Agatha Christie — Cianura Scanteiatoare

AGATHA CHRISIIE 


AGATHA CHRISIIE 


CIANURA SCÂNTEIETOARE 


Rosemary 

„Ce pot să fac să alung amintirea din ochii mei?” 

Şase persoane se gândeau la Rosemary Barton care murise 
cu aproape un an în urmă... 


CARTEA ÎNTÂI 

Capitolul | 

Iris Marle 

Iris Marle se gândea la sora ei, Rosemary. 

Timp de aproape un an încercase în mod deliberat să 
alunge gândul de la Rosemary. Nu voise să îşi aducă aminte. 

Era prea dureros - prea groaznic! 

Faţa albastră, cianotică, degetele care apucau convulsiv... 

Contrastul dintre asta şi vesela şi drăgălaşa Rosemary din 
ziua precedentă... Mă rog, poate nu chiar vesela. Avusese 
gripă, era deprimată, dărâmată... Toate astea ieşiseră la 
iveală la anchetă. Iris însăşi pusese accentul pe asta. Asta 
justifica, nu-i aşa, sinuciderea lui Rosemary? 

O dată ancheta încheiată, Iris încercase în mod deliberat 
să-şi scoată toată afacerea din minte. La ce bun să-şi 
amintească? Să uite tot! Să uite toată povestea aia oribila. 

Dar acum, îşi dădu ea seama, trebuia să-şi amintească. 
Trebuia să se gândească la trecut... Să-şi amintească cu 
grijă orice incident aparent neimportant... 

Acea extraordinară întrevedere cu George de aseară 
necesita o trecere în revistă. 

Fusese atât de neaşteptată, atât de înspăimântătoare! Ia 
stai - chiar fusese atât de neaşteptată? Nu existaseră indicii 
anterioare? Închistarea tot mai crescândă a lui George, 
atitudinea lui distrată, gesturile lui inexplicabile... Ei bine, 


ciudăţenia lui era singurul cuvânt potrivit! Toate ducând la 
acea clipă din seara trecută când o chemase în birou şi 
luase scrisorile din sertarul biroului. 

Aşa că acum nu avea încotro. Trebuia să se gândească la 
Rosemary - să-şi aducă aminte. 

Rosemary - sora ei... 

Cu o senzaţie de şoc, Iris îşi dădu seama brusc că era 
pentru prima dată în viaţa ei când se gândea la Rosemary. 
Adică, se gândea la ea în mod obiectiv, ca persoană. 

Întotdeauna o acceptase pe Rosemary fără să se 
gândească la ea. Nu te gândeşti la mama ta, sau la fratele 
tău sau la soră sau la mătuşă. Ei există pur şi simplu, 
necontestaţi, în acele relaţii. 

Nu te gândeşti la ei ca persoane. Nici măcar nu te întrebi 
cum sunt. 

Cum fusese Rosemary? 

Asta ar putea fi acum foarte important. O grămadă de 
lucruri ar putea depinde de asta. Iris se duse cu gândul în 
trecut. Ea şi Rosemary în copilărie... 

Rosemary fusese mai mare cu şase ani. 

Revăzu crâmpeie din trecut... Fulgerări rapide... Scurte 
scene. Ea, copilă, mâncând pâine cu lapte, iar Rosemary, 
importantă cu codiţele ei, „făcând lecţii” la o masă. 

La mare, într-o vară - Iris invidiind-o pe Rosemary care 
era „mare” şi ştia să înoate! 

Rosemary plecând la internat, venind acasă în vacanțe. 
Apoi ea la şcoală, iar Rosemary la Paris, pentru „finisare”. 
Rosemary şcolăriţă; stângace, numai braţe şi picioare. 
Rosemary „finisată” întorcându-se de la Paris cu o eleganţă 
nouă, ciudată şi uluitoare, cu glasul catifelat, graţioasă, cu o 
siluetă unduitoare, cu părul castaniu, cu nuanţe roşii şi aurii 
şi ochii mari, străjuiţi de gene negre. O făptură tulburător 
de frumoasă, adultă, într-o altfel de lume! 

De atunci înainte se văzuseră foarte puţin, diferenţa de 
şase ani spunându-şi pe deplin cuvântul. 


Iris era încă la şcoală, Rosemary în toiul unei „stagiuni”. 
Chiar şi atunci când Iris venea acasă, distanţa rămânea. 
Viaţa lui Rosemary era una de stat în pat până târziu 
dimineaţa, prânzuri fugare cu alte debutante, dans în 
majoritatea serilor din săptămână. Iris stătea în clasă cu 
Mademoiselle, mergea la plimbare în parc, lua cina la nouă 
şi mergea la culcare la zece. Comunicarea dintre surori se 
limita la schimburi de fraze precum: „Hei, Iris, cheamă-mi 
un taxi prin telefon, e vorba de un miel, am să întârzii 
îngrozitor”, sau, „Nu-mi place rochia asta nouă, Rosemary. 
Nu te prinde. E prea înzorzonată”. 

Apoi venise logodna lui Rosemary cu George Barton. 
Agitaţie, cumpărături, râuri de pachete, rochiile 
domnişoarelor de onoare. 

Nunta. Mergând la altar în urma lui Rosemary, auzind 
şoapte: „Ce mireasă frumoasă!” 

De ce se măritase Rosemary cu George? Chiar şi la 
vremea aceea Iris fusese vag surprinsă. Existau atâţia tineri 
interesanţi care o sunau pe Rosemsry, o scoteau în oraş. De 
ce să-l aleagă pe George Barton, cu cinsprezece ani mai 
mare decât ea, amabil, plăcut, dar indiscutabil nesărat? 

George era înstărit, dar nu era vorba de bani. Rosemary 
avea banii ei, ba chiar o grămadă. 

Banii unchiului Paul... 

Iris îşi cercetă cu grijă mintea pentru a putea face 
diferenţa între ce ştia acum şi ce ştia atunci. Unchiul Paul, 
depildă. 

Nu îi era cu adevărat unchi, ştiuse întodeauna asta; fără să 
le fi fost spuse vreodată în mod clar, ea ştia anumite fapte. 
Paul Bennett fusese iubitul mamei ei. Aceasta îl preferase 
pe un altul, un bărbat mai sărac. Paul primise înfrângerea 
într-un spirit romantic. Rămăsese prietenul familiei, 
adoptând o atitudine de devotament platonic. Devenise 
unchiul Paul, fusese naşul primei născute, Rosemary. La 
moartea lui se descoperi că îşi lăsase întreaga avere micuţei 
lui fine, pe atunci în vârstă de treisprezece ani. 


Pe lângă frumuseţea ei, Rosemary fusese şi o moştenitoare 
bogată. Şi se măritase eu blajinul şi nesăratul George 
Barton. 

De ce? Iris se întrebase atunci şi se întreba şi acum: de ce? 
Iris nu credea că Rosemary fusese vreodată îndrăgostită de 
el. Dar păruse foarte fericită cu el şi ţinuse mult la el - da, 
ţinuse foarte mult la el, asta era clar. Iris avusese ocazia să 
ştie asta, căci la un an după căsătoria lor, mama lor, 
fermecătoarea şi delicata Viola Marle, murise iar Iris, o fată 
de şaptesprezece ani, se dusese să locuiască cu Rosemary 
Barton şi soţul ei. 

O fată de şaptesprezece ani. Iris cugetă asupra imaginii ei. 
Cum fusese? Ce simţise, ce gândise, ce văzuse? 

Ajunse la concluzia că Iris Marle fusese înceată ca 
dezvoltare, o fată care nu gândise ci luase lucrurile aşa cum 
erau. Avusese resentimente, de pildă, faţă de faptul că 
mama ei era absorbită de Rosemary? Pe total credea că nu. 
Acceptase, fără să ezite, faptul că Rosemary era cea 
importantă. Rosemary era „ieşită în lume” - fireşte că 
mama ei era ocupată, atât cât îi permitea sănătatea, cu fiica 
ei cea mare. Fusese un lucru destul de firesc. Avea să-i vină 
şi ei rândul într-o bună zi. Viola Marle fusese o mamă 
oarecum retrasă, preocupată în principal de propria ei 
sănătate, dându-şi copiii pe mâna doicilor, guvernantelor, 
şcolilor, dar veşnic fermecătoare cu ei în acele scurte 
momente când dădea peste ei. Hector Marle murise când 
Iris avea cinci ani. Cunoaşterea faptului că el bea mai mult 
decât îi făcea bine i se infiltrase atât de subtil în minte încât 
nu avea nici cea mai mică idee cum, de fapt, ajunsese să 
ştie. 

Iris Marle cea de şaptsprezece ani acceptase viaţa ca 
atare, o jelise în mod corespunzător pe mama ei, purtase 
haine negre şi plecase să locuiască cu sora ei, şi cu soţul 
acesteia în casa lor din Elvaston Square. 

Uneori fusese destul de plictisitor în casa aceea. Iris nu 
ieşi în societate, oficial, până în anul următor. Între timp lua 


ore de germană şi franceză de trei ori pe săptămână, şi 
participa şi la orele de menaj. Erau dăţi când nu prea avea 
ce face, nici cu cine vorbi. George era amabil, invariabil 
afectuos şi ca un frate. Atitudinea lui nu se schimbase. La fel 
era şi acum. 

Şi Rosemary? Pe Rosemary o vedea foarte puţin. Rosemary 
era mai tot timpul plecată. Coafor, cocteiluri, bridge... 

Ce ştia ea cu adevărat despre Rosemary, de fapt? Despre 
gusturile ei, speranţele ei, temerile ei? Înspăimântător cât 
de puţine poţi să ştii despre o persoană cu care ai trăit în 
aceeaşi casă! Între surori existase foarte puţină intimitate, 
sau deloc. 

Dar acum trebuia să se gândească. Trebuia să îşi aducă 
aminte. Putea fi important. 

În mod sigur, Rosemary păruse destul de fericită... 

Până în ziua aceea - o săptămână înainte să se întâmple 
asta. 

Ea, Iris, nu avea să uite niciodată ziua aceea. Se detaşa cu 
o limpezime de cristal - fiecare detaliu, fiecare cuvânt. 
Masa lucioasă de mahon, scaunul împins în spate, scrisul 
caracteristic, grăbit... 

Iris închise ochii şi revăzu scena în minte... 

Intrarea ei în camera de zi a lui Rosemary, oprirea ei 
bruscă. 

O speriase enorm ce vedea! Rosemary la masa de scris, cu 
capul lăsat pe braţele întinse. Rosemary plângând cu 
suspine adânci. Niciodată n-o mai văzuse pe Rosemary 
plângând, iar plânsul acesta amar, violent, o înspăimânta. 

E drept, Rosemary avusese o gripă severă. Se ridicase din 
pat doar de câteva zile. Şi toată lumea ştia că gripa te lasă 
cu o stare de deprimare. Totuşi... 

Iris strigase speriată: 

— Oh, Rosemary, ce este? 

Rosemary se îndreptă de spate, îşi dădu părul negru la o 
parte de pe faţă desfigurată. Se căzni să îşi recapete 
controlul. Spuse repede: 


— Nimic, nimic - nu te mai holba aşa la mine! 

Se ridică şi, trecând pe lângă sora ei, ieşi în fugă din 
cameră. 

Nedumerită, tulburată, Iris înainta spre masă. Ochii ei îşi 
zăriră propriul nume scris de mâna lui Rosemary. [i 
scrisese, deci, Rosemary ei? 

Se apropie şi mai mult şi se uită la foaia albastră cu scrisul 
mare şi lăbărţat, chiar mai lăbărţat ca de obicei datorită 
grabei şi agitaţiei din spatele mâinii care ţinuse tocul. 

Dragă Iris, Nu are rost să-mi fac testamentul din cauză că 
oricum banii mei îţi revin ţie, dar a ş vrea ca anumite 
lucruri ale mele să fie date unor persoane anume. 

Lui George, bijuteriile pe care mi le-a oferit, şi caseta 
mică, emailată, pe care am cumpărat-o împreun ă când 
eram logodi ţi. 

Gloriei King, tabachera mea de platină. 

Lui Maisie, calul din porțelan chinezesc pe care l-a admirat 
întotdeauna... 

Scrisoarea se oprea aici, cu o mâzgălitură a tocului, aşa 
cum îl azvârlise Rosemary când dăduse frâu liber plânsului 
de necontrolat. 

Iris stătea în loc împietrită. 

Ce însemna asta? Rosemary nu avea să moară, nu-i aşa? 
Fusese foarte bolnavă de gripă, dar acum era bine. Şi, 
oricum, oamenii nu mureau de gripă - deşi uneori mai şi 
mureau, dar Rosemary nu murise. Acum se făcuse complet 
bine, era doar slăbită şi dărâmată. 

Ochii lui Iris parcurseră din nou cuvintele şi, de data asta, 
o frază ieşi în evidenţă cu un efect care o făcu să tresară: ,. 
Oricum banii mei î ţi revin ţie...” 

Era prima dată când lua la cunoştinţă clauzele 
testamentului lui Paul Bennett. Ştiuse de când era copil că 
Rosemary moştenise banii unchiului Paul, că Rosemary era 
bogată în timp ce ea era relativ săracă. Dar până în acest 
moment nu se întrebase niciodată ce avea să se întâmple cu 
acei bani la moartea lui Rosemary. 


Dacă ar fi fost întrebată ar fi răspuns că presupune că 
aveau să-i revină lui George ca soţ al lui Rosemary, dar ar fi 
adăugat că părea absurd să creadă că Rosemary ar muri 
înaintea lui George! 

Dar iată că era scris negru pe alb, chiar de mâna lui 
Rosemary. La moartea lui Rosemary banii îi reveneau ei, 
Iris. Dar nu era oare ilegal? Soţul sau soţia obţin banii, nu 
sora. Doar dacă, desigur, Paul Bennett stipulase asta în 
testamentul lui. Da, asta trebuia să fie. Unchiul Paul 
spusese că banii urmau să-i revină ei dacă Rosemary 
murea. Asta făcea ca lucrurile să fie mai puţin nedrepte... 

Nedreptate? Cum de-i venise în minte cuvântul ăsta? 
Considera că era nedrept că Rosemary să moştenească toţi 
banii unchiului Paul? Presupuse că, în adâncul sufletului ei, 
trebuie să fi simţit asta. Era nedrept. Erau surori, ea şi 
Rosemary. Amândouă erau copiii mamei ei. De ce să-i fi 
lăsat unchiul Paul toţi banii lui Rosemary? 

Rosemary avea întotdeauna totul! 

Petreceri şi toalete şi tineri îndrăgostiţi de ea şi un soţ 
care o adora. 

Singurul lucru neplăcut care i se întâmplă lui Rosemary fu 
că făcuse gripă! Ba şi asta nu durase mai mult de o 
săptămână! 

Iris ezită, stând în picioare lângă birou. Foaia aceea... ar fi 
vrut Rosemary s-o lase acolo s-o vadă servitoarele? 

După un minut de ezitare, o luă, o împături în două şi o 
strecură în unul din sertarele biroului. 

Fu găsită acolo după fatala petrecere aniversară, şi fu 
adusă ca o dovadă în plus, dacă mai era nevoie de o dovadă, 
că Rosemary fusese într-o stare depresivă după boală, şi că 
era posibil ca încă de atunci să se fi gândit la sinucidere. 

Deprimare după gripă? Acesta fu motivul invocat la 
anchetă, motivul la a cărui stabilire ajutase mărturia lui Iris. 
Un motiv nepotrivit, poate, dar singurul disponibil şi, ca 
atare, acceptat. Fusese o gripă rea în acel an. 


Nici Iris, nici George n-ar fi putut sugera vreun alt motiv... 
Atunci. 

Acum, gândindu-se în urmă la incidentul din pod, Iris se 
miră că putuse să fie atât de oarbă. 

Toată povestea trebuie să se fi desfăşurat sub ochii ei! lar 
ea nu văzuse nimic, nu observase nimic! 

Mintea ei sări repede peste tragedia de la petrecerea 
aniversară. Nu era nevoie să se gândească la asta. Asta 
trecuse - gata! Să lase la o parte groaza din ziua aceea şi 
ancheta şi faţa schimonosită a lui George şi ochii 
însângeraţi. Să treacă. Direct la incidentul cu cufărul din 
pod. 

Asta fusese cam la şase luni după moartea lui Rosemary. 

Iris continuase să trăiască în casa din Elvaston Square. 
După înmormântare, avocatul familiei Marle, un bătrân 
domn afabil, cu o chelie strălucitoare şi ochi neaşteptat de 
isteţi, avusese o întrevedere cu Iris. Îi explicase cu o 
claritate admirabilă că, în baza testamentului lui Paul 
Bennett, Rosemary îi moştenise averea urmând ca după 
moartea ei aceasta să revină copiilor ei. Dacă Rosemary 
murea fără să fi avut copii, averea îi revenea de drept lui 
Iris. Era o avere foarte mare, îi explică avocatul, care avea 
să-i aparţină în mod absolut la împlinirea vârstei de 
douăzeci şi unu de ani sau la căsătorie. 

Între timp, primul lucru care trebuia stabilit era locul ei de 
reşedinţă. Domnul George Barton se arătase dornic ca ea 
să continue să locuiască la el şi sugerase ca sora tatălui ei, 
doamna Drake, care sărăcise ca urmare a pretențiilor 
financiare ale unui fiu (oaia neagră a familiei Marle), să se 
mute la ei şi s-o însoţească pe Iris în societate. Era Iris de 
acord cu acest plan? 

Iris fuse întru totul de acord, mulţumită că nu trebuia să 
îşi facă alte planuri. Pe mătuşa Lucilla şi-o amintea ca pe o 
oaie blândă şi prietenoasă, fără voinţă. 

Aşa că problema fusese rezolvată. George Barton fusese 
înduioşător de încântat că sora soţiei lui rămăsese în casa 


lui şi o trata cu afecţiune, ca pe o soră mai mică. Doamna 
Drake, dacă nu o companie stimulatoare, era total aservită 
dorințelor lui Iris. Atmosfera din casă era amicală. 

Cu aproape şase luni mai târziu Iris făcu descoperirea din 
pod. 

Podul casei din Elvaston Square era folosit ca loc de 
depozitare a mărunţişurilor şi pieselor de mobilier 
desperechiate, şi a unui număr de cufere şi geamantane. 

Iris urcase într-o zi acolo după o căutare infructuoasă a 
unui pulover vechi, roşu, la care ţinea foarte mult. George o 
implorase să nu poarte doliu după Rosemary - Rosemary 
fusese întotdeauna împotriva acestui lucru, spunea el. Iris 
ştia că asta era adevărat, aşa că se conformă şi continuă să 
poarte haine obişnuite, oarecum spre dezaprobarea Lucillei 
Drake, care era o femeie de modă veche şi îi plăcea să se 
vadă ceea ce numea ea „decenţă”. Ea însăşi mai purta încă 
crep negru după un soţ decedat cu vreo douăzeci de ani în 
urmă. 

Iris ştia că diverse haine nedorite fuseseră puse la 
păstrare într-un cufăr din pod. Începu să cotrobăie prin el 
după puloverul ei, dând astfel peste diverse lucruri uitate, o 
fustă şi o jachetă gri, un maldăr de şosete, costumul ei de 
schi şi câteva halate vechi de baie. 

Atunci dădu peste un halat vechi de baie ce aparținuse lui 
Rosemary şi care într-un fel sau altul scăpase să fie dat 
împreună cu restul lucrurilor lui Rosemary. Era o chestie 
bărbătească din mătase în picăţele şi buzunare mari. 

Iris îl observă că era în stare perfectă. Îl împături cu grijă 
şi îl puse înapoi în cufăr. În timp ce făcea asta, mâna ei simţi 
ceva foşnitor în unul din buzunare. Băgă mâna şi scoase o 
bucată de hârtie mototolită. Recunoscu scrisul lui 
Rosemary. Netezi hârtia şi o citi. 

Iubitul meu Leopard, nu poţi să faci asta... Nu poţi- nu 
poţi... Ne iubim! Ne aparţinem unul altuia! Trebuie că ştii 
asta la fel cum o ştiu şi eu! Nu putem să ne spunem pur şi 
simplu la revedere şi să ne vedem în continuare cu detaşare 


de vieţile noastre. Tu şi eu ne aparţinem - pentru 
totdeauna. Nu sunt o femeie care ţine la convenienţe - nu- 
mi pasă ce zice lumea. Pentru mine dragostea contează mai 
mult decât orice altceva. Vom pleca împreună... Şi vom fi 
fericiţi - te voi face fericit. Mi-ai spus cândva că viaţa fără 
mine era pentru tine praf şi cenuşă - îţi aminteşti, iubitule? 
Iar acum îmi scrii cu calm că toate astea ar fi mai bine să 
sfârşească - că aşa este cinstit faţă de mine. Cinstit faţă de 
mine? Dar eu nu pot trăi fără tine! Îmi pare rău de George, 
a fost întotdeauna atât de bun cu mine, dar va înţelege. Va 
voi să-mi redea libertatea. Nu e corect ca doi oameni să 
trăiască împreună dacă nu se mai iubesc. Dumezeu ne-a 
făcut unul pentru altul, iubitule - ştiu asta. O să fim minunat 
de fericiţi, dar trebuie să fim curajoşi. Am să-i spun eu 
însămi lui George vreau să fiu absolut corectă privitor la 
toată povestea - dar nu până după ziua mea de naştere. 

Ştiu că fac ce e bine, Leopard, iubitul meu - şi nu pot trăi 
fără tine - nu pot, nu pot - NU POI. Ce prostie din partea 
mea să scriu toate astea! Două rânduri ar fi fost de ajuns. 
Doar „le iubesc. N-am să te las niciodată să pleci”. Oh, 
iubitule... 

Scrisoarea se oprea brusc. 

Iris rămase nemişcată, holbându-se la ea. 

Ce puţine cunoşti despre propria-ţi soră! 

Aşadar Rosemary avusese un amant - îi scrisese scrisori 
de dragoste pătimaşe - plănuise să plece cu el? 

Ce se întâmplase? Rosemary nu mai trimisese scrisoarea. 
Ce scrisoare trimisese? Ce se hotărâse în final între 
Rosemary şi acest bărbat necunoscut? 

(„Leopard!” Ce fantezii ieşite din comun aveau oamenii 
când se îndrăgosteau! Atât de prosteşte. Leopard, ce să 
spun!) 

Cine era acest bărbat? O iubea pe Rosemary tot atât cât îl 
iubea ea? Cu siguranţă trebuie să o fi iubit. Rosemary era 
incredibil de fermecătoare. Şi totuşi, conform scrisorii lui 
Rosemary, el sugerase să „termine tot”. Asta sugera - ce? 


Precauţie? Spusese în mod evident că ruptura era spre 
binele lui Rosemary. Da, dar oare nu spuneau bărbaţii astfel 
de lucruri ca să-şi salveze obrazul? Oare, în realitate, asta 
nu însemna că bărbatul ăsta, oricine era, se săturase de 
toată povestea asta? Poate că pentru el fusese doar o 
distracţie trecătoare. Poate că nu ţinuse niciodată cu 
adevărat la Rosemary. Cumva, Iris avea impresia că 
necunoscutul fusese foarte hotărât s-o rupă cu Rosemary 
definitiv... 

Dar Rosemary gândise altfel. Rosemary nu avea de gând 
să umble cu jumătăţi de măsură. Şi Rosemary fusese 
hotărâtă... 

Iris se cutremură. 

lar ea, Iris, nu ştiuse nimic despre asta! Nici măcar nu 
bănuise! Considerase ca pe un lucru de la sine înţeles că 
Rosemary era fericită şi mulţumită şi că ea şi George erau 
foarte satisfăcuţi unul de altul. Oarbă! Trebuie că fusese 
oarbă de nu ştiuse un lucru ca ăsta despre propria ei soră. 

Dar cine era bărbatul? 

Se duse cu mintea în urmă, gândindu-se, amintindu-şi. 
Fuseseră mulţi bărbaţi pe acolo, admirând-o pe Rosemary, 
luând-o în oraş, sunând-o. Nu fusese niciunul în mod 
special. Dar trebuie să fi fost - restul mănunchiului fusese 
doar camuflaj pentru acel unu, singurul care conta. Iris se 
încruntă, sortându-şi cu grijă amintirile. 

Două nume ieşeau în relief. Da, trebuia să fie unul sau 
celălalt. Stephen Farraday? Stephen Farraday trebuia să 
fie. Ce putuse vedea Rosemary la el? Un tânăr ţeapăn şi 
pompos - nici măcar chiar atât de tânăr. Bineînţeles că 
lumea spunea că era sclipitor. Un politician în urcare căruia 
i se profeţea în viitorul apropiat un post de subsecretar de 
stat. Un posibil viitor prim-ministru! Asta îi dăduse 
strălucire în ochii lui Rosemary? De bună seamă, ea n-ar fi 
putut să ţină cu atâta disperare la bărbatul în sine - o 
făptură atât de închistată şi rece, nu-i aşa? Dar se spunea 
că însăşi soţia lui era îndrăgostită pătimaş de el, şi trecuse 


peste dorinţele puternice ale familiei, măritându-se cu el - 
un simplu nimeni cu ambiţii politice! Dacă o femeie simţea 
asta pentru el, era posibil ca şi altă femeie să fi simţit. Da, 
trebuia să fie Stephen Farraday. 

Pentru că, dacă nu era Stephen Farraday, trebuia să fie 
Anthony Browne. 

Iar Iris nu voia să fie Anthony Browne. 

Adevărat, el fusese sclavul lui Rosemary, veşnic la ordinele 
ei, cu faţa lui brunetă şi frumoasă exprimând un fel de 
disperare hazlie. Dar oare devoţiunea aceea nu fusese prea 
liber declarată, ca să fie şi profundă? 

Ciudat felul în care dispăruse după moartea lui Rosemary! 
Niciunul din ei nu-l mai văzuse de atunci. 

Totuşi, nu chiar atât de ciudat - era un om care călătorea 
mult. Vorbise despre Argentina şi Canada şi Uganda şi 
Statele Unite. Ea avea o idee că el era de fapt din America 
sau Canada, deşi nu prea avea accent. Nu, nu era ciudat că 
nu-l mai văzuseră de atunci. 

Cu Rosemary fusese el prieten. Nu exista nici un motiv ca 
să continue să vină la ei. Fusese prietenul lui Rosemary. Dar 
nu amantul lui Rosemary! Nu voia ca el să fi fost amantul lui 
Rosemary. Asta ar fi durut-o - ar fi durut-o teribil... 

Se uită la scrisoarea din mâna ei. O mototoli. Avea s-o 
arunce, s-o ardă... 

Instinctul o opri. 

S-ar putea ca într-o zi să fie important să arăt scrisoarea 
asta... 

O netezi, o luă jos cu ea şi o încuie în caseta ei cu bijuterii. 

Ar putea fi important, într-o zi, să arate de ce îşi luase 
Rosemary viaţa. 

— Şi următorul lucru, vă rog? 

Fraza asta caraghioasă veni nepoftită în mintea lui Iris şi 
buzele ei schiţară un zâmbet strâmb. Întrebarea abilă a 
negustorului părea să reprezinte exact procesul ei mental 
direcționat cu grijă. 


Nu exact asta căuta ea să facă în acea trecere în revistă a 
trecutului? Se ocupase de surprinzătoarea descoperire din 
pod. lar acum - spre „următorul lucru, vă rog!” Care era 
următorul lucru? 

De bună seamă purtarea tot mai ciudată a lui George. Asta 
data de mult. Lucruri mărunte care o nedumeriseră 
deveneau acum limpezi în lumina surprinzătoarei 
întrevederi din seara trecută. Remarci şi gesturi fără 
legătură îşi luau locul cuvenit în desfăşurarea 
evenimentelor. 

Şi mai era reapariţia lui Anthony Browne. Da, probabil că 
asta s-ar cuveni să urmeze, întrucât avusese loc doar la o 
săptămână după găsirea scrisorii. 

Iris nu îşi amintea cu exactitatea ce simţise atunci... 

Rosemary murise în noiembrie. Anul următor, în mai, sub 
aripa Lucillei Drake, Iris îşi începu viaţa în societate. 
Mersese la mese şi ceaiuri şi serate dansante fără ca, totuşi, 
să le savureze prea mult. Era placidă şi nemulțumită. La o 
astfel de serată plictisitoare, spre sfârşitul lui iunie, auzi un 
glas în spatele ei. 

— Iris Marle, nu-i aşa? 

Se întoarse, roşind, şi dădu cu ochii de faţa bronzată şi 
întrebătoare a lui Anthony. El spuse: 

— Nu mă aştept să mă mai ţii minte, dar... Ea îl 
întrerupse: 

— Oh, dar te ţin minte. Bineînţeles că te ţin minte! 

— Splendid. Îmi era teamă că m-ai uitat. A trecut atâta 
timp de când nu ne-am văzut! 

— Ştiu. De la ziua de naştere a lui Ro... 

Se opri. Cuvintele îi veniseră vesele, negândite pe buze. 
Acum culoarea îi dispăru din obraji, lăsându-i albi ca varul. 
Buzele îi tremurau. Avea ochii mari şi speriaţi. 

Anthony Browne spuse repede: 

— Îmi pare teribil de rău. Sunt o brută că te-am făcut să îţi 
reaminteşti. 

Iris înghiţi în sec. Spuse: 


— E în ordine. 

(Nu din noaptea zilei de naştere a lui Rosemary. Nu din 
noaptea sinuciderii lui Rosemary. Nu avea să se gândească 
la asta. Nu!) 

Anthony Browne spuse din nou: 

— Îmi pare nespus de rău. Te rog să mă ierţi. Dansăm? 

Ea dădu din cap. În timp ce plutea cu el pe ringul de dans 
îl văzu pe tânărul căruia îi promisese deja acest dans 
uitându-se în jur după ea. Un tânăr imatur, care roşea uşor, 
şi care părea să-l strângă gulerul. Genul de partener cu 
care te poticneai la dans. Nu ca bărbatul ăsta - prietenul lui 
Rosemary. 

Simţi un junghi dureros. Prietenul lui Rosemary. 
Scrisoarea aceea. Acestui bărbat, cu care dansa, îi fusese 
scrisă? Ceva din graţia de felină cu care dansa dădea 
substanţă poreclei „Leopard”. Oare el şi Rosemary... 

Întrebă tăios: 

— Unde ai fost tot timpul ăsta? 

El o ţinu puţin la distanţă, uitându-se la faţa ei. Acum nu 
mai era zâmbitor, iar glasul lui era rece. 

— Am călătorit - cu afaceri. 

— Înţeleg. Continuă necontrolat: De ce te-ai întors? 

Atunci el zâmbi şi spuse degajat: 

— Poate ca să te văd pe tine, Iris Marle. 

Şi brusc, culegând-o mai aproape, execută cu ea un slalom 
învârtejit printre dansatori. Cu o senzaţie care era aproape 
o totală plăcere, Iris se întrebă de ce simţea totuşi că îi era 
frică. 

De atunci Anthony devenise o parte din viaţa ei. Se vedea 
cu el cel puţin o dată pe săptămână. 

Îl întâlnea în parc, la diverse serate dansante, se pomenea 
aşezată lângă el la dineuri. 

Singurul loc în care nu îl întâlnea niciodată era casa din 
Elvaston Square. Trecu ceva timp până să observe asta, 
atât de dibaci reuşea el să evite sau să refuze invitaţiile. 


Când îşi dădu seama de asta, începu să se întrebe: „de ce?”. 
Oare din cauză că el şi Rosemary... 

Apoi, spre uimirea ei, nepăsătorul, discretul George îi, 
vorbi despre el. 

— Cine e tipul ăsta, Anthony Browne, cu care umbli? Ce 
ştii despre el? 

Ea se holbă la el. 

— Ce ştiu despre el? Vai, a fost prieten cu Rosemary! 

Faţa lui George zvâcni. Clipi des. Spuse cu un glas greu: 

— Da, fireşte, a fost. 

Iris strigă cu remuşcare: 

— Îmi pare rău. Nu trebuia să îţi reamintesc. 

George Barton clătină din cap şi spuse cu blândeţe: 

— Nu, nu vreau s-o uit. De fapt, asta înseamnă numele ei. 
Rosemary - amintire. O privi în plină faţă. Nu vreau să-ţi uiţi 
sora, Iris. 

Ea îşi ţinu respiraţia. 

— N-am s-o uit niciodată. 

George continuă: 

— Dar în legătură cu tânărul ăsta, Anthony Browne. Se 
poate ca Rosemary să-l fi plăcut, dar nu cred că ştia prea 
multe despre el. Trebuie să ai grijă, Iris. Eşti o tânără foarte 
bogată. 

Un fel de mânie arzătoare o cuprinse. 

— Tony - Anthony - are el însuşi o grămadă de bani. Stă la 
Claridge's când e în Londra. 

George Barton zâmbi uşor. Murmură: 

— Eminamente respectabil, şi tot atât de costisitor. 
Oricum, draga mea, se pare că nimeni nu ştie multe despre 
tipul ăsta. 

— E american. 

— Probabil. Dacă e aşa, e ciudat că nu e sponsorizat mai 
mult de ambasada lui. Nu prea vine în casa asta, nu-i aşa? 

— Nu. Şi înţeleg de ce, dacă eşti atât de pornit împotriva 
lui! 

George clătină din cap. 


— Se pare că am călcat pe un teren minat. Mă rog. Am 
vrut doar să te avertizez din timp. Am să discut cu Lucilla. 

— Lucilla! Spuse dispreţuitoare Iris. 

George întrebă neliniştit: 

— E în regulă totul? Adică, are grijă Lucilla ca să ai genul 
de distracţii pe care se cuvine să-l ai? Petreceri şi lucruri de 
genul ăsta? 

— Da, cum să nu, lucrează ca un castor... 

— Pentru că, dacă nu, trebuie doar să spui, copila mea. 
Putem găsi pe altcineva. Cineva mai tânăr şi mai la curent 
cu moda. Vreau să te distrezi. 

— Mă distrez, George. Nici o grijă. 

— Atunci e bine. Eu personal nu mă prea pricep la aceste 
chestii - niciodată n-am fost bun la aşa ceva. Dar am să am 
grijă ca tu să ai tot ce vrei. N-am să mă uit la cheltuieli. 

Asta era George - bun, stângaci, aiurit. 

Fidel promisiunii lui, sau amenințării, discută cu doamna 
Drake pe tema Anthony Browne, dar Soarta făcu ca 
momentul să fie impropriu pentru a câştiga întreaga atenţie 
a Lucillei Drake. 

Ea tocmai primise o telegramă de la veşnic strâmtoratul ei 
fiu, care era lumina ochilor ei, şi care ştia mult prea bine 
cum să atingă coarda sensibilă a mamei sale spre propriul 
lui avantaj financiar. 

„Poţi să-mi trimiţi două sute de lire? Disperat. Viaţa sau 
moartea. Victor”. 

— Victor e atât de onorabil! El ştie cât de strâmtorată e 
situaţia mea şi n-ar apela niciodată la mine decât ca la 
ultima sursă. Niciodată nu a făcut-o. lare mă tem că o să se 
împuşte. 

— Nu el, spuse nesimţitor George Barton. 

— Dumneata nu-l cunoşti. Eu sunt mama lui şi îmi cunosc 
fiul. Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă nu aş face ce îmi cere. 
Poate reuşesc să vând acţiunile alea. 

George oftă. 


— Ascultă, Lucilla. Am să obţin informaţii complete prin 
telegraf de la unul din corespondenţii mei de acolo. Vom 
afla exact în ce belea a intrat Victor. Dar sfatul meu e să-l 
laşi să fiarbă în suc propriu. Altfel nu o să-i vină niciodată 
mintea la cap. 

— Eşti foarte dur, George. Bietul băiat a avut numai 
ghinioane... 

George se feri să-şi spună părerea în privinţa asta. 
Niciodată nu avea rost să te cerţi cu o femeie. 

Se mulţumi să spună: 

— Am s-o pun pe Ruth să se ocupe de asta. Până mâine o 
să ştim. 

Lucilla fu parţial liniştită. Cele două sute de lire fură 
reduse până la urmă la cincizeci, dar Lucilla ţinu neapărat 
să trimită suma asta. 

Iris ştia că George dădea banii, deşi în faţa Lucillei se 
prefăcea că îi vindea acţiunile. Iris îl admira foarte mult 
pentru generozitatea lui şi i-o spuse. Răspunsul lui fu 
simplu. 

— Întotdeauna există o oaie neagră într-o familie. Cineva 
care trebuie întreţinut. Unul sau altul va trebui să scoată 
bani din buzunar pentru Victor cât va trăi el. 

— Dar nu e nevoie să fii tu acela. El nu face parte din 
familia ta. 

— Familia lui Rosemary e şi a mea. 

— Eşti un scump, George. Dar n-aş putea s-o fac eu? 
Mereu îmi spui că înot în bani. 

El îi zâmbi larg. 

— Nu poţi să faci nimic de genul ăsta până la douăzeci şi 
unu de ani, domnişoară. Şi dacă eşti înţeleaptă n-ai s-o faci 
nici atunci. Dar am să-ţi vând un pont. Când un tip îţi 
telegrafiază că îşi ia zilele dacă nu primeşte două sute de 
lire, de regulă vei descoperi că douăzeci de lire sunt chiar 
prea mult... Aş zice că o bacnotă de zece lire e de ajuns! Nu 
poţi opri o mamă să sară, dar poţi reduce suma - să nu uiţi 


asta. Bineînţeles că Victor Drake nu şi-ar lua în veci zilele, 
nu el! Cei care ameninţă cu sinuciderea n-o fac niciodată. 

Niciodată? Iris se gândi la Rosemary. Apoi alungă gândul. 
George nu se gândea la Rosemary. El se gândea la un tânăr 
fără scrupule, demn de crezare, din Rio de Janeiro. 

Câştigul net din punct de vedere al lui Iris fu că 
preocupările materne ale Lucillei o împiedicară să acorde 
întreaga atenţie relaţiei ei cu Anthony Browne. 

Aşa că - spre „următorul lucru, domnişoară”. Schimbarea 
lui George! Iris nu o mai putea amâna. Când începuse? Ce o 
provocase? 

Nici chiar acum, privind în urmă, Iris nu putea spune cu 
precizie când a început. Încă de la moartea lui Rosemary 
George fusese distrat, avusese crize de neatenţie şi 
melancolie. Păruse mai bătrân, mai greoi. Toate astea erau 
destul de fireşti. Dar când anume aerul lui absent devenise 
ceva mai mult decât firesc? 

Acum că se gândea, prima dată când remarcase că el se 
uita la ea într-o manieră buimacă, uimită, fu după 
înfruntarea legată de Anthony Browne. Apoi el îşi formă un 
nou obicei din a veni acasă devreme şi a se închide în biroul 
lui. Nu părea să facă ceva acolo. O dată intrase şi îl găsise la 
birou, privind fix în faţa lui. La intrare ei se uită la ea cu 
nişte ochi tâmpi, fără luciu. Se purta ca un om care a avut 
un şoc, dar la întrebarea ei ce se întâmplase, răspunse 
scurt: „Nimic”. 

Pe măsură ce zilele treceau, el umbla prin casă cu aspectul 
unui om măcinat de griji, care avea o anumită problemă în 
minte. 

Nimeni nu dăduse prea multă atenţie. Iris categoric nu. 
Grijile erau întotdeauna în mod convenabil „Afaceri”. 

Apoi, la intervale neregulate şi aparent fără motiv, începu 
să pună întrebări. Abia atunci ea începu să considere 
purtarea lui ca fiind clar „ciudată”. 

— Ascultă, Iris, a vorbit vreodată Rosemary mult cu tine? 

Iris se holbă la el. 


— Desigur, George. Cel puţin... Ei bine, despre ce? 

— Oh, despre ea - despre prietenii ei - despre cum îi 
mergea. Dacă era fericită sau nefericită. Genul ăsta de 
lucruri. 

Ea se gândi că înţelegea ce era în mintea lui. Trebuie să fi 
aflat despre legătura nefericită a lui Rosemary. 

Spuse încetişor: 

— Niciodată nu vorbea mult. Adică... Mereu era ocupată, 
făcea câte ceva. 

— lar tu erai doar o puştoaică, fireşte. Da, ştiu. Mă 
gândeam, totuşi, că s-ar putea să fi spus ceva. 

Se uită întrebător la ea - cam ca un câine plin de speranţă. 

Ea nu voia ca George să sufere. Şi, oricum, Rosemary nu-i 
spuse niciodată nimic. Clătină din cap. 

George oftă. Spuse greoi: 

— Oh, în fine, nu contează. 

În altă zi o întrebă subit cine fuseseră cele mai bune 
prietene ale lui Rosemary. 

Iris reflectă. 

— Gloria King. Doamna Atwell - Maisie Atwell. Jean 
Raymond. 

— Cât de intimă era cu ele? 

— Nu ştiu precis. 

— Adică, crezi că s-ar putea să se fi încrezut în vreuna din 
ele? 

— Nu ştiu... Nu cred că e foarte probabil... La ce fel de 
încredere te referi? 

Imediat îşi dori să nu fi pus întrebarea asta, dar, spre 
mirarea ei, George o întrebă: 

— A spus vreodată Rosemary că îi era frică de cineva? 

— Frică? 

— Cu alte cuvinte, avea Rosemary duşmani? 

— Printre femei? 

— Nu, nu cu nuanţa asta. Duşmani adevăraţi. Nu exista 
cineva, din câte ştii tu, care... Care ar fi putut să-i vină de 
hac? 


Privirea de-a dreptul holbată a lui Iris păru să-l deranjeze. 
Se înroşi şi mormăi: 

— Sună prosteşte, ştiu. Melodramatic, dar mă întrebam şi 
eu aşa... 

La câteva zile după aceea începu să o întrebe despre soţii 
Farraday. 

Cât de des se vedea Rosemary cu soţii Farraday? 

Iris nu avea idee. 

— Zău că nu ştiu, George. 

— "Ţi-a vorbit vreodată despre ei? 

— Nu, nu cred. 

— Erau cât de cât intimi? 

— Pe Rosemary o interesa foarte mult politica. 

— Da. Asta după ce i-a cunoscut pe soţii Farraday în 
Elveţia. Până atunci nu o interesa nici cât negru sub unghie. 

— Nu. Cred că Stephen Farraday i-a trezit interesul 
pentru politică. Îi împrumuta pamflete şi broşuri. 

George întrebă: 

— Ce credea Sandra Farraday despre asta? 

— Despre ce? 

— Despre faptul că soţul ei îi împrumuta pamflete lui 
Rosemary. 

Iris spuse stingherită: 

— Nu ştiu. 

— Ea e o femeie foarte rezervată. Pare rece ca gheaţa. Dar 
se spune că e nebună după Farraday. Genul de femeie 
căreia s-ar putea să nu-i placă deloc faptul că soţul ei e 
prieten cu altă femeie. 

— Se poate. 

— Cum se înțelegeau Rosemary şi soţia lui Farraday? 

Iris spuse încetişor: 

— Nu cred că se înțelegeau. Rosemary râdea de Sandra. 
Spunea că e ca un cal umplut cu rumeguş. Dacă o înţepi, 
ţâşneşte rumeguşul, spunea ea. 

George mârâi. Apoi spuse: 

— Tot te mai vezi mult cu Anthony Browne? 


— Multişor. Glasul lui Iris era rece, dar George nu îşi 
repetă averitizările. Dimpotrivă, păru interesat. 

— A colindat mult prin lume, nu-i aşa? Trebuie să fi avut o 
viaţă interesantă. Ţi-a povestit vreodată despre ea? 

— Nu prea. A călătorit mult, fireşte. 

— În interes de afaceri, presupun. 

— Aşa cred. 

— Ce afacere are? 

— Nu ştiu. 

— Ceva legat de firmele de armament, nu-i aşa? 

— Nu mi-a spus. 

— În fine, nu e nevoie să pomeneşti că am întrebat. Eram 
doar curios. Toamna trecută umbla mult cu Dewsbury, care 
e preşedintele lui United Arms Ltd... Rosemary se vedea 
destul de mult cu Anthony Browne, nu-i aşa? 

— Da... Da, se vedeau. 

— Dar nu-l cunoştea de mult - era mai mult sau mai puţin 
o cunoştinţă întâmplătoare, nu? Obişnuia să o ducă la dans, 
nu-i aşa? 

— Da. 

— Am fost destul de surprins, să ştii, că l-a invitat la ziua 
ei. Nu mi-am dat seama că îl cunoştea atât de bine. 

Iris spuse liniştită: 

— El dansează foarte bine. 

— Da... Da, fireşte... 

Împotriva voinţei ei, Iris revăzu cu ochii minţii o imagine a 
acelei seri. 

Masa rotundă din restaurantul Luxembourg, luminile 
discrete, florile. Orchestra cu ritmul ei insistent. Chiar şi 
persoanele din jurul mesei: ea, Anthony Browne, Rosemary, 
Stephen Farraday, Ruth Lessing, George, iar în dreapta lui 
George soţia lui Stephen Farraday, lady Alexandra Farraday 
cu părul ei blond deschis şi drept şi nările uşor arcuite şi 
glasul ei limpede şi arogant. Fusese un grup tare vesel, sau 
nu fusese? 


Iar în mijlocul lui, Rosemary - Nu, nu, mai bine să nu se 
gândească la asta. Mai bine să-şi amintească numai de ea 
însăşi stând lângă Tony - era prima dată când îl întâlnise cu 
adevărat. Înainte fusese doar un nume, o umbră în hol, un 
spate însoţind-o pe Rosemary pe scările din faţă către un 
taxi ce aştepta. 

Tony... 

Îşi reveni tresărind. George repeta o întrebare. 

— Ciudat că a şters-o atât de curând. Unde a plecat, ştii? 

Ea spuse vag: 

— În Ceylon, cred, sau în India. 

— N-a pomenit nimic de asta în seara aceea. 

Iris rosti tăios: 

— De ce să fi pomenit? Şi trebuie neapărat să vorbim de... 
Seara aceea? 

Faţa lui George se făcu stacojie. 

— Nu, nu, bineînţeles că nu. Iartă-mă, draga mea. Apropo, 
invită-l într-o seară la cină pe Anthony Browne. Mi-ar plăcea 
să-l reîntâlnesc. 

Iris fu încântată. George îşi venea în fire. Invitaţia fu 
făcută şi acceptată, dar în ultima clipă Anthony trebui să 
plece în nord cu afaceri şi nu putu veni. 

Într-o zi de la sfârşitul lui iulie, George le uimi pe Iris şi 
Lucilla anunţându-le că cumpărase o casă la ţară. 

— Ai cumpărat o casă? Iris era neîncrezătoare. Dar parcă 
urma să închiriem pentru două luni casa aceea din Goring? 

— E mai plăcut să avem o casă a noastră, nu? Putem 
merge acolo în weekend-uri tot anul. 

— Unde e? Pe râu? 

— Nu chiar. De fapt, nu e deloc pe râu. Sussex. 
Malingham. Se numeşte Little Priors. Doisprezece acri. O 
casă mică în stil georgian. 

— Vrei să spui că ai cumpărat-o fără s-o vedem şi noi? 

— A fost o ocazie. Tocmai a intrat pe piaţă. Am înhăţat-o. 

Doamna Drake spuse: 


— Presupun că o să fie mult de muncă la ea cu 
redecorarea. 

George spuse degajat: 

— Oh, asta s-a aranjat. S-a ocupat Ruth de toate. 

Pomenirea lui Ruth Lessing, capabila secretară a lui 
George, fu primită cu o tăcere respectuoasă. Ruth era o 
instituţie - practic, făcea parte din familie. Privind la rece, 
era esenţa eficienţei combinată cu tactul... 

În timpul vieţii lui Rosemary, fusese un lucru obişnuit ca 
Rosemary să spună: „S-o punem pe Ruth să se ocupe de 
asta. E minunată. Oh, s-o lăsăm în seama ei!” 

Toate dificultăţile puteau fi întotdeauna netezite de 
degetele capabile ale lui Ruth. Ea conducea biroul lui 
George şi, se bănuia, îl conducea şi pe George. El îi era 
devotat şi se sprijinea pe judecata ei în toate privinţele. 
Ruth părea să nu aibă nevoi sau dorinţe ale ei proprii. 

Totuşi, de data asta, Lucilla Drake se supără. 

— Dragul meu George, o fi Ruth capabilă, dar, ei bine... 
Femeilor din familie le place să îşi aleagă culoarea tapetului 
propriului lor salon! Iris trebuia să fie consultată. Nu spun 
nimic despre mine. Eu nu contez. Dar e supărător pentru 
Iris. 

George păru absolut surprins. 

— Vroiam să fie o surpriză! 

Lucilla trebui să zâmbească. 

— Ce copil eşti, George! 

Iris spuse: 

— Nu mă deranjează culoarea tapetelor. Sunt sigură că 
Ruth se descurcă perfect. Ce o să facem acolo? Presupun că 
există un teren de tenis, nu? 

— Da, iar terenurile de golf sunt la şase mile depărtare, şi 
până la mare sunt paisprezece mile. Ceea ce e şi mai plăcut 
e că acolo o să avem vecini. Întotdeauna e înţelept să mergi 
într-o zonă unde cunoşti pe cineva. 

— Ce vecini? Întrebă repede Iris. 


— Soții Farraday, răspunse George. Locuiesc la o distanţă 
de o milă şi jumătate, chiar dincolo de parc. 

Iris se uită lung la el. Într-o clipă avu convingerea că toată 
afacerea asta complicată, cumpărarea şi aranjarea unei 
case la ţară, fusese întreprinsă cu un singur scop - crearea 
unei relaţii de prietenie între George şi soţii Farraday. 

Dar de ce? De ce această obsesie pentru soţii Farraday? 
De ce această costisitoare metodă de atingere a unui scop 
de neînțeles? 

Oare George suspecta că între Rosemary şi Stephen 
Farraday existase ceva mai mult decât o prietenie? Era asta 
o ciudată manifestare de gelozie post-mortem? Gândul ăsta 
era, de bună seamă, mult prea forţat. 

Dar ce voia George de la soţii Farraday? Care era rostul 
tuturor întrebărilor ciudate cu care el o bombarda în mod 
constant pe ea, Iris? Oare, în ultima vreme, nu se întâmpla 
ceva foarte straniu cu George? 

Privirea ciudată, ameţită, pe care o avea George seara! 
Lucilla o atribuia unui pahar sau mai multe de porto. Iris 
nu. 

Nu, în ultima vreme chiar se petrecea ceva ciudat cu 
George. Părea să fie sub imperiul unui amestec de intensă 
agitaţie intercalată cu lungi perioade de completă apatie 
când cădea într-un fel de comă. 

Majoritatea acelui august o petrecură la Little Priors. 
Oribilă casă! Iris se cutremură. O ura. O casă bine 
construită, armonios mobilată şi decorată (Ruth Lessing nu 
dădea niciodată greş!). Şi, ciudat, înspăimântător de pustie. 
Ei nu trăiau acolo. Ei o ocupau. Aşa cum pe timp de război 
soldaţii ocupau un post de pază. 

Ceea ce o făcea oribilă era paravanul de viaţă normală, 
obişnuită, pe timp de vară. Oameni invitaţi în weekend-uri, 
partide de tenis, cine neprotocolare la familia Farraday. 
Sandra Farraday se purtase fermecător cu ei - purtarea 
perfectă faţă de vecinii care îi erau deja prieteni. Îi 
prezenta districtului, le dădu lui George şi Iris sfaturi cu 


privire la cai, fu drăguţ respectuoasă cu Lucilla ca persoană 
mai în vârstă. 

Iar dincolo de masca feţei ei palide şi zâmbitoare nimeni 
nu putea şti ce gândea. O femeie ca un sfinx. 

Pe Stephen îl văzuseră mai puţin. El era foarte ocupat, 
adesea era plecat cu afaceri politice. Pentru Iris, faptul că el 
evita în mod deliberat, atât cât putea, întâlnirea cu cei de la 
Little Priors era o certitudine. 

August trecu, apoi trecu şi septembrie, iar în octombrie 
hotărâră că era timpul să se întoarcă la Londra. 

Iris scoase un mare oftat de uşurare. Poate că, o dată 
întorşi la Londra, George avea să-şi revină la normal. 

Şi atunci, în ultima noapte, fusese trezită de un ciocănit 
uşor în uşă. Aprinse lumina şi se uită la ceas. Era doar unu. 

Îşi îmbrăcă un halat şi se duse la uşă. 1 se păru oarecum 
mai firesc decât doar să strige „Intră”. 

Dincolo de uşă stătea George. Nu se culcase şi mai era 
încă în hainele de seară. Respira neregulat şi faţa lui avea o 
ciudată culoare albăstruie. Spuse: 

— Vino în birou, Iris. Trebuie să discut cu tine. Trebuie să 
vorbesc cu cineva. 

Mirată, încă ameţită de somn, ea se supuse. 

Intraţi în încăpere, el închise uşa şi îi făcu semn să ia loc la 
birou, în faţa lui. Împinse spre ea cutia cu ţigări, luiându-şi şi 
el una şi aprinzând-o, după mai multe încercări, cu o mână 
tremurătoare. 

— S-a întâmplat ceva, George? Întrebă ea. 

Acum era cu adevărat alarmată. El arăta groaznic. George 
vorbi cu mici întreruperi, ca un om care alergase. 

— Nu pot să mai continuu singur. Nu pot să mai ţin în 
mine. Trebuie să-mi spui ce crezi - dacă e adevărat, dacă e 
posibil... 

— Despre ce vorbeşti, George? 

— Tu trebuie să fi observat ceva, să fi văzut ceva. Ea 
trebuie să fi spus ceva. Trebuie să fi existat un motiv... 

Iris îl privi lung. 


EI îşi trecu mâna peste frunte. 

— Nu înţelegi despre ce vorbesc. Văd asta. Nu mai fi atât 
de speriată, fetiţo. Trebuie să mă ajuţi. Trebuie să îţi 
aminteşti tot ce poţi. Ştiu că sunt puţin incoerent, dar vei 
înţelege într-o clipă - când îţi voi arăta scrisorile. 

Descuie unul din sertarele laterale ale biroului şi scoase 
două foi de hârtie. 

Foile erau de un bleu pal, acoperite cu cuvinte scrise cu 
litere mărunte, de tipar. 

— Citeşte asta, spuse George. 

Iris se holbă la foaie. Ceea ce scria acolo era foarte 
limpede şi fără echivoc: „CREZI CĂ SOŢIA TA S-A SINUCIS. 
NU A FĂCUT-O. A FOST UCISĂ”. 

A doua spunea: „SOŢIA TA ROSEMARY NU S-A SINUCIS. 
A FOST OMORÂTĂ”. 

În timp ce Iris se holba la cuvinte, George continuă: 

— Au venit cam acum trei luni. La început m-am gândit că 
e o glumă - o glumă crudă, de prost gust. Apoi am început 
să mă gâdesc. De ce s-ar fi sinucis Rosemary? 

Iris spuse mecanic: 

— Deprimarea de după gripă. 

— Da, dar dacă stai să te gândeşti bine, asta e o prostie, 
nu-i aşa? Adică, foarte mulţi oameni au gripă şi se simt 
deprimaţi după aceea, şi ce-i cu asta? 

Iris spuse cu un efort: 

— S-ar putea să fi fost... Nefericită? 

— Da, s-ar putea. George reflectă foarte calm la acest 
aspect. Dar, în tot cazul, nu o văd pe Rosemary punându-şi 
capăt zilelor din cauză că era nefericită. Poate ar fi 
ameninţat că o face, dar nu cred că ar fi făcut-o. 

— Dar trebuie s-o fi făcut, George! Ce altă explicaţie ar 
putea exista? Ba chiar i s-a şi găsit praful în poşetă. 

— Ştiu. Toate se leagă. Dar de când am primit scrisorile 
astea am tot stat şi m-am gândit. Şi cu cât mă gândeam mai 
mult, cu atât eram tot mai sigur că în ele există un sâmbure 
de adevăr. De asta ţi-am pus toate întrebările alea - dacă 


avea duşmani şi dacă lăsase să înţeleagă că îi era frică de 
cineva. Cel care a omorât-o trebuie să fi avut un motiv... 

— Eşti nebun, George... 

— Uneori cred şi eu că sunt. Alteori sunt sigur că mă aflu 
pe pista corectă. Dar trebuie să ştiu. Trebuie să aflu. Iar tu 
trebuie să mă ajuţi, Iris. Trebuie să te gândeşti. Trebuie să 
îţi aminteşti. Asta e - să îţi aminteşti. Întoarce-te la acea 
noapte şi revezi-o iar şi iar. Pentru că înţelegi, nu-i aşa, că 
dacă a fost omorâtă, trebuie s-o fi făcut cineva care era la 
masă cu noi în noaptea aceea. Pricepi asta, nu-i aşa? 

Da, pricepea. Nu mai putea să dea la o parte amintirea 
acelei scene. Trebuia să îşi amintească tot. Muzica, răpăitul 
tobelor, lumina scăzută, numărul de cabaret şi lumina 
sporind din nou şi Rosemary prăbuşită peste masă, cu faţa 
albastră, cuprinsă de convulsii. Iris se cutremură. Era şi 
acum înspăimântată - groaznic de înspăimântată... 

Trebuia să se gândească - să se întoarcă în timp - să îşi 
amintească. 

Capitolul Il 

Ruth Lessing 

În timpul unui moment de relaxare din ziua ei ocupată, 
Ruth Lessing se gândea la soţia patronului ei, Rosemary 
Barton. 

Îi displăcuse mult Rosemary Barton. Nu ştiuse cât de mult 
până în acea dimineaţă de noiembrie când stătuse pentru 
prima dată de vorbă cu Victor Drake. 

Întrevederea aceea cu Victor Drake fusese începutul, 
pusese trenul în mişcare. Înainte de acea întrevedere, nu 
ştiuse cu adevărat ce simţea şi gândea. 

Îi era devotată lui George Barton. Întotdeauna îi fusese. 
Când venise prima dată la el, o tânără de douăzeci şi trei de 
ani, competentă, stăpână pe ea, văzuse că el avea nevoie de 
cineva care să aibă grijă de el. Şi ea îşi asumase 
răspunderea asta. Îi economisise timpul, banii, îl scutise de 
griji. Îi alesese prietenii şi îl direcţionase către hobby-urile 
potrivite. Îl ţinuse în frâu împiedicându-l să se lanseze în 


aventuri de afaceri dubioase, şi îl încurajase să îşi asume 
riscuri judicioase când fusese cazul. În lunga lor asociere, 
George nu o bănuise nici măcar o singură dată a fi altceva 
decât servilă, atentă şi complet sub comanda lui. Aspectul ei 
îi făcea o plăcere deosebită - părul brunet, lucios, perlele 
mici în urechile frumos modelate, faţa palidă, discret 
pudrată şi trandafiriul neostentativ al rujului de buze. 

După părerea lui, Ruth era secretara ideală, îi plăcea 
purtarea ei detaşată, impersonală, completa ei lipsă de 
sentiment sau familiarism. În consecinţă, îi vorbea mult 
despre afacerile lui personale, iar ea îl asculta cu 
înţelegere, intervenind întotdeauna cu un sfat util. 

Totuşi, nu avusese nimic de a face cu căsătoria lui. Nu îi 
plăcea, dar o acceptă şi fu un ajutor nepreţuit în 
aranjamentele de nuntă, uşurând-o pe doamna Marle de o 
mare parte din muncă. 

Un timp după căsătorie, Ruth fu vag în relaţii mai puţin 
confidenţiale cu patronul ei. Se limită strict la probleme de 
serviciu. George îi lăsă pe mână o mare parte din probleme. 

Atât de eficientă era Ruth încât Rosemary descoperi 
curând că domnişoara Lessing a lui George era un ajutor 
nepreţuit în tot felul de domenii. Domnişoară Lessing era 
mereu plăcută, zâmbitoare şi politicoasă. 

George, Rosemary şi Iris îi spuneau Ruth, şi adesea venea 
la prânz în Elvaston Square. Acum avea douăzeci şi nouă de 
ani, şi arăta exact la fel cum arătase la douăzeci şi trei. 

Fără ca vreodată să fi avut loc între ei o confidenţă de 
natură intimă, ea era veşnic conştientă de cele mai slabe 
reacţii emoţionale ale lui George. Ştiu când entuziasmul 
vieţii de cuplu se transformă într-o mulţumire extatică, intui 
perfect când acea mulţumire făcu loc la ceva ce nu era 
chiar atât de uşor de definit. O anumită neatenţie la detalii 
dovedită de George la acea vreme era corectată prin 
anticiparea ei. 

Oricât de distrat putea fi George, Ruth Lessing părea să n- 
o observe niciodată. Pentru asta, el îi era recunoscător. 


Într-o dimineaţă de noiembrie el îi vorbi de Victor Drake. 

— Vreau să faci pentru mine o treabă destul de neplăcută, 
Ruth. 

Ea îl privi întrebătoare. 

— Fiecare familie are o oaie neagră, spuse George. Este 
vorba de un văr al soţiei mele - o persoană absolut 
deplorabilă, mă tem. Şi-a ruinat pe jumătate mama - un 
suflet sentimental care şi-a vândut pentru el majoritatea din 
puţinele acţiuni pe care le are. Tipul a început cu 
falsificarea unui cec la Oxford, povestea s-a muşamalizat, şi 
de atunci colindă lumea cu vaporul, nefăcând nici o brânză 
nicăieri. 

Ruth ascultă fără prea mult interes. Era obişnuită cu 
genul. Tipii de genul ăsta porneau tot felul de afaceri, îşi 
luau diverse slujbe, niciodată nu erau buni la ceva, 
niciodată nu stăteau mult într-un loc, şi invariabil tocau 
banii care fuseseră investiţi în folosul lor. Astfel de oameni 
nu 0 interesaseră niciodată. Ea prefera succesul. 

— A apărut acum în Londra şi aflu că îmi deranjează soţia. 
Ea n-a mai dat ochii cu el de când era şcolăriţă, dar 
nemernicul îi scrie cerându-i bani, or eu nu am de gând să 
permit una ca asta. Am stabilit o întâlnire cu el la ora 
douăsprezece, la hotelul lui. Vreau să te ocupi tu de asta în 
locul meu. Adevărul e că nu vreau să intru în contact cu 
tipul ăsta. Nu l-am cunoscut, şi nici nu vreau, şi nu vreau ca 
Rosemary să-l întâlnească. Cred că întreaga poveste poate 
fi rezolvată absolut practic, printr-o terță persoană. 

— Da, aşa se întâmplă întotdeauna. Care urmează să fie 
aranjamentul? 

— O sută de lire în numerar şi un bilet pentru Buenos 
Aires. Banii îi vor fi înmânaţi la bordul vaporului. 

Ruth zâmbi. 

— Chiar aşa. Vreţi să fiţi sigur că într-adevăr pleacă! 

— Văd că înţelegi. 

— Nu e un caz ieşit din comun, spuse ea cu indiferenţă. 


— Nu, sunt o grămadă de tipi de genul ăsta. Ezită. Eşti 
sigură că nu te deranjează să faci asta? 

— Fireşte că nu mă deranjează. Era puţin amuzată. Vă 
asigur că sunt întru totul capabilă să mă ocup de problemă. 

— Eşti capabilă de orice. 

— Cum rămâne cu rezervarea călătoriei? Cum îl cheamă, 
apropo? 

— Victor Drake. Biletul e aici. Am sunat ieri compania 
navală. Vaporul, San Cristobal, pleacă mâine din Tilbury. 

Ruth luă biletul, se uită peste el ca să se asigure că e în 
regulă, apoi îl puse în poşetă. 

— Rămâne stabilit. Mă voi ocupa eu de asta. Ora 
doisprezece. Ce adresă? 

— Hotelul Rupert, lângă Russell Square. Ruth notă adresa. 

— Draga mea Ruth, nu ştiu ce m-aş face fără tine... Îşi 
puse mâna cu afecţiune pe umărul ei. Era pentru prima 
dată când făcea aşa ceva. Tu eşti mâna mea dreaptă, celălat 
eu al meu. 

Ea se îmbujora, mulţumită. 

— Niciodată n-am spus prea mult... Am luat ca pe un lucru 
de la sine înţeles tot ce ai făcut, dar nu e chiar aşa. Nici nu 
ştii cât mă bazez pe tine în toate - în toate. Eşti cea mai 
amabilă, cea mai dragă şi mai săritoare fată din lume! 

Râzând ca să îşi mascheze plăcerea şi stinghereala, Ruth 
spuse: 

— Mă veţi face o răsfăţată dacă îmi mai spuneţi astfel de 
lucruri. 

— Vorbesc serios, Ruth. Tu eşti o parte din firmă. Viaţa 
fără tine ar fi de neconceput. 

Ea ieşi, ducând cu ea căldura vorbelor lui. O mai simţea 
încă atunci când ajunse la Rupert Hotel. 

Ruth nu simţea nici o jenă faţă de sarcina ei. Avea mare 
încredere în puterea ei de a rezolva orice situaţie. Poveştile 
cu oameni ghinionişti nu o sensibilizeseră niciodată. Era 
pregătită să-l trateze pe Victor Drake ca pe oricare altă 
sarcină de serviciu. 


Victor Drake semăna foarte mult cu imaginea ei despre el, 
deşi poate hotărât mai atrăgător. Nu greşise în estimarea 
caracterului lui. Victor Drake avea o personalitate rece şi 
calculată, bine mascată în spatele unui diabolism agreabil. 
Lucrurile de care nu ţinuse ea seama erau puterea lui de a 
citi în sufletul celorlalţi şi uşurinţa exersată cu care putea 
profita de emoţiile lor. De asemenea, poate că îşi 
supraestimase rezistenţa la farmecul lui. Căci el chiar avea 
farmec. 

O întâmpină cu un aer de plăcută surpriză. 

— Emisarul lui George? Ce minunat! Asta da, surpriză! 

Cu glas sec şi plat, ea îi expuse condiţiile lui George. Victor 
fu de acord cu ele în cea mai plăcută manieră. 

— O sută de lire? Nu e deloc rău. Sărmanul George! M-aş 
fi mulţumit şi cu şaizeci - dar să nu-i spui! Condiţii: „Să nu o 
necăjesc pe încântătoarea verişoară Rosemary - să nu o 
contaminez pe inocenta verişoară Iris - să nu-l stânjenesc 
pe valorosul văr George”. De acord cu toate! Cine vine să 
mă conducă la San Cristobal ca să mă vadă plecat? 
Dumneata, draga mea domnişoară Lessing? Încântător. 

Îşi încreţi nasul şi ochii întunecaţi îi licăriră de o 
compătimire glumeaţă. Avea faţa smeadă şi ceva la el te 
ducea cu gândul la un toreador. Era atrăgător şi o ştia! 

— Eşti de ceva timp la Barton, nu-i aşa, domnişoară 
Lessing? 

— De şase ani. 

— Şi el n-ar şti ce să facă fără dumneata. Oh, da, ştiu totul 
despre asta. Şi ştiu totul despre dumneata, domnişoară 
Lessing. 

— De unde ştii? Întrebă tăioasă Ruth. Victor rânji. 

— Mi-a spus Rosemary. 

— Rosemary? Dar... 

— În regulă. Nu îmi propun să o mai necăjesc pe 
Rosemary. Deja a fost foarte drăguță cu mine - absolut 
înţelegătoare. Am scos o sută de la ea, de fapt. 

— Dumneata... 


Ruth se opri şi Victor râse. Râsul lui era molipsitor. Se 
pomeni râzând şi ea. 

— Asta e foarte urât din partea dumitale, domnule Drake. 

— Sunt un parazit cu şcoală. Am o tehnică de înaltă clasă. 
Mama, de pildă, întotdeauna va ieşi la interval dacă îi trimit 
o telegramă sugerând iminenta sinucidere. 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine. 

— Eu însumi mă dezaprob profund. Sunt un soi rău, 
domnişoară Lessing. Mi-ar plăcea să ştii cât de rău. 

— De ce? Întrebă ea curioasă. 

— Nu ştiu. Dumneata eşti altfel. Cu dumneata nu îmi pot 
folosi obişnuita tehnică. Ochii aceştia limpezi ai dumitale... 
Dumneata n-ai pica în cursă. Nu, „Mai mult de compătimit 
decât de blamat” n-ar ţine la dumneata. Dumneata n-ai pic 
de milă în dumneata. 

Chipul ei se împietri. 

— Dispreţuiesc mila. Nu am deloc înţelegere faţă de 
slăbiciune! 

— Cine a spus că sunt slab? Nu, aici te înşeli, draga mea. 
Ticălos, poate. Dar există un lucru care se cuvine spus. 

Buzele ei se arcuiră puţin. Inevitabila scuză. 

— Anume? 

— Mă distrez. Da, mă distrez enorm. Am văzut multe în 
viaţă, Ruth. Am făcut aproape tot. Am fost actor şi 
magazioner şi chelner şi hamal şi recuziter la circ! Am fost 
matroz de rând pe un cargobot. Am fost în cursa pentru 
preşedinţia unei ţări sud-americane. Am fost în închisoare! 
Există doar două lucruri pe care nu le-am făcut niciodată - 
o muncă zilnică cinstită şi acoperirea propriilor cheltuieli. 

Se uita la ea, râzând. Ea simţea că ar fi trebuit să fie 
revoltată. Dar puterea lui Victor Drake era puterea 
diavolului. El putea face răul să pară amuzant. Se uita acum 
la ea cu acea forţă de pătrundere supranaturală. 

— Nu ai de ce să arăţi atât de mulţumită de dumneata, 
Ruth! Nu ai atâta morală pe cât crezi că ai! Succesul e 
fetişul dumitale. Eşti genul de fată care sfârşeşte prin a se 


mărita cu şeful. Asta ar fi trebuit să faci cu Geroge. George 
nu ar fi trebuit să se însoare cu proasta aia mică de 
Rosemary. Ar fi trebuit să se însoare cu dumneata. Şi-ar fi 
făcut un mare serviciu dacă o făcea. 

— Cred că eşti cam impertinent. 

— Rosemary e a naibii de proastă, întotdeauna a fost. 
Încântătoare ca paradisul dar tâmpită ca un iepure. E genul 
de care bărbaţii se îndrăgostesc, dar nu rămân lângă ea. 
Dumneata eşti altfel. Dumnezeule, dacă un bărbat s-ar 
îndrăgosti de dumneata, nu s-ar plictisi niciodată! 

Îi atinsese punctul vulnerabil. Ea spuse cu o sinceritate 
subită: 

— Dacă! Dar el nu s-ar îndrăgosti de mine! 

— Vrei să spui, George? Nu te prosti, Ruth. Dacă 
Rosemary ar păţi ceva, George s-ar însura cât ai zice peşte 
cu tine. 

(Da, asta a fost. Asta a fost începutul.) Victor spuse, 
urmărind-o: 

— Dar ştii asta la fel de bine ca mine. 

(Mâna lui George pe a ei, glasul lui afectuos, cald... Da, de 
bună seamă era adevărat... Se întorcea la ea, depindea de 
ea...) 

Victor spuse cu blândeţe: 

— Ar trebui să ai mai multă încredere în dumneata, draga 
mea fată. L-ai putea învârti pe George pe degetul mic. 
Rosemary nu e decât o proastă mică. 

„E adevărat, se gândi Ruth. Dacă nu era Rosemary, 
puteam să-l fac pe George să se însoare cu mine. Aş fi bună 
pentru el. Aş avea grijă de el”. 

Simţi o bruscă mânie oarbă, un val de resentiment 
pătimaş. Victor Drake o urmărea cu mult amuzament. Îi 
plăcea să-i facă pe oameni să intre la idei. Sau, ca în cazul 
de faţă, să aţâţe ideile care erau deja acolo... 

Da, aşa î început - cu întâlnirea asta cu bărbatul care a 
doua zi urma să plece în cealaltă parte a globului. Ruth care 
se întoarse la birou nu era aceeaşi Ruth care plecase de 


acolo, deşi nimeni n-ar fi putut observa vreo schimbare în 
atitudinea sau în înfăţişarea ei. 

La scurt timp după întoarcerea ei la birou, Rosmary 
Barton sună la telefon. 

— Domnul Barton tocmai a ieşit să ia masa. Pot să vă ajut 
cu ceva? 

— Oh, Ruth, ai vrea? Obositorul ăla de colonel Race a 
trimis o telegramă prin care îmi spune că nu se va întoarce 
la timp pentru petrecerea mea. Întreabă-l pe George pe 
cine i-ar plăcea să invit în locul colonelului. Ne trebuie 
neapărat încă un bărbat. Suntem patru femei - Iris şi 
Sandra Farraday şi eu şi... Cine naiba e cealaltă? Nu-mi 
aduc aminte. 

— Eu sunt a patra, cred. Aţi fost foarte amabilă că m-aţi 
invitat. 

— Oh, desigur. Uitasem de tot de tine! 

Râsul lui Rosemary sună uşor şi gâlgâit. Nu avea cum să 
vadă îmbujorarea bruscă, linia dură a maxilarului lui Ruth 
Lessing. 

Invitată la petrecerea lui Rosemary ca o favoare, ca o 
concesiune făcută lui Geroge! „Oh, da, o să vină Ruth 
Lessing a ta. În definitiv, e fantastic de utilă, şi va fi 
încântată că e invitată. În plus, arată absolut prezentabilă”. 

În acea clipă Ruth Lessing ştiu cu precizie că o ura pe 
Rosemary Barton. 

O ura pentru că era bogată şi frumoasă şi nepăsătoare şi 
fără minte. Rosemary nu trebuia să muncească din greu 
într-un birou, totul îi era oferit pe o tavă de aur. Legături 
amoroase, un soţ îndrăgostit la nebunie - nu avea nevoie să 
muncească sau să facă planuri... 

— Aş dori să fie moartă, spuse cu glas jos Ruth telefonului 
tăcut. 

Propriile ei cuvinte o uimiră. Nu-i semănau deloc. 
Niciodată nu fusese pătimaşă, nici vehementă, niciodată nu 
fusese altceva decât o persoană detaşată şi controlată şi 
eficientă. 


Se întrebă: „Ce se întâmplă cu mine?” 

În acea după-amiază o urâse pe Rosemary Barton. Azi, un 
an mai târziu, încă o mai ura pe Rosemary Barton. 

Într-o zi, probabil, va putea să o uite pe Rosemary Barton. 
Dar nu încă. 

Se întoarse în mod deliberat cu gândul la zilele acelea de 
noiembrie. 

Se vedea stând şi uitându-se la telefon, simțind cum valul 
de ură îi inundă inima... 

Transmiţându-i lui George mesajul lui Rosemary cu glasul 
ei plăcut, stăpânit. Sugerându-i ca ea să nu mai vină, astfel 
încât numărul să fie egal. George respinsese rapid ideea! 

Venind în dimineaţa următoare să raporteze plecarea lui 
San Cristobal. Uşurarea şi gratitudinea lui George. 

— Deci a plecat şi el cu vaporul? 

— Da. Da, i-am dat banii chiar înainte de ridicarea 
pasarelei. Ezită, apoi spuse: În timp ce vaporul se 
desprindea de chei, mi-a făcut cu mâna şi a strigat: 
„Transmite-i dragostea mea şi sărutări lui George şi spune-i 
că am să beau în sănătatea lui diseară”. 

— Neobrăzare! Spuse George, apoi întrebă curios: Ce 
crezi despre el, Ruth? 

Ea îi răspunse cu glasul voit fără nuanţă: 

— Oh - este exact cum mă aşteptam. Un tip slab. 

Iar Geroge nu vedea nimic, nu observa nimic! Ei îi venea 
să strige: „De ce m-ai trimis la el? Nu ştiai ce s-ar fi putut să 
îmi facă? Nu îţi dai seama că de ieri sunt altă persoană? Nu 
vezi că sunt periculoasă? Nu ai nici o idee despre ce s-ar 
putea să fac?” 

În loc de toate astea, rămase secretara competentă şi 
eficientă. 

Încă cinci zile. 

Ziua de naştere a lui Rosemary. 

O zi liniştită la birou - o vizită la coafor - o rochie nouă de 
seară, neagră, puţin machiaj, aplicat cu artă. O faţă privind- 


o în oglindă, o faţă care nu era întru totul a ei. O faţă palidă, 
hotărâtă, înverşunată. 

Era adevărat ce spusese Victor Drake. În ea nu exista pic 
de milă. 

Mai târziu, când se uita lung peste masă la faţa vânătă şi 
schimonosită a lui Rosemary Barton, tot nu simţea pic de 
milă. 

Acum, după unsprezece luni, gândindu-se la Rosemary 
Barton, simţi că i se face brusc frică... 

Capitolul III 

Anthony Browne 

Anthony Browne se încrunta în timp ce se gândea la 
Rosemary Barton. 

Fusese al naibii de prost că se încurcase cu ea. Deşiun 
bărbat putea fi scuzat pentru asta! Era irezistibilă. În seara 
aceea de la Dorchester nu îşi putuse lua ochii de la ea. Era 
frumoasă ca o nimfă - şi probabil tot atât de inteligentă! 

Totuşi, se îndrăgostise nebuneşte de ea. Consumase multă 
energie pentru a găsi pe cineva care să i-l prezinte. Absolut 
de neiertat, ţinând cont că ar fi trebuit să se ocupe strict de 
afaceri. În definitiv, nu îşi pierdea zilele la Claridge's pentru 
plăceri. 

Dar Rosemary Barton era suficient de fermecătoare 
pentru a scuza orice lipsă momentană de la datorie. Acum 
însă, se blestema şi se întreba cum putuse fi atât de prost. 
Din fericire, nu avea ce regreta. Aproape imediat ce îi 
vorbise, vraja se risipise un pic. Lucrurile reveniseră la 
proporţiile lor normale. Asta nu era dragoste. Avea să fie, 
nici mai mult, nici mai puţin, o distracţie. 

Ei bine, savurase din plin distracţia. O savurase şi 
Rosemary. Ea dansa ca un înger, şi oriunde o ducea, 
bărbaţii se întorceau şi se holbau la ea. Pentru un tip, 
senzaţia era foarte plăcută. Atâta timp cât nu o făceai să 
vorbească. Mulţumea cerului că nu era însurat cu ea. O 
dată ce te obişnuiai cu acea perfecţiune a feţei şi formei, ce 
îţi mai rămânea? Nici măcar nu era în stare să asculte în 


mod inteligent. Era genul de fată care s-ar fi aşteptat de la 
tine să-i spui în fiecare dimineaţă la micul dejun că o iubeşti 
pătimaş! 

Oh, ce uşor îi era să spună acum toate astea! Dar atunci se 
îndrăgostise de ea, nu-i aşa? 

O suna, o scotea în oraş, dansa cu ea, o săruta în taxi. Era 
binişor pe cale să se pună într-o situaţie caraghioasă din 
pricina ei, până în ziua aceea uluitoare, incredibilă. 

Îşi amintea exact cum arătase ea atunci, şuviţa groasă de 
păr castaniu căzut liber peste o ureche, genele coborâte şi, 
printre ele, licărirea ochilor de un albastru întunecat. 
Boticul buzelor moi şi roşii. 

— Anthony Browne. E un nume frumos! 

EI spuse lejer: 

— Bine stabilit şi absolut respectabil. Henric VIII a avut un 
şambelan pe nume Anthony Browne. 

— Un strămoş, presupun? 

— N-aş băga mâna în foc. 

— Bine ai face! 

El înălţă sprâncenele. 

— Eu sunt din ramura colonială. 

— Nu din cea italiană? 

— Oh! Râse el. Tenul meu măsliniu? Mama a fost spaniolă. 

— Aşa se explică. 

— Ce se explică? 

— Multe, domnule Anthony Browne. 

— Îţi place foarte mult numele meu. 

— Am şi spus-o. E un nume frumos. Mai frumos decât Tony 
Morelli. 

O clipă, nu îşi putu crede urechilor! Era incredibil! 
Imposibil! 

O prinse de braţ. Sălbăticia strânsorii o făcu să geamă. 

— Oh, mă doare! 

— De unde ştii numele ăsta? 

Glasul lui era aspru, ameninţător. 


Ea râse, încântată de efectul pe care îl produsese. Proastă 
mică! 

— Cine ţi l-a spus? 

— Cineva care te-a recunoscut. 

— Cine? E o treabă serioasă, Rosemary. Trebuie să ştiu. 

Ea îi aruncă o privire piezişă. 

— Un văr al meu cu reputaţie proastă, Victor Drake. 

— N-am cunoscut niciodată pe cineva cu numele ăsta. 

— Îmi închipui că nu folosea numele ăsta la vremea când |- 
ai cunoscut. Menaja sentimentele familiei. 

Anthony spuse încetişor: 

— Înţeleg. S-a întâmplat în... Închisoare? 

— Da. Într-o zi îi făceam morală lui Victor, îi spuneam că e 
o ruşine pentru noi toţi. Bineînţeles că nu i-a păsat. Apoi a 
rânjit şi a spus: „Nu întotdeauna eşti chiar tu însăţi atât de 
scrupuloasă, iubito. Alaltăieri seară te-am văzut dansând cu 
un fost puşcăriaş - unul din cei mai buni prieteni ai tăi, de 
fapt. Îşi spune Anthony Browne, am auzit, dar la gherlă era 
Tony Morelli. 

Anthony spuse pe un ton lejer: 

— Trebuie să reînnoiesc cunoştinţa cu acest prieten din 
tinereţea mea. Noi, vechii puşcăriaşi, trebuie să păstrăm 
legătura. 

Rosemary clătină din cap. 

— Prea târziu. E în drum spre America de Sud. A plecat 
ieri. 

— Înţeleg. Anthony inspiră adânc. Aşadar eşti singura 
persoană care îmi cunoaşte secretul? 

Ea dădu din cap. 

— N-am să-l divulg. 

— Ai face bine să nu-l divulgi. Glasul lui deveni grav. 
Ascultă, Rosemary, treaba asta e periculoasă. Nu vrei să-ţi 
vezi faţa drăgălaşă toată numai găuri, nu-i aşa? Există 
oameni care nu se împiedică de un fleac precum 
frumuseţea unei fete. Şi mai sunt accidentele de circulaţie, 


de regulă mortale. Asta nu se întâmplă numai în cărţi şi 
filme. Se întâmplă şi în realitate. 

— Mă ameninţi, lony? 

— Te avertizez. Oricând poţi să fii lichidată. 

Avea ea să ţină cont de avertizare? Îşi dădea seama că el 
vorbea al naibii de serios? Proastă mică! Nu avea pic de 
minte în capul ăla drăgălaş. Nu te puteai baza pe ea să-şi 
ţină gura. Totuşi, trebuia să încerce să o convingă. 

— Uită că ai auzit vreodată numele de 'Tony Morelli, 
pricepi? 

— Dar nu mă deranjează deloc, Tony. Sunt descuiată la 
minte. Mi se pare palpitant să cunosc un infractor. Nu ai de 
ce să îţi fie ruşine de asta. 

Cretină mică! Se uită la ea cu răceală. În clipa aceea se 
întrebă cum de îşi putuse imagina că era îndrăgostit de ea. 
Niciodată nu putuse să suporte proştii - nici chiar proastele 
cu feţe drăguţe. 

— Uită de Tony Morelli, spuse el sever. Vorbesc serios. Să 
nu mai pomeneşti niciodată numele ăsta. 

Trebuia să dispară. Era singurul lucru pe care îl putea 
face. Nu se putea baza pe tăcerea fetei. Ea ar fi vorbit ori 
de câte ori ar fi avut chef. 

Rosemary îi zâmbea - un zâmbet fermecător, dar care îl 
lăsa rece. 

— Nu mai fi atât de aprig. Du-mă la dans la Jarrowi's 
sâmbăta viitoare. 

— N-am să fiu aici. Am de gând să plec. 

— Nu înainte de petrecerea de ziua mea. Nu mă poţi lăsa 
baltă. Contez pe tine. Spune-mi că vii. Am fost groaznic de 
bolnavă din cauza acelei gripe oribile şi încă mă mai simt 
teribil de slăbită. N-am voie să mă supăr, îmi face rău. 
Trebuie să vii. 

EI ar fi putut să rămână ferm. Ar fi putut să pună punct şi 
să plece imediat. 

În loc de asta, prin crăpătura uşii, o văzu pe Iris coborând 
scara. Iris, foarte dreaptă şi subţire, cu faţa ei palidă şi 


părul negru şi ochii cenuşii. Iris cu mult mai puţină 
frumuseţe decât Rosemary, dar cu tot caracterul pe care 
Rosemary nu avea să-l aibă niciodată. 

În clipa aceea se urî pentru faptul de a fi căzut victimă 
farmecului facil al lui Rosemary. Se simţi aşa cum se simţise 
Romeo amintindu-şi de Rosaline când o văzuse prima dată 
pe Julieta. 

Anthony Browne se răzgândi. 

Într-o fracțiune de secundă se hotări să adopte o linie de 
acţiune total diferită. 

Capitolul IV 

Stephen Farraday 

Stephen Farraday se gândea la Rosemary - se gândea la 
ea cu acea uimire neîncrezătoare pe care i-o stârnea 
întotdeauna imaginea ei. De obicei, îşi alunga din minte 
toate gândurile despre ea de îndată ce apăreau, dar existau 
şi daţi când, insistentă în moarte aşa cum fusese şi în viaţă, 
ea refuza să se lase alungată. 

Prima lui reacţie era întotdeauna aceeaşi - un cutremurat 
rapid la amintirea scenei din restaurant. Cel puţin nu mai 
trebuia să se gândească la asta. Gândurile lui se întoarseră 
şi mai în urmă, la Rosemary vie, Rosemary surâzând, 
respirând, privindu-l în ochi... 

Ce prost - cât de incredibil de prost fusese! Uimirea îl 
ţinea prizonier, acea uimire neîncrezătoare. Cum începuse 
totul? Pur şi simplu nu înţelegea. Era ca şi cum viaţa i-ar fi 
fost împărţită în două părţi, una, cea mai mare, o 
ascensiune ordonată, sănătoasă, bine echilibrată, cealaltă, o 
scurtă nebunie, necaracteristică lui. Cele două părţi nu se 
potriveau nicicum. 

Căci cu toată abilitatea şi deşteptăciunea lui, cu inteligenţa 
lui pătrunzătoare, Stephen nu avea acea percepţie 
interioară care să-i permită să vadă că, de fapt, se potriveau 
prea bine. 

Uneori îşi revedea viaţa, o aprecia la rece, fără emoție, dar 
cu o anumită încântare de sine. De la o vârstă fragedă 


fusese hotărât să reuşească în viaţă şi, în ciuda dificultăţilor 
şi anumitor dezavantaje iniţiale, chiar reuşise. 

Întotdeauna avusese o anumită simplitate în credinţele lui. 
EI credea în Voinţă. Dacă un om voia ceva cu adevărat, acel 
ceva putea fi realizat! 

Micul Stephen Farraday îşi cultivase constant Voința. 
Băiatul de şapte ani cu frunte înaltă şi bărbie hotărâtă 
intenţiona să se ridice - să se ridice sus de tot. Ştia că 
părinţii lui nu aveau cum să-l ajute. Mama lui se măritase 
sub rangul ei social, şi o regreta. Tatăl lui, un constructor 
mărunt, era disprețuit şi de soţie şi de fiu... Faţă de mama 
lui, împrăştiată, aeriană, cu fantastice schimbări de 
dispoziţie, Stephen simţea doar o incapacitate de înţelegere 
derutantă până în ziua în care o găsi prăbuşită pe colţul 
unei mese cu sticla de apă de colonie căzută din mână. Nu 
se gândise niciodată la băutură ca o explicaţie a toanelor 
mamei lui. Ea nu bea niciodată tării sau bere, iar el nu îşi 
dăduse seama că pasiunea ei pentru apa de colonie avea 
altă origine decât vagile ei explicaţii privind durerile de cap. 
În acel moment îşi dădu seama că avea prea puţină 
afecţiune faţă de părinţii lui. Bănuia că nici ei nu aveau prea 
multă faţă de el. Era mic pentru vârsta lui, liniştit, cu o 
tendinţă de bâlbâială, un copil cuminte, care nu crea 
probleme în casă. Tatăl lui l-ar fi vrut mai năzdrăvan. „La 
vârsta lui, eu făceam numai nebunii”. Uneori, uitându-se la 
Stephen, conştiinţa inferiorităţii sociale faţă de soţia lui îl 
făcea să se simtă prost. Stephen se arunca în partea alor ei. 

Pe tăcute, cu hotărâre crescândă, Stephen îşi trasă 
propria viaţă. Avea de gând să reuşească. Ca prim test de 
voinţă, îşi impuse să îşi stăpânească bâlbâială. Exersa 
vorbind rar, cu o uşoară ezitare între cuvinte. lar cu timpul 
eforturile lui fură încununate de succes. Nu se mai bâlbâia. 
În şcoală se dedică lecţiilor. Intenţiona să aibă educaţie. 
Educaţia te ducea departe. Curând stârni interesul 
profesorilor, care începură să îl încurajeze. Câştigă o bursă 
de studii. Părinţii lui fură abordaţi de autorităţile şcolare - 


băiatul promitea. Domnul Farraday, îmbogăţit de pe urma 
recondiţionării unui şir de case şubrede, fu convins să îşi 
investească banii în educaţia fiului său. 

La douăzeci şi doi de ani Stephen descinse de la Oxford cu 
un titlu bun, o reputaţie la fel de bună, un orator spiritual 
cu talent la a scrie articole. De asemenea, îşi făcuse nişte 
prieteni utili. Ceea ce îl atrăgea era politica. Învăţase să îşi 
depăşească timiditatea înnăscută şi să îşi cultive maniere 
admirabile în societate. Deşi cu predilecție liberal, Stephen 
îşi dădea seama că, cel puţin deocamdată, Partidul Liberal 
era mort. Se înscrise în Partidul Laburist. Numele lui deveni 
curând cunoscut ca cel al unui tânăr care „venea tare din 
urmă”. Dar Partidul Laburist nu îl satisfăcea pe Stephen. Îl 
găsea mai puţin deschis la ideile noi, mai dogmatic decât 
marele şi puternicul lui rival. În acelaşi timp, conservatorii 
erau în căutarea unui talent tânăr şi promiţător. 

Conservatorilor le plăcu Stephen Farraday - era exact 
omul pe care îl voiau. Stephen candidă în alegeri şi câştigă 
cu o mică majoritate într-o circumscripție electorală 
dominată de laburişti. Cu un sentiment de triumf, Stephen 
îşi ocupă locul în Camera Comunelor. Cariera lui începuse, 
şi era exact cariera potrivită pentru el. În ea îşi putea pune 
toată abilitatea, toată ambiția. Simţea în el abilitatea de a 
guverna, şi de a guverna bine. Într-o bună zi, îşi jură el, 
avea să intre în guvern. 

Cu toate acestea, o dată ce emoția intrării în Camera 
Comunelor se estompă, trăi o puternică deziluzie. Bătălia 
electorală îl pusese în bătaia reflectoarelor, iar acum era 
coborât la rutină, o simplă şi insignifiantă unitate a 
partidului, supus în faţa biciului lui şi ţinut la locul lui. Aici 
nu era uşor să te ridici din obscuritate. Aici tinerii erau 
priviţi cu suspiciune, îţi trebuia ceva mai mult decât 
abilitate. Îţi trebuia influenţă. 

Existau anumite interese. Anumite familii. Trebuia să fii 
sponsorizat. 


Se gândi la căsătorie. Până acum se gândise prea puţin la 
ea. Undeva, în minte, avea o imagine vagă a unei fiinţe 
frumoase care avea să-i fie alături şi să-i împărtăşească 
ambițiile; cineva care avea să-i dea copii şi în faţa căreia să 
îşi poată expune gândurile şi nedumeririle; o femeie care să 
simtă ce simţea şi el şi care să-i dorească succesul şi să fie 
mândră de el atunci când el îl obținea. 

Apoi, într-o zi, se duse la o mare recepţie la Kidderminster 
House. Relaţiile familiei Kidderminster erau cele mai 
puternice din Anglia. Erau, şi fuseseră întotdeauna, o 
familie mare de politicieni. Lordul Kidderminster, cu silueta 
lui înaltă şi distinsă era pretutindeni cunoscut din vedere. 
Faţa mare ca de căluţ de lemn a lui lady Kidderminster era 
familiară pe platformele publice şi în comitetele din toată 
Anglia. Aveau cinci fiice, trei din ele frumoase, şi un fiu încă 
la Eton. 

Soții Kidderminster îşi făceau o datorie din a încuraja 
membrii tineri ai partidului. De aici şi invitaţia făcută lui 
Farraday. 

El nu cunoştea mulţi oameni de acolo, şi stătu singur lângă 
o fereastră timp de vreo douăzeci de minute după sosire. 
Mulțimea de lângă masa de ceai se subţia şi trecea în 
cealaltă cameră când Stephen remarcă o fată înaltă în 
negru stând singură lângă masă, arătând o clipă uşor 
dezorientată. 

Stephen Farraday avea memoria feţelor. Chiar în acea 
dimineaţă îşi aruncase ochii peste un exemplar din „Bârfa 
Casei” lăsat în metrou de o călătoare. În el era o poză cam 
ştearsă a lui lady Alexandra Hayle, a treia fiică a contelui de 
Kidderminster, iar dedesubt un mic paragraf despre ea - ,. 
Întotdeauna a fost timidă şi retrasă, devotată animalelor. 
Lady Alexandra a urmat un curs de ştiinţe casnice întrucât 
lady Kidderminster ţine ca fetele ei să fie bine puse la punct 
cu toate problemele casnice”. 

Văzând-o acum stând acolo, Stephen ştiu, cu acea 
percepţie infailibilă a unei persoane timide, că şi ea era 


timidă. Cea mai urâtă dintre cele cinci fiice, Alexandra 
suferise întotdeauna de un complex de inferioritate. 
Primind aceeaşi creştere şi educaţie ca surorile ei, Sandra 
nu atinsese niciodată pe deplin acea savoir faire a lor, fapt 
care o supăra considerabil pe mama ei. 

Stephen nu ştia asta, dar ştia că fata era stingherită şi 
nefericită. Şi brusc, îşi dădu seama. Asta era şansa lui! „Ia-o 
prostule, ia-o! Acum sau niciodată!” 

Traversă camera spre masă. Stând lângă fată, luă un 
sandviş. Apoi, întorcându-se şi vorbind surescitat, spuse: 

— Ascultă, te deranjează dacă vorbesc cu tine? Nu cunosc 
multă lume de aici, şi văd că nici tu. Să nu mă repezi. De 
fapt, sunt îngrozitor de t-t-timid (bâlbâială de demult îi 
reveni în cel mai oportun moment) şi... Şi cred că şi tu eşti 
t-t-timidă, nu-i aşa? 

Fata se îmbujora şi deschise gura. Dar după cum bine 
intuise el, nu putu s-o spună. Era prea greu de găsit 
cuvintele ca să spună „Eu fac parte din familie”. În loc de 
asta, recunoscu liniştită: 

— Realitatea e că sunt... Sunt timidă. Întotdeauna am fost. 

Stephen continuă repede: 

— E un sentiment cumplit. Nu ştiu dacă poţi să scapi 
vreodată de el. Uneori mă simt pur şi simplu legat la gură. 

— Şi eu la fel. 

EI continuă, vorbind repede, bâlbâindu-se puţin, cu o 
purtare băieţească, atrăgătoare. 

Curând aduse vorba de piese, menţionă una care se juca şi 
care stârnise un mare interes. Sandra o văzuse. Discutară 
despre ea. Cum piesa trata anumite aspecte ale serviciilor 
sociale, în curând erau adâciţi în discutarea acestor măsuri. 

Stephen nu exageră. O văzu pe lady Kidderminster 
intrând în cameră, cu ochii după fiica ei. Planul lui nu 
prevedea să fie prezentat acum. Îngână un la revedere. 

— Mi-a făcut mare plăcere să vorbesc cu tine. Uram pur şi 
simplu întregul spectacol până te-am găsit. Mulţumesc. 


Părăsi Kidderminster House cu un sentiment de exaltare. 
Profitase de şansa lui. Acum mai avea de consolidat ceea ce 
începuse. 

Timp de mai multe zile bântui vecinătăţile lui 
Kidderminster House. O dată Sandra ieşi cu una din 
surorile ei. O dată ieşi singură, dar cu un pas grăbit. Nu se 
făcea să o, abordeze când era atât de evident grăbită. Apoi, 
cam după o săptămână, răbdarea îi fu răsplătită. Într-o 
dimineaţă ea ieşi din casă cu un câine mic şi negru, scoţian, 
şi o luă agale spre parc. 

Cinci minute mai târziu, un tânăr venind repede din 
direcţia opusă se opri scurt în faţa Sandrei. Exclamă 
Zglobiu: 

— Ia te uită ce noroc! Mă întrebam dacă am să te mai văd. 
Tonul lui era atât de încântat încât ea roşi un pic. 

El se aplecă asupra câinelui. 

— Ce amic nostim! Cum îl cheamă? 

— Maclavish. 

— Oh, foarte scoţian. 

Discutară despre câine câteva momente. Apoi Stephen 
spuse, cu o urmă de stânjeneală: 

— În ziua aceea nu ţi-am spus cum mă cheamă. Numele 
meu e Farraday. Stephen Farraday. Sunt un parlamentar 
obscur. 

Se uita întrebător la ea şi văzu cum obrajii i se colorară 
din nou în timp ce spunea: 

— Eu sunt Alexandra Hayle. 

La asta el reacţiona foarte bine. Surpriză, recunoaştere, 
spaimă, stânjeneală! 

— Oh, eşti... Eşti lady Alexandra Hayle... Tu... 
Dumnezeule! Ce tâmpit trebuie să mă fi considerat în ziua 
aceea! 

Mişcarea ei de răspuns era inevitabilă. Creşterea şi 
amabilitatea înnăscută îi cereau să facă totul pentru a-l 
linişti, a-l face să se simtă în largul lui. 

— Trebuia să-ţi fi spus la acea vreme. 


— Eu trebuia să fi ştiut! 

— De unde să fi ştiut? Şi, oricum, ce contează? le rog, nu 
mai fi atât de tulburat. Hai mai bine înspre parc. Uite, 
Mac'lavish abia aşteaptă. 

După aceea, o întâlni de câteva ori în parc. Îi povesti 
despre ambițiile lui. Discutară subiecte politice. O găsea 
inteligentă, bine informată şi simpatică. Avea cap şi o minte 
deosebit de echilibrată. Acum erau prieteni. 

Următorul pas înainte veni când el fu invitat la cină la 
Kidderminster House şi apoi la un dans. Un bărbat fusese 
indisponibil în ultima clipă. Când lady Kidderminster îşi 
frământa mintea pe cine să invite în loc, Sandra întrebă 
liniştită: 

— Ce zici de Stephen Farraday? 

— Stephen Farraday? 

— Da, a fost zilele trecute la petrecerea voastră, şi de 
atunci m-am întâlnit de vreo câteva ori cu el. 

Fu consultat lordul Kidderminster, iar acesta fu întru totul 
în favoarea încurajării tinerelor speranţe din lumea politică. 

— Un tânăr strălucitor - absolut strălucitor. N-am auzit 
despre ai lui, dar îşi va face singur un nume în una din zilele 
astea. 

Stephen veni şi se comportă foarte bine. 

Două luni mai târziu îşi puse norocul la încercare. Se aflau 
în parc şi MacTavish stătea cu capul pe piciorul Sandrei. 

— Sandra, tu ştii, trebuie să ştii că te iubesc. Vreau să te 
măriţi cu mine. Nu te-aş cere de soţie dacă nu aş fi convins 
că într-o zi am să-mi fac un nume. Nu o să-ţi fie ruşine 
pentru alegerea ta. [i-o jur. 

Ea spuse: 

— Nu mi-e ruşine. 

— Deci ţii la mine? 

— Nu ştiai? 

— Speram... Dar nu eram sigur. Să ştii că te-am iubit din 
clipa în care te-am văzut şi mi-am luat inima în dinţi să îţi 
vorbesc. În viaţa mea n-am fost mai speriat ca atunci. 


— Cred că tot atunci te-am iubit şi eu... 

Nu merse totul ca pe roate. Anunţul liniştit al Sandrei că 
avea să se mărite cu Stephen Farraday stârni imediat 
protestele familiei ei. Cine era el? Ce ştia despre el? 

În faţa lordului Kidderminster, Stephen fu foarte cinstit cu 
privire la familia şi originea lui. 

Lordul Kfdderminster îi spuse soţiei sale: 

— Hm, putea fi mai rău. 

Îşi cunoştea bine fiica, ştia că în spatele purtării ei liniştite 
se ascundea o hotărâre de nezdruncinat. Dacă ea îşi pusese 
în gând să îl aibă pe tipul ăsta, avea să-l aibă. Nu ceda 
niciodată. 

— Pe amicul ăsta îl aşteaptă o carieră frumoasă. Cu puţină 
susţinere, va ajunge departe. Numai Dumnezeu ştie câtă 
nevoie aveam de nişte sânge tânăr. Şi pare un tip la locul 
lui. 

Lady Kidderminster acceptă bombănind. Nu era deloc 
ideea ei despre o partidă bună pentru fiica ei. Totuşi, 
Sandra era în mod cert cea mai dificilă din familie. Susan 
fusese o frumuseţe, iar Ester avea cap. Diana, copil deştept, 
se măritase cu tânărul duce de Harwich - „partida” 
sezonului. În mod categoric, Sandra avea mai puţin farmec, 
şi mai era şi timidă, iar dacă tânărul ăsta avea un viitor 
după cum părea să creadă toată lumea... 

Capitulă, murmurând: 

— Dar, fireşte, va trebui să ne folosim influenţa... 

Aşa că Alexandra Catherine Hayle îl luă pe Stephen 
Farraday la bine şi la rău, în rochie albă de satin şi dantelă 
de Bruxelles, cu şase domnişoare de onoare şi doi paji 
minusculi şi toate accesoriile unei nunţi la modă. Perechea 
plecă în luna de miere în Italia, şi se întoarse într-o căsuţă 
fermecătoare din Westminster, şi la scurt timp după aceea 
naşa Sandrei muri lăsându-i un încântător conac la ţară. 
Totul mergea bine pentru tânărul cuplu. Stephen plonja în 
viaţa parlamentară cu reînnoită ardoare, Sandra îl ajuta în 
toate privinţele, identificându-se cu ambițiile lui. Uneori, 


Stephen se gândea, aproape nevenindu-i să creadă, la cât 
de bună fusese soarta cu el! Alianţa cu puternica familie 
Kidderminster îi asigura o urcare rapidă în carieră. 
Abilitatea şi isteţimea lui aveau să îi consolideze poziţia pe 
care i-o oferise şansa. Credea sincer în puterile lui şi era 
pregătit să lucreze neprecupeţind nici un efort pentru 
binele ţării lui. 

Adesea, uitându-se peste masă la soţia lui, se gândea cu 
bucurie că avea o parteneră de viaţă perfectă, exact cum şi- 
o imaginase întotdeauna. Îi plăceau încântătoarele linii ale 
capului şi gâtului ei, privirea directă a ochilor ei căprui, 
fruntea albă şi înaltă, uşoara aroganță a nasului ei acvilin. 
Avea ceva din aerul unui cal de rasă. O găsea tovarăşa 
ideală. Da, soarta fusese bună cu el. Viaţa i se contura aşa 
cum şi-o dorise. Abia trecuse de treizeci de ani şi avea deja 
succesul în palmă. 

Şi, în acea stare de satisfacţie triumfătoare, se duse cu 
soţia lui la St. Moritz pentru două săptămâni şi, uitându-se 
prin holul hotelului, o văzu pe Rosemary Barton. 

Niciodată nu a înţeles ce s-a întâmplat cu el în clipa aceea. 
Printr-un fel de răzbunare poetică, vorbele pe care le 
spusese altei femei se adeveriră. Se îndrăgosti din prima 
clipă. O dragoste profundă, copleşitoare, nebună. Era genul 
de dragoste adolescentină, disperată pe care ar fi trebuit să 
o cunoască în urmă cu mulţi ani şi să treacă peste ea. 

Întotdeauna presupusese că nu era genul de bărbat 
pătimaş. Câteva legături efemere, un flirt, două, asta 
însemna „dragostea” pentru el. Plăcerile senzuale pur şi 
simplu nu îl atrăgeau. 

Dacă ar fi fost întrebat dacă îşi iubea soţia, ar fi răspuns 
„Categoric da” - deşi ştia bine că nici prin cap nu i-ar fi dat 
să se însoare cu ea dacă ar fi fost fiica unui sărăntoc de la 
ţară. O plăcea, o admira şi nutrea pentru ea o afecţiune 
profundă şi o recunoştinţă sinceră pentru ceea ce îi adusese 
poziţia ei. 


Faptul că se putea îndrăgosti cu abandonul şi nefericirea 
unui puştan fu pentru el o revelaţie. Nu se gândea decât la 
Rosemary. La chipul ei fermecător şi zâmbitor, la părul ei 
mătăsos, la silueta ei voluptoasă, unduitoare. Nu mânca şi 
nu dormea. Se duseră la schi împreună. Dansă cu ea. În 
timp ce o ţinea lipită de el, ştiu că o voia mai mult decât 
orice pe pământ. Aşadar asta, suferinţa asta, chinul ăsta 
mistuitor - asta era dragostea! 

Dar nimeni nu trebuia să bănuiască, nimeni nu trebuia să 
ştie ce simţea el, în afară de Rosemary însăşi. 

Familia Barton plecă mai devreme cu o săptămână decât 
soţii Farraday. Stephen îi spuse Sandrei că St. Moritz nu 
era prea distractiv. Sandra acceptă cu multă amabilitate să 
îşi scurteze vacanţa şi să se întoarcă la Londra. După două 
săptămâni de la întoarcere, Stephen deveni amantul lui 
Rosemary. 

O perioadă ciudată, extatică - febrilă, ireală. Ea dură... 
Cât? Şase luni cel mult. Şase luni în care Stephen se ducea 
la treaba lui ca de obicei, îşi vizita circumscripţia, punea 
întrebări în Cameră, vorbea la diverse întruniri, discuta 
despre politică cu Sandra şi se gândea la un singur lucru - 
la Rosemary. 

Întâlnirile lor secrete din micul apartament, frumuseţea ei, 
cuvintele de dragoste pătimaşe cu care o copleşea, 
îmbrăţişările ei pătimaşe. Un vis. Un vis senzual, înflăcărat. 

lar după vis - deşteptarea. 

Asta păru să se întâmple absolut subit. 

Fu ca ieşirea dintr-un tunel în lumina zilei. 

Într-o zi era amantul vrăjit, a doua zi era din nou Stephen 
Farraday, gândindu-se că poate nu ar trebui să o mai vadă 
atât de des pe Rosemary. La naiba, riscaseră enorm! Dacă 
Sandra ar fi bănuit... Se uită pe furiş la ea la micul dejun. 
Slavă Domnului, nu bănuia! Habar nu avea. Totuşi, unele 
din pretextele lui din ultimul timp fuseseră cam subţiri. 
Unele femei ar fi început să intre la bănuieli. Slavă 
Domnului că Sandra nu era o femeie suspicioasă. 


Trase adânc aer în piept. Chiar că el şi Rosemary fuseseră 
foarte nesăbuiţi! Era de mirare că soţul ei nu se prinsese. 
Un tip prostuţ, nebănuitor, cu mulţi ani mai în vârstă ca ea. 

Ce făptură încântătoare era ea... 

Se gândi brusc la terenul de golf. Aerul proaspăt suflând 
peste dunele de nisip... Clinchetul croselor... Balansul 
moale cu ochii la minge... Lovitura scurtă. Bărbaţi. Bărbaţi 
fumând pipe. Şi nici o femeie admisă pe terenurile de golf. 

Îi spuse subit Sandrei: 

— N-am putea merge la Fairhaven? 

Ea îl privi surprinsă. 

— Chiar vrei? Poţi pleca? 

— Aş putea să-mi iau o săptămână liberă. Mi-ar plăcea să 
joc puţin golf. Simt că am ruginit. 

La Fairhaven fusese linişte şi pace, cu Sandra şi câinii pe 
terasă şi în grădina veche împrejmuită cu zid şi cu golf la 
Sandley Heath şi hoinăreala de seară spre fermă cu 
Mac'avish pe urmele lui. 

Se simţise cam ca cineva care îşi revenea după boală. 

Se încruntase când văzuse scrisul lui Rosemary. Îi spusese 
să nu-i scrie. Era prea periculos. Nu că Sandra îl întreba 
vreodată de la cine erau scrisorile, dar era un lucru 
neînţelept. Niciodată nu puteai avea încredere în servitori. 

Luă supărat scrisoarea în biroul lui. Pagini întregi. Pur şi 
simplu pagini întregi. 

În timp ce citea, se simţi cuprins din nou de vechea vrajă. 
Ea îl adora, îl iubea mai mult ca niciodată, nu putea suporta 
să nu-l vadă cinci zile întregi. Simţea şi el acelaşi lucru? Îi 
era dor lui Leopard de etiopianca lui? 

Zâmbi şi oftă în acelaşi timp. Gluma aceea caraghioasă, 
născută când el îi cumpărase un halat bărbătesc cu 
imprimeul cu pete pe care ea îl admirase. „Leopardul 
schimbându-şi petele” se numea exponatul, iar el îi spusese: 
„Dar tu nu trebuie să-ţi schimbi pielea, iubito”. Şi după 
aceea ea îl numise Leopardul, iar el o numise Frumuseţea 
Neagră. 


O prostie, într-adevăr. Da, o prostie. Drăguţ din partea ei 
să-i scrie pagini întregi. Totuşi, nu trebuia s-o facă. La 
naiba, trebuiau să fie atenţi! Sandra nu era femeia care să 
înghită o treabă ca asta. O dată ce s-ar fi prins... Scrisorile 
erau periculoase. I-o spuse lui Rosemary. De ce nu putuse 
să aştepte până la întoarcerea lui? La naiba, aveau să se 
vadă în câteva zile! 

În dimineaţa următoare, la micul dejun, pe masă se afla 
altă scrisoare. Stephen înjură în gând. 1 se păru că ochii 
Sandrei poposiră pe ea preţ de câteva secunde. Dar ea nu 
spuse nimic. Slavă Domnului că nu era genul de femeie care 
să pună întrebări despre corespondenţa soţului. 

După micul dejun porni cu maşina spre orăşelul aflat la opt 
mile depărtare. Nu se făcea să dea telefon din sat. O prinse 
pe Rosemary la telefon. 

— Alo - tu eşti, Rosemary? Nu-mi mai scrie. 

— Stephen, iubitule, ce plăcere să îţi aud glasul! 

— Fii atentă să nu te audă cineva. 

— Nu are cine. Oh, îngerul meu, mi-a fost dor de tine. Ţi-e 
ţi-a fost dor de mine? 

— Da, desigur. Dar nu mai scrie. E prea riscant. 

— Ţi-a plăcut scrisoarea mea? le-a făcut să simţi că sunt 
cu tine? Vreau să fiu cu tine în fiecare clipă, iubitule. Tu 
vrei? 

— Da, dar nu la telefon, fata mea. 

— Eşti ridicol de precaut. Ce contează? 

— Şi eu mă gândesc la tine, Rosemary. N-aş putea suporta 
să ai probleme din cauza mea. 

— Nu-mi pasă ce mi se întâmplă. Ştii asta. 

— Mie îmi pasă, scumpa mea. 

— Când te întorci? 

— Marţi. 

— Şi miercuri ne întâlnim în apartament. 

— Da... Ăă, da. 

— Abia aştept, iubitule. Nu poţi să inventezi o scuză şi să 
vii azi? Oh, Stephen, ai putea! 


— Mă tem că e exclus. 

— Nu cred că mă iubeşti şi că ţi-e dor de mine. 

— Prostii, bineînţeles că te iubesc. 

Când închise telefonul se simţea obosit. De ce insistau 
femeile să fie atât de nesăbuite? El şi Rosemary trebuiau să 
fie mai atenţi pe viitor. Trebuiau să se întâlnească mai rar. 

După aceea lucrurile deveniseră dificile. El era ocupat - 
foarte ocupat. Îi era absolut imposibil să-i acorde prea mult 
timp lui Rosemary, iar ea părea incapabilă să înţeleagă asta. 
Îi explică, însă ea nici nu voi să asculte. 

— Oh, politica ta tâmpită - ca şi cum ea ar fi importantă! 

— Dar este... 

Ea nu pricepea. Nu-i păsa. Munca, ambiția, cariera lui nu o 
interesau deloc. Tot ce voia era să îl audă repetându-i iar şi 
iar că o iubea. „lot atât ca până acum? Spune-mi din nou că 
mă iubeşti cu adevărat.” 

Ar fi putut să-o ştie până acum, se gândi el. Era o făptură 
fermecătoare, absolut fermecătoare... Dar necazul era că 
nu puteai să stai de vorbă cu ea. 

Necazul era că se văzuseră prea mult. Nu puteai păstra o 
legătură la acelaşi nivel de pasiune. Trebuiau să se 
întâlnească mai rar, s-o lase puţin mai moale... 

Dar ea era refractară - foarte refractară. Acum îi reproşa 
mereu că nu o iubea. 

— Nu mă mai iubeşti ca înainte. Îţi aminteşti când îmi 
spuneai că ar fi minunat să murim împreună? 

Ce lucruri tâmpite spune omul când e îndrăgostit! La 
vremea aceea nu erau tâmpite, dar alta era să le auzi la 
rece! De ce nu puteau femeile să lase lucrurile în pace? Un 
bărbat nu voia să i se reamintească întruna în ce hal se 
prostise. 

Ea emise o pretenţie absurdă. N-ar putea el să plece în 
sudul Franţei şi ea să-l întâlnească acolo? Sau în Corsica 
sau Sicilia - unul din locurile astea în care nu întâlneai pe 
nimeni cunoscut? Stephen spuse mohorât că nu exista un 


asemenea loc. În cele mai improbabile locuri întotdeauna te 
întâlneai cu cineva pe care nu-l mai văzuseşi de ani de zile. 

Şi atunci ea spuse ceva ce îl înspăimântă. 

— Dar asta n-ar conta, nu-i aşa? 

El simţi că se răceşte. 

— Ce vrei să spui? 

Ea îi zâmbea - acelaşi zâmbet fermecător care odinioară îl 
ameţea şi îi aprindea dorinţa în sânge. Acum îl făcea doar 
nervos. 

— Leopard iubitule, mă gândeam uneori că suntem proşti 
că ne tot chinuim să ne ascundem. Nu merită. Hai să 
plecăm împreună. Să nu ne mai prefacem. George va 
divorța de mine şi soţia ta va divorța de tine şi apoi ne 
putem căsători. 

Aşa, pur şi simplu! Dezastru! Ruină! lar ea nu vedea! 

— Nu te-aş lăsa să faci aşa ceva. 

— Dar nu-mi pasă, iubitule. Eu nu ţin la convenienţe. 

„Eu ţin. Eu ţin, se gândi Stephen”. 

— Eu consider că dragostea este cel mai important lucru 
din lume. Nu contează ce cred alţii despre noi. 

— Pentru mine ar conta, draga mea. Un scandal de genul 
ăsta mi-ar distruge cariera. 

— Dar chiar contează cariera asta? Există sute de alte 
lucruri pe care le-ai putea face. 

— Nu fi prostuţă. 

— Şi, oricum, de ce trebuie neapărat să faci ceva? Am o 
grămadă de bani, să ştii. Nu ai lui George, ai mei proprii. 
Am putea cutreiera lumea, am putea merge în locuri pe 
care, probabil, nu le-a văzut nimeni. Sau pe vreo insulă din 
Pacific. la gândeşte-te - soarele fierbinte şi marea albastră 
şi recifurile de corali... 

El se gândi. O insulă în Pacific! Ce idee tâmpită! Ce îşi 
închipuia ea că este el - un parazit care să stea tolănit la 
soare? 

Se uită la ea cu ochi imparţiali. O făptură fermecătoare cu 
creier de găină. Fusese nebun - absolut nebun. Dar acum 


era din nou sănătos la minte. Şi trebuia să iasă din 
combinaţia asta. Dacă nu era atent, ea avea să-i ruineze 
întreaga viaţă. 

Îi scrie, spunându-i toate lucrurile pe care sute de bărbaţi 
le spuseseră înainte lui. Trebuia să se sfârşească - aşa îi 
scrise. Numai aşa era cinstit faţă de ea. El nu putea risca să 
abată nefericirea asupra ei. Ea nu înţelegea... Etc, etc. 

Se terminase - trebuia s-o facă să înţeleagă asta. 

Dar tocmai asta refuza ea să înţeleagă. Nu avea să fie 
chiar atât de simplu. Ea îl adora, îl iubea mai mult ca 
niciodată, nu putea trăi fără el! Singurul lucru cinstit era ca 
ea să-i spună totul soţului ei şi Stephen să-i spună soţiei lui 
adevărul! Îşi aminti cum îl luase cu frig când citise 
scrisoarea. Proasta mică! Proasta mică ce se agăța ca 
scaiul! Avea să se ducă la George şi să-i toarne toată 
povestea, iar apoi George avea să divorţeze de ea, citându-l 
ca martor la proces. lar Sandra avea să divorţeze de el. Nu 
avea nici o îndoială în privinţa asta. Sandra era mândră. 
Sandra n-ar fi împărţit niciodată un bărbat cu altă femeie. 

Şi atunci el va fi terminat - sprijinul influenţei familiei 
Kidderminster îi va fi retras. Adio visurilor lui, ambițiilor lui. 
Totul stricat, fărâmat - şi asta numai din cauza dragostei 
nebune a unei femei proaste. 

Avea să piardă tot ce adunase. Faliment! Ruşine! 

Avea s-o piardă pe Sandra... 

Şi brusc, cu un şoc de mirare, îşi dădu seama că asta l-ar fi 
deranjat cel mai mult. Avea s-o piardă pe Sandra. Sandra, 
prietena şi tovarăşa lui dragă, aroganta, mândra, loiala lui 
Sandra. Nu, nu putea s-o piardă pe Sandra - nu putea... 
Orice numai asta nu. 

Fruntea i se umplu de broboane de transpiraţie. 

Trebuia să o oblige cumva pe Rosemary să asculte de 
glasul raţiunii... Dar avea ea să asculte? Rosemary şi 
raţiunea erau incompatibile. Dar dacă el i-ar fi spus că, la 
urma urmelor, îşi iubea soţia? Nu. Pur şi simplu nu l-ar fi 


crezut. Era o femeie foarte stupidă şi posesivă. Şi încă îl mai 
iubea - ăsta era tot necazul. 

ÎI cuprinse un fel de mânie oarbă. Cum naiba s-o facă să îşi 
ţină gura? Doar o doză de otravă ar fi putut să facă asta, se 
gândi el cu amărăciune. 

O viespe bâzâia în apropiere. Intrase într-o vază de cristal 
şi încerca să iasă de acolo. 

La fel ca mine, se gândi el. 

Dar el, Stephen Farraday, avea de gând să iasă cumva. 
Timp, trebuia să încerce să câştige timp. 

Deocamdată Rosemary era doborâtă de gripă. Avea să-i 
trimită un buchet de flori. Asta îi dădea o perioadă de 
respiro. Săptămâna viitoare Sandra şi el aveau să ia cina cu 
familia Barton - era ziua de naştere a lui Rosemary. 
Rosemary îi spusese: „N-am să fac nimic până după ziua 
mea - ar fi prea crud pentru George. El se agită tare mult 
pentru ziua asta. E un scump. După ce se termină totul, 
vom ajunge la o înţelegere”. 

Dar dacă i-ar spune cu brutalitate că se terminase totul, că 
nu mai ţinea la ea? Se cutremură. Nu, nu îndrăznea să facă 
asta. Ea ar fi putut să se ducă la George şi să-i spună totul 
într-un acces de isterie. Ar fi putut să se ducă la Sandra. 
Parcă îi şi auzea glasul înlăcrimat, neîncrezător. 

„El spune că nu mă mai iubeşte, dar eu ştiu cânue 
adevărat. Încearcă să fie loial, să rămână lângă tine, dar 
ştiu că vei fi de acord cu mine că atunci când doi oameni se 
iubesc în mod sincer există o singură cale. De asta te rog 
să-i redai libertatea”. 

lar Sandra, mândră şi dispreţuitoare, i-ar fi spus: „Din 
partea mea, e liber!” 

Ea nu l-ar crede - cum ar putea să-l creadă? Rosemary i-ar 
arăta scrisorile de la el. Naiba mai ştia ce scrisese în ele, în 
tot cazul mai mult decât suficient ca s-o convingă pe 
Sandra... 

Trebuia să se gândească la ceva, să găsească o cale de ao 
face pe Rosemary să tacă. „Păcat că nu trăim pe vremea 


familiei Borgia”, se gândi el întunecat... 

Un pahar cu şampanie otrăvită era cam singurul lucru 
care ar fi făcut-o pe Rosemary să tacă. 

Da, chiar se gândise la asta. 

Cianură de potasiu în şampania ei, cianură de potasiu în 
poşeta ei de seară. Deprimare după gripă. 

Peste masă, ochii Sandrei îi întâlniră pe ai lui. 

Trecuse aproape un an... Şi el nu putea uita. 

Capitolul V 

Alexandra Farraday 

Sandra Farraday nu o uitase pe Rosemary Barton. 

Se gândea la ea chiar în clipa asta - se gândea la ea aşa 
cum era prăbuşită peste masă în seara aceea, la restaurant. 
Îşi aminti de propriul ei icnet şi cum, atunci când ridicase 

ochii, îl văzuse pe Stephen urmărind-o. 

Citise el adevărul în ochii ei? Văzuse el ura, amestecul de 
oroare şi triumf? 

Trecuse aproape un an şi amintirea îi era încă proaspătă 
în minte, de parcă se întâmplase ieri! Ce folos că o persoană 
era moartă, dacă ea continua să trăiască în mintea ta? În 
mintea Sandrei trăia - dar şi în a lui Stephen? Nu ştia, dar 
credea că era probabil. 

Restaurantul Luxemburg - acel loc nesuferit, cu mâncarea 
lui excelentă, cu servirea lui promptă, cu decorul lui luxos. 
Un loc imposibil de evitat, lumea te invita întotdeauna acolo. 

I-ar fi plăcut să uite - dar totul conspira ca să o facă să îşi 
amintească. Nici chiar Fairhaven nu mai făcea excepţie 
acum că George Barton venise să locuiască în Little Priors. 

Fusese ceva ieşit din comun din partea lui. George Barton 
era un om total ciudat. Nu era genul de vecin care i-ar fi 
plăcut ei să-l aibă. Prezenţa lui în Little Priors strica 
farmecul şi liniştea lui Fairhaven. Întotdeauna, până în vara 
asta, fusese un loc de lecuire şi odihnă, un loc în care ea şi 
Stephen fuseseră fericiţi - adică, dacă fuseseră vreodată 
fericiţi. 


Buzele i se lipiră strâns. Da, de o mie de ori da! Ar fi putut 
fi fericiţi dacă n-ar fi fost Rosemary. Rosemary fusese cea 
care spulberase delicatul edificiu de încredere şi tandreţe 
reciprocă pe care ea şi Stephen începuseră să-l înalțe. 
Ceva, un instinct anume o făcuse să-i ascundă lui Stephen 
pasiunea ei, devotamentul fără rezerve. Îl iubise din clipa în 
care îl văzuse, din clipa când se prefăcuse că e timid şi că 
nu ştia cine este ea. 

Căci ştiuse. Ea nu putea spune când acceptase prima dată 
acest fapt. La câtva timp după căsătoria lor, într-o zi când el 
expunea o mostră elegantă de manipulare politică necesară 
pentru a face să treacă o anumită lege. 

La vremea aceea o fulgerase un gând: „Asta îmi aminteşte 
de ceva. Ce anume? „Mai târziu îşi dădu seama că, în 
esenţă, era aceeaşi tactică pe care o folosise cu ea la 
Kidderminster House. Acceptase faptul fără să se mire, ca şi 
cum era ceva de care era de mult conştientă, dar care doar 
atunci ieşise la suprafaţa minţii ei. 

Din ziua nunţii îşi dăduse seama că el nu o iubea aşa cum îl 
iubea ea. Dar se gândi că e posibil ca el să fie incapabil de o 
astfel de dragoste. Acea forţă de a iubi era moştenirea ei 
nefericită. Ea ar fi murit cu dragă inimă pentru el; era gata 
să mintă pentru el, să conspire pentru el, să sufere pentru 
el! În loc de toate astea accepta cu mândrie şi rezervă locul 
pe care i-l destinase el. El voia cooperarea ei, înţelegerea 
ei, ajutorul ei activ şi intelectual. Nu-i voia sufletul, ci 
mintea, şi acele avantaje materiale pe care i le conferise 
naşterea. 

Dar credea în mod sincer că el o plăcea, că se simţea 
foarte bine în compania ei. Prevedea un viitor în care 
povara ei avea să fie imens uşurată - un viitor de tandreţe şi 
prietenie. 

Se gândea că, în felul lui, el o iubea. 

lar apoi apăru Rosemary. 

Uneori se întreba cum putea el să îşi închipuie că ea nu 
ştia. Ştiuse din prima clipă, acolo, la St. Mortiz, când îl 


văzuse cum se uita la femeia aceea. 

Ştiuse chiar ziua când femeia aceea devenise amanta lui. 

Cunoştea parfumul pe care îl folosea creatura aceea... 

Îşi zise cu detaşare că era greu de apreciat suferinţa prin 
care trecuse. Să înduri zi de zi chinurile celui condamnat şi 
să nu ai nimic care să te susţină decât credinţa în curaj şi 
firea mândră! Nu avea să arate vreodată ce simţea. Slăbi, 
se făcu mai palidă, oasele capului şi ale umerilor îi ieşiră 
mai mult în relief. Se forţă să mănânce, dar nu se putu forţa 
să doarmă. Nopți întregi stătea trează, privind lung în 
întuneric cu ochii uscați. Dispreţuia somniferele. Avea să 
reziste. Nu avea să arate că suferă, nu avea să implore, să 
protesteze - toate astea îi repugnau. 

Singura ei fărâmă de alinare, una infimă, era că Stephen 
nu dorea să o părăsească. De bună seamă de dragul 
carierei, nu din dragoste pentru ea. 

Într-o zi, poate, pasiunea nebună avea să-i treacă... 

La urma urmelor, ce putea vedea el la fata aceea? Era 
atrăgătoare, frumoasă - dar aşa erau şi alte femei. Ce 
găsise el la Rosemary Barton de se îndrăgostise nebuneşte? 

Era proastă şi - de acest aspect se agăţă mai ales - nici 
chiar cine ştie ce amuzantă. Sandra se agăţă de credinţa că 
povestea avea să se sfârşească într-o zi, că Stephen avea să 
se plictisească de ea. 

Era convinsă că lucrul care îl interesa cel mai mult în viaţă 
era munca lui. Avea cap de om de stat şi îl încânta să şi-l 
folosească. Era născut pentru asta. De bună seamă că o 
dată ce pasiunea avea să înceapă să slăbească, avea să îşi 
dea seama de misiunea lui. 

Sandra nu se gândi nici o clipă să îl părăsească... Ideea 
nici nu-i trecu prin minte. El era viaţa ei, existenţa ei. 
Dragostea ardea în ea cu o forţă nebună. 

Existase un moment în care sperase. Se duseseră la 
Fairhaven. Stephen părea că îşi revenise. Ea simţi că 
vechea legătură dintre ei reînvia. În inima ei se trezi 
speranţa. Încă o mai voia, compania ei îi plăcea încă, se 


baza pe judecata ei. Deocamdată, scăpase din ghearele 
acelei femei. Arăta mai fericit, semăna mai mult cu el însuşi. 
Nimic nu era definitiv pierdut. Măcar dacă s-ar hotări să o 
rupă cu ea... 

Apoi se întoarseră la Londra şi Stephen avu o recădere. 
Arăta hărțuit, îngrijorat, bolnav. Începu să nu mai fie în 
stare să se concentreze asupra muncii lui. 

Ea credea că ştia care era cauza. Rosemary voia ca el să 
plece cu ea... El se hotăra să facă pasul - să rupă cu tot la 
care ţinea cel mai mult. Prostie! Nebunie! El era genul de 
om pentru care munca era întotdeauna pe primul loc. În 
străfundul inimii lui trebuie că ştia şi el asta... Da, dar 
Rosemary era foarte frumoasă - şi foarte proastă. Stephen 
n-ar fi fost primul bărbat care a dat cu piciorul la carieră 
pentru o femeie şi o regreta după aceea! 

Într-o zi, la un cocteil, Sandra prinse câteva vorbe. 

„. Să-i spun lui George... Trebuie să ne hotărâm”. 

Curând după aceea Rosemary se îmbolnăvi de gripă. 

În inima Sandrei încolţi o uşoară speranţă. Ce-ar fi fost 
dacă Rosemary făcea pneumonie... După gripă lumea făcea 
pneumonie - o tânără prietenă a ei numai ce murise din 
cauza asta. Dacă Rosemary murea... 

Nu încercă să îşi reprime gândul - nu era îngrozită de ea 
însăşi. O ura pe Rosemary Barton. Dacă gândurile ar putea 
ucide, ar fi ucis-o. 

Dar gândurile nu ucid... 

Gândurile nu ajung... 

Ce frumoasă arătase Rosemary în seara aceea la 
Luxemburg, în toaleta doamnelor, cu blana de vulpe 
argintie alunecându-i de pe umeri! Mai subţire, mai palidă 
de când cu boala - cu un aer de delicateţe care o făcea mai 
frumoasă, mai eterică. Stătea în faţa oglinzii, pudrându-şi 
faţa... 

În spatele ei, Sandra se uita la chipurile lor alăturate în 
oglindă. Faţa ei parcă sculptată, rece, fără viaţă. Ai fi zis că 


acolo nu exista nici un sentiment - nu era decât o femeie 
dură, rece. 

Şi atunci Rosemary spuse: „Oh, Sandra, am ocupat 
oglinda. Am terminat. Gripa asta oribilă m-a pus la pământ. 
Parcă sunt o arătare. Încă mă simt slăbită şi ameţită, şi mă 
mai doare capul din când în când”. 

Sandra întrebase cu o îngrijorare politicoasă şi rece. 

— Te doare capul în seara asta? 

— Un picuţ. N-ai o aspirină, nu-i aşa? 

— Am 0 caşetă Faivre. 

Deschisese poşeta, scosese caşeta. Rosemary o acceptase. 
„Am s-o pun în poşetă, în caz de nevoie”. 

Fata aceea brunetă, competenta secretară a lui Barton, 
urmărise mica tranzacţie. Veni şi ea la oglindă, şi îşi 
reîmprospătă machiajul. Era o fată arătoasă, aproape 
frumoasă. Sandra avu impresia că nu o plăcea pe Rosemary. 

Apoi ieşiseră de la toaletă, Sandra prima, apoi Rosemary, 
apoi domnişoara Lessing - oh, desigur, fata aceea, Iris, sora 
lui Rosemary, fusese şi ea acolo. Foarte agitată, cu ochiii 
mari, cenuşii, şi o rochie albă, de şcolăriţă. 

Bărbaţii le aşteptau în hol. 

Şeful de sală se repezise la ei şi îi condusese la masa lor. 
Trecuseră pe sub arcada mare, şi nu existase nimic, absolut 
nimic, care să-l avertizeze pe unul din ei că nu avea să mai 
iasă viu de acolo... 

Capitolul VI 

George Barton 

Rosemary... 

George Barton îşi cobori paharul şi se uită fix, ca o bufniţă, 
în foc. 

Băuse destul ca să se simtă sentimental şi să-şi plângă de 
milă. 

Ce fată adorabilă fusese! Întotdeauna fusese nebun după 
ea. Ea o ştia, iar el bănuise întotdeauna că râdea de el. 

Chiar când îi ceruse să se mărite cu el, nu o făcuse cu 
convingere. 


Mormăieli şi bâlbâieli. Se purtase ca un prost. 

— Ştii, fată dragă, dacă vreodată... Nu trebuie decât să 
spui. Ştiu că nu are rost. Iu nu te-ai uita la mine. Dar ştii ce 
simt pentru tine, nu? Adică - sunt întotdeauna aici. Ştiu că 
n-am nici o şansă, dar m-am gândit doar să spun. 

Şi Rosemary râse şi îl sărutase pe creştet. 

— Eşti dulce, George şi am să ţin minte amabila ta ofertă, 
dar deocamdată n-am de gând să mă mărit. 

lar el spusese serios: 

— Foarte bine. Nu te grăbi, uită-te bine în jur. Ai tot timpul 
să îţi alegi perechea. 

Nu sperase niciodată cu adevărat. 

De asta fusese atât de neîncrezător, atât de buimac atunci 
când Rosemary îi spusese că se mărită cu el. 

Nu era îndrăgostită de el, fireşte. El ştia foarte bine asta. 
De fapt, chiar ea o recunoştea. 

— Înţelegi, nu-i aşa? Vreau să mă simt rostuită şi fericită şi 
în siguranţă. Cu tine am să fiu. M-am săturat să fiu 
îndrăgostită. Întotdeauna treaba asta o ia anapoda şi 
sfârşeşte urât. Îmi placi, George. Eşti cumsecade şi nostim 
şi dulce şi mă consideri minunată. Asta e ceea ce vreau eu. 

Îi răspunse cam incoerent: 

— E bine aşa. Vom fi fericiţi ca nişte regi. 

Ei bine, nu fusese prea rau. Fuseseră fericiţi, întotdeauna 
în sinea lui se simţise umil. Mereu îşi spunea că Rosemary 
nu avea să fie mulţumită de un tip plicticos ca el. Aveau să 
fie incidente! Se pregătise să accepte incidentele! Avea să 
rămână ferm la convingerea că incidentele aveau să treacă! 
Rosemary avea să se întoarcă întotdeauna la el. O dată ce 
accepta acest punct de vedere, totul avea să fie bine. 

Căci ea ţinea la el. Afecţiunea ei pentru el era constantă. 
Ea exista total separat de flirturile şi combinaţiile ei. 

Se şcolise să accepte toate acestea. Îşi spusese că erau 
inevitabile cu cineva cu temperamentul şi neobişnuita 
frumuseţe ale lui Rosemary. Ce nu luase în calcul fuseseră 
propriile lui reacţii. 


Flirturile cu cutare sau cutare tânăr erau nimic, dar se 
prinsese că era vorba de o legătură serioasă... 

Ştiuse destul de repede, simţise schimbarea din ea. lar 
apoi, ceea ce îi spunea instinctul fu confirmat de fapte 
concrete, urâte. 

Se întâmplase în ziua aceea când, intrând în camera ei, ea 
acoperise instinctiv cu mâna pagina scrisorii pe care o 
scria. Atunci el ştiuse cu precizie. Ea îi scria amantului ei. 

La un moment dat, când ea ieşi din cameră, el se duse la 
tamponul cu sugativă. Ea luase scrisoarea cu ea, dar 
sugativa era aproape nouă. El luase sugativa şi citi în 
oglindă: „lubitul şi adoratul meu...” Sângele îi bubui în 
urechi. În acea clipă înţelese exact ce simţise Othelo. 
Hotărâri înțelepte? Aiurea! În clipa aceea nu conta decât 
bărbatul din el. Îi venea s-o strângă de gât! Îi venea să-l 
omoare cu sânge rece pe tipul ăla! Cine era? Browne? Sau 
prăjina aia, Stephen Farraday? Amândoi îi făceau ochi dulci. 

Îşi zări faţa în oglindă. Ochii îi erau injectaţi. Arăta de 
parcă era în pragul unui atac de apoplexie. 

În timp ce îşi amintea acel moment, George Barton, lăsă 
paharul să-i cadă din mână. Simţea din nou acea senzaţie 
de sufocare, bubuitul sângelui în urechi. Chiar şi acum... 

Cu un efort, înlătură amintirea. Nu trebuia să se mai 
gândească la asta. Se sfârşise. Rosemary era moartă. 
Moartă şi împăcată. Şi el era împăcat acum. Nu mai 
suferea... 

Ciudat să se gândească ce însemnase moartea ei pentru 
el. Tihnă... 

Nu-i spusese nici măcar lui Ruth asta. Fată bună, Ruth. Cu 
cap. Zău, nu ştia ce s-ar face fără ea. Cum îl ajuta! Cum îl 
înţelegea! Şi niciodată vreo aluzie la sex. Nu înnebunea un 
bărbat ca Rosemary... 

Rosemary... Rosemary şezând la masa din restaurant. 
Puțin mai slabă după gripă, puţin mai trasă la faţă - dar 
fermecătoare, atât de fermecătoare! Şi doar o oră mai 
târziu... 


Nu, nu avea să se gândească la asta. Nu acum. Planul lui. 
Avea să se gândească la Planul lui. 

Ei bine, acum era stăpân pe situaţie. Avea totul aranjat. 
Data. Locul. Planul era stabilit. 

2 noiembrie. Ziua tuturor sufletelor. Pica numai bine. 
Restaurantul Luxemburg, bineînţeles. Va încerca să obţină 
aceeaşi masă. 

Şi aceiaşi invitaţi. Anthony Browne, Stephen Farraday, 
Sandra Farraday. Apoi, fireşte, Ruth şi Iris şi el. Şi, ca să fie 
număr impar, al şaptelea invitat avea să fie Race. Race 
trebuise să fie iniţial la dineul acela. 

Şi avea să fie un loc gol. 

Avea să fie splendid lucrul ăsta! 

Dramatic! 

O repetare a crimei. 

În fine, nu chiar o repetare... 

Gândul îi fugi în urmă... 

Ziua de naştere a lui Rosemary... 

Rosemary, prăbuşită peste masă - moartă... 

CARTEA A DOUA 

Ziua tuturor sufletelor 


„Rosemary (1), asta înseamnă amintire.” 

Capitolul 1 

Lucilla Drake ciripea. Ăsta era termenul folosit mereu în 
familie şi era foarte apt să descrie sunetele care ieşeau de 
pe buzele Lucillei. 

În această dimineaţă anume era preocupată de multe 
lucruri - atât de multe încât îi era greu să îşi concentreze 
atenţia asupra unui singur lucru o dată. Era vorba de 
iminenta întoarcere la Londra şi problemele gospodăreşti 
pe care le implica mutarea aceea. Şi ca şi cum nu era de 
ajuns, mai era şi îngrijorarea cu privire la cum arăta Iris. 

— Zău, dragă, mă nelinişteşti foarte tare, arăţi atât de albă 
şi decolorată, de parcă n-ai dormit - ai dormit? Dacă nu, 


este preparatul ăla bun pentru somn al doctorului Wylie, 
sau al doctorului Gaskell? 

— Ceea ce îmi aminteşte - o să trebuiască să mă duc eu 
însămi să vorbesc la băcănie - fie servitoarele au făcut 
comenzile după capul lor, fie este înşelăciune voită din 
partea lor. Pachete peste pachete cu fulgi de săpun, iar eu 
nu permit mai mult de trei pe săptămână. Dar poate un 
tonic ar fi mai bun? Sirop de Eaton, asta se folosea când 
eram eu fată. Şi spanac, fireşte. Am să-i spun bucătăresei să 
gătească spanac pentru azi la prânz. 

Iris era prea moale şi prea obişnuită cu stilul de a vorbi al 
doamnei Drake ca să mai întrebe de ce menţionarea 
doctorului Gaskell trebuia să-i amintească mătuşii ei de 
băcănia locală, deşi, dacă ar fi făcut-o, ar fi primit pe loc 
răspunsul: „Pentru că, dragă, pe băcan îl cheamă 
Crawfort.” Logica mătuşii Lucilla era limpede precum 
cristalul. 

Iris spuse voioasă, cu bruma de energie pe care o putu 
aduna: 

— Mă simt foarte bine, mătuşă. 

— Ai cearcăâne, spuse doamna Drake. Te oboseşti prea 
mult. 

— N-am făcut nimic... de săptămâni întregi. 

— Aşa crezi tu, dragă. Dar prea mult tenis este epuizant 
pentru fetele tinere. Iar aerul de aici tinde să fie enervant. 
Casa asta e într-o vâlcea. Dacă George m-ar fi consultat pe 
mine şi nu pe fata aceea... 

— Care fată? 

— Domnişoara Lessing pe care o apreciază atât de mult. 
La birou toate bune, aş spune, dar e o mare greşeală s-o iei 
de la locul ei. Să o încurajezi să creadă că face parte din 
familie. Nu că ar avea nevoie de încurajare, aş îndrăzni să 
spun. 

— Dar, mătuşă, Ruth face parte din familie, practic. 

Doamna Drake pufni. 


— Intenţionează să facă - asta-i foarte clar. Sărmanul 
George e ca un copil când e vorba de femei! Dar asta nu se 
face, Iris. George trebuie protejat de el însuşi, şi, în locul 
tău, eu l-aş face să înţeleagă foarte clar că, oricât de 
cumsecade este domnişoara Lessing, ideea unei căsătorii 
iese din discuţie. 

Iris îşi ieşi o clipă din apatie. 

— Nu m-am gândit niciodată că George ar vrea să se 
însoare cu Ruth. 

— Tu nu vezi ce se petrece sub nasul tău, copila mea. Dar 
tu nu ai experienţa mea de viaţă. Iris zâmbi fără să vrea. 
Mătugşa Lucilla era foarte nostimă uneori. Tânăra asta e 
moartă să se mărite. 

— Ar conta asta? 

— Fireşte că ar conta. 

— De fapt, n-ar fi bine? Bine pentru George, adică. Cred 
că ţine tare mult la el. l-ar fi o soţie bună şi ar avea grijă de 
el. 

Doamna Drake pufni şi pe faţa ei blajină ca de oaie apăru o 
expresie de indignare. 

— În momentul de faţă George este foarte bine îngrijit. Ce 
poate să vrea mai mult, aş vrea să ştiu? Mănâncă bine, are 
menajul asigurat, şi mai are în casă o fată atrăgătoare, pe 
tine. Când ai să te măriţi, într-o bună zi, sper eă am să mai 
fiu încă în stare să am grijă de confortul şi sănătatea lui. La 
fel de bine sau chiar mai bine decât ar putea s-o facă o 
tânără scoasă dintr-un birou. Ce ştie ea despre gospodărie? 
Cifre şi bătut la maşină şi stenografie - la ce servesc astea 
în casa unui bărbat? 

Iris zâmbi şi clătină din cap dar nu îşi contrazise mătuşa. 
Biata mătuşă Lucilla, toată mintea ei era numai la 
gospodărie, iar romantismul rămăsese atât de departe în 
urma ei încât probabil uitase ce însemna, dacă într-adevăr 
însemnase vreodată ceva! 

Lucilla Drake fusese pe jumătate soră cu Hector Marle, 
copila dintr-o căsătorie anterioară. Jucase rolul de mamă 


pentru mult mai tânărul ei frate când mama acestuia muri. 
Întreţinând gospodăria tatălui ei, avea tendinţe foarte 
pronunţate să rămână fată bătrână. Se apropia de 
patruzeci de ani când îl întâlni pe reverendul Caleb Drake, 
un bărbat de peste cincizeci de ani. Căsnicia ei fusese 
scurtă, doar de doi ani, apoi rămase văduvă, cu un copil 
mic. Maternitatea venită târziu şi pe neaşteptate fusese 
experienţa supremă din viaţa Lucillei Drake. Fiul ei se 
dovedise a fi o sursă permanentă de nelinişte şi durere şi o 
constantă scurgere financiară, dar niciodată o dezamăgire. 

Doamna Drake refuza să recunoască la fiul ei altceva 
decât o slăbiciune de caracter. Victor era prea încrezător, 
prea uşor influenţabil să calce alături, din cauză că avea 
încredere în tovarăşii săi: Victor era ghinionist. Victor era 
înşelat. Victor era escrocat. Victor era ţapul ispăşitor al 
oamenilor răi care profitau de inocenţa lui. Chipul ei plăcut, 
cam prostuţ, lua o expresie de încăpățânare ori de câte ori 
Victor era criticat. Îşi cunoştea fiul. El era un băiat bun, plin 
de înflăcărare, şi aşa-zişii lui prieteni profitau de el. Ea ştia, 
mai bine ca oricine, cât de mult detesta Victor să ceară 
bani. Dar când bietul băiat era într-o situaţie atât de 
groaznică, ce altceva putea face? Nu avea la cine să apeleze 
în afară de ea. 

În tot cazul, după cum ea însăşi recunoştea, invitaţia lui 
George de a veni să locuiască în casa lui şi a avea grijă de 
Iris picase ca o mană cerească, într-un moment de sărăcie 
disperată. Fusese foarte fericită aici în acest ultim an şi, 
omenegşte vorbind, nu putea privi cu ochi buni perspectiva 
de a fi înlocuită de o tânără parvenită, toată eficienţă şi 
capacitate modernă, care, în tot cazul, s-ar fi măritat cu 
George numai pentru banii lui. Fireşte că asta urmărea! Un 
cămin bun şi un soţ bogat şi indulgent. Nu-i puteai spune 
mătuşii Lucilla, la vârsta ei, că unei femei tinere chiar îi 
plăcea să muncească pentru a-şi câştiga existenţa! Fetele 
erau cum fuseseră întotdeauna, preferau să pună mâna pe 
un bărbat care să le asigure confortul. Această Ruth 


Lessing era deşteaptă, ştia să se dea bine pe lângă George 
şi să-i câştige încrederea, să se facă indispensabilă, dar, 
slavă Domnului, cel puţin exista o persoană care vedea ce 
urmărea ea! 

Lucilla Drake dădu din cap de câteva ori, făcându-şi guşile 
să tremure, înălţă din sprâncene cu un aer de superbă 
înţelepciune omenească, şi abandonă subiectul în favoarea 
unuia la fel de interesant şi posibil chiar mai presant. 

— Nu mă pot hotări în privinţa păturilor, dragă. Vezi tu, nu 
am înţeles clar dacă nu ne întoarcem decât la primăvară 
sau dacă George are de gând să vină aici în weekend-uri. 
Nu vrea să spună. 

— Presupun că nici el nu ştie. Dacă vremea e frumoasă, ar 
fi plăcut să venim aici din când în când, deşi nu cred că ţin 
neapărat. lotuşi, dacă o fi să venim, casa va fi aici. 

— Da, dragă, dar trebuie să ştiu. Pentru că, vezi tu, dacă 
nu venim aici până la primăvară, păturile trebuie puse la 
păstrare cu naftalină. Dacă e să venim, nu e nevoie de asta, 
pentru că păturile vor fi folosite, iar mirosul de naftalină e 
foarte neplăcut. 

— Ei bine, nu folosi naftalină. 

— Da, dar a fost o vară atât de caldă şi sunt o mulţime de 
molii. Toată lumea spune că e un an rău din pricina moliilor. 
Şi a viespilor fireşte. Hawkins mi-a spus ieri că a distrus 
treizeci de cuiburi de viespi în vara asta - treizeci, 
închipuie-ţi! 

Iris se gândi la Hawkins... Stând la pândă în întuneric... cu 
cianura în mână... Cianură... Rosemary... De ce totul ducea 
înapoi la asta...? 

Ciripitul subţire al mătuşii Lucilla continuă - acum 
ajunsese într-un punct diferit... 

— Şi dacă ar trebui să trimitem argintăria la bancă sau 
nu? Lady Alexandra spunea că sunt foarte mulţi 
spărgători... Deşi avem obloane bune, fireşte... Mie una nu- 
mi place cum se coafează, o face să arate aspră, dar aş zice 
că e o femeie aspră, într-adevăr. Şi nervoasă. În ziua de azi 


toată lumea e nervoasă. Când eram eu fată lumea nu ştia ce 
sunt nervii. Ceea ce îmi aminteşte că nu-mi place cum arată 
George în ultima vreme - mă întreb dacă nu cumva o să 
aibă gripă. Dar poate e vorba de griji din pricina afacerilor. 
Ştii, se uită la mine de parcă îl preocupă ceva. 

Iris se înfiora, şi Lucilla Drake exclamă triumfătoare: 

— Uite, ţi-am spus eu că ai răcit! 

Capitolul Il 

— Cât îmi doresc să nu fi venit niciodată aici! 

Sandra Farraday rosti cuvintele cu atâta amărăciune încât 
soţul ei se întoarse mirat spre ea. Era ca şi cum şi-ar fi auzit 
propriile gânduri - gândurile pe care se străduia din greu 
să le ascundă. Deci şi Sandra simţea acelaşi lucru? Simţea 
şi ea că pacea de la Fairhaven era destrămată de aceşti noi 
vecini aflaţi la distanţă de o milă peste parc? Spuse cu 
glasul surprinzător de impulsiv: 

— Nu ştiam că şi tu simţi acelaşi lucru legat de ei. 

Imediat, sau aşa i se păru lui, ea se retrase în sine. 

— La ţară vecinii sunt foarte importanţi. Trebuie să fii ori 
nepoliticos, ori prietenos; nu poţi întreţine, ca la Londra, 
doar nişte relaţii de simple cunoştinţe. 

— Nu, nu poţi face asta, spuse Stephen. 

— lar acum suntem invitaţi la petrecerea asta neobişnuită. 
Rămaseră amândoi tăcuţi, revăzând în minte scena de la 
prânz. George Barton fusese prietenos, chiar exuberant, cu 

o nuanţă de surescitare de care amândoi fuseseră 
conştienţi. Într-adevăr, George Barton era foarte ciudat în 
ultimul timp. Stephen nu-i dăduse prea multă atenţie 
înainte de moartea lui Rosemary. George fusese doar în 
planul îndepărtat, soţul amabil şi plicticos al unei femei 
tinere şi frumoase. Stephen nu avusese niciodată vreun 
sentiment de nelinişte din cauză că îl înşela pe George. 
George era genul de bărbat născut pentru a fi înşelat. Mult 
prea în vârstă, mult prea lipsit de atractivitatea necesară 
pentru a păstra o femeie frumoasă şi capricioasă. Oare 
George se înşelase singur? Stephen nu credea asta. George 


o cunoştea foarte bine pe Rosemary. O iubea şi era genul de 
bărbat care nu avea deloc o părere bună despre puterile lui 
de a menţine interesul soţiei lui. 

În tot cazul, George trebuie să fi suferit... 

Stephen începu să se întrebe ce simţise George când 
Rosemary murise. 

În lunile de după tragedie, el şi Sandra îl văzuseră foarte 
puţin. Apariţia lui neaşteptată la Little Priors îl readuse în 
viaţa lor şi imediat, aşa credea Stephen, păruse schimbat. 

Mai însufleţit, mai pozitiv. Şi - da, categoric ciudat. 

Şi azi fusese ciudat. Acea invitaţie avansată pe nepusă 
masă. O petrecere, pentru Iris, cu ocazia împlinirii vârstei 
de optsprezece ani. Spera tare mult ca Stephen şi Sandra 
să vină. Stephen şi Sandra fuseseră foarte amabili cu ei aici 
la ţară. 

Sandra spusese repede că, fireşte, ar fi o mare plăcere. 
Normal că Stephen va fi destul de ocupat când se vor 
întoarce la Londra şi că ea însăşi avea o grămadă de 
îndatoriri obositoare, dar spera că vor reuşi să vină. 

— Atunci să stabilim o zi, acum, ce ziceţi? 

Faţa lui George - înflorită, zâmbitoare, insistentă. 

— Mă gândeam la o zi din săptămâna următoare... 
Miercuri sau joi. Joi e 2 noiembrie. E bine joi? Dar dacă nu 
vă convine, putem aranja în orice altă zi. 

Fusese genul de invitaţie la care nu puteai da înapoi... 
Stephen observase că Iris Marle se făcuse roşie şi arăta 
stânjenită. Sandra se purtase perfect. Capitulase zâmbind 
şi spusese că joi, 2 noiembrie, le convenea. 

Dându-şi pe faţă gândurile, Stephen spuse tăios. 

— Nu e nevoie să mergem. 

Sandra se întoarse uşor înspre el, cu un aer gânditor. 

— Crezi că nu? 

— E uşor să găsim o scuză. 

— Va insista să venim altă dată, va schimba ziua. El... El 
pare foarte pornit să ne facă să venim. 


— Nu-mi dau seama de ce. E petrecerea lui Iris, or eu nu 
cred că e deosebit de dornică să ne aibă drept companie. 

— Nu... Nu... Auzi, tu ştii unde urmează să fie petrecerea? 

— Nu. 

— La restaurantul Luxemburg. 

Şocul mai că îl lăsă fără grai. Simţi cum obrajii îi iau foc. 
Se adună şi îi susţinu privirea. I se părea lui, sau privirea 
aceea era plină de înţelegere? 

— Dar e stupid! Izbucni el în încercarea de a-şi ascunde 
emoția. La Luxemburg unde... Omul ăsta trebuie să fie 
nebun! 

— Şi eu mă gândeam la asta. 

— În cazul ăsta o să refuzăm categoric să mergem. Toată... 
Afacerea a fost foarte neplăcută. Ţii minte publicitatea - 
pozele din ziare? 

— Ţin minte dezagrementul. 

— El nu îşi dă seama cât de neplăcut ar fi pentru noi? 

— Are el un motiv, să ştii, Stephen. Mi 1-a spus. 

— Ce motiv? 

— După prânz m-a luat deoparte. Mi-a spus că vrea să se 
explice. Mi-a spus că fata aceea, Iris, nu şi-a revenit în 
totalitate după şocul provocat de moartea surorii ei. 

Făcu o pauză şi Stephen spuse fără tragere de inimă: 

— Asta s-ar putea să fie destul de adevărat... Fata nu arată 
prea bine. Chiar mă gândeam la masă cât de rău arăta. 

— Da, şi eu am observat... cu toate că, pe total, pare să fie 
sănătoasă şi cu moralul ridicat. Dar eu îţi spun ce mi-a spus 
George Barton. Mi-a spus că, de atunci, Iris evită din 
răsputeri restaurantul Luxemburg. 

— Nu mă miră. 

— Însă, după părerea lui, treaba asta nu e bună deloc. A 
consultat un specialist în bolile de nervi şi acesta i-a spus că 
după un şoc de orice fel de problemă trebuie înfruntată nu 
evitată. 

— Oare specialistul ăsta propune încă o sinucidere? 


— El spune că asociaţiile cu restaurantul trebuie depăşite. 
La urma urmelor nu e decât un restaurant. Ela propus o 
petrecere plăcută, obişnuită, dacă se poate chiar cu 
aceleaşi persoane. 

— Grozav pentru persoanele respective! 

— Te deranjează chiar atât de mult, Stephen? 

Un fulger de panică îl săgeta. Spuse repede: 

— Fireşte că nu mă deranjează. Mă gândeam doar că e o 
idee sinistră. În definitiv, de atunci am fost frecvent la 
Luxemburg - şi tu la fel. Eşti invitat în mod constant acolo. 

— Dar nu în condiţiile astea. 

— Nu. 

— Pe mine mă deranjează. Mă deranjează foarte mult. Dar 
George Barton a făcut invitaţia în aşa fel încât a fost pur şi 
simplu imposibil de refuzat. 

— Aşa e, Sandra, nu ne-a lăsat loc de întors şi, după cum 
spuneai, chiar dacă am găsi un pretext ne va invita altă 
dată. Dar nu văd de ce ar trebui tu să suporţi asta. Mă voi 
duce eu, iar tu ai să găseşti o scuză în ultima clipă - o 
durere de cap, o răceală, ceva de genul ăsta. 

O văzu înălţându-şi bărbia. 

— Asta ar fi o laşitate. Nu, Stephen, dacă mergi tu merg şi 
eu. La urma urmelor, oricât de puţin înseamnă căsnicia 
noastră, ar trebui să însemne măcar să împărţim greutăţile. 

Stephen se uită lung la ea, izbit de o frază care îi scăpase 
cu atâta uşurinţă, de parcă dădea glas unui fapt de mult 
familiar şi nu foarte important. 

Revenindu-şi, întrebă: 

— De ce spui asta? Oricât de puţin înseamnă căsnicia 
noastră? 

Ea îl privi drept, cu ochii mari şi sinceri. 

— Nu e adevărat? 

— Nu, de o mie de ori nu! Căsnicia noastră înseamnă totul 
pentru mine. 

Ea zâmbi. 


— Presupun că da - într-un fel. Formăm o echipă bună, 
Stephen. Tragem împreună cu rezultate satisfăcătoare. 

— Nu mă refeream la asta. Respirând precipitat, îi luă 
mâna în mâinile lui şi o ţinu strâns. Sandra, nu ştii că tu 
însemni totul pentru mine? 

Şi brusc, ea o ştiu. Era incredibil, neprevăzut, dar aşa era. 

În clipa următoare fu în braţele lui, şi el o ţinu strâns, 
sărutând-o, bâlbâind cuvinte incoerente. 

— Sandra... Sandra... lubito. Te iubesc... Mi-a fost atât de 
frică... Atât de frică să nu te pierd! 

Ea se auzi întrebând: 

— Din cauza lui Rosemary? 

— Da. Îi dădu drumul, făcu un pas înapoi, cu o expresie de 
spaimă pe faţă care îl făcea caraghios. 

— Ştiai de... Rosemary? 

— Desigur - am ştiut tot timpul. 

— Şi înţelegi? 

— Nu, nu înţeleg şi nu cred că am să înţeleg vreodată. Ai 
iubit-o? 

— Nu chiar. Eu te-am iubit pe tine. 

Un val de amărăciune trecu peste ea. 

— Din clipa în care m-ai văzut? Să nu repeţi minciuna asta 
- căci minciună a fost. 

EI nu fu uluit de acest atac brusc. Părea că reflectează la 
vorbele ei. 

— Da, a fost o minciună... Şi totuşi, într-un fel ciudat, nu a 
fost. Încep să cred că a fost adevărat. Oh, încearcă să 
înţelegi, Sandra! Tu erai femeia de care aveam nevoie. Asta, 
cel puţin, e adevărat. Iar acum, privind în urmă, cred în 
mod sincer că dacă nu ar fi fost adevărat, n-aş fi scos-o în 
veci la capăt. 

Ea spuse cu amărăciune: 

— N-ai fost îndrăgostit de mine. 

— Nu. N-am fost niciodată îndrăgostit. Am fost o fiinţă 
seacă, insensibilă, care se mândrea cu firea ei rece. lar apoi 
m-am îndrăgostit într-o clipă - o dragoste prostească, 


violentă, de bâieţandru. Ceva ca o furtună de vară, scurtă, 
ireală, sfârşită repede. Ceva care n-a însemnat nimic. Făcu 
o pauză, apoi continuă: Abia aici, la Fairhaven, mi-am dat 
seama de adevăr. 

— Adevăr? 

— Singurul lucru din lume care conta pentru mine erai tu 
şi dragostea ta. 

— Dacă aş fi ştiut... 

— Dar ce credeai? 

— Credeam că ai de gând să pleci cu ea. 

— Cu Rosemary? Stephen râse scurt. Asta chiar că ar fi 
fost condamnare la muncă silnică pe viaţă! 

— Nu voia să pleci cu ea? 

— Ba da, voia. 

— Ce s-a întâmplat? 

Stephen inspiră adânc. Ajunseseră iar la asta. Se 
confruntau o dată în plus cu acea ameninţare invizibilă. 
Spuse: 

— Luxemburg s-a întâmplat. 

Rămaseră tăcuţi, revăzând amândoi acelaşi lucru. Faţa 
albastră, cianotică, a unei femei odată fermecătoare. 

Uitându-se lung la moartă, iar apoi... Ridicând privirea şi 
întâlnind ochii celuilalt... 

Stephen spuse: 

— Uită, Sandra, pentru numele lui Dumnezeu, să uităm! 

— Nu merge să uităm. Nu ne va fi permis să uităm. 

Urmă o pauză, apoi Sandra spuse: 

— Ce o să facem? 

— Ce ai spus puţin mai înainte. Înfruntăm situaţia - 
împreună. Mergem la petrecerea asta oribilă, oricare ar fi 
motivul ei. 

— Nu crezi ce a spus George Barton despre Iris? 

— Nu. Tu crezi? 

— Ar putea fi adevărat. Dar chiar dacă e, nu ăsta este 
adevăratul motiv. 

— Şi care crezi că este adevăratul motiv? 


— Nu ştiu, Stephen. Dar mi-e frică. 

— De George Barton? 

— Da. Cred că... Ştie. 

Stephen întrebă iute: 

— Ce ştie? 

Ea întoarse capul încetişor până când ochii li se întâlniră. 
Spuse în şoaptă: 

— Nu trebuie să ne fie frică. Trebuie să avem curaj - tot 
curajul din lume. Tu ai să fii un om important, Stephen, un 
om de care lumea are nevoie, şi nimic nu o să împiedice 
asta. Sunt soţia ta şi te iubesc. 

— Ce crezi că e petrecerea asta, Sandra? 

— Cred că e o capcană. 

Stephen întrebă încet: 

— Şi noi păşim în ea? 

— Nu ne putem permite să arătăm că ştim că e o capcană. 

— Nu, asta e drept. 

Brusc, Sandra îşi azvârli capul pe spate şi râse. Spusse: 

— Străduieşte-te cât vrei, Rosemary. N-ai să câştigi! 

Stephen o apucă de urmăr. 

— Linişteşte-te, Sandra. Rosemary e moartă. 

— Serios? Uneori... Pare foarte vie... 

Capitolul III 

Pe la mijlocul parcului Iris spuse: 

— Te superi dacă nu mă întorc cu tine, George? Vreau să 
fac o plimbare. M-am gândit să urc pe Friar's Hill şi să 
cobor prin pădure. Toată ziua m-a durut îngrozitor capul. 

— Biata mea copilă! Du-te şi plimbă-te. Eu n-am să vin cu 
tine - aştept un tip în după-amiaza asta şi nu ştiu sigur când 
o să apară. 

— Bine. Ne întâlnim la ceai. 

Iris se întoarse brusc şi o luă în zigzag spre centura de 
zade de pe coama dealului. 

Când ieşi în vârful dealului inspiră adânc. Era o zi de 
octombrie, umedă şi mohorâtă. Norii cenuşii atârnau jos 
deasupra capului prevestind în scurt timp încă o ploaie. 


Aici, în vârful dealului, nu era mai mult aer ca în vale, dar 
Iris simţi că respiră mai în voie. 

Se aşeză pe trunchiul unui copac căzut şi se uită jos în 
vale, spre locul în care Little Priors stătea cuibărit cuminte 
în vâlceaua lui împădurită. Mai încolo, la stânga, se zăreau 
zidurile roşii ale lui Fairhaven Manor. 

Cu bărbia în palmă, se uita lung la peisajul ce se deschidea 
în faţa ei. 

Foşnetul slab din spatele ei abia dacă era mai zgomotos 
decât căderea frunzelor, dar ea întoarse iute capul şi atunci 
crengile fură date la o parte şi Anthony Browne îşi făcu 
apariţia. 

Iris strigă pe jumătate mânioasă: 

— Tony! De ce trebuie întotdeauna să apari aşa - ca un 
demon într-o pantomimă? 

Anthony se lăsă să cadă pe pământ, lângă ea. Îşi scoase 
tabachera, luă o ţigară şi o aprinse. Apoi, trăgând primul 
fum, răspunse: 

— Pentru că sunt ceea ce numesc ziarele un „Bărbat 
misterios”. Îmi place să apar din senin. 

— De unde ai ştiut că sunt aici? 

— Am un binoclu excelent. Am auzit că iei prânzul cu soţii 
Farraday şi te-am spionat de pe deal când ai plecat. 

— De ce n-ai intrat în casă ca o persoană obişnuită? 

— Eu nu sunt o persoană obişnuită, spuse Anthony pe un 
ton jignit. Sunt cu totul ieşit din comun. 

— Aşa cred şi eu. 

EI o privi repede, apoi întrebă: 

— E vreo problemă? 

— Nu. Doar că... 

— Doar că? 

— M-am săturat să mai stau aici. Urăsc locul ăsta. Vreau 
să mă întorc la Londra. 

— Plecaţi curând, nu-i aşa? 

— Săptămâna viitoare. 


— Deci asta de la familia Farraday a fost o petrecere de 
despărţire? 

— Nu a fost o petrecere. Au fost doar ei şi o verişoară 
bătrână. 

— Îţi plac soţii Farraday, Iris? 

— Nu ştiu. Nu cred că mă omor după ei -deşi n-ar trebui 
să spun asta, pentru că au fost foarte drăguţi cu noi. 

— Crezi că ei te plac? 

— Nu, nu cred. Cred că ne urăsc. 

— Interesant. 

— Serios? 

— Oh, nu ura - dacă e adevărat. Mă refeream la folosirea 
cuvântului „ne”. Întrebarea mea te viza doar pe tine. 

— Oh, n-am fost atentă... Cred că mă prea plac, într-un 
sens negativ. Cred că ceea ce îi deranjează suntem noi ca 
familie care locuieşte alături. Noi n-am fost cine ştie ce 
prieteni cu ei - ei au fost prieteni cu Rosemary. 

— Da, aşa cum spui, au fost prieteni cu Rosemary... Nu că 
mi-aş imagina că Sandra Farraday şi Rosemary au fost 
prietene la toartă, ce zici? 

— Nu, spuse Iris. Arăta uşor neliniştită, dar Anthony fuma 
în tihnă. La un moment dat, el spuse: 

— Ştii ce mă izbeşte cel mai mult pe mine la soţii 
Farraday? 

— Ce? 

— Exact asta - că sunt soţii Farraday. Întotdeauna mă 
gândesc la ei aşa - nu ca Stephen şi Sandra, doi indivizi 
uniţi de stat şi biserică - ci ca o dublă entitate - soţii 
Farraday. Lucrul ăsta e mai ciudat decât ai crede. Ei sunt 
doi oameni cu un ţel comun, cu un stil de viaţă comun, cu 
speranţe şi temeri şi credinţe identice. lar partea ciudată 
este că, în realitate, au caractere foarte diferite. Stephen 
Farraday este un om cu un diapazon intelectual foarte larg, 
extrem de sensibil, deschis la păreri din afară, cumplit de 
neîncrezător în sine şi cumva lipsit de curaj moral. Sandra, 


în schimb, are o minte medievală, îngustă, este capabilă de 
devotament fanatic, şi e curajoasă până la nesăbuinţă. 

— Mie el mi se pare cam pompos şi stupid, spuse Iris. 

— Nu e deloc stupid. E doar unul din obişnuitele succese 
nefericite. 

— Nefericite? 

— Majoritatea oamenilor de succes sunt nefericiţi. De asta 
şi sunt succese - ei trebuie să se convingă că sunt buni de 
ceva realizând lucruri pe care lumea le va remarca. 

— Ce idei neobişnuite ai tu, Anthony! 

— Dacă le examinezi, vei descoperi că sunt absolut 
adevărate. Oamenii fericiţi sunt nişte eşecuri din cauză că 
ei se află în relaţii atât de bune cu ei înşişi încât nu se mai 
zbat să facă ceva. Ca mine. De asemenea, de regulă sunt 
oameni cu care te înţelegi bine - tot ca mine. 

— Ai o părere foarte bună despre tine. 

— Nu fac decât să-ţi atrag atenţia asupra calităţilor mele, 
în caz că poate nu le-ai remarcat. 

Iris râse. Moralul i se ridicase. Deprimarea şi teama îi 
dispărură din minte. Se uită la ceas. 

— Vino să iei ceaiul la noi, ca să le dai şi altora ocazia să 
profite de compania ta neobişnuit de agreabilă. 

Anthony clătină din cap. 

— Nu azi. Trebuie să mă întorc. 

Iris se întoarse iute spre el. 

— De ce nu vrei să vii niciodată în casă? Trebuie să existe 
un motiv. 

Anthony ridică din umeri. 

— Să zicem că am idei ciudate privitor la acceptarea 
ospitalităţii. Cumnatul tău nu mă place —mi-a dat clar de 
înţeles asta. 

— Oh, nu-ţi bate capul cu George. Dacă eu şi mătuşa 
Lucilla te invităm... Ea e o bătrână scumpă, o să-ţi placă. 

— Sunt convins, dar obiecţiunea mea rămâne în picioare. 

— Pe vremea lui Rosemary veneai. 

— Asta a fost altceva. 


Iris simţi o mână rece atingându-i inima. Întrebă: 

— De ce ai venit azi aici? Ai afaceri prin părţile astea? 

— Afaceri foarte importante... cu tine. Am venit aici, Iris, 
ca să-ţi pun o întrebare. 

Mâna rece dispăru, şi inima îi bate mai repede. 

— Da? 

Anthony se uită la ea cu ochi serioşi, aproape severi. 

— Răspunde-mi sincer, Iris. Ai încredere în mine? 

Întrebarea o derută. Nu la asta se aşteptase. Anthon 
observă. 

— Nu te aşteptai la întrebarea asta? Dar e o întrebare 
foarte importantă, Iris. Pentru mine, e cea mai importantă 
întrebare din lume. 'Te întreb din nou. Ai încredere în mine? 

Ea ezită, apoi răspunse: 

— Da. 

— Atunci am să te mai întreb ceva. Vrei să vii la Londra şi 
să te măriţi cu mine fără să spui cuiva? 

Ea se holbă la el. 

— Dar n-aş putea! Pur şi simplu n-aş putea. 

— N-ai putea să te măriţi cu mine? 

— Nu aşa. 

— Şi totuşi mă iubeşti. Mă iubeşti, nu-i aşa? 

— Da, te iubesc, Anthony. 

— Dar n-ai veni să te măriţi cu mine la biserica Saint 
Elfrida, în parohia unde am locuit nişte săptămâni şi unde, 
în consecinţă, pot să mă însor oricând? 

— Cum pot să fac aşa ceva? George ar fi teribil de jignit, 
iar mătuşa Lucilla nu m-ar ierta niciodată. Şi, oricum, nu am 
vârsta. Am doar optsprezece ani. 

— Ar trebui să minţi cu privire la vârstă. Nu ştiu ce 
pedeapsă mă aşteaptă dacă mă însor cu o minoră fără 
consimţământul tutorelui ei. Cine e tutorele tău, Iris? 

— George. El e şi administratorul averii mele. 

— Cum spuneam, indiferent ce pedeapsă m-ar aştepta, ea 
nu ne poate desface căsătoria şi asta e totce mă 
interesează. 


Iris clătină din cap. 

— N-aş putea s-o fac. Ar fi o cruzime. Şi, oricum, de ce? 
Care e rostul? 

— De asta te-am întrebat mai întâi dacă ai încredere în 
mine. Ar trebui să iei pe încredere motivele mele. Să 
spunem că asta e cea mai simplă cale. Dar nu contează. 

Iris spuse timidă: 

— Măcar dacă George ar ajunge să te cunoască ceva mai 
bine! Vino acum cu mine. Nu vor fi decât el şi mătuşa 
Lucilla. 

— Eşti sigură? Credeam... Se opri. În timp ce urcam dealul 
am văzut un bărbat urcând aleea voastră... Şi lucru ciudat e 
că am recunoscut în el pe cineva... Cunoscut. 

— Fireşte, am uitat, George spunea că aşteaptă pe cineva. 

— Bărbatul pe care l-am văzut eu se numeşte Race - 
colonelul Race. 

— "Tot ce se poate. George chiar cunoaşte un anume 
colonel Race. Urma să vină la cină în seara când... 

Se opri. Glasul îi tremura. Anthony o strânse de mână. 

— Nu te mai gândi la asta, iubito. A fost îngrozitor, ştiu. 

Ea clătină din cap. 

— Nu mă pot abţine. Anthony... 

— Da? 

— Ţi-a trecut vreodată prin minte... Te-ai gândit 
vreodată... Îi venea greu să exprime în cuvinte ce gândea. 
Te-ai gândit vreodată că... Că Rosemary nu s-a sinucis? Că 
s-ar putea să fi fost omorâtă? 

— Doamne sfinte, Iris, de unde ţi-a venit ideea asta? 

— Nu ţi-a trecut niciodată prin minte că Rosemary a fost 
omorâtă? 

— Categoric nu. Bineînţeles că Rosemary s-a sinucis. 

Iris nu spuse nimic. 

— Cine ţi-a sugerat lucrurile astea? 

O clipă ea se simţi tentată să-i spună incredibila poveste a 
lui George, dar se abţinu. Spuse încetişor: 

— A fost doar o idee. 


— Uit-o, prostuţo! O ridică în picioare şi o sărută uşor pe 
obraz. Iubita mea morbidă. Uit-o pe Rosemary. Gândeşte-te 
numai la mine. 

Capitolul IV 

Pufăind din pipă, colonelul Race se uita speculativ la 
George Barton. II cunoştea pe George Barton de pe vremea 
când acesta era copil. Unchiul lui Barton fusese vecin la 
ţară cu familia Race. Între cei doi era o diferenţă de vârstă 
de peste douăzeci de ani. Race avea mai mult de şaizeci de 
ani, avea o siluetă înaltă, dreaptă, milităroasă, o faţă arsă 
de soare, părul cărunt, tuns scurt, şi ochi întunecaţi şi isteţi. 

Între cei doi nu existase vreodată cine ştie ce intimitate, 
iar Barton rămânea pentru Race „tânărul George”, una din 
multele figuri vagi asociate cu tinereţea lui. 

În clipa asta se gândea că, de fapt, habar nu avea cum era 
„tânărul George”. În scurtele ocazii din ultimii ani când se 
întâlniseră, descoperiseră că nu prea aveau multe în 
comun. Race era un om umblat, majoritatea vieţii şi-o 
petrecuse în străinătate. 

George era prinr excelenţă un citadin. Şi interesele lor 
erau deosebite, iar când se întâlneau nu făceau decât să 
schimbe amintiri despre „vremurile de odinioară” după 
care, de regulă, se lăsa o tăcere stânjenitoare. Colonelul 
Race nu era bun la flecăreală, ba chiar putea trece drept un 
bărbat puternic şi tăcut, atât de îndrăgit de o generaţie 
anterioară de romancieri. 

Tăcea şi acum, întrebându-se de ce insistase atâta „tânărul 
George” pentru întâlnirea asta. Se mai gândea şi că, de 
aproape un an de când nu-l mai văzuse, George Barton 
suferise o schimbare subtilă. Pentru el George fusese 
întotdeauna un om greoi, precaut, practic şi fără 
imaginaţie. 

Ceva nu era deloc în regulă cu tipul, se gândi el. Nervos ca 
o pisică. Deja îşi reaprinsese de trei ori ţigara - or asta nu-i 
semăna deloc lui Barton. 

Îşi scose pipa din gură. 


— Ei bine, tinere George, care e problema? 

— Ai dreptate, Race, e o problemă. Am mare nevoie de 
sfatul dumitale... Şi de ajutorul dumitale. 

Colonelul dădu din cap şi aşteptă. 

— Acum aproape un an urma să iei cina cu noi la 
restaurantul Luxemburg. În ultima clipă a trebuit să pleci în 
străinătate. 

— În Africa de Sud. 

— La petrecerea aceea, soţia mea a murit. Race se foi 
stingher în scaun. 

— Ştiu. Am citit despre asta. N-am pomenit de asta până 
acum şi nu ţi-am oferit condoleanţe din cauză că n-am vrut 
să răscolesc lucrurile. Dar îmi pare rău, bătrâne, ştii asta. 

— Oh, da, da. Nu asta e problema. S-a presupus că soţia 
mea s-a sinucis. 

Sprâncenele lui Race se înălţară. 

— S-a presupus? 

— Citeşte astea. 

Îi dădu cele două scrisori pe care le ţinea în mână. 

— Anonime? 

— Da. Şi eu cred ce scrie în ele. 

Race clătină încetişor din cap. 

— Ăsta e un lucru periculos. Te-ar mira să ştii câte scrisori 
mincinoase s-au scris după orice eveniment care a avut 
parte de publicitate în presă. 

— Ştiu. Dar scrisorile astea n-au fost scrise la vremea 
aceea, ci şase luni mai târziu. 

Race dădu din cap. 

— E un aspect. Cine crezi că le-a scris? 

— Nu ştiu. Nu-mi pasă. Important e că eu cred că, ce se 
scrie în ele este adevărat. Soţia mea a fost omorâtă. 

Race îşi puse jos pipa. Se îndreptă în scaun. 

— De ce crezi asta? Ai avut vreo bănuială la vremea 
aceea? Poliţia a avut? 

— Am fost năuc când s-a întâmplat - complet dărâmat. Am 
acceptat pur şi simplu verdictul anchetei. Soţia mea 


avusese gripă, era cu moralul la pământ. Singura concluzie 
care s-a impus a fost sinuciderea. Vezi dumneata, substanţa 
era în poşeta ei. 

— Ce substanţă anume? 

— Cianură. 

— Îmi amintesc. A luat-o în şampanie. 

— Da. La vremea aceea a părut un lucru evident. 

— Ameninţase vreodată că se va sinucide? 

— Nu, niciodată. Rosemary iubea viaţa. 

Race dădu din cap. O întâlnise pe soţia lui George o 
singură dată. O considerase o tâmpiţică absolut 
fermecătoare, dar categoric nu genul melancolic. 

— Cum a fost cu dovezile medicale privitoare la starea 
mentală, etcetera? 

— Doctorul lui Rosemary, care o cunoştea de mică, era 
într-o croazieră. Când avusese gripă, fusese îngrijită de 
partenerul lui, un om tânăr. Îmi amintesc că tot ce a spusel 
a fost că tipul acela de gripă predispunea la stări depresive 
grave. 

George făcu o pauză şi apoi continuă: 

— Abia după ce am primit scrisorile astea am vorbit cu 
doctorul personal al lui Rosemary. Nu i-am spus nimic de 
scrisori, fireşte, am discutat doar despre ceea ce s-a 
întâmplat. Atunci el mi-a spus că a fost foarte surprins de 
ceea ce s-a întâmplat. Rosemary nu era deloc genul 
sinucigaş. Asta dovedea, spuse el, că până şi un pacient pe 
care îl cunoşti foarte bine poate acţiona într-o manieră 
absolut necaracteristică lui... După ce am stat de vorbă cu 
el mi-am dat seama cât de neconvingătoare era pentru 
mine sinuciderea lui Rosemary. În definitiv, o cunoşteam 
foarte bine. Era o persoană capabilă de crize violente de 
nefericire, şi uneori făcea nişte lucruri pripite, negândite, 
dar n-am văzut-o niciodată într-o stare de spirit care să 
sugereze că „ar fi vrut să termine cu toate”. 

Race întrebă uşor stânjenit: 


— Putea să aibă şi un alt motiv să se sinucidă în afară de 
deprimare? Adică, era deosebit de nefericită din pricina 
vreunui lucru? 

— Eu... Nu... Era, poate, cam nervoasă. Evitând să se uite 
la gazda sa, Race întrebă: 

— Era, cât de cât, o persoană melodramatică? Ştii, eu nu 
am văzut-o decât o dată. Dar există persoane care, la 
ceartă, pot să recurgă la un gest necugetat precum 
tentativa de sinucidere. Motivul copilăresc al „Am să te fac 
eu să-ţi pară râu!” 

— Rosemary şi eu nu ne-am certat. 

— Nu. Şi trebuie să spun că folosirea cianurii exclude 
posibilitatea asta. Nu e un lucru cu care să te joci, şi toată 
lumea o ştie. 

— Ăsta e un alt aspect. Dacă, prin absurd, Rosemary s-a 
gândit să-şi ia zilele, n-ar fi făcut-o în felul ăsta. Dureros şi... 
Şi urât. Mult mai probabil ar fi fost să fi luat o supradoză de 
somnifere. 

— De acord. Există vreo dovadă că şi-a procurat sau a 
deţinut cianură? 

— Nu. Dar a stat un timp la ţară la nişte prieteni, şi într-o 
zi, ei au distrus un cuib de viespi. S-a sugerat că s-ar fi 
putut să ia atunci o mână de cianură de potasiu cristalizată. 

— Da... Nu e un lucru greu de obţinut. Majoritatea 
grădinarilor păstrează un stoc de cianură. 

Colonelul Race făcu o pauză, apoi continuă: 

— Dă-mi voie să rezum situaţia. Nu există nici o dovadă 
clară cu privire la predispoziția spre sinucidere, sau la 
pregătirea gestului. Dar, de asemenea, nu a existat nici o 
dovadă clară care să indice crima, căci altfel poliţia ar fi pus 
mâna pe ea. 

— Numai şi ideea de crimă ar fi părut fantastică? 

— Dar şase luni mai târziu nu ţi s-a mai părut fantastică? 

George spuse încetişor: 

— Trebuie că tot timpul am fost nesatisfăcut. Cred că în 
subconştient eram pregătit pentru ceea ce am văzut scris 


negru pe alb, astfel că atunci când am văzut am acceptat 
fără rezerve. 

— Da. Ei bine, asta e! Pe cine bănuieşti? George se aplecă. 
Faţa îi zvâcnea. 

— Ăsta e lucrul care mă îngrozeşte. Dacă Rosemary a fost 
ucisă, una din persoanele de la masă, unul din prietenii 
noştri, trebuie că a făcut-o. Nimeni altcineva nu s-a apropiat 
de masă. 

— Chelnerii? Cine a turnat vinul? 

— Charles, şeful de sală de la Luxemburg. Îl ştii pe 
Charles? Race dădu din cap. Părea absolut imposibil să-ţi 
imaginezi că Charles ar fi putut otrăvi în mod deliberat un 
client. 

— Iar chelnerul care a avut grijă de noi a fost Giuseppe. Îl 
cunosc pe Giuseppe de ani de zile. El mă serveşte 
întotdeauna când mă duc acolo. E un omuleţ încântător. 

— Aşa că ajungem la grupul de la masă. Cine era acolo? 

— Stephen Farraday, parlamentarul. Soţia lui, lady 
Alexandra Farraday. Secretara mea, domnişoara Lessing. 
Un tip pe nume Anthony Browne. Sora lui Rosemary, Iris şi 
eu. În total, şapte. Am fi fost opt dacă veneai şi dumneata. 

— Înţeleg. Ei bine, Barton, cine crezi că ă făcut-o? 

George strigă: 

— Nu ştiu - îţi spun că nu ştiu! Dacă aş fi avut vreo idee... 

— În regulă. Mă gândeam doar că s-ar putea să ai o 
bănuială anume. Cum stăteaţi la masă? Începe cu 
dumneata. 

— În dreapta o aveam pe Sandra Farraday, fireşte. Lângă 
ea stătea Anthony Browne. Apoi Rosemary. Apoi Stephen 
Farraday, apoi Iris, apoi Ruth Lessing care stătea în stânga 
mea. 

— Înţeleg. Soţia dumitale băuse şampanie mai devreme în 
cursul serii? 

— Da. Paharele fuseseră umplute de câteva ori. S-a... S-a 
întâmplat în timpul programului de cabaret. Era foarte mult 
zgomot. loţi urmăreau spectacolul. Ea s-a prăbuşit peste 


masă chiar înainte să se aprindă luminile. Se poate să fi 
strigat, sau să fi icnit, dar nimeni n-a auzit nimic. Doctorul a 
spus că moartea s-a produs instantaneu. Îi mulţumesc lui 
Dumnezeu pentru asta. 

— Da, într-adevăr. Ei bine, Barton, la prima vedere pare 
destul de clar. 

— Adică? 

— Stephen Farraday, fireşte. El stătea în dreapta ei. 
Paharul ei de şampanie era aproape de mâna lui stângă. Ce 
era mai uşor decât să-i pună otrava în pahar imediat ce 
luminile s-au stins şi atenţia tuturor s-a îndreptat spre 
spectacolul de pe ring? Acelaşi lucru este valabil şi pentru 
tipul din stânga lui Rosemary. Nu trebuia decât să se aplece 
spre ea şi să-i pună orice în pahar. Mai există o posibilitate, 
dar să luăm mai întâi persoana cea mai probabilă. Ce motiv 
ar fi putut avea Stephen Farraday ca s-o înlăture pe soţia 
dumitale? 

George rosti gâtuit: 

— Erau... Erau prieteni destul de apropiaţi. Dacă... Dacă 
Rosemary l-a respins, de exemplu, se poate ca el să fi vrut 
să se răzbune. 

— Sună foarte melodramatic. Ăsta ar fi singurul motiv? 

— Da, spuse George. Era foarte roşu la faţă. 

Race îi aruncă o privire fugară, apoi continuă: 

— Să examinăm posibilitatea numărul doi. Una din femei. 

— De ce femeile? 

— Dragul meu George, la masă erau patru femei şi trei 
bărbaţi. Când trei perechi s-au dus la dans, la masă a rămas 
o femeie. Aţi dansat toţi? 

— Da. 

— Bun. Înainte de a începe programul de cabaret, îţi 
aminteşti cine a rămas la masă? 

George se gândi o clipă. 

— Da... Ultima dată a rămas Iris, iar înaintea ei Ruth. 

— Mai ţii minte când a băut şampanie ultima oară soţia ta? 


— Stai să văd... Dansase cu Browne. S-a întors la masă, 
îmi amintesc, şi a spus că tipul era un dansator formidabil. 
A luat paharul şi l-a băut. Câteva minute mai târziu 
orchestra a început un vals şi ea... Ea a dansat cu mine. 
Farraday a dansat cu Ruth şi lady Alexandra cu Browne. Iris 
a rămas la masă. Imediat după asta a început spectacolul de 
cabaret. 

— Să o luăm pe sora soţiei dumitale. l-au revenit ceva bani 
la moartea soţiei dumitale? 

— Dragul meu Race, nu fi absurd! Iris era doar un copil, o 
şcolăriţă. 

— Am cunoscut două şcolăriţe care au comis crime. 

— Dar nu Iris! Ea îi era devotată lui Rosemary. 

— Nu contează, Barton. Ocazie a avut. Vreau să ştiu dacă 
a avut şi motiv. Soţia dumitale era o femeie bogată, parcă. 
Cui i-au revenit banii ei? Dumitale? 

— Nu, lui Iris. 

Îi explică povestea testamentului. Race ascultă cu atenţie. 

— O situaţie destul de curioasă. Sora bogată şi sora 
săracă. Unor fete nu le-ar fi căzut bine asta. 

— Sunt sigur că nu şi lui Iris. 

— Poate că nu, dar motiv avea. Cine mai avea vreun motiv? 

— Nimeni, absolut nimeni. Rosemary nu avea duşmani pe 
lume, sunt sigur. M-am interesat de asta... Am pus 
întrebări... Am încercat să aflu. Am luat casa asta în 
vecinătatea soţilor Farraday ca să... 

Se opri. Race îşi luă pipa şi începu să scormonească în ea. 

— N-ar fi mai bine să-mi spui tot, tinere George? 

— Ce vrei să spui? 

— Îmi ascunzi ceva - miroase de la o poştă. Dacă dorinţa 
de a afla cine ţi-a omorât soţia e mai puternică decât 
dorinţa de a-i apăra reputaţia, va trebui să spui tot ce ştii. 

Se lăsă tăcerea. 

— Foarte bine, atunci, spuse George, sugrumat. Ai 
câştigat. 


— Ai un motiv să crezi că soţia dumitale avea un amant, 
nu-i aşa? 

— Da. 

— Stephen Farraday? 

— Nu ştiu! Îţi jur că nu ştiu! Se poate să fi fost el, sau tipul 
celălalt, Browne. N-am putut să-mi dau seama care din ei. 

— Spune-mi ce ştii despre acest Anthony Browne. Am 
impresia că am mai auzit numele ăsta. 

— Nu ştiu nimic despre el. Nimeni nu ştie. E arătos, 
amuzant, dar nimeni nu ştie ce e cu el. Se presupune căe 
american, dar nu vorbeşte deloc cu accent. 

— În fine, poate că ambasada ştie ceva despre el. Deci n-ai 
idee care din ei a fost? 

— Nu, n-am. Ea îi scria unui amant. Am... Am examinat 
sugativa după aceea. Era sigur un amant... Dar nu apărea 
nici un nume. 

Race îşi feri privirea. 

— Oricum, e un punct de plecare. Lady Alexandra, de 
pildă, ar fi avut şi ea un cuvânt de spus, dacă soţul ei avea o 
relaţie cu soţia dumitale. E genul de femeie care trăieşte cu 
intensitate sentimentele. E genul liniştit, profund. E genul 
de femeie care ar omori la o adică. Să trecem mai departe. 
Ce poţi să-mi spui despre cealaltă femeie, Ruth Lessing? 

— Ruth nu putea să aibă nici o legătură cu asta. Nu avea 
nici cel mai mic motiv. 

— Spui că e secretara dumitale? Ce fel de fată este? 

— E cea mai scumpă fată din lume. George vorbea cu 
entuziasm. Practic, face parte din familie. E mâna mea 
dreaptă - nu cunosc pe cineva, mai bun, mai demn de 
încredere. 

— 'Ţii foarte mult la ea, spuse Race urmărindu-l cu atenţie. 

— Îi sunt devotat. Fata asta e foarte săritoare, Race. 
Depind de ea în toate privinţele. E făptura cea mai scumpă, 
cea mai de încredere din lume. 

Race îngână ceva ce semăna cu „Umhum” şi abandonă 
subiectul. Nimic din purtarea sa nu îi indica lui George 


faptul că, în gând, creionase un motiv foarte puternic 
pentru necunoscuta Ruth Lessing. Această „cea mai scumpă 
fată din lume” ar fi putut avea un motiv foarte puternic s-o 
trimită pe lumea cealaltă pe doamna Barton. Putea să fi 
dorit să fie a doua doamnă Barton fie dintr-un motiv 
material, fie pentru că era sincer îndrăgostită de patronul 
ei. Oricum, exista un motiv să-i dorească moartea lui 
Rosemary. 

Spuse cu blândeţe: 

— Presupun că ţi-a trecut prin cap că dumneata însuţi ai 
avut un motiv bunicel, George. 

— Eu? George arăta interzis. 

— Ei bine, gândeşte-te la Othello şi Desdemona. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Dar... Dar întotdeauna am ştiut 
că aveau să existe lucruri pe care... pe care va trebui să le 
suport. Nu că nu ţinea la mine - ţinea. Dar eu sunt un tip 
plicticos, Race, nu sunt genul romantic. În tot cazul, când 
m-am însurat cu ea ştiam că nu avea să fie totul doar lapte 
şi miere. M-a avertizat şi ea. M-a durut, fireşte, când s-a 
întâmplat... Dar să sugerezi că m-aş fi putut atinge de un fir 
de păr alei... 

Se opri, apoi continuă pe un alt ton: 

— Oricum, dacă eu am făcut-o, de ce aş mai vrea să 
răscolesc toată povestea? Ar fi o nebunie. 

— Absolut. De asta nici nu te suspectez în mod serios, 
dragul meu. Dacă tu ai fi fost criminalul, ai fi pus liniştit pe 
foc scrisorile astea şi n-ai fi suflat o vorbă. Apropo, cine a 
scris scrisorile astea? 

— Poftim? George păru de-a dreptul uluit. N-am nici cea 
mai mică idee. 

— Se pare că aspectul ăsta nu te-a interesat. Pe mine mă 
interesează. E prima întrebare pe care ţi-am pus-o. Înţeleg 
că putem presupune că n-au fost scrise de criminal. De ce 
să fi răscolit el lucrurile când totul era convenabil terminat? 
Atunci cine le-a scris? Cine are interesul să stârnească 
iarăşi viesparul? 


— Servitorii? Se hazardă neconvins George. 

— Posibil. Dacă e aşa, care servitori, şi ce cunosc ei? Avea 
Rosemary o servitoare de încredere? 

George clătină din cap. 

— Nu. Pe vremea aceea aveam o bucătăreasă, doamna 
Pound, care mai e încă la noi, şi două servitoare. Cred că 
amândouă au plecat. Nu erau de prea mult timp la noi. 

— Ei bine, Barton, dacă vrei sfatul meu, şi bănuiesc că îl 
vrei, va trebui să analizezi problema cu mare grijă. Un 
lucru e cert - Rosemary e moartă. Nu o poţi readuce la 
viaţă indiferent ce ai face. Dacă dovada că a fost sinucidere 
nu e deosebit de bună, nici dovada că a fost crimă nu e. Să 
zicem, totuşi, că Rosemary a fost omorâtă. Chiar doreşti să 
răscoleşti lucrurile? Asta ar putea însemna multă 
publicitate neplăcută. Spălarea rufelor murdare în public, 
aventurile soţiei dumitale ar deveni bun public... 

George Barton spuse cu violenţă: 

— Chiar mă sfătuieşti să las ca nu ştiu ce porc să scape 
basma curată? Băţosul ăsta de Farraday, cu discursurile lui 
pompoase, şi preţioasa lui carieră - şi probabil, în tot timpul 
ăsta, un criminal laş! 

— Am vrut doar să ştii ce te aşteaptă. 

— Vreau să aflu adevarul. 

— Foarte bine. În cazul ăsta, eu m-aş duce cu scrisorile la 
poliţie. Probabil, poliţia va fi în stare să descopere cine le-a 
scris şi dacă cel care le-a scris ştie ceva. 

— Nu am de gând să mă duc la poliţie. De asta am vrut să 
discut cu dumneata. Am intenţia să instalez o capcană 
pentru criminal. 

— Ce naiba vrei să spui? 

— Ascultă, Race. Am de gând să dau o petrecere la 
Luxemburg. Vreau să vii şi dumneata. Aceleaşi persoane, 
soţii Farraday, Anthony Browne, Ruth, Iris, eu. Am plănuit 
totul. 

— Ce ai de gând să faci? 

George râse slab. 


— Ăsta e secretul meu. Aş strica totul dacă aş spune cuiva 
- chiar şi numai dumitale. Vreau să vii cu o minte imparţială 
şi să vezi ce se întâmplă. 

Race se aplecă. Glasul îi deveni brusc tăios. 

— Nu-mi place asta, George. Ideile astea melodramatice 
din cărţi nu ţin. Du-te la poliţie. Poliţia ştie cum să trateze 
problemele astea. Are profesionişti. Nu e de recomandat ca 
într-o crimă să-şi bage nasul un amator. 

— “Tocmai de asta vreau să fii şi dumneata acolo. 
Dumneata nu eşti un amator. 

— Pentru că am lucrat cândva în Serviciul de 
Contraspionaj al armatei? Şi, oricum, ai de gând să mă ţii în 
beznă. 

— E necesar. 

Race clătină din cap. 

— Îmi pare rău. Refuz. Nu-mi place planul dumitale şi nu 
vreau să iau parte la el. Renunţă, George. 

— N-am de gând să renunţ. Am pus la punct totul. 

— Nu mai fi atât de încăpățânat. Nu-mi place ideea. Nu o 
să meargă. S-ar putea chiar să fie periculos. Te-ai gândit la 
asta? 

— Pentru cineva sigur va fi periculos. 

Race oftă. 

— Nu ştii ce faci. În fine, să nu spui că nu te-am avertizat. 
Te rog pentru ultima oară - renunţă! 

George Barton clătină din cap. 

Capitolul V 

Dimineaţa de 2 noiembrie sosi umedă şi mohorâtă. În casa 
din Elvaston Square era atât de întuneric încât la micul 
dejun trebuiră să aprindă lumina. 

Contrar obiceiului de a-şi lua micul dejun în camera ei, Iris 
coborâse şi şedea acolo albă şi străvezie, jucându-se cu 
furculiţa prin mâncarea din farfurie. George răsfoia The 
Times cu o mână nervoasă, iar la celălalt capăt al mesei 
Lucilla Drake plângea copios într-o batistă. 


— Simt că băiatul meu drag va face ceva groaznic. E atât 
de sensibil... N-ar fi spus el că e o problemă de viaţă şi de 
moarte dacă n-ar fi fost. 

Foşnindu-şi ziarul, George spuse tăios: 

— Te rog să te linişteşti, Lucilla. Ţi-am spus că mă voi 
ocupa eu de asta. 

— Ştiu, dragă Gerge, tu eşti mereu atât de amabil! Dar 
simt că orice întârziere ar putea fi fatală. Toate cercetările 
astea pe care spui că le faci iau foarte mult timp. 

— Nu, le vom termina repede. 

— Ela spus: „Cel târziu pe 3.”, or 3 e mâine. Nu m-aş ierta 
niciodată dacă iubitului meu băiat i s-ar întâmpla ceva. 

— Nu i se va întâmpla. 

George îşi şterse mustaţa cu şerveţelul, se ridică, o bătu 
cu blândeţe pe spate pe doamna Drake şi porni spre uşa. 

— Fruntea sus, draga mea, spuse el. Am s-o pun chiar 
acum pe Ruth să telegrafieze. 

Iris îl urmă în hol. 

— George, nu crezi că ar trebui să amânăm petrecerea de 
diseară? Mătuşa Lucilla e foarte tulburată. N-ar fi mai bine 
să stăm acasă cu ea? 

— Categoric nu! Faţa rozalie a lui George se făcu 
purpurie. De ce să-l lăsăm pe pungaşul ăla afurisit să ne 
dea viaţa peste cap? Ăsta e şantaj - adevărat şantaj. Dacă 
ar fi după mine, nu i-aş da un chior! 

— Mătugşa Lucilla n-ar fi de acord cu asta. 

— Lucilla e o proastă - întotdeauna a fost. Femeile astea 
care fac copii după patruzeci de ani par să nu aibă pic de 
minte. Îşi răsfaţă odraslele încă din leagăn dându-le tot ce 
poftesc. Dacă tânărul Victor ar fi fost lăsat să se descurce 
singur, i-ar fi servit de lecţie. Să nu ne certăm, Iris, Am să 
aranjez eu ceva până diseară astfel încât tu şi Lucilla să 
puteţi dormi liniştite. La nevoie, o vom lua cu noi. 

— Oh, nu, ea urăşte restaurantele... Şi o apucă moţăitul. 
Nu suportă căldura, iar fumul de ţigară îi provoacă astm. 


— Ştiu. N-am vorbit serios. Du-te şi înveseleşte-o, Iris. 
Spune-i că totul o să fie bine. 

Se întoarse şi ieşi pe uşa din faţă. Iris se îndreptă încetişor 
spre sufragerie. Sună telefonul şi se duse să răspundă. 

— Alo... Cine? Chipul i se transfigura de plăcere. Anthony! 

— Chiar el. Te-am sunat ieri dar n-am dat de tine. Ai dus 
ceva muncă de lămurire cu George? 

— Ce vrei să spui? 

— George a fost foarte insistent privitor la invitaţia la 
petrecerea ta de diseară. Nu seamănă deloc cu stilul lui „la 
mâna de pe pupila mea iubită!” A ţinut neapărat să vin şi 
eu. M-am gândit că o fi rezultatul strădaniilor tale. 

— Nu... N-are nici o legătură cu mine. 

— Şi-a schimbat sentimentele din proprie iniţiativă? 

— Nu chiar. E... 

— Alo, mai eşti pe fir? 

— Da. 

— Spuneai ceva. Ce s-a întâmplat, iubito? Te-am auzit 
oftând. 

— Nu... Nimic. Mâine am să mă simt bine. Totul o să fie 
bine mâine. 

— Ce încredere înduioşătoare! Oare nu se spune: „Mâine 
nu vine niciodată”? 

— Nu. 

— Iris, s-a întâmplat ceva? 

— Nu, nimic. Nu pot să-ţi spun. Am promis. 

— Spune-mi, scumpa mea. 

— Nu... Zău că nu pot. Anthony, vrei să-mi spui ceva? 

— Dacă pot. 

— Ai... ai fost vreodată îndrăgostit de Rosemary? 

— Deci asta e. Da, Iris, am fost un picuţ îndrăgostit de 
Rosemary. Era foarte frumoasă, tu ştii. lar apoi, într-o zi 
când stăteam de vorbă cu ea, te-am văzut pe tine coborând 
treptele şi într-o clipă totul s-a terminat. N-a mai existat pe 
lume nimeni în afară de tine. Asta este purul adevăr. Să nu 
te îndoieşti de asta. 


— Mă bucur, Anthony. Îţi mulţumesc. 

— Ne vedem diseară. E ziua ta de naştere, nu-i aşa? 

— Petrecerea e diseară, dar ziua mea e abia peste o 
săptămână. 

— Nu pari entuziasmată. 

— Nu sunt. 

— Presupun că ştie el George ce face, dar mie nu mi se 
pare o idee nebunească să dai o petrecere în acelaşi loc 
unde... 

— Oh, am fost de câteva ori la Luxemburg de atunci... de 
când Rosemary... Adică, nu se poate evita. 

— Ai dreptate. Ţi-am luat un cadou de ziua ta. Sper să-ţi 
placă. Au revoir. 

Anthony închise. 

Iris se întoarse la Lucilla Drake să o liniştească. 

Sosind la birou, George o chemă imediat pe Ruth Lessing. 

Fruntea îngrijorată i se însenină puţin la intrarea ei, calmă 
şi zâmbitoare, în costumul negru, îngrijit. 

— Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa, Ruth. larăşi necazuri. Uită-te la asta. 

Ea luă telegrama întinsă. 

— Iarăşi Victor Drake. 

— Da, lua-l-ar naiba. 

Ea rămase tăcută un minut, cu telegrama în mână. O faţă 
smeadă, bronzată, care îşi încreţea nasul când râdea. Un 
glas batjocoritor, spunând: „genul de fată care ar trebui să 
se mărite cu şeful...” Cât de viu îşi amintea totul! 

Se gândi: „Parcă ar fi fost ieri...” 

Glasul lui George o aduse înapoi. 

— N-a fost cam acum un an când l-am expediat de aici cu 
vaporul? 

— Parcă, da. De fapt, cred că a fost pe 27 octombrie. 

— Eşti uimitoare. Ce memorie ei! 

Ea îşi spuse că avea un motiv foarte bun să ţină minte. 
Influenţa lui Victor o făcuse să hotărască, ascultând la 


telefon glasul nepăsător al lui Rosemary, că o ura pe soţia 
patronului ei. 

— Cred că ne putem considera norocoşi că a rezistat să 
stea acolo atât de mult. Chiar dacă asta ne-a mai costat 
cincizeci de lire acum trei luni. 

— Trei sute de lire acum pare foarte mult. 

— Oh, da. Nu va căpăta atât. Va trebui să facem 
obişnuitele investigaţii. 

— Ar fi bine să iau legătura cu domnul Ogilvie. 

Alexander Ogilvie era agentul lor din Buenos Aires - un 
scoţian sobru, încăpățânat. 

— Da. Telegrafiază-i imediat. Mama lui e la pământ, ca de 
obicei. Pune în pericol petrecerea de diseară. 

— Aţi vrea să rămân eu cu ea? 

— Nu, nici vorbă. Dumneata eşti singura persoană care 
trebuie să fie acolo. Am nevoie de dumneata, Ruth. Îi luă 
mâna. Dumneata eşti atât de altruistă! 

— Nu sunt deloc altruistă. Zâmbi şi adăugă: N-ar fi mai 
bine să iau legătura cu domnul Ogilvie prin telefon? S-ar 
putea ca până diseară situaţia să fie lămurită. 

— O idee excelentă. Merită cheltuiala. 

— Mă ocup eu imediat de asta. Îşi desprinse blând mâna şi 
ieşi. 

La douăsprezece şi jumătate, George ieşi şi luă un taxi 
până la restaurantul Luxemburg. 

Charles îi ieşi în întâmpinare, îndatoritor şi zâmbitor ca 
întotdeauna. 

— Bună ziua, domnule Barton. 

— Bună ziua, Charles. Totul e aranjat pentru diseară? 

— Cred că veţi fi mulţumit, domnule. 

— Aceeaşi masă? 

— Cea din mijloc din separeu, nu-i aşa? 

— Da... Şi ai înţeles treaba cu locul în plus? 

— "Totul e aranjat. 

— Ai făcut rost de... Rosmarin? 


— Da, domnule Barton. Mă tem că nu va fi foarte 
decorativ. Nu v-ar plăcea să adăugăm nişte vâsc sau câteva 
crizanteme? 

— Nu, nu, doar rosmarin. 

— Prea bine, domnule. Poate doriţi să vedeţi meniul? 
Giuseppe! 

La un semn, apăru un italian mărunţel şi zâmbitor, între 
două vârste. 

— Meniul pentru domnul Barton. 

Meniul fu prezentat. 

George se uită în fugă peste el. 

— Da, foarte bine. 

Îl dădu înapoi. Charles îl conduse la uşă. Cu glasul uşor 
coborât, spuse: 

— Pot să vă spun că apreciem foarte mult faptul că vă 
întoarceţi la noi, domnule Barton? 

Pe chipul lui George apăru stafia unui zâmbet. 

— Trebuie să uităm trecutul... Nu ne putem îngropa în 
trecut. Tot ce a fost s-a termninat pentru totdeauna. 

— Foarte adevărat, domnule Barton. Cu toţii am fost şocaţi 
şi îndureraţi la vremea aceea. Sper ca domnişoara să aibă o 
petrecere frumoasă de ziua ei şi ca totul să meargă după 
cum doriţi. 

George ieşi, cu un surâs strâmb pe buze. Nu era un om cu 
destulă imaginaţie ca să simtă vreo undă de compătimire 
faţă de restaurantul Luxemburg. 

Prânzi la clubul său, şi după aceea se duse la o întâlnire a 
directorilor. 

În drum spre birou, o sună de la cabina telefonică pe o 
anume Maida Vale. leşi din cabină cu un oftat de uşurare. 
Totul mergea conform planului. 

La birou, Ruth veni imediat la el. 

— În legătură cu Victor Drake. 

— Spune. 

— Mă tem că e o afacere urâtă. Există posibilitatea unei 
urmări injustiţie. Timp de o perioadă considerabilă s-a 


înfruptat din banii firmei. 

— Aşa a spus Ogilvie? 

— Da. A sunat acum zece minute. Spune că Victor a fost 
foarte obraznic privitor la toată povestea. 

— Nici nu mă mir! 

— Dar spune că nu-l vor da în judecată dacă returnează 
banii. Domnul Ogilvie a vorbit cu patronul şi acesta a fost de 
acord. Suma delapidată este de o sută şaizeci şi cinci de 
lire. 

— Deci jupanul Victor spera să bage în buzunar o sută 
treizeci şi cinci de lire? 

— Mă tem că da. 

— Ei bine, i-am tăiat macaroana, spuse George cu un 
rânjet de satisfacţie. 

— l-am spus domnului Olgivie să meargă înainte şi să 
rezolve problema. Am făcut bine? 

— Personal, m-ar încânta să-l văd pe escroc la puşcărie, 
dar trebuie să ne gândim la mama lui. E proastă, dar e de 
treabă. Aşadar jupân Victor câştigă ca de obicei. 

— Ce bun sunteţi! 

— Eu? 

— Cred că sunteţi cel mai bun om din lume. 

George se simţi încântat şi stânjenit totodată. Într-un 
impuls, îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Scumpa mea Ruth. Cea mai scumpă şi mai bună 
prietenă. Ce m-aş fi făcut fără tine? 

Stăteau în picioare, foarte aproape unul de altul. 

Ruth se gândi: „Aş fi putut fi fericită cu el. L-aş fi putut 
face fericit. Dacă n-ar...” 

George se gândi: „Să ascult sfatul lui Race? Să renunţ la 
tot? Chiar ar fi ăsta cel mai bun lucru?” 

Nehotărârea pluti asupra lui apoi plecă. Spuse: 

— La Luxemburg, la 9:30. 

Capitolul VI 

Veniseră toţi. 


George răsuflă uşurat. Până în ultima clipă se temuse de o 
defecţiune de ultim moment, dar planul reuşise - erau cu 
toţii aici. 

Stephen Farraday, înalt şi ţeapăn, puţin afectat ca purtare. 
Sandra Farraday într-o rochie de seară din catifea neagră şi 
cu smaralde la gât. Fără nici o îndoială, femeia avea rasă. 
Purtarea ei era absolut naturală, poate o idee mai volubilă 
decât de obicei. Şi Ruth era îmbrăcată în negru, fără nici o 
podoabă în afara unei broşe în formă de agrafă. Părul 
negru ca pana corbului îi era strâns lipit de cap, iar gâtul şi 
braţele îi erau foarte albe - mai albe ca ale celorlalte femei. 
Ruth era o fată muncitoare, nu mai avusese de mult timp 
liber în care să se bronzeze. Ochii li se întâlniră şi, ca şi cum 
ea ar fi citit nelinişte în ai lui, îi zâmbi liniştitor. Loiala Ruth! 
Lângă el, Iris stătea neobişnuit de tăcută. Era palidă, însă 
paloarea i se potrivea, dându-i o frumuseţe gravă şi stranie. 
Purta o rochie simplă, de un verde crud. Ultimul sosit era 
Anthony Browne. Sosi cu un pas iute şi furişat pe care 
George îl asocie cu mersul unei sălbăticiuni - o panteră, 
poate, sau un leopard. Tipul nu era întru totul civilizat. 

Erau cu toţii acolo, prinşi în capcana lui George. Acum 
piesa putea începe... 

Cocteiurile fură băute. Se ridicară şi trecură pe sub 
arcadă în restaurantul propriu zis. 

Cupluri care dansau, muzică moale interpretată de negri, 
chelneri abili şi grăbiţi. 

Charles le ieşi înainte şi, zâmbitor, îi conduse la masa lor. 
Aceasta era în celălalt capăt al sălii, într-un separeu deschis 
în care mai erau două mese de două persoane. La una 
stătea un străin între două vârste şi o blondă fermecătoare, 
iar la cealaltă un băiat şi o fată. 

Amabil, George le indică locurile. 

— Sandra, dumneata vei sta aici, în dreapta mea. Browne, 
ia loc lângă ea. Iris, draga mea, e petrecerea ta! Trebuie să 
te am lângă mine. Farraday, dumneata stai lângă ea. Apoi 
tu, Ruth... 


Se opri - între Ruth şi Anthony era un loc liber. 

— S-ar putea ca prietenul meu Race să întârzie puţin. A 
spus să nu-l aşteptăm. O să apară el până la urmă. Mi-ar 
plăcea să-l cunoaşteţi, e un tip grozav, a umblat prin toată 
lumea şi vă poate spune nişte istorioare pe cinste. 

Iris se aşeză, cuprinsă de un sentiment de mânie. George 
o făcuse intenţionat - o despărţise de Anthony. Ruth ar fi 
trebuit să stea în locul ei. Aşadar, George tot nu-l plăcea pe 
Anthony şi nu avea încredere în el. 

Aruncă o privire peste masă. Anthony era încruntat. Nu se 
uita la ea. O dată se uită pieziş la scaunul gol de lângă el. 
Spuse: 

— Mă bucur că ai invitat încă un bărbat, Barton. S-ar 
putea să trebuiască să plec devreme. Am dat aici de un tip 
pe care îl cunosc. 

George spuse zâmbind: 

— Te ocupi de afaceri în timpul de distracţie? Eşti prea 
tânăr pentru asta, Browne. Pentru că veni vorba, cu ce fel 
de afaceri te ocupi? 

Răspunsul lui Anthony veni intenţionat şi degajat. 

— Crimă organizată, Barton, ăsta e răspunsul pe care îl 
dau întotdeauna când sunt întrebat. Jafuri aranjate. Furturi 
plănuite. 

Sandra râse şi spuse: 

— Ai ceva de a face cu armamentul, nu-i aşa, domnule 
Browne? În zilele noastre, ticălosul din piesă e întotdeauna 
un rege al armamentului. 

Iris văzu cum ochii lui Anthony se măriră o clipă de mirare. 
El spuse degajat: 

— Nu trebuie să mă dai de gol, lady Alexandra, totul e 
foarte secret. Pretutindeni se află spionii unei puteri 
străine. Să fim atenţi ce vorbim. 

Clătină din cap cu o solemnitate batjocoritoare. 

Chelnerul luă farfuriile în care se serviseră scoicile. 
Stephen o întrebă pe Iris dacă ar vrea să danseze. 

Curând dansau toţi. Atmosfera se relaxă. 


La un moment dat Iris ajunse să danseze cu Anthony. 
Spuse: 

— Urât din partea lui George că nu ne-a lăsat să stăm 
alături. 

— Ba eu zic că e frumos. În felul ăsta pot să mă uit tot 
timpul la tine peste masă. 

— Chiar trebuie să pleci devreme? 

— S-ar putea. Auzi, tu ştiai că vine şi colonelul acela, 
Race? 

— Nu, n-am avut nici cea mai mică idee. 

— Foarte ciudat. 

— Îl cunoşti? Oh, da, aşa mi-ai spus zilele trecute. Ce fel de 
om e? 

— Nimeni nu ştie cu adevărat. 

Se întoarseră la masă. Timpul trecea. Încetişor, tensiunea 
părea să se apropie din nou. Atmosfera de la masă era cea 
de nervi încordaţi. Doar George părea bine dispus şi 
nepăsător. 

Iris îl văzu uitându-se la ceas. 

Brusc se auzi un răpăit de tobe şi luminile păliră. Pe ring 
apărură dansând trei bărbaţi şi trei fete. După ei urmă un 
bărbat, care imită diverse zgomote. Trenuri, vapoare, 
aeroplane, maşini de cusut. Avu mare succes. Apoi Lenny şi 
Flo executară un dans care era mai mult acrobație decât 
dans. Alte aplauze. După ei se produse ansamblul 
Luxemburg Six. Luminile se aprinseră. 

Toată lumea clipi mărunt. 

În acelaşi timp, un val de neaşteptată eliberare păru să 
treacă peste grupul de la masă. Era ca şi cum ceva la care 
se aşteptaseră în subconştient să se întâmple eşuase. Căci, 
cu 0 ocazie anterioară, aprinderea luminilor coincisese cu 
descoperirea cadavrului prăbuşit peste masă. Acum era ca 
şi cum trecutul era definitiv îngropat în uitare. Umbrele 
tragediei trecute se risipiseră. 

Sandra se întoarse vioaie spre Anthony. Stephen îi făcu o 
remarcă lui Iris, şi Ruth se aplecă să ia parte şi ea la 


discuţie. Numai George stătea şi se uita fix la scaunul gol de 
peste drum de el. Tacâmul din faţa scaunului era pus, în 
pahar era şampanie. În orice moment putea să vină cineva, 
putea să se aşeze acolo... 

Un ghiont al lui Iris îl readuse la realitate. 

— Trezeşte-te, George, ridică paharul. 

— Mai întâi, un toast. Pentru domnişoara a cărei zi de 
naştere o sărbătorim. La mulţi ani, Iris Marle! 

Toţi închinară râzând, apoi se ridicară să danseze. George 
cu Iris, Stephen cu Ruth, Anthony cu Sandra. Era o melodie 
veselă de jazz. 

Reveniră cu toţii la masă, râzând şi vorbind, şi se aşezară. 

Apoi, brusc, George se aplecă în faţă. 

— Vreau să vă spun tuturor ceva. Acum un an, aproximativ, 
eram cu toţii aici înaintea unei seri care s-a încheiat tragic. 
Nu vreau să redeştept tristeţea trecută, dar nici nu vreau 
să simt că Rosemary a fost complet uitată. Am să vă rog să 
beţi în memoria ei - de dragul Amintirii. 

Ridică paharul. Toţi ceilalţi le ridicară ascultători pe ale 
lor. Chipurile lor erau nişte măşti politicoase. 

George spuse: 

— Pentru Rosemary, spre aducere aminte! Paharele fură 
duse la buze. Băură. 

Urmă o pauză... Apoi George se bălăbăni în faţă şi se 
prăbuşi în scaun, cu mâinile ridicate frenetic la gât, cu faţa 
devenind stacojie în timp ce se lupta să respire. 

Îi trebui un minut şi jumătate să moară. 

CARTEA A TREIA 

Iris 


„Căci am crezut că morţii au parte de pace. Dar nu e 
aşa...” 

Capitolul 1 

Colonelul Race trecu pragul lui New Scotland Yard. 
Completă formularul care îi fu înaintat şi câteva minute mai 


târziu dădea, mâna cu inspectorul şef Kemp în biroul 
acestuia. 

Cei doi se cunoşteau foarte bine. Ca fel de a fi, Kemp 
aducea uşor cu acel mare veteran, Battle. Întrucât lucrase 
mulţi ani sub comanda lui Battle, poate că, inconştient, 
copiase multe din manierele bătrânului. Dădea aceeaşi 
impresie de cioplit dintr-o singură bucată, dar în timp ce 
Battle sugerase un lemn precum stejarul sau tekul, 
inspectorul şef Kemp sugera un lemn mai arătos - mahon, 
să spunem, sau lemnul de trandafir. 

— Ai făcut bine că ne-ai sunat, colonele, spuse Kemp. O să 
avem nevoie de tot ajutorul pe care îl putem obţine pentru 
cazul de faţă. 

— Se pare că ne va da mari bătăi de cap, spuse Race. 

Kemp nu încercă să îl contrazică! Accepta indiscutabilul 
fapt că doar cazurile extrem de delicate, de mare 
publicitate sau de o importanţă supremă ajungeau la el. 
Spuse cu seriozitate: 

— E vorba de implicarea familiei Kidderminster. Îţi 
imaginezi că asta înseamnă să umblăm cu mare grijă. 

Race dădu din cap. O întâlnise de mai multe ori pe lady 
Alexandra. Era una din femeile acelea liniştite cu o poziţie 
inatacabilă, pe care părea fantastic s-o asociezi cu 
publicitatea de senzaţie. O auzise vorbind la întruniri 
publice, fără entuziasm, dar cu claritate şi competenţă, 
stăpânind bine subiectul şi expunându-l excelent. 

Genul de femeie a cărei viaţă publică era în toate ziarele, 
şi a cărei viaţă particulară era practic inexistentă. 

Totuşi, se gândi el, asemenea femei au viaţă particulară. 
Ele cunosc disperarea, şi dragostea, şi chinurile geloziei, îşi 
pot pierde controlul şi risca însăşi viaţa într-un joc pătimaş. 

Întrebă curios: 

— Presupui că „ea a făcut-o”, Kemp? 

— Lady Alexandra? Dumneata crezi că ea a fost? 

— Habar n-am. Dar presupun că ea. Sau soţul ei - care 
apare sub mantia Kidderminster. 


Ochii verzi ca marea ai inspectorului şef Kemp priviră 
impasibili în cei de culoare închisă ai lui Race. 

— Dacă vreunul din ei doi a comis crima, ne vom da toată 
silinţa să ajungă în ştreang. Dumneata ştii asta. În ţara asta 
nu există teamă sau favoruri pentru criminali. Dar va trebui 
să fim absolut siguri de dovezile noastre - procurorul va 
insista asupra acestui lucru. 

Race dădu din cap, apoi spuse: 

— Hai să vedem faptele. 

— George Barton a murit otrăvit cu cianură - la fel ca soţia 
lui cu un an în urmă. Spui că, de fapt, erai în restaurant? 

— Da. Barton mă invitase la petrecere. Am refuzat. Nu-mi 
plăcea ce făcea. Am protestat şi l-am sfătuit să vină la voi 
dacă avea dubiu cu privire la moartea soţiei lui. 

— Asta trebuia să facă. 

— EI însă a persistat în ideea lui - să-i întindă o capcană 
criminalului. Nu a vrut să-mi spună în ce consta capcana, 
întreaga afacere m-a neliniştit, aşa că aseară m-am dus şi 
eu la Luxemburg ca să stau cu ochii pe ei. Masa mea era la 
o oarecare distanţă de a lor, nu voiam să bat la ochi. Din 
păcate, nu-ţi pot spune nimic. N-am văzut nimic cât de cât 
suspect. Singurii care s-au apropiat de masă au fost 
chelnerii şi invitaţii lui. 

— Da, asta îngustează sfera cercetărilor, nu-i aşa? A fost 
unul din ei, sau a fost chelnerul, Giuseppe Bolsano. L-am 
chemat din nou aici în dimineaţa asta, m-am gândit că poate 
vrei să vorbeşti cu el, dar eu cred că nu are nici o legătură 
cu povestea asta. E de doisprezece ani la Luxemburg, 
reputaţie bună, însurat, trei copii, dosar bun. Se înţelege 
bine cu toţi clienţii. 

— Ne rămân invitaţii. 

— Da. Acelaşi grup care a fost de faţă şi când a murit 
doamna Barton. 

— Ce îmi poţi spune despre afacerea aia, Kemp? 

— M-am uitat prin ea întrucât pare destul de evident că 
cele două se înlănţuie. Adams s-a ocupat de ea. Nu a fost 


ceea ce numim noi un caz clar de sinucidere, dar 
sinuciderea a fost soluţia cea mai probabilă, şi în lipsa 
oricărei dovezi care să sugereze că a fost crimă, a trebuit să 
o lăsăm sinucidere. Nu puteam face nimic altceva. Avem 
multe cazuri ca ăsta în dosarele noastre, după cum ştii. 
Sinucidere cu semn de întrebare. Publicul nu ştie de semnul 
de întrebare, dar noi îl păstrăm în minte. Uneori continuăm 
să adulmecăm în linişte în jurul lui. Câteodată apare ceva, 
alteori nu. În cazul ăsta nu a apărut. 

— Până acum. 

— Până acum. Cineva 1-a informat în secret pe domnul 
Barton că soţia lui fusese omorâtă. El s-a mişcat pe cont 
propriu, ba a şi anunţat că este pe pista cea bună - dacă era 
sau nu - nu ştim, însă criminalul trebuie că a crezut că era, 
drept care acţionează şi îl trimite pe domnul Barton pe 
lumea cealaltă. Aşa văd eu că s-au întâmplat lucrurile, sper 
că eşti de acord. 

— Oh, da, partea asta pare destul de clară. Naiba ştie care 
era capcana - am observat că la masă era un scaun gol. 
Poate se aşteaptă un martor neştiut. Oricum, scaunul gol a 
alertat persoana vinovată într-atât încât n-a mai aşteptat 
închiderea capcanei. 

— Avem aşadar cinci suspecți, spuse Kemp. Şi mai trebuie 
să continuăm cercetările şi în primul caz, cel al doamnei 
Barton. 

— Acum eşti clar de părere că nu s-a sinucis? 

— Crima asta pare să dovedească că nu. Deşi nu cred că 
putem fi condamnaţi că la vremea respectivă am acceptat 
teoria sinuciderii ca fiind cea mai probabilă. Au existat 
anumite dovezi în privinţa asta. 

— Stare depresivă după gripă? 

— Asta a fost pentru anchetă. S-a căzut de acord cu 
dovezile medicale şi s-au menajat sentimentele tuturor. E 
un lucru care se face zilnic. Şi mai exista scrisoarea 
neterminată către soră în care dădea instrucţiuni cum să-i 
fie împărţite bunurile personale, lucru ce dovedea că ideea 


sinuciderii exista deja în mintea ei. Biata femeie, nici vorbă 
că era deprimată, dar când e vorba de femei, în nouă cazuri 
din zece la mijloc e o aventură amoroasă. 

— Deci ştiai că doamna Barton avea o aventură. 

— Da, am descoperit curând asta. Fusese discretă, dar nu 
ne-a luat mult să aflăm. 

— Stephen Farraday? 

— Da. Se întâlneau în micul apartament de lângă Earl's 
Court. Treaba a durat mai mult de şase luni. Să zicem că s- 
au certat, sau că el s-a plictisit de ea - în fine, n-ar fi prima 
femeie care să îşi ia viaţa într-o criză de disperare. 

— Dar cu cianură într-un restaurant? 

— Da, dacă a vrut să-i dea o nuanţă dramatică. Din ce am 
putut afla, ea nu se prea omora cu convenienţele - toate 
precauţile veneau din partea lui. 

— Există vreo dovadă precum că soţia lui ştia ce se 
petrecea? 

— Din câte am aflat noi, nu ştia nimic. 

— Cu toate astea, se poate să fi ştiut, Kemp. Nu e genul de 
femeie care să-şi pună inima pe tarabă. 

— Chiar aşa. Amândoi sunt suspecți. Ea pentru gelozie. El 
pentru cariera lui. Divorțul i-ar fi distrus-o, căci el ar fi 
însemnat să-şi pună în cap tot clanul Kidderminster. 

— Ce-mi poţi spune despre secretară? 

— Şi ea e un posibil suspect. Poate că era îndrăgostită de 
George Barton. Circulă zvonul că erau în relaţii destul de 
apropiate. De fapt, ieri, una din telefoniste îl imita pe 
Barton ţinând mâna lui Ruth Lessing şi spunând că nu se 
putea descurca fără ea, iar domnişoara Lessing a ieşit şi le- 
a prins, a concediat-o pe fată pe loc, i-a dat banii pe o lună 
şi i-a spus să plece. Asta arată că era sensibilă la subiectul 
ăsta. Mai e şi sora care a moştenit o grămadă de bani, să nu 
uităm asta. Pare o copilă de treabă, dar nu se ştie niciodată. 
Şi mai e celălalt prieten al doamnei Barton. 

— Sunt nerăbdător să aud ce ştii despre el. 


— Fantastic de puţin... Dar puţinul ăsta nu e frumos. 
Paşaportul lui e în ordine. Este cetăţean american, şi n-am 
putut găsi nimic legat de el, bun sau rău. A venit aici, a tras 
la Claridge's şi a reuşit să facă cunoştinţă cu lordul 
Dewsbury. 

— Om de încredere? 

— S-ar putea. Dewsbury pare să fi prins o slăbiciune, 
pentru el - i-a cerut să rămână. Tocmai atunci a fost o 
perioadă destul de critică. 

— Armament, spuse Race, A existat necazul ăla la uzinele 
Dewsbury cu privire la noul proces de fabricare a 
tancurilor. 

— Da. Tipul ăsta, Browne, s-a arătat interesat de 
armament. La scurt timp după ce ela fost acolo s-a 
descoperit afacerea cu sabotajul - în ultima clipă. Browne a 
cunoscut mulţi amici buni ai lui Dewsbury, şi se pare că i-a 
cultivat pe toţi cei care aveau legături cu firmele de 
armament. Ca urmare, i s-au arătat o mulţime de chestii pe 
care, după părerea mea, n-ar fi trebuit să le vadă, şi nu la 
mult timp după prezenţa lui în zonă au apărut necazuri 
serioase în uzine. 

— E un personaj interesant acest domn Anthony Browne? 

— Da. Are foarte mult farmec şi profită din plin de el. 

— Şi unde intervine în treaba asta doamna Barton? Avea 
vreo legătură George Barton cu, domeniul armamentului? 

— Nu. Dar se pare că doamna Barton şi Browne erau 
destul de intimi. Se poate ca lui să-i fi scăpat ceva în faţa ei. 
Dumneata ştii foarte bine, colonele, ce poate scoate o 
femeie drăguță de la un bărbat! 

Colonelul dădu din cap. După un minut, întrebă: 

— Ai pus mâna pe scrisorile acelea primite de George 
Barton? 

— Da. Erau în sertarul biroului lui de acasă. Mi le-a dat 
domnişoara Marle. 

— Ştii că mă interesează scrisorile alea, Kemp. Ce spun 
experţii despre ele? 


— Hârtie ieftină, cerneală ordinară - amprentele arată că 
George Barton şi Iris Marle au umblat cu ele - şi o mulţime 
de urme neidentificate pe plic, funcţionari de la poştă, etc. 
Scrisorile au fost scrise cu litere de tipar de câtre cineva, 
spun experţii, cu educaţie şi stare normală de sănătate. 

— Educaţie. Nu o servitoare? 

— Se presupune că nu. 

— Asta face ca lucrurile să fie şi mai interesante. 

— Asta înseamnă că altcineva avea bănuieli, cel puţin. 

— Cineva care nu s-a dus la poliţie. Cineva care era 
pregătit să stârnească bănuielile lui George, dar care nu a 
dus afacerea până la capăt. E ceva ciudat aici, Kemp. El n- 
ar fi putut să le scrie singur, nu-i aşa? 

— Ba ar fi putut. Dar de ce? 

— Ca un preliminariu la sinucidere - o sinucidere care, în 
intenţia lui, trebuia să arate a crimă. 

— Astfel încât Stephen Farraday să atârne în ştreang? E o 
idee, dar ar fi trebuit să fie sigur că totul îl indica pe 
Farraday drept criminal. Aşa cum stă treaba, nu avem nici o 
dovadă care să-l incrimineze pe Farraday. 

— Ce e cu cianura? S-a găsit vreun ambalaj? 

— Da. Un pliculeţ alb de hârtie, sub masă. Înăuntru erau 
urme de cianură. Nu avea nici o amprentă pe el. 

— A observat cineva ceva aseară? 

— De fapt, cu asta am să încep azi. Am să le iau tuturor 
declaraţii complete, şi am să iau declaraţii şi de la 
persoanele care erau la celelalte două mese din separeu. 
Răsfoi hârtiile de pe birou. Uite, am găsit. Gerald 'Tollington, 
din regimentul de gardă, şi Patricia Brice-Woodworth. 
Tineri logodiţi. Aş paria că n-au văzut nimic. Şi domnul 
Pedro Morales - un exemplar scârbos din Mexic, până şi 
albul ochilor îl avea galben - şi domnişoara Christine 
Shannon, o blondă fermecătoare căutătoare de aur, despre 
care, la fel, aş paria că n-a văzut nimic, căci nu are ochi 
decât pentru bani. Există o şansă de unu la sută ca vreunul 


din ei să fi văzut ceva, dar le-am luat numele şi adresele. 
Vom începe cu Giuseppe, chelnerul. E aici. 

Capitolul Il 

Giuseppe Bolsano era un bărbat între două vârste, cu o 
faţă inteligentă, aducând cu cea a unei maimuțe. Era 
nervos, dar nu nejustificat. Avea o engleză fluentă întrucât, 
explică el, se afla în Anglia de la şaisprezece ani şi se 
însurase cu o englezoaică. Kemp îl trată cu simpatie. 

— Deci, Giuseppe, să auzim dacă ţi-ai mai adus aminte de 
ceva. 

— Pentru mine e foarte neplăcut. Eu am servit la masa 
aceea. Eu am turnat băutura. Lumea va spune că nu sunt 
întreg la minte, că eu am pus otrava în pahare. Nu e aşa, 
dar asta va spune lumea. Deja domnul Goldstein mi-a spus 
că ar fi bine să-mi iau o săptămână concediu, astfel încât 
oamenii să nu îmi pună întrebări şi să mă arate cu degetul. 
E un om cinstit şi drept şi ştie că nu e vina mea şi că lucrez 
acolo de doisprezece ani, aşa că nu mă concediază cum ar fi 
făcut patronii altor restaurante. Şi monsieur Charles a fost 
amabil, dar în tot cazul pentru mine e un mare ghinion, şi 
asta mă face să-mi fie frică. Am oare un duşman, mă întreb? 

— Şi cum e, ai? 

Giuseppe întinse braţele. 

— Eu? Eu n-am nici un duşman pe lume. Mulţi prieteni 
buni, dar nici un duşman. 

Kemp mârâi. 

— Acum să vorbim despre aseară. Povesteşte-mi despre 
şampanie. 

— Era Clicquot, 1928 - un vin foarte bun şi scump. 
Domnului Barton îi plăcea marca asta, lui îi plăceau 
mâncarea aleasă şi băutura fină. 

— Comandase şampania dinainte? 

— Da. Aranjase totul cu Charles. 

— Ce-a fost cu locul gol de la masă? 

— Şi lucrul ăsta fusese aranjat. Vorbise cu Charles, iar 
Charles mi-a spus mie. Mai târziu, spre sfârşitul serii, avea 


să-l ocupe o doamnă tânără. 

— O doamnă tânără? Kemp şi Race se uitară unul la altul. 
Ştii cine era acea doamnă tânără? 

— Nu, nu ştiu nimic despre asta. Urma să vină mai târziu, 
asta e tot ce am auzit. 

— Continuă cu şampania. Câte sticle? 

— Două sticle şi o a treia pregătită dacă era nevoie. Prima 
s-a terminat foarte repede. Pe a doua am deschis-o nu cu 
mult înainte de programul de cabaret. Am umplut paharele 
şi am pus sticla în frapieră. 

— Când l-ai văzut ultima dată pe domnul Barton bând din 
pahar? 

— Să văd... Când programul de cabaret s-a terminat, au 
băut în sănătatea domnişoarei. Apoi s-au dus la dans. După 
aceea, când s-au întors la masă, domnul Barton a băut şi, 
într-un minut, a fost mort. 

— Umpluseşi paharele în timp ce ei dansau? 

— Nu, domnule. Erau pline când au închinat în cinstea 
domnişoarei şi n-au băut mult, doar câteva sorbituri. 
Rămăsese mult în pahare. 

— S-a apropiat cineva de masă în timp ce dansau? 

— Absolut nimeni, domnule. Sunt sigur de asta. 

— S-au dus cu toţii la dans în acelaşi timp? 

— Da. 

— Şi s-au întors în acelaşi timp? 

Giuseppe îşi îngustă ochii în efortul de a-şi aminti. 

— Domnul Barton s-a întors primul... cu domnişoara. El 
era mai greoi decât restul, n-a dansat prea mult, înţelegeţi 
dumneavoastră. Apoi au venit domnul blond, domnul 
Farraday, şi tânăra doamnă în negru. Lady Alexandra 
Farraday şi domnul brunet s-au întors ultimii. 

— Îi cunoşti pe domnul Farraday şi pe lady Alexandra? 

— Da, domnule. l-am văzut des la Luxemburg. Sunt foarte 
distinşi. 

— Şi-acum, Giuseppe, ai fi văzut dacă vreuna din 
persoanele astea ar fi pus ceva în paharul domnului 


Barton? 

— Asta n-o pot spune, domnule. Am avut de servit şi la 
celelalte două mese din separeu şi încă la două din sala 
mare. N-am stat cu ochii la masa domnului Barton. Am stat 
nemişcat doar cât timp a dansat aproape toată lumea, de 
aceea sunt sigur că în acel interval de timp nu s-a apropiat 
nimeni de masă. Însă cred că ar fi foarte greu de făcut fără 
să fii observat. Mie mi se pare că numai domnul Barton 
însuşi putea să o facă. Dumneavoastră nu credeţi asta? 

Se uită întrebător la ofiţerul de poliţie. 

— Deci asta e ideea dumitale, nu? 

— Fireşte că nu ştiu nimic, dar mă întreb şi eu aşa... Exact 
acum un an s-a sinucis doamna aceea frumoasă, doamna 
Barton. Oare nu s-ar putea ca domnul Barton să fi fost atât 
de îndurerat încât să se hotărască să se sinucidă în acelaşi 
fel? Ar fi ceva poetic. Fireşte că pentru restaurant nu e 
bine, dar un domn care urmează să-şi ia zilele nu s-ar gândi 
la asta. 

Kemp clătină din cap. 

— Mă îndoiesc că situaţia e atât de simplă, spuse el. 

Mai puse câteva întrebări, după care Giuseppe fu liber să 
plece. 

Race spuse: 

— Mă întreb dacă asta s-a vrut să credem. 

— Soţul îndurerat se sinucide la comemorarea morţii soţiei 
lui? Puțin lipsea să se împlinească un an. 

— Era Ziua Tuturor Sufletelor. 

— Adevărat. Da, e posibil ca asta să fi fost ideea, dar dacă 
e aşa, indiferent cine a făcut-o nu a ştiut că scrisorile acelea 
au fost păstrate şi că Barton te consultase pe dumneata şii 
le arătase lui Iris Marle. 

Se uită la ceas. 

— La 12:30 trebuie să fiu la Kidderminster House. Mai 
avem timp să mergem mai întâi să vorbim cu persoanele de 
la celelalte două mese, măcar cu unele din ele. Vii cu mine, 
nu-i aşa, colonele? 


Capitolul III 

Domnul Morales stătea la Ritz. Nu era deloc o privelişte 
drăguță la această oră a dimineţii, încă nebărbierit, cu ochii 
injectaţi şi cu toate semnele unei mahmureli zdravene. 

Domnul Morales era american şi vorbea o variantă a limbii 
americane. Deşi se strădui să îşi aducă aminte tot ce putea, 
amintirile lui despre seara precedentă erau extrem de vagi. 

— M-am dus cu Chrissie - puicuţa asta e straşnică. Mi-a 
spus că e o cârciumă bună. Păpuşă, i-am spus, mergem 
unde vrei tu. Era o cârciumă a-ntâia, trebuie să recunosc, şi 
ăştia ştiu cum să te încarce la plată! M-au uşurat de treizeci 
de dolari. Dar orchestra a fost proastă, habar n-avea ce a 
ăla jazz. 

Abătut de la propriile lui amintiri privitoare la seara 
trecută, domnul Morales fu presat să îşi amintească de 
masa din mijlocul separeului. Aici nu fu prea de folos. 

— Sigur că era o masă şi nişte oameni la ea. Deşi nu îmi 
amintesc cum arătau. Nu i-am prea băgat în seamă până 
când tipul de acolo a înghiţit găluşca. La început am crezut 
că nu ţinea la băutură. Staţi aşa, îmi aduc aminte de una din 
dame. Păr negru şi tot ce îi trebuie, aş spune. 

— Vă referiţi la fata în rochie de catifea verde? 

— Nu, nu la aceea. Aceea era piele şi os. Puicuţa asta era 
în negru şi avea nişte rotunjimi ca lumea. 

Nu încăpea îndoială că era vorba de Ruth Lessing. 

— Am urmărit-o când dansa - şi încă ce dansa! l-am făcut 
semn o dată sau de două ori, dar s-a uitat la mine cu nişte 
ochi de gheaţă, în stilul vostru englezesc. 

Nu mai putură scoate nimic valoros de la domnul Morales, 
el însuşi recunoscând că starea lui alcoolică era deja foarte 
avansată la vremea când se terminase programul de 
cabaret. 

Kemp îi mulţumi şi se pregăti să plece. 

— Mâine iau vaporul spre New York, spuse Morales. Vreţi 
să rămân? 


— Mulţumesc, dar nu cred să fie nevoie de mărturia 
dumneavoastră la anchetă. 

Kemp şi Race plecară în Brook Street unde fură 
întâmpinați de un domn coleric, tatăl Patriciei Brice- 
Woodworth. 

Generalul lord Woodworth îi primi cu un comentariu fără 
ascunzişuri. 

Ce naiba era cu ideea asta de a sugera că fiica lui - fiica 
lui! 

— Era amestecată în aşa ceva? Dacă o fată nu putea lua 
cina cu logodnicul ei într-un restaurant fără să fie supărător 
deranjată de detectivi şi Scotland Yard, unde avea să ajungă 
Anglia? Ea nici măcar nu ştia cum îi chema pe oamenii 
aceştia - Hubard - Barton? Asta dovedea că nu mai puteai 
alege unde să te duci, Luxemburg fusese considerat 
întotdeauna un restaurant decent, dar se părea că asta era 
a doua oară când se întâmpla acolo un lucru ca ăsta. Gerald 
trebuie că era un prost că o dusese pe Pat acolo - tinerii 
ăştia au impresia că le ştiu pe toate. Dar el nu avea de gând 
să permită ca fiica lui să fie hărţuită şi deranjată şi 
interogată - nu fără prezenţa unui avocat. Avea să-l sune pe 
bătrânul Anderson la Lincoln's Inn şi să-l întrebe... 

Aici generalul se opri brusc şi, holbându-se la Race, spuse: 

— Te-am mai văzut undeva. Unde oare.? Race răspunse 
zâmbind: 

— Badderpore. 1923. 

— Extraordinar! Johnny Race! Ce cauţi în povestea asta? 

Race zâmbi: 

— Eram la inspectorul şef Kemp când s-a pus problema 
discuţiei cu fiica dumneavoastră. Am sugerat că ar fi mult 
mai plăcut pentru ea dacă inspectorul şef ar veni aici decât 
dacă ar trebui să vină ea la Scotland Yard, şi m-am gândit 
să vin şi eu. 

— Oh... Ăă... Mă rog, foarte decent din partea dumitale, 
Race. 


— Fireşte că vrem s-o deranjăm cât mai puţin posibil pe 
tânăra doamnă, interveni Kemp. 

Dar în clipa aceea domnişoara Patricia Brice-Woodworth 
intră în cameră şi luă în primire situaţia cu calm şi 
detaşarea celor foarte tineri. 

— Bună, spuse ea. Sunteţi de la Scotland Yard, nu-i aşa? În 
legătură cu seara trecută? Abia aşteptam să veniţi. Tata e 
sâcâit? Calmează-te, tati, ştii ce a spus doctorul despre 
tensiunea ta. Nu ştiu cum poţi să te enervezi din toate cele. 
Acum am să-i iau pe inspectori sau superintendenţi sau ce- 
or fi în camera mea şi am să-l trimit pe Walters să-ţi aducă 
un whisky cu sifon. 


Generalul avu o dorinţă nebună să se exprime în mai 
multe moduri explozive în acelaşi timp, dar reuşi doar să 
spună: „Un vechi prieten al meu, maiorul Race”, la care 
prezentare Patricia îşi pierdu interesul pentru Race şi îi 
aruncă un zâmbet ameţitor inspectorului şef Kemp. 

Cu supremă detaşare, îi conduse pe cei doi în camera ei de 
zi, închizându-l cu fermitate pe tatăl ei în biroul lui. 

— Bietul tata! Spuse ea. Ţine să se agite. Dar e foarte uşor 
de manevrat. 

Conversaţia se desfăşură în termeni cât se poate de 
amicali dar cu prea puţine rezultate. 

— Zău că e înnebunitor, spuse Patricia. Probabil singura 
ocazie din viaţă mea să fiu la faţa locului când s-a comis o 
crimă - e o crimă, nu-i aşa? Ziarele au fost foarte precaute 
şi vagi, dar i-am spus lui Gerry la telefon că trebuie să fi fost 
crimă. Închipuiţi-vă, o crimă comisă chiar lângă mine şi eu 
nici măcar nu m-am uitat! 

Regretul din glasul ei era inconfundabil. 

După cum pronosticase inspectorul şef, cei doi tineri nu 
avuseseră ochi pentru altcineva în afară de ei. 

Apelând la toată bunăvoința ei, Patricia reuşi să îşi 
amintească doar câteva personalităţi. 

— Sandra Farraday era foarte elegantă, dar e drept că ea 
e întotdeauna elegantă. Rochia pe care o purta era un 
model Schiaparelli. 

— 0 cunoşti? Întrebă Race. 

— Doar din vedere. El arată scorţos şi afectat, ca 
majoritatea politicienilor. 

— Ştiai pe vreunul dintre ceilalţi din vedere? 

— Nu, nu i-am mai văzut niciodată, cel puţin aşa cred. 
Dacă n-ar fi fost rochia, cred că nici pe Sandra Farraday n- 
aş fi observato. 

După ce plecară, inspectorul spuse: 

— Să încercăm acum la Christine Shannon. Cu asta ne 
vom termina şansele din exterior. 


Domnişoara Shannon era, după cum afirmase şi 
inspectorul şef, o blondă fermecătoare. Îi primi pe cei doi cu 
foarte multă amabilitate, insistând pe lângă ei să bea ceva 
şi, când ei refuzară, le oferi ţigări. Apartamentul ei era mic 
şi de un modernism ieftin. 

— Aş fi încântată să pot să vă ajut, domnule inspector şef. 
Întrebaţi-mă ce doriţi. 

Kemp începu conversaţia cu câteva întrebări 
convenţionale privitoare la comportarea grupului de la 
masa din mijloc. 

Pe dată Christine se dovedi a fi un observator neobişnuit 
de perspicace. 

— Grupul nu se distra prea bine, se vedea de la o poştă. 
Erau înţepeniţi toţi. Îmi părea foarte rău de flăcăul bătrân - 
cel care a dat petrecerea. Se căznea din răsputeri să anime 
atmosfera, era nervos ca o pisică, dar n-a făcut mare lucru. 
Femeia înaltă din dreapta lui era ţeapănă de parcă ar fi 
înghiţit un băț, iar puştoaica din stânga lui era înnebunită 
că nu stătea lângă flăcăul chipeş de peste drum de ea. Cât 
despre blondul înalt de lângă ea, el arăta de parcă era 
deranjat la stomac, mânca cu noduri. Femeia de lângă el îşi 
dădea toată osteneala, trăgea din greu de el, dar ea însăşi 
arăta gata să sară în sus de sperietură. 

— Se pare că aţi observat multe lucruri, domnişoară 
Shannon, spuse colonelul Race. 

— Să vă spun un secret. Eu însămi nu mă distram cine ştie 
ce. leşisem cu prietenul acela al meu trei seri la rând şi mă 
plictisisem de el. Era mort să vadă Londra, mai ales locurile 
selecte şi trebuie să spun că n-a fost zgârcit deloc. De 
fiecare dată şampanie. Am mers la Compradous şi la Miile 
Fleurs şi în final la Luxemburg şi pot spune că s-a distrat. 
Dar conversaţia lui nu era ceea ce s-ar putea numi 
interesantă. Majoritatea poveştilor lui le auzisem de trei ori, 
aşa că m-am concentrat asupra mâncări şi mi-am lăsat ochii 
să hoinărească în jur. 


— Din punctul nostru de vedere asta e excelent, 
domnişoară Shannon, spuse inspectorul şef. Nu pot decât 
să sper că vei fi văzut ceva care ne-ar putea ajuta să 
rezolvăm cazul. 

Christine clătină din capul ei blond. 

— Habar n-am cine i-a venit de hac flăcăului bătrân. A luat 
o gură de şampanie, s-a făcut grena la faţă şi s-a prăbuşit. 

— Mai înainte de asta, îţi aminteşti când a băut ultima dată 
din pahar? 

Fata reflectă. 

— Da, chiar după cabaret. Luminile s-au aprins, iar ela 
ridicat paharul şi a spus ceva şi ceilalţi au făcut la fel. Mi s-a 
părut că a fost un toast. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă a început muzica şi s-au ridicat toţi şi s-au dus 
la dans râzând. Păreau că s-au încălzit pentru prima dată. 
Ce minuni poate face şampania cu cele mai îngheţate 
persoane! 

— S-au dus toţi, lăsând masa goală? 

— Da. 

— Şi nimeni nu s-a atins de paharul domnului Barton? 

— Absolut nimeni. 

— Şi nu s-a apropiat nimeni de masă în timp ce ei dansau? 

— Nimeni, cu excepţia chelnerului, bineînţeles. 

— Un chelner? Care chelner? 

— Unul din cei pe jumătate maturi, cu un şorţ, în jur de 
şasprezece ani. Nu chelnerul adevărat. Acela era un omuleţ 
îndatoritor, cu o faţă de maimuţă, italian, cred. 

Inspectorul şef dădu din cap, recunoscându-l în acea 
descriere pe Giuseppe Bolsano. 

— Şi ce a făcut el, chelnerul ăsta tânăr? A umplut 
paharele? 

Christine clătină din cap. 

— Oh, nu. Nu s-a atins de nimic de pe masă. Doar a ridicat 
de pe jos o poşetă pe care una din fete o scăpase când se 
ridicase să meargă la dans. 


— A cui poşetă era? 

Christine reflectă câteva clipe. 

— Era poşeta puştoaicei - o chestie cu verde şi auriu. 
Celelalte două aveau poşete negre. 

— Ce a făcut chelnerul cu poşeta? Christine păru mirată. 

— A pus-o la loc pe masă, atâta tot. 

— Eşti foarte sigură că nu s-a atins de vreun pahar? 

— Oh, nu. Doar a lăsat poşeta foarte repede şi s-a 
îndepărtat în fugă pentru că adevăratul chelner i-a făcut 
semn să se ducă undeva sau să aducă ceva. 

— Şi asta a fost singura dată când cineva s-a apropiat de 
masă? 

— Da. 

— Dar nu se putea ca cineva să se fi dus la masă fără ca 
dumneata să-l observi? 

Christine scutură din cap cu hotărâre. 

— Nu, sunt absolut sigură că nu. Pedro fusese chemat la 
telefon şi nu se întorsese încă aşa că nu-mi rămăsese nimic 
de făcut decât să mă uit în jur şi să mă plictisesc. Din locul 
în care stăteam eu nu prea aveam ce vedea în afară de 
măsa goală de alături. 

Race întrebă: 

— Cine s-a întors primul la masă? 

— Fata în verde şi flăcăul bătrân. S-au aşezat şi apoi s-au 
întors şi blondul cu fata în negru şi după ei făptura aia 
încrezută şi flăcăul arătos. Când erau toţi la masă şi 
chelnerul încălzea un platou pe lampa de spirt, flăcăul 
bătrân s-a aplecat în faţă şi a ţinut un fel de discurs şi pe 
urmă toţi au ridicat iar paharele. Şi atunci s-a întâmplat. 
Christine făcu o pauză, apoi adăugă senină: Îngrozitor, nu-i 
aşa? Fireşte că am crezut că era o congestie cerebrală. 
Chiar atunci Pedro s-a întors şi i-am spus: „Uite, Pedro, 
omul acela a făcut congestie cerebrală”. Şi tot ce a avut 
Pedro de spus a fost: „Doar a leşinat... Doar a leşinat, atâta 
tot”, ceea ce era şi el pe cale să facă. A trebuit să stau cu 
ochii pe el. Lumii nu-i place să leşini într-un loc select ca 


Luxemburg. De asta nu-mi plac spaniolii. Când beau prea 
mult nu mai au pic de rafinament - o fată nu ştie niciodată 
la ce neplăceri să se aştepte. Totuşi, trebuie să spun că sunt 
destul de generoşi. 

Kemp o readuse cu tact la subiectul care îl interesa, dar 
domnişoara Shannon nu mai avu multe de adăugat. 

— Cu asta ne-am terminat şansele din afară, spuse 
inspectorul şef după ce părăsiră apartamentul blondei. Şi 
ar fi fost o şansă bună dacă ar fi avut rezultat. Fata asta 
este tipul ideal de martor. Vede lucrurile care se petrec în 
jurul ei şi apoi şi le aminteşte cu acuratețe. Dacă ar fi fost 
ceva de văzut, ea ar fi văzut. Aşa că răspunsul e că n-a fost 
nimic de văzut. E incredibil! E o scamatorie! George Barton 
bea şampanie şi se duce la dans. Se întoarce, bea din 
acelaşi pahar de care nu s-a atins nimeni şi, hocus-pocus! 
Acesta e plin cu cianură. E o nebunie, îţi spun. 

Se opri o clipă. 

— Chelnerul ăla. Băiatul. Giuseppe n-a pomenit de el. Ar 
trebui să cercetez pista asta. La urma urmelor, el e singurul 
care s-a apropiat de masă în timp ce toţi erau la dans. S-ar 
putea să iasă ceva din asta. 

Race clătină din cap. 

— Dacă el ar fi pus ceva în pahar, fata asta cu siguranţă ar 
fi văzut. E o foarte bună observatoare. Nu, Kemp, trebuie să 
existe o explicaţie mult mai simplă. 

— Da, există una. Şi-a pus singur cianura în pahar. 

— Încep să cred că chiar aşa s-a întâmplat, că e singurul 
lucru care s-a putut întâmpla. Dar dacă este aşa, sunt 
convins că nu ştia că e cianură. 

— Adică i-a dat-o cineva? I-a spus că e pentru indigestie 
sau tensiune - ceva de genul ăsta? 

— S-ar putea. 

— Atunci cine a fost acest cineva? Niciunul din soţii 
Farraday. 

— Ar părea extrem de puţin probabil. 


— Aş spune că domnul Anthony Browne este la fel de puţin 
probabil. Ne mai rămân două persoane - afectuoasa 
cumnată... 

— Şi secretara devotată. 

Kemp se uită la el. 

— Da... Ea putea să-i toarne o chestie de genul ăsta, să-l 
convingă că îi face bine... Eu mă duc acum la Kidderminster 
House. Dumneata ce faci? Te duci să vorbeşti cu 
domnişoara Marle? 

— Cred că am să mă duc la cealaltă, la birou. Condoleanţe 
de la un vechi prieten. S-ar putea s-o scot la masă. 

— Deci crezi că ea este. 

— Deocamdată nu cred nimic. Doar arunc undiţa. 

— Totuşi, ar trebui să vorbeşti şi cu Iris Marle. 

— Mai întâi aş prefera să mă duc acolo când nu este ea 
acasă, ştii de ce, Kemp? 

— Nu. 

— Pentru că există acolo cineva care ciripeşte - ciripeşte 
ca o păsărică... În copilăria mea aveam o vorbă: „Mi-a spus 
mie o păsărică...”. E foarte adevărat, Kemp, ciripitorile 
astea îţi pot spune o mulţime de lucruri, doar să le laşi să 
ciripească! 

Capitolul IV 

Cei doi se despărţiră. Race luă un taxi şi se duse la biroul 
lui George Barton. Inspectorul şef Kemp, mai atent cu 
cheltuielile lui, luă un autobuz care îl lăsă la o aruncătură 
de băț de Kidderminster House. 

Faţa inspectorului era cam întunecată atunci când sună la 
uşă. Ştia că se afla pe un teren minat. Familia 
Kidderminster avea o imensă influenţă politică, iar 
ramificaţiile ei se răspândeau ca o reţea în toată ţara. 
Inspectorul şef Kemp avea deplină încredere în 
imparţialitatea justiţiei britanice. Dacă Stephen sau 
Alexandra Farraday erau implicaţi în moartea lui Rosemary 
Barton sau în cea a lui George Barton, nici o „sforărie” sau 
„influenţă” nu-i putea salva de la consecinţe. Dacă erau 


nevinovaţi sau dacă dovezile împotriva lor erau prea vagi ca 
să atragă condamnarea atunci ofiţerul în cauză trebuia să 
aibă grijă pe unde calcă, altfel trebuia să se aştepte la o 
săpuneală zdravănă din partea superiorilor lui. Date fiind 
circumstanţele, inspectorului şef nu-i surâdea deloc ideea 
de a da ochii cu clanul Kidderminster. Aproape că era sigur 
că familiei Kidderminster avea „să-i sară muştarul”. 

Totuşi, Kemp descoperi curând că fusese oarecum naiv în 
presupunerile lui. Lordul Kidderminster era un diplomat 
mult prea experimentat pentru a recurge la gesturi brutale. 

Inspectorul şef fu preluat pe dată de un valet pontifical 
care îl conduse într-o cameră din fundul casei, căptuşită cu 
cărţi, unde îl aşteptau lordul Kidderminster, fiica lui şi 
ginerele. 

leşindu-i în întâmpinare, lordul Kidderminster dădu mâna 
cu el şi spuse curtenitor: 

— Eşti foarte punctual, inspectore. Dă-mi voie să-ţi spun că 
apreciez mult gestul dumitale de a veni aici în loc să ceri ca 
fiica mea şi soţul ei să vină la Scotland Yard, ceea ce, fireşte, 
erau pregătiţi să facă dacă era nevoie - asta se înţelege de 
la sine - dar ei îţi apreciază amabilitatea. 

Sandra spuse cu un glas liniştit: 

— Într-adevăr, inspectore. 

Era îmbrăcată într-o rochie dintr-un material moale de un 
roşu închis şi, aşa cum stătea cu lumina venindu-i din spate, 
semăna cu silueta unei sfinte pe care Kemp o văzuse cândva 
pe vitraliul unei catedrale din străinătate. 

Stephen Farraday stătea lângă soţia lui. Chipul lui nu 
exprima nici un fel de emoție. Arăta corect şi oficial, un 
legiuitor ales de popor. Omul firesc era bine ascuns, dar el 
exista, după cum bine ştia inspectorul şef. 

Lordul Kidderminster vorbea, direcţionând cu multă 
abilitate trendul întrevederii. 

— Nu îţi ascund, inspectore, că pentru noi toţi afacerea 
asta este foarte dureroasă şi neplăcută. Este pentru a doua 
oară când fiica mea şi ginerele meu au fost martori la o 


moarte violentă într-un local public - acelaşi restaurant şi 
doi membri ai aceleaşi familii. Publicitatea de genul ăsta 
este foarte dăunătoare unui om pe care sunt aţintiţi ochii 
publicului. Fireşte, publicitatea nu poate fi evitată. Ne dăm 
cu toţii seama de asta şi atât fiica mea cât şi domnul 
Farraday sunt nerăbdători să-ţi dea tot ajutorul în speranţa 
că problema poate fi lămurită rapid şi interesul publicului 
pentru ea se va stinge. 

— Vă mulţumesc, lord Kidderminster. Apreciez mult 
atitudinea dumneavoastră. Ea ne uşurează sarcina. 

Sandra Farraday spuse: 

— Vă rog să ne întrebaţi tot ce doriţi, domnule inspector. 

— Mulţumesc, lady Alexandra. 

— Doar un aspect, inspectore, spuse lordul Kidderminster. 
Aveţi, desigur, sursele voastre de informare şi am înţeles de 
la prietenul meu, comisarul, că moartea acestui Barton e 
privită mai degrabă ca o crimă decât ca o sinucidere, deşi la 
prima vedere, pentru persoanele din afară, sinuciderea ar 
părea explicaţia mai probabilă. Tu crezi că a fost sinucidere, 
nu-i aşa, Sandra? 

Silueta gotică îşi înclină uşor capul. Sandra spusese pe un 
ton îngândurat: 

— Aseară asta mi s-a părut absolut evident. Ne aflam în 
acelaşi restaurant şi chiar la aceeaşi masă unde, cu un an în 
urmă, s-a otrăvit sărmana Rosemary Barton. În vara asta 
ne-am văzut destul de des la ţară cu domnul Barton, şi era 
chiar foarte ciudat, parcă nu mai era el, şi ne-am gândit că 
moartea soţiei lui i-a afectat mintea. Ţinea foarte mult la ea 
şi nu cred că a putut să depăşească starea de spirit 
provocată de moartea ei. Aşa că ideea sinuciderii a părut, 
dacă nu firească, cel puţin posibilă, căci nu-mi imaginez de 
ce să fi vrut cineva să-l omoare pe George Barton. 

Stephen Farraday spuse repede: 

— Nici eu nu pot să-mi imaginez. Barton era un tip 
excelent. Sunt sigur că nu avea nici un duşman pe lume. 


Kemp se uită la cele trei feţe întrebătoare îndreptate spre 
el şi reflectă o clipă înainte de a vorbi. „Hai să le-o spun pe 
şleau”, îşi zise el. 

— Ceea ce spuneţi dumneavoastră, lady Alexandra, este 
foarte corect. Dar există câteva lucruri pe care, probabil, nu 
le ştiţi încă. 

Lordul Kidderminster interveni repede. 

— Nu trebuie să-i forţăm mâna inspectorului şef. Este 
întru totul la latitudinea lui ce fapte să facă publice. 

— Vă mulţumesc, Excelenţă, dar n-am nici un motiv să nu 
explic lucrurile ceva mai clar. Înainte de moartea lui, 
George Barton şi-a exprimat în faţa a două persoane 
credinţa că soţia lui nu se sinucisese, după cum s-a crezut, 
ci fusese otrăvită de o a treia persoană, iar petrecerea de 
aseară, dată chipurile în cinstea zilei de naştere a 
domnişoarei Marle, era de fapt o parte a unui plan elaborat 
de el menit să ducă la descoperirea identităţii asasinului 
soţiei sale. 

Urmă un moment de tăcere în care inspectorul Kemp, care 
era un om sensibil în ciuda înfăţişării lui împietrite, simţi 
prezenţa a ceva pe care l-ar fi catalogat drept spaimă. Ea 
nu se vedea pe niciuna dintre feţe, dar el putea jura că era 
acolo. 

Lordul Kidderminster fu primul care îşi reveni. Spuse: 

— Dar oare, însăşi această credinţă n-ar putea indica 
faptul că bietul Barton nu era întru totul... Ăă... El însuşi? 
Gândul continuu la moartea soţiei lui s-ar fi putut să-l fi 
afectat mental. 

— Foarte adevărat, Excelenţă, dar cel puţin asta arată că 
nu avea starea de spirit a unui sinucigaş. 

— Da, da, înţeleg raţionamentul dumitale. 

Şi din nou se lăsă tăcerea. Apoi Stephen Farraday spuse 
tăios: 

— Dar cum de i-a venit lui Barton o asemenea idee? În 
definitiv, doamna Barton chiar s-a sinucis. 

Inspectorul şef îl privi placid. 


— Domnul Barton nu credea asta. 

Lordul Kidderminster interveni. 

— Dar poliţia a fost satisfăcută? A existat vreun indiciu că, 
a fost altceva decât sinucidere? 

Kemp răspunse liniştit: 

— Faptele erau compatibile cu suicidul. N-a existat nici o 
dovadă că moartea ei se datora unei mâini străine. 

EI ştia că un om de calibrul lordului Kidderminster avea să 
prindă înţelesul exact al spuselor lui. Devenind uşor mai 
oficial, Kemp spuse: 

— Dacă-mi permiteţi, lady Alexandra, aş vrea să vă pun 
câteva întrebări. 

— Desigur. 

— La vremea morţii domnului Barton, n-aţi avut nici o 
bănuială că ar putea fi crimă, nu sinucidere? 

— Categoric nu. Am fost absolut sigură că era sinucidere, 
încă mai sunt. 

— În anul care a trecut, aţi primit vreo scrisoare anonimă? 

Calmul ei păru să fie destrămat de o uluială fără de 
margini. 

— Scrisoare anonimă? Oh, nu. 

— Sunteţi foarte sigură? Astfel de scrisori sunt foarte 
neplăcute şi, de regulă, lumea preferă să le ignore, dar în 
cazul de faţă ar putea fi foarte importante, de aceea ţin să 
accentuez că dacă aţi primit astfel de scrisori este cât se 
poate de esenţial să ştiu de ele. 

— Înţeleg. Dar vă asigur că n-am primit nimic de genul 
ăsta. 

— Prea bine. Aşadar spuneţi că purtarea domnului Barton 
a fost ciudată în vara asta. În ce fel? 

— Ei bine, era încordat, nervos. Părea că îi era greu să se 
concentreze asupra celor ce i se spuneau. Întoarse capul 
spre soţul ei. Nu asta te-a izbit şi pe tine, Stephen? 

— Da, aş spune că e o descriere fidelă a comportării lui. 
Omul arăta şi bolnav fizic. Slăbise mult. 


— Aţi observat vreo schimbare în atitudinea lui faţă de 
dumneavoastră şi soţul dumneavoastră? Mai puţină 
cordialitate, de exemplu? 

— Nu, dimpotrivă. Îşi cumpărase o casă foarte aproape de 
noi şi părea foarte recunoscător pentru faptul că îl 
prezentasem vecinilor din zonă şi aşa mai departe. Fireşte, 
pentru noi a fost o plăcere să-i ajutăm în sensul ăsta, atât pe 
el cât şi pe Iris Marle care este o fată fermecătoare. 

— Aţi fost prietenă cu doamna Barton, lady Alexandra? 

— Nu, n-am fost prietene intime. Râse uşor. De fapt, era 
mai mult prietena lui Stephen. A început s-o intereseze 
politica şi el a ajutat-o să... Ei bine, să-şi facă o educaţie 
politică, lucru care, sunt sigură, i-a făcut mare plăcere lui 
Stephen. Era o persoană foarte atrăgătoare, să ştiţi. 

„lar tu eşti foarte deşteaptă, se gândi Kemp cu admiraţie. 
Mă întreb cât de multe cunoşti despre ei doi. Nu m-ar mira 
să cunoşti foarte multe”. 

Continuă: 

— Domnul Barton nu v-a împărtăşit niciodată credinţa lui 
că soţia lui s-a sinucis? 

— Nu. Tocmai de asta sunt atât de uluită acum. 

— Şi domnişoara Marle? Nici ea nu v-a vorbit niciodată 
despre moartea surorii ei? 

— Nu. 

— Aveţi vreo idee ce l-a făcut pe George Barton să 
cumpere o casă la ţară? l-aţi sugerat dumneavoastră sau 
soţul dumneavoastră ideea? 

— Nu. A fost o adevărată surpriză. 

— Şi purtarea lui faţa de dumneavoastră a fost 
întotdeauna prietenoasă? 

— Chiar foarte prietenoasă. 

— Ce ştiţi despre Anthony Browne, lady Alexandra? 

— Nu ştiu absolut nimic. L-am întâlnit din când în când şi 
atâta tot. 

— Dar dumneavoastră, domnule Farraday? 


— Cred că probabil ştiu chiar mai puţin despre Browne 
decât ştie soţia mea. Ea cel puţin a dansat cu el. Pare un tip 
plăcut, american, parcă. 

— Din ce aţi observat la vremea respectivă, aţi spune că el 
era în relaţii intime cu doamna Barton? 

— Nu am nici o cunoştinţă cu privire la aspectul ăsta. Erau 
prieteni - asta e tot ce pot spune. 

— Şi dumneavoastră, lady Alexandra? 

— Vreţi doar impresia mea, domnule inspector? 

— Impresia dumneavoastră, pur şi simplu. 

— Atunci, am avut impresia că se cunoşteau bine şi erau în 
relaţii intime. Asta din felul în care se uitau unul la altul - n- 
am avut nici o dovadă concretă. 

— Şi-acum, ce îmi puteţi spune despre domnişoara 
Lessing, lady Alexandra? 

— Am înţeles că domnişoara Lessing era secretara 
domnului Barton. Am întâlnit-o prima dată în seara când a 
murit doamna Barton. Am mai întâlnit-o o dată la ţară şi 
apoi aseară. 

— Îmi permiteţi să vă întreb dacă aţi avut impresia că era 
îndrăgostită de domnul Barton? 

— Chiar că n-am nici cea mai mică idee. 

— Să ne ocupăm acum de evenimentele petrecute aseară. 

Îi chestionă cu minuţiozitate pe amândoi privitor la 
desfăşurarea tragicei seri. Nu îşi pusese mari speranţe în 
asta şi tot ce obţinu fu confirmarea a ceea ce ştia deja. 
Toate relatările concordau în ceea ce privea punctele 
importante - Barton închinase un pahar în cinstea lui Iris, 
băuse din el, apoi se dusese la dans. Părăsiseră masa cu 
toţii, în acelaşi timp şi George şi Iris se întorseseră primii. 
Niciunul din soţii Farraday nu avea o explicaţie pentru 
scaunul gol, în afară de cea pe care le-o oferise George 
Barton, şi anume că aştepta un prieten, colonelul Race, 
care avea să vină mai târziu, afirmaţie care, după cum ştia 
inspectorul, nu putea fi adevărată. 


Singurul lucru nou pentru Kemp fu relatarea de către 
Sandra a conversaţiei pe care o avusese cu George la 
Fairhaven şi rugămintea lui ca ea şi soţul ei să colaboreze 
cu el privitor la petrecerea dată în cinstea lui Iris. 

Era un pretext destul de plauzibil, îşi zise inspectorul şef, 
deşi nu cel adevărat. Închizându-şi carnetul, se ridică. 

— Vă sunt foarte recunoscător pentru ajutor şi colaborare, 
spuse el, adresându-se celor trei. 

— Va fi necesară la anchetă prezenţa fiicei mele? 

— De data asta procedura va fi pur formală. Vor fi 
prezentate dovezile de identificare şi cele medicale, apoi 
ancheta va fi amânată cu o săptămână. Până atunci să 
sperăm că o să fim mai înaintați cu cercetările. 

Se întoarse spre Stephen Farraday. 

— Apropo, domnule Farraday, există unul sau două 
aspecte mici în care cred că m-aţi putea ajuta. Nu e nevoie 
să o mai deranjăm pe lady Alexandra. Vă rog să mă sunaţi la 
Scotland Yard ca să stabilim o oră care vă convine. Sunt 
convins că sunteţi un om ocupat. 

Cuvintele fură rostite în mod plăcut, degajat, dar în cele 
trei perechi de urechi răsunară cu un înţeles deliberat. 

— Desigur, inspectore. Se uită la ceas. Acum trebuie să 
plec la parlament. 

După plecarea lui Stephen şi a inspectorului şef, lordul 
Kidderminster o întrebă direct pe fiica sa: 

— A avut Stephen o aventură cu femeia aceea? 

După o pauză de o fracțiune de secundă, fiica lui răspunse: 

— Fireşte că nu. Aş fi ştiut dacă ar fi avut. Şi, oricum, 
Stephen nu e genul ăsta de bărbat. 

— Ascultă, draga mea, nu are nici un rost să umblăm cu 
cioara vopsită. Lucrurile astea tot se află o dată şi-o dată. 
Trebuie să ştim cum stăm. 

— Rosemary Barton era prietenă cu bărbatul acela, 
Anthony Browne. Erau peste tot împreună. 

— Bine, spuse încetişor lordul Kidderminster. Cum spui tu. 


Nu îşi credea fiica. leşi agale din cameră, cu faţa cenuşie şi 
nedumerită şi urcă în camera de zi a soţiei sale. Se opusese 
la prezenţa soţiei sale în bibliotecă, ştiind prea bine că 
metodele ei arogante ar fi stârnit resentimente, or în 
conjunctura actuală considera că era vital ca relaţiile cu 
poliţia să fie armonioase. 

— Ei bine? Întrebă lady Kidderminster. Cum a mers? 

— La prima vedere, foarte bine. Kemp e un tip amabil, are 
un fel de a fi foarte plăcut şi a mânuit toată povestea cu tact 
- chiar un pic prea mult tact ca să-mi placă. 

— Deci e grav? 

— Da, e grav. N-ar fi trebuit s-o lăsăm pe Sandra să se 
mărite cu tipul ăsta, Vicky. 

— Exact asta am spus. 

— Da... Da... ai avut dreptate. Eu m-am înşelat. Dar să nu 
uităm, că ea tot l-ar fi luat. Pe Sandra nu poţi s-o faci să se 
răzgândească atunci când îi intră ceva în cap. Întâlnirea ei 
cu Farraday a fost un dezastru - un om despre ale cărui 
antecedente şi strămoşi nu ştim nimic. În momentul de 
criză, de unde să ştii cum va reacţiona un om ca ăsta? 

— Înţeleg, spuse lady Kidderminster. Crezi că am primit în 
familie un criminal? 

— Nu ştiu. Nu vreau să-l condamn fără dovezi, dar poliţia 
asta crede, şi ei sunt foarte isteţi. A avut o aventură cu 
cucoana asta, Barton - asta-i destul de clar. Fie s-a sinucis 
din cauza lui, fie el... În fine, indiferent ce s-a întâmplat, 
Barton a aflat şi era pornit să facă scandal. Presupun că 
Stephen pur şi simplu nu a putut să conceapă asta... Şi... 

— L-a otrăvit? 

— Da. 

Lady Kidderminster clătină din cap. 

— Nu sunt de acord cu tine. 

— Sper să ai dreptate. Dar cineva l-a otrăvit. 

— După părerea mea, Stephen n-ar fi avut curajul să facă 
una ca asta. 


— "Ţine al naibii de mult la cariera lui, e foarte înzestrat, să 
ştii, are toate calităţile unui adevărat om de stat. Nu poţi să 
ştii ce poate face cineva când e încolţit. 

— Eu continuu să susţin că nu are curaj. Aici e vorba de 
cineva care e în stare să rişte şi să fie nesăbuit. Mi-e frică, 
William, mi-e îngrozitor de frică. 

EI se holbă la ea. 

— Sugerezi că Sandra... Sandra...? 

— Urăsc chiar şi numai să sugerez un astfel de lucru, dar 
nu are rost să fim laşi şi să refuzăm să înfruntăm 
posibilităţile. Ea e nebună după omul ăsta, întotdeauna a 
fost, şi are o doză de ciudăţenie în ea. Niciodată n-am 
înţeles-o cu adevărat, dar întotdeauna m-am temut pentru 
ea. Ea ar risca orice - orice! 

— Pentru Stephen. Fără să ţină seama de preţ. lar dacă a 
fost destul de nebună şi ticăloasă să facă un lucru ca ăsta, 
trebuie să fie protejată. 

— Protejată? Cum adică - protejată? 

— De tine. Trebuie să facem ceva pentru fiica noastră, nu-i 
aşa? Slavă Domnului că poţi să tragi nişte sfori! 

Lordul Kidderminster se holba la ea. Deşi credea că o 
cunoaşte bine, era uluit în faţa forţei şi curajului realismului 
ei, a refuzului de a închide ochii la fapte imposibil de 
digerat şi, de asemenea, a lipsei ei de scrupule. 

— Dacă fata mea e o criminală, propui să-mi folosesc 
influenţa ca s-o salvez de consecinţele faptei ei? 

— Bineînţeles, răspunse lady Kidderminster. 

— Vicky dragă! Nu înţelegi că nu pot să fac un lucru ca 
ăsta?! Ar fi o încălcare a... a onoarei. 

— Aiureli! Tu poţi să faci ca guvernul să forţeze poliţia să 
lase baltă întreaga afacere şi să dea verdictul de sinucidere. 
S-a mai făcut până acum asta, nu te preface. 

— S-a făcut când a fost o problemă de politică publică, în 
interesul statului. Asta e o problemă personală şi 
particulară. Mă îndoiesc tare mult că aş putea face aşa 
ceva. 


— Poţi, dacă eşti suficient de hotărât. Lordul 
Kidderminster se înroşi de mânie. 

— Chiar dacă aş putea, n-aş face-o! Ar însemna să abuzez 
de poziţia mea publică. 

— Dacă Sandra ar fi arestată şi judecată, n-ai angaja cel 
mai bun avocat şi ai face tot ce e cu putinţă s-o scapi 
indiferent cât de vinovată ar fi? 

— Fireşte, fireşte. Asta e cu totul altceva. Voi, femeile, nu 
pricepeţi niciodată lucrurile astea cum trebuie. 

Lady Kidderminster rămase tăcută, netulburată de 
împunsătură. Dintre toţi copiii ei Sandra îi era cea mai 
puţin dragă, dar cu toate astea în clipa de faţă era mamă, o 
mamă care dorea să îşi apere puiul prin orice mijloace, 
onorabile sau neonorabile. Ar fi luptat cu dinţii şi cu 
unghiile pentru Sandra. 

Lordul Kidderminster spuse: 

— În orice caz, Sandra nu va fi acuzată decât doar dacă 
există dovezi convingătoare împotriva ei. lar eu unul refuz 
să cred că una din fiicele mele e criminală. Mă uimeşti, 
Vicky, că ai putea chiar şi numai o clipă să întreţii o astfel de 
idee. 

Soţia lui nu spuse nimic şi lordul Kidderminster ieşi 
neliniştit din cameră. 

Capitolul V 

Race o găsi pe Ruth Lessing la birou, ocupată cu nişte 
hârtii. Era îmbrăcată în jachetă şi fustă negre şi bluză albă, 
avea cearcăne negre şi o expresie a gurii nefericită, dar 
durerea ei, dacă era durere, era la fel de bine controlată ca 
toate emoţiile ei. 

Race îi explică motivul vizitei lui şi ea răspunse pe dată. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi venit. 
Fireşte că ştiu cine sunteţi. Domnul Barton vă aştepta 
aseară la petrecere, nu-i aşa? Îmi amintesc că aşa a spus. 

— A spus-o înainte de petrecere? 

Ruth se gândi o clipă. 


— Nu. A spus-o când ne-am ocupat locurile la masă. Îmi 
amintesc că am fost puţin surprinsă... Desigur, nu din cauză 
că v-a invitat. Ştiu că eraţi prieteni buni. Şi trebuia să fiţi şi 
la petrecera de acum un an. Am fost surprinsă doar de 
faptul că, dacă domnul Barton v-a invitat, nu a invitat încă o 
femeie ca să echilibreze numărul, dar, de bună seamă, dacă 
era să veniţi târziu sau chiar să nu veniţi deloc... Se 
întrerupse. Ce proastă sunt! De ce m-ar fi interesând 
lucrurile astea mărunte care n-au nici o importanţă? În 
dimineaţa asta chiar sunt prostă. 

— Dar ai venit la lucru ca de obicei. 

— Bineînţeles. Părea mirată, aproape şocată. E slujba mea. 
Sunt multe de lămurit şi aranjat. 

— George îmi spunea mereu ce mult se baza pe dumneata, 
spuse cu blândeţe Race. 

Ea se întoarse într-o parte. O văzu înghiţând repede şi 
clipind din ochi. Absența oricărei manifestări emoţionale 
aproape că îl convinse de totala ei nevinovăție. Aproape, 
dar nu total. „În tot cazul, e o clientă cu sânge rece”, îşi 
spuse Race. 

Ruth se întoarse la birou şi spuse liniştită: 

— Lucrez aici de mult timp, în aprilie fac opt ani, şi îi 
cunoşteam modul de lucru, şi cred că el... Avea încredere în 
mine. 

— Sunt convins. E aproape ora prânzului. Vrei să iei masa 
cu mine? Am o mulţime de lucruri să-ţi spun. 

— Mulţumesc, cu plăcere. 

O duse la un restaurant mic, unde mesele erau la distanţă 
una de alta şi unde era posibilă o conversaţie liniştită. 

Comandă meniul şi, după ce chelnerul se îndepărtă, se 
uită peste masă la însoţitoarea lui. 

Era o fată arătoasă, cu părul ei negru şi lins, şi cu gura şi 
bărbia hotărâte. 

Vorbi puţin despre subiecte banale până când fu adusă 
mâncarea, iar ea îl urmări atentă, dovedindu-se inteligentă 
şi sensibilă. 


La un moment dat, după o pauză, ea spuse: 

— Vreţi să discutăm despre seara trecută? Vă rog să nu 
ezitaţi. Toată povestea este atât de incredibilă încât chiar aş 
vrea să vorbesc despre ea. Dacă n-aş fi fost acolo, n-aş fi 
crezut că e adevărată. 

— Ai vorbit cu inspectorul şef, nu? 

— Da, aseară. Pare inteligent şi cu experienţă. Făcu o 
pauză. Chiar a fost crimă, domnule colonel? 

— Aşa ţi-a spus Kemp? 

— Nu a vrut să dea nici o informaţie, dar întrebările lui 
dădeau clar de înţeles ce gândea. 

— Părerea dumitale cu privire la dacă a fost sau nu 
sinucidere ar trebui să fie la fel de bună ca a oricui, 
domnişoară Lessing. Îl cunoşteai bine pe Barton, şi îmi 
imaginez că dumneata ai stat cel mai mult cu elieri. Cum ţi 
s-a părut? Era ca de obicei? Sau era tulburat, nervos, 
agitat? 

— E greu de spus. Era supărat şi tulburat, dar e drept că 
şi avea de ce. 

Îi explică situaţia provocată de Victor Drake şi îi făcu o 
scurtă descriere a carierei acelui tânăr. 

— H'm! Inevitabila oaie neagră. Şi Barton era supărat din 
cauza lui? 

Ruth spuse încetişor. 

— E dificil de explicat. Vedeţi, îl cunoşteam foarte bine pe 
domnul Barton. Era supărat şi sâcâit din cauza acelei 
afaceri şi bănuiesc că doamna Drake era tare necăjită, cum 
e mereu în astfel de ocazii, aşa că era normal ca el să vrea 
să îndrepte situaţia. Însă am avut impresia... 

— Continuă, domnişoară Lessing. 

— Am avut impresia că supărarea lui nu era chiar 
supărarea obişnuită, dacă pot să mă exprim aşa. Pentru că 
ne mai confruntasem şi înainte cu situaţia asta, într-o formă 
sau alta. Anul trecut Victor Drake era în Anglia şi avea 
probleme şi a trebuit să-l expediem în America de Sud, iar 
în iulie a telegrafiat acasă după bani. Aşa că vă daţi seama 


că eram obişnuită cu reacţiile domnului Barton. Mi s-a 
părut că, de data asta, supărarea lui se datora în principal 
faptului că telegrama sosise tocmai în momentul în care el 
era în întregime preocupat de aranjamentele pentru 
petrecerea pe care o dădea. Părea atât de prins de 
pregătiri încât bombănea la orice altă problemă eare se 
ivea. 

— 'Ţi s-a părut că petrecerea asta a lui avea ceva ciudat, 
domnişoară Lessing? 

— Da. Într-adevăr, domnul Barton era cât se poate de 
ciudat din cauza ei. Era surescitat, emoţionat ca un copil. 

— "Ţi-a trecut prin minte că s-ar putea să existe un anume 
motiv pentru acea petrecere? 

— Vreţi să spuneţi că a fost o replică a petrecerii de anul 
trecut când doamna Barton s-a sinucis? 

— Da. 

— Sinceră să fiu, ideea cu petrecerea mi s-a părut cu totul 
neobişnuită. 

— Dar George nu ţi-a dat nici o explicaţie, nu ţi-a făcut nici 
o confidenţă? 

— Oh, nu. 

— Spune-mi, domnişoară Lessing, ai avut vreodată vreo 
îndoială că doamna Barton s-a sinucis? 

— Niciodată. 

— George Barton nu ţi-a spus că el credea că soţia lui 
fusese omorâtă? 

Ea îl privi lung. 

— Credea George asta? 

— Văd că e o noutate pentru dumneata. Da, domnişoară 
Lessing. George primise nişte anonime în care se afirma că 
soţia lui nu se sinucisese ci fusese omorâtă. 

— Deci de asta devenise atât de ciudat astă vară? Nu-mi 
dădeam seama ce se întâmpla cu el. 

— Nu ştiai nimic de anonimele astea? 

— Nimic. Câte erau? 

— Mie mi-a arătat două. 


— Şi eu n-am ştiut nimic despre ele! 

În glasul ei se citea o undă de amărăciune. Race o urmări 
câteva clipe, apoi întrebă: 

— Ce spui, domnişoară Lessing? După părerea dumitale, e 
posibil ca George să se fi sinucis? 

Ea clătină din cap. 

— Nu. 

— Dar spuneai că era surescitat, supărat. 

— Da, dar era aşa de câtva timp. Acum înţeleg de ce. Şi 
înţeleg şi de ce era atât de agitat în legătură cu petrecerea 
de aseară. Trebuie să fi avut el ceva în cap, trebuie că 
sperase că prin repetarea condiţiilor avea să afle ceva în 
plus... Bietul George, ce harababură trebuie să fi fost în 
capul lui! 

— Dar despre Rosemary Barton? Încă mai crezi că 
moartea ei a fost sinucidere? 

Ea se încruntă. 

— Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar fi altceva. Părea 
atât de evident! 

— Starea depresivă după gripă? 

— Poate ceva mai mult decât asta. Era clar foarte 
nefericită. Se putea vedea asta. 

— Şi ghiceşti cauza? 

— Ei bine, da. Cel puţin aşa am crezut. Fireşte că se poate 
să mă fi înşelat. Dar femeile ca doamna Barton sunt foarte 
transparente - nu-şi dau silinţa să-şi ascundă sentimentele. 
Nu cred că domnul Barton ştia ceva... Oh, da, era foarte 
nefericită. Şi mai ştiu că în seara aceea a avut o durere de 
cap îngrozitoare, pe lângă faptul că era slăbită din cauza 
gripei. 

— De unde ştii că o durea capul? 

— Am auzit când îi spunea asta lui lady Alexandra, la 
toaletă. Îşi dorea să fi avut la ea o caşetă Faivre şi din 
fericire lady Alexandra avea una şi i-a dat-o. 

Mâna colonelului Race se opri cu paharul în aer. 

— Şi a luat-o? 


— Da. 

Race puse paharul pe masă şi se uită la fată. Părea placidă 
şi inconştientă de orice semnificaţie a celor spuse de ea. 
Dar exista o semnificaţie. Asta însemna că Sandra, căreia 
din poziţia ei la masă i-ar fi fost extrem de greu să pună 
ceva în paharul lui Rosemary fără să fie văzută, avusese altă 
ocazie de a administra otrava. Putea să i-o fi dat lui 
Rosemary în caşetă. Unei caşete obişnuite i-ar fi trebuit 
doar câteva minute ca să se dizolve, dar poate că acesta 
fusese o caşetă specială. Sau poate că Rosemary nu o 
înghiţise decât mai târziu. 

Întrebă apăsat: 

— Ai văzut-o luând-o? 

— Poftim? 

După faţa ei nedumerită, Race înţelese că ea fusese cu 
gândul în altă parte. 

— Ai văzut-o pe Rosemary Barton înghițind caşeta? 

— Nu, n-am văzut-o. Am văzut-o doar mulţumindu-i lui lady 
Alexandra. 

Deci se putea ca Rosemary să fi dat drumul caşetei în 
poşetă iar apoi, în timpul programului de cabaret, cu 
durerea de cap tot mai puternică, să fi pus caşeta în 
paharul cu şampanie. Presupuneri, pure presupuneri, dar o 
posibilitate. 

Ruth spuse: 

— De ce mă întrebaţi asta? 

Privirea ei era dintr-o dată alertă, plină de întrebări. 
Colonelului i se păru că vede inteligenţa ei lucrând. 

Apoi ea spuse: 

— Oh, înţeleg. Înţeleg de ce George a luat casa aceea 
aproape de soţii Farraday. Şi înţeleg de ce nu mi-a spus de 
anonimele acelea. Mi se părea tare ciudat că nu mi-a spus. 
Dar, desigur, dacă el le credea, asta însemna că unul din noi 
trebuie s-o fi omorât. Aş fi putut fi chiar eu! 

Race spuse cu blândeţe: 

— Aveai vreun motiv s-o omori pe Rosemary Barton? 


La început crezu că ea nu auzise întrebarea. Stătea 
absolut nemişcată, cu ochii în jos. 

Dar, dintr-o dată, cu un oftat, ridică privirea şi se uită 
drept la el. 

— Nu este genul de lucru despre care să-ţi placă că 
vorbeşti, spuse ea. Dar cred că e mai bine să ştiţi. Eram 
îndrăgostită de George Barton. Îl iubeam dinainte de a o 
cunoaşte el pe Rosemary. Cred că nu a ştiut niciodată... În 
mod sigur nu i-a păsat. [inea la mine, ţinea foarte mult la 
mine, dar nu în felul acela. Şi totuşi mă gândeam că i-aş fi 
fost o soţie bună, că l-aş fi putut face fericit. O iubea pe 
Rosemary, dar nu era fericit cu ea. 

— Îţi displăcea Rosemary? 

— Da. Oh, era foarte frumoasă şi atrăgătoare şi putea fi 
fermecătoare în felul ei. Cu mine nu şi-a bătut niciodată 
capul să fie fermecătoare! Nu puteam s-o sufăr. Am fost 
şocată când a murit... Şi din cauza felului în care a murit, 
dar nu mi-a părut rău cu adevărat. Mă tem că chiar m-am 
bucurat. 

Se opri. 

— Vă rog, nu putem vorbi despre altceva? Race răspunse 
repede: 

— Aş vrea să-mi spui exact, în amănunte, tot ce îţi 
aminteşti despre ziua de ieri, începând cu dimineaţa, mai 
ales tot ce a făcut şi a spus George. 

Ruth răspunse prompt. Îi povesti despre supărarea lui 
George cauzată de Victor, despre telefoanele date de ea în 
America de Sud şi despre aranjamentele făcute şi despre 
mulţumirea lui George după ce problema fusese rezolvată. 
Apoi descrise sosirea ei la Luxemburg şi aerul agitat al lui 
George pe post de gazdă. Îşi continuă povestirea până în 
momentul final al tragediei. Relatarea ei concorda întru 
totul cu cele pe care le auzise deja Race. 

Cu o încruntătură îngrijorată, Ruth dădu glas propriei lui 
nedumeriri. 


— N-a fost sinucidere - sunt sigură că n-a fost sinucidere - 
dar cum poate să fi fost crimă? Adică, cum a putut fi făcută? 
Nu putea fi făcută de niciunul din noi! Atunci a fost cineva 
care a pus otrava în paharul lui George în timp ce noi eram 
la dans? Dar dacă e aşa, cine putea să fie? Pare să n-aibă 
nici o logică. 

— Cert e că nimeni nu s-a apropiat de masă în timp ce 
dansaţi. 

— Atunci chiar că n-are logică! Cianura n-a ajuns în pahar 
singură! 

— N-ai absolut nici o idee, nici o bănuială măcar, cine ar fi 
putut s-o pună în pahar? Gândeşte-te bine. N-a existat nici 
un incident, cât de mic, care să-ţi fi trezit cât de cât 
bănuielile? 

Văzu cum faţa ei se schimbă, văzu cum preţ de o clipă în 
ochii ei apăru incertitudinea. Există o pauză mică, 
infinitezimală, înainte ca ea să răspundă: „Nimic”. 

Dar existase ceva. Race era sigur de asta. Ceva pe care ea 
îl văzuse sau îl auzise sau îl remarcase şi pe care, dintr-un 
motiv sau altul, se hotărâse să nu-l spună. 

Nu o forţă. Ştia că ar fi fost inutil. O fată ca ea nu se 
răzgândea atunci când era hotărâtă să facă ceva. 

Dar existase ceva. Lucrul ăsta îl îmbărbăta. Era primul 
semn de fisură în zidul cu care se confruntase. 

Îşi luă la revedere de la Ruth şi porni spre Elvaston 
Square gândindu-se la femeia de care tocmai se despărţise. 
Era posibil ca Ruth să fie vinovată? Pe total, avea o părere 
bună despre ea. Il se păruse absolut sinceră. 

Era oare capabilă de crimă? Dacă te gândeai, majoritatea 
oamenilor erau. Nu de crimă în general, ci de o crimă 
anume. 

Asta făcea să fie atât de greu să arăţi cu degetul pe cineva. 
Tânăra asta avea ceva care sugera neîndurarea. Şi avusese 
un motiv, sau, mai de grabă, un şir de motive. Înlăturând-o 
pe Rosemary, avea o foarte bună şansă să devină doamna 
George Barton. 


Indiferent că se mărita cu Barton fiindcă era bogat sau 
pentru că îl iubea, înlăturarea lui Rosemary era esenţială. 

Race se gândi că era prea raţională ca să îşi rişte gâtul 
doar pentru un trai confortabil. Iubire? Poate. În ciuda 
purtării ei detaşate şi a stăpânirii de sine, el o bănuia a fi 
una din acele femei care pot să se lase în voia unei pasiuni 
totale pentru un bărbat anume. Date fiind iubirea pentru 
George şi ura pentru Rosemary, ar fi putut plănui şi înfăptui 
cu detaşare omorârea lui Rosemary. lar apoi George 
primise scrisorile anonime. (De la cine? De ce? Astea erau 
întrebările supărătoare care nu încetau să-l sâcâie) şi 
intrase la bănuieli. Plănuise o capcană. lar Ruth îl redusese 
la tăcere. 

Nu, nu era corect. Nu suna adevărat. Asta sugera panică, 
or Ruth nu era genul de femeie care să intre în panică. Ea 
era mai deşteaptă ca George şi ar fi putut evita cu cea mai 
mare uşurinţă orice capcană pe care i-ar fi întins-o el. 

Se părea că discuţia cu Ruth nu-l făcuse să avanseze 
deloc. 

Capitolul VI 

Lucilla Drake fu încântată să-l vadă pe colonelul Race. 

Storurile erau coborâte şi Lucilla intră în cameră 
îmbrăcată toată în negru, cu o batistă la ochi şi explică, pe 
măsură ce avansa cu mâna întinsă şi tremurândă, că ea n-ar 
fi putut vedea pe nimeni, absolut pe nimeni, cu excepţia 
unui atât de bun prieten al dragului de George şi că era 
îngrozitor să nu ai un bărbat în casă! Zău, fără un bărbat în 
casă nici nu ştiai cum să te descurci. Doar ea, o biată 
văduvă singură şi Iris, o fată neajutorată. Atât de amabil din 
partea dragului de colonel Race şi zău că ea îi era foarte 
recunoscătoare... Şi nu avea nici o idee de ce artrebui să 
facă. Fireşte că domnişoara Lessing avea să se ocupe de 
toate problemele de afaceri şi de aranjamentele pentru 
înmormântare... Dar cum rămânea cu ancheta? Şi era 
groaznic să ai poliţia în casă, în haine civile, fireşte şi foarte 
respectuoşi. Dar ea era foarte zăpăcită şi toată povestea 


era o adevărată tragedie şi oare nu credea colonelul Race 
că totul trebuie să se fi datorat sugestiei - asta a spus 
psihanalistul, că de vină era numai sugestia. Şi sărmanul 
George în localul acela oribil, Luxemburg şi parctic aceeaşi 
amintire trebuie să-l fi copleşit dintr-o dată şi măcar de-ar fi 
ascultat ce-i spusese ea, Lucilla, şi ar fi luat acel tonic 
excelent al dragului de doctor Gaskell... Toată vara a fost 
dărâmat, da, complet dărâmat. 

Lucilla însăşi păru să fie dărâmată temporar, aşa că Race 
prinse ocazia să vorbească. 

El spuse că regreta profund situaţia şi că doamna Drake 
putea conta pe el în orice privinţă. 

Apoi Lucilla se porni din nou şi spuse că era foarte amabil 
din partea lui, şi că era tare plăcut să ai pe cineva pe care 
să te bazezi. Domnişoara Lessing era bine intenţionată, 
fireşte, şi foarte eficientă, dar cam nesimţitoare, şi uneori îşi 
însuşea cam prea multe atribuţii, iar după părerea ei, a 
Lucillei, George se bazase mult prea mult pe ea, şi la un 
moment dat chiar se temuse că George ar fi putut face o 
prostie, ceea ce ar fi fost un mare păcat şi probabil ea l-ar fi 
terorizat fără milă o dată ce s-ar fi căsătorit. Fireşte că ea, 
Lucilla, simţise pericolul. Draga de Iris era atât de 
nepământeană şi era drăguţ, nu-i aşa, ca tinerele fete să fie 
modeste şi fără fumuri. Iris fusese întotdeauna foarte 
tânără pentru vârsta ei şi foarte liniştită - de cele mai multe 
ori nici nu ştiai ce gândea. Rosemary fiind atât de drăguță şi 
atât de veselă, mai tot timpul ieşise în oraş, iar Iris îşi 
pierduse vremea prin casă, ceea ce nu era bine pentru o 
fată. Fetele ar trebui să ia ore de gătit şi croitorie, astea le- 
ar ocupa mintea, şi nu se ştie niciodată când s-ar putea 
dovedi util. Fusese o adevărată binecuvântare că ea, 
Lucilla, fusese liberă să vină să locuiască aici după moartea 
sărmanei Rosemary - gripa aceea oribilă, un tip cu totul 
neobişnuit de gripă, spuse doctorul Gaskell. Un bărbat atât 
de deştept şi manierat! 


Ea voise astă vară ca Iris să meargă la el. Fata arătase atât 
de albă şi slăbită! „Dar zău, colonele Race, eu cred că din 
cauza situării casei. În vale şi umezeală, iar seara tot felul 
de miasme”. Bietul George se dusese şi-o cumpărase de 
capul lui, fără să ceară sfatul cuiva - mare păcat! Spusese 
că voia să fie o surpriză, dar zău că ar fi fost mai bine dacă 
cerea sfatul unei femei mai în vârstă. Bărbaţii nu ştiau nimic 
despre case. George ar fi putut să-şi dea sema că ea, 
Lucilla, ar fi luat cu dragă inimă asupra ei orice problemă. 
Căci, la urma urmelor, care era viaţa ei acum? Dragul ei soţ 
murise de mulţi ani, iar Victor, scumpul ei băiat, departe în 
Argentina, adică nu, Brazilia, sau parcă totuşi Argentina? 
Un băiat atât de chipeş şi afectuos! 

Colonelul Race spuse că auzise că ea avea un fiu peste 
hotare. 

Următorul sfert de oră colonelul fu revelat cu o relatare 
completă a multiplelor activităţi ale lui Victor. Un băiat atât 
de vioi, dornic să-şi încerce mâna la toate - aici urmă o listă 
a diverselor ocupaţii ale lui Victor. Niciodată lipsit de 
amabilitate sau purtând ranchiună cuiva, „întotdeuna a fost 
ghinionist, colonele Race. A fost judecat greşit de decanul 
lui, şi consider că autorităţile de la Oxford s-au comportat 
ruşinos. Oamenii par să nu înţeleagă că unui băiat deştept, 
cu talent la desen, i se pare o idee excelentă să imite scrisul 
cuiva. A făcut-o din amuzament, nu pentru bani”. Dar el 
întotdeauna a fost un fiu bun, şi niciodată nu a stat pe 
gânduri s-o înştiinţeze când avea probleme, ceea ce 
dovedea, nu-i aşa, că avea încredere în ea. Doar că părea 
ciudat că slujbele pe care i le găseau alţii îl duceau foarte 
des în afara Angliei. Nu putea să nu se gândească la faptul 
că, dacă i s-ar fi dat băiatului o slujbă bună, la Banca Angliei 
să spunem, el s-ar fi rostuit mult mai bine. Ar fi trăit, poate, 
la mică distanţă de Londra şi-ar fi avut o maşinuţă. 

Dură cam douăzeci de minute până ca Race să o comute 
pe Lucilla de pe subiectul fiului ei pe cel al servitorilor. 


— Da, era foarte adevărat ce spunea el, nu mai existau 
servitori ca pe vremuri. O adevărată problemă în ziua de 
azi! Nu că ar trebui să se plângă, căci ei fuseseră foarte 
norocoşi. Doamna Pound, deşi avea ghinionul să fie uşor 
surdă, era o femeie grozavă. Aluaturile ei erau uneori cam 
tari şi avea tendinţa să condimenteze prea mult supa, dar 
pe total era o persoană de încredere, şi foarte econoamă, 
pe deasupra. Era aici chiar de când se însurase George şi 
nu făcuse nazuri să meargă la ţară astă vară, deşi cu 
celelalte avuseseră probleme pe tema asta şi menajera 
plecase, dar mai bine aşa, era o fată care răspundea 
obraznic, pe lângă faptul că spărsese şase pahare de vin, 
ceea ce dovedea o neglijenţă strigătoare la cer, colonelul 
Race nu era de aceeaşi părere? 

— Mare neglijenţă, într-adevăr. 

— Asta i-am spus şi eu. Şi i-am spus că sunt nevoită să 
scriu asta în referinţele ei, căci aşa e cinstit. Nu doar 
calităţile trebuie menţionate, ci şi greşelile. Dar fata a fost 
foarte insolentă şi a spus că speră să ajungă într-o casă 
unde oamenii nu sunt lichidaţi, o expresie nefericită pe care 
cred că a dobândit-o de la cinematograf şi caraghios de 
nepotrivită întrucât draga de Rosemary şi-a luat singură 
viaţa - deşi la vremea aceea nu era responsabilă de faptele 
ei după cum bine a subliniat procurorul. Deci, cum 
spuneam, am scris în referinţe că Betty Archdale şi-a înţeles 
pe deplin îndatoririle de menajeră şi a fost serioasă şi 
cinstită, dar că avea înclinația să spargă cam multe lucruri 
şi nu întotdeauna avea o comportare respectuasă. În ce mă 
priveşte, dacă aş fi fost doamna Rees-Talbot, aş fi citit 
printre rânduri şi nu aş fi angajat-o. Dar în ziua de azi 
lumea se repede la orice poate să apuce. 

În timp ce doamna Drake se opri ca să-şi tragă sufletul, 
colonelul Race întrebă repede dacă era vorba de doamna 
Richard Rees-Ialbot. Dacă da, o cunoştea din India. 

— N-aş putea spune sigur. Adresa era Cadogan Square. 

— Atunci e vorba de prietenii mei. 


Lucilla spuse că lumea era mică şi că nu existau prieteni ca 
vechii prieteni. Prietenia era un lucru minunat. Ea 
întotdeauna considerase că între Paul şi Viola fusese ceva 
foarte romantic. Dar, vai, colonelul Race nu avea de unde să 
ştie despre ce vorbea. Oamenii au tare mult tendinţa să 
retrăiască trecutul. 

Colonelul Race o rugă să continue, iar ca răspuns la 
această politeţe primi povestea vieţii lui Hector Marle, a 
felului în care fusese crescut de sora sa, a ciudăţenilor şi 
slăbiciunilor lui şi, la urmă, când colonelul Race aproape că 
uitase, a căsătoriei lui cu frumoasa Viola. El auzi cum Paul 
Bennett, învingându-şi dezamăgirea provocată de refuzul 
Violei, se transformase din iubit în prieten de familie, şi 
despre moartea lui şi clauzele testamentului lui. „Lucru pe 
care l-am considerat extrem de romantic - aşa o avere 
enormă! Nu că banii ar fi totul - nu, nici vorbă. Gândiţi-vă 
numai la moartea tragică a sărmanei Rosemary. Şi nici chiar 
în privinţa dragei de Iris nu sunt foarte mulţumită!” 

Race se uită întrebător la ea. 

— Găsesc că responsabilitatea mea nu e deloc uşoară. Este 
bine cunoscut faptul că e o moştenitoare bogată. Stau 
mereu cu ochii pe tinerii care nu sunt de dorit, dar ce poţi 
să faci, colonele Race? În ziua de azi nu mai poţi avea grijă 
de o fată ca pe vremuri. Iris are prieteni despre care nu ştiu 
aproape nimic. „Invită-i acasă, dragă”, îi spun mereu, dar se 
pare că tinerii ăştia pur şi simplu nu vor să fie aduşi. Şi 
sărmanul George era îngrijorat. E vorba de un tânăr pe 
nume Browne. Eu personal nu l-am văzut niciodată, dar se 
pare că Iris se vede foarte mult cu el. George nu-l plăcea, 
sunt absolut sigură de asta. Eu cred că bărbaţii au fler când 
e vorba de alţi bărbaţi. Îmi amintesc că soţul meu avea mari 
reţineri faţă de un custode al bisericii noastre, un anume 
colonel Pusey, un om tare fermecător. Şi, ce credeţi, într-o 
duminică, în timp ce trecea cu tipsia pentru colectă, a căzut 
la pământ, beat mort se pare. Mai târziu am aflat că din 
casa lui erau scoase zeci de sticle de coniac goale pe 


săptămână! El şi soţul meu au avut o dispută aprinsă cu 
privire la detaliile sujbei de Ziua Tuturor Sufletelor. Oh, vai 
de mine, Ziua Tuturor Sufletelor! Când te gândeşti că ieri a 
fost Ziua Tuturor Sufletelor! 

Un sunet uşor îl făcu pe Race să se uite spre uşă. O mai 
văzuse pe Iris o dată, la Little Priors. Cu toate astea, avea 
impresia că acum o vedea pentru prima dată. Fu izbit de 
încordarea fantastică din spatele calmului ei, iar ochii ei 
aveau o expresie pe care el simţea că ar fi trebuit s-o 
recunoască, dar nu reuşea. 

Lucilla Drake întoarse capul. 

— Iris, draga mea, nu te-am auzit când ai intrat. II cunoşti 
pe colonelul Race? Este atât de amabil! 

Iris veni şi dădu grav mâna cu el, rochia neagră pe care o 
purta făcând-o să pară mai subţire şi mai palidă decât şi-o 
amintea el. 

— Am venit să văd dacă pot să vă ajut cu ceva, spuse Race. 

— Mulţumesc. Este amabil din partea dumneavoastră. 

Suferise un şoc puternic, asta era evident, şi încă îi mai 
resimțea efectele. Dar oare ţinuse ea chiar atât de mult la 
George ca moartea lui să o fi afectat atât de puternic? 

Întoarse ochii spre mătuşa ei şi Race îşi dădu seama că 
erau ochi care pândeau. 

— Despre ce vorbeaţi când am intrat eu? 

Lucilla se făcu roşie şi se fâstâci. Race intui că dorea să 
evite menţionarea numei lui Anthony Browne. Ea exclamă: 

— Stai să văd... Oh, da, vorbeam că ieri a fost Ziua Tuturor 
Sufletelor. Mi se pare o coincidenţă din acelea despre care 
nu crezi că se pot întâmpla în realitate. 

— Vrei să spui ca Rosemary s-a întors ieri ca să-l ia pe 
George? Întrebă Iris. 

— Iris dragă, nu vorbi aşa! E un gând cumplit şi atât de 
necreştinesc! 

— De ce necreştinesc? Există Ziua Morților. La Paris lumea 
se duce şi pune flori pe morminte. 

— Oh, ştiu, dragă, dar ei sunt catolici, nu-i aşa? 


Un zâmbet uşor apăru pe buzele lui Iris. Apoi întrebă 
direct: 

— Vorbeaţi de Anthony - de Anthony Browne, nu-i aşa? 

— Păi, de fapt, chiar am pomenit de el. Spuneam că nu 
ştim nimic de el... 

Iris o întrerupse cu duritate. 

— De ce ar trebui să ştii ceva despre el? 

— Vai de mine, nu ţin neapărat, dar mă gândeam că ar fi 
bine dacă am şti, nu-i aşa? 

— Ai să ai ocazia să ştii, pentru că am de gând să mă mărit 
cu el. 

— Oh, Iris! Nu trebuie să faci nimic pripit... Vreau să spun, 
nimic care nu poate fi stabilit în momentul de faţă. 

— Este stabilit, mătuşă Lucilla. 

— Nu, dragă, nu poţi vorbi de măritiş când înmormântarea 
nu a avut încă loc. N-ar fi decent. Şi ancheta asta 
îngrozitoare şi toate celelalte. Şi zău, Iris, nu cred că dragul 
de George ar fi fost de acord. El nu-l plăcea pe domnul 
Browne. 

— Nu, lui George nu i-ar fi plăcut, şi nu-l plăcea pe 
Anthony, dar asta nu are nici o importanţă. E viaţa mea, nu 
a lui George şi, oricum George e mort... 

Doamna Drake scoase un vaiet. 

— Iris! Iris! Ce te-a apucat? Cum poţi să spui ceva atât de 
crud? 

— Îmi pare rău, mătuşă Lucilla. Fata vorbea istovit. N-am 
vrut să sune aşa. Am vrut doar să spun că George se 
odihneşte acum undeva şi nu îşi mai face griji pentru mine 
şi viitorul meu. Trebuie să decid singură. 

— Prostii, dragă, nu se poate decide nimic într-un moment 
ca ăsta, ar fi extrem de nepotrivit. Nici nu se pune 
problema. 

Iris râse scurt. 

— Dar s-a pus. Anthony m-a cerut de soţie înainte să 
plecăm de la Little Priors. Voia să vin cu el la Londra şi să ne 


căsătorim fără să spunem cuiva. Acum îmi doresc s-o fi 
făcut. 

— A fost o cerere foarte curioasă, spuse colonelul Race. 

Ea se întoarse sfidătoare spre el. 

— Nu, n-a fost. Ne-ar fi scutit de multă agitaţie. De ce n-oi 
fi avut încredere în el? Mi-a cerut să am încredere în el şi 
eu n-am avut. În tot cazul, am să mă mărit cu el imediat ce 
mi-o cere. 

Lucilla izbucni într-un torent de proteste incoerente. 
Obrajii dolofani îi tremurau şi ochii îi erau plini de lacrimi 
Colonelul Race interveni rapid. 

— Domnişoară Marle, aş putea schimba câteva vorbe cu 
dumneata înainte să plec? Despre o problemă strict de 
afaceri? 

Destul de uimită, fata murmură „Da” şi porni către uşă. În 
timp ce ea trecea pragul, colonelul făcu doi paşi spre 
doamna Drake. 

— Nu fiţi supărată. lăcerea e de aur, ştiţi zicala. Vom 
vedea ce putem face. 

leşi după Iris care îl conduse într-o cameră mică din 
fundul casei. 

Race vorbi pe un ton indiferent. 

— 'Tot ce aveam să-ţi spun, domnişoară Marle, este că 
inspectorul şef Kemp e prieten cu mine şi sunt sigur că îl vei 
găsi cât se poate de amabil şi dornic să te ajute. Are o 
sarcină ingrată, dar sunt convins că şi-o va îndeplini cu cea 
mai mare consideraţie. 

Ea se uită o clipă la el fără să vorbească, apoi spuse brusc: 

— George v-a aşteptat aseară la petrecere. De ce n-aţi 
venit? 

— George nu m-a aşteptat. 

— Dar el aşa a spus. 

— Poate că a spus, dar nu era adevărat. George ştia foarte 
bine că nu vin. 

— Dar scaunul gol... Pentru cine era? 

— Nu pentru mine. 


Ea închise ochii pe jumătate şi se făcu foarte albă la faţă. 
Şopti: 

— Era pentru Rosemary... Înţeleg... Era pentru 
Rosemary... 

Race se gândi că fata avea să cadă. Veni repede spre ea şi 
o susţinu, apoi o sili să se aşeze. 

— Uşurel... 

Ea spuse cu un glas jos, întretăiat: 

— Mă simt bine... Dar nu ştiu ce să fac... Nu ştiu ce să fac. 

— Pot să te ajut? 

Ea ridică ochii spre el, apoi spuse: 

— Trebuie să-mi lămuresc lucrurile... 'Trebuie să le iau în 
Ordine. În primul rând, George credea că Rosemary nu s-a 
sinucis... ci a fost omorâtă. Credea asta din cauza acelor 
scrisori. Cine a scris scrisorile, domnule colonel? 

— Nu ştiu. Nimeni nu ştie. Dumneata ai vreo idee? 

— Pur şi simplu nu-mi pot imagina. Oricum, George credea 
în ele, şi a aranjat petrecerea de aseară, şi a pus un scaun 
gol, şi ieri a fost Ziua Tuturor Sufletelor... Adică Ziua 
Morților, ziua în care sufletul lui Rosemary putea să se 
întoarcă... Şi să-i spună adevărul. 

— Nu te lăsa în voia imaginaţiei. 

— Dar am simţit-o eu însămi... Am simţit-o undeva, foarte 
aproape... Sunt sora ei... Şi cred că încerca să-mi spună 
cumva. 

— Ia-o încet, Iris. 

— Trebuie să vorbesc despre asta! George a băut în 
amintirea lui Rosemary şi... A murit. Poate că... Ea a venit şi 
l-a luat. 

— Spiritele morţilor nu pot pune cianură într-un pahar de 
şampanie, draga mea. 

Cuvântul păru să-i restabilească echilibrul. Spuse pe un 
ton mai normal: 

— Dar e absolut incredibil! George a fost omorât - da, 
omorât! Asta crede poliţia şi trebuie să fie adevărat pentru 
că nu există nici o altă alternativă. Dar n-are logică. 


— Crezi că n-are? Dacă Rosemary a fost ucisă, şi George 
începuse să bănuiască cine a ucis-o... 

Ea îl întrerupse. 

— Da, dar Rosemary nu a fost ucisă! De asta nu are logică. 
George credea scrisorile alea stupide în parte din cauză că 
starea depresivă după gripă nu e un motiv convingător 
pentru sinucidere. Dar Rosemary avea un motiv. Am să vi-l 
arăt. 

leşi în fugă din cameră şi se întoarse peste câteva minute 
ţinând în mână o scrisoare împăturită pe care i-o întinse. 

— Citiţi-o. Vedeţi şi singur. 

El desfăcu scrisoarea uşor mototolită. „Dragul meu 
Leopard...” 

O citi de două ori înainte de a i-o înapoia. Fata spuse 
nerăbdătoare: 

— Vedeţi? Era nefericită, avea inima zdrobită. Nu mai voia 
să trăiască. 

— Ştii cui i-a fost scrisă scrisoarea? 

— Da. Lui Stephen Farraday. Nu lui Anthony. Ea era 
îndrăgostită de Stephen şi el s-a purtat crud cu ea. Aşa că 
ea a luat otrava la restaurant şi a bătut-o sub ochii lui, ca s- 
o vadă murind. Poate spera că el o să regrete. 

Race nu spuse nimic. După câteva clipe, întrebă: 

— Când ai găsit asta? 

— Cam acum şase luni. Era în buzunarul unui halat vechi. 

— I-ai arătat-o lui George? 

Iris strigă cu patimă: 

— Cum aş fi putut? Rosemary era sora mea. Cum puteam 
s-o dau de gol în faţa lui George? El era atât de sigur că ea 
îl iubea! Cum puteam să-i arăt asta după moartea ei? Dar 
problema e, ce mă fac eu acum? V-am arătat-o 
dumneavoastră pentru că aţi fost prieten cu George. 
Trebuie să o vadă şi inspectorul şef? 

— Da. Kemp trebuie să ştie. E o dovadă, înţelegi. 

— Dar atunci... va fi citită la tribunal? 


— Nu neapărat. Acum se investighează moartea lui 
George. Nimic care nu are relevanţă nu va fi făcut public. 
Ar fi bine să mi-o dai mie. 

— Prea bine. 

ÎI conduse la uşa din faţă. În timp ce Race dădea să iasă, 
ea spuse brusc: 

— Asta dovedeşte, nu-i aşa, că moartea lui Rosemary chiar 
a fost sinucidere? 

— Dovedegşte că avea un motiv să se sinucidă. 

Fata oftă adânc. Race cobori treptele. Întorcând capul, o 
văzu stând în prag şi urmărindu-l cum traversează piaţeta. 

Capitolul VII 

Mary Rees-Talbot îl întâmpină pe colonelul Race cu un 
țipăt de neîncredere. 

— Vai de mine, nu v-am mai văzut de când aţi dispărut atât 
de misterios din Allahabad! De ce aţi venit? Nu ca să mă 
vedeţi pe mine, sunt sigură. Dumneavoastră nu faceţi vizite 
de curtoazie. Ei haide, spuneţi, nu trebuie să fiţi diplomat. 

— Ar fi o pierdere de timp să fiu diplomat cu dumneata, 
Mary. Întotdeauna am apreciat ascuţimea minţii dumitale. 

— N-ar fi mai bine să intraţi direct în subiect? 

Race zâmbi. 

— Servitoarea care mi-a deschis e Betty Archadale? 
Întrebă el. 

— Deci asta e! Să nu-mi spuneţi că fata asta este o 
binecunoscută spioană europeană, căci nu vă cred. 

— Nu, nu, nimic de genul ăsta. 

— Şi să nu-mi spuneţi nici că lucrează în serviciul nostru 
de contraspionaj, căci nici asta n-o cred. 

— Nu, fata e pur şi simplu menajeră. 

— De când vă interesează o simplă menajeră? 

— Cred că ar putea să-mi spună ceva. 

— Dacă o rugaţi frumos? Nu m-ar mira. Are o tehnică de-a 
asculta pe la uşi foarte dezvoltată. Şi M. Ce face? 

— M. Îmi oferă cu amabilitate ceva de băut şi sună după 
Betty şi comandă băutura. 


— Şi când Betty o aduce? 

— În acel moment M. Are amabilitatea de a ieşi din 
cameră. 

— Să asculte ea însăşi pe la uşi? 

— Dacă vrea. 

— Perfect. Intru în joc! 

Doamna Rees-Talbot, care era o brunetă vioaie în jur de 
patruzeci de ani, sună şi îi ceru arătoasei ei servitoare să-i 
aducă oaspetelui un whisky cu sifon. 

Când Betty Archdale se întoarse cu băutura pe o tavă, 
doamna Rees-Talbot stătea în picioare lângă uşa ce dădea 
în camera ei de zi. 

— Colonelul Race are să îţi pună câteva întrebări, spuse ea 
şi ieşi. 

Betty îşi întoarse ochii obraznici spre militarul înalt şi 
cărunt. În adâncurile lor se citea un fel de panică. Race luă 
paharul şi îi zâmbi. 

— Ai văzut ziarele de azi? Întrebă el. 

— Da, domnule. 

— Ai văzut că domnul George Barton a murit aseară la 
restaurantul Luxemburg? 

— Oh, da, domnule. Ochii lui Betty scânteiau de plăcerea 
scandalului public. Nu e îngrozitor? 

— Ai lucrat acolo, nu-i aşa? 

— Da, domnule. Am plecat iarna trecută, la scurt timp 
după moartea doamnei Barton. 

— Şi ea a murit la Luxemburg. 

Betty dădu din cap. 

— Treaba asta e cam ciudată, nu-i aşa? Colonelul Race 
spuse cu gravitate. 

— Văd că ai cap. Ştii să deduci anumite lucruri. 

Betty îşi plesni palmele şi renunţă la discreţie. 

— Şi lui i s-a făcut felul? Ziarele nu spun exact. 

— De ce spui „şi”? Moartea doamnei Barton a fost 
declarată de procuror drept sinucidere. 


Betty îi aruncă o privire rapidă din colţul ochiului. Deşi era 
atât de în vârstă, gândi ea, arăta bine. Un adevărat domn. 
Dar ce anume urmărea el? 

Spuse sfioasă: 

— Da, domnule. 

— Dar poate că dumneata n-ai crezut niciodată că a fost 
sinucidere? 

— Păi, nu, domnule. N-am crezut... Nu chiar. 

— Foarte interesant. De ce n-ai crezut? 

Fata ezită şi începu să-şi cuteze şorţul cu degetele. 

Atât de drăguţ spusese el asta, atât de serios! Te făcea să 
te simţi important, şi suna ca şi cum voia să îl ajuţi. Şi, 
oricum, ea fusese isteaţă în privinţa morţii lui Rosemary 
Barton. Nu înghiţise nici o clipă povestea cu sinuciderea! 

— A fost omorâtă, domnule, nu-i aşa? 

— E posibil. Dar cum ai ajuns la concluzia asta? 

— Păi... Am auzit ceva, într-o zi. 

— Ce anume? 

— Uşa nu era închisă. Să nu credeţi că eu aş asculta 
vreodată la uşă. Nici vorbă de aşa ceva, nu-mi place. Dar 
treceam prin hol înspre sufragerie cu o tavă şi ei vorbeau 
foarte tare. Doamna Barton îi spunea domnului Browne că 
nu îl chema Anthony Browne. Şi atunci domnul Browne a 
devenit chiar urâcios. Nu m-aş fi aşteptat la una ca asta de 
la un domn atât de chipeş ca el care, de regulă, vorbea 
foarte frumos. I-a spus că îi ciuruieşte faţa, sau aşa ceva, şi 
pe urmă i-a spus că dacă nu face ce îi spune elo să-i 
însceneze un accident de circulaţie. Nici mai mult nici mai 
puţin! I-a spus că oricând putea să fie lichidată. Domnişoara 
Iris tocmai cobora scara, şi fireşte că nu m-am gândit prea 
mult la asta la vremea aceea, dar când a fost toată zarva aia 
cu sinuciderea ei şi am auzit că şi el fusese acolo... Ei bine, 
m-au trecut fiori pe şira spinării, zău aşa! 

— Dar n-ai spus nimic? 

— Nu am vrut să am de a face cu poliţia şi, oricum, nu 
ştiam nimic... Sigur. Şi poate că dacă aş fi spus ceva, aş fi 


fost şi eu omorâtă. 

— Înţeleg. Race făcu o scurtălpauză, apoi întrebă pe tonul 
cel mai blând: 

— Aşa că doar i-ai scris o anonimă domnului Barton? 

Ea se holbă la el. În privirea ei colonelul nu detecta decât 
pură uluire. 

— Eu? Să-i scriu eu domnului Barton? Niciodată. 

— Nu te teme să vorbeşti despre asta. A fost, de fapt, o 
idee foarte bună. L-ai avertizat fără să te dai de gol. Ai fost 
foarte isteaţă. 

— Dar n-am făcut-o eu, domnule. Nici nu mi-a trecut prin 
cap una ca asta! 

Era atât de convingătoare încât, în ciuda lui însuşi, Race 
începu să se îndoiască de faptul ca fata scrisese scrisorile. 

— Cui i-ai povestit despre ce ai auzit? Întrebă el. 

Betty clătină din cap. 

— Nimănui. Ca să fiu sinceră, eram îngrozită. M-am gândit 
că e mai bine să-mi ţin gura. Am încercat să uit. O singură 
dată am pomenit de asta în faţa doamnei Drake, când i-am 
spus că am să mă duc într-o casă în care oamenii nu sunt 
lichidaţi, dar, zău, a făcut atâta tărăboi pentru nişte pahare 
sparte! Mi-a scăpat asta, dar ea nu mi-a dat atenţie. Poate 
că ar fi trebuit să vorbesc la vremea respectivă, dar zău că 
n-am putut spune tot felul de lucruri, iar domnul Browne 
era mereu foarte drăguţ şi pus pe glume, aşa că n-am putut 
să vorbesc. 

— Doamna Barton i-a spus că Browne nu era numele lui 
adevărat. A pomenit care era numele lui adevărat? 

— Da, domnule. Pentru că el a spus: „Uită de Tony”. Nu 
mai ştiu cum. Iony... Mi-a amintit de dulceaţa de cireşe pe 
care o făcuse bucătăreasa. Începea cu M. Şi nu suna a 
nume străin. Oare cum era? 

— Lasă, nu te mai frământa. Ai să-ţi aduci aminte. Să mă 
anunţi şi pe mine atunci. Uite cartea mea de vizită. Dacă îţi 
aminteşti numele, scrie-mi la adresa asta. 

Îi înmâna cartea de vizită şi o bancnotă. 


— Cu siguranţă, domnule, mulţumesc, domnule. 

Un adevărat domn, gândi ea în timp ce alerga la parter. O 
bancnotă de o liră, nu zece şilingi. 

Mary Rees-Talbot, se întoarse în cameră. 

— Cum e, aţi avut succes? 

— Da, dar ar mai fi un amănunt. Poţi să mă ajuţi? Îmi 
trebuie un nume care să amintească de dulceaţa de cireşe. 

— Ce idee ieşită din comun! 

— Gândeşte-te, Mary. Concentrează-te asupra preparării 
dulceţurilor, în special a celei de cireşe. 

— Nu se face prea des dulceaţă de cireşe. 

— De ce? 

— Din cauză că are tendinţa să se zaharisească... Afară 
doar dacă se folosesc cireşe de gătit, cireşe Morello. 

Race scoase o exclamaţie. 

— Asta e! Pun pariu că asta e. La revedere, Mary, îţi sunt 
nemaipomenit de recunoscător. Ai ceva împotrivă s-o suni 
pe fată ca să mă conducă? 

— Şi chiar nu-mi spuneţi şi mie despre ce e vorba? 

— Am să trec altădată pe la dumneata şi am să-ţi spun 
toată povestea. 

— S-o vedem şi pe asta! Îngână în urma lui doamna Rees- 
Talbot. 

La parter, Betty îl aştepta pe Race cu pălăria şi bastonul. 

El îi mulţumi şi dădu să iasă. În prag, se opri. 

— Apropo, numele ăla era Morelli? 

Faţa lui Betty se lumină. 

— Chiar aşa, domnule. Ăsta era numele. Tony Morelli era 
numele pe care i-a spus să-l uite. Şi i-a mai spus şi că făcuse 
închisoare. 

Race cobori treptele zâmbind. 

Din cea mai apropiată cabină telefonică îl sună pe Kemp. 

Discuţia fu scurtă dar satisfăcătoare. Kemp spuse: 

— Am să telegrafiez imediat. Trebuie să spun că va fi o 
mare uşurare dacă ai dreptate. 

— Cred că am. Înşiruirea faptelor e destul de clară. 


Capitolul VIII 

Inspectorul şef Kemp nu era într-o stare de spirit prea 
bună. 

De un sfert de oră interoga un băiat de şaisprezece ani, 
speriat ca un iepure, care, în virtutea grozavului post al 
unchiului Charles, aspira să fie un chelner de prima mână, 
aşa cum se cerea la Luxemburg. Între timp, era unul din cei 
şase subalterni care alergau de colo-colo cu şorţuri la brâu 
pentru a se distinge de superior, şi a căror îndatorire era să 
suporte ocările pentru tot ce nu ieşea bine, să aducă şi să 
ducă, să aprovizioneze cu cornuri şi cuburi de unt clienţii şi 
să fie sâsâiţi în franceză, italiană şi, ocazional, în engleză. 
Charles, din postura lui de om mare, departe de a-şi 
favoriza ruda de sânge, îl sâsâia, îl blestema şi îl înjura chiar 
mai rău decât pe ceilalţi. Cu toate astea, Pierre nădăjduia în 
inima lui să fie nici mai mult nici mai puţin decât chelner şef 
într-un restaurant chic. 

Deocamdată, însă, cariera lui era în impas şi bănuia că era 
suspectat de crimă. 

Kemp îl întorsese pe toate feţele şi se convinsese că băiatul 
făcuse exact ce spusese, şi anume, ridicase poşeta doamnei 
de pe podea şi o pusese pe masă. 

Dezamăgit, Kemp îl lăsă pe băiat să plece. În acel moment 
sergentul Pollock îl anunţă că se telefonase de jos că o 
tânără doamnă întreba de el, sau, mai precis, de ofiţerul 
care se ocupa de cazul Luxembrug. 

— Cine e? 

— Domnişoara Chloe West. 

— Să urce, spuse resemnat Kemp. Pot să-i dau cinci 
minute. După aceea trebuie să vină domnul Farraday. Dar, 
în fine, nu strică să-l fac să aştepte câteva minute. Îl mai 
fierb în suc propriu un pic. 

Când domnişoara Chloe West intră în încăpere, Kemp avu 
imediat impresia că o cunoştea de undeva. Dar în minutul 
următor impresia asta îl părăsi. Nu, nu o mai văzuse 


niciodată pe fata asta, era sigur. Totuşi, senzaţia că îi era 
cunoscută rămase să-l sâcâie. 

Domnişoara West avea în jur de douăzeci şi cinci de ani, 
era şatenă şi foarte drăguță. Părea hotărât agitată. 

Kemp întrebă cu vioiciune: 

— Ce pot face pentru dumneata, domnişoară West? 

— Am citit în ziar despre Luxemburg... Despre bărbatul 
care a murit acolo. 

— Domnul George Barton? Şi? Îl cunoşteai? 

— Păi, nu, nu chiar. Adică, nu l-am cunoscut personal. 

Kemp se uită atent la ea şi renunţă la prima lui deducție. 

Chloe West arăta extrem de rafinată şi virtuasă. 

Întrebă cu un glas foarte plăcut: 

— Mai întăi, vrei să-mi spui numele exact şi adresa, ca să 
ştim cum stăm? 

— Chloe Elizabeth West, Merryvale Court 15, Maide Vale. 
Sunt actriţă. 

Kemp se uită din nou la ea cu coada ochiului şi decise că 
într-adevăr, asta era. 

— Continuă, domnişoară West. 

— Când am citit despre moartea domnului Barton şi că 
poliţia face cercetări, m-am gândit că poate ar trebui să vin 
să vă spun ceva. Nu cred că chiar are vreo legătură cu asta, 
dar... 

Domnişoara West se opri. 

— Lasă-ne pe noi să judecăm asta. Spune-mi despre ce e 
vorba. 

— În momentul de faţă nu joc, explică domnişoara West. 
Dar numele meu e înscris la agenţii şi fotografia mea a 
apărut în Spothigh... Am înţeles că acolo a văzut-o domnul 
Barton. A luat legătura cu mine şi mi-a explicat ce voia de la 
mine. 

— Şi? 

— Mi-a spus că dădea o petrecere la Luxemburg şi că voia 
să le facă o surpriză invitaţilor lui. Mi-a arătat o fotografie şi 


mi-a spus că voia să mă machiez ca femeia din ea. Mi-a spus 
că semănăm foarte mult. 

Mintea lui Kemp se lumină dintr-o dată. Fotografia lui 
Rosemary pe care o văzuse în Elvaston Square, pe biroul lui 
George. De ea îi amintea fata asta. Semăna bine cu 
Rosemary Barton. 

— De asemenea, mi-a cumpărat o rochie pe care s-o port 
atunci. Am adus rochia cu mine. E dintr-o mătase verde 
cenuşiu. Trebuia să mă coafez ca în fotografie şi să 
accentuez asemănarea cu ajutorul machiajului. Apoi trebuia 
să vin la Luxemburg şi să intru în restaurant în timpul 
primului spectacol de cabaret şi să mă aşez la masa 
domnului Barton unde avea să fie un scaun liber. M-a dus să 
luăm masa acolo şi mi-a arătat unde avea să fie masa. 

— Şi de ce n-ai respectat înţelegerea, domnişoară West? 

— Pentru că în acea seară, pe la opt, cineva - domnul 
Barton - m-a sunat şi mi-a spus că toată treaba s-a amânat. 
Mi-a spus că mă va anunţa când va avea loc petrecerea, în 
altă zi. Apoi, dimineaţa următoare, am citit în ziar despre 
moartea lui. 

— Şi ai venit la noi, spuse Kemp pe un ton plăcut. Îţi 
mulţumesc foarte mult, domnişoară West. Ai lămurit un 
mister - misterul scaunului liber. Apropo, adineaori ai spus 
„cineva”, iar apoi „domnul Barton”. De ce? 

— Pentru că la început n-am crezut că era domnul Barton. 
Glasul îi suna altfel. 

— Era un glas de bărbat? 

— Oh, da, aşa cred... Cel puţin... Era cam răguşit, de parcă 
era răcit. 

— Şi asta e tot ce ţi-a spus? 

— Da. 

Kemp îi mai puse câteva întrebări, dar nu mai află nimic 
nou. 

După plecarea ei, îi spuse sergentului: 

— Aşadar ăsta era faimosul „plan”, al lui George Barton. 
Acum înţeleg de ce se uita atât de lung la scaunul liber 


după programul de cabaret şi arăta ciudat şi distrat. 
Preţiosul lui plan dăduse greş. 

— Nu credeţi că el a fost cel care a contramandat? 

— Nici vorbă. Şi nu sunt sigur nici că era un glas de 
bărbat. Răguşeala e o deghizare bună la telefon. În fine, 
începem să înaintăm. Trimite-l înăuntru pe domnul 
Farraday dacă e aici. 

Capitolul IX 

Detaşat şi stăpân pe sine pe dinafară, Stephen Farraday 
intrase în clădirea Scotland Yard-ului simțind o greutate 
intolerabilă pe cuget. Dimineaţă lucrurile păreau să meargă 
foarte bine. De ce ţinuse neapărat inspectorul şef să-l 
cheme aici? Ce ştia sau bănuia? Se putea să fie doar o 
bănuială vagă. Tot ce trebuia să facă era să nu-şi piardă 
capul şi să nu recunoască nimic. 

Se simţea ciudat de stingher şi singur fără Sandra. 
Împreună avuseseră tărie, curaj, putere. Singur, nu era 
nimic, mai puţin decât nimic. Oare Sandra simţea acelaşi 
lucru? Şedea ea oare acum în Kidderminster House tăcută, 
rezervată, mândră şi simțindu-se pe dinăunru îngrozitor de 
vulnerabilă? 

Inspectorul Kemp îl primi politicos dar grav. La o masă 
stătea un bărbat în civil cu un creion şi un carnet. După ce îl 
invită pe Stephen să ia loc, Kemp rosti pe un ton accentuat 
oficial: 

— Trebuie să vă iau o declaraţie, domnule Farraday. 
Declaraţia va fi aşternută pe hârtie şi veţi fi rugat să o citiţi 
şi să o semnaţi înainte de a pleca. Tototdată am datoria să 
vă spun că sunteţi liber să refuzaţi să daţi o astfel de 
declaraţie şi că aveţi dreptul să vă chemaţi avocatul, dacă 
doriţi. 

Stephen fu uimit dar n-o arătă. Se sili să zâmbească. 

— Asta sună înspăimântător, domnule inspector. 

— Vrem ca totul să fie bine înţeles, domnule Farraday. 

— Tot ce spun ar putea fi folosit împoriva mea, nu-i aşa? 


— Să nu folosim cuvântul „împotriva”. Tot ce spuneţi va 
putea fi folosit ca proba. 

Stephen spuse liniştit: 

— Înţeleg, dar nu-mi imaginez de ce aveţi nevoie şi de altă 
declaraţie de la mine. Tot ce am avut de spus aţi auzit azi 
dimineaţă. 

— Aceea a fost o întrevedere neoficială, folositoare ca 
punct de plecare. Şi în plus, domnule Farraday, există 
anumite fapte pe care îmi imaginez că aţi prefera să le 
discutaţi cu mine aici. Încercăm să fim cât mai discreţi cu 
tot ce nu are relevanţă în cazul de faţă. Cred că înţelegeţi 
încotro bat. 

— Mă tem că nu înţeleg. 

Inspectorul oftă. 

— Atunci, să-i dăm drumul. Eraţi în relaţii intime cu 
doamna Rosemary Barton... 

Stephen îl întrerupse... 

— Cine spune asta? 

Kemp se aplecă şi scoase din birou un document 
dactilografiat. 

— Aceasta e copia scrisorii găsită printre lucrurile 
doamnei Barton. Originalul se află la dosar şi ne-a fost 
înmânat de domnişoara Iris Marle, care recunoaşte că 
scrisul este al surorii sale. 

Stephen citi: „lubitul meu Leopard...” 

Un val de amărăciune se abătu peste el. Glasul lui 
Rosemary... Vorbind, implorând... Oare trecutul nu avea să 
moară niciodată, nu avea să se lase niciodată îngropat? 

Se adună şi se uită la Kemp. 

— S-ar putea să aveţi dreptate când credeţi că doamna 
Barton a scris scrisoarea asta, dar în ea nu există nici un 
indiciu că mi-a fost scrisă mie. 

— Negaţi că aţi plătit chiria pentru apartamentul din 
Mansions Malland 21, Earl's Court? 

Aşadar ştiau! Se întrebă dacă ştiuseră tot timpul. 

Ridică din umeri. 


— Păreţi foarte bine informat. Pot să întreb de ce trebuie 
ca problemele mele personale să fie aduse la lumina 
rampei? 

— Nu vor fi aduse decât dacă se dovedesc a fi relevante în 
moartea domnului George Barton. 

— Înţeleg. Sugeraţi că mai întâi am făcut dragoste cu soţia 
lui şi apoi l-am omorât pe el. 

— Am să fiu sincer cu dumneavoastră, domnule Farraday. 
Dumneavoastră şi doamna Barton aţi fost prieteni apropiaţi. 
V-aţi despărţit la dorinţa dumneavoastră, nu a doamnei. Ea 
avea de gând, după cum arată scrisoarea, să facă scandal. 
Dar, foarte convenabil, a murit. 

— S-a sinucis. Îndrăznesc să spun că, parţial, am avut şi eu 
o vină. Poate mi-am reproşat-o, dar asta nu e treaba legii. 

— Poate a fost sinucidere - poate nu. George Barton 
credea că nu. Ela început să investigheze... Şi a murit, 
înlănţuirea faptelor pare destul de sugestivă. 

— Nu văd de ce trebuie să mă bănuiţi pe mine. 

— Recunoaşteţi că moartea doamnei Barton s-a produs 
într-un moment foarte convenabil pentru dumneavoastră? 
Un scandal v-ar fi dăunat foarte mult carierei, domnule 
Farraday. 

— N-ar fi fost nici un scandal. Doamna Barton ar fi înţeles 
urmările. 

— Mira-m-aş! Soţia dumneavoastră ştia de această 
legătură, domnule Farraday? 

— Categoric nu! 

— Sunteţi absolut sigur de ceea ce declaraţi? 

— Da, sunt. Soţia mea nu ştia decât că între mine şi 
doamna Barton era o prietenie. Sper că nu o să afle 
niciodată contrariul. 

— Soţia dumneavoastră e o femeie geloasă, domnule 
Farraday? 

— Deloc. Niciodată nu a manifestat nici un pic de gelozie 
în ce mă priveşte. E mult prea înţeleaptă. 

Inspectorul nu comentă asta. În schimb, întrebă: 


— Aţi avut vreodată în posesie cianură, domnule Farraday? 

— Nu. 

— Dar păstraţi o cantitate de cianură la proprietatea 
dumneavoastră de la ţară? 

— Poate grădinarul. Eu nu ştiu nimic despre asta. 

— Dumneavoastră personal n-aţi cumpărat niciodată 
cianură de la chimicale sau pentru fotografii? 

— Nu mă pricep deloc la scos fotografii, şi repet că nu am 
cumpărat niciodată cianură. 

În cele din urmă, Kemp îl lăsă să plece. Apoi, îngândurat, îi 
spuse subalternului său: 

— A negat cam cu prea mare vehemenţă că soţia lui nu 
ştia nimic despre aventura lui cu doamna Barton. De ce 
oare, mă întreb? 

— Aş spune că a dat de belea dacă ea ar afla asta, 
domnule. 

— Da, dar e destul de deştept ca să-şi dea seama că este în 
interesul lui să dea de înţeles că soţia lui ştia într-o 
oarecare măsură de aventura lui dar se mulțumea s-o 
ignore. În fine, colonelul Race pare încântat de urma pe 
care o adulmecă şi, dacă are dreptate, soţii Farraday ies din 
cauză. Amândoi. M-aş bucura să fie aşa. Îmi place tipul şi, 
personal, nu cred că e criminal. 

Stephen deschise uşa camerei de zi. 

— Sandra? 

Ea ieşi din întuneric şi se aruncă în braţele lui. 

— De ce stai pe întuneric, Sandra? 

— Nu puteam să suport lumina. Povesteşte-mi cum a fost. 

— Ei ştiu. 

— Despre Rosemary? 

— Da. 

— Şi ce părere au? 

— Îşi dau seama că aveam un motiv... Oh, iubita mea, în ce 
te-am băgat! E numai vina mea. Măcar de-aş fi avut atâta 
minte ca după moartea lui Rosemary să fi plecat, să-ţi fi 


redat libertatea, ca să nu fii şi tu amestecată în afacerea 
asta oribilă! 

— Nu, nu spune asta... Să nu mă părăseşti niciodată... 
Niciodată. 

Se agăța de el, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. 

— Tu eşti viaţa mea, Stephen, să nu mă părăseşti 
niciodată... 

— 'Ţii chiar atât de mult la mine, Sandra? N-am ştiut... 

— N-am vrut să ştii. Dar acum... 

— Da, acum... Suntem alături în povestea asta, o vom 
înfrunta împreună... Indiferent ce se întâmplă, suntem 
împreună! 

Sandra spuse cu hotărâre: 

— Asta nu o să ne distrugă viaţa. Categoric nu! Nu! 

Capitolul X 

Anthony Browne se uită la cartea de vizită pe care i-o 
înmânase micul curier. 

Se încruntă, apoi ridică din umeri. Îi spuse băiatului: 

— În regulă, condu-l sus. 

Când colonelul Race intră, Anthony stătea în picioare, 
lângă fereastră, în bătaia razelor de soare. Văzu un bărbat 
înalt, cu aer milităros, faţa bronzată şi părul cărunt - un 
bărbat pe care îl mai văzuse, dar nu de curând, şi despre 
care ştia multe. 

Race văzu o siluetă graţioasă şi întunecată şi conturul unui 
cap frumos modelat. Un glas plăcut şi indolent spuse: 

— Colonelul Race? Aţi fost prieten cu George Barton, ştiu. 
A vorbit despre dumneavoastră aseară. Serviţi o ţigară. 

— Mulţumesc. 

În timp ce îi întindea chibritul, Anthony spuse: 

— Dumneavoastră eraţi oaspetele neaşteptat care n-a 
apărut aseară - mai bine pentru dumneavoastră. 

— Aici te înşeli. Locul acela liber nu era pentru mine. 

Anthony înălţă din sprâncene. 

— Serios? Barton spunea... 

Race îl întrerupse. 


— George Barton poate că a spus. Planurile lui, însă, erau 
cu totul altele. Scaunul acela, domnule Browne, trebuia să 
fie ocupat după începerea programului de cabaret de o 
actriţă pe nume Chloe West. 

Anthony îl privi lung. 

— Chloe West? N-am auzit de ea. Cine e? 

— O actriţă tânără, nu foarte cunoscută, dar care seamănă 
bine cu Rosemary Barton. 

Anthony fluieră. 

— Încep să înţeleg. Aşadar ăsta era planul lui George. „Să 
se aprindă lumina - hocus-pocus - ţineţi-vă bine! Rosemary 
s-a întors!” Partea vinovată icneşte: „E adevărat... E 
adevărat, eu am făcut-o”. Se opri o clipă, apoi adăugă: Nu 
ţine - nici chiar pentru un tâmpit ca sărmanul George. 

— Nu înţeleg. 

Anthony rânji. 

— Ei haideţi, domnule, un criminal înrăit nu o să se 
comporte ca o şcolăriţă isterică. Dacă cineva a otrăvit-o pe 
Rosemary cu sânge rece, şi era pregătit să-i administreze 
aceeaşi doză fatală de cianură lui George, acea persoană 
avea ceva tupeu. Ar fi fost nevoie de mai mult decât o 
actriţă deghizată în Rosemary ca să-l facă să recunoască. 

— Nu uita că Macbeth, categoric un criminal înrăit, s-a 
pierdut cu firea când a văzut stafia lui Banquo la ospăț. 

— Ah, dar ce a văzut Macbeth chiar era o stafie! Nu era un 
actor deghizat în Banquos! Sunt gata să recunosc că o 
stafie adevărată ar putea să îşi aducă propria atmosferă de 
pe lumea cealaltă. De fapt, recunosc că cred în stafii - cred 
în ele de şase luni, mai ales în una. 

— Serios? Şi a cui stafie este? 

— A lui Rosemary Barton. Puteţi să râdeţi dacă vreţi. N-am 
văzut-o, dar îi simt prezenţa. Dintr-un motiv sau altul, 
sărmana Rosemary nu are linişte nici moartă. 

— Aş putea bănui un motiv. 

— Din cauză că a fost omorâtă? 


— Ca să folosesc o altă expresie, din cauză că a fost 
lichidată. Ce părere ai despre asta, domnule Tony Morelli? 

Se lăsă tăcerea. Anthony se aşeză, aruncă ţigara în cămin 
şi îşi aprinse alta. 

Apoi spuse: 

— De unde aţi aflat? 

— Recunoşti că eşti Tony Morelli? 

— Nici prin cap nu mi-ar trece să-mi pierd timpul negând. 
E clar că aţi telegrafiat în America şi aţi aflat povestea. 

— Şi recunoşti că atunci când Rosemary ţi-a descoperit 
identitatea ai ameninţat-o că „o lichidezi” dacă nu îşi ţine 
gura? 

— Am făcut tot ce mi-a venit în minte ca s-o sperii şi s-o fac 
să nu ciripească, recunoscu liniştit Anthony. 

Colonelul Race avea o senzaţie ciudată. Întrevederea asta 
nu decurgea aşa cum ar fi trebuit să decurgă. Se uită lung 
la silueta din faţa lui. Da, îi era familiară. 

— Să recapitulez ce ştiu despre dumneata, Morelli? 

— Ar fi amuzant. 

— Ai fost condamnat în Statele Unite pentru tentativă de 
sabotaj la uzina de avioane Ericsen şi ai făcut câţiva ani de 
închisoare. După ce ţi-ai ispăşit condamnarea, autorităţile 
te-au pierdut din vedere. La un moment dat ai apărut în 
Londra şi te-ai cazat la Claridge's sub numele de Anthony 
Browne. le-ai dat peste cap să faci cunoştinţă cu lordul 
Dewsbury şi prin el ai cunoscut alţi fabricanți de armament. 
Ai avut ocazia să vezi lucruri pe care n-ar fi trebuit să le 
vezi! Este o coincidenţă curioasă, Morelli, faptul că la foarte 
scurt timp după vizitele dumitale la diverse fabrici 
importante au avut loc un şir de accidente inexplicabile, şi 
câteva salvări de ultim moment de la dezastru. 

— Coincidenţele sunt cu siguranţă lucruri ciudate. 

— În final, după o altă perioadă de absenţă, ai reapărut în 
Londra şi ţi-ai reînnoit cunoştinţa cu Iris Marle, găsind 
pretexte să n-o vizitezi acasă, pentru ca familia ei să nu îşi 


dea seama că relaţiile voastre deveneau intime. În cele din 
urmă ai încercat s-o convingi să vă căsătoriţi în secret. 

— Ştiţi, este de-a dreptul extraordinar modul în care aţi 
reuşit să aflaţi toate astea. Să-şi fi adus, oare, MID 
contribuţia? 

Race îl privi pătrunzător. 

— Ai multe de explicat, Morelli. 

— Deloc. Tot ce aţi spus e corect. Şi ce-i cu asta? Mi-am 
ispăşit condamnarea. Mi-am făcut câţiva prieteni 
interesanţi. M-am îndrăgostit de o fată fermecătoare şi 
fireşte că sunt nerăbdător să mă însor cu ea. 

— Atât de nerăbdător încât ai prefera ca nunta să se facă 
înainte ca familia ei să aibă ocazia să-ţi descopere 
antecedentele. Iris Marle este o tânără foarte bogată. 

Anthony aprobă cu seninătate. 

— Aşa e. Acolo unde există bani, familia are tendinţa să 
devină nesuferit de zgomotoasă. Iar Iris nu ştie nimic 
despre trecutul meu necurat. Sincer să fiu, aş prefera să nu 
ştie. 

— Mă tem că o să afle totul. 

— Păcat. 

— Poate nu-ţi dai seama... 

Anthony îl întrerupse râzând. 

— Oh! Ştiu ce vreţi să spuneţi. Rosemary Barton îmi 
cunoştea trecutul de infractor, aşa că am omorât-o. George 
Barton mă bănuia tot mai mult, drept care l-am omorât! 
Acum urmăresc banii lui Iris! Totul e foarte convenabil şi se 
leagă, numai că nu aveţi nici cea mai mică dovadă. 

Race îl privi atent câteva minute. Apoi se ridică. 

— Tot ce am spus este adevărat, spuse el. Şi totul e greşit. 

Anthony îl urmărea îndeaproape. 

— Ce este greşit? Ce nu e în regulă? 

— Dumneata nu eşti în regulă. Totul se lega perfect până 
te-am văzut - dar acum nu se mai leagă. Dumneta nu eşti 
infractor. Şi dacă nu eşti infractor, eşti unul din ai noştri. Am 
dreptate, nu-i aşa? 


Anthony se uită tăcut la el şi pe faţă îi apăru un zâmbet 
larg. 

— Ciudat cum se recunosc cei de aceeaşi teapă. De asta 
am căutat să evit să vă întâlnesc. Mă temeam că o să mă 
„citiţi”. Era important ca nimeni să nu ştie - important până 
ieri. Acum, slavă Domnului, balonul s-a spart! Am prins în 
plasă banda de sabotori internaţionali. Lucrez de trei ani la 
asta, frecventând anumite întruniri, agitându-mă printre 
lucrători, dându-mi reputaţia corespunzătoare. Treaba cu 
condamnarea la închisoare a fost aranjată ca să dea 
veridicitate lucrurilor. Când am ieşit, treburile au început să 
se mişte. Încetul cu încetul am pătruns în miezul afacerii - o 
reţea internaţională dirijată din centrul Europei. La Londra 
am venit ca agent al acestei reţele. Aveam ordin să mă 
împrietenesc cu lordul Dewsbury - ăsta era rolul meu, să fiu 
un fluture de societate! Aşa am ajuns s-o cunosc pe 
Rosemary Barton. Apoi, pe neaşteptate, am aflat că ea ştia 
că făcusem închisoare sub numele de Tony Morelli. Mi-a fost 
groază pentru ea! Cei cu care lucram ar fi omorât-o fără să 
clipească dacă ar fi bănuit că ea ştia asta. Mi-am dat toată 
silinţa s-o sperii ca să-şi ţină gura, dar fără şanse prea mari. 
Rosemary era născută să fie indiscretă. M-am gândit că cel 
mai bun lucru era s-o şterg... Şi atunci am văzut-o pe Iris 
coborând scara şi mi-am jurat ca după ce îmi voi termina 
misiunea să mă întorc şi să mă însor cu ea. Când partea 
activă a sarcinii mele s-a sfârşit, am apărut iar şi am intrat 
în legătură cu Iris, dar m-am ţinut deoparte de familia ei 
întrucât ştiam că o să facă cercetări în ce mă priveşte, or eu 
trebuia să mai stau o vreme sub acoperire. Însă eram 
îngrijorat din pricina ei. Iris arăta bolnavă şi speriată, iar 
George Barton se purta ciudat. Am îndemnat-o să se mărite 
cu mine pe ascuns. Ei bine, a refuzat. Poate că a avut 
dreptate. Iar apoi am fost invitat la petrecerea asta. Când 
eram la masă, George a spus că urmaţi să veniţi şi 
dumneavoastră. M-am grăbit să spun că întâlnisem pe 
cineva cunoscut şi că se putea să plec devreme. De fapt 


chiar văzusem un tip pe care îl cunoşteam din America - 
Monkey Coleman - dar realitatea era că voiam să evit 
întâlnirea cu dumneavoastră. Eram încă în misiune. Ştiţi ce 
s-a întâmplat mai departe. George a murit. N-am avut nici o 
legătură cu moartea lui sau a lui Rosemary. Nu ştiu cine i-a 
omorât. 

— N-ai nici măcar o idee? 

— Trebuie să fi fost chelnerul, fie unul din cei cinci de la 
masă. Nu cred că a fost chelnerul. Şi n-am fost nici eu, nici 
Iris. Putea să fi fost Sandra Farraday sau Stephen Farraday, 
sau amândoi. Dar, după părerea mea, persoana cea mai 
probabil este Ruth Lessing. 

— Pe ce îţi bazezi bănuiala? 

— N-am nici o dovadă. Habar n-am cum a făcut-o! În 
ambele tragedii locul ei la masă făcea practic imposibil să 
se atingă de paharele lor, şi cu cât mă gândesc mai mult la 
ce s-a întâmplat aseară cu atât mi se pare mai imposibil ca 
George să fi fost otrăvit, şi cu toate astea a fost! Şi mai e un 
lucru care nu-mi dă pace. Aţi aflat cine a scris anonimele 
alea? 

— Nu. Credeam că sunt pe pista cea bună, dar m-am 
înşelat. 

— Pentru că treaba interesantă este că asta înseamnă că 
există cineva, undeva, care ştie că Rosemary a fost omorâtă, 
aşa că, dacă nu aveţi grijă, acea persoană va fi următoarea 
omorâtă! 

Capitolul XI 

Din informaţiile primite la telefon Anthony ştia că Lucilla 
Drake avea să iasă la ora cinci ca să ia ceaiul la o veche 
prietenă. Luând în calcul situaţiile neprevăzute, Anthony îşi 
cronometra timpul astfel încât să ajungă în Elvaston Square 
la cinci şi douăzeci şi cinci fix. Pe Iris voia s-o vadă, nu pe 
mătuşa ei. 

Fata în casă care îl întâmpină îi spuse că Iris tocmai se 
întorsese din oraş şi era în birou. 


— Nu te deranja, spuse Anthony zâmbind. Găsesc singur 
drumul. 

La intrarea lui, Iris se răsuci cu un tresărit nervos. 

— Oh, tu erai! 

EI veni iute spre ea. 

— Ce s-a întâmplat, iubito? 

— Nimic. Făcu o pauză, apoi spuse repede. Nimic. Doar că 
era cât pe ce să fiu călcată de o maşină. Oh, din vina mea, 
cred că eram prea adâncită în gânduri şi umblam 
bezmetică pe stradă, iar maşina a dat colţul şi m-a ratat 
atât de puţin. 

El o scutură blând. 

— Să nu mai faci aşa ceva, Iris. Mă îngrijorezi. Ce te face 
să mergi neatentă pe stradă? E vorba de ceva aparte, nu? 

Ea dădu din cap. Ochii ei ridicaţi spre el erau mari şi 
întunecaţi de frică. Anthony înţelese mesajul chiar înainte 
de a-i fi fost spus. 

— Mi-e frică. 

Anthony îşi recapătă poza calmă şi zâmbitoare. Se aşeză 
lângă Iris pe banchetă. 

— Hai, spune-mi despre ce e vorba. 

— Nu cred că vreau să-ţi spun, Anthony... De fapt, vreau 
să-ţi spun, dar nu ştiu ce ai să gândeşti, dacă ai să crezi... 

Anthony începu să numere pe degete. 

— Unu, un copil nelegitim. Doi, un iubit care te şantajează. 
Trei... 

Ea îl întrerupse cu indignare. 

— Categoric nu! Nimic de genul ăsta. 

— Mă simt uşurat. Haide, prostuţo, spune-mi. 

Faţa lui Iris se înnoura din nou. 

— Nu enimic de râs. E vorba de... Seara aceea. 

— Da? Glasul lui se ascuţi. 

— Ai fost la anchetă azi dimineaţă... ai auzit... 

Se opri. 

— Foarte puţine, spuse Anthony. Medicul legist a vorbit în 
termeni tehnici despre cianuri în general şi efectele cianurii 


de potasiu asupra lui George, iar dovezile poliţiei au fost 
oferite de inspectorul acela, nu Kemp, cel cu mustață care a 
ajuns primul la Luxemburg şi a făcut constatările. 
Identificarea cadavrului lui George a fost făcută de şeful 
angajaţilor lui. Apoi ancheta a fost amânată cu o 
săptămână. 

— Mă refer la inspector, spuse Iris. Ela spuscăa 
descoperit sub masă un pliculeţ de hârtie care conţinea 
urme de cianură de potasiu. 

Anthony păru interesat. 

— Da. Este evident că cine i-a strecurat otrava lui George 
în pahar a lăsat să-i cadă sub masă hârtia în care o adusese. 
Cel mai simplu lucru. Nu putea risca să fie găsită asupra lui. 

Spre mirarea lui, Iris începu să tremure violent. 

— Oh, nu, Anthony, n-a fost aşa. 

— Ce vrei să spui, iubito? Ce ştii despre asta? 

— Eu am aruncat pliculeţul ăla sub masă. Anthony o privi 
uluit. 

— Ascultă, Anthony. Ţii minte că George a băut până la 
fund paharul de şampanie şi apoi s-a întâmplat? 

El dădu din cap. 

— A fost groaznic - ca un vis urât. Tocmai când totul părea 
să fie în regulă. Vreau să spun că, după ce s-au aprins 
luminile după programul de cabaret, m-am simţit enorm de 
uşurată. Pentru că tu ştii că atunci am descoperit-o noi pe 
Rosemary moartă şi, nu ştiu de ce, simţeam că am să văd 
din nou întâmplându-se asta... Simţeam că era acolo, 
moartă, la masă... 

— lubito... 

— Oh, ştiu. A fost doar din cauza nervilor. Însă, oricum, 
iată-ne acolo, şi nu se întâmplase nimic groaznic, şi dintr-o 
dată părea că toată treaba era în sfârşit încheiată şi 
puteai... Nu ştiu cum să-ţi explic... S-o iei de la capăt. Aşa 
că am dansat cu George şi simţeam că în sfârşit mă distrez, 
şi ne-am întors la masă, şi atunci George a vorbit de 
Rosemary şi ne-a cerut să bem în amintirea ei şi apoi a 


murit şi tot coşmarul a reînceput. Numai gândul mă 
paralizează. Stăteam acolo, tremurând. Tu ai venit să te uiţi 
la el, şi eu m-am dat puţin în spate, şi au venit chelnerii şi 
cineva a cerut să vină un doctor. Şi în tot acest timp eu 
stăteam în loc, îngheţată. Apoi mi s-a pus dintr-o dată un 
nod în gât şi lacrimile au început să-mi curgă pe obraji şi 
am deschis poşeta să-mi scot batista. Dar în batistă era ceva 
- un pliculeţ de hârtie, împăturit, ca cele pe care ţi le dau la 
farmacie când cumperi prafuri. Numai că, vezi tu, nu fusese 
în poşetă când am plecat de acasă. Mi-am pus cu mâna mea 
lucrurile în poşeta absolut goală - pudriera, rujul de buze, 
batista, un pieptene, un şiling şi două monede de şase 
pence. Cineva trebuie să-mi fi pus în poşetă acel pliculeţ, nu 
se poate altfel. Şi mi-am amintit că s-a găsit un pliculeţ ca 
ăsta în poşeta lui Rosemary după ce a murit, şică în el 
fusese cianură. Eram îngrozită, Anthony. Degetele îmi erau 
moi şi pliculeţul a zburat din batistă sub masă. L-am lăsat 
acolo şi n-am spus nimic. Eram prea înspăimântată. Cineva 
voise să pară că eu îl omorâsem pe George, dar n-am făcut- 
O eu. 

Anthony dădu drumul unui fluierat prelung. 

— Şi nu te-a văzut nimeni? Întrebă el. 

Iris ezită. 

— Nu sunt sigură, spuse ea încet. Cred că Ruth a observat. 
Dar arăta atât de buimacă încât nu ştiu dacă chiar a 
observat, sau dacă se uita prosteşte la mine. 

Anthony mai scoase un fluierat. 

— Treaba asta nu miroase a bine, spuse el. 

— Apoi a fost din ce în ce mai rău. Îmi era groază că aveau 
să descopere. 

— Mă întreb de ce nu erau amprentele tale pe el. Primul 
lucru care se face este luarea amprentelor. 

— Presupun că din cauză că l-am ţinut cu batista, n-am pus 
mâna direct pe el. 

— Da, aici ai avut noroc. 


— Dar cine putea să mi-l pună în poşetă? Toată seara am 
avut poşeta la mine. 

— Nu e atât de imposibil pe cât crezi. Când te-ai dus la 
dans după cabaret, ţi-ai lăsat poşeta pe masă. Poate cineva 
a umblat la ea atunci. Şi apoi e vorba de femei. Poţi să-mi 
reproduci cum se comportă o femeie la toaletă? Vă adunaţi 
şi staţi la şuetă, sau vă îndreptaţi direct spre diferite 
oglinzi? 

Iris se gândi. 

— Ne-am dus toate la aceeaşi masă - una lungă, acoperită 
cu geam. Ne-am lăsat jos poşetele şi ne-am uitat la feţele 
noastre, ştii tu. 

— De fapt, nu ştiu. Continuă. 

— Ruth şi-a pudrat nasul şi Sandra şi-a aranjat părul, iar 
eu mi-am scos capa de vulpe şi i-am dat-o femeii şi atunci 
am văzut că eram murdară pe mână, şi m-am dus la 
chiuvetă. 

— Lăsându-ţi poşeta pe masă? 

— Da. Şi m-am spălat pe mâini. Ruth îşi mai aranja încă 
faţa, iar Sandra s-a dus şi şi-a dat şi ea mantoul şi apoi s-a 
întors la oglindă, iar Ruth a venit şi s-a spălat pe mâini şi eu 
m-am întors la oglindă şi mi-am aranjat puţin părul. 

— Aşa că oricare din ele două putea să-ţi pună ceva în 
poşetă fără să vezi? 

— Da, dar nu cred că Ruth sau Sandra ar face aşa ceva. 

— Al o părere prea bună despre oameni, Iris. Sandra e 
genul de făptură gotică ce şi-ar fi ars pe rug duşmanii în 
Evul Mediu, iar Ruth ar putea fi cea mai practică 
otrăvitoare din câte au trăit pe acest pământ. 

— Dacă a fost Ruth, de ce nu a spus că m-a văzut scăpând 
pliculeţul? 

— Aici m-ai pus în încurcătură. Dacă Ruth ţi-a pus în mod 
deliberat pliculeţul de cianură în poşetă, ar fi avut mare 
grijă să nu scapi de el. De fapt, chelnerul e de departe 
persoana cea mai probabilă. Măcar de-am fi avut un 
chelner ciudat, un chelner străin, angajat doar pentru seara 


aceea! Noi însă i-am avut pe Giuseppe şi Pierre şi ei pur şi 
simplu nu se potrivesc... 

Iris oftă. 

— Îmi pare bine că ţi-am spus. N-ai să spui nimănui, nu-i 
aşa? 

Anthony o privi cu o expresie destul de stânjenită. 

— Nu va fi aşa, Iris. De fapt, luăm acum un taxi şi mergem 
la amicul Kemp. Nu putem ţine secret un lucru ca ăsta. 

— Oh, nu, Anthony! Vor crede că eu l-am omorât pe 
George. 

— În mod sigur vor crede asta dacă vor descoperi mai 
târziu că ai tăcut mâlc în privinţa plicului! Explicaţiile tale 
vor suna foarte neconvingător. Dacă mergi de bună voie şi 
le spui, ai şansa să fii crezută. 

— Te rog, Anthony! 

— Ascultă, Iris, eşti la strâmtoare. Dar dincolo de toate 
există un lucru care se cheamă adevăr. Nu poţi să te dai la 
fund ca să-ţi salvezi pielea când e vorba să se facă dreptate. 
A fost o lovitură foarte şireată. Să mergem la Kemp. Acum! 

Fără tragere de inimă, ea ieşi cu el în hol. Anthony îi ţinu 
paltonul. 

— O să luăm un taxi la capătul străzii, spuse el. 

În timp ce se îndreptau spre uşă, se auzi soneria. 

Iris scoase o exclamaţie. 

— E Ruth. Am uitat. A spus că vine aici ca să stabilim 
aranjamentele pentru înmormântare. Va fi poimâine. M-am 
gândit că ar fi mai bine să stabilim totul când mătuşa Lucilla 
e plecată. Ea încurcă tare mult lucrurile. 

Anthony făcu un pas înainte şi deschise uşa, luându-i-o 
înainte servitoarei care venea în fugă. 

— E în regulă, Evans, spuse Iris şi fata se îndepărtă din 
nou. 

Ruth arăta obosită şi cam dezordonată. Ducea o servietă 
de dimensiuni mari. 

— Îmi pare rău că am întârziat, dar metroul a fost atât de 
aglomerat în seara asta şi apoi a trebuit să aştept trei 


autobuze, căci n-am văzut urmă de taxi. 

Pentru eficienta Ruth era ceva nou că se scuza, se gândi 
Anthony. Alt semn că moartea lui George reuşise să 
spulbere acea eficienţă aproape neomenească. 

Iris spuse: 

— Nu pot să vin acum cu tine, Anthony. Eu şi Ruth avem de 
stabilit anumite lucruri. 

Anthony spuse cu fermitate: 

— Mă tem că treaba asta e mai importantă... Îmi pare rău, 
domnişoară Lessing că o smulg pe Iris în felul ăsta, dar e 
vorba de ceva important. 

Ruth spuse repede: 

— Nici o problemă, domnule Browne. Pot să aranjez totul 
cu doamna Drake, când vine. Zâmbi uşor. Cred că pot s-o 
manevrez foarte bine, să ştiţi. 

— Sunt convins că aţi putea manevra pe oricine, 
domnişoară Lessing, spuse Anthony cu admiraţie. 

— "Ţii în mod special la anumite aspecte, Iris? 

— Nu. Am propus să aranjăm treaba asta împreună doar 
pentru că mătuşa Lucilla se răzgândeşte la fiecare două 
minute şi m-am gândit că o să-ţi fie greu. Ai avut atâtea de 
făcut. Dar chiar nu-mi pasă ce fel de înmormântare va fi! 
Mătuşii Lucilla îi plac înmormântările, dar eu le urăsc. 
Oricum pentru cei în cauză nu mai contează. Ei au terminat 
cu toate. Morţii nu se întorc. 

Ruth nu răspunse, iar Iris repetă cu o insistenţă ciudată şi 
sfidătoare: 

— Morţii nu se întorc! 

— Vino, spuse Anthony şi o trase de mână pe uşă. 

În lungul străzii venea un taxi. Anthony îl opri şi o ajută pe 
Iris să urce. 

După ce maşina porni către Scotland Yard, Anthony 
întrebă: 

— Spune-mi, frumoaso, cine anume ai simţit că era acolo 
în hol când ai găsit atât de necesar să afirmi că morţii nu se 
întorc? George sau Rosemary? 


— Nimeni! Absolut nimeni! Urăsc înmormântările, atâta 
tot. 

Anthony oftă. 

— E clar, spuse el. Trebuie că sunt medium. 

Capitolul XII 

Trei bărbaţi şedeau la o masă mică acoperită cu o placă de 
marmură. Colonelul Race şi inspectorul şef Kemp beau ceai 
negru, bogat în tanin. Anthony bea cafea. Nu se omora 
după ea, dar o suporta de dragul de a fi acceptat pe picior 
de egalitate la consfătuirea celorlalţi doi. După ce puricase 
la sânge dosarul lui Anthony, Kemp consimţise să-l 
recunoască drept coleg. 

— După părerea mea, cazul ăsta nu va ajunge în veci la 
tribunal, spuse inspectorul şef. Nu vom obţine niciodată 
dovezi. 

— Crezi că nu? Întrebă Race. 

Kemp clătină dâri cap. 

— Singura speranţă era să obţinem dovezi că unul din cei 
doi a procurat şi a umblat cu cianură. N-am găsit nimic. Va 
fi unul din cazurile când ştii cine a făcut-o, dar nu o poţi 
dovedi. 

— Aşadar dumneavoastră ştiţi cine a făcut-o? Întrebă cu 
interes Anthony. 

— În mintea mea sunt destul de sigur. Lady Alexandra 
Farraday. 

— Deci ea e suspecta dumitale? Motive? 

— Ai să le ai. Aş spune că e nebună de gelozie. Şi 
autocratică. Eu văd treaba cam aşa. Cineva îl informează în 
secret pe Barton, şi el deveni bănuitor şi, aş spune, 
bănuielile lui erau destul de clare. N-ar fi mers până-ntr- 
acolo încât să îşi cumpere o casă la ţară dacă nu voia să 
stea cu ochii pe soţii Farraday. Faptul că a ţinut morţiş să 
dea petrecerea asta şi i-a bătut la cap ca să vină trebuie să-i 
fi dat limpede de înţeles doamnei că punea ceva la cale, că 
ştia ceva. Ea nu e genul care să aştepte să vadă ce se 
întâmplă. Despotică din nou, îl trimite pe lumea cealaltă. 


Până aici totul e teorie şi se bazează pe caracter. Dar eu voi 
spune că singura persoană care a avut ocazia să strecoare 
ceva în paharul lui Barton chiar înainte ca el să-l bea a fost 
doamna din dreapta lui. 

— Şi n-a văzut-o nimeni? Întrebă Anthony. 

— Exact. Puteau să o vadă, dar n-au văzut-o. Să zicem că a 
fost foarte iute de mână, dacă vreţi. 

— O adevărată conspiratoare. 

Race tuşi. Îşi scoase pipa şi începu să o umple. 

— Doar un aspect minor, spuse el. Admiţând că lady 
Alexandra este despotică, geloasă şi pătimaş devotată 
soţului ei, admițând că nu s-ar da în lături de la o crimă, 
crezi că e genul care să strecoare dovada incriminatoare în 
poşeta unei fete? O fată perfect inocentă, care nu i-a făcut 
nici un rău? Este oare tipic familiei Kidderminster să facă 
un gest ca ăsta? 

Inspectorul Kemp se foi stingher pe scaun şi îşi aţinti ochii 
în ceaşcă. 

— Femeile nu joacă cinstit, spuse el. 

— De fapt, multe din ele joacă, spuse Race zâmbind. Dar 
mă bucur să te văd stânjenit. 

Kemp se întoarse spre Anthony. 

— Apropo, domnule Browne (am să te numesc pe mai 
departe aşa, dacă nu te deranjează), vreau să-ţi spun că îţi 
sunt foarte îndatorat pentru promptitudinea cu care ai 
adus-o în seara asta la noi pe domnişoara Marle. 

— Trebuia s-o fac prompt, spuse Anthony. Dacă aş fi 
aşteptat, probabil că n-aş mai fi adus-o deloc. 

— Fireşte, nu voia să vină, spuse colonelul Race. 

— Biata copilă, era de-a dreptul îngrozită. Pe buni 
dreptate, aş spune. 

— Ei bine, cred că am liniştit-o, spuse Kemp. A plecat 
acasă foarte fericită. 

— După înmormântare, sper să o fac să se ducă la ţară 
pentru o zi două, spuse Anthony. Puţină linişte şi depărtare 


de vorbăria non stop a mătuşii Lucilla îi vor prinde bine, 
cred. 

— Vorbăria mătuşii Lucilla are şi ea avantajele ei, spuse 
Race. 

— Ai dreptate, întări Kemp. Noroc că n-am considerat 
necesar să fie de faţă un stenodactilograf când i-am luat 
declaraţia. Dacă ar fi fost, bietul de el ar fi în spital, cu 
scurtă la mână. 

Anthony spuse: 

— Aş spune că aveţi dreptate, domnule inspector şef, când 
afirmaţi că acest caz nu va ajunge în veci la tribunal, dar 
sfârşitul lui este foarte nesatisfăcător, şi mai rămâne un 
lucru pe care tot nu îl ştim: cine i-a scris anonimele acelea 
lui Barton? Nu avem nici cea mai mică idee. 

Race întrebă: 

— Bânuielile dumitale au rămas aceleaşi, Browne? 

— Ruth Lessing? Da, rămân la ea. Mi-aţi spus că a 
recunoscut că era îndrăgostită de George Barton. Din câte 
se spune, Rosemary era destul de veninoasă cu ea. Să 
zicem că ea a văzut dintr-o dată o ocazie bună de a scăpa 
de Rosemary, şi era convinsă că, o dată Rosemary 
înlăturată, se putea mărita cu George. 

— De acord cu asta, spuse Race. Recunosc că Ruth Lessing 
are acea eficienţă calmă şi practică ce poate concepe şi 
înfăptui o crimă, şi că poate îi lipseşte mila, care este 
esenţial un produs la imaginaţiei. Da, sunt de acord că 
poate fi primul criminal. Dar pur şi simplu nu o văd 
comiţând a doua crimă. Nu o văd intrând în panică şi 
otrăvindu-l pe bărbatul pe care îl iubea şi cu care voia să se 
mărite! Şi mai e un aspect care o scoate din cauză. De ce şi- 
a ţinut gura când a văzut-o pe Iris scăpând pliculeţul de 
cianură sub masă? 

— Poate că n-a văzut-o, sugeră cu îndoială Anthony. 

— Sunt aproape cinvins că a văzut-o, spuse Race. Când am 
chestionat-o, am avut impresia că ascundea ceva. Şi însăşi 
Iris Marle crede că Ruth a văzut-o. 


— Ei haide, colonele, spuse Kemp, Să auzim şi varianta 
dumitale. Ai una, nu-i aşa? Dă-i drumul. Să jucăm cinstit. 
Dumneata le-ai ascultat pe ale noastre, şi ai avut obiecţii. 

Ochii lui Race poposiră îngânduraţi pe faţa lui Anthony. 

Anthony înălţă din sprâncene. 

— Să nu spuneţi că încă mai credeţi că eu sunt ticălosul 
din piesă. 

Race clătină uşurel din cap. 

— Nu văd nici un motiv pentru care să-l fi ucis dumneata 
pe George Barton. Cred că ştiu cine l-a omorât... Şi cine a 
omorât-o şi pe Rosemary. 

— Cine? 

— E curios că toţi am ales ca suspecți doar femei. Şi eu 
suspectez o femeie. Cred că persoana vinovată este Iris 
Marle. 

Anthony îşi împinse scaunul în spate cu o bufnitură. Preţ 
de o clipă faţa i se făcu stacojie, apoi, cu un efort, îşi 
recapătă stăpânirea de sine. Când vorbi, glasul îi tremura 
uşor, dar era voit lejer şi ironic ca de obicei. 

— Trebuie neapărat să discutăm posibilitatea asta, spuse 
el. De ce Iris Marle? Şi dacă e aşa, de ce mi-a povestit din 
proprie iniţiativă despre pliculeţul de cianură de sub masă? 

— Pentru că ştia că Ruth Lessing a văzut-o când l-a lăsat 
să-i scape, spuse Race. 

Anthony reflectă. În cele din urmă, dădu dâri cap. 

— Merge, spuse el. Continuaţi. De ce o bănuiţi pe ea 
înaintea celorlalţi? 

— Motivul, spuse Race. Rosemary moştenise o avere 
uriaşă. Timp de ani de zile Iris s-a luptat cu un sentiment de 
nedreptate. Ea era conştientă că dacă Rosemary murea 
fără să aibă copii toţi banii îi reveneau ei. lar Rosemary era 
nefericită, deprimată, secătuită de gripă, exact starea de 
spirit care ar fi făcut ca verdictul de suicid să fie acceptat 
fără probleme. 

— Asta-i bună, scoate-o acum şi monstru! Spuse Anthony. 


— Nu monstru, spuse Race. Există un alt motiv pentru 
care o suspectez, unul exagerat, ai spune dumneata - Victor 
Drake. 

— Victor Drake? 

— Oaia neagră. Vezi dumneata, eu n-am luat de bun nimic 
din ce mi-a spus Lucilla. Ştiu totul despre familia Marle. 
Victor Drake nu e atât de slab pe cât este de rău. Mama lui, 
un intelect instabil şi incapabil de concentrare. Hector 
Marle, slab, vicios şi beţiv. Rosemary, instabilă emoţional. O 
familie marcată de slăbiciune, viciu şi instabilitate. 

Anthony îşi aprinse o ţigară. Mâinile îi tremurau. 

— Nu credeţi că într-o astfel de familie poate să apară şi 
un exemplar sănătos? 

— Fireşte că poate. Dar nu sunt sigur că Iris Marle este 
exemplarul sănătos. 

— Iar cuvântul mşu nu contează pentru că sunt îndrăgostit 
de ea, spuse Anthony. George i-a arătat scrisorile alea, iar 
ea a intrat în panică şi l-a omorât. Asta e concluzia, nu? 

— Da. 

— Şi cum a pus otrava în paharul lui George? 

— Asta nu o ştiu, recunosc. 

— Mă bucur că există ceva ce nu cunoaşteţi. Anthony se 
lăgăna cu scaunul înainte şi înapoi Ochii îi erau mânioşi şi 
periculoşi. Şi aveţi tupeul să-mi spuneţi toate astea mie. 

Race răspunse liniştit. 

— Ştiu. Dar consider că trebuiau spuse. 

Kemp îi urmărea pe amândoi cu interes, dar fără să 
vorbească. 

— Prea bine. Anthony se îndreptă în scaun. Lucrurile s-au 
schimbat. Nu mai e o problemă de a sta la masă, a bea 
lichide dezgustătoare şi a lansa teorii academice. Cazul ăsta 
trebuie rezolvat! Trebuie să găsim adevărul. Asta a devenit 
sarcina mea, şi mi-o voi îndeplini. Voi purica lucrurile pe 
care nu le ştim, căci atunci când le vom şti, toată treaba va 
fi rezolvată... Voi reformula problema. Cine ştia că 
Rosemary fusese omorâtă? Cine i-a scris lui George? De ce 


i-a scris? Şi acum trec la criminali. Il las deoparte pe 
primul. A trecut prea mult timp şi nu ştim exact ce s-a 
întâmplat. Dar a doua crimă a avut loc sub ochii mei. Am 
văzut când s-a întâmplat. De aceea ar trebui să ştiu cum s-a 
întâmplat. Momentul ideal de a pune cianură în paharul lui 
George a fost în timpul programului de cabaret, dar nu se 
poate să fi fost pusă atunci pentru că ela băut din pahar 
imediat după aceea. L-am văzut bând. După ce a băut, 
nimeni nu i-a pus nimic în pahar. Nimeni nu s-a atins de 
paharul lui şi totuşi, când a băut a doua oară, era plin cu 
cianură! Nu putea să fi fost otrăvit - dar a fost. În paharul 
lui era cianură - dar nimeni nu putea să o fi pus acolo! Bun. 
Treaba a intrat acum în domeniul trucurilor scamatoreşti. 
Sau al manifestării unui spirit. Am să subliniez acum teoria 
mea spirituală. În timp ce noi dansam, stafia lui Rosemary 
pluteşte deasupra paharului lui George şi scapă în el nişte 
cristale materializate de cianură - orice spirit poate obţine 
cianură din ectoplasmă. George se întoarce şi bea în 
amintirea ei şi... Oh, Doamne! 

Ceilalţi doi se uitau curioşi la el. Anthony se ţinea cu 
mâinile de cap şi se legănă într-o parte şi-n alta într-o 
evidentă agonie mentală. Spuse: 

— Asta €... asta e... poşeta... Chelnerul... 

— Chelnerul? Întrebă alertat Kemp. Anthony clătină din 
cap. 

— Nu, nu. Nu mă refeream la ce vă gândiţi. O dată m-am 
gândit că ce ne trebuia nouă era un chelner care nu era 
chelner ci scamator - un chelner care fusese angajat cu o zi 
înainte. În schimb, noi am avut un chelner care întotdeauna 
a fost chelner - şi un chelner mic care provenea dintr-o 
familie regală de chelneri, chelner angelic - un chelner mai 
presus de orice bănuială. Şi el încă e mai presus de orice 
bănuială - dar şi-a jucat rolul! Oh, Doamne, da, a jucat un 
rol de vedetă. 

Se uită fix la ei. 


— Nu înţelegeţi? Un chelner putea să fi otrăvit şampania, 
dar n-a făcut-o chelnerul. Nimeni nu s-a atins de paharul lui 
George, dar George a fost otrăvit. Un, articol nehotărât. Un, 
articol hotărât. Paharul lui George! George! Două lucruri 
separate. Şi banii - grămezi şi grămezi de bani! Şi cine ştie 
- poate şi dragoste? Nu vă uitaţi la mine ca la un nebun. 
Veniţi, am să vă arăt. 

Împingându-şi scaunul, sări în picioare şi îl prinse de braţ 
pe Kemp. 

— Veniţi cu mine. 

Kemp se uită cu regret la ceaşca lui pe jumătate plină. 

— Trebuie să plătesc, bombăni el. 

— Nu, ne întoarcem într-o clipă. Veniţi. Trebuie să mergem 
până afară. Veniţi şi dumneavoastră, domnule colonel. 

Împingând masa la o parte, îi duse în hol. 

— Vedeţi cabina telefonică de acolo? 

— Da. 

Anthony se căută prin buzunare. 

— La naiba, n-am monede. Nu contează. Dacă mă gândesc 
mai bine, aş prefera să n-o fac aşa. Veniţi înapoi. 

Se întoarseră în cafenea. 

Încruntat, Kemp se aşeză şi, luându-şi pipa, începu să 
scormonească în ea cu o agrafă pe care o scosese din vestă. 
Race se uita cu o faţă nedumerită la Anthony. Se aplecă şi 

îşi luă ceaşca, dând pe gât restul de ceai. 

— La naiba! Spuse cu violenţă. Are zahăr! 

Se uită peste masă şi văzu zâmbetul larg al lui Anthony. 

— Hei! Exclamă Kemp în timp ce sorbi din ceaşca lui. Ce 
dracu' e asta? 

— Cafea, spuse Anthony. Şi nu cred că o să vă placă. Mie 
nu mi-a plăcut. 

Capitolul XIII 

Anthony avu plăcerea de a vedea în ochii celor doi tovarăşi 
ai săi explodând instantaneu înţelegerea. Satisfacţia lui fu 
de scurtă durată căci un alt gând îl izbi cu forţa unei lovituri 
fizice. 


Strigă: 

— Doamne Dumnezeule - maşina aceea! Sări în sus. 

— Ce prost am fost - ce tâmpit! Ea mi-a spus că o maşină 
era cât pe ce s-o calce, iar eu abia dacă am ascultat. Veniţi, 
repede! 

Kemp spuse: 

— Când a plecat de la Scotland Yard a spus că se duce 
direct acasă. 

— Da. De ce nu v-aţi dus cu ea? 

— Cine e acasă? Întrebă Race. 

— Ruth Lessing era acolo şi o aştepta pe doamna Drake. E 
posibil ca ele două să mai discute încă despre 
înmormântare! 

— Din câte o cunosc eu pe doamna Drake, discută despre 
ce vrei şi ce nu vrei, spuse Race. Adăugă brusc: Iris Marple 
mai are şi alte rude? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Cred că înţeleg la ce te gândeşti. Dar... E posibil din 
punct de vedere fizic? 

— Aşa cred. Gândiţi-vă cât de mult s-a luat de bun 
cuvântul unei persoane. 

Kemp plăti. Cei trei ieşiră în grabă. Kemp întrebă: 

— Crezi că domnişoara Marle e în pericol? 

— Da. 

Anthony înjură în surdină şi opri un taxi. Cei trei urcară şi 
taxiul porni în viteză spre Elvaston Square. 

Kemp spuse încetişor: 

— Deocamdată am prins doar ideea generală. Asta îi 
scoate din cauză pe soţii Farraday. 

— Da. 

— Slavă Domnului. Dar oare chiar o să fie un alt atentat? 
Atât de curând? 

— Cu cât mai repede cu atât mai bine, spuse Race. Înainte 
ca să existe vreo şansă ca minţile noastre să o ia pe pista 
cea bună. A treia oară e cu noroc - asta va fi ideea. Adăugă: 


Iris Marle mi-a spus, în faţa doamnei Drake, că o să se 
mărite cu dumneata de îndată ce ai să i-o ceri. 

Maşina coti în Elveston Square şi şoferul opri cu o 
smucitură teribilă în faţa casei. 

Nicicând Elveston Square nu arătase mai paşnic. 

Făcând un efort de a-şi recăpăta obişnuita purtare 
detaşată, Anthony murmură: 

— Exact ca în filme. Într-un fel, te face să te simţi tâmpit. 

Dar era deja pe treapta de sus şi suna, în timp ce Kemp 
plătea taxiul şi Race începea să urce scara. 

Uşa le fu deschisă de servitoare. 

Anthony întrebă repede: 

— S-a întors domnişoara Iris? 

Evens păru puţin mirata. 

— Oh, da, domnule. A venit acum o jumătate de oră. 

Anthony scoase un oftat de uşurare. Totul în casă era atât 
de calm şi firesc încât îi fu ruşine de temerile lui 
melodramatice. 

— Unde e? 

— Cred că în salon, cu doamna Drake. 

Anthony dădu din cap şi începu să urce scara cu uşurinţă, 
urmat de Race şi Kemp. 

În salon, Lucilla Drake cotrobăia prin birou cu absorbţia 
plină de speranţă a unui terrier, şi murmura: 

— Vai de mine, unde oi fi pus eu scrisoarea doamnei 
Marsham? Stai să văd... 

— Unde e Iris? Întrebă tăios Anthony. Lucilla se întoarse şi 
se holbă la el. 

— Iris? E... Pardon! Se îndreptă de spate. Pot să întreb 
cine eşti dumneata? 

Race veni în faţă şi chipul Lucillei se însenină. Încă nu îl 
văzuse pe inspectorul şef care intra ultimul. 

— Oh, vai, colonelul Race! Ce amabil din partea 
dumneavoastră că aţi venit! Dar aş fi dorit să fi fost aici 
puţin mai devreme, mi-ar fi plăcut să vă consult cu privire la 
înmormântare, sfatul unui bărbat e foarte preţios, şi m-am 


simţit foarte tulburată, după cum i-am spus şi domnişoarei 
Lessing, încât nici n-am putut să gândesc, şi trebuie să spun 
că domnişoara Lessing a fost pentru prima dată foarte 
înţelegătoare şi s-a oferit să facă tot ce poate ca să îmi ia 
povara de pe umeri, doar că, aşa cum ea însăşi a spus-o cu 
înţelepciune, eu sunt persoana care trebuie să ştie cel mai 
bine care erau imnurile preferate ale lui George, nu că aş 
şti, pentru că George nu mergea prea des la biserică, dar, 
fireşte, ca soţie de cleric, văduvă, adică, ştiu ce se cuvine... 

Race profită de pauza de o clipă pentru a strecura o 
întrebare. 

— Unde e domnişoara Marle? 

— Iris? A venit acum câtva timp. A spus că o doare capul şi 
o să urce direct în camera ei. Fetele din ziua de azi par să 
nu mai aibă vână, nu mănâncă suficient spanac, şi ei pare 
să-i displacă în mod categoric să vorbească despre 
înmormântare, dar, la urma urmei, cineva trebuie să facă 
lucrurile astea, şi simţi nevoia să ştii că totul a fost făcut 
cum se cuvine, şi că mortului i s-a arătat respectul 
corespunzător, şi Ruth - i-am spus Ruth, nu domnişoara 
Lessing - şi cu mine am aranjat totul de minune, iar ea a 
putut să lase totul în seama noastră. 

Kemp întrebă: 

— Domnişoara Lessing a plecat? 

— Da, am stabilit totul, şi domnişoara Lessing a plecat de 
vreo zece minute. A luat cu ea anunţurile pentru ziare. Fără 
flori, date fiind circumstanţele, şi preotul Westbury ţine 
slujba... 

În timp ce ea continuă să turuie, Anthony porni uşurel 
spre uşă. Reuşi să iasă înainte ca Lucilla să îşi întrerupă 
subit sporăvăiala şi să întrebe: 

— Cine era tânărul acela care a venit cu dumneavoastră? 
La început nu mi-am dat seama că dumneavoastră l-aţi 
adus. Am crezut că poate era unul dintre reporterii aceia 
îngrozitori. Avem atâtea probleme cu ei! 


Anthony urcă în fugă treptele. Auzind paşi în spatele lui, 
întoarse capul. Era inspectorul şef Kemp. 

— Şi dumneavoastră aţi dezertat? Sărmanul colonel Race! 

Kemp bombăni: 

— El se descurcă foarte bine în astfel de situaţii. Eu nu mă 
pricep în domeniul ăsta. 

Erau la etajul al doilea şi tocmai se pregăteau să urce spre 
al treilea când Anthony auzi un pas uşor coborând. II trase 
pe Kemp pe uşa unei băi din apropiere. 

Paşii continuau să coboare treptele. 

Anthony ţâşni şi urcă în fugă următorul grup de trepte. 
Camera lui Iris, ştia el, era cea mică, din fund. Bătu uşor la 
uşă. 

— Hei, Iris! Nu primi nici un răspuns şi atunci bătu şi 
strigă din nou. Apoi încercă clanţa, dar uşa era încuiată. 

Începu să bată cu putere. 

— Iris... Iris... 

După câteva secunde, se opri şi se uită în jos. Stătea pe 
unul din acele preşuri demodate de lână care se puneau în 
faţa uşii ca să împiedice curenţii de aer. Acesta era lipit de 
uşă. Anthony îl dădu la o parte cu piciorul. Spaţiul de sub 
uşă era foarte larg. 

Se aplecă şi se uită pe gaura cheii, dar nu văzu nimic, iar 
atunci, brusc, înălţă capul şi adulmecă. Apoi se întinse pe 
podea şi îşi lipi nasul de crăpătura de sub uşă. 

Sărind în sus strigă: 

— Kemp! 

Nici urmă de inspector. Anthony strigă din nou. 

Cel care veni în fugă pe scări fu colonelul Race. Anthony 
nu-i dădu ocazia să vorbească... 

— les gaze! Trebuie să spargem uşa. 

Cei doi se năpustiră asupra uşii. Broasca cedă cu zgomot. 

Se dădură înapoi o clipă, apoi Race spuse: 

— E lângă cămin. Eu mă reped şi sparg geamul. Dumneata 
ia-o pe ea. 


Iris Marle zăcea lângă cămin, cu gura şi nasul în bătaia 
jetului de gaze. 

Un minut mai târziu, tuşind şi scuipând, Anthony şi Race o 
depuseră pe fata inconştientă pe podeaua palierului şi 
deschiseră fereastra. 

Race spuse: 

— Mă ocup eu de ea. Dumneata adu repede un doctor. 

Anthony se avântă pe scări. Race strigă după el. 

— Nu-ţi face griji. O să-şi revină. Am ajuns la timp. 

În hol, Anthony formă un număr şi vorbi în receptor, 
secondat de un fundal de exclamaţii provenite de la Lucilla 
Drake. 

În cele din urmă se întoarse de la telefon şi spuse cu un 
oftat de uşurare: 

— L-am prins. Locuieşte chiar peste drum. Soseşte în două 
minute. 

— Dar trebuie să ştiu ce s-a întâmplat! Iris e bolnavă? 

Anthony se întoarse către Lucilla şi spuse: 

— Era în camera ei. Uşa era încuiată. Gazele erau 
deschise, iar ea avea capul în bătaia lor. 

— Iris? Doamna Drake scoase un țipăt ascuţit. Iris s-a 
sinucis? Nu pot să cred. Nu cred! 

Pe faţa lui Anthony apăru stafia unui rânjet. 

— Nu e nevoie să credeţi spuse el. Nu e adevărat. 

Capitolul XIV 

— Şi acum, lony, vrei să-mi spui totul? 

Iris stătea întinsă pe canapea, iar soarele curajos de 
noiembrie dădea un spectacol viteaz dincolo de ferestrele 
de la Little Priors. 

Anthony se uită la colonelul Race care şedea pe pervazul 
ferestrei şi rânji fermecător. 

— Nu mă deranjează să recunosc că abia aşteptam clipa 
asta. Dacă nu spun cuiva, repede, ce deştept am fost, 
explodez! Nu va exista pic de modestie în acest recital. El 
va trâmbiţa cu neruşinare frazele potrivite pentru ca tu să 
poţi spune: „Vai, Anthony, ce deştept ai fost!” sau „Ce 


LLA 


minunat, Anthony!”, sau altceva de genul ăsta. Deci! Să 
înceapă reprezentaţia! Gata, am pornit. Pe total, treaba 
arăta destul de simplu. Adică, arăta ca un caz limpede de 
cauză şi efect. Moartea lui Rosemary, acceptată la acea 
vreme ca suicid, nu a fost suicid. George a intrat la bănuieli, 
a început să facă investigaţii, probabil că s-a apropiat de 
adevăr şi, înainte de a apuca să-l demaşte pe criminal, a fost 
şi el omorât. Înlănţuirea faptelor pare perfect limpede. Dar 
aproape imediat dăm de nişte contradicții evidente. Ca de 
pildă: A. George nu putea să fie otrăvit. B. George a fost 
otrăvit. Şi: A. Nimeni nu s-a atins de paharul lui George. B. 
Cineva a umblat la paharul lui George. De fapt, treceam cu 
vederea un fapt foarte semnificativ - diversa utilizare a 
cazului posesiv. Urechea lui George este indiscutabil 
urechea lui George pentru că e ataşată de capul lui şi nu 
poate fi înlăturată decât printr-o operaţie chirurgicală! Dar 
prin ceasul lui George eu înţeleg doar ceasul pe care îl 
poartă George - problema care ar putea apărea este dacă e 
al lui sau dacă l-a împrumutat de la altcineva. Iar când 
ajung la paharul lui George, sau la ceaşca de ceai a lui 
George, încep să-mi dau seama că mă refer la ceva cu 
adevărat foarte vag. De fapt, nu mă refer decât la paharul 
sau ceaşca din care a băut în ultimul timp George, şi care 
nu are nimic care să-l sau s-o distingă de celelalte pahare 
sau ceşti cu acelaşi model. Pentru a ilustra asta, am făcut un 
experiment. Race bea ceai fără zahăr, Kemp bea ceai cu 
zahăr, iar eu beau cafea. În aparenţă, trei lichide cu aceeaşi 
culoare. Şedeam la o măsuţă cu placă de marmură printre 
alte măsuţe cu placă de marmură. Sub pretextul unei idei 
subite, i-am îndemnat pe cei doi să se ridice şi să iasă în hol, 
iar eu am împins scaunele în lături în timp ce ieşeam şi am 
reuşit să mut pipa lui Kemp care zăcea lângă farfuria lui 
într-o poziţie similară lângă farfuria mea, fără ca el să mă 
vadă. De îndată ce am ieşit în hol am inventat un pretext şi 
ne-am întors, Kemp fiind uşor înaintea noastră. A tras 
scaunul spre masă şi s-a aşezat în dreptul pipei lui - dar 


reţine ce s-a întâmplat: o nouă contradicţiei A şi B. A. 
Ceaşca lui Kemp conţine ceai cu zahăr. B. Ceaşca lui Kemp 
conţine cafea. Două afirmaţii contradictorii care nu pot fi 
ambele adevărate... Dar ambele sunt adevărate. Termenul 
care induce în eroare este ceaşca lui Kemp. Ceaşca lui 
Kemp când ela părăsit masa şi ceaşca lui Kemp când el s-a 
întors la masă nu sunt acelea şi. Or asta e ceea ce s-a 
întâmplat în seara aceea la Luxemburg, Iris. După cabaret, 
când v-aţi dus cu toţii la dans, ţie ţi-a căzut poşetă. Un 
chelner a ridicat-o - nu chelnerul, chelnerul care servea la 
masa aceea şi care ştia precis care era locul tău - ci un 
chelner, un chelner mic şi zorit de care toată lumea trăgea 
şi care, în graba lui, s-a aplecat repede, a ridicat poşeta şi a 
pus-o lângă o farfurie - de fapt lângă farfuria aflată cu un 
loc la stânga faţă de locul pe care stăteai tu. Tu şi George v- 
aţi întors primii şi tu te-ai dus fără ezitare la locul marcat de 
poşeta ta - exact cum a făcut Kemp cu locul marcat de pipa 
lui. George s-a aşezat acolo unde credea el că e locul lui, în 
dreapta ta. Iar când a propus un toast în memoria lui 
Rosemary a băut din ceea ce credea că e paharul lui, dar 
care în realitate era paharul t ău, paharul care putea fi 
foarte uşor otrăvit fără să fie nevoie de vreo scamatorie ca 
să o explice, pentru că singura persoană care nu a băut 
după cabaret, a fost în mod necesar persoana în amintirea c 
ăreia s-a b ăut! Acum, dacă revedem întreaga afacere, 
scenariul e total diferit! Tu trebuia să fii victima, nu George! 
Aşa că se pare că George a fost folosit. Ce s-ar fi întâmplat 
dacă lucrurile n-ar fi ieşit prost din punct de vedere al 
criminalului? Am fi avut o repetare a petrecerii de acum un 
an... Şi o repetare a... sinuciderii! E limpede, ar fi spus 
oamenii, în familia asta există damblaua sinuciderii! În 
poşeta ta s-ar fi găsit un pliculeţ cu urme de cianură. Un 
caz clar! Biata fată, nu şi-a revenit de pe urma morţii surorii 
ei! Foarte trist, dar fetele astea bogate sunt uneori foarte 
nevrozate! 

Iris strigă: 


— Dar de ce să vrea cineva să mă omoare pe mine? De ce? 

— Din cauza acelor minunaţi bani, iubito. Bani, bani, bani! 
Banii lui Rosemary ţi-au revenit ţie la moartea ei. Acum să 
presupunem că urma să mori... Nemăritată. Ce s-ar fi 
întâmplat cu banii aceia? I-ar fi revenit următoarei rude de 
sânge, mătuşii tale, Lucilla Drake. Din câte cunosc eu 
despre draga doamnă, mi-e greu s-o văd pe Lucilla Drake 
pe post de Criminala Numărul Unu. Dar mai există cineva 
care ar fi profitat? Da, există. Victor Drake. Dacă Lucilla ar 
avea bani ar fi ca şi cum i-ar avea Victor Drake - ar avea 
Victor grijă de asta! El a făcut totdeauna ce a vrut cu mama 
lui. Şi nu e deloc greu să-l vezi pe Victor Drake în rolul de 
Criminal Numărul Unu. Tot timpul, chiar din startul acestui 
caz, au existat referiri la Victor, s-a pomenit de Victor. El era 
mereu în fundal, o siluetă umbrită, fără substanţă, o 
întruchipare a răului. 

— Dar Victor e în Argentina! E de peste un an în America 
de Sud. 

— Oare? Acum ajungem la ceea ce, în toate poveştile, se 
numeşte complotul de bază. „Fata îl întâlneşte pe Băiat!” 
Această poveste anume a început când Victor a întâlnit-o pe 
Ruth Lessing. A vrăjit-o. Cred că ea s-a îndrăgostit tare de 
el. Femeile astea liniştite, destupate la minte, supuse legii 
sunt genul care adesea se îndrăgostesc de un soi rău. 
Gândeşte-te o clipă şi ai să-ţi dai seama că toate dovezile 
precum că Victor e în Argentina se bazează pe cuvântul lui 
Ruth. Niciuna din ele nu a fost verificată întrucât n-a fost 
niciodată un subiect principal! Ruth spune că l-a văzut pe 
Victor plecând cu S. S. Cristobal înainte de moartea lui 
Rosemary! Tot Ruth sugerează să se telefoneze la Buenos 
Aires în ziua morţii lui George, iar mai târziu o concediază 
pe telefonistă căreia i-ar fi putut să-i scape că nu a făcut aşa 
ceva. Fireşte că acum a fost uşor de verificat! Victor Drake 
a ajuns în Argentina a doua zi după moartea lui Rosemary. 
Ogilvie, din Buenos Aires, nu a avut nici o discuţie telefonică 
pe tema lui Victor Drake cu Ruth în ziua morţii lui George. 


Iar Victor Drake a plecat din Buenos Aires spre New York 
acum câteva săptămâni. Nu i-a fost greu să aranjeze ca într- 
o anumită zi, să fie expediată o telegramă în numele lui, una 
din bine cunoscutele telegrame în care cerea bani şi care 
părea să fie o dovadă sigură că se afla la mii de mile 
depărtare. În loc de asta, el şedea bine-mersi la masa 
alăturată de a noastră la Luxembrug, cu o blondă tâmpiţică! 

— Doar nu bărbatul ăla care arăta groaznic? 

— Un ten gălbejit şi pătat şi ochi injectaţi se pot uşor 
aranja şi schimbă foarte mult înfăţişarea unui bărbat. De 
fapt, la petrecere, eram singura persoană (în afară de Ruth) 
care îl văzusem vreodată pe Victor Drake, or eu nu l-am 
cunoscut niciodată sub numele ăsta! În tot cazul, şedeam cu 
spatele la el. Când am intrat, mi s-a părut că am recunoscut 
în hol un bărbat pe care îl cunoscusem la închisoare - 
Monkey Coleman. Dar cum acum duceam o viaţă foarte 
respectabilă nu eram prea dornic să mă recunoască. N-am 
bănuit o clipă că Monkey Coleman a avut vreo legătură cu 
crima, cu atât mai puţin faptul că el şi Victor Drake erau 
aceeaşi persoană. 

— Dar nu înţeleg cum a făcut-o. 

Povestea fu preluată de colonelul Race. 

— În cel mai simplu mod cu putinţă. În timpul cabaretului, 
el a ieşit la telefon, trecând pe lângă masa voastră. Drake 
fusese actor, şi mai fusese ceva, mai important - chelner. 
Pentru un actor era o joacă de copii să se machieze şi să 
joace rolul lui Pedro Morales, dar ca să te mişti agil în jurul 
mesei, cu pasul şi portul unui chelner, era nevoie de 
cunoştinţele şi tehnica unui om care chiar fusese chelner. 
Un gest sau o mişcare stângace v-ar fi atras atenţia asupra 
lui, dar, ca un chelner autentic, niciunul din voi nu l-a 
remarcat. Voi vă uitaţi la programul de cabaret, fără să daţi 
atenţie unui accesoriu de restaurant - chelnerul! 

Iris întrebă ezitant. 

— Şi Ruth? 

Anthony spuse: 


— Fireşte, Ruth a fost cea care ţi-a pus pliculeţul de 
cianură în poşetă, probabil la începutul serii, la toaletă. 
Aceeaşi tehnică o adoptase cu un an în urmă, cu Rosemary. 

— Întotdeauna mi s-a părut ciudat că George nu i-a spus 
lui Ruth de scrisorile alea. El o consulta cu privire la toate. 

Anthony râse scurt. 

— Bineînţeles că i-a spus, dintr-un bun început. Ea ştia că 
o să-i spună. De aceea le-a şi scris. Apoi a pus la cale tot 
acest „plan” pentru el - după ce mai întâi l-a prelucrat bine. 
Şi astfel a avut totul pregătit pentru sinuciderea numărul 2, 
iar dacă George avea chef să creadă că tu o omorâseşi pe 
Rosemary şi te-ai sinucis din remuşcare, foarte bine, atunci, 
pentru Ruth nu avea nici o importanţă! 

— Şi când mă gândesc că o plăceam - o plăceam foarte 
mult! Şi chiar voiam să se mărite cu George. 

— Probabil i-ar fi fost o soţie bună, dacă n-ar fi dat de 
Victor, spuse Anthony. Morala: orice criminală a fost o dată 
o fată cumsecade. 

Iris se cutremură. 

— Totul pentru bani! 

— Inocenţo, lucrurile astea pentru bani se fac! În mod 
sigur Victor a făcut-o pentru bani. Ruth a făcut-o în parte 
pentru bani, în parte pentru Victor şi în parte din cauză că o 
ura pe Rosemary. Da, ea era deja implicată până peste cap 
la ora când a încercat să te calce cu maşina, iar mai apoi 
când a lăsat-o pe Lucilla în salon, a trântit uşa din faţă şi 
apoi a alergat sus în dormitorul tău. Cum arăta? Era cât de 
cât surescitată? 

Iris reflectă. 

— Nu cred. Doar a bătut la uşă, a intrat şi a spus că totul 
era aranjat şi că spera că mă simt bine. l-am spus că da, 
doar că sunt puţin obosită. Şi atunci a apucat lanterna mea 
mare şi a spus că era o lanternă drăguță şi după asta nu-mi 
mai amintesc nimic. 

— Nu, iubito, pentru că te-a lovit frumuşel, nu prea tare, în 
ceafă, cu lanterna ta drăguță. Apoi te-a aranjat artistic 


lângă cămin, a închis bine ferestrele, a dat drumul la gaze, 
a ieşit, încuind uşa şi vârând cheia pe sub ea şi lipind bine 
preşul de uşă, şi apoi a coborât în vârful picioarelor. Kemp 
şi eu am intrat la timp în baia aceea. Eu am alergat la tine, 
iar Kemp a urmărit-o pe furiş pe domnişoara Ruth Lessing 
până în locul în care îşi parcase maşina. Ştii, simţeam eu la 
vremea aceea că era ceva putred în felul în care Ruth caută 
să ne bage în cap că venise cu metroul şi autobuzul! 

Iris se înfioră. 

— E oribil să te gândeşti că cineva era atât de hotărât să 
mă omoare. Oare mă ura şi pe mine? 

— Oh, n-aş zice. Dar domnişoara Ruth Lessing este o 
tânără foarte eficientă. Deja fusese implicată în două crime, 
şi nu voia să-şi rişte pielea pentru nimic în lume. Nu mă 
îndoiesc că Lucilla Drake a dat sfoară în ţară la momentul 
respectiv că eşti hotărâtă să te măriţi cu mine, or în cazul 
ăsta nu mai era timp de pierdut. O dată căsătoriţi, eu 
deveneam cea mai apropiată rudă a ta, nu Lucilla. 

— Biata Lucilla! Îmi pare nespus de rău pentru ea. 

— Tuturor ne pare. Ea e inofensivă. 

— Ele chiar arestat? 

Anthony se uită la Race, care dădu din cap şi spuse: 

— A fost arestat azi dimineaţă, când a pus piciorul în New 
York. 

— Avea de gând să se însoare cu Ruth... După aceea? 

— Asta era ideea lui Ruth. Cred că şi-ar fi scos-o din cap. 

— Anthony... Nu cred că îmi plac foarte mult banii mei. 

— În regulă, scumpa mea, vom face ceva nobil cu ei, dacă 
vrei. Eu am destui bani din care să trăim într-un confort 
rezonabil. Renunţăm la toţi, dacă vrei - înzestrăm casele de 
copii, sau furnizăm tutun pe gratis bătrânilor, sau... Ce-ai 
zice de o companie pentru a se servi cafea mai bună în 
toată Anglia? 

— Am să păstrez ceva din ei, spuse Iris. Astfel încât, 
oricând oi avea chef, să pot să fac pe nebuna şi să te 
părăsesc. 


— Nu cred că asta e starea de spirit potrivită pentru a 
intra într-o căsnicie. Şi, apropo, n-ai spus nici măcar o dată 
„Tony, ce minunat!”, sau „Anthony, ce deştept ai fost!”. 

Colonelul Race zâmbi şi se ridică. 

— Mă duc la soţii Farraday la ceai, spuse el. În ochi îi 
apăru o luminiţă jucăuşă când adăugă: Presupun că 
dumneata nu vii, nu-i aşa, Anthony? 

Anthony clătină din cap şi Race ieşi. În prag se opri şi 
spuse peste umăr: 

— Frumos spectacol. 

— Asta denotă suprema aprobare britanică, spuse Anthony 
după ce uşa fu închisă. 

Iris întrebă cu calm: 

— Credea că eu am făcut-o, nu? 

— Nu trebuie să-i porţi pică pentru asta. Vezi tu, ela 
cunoscut atâtea spioane frumoase încât acum peste tot nu 
vede decât fete frumoase drept vinovaţi într-un caz. 

— De unde ai ştiut că nu o făcusem eu, Tony? 

— Din dragoste, presupun, spuse Anthony lejer. 

Apoi chipul îi deveni brusc serios. Atinse o vază mică de 
lângă Iris în care era o singură crenguţă de un verde 
cenuşiu cu o floare mov. 

— Înfloreşte asta în perioada asta a anului? 

— Uneori înfloreşte... Dacă e toamnă blândă. 

Anthony o scoase din vază şi o ţinu o clipă lipită de obraz. 
Închise ochii pe jumătate şi văzu părul bogat, castaniu, ochii 
albaştrii şi râzători şi gura roşie, pătimaşă... 

Spuse pe un ton liniştit: 

— Nu mai dă târcoale pe aici, nu-i aşa? 

— La cine te referi? 

— Ştii la cine. La Rosemary... Cred că ea ştia, Iris, că eşti 
în pericol. 

Atinse uşor cu buzele crenguţa şi o aruncă pe fereastră. 

— La revedere, Rosemary, mulţumesc... Iris spuse moale: 

— Asta înseamnă amintire... 


SFÂRŞIT 


(1) Rosemary = Rozmarin (lb. Engleză). În ţările anglo- 
saxone, roz- marinul este simbolul amintirii.