Paulo Coelho — Al Cincilea Munte

Paolo Coelho 


Paolo Coelho 


Al cincilea munte 


PROLOG. 

La începutul anului 870 î. H., Fenicia - o ţară pe care 
israeliţii o numeau Liban - sărbătorea aproape trei secole 
de pace. Fenicienii erau mândri de aceasta. Nefiind o mare 
putere politică, ei s-au văzut nevoiţi să-şi dezvolte intens 
capacitatea de a negocia, unicul mod de a-şi asigura 
supraviețuirea într-o lume ruinată de veşnice războaie, în 
urma alianţei încheiate în jurul anului 1000 î. H. cu regele 
Solomon, au trecut la modernizarea flotei comerciale, ceea 
ce a avut ca rezultat expansiunea comerţului. De atunci, 
Fenicia a înflorit încontinuu. 

Navigatorii ei au ajuns în locuri îndepărtate ca Spania şi 
Oceanul Atlantic şi există păreri - încă neconfirmate - că s- 
ar găsi inscripţii feniciene în nord-estul şi sudul Braziliei. 
Vindeau sticlă, lemn de cedru, arme, fier şi fildeş. Locuitorii 
marilor oraşe ca Sidon, Tir sau Byblos cunoşteau numerele, 
citeau în stele, fabricau vin şi foloseau, de aproape două 
sute de ani, un sistem de scriere numit de greci alfabet. 

La începutul anului 870 î. H., într-un oraş îndepărtat, 
numit Ninive, s-a reunit consiliul de război. Câteva 
căpetenii asiriene hotărâseră să-şi trimită trupele pentru a 
cuceri ţările situate de-a lungul coastei mediteraneene. 
Fenicia era prima ţară care urma să fie invadată. 

La începutul anului 870 î. H., ascunşi într-un grajd din 
Galaad, în Israel, doi bărbaţi îşi aşteptau sfârşitul apropiat. 


PARTEA | 
— L-am slujit pe Domnul şi acum iată, mă lasă în mâna 
vrăjmaşului, spuse Ilie. 


— Domnul este Unul, îi răspunse levitul. El nu i-a spus lui 
Moise că e bun sau rău, i-a spus doar atât: Eu sunt. Deci El 
se află în tot ce există sub soare, în trăsnetul care distruge 
casa şi în mâna omului care o ridică la loc. 

Stăteau de vorbă pentru a-şi alunga spaima; dintr-o clipă 
în alta soldaţii puteau intra în grajd şi, des-coperindu-i, 
pentru ei n-ar mai fi existat decât o alegere: ori se închinau 
lui Baal, zeul fenician, ori erau executaţi. Răscoleau fiecare 
casă în căutarea prorocilor, pe care fie îi converteau, fie îi 
executau. 

Poate că levitul s-ar fi convertit pentru a scăpa de moarte, 
dar el, Ilie, nu avea de ales: totul se petrecuse din vina lui şi 
Izabela îi vroia capul cu orice preţ. 

— Îngerul Domnului mi-a poruncit să merg să vorbesc cu 
regele Ahab şi să-l previn că nu va ploua, câtă vreme zeul 
Baal va fi slăvit în Israel, spuse, cerân-du-şi parcă iertare 
pentru că ascultase vorbele îngerului. Dar Dumnezeu nu se 
grăbeşte. Până să vină seceta, Izabela îi va fi ucis pe toţi 
închinătorii Domnului. 

Levitul rămase pe gânduri. Se întreba dacă trebuia să se 
lase convertit la Baal, sau să moară în numele Domnului. 

— Cine este Dumnezeu? se întrebă Ilie. El e acela care ţine 
sabia soldatului când îi ucide pe cei care nu-şi părăsesc 
credinţa strămoşească? El e cel ce a aşezat pe tronul ţării o 
prinţesă străină, aducând neamului nostru toate aceste 
nenoriciri? Dumnezeu îi omoară pe credincioşi, pe 
nevinovaţi, pe cei ce trăiesc în legea lui Moise? 

Levitul se hotărî: era mai bine să moară. Izbucni în râs, 
căci ideea morţii nu-l mai îngrozea. Se întoarse către 
tânărul proroc şi încercă să-l liniştească: 

— Dacă te îndoieşti, întreabă-L chiar pe Domnul despre 
poruncile Sale, îi spuse. Eu unul mi-am acceptat destinul. 

— Dumnezeu nu poate să vrea să fim omorâţi fără milă, 
stărui Ilie. 

— Dumnezeu poate orice. Dacă n-ar face decât ceea ce noi 
numim Binele, nu l-am mai socoti Atotputernic. Ar stăpâni 


numai o parte din Univers şi altcineva, mai puternic decât 
EI, i-ar controla şi judeca lucrările. Atunci 1-aş slăvi pe acel 
cineva mai puternic. 

— Dacă totul stă în puterea Lui, de ce nu-i apără de 
suferinţă pe cei care îl iubesc? De ce nu ne salvează, în loc 
să le dea putere şi glorie duşmanilor Săi? 

— Nu ştiu, răspunse levitul. însă există un motiv şi sper 
să-l aflu curând. 

— Nu cunoşti răspunsul la această întrebare. 

— Aşa este. 

Tăcură amândoi. Pe Ilie îl trecură fiorii. 

— Tu eşti înspăimântat, dar eu m-am împăcat cu soarta, 
spuse levitul. Voi ieşi afară şi voi pune capăt acestei agonii. 
De câte ori aud un țipăt, mă înfior la gândul că-mi va veni şi 
mie rândul. De când stăm ascunşi aici, am murit de o sută 
de ori şi nu avem decât o moarte. Dacă e să mi se taie 
capul, să se întâmple cât mai curând. 

Avea dreptate. şi el tresărise la fiecare țipăt şi suferise 
peste puterile sale. 

— Merg şi eu cu tine. Am ostenit să mă lupt pentru câte va 
ceasuri de viaţă în plus. 

Se ridică şi deschise uşa grajdului, lăsând soarele să 
pătrundă în ascunzişul lor. 

Levitul îl apucă de braţ şi porniră la drum. De n-ar fi fost 
țipetele, ar fi putut părea o zi obişnuită şi un oraş ca oricare 
altul - un soare blând şi adierea care venea de departe 
dinspre ocean, mângâindu-i faţa, străzile colbuite, casele 
din chirpici amestecat cu paie. 

— Sufletele noastre sunt cuprinse de spaima morţii, într-o 
zi splendidă ca aceasta, zise levitul... Altădată, când mă 
simţeam împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii, era o căldură 
oribilă, iar vântul desertului stârnea nisipul, care îmi intra 
în ochi, de nu mai vedeam la un pas în faţa mea. Nu 
întotdeauna voinţa Lui se potriveşte cu ceea ce suntem sau 
simţim; te asigur însă că există o rațiune în tot ce face El. 


— Te admir pentru credinţa ta. Levitul îşi ridică ochii spre 
cer, meditând o clipă, şi apoi se întoarse spre Ilie: 

— Să nu admiri şi să nu crezi totul: e vorba de un pariu pe 
care 1-am făcut cu mine însumi. Am pariat că Dumnezeu 
există. 

— Eşti un proroc, îi răspunse Ilie. Şi tu auzi glasuri şi ştii 
că există o altă lume dincolo de noi. 

— Poate că nu e decât închipuirea mea. 

— Dumnezeu ţi-a trimis semnele Lui, insistă Ilie, neliniştit 
de comentariile tovarăşului său. 

— Poate că nu e decât închipuirea mea, repetă el. De fapt, 
singura mea certitudine este pariul pe care 1-am făcut: 
sunt încredinţat că totul se petrece din voia Celui de Sus. 

Strada era pustie. Oamenii stăteau închişi în casă, 
aşteptând să sosească soldaţii lui Ahab, să îndeplinească 
porunca primită de la prinţesa străină: să-i omoare pe 
prorocii din Israel. Ilie mergea alături de levit, simțind 
parcă în spatele fiecărei ferestre sau uşi prezenţa cuiva 
care-l privea cu reproş, învinuindu-l pentru toată 
nenorocirea. 

— Nu eu am vrut să fiu proroc. Poate că totul nu e decât 
rodul imaginaţiei mele, îşi spunea Ilie. 

După cele petrecute la tâmplărie însă, ştia că nu e aşa. 

Din copilărie auzea voci şi vorbea cu îngerii. Dar totul a 
început când părinţii îl îndemnaseră să se ducă la un preot 
din Israel, care - după ce îi pusese mai multe întrebări - 
hotărâse că este un nabi, un profet, un „om dăruit cu duh”, 
din cei ce „pot auzi glasul Domnului”. 

După ce a stat de vorbă cu el câteva ore, preotul le-a spus 
părinţilor ca, pe viitor, să ia bine aminte la tot ce va spune 
copilul. 

Pe drum, părinţii îi porunciră lui Ilie să nu mai povestească 
nimănui ce va vedea ori va auzi, căci a fi proroc presupunea 
legături cu stăpânirea şi aşa ceva nu poate aduce decât 
necazuri. 


Oricum, lui Ilie nu i se mai arătă nimic care i-ar fi putut 
interesa pe preoţi şi pe regi. Vorbea doar cu îngerul lui 
păzitor, care-l povăţuia ce să facă; din când în când avea 
viziuni, pe care nu reuşea să le înţeleagă - oceane 
îndepărtate, munţi bântuiţi de fiinţe stranii, roţi cu aripi şi 
ochi. După ce dispăreau viziunile, îşi aducea aminte de 
vorbele părinţilor şi făcea tot posibilul să şi le şteargă din 
minte. 

De aceea, vocile şi viziunile apărură tot mai rar. Părinţii lui 
erau mulţumiţi şi nu mai pomeneau nimic despre cele 
întâmplate. Când se făcu destul de mare ca să-şi poarte 
singur de grijă, părinţii împrumutară nişte bani şi îi 
încropiră un mic atelier de tâmplărie. 

Din când în când, îi privea cu respect pe ceilalţi proroci, 
care străbăteau străzile Galaadului, înveşmântaţi în mantii 
de blană şi brâie de piele şi spunând că Domnul îi alesese 
pentru a îndruma poporul ales. El nu era făcut pentru asta; 
nu era în stare să-şi inducă starea de transă prin dansuri şi 
autoflagelare, o practică obişnuită printre cei „ce pot auzi 
glasul Domnului”, pentru că se temea de durere, în nici un 
caz n-ar colinda străzile Galaadului, expunându-şi mândru 
cicatricile căpătate în timpul stării de extaz. Era prea timid 
pentru asta. 

Ilie se considera şi chiar era un om obişnuit, care se 
îmbrăca ca toată lumea, un biet muritor cu sufletul chinuit 
de spaime şi ispite. Pe măsură ce se dăruia cu însufleţire 
muncii de tâmplar, vocile dispărură complet, căci oamenii 
maturi şi muncitori nu aveau timp pentru aşa ceva. Părinţii 
erau mulţumiţi de fiul lor, iar viaţa mergea înainte în 
armonie şi pace. 

Discuţia pe care o avusese cu preotul în copilărie devenea 
o amintire tot mai ştearsă. Ilie nu putea concepe că 
Dumnezeul cel Atotputernic avea nevoie de mijlocirea 
oamenilor pentru a-şi vedea îndeplinite poruncile; păţania 
din copilărie nu fusese decât rodul fanteziei lui de băiat 
lipsit de preocupări, în Galaad, oraşul lui natal, trăiau câţiva 


astfel de oameni, pe care ceilalţi îi considerau nebuni. 
Spuneau vorbe fără şir şi nu erau în stare să deosebească 
vocea Domnului de delirul minţii lor bolnave, îşi petreceau 
vremea pe străzi, prezicând sfârşitul lumii şi trăind din mila 
celorlalţi. Cu toate acestea, nici un preot nu-i socotea 
printre „cei ce aud glasul Domnului”. 

Ilie ajunsese la concluzia că preoţii nu sunt siguri niciodată 
de ceea ce spun. „Cei ce aud glasul Domnului” erau rodul 
unei societăţi bezmetice, în care fraţii se războiau între ei şi 
cârmuitorii se schimbau peste noapte. Prorocii şi nebunii 
erau toţi o apă şi-un pământ. 

Când a aflat vestea căsătoriei dintre regele lui şi Izabela, 
prinţesa din Tir, Ilie n-a fost foarte impresionat. Şi alţi regi 
ai Israelului făcuseră acelaşi lucru şi rezultatul fusese o 
pace trainică şi un comerţ înfloritor cu Libanul. Ce-i păsa lui 
că locuitorii ţării vecine se închinau unor zei inexistenţi sau 
practicau ritualuri ciudate, venerând animale sau munţi; 
erau neguţători cinstiţi, asta conta cel mai mult. 

Ilie cumpăra de la ei lemnul de cedru şi le vindea 
produsele muncii lui de tâmplar. Deşi se ţineau cam mândri 
şi le plăcea să-şi spună „fenicieni” din cauza culorii pielii, 
nici un negustor din Liban n-ar fi profitat vreodată de 
situaţia confuză care domnea în Israel. Plăteau mărfurile la 
preţul corect şi nu se plângeau niciodată de veşnicele 
conflicte interne şi de răsturnările politice cu care se 
confruntau israeliţii. 

După ce s-a urcat pe tron, Izabela 1-a convins pe Ahab să 
înlocuiască cultul Domnului cu cel al zeilor Libanului. 

Se mai întâmplase şi înainte. Indignat de slăbiciunea lui 
Ahab, Ilie continuă să se închine Dumnezeului lui Israel şi 
să respecte legile lui Moise. „Trece şi asta”, se gândea el. 
„Izabela 1-a sedus pe Ahab, dar n-are destulă putere să 
convingă poporul.” 

Dar Izabela nu era o femeie oarecare; era convinsă că 
Baal o hărăzise cu darul de a converti popoarele şi 
neamurile. Cu dibăcie şi răbdare, începu chiar să-i 


răsplătească pe toţi aceia care-şi părăseau credinţa şi 
acceptau noile zeități. Ahab porunci să se ridice o capelă 
zeului Baal în Samaria şi aşeză înăuntru un altar. 
Peregrinările începură şi cultul zeilor din Liban se răspândi 
ca o molimă. 

„Trece şi asta. Poate va dura o generaţie, dar va trece”, îşi 
spunea mereu lie. 

Şi-atunci se întâmplă ceva neaşteptat, într-o du-pă-amiază, 
tocmai terminase de meşterit o masă în atelierul său, când 
totul se întunecă brusc şi mii de puncte luminoase începură 
a scânteia în jurul lui. îl apucă o durere de cap năucitoare; 
vru să se aşeze, dar constată că muşchii nu-i mai dau 
ascultare. 

Nu era doar o închipuire. 

„Am murit”, îl fulgeră un gând. „Acum voi afla unde ne 
duce Dumnezeu după moarte: printre stele.” 

Una dintre luminiţe scânteie mai tare şi deodată, parcă 
venind din toate părţile, auzi glasul Domnului, grăind: 
„Spune-i lui Ahab că, precum este de adevărat Domnul, 
Dumnezeul lui Israel, în faţa căruia te afli acum, tot astfel vă 
spun vouă că nici o picătură de rouă şi nici de ploaie nu veţi 
avea în toţi aceşti ani.” 

În clipa următoare, totul reveni la normal: atelierul, 
umbrele înserării, vocile copiilor care se jucau pe stradă. 

Ilie nu închise ochii în acea noapte. După atâţia ani, retrăia 
clipele din copilărie; dar, de data aceasta, nu fusese îngerul 
lui păzitor cel care-i vorbise, ci altcineva mult mai puternic. 
Se gândi cu teamă că, dacă nu va duce la îndeplinire 
porunca, se va alege praful de toată munca sa. 

În dimineaţa următoare se hotări să facă ce i se ceruse. La 
urma urmei, era numai un mesager; o dată îndeplinită 
porunca, nu va mai auzi vocile. 

Nu-i fu greu să fie primit la regele Ahab. Cu multe 
generaţii în urmă, o dată cu urcarea pe tron a regelui 
Samuel, prorocii aveau mare trecere atât printre negustori, 
cât şi la ocârmuire. Se puteau căsători, puteau să aibă copii, 


dar trebuia să fie tot timpul la dispoziţia Domnului, pentru 
a-i putea ajuta pe cârmuitori să meargă pe drumul cel 
drept. Se spunea că, datorită acestor „aleşi ai Domnului”, 
multe bătălii fuseseră câştigate, iar Israel supravieţuia 
pentru că exista întotdeauna un proroc care să le arate 
calea Domnului, ori de câte ori conducătorii se abăteau de 
la ea. 

Sosind la curtea regelui, îl anunţă pe acesta că o secetă 
cumplită îi va devasta tara, atâta vreme cât vor mai exista 
închinători la zeii fenicieni. 

Suveranul nu dădu mare însemnătate spuselor lui, dar 
Izabela, care era de faţă şi asculta cu atenţie vorbele lui 
Ilie, începu să-i pună acestuia tot felul de întrebări în 
privinţa mesajului. Ilie povesti despre viziune, cum l-a 
năpădit durerea de cap şi senzaţia că timpul se oprise în loc 
din clipa în care îngerul începuse să-i vorbească, în timp ce 
descria cele întâmplate, nu-şi putea lua ochii de la prinţesa 
despre care auzise atâtea. Era una dintre cele mai 
frumoase femei pe care le văzuse în viaţă şi avea un păr 
lung şi negru care-i cobora până la mijlocul subţire de 
viespe. Ochii verzi care străluceau pe chipul smead se uitau 
fix în ochii lui Ilie; el nu putuse citi ce spuneau acele priviri 
şi nici nu avea cum să ştie ce efect produseseră spusele lui. 

Plecă spre casă convins că-şi îndeplinise misiunea şi se 
putea întoarce liniştit la munca lui de tâmplar. Pe drum, îşi 
dădu seama că o doreşte pe Izabela cu toată înflăcărarea 
celor douăzeci şi trei de ani pe care îi avea. Se rugă la 
Dumnezeu să-i scoată şi lui în cale o femeie din Liban, căci 
erau tare frumoase cu pielea lor smeadă şi ochii verzi plini 
de mister. 

Munci tot restul zilei şi adormi împăcat. A doua zi fu sculat 
în zori de levit; Izabela îl convinsese pe rege că prorocii 
reprezentau o ameninţare pentru creşterea şi înflorirea 
Israelului. Soldaţii lui Ahab primiseră ordin să-i ucidă pe 
toţi cei ce refuză să abandoneze misiunea sfântă 
încredinţată de Dumnezeu. 


Cât despre Ilie, pentru el nu exista alternativă: trebuia 
omorât. 

EI şi levitul petrecură două zile ascunşi într-un grajd din 
sudul Galaadului, răstimp în care patru sute cincizeci de 
nabi fură ucişi pe loc. Totuşi, majoritatea prorocilor care 
umblau pe străzi, autoflagelându-se şi prezicând sfârşitul 
lumii ca pedeapsă pentru corupţie şi necredinţă, acceptase 
să se convertească la noua religie. 

Un zgomot sec, urmat de un țipăt întrerupse firul 
gândurilor lui Ilie. Alarmat, se întoarse spre tovarăşul său: 

— Ce s-a întâmplat? 

Nu primi însă nici un răspuns; trupul levitului se prăvăli la 
pământ, străpuns în piept de o săgeată. 

În faţa lui, un soldat tocmai potrivea o nouă săgeată în arc. 
Ilie privi în jur la strada cu porţile şi ferestrele ferecate, la 
soarele care strălucea pe cer şi simţi adiind briza dinspre 
oceanul de care auzise mereu vorbin-du-se, dar pe care nu 
apucase să-l vadă. Se gândi s-o rupă la fugă, dar îşi dădu 
seama că săgeata 1-ar fi nimerit înainte să apuce să dea 
colţul. 

„Dacă trebuie să mor, fie, dar nu mă voi lăsa ucis pe la 
spate”, îşi spuse. 

Soldatul îşi potrivi din nou arcul. Surprinzător, dar nu 
simţea nici teamă, nici dorinţa de a supravieţui, nimic, îi 
părea că totul fusese hotărât cu mult timp în urmă, şi atât el 
cât şi soldatul erau personaje dintr-o dramă scrisă de 
altcineva, îşi aminti de copilărie, de dimineţile şi serile 
petrecute în Galaad, se gândi câte lucruri va lăsa 
neterminate acolo în atelier. Se gândi la mama şi la tatăl 
său, care nu-şi doriseră ca fiul lor să fie proroc. îi răsăriră în 
minte privirea Izabelei şi zâmbetul regelui Ahab. 

Reflectă ce stupid este să mori la numai douăzeci şi trei de 
ani, fără să fi cunoscut dragostea unei femei. 

Coarda se destinse, săgeata şfichiui văzduhul, îi trecu, 
zbârnâind, pe lângă urechea dreaptă şi se înfipse în colbul 
drumului, chiar în spatele lui. 


Soldatul pregăti din nou arcul şi ţinti. Numai că, în loc să 
dea drumul săgeţii, privea fix în ochii lui Ilie. 

— Sunt cel mai bun arcaş din ostile lui Ahab. De şapte ani 
n-am greşit nici o ţintă, spuse el. Ilie se întoarse spre trupul 
levitului. 

— Acea săgeată era pentru tine. Soldatul ţinea arcul 
întins, dar mâinile îi tremurau. Ilie era singurul proroc care 
trebuia să moară; ceilalţi puteau să aleagă convertirea la 
Baal. 

— Atunci, termină-ţi treaba. 

Se miră cât de liniştit se simţea. Se gândise de atâtea ori 
la moarte, când stătuse treaz acolo, în grajd, suferind fără 
rost. în câteva clipe totul se va termina. 

— Nu pot, spuse soldatul, încercând zadarnic să ţintească 
cu mâinile tremurânde. Pleacă, dispari odată, cred că 
Dumnezeu mi-a abătut săgețile şi m-ar fi pedepsit dacă te 
omoram. 

Pe măsură ce-şi dădea seama că ar avea şansa să trăiască, 
teama de moarte creştea la loc. Ar putea să vadă şi el 
oceanul, să întâlnească o femeie cu care să aibă copii, să nu 
lase lucrul neisprăvit la tâmplărie. 

— Fă-o odată, îi spuse. Acum sunt liniştit, dar dacă te mai 
codeşti mult, mă vor năpădi iar regretele după toate câte 
voi pierde. 

Soldatul privi în jur, să se asigure că nu exista nici un 
martor, băgă săgeata înapoi în tolbă şi dispăru după colţ. 

Ilie simţi cum încep să-i tremure genunchii; spaima îl 
cuprinse din nou. Trebuia să fugă, să dispară imediat din 
Galaad, să nu se mai afle niciodată faţă-n faţă cu un arcaş 
ţintind spre inima lui. Nu-şi alesese el destinul şi nu se 
dusese la regele Ahab pentru a se putea lăuda la vecini cu 
relaţiile lui înalte. Nu era răspunzător de masacrarea 
prorocilor şi nu era el de vină pentru că, într-o seară, îi 
fusese dat să vadă cum timpul se opreşte în loc, iar atelierul 
lui se transformă într-o gaură neagră plină de luminiţe. 


Făcu şi el precum soldatul, cercetă locul cu privirea; 
strada era pustie. Ilie se gândi că ar putea să încerce să-l 
salveze pe levit, dar îl apucă din nou frica şi o luă la goană. 

Merse astfel multe ceasuri, furişându-se pe cărări 
neumblate, până ajunse pe malul torentului Cherit. 1 se făcu 
ruşine de laşitatea lui, dar se bucură că este încă viu. 

Bău puţină apă, se aşeză şi abia atunci se putu gândi la 
situaţia lui: ar trebui să mănânce ceva, dar cum avea să 
găsească hrană în desert? 

Îşi aminti de atelier, de munca lui de atâţia ani pe care 
fusese obligat s-o părăsească. Avea câţiva prieteni prin 
vecini, dar nu se putea bizui pe ei; povestea fugii lui se 
răspândise, probabil, prin tot oraşul şi toată lumea îl ura 
pentru că scăpase, în timp ce pe adevărații credincioşi chiar 
el îi trimisese la moarte. 

Tot ce înfăptuise se dusese de râpă, numai pentru că se 
hotărâse să ducă la îndeplinire porunca Domnului. A doua 
zi şi în toate zilele, săptămânile şi lunile ce vor urma, 
negustorii din Liban vor veni să-i bată la poartă şi vor afla 
cum fugise, lăsând în urmă cadavrele atâtor proroci 
nevinovaţi. Unii vor spune chiar că a încercat să-i distrugă 
pe zeii ce protejau cerul şi pământul; povestea avea să 
treacă graniţele Israelului şi el trebuia să-şi ia adio de la 
căsătoria cu vreo frumoasă libaneză. 

„Dar există corăbiile.” 

Da, corăbiile. Criminalii, prizonierii de război, fugarii erau 
primiţi, în general, ca marinari —- fiind o muncă mai 
periculoasă decât cea din armată, în război, soldatul avea 
şansa să scape cu viaţă, pe când marea era un tărâm 
necunoscut, populat de monştri şi, dacă avea loc vreo 
tragedie, nu scăpa nimeni ca să poată povesti ce s-a 
întâmplat. 

Existau, într-adevăr, corăbiile, dar se aflau sub controlul 
negustorilor fenicieni, iar el, Ilie, nu era nici criminal, nici 
prizonier şi nici fugar, ci un individ care cârtise împotriva 
zeului Baal. Aflând aceasta, l-ar fi omorât şi l-ar fi aruncat 


în mare, căci marinarii credeau că Baal şi ceilalţi zei erau 
stăpânii furtunilor. 

Nu trebuia să se îndrepte spre ocean. Nu putea merge nici 
spre nord, căci acolo se afla Libanul, nici spre răsărit, unde 
câteva triburi de israeliți se războiau între ele de două 
generaţii. 

Îşi aminti ce linişte se pogorâse asupra lui, când se trezise 
faţă în faţă cu acel soldat; la urma urmei, ce însemna 
moartea? Nimic mai mult decât o clipă. Chiar dacă era 
dureroasă, dura puţin şi apoi, Atotputernicul 1-ar fi primit 
în împărăţia Sa. 

Se întinse pe pământ şi rămase aşa un timp, privind cerul, 
încercă, precum făcuse levitul, să pună un pariu cu el 
însuşi. Nu asupra existenţei lui Dumnezeu, căci de aceasta 
nu se îndoia, ci asupra rostului lui în lume. 

Privi munţii, apoi pământul care va fi secătuit de o secetă 
grea - aşa cum spusese îngerul Domnului - dar care mai 
păstra puţin din răcoarea ploilor bogate care-l udaseră ani 
în şir. Privi torentul Cherit, care în curând avea să sece şi el. 
îşi luă rămas bun de la lume cu ardoare şi respect şi se rugă 
Domnului să-l ia când îi va veni ceasul. 

Încercă să ghicească care este raţiunea lui de a fi, dar nu 
află răspunsul. 

Se gândi încotro ar trebui s-o pornească şi se simţi captiv 
ca într-un asediu. 

A doua zi va face cale întoarsă şi se va preda, deşi frica de 
moarte pusese din nou stăpânire pe el. 

Încercă să se înveselească la gândul că maiputea să se 
bucure de viaţă câteva ceasuri, în zadar, îşi dădu seama că 
omul nu are aproape niciodată puterea de a lua o hotărâre. 

Ilie se trezi a doua zi şi privi din nou spre apa Cheritului. 

Mâine, sau peste un an, va rămâne doar o fâşie de nisip fin 
şi pietre de râu. Cei mai bătrâni ar continua să-l numească 
Cherit şi poate ar explica călătorului rătăcit că „locul căutat 
se află pe malul râului care trece prin apropiere”. Călătorii 
ar ajunge la locul cu pricina, ar privi pietrele rotunde şi 


nisipul fin şi şi-ar spune: „la te uită, pe-aici chiar a trecut 
cândva o apă.” Dar, singurul lucru important la un râu, 
şuvoiul de apă, nu mai era acolo pentru a stinge setea 
trecătorului. 

Şi sufletul omului, întocmai ca pâraiele şi plantele, avea 
nevoie de un soi de ploaie: speranţă, credinţă, rațiune de a 
fi. Când acestea lipsesc, sufletul moare, deşi trupul continuă 
să trăiască. Oamenii ar putea atunci spune: „la te uită, în 
acest trup chiar a trăit cineva.” 

Nu era momentul potrivit pentru asemenea gânduri. îşi 
aduse din nou aminte de ce spusese levitul înainte de a 
părăsi grajdul: ce rost avea să mori de atâtea ori, când 
puteai să mori numai o dată? Nu trebuia decât să aştepte 
apariţia gărzilor Izabelei. şi vor veni, fără îndoială, căci nu 
prea avea unde fugi din Galaad; răufăcătorii se duceau, 
întotdeauna, spre desert, unde erau găsiţi morţi în câteva 
zile, sau spre Cherit, unde, în cele din urmă, erau capturați. 

Deci, în curând, gărzile îşi vor face apariţia. Iar el se va 
bucura să le vadă. 

Bău câteva înghiţituri din apa cristalină care-i curgea la 
picioare, îşi spălă faţa şi căută un loc umbros, unde să se 
aşeze în aşteptarea urmăritorilor. Un om nu poate lupta 
împotriva destinului. El, unul, încercase şi pierduse. 

Deşi preoţii considerau că s-a născut proroc, el se 
hotărâse să lucreze într-un atelier de tâmplărie. Dumnezeu 
însă îl readusese pe drumul Lui. 

Nu era singurul care încercase să nesocotească viaţa pe 
care Dumnezeu le-o hărăzeşte oamenilor pe Pământ. 
Avusese un prieten, cu o voce splendidă, pe care părinţii nu- 
1 lăsaseră să devină cântăreţ, socotind că era o profesiune 
dezonorantă pentru familie. Una dintre prietenele lui din 
copilărie dansa minunat, dar părinţii n-au lăsat-o să-şi 
urmeze talentul, căci ar fi putut fi chemată la curte şi cine 
ştie cât ar fi rămas la putere acelaşi suveran. Şi-apoi, 
atmosfera de la palat era considerată otrăvită de păcate şi 


duşmănie, ne-lăsându-i fetei nici o şansă de a se mărita 
bine. 

„Omul se naşte pentru a-şi trăda destinul.” Dumnezeu ne 
picură în suflete doar visuri imposibile. 

„De ce?” 

Poate pentru că tradiţiile trebuie păstrate. 

Dar acesta nu era răspunsul potrivit. „Locuitorii Libanului 
sunt mai avansați ca noi, tocmai pentru că au nesocotit 
tradiţia navigatorilor. Arunci când toată lumea folosea 
acelaşi tip de vase, ei s-au hotărât să construiască ceva nou. 
Mulţi şi-au pierdut viaţa pe mare, dar şi-au perfecţionat 
corăbiile şi acum sunt stăpânii comerţului pe mare. Au 
plătit un preţ considerabil pentru a se adapta, dar a 
meritat.” 

Poate că omul îşi trădează destinul pentru că Dumnezeu 
nu-i mai stă prin preajmă. Ne-a sădit în suflete visuri dintr-o 
vreme în care totul era cu putinţă şi a plecat să se 
îngrijească de alte treburi. Lumea s-a schimbat, viaţa a 
devenit mai grea, dar Domnul nu s-a mai întors să schimbe 
visurile oamenilor. 

Dumnezeu era departe. Dar, dacă îşi trimitea încă îngerii 
să vorbească cu prorocii, înseamnă că mai avea câte ceva 
de făcut pe-aici. Şi-atunci, care să fie răspunsul? 

„Poate că părinţii noştri au greşit şi se tem să nu comitem 
şi noi aceleaşi greşeli. Sau, poate n-au greşit niciodată şi 
atunci nu ştiu cum să ne sfătuiască la nevoie.” 

Simţea că se apropie. 

Pârâul curgea alături, câţiva corbi se roteau pe cer, iar 
plantele se încăpăţânau să crească în terenul nisipos şi 
sterp. Dacă ar fi stat să asculte ce le spuneau străbunii, ce- 
ar fi auzit? 

„Pârâule, caută alt loc în care soarele să se poată oglindi în 
apele tale cristaline, căci, până la urmă, desertul te va 
înghiţi”, ar grăi un zeu al apelor, dacă ar exista aşa ceva. 
„Corbilor, veţi găsi mai multă hrană în păduri, decât între 
stânci şi nisipuri”, ar fi spus un zeu al păsărilor. „Voi, 


plantelor, aruncafi-vă sămânţa departe de acest loc, pentru 
că lumea este plină de pământuri fertile şi umede, unde veţi 
creste mai frumoase”, ar fi spus zeul florilor. 

Dar, atât Cheritul cât şi plantele sau corbii - iată, unul a 
poposit în apropiere - aveau curajul să făptuiască ceea ce 
alte râuri, păsări sau flori ar considera că e cu neputinţă. 

Ilie se uită în ochii corbului. 

— învăţ, îi spuse el păsării. Deşi ucenicia nu-mi e de niciun 
folos, căci sunt condamnat la moarte. 

— Ai văzut cât e de simplu totul, păru să-i răspundă 
corbul. Nu trebuie decât să ai curaj. 

Ilie râse la gândul că pusese acele vorbe pe seama 
corbului. Era un joc distractiv pe care-l învățase de la o 
brutari ţa şi se hotări să continue. El punea întrebările şi tot 
el îşi răspundea, ca un veritabil înţelept. 

Între timp, corbul îşi luă zborul, iar Ilie rămase să-i aştepte 
pe soldaţii Izabelei, pentru că era de ajuns să mori o 
singură dată. 

Ziua trecu fără alte întâmplări. Oare uitaseră că 
principalul duşman al zeului Baal era încă în viaţa? De ce 
nu veneau după el de vreme ce Izabela ştia unde se află? 

„Pentru că i-am văzut ochii şi ştiu că este o femeie 
deşteaptă. Dacă as muri, aş deveni un martir al Domnului. 
Dacă rămân un biet fugar, toţi mă vor considera un las care 
nu crede nici el în ce spune.” 

Da, aceasta era strategia prinţesei. 

Puţin înainte de căderea nopţii, un corb - oare era acelaşi? 
- poposi pe creanga pe care-l zărise de dimineaţă. Adusese 
în cioc o bucăţică de carne pe care o lăsă să cadă. 

O adevărată minune pentru Ilie. Alergă sub copac, apucă 
carnea şi o mâncă. Nu ştia de unde o adusese şi nici nu-l 
interesa; important era să-şi astâmpere foamea. 

Mişcarea lui repezită nu puse corbul pe fugă. 

„Pasărea aceasta ştie că voi muri de foame aici”, îşi spuse 
Ilie. „îşi hrăneşte prada pentru a se bucura de un vânat mai 
gras.” 


Şi Izabela întărea credinţa oamenilor în Baal, povestind 
despre fuga lui Ilie. 

Un timp rămaseră, omul şi pasărea, privindu-se în tăcere. 
Ilie îşi aminti iar de jocul de dimineaţă. 

— Mi-ar plăcea să vorbesc cu tine, corbule. Azi dimineaţă 
m-am gândit că sufletul are nevoie de hrană. Dacă al meu n- 
a murit încă de foame, înseamnă că mai are ceva de spus. 

Pasărea rămase nemişcată. 

— şi dacă are ceva de spus, eu trebuie să-l ascult. Pentru 
că nu mai am pe nimeni altcineva cu care să vorbesc. 

Lăsându-şi imaginaţia să zburde în voie, Ilie îşi închipui că 
el este corbul. 

— Ce vrea Dumnezeu de la tine? se întrebă pe sine în locul 
corbului. 

— Vrea ca eu să fiu proroc. 

— Aşa ţi-au spus preoţii. Dar, poate că Dumnezeu nu 
doreşte acest lucru. 

— Ba da, este voia Lui. La mine în atelier mi s-a arătat un 
înger şi mi-a spus să merg să vorbesc cu Ahab. Glasurile pe 
care le auzeam când eram copil... 

—, toţi copiii aud glasuri, îl întrerupse corbul. 

— Dar nu oricine vede un înger, spuse Ilie. 

De data aceasta, corbul nu mai răspunse. După un timp, 
pasărea, sau mai bine zis propriul său suflet care delira din 
pricina soarelui fierbinte şi a pustietăţii, rupse tăcerea. 

— Îţi aminteşti de brutăriţă? se întrebă singur. 

Ilie îşi amintea, îl rugase să-i facă nişte tăvi. în timp ce el îi 
îndeplinea rugămintea, o auzi spunând că munca lui este un 
mod de a exprima prezenţa lui Dumnezeu. 

— După felul în care lucrezi la tăvile mele, cred că şi tu 
simţi acelaşi lucru. Pentru că zâmbeşti în timp ce lucrezi. 

Femeia împărțea fiinţele omeneşti în două categorii. Unii 
se bucurau, iar alţii se plângeau de ceea ce aveau de făcut. 
Aceştia din urmă susțineau că blestemul aruncat de 
Dumnezeu asupra lui Adam era singurul adevăr: blestemat 
va fi pământul pentru tine. Cu mare osteneală te vei hrăni 


din el, în toate zilele vieţii tale. Nu lucrau cu bucurie şi nu 
se bucurau de zilele de sărbătoare în care le era dat să se 
odihnească. Foloseau spusele Domnului drept scuză pentru 
vieţile lor ser-băde şi uitau că tot El îi spusese lui Moise: 
Domnul Dumnezeul tău îţi va dărui toate roadele 
pământului, pe care ţi-l dă ţie în stăpânire, ca să fie al tău. 

— Da, îmi amintesc de femeia aceea. Avea dreptate, îmi 
plăcea să lucrez în atelier. Fiecare masă şi fiecare scaun 
care ieşeau din mâna mea mă făceau să înţeleg şi să iubesc 
viaţa. Abia acum îmi dau seama. Femeia mi-a spus să 
vorbesc cu lucrurile pe care le fac şi că voi vedea cu uimire 
că mesele şi scaunele sunt în stare să-mi răspundă, pentru 
că îmi puneam tot sufletul în lucrarea mea şi primeam în 
schimb înţelepciunea. 

— Dacă n-ai fi lucrat ca tâmplar, n-ai fi putut să pui suflet 
în lucrările tale, să te prefaci într-un corb care vorbeşte şi 
să înţelegi că eşti mai bun şi mai înţelept decât credeai, veni 
răspunsul. Pentru că acolo, în atelier, ai descoperit sfinţenia 
care se află în toate câte există. 

— Întotdeauna mi-a plăcut să mă prefac că stau de vorbă 
cu mesele şi scaunele mele. Asta n-a fost de ajuns? Femeia 
avea dreptate. Când vorbeam cu ele îmi veneau idei care 
înainte nu-mi trecuseră niciodată prin cap. Dar, tocmai când 
am început să înţeleg că puteam să-l slujesc pe Dumnezeu 
şi în acest fel, mi s-a arătat îngerul şi cunoşti restul poveştii. 

— Îngerul ţi s-a arătat pentru că erai pregătit, îi răspunse 
corbul. 

— Eram un tâmplar priceput. 

— Aceasta nu era decât o parte din ucenicia ta. Când omul 
îşi urmează destinul, e nevoit uneori să apuce pe alt drum. 
Alteori, împrejurările sunt mai puternice şi e silit să se 
resemneze şi să cedeze. Toate astea fac parte din ucenicie. 

Ilie asculta atent ce-i spunea sufletul. 

— Dar nimeni nu trebuie să nesocotească ceea ce-şi 
doreşte. Chiar dacă în unele clipe crede că lumea şi ceilalţi 
sunt mai puternici. Acesta e secretul: să nu renunţi. 


— Nu m-am gândit niciodată să fiu proroc, spuse Ilie. 

— Ba da. Dar ai fost convins că nu e posibil. Sau că e 
periculos. Sau că nu e înţelept. Ilie se ridică în picioare. 

— De ce îmi spun lucruri pe care nu vreau să le aud? 
strigă el. 

Speriată, pasărea îşi luă zborul. 

Corbul se întoarse în dimineaţa următoare. In loc să reia 
discuţia, Ilie începu să-l studieze. Pasărea reușea mereu să 
se hrănească şi să-i aducă şi lui câteva resturi. 

O misterioasă prietenie se legă între cei doi şi Ilie începu 
să înveţe tot felul de lucruri de la corb. Astfel, îşi dădu 
seama că dacă pasărea reuşea să găsească de mâncare în 
desert, şi el ar mai putea supravieţui câteva zile dacă va 
face acelaşi lucru. Când corbul se rotea în cerc, Ilie ştia că 
prada se află în apropiere, alerga la locul respectiv şi 
încerca s-o prindă. La început, multe dintre micile animale 
care trăiau în împrejurimi izbuteau să scape, dar cu timpul 
căpătă experienţă şi prinse meşteşugul de a le captura. 
Folosea ca lance câte o ramură de copac, săpa capcane pe 
care le acoperea cu un strat subţire de crenguţe şi nisip. 
Când prindea prada, Ilie o împărțea cu corbul şi păstra o 
bucată ca momeală. 

Singurătatea în care trăia îi părea însă foarte greu de 
suportat, aşa că se hotări să se prefacă din nou că vorbeşte 
cu pasărea. 

— Cine eşti tu? îl întrebă corbul. 

— Sunt un om care şi-a găsit liniştea, îi răspunse Ilie. Pot 
trăi în deşert, am grijă de mine şi mă minunez de negrăita 
frumuseţe a creaţiei divine. Am descoperit că am un suflet 
mai bun decât credeam. 

Cei doi continuară să vâneze împreună şi astfel mai trecu 
o lună. într-o noapte când îşi simţea sufletul greu de 
tristeţe, hotări să se întrebe din nou: 

— Cine eşti tu? 

— Nu ştiu. 


Se mai scurse un pătrar de lună. Ilie îşi simţea trupul mai 
puternic şi mintea mai limpede, în noaptea aceea se 
întoarse spre corbul care se odihnea pe creanga lui 
dintotdeauna şi răspunse la întrebarea pe care şi-o pusese 
cu câtva timp în urmă: 

— Sunt un proroc. Am văzut un înger în timp ce lucram şi 
nu mă pot îndoi de ce sunt în stare, chiar dacă toţi oamenii 
din lume ar susţine contrariul. Am provocat un masacru în 
ţara mea, pentru că am sfidat-o pe iubita regelui meu. 
Trăiesc în deşert - la fel de bine cum trăiam înainte în 
atelierul meu - pentru că inima m-a învăţat că un om 
trebuie să treacă prin mai multe etape pentru a-şi putea 
împlini destinul. 

— Da, acum ştii cine eşti, grăi corbul. 

Seara, când Ilie se întoarse de la vânătoare, vru să bea 
puţină apă, însă descoperi că pârâul Cherit secase. Era atât 
de obosit încât se duse la culcare. 

Îngerul păzitor, care nu-l mai vizitase de mult, i se arătă 
în vis şi îi spuse: 

— Îngerul Domnului i-a vorbit sufletului tău şi i-a poruncit: 

Pleacă din locurile acestea, îndreaptă-te spre răsărit şi te 
ascunde pe malul torentului Cherit, care este în faţa 
Iordanului. Apă vei bea din acclpmu, iar mmcare am 
poruncit corbilor să-ţi aducă acolo. 

— Sufletul meu 1-a ascultat, zise Ilie în somn. 

— Atunci trezeşte-te, pentru că îngerul Domnului îmi 
spune să mă îndepărtez, căci vrea să-ţi vorbească. 

Ilie sări ca ars, plin de spaimă. Ce se întâmplase? 

Deşi era noapte, locul se umplu de lumină şi îngerul 
Domnului îşi făcu apariţia. 

— Ce te-a adus pe aceste meleaguri? îl întrebă îngerul. 

— Tu m-ai adus. 

— Nu e adevărat. Izabela şi soldaţii ei te-au gonit. Să nu 
uiţi asta, căci misiunea ta este să-l răzbuni pe Domnul] 
Dumnezeul tău. 


— Sunt proroc, căci te văd şi-ţi aud glasul, spuse Ilie. De 
mai multe ori m-am răzgândit, toţi oamenii fac asta. Dar 
sunt gata să mă duc la Samaria şi s-o distrug pe Izabela. 

Ţi-ai aflat drumul, dar nu poţi distruge înainte să înveţi să 
reconstruieşti. 

lată care-i porunca: 

Scoală şi du-te la Sarepta Bidonului şi şezi acolo, căci iată 
am poruncit unei femei văduve să te hrănească. 

În dimineaţa următoare, Ilie vru să-şi ia rămas bun de la 
corb. Dar pasărea, pentru prima dată de când trăia pe 
malul Cheritului, nu se arătă. 

Ilie merse câteva zile până ajunse în valea unde se afla 
oraşul Sarepta, pe care locuitorii îl numeau Akbar. Ajuns la 
capătul puterilor, iată că i se arată o femeie în straie negre, 
care aduna vreascuri. Pe jos creşteau doar plante târâtoare, 
aşa că femeia trebuia să se mulţumească cu câteva vrejuri 
uscate. 

— Cine eşti tu? o întrebă el. 

Femeia îl privi pe străin, fără să înţeleagă prea bine ce 
spune. 

— Adu-mi o cană cu apă ca să beau, îi spuse Ilie. Adu-mi şi 
o bucată de pâine. 

Femeia puse vreascurile jos, dar nu spuse nimic. 

— Nu-ţi fie teamă, insistă Ilie. Sunt singur, mort de foame 
şi de sete şi n-am putere să fac rău nimănui. 

— Nu eşti de-aici, deschise ea gura în sfârşit. După vorbă, 
trebuie să fii din regatul lui Israel. N-ai de unde să ştii că n- 
am de nici unele. 

— Eşti văduvă, aşa mi-a spus Domnul. Eu am şi mai puţin 
ca tine. Dacă nu-mi dai de îndată să mănânc şi să beau, am 
să mor. 

Femeia se sperie. De unde ştia străinul acesta care e viaţa 
ei? 

— E ruşinos pentru un bărbat să ceară de mâncare unei 
femei, zise ea, venindu-şi în fire. 


— Fă ce te-am rugat, îi spuse Ilie cu ultimele puteri. De 
îndată ce mă voi înzdrăveni, voi munci pentru tine. Femeia 
râse. 

— Acum câteva clipe ai grăit un adevăr: sunt o femeie 
văduvă care şi-a pierdut bărbatul plecat pe o corabie din 
ţara sa. N-am văzut în viaţa mea oceanul, dar ştiu că este ca 
un deşert care-i ucide pe cei care-l sfidează... 

Şi continuă: 

— Acum, însă, spui un neadevăr. Viu este Baal pe Al 
Cincilea Munte, n-am nimic de mâncare, în afară de o mână 
de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un ulcior. 

Ilie văzu linia orizontului clătinându-se şi înţelese că avea 
să leşine. Adunându-şi ultimele forţe, o imploră din nou: 

— Nu ştiu dacă crezi în vise, cum nu ştiu nici eu dacă să 
cred. Dar Domnul mi-a spus că voi ajunge aici şi te voi 
întâlni. De mai multe ori m-a făcut să mă îndoiesc de 
judecata Sa, dar, niciodată de existenţa Sa. Dumnezeul lui 
Israel mi-a poruncit să-i spun femeii pe care o voi întâlni la 
Sarepta: făina din vasul tău nu va scădea şi untdelemnul din 
ulcior nu se va împuţina, până în ziua în care va da Domnul 
iar ploaie pe pământ. 

Înainte să explice cum s-ar putea înfăptui o asemenea 
minune, Ilie leşină. 

Femeia privi la bărbatul prăbuşit la picioarele ei. Ştia că 
Dumnezeul lui Israel nu era decât o superstiție; zeii 
fenicieni erau mai puternici şi făcuseră din poporul ei unul 
din neamurile cele mai respectate din lume. Se simţea însă 
mulţumită. De atâta amar de vreme trăia din mila altora si, 
iată, acum, pentru prima dată un bărbat avea nevoie de ea. 
Asta o făcea să se simtă mai puternică. lată că există alţii 
mai amărâţi. 

— Dacă mă roagă şi pe mine cineva, înseamnă că totuşi nu 
sunt fiinţa cea mai neînsemnată de pe pământ, se gândi ea. 

— Am să fac ce m-ai rugat ca să-ţi alin suferinţa. Am 
răbdat şi eu de foame şi ştiu cât e de umilitor. 


Se duse acasă şi se întoarse cu o bucată de pâine şi o cană 
cu apă. Se lăsă în genunchi, sprijini capul străinului pe 
piept şi începu să-i înmoaie buzele în apă. în câteva minute, 
el îşi veni în fire. 

Îi întinse bucata de pâine şi Ilie o mâncă în tăcere, 
contemplând valea, trecătorile şi munţii cu piscurile 
profilându-se măreţe pe cer. Ilie putea să vadă zidurile roşii 
ale cetăţii Sarepta dominând valea. 

— Primeşte-mă în casa ta, căci sunt urmărit în ţara mea, îi 
spuse Ilie. 

— Ce crimă ai comis? îl întrebă ea. 

— Sunt un proroc al Domnului. Izabela a poruncit să fie 
omorâţi toţi cei care refuză să se închine zeilor fenicieni. 

— Ce vârstă ai? 

— Douăzeci şi trei de ani, îi răspunse Ilie. 

Ea îl privi cu milă pe tânărul din faţa sa. Avea părul lung şi 
murdar şi îşi lăsase barba rară să crească, de parcă ar fi 
vrut să pară mai în vârstă. Cum ar fi putut un amărât ca 
acesta să se măsoare cu cea mai puternică prinţesă din 
lume? 

— Dacă eşti duşmanul Izabelei, eşti şi duşmanul meu. Ea 
este prinţesa din Sidon a cărei misiune a fost să se 
căsătorească cu regele tău pentru a vă converti neamul la 
adevărata credinţă. Aşa spun cei care au cunoscut-o. 

Arătă, apoi, spre unul dintre piscurile ce dominau valea: 

— Zeii noştri îşi au lăcaşul, de multe generaţii, în vârful 
celui de-Al Cincilea Munte şi ei ne-au adus pacea în ţară, în 
vreme ce Israelul trăieşte în războaie şi suferinţă. Cum mai 
puteţi să credeţi în Dumnezeu Unul? Lăsaţi-o pe Izabela să 
sfârşească ce are de făcut şi vei vedea că va domni pacea şi 
în cetăţile voastre. 

— Eu am auzit glasul Domnului, răspunse Ilie. Voi însă n- 
aţi urcat niciodată pe Al Cincilea Munte, să vedeţi ce se află 
acolo. 

— Cine suie pe munte e ucis de focul pogorât din ceruri. 
Zeilor nu le plac intruşii. 


Se opri din vorbă şi aduse aminte că în noaptea dinainte îi 
apăruse în vis o lumină foarte intensă şi că din mijlocul ei se 
auzise un glas spunând: „Primeşte-l1 la tine pe străinul ce te 
va căuta.” 

— la-mă la tine acasă, n-am unde să dorm, insistă Ilie. 

— Ţi-am mai spus că sunt săracă, abia îmi duc zilele 
împreună cu fiul meu. 

— Domnul te-a ales ca să mă primeşti, El nu-i părăseşte pe 
cei ce îl iubesc, îndeplineşte-mi ruga şi voi munci în casa ta. 
Sunt tâmplar, ştiu să lucrez lemnul de cedru şi-mi voi găsi 
de lucru. Astfel, Dumnezeu prin mâinile mele îşi va ţine 
promisiunea: făina din vasul tău nu va scădea şi 
untdelemnul din ulcior nu se va împuţina, până în ziua în 
care va da Domnul ploaie din nou pe pământ. 

— Chiar să vreau, n-am cum să te plătesc. 

— Nu e nevoie. Dumnezeu va avea grijă de noi. 

Tulburată de visul de peste noapte, şi cu toate că ştia că 
străinul era duşmanul prinţesei din Sidon, femeia se hotări 
să-l primească. 

Vecinii observară imediat prezenta lui Ilie. începură s-o 
vorbească de rău pe văduva care primise în casă un străin, 
nesocotind memoria soţului - un erou care-şi dăduse viaţa 
pe mare, pentru a face să prospere căile comerciale ale 
fenicienilor. 

Aflând toate astea, văduva încercă să le explice că era 
vorba de un proroc din Israel, epuizat de foame şi de sete. 
şi aşa se duse vestea că un proroc israelit, căutat de 
Lzabela, se ascundea în cetate. O comisie se înfăţişă la 
preot. 

— Aduceţi-l pe străin în faţa mea, porunci el. 

Aşa făcură. După-amiază, Ilie fu adus în faţa omului care - 
împreună cu guvernatorul şi cu şeful militar - conducea 
toate treburile din Akbar. 

— Ce cauţi aici? Nu ştii că eşti duşmanul nostru? îl întrebă 
preotul. 


— Timp de mulţi ani am făcut negoţ cu Libanul, vă respect 
poporul şi obiceiurile. Mă aflu aici pentru că în Israel sunt 
urmărit. 

— Cunosc motivul, spuse preotul. Ai fugit din cauza unei 
femei? 

— O socotesc cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o 
în viaţa mea, deşi n-am zărit-o decât câteva clipe. Dar are o 
inimă de piatră si, în spatele ochilor ei verzi, se ascunde cel 
mai mare duşman al ţării mele. N-am fugit, ci aştept 
momentul potrivit pentru a mă întoarce. 

Preotul izbucni în râs. 

— Dacă aştepţi un astfel de moment, pregăteşte-te să-ţi 
petreci tot restul zilelor în Akbar. Nu suntem în război cu 
ţara ta; tot ce dorim este să răspândim adevărata credinţă, 
prin mijloace paşnice, în toată lumea. Nu vrem să repetăm 
atrocitățile pe care le-aţi comis când v-aţi stabilit în Canaan. 

— Asasinarea prorocilor este un mijloc paşnic? 

— Doar tăindu-i capul, ucizi monstrul. Poate că mor nişte 
oameni, dar războaiele religioase vor înceta pentru 
totdeauna. Şi după câte mi-au povestit negustorii, un 
proroc pe nume Ilie a provocat toate astea, iar apoi a fugit. 

Preotul îl ţinti cu privirea şi continuă: 

— Seamănă cu tine. 

— Eu sunt acela, îi răspunse Ilie. 

— Foarte bine şi bun venit în cetatea Akbar. Când va trebui 
să-i cerem ceva Izabelei, îi vom da în schimb capul tău, cea 
mai prețioasă monedă pe care o avem. Până atunci, caută-ţi 
de lucru şi învaţă să trăieşti din munca ta, căci aici n-avem 
loc pentru proroci. 

Tocmai se pregătea să plece, când preotul adăugă: 

— Se pare că o tânără din Sidon are mai multă putere 
decât Dumnezeul Unic, pe care-l slujeşti tu. I-a zidit lui 
Baal un altar, iar bătrânii preoţi îngenunchează acum în 
faţa lui. 

— "Totul se întâmplă din voia Domnului, grăi pro-rocul. în 
viaţa noastră apar necazuri de care nu ne putem feri. însă 


totul are un motiv. 

— Care e acest motiv? 

— E o întrebare la care n-avem răspuns înainte sau cât 
timp suntem supuşi încercărilor. Doar după ce le-am învins, 
le înţelegem rostul. 

După plecarea lui Ilie, preotul trimise după comisia care îl 
vizitase de dimineaţă. 

— N-aveţi de ce vă teme, le spuse preotul. Obiceiurile 
noastre ne obligă să le oferim adăpost străinilor, în plus, aici 
se află sub supraveghere, îl putem urmări pas cu pas. Cel 
mai bun mod de a cunoaşte şi nimici un duşman este să te 
prefaci că-i eşti prieten. La momentul potrivit îl vom preda 
Izabelei şi oraşul nostru va primi aur şi daruri. Până atunci, 
să învăţăm cum să-i ucidem ideile, căci deocamdată nu ştim 
decât să-i ucidem trupul. 

Cu toate că Ilie era slujitorul Dumnezeului Unic şi un 
potenţial duşman al prinţesei Izabela, preotul porunci să i 
se respecte dreptul la azil. Cunoşteau cu toţii tradiţia 
strămoşilor: dacă un cetăţean refuza să-i dea adăpost unui 
călător, la fel aveau să păţească şi fiii cetăţii. şi cum cea mai 
mare parte a locuitorilor Akbarului aveau urmaşi pe care 
flota comercială a ţării îi răspândise pretutindeni, nimeni nu 
îndrăznea să nesocotească legea ospitalităţii. 

Pe lângă asta, merita să aştepte cu răbdare ziua când 
capul prorocului evreu va aduce o grămadă de aur. 

În seara aceea, Ilie luă cina împreună cu văduva şi fiul 
acesteia. Şi cum prorocul israelit se transformase într-o 
marfă de valoare pentru viitor, câţiva negustori trimiseră 
familiei văduvei mâncare suficientă pentru o săptămână 
întreagă. 

— Se pare că Dumnezeul lui Israel se ţine de cuvânt, spuse 
văduva. De când a murit soţul meu, masa noastră n-a mai 
cunoscut atâta belşug. 

Încetul cu încetul, Ilie se obişnuia cu viaţa din Să-repta. Ca 
toţi oamenii locului, şi el îi spunea acum Akbar. îi cunoscu 
mai bine pe guvernator, pe comandantul garnizoanei, pe 


preot şi pe meşterii sticlari, renumiţi în toată regiunea. 
Când era întrebat ce căuta acolo, nu se ferea să spună 
adevărul: în Israel, Izabela îi omora pe toţi prorocii. 

— Eşti un trădător de ţară şi un duşman al Feniciei, i se 
spunea. Dar noi suntem neam de negustori şi ştim că un 
om, cu cât este mai periculos, cu atât va fi mai mare preţul 
pus pe capul lui. 

Aşa trecură câteva luni. 

La intrarea în vale, câteva patrule asiriene îşi aşezaseră 
corturile, dând impresia că vor să rămână un timp mai 
îndelungat. Era un grup mic de soldaţi care nu reprezentau 
o ameninţare, dar comandantul îi ceru guvernatorului să ia 
măsuri. 

— Nu ne-au făcut nimic, spuse guvernatorul. Sunt probabil 
în vreo misiune comercială, în căutarea unor căi mai bune 
pentru produsele lor. Dacă vor dori să ne folosească 
drumurile, ne vor plăti impozite care ne vor face şi mai 
bogaţi. De ce să-i provocăm? 

Parcă pentru a înrăutăţi şi mai mult situaţia, fiul văduvei se 
îmbolnăvi din senin. Vecinii dădură vina pe prezenţa 
străinului în casă şi femeia îl rugă pe Ilie să plece. Dar el nu 
plecă, căci Domnul încă nu-l chemase. Au început să circule 
zvonuri, cum că acel străin stârnise mânia zeilor de pe Al 
Cincilea Munte. 

Nu era greu să ţii sub control armata şi să linişteşti 
populaţia în privinţa patrulelor străine, în schimb, boala 
neaşteptată a fiului văduvei îi aduse necazuri 
guvernatorului în privinţa lui Ilie. 

O comisie formată din localnici veni să stea de vorbă cu 
guvernatorul. 

— l-am putea construi o casă israelitului dincolo de 
zidurile cetăţii, spuseră ei. în acest fel nu încălcăm legea 
ospitalităţii, dar ne păzim de mânia divină. Zeii nu sunt 
mulţumiţi de prezenţa acestui om. 

— Lăsaţi-1 în pace, le răspunse guvernatorul. N-am nevoie 
de conflicte politice cu Israelul. 


— Cum adică? întrebară localnicii. lzabela îi vânează pe 
toţi prorocii Dumnezeului Unic şi vrea să-i omoare. 

— Prinţesa noastră este o femeie curajoasă şi loială zeilor 
de pe Al Cincilea Munte, însă, oricâtă putere ar căpăta, nu 
va fi niciodată evreică. Mâine poate să cadă în dizgrație şi 
atunci ar trebui să înfruntăm mânia vecinilor noştri. Dacă 
ne purtăm bine cu un proroc de-al lor, ne vor trata cu 
bunăvoință. 

Localnicii plecară nemulţumiţi, pentru că preotul le 
spusese că, într-o bună zi, Ilie va fi schimbat pe aur şi 
daruri. Deocamdată însă, chiar dacă guvernatorul nu avea 
dreptate, n-aveau ce face. Obiceiul cerea ca familia 
guvernatorului să fie respectată. 

În depărtare, la gura văii, corturile războinicilor asirieni 
începură să se înmulțească. 

Comandantul era neliniştit, dar nu se bucura de sprijinul 
preotului şi guvernatorului, încerca să-şi fină soldaţii în 
formă, deşi ştia că niciunul dintre ei, nici măcar bunicii lor, 
n-avuseseră ocazia să ia parte la vreo luptă, în Akbar, 
războaiele ţineau de trecut, iar strategiile cunoscute 
fuseseră depăşite de tehnici şi arme noi, pe care alte ţări 
deja le posedau. 

— Akbarul şi-a negociat întotdeauna pacea, spunea 
guvernatorul. Nu ne vor invada nici de data asta. La-să-i pe 
ceilalţi să se lupte între ei, noi venim cu arme mult mai 
puternice - banii. Când celelalte ţări se vor fi distrus între 
ele, vom intra în oraşele lor şi ne vom vinde produsele. 

Guvernatorul reuşi să liniştească populaţia în privinţa 
asirienilor, dar circulau zvonuri că israelitul atrăsese mânia 
zeilor asupra cetăţii Akbar. Ilie devenea o problemă din ce 
în ce mai serioasă. 

Într-o după-amiază starea copilului se înrăutăţi brusc. Nu 
se mai putea ţine pe picioare şi nu mai recunoştea nici 
măcar pe cei care veneau să-l vadă. înainte de apusul 
soarelui, Ilie şi femeia îngenuncheară lângă patul copilului. 


— Dumnezeule Atotputernic, care ai abătut săgețile 
soldatului şi m-ai adus până aici, salvează-1 pe acest copil. 
EI n-a făcut nici un rău şi nu e vinovat de păcatele mele şi 
nici de cele ale părinţilor săi. Salvează-1, Doamne. 

Copilul stătea nemişcat, buzele-i erau albe şi ochii îşi 
pierduseră orice strălucire. 

— Roagă-te la Dumnezeul tău Unic, implora femeia. Sunt 
mamă şi simt că fiul meu e pe moarte. 

Ilie simţi nevoia s-o ia de mână şi să-i spună că nu este 
singură şi că Dumnezeu Cel Atotputernic îl va auzi. Era 
proroc, acceptase acest lucru atunci, pe malul Cheritului, şi 
acum, îngerii sunt alături de el. 

— Nu mai am lacrimi să plâng. Dacă e neîndurător şi 
trebuie să ia un suflet, să mă ia pe mine şi să-l lase pe fiul 
meu să alerge pe valea şi pe străzile din Akbar. 

Ilie făcu un efort suprem sa se concentreze asupra 
rugăciunii, dar disperarea mamei era atât de mare, încât 
cuprinsese totul în jur şi trecuse dincolo de pereţi şi de uşi. 

Atinse trupul copilului. Nu mai avea febră mare, ca în 
zilele precedente, ceea ce era semn rău. 

Preotul trecuse pe la casa lor în dimineaţa aceea şi, aşa 
cum făcea de două săptămâni, îi pusese copilului 
cataplasme cu plante pe faţă şi pe piept, înainte de aceasta, 
femeile din Akbar aduseseră tot felul de reţete de leacuri 
folosite de generaţii întregi şi a căror putere de vindecare 
fusese dovedită nu o dată. în fiecare seară ele se strângeau 
la poalele celui de Al Cincilea Munte şi aduceau jertfe, 
pentru ca sufletul copilului să nu-i părăsească trupul. 

Mişcat de cele văzute, un negustor egiptean în trecere 
prin oraş le oferi, fără nici un ban, o pudră roşie foarte 
prețioasă, care trebuia amestecată în mâncarea copilului. 
Se spunea că medicii egipteni aflaseră chiar de la zei 
secretul obţinerii acelei pulberi. 

În tot acest timp Ilie se rugă fără încetare. 

Dar totul era în zadar. 


— Ştiu de ce nu te-au gonit, spuse femeia cu o voce din ce 
în ce mai răguşită de atâtea nopţi de nesomn. 

Ştiu că au pus un premiu pe capul tău şi că într-o bună zi 
vei fi trimis în Israel în schimbul unei cantităţi de aur. Dacă- 
mi salvezi copilul, jur pe Baal şi pe toţi zeii de pe Al Cincilea 
Munte că nu vei fi prins niciodată. Cunosc cărări ascunse, 
de mult uitate şi îţi voi arăta cum să pleci din Akbar, fără să 
fii văzut. Ilie tăcea. 

— Roagă-te la Dumnezeul Unic, îl imploră din nou femeia. 
Dacă-mi salvează copilul, jur să-l reneg pe Baal şi să mă 
închin Lui. Aminteşte-i că te-am adăpostit la nevoie şi am 
îndeplinit întocmai porunca Lui. 

Ilie îşi reluă ruga fierbinte. Deodată, copilul făcu o 
mişcare. 

— Vreau să plec de-aici, rosti băiatul cu glas pierit. Ochii 
mamei prinseră a străluci de fericire şi lacrimile i se 
rostogoleau pe obraji. 

— Hai, copile. Mergem unde vrei tu, fă tot ce doreşti să 
faci. 

Ilie dădu să-l ia în braţe, dar băiatul îi îndepărtă mâna. 

— Vreau să merg singur, zise. 

Se ridică încet şi o porni spre uşă. După câţiva paşi însă, 
căzu fulgerat. 

Ilie şi femeia se apropiară. Băiatul era mort. 

O clipă, rămaseră amândoi muţi, apoi femeia începu să 
țipe din toate puterile. 

— Blestemaţi fie zeii şi cel ce mi-a luat copilul! Blestemat 
fie omul care a adus nenorocire casei mele! Singurul meu 
copil a murit! striga ea. Asta mi-e răsplata, pentru că am 
ascultat porunca divină, pentru că am fost generoasă cu un 
străin! 

Vecinii auziră strigătele văduvei şi-l văzură pe băiat întins 
pe jos. Femeia continua să ţipe şi să-l lovească pe proroc, 
care stătea nemişcat în picioare, fără să schiţeze nici cel 
mai mic gest de apărare. In timp ce femeile încercau s-o 


liniştească pe văduvă, bărbaţii îl apucară pe Ilie de braţe şi- 
1 duseră pe sus la guvernator. 

— Omul acesta a plătit cu rău binele ce i s-a făcut. A făcut 
vrăji în casa văduvei şi i-a omorât copilul. Zeii 1-au 
blestemat şi noi îl adăpostim. 

Israelitul plângea şi se întreba: „De ce, Doamne, ai 
pedepsit pe această văduvă care a fost bună cu mine? Dacă 
i-ai luat băiatul, înseamnă că nu mi-am îndeplinit misiunea 
încredinţată şi merit să mor.” 

În după-amiaza aceea se reuni consiliul cetăţii Akbar sub 
conducerea preotului şi guvernatorului. Ilie fu adus la 
judecată. 

— Ai răsplătit iubirea cu ură. Pentru aceasta, te condamn 
la moarte, spuse guvernatorul. 

— Chiar dacă valorează un sac de aur capul tău, nu putem 
nesocoti mânia zeilor de pe Al Cincilea Munte, vorbi 
preotul. Altfel, nici cu tot aurul din lume nu vom putea 
readuce pacea în această cetate. 

Ilie îşi plecă capul în pământ. Merita cele mai cumplite 
suferinţe, pentru că Domnul îl părăsise. 

— Ai să urci pe Al Cincilea Munte, zise preotul. Ai să ceri 
îndurare zeilor mânioşi, iar ei îţi vor trimite focul din ceruri 
să te mistuie. Dacă n-o vor face, înseamnă că doresc să 
facem dreptatea cu mâinile noastre. Te aşteptăm la 
coborâre şi vei fi executat mâine după ritualul nostru. 

Ilie cunoştea bine execuțiile rituale: se smulgea inima din 
pieptul condamnatului şi i se tăia capul. Credinţa populară 
spunea că un om fără inimă nu poate intra în rai. 

— De ce m-ai ales pe mine, Doamne? striga el, deşi ştia că 
cei din jur nu înțelegeau despre ce alegere vorbeşte. Nu 
vezi că nu pot împlini tot ce mi-ai poruncit? 

Nu primi nici un răspuns. 

Bărbaţii şi femeile din Akbar mergeau în urma grupului de 
soldaţi, care-l conduceau pe israelit spre Al Cincilea Munte. 
Strigau vorbe de ocară şi aruncau cu pietre. Cu mare 
greutate reuşiră soldaţii să ţină în frâu mulţimea furioasă. 


După o jumătate de oră de drum, sosiră la poalele muntelui 
sfânt. 

Grupul se opri în faţa altarelor, unde poporul obişnuia să 
aşeze ofrandele şi jertfele şi să-şi spună dorinţele şi 
rugăciunile. Cu toţii ştiau povesti despre uriaşii care ar fi 
trăit în aceste locuri şi îşi aminteau de cei care, pentru că 
sfidaseră porunca, fuseseră mistuiţi de focul trimis din 
ceruri. Călătorii care traversau valea în timpul nopţii se 
jurau că auziseră râsetele zeilor şi zeiţelor care 
benchetuiau sus pe culmi. 

Chiar dacă nu se ştia exact dacă tot ce se spunea era 
adevărat, nimeni nu îndrăznea să-i sfideze pe zei. 

— Mişcă, spuse un soldat, împungându-l pe Ilie cu vârful 
lancei. Cel ce omoară un copil, merită cea mai grea dintre 
pedepse. 

Ilie păşi pe pământul interzis şi începu să urce coasta. 
După ce ajunse destul de departe pentru a nu mai auzi 
strigătele celor din Akbar, se aşeză pe o piatră şi începu să 
plângă: din seara aceea petrecută în atelier, când fusese 
înconjurat de bezna străbătută de luminiţe strălucitoare, le 
adusese numai nenorociri celor din jur. 

Domnul îşi pierduse prorocii din Israel şi cultul zeilor 
fenicieni devenise, probabil, şi mai puternic. In prima 
noapte petrecută pe malul fluviului Cherit, Ilie crezuse că 
Dumnezeu îl alesese pentru a face din el un martir, aşa cum 
făcuse cu atâţia alţii. 

Când colo, Domnul îi trimisese un corb, pasăre considerată 
piază rea, care îl hrănise până ce apele Che-ritului 
secaseră. De ce un corb şi nu un porumbel, sau un înger? 
Oare totul nu era decât halucinaţia unui om care dorea să-şi 
alunge teama sau care stătuse prea mult cu capul în soare? 
Ilie nu mai era sigur de nimic: poate că Răul îşi găsise 
unealta şi aceasta era chiar el. De ce îl trimisese Dumnezeu 
în Akbar, în loc să-1 lase să se întoarcă s-o omoare pe 
prinţesa care făcuse atâta râu neamului său? 


Se simţise ca un laş, dar urmase porunca primită. Se 
străduise să se obişnuiască cu acel popor ciudat, binevoitor, 
dar care avea cu totul alte obiceiuri. Tocmai când credea că 
e pe cale să-şi împlinească destinul, fiul văduvei murise. 

„De ce eu?” 

Se ridică în picioare şi făcu câţiva paşi, până ce se pomeni 
învăluit de ceața care plutea pe vârful muntelui. Putea să 
profite de ceaţă şi să fugă de urmăritori, dar ce rost avea? 
Se săturase să fugă şi ştia că nu-şi va găsi niciodată locul. 
Chiar dacă acum ar fi scăpat, ar fi dus blestemul cu el în alt 
oraş, provocând mereu alte nenorociri. Peste tot unde s-ar 
fi dus, l-ar fi urmărit umbra celor morţi. Mai bine îi lăsa să-i 
smulgă inima şi să-i taie capul. 

Mai făcu un popas în mijlocul cetii. Avea de gând să mai 
întârzie puţin, pentru ca oamenii să creadă că a urcat până 
în vârful muntelui şi apoi să coboare şi să se predea 
urmăritorilor. 

„Focul din cer”. Pe mulţi îi omorâse, dar Ilie se îndoia că 
Domnul fusese cel care 1-a trimis, în nopţile fără lună, 
străfulgera bolta, apărând şi dispărând într-o clipă. Poate 
mistuia. Poate omora instantaneu, fără durere. 

Se lăsă întunericul şi ceața se risipi. Putea zări valea şi 
luminile din Akbar şi focurile din tabăra asirienilor. Auzi 
lătratul dinilor şi cântecul de luptă al războinicilor. 

„Sunt pregătit”, îşi spuse. „Am înţeles că sunt proroc şi am 
făcut ce am putut. Dar am greşit, şi acum Dumnezeu are 
nevoie de altcineva.” 

Atunci asupra lui se pogori o lumină. 

„Focul din ceruri!” 

Lumina se opri în faţa lui şi o voce spuse: 

— Sunt îngerul Domnului. 

Ilie îngenunche şi-şi lipi fruntea de pământ. 

— Ne-am mai văzut şi întotdeauna ţi-am ascultat porunca, 
îi răspunse Ilie, fără a-şi ridica privirile. Am semănat numai 
durere pe unde am trecut. 

Îngerul spuse: 


— Când te vei întoarce în cetate, roagă-te de trei ori ca 
băiatul să se întoarcă printre cei vii. Domnul îţi va asculta a 
treia rugă. 

— De ce să fac acest lucru? 

— Întru slava Domnului. 

— Chiar dacă acest lucru se va înfăptui, m-am îndoit deja 
de mine şi nu mai sunt demn de misiunea încredinţată, 
spuse Ilie. 

— Orice om are dreptul de a se îndoi de misiunea lui şi de 
a o părăsi din când în când; nu trebuie însă s-o uite. Cine nu 
se îndoieşte de sine este demn de dispreţ, căci are 
încredere oarbă în puterile sale şi păcătuieşte prin trufie. 
Dar binecuvântat este cel ce trece prin momente de 
îndoială. 

— Chiar adineauri, ai văzut, m-am îndoit că ai fi trimisul 
Domnului. 

— Du-te şi fă ce-ţi spun. 

Trecu ceva timp, până ce Ilie ajunse jos. Gărzile îl aşteptau 
la locul jertfelor, însă mulţimea deja se întorsese în Akbar. 

— Sunt pregătit să mor, zise el. Am cerut îndurare zeilor 
de pe Al Cincilea Munte şi ei mi-au dat poruncă ca, înainte 
să-mi dau duhul, să trec pe la casa văduvei care m-a găzduit 
şi s-o rog să aibă milă de sufletul meu. 

Soldaţii îl însoţiră până la intrarea în cetate şi apoi se 
înfăţişară la preot, pentru a-i transmite ce ceruse israelitul. 

— Îţi voi îndeplini dorinţa, i se adresă preotul 
prizonierului. Dacă ai cerut iertare zeilor, trebuie să-i ceri 
iertare şi femeii. Ca să nu fugi, vei fi însoţit de patru soldaţi 
înarmaţi. Să nu-ţi închipui însă că vei putea s-o convingi să 
ne roage să-ţi cruţăm viaţa. La revărsatul zorilor, te vom 
executa în mijlocul pieţei. 

Preotul ar fi vrut să ştie ce văzuse pe culme, dar răspunsul 
s-ar fi putut să-l surprindă şi nu voia să se dea de gol în 
faţa soldaţilor. Tăcu deci, dar i se păru bună ideea ca Ilie să 
ceară public iertare; astfel, nimeni nu s-ar mai fi îndoit de 
puterea zeilor de pe Al Cincilea Munte. 


Ilie împreună cu soldaţii ajunseră pe străduţa 
sărăcăcioasă, unde îşi găsise adăpost timp de câteva luni. 
Casa văduvei avea ferestrele şi poarta deschise, pentru ca, 
aşa cum spunea credinţa populară, sufletul copilului să 
poată ieşi, pentru a se duce să locuiască împreună cu zeii. 
Trupul lui se afla în mijlocul camerei de zi, vegheat de toţi 
vecinii. 

Când îl zăriră pe israelit, bărbaţii şi femeile se înfuriară. 

— Scoateţi-l de-aici! strigară către gărzi. Nu ţi-e de ajuns 
cât rău ai făcut? Eşti atât de ticălos încât zeii de pe Al 
Cincilea Munte n-au vrut să-şi mânjească mâinile cu sângele 
tău! 

— Ne-a lăsat nouă sarcina de a-l omori! ţipă un altul. şi o 
vom face imediat, nu mai aşteptăm execuţia rituală! 

Înghiontit şi pălmuit, Ilie se eliberă din mâinile care-l 
înşfăcaseră şi se apropie de văduva care plângea într-un 
colţ. 

— Pot să-l readuc la viaţă. Lasă-mă cu fiul tău doar o clipă, 
spuse Ilie. 

Văduva nici nu-şi ridică privirea. 

— Te rog, insistă el. Chiar dacă ar fi ultimul lucru pe care 
1-ai face pentru mine pe lumea asta, dă-mi voie să te 
răsplătesc pentru generozitatea ta. 

Câţiva bărbaţi îl înşfăcară din nou pentru a-l scoate afară. 
Dar Ilie se zbătea şi se lupta din toate puterile, implorând 
să fie lăsat să atingă copilul mort. 

Cu toată împotrivirea lui, îl târâră până la poartă. 

— Tu, înger al Domnului, unde eşti? strigă el privind spre 
cer. 

În acest moment, toată lumea amuţi. Văduva se ridicase şi 
venea spre el. Luându-1l de mână, îl conduse la copil şi dădu 
la o parte cearşaful cu care fusese acoperit. 

— Iată, zise ea, este sânge din sângele meu. Fie ca el să 
curgă peste capetele neamurilor tale dacă nu se vor împlini 
cele spuse de tine. 

Ilie se apropie de copil. 


— Stai! îl opri văduva. Mai întâi, roagă-l pe Dumnezeul tău 
să mi se îndeplinească blestemul. 

Ilie îşi simţi sufletul cuprins de îndoială, dar avea 
încredere în vorbele îngerului. 

— Fie ca sângele acestui copil să curgă peste părinţii şi 
fraţii mei şi peste fiii şi fiicele fraţilor mei, de nu voi 
îndeplini cele spuse de mine. 

Apoi, în ciuda îndoielilor, a păcatelor şi a spaimei ce-l 
cuprinsese, luă copilul din braţele mamei sale şi-l duse în 
cameră. Apoi strigă spre cer: 

— O, Doamne, de ce ai pedepsit pe văduva aceasta ce m-a 
primit în casa ei şi i-ai luat fiul? 

Apoi, aplecându-se de trei ori asupra copilului, strigă: 

— Doamne, Dumnezeul meu, fă să se întoarcă sufletul 
acestui copil în el. 

Timp de câteva clipe nu se întâmplă nimic. Ilie se văzu din 
nou în Galaad, în faţa soldatului cu arcul aţintit spre inima 
lui. Ştia prea bine că de multe ori destinul omului n-are nici 
o legătură cu ceea ce crede sau simte. La fel ca în după- 
amiaza aceea, se simţea liniştit şi încrezător, ştiind că, 
indiferent de rezultat, exista o rațiune pentru care se 
întâmplă toate. Pe vârful celui de Al Cincilea Munte, îngerul 
numise această rațiune „Slava Domnului”. Spera să 
înţeleagă într-o bună zi de ce Creatorul avea nevoie de 
făpturile sale pentru a-şi arăta slava. 

În clipa aceea, copilul deschise ochii. 

— Unde e mama? întrebă el. 

— E jos, te aşteaptă, îi răspunse Ilie, zâmbind. 

— Am visat ceva ciudat. Alunecam printr-un tunel 
întunecat, cu o viteză mai mare decât galopul celui mai 
rapid cal de curse din Akbar. Am zărit un bărbat despre 
care ştiam că e tatăl meu, deşi nu l-am cunoscut niciodată. 
Am ajuns într-un loc minunat, unde tare mi-ar fi plăcut să 
rămân, dar un alt bărbat, pe care nu-l cunosc, dar care 
părea bun şi puternic, m-a îndemnat cu blândeţe să plec de 


acolo. Eu însă voiam să merg mai departe, şi-atunci m-ai 
trezit. 

Copilul părea trist. Probabil că locul acela, unde aproape 
că ajunsese, era într-adevăr frumos. 

— Cel puţin nu mă lăsa singur, dacă tot m-ai împiedicat să 
rămân acolo, unde mă simţeam ocrotit. 

— Să mergem jos, îi zise Ilie. Mama ta vrea să te vadă. 

Băiatul încercă să se ridice, dar era prea slăbit ca să poată 
merge. Ilie îl luă în braţe şi coborâră. 

În încăperea de jos, toată lumea era înspăimântată de 
moarte. 

— De ce s-au adunat cu toţii aici? întrebă băiatul, înainte 
ca Ilie să-i poată răspunde, văduva i-l smulse din braţe şi 
începu să-l sărute, plângând. 

— Ce-i cu tine, mamă? De ce eşti tristă? 

— Nu sunt tristă, fiule, răspunse ea ştergându-şi lacrimile. 
N-am fost niciodată atât de fericită. 

Şi spunând acestea, văduva căzu în genunchi şi strigă: 

— Acum Cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu! Cu- 
adevărat cuvântul Domnului vorbeşte prin gura ta! Ilie o luă 
de umeri şi-i spuse să se ridice. 

— Eliberaţi-l pe omul acesta! le spuse ea soldaţilor. Ela 
alungat răul care se abătuse asupra casei mele! 

Celor de faţă nu le venea să-şi creadă ochilor. O fată de 
douăzeci de ani îngenunche lângă văduvă, încet-încet, toţi 
ceilalţi făcură la fel, chiar şi soldaţii care trebuiau să-l ducă 
la închisoare. 

— Ridicaţi-vă, le spuse tuturor, închinaţi-vă Domnului. Eu 
sunt numai un slujitor al Lui, poate cel mai neînsemnat 
dintre ei. 

Dar ei rămaseră cu toţii în genunchi şi cu capetele plecate. 

— Ai vorbit cu zeii de pe Al Cincilea Munte şi acum, iată, 
poți face minuni, se auzi o voce. 

— Nu există nici un zeu acolo. Am văzut un înger al 
Domnului care mi-a poruncit să fac asta. 

— Te-ai întâlnit cu Baal şi cu fraţii săi, se auzi altă voce. 


Ilie îşi croi drum printre cei îngenuncheaţi şi ajunse în 
stradă. Iar îşi simţea inima grea. 1 se părea că nu-şi 
îndeplinise până la capăt sarcina pe care i-o încredinţase 
îngerul. „Ce folos să învii un mort, dacă nimeni nu vede de 
unde vine această putere?” îngerul îi spusese să rostească 
de trei ori numele Domnului, dar nu-l învățase cum să 
explice mulţimii minunea petrecută în casa femeii. „Oare, 
asemenea vechilor proroci, n-am vrut decât să mă fălesc?” 
se întreba el. 

Auzi, atunci, vocea îngerului păzitor, care-i vorbea de când 
era copil: 

— Te-ai întâlnit azi cu un înger al Domnului. 

— Aşa este, îi răspunse Ilie. Dar îngerii Domnului nu 
vorbesc cu oamenii, ci doar transmit poruncile lui 
Dumnezeu. 

— Foloseşte-te de puterea ta, îi spuse îngerul. Ilie nu 
înţelese ce vrea să spună. 

— Nu am decât puterea pe care mi-o dă Domnul. 

— Nimeni nu are. Toată lumea şi-a primit puterea de la 
Domnul şi nimeni nu se foloseşte de ea. Şi îngerul adăugă: 

— De acum înainte, până te vei întoarce în ţara pe care ai 
părăsit-o, nu-ţi mai este îngăduit să mai faci vreo minune. 

— Şi când mă voi întoarce? 

— Domnul are nevoie de tine ca să reconstruieşti Israelul, 
spuse îngerul. Vei călca din nou pe pământul tău, atunci 
când vei învăţa să reconstruieşti. 

Apoi tăcu. 

PARTEA a Il-a. 

Preotul îşi rosti rugăciunile privind răsăritul şi ceru zeului 
Furtunii şi zeiţei animalelor să aibă milă de cei lipsiţi de 
judecată. Cineva îi povestise în acea dimineaţă că Ilie îl 
readusese pe fiul văduvei din împărăţia morţilor. 

Oamenii din cetate erau înspăimântați şi aţâţaţi în acelaşi 
timp. Credeau cu toţii că israelitul îşi căpătase puterea de la 
zeii de pe Al Cincilea Munte şi acum nu mai era atât de uşor 
să-l ucidă. „Dar clipa aceea va sosi”, îşi spuse el. 


Zeii aveau să hotărască momentul prielnic pentru 
uciderea lui. Mânia zeilor avea o altă cauză, iar prezenţa 
asirienilor la gura văii era un semn. Oare de ce trebuia să ia 
sfârşit o pace care durase sute de ani? Cunoştea răspunsul: 
invenţia din Byblos. Ţara sa descoperise o formă de scriere 
accesibilă tuturor, chiar şi celor ce nu ştiau s-o folosească. 
Oricine putea s-o înveţe într-un timp scurt şi aceasta 
însemna sfârşitul civilizaţiei. 

Preotul ştia că, dintre toate armele de distrugere pe care 
le-a putut inventa omul, cea mai teribilă şi mai puternică 
era cuvântul. Pumnalele şi lăncile lăsau în urma lor sânge, 
săgețile puteau fi văzute de la distanţă, otrăvurile erau 
descoperite si, în cele din urmă, anihilate. 

Cuvântul însă distruge fără să lase urme. Dacă ritualurile 
sacre ar fi cunoscute, mulţi le-ar putea folosi, încercând să 
schimbe universul, ceea ce i-ar supăra pe zei. Până atunci, 
doar casta preoțească cunoştea istoria strămoşilor, care era 
transmisă prin viu grai, sub ju-rământul că secretul va fi 
păstrat. Sau era nevoie de mulţi ani de studiu pentru a 
descifra scrierea pe care egiptenii o răspândiseră în toată 
lumea; astfel numai cei foarte învăţaţi, scribii şi preoţii, 
puteau să schimbe informaţii între ei. 

Alte culturi aveau formele lor rudimentare de a-şi 
înregistra istoria, dar erau atât de complicate, încât nimeni 
din afară nu se încumeta să încerce să le imite. 

Invenţia din Byblos însă avea o componentă explozivă: 
putea fi folosită de orice popor, indiferent de limba pe care 
o vorbea. Până şi grecii, care respingeau orice venea din 
afară, adoptaseră scrierea din Byblos şi o practicau curent 
în tranzacţiile comerciale. Specialişti cum erau în a-şi 
atribui tot ce apărea nou, botezaseră invenţia din Byblos cu 
un nume grecesc: alfabet. 

Secretele păstrate timp de veacuri de civilizaţie erau în 
pericol de a fi dezvăluite, în comparaţie cu acest pericol, 
sacrilegiul comis de Ilie, care adusese înapoi un suflet de 
dincolo de râul morţii, nu însemna mare lucru. 


— Suntem pedepsiţi pentru că nu mai suntem în stare să 
păstrăm lucrurile sfinte. Asirienii se află la porţile noastre, 
vor străbate valea şi vor distruge civilizaţia strămoşilor 
noştri. 

Scrierea va fi lovitura de graţie. Preotul ştia că prezenţa 
duşmanului nu era întâmplătoare. 

Era preţul care trebuia plătit. Zeii plănuiseră totul foarte 
bine, astfel încât să nu-şi dea nimeni seama că ei erau 
răspunzători; puseseră mai mare peste toţi un guvernator 
care se ocupa mai mult de afaceri decât de oştire, aţâţaseră 
lăcomia asirienilor, răriseră ploile şi aduseseră un 
necredincios să învrăjbească cetatea, în curând se va da 
bătălia finală. 

Akbarul va continua să existe şi după aceea, dar pericolul 
reprezentat de scrierea din Byblos va fi eliminat definitiv. 
Preotul şterse cu grijă piatra care marca terenul unde, cu 
multe generaţii în urmă, pelerinul străin găsise locul ales de 
ceruri şi întemeiase oraşul. „Ce frumoasă e”, gândi el. 
Pietrele erau o imagine a zeilor: dure, rezistente, 
supraviețuind în orice condiţii şi neavând nevoie să dea 
socoteală de existenţa lor. Tradiţia orală spunea că centrul 
lumii era însemnat cu o piatră şi în copilărie visase să 
meargă s-o caute. Nici acum nu renunţase la idee. Dar când 
asirienii îşi făcuseră apariţia la gura văii, înţelesese că visul 
lui nu se va împlini niciodată. 

„Nu-i nimic. Aşa ne-a fost scris, să plătească generaţia mea 
pentru că i-am mâniat pe zei. Există sacrificii inevitabile în 
istoria omenirii şi trebuie acceptate.” 

Se jură în gând că va face voia zeilor: nu va încerca să 
împiedice războiul. 

„Poate că acesta este sfârşitul lumii. Crizele se înmulţesc şi 
nu le mai putem face faţă.” 

Preotul îşi luă toiagul şi ieşi din templu. Stabilise să se 
întâlnească cu comandantul garnizoanei din Akbar. 

Ajunsese aproape de zidul de la miazăzi, când se pomeni 
faţă în faţă cu lie. 


— Domnul a înviat un copil din morţi. Oamenii cred în 
puterea mea, zise israelitul. 

— Probabil că băiatul nu era mort, îi răspunse preotul. S-a 
mai întâmplat ca o inimă să se oprească şi apoi să înceapă 
să bată din nou. Astăzi toată lumea numai despre asta 
vorbeşte, dar mâine îşi vor aminti că zeii sunt pe aproape şi 
s-ar putea să audă ce vorbesc. Atunci gurile lor vor amuţi la 
loc. Trebuie să mă grăbesc, căci asirienii se pregătesc de 
luptă. 

— Ascultă ce am de spus: după minunea petrecută ieri 
seară, m-am dus să mă odihnesc dincolo de ziduri, căci 
simţeam nevoia de puţină linişte. Şi-atunci mi s-a arătat din 
nou îngerul de pe vârful muntelui, care mi-a spus: Oraşul 
Akbar va fi distrus în război. 

— Oraşele nu pot fi distruse, spuse preotul. Ele vor fi 
refăcute de şaptezeci de ori câte şapte, pentru că zeii ştiu 
unde le-au aşezat şi trebuie să le găsească la locul lor. 

Guvernatorul se apropie împreună cu grupul de curteni cu 
care venise şi întrebă: 

— Ce-ai spus? 

— încercaţi să păstraţi pacea, spuse din nou Ilie. 

— Dacă te temi, întoarce-te de unde ai venit, îi răspunse 
sec preotul. 

— Izabela şi regele tău abia aşteaptă să pună mâna« pe 
prorocii fugari ca tine, zise guvernatorul. As vrea să ştiu 
însă cum ai reuşit să urci pe Al Cincilea Munte, fără să fii 
transformat în cenuşă de focul din ceruri. 

Preotul trebuia să pună capăt discuţiei. Guvernatorul avea 
de gând să negocieze cu asirienii şi ar fi putut să-l 
folosească pe Ilie pentru asta. 

— Nu-1 asculta, spuse el. Ieri, când a fost adus la mine 
pentru a fi judecat, plângea de frică. 

— Erau lacrimi de părere de rău pentru răul pricinuit. Mă 
tem numai de două lucruri pe lume: de Dumnezeu şi de 
mine însumi. Nu am fugit, ci am plecat din Israel şi sunt 
gata să mă întorc atunci când va hotări Domnul. O voi ucide 


pe frumoasa ta prinţesă şi credinţa lui Israel va ieşi 
învingătoare şi din această încercare. 

— Trebuie să fii mai tare ca piatra, ca să rezişti farmecelor 
Izabelei, îl luă peste picior guvernatorul. Chiar de s-ar 
întâmpla ce spui, vom trimite altă prinţesă, şi mai frumoasă, 
aşa cum am mai făcut şi înainte de Izabela. 

Preotul avea dreptate. Cu două sute de ani în urmă, o 
prinţesă din Sidon îl sedusese pe cel mai înţelept dintre 
cârmuitorii Israelului, regele Solomon. Ea îl pusese să 
construiască un templu întru slava zeiţei Astarte şi Solomon 
îi făcuse voia. Pentru acest sacrilegiu, Domnul a ridicat 
oştirile vecine şi Solomon a fost detronat. 

Tot astfel se va întâmpla şi cu Ahab, soţul Izabelei, gândi 
Ilie. Domnul va avea grijă ca el să-şi îndeplinească misiunea 
la momentul potrivit. Ce rost avea să încerce să-i convingă 
pe aceşti oameni? Erau la fel ca cei pe care-i văzuse aseară, 
îngenuncheaţi pe podeaua casei văduvei, aducând laude 
zeilor de pe Al Cincilea Munte. Credinţa strămoşească nu-i 
va lăsa niciodată să gân-dească altfel. 

— Păcat că trebuie să respectăm legea ospitalităţii, spuse 
guvernatorul, care părea să fi uitat ce spusese Ilie despre 
pace. Altfel, am fi ajutat-o pe Izabela să isprăvească mai 
repede cu toţi aceşti proroci. 

— Nu din acest motiv îmi cruţaţi viaţa. Ştiţi că reprezint o 
marfă de preţ şi vreţi să” i oferiţi Izabelei plăcerea de a mă 
ucide cu mâinile ei. în plus, de ieri, poporul îmi atribuie 
puteri miraculoase. El crede că m-am întâlnit cu zeii de pe 
Al Cincilea Munte. Iar voi, nu că v-ar păsa de mânia zeilor, 
dar nu vreţi să mâniaţi populaţia. 

Guvernatorul şi preotul îl lăsară pe Ilie să vorbească 
singur şi se îndreptară spre zidul cetăţii, în acel moment, 
preotul îşi jură că-l va omori pe prorocul israelit cu prima 
ocazie. Nu mai era o simplă marfă de schimb, devenise o 
ameninţare. 

Privindu-i cum se îndepărtează, pe Ilie îl apucă disperarea. 
Oare ce să facă pentru a îndeplini voia Domnului? începu să 


strige în mijlocul pieţei: 

— Locuitori ai Akbarului! Ieri seară am urcat pe Al 
Cincilea Munte şi am vorbit cu zeii ce sălăşluiesc acolo. 
Când m-am întors, am avut puterea să readuc un copil din 
împărăţia morţii! 

Oamenii se strânseră în jurul lui. Toţi cunoşteau povestea. 
Guvernatorul şi preotul se opriră din drum şi se întoarseră 
să vadă ce se întâmpla. Prorocul israelit zicea că-i văzuse pe 
zeii de pe Al Cincilea Munte în-chinându-se unui Dumnezeu 
mai puternic decât ei. 

— Voi pune să fie omorât, spuse preotul. 

— Iar populaţia se va răzvrăti împotriva noastră, i-o 
întoarse guvernatorul, atent la ce spunea străinul. Mai bine 
aşteptăm să facă vreo greşeală. 

— înainte de a cobori muntele, zeii m-au însărcinat să-l 
sfătuiesc pe guvernator să nu răspundă la provocarea 
asirienilor! continuă Ilie. Ştiu că el este un bărbat cinstit şi 
m-ar asculta, dar există oameni care preferă războiul şi nu 
mă lasă să mă apropii de el. 

— Israelitul este un om sfânt, îi spuse un bătrân 
guvernatorului. Nimeni n-ar cuteza să urce pe Al Cincilea 
Munte, căci ar fi mistuit de focul din ceruri. Dar acest om a 
făcut-o, iar acum învie morţii. 

— Tirul, Sidonul şi toate cetăţile feniciene trăiesc în 
tradiţia păcii, spuse alt bătrân. Am mai trecut noi prin 
încercări şi mai grele şi am reuşit să le învingem. 

Mai mulţi bolnavi şi infirmi îşi croiră drum prin mulţime si, 
ajunşi lângă Ilie, încercară să-i atingă hainele, rugându-l 
să-i vindece de boli. 

— Înainte de a da sfaturi guvernatorului, poftim de 
vindecă bolnavii, zise preotul. Numai atunci vom crede că 
zeii de pe Al Cincilea Munte sunt de partea ta. 

Ilie îşi aminti ce-i spusese îngerul cu o seară înainte: nu îi 
sunt îngăduite alte puteri, decât cele omeneşti. 

— Bolnavii te roagă să-i ajuţi, insistă preotul. Să te vedem. 


— Mai bine încercăm să evităm războiul. Vor fi mult mai 
mulţi bolnavi şi infirmi, dacă nu vom reuşi. Guvernatorul 
întrerupse discuţia: 

— Ilie va veni cu noi. A fost atins de graţia divină. 

Deşi nu credea în existenţa zeilor de pe Al Cincilea Munte, 
guvernatorul vorbi astfel, căci avea nevoie de un aliat în 
încercarea de a convinge poporul că pacea cu asirienii era 
singura ieşire. 

În timp ce se îndreptau spre locul de întâlnire cu 
căpetenia oştirii, preotul i se adresă lui Ilie: 

— Nu crezi nimic din ceea ce spui. 

— Cred că pacea este unica ieşire. Nu cred însă că pe 
vârful acelui munte s-ar afla sălaşul vreunui zeu. Am fost 
acolo. 

— Şi ce-ai văzut? 

— Un înger al Domnului. Mi s-a mai arătat şi în alte locuri 
pe unde am umblat, îi răspunse Ilie. Şi există un singur 
Dumnezeu. 

Preotul râse. 

— Vrei să spui că, după părerea ta, acelaşi dumnezeu care 
stârneşte furtunile face şi grâul să crească. Sunt două 
lucruri care n-au nimic în comun. 

— Vezi acest Al Cincilea Munte? întrebă Ilie. Dacă-l 
priveşti din locuri diferite, ti se va înfăţişa altfel, deşi este 
acelaşi munte. 'Tot aşa se întâmplă cu întreaga creaţie: sunt 
mai multe întruchipări ale aceluiaşi Dumnezeu. 

De sus, de pe parapet, se zărea în depărtare tabăra 
duşmană, în valea pustie, corturile albe se desluşeau 
limpede. 

Cu câtva timp în urmă, când paznicii observaseră corturile 
asirienilor într-o margine a văii, iscoadele au spus că era 
vorba de o misiune de recunoaştere; comandantul a fost de 
părere să fie prinşi şi vânduți ca sclavi. Guvernatorul însă 
alesese altă strategie: să nu facă nimic. Se baza pe faptul 
că, dacă va păstra relaţii bune, va dobândi o nouă piaţă de 
desfacere pentru sticlăria fabricată în Akbar. în afară de 


asta, asirienii ştiau că, în război, oraşele mici sunt 
întotdeauna de partea învingătorilor. Deci căpeteniile nu 
doreau decât să fie lăsaţi să treacă mai departe fără să 
întâmpine rezistenţă. Tir şi Sidon, acestea da, erau oraşe 
mari, unde se păstrau tezaurul şi documentele. 

Patrula se aşezase la gura văii şi cu timpul începură să 
sosească întăriri. Preotul spunea că e lesne de înţeles ce se 
întâmplă: oraşul avea un puţ cu apă, singurul cale de câteva 
zile prin deşert. Dacă asirienii doreau să cucerească oraşele 
Tir şi Sidon, aveau nevoie de apă pentru a-şi aproviziona 
oştirea. 

După o lună, puteau să-i alunge, după două, îi puteau 
învinge fără greutate şi ar fi negociat o retragere onorabilă 
a soldaţilor asirieni. 

Atacul se lăsa aşteptat. Trecuseră cinci luni şi încă ar mai fi 
putut câştiga bătălia. Trebuie să atace, sunt morţi de sete”, 
îşi spunea guvernatorul. Dădu ordin comandantului să 
alcătuiască strategii de apărare şi să-şi instruiască 
permanent oamenii, pentru a face faţă unui atac prin 
surprindere. 

În gândul lui însă se concentra asupra păcii. 

O jumătate de an se scursese şi oastea asiriană nu se 
mişca. Dacă în primele săptămâni atmosfera în Akbar era 
încordată, acum se liniştise complet; oamenii îşi vedeau de 
viaţa lor, ţăranii se duceau din nou la câmp, fabricanţii de 
vin, de sticlă şi săpun îşi vedeau de meşteşugul lor, iar 
negustorii vindeau şi cumpărau mărfuri. Toată lumea era 
convinsă că Akbarul nu-l atacase pe vrăjmaş, deoarece, în 
curând, criza avea să fie rezolvată prin negocieri. De altfel, 
toată lumea ştia că guvernatorul fusese ales de zei şi, prin 
urmare, avea să ia cea mai bună hotărâre. 

Când apăru Ilie în cetate, guvernatorul împrăştie zvonul 
că străinul aduce cu el un blestem; astfel, dacă pericolul de 
război devenea iminent, avea să pună dezastrul pe seama 
strâinului. Locuitorii din Akbar s-ar fi lăsat convinşi că 
moartea israelitului le-ar aduce liniştea înapoi. 


Guvernatorul le-ar fi spus că oricum era prea târziu să-i 
alunge pe asirieni, ar fi dat ordin ca Ilie să fie executat şi le- 
ar fi explicat că pacea este cea mai bună soluţie. După 
părerea lui, neguţătorii, care doreau şi ei să fie pace, i-ar fi 
făcut şi pe ceilalţi să gândească la fel. 

Toate lunile din urmă, luptase cu preotul şi cu 
comandantul, care susțineau ideea atacului imediat. Zeii de 
pe Al Cincilea Munte nu-l uitaseră, totuşi, nici de data 
aceasta. După miracolul învierii, înfăptuit cu o noapte 
înainte, viaţa lui Ilie devenise mai prețioasă decât uciderea 
lui. 

— Ce va face străinul? întrebă comandantul. 

— Zeii l-au luminat şi ne va ajuta să găsim cea mai bună 
ieşire, îi răspunse guvernatorul şi schimbă rapid vorba. 

— Se pare că peste noapte numărul corturilor a crescut. 

— Iar mâine va creşte şi mai mult, răbufni comandantul. 
Dacă am fi atacat atunci, când nu era decât o patrulă, 
probabil că nu s-ar mai fi întors. 

— Te înşeli. Unul ar fi putut să scape şi s-ar fi întors cu alţii 
ca să se răzbune. 

— Când întârzii culesul, fructele putrezesc, nu se lăsă 
comandantul. lar când amâni rezolvarea problemelor, ele 
devin tot mai mari. 

Guvernatorul îi aduse aminte că pacea domnea printre 
fenicieni de aproape trei secole şi că erau foarte mândri de 
asta. Ce vor spune generaţiile viitoare, dacă el va pune 
capăt epocii de prosperitate? 

— Trimite un emisar să negocieze cu ei, spuse Ilie. Cel mai 
priceput războinic e cel care ştie să-şi facă din duşman 
prieten. 

— Nu ştim precis ce vor. Nici nu ştim dacă au intenţia să 
cucerească oraşul. Cum să negociem? 

— Sunt semne de ameninţare. O oştire nu-şi pierde timpul 
în zadar cu exerciţii militare, departe de ţară. 

Zilnic soseau noi soldaţi şi guvernatorul încerca să-şi 
închipuie de câtă apă vor avea nevoie toţi aceşti oameni, în 


scurt timp, cetatea va fi lipsită de apărare în faţa oştirii 
inamice. 

— Putem ataca acum? îl întrebă preotul pe comandant. 

— Da, putem. Am pierde mulţi oameni, dar am salva 
oraşul. Trebuie însă să ne hotărâm imediat. 

— Nu, spuse Ilie, adresându-se guvernatorului. Zeii mi-au 
spus că încă mai putem găsi o soluţie paşnică. 

Deşi auzise discuţia dintre preot şi israelit, guvernatorul 
se prefăcu a crede. Lui îi era totuna dacă Şi-don şi Tir erau 
conduse de fenicieni, canaaneni sau asirieni. Important era 
ca oraşul să poată continua a face comerţ. 

— Să atacăm, insistă preotul. 

— Doar o zi, îi rugă guvernatorul. Poate că lucrurile se 
rezolvă. 

Trebuia să găsească cea mai bună formulă. Cobori de pe 
parapet şi se îndreptă spre palat, împreună cu israelitul, pe 
care-l rugase să-l însoţească. 

Pe drum, se gândea la oamenii pe lângă care trecea: 
păstori care-şi mânau oile pe munte, ţărani care se duceau 
să muncească pământul uscat, pentru a-i smulge puţinul cu 
care să-şi hrănească familiile. Soldaţii făceau exerciţii cu 
lancea şi câţiva negustori sosiți de curând îşi expuneau 
marfa în piaţă. Oricât de straniu ar părea, asirienii nu 
închiseseră drumul ce străbătea valea de-a curmezişul, 
astfel încât negustorii continuau să circule cu mărfurile lor 
şi să plătească oraşului taxa pentru transport. 

— Acum, când au reuşit să adune o oaste puternică, de ce 
nu închid drumul? vru să ştie Ilie. 

— Imperiul asirian are nevoie de produsele care sosesc din 
porturile Sidon şi Tir, îi răspunse guvernatorul. Dacă 
negustorii s-ar simţi ameninţaţi, ar întrerupe fluxul 
aprovizionării, ceea ce ar avea consecinţe mai grave decât o 
înfrângere militară. Trebuie găsit un mijloc de a evita 
războiul. 

— Aşa este. Dacă vor apă, putem să le-o vindem, spuse Ilie. 


Guvernatorul nu răspunse, îşi dădu seama că-l poate 
folosi pe israelit ca armă împotriva celor ce doreau război: 
el urcase pe Al Cincilea Munte, se mă-surase cu zeii, aşa că, 
dacă preotul insista să lupte cu asirienii, Ilie era singurul 
capabil să-1 înfrunte, îi propuse să facă împreună o 
plimbare, să stea de vorbă. 

Preotul rămase sus pe metereze, studiind mişcările 
duşmanului. 

— Ce-ar putea face zeii pentru a-i opri pe invadatori? 
întrebă comandantul. 

— Am trimis jertfele pentru Al Cincilea Munte. I-am rugat 
pe zei să ne trimită o căpetenie mai curajoasă. 

— Ar fi trebuit să facem ca Izabela, să-i nimicim pe 
proroci. Un amărât de israelit, ieri condamnat la moarte, a 
ajuns să fie folosit acum de guvernator pentru a convinge 
populaţia să aleagă pacea. 

Comandantul îşi ridică ochii spre munte. 

— Putem să poruncim uciderea lui Ilie si, cu ajutorul 
soldaţilor, să-l dăm jos pe guvernator. 

— Voi pune să fie omorât Ilie, îi răspunse preotul. Cât 
despre guvernator, nu putem face nimic: neamul lui e la 
putere de câteva generaţii. Bunicul lui a fost căpetenia 
noastră, prin voinţa zeilor puterea a trecut în mâinile tatălui 
lui, de unde a preluat-o el. 

— De ce să ne împiedicăm de tradiţie şi să nu ne alegem o 
căpetenie mai eficientă? 

— Tradiţia este necesară pentru a menţine ordinea în 
lume. Dacă o nesocotim, totul se duce de râpă. 

Preotul privi în jur. Cerul şi pământul, munţii şi văile, 
fiecare lucru fusese creat cu un rost. Uneori pământul se 
cutremura, alteori, ca acum, nu ploua multă vreme. Dar 
stelele se aflau la locul lor, iar soarele nu se prăvălea peste 
oameni. şi asta pentru că, de la Potop, oamenii învăţaseră 
că e cu neputinţă să schimbi ordinea Creaţiei. 

Cândva existase doar Al Cincilea Munte. Oamenii şi zeii 
trăiau laolaltă, se plimbau prin grădinile paradisului, 


vorbeau şi râdeau împreună. Dar făpturile omeneşti au 
căzut în păcat şi zeii i-au alungat. Cum nu aveau unde să-i 
trimită, au creat Pământul în jurul muntelui, pentru a-i 
azvârli la poale, ca să-i supravegheze şi să le amintească 
veşnic că se află mult mai jos decât cei de pe Al Cincilea 
Munte. 

Avuseseră grijă totuşi să lase deschisă o poartă de 
întoarcere; dacă omenirea ar urma drumul cel drept, s-ar 
putea întoarce pe vârful muntelui. Pentru ca să nu se uite 
această învăţătură, i-au însărcinat pe preoţi şi pe 
comandanţi să o păstreze vie în memoria oamenilor. 

Toate neamurile împărtăşeau aceeaşi credinţă: dacă 
familiile unse de zei ar părăsi puterea, urmările ar fi grave. 
Nimeni nu-şi mai amintea de ce fuseseră alese tocmai 
aceste familii, dar ştiau cu toţii că se înrudeau cu familiile 
divine. Akbarul exista de sute de ani şi fusese condus 
dintotdeauna de strămoşii actualului guvernator; fusese 
invadat de multe ori, căzuse în mâna asupritorilor şi 
barbarilor, dar, cu timpul, invadatorii plecau sau erau 
alungaţi. Şi atunci, vechea ordine se restabilea şi oamenii se 
întorceau la traiul de dinainte. 

Datoria preoţilor era de a menţine această ordine: lumea 
avea un destin şi era guvernată de legi. Trecuse timpul în 
care se străduiau să-i înţeleagă pe zei, venise vremea să-i 
asculte şi să le facă pe plac. Erau capricioşi şi se mâniau 
iute. 

Dacă culesul n-ar avea ritualul lui, pământul n-ar da rod. 
Dacă nu s-ar face jertfe, oraşul ar fi invadat de boli fatale. 
Dacă zeul Timpului ar fi din nou provocat, ar putea face ca 
grâul şi oamenii să nu mai crească. 

— Uite, Al Cincilea Munte, îi spuse comandantului. De pe 
piscul lui, zeii guvernează valea şi ne ocrotesc. Au pentru 
Akbar un plan pentru toată veşnicia. Străinul va fi ucis sau 
se va întoarce acasă, guvernatorul va dispărea într-o zi şi 
fiul lui va fi mai înţelept ca el. Tot ce ni se întâmplă este 
trecător. 


— Ne trebuie o nouă căpetenie, spuse comandantul Dacă 
rămmem pe mâna actualului guvernator ne ducem de râpă. 

Preotul ştia că aceasta era dorinţa zeilor, pentru a pune 
capăt pericolului reprezentat de scrierea din Byblos, dar nu 
spuse nimic. Se bucură să constate, încă o dată, că, vrând- 
nevrând, guvernatorii împlinesc destinul Universului. 

În timpul plimbării prin oraş, Ilie îi explică guvernatorului 
planurile lui de pace şi acesta îl numi ajutorul său. Când 
ajunseră în piaţa centrală, se văzu iar înconjurat de bolnavi, 
dar le spuse că zeii de pe Al Cincilea Munte îi interziseseră 
să vindece. Pe înserate, se duse la casa văduvei. Copilul se 
juca în faţa casei şi el îi mulţumi Domnului că putuse mijloci 
miracolul. 

Femeia îl aştepta cu cina. Pe masă, văzu cu mirare o cană 
cu vin. 

— Oamenii au adus daruri pentru a te înveseli, îi explică 
ea. lar eu îţi cer iertare pentru nedreptatea pe care ţi-am 
făcut-o. 

— Ce nedreptate? se miră Ilie. Nu vezi că tot ce se 
întâmplă este din voia Domnului? 

Văduva surâse şi ochii începură să-i strălucească, iar el 
observă cât era de frumoasă. Era cel puţin cu zece ani mai 
în vârstă, dar simţea pentru ea o adâncă tandreţe. Nu era 
învăţat cu aşa ceva şi îl cuprinse panica, îşi aminti de ochii 
Izabelei şi de ruga pe care o făcuse la ieşirea din palatul lui 
Ahab - să aibă şi el parte de o nevastă din Liban. 

— Deşi am trăit în zadar, îl am, totuşi, pe fiul meu şi 
povestea lui va dăinui, căci s-a întors de pe tărâmul morţii, 
spuse femeia. 

— N-ai trăit în zadar. Eu am venit în Akbar din porunca 
Domnului şi tu m-ai primit în casa ta. Dacă povestea fiului 
tău va fi pomenită, sunt sigur că şi a ta va fi. 

Femeia umplu cănile şi băură amândoi pentru soarele care 
apunea şi pentru stelele de pe cer. 

— Ai venit dintr-o ţară îndepărtată, la îndemnul unui 
Dumnezeu necunoscut mie, dar la care acum mă închin şi 


eu. Şi copilul meu s-a întors de pe un tărâm îndepărtat şi va 
avea o istorie minunată de povestit nepoților săi. Preoţii o 
vor consemna şi o vor transmite generaţiilor viitoare. 

În memoria preoţilor oraşele îşi păstrau trecutul, 
cuceririle, vechii zei şi războinicii care le-au apărat cu 
preţul sângelui lor. Chiar dacă acum se inventaseră noi 
metode de a conserva trecutul, memoria preoţilor era 
singura în care aveau încredere locuitorii din Akbar. De 
scris, oricine poate să scrie ce vrea, dar nimeni nu-şi 
aminteşte nişte lucruri care n-au existat. 

— Ce-aş avea eu de povestit? spuse femeia şi umplu din 
nou cana pe care Ilie o golise dintr-o sorbire. N-am nici 
puterea, nici frumuseţea Izabelei. Viaţa mea este o viaţă 
oarecare: o căsătorie stabilită de părinţi pe când eram 
copilă, treburile casei care m-au năpădit imediat după 
aceea, rugăciuni în zilele sfinte, un soţ mereu ocupat cu alte 
treburi. Cât a trăit, n-am vorbit nici măcar o dată despre 
ceva important. El era preocupat de negoţul lui, eu aveam 
grijă de casă şi aşa au trecut cei mai frumoşi ani din viaţa 
noastră. După ce a murit, am rămas cu sărăcia şi cu un 
copil de crescut. Când va fi mare va străbate mările şi eu nu 
voi mai însemna nimic pentru nimeni. Nu mi-e ciudă şi nu 
sunt mânioasă, dar am conştiinţa inutilităţii mele. 

Ilie îşi mai umplu o cană. Inima îi dădea semnale de 
alarmă, începea să-i placă tovărăşia femeii. Dragostea 
putea fi o experienţă mai înspăimântătoare decât aceea de 
a te afla faţă în faţă cu un arcaş care ţinteşte spre inima ta. 
Dacă săgeata îşi nimereşte ţinta, eşti mort şi de restul are 
grijă Dumnezeu. Dacă te loveşte dragostea, trebuie să-ţi 
asumi singur consecinţele. 

„Mi-am dorit atât de mult să iubesc”, se gândi el. Iar acum, 
când dragostea se afla în faţa lui, căci fără îndoială se afla 
acolo, trebuia numai să nu se ferească de ea, singura lui 
dorinţă era s-o uite cât mai repede. 

Gândul i se întoarse înapoi, la ziua în care sosise în Akbar, 
după exilul petrecut la Cherit. Fusese atât de vlăguit şi 


însetat, încât nu-şi mai amintea de nimic altceva decât de 
momentul în care îşi revenise din leşin şi o văzuse pe ea, 
încercând să-i umezească buzele. Nu se aflase niciodată 
atât de aproape de o femeie. Ochii ei erau la fel de verzi ca 
ai Izabelei, numai că aveau o strălucire aparte, ca un reflex 
al cedrilor, al oceanului pe care-l visase de atâtea ori şi nu 
apucase să-l vadă, sau - era oare cu putinţă? - al propriului 
său suflet. 

„As vrea atât de mult să-i pot spune toate acestea, dar nu 
ştiu cum. E mai uşor să vorbeşti despre iubirea de 
Dumnezeu.” 

Ilie mai bău puţin vin. Ea crezu că spusese ceva care-l 
supărase şi schimbă vorba. 

— Ai urcat pe Al Cincilea Munte? îl întrebă. 

EI încuviinţă din cap. 

I-ar fi plăcut să-1 întrebe ce văzuse acolo şi cum de reuşise 
să scape de focul divin. Dar el nu părea să se simtă în largul 
lui. 

„Este proroc. Citeşte în inima mea”, gândi ea. 

De când apăruse israelitul în viaţa ei, totul se schimbase. 
Până şi sărăcia părea mai uşor de îndurat, căci acest străin 
trezise în ea un sentiment pe care nu-l mai cunoscuse 
niciodată: dragostea. Când fiul ei căzuse bolnav, se luptase 
cu toţi vecinii pentru ca el să poată rămâne. 

Ştia că, pentru el, nu exista nimic mai important ca 
Dumnezeu. Era conştientă că totul nu e decât un vis 
prostesc. Bărbatul din faţa ei putea pleca în orice moment 
s-o ucidă pe Izabela şi nu s-ar fi întors să-i povestească şi ei 
despre cele întâmplate. 

Oricum, ar fi continuat să-l iubească, pentru că, pentru 
prima dată în viaţa ei, ştia ce înseamnă libertatea. Putea 
să-l iubească, fără ca el să afle vreodată. N-avea nevoie de 
permisiunea lui ca să-i ducă dorul să se gândească la el 
toată ziua, să-l aştepte cu cina şi să se îngrijoreze de câte 
intrigi pot ţese oamenii împotriva unui străin. 


Da, asta era libertatea: să simtă ce-şi dorea, indiferent de 
părerea altora. Se luptase deja cu prietenii şi cu vecinii 
pentru a-l putea păstra lângă ea. Nu trebuia să se lupte şi 
cu ea însăşi. 

Ilie bău puţin din cană, ceru iertare şi se duse la el în 
cameră. Ea ieşi afară, se bucură să-şi vadă fiul ju-cându-se 
în faţa casei şi hotărî să facă o scurtă plimbare. 

Se simţea liberă, pentru că dragostea eliberează. 

Ilie rămase mult timp cu privirea pironită pe pereţi. In 
sfârşit, se hotări să-şi cheme îngerul. 

— Îmi simt inima în pericol, îi spuse. 

Îngerul nu-i răspunse. Ilie se întreba dacă să mai continue, 
dar era deja prea târziu, doar nu-l chemase fără motiv. 

— Când mă aflu în faţa acestei femei, nu mă simt bine. 

— Ba dimpotrivă, îi răspunse îngerul. Dar asta te 
deranjează, pentru că s-ar putea să te îndrăgosteşti. 

Ilie se simţi ruşinat că îngerul ştia ce se petrece în sufletul 
lui. 

— Dragostea e periculoasă, spuse el. 

— Foarte periculoasă, îi răspunse îngerul. Şi ce-i cu asta? 

În clipa următoare, dispăru. 

Îngerul n-avea sufletul sfâşiat de îndoieli. Ştia prea bine ce 
e dragostea. Regele Israelului îl părăsise pe Dumnezeu, 
pentru că Izabela, prinţesa din Sidon, îi furase inima. Se 
povestea că regele Solomon îşi pierduse tronul tot din 
pricina unei străine. Regele David îl trimisese la moarte pe 
unul dintre cei mai buni prieteni, pentru că se îndrăgostise 
de soţia acestuia. Din cauza Dalilei, Samson fusese prins şi 
filistenii îi scoseseră ochii. 

Cum să nu ştie ce e dragostea? Istoria era plină de poveşti 
tragice. Şi chiar dacă n-ar cunoaşte scrierile sfinte, avea 
exemplul prietenilor săi, şi al prietenilor prietenilor săi, cu 
lungile lor nopţi de nelinişte şi suferinţă. Dacă ar fi avut o 
nevastă în Israel, i-ar fi venit foarte greu să-şi părăsească 
oraşul şi să îndeplinească porunca Domnului, iar acum ar fi 
fost mort. 


„Mă lupt în zadar”, se gândi el. „Dragostea va câştiga 
această bătălie şi o voi iubi până la sfârşitul zilelor mele. 
Doamne, trimite-mă înapoi în Israel, să nu fiu nevoit să-i 
spun acestei femei ceea ce simt. Pentru că ea nu mă iubeşte 
şi-mi va răspunde că inima ei a fost îngropată o dată cu 
trupul soţului ei, mort ca un erou.” 

A doua zi, Ilie se întâlni din nou cu comandantul. Află de la 
el că mai apăruseră şi alte corturi în vale. 

— În acest moment care e raportul de forte? 

— Nu dau informaţii unui duşman al Izabelei. 

— Sunt consilierul guvernatorului, îi răspunse Ilie. Am fost 
numit aseară. i s-a comunicat şi dumitale, aşa că aştept un 
răspuns. 

Comandantul abia îşi stăpâni pornirea de a-l ucide pe 
străin. 

— Asirienii au de două ori mai mulţi soldaţi ca noi, îi 
răspunse în cele din urmă. 

Ilie ştia că inamicul avea nevoie de o forţă mult superioară. 

— Ne apropiem de momentul ideal pentru începerea 
negocierilor de pace. Vor înţelege că suntem generoşi cu ei 
şi vom obţine nişte condiţii mai bune. Orice general ştie că, 
pentru a cuceri un oraş, invadatorii au nevoie de cinci 
oameni contra unu. 

— Vor reuşi să-i adune, dacă nu atacăm acum. 

— Chiar de le vor sosi toate proviziile, nu vor avea apă 
suficientă pentru atâţia oameni. Atunci va fi momentul să ne 
trimitem ambasadorii. 

— şi care va fi acest moment? 

— Vom aştepta ca numărul de războinici asirieni să mai 
crească puţin. Când situaţia va deveni insuportabilă, se vor 
vedea obligaţi să atace, dar, dată fiind proporţia de trei sau 
patru de-ai lor contra unul de-al nostru, vor şti că îi 
aşteaptă înfrângerea, în acel moment, emisarii noştri le vor 
oferi pacea, libera trecere şi posibilitatea de a cumpăra 
apă. Este planul guvernatorului. 


Comandantul nu spuse nimic, aşteptând să plece veneticul. 
Chiar dacă Ilie va fi mort, guvernatorul tot nu va renunţa la 
idee. îşi jură că, dacă s-ar ajunge până acolo, chiar el îl va 
omori pe guvernator şi mai apoi s-ar sinucide, căci n-ar 
putea înfrunta mânia zeilor. 

Până atunci, în nici un caz nu va permite ca ţara lui să fie 
trădată pentru bani. 

„Trimite-mă, Doamne, înapoi în Israel”, se ruga Ilie în 
fiecare seară, umblând pe vale. „Nu lăsa ca inima mea să 
rămână prizonieră aici, în Akbar.” 

Urmând un obicei al prorocilor pe care-l văzuse în 
copilărie, începu să se plesnească cu un bici, ori de câte ori 
îi zbura gândul la văduvă. Spatele lui era tot o carne vie şi 
două zile aiura de fierbinţeală. Când îşi mai reveni, primul 
lucru pe care-l zări când deschise ochii fu chipul femeii, îi 
îngrijea rănile, ungându-l cu alifii şi untdelemn de măsline, 
îi aducea în cameră mâncarea, căci era prea slăbit să poată 
cobori la masă. 

Când se înzdrăveni, începu iar să cutreiere valea. 

„Du-mă, Doamne, înapoi în Israel”, se ruga Ilie. „Inima 
mea este deja prizonieră în Akbar, dar trupul meu poate 
porni la drum.” 

Îngerul îşi făcu apariţia. Nu era îngerul Domnului, cel pe 
care-l văzuse sus pe munte, ci era îngerul lui păzitor, cu 
care vorbise de atâtea ori. 

— Domnul ascultă rugile celor ce vor să scape de ură, dar 
rămâne surd la ruga celor ce se feresc de iubire. 

În fiecare seară cinau toţi trei împreună. Aşa cum le 
promisese Domnul, făina din vas nu se împuţina şi 
untdelemnul din ulcior nu scădea. 

Rar schimbau o vorbă în timpul mesei. Totuşi, într-o seară, 
copilul întrebă: 

Ce este un proroc? 

— Cineva care continuă să audă aceleaşi voci din copilărie 
şi crede în ce i se spune. Cineva care poate afla, astfel, ce 
gândesc îngerii. 


— Ştiu despre ce vorbeşti, spuse copilul. Şi eu am nişte 
prieteni, pe care numai eu îi văd. 

— Să nu-i uiţi niciodată, chiar dacă oamenii mari îţi spun 
că e o prostie. Astfel, vei putea cunoaşte voia Domnului. 

— Voi cunoaşte viitorul, precum ghicitorii din Babilon, zise 
băiatul. 

— Prorocii nu ghicesc viitorul. Transmit doar cuvântul 
Domnului pe care le e dat să-l audă. De aceea mă aflu aici, 
dar nu ştiu când mă voi întoarce în ţara mea. Domnul îmi va 
comunica aceasta la momentul potrivit. 

Ochii femeii se întristară. Da, într-o bună zi, va pleca. 

Ilie încetă să mai ceară ajutorul Domnului. Hotărâse că, 
atunci când va veni vremea să plece din Akbar, îi va lua cu 
el pe văduvă şi pe fiul ei. Până atunci, nu le va pomeni nimic 
despre hotărârea lui. 

Poate că ea nici nu vrea să plece. Poate că nici nu 
înţelesese ce simţea pentru ea, doar şi lui îi luase destul 
timp să înţeleagă, în acest caz, cu atât mai bine, va putea să 
se dedice trup şi suflet misiunii sale: izgonirea Izabelei şi 
refacerea Israelului. Va fi destul de ocupat ca să se mai 
gândească la dragoste. 

„Domnul este păstorul meu”, îşi spuse el, amintindu-şi de o 
veche rugăciune a lui David. „Îmi va răcori inima şi mă va 
duce la apele odihnei.” „Şi nu mă va lăsa să-mi risipesc 
rostul vieţii”, adăugă de la el. 

Într-o seară, se întoarse acasă mai devreme ca de obicei şi 
o găsi pe văduvă aşezată pe prag. 

— Ce faci? 

— Nimic, ce să fac? răspunse ea. 

— Atunci, învaţă, în momentul acesta, mulţi oameni au 
renunţat să mai trăiască. Nu se mânie, nu plâng, aşteaptă 
doar să treacă timpul. N-au acceptat provocările vieţii, iar 
viaţa nu-i mai provoacă. Acelaşi pericol te paşte şi pe tine. 
Fă ceva, înfruntă viaţa, dar nu te resemna. 

— Viaţa mea a căpătat un nou sens, de când ai apărut tu, 
spuse ea cu ochii în pământ. 


Pentru o fracțiune de secundă, simţi că ar putea să-i spună 
şi el ce avea pe suflet. Dar îşi luă gândul - precis că ea se 
referise la altceva. 

— Pune mâna şi fă ceva, schimbă el vorba. Astfel timpul 
nu-ţi va fi duşman, ci aliat. 

— Ce-aş putea învăţa? Ilie se gândi puţin. 

— Scrierea din Byblos. Îţi va folosi cândva, dacă vei 
călători. 

Femeia hotări să se dedice studiului cu trup şi suflet. Nu 
se gândise niciodată să plece din Akbar dar, după cum îi 
vorbise, poate că el ar dori s-o ia cu el. 

Simţi din nou gustul libertăţii, începu să se scoale iar în 
zori şi să umble surâzătoare pe străzi. 

— [lie trăieşte, îi spuse comandantul preotului, două Juni 
mai târziu. N-ai reuşit să-l ucizi. 

— În tot Akbarul nu vei găsi pe cineva care să dorească să 
preia această misiune. Israelitul i-a mângâiat pe bolnavi, i-a 
vizitat pe prizonieri, i-a hrănit pe cei flămânzi. Când vreun 
om se ceartă cu vecinul său, se duce la el şi cu toţii acceptă 
judecata lui, pentru că este dreaptă. Guvernatorul se 
foloseşte de el pentru a-şi spori popularitatea, dar nimeni 
nu pare să bage de seamă. 

— Negustorii nu vor război. Dacă guvernatorul va deveni 
atât de popular încât va reuşi să convingă poporul că e mai 
bine să fie pace, nu-i vom mai putea alunga pe asirieni în 
vecii vecilor. Ilie trebuie omorât numaidecât. 

Preotul arătă spre Al Cincilea Munte şi spre vârful lui 
veşnic învăluit în ceată. 

— Zeii nu vor îngădui ca ţara să fie umilită de o putere 
străină. Ne vor da un semn, se va întâmpla ceva şi noi vom 
profita de ocazie. 

— Ce anume? 

— Nu ştiu, dar voi fi atent la semne. Nu-i mai da date 
corecte despre ostile asiriene. Dacă te întreabă ceva, spune 
că raportul invadatorilor este încă de patru la unu. între 
timp, continuă să pregăteşti ostenii. 


— De ce să fac asta? Dacă vor ajunge să fie cinci la unu, 
suntem pierduţi. 

— Nu, ne vom afla pe picior de egalitate. Când va începe 
lupta, nu vei avea de combătut un inamic inferior şi nu vei fi 
socotit un laş, care profită de slăbiciunea celuilalt. Oastea 
din Akbar va înfrunta un adversar la fel de puternic ca ea şi 
va câştiga bătălia, pentru că strategia comandantului ei a 
fost cea mai bună. 

Măgulit, comandantul acceptă propunerea. Şi, din acel 
moment, începu să ascundă adevărul de guvernator şi de 
Ilie. 

Mai trecură două luni şi, într-o dimineaţă, oastea asiriană 
atinsese proporţia de cinci soldaţi la un apărător din Akbar. 
Puteau porni atacul în orice moment. 

De câtva timp, Ilie îl bănuia pe comandant că dă date 
mincinoase despre inamic, dar acest lucru lucra în favoarea 
sa: în momentul în care raportul de forţe va fi atins punctul 
critic, va fi uşor să convingă populaţia că pacea era singura 
soluţie. 

Se gândi la asta în timp ce se îndrepta spre piaţă, unde, o 
dată pe săptămână, obişnuia să-i ajute pe oamenii locului 
să-şi rezolve disputele, în general era vorba de fleacuri: 
certuri între vecini, bătrâni care refuzau să mai plătească 
impozitele, negustori care se socoteau păgubiţi în 
tranzacţiile lor. 

Guvernatorul era deja acolo. Obişnuia să apară, din când 
în când, să-l vadă lucrând. Antipatia lui Ilie împotriva lui 
dispăruse cu totul. Descoperise că este un om înţelept, 
preocupat să prevină problemele, deşi nu credea în lumea 
spiritului şi se temea teribil de moarte, în diverse ocazii se 
folosise de propria autoritate pentru a da valoare de lege 
vreunei hotărâri luate de Ilie. Alteori nu era de acord cu o 
sentinţă şi, după o vreme, Ilie îşi dădea seama că 
guvernatorul avusese dreptate. 

Akbarul începea să devină un oraş fenician model. 
Guvernatorul crease un sistem de impozite mai drept, 


amenajase străzile şi ştia să gospodărească inteligent 
fondurile obţinute din taxele percepute pe mărturi. La un 
moment dat, Ilie ceruse să se termine cu consumul de vin şi 
de bere, pentru că în majoritatea conflictelor pe care le 
avea de rezolvat era vorba de agresiuni comise la băutură. 
Guvernatorul îi replicase că, într-un oraş mare, astfel de 
lucruri trebuiau să se întâmple. Se spunea că zeii se 
bucurau când oamenii se veseleau la sfârşitul unei zile de 
muncă şi îi ocroteau pe beţivi. 

În afară de asta, ţinutul avea faima de a produce unul 
dintre cele mai bune vinuri din lume şi călătorii ar fi intrat 
la bănuială, dacă ar fi constatat că localnicii nu mai 
consumă respectiva băutură. Ilie respectă decizia 
guvernatorului şi ajunse la concluzia că oamenii veseli 
muncesc mai cu spor. 

— N-ar trebui să te oboseşti atâta, spuse guvernatorul, 
înainte ca Ilie să se apuce de treabă. Un consilier trebuie 
doar să-l ajute pe conducător cu sfaturile lui. 

— Mi-e dor de ţara mea si, când lucrez, mă simt folositor şi 
uit că sunt un venetic, îi răspunse el. 

„Şi reuşesc să-mi ţin în frâu sentimentele faţă de ea”, se 
mai gândi în sinea sa. 

Tribunalul popular avea un public mereu atent la tot ce se 
întâmpla. Oamenii începură să se adune: unii dintre ei erau 
bătrâni, care nu mai puteau munci la câmp şi veneau să 
aplaude sau să fluiere hotărârile date de Ilie, alţii erau 
direct interesaţi în respectiva chestiune, fie ca victime, fie 
pentru că ar fi putut trage profit de pe urma sentinţei. Erau 
şi femei şi copii care, neavând ce face, veneau acolo să-şi 
omoare timpul. 

Începu judecata. Primul era cazul unui păstor care visase 
o comoară ascunsă lângă piramidele egiptene şi era în 
căutare de bani ca să ajungă acolo. Ilie nu fusese niciodată 
în Egipt, dar ştia că se află departe, aşa că îi spuse că nici 
cu ajutorul celorlalţi n-ar fi putut aduna banii necesari; dar, 


dacă s-ar hotări să-şi vândă oile pentru a plăti preţul visului 
său, precis va găsi ce va căuta. 

Apoi veni o femeie care dorea să înveţe artele magice din 
Israel. Ilie îi spuse că el nu era profesor, ci un simplu 
proroc. 

Tocmai se pregătea să dea soluţia într-un caz în care un 
agricultor o jignise pe femeia altuia, când un soldat îşi făcu 
loc prin mulţime şi se apropie de guvernator. 

— O patrulă a prins o iscoadă, spuse noul venit, asu-dând 
din belşug. II aduc încoace! 

Un fior străbătu mulţimea. Era pentru prima oară când 
vor asista la o astfel de judecată. 

— Moarte! strigă cineva. Moarte duşmanilor! 

Toţi cei de faţă aprobară ţipând. Vestea se răspândi cu 
iuţeala fulgerului în tot oraşul şi piaţa se umplu de oameni. 
Cu mare greutate reuşi să judece şi celelalte pricini, căci la 
tot pasul era întrerupt de cineva care striga să fie adus 
intrusul. 

— Nu pot judeca un astfel de caz, spuse Ilie. Intră în 
competenţa autorităţilor din Akbar. 

— Ce caută asirienii aici? spunea câte unul. Oare nu ştiu 
că noi trăim în pace de câteva generaţii? 

— De ce vor apa noastră? strigă un altul. De ce ne 
ameninţă oraşul? 

De luni de zile nu îndrăznea nimeni să discute în public 
despre prezenţa inamicului. Deşi vedeau tot mai multe 
corturi răsărind la orizont, deşi negustorii susțineau că 
trebuie începute imediat negocierile de pace, populaţia din 
Akbar refuza să creadă că este ameninţată de o invazie, în 
afară de mici incursiuni ale vreunui trib neînsemnat 
respinse rapid, războiul exista doar în memoria preoţilor. Ei 
vorbeau despre o naţiune numită Egipt, despre cai şi care 
de război şi despre zeități cu chip de animale. Dar toate 
astea se în-tâmplaseră demult, Egiptul nu mai era o ţară 
renumită, iar războinicii cu piele întunecată şi grai ciudat se 
întorseseră în ţara lor. Acum, locuitorii din Tir şi Sidon 


stăpâneau mările şi construiau un nou imperiu în lume. Şi 
chiar dacă erau războinici cu experienţă, descoperiseră o 
nouă armă: comerţul. 

— De ce sunt mânioşi? întrebă guvernatorul. 

— Pentru că simt că se întâmplă ceva. Amândoi ştim că, de 
acum înainte, asirienii pot ataca oricând. Amândoi ştim că 
şeful oştirii ne minte în ce priveşte numărul duşmanilor. 

— Bine, dar n-o fi atât de nebun s-o spună cuiva. Ar 
semăna panică. 

— Orice om simte când e în pericol, începe să reacționeze 
ciudat, are presimţiri, simte ceva plutind în aer. şi încearcă 
să se mintă, căci crede că nu va putea face faţă situaţiei. 
Până acum au reuşit să se păcălească, dar vine un moment 
în care vor trebui să înfrunte adevărul în faţă. 

Sosi şi preotul. 

— Mergem la palat să convocam Consiliul Akba-rului. 
Comandantul e pe drum. 

— Nu-1 asculta, îi şopti Ilie guvernatorului. Te vor obliga 
să faci ceea ce nu vrei. 

— Să mergem, insistă preotul. A fost prinsă o iscoadă şi 
trebuie luate măsuri urgente. 

— Să fie judecat în public, îi şopti din nou Ilie. Oamenii te 
vor ajuta, căci în sinea lor doresc să fie pace, deşi se 
manifestă pentru război. 

— Aduceţi-l aici! ceru guvernatorul. Din mulţime se auziră 
strigăte de bucurie. Vor asista şi ei, pentru prima dată, la un 
Consiliu. 

— Nu putem face aşa ceva! spuse preotul. Este o 
chestiune delicată, care se cere a fi rezolvată în linişte! 

Se auziră câteva fluierături şi foarte multe proteste. 

— Aduceţi-l1, repetă guvernatorul. Va fi judecat aici, în 
piaţă, în mijlocul oamenilor. Am muncit împreună să facem 
din Akbar un oraş prosper şi tot împreună vom hotări la 
necaz. 

Hotărârea fu primită cu salve de aplauze. Un grup de 
soldaţi din Akbar îşi făcu apariţia, târând un om pe jumătate 


gol şi plin de sânge. Probabil fusese bătut /.dravăn înainte 
să fie adus. 

O linişte grea se pogori peste mulţime, de se auzea 
grohăitul porcilor şi zgomotul făcut de copiii care se jucau 
la celălalt capăt al pieţei. 

— De ce v-aţi atins de prizonier?! strigă guvernatorul. 

— S-a împotrivit, răspunse unul din paznici. A spus cănu e 
iscoadă şi că a venit să vorbească cu domnia voastră. 

Guvernatorul puse să fie aduse trei jilţuri din palatul unde 
locuia. Slujitorii îi aduseră mantia de Judecător, pe care 
obişnuia s-o poarte la reuniunile Consiliului din Akbar. 

El şi preotul se aşezară. Al treilea jilţ era destinat 
comandantului, care încă nu sosise. 

— Declar întrunit solemn Tribunalul Oraşului Akbar. Să se 
apropie bătrânii. 

Un grup de bătrâni se aşezară în semicerc în spatele 
jilţurilor. Era sfatul bătrânilor. în vremurile de demult, 
hotărârile luate de ei erau respectate şi duse la îndeplinire, 
în prezent, rolul acestui grup era doar decorativ. Se aflau 
acolo pentru a accepta tot ce va hotări guvernatorul. 

După ce fură îndeplinite câteva ritualuri, între care o 
rugăciune închinată zeilor de pe Al Cincilea Munte şi 
pomenirea unor eroi din trecut, guvernatorul se adresă 
prizonierului. 

— Ce doreşti? îl întrebă. 

Omul nu răspunse, îl privea ciudat, aproape sfidător. 

— Ce doreşti? insistă guvernatorul. Preotul îi făcu semn cu 
cotul. 

— Ne trebuie un interpret. Nu ne cunoaşte limba. 

Ordinul fu dat şi unul dintre paznici plecă în căutarea unui 
negustor care să poată servi ca interpret. Negustorii nu 
asistau niciodată la şedinţele de judecată ale lui Ilie. Erau 
veşnic ocupați cu negoţul şi cu socotitul câştigului. 

În timp ce aşteptau, preotul spuse în şoaptă: 

— L-au bătut pe prizonier de teamă. Dă-mi voie să conduc 
eu şi nu spune nimic: panica îi face pe toţi agresivi şi dacă 


nu suntem autoritari, putem pierde situaţia de sub control. 

Guvernatorul nu spuse nimic. Şi lui îi era teamă, îl căută 
din ochi pe Ilie, dar din locul unde stătea aşezat, nu-l putea 
zări. 

Îşi făcu apariţia un negustor, adus cu forţa de paznic. Era 
supărat pe judecători pentru că-l făceau să-şi piardă 
timpul, când avea atâtea treburi de făcut. Dar preotul îl 
privi cu asprime şi-i spuse să se liniştească şi să traducă 
discuţia. 

— Pentru ce te afli aici? fu întrebarea guvernatorului. 

— Nu sunt iscoadă, răspunse omul. Sunt una dintre 
căpeteniile oştirii şi am venit să-ţi vorbesc. 

Mulțimea adunată, care urmărea scena într-o tăcere 
absolută, începu să se agite de îndată ce auzi traducerea. 
Strigau că minte şi cereau să fie imediat omorât. Preotul 
ceru să se facă linişte şi se întoarse spre prizonier: 

— Despre ce vrei să vorbeşti? 

— Umblă vorba că guvernatorul este un om înţelept, zise 
asirianul. Nu dorim să vă distrugem cetatea. Pe noi ne 
interesează Tirul şi Sidonul. Dar Akbar se află în drum şi 
stăpâneşte valea. Dacă vom fi nevoiţi să luptăm, vom pierde 
timp şi oameni. Am venit să propun o înţelegere. 

— Omul spune adevărul, se gândi Ilie. Constată că este 
încercuit de un grup de soldaţi, care-l împiedicau să vadă 
locul unde se afla guvernatorul. Judecă la fel ca noi. 
Dumnezeu a înfăptuit o minune şi va pune capăt acestei 
situaţii periculoase. 

Preotul se ridică în picioare şi strigă către mulţime: 

— Vedeţi? Vor să ne învingă fără luptă! 

— Spune mai departe, vorbi guvernatorul. Preotul însă îl 
întrerupse din nou: 

— Guvernatorul nostru este un om bun, care nu vrea 
vărsare de sânge. Dar suntem în stare de război, iar 
condamnatul din faţa voastră ne este duşman! 

— Are dreptate, strigă o voce din mulţime. 


Ilie îşi dădu seama de greşeală. Preotul manevra cu 
dibăcie mulţimea, în timp ce guvernatorul încerca doar să 
facă dreptate, încercă să se apropie, dar primi un ghiont. 
Un paznic îl apucă strâns de braţ. 

— Rămâi aici. Ideea a fost a dumitale, nu? auzi el o voce. 

Se întoarse şi îl văzu pe comandant, care zâmbea. 

— Nu putem accepta nici o propunere, continuă preotul, 
gesticulând elocvent. Dacă ne arătăm dispuşi să negociem 
nu vom dovedi altceva decât că ne e teamă. Iar poporul 
Akbarului este un popor curajos. Poate face faţă oricărei 
invazii. 

— Acest om doreşte să fie pace, spuse guvernatorul, 
adresându-se mulţimii. Cineva replică: 

— Negustorii vor pace, preoţii doresc să fie pace, iar 
guvernatorii au grijă să fie pace. O oştire însă nu poate dori 
decât un lucru: războiul! 

— N-ai văzut cum am reuşit să înfruntăm ameninţarea 
religioasă pe care o constituia Israelul fără să facem război? 
tună guvernatorul. N-am trimis trupe, nici corăbii, ci am 
trimis-o pe Izabela. Acum ei se închină lui Baal şi n-a fost 
nevoie să sacrificăm nici măcar o viaţă pe câmpul de bătaie. 

— Aceştia n-au trimis o femeie frumoasă, ci şi-au trimis 
războinicii! strigă şi mai tare preotul. 

Poporul cerea moartea asirianului. Guvernatorul îi apucă 
strâns braţul preotului. 

— Stai jos, îi spuse. Ai mers prea departe. 

— Ideea cu judecata publică a fost a dumitale. Sau mai 
degrabă a trădătorului de israelit, care pare să comande în 
Akbar în locul celui în drept. 

— Mai târziu am să vorbesc cu el. Acum trebuie să aflăm 
ce vrea asirianul. Timp de multe generaţii, oamenii au 
încercat să-şi impună voinţa prin forţă. Vorbeau numai ei şi 
nu îi interesa ce gândeşte poporul. Toate acele imperii au 
căzut până la urmă. [ara noastră a înflorit tocmai pentru că 
am învăţat să ascultăm: aşa a fost posibil să ne dezvoltăm 
comerţul, aflând ce doreşte celălalt şi încercând să-i 


îndeplinim dorinţele. Rezultatul se vede după mărimea 
câştigului. Preotul clătină din cap. 

— Vorbele dumitale par înțelepte şi nu există pericol mai 
mare ca acesta. Dacă ai spune prostii ar fi uşor de 
demonstrat că nu ai dreptate. Dar vorbele pe care le-ai 
rostit adineauri ne conduc spre o capcană. 

Cei din rândul întâi auzeau toată discuţia. Până atunci, 
guvernatorul încercase întotdeauna să ţină seama de 
opiniile exprimate de Consiliu şi Akbarul dobândise o 
reputaţie excelentă în acest domeniu. Tirul şi Sidonul 
trimiseseră chiar emisari, pentru a vedea cum este 
administrată cetatea. Numele lui ajunsese la urechile 
împăratului şi, cu puţin noroc, era posibil să ajungă să-şi 
sfârşească zilele ca ministru la curte. 

Acum autoritatea lui fusese călcată în picioare în public. 
Dacă nu va lua imediat măsuri, va pierde respectul 
poporului şi hotărârile luate de el în chestiuni cât se poate 
de importante nu vor mai fi luate în seamă de nimeni. 

— 'Te ascult, îi spuse prizonierului, făcând abstracţie de 
privirea furioasă a preotului şi atrăgându-i atenţia 
interpretului să traducă. 

— Am venit să vă propun un târg, spuse asirianul. Voi ne 
lăsaţi să trecem şi să ne continuăm marşul spre Tir şi Sidon. 
Când vom înfrânge aceste două oraşe, ceea ce se va 
întâmpla cu siguranţă, căci războinicii lor sunt plecaţi pe 
mare să facă comerţ, vom fi generoşi cu Akbar şi tu vei 
rămâne guvernator. 

— Aţi văzut? spuse preotul, sculându-se iar din jilţ. Să 
creadă ei că guvernatorul nostru este în stare să vândă 
onoarea Akbarului pentru o funcţie! 

Mulțimea începu să urle înfuriată. Prizonierul acela 
aproape gol şi plin de răni voia să-şi impună propriile 
reguli! Un om învins îndrăznea să le propună să predea 
oraşul! Unii se repeziră să-l lovească, iar paznicii îi opriră 
cu multă greutate. 


— Ascultaţi-mă! spuse guvernatorul, încercând să strige 
mai tare ca ceilalţi, în faţa noastră se află un om fără 
apărare, de care n-avem de ce să ne temem. Ştim că oştirea 
noastră este mai instruită şi războinicii noştri sunt mai 
viteji. Nu trebuie să dovedim acest lucru nimănui. Dacă ne 
hotărâm să luptăm, vom învinge, dar cu preţul multor vieţi. 

Ilie închise ochii şi se rugă ca guvernatorul să reuşească 
să convingă poporul. 

— Bătrânii noştri ne povestesc despre imperiul egiptenilor, 
dar acele vremuri au apus demult. Ne întoarcem la Evul de 
Aur, părinţii şi bunicii noştri s-au bucurat de vremuri de 
pace. De ce să rupem această tradiţie? Războaiele moderne 
se duc cu arma comerţului şi nu pe câmpul de luptă. 

Încetul cu încetul mulţimea se calmă. Guvernatorul câştiga 
teren! 

Când se făcu linişte, îi vorbi din nou asirianului. 

— Ceea ce propui nu ajunge. Va trebui să plătiţi taxele pe 
care le plătesc şi negustorii pentru a traversa ţinutul 
nostru. 

— Crede-mă, n-aveţi de ales, răspunse prizonierul. Avem 
destui oameni pentru a distruge cetatea şi a-i omori pe toţi 
locuitorii. Aţi trăit în pace de prea multă vreme şi nu mai 
ştiţi ce e lupta, noi, în schimb, am pornit să cucerim lumea. 

În mulţime reîncepură protestele. Ilie îşi spuse: „Nu ar 
trebui să se arate şovăitor în acest moment.” Nu era însă 
uşor să tratezi cu prizonierul asirian, care, chiar 
îngenuncheat, se încăpăţâna să-şi impună condiţiile. Soseau 
mereu alţi oameni şi Ilie observă că până şi negustorii îşi 
lăsaseră treburile şi veniseră în piaţă, îngrijoraţi de mersul 
evenimentelor. Procesul căpătase proporţii periculoase şi 
trebuia luată o hotărâre: negociere sau moarte. 

Asistenţa se împărţi în două tabere: unii apărau pacea, 
alţii susțineau că Akbarul trebuie să lupte. Guvernatorul îi 
şopti preotului: 

— Acest om m-a sfidat în faţa mulţimii, dar şi dumneata ai 
făcut acelaşi lucru. 


Preotul se întoarse spre el şi îi spuse printre dinţi să-l 
condamne imediat la moarte pe asirian. 

— Nu te rog, ci te oblig. Eu te menţin la putere şi toteu 
pot să te dau jos oricând, pricepi? Ştiu cu ce jertfe pot 
potoli mânia zeilor, în caz că suntem forţaţi să înlocuim 
familia conducătoare. Există precedente: s-au schimbat 
dinastii chiar şi în Egipt, un imperiu ce a durat mii de ani. 
N-a căzut cerul peste oameni şi nici ordinea din Univers n-a 
fost ameninţată. 

Guvernatorul se albi la faţă. 

— Comandantul se află în mulţime, însoţit de câţiva soldaţi. 
Dacă te încăpăţânezi să negociezi cu acest om, le voi spune 
tuturor că zeii te-au părăsit şi vei fi înlăturat. Să continuăm 
procesul şi vei face exact ce-ţi spun eu. 

Dacă 1-ar zări pe Ilie, ar mai avea o ieşire: i-ar cere 
prorocului israelit să spună cum i s-a arătat un înger pe Al 
Cincilea Munte, ar aminti povestea cu învierea fiului 
văduvei. Ar fi fost cuvântul lui Ilie, care a demonstrat că 
poate face minuni, contra cuvântului unui om care n-a 
dovedit niciodată că are vreo putere supranaturală. 

Dar Ilie îl părăsise şi nu mai avea scăpare. Pe deasupra, în 
acel moment, era numai un prizonier şi nici o armată din 
lume nu porneşte un război fiindcă a pierdut un soldat. 

— Ai câştigat de data aceasta, îi spuse preotului. Va veni 
ziua în care îl va pune să plătească. 

Preotul încuviinţă din cap. Verdictul a fost dat imediat. 

— Nimeni nu poate sfida oraşul Akbar, spuse guvernatorul. 
Nimeni nu intră în oraşul nostru fără încuviințarea 
poporului. Pentru că dumneata ţi-ai permis acest lucru, eşti 
condamnat la moarte. 

În acel moment, Ilie îşi plecă privirile în pământ. 
Comandantul zâmbea. 

Însoţit de o mulţime tot mai numeroasă, prizonierul fu dus 
pe un teren din spatele zidurilor, îi smulseră şi zdrenţele 
care-l mai acopereau, lăsându-l gol. Unul dintre soldaţi îl 
împinse spre fundul unei râpe şi mulţimea formă un cerc în 


jurul lui, împingându-se unii pe alţii, în căutarea unui loc de 
unde să vadă mai bine. 

— Un soldat îşi poartă cu mândrie vesmântul de război şi 
se arată vrăjmaşului cu curaj. O iscoadă se îmbracă în haine 
muiereşti pentru că este un laş, strigă guvernatorul ca să 
audă întreaga asistenţă. De aceea, te condamn să părăseşti 
această lume, lipsit de demnitatea ce se cuvine vitejilor. 

Poporul îl huidui pe prizonier şi îl aplaudă pe guvernator. 

Prizonierul murmura ceva, dar interpretul plecase şi 
nimeni nu înţelegea ce spune. Ilie reuşi să-şi croiască drum 
prin mulţime şi ajunse lângă guvernator. Prea târziu. Când 
îi atinse mâneca, fu respins violent. 

— Numai tu eşti vinovat, tu ai propus judecata publică. 

— Este vina ta, îi răspunse Ilie. Chiar dacă Consiliul s-ar fi 
reunit în secret, comandantul şi preotul ar fi făcut ce-ar fi 
vrut. Am fost pazit tot timpul procesului. Aveau totul plănuit 
dinainte. 

După obiceiul locului, preotul era cel care hotăra durata 
supliciului. El se aplecă, luă o piatră şi o întinse 
guvernatorului: nu era destul de mare ca să-l omoare pe 
loc, nici prea mică, pentru a-i prelungi mult timp suferinţa. 

— Tu mai întâi. 

— Sunt forţat să o fac, deşi ştiu că am pornit pe un drum 
greşit, spuse încet, încât să-l audă numai preotul. 

— În toţi aceşti ani, m-ai obligat să adopt cele mai dure 
poziţii, în timp ce tu profitai de pe urma rezultatelor plăcute 
poporului, îi răspunse tot cu voce scăzută preotul. Eu m-am 
luptat cu sentimentul de îndoială şi de vinovăţie, am 
petrecut nopţi de insomnie, urmărit de fantomele greşelilor 
pe care le-aş fi putut comite. Dar nu m-am lăsat doborât şi, 
azi, Akbarul este un oraş invidiat de toată lumea. 

Oamenii căutară pietre de mărimea stabilită şi, un timp, se 
auzi doar zgomotul de pietre care se ciocnesc. Preotul 
continuă: 

— Poate greşesc condamnându-l pe acest om la moarte. 
Dar sunt sigur că apăr onoarea acestui oraş. Nu suntem 


trădători. 

Guvernatorul ridică braţul şi aruncă primul. Prizonierul se 
feri, dar, în clipa următoare, însoţită de ţipete şi huiduieli o 
ploaie de pietre se abătu asupra lui. 

Omul încerca să-şi apere faţa cu braţele şi pietrele îl 
loveau în piept, în spate, în stomac. Guvernatorul dori să 
plece: văzuse spectacolul de multe ori şi ştia că moartea 
este lentă şi dureroasă, că faţa aceea se va transforma într- 
o masă amorfă de oase, păr şi sânge, că oamenii vor 
continua să arunce cu pietre chiar după ce în trupul 
condamnatului nu va mai exista nici un strop de viaţă. 

În câteva minute, prizonierul va înceta să se apere cu 
braţele; dacă fusese un om bun în viaţa aceasta, zeii vor 
face ca una dintre pietre să-l lovească în frunte ca să-şi 
piardă cunoştinţa. Dimpotrivă, dacă fusese un om crud, va 
rămâne conştient până în ultima clipă. 

Mulțimea urla şi arunca furioasă cu pietre, iar 
condamnatul încerca să se apere cum putea. Deodată, îşi 
desfăcu braţele şi vorbi într-o limbă pe care toţi o 
înțelegeau. Plină de uimire, mulţimea încetă să arunce cu 
pietre. 

— Trăiască Asiria! strigă el. în acest moment îmi privesc 
poporul şi mor fericit, ca un general ce a încercat să-şi 
salveze soldaţii. Mă duc să mă întâlnesc cu zeii şi o fac 
bucuros, căci ştiu că vom cuceri acest pă-mânt! 

— Ai văzut? zise preotul. A auzit şi a înţeles tot ce am 
vorbit în timpul procesului! 

Guvernatorul încuviinţă. Omul vorbea limba lor şi aflase, 
deci, că există divergențe în Consiliul din Akbar. 

— Nu mă plâng, căci imaginea ţării mele îmi dă demnitate 
şi forţă, îmi dă bucurie! Trăiască Asiria! strigă din nou. 

Cuprinsă din nou de spaimă, mulţimea reîncepu să arunce 
cu pietre. Omul le primea cu braţele deschise, fără să mai 
schiţeze nici un gest de apărare. Era un războinic viteaz. 
Câteva secunde mai târziu, zeii se îndurară de el, căci o 
piatră îl nimeri drept în frunte şi omul leşină. 


— Acum putem pleca, spuse preotul. Poporul din Akbar va 
face restul. 

Ilie nu se întoarse la casa văduvei, începu să umble prin 
deşert fără nici o ţintă. 

— Domnul n-a făcut nimic, le spunea el ierburilor şi 
pietrelor. Deşi ar fi putut. 

Îi părea rău de hotărârea luată şi se simţea vinovat de încă 
o moarte. Dacă ar fi acceptat ca adunarea Consiliului din 
Akbar să se facă în secret, guvernatorul 1-ar fi putut lua cu 
el. Ar fi fost ei doi împotriva preotului şi comandantului. Ar 
fi avut mai multe şanse decât cu neinspirata judecată 
publică. 

Pe deasupra, se lăsase impresionat de felul în care preotul 
ştia să se adreseze mulţimii, căci chiar dacă nu era de acord 
cu nimic din ce spusese acesta, trebuia să recunoască că 
poseda o perfectă cunoaştere a rolului de conducător, 
încerca să-şi amintească fiecare detaliu, căci, într-o bună zi, 
în Israel, va trebui să-i înfrunte şi el pe rege şi pe prinţesa 
din Tir. 

Rătăci astfel mult timp, privind munţii, cetatea şi corturile 
asirienilor în depărtare. El era doar un punct în acea vale, 
în lumea imensă din jurul lui, atât de nemărginită, încât nu 
i-ar fi ajuns o viaţă întreagă să-i dea de capăt. Poate că 
prietenii şi duşmanii lui înțelegeau mai bine Pământul pe 
care le fusese dat să trăiască; puteau călători în ţări 
îndepărtate, cutreiera mările, iubi o femeie fără a fi judecaţi 
pentru asta. Niciunul dintre ei nu-şi mai asculta îngerul din 
copilărie şi niciunul nu se gândea să lupte în numele 
Domnului, îşi trăiau viaţa la timpul prezent şi erau fericiţi. 

Era şi el un om ca toţi ceilalţi si, în acel moment, ar fi dat 
orice să nu fi auzit niciodată vocea Domnului şi a îngerilor 
Lui. 

Dar viaţa nu-i făcută din ce doreşte omul, ci din ce 
făptuieşte. îşi aminti că de câteva ori încercase să renunţe 
la misiunea primită şi, cu toate acestea, iată, se afla aici, în 
vale, pentru că aşa îi poruncise Domnul. 


„Puteam rămâne, Doamne, un simplu tâmplar şi mâinile 
mele ţi-ar fi fost de folos în lucrarea Ta.” 

Totuşi, Ilie se afla aici, apăsat de povara războiului care 
avea să înceapă în curând, de uciderea prorocilor de către 
Izabela, de uciderea cu pietre a căpeteniei asiriene şi de 
spaima de a iubi o femeie din Akbar. Domnul îi făcuse un 
dar şi el nu ştiuse ce să facă cu el. 

În mijlocul văii apăru o lumină. Nu era îngerul lui păzitor, 
pe acela doar îl auzea vorbind, dar nu-l vedea. Era un 
înger al Domnului, care venise să-l sfătuiască. 

— Aici nu mai pot face nimic, zise Ilie. Când mă pot 
întoarce în Israel? 

— Când vei învăţa să reconstruieşti, îi răspunse îngerul. 
Aduc-ţi însă aminte ce i-a spus Dumnezeu lui Moise înainte 
de bătălie. Bucură-te de fiecare clipă, pentru ca mai apoi să 
nu-ţi pară rău, să nu regreţi că ţi-ai irosit tinereţea, în 
fiecare etapă a vieţii sale, Dumnezeu îi hărăzeşte omului 
câte o încercare. 

Grăit-a Domnul către Moise: „Să nu vă temeţi, să nu 
slăbească inima voastră înaintea luptei, nu vă înspăimântați 
de duşmanii voştri. Cel ce şi-a sădit vie şi n-a mâncat din ea, 
să se întoarcă şi să se bucure de ea, ca să nu moară în 
bătălie şi să se folosească altul de ea. Cel ce iubeşte o 
femeie şi n-a luat-o, acela să iasă şi să se întoarcă la casa sa, 
ca să nu moară în bătălie şi să i-o ia altul.” 

Ilie mai merse un timp, încercând să înţeleagă cele auzite. 
Când se pregătea să se întoarcă în Akbar, o zări pe femeia 
iubită aşezată pe o piatră, cu faţa spre Al Cincilea Munte, la 
câteva minute distanţă de locul unde se afla el. 

„Ce caută acolo? Oare ştie de judecată, de condamnarea la 
moarte şi de pericolele care ne aşteaptă?” 

Trebuia s-o prevină imediat. Se hotări să se apropie. 

Ea îl văzu şi îi făcu semn. Ilie părea că uitase de vorbele 
îngerului, căci neliniştea îl cuprinse din nou. încercă să se 
prefacă preocupat de treburile cetăţii, ca ea să nu îşi dea 
seama cât de tulburate îi erau şi inima şi mintea. 


— Ce faci aici? o întrebă când ajunse în faţa ei. 

— Caut inspiraţie. Scrierea pe care o învăţ m-a îndemnat 
să mă gândesc la forma văilor, a munţilor şi a cetăţii Akbar. 
Câţiva negustori mi-au dat vopsele de toate culorile, să 
scriu pentru ei. M-am gândit să le folosesc pentru a zugrăvi 
lumea în care trăiesc, dar ştiu că nu e uşor: eu am culori, 
dar numai Domnul ştie să le potrivească armonios. 

Pe când vorbea, privea fix spre Al Cincilea Munte. Era cu 
totul altă femeie decât cea pe care o cunoscuse cu câteva 
luni în urmă, cea care aduna vreascuri la poarta cetăţii. 
Prezenţa ei solitară în mijlocul desertului, îi inspira 
încredere şi respect. 

— De ce toţi munţii au un nume şi numai Al Cincilea Munte 
are doar un număr? întrebă Ilie. 

— Ca să nu bage zâzanie între zei, îi răspunse ea. Din 
bătrâni se spune că, dacă oamenii i-ar fi dat muntelui 
numele vreunei zeități, ceilalţi zei s-ar fi înfuriat şi ar fi 
distrus Pământul. Se numeşte astfel pentru că este al 
cincilea munte pe care îl zărim dincolo de ziduri. Astfel, nu 
supărăm pe nimeni şi Universul rămâne la locul lui. 

Tăcură o vreme. Femeia rupse tăcerea: 

— în afară de culori, mă mai gândesc şi la pericolul pe 
care-l reprezintă scrierea din Byblos. Ea îi poate supăra pe 
zeii fenicieni şi pe Domnul Dumnezeul nostru. 

— Există numai un Dumnezeu, o întrerupse Ilie. Şi orice 
popor civilizat are scrierea lui. 

— Nu e vorba de asta. Când eram mică, obişnuiam să mă 
duc în piaţă, să mă uit cum lucrau pictorii de cuvinte pentru 
negustori. Desenele lor, în care foloseau scrierea egipteană, 
cereau multă pricepere şi cunoştinţe serioase. Acum, 
bătrânul şi puternicul Egipt a decăzut, nu are bani să 
cumpere nimic şi nimeni nu mai foloseşte limba lor; 
navigatorii din Tir şi Sidon răspândesc scrierea din Byblos 
în lumea întreagă. Vorbele şi ritualurile sfinte pot fi înscrise 
pe tăblițe de lut şi transmise de la un popor la altul. Ce se 
va întâmpla cu lumea, dacă oameni fără scrupule se vor 


apuca să se folosească de ritualuri pentru a schimba 
ordinea Universului? 

Ilie înţelese ce vroia să spună femeia. Scrierea din Byblos 
se baza pe un sistem foarte simplu: era de ajuns să 
transformi semnele egiptene în sunete şi apoi să alegi o 
literă pentru fiecare sunet. Aşezând aceste litere ordonat, 
puteai crea orice sunet posibil şi puteai descrie tot ce exista 
în Univers. 

Unele dintre sunete erau foarte greu de pronunţat. 
Problema fusese rezolvată de greci, care adăugaseră încă 
cinci litere, numite vocale, la cele douăzeci şi ceva de 
caractere din Byblos. îşi botezaseră invenţia alfabet,nume 
care acum era folosit pentru a desemna noua formă de 
scriere. 

Alfabetul uşurase mult contactele comerciale dintre 
diferite culturi. Sistemul egiptean cerea mult spaţiu şi 
pricepere pentru a desena ideile si, de asemenea, cerea 
cunoştinţe profunde pentru a le descifra; fusese impus 
popoarelor cucerite, dar nu reuşise să supravieţuiască după 
căderea Imperiului. Pe când sistemul din Byblos se 
răspândea rapid şi adoptarea lui nu mai depindea de forţa 
economică a Feniciei. 

Metoda Byblos, cu respectiva adaptare grecească, era pe 
placul negustorilor de diferite neamuri. Aşa cum se 
întâmpla din cele mai vechi timpuri, ei erau cei care 
hotărau ce va rămâne în istorie şi ce va dispărea o dată cu 
moartea cutărui rege sau personaj. Totul părea să indice că 
invenţia feniciană era destinată să servească drept limbaj 
comun al comerţului, supraviețuind navigatorilor, regilor, 
prinţeselor seducătoare, producătorilor de vinuri şi 
meşterilor sticlari. 

— Dumnezeu va dispărea dintre cuvinte? întrebă femeia. 

— Va rămâne. Dar fiecare om va răspunde în faţa Lui 
pentru tot ceea ce va scrie. 

Ea scoase din mâneca hainei o tăbliță de lut, pe care era 
scris ceva. 


— Ce înseamnă? întrebă Ilie. 

— Este cuvântul iubire. 

Ilie rămase cu tăbliţa în mână, dorind, dar neavând curaj 
s-o întrebe de ce-i dăduse obiectul. Pe bucata de argilă, 
câteva semne explicau de ce stelele se află pe cer, iar 
oamenii umblă pe pământ. 

Vru să i-o înapoieze, dar ea refuză. 

— Am scris-o pentru tine. Ştiu care ţi-e datoria, că într-o 
bună zi vei pleca şi vei deveni duşmanul ţării mele, căci va 
trebui s-o omori pe Izabela. în ziua aceea, s-ar putea să fiu 
lângă tine, ajutându-te să-ţi îndeplineşti misiunea, sau să 
lupt împotriva ta, căci prin venele Izabelei curge sângele 
neamului meu. Cuvântul scris pe tăbliţa din mâna ta este 
plin de mister. Nimeni nu poate şti ce trezeşte el în inima 
unei femei. Nici măcar prorocii care vorbesc cu Dumnezeu. 

— Cuvântul scris de tine nu mi-e străin, zise Ilie, băgând 
tabliţa sub mantie. M-am luptat cu el zi şi noapte, şi poate 
că nu ştiu ce trezeşte în inima unei femei, dar sunt sigur de 
ce e în stare să-i facă unui bărbat. Am destul curaj pentru a- 
1 înfrunta pe regele Israelului, pe prinţesa din Sidon şi 
chiar Consiliul din Akbar, dar acest cuvânt - iubire - mă 
umple de spaimă. Ochii tăi mi l-au împlântat în inimă, chiar 
înainte să-l scrii pe tablă. 

Tăcură amândoi. Nu se mai gândeau nici la moartea 
asirianului, nici la nebunia din oraş şi nici la îngerul 
Domnului care putea să apară oricând. Cuvântul pe care îl 
scrisese ea era mai puternic decât toate acestea. 

Ilie îi întinse mâna şi ea i-o prinse. Rămaseră aşa până ce 
soarele se ascunse după Al Cincilea Munte. 

— Mulţumesc, îi spuse ea la întoarcere. De mult îmi 
doream să petrecem împreună o seară ca aceasta. 

Când ajunseră acasă, îl aştepta un emisar al 
guvernatorului. Era chemat de urgenţă. 

— Te-am ajutat şi tu mă răsplăteşti dând bir cu fugiţii, îi 
spuse guvernatorul. Ce soartă crezi că te aşteaptă? 


— Viaţa mea este în mâinile Domnului. El hotărăşte, nu tu, 
îi răspunse Ilie. 

Guvernatorul se minună de îndrăzneala lui. 

— Pot să-ţi iau capul chiar acum, sau să te târăsc pe străzi, 
strigând oamenilor că ai adus blestemul asupra lor. Va fi 
hotărârea mea, şi nu a Dumnezeului tău Unic. 

— Va fi aşa cum mi-a fost scris. Vreau să ştii însă că n-am 
fugit. Soldaţii comandantului nu m-au lăsat să mă apropii de 
tine. El vrea război şi nu se va da îndărăt de la nimic. 

Guvernatorul se hotări să nu mai piardă timpul în discuţii 
fără rost. Trebuia să-i expună profetului israelit planul său. 

— Nu comandantul vrea război. Ca militar priceput ce e, 
îşi dă seama că oastea lui e mai mică, lipsită de experienţă 
şi uşor de înfrânt; ca om de onoare ştie că riscă să se 
acopere de ruşine în ochii urmaşilor. Dar ambiția şi trufia i- 
au întunecat inima. Crede că duşmanul se teme. Nu ştie că 
războinicii asirieni sunt bine antrenați: când se pregătesc 
să meargă la oaste, aruncă fiecare o sămânță în pământ si, 
în fiecare zi, sar pe deasupra locului până ce aceasta 
încolţeşte; apoi continuă să sară peste planta care a răsărit. 
Nu se plictisesc niciodată şi nu li se pare o pierdere de 
vreme. Copăcelul creşte, iar ei sunt nevoiţi să facă sărituri 
tot mai înalte. Cu răbdare şi perseverenţă se pregătesc să 
înfrunte orice obstacol. 

— Obişnuiesc să-şi pregătească bine lupta. De luni de zile 
ne studiază. 

Ilie îl întrerupse pe guvernator: 

— Cine are interes să fie război? 

— Preotul. Mi-am dat seama de asta la judecata 
prizonierului asirian. 

— În ce scop? 

— Nu ştiu, dar a fost destul de abil şi a reuşit să-i convingă 
şi pe comandant şi pe ceilalţi. Acum, tot oraşul este de 
partea lui şi nu văd decât o ieşire din situaţia în care ne 
aflăm. 

Făcu o pauză lungă şi apoi se uită fix în ochii is-raelitului: 


— Tu. 

Guvernatorul porni a se plimba nervos de colo până colo şi 
vorbi pe nerăsuflate: 

— Şi negustorii vor pace, dar nu pot face nimic. De altfel, 
au strâns destulă avere pentru a se muta în alt oraş, 
nşteptând ca învingătorii să înceapă să le cumpere 
produsele. Restul populaţiei nu mai judecă şi cere să.il.idlm 
un inamic cu mult superior. Numai o minune i-ar putea 
convinge să se răzgândească. 

Ilie îşi încorda atenţia. 

— O minune? 

— Ai înviat un copil care murise. I-ai ajutat pe oameni să-şi 
găsească dreptatea si, deşi eşti un venetic, aproape toţi te 
iubesc. 

— Aşa stăteau lucrurile până azi dimineaţă, spuse Ilie. 
Acum situaţia s-a schimbat şi chiar tu ai descris-o adineauri: 
oricine susţine pacea este considerat trădător. 

— Nu-ţi cer să susţii nimic. Vreau să faci o minune la fel de 
răsunătoare ca readucerea la viaţă a băiatului. Apoi vei 
spune poporului că pacea este singura alegere şi el te va 
asculta. Preotul îşi va pierde orice putere asupra oamenilor. 

După un moment de tăcere, guvernatorul continuă: 

— Sunt dispus să încheiem un târg: dacă faci ceea ce ţi-am 
cerut, credinţa în Dumnezeul Unic va fi religia obligatorie în 
Akbar. Tu te vei face plăcut Celui pe care-L slujeşti, iar eu 
voi reuşi să negociez condiţiile de pace. 

Ilie urcă în camera sa de la catul de sus. Se ivise o ocazie 
pe care nici un profet n-o avusese vreodată: să 
convertească un oraş fenician. Ar fi preţul cel mai scump pe 
care l-ar plăti Izabela pentru răul făcut țarii lui. 

Propunerea guvernatorului îl pusese pe jar. Vru să 
coboare şi s-o trezească pe femeie, dar se răzgândi: poate 
că tocmai visa la frumoasa seară pe care o petrecuseră 
împreună. 

Îşi chemă îngerul şi acesta apăru. 


— Ai auzit ce mi-a propus guvernatorul. Este o şansă 
unică. 

— Nimic nu este o şansă unică, îi răspunse îngerul. 
Dumnezeu îi oferă omului multe ocazii. Şi-apoi, aminteşte-ţi 
ce ţi s-a spus: nu ai voie să mai înfăptuieşti nici o minune, 
până ce nu te vei întoarce în patria ta. 

Ilie îşi plecă capul, în acel moment, apăru îngerul 
Domnului, care-l făcu să amuţească pe îngerul lui păzitor, 
grăind: 

lată următoarea minune pe care o vei săvârşi: Vei aduna 
tot poporul la poalele muntelui, într-un loc vei pune să se 
ridice un altar lui Baal şi vei primi un vițel pentru acesta, în 
alt loc vei ridica un altar Domnului Dumnezeul tău şi pe el 
vei aşeza, de asemeni, un vițel. 

Şi vei spune închinătorilor lui Baal: invocaţi numele zeului 
vostru, iar eu voi invoca numele Domnului. Lasă-i pe eisă o 
facă primii şi toată dimineaţa să se roage şi să implore ca 
Baal să coboare şi să-şi primească jertfa. 

Ei vor striga şi se vor cresta cu pumnalele şi vor implora 
ca viţelul să fie primit de zeu, dar nimic nu se va întâmpla. 

Când vor fi ostenit, vei umple cu apă patru cofe şi le vei 
vărsa peste viţelul tău. Şi o vei face şi a doua oară şi a treia 
oară. Apoi îl vei striga pe Dumnezeul lui Abraham, al lui 
Isac şi al lui Israel, rugându-l să le arate tuturor slava Sa. 

Atunci, Domnul va trimite focul din cer şi va mistui viţelul 
tău de jertfă. 

Ilie îngenunche pentru a mulţumi. 

Ia aminte, continuă îngerul, această minune n-o vei putea 
înfăptui decât o singură dată în viaţă. Ai de ales dacă vrei s- 
o faci aici, pentru a evita războiul, sau în ţara ta, pentru a- 
iferi pe ai tăi de ameninţarea Izabelei. 

Apoi, îngerul Domnului plecă. 

Femeia se trezi devreme şi-l zări pe Ilie aşezat pe prag. 
Avea ochii duşi în fundul capului, de nesomn. 

Ar fi vrut să-1 întrebe ce se întâmplase în timpul nopții, 
dar se temea de răspuns. Poate că n-a putut dormi din 


cauza celor spuse de guvernator şi a războiului, dar poate 
că motivul era cu totul altul: tăbliţa pe care i-o dăduse. 
Dacă ar provoca discuţia, ar putea risca să i se răspundă că 
iubirea unei femei nu se potrivea cu planurile Domnului. 

— Vino să mănânci ceva, fură singurele vorbe pe care i le 
adresă. 

Se trezise şi băiatul, aşa că se aşezară la masă şi mâncară 
toţi trei. 

— Mi-ar fi plăcut să mai stau cu tine aseară, dar 
guvernatorul avea nevoie de mine, spuse Ilie. 

Nu trebuie să-ţi faci prea multe griji, îi răspunse ea, 
simţindu-şi inima mai uşoară. 

Cei din familia lui guvernează în Akbar de multe generaţii 
şi vor şti ce au de făcut în faţa pericolului. 

— Am vorbit cu un înger. Mi-a cerut să iau o hotărâre 
foarte grea. 

— Nici îngerii n-ar trebui să te tulbure; poate e mai bine 
să crezi că zeii se mai schimbă cu timpul. Strămoşii mei se 
închinau zeilor egipteni, care aveau chip de animale. Zeii 
aceia au plecat şi, până să vii tu, am fost educată să aduc 
jertfe lui Asherat, Eli, Baal şi zeităților de pe Al Cincilea 
Munte. Acum, l-am cunoscut pe Domnul, dar poate că şiel 
ne va părăsi într-o zi şi zeii care vor veni vor fi mai 
îngăduitori. 

Băiatul ceru puţină apă. N-aveau. 

— Mă duc să aduc, spuse Ilie. 

— Merg şi eu cu tine, se rugă băiatul. O luară spre 
fântână. în drum, trecură pe lângă locul unde comandantul 
îşi instruia soldaţii încă din zori. 

— Hai să ne uităm puţin, propuse băiatul. Când voi fi mare, 
mă voi face soldat. Ilie îi făcu pe plac. 

— Care dintre noi mânuieşte mai bine spada? tocmai 
întreba un războinic. 

— Du-te la locul unde, ieri, a fost executat spionul, îi spuse 
comandantul. Alege o piatră mare şi vorbeşte-i urât. 

— De ce să fac una ca asta? Piatra nu-mi poate răspunde. 


— Atunci atac-o cu spada. 

— şi spada se va rupe, spuse soldatul. Nu asta am vrut să 
ştiu; am întrebat cine este cel mai bun în mânuirea spadei. 

— Cel mai bun este acela care se aseamănă cu o piatră, îi 
răspunse comandantul. Cel care, fără a scoate spada din 
teacă, reuşeşte să-i convingă pe ceilalţi că nimeni nu-l 
poate învinge. 

„Guvernatorul are dreptate: comandantul este un 
înţelept”, se gândi Ilie. „Dar când orgoliul străluceşte prea 
tare, orice înţelepciune se întunecă.” 

Îşi continuară drumul. Băiatul îl întrebă de ce se 
antrenează atâta soldaţii. 

— Nu numai soldaţii fac asta, ci şi mama ta şi eu şi toţi cei 
care fac lucrurile după voia inimii. Totul în viaţă cere 
pregătire. 

— Chiar şi atunci când vrei să fii proroc? 

— Da, ca să te înţelegi cu îngerii. Dorim atât de mult să 
vorbim cu ei, dar n-auzim ce ne spun. Nu e uşor lucru să 
auzi. în rugile noastre, încercăm mereu să spunem unde am 
greşit şi ce ne-am dori să se întâmple cu noi. Dar Domnul 
ştie toate aceste lucruri şi, uneori, ne îndeamnă să auzim ce 
ne spune Universul. şi să avem răbdare. 

Băiatul îl privea mirat. Probabil că nu înţelegea nimic, dar 
Ilie simţea nevoia să continue. Cine ştie, poate când va 
creste, vreunul dintre aceste gânduri îl va ajuta la greu. 

— În viaţă, din toate bătăliile înveţi câte ceva, inclusiv din 
cele pierdute. Când ai să creşti, ai să descoperi că ai minţit, 
că te-ai păcălit pe tine însuţi, sau ai suferit pentru lucruri 
neînsemnate. Dacă eşti un bun războinic, nu te vei 
învinovăţi pentru toate acestea, dar nici nu vei repeta 
aceleaşi greşeli. 

Se hotări să se oprească. Un copil de vârsta lui nu-i putea 
pricepe vorbele. Mergeau agale şi Ilie privea străzile 
oraşului care îl adăpostise cândva şi care acum era pe cale 
să dispară. Totul depindea de hotărârea pe care o va lua. 


Akbarul era mai puţin zgomotos decât de obicei, în piaţa 
centrală, oamenii vorbeau pe şoptite, de frică parcă să nu le 
poarte vântul vorbele până la tabăra duşmană. Cei mai în 
vârsta păreau să fie siguri că nu se va întâmpla nimic, 
tinerii erau însufleţiţi de ideea de luptă, negustorii şi 
meşteşugarii îşi făceau planuri de plecare la Tir sau Sidon, 
până se vor linişti lucrurile. 

„Lor le e uşor să plece”, se gândi. „Negustorii îşi pot 
transporta bunurile oriunde, meşteşugarii pot lucra şi în 
alte locuri, unde se vorbeşte altă limbă. Dar eu trebuie să 
aştept învoire de la Domnul.” 

Ajunseră la fântână şi umplură două ciubere cu apă. în 
mod obişnuit, locul era plin de lume. Aici se adunau femeile 
să spele, să vopsească pânzeturi şi să bârfească despre tot 
ce se întâmpla în oraş. Aici nu existau secrete: noutăţile din 
lumea negoţului, trădările conjugale, certurile dintre vecini, 
viaţa intimă a cârmuitorilor, toate treburile - serioase sau 
frivole - erau discutate, criticate sau lăudate. Şi chiar în 
lunile în care crescuse îngrijorător tabăra duşmană, 
subiectul preferat rămăsese Izabela, prinţesa care-l 
cucerise pe regele Israelului, îi lăudau curajul şi erau sigure 
că, dacă se va întâmpla ceva cu oraşul lor, ea se va întoarce 
acasă pentru a se răzbuna. 

În dimineaţa aceea însă nu era aproape nimeni. Doar câte 
va femei, care spuneau că trebuie să meargă pe câmp, să 
adune cât mai multe cereale, căci asirienii vor închide în 
curând toate intrările şi ieşirile din oraş. Două dintre ele 
hotărâră să meargă la Al Cincilea Munte să ofere zeilor 
jertfe, pentru ca fiii lor să nu moară în luptă. 

— Preotul a spus că putem rezista multe luni de zile, îi 
spuse o femeie lui Ilie. Trebuie doar să avem curajul 
necesar pentru a apăra onoarea oraşului şi zeii ne vor 
ajuta. 

Copilul se sperie. 

— Ne vor ataca? întrebă el. 


Ilie nu-i răspunse. Depindea de el, de alegerea pe care i-o 
propusese îngerul aseară. 

— Mi-e frică, mai spuse băiatul. 

— Asta înseamnă că iubeşti viaţa. E firesc să-ţi fie frică din 
când în când. 

Ilie şi băiatul ajunseră acasă spre prânz. Femeia era acolo, 
înconjurată de mici vase, pline cu vopsele de diferite culori. 

— Am treabă, zise ea cu ochii la literele şi frazele 
neterminate. Din cauza secetei, oraşul s-a umplut de praf. 
Pensulele sunt îmbâcsite, praful intră în vopsea şi mi-e greu 
să lucrez. 

Ilie nu spuse nimic. Nu voia s-o facă părtaşă la grijile lui. 
Se aşeză într-un colţ al încăperii şi se cufundă în gânduri. 
Băiatul se duse afară să se joace cu prietenii lui. 

„Are nevoie de linişte”, îşi spuse femeia şi încercă să se 
concentreze asupra lucrului. 

Lucră tot restul dimineţii la câteva cuvinte, pe care altfel 
le-ar fi scris în jumătate din acest timp, simţin-du-se 
vinovată că nu reuşeşte să facă ceea ce se aştepta de la ea. 
La urma urmei, era pentru prima dată în viaţă când i se 
dăduse şansa să-şi întreţină familia din propria muncă. 

Se întoarse la lucru. Folosea o foiţă de papirus, pe care i-o 
adusese un negustor din Egipt, rugând-o să scrie câteva 
mesaje comerciale ce trebuiau trimise la Damasc. 
Materialul nu era de cea mai bună calitate şi vopseaua se 
întindea mereu. „Oricum e mai bine decât scrisul pe argilă. 

În ţările vecine foloseau tablele de argilă sau pieile de 
animale pentru trimiterea de mesaje. Deşi egiptenii 
decăzuseră şi aveau o scriere depăşită, cel puţin găsiseră o 
metodă practică şi uşoară de a-şi înregistra calculele 
comerciale şi evenimentele istoriei: tăiau fâşii dintr-o plantă 
ce creştea pe malul Nilului şi, printr-un procedeu simplu, 
lipeau aceste fâşii una de alta, ob-ţinând o foiţă de culoare 
galbenă. Akbarul ar fi trebuit să importe materialul, căci 
planta era imposibil de cultivat. Deşi era scump, negustorii 
îl preferau, căci puteau să-şi poarte însemnările în buzunar, 


y 


ceea ce nu era cazul cu tăbliţele de argilă sau cu pieile de 
animale. 

„Totul devine mai simplu”, gândi ea. Păcat că era nevoie de 
autorizaţie de la cârmuire pentru a folosi alfabetul din 
Byblos şi papirusul. O lege învechită impunea ca textele 
scrise să fie controlate de Consiliul din Akbar. 

Cum termină lucrarea, i-o arătă lui Ilie, care până atunci 
stătuse tăcut şi privise. 

— Îţi place cum a ieşit? îl întrebă ea. 

— Da, e frumos, răspunse el, cu gândul aiurea. Vorbea, 
probabil, cu Dumnezeu şi ea nu trebuia să-l întrerupă. Se 
duse să-l aducă pe preot. 

Când se întoarse, Ilie şedea nemişcat în acelaşi loc. Cei doi 
bărbaţi se priviră în tăcere multă vreme. 

Preotul fu cel care rupse tăcerea. 

— Eşti proroc şi vorbeşti cu îngerii. Eu tălmăcesc doar 
legile din vechime, îndeplinesc ritualurile şi încerc să-mi 
apăr turma de greşeli. De aceea ştiu că aceasta nu este o 
luptă între muritori, ci între zei şi nu trebuie s-o împiedic. 

— Îţi admir credinţa, deşi te închini unor zei care nu 
există, îi răspunse Ilie. Dacă situaţia actuală este, aşa cum 
spui, rodul unei voințe divine, Domnul mă va folosi ca 
instrument pentru a-l învinge pe Baal şi pe tovarăşii săi de 
pe Al Cincilea Munte. Poate era mai bine dacă mă 
condamnai la moarte. 

— M-am gândit la asta, dar n-a fost nevoie. La momentul 
oportun, zeii au fost de partea mea. 

Ilie nu mai comentă. Preotul se întoarse şi apucă papirusul 
cu textul scris de femeie. 

— E bine făcut, spuse. După ce citi atent cele scrise, îşi 
scoase inelul de pe deget, îl înmuie într-unul din vasele cu 
vopsea şi aplică sigiliul în colţul din stânga. Dacă cineva era 
prins cu un papirus care n-avea sigiliul preotului, putea fi 
condamnat la moarte. 

— De ce e neapărată nevoie să faceţi acest lucru? întrebă 
femeia. 


— Pentru că aceste papirusuri transportă idei, iar ideile 
înseamnă putere, răspunse preotul. 

— Nu sunt decât nişte învoieli comerciale. 

— Dar ar putea fi planuri de luptă. Sau informaţii despre 
bogăţiile noastre. Sau rugăciunile noastre sacre. Astăzi, cu 
literele şi cu papirusul, e uşor să furi secretele unui popor. 
E greu să ascunzi tăbliţele de argilă sau pieile de animal, 
dar papirusul plus alfabetul din Byblos pot ruina cultura 
unui neam şi pot duce lumea la pieire. 

O femeie năvăli în încăpere. 

— Preotule! Preotule! Veniţi să vedeţi ce se întâmplă! 

Ilie şi văduva îl urmară. Veneau tot mai mulţi oameni şi se 
îndreptau în aceeaşi direcţie. Aerul devenise irespirabil din 
cauza prafului pe care-l ridicau. Copiii alergau în fruntea 
celorlalţi, râzând şi făcând larmă. Cei mari înaintau fără 
grabă, în tăcere. 

Când ajunseră la poarta de miazăzi a cetăţii, zăriră o mică 
mulţime adunată. Preotul îşi croi drum printre oameni şi 
dădu cu ochii de cel ce stârnise toată agitația. 

O santinelă din Akbar stătea în genunchi, cu braţele 
desfăcute în lături şi cu palmele bătute în cuie pe un drug 
sprijinit pe umeri. Hainele erau făcute zdrenţe, iar ochiul 
stâng îi fusese scos cu un băț. 

Pe pieptul lui, cineva scrisese în asiriană, cu împunsături 
de pumnal. Preotul înţelegea egipteana, dar limba asiriană 
nu i se păruse destul de importantă ca s-o înveţe. Fu nevoit 
să ceară ajutorul unui negustor care privea de pe margine. 

— Vă declarăm război”, traduse omul. Nimeni nu scoase 
nici un cuvânt. Ilie văzu cum se aşterne panica pe feţele 
celor prezenţi. 

— Dă-mi spada, îi spuse preotul unui soldat care asista la 
scenă. 

Soldatul se conformă şi preotul, după ce porunci să fie 
anunţaţi guvernatorul şi comandantul de cele întâmplate, 
cu o lovitură neaşteptată, înfipse lama în inima santinelei 
îngenuncheate. 


Omul scoase un geamăt şi se prăbuşi la pământ. Era mort, 
scăpase de durere şi de ruşinea de a se fi lăsat prins. 

— Mâine mă voi duce pe Al Cincilea Munte să aduc jertfe 
zeilor, iar ei nu ne vor părăsi, spuse preotul către mulţimea 
înfricoşată. 

Înainte să plece, se întoarse către Ilie: 

— Ai văzut cu ochii tăi cum cerul ne vine în ajutor. 

— Numai o întrebare, zise Ilie. De ce vrei să-ţi vezi poporul 
pierind? 

— Pentru că trebuie ucisă o idee. Când îl văzuse de 
dimineaţă cu femeia, Ilie pricepuse care era ideea ce 
trebuia ucisă: alfabetul. 

— Prea târziu. E cunoscut în lumea întreagă şi asirienii nu 
pot cuceri tot Pământul. 

— Cine spune că nu? La urma urmei, zeii de pe Al Cincilea 
Munte sunt de partea oştilor lor. 

Ore întregi cutreieră valea, aşa cum făcuse şi în ajun. Mai 
rămăsese o după-amiază şi o noapte întreagă: nici un război 
nu se poartă pe întuneric, căci războinicii nu pot vedea 
duşmanul. Ştia că Domnul îi dădea numai această noapte, 
pentru a schimba soarta oraşului care-i oferise găzduire. 

— Solomon ar şti ce să facă, îi spuse îngerului păzitor. Şi 
David, şi Moise, şi Isaac. Ei au fost slujitori de încredere ai 
Domnului, nu ca mine, un biet nehotărât. Dumnezeu mă 
pune să hotărăsc în locul Lui. 

— Istoria noastră străbună este plină de oameni care s-au 
aflat la locul potrivit în momentul potrivit, îi răspunse 
îngerul. Fii sigur că Domnul cere oamenilor numai ce sunt 
în stare să împlinească. 

— în privinţa mea s-a înşelat. 

— Orice necaz vine şi pleacă. Aşa s-au născut şi gloria şi 
tragedia lumii. 

— Voi ţine minte, zise Ilie. Dar când trec, tragediile lasă 
urme pe vecie, iar gloria, doar amintiri deşarte, îngerul nu-i 
răspunse. 


— De ce, în tot timpul cât am stat în Akbar, n-am reuşit să- 
mi găsesc nici un aliat să lupte alături de mine pentru pace? 
Ce însemnătate poate să aibă un proroc solitar? 

— Ce însemnătate are soarele, care se plimbă pe cer de 
unul singur? Ce însemnătate are muntele care priveşte 
semeţ în vale? Ce însemnătate are o fântână izolată? Toate 
acestea arată caravanei drumul de urmat. 

— Mi-e inima plină de tristeţe, zise Ilie, căzând în genunchi 
cu braţele ridicate spre cer. De-aş putea muri în clipa 
aceasta, să nu-mi fie dat să-mi mânjesc mâinile cu sângele 
poporului meu, sau al altui popor străin mie. Priveşte în 
urmă, ce vezi? 

— Ştii că nu pot vedea, spuse îngerul. Pentru că ochii-mi 
sunt încă orbiţi de strălucirea slavei dumnezeieşti, nu pot să 
văd altceva. Pot numai să înţeleg povestea inimii tale şi să 
simt vibraţiile primejdiilor care te pândesc. Nu pot să ştiu 
ce laşi în urmă. 

— Îţi voi spune eu: iată, acolo se află Akbar. Văzut la ora 
asta, profilându-se la asfinţit, pare un oraş frumos. M-am 
obişnuit cu străzile şi zidurile lui, cu oamenii lui mărinimoşi 
şi primitori. Deşi trăiesc strâns legaţi de comerţul şi de 
superstiţiile lor, au sufletul la fel de curat ca celelalte 
neamuri. Am învăţat de la ei multe lucruri noi. în schimb le- 
am ascultat plângerile şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am 
reuşit să le rezolv conflictele interne. Am fost în pericol şi 
mereu a sărit să mă ajute cineva. De ce trebuie să aleg între 
salvarea acestui oraş şi mântuirea poporului meu? 

— Pentru că un bărbat trebuie să aleagă, îi răspunse 
îngerul, în asta îi stă forţa: în puterea de a decide. 

— E o alegere grea: trebuie să accept ca un popor să 
moară pentru ca altul să fie salvat. 

— E şi mai greu să-ţi alegi propriul drum. Cine nu poate 
alege e mort în ochii Domnului, deşi continuă să respire şi 
să umble pe străzi. Cu toate acestea, continuă îngerul, nu e 
vorba de moarte. Nemurirea aşteaptă cu braţele deschise 


toate sufletele care vor continua să-şi împlinească menirea. 
Tot ce se află sub soare are un rost. 

Ilie îşi ridică din nou braţele spre cer: 

— Poporul meu s-a îndepărtat de Domnul din pricina unei 
femei frumoase. Fenicia poate fi distrusă din pricina unui 
preot care crede că scrierea reprezintă o ameninţare la 
adresa zeilor. De ce Acela care a creat lumea alege tragedia 
pentru a scrie cartea destinului? 

Strigătele lui Ilie răsunară în vale şi se întoarseră cu ecoul. 
— Nu ştii ce vorbeşti, grăi îngerul. Nu există tragedie, ci 
inevitabil. Totul are o rațiune: va trebui doar să deosebeşti 

ce este trecător şi ce este absolut. 

— Ce este trecător? întrebă Ilie. 

— Inevitabilul. 

— şi ce este absolut? 

— Lecţiile inevitabilului. 

Zicând acestea, îngerul se îndepărtă. 

În seara aceea, la cină, Ilie spuse femeii şi băiatului: 

— Pregătiţi-vă lucrurile. S-ar putea să plecăm în orice 
clipă. 

— De două nopţi nu dormi, îi spuse femeia. Azi după- 
amiază, te-a căutat un emisar al guvernatorului. Zicea să te 
duci la palat. Eu i-am spus că eşti în vale şi că probabil vei 
dormi acolo. 

— Ai făcut bine, îi răspunse [lie şi se duse drept la el în 
cameră, unde căzu într-un somn adânc. 

A doua zi dimineaţă se trezi în acordurile unor 
instrumente muzicale. Când cobori să vadă ce se întâmplă, 
băiatul era deja la poartă. 

— Ia te uită! zicea el, cu ochii strălucind de bucurie, 
începe războiul! 

Un batalion de soldaţi, în ţinută de luptă şi înarmaţi, 
mărşăluiau spre poarta de miazăzi a cetăţii. Câţiva 
muzicanți băteau în tobe cadenţa pasului. 

— Ieri îţi era frică, îi spuse Ilie băiatului. 


— Nu ştiam că avem atâţia soldaţi. Războinicii noştri sunt 
cei mai buni! 

Îl lăsă acolo pe băiat şi ieşi în stradă. Trebuia cu orice preţ 
să-l vadă pe guvernator. Şi ceilalţi locuitori ai oraşului 
fuseseră treziţi de sunetul cântecelor de luptă şi priveau 
scena hipnotizaţi. Pentru prima dată în viaţă asistau la 
defilarea unui batalion organizat, în straie militare şi cu 
lăncile şi scuturile strălucind în razele dimineţii. 
Comandantul făcuse o treabă de invidiat, îşi pregătise 
oştirea pe ascuns şi acum, de asta se temea Ilie, ar fi putut 
convinge pe oricine că victoria asupra asirienilor era 
posibilă. 

Îşi croi drum printre soldaţi şi reuşi să ajungă în fruntea 
coloanei. Guvernatorul şi comandantul, călare, conduceau 
marşul. 

— Făcusem un târg, îi spuse Ilie guvernatorului, alergând 
pe lângă calul acestuia. Pot să fac o minune! 

Guvernatorul nu-i răspunse. Garnizoana trecu dincolo de 
zid şi o luă spre vale. 

— Tu ştii că această armată e numai o iluzie! insistă Ilie. 
Asirienii au un avantaj de cinci la unu şi sunt versaţi în 
războaie! Nu permite să fie distrus Akbarul! 

— Ce doreşti de la mine? i se adresă guvernatorul din 
mers. leri seară am trimis un emisar după tine şii s-a 
răspuns că nu eşti în cetate. Ce era să fac? 

— A-i înfrunta pe asirieni în câmp deschis e curată 
sinucidere! Ştiţi prea bine acest lucru! 

Comandantul asculta discuţia fără a face nici un 
comentariu. li prezentase deja guvernatorului strategia. 
Prorocul israelit ar fi probabil surprins s-o afle. 

Ilie alerga pe lângă caii celor doi, neştiind prea bine ce 
trebuia să facă. Coloana de soldaţi părăsi cetatea, 
îndreptându-se spre mijlocul văii. 

„Ajută-mă, Doamne”, se ruga el. „Aşa cum ai oprit soarele 
în loc pentru a-l ajuta pe losua în luptă, opreşte timpul, 
să-l pot convinge pe guvernator că face o greşeală.” 


Pe când se ruga, auzi ordinul comandantului: 

— Staţi! 

„Poate este un semn”, îşi spuse Ilie. „Trebuie să profit.” 

Soldaţii se aşezară pe două rânduri, faţă-n faţă, ca două 
ziduri umane, cu scuturile sprijinite de pământ şi lăncile 
împungând văzduhul drept înainte. 

— Ceea ce vezi sunt războinicii din Akbar, îi spuse 
guvernatorul lui Ilie. 

— Văd nişte tineri care sfidează moartea râzând, îi 
răspunse. 

— Ei bine, aici e numai un batalion. Cea mai mare parte a 
oamenilor noştri se află în cetate, sus pe ziduri. Am pregătit 
cazane cu ulei clocotit pentru a le arunca în capul celor 
care vor încerca să le escaladeze. Avem provizii împărţite 
prin casele oamenilor pentru ca săgețile incendiare să nu 
ne lase fără hrană. După calculele comandantului, oraşul 
poate rezista asediului aproape două luni. în timp ce 
asirienii se antrenau, nici noi n-am stat degeaba. 

— Mie nu mi-aţi spus nimic din toate astea, spuse Ilie. 

— Nu uita ca, deşi ai ajutat oamenii din Akbar, tot un 
străin rămâi şi unele căpetenii te pot considera iscoadă. 

— Dar îţi doreai să fie pace! 

— Se poate face pace şi după ce începe lupta. Numai că se 
negociază în condiţii de egalitate. 

Guvernatorul mărturisi că fuseseră trimişi soli la Tir şi 
Sidon pentru a înfăţişa gravitatea situaţiei. Nu i-a fost uşor 
să ceară ajutor, ceilalţi puteau crede că nu e în stare să ţină 
situaţia sub control. Dar ajunsese la concluzia că n-avea 
încotro. 

Comandantul avea pregătit un plan ingenios: imediat ce va 
începe lupta, se va întoarce în cetate să organizeze 
rezistenţa. Oastea care se afla deja în câmp trebuia să ucidă 
câţi duşmani putea şi apoi să se retragă spre munţi. 
Cunoşteau locul mai bine ca oricine şi puteau să-i 
hărţuiască pe asirieni, slăbind încercuirea. 


În scurt timp, vor sosi întăriri şi armata asiriană avea să fie 
nimicită. 

— Putem rezista cam şaizeci de zile, dar nu va fi nevoie, îi 
spuse guvernatorul lui Ilie. 

— Dar mulţi vor muri. 

— Putem muri cu toţii, dar nimeni nu se teme. Nici măcar 
eu. 

Guvernatorul se mira singur de curajul său. Nu 
participase niciodată la o bătălie şi, pe măsură ce se 
apropia lupta, îşi făcea planuri cum să fugă din cetate. 

În dimineaţa aceea, stabilise cu câţiva dintre oamenii lui 
cei mai credincioşi cea mai bună cale de retragere. Nu se 
putea duce la Tir sau la Sidon pentru că ar fi fost considerat 
trădător, dar Izabela îl va primi, căci avea nevoie de oameni 
de nădejde. 

Acum însă, păşind pe câmpul de bătaie, zărea în ochii 
soldaţilor o bucurie imensă, ca şi cum toată viaţa se 
pregătiseră pentru ceva şi acum venise, în sfârşit, clipa mult 
aşteptată. 

— Ne e frică până în clipa în care se întâmplă inevitabilul. 
După aceea, n-are rost să ne mai risipim puterile, îi spuse el 
lui Ilie. 

Ilie era tulburat. Simţea acelaşi lucru şi el, dar îi era 
ruşine să recunoască, îşi aminti de emoția băiatului când 
trecuse trupa. 

— Acum du-te, îi spuse guvernatorul. Eşti un străin 
neînarmat şi n-ai de ce să lupţi pentru o idee în care nu 
crezi. 

Ilie rămase pe loc. 

— Vor veni, spuse comandantul. Spre deosebire de noi, tu 
nu eşti pregătit. 

Nici acum Ilie nu se urni. 

Scrutară orizontul. Nu se zărea nici un norişor de praf, 
deci armata asirienilor încă nu se mişcase. 

Soldaţii din prima linie apucaseră lănciile cu hotă-râre şi le 
ţineau în poziţie de atac; arcaşii îşi încordaseră pe jumătate 


arcurile, gata să ţintească la ordinul comandantului. Câţiva 
împungeau aerul cu spada, în-călzindu-şi muşchii. 

— Totul e pregătit, repetă comandantul. Vor ataca. 

Ilie îi simţi euforia din glas. Era probabil nerăbdător să 
înceapă lupta. Voia să-şi demonstreze vitejia. Şi-i imagina pe 
războinicii asirieni, spadele lovind, strigătele şi 
învălmăşeala luptei, şi chiar pe preoţii fenicieni pomenindu- 
1 ca pe un exemplu de bărbăţie şi curaj. 

Guvernatorul îi întrerupse gândurile: 

— Nu fac nici o mişcare. 

Ilie îşi aminti de ruga ce i-o făcuse Domnului: să oprească 
soarele pe cer, aşa cum făcuse pentru losua. încercă să 
vorbească cu îngerul, dar nu reuşi. 

Cu timpul, lăncierii îşi coborâră armele, arcaşii îşi slăbiră 
arcurile şi spadele reveniră în teacă. Soarele arzător al 
amiezii era ucigător şi câţiva soldaţi leşinară din cauza 
căldurii. Oricum, detaşamentul rămase pe poziţii până la 
lăsarea serii. 

Când soarele se ascunse la asfinţit, războinicii se 
întoarseră în cetate. Păreau să se minuneze că supra- 
vieţuiseră o zi. 

Ilie rămase singur în vale. Merse un timp fără ţintă şi 
deodată văzu lumina, îngerul Domnului îi apăru în faţă. 

— Domnul ţi-a ascultat ruga, grăi îngerul. A văzut îndoiala 
din inima ta. 

Ilie îşi întoarse faţa spre cer şi mulţumi cu evlavie. 

— Domnul e plin de slavă şi putere. A ţinut în loc armata 
asiriană. 

— Nu e adevărat, îi răspunse îngerul. Ai spus că Elar 
trebui să hotărască şi El a ales în locul tău. 

— Plecăm, spuse el femeii şi fiului ei. 

— Nu vreau să plec, răspunse băiatul, îmi plac soldaţii din 
Akbar. 

Mama îl sili să-şi strângă lucrurile. 

— Ia numai cât poţi duce, îi spuse ea. 

— Uiţi că suntem săraci şi n-am mare lucru de luat. 


Ilie urcă în camera lui. Privi înjur ca pentru a-şi lua rămas 
bun. Apoi cobori şi rămase un timp cu ochii la văduvă, care- 
şi strângea vopselele. 

— Îţi mulţumesc că mă iei cu tine, îi spuse ea. Aveam 
cincisprezece ani când m-am măritat şi nu ştiam ce e viaţa. 
Familiile noastre aranjaseră totul şi am fost pregătită încă 
de mică pentru acel moment. Trebuia să-mi urmez soţul în 
orice împrejurare. 

— Îl iubeai? 

— Mi-am educat inima pentru asta. Cum nu aveam de ales, 
m-am convins pe mine însămi că acela era drumul cel bun. 
După ce mi-am pierdut bărbatul, m-am obişnuit cu zilele şi 
nopţile pustii şi m-am rugat la zeii de pe Al Cincilea Munte, 
în care credeam pe-atunci, să mă ia când fiul meu va putea 
trăi pe picioarele lui. Atunci ai apărut tu. i-am mai spus şi 
ţi-o repet: din ziua aceea am început să descopăr 
frumuseţea din jur, silueta întunecată a munţilor profilându- 
se pe cer, sau luna care-şi schimbă forma, pentru ca grâul 
să se înalțe. De multe ori noaptea, pe când tu dormeai, eu 
mă plimbam prin Akbar, ascultam scâncetul pruncilor abia 
născuţi, cântecele bărbaţilor care băuseră un pahar după 
isprăvirea lucrului, paşii apăsaţi ai santinelelor de pe ziduri. 
De câte ori mai înainte, am privit la toate acestea, fără să 
recunosc frumuseţea? De câte ori am privit cerul, fără să-mi 
dau seama cât este de înalt? De câte ori am ascultat 
zgomotele cetăţii, fără să înţeleg că făceau parte din viaţa 
mea? Am prins din nou dragoste de viaţă. M-ai îndemnat să 
învăţ scrierea din Byblos şi eu te-am ascultat. Doar ca să-ţi 
fac pe plac, dar am început să îndrăgesc ceea ce făceam şi 
am descoperit ceva: viaţa mea căpăta sens, dacă eu o 
voiam. 

Ilie o mângâie pe păr. Făcea acest gest pentru prima dată. 

— De ce n-a fost aşa mereu? întrebă dânsa. 

— Pentru că mi-era teamă. Dar azi, în aşteptarea luptei, 
auzind cuvintele guvernatorului, m-am gândit la tine. 
Teama durează până începe inevitabilul; din acel moment, 


nu-şi mai are rostul. Nu ne rămâne decât să sperăm că am 
luat hotărârea cea bună. 

— Sunt gata, spuse ea. 

— Plecăm în Israel. Domnul mi-a spus ce am de făcut şi îi 
voi împlini voia. Izabela va fi îndepărtată de la putere. 

Ea nu spuse nimic. Ca toate femeile din Fenicia era 
mândră de prinţesa ei. Când vor ajunge acolo, va încerca 
să-l facă pe bărbat să se răzgândească. 

— Va fi un drum lung şi nu ne vom odihni până ce nu îi voi 
împlini vrerea, spuse Ilie, parcă ghicindu-i gândul. Până 
atunci, dragostea ta îmi va fi sprijin şi când mă voi simţi 
obosit de bătăliile duse în numele Lui, mă voi putea odihni 
la pieptul tău. 

Băiatul apăru cu o desagă mică pe umăr. Ilie i-o luă şi 
spuse femeii: 

— A sosit clipa. Când vei străbate străzile Akbarului, 
întipăreşte-ţi bine în minte fiecare casă şi fiecare sunet, căci 
nu le vei mai vedea şi nu le vei mai auzi niciodată. 

— M-am născut în Akbar şi oraşul va rămâne pentru 
totdeauna în inima mea, spuse femeia. 

Ascultând-o, băiatul îşi promise că nu va uita niciodată 
acele vorbe. Dacă se va întoarce vreodată, pentru el, oraşul 
va avea chipul mamei lui. 

Se întunecase de tot când preotul ajunse la poalele 
muntelui, în mâna dreaptă ţinea un toiag şi în stânga ducea 
o traistă. 

Scoase din traistă uleiul sfinţit şi-şi unse fruntea şi 
încheietura mâinilor. Apoi, cu toiagul, desenă pe nisip taurul 
şi pantera, simbolurile Zeului Furtunii şi al Marii Zeiţe. 
Rosti rugăciunile rituale iar apoi îşi înălţă braţele spre cer 
pentru a primi revelaţia divină. 

Dar zeii tăceau. Spuseseră tot ce aveau de spus şi acum 
aşteptau îndeplinirea ritualurilor, în toată lumea prorocii 
dispăruseră, cu excepţia Israelului, o ţară înapoiată, cu 
oameni superstiţioşi, care mai credeau că muritorii puteau 
comunica cu creatorii Universului. 


Cu două generaţii în urmă, Tirul şi Sidonul făceau negoţ 
cu un rege din lerusalim, pe nume Solomon. Acesta 
construia un templu uriaş şi voia să-l împodobească cu tot 
ce era mai frumos în lume. Astfel, a trimis să se cumpere 
cedri din Fenicia pe care o numea Liban. Regele din Tir i-a 
furnizat materialul necesar şi a primit, în schimb, douăzeci 
de oraşe din Galileea, care însă nu i-au plăcut. Atunci, 
Solomon 1-a ajutat să-şi construiască primele corăbii iar 
acum Fenicia avea cea mai puternică flotă comercială din 
lume. 

Pe atunci, Israelul era încă o mare naţiune, deşi se închina 
unui singur zeu. Nu ştiau nici măcar cum îl cheamă, îi 
spuneau „Domnul”. O prinţesă din Sidon reuşise să-l 
convertească pe Solomon la adevărata credinţa şi atunci el 
a înălţat un altar zeilor de pe Al Cincilea Munte. Israeliţii 
susțineau că „Domnul” îl pedepsise pe cel mai înţelept 
dintre regi, pornind războaiele care 1-au îndepărtat de la 
putere. 

Însă fiul lui, leroboam, a reînviat cultul pe care-l iniţiase 
tatăl. A poruncit să se facă doi viței de aur şi poporul israelit 
li s-a închinat. Atunci au intrat în scenă prorocii, care au 
început o luptă continuă cu ocârmuirea. 

Izabela avea dreptate: singurul mod de a păstra vie 
adevărata credinţă era nimicirea prorocilor. Deşi era o 
femeie delicată, educată în spiritul toleranţei şi al ororii faţă 
de război, ştia că vine o clipă în care violenţa este singura 
soluţie. Zeii pe care-i slujea aveau s-o ierte pentru sângele 
cu care-şi mânjise mâinile. 

— în curând, şi mâinile mele vor fi mânjite de sânge, vorbi 
preotul câtre muntele tăcut din faţa sa. Aşa cum prorocii 
sunt blestemul Israelului, tot aşa scrierea este blestemul 
Feniciei. Sunt un rău ascuns care trebuie stârpit până nu e 
prea târziu. Zeul timpului nu ne poate părăsi acum. 

Era îngrijorat de cele întâmplate de dimineaţă: oastea 
duşmană nu atacase. 


Zeul timpului mai părăsise o dată Fenicia, mâniat pe 
locuitorii ei. Atunci focul din lămpi a rămas nestins, oile şi 
vacile şi-au părăsit odraslele, iar grâul şi orzul nu s-au copt. 
Zeul Soare a trimis soli de seamă în căutarea lui, dar nici 
vulturul, nici zeul furtunii nu reuşiseră să-l găsească pe 
zeul timpului. Atunci Marea Zeiţă a trimis o albină, care 1-a 
găsit dormind în pădure şi 1-a înţepat. Zeul s-a trezit furios 
şi s-a apucat să distrugă tot ce întâlnea în cale. A trebuit să 
fie prins şi eliberat de toată ura strânsă în suflet, iar de 
atunci totul a revenit la normal. 

Dacă s-ar hotări să plece din nou, bătălia n-ar mai avea 
loc. Asirienii ar rămâne pentru totdeauna la intrarea în vale 
şi Akbarul ar continua să existe. 

— Curajul este teama care îşi face rugăciunea, zise el. De 
aceea mă aflu aici, ca să arăt că nu şovăi înaintea luptei. 
Trebuie să le demonstrez războinicilor din Ak-bar că au de 
ce să apere oraşul. Nu e vorba de putui cu apă, nici de piaţă 
şi nici de palatul guvernatorului. Vom înfrunta oştirea 
asiriană pentru că trebuie să dăm un exemplu. 

O victorie a asirienilor va însemna stingerea amenințării 
pe care o reprezenta alfabetul. Cuceritorul va impune 
graiul şi obiceiurile sale, chiar dacă oamenii vor continua să 
se închine zeilor de pe Al Cincilea Munte. Asta era 
important. 

— Mai târziu, navigatorii vor face cunoscute şi în alte ţări 
faptele vitejeşti ale războinicilor. Preoţii vor readuce în 
amintirea oamenilor timpul când Akbarul a încercat să 
reziste invaziei asiriene. Pictorii vor desena hieroglife 
egiptene pe papirus, iar scribii din Byblos vor fi morţi. 
Textele sacre vor rămâne secretul celor care s-au născut 
pentru a le studia. Şi-atunci, generaţiile ce vor veni vor 
încerca să repete ce-am făcut noi şi astfel vom construi o 
lume mai bună. 

— Acum însă trebuie să pierdem această bătălie. Ne vom 
lupta vitejeşte, dar suntem în inferioritate şi vom muri 
eroic. 


Preotul ascultă tăcerea nopţii şi fu sigur de dreptatea sa. 
Era liniştea dinaintea unei bătălii importante, dar locuitorii 
oraşului o interpretau greşit; îşi coborâseră lăncile şi se 
distrau, când ar fi trebuit să vegheze. Ignorau exemplul dat 
de natură: animalele stau nemişcate când se apropie 
pericolul. 

— Facă-se voia zeilor. Cerul să nu se prăbuşească peste 
Pământ, căci am făcut ce trebuia şi am respectat tradiţia, 
mai spuse el. 

Ilie, femeia şi fiul ei o luară spre apus, pe drumul 
Israelului. Nu era nevoie să traverseze tabăra asirienilor, 
aşezată la sud. Luna plină le lumina drumul, dar proiecta 
umbre ciudate şi siluete sinistre pe stâncile şi pietrele din 
vale. 

Din întuneric îşi făcu apariţia îngerul Domnului, în mâna 
dreaptă avea o sabie de foc. 

— Unde te duci? întrebă el. 

— În Israel, îi răspunse Ilie. 

— Domnul te-a chemat? 

— Ştiu ce minune aşteaptă Domnul de la mine. Şi acum 
ştiu unde trebuie s-o săvârşesc. 

— Domnul te-a chemat? repetă îngerul. Ilie nu răspunse. 

— Domnul te-a chemat? întrebă îngerul pentru a treia 
oară. 

— Nu. 

— Atunci întoarce-te de unde ai plecat, pentru că încă nu 
ţi-ai împlinit destinul. Domnul nu te-a chemat încă. 

— Lasă-i măcar pe ei să plece, căci nu mai au ce face aici, 
îl imploră Ilie. 

Dar îngerul dispăruse. Ilie lăsă traista jos, se aşeză în 
mijlocul drumului şi plânse amarnic. 

— Ce s-a întâmplat? întrebară femeia şi băiatul, care nu 
văzuseră nimic. 

Adormi greu şi se trezi în toiul nopţii, apăsat de încordarea 
pe care-o simţea în aer; un vânt rău prevestitor sufla pe 
străzi, semănând teamă şi neîncredere. 


— Iubind o femeie, am învăţat să iubesc toate făpturile, 
murmură el în tăcerea nopţii. Am nevoie de ea. Ştiu, 
Doamne, că m-ai ales pe mine, neputinciosul, să-ţi împlinesc 
voia. Ajută-mă să-mi ţin firea în focul bătăliilor ce vor veni. 

Îşi aminti vorbele guvernatorului despre zădărnicia fricii. 
Cu toate acestea, somnul îl ocolea. „Am nevoie de tărie şi 
calm, dă-mi linişte să mă pot odihni cât aceasta mai e cu 
putinţă.” 

Îi trecu prin minte să-şi cheme îngerul să stea puţin de 
vorbă cu el, dar se răzgândi, căci i-ar fi putut spune lucruri 
pe care nu dorea să le audă. Cobori la catul de jos, 
încercând să se liniştească. Traistele pregătite de femeie 
pentru fugă zăceau nedesfăcute. 

Se gândi să meargă la ea. îi veni în minte ce-i spusese 
Domnul lui Moise, înainte de bătălie: Cel ce iubeşte o 
femeie şi n-a luat-o, acela să iasă şi să se întoarcă la casa sa, 
ca să nu moară în luptă şi să i-o ia altul, Nu trăiseră 
împreună, dar noaptea fusese istovitoare şi nu era acela 
momentul potrivit. 

Se apucă să desfacă traistele şi să pună lucrurile la loc. 
Descoperi printre puţinele vesminte pe care le luase ea 
uneltele necesare scrierii cu caracterele din Byblos. 

Luă un stilet, umezi o tăbliță de lut şi începu să 
mâzgălească câteva litere; învățase să scrie, privind-o pe 
femeie lucrând. 

„Ce lucru simplu şi genial”, gândi el. La fântână, le auzise 
pe femei zicând: „Grecii ne-au furat invenţia cea mai 
prețioasă.” Ilie ştia că nu e adevărat: adaptarea făcută de ei 
prin includerea vocalelor transformase alfabetul într-un 
instrument ce putea fi folosit de toate neamurile. De altfel, 
ei îşi numeau colecţiile de pergamente biblii, în cinstea 
oraşului unde apăruse invenţia. 

Bibliile grecilor erau scrise pe piei de animale. Ilie socotea 
că era un mod foarte fragil de a păstra documentele; pielea 
nu era atât de rezistentă ca tăbliţele de lut şi putea fi mult 
mai uşor furată. Papirusurile se ştergeau cu timpul şi 


puteau fi distruse de apă. „Bibliile şi papirusul nu sunt 
bune; doar tăbliţele de lut pot fi păstrate veşnic”, comentă 
el în gând. 

Dacă Akbarul va supravieţui, îl va sfătui pe guvernator să 
pună să fie scrisă toată istoria ţării şi tăbliţele să fie 
păstrate într-o încăpere specială pentru ca generaţiile 
viitoare să le poată consulta. Astfel, dacă preoţii fenicieni, 
care păstrau în memorie istoria ţării, vor fi vreodată 
nimiciţi, faptele războinicilor şi lucrările poeţilor nu vor 
cădea pradă uitării. 

Se juca un timp cu literele, formând cuvinte diferite, şi se 
minună de ce ieşea. 

Reuşise să se mai liniştească şi se întoarse în aşternut. 

Îl trezi un bubuit. Uşa camerei fu trântită la pământ. 

„Nu, nu visez. Nu sunt armiile Domnului care se înfruntă.” 

Din toate ungherele răsăreau umbre care urlau sălbatic 
într-o limbă necunoscută. 

„Asirienii.” 

Porţile cădeau una după alta, pereţii erau dărâmaţi cu 
ciocanele, iar urletele invadatorilor se amestecau cu 
strigătele de ajutor care veneau dinspre piaţă, încercă să se 
ridice în picioare, dar o umbră îl trânti la pământ. Un 
zgomot surd făcu să se cutremure tot catul de jos. 

„Foc”, gândi Ilie. „Au dat foc la casă.” 

— Tu eşti şeful, ascuns ca un laş în casa unei muieri, auzi o 
voce adresându-i-se în feniciană. 

Privi faţa celui care vorbise şi la lumina flăcărilor din odaie 
văzu un bărbat cu barbă lungă, în ţinută militară. Da, 
sosiseră asirienii. 

Un atac de noapte? întrebă nedumerit. 

Bărbatul însă nu-i răspunse. Văzu lucirea spadei scoase 
din teacă şi un războinic îl răni în braţul drept. 

Ilie închise ochii şi-şi revăzu întreaga viaţă într-o fracțiune 
de secundă. Se juca din nou pe străduţele oraşului unde se 
născuse, făcea prima călătorie la Ierusalim, simţea în nări 
mirosul lemnului proaspăt tăiat în atelierul său, se lăsa 


copleşit de imensitatea oceanului şi revedea cu mirare 
portul ciudat al locuitorilor marilor oraşe de pe coastă. Se 
văzu cutreierând văile şi munţii pământului făgăduinţei, îşi 
aminti cum o cunoscuse pe Izabela, pe când era încă o 
copilă şi îi fermeca pe toţi. Revăzu masacrul prorocilor şi 
auzi parcă vocea Domnului care-i poruncea să plece în 
pustie. Parcă vedea aievea ochii femeii care-l aştepta la 
porţile cetăţii Sarepta, numită de oamenii locului Akbar, şi 
îşi dădu seama că o îndrăgise din prima clipă. Urcă din nou 
pe Al Cincilea Munte, readuse la viaţă copilul şi se revăzu 
întâmpinat de popor cu respectul cuvenit unui judecător 
înţelept. Privi cerul şi constelaţiile mişcătoare, se lăsă 
fascinat de luna care trecea prin cele patru faze în aceeaşi 
clipă, simţi frigul, căldura, toamna şi primăvara, ploaia şi 
fulgerele. Norii luând, în trecere, milioane de forme şi 
râurile reîn-torcându-se în matcă. Retrăi ziua în care 
apăruse primul cort cu asirieni înarmaţi, apoi încă unul, tot 
mai multe, îngerii care veneau şi plecau, sabia de foc pe 
drumul Israelului, nesomnul, scrisul pe tăblițe şi... 

Reveni în prezent. Se gândi cu groază la ce se petrecea 
jos. Trebuia cu orice preţ să-i salveze pe văduvă şi pe fiul ei. 

— Arde! se trezi spunând soldaţilor inamici. Casa e în 
flăcări! 

Nu simţea teamă, singura lui preocupare erau văduva şi 
copilul. Cineva îl trânti la pământ cu o lovitură în cap şi 
simţi în gură gust de pământ. O sărută în gând şi-i spuse cât 
de mult o iubea şi cum făcuse tot posibilul să evite toate 
astea, încercă să se elibereze, dar cineva îl ţintuia la 
pământ cu piciorul apăsat pe ceafă. 

„Poate a reuşit să fugă”, îl străfulgera un gând. „Cine să 
lovească o femeie lipsită de apărare.” 

O pace adâncă îi cobori în suflet. Domnul îşi dăduse, 
probabil, seama că nu era omul potrivit şi găsise alt proroc 
care să mântuiască Israelul de păcat, îi sosise ceasul, aşa 
cum sperase, va muri ca un martir. Se împacă cu soarta şi 
acum aştepta lovitura de graţie. 


Trecură astfel câteva clipe. Ţipetele îl asurzeau, sân-gele i 
se scurgea din rană, dar lovitura de graţie se lăsa aşteptată. 

— Spune-le să mă omoare odată! strigă, sperând că măcar 
unul dintre ei îi înţelegea limba. 

Nimeni nu-i dădu atenţie. Discutau ceva cu aprindere, de 
parcă ceva nu mergea cum trebuie. Câţiva soldaţi începură 
să-l lovească cu picioarele şi, pentru prima dată, Ilie simţi 
că-i revine dorinţa de a supravieţui. Intră în panică. 

„Nu se poate să-mi doresc să mai trăiesc”, gândi el cu 
disperare. „Nu voi ieşi viu din această încăpere.” 

Totuşi, nu se întâmpla nimic. Lumea părea că încremenise 
în aerul acela plin de ţipete, zgomote infernale şi praf. Poate 
că Domnul făcea ce făcuse şi cu losua, oprind timpul în 
mijlocul luptei. 

Atunci auzi strigătele femeii la catul de jos. Cu un efort 
supraomenesc reuşi să-l împingă pe unul dintre soldaţi şi 
se ridică, dar fu din nou doborât la pământ. Cineva îl lovi cu 
piciorul în cap şi leşină. 

Câteva minute mai târziu îşi reveni. Asirienii îl târâseră în 
mijlocul drumului. 

Încă ameţit, privi în jur: toate casele ardeau. 

— O biată femeie lipsită de apărare a rămas înăuntru! 
Salvaţi-o! 

Ţipete şi oameni alergând cuprinşi de panică se vedeau de 
jur împrejur, încercă să se ridice, dar fu doborât de o nouă 
lovitură. 

„Doamne, poţi face ce vrei cu mine, care ţi-am dăruit viaţa 
şi moartea mea”, se rugă Ilie. „Dar, salveaz-o pe femeia 
care m-a adăpostit!” 

Cineva îl apucă de subsuori şi-l ridică în picioare. 

— Vino să vezi, îi spuse căpetenia asiriană care îi înţelegea 
limba. O meriţi. 

Doi soldaţi îl prinseră de braţe, împingându-1 spre poartă. 
Casa era înghițită cu lăcomie de flăcări şi totul în jur era 
luminat de limbile de foc. 'Ţipete se auzeau din toate părţile: 
copiii plângeau, bătrânii implorau să fie cruţaţi, femeile 


disperate îşi căutau copiii. El, însă, auzea doar strigătele de 
ajutor ale celei care-l primise în casa ei. 

— Ce se întâmplă? înăuntru se află o femeie şi un copil! De 
ce faceţi asta? 

— Pentru că femeia a încercat să-l ascundă pe 
guvernatorul Akbarului. 

— Nu sunt guvernatorul Akbarului! Faceţi o greşeală 
îngrozitoare! 

Asirianul îl împinse şi mai aproape. Acoperişul ars se 
prăbuşise şi femeia era pe jumătate îngropată sub 
dărâmături. Ilie îi zărea doar braţul agitându-se cu 
disperare în timp ce implora să nu fie lăsată să ardă de vie. 

— De ce pe mine mă cruţaţi şi pe ea o lăsaţi să moară? 

— Nu te vom cruța, dar vrem să suferi mai mult decât poţi 
să înduri. Comandantul nostru a fost omorât cu pietre şi 
umilit la porţile cetăţii. A venit să apere viaţa şi a fost 
condamnat la moarte. Acum e rândul tău. 

Ilie se zbătea din răsputeri să se elibereze, dar soldaţii îl 
duseră taraş pe străzile din Akbar, sub arşiţa infernală. 
Sudoarea le curgea şiroaie şi unii dintre ei păreau şocaţi de 
ceea ce văzuseră. Ilie se zbătea şi striga cu mâinile ridicate 
la cer, dar atât asirienii cât şi Domnul păreau muţi. 

Ajunseră în mijlocul pieţei. Aproape toate casele ardeau şi 
troznetul focului se amesteca cu strigătele oamenilor din 
Akbar. 

„Bine că există moarte.” 

De câte ori nu se gândise la ea, după ziua aceea petrecută 
ascuns în grajd! 

Peste tot, pe pământ, zăceau cadavrele războinicilor din 
Akbar, multe dintre ele despuiate. Oamenii alergau 
bezmetic în toate părţile, cu iluzia că pot face ceva ca să se 
ferească de moarte şi de distrugere. 

„De ce aleargă?”, se gândea el. „Nu văd că oraşul a căzut 
în mâinile duşmanului şi că n-au unde fugi?” Totul se 
întâmplase foarte repede. Asirienii profitaseră de enorma 
lor superioritate numerică, reuşind să-şi scutească 


războinicii de viitoare lupte, în schimb, soldaţii din Akbar 
fuseseră exterminați aproape fără luptă. 

Se opriră în mijlocul pieţei. Ilie fu obligat să îngenuncheze 
şi i se legară mâinile. Nu mai auzea strigătele femeii. Poate 
că murise repede şi nu trecuse prin tortura de a fi arsă de 
vie. Domnul o primise la el, pe ea şi pe copilul din braţele ei. 

Altă ceată de soldaţi asirieni aducea un prizonier cu faţa 
strivită de loviturile primite. Cu toate acestea, Ilie îl 
recunoscu pe comandant. 

— Trăiască Akbarul! striga el. Viaţă lungă Feniciei şi 
luptătorilor ei, care se bat cu duşmanul la lumina zilei! 
Moarte laşilor care atacă pe întuneric! 

Abia termină de rostit aceste cuvinte, că spada unei 
căpetenii asiriene căzu năpraznic şi capul comandantului se 
rostogoli pe pământ. 

„Acum e rândul meu”, îşi spuse Ilie. „O voi reîntâlni în Rai 
şi ne vom plimba ţinându-ne de mână.” 

În clipa aceea se apropie un om, care începu să discute cu 
asirienii. Era un locuitor din Akbar, care obişnuia să asiste 
la judecăţile din piaţă, îşi amintea că îl ajutase să rezolve un 
conflict serios cu un vecin. 

Asirienii discutau între ei cu glasuri din ce în ce mai 
stridente, arătându-l cu degetul. Omul căzu în genunchi, 
sărută picioarele unuia dintre ei, arătă cu un braţ spre Al 
Cincilea Munte şi plânse ca un copil. Mânia asirie-nilor 
părea să se domolească. 

Discuţia nu se mai termina. Omul implora şi plân-gea, 
arătând cu braţul când spre Ilie, când spre casa 
guvernatorului. Soldaţii păreau nemulţumiţi de toată 
povestea. 

În sfârşit, căpetenia care vorbea limba lui Ilie se apropie. 

— Iscoada noastră spune că ne-am înşelat, zise, arătându- 
1 pe bărbat. El ne-a dat planurile cetăţii şi putem avea 
încredere în el. Nu eşti tu cel pe care vrem să-l omorâm. 

Îi dădu un picior şi Ilie căzu la pământ. 


— Ai spus că te duci în Israel s-o detronezi pe prinţesa 
uzurpatoare. E-adevărat? Ilie nu răspunse. 

— Spune-mi dacă e adevărat, insistă căpetenia. Astfel, te 
vom lăsa să pleci şi vei ajunge la timp pentru a o salva pe 
femeia aceea şi pe fiul ei. 

— Da, e adevărat, admise el. Poate că Domnul îl auzise şi-l 
va ajuta să-i salveze. 

— Te-am putea duce la Tir sau la Sidon ca prizonier, dar ne 
aşteaptă încă multe bătălii şi nu ai fi decât o povară. Am 
putea cere răscumpărare pentru tine, dar de la cine? Eşti 
un străin, chiar şi la tine în ţară. 

Omul îi strivi faţa cu călcâiul. 

— Nu eşti bun de nimic. Nu le eşti de folos nici duşmanilor, 
nici prietenilor. Eşti aidoma acestui oraş: nu merită să 
lăsăm o parte din oaste aici. După ce vom cuceri toată 
coasta, Akbarul va fi al nostru oricum. 

— Am o întrebare, zise Ilie. O singură întrebare. Asirianul 
îl privi bănuitor. 

— De ce aţi atacat noaptea? Nu ştiţi că războiele se poartă 
ziua? 

— N-am călcat rânduiala. Nici o lege n-o interzice, îi 
răspunse asirianul. Am avut destul timp să cercetăm 
terenul. Sunteţi prea preocupaţi de datini şi uitaţi că 
lucrurile se mai schimbă. 

Ceata se îndepărtă, lăsându-l acolo. Iscoada se apropie şi-i 
dezlegă mâinile. 

— Mi-am jurat că într-o zi îţi voi răsplăti bunătatea şi m-am 
ţinut de cuvânt. Când asirienii au pătruns în palat, unul 
dintre servitori le-a spus că cel pe care-l caută se refugiase 
în casa văduvei, în timp ce-l căutau acolo, adevăratul 
guvernator a avut timp să fugă. 

Ilie părea că nu-l aude. Focul troznea în jur şi oamenii 
continuau să ţipe. 

Cu toată agitația, se putea observa un grup care păstra 
disciplina. Părând că ascultă de un şef invizibil, asirienii se 
retrăgeau în ordine. 


Bătălia de la Akbar se încheiase. 

„E moartă”, îşi zise. „Nu trebuie să mă duc până acolo, 
căci e deja moartă. Sau a fost salvată printr-o minune şi va 
veni să mă caute.” 

Inima îl îndemna, totuşi, să se ducă la casa în care 
stătuseră împreună. Se lupta cu sine: nu era în joc doar 
iubirea unei femei, ci întreaga lui viaţă, credinţa în voia 
Domnului, plecarea din oraşul lui natal, ideea că avea o 
misiune şi era în stare s-o ducă la îndeplinire. 

Privi înjur, căutând o spadă cu care să-şi pună capăt 
zilelor, dar asirienii adunaseră toate armele din Akbar. Se 
simţi tentat să se arunce în flăcările care mistuiau casele, 
dar se temu de durere. 

Câteva clipe rămase nemişcat, încetul cu încetul, începu 
să-şi dea seama de situaţia în care se afla. Probabil că 
femeia şi copilul părăsiseră această lume şi trebuiau 
îngropaţi după datină. Datoria faţă de Domnul, fie că exista 
sau nu, era unicul lui sprijin în momentul acela. După ce-şi 
va fi îndeplinit datoria religioasă, putea să se lase pradă 
durerii şi îndoielilor. 

Exista şi posibilitatea să mai fie în viaţă. Trebuia să facă 
ceva. 

„N-aş vrea să le văd feţele arse şi trupul prefăcut în 
cenuşă. Acum, sufletele lor zburdă libere prin ceruri.” 

Cu toate acestea, porni spre casă, orbecăind şi abia 
respirând din cauza fumului gros. în oraş, deşi duşmanul se 
retrăsese, panica era tot mai mare. Oamenii alergau de colo 
colo fără rost, tânguindu-se şi rugându-se zeilor pentru 
morţii lor. 

Căută din priviri pe cineva să-l ajute. Zări un singur om, 
care şi acela părea cu minţile duse. 

„Mai bine nu mai zăbovesc aşteptând ajutor.” Cunoştea 
Akbarul ca pe oraşul lui de baştină şi reuşi să se orienteze, 
deşi totul în jur era de nerecunoscut. Strigătele păreau 
acum mai inteligibile, căci oamenii începuseră să înţeleagă 
că s-a petrecut o tragedie şi că trebuia făcut ceva. 


— Aici e un rănit! zicea câte unul. 

— Ne mai trebuie apă! Nu reuşim să stingem focul! 
spunea altul. 

— Ajutaţi-mă! Bărbatul meu e prins înăuntru! 

Ajunse în locul unde, cu multe luni în urmă, fusese primit 
şi omenit ca un prieten, în faţa casei, o bătrână şedea în 
mijlocul străzii, complet despuiată. 

Ilie încercă s-o ajute, dar ea îl îmbrânci: 

— Moare! strigă bătrână. Fă ceva! Ridică zidul de pe ea! 

Apoi începu să ţipe isteric. Ilie o prinse de braţe şi o târi de 
acolo, căci ţipetele bătrânei îl împiedicau să audă gemetele 
femeii. 

Totul era distrus, tavanul şi pereţii se prăbuşiseră, îi era 
foarte greu să-şi dea seama în ce loc o văzuse ultima oară. 
Flăcările se mai domoliseră, dar căldura era insuportabilă. 
Se strecură printre dărâmături şi se îndreptă spre ceea ce 
fusese odată odaia femeii. 

Cu tot zgomotul care venea de afară, reuşi să distingă un 
geamăt. Era glasul ei. 

Instinctiv se scutură de praf, parcă rusinându-se de ţinuta 
lui şi stătu locului încordându-şi auzul. Din vecini se auzea 
pocnet de lemn care arde, amestecat cu strigăte de ajutor, 
şi îi veni să le spună să tacă, căci voia să descopere unde se 
afla femeia şi fiul ei. După un timp care i se păru nesfârşit, 
auzi din nou zgomotul: cineva râcâia cu unghiile grinda 
care se afla chiar sub picioarele lui. 

Se lăsă în genunchi şi începu să scormonească înnebunit 
pământul, făcându-şi drum printre pietre şi lemne, în 
sfârşit, mâna atinse ceva cald: era sânge. 

— Nu muri, te rog, murmură el. 

— Nu mai săpa, o auzi şoptind. Nu vreau să-mi vezi faţa. 
Du-te şi ajută-1 pe fiul meu. 

El continuă să sape, dar îi auzi din nou glasul: 

— Du-te şi caută trupul băiatului. Te rog, fă ce-ţi spun. 

Ilie îşi lăsă capul în piept şi începu să plângă încet. 


— Cine ştie pe unde o fi zăcând îngropat. Te rog, nu mă 
părăsi, rămâi cu mine. Trebuie să mă înveţi ce e iubirea, 
inima mea e pregătită. 

— Înainte să vii, mi-am dorit moartea de multe ori. 
Probabil că m-a auzit şi a venit să mă ia. 

Scoase un geamăt. Ilie îşi muşcă buzele şi nu spuse nimic. 
Cineva îl bătu pe umăr. 

Se întoarse speriat şi-l văzu pe băiat. Era plin de praf şi 
funingine din cap până în picioare, dar nu părea rănit. 

— Unde e mama? întrebă băiatul. 

— Aici sunt, fiule, îi răspunse o voce de sub dărâmături. 
Eşti rănit? 

Copilul începu să plângă. Ilie îl luă în braţe. 

— Plângi, băiatul meu? se auzi vocea din ce în ce mai 
slabă. Nu face asta. Mamei tale i-a trebuit ceva timp să 
înţeleagă că viaţa are un rost şi cred că am reuşit să te 
învăţ şi pe tine acest lucru. Cum arată oraşul în care te-ai 
născut? 

Ilie şi copilul stăteau nemişcaţi, ţinându-se strâns în braţe. 

Arată bine, minţi Ilie. Au murit câţiva războinici, dar 
asirienii s-au retras. Umblau să-l prindă pe guvernator, 
pentru a răzbuna moartea uneia dintre căpeteniile lor. 

Se aşternu din nou tăcerea iar apoi se auzi vocea femeii, 
tot mai slabă: 

— Spune-mi că oraşul a fost salvat. El îşi dădu seama că 
moartea dădea târcoale pe aproape. 

— Oraşul e întreg şi fiul tău n-a păţit nimic. 

— Şi tu? 

— Am supravieţuit. 

Ştia că aceste vorbe îi vor elibera sufletul şi va putea muri 
în pace. 

— Roagă-l pe fiul meu să îngenuncheze, mai spuse femeia 
după o pauză. Aş vrea să faci un legământ în faţa Domnului 
Dumnezeul tău. 

— Orice, voi face orice doreşti. 


— Mi-ai spus odată că Domnul se află în toate lucrurile şi 
eu te-am crezut. Ai spus că sufletele nu se duc pe Al 
Cincilea Munte şi iar te-am crezut. Dar nu mi-ai spus unde 
se duc. Acum iată jurământul: nu mă veţi plânge şi veţi avea 
grijă unul de celălalt, până ce Domnul va hotărî ca fiecare 
să-şi urmeze drumul. Din clipa aceasta, sufletul meu va fi 
una cu tot ceea ce mi-a fost dat să aflu pe pământ: eu sunt 
valea, munţii din jur, oraşul şi oamenii care umblă pe 
drumurile lui. Răniţii şi cerşetorii, soldaţii şi preoţii, 
negustorii şi nobilii. Sunt pământul pe care călcaţi şi izvorul 
care potoleşte setea călătorului. Nu mă plângeţi, căci nu 
aveţi de ce să fiţi trişti. De acum eu sunt Akbarul şi oraşul 
este frumos. 

Se aşternu liniştea morţii şi vântul se opri. Ilie nu mai auzi 
nici strigăte, nici trosnetul lemnului, arzând în casele 
vecine. Asculta doar liniştea şi era atât de intensă că putea 
aproape s-o pipăie. 

Ilie se smulse de lângă băiat, îşi sfâşie hainele şi privind 
spre cer, strigă din toate puterile: 

— Doamne, Dumnezeul meu! Pentru Tine am plecat din 
Israel şi nu Ţi-am oferit sângele meu, aşa cum au făcut 
prorocii care au rămas. Prietenii m-au făcut laş, iar 
duşmanii trădător. Pentru Tine m-am hrănit doar cu 
mâncarea corbilor şi am străbătut desertul până am ajuns 
la Sarepta, cetatea numită Akbar de oamenii locului. Prin 
voia 'Ta am întâlnit o femeie şi la îndemnul Tău inima mea a 
învăţat s-o iubească, în tot acest timp n-am uitat ce misiune 
mi-ai încredinţat şi, în toate zilele petrecute aici, am fost 
gata de plecare. Frumosul Akbar este acum o ruină şi 
femeia pe care mi-ai încredinţat-o zace dedesubt. Unde am 
greşit, Doamne? Când m-am îndepărtat de drumul ce mi-ai 
hărăzit? Dacă te-am nemulţumit, de ce nu m-ai luat de pe 
această lume? în loc să faci asta, i-ai nimicit pe cei care m- 
au ajutat şi m-au iubit. Nu înţeleg ce urmăreşti. Nu văd 
dreptate în lucrările Tale. Nu mai pot îndura suferinţa pe 


care mi-ai dat-o. Îndepărtează-Te de mine, căci şi eu nu 
sunt decât ruină, foc şi cenuşă. 

În această clipă, Ilie văzu lumina. Şi îngerul Domnului îşi 
făcu apariţia. 

— De ce-ai mai venit? îl întrebă Ilie. Nu vezi că e prea 
târziu? 

— Am venit să-ţi spun că şi de data asta Domnul ţi-a 
ascultat ruga şi îţi va da ceea ce ai cerut. Nu-ţi vei mai auzi 
îngerul şi eu nu mă voi mai înfăţişa ţie până când nu se vor 
împlini zilele încercării prin care ţi-e dat să treci. 

Ilie luă copilul de mână şi porniră la drum fără să ştie 
încotro. Fumul, mai devreme împrăştiat de vânt, se 
vălătucea acum pe străzi, făcând aerul irespirabil. „Poate că 
visez”, se gândi. „Poate e numai un coşmar.” 

— Ai minţit-o pe mama. Oraşul e distrus, îi spuse băiatul. 

— Ce importanţă are? Dacă tot nu putea vedea nimic, de 
ce să nu moară fericită? 

— Dar te-a crezut şi a spus că ea este Akbar. 

Se răni la un picior în cioburile de sticlă şi de lut care 
zăceau peste tot. Durerea îl convinse că nu visa, totul era 
teribil de real. Ajunseră în piaţa unde - cât timp trecuse, 
oare? - se adunau oamenii şi îi cereau ajutorul în judecarea 
pricinilor. Cerul se înroşise din cauza incendiilor. 

— Nu vreau ca mama mea să semene cu toate astea. Ai 
minţit-o. 

Copilul se străduia să-şi ţină jurământul. Nu zărise o 
lacrimă pe faţa lui. „Ce să fac?” se întrebă Ilie. Piciorul îi 
sângera şi se hotări să se concentreze asupra durerii, poate 
ea îi va alunga disperarea. 

Îşi privi rana făcută de spada asirianului. Nu era aşa de 
adâncă cum îşi închipuise. Se aşeză cu băiatul exact în locul 
unde zăcuse legat de duşmani şi fusese salvat de un 
trădător. Oamenii nu mai alergau, ci se plimbau nehotărâţi 
de colo-colo prin fum şi praf, printre ruine, ca nişte cadavre 
vii. Păreau suflete uitate de Dumnezeu şi condamnate să 


rătăcească veşnic pe Pă-mânt. Toate astea n-aveau nici un 
sens. 

Câţiva încercau să facă ceva. Auzea vocile femeilor şi 
câteva ordine contradictorii date de soldaţii care su- 
pravieţuiseră masacrului. Erau puţini însă şi încercările lor 
nu duceau la nici un rezultat. 

Preotul spusese cândva că lumea nu e altceva decât 
somnul colectiv al zeilor. Şi dacă avea dreptate? Ar putea 
să-i ajute pe zei să se trezească din coşmar şi apoi să le dea 
un somn mai uşor? Când visa urât, se trezea şi apoi 
adormea din nou. De ce să nu se întâmple la fel şi cu 
creatorii universului? 

Mergea împiedicându-se de morţi. Niciunul nu mai avea 
grija impozitelor, a asirienilor din tabără, a ritualurilor 
religioase sau a prorocului rătăcitor care le vorbise odată. 

„Nu pot să rămân aici la nesfârşit. Atât mi-a rămas de la 
ea, acest copil, şi îi voi îndeplini dorinţa, chiar de-ar fi 
ultimul lucru pe care-l voi face pe pământ.” 

Se ridică cu greu, luă copilul de mână şi porni la drum. 
Văzu câţiva inşi care jefuiau prăvăliile şi corturile dărâmate. 
Simţi, pentru prima dată, dorinţa să facă ceva, să-i 
oprească. 

Dar oamenii îl îmbrânciră, spunând: 

— Ne hrănim doar cu resturile de la ospăţul pe care 
guvernatorul 1-a devorat de unul singur. Nu ne sta în cale. 

Ilie n-avea putere să se certe. Scoase copilul afară din 
cetate şi o luară prin vale. îngerii nu vor mai apărea cu 
spadele lor de foc. 

„Lună plină.” 

Departe de praf şi fum, putea privi noaptea luminată de 
razele lunii. Acum câteva ore, când încercase să părăsească 
oraşul şi să ajungă în Israel, găsise drumul cu uşurinţă. Şi 
asirienii la fel. 

Copilul se împiedică de un trup şi scoase un țipăt. Era 
preotul. Avea mâinile şi picioarele tăiate, dar era încă viu. 
Ochii lui priveau fix spre Al Cincilea Munte. 


— După cum vezi, zeii fenicieni au învins în bătălia 
cerească, vorbi el cu greutate, dar cu glas calm. Din gură i 
se prelingea un fir de sânge. 

— Lasă-mă să-ţi curm suferinţa, îi spuse Ilie în loc de 
răspuns. 

— Durerea nu înseamnă nimic faţă de bucuria datoriei 
împlinite. 

— Datoria ta era să distrugi un oraş de oameni drepţi? 

— Un oraş nu moare, numai locuitorii lui şi ideile pe care 
le duc cu ei. într-o zi, vor sosi alţi oameni în Akbar, vor bea 
din apa lui, iar piatra pusă drept temelie de fondatorul 
oraşului va fi lustruită şi păzită de alţi preoţi. Pleacă, 
suferinţa mea va lua sfârşit în curând, pe când ţie, 
disperarea îţi va fi tovarăş până la sfârşitul zilelor. 

Trupul mutilat abia mai respira şi Ilie se hotări să plece, în 
acest moment, răsări ca din pământ o ceată de bărbaţi, 
femei şi copii care îl înconjurară. 

— Tu eşti! strigau. Tu ţi-ai necinstit ţara şi ai adus 
blestemul pe capul oraşului nostru! 

— Să vadă zeii! Şi să ştie cine e vinovatul! 

Oamenii îl îmbrânceau şi îl zgâlţâiau. Băiatul se smulse din 
mâna lui şi o luă la fugă. îl loveau în faţă, în piept şi în spate, 
dar el se gândea doar la băiat: nu fusese în stare nici măcar 
să aibă grijă de el. 

Bătaia nu dură mult. Poate că erau cu toţii sătui de atâta 
violenţă. Ilie căzu la pământ. 

— Pleacă de-aici! îi strigă cineva. Ne-ai răsplătit cu rău 
binele pe care ţi l-am făcut! 

Ceata se îndepărtă. Ilie nu mai avea putere să se ridice. 
Când reuşi, în sfârşit, să se elibereze de sentimentul de 
ruşine care-l cuprinsese, era alt om. Nu dorea nici să 
moară, nici să trăiască. Nu mai simţea nimic: nici iubire, 
nici ură, nici credinţă. 

Simţi o atingere pe faţă şi se trezi. Era încă noapte, dar 
luna dispăruse de pe cer. 


— Am promis mamei că voi avea grijă de tine, spuse 
băiatul. Dar nu ştiu ce să fac. 

— întoarce-te în oraş. Vei găsi un om bun care să te 
adăpostească. 

— Eşti rănit. Trebuie să-ţi oblojesc braţul. Poate apare un 
înger şi-mi spune ce să fac. 

— Eşti un prost, habar n-ai ce se întâmplă! strigă Ilie. 
îngerii nu se mai întorc, pentru că suntem oameni mărunți 
şi nevolnici în faţa suferinţei. Oamenii ca noi, când dă 
necazul peste ei, trebuie să se descurce singuri! 

Respiră adânc şi încercă să se liniştească. N-avea rost să 
se răstească la băiat. 

— Cum ai ajuns la mine? 

— Nici n-am plecat. 

— înseamnă că ai asistat la batjocorirea mea. îţi dai seama 
că nu mai am ce căuta în Akbar. 

— Tu mi-ai spus că din orice bătălie înveţi, chiar şi arunci 
când eşti înfrânt. 

Îşi aminti de dimineaţa precedentă şi de drumul făcut 
împreună la izvor. Parcă trecuseră ani de atunci, îi veni să-i 
spună că vorbele frumoase nu ajută un om care suferă, dar 
se hotări să nu-l sperie pe băiat. 

— Cum ai scăpat din incendiu? Băiatul îşi plecă fruntea. 

— Nu dormeam. M-am hotărât să stau treaz şi să văd dacă 
te duci la ea în odaie. Am văzut când au intrat soldaţii. 

Ilie se sculă şi începu să umble. Căuta stânca de la poalele 
muntelui, unde într-o seară se aşezase cu femeia să 
privească asfinţitul. 

— Mai bine nu mă duc. Voi suferi şi mai tare. 

Dar se simţea atras parcă de o forţă nevăzută spre locul 
acela. Când ajunse, începu să plângă amarnic. Ca şi oraşul 
Akbar, locul era însemnat cu o piatră, dar numai el îi 
cunoştea semnificaţia. N-o vor preaslăvi noii locuitori şi nu 
va fi lustruită de vreo pereche de îndrăgostiţi care tocmai 
descoperă ce e dragostea. 

Luă în braţe copilul şi adormiră amândoi. 


— Mi-e sete şi mi-e foame, zise băiatul de cum se trezi. 

— Putem căuta nişte păstori. Nu cred să fi păţit ceva, căci 
nu locuiesc în Akbar. 

— Trebuie să reconstruim oraşul. Mama spunea că ea e 
Akbarul. 

Ce oraş? Nu mai avea nici palat, nici piaţă, nici ziduri. 
Oamenii de treabă au devenit tâlhari şi tinerii soldaţi au fost 
masacrați, îngerii nu se vor mai întoarce, dar acest lucru 
era mai puţin important. 

— Crezi că distrugerea, suferinţa, moartea care ne-au lovit 
ieri seară au avut vreun rost? Crezi că e nevoie să distrugi 
mii de vieţi, pentru ca cineva să tragă nişte învăţăminte? 

Băiatul îl privi speriat. 

— Uită ce-am spus, îl linişti Ilie. Hai să găsim păstorii. 

— Şi să refacem oraşul, insistă băiatul. 

Ilie nu-i răspunse. Ştia prea bine că nu-l va mai asculta 
nimeni, toţi îl învinuiau că le-a adus năpasta. Guvernatorul 
fugise, comandantul era mort, Tirul şi Sidonul vor fi o pradă 
uşoară pentru cuceritori. Poate că femeia avusese dreptate: 
zeii sunt schimbători. De data aceasta, Domnul fusese cel 
care plecase. 

— Când ne întoarcem? întrebă din nou băiatul. Ilie îl apucă 
de umeri şi începu să-l zgâlţâie cu furie. 

Uită-te înapoi! Nu eşti un înger orb, nu, ba chiar ai pândit 
să vezi ce va face mama ta. 

Ce vezi? Observi coloanele de fum care se înalţă spre cer? 
Ce crezi că înseamnă asta? 

— Mă doare! Vreau să plec! 

Ilie se sperie de el însuşi. Niciodată nu se purtase aşa. 
Copilul se eliberă din strânsoare şi o luă la fugă spre oraş. 
EI îl ajunse din urmă şi îngenunche la picioarele lui.' 

— lartă-mă. Nu mai ştiu ce fac. Copilul suspină, dar nu 
vărsă nici o lacrimă. Ilie se aşeză lângă el, aşteptând să se 
liniştească. 

— Nu pleca, te rog. Când mama ta s-a dus, i-am spus că 
rămân cu tine până ce îţi vei croi singur un drum în viaţă. 


— Da, şi i-ai spus că oraşul n-a păţit nimic. Şi atunci, ea a 
spus... 


— Nu e nevoie să repeţi. Sunt tulburat şi chinuit de vina 
pe care o port. Lasă-mă să mă regăsesc si, iartă-mă, n-am 
vrut să te doară. 

Băiatul îl îmbrăţişa. Dar nu vărsă nici o lacrimă. 

Ajunseră la o căsuţă din mijlocul văii. în poartă stătea o 
femeie şi doi copii mici se jucau în faţa casei. Oile erau în 
ţarc, ceea ce însemna că păstorul nu le dusese pe munte în 
dimineaţa aceea. 

Femeia se uita speriată cum se apropiau de casă un bărbat 
şi un copil. Prima pornire fu să-i izgonească imediat, dar 
rânduiala şi zeii o îndemnau să respecte legea universală a 
ospitalităţii. Dacă nu-i va primi, şi copiii ei s-ar putea să 
păţească acelaşi lucru într-o zi. 

— N-am bani, le spuse. Dar vă pot da apă şi ceva de 
mâncare. 

Se aşezară pe prispa cu acoperiş de paie şi ea le aduse 
fructe uscate şi o cofă cu apă. Mâncară în tăcere, simțind, 
pentru prima dată după cumplita noapte, că se află într-o 
casă de oameni. Copiii, speriaţi de apariţia celor doi, se 
refugiaseră în casă. 

Când termină de mâncat, Ilie întrebă de păstor. 

— Trebuie să vină, îi răspunse femeia. Am auzit mult 
zgomot şi a venit cineva în zori şi ne-a spus că Akbarul e la 
pământ. Bărbatul meu s-a dus să vadă ce s-a întâmplat. 

Copiii o strigară şi ea intră în casă. 

— N-are rost să mai încerc să-l conving pe băiat, se gândi 
Ilie. Mă va bate la cap până ce voi spune ca el. Mai bine să 
vadă singur că e imposibil ce vrea. 

Mâncarea şi apa făcură minuni, începeau să-şi vină în fire. 

Gândurile îi zburau cu mare repeziciune şi nu căutau 
răspunsuri, ci soluţii. 

Peste câtva timp, sosi şi păstorul. Privi cu teamă spre cei 
doi, preocupat de siguranţa familiei sale. Dar înţelese 
îndată despre ce era vorba. 

— Cred că sunteţi refugiaţi din Akbar. Tocmai vin de acolo. 

— Ce se mai întâmplă? întrebă băiatul. 


— Oraşul a fost distrus şi guvernatorul a fugit. Zeii au 
întors lumea cu susul în jos. 

— Am pierdut tot ce aveam, zise Ilie. Am fi bucuroşi dacă 
ne-ai primi. 

— Mi se pare că nevasta mea v-a primit şi v-a hrănit. Acum 
va trebui să plecaţi şi să vă luaţi la trântă cu viaţa. 

— Nu ştiu ce să fac cu băiatul. Am nevoie de ajutor. 

— Cum să nu ştii? E în plină putere şi pare inteligent. 
Dumneata pari, la rândul dumitale, să fi trecut prin multe. 
O combinaţie perfectă, pentru că poţi să-l ajuţi să 
dobândească înţelepciunea. 

Omul zări rana de la braţul lui Ilie şi fu de părere cânue 
prea gravă. Intră în casă şi reveni repede cu leacuri şi o 
bucată de pânză. Băiatul vru să-1 ajute la oblojirea rănii şi 
când păstorul îl refuză, îi spuse că îi promisese mamei sale 
să aibă grijă de acel bărbat. 

Păstorul râse. 

— Fiul dumitale e om de cuvânt. 

— Nu sunt fiul lui. Şi el este un om de cuvânt. Va 
reconstrui oraşul, pentru ca apoi s-o aducă pe mama înapoi, 
aşa cum a făcut şi cu mine. 

Ilie înţelese ce spera băiatul, dar când vru să-i răspundă, 
păstorul tocmai striga ceva la nevastă-sa care intrase în 
casă. 

— Ai face bine să te apuci imediat de treabă, spuse el. Va 
dura destul de mult până va fi totul ca înainte. 

— Nu va mai fi niciodată ca înainte. 

— Pari un tânăr plin de înţelepciune şi probabil ştii multe 
lucruri pe care eu nu le înţeleg. Dar viaţa m-a învăţat 
câteva lucruri pe care nu le voi uita niciodată: omul depinde 
de vreme şi de anotimpuri şi un păstor poate supravieţui 
doar dacă înţelege aceasta. El îşi îngrijeşte turma şi fiecare 
animal în parte, încearcă să-şi ajute animalele să fete, nu se 
îndepărtează niciodată de locul unde le poate adapă. Se 
întâmplă însă ca una dintre oile de care a avut grijă ca de 
ochii din cap să moară într-un accident. Să fie muscată de 


un şarpe sau de un animal sălbatic, să cadă într-o prăpastie. 
N-ai cum să eviţi inevitabilul. 

Ilie privi spre Akbar şi-şi aminti de vorbele îngerului. N-ai 
cum să eviţi inevitabilul. 

— îţi trebuie disciplină şi răbdare ca să mergi mai departe, 
spuse păstorul. 

— Şi speranţă. Când nu mai ai speranţă, n-are rost să-ţi 
iroseşti puterile luptând cu imposibilul. 

— Nu e vorba de speranţa în viitor. Trebuie să-ţi reclădeşti 
propriul trecut. 

Păstorul nu se mai grăbea, îşi simţea inima plină de milă 
pentru refugiaţi. Dacă el şi familia lui fuseseră ocoliţi de 
nenorocire, putea măcar să-i ajute pe cei doi şi astfel să le 
mulţumească zeilor. Pe de altă parte, auzise şi el de 
prorocul care urcase pe Al Cincilea Munte şi nu fusese 
mistuit de focul din ceruri. Era sigur că acesta era chiar 
omul din faţa lui. 

— Dacă vreţi, puteţi să mai rămâneţi o zi. 

— N-am înţeles ce-ai spus adineauri, cum adică să-ţi 
reclădeşti propriul trecut? 

— Pe aici a trecut multă lume, în drum spre Tir şi Sidon. 
Unii se plângeau că n-au reuşit să facă nimic în Akbar şi se 
duceau să-şi încerce norocul în altă parte. După un timp se 
întorceau. Nu reuşiseră să găsească ce căutau, pentru că 
luaseră cu ei, pe lângă bagaje, povara înfrângerii suferite. 
Câte unul găsise ceva de lucru la cârmuire, sau era bucuros 
că a putut da o educaţie mai aleasă copiilor, dar atât. Pentru 
că trecutul lor din Akbar îi făcuse temători, n-aveau destulă 
încredere în ei înşişi pentru a îndrăzni mai mult. Pe la 
poarta mea au trecut şi oameni plini de entuziasm. 
Profitaseră de fiecare clipă de viaţă la Akbar si, cu multă 
greutate, reuşiseră să adune banii necesari pentru călătoria 
plănuită. Pentru ei, viaţa era o permanentă victorie şi, fără 
îndoială, aşa continua să fie. Şi aceştia se întorceau, dar 
aveau de povestit lucruri minunate. Obţinuseră tot ce-şi 


doriseră, pentru că nu s-au împiedicat de frustrările din 
trecut. 

Vorbele păstorului îi mergeau lui Ilie drept la inimă. 

— Nu e greu să refaci o viaţă, aşa cum nu e imposibil să 
reclădeşti Akbarul din ruine, continuă păstorul. Trebuie 
doar să fim conştienţi că forţele nu ne-au părăsit şi să ştim 
să ne folosim de ele. 

Omul îl privi cu atenţie. 

— Dacă trecutul nu te mulţumeşte, uită-l pe loc, continuă 
el. Alcătuieşte-ţi o nouă viaţă în care să crezi. 
Concentrează-te numai asupra momentelor în care ai 
obţinut ce-ţi doreai şi asta îţi va da putere să reuşeşti. 

„A fost o vreme în care mi-am dorit să fiu tâmplar şi apoi 
am vrut să fiu prorocul trimis să salveze Israelul”, se gândi 
Ilie. „îngerii coborau din ceruri şi Domnul îmi vorbea. Până 
când am înţeles că El nu era drept şi poruncile Lui 
depăşeau înţelegerea mea.” 

Păstorul strigă spre femeie că nu mai pleacă. Făcuse deja 
drumul până la Akbar pe jos şi nu mai avea chef de o nouă 
călătorie. 

— îţi mulţumesc că ne-ai primit, zise Ilie. 

— Nu e mare lucru să vă adăpostesc o noapte. Băiatul îi 
întrerupse: 

— Vrem să ne întoarcem în Akbar. 

— Aşteptaţi până mâine. Oraşul este prădat de propriii lui 
locuitori şi nu veţi găsi unde să dormiţi. 

Băiatul îşi lăsă privirile în pământ şi-şi muşcă buzele, dar 
îşi stăpâni lacrimile şi de data aceasta. Păstorul îi conduse 
în casă, îşi linişti nevasta şi copiii şi până seara le vorbi celor 
doi despre vreme ca să le abată gândurile. 

În ziua următoare, cei doi se treziră devreme, mâncară ce 
le pregătise femeia păstorului şi se pregătiră de plecare. 

— Să aveţi parte de viaţă lungă şi de turme bogate, zise 
Ilie. Trupul meu a primit hrana trebuincioasă, sufletul meu 
a învăţat despre cele neştiute. Domnul să vă răsplătească 


pentru ce-aţi făcut pentru noi, iar fiii voştri să nu fie pribegi 
prin ţări străine. 

— Nu ştiu despre care Domn vorbeşti, căci sălăşluiesc 
destui pe Al Cincilea Munte, zise păstorul cu asprime, dar 
schimbă imediat tonul. Gândeşte-te la faptele bune pe care 
le-ai săvârşit. Ele îţi vor da curaj. 

— Am făcut foarte puţine şi în nici un caz nu a fost meritul 
meu. 

— Atunci ar trebui să faci mai multe. 

— Poate c-aş fi putut să împiedic invazia. Păstorul râse. 

— Chiar de-ai fi fost guvernatorul Akbarului, n-ai fi putut 
împiedica ceea ce era inevitabil să se producă. 

— Poate că guvernatorul ar fi trebuit să-i atace pe asirieni 
de la început, când erau puţini. Sau să negocieze pacea 
înainte de izbucnirea războiului. 

— Tot ce-ar fi putut fi dar n-a fost sunt vorbe în vânt, care 
dispar fără urmă, spuse păstorul. Viaţa e făcută din ceea ce 
făptuim, dar există anumite încercări la care zeii ne supun. 
Nu contează de ce o fac şi nu are rost să ne străduim să le 
evităm. 

— De ce? 

— Întreabă-1 pe prorocul israelit care trăia în Akbar. Se 
pare că el are răspuns la toate. Omul o porni spre ţarc. 

— Trebuie să-mi duc oile la păscut. Ieri au stat închise aici 
şi acum nu mai au râbdare. 

Făcu un semn de rămas bun şi porni la drum cu oile sale. 

Bărbatul şi copilul mergeau agale pe vale. 

— Mergi cam încet, zise băiatul. Te temi de ce poate urma. 

— De mine mi-e teamă, îi răspunse Ilie. Nu mai pot suferi 
pentru că nu mai am suflet. 

— Dumnezeu care m-a readus la viaţa e încă viu. El va 
putea s-o reînvie pe mama, dacă tu faci acelaşi lucru cu 
oraşul. 

— Uită de acest Dumnezeu. El este de-acum departe şi nu 
mai face minunile pe care le aşteptăm de la El. 


Păstorul avea dreptate. Acum trebuia să-şi reclădească 
propriul trecut, să uite că odată se crezuse pro-rocul trimis 
să elibereze Israelul, dar care dăduse greş în misiunea de a 
salva un biet oraş. 

Acest gând îi trezi o ciudată senzaţie de euforie. Pentru 
prima dată în viaţă, se simţea liber să facă ce vrea şi când 
vrea. Nu-i va mai auzi pe îngeri, dar, în schimb, era liber să 
se întoarcă în Israel, să fie iar tâm-plar, să călătorească în 
Grecia ca să înveţe cum gândesc înţelepţii sau să plece cu 
navigatorii spre ţinuturile de peste mare. 

Dar, mai înainte, trebuia să se răzbune, îşi dăruise cei mai 
frumoşi ani din viaţă unui Dumnezeu surd, care nu ştia 
decât să poruncească şi să le facă pe toate după voia Lui. Se 
obişnuise să-l accepte hotărârile, să-l îndeplinească 
poruncile. 

Drept răsplată pentru credinţa lui, fusese părăsit, 
înflăcărarea îi fusese dispreţuită, iar eforturile de a împlini 
voinţa Supremă nu avuseseră alt rezultat decât moartea 
singurei femei pe care o iubise. 

— În mâna Ta este întreaga putere a universului, rosti Ilie 
în limba lui de acasă, pentru ca băiatul să nu-i înţeleagă 
vorbele. Poţi distruge un oraş, o ţară, aşa cum noi strivim 
un gândac. Trimite deci focul ceresc să mă mistuie acum, 
căci, dacă n-o vei face, mă voi întoarce împotriva lucrării 
Tale. 

Akbar apăru la orizont. Ilie apucă mâna băiatului şi o 
strânse cu putere. 

— De-aici înainte, până vom trece de porţile cetăţii, voi 
merge cu ochii închişi şi tu mă vei conduce, îi spuse 
băiatului. Dacă voi muri pe drum, va trebui să faci tu ceea 
ce m-ai rugat pe mine: să reclădeşti Akbarul, chiar dacă 
pentru asta va trebui ca mai înainte să creşti, apoi să înveţi 
cum se ciopleşte lemnul şi cum se taie piatra. 

Băiatul nu zise nimic. Ilie închise ochii şi se lăsă condus. 
Asculta vuietul vântului şi zgomotul paşilor pe nisip. 


Îşi aminti de Moise, care, după ce eliberase poporul ales, 
conducându-l prin deşert şi înfruntând mari greutăţi, a fost 
oprit de Dumnezeu să intre în Canaan. Şi-atunci Moise a 
spus: 

Îngăduie-mi să trec şi să văd pământul cel bun care este 
peste Iordan. 

Dumnezeu însă s-a mâniat de cererea lui şi i-a zis: 

Ajunge. De acum să nu-Mi mai grăieşti de aceasta. 
Priveşte cu ochii tăi spre apus şi spre miazănoapte şi spre 
miazăzi şi spre răsărit şi vezi cu ochii tăi, căci nu vei trece 
peste acest Iordan. 

Astfel răsplătise Domnul lunga şi greaua strădanie a lui 
Moise: nu i-a dat voie să pună piciorul pe Pământul 
Făgăduinţei. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu L-ar fi ascultat? 

Ilie se întoarse din nou cu gândul la Cel de Sus. 

— Doamne, Dumnezeul meu, bătălia asta nu s-a dat între 
asirieni şi fenicieni, ci între 'Tine şi mine. Nu m-ai prevenit 
şi, ca întotdeauna, ai învins şi ai făcut după voia Ta. Ai luat 
viaţa femeii pe care o iubeam şi ai nimicit oraşul care m-a 
adăpostit când eram departe de casă. 

Vântul îi şuiera tot mai tare pe lângă urechi. Ilie se 
înfricoşa, dar nu se opri. 

— Nu pot s-o aduc înapoi pe femeie, dar pot schimba 
destinul operei Tale de distrugere. Moise ţi-a făcut pe plac 
şi n-a trecut peste râu. Eu însă voi merge mai departe: ia-mi 
viaţa în clipa asta pentru că, dacă mă vei lăsa să ajung la 
porţile cetăţii, voi face la loc tot ce ai vrut Tu să nimiceşti de 
pe faţa pământului. Şi mă voi ridica împotriva Ia. 

Tăcu, îşi goli mintea de gânduri şi aşteptă să vină moartea. 
Multă vreme ascultă doar zgomotul paşilor pe nisip, nu voia 
să audă nici vocea îngerilor, nici blestemele Celui de Sus. îşi 
simţea inima uşoară şi nu se mai temea de ce i se putea 
întâmpla. Dar parcă în adâncul sufletului începea să-şi facă 
loc un fel de nelinişte, ca şi cum ar fi uitat ceva de mare 
însemnătate. 

Într-un târziu, băiatul se opri şi-l scutură de braţ. 


— Am ajuns, îi spuse. 

Ilie deschise ochii. Focul din ceruri nu venise să-l mistuie, 
iar în jur nu vedea decât ruinele cetăţii Akbar. 

Privi în ochii băiatului, care îl ţinea acum strâns de mână 
parcă temându-se să nu-i scape. Oare îl iubea? Nu ştia, dar 
la lucrurile acestea se putea gândi mai târziu. Acum avea 
de îndeplinit o misiune şi, în sfârşit, nu era o poruncă dată 
de Domnul. 

Mirosul de ars ajungea până la ei. Păsări de pradă se 
roteau în înalt, aşteptând momentul potrivit pentru a 
devora leşurile soldaţilor. Ilie se apropie de unul şi îi luă 
spada de la brâu. în zăpăceala din noaptea trecută, asirienii 
uitaseră să adune armele din afara cetăţii. 

— La ce-ţi trebuie? îl întrebă băiatul. 

— Ca să mă apăr. 

— Asirienii au plecat. 

— Oricum e mai bine s-o am la mine. Ne putem aştepta la 
orice. 

Vocea îi tremura. Nu avea de unde să ştie la ce să se 
aştepte după ce vor fi trecut de zidul în ruină, dar era 
hotărât să facă moarte de om, dacă cineva ar fi încercat 
să-l umilească. 

— Sunt la fel de distrus ca acest oraş, dar, asemenea lui, 
nu mi-am îndeplinit încă misiunea. 

— Acum te recunosc, îi zise băiatul zâmbind. 

— Nu te lăsa fermecat de vorbe. Altădată mă mâna dorinţa 
de a o detrona pe Izabela şi a-1 întoarce pe Israel către 
Domnul, dar, cum Domnul ne-a uitat, trebuie să uităm şi noi 
de El. Acum am o singură misiune: să îndeplinesc ceea ce 
m-ai rugat. 

Băiatul îl privi neîncrezător. 

— Fără Dumnezeu, mama nu se poate întoarce printre cei 
vii. 

Ilie îl mângâie pe cap. 

— Numai trupul mamei tale a plecat. Ea se află printre noi 
şi, aşa cum ne-a spus, ea este cetatea Akbar. Trebuie s-o 


ajutăm să-şi recapete frumuseţea. 

Oraşul era aproape pustiu. La fel ca în noaptea invaziei, 
bătrâni, femei şi copii umblau de colo-colo, de parcă n-ar fi 
ştiut ce hotărâre să ia. 

Băiatul observase că, de câte ori se apropia cineva de ei, 
Ilie strângea cu putere minerul spadei. Dar oamenii se 
arătau indiferenți: cei mai mulţi îl recunoşteau pe prorocul 
din Israel, unii îl salutau din cap, dar nimeni nu-i adresa 
vreun cuvânt, nici măcar de ocară. 

„Şi-au pierdut până şi puterea de a uri”, se gândi el, 
privind spre piscul celui de Al Cincilea Munte, învăluit de 
ceața eternă. Şi-atunci îşi aduse aminte de vorbele 
Domnului: 

Voi arunca leşurile voastre peste cele ale zeilor voştri şi 
inima mea se va scârbi de voi. [ara voastră va fi o ruină şi 
oraşele voastre vor fi pustii. 

Iar celor rămaşi, le voi sădi în suflete atâta înfricoşare, că 
se vor teme şi de foşnetul frunzelor. Şi vor cădea ca ele, 
fără a fi loviți. 

„lată ce-ai făcut, Doamne, te-ai ţinut de cuvânt şi umbrele 
celor vii rătăcesc pe pământ. lar Akbar este oraşul ales să le 
fie adăpost.” 

Cei doi ajunseră în piaţa principală, se aşezară pe ruine şi 
priviră în jur. Oraşul era mai distrus decât îşi imaginaseră. 
Acoperişurile caselor zăceau la pământ şi murdăria şi 
insectele puseseră stăpânire peste tot locul. 

— Trebuie să adunăm morţii, spuse el. Altfel, va da ciuma 
peste oraş. 

Băiatul continua să privească în pământ. 

— Capul sus, îi spuse Ilie. Avem mult de lucru pentru a o 
mulţumi pe mama ta. 

Dar băiatul nu-l ascultă, începuse să înţeleagă că undeva, 
printre acele ruine, se afla trupul care-i dăduse viaţă. şi acel 
trup nu se deosebea de celelalte care zăceau împrăştiate în 
jur. 


Ilie nu mai insistă. Se ridică, sui pe umeri un mort şi-l cară 
în mijlocul pieţei. Nu-şi amintea de rânduielile Domnului 
despre îngropăciune. Avea de făcut un singur lucru, pentru 
a preveni ciuma: incinerarea. 

Munci toată dimineaţa. Băiatul stătea pironit în acelaşi loc, 
cu privile în pământ, dar îşi ţinu jurământul făcut mamei 
sale: nici o lacrimă nu căzu în ţărâna Akbarului. 

O femeie se opri să se uite la ce făcea Ilie. 

— Omul care îi împăca odată pe cei vii adună acum 
trupurile morţilor, zise. 

— Unde sunt locuitorii Akbarului? o întrebă Ilie. 

— Au plecat şi au luat cu ei puţinul rămas. Nu mai e nimic. 
Doar cei neputincioşi n-au părăsit oraşul: bătrânii, văduvele 
şi orfanii. 

— Dar trăiau aici de câteva generaţii. Nu poţi renunţa la 
tot atât de uşor. 

— încearcă să spui asta cuiva care a pierdut totul. 

— Ajută-mă, o rugă Ilie, continuând să care şi să sti- 
vuiască leşurile, îi vom arde, pentru ca zeul ciumei să nu 
vină să ne viziteze. Detestă mirosul de carne arsă. 

— Lasă să vină, spuse femeia. Să ne ia pe toţi cât mai 
repede. 

Ilie nu se opri din lucru. Femeia se aşeză lângă băiat şi 
continuă să-l privească pe Ilie. După un timp se apropie din 
nou de el. 

— De ce vrei să salvezi un oraş condamnat? 

— Dacă mă opresc să mă gândesc la asta, nu voi mai fi în 
stare să termin ceea ce am început, îi răspunse el. 

Bătrânul păstor avea dreptate: unica şansă era să uite 
trecutul îndoielilor şi să-şi făurească o nouă istorie. Prorocul 
de altădată pierise o dată cu femeia în mijlocul flăcărilor ce- 
i mistuiau casa. Acum era un necredincios, ros de îndoieli. 
Dar era viu, deşi sfidase blestemul Celui de Sus. Dacă vroia 
să-şi continue drumul, trebuia să facă ceea ce-şi propusese. 

Femeia alese un trup mai uşor şi-l trase de picioare până 
la grămada alcătuită de Ilie. 


— N-o facem de frica zeului ciumei, spuse ea. Nici din 
dragoste pentru Akbar, o dată ce asirienii se vor întoarce, ci 
pentru băiatul cu capul plecat de colo. El trebuie să 
înţeleagă că are viaţa înainte. 

— Mulţumesc, spuse Ilie. 

— Nu-mi mulţumi. Undeva, printre aceste ruine, vom găsi 
trupul fiului meu. Era cam de aceeaşi vârstă cu acest băiat. 

Ea îşi acoperi faţa cu mâinile şi plânse amarnic. Ilie îi 
atinse braţul cu blândeţe. 

— Durerea pe care o simţim nu ne va părăsi niciodată, dar 
munca ne va ajuta s-o îndurăm. Suferinţa nu poate dobori 
un trup obosit. 

Petrecură toată ziua îndeplinindu-şi sarcina macabră de a 
căra şi stivui morţii. Majoritatea erau tineri, pe care 
asirienii îi socotiseră ca făcând parte din oştirea Akbarului. 
în câteva rânduri, Ilie recunoscuse printre ei câţiva prieteni 
şi prinsese, dar nu-şi întrerupsese lucrul. 

La sfârşitul amiezii erau rupţi de oboseală, dar se aflau 
departe de a realiza ce-şi propuseseră. Nici un locuitor din 
Akbar nu le sărise în ajutor. 

Se apropiară amândoi de băiat. In sfârşit, acesta îşi ridică 
privirile din pământ. 

— Mi-e foame, spuse el. 

— Găsesc eu ceva, îl încuraja femeia. Există hrană ascunsă 
prin casele din Akbar. Oamenii se pregătiseră pentru un 
asediu îndelungat. 

— Adu mâncare pentru noi doi, căci ne-am îngrijit de oraş 
cu sudoarea frunţii noastre, zise Ilie. Dar, dacă băiatul vrea 
să mănânce, va trebui să-şi facă rost singur. 

Femeia înţelese. Aşa ar fi procedat şi ea cu fiul ei. Se duse 
în locul unde altădată fusese casa ei. Totul era răvăşit de 
jefuitori, în căutare de obiecte de valoare, şi colecţia ei de 
vase, făurite de meşterii sticlari din Akbar, zăcea la pământ 
făcută ţăndări. Găsi, totuşi, fructele uscate şi făina pe care 
le pusese deoparte. 


Se întoarse în piaţă şi împărţi mâncarea cu Ilie. Băiatul nu 
zise nimic. 

Se apropie un bătrân. 

— V-am văzut cum aţi adunat toată ziua leşurile. Vă 
pierdeţi timpul de pomană, nu ştiţi că asirienii se vor 
întoarce, după ce vor fi cucerit Tirul şi Sidonul? Lasă să vină 
zeul ciumei să se aşeze pe aceste locuri şi să-i nimicească 
până la unul. 

— Nu facem ceea ce facem nici pentru ei, nici pentru noi, îi 
răspunse Ilie. Ea munceşte pentru a convinge un băiat că 
mai există un viitor, iar eu, ca să demonstrez că un anumit 
trecut nu mai există. 

— lată că prorocul nu mai este o ameninţare pentru marea 
prinţesă din Tir: ce surpriză! Izabela va conduce Israelul 
până la sfârşitul zilelor sale iar noi vom găsi un loc unde să 
fugim dacă asirienii nu se vor arăta generoşi cu cei învinşi. 

Ilie nu-i răspunse. Numele care altădată îi trezea atâta ură 
acum îi suna ciudat de străin. 

— Akbar va fi reconstruit oricum, continuă bătrânul. Zeii 
aleg locul pe care se clădesc oraşele, aşa că nu-l vor 
abandona; dar putem lăsa acest lucru pe seama 
generaţiilor care vin. 

— Putem, dar n-o vom face. 

Ilie îi întoarse spatele bătrânului, punând astfel capăt 
discuţiei. 

Adormiră toţi trei în răcoarea nopţii. Femeia îl luase pe 
băiat în braţe şi auzi cum îi chiorăia burta de foame. Vru să- 
i dea ceva să mănânce, dar se răzgândi. Oboseala fizică 
alină, într-adevăr, durerea şi acest băiat, care părea chinuit 
de o mare suferinţă, trebuia să-şi găsească ceva de făcut. 
Poate că foamea îl va convinge să se apuce de lucru. 

A doua zi, Ilie şi femeia se reapucară de treabă. Bătrânul 
care se apropiase de ei cu o seară înainte veni din nou. 

— N-am nimic de făcut şi aş putea să vă ajut. Dar n-am 
putere să car trupurile. 


— Atunci adună resturile de lemn şi cărămizile. Mătură 
cenuşa. 

Bătrânul se apucă de lucru. 

Când soarele le bătea drept în creştet, Ilie se aşeză pe 
pământ, frânt de oboseală. Ştia că îngerul era lângă el, dar 
nu-l putea auzi. „La ce bun? Când am avut nevoie de el, n-a 
fost în stare să mă ajute, acum nu-mi trebuie sfaturile lui. 
Ştiu ce am de făcut: trebuie să pun ordine în acest oraş şi 
să-l arăt Domnului că sunt în stare să-L înfrunt. Apoi voi 
pleca oriunde voi dori.” 

Ierusalimul nu era departe, la numai şapte zile de mers pe 
un drum destul de uşor de străbătut, dar acolo era căutat 
ca trădător. Poate mai bine s-ar duce la Damasc sau şi-ar 
găsi de lucru ca scrib în vreun oraş grecesc. 

Cineva îi atinse braţul. Se întoarse şi-l văzu pe băiatul 
care ţinea în mâini un vas micuţ. 

— L-am găsit într-una din case, zise băiatul şi i-1 întinse. 

Era plin ochi cu apă. [lie bău până la fund. 

Mănâncă şi tu ceva, îi spuse băiatul. Acum munceşti şi 
meriţi o răsplată. 

Pentru prima oară după acea noapte groaznică, pe buzele 
copilului apăru un zâmbet, apoi o rupse la fugă spre locul 
unde pusese femeia fructele şi făina. 

Ilie se întoarse la lucru. Intra în casele distruse, îndepărta 
dărâmăturile şi scotea cadavrele, pe care le ducea apoi la 
grămada din mijlocul pieţei. Bandajul cu care-i legase 
păstorul rana căzuse, dar nu-i păsa. Trebuia să-şi 
demonstreze sieşi că era destul de puternic pentru a-şi 
recăpăta demnitatea. 

Bătrânul, care se apucase să adune gunoiul din piaţă, avea 
dreptate: în curând duşmanul se va întoarce, pentru a 
culege ce au semănat alţii. Ilie îi scutea de muncă pe 
ucigaşii singurei femei pe care o iubise în întreaga lui viaţă. 
Asirienii erau superstiţioşi şi ar fi reconstruit oricum 
Akbarul, căci, spunea credinţa lor, zeii aşezaseră oraşele 
într-un fel anume, în armonie cu văile, animalele, râurile şi 


mările, în fiecare dintre ele, orânduiseră un loc sfânt, unde 
se odihneau când se întorceau din lungile lor călătorii prin 
lume. Când un oraş era distrus, exista marele risc ca cerul 
să se prăbuşească peste pământ. 

Legenda spunea că întemeietorul Akbarului trecuse pe 
aici, cu sute de ani în urmă, venind din nord. Se hotărâse să 
doarmă şi, pentru a însemna locul unde-şi lăsase lucrurile, 
înfipsese un par în pământ. în ziua următoare, nu mai 
putuse să-l smulgă şi atunci înţelesese că era voinţa 
universului. Pusese o piatră pe locul unde se petrecuse 
minunea şi descoperise în apropiere un izvor. Cu timpul, 
mai multe triburi îşi făcură sălaşul în jurul pietrei şi al 
izvorului. Aşa se născuse Akbarul. 

Guvernatorul le explicase cândva că, după tradiţia 
feniciană, orice oraş era al treilea punct, elementul de 
legătură între voinţa divină şi cea pământeană. Universul 
făcea ca sămânţa să devină plantă, pământul o ajuta să 
crească, omul culegea rodul şi-l ducea la oraş, unde se 
sfinţeau ofrandele oferite zeilor, pe care le lăsau apoi în 
munţii cei sacri. Chiar dacă nu călătorise prea mult, Ilie ştia 
că această credinţă era împărtăşită de multe neamuri ale 
lumii. 

Asirienii se temeau să-i lase fără hrană pe zeii de pe Al 
Cincilea Munte. Nu doreau să strice echilibrul Universului. 

„De ce mă gândesc la toate astea, când asta e o luptă între 
voinţa mea şi cea a Domnului Dumnezeul meu, care m-a 
lăsat singur în mijlocul necazurilor?” 

Îl încercă acelaşi sentiment din ziua precedentă, când se 
măsurase cu Dumnezeu: uita un lucru foarte important şi 
nu reuşea să şi-l amintească, oricât se străduia. 

Mai trecu o zi. Adunaseră deja cea mai mare parte a 
leşurilor, când de ei se apropie o altă femeie. 

— N-am ce mânca, spuse ea. 

— Nici noi nu avem, îi răspunse Ilie. Ieri şi astăzi am 
împărţit fiecare bucată pe din trei. Caută şi hi de mâncare 
şi dacă găseşti, să vii să-mi spui. 


— Cum să găsesc? 

— întreabă-i pe copii. Ei ştiu totul. 

De când îi adusese apă, băiatul părea să-şi fi recăpătat 
pofta de viaţă. Ilie îl trimisese să-l ajute pe bătrân la 
strânsul gunoaielor, dar hărnicia lui nu durase mult. Acum 
se juca cu ceilalţi copii, la marginea pieţei. 

„Mai bine. Va avea tot timpul să asude când va fi mare.” 
Nu-i părea rău că-l ţinuse flămând o noapte întreagă, sub 
motivul că trebuie să muncească; dacă l-ar fi tratat ca pe 
un biet orfan, o victimă a răutăţii soldaţilor asirieni, n-ar 
mai fi scăpat în veci de tristeţea ce-l cuprinsese la intrarea 
în oraş. Acum, voia să-l lase câteva zile singur, să-şi afle 
propriile răspunsuri pentru cele întâmplate. 

— Ce pot să ştie copiii? insistă femeia care-i ceruse de 
mâncare. 

— Du-te şi convinge-te singură. 

Femeia şi băninul care-l ajutau pe Ilie o văzură stând de 
vorbă cu copiii care se jucau pe stradă. Ei îi spuseră ceva şi 
ea zâmbi şi dispăru după un colţ al pieţei. 

— De unde ai ştiut? întrebă bătrânul. 

— Pentru că am fost odată copil şi ştiu că pentru ei nu 
există trecut, răspunse Ilie, amintindu-şi din nou de vorbele 
păstorului. Deşi i-a înfricoşat noaptea invaziei, acum nu se 
mai gândesc la asta. Oraşul este, pentru ei, un imens loc de 
joacă, unde intră şi ies când vor. Până la urmă vor descoperi 
locurile unde au ascuns localnicii hrana pentru a rezista în 
timpul asediului. Un copil poate oricând să-l înveţe pe un 
adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu 
stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce- 
şi doreşte. Acest băiat m-a făcut să mă întorc în Akbar. 

În după-amiaza aceea, se mai alăturară câţiva bătrâni şi 
câteva femei grupului care aduna morţii. Copiii goneau 
păsările de pradă şi strângeau bucăţi de lemn şi de pânză. 
Când se lăsă întunericul, Ilie aţăţă focul în jurul grămezii de 
leşuri. Supraviețuitorii din Akbar priviră în tăcere la fumul 
care se înălța la cer. 


Când termină lucrul, căzu doborât de oboseală. Dar, 
înainte de a adormi, îi reveni sentimentul care-l încercase 
şi de dimineaţă: un gând foarte important se lupta cu 
disperare să scape din bezna uitării. Nu era un gând din 
vremea petrecută în Akbar, ci era o poveste veche, care 
părea să dea sens întâmplărilor din prezent. 

În acea noapte, un bărbat intră în cortul lui lacob şi luptă 
cu elpână la revărsatul zorilor. Văzând că nu poate să-l 
învingă, îi spuse: „Lasă-mă să plec.” Iar lacob îi răspunse: 
„Nu te las, până ce nu mă vei binecuvânta.” Atunci bărbatul 
îi zise: „Cu vrednicie te-ai luptat cu Dumnezeu. Cum te 
cheamă?” lacob îşi spuse numele şi bărbatul îi răspunse: 
„De-acum înainte te vei numi Israel.” 

Ilie revăzu fiecare întâmplare, de când îşi părăsise 
atelierul şi-şi acceptase misiunea fără să crâcnească. Chiar 
dacă misiunea era cea adevărată - şi aşa credea - n-avusese 
nici o clipă ocazia să afle ce-ar fi găsit pe alte drumuri, pe 
care se resemnase să nu le străbată. Fiindcă se temea să 
nu-şi piardă credinţa, devotamentul, voinţa. 1 se părea 
foarte primejdios s-o ia pe calea oamenilor obişnuiţi, căci ar 
fi putut să se lase ispitit si, cine ştie, chiar să-i placă. Nu-şi 
dădea seama că şi el e un om ca toţi ceilalţi, deşi auzea 
glasul îngerilor şi primea, din când în când, porunci de la 
Dumnezeu. Era atât de convins că ştie ce vrea, încât se 
comporta la fel ca cei care în viaţa lor n-au luat o hotărâre. 

Fugise de îndoială, de înfrângere, de momentele de 
nesiguranţă. Dar Domnul e mărinimos şi 1-a condus spre 
abisul inevitabilului, pentru a-i arăta că omul trebuie să-şi 
aleagă şi nu să-şi accepte destinul. 

Cu mulţi ani în urmă, într-o noapte ca aceasta, lacob nu-l 
lăsase pe Dumnezeu să plece până când nu-l 
binecuvântase. Atunci Domnul îl întrebase: Cum te 
numeşti? 

Asta era: trebuia să ai un nume. Când lacob i-a răspuns, 
Dumnezeu 1-a botezat Israel. Fiecare primeşte un nume 


când se naşte, dar trebuie să fie în stare să-şi boteze viaţa 
cu un cuvânt care să-i dea un sens. 

„Eu sunt Akbar”', spusese ea. 

A trebuit să-şi vadă oraşul distrus şi iubita moartă ca să 
înţeleagă că îi trebuia un nume. Şi în clipa aceea îşi boteză 
viaţa Eliberare. 

Se ridică şi privi piaţa dinaintea lui şi fumul care se înălța 
din grămada de trupuri incinerate. Prefă când în cenuşă 
trupurile celor ce-şi pierduseră viaţa, încălcase un obicei 
foarte vechi din ţara sa, care spunea că oamenii trebuie 
îngropaţi după ritual. Luptase cu Dumnezeu şi cu tradiţia, 
când se hotărâse să-i incinereze, dar simţea că nu se poate 
vorbi de păcat, atunci când trebuie să găseşti ieşirea pentru 
o situaţie nouă. Dumnezeu nu avea limite în mila Sa, dar 
era neîndurător cu cei ce n-aveau curaj să îndrăznească. 

Privi din nou spre piaţă. Câţiva dintre supraviețuitori nu 
dormeau, ci stăteau cu ochii pironiţi în flăcări, părându-li-se 
că focul le mistuia şi amintirile, trecutul, cei două sute de 
ani de pace şi de apatie. Vremea fricii şi speranţei trecuse, 
le rămăsese doar puterea de a reconstrui sau înfrângerea. 

Precum Ilie, şi ei puteau să-şi aleagă un nume: Împăcare, 
Cuminţenie, Iubire, Pribegie, existau atâtea nume câte stele 
pe cer, dar fiecare trebuia să aleagă unul care să-i 
definească viaţa. 

Ilie ridică ochii la cer şi se rugă: „Am luptat împotriva Ta, 
Doamne, şi nu mi-e ruşine. Numai astfel am aflat că am ales 
drumul acesta pentru că aşa am vrut eu, nu pentru că mi-a 
fost impus de câtre părinţi, de tradiţia ţării mele, sau de 
Tine. 

La 'Tine, Doamne, aş vrea să mă întorc în clipa aceasta. 
Vreau să le preamăresc cu toată puterea voinţei mele şi nu 
ca un laş, care n-a ştiut să-şi aleagă alt drum. Dar, pentru a- 
mi încredința însemnata misiune, trebuie să duc mai 
departe această bătălie împotriva Ia, până ce mă vei 
binecuvânta.” 


Să refacă Akbarul. Ceea ce Ilie socotea a fi o întrecere cu 
Dumnezeu însemna, de fapt, reîntâlnirea cu El. 

Femeia care ceruse mâncare apăru din nou în dimineaţa 
următoare, însoţită de alte femei. 

— Am găsit o mulţime de provizii, spuse ea. Mulţi au murit 
sau au fugit cu guvernatorul, aşa că avem cu ce ne hrăni un 
an întreg. 

— Găseşte câteva persoane mai în vârstă, care să 
supravegheze împărţirea alimentelor, îi spuse Ilie. Bătrânii 
sunt buni organizatori. 

— Bătrânii nu-şi doresc să trăiască. 

— Spune-le, totuşi, să vină. 

Femeia tocmai vroia să plece, când Ilie o opri. 

— Ştii să scrii litere? 

— Nu. 

— Eu am învăţat şi pot să te învăţ şi pe tine. Asta dacă vrei 
să mă ajuţi să administrăm treburile cetăţii. 

— Dar asirienii se vor întoarce. 

— Când vor veni, vor avea nevoie de ajutorul nostru 
pentru a conduce oraşul. 

— De ce să-l ajutăm pe duşman? 

— Facem asta pentru ca fiecare să-şi poată găsi un nume 
în viaţă. Duşmanul e numai un pretext pentru a ne încerca 
puterile. 

Bătrânii se arătară, aşa cum voise el. 

— Akbar are nevoie de ajutorul vostru, le spuse Ilie. Aşa că 
nu vă puteţi permite luxul de a fi bătrâni. Ne trebuie 
tinereţea pe care v-aţi pierdut-o. 

— Unde s-o găsim? răspunse unul dintre”i. A dispărut şi în 
locul ei au venit zbârciturile şi deziluziile. 

— Nu-i adevărat. Voi n-aţi avut iluzii şi de aceea tinereţea 
voastră s-a ascuns. A venit momentul s-o descoperiţi acum, 
când avem un vis comun: să reconstruim Akbarul. 

— Cum putem face imposibilul? 

— Cu entuziasm. 


Ochii umbriţi de tristeţe şi de oboseală începeau să 
strălucească din nou. Nu mai erau aceeaşi oameni inutili 
care veneau să asiste la judecarea pricinilor, doar pentru a 
avea despre ce vorbi pe înserat. Aveau, iată, o misiune 
importantă de îndeplinit, erau folositori. 

Cei mai în putere se apucară să adune material din casele 
în ruină pentru a-l refolosi la restaurarea celor care mai 
stăteau în picioare. Cei mai în vârstă ajutară la împrăştierea 
cenuşii celor incineraţi peste câmpuri, pentru ca morţii să 
fie pomeniţi la viitoarea recoltă. Alţii se apucară să aleagă 
grâul împrăştiat prin diverse case din cetate, să facă pâine 
şi să scoată apă din puț. 

Mai trecură două nopţi şi Ilie îi adună pe toţi locuitorii în 
piaţa aproape curățată de dărâmături. Se aprinseră câteva 
torţe şi Ilie le vorbi tuturor. 

— Nu avem de ales. Am putea să-i lăsăm pe străini să facă 
toate astea. Dar ar însemna să renunţăm la unica şansă ce 
ne-a rămas după tragedie: cea de a ne construi din nou o 
viaţă. Cenuşa morţilor pe care i-am incinerat acum câteva 
zile va hrăni plantele ce se vor naşte în primăvară. Fiul 
pierdut în noaptea invaziei a devenit mulţimea de copii care 
zburdă liberi pe străzile pustiite şi se veselesc pătrunzând 
în locuri interzise şi în case în care n-au intrat niciodată. 
Până acum, numai copiii au fost în stare să depăşească cele 
întâmplate, pentru că ei nu au trecut, numai prezentul 
contează. Să încercăm, dar, să facem ca ei. 

— Poate un om să uite durerea pierderii celor dragi? 

— Nu. Dar se poate bucura atunci când înfăptuieşte ceva. 

Ilie se întoarse cu faţa spre Al Cincilea Munte, cu piscul 
veşnic învăluit în ceaţă. Acum, că zidurile fuseseră 
dărâmate, muntele se vedea bine din mijlocul pieţei. 

— Eu cred într-Unul Dumnezeu, iar voi în zeii ce-şi au 
sălaşul în nori, în vârful celui de Al Cincilea Munte. Nu 
vreau să discutăm acum dacă Dumnezeul meu e cel mai 
puternic sau nu, nu doresc să vorbim despre ce ne 
desparte, ci de ceea ce ne uneşte. Tragedia ne-a adus un 


simţământ comun: disperarea. De ce s-au întâmplat toate 
acestea? Pentru că noi credeam că totul e la locul lui şi aşa 
cum trebuie să fie şi nu puteam admite nici o schimbare. 
Atât voi cât şi eu aparţinem unor neamuri de negustori, dar 
ştim să ne şi luptăm, continuă el. Şi un războinic ştie 
întotdeauna pentru ce merită să lupte. Nu intră în orice fel 
de luptă şi nu-şi pierde timpul cu tot soiul de provocări. Un 
războinic ştie să piardă, înfrângerea nu-i este indiferentă şi 
nu încearcă s-o transforme în victorie, îl doare c-a pierdut, 
suferă din cauza nepăsării şi îl apasă cumplit singurătatea. 
După ce-a trecut prin toate astea, îşi oblojeşte rănile şi ia 
totul de la capăt. Ştie că războiul e făcut din multe bătălii şi 
merge înainte. Peste om mai vin şi nenorociri. Le putem afla 
cauzele, putem să-i învinuim pe ceilalţi, putem să ne 
închipuim cum ar fi fost viaţa noastră dacă nu s-ar fi 
întâmplat. Dar n-are nici un rost, s-a întâmplat şi gata. 
Trebuie să uităm de teamă şi să începem reconstrucţia. De 
acum înainte, fiecare dintre voi îşi va alege un nume. Va fi 
numele sfânt care adună într-un singur cuvânt toate visurile 
pentru care a meritat să lupte. Eu mi-am ales unul: 
Eliberare. 

Peste piaţă se aşternu tăcerea pentru câteva clipe. Prima 
se ridică femeia care-l ajutase pe Ilie de la început. 

— Numele meu este Regăsire, spuse ea. 

— Numele meu este înţelepciune, o urmă un bătrân. Fiul 
văduvei pe care [lie o iubise atât de mult strigă: 

— Numele meu este Alfabet. 

Oamenii izbucniră în râs. Băiatul, ruşinat, se aşeză la loc. 

— Cum poţi să strigi pe cineva Alfabet? sări cu gura un 
băieţel. 

Ilie ar fi putut să intervină, dar era mai bine ca băiatul să 
înveţe să se apere singur. 

— Cu asta se îndeletnicea mama, zise el. De câte ori voi 
vedea litere scrise, mă voi gândi la ea. 

De data asta nu mai râse nimeni. Unul după altul, orfanii, 
văduvele şi bătrânii din Akbar îşi rostiră numele care le 


descopereau noua identitate. Când ceremonialul luă sfârşit, 
[lie îi rugă să meargă devreme la culcare, căci a doua zi 
aveau să înceapă lucrul dis-de-dimineaţă. 

Îl luă de mână pe băiat şi se duseră împreună la locul unde 
întinseseră câteva pânze să le servească drept cort. 

Din seara aceea, începu să-l înveţe scrierea din Byblos. 

Trecură zilele şi săptămânile, şi Akbarul se transforma 
văzând cu ochii. Băiatul învăţa literele cu repeziciune şi 
reuşea, acum, să compună chiar cuvinte. Ilie îl puse să scrie 
pe tăblițe istoria reconstruirii Akbarului. 

Plăcuţele de lut erau arse într-un cuptor improvizat, iar 
ceramica obţinută era păstrată cu grijă de o familie de 
oameni în vârstă. La întâlnirea de seară, îi ruga pe bătrâni 
să povestească istorii din copilărie şi îşi nota cât putea mai 
multe. 

— Vom păstra istoria Akbarului scrisă pe un material pe 
care focul nu-l poate distruge, explica el. în-tr-o zi, copiii şi 
nepoţii noştri vor afla că înfrângerea nu ne-a îngenuncheat 
şi că am ştiut să depăşim loviturile soartei. Acesta va fi un 
exemplu pentru ei. 

În fiecare noapte, după orele de studiu cu băiatul, Ilie se 
plimba prin oraşul pustiu, mergea până la drumul care 
ducea la Ierusalim, se gândea să plece iar apoi se 
răzgândea. 

Muncea din greu şi asta îl obliga să se concentreze asupra 
lucrului. Oamenii din Akbar se bizuiau pe el pentru lucrările 
de reconstrucţie, îi decepţionase o dată, când nu fusese în 
stare să împiedice uciderea iscoadei şi izbucnirea 
războiului. Dumnezeu însă le oferă întotdeauna o a doua 
şansă fiilor săi şi trebuia să profite de împrejurare. Pe lângă 
asta, se simţea tot mai legat de copil şi, pe lângă alfabet, 
încerca să-i transmită şi credinţa în Dumnezeu şi 
învăţăturile din bătrâni. 

În tot acest timp, îl chinuia gândul că în ţara sa domneşte 
o prinţesă străină şi credinţa în alţi zei. Nu-l mai vizitau 


îngerii cu săbii de foc, era liber să plece când dorea şi să 
facă ce voia. 

În fiecare noapte se gâhdea la plecare. De fiecare dată 
ridica mâinile spre cer şi se ruga: „lacob a luptat până în 
zori, dar a fost binecuvântat. Eu m-am luptat cu Tine zile şi 
luni întregi şi totuşi refuzi să mă asculţi. Dacă ai privi înjur, 
ai vedea că am ieşit învingător: Akbar renaşte din propria 
ruină şi iată înalţ la loc ceea ce Tu ai trecut prin focul şi 
spada asirienilor, transformând totul în cenuşă şi pulbere. 

„Voi lupta cu Tine până ce mă vei binecuvânta, pe mine şi 
roadele muncii mele. într-o zi va trebui să mă auzi.” 

Femeile şi copiii cărau apă pe câmp, luptând cu seceta 
care părea să nu se mai sfârşească. într-o zi, când soarele 
ardea nemilos, Ilie auzi pe cineva spunând: 

— Am muncit fără odihnă şi am uitat durerea din noaptea 
groazei şi faptul că asirienii se vor întoarce într-o zi, după 
ce vor fi prădat Tirul, Sidonul, Byblosul şi toată Fenicia. 
Munca ne-a ajutat. Dar, aşa ocupați cum suntem cu lucrul, 
nu observăm schimbările, nu vedem roadele muncii 
noastre. 

Ilie medita un timp asupra acestor vorbe şi hotări ca, la 
încheierea fiecărei zile de lucru, să se adune cu toţii la 
poalele muntelui, pentru a admira împreună apusul de 
soare. 

Erau mai toţi atât de obosiţi, încât aproape că nu vorbeau, 
dar descoperiră ce bine este să laşi gândul să rătăcească 
liber ca norii pe cer. Astfel, tristeţea din suflete se topea şi 
făcea loc inspiraţiei şi avântului necesar pentru ziua 
următoare. 

Ilie se trezi cu gândul că în ziua aceea nu va lucra. 

— Astăzi, în ţara mea, se sărbătoreşte Ziua lertării. 

— Nu ai nimic pe suflet, îi spuse o femeie. Ai făcut tot ce ai 
putut. 

— Tradiţia trebuie oricum respectată şi n-o voi încălca. 

Femeile plecară să ducă apă la câmp, iar bătrânii se 
întoarseră la treaba lor de zidari şi dulgheri. Copiii ajutau la 


făcut cărămizile care urmau să fie arse în cuptor. Ilie îi privi 
şi inima i se umplu de duioşie. Apoi ieşi din Akbar şi o porni 
la vale. 

Umblă fără ţintă, rostindu-şi rugăciunile din copilărie. 
Soarele încă nu se înălţase de tot si, din locul unde se afla, 
putea vedea umbra imensă pe care o as-ternea în vale Al 
Cincilea Munte. Avu un presentiment îngrozitor: lupta 
dintre Dumnezeul lui Israel şi zeul fenicienilor se va 
prelungi de-a lungul multor generaţii, de-a lungul multor 
mii de ani. 

Îşi aduse aminte cum, într-o noapte, se urcase pe munte şi 
vorbise cu un înger. De când fusese distrus Akbarul, nu mai 
auzise nici o voce venind din cer. 

— Doamne, astăzi este Ziua lertării şi am să-[i mărturisesc 
o lungă listă de păcate, zise el, întorcându-şi faţa spre 
Ierusalim. Am fost slab, căci mi-am nesocotit puterile. Am 
fost îngăduitor, atunci când ar fi trebuit să fiu aspru. Nu m- 
am învrednicit să iau hotărâri, de teamă să nu greşesc. M- 
am resemnat prea degrabă şi am hulit, atunci când trebuia 
să-[i mulţumesc. Totuşi, Doamne, am o listă la fel de lungă 
cu păcatele săvârşite de Tine faţă de mine. M-ai făcut să 
sufăr peste măsură luând-o la Tine pe cea pe care o iubeam. 
Ai distrus oraşul care m-a primit, mi-ai încurcat cărările 
vieţii şi asprimea Ia aproape că m-a făcut să uit iubirea ce 
Ţi-o port. în tot acest timp m-am luptat cu Tine şi Tu nu 
apreciezi demnitatea luptei mele. Dacă vei compara cele 
două liste, vei vedea că îmi eşti dator. Dar, pentru că astăzi 
este Ziua lertării, Tu mă ierţi, precum Te iert şi eu, ca să ne 
putem continua drumul împreună. 

În clipa aceea, se porni un vânt puternic şi Ilie auzi vocea 
îngerului: 

— Ai făcut bine, Ilie. Dumnezeu ţi-a acceptat lupta, 
îngenunche cu ochii în lacrimi şi sărută pământul uscat. 

Mulţumesc că ai venit, căci mă roade îndoiala: oare nu e 
păcat ce fac eu? 

Îngerul grăi: 


— Atunci când războinicul se luptă cu Cel ce 1-a învăţat să 
lupte, acesta trebuie să se simtă jignit? 

— Nu. Doar astfel poate învăţa cum să lupte. 

— Atunci continuă ce-ai început, până când Domnul te va 
chema înapoi în Israel, îi spuse îngerul. Ridică-te şi arată că 
lupta ta are un rost, pentru că ai ştiut să străbaţi calea 
Inevitabilului. Unii navighează pe ea, dar naufragiază, alţii 
sunt târâţi spre locuri ce nu le erau destinate. Dar tu o 
înfrunţi cu demnitate, ai ştiut să ţii cârma corăbiei şi încerci 
să transformi durerea în lucrare. 

— Păcat că eşti orb, îi spuse Ilie. De-ai vedea cum au fost 
în stare să reconstruiască un oraş câţiva orfani, câteva 
văduve şi câţiva bătrâni. în curând, totul va fi ca mai înainte. 

— Sper să nu fie aşa, spuse îngerul. Oamenii aceia au 
pătimit destul ca să merite o altfel de viaţă. 

Ilie zâmbi. îngerul avea dreptate. 

— Sper să fii conştient că ţi s-a oferit o a doua şansă şi să 
nu faci de două ori aceeaşi greşeală. Nu uita care este 
raţiunea vieţii tale. 

— Nu voi uita, îi răspunse el, bucuros că îngerul se 
întorsese. 

Caravanele nu mai treceau prin vale. Asirienii distruseseră 
probabil drumurile şi deviaseră căile comerciale. In fiecare 
zi, câţiva copii se urcau în unicul turn din zidul cetăţii ce 
rămăsese în picioare. Aveau sarcina de a scruta orizontul 
pentru a anunţa ivirea războinicilor inamici. Ilie se hotărâse 
să-i primească cu demnitate şi să le predea comanda. 

Atunci, va putea, în sfârşit, să plece. 

Dar, pe zi ce trecea, se simţea tot mai legat de Akbar. 
Poate că misiunea lui nu era s-o detroneze pe Izabela, ci să 
rămână cu oamenii aceştia până la sfârşitul zilelor lui, 
îndeplinind rolul umil de slujitor al cuceritorului asirian. Ar 
ajuta la refacerea drumurilor comerciale, ar învăţa limba 
duşmanilor şi, în timpul liber, s-ar ocupa de biblioteca ce se 
îmbogăţea văzând cu ochii. 


Întâmplarea care, într-o noapte aproape uitată, părea să fi 
adus sfârşitul unui oraş reprezenta acum ocazia de a-l face 
mai frumos. Lucrările de reconstrucţie cuprindeau şi 
lărgirea străzilor, acoperişuri mai rezistente şi un ingenios 
sistem de transportare a apei de la puț, până spre locurile 
cele mai îndepărtate, îşi simţea sufletul plin de înflăcărare, 
în fiecare zi învăţa ceva de la bătrâni, de la copii sau de la 
văduve. Grupul de oameni care nu părăsiseră Akbarul 
pentru simplul motiv că nu o puteau face era acum o echipă 
disciplinată şi pricepută. 

„Dacă guvernatorul ar fi ştiut de ce sunt în stare, ar fi 
creat un alt tip de apărare şi oraşul n-ar fi fost distrus.” 

După ce se gândi puţin, îşi dădu seama că greşeşte. Akbar 
trebuia să fie distrus pentru ca oamenii lui să simtă 
crescând înăuntrul lor forte nebănuite. 

Lunile treceau şi asirienii nu dădeau nici un semn de viaţă, 
în Akbar, lucrările erau pe terminate şi Ilie se putea gândi 
la viitor. Femeile se apucaseră să croiască haine noi din 
materialele recuperate. Bătrânii puneau la punct locuinţele 
şi se îngrijeau de curăţenia oraşului. Copiii dădeau şi ei o 
mână de ajutor când li se cerea, dar în cea mai mare parte 
a timpului se jucau, căci aceasta este principala datorie a 
copiilor. 

Ilie locuia cu băiatul într-o modestă căsuţă de piatră, 
ridicată pe locul unde odată fusese un depozit de mărfuri. 
In fiecare seară, locuitorii Akbarului se adunau în jurul unui 
foc aprins în piaţa centrală şi-şi povesteau unii altora istorii 
auzite de-a lungul vieţii. Ajutat de băiat, Ilie aşternea totul 
pe tăbliţele de lut, pe care a doua zi le ardeau în cuptor. 
Biblioteca creştea văzând cu ochii. 

Femeia care-şi pierduse fiul învăţa şi ea scrierea din 
Byblos. Când văzu că era în stare să alcătuiască cuvinte şi 
chiar fraze, Ilie îi dădu sarcina să-i înveţe şi pe ceilalţi 
alfabetul. Astfel, la venirea asirienilor, ei vor putea servi ca 
interpreţi sau profesori. 


— Exact de asta se temea preotul, spuse într-o du-pă- 
amiază un bătrân care se botezase pe sine Ocean, căci îşi 
dorea să aibă o inimă la fel de mare. Că scrierea din Byblos 
va triumfa şi se va transforma într-o ameninţare pentru zeii 
de pe Al Cincilea Munte. 

— Cine poate evita inevitabilul? îi spuse bătrânului. 

Ziua munceau, apoi se adunau să vadă împreună apusul 
de soare şi seara îşi spuneau poveşti. 

Ilie era mândru de opera lui în care punea tot mai multă 
pasiune. 

Unul dintre copiii însărcinaţi cu paza cobori în fugă. 

— Am văzut un nor de praf la orizont! strigă el în- 
fierbântat. Duşmanul se întoarce! 

Ilie urcă în turn să se convingă. După socotelile lui, 
duşmanul avea să ajungă a doua zi la porţile cetăţii. 

Îi anunţă pe locuitori că în ziua aceea nu vor privi 
împreună apusul de soare, ci se vor aduna în piaţă. Pe 
seară, erau cu toţii acolo şi Ilie îşi dădu seama că oamenii 
erau înspăimântați. 

— Azi nu vom povesti istorii din trecut şi nu vom face 
planuri de viitor pentru Akbar, le spuse. Vom vorbi despre 
noi înşine. 

Nimeni nu scoase un cuvânt. 

— Cu câtva timp în urmă, într-o noapte cu lună plină, s-a 
întâmplat ceea ce cu toţii aşteptam să se în-tâmple, deşi nu 
voiam să acceptăm. Oraşul Akbar a fost distrus. Când au 
plecat asirienii, cei mai vrednici oameni ai noştri erau morți. 
Cei care se salvaseră şi-au dat seama că n-au de ce să mai 
rămână şi au plecat. Am găsit în Akbar numai bătrâni, 
văduve şi copii. Fiinţe neputincioase. Priviţi în jurul vostru. 
Piaţa este mai frumoasă ca oricând, casele sunt mai solide, 
toată lumea are ce mânca şi oamenii învaţă scrierea din 
Byblos. Undeva, în oraş, se află o colecţie de tăblițe pe care 
stă scrisă istoria noastră şi generaţiile ce vin vor putea afla 
despre ce-am înfăptuit. Astăzi ne dăm seama că au plecat şi 
bătrânii, şi orfanii, şi văduvele. Au lăsat în urma lor o ceată 


de tineri de toate vârstele, plini de entuziasm, care au dat 
un nume şi un rost vieţii lor. 'Tot timpul cât am muncit, am 
ştiut că asirienii se vor întoarce într-o zi, iar noi va trebui să 
le predăm oraşul şi o dată cu eltoată truda şi bucuria 
noastră de a-l vedea crescând mai mândru ca înainte. 

Lumina focului străluci în lacrimile ce se rostogoleau pe 
fetele oamenilor. Chiar şi copiii, care de obicei se zbenguiau 
în jurul celor ce ţineau sfat de seară, acum ascultau cu 
atenţie vorbele lui Ilie: 

— Dar asta nu contează. Ne-am făcut datoria faţă de 
Dumnezeu, căci am acceptat provocarea şi onoarea de a 
lupta cu El. înaintea acelei nopţi, El ne spusese mereu: 
mergi înainte! Dar noi nu l-am ascultat. De ce? Pentru că 
fiecare dintre noi îşi hotărâse soarta: eu voiam s-o dau jos 
de pe tron pe Izabela, femeia ce-şi spune acum Regăsire 
dorea să-şi vadă feciorul navigator, omul ce poartă azi 
numele de Cuminţenie n-avea altă năzuinţă decât să bea vin 
în piaţă până la sfârşitul zilelor lui. Ne obişnuisem şi nu ne 
mai înfiora taina sfântă a vieţii. Şi-atunci ce s-a gândit 
Dumnezeu: nu vor să meargă? Atunci se vor sătura stând! 

Abia atunci l-am înţeles mesajul. Spadele asiriene ne-au 
secerat tinerii şi bărbaţii noştri au plecat ca nişte laşi. Pe 
unde se află acum continuă să stea pe loc, împlinind 
blestemul Domnului. Noi, ceilalţi, am luptat cu Dumnezeu. 
Aşa cum am luptat cu femeile şi cu bărbaţii pe care i-am 
iubit în viaţă, pentru că lupta aceasta este binecuvântarea 
şi înălţarea noastră. Am profitat de nenorocirea ce ne-a 
lovit şi ne-am făcut datoria faţă de Dumnezeu, arătându-l că 
suntem în stare să-l împlinim porunca de a merge. Chiar în 
cele mai grele împrejurări, ne-am continuat drumul. Sunt 
clipe în care Domnul ne cere să-l dăm ascultare. Sunt clipe 
în care vrea să ne încerce voinţa şi ne provoacă să-L 
înţelegem. Şi noi L-am înţeles doar când zidurile cetăţii 
Akbar erau la pământ: căzând, ele ne-au deschis ochii şi am 
putut vedea, fiecare dintre noi, de ce suntem în stare. Am 


încetat să medităm asupra vieţii şi am început s-o trăim. Şi 
iată, roadele se arată. 

Ilie văzu iar ochii oamenilor strălucind, înţeleseseră. 

— Mâine voi preda Akbarul fără luptă. Sunt liber să plec 
oricând, căci am făcut voia Domnului. Dar sângele şi 
sudoarea mea şi unica fiinţă dragă mie se află în pământul 
acestui oraş, aşa că m-am hotărât să rămân aici câte zile voi 
mai avea, ca să nu las să mai fie distrus vreodată. Fiecare 
este liber să hotărască pentru sine, dar nu uitaţi un lucru: 
sunteţi mult mai buni decât aţi crezut. Aţi ştiut să faceţi să 
rodească şansa oferită de nenorocire. Nu oricine poate face 
asta. 

Ilie se sculă în picioare şi anunţă că adunarea a luat 
sfârşit. îi spuse băiatului că se va întoarce târziu, aşa că să 
meargă la culcare fără el. 

Merse la templu, singurul loc care scăpase de urgie şi care 
nu avusese nevoie de reparaţii, deşi statuile zeilor fuseseră 
luate de asirieni. Plin de respect, atinse piatra care, după 
legendă, însemna locul unde un strămoş înfipsese un ţăruş 
şi nu mai reuşise să-l smulgă de acolo. 

Se gândi că, în ţara lui, multe locuri din acestea fuseseră 
alese de Izabela, pentru ca o parte din neamul lui să se 
poată închina la Baal şi alte zeități. Aceeaşi presimţire 
neagră îl străbătu ca un fior: războiul dintre Dumnezeul lui 
Israel şi zeul fenicienilor va dura mai mult decât ar putea 
cuprinde închipuirea lui. Ca într-o viziune i se arătă un cer 
pe care stelele se încrucişau cu soarele, semănând 
distrugere şi moarte peste cele două ţări. Bărbaţi ce 
vorbeau limbi ciudate zburau călare pe nişte animale de 
oţel şi se luptau între ei în mijlocul norilor. 

— Nu asta trebuie să vezi acum, nu a sosit timpul, auziel 
vocea îngerului. Uită-te pe fereastră. 

Ilie făcu aşa cum i se poruncise. Afară, luna strălucitoare 
lumina casele şi străzile din Akbar. La ceasul acela târziu, se 
auzeau încă vorbele şi râsetele localnicilor. Venirea 


asirienilor nu le putea lua nici pofta de viaţă, nici puterea 
de a o înfrunta. 

În faţa ochilor îi apăru o siluetă şi, în clipa aceea, ştiu că 
este femeia pe care o iubise şi care se plimba acum mândră 
prin oraşul ei. Zâmbi şi îi simţi atingerea pe obraz. 

— Sunt mândră, părea să spună. Akbar este oraşul frumos 
dintotdeauna. 

Îi veni să plângă, dar îşi aminti de băiat, care nu văr-sase o 
lacrimă după moartea mamei. Se abţinu şi revăzu în minte 
cele mai frumoase momente trăite împreună, de când se 
întâlniseră la porţile cetăţii şi până când îi scrisese pe 
tăbliţa de lut cuvântul „iubire”, îi revăzu veşmântul, părul, 
linia fină a nasului. 

— Mi-ai spus că Akbarul eşti tu. Aşa că te-am îngrijit, ţi-am 
vindecat rănile şi te-am redat vieţii. Fii fericită împreună cu 
noii tăi tovarăşi. Şi mai vreau să-ţi spun ceva: şi eu eram 
Akbar, fără să ştiu. 

Era sigur că zâmbeşte. 

— Vântul deşertului a şters de mult paşii noştri pe nisip, 
dar nu există clipă în viaţa mea în care să nu mă gândesc la 
tine, fie în vis, fie în realitate, îţi mulţumesc că mi-ai ieşit în 
cale. 

Adormi chiar acolo în templu, cu mâna ei mângâindu-i 
părul. 

Căpetenia negustorilor văzu un grup de zdrenţăroşi în 
mijlocul străzii. Crezu că sunt tâlhari şi le spuse celor din 
caravană să-şi pregătească armele. 

— Cine sunteţi? îi întrebă. 

— Suntem locuitori ai Akbarului, îi răspunse un bărbat cu 
barbă şi ochi strălucitori. Căpetenia caravanei desluşi un 
accent ciudat în vorbirea bărbatului. Akbarul a fost distrus. 
Avem poruncă de la stăpânirea din Tir şi din Sidon să găsim 
locul unde se găseşte puţul vostru, pentru ca prin această 
vale să poată trece din nou caravanele. Trebuie refăcute 
căile de acces în restul ţării. 


— Akbar este încă viu, continuă bărbatul. Unde sunt 
asirienii? 

— Toată lumea ştie unde, râse căpetenia caravanei, 
îngraşă pământul ţării noastre, după ce au servit drept 
hrană pentru păsări şi animale sălbatice. 

— Dar aveau o armată puternică. 

— Nici o armată nu este destul de puternică, dacă ştii când 
va ataca. Akbar ne-a trimis vorbă că vin spre noi şi Lirul şi 
Sidonul i-au atacat prin surprindere în fundul văii. Cine n-a 
murit în luptă a fost vândut ca sclav de navigatorii noştri. 

Zdrenţăroşii chiuiau, se îmbrăţişau, plângeau şi râdeau în 
acelaşi timp. 

— Cine sunteţi? insistă negustorul. Tu cine eşti? arătă el 
spre cel ce părea şeful cetei. 

Suntem tinerii războinici din Akbar, fu răspunsul lui. 

Când veni a treia recoltă, Ilie era deja guvernatorul 
Akbarului. Avuseseră destul de furcă, căci fostul guvernator 
dorea să se întoarcă ca să-şi ocupe locul cuvenit după 
obiceiul pământului. Dar locuitorii oraşului se împotriviră şi 
câteva zile ameninţară cu otrăvirea apei din puț. 
Ocârmuirea feniciană cedase în cele din urmă, căci Akbarul 
nu prezenta mare interes, în afară de apa căutată de 
drumeţi, iar Israelul era în mâinile unei prințese din Tir. 
Dând postul de guvernator unui israelit, ocârmuirea 
Fera'ciei se gândea să înceapă să consolideze alianţa 
comercială, de altfel foarte importantă. 

Vestea se răspândi în tot ţinutul, dusă de caravanele de 
negustori care-şi reluaseră transporturile. Existau voci în 
Israel care-l făceau pe Ilie un trădător ticălos, dar, la 
timpul potrivit, lzabela va şti să-i potolească şi pacea va 
domni din nou în regiune. 

Prinţesa era mulţumită, căci iată, unul din cei mai 
înverşunaţi duşmani ai săi îi devenise cel mai bun aliat. 

Începuseră să circule zvonuri despre o nouă invazie 
asiriană, astfel că zidurile Akbarului au fost înălțate şi mai 
sus. S-a pus la punct un nou sistem de apărare, cu străjeri 


şi garnizoane împrăştiate între Tir şi Sidon. Astfel, în cazul 
asedierii unuia dintre oraşe, celălalt putea trimite trupe 
terestre şi putea asigura intrarea proviziilor de pe mare. 

Regiunea prospera văzând cu ochii. Noul guvernator 
israelit orândui un sistem riguros de control al taxelor şi 
mărfurilor, bazat pe acte scrise. Bătrânii din Akbar se 
îngrijeau de toate, foloseau noi tehnici de percepere a 
impozitelor si, în general, rezolvau orice problemă care se 
ivea. 

Femeile îşi împărțeau timpul între muncile câmpului şi 
ţesut. Cât timp trăiseră izolaţi, fuseseră nevoite să 
recupereze din pânzele distruse şi să inventeze noi modele 
de broderii, astfel încât, atunci când au apărut primii 
negustori în oraş, s-au minunat de ce-au găsit şi au făcut 
multe comenzi. 

Copiii învăţaseră scrierea din Byblos şi Ilie era sigur că 
aceasta le va fi de folos. 

Îşi făcuse un obicei ca, înainte de cules, să se plimbe pe 
câmp, pentru a mulţumi Domnului pentru binefacerile 
primite în toţi anii din urmă. Privi oamenii cu coşurile 
încărcate de grâne şi copiii ţopăind în jur. îi salută din cap şi 
ei îi răspunseră. 

Apoi, cu zâmbetul pe buze, se îndreptă spre piatra unde, 
cu mult timp în urmă, primise o tăbliță de lut pe care scria 
„iubire”. Obişnuia să vină zilnic aici să privească apusul de 
soare şi să-şi amintească fiecare clipă pe care o petrecuseră 
împreună. 

Şi a fost cuvântul Domnului către Ilie, în anul al treilea, 
zicând: „Du-te şi te arată lui Ahab (soţul Izabelei) şi eu voi 
da ploaie pe pământ.” 

Pe când şedea pe piatră, Ilie simţi pământul cutre- 
murându-se înjur. Pentru o clipă cerul se înnegri, dar 
imediat soarele se arătă din nou, în toată strălucirea. 

Şi văzu lumina, îngerul Domnului se afla înaintea lui. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Ilie, speriat. Dumnezeu 1-a 
iertat pe Israel? 


— Nu, îi răspunse îngerul. Dumnezeu vrea să te întorci şi 
să-ţi eliberezi poporul. Lupta ta cu El s-a încheiat şi în 
această clipă ai fost binecuvântat să te duci să continui 
lucrarea Sa pe pământ. 

Ilie se simţea descumpănit. 

— Tocmai acum, când sufletul meu şi-a găsit pacea? 

— Nu uita lecţia pe care ai învăţat-o odată. Adu-ţi aminte 
ce I-a spus Domnul lui Moise: 

Adu-ţi aminte de drumul pe care te-a călăuzit Domnul, 
pentru a te umili şi a te încerca şi a afla ce este în inima ta. 

Pentru ca nu cumva după ce ai mâncat şi te-ai săturat, 
după ce ai înălţat case mari şi ai trăit în ele, după ce s-au 
înmulţit cirezile şi turmele tale, să-ţi sumeţeşti inima şi să 
uiţi de Domnul Dumnezeul Tău. 

Ilie se întoarse către înger şi-l întrebă iar: 

— Şi cu Akbarul cum rămâne? 

Poate trăi şi fără tine, căci ai lăsat un moştenitor. Va 
supravieţui multă vreme de-aici înainte. 

Îngerul Domnului dispăru. 

Ilie şi băiatul sosiră la poalele celui de Al Cincilea Munte. 
Crescuseră buruienile între pietrele de altar. De la moartea 
preotului, nu mai trecuse nimeni pe acolo. 

— Să urcăm, spuse. 

— Nu e voie. 

— E-adevărat, dar asta nu înseamnă că e vreun pericol. 
Îl luă de mână şi începură să urce. Din când în când se 
opreau şi priveau în vale. Urmele secetei se vedeau peste 
tot şi, în afara câmpurilor cultivate în jurul cetăţii, restul 

părea un imens şi dezolant deşert, precum ţinuturile 
Egiptului. 

— Prietenii mei spun că asirienii se vor întoarce, zise 
băiatul. 

— Poate, dar tot a meritat să facem ce-am făcut. Astfel a 
hotărât Domnul să ne facă să înţelegem. 

— Nu ştiu dacă Lui îi pasă de noi, spuse băiatul. Nu 
trebuia să fie aşa de aspru. 


— Probabil că a încercat în mai multe feluri, dar a văzut că 
nu-L. auzeam. Eram prea ocupați cu vieţile noastre şi nu-l 
mai ascultam poruncile. 

— Dar unde sunt ele scrise? 

— În lumea din jurul tău. Ajunge să priveşti cu atenţie la 
cele ce se întâmplă în viaţa ta şi ai să descoperi în fiecare 
clipă unde stau ascunse vorbele şi vrerea Lui. încearcă să le 
împlineşti, căci aceasta este unica rațiune pentru care te 
afli pe această lume. 

— Dacă am să le descopăr, voi scrie totul pe tăbliţele de 
lut. 

— Aşa să faci. Dar mai bine să scrii în inima ta. Acolo nu 
vor putea fi arse sau distruse şi le vei lua cu tine 
pretutindeni pe unde vei umbla. 

Mai urcară un timp, până ajunseră aproape de nori. 

— Nu vreau să intru acolo, spuse băiatul arătând spre 
nori. 

— Nu-ţi fac nici un rău. Vino cu mine. 

Îi apucă mâna şi urcară până simţiră c-au ajuns în mijlocul 
norilor. Băiatul se strânsese lângă el şi, chiar dacă Ilie 
încerca să-i vorbească din când în când, el ră-mânea mut. 
Păşiră pe stâncile golaşe din vârf. 

— Să ne întoarcem, se rugă băiatul. 

Ilie hotări să nu meargă mai departe. Prea multe spaime şi 
încercări pentru scurta lui viaţă, îi îndeplini rugămintea şi 
după ce ieşiră dintre nori, o luară înapoi spre vale. 

— Într-o zi, să te duci să cauţi în biblioteca din Akbar. Am 
scris special pentru tine Manualul Războinicului Luminii. 

— Sunt un războinic al luminii, îi răspunse băiatul. 

— Mai ştii care e numele meu? îl mai întrebă Ilie. 

— Eliberare. 

— Şezi aici lângă mine, spuse Ilie, arătându-i o bucată de 
stâncă. Nu trebuie să uit că mă numesc astfel. Trebuie să 
merg mai departe, chiar dacă nu-mi doresc altceva decât să 
rămân cu tine. De aceea a renăscut Akbarul, ca să ne înveţe 


că trebuie să mergem înainte, oricât de greu ni s-ar părea 
la un moment dat. 

— Trebuie să pleci. 

— De unde ştii? îl întrebă Ilie mirat. 

— Am scris pe o tăbliță aseară. Mi-a spus o voce, poate 
mama, poate un înger, dar eu deja ştiam în sufletul meu. 

Ilie îl mângâie pe creştet. 

— Ai ştiut să citeşti vrerea Domnului, îi spuse el mulţumit. 
Nu trebuie să-ţi mai explic nimic. 

— Am citit tristeţea din ochii tăi. Nu mi-a fost aşa greu, din 
moment ce şi prietenii mei şi-au dat seama. 

— Tristeţea asta pe care aţi citit-o în ochii mei face parte 
din povestea mea. Dar e o parte mică, ce nu va dura decât 
câteva zile. Mâine, când voi pleca spre Ierusalim, va fi deja 
mai mică şi cu timpul va dispărea. Când mergem pe drumul 
visat, lăsăm tristeţea în urmă. 

— Trebuie să plecăm mereu? 

— Trebuie să ştim când se încheie o etapă din viaţa 
noastră. Dacă te încăpăţânezi să rămâi mai mult decât e 
necesar, pierzi bucuria de a trăi şi sensul vieţii. Şi rişti să fii 
bătut de Dumnezeu. 

— E aspru Dumnezeu. 

— Numai cu cei aleşi. 

Ilie cuprinse cu privirea oraşul din vale. Da, uneori 
Dumnezeu poate fi aspru cu noi, dar nu ne dă mai mult 
decât putem duce: băiatul nu ştia că exact acolo, unde 
şedeau ei acum, venise la el îngerul Domnului şi-l învățase 
cum să-l învie din morţi. 

— O să-ţi fie dor de mine? 

— Adineauri mi-ai spus că, dacă mergem înainte, tristeţea 
dispare, îi răspunse băiatul. Mai am multe de făcut până ce 
Akbarul va fi destul de frumos ca să merite ca mama mea să 
păşească pe străzile lui. 

— Când vei avea nevoie de mine, să vii aici şi să priveşti 
spre Ierusalim: pentru că voi fi acolo şi voi încerca să dau 


sens numelui pe care l-am ales: Eliberare. Inimile noastre 
rămân legate pe vecie. 

— De asta m-ai adus pe culmea celui de Al Cincilea Munte? 
Ca să pot vedea Israelul? 

— Ca să poţi vedea valea, oraşul, munţii, stâncile şi norii. 
Domnul le poruncea profeților Săi să urce pe munte ca să 
vorbească cu El. M-am întrebat mereu de ce face asta şi 
iată, acum am înţeles: când ne aflăm la înălţime, putem 
vedea cât de mici sunt toate în jurul nostru. Bucuriile şi 
tristeţile noastre nu mai sunt atât de importante. Ceea ce 
am cucerit sau am pierdut rămâne acolo, jos. Din vârful 
muntelui, poţi vedea cât de mare este lumea şi ce orizonturi 
largi se deschid. 

Băiatul privi în jur. Aici sus, pe Al Cincilea Munte, se 
simţea mirosul mării care scălda plajele din Tir şi vântul 
deşertului care sufla dinspre Egipt. 

— într-o zi voi conduce Akbarul, îi spuse lui Ilie. Ştiu cât e 
de mare, dar cunosc fiecare colţişor al oraşului. Ştiu ce 
trebuie schimbat. 

— Atunci schimbă. Nu lăsa lucrurile să încremenească. 

— Dumnezeu nu putea să aleagă o altă cale de a ne arăta 
toate astea? A fost o vreme când am crezut că e rău. 

Ilie tăcea, îşi aminti de o discuţie avută odată demult, cu 
un profet levit, când amândoi aşteptau să apară soldaţii 
trimişi de Izabela pentru a-i ucide. 

— Dumnezeu poate fi rău? insistă băiatul. 

— Dumnezeu e Atotputernic, îi răspunse Ilie. Poate orice şi 
nimeni nu-L poate opri, căci altfel, ar fi trebuit să existe 
cineva mai puternic şi mai mare ca El şi atunci eu m-aş fi 
închinat la acel Cineva mai puternic. 

Făcu o pauză, ca băiatul să izbutească să pătrundă sensul 
vorbelor, iar apoi continuă: 

— Dar pentru că puterea Lui n-are margini, a hotărât să 
facă numai Bine. Dacă am spune povestea până la capăt, s- 
ar vedea că, uneori, Binele poate lua forma Răului, dar tot 


Bine rămâne şi face parte din planul creat de El pentru 
omenire. 

Îl luă de mână pe băiat şi se întoarseră acasă în tăcere. 

În noaptea aceea, băiatul adormi în braţele lui. Când se 
lumină de ziuă, Ilie se retrase încet, ca să nu-l trezească. 

Îşi îmbrăcă hainele, singurele pe care le avea, şi ieşi din 
casă. Pe drum găsi un băț şi se prijini în el ca într-un toiag. 
Jură să nu se despartă niciodată de acesta. li va aminti de 
lupta pe care o dusese cu Dumnezeu, de distrugerea şi 
reconstrucţia Akbarului. 

Fără a se uita înapoi, porni pe drumul Israelului. 

Cinci ani mai târziu, ţara a fost invadată din nou de 
asirieni, care de astă dată au venit cu o armată şi mai 
puternică, condusă de căpetenii cu mai multă experienţă, 
întreaga Fenicie căzu sub ocupaţia învingătorului, în afară 
de Tir şi Sarepta, cunoscută de locuitori sub numele de 
Akbar. 

Băiatul a crescut, a devenit guvernator şi a fost socotit un 
înţelept de către contemporanii săi. A murit la o vârstă 
înaintată, înconjurat de cei dragi, repetând - pentru a câta 
oară? - că oraşul trebuie să fie îngrijit şi puternic, căci 
mama lui încă se plimbă pe acele străzi. Graţie sistemului 
de apărare construit în comun, Tirul şi Sarepta au putut fi 
înfrânte abia în 701 î. H., de către regele asirian Scnahcrib, 
după trecerea a o sută şaizeci de ani de la faptele relatate 
în această carte. 

După acea dată, oraşele feniciene şi-au pierdut pentru 
totdeauna strălucirea şi au suferit o serie de invazii: neo- 
babilonienii, perşii, macedonenii, seleucizii si, în sfârşit, 
Roma. Cu toate acestea, ele mai există şi astăzi, pentru că 
aşa cum spune tradiţia strămoşească, Domnul nu alege la 
întâmplare locurile pe care vrea să-şi aşeze oraşele. Tirul, 
Sidonul şi Byblosul mai fac şi azi parte din Liban, ţară care 
continuă să fie un câmp de luptă. 

Illie s-a întors în Israel şi i-a adunat pe proroci pe muntele 
Cârmei. Apoi a cerut să fie împărţiţi în două cete: de o 


parte, cei ce-l slujeau pe Baal, de cealaltă, cei ce-L slujeau 
pe Domnul. Ascultând de porunca îngerului, le dădu celor 
dintâi un vițel şi le spuse să se roage de dumnezeul lor să 
fie primit. Povesteşte Biblia: „Pe la amiază, Ilie a început să 
râdă de ei, zicând: strigaţi mai tare, căci doar este 
dumnezeu! Poate a căzut pe gânduri, sau este în călătorie, 
sau poate doarme. 

Şi ei strigau cu glas tare şi se înţepau, după obiceiul lor, cu 
săbii şi cu lănci, dar n-afost nici glas, nici răspuns, nici 
auzire. 

Atunci, a luat Ilie animalul său şi l-a oferit după cum îl 
învățase îngerul Domnului, în acel moment, s-a pogorât foc 
din cer şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele. 
Câteva minute mai târziu se porni o ploaie mare, punând 
capăt celor patru ani de secetă. 

Din clipa aceea începu războiul civil. Ilie porunci să fie 
înjunghiaţi prorocii care se lepădaseră de Domnul, iar 
Izabela îl căuta peste tot să-l omoare. El se retrase pe 
coasta vestică a celui de Al Cincilea Munte, care dădea spre 
Israel. 

Asirienii invadară ţara şi regele Ahab, bărbatul prinţesei 
din Tir, fu ucis de o săgeată trasă la întâmplare, care-l 
nimeri la îndoitura armurii. Izabela se refugie în palat. 
După Câteva răscoale populare care au adus şi au gonit 
câţiva guvernatori, Izabela a fost prinsă şi, decât să se 
predea, a preferat să se arunce de la fereastra castelului. 

Ilie rămase pe munte până la sfârşitul zilelor lui. Biblia 
spune că, într-o seară, când stătea de vorbă cu prorocul 
Elisei, pe care-l numise urmaşul său, „un car şi cai de foci-a 
despărţit pe unul de altul şi l-a ridicat pe Ilie în vârtej de 
vânt la cer”. 

Aproape opt sute de ani mai târziu, Isus i-a luat cu sine pe 
Petru, pe lacob şi pe loan şi i-a dus pe un munte. Povesteşte 
evanghelistul Matei că „(Isus) s-a schimbat la faţă înaintea 
lor, şi a strălucit faţa lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au 


făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, 
vorbind cu ELI”. 

Isus le porunceşte ucenicilor sa nu spună ce au văzut, 
până când Fiul Omului nu Se va scula din morţi, dar ei spun 
că asta se va întâmpla numai după ce se va întoarce Ilie. 

Matei (17:10-13) povesteşte restul: „Ucenicii L-au 
întrebat: «Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină 
mai întâi Ilie?» 

Isus răspunzând a zis: «ilie într-adevăr va veni şi va aşeza 
totul la loc. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu 
l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit.» 

Atunci au înţeles ucenicii că vorbea de loan Botezătorul.”