periscopul său un model familiar de cratere şi de pete 
şterse. Fiecare pată era legată de celelalte printr-o reţea de 
drumuri de ţară, dar ceea ce crease craterele măturase 
complet deşertul din jurul lor. Modelul era similar cu cel de 


178 


la zona de testari nucleare din Nevada. Cherbonneaux a 
marit la maximum imaginea din periscop si s-a uitat lung, cu 
sufletul la gura, la un obiect de mari dimensiuni din varful 
unui turn improvizat. Gasise zona sau poligonul de testari de 
la Semipalatinsk si o arma aparent amorsata sa explodeze. 
Dar cand? Cine-ar fi putut sti? Acesta nu era genul de 
scenariu pentru care te pregateau la Clinica Lovelace. Daca 
ar fi fost, el ar fi putut da gres din cauza tendintei pulsului 
sau de a urca in momente de anxietate acuta. A fost pilotul 
de U-2 care a ajuns cel mai aproape de starea de panica, 
strigand prin vizorul sau la rusi sa nu traga. 

Bomba de pe turn a fost detonata in luna urmatoare, dar o 
explozie separata, de o jumatate de tona, s-a produs 
deasupra zonei la cinci ore dupa traversarea ei de catre 
Cherbonneaux, mai mult sau mai putin in momentul in care 
urina pe pista din Lahore. 

Dupa o saptamana, un alt pilot din Detasamentul B a gasit 
Tiuratamul, locul cel mai sfant din complexul industriei 
spatiale sovietice, la 160 de kilometri est de Marea Aral. 
Într-un fel, fotografiile de mare contrast făcute în acea zi de 
E.K. Jones au confirmat cele mai mari temeri ale agenţilor de 
la CIA. Ele au dezvăluit un complex uriaş de lansare, cu mult 
mai mare decât cel de la Cape Canaveral, ca şi cum ruşii se 
deciseseră să câştige cursa spaţială chiar înainte ca ea să 
înceapă, prin trimiterea unui cosmonaut pe Marte.! 

Rampa de lansare nu era de fapt o rampă. Era un grătar 
de oţel cu o suprafaţă de cincizeci de metri pătraţi, fixat cu 
ajutorul a şaisprezece grinzi de pod din beton peste capătul 
mai lat al unui put uriaş de forma unei retorte de laborator 
chimic. Trenurile cu combustibil şi echipament aveau acces 


1 Unul dintre inginerii care au construit ansamblul, neştiind iniţial care 
îi era rostul, susţine că a aflat întrebându-l pe Koroliov dacă putea opri 
excavatiile pentru că ele provocau inundaţii. Proiectantul-şef i-a spus să 
continue săpăturile, dezvăluindu-şi în mod nechibzuit marele secret prin 
a explica că avea nevoie de un put de aprindere cu adâncime egală cu cel 
puţin jumătate din înălţimea rachetei sale. „Vom zbura şi pe Marte?” a 
întrebat inginerul uluit. „Bine-nţeles, şi chiar mai departe”, a răspuns 
Koroliov. (n.a.) 

179 


direct la gratar de-a lungul unei linii ferate terminus 
desprinsa din linia principala spre Moscova. Acest portal 
catre cosmos era urias si cat se poate de serios, dar ceea ce 
a confirmat avionul U-2 a fost ca era singurul de acest fel. 
Poate ca rusii urmau sa ajunga pe Marte din Tiuratam, insa 
ei nu erau pe cale să îl folosească pentru a lansa o salvă 
preventivă, de avertisment, de rachete balistice 
intercontinentale. Aceste cunoştinţe se vor afla la baza 
rezistenţei manifestate de Eisenhower, în următorii trei ani, 
faţă de lobby-ul făcut în favoarea programului rachetelor 
intercontinentale. 


* K K 


La Washington, ambasada sovietică nu a mai trimis nicio 
nota de protest. Reusise oare vopseaua cu ferită să ascundă 
avionul U-2 de radarul sovietic? Nu prea. Vopseaua era atât 
de grea, încât il obligase pe Cherbonneaux sa se furiseze in 
spatiul aerian sovietic pe deasupra Pamirului cu mult sub 
altitudinea normala a avionului, la 17.680 de metri. Pur si 
simplu prinsese reteaua de radare sovietice intr-un moment 
in care era adormita, dar cel putin unul dintre celelalte 
zboruri efectuate in acea zi din Lahore a fost detectat, iar un 
MIG a fost mobilizat dintr-o escadrila a apararii aeriene din 
Andijon, in valea Fergana, pentru a confirma ca era vorba de 
un intrus. Cand comandantul escadrilei a transmis Moscovei 
că in spaţiul aerian al Asiei Centrale sovietice misunau 
obiecte zburătoare neidentificate, comandantul tuturor 
regimentelor de vânătoare ale apărării aeriene sovietice, 
general-colonelul Evgheni Savitski, a venit personal cu 
avionul pentru a-l lua la întrebări pe pilotul MIG-ului. 
Savitski a decis că pilotul avusese vedenii şi a ordonat să fie 
transferat pe alt post. 

Forţele de apărare aeriană sovietice erau împărţite în 
regimente de radar şi de vânătoare, pe de o parte, şi 
regimente de specialişti în rachete, pe de alta, iar aceştia din 

180 


urma erau probabil cei mai constienti de amenintarea 
reprezentata de avionul U-2, pentru ca Hrusciov insistase 
personal ca ei să-l doboare. In acest scop, o rachetă 
promițătoare, concepută de Pavel Gruşin pentru apărarea 
Leningradului, pe nume S-75, a fost introdusă imediat în 
producţia de masă pentru apărarea întregii patrii-mamă. 

La fel ca Serghei Koroliov (care servise opt ani în Gulag), 
Gruşin avea scoala dură a rachetelor teleghidate. A fost un 
domeniu căruia i s-a acordat cea mai înaltă prioritate de 
către Stalin şi Beria, care au oferit KGB control direct 
asupra sutelor de savanţi şi ingineri care munceau cot la cot 
cu colegii lor germani prizonieri de război în condiţiile de 
muncă forţată din perioada de după război. 

Racheta S-75 a lui Grusin a fost bunica tuturor rachetelor 
antiaeriene sovietice moderne. În următoarele patru decenii, 
vor apărea variante diferite ale ei din Cuba şi Vietnam până 
în Siria şi Irak, dar S-75 a fost lansată prima oară în 
noiembrie 1957. Generalul Iuri Votintev, strănepotul unei 
căpetenii cazace din războiul de pe Don, a fost delegat să o 
aducă pe scenă în cadrul unui spectacol impresionant, ce 
includea un număr total de şaizeci şi două de rachete. 

„Pe 7 noiembrie, la ora 08:00, coloana şi-a ocupat poziţia 
pe locul desemnat în Piaţa Manejului la nord de Piaţa Roşie,” 
şi-a amintit el. „Toate ferestrele de la hotelul Metropol erau 
deschise, iar teleobiectivele lungi ale camerelor foto şi de 
filmat erau scoase pe geam. Coloana de rachete a fost 
plasată în coada paradei. Când am ajuns în Piaţa Roşie, totul 
a îngheţat în jurul nostru pentru o clipă. Au început să se 
audă ovatiile din tribune. După ce am traversat piaţa, 
coloana s-a întins de-a lungul barajului de demarcare, iar 
soldaţii au început să acopere repede rachetele... Primele 
şiruri de spectatori din piaţă deja apăruseră. Oamenii au 
format un cerc solid in jurul coloanei, s-au catarat pe 
vehicule şi au imbratisat soldaţii şi ofiţerii.” 


* K K 


181 


Barbatii din Detasamentul B au zburat inapoi in Turcia, iar 
acolo li s-au alaturat sotiile. Ideea era ca viata in Adana sa 
fie facuta mai tolerabila pentru piloti. Rezultatul a fost un 
avanpost al imperiului american, unic pe durata Razboiului 
Rece. 

Barca cu motor a sosit in sfarsit. Pilotii au facut schi pe 
apa unui rezervor din apropierea bazei. Pentru cei care au 
preferat sa se balaceasca sau sa stea la soare in zilele 
fierbinţi, linistite - şi au fost destule astfel de zile -, plajele 
de lângă Mersin erau izolate şi spectaculoase. Se puteau 
vedea ruinele unui castel al cruciaților la aproape 200 de 
metri în larg, abandonat acolo de marea care a părut să fi 
crescut cu câţiva metri din secolul al XII-lea. Piloții l-au 
numit castelul de pe mare şi au început să-l îndrăgească, la 
fel cum ar fi putut să se ataşeze de nisipurile de la Cocoa 
Beach sau Mission Bay, în cazul în care carierele lor ar fi 
evoluat doar puţin diferit. Mergeau acolo în maşinile lor 
Buick importate, cu cauciucuri albe pe interior, şi se 
hârjoneau în bermude viu colorate sub supravegherea 
superiorului lor de la Agenţie, care avea un ten mai palid şi 
era mai slab decât ei. 

Mersin se afla la o mică distanţă cu maşina de Adana. Nu 
era greu să te întorci înapoi la cocktailul dintre orele 18 şi 
20. Soţiile aflându-se în oraş, luau cina de obicei acasă la 
unul dintre ei, preparată de gazdă sau ocazional încropită 
din alimentele găsite la îndemână. 

Piloții erau acum cazaţi in principal în afara bazei şi in 
camere închiriate, mai curând decât în rulotele de burlaci 
belgiene pentru două persoane care îi întâmpinaseră în 
1956. Condiţiile de locuit erau simple comparativ cu cele din 
camerele pentru cupluri căsătorite din majoritatea bazelor 
americane din jurul lumii, şi de-a dreptul primitive în raport 
cu locuinţele diplomatice, un aspect care poate părea 
nedrept având în vedere că nicio ambasadă din lume nu 
deţinea atâta putere de a influenţa cursul istoriei omenirii ca 
această comunitate mică a piloților de recunoaştere meteo. 


182 


Dar existau compensatii care ar fi meritat sa fie mentionate 
in scrisorile trimise acasa, daca acestea nu ar fi trebuit sa 
treaca mai intai de cenzorii Agentiei. Compensatii cum ar fi 
mai mult timp liber decat aveau nevoie si un avion C-47 
Gooney Bird care le statea oricand la dispozitie pentru a-si 
ocupa acel timp. Pranz si cumparaturi in Germania de Vest? 
Inapoi acasa prin Roma si Napoli? Acestea erau lucruri care 
puteau fi aranjate de Agentie. 

Barbara Powers era deschizatoarea de drumuri in aceasta 
privinta. 

Dupa ce fusese stenografa pentru un procuror militar, 
capitanul Reuben Jackson, vreme de sase luni, comunistii au 
inscenat o lovitura de stat in Atena. Femeile erau violate pe 
strada - asa i se spunea Barbarei -, iar americanii nu mai 
erau bine-veniti in leaganul democratiei. A fost transferata la 
baza aeriana Wheelus, in afara orasului Tripoli. Peste 
douazeci si noua de ani, un grup de bombardiere cu aripi 
mobile din Lakenheat, Anglia vor lumina noaptea din Tripoli 
cu explozibili puternici, pentru a-l invata minte pe colonelul 
Gadhafi sa nu mai sponsorizeze terorismul, dar in epoca lui 
Eisenhower - la doar cincisprezece ani dupa victoria Aliatilor 
in Africa de Nord -, armata americana era inca un oaspete 
de onoare in Libia. 

In timpul zilei, Barbara stenografia documente dictate de 
un alt procuror militar. Îşi petrecea nopţile la bază într-un 
pat de cazarmă, chinuită de muşte, pe care localnicii refuzau 
să le extermine deoarece erau îngrăşământ pentru curmali. 

Gary zbura până la ea atunci când putea într-un T-33 
Thunderbird, cam o dată pe lună. Nu telefona mereu înainte. 
Intr-o zi a găsit-o pe Barbara încuiată în cameră, spunând că 
va fi gata într-o clipă, părând speriată. După relatarea ei, el 
a intrat cu forţa şi, văzând-o că ţinea în mână o poşetă, a 
cotrobăit prin ea până a găsit o scrisoare în care căpitanul 
Jackson îşi declara iubirea care i-o purta şi îi spunea că 
divorţează. O implora să facă acelaşi lucru. 

Gary nu a scris niciodată despre acest episod, deşi a 
recunoscut că mariajul său scârţâia. Barbara şi-a amintit 


183 


apoi ca poliţia militară l-a luat pe sus pe Gary si ca el a 
depus o plangere formala impotriva lui Jackson (care a murit 
la scurta vreme dupa episod intr-o coliziune aeriana). 

Într-o altă vizită, înfuriat de un coleg ofiţer care voia să-i 
fure soţia, Powers l-a azvârlit pe bărbat peste barul din 
Clubul Ofiterilor de la baza Wheelus. De aceasta data, 
Barbara a fost impresionata in sinea ei. 

Vestea surprinzatoare ca ea va putea locui impreuna cu 
sotul ei la misteriosul sau loc de munca a venit catre 
sfarsitul toamnei anului 1957, in timp ce Sputnik se rotea in 
jurul globului, iar Burt si Helen Silverman ajungeau la 
capatul turului lor european, in mod nepoliticos intrerupt de 
procesul lui Rudolf Abel. Barbara nu era proasta. Stia sa 
citeasca o harta si incepuse sa banuiasca faptul ca baza lui 
Gary se afla in Turcia. Ideea de a locui acolo a captivat-o - 
totuşi, a scris ea, s-a trezit la realitate cand Gary a curăţat o 
movilă de excremente din faţa noii lor locuinţe. 

Din partea tuturor celor asociaţi cu detaşamentul de forţe 
aeriene al lui Richard Bissell se aştepta un grad înalt de 
autonomie personală, ca şi de discreţie, iar Barbara şi Gary 
Powers erau cu siguranţă capabili să aibă grijă de ei. Gary a 
cumpărat o puşcă de vânătoare (pentru rate, gaste, 
prepelite, porci mistreți). A achiziţionat totodată un 
Mercedes 220SE cenuşiu, decapotabil, cu scaune din piele 
roşie, şi un câine poliţist ieşit la pensie, pe nume Eck von 
Heinerberg. Barbara a cumpărat covoraşe pentru casă. Au 
început să facă plimbări cu maşina în interiorul Anatoliei, cu 
părul în vânt, cu o armă şi cu un câine pe bancheta roşie din 
spate. A fost o viaţă pe care un reporter ar fi descris-o ca 
fiind extrem de încântătoare dacă i s-ar fi permis accesul 
într-un perimetru de măcar 160 de kilometri de Adana. Dar 
era o viaţă trăită într-un bulă creată de Agenţie, libertatea 
fiind un lucru complex. Apărătorii ei nu au putut practica 
întotdeauna ceea ce au predicat. 

Curând după sosirea soțiilor, acestora li s-a îngăduit să 
arunce în sfârşit o privire la avioanele în care bărbaţii lor 
primeau salarii atât de generoase pentru a studia vremea. „E 


184 


o bijuterie”, i-a spus Gary dinainte Barbarei. „Merge şase 
kilometri şi jumătate cu un galon de combustibil şi atinge o 
viteză de zece ori mai mare decât cea a unui camion. Nu-i 
rău deloc!” Barbara nu a fost extrem de impresionată. I-a 
spus că, după părerea ei, planorul motorizat arăta „ca o 
cioară uriaşă”. Dar avionul nu a avut în viaţa lor de cuplu 
rolul important pe care l-a avut în istorie. Gary aproape că 
nu vorbea niciodată despre el cu ea şi nu părea nici să 
zboare în el prea des. 

În septembrie 1958, toţi piloţii detaşamentului au dispărut 
din Turcia timp de două săptămâni. Sotiilor nu li s-a spus 
unde şi ar fi fost greu de ghicit că destinaţia fusese nordul 
Norvegiei. Scopul mutării taberei a fost fotografierea unei 
fâşii de teritoriu rusesc nu departe de Cercul Arctic, unde se 
zvonea că sovieticii ar construi buncăre pentru rachete 
balistice intercontinentale suficient de aproape de Statele 
Unite, pentru a-i lovi pe americani cu o rachetă trasă direct 
peste Polul Nord. Piloții au mâncat pe săturate şi şi-au facut 
unul altuia fotografii îmbrăcaţi la patru ace, pe fundalul unor 
munţi intunecati. Dar nu au făcut nicio fotografie a 
presupusei baze noi de rachete; patura de nori de deasupra 
regiunii a refuzat sa se risipeasca. 

Înapoi la Adana, baraca destinată comunicaţiilor a rămas 
tăcută. Timp de luni de zile nu au primit nicio undă verde de 
la Washington; nici vorbă de vreo misiune de genul acelora 
despre care piloţii ar dori să le povestească nepoților. In 
schimb, a sosit un nou tip de rulotă. Barbara l-a numit 
supercasă mobilă (cunoscută si sub denumirea de rulotă 
dublă). Avea aproape 17 metri lungime şi trei dormitoare, 
câte unul pentru fiecare ofiţer căsătorit. Aranjate în două 
rânduri ordonate, superrulotele au adus toată lumea înapoi 
în bază. Nimeni nu mai trebuia să plece nicăieri noaptea, iar 
petrecerile de la Detaşamentul B au căpătat o nouă 
intensitate. 

„Mi-a plăcut să beau, nu zic nu”, a recunoscut Powers. 

„Au fost multe petreceri cu băutură”, spune Joe Murphy, 
aflat până acum la al doilea său tur în Turcia, „dar nu mi s-a 


185 


parut niciodata ca s-a intrecut masura”. 

Maiorul (ulterior general) Harry Cordes, un pilot pe U-2 al 
forţelor aeriene, care nu avea o părere prea grozavă despre 
administrarea de către Bissell a oamenilor, a spus mai 
târziu: „Am întrevăzut posibile incidente internaţionale cu 
automobile şi neveste şi am încercat să-l avertizez pe Bissell 
cu privire la pericolul de a compromite proiectul.” 

Noile rulote erau un răspuns la astfel de avertismente, iar 
ele chiar au redus riscul ca un pilot de U-2 să ajungă într-o 
închisoare turcească pentru şofatul în stare de ebrietate. 
Dar ele nu au împiedicat un ofiţer - „un bărbat frumos, clădit 
ca un fotbalist” - să investească prea multă energie într-un 
dans acordat de frumoasa Barbara într-o noapte zgomotoasă 
din primăvara anului 1960. Ea a căzut, şi-a rupt piciorul şii 
s-a spus să declare că fusese un accident de schi în caz că 
întreba cineva. 

Barbara s-a plâns că pe Gary nu l-a preocupat piciorul ei 
rupt. În schimb, la fel ca pe Cordes, îl punea pe gânduri 
riscul de a compromite proiectul. „Cât de multe ştiu de fapt 
ruşii despre operaţiunea noastră?” s-a întrebat el ulterior. 
„Discutând problema cu ofiţerul de spionaj, am concluzionat 
că ei ştiau probabil foarte multe. Era o unitate neobişnuită, 
care ieşea în evidenţă, şi ai cărei piloţi conduceau aparate de 
zbor uşor de identificat. Spionajul era o profesie străveche în 
Turcia. Dacă spionajul rusesc era la fel de bun ca al nostru, 
aşa cum ne-au spus în mod repetat specialiştii noştri, era 
probabil ca ei să ştie nu doar câte avioane aveam, ci şi câţi 
piloţi, plus numele noastre.” 

Ruşii vor afla şi numele lui destul de curând. 


* K K 


Ce cãutau acolo soțiile piloților? De ce să dublezi numărul 
oamenilor care văzuseră „cioara uriaşă” de aproape? De ce 
sa triplezi (cel putin) cantitatea de bârfe despre petrecaretii 
din Adana care nici măcar nu făceau parte din forțele 

186 


aeriene? Răspunsul a avut legătură cu Cape Canaveral şi cu 
o dimineaţă friguroasă de decembrie a anului 1957. 

De această dată, Willie Fisher nu a putut fi prezent. Era 
deţinut la închisoarea federală West Street din New York, 
aşteptându-şi recursul. Însă următoarea etapă din călătoria 
către stele a Americii nu avea să treacă neobservată. Câteva 
sute de reporteri şi fotografi erau ingramaditi pe o dună de 
la Cocoa Beach. Rețelele de radio şi televiziune îşi 
eliberaseră programul pentru transmisii în direct. Obiectul 
atenţiei lor era o rachetă Vanguard înaltă, subţire, de pe 
rampa de lansare 18A, ce conţinea primul satelit al lumii 
libere. Avea să explodeze după două zile. Vremea fusese 
îngrozitoare. O valvă de oxigen lichid inghetase şi se 
blocase, iar numărătoarea inversă fusese amânată. Dar pe 
şase fusese cald. Venise clipa. Americanii aveau să se 
răzbune pe Sputnik. 

Agenţia Associated Press a pregătit în avans un articol 
pentru abonaţii ei în eventualitatea unei lansări reuşite. El 
începea astfel: 


MICA LUNĂ CE ÎNCONJOARĂ PĂMÂNTUL EMITAND 
SEMNALE RADIO ESTE RĂSPUNSUL DAT DE STATELE 
UNITE RUSIEI, CĂ ŞI AMERICANII SUNT CAPABILI SĂ 
AJUNGĂ LA FRONTIERA SPAŢIULUI. 


Vanguard era echivalentul unei maşini Citroen în 
categoria rachetelor: inteligentă, dar fragilă. Era totodată o 
rachetă a marinei, iar puţini militari din armată ar fi ezitat să 
spună despre ea că e inutilă. Conceptul din spatele ei era 
extrem de ambițios, cu sisteme nou-noute de ghidaj şi 
propulsie, celule solare pentru a furniza o parte din energia 
electrică si circuite imprimate pentru a-i micşora 
componentele interne. Motoarele ei abia generau a 
patruzecea parte din puterea rachetei R7 a lui Koroliov - 
12.247 de kilograme forţă în raport cu cele 453.592 de 
kilograme forţă ale celei sovietice, fapt care poate face ca 


187 


generaţia Hummer! sa para de-a dreptul neamericana. Dar 
daca planul functiona, el putea, cu putin noroc, sa 
compenseze cu varf si indesat umilinta adusa de Sputnik 
prin virtutea purei sale sofisticari. 

Avea sa functioneze? Era o intrebare buna. Lansarea 
anterioara a rachetei Vanguard fusese abandonata de cinci 
ori din cauza unor probleme tehnice. Aceasta era netestata 
la nivelul cel mai fundamental: al doilea şi al treilea motor 
auxiliar nu mai fuseseră niciodată aprinse într-un zbor real. 
Wernher von Braun, care nu avea nimic de-a face cu 
dezvoltarea ei, dar ştia câteva lucruri despre rachete, a spus 
că nu avea nicio şansă. Un inginer de la rampa de lansare a 
spus unui reporter de la Time: „Vom fi mulţumiţi dacă 
ajunge pe orbită. Nu vom fi dezamagiti dacă nu ajunge.” 
Publicaţia Pittsburgh Sun-Telegraph a fost mai optimistă. 
„LUNA - CÂTEVA MINUTE PÂNĂ LA LANSARE”, anunţa 
titlul ei principal, referindu-se la miniluna, de dimensiunea 
unui grepfrut, despre care secretarul de presă al 
preşedintelui promisese că va fi plasată pe orbită. 

La ora 11:44, ultimul furtun ce conecta racheta de 
macaraua ei de susţinere s-a desprins, iar motoarele ei au 
împroşcat primele flăcări. Până la 11:45, totul se sfârşea. 
După cum sună înregistrarea lansării: „... doi... unu... Zero... 
foc... prima aprindere... EXPLOZIE!” 

Mingea de foc a fost pe atât de mare şi urâtă pe cât de 
suplă şi frumoasă a fost racheta, dar tot nu a reuşit să 
acopere momentele jenante prin care a trecut Vanguard. 
Înainte ca fumul şi flăcările să învăluie întregul complex de 
lansare, telespectatorii au văzut racheta pur şi simplu 
oprindu-se în aer la câţiva metri de sol şi căzând înapoi ca şi 
cum s-ar fi decis că nu merita să urce până pe orbită. În timp 
ce se prăbuşea, conul din vârf a căzut ca o pălărie 
nepotrivită de pe capul unei vrăjitoare. 

Chiar dacă ar fi să nu admitem unele scuze, accidentul a 
fost absolut de înţeles. Proiectului Vanguard i-a fost refuzată 
constant finanţarea militară şi expertiza lui von Braun în 


1 Maşini puternice şi mari consumatoare de combustibil (n.tr.) 
188 


scopul de a pastra explorarea spatiului cosmic in domeniul 
civil si de a onora spiritul Anului Geofizic International. A 
fost monitorizat de un astronom, nu de un general. Nu a 
existat niciun imperativ strategic de a reusi, nicio presiune 
asidua din partea guvernului, nicio amenintare cu exilul intr- 
un lagăr de munca forţată în eventualitatea unui eşec şi 
nicio intimitate în care să poată fi făcute greşelile timpurii 
inevitabile care bântuiau orice program nou de rachete. 
Conform secretarului delegat al apărării, Donald Quarles, 
explozia nu a fost decât „un incident în perfecţionarea 
sistemului de sateliți Vanguard”. 

Dar America nu avea chef de scuze. Vreme de două luni 
democraţii şi mass-media se abtinusera să exprime o 
judecată finală cu privire la Pearl Harborul tehnologic 
reprezentat de Sputnik, în baza faptului că Pentagonul (sau 
cine conducea programul american de rachete - nu era deloc 
clar) avea un drept la replică. În cele două luni, sovieticii 
plasaseră pe orbită un al doilea satelit, de această dată cu un 
câine în el. Hruşciov se lăudase că putea să mai pună încă 
douăzeci „mâine” şi că producea rachetele pe bandă rulantă, 
„asemenea  cârnaţilor”. Nivelul de popularitate al lui 
Eisenhower în sondajele de opinie scăzuse cu douăzeci şi 
două de procente. Acum urma insuccesul rachetei Vanguard. 
Replica la Sputnik era un  Eşecnik.! Popularitatea 
preşedintelui a mai scăzut cu opt procente. Au existat voci 
care l-au invitat să demisioneze, iar el a cumpănit serios 
această variantă. În perioada stresantă de după lansarea 
Sputnik-ului, el suferise un mic atac cerebral. În 
incriminările de după incidentul Vanguard exista un protest 
naţional salutar împotriva exceselor consumerismului, care 
părea să fi fost promovat în dauna securităţii naţionale. Dar 
exista totodată o reevaluare integrală a amenințării sovietice 
- supremă din punct de vedere tehnologic şi mânuită acum 


1 Ziarele din Statele Unite au publicat articole ample de prima pagină 


care au surprins eşecul şi au inclus jocuri de cuvinte ironice inspirate de 
numele satelitului rus Sputnik, cum ar fi „Flopnik”, „Kaputnik”, 
„Oopsnik” şi „Stayputnik”. (n.tr.) 

189 


de pe pozitii de superioritate morala, de vreme ce Sputnik 
era rezultatul experimentelor din cadrul Anului Geofizic 
International, nu al focoaselor militare. Pentru prima oara in 
cariera sa, Eisenhower s-a întrebat dacă era pe măsura 
adversarului. 

Un lucru de care nu se îndoia a fost că laudele lui 
Hruşciov erau, încă o dată, o cacealma. Zborurile avioanelor 
U-2 din august 1957 aduseseră cu ele o mulţime de 
informaţii, mare parte linistitoare. Analiza detaliată a 
platformei de lansare de la Tiuratam a sugerat ca, desi R7 
era o racheta spatiala de mare putere, ca racheta militara 
era extrem de ineficace, avand nevoie de zile intregi pentru 
alimentare si fiind greu de ascuns. Zborurile pe deasupra 
oraselor nucleare imprejmuite, situate de-a lungul caii ferate 
transsiberiene, au dezvăluit o activitate intensă de 
imbogatire a materialelor radioactive, dar nu producerea in 
masa a unor focoase nucleare, care era o intreprindere mult 
mai dificila. 

Pentru moment, lumea putea face fata „cârnaţilor” 
domnului Hruşciov. Daca erai familiarizat cu roadele 
impresionante ale imaginilor curate ca lacrima surprinse de 
U-2 din înaltul cerului, măcar atât era limpede. Dar dacă nu 
cunoşteai aceste detalii, lucrurile nu erau clare şi aproape 
nimeni nu dispunea de aceste informaţii. Senatorii 
Symington şi Johnson nu ştiau de ele, acesta fiind motivul 
pentru care ei s-au simţit atât de indreptatiti să se 
autoflageleze şi să chinuie administraţia cu apariţia aşa- 
zisului decalaj al rachetelor militare. Joe Alsop nu era 
informat, şi de aceea a început să utilizeze cuvântul letal 
care începe cu „N” - neputincios - cu atâta încredere în 
editorialele sale influente din 1958. Chiar şi autorii 
Raportului Gaither, o examinare presupus competentă a 
capacităţilor de apărare ale Statelor Unite autorizată de 
Eisenhower şi publicată la sfârşitul anului 1957, nu aveau 
deloc habar de avioanele U-2 atunci când o copie a 
raportului a fost trimisă în secret ziarului Washington Post. 
Raportul a făcut apel la un program urgent de construire a 


190 


rachetelor, o retea nationala de adaposturi nucleare si o 
suplimentare cu treisprezece miliarde de dolari a bugetului 
anual pentru aparare. Raportul a concluzionat ca tara se afla 
în „cel mai mare pericol din istorie”. 

Acestea au fost cele şase cuvinte din raport pe care 
Washington Post a ales să le citeze cu litere de-o şchioapă 
atunci când a obţinut copia. A fost o ştire senzationala, care 
a ridicat decalajul rachetelor militare la statutul de fapt 
comun acceptat, când în realitate el nu era departe de o 
iluzie paranoidă. Acesta a fost contextul politic al dezastrului 
Vanguard - deşi nu trebuia să fii nebun ca să deduci pe baza 
dărâmăturilor de la Cape Canaveral că programul de rachete 
al Statelor Unite întâmpina totuşi unele probleme. 

Mai devreme sau mai târziu, Eisenhower a fost nevoit să 
ia o decizie în privinţa programului U-2. Va face el cunoscut 
lumii lucrurile pe care avionul i le dezvăluise lui şi celor din 
cercul său, sau va strânge din dinţi, va suporta acuzaţiile de 
mulţumire de sine şi delăsare, şi va păstra secretul avionului 
pentru ca acesta să îşi continue munca extraordinară? Nu a 
făcut niciuna, nici alta. În cele din urmă a tăinuit existenţa 
avionului U-2 şi, în mare parte a anilor 1958 şi 1959, l-a 
tinut la sol. 

Când Richard Bissell a cerut permisiunea de a efectua mai 
multe zboruri la scurtă vreme după Sputnik, Eisenhower a 
spus nu. Când secretarul de stat John Foster Dulles şi 
generalul Nathan Twining, preşedinte al Statului Major 
Interarme - o pereche formidabilă de petiţionari - au cerut 
iarăşi permisiune în ianuarie 1958, răspunsul a fost din nou 
negativ. Lui Ike nu îi plăcea deloc ideea de a viola spaţiul 
aerian sovietic. Îşi pretuia reputaţia de preşedinte cinstit si 
ştia că pătarea ei ar fi fost cea mai mică dintre daune, în 
cazul în care un avion U-2 s-ar fi pierdut deasupra Rusiei. Ca 
un aspect mai special, el credea că încrederea în sine tot mai 
mare a sovieticilor nu scădea, ci sporea probabilitatea unei 
reacţii exagerate la incursiunile avionului U-2. Acest lucru ar 
fi putut însemna un război nuclear, iar prioritatea sa ca 
preşedinte a fost să menţină pacea nucleară. 


191 


În următoarele decenii, Bissell a lăsat să se înţeleagă ca 
avioanele U-2 continuaseră să zboare peste Rusia în anii 
1958 şi 1959. De fapt, au existat trei zboruri în acel interval 
de doi ani. Dintre acestea doar unul a implicat un pilot 
american deasupra Rusiei centrale. (Dintre celelalte două, 
unul a fost efectuat de un pilot britanic, iar în celălalt au fost 
fotografiate părţi ale Extremului Orient sovietic, începând 
din şi terminând în Japonia.) 

Bolnav, prudent cu Hruşciov şi aproape la fel de precaut 
cu propriii şefi ai apărării, Eisenhower ajunsese să perceapă 
avionul U-2 ca pe o problemă mai mare decât beneficiile pe 
care le oferea. De nenumărate ori, experţii săi s-au adunat în 
Biroul Oval cu profiluri de misiuni, liste cu ţinte şi priorităţi 
urgente de spionaj. Şi de fiecare dată el le-a spus că nu era 
momentul potrivit. Multora li s-a părut a fi o politică timidă. 
În realitate era o politică extrem de moderată. 

Eisenhower chiar a sugerat preluarea întregului program 
de către forţele aeriene, fapt care ar fi pus capăt în mod 
eficient zborurilor peste teritoriul sovietic, de vreme ce ele 
nu ar mai fi fost civile sau contestabile. Bissell deja lăsase 
selecţia şi instruirea de piloţi noi pentru U-2 în seama 
forţelor aeriene. Proaspetii recruți erau examinati la o bază 
texană izolată a forţelor aeriene, nu la fermă, şi erau folosiţi 
în principal pentru zboruri de frontieră şi prelevarea de 
mostre atmosferice. Acum Bissell nu mai voia să cedeze nici 
în ruptul capului. L-a implorat pe ajutorul apropiat al 
preşedintelui, generalul Andrew Goodpaster, să i se îngăduie 
păstrarea statutului activ, restrâns, autonom şi secret al 
operaţiunilor de zbor. Generalul a fost de acord, dar, pentru 
a-şi menţine programul în forma pe care o dorea, el trebuia 
să-şi păstreze piloţii angajaţi initial - veteranii de la 
Watertown şi Dupont Plaza şi din locuri lesne uitate precum 
Radium Springs Motel. Şi trebuia să-i menţină mulţumiţi, 
ceea ce nu era uşor în condiţiile unor zboruri atât de rare. Ei 
erau civili, la urma urmei, şi îşi puteau da demisia. Pe 
măsură ce primul contract i s-a apropiat de final, Gary 
Powers chiar avea în minte să facă asta, şi nu era singurul. A 


192 


scris mai târziu: „Câţiva alti piloţi căsătoriţi se hotărâseră că 
o separare de optsprezece luni de familiile lor le fusese de 
ajuns. Fără prea multe opţiuni la dispoziţie, Agenţia a 
capitulat.” Le-a trimis soțiile. 


* K K 


La sediul central al proiectului, Bissell şi susținătorii 
incapatanati ai avionului U-2 s-au gândit îndelung la cum 
puteau să aducă aparatul înapoi pe cerul Rusiei, unde Îi era 
locul. Au încercat totul. 

Un memorandum secret al CIA de la începutul anului 
1959, declasificat în 2003, narează o parte a poveştii. 
Intitulat „Teste de vulnerabilitate a avionului U-2”, în 
memorandum se afirmă: 


Vulnerabilitatea avionului U-2 a fost testată în raport cu 
avioanele de interceptare F-102 şi F-104 la baza aeriană 
Eglin în decembrie 1958. Testele s-au desfăşurat în condiții 
de control maxim al mediului de la sol si aerian pentru pilotul 
atacant (mai precis, piloți de performanță, spațiu aerian 
izolat, vreme ideala, punct de interceptare preselectat etc.). 
F-104 nu poate rămâne la altitudini de peste 18.300 de metri, 
dar posedă o capacitate de a converti viteza in altitudine si 
de a obține coaltitudinea avionului U-2 pentru un interval 
mai mic de 30 de secunde. 


Era o confesiune. Sub pretextul inexpugnabil al apărării 
naţiunii şi discretia totală oferită de CIA, băieţii de pe 
avioanele de vânătoare aveau in sfârşit o sansa improbabilă 
de a duce silueta neagră a avionului U-2 sus, în stratosferă, 
unde credeau că le era locul. Şi cum făcuseră ei acest lucru, 
dată fiind altitudinea operaţională maximă de 18.300 de 
metri? Prin „convertirea vitezei în altitudine”, a energiei 
cinetice în energie potenţială. Prin aprinderea 
propulsoarelor auxiliare şi menţinerea lor aprinse până la 
epuizare, în timp ce realizau acea manevră idioată care 

193 


sfideaza suprafetele de control si transpune avionul dintr-o 
vrie plata in ascensiune maxima. 

Ascensiunea maxima e replica pilotului de vanatoare la 
saritura cu schiurile, cu deosebirea ca un olimpic finlandez 
cu figura placida si casca fara barbie, in costumul spongios 
pentru sarituri, nu va urca niciodata mai sus de locasul sau 
ingust din varful turnului de 120 de metri, pentru ca, imediat 
ce se desprinde de el, singura lui forta de propulsie e 
gravitatia. Aceasta il va duce pana la o viteza de aproape 
130 de kilometri pe ora in primele secunde si va crea 
impresia ca zboara daca isi sincronizeaza explozia musculara 
a sariturii chiar la buza trambulinei, dar de fapt el nu face 
decat sa cada mereu. 

Pilotul unui avion de vanatoare se foloseste de gravitatie, 
dar totodată si de kerosen. Îşi începe cursa la, să zicem, o 
altitudine egală cu o dată şi jumătate înălţimea muntelui 
Everest, într-un plonjon superficial, străpungând bariera 
sunetului şi continuând să accelereze până la viteza maximă 
pe care o poate menţine fără să rişte dezintegrarea avionului 
său atunci când îi ridică botul. După care îi ridică botul. 

Cu „piloţii excelenți” şi „vremea ideală” de la baza aeriană 
Eglin, amplasată pe limba de uscat a Floridei, aparatele de 
zbor selectate pentru a se lua la întrecere cu U-2 la sfârşitul 
anului 1958 puteau să stea în coadă chiar şi la nivelul solului 
imediat după decolare. Scopul ascensiunii maxime era ca ea 
să fie realizată atunci când avioanele zburau deja la limitele 
de viteză şi de altitudine la care fuseseră proiectate să 
zboare, să le împingă la extremă, în condiţiile unui „spaţiu 
aerian izolat” suficient sub ele pentru a repara eventualele 
probleme care puteau apărea. Undeva în jurul altitudinii de 
18.300 de metri, motoarele unui Starfighter F-102 sau F-104 
tind să obosească din lipsă de combustibil sau de aer, sau 
din lipsa ambelor, dar acest lucru nu înseamnă că avionul 
cade brusc spre pământ. In acest punct, el tasneste către 
înălţimi, asemenea unui glonţ sau a unei rachete, iar dacă 
pilotul a ales unghiul de atac corect, el are la dispoziţie 
câteva secunde de calm imponderabil, ajungând în punctul 


194 


maxim al ascensiunii sale, in care poate sa localizeze orice 
avioane de recunoastere la altitudine superioara cu radarul 
sau aeropurtat, sa le ia in vizorul rachetelor sale aeriene si 
sa le doboare. (Daca totul a functionat bine, el isi va reporni 
motorul in timp ce planeaza inapoi catre pamant.) 

Pentru pilotii nesatisfacuti de ghiontul in rarunchi aplicat 
de un motor Pratt Whitney J-57 sau de un General Electric 
J79 la putere maxima, exista in meniu o senzatie viscerala 
chiar mai intensă, care putea fi oferită de pilotarea 
avioanelor cu reactie. Cu doi ani inainte de testele Eglin, 
Iven Kincheloe, un as al Razboiului din Coreea cu o barbie 
cat o nicovala si un record nedepasit de patru MIG-uri 
doborate in decurs de sase zile, urcase intr-o ascensiune 
maxima pana la o altitudine uluitoare de 38.400 de metri 
deasupra bazei aeriene Edwards din California intr-un Bell 
X-2 care nu a depins de aerul din atmosfera, ci de oxigenul 
lichid din rezervoarele sale. Chuck Yeager, regele pilotilor 
de testare, a legat mai tarziu un rezervor de racheta de un 
Starfighter si a urcat pana la 31.700 de metri, unde chiar si 
el a pierdut controlul si aproape ca si-a pierdut viata. 
(Avionul i-a cazut 29.565 de metri in vrie inainte sa se 
ejecteze la 2.133 de metri cu jumatate din cap acoperit de 
flacarile combustibilului de racheta aprins, provenit din 
rezerva propriului sau scaun ejector.) 

Baietii de la Eglin nu au avut rezervoare de racheta si nu 
au pus prea multe probleme avionului U-2. 

„Radarul de la bordul avionului F-104 s-a defectat la 
altitudini mari”, a afirmat raportul privind testul de 
vulnerabilitate. „Pilotul acestui avion de vânătoare nu a 
putut să fixeze vizual ţinta în timp util pentru a rezolva 
problema de control a tragerii.” F-102 s-a comportat mai 
bine, dar ar fi putut dobori avionul U-2 doar dacă avea 
rachete aeriene mai bune pe care, credea Agenţia, nu le 
deţineau nici sovieticii. Concluzie: „Interceptarea reuşită a 
avionului U-2 de către piloţii de vânătoare din apărarea 
sovietică în următoarele câteva luni e improbabilă.” 

După un sfert de secol, locotenentul de zbor Mike Hale din 


195 


cadrul RAF a sustinut ca ar fi ajuns la acelasi nivel cu un U-2 
aflat la altitudine de zbor sustinut dupa o ascensiune 
maxima intr-un avion English Electric Lightning -, dar acest 
lucru se intampla cu un sfert de secol mai tarziu. 


* K K 


La sfârşitul anului 1958, la Adana a sosit un nou 
comandant de detaşament. Numele sau era colonelul Stan 
Beerli, iar până ca America să fie atrasă în cel de-al Doilea 
Război Mondial el visase la o carieră de schior profesionist. I 
s-ar fi potrivit de minune. Părinții sai erau elvețieni si el 
crescuse În Oregon City, la poalele muntelui Hood, acoperit 
cu ninsori bogate. 

În timp ce furtunile s-au pornit dinspre Pacific pentru a 
marca începutul iernii in luna decembrie a anului 1941, 
Beerli avea douăzeci şi unu de ani si i se oferise un loc de 
muncă. Pleca la Sun Valley, stațiunea turistică pe care 
Averell Harriman o pornise de la zero şi o presărase cu 
celebrități în munții Sawtooth din Idaho. Beerli urma să 
înveţe vedetele să schieze si să practice el însuşi în timpul 
liber puțin schi profesionist, dar japonezii au atacat Pearl 
Harbor. S-a înrolat în Forțele Aeriene ale armatei Statelor 
Unite, s-a instruit ca bombardier si navigator si a pilotat 
treizeci si opt de misiuni deasupra Italiei in avioane B-17 in 
al doilea grup de bombardiere al Regimentului 15 din cadrul 
15th Air Force. După război, a asistat la testele nucleare 
timpurii din atolul Bikini, tot dintr-un B-17 si s-a antrenat ca 
pilot de vânătoare. S-a înrolat in CIA in 1956. 

Beerli era prea contemplativ şi prea slab pentru a fi pilot 
pe avioane de vânătoare. A chelit aproape complet după 
treizeci de ani si se simțea destul de bine cu pălăria neagră 
care se potrivea cu costumul închis la culoare pe care cei de 
la Agenţie tindeau să-l poarte, fie iarnă, fie vara, la munca 
sau in timpul liber. Dar nu şi-a uitat instruirea din forțele 
aeriene si nu era de părere că U-2, în care a zburat destul de 

196 


mult el însuşi, era greu de adus la sol. „Asta e o prostie”, 
spune el întors în vecinătatea muntelui Hood în cel de-al 
optzeci şi nouălea an al vieţii lui. „Mare gogomănie.” 

Pe tura lui Beerli la Adana nu au existat maşini de 
ghidare. Dacă erai pilot de U-2, aterizai drăcovenia tu însuţi, 
aşa cum procedai cu oricare alt avion. 

Aghiotantul lui Beerli, răspunzător pentru securitatea 
Detaşamentului B, era un bărbat mai tânăr, mai corpolent, 
simpatizat de soțiile piloților pentru că le organiza excursiile 
la cumpărături în Germania. Numele lui era John 
Perengosky. 

La începutul verii, în 1959, Beerli şi Perengosky au lăsat 
detaşamentul pe cont propriu timp de câteva zile şi au 
zburat la Teheran. S-au cazat într-unul dintre hotelurile mai 
bune din oraş şi au stabilit contactul cu şeful staţiei CIA, 
care le-a pus la dispoziţie un avion cu motoare gemene C-47, 
cu marcaje şterse şi cu rezervoarele pline. În ziua următoare 
au plecat să caute un aerodrom. 

„Bine-nţeles că şahul era încă la putere şi nimeni nu-şi 
băga nasul în treburile noastre”, spune Beerli. „Era o 
misiune simplă, de a vedea ce putea fi utilizat din ceea ce 
aveau la dispoziţie pakistanezii. Dar noi căutam în mod 
special o bază care să fie izolată.” 

Au găsit una la peste 1.100 de kilometri de Teheran, în 
aridul Baluchistan, unde nu părea să mai fi aterizat niciun 
avion după război şi fără nicio aşezare omenească pe 
distanţa unei zile de mers pe cămilă în orice direcţie. Granița 
afghană era în apropiere. Nu existau hangare, turnuri, 
fântâni, copaci - doar o pistă aeriană şi o staţie radio care se 
ascundeau într-o potcoavă alcătuită de munţii bruni. Beerli 
şi Perengosky şi-au aterizat avionul C-47 pentru a se asigura 
că pista suporta încă greutatea unui avion, după care au 
decolat din nou. Cel mai apropiat oraş de orice dimensiune 
se numea Zahedan, şi s-au oprit acolo. 

După o lună, liniştea deşertului a fost întreruptă iarăşi de 
zgomotul unui avion care se apropia. De această dată era un 
C-130 Hercules, care ar fi constituit o privelişte familiară în 


197 


orice baza NATO si ar fi putut fi implicat in orice sarcina 
NATO banala si monotona. A aterizat in jurul amiezii. Din el 
au iesit doisprezece oameni, majoritatea civili. Au rostogolit 
pe rampa de incarcare a avionului in jur de o duzina de 
butoaie cu ulei, apoi au asteptat. In jurul orei 15:00, ei au 
recunoscut silueta neagra a unui U-2 care a aparut deasupra 
muntilor din nord-estul pistei aeriene, aflat deja in ultimele 
secunde ale lungii sale coborâri de la altitudinea de 21.000 
de metri. A aterizat în grabă - fără întrebări din carlingă, 
fără ocoluri pentru a inspecta solul. Din el a coborât Marty 
Knutson, epuizat, dar încântat. 

Pentru prima oară în aproape doi ani, un U-2 fotografiase 
Tiuratamul. Ike fusese convins să acorde permisiunea pentru 
zbor datorită unei intensificări a activităţii legate de 
rachetele balistice intercontinentale la Cosmodrom şi pentru 
că Dulles şi Bissell îi povestiseră despre sistemul nou şi 
inteligent al lui Stan Beerli de a intra în Rusia şi de a ieşi de 
acolo neobservati. 

Agenţia a numit procedura Quickmove. Pakistanul era 
încă singura ţară care nu avea nimic împotriva zborurilor U- 
2 care porneau de la bazele sale, însă după cum spune 
Beerli: „Erai cât se poate de conştient că dacă ruşii ştiau 
care erau bazele pe care le utilizam, ei ar fi trimis oameni 
acolo.” Scopul procedurii Quickmove a fost „să le lăsăm cât 
mai putin timp cu putinţă pentru a ne intercepta şi a şti că 
desfasuram o operaţiune”. Asta însemna să încarce tot 
personalul şi echipamentul de susţinere de care avea nevoie 
un U-2 în avioane C-130 banale care nu ar fi atras atenţia. 
Însemna ca zborurile să fie efectuate noaptea de câte ori era 
posibil şi mai însemna eliminarea zborurilor circulare din şi 
către Pakistan. 

Procedura Quickmove necesita ca un Hercules să zboare 
din Adana la Peshawar, în nordul Pakistanului, transportând 
combustibil, oxigen şi un pilot pentru misiunea principală. El 
urma totodată să transporte specialişti de la Lockheed şi 
compania David Clark, care să aibă grijă de U-2 şi de 
costumul presurizat. Un alt Hercules zbura în ziua 

198 


urmatoare la Zahedan cu mai mult combustibil si un alt pilot 
U-2 pentru segmentul final al calatoriei inapoi la Adana. 

„Era un echipaj complet”, spune Beerli, „dar cu numărul 
minim de persoane care să se ocupe de sarcina de a pregăti 
în grabă un avion”. 

Puţini oameni ar fi văzut avioanele C-130; aproape nimeni 
nu ar fi zărit un U-2. 

„Operaţiunea a fost organizată în aşa fel încât noi 
ajungeam la Peshawar după-amiaza târziu, când majoritatea 
oamenilor plecau de la bază. Mergeam într-un hangar si 
stăteam acolo. Avionul nu ieşea din el. Prima oară Knutson a 
fost cel care a pilotat în misiune, dar Powers a adus avionul 
din Adana. A ajuns la miezul nopţii. A aterizat, noi l-am 
realimentat, l-am plantat pe Marty în el şi a decolat înainte 
ca oamenii să se întoarcă la muncă in Peshawar.” 

In timp ce Knutson se îndrepta spre Kazahstan, Powers a 
prins o cursă către casă în primul Hercules, iar spionii NSA 
din nordul Iranului s-au străduit să asculte orice discuţie 
radio a apărării aeriene sovietice referitoare la un intrus 
aflat la mare altitudine. Din câte îşi aminteşte Beerli, agenţii 
nu au auzit mai nimic. 

„Cineva raporta că au văzut un punct luminos sau un bip 
pe monitoare, dar nu exista niciun răspuns coerent, niciun 
avertisment, nicio plângere din partea ruşilor. Era ca şi cum 
nu se întâmplase nimic.” 

Knutson a decolat în acea zi cu aproape cinci mii de litri 
de combustibil în aripile avionului. A aterizat la Zahedan cu 
75 de litri - suficienţi pentru încă zece minute de zbor după 
nouă ore petrecute în aer. Cineva i-a dat o bere rece şi l-a 
întrebat dacă vrea să trimită un mesaj în cod Morse la 
Adana, pentru a le da de ştire celor de acolo că aterizase; 
nimeni din echipa Quickmove nu ştia Morse. Knutson s-a 
conformat. 

„Stăteau acolo în soarele orbitor, în costumul presurizat, 
sorbind dintr-o bere cu o mână şi cu alta bătând punctele şi 
liniile Morse”, şi-a amintit el mai târziu. (A susţinut, de 
asemenea, că i s-ar fi spus să abandoneze aterizarea şi să se 


199 


ejecteze daca vedea fum ridicandu-se de pe pista, pentru ca 
acesta ar fi un semn ca securitatea ei fusese compromisa. 
Remarca l-a iritat pe Beerli. „Dacă ar fi existat vreun indiciu 
al opoziţiei, noi nu am fi aterizat niciodată acolo”, a spus el.) 

Un al treilea pilot din Detaşamentul B, care venise în al 
doilea Hercules, a dus grabnic avionul U-2 realimentat 
înapoi în Turcia. Knutson a fost ajutat să iasă din costum. 
Butoaiele de ulei goale au fost rostogolite înapoi pe rampa 
de încărcare, iar în timp ce soarele apunea peste Zahedan, al 
doilea Hercules a decolat, lăsând pista în seama vântului şi a 
cămilelor. 

Ultimul avion s-a întors în Turcia după cincizeci şi patru 
de ore de la plecarea primului, şi încă nu se auzea nimic în 
radiourile ruşilor. 


* K K 


Informațiile culese cu prilejul zborului efectuat de 
Knutson au fost sintetizate într-un document strict secret cu 
textul la două rânduri, care purta pe copertă ca titlu 
cuvântul „talent”, tipărit pe verticală cu majuscule uriaşe. Pe 
lângă acesta, în caractere mai mici, cititorii erau avertizați 
că informaţiile conținute afectau apărarea naţională a 
Statelor Unite şi erau protejate de legile ţării privind 
spionajul. Prin urmare, America dispunea de talent, încă de 
pe atunci. S-a întâmplat ca acesta să fie cuvântul de cod 
pentru fotografiile culese de U-2. 

Era „complet neaşteptat” că exista inca o singură 
instalație de lansare la Tiuratam, se afirma în raport. Dat 
fiind numărul de lansări detectate recent şi declarația lui 
Hruşciov ca ar produce în serie rachete balistice 
intercontinentale, asta insemna două lucruri. Mai întâi, era 
clar că ruşii lucrau la scurtarea intervalelor de timp dintre 
lansările de rachete la Tiuratam, iar în doilea rând, 
Tiuratamul era evident doar un teren de experimentare. 
Centrul operațional principal al sovieticilor pentru rachetele 

200 


balistice intercontinentale - care trebuie sa existe pentru ca 
altfel nu s-ar putea vorbi de un decalaj al rachetelor militare 
- trebuia sa se afle in alta parte. Nu pentru prima oara, 
analistii Agentiei s-au aplecat peste hartile Rusiei centrale, 
căutând căi ferate care nu duceau nicăieri. Nu pentru prima 
oara ei s-au oprit asupra Uralilor de Nord, unde o linie 
terminus care se desprindea din ruta principala de la 
Moscova catre lagarele de munca fortata de la Vorkuta se 
termina la est in munti, la optzeci de kilometri nord de 
Cercul Arctic. Acolo trebuia sa fie. 

„Desfăşuraţi zboruri suplimentare de înaltă prioritate cat 
mai curând şi cât mai des posibil”, era concluzia raportului. 
În special, „recomandăm investigarea mai întâi a liniilor de 
cale ferată din zona POLIARNII URAL, ca fiind cea mai 
probabilă locaţie pentru prototipul sovietic al instalaţiei 
operaţionale de lansare a rachetelor balistice 
intercontinentale.” 

U-2 îşi demonstrase din nou valoarea. El oferea răspunsuri 
la cele mai mari întrebări cu care se confruntau Statele 
Unite în meciul lor imaginar de box cu comunismul şi punea 
şi mai multe întrebări. Cu siguranţă, Ike înţelegea acum 
acest lucru. Cu siguranţă, vânătoarea armelor de distrugere 
în masă putea, în sfârşit, să intre într-o viteză superioară. 

Dar Eisenhower avea alte probleme pe cap: trebuia să se 
pregătească pentru o vizită a tovarăşului Hruşciov. Liderul 
comunismului mondial şi cel mai puternic dictator de pe 
planetă venea în America. Mai mult, spre surprinderea 
tuturor, el venea cu un plan de a pune capăt Războiului 
Rece.! 


1 Timp de decenii întregi după eveniment, aceasta nu a fost o opinie 
imbratisata de majoritate, niciuna care să fie susţinută prin dovezi 
disponibile în Occident. Hruşciov a fost un lider temperamental al 
Războiului Rece, suficient de nebun pentru a risca al Treilea Război 
Mondial prin plasarea de rachete nucleare în Cuba, iar oricine i-ar fi 
atribuit intenţii mai pacifiste - inclusiv Eisenhower - era un ignorant. 
Însă cercetările de după Războiul Rece au demontat în mare parte acest 
stereotip. În special scrierile lui Serghei, fiul lui Hruşciov, şi 
documentele de la Kremlin văzute de Aleksandr Fursenko, tatăl 

201 


La fel ca in cazul majoritatii relatiilor dintre superputeri in 
epoca de dinaintea liniilor telefonice directe intre presedinti, 
invitatia fusese un accident. Timp de noua luni, diplomatia 
internationala fusese agitata pe fondul unui ultimatum prin 
care Hruşciov cerea trupelor occidentale să părăsească 
Berlinul, dar orice limitare a libertăţii Berlinului de Vest era 
un lucru pe care Eisenhower nu putea să-l conceapă. 

Încă de la începutul crizei, Hruşciov bătuse apropouri că 
vrea să viziteze America, şi că dacă era invitat şi ascultat cu 
suficient respect, afacerea nefericită cu Berlinul urma să fie 
dată uitării. În sfârşit, pe 8 iulie, Ike a prins ideea sau aşa a 
părut. El i-a spus secretarului de stat că o invitaţie ar putea 
fi „o modalitate de a depăşi impasul”. Membrii personalului 
de la Departamentul de Stat au început să redacteze ciorne, 
în mod presupus pe baza acordului iniţial că orice invitaţie 
urma să fie condiţionată de cooperarea sovietică în privinţa 
Berlinului. Mai precis, cele două părţi trebuiau să facă 
suficiente progrese pentru a garanta un summit în toată 
regula al marilor puteri în primăvara următoare. 

O invitaţie a fost trimisă fără condiţii preliminare de către 
Robert Murphy, subsecretarul de stat pentru afaceri politice, 
lui Frol Kozlov, un membru superior din Politburo, care s-a 
întâmplat să fie în New York pentru a inaugura o expoziţie 
sovietică. 

Hruşciov a primit-o la vila lui de la ţară, în spiritul unei 
răzbunări triumfătoare, şi a acceptat. Urma să vină la Camp 
David, oriunde ar fi fost acest loc - nimeni de la Kremlin nu 
ştia. De vreme ce preşedintele fusese atât de bun încât să se 
ocupe personal de aranjamentele necesare, el avea să facă, 
de asemenea, turul ţării. 

Eisenhower a auzit vestea pe 22 iulie şi s-a înfuriat. Planul 
său functionase perfect - pentru Hruşciov. Ike l-a chemat pe 
Murphy, care a spus că nu ştia nimic despre condiţiile pe 
care se presupunea că ar fi trebuit să le ataşeze la invitaţie 


ministrului educaţiei pe durata celui de-al doilea mandat prezidenţial al 
lui Vladimir Putin, dezvăluie un Hruşciov chiar mai nerăbdător să 
anuleze cursa înarmărilor decât însuşi Eisenhower. (n.a.) 

202 


si a demisionat mai tarziu in acel an. 

Perspectiva de a-i fi gazda lui Hrusciov l-a deprimat pe 
Eisenhower. Din cate isi dadea el seama, corespondentul lui 
sovietic era un rebel educat numai pe jumatate, cu un 
temperament salbatic, un stomac de fier, un arsenal nuclear 
in dezvoltare si cu ceea ce un subaltern a numit un ,,complex 
de inferioritate supercolosal.” Si nu existau nici indicii ca ar 
juca golf. Însă dacă Eisenhower ar fi ştiut ce planuri 
îndrăzneţe se zămisleau în mintea neliniştită a lui Hruşciov, 
poate ar fi fost mai optimist. 

Chiar înainte ca premierul sovietic să păşească pe 
teritoriul american, el ştia că avea să piardă Războiul Rece. 
S-a lăudat sus şi tare cu privire la puterea sa nucleară, dar 
adevărul era că nu deţinea nici măcar o singură rachetă 
balistică intercontinentală care să fie operaţională. Când 
Richard Nixon a vizitat Rusia în acea vară şi a cerut să vadă 
câteva dintre fabuloasele rachete ale lui Hruşciov, el a fost 
refuzat pentru că, după cum a scris Serghei Hruşciov, „nu 
exista încă nimic de acest fel”. Când platforma de lansare de 
la Tiuratam a devenit tăcută cu lunile în anii 1958 şi 1959, 
spionii americani au presupus că asta era din cauză că 
racheta R7 trecuse toate testele. De fapt, proiectantii ei se 
chinuiau să construiască un vârf de con care să poată 
proteja un focos nuclear de căldura dogoritoare generată de 
reintrarea în atmosferă. Între timp, Hruşciov ştia că 
adversarul său principal avea destule bombe gravitaționale 
şi bombardiere cu rază lungă de acţiune pentru a rade de pe 
faţa pământului orice ţintă sovietică importantă în decurs de 
câteva ore. Mai ştia, totodată, că America întrecea Uniunea 
Sovietică în producţia de frigidere, aragaze, automobile, 
tractoare şi chiar porumb, şi că deţinea mai multe drumuri şi 
locuinţe. 

Hruşciov era conştient că trebuia să schimbe regulile. 
După ce a ascultat o prezentare în primăvara anului 1959 
despre cum Siberia putea fi acoperită cu o reţea de rampe 
de lansare a rachetelor R7 la un cost de jumătate de miliard 
de ruble pentru fiecare instalaţie în parte, el i-a spus fiului 


203 


său: „Dacă suntem obligaţi sa facem asta, rămânem toţi fără 
pantaloni.” 

Capitularea nu era o opţiune. Nu era posibilă nici vreo 
recunoaştere a slăbiciunii; rivalii săi din Politburo 
încercaseră să-l mazilească în 1957 şi aveau să-l incolteasca 
iarăşi. Soluţia sa, pe care nu le-o putea împărtăşi lor, era 
demilitarizarea integrală a Războiului Rece. 

Hruşciov avea să călătorească în America având pregătit 
în buzunar cu un discurs banal pe tema dezarmării totale, 
dar cu idei serioase despre cum să iniţieze această 
dezarmare. Va dezbate aceste idei cu preşedintele dacă şi 
când se ivea momentul potrivit. Iar apoi - cine ştie? — poate 
că urma să-şi anuleze chiar ultimatumul său referitor la 
Berlin. Un lucru pe care Hruşciov l-a ştiut cu siguranţă a fost 
că, dacă voia să aibă o şansă reală de a înregistra progrese, 
trebuia să negocieze de pe o poziţie de forţă. A pus mâna pe 
telefon şi şi-a sunat cel mai bun specialist în rachete. 


* OK OX 


Sâmbătă, 12 septembrie, a fost o zi splendidă de sfârşit de 
vară în nordul Angliei. Cricketul rural era încă în plin sezon, 
iar Bernard Lovell avea un meci de jucat. Era serios în 
privinţa cricketului. Ulterior va fi preşedinte al Clubului de 
Cricket din Lancashire County şi nu a ratat niciodată ocazia 
de a juca pentru Lower Withington dacă a putut. Era, de 
asemenea, serios în privinţa astronomiei, iar în acea 
dimineaţă de sâmbătă a mers, ca de obicei, peste câmpurile 
dintre casa lui şi biroul situat sub giganticul radiotelescop 
Jodrell Bank, care ulterior îi va purta numele. După ce a 
petrecut în mod plăcut o oră, două absorbit de datele oferite 
constant de telescop pe măsură ce acesta asculta şoaptele 
slabe ale spaţiului cosmic, el şi-a strâns hârtiile şi s-a 
pregătit să plece. 

A sunat telefonul. Legătura nu era bună, nici nu era o voce 
pe care să o recunoască, dar accentul era în mod clar 

204 


rusesc. Vocea de la celălalt capăt al firului aparţinea unui 
savant ataşat programului sovietic de rachete lunare Luna 2, 
sau aşa pretindea proprietarul accentului rusesc. Era 
domnul Lovell amabil să verifice traiectoria şi impactul? 

Lovell a fost amabil, dar vag. Se obişnuise cu farse 
telefonice de când succesul pe care-l înregistrase în 
depistarea rachetei care a transportat satelitul Sputnik îl 
adusese pe el şi telescopul său în lumina reflectoarelor cu 
doi ani în urmă. A pus receptorul în furcă şi s-a îndreptat 
către meciul său de cricket, care a durat toată după-amiaza. 
Când s-a întunecat şi porţile au fost scoase, el şi-a amintit de 
telefonul bizar şi s-a întors în biroul său, unde a găsit maşina 
telex receptionand „şiruri de coordonate de la Moscova”. A 
înţeles imediat ce indicau datele respective şi şi-a fixat 
telescopul asupra Lunii. 

Până în momentul respectiv, ruşii aveau propriile reţele de 
radar, capabile să depisteze sondele pe orbită şi să vadă 
chiar mai departe, dar ştiau că Washingtonul ar putea alege 
să nu creadă un anunţ sovietic cum că una dintre rachetele 
lor câştigase ultima rundă a cursei spaţiale. Era o problemă 
de neîncredere reciprocă pe care ambele părţi s-au gândit să 
o rezolve prin trimiterea unei arme nucleare care să 
explodeze pe Lună, astfel încât nimeni să nu se îndoiască de 
,»succesul” lor. Serghei Koroliov se hotărâse, în schimb, să 
apeleze la Lovell. 

Incorporata in varful conic al unei rachete R7 adaptate, cu 
motoare auxiliare in trei timpi, sonda Luna 2 s-a deplasat 
exact pe cursul stabilit prin 386.242 de kilometri de vid si s- 
a prabusit in Mare Serenitatis la 7:30 dimineata, ora 
Londrei, luni, 14 septembrie. Lovell a urmarit-o tot drumul. 
Cand a fost intrebat, a confirmat ca racheta se comportase 
intocmai cum declarase Moscova. S-a intamplat ca inca doua 
rachete R7, dotate cu focoase nucleare, sa fie in acel 
moment pregatite in sfarsit pentru lansare in apropierea 
satului Plesetk din nordul Rusiei. 

În ziua următoare, Hruşciov a aterizat la baza aeriană 
Andrews in cel mai mare avion din lume - acelaşi Tupolev 


205 


care il transportase pe Frol Kozlov inapoi de la New York cu 
doua luni in urma. La prima lui vizita in Biroul Oval, el i-a 
oferit lui Eisenhower o macheta a sondei Luna. ,,A parut un 
dar ciudat”, a reflectat presedintele ulterior. Era ciudat, dar 
nu la fel de ciudat pe cat se va dovedi calatoria de 
descoperire reciproca in care cei doi erau pe cale sa se 
imbarce. 

Parada lui Hrusciov prin America a fost un vis febril de 
două săptămâni al ciocnirii dintre prejudecăţi şi o iluminare 
brută, remarcabilă. A rămas blocat într-un lift din hotelul 
Waldorf-Astoria (o „defecţiune capitalistă”) şi a fost insultat 
regeşte de un primar plin de sine al Los Angelesului. S-a 
întâlnit cu Shirley Maclaine şi Marilyn Monroe şi şi-a pierdut 
cumpătul când i-a fost refuzată o vizită la Disneyland din 
teama pentru siguranţa lui. S-a oprit la un prieten vechi din 
Iowa, miliardarul producător de porumb Roswell Garst, şi a 
izbucnit în hohote de râs când Garst a început să arunce cu 
stiuleti în jurnaliştii care îl urmau pas cu pas. Nu au fost 
făcute vizite la bazele de bombardiere nucleare ale 
generalului Curtis Lemay, dar au existat câteva drumuri 
atent plănuite prin suburbiile americane şi dovezile lor 
necontenite de prosperitate. Lui Hruşciov nu i-au plăcut 
aceste părţi ale itinerarului său, dar nu putea nega progresul 
pe care îl vedea cu ochii lui. Către final, a mâncat un mic 
dejun compus din friptură şi ouă la Aspen Lodge din baza 
Camp David şi s-a domolit în privinţa Berlinului. Nu s-au 
făcut menţiuni referitoare la avioanele U-2 şi la progresele 
din sfera dezarmării, dar asta putea să aştepte. Eisenhower 
îi oferise respectul pe care îl aşteptase şi îşi exprimase 
sincer dorinţa de pace. Promisese să organizeze un summit 
la care să participe cele patru superputeri şi să viziteze 
Rusia în primăvară. _ 

Hruşciov a revenit la Moscova un om schimbat. In 
discursurile sale de la aeroport şi, imediat după, de la 
Stadionul Central Lenin, el a spus că îl credea pe 
Eisenhower atunci când acesta spunea că „doreşte sincer ca 
Războiul Rece să ia sfârşit” şi că, împreună, „ei puteau face 


206 


multe în privinţa păcii”. Şi-a încheiat fiecare adresare cu o 
urare de bine pentru prietenia sovieto-americană care ar fi 
fost de neimaginat cu un an înainte. Oraşele şi satele din 
întreaga ţară au început sa se dichisească si sa se 
primenească pentru cazul în care Eisenhower - căruia i se 
spusese că avea garantat accesul în întreaga Rusie - se 
decidea să le onoreze cu vizita. „Puteai simţi un moral 
ridicat la Moscova”, a scris Serghei Hruşciov. „Era ca 
atmosfera dintr-o casă care se pregăteşte de sosirea unui 
oaspete drag şi mult aşteptat.” 

Optimismul a crescut. Unii ruşi au îndrăznit să numească 
primăvara anului 1960 primăvara americană. Biograful lui 
Hruşciov, William Taubman, a scris că ţara se afla în pragul 
unei „dezertări ideologice masive, spontane”. 

Nu s-a ajuns niciodată la asta, dar fenomenul a fost real şi 
a avut la bază una dintre cele mai îndrăzneţe decizii ale 
carierei lui Hruşciov. In ianuarie 1960, el a redus 
dimensiunile forţelor armate sovietice cu 1,2 milioane de 
soldaţi. Eisenhower a concluzionat că prietenul său de la 
Kremlin era serios în privinţa dezarmării. 


* K K 


Totuşi, nu toată lumea a fost de acord. Unul dintre sceptici 
era un alt fost pilot de vânătoare, colonelul Thomas Lanphier 
Jr. (pensionat), fără a cărui muncă neobosită Gary Powers 
probabil că nu şi-ar mai fi efectuat niciodată ultimul zbor 
peste Rusia. 

Spre deosebire de Powers, Lanphier a avut sansa să isi 
demonstreze valoarea in al Doilea Război Mondial si a 
profitat de ocazie. In aprilie 1943, el a fost staționat la 
Henderson Field, o bază aeriană tactică (de realimentare) a 
Statelor Unite de pe insula Guadalcanal, în Pacificul de Sud. 
Era deja un pilot excelent şi prolific, cu patru avioane 
japoneze doborâte, printre care trei într-o singură zi din 
acea lună. La miezul nopţii pe data de 17, el a fost chemat la 

207 


o cabana folosita de amiralul Marc Mitscher, comandantul 
tuturor fortelor aeropurtate americane din Insulele Solomon, 
pentru a i se spune ca urma sa atragă într-o ambuscadă un 
convoi aerian japonez care era aşteptat să ajungă în raza de 
acţiune in dimineața următoare.  Mitscher primise 
informaţiile despre convoi direct de la secretarul marinei 
într-un document top secret care se încheia astfel: 
„TREBUIE SĂ-L INTERCEPTĂM ŞI SĂ-L DISTRUGEM CU 
ORICE PREŢ. PREŞEDINTELE ACORDĂ O IMPORTANŢĂ 
EXTREMĂ MISIUNII.” 

Lanphier era deştept, neînfricat, vorbaret si un pilot 
excepţional de talentat. Născut în zona Canalului Panama în 
1915, era fiul unui alt pilot militar, Thomas Lanphier Sr., 
printre ai cărui prieteni apropiaţi s-a numărat Charles 
Lindbergh, pionierul aviaţiei. O diplomă de la Stanford 
împodobea CV-ul juniorului Lanphier, dar zborul cu avionul 
îl avea în sânge. 

Fortificat cu Spam, ouă deshidratate şi cafea, el a decolat 
din Henderson Field la 7:00 dimineaţa, pe 18 aprilie, într-o 
formaţie de atac alcătuită din patru avioane cu motoare 
duble P-38 Lightning, însoţite de încă douăsprezece avioane 
Lightning pentru acoperire. Toate cele şaisprezece avioane 
au zburat vreme de două ore către punctul lor aşteptat de 
întâlnire cu inamicul, la altitudine joasă, aproape de valuri, 
pentru a evita detectarea pe radar. O formaţiune de 
bombardiere japoneze şi avioane de luptă care le escortau 
au apărut deasupra lor exact aşa cum li se spusese, zburând 
spre sud-vest, către insula Bougainville. Lanphier a luat 
altitudine, a vânat unul dintre bombardiere spre interiorul 
insulei şi l-a doborât cu o rafală lungă de mitralieră, care i-a 
distrus o aripă. „Avionul s-a prăbuşit în flăcări”, afirma mai 
apoi un raport militar. Printre victime a fost amiralul Isoroku 
Yamamoto, cel care plănuise atacul de la Pearl Harbor. 

Peste ani, alţi piloţi care participaseră la raidul împotriva 
convoiului în care se aflase Yamamoto au început să conteste 
versiunea lui Lanphier asupra evenimentelor, dar el şi-a 
menţinut declarațiile cu  încăpăţânarea pilotului de 


208 


vanatoare care era. Dupa razboi, a lucrat pentru scurta 
vreme în presa din Idaho, dar a păstrat o loialitate dârză fata 
de forţele aeriene şi apărarea naţională. Când a fost invitat 
la Washington pe un post de asistent special al secretarului 
forţelor aeriene, nu a mai stat pe gânduri. Noul său şef era 
Stuart Symington, viitorul senator. Au lucrat împreună în 
mod oficial doar doi ani, însă au păstrat legătura. Pe la 
sfârşitul anilor 1950, Lanphier, care locuia acum în 
California de Sud, reprezenta una dintre cele mai valoroase 
surse ale lui Symington în domeniul decalajului rachetelor 
militare. Mentinuse contacte excelente în cadrul serviciilor 
de spionaj ale forţelor aeriene şi a primit un post mai bun: 
între 1951 şi 1960 a fost vicepreşedinte al Convair, 
producătorul puternicei rachete Atlas, pe care Willie Fisher 
e posibil să o fi văzut transportată pe ultimii kilometri spre 
Cape Canaveral de la San Diego, sub o prelată enormă. 

Sintagma „conflict de interese” descrie prea puţin din 
abordarea înverşunată a lui Tom Lanphier în activitatea de 
consiliere a unuia dintre cei mai puternici aliaţi din 
Congresul SUA ai complexului militar-industrial american. 
Totuşi, el se afla într-o companie bună. Serviciile de spionaj 
ale forţelor aeriene erau ticsite cu analişti competenţi, care 
credeau că se aflau într-un joc de sumă zero! nu doar cu 
ruşii, ci şi cu armata şi cu marina. Dacă puteau oferi 
credibilitate teoriei referitoare la decalajul rachetelor 
militare, America trebuia să răspundă cu un program 
propriu de rachete balistice intercontinentale. Dominația 
celor de la Comandamentul Aerian Strategic în ierarhia 
militară americană avea să fie completă - iar Convair urma 
să obţină profituri grase din afacere. Nu e de mirare că 
informaţiile date de Lanphier lui Symington şi de Symington 
fiecărui politician şi jurnalist dispus să-l asculte erau 
competente, alarmante şi totodată complet, dezastruos de 
greşite. 


Proiectia „publică” a lui Symington cu privire la forţa 


1 Situaţie în care cineva trebuie să piardă pentru ca altcineva să 
câştige (n.tr.) 
209 


nucleara sovietica, oferita in cadrul audierilor din Senat pe 
tema decalajului rachetelor militare la sfarsitul anului 1959, 
a fost ca pana in 1962 rusii vor avea trei mii de rachete 
balistice intercontinentale. Numarul real a fost de patru 
rachete. Estimarea lui Symington era o presupunere 
absurdă, o extrapolare bazată pe alte extrapolari ale 
generalilor forţelor aeriene, care credeau că singura 
atitudine responsabilă era să-l crezi pe Hruşciov pe cuvânt 
când, de pildă, le-a spus jurnaliştilor din Moscova că o 
singură fabrică sovietică producea 250 de rachete pe an, cu 
tot cu focoase. 

Symington ştia ce face. Voia să devină preşedinte şi 
credea, pe bună dreptate, că discursul alarmant cu privire la 
decalajul rachetelor militare îi ajutase pe democrați să ocupe 
aproape cincizeci de locuri în Congres la alegerile din 1958. 
Însă toată lumea specula pe această temă. Raportul Naţional 
Intelligence Estimate! din 1958 anticipase o sută de rachete 
balistice intercontinentale sovietice până în 1960 şi cinci 
sute până în 1962. În ianuarie 1960, Allen Dulles, care ar fi 
trebuit să ştie mai bine, pentru că era mai informat, i-a spus 
lui Eisenhower că, deşi avionul U-2 nu înregistrase nicio 
dovadă a producţiei în masă de rachete, ruşii încă puteau să 
producă, într-un fel sau altul, două sute de bucăţi în 
optsprezece luni. În tabăra politică a stângiştilor, un fost 
asistent din Congres, pe nume Frank Gibney, a scris un 
articol de fond de cinci mii de cuvinte, fără niciun suport 
real, pentru revista Harper's, în care acuza administraţia ca 
le oferea sovieticilor un avantaj de şase la unu în privinţa 
rachetelor balistice intercontinentale. (Gibney a recomandat 
chiar plasarea unui „sistem masiv de contraatac” pe Lună.) 
În aripa politică de dreapta, vicepreşedintele Nixon i-a lăsat 
pe prieteni si pe experţi să subinteleaga că, după părerea 
lui, şeful său nu pricepea cat de gravă era ameninţarea. lar 
la mijlocul spectrului politic, Joe Alsop a scris o serie 
devastatoare de editoriale trimise la sute de ziare, în care a 


1 Document emis de guvernul Statelor Unite pe teme legate de 


securitatea naţională (n.tr.) 
210 


calculat ca sovieticii vor avea 150 de rachete balistice 
intercontinentale în fix zece luni şi a sugerat că, dacă nu îi 
ajungea din urmă, focos cu focos, preşedintele se juca de-a 
ruleta rusească, pariind pe viitorul naţiunii. 

Alsop, care a trăit pe picior mare într-o casă luxoasă din 
Georgetown, a fost un Larry King al zilelor sale - spilcuit, cu 
relaţii excelente şi neobosit în căutarea unei ştiri bune. Seria 
sa de editoriale a fost publicată în ultima săptămână din 
ianuarie 1960. Hruşciov a citit-o tradusă în rusă şi s-a decis 
să folosească ideile celor care făceau lobby pentru decalajul 
rachetelor militare în favoarea sa întrucât amenințau să-i 
aducă pe cap o cursă a înarmărilor care avea să falimenteze 
comunismul. Înaintea summitului celor patru superputeri, 
care era acum programat pentru jumătatea lunii mai la 
Paris, el se va oferi să-şi demonteze întregul stoc de rachete 
balistice intercontinentale. Nimeni nu avea nevoie să ştie cât 
de mare sau de mic era acest stoc; lumea avea nevoie să ştie 
doar că el era serios în privinţa dezarmării. Şi-a dezvăluit 
planul Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist 
al Uniunii Sovietice într-o întâlnire secretă de la Kremlin pe 
1 februarie. Planul era îndrăzneţ şi totodată conciliator. Era 
un produs marca Hruşciov de calitate superioară şi a 
punctat apogeul puterii sale. 

Eisenhower a citit editorialele lui Alsop, după care a tunat 
şi-a fulgerat. I-a numit pe susţinătorii decalajului rachetelor 
militare ,lepadaturi fatarnice şi ipocrite”. Dar, în acelaşi 
timp, a cedat la presiunea din partea membrilor personalului 
său superior de a întări dovezile că decalajul rachetelor nu 
exista. Acesta e motivul pentru care a permis încă două 
zboruri ale avionului U-2 înainte de summit. Decizia lui a fost 
de înţeles, dar totodată una dezastruoasă. 

Era de înţeles pentru că CIA confirmase, în sfârşit, din alte 
surse, că micul stoc de rachete balistice intercontinentale pe 
care Rusia chiar îl avea, era instalat la Plesetk, la 240 de 
kilometri sud de Arhanghelsk - şi nu în nordul Uralilor. 
Timpul rămas la dispoziţie pentru a le fotografia înainte de a 
fi ascunse în hangare se scurgea repede, credeau 


211 


americanii, si cu cat Ike stia mai multe despre adevaratul 
arsenal nuclear al lui Hrusciov, cu atat mai bine pregatit 
avea Sa fie la Paris. 

Decizia era dezastruoasa din doua motive: Eisenhower 
avea dreptate ca pierderea unui U-2 deasupra Rusiei i-ar 
distruge reputatia nepretuita de presedinte cinstit. Dar se 
înşela crezând ca tăcerea lui Hruşciov pe subiectul 
avioanelor de spionaj la Camp David însemna că el era 
resemnat în privinţa lor. Dimpotrivă, discretia era un 
element mai important ca oricând pentru strategia liderului 
sovietic. Cacealmaua lui extravagantă cu privire la 
dimensiunea arsenalului său nuclear trebuia să funcţioneze, 
pentru că, fără impresia unui stoc semnificativ, nu putea 
exista o dezarmare de anvergură. Ceea ce Hruşciov a scris 
ulterior despre inspectiile armelor s-a aplicat în aceeaşi 
măsură zborurilor de spionaj pe deasupra Uniunii Sovietice: 
americanilor „li s-ar fi dat pur şi simplu ocazia de a ne 
număra armele şi de a vedea că arsenalul nostru era slab!” 

Nu a crezut că, după Camp David, Eisenhower ar mai 
permite afurisitelor lui de avioane U-2 să violeze iarăşi 
spaţiul aerian sovietic. Insă, dacă forţele reacționare din 
cadrul administraţiei sale le trimiteau totuşi din nou, ele 
trebuiau să fie doborâte. 


* K K 


Excavatoristii si ceilalți muncitori sosisera la marginea 
satului Kosulino din vara precedentă. Venisera si in alte sate, 
iar pe hartă acele localități alcătuiau un inel strâns in jurul 
oraşului Sverdlovsk. Copacii au fost doborati si au fost croite 
drumuri prin pădure, care erau potrivite doar pentru 
camioanele grele. Nimănui din sate nu i s-a spus ce se 
petrecea, însă modele in formă de stea puteau fi văzute din 
zborurile civile la apropierea de aeroportul din Sverdlovsk. 
Richard Nixon s-a aflat într-un asemenea zbor la sfârşitul 
lunii iulie. La fel şi Ray Garthoff, membru al personalului de 

212 


la Departamentul de Stat, care a fost desemnat sa 
calatoreasca impreuna cu vicepresedintele. Nixon rugase 
autoritatile sovietice sa-i permita sa foloseasca avionul 
propriu pentru calatoriile private pe care avea sa le faca in 
timpul calatoriei sale la Moscova din acel an, pentru a face 
fotografii. Cererea lui fusese refuzata, dar Garthoff a 
fotografiat cateva dintre modelele in forma de stea din 
padure, in ciuda interdictiei. Erau acestea instalatiile de 
lansare a rachetelor balistice intercontinentale de care 
parea sa stie Stuart Symington? 

Nu chiar. Pana in septembrie, nu s-a intamplat nimic, in 
afara destelenirilor. Apoi soldatii au sosit pentru a face 
sapaturi pe durata iernii. Batalionul de la Kosulino era 
condus de maiorul Mihail Voronov, un mândru veteran al 
Marelui Razboi Patriotic si un lider militar sigur de el. Inca 
nu detinea rachete, dar avea de instruit subordonati. 

Voronov s-a nascut in 1918 intr-un sat din vestul Rusiei, 
prea mic pentru a avea o scoala. Cand tancurile lui Hitler au 
patruns in Minsk, el era sergent la o scoala militara din 
Caucaz, iar dupa doua luni de instructie accelerata ca ofiter, 
a fost trimis pe front. In bătălia de la Tula, şi-a fracturat 
piciorul. A fost îngrijit în Taşkent, s-a întors pe front şi a 
deprins arta înfricoşătoare a mitralierii bombardierelor, în 
timp ce fasciştii au avansat către Stalingrad. In bătălia de la 
Kursk, el şi-a comandat propria baterie antiaeriană, pe 
măsură ce val după val de bombardiere germane au încercat 
şi nu au reuşit să disloce Armata Roşie. Tot la Kursk şi-a 
întâlnit soţia, Valentina, care a luptat alături de el tot drumul 
până la Lublin şi încă mai trăia împreună cu el pe coasta 
Mării Negre, după şaizeci şi trei de ani. Războiul l-a pregătit 
pentru tot ceea ce avea să urmeze, a spus el, inclusiv pentru 
evenimentele de pe 1 mai 1960. Acea zi a creat impresia 
unui „mic război, doar pentru mine”. 


XXX 


213 


Din punctul de vedere al kilometrilor acoperiti, a fost un 
razboi mare. 

In timp ce modelele in forma de stea erau create in 
padurea din jurul orasului Sverdlovsk, la 1.600 de kilometri 
in sud, noul comandant al Fortelor de Aparare Aeriana din 
Turkistan a pornit intr-o calatorie urgenta catre acoperisul 
lumii. 

A fost o calatorie care a inceput probabil in aer, peste 
culmile albe din nordul platoului Pamir. Dincolo de culmi, la 
sfarsitul anilor 1950 domneau leoparzii de zapada, iar din 
cea mai mare calota de gheata nepolara se desprindeau 
ghetari, care muscau din stanca si se rostogoleau pana in 
China, Afghanistan si raul Panj, cu apele sale adanci si 
repezi. 

Avionul comandantului ar fi ocolit pe la vestul masivului 
principal din Pamir si s-ar fi afundat in cheiul sapat de Panj, 
pentru a ateriza pe o fasie subtire de beton, strecurata intre 
rau si Horug. Dupa care a avut nevoie de un camion. 

A fost condus in munti de-a lungul legendarului drum de 
frontiera catre Os, lasand in urma arborii, caldura si orice 
urma de viata civila. Dincolo de prima trecatoare inalta, 
unde grănicerii se indemnau unul pe altul să rămână treji şi, 
în cele din urmă, au reuşit să cultive câteva roşii într-o seră 
încălzită de izvoare fierbinţi, drumul a coborât pe o distanţă 
scurtă spre un vast platou brun. Timp de o oră, camionul a 
urmat marginea nordică a platoului. La stânga, Pik 
Kommunizma, cel mai înalt vârf muntos din Uniunea 
Sovietică, stătea retras sub mantaua de gheaţă şi zăpadă. La 
dreapta, iacii păşteau pe pajişti. In cele din urmă, camionul a 
ieşit de pe drum şi s-a îndreptat spre sud, către un grup de 
domuri albe, abia vizibile la început, dar care constituiau o 
dovadă a prezenţei umane în acest peisaj lunar. 

Bărbatul din camion era generalul Iuri Votintev. Cu doi ani 
în urmă, el condusese îndelung ovationata procesiune de 
rachete Dvina prin Piaţa Roşie. Acum venise să pună 
lucrurile în mişcare la staţia sovietică de avertizare timpurie, 
care era cea mai apropiată de Pakistan. 


214 


Planificatorii zborurilor U-2 din Washington au crezut ca, 
daca puteau sa introduca pe furis avioanele in spatiul aerian 
sovietic fara a fi detectate de radar, sansele avionului de a fi 
depistat şi doborât erau reduse drastic. Votintev şi superiorii 
săi din Moscova ştiau din experienţă că acest lucru era 
adevărat. Ei cunoşteau rutele impertinente urmate de 
Cherbonneaux şi Jones în 1957, chiar daca nu ştiau numele 
piloților. Au avut o idee vagă despre ruta lui Knutson in 
1959, chiar dacă Stan Beerli a crezut că zborul trecuse 
nedetectat. În luna decembrie a acelui an şi, din nou, în 
februarie 1960, înainte de autorizarea de către Eisenhower a 
două zboruri finale, înainte de summitul de la Paris, mai 
multe avioane U-2 din Peshawar fotografiaseră terenurile 
experimentale cicatrizate din Kapustin lar, Kazahstan, la 
vest, şi până la Sari-Sagan în est. Votintev a fost informat, 
dar prea târziu pentru un răspuns coordonat. 

„Mi-a luat două săptămâni să mă familiarizez cu unităţile 
de radar, inclusiv cu personalul companiilor individuale 
amplasate de-a lungul drumului Os-Horug”, a scris Votintev. 
„Am concluzionat că forţa efectivă a corpurilor mobilizate pe 
graniţele sudice ale ţării nu era capabilă să îndeplinească 
misiunile desemnate.” 

Oamenii săi stătuseră, căscând, cu ochii în monitoare şi 
văzuseră ocazional amprentele radar ale unor obiecte care 
zburau la mare altitudine. Doar escadrila avioanelor de 
vânătoare din Andijon dăduse dovadă de ceva râvnă, însă 
piloţii ei nu ajunseseră la o distanţă mai mică de 3.000 de 
metri de intrusi, nici măcar în ascensiune maxima. Votintev 
a petrecut un an înlocuind ofiţeri neispraviti cu cei mai buni 
oameni aflaţi la dispoziţia sa şi instalând radare noi 
puternice de-a lungul drumului Os-Horug. Diferenţa s-a 
simţit repede. Zborurile americane de-a lungul graniţei 
sovietice au detectat radarele noi şi descoperirile lor au fost 
incluse în studiul Naţional Intelligence Estimate din martie 
1960. Raportul de evaluare a afirmat că, în întregul bloc 
sino-sovietic, singurele breşe rămase în reţeaua sudică a 
radarelor se aflau în sud-vestul Chinei. 


215 


Chiar si asa, cei de la sediul central al proiectului au 
considerat ca avioanele U-2 inca puteau sa intre pe teritoriul 
sovietic. 


* K K 


Pe 8 aprilie 1960, Frank Powers şi Bob Ericson, un alt 
pilot al Agenției încă staționat la Adana, au urcat într-un C- 
130 si au decolat împreună cu echipa Quickmove în direcţia 
Pakistanului. Ericson a fost pilotul principal. Powers a fost 
rezerva sa. Beerli se întorsese la Washington ca şef de 
operaţiuni al lui Bissell. Locul sau la conducerea 
Detaşamentului B fusese luat de William Shelton, un colonel 
în forţele aeriene care nu a fost niciodată atât de obsedat de 
discreţie pe cât i-ar fi plăcut lui Beerli. După cum s-a 
exprimat Beerli, în manieră criptică şi totuşi destul de clară: 
„Quickmove nu a avut un impact prea mare asupra lui 
Shelton... Într-o măsură mai mică sau mai mare, el era mai 
degrabă un colonel în forţele aeriene, decât un agent CIA.” 

Cele două misiuni anterioare nu atrăseseră note de 
protest, dar Powers ştia că invulnerabilitatea avioanelor U-2 
în faţa rachetelor sovietice nu mai putea fi păstrată mult 
timp. „Nu ne puteam scutura de sentimentul că timpul ne 
prindea din urmă”, a scris el. Va afla destul de curând că 
fuseseră trase rachete către un U-2 în timpul unei „curse de 
dihor” de-a lungul peninsulei Ciukotka din Extremul Orient 
sovietic. Rachetele şi-au ratat ţinta, dar o Dvina doborâse 
deja un avion taiwanez de spionaj la o altitudine de 19.000 
de metri în apropiere de Beijing; iar în Washington un alt 
raport Naţional Intelligence Estimate, de această dată cu o 
vechime de doar o săptămână, concluzionase că racheta 
Dvina avea „o anumită capacitate” până la aproape 24.400 
de metri. 

În Kosulino şi în celelalte sate din jurul oraşului 
Sverdlovsk, rachetele sosiseră, în sfârşit. 

În Siberia Centrală, o cabană de lux din buşteni era 

216 


construita pentru presedintele Eisenhower si pentru familia 
sa, pe un promontoriu cu vedere la lacul Baikal. 

Într-un parc izolat din afara Moscovei, inginerii şi artiştii 
construiau, pentru acelaşi oaspete de onoare, primul teren 
de golf din Uniunea Sovietică. 


* OK K 


Ericson a decolat in zorii zilei de 9 aprilie si a inaintat 240 
de kilometri in spatiul aerian sovietic inainte sa fie depistat. 
Timp de sase ore, el a zburat in zigzag deasupra fiecarei 
locatii strict secrete din Kazahstan, generand haos in urma 
sa. A fost un tur de zile mari, ca şi cum pilotul si comandantii 
sai ar fi stiut ca zilele zborurilor pe teritoriul sovietic erau 
numarate si ca el nu se va mai intoarce: Sari-Sagan, 
Semipalatinsk, Sari-Sagan (din nou), Tiuratam (din nou). 
Timp de şase ore, avioanele de vânătoare sovietice s-au 
chinuit să-l intercepteze, unele înarmate, altele neînarmate, 
niciunul dintre ele cu prea multe şanse de succes. Timp de 
şase ore, mareşalul Serghei Biriuzov, comandantul forţelor 
de apărare aeriană sovietică, a ţinut un priveghi jalnic, tăcut 
în faţa unui hărţi uriaşe a Uniunii Sovietice, la sediul său din 
Moscova. 

Cea mai groaznică gafă a fost cauzată de însăşi 
securitatea nucleară pe care o încălca Ericson. Provocarea 
era să fie plasate în aer noile avioane de vânătoare Suhoi Su- 
9 în apropierea avionului U-2, de vreme ce acestea puteau să 
execute ascensiuni maxime la altitudini mult mai mari decât 
avioanele MIG-19, care erau mai disponibile. Ericson a părut 
să piardă vremea la infinit deasupra zonei de testări de la 
Semipalatinsk, dar cele mai apropiate avioane Suhoi erau la 
1.600 de kilometri în Perm şi ar fi avut nevoie de 
realimentare înainte de a se îndrepta către stratosferă. 

Peste ani, Serghei Hruşciov a unit elementele disparate 
într-o imagine clară: 


217 


Zona de testari de la Semipalatinsk avea propriul 
aerodrom, dar pilotilor obisnuiti ai avioanelor de 
vanatoare nu le era permis sa aterizeze acolo. Era 
necesar un permis „atomic” special. Sediul militar local 
a trimis o cerere la Moscova. Pentru că era în toiul 
nopţii, normal că doar ofiţerul de serviciu al forţelor 
aeriene era acolo... 

Ofiţerul de serviciu a urmat regulamentul. L-a trezit 
pe maresalul Biriuzov. Biriuzov l-a informat pe 
ministrul apărării, mareşalul Rodion Malinovski... 
Malinovski l-a sunat pe Efim Slavski, ministrul 
construcţiilor de masini de capacitate medie 
eufemismul oficial pentru apărarea nucleară. El era 
singurul care îşi putea asuma responsabilitatea de a 
îngădui unor piloţi „neacreditaţi” să aterizeze pe 
aerodromul său. Cu tot acest şir de telefoane, timpul a 
trecut şi se făcuse 7 dimineaţa până când unitatea a 
primit în cele din urmă permisiunea de a ateriza la 
Semipalatinsk. Până la acel moment, U2 terminase de 
fotografiat zona de testări nucleare şi se îndrepta către 
lacul Balhas... 


În timp ce Ericson a zburat în cele din urmă la sud la 
Tiuratam, Biriuzov, extrem de agitat, a rupt tăcerea şi a 
ordonat ca două avioane MIG-17 să îl urmărească până în 
Iran, dacă era necesar. Avioanele au plecat din Merv, în 
sudul Turkmenistanului, locul unui masacru oribil înfăptuit 
de Genghis-Han în 1221. Nimeni nu a murit acolo pe 9 iunie. 
Unul dintre piloţii sovietici a zărit un U-2 în timp ce acesta 
trecea peste graniţă şi s-a luat după el. Dar a rămas fără 
combustibil şi s-a întors, înainte ca Ericson să-şi înceapă 
coborârea. 

Nikita şi Serghei Hruşciov erau în Crimeea pentru vacanţa 
de primăvară. Nu ar trebui dă trimită o notă de protest de 
data asta? l-a întrebat Serghei pe tatăl său. „De ce să le 
oferim satisfacţie duşmanilor noştri?” a venit răspunsul. 
După care, premierul sovietic s-a retras din spaţiul public 


218 


timp de unsprezece zile, ca sa-si trateze furia. 


* K K 


După trei săptămâni americanii au mai întreprins un zbor. 
Autorizaţia pentru misiune a venit de la preşedinte, care a 
dat-o cu mare reţinere, din cauza apropierii summitului 
marilor puteri de la Paris şi sperantelor pe care si le făcuse 
Eisenhower pentru acest eveniment: 


STRICT SECRET 
25 aprilie 1960 
MEMORANDUL: 


Dupa ce m-am consultat cu presedintele, lam 
informat pe domnul Bissell ca poate fi intreprinsa inca 
o operaţiune suplimentară, cu condiţia ca ea sa se 
desfasoare inainte de 1 mai. Nicio operatiune nu mai 
poate fi derulata dupa 1 mai. 


A.J. Goodpaster 


Prima persoana din afara Casei Albe care sa stie despre 
Misiunea 4154, in afara directorului de program Richard 
Bissell, a fost Stan  Beerli, fostul comandant al 
Detasamentului B, pana atunci relocat la Washington. Pe 26 
aprilie i s-a spus sa-si faca bagajele pentru Norvegia. Pe 27, 
a imbracat obisnuitul costum inchis la culoare si a prins un 
avion de la Dulles catre Oslo. ,Am mers cu un avion de 
pasageri”, isi aminteşte el, „prin Copenhaga.” A sosit pe data 
de 28, s-a cazat la un hotel şi a aşteptat. 

Barbara Powers a ştiut că se petrecea ceva aproape la fel 
de repede ca Beerli. Pe data de 27, într-o miercuri, Gary a 
rugat-o să-i pună la pachet un prânz consistent, iar acesta 
era un lucru pe care ea îl putea pregăti cu sau fără un picior 
rupt. A umplut un termos cu supă fierbinte şi un altul cu 

219 


cafea. I-a preparat sase sendvisuri cu ton, carne de porc la 
conserva si branza cu ardei capia. Le-a impachetat pe toate 
intr-o cutie imbracata in stofa cadrilata si a completat 
spatiile libere cu masline, prajituri si muraturi dulci. Stia ca 
zborurile de recunoastere meteo la mare altitudine erau 
lungi si iti provocau pofta de mancare. 

Sotul ei a decolat intr-un Hercules in acea dimineata, 
increzator ca se va intoarce inapoi pana duminica seara. 
Seful de comunicatii pleca acasa si ,fusese planuita o 
petrecere de ramas-bun pe măsură”. 

Barbara a fost lasata in compania singurei fiinte despre 
care stia ca o iubeste neconditionat - Eck, ciobanescul 
german. 


* OK OX 


La Moscova, maresalul Biriuzov inca suferea. Tovarasul 
Hrusciov il facuse cu ou si cu otet la telefon din Crimeea asa 
cum numai tovarasul Hrusciov stia s-o faca. Ce spunea 
despre apărarea antiaeriană a ţării împotriva unor 
bombardiere nucleare faptul că ei nu puteau dobori un avion 
de spionaj neînarmat? Unde dispăruseră miliardele de 
rachete antiaeriene? Dormea oare jumătate din armata 
sovietică? Biriuzov a pasat şuturile tovarăşului în josul 
lanţului de comandă. 

„A fost o perioadă teribil de agitată,” a spus colonelul 
Aleksandr Orlov, tizul marelui agent ilegal, care petrecuse 
primele ore ale zilei de 9 aprilie alături de Biriuzov la sediul 
central al apărării antiaeriene de pe Cheiul Frunze din 
Moscova. Orlov a aflat că un post de ascultare sovietic din 
Caucaz interceptase o discuţie americană codificată prin 
radio despre zborul lui Ericson „cu câteva zile înainte de 
desfăşurarea lui”, dar nu reuşise să trimită vestea mai 
departe. 

Capetele s-au rostogolit la postul de ascultare. Votintev a 
fost mustrat de ministrul apărării. In Kosulino, Voronov a 

220 


primit ordine sa inceapa sa-si trimita soldatii in exercitii 
reale cu racheta Dvina. 

La Washington, presedintele isi daduse acordul pentru un 
al doilea zbor si nu a fost consultat din nou. Depindea de 
Richard Bissell sa aleaga intre doua planuri de zbor 
spectaculos de riscante. In unul dintre ele avionul decola din 
Groenlanda si parcurgea jumatate din Oceanul Arctic inainte 
sa hoinareasca trei ore pe deasupra Rusiei nordice si sa 
aterizeze in Norvegia. Planificatorii misiunii l-au numit 
Operaţiunea Time Step. În celălalt se pleca din Peshawar si 
avionul traversa întregul teritoriu continental sovietic, 
aterizând, de asemenea, în Norvegia. Acest plan era botezat 
Operaţiunea Grand Slam. Ambele aveau o ţintă principală: 
zona Plesetk, care încă nu fusese fotografiată şi încă hrănea 
fanteziile forţelor aeriene ale Statelor Unite în privinţa unui 
atac sovietic masiv cu rachete balistice intercontinentale la 
care să se răspundă cu un atac american chiar mai masiv. 

Bissell a ales Operation Grand Slam şi a plecat din oraş pe 
durata weekendului. 


* K K 


„incercam ceva nou”, a scris ulterior Powers. Era o 
manevră aparent neînsemnată; o variaţie a procedurii 
Quickmove, concepută de colonelul Shelton şi de generalul 
Bill Burke, un alt bărbat din forțele aeriene care activa ca 
asistent al lui Bissell la Washington. Dacă vremea era 
proastă deasupra Rusiei si misiunea era amânată, avionul U- 
2 urma sa fie adus înapoi la Adana, mai degrabă decât sa fie 
ascuns într-un hangar din Peshawar. 

Aceasta nu era maniera in care ar fi procedat Beerli. El 
era un individ de tipul ascunde-tot-si-pe-toti-in-hangar -, dar 
nu se mai afla la comandă. Era in Oslo, asteptand. 

La scurtă vreme după miezul nopţii, marti, pe 28 aprilie, 
avionul U-2 pentru Operaţiunea Grand Slam a coborât din 
întuneric şi s-a oprit pe betonul pistei din Peshawar. Era un 

221 


avion numit Article 358, cel mai fiabil din inventarul 
detaşamentului. Powers sosise în după-amiaza precedentă în 
C-130. Mâncase din supa Barbarei şi se culcase devreme - 
nu că ar fi putut dormi cu adevărat pe patul de campanie din 
colţul hangarului. „Era zăpuşeală şi zgomot”, a scris el. „Ca 
de obicei, m-am întors de pe o parte pe alta, atipind 
sporadic.” 

Se trezise la ora 2:00 ca să mănânce, să îmbrace costumul 
şi să înceapă să respire oxigen pentru decolarea de la 6:00. 
In Peshawar nu existau cotlete, dar erau ouă, şuncă şi pâine 
prăjită. Dacă era nevoie de un efort de voinţă să ţii în stomac 
astfel de alimente anglo-saxone în timp ce te luptai cu 
anxietatea dinaintea zborului, niciun pilot de U-2 nu a 
recunoscut aspectul. Powers l-a numit pur şi simplu „un mic 
dejun bun, substanţial”, ca şi cum şunca şi ouăle la ora două 
noaptea la poalele trecătorii Khyber erau cel mai natural 
lucru din lume. 

In jurul orei 3:00 - în toiul orei de vârf a traficului rutier 
de seară pe Coasta de Est -, analiştii CIA din Washington au 
amânat misiunea cu o zi. Mesajul a fost codificat, trimis în 
Germania, pasat de acolo în Turcia şi retrimis peste munţii 
Hindukuş în Pakistan. Powers s-a deconectat de la masca de 
oxigen, iar Shelton a adus avionul U-2 înapoi în Turcia. 

Acelaşi lucru s-a întâmplat vineri şi sâmbătă. Erau prea 
multi nori deasupra Rusiei pentru a irosi pretioasa 
permisiune prezidenţială pe o misiune care ar putea să nu 
dea roade. Zilnic, avionul U-2 a făcut naveta la Adana şi 
înapoi - doar că, până în noaptea de vineri, Article 358 
zburase două sute de ore de la ultima inspecţie majoră şi era 
necesară o alta. Sâmbătă, a fost adus în locul lui Article 360. 
Nimănui din detaşament nu-i plăcea Article 360. Powers 
zicea că e „un hârb”. 


* K K 


Pe 1 mai, la ora 6:00 era deja „ca într-un cuptor” pe pista 
222 


de decolare de la Peshawar si existau motive din belsug 
pentru a anula Misiunea 4154. 

Acoperirea misiunii fusese aproape cu siguranţă 
compromisă. Fuseseră efectuate şapte curse cu avionul U-2 
în decurs de trei zile între Turcia şi Pakistan. Pentru a le 
face posibile, Shelton fusese nevoit să zboare cu o cantitate 
suplimentară de combustibil la bord din Adana, iar din 
motive deloc evidente el încălcase regula lui Beerli de a 
folosi doar avioane C-130, încărcând în schimb butoaiele de 
208 litri într-un C-124 cu două punti care sarea în ochi. 
Procedura Quickmove fusese dată uitării. Observatorii 
aeroportului, despre care agenţii CIA au presupus că erau 
tocmiţi de Moscova să monitorizeze mişcările avionului U-2 
în Peshawar şi Adana, erau mai ocupați ca niciodată exact cu 
această sarcină. Acelaşi lucru era, cu siguranţă, adevărat 
referitor la postul de ascultare sovietic din Caucaz, prins 
dormind de Orlov cu ceva vreme înainte. „Exista oare vreo 
modalitate mai bună de a-i anunţa pe ruşi că veneam?” avea 
să întrebe Beerli. 

Mai mult, Article 360 era o rablă. Rămăsese fără 
combustibil deasupra Japoniei în anul precedent, ceea ce a 
dus la o aterizare pe burtă şi la reparaţii generale în 
California. Dar un set al rezervoarelor de pe aripi încă nu 
alimentau adecvat motorul cu combustibil. După cum s-a 
exprimat Powers: „Era întotdeauna ceva care mergea prost”, 
iar bunul său prieten Bob Ericson a fost de acord. Ericson se 
afla în hangar ca rezervă a lui Powers şi nu a crezut că 
avionul va izbuti să ajungă în Norvegia. 

Chiar şi într-un avion perfect, şansele de succes ar fi fost 
descurajante. Grand Slam a fost prima misiune în care s-a 
încercat traversarea Uniunii Sovietice de la un capăt la 
celălalt, ceea ce presupunea zborul în linie dreaptă ore în 
şir. Ericson arătase pe 9 aprilie că schimbările continue de 
direcţie au fost utile în dezorientarea urmăritorilor sovietici; 
Powers nu va avea acest lux la dispoziţie. 

Forţele de apărare aeriene ale sovieticilor erau acum într- 
o alertă aproape permanentă. În ciuda zigzagurilor, 


223 


misiunea de pe 9 aprilie fusese depistata de radarul sovietic 
şi urmărită de avioanele de vânătoare sovietice timp de opt 
ore si jumatate din totalul de noua ore. Agentia Nationala de 
Securitate probabil ca nu putuse sa traga cu urechea la 
reactia furioasa a lui Hrusciov, dar se putea presupune ca 
maresalul Biriuzov si oamenii sai urmau sa-si dea toata 
silinta să nu mai lase sa scape încă un U-2. Mai mult, CIA 
ştia că ruşii isi completaseră lacunele din reţeaua de radar a 
Pamirului.! Agenţia ajunsese totodată să creadă că erau 
aproape de rezolvarea problemelor de ghidaj care făceau ca 
rachetele antiaeriene să fie atât de nesigure la altitudini 
foarte mari şi ştia că rachetele S-75 Dvina fuseseră instalate 
în jurul Sverdlovskului. Oficial, piloţii nu aveau cunoştinţă de 
aceste informaţii, dar ei colectaseră mare parte dintre ele şi 
ştiau prea bine că oportunitatea pentru zborurile deasupra 
Rusiei probabil lua sfârşit. 

Nu li se spusese în detaliu după ce ar trebui să se uite, dar 
Allen Dulles ştia, şi, ca director al CIA, el recunoscuse faţă 
de Eisenhower că, dacă sovieticii aveau cu adevărat un 
program intensiv de rachete balistice intercontinentale de 
genul celui căutat de U-2, el ar fi fost găsit deja. Chiar şi aşa, 
planificările finale pentru un zbor pe 1 mai au continuat, 
chiar dacă era o zi de sărbătoare importantă pentru 
sovietici. Marea parte a traficului aerian militar şi civil avea 
să fie oprit la sol pentru festivități. Un intrus, în special la o 
altitudine de 21.000 de metri, ar fi ieşit în evidenţă ca un 
OZN. 

Dacă Powers se prăbuşea sau era doborât, speranţele lui 
Eisenhower într-o soluţionare a crizei Berlinului la summitul 
de la Paris - ca să nu mai vorbim de viziunea sa împărtăşită 
cu Hruşciov a unei dezarmări nucleare la scară largă - s-ar fi 


1 Poate că Agenţia încă nu ştia că Lee Harvey Oswald, care l-a 


împuşcat mai târziu pe preşedintele Kennedy, oferise Moscovei 
informaţii despre avioanele U-2 când încercase să dezerteze cu un an 
înainte. Oswald lucrase ca operator de radar la o bază folosită de 
avioanele U-2 în Japonia, dar nivelul autorizaţiei sale de securitate acolo 
era redus. (n.a.) 

224 


prabusit aproape sigur odata cu el. Ike meditase la aceste 
aspecte in detalii limpezi. ,,Presedintele a spus ca are un 
avantaj extrem de valoros la o întâlnire din cadrul 
summitului”, a scris generalul Goodpaster într-un alt 
memorandum, din data de 8 februarie. „Se referă la 
reputaţia sa de preşedinte cinstit. Dacă unul dintre aceste 
avioane este pierdut pe durata unor deliberări aparent 
sincere, el ar putea fi expus la Moscova şi ar putea 
compromite imaginea preşedintelui.” 

Dar adevărul era că la Washington nimeni nu mai pleca 
urechea la argumente împotriva zborurilor de spionaj. Până 
la sfârşitul lui aprilie, chiar şi Eisenhower se resemnase. S-a 
considerat a fi un bun evaluator de caractere umane, dar 
interpretase complet greşit tăcerea lui Hruşciov în privinţa 
avioanelor U-2 la Camp David şi absenţa de atunci a notelor 
de protest. Consilierul său ştiinţific, George Kistiakowsky, 
credea că ruşii „practic ne invită să continuăm zborurile” 
peste teritoriul lor, iar preşedintele începea să adopte 
aceeaşi viziune. 

Planificatorii misiunilor U-2, aflaţi acum la doar două 
străzi de Casa Albă, pe H Street, încercau încă să 
dovedească un rezultat negativ - absenţa unei fabrici uriaşe 
de rachete. Acest lucru nu era uşor într-o ţară de 
dimensiunea URSS, iar ei încă nu fotografiaseră zona 
Plesetk, aria bănuită a rachetelor balistice intercontinentale 
la nord de Cercul Arctic. Ei cunoşteau riscul ridicat pe care 
îl reprezentau acum rachetele antiaeriene, dar l-au utilizat 
ca un argument în favoarea asumării de riscuri, nu al 
moderatiei; pentru efectuarea a cat mai multe misiuni cu 
putinta inainte ca zborurile sa devina intr-adevar o cursa 
sinucigasa. La ultima intalnire a comisiei prezidentiale 
consultative pe tema activitatilor de spionaj extern, in 
februarie, generalul James ,Jimmy” Doolittle a intrat in 
scena. Eroul raidului aerian Doolittle era acum secretar al 
forţelor aeriene si manifesta o puternică tendinţă, la fel ca 
predecesorii săi, de a face presiuni continue în sensul 
acţiunii. Către finalul întrevederii, sobrul Goodpaster, care 


225 


cunostea gandurile intime ale sefului sau mai bine decat 
oricine altcineva din incapere, le-a amintit celor prezenti de 
un avion de spionaj nou-nout marca Skunk Works, care va fi 
disponibil in curand si va zbura mai sus si mult mai repede 
decât U-2, făcându-l aproape imposibil de interceptat. 
Doolittle s-a năpustit asupra lui cu contraargumente: 
„Fiabilitatea noului avion tinde să fie mai scăzută”, a 
subliniat el. „Acesta e un factor special, de vreme ce ruşinea 
pe care o vom suferi, în cazul în care un astfel de avion se 
prăbuşeşte, va fi foarte mare.” Logica a fost ciudată, dar l-a 
legat pe Ike de mâini si de picioare. El le dăduse 
permisiunea pentru un zbor, iar ei urmau să se folosească de 
ea. 


XK K K 


Powers şi-a petrecut noaptea de vineri jucând poker. Până 
sâmbătă noaptea, aşteptarea îi măcinase nervii, la fel şi 
cunoaşterea faptului că avea să piloteze un avion imperfect, 
în cazul în care mai primea undă verde. Dar măcar era 
suficient de molesit pentru a adormi putin. 

Într-o localitate de lângă munţii Ural, doi ofiţeri din 
Regimentul 45 Piloti de Vânătoare al forţelor de apărare 
aeriană, căpitanul Boris Aivazian şi locotenentul Serghei 
Safronov, şi-au încheiat schimbul aşteptându-se să aibă 
duminica liberă. Erau stationati în afara Permului, un oraş 
industrial neprietenos, învăluit de smogul fabricilor, la vest 
de Ural, pe calea ferată transsiberiană. Cu două luni înainte, 
Aivazian doborâse un balon de spionaj american din înaltul 
cerului. Statistic vorbind, şansele ca el să fie chemat pentru 
a aplica o altă lovitură agresorilor americani atât de 
devreme erau slabe. 

Un al treilea pilot, căpitanul Igor Mentiukov, se afla pe 
drum de la Novosibirsk către Belarus, într-unul dintre cele 
două avioane de vânătoare nou-noute Suhoi Su-9 care erau 
livrate la o bază aeriană de la Baranovici. A fost un zbor lung 

226 


si greu de parcurs intr-o singura zi, data fiind prioritatea lui 
scazuta si necesitatea unor realimentari multiple. Mai era, 
totodata, o furtuna descurajanta deasupra Uralilor in acea 
seara. Mentiukov si partenerul sau petreceau noaptea in 
camerele ofiterilor din Sverdlovsk. 

In padurile din afara satului Kosulino, Mihail Voronov isi 
lasase trei dintre ofiteri sa plece acasa pe durata sarbatorii, 
dar rachetele sale erau inca echipate cu personal. Unul 
dintre cei aflati inca la post era locotenentul Nikolai 
Batuhtin, absolvent al Institutului Radio-Tehnic Gorkovski 
din Samara si, acum, mandrul operator al transmitatorului 
care emitea semnale de ghidaj pentru rachete pe durata 
zborului. Fiascoul de pe 9 aprilie îi usturase pe toţi, dar pana 
pe data de treisprezece, insistă el, „noi eram pregătiţi”. 

Pentru staţiile de radio de pe drumul Oş-Horug, Ziua 
Muncii nu era o sărbătoare alături de cei dragi. Nicio familie 
nu putea îndura frigul etern şi aerul uscat al platoului Pamir, 
ca să nu mai pomenim de poveştile şoptite prin munţi despre 
creatura  mâncătoare de oameni snejnâi celovek - 
abominabilul om al zăpezilor. Dar putea să fie vodcă, iar 
aceasta urma să mai alunge plictiseala. 

In Adana, Barbara Powers se resemnase cu gândul că 
Gary nu se va întoarce până duminică seara. Nu era singura 
petrecere la care avea să se simtă bine în absenţa lui. 

In Washington, Richard Bissell (de acum foarte distras de 
planurile pentru răsturnarea lui Castro în Cuba) îşi petrecea 
sfârşitul de săptămână alături de Walt Rostow, un prieten 
vechi şi un viitor apologet al Războiului din Vietnam. 
Asistentul lui Bissell, colonel în cadrul forţelor aeriene Bill 
Burke, se ocupa de chestiunile referitoare la U-2. 

Vremea de pe cerul Rusiei părea mai bună, deşi nu 
perfectă. Permisiunea lui Eisenhower nu specifica în mod 
clar dacă un zbor putea fi efectuat în ziua de 1 mai, însă 
spunea destul de limpede că zborul nu putea avea loc după. 
Ar fi fost prea aproape de summit. Era acum ori niciodată. 
Burke a spus ulterior că s-a consultat cu Allen Dulles înainte 
să dea undă verde, iar Dulles a fost de acord. 


227 


A durat mult pana cand codul de activare a misiunii a 
ajuns la Peshawar. 

Powers a fost trezit la ora 3:00. Rutina sa a reinceput: 
indispensabili, mic dejun, costum, tub de oxigen. In timp ce 
elimina azotul din corp, el si-a primit planul de zbor. S-a 
facut ora 4:30 si era prima oara cand stia ca se va indrepta 
spre Norvegia. Dupa cateva luni, el a scris, cu un umor sec, 
ca s-a bucurat ca luase deja micul dejun, pentru ca, dupa ce 
si-a aruncat ochii pe harta, ar fi fost prea nervos ca sa mai 
mănânce. Înainte să-şi tragă casca pe cap si să se izoleze de 
restul lumii, Shelton a venit şi l-a întrebat dacă dorea să ia 
un bold otrăvit. 

Noile metode de sinucidere aprobate lăsaseră în urmă 
pilula L. Pentru o sumă raportată de trei milioane de dolari, 
CIA produsese un ac muiat într-o otravă curare de 
concentraţie foarte ridicată din jungla Americii de Sud şi 
ascuns într-un dolar de argint. Moneda a fost făcută să arate 
ca o broşă suvenir. Un capăt al boldului ieşea în afară, 
terminându-se într-o proeminenta. O sucire scurtă şi întregul 
mecanism se dezmembra destul de uşor. Apoi o împunsătură 
adâncă oriunde în corp cauza anestezia generală, 
permanentă, fără să mai fie nevoie de aspirarea fermă din 
cazul cianurii. 

„Bine”, a spus Powers. Shelton i-a dat dolarul de argint şi 
Powers l-a pus într-un buzunar exterior. _ 

I s-a spus că decolarea urma să fie la ora 6:00. In mod 
normal, codul de undă verde venea cu patru ore înainte, însă 
Powers respira deja de o oră din tubul cu oxigen şi codul nu 
sosise. Ericson l-a ajutat totuşi să intre în avion şi l-a fixat în 
scaun. 

Ora şase a venit şi a trecut, încă fără niciun cod de 
lansare. În timp ce soarele urca pe cer, Powers a aşteptat şi 
a transpirat. Ericson, care aştepta împreună cu el, s-a 
dezbrăcat de cămaşă şi a întins-o peste geamul carlingii. 

Powers a fost convins că misiunea urma să fie anulată, iar 
Shelton începea să se neliniştească. A venit să-i spună că 
încă aşteptau permisiunea de la Casa Albă, ceea ce nu era 


228 


adevarat. Era trecut de ora opt in Washington si toate 
aprobarile fusesera acordate. Burke trimisese codul de unda 
verde. Acesta ajunsese in Germania, apoi in Turcia, insa 
comandantul de comunicatii de acolo intampina probleme in 
retransmiterea lui. CIA a identificat ulterior problema ca 
fiind o interferenta in ionosfera, care nu a fost un eufemism 
pentru o mahmureala a comandantului. Era un impediment 
matinal periodic al sistemului de comunicatii radio si a lasat 
o singură opţiune - trimiterea codului de lansare a misiunii 
în alfabetul Morse, pe frecvenţa de urgenţă a avionului, 
unde echipa de comunicaţii din Peshawar l-a găsit în cele din 
urmă pe 1 mai, la ora 6:20. 

Mesajul ar fi putut fi interceptat de altcineva care 
ascultase, dar Powers nu trebuia sa stie asta, iar daca 
Shelton a stiut, el nu a spus. Powers si-a pornit motorul, a 
notat o amanare de jumatate de ora in jurnalul sau de bord 
şi a închis acoperişul carlingii. 

La ora 6:26, uriaşa cioară neagră care-l purta pe soţul 
Barbarei Powers, o cameră foto Hycon B plină cu film, 
aproape 5.000 de litri de combustibil şi un motor Pratt 
Whitney J-75 de două tone şi jumătate a întors lent pe pista 
arsă de soare. Powers se scălda în propria sudoare şi era 
incapabil să îşi şteargă fruntea din cauza căştii închise 
ermetic peste costumul său. În următoarele nouă ore el se va 
mişca fără să se mişte şi va acţiona fără să gândească (a 
putut să gândească după ce zborul s-a terminat). Dar cel 
puţin îşi primise ordinele, direct de la comandantul său şef. 
Dacă asta nu îi demonstra valoarea, nimic altceva nu i-o 
demonstra. A accelerat spre înălţimi. Afară, colegii lui au 
auzit vuietul familiar al ascensiunii. Înăuntru, el lăsase mare 
parte din zgomot în urmă, dar a simţit puterea motorului în 
spate, iar apoi sub el, pe măsură ce enorma pasăre mecanică 
l-a ridicat pe Powers deasupra norilor. 


* K K 


229 


Nu au apărut probleme in transmiterea semnalului la 
Oslo. În hotelul său, Stan Beerli a primit telefonul în care i s- 
a spus că misiunea demarase. Şeful staţiei CIA a pregătit un 
avion care să-l ducă la Bodo, pe coasta arctică, unde urma să 
i se alăture o echipă de recuperare într-un Hercules care 
aşteptase în Germania încă de pe data de 27. Echipa a 
constat dintr-un pilot, care să aducă avionul lui Powers 
înapoi la Adana, mecanici de la Lockheed, care să se asigure 
că era în continuare capabil să zboare, şi suficient 
combustibil în butoaie de 190 de litri pentru ca misiunea să 
rămână autonomă şi, în acest fel, secretă. 

Beerli a rămas cu amintiri plăcute de la Bodo. Petrecuse 
trei săptămâni acolo împreună cu Powers şi cu alţii în 1958, 
aşteptând limpezirea vremii deasupra zonei Plesetk si 
ajungând să-i cunoască pe şefii locali ai serviciilor de spionaj 
norvegiene (pe care i-a cinstit cu whisky scoţian şi, într-o 
anumită ocazie, cu o ladita de salată verde adusă pe calea 
aerului din Germania). Acum era primăvară, iar fiordul se 
bucura de seri lungi, senine. În alte împrejurări, s-ar fi 
organizat partide de pescuit şi poate drumeţii pe uscat. De 
această dată Beerli a trebuit să rămână la baza aeriană 
norvegiană, care acoperea mare parte a terenului plat dintre 
munţi şi apă. 

li spusese şefului serviciilor norvegiene de spionaj din 
Oslo că misiunea către care se îndrepta urma să se 
desfăşoare de-a lungul coastei nordice a sovieticilor. În 
Bodo, persoana lui de contact a fost un general pe nume 
Tufti Johnson, iar el a trebuit să fie chiar mai puţin deschis 
cu Tufti: echipa sa avea să culeagă mostre atmosferice. 
Acesta a fost motivul invocat, „dar ei nu s-au lăsat deloc 
păcăliţi. Stiau.” Si mai ştiau ca Beerli, slab ca ogarul, nu 
aducea niciodată destulă mâncare cu el. „Deci e 1 mai”, îşi 
aminteşte el. „Stăm în hangar, feriti de ochii curioşilor, fără 
să facem nimic. Şi cine crezi că intră înăuntru - chiar Tufti 
Johnson cu o tavă plină cu aperitive. lar tava e mare si de 
argint, astfel încât ştiu ce a făcut. Pur şi simplu a luat-o de la 
cantină şi ne-a adus-o nouă. N-o să uit niciodată asta.” 


230 


* K K 


Fiul minerului din Pound a străpuns marea bulă imaginară 
a spațiului aerian sovietic la altitudinea de 20.420 de metri, 
zburând mai mult sau mai putin în plan drept. Pe măsură ce 
greutatea rezervoarelor a scăzut, el a urcat încă 900 de 
metri. Intorcându-şi capul câțiva centimetri in interiorul 
castii, a putut distinge albul strălucitor, sculptat al culmilor 
Pamirului la 14,5 kilometri sub aripa lui dreaptă. În față, un 
ocean de nori acoperea câmpurile de bumbac si pustietatea 
arsa de soare a Asiei Centrale sovietice. Orice altceva ar fi 
putut fi oriunde in alta parte - Nevada, Turcia, California; 
negrul albăstrui al stratosferei rămânea o constantă. La fel 
erau costumul, manşa, panoul linistitor al instrumentelor de 
bord, sâsâitul molatec al oxigenului in cască. 

Powers şi-a cuplat, apoi şi-a decuplat radioul. Bob Ericson 
stătea cu urechile ciulite să-l detecteze in furgoneta radio 
din Peshawar. A transmis înapoi un clic, iar Powers a rămas 
de unul singur cu încă 6.100 de kilometri de parcurs. 

„Totul mergea strună”, va scrie el din închisoare peste 
cinci luni. „Nu au existat scuze pentru anularea misiunii şi 
întoarcerea la bază. Trebuia să continui.” 

A estimat ca era in aer de treizeci de minute. De fapt, 
stația radar de pe platoul Pamirului il detectase si il 
catalogase ca intrus după doar zece minute. Telefoanele au 
început să curgă la 5:36, ora Moscovei: stația din Pamir 
către Taşkent, cea din Taşkent către ofițerul de serviciu din 
clădirea de pe Cheiul Frunze din Moscova, ofițerul de 
serviciu către maresalul Biriuzov, Biriuzov către maresalul 
Malinovski. 

I-a revenit lui Malinovski, în calitate de ministru al 
apărării, sarcina să-l scoale din somn pe Hruşciov pe linia 
securizată a Kremlinului. Apelul a fost transferat la resedinta 
lui de pe Dealurile Lenin, unde telefonul de lângă patul 
premierului a sunat la ora 6:00. Detectaseră un alt zbor 

231 


american. Toate unitatile fusesera alertate. Vor face tot ce le 
va sta in putinta sa... 

Hruşciov a coborât la micul dejun cu o falcă-n cer si una-n 
pământ. „A stat la masă în tăcere”, şi-a amintit fiul lui. „Nu 
se auzea decât clinchetul linguritei sale de marginile 
paharului cu ceai.” 

Timp de o oră, Powers a zburat către nord peste 
deşerturile Karakum şi Kâzâlkum, neobservat din câte ştia 
el, dar cei din Moscova îi cunoşteau locaţia cu o marjă de 
eroare de câţiva kilometri. 

Şoferii fuseseră treziti chiar mai devreme decât Biriuzov şi 
membrii superiori ai personalului său, pentru a goni pe 
străzile pustii către centrul de comandă al forţelor de 
apărare aeriene, unde au urmărit înaintarea avionului U-2 pe 
aceeaşi hartă care a înregistrat umilinţa de pe 9 aprilie. 
Harta era imprimată pe un ecran de sticlă cât un perete. În 
spatele ei, un sergent în uniformă a împins în tăcere o cruce 
neagră spre Tiuratam, pe măsură ce fiecare nou reper al 
poziţiei lui Powers era transmis la centrul de comandă. 

Peste Cosmodrom norii se subtiasera, şi Powers şi-a pornit 
aparatele foto. Mult sub el, a văzut primele dâre de fum ale 
avioanelor de urmărire, supersonice, primul îndreptându-se 
spre sud, apoi apropiindu-se de el către nord. Nu era 
îngrijorat. A accelerat. 

Alături de Biriuzov se afla Aleksandr Orlov, ale cărui 
sarcini in tensionatele săptămâni anterioare inclusesera 
punctarea potenţialelor rute viitoare ale avionului U-2. 
Aceasta nu era una dintre ele. Americanii zburau de obicei în 
cercuri peste Asia Centrală. Era adevărat, ei mai aruncaseră 
o privire Sverdlovskului înainte, dar de ce încă o dată? (Era 
o întrebare bună la care nu exista niciun răspuns bun. 
Pentru Stan Beerli, faptul de a-l trimite pe Powers către 
Sverdlovsk când Agenţia ştia că în zonă sosiseră de curând 
rachete S-75 însemna să o cauţi cu lumânarea, iar acest 
lucru încă îl mai roade după câteva decenii.) 

Prima alarmă l-a trezit pe Mihail Voronov la ora şapte. 
„Dacă dormeam? Normal că dormeam. Era 1 mai. Plănuiam 


232 


să merg pe la cazărmi şi sa le fac soldaţilor mei 
traditionalele urări de Ziua Muncii. În schimb am alergat. 
Toţi am alergat. Am dat fuga la poziţiile noastre şi, când am 
ajuns acolo, i-am spus comandantului că batalionul meu e 
pregătit să tragă, gata să apese pe buton.” 

Pentru majoritatea oamenilor lui Voronov asta a însemnat 
să iasă buluc din corturi şi să intre în uniforme în singura zi 
a anului în care s-ar fi putut aştepta la o oră suplimentară de 
somn în sacii lor de dormit. A fost o trezire nepoliticoasă, 
mai ales având în vedere că aceasta era aproape sigur o 
manevră de antrenament. 

S-a auzit apoi că alarma era întemeiată. Voronov a 
transmis vestea: exista un intrus la douăzeci de mii de metri 
deasupra Mării Aral şi cine ştie ce bombe avea la bord. 
Cabina de control s-a umplut: Voronov, locotenentul 
Batuhtin şi alţi cinci ofiţeri de ghidaj-control, câte unul 
pentru fiecare rachetă. 

Peste tabără s-a aşternut tăcerea. 

Aşa începea? Asta voiau americanii de 1 mai? „Eram 
nedumeriti şi şocaţi”, afirmă Batuhtin. „Nu puteam înţelege 
cum în mijlocul ţării apăruse pur şi simplu un avion pe cer. 
Era ca un atac din senin.” 

Totuşi, nimeni nu a intrat în panică, iar Voronov cel mai 
puţin dintre toţi. Veteranul de la Kursk şi Tula ştia câte ceva 
despre moralul soldaţilor. Pe măsură ce tăcerea a întins 
nervii bărbaţilor mai tineri din cabină, el s-a întors la radio şi 
şi-a întrebat comandantul, un colonel pe nume Gaiderov, 
aflat la două sate distanţă, dacă puteau lua micul dejun. 
Gaiderov le-a dat zece minute. 


* OK OX 


Boris Aivazian, din Regimentul 45 Piloti de Vanatoare, 
locuia la 320 de kilometri de Kosulino, insa la doar treizeci si 
doua de minute de baza sa. Stia acest lucru pentru ca facea 
naveta pe motocicleta. (La fel ca in Miramar, asa se intampla 

233 


si in Perm: niciun pilot de vanatoare care se respecta nu 
mergea la munca cu autobuzul.) Totusi, nu avea telefon; 
fusese scos de urgenta din casa in stil sovietic, de un soldat 
care i-a batut in usa. 

Pana cand a urcat in avionul MIG-19, colegul sau, Serghei 
Safronov era deja acolo, cu costumul pe el. Au decolat, dupa 
care şi-au primit ordinele: zburati la Sverdlovsk şi 
realimentati. Intorsi la sol, ei au aşteptat ceea ce li s-a părut 
a fi ore întregi. Au cerut micul dejun. 


* K K 


După trei ore si primii 2.100 de kilometri ai Misiunii 4154, 
pilotul automat al lui Powers s-a defectat. Se aşteptase la 
probleme de alimentare cu combustibil a motorului în cazul 
în care Article 360 se gândea să-şi facă de cap, dar această 
surpriză era la fel de gravă. In loc să rămână automat între 
limitele stricte de viteză şi de altitudine care ajutau avionul 
să zboare economic si să rămână întreg, el a început să o ia 
în sus si să încetinească. Powers mai avea de parcurs 3.860 
de kilometri. Încă şase ore. Pilotarea manuală a avionului în 
acele şase ore, in timp ce totodată naviga, opera aparatele 
foto si isi verifica instrumentele de bord urma sa fie un nou 
gen de maraton. Însă orizontul se limpezise in fata si nu 
zărea nicăieri sub el urme ale avioanelor de vânătoare 
sovietice. Întoarcerea ar fi fost o treabă grea. „Am continuat 
conform planului.” 


* K K 


Maresalii Biriuzov si Savitki se uitau lung la peretele de 
sticlă, gândindu-se la plafoane de zbor. Biriuzov era 
consilierul militar de cel mai înalt rang al lui Hruşciov. 
Savitki comandase toate escadrilele de avioane de vânătoare 


234 


din tara si stia mai bine ca oricine ca, in afara cazului in care 
intrusul nu era nevoit sa piarda altitudine din cauza unei 
defectiuni, Aivazian si Safronov aveau slabe sanse sa il 
ajunga. Nimeni nu mai pilotase un MIG-19 la o altitudine mai 
mare de 17.500 de metri, chiar si in ascensiune maxima (pe 
care Savitki a pretins ca a inventat-o). Singura lui speranta 
era un Su-9, dar singurele sale avioane Su-9 din raza 
impertinentei cruci negre americane erau cele doua livrate 
de Igor Mentiukov si partenerul sau la Baranovici. Acestea 
erau neinarmate, dar vor trebui sa se descurce si asa. 

Au fost chemati pilotii lor. Mentiukov nu a fost gasit, astfel 
încât partenerul său a fost trimis in aer singur, îndreptat 
spre sud la Celiabinsk, oraşul nuclear îngrădit, şi i s-a 
ordonat să scape de rezervoarele externe detaşabile pentru 
un plus de altitudine. Pilotul a rămas fără combustibil atât 
de repede, încât a trebuit să aterizeze forţat într-un câmp. 

Încercările de a-l găsi pe Mentiukov nu fuseseră 
abandonate. De fapt, legenda lui Mentiukov abia începea. 
După unele relatări, el îşi îmbrăcase uniforma şi se îndrepta 
către oraş pentru a se alătura festivităților, când a fost oprit 
într-o staţie de autobuz. După propria lui relatare, el aştepta 
într-o staţie de autobuz după ce fusese găsit la hotel; într-un 
moment de o importanţă atât de critică, un autobuz a fost 
singura cale de a ajunge la avionul său. 

Rezultatul a fost acelaşi: până în clipa în care Mentiukov a 
ajuns la aeroport, mareşalul Saviţki (nume de cod 
„Dragonul”) îşi pierduse răbdarea. Lui Mentiukov i s-a 
ordonat să decoleze imediat. Acesta s-a supus, instalându-se 
în scaun fără costumul presurizat sau cască şi trecând 
valvârtej de Aivazian şi Safronov, care îşi înfulecau micul 
dejun în vreme ce ascultau, cu căştile pe urechi. 

Mentiukov a decolat inca nestiind ce trebuia să facă. 

Comandantul superior al forţelor aeriene, generalul Iuri 
Vovk, a preluat microfonul. 

Vovk: Mă auzi? 

Mentiukov: Tare şi clar. 

Vovk: Destinația ta e Celiabinsk. Ai o ţintă reală la mare 


235 


altitudine. Misiunea ta e sa o distrugi. 

Mentiukov: Sunt gata. Complet pregatit. 

Totusi, exista o problema. Nu avea arme. Era constient ca 
Vovk ştia si el asta, ceea ce nu putea însemna decât un 
singur lucru. 

Vovk: Misiunea ta e să interceptezi ţinta şi să intri în 
coliziune cu ea. E ordinul Dragonului. 


Mentiukov a aprins propulsorul auxiliar şi şi-a îndreptat 
avionul către înălţimi. „Ştiam că nu am încotro”, a afirmat el 
mult mai târziu. „Dacă refuzam, acesta era sfârşitul - al 
carierei mele, al reputației mele, a tot. Era mai bine să am 
parte de o moarte bună, astfel încât i-am rugat un singur 
lucru - să aibă grijă de soţia mea însărcinată şi de mama 
mea.” 

Legenda spune ca Savitki l-a asigurat personal pe linia 
directa de la Moscova ca familia sa va fi bine ingrijita. 
Aivazian, care inca asculta, spune ca nu a auzit niciodata 
afirmatia despre sotia insarcinata si ca niciun pilot de 
vanatoare care urmeaza sa-si puna viata in primejdie nu s-ar 
opri pentru a face astfel de declaratii. Dar, pentru ca a fost 
vazut pe ecranele atator radare, nu e pus la indoiala faptul 
ca Mentiukov a urcat apoi la 19.800 de metri fara costum 
presurizat si a continuat sa urce, apropiindu-se de Powers cu 
o viteza de doua ori mai mare decat cea a sunetului. 

Turnul de control de la sol a intervenit. ,,Tinta e în fata, la 
douazeci de kilometri.” 

Retraind aceste evenimente la varsta de saptezeci si sapte 
de ani, Mentiukov si-a amintit precis altitudinea - 20.090 de 
metri - si viteza:2.1 85 de kilometri pe oră. Asta însemna ca 
el călătorea cu 1.600 de kilometri pe oră mai repede decât 
avionul U-2, reducând distanţa dintre ei cu 1,6 kilometri la 
fiecare trei secunde. 

„Ţinta la cincisprezece secunde... ţinta la zece secunde... 
ţinta în faţă! Priveşte, priveşte! Îl vezi?” 

Nu îl vedea. Căuta o linie pe cer. Nu avea să fie mai mult 
de atât - o linie ce urma să dispară imediat. 


236 


La Moscova, Savitki isi vedea planul naruindu-se. Prin 
turnul de control din Sverdlovsk i-a ordonat lui Mentiukov 
să-şi oprească propulsorul auxiliar. Mentiukov a refuzat: 
puterea maximă era singura modalitate de a menţine 
înălţimea maximă. Ordinul a fost repetat. Era ordinul 
Dragonului! Mentiukov şi-a oprit propulsorul auxiliar şi a 
căzut ca bolovanul. 


* K K 


Hruşciov şi-a terminat ceaiul şi a plecat la Kremlin. De 
acolo, putin mai târziu, el urma să iasă pe poarta Turnului 
Spasski pentru a-şi ocupa locul în tribuna oficială din fața 
Mausoleului Lenin. Aveau să defileze gimnaste, dansatori, 
soldaţi, rachete, tancuri, veterani al Marelui Război 
Patriotic, pionieri si stegari - purtători de drapele triumfale, 
nesfarsite, vopsite în rosul şi galbenul revoluţiei. Toată 
mândria lumii comuniste, reală si fabricată, urma sa fie 
concentrată pentru el, chiar in fata lui, aici, in Piața Rosie, 
de-a lungul urmatoarelor doua ore. 

Puterea sa era incontestabila. Stalin si stalinismul erau 
istorie. Pucistii din 1957 nu mai indraznisera sa incerce din 
nou rasturnarea lui. Scepticii fata de aceasta relatie mai 
degajata cu Statele Unite nu iesisera inca la iveala. Terenul 
de golf si superba cabana retrasa de deasupra lacului Baikal 
aveau sa fie terminate la timp pentru vizita lui Eisenhower. 
Sovietele nu erau încă aproape de noua era, dar ea era 
realizabila, si va fi opera mareata a lui Hrusciov. Totusi, 
mintea sa era incetosata de furie. 

De Ziua Muncii, Hrusciov isi ducea, de obicei, membrii 
familiei in oras cu masina. Astazi ii lasase sa vina singuri cu 
soferul sau. De Ziua Muncii, Biriuzov era, de obicei, alaturi 
de el in tribuna. Astazi, acesta se afla in centrul sau de 
comanda, privind neputincios cum un alt avion de spionaj 
mai cojea un strat din invelisul subtire ce acoperea 
goliciunea nucleară a Uniunii Sovietice. Hruşciov isi 

237 


pierduse deja cumpatul cu Biriuzov la telefon. Acum, tot 
ceea ce puteau face amandoi era sa astepte. 


* K K 


Mentiukov accelerase prea tare, depasindu-si ţinta, si 
aproape că rămăsese fără combustibil. În timp ce altimetrul 
său a început să se rotească în sens invers, i s-a ordonat să 
se întoarcă la bază. 

Aivazian şi Safronov, cu stomacul plin şi rezervoarele 
realimentate, au decolat din nou şi s-au rotit în spirală 
deasupra Sverdlovskului, aşteptând ordine. Dar Savitki nu 
prea avea habar cum să-i folosească. Era rândul 
rachetiştilor. 

Oamenii lui Voronov şi-au luat micul dejun, apoi au 
aşteptat în tăcere, în vreme ce staţiile radar de rază medie 
de la sud îl urmăreau pe Powers pe drumul său către nord. 
În timp ce zbura peste Celiabinsk, la 160 de kilometri sud de 
Sverdlovsk, Voronov a pornit radarul de identificare a 
țintelor militare şi, pentru prima oară, a văzut intrusul ca un 
punct verde pe monitorul lui. 

Pentru câteva minute, punctul şi-a continuat drumul către 
nord. După care a virat brusc la dreapta. A existat o buclă în 
traseul lui Powers, iar ea s-a produs în acest moment. Cu doi 
ani înainte, sistemul de răcire de la un depozit pentru 
deşeuri radioactive din apropiere de Kiştim, la nord de 
Celiabinsk, explodase, eliberând mai multe radiaţii decât 
Cernobâlul şi producând o creştere masivă a nivelurilor de 
strontiu-90, pe care cei de la CIA au fost în măsură să le 
detecteze până în vestul Alaskăi. Bob Ericson zburase peste 
zona respectivă în vara anterioară. Din motive întemeiate 
sau eronate, Agenţia a dorit să mai arunce o privire. 

Virajul la dreapta l-a dus pe Powers pe deasupra unei 
reţele de îmbogăţire a combustibilului nuclear şi a unor 
instalaţii de depozitare a deşeurilor radioactive, la est de 
Kistim, şi, totodată, în afara razei de acţiune a rachetelor lui 

238 


Voronov. Gata, s-a gândit Voronov, a scăpat. 


* K K 


Powers nu ştia nimic despre dezastrul de la Kistim. Timp 
de o jumătate de secol, regiunile rurale de sub el vor rămâne 
unul dintre cele mai iradiate locuri de pe fața pământului, 
însă, de la o altitudine de 21.000 de metri într-o zi frumoasă 
de primăvară, cicatricile şi coşurile de fum ale industriei 
Armaghedonului se amestecau inocent într-o întindere 
bidimensională de păduri, lacuri şi terenuri agricole. Lui 
Powers i s-a părut că seamănă putin cu Virginia. Şi-a făcut 
fotografiile si a executat o întoarcere in unghi de nouăzeci 
de grade, care l-a dus înapoi pe direcția Sverdlovskului, 
Scandinaviei si a refugiului sigur din Norvegia. 

În acest punct, avea să scrie el în jurnalul său din 
închisoare, se simțea „destul de bine”: 


Eram pe traseu, avionul funcționa excelent, cu exceptia 
pilotului automat, iar cerul era senin si navigația destul de 
uşoară. Zburam pe un cer fara nori, cam de treizeci de 
minute. 


Ofiterul tintas al lui Voronov a observat imediat virajul la 
stanga al avionului U-2. Punctul de pe radar revenea in raza 
de actiune, iar bateria de la Kosulino urma sa beneficieze de 
cel mai bun tir. De la postul de comanda a venit ordinul de a 
trage, daca sistemul de teleghidare a rachetelor se putea 
fixa pe tinta. 

„Am urmărit punctul până a ajuns în raza de acţiune”, a 
spus Voronov. „Apoi am dat ordinul. Pusk.” 

Nu s-a întâmplat nimic. Dintr-un anumit motiv, Eduard 
Feldblum, ofiţerul de control al lansărilor, ezita. 

„Foc!” a tipat Voronov, iar Feldblum a apăsat pe buton. 

Era 8:52 ora Moscovei; aproape ora 1:00 pe fusul orar al 
Washingtonului. Trei dintre cele şase rachete ale lui Voronov 
ar fi trebuit să se aprindă şi să se îndrepte către ceruri, 

239 


sfidând gravitația, America si lunecoasa atmosferă 
superioara, intr-un foc de artificii supersonic si extravagant, 
cum nu s-a mai văzut vreodată. Daca ar fi plecat toate trei de 
la sol, Frank Powers ar fi fost trimis pe lumea cealaltă şi 
afirmaţiile consilierilor lui Eisenhower, cum că doborârea 
unui avion U-2 la mare altitudine era un eveniment în urma 
căruia pilotul nu putea supravieţui, s-ar fi dovedit corecte. 
Dar s-a aprins numai o rachetă. A ţâşnit către altitudinea de 
21.000 de metri purtată de flăcări, creând propriul ei punct 
pe ecranul radarului şi apropiindu-se cu viteza Mach 2 de 
punctul care era Article 360. Timp de un minut, bărbaţii din 
cabină şi-au privit monitoarele, iar restul lumii a aşteptat - 
Aivazian şi Safronov în MIG-urile lor, care se roteau în 
spirală, Vovk (si acum şi Mentiukov) la sol, Biriuzov, Savitki 
şi subordonații lor în centrul de comandă, Hruşciov la 
Kremlin, Beerli - nu că ar fi fost îngrijorat - în Oslo. 

Racheta Dvina avea două motoare auxiliare. Al doilea ceda 
la 20.100 de metri, după care totul depindea de balistică şi 
noroc. În principiu, aripile rachetei ar mai fi purtat-o câţiva 
metri pe traiectoria ei. Tot în principiu, focosul ar fi fost 
detonat automat, atunci când ajungea la o distanţă de 
minimum 60 de metri de ţinta sa. Dar peste altitudinea de 
20.000 de metri se putea întâmpla orice. Sau, mai probabil, 
putea să nu se întâmple nimic. 

„Am urmărit cele două puncte”, spune Voronov, 
împreunându-şi mâinile îmbătrânite deasupra mesei din 
camera de zi a casei sale aflată în apropierea Mării Negre. 
„După care le-am văzut intrând în coliziune.” La Moscova 
era ora 8:53. 

Powers a simţit o bufnitură. Nu un pocnet sau un sunet 
înăbuşit. Nu era un cuvânt pe care l-ar fi folosit dacă ar fi 
inventat povestea. Isi efectuase virajul la stânga, apoi îşi 
notase viteza, altitudinea si temperatura gazelor de 
eşapament, când cerul a devenit portocaliu şi a simţit 
bufnitura în spate. „Dumnezeule”, a zis el în gând şi poate în 
cască. „Până aici mi-a fost.” Ştia că avionul său probabil se 
va dezmembra, dar pentru câteva secunde a rămas întreg. 


240 


Aripa sa dreaptă s-a înclinat în jos, astfel încât el a tras de 
manşă la stânga şi a părut să zboare iarăşi drept. Apoi botul 
avionului a început să se aplece, astfel încât a tras înapoi de 
manşă, dar de această dată botul a continuat să se îndrepte 
în jos, iar avionul a început să descrie un arc mare, lent din 
planul orizontal în cel vertical, pierzând treptat întreaga 
viteză de înaintare şi convertind o parte din ea în viteză de 
coborâre, într-o replică inversă ameţitoare a unui ascensiuni 
maxime, lăsându-l pe Powers să privească direct în jos către 
Rusia şi să-şi dea seama că probabil îşi pierduse coada. 
Bolturile de 13-20 de centimetri care o fixau erau proiectate 
pentru a supravieţui unei explozii de rachetă în aceeaşi 
măsură în care era şi pilotul. 

Ambele aripi au fost smulse, iar ceea ce a rămas din U-2 a 
început să se învârtă, mai întâi cu botul în jos, tras către 
pământ de motorul său de două tone şi jumătate. Powers s-a 
rotit în avion, dureros, cu trupul forţat să se desprindă în sus 
din scaun, dar ţinut pe loc de centura de siguranţă, cu casca 
izbindu-i-se de interiorul cupolei carlingii. Primul său gând a 
fost că va trebui să se ejecteze, însă forţele gravitaționale 
care se acumulau în carlingă i-au îngreunat gândirea şi 
eforturile de a rămâne în scaun. Mai era un lucru care îi 
îngreuna mişcarea. Costumul său presurizat se umflase. Şi 
mai era ceva ce nu-i dădea pace într-un colţ al minţii. 
Trebuia să declanşeze mecanismele de autodistrugere care 
urmau să spulbere aparatul foto din cala avionului. Prin 
urmare, timp de câteva secunde lungi din viaţa sa, Frank 
Powers a fost proiectat în sus, lipit de cupola carlingii unui 
avion care îşi pierduse aripile şi coada, într-un costum care 
trebuia să-i salveze viaţa, dar care părea să îl strângă ca 
într-o menghină, cântărind strategii prin care să scape cu 
viaţă şi totodată să apere cel mai preţios secret al Americii. 

Arcuindu-se peste picioarele sale, în faţa lui se afla o şină 
din titan a cupolei carlingii. Marginea din faţă a părţii mobile 
a cupolei intra în ea. Dacă putea să se întindă până jos, între 
picioare, ca să tragă de coarda pentru ejectare chiar în acel 
moment, scaunul său propulsat de o rachetă urma să iasă 


241 


prin geamul carlingii, dar nimic nu putea sa treaca prin sina 
din titan, ce parea ca ii va reteza picioarele de undeva din 
zona genunchilor. Powers si-a dat seama macar de atata 
lucru in mijlocul senzatiilor tulburi care au amenintat sa-l 
aducă în pragul panicii, pe măsură ce fuzelajul său negru în 
formă de glonţ a căzut spre pământ, prin 10.360 de metri de 
atmosferă. 

O altitudine de 10.360 de metri încă depăşea cu mult 
înălţimea muntelui Everest, dar ea scădea cu 3.000 de metri 
pe minut. Trebuia să gândească, să se oprească şi să 
gândească. Aceasta a fost mai mult decât o idee. A fost un 
sfat foarte practic din partea cuiva care trecuse prin acest 
gen de defectiune gravă a echipamentului, solutionase 
problema şi ieşise din avion atârnând de paraşută, iar asta 
chiar fara să se sifoneze prea tare. (Jack Noble? Bob 
Ericson? Indiferent despre cine a fost vorba, Powers avea să- 
i mulţumească în memoriile sale, deşi fără să-l numească.) 

Astfel încât el a folosit o parte din timpul preţios pe care i 
l-a oferit o cădere de la o altitudine atât de mare pentru a 
gândi, iar făcând acest lucru s-a salvat. Şi-a dat seama că nu 
e nevoit să se ejecteze. Putea ieşi singur din avion. A deschis 
cu mâna cupola carlingii şi a fost zvârlit violent într-o parte, 
într-un curent de aer îngheţat ce urca năvalnic către el cu 
viteza de 160 de kilometri pe oră dinspre câmpurile ce 
înconjurau satul Kosulino. 

Vizorul căştii lui Powers s-a acoperit aproape instantaneu 
cu chiciură. Încă mai era conectat de carlingă prin tubul său 
de oxigen, iar carlinga se rotea, astfel încât el se mişca 
împreună cu ea, agăţat de o coardă. (Ramasitele fizice ale 
acestui moment sunt acum exponate de muzeu şi fotografii 
alb-negru, dar sunt fotografii ale bărbatului îmbrăcat într-un 
costum lejer de împrumut şi ale avionului său făcut bucăţi. 
Ele abia dacă transmit faptul uimitor că toate acestea s-au 
întâmplat cu adevărat; că, timp de câteva secunde, în mai 
1960, în vreme ce lumea occidentală dormea, iar Uniunea 
Sovietică încerca simultan să celebreze primăvara 
americană şi triumful socialismului internaţional, un tânăr 


242 


de nadejde dintr-un orasel din Virginia, plin de intentii bune, 
dar fara viza sovietica, avea sa fie gasit dupa o rostogolire 
prin aer către Sverdlovsk, într-un costum complet 
presurizat, prins superficial de fuzelajul dezmembrat al unui 
avion U-2.) 

Nu uitase de  comutatoarele mecanismelor de 
autodistrugere. După relatarea proprie, el a încercat să se 
apropie iarăşi de carlingă pentru a activa cronometrul de 
şaptezeci de secunde care, aşa cum promisese Agenţia, ar fi 
lăsat unui pilot timp suficient pentru a ieşi în afara 
pericolului înainte ca cele 900 de grame de ciclonit exploziv 
să detoneze. Dar i-a fost greu să ajungă la comutatoare, iar 
forţele gravitaționale au fost prea puternice, a spus Powers. 
„Apoi m-am gândit: Acum trebuie pur şi simplu să încerc să 
mă salvez pe mine însumi. Lovind cu picioarele şi 
contorsionându-mă, trebuie să fi rupt tuburile de oxigen, 
pentru că dintr-o dată mă eliberasem, iar trupul îmi cădea, 
complet eliberat.” 

Timp de alte câteva secunde, carcasa avionului a căzut 
alături de el. Apoi, la aproape 4.600 de metri, paraşuta i s-a 
deschis automat. Având la dispoziţie un interval de timp în 
care să cumpănească iarăşi, el şi-a scos vizorul îngheţat al 
căştii. S-a gândit să folosească boldul otrăvit pe drumul 
către pământ, dar a meditat mai bine. De ce acum? Evadarea 
era încă posibilă, iar dacă încerca să evadeze putea folosi 
boldul ca pe o armă letală. 

A plutit dincolo de un şir de cabluri de înaltă tensiune şi a 
aterizat violent într-un câmp, unde un fermier care îi privise 
coborârea dintr-un tractor a mers până la faţa locului şi a 
început să împăturească paraşuta. Un Moskvici a intrat 
săltând pe câmpul denivelat din direcţia celui mai apropiat 
sat. Şoferul a coborât din maşină şi l-a ajutat pe Powers să 
se ridice în picioare. „Ai patit ceva?” l-a întrebat în rusă. 
Niciun răspuns; doar o privire tulburată din partea unui 
bărbat aflat în stare de şoc. 

„Eşti bulgar?” 

Se adunau o mulţime de oameni, atraşi de focurile de 

243 


artificii şi de privelistea parasutei alb-portocalii a lui Powers 
in lunga ei coborare, iar acum de caracterul absolut bizar al 
prezenţei sale străine pe câmpul lor. Powers purta un pistol 
în tocul exterior al costumului. Un pasager din Moskvici i l-a 
luat şi i-a făcut semn să intre pe bancheta din spate. 
Pachetul cu resurse de urgenţă ataşat de scaunul său de 
avion a fost urcat în portbagajul maşinii. În el era un mesaj 
imprimat pe mătase în paisprezece limbi: „Sunt american şi 
nu vorbesc limba voastră. Am nevoie de hrană, adăpost, 
ajutor. Nu vă voi face niciun rău. Nu sunt duşmanul 
poporului vostru. Daca mă ajutaţi, veţi fi recompensati.” 
Moskviciul a demarat, îndreptându-se către Kosulino. Lui 
Powers i-a fost oferită o ţigară şi el a acceptat-o. Pasagerul 
cu pistolul l-a studiat o vreme, apoi a scris cu degetul literele 
„SUA” în praful de pe bord. Powers a incuviintat din cap. 


* K K 


În jurul orei zece s-a produs un val de agitație în rândul 
paltoanelor închise la culoare din tribuna oficială a Pieței 
Roşii. Diplomatii au observat mişcarea din scaunele lor 
plasate în partea opusă mausoleului. Fiul lui Hruşciov a 
sesizat-o din scaunele familiei aflate la dreapta. Un bărbat în 
uniforma forțelor aeriene şi-a croit drum printre membrii 
Politburoului către Hruşciov, dupa care i-a soptit ceva la 
ureche. Era maresalul de aviaţie Biriuzov, cu vestea 
proaspata. 


* K K 


„Îl aşteptam să apară la prânz”, spune Stan Beerli, care se 
afla in Bodo cu avionul Hercules si echipa de recuperare a 
Operațiunii Quickmove. „Am început să emitem clicuri cu 
jumătate de oră înainte.” 


244 


Un clic unic era singurul raspuns de care aveau nevoie in 
furgoneta de comunicatii din Bodo. Ei aveau sa stie ca 
Powers accelera pe drum undeva deasupra Oceanului Arctic 
si isi incepea planarea lunga catre sol, cu doua bobine de 
film mari cat un butoi, pline cu secrete nucleare, rulate 
strans in aparatul sau foto Hycon B. Insa clicul nu s-a mai 
auzit. Au asteptat doua ore, dupa care au inceput sa 
împacheteze. Avionul Hercules al Operatiunii Quickmove l-a 
dus pe Beerli înapoi la Oslo, unde el a sunat persoana de 
contact a Agenţiei de la ambasada americană. A rostit trei 
cuvinte: „Petrecerea s-a terminat.” După care Beerli s-a 
îndreptat spre Washington. 

Powers era deja la Moscova. A petrecut acea noapte într-o 
celulă de sub Lubianka, fiind perchezitionat până la piele, 
hrănit bine, interogat vreme de câteva ore, după care boldul 
otrăvit i-a fost confiscat de un bărbat de la KGB cu o 
servietă. În timp ce îi era luat, Powers a rugat un interpret 
să se asigure că instrumentul ucigaş era manevrat cu mare 
grijă. KGB a făcut ulterior publică povestea că boldul a fost 
testat pe un câine şi că sărmanului patruped i-au trebuit 
nouăzeci de secunde ca să-şi dea duhul. 


245 


PARTEA a ITI-a 


Prins asupra faptei 


246 


Capitolul 8 


Orasul cowboy-Lor. Si al LndieniloR 


In 1959, numărătoarea sovietică oficială a organizaţiilor 
occidentale de spionaj, „teroare” şi propagandă cu sediul în 
Berlinul de Vest ajungea la patruzeci şi opt. Estimarea 
vestică acceptată, în general, pentru numărul de agenţi 
comunişti care operau din Germania de Est în aceeaşi 
perioadă era de şaizeci de mii. 

În Berlin, spionii mişunau până şi pe sub pământ, la 
propriu. Ei trebuiau să se aplece pentru a ajunge la capătul 
tunelului de monitorizare radio lung de 400 de metri, 
construit de englezi şi de americani pe sub sectorul sovietic, 
şi care a fost dezgropat de ruşi după topirea zăpezii în 1956. 

Chiar şi la sfârşitul deceniului, nu exista încă Zidul 
Berlinului, astfel încât spionii se puteau pierde în mulţime. 
Se amestecau printre clienţii aflaţi în barul nou construitului 
hotel Hilton şi, îmbrăcaţi în impermeabile, la aeroport. Se 
amestecau, în uniforme, la misiunile militare aliate din 
Babelsberg, enclava diplomatică internaţională înconjurată 
de teritoriu aflat sub controlul sovietic pe malul vestic al 
râului Havel. Operau incognito în cafenelele cu pereţi de 
sticlă de-a lungul bulevardului Ku'damm. Făceau schimb de 
ştiri cu angajaţii Reuters (şi cu Annette von Broecker, 
seducătoarea reporterita începătoare de la Reuters) in 
restaurantele de langa biroul din Berlinul de Vest al 
Agentiei, situat in Savignyplatz, si vindeau informatii pe bani 
grei in vilele închiriate de CIA in Zehlendorf. 

Englezii scoteau capul din carlinga avioanelor RAF 
Chipmunk, care zburau la joasă altitudine peste bazele 
sovietice din suburbiile de est, şi făceau fotografii cu aparate 
Minolta manuale. Ataşatul militar francez lucra pentru 
poliţia secretă est-germană sau pentru KGB - nimeni nu era 
sigur sau convins dacă distincţia avea vreo importanţă. Ruşii 

247 


îşi exersau priceperea in domeniul spionajului in centrul 
oraşului aflat în ruine, pe care refuzau să-l reconstruiască, 
pentru a le reaminti astfel germanilor de preţul fascismului. 
Americanii refuzau să recunoască Germania de Est, însă 
misiunea lor din Berlinul de Vest era mai mare decât 
majoritatea celorlalte ambasade şi era acoperită cu antene 
radio. 

Willy Brandt, primarul Berlinului de Vest şi viitor cancelar 
vest-german, i-a numit pe spionii oraşului „adulţi care se 
jucau de-a cowboy-ii şi indienii”. Ca întotdeauna, era amabil. 
Spionii nu erau mereu adulţi. Studenţilor de pe ambele părţi 
ale graniţei est-germane le era oferit în permanenţă ajutor 
pentru acoperirea cheltuielilor de transport în schimbul 
efectuării unor comisioane şi a realizării de fotografii 
„interesante”. 

Acesta era mediul în care aterizase Fred Pryor, după ce 
evadase de la Yale. Absolventul Colegiului Oberlin şi al 
Societăţii Fraţilor din îndepărtatul Paraguay era chipeş, 
amuzant, inteligent şi independent. Călătorise mult şi era 
interesat de comunism, dar toată lumea care l-a cunoscut a 
fost de acord că ar fi fost un spion incompetent. Ideea i s-a 
părut „amuzantă” unui contemporan al său de la Oberlin, 
care a ajuns să lucreze pentru CIA. Era „pur şi simplu prea 
excentric şi nu te puteai baza pe el”. Apoi a devenit mai mult 
decât o idee, punct în care un alt prieten îşi aminteşte ca 
„am izbucnit toţi în râs”. 

Privind în urmă, lui Pryor nu i se pare că lucrurile au fost 
chiar atât de amuzante. „Ştiau cine sunt, cei de la poliţia 
secretă”, spune el. „Aveau un dosar despre mine, chiar 
dinainte.” 

Normal că Stasi ştia cine era Pryor. Era americanul în 
Volkswagenul roşu Karmann Ghia, tânărul înalt şi subţire de 
la Universitatea Liberă. Era studentul doctorand de la Yale, 
cu un interes profund şi neobişnuit faţă de comerţul extern 
al Germaniei de Est, şi care acum trecea în sectorul sovietic 
o dată la câteva săptămâni, împotriva valului de est-germani 
care se revărsa în afară, pentru a lua interviuri economiştilor 


248 


de varf ai tarii si a le citi teoriile la Hochshule fur 
Planokonomie. 

Si cine erau cei de la Stasi? Erau barbatii obsedati in 
haine de piele gri, cu fete impietrite, cate un informator sau 
un agent cu norma intreaga la fiecare treizeci si opt de 
adulti est-germani. Au constituit forta de securitate cu cei 
mai multi angajati din istorie, Ministerul pentru Securitatea 
Statutului. Pe masura ce exodul de tineri calificati din 
Berlinul de Est catre cel de Vest s-a intensificat in primavara 
şi în vara anului 1961, ei au fost obsedati mai ales de teama 
unei blocade economice, în cazul în care erau introduse noi 
controale de frontieră. Pentru ca o blocadă să funcţioneze, 
Vestul trebuia să înţeleagă comerţul extern al ţării. Şi cine 
ştia mai multe despre asta decât tânărul american căruia îi 
plăcea să treacă prin Punctul de Control Charlie în maşina 
sa sport roşie? Faptul că el nu avea habar şi nu îi păsa de 
metodele de spionaj şi de serviciile secrete sub acoperire nu 
prea conta pentru cei de la Stasi. Ei s-ar fi aşteptat ca cei 
intervievaţi de Pryor să raporteze autorităţilor contactul cu 
el, ceea ce fiecare dintre ei a făcut. Chiar înainte de 
ridicarea zidului, a fost de neconceput ca Stasi să nu îi facă 
dosar. 


* K K 


Acelaşi lucru era probabil adevărat despre Marvin 
Makinen, deşi în cele din urmă nu cei de la Stasi au fost cei 
care l-au prins. 

Spre deosebire de Pryor, Makinen a fost unul dintre acei 
studenți care au resimţit vocaţia spionajului, a cărui 
conduită a trezit interesul uneia dintre cele patruzeci şi opt 
de organizaţii de spionaj, propagandă şi teroare care operau 
în Berlin, el fiind în cele din urmă invitat - mai degrabă 
decât forţat - să se alăture adulţilor în jocul de-a cowboy-ii şi 
indienii. În ceea ce priveşte intelectul şi alegerile de viaţă, el 
nu se deosebea de Fred Pryor; era un tânăr ochelarist cu o 

249 


minte precoce, slobod prin lume, extrem de constient de 
varietatea acesteia si neintimidat de granitele ei. Dar 
semana mai putin cu calatorul inocent peste hotare si mai 
mult cu un rebel. 

Pryor si Makinen au studiat in aceeaşi perioadă la 
Universitatea Libera, dar nu s-au cunoscut. Makinen era 
student in anul patru si venea de la University of 
Pennsylvania. Era specializat in chimie, dar mai trebuia sa 
obţină câteva credite la ştiinţele politice. Decanul său ii 
spusese că va învăţa mai multă ştiinţă politică într-un an la 
Berlin decât într-un curs extins în Philadelphia, şi s-a dovedit 
că decanul a avut dreptate. 

În prima lui primăvară petrecută în Europa, în pauza 
dintre semestrele de iarnă şi de vară, Makinen şi-a vizitat 
rudele din Finlanda. Plănuise să schieze împreună cu ele în 
Lapland, însă un văr îndepărtat i-a vorbit despre o ofertă 
turistică prin Leningrad şi Moscova, astfel încât a ales 
această variantă. In Berlin, viza sa sovietică avea o anumită 
ştampilă a autenticităţii. În urma comparatiilor rituale ale 
vizelor de pe paşapoarte dintre studenţii care se întorceau 
din Franţa, Grecia, Elveţia şi Iugoslavia (dacă aveau curaj să 
ajungă acolo), Makinen ieşea în evidenţă. Oamenii ştiau 
unde fusese, inclusiv cei a căror treabă era să ştie astfel de 
lucruri. „Aşa că am primit telefonul”, a spus el, „şi am 
acceptat”. 

S-a întâlnit cu doi bărbaţi din Serviciul Secret al Armatei 
americane într-un restaurant din apropiere de Studentendorf 
în Dahlem, unde locuia. Aceştia i-au dat un model recent de 
aparat foto Pentax, i-au arătat cum să-l folosească şi i-au 
sugerat să profite de noile trasee de camping prin vestul 
Rusiei, promovate de agenţia Intourist. Pentru prima oară, 
occidentalilor li se îngăduia să-şi ia cu ei propriile maşini, iar 
bărbaţii de la serviciul secret al armatei i-au spus că îi vor 
împrumuta una. Tot ceea ce trebuia să-l preocupe era să 
facă multe fotografii, iar dacă se întâmpla să fotografieze 
aeroporturile, podurile, instalaţiile militare sau tancurile 
aflate în trecere... era cu atât mai bine. 


250 


Makinen a parasit Berlinul in acea vara pe ruta Praga, 
Budapesta, Kiev, apoi catre est. Avea sa fie plecat vreme 
indelungata. 


251 


Capitolul 9 


O panica de zile mari 


Orasul Norton, Virginia, se afla cu cativa kilometri mai 
departe de bazinul de receptie al muntilor Apalasi decat 
Pound si e intemeiat pe o fundatie mai solida. Dealurile fac 
loc Autostrazii 23, ca si cum un oras ar fi menit sa existe 
acolo. Strada principala e dreapta si larga, in loc sa fie 
nevoită să urmeze fiecare cot al râului, si desi străzile 
laterale trebuie să urce puţin la deal, ele încă permit 
construirea de clădiri respectabile de afaceri care ar putea 
găzdui un cizmar, un avocat, iar în vremuri grele, pe 
amândoi la aceeaşi adresă. 

Perioada de la sfârşitul anilor 1950 a fost dificilă în Norton 
din cauza mecanizării minelor şi a creşterii numărului de 
şomeri care a urmat. Totuşi, oraşul a fost căminul lui Carl 
McAfee, un avocat tânăr care şi-a înfiinţat acolo o firmă 
privată de avocatură la sfârşitul anului 1958, după un stagiu 
militar în armată. 

Norton i-a părut totodată lui Oliver Powers un loc mai 
prielnic decât Pound pentru a deschide o cizmărie. 

În primăvara anului 1960, clienţii nu s-au îmbulzit să 
apeleze la serviciile de avocatură ale lui McAfee şi ale 
partenerului său, dar cei doi au reuşit totuşi să nu închidă 
firma. „Era la al doilea nivel în spatele băncii”, îşi aminteşte 
el, „iar Oliver îşi avea atelierul de încălţăminte imediat 
dedesubt. Fie că vă vine să credeţi, fie că nu, în acele zile 
telefoanele erau rare, iar noi aveam o singură linie. Nu voi 
uita niciodată numărul. Opt unu trei.” 

„Am ajuns să-l cunosc pe Oliver pentru că el avea mult 
timp liber, fără clienţi sau altă ocupaţie, şi am devenit 
repede prieteni”, continuă McAfee. „Obişnuiam să stau la 
taclale cu el, iar el îmi povestea despre Gary, pentru că eu şi 
Gary eram de aceeaşi vârstă. El fusese la colegiul Milligan, 

252 


iar eu mersesem la Lincoln Memorial, ambele in Tennessee. 
Nu il cunosteam, însă Oliver obişnuia să-mi spună ca Gary 
era pilot in fortele aeriene, iar discutiile noastre au inceput 
prin 1959 si au continuat in 1960. In orice caz, el a venit 
alergand aici sus intr-o dimineata si a spus: «Carl, fiul meu a 
fost doborat deasupra Rusiei.» Eu am zis: «Ei, nu cred», iar 
el a repetat «Ba da, asa e.»” Oliver nu se insela. Doi barbati 
de la CIA au strabatut drumul de noua ore de la Washington 
pentru a-i aduce vestea pe 3 mai, intr-o marti, ziua in care 
guvernul american a facut publica prima declaratie de presa 
in care a recunoscut ca avionul U-2 era dat disparut. Presei 
i-a trebuit o vreme să se dezmeticeasca, pentru ca primul 
comunicat nu menţiona nimic despre Rusia, dar când 
jurnaliştii şi-au dat seama despre ce e vorba, s-a dezlantuit 
iadul. 

„Dintr-o dată oamenii încercau să dea de Oliver”, spune 
McAfee. „Nu avea telefon. Nu cred că a avut vreodată 
telefon în casă, dar, într-un fel sau altul, ei au găsit numărul 
meu, aşa că am început să primesc toate aceste apeluri în 
care eram întrebat dacă îl puteam găsi pe domnul Powers - 
erau indivizi de la o mulţime de ziare şi voiau să vorbească 
cu el.” 

Oamenii Agenţiei ar fi preferat ca domnul Powers să lase 
discuţiile în seama lor, dar - „ei bine, ar trebui să-l 
cunoaşteţi pe Oliver”, continuă McAfee. „Dacă voia să 
vorbească, vorbea. Asta e problema pe care guvernul a avut- 
o cu el. Îl stimam foarte mult, iar el nu era genul de 
persoană care suporta să-i spună cineva «Trebuie să-ţi tii 
gura şi nu ai voie să faci asta sau ailaltă.» Pentru că era un 
om de acţiune.” 

Cam în vremea în care cei doi agenţi au apărut în pragul 
casei din Pound, alţi doi au vizitat-o pe Barbara Powers şi pe 
Eck von Heinerberg, câinele familiei, în superrulota din 
afara Adanei. l-au spus că Gary dispăruse şi-au dus-o la 
medicul bazei pentru a-i injecta un calmant. După trei zile, 
au revenit şi i-au zis să-şi facă valizele pentru o întoarcere 
urgentă în Statele Unite. Bagajele ei mai grele - covoarele, 


253 


pusca lui Gary, Mercedesul gri-argintiu - urmau sa fie 
trimise mai târziu. Eck putea să i se alăture în avion. 

A fost ca şi cum influenţa globală strict secretă a Agenţiei 
fusese înlesnită de o coardă elastică: un salt lung, brusc, 
trepidant şi interludiul turcesc de doi ani şi jumătate al 
Barbarei se terminase. Se întorcea la Milledgeville şi la 
mama ei dispeptică. Oamenii Agenţiei „mi-au dat să beau 
pentru a-mi calma nervii”, a susţinut ea ulterior. Au zburat 
împreună cu ea pe durata nopţii spre New York, unde au 
schimbat în grabă avioanele şi au continuat zborul către 
Atlanta. Eck a urmat o rută diferită într-o cuşcă, pentru a nu 
dezvălui presei sosirea Barbarei. În Atlanta, însoțitorii ei au 
închiriat o maşină care s-o ducă la Milledgeville, dar, la 
jumătatea drumului, agenţii s-au oprit şi au întrebat-o dacă 
vrea să cumpere un cadou de Ziua Mamei. Aceasta urma să 
fie a doua zi, duminică, pe 8 mai. Barbara a ieşit greu afară, 
cu un picior bun şi cu celălalt încă în ghips. A văzut 
fotografia ei şi a lui Gary pe prima pagină a unui ziar şi a 
leşinat pe loc. 


* K K 


Stan Beerli nu era îngrijorat fără motiv, în timp ce zbura 
spre sud in Hercules, pe ruta de întoarcere la Oslo. Ştia ca 
Powers ar fi putut să fie doborât, dar s-a gândit că cea mai 
probabilă explicație pentru absența lui a fost că misiunea 
fusese anulată. Încă mai credea acest lucru în avionul către 
Washington si pe drum spre locul sau de munca, marti, pe 3 
mai. Dar, când a intrat în sediul central al proiectului pe H 
Street, a găsit o „panică de zile mari” în plină desfăşurare. 

Ofițerul de serviciu din schimbul de noapte, în primele ore 
ale Zilei Muncii, fusese Carmine Vito, „fanul bomboanelor cu 
lamaie”. Se povestea despre Vito, la rândul lui pilot de U-2, 
că, într-un zbor deasupra Europei de Est, a supt ceva vreme 
o pilulă L înainte să-şi dea seama că nu era una dintre 
bomboanele sale preferate cu lămâie (neadevarat, a spus el 

254 


mai tarziu; cel mai departe a ajuns doar sa se uite la ea). Dar 
a fost intr-adevar primul om din Washington care si-a dat 
seama că ceva ar putea fi in neregulă cu Misiunea 4154: în 
jurul orei 4:00, dupa fusul orar al Coastei de Est a Americii 
de Nord, el a primit un telefon de la Agentia Nationala de 
Securitate in care i se spunea ca o intensificare a 
convorbirilor radio militare dintre sovietici, care începuse cu 
mai bine de trei ore în urmă, se încheiase brusc la scurtă 
vreme după ora unu. După care mesajul lui Beerli ajunsese 
prin şeful de staţie din Oslo. 

Vito l-a sunat pe Bob King, unul dintre asistenții speciali ai 
lui Richard Bissell. „Bill Bailey nu a venit acasă”, a spus Vito. 
„Ai face bine să-l găseşti pe om, şi repede.” 

„Omul” era Bissell. King ştia că era plecat din oraş, dar nu 
avea numărul de telefon al lui Walt Rostow şi a trebuit să-i 
spună operatoarei că era o „urgenţă naţională, la naiba”, 
înainte ca aceasta să i-l dea. Până când a reuşit să 
telefoneze, Bissell plecase oricum. Când a aterizat în 
Washington, a mers la birou - nu era departe de traseul său 
şi o misiune se afla în desfăşurare, la urma urmei -, unde a 
găsit o stare de haos. 

Bissell era foarte admirat pe H Street pentru sângele lui 
rece şi pentru geniul său în rezolvarea problemelor. Membrii 
personalului au fost usurati să-l vadă. A intrat ca după o 
plimbare, îşi aminteşte Bob King, „şi toată lumea a spus 
(dacă nu cu glas tare, cel puţin în sinea lor): «Gata, acum am 
scăpat de belea, pentru că el va face ordine în toată 
harababura asta.»... A intrat ca şi cum era luni şi urma să 
organizeze o şedinţă de personal - «Hmmm, hmmm, mda, 
bine, vom discuta problema.» Deloc agitat.” 

În sinea sa, el presimtea „un dezastru cu privire la 
întreaga afacere”. Nicio manevră diversionistă pe lângă 
forţele aeriene nu avea să-l mai ajute acum. Niciun 
argument şoptit lui Dulles sau Goodpaster nu mai putea 
pune înapoi pe cer un U-2, odată ce avionul zăcea sfărâmat 
în munţii Ural. Era destul de sigur că întregul program avea 
să fie anulat. Era, de asemenea, aproape convins că pilotul 


255 


era mort. Asa stand lucrurile, pe langa regretele firesti, 
urmatorul pas era clar. Presedintele trebuia informat si 
rugat sa semneze povestea de acoperire deja pregatita. 
Goodpaster a fost alertat acasă, în Alexandria. Corpul de 
Transmisiuni al Armatei i-a făcut legătura cu Eisenhower la 
Camp David. Bissell i-a dat vestea, iar preşedintele a 
rumegat-o în tăcere, în timp ce zbura înapoi la Casa Albă în 
avionul Marine One. A aprobat povestea de acoperire în 
dimineaţa următoare. Esenţa strategiei era ca o declaraţie 
lapidară să fie folosită drept bază a unui comunicat de presă 
făcut public din Adana: 


Un avion U-2 se afla într-o misiune meteorologică cu 
punct de plecare din Adana, Turcia. Obiectivul a fost 
studiul turbulentelor atmosferice în condiţiile unui cer 
senin. Pe durata zborului în sud-estul Turciei, pilotul a 
raportat că avea dificultăţi cu oxigenul. Ultimele sale 
cuvinte au fost auzite pe frecvenţa de urgenţă. Avionul U- 
2 nu a aterizat în Adana conform planului şi nu se poate 
presupune decât că el s-a prăbuşit. Efoturi de căutare 
sunt în curs de desfăşurare în zona lacului Van. 


Lacul Van se afla la 2.400 de kilometri de Sverdlovsk, 
unde cei de la CIA erau deja aproape siguri, din motive 
întemeiate, că Misiunea 4154 luase sfârşit. „Dificultăţile cu 
oxigenul” nu puteau devia un avion atât de departe de curs. 
„Dacă sovieticii susțineau că avionul se prăbuşise nu in 
apropierea frontierei, ci în mijlocul ţării, noi plănuiam să-i 
acuzăm că l-au mutat într-o locaţie pe care ei au ales-o din 
motive de propagandă”, a scris Bissell ulterior. „Tot acest 
scenariu ar fi funcţionat dacă Powers nu ar fi supravieţuit.” 
Ar fi funcţionat - dar el deja se agata de soluţii nerealiste. 


* K K 


Comunicatiile sovietice interceptate de NSA de Ziua 
Muncii nu s-au întrerupt atunci când cele două puncte s-au 
lovit unul de altul pe monitorul maiorului Voronov. De fapt, 

256 


in acel moment ele s-au intensificat. Imaginea de pe ecranul 
radarului s-a dizolvat intr-o serie de reflexii tulburi, pe care 
initial Voronov le-a considerat a fi particule de aluminiu si de 
metal aruncate in aer de intrus pentru a induce racheta in 
eroare. In orice caz, el era preocupat de rateul la aprindere 
al celor doua rachete care nu decolasera. 

Dupa Razboiul Rece, acel esec a fost utilizat pentru a face 
haz de veteranii trupelor sovietice de rachetisti: laudatele lor 
rachete antiaeriene au fost ca nişte câini de pază pe care nu 
te puteai bizui nici măcar ca vor mârâi; sau, într-o alta 
versiune, două din trei lansări au trebuit să fie anulate în 
ultima clipă pentru că altfel ar fi ras de pe faţa pământului 
cabina din mijlocul complexului. Însă Nikolai Batuhtin 
explică eşecul ca pe un succes: a existat într-adevăr un risc 
de distrugere a cabinei, dar el a fost evitat automat, aşa cum 
intentionase Grusin. Rachetele au fost proiectate să decoleze 
la un unghi faţă de sol nu mai mare de şaizeci şi trei de 
grade. Un unghi mai aproape de verticală ar fi făcut ca 
flăcările de pe ţeava de evacuare, fără spaţiu între ele şi sol, 
să incinereze lansatoarele rachetelor şi cam tot ce mai era 
prin preajmă. Doar o rachetă a primit un unghi de lansare 
adecvat de la sistemul ei de ghidaj - şi a fost un succes. 

După ce a fost lansată, Batuhtin şi alţi trei locotenenti au 
dat fuga afară să-i privească dâra de combustibil ars şi sfărâ- 
mături de la explozie alunecând spre pământ prin cerul de 
un albastru senin. Însă Voronov a rămas în cabină şi i-a spus 
colonelului Gaiderov, comandantul apărării aeriene din 
Sverdlovsk, că nu putea confirma lovirea țintei. 

Unei baterii din apropiere i s-a ordonat să tragă în tot ce 
exista în raza ei de acţiune, iar bateria a executat ordinul. 
Căpitanul Aivazian şi locotenentul Safronov, piloţii de MIG- 
uri mobilizați din Perm şi care se roteau încă deasupra 
Sverdlovskului, s-au trezit dintr-o dată atacați. Dându-şi 
seama că erau prieteni, nu duşmani, centrul de control de la 
sol le-a ordonat să piardă rapid altitudine. Aivazian a înţeles 
ce se întâmpla şi şi-a lansat MIG-ul într-un plonjon vertical 
de la 10.360 de metri, trăgând de manetă în sus la mai puţin 


257 


de 300 de metri, apoi aterizand imediat. Safronov nu a fost 
atat de rapid. Lovit de una dintre cele trei rachete trase in 
acea dimineata, el s-a ejectat, dar a fost gasit mort langa 
parasuta sa. 

In sfarsit, ecranele radarelor incepeau sa se limpezeasca. 
Voronov si-a dat seama ca probabil lovise tinta cu singura 
racheta trasa, iar la scurta vreme inainte de 9:30, ora 
Moscovei, s-a intors la radio pentru a da vestea. Mesajul a 
fost transmis de la Sverdlovsk la Moscova, iar un calm 
perplex s-a asternut din nou peste frecventele radio ale 
Rusiei. 

Powers a avut noroc - şi ghinion. „Dacă nu-l nimeream 
noi, ar fi scăpat în Scandinavia”, spune Batuhtin. „Nu mai 
exista un alt complex de rachete ca al nostru pe ruta lui, sau 
chiar în întreaga ţară.” 


* K K 


În celula sa din Moscova, Powers nu a mâncat nimic timp 
o săptămână. Ajunsese in beciurile Lubiankai cu o inimă care 
îi bătea neregulat, o sete nepotolită, o durere de cap si o 
oboseală apăsătoare. Într-o scenă care ar fi putut fi scrisă de 
Woody Allen, nu una, ci trei doctorite în halat alb l-au 
declarat sănătos, dar lui ii lipsea pofta de mâncare. Una 
dintre doctorite i-a oferit două aspirine si (oare era posibil?) 
o privire intelegatoare. O alta i-a făcut o injecție de care el s- 
a temut să nu fie serul adevărului sau preludiul la o spălare 
a creierului, pe care CIA o credea a fi la loc de cinste în 
meniul KGB pentru spionii capturați. Dar nu a fost. A 
concluzionat că fusese o inoculare de rutină sau pentru a-l 
ajuta să doarmă. 

La cât de obosit era, somnul venea greu. Patul de 
campanie din celula lui era un cadru metalic îngust cu benzi 
de metal în loc de arcuri şi câteva pături militare. O lumină 
aflată deasupra uşii nu era stinsă niciodată, iar un ochi îl 
privea continuu printr-o ferestruică de control de sub bec. În 

258 


fiecare zi a fost dus intr-o camera mare de interogatoriu, 
aflata deasupra nivelului solului, cu lumina naturala si o 
masa lungă la care stăteau până la doisprezece oameni. Ei îi 
includeau, pentru început, pe Aleksandr Selepin, şeful KGB, 
şi pe Roman Rudenko, care fuma ţigări occidentale şi fusese 
procuror-şef sovietic la procesele de la Nurnberg. Periodic, 
interogatoriul era întrerupt pentru ca oficialii să discute 
între ei. Powers a început să-şi formeze impresia că nu ştiau 
ce să facă cu el, însă aceasta era o idee insinuantă care 
stătea inconfortabil în mintea sa alături de una mult mai 
fermă - anume că, mai devreme sau mai târziu, va fi scos 
afară şi împuşcat. 

Sperantele sale slabe au fost repede încurajate. Luni a fost 
luat într-un tur al Moscovei. Abia dacă era plecat din 
Peshawar de douăzeci şi patru de ore şi îi era arătată Piaţa 
Roşie, catedrala Sfântul Vasile şi o trambulină de schi de pe 
malul vestic al râului Moscova, de pe bancheta din spate a 
unei limuzine Zil. Acesta nu era, într-adevăr, un traseu 
turistic care putea fi rezervat prin agenţia Thomas Cook. 
Dacă ideea a fost să-i adoarmă bănuielile şi să-l facă să 
creadă că totul e posibil, ea a funcţionat. „Poate că nu aveam 
să mai fiu împuşcat până la urmă”, a scris Powers. „Poate că 
încercau să mă impresioneze, atât cu oraşul, cât şi cu 
bunătatea lor, pentru că urmau să mă elibereze în curând.” 

Nu era un gând ridicol. Iarăşi şi iarăşi, i s-a pus întrebarea 
evidentă: de ce fusese trimis? Nu o dată, a urmat o a doua 
întrebare, care lui Powers i s-a părut mult mai puţin 
evidentă: se încerca subminarea summitului de la Paris? 

El abia dacă avea habar de summit. Gândul nu îi trecuse 
prin cap, dar acum, ideea întâlnirii dintre superputeri îi 
rămăsese în minte. În timp ce limuzina Zil se întorcea înapoi 
la Lubianka, în minte au început să i se perinde scene cu 
Hruşciov predându-l pe el lui Ike la Paris, ca un semn de 
bunăvoință şi iertare - şi ca dovadă a performanţei uluitoare 
a rachetelor ruseşti S-75. 

Creierul lui Powers a început să lucreze. A înţeles că, în 
afara situaţiei în care el urma să fie într-adevăr împuşcat sau 


259 


ascuns pentru totdeauna intr-un colt indepartat al Gulagului, 
valoarea sa principala pentru cei care l-au capturat consta in 
propaganda. Dar pentru a maximiza acea valoare, ei aveau 
nevoie sa afle urgent daca Washingtonul stia ca el era in 
viata. Prin urmare, cealalta intrebare la care Selepin si 
Rudenko reveneau constant era daca el isi anuntase prin 
radio baza inainte sa se ejecteze. Powers a refuzat sa 
raspunda, stiind ca daca spunea ca isi contactase baza, ei ar 
putea fi in masura sa descopere ca mintea prin studierea 
ramasitelor radioului din U-2, a carui raza era de numai 480 
de kilometri; si stiind ca, daca spunea adevarul - ca nu 
trimisese un mesaj SOS in timp ce cadea spre pamant -, 
Kremlinul ar mai fi avut încă optiuneade a-l ucide si de a-i 
muşamaliza execuţia fără prea multe temeri faţă de un 
scandal internaţional. 

Marţi, interogatoriul a devenit mai dur, iar speranţele lui 
Powers s-au apropiat iarăşi de zero. Pe cei care îl 
supravegheau au început să-i îngrijoreze apetitul lui scăzut. 
Interpretul a întrebat dacă voia să mănânce ceva anume - 
orice. El a cerut ceva de citit, inclusiv o Biblie, iar 
interpretul i-a promis că-i va împrumuta propriul lui 
exemplar din Pe aripile vântului. 


* K K 


Timp de trei zile, Eisenhower a crezut că poate a scăpat 
basma curată. Nu apăreau note diplomatice, articole 
indignate în exclusivitate ale TASS! si aproape că niciunul 
dintre redactorii americani nu era interesat de comunicatul 
de presă anodin provenit din Adana, Turcia, cu privire la 
avionul meteorologic dispărut. Washington Post l-a 
menţionat pe scurt. 


: Telegrafnoe agentstvo Sovetskovo Soiuza - agenţia centrală pentru colectarea si 


distribuirea ştirilor interne şi internaţionale pentru toate ziarele, radiourile şi televiziunile 
sovietice. Deţinea monopolul asupra informaţiilor oficiale de stat, care erau furnizate în 
forma unui Raport TASS. (n.tr.) 

260 


Fiul lui Ike, John, a spus ulterior ca, atunci cand au 
discutat problema avionului dispărut la începutul 
săptămânii, în mintea tatălui său nu era nici „o umbră” de 
îndoială că pilotul era mort. Allen Dulles îi asigurase atât de 
des, încă din 1956, că un pilot de U-2 nu putea supravieţui 
unei prăbuşiri, încât părerea lui devenise acum sfântă. Era 
trist, desigur, iar asta într-un sens special. Era greu să te 
gândeşti la o modalitate mai însingurată de a face sacrificiul 
suprem, alta decât de a fi făcut bucăţi sau asfixiat deasupra 
Rusiei; şi era greu să-ţi imaginezi un alt set de împrejurări în 
care existau mai puţine şanse de a îngădui ca rămăşiţele 
pilotului să fie aduse familiei pentru a fi înmormântate aşa 
cum se cuvine. Însă era un sacrificiu nobil, iar preşedintele 
avea să-l recunoască aşa cum trebuie la momentul potrivit. 
Între timp, se părea că Hruşciov urma să treacă iarăşi cu 
vederea isprava americanilor, iar acest lucru era la rândul 
său impresionant. Pregătirile pentru summit puteau să 
continue. Un tratat de interdicţie a testelor nucleare nu era 
exclus de la masa tratativelor, şi el ar fi fost o realizare 
extraordinară a preşedinţiei lui Eisenhower. El ar fi 
recunoscut rolul lui Hruşciov în acest proces făcându-i cadou 
la Moscova un hidropter propulsat de un motor turbo. 

Ar fi fost oare posibil ca Hruşciov să ţină secret întregul 
incident de dragul păcii mondiale? Ike presupunea că da, iar 
preşedintele de Gaulle al Franţei şi prim-ministrul britanic 
Harold Macmillan îl vor încuraja ulterior să creadă asta. Dar 
niciunul dintre ei nu ştia de presiunile impuse de programul 
U-2 asupra lui Hruşciov sau de cele pe care acesta şi le 
crease singur. Mulțumită prezentării maresalului Biriuzov de 
la marea tribună din Piaţa Roşie, cercurile militare 
conducătoare sovietice aflaseră acum despre zborurile 
americane pe deasupra Rusiei, cel puţin la nivel de bârfă, şi 
mai ştiau că unul dintre avioane fusese doborât. Insulta 
fusese intolerabilă, dar răzbunarea ei ar fi fost un triumf. 
Controlul lui Hruşciov asupra mass-media fusese ferm, însă 
nu absolut. Grupul care avea cel mai puţin de câştigat de pe 
urma summitului - armata - avea în schimb enorm de 


261 


castigat din aducerea in atentia publicului a rezultatelor 
deosebite ale comandantului de baterie care a apasat pe 
butonul de lansare a rachetelor. Într-un fel sau altul, 
povestea urma să devină publică. 

Hruşciov ştia că trebuie să fie aşa. 

Sovietul Suprem era în sesiune. O mie cinci sute de 
deputaţi din fiecare oblast, okrug, krai şi republică 
autonomă îndepărtată se adunau zilnic în Marea Aulă a 
Kremlinului, pentru a vota legi noi propuse de Politburo şi 
pentru a aplauda inspiraţia vizionară a prim-secretarului de 
partid. 

Joi dimineața, Llewellyn Thompson, ambasadorul 
american la Moscova, a fost invitat în Marea Aulă pentru a 
asculta discursul adresat de Hruşciov Sovietului. Cei doi 
bărbaţi se cunoşteau bine între ei. Sotii Thompson 
petrecuseră într-o iarnă un sfârşit de săptămână plimbându- 
se cu sania la vila premierului. Unii membri din Politburo 
chiar murmurau că, de când se întorsese de la Camp David, 
Hruşciov părea să aibă mai multă încredere în ambasador 
decât în propriii săi miniştri. 

Chiar dacă ar fi fost despre folclorul uzbek, discursul ar fi 
fost primit tot cu o furtună de aplauze. De fapt, el era o 
declaraţie semnificativă a intenţiei lui Hruşciov de a 
reorganiza economia sovietică în favoarea civililor şi pe 
cheltuiala armatei. Intitulat „Despre abolirea taxelor impuse 
muncitorilor şi alte măsuri pentru sporirea bunăstării 
poporului sovietic”, el a durat patru ore (cu o pauză). În 
primele două ore şi jumătate, Thompson a ascultat politicos, 
întrebându-se oarecum neliniştit de ce fusese aşezat într-o 
lojă deasupra podiumului. Răspunsul a venit spre sfârşitul 
celei de-a treia ore, când Hruşciov a trecut brusc de la 
speranţele sale legate de summitul de la Paris la un expozeu 
tunător despre întregul program american de zboruri 
deasupra Rusiei, inclusiv despre dezastrul de pe 1 mai. În 
timp ce Hruşciov schimba subiectul, martorii au spus că o 
rază de soare a pătruns printr-o fereastră înaltă a Marii Aule 
şi i-a luminat chipul. Misiunea de pe 1 mai fusese „o 


262 


provocare agresiva menita să saboteze conferinţa 
summitului”, a declarat el. A fost dat ordinul de a distruge 
avionul. Ordinul a fost îndeplinit. 

Sala a erupt. Delegații şi presa sovietică l-au acoperit cu 
strigăte de „Ruşine!” pe ambasadorul imperialiştilor. Faţa lui 
Thompson a rămas imobilă, dar în sinea lui s-a minunat de 
abilităţile de om de spectacol ale lui Hruşciov. Profitase de 
moment. Pentru a nu sacrifica viitorul, el a avut grijă să dea 
vina pe „militariştii” americani, mai curând decât pe 
Eisenhower. Cu o atenţie egală, el a omis să menţioneze că 
pilotul era încă în viaţă. 

Transcrierile Teletype ale discursului au ajuns la 
Eisenhower la o întâlnire a Consiliului Securităţii Nationale, 
într-un buncăr securizat din afara Washingtonului. Intr-o 
discuţie secretă de după întrevedere, s-a hotărât de comun 
acord că va fi necesară publicarea unei poveşti de acoperire 
mai detaliate, bazată încă pe presupunerea că Powers era 
mort. 

În acea seară, la o recepţie diplomatică ethiopiană, 
ambasadorul Thompson l-a auzit din întâmplare pe un 
asistent al ministrului de externe sovietic spunându-i 
ambasadorului suedez că, din câte ştia el, pilotul era încă 
interogat. 

Thompson a alergat la biroul său pentru a telegrafia 
vestea la Washington. Cu patru minute înainte ca mesajul 
său să ajungă la Departamentul de Stat, NASA a făcut public 
noul ei comunicat de presă - o absurditate detaliată în cinci 
sute de cuvinte despre un avion care putea să zboare „timp 
de patru ore la altitudini de până la 16.760 de metri” şi care 
şi-a petrecut vremea colectând informaţii despre „norii 
convectivi, vântul de gradient, curenţii de aer şi fenomenele 
meteorologice extreme precum taifunurile”. 

Nimeni nu putea blama NASA pentru tonul convins pe 
care l-a adoptat, însă fiecare detaliu contrafăcut dezvăluia 
minciuna. Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat s- 
a albit la faţă când a văzut comunicatul. Când presa a 
început să-l compare cu versiunea lui Hruşciov, spiritele s-au 


263 


dezlantuit. Dintr-o data, se deschisese sezonul de vanatoare 
pentru U-2. 

De ani de zile, directorii executivi superiori ai retelelor de 
televiziune si ai majoritatii ziarelor de pe Coasta de Est 
stiusera, in linii mari, povestea avionului U-2, dar au pastrat- 
o in afara stirilor la rugamintea administratiei. Insa, de cand 
zborurile fuseseră reluate in 1959, reporterii obişnuiţi 
începuseră să afle de program. Acum, birourile de presă de 
la Moscova primeau ştirea senzationala de la nimeni altul 
decât Hruşciov, iar trusturile media de la Washington se 
grăbeau să recupereze decalajul. Ca o căprioară speriată, 
CIA s-a pregătit să-şi acopere urmele. 

Mai întâi, Agenţia a găsit un tap ispăşitor în cazul în care 
preşedintele voia unul. Acesta avea să fie Dick Newton, 
ofiţerul executiv al colonelului Shelton în Adana. El urma să 
preia responsabilitatea pentru o misiune atât de nechibzuită 
într-un moment extrem de sensibil, dar nu avea să fie 
disponibil pentru comentarii. (A fost trimis subtil din Turcia 
la Wiesbaden şi ţinut acolo până când tornada politică şi-a 
pierdut din intensitate.) Pentru cazul în care presa britanică 
şi-ar fi amintit de prezenţa trecătoare a avioanelor U-2 pe la 
RAF Lakenheath, în regiunea rurală din nordul Londrei, în 
1956, şi ar fi bănuit o implicare britanică, aceasta a fost 
repede muşamalizată: trei piloţi RAF care serviseră alături 
de Detaşamentul B la Adana au fost întorşi peste noapte în 
Anglia, unde refuză până în prezent să îşi discute sarcinile 
din Turcia. Şeful de staţie din Oslo s-a dat la fund, astfel 
încât nimeni de la ambasada americană nu îi putea ajuta pe 
norvegieni în investigația lor. (Bodo? Unde?) Au fost 
elaborate pana şi planuri de a-i ura bun venit lui Tufti 
Johnson, prietenul lui Stan Beerli şi furnizorul de antreuri, în 
confortabila anonimitate americana, în cazul în care 
Norvegia ar decide că avea nevoie de propriul tap ispăşitor. 

La 145 de kilometri, cel mai cerebral abonat al ziarului 
New York Times din penitenciarul federal al Atlantei - 
maestrul spion sovietic si specialistul in imprimeuri pe 
matase, cunoscut inca sub numele de Rudolf Abel - a citit 


264 


prima oara despre avionul U-2 pierdut in ziua de vineri, 6 
mai. Nu a putut rata titlul: „SOVIETICII DOBOARA UN 
AVION AMERICAN; STATELE UNITE DECLARĂ CĂ ERA UN 
AVION METEOROLOGIC; HRUŞCIOV CONSIDERĂ 
SUMMITUL COMPROMIS." Era un format de banner cu trei 
rânduri, rezervat de obicei pentru loviturile de stat şi 
asasinate, şi nu era încurajator. Fără un pilot viu, singura 
veste relevantă pentru Fisher a fost că summitul era în 
pericol. Cu cât erau mai mici şansele unei relaxări a 
relaţiilor dintre cele două state, cu atât mai slabe erau 
şansele lui de a se întoarce acasă. 

Acea zi a fost una de coşmar pentru Oliver Powers şi soţia 
lui bolnavă, pentru care Gary se temea că suferise deja un 
atac de cord din cauza dispariţiei sale. Era a treia zi de când 
ei aflaseră că era dispărut în misiune fără să ştie dacă era în 
viata. ,Abatuti? Da, toţi eram abătuţi”, îşi aminteşte 
prietenul din copilărie al lui Gary, Jack Goff. „Totul semăna 
cu un vis urât.” Membrii familiei s-au adunat în casa 
construită de Oliver sub artarii argintii din afara localităţii 
Pound şi s-au rugat. 

La sfârşitul celei mai proaste săptămâni din cariera sa 
politică, Eisenhower s-a confruntat cu trei alegeri: să 
continue să nege întreaga poveste sovietică, să o recunoască 
şi să dea vina pe subordonații lui, sau să o recunoască, să o 
explice şi să spere că lumea va înţelege. Niciuna dintre 
opţiuni nu era atrăgătoare, iar decizia în sine era aproape 
imposibil de luat fără a şti ce se întâmplase cu pilotul. Prin 
urmare, în acea după-amiază, o maşină a plecat de la 
ambasada americană pe şoseaua de centură interioară a 
Moscovei şi a parcurs drumul scurt până la Ministerul 
Afacerilor Externe. Acolo a fost înmânată o notă diplomatică 
afabilă si tânguioasă. Nota explicativa a rămas la scenariul 
fictiv cu avionul de recunoaştere, dar a luat cunoştinţă de 
acuzaţiile lui Hruşciov fără să le nege. „În lumina celor de 
mai sus”, se încheia, „Statele Unite cer guvernului sovietic 
să îi ofere toate detaliile investigaţiei sovietice asupra 
acestui incident şi să le informeze cu privire la soarta 


265 


pilotului.” 

In ziua urmatoare, Hrusciov s-a conformat. Intors in fata 
Sovietului Suprem, el a renuntat la un preambul lung si a 
trecut repede la subiect. „Tovarăşi, trebuie sa va spun un 
secret”, a inceput el. ,Cand mi-am intocmit raportul acum 
doua zile, eu am omis deliberat sa mentionez ca detinem 
fragmente ale avionului si ca il avem pe pilot, care e viu si 
nevatamat!” 

Ropotele de aplauze au fost furtunoase si spontane, iar 
Hrusciov nu le-a putut rezista. Adusese cu el roadele 
primelor sase zile de interogare a lui Powers si un dosar 
voluminos pentru prezentare. L-a numit pe Powers. L-a 
numit pe colonelul Shelton, noul comandant al 
Detaşamentului B (care a fost rapid relocat la o bază 
îndepărtată din nordul statului Michigan). A numit oraşul 
Peshawar (şi a avertizat atât Pakistanul, cât şi Norvegia că 
„se jucau cu focul”). A prezentat fotografii false despre care 
a spus că fuseseră făcute de Powers, şi una reală cu boldul 
otrăvit. A facut haz de ideea de a folosi un pistol sau de a 
oferi ceasuri de aur la 21.000 de metri - erau de la martieni? 
— şi a menţionat în trecere că, după părerea lui, s-ar cuveni 
ca Powers să fie judecat „astfel încât opinia mondială să 
vadă ce acţiuni întreprind americanii pentru a provoca 
Uniunea Sovietică”. 

A repetat convingerea sa că Dulles şi militariştii erau 
responsabili, nu Eisenhower. Dacă prin acest gest se 
intenţiona oferirea unei crengi de măslin, ea era una cu 
spini. Nici măcar nu s-a abținut de la a concluziona că Ike nu 
mai era la cârma ţării. „Când armata începe să preia 
conducerea, rezultatele pot fi dezastruoase”, a spus el. De 
pildă? O bombă cu hidrogen din partea lor şi „o bombă cu 
hidrogen mai distructivă ca răspuns”. 

Poftim. A spus-o. Armaghedonul fusese invocat implicit. A 
fost zenitul carierei de actor a lui Hruşciov - „o capodoperă”, 
a spus un diplomat care a urmărit discursul la televizor. Dar 
era, totodată, începutul sfârşitului pentru Hruşciov ca 
politician. Mai târziu, înlăturat de la putere şi sub arest la 


266 


domiciliu, el a spus unui american venit in vizita ca, din 
momentul doborârii avionului, el a simţit ca „nu mai are 
controlul deplin”. 


* K K 


Duminică, ştirea că Gary era in viata a adus acasă la 
Powers valuri de uşurare, apoi de indignare. Oliver se va 
baza ulterior in mare măsură pe Carl McAfee, „avocățelul” 
lui, pentru a ţine legătura cu oficialităţile, dar nu azi. S-a 
deplasat cu maşina în Pound şi a trimis urgent o telegramă 
la Casa Albă în stilul caracteristic: „VREAU SĂ ŞTIU CE SE 
ÎNTÂMPLĂ CU FIUL MEU ŞI CARE E TREABA CU TOATĂ 
POVESTEA ASTA ŞI VREAU Să ŞTIU ACUM. RASPUNDETI.” 

După care a coborât pe Calea Pinului Singuratic către 
Norton, a urcat în biroul lui McAfee din spatele băncii şi a 
început să răspundă la telefoane. Un apel era de la New 
York Times. Powers seniorul se lăsase de şcoală după clasa a 
patra, „dar omul citea tot”, îşi aminteşte fiica lui, Jessica. El 
citise deja câte ceva despre Hruşciov şi i-a spus unui 
reporter din New York că „urmează să îl rog personal pe 
domnul Hruşciov să fie intelegator cu fiul meu. Ca de la 
miner la miner, sunt sigur că o să mă asculte”. 

Când lui Gary i s-a arătat articolul după câteva zile în 
lunga cameră de interogare din Moscova, el a cedat nervos 
şi a plâns. 

(KGB nu mai avea nimic de câştigat din faptul de a nu-i 
spune lui Powers că părinţii lui ştiau că supravietuise, de 
vreme ce Hruşciov s-a asigurat că toată lumea ştia. Însă 
anchetatorii lui Powers încă voiau să ştie dacă el trimisese 
un mesaj SOS înainte să fie doborât. Dacă a făcut acest 
lucru, au rationat ei, era de asemenea probabil ca el să fi 
primit mesaje în zbor, inclusiv unul prin care să fie avertizat 
cu privire la locaţiile rachetelor antiaeriene de lângă 
Sverdlovsk. Acest lucru ar fi putut explica bucla bizară de pe 
traseul lui la nord de Celiabinsk - dar ar fi indicat totodată 

267 


prezenta unei cartite pe o pozitie de rang inalt in 
conducerea apararii aeriene. Cand el le-a spus, in cele din 
urma, ca mentinuse tacerea radio pe toata durata zborului 
sau, ei au fost mai nedumeriti ca niciodata.) 

In Milledgeville, oamenii Agentiei care se ocupau de 
Barbara Powers s-au plecat in fata inevitabilului cand s-a 
aflat că Gary trăia. Au asezat-o pe scaun în bucătăria mamei 
sale şi i-au spus că va trebui să ţină o conferinţă de presă. 
Un medic era pe drum „pentru a vă da ceva pentru calmarea 
nervilor”, au spus ei, iar ea le-a fost recunoscătoare. Hotelul 
Baldwin din centru era deja plin de reporteri veniţi din afara 
oraşului, iar acum ei se îngrămădiseră în curtea din faţa 
casei soacrei pilotului. Barbara i-a întâmpinat într-un 
balansoar pe verandă şi s-a alăturat cu mândrie celor care 
susțineau versiunea oficială a CIA. 

„Nu îl consider pe soţul meu spion”, a spus ea adunării. „A 
fost însărcinat cu zboruri de recunoaştere, punct. Pentru 
mine asta e o mare diferenţă. Gary nu e, în niciun caz, genul 
capă şi spadă.” 

A fost doar o chestiune de timp până să o întrebe cineva 
ce-a patit la picior, iar ea a recitat poezia învățată pe de rost: 
„Mi l-am rupt într-un accident de schi pe apă”, a fost 
răspunsul ei. 


* K K 


Timp de aproape o săptămână, oamenii din bateria de 
rachete S-75 a lui Mihail Voronov au discutat între ei în 
soapta, curiosi. Fiind alertat in legătură cu parasuta alb- 
portocalie pe 1 mai, Voronov trimisese un ofițer si doi soldaţi 
pentru a găsi pilotul, însă maşina Moskvici ajunsese prima la 
el. Batuhtin şi alți zece oameni din regiment au fost 
însărcinaţi să delimiteze câmpul cu rămăşiţele avionului, dar 
nu li s-a spus nimic despre ele. Până seara, destul de siguri 
ca obtinusera o victorie fără să înceapă un război, ei au 
sărbătorit cu câteva sute de grame de vodcă. 

268 


Un Tupolev, care transporta o mulţime intimidanta de 
superiori din fortele aeriene si ofiteri KGB, a aterizat in 
Sverdlovsk, la scurta vreme dupa miezul zilei. Unii dintre ei 
s-au intors la Moscova cu prizonierul. Altii au supravegheat 
cautarea de probe si au chemat o macara sa ridice dintr-o 
mlastina motorul avionului U-2. Nimanui din Kosulino nu i s- 
a spus nimic. Prima confirmare a lui Voronov că doborâse un 
american care era încă în viaţă a venit de la însuşi Hruşciov, 
în cel de-al doilea discurs al său către Sovietul Suprem. 

Până atunci, fragmentele avionului Article 360 ajunseseră 
la Moscova, unde cele mai bune şi mai strălucite birouri de 
proiectare din aviația sovietică aveau să încerce, fără prea 
mult succes, să reproducă prin inginerie inversă propriul lor 
avion stratosferic. Dar mai întâi rămăşiţele au fost expuse 
public. 

Exhibiţionistul Hruşciov s-a bucurat de o perioadă de 
mare succes. Timp de alte câteva zile, „obsesia lui pentru 
secretomanie” a fost subordonată fixaţiei sale pentru 
propagandă. Avionul U-2 dezmembrat a fost expus în Sala 
Şahului din Parcul Gorki, cu o legendă explicativă în rusă şi 
în engleză şi cu imagini lămuritoare afişate pe perete, 
privind ruta sa, aparatele foto, pilotul şi scopul mişelesc. 
Costumul presurizat şi pistolul se aflau acolo. La fel era şi 
paraşuta şi boldul otrăvit. Unul dintre primii care au aruncat 
o privire a fost... Hruşciov. Fiind urmat de tot atât de mulţi 
reporteri câţi îl însoţiseră în urmă cu opt luni la ferma de 
cultivare a porumbului a lui Roswell Garst, el s-a oprit în faţa 
fuselajului botit pentru cazul în care cineva ar fi dorit să-i 
adreseze întrebări. Din punctul lui de vedere, organizarea 
summitului era încă posibilă, a spus. Dar se putea spune 
acelaşi lucru despre vizita lui Eisenhower? Aici el a făcut o 
pauză de jumătate de minut. Cei prezenţi au crezut că ela 
rumegat cu adevărat întrebarea. „Puneţi-vă în locul meu si 
raspundeti pentru mine”, a spus el în sfârşit. „Sunt om şi am 
sentimente omeneşti.” Dacă vizita se producea, ea nu avea 
să fie prea distractivă. 

Următoarea vedetă anunţată în Sala Sahului a fost 


269 


Powers, in a doua si ultima lui iesire dinaintea procesului. 
Selepin a dorit să-l stoarcă de informaţii tehnice referitoare 
la avionul despre care mulţi dintre ofiţerii de rang înalt ai 
forţelor aeriene sovietice au spus că nu putea exista, în 
ciuda dovezii de pe propriile lor monitoare de radar. Powers 
s-a decis că strategia lui va fi să-l „examineze curios, ca şi 
cum l-ar fi văzut pentru prima oară”. Într-un fel, aşa era: el 
nu mai văzuse niciodată un avion întors pe dos şi nu a avut 
habar până atunci cât de multe dintre componentele sale 
purtau numele producătorilor. Cuvinte precum „Hewlett- 
Packard” şi „Pratt Whitney” i-au sărit în ochi cu la fel de 
multă neobrăzare ca în situaţia în care Kelly Johnson ar fi 
gravat „Made în USA” pe coada avionului. 

Powers a studiat coada cu deosebită atenţie. Nu a văzut 
urme de arsuri şi nici măcar zgârieturi în vopsea, ceea ce l-a 
convins că fusese victima unei lovituri aproape ratate, nu a 
uneia directe. 

După care a fost dus cu maşina înapoi la Lubianka şi 
potopul s-a dezlantuit. Publicul a format cozi care serpuiau 
la nesfârşit prin Parcul Gorki, iar detasamentele de atasati 
militari de la ambasada americană erau la fel de curioşi ca 
toată lumea. Din punct de vedere profesional, ei aveau 
nevoie să afle dacă rămăşiţele aparatului erau autentice şi, 
dacă era posibil, cum fusese doborât avionul. Personal 
vorbind, erau fascinati de un echipament despre care nici nu 
fuseseră autorizaţi să ştie. Insă şi ei erau cunoscuţi de către 
KGB şi nu au dorit să îi ofere lui Hruşciov alte motive de a se 
umfla în pene. Aşa că, în loc să meargă ei înşişi, au trimis un 
tânăr ofiţer politic care ştia bine rusa, avea maniere 
deschise, prieteneşti, şi zero cunoştinţe de aeronautică. 
Numele său era Frank Meehan. 

„Coada formată la intrare părea să aibă câţiva kilometri”, 
îşi aminteşte Meehan. „Ştiam că puteam să merg în faţă şi 
să-mi arăt cartea de identitate diplomatică, iar ei m-ar fi 
lăsat înăuntru. Dar apoi m-am gândit că ar putea hotări să 
facă un exemplu din mine. Erau perfect capabili să recurgă 
la strategia asta dacă doreau. 


270 


Astfel incat am facut precum Hamlet. Am purtat un dialog 
interior. Am stat la coadă şi mi-am zis încontinuu: o voi face, 
nu o voi face. În cele din urmă mi-a venit curajul şi am mers 
în capul cozii, iar acolo era un militian. S-a uitat la mine, eu 
am scos cartea de identitate, el s-a uitat iarăşi la mine în 
stilul lor caracteristic, foarte rece, şi mi-a pus câteva 
întrebări. Am crezut că urma să arunce cu cartea de 
identitate în mine. Apoi a spus: «Pojalusta» - e avionul tău. 
Eşti invitatul meu." 

Meehan şi-a dat toată silinta, a aruncat o privire, a 
examinat legendele, le-a notat. „Dar ce ştiam eu despre 
avioane? Ceea ce am produs a fost un raport ignorant despre 
cum arăta. Daca nu erau legendele, nu aş fi ştiut să-i 
deosebesc componentele.” 

Darea lui de seamă a fost inclusă în raportul mai amplu al 
ambasadei cu privire la expoziţie şi la starea avionului, care 
a concluzionat că era într-o „stare remarcabil de bună”, dat 
fiind faptul că ar fi trebuit să se zdrobească de pământ, după 
ce s-a dezmembrat la 21.000 de metri. La rândul ei, acea 
concluzie a alimentat zvonuri, care luau repede amploare în 
Washington, că Powers nu fusese doborât deloc de o 
rachetă; că i se blocase motorul şi coborâse pentru a-l 
reporni înainte de a fi lovit la aproximativ 9.100 de metri; 
sau chiar că aterizase, dezertase şi îşi petrecuse seara într- 
un club din Sverdlovsk. 

Kelly Johnson nu a crezut povestea cu racheta. Nici Allen 
Dulles. Nici, mai târziu, succesorul său, John McCone. Toţi 
au ştiut că exista un interes din partea Kremlinului să se 
creadă că rachetele sale antiaeriene erau letale chiar şi la o 
altitudine de 21.000 de metri. Acest aspect ar fi contracarat 
în parte ameninţarea reprezentată de flotele de bombardiere 
cu focoase nucleare ale Comandamentului Aerian Strategic. 
Allen şi McCone au fost totodată familiarizați cu descrierile 
NSA ale comunicaţiilor sovietice din dimineaţa zilei de 1 
mai, care au părut să indice că cineva coborâse la 9.100 de 
metri înainte de a fi lovit la acea altitudine şi a se ejecta. 
Cineva fusese într-adevăr lovit - ghinionistul Serghei 


271 


Safronov in avionul sau MIG-19 -, insa nimeni din afara 
Rusiei nu avea să ştie acest lucru până dupa terminarea 
Războiului Rece. 

La timpul cuvenit, Powers va trebui să-i înfrunte pe 
bărbaţii care credeau că ştiu mai multe decât avea el 
impresia că ştiau. Acest lucru îi va pune la încercare 
răbdarea şi aproape că îi va ruina reputaţia. Dar, mai întâi, 
el a trebuit să se împace cu acuzaţia că distrusese relaţia 
destinsă dintre superputeri. 


* OK K 


În a doua săptămână din mai, Powers şi Hruşciov trebuie 
să fi fost cei mai neliniştiţi bărbaţi din Moscova. Nimic din 
ceea ce Selepin sau subordonații lui au spus sau au făcut în 
camera de interogare nu l-a convins pe Powers că ei îi vor 
cruta viata. Dimpotrivă, la scurtă vreme după vizitarea de 
către el a ramasitelor avionului său, i s-a spus că urma să fie 
judecat pentru crime împotriva statului sovietic, fapt care îi 
putea aduce o sentinţă maximă de până la cincisprezece ani 
de închisoare sau moartea. Astfel încât el şi-a petrecut zilele 
jucând un poker mental cu cei care l-au capturat - spunând 
adevărul când credea că ei deja cunoşteau răspunsurile la 
întrebările lor şi mintind atunci când reveneau, aşa cum se 
întâmpla adesea, la altitudinea maximă a avionului U-2 şi la 
istoricul zborurilor sale. Şi-a petrecut nopţile într-o aşteptare 
mohorâtă a unui proces secret şi a unui glonţ în cap. 

La 800 de metri distanţă, în biroul său de la Kremlin, 
contrastul dintre personalitatea publică şi cea privată a lui 
Hruşciov devenea tot mai evident. În întâlnirile cu 
subordonații săi şi cu miniştrii, el era o parodie a indignării, 
făcând spume la gură. În privat, încă dorea cu disperare o 
mare ocazie profitabilă în Paris, o dezarmare masivă pentru 
a finanța frigidere pentru poporul sovietic şi o trecere 
discretă sub tăcere a chestiunii Berlinului. Apoi, el încă 
dorea să consfinteasca înţelegerea cu Eisenhower pe teren 

272 


propriu. 

Cu câteva zile înainte sa plece la summit, a făcut o 
plimbare de seară împreună cu fiul său lângă vila lor din 
afara Moscovei şi „a început dintr-o dată să vorbească 
despre ferma lui Eisenhower” de la Gettysburg. Ei vizitaseră 
ferma şi admiraseră vacile lui Ike în timp ce au stat la Camp 
David. Astfel încât preşedintele ar trebui să vină la vilă şi să 
vadă legumele lui Hruşciov, apoi să se plimbe cu barca pe 
râul Moscova. „Nu exista niciun indiciu că vizita ar putea fi 
anulată”, a scris Serghei Hruşciov, cel mai apropiat 
confident al tatălui său. 

Nu existau semne nici că Hruşciov seniorul începuse să se 
îndoiască de propria lui presupunere, anume că zborul lui 
Powers fusese plănuit şi autorizat de Dulles, nu de 
preşedinte. Totuşi, în acelaşi timp, el era cu adevărat furios 
că atâtea speranţe şi planuri fuseseră puse în pericol. Oare 
nu concediase el, de puţin timp, un milion de soldaţi, printre 
care 250.000 de ofiţeri? Aceasta era categoria de alegători 
sovietici care nu aveau nimic de câştigat dintr-o relaţie 
destinsă cu Statele Unite, iar jignirea gravă de Ziua Muncii 
le dăduse ocazia perfectă de a începe să ia în derâdere 
încrederea lui Hruşciov in Ike, ca să nu mai vorbim de 
provocarea pe care ei o aduceau autorităţii sale în general. 
Nu e de mirare că pe 9 mai, la o recepţie de la ambasada 
cehă din Moscova, el s-a dus întins la Llewellyn Thompson. 
„Trebuie să-ţi vorbesc”, i-a şoptit la ureche ambasadorului 
american. „Treaba asta cu avionul U-2 m-a pus într-o poziţie 
extrem de dificilă. Trebuie să mă scoţi din încurcătură.” 

Ceea ce voia să spună era destul de clar: aruncă-mi un os 
- o scuză, dacă poţi, sau cel putin un angajament ca nu mai 
trimiteţi alte avioane pe deasupra celor mai sensibile locaţii 
nucleare ale ţării mele. Thompson a spus că va încerca, dar 
că era prea târziu. În Washington, o declaraţie a noului 
secretar de stat, Christian Herter, fusese deja aprobată 
pentru publicare. In locul scuzelor pentru zboruri, acestea 
erau apărate ca fiind esenţiale, dată fiind hotărârea sovietică 
de a obliga lumea liberă să aleagă între „supunerea abjectă 


273 


sau distrugerea nucleară”. În loc să garanteze că nu vor mai 
exista alte zboruri, declaraţia afirma în manieră explicită că 
acestea nu erau excluse. 

La auzul acestor cuvinte, a spus Serghei Hruşciov, tatăl 
său „pur şi simplu a explodat de furie”. Înainte să plece la 
Paris, el a purtat o discuţie cu membrii comitetului său de 
rămas-bun sub aripa avionului Tupolev şi a hotărât să 
deschidă summitul cu un ultimatum: Eisenhower trebuie să- 
şi ceară scuze, să îi pedepsească pe cei responsabili pentru 
misiunea lui Powers şi să promită că episodul nu se va mai 
repeta. Altfel, delegaţia sovietică părăsea summitul. Pe 
durata zborului scurt, discursul său a fost rescris ca o 
predică moralizatoare. El îşi amânase cu două zile data 
plecării, iniţial cu scopul de a oferi timp pentru discuţii 
private cu Eisenhower, în care să lase în urma lor afacerea 
nefericită cu avionul U-2. Eisenhower dorise de asemenea o 
conciliere, însă Herter a respins ideea, spunând că un astfel 
de gest ar fi văzut ca un semn de slăbiciune. Invitatia 
americană nu a fost trimisă niciodată. Hruşciov le-a zis lui de 
Gaulle şi Macmillan ceea ce plănuise dinainte să le spună, 
dar în rest a petrecut sfârşitul de săptămână dinaintea 
summitului îmbufnat, la reşedinţa ambasadorului său din 
Paris, sperând să obţină un răspuns din partea lui 
Eisenhower şi neprimind niciunul. Cât despre Ike, acesta a 
aterizat la Orly spunând că „miza e prea mare pentru a purta 
discuţii în contradictoriu neproductive” şi apoi a refuzat să 
răspundă la un ultimatum pe care nu îl primise. 

Luni, 16 mai 1960, a fost ziua în care s-a inventat laserul 
(de către Theodore Maiman, la Hughes Research 
Laboratories în Malibu). A fost totodată ziua în care liderii 
celor patru puteri nucleare ar fi putut opri imediat cursa 
înarmărilor. În schimb, trei au ascultat cu răbdare în vreme 
ce al patrulea a ţinut o tiradă de patruzeci şi cinci de minute 
împotriva, printre altele, a unui „grup mic şi agitat din 
Pentagon şi a cercurilor militariste din Statele Unite care au 
de câştigat de pe urma cursei înarmărilor, obţinând profituri 
uriaşe”. De fapt, Hruşciov nu era paranoic. Acesta era exact 


274 


grupul împotriva căruia Eisenhower a avertizat poporul 
american în ultimul său discurs televizat din Biroul Oval. 
Singura diferenţă dintre percepțiile celor doi lideri asupra 
grupului a fost una de magnitudine. Ike l-a numit complexul 
militar-industrial. Bineînţeles, acest grup nu i-a fost 
niciodată recunoscător. Intaratat de prezenţa tăcută si de 
căutătura incruntata a ministrului apărării, Malinovski, aflat 
lângă el, Hruşciov a solicitat exprimarea unor scuze din 
partea Americii. A sugerat că, dacă nu primea scuze, 
summitul avea să fie amânat cu opt luni (cu alte cuvinte, 
până după alegerile prezidenţiale americane). A revocat 
invitaţia în Rusia făcută lui Eisenhower. A devenit chiar mai 
roz la faţă decât de obicei. 

Ike s-a inrosit de furie. De Gaulle i-a spus lui Hruşciov să 
nu tipe, remarcând că acustica încăperii private în care luau 
prânzul în Palatul Elysee era perfect adecvată. Macmillan, 
care venise cu ideea summitului, a considerat întreaga 
situaţie „cât se poate de neplăcută”. La prânz au plecat 
fiecare pe drumul lui, iar oportunitatea irosită s-a evaporat 
aproape vizibil odată cu sunetul paşilor lor pe parchet. 

Privind în urmă după doisprezece ani, Macmillan a descris 
acea zi ca fiind „una dintre cele mai agonizante şi mai 
epuizante prin care am trecut vreodată cu excepţia, poate, a 
celor din război”. Cu toate acestea, agonia sa nu luase 
sfârşit. În după-amiaza următoare, el şi de Gaulle încă mai 
încercau să readucă problematica nucleară pe masa 
tratativelor -, dar Hruşciov era în baie acasă la ambasadorul 
său, refuzând să răspundă în scris la o invitaţie proaspătă 
pana când ceilalţi nu mentionau clar daca aceasta era pentru 
o sesiune preliminară sau pentru summit în sine. În felul său 
pe jumătate dement, el încă mai aştepta scuze din partea 
americanilor, pe care a recunoscut că le cerea „politica 
noastră internă”. Însă Ike nu avea chef să le exprime. Din 
disperare, secretarul de externe britanic l-a întrebat pe 
Herter de ce nu se cereau scuze. Răspunsul lui Herter a fost: 
„Pentru că preşedintelui nu-i pare rau.” 

Şi astfel, summitul propriu-zis nu a mai avut loc niciodată. 


275 


Hrusciov a zburat acasa prin Berlinul de Est, unde a incercat 
sa faca o virtute din faptul ca si-ar fi pus agresorii cu fata la 
pământ. În realitate, prin refuzul de a-şi reinnoi ultimatumul 
de la Berlin el şi-a trădat şansele reale, acum foarte mici, de 
a avea o relaţie destinsa cu celelalte superputeri. 
Eisenhower s-a bucurat de o vizită scurtă făcută noului 
dictator portughez, iar Macmillan i-a scris reginei, spunând 
că nu încerca să-şi ascundă „şocul şi dezamăgirea” cu privire 
la deznodământul întâlnirii de rang înalt. 

Nu toată lumea a fost exasperată. Demn de remarcat 
pentru moralul său ridicat la petrecerile din Paris care au 
punctat sesiunile zadarnice ale summitului a fost nimeni 
altul decât Joe Alsop, editorialistul care a depus atâtea 
eforturi pentru a inspira teamă cu privire la decalajul 
rachetelor militare dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică. 
Întors la Washington, el a salutat povestea avionului U-2 cu 
un editorial intitulat „Vestea minunată”, lăudând CIA pentru 
că a luat suficient de în serios ameninţarea rachetelor 
pentru a face astfel de fotografii riscante. A fost o manieră 
inteligentă de a schimba subiectul de la un impas real al 
ideii decalajului militar şi de a părea că-şi asumă propriile 
versiuni denaturate ale realităţii în vreme ce nu făcea de 
fapt acest lucru. La Paris a fost într-o formă „excelentă”, a 
scris Marina Sulzberger, soţia corespondentului New York 
Times C.L. Sulzberger. Mai mult de atât, el a fost „mai 
optimist ca oricând şi a savurat compania... tuturor acelor 
femei frumoase pe care le are mereu pe lângă el”. 

Alsop, în 1960, a fost la fel de vinovat ca Bush sau Cheney 
în 2003 de ignorarea informaţiilor disponibile cu privire la 
armele de distrugere în masă ale inamicului de dragul unei 
poveşti convingătoare. Nu că acest lucru l-ar fi deranjat. 
Constiinta lui nu a părut să sufere niciodată mai mult decât 
reputaţia sa, lucru înlesnit în mare măsură de faptul că 
Powers căzuse în locul în care căzuse. Sverdlovsk era la 
aproximativ 1.300 de kilometri sud-est de Plesetk. Article 
360 se afla la două ore distanţă de ţinta lui principală atunci 
când s-a dezmembrat, rezultatul fiind că departamentul de 


276 


forte aeriene al lui Bissell nu a fotografiat niciodata singurul 
loc ramas in Uniunea Sovietica in care ar fi putut gasi 
rachete balistice operationale capabile sa ajunga in America 
de Nord. Daca Powers ar fi ajuns la fata locului, daca si-ar fi 
pornit aparatele foto si le-ar fi transportat in siguranta la 
echipa Quickmove a lui Stan Beerli, el ar fi furnizat prima 
dovadă documentată a numărului de rachete balistice 
intercontinentale din arsenalul lui Hruşciov - toate cele 
patru bucăţi. Atât - aceasta era amploarea arsenalului 
nuclear intercontinental cu care premierul sovietic a părut 
să amenințe că va îngropa Occidentul. Decalajul rachetelor 
nu exista -o informaţie de importanţă vitală atât pentru 
politicieni, cât şi pentru planificatorii militari, şi una pe care 
avionul U-2 nu a dovedit-o cu adevărat niciodată. 

Pentru majoritatea oamenilor, aspectul a fost unul 
teoretic, ipotetic, în special când sateliții Corona ai CIA au 
îndeplinit, în cele din urmă, sarcina. Însă el nu a fost ipotetic 
pentru Alsop, pentru Allen Dulles sau pentru istorie. 

În calitate de jurnalist, Alsop şi-a putut adapta viziunea la 
realitate şi a făcut-o, salutând în cele din urmă absenţa unui 
decalaj al rachetelor ca pe un soi de victorie profesională - 
un glonţ de care americanii s-au ferit mulţumită semnalelor 
de avertizare oferite de oameni ca el. In calitate de jucător 
politic, Dulles nu a putut fi atât de nonşalant. Pentru că îi 
oferise lui Eisenhower semnale extrem de contradictorii 
referitoare la continuarea zborurilor U-2 înaintea eşecului de 
la Paris, Dulles a avut decenta de a-şi oferi demisia. Ike l-a 
refuzat, dar a fost în continuare atât de furios, încât şi-a 
rugat fiul să aibă grijă ca el şi Dulles să nu mai fie lăsaţi 
vreodată singuri împreună. 

Dulles nu a luat-o ca pe o jignire personală. De fapt, 
antenele sale politice erau deja întoarse în altă direcţie. Pe 
măsură ce preşedinţia lui Eisenhower a ajuns la capăt, în 
august 1960, el a făcut o vizită candidatului democrat la 
alegerile din acel an. Era o vizită de politeţe de ochii lumii 
pe care directorul CIA ar fi acordat-o oricărui candidat la 
preşedinţie, dar în acest caz a fost mai mult decât o vizită de 


277 


politete. El l-a vizitat pe John F. Kennedy la complexul 
Kennedy in Hyannis Port, iar cand a venit vorba de decalajul 
rachetelor, Dulles l-a privit pe Kennedy in ochi si a spus ca, 
din perspectiva esecului inregistrat de misiunea lui Powers, 
el nu putea confirma categoric ca decalajul nu exista. Era, in 
esenţă, opusul sfatului pe care i-l dăduse lui Eisenhower cu 
şapte luni mai devreme. Nu corespundea deloc situaţiei 
reale, dar nu era întru totul o minciună. Mai precis, era ceea 
ce avea nevoie Kennedy să audă. El a fost în măsură să 
folosească în continuare problema decalajului rachetelor în 
campania sa, iar după trei luni a câştigat postul de la Casa 
Albă cu procentul cel mai strâns din istoria alegerilor 
prezidenţiale din Statelor Unite. 

În ianuarie 1961, în seara învestirii sale, Kennedy a ţinut 
obişnuitul discurs prezidenţial inaugural, iar apoi, încă la 
cravată albă, şi-a vizitat un prieten vechi din Georgetown. 
Joe Alsop a deschis el însuşi uşa, şi cei doi au discutat până 
la primele ore ale dimineţii la o supă caldă de ţestoasă. 


278 


Capitolul 10 


Justitie sovietica 


Kennedy îi era dator lui Powers. Îi era dator din 
perspectiva a ceea ce se intamplase cu adevarat deasupra 
Sverdlovskului de Ziua Muncii în 1960 - doborârea unui 
avion care a distrus un summit şi a păstrat vie ideea unui 
decalaj al rachetelor până la alegerile prezidenţiale -, dar, 
totodată, din perspectiva a ceea ce s-ar fi putut întâmpla. 
Dacă Article 360 ar fi ajuns la Bodo, summitul de la Paris s- 
ar fi putut desfăşura într-o manieră constructivă, poate chiar 
cordială. Un fel de pace a superputerilor, instabilă, dar 
totuşi o îmbunătăţire substanţială în sfera politicii externe, 
bazată pe ameninţarea nucleară şi pe o neîncredere 
morbidă, ar fi putut constitui moştenirea triumfătoare lăsată 
de Eisenhower în urma preşedinţiei sale. lar Nixon şi-ar fi 
putut urma imediat predecesorul la Casa Albă. O astfel de 
analiză nu este în concordanţă cu abordarea istoriei 
prezidenţiale ca destin şi conferă unui pilot american 
calificat, angajat de stat, şi unui artilerist sârguincios din 
apărarea antiaeriană sovietică roluri inacceptabil de mari în 
politica mondială. Niciuna dintre aceste consideraţii nu face 
ca analiza să fie greşită. 

Kennedy îi era dator lui Powers, dar nu a fost o datorie pe 
care el să o recunoască. De fapt, a avut faţă de Powers o 
atitudine dispretuitoare. Conform unui zvon care a ajuns în 
Pound, oraşul natal al lui Powers, şi care a fost în mare parte 
corect, noul preşedinte ar fi putut să ceară eliberarea 
pilotului încă de la prima sa întâlnire cu Hruşciov la Viena, 
în 1961, dar a ales să nu o facă atunci. Conform unui alt 
zvon auzit de Carl McAfee, departe de a admira eroismul lui 
Powers, „Kennedy a vrut să-l bage la pârnaie”. 

Amintirea lui McAfee a fost doar uşor deformată. Bobby 
Kennedy, noul procuror general, a fost cel care a vrut să-l 


279 


judece pe Powers pentru tradare la intoarcerea sa in Statele 
Unite. Însă preşedintele a împărtăşit fără îndoială dispretul 
fratelui său pentru modul în care se comportase Powers, 
după ce a avut îndrăzneala de a supravieţui accidentului 
aviatic. La fel ca mulţi americani, „Kennedy a considerat că 
incidentul a fost unul ruşinos”, şi-a amintit McAfee. Intocmai 
multor americani indignati de conduita lui Powers ca 
prizonier, Kennedy l-a criticat fără cel mai mic efort de a-l 
înţelege. 


* K K 


Când lui Powers i s-a spus că urma să fie judecat pentru 
spionaj, el şi-a imaginat o audiere superficială în spatele 
uşilor închise, urmată de moarte. Avea să-l aştepte o 
surpriză. Aula Coloanelor ocupă in Moscova o parcelă 
alungită de teren de calitatea întâi, pe locul unde, în prezent, 
se află Teatralnaia Ploscead - Piața Teatrului -, dar in 1960 
era numită, în mod corespunzător, Sverdlovsk. Situată între 
Lubianka si Kremlin, era perfect amplasată pentru procesul 
spectaculos al unui spion american. Se afla la o distanță de 
cel mult cinci minute de mers pe jos de celula acuzatului, 
biroul procurorului şi colosalul hotel Sovetskaia, unde câţiva 
observatori străini aleşi cu grijă urmau sa fie cazaţi. Insă 
Aula Coloanelor era locul ideal, indiferent de amplasare. Era 
o mostră de splendoare ţaristă rezervată şi redecorată de 
Partidul Comunist Sovietic pentru a-i intimida pe cei mulţi şi 
a-i îngrozi pe cei puţini. Aula Coloanelor a fost cea în care 
Buharin a refuzat să se umilească în faţa Colegiului Militar 
al Curţii Supreme a Uniunii Sovietice (şi a umbrei lui Stalin 
însuşi, care privea ascuns de la o fereastră) la apogeul 
epurărilor politice din 1938. Buharin, şi atât de mulţi alţi 
bolşevici loiali, au fost duşi înapoi în catacombele de sub 
Lubianka şi împuşcaţi în cap la câteva minute după 
pronunţarea sentintelor lor. Iar Colegiul Militar era cel care 
avea să-l judece pe Powers. 

280 


In onoarea sa, aula a fost revopsita in verde si alb. O 
secera si un ciocan aurii, puse intr-un blazon de dimensiunea 
unei cazi de baie, au fost atarnate deasupra scenei si 
lustruite pana au inceput sa luceasca. Un centru de presa a 
fost organizat intr-una dintre anticamerele cavernoase ale 
aulei, completat cu doua mese cu masini de scris, un birou 
pentru telegrafie internaţională şi o modernă cabină 
telefonică pentru apeluri internationale. Într-o alta 
anticameră, mai multe mese aşteptau să fie umplute cu 
caviar, peşte afumat, felii de carne rece, murături, 
pandişpan în straturi si apă minerală înţepătoare din 
Caucaz. 

A patra putere în stat urma să fie bine hrănită şi 
mulţumită, iar măreţia justiţiei sovietice avea să fie revelată 
conform unui orar strict: complexul era rezervat doar pentru 
trei zile. Oricine spera că aspectele programării, conţinutului 
sau rezultatului procesului vor fi lăsate la voia întâmplării 
sau chiar în voia pledoariilor nerepetate, avea să fie 
dezamăgit. 

Powers s-a încadrat în acea categorie. În momentul în 
care a intrat în boxa acuzaților, marti, 17 august (ziua în 
care sărbătorea împlinirea vârstei de 31 de ani), el era 
deprimat, însingurat, confuz şi de-a dreptul înfricoşat. 
Deprimarea şi sentimentul de singurătate erau corelate între 
ele. Postul său alimentar involuntar se terminase demult, 
însă, deşi mâncarea sa din închisoare provenea aparent 
dintr-o cantină unde erau serviţi generalii KGB, el nu a 
mâncat prea mult din ea. Acesta e motivul pentru care, cu 
puţină vreme înainte de proces, tractul său digestiv a fost 
examinat de la un capăt la altul sub privirile „unui public 
alcătuit din medici, infirmiere, gardieni şi interpreţi”. 
Powers a numit ulterior acest episod înjosirea supremă, iar 
el a fost cu siguranţă intenţionat să fie exact acest lucru. 

Insingurarea şi confuzia sa erau, de asemenea, legate 
între ele. Pentru că îi fuseseră interzise vizitele din partea 
ambasadei americane, el nu întâlnise un singur compatriot 
de când se prăbuşise pe pământ sovietic. Astfel, îngrijitorii 

281 


sai erau singurele lui surse de informatii referitoare la ceea 
ce se stia acasa, in America, despre soarta sa; la cum erau 
judecate acolo actiunile lui si daca cei de la CIA au inteles ca 
el divulgase doar ceea ce s-a gandit ca stia deja KGB. Jucase 
jocuri mentale epuizante cu anchetatorii lui, incercand sa 
mentina coerenta minciunilor sale cu privire la altitudinea la 
care putea zbura avionul U-2 si la cat de dese au fost 
zborurile pe deasupra Uniunii Sovietice. A presupus ca acele 
jocuri nu puteau deveni decat mai dificile la procesul sau sia 
sperat, in ciuda zadarniciei unei astfel de sperante, ca 
Agentia le va observa. 

Cat despre teama lui, cauza era simpla. Se confrunta cu 
pedeapsa capitala. 

Dupa proces, reporterul britanic James Morris (care a 
documentat prima ascensiune a muntelui Everest pentru 
publicaţia Times din Londra, dar care, între timp, dezertase 
la Manchester Guardian) a scris ca Powers ,,se prezentase ca 
un tânăr lipsit de experienţă din Virginia, plin de iluzii, un 
rol care bănuiesc că nu necesita prea multă interpretare”. A 
fost o analiză nemiloasă. A fost, totodată, imprecisă în sensul 
că senzaţia de a fi fost înşelat de angajatorii săi de la Agenţie 
nu a necesitat o interpretare teatrală din partea lui Powers. 
Insă Morris a surprins două adevăruri: Powers fusese 
dezrădăcinat violent şi târât într-un şir de atacuri 
psihologice pentru care CIA îl lăsase complet nepregătit. 

La fel ca şi Kennedy după el, Eisenhower a fost lipsit de 
compasiune. El s-a plâns în primele zile de criza pe care 
Powers a părut să o fi stârnit „din clipa în care a atins 
pământul”. Pe măsură ce procesul s-a desfăşurat, grupuri de 
jurnalişti care nu petrecuseră o singură zi în arest solitar s- 
au repezit să facă unele referiri stereotipe la Nathan Hale şi 
altele ceva mai competente la Rudolf Abel. Tăcerea lui Hale 
a fost de aur. Powers era o gură spartă. 

Powers era, de fapt, un pilot silitor şi un soldat în care se 
putea avea încredere că urmează ordinele. Acesta e motivul 
pentru care el a decolat peste culmile lanţului muntos 
Hindukuş atunci cand bunul-simţ l-ar fi trimis înapoi in 


282 


Turcia. Acesta e motivul pentru care a continuat sa zboare 
către Ural atunci când pilotul său automat s-a defectat, si 
acesta e motivul pentru care, dacă CIA l-ar fi instruit să-şi 
tina gura în cazul în care era capturat, el şi-ar fi tinut-o fara 
îndoială. În schimb, el s-a îmbrăcat pentru proces şi a 
parcurs drumul scurt până în Piaţa Sverdlovsk pe 17 august 
cu o teamă copleşitoare - frica de execuţie - şi cu un sfat 
clar al Agenţiei de care să se agate: „Poţi să le spui totul, 
pentru că oricum te vor face să vorbeşti.” 

Asta fusese exact ce i-a spus, cuvânt cu cuvânt, ofiţerul 
serviciilor secrete din Adana, atunci când Powers întrebase 
ce ar trebui să facă în situaţia în care ar fi capturat în Rusia. 
A fost o recomandare de a urma chiar strategia pe care KGB 
l-a îndemnat pe Powers să o adopte: colaborarea. 

Totuşi, nu aceasta a fost strategia aleasă, de fapt, de 
Powers. Un om simplu, aflat în poziţia sa, ar fi putut vedea 
numai două opţiuni din care să aleagă - cea de a vorbi sau 
de a nu vorbi. Însă „tânărul lipsit de experienţă din Virginia, 
plin de iluzii” a presupus din start că, dacă voia să aibă o 
şansă de a-şi salva viaţa, onoarea şi de a proteja cele mai 
preţioase secrete ale avionului U-2, el trebuia să-şi 
folosească istetimea. 

A agonizat luni de zile, prins în jocul de şah în care s-a 
trezit că e pion. „Barbara, nu ştiu ce se va întâmpla cu 
mine”, a scris el mai târziu când sovieticii i-au permis prima 
oară să trimită o scrisoare soţiei. „Voi fi judecat în 
conformitate cu Articolul 2 din codul lor infracţional pentru 
spionaj. Articolul afirmă că pedeapsa e între 7 şi 15 ani de 
închisoare şi moartea în unele cazuri. Nu ştiu unde mă 
încadrez... tot ce ştiu e că nu îmi place situaţia în care mă 
aflu sau situaţia în care te-am pus pe tine.” 


* K K 


Nici lui Oliver Powers nu i-a plăcut situația in care a fost 
pus. Isi văzuse propriul fiu părăsind şcoala medicală in 
283 


favoarea forţelor aeriene si nu îi plăcuse alegerea. Îl văzuse 
părăsind forţele aeriene în favoarea a ceva ce nu putea fi 
numit, dar care mirosea a FBI, şi nu îi plăcuse nici asta. 
Aflase de la doi agenţi în costume, care îi apăruseră în 
pragul uşii într-o zi de mai, că ceea ce îi mirosise a FBI era 
de fapt CIA, iar asta îi plăcuse chiar mai puţin, nu doar 
pentru că cei de la CIA îi pierduseră băiatul deasupra Rusiei 
fără un plan de a-l recupera, ci pentru că, atunci când el 
elaborase un plan propriu, Agenţia încercase să-i pună 
botnita. Era pornit şi pe cale să îşi piardă cumpătul. 

Planul era pe cât de simplu, pe atât de îndrăzneţ. După 
cum s-a dovedit, el a dat naştere unuia dintre ritualurile cele 
mai impresionante ale Războiului Rece - acea pauză 
periodică pentru a respira când fiecare parte era forţată să 
discute cinstit cu cealaltă şi să mărturisească secrete mici, 
în speranţa de a le păstra pe cele mai mari, şi să fie de acord 
cu întâlniri în locuri liniştite şi izolate, preferabil pe ceaţă, 
pentru un schimb de persoane efectuat în taină. Nu a fost 
ideea originală a lui Powers. Prima oară ea a fost sugerată în 
New York Daily News, la unsprezece zile după prăbuşirea 
avionului. Dar e o diferenţă ca de la cer la pământ între a 
sugera şi a face, iar Oliver era un om al faptelor. 

În mod inevitabil, tânărul avocat de deasupra cizmăriei 
sale a devenit implicat. 

„Dumnezeule“, a spus McAfee. „Oliver nu era prost. A 
venit aici într-o zi şi a spus: «Hei, ascultă, ai auzit de Rudolf 
Abel?»” 

McAfee a raspuns ca auzise; ca isi amintea de proces si de 
condamnare. Abel era un spion sovietic. 

„Ei bine”, a continuat Powers, „tipul sta la răcoare in 
Atlanta şi aş vrea să văd dacă e dispus să fie schimbat cu fiul 
meu.” 

McAfee a sugerat că poate trimite o scrisoare. Powers a 
sugerat că McAfee era persoana potrivită care să o scrie. 
„Aşa că am aflat unde era”, a spus McAfee. „Am pregătit 
scrisoarea, în care i-am spus cine sunt şi l-am întrebat dacă 
ar fi pregătit să fie schimbat cu Gary Powers. Primesc înapoi 


284 


o scrisoare in care ma roagă să o contactez pe soţia lui, din 
Berlinul de Est. Iar nu mult după asta imi intră în birou un 
individ şi-mi spune că e de la CIA şi că nu am voie să-l mai 
contactez pe Rudolf Abel.” 

Reacţia Agenţiei la scrisoare „l-a iritat foarte tare pe 
Oliver”. Contactul fusese deja stabilit. Fusese demarată 
hartogaraia birocratică, iar Oliver avea acum mai mult decât 
o bănuială că modalitatea prin care putea să urgenteze 
procesul de eliberare a fiului său era să se asigure că uita să 
ceară orice fel de permisiune din partea celor de la CIA. 

A urmat aceeaşi regulă atunci când a aranjat să participe 
la proces. Când data a fost anunţată, el şi McAfee au părăsit 
oraşul Norton, fără să spună nimănui care le era destinaţia. 
S-au îndreptat către nord pe Route 81, de-a lungul colinelor 
submontane estice ale Apalaşilor, spre capitala naţiunii. In 
ziua următoare, s-au prezentat în persoană la secţia 
consulară a ambasadei sovietice de pe Wisconsin Avenue şi 
au depus formularele de vize pentru Moscova, care le-au fost 
oferite de îndată. 

A urmat o reacţie în lanţ. Când Barbara Powers a auzit că 
socrul ei mergea la proces împreună cu avocatul lui, s-a 
decis să meargă şi ea. Când Ida Powers, soţia lui Oliver, a 
auzit că Barbara mergea, i-a spus lui Oliver că va trebui să 
facă şi ea călătoria, în ciuda anghinei şi a emfizemului de 
care suferea. În loc să încerce să o convingă să rămână 
acasă, Oliver l-a rugat pe medicul soţiei sale să se alăture 
grupului. Când Barbara a aflat că mama lui Gary mergea la 
proces, i-a spus propriei sale mame să îşi facă bagajul, ca şi 
medicului acesteia, pentru ca trupa să fie completă. 

Exista „o prăpastie” între Barbara şi socrii ei, îşi aminteşte 
McAfee. Însă de fiecare parte a prăpastiei, aventurierii care 
se îndreptau către Moscova îşi puneau aceeaşi întrebare: 
cine avea să plătească drumul? CIA a vrut să cumpere 
tuturor bilete, în schimbul loialității lor, însă Oliver a refuzat 
din capul locului. Acceptase deja o colaborare cu revista 
Life, prin care publicaţia se oferea să acopere costurile de 
călătorie ale grupului şi să plătească un onorariu de cinci mii 


285 


de dolari pentru un articol in exclusivitate. Afacerea fusese 
intermediata de Sol Curry, un proprietar de magazin 
universal din Norton, pe care Life l-a trimis în călătorie şi i-a 
dat sarcina de a proteja exclusivitatea acordată publicaţiei. 
Sol şi-a întrerupt activitatea la magazin. 

Agenţia a finanţat grupul Barbarei, fără ştirea ei. S-a 
folosit de Virginia Bar Association în calitate de delegat, prin 
care a urgentat formularele ei de acordare a vizei, a 
garantat cheltuielile ei de călătorie şi a sufocat-o cu atenţia 
unor adulţi responsabili. Doi dintre aceştia erau avocaţi 
respectaţi, Alexander Parker şi Frank W. Rogers, adăugaţi la 
grup de ochii lumii pentru a ajuta la apărarea legală a lui 
Gary. În realitate, sarcina lor principală, în afară de a n-o 
pierde din ochi pe Barbara, a fost să încerce să-l interogheze 
pe Powers pentru Agenţie. Soţia lui Parker s-a alăturat 
grupului pentru a ridica moralul Barbarei, uneori prin a o 
tine la propriu de mana, iar Sam Jaffe, un corespondent de 
ştiri din New York al emisiunii CBS News, a fost înscris şi el 
pe lista, fără să ştie. I s-a oferit acces privilegiat la 
histrionica doamnă Powers, fapt care i-a încântat pe 
redactorii săi, dar l-a forţat totodată pe acesta să intervină 
pentru a tempera chiolhanurile ei stropite cu vodcă, pe care 
el le considera extrem de jenante. 

Animozitatea dintre cele două tabere Powers a fost în 
permanenţă extrem de intensă. Barbara şi Oliver erau 
amândoi hotărâți să fie percepuți ca adevăratul protector al 
lui Gary, ceea ce a presupus eforturi constante din partea lor 
de a se umbri unul pe altul în presă şi o cursă nedeclarată de 
a ajunge primii la Moscova. 

McAfee a pornit primul. Întârziat de sarcina de a asigura 
vizele pentru soţia lui şi medicul acesteia, Oliver Powers şi-a 
trimis înainte avocatul, pentru a încerca să ia legătura cu 
Gary. McAfee era dispus la fapte mari şi nu era uşor de 
intimidat, dar era novice în domeniul călătoriior. În afară de 
drumurile făcute în marină, el nu părăsise niciodată ţara. La 
vârsta de treizeci de ani, nici măcar nu fusese vreodată la 
New York până a schimbat acolo avioanele pentru a prinde 


286 


un zbor de noapte cu SAS spre Copenhaga. 

Fusese amanat. 

,Am ajuns tarziu la Copenhaga”, spune el, ,am ratat 
zborul de acolo catre Moscova si am insistat pe langa 
oamenii aia, spunandu-le ca trebuie sa fiu la Moscova in ziua 
urmatoare. M-au trimis tocmai la Helsinki.” 

Tânărul avocat a aşteptat în Finlanda o după-amiază si a 
ajuns la Moscova la ora patru în dimineaţa următoare. 
Fusese aşteptat în după-amiaza dinainte. Nu era nimeni 
acolo care să-l întâmpine, rezultatul fiind că existau acum 
doi bărbaţi nedumeriti din Virginia în capitala sovietică. In 
timp ce Powers s-a frământat în închisoare, McAfee s-a 
neliniştit la aeroport, până când a putut fi alertată agenţia 
Intourist. După patruzeci şi opt de ore nedormite de când 
plecase din Norton, el a fost condus într-o limuzină Zil şi 
cazat în apartamentul Lenin din hotelul Sovetskaia. 

Restul contingentului din Virginia a sosit în valuri. Echipa 
Barbarei a zburat la Sabena prin Bruxelles, ajungând la 
Moscova pe 13 august. Ei şi mamei sale le-a fost rezervat un 
apartament ocupat de vicepreşedintele Nixon în vara 
anterioară. Lui Sam Jaffe, uşor încurcat, i s-a găsit loc la 
acelaşi etaj de lux. Oliver, Ida Powers şi medicul ei de 
familie au venit într-un avion separat, fapt care l-a supărat 
pe Gary când a aflat, dar a fost singurul aranjament pe care 
l-a acceptat tatăl său. 

După patru zile, în urma unei consultări cu surorile ei mai 
mari, Jessica şi-a cumpărat propriul bilet şi a apărut singură, 
pe neaşteptate, în Moscova la punctul de control al 
pasapoartelor din jalnicul aeroport Seremetievo. A sperat sa 
fie dusă la mama ei suferindă, iar în cele din urmă acest 
lucru s-a întâmplat. „Am trimis o telegramă cuiva despre 
care am crezut că e un reporter din Stockholm”, îşi 
aminteşte ea. Telegrama nu fusese livrată. „Era prima oară 
când ieşeam din Statele Unite. Era întuneric, la miezul 
nopţii, şi nimeni nu ştia ce să facă cu mine. Credeam că ruşii 
au două capete şi cozi de diavol, şi m-am gândit că n-o să mă 
mai vadă nimeni niciodată.” Din disperare, a arătat 

287 


pasaportul ei unui şofer de taxi şi i-a spus cum o cheamă. El 
a înţeles - „Cine nu cunoştea acel nume?”si a dus-o la 
Sovetskaia. Privind în urmă, ea consideră că s-a maturizat 
puţin în acea zi. 


* K K 


De ce veniseră toți? Pentru Barbara era complicat. Nu mai 
exista prea multă dragoste rămasă in căsnicia ei, dar ea inca 
avea un sot pe care trebuia să-l susţină, cel putin in public, 
şi un socru pe care trebuia să-l suporte. Şi nu avea prea 
multe de facut in Milledgeville în afară de a bea si a sta 
abătută. În cazul Idei exista un fiu pentru care să se roage si 
o nora pe care să o intreaca. Pentru Oliver scopul era simplu 
- să-l aducă pe Gary acasă. 

La instructiile lui Oliver, McAfee intocmise un dosar 
voluminos de mărturii scrise sub jurământ, care garantau 
caracterul bun al lui Gary. Colectase totodata fotografii care 
ilustrau copilaria lui modesta. Ajunsese chiar sa-si ingroape 
nasul in tomuri de legi internationale si sa dezvolte o teorie 
cum ca Uniunea Sovietica nu avea jurisdictie la altitudinea 
de 21.000 de metri, de vreme ce recunoscuse ca nu avea 
jurisdictie la respectiva altitudine in largul marii. McAfee si 
clientul sau riscau totul. Daca CIA nu le permitea sa faca 
schimbul intre Gary si Rudolf Abel, ei urmau sa-si incerce 
norocul cu KGB-ul, cerând achitarea in baza faptului ca nu 
exista un caz întemeiat. 

Era o strategie îndrăzneață, plină de imaginaţie şi sortită 
eşecului. Lui McAfee nu i s-a permis să îl viziteze pe Gary, 
dar s-a întâlnit totuşi cu avocatul sovietic al apărării, Mihail 
Grinev, care a acceptat depoziţiile scrise şi fotografiile clasei 
muncitoare americane, dar n-a fost interesat de teoria cu 
„absenţa jurisdicției”. 

La fel ca Roman Rudenko, procurorul general, Grinev era 
un veteran al proceselor de la Nurnberg. Avea, totodată, o 
figură tristă si era un ratat profesional. O mustață grea 

288 


părea să-i preseze gura într-o grimasă perpetuă. Dacă vreun 
gând original, care să nu facă deja parte din scenariu, se 
năştea vreodată în spatele ochilor sai intunecati, el nu îl 
exprima. Numirea sa la caz ca adversarul teoretic al lui 
Rudenko a fost parte a unui efort general de a reaminti lumii 
de Nurnberg, unde e îndeobşte acceptat că avocaţii sovietici 
şi procedurile corecte au reuşit să coexiste. Dar acest lucru 
nu îi dădea lui Powers prea multe motive de a spera. Aşa 
cum i-a indicat lui McAfee corespondentul din Moscova al 
revistei Life, fiecare german reprezentat de Grinev la 
Nurnberg a fost executat. 

Pe scena Aulei Coloanelor, ridicată la 1,8 metri deasupra 
lojelor, Grinev urma să stea la un birou cu faţa la Rudenko. 
Locul lui Powers avea să fie în spatele lui, într-o bancă a 
acuzaților despre care New York Times a spus că arăta ca un 
tarc pentru copii. Între avocaţi şi deasupra lor, în spatele 
unei mese lungi drapată cu postav roşu, trei generali 
superiori urmau să alcătuiască Colegiul Militar. 

Aula a început să se umple devreme în dimineaţa zilei de 
şaptesprezece. Afară vremea era mohorata şi burnita. Presa 
rezervase locuri pe un rând de scaune aflat sus, care ocupa 
trei laturi ale aulei, iar ambele grupuri de suporteri ai lui 
Powers au fost conduse cu maşina de la hotelul lor, cu 
suficient timp înainte pentru ca jurnaliştii să vorbească cu ei. 
Oliver a spus că tribunalul va afla că fiul său era un băiat 
bun şi că aşa a fost dintotdeauna. Barbara, într-o rochie din 
mătase şi cu o pălărie cloş, ambele negre, a afirmat că Gary 
era cea mai minunată persoană pe care o întâlnise vreodată. 
Majoritatea reporterilor americani au scris cu generozitate 
că ochii îi erau inrositi de plâns. Sam Jaffe a remarcat mai 
târziu că o noapte de beţie aproape fără pauze contribuise şi 
ea într-o anumită măsură. (Beţia fusese întreruptă pe la ora 
3:00 dimineaţa de un drum cu taxiul până la Lubianka şi 
înapoi. Barbara intentionase să găsească o usa şi să bata la 
ea până o lăsau să-şi vadă bărbatul, dar, la sugestia lui Jaffe 
ea s-a mulţumit cu un smiorcăit şi o rugăciune pe bancheta 
din spate a taxiului. Interogat de FBI dupa mica excursie, 


289 


Jaffe a spus că, la întoarcerea lor la hotel, ea l-a apucat si l-a 
sărutat, iar cu această ocazie, ca şi cu multe altele, el ar fi 
putut „avea un raport intim” cu ea, dar nu a făcut-o.) 

Cu câteva minute înainte de ora 10:00, în aulă s-a auzit un 
clopoțel. Patruzeci şi patru de candelabre şi-au imprastiat 
lumina peste o mulţime de două mii de oameni. Interpretii şi- 
au ocupat scaunele în cabine antifonate, pentru a oferi 
traduceri simultane la căşti în engleză, franceză, germană şi 
spaniolă. Cei din familia Powers şi anturajul lor au fost 
conduşi într-o lojă din spatele galeriei presei. În marea de 
capete din faţa lor se aflau cel al fiicei lui Hruşciov, Elena 
(tatăl ei privea la televizor din Crimeea) şi cele ale multora 
dintre miniştrii săi. Guy Burgess, spionul britanic retras din 
activitate, se afla acolo. La fel şi diplomaţi seniori de la 
majoritatea ambasadelor. A fost „ca şi cum te-ai fi dus la 
finala Super Bowl”, spune McAfee. 

La ora zece, generalii şi-au ocupat scaunele din spatele 
lungii mese roşii, iar Powers a intrat, prin stânga scenei, 
într-un costum din serj prea mare, la două rânduri. Barbara 
a început imediat să plângă cu suspine. Publicul, care se 
ridicase la intrarea lui, s-a aşezat. Powers a luat loc şi el. 
Judecătorul care prezida i-a ordonat să se ridice şi să stea în 
picioare pe durata citirii acuzațiilor, care acopereau 
şaptesprezece pagini şi a căror lectură a durat aproape o 
oră. 

Grinev nu îl avertizase deloc cu privire la modalitatea de 
desfăşurare. Powers a scris ulterior că s-a simţit ca şi cum ar 
fi fost judecat în Carnegie Hall, şi a fost extrem de agitat. A 
ascuns acest lucru cât de bine a putut în spatele unei 
infatisari triste, care privea a doua zi de pe primele pagini a 
o mie de ziare. 

E posibil să fi existat artilerişti aerieni absolvenţi ai bazei 
aeriene Turner care ar fi savurat acest moment straniu în 
lumina orbitoare a becurilor cu electrozi de carbon sovietice, 
care ar fi respins propaganda lui Roman Rudenko cu fruntea 
sus şi cu un licăr în ochii lor de piloţi de vânătoare. Powers 
nu era unul dintre ei. El era un pilot care suferise de trac pe 


290 


scena ca scolar, dar simtea un calm supranatural in carlinga 
avionului. Chiar si in rarele fotografii ale pilotilor din 
Detasamentul B in costumele lor presurizate, tinand strans 
castile ca pe niste trofee sub bratul drept, el este cel care 
arata oarecum stanjenit. In Aula Coloanelor se simtea jalnic. 

Alaturi de Powers, acuzarea i-a numit pe Dulles, Nixon si 
Christian Herter (noul secretar de stat). Ele erau 
adevăratele ei ţinte - instigatorii „zborului gangsteresc” 
ordonat în mod expres pentru a distruge summitul de la 
Paris. Pentru a se asigura că nimeni dintre cei care au 
urmărit procesul nu a ratat obiectivul său principal, ediţia 
din acea zi a publicaţiei /zvestia a prezentat o banda 
desenată cu Nixon, Herter, Eisenhower şi un personaj 
negativ în uniformă de la Pentagon stând în boxa acuzaților 
alături de Powers, în costum şi cu cască. 

Îşi auzise rechizitoriul în celulă. Aproape jumătate din el 
era un atac îndreptat împotriva Statelor Unite, nu împotriva 
lui. În vreme ce îl asculta pe Rudenko citindu-i-l, el arăta 
„dureros de ruşinat”, a spus un comentator sovietic. 
Folosirea doar a termenului de dureros ar fi fost mai 
aproape de adevăr. Când Rudenko şi-a terminat lectura, 
Powers a pledat vinovat. A fost anunţată o pauză. În timp ce 
era condus afară, el a zărit-o pe Barbara făcându-i cu mâna 
din scaunul ei şi l-a bufnit plânsul. 

Ceea ce nu a reuşit să înţeleagă a fost că, orice ar fi spus 
la procesul lui, nu i-ar fi schimbat verdictul, pentru că nu a 
existat niciun aspect al său care să fi fost lăsat la voia 
întâmplării. Printr-o  numărătoare inversă până la 
procedurile juridice din acea dimineaţă, o serie de alţi 
„Sspioni” americani fuseseră demascati şi expulzați. Edwin 
Morrell, un student, fusese alungat din ţară în iulie. 
Colonelul Edwin Kirton, ataşat al forţelor aeriene din cadrul 
ambasadei, plecase în miercurea dinainte. In ziua 
următoare, venise rândul lui Robert Christner, un turist, apoi 
al lui James Shultz, un alt student. 

America era incorigibilă, neruşinată, obsedată să-şi bage 
nasul în treburile sovieticilor. 

291 


lar Rusia? 

Derulam inainte pana in a treia zi a procesului. Verdictul e 
aproape. Lumea asteapta sa afle soarta rezervata lui Powers. 
Camera presei e plina de reporteri care isi anunta zgomotos 
participarea la conferintele de presa informale. Cei care s-au 
inscris deja isi umplu burtile burgheze cu cabanos si caviar 
in camera cu gustari. Dintr-o data (conform comentariului in 
direct al postului Radio Moscova), „cineva aduce o veste 
bună... Aud cum un corespondent care dictează o relatare la 
telefon a procedurilor curţii de judecată îşi întrerupe 
telegrama şi aproape că ţipă în microfon: «Stop. Am o ştire 
urgentă. O nouă navă spaţială sovietica.»” 

Vrăjitorul din Baikonur a dat iar lovitura. Serghei Koroliov 
plasase pe orbită o capsulă spaţială de cinci tone ce 
transportase nu unul, ci doi câini vii, după care îi adusese 
înapoi teferi pe Pământ. Nu se mai vorbeşte de faptul că 
cinci tone e greutatea unei bombe cu hidrogen excepţional 
de grele, completată cu sistem de ghidare şi un con rezistent 
la temperaturi mari. Bărbatul de la Radio Moscova numeşte 
realizarea „încă o stea a păcii” şi îl compătimeşte pe Powers 
pentru faptul că se află în boxa acuzaților, când ar putea să 
se antreneaze pentru zborul în spaţiu. Rusia e de neînfrânt. 

Powers a fost interogat de acuzare aproape şapte ore. A 
parat lovituri aplicate pe la spate de Rudenko cu privire la 
altitudinea la care zbura în momentul în care a fost doborât 
- a rămas la 20.725 de metri, pentru a le reaminti celor de la 
CIA că păstra secretele care contau cu adevărat - şi, de 
asemenea, cu privire la avertismentele în avans care i-ar fi 
fost sau nu oferite înainte de misiune (a spus că nu primise 
niciun avertisment). A impresionat pe unii diplomaţi 
americani din audienţă prin calmul său exterior, deşi, până 
la sfârşitul primei sesiuni de patru ore în care stătuse în 
picioare, după cum a spus ulterior, aproape că a fost gata să 
tipe la judecători că ar trebui să „mă condamne la moarte si 
să pună capăt acestei farse”. 

A mai făcut două declaraţii în memoriile sale, scrise după 
zece ani, care fac aluzie la presiunea pe care a simtit-o de a 


292 


infrumuseta cu putin eroism rolul pe care i-l conferise 
istoria. A scris ca, intr-o pauza din prima sa zi de proces, ela 
întrevăzut o sansa de a evada, cand a fost dus într-o curte cu 
o ieşire nepăzită la stradă, şi aproape că a vrut să o 
valorifice - „Mi-am încordat picioarele, m-am înclinat uşor 
înainte” -, dar a fost împiedicat de o mână grea pe umărul 
lui. A scris că în celula sa, înaintea procesului, avusese 
viziuni despre sine în care refuza să depună mărturie şi 
ocupa în istorie un loc alături de Nathan Hale. A respins 
astfel de viziuni ca pe nişte „fantezii eroice ale unui băieţel”, 
convins că l-ar fi costat viaţa. 

Oare aşa ar fi fost? Poate că nu. Pentru că avem acum 
luxul de a privi lucrurile în retrospectivă, pare probabil că 
Powers ar fi putut să „scoată din mânecă un alter ego pe 
nume Milt”, precum Willie Fisher in Brooklyn cu trei ani 
înainte. Poate că ar fi putut să nu spună nimic, să se 
încreadă în geopolitică şi să se întoarcă în cele din urmă în 
Statele Unite nu ca spionul palavragiu, ci ca fiul stoic al 
Virginiei, care şi-a ţinut gura. O astfel de strategie l-ar fi 
scăpat de multe belele. 

Scopul acestei mărturii a fost să nu dezvăluie nimic din 
ceea ce KGB-ul nu ştia deja. A fost să ofere un preludiu la 
tirada de încheiere a lui Rudenko, care era la rândul ei 
concepută pentru a-l dezvinovati pe Hruşciov pentru 
summitul eşuat şi a da vina pe americani. Nu era subtil. 
Rudenko era un ideolog linguşitor obez, care ajunsese în 
vârful piramidei justiţiei sovietice plutind până acolo pe 
vânturile schimbării. După cum a scris New York Times: 
„Epurase şi apoi epurase epuratorii. Ajutase la născocirea de 
mărturii false şi de incriminări fantastice, şi se arătase afabil 
şi studios la Nurnberg înaintea unui tribunal în manieră 
anglo-saxonă.” 

Rudenko a revenit, în dimineaţa zilei de vineri, 19 august, 
la o critică marxist-leninistă în toată regula împotriva 
militarismului american. Acest proces, a spus tovarăşilor 
judecători şi unui vast public care îl urmărea în direct la 
televizor, demasca nu doar crimele pilotului-spion Powers, 


293 


dar totodată „acţiunile agresive ale cercurilor conducătoare 
din Statele Unite, ai căror membri erau adevărații initiatori 
şi organizatori ai crimelor monstruoase îndreptate împotriva 
păcii şi securităţii tuturor popoarelor”. A atacat „moralitatea 
bestială, mizantropă a domnului Dulles” (pentru că acesta se 
aştepta ca Powers să se intepe cu boldul cu otravă); pe 
Eisenhower, pentru că promisese să pună capăt zborurilor 
peste teritoriul sovietic, după care îngăduise efectuarea unui 
zbor suplimentar de către un Boeing RB-47 simplificat pe 1 
iulie; şi s-a mai legat, cu cea mai mare forţă, de stăpânii 
nenumiti ai complexului militar-industrial american, care îl 
crescuseră şi îl educaseră pe Powers şi pe cei asemenea lui 
„în condiţiile aşa-zisei lumi libere” să se ocupe de treburile 
lor criminale şi să pună întrebări mai târziu. 

„Exact aceşti indivizi, de genul lui Powers”, a proclamat 
el, „sunt cei care ar fi fost gata să arunce primii bombe 
atomice şi cu hidrogen pe un pământ al păcii, aşa cum au 
procedat indivizii asemenea lui Powers când au aruncat 
primele bombe nucleare asupra unor cetăţeni paşnici din 
oraşele lipsite de apărare Hiroshima şi Nagasaki.” 

Erau, binenteles, afirmaţii absurde care l-au „întristat” pe 
Powers. Însă ele nu erau mai absurde decât declaraţia 
categorică a lui William Thompkins la procesul lui Willie 
Fisher, anume că infracțiunile lui Fisher puneau în pericol 
„lumea liberă şi însăşi civilizaţia”. Nu era nici ieşit din 
comun să se sugereze că Powers ar fi aruncat o bombă 
nucleară dacă i se ordona asta. El fusese instruit să facă 
exact acest lucru la baza aeriană Sandia din New Mexico, în 
1953, ca participant la cursul „Delivery Course DD50”, pe 
care l-a absolvit cu succes. Nici „stăpânii” lui Powers nu 
erau complet inocenți în privinţa ideii unui război nuclear 
preventiv, de avertizare. Generalul Curtis Lemay din cadrul 
Comandamentului Aerian Strategic a fost cel care a devenit 
vestit pentru estimarea numărului victimelor în termenii 
zecilor de milioane şi pentru faptul că a considerat această 
cifră tolerabila. De fapt, atacul lui Rudenko împotriva 
complexului militar-industrial a fost extrem de asemănător 


294 


cu acela, mai celebru, al lui Eisenhower, dar acesta avea sa 
se produca peste cinci luni. 

In cazul pilotului Powers, Rudenko a cerut cincisprezece 
ani de închisoare, însă nu moartea. Powers a simţit dintr-o 
dată că putea respira din nou. „Nu urma să fiu împuşcat!” 

Tatăl său, în costum închis la culoare şi cu papion, s-a 
ridicat în spatele sălii şi a strigat: „Dă-mi mie cincisprezece 
ani aici; aş prefera moartea!” 

După proces, Barbara Powers şi-a dorit să-i fi spus să stea 
jos şi să tacă, dar era „aproape chircită de durere în loja 
noastră, plângând cu sughiţuri”. Era totodată profund 
sedată. 

După o pauză, Grinev şi-a susţinut „apărarea”. Până în 
acel punct, el nu pusese sub semnul îndoielii niciuna dintre 
afirmaţiile acuzării sau vreunul din martorii ei experţi 
(printre care veteranul KGB care administrase boldul otrăvit 
al lui Powers unui câine, iar apoi unui şoarece, care a murit 
şi el). Grinev nu urma să-şi schimbe tactica acum. Nu a făcut 
decât să ceară înţelegere faţă de clientul său, amintind de 
originile sale din clasa muncitoare, de creşterea sa în umbra 
„şomajului de masa”, de faptul că fusese sedus de dolar şi de 
cooperarea sa, plină de remuşcări, ca prizonier. A cerut 
şapte ani de închisoare. 

Powers a avut ultimul cuvânt. Grinev îi spusese de 
nenumărate ori că viaţa lui depindea de sinceritatea cu care 
îşi exprima regretul, iar în cele din urmă Powers a rămas la 
un scenariu la care căzuseră amândoi de acord, chiar dacă 
ştia că nu mai era în pericol să fie executat. A început prin a 
afirma că era conştient de faptul că săvârşise o infracţiune 
gravă şi că trebuie să fie pedepsit pentru ea. A sfârşit prin a 
cere să fie judecat „ca o fiinţă umană care nu e un duşman 
personal al poporului rus. Şi care regretă profund şi are 
sincere păreri de rău pentru faptele săvârşite”. 

Carl McAfee a fost în asentimentul tuturor celor care 
făcuseră călătoria din Pound când a spus mai târziu: „Cred 
că Gary a fost îndreptăţit să spună orice ca să-şi salveze 
pielea.” 


295 


Ed Stevens de la revista Life a fost in asentimentul 
majoritatii americanilor cand s-a aplecat si a murmurat la 
urechea lui McAfee: ,,Remarca asta il va costa.” 

Curtea a mai luat o pauză. S-a întrunit iarăşi la 17:30, 
după miezul nopţii pentru telespectatorii emisiunii în direct 
din Extremul Orient sovietic, dar la oră de vârf pentru 
reporterii din New York şi Londra. General-locotenentul 
Viktor Borisoglebski, judecătorul care prezida, a ţinut o 
ultimă tiradă împotriva americanilor reactionari care duc 
lumea în pragul războiului, apoi, ca un gest de umanitate 
socialistă, l-a condamnat pe Powers la zece ani de detenţie. 
Conform scenariului, majoritatea celor două mii de oameni 
din aulă s-au ridicat în picioare şi au aplaudat. 

Powers a reuşit să-şi ascundă înfiorarea. El şi cu Barbara 
nu se puteau întâlni în faţa fotografilor. Ea a încercat să 
priceapă ce însemna sentinţa - doar primii trei ani urmau să 
fie petrecuţi în închisoare, şi doar localnicii înțelegeau ca 
asta însemna că următorii şapte ani vor fi într-un lagăr de 
muncă silnică. Gary a fost condus de pe scenă. După câteva 
momente, membrii familiei s-au întâlnit cu el într-una dintre 
anticamerele judecătorilor, unde Gary a cedat în cele din 
urmă nervos şi a plâns în braţele părinţilor lui. 

Un grup de fotografi ruşi s-au aflat la faţa locului pentru a 
surprinde reuniunea familială, asigurându-se că mesele cu 
aperitive oferite de Colegiul Militar au rămas în centrul 
obiectivului în fundal. („Acolo am mâncat prima oară caviar”, 
spune Jessica Powers-Hileman. „Nu mi-a plăcut niciodată.”) 
Fotografiile au fost distribuite de Tass în acea noapte, la fel 
şi cugetările unui judecător îndatoritor de la Curtea 
Supremă de Justiţie daneză, Christian Wilhelm Hargens. El a 
numit prestaţia lui Grinev „ireproşabilă” şi a considerat că 
desfăşurarea întregului proces a fost „impecabilă”. Mai 
presus de toate, a spus el: „Mă simt îndemnat să-l compar cu 
procesul soţilor Rosenberg”, în care doi oameni au fost 
condamnaţi la moarte pe baza forţei unei incriminări „care 
nu poate fi defel comparată cu caracterul legitim al 
acuzațiilor aduse împotriva lui Powers”. 


296 


La Londra, dupa cum se anticipa, Times si Daily Telegraph 
au manifestat dispreţ fata de parodia sovietică a 
procedurilor judiciare, însă News Chronicle a descris 
procesul ca pe o „incriminare coerentă şi convingătoare a 
agresiunii americane”. La New York, reporterii au ieşit pe 
stradă şi au întrebat oamenii ce părere aveau despre verdict. 
O femeie a spus că, având în vedere salariul cu care fusese 
plătit, Powers a fost norocos să primească o sentinţă atât de 
uşoară. „Nu eşti plătit atât de bine pentru a mai scăpa şi 
necondamnat la moarte.” Una peste alta - şi în special având 
în vedere întoarcerea din spaţiul cosmic a câinilor Belka şi 
Strelka înapoi în Kazahstan -, ziua a fost una de glorie 
pentru propaganda sovietică. 


* OK OX 


Întorcându-se în celula sa după o ora petrecută alături de 
familie, Powers şi-a dat seama că îşi băgase singur în cap că 
va primi pedeapsa capitală. A conştientizat totodată că, 
scăpând de moarte, perspectiva a zece ani într-o închisoare 
rusească era, la drept vorbind, mai rea. Nu luase în 
considerare profunzimea umanitarismului socialist, nici 
tenacitatea tatălui sau şi a avocatului acestuia. 

Temnicerii lui i-au demonstrat adevărata lor empatie la o 
săptămână după proces. Barbara rămăsese în Moscova 
câteva zile pentru a face cumpărături la magazinul universal 
GUM, situat în partea de est a Pietei Roşii, şi pentru a-l ruga 
pe Hruşciov să manifeste indulgență fata de Occident. Nu i 
s-a permis să-l vadă pe secretarul general, dar i s-a îngăduit 
să-şi întâlnească soţul pentru ultima oară, „fără gardieni”. 

Vizita conjugală îşi are un loc de multă vreme consacrat în 
politica penală rusă, dar rareori ea a fost acordată unui 
cuplu mai surprins sau mai recunoscător ca soţii Powers. 


297 


Gary a fost in mod vădit rezervat în descrierea sa: „Am fost 
lăsaţi singuri trei ore.” 

Barbara a lăsat modestia la o parte. Lăsată singură cu el 
într-o celulă nouă, cu canapea, cearşafuri, pături şi un 
fotoliu, mai întâi l-a sărutat şi l-a strâns în braţe, a scris ea, 
trasând cu un ac de siguranţă pe palmele soţului ei unele 
mesaje din partea CIA pe care domnii Parker şi Rogers o 
rugaseră să le transmită fără să fie ascultată. Ea nu a spus în 
ce au constat mesajele sau dacă Gary le-a înţeles, dar ele au 
alcătuit un preludiu excelent: 


După preludiu, Gary şi cu mine am început să facem 
dragoste. In doi timpi şi trei mişcări, Barbara Gay Powers 
stătea goală puşcă într-o celulă de închisoare rusească... 
Şi la fel de repede, patul de campanie al lui Gary a început 
să scartaie cu noi în el, bucurându-ne de adevărata uniune 
dintre bărbat şi femeie. 

Am avut trei contacte sexuale în trei ore. 

Gary nu se putuse spăla de douăsprezece zile şi duhnea 
ca un tap! Dar nu m-a deranjat. Am fost absorbită de 
pasiunea noastră. M-am simţit ca şi cum soţul meu mă 
viola. La un moment dat, între reprizele de sex, Gary a 
şoptit: „ţi dai seama că gardienii probabil ne privesc?” 

„Puțin imi pasa!” am răspuns. 


Satisfăcută pentru moment, ea a plecat la New York prin 
Paris în ziua următoare. 

Carl McAfee, tânărul avocat din Virginia, a avut parte de 
mai puţină distracţie, dar de mai mult noroc în insistenţele 
lui de a obţine indulgenta fata de cazul lui Powers. Ed 
Stevens l-a sfătuit că omul pe care trebuia să-l abordeze nu 
era Hruşciov, ci preşedintele prezidiului, Leonid Ilici 
Brejnev. A fost stabilită o întâlnire, iar avocatul american, 
aflat în deja familiara limuzină Zil, a intrat pe poarta de 
acces din nord-vestul Kremlinului pentru a participa la 
întrevedere. Brejnev l-a primit în „cel mai sărăcăcios birou 
pe care l-am văzut în viaţa mea”, îşi aminteşte McAfee. 

Preşedintele sprâncenat, care va ruina ulterior Uniunea 


298 


Sovietica in cursa inarmarilor pe care Hrusciov a fost atat de 
dornic sa o evite, a ascultat amabil, in vreme ce tanarul 
american din Virginia a pledat prin intermediul unui 
interpret pentru scurtarea sentintei acordate fiului clientului 
sau. Privind in urma, McAfee nu isi aminteste ca Brejnev sa-i 
fi oferit prea multe speranţe - „iar daca a facut acest lucru, 
el a vorbit în rusă si nu ştiu ce naiba a spus”. Dar întâlnirea 
probabil că nu a fost inutilă, constituind cu siguranţă un caz 
unic în analele diplomaţiei liber profesioniste. 

Acelaşi lucru s-a putut spune şi despre eforturile lui Oliver 
Powers de a aranja un schimb. Nu îi mentionase fiului său 
scrisoarea trimisă lui „Abel” în Atlanta, pentru că răspunsul 
fusese descurajant. Ceea ce nu a ştiut a fost că, în ziua în 
care Fisher i-a răspuns, el a mai trimis o scrisoare către 
avocatul lui, care a fost „plină de entuziasm”. 


299 


Capitolul 11 


Barbatul in masina sport rosie 


Cand a fost ridicat Zidul Berlinului, acesta a impartit 
capitala lumii spionajului in doua, dar a surprins Occidentul 
motaind. 

Pe 16 martie 1961, un reporter american pe nume George 
Bailey a prezis, intr-o revista politica din Washington, ca 
Hruşciov va „ridica în curând Cortina de Fier in fata 
Berlinului de Est - cu proiectoare si turnuri cu mitraliere, 
sârmă ghimpată si câini de patrulă ai poliţiei”. De ce? Pentru 
că, vreme de şaisprezece ani, cetăţenii tineri, energici şi 
calificaţi profesional migraseră spre vest în număr atât de 
mare, încât în ţara pe care au lăsat-o în urmă „grosul 
populaţiei e fie ieşită la pensie, fie se apropie de vârsta de 
pensionare”. Germania de Est abia dacă era viabilă, nici pe 
departe motorul economic socialist despre care Hruşciov 
fusese asigurat ca va depăşi miracolul economic vest- 
german. Nimic din ceea ce fusese încercat până atunci nu 
încetinise fluxul emigrărilor. Trebuia întreprins ceva nou şi 
drastic. Preşedintele Kennedy a citit articolul lui Bailey, dar 
nu a luat nicio măsură. 

Pe 4 iunie, Kennedy a primit un nou ultimatum privind 
Berlinul de la Hruşciov la prima lor întâlnire de la Viena. 
Uniunea Sovietică avea să semneze în şase luni un tratat de 
pace cu Berlinul de Est, care urma să întrerupă rutele de 
acces special ale NATO către Berlinul de Vest. 


Hruşciov: Depinde de Statele Unite să decidă dacă va fi 
pace sau război. 
Kennedy: Atunci înseamnă că va fi o iarnă rece. 


Pe 15 iunie, Walter Ulbricht, preşedintele Germaniei de 
Est, a trimis presei o negatie nesolicitata a faptului ca va 
300 


„mobiliza muncitorii din construcţii ai capitalei... în scopul 
de a construi un zid”. Mulţi dintre consilierii săi de la vârf au 
ştiut atunci că acesta e exact lucrul pe care a plănuit să-l 
facă preşedintele, însă niciun reporter occidental nu a prins 
ideea. 

Pe 21 iunie, comandantul forţelor sovietice din Berlinul de 
Est a aprobat un plan de stabilire a unui control fizic asupra 
graniţelor „Marelui Berlin”. Depozitarea de sârmă ghimpată 
a început în magaziile armatei sovietice din apropierea 
oraşului. 

Pe 25 iunie, Kennedy a răspuns ultimatumului. A spus 
lumii din Biroul Oval că Berlinul de Vest devenise „cel mai 
mare teren de testare a curajului şi a voinţei occidentale”, 
unde angajamentele americane şi ambiția sovietică „se 
întâlnesc acum într-o confruntare fundamentală”. Dar putea 
fi susţinută din punct de vedere militar această confruntare? 
„Orice loc periculos poate fi apărat dacă bărbaţii - bărbaţii 
curajoşi - vor face acest lucru.” 

Pe 26 iunie, Hruşciov i-a spus ambasadorului său din 
Berlinul de Est, într-o telegramă, să-i transmită lui Ulbricht 
că era vremea să ridice un „cerc de fier” în jurul oraşului. 
„Dacă acest lucru ne aduce pe picior de război”, a spus el, 
„va fi război”. 

Pe 1 august, Hruşciov s-a întâlnit cu Ulbricht la Moscova 
şi i-a acordat două săptămâni să facă din cercul de fier o 
realitate. 

Pe 3 august, liderii tuturor ţărilor membre ale Tratatului 
de la Varşovia au fost chemaţi să se alăture lui Ulbricht la 
Moscova, unde li s-a prezentat planul. 

Pe 11 august, Erich Mielke, ministrul est-german pentru 
securitatea statului, i-a informat pe oficialii superiori ai Stasi 
cu privire la detaliile „Operațiunii Trandafirul”, un eufemism 
delicat, ales pentru construirea zidului. 

Pe 12 august, la scurtă vreme după miezul nopţii, Ulbricht 
a dezvăluit secretul membrilor cabinetului său, în cadrul 
unei întâlniri la casa lui de la ţară, în Wandlitz. Până atunci, 
mai puţin de douăzeci de oameni din Germania de Est 


301 


stiusera ce era pe cale sa se intample. 

Pe 13 august, într-o duminică, tancurile sovietice 
mobilizate la un minut după miezul nopţii s-au îndreptat 
huruind către oraş, în timp ce soldaţii est-germani au 
început să sape tranşee şi să desfăşoare sârmă ghimpată de- 
a lungul celor 155 de kilometri de frontieră cu Berlinul de 
Vest. Fred Pryor era în vacanţă în Danemarca. Avea să audă 
despre împrejmuire la radioul maşinii sale, în drum spre 
casă, mai târziu în acea zi. A fost la fel de surprins ca 
preşedintele Kennedy, care a fost chemat la ţărmul Cape 
Cod, unde i s-a înmânat un mesaj telex de un paragraf, în 
timp ce a coborât din şalupa familiei în Hyannis Port, la 
şaptesprezece ore după demararea Operațiunii Trandafirul. 
Mult mai devreme, George Bailey, aflat în Berlin pentru 
emisiunea ABC News, şi-a văzut predicția devenind realitate 
în persoana unui căpitan de poliţie est-german cu un ciocan, 
sfărâmând pavajul din Potsdamer Platz la ora patru 
dimineaţa. Cam în acelaşi timp, un avocat din Berlinul de 
Est, nu foarte cunoscut, dar cu un şarm convingător şi o listă 
lungă de prieteni şi asociaţi în Occident, s-a apropiat de 
Poarta Brandenburg cu maşina. Soţia sa era pe scaunul din 
dreapta. Se aflau în drum spre casă, după o cină târzie 
împreună cu prietenii în Berlinul de Vest. Poliţia vest- 
germană i-a sfătuit să se întoarcă; în faţa soţilor Vogel 
graniţa era acum o încâlceală de sârmă spiralată, iar în 
spatele ei, siluetele poliţiştilor est-germani Volkspolitzei, 
înarmaţi cu mitraliere, erau conturate de proiectoare. 
Avocatul s-a gândit vreme îndelungată, apoi a condus printr- 
o crăpătură din sârmă într-un oraş care era transformat, în 
timp ce dormea, într-o închisoare. Numele său era Wolfgang 
Vogel. 

„Locul meu e aici”, a spus Vogel unuia dintre multii 
reporteri vestici care, ulterior, au bătut drumul până la uşa 
sa de pe partea estică a zidului. Sute de victime ale Stasi 
aveau să-i fie recunoscătoare pentru alegerea făcută în acea 
noapte, însă prima dintre ele a fost Frederic Pryor. 

Zidul nu a apărut dintr-o dată. În prima şi a doua zi a noii 


302 


ere de segregare ideologica ermetica, nu a existat nicio 
urma de beton; doar sarma ghimpata, politie si, la o strada 
sau doua de la frontiera, tancuri sovietice. Ulbricht si 
Hrusciov asteptau reactia lui Kennedy, care a fost una de 
furie - insa furia lui a fost indreptata mai mult catre CIA si 
Departamentul de Stat, pentru faptul de a nu-l fi avertizat, 
decât către comunişti. Operaţiunea şocantă a fost 
devastatoare pentru familiile dezmembrate, dar, în realitate, 
ea a fost pentru Washington preferabilă unui tratat de pace 
unilateral între Uniunea Sovietică şi Germania de Est. 
Kennedy i-a spus vicepreşedintelui Lyndon Johnson şi 
generalului Lucius Clay să se pregătească să meargă la 
Berlin pentru a susţine moralul germanilor. A respins o 
cerere din partea comandanților americani din Berlin de a li 
se permite să înlăture sârma ghimpată cu buldorezele. 

Daniel Schorr de la CBS News se afla pe Bernauer 
Strasse, al cărei trotuar nordic forma graniţa, când betonul a 
apărut prima oară. A venit în dale, la început mai mici, apoi 
mult mai mari, asamblate de macarale în tranşeele pe care 
soldaţii şi poliţiştii Vopos le săpaseră. Schorr a remarcat, la 
microfon, că priveliştea îi amintea de ghetoul din Varşovia. 

Asta se întâmpla marţi dimineaţa. Marţi după-amiaza, un 
sergent din armata est-germană în vârstă de nouăsprezece 
ani, pe nume Conrad Schumann, tulburat de imaginea unei 
fiice care i-a oferit flori mamei ei prin sârma ghimpată, a 
alergat şi a sărit gardul. Saltul său a fost abil, ca cel al unui 
ponei bine antrenat. Cizma sa dreaptă a apăsat sârma. Şi-a 
menţinut sus piciorul stâng şi cureaua de la puşcă întinsă 
pentru a nu se agata de nimic. In acea clipă s-a auzit declicul 
unui aparat foto, în-registrându-i evadarea pe cel mai 
celebru patratel de celuloid de treizeci şi cinci de milimetri 
al Războiului Rece - iar Schumann a fugit la o dubă de 
poliţie vest-germană care aştepta. 

Johnson şi Clay au ajuns în Berlin la sfârşitul săptămânii şi 
s-au trezit înconjurați de mulţimi recunoscătoare, pline de 
speranţă, pe tot drumul de la aeroport şi până la primăria 
din Schoneberg. In ziua următoare, 1.500 de soldaţi 


303 


americani s-au desfasurat pe autostrada de la cazarmile lor 
din Helmstedt, de-a lungul a o sută şaizeci de kilometri de 
graniţă vest-germană, pentru a întări garnizoana din Berlin a 
armatei americane. Kennedy şi-a ţinut treaz toată noaptea 
consilierul militar cel mai apropiat pentru a verifica la 
fiecare douăzeci de minute dacă trupele trimise nu au 
declanşat cel de-al Treilea Război Mondial. Când, în cele din 
urmă, a sosit cu bine, maiorul Willy Brandt a spus că, după 
părerea lui, ameninţarea războiului trecuse, iar Casa Albă a 
respirat uşurată. 

În vinerea următoare - pe 25 august -, Hruşciov l-a invitat 
pe jurnalistul american Drew Pearson la casa lui de vară din 
Crimeea, pentru a-şi explica acţiunile din Berlin. Ulbricht a 
avut un impuls asemănător în aceeaşi zi, dar şi l-a satisfăcut 
mai curând cu un discurs, decât cu un interviu. Discursul 
urma să fie ţinut în apropiere de Alexanderplatz, în inima 
Berlinului de Est, şi i s-a făcut în avans o largă publicitate. E 
foarte posibil ca un spion englez înalt, blond, pe nume David 
Cornwell sa se fi aflat acolo. Deşi trimis la Bonn, el a 
petrecut ultima saptamana din august in Berlin, facand in 
tacere cercetari pentru un roman, Spionul care venea din 
frig, pe care avea să-l publice sub numele de John le Carré. E 
totodata un lucru cert ca Fred Pryor, expertul in devenire in 
domeniul comertului extern sovietic, a fost si el acolo. A 
dorit sa stie cum justifica Ulbricht zidul. A vrut totodata sa 
testeze promisiunea est-germana de a păstra accesul 
vesticilor în Berlinul de Est neafectat de noile controale de 
frontieră. 

Pryor nu a avut probleme cu intrarea. Ca de obicei, ela 
trecut în sectorul sovietic pe la Punctul de Control Charlie în 
maşina sa Volkswagen roşie. Era vizita lui de rămas-bun în 
Est. Il aştepta un loc de munca în domeniul dezvoltării in 
Pakistan, iar teza lui de doctorat era terminată. De fapt, 
avea câteva copii pe scaunul din dreapta. Planul lui a fost ca, 
după ce asculta discursul, să distribuie exemplarele tezei 
oamenilor care l-au ajutat la scrierea ei. lar după asta, a 
sperat să îi spună la revedere unei tinere economiste, o 


304 


domnişoară Bergman, care lucrase cu el la un proiect 
separat în care erau comparate fabricile de fibre textile din 
cele două Germanii. Poate chiar avea să o invite la cină. 

Pryor nu l-a văzut pe le Carre în Alexanderplatz. Sau în 
orice caz, nu cât să-l recunoască. A văzut totuşi un vestic pe 
care îl cunoştea. Un coleg absolvent de la Oberlin, din 
promoţia 1955 se afla în mulţime, mai înalt cu câţiva 
centimetri buni în raport cu majoritatea est-germanilor din 
jurul său. Martin Skala, în ceea ce el numeşte „faza 
idealistă” de după facultate, se afla în vizită, plecat din 
Austria. Trecuse graniţa având ascunsă în hainele lui o sumă 
de bani pentru un grup bisericesc şi aştepta discursul 
înainte de a se întoarce în Berlinul de Vest ca să se culce. 
Cei doi bărbaţi au ascultat cum Ulbricht a dat vina pe cei 
slabi de înger din punct de vedere ideologic si pe 
provocatorii vestici că i-au forţat mâna pe data de 13. După 
care au sporovăit, mirându-se cât de mică e lumea, iar Pryor 
l-a luat pe Skala cu Volkswagenul până la Punctul de Control 
Charlie. Skala a ieşit din maşină; Pryor s-a întors înapoi în 
Berlinul de Est. 

Domnişoara Bergman nu era acasă. Şi nici gazda ei nu 
avea permisiunea de a-i spune lui Pryor unde plecase. La 
auzul acestor informaţii insuficiente, el a ieşit din maşină şi a 
urcat la etaj. Când a revenit la maşină, a găsit-o înconjurată 
de poliţia est-germană. 

„Au întrebat unde fusesem. Le-am spus. M-au întrebat ce 
făceam acolo. Am răspuns că am mers în vizită la cineva, dar 
nu era acasă.” 

Bergman fugise în Vest, iar cei de la Stasi i-au pândit 
apartamentul. Pryor a fost arestat sub bănuiala ca ar fi 
ajutat-o să fugă şi că ar fi încercat să-i recupereze 
posesiunile materiale. A fost dus mai întâi în Alexanderplatz, 
la sediul poliţiei. Acolo el a încercat să susţină că mersese la 
o adresă greşită, dar nu l-a crezut nimeni. În acea seară a 
fost mutat departe de centrul oraşului, în afara oricărei 
acţiuni de salvare imaginabile, în vârtejul paranoic al Stasi. 
A fost dus la Închisoarea de Investigatie Hohenschönhausen, 


305 


o lume in sine, construita intr-o suburbie nord-estica izolata 
care nu a aparut niciodata pe o harta est-germana. Strazile 
care duceau la ea pur si simplu se terminau brusc. Era un 
loc prestigios in care sa lucrezi, dar totodata un loc care iti 
distrugea sufletul daca locuiai in el - un complex de cincizeci 
si patru de cladiri din caramida si beton, inconjurat de un zid 
si supravegheat din turnuri de paza octogonale, unde 
oamenii care gândeau corect îi încuiau pe cei care gândeau 
strâmb şi îi torturau până mărturiseau. 

Lui Pryor nu i s-a spus niciodată ce voia Stasi să 
mărturisească, însă a avut o idee destul de bună. „Am fost 
arestat din greşeală”, spune el. „Dar, odată ce au descoperit 
dizertatia din maşina mea, ei s-au entuziasmat. Mi-am dat 
seama după vreo două zile că aveam să-mi petrec următorii 
zece ani în închisoare.” 

A fost pus în celulă cu un coleg care a activat sârguincios 
ca lacheu Stasi şi a fost interogat zilnic timp de cinci luni şi 
jumătate. La fiecare două zile, era condus pe coridorul cu 
lumină galbenă din blocul său de celule, printr-un spaţiu 
deschis de aproximativ cinci metri, până într-o „cuşcă de 
tigru” - cum o numeau prizonierii -, pentru a face exerciţii 
fizice. Cuştile erau cutii din beton de patru metri lungime şi 
doi metri şi jumătate lăţime, cu deschidere doar către cer. 
Acest lucru le oferea celor aflaţi în ele priveliştea ocazională 
a avioanelor cu reacţie sovietice care coborau spre 
aeroportul Schonefeld din Berlinul de Est, însă vederea era 
umbrită de un gardian înarmat situat pe o platformă 
metalică, una pentru fiecare dintre cele patru cuşti. 
Platformele erau poziţionate deasupra custilor, în locul în 
care li se întâlneau colţurile, îngăduind gardienilor să 
împuşte direct prizonierii în situaţia improbabilă în care 
aceştia ar fi încercat să facă altceva decât ture de cuşcă. 
Sesiunile de înviorare durau între cincisprezece şi douăzeci 
de minute. 

Prizonierii găseau uneori bucăţi desprinse de asfalt în 
cuşti şi le aruncau în cuştile învecinate pentru a-şi face 
cunoscută prezenţa. Destinatarul unei astfel de bucăţi de 


306 


asfalt o putea lua cu sine inapoi in celula, dar ea urma sa Ti 
fie confiscata la urmatoarea inspectie. 

Celula lui Pryor avea o lungime de cinci paşi şi o lăţime de 
doi, cu două paturi de cazarmă din lemn de pin, o ferestruică 
acoperită cu sticlă securizată, o chiuvetă şi un vas de 
toaletă. Sub fereastră erau o masă foarte mică şi un scaun, 
ambele prinse în bolturi de podea. 

Nu a fost torturat, însă interogarea lui a făcut ca cele ale 
lui Willie Fisher şi Gary Powers să pară superficiale. „Nu 
aveam nimic de ascuns, astfel încât am răspuns la întrebările 
lor”, a spus Pryor, acesta fiind unul dintre motivele pentru 
care întrebările au continuat. Mai existau încă două motive: 
după ce i-au citit teza, cei de la Stasi au încercat să 
contruiască un caz de spionaj economic împotriva lui în 
virtutea Articolului 14 din Codul penal est-german. lar dupa 
ce i-au cercetat trecutul, ei au fost convinşi că tatăl său era 
un prieten personal al lui Robert McNamara, secretarul 
american al apărării şi proprietarul unei case în vecinătate, 
în Ann Arbor, Michigan. Acest lucru îl va transforma pe 
Pryor într-una dintre cele mai valoroase mize de negociere 
care au picat în plasa Stasi de la înfiinţarea ministerului. 
Rezultatul a fost o conversaţie bilaterală extrem de lungă, 
lipsită de un subiect clar, dar înregistrată în detaliu. 

Când s-a întors în Berlin pentru a-şi citi dosarul Stasi în 
1994, Pryor a descoperit că acesta cuprindea 10.000 de 
pagini, incluzând o traducere meticuloasă în germană a tezei 
sale, transcrieri ale interogatoriilor tuturor celor pe care el i- 
a intervievat, 350 de pagini de note şi întrebări sugerate 
scrise de mână de colegul său de celulă şi şaptezeci şi două 
de obiecte luate din portofelul lui. 

Unul dintre aceste obiecte era permisul lui la biblioteca 
Universităţii Yale, stampilata cu cuvintele STUDENT 
SPECIAL - ACCES DOAR LA CAMERA 413. 

Pentru cel care îl interoga, „special” a fost un cuvânt 
magic. 


Anchetatorul: Credeam, din câte ai spus, că ai fost un 
307 


student obisnuit. 
Pryor: Am fost. 
Anchetatorul: Ce e camera speciala? 


„Am discutat o săptămână despre asta”, spune Pryor. 
„După care mi-am amintit că, în ultimul semestru, nu îmi 
plătisem taxa şcolară la timp. Camera 413 a fost clasa de 
seminar economic, singura încăpere din bibliotecă pe care o 
puteam folosi până îmi plăteam taxa.” 

După o muncă de o săptămână, anchetatorul a abandonat 
subiectul. La urma urmei, era un profesionist; un absolvent 
al universităţii Stasi din Potsdam, echivalentul Facultăţii de 
Drept de la Harvard al şcolilor de interogare din Blocul 
Estic. 

Intr-o altă săptămână, el i-a pus întrebări lui Pryor despre 
o fată cu care acesta se întâlnise de şase ori în Berlinul de 
Est. Era studentă la medicină. Relaţia dintre ei rămăsese la 
nivelul strict al conversatiei, spune el, o serie de întâlniri în 
care au discutat despre nenumăratele diferenţe dintre o 
copilărie în Ohio şi una în Germania de Est. Relaţia s-a 
încheiat la cererea ei, când studenta i-a explicat că faptul de 
a avea contacte atât de frecvente cu un străin ar putea să nu 
dea bine în dosarul ei. Pryor nu a explicat acest lucru în 
camera de interogare, pentru binele ei, însă „au insistat, şi- 
au insistat, iar dintr-o dată mi-am dat seama ce voiau cu 
adevărat”. 

La fel cum Pryor a înţeles că „frica de Stasi” nu era 
acceptabilă pentru Stasi ca explicaţie pentru terminarea 
unei relaţii, la fel a înţeles şi prietena lui. Ei trebuie să o fi 
interogat, iar ea le-a spus probabil altceva. 

„Astfel încât după trei zile am spus: «Gata, recunosc, am 
încercat să mă culc cu ea.» «A încercat să se culce cu ea», a 
notat el. Şi interogatoriul s-a terminat.” 

După treizeci şi trei de ani, parcurgându-şi dosarul, Pryor 
s-a uitat la transcrierea interogării studentei. „Ea a spus 
aproximativ acelaşi lucru ca şi mine: «A trebuit să ma 
despart de el pentru că a încercat să-mi pângărească 


308 


virginitatea socialista, meine sozialistische Keuschheit zu 
verschmutzen.» Astfel încât poveştile noastre s-au potrivit.” 

A fost bine hrănit - „trei mese pe zi”. Stasi o numea dietă 
de tuberculos, iar Pryor a presupus că i-a fost impusă pentru 
că mama sa era evreică şi nu ar fi dat bine dacă, atunci când 
era în cele din urmă eliberat, şi-ar fi ridicat cămaşa în faţa 
presei şi ar fi spus: „Auschwitz”. Dar stomacul plin nu l-a 
făcut să fie un prizonier fericit. I s-a spus că avea să stea în 
Hohenschonhausen, că i se va interzice orice contact cu 
lumea exterioara, pana va marturisi ca era spion. Pachetele 
şi scrisorile de la părinţii săi nu i-au fost livrate. 
Anchetatorul i-a spus că iubita lui din Berlinul de Vest îl 
trădase, iar el nu a putut îndepărta niciodată din mintea sa 
ideea că acest lucru ar putea fi adevărat. Când colegul lui de 
celulă a sugerat că riscă să fie judecat pentru spionaj, Pryor 
şi-a imaginat o versiune germană a farsei juridice pe care 
Powers o îndurase la Moscova şi a spus că preferă să se 
sinucidă. 

„Am vorbit serios”, spune el mai târziu, simplu, către 
finalul carierei sale de profesor de economie în 
Pennsylvania. „Nu voiam să fiu folosit ca unealtă în 
propaganda Războiului Rece.” Cum s-ar fi sinucis era o 
întrebare-capcană, dată fiind lipsa ustensilelor din celula sa. 
Dar a mers până la a se gândi că-şi va musca venele de la 
încheietura mâinii, şi e posibil ca avertismentul de kamikaze 
pe care l-a exprimat colegului de celulă să mai fi slăbit puţin 
presiunea birocratică din lanţul superior de comandă al 
Stasi. 

La scurtă vreme după, într-o zi friguroasă de februarie a 
anului 1962, el a avut un vizitator. Li s-a acordat o cameră 
pentru o conversaţie privată care a fost în mod inevitabil 
înregistrată şi transcrisă complet pentru dosarul lui Pryor. 
Bărbatul care a venit să-l vadă acolo era un avocat de 
succes, după înfăţişare. Avea aspect tineresc, era solid, 
energic, optimist, dar precaut. A arătat mai întâi cu degetul 
spre tavan în semn de avertisment ca acolo ar putea fi 
ascunse microfoane. După care s-a prezentat ca fiind 


309 


Wolfgang Vogel şi i-a înmânat lui Pryor un bilet scris de 
mână, pe care acesta a recunoscut imediat scrisul tatălui 


său. Erau doar şase cuvinte: „Poţi avea încredere în acest 
om.” 


310 


PARTEA a IV-a 


Anatomia unei afaceri 


311 


Capitolul 12 


Poker cu miza unica 


Craciunul anului 1961 nu era un moment bun pentru a te 
afla in inchisoare ca spion in Blocul Estic. Afara era frig, 
inauntru era mizerabil, iar ateismul se simtea pretutindeni. 
Zapada se asternuse peste nordul Eurasiei, acoperind curtile 
de recreere ale inchisorilor si ascunzand silozurile de 
rachete pe care U-2 nu a mai ajuns, de fapt, sa le 
fotografieze niciodata. 

Hrusciov si Ulbricht si-au ascuns majoritatea intentiilor. 
Hruşciov ii eliberase pe cei doi piloţi americani, 
supraviețuitori ai avionului RB-47 doborât deasupra zonei 
arctice sovietice în anul dinainte, dar nu primise niciun 
răspuns din partea lui Kennedy. Kennedy îl considera pe 
Hruşciov un rebel imprevizibil şi nu voia să îi mai fie dator. 
In Berlin, zidul împlinea patru luni. Nu mai era o ameninţare 
directă la adresa păcii, dar continua să fie o cicatrice, iar 
Germania de Est nu era încă recunoscută de restul lumii. 
Occidentalii capturați de Stasi nu puteau fi contactaţi pe 
canalele oficiale, iar cele neoficiale erau în mare măsură 
netestate. 

A fi spion într-o închisoare din Atlanta însemna să ai parte 
de ceva mai multă căldură, dar în rest nu prea aveai motive 
să fii optimist. În cea de-a patra lui scrisoare de Crăciun 
către avocatul său, prizonierul cunoscut sub numele de 
Rudolf Abel şi-a cerut ca de obicei ratia lui de ciocolată cu 
lapte de 1,8 kilograme, apoi a coborât garda şi a recunoscut 
că viaţa în închisoare începea să devină „un chin”. 

Şi totuşi, în decurs de două luni, ceva s-a schimbat. Nu a 
fost ca şi cum s-ar fi mişcat plăcile tectonice ale geopoliticii. 
Dimpotrivă, pe superputeri le aştepta o perioadă de treizeci 
de ani de războaie purtate în ascuns şi de curse rapide ale 
înarmării cu rachete. Schimbarea era aproape 


312 


imperceptibila. Miscarea era cea a agitatiei umane, intre 
plăci, pe măsură ceoamenii au început să găsească noi căi in 
jurul lor - oameni ca Fred T. Wilkinson’, directorul adjunct al 
închisorilor americane, care târziu, în noaptea de joi, 8 
februarie 1962, a primit un mesaj în camera sa de hotel din 
Manhattan în care i se spunea să vină cu maşina pe West 
Street la colţul cu 11th Street în Greenwich Village si să 
aştepte. Ningea. A condus cu grijă, s-a oprit la colţ şi şi-a 
coborât geamul. Un bărbat a ieşit din întuneric şi l-a 
întrebat: „Eşti pregătit să faci călătoria?” Wilkinson a dat 
aprobator din cap şi s-a întors la hotelul său. 


* K K 


Willie Fisher şi-a păstrat încrederea in CEKA, iar CEKA si- 
a păstrat încrederea în el. Vreme de cinci ani el nu 
recunoscuse nimic, nici in închisoare, nici la tribunal. Vreme 
de cinci ani Rusia negase ca ar deţine vreo informatie despre 
Abel, cealaltă identitate a lui Willie, respingând relatările lui 
Reino Hayhanen despre el ca pe o urzeală de minciuni. Insă 
timp de aproape patru din cei cinci ani, un tânăr ofiter KGB 
numit pe post la Berlin studiase terenul, încercând să-l 
scoată din închisoare. Ca acoperire, tânărul se dădea drept 
vărul său. 

Pentru această şaradă îndelungată, tânărul kaghebist şi-a 
spus Varul Drewes. Numele sau real era Iuri Drozdov. Era 
suplu şi puternic, cu un nas lung, subțire. Referindu-se la el, 
James Donovan a decis in cele din urmă că acesta arăta ca 
Otto Strangulatorul. La acel moment locuia împreună cu 
soția si doi copii mici într-un apartament modest din 
Karishorst, lângă sediul KGB din Berlinul de Est. Ulterior a 
devenit general, apoi consilier privat pe teme de securitate, 
iar in 2009 el inca se ocupa de afaceri în birourile sale din 
Moscova, confortabil mobilate. 


1 Wilkinson îl va însoţi pe Willie Fisher din New York în Germania de Est pentru schimbul 
cu Powers. (n.tr.) 


313 


La început, Drozdov nu a avut prea mult noroc în pielea 
Vărului Drewes, nici prefăcându-se că este Hellen Abel, soţia 
lui Rudolf, al cărei rol în negocieri a fost jucat de o femeie 
atunci când a fost necesar?, dar ale cărei scrisori trimise în 
America le scria el; vorbea fluent germana şi engleza, pe 
lângă rusă, fiind astfel poliglotul de rang superior care se 
ocupa de caz. 

Aceste scrisori timpurii i-au fost adresate lui Donovan în 
calitate de avocat al lui Abel şi au purtat ştampila poştei din 
Leipzig (cei din KGB încă nu erau pregătiţi să recunoască 
faptul că Abel era unul de-al lor). Scrisorile au pledat pentru 
indulgență, nu au oferit nimic în schimb si au fost presărate 
cu o falsă autocompătimire. Donovan văzuse scrisori ale 
adevăratei doamne Abel pe durata procesului soţului ei. El 
fusese emoţionat de descrierile simple ale florilor şi ale 
anotimpurilor schimbătoare de la vila familiei şi a fost în 
măsură să recunoască imediat diferenţa. A înaintat scrisorile 
închipuite clientului său şi celor de la CIA, fără să se mai 
gândească prea mult la ele. 

Capturarea lui Gary Powers a schimbat totul - nu doar 
istoria lumii, ci şi şansele lui Willie Fisher de a-şi revedea 
familia. După cum a observat imediat Donovan, ruşii 
găsiseră o momeală. 

Oliver Powers a întrevăzut şi el repede oportunitatea. A 
demarat noul dialog din Pound cu scrisoarea lui către 
„Abel”, în vreme ce fiul său îşi aştepta încă procesul. „Dragă 
Domnule Colonel”, a scris Powers (şi Carl McAfee). „Sunt 
tatăl lui Francis Gary Powers, cel implicat în incidentul cu 
avionul U-2 de acum câteva săptămâni. 

Puteţi înţelege cu siguranţă grija pe care un tată o are 
pentru fiul lui şi dorinţa mea fierbinte de a-mi vedea copilul 
eliberat. Aş fi mai mult decât dispus să propun 
Departamentului de Stat şi preşedintelui Statelor Unite un 
schimb pentru eliberarea fiului meu. Prin asta vreau să spun 
că aş insista şi aş face tot ce-mi stă în putinţă să-mi conving 

2 


Era durdulie şi avea o înfăţişare de matroană, ca doamna Hruşciov, spune un 
colaborator; nici o asemănare cu adevărata doamna Fisher. (n.a.) 


314 


guvernul sa va elibereze si sa va trimita inapoi in tara 
dumneavoastra, daca guvernul din tara dumneavoastra mi-ar 
elibera fiul si l-ar lasa sa se intoarca la mine. Daca sunteti 
dispus sa acceptati acest aranjament, v-as fi recunoscator sa 
ma anuntati si sa informati de asemenea oficialii din tara 
dumneavoastra cu privire la aceasta propunere." 

Scrisoarea era extrem de optimistă şi i-a deranjat pe cei 
de la CIA, care au presupus ca detin exclusivitatea in 
negocierile schimburilor de spioni. Însă ea l-a încântat pe 
Fisher pentru că i-a dat lui Donovan un motiv de a oferi un 
răspuns mai concret „Doamnei Abel” şi avocatului acesteia - 
un anume Wolfgang Vogel. 

Spre deosebire de „Drewes” şi de majoritatea complicilor 
lui, Vogel era o persoană reală. Deşi avea doar treizeci şi trei 
de ani, el primise cazul lui Abel cu doi ani înainte să îl 
întâlnească pe Fred Pryor, ca răspuns la o cerere adresată 
de KGB celor de la Stasi pentru un intermediar. 

Vogel era avocat, fiul muncitor, cu teamă de Dumnezeu, al 
unui profesor din Silezia Inferioară. Dar, mai presus de 
toate, era un jucător. În 1953, când comuniştii din Germania 
de Est au apelat la forţe sovietice pentru a zdrobi o revoltă 
pe străzile Berlinului, el era protejatul unui ministru al 
justiţiei care a dezertat în Vest şi a încercat să-l ia pe Vogel 
cu el. Dar, la fel ca în 1961, a rămas în Est. După cum a scris 
biograful său: „Faust şi-a făcut târgul cu diavolul. Vogel şi l-a 
făcut pe al lui cu Stasi.” Stasi l-a numit Informatorul Secret 
„Georg”. În rapoartele sale către Stasi, el prefera să se 
semneze Eva. 

li plăceau ceasurile vechi, maşinile şi costumele vestice, 
precum şi secretele altor oameni. Le-a câştigat prin şarm, 
discreţie şi antenele extrem de sensibile ale unui negociator 
înnăscut. La timpul cuvenit, el va convinge guvernul vest- 
german să renunţe la şase sute de milioane de mărci în 
schimbul libertăţii unui sfert de milion de oameni din spatele 
Cortinei de Fier. S-a ocupat printre altele şi de politica la 
nivel înalt, stabilind agenda şi luând notițe la un summit 
delicat între liderii celor două Germanii în 1982. Dar în 


315 


1961, sarcina lui principala a fost sa-l intalneasca pe Iuri 
Drozdov la o cafea in Berlinul de Est si sa compuna scrisori 
catre Jim Donovan. 

Lui Vogel si Drozdov le-a luat ceva timp pentru a raspunde 
rugamintilor lui Oliver Powers; ei si-au primit indicatiile de 
la Moscova, si nu se puteau face progrese in directia unui 
schimb dupa consecintele neplacute ale summitului de la 
Viena sau pe durata construirii zidului. Insă pe 11 
septembrie 1961, ei au dat lovitura. În Brooklyn, la Donovan 
a ajuns o scrisoare de la „Doamna Abel” în care se spunea: 


În urma sfatului dumneavoastră, am vizitat ambasada 
sovietică din Berlin... Mă bucur să vă spun că, la fel ca şi 
până acum, reprezentantul sovietic a arătat o mare 
înţelegere faţă de cazul meu şi m-a asigurat că ei sunt 
dispuşi să mă ajute... Am înţeles din discuţia noastră că 
există o singură cale posibilă de a obţine succesul - 
ELIBERAREA SIMULTANĂ A LUI F. POWERS ŞI A SOŢULUI 
MEU, FAPT CARE POATE FI ARANJAT. 


„Asta era”, a scris Donovan. „Asta aşteptam să citesc.” 

El a trimis mai departe scrisoarea, ca de obicei, celor de la 
CIA, care au digerat-o ca un monstru cu sânge rece şi cu un 
metabolism glacial, iar după patru luni au răspuns printr-un 
telefon dat lui Donovan. Putea să vină până la Washington? 

Cum să nu. Donovan câştiga bani călătorind de-a lungul şi 
de-a latul Statelor Unite şi apărând industria de asigurări 
împotriva unor pretenţii supărătoare din partea clienţilor 
indignaţi. Însă această muncă era plictisitoare. Nu era un 
motiv bun pentru a sta treaz până târziu în noapte, fumând 
nenumărate ţigări şi văzându-şi atât de puţin familia. 
Spionajul era un domeniu mult mai interesant. li reamintea 
de vremurile extraordinare ale OSS din perioada războiului, 
iar cazul lui Rudolf Abel, în special, era suficient de 
important şi celebru - atunci când i se îngăduia să apară pe 
primele pagini ale ziarelor - pentru a consolida marca 
Donovan în mintea alegătorilor democrați; a sperat că, într-o 
zi, aceştia l-ar putea susţine ca senator de New York. 

316 


CIA era de acord cu KGB-ul. Era vremea potrivita pentru 
un schimb. Asa cum i-au spus lui Donovan, acest schimb ar fi 
facut in interesul national. Stenograma CIA cuprindea mai 
multe motive: de vreme ce Abel fusese cat se poate de clar 
in privinta faptului ca nu va vorbi, si de vreme ce orice 
informatii pe care el le-ar furniza despre Statele Unite la 
intoarcerea sa la Moscova vor fi vechi de cinci ani, 
nemaifiind de actualitate, prezenta lui in continuare in 
Atlanta nu era decat o povara pe umerii contribuabilului 
american. Cat despre Powers, afacerea cu avionul U-2 nu 
putea fi incredintata memoriei istorice atata vreme cat el era 
blocat in Rusia. (lar cei de la Agenţie nu îl puteau trece nici 
prin interogatoriul nemilos pe care simțeau că îl merita cu 
privire la ceea ce se întâmplase deasupra Sverdlovskului.) 

După cum ştia şi Donovan, sovieticii păreau pregătiţi să 
facă schimbul. Astfel încât Agenţia a întrebat: ar fi el dispus 
să plece într-o misiune în Germania de Est pentru a pune 
afacerea pe roate? Dacă da, el ar beneficia de întregul 
sprijin logistic al CIA, dar trebuia să facă în aşa fel încât 
călătoria să pară a fi una de afaceri şi nu avea voie să 
dezvăluie nimănui adevăratul ei scop, nici măcar membrilor 
familiei sale. 

Donovan era un bărbat cu o vastă experienţă şi convingeri 
profunde, care lua lumea aproape la fel de in serios pe cât se 
lua pe sine. Era un adult matur. Chiar şi aşa, abia dacă şi-a 
putut stăpâni entuziasmul. 

De la hotelul său din Washington a compus imediat o 
scrisoare către „Frau Abel” în „Leipzig”. Era datată 11 
ianuarie 1962. A propus o întrevedere la ambasada sovietică 
din Berlinul de Est la ora 12:00, sâmbătă pe 3 februarie. 
Dacă era de acord, a rugat-o să trimită la biroul său de 
avocatură o telegramă de doar patru cuvinte: „Un an nou 
fericit.” 

După două săptămâni - târziu, dar nu prea târziu după 
calendarul rusesc - urarea de Anul Nou a sosit. „Intâlnirea 
din Berlin era stabilită”, a scris Donovan. Pe 27 ianuarie, el a 
participat la prânzul oficial anual al Internaţional Association 


317 


of Insurance Counsel de la hotelul Plaza din New York si a 
spus tuturor celor dispuşi să-l asculte ca urma să 
călătorească în curând la Londra pentru a discuta o fuziune 
de companii neaşteptată. A promis să aducă la întoarcere 
eşarfe Liberty pentru soțiile membrilor. După care a 
rezervat un apartament la hotelul Claridge's şi un loc la 
clasa întâi către Londra prin compania aeriană Pan Am. 
Călătoriile de afaceri nu puteau fi mai grozave de atât. 


* K K 


Bărbatul pe care urma să-l salveze Donovan trăia in 
condiții mai puțin salubre. După zbenguiala erotică cu 
Barbara în celula cu fotoliu si pat de campanie pliabil, Gary 
Powers fusese dus cu maşina in afara Moscovei, prin 
terenuri agricole si păduri, la închisoarea unde sfarseau toţi 
duşmanii externi ai revoluţiei care prezentau o valoare 
semnificativă. Era un complex împrejmuit cu ziduri, alcătuit 
din blocuri de celule şi ateliere, la 240 de kilometri est de 
capitală, în afara oraşului Vladimir. 

După război, probabil prin 1947, Vladimir a fost locul în 
care cel mai vestit prizonier capturat de Armata Roşie în 
marşul ei devastator prin Berlin, Raoul Wallenberg, a fost 
adus şi lăsat să moară. Wallenberg ar fi trebuit sa fie purtat 
pe umerii soldaților sovietici la Moscova, la Memorialul Yad 
Vashem si, în cele din urmă, acasă in Stockholm, întrucât el 
a fost un Schindler al suedezilor, un tânăr diplomat care a 
salvat mii de evrei maghiari de la Holocaust, dându-le vize 
de ieşire si garantandu-le trecere liberă către tara lui. A fost 
exact opusul unui fascist. Insă nici Stalin şi nici succesorii 
acestuia nu au recunoscut ca au ingaduit ca el să dispară, 
probabil printr-o eroare birocratică. Wallenberg era încă 
aproape sigur in viata în blocul 2 de celule in 1961, însă 
nicio cerere stăruitoare exprimată de guvernul suedez sau 
de cei pe care i-a salvat nu a reuşit să obțină o dovadă 


318 


definitivă a soartei sale din partea Kremlinului sau a KGB'. 
Vitejia lui a fost rasplatita cu zeci de ani de detentie solitara 
si cu un mormant nemarcat. 

Inchisoarea din Vladimir a fost, de asemenea, pentru 
majoritatea anilor vieţii sale, casa lui Tamas Andras, un 
prizonier maghiar de razboi care a ajuns acolo fara acte in 
1945 si a fost pur si simplu uitat. Nu vorbea deloc rusa si 
nimeni din inchisoare nu stia maghiara. Paznicii si oficialii 
au considerat ca bolboroselile lui sunt cele ale unui nebun, 
iar el a fost sechestrat intr-o aripa speciala pentru prizonierii 
cu boli psihice, departe de urechile tuturor celor care l-ar fi 
putut intelege, vreme de cincizeci si cinci de ani. A fost 
salvat si repatriat in primavara anului 2000, dupa ce un 
reporter maghiar de televiziune i-a auzit din intamplare 
declamatiile furioase in timp ce studia o anumită 
caracteristica a inchisorilor rusesti postcomuniste. 

Nicio astfel de atrocitate nu l-a pandit pe Powers. Niciuna 
dintre povestile de groaza pe care le auzise de la angajatorii 
sai despre tratamentul sovietic al spionilor nu s-a adeverit. 
De fapt, dupa cum a scris in mod repetat in jurnalul sau de 
inchisoare - pentru cenzorii care ar fi putut sa-l citeasca, dar 
totodata pentru posteritate -, el a fost tratat mai bine decat 
a indraznit sa spere. I s-a permis sa trimita si sa primeasca 
corespondenta. I se trimiteau lunar pachete cu alimente de 
la ambasada americana din Moscova, al caror continut 
fusese ales de Barbara inainte de plecarea ei (pentru a 
include zahar cubic, tigari, tutun pentru pipa, cafea instant 
si lapte praf Pream). li era permis un dus lung, fierbinte la 
fiecare zece zile si tot materialul de citit pe care il putea 
devora. Revistele Time, Life şi Newsweek îi erau interzise in 
favoarea Daily Worker, dar toate cărţile de ficţiune în limba 
engleză de la Biblioteca Universităţii de Stat din Moscova îi 
erau îngăduite, iar, de vreme ce majoritatea dintre ele 


1 lar de acest aspect e legată o altă poveste lungă şi eroică: cea a analizării exhaustive 


de către Marvin Makinen a ocupării celulelor din blocul 2, parte a unei investigaţii de zece 
ani întreprinsă de guvernele suedez şi rus cu privire la soarta lui Wallenberg, la care 
Makinen a luat parte petrecând el însuşi doi ani în Vladimir, fotografiind mişcările de trupe şi 
bazele militare în călătoria lui prin Ucraina în 1961 (n.a.) 


319 


fuseseră scrise înainte de revoluţie, ele îi includeau pe 
clasici. I-a citit pe Shaw, Dickens, Galsworthy şi Thackeray, 
precum şi pe Voltaire şi Tolstoi în traducere. I-au plăcut mai 
ales Povestirile răposatului Ivan Petrovici Belkin, de Tolstoi. 
lar educaţia interculturală a lui Powers nu s-a oprit acolo. A 
cerut şi i s-a dat un coleg de celulă care vorbea engleza, 
Zigurd Kruminş, care l-a învăţat rusa si teserea cuverturilor 
matlasate, i-a câştigat o prietenie durabilă, şi nu l-a lăsat 
niciodată să bănuiască că era de fapt lacheul sovieticilor, 
pus să-l supravegheze. Au urmărit împreună filme sovietice 
pe care Powers le-a descris pe scurt în jurnalul său: „15 
octombrie: Am văzut cel de-al doilea film al meu - despreo 
ceartă la o cooperativă agricolă. Nu prea grozav.” „29 
octombrie: Am văzut un alt film despre construirea unui pod 
de cale ferată în Siberia. Bunicel.” 

Când un colonel KGB l-a întrebat pe durata unei vizite ce 
calificativ dă filmelor sovietice văzute, Powers a spus că, în 
opinia lui, ele puteau fi comparate cu filmele western 
americane de categoria B. Colonelul a fost atât de exasperat, 
încât a cerut să-i fie trimisă special de la Moscova o rolă de 
şaisprezece milimetri cu un film clasic bolşevic despre 
cucerirea Rusiei de către barbari. O proiecţie privată a fost 
aranjată pentru cei doi bărbaţi din celula 31. 

În ciuda purtării blânde cu el a sovieticilor, până la cel de- 
al doilea Crăciun petrecut în Vladimir, Powers începuse să-şi 
piardă lent minţile. Acest lucru se întâmpla în parte 
deoarece el a crezut că tratamentul său preferenţial însemna 
că putea fi eliberat în orice clipă: cu cât a stat mai mult 
înăuntru, cu atât şi-a considerat sentinţa ca fiind un afront 
personal. Dar mai existau şi alte motive. La Crăciunul 
anterior primise nouăzeci şi şase de felicitări, mulţumită 
unei glumite de sezon din partea lui Herb Caen, 
editorialistul de la San Francisco Chronicle: „Să ştie ca nu l- 
aţi uitat nici voi.”! Dar în anul 1961 presa nu a reamintit 
cititorilor americani de Powers, iar el abia dacă a primit 
câteva felicitări. Il uita lumea? 


1 În original în limba engleză, U-2, joc de cuvinte intraductibil (n.tr.) 


320 


Mai rau de atat, se intorcea cumva America impotriva lui? 
Prima aluzie a aparut intr-o editie a revistei Time, pe care un 
gardian nou a lasat-o din neatentie sa treaca de camera de 
sortare a corespondenţei. Ediţia conţinea o menţiune scurtă 
despre o iniţiativă a lui Robert Maynard Hutchins, 
preşedinte al Fund for the Republic, de a descoperi dacă 
diferenţele dintre aviatorul Powers şi Nathan Hale, primul 
spion al Americii, ofereau „indicii că ţinuta morală a Americii 
e în schimbare”. Ce naiba însemna asta? a întrebat-o el pe 
Barbara într-o scrisoare. Însă ea nu îi răspundea la scrisori, 
iar acesta a fost lucrul care l-a deranjat pe Powers cel mai 
mult. A petrecut nopţile lungi, friguroase ale celei de-a doua 
ierni în închisoare stând treaz în patul din celula sa, 
derulând iarăşi şi iarăşi în minte cele mai neplăcute scene 
ale căsniciei lor şi gândindu-se la divorţ. „Sunt distrus psihic 
din această cauză”, a scris el în ultima însemnare din 
jurnalul său, datată 31 ianuarie 1962. „Oricât de mult aş 
încerca, nu pot să nu mă gândesc la asta. Am mare nevoie de 
ajutor. Dar cine mă poate ajuta?” 

Peste o săptămână, colonelul care a încercat atât de mult 
să facă din Powers un fan al cinematografiei sovietice a 
apărut pe neaşteptate pe coridorul din afara celulei sale. L-a 
întrebat pe Powers ce părere are de un drum la Moscova în 
dimineaţa următoare, „fără gardieni”, iar Powers i-a spus că 
îi surâde ideea. 


* OK K 


Ultima intalnire informativa a lui Donovan cu CIA s-a 
petrecut la Harvard Club, in centrul Manhattanului. Agentul 
CIA era un prieten si coleg de la Harvard, astfel incat 
intrevederea a parut a fi perfect obisnuita. Doi barbati. Doua 
fotolii. O dupa-amiaza de iarna. 

Au vorbit despre prima intalnire din Berlin, programata pe 
data de trei. Initial, Donovan ar fi trebuit sa faca drumul prin 
zid la ambasada sovietica cu un insotitor de la misiunea 

321 


americana, cineva care vorbea fluent germana si rusa, spre 
deosebire de el. Însă Agenţia a regândit scenariul. Donovan 
urma să meargă singur. Neinarmat şi fără microfoane 
ascunse. lar dacă ceva mergea rău, el urma să nu aibă 
„niciun statut oficial”. 

Prietenul lui Donovan a reformulat mesajul. Dacă ceva nu 
mergea bine, guvernul avea să ia foarte în serios situaţia, şi 
la cel mai înalt nivel. Însă existaseră prea multe incidente 
incomode de când fusese ridicat zidul, iar dacă un 
reprezentant oficial al Statelor Unite rămânea cumva captiv 
într-o ţară pe care Statele Unite nu o recunoştea, acest lucru 
ar fi fost „stânjenitor”. 

Că tot a venit vorba de incidente, a continuat el, mai era 
un aspect. I-a explicat situaţia lui Fred Pryor. Donovan auzea 
prima oară numele lui şi faptul că Vogel susţinea că îi 
reprezintă atât pe Pryor, cât şi pe „Doamna Abel”. Mai mult, 
Vogel trimisese un mesaj la misiunea americană spunând că 
doamna Abel era încrezătoare că, dacă soţul ei era eliberat 
în schimbul lui Powers, Pryor avea să fie şi el eliberat. 
Nimeni de la misiune nu ştia dacă Vogel e de încredere, însă 
dacă Donovan ar putea să îl includă pe Pryor în afacere, 
familia acestuia ar fi recunoscătoare. 

Donovan a spus că va încerca. A luat un taxi înapoi spre 
Prospect Park West şi şi-a făcut valiza. 


* K K 


Prima persoană care a ştiut ca Pryor dispăruse a fost 
iubita lui, Eleonora. Ea il asteptase sa se întoarcă in camera 
sa de pe Viktoria-Luise-Platz, in seara discursului lui 
Ulbricht despre zid. Nu a intrat in panică atunci când el nu a 
apărut. La urma urmei, asa era Fred. Fred din Paraguay. In 
perioada scursă de când a răspuns la anunțul său, i-a scris la 
maşină teza si a început să se indragosteasca de el, ea îi 
învățase destul de bine tendinţa de a cutreiera. Lui îi era 
permis accesul în sectorul sovietic. Avea maşina lui. Vorbea 

322 


bine germana acum, in parte multumita ei. Avea sa se 
descurce. 

In săptămâna următoare Eleonora inca nu primise nicio 
veste de la Fred şi a început să îşi facă griji. L-a sunat pe 
fratele lui geamăn in Connecticut. I-a sunat pe părinţii săi 
din Michigan. Aceştia erau pensionati şi aveau destul timp 
pentru a urmări ştirile de la televizor. Timp de două 
săptămâni, materialele video, aduse în fiecare noapte cu 
avionul din Berlin, ale tancurilor sovietice întoarse în oraşul 
pe care îl „eliberaseră” cu şaisprezece ani mai devreme şi 
ale familiilor care săreau de la etaj pe Bernauer Strasse 
pentru a scăpa de ele fuseseră destul de îngrozitoare chiar şi 
pentru părinţii care nu aveau copii prinşi în acel haos. Acum 
fiul lor părea să se fi pierdut în el. 

„Tatăl meu era genul de persoană cu iniţiativă”, îşi 
aminteşte Pryor. Era adevărat, după cum banuisera cei de la 
Stasi, că Millard H. Pryor îl cunoştea pe Robert McNamara, 
secretarul apărării, de vreme ce aceştia îşi aveau casele în 
acelaşi cartier din Ann Arbor. El era în acelaşi timp prieten 
cu un alt vecin, profesorul William Haber de la University of 
Michigan, care la rândul lui era un camarad din timpul 
războiului al marelui Lucius Clay, managerul de criză al lui 
Kennedy în Berlinul de Vest. Dar, a insistat fiul lui, „nu era 
genul de persoană care ar fi lăsat în seama autorităţilor 
eliberarea mea din închisoare”. 

Ceea ce Pryor seniorul a făcut, în schimb, a fost să rezerve 
bilete pentru el şi soţia lui către Berlinul de Vest. Era om cu 
stare după o carieră lungă şi de succes în afaceri, întreruptă 
doar de un interval scurt în care a fost comandant de marină 
în Pacific. Fiii săi erau - mai mult sau mai puţin - trecuţi prin 
facultate. Dacă putea să-l scoată pe Fred din această 
încurcătură, ei urmau să-şi câştige singuri existenţa. Avea 
bani. Dacă pentru asta îi agonisise, atunci pe asta avea să-i 
cheltuie. La sosire, Millard şi Mary Pryor s-au cazat la 
Kempinski. 

Primul telefon pe care l-au dat a fost la misiunea 
americană de pe Clay Allee, un complex de clădiri joase şi 


323 


cenusii aflate pe un bulevard numit dupa cel mai puternic 
barbat care locuia in ele. Avand in vedere relatiile de care 
dispuneau, sotii Pryor nu au primit prea mult ajutor - doar o 
lista scurta a avocatilor cu licenta de practica pe ambele 
parti ale zidului. Numele lui Vogel a fost al doilea pe lista. L- 
au sunat si s-au intalnit cu el de cateva ori in septembrie. 
Daca a existat o prăpastie culturală între ei, Vogel a trecut-o 
fără efort. A impresionat-o pe Mary Pryor mai ales prin 
modalităţile lui de a-şi exprima credinţa religioasă; prin 
afirmaţia că suferea de ulcer din cauza devotamentului faţă 
de clienţii lui; şi prin faptul că era dispus să creadă că fiul ei 
nu era, de fapt, un spion. Sotii Pryor l-au angajat. 

A fost un prim pas, însă un prim pas într-o situaţie 
încurcată. În ciuda aparentelor sale intenţii bune, Vogel era 
doar un intermediar şi se ajungea greu la el. Biroul său era 
situat în Berlinul de Est, de-a lungul liniei S-Bahn care, din 
august, fusese accesibilă doar înfruntând un cordon de 
poliţişti Vopos cu feţe imobile în staţia Friedrichstrasse. 

Aceştia aveau să-i lase să intre pe soţii Pryor, dar nu 
exista nicio garanţie că îi vor lăsa şi să iasă. În afara Blocului 
Estic, Germania de Est era un stat proscris, gata să îşi 
smulgă recunoaşterea prin luarea de ostatici şi forțarea 
guvernelor străine de a negocia eliberarea lor. Acesta era 
unul dintre motivele pentru care ei îl ţineau captiv pe fiul 
lor. Acesta era, totodată, motivul pentru care, lăsând 
amabilitatile la o parte, misiunea americana putea face atât 
de puţin pentru ei. 

Astfel încât soţii Pryor au făcut rost de un alt mijlocitor 
prin care să menţină legătura cu intermediarul lor. Numele 
său era Duane Bruce. Aspecte precum locul din care 
provenea, ce a făcut după 1962 şi dacă Duane Bruce era sau 
nu numele său real rămân toate un mister, dar, mulţumită 
înregistrărilor meticuloase ale Stasi, măcar atâta lucru e 
clar: pe 26 noiembrie, Bruce l-a vizitat pe Vogel în 
apartamentul acestuia din Prenzlauer Berg, în Berlinul de 
Est, în numele soţilor Pryor. El a sosit într-o broscuta 
Volkswagen, cu numărul de înmatriculare B-ND 596, şi a 


324 


stat doua ore. Discutia lor legata de cazul lui Pryor a fost 
inregistrata complet de supraveghetorii Stasi ai lui Vogel; 
transcrierea a numarat douazeci si cinci de pagini. Bruce a 
inceput prin a sustine ca a lucrat in sectorul american ca 
agent de vanzari in asigurari, dar, pentru ca afacerile se 
miscau greu, raspunsese la un mic anunt publicat de 
Universitatea Libera, in care se cauta un american vorbitor 
de limba germana. Dupa ce isi imaginase ca postul ar fi unul 
de ghid turistic, el a fost surprins sa ajunga la sotii Pryor si 
sa afle ca acestia isi cautau fiul. Cand a fost angajat sa ii 
ajute, el a fost chiar mai surprins - asa cum au fost probabil 
si Vogel si supraveghetorii care il ascultau - sa vada ca e 
obligat de CIA sa urmeze un curs de sase saptamani despre 
bazele spionajului. A spus ca instruirea lui a inclus formarea 
unor deprinderi de recunoaştere a armelor, a treselor 
militare, precum şi a tipurilor de tancuri sovietice. 

După ce s-a prezentat pe sine cu o sinceritate atât de 
completă şi de nesolicitată, Bruce a întrebat cât de dificilă 
era situaţia tânărului Fred Pryor. Vogel i-a dat un răspuns pe 
care nu îl dăduse părinţilor lui Pryor: „Ei bine, Herr Bruce, 
depinde ce crezi că este sau nu este spionajul. Conform 
înţelegerii de către noi a legii, acţiunile lui Pryor se califică 
probabil ca spionaj.” (Acest lucru era, fără îndoială, 
adevărat. Conform legii est-germane, faptul că nimeni nu îl 
împiedicase activ pe Pryor să citească teze prăfuite despre 
preţul porumbului rusesc la Rostock nu însemna că el avea 
voie sa le citească. Iar faptul de a parcurge o literatura 
economică a cărei lectură nu îi era permisă însemna spionaj 
economic. Prin urmare, el era spion.) 

Aşa stând lucrurile, a continuat Vogel, Pryor avea 
probleme mari, în situaţia în care cazul lui ajungea să fie 
judecat. Nu i se îngăduise să vadă toate dovezile adunate 
împotriva prizonierului, a susţinut el, dar faptul că cei de la 
Stasi adunaseră aceste dovezi în ultimele trei luni la 
Închisoarea de Investigatie Hohenschönhausen arăta că luau 
problema foarte în serios. 

„Ei au fără îndoială nişte dovezi”, a spus. „Trebuie să ne 


325 


gandim la ce e mai rau, odata ce e demarata acuzarea. 
Singura alegere pe care va trebui sa o faca atunci 
judecatorul va fi intre cincisprezece ani de inchisoare si 
inchisoare pe viata.” 

Şi iata-le, ridicându-se deasupra canapelei dintr-un 
apartament al Berlinului de Est într-o seară răcoroasă din 
toamna anului 1961, plutind către rolele de bandă magnetică 
ale unui magnetofon Stasi ascuns şi în memoria receptivă de 
scurtă durată a unui spion american liber profesionist: nouă 
cuvinte care erau expresia unui şantaj politic pur, „între 
cincisprezece ani de închisoare şi închisoare pe viaţă”. 

Bruce, care conform transcrierii conversatiei nu s-a arătat 
surprins, era probabil exact ceea ce pretindea că este. După 
cum avea să afle Donovan, nici misiunea americană şi nici 
staţia CIA din Berlin nu trimiteau membri ai personalului 
peste zid, de teamă că vor fi capturați. Ei trimiteau în schimb 
începători precum Bruce, iar în acest caz îl rugau să poarte 
două pălării. El era mesagerul lui Vogel pentru soţii Pryor, 
dar totodată şi pentru cei de la Agenţie, care erau nelinistiti 
că trebuie să aibă încredere în Vogel în ceea ce privea 
premiul mult mai mare, care era Gary Powers. 

Vogel nu purta două pălării, ci trei. El vorbea în numele 
KGB prin „Doamna Abel”. („Când îmi vor spune că sunt 
pregătiţi să facă un schimb, eu voi fi în măsură să-l fac”, l-a 
asigurat el pe Bruce.) Vorbea pentru Stasi când a ameninţat 
calm cu sentinţa închisorii pe viata pentru o noninfractiune 
şi era totodată purtător de cuvânt al părinţilor lui Pryor - 
pentru că soluţia lui la problemă satisfăcea în egală măsură 
ambele părţi. 

„Părinţii trebuie convinşi că există un caz solid împotriva 
fiului lor”, i-a spus el lui Bruce. „Altfel nu există motiv pentru 
a face ceva pentru el în Washington.” Dacă americanii 
doreau să-l includă pe Pryor în afacerea Abel-Powers, în 
esenţă, ei trebuiau să îi roage frumos pe sovietici. După felul 
în care se prezentau lucrurile, singurii oameni care puteau 
face să se întâmple asta erau părinţii lui Pryor, iar, în 
schimb, ei urmau să-şi primească fiul înapoi, iar Germania 

326 


de Est avea sa capete putin respect. 

Bruce a spus ca, dupa parerea lui, sotii Pryor vor pricepe 
mesajul. In timp ce s-a ridicat să plece, Vogel l-a rugat sa 
ducă o scrisoare unui dealer de maşini din Berlinul de Vest. 
Voia să-şi schimbe Opelul Rekord cu unul Kapitan. _ 

Soții Pryor au priceput într-adevăr mesajul. In luna 
dinaintea Crăciunului, Millard a depus eforturi 
supraomenesti. A insistat pe lângă Departamentul de Stat 
prin congresmenul său şi prin avocatul lui din Washington. A 
cerut preşedintelui de la Yale să trimită telegrame 
guvernului est-german. A elaborat un scenariu complex prin 
care, în schimbul eliberării fiului său, Krupp, puternicul 
concern industrial al oţelului, avea să participe pentru prima 
oară la Târgul Comercial de la Leipzig. Şi a mai spus ceva 
misiunii americane - nu se ştie exact ce anume -, care i-a 
determinat pe diplomaţii de acolo să aloce în sfârşit o 
persoană reală cazului său. 

E posibil ca acea persoană să fi fost vag familiară 
militianului moscovit din capul cozii de ruşi care au aşteptat 
în anul precendent să vadă rămăşiţele avionului lui Gary 
Powers in Parcul Gorki. Persoana era afabilul Frank 
Meehan, care nu ştia prea multe despre avioanele de 
spionaj, dar ştia destule despre comunişti pentru a fi relocat 
la Berlin, unde America avea nevoie urgentă de cineva care 
îi înţelegea mai bine. 

Meehan se născuse în New Jersey, dar crescuse în Scoţia 
şi vorbea engleza, germana şi rusa cu acelaşi accent celtic. 
Privind în urmă, el a fost modest cu privire la rolul său în 
eliberarea lui Pryor, nu în ultimul rând pentru că, în marele 
plan al construirii unui imperiu ideologic şi al evitării unui 
conflict nuclear în care devenise captiv, sarcina lui a fost 
modestă. Dar sarcina sa a însemnat mult pentru soţii Pryor, 
iar el a fost omul perfect pentru ea. 

„Am auzit la misiunea americană că exista o anumită 
tensiune politică care se acumula acasă, iar mie mi s-a spus 
să mă ocup de caz şi să încep să tratez cum se cuvine 
familia”, spune el. „A trebuit să ne ocupăm de această 


327 


problema, dar nu aveam cu cine negocia. Nu era nimeni la 
care puteam sa merg in Berlinul de Est si sa-i spun: «Sunt 
reprezentantul misiunii americane.»... Nu am avut la cine sa 
merg. Dar ma puteam duce la Vogel.” 

Meehan si Vogel au descoperit ca puteau avea incredere 
unul in celalalt. Erau amandoi catolici, seriosi in privinta 
credintei, dar mai putin in privinta doctrinei. Ei semanau 
chiar la infatisare si s-au inteles bine. 

„El pur si simplu nu se comporta ca un est-german”, isi 
aminteşte Meehan, stând pe o terasă lângă un lac din Alpii 
bavarezi, cu ocazia unei călătorii acolo după patruzeci şi 
şapte de ani, pentru a fi prezent la înmormântarea vechiului 
său prieten. „Aveai acolo unul dintre cele mai ideologice 
regimuri, complet devotat Uniunii Sovietice, o forţă 
puternică, militantă, dificilă, care-ţi dădea dureri de cap, şi 
iată că exista un individ căruia puteai să-i vorbeşti. El nu îţi 
citea articolul principal din Neues Deutschland. Era capabil 
să gândească şi să vorbească pe cont propriu. Asta e cu 
siguranţă impresia cu care am rămas, pe care am raportat-o, 
desigur, astfel încât în acel punct am devenit un fel de canal 
de comunicare.” 

E posibil ca existenţa unui astfel de canal sa fi fost 
argumentul decisiv. Eforturile lui Millard Pryor în 
Washington şi în Berlin au generat o agitaţie satisfăcătoare 
în partea americană. Vogel, sub pseudonimul „Eva”, a 
raportat sârguincios toate detaliile celor de la Stasi, însă 
propria lui legătură cu Meehan a fost mai valoroasă. Cel din 
urmă era un ofiţer politic de la misiunea americană, care 
cultiva cel mai bun substitut pentru relaţiile diplomatice. Din 
punctul de vedere al Republicii Democrate Germane, 
aceasta nu era o recompensă rea pentru eliberarea la 
schimb a unui economist cât se poate de inocent. 

După ce Vogel a prezentat acest argument supervizorului 
său de la Stasi, iar supervizorul lui l-a prezentat procurorului 
general est-german, Vogel l-a vizitat pe Pryor în închisoare 
la Hohenschonhausen. Nu i-a făcut promisiuni, dar în restul 
nopţilor pe care Pryor le-a mai petrecut în închisoare 


328 


anchetatorul sau a stat de paza pentru a se asigura ca acesta 
nu se sinucide. 


XK K K 


James Donovan şi-a sărutat soția şi copiii, apoi a plecat la 
aeroport. 

Era pe 29 ianuarie 1962. Pentru pasageri, călătoriile 
transatlantice erau deja un miracol al marilor rute circulare 
parcurse non-stop peste Gander şi zonele de pescuit 
islandeze, la viteze cu putin sub cea a sunetului. Cursa 
avionului Pan Am 707 l-a adus pe aeroportul londonez 
Heathrow la timp pentru a lua micul dejun. 

Un taxi l-a transportat la hotelul Claridge’s. Agenția era 
pregătită să-l renege în cazul în care operaţiunea lua o 
întorsătură nefavorabilă, însă nu era singur. Pe pământ 
britanic, el era oaspetele serviciului MI6. La scurtă vreme 
după ce s-a cazat, un domn White a bătut în usa, i-a înmânat 
un plic cu valută vest-germană şi l-a întrebat dacă îl 
deranjează să i se spună domnul Dennis câtă vreme se afla la 
Londra. Donovan a spus că nu Îl deranjează. L-a invitat 
inauntru pe domnul White la un pahar matinal de coniac din 
oferta hotelului, apoi s-a întins să tragă un pui de somn 
pentru a scăpa de oboseala cauzată de diferența de fus orar. 

Mintea lui a rătăcit înapoi către vremurile războiului, când 
cărămizile innegrite de fum ale hotelului Claridge's 
ascundeau o oază de confort costisitor, iar OSS avea un 
apartament la acelaşi etaj la care se aflau regii exilați ai 
Iugoslaviei si României. Când friptura nu putea fi obținută 
nicăieri in Europa, ea putea fi in general găsită la Claridge’s. 

Donovan nu se grăbea. Era într-o marti. Nefiind aşteptat 
în Berlinul de Est pana la sfârşitul săptămânii, el s-a rasfatat 
în următoarele două zile plimbându-se printre rafturile 
magazinelor de cărți rare din Mayfair. Şi-a lăsat 
cumpărăturile la un legător de cărți preferat, împreună cu 
adresa lui din Brooklyn; dacă lucrurile mergeau bine, nu mai 

329 


era nevoit sa se intoarca la Londra. Joi a luat cina la hotel in 
compania unor prieteni vechi, spunandu-le ca pleca la Zurich 
în dimineaţa următoare. A trimis de la recepţie o cablograma 
soţiei sale cu vestea minunată că fusese invitat în Scoţia 
pentru o scurtă vacanţă. 

Vineri, domnul White a ajuns la Claridge's înaintea zorilor. 
L-a condus pe domnul Dennis în afara oraşului adormit pe un 
drum de două ore, printr-o ploaie deasă, până la baza RAF 
unde îl aştepta un avion C-45 al Forţelor Aeriene americane. 
Avionul a decolat imediat, singurul lui pasager fiind 
Donovan. Deasupra Canalului Mânecii i s-au servit cafea şi 
gogosi, iar în timpul realimentării de la Wiesbaden a primit 
sendvişuri si încă o portie de cafea. Când au aterizat la 
Tempelhof se lăsa întunericul şi ningea. 

Nu au existat formalitati. Donovan a fost aşteptat afară de 
Bob „El Supremo” Graver, şeful de staţie CIA din Berlin, un 
om cu o statură mitică în cercurile serviciilor secrete, a cărui 
aură atoateştiutoare şi siguranţă de sine în relaţiile cu 
managementul de vârf al Agenţiei îl salvaseră de la 
dezonoare când a eşuat complet să prezică ridicarea zidului. 

Graver l-a dus pe Donovan la o locaţie sigură într-o casă 
întunecată din sectorul american şi i-a arătat unde îi 
fuseseră lăsate la discreţie ţigări americane şi whisky 
scoţian învechit în butoiaş de lemn. O menajeră urma să vină 
în fiecare dimineaţă pentru a găti micul dejun şi a face curat. 
În rest, avea să fie singur în toată casa. Donovan a 
despachetat, fiindu-i deja dor de Londra. Graver a venit 
iarăşi pentru a-l lua la cină la hotelul Hilton din Berlin, unde 
i-a arătat un telefon public la Golden City Bar. I-a dat lui 
Donovan un număr la care să sune de acolo pentru a raporta 
în serile următoare, explicând că va exista permanent cineva 
care să-i răspundă la telefon, „doar în acest scop”, în 
intervalul în care el se afla la Berlin. 

În dimineaţa următoare încă ningea, doar că mai puternic. 
Donovan a luat micul dejun în casa securizată împreună cu 
Graver, studiind hărţile cele mai recente ale zidului, create 
de Agenţie, împreună cu punctele lui de trecere. Deja 


330 


intarziase cand a ajuns la punctul de trecere 
Friedrichstrasse. Mergând în faţa unei cozi lungi, el şi-a 
anunţat programarea la ambasada sovietică şi a fost lăsat 
imediat înăuntru. Pentru o clipă, s-a putut imagina pe sine 
ca spionul care pleca în frig!. 

Inima Berlinului era un schelet îngheţat de ruine 
îngropate sub zăpadă - un monument închinat războiului. 
Donovan văzuse ultima oară oraşul în 1945, când bombele 
Aliaților şi artileria sovietică reduseseră capodoperele 
arhitecturale ale Germaniei lui Wilhelm al II-lea la grămezi 
de moloz, iar mongolii în uniforme ale Armatei Roşii i-au 
terorizat pe cei care nu au avut unde să fugă. A considerat 
că oraşul nu se shimbase prea mult. „Cât vedeai cu ochii în 
orice direcţie, clădirile erau în ruine sau într-o stare 
proastă,” a scris el în jurnalul său. 


Găurile lăsate de obuze puteau fi încă văzute în zidurile 
care se sfărâmau. Străzile erau părăsite, stranii şi păreau 
pline de o teamă opresivă. Era ca şi cum ruşii hotărâseră în 
1945 că Berlinul de Est ar trebui să rămână în continuare 
asemenea unui mort în viaţă pentru ca germanii să nu uite 
niciodată războiul. 

Prin zăpada care cădea, mi-am croit drum către Unter 
den Linden. În timp ce înconjuram un colţ părăsit de stradă, 
a apărut dintr-o dată un grup de zece sau doisprezece tineri, 
în trenciuri ponosite sau pulovere pe gât şi fără pălării. 
Unora le atârnau ţigări între buze. Arătau ca o haită de lupi. 


Numai uriaşa ambasadă sovietică era intactă şi cu 
luminile aprinse; un far călăuzitor al speranţei socialiste pe 
bulevardul lacrimilor. În holul consulatului, Donovan şi-a 
scuturat pardesiul de zăpadă şi a ajuns faţă în faţă cu 
distribuţia de actori amatori pe care KGB o asamblase 
pentru a menţine aparenţa unei lipse de interes faţă de caz. 
Membrii comitetului de întâmpinare a lui Donovan s-au 
prezentat ca fiind Frau Abel, fiica şi vărul ei, Drewes. Nu mai 
lipseau decât numele lor reale şi afişul tipărit al piesei de 


1 Joc de cuvinte cu aluzie la cartea lui John le Carré Spionul care venea din frig (n.tr.) 


331 


teatru in care jucau. 

Drewes, jucat ca întotdeauna de luri Drozdov, nu a spus 
nimic - ,nu a facut decat sa-si deschida si sa-si inchida 
palmele mari”, a observat Donovan. Însă femeia care o juca 
pe doamna Abel l-a întrebat ce veşti are despre soţul ei. 
Când Donovan a răspuns că Abel se simţea bine, ea chiar a 
lăcrimat timp de câteva minute. A devenit repede clar pentru 
el că niciunul dintre aceste personaje nu erau într-un rol 
principal. Nu avea de unde să ştie ce pregătiri fuseseră 
întreprinse în prealabil de „Drewes”, cel cu palmele mari, 
dar instinctele sale erau corecte. Încă nu îşi întâlnise egalul. 
Au aşteptat toţi. În timpul ăsta, el a fumat. Când „fiica” i-a 
cerut o ţigară, a ignorat-o. 

Fix la prânz, o uşă s-a deschis în spatele lor şi un 
subordonat al aparatului comunist, înalt, arătos, în costum şi 
purtând ochelari fără ramă, s-a prezentat ca fiind Ivan 
Şişkin, secretarul secund al ambasadei. 

Şişkin era de fapt ofiţerul KGB de rangul cel mai înalt din 
Europa. Era participantul la summit, care îi succedase 
predecesorului lui Drozdov la Berlin în 1959 în scopul expres 
de a găsi şi pregăti intermediarii, printre care şi Vogel, 
necesari pentru a aduce înapoi în Uniunea Sovietică un 
spion pe care Kremlinul nu îl recunoştea, printr-o ţară pe 
care America nu o recunoştea. Vorbea fluent patru limbi, 
printre care engleza, avea o minte agilă şi un simţ al 
umorului absolut sec. A aruncat o privire bărbatului 
corpolent din Brooklyn şi s-a decis că se putea distra puţin 
cu el. 

L-a condus pe Donovan, împreună cu alaiul lui de „est- 
germani” nefericiti, într-o camera de conferinţe şi l-a 
întrebat cu ce îl putea ajuta. 

Pentru început, Donovan şi-a jucat rolul. Şi-a prezentat 
scrisorile de acreditare, şi-a declarat obiectivul şi l-a 
asigurat pe domnul Siskin că, în schimbul lui Powers şi 
Pryor, el îl putea elibera pe Rudolf Abel, împreună cu o 
scrisoare de scuze, semnată de preşedintele Kennedy, în 
decurs de patruzeci şi opt de ore de la finalizarea unui acord 


332 


in acest sens. Siskin a spus ca stia detaliile planului Powers- 
Abel; fusese imputernicit sa urmareasca eliberarea lui Abel 
dintr-o grija socialista pentru sarmanul barbat si rudele lui 
est-germane. Dar nu stia nimic despre situatia lui Pryor. In 
această privinţă, el trebuia să primească instrucţiuni 
separate. Mai putea Donovan să aştepte până luni? Donovan 
era obosit şi îl durea spatele. S-a întors către actriţa mută 
care o juca pe doamna Abel şi a acuzat-o pe ea şi pe Vogel că 
îl aduseseră tot drumul de la New York în virtutea unor 
pretexte false. Apoi a ieşit cu paşi apăsaţi în zăpada de 
afară. 

„Fiica” lui Abel l-a urmat. 

„Nu doriţi să vă întâlniți cu Herr Vogel?” a întrebat ea. 

A fost un indiciu important, iar Donovan l-a ratat. A spus 
că autorităţile sovietice erau cele care decideau dacă el se 
va întâlni sau nu cu Vogel. Îl antipatizase pe Vogel de când îi 
auzise numele prima oară, iar ultimele informaţii culese de 
Agenţie despre bărbat, care îi fuseseră transmise la Harvard 
Club, îi întăriseră bănuiala că est-germanul nu era de 
încredere. Şi-a luat rămas-bun pe un ton nepoliticos şi s-a 
întors târându-şi picioarele în Friedrichstrasse. 

În acea seară, Donovan a purtat o discuţie lungă cu Bob 
Graver, şeful de staţie CIA, în Golden City Bar de la hotelul 
Hilton din Berlinul de Vest. 

Nu a ştiut-o, dar aproape că îşi compromisese operaţiunea 
din prima zi. Prin refuzul de a se întâlni cu Vogel, el îşi 
manifestase disprețul fata de scenariul fictiv în care est- 
germanii deţineau un rol important în schimbul de 
prizonieri. Pentru supraveghetorii de la Stasi ai lui Vogel, 
această ficţiune era importantă, iar ei îl aveau pe Pryor. A 
fost nevoie de întreaga pricepere diplomatică a lui Vogel 
pentru a repara daunele, aduse în special vanitatii celui mai 
important angajator al său, un fost coleg prizonier din 
lagărele de concentrare naziste pe nume Josef Streit, care 
fusese numit procuror general al Germaniei de Est cu doar o 
săptămână mai înainte. 

Vogel şi-a petrecut următoarele două zile la telefoanele 

333 


din biroul sau situat pe strazile periferice ale Berlinului de 
Est, potolind mania lui Streit si asteptand o vizita de la 
Donovan. In cele din urmă, Donovan a venit într-un taxi, 
impreuna cu Drozdov, la cladirea cu trei niveluri a lui Vogel, 
aflata in paragina pe Alt-Friedrichsfelde. Era un test al 
experientei sale in relatiile umane cu care se mandrea atat 
de mult. Avand in vedere ca tot ceea ce era spus avea Sa fie 
in cele din urma analizat indeaproape de cei care ascultau, 
el trebuia sa fie curtenitor si agreabil, fara a fi prea 
entuziasmat. Putina flatare ar fi putut chiar sa ajute. Dar era 
nelinistit. Afara, urcand scarile spre camera de primire a lui 
Vogel, la caderea intunericului, a fost constient de prezenta 
lui Drozdov („Otto Strangulatorul”), aflat în spatele lui, şi s-a 
gândit ca ar putea fi chiar atacat. Înăuntru, Vogel a fost 
sarmul intruchipat si a confirmat ca, in ceea ce privea 
guvernul est-german, Pryor putea fi adaugat la intelegerea 
Abel-Powers. Însă Donovan radia neîncredere. A refuzat să 
creadă pe cuvânt guvernul est-german sau să confirme că îl 
putea elibera pe Abel pe baza a ceea ce i se promisese până 
atunci. Acest lucru depindea de buna credinţă cu care 
fuseseră făcute promisiunile, un aspect pe care urma să-l 
hotărască guvernul său. Trebuia să raporteze înapoi la 
Washington. Ulterior, a scris că Vogel arăta ca un agent de 
vânzări din domeniul asigurărilor. 

Streit era livid. Cine era acest elitist înfumurat ca să se 
îndoiască de cuvântul lui Vogel sau al său? Poate că a fost la 
Harvard sau la Nurnberg, dar Streit fusese la Dachau şi la 
Mauthausen, iar asta nu în calitate de gardian. Dacă 
Donovan îl voia pe Pryor cu atâta ardoare, atunci îl putea 
avea în schimbul lui Abel şi atât. Altfel, afacerea pica. 

Streit l-a chemat pe Vogel la biroul său pentru a-i reaminti 
că putea da ordin ca Pryor să fie împuşcat, ca să nu mai 
vorbim de faptul că putea să-l închidă pe viaţă. Din nou, 
Vogel a gâdilat orgoliul rănit al lui Streit şi a susţinut că 
Germania de Est avea mai multe de câştigat din eliberarea 
lui Pryor - expoziţia companiei Krupp la Târgul Comercial de 
la Leipzig şi recunoştinţa americanilor sensibili, precum 


334 


tanarul diplomat Frank Meehan. 

Nu e clar ce anume l-a facut pe Streit să se razgandeasca, 
dar a fost probabil o combinaţie între bunul simţ al lui Vogel 
şi reluarea disputei cu Donovan a doua zi. Acesta din urmă 
nu îşi îmblânzise abordarea. Dimpotrivă, a devenit mai 
agresiv. La a doua sa vizită în biroul lui Vogel, el a ascultat 
cu răceală în timp ce est-germanul a încercat să insiste că 
procurorul lui general adoptase „o poziţie fermă în această 
privinţă”. 

„Aiureli”, a spus Donovan. „Dacă Siskin i-ar spune 
procurorului general al Germaniei de Est să meargă în mâini 
pe podeaua asta, el s-ar apleca şi ar încerca... Nu am timp 
de jocuri copilaresti.” 

Donovan a cerut apoi sa fie indrumat catre un hotel bun 
unde sa ia masa de pranz si a plecat. Drozdov i-a 
recomandat Johannishof de pe Friedrichstrasse şi l-a 
intrebat daca putea sa-l insoteasca. Pana la momentul in 
care si-au baut cafeaua, Streit cedase. 

Chiar si atunci, jocul inca nu se terminase. Dupa masa de 
pranz, falsii membri ai familiei Abel, impreuna cu avocatul si 
asociatul lor american, s-au adunat iarasi la consulatul 
sovietic. Tot ceea ce mai ramasese era ca Siskin sa isi repete 
oferta initiala privind schimbul lui Powers cu Abel si sa 
aprobe afacerea est-germana secundara. Siskin a ales sa 
refuze. Posibil datorita unei razgandiri de ultim moment la 
Moscova, probabil doar de dragul de a-l vedea pe Donovan 
explodand de furie, el a subliniat ca, de vreme ce Powers nu 
era tocmai un erou national acasa la el, un schimb mai 
adecvat ar fi intre Abel si Marvin Makinen, studentul spion 
arestat in Kiev, in vara anterioara. 

Dupa cum era de asteptat, Donovan a explodat. A emis 
propriul lui ultimatum de la Berlin: daca Moscova nu aproba 
schimbul in douazeci si patru de ore, el va zbura inapoi la 
New York si ii va spune lui Abel ca venise vremea sa 
coopereze cu Statele Unite, de vreme ce familia renuntase la 
el. „Am ieşit valvârtej de la Siskin, fără să-i mai strâng 
mâna”, a scris el într-o telegramă trimisă la Washington în 

335 


acea noapte. 

Siskin l-a lăsat pe Donovan sa fiarbă în suc propriu în casa 
lui de refugiu în marea parte a zilei următoare. La lăsarea 
întunericului, el a trimis un mesaj în care cerea să i se 
acorde mai mult timp. În zorii zilei de joi, 8 februarie, el a 
mai trimis un mesaj: „Am primit răspuns favorabil.” S-au 
întâlnit în acea după-amiază în biroul lui Siskin pentru a 
sărbători planul de schimb triplu cu un pahar de coniac 
armenesc de patru stele. Pryor urma să se alăture părinţilor 
lui la Punctul de Control Charlie; Powers şi Abel aveau să 
facă rocada la o distanţă de 24 de kilometri, pe Podul 
Glienicke. Era un loc plăcut şi liniştit, în cazul în care 
lucrurile nu s-ar fi desfăşurat bine. Dacă totul mergea 
conform planului, avea să urmeze o amânare a ştirilor din 
mass-media pe această tema, până când protagoniştii 
principali decolau, iar Şişkin a cerut ca în comunicatele de 
presă să se vorbească de gesturi umanitare, nu despre 
schimburi de spioni. 

Când Donovan a trecut înapoi în Berlinul de Vest, el s-a 
întâlnit iarăşi cu Bob Graver de la CIA la hotelul Hilton şi i-a 
spus că venise vremea să trimită pachetul care aştepta în 
New York. Vestea a ajuns în acea seară la agentul care îl 
însoțea pe Abel, Fred T. Wilkinson. 


* K K 


Prizonierul 80016-A ştia ca se întorcea acasă, desi nu îi 
spusese nimeni acest lucru. Dacă ar fi plecat în altă parte, ar 
fi fost instiintat de avocatul său - si era clar că avocatul sau, 
James Donovan, se aflase în altă parte. 

Ofiterului de la garderoba penitenciarului federal din 
Atlanta i se spusese la începutul săptămânii sa aducă din 
magazie hainele civile ale lui Abel. După numărătoarea 
prizonierilor de la miezul nopţii în ziua de marti, 6 februarie, 
maestrul spion sovietic care amenințase civilizația 
occidentală si stătuse până târziu la nunta lui Burt Silverman 

336 


a iesit din celula sa carand doua valize maronii. Dupa ce a 
parasit Atlanta la doua dimineata, el a zburat la New York 
intr-un avion Delta Airlines aproape gol. A fost plasat intr-o 
celula de detentie federala pana cand mesajul lui Donovan a 
ajuns la Wilkinson, directorul-adjunct al închisorilor 
desemnat sa il duca pe Abel la Berlin, peste treizeci si sase 
de ore. 

La dus urmau sa fie trei oameni: Abel, Wilkinson si Noah 
Alldredge, supraveghetor al serviciilor de custodie pentru 
Biroul Inchisorilor americane. Fisher era pachetul. Wilkinson 
urma sa aduca scrisoarea de scuze prezidentiala, semnata 
de ambii frati Kennedy - John F. si Robert F. El o va 
contrasemna pe podul din Berlin. Alldredge aducea o 
pereche de catuse si un pistol. 

Au condus prin New Jersey pana la baza aeriana Meguire, 
iar de acolo au mers pe pista unde astepta un Lockheed 
Super Constellation. Era echipat luxos cu doar opt scaune, 
perdele la geamuri şi o bucătărie spatioasa. La ora 18:00, 
avionul a decolat si a dispărut in noapte. Odată aflat 
deasupra oceanului, căpitanului i s-a spus să se îndrepte 
către Germania. 

Între perioadele scurte de aţipeală, Fisher a discutat cu 
Wilkinson despre reforma închisorilor pentru a-şi mai trece 
vremea. În după-amiaza de vineri, el a privit cu nelinişte 
MIG-urile care s-au alăturat uriaşului Lockheed în coridorul 
aerian până la Tempelhof. A petrecut noaptea respectivă 
într-o celulă a armatei americane din Dahlem. 

După cum i s-a promis, Powers a prins un tren către 
Moscova în ziua de joi, alături de colonelul din Vladimir, dar 
fără gardieni. Şi-a petrecut noaptea respectivă înapoi în 
Lubianka, dar au băut coniac din cupe de cositor înainte să 
meargă la culcare. Era prima dată când Powers consuma 
alcool de când părăsise Adana. Vineri a fost dus cu un avion 
militar în Berlinul de Est şi plasat într-o casă de oaspeţi a 
KGB, unde cina a fost servită în farfurii de porțelan, iar 
coniacul a fost cu câteva grade mai bun ca la Moscova. Mai 
apoi, apelând la instruirea primită de la colegul său de celulă 


337 


Zigurd Krumins, el si-a invins interpretul la sah. 

În acea după-amiază, biroul procurorului general est- 
german a semnat actele de eliberare ale lui Fred Pryor. Nu 
avea să mai fie un proces. Vogel a fost autorizat să îl preia 
de la Hohenschonhausen la ora opt în dimineaţa zilei de 
sâmbătă. 


338 


Capitolul 13 
Trei barbati si un pod 


Discretia fata de mass-media era mentinuta, dar la limita. 
Pana in zorii zilei de 10 februarie 1962, un schimb intre 
Powers si Abel fusese de douazeci de luni propunerea 
reprezentantilor media, pentru ca schimbul parea o idee 
rezonabila si pentru ca el ar fi fost subiectul unei stiri 
senzationale: cel ce distrusese summitul si maestrul spion, 
amandoi intr-un singur titlu pe prima pagina. 

Dar au existat totodata unele aspecte care faceau ca stirea 
sa fie seducătoare: o rocadă între spioni era o recunoaştere 
de către toţi cei implicaţi a faptului că ei chiar spionau. Era 
o recunoaştere a faptului că spionii erau prinşi şi că, atunci 
când se întâmpla acest lucru, stăpânii lor îi voiau înapoi - 
pentru a-i interoga, a-i pedepsi, poate pentru a-i recompensa 
şi pentru a-i convinge pe cei care încă îşi făceau meseria 
neidentificati că cineva avea grijă de ei. Era o recunoaştere 
de către negociatorii de spioni că, în pofida zidului şi a 
codurilor tăcerii după care trăiau, ei puteau să-şi întrerupă 
războiul dus din umbră suficient cât să încheie un acord. 
Intr-un fel, acest lucru era liniştitor. Dar schimbul 
reprezenta totodată o şansă trecătoare pentru reporterii de 
investigaţie - cei mai buni sau cei mai norocosi dintre ei - să 
observe, pentru scurtă vreme, agenţii secreti în acţiune, să-i 
fotografieze şi să le studieze cutele de pe frunte, apoi să 
scoată dovezile la lumină şi să întrebe: aceşti indivizi ne 
protejează cu adevărat sau sunt la fel de periculoşi precum 
secretele bombei cu hidrogen pe care se presupune că 
încearcă din răsputeri să le fure? 

Totuşi, mai întâi ei trebuiau să afle unde avea să se 
producă evenimentul. 

„Existau zvonuri că schimbul era iminent”, îşi aminteşte 
Annette von Broecker. Nimeni nu spunea de unde urmau să 


339 


fie adusi, dar pana vineri noaptea, lista oamenilor cu 
informatii utile din partea de vest a zidului era lunga. La 
misiunea americana, generalul Clay stia totul, dupa cum stia 
si Allan Lightner, seful misiunii, si Meehan, noul-venit de la 
Moscova. In ei se putea avea incredere ca vor pastra 
discretia. Duane Bruce era alta poveste. Cine stia cat de 
profunda era loialitatea lui fata de Agentie dupa numai sase 
saptamani de instruire? Apoi mai erau parintii lui Pryor, care 
se mutasera din Kempinski intr-un apartament din 
Wilmersdorf si, dupa cinci luni petrecute in oras, isi facusera 
câteva contacte utile. Juraseră să păstreze discretia de 
teamă ca divulgarea oricărei informaţii ar putea să 
compromită acordul, însă Millard Pryor era, după cum o ştia 
şi fiul lui, un om de acţiune. Ştia că dacă Meehan şi Vogel 
dădeau greş, el ar putea avea nevoie de genul de avantaj pe 
care numai presa era în măsură să i-l ofere. Cât de multe îi 
dezvaluise el avocatului sau din Washington şi 
congresmenului său? Cât de multe ştia, în fond, Berthold 
Beitz? Acesta era preşedintele şi directorul executiv al 
companiei Krupp, iar din ceea ce a putut afla cu siguranţă 
Fred Pryor mai apoi, planul iniţial pentru eliberarea sa 
presupunea ca Beitz să îl întâmpine în persoană la punctul 
de trecere din Friedrichstrasse. 

lar Bob Graver, „El Supremo”? Niciun corespondent de 
radioteleviziune care îşi merita titlul - şi erau vreo câţiva în 
Berlin în 1962 - nu a reuşit măcar să-l recunoască pe şeful 
de staţie CIA, iar acesta stătuse până târziu în noapte în 
Golden City Bar împreună cu un străin, în costum bine croit, 
cu un accent de Brooklyn care semăna izbitor cu cel al unui 
personaj principal dintr-un eveniment important petrecut în 
New York în urmă cu câţiva ani. Merita probabil să soliciti 
de la biblioteca de imagini câteva fotografii cu avocatul lui 
Abel, James B. Donovan, pentru a le compara. 

Nu era de mirare că existau zvonuri. Nu era de mirare că 
toţi membrii personalului din Berlinul de Vest al agenţiei de 
ştiri Reuters se adunaseră la biroul din Savignyplatz puţin 
după ivirea zorilor pe data de 10, sau că Alfred Kluehs, şeful 


340 


biroului Reuters, sorbea deja din a doua lui cana de cafea. 
Sau că „jurnaliştii corespondenţi de la radio şi ziare care 
împărțeau cu noi clădirea ne-au vizitat”, şi-a amintit von 
Broecker. 

„Toată lumea auzise acelaşi zvon.” 

Totuşi, nimeni nu ştia unde avea să se petreacă schimbul. 
Pregătindu-se pe cât de bine a putut, Kluehs şi-a trimis cei 
doi reporteri la Punctul de Control Charlie - unul în partea 
de est, altul în cea de vest. Nu era o strategie originală, dar 
aceasta era locaţia evidentă. Dacă se producea un schimb, 
ambele părţi aveau să folosească în mod sigur maşini, iar 
Punctul de Control Charlie, aflat patru străzi mai la sud de 
staţia S-Bahn Friedrichstrasse, era singurul loc din oraş în 
care străinii puteau folosi maşini pentru a trece de zid. 

Majoritatea celorlalte birouri de ştiri au adoptat aceeaşi 
perspectivă, dar numai Reuters o avea pe von Broecker. 
Născută în Berlin, ea trudea la copiator. Era începătoare în 
redacţie, iar după ce au plecat în teren cei doi reporteri din 
personalul lui Kluehs nu i-a rămas altceva de făcut decât să 
privească lung la harta oraşului, aflată pe perete şi să 
aştepte să sune telefonul. 

Kluehs infipsese ace cu gamalie pe hartă de-a lungul 
zidului pentru a marca fiecare punct de trecere. „Stătea cu 
spatele la hartă”, îşi aminteşte ea. „Ochii mei se plimbau 
fără ţintă, când s-au oprit brusc în colţul sud-vestic al 
Berlinului. Acolo era o graniţă. Era un pod... O vreme nu am 
spus nimic. Apoi nu m-am mai putut abtine. «Herr Kluehs», 
am rostit eu, dregându-mi glasul. «Ce părere aveţi de 
Glienicker Brucke?»” Ea se uita la boldul care marca Podul 
Glienicke peste râul Havel. „Alfred a privit în jur, apoi a 
părut electrizat, ca lovit de un fulger.” 


* K K 


Ziua lui Donovan a început la ora cinci si jumătate. Şi-a 
strâns bagajele, a făcut cafea si l-a aşteptat în întunericul 
341 


casei pe Graver. La ora sapte au ajuns impreuna la baza 
militară Dahlem, unde el a solicitat o ultima întâlnire între 
patru ochi cu clientul său. 

Fisher se aflase sub supraveghere din grija că s-ar fi putut 
sinucide, nu pentru că ar fi părut deprimat, ci pentru că 
Biroul Închisorilor s-a gândit că i-ar putea fi teamă din vreun 
anumit motiv să se întoarcă în Rusia, şi nu putea fi realizat 
un schimb fără ca Fisher să fie în viaţă. 

Acesta nu era sinucigaş, însă lui Donovan, văzându-l 
pentru prima oară în mai multe luni de zile, i s-a părut că 
arăta dintr-o dată bătrân. Fisher a acceptat o ţigară şi i-a 
spus că îi vor lipsi mărcile americane. După care i-a strâns 
mâna lui Donovan şi i-a mulţumit sobru pentru eforturile 
sale ca avocat. l-a promis că îi va trimite câteva cărţi rare de 
acasă în semn de recunoştinţă. (Peste şase luni, un curier 
sovietic a venit la punctul de trecere din Friedrichstrasse şi 
a înmânat un pachet care să fie livrat la birourile lui 
Donovan din Manhattan. Pachetul conţinea două comentarii 
învelite în pergament la Codul lui Iustinian, în latină, fiecare 
având o vechime de cinci sute de ani.) 

Un mic convoi s-a format în afara blocului de celule 
militare: Donovan în maşina lui Graver, alături de Allan 
Lightner; Fisher împreună cu Wilkinson şi un agent de pază 
mătăhălos din armata americană; Alldredge cu Jim Murphy, 
fostul ofiţer de securitate al Detaşamentului 10 din 
Watertown, Adana, şi acum din Washington. Venise cu 
avionul pentru a-l identifica pe Powers la pod. 

Până în momentul în care maşinile americane ieşeau din 
bază si coteau spre vest către pădurea Grünewald, un convoi 
KGB era deja pe drum. Avea o distanţă mai mare de parcurs, 
ocolind prin sudul Berlinului din sectorul sovietic, pentru a 
se apropia de Podul Glienicke din Potsdam, dinspre vest. 
Pentru a doua oară în două zile, Powers îşi insotise micul 
dejun cu un coniac rămas din noaptea dinainte. A stat pe 
bancheta din spate a unui sedan Wartburg alături de 
colonelul din Vladimir, gândindu-se îngrijorat că mergeau 
prin regiunea rurală. În jurul orei şapte şi jumătate, au ajuns 

342 


in Potsdam. Siskin a aparut ca din senin si a intrat in masina. 
A explicat planul intr-o engleza perfecta si si-au continuat 
drumul catre pod. 

Fix la ora opt, Vogel a parcat in afara închisorii 
Hohenschonhausen într-un Mercedes împrumutat de la un 
prieten macelar. Aceasta nu era o zi in care sa fie vazut intr- 
un Opel. A fost lăsat in celula lui Pryor şi i-a spus 
prizonierului ca era liber. Pryor a fost luat complet pe 
nepregatite de aceasta veste, contempland inca o alegere 
intre sinucidere si un proces de ochii lumii, inca digerand 
spusele lui Vogel in timp ce si-a facut bagajul la repezeala si 
a mers cu el la masina. Va reveni la Hohenschonhausen, insa 
abia peste treizeci de ani. 

Dupa patru ani, Iuri Drozdov probabil ca obosise sa tot 
joace rolul varului lui Rudolf Abel. A dormit prea mult. A 
ajuns la pod nebarbierit, dar la timp si in pielea personajului. 
S-a prezentat colonelului uimit din Vladimir ca varu’ Drewes. 

In final totul a fost cu mult mai usor decat dezafectarea 
rachetelor nucleare - desi cineva se poate inca intreba daca 
nu cumva Siskin si Donovan ar fi făcut o treabă mai buna la 
summitul de la Paris comparativ cu Hrusciov si Eisenhower. 

Nu au lasat nimic la voia intamplarii. Subordonatii lui 
Siskin au organizat o retea de securitate vasta, tacuta in 
jurul intregii operatiuni, careia i-au dat numele de cod 
Liutentia. Ofiţeri operativi înarmaţi ai KGB au fost postati pe 
timpul noptii in vama est-germana din capatul vestic al 
podului. Un numar mai mare dintre ei s-au amestecat cu 
trupele sovietice care pazeau bariera de pe partea 
Potsdamului, şi chiar mai mulţi s-au ascuns în pădurile din 
jurul palatului de vară al regilor prusaci, aflat peste apă, în 
sud. 

Ca să nu fie mai prejos, şeful poliţiei militare americane 
din Berlinul de Vest a dat zi liberă aproape tuturor 
membrilor unităţii de poliţie vest-germane de la capătul 
american al podului şi i-a înlocuit cu poliţia militară 
americană. De la clubul ofiţerilor americani şi până în 
capătul de nord al podului, pe partea de est, el a mobilizat 


343 


doua barci cu vasle care sa alunece in aval si sa hoinareasca 
pe sub grinzile podului, fiecare dintre ele transportand un 
pescar cu o puşcă în locul unditei. 

Drozdov manifestă în prezent dispreţ faţă de flotila 
americană. „De ce am fi avut nevoie de astfel de măsuri de 
precauţie? Aveam acordul a doi preşedinţi”, subliniază el, 
nedorind să recunoască amploarea Operațiunii Liutentia 
după cinci decenii. Adevărul e că partea sovietică nu ar fi 
putut lansa bărci nici măcar dacă ar fi vrut. Din luna august 
anterioară, malul vestic al râului Havel fusese minat, iar 
bariere de beton fuseseră scufundate în apă pentru a 
împiedica pe oricine ar fi sperat să inoate către libertate. 

Joe Murphy şi-a amintit de un mare bombardier sovietic 
zburând la altitudine joasă deasupra podului şi tulburând 
atmosfera calmă la scurtă vreme după sosirea lui la capătul 
american. Altfel, domnea tăcerea. Chiar şi într-o zi normală, 
nu era permis deloc traficul civil pe ceea ce est-germanii 
numeau „Podul Unităţii Socialiste”. In ziua schimbului, chiar 
şi maşinile diplomatice erau întoarse din drum înainte de a 
se putea apropia. 

Până la ora opt, toate personajele principale se aflau la 
faţa locului. La opt şi cincisprezece minute, au ieşit din 
maşinile lor şi s-au strâns în jurul barierelor de la fiecare 
capăt al podului. Era frig şi înnorat, dar nu ningea. Era timp 
pentru o ţigară, iar rotocoalele de fum s-au ridicat deaspra 
grupurilor de oameni în pardesie de iarnă. Donovan şi-a 
privit ceasul. La opt şi douăzeci şi două de minute fix, 
grupuri de trei persoane s-au desprins din grupurile mai 
mari şi au început să înainteze unul spre celălalt, către linia 
de centru. Trioul din Potsdam era condus de Siskin. Din 
capătul american au venit Donovan, Murphy şi Lightner. 
Fiecare grup s-a oprit, la câţiva paşi, pentru a le permite lui 
Donovan şi Şişkin să avanseze singuri unul către celălalt şi 
să îşi strângă mâna la frontieră. După care ceilalţi li s-au 
alăturat pentru a se prezenta şi pentru o conversaţie scurtă. 

Şişkin creionase o schiţă a podului la ultima lui întâlnire 
cu Donovan din ziua precedentă şi plănuise în detaliu 


344 


următoarele mişcări. Încă două grupuri au păşit pe pod: la 
un capăt, Abel ducându-şi valizele, flancat de Wilkinson şi de 
agentul de pază mătăhălos; în celălalt, Powers, colonelul din 
Vladimir şi un alt bărbat din KGB pe care Şişkin l-a 
prezentat ca fiind domnul Prizov. Powers avea o valiză şi un 
pled pe care îl făcuse în închisoare. 

Prizov a trecut linia şi l-a rugat pe Fisher să-şi dea jos 
ochelarii de la ochi. S-a întors prompt şi i-a spus lui Şişkin că 
aveau omul potrivit. Murphy l-a identificat pe Powers. 

„Era în mod evident agitat. Nu îmi cunoştea numele, pe 
care oricum nu trebuia să-l cunoască”, spune Murphy. 
Powers l-a confundat cu ofiţerul lui de securitate din 
Peshawar. Murphy nu se îndoia că bărbatul din faţa lui, în 
paltonul rusesc greu şi prea mare, flancat de găligani ruşi, 
era mândrul pilot tânăr pe care îl văzuse prima oară în 
cantina de la Paradise Ranch, în mijlocul deşertului din 
Nevada. Dar parcursese un drum lung pentru a se convinge 
că nu era o sosie produsă de KGB. 

„Uite, vreau să îţi pun câteva întrebări...” 

In timp ce restul lumii de pe pod privea, iar membrii 
Operațiunii Liutenţia aşteptau în ascuzatorile lor, Murphy l-a 
întrebat pe Powers cum se numea antrenorul lui de fotbal 
din liceu. Powers nu a reuşit să-şi amintească. „Apoi l-am 
întrebat care e numele câinelui său”, spune Murphy. „Pe 
ăsta l-a ştiut.” 

Wilkinson a scos scrisoarea de scuze prezidenţială din 
buzunarul interior, a semnat-o şi i-a spus lui Fisher că era 
liber să plece. Colonelul din Vladimir i-a strâns mâna lui 
Powers şi i-a dat o cutie cu suvenire (care a inclus câteva 
greutăţi pentru hârtie cu imagini ale Sputnikului) cumpărate 
din Moscova cu banii rămaşi în contul lui din închisoare. 
Powers şi Abel au trecut unul pe lângă celălalt şi au 
traversat linia. Nimeni nu a murit. Nimeni nu a făcut 
fotografii. Ambii bărbaţi au privit drept înainte şi au 
continuat să meargă până au ajuns între compatrioţii lor, 
retrăgându-se din iureşul Războiului Rece. 

Şişkin era nerăbdător să plece, însă ambele părţi au căzut 


345 


de acord sa stea pe pod pana cand erau anuntate de la 
Punctul de Control Charlie ca Pryor fusese eliberat. Nu a 
fost receptionat niciun mesaj. Siskin a încercat o cacealma. 
A spus că, din câte ştia el, Pryor fusese deja predat 
americanilor. 

Donovan: „Aşteptăm aici până când oamenii mei confirmă 
eliberarea lui.” 

Şi au aşteptat acolo, în vreme ce o rază de soare a 
străpuns norii şi a mai luminat atmosfera mohorâtă de 
deasupra podului, iar Annette von Broecker, reporterita 
incepatoare de la Reuters, s-a grabit sa ajunga la fata locului 
intr-un taxi. 

In timp ce asteptau, Drozdov i-a studiat pe Powers si pe 
Fisher. Powers purta un palton bun si o palarie calduroasa si 
parea bine hranit, din cate si-a dat el seama. Fisher arata 
jalnic, ,ca si cum fusese supus la un regim de inchisoare 
autentic”. Adevarul era ca Fisher fuma prea mult, insa nu 
fusese niciodata mai admirat ca in perioada in care s-a aflat 
in inchisoare. Powers slabise putin, dar, in raport cu 
standardele de inchisoare amandoi fusesera rasfatati. Merita 
sa fii un spion adevarat. 

Pryor, inocentul, suferise. La Punctul de Control Charlie el 
inca pricepea cu greu ce se intampla in jurul lui. ,,A fost atat 
de ireal, incat nu mi-am permis sa fiu altceva decat un 
observator pasiv”, afirmă el. „A fost ca şi cum aş fi urmărit o 
piesă de teatru.” 

Piesa s-a prelungit. Conform aranjamentului, Frank 
Meehan şi Millard Pryor se aflau în partea de sud a 
punctului de control, aşteptând predarea lui Fred, dar 
aceasta a fost amânată. Meehan s-a plimbat cu paşi domoli 
de-a lungul graniţei şi s-a apropiat de Mercedes. „Hai, urcă 
în maşină, Frank”, a spus Vogel. Meehan s-a supus. Cei de la 
Stasi, în inconfundabilele lor jachete gri, erau mai alerti ca 
de obicei pe partea est-germană. Vogel a făcut puţin haz de 
ei întrebându-l pe Pryor dacă îl recunoştea pe vreunul din 
închisoare, însă nu părea să înţeleagă întârzierea. 

Pe pod, Donovan a simţit nevoia să spună ceva. A încercat 


346 


sa faca o gluma. Poate ca Vogel se certa cu Pryor de la 
comisioane. „Ar putea dura luni de zile.” Siskin a savurat 
umorul lui Donovan, ceea ce a fost un lucru bun. Acum il 
avea pe Abel si ar fi putut pleca oricând cu el de pe pod. 
Daca facea acest lucru, americanii nu ar fi putut face prea 
multe pentru Pryor in cazul in care Stasi se hotara sa-l 
pastreze. In urmatoarele minute, lucrul care l-a tinut pe 
Siskin pe pod a fost ceea ce Tolstoi ar fi putut numi onoarea 
lui. Asta si sentimentul ca Donovan s-ar fi repezit la el furios, 
cu pumnii stransi, si poate totodata o placere stranie de a fi 
suspendat deasupra apei, intre doua lumi, intr-un moment 
important al istoriei. 

Powers a inceput sa-si faca griji. , Nu ma intorc inapoi”, i-a 
spus lui Murphy. Ruşii îi spuseseră că, dacă ceva nu mergea 
bine, el urma să revină în partea lor, dar el a scris mai târziu 
că se hotărâse să fugă - sau să sară -, chiar şi cu riscul de a 
fi nimerit de un glonţ. 

Meehan a stat in Mercedes cu Vogel şi cu Pryor la Punctul 
de Control Charlie şi s-a gândit: „Oh, Doamne, ce e de 
făcut?” Fiecare punct de predare părea să îl aştepte pe 
celălalt, în cazul în care Vogel nu ştia de fapt vreun lucru pe 
care nu îl spunea. 

În jurul orei opt şi cincizeci de minute, un bărbat de la 
Stasi s-a apropiat de Vogel, aflat la volan, şi i-a şoptit ceva la 
ureche. Vogel a ascultat, apoi a spus pasagerilor săi: „Putem 
pleca acum.” 

Meehan şi Fred Pryor au ieşit şi au mers câţiva metri până 
la semnul care îi anunţa că intră în Sectorul american. 
Millard Pryor aştepta. 

Un transmisionist militar a comunicat prin radio din jeepul 
său şi s-a auzit un strigăt de pe capătul american al Podului 
Glienicke. Pryor era liber. Era vremea să se pună în mişcare. 

Cine i-a făcut să aştepte? Poate că fusese un ofiţer Stasi 
nenumit, fidel protocolului, dar aflat într-o situaţie care îl 
depăşea. Mai probabil, a fost Josef Streit, procurorul general 
est-german, pe care Donovan şi-l imaginase mergând în 
mâini la ordinul lui Şişkin. Donovan a avut dreptate atunci 


347 


cand s-a gandit ca Streit nu detinea o putere reala, dar in 
timpul acelor câteva minute a putut simţi ce înseamnă sa fii 
cu degetul pe butonul de pauză atunci când în joc sunt 
interesele omenirii. În acele câteva minute timpul s-a oprit în 
loc pe pod şi doar Streit îl putea lăsa să curgă iarăşi. Nu s-a 
grăbit, iar Annette von Broecker i-a purtat o recunoştinţă 
veşnică. A sosit la timp pentru a trage un martor prietenos în 
spatele tufelor de pe partea americană şi pentru a obţine de 
la el suficiente detalii pentru primul articol de senzaţie al 
unei lungi cariere jurnalistice. 

Între timp, convoaiele au dispărut. Unul dintre ele l-a dus 
pe Fisher să îşi vadă soţia reală pentru prima oară în şapte 
ani. Celălalt l-a luat pe Powers la Tempelhof unde, împreună 
cu Donovan şi Murphy, a decolat în avionul C-45 care, cu opt 
zile mai devreme îl adusese pe Donovan la Londra. Lui 
Powers i s-a făcut un examen medical în zona de încărcare a 
mărfurilor. În Frankfurt au schimbat cu avionul care îl 
adusese pe Fisher din New Jersey în ziua dinainte. Era 
echipat pentru uzul personal al generalului comandant al 
Forţelor Aeriene americane în Europa, iar, în timp ce se 
înălța deasupra Rinului, stewardesa a venit să preia comenzi 
de cocktailuri. Murphy şi Donovan au cerut whisky scoţian. 
Powers a dorit un martini. 


* K K 


La Washington, după o lungă petrecere la Casa Albă, 
secretarul de presă al preşedintelui Kennedy a organizat pe 
neaşteptate la ora 3:00 o conferință pentru a anunța că 
Powers era liber. În Berlin, corpul de presă s-a străduit să 
recupereze decalajul informațional cu un raport telegrafiat 
de la Podul Glienicke, care confirma începutul erei 
schimburilor de spioni ai Războiului Rece, dar nu purta 
numele autorului. Ca răsplată, colegii lui von Broecker au 
dus-o la o cafenea locală, desi nu pentru masa de prânz sau 
pentru şampanie. După o jumătate de secol, ea priveşte 

348 


afară peste raul Havel din locul în care şi-a luat notitele 
pentru primul ei articol în exclusivitate. Se înfioară la 
amintirea frigului şi a entuziasmului, şi îşi aminteşte foarte 
limpede. „Mi-au cumpărat o ciocolată caldă.” 


349 


Epilog 


Dupa ce si-a baut paharul cu martini, Powers a savurat o 
friptura bine patrunsa, cu o foaie de salata verde si un cartof 
copt. A mancat impreuna cu Donovan si cu Murphy la o 
masa aranjata ca la restaurant, la 9.000 de metri deasupra 
golfului Biscaya. Apoi au stat de vorba. Donovan stia prea 
bine ca Powers fusese pus la stalpul infamiei in presa pentru 
conduita lui la proces, dar nu a putut sa nu admire nervii de 
otel ai unui barbat dispus sa ,,piloteze un planor de spionaj 
instabil pe deasupra teritoriului din inima Rusiei ostile la 
aproape 23.000 de metri... si care, in timp ce trecea peste 
Minsk, ar fi intins calm mana dupa un sendvis cu salam”. 

Cand Powers a glumit ca s-ar putea sa aiba nevoie de un 
avocat acasa in Statele Unite, Donovan i-a spus ca onorariul 
sau anual consta intr-o bucata de jambon de Virginia. A 
primit una prin posta la Craciunul urmator. 

Evenimentele care au urmat intoarcerii acasa au fost mai 
putin plăcute. Cei de la CIA nu erau mândri de el si nici nu 
terminasera cu el. Pentru a nu fi vazut de nimeni, i s-a spus 
sa stea la bordul avionului Super Constellation cand acesta 
S-a oprit in insulele Azore pentru a realimenta. De la baza 
aeriana Dover el a fost dus pentru interogare la Ashford 
Farms, un complex al Agentiei din Maryland. Donovan si-a 
continuat drumul pana la baza aeriana Andrews si acolo a 
fost întâmpinat de o sosie a lui Powers care a fugit împreună 
cu el la un elicopter ce astepta, pentru a distrage atentia 
presei. 

In prima lui dimineaţă în Maryland, Powers s-a bucurat de 
o reintalnire emotionanta cu parintii lui si a aflat pentru 
prima oara de eforturile tatalui sau de a-l elibera. Dupa cum 
a scris ulterior, el isi subestimase tatal. Dupa care au sosit 
cei din echipa de interogare. Intrebarile lor au durat opt zile 
si i-au lasat puternica impresie ca Agentia era mai interesata 


350 


Sa-si acopere propriile urme decat sa afle ce i se intamplase 
lui. Însă a existat un set de detalii operaţionale la care 
agenţii au revenit mereu: altitudinea la care a fost lovit şi 
felul în care a coborât. Ei au făcut referire la informaţii care 
erau în conflict cu versiunea lui Powers şi care l-au 
nedumerit pe acesta, după cum o arată transcrierea 
declasificată: 


Anchetatorul: Poţi să spui cu certitudine că... nu ai coborât 
în etape? 

Powers: Nu, am căzut continuu. Acesta e un lucru care mi- 
a fost menţionat pe drum de la Berlin şi pe care nu-l înţeleg... 
La 21.000 de metri avionul s-a dezmembrat şi a căzut direct 
spre pământ din câte ştiu eu. Nu îmi dau seama ce fel de arc 
a făcut pe cer în timp ce cădea, dar mie mi s-a părut că a 
luat-o direct în jos. 


După un minut anchetatorul a revenit la ceea ce Powers a 
spus că i se transmisese în cursul zborului de la Berlin: 


Anchetatorul: Acum am, desigur, acces la aceleaşi 
informaţii... Şi există unele care indică faptul că e posibil ca 
tu să te fi aflat undeva în jurul altitudinii de 21.000 sau 
21.330 de metri, iar apoi, dintr-un motiv anume, ai urcat 
aproape de 22.550 de metri. 

Powers: Nu. Nu am urcat. 

Anchetatorul: După care ai coborât la aproximativ 18.288 
de metri. 

Powers: Nu. 

Anchetatorul: Şi apoi, cu o coborâre rapidă, de 
aproximativ 1 067 de metri pe secundă, ai ajuns până la 
altitudinea de 11 277 de metri şi te-ai redresat. Nu s-a 
întâmplat absolut nimic din toate acestea? 


Acele lucruri s-au întâmplat cu siguranţă, dar ele nu au 
implicat avionul lui Powers. Anchetatorul descria în detalii 
remarcabile profilul de zbor al lui Igor Mentiukov, pilotul de 
avion Suhoi căruia i s-a ordonat să se izbeasca în U-2, căruia 
i s-a ordonat mai apoi să îşi oprească propulsorul auxiliar şi 


351 


a cărui „coborâre rapidă” a fost urmărită de operatorii radar 
ruşi şi de spionii radio ai NSA care ascultaseră convorbirile 
lor din Iran. 

Cei de la NSA reconstituiseră totodată ultimele momente 
ale lui Serghei Safronov în MIG-ul său şi le-au adăugat la 
confuzia generală. John McCone, care îi urmase lui Allen 
Dulles în funcţia de director al CIA după o carieră în afaceri 
(şi care a fost la fel de impresionat de „date” pe cât de cinic 
era faţă de oameni) a ales să îi creadă pe agenţii de la NSA, 
nu pe Powers. A declarat în mod clar acest lucru 
Congresului şi unor jurnalişti aleşi pe sprânceană, fapt care 
a afectat în mod serios reputaţia şi cariera lui Powers. După 
aproape un sfert de secol, istoricii silitori încă acordau 
versiunii lui McCone aceeaşi recunoaştere ca şi celei a lui 
Powers, deşi McCone fusese la acea vreme un novice în 
sfera serviciilor secrete, iar relatarea lui Powers a avut 
marele merit de a fi bazată pe o experienţă directă. 

A fost complet greşit să se afirme că Powers a coborât lent 
până undeva în jurul altitudinii de 9.145 de metri înainte să 
se ejecteze. A fost complet greşit să se spună că a primit 
ordin să se sinucidă. Nu că editorialiştilor le-ar fi păsat prea 
mult. New York Newsday a declarat că ar trebui să uite de 
prima acordată retroactiv la salariu pentru că „făcuse o 
treabă de mântuială”. Dallas Morning News a refuzat să-l 
numească erou pentru că termenul ar trebui rezervat celor 
doi piloţi de U-2 care, după cum „fusese raportat”, se 
aruncaseră în aer împreună cu avioanele când misiunea lor 
sub acoperire a mers prost. Nu există piloţi de U-2 care să se 
fi aruncat în aer împreună cu avioanele lor. 

Comentatorul cel mai indus în eroare şi care, la rândul lui, 
a indus pe alţii în eroare a fost William Tompkins, avocatul 
acuzării la procesul lui Abel, care manifesta încă un interes 
personal faţă de mitul maestrului spion sovietic. Rocada de 
spioni de pe Podul Glienicke, a spus el, a fost „ca şi cum l-ai 
schimba pe Mickey Mantle pe un jucător de baseball 
mediocru”. Nu mai conta că în acest caz jucătorul mediocru 
fusese instruit, mobilizat şi trimis să fotografieze cele mai 


352 


sensibile zone nucleare ale Uniunii Sovietice intr-un interval 
de timp mai scurt decat avusese nevoie Willie Fisher pentru 
a-si despacheta pensulele de pictor in Brooklyn. 

La o audiere in cadrul Senatului din luna martie 1962, 
care a beneficiat de o asistenta numeroasa, Powers a avut 
sansa de a-si explica regretele exprimate la procesul lui din 
Moscova: „A fost uşor să declar că imi părea rau pentru ca 
ceea ce voiam să spun prin asta, pe de o parte, şi ceea ce 
voiam ca ei să creadă că aş spune, pe de alta, erau lucruri 
destul de diferite”, a afirmat el. „Principala mea părere de 
rău a fost că misiunea a eşuat, şi îmi mai părea rău că mă 
aflam acolo.” 

Audierea s-a încheiat cu ovatii pentru pilot, iar el a fost 
exonerat de ancheta oficială care a precedat audierea. Însă 
relatarea lui referitoare la doborârea avionului a fost 
considerată suspectă multă vreme, până după sfârşitul 
Războiului Rece. Între timp, a fost reangajat de Kelly 
Johnson ca pilot de testare la compania Lockheed şi asaltat 
cu oferte de publicare a memoriilor sale. Din respect pentru 
CIA, el nu şi-a scris memoriile până în anii 1970, şi chiar şi 
atunci a trimis manuscrisul la cenzorii Agenţiei înainte de 
publicare. Ştia că ar fi putut vinde mai multe exemplare dacă 
mergea cu el direct la tipar şi încasa banii din vânzări unde 
putea. 

„Zbura pe avioane U-2 din Palmdale California, unde se 
făceau lucrări intensive de întreţinere”, îşi aminteşte vechiul 
său prieten Tony Bevacqua. „Le aducea la baza aeriană 
Beale, în apropiere de Sacramento, unde eu pilotam avioane 
SR-71.” După ce i-au fost lansate memoriile, el semna câteva 
zeci de exemplare şi i le aducea lui Bevacqua odată cu 
zborurile sale de livrare la baza Beale pentru ca acesta să le 
distribuie piloților din fratia avioanelor de spionaj. „Probabil 
că i-am vândut sute de exemplare în acest fel”, îşi aminteşte 
Bevacqua. 

La scurtă vreme după publicare, Powers a fost concediat 
de la Lockheed. CIA fusese de fapt cea care îi plătise salariul 
până atunci, însă Johnson a fost loial angajatorului său şi nu 


353 


a implicat Agentia in aceasta poveste. Pur si simplu i-a spus 
lui Powers ca nu mai era de lucru pentru el. 

Înainte să se mute in California, Powers a divorţat de 
Barbara si s-a casatorit cu o psihometrista a Agentiei, Sue 
Downey, alături de care şi-a clădit o viata noua, crescandu-i 
fiica şi un fiu al lor născut in 1965 în Burbank, la poalele 
dealurilor Verdugo. După ce i s-a spus că nu mai poate pilota 
avioanele de la Lockheed, el a zburat pentru un alt mare 
angajator din zonă, filiala locală a postului de televiziune 
NBC News. S-a prăbuşit şi a murit în 1975, în timp ce 
aducea elicopterul staţiei de televiziune înapoi în San 
Fernando Valley după ce documentase un incendiu iscat în 
vegetaţia joasă, pe coasta din apropiere de Santa Barbara. A 
rămas fără combustibil. Bevacqua s-a interesat după 
accident şi s-a convins că nu a fost vorba de un asasinat. 
„Elicopterul avea un istoric, de care Gary era conştient, de a 
arăta că rezervoarele sunt goale când în realitate încă mai 
aveau combustibil”, a spus el. „Cei de la service reparaseră 
problema, dar nu i-au spus. Ce mod de a muri...” 

Banalitatea acestui incident a fost aproape la fel de 
şocantă ca şi primul accident al lui Powers, care continuă să 
producă reverberatii. Cu doi ani înainte, James Nathan, un 
istoric tânăr de la University of Delaware, publicase un 
articol in revista Military Affairs intitulat „A Fragile Détente: 
The U2 Incident Re-examined”, în care a asamblat toate 
dovezile disponibile pentru a-şi susţine opinia că doborârea 
avionului U-2 fusese „plănuită” de CIA pentru a ucide din 
faşă politica de destindere între superputeri. Bineînţeles că 
Hruşciov ar fi fost de acord cu el. Fiul său încă e de acord, 
citând surse CIA nenumite care, spune el, i-au confirmat că 
intenţia a fost din start ca Powers să nu mai ajungă niciodată 
în Norvegia. 

În 1975, nu era greu să identifici grupurile de putere care 
aveau un interes faţă de periclitarea summitului de la Paris, 
printre care cei mai importanţi erau constructorii de rachete 
din ambele tabere. Detaliile care au ieşit la lumină după 
terminarea Războiului Rece chiar fac posibilă reconstituirea 


354 


unei povesti in care persoanele din centrul programului U-2 
insarcinate cu luarea deciziilor au atins exact acest scop. 
Totul incepe in Adana in 1959: Stan Beerli, comandantul 
Detaşamentului B, care deţine recordul la păstrarea 
discretiei în privinţa programului U-2, e mutat din Turcia la 
Washington. Inlocuitorul său, colonelul William Shelton, e un 
bărbat din forţele aeriene lipsit de experienţă privind 
tradiţia CIA şi de înclinația de a respecta scrupulozitatea 
Operațiunii Quickmove. Spre sfârşitul lunii aprilie 1960, 
Beerli e transferat din nou într-o misiune scurtă în nordul 
Norvegiei, despre care e asigurat că necesită abilităţile sale 
speciale (şi care în acelaşi timp îl va ţine ocupat în afara 
Washingtonului). În absenţa lui, decizia de a da sau nu undă 
verde Operațiunii Grand Slam va fi luată de generalul Bill 
Burke, un alt om al forţelor aeriene, deoarece Richard 
Bissell va fi plecat în afara oraşului pe durata weekendului. 

În săptămânile tensionate dinaintea zborurilor avioanelor 
U-2, Bissell îl întreabă pe Burke care e probabilitatea ca un 
U-2 să fie doborât de rachetele antiaeriene sovietice. Burke 
îi spune că există o probabilitate ridicată a unei interceptări 
reuşite „în condiţiile în care detectarea avionului U-2 de 
către reţeaua sovietică de apărare este realizată la timp”. 
Acest lucru înseamnă că oricine speră ca Powers să treacă 
neobservat trebuie să se asigure ca el nu e detectat 
devreme. În situaţia opusă, ar fi înţelept din partea oricui 
speră ca el să fie doborât să facă tot ce îi stă în putinţă 
pentru a-i dezvălui misiunea în avans. 

Beerli pleacă la Oslo crezând că 1 mai e unica dată fixată 
pentru zborul lui Powers. „Din câte am ştiut, 1 mai a fost 
singura zi”, spune el. „Când am plecat din Washington, 
acesta a fost planul.” Dacă acest lucru a fost adevărat, nu 
era nevoie ca Powers sau echipa Quickmove să sosească în 
Peshawar înaintea nopţii de sâmbătă, 30 aprilie. Totuşi, până 
la acest moment, Powers aşteptase în hangarul de acolo trei 
zile, datele lui anterioare de plecare fiind aparent anulate 
din cauza vremii proaste deasupra Rusiei. Avioanele U-2 
făcuseră cinci curse între Adana şi Peshawar. Din cauza 


355 


kilometrajului acumulat in acele zboruri, cel mai fiabil avion 
din inventarul Detasamentului 10 fusese inlocuit cu cel mai 
putin fiabil. Chiar mai rau, conform ambasadorului american 
de atunci la Kabul (informat ulterior de ministrul afghan de 
externe), toti ofiterii din fortele aeriene pakistaneze au aflat 
in avans de misiunea lui Powers. In cazul in care nu a fost 
telegrafiat in mod adecvat catre fortele sovietice, codul final 
de demarare a misiunii e transmis din Turcia prin Pakistan 
pe o frecvenţă radio deschisă. Powers e, într-adevăr, 
depistat „la timp”. 

Itele unei conspirații sunt  răsfirate de-a lungul 
înregistrărilor istorice. În practică, la fel ca întotdeauna, 
greşelile de management sunt explicaţia mai plauzibilă. 
Chiar dacă Burke „a compromis întreaga operaţiune”, aşa 
cum a susţinut Beerli când a auzit mult mai târziu de 
nenumăratele erori de securitate, el a părut realmente 
distrus când fost informat despre doborârea lui Powers. 

Joe „Veste Minunată” Alsop, a fost cel mai puţin afectat. 
Acelaşi lucru a fost probabil adevărat despre prietenii şi 
sursele lui din cadrul grupului de lobby în favoarea 
decalajului rachetelor militare, care îl includea pe colonelul 
Thomas Lanphier (pensionat) din cadrul diviziei Convair de 
la General Dynamics. La momentul doborârii avionului U-2, 
fiecare superputere dispunea de aproximativ zece focoase 
nucleare operaţionale. Cu două luni mai devreme, Lanphier 
sustinuse în fata Congresului că, în cazul in care companiei 
aeriene Convair i s-ar fi permis să înceapă construirea de 
rachete Atlas în 1957, până acum ar fi fost produse patru 
sute de rachete. Cu o lună înaintea doborarii, el a făcut o 
pledoarie clară în favoarea unei comenzi de o sută de 
rachete Atlas şi de douăzeci de rachete Titan. După data de 
1 mai, el nu a trebuit să mai facă niciodată o pledoarie în 
acest sens. A fost semnat un contract cu Convair, iar până în 
1963 Comandamentul Aerian Startegic al Forţelor Aeriene 
avea treisprezece escadrile de rachete Atlas, cu o sută 
treizeci şi şapte de rachete balistice intercontinentale între 
ele. După douăzeci şi şase de ani, fiecare superputere avea 


356 


aproximativ noua mii de focoase nucleare. Harold Macmillan 
a numit afacerea avioanelor U-2 „o poveste foarte bizară”. 
Pentru industria de apărare, povestea a fost totodată una 
foarte fericită. 


* K K 


Fisher a zburat acasă împreună cu soția, Elena, si fiica sa, 
Evelyn. Ele se bucuraseră de câteva zile de cumpărături în 
abundența relativă a Berlinului de Est, iar acum se puteau 
bucura de compania iubitului şi stoicului lor Willie. 

Acesta era venerat oficial de KGB, dar prea celebru pentru 
a mai prezenta utilitate ca spion - sau pentru ca angajatorii 
lui să mai admită că el nu fusese niciodată prea util din start. 
Fisher a ţinut discursuri, a explicat scolarilor gloria 
patriotică a muncii de spionaj şi s-a plâns ocazional că nu 
fusese în măsură să îşi dedice viaţa artei. 

In 1967, Burt Silverman a venit să-l caute la Moscova, să 
scrie o carte şi să îşi ceară scuze pentru că nu reuşise să îi 
scrie cât s-a aflat în închisoare. Aproape că a fost organizată 
o întâlnire printr-o serie de intermediari, dar a fost anulată 
în ultima clipă, când un reporter a prins de veste. Astfel 
încât Silverman i-a lăsat o scrisoare, în care şi-a cerut scuze 
şi a scris: „Tot ce pot să spun e că atunci vremurile erau 
diferite, iar eu nu eram mai presus de teamă. Poate că 
motivul pentru care mă aflu acum aici e să repar acea 
greşeală. 

S-au scurs aproape zece ani de la procesul tău din 
Brooklyn. Multe lucruri ni s-au întâmplat tuturor de atunci - 
mie, prietenilor mei. Şi ţie, de asemenea. Sperasem să ţi le 
povestesc pe toate. Îmi imaginasem totodată o călătorie la 
Ermitaj unde să vorbim iarăşi despre artă şi pictură. M-am 
gândit de asemenea că am putea vorbi despre sentimentele 
tale legate de America şi de oamenii pe care i-ai întâlnit 
acolo. Din câte se pare, acest lucru nu se va întâmpla. Poate 
altă dată - când ne vom putea întâlni ca simpli prieteni." 

357 


Nu s-au revăzut niciodată. Fisher a murit de cancer 
pulmonar in octombrie 1971. Cenusa lui a fost depusa la 
cimitirul Donskoi cu numele lui real, iar cativa reporteri 
occidentali au fost dusi acolo pentru a vedea cu ochii lor 
adevarata identitate a maestrului spion care nu a cedat 
niciodata. Li s-a spus chiar si ca era de origine britanica. 

Arta i-a supravietuit. Ambasada sovietica din Washington 
a respins o cerere pentru una dintre picturile lui exprimată 
de Robert Kennedy, însă o carte cu reproducerile peisajelor 
sale ruseşti a fost publicată de către KGB în 1999, iar două 
dintre pânzele lui americane se află încă în posesia Centrului 
Federal de Detentie din Manhattan. 


* K K 


Fred Pryor s-a străduit sa uite ceea ce prietenii lui au 
numit experiența sa de tip Rip Van Winkle! în Berlin, pentru 
că era mai uşor să uite decât să ierte. 

Familia a zburat direct acasă, oprindu-se doar pentru o 
scurtă conferință de presă la aeroportul Idlewild din New 
York. Millard şi Mary, care cheltuiseră o sumă estimativă de 
25.000 de dolari pentru a-şi elibera fiul, au fost descrisi ca 
„radiind de fericire”. Fred a fost energic şi sobru, într-o 
cămaşă alba bine calcata, jachetă si cravata în dungi. „Aş 
vrea să-mi reiau viata normală”, a spus el. 

„Să-mi reiau” era poate o exprimare care genera confuzie, 
date fiind îndelungatele lui peregrinări întreprinse după 
facultate, dar el era hotărât să se apuce serios de treabă si 
sa se alăture fratelui său in rândurile americanilor angajaţi 
pe un loc de muncă bine plătit. A găsit un post de profesor la 
University of Michigan şi şi-a publicat la scurtă vreme prima 
lui carte. S-a intitulat The Communist Foreign Trade System 
(Sistemul comunist de comert exterior) si a inclus in prefață 
o mențiune scurtă referitoare la perioada petrecută in 


Personajul principal al povestirii omonime scrisă de Washington Irving si publicată în 
1819 (n.tr.) 
358 


închisoare: „Cititorul poate judeca singur natura 
«spionajului» meu; pentru că această carte e în esență 
«documentul de spionaj» găsit în maşină la arestarea mea.” 

Nu a fost un succes in termenii numărului de exemplare 
vândute, dar, timp de mai mulți ani, a rămas lucrarea de 
referință în domeniu. 

În 1992, Pryor a depus o cerere prin care să i se permită 
accesul la dosarul lui Stasi. In 1994, cererea i-a fost 
aprobată, iar el a revenit într-un Berlin reunificat. În camera 
de lectură înființată până atunci pentru victimele poliției 
secrete in fostul sediu Stasi de pe Magdalenenstrasse, pura 
greutate a dosarului sau de zece mii de pagini i-a conferit 
ceea ce pe moment a simtit a fi un statut special. Apoi cineva 
a apărut cu un dosar de cincisprezece mii de file, iar Pryor 
şi-a reluat locul printre muritori. 

A fost interesat îndeosebi să afle dacă vreunul dintre cei 
pe care îi intervievase se alăturase celor de la Stasi in 
acuzația de spionaj care i-a fost adusă. Nimeni nu făcuse 
acest lucru, desi unii dintre ei fuseseră denuntati de colegii 
lor cu privire la contactul pe care Îl avuseseră cu el. Acest 
aspect l-a tulburat, dar nu atât de mult ca Împrejurările în 
care l-a găsit pe bărbatul căruia îi acorda meritul de a-l fi 
eliberat. 

Wolfgang Vogel se afla în închisoare, acuzat de şantaj de 
către statul german reunificat si de unii dintre cei a căror 
libertate o negociase. Când s-au întâlnit prima oară, Pryor a 
scris: „Eu mă aflam de o parte a gratiilor, iar el de cealaltă... 
Acum pozițiile noastre se inversaseră. Deşi părea să facă 
fata situaţiei în care se găsea, eu am reuşit cu greu să imi 
păstrez calmul. El fusese în măsură să mă ajute să ies dintr-o 
închisoare a unui regim totalitar; dar acum eu nu îl puteam 
ajuta să iasă dintr-o închisoare a unui stat democratic.” 

Vogel a executat doar o sentinţă scurtă şi s-a retras 
confortabil la Schliersee, la o oră în sud de oraşul Munchen. 
La înmormântarea lui de acolo a participat un grup de 
personalităţi celebre ale unei epoci apuse a Berlinului, 
printre care Egon Krenz, ultimul lider comunist est-german, 


359 


si ultimul ambasador american in Berlinul de Est - Francis J. 
Meehan. 

Dupa ce a fost inundat de un suvoi de amintiri la citirea 
dosarului sau, Pryor s-a intors in Statele Unite si a trait cu 
ele in gand timp de inca cinci ani. Dupa care a facut pasul 
urmator. Dosarul a identificat numele anchetatorului sau. S- 
a întors la Berlin şi l-a căutat in cartea de telefoane. „Am 
mers acasă la el”, îşi aminteşte Pryor. „Soţia sa a scos capul 
pe fereastră şi m-a întrebat ce doream. l-am spus că voiam 
să discut cu soţul ei. l-am explicat cine eram, iar ea s-a 
retras şi mi-a spus să revin în seara respectivă.” 

Cei doi bărbaţi au mers la un bar şi au băut bere timp de 
trei sferturi de oră. 

„Am mers până acolo şi înapoi. Nu l-am tachinat pe tema 
prăbuşirii comunismului, nu i-am pus întrebări legate de 
viata lui", spune Pryor. „Am vrut să ştiu ce au plănuit să facă 
cu mine în cazul în care nu aş fi fost schimbat, pentru ce ar fi 
urmat să mă judece cu adevărat. El a fost reţinut. Era o 
întâlnire între doi oameni care nu se plăceau unul pe altul. 
Dar nu şi-a cerut deloc scuze. Încă mă crede vinovat. A spus: 
«Tu spionai. Noi ne-am făcut datoria.» " 


360 


Nota cu privire la surse 


Majoritatea materialelor din aceasta carte provin din 
interviuri pe care le-am luat, din 2007 pana in 2009, in 
Rusia, Germania şi Statele Unite unor participanţi la 
evenimentele descrise şi unor oameni care i-au cunoscut. 
Persoanele intervievate i-au inclus, în ordine alfabetică, pe: 
Nikolai Batuhtin, Stan Beerli, Tony Bevacqua, James Bozart, 
Iuri Drozdov, Jack Goff, Jean Goff, Marvin Makinen, Carl 
McAfee, Frank Meehan, Joe Murphy, Aleksandr Orlov, Gary 
Powers Jr., Frederic Pryor, Burt Silverman, Annette von 
Broecker si Mihail Voronov. Eileen Cline, Carolyn Cooper, 
Richard Cooper, Serghei Hrusciov si Martin Skala, printre 
alţii, au fost intervievaţi la telefon. Igor Mentiukov a fost 
găsit în casa lui din Belarus şi intervievat pentru mine de 
Olga Sorokina. 

Printre cele mai importante surse primare şi online s-au 
numărat Casa Albă şi alte documente oficiale referitoare la 
povestea avioanelor U-2 făcute disponibile de CIA la Center 
for the Study of Intelligence şi de către Eisenhower 
Presidential Library. Mai multe documente clasificate despre 
doborârea avionului U-2, care includ o transcriere a anchetei 
Prettyman, ce a avut loc după eliberarea lui Powers, sunt 
disponibile la Arhivele Naţionale din College Park, Maryland. 
Altele au fost făcute publice ca rezultat al cererilor înaintate 
de Chris Pocock în baza Legii privind accesul liber la 
informaţii. Am folosit relatări din ziarele şi revistele aflate în 
arhivele New York Times, Times (Londra) şi ale revistei Time 
pentru perspective contemporane asupra arestării şi 
procesului lui Abel, consecinţelor doborârii avionului U-2, 
eşecului înregistrat de summitul de la Paris, procesului lui 
Powers, construirii Zidului Berlinului şi schimbului de 
prizonieri de pe Podul Glienicke. Amintiri din mass-media 
rusească ale evenimentelor de pe 1 mai 1960 au fost şi ele 


361 


disponibile, desi majoritatea au fost publicate abia dupa 
dezmembrarea Uniunii Sovietice. 

Cea mai buna cercetare condusa dupa Razboiul Rece 
despre dorinta lui Hrusciov de destindere a relatiilor dintre 
superputeri e continuta in volumele Khrushchev, the Man 
and His Fra, de Wiliam Taubman, si Khrushchev’s Cold War, 
de Timothy Naftali si Aleksandr Fursenko. Like Father, Like 
Son, de Vin Arthey si The U2 Spyplane: Toward the 
Unknown, de Chris Pocock, reprezinta cele mai competente 
studii despre William Fisher, respectiv despre avionul U-2. 
Desi erorile din aceasta carte imi apartin, am apelat, de 
asemenea, pentru detalii la lucrarile Bombshell, de Joseph 
Albright şi Marcia Kuntsel, The Mitrokhin Archive, de 
Christopher Andrews si Vasili Mitrohin, Abel, de Louise 
Bernikow, By Any Means Necessary, de William E. Burrows, 
My Silent War, de Kim Philby, The Shadow Network, de 
Edward Van Der Rhoer, Sacred Secrets, de Jerrold si Leona 
Schechter, si Special Tasks, de Anatoli Sudoplatov. Pentru 
perspective asupra afacerii avioanelor U-2 m-am inspirat din 
The Man Who Touched the Sky, de Johnny Acton, Mayday, 
de Michael Beschloss, Reflections of a Cold Warrior, de 
Richard Bissell, Remembering the Dragon Lady, de Linda 
Rios Bromley si Gerald E. Mellmoyle, Red Mood Rising, de 
Matthew Brzezinsky, The Craft of Intelligence, de Allen 
Dulles, Waging Peace: The White House Years, de Dwight D. 
Eisenhower, Spyplane, de Norman Polmar, Spy Wife, de 
Barbara Powers, si Skunk Works, de Ben Rich. Pentru 
contextul schimbului de spioni de pe Podul Glienicke m-am 
folosit de Negotiator, de Philip Bigger, K Blows Top, de 
Peter Carlson, Strangers on a Bridge, de James B. Donovan, 
Stasiland, de Anna Funder, Nikita Khrushchev and the 
Creation of a Superpower, de Serghei Hrusciov, Spy Trader, 
de Craig R. Whitney, si Joe Alsop’s Cold War, de Edwin M. 
Yoder Jr. 


362 


Multumiri 


Jumătate de secol înseamnă mai mult de jumătate din 
viaţă pentru majoritatea oamenilor. Am fost norocos să 
găsesc supraviețuitori ai poveştilor relatate în aceasta carte 
şi le sunt recunoscător celor care au fost de acord să le 
spună, mai ales când acest lucru a însemnat ca ei să renunţe 
la tăcerea pe care au fost obligaţi să o respecte pe durata 
Războiului Rece. Majoritatea sunt menţionaţi în nota 
referitoare la surse, dar îi sunt mai ales îndatorat lui 
Frederic Pryor, singurul supravieţuitor al schimbului de 
prizonieri de pe 10 februarie 1962, pentru evocarea unui 
episod unic şi dureros din viaţa sa. 

Numeroase alte persoane au ajutat la documentarea şi 
scrierea acestei cărţi, printre care un loc importat îl ocupă 
Chris Pocock şi Vin Arthey. Amândoi sunt experţi fără ale 
căror sfaturi generoase proiectul meu n-ar fi putut fi 
definitivat. În Rusia, aş fi fost pierdut fără unica şi energica 
Olga Sorokina. Pentru disponibilitatea lor de a-mi răspunde 
la e-mail, de a-mi oferi cifre şi statistici, de a-mi tolera 
absentele lungi şi apariţiile bruşte, aş vrea, de asemenea, să 
le mulţumesc lui Christopher Andrews, Joseph Albright, Tom 
Baldwin, Stan Beerli, Tony Bevacqua, Grace Blundy, Linda 
Rios Bromley, David Chappell, Daniel Finkelstein, Thomas 
Fuchs, Tim Hames, James Harding, Iuri Kobaladze, 
Margarita Kondraseva, James Nathan, Rebecca Nicolson, 
Norbert Potzl, John Ray, David Reynolds, Laura Swanson, 
Alla Vareldzjan, Konstantin Ersov si Liudmila Ersova. 

Multumirile mele lui Bill Hamilton pentru sprijinul sau 
consecvent si intelepciunea sa, lui Bill Thomas pentru 
acceptarea provocarii, lui Charlie Conrad pentru faptul de a 
conferi sens rezultatului final si Jennei Ciongoli, lui Rachel 
Rokicki, Julie Cepler şi celorlalţi din echipa de la Broadway 
Books pentru răbdarea lor uimitoare. Îi sunt de asemenea 


363 


recunoscator lui George Lucas, din New York, pentru pranz, 
si lui Mike Jones, din Londra, pentru tot ceea ce va urma. In 
Wiltshire, Jon si Hilary Stock mi-au ingaduit sa stau in casa 
lor. În Chelsea, Matthew şi Kate Whittell m-au lăsat să le 
folosesc barca. In Putney si Marblehead, Jim, Jane, Fran si 
Ted m-au ajutat sa am grija de Bruno, Louis si Enzo, dar cele 
mai profunde multumiri ale mele sunt pentru Karen, care a 
avut permanent grija de toata lumea. 


364 


Index 


A 


Abakumov, Viktor 40, 41 

Adana, Turcia (baza U-2) 10, 65-66, 71, 105, 111-113, 174- 
175, 180, 

183, 185, 193, 194, 196, 197, 21, 218, 219, 223, 225, 251, 
255, 258, 276, 

329, 333, 344-345 

Agenţia Naţională de Securitate (NSA) 102, 196, 251, 265, 
342 

Aivazian, Boris 222, 229-231, 233, 235, 252 

Alldredge, Noah 328-329, 333 

Alsop, Joe 188, 207-208, 267, 270-271, 346, 352 

Amory, Robert 81 

Andras, Tamas 311 

Anul Geofizic Internațional 129 

Aria 51 72 

Arnold, Eberhard 115 


B 


Baikonur 23, 284 

Bailey, George 292, 294 

Baker, Barry 28-29 

Barnes, Jim 87 

Batuhtin, Nikolai 164-165, 223, 228-229, 252-253, 262, 
351 

Bear Mountain, parcul 44, 55, 60 

Beerli, Stan 10, 29, 193-197, 211-212, 214-217, 219, 225- 
226, 228, 235, 

239-240, 249-250, 259, 270, 344-346, 351, 535 

Beitz, Berthold 331 


365 


Bentley, Elizabeth Terrill 31, 45 

Beria, Lavrenti 39, 41, 46, 176 

Bevacqua, Tony 58-59, 76, 89, 92, 104, 343, 351, 353 

Biriuzov, Serghei 11, 214, 216, 220, 227-228, 230, 233, 
235, 239, 256 

Biroul de Servicii Strategice (OSS) 148, 309, 321 

Biroul Federal de Investigatii (FBI) 22, 31, 43, 45, 47, 49, 
53, 63-64, 

102, 124-125, 133-134, 136-139, 141, 143, 145-146, 150, 
152, 156, 161, 

276, 282 

Bissell, Richard 10, 94-96, 100-102,105-107, 112, 173, 
175, 182, 184, 

189-191, 195, 212, 215, 217, 223, 250-251, 270, 345, 352 

Blandy, William (amiral) 29 

Blasco, Paul 143-144 

Blunt, Anthony 34 

Bodo, Norvegia 225-226, 239, 259, 272 

Bohr, Niels 45 

Borisoglebski, Viktor 288 

Bozart, James 12, 50-52, 124-125, 151-152, 158, 351 

Bradley, Pat 28 

Brandt, Willie 144, 244, 296 

Brejnev, Leonid 12, 290-291 

Bridges, Styles 132 

Bruce, Duane 317-319, 331 

Buharin, Nikolai 273 

Burgess, Guy 34, 282 

Burke, Bill 217, 223-224, 345-346 

Bush, George W. 270 


C 


Caen, Herb 313 
Cairncross, John 34 
Cape Canaveral 128, 131132, 177, 185, 189, 206 
Capp, Al 69 
366 


Carey, Howard 173 

Cei Cinci de la Cambridge 34, 44 

CEKA 36-38 

Chapman, Anna 22 

Cheney, Dick 270 

Cherbonneaux, Jim 175-178, 211 

Chiang, Kai-Shek 42 

Christner, Robert 284 

Clark, Dave 12, 89-93, 106, 169-170 
Clay, Lucius 118, 295, 316, 331 

Cohen, Lona 45-46,53 

Cohen, Morris 45-46, 53, 135 

Collins, William 85-78 

Convair, General Dynamics 68, 206, 346 
Cooper, Carolyn 118, 351 

Cordes, Harry 95, 184 

Cornwell, David vezi le Carré, John 
Craft of Intelligence, The (Dulles) 133, 352 
Curry, Sol 278 


D 


David Clark (companie) 20, 89, 93, 196 

De Gaulle, Charles 269 

Deutsch, Arnold 44 

Donovan, James 9, 11, 13, 148-150, 156-163, 306-311, 
314-315, 318, 

321-328, 331-340, 352 

Doolittle, James „Jimmy” 221-222 

Dr. Strangelove (film) 70, 80, 174 

Drozdov, luri 9, 306, 308, 324, 326, 327, 334, 337, 351 

Dulles, Allen 10, 81-83, 94, 96, 101, 106, 109-111, 124, 
133, 140, 

160-161, 189, 195, 207, 216, 220, 223, 250, 255, 260, 265, 
267; 271, 283; 

286, 342, 352 


367 


E 


Eden, Sir Anthony 105 

Eglin (baza aeriana) 191-193 

Eisenhower, Dwight D. 10, 11, 21, 51, 68, 81, 83, 90, 95, 
96, 101, 105, 

108-112, 130, 155-156, 167, 170, 176, 178, 181, 187-190, 
199, 200, 203, 

204, 207-209, 211, 213, 215, 220, 221, 223, 233, 235, 
250, 255-257, 

259-260, 263, 266-269, 271, 272, 275, 283, 286, 287, 334, 
351, 352 

Eisenhower, John 

Eltan, Boris 164 

Engels (baza aeriana) 10, 107 

English Electric Lightning 193 

Ericson, Bob 10, 167, 169, 172, 212-215, 217, 219, 224, 
227, 234, 237 

Excelsior I (balon de înaltă altitudine) 169 


F 


Feiffer, Jules 55 

Feldblum, Eduard 235 

Fisher, Elena Lebedeva 36, 307 

Fisher, Heinrich 35 

Fisher, William 9-12, 22, 24, 33, 35-46, 49, 52-55, 57-58, 
60-62, 72, 109, 

110, 123, 125-128, 131-139, 140-147, 149-150, 156-163, 
205-206, 259, 

286, 291, 298, 306-308, 329, 333, 336-339, 342, 346, 347, 
352 

Fleming, Ian 41 

Flickinger, Don 47-48, 88-90 

Fuchs, Klaus 45-46, 353 


368 


G 


Gaither (Raportul) 188 

Gamber, Edward F. 124-125, 139, 141, 143, 144 

Garst, Roswell 203, 263 

Garthoff, Ray 209 

Gibney, Frank 207 

Glenn Martin (companie) 130 

Glenn, John 65, 89 

Glienicke (Podul) 9-11, 24, 36, 328, 332, 333, 338, 339, 
342, 351-352 

Goff, Jack 74-76, 86, 89, 259, 351 

Goodpaster, Andrew 190, 215, 221, 250 

Gorbaciov, Mihail 24 

Grace, Frank 87-88, 172, 173, 353 

Graver, Bob 322-323, 325, 328, 323-333 

Greene, Graham 32 

Grinev, Mihail 281, 283, 287, 289 

Groom Lake (Aria 51) 72, 94-95, 97, 100, 101, 167, 172 

Groopman, Samuel 135 

Grusin, Pavel 165, 179 


H 


Haber, William 316 

Hagerty, James 130 

Hale, Mike 193 

Hale, Nathan 167, 171, 275,285, 313 

Hall, Ted 46 

Hargens, Christian Wilhelm289 

Harriman, Averell 194 

Harris, Kitty 43 

Harwell (laborator de cercetare) 46 

Hayhanen, Reino 9, 12,49-50, 52, 56-58, 60, 61, 63, 64, 

93, 123-127, 

133-134, 137, 140-141, 144, 150-151, 157-158, 160, 306 

369 


Heiner, Neil 133-134, 136 

Henkin, Kiril 53 

Henry, James 91-92 

Herter, Christian 267-268,283 

Hohenschonhausen (inchisoare) 12, 297, 318, 329, 334 

Hochschule fur Planokonomie 119 

Hoover, J. Edgar 31, 45, 124 

Hrusciov, Elena 282, 307 

Hrusciov, Nikita 10-12, 21, 43, 63, 68, 80, 86, 106, 109- 
111, 119, 126, 

155, 179, 187-188, 190, 198-201, 203-204, 207-209, 215- 
216, 220-221, 

227, 230, 232-233, 235, 254-261, 263, 264, 266-270, 272, 
282, 286-295, 

305, 334, 344, 352 

Hrusciov, Serghei 199-200, 204, 214, 215, 239, 267, 351- 
352 

Hutchins, Robert Maynard 313 


J 


Jackson, Reuben B. 104, 181-182 

Jaffe, Sam 279-280, 282 

Johnson, Kelly 12, 70-72, 81-83, 90, 94-98, 100, 188, 264, 
265, 295, 343 

Johnson, Lyndon B. 155, 295 

Johnson, Tufti 226, 259 

Jones, E.K. 177, 211 

Jukov 140 


K 


Kennan, George 30 

Kennedy, John F. 11, 19, 47, 68, 220, 271-272, 275, 292- 
295, 305, 316, 

324 

Kennedy, Robert 35, 273, 347 


370 


KGB 9, 10, 31, 34, 36, 37, 40, 43-45, 47, 49, 53, 58, 63, 
73, 78, 123, 128, 

132, 134-137, 140, 150, 157, 179, 240, 244, 253, 261, 
263-264, 274-276, 

281, 285, 287, 306-309, 311, 313, 318, 323-324, 329, 333- 
335, 347 

Kincheloe, Iven 192 

King, Bob 250 

Kirton, Edwin 284 

Kistiakowsky, George 221 

Kittinger, Joe 169-170, 172 

Kluehs, Alfred 331-332 

Knutson, Marty 10, 96, 99, 107-108, 110, 172, 195-197, 
211 

Koroliov, Serghei 130, 154, 156, 176, 178, 179, 185, 202, 
284 

Korotkov, Aleksandr 49 

Koval, George 46 

Kozlov, Frol 199, 203 

Krenz, Egon 349 

Krumins, Zigurd 312, 329 

Krupp 319, 326, 331 

Kurceatov, Igor 30, 31, 45-46 


L 


Land, Edwin ,,Din” 81-82, 111 
Lanphier, Thomas, Jr. 204-206, 346 
le Carré, John (David Cornwell) 296, 323 
Lebedeva, Elena 36 
Lemay, Curtis 203, 287 
Lenin, Vladimir 35, 37-39, 49 
Levier, Tony 94-95, 99, 100 
Levine, Dave 145 
Lewind, Carolyn 51-52 
Life (revista) 29, 33, 278, 281, 288, 312 
Lightner, Allan 331, 333, 335 
371 


Li’l Abner (Capp) 69 

Lockheed (companie) 12, 20, 68, 69, 72, 82, 94, 97, 131, 
172, 196, 225, 

329, 343, 344 

Lovelace (clinica), Albuquerque 88-89, 177 

Lovell, Sir Bernard 256, 201-202 


M 


MacDonald, Joe 134, 136-137 

Machu Picchu 114 

Maclean, Donald 34, 43 

Macmillan, Harold 68, 256, 268-269, 346 

Maiman, Theodore 268 

Maki, Hannah 60, 124 

Makinen, Marvin 13, 245-246, 311, 327 

Malinovski, Rodion 214, 227, 268 

McAfee, Carl 12, 247-248, 261, 272-273, 277-279, 281- 
282, 288, 

290-291, 307, 351 

McCarthy, Joseph 51, 58, 146, 157 

McCone, John 265, 342 

McElroy, John 173 

Mcllmoyle, Jerry 87-88, 92, 93, 96, 352 

McNamara, Robert 299, 315 

Meehan, Francis J. 12, 264, 265, 326, 331, 337-338, 349, 
351 

Mentiukov, Igor 11, 222, 230-233, 235, 241, 351 

Mielke, Erich 293 

Milam, Victor 59 

Miller, Herb 109 

Mitrohin, Vasili 38, 58, 134, 352 

Mitscher, Marc 204-205 

Molotov, Viaceslav 40, 43 

Morrell, Edwin 284 

Morris, James 275 

Mulhern, John T. 124-125 


372 


Murphy, Jim 333 

Murphy, Joe 10, 113, 171, 175, 184, 335-340, 351 
Murphy, Mildred 146 

Murphy, Robert 199-200 

Murrow, Edward R. 51 


N 


Nathan, James 344, 353 

Newton, Dick 258 

Nixon, Richard M. 68, 200, 207, 209, 272, 280, 283 
Nole, Jack 168-169, 172 

Norton, Virginia 247, 261, 278, 280 


O 


Operatiunea Blue Book 71 

Orlov, Aleksandr (fiul) 216 

Orlov, Aleksandr ,,Suedezul” 9, 44, 135, 228, 351 
Oswald, Lee Harvey 220 

Ovington (studiouri) 53, 63, 125, 236, 145, 150-151 


P 


Pakistan 23, 78, 175-176, 211-212, 218-219, 260, 296, 345 

Pamir 23, 78, 178, 210-211, 220, 223, 226-227 

Parker, Alexander 278-279, 290 

Pearson, Drew 296 

Perengosky, John 194-195 

Philby, Kim 34, 124, 135, 352 

Polaroid (companie) 81 

Pollock, Jackson 54, 60 

Pound, Virginia 73-75, 102, 226, 247-248, 259, 261, 272, 
288, 307 

Powers, Barbara 83, 84, 102, 104, 11, 181-182, 216, 223, 
225, 248, 262, 

278-279, 287-288, 290, 343, 352 

373 


Powers, Francis Gary 9-13, 21, 23, 24, 29, 73-77, 84-89, 
93, 96, 99, 

101-104, 112, 113, 169, 172-175, 182, 184, 190, 196, 204, 
212-213, 

217-220, 222-240, 249, 251, 253-257, 260-267, 270-279, 
281-290, 298, 

301, 306, 307, 310-319, 324, 327-330, 333, 335-346, 351 

Powers, Ida 278, 280 

Powers, Oliver 12, 74, 102, 247-248, 259, 261, 276, 279, 
291, 307-308 

Powers, Sue Downey 343 

Powers-Hileman, Jessica 73, 75, 102, 104, 288 

Proiectul Manhattan 30, 43 

Pryor, Frederic 9, 12, 20, 24, 114-120, 244-246, 294, 296- 
301, 308, 

315-321, 325, 326, 328, 329, 331, 334, 336-338, 348-351, 
353 

Pryor, Mary 316-317, 319 

Pryor, Millard 12, 114, 320, 331, 337-338 


Q 
Quarles, Donald 187 
R 


Radzinski, Edvard 38 Reuters 243, 331-332, 337 
Rhodes, Roy 137, 157 

Rich, Ben 69, 176, 352 

Right Stuff, The (Wolfe) 164 

Rogers, Frank W. 278 

Rosenberg, Ethel si Julius 46, 47, 51, 53, 60, 150, 289 
Rostow, Walt 223, 250 

Rudenko, Roman 11, 253, 254, 281, 283-287 

Rutan, Burt 97 


S 
374 


Safronov, Serghei 222, 229-231, 233, 235, 252, 265, 342 

Santa Fe, New Mexico 43 

Savitki, Evgheni 11, 230-233, 235 

Schecter, Jerrold 43 

Scherhorn, Heinrich 39 

Schorr, Daniel 295 

Schumann, Conrad 295 

Schwartz, Jerry 55 

Semipalatinsk 23, 79, 177, 213, 214 

Shelton, William 212, 217-219, 224, 225, 258, 260, 344 

Shultz, James 284 

Silverman, Burt 12, 34, 53-56, 58, 61-63, 127, 133, 145- 
146, 150, 

152-154, 158, 182, 328, 347, 351 

Silverman, Helen Worthman 145-146, 152, 182 

Skala, Martin 296-297, 351 

SMERS 40 

Sobell, Helen si Morton 60, 160 

Sociedad de Hermanos 115 

Spionul care venea din frig (le Carré) 296, 323 

Squillante, Vincent „Jimmy” 160 

Stalin, Iosif 27, 29, 30, 37, 38-40, 44, 62, 63, 123, 135, 
140, 179, 323, 

273, 311 

Stasi 12, 19, 20, 119, 244, 245, 293-294, 297-301, 305, 
308, 315, 

317-318, 320-321, 325, 337, 338, 348, 349 

Stevens, Ed 288, 290 

Stockman, Harvey 105-107, 110 

Streit, Josef 325-327, 338 

Strong, Philip 81, 97 

Sudoplatov, Pavel 9, 38, 39, 41, 42, 352 

Sulzberger, C.L. 270 

Sulzberger, Marina 270 

summitul marilor puteri, Paris 10, 21, 68, 199, 208, 211, 
215, 220-221, 


375 


254-257, 259, 263, 268, 269, 272, 283, 286, 334, 344, 351 
Sun Valley, Idaho 194 

Svirin, Mihail 125 

Symington, Stuart 108, 155, 188, 206-207, 209 


S 


Selepin, Aleksandr 253-254, 263, 266 
Siskin, Ivan 10, 324, 324-328, 333-338 


T 


Tadjikistan 78 

Thompson, Llewellyn 11, 256-258, 267 

Time (revistă) 43, 119, 127-129, 131, 170, 186, 312, 313, 
351 

Tompkins, William F. 11, 138, 144, 147, 152, 157-160, 342 

Troțki, Leon 9, 38, 73, 143 

Truman, Harry 29-30 

Twining, Nathan 83, 189 


U 


Ulbricht, Walter 292-294, 296-297, 305, 315 

Universitatea Libera din Berlinul de Vest 9, 13, 118, 244, 
246, 317 

Upchurch, Wesley 59 

USS Arkansas 27 

V 


Venona (proiect de decodificare a telegramelor sovietice) 
31, 46 

Vito, Carmine 107, 249-250 

Vogel, Wolfgang 12, 294, 301, 308, 314-321, 324-327, 
329, 331, 334, 

337-338, 349 

Voluntari (rețea de spioni) 45 

376 


von Braun, Wernher 130, 156, 186 

von Broecker, Annette 18, 19, 21, 243, 331, 332, 337-339, 
351 

Voronov, Mihail 210, 217, 222, 228-229, 233-235, 251- 
252, 262-263, 

351 

Votintev, Iuri 179, 211-212, 217 

Vovk, Iuri 231, 235 


W 

Wallenberg, Raoul 311 

Washington Post 162, 188, 255 
Wilkinson, Fred T. 306, 328, 329, 333, 335, 336 
Wilson, Charles E. 132 

Witkin, Richard 128, 131 

Wolfe, Tom 164, 174 

Wright Field (laborator medical) 90-91 
Y 

Yeager, Chuck 193 

Z 


Zahedan, Baluchistan (bază aeriană) 195-197 


377 


CUPRINS 


Distribuția. . ressort iesea i Da a a 200 A ea 5 
Nota EL UL OULU Des saca d on lit de pa Ra iara ei ap Da 10 
POLO Gs i pita azi al caci ainu 20 a dei a data at aia ia 11 
PARTEA I Misiuni neverosimile..................cccceceeeeeeeeceeceeeeees 19 
Capitolul 1 Tromba nucleară... eee eee 20 
Capitolul 2 AED 4 oceane a caca a ataca tă 25 
Capitolul. ac Pio U e eo a ale ele 04 a ale 60 
Capitolul 4 Inocentul sere cen 005 ea aaa dia atata 112 
PARTEA a Il-a Vânători de spioni... eee eee eee 120 
Capitolul 5 Supravegherea... eee eee eee eee 121 
Capitolul 6 Justiţie americană... eee eeeeee 139 
Capitolul 7 o cădere de la mare inaltime....................... 164 
PARTEA a III-a Prins asupra faptei... eee eee 246 
Capitolul 8 Oraşul cowboy-Lor. Şi al LndieniloR............ 247 
Capitolul 9 O panică de zile mari... eee eee 252 
Capitolul 10 JUSTIŢIE SOVIETICĂ... 279 
Capitolul 11 Bărbatul în maşina sport rosie................. 300 
PARTEA a IV-a Anatomia unei afacefi................ccccceeeee eens 310 
Capitolul 12 Poker cu miză unică... eee eee eee 311 
Capitolul 13 Trei bărbaţi şi un pod... eee 338 
EPILOG: - oa taia dc tt ARIETA a 0 alla aa ai 349 
Notă cu privire la surse scoica 03 a 00000 pl a lea 360 
Multümiri vie atitea Datu aceata ac i i at at 362 
liata KED „iei iți aaa aaa alea iat linda etalat: 0 total 364 


378