Gerald Messadie — [Moise] 02 Profet intemeietor

Gerald Messadie 
Moise 2 - Profetul 
intemeietor 


Nici chiar Dumnezeu n-ar putea exista fără profeți. 
Luther 


277-253 
Cuvânt Înainte 


Omul care a întemeiat lumea modernă 


Primul volum al reconstituirii romaneşti a vieții lui Moise, 
“Prințul fără coroană”, a prezentat tiparul istoric în care a 
fost turnat personajul: curtea şi Egiptul lui Ramses al II-lea. 
Monarhie puternic centralizată, într-o formidabilă 
expansiune cuceritoare, corupție endemică, sunt trăsăturile 
dominante ale acestei faimoase perioade din istoria 
Egiptului antic. 

Cred că nu poţi scrie istoria fără a prezenta în acelaşi 
timp şi tiparul şi personajul care a ieşit din el. Tiparul 
formează, personajul se reformează. 

Crescut la palat, în frivolitatea arogantă a curţii, tânărul 
Moise, de sânge regal prin mama sa, se îndepărtează de 
aceasta atât fizic, cât şi moral. Moise este numit intendent 
al construcţiilor regale din Egiptul de Jos, regiune până 
atunci neglijată de capitală şi în care Seti |, apoi Ramses al 
II-lea, fiul său megaloman, construiesc cu înverşunare noi 
oraşe pe măsura orgoliului lor. Aici îi cunoaşte Moise pe 
evrei sau apiri, imigraţi în urmă cu patru sute de ani pe 


urmele lui lacov de fapt, ei sunt cei care construiesc aceste 
oraşe. 

Dar evreii nu mai sunt imigranții bineveniţi de altădată, 
protejaţii puterii regale, ci au fost între timp coborâţi la 
rangul de  cvasi-sclavi, de  truditori pe degeaba. 
Pentateuhul, adică primele cinci cărţi ale Vechiului 
Testament, face din Moise “un mare om în regatul 
Egiptului”.Formula este fără îndoială calchiată după 
modelul lui losif, consilier al unui faraon care se trăgea din 
hiksoşi, invadatori care cuceriseră ţara şi cu care evreii 
întreţineau în mod ereditar relaţii inteligente. Dar definiţia 
nu este cu totul falsă; ceea ce ea nu spune, totuşi, este 
faptul că în Egiptul lui Ramses, nu puteai avea putere decât 
în administraţie. Moise a fost aşadar un mare intendent. 

În Egiptul de Jos, Moise dobândeşte două virtuţi care cu 
siguranţă nu se practicau în Egiptul real, istoric al lui 
Ramses: revolta şi credinţa. Revolta îi este fără îndoială 
indusă de evrei şi de dezgustul faţă de intrigile curţii şi ale 
administratorilor de provincie. Credinţa i-a fost insuflată de 
unul din preoţii care au supravieţuit religiei de atunci 
înainte blestemate a “regelui nebun”, Akhenaton, care 
fondase un fel de monoteism, poate chiar dupa modelul 
evreilor Revolta il face pe Moise sa omoare un om, un 
contramaistru de o cruzime feroce, şi acest fapt îl obligă să 
fugă în deşertul Sinai. Acolo, el aude vocea lui Yahwe, care 
îi porunceşte să elibereze poporul Său de sub jugul 
faraonului. Aşa că, de la depărtare, el organizează Exodul. 

În acest punct se termină prima parte a poveştii. 

Reconstituirea celei de-a doua părţi este mai delicată. 
Pentateuhul oferă într-adevăr versiuni cel puţin 
contradictorii ale epopeii Exodului. Scrise la câteva secole 
după ce s-au petrecut evenimentele, cele cinci cărţi 
interpretează fiecare istoria în funcţie de cele patru mari 
şcoli de redactori care au scris şi rescris povestirea. 
Episoadele cele mai celebre fac obiectul unor versiuni 
diametral opuse. Pentru unii, de exemplu, Lovirea Stâncii, 


din care Moise face să ţâşnească un izvor pentru adăparea 
evreilor însetaţi, este o dovadă a misiunii divine care i se 
încredinţase; pentru alţii, dimpotrivă, este greşeala fatală 
care îl va costa pedeapsa supremă: pentru că n-a lovit 
stânca în numele lui Yahwe, el nu va vedea niciodată 
Pământul Făgăduinţei. 

A trebuit deci să trag o linie între aceste contradicții, 
recurgând la analiza istorică, psihologică, textuală şi, în 
plus, să umplu şi lacunele. Astfel, se ştie că după ce a fugit 
în Arabia, actualmente saudită, Moise a fost primit de un 
preot-mag, Letro, şi că acesta i-a dat-o de nevastă pe fiica 
lui, Sefira. Soţia lui Moise ar fi meritat fără îndoială o 
menționare afectuoasă în Pentateuh, din moment ce se 
presupune că acesta ar fi fost scris chiar de mâna 
profetului. Or, ea nu este menţionată decât de două ori şi 
încă într-un mod expeditiv. l-a zămislit doi băieţi, ai căror 
descendenţi au fost leviţi respectaţi. L-a urmat în Exod? Cu 
siguranţă. Atunci de ce această tăcere? Pentru că era 
străină. 

Şi acesta nu e decât un exemplu, mai sunt multe altele. 
La ce bun să scrii, de altfel, dacă nu pentru a-i împărtăşi 
cititorului analizele, descoperirile, ipotezele? Dacă nu 
pentru a încerca să-i reprezinţi acest caracter deosebit care 
a fost Moise, posedat de misiunea divină, dar totuşi profund 
uman, coleric, angpasat, de o generozitate pe care, din 
păcate, Pentateuhul n-o reflectă decât foarte slab. Căci 
trebuia să fie foarte generos ca să proclame bunăvoința 
faţă de străini: “Nu uitaţi că voi aţi fost străini în Egipt”. 

Generaţia scribilor care au urmat i-au pus o mască de 
tiran. Eu cred că era cu adevărat bun. l-a scos pe evrei din 
Egipt pentru a le dărui Canaanul. Era o sarcină grea: evreii 
nu mai avuseseră un şef de mai multe generaţii, păstrau în 
pântece nostalgia gâştelor şi a pepenelui galben din Egipt şi 
i-au dat de furcă până la sfârşit, învinuindu-l de lipsa apei şi 
a cărnii, înnebunindu-l cu neînțelegerile dintre ei, 
reproşându-i că a luat de nevastă o madianită, mergând 


până la a-i contesta autoritatea divină. Dar şeful avea un 
caracter puternic, călit din acelaşi metal ca lacov, cel de-Al 
Treilea Patriarh, care îl întâlnise într-o seară pe însuşi 
Yahwe şi se împotrivise acestei forţe terifiante şi fără 
formă, motiv pentru care numele i-a fost schimbat în Israel: 
Esra-EL, “cel. care luptă împotriva lui Dumnezeu”. Moise, 
care l-a întâlnit şi el pe Dumnezeu şi a vorbit cu el, nu se va 
lăsa învins de urmaşii lui Israel. 

Obosit de efort, de necazuri, de frustrare, el a murit 
înainte de a ajunge pe Tărâmul Făgăduinţei, cu siguranţă 
pe la cincizeci de ani. Nu cred că moartea lui a fost efectul 
răzbunării lui Yahwe. Dumnezeu nu se răzbună. Răzbunarea 
este un sentiment uman. Nici chiar Dumnezeul gelos din 
Vechiul Testament n-a putut să-şi ascundă tandreţea faţă 
de acest gigant pe urma căruia lumea modernă, evrei, 
creştini, musulmani, încă mai merge şi acum, după trei mii 
trei sute de ani. 

După cum se vede, îl admir pe Moise dincolo de textele 
rigide, arhaice şi, aş îndrăzni să spun, de o sărăcie afectivă 
deconcertantă faţă de acest şef spiritual şi politic grandios. 
Incomparabil mai mare decât strămoşul Avraam, el merita 
mult mai mult, de exemplu, decât un mormânt anonim în 
câmpia Moabului. Căci, fără el, ce-am fi noi astăzi? Ce-ar fi 
lumea modernă fără cele trei religii monoteiste? Fără el, 
l-am fi avut noi oare pe lisus? 

Paris, aprilie 1998 
G. M. 


Partea Întâi 
EXODUL 


HngI 
1$ aauozəS RUNO, — 
w 00s asad gz 
əƏseogunw DAISE et 


MXXX HIWNN 
"p ueue ut eauenuj 


injnpoxa nueu = 


Z 
r 


j 


A 
A 
RPR 
oP 


Ueleg [NU 


LA A N 
AA à Sa y Ate zi 
ANN |S K: 3/40 
>: Z i 7/5 
3590 iA 2 3 


b 


bite, 


Un vânt furios, stârnit fără îndoială de spirite gră 
bătea de la sud la nord sub un cer violaceu şi ameninţător. 


6 


El umfla mantalele şi încovoia tufele de stuf, ciufulea 
oamenii şi ridica praful, formând vârtejuri turbate care 
durau doar câteva clipe. Oricine l-ar fi observat cu atenţie 
şi-ar fi dat seama că nordul - adică golful Mării Roşii şi 
canalul Mării Trestiilor, aflat mai jos - era cel care atrăgea în 
acest fel entităţi superioare în atmosfera de jos. Acolo se 
pregătea un mare eveniment. 

Ciudăţenia acestei agitaţii celeste consta în ruperile de 
nori, prin care pătrundea din când în când câte-o fantă de 
lumină, cu siguranţă ochiul scânteietor al Creatorului ce 
altceva? - supraveghind un moment crucial din lumea sa. 

Într-adevăr crucial: câteva mii de sclavi, surprinşi în 
convulsiile mereu confuze şi îndoielnice ale istoriei umane, 
se pregăteau să părăsească un splendid regat pentru a fugi 
spre acele pământuri aride şi neprimitoare numite deşert. 
Ei îşi croiau drum printre întinderile nesfârşite de stuf, dând 
din cap a neîncredere. “Ce faceţi, păreau ei să spună, 
abandonaţi pământurile fertile ale Marelui Fluviu, templele 
aurite, vânatul dolofan şi fructele zemoase? incotro 
mergeţi, copii ai lui Avraam?” Nici ei nu ştiau. Bărbatul, ca 
şi femeia, nu vede niciodată întregul desen al destinului, nu 
recunoaşte, în cel mai bun caz, decât întinderile plane, 
niciodată liniile întortocheate şi, spre binele lui, fără 
îndoială, nu înţelege nimic din textul înfricoşător al 
Creatorului. Frânturi de semne, vise, amintirea cuvintelor 
străvechi îi tulburaseră până în adâncul fiinţei. Ura dospise 
în ei. Îi atinsese chemarea cerului. O nelinişte tumultuoasă 
făcuse să fiarbă aceste cuve tenebroase de temeri 
nedesluşite şi de splendide elanuri, de ură ridicolă şi de 
gânduri transcendente, de  dorinţi păcătoase şi de 
mângâieri angelice, numite simplu suflet. Domnul arătase 
cu degetul spre Răsărit: “Plecaţi, e timpul.” 

Nimeni nu bănuia că neliniştile sufleteşti, îngrijorările şi 
neînțelegerile provocate de ordinul suprem conduceau, în 
fapt, spre un destin. Nimeni, în afară de Mose. Şi pe bună 
dreptate. Posedaţi de noua beţie a libertăţii, îndepărtaţii 


descendenţi ai lui Avraam se adunaseră pe malul apusean 
al Marelui Negru, femeile plângeau şi ţipau, bărbaţii ridicau 
braţele spre cer şi, parcă pentru a întreţine confuzia, suflau 
din buccine, nişte cochilii mari transformate în trompete, 
printr-o gaură făcută la capătul spiralei. Era un vacarm 
infernal care sfârşi prin a speria măgarii şi vitele pe care 
fugarii le luaseră cu ei în exod. Cei care se aflau pe țărm 
priveau apele învolburate ale Marelui Negru, întrebându-se 
dacă trebuia într-adevăr să le treacă şi cum vor putea face 
asta. Nu mai văzuseră niciodată marea aşa, nu le prevestea 
nimic bun; pur şi simplu ştiau c-or să se înece. 

În acelaşi timp se gândeau că încă mai erau pe pământul 
Egiptului şi că armatele lui Ramses puteau să apară în orice 
moment şi, într-un vuiet de clopot, să-i transforme pe toţi în 
hrană pentru vulturi. 

Mose era conştient de asta. Nu avea încredere în 
Ramses şi în promisiunile regale. Dar ceva îi spunea că nu 
se putea ca Domnul să-i fi dus atât de departe ca să-i lase 
pradă duşmanului. 

Înainte de a cobori de pe umerii celor care îl ridicaseră 
deasupra lor, pentru ca întreg poporul să-şi poată vedea 
eliberatorul, iar el, la rândul lui, să-i vadă pe toţi, Mose 
aruncă o ultimă privire imensului câmp de grâu ale cărui 
spice erau oamenii. O linişte perfectă, tulburată doar de 
vuietul vântului, domnea pe malul egiptean al Mării 
Trestiilor. Clipind des, din cauza vijeliei, apirii îşi priveau cu 
insistenţă şeful necunoscut până atunci de aproape de nici 
unul dintre ei. Un bărbat tânăr şi puternic, cu faţa hotărâtă 
încadrată de şuviţe brune, pe care vântul le umfla, şi de o 
barbă care se ondula. Aşadar el era cel căruia Domnul lui 
Avraam îi vorbise, după patru secole de tăcere. O rafală 
furioasă de vânt îi ridică mantaua şi părea că are nişte aripi 
care se mişcau la orizontală în spatele lui. 

“ Lăudaţi-l pe Domnul! strigă el cu putere din toţi 
rărunchii,  întinzând brațele spre cer. Lăudaţi-l pe 
Eliberatorul vostru!” 


Ordinul se transmise din aproape în aproape şi un 
murmur nedesluşit se înălţă din câmpul de grâu până la 
hotarele lui cele mai îndepărtate. 

“Glorie Domnului nostru! Glorie Eliberatorului nostru!” 

Răspunsul se ridica tot mai sus, ca un bubuit, părând a fi 
mai degrabă un fenomen natural decât voci umane. 
Pescăruşii erau înnebuniţi de frică. 

In cele din urmă, Mose se sprijini pe umerii celor care îl 
purtau, fratele său Aaron şi Arfaxad, şi sări sprinten pe 
pământ, cu faţa gravă, aproape îngrijorat. Şefii, sau cel 
puţin cei care păreau a fi şefi, se îngrămădeau în jurul lui, 
privindu-l îngrijoraţi, cu încordare, aşteptând un ordin. 
Totuşi, el nu scoase nici un cuvânt, încercând să realizeze 
imensitatea evenimentului, dar fără să piardă din vedere 
cât era de urgent. 

Emoţia lui era pe măsura mulţimii adunate şi a 
circumstanțelor, dar şi mai puternic era sentimentul unei 
decizii superioare: numai un Dumnezeu, cel mai mare 
dintre toţi, ar fi putut scoate atâţia oameni din căminele lor 
şi i-ar fi putut convinge să se lase conduşi spre un pământ 
nou. Aproape treizeci de mii de suflete părăsiseră un 
pământ unde altădată crezuseră că ar putea prinde 
rădăcini. Şi asta la îndemnul unui necunoscut care i-a 
asigurat că Domnul însuşi se manifestase în el cu toată 
puterea Sa. Mose îşi dădea bine seama că acest lucru friza 
absurdul şi că nu s-ar fi întâmplat niciodată fără speranţa 
secretă a apirilor de a pleca către o ţară care să fie a lor şi 
care să nu poarte numele de Servitute. O ţară adevărată şi 
minunată, cea despre care strămoşii povesteau adeseori, 
fără să creadă prea mult, pe care Dumnezeul lui Avraam 
le-o promisese. |n altă parte, departe de contramaiştrii 
furioşi, de corvoacle, de umilinţe. Departe de acest rege 
nebun care nu mai contenea să acopere pământul cu 
edificii menite să-i celebreze gloria. Nu vântul mării legăna 
aceste spice, ci speranţa. El, Mose, n-avea nici un merit în 
această întreprindere extraordinară, el nu era decât un 


executant. Da, într-adevăr, fusese atins de mâna Domnului, 
cum i se spusese adesea. 

“Tot ceea ce se întâmplă te depăşeşte, Ramses! 
murmură el. Domnul este mai mare decât toţi zeii tăi care 
flecăresc, latră, ţipă şi grohăie!” 

Lovi cu călcâiul în pământ; era nerăbdător să părăsească 
pământul Egiptului. Încă mai trebuia să fie la înălţimea 
sarcinii. Aaron observă gestul fără să-l înţeleagă. 

În cele din urmă vântul uscă lacrimile şi zgomotul 
valurilor îşi reintră în drepturi. Ţipetele intempestive ale 
pescăruşilor acopereau implorările, rugile exaltate, ca şi 
strigătele mamelor ce nu-şi găseau copiii sau ale bătrânilor 
care se plângeau de picioare, de spate ori de cap. Şi când 
beţia  regăsirii cu acest popor pe care Domnul i-l 
încredinţase se risipi, acolo, pe ţărmul apusean al Mării 
Trestiilor care îi despărţea de libertate, Mose se trezi 
cuprins de panică. Urma să conducă, în siguranţă, spre 
libertate treizeci sau patruzeci de mii de persoane, bărbaţi, 
femei, copii, bătrâni, veniţi din Egiptul de jos doar la 
chemarea lui, aşa cum le-o spuseseră şefii lor, convinşi mai 
mult de el decât de ei înşişi că el era steaua destinului lor şi 
că Domnul lui Avraam le va arăta drumul spre un viitor liber 
şi prosper. 

Una era să-şi dorească acest lucru şi cu totul altceva 
să-şi asume răspunderea aproape militară a acestei 
populaţii. Şi dintr-o dată Mose se trezi stăpânit de 
sentimentul că trebuia să se grăbească. Ramses era 
răzbunător, putea foarte bine să se răzgândească şi să 
trimită în forţă armata pe urmele exilaţilor. Ceea ce ar 
însemna un masacru. Era deja amiază şi chiar dacă 
traversarea Mării Trestiilor începea imediat, era puţin 
probabil ca ea să se termine înainte de căderea nopţii. De 
altfel, rămânea de văzut dacă Marea Trestiilor avea să-i 
facă pe egipteni să-şi schimbe hotărârea de a-i urmări până 
în deşert pe foştii lor sclavi, pe care îi făceau indirect 


10 


responsabili de masacrul copiilor în urma căruia Ramses se 
înduplecase şi-i lăsase să plece. 

Mose străbătu cu privirea imensa oglindă de apă din faţa 
lui, în care se reflecta cerul argintiu. O adevărată mare, 
presărată însă cu tufe de trestii înalte cât un stat de om şi 
plină de capcane. Prin unele locuri, adâncimea apei era 
doar de-un cot, prin altele te puteai îneca. Acolo era, o ştia 
de la arhitecţii care făcuseră lucrările, un canal folosit de 
vapoarele cu fundul plat or, acest canal trecea printre două 
vaduri şi, dacă mergeai pe aceste vaduri, apa îţi ajungea 
până la piept. Pe acolo artrebui să treacă, căci nu se punea 
problema să o ia pe drumul de coastă. 

La asta se gândea când văzu venind o delegaţie de 
bărbaţi cu feţele tulburate, cu sprâncenele ridicate, gata să 
izbucnească în plâns, cu mâinile întinse spre el. Erau şefii 
clanurilor, Enoh, lemuel, Gherşon, Libni, Manii şi toţi ceilalţi. 
Îl apucară de un braţ, apoi de celălalt. “Domnul! 
Atotputernicul! i s-a arătat! Pentru noi! Fie ca 
binecuvântările să se înalțe spre El secole şi secole de-a 
rândul! Tu eşti şeful nostru! Facă-se voia Sa!”. 

Mose nu mai apucă să spună nici un cuvânt, toţi aceşti 
oameni vorbeau în acelaşi timp, împroşcând cu salivă, 
vehemenţi, patetici, exaltaţi, inspirați, profetici, fără să 
asculte nimic, iar unii chiar erau gata să facă un sacrificiu: 
aduseseră cu ei miei, porumbei... 

- Nici nu se pune problema, zise Mose tranşant. 

- De ce? 

- N-avem timp de pierdut. 

- Dar ca să aducem o jertfă Domnului, salvatorului 
nostru, avem cu siguranţă timp... 

- Suntem aici pentru că ne pregătim să trecem Marea 
Trestiilor şi să punem apa între egipteni şi noi, după voinţa 
Domnului, nu pentru a sărbători. 

Când bărbaţii se întoarseră la posturile lor, vizibil 
dezamăgiţi, Mose îl întrebă pe Aaron: 


11 


- Ce ţi-a spus exact mesagerul lui Ramses când l-ai 
văzut? 

- A spus că suntem o plagă pe faţa ţării sale şi din cauză 
că i-am ofensat pe zeii Egiptului, prin prezenţa noastră 
acolo, s-au abătut atâtea nenorociri asupra regatului său. Şi 
a mai spus că stăpânul celor două ţări era fericit că vrem să 
plecăm. 

- Şi ce altceva a mai spus? 

- Că răzbunarea lui Sehmet împotriva trădătorilor şi 
asasinilor care ne conduc va fi cumplită şi că zeiţa îi va rupe 
în bucăţi. 

“Trădătorii” era un plural care-l desemna pe Mose. 

- Ţi-a lăsat şi un mesaj scris? Intrebă el. 

- Nu. A fost doar unul verbal. 

Mose se gândi o clipă, apoi îl întrebă din nou: 

- Ce părere ai? 

- Cred că a vrut să ne insulte, răspunse Aaron. 

- Aş vrea să fiu sigur că s-a convins de hotărârea noastră 
de a pleca. Câte provizii au luat apirii cu ei? 

- In afară de câteva animale, după cum vezi, pâine pe 
care o vor coace pe drum, brânză, ouă... 

- Dar apă? 

- Apă? Da, câte-o ploscă. De ce, nu există apă acolo 
unde ne duci? 

- De ce nu i-ai pus să ia mai multe provizii? E totuşi o 
călătorie lungă. 

Aaron îşi privi mirat fratele, cu un uşor reproş: 

- Imediat după plecarea mesagerului lui Ramses din 
Avaris, le-am dat ordin să se pregătească. Am urmat 
instrucţiunile tale întocmai. Ne adunaserăm deja pe țărm, 
convinşi că Domnul nu şi-ar încălca promisiunea. Mesagerul 
a venit în a doua parte a după-amiezii până când ordinul s-a 
răspândit, s-a făcut noapte. Am mâncat repede şi am luat 
cu noi tot ce puteam duce fără să ne îngreuneze drumul. 
Aşa cum ne-ai recomandat, stabiliserăm să plecăm de la 
Sucot. Am mers două nopţi şi o zi pentru a ajunge la Etam, 


12 


apoi o jumătate de zi pentru a ajunge la punctul de întâlnire 
pe care-l fixaseşi. Şi iată-ne. Cel mai important lucru era să 
pornim la drum, înţelegi? Am plecat şi am ajuns, nu-i aşa? 

Mose căzu pe gânduri. Se mira că egiptenii îi lăsaseră pe 
toţi aceşti oameni să treacă pe la Tieku, Sucot-cum 
spuneau apirii în limba lor. Acolo era totuşi o fortăreață 
care supraveghea drumul de acces în Egiptul de Jos. 
Soldaţii trebuie să fi fost uimiţi văzând acest puhoi de lume 
fugind din Egipt. 

- Ce au spus la Tieku, întrebă el, când au văzut toată 
lumea asta părăsind regatul? 

- Le-am explicat că ne alungase faraonul, şi oricum n-au 
văzut mare lucru pentru că era noapte. 

- Aşadar gărzile n-au văzut câţi sunteţi? murmură Mose 
ca pentru sine. 

- Nu, nu cred c-ar fi putut să ne numere. Dar ce 
importanţă are? Întrebă Aaron. 

- Are importanţă. Asta înseamnă că Ramses nu va afla 
decât mâine câţi oameni au părăsit tara. 

- Şi? 

- Şi va avea o mare surpriză. lar urmările vor fi 
imprevizibile. 

Se felicită că dăduse Sucot ca punct de întâlnire dacă ar 
fi intenţionat să se opună plecării apirilor, egiptenii şi-ar fi 
imaginat cu siguranţă că aceştia o luaseră pe drumul de 
coastă, care era mai uşor. 

Arfaxad şi Lumi se apropiaseră de ei şi auzeau toată 
conversaţia. Toţi aşteptau ca Mose să ia o decizie, doar 
n-aveau să-şi petreacă noaptea acolo, stând pe loc. 

- Avem, cred, provizii pentru trei zile. Nu vor fi de ajuns? 
Domnul va veghea asupra noastră. 

- Domnul va veghea asupra noastră, repetă Arfaxad, 
încercând să-l liniştească pe Mose din priviri, uitând fără 
îndoială că acesta parcursese deja drumul. 

Avea acea privire a oamenilor care încearcă să-ţi dea 
încredere, când de fapt ei habar n-au de ce-i aşteaptă. Și 


13 


Mose nu mai putea da înapoi. Nu putea să meargă decât 
înainte. 

Pentru o fracțiune de secundă îşi imagină ce s-ar 
întâmpla dacă şi-ar exprima cea mai mică îndoială cu 
privire la reuşita acestei aventuri. Probabil că ar fi făcut 
bucăţi. Arfaxad ghici neliniştea lui Mose, căci îl prinse de 
braţ şi-i repetă: 

- Domnul va veghea asupra noastră, Mose. Ne-a adus 
până aici, o să ne călăuzească şi mai departe. 

Până la urmă această încredere se dovedi molipsitoare şi 
Mose se mai linişti puţin. 

- Bine, spuse el, trebuie să ne grăbim. Spune-i şefului că 
toată lumea trebuie să-şi scoată sandalele din picioare. 
Vom traversa pe cele două diguri care sunt la o sută de coţi 
depărtare de aici. Tu vei rămâne cu mine aici, pe malul 
acesta al mării, până când vor traversa toţi. 

- Nu mergi să le vorbeşti? se nelinişti Aaron, surprins. Nu 
le vorbeşti de Domnul? 

- Domnul nu ne-a scos din Egipt ca să ţinem predici pe 
drum, replică Mose. 

- De ce această grabă? Întrebă Arfaxad. 

- Nu am încredere în egipteni, răspunse Mose, evitând 
să le spună că o furtună în Marele Verde ar face Marea 
Trestiilor impracticabilă. Vremea fusese foarte 
schimbătoare în ultimele zile şi traversarea de la Eţion- 
Geber încoace fusese uneori periculoasă. 

- De ce? Oare n-a înţeles Ramses că Domnul ne apără? 
Întrebă Lumi. Ar îndrăzni să-l sfideze pe Domnul care i-a 
provocat atâtea rele? 

- Domnul nu i-a făcut nici un rău lui Ramses până acum, 
îl contrazise Mose. Capacitatea de răzbunare a lui Ramses 
este intactă. El este în stare să-şi schimbe părerea şi să 
trimită trupe după noi. lrosim timpul vorbind. Trebuie să 
începem traversarea. Fiecare şef de clan să-i conducă pe ai 
săi. 


14 


Tonul era fără replică şi chiar nerăbdător. Aaron, Lumi, 
Arfaxad şi ceilalţi se retraseră pentru a le spune şefilor de 
clan că trebuia să pornească la drum. 

Aşa că se porniră, cu Enoh în frunte, însoţit de nevastă, 
de copii şi de un sclav care nu voise să rămână în urmă, 
temându-se fără îndoială de răzbunarea egipteană şi având 
misiunea să care după el două oi. Enoh se descălţă, privi 
apa şi îşi înmuie prudent un picior. 

- Este adâncă! strigă el la Mose. 

- Nu ajunge mai sus de genunchi, răspunse Mose. Puneţi 
bine piciorul pe vad! Înaintaţi în linie dreaptă! 

Cunoştea acel vad: avea cinci sau şase coţi lărgime şi 
n-aveai cum să faci abstracţie de el. Enoh îşi ridică mantaua 
pe cap, îşi puse bocceaua pe umăr, ţinând-o c-o mână şi 
intră în sfârşit în apă, urmat de nevasta lui. Mai vioi, copiii o 
luaseră ca pe o joacă şi îşi depăşiseră deja tatăl. Oile îi 
urmau fără a face prea multe nazuri, încercând să înoate 
pentru a-şi păstra capul deasupra apei. Vreo şaizeci de 
persoane o luară pe urma pionierilor, când Enoh, prins de 
un curent brusc, îşi pierdu echilibrul, ridică un braţ şi începu 
să strige. Copiii se întoarseră pentru a-l ajuta să se ridice în 
picioare. Vadul, nu mai lung de cinci sute de coţi, era, ce-i 
drept, mai adânc pe alocuri, dar când îi vedeai pe aceşti 
copii cum îl străbăteau cu paşi mari şi sprinteni îţi dădeai 
seama că nu era o expediţie periculoasă. Îi vedeai 
debarcând cu bine pe celălalt mal, dând la o parte trestiile 
care îi ascundeau apoi din nou vederii. Dar totul dura mult 
prea mult din cauza femeilor şi a bătrânilor; mulţi dintre ei 
nefiind prea înalţi se înspăimântau văzând apa atât de 
mare, temându-se să nu-şi piardă baloţii puşi pe cap. 

-N-o să se sfârşească niciodată? strigă Mose. Mai 
repede! Aaron, să folosim şi celălalt vad care este mai jos. 
Rămâi tu să supraveghezi trecerea pe acest vad şi spune-le 
celorlalţi să mă urmeze. 


15 


Celălalt vad nu era prea departe. Mose înainta spre el, 
făcându-le semn cu mâna fugarilor şi în curând erau la fel 
de mulţi pe ambele vaduri. 

Trecură câteva ore, apoi, la un moment dat, când 
soarele începuse să apună, unul din şefii clanurilor, Mişael, 
care părea a fi mai de treabă decât alţii, se îndreptă spre 
Mose. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, cu o figură 
aspră, care fusese un timp contramaistru la Memfis. 

- Frate Mose, doar jumătate din oamenii noştri a trecut 
vadurile. Se lasă noaptea şi se va crea învălmăşeală dacă 
unii vor fi de-o parte şi alţii de cealaltă. Din câte-am înţeles, 
ai fi vrut să traversăm cât mai repede posibil. 

Mose îl privi întrebător. 

- Aşadar trebuie să ne continuăm traversarea şi în 
timpul nopţii, relua Mişael. Nu crezi că ar fi bine să luminăm 
locul? 

- Aşa e, recunoscu Mose. Avem smoală? 

- Am adus cu mine un vas. 

- Şi jăratic? 

- Şi jăratic. 

- Foarte bine, spuse Mose. Pregăteşte două torţe, câte 
una pentru fiecare vad. Cei care ţin torţele vor sta la 
mijlocului vadului ca să-l lumineze în întregime şi să arate 
drumul. 

Torţele fură pregătite în mai puţin de o jumătate de oră, 
timp suficient pentru a face un foc din vreascuri şi pentru a 
aprinde mai apoi smoala. Mişael se postă el însuşi la 
mijlocul primului vad şi un alt bărbat, un tânăr pe care 
Mose nu-l cunoştea, se postă la mijlocul celui de-al doilea. 
Flacăra torţelor se zburlea în bătaia vântului, dar aveau 
destulă smoală, din cea mai bună, ca să nu se stingă. 

- Flăcările ar putea atrage atenţia egiptenilor, îi zise 
Aaron. 

- Nu sunt egipteni prin aceste locuri, doar marinarii de 
pe vapoare, şi oricum prefer să-mi asum acest risc decât să 


16 


întrerup traversarea până în zori, răspunse Mose, care 
începea să resimtă oboseala. 

Nu făcuse altceva decât să stea ore în şir cu picioarele în 
apă; nu se odihnise nici un moment din ajun şi nu mâncase 
aproape nimic. Işi desfăcu traista şi scoase o bucată de 
pâine şi câteva smochine uscate. Se gândea cum rezistă 
ceilalţi, mai ales femeile şi bătrânii care mărşăluiau de două 
zile şi două nopţi. 

- Intoarce-te la postul tău, îi spuse el lui Aaron. Deodată 
se auziră ţipete în şirul care trecea pe vadul supravegheat 
de Mose. O femeie alunecase şi căzuse în apă, iar bărbaţii o 
ridicaseră la suprafaţă. Nu se lovise prea rău, dar plângea şi 
striga, spunând că îndurase prea multe şi că asta era peste 
puterile ei. Rudele veniră să se plângă lui Mose că femeia 
era obosită, ca şi ei de altfel, şi că nu mai puteau să 
înainteze. 

- E vorba de libertatea voastră, de libertatea noastră, le 
spuse Mose.. 

Fără îndoială, spuse un bătrân, dar nu ştim încotro 
mergem. 

Mose nu ştia nici el foarte bine. 

- Fie, spuse el. Faceţi o haltă pe celălalt mal şi 
odihniţi-vă pană în zori. 

- Sub cerul liber? se indignă bărbatul. 

- N-o să ridicaţi totuşi corturile doar pentru patru sau 
cinci ore de somn... 

- Patru sau cinci ore? repetă bărbatul nevenindu-i să 
creadă. Dar suntem epuizați, sunt trei nopţi şi două zile de 
când mărşăluim! 

- Am spus patru sau cinci ore de somn, până în zori, 
asta-i tot. 

- Şi unde mergem după aceea? 

- In Canaan, răspunse Mose în pragul exasperării. 

- Este departe? 

- Da, este departe. 


17 


Şi îi întoarse spatele bărbatului ca să se ducă să-i anunţe 
pe cei doi purtători ai torţelor şi pe Aaron că cei care voiau 
să facă un popas pe celălalt mal al Mării Trestiilor puteau 
să-l facă până în zori, nu mai târziu. In această noapte 
vântoasă era imposibil să-i găseşti pe şefii clanurilor pentru 
a-i însărcina cu transmiterea acestor ordine. Traversarea 
tindea să se transforme în debandadă şi, o oră mai târziu, 
nu mai era nimeni pe vaduri; de o parte şi de cealaltă a 
Mării Trestiilor, fugarii se culcaseră la marginea dunelor, 
încotoşmăniţi în cuverturile lor, încercând să prindă câteva 
ore de somn. Unii îşi aprinseseră focuri de la torţe şi îşi 
coceau pâinea. Între timp, clanurile se dezmembraseră, aşa 
că fiecare era pe cont propriu. 

O începuseră prost şi Mose, care era şi el epuizat, se 
duse la Aaron să organizeze paza. Vor face cu rândul şi vor 
dormi fiecare câte trei ore. Traversarea va fi reluată a doua 
zi. Purtătorii torţelor merseră în urma lor, apoi stinseră 
torţele în nisip şi se culcară şi ei. 

Mose adormi primul, răpus de oboseală. Se înfăşurase în 
manta, rezemat de o dună. Somnul îl învălui precum 
moartea. 


2 


“Ei nu au un zeu al mării.” 


Când Aaron veni să-l trezească, într-a doua oră de după 
miezul nopţii, el îşi înăbuşi un strigăt şi se trase înapoi 
îngrozit. Mose deschise ochii, se ridică şi sări asupra lui cu 
pumnul ridicat. Apoi încremeni şi întoarse spre fratele lui o 
faţă buimacă. 

-Aaron! 

- Eu sunt. Ce te-a apucat? Mose îşi trecu palma peste 

faţă: 


18 


- Credeam că... că e Ramses, spuse cu o voce pierită. 
Ramses care venise să mă atace. 

Se aşeză şi bău o gură de apă din ploscă. Umezeala 
nopţii îi pătrundea în oase. Căută din priviri un foc unde să 
se “-incălzească. 

- Nu te gândeşti decât la Ramses. Numai pe el îl visezi.O 
să mă culc şi eu un pic. 

- N-ai văzut nimic? 

- Nimic. Dorm cu toţii, de o parte şi de alta a mării. 

- O să te trezesc peste trei ore. 

- Dar mai e până-n zori, sări Aaron. 

- Până trezim pe toată lumea şi până vor traversa şi cei 
care-au mai rămas, o să se facă dimineaţă. 

- Dar de ce te grăbeşti aşa? 

- Ti-am mai spus-o. Nu am încredere în Ramses. V-a 
lăsat prea uşor să plecaţi. 

- Nu crezi că îi e teamă acum de Domnul? Întrebă Aaron 
intinzându-se să se culce. 

- Lui nu-i este frică de nimeni, răspunse Mose plecând în 
căutarea unui foc. 

Găsi unul aproape stins. Aruncă în el câteva vreascuri şi 
focul trosni cu putere, începând să scoată fum. Un bătrân 
care dormea în apropierea lui se trezi bombănind, apoi se 
apropie, se aşeză lângă foc, aruncându-i lui Mose o privire 
opacă şi urcluroasă. Era clar că nu-l recunoscuse poate că 
nici nu-l văzuse vreodată. Mormăi: 

- E nebun Mose ăsta. 

- De ce? se îngrijoră Mose. 

- De ce el şi prietenii lui ne-au făcut să plecăm din Egipt? 
Ne era bine acolo, aveam casele noastre, turmele noastre, 
pământurile noastre. 

- Eram sclavi, replică Mose. 

- Eram sclavi pentru că eram prea puţini şi pentru că nu 
puteam să ne apărăm şi să ne facem respectaţi. Aceeaşi 
soartă ne aşteaptă peste tot, oriunde vom merge. 

Întinse mâinile spre foc şi continuă: 


19 


- l-am spus asta lui Corah. Dar el a zis că acest Mose 
primise ordin de la Domnul lui Avraam. 

- Şi nu crezi asta? Întrebă Mose. 

- Nu. Nu văd de ce Domnul s-ar arăta după patru secole 
de tăcere pentru a ne arunca într-o expediţie istovitoare 
fără să ştim unde mergem. N-am avut nici o dovadă a 
existenţei lui de când am venit în Egipt. 

- S-a arătat pentru că a văzut că trăiam în sclavie, zise 
Mose. 

Şacalii se auziră urlând. 

- În plus, n-am văzut niciodată ca zeii să se arate şi să-i 
vorbească unui muritor, reluă bătrânul. Din ce clan ziceai că 
eşti? 

- Din clanul lui Levi. Bătrânul îşi ridică privirea. 

- Ai vocea tânără. Înseamnă că eşti sănătos. Dar mulţi 
dintre noi nu sunt şi această fugă e pentru ei o încercare 
grea al cărei sfârşit nu-l văd. 

- Nu crezi în Domnul? Întrebă Mose după un timp. 

- Aş vrea ca Domnul să creadă în mine, spuse bătrânul. 
La ce e bun un zeu dacă te lasă să suferi? Muncesc de când 
aveam cinci ani, am dus o viaţă cinstită, mi-am crescut 
copiii şi copiii mei i-au crescut pe nepoţii mei şi iată-mă 
aruncat în deşert, în întuneric şi în frig ca un răufăcător. 
Domnul nostru este oare orb? 

- Nu-ţi pierde speranţa. 

- Dar tu, tu cine eşti, de mai speri? 

- Sunt Mose, zise ridicându-se. 

Îl lăsă pe bătrân în faţa focului şi o luă pe malul apei, în 
foşnetul trestiilor care se transforma din confidenţă tandră 
în profeție de nebun. Scrută noaptea de parcă ar fi încercat 
să zărească moartea la orizont şi nu văzu nimic. Privi 
stelele, gândindu-se că era acolo de dinainte de a apărea el 
şi că vor mai fi şi după. Vântul se înteţea, ceea ce ÎI 
îngrijora. Se întoarse printre grupurile de oameni care 
dormeau şi îi privi aşa cum un tată îşi priveşte copiii 
adormiţi. Erau copiii lui de acum înainte. Şi fără îndoială vor 


20 


fi nerecunoscători cu el, aşa cum vor fi şi cu Tatăl lor celest. 
Suspină. De ce Domnul îi încredinţase această povară? 
Pentru că era puternic? Oare cei puternici trebuiau să 
plătească mereu pentru forţa lor? O umbră se apropia de el. 

- Nu dormi, constată bărbatul, şi Mose recunoscu vocea 
lui Mişael. 

- Cineva trebuie să vegheze. 

- De care duşman te aperi? 

- De Ramses, zise Mose. 

- Crezi că ne va ataca noaptea? Nici el nu vede mai bine 
ca noi. 

- Poate trimite spioni. 

- De ce? 

- Ca să afle informaţii despre poziţia noastră. După care 
ne-ar ataca în zori. 

- De ce să ne atace? Nu el ne-a permis să plecăm? 
Dezastrele nu l-au învăţat minte? 

- Permisiunea pe care ne-a dat-o nu e decât un gest de 
dispreţ prin care voia să ne arate că n-avem nici o valoare 
pentru el. Dar eu îl cred în stare să-şi calce cuvântul, ca să 
dea vina pe noi pentru calamităţile care s-au abătut asupra 
Egiptului şi ca să ne pedepsească pentru c-am fugit. Şi mai 
ales pentru că l-am lăsat fără cea mai importantă mână de 
lucru. 

- Dar totuşi, insistă Mişael, s-a obosit să trimită un 
mesager la fratele tău pentru a-i spune că suntem liberi să 
plecăm. Crezi că se va dezice? Că nu are cuvânt? 

- Singurul cuvânt al celor puternici este puterea lor. 

- Tu îl cunoşti. Este aşadar lipsit de onoare? 

- Puterea nu cunoaşte onoarea, Mişael. Ramses este 
nebun de putere. Poate că tatăl său cunoştea onoarea, 
pentru că lui îi era frică de zeul său eponim, Seth. Dar 
Ramses se crede o divinitate încarnată care nu se poate 
dezice. Tot ce face este pentru el drept, aşa cum este 
pentru zei. 


21 


Mişael nu mai spuse nimic, copleşit de realismul şefului 
său. Mose ridică ochii spre stele a cincea oră de după 
miezul nopţii se sfârşea. Mancă puţin din pâinea şi brânza 
pe care le adusese cu el de la Eţion-Geber, apoi câteva 
smochine uscate şi bău o gură din ploscă. Apoi merse să-l 
trezească pe Aaron. 

Acesta avea somnul greu. Se trezi în cele din urmă, îşi 
trecu mâna peste faţă şi când distinse forma aplecată 
asupra lui, oftă şi zise: 

- E încă noapte. 

- Într-o oră se va lumina. Trezeşte-te. Eu mă duc să-i 
trezesc pe cei de pe malul egiptean şi tu trezeşte-i pe cei 
de pe malul acesta. 

Aaron se ridică într-un târziu, respirând greu. 

- Vântul se înteţeşte, zise Mose. Să ne grăbim. 

- Ce legătură are vântul? 

- O să-ţi explic. Sau o să vezi şi singur. 

Îl căută pe Mişael din priviri, dar negăsindu-l îl strigă pe 
nume. Acesta veni în goană. 

- Pregăteşte-te să aprinzi torţele, îi zise Mose. 

- Nu aştepţi să se facă ziuă? 

- Nu. Mă duc pe celălalt mal. Toţi cei care sunt gata să 
traverseze vor începe s-o facă deja. Am nevoie de torţe ca 
să traversez dincolo. 

Mişael se întoarse o clipă mai târziu cu o torţă a cărei 
flacără tremura din cauza nisipului care se amestecase cu 
smoala. O altă torţă ardea în mâinile unui bărbat, câţiva 
paşi mai încolo. Mose reperă vadul. Curentul devenise mai 
puternic. Se îndreptă cu paşi numărați spre malul egiptean. 

- Urmează-mă! Îi strigă el lui Mişael care rămăsese acolo 
sus, pe malul asiatic. Ai grijă la curent! 

Escaladară malul abrupt al Egiptului, îşi traseră un pic 
sufletul, apoi îi cuprinseră cu privirea pe cei care dormeau 
îngrămădiţi precum morţii rămaşi după o misterioasă 
bătălie. Mose aprecie că erau acolo cel puţin cincisprezece 
mii de oameni. 


22 


- În picioare! le strigă cu o voce de stentor. În picioare 
toată lumea! Trebuie să traversăm! 

- La ora asta? ÎI întrebă o femeie. N-ai pic de milă? 

- Mila mă face să vorbesc, i-o întoarse Mose. Ridicaţi-vă, 
dacă ţineţi la viaţa voastră. Trebuie să terminăm 
traversarea! 

- În miez de noapte? se îndignă un bărbat. 

- Zorii vor miji în câteva clipe, spuse Mose. Strângeţi-vă 
lucrurile şi pregătiţi-vă. 

Oile începură să behăie, trezindu-i pe oameni. 

- Şefii de clan care sunt printre voi să se ridice şi să vină 
la mine! strigă Moise, a cărui faţă era luminată de torţa lui 
Mişael. 

Cinci sau şase oameni apărură, abia mişcându-se. 

- Ce e cu graba asta? Întrebă unul dintre ei, Cohat. 

- Trebuie să traversăm toţi înainte să se facă ziuă. 

- Asta o spui tu! replică Cohat. 

- O spun la ordinele Domnului care ne protejează. N-aţi 
plecat din Avaris ca să vă instalaţi aici, din câte ştiu! 

Ecourile schimbului de replici îi trezi şi pe cei care mai 
dormeau încă. Unii îşi strânseră lucrurile, alţii se 
îndepărtară ca să-şi facă nevoile, iar vreo zece-doisprezece 
se apropiară de Mose, gata de traversare. 

- Arată-le drumul, îi zise el lui Mişael. 

Apoi se duse să-i ocărască pe ultimii recalcitranţi. Unii nu 
voiau să traverseze Marea Trestiilor înainte să se lumineze 
bine. Marşul spre vad fu reluat iar cerul devenea pe 
nesimţite mai alb. Mişael, în mijloc, îi chema pe oameni, 
făcându-le semn cu mâna. În curând, fluxul emigraţilor 
atinse densitatea din ajun. Când umbrele nopţii păliră, Mose 
se duse la jumătatea celuilalt vad, fluturându-şi braţele şi 
strigând: 

- Pe aici! Pe aici! Repede! 

O parte din mulţime îl urmă. El le întindea mâna 
bătrânilor şi îi liniştea. Pe celălalt vad, Mişael stinsese torţa. 


23 


Vântul se iscase cu violenţă. Valuri din ce în ce mai 
puternice se izbeau de vaduri. 

- Câţi au mai rămas? Il întrebă Mose după o oră pe unul 
dintre bărbaţii care înaintau pe vadul lui. 

- Vreo două mii, nu ştiu exact. 

- Intoarce-te şi spune-le să se grăbească. 

Omul se supuse, mulţumit că poate să ajute şi el cu 
ceva. În mijlocul apei o oaie behăia şi când se duseră s-o 
ajute constatară că un pui de rechin, lung cât un braţ, îi 
apucase coada şi fură nevoiţi să omoare rechinul pentru a o 
elibera. Mose îşi aminti că într-adevăr rechinii se 
reproduceau puţin mai sus, în Marele Negru. 

Nu peste mult timp, fluxul emigraţilor se rări şi din 
partea lui Mose nu mai venea nimeni. El alergă spre mal, îl 
escaladă în grabă şi scrută peisajul. În afara focurilor care 
fumegau, nu se vedea nimic. Ultimii fugari coborau malul 
spre vadul unde se afla Mişael. 

- Repede, repede! striga el. 

Săriră şi se împotmoliră. Unul din ei căzu şi Mose se duse 
să-l ridice. 

- Apa este îngheţată, se văicări fugarul. 

- Moartea este şi mai şi! replică Mose. 

Vântul cernea asupra oamenilor nisipul din deşert. 

- Spune-le să înainteze! N-o să rămânem toată ziua pe 
malul acesta. 

- Unde ne aflăm? Îl întrebă Aaron. 

- La marginea deşertului Şur. 

Aaron se gândi un moment, realizând că nu ştia nimic 
despre acel deşert. 

- Încotro trebuie să mergem? se neliniști el. 

- Spre sud. 

- Dimineaţa se anunţa vântoasă, plină de nori şi 
friguroasă. 

In picioare, pe malul răsăritean al exilului, Mose îşi mijea 
ochii, parcurgând cu privirea ultimul peisaj al acestui Egipt 
căruia îi spunea adio. Acolo se născuse, acolo fusese 


24 


copleşit de onoruri, dar din toate nu-i mai rămăsese decât 
un gust de cenuşă. Oamenii îşi puseseră zeii în slujba lor, 
dar Dumnezeu nu era servitorul nimănui. Bieţi aroganţi! Ei 
credeau că luptă împotriva corupţiei cu mirodenii şi 
îmbălsămări! Corupţia este în minţile voastre! Un freamăt 
imperceptibil bruia orizontul spre nord, apoi se auzi clar: 
erau infanteriştii lui Ramses, precedaţi de douăsprezece 
care şi de ţipetele isterice ale pescăruşilor. 

- lată-i! strigă el cu voce sugrumată. 

- Pe cine? Întrebă Aaron. 

Mose nu răspunse. Câţiva bărbaţi li se alăturară, 
între-bându-se la ce se uitau, apoi nu mai spuseră nimic. 

- Tocmai de asta mă temeam! murmură Mose. Vin din 
nord! Au încercat să ne bareze drumul de coastă! lată 
motivul întârzierii lor. 

Aaron şi ceilalţi nu înțelegeau nimic din ce spunea Mose 
şi începură să ţipe. 

- Or să ne ajungă din urmă! Ne vor masacra! 

- Nu ne ajută la nimic dacă fugim, spuse Mose. E mai 
bine să aşteptăm aici. 

- Eşti nebun! strigă un bărbat. 

- Alergi mai repede decât un cal? ÎI întrebă Mose, 
întorcându-se spre el. 

- Toate aceste suferinţe sunt zadarnice. Suntem 
blestemaţi! 

- Trebuie să fie prima garnizoană de la Avaris, zise Mose. 
O mie nouă sute de oameni. 

Un horcăit prelungit ieşi din gâtul lui Aaron. 

- Oare carele vor putea traversa vadurile? Întrebă el 
gemând. 

- In mod normal ar putea, răspunse Mose. Cu condiţia ca 
egiptenii să ştie unde sunt vadurile. 

Poate că neguţătorii îi informaseră pe egipteni de 
existenţa vadurilor, dar le spuseseră oare şi despre canal? 
Părea puţin probabil ca acesta să poată fi traversat cu 


25 


carele, gândi Mose. Dar atunci, de ce veniseră cu ele până 
acolo? 

- Au crezut fără îndoială că ne găsesc pe malul lor, 
spuse Mose. 

- Ne-ar fi tăiat în bucăţi! strigă unul dintre bărbaţi. 

- Acum îţi înţeleg graba, îi spuse Aaron lui Mose. Dar ce 
facem? 

- Ne rugăm la Domnul! ordonă Mose, întorcându-se spre 
ei. 

Erau, de-acum, acolo mai mult de o mie de oameni 
privind fascinaţi înaintarea egiptenilor, care păreau să se 
apropie cu viteza vântului. In curând carele fură la 
marginea celuilalt mal acoperit de trestii. Mose numără din 
nou douăsprezece. Fiecare purtând un ofiţer, cu platoşă şi 
cască, şi, în spatele lui, un soldat. Se opriră şi strigară ceva 
la adresa apirilor. Erau fără îndoială injurii, dar vântul, care 
biciuia furios mantalele fugarilor, ducea cu el cuvintele 
înspre deşert. Mose încercă să-i numere; erau, la prima 
vedere, aproape două mii. Intreaga garnizoană de la Avaris. 
Ramses dăduse aşadar mult mai multă importanţă plecării 
apirilor decât lăsase să se înţeleagă din mesajul adresat lui 
Aaron. El calculase că două mii de oameni erau suficienţi ca 
să decimeze grosul fugarilor şi să aducă înapoi zece sau 
douăzeci de mii de prizonieri. Şase sau şapte infanterişti 
egipteni coborâră malul, fără îndoială în căutarea vadurilor. 
Ei se împotmoliră un moment sub privirile sticloase ale 
apirilor, luptând cu greu împotriva curentului care părea 
furios. In cele din urmă, făcură semne că găsiseră unul din 
vaduri. 

- Trebuie să fugim! striga Aaron. 

- Linişteşte-te, ţi-am spus că asta n-ar sluji la nimic, 
spuse Mose cu ochii pironiţi pe Marea Trestiilor, spre sud. 
Tot ce putem spera e să ne atace repede. 

Unul din care înainta, zdruncinându-se, către vad, iar 
cAli se cabrară în faţa valurilor. Ofiţerul care-l conducea se 
întoarse şi le făcu semn pedestraşilor care coborâră şi ei 


26 


spre vad, fără mai multă siguranţă decât fugarii în 
momentul traversării lor. Primul val de infanterişti se 
aruncă în apă şi mai mulţi dintre ei îşi pierdură echilibrul şi 
începură să ţipe. Unul dintre ei; care nu ştia ce e acela un 
vad, se trezi prins într-un mascaret şi ceilalţi fură nevoiţi să 
meargă în ajutorul lui. Primul car intră în valuri şi un altul îl 
urmă îndeaproape, apoi un al treilea. Ofițerii erau prea 
ocupați să ţină în frâu cAli înnebuniţi de curentul ce năvălea 
din ce în ce mai furios în canalul Marelui Negru la nord, ca 
să dea atenţie fugarilor care îi priveau înspăimântați din 
înaltul malului. Dar, din când în când, ei le aruncau o privire 
fără echivoc. Ploaia începuse să cadă. 

- Mose! gemu Aaron. 

Mose continua să privească, cu dinţii încleştaţi, sudul 
Mării Trestiilor. Şi atunci se produse imposibilul. 

Şapte care, unul după altul, şi o mie de soldaţi egipteni 
se zbăteau în mare, încercând să rămână pe vad, moment 
în care furtuna se declanşa cu adevărat. Un prim val venit 
dinspre sud, având înălţimea unui stat de om, se revărsă 
peste egipteni. Pedestraşii îşi pierdură direcţia şi o luară la 
întâmplare, ofiţerii carelor se dezechilibrară, un car se 
răsturnă, cAli se cabrau şi nechezau, trăgând după ei în 
dezordine toate carele de acum goale şi făcându-i şi pe 
ceilalţi ofiţeri să-şi piardă echilibrul. Un al doilea val, şi mai 
puternic, acoperi cAli şi majoritatea infanteriştilor. De pe 
malul egiptean, conducătorii carelor şi soldaţii care nu 
intraseră încă în mare priveau consternaţi dezastrul fraţilor 
lor. 

- Nu ştiu să înoate, murmură Mose. Egiptenii nu au un 
zeu al mării, nu-i aşa? Dar Domnul nostru este şi Zeul mării. 

Din nou Aaron nu înţelegea ce zice. Căzuse în genunchi, 
în ploaie şi în vânt, şi plângea în hohote. 

- Domnul! Domnul ne-a salvat! striga el. Şi, agăţându-se 
de mâna lui Mose, îl îmbrăţişa. Tu ştiai! Ştiai! 

- Ştia! strigară şi alţii. 


27 


Se strânseră în jurul lui, acolo, în furtună, cu feţele 
scăldate de ploaie şi de lacrimi. Dar Mose continua să 
privească înspre celălalt mal. Nici vorbă ca egiptenii să mai 
încerce să mai traverseze. Un cal reuşise să-şi desfacă 
harnaşamentul şi urca cu greu malul pe care se aflau apirii. 

- Să-l prindem, ordonă Mose. Şi ca şi cum ar fi fost chiar 
voinţa Domnului, mai mulţi bărbaţi se lansară în urmărirea 
animalului. 

- Adunați apă de ploaie! le mai ordonă el. 

Şi îşi desfăcu chiar el plosca şi o puse pe pământ, ca să 
se umple cu apă. Pe celălalt mal, egiptenii păreau 
descumpăniţi. Trupurile pluteau pe apă. Un pedestraş 
egiptean, apoi un altul şi încă unul ajunseră să urce pe țărm 
către apiri şi se clătinară pe picioare, apoi se prăbuşiră 
gâfâind. Mose se duse să-l cerceteze pe cel care era mai 
aproape şi îi luă pumnalul pe care-l purta la centură. 

- Să-l terminăm, strigă unul din şefii de clan. 

- Nu, strigă Mose. Sunt prizonierii noştri. E rândul nostru 
să luăm prizonieri! 

- O să-i hrănim pe egipteni acum? se indignă un bărbat. 

- O să-i hrănim pe sclavii noştri, zise Mose. 

Ceilalţi care scăpaseră urcau malul opus, după care se 
prăbuşeau la pământ. _ 

- De ce ai rămas acolo? Intrebă Aaron fără vlagă. 

- Vreau să văd ce-or să facă acum... 

N-a fost nevoie să mai aştepte mult: cele cinci care ce 
scăpaseră din dezastru începeau să facă deja cale-ntoarsă. 
Era cea mai înţeleaptă decizie, căci furtuna se înteţea. 

- Ramses! strigă Mose. Dumnezeul apirilor este cel mai 
mare!! Se uita la ultimii egipteni care băteau în retragere. 
Mantaua îi era înmuiată de ploaie. 

- Să ne umplem ploştile, spuse el. 

II însărcina pe Aaron cu convocarea şefilor de clan. 
Mişael, care se ataşase de Mose, şi alţi trei, între care un 
tinerel mândru foc, veniră să-i spună că luaseră treizeci şi 


28 


unu de prizonieri şi capturaseră cinci din cele douăsprezece 
care. 

- Mergem spre sud, fiecare şef în fruntea clanului său, 
zise Mose. Vom merge toată ziua şi o să vă spun eu unde să 
â adăpostiţi când va veni momentul. 

Îşi dădu seama că vocea îi era aspră. Şi dintr-o dată, în 
aţa acestor oameni şi în ciuda eforturilor pe care le făcea, 
avu viziunea morţii brutale de care tocmai scăpaseră. 
Emoţia îl copleşi, începu să tremure din toate încheieturile, 
îşi luă faţa în mâini şi începu să plângă. 


3 
Primele regrete 


Înaintau, copleșiți încă de emoție. Nu vorbeau decât de 
un singur lucru: dacă Domnul nu şi-ar fi grăbit valurile 
pentru a îneca armata egipteană, la ora aia cadavrele lor ar 
fi fost presărate prin deşert cu miile! Plângeau atât de mult, 
încât te-ai fi putut întreba, pe bună dreptate, dacă făceau 
asta din recunoştinţă, iar copiii plângeau şi ei la descrierea 
morţii atroce de care fuseseră atât de aproape. 

Fuseseră din nou grupaţi pe clanuri şi fiecare şef înainta 
cu fiii lui alături, cu femeile, surorile şi fiicele în spate, apoi 
veneau părinţii, iar servitorii încheiau plutonul. Puținele vite 
şi cei câţiva măgari şi catâri aduşi de pe pământul fertil al 
Egiptului mergeau de o parte şi de alta. Mose şi Aaron 
mergeau în frunte, urmaţi de Miriam şi ai săi, ca şi de soţia 
lui Aaron, Elişeba şi cei patru fii ai lor, Nadab, Abihu, 
Eleazar şi ltamar. Ei se întorceau din când în când pentru a 
le arăta celorlalţi că se aflau în clanul din frunte. Mose o 
auzise deja de două sau trei ori pe Miriam spunând “Fratele 
meu, Mose” şi asta îl iritase. Ba chiar începuse să prezică 
viitorul, după cum îi mărturisise destul de încurcat Aaron! 

- Spune că Domnul sălăşluieşte în ea. 

- De când? Întrebă Mose. 


29 


- În ultimele luni, răspunse Aaron fără prea mare 
convingere. 

Da, de când aflase că Mose auzise vocea celui Atotpu- 
ternic în pustiu! Ar trebui s-o aducă cu picioarele pe pământ 
cu prima ocazie. Cât despre femeia lui Aaron, Mose o auzise 
şi pe ea trăncănind ca şi când ea ar fi organizat traversarea 
Mării Trestiilor. In zori, se văzu nevoit să le dojenească pe 
cele două cumetre. 

- Femeile din spate! ordonase pe un ton care nu admitea 
replică, fulgerându-le cu privirea pe Miriam şi Elişeba. Ele 
rămaseră năucite. Aaron protestă slab. 

Desigur, Sefira, soţia lui, nu s-ar fi comportat precum 
gâştele astea... Sefira, inteligenţa graţiei şi graţia 
inteligenţei! Gândul îi zbura fără să vrea spre cea pe care o 
considera adevărata, singura sa soţie, dar se strădui să se 
gândească la altceva. O va visa, ştia asta. Domnul nu l-ar 
separa de singura fiinţă prin care mai păstra legătura cu 
lumea asta materială. Din ea îşi trăgea forţa şi numai 
datorită ei ar putea să împlinească voinţa Domnului. Omul 
care e singur îşi mănâncă năruntaiele, cum se spunea 
odinioară în Egipt. 

Se hotărî brusc să încalece unul din cAli capturați; era 
cel mai bun mijloc de a le ţine pe femei la distanţă. Il 
trimise pe unul din fiii lui Aaron să pregătească animalul. 
Băiatul se întoarse după o oră cu doi cai şi Mose se hotărî 
să-i dea unul lui Aaron, care avu mari probleme să-l 
încalece şi să se ţină în dar care nu se dădu bătut, nevoind 
să dezamăgească asistenţa. _ 

Mose realiză că are un avantaj în plus. In afara faptului 
că-şi cruța forţele, domina peisajul şi, din când în când,. 
întorcea privirea spre celălalt mal al Marelui Verde, pândind 
cu îngrijorare prezenţa unor eventuali observatori egipteni. 
Dar malurile mării se îndepărtau tot mai mult şi, după o oră, 
coasta egipteană nu mai era decât o linie albă dincolo de 
ape. Nu se mai vedea nimic pe această linie care înghiţise o 
tinereţe, intrigi, umori, femei. Nu se mai vedeau palatele 


30 


din Memfis, nici rodiile de la Avaris, intrigile lui Hape-Nakht, 
scribii în faţa abacurilor, nici vrăjitoriile lui Buto. Nu se mai 
vedeau nici chiar cei doi copii pe care Mose îi lăsase acolo 
şi pe care curtenii îi priveau fără îndoială cu dezaprobare şi 
care creşteau sub un alt nume. 

Mose era totuşi îngrijorat. Încă de pe vremea când el 
slujea în Egipt, Seti şi Ramses construiseră galere care 
străbăteau Marele Verde dinspre est; încă mai exista riscul 
ca, în furia sa, Ramses să trimită aici câteva pentru a-i 
urmări pe fugari. Erau galere mari, fiecare putând 
transporta câte şaizeci de arcaşi. Cinci sau şase sute de 
arcaşi ar fi putut să le provoace pierderi usturătoare. Mose 
cunoştea velele galerelor: una mare şi una mică. Dar, de la 
plecare, el nu văzuse decât o barcă comercială cu o singură 
velă pătrată, care venea cu siguranţă dinspre Cuş. Aşa că 
privi din nou înainte. 

Deşertul. Deşertul pe care-l cunoscuse cu câţiva ani în 
urmă când evitase şi el drumul de coastă şi când coborâse 
spre sud, mânat parcă de un presentiment. Mânat de mâna 
Domnului. Deşertul se întindea în faţă nesfârşit. Munţii 
trandafirii şi galbeni la stânga, marea la dreapta. 
Recunoştea rămăşiţele potecii, acea piatră dură tăiată de 
intemperii şi de paşii cămilelor, şi mai recunoştea modul în 
care  tufişurile şi arbuştii spinoşi se răreau paralizaţi, 
hărţuiţi, taxaţi de căldurile infernale, de vântul arţăgos, de 
ronţăitul febril al insectelor, de şopârle, de ulii-pescari şi de 
mâncători de stârvuri înfometați, ca şi de frigul din timpul 
nopţilor. 

Aaron, care nu cunoştea aceste locuri, privea în jurul lui 
consternat de goliciunea peisajului. Munţi sterpi, nisip, 
marea... El nu vedea nimic din bogăţia deşertului, nu 
deosebea cătina şi salcâmii pitici de tufele cu fructe 
comestibile, minuscule, portocalii, cu miros de mosc nu 
recunoştea peliniţa albă, aşa cum îl învățase altădată pe 
Mose Hussam şi fiii lui. El avea nostalgia pământurilor 
cultivate. După privirea lui, Mose îl simţea dezolat: Îşi dorea 


31 


o lume gata împodobită cu palmieri-curmali, curgând de 
fructe, şi cu femei cu şolduri voluminoase, spre deosebire 
de Mose, pentru care lipsa însemna bogăţie şi setea, oricât 
de mare, însemna promisiunea apei. “în fond, sunt făcut 
pentru deşert”, îşi zise el melancolic. Fusese liber în deşert 
supravieţuise, se luptase şi se trezise, într-o bună zi, în faţa 
unui rug în flăcări. 

- Acolo unde mergem este la fel? Îl chestiona în cele din 
urmă Aaron. 

- Nu, Canaanul este verde şi fertil. Deocamdată, facem 
un ocol, spuse Mose. 

- De ce? 

- Pentru că, dacă urmam drumul drept, am fi ajuns în 
teritoriile controlate de armatele lui Ramses. Dar apropo, 
adăugă el, du-te şi adu-mi pe unul din prizonieri. 

Aaron se execută şi câteva clipe mai târziu aduse un 
militar egiptean, cu mâinile legate la spate. Mose coborâse 
de pe cal şi, ţinându-l de căpăstru, cerceta drumul mai 
îndeaproape încercând să descopere eventualele urme ale 
unei recente treceri. 

- Cine i-a legat mâinile? Îl întrebă el pe Aaron, care nu 
stiu ce să-i răspundă. 

Mose îl dezlegă pe militar şi dădu ordin să fie dezlegaţi şi 
ceilalţi. Apoi i se adresă egipteanului în limba lui: 

- Nu legându-ţi mâinile te voi face prizonier. 

- Dar cum? i-o întoarse, frecându-şi mâinile, egipteanul, 
un băiat de vreo douăzeci de ani cu o mutră arogantă. 

- Făcânduc-te să înţelegi că este în interesul tău să fii în 
serviciul meu. Ce rang aveai în armată? 

- Sunt ofiţer de car, răspunse egipteanul. 

- Deocamdată, eşti prizonierul meu, zise Mose. De unde 
veneaţi când aţi ajuns la Marea Trestiilor? 

- De la Sin, pe drumul de coastă. 

Acesta era aşadar motivul pentru care armata egipteană 
ajunsese cu atâta întârziere. În ciuda lentorii lor, fugarii 
reuşiseră să traverseze. 


32 


- Aţi crezut c-o să ne prindeţi la Sin? 

- Da, intenţionam să vă tăiem drumul spre Sinai. Dar 
când gărzile de frontieră ne-au spus că nu v-au văzut, 
ne-am gândit că o luaserăţi pe drumul spre sud şi că vă 
aflaţi încă pe teritoriul regatului. 

- Ştii de ce regele şi-a schimbat hotărârea, după ce ne 
dăduse autorizaţia de plecare? Intrebă Mose. 

- Noi, cei din armată, n-am crezut niciodată că o să 
plecaţi. De ce aţi plecat? 

- Eram obosiţi. Ţara voastră devenise o imensă 
închisoare pentru noi. 

Ofiţerul reflectă asupra acestui răspuns, dar nu păru să 
înţeleagă mesajul. 

- Şi unde mergeţi acum? se îngrijoră el. 

- În Canaan, acolo de unde am venit. 

- Ce-o să găsiţi în plus acolo faţă de Egipt? 

- Libertatea. 

Acest cuvânt îl lăsă pe egiptean cu gura căscată. De 
fapt, ce putea să însemne pentru el libertatea? Era liber în 
ţara lui şi nu concepea ca alţii să poată fi liberi în altă parte. 

- Vorbeşti aşa de bine limba egipteană pentru că eşti 
nepotul Faraonului, nu-i aşa? 

- Da. 

- Am auzit vorbindu-se despre tine în armată. Dacă te 
prinde, Faraonul o să te dea câinilor să te mănânce. 

- N-o să mă prindă. 

- De ce? 

- Pentru că Dumnezeul meu este mai puternic decât zeii 
lui şi v-a învins. 

- Suntem învinşi? se minună celălalt. Dar voi n-aveţi nici 
măcar o lance! 

- După cum vezi, nu e nevoie de lănci ca să iei prizonieri, 
spuse Mose, aplecându-se ca să cerceteze din nou drumul 
mai de aproape. 

- Dar de ce e nevoie, atunci? 

- De un Dumnezeu. 


33 


- Şi noi avem zei. 

- Dar nu v-au salvat de ape. Nici de lăcuste, nici de 
însângerarea Nilului, nici de broaşte, nici de țânțari. Nici de 
moartea noilor-născuţi, răspunse Mose. 

Egipteanul căzu pe gânduri. 

- Erau totuşi şi zeii tăi, spuse el. Nu eşti tu nepotul 
Faraonului? 

- Ce fel de zei sunt ăia? replică Mose. Zei cu capete de 
animale, zei care se omoară între ei... Nu, nu mai sunt zeii 
mei. Adevăratul Zeu mi s-a arătat şi mi-a vorbit. 

- Atunci care e zeul tău? Întrebă egipteanul. 

- Este Cel-care-este. 

-Asta nu înseamnă nimic. 

- Poate că ai urechile înfundate şi eşti orb. Poate că n-ai 
văzut nenorocirile pe care le-a abătut asupra Egiptului, 
pentru că Ramses nu voia să ne lase să plecăm. Şi n-ai 
văzut mai înainte cum i-a înghiţit pe soldaţii care plecaseră 
pe urmele noastre? 

- Spune-mi cum se numeşte zeul tău. Dacă este atât de 
puternic precum spui, vreau să fie şi zeul meu, se 
entuziasma soldatul. 

- Atunci renunţă la zeii tăi. 

- De ce, el este duşmanul celorlalţi zei? 

- Nu există alţi zei, nu există decât El! strigă Mose cu 
putere. 

- Cu ce seamănă? 

- Nu seamănă cu nimic şi seamănă cu tot, fiindcă el a 
creat această lume. 

Cerul, până atunci încărcat de nori negri, se lumină 
dintr-o dată, dar vântul continua să sufle cu putere şi marea 
făcea valuri înspumate. Puțin după jumătatea zilei, patru 
şefi de clan - Cohat, bătrânul, Mahli, Josua, Corah - veniră 
să-i vadă pe Mose şi pe Aaron. 

- Acum că am ieşit din Egipt şi nu mai e nici o urgenţă, 
am vrea să facem un popas pentru a ne reveni un pic şi 
pentru a ne odihni. Mulţi sunt obosiţi. 


34 


Mose fu de acord, atrăgându-le însă atenţia ca opririle să 
nu fie prea lungi ca să nu se prelungească prea mult 
călătoria. 

- Când o să găsim apă şi hrană? mai întrebă Corah. 

- Apă - nu înainte de trei zile, cel puţin, răspunse el, 
amintindu-şi de drumul pe care-l făcuse altădată prin 
regiune. Şi încă atunci, el mersese fără să se oprească de 
multe ori, doar noaptea. 

Miriam apăruse în spatele şefilor, însoţită de soţul ei. 
Asculta cu acea expresie de eternă indignare care părea că 
n-o părăseşte niciodată. 

- Câtă apă v-a mai rămas? Întrebă Mose. V-am spus să 
vă umpleţi ploştile când ploua, acolo, pe ţărmul Mării 
Trestiilor. 

- Asta am şi făcut. Dar nu ne mai ajunge decât pentru o 
zi sau două... 

- Spune-le să bea mai cu zgârcenie. 

- Bine, asta în privinţa apei, reluă Corah. Dar ce facem 
cu hrana? 

- Aţi luat cu voi pâine, nu? Întrebă Aaron. Şi brânză, şi 
ouă, curmale, smochine... 

- Da, dar nu mai avem decât pentru patru sau cinci 
zile... 

- Ei bine, o să vedem atunci..., zise Mose. 

- Stai puţin, interveni un alt şef de clan, lemuel, care se 
alăturaseră celorlalţi, vrei să spui că n-o să găsim hrană în 
Canaan? 

- N-am spus niciodată asta, explică Mose. Canaanul este 
un pământ fertil - Domnul nu ne-ar fi eliberat niciodată din 
Egipt pentru a ne duce să trăim în deşert. Dar drumul spre 
Canaan e lung şi trece prin deşert, aşa că, până vom 
ajunge, va trebui să ne mulţumim cu puţin. E clar? 

Şefii clanurilor rămaseră tăcuţi un moment, apoi lemuel 
întrebă din nou: 

- Câte zile avem de mers până în Canaan? Mose se 
gândi o clipă. 


35 


- N-aş putea spune exact. O lună, cel mult două, după 
cum ne mişcăm. 

- O lună, două? se mirară şefii. Dar o să murim de foame 
şi de sete! 

Şi îi aruncară priviri răuvoitoare egipteanului, care era 
tot lângă Mose, spunând că el şi ceilalţi prizonieri n-ar fi 
decât nişte guri în plus. 

- Dar sunt femei care alăptează! sări unul. 

- Ele vor avea prioritate la apă şi la mâncare. N-aţi văzut 
că Domnul i-a făcut să piară pe copiii egiptenilor şi i-a 
cruțat pe ai noştri? Credeţi c-o să-i lase să moară pe 
noii-născuţi? Domnul nu v-a lăsat să sucombaţi sub 
loviturile armatei lui Ramses, spuse Mose cu iritare în glas, 
şi au trecut doar câteva ore de atunci. Memoria voastră 
este oare atât de scurtă? Credeţi c-o să vă lase să muriţi de 
foame şi de sete? Sau nu credeţi în Domnul? 

- lartă-ne, iartă-ne! se grăbiră să spună şefii. Credem în 
Domnul, Mose, cum am îndrăzni... Ne puneam doar nişte 
“întrebări legate de problemele materiale... 

Mose clătină din cap, a înţelegere, dar oricine putea să 
vadă că se posomorâse. Şefii se întoarseră la posturile lor, 
cu excepţia lui Josua, unul din fiii lui Nun, un tip solid, cu o 
figură vioaie, pe care Mose îl remarcase în timpul traversării 
Marii Trestiilor, când făcuse risipă de energie, ajutând 
femeile şi bătrânii, şi a cărui faţă rămăsese în tot acest timp 
impasibilă. 

- Mose, spuse el, doar egiptenii ne sunt duşmani? Măcar 
uite unul care nu vorbea nici de pâine, nici de vin... 

- Ce vrei să spui? 

- Vreau să spun că în afară de bâtele şefilor şi ale 
bătrânilor si de pumnalele unora dintre noi, n-avem nici o 
armă în caz că suntem atacați. Nici o lance, nici un arc, nici 
o săgeată. Am auzit că tu ai trecut deja prin ţara asta şi te 
întreb dacă nu sunt şi alţi duşmani de care să ne temem. 


36 


- Sunt bande de jefuitori, dar nu constituie un pericol 
centru noi. Nişte călăreţi care atacă caravanele, dar n-ar 
putea să ne facă prea mare rău. 

- Nimeni altcineva? 

- Nu ştiu, răspunse Mose, care nu-şi pusese până acum 
întrebarea asta. Altădată, el fusese, ce-i drept, bine primit, 
pentru că era tânăr, puternic, frumos şi mai ales singur, dar 
cum vor reacţiona oamenii de aici când vor vedea venind 
zeci de mii de străini? Nu-i vor lua oare drept cotropitori? 

- Ce propui să facem? Il întrebă pe tânăr. 

- Văd că există totuşi copaci în ţara asta, spuse Josua. 
Am putea să tăiem ramurile cele mai drepte, să le cioplim şi 
să le punem vârfuri pe care să le ascuţim la foc. Ar fi totuşi 
nişte arme... 

Mose dădu din cap, amintindu-şi cu câtă greutate îşi 
confecţionase cândva un arc. 

- Sunt mulţi tineri printre noi, reluă Josua, ar putea să se 
ocupe de asta în timp ce ne deplasăm şi apoi în timpul 
popasurilor. 

- E o idee excelentă, spuse Mose. Alegeţi ramurile cele 
mai lungi, sau mai bine chiparoşii tineri şi drepţi o să dăm 
în curând peste ei. Dar, spune-mi, nu sunt şi aruncători cu 
praştia printre voi? 

- Ba da. 

- Spune-le să aleagă nişte pietre pe care să le păstreze 
pentru a se antrena. 

Tânărul înclină din cap şi se întoarse la ai săi. 

După Josua, fu rândul lui Miriam să apară în faţa lui 
Mose. 

- Mose, spuse ea, există printre noi oameni care au o 
încredere oarbă în tine, dar există şi alţii care au plecat 
pentru că pur şi simplu nu voiau să rămână singuri în Egipt. 

- Şi? 

- Avem foarte puţină mâncare, reluă ea, şi dacă o să 
răbdăm de foame şi de sete, aceşti oameni se vor revolta. 
Eşti sigur că acesta e drumul pe care trebuie să-l urmăm? 


37 


- L-am parcurs deja, când am fugit din Egipt. Este greu, 
dar nu imposibil. Dacă aceşti oameni nu cred că Domnul i-a 
scos din Egipt şi că îi va proteja, sunt pierduţi. 

- Trebuie să-l vadă, Mose! strigă Miriam cu o voce 
patetică. Trebuie să-l vadă pe Domnul care-i apără! Aaron 
mi-a spus, ne-a spus, că tu l-ai văzut pe Domnul într-o 
flacără deci aşa interpretaseră episodul cu rugul în flăcări 
dar ei, ei n-au văzut nimic! 

- Ce-mi ceri? Întrebă Mose după un timp. 

- iți cer să nu uiţi că toţi aceşti oameni nu cred în 
Domnul, spuse ea, uitându-se în ochii fratelui ei. 

- Dar în ce cred? 

- Cred în tot felul de zei, nu ştii? Nu ne cunoşti prea bine. 
Tu ai trăit la curtea regelui, apoi ca un prinţ şi vorbeşti cu 
greu limba noastră. Ei cred în Baal, Apis, Osiris, Isis. Când le 
vorbeşti de Domnul, ei cred că e vorba de Baal sau de altul 
din aceşti zei. 

- Şi? Întrebă Mose pe un ton sobru, agasat de condes- 
cendenţa sorei lui. 

- Trebuie să le arăţi că Domnul nu este unul din aceşti 
zei, spuse Miriam. Trebuie s-o faci cât mai repede. 

Mose încuviinţă şi ea plecă, arborând un aer victorios. 
Nu greşise spunându-i, doar că i-o spusese prea greoi. 

O primă oprire fusese hotărâtă, dar Aaron fu nevoit să 
alerge de-a lungul convoiului pentru a le spune oamenilor 
să nu-şi instaleze corturile. Unii voiau să se odihnească, alţii 
să se adăpostească de vânt sau de soare... 

- Nu, striga Aaron, ne oprim doar pentru a mânca şi a ne 
odihni puţin, după care trebuie să ne continuăm drumul! 

Copiii şi tinerii se împrăştiară, îndreptându-se spre mare 
şi cum majoritatea nu o văzuseră niciodată, se aruncară goi 
în apă, ţipând. 

Mose mergea prin mulţime şi la un moment dat auzi o 
femeie care, la trecerea lui, zise: 

- Ne era bine în Egipt. Acum iată-ne în deşert fără nimic. 
Miriam avea dreptate: ar trebui să le arate. 


38 


Se abandonă pentru câteva clipe amintirilor întâlnirile cu 
Lumi, Arfaxad şi ceilalţi în nopţile calde de la Avaris, când ei 
îi cereau să fie conducătorul lor într-un exil imaginar. Căută 
în memorie parfumul de flori de lotus al sânilor concubinei 
lui, Buto, mişcările pisicilor vigilente în grădina cu rodii şi 
asfodele, freamătul tufelor de papirus în amurgul de 
culoarea caisei. Apatia şi frustrările care se ţeseau în umbra 
puterii. 

Nimic din toate acestea nu mai era. Puterea unei alte 
lumi îi vorbise. Vibraţiile Vocii Atotputernice făcuse să 
dispară bibelourile pe care le confundase cu viaţa, aparenţa 
puterii, sexul înşelător, scaunele de abanos şi mesele de 
alabastru, aşa cum vântul împrăştie praful de pe drum. O 
voinţă superioară îi făurise un destin şi i-l pusese pe umeri, 
ca un pectoral făcut din stele. 

Chiar dacă nu l-ar fi omorât pe acel contramaistru, tot 
n-ar mai fi putut să rămână în Egipt. Era prea corupt. ŞI, în 
fond, da, prefera mirosul prafului decât cel al migdalilor în 
floare şi al micuţelor dansatoare parfumate cu iasomie. 
“Contramaistru al lui Yahwe, murmură el mergând de-a 
lungul mării, iată ce sunt.” 


4 
Aurul prinților, sângele libertăţii 


Găsiră un loc unde să se adăpostească peste noapte, la 
poalele munţilor, şi, după ce au aprins focurile şi au fost 
convinşi să ia o masă frugală, ca să economisească hrana, 
îşi instalară corturile. Mose rămase să doarmă în cortul lui 
Aaron, iar Elişeba fu trimisă în cortul lui Miriam. 

- Oare îşi doresc ei într-adevăr libertatea? Întrebă Mose 
pe un ton dezamăgit. 

- N-ai auzit-o cu urechile tale, când erai în Egipt? 
protestă Aaron. Şi eu, ţi-aş fi urmat instrucţiunile dacă ei 
n-ar fi vrut să plece? Aş fi putut să fac asta? Veneau în 


39 


fiecare seară să mă întrebe: Venise mesagerul regelui? 
Aveam veşti de la tine? 

- Şi apoi a avut loc acea răzvrătire... 

-Tocmai asta-i dovada! sări Aaron. 

- Cum s-a petrecut? 

- ŢI-l aminteşti pe noul nomarh, acela pe care-l alesese 
Ramses? 

- Setepentot. 

Mose nu-i păstra o amintire prea plăcută: un tânăr 
uscăţiv şi pedant, bun administrator, dar sincer ca un vulpoi 
în lesă. Retrăi într-o clipă viaţa de la Avaris, căldura, 
mirosul salcâmilor în floare, amestecându-se cu cel de 
baligă, câinii nebuni care alergau pe străzi, reţeaua 
aproape sufocantă de intrigi... 

- Setepentot, da. Când ai plecat, s-a făcut dintr-o dată 
un gol. Totuşi, tu îl reprezentai pe Ramses, puteai să-i ţii 
sub control pe funcţionari. Intreaga ta autoritate i-a fost 
transmisă lui Setepentot, pentru că şi el era omul de 
încredere al regelui. Bun, dar după câtva timp, cred că 
gustul puterii i s-a urcat la cap. Slujitorii îmi raportau că 
proprietarii din regiune veneau puhoi la el. li aducea 
mulţumiri lui Amon că îi scăpase de tine. Era de neiertat că 
puterea regală cedase unor exacţiuni ca cele pe care le 
suferiseră ei din partea ta. 

Mose asculta amuzat. 

- Pentru aceşti oameni, într-adevăr, justiţia era 
echivalentă cu o exacţiune. 

- Argumentarea lor era tot mai curajoasă. Pentru rege, 
mai susțineau ei, Egiptul de Jos nu era bun decât să 
raporteze impozitele şi să furnizeze mână de lucru ieftină. 
Soarta lor era doar cu puţin mai de invidiat decât cea a 
apirilor, se plângeau ei. In fond, Memfisului nu-i păsa câtuşi 
de puţin de Avaris, Ramses nu venise acolo decât o dată şi 
ideal, ah, ideal ar fi fost ca Egiptul de Jos să fi fost o ţară 
separată, condusă de un spirit luminat precum 
Setepentot... 


40 


- Şi noi, ce-avem noi de-a face cu asta? Îl întrerupse 
Mose. 

- Noi am început să primim vizitele scribilor care ne 
zâmbeau cu gura până la urechi, ceea ce era cu totul nou. 
Ne făceau mici cadouri şi ne ţineau discursuri neaşteptate: 
de fapt, eram acolo de atât de mult timp încât eram ca şi 
ei, egipteni, şi ei începuseră să ni se plângă. 

- Să ni se plângă? 

- Soarta noastră nefericită se datora cruzimiii oamenilor 
din Memfis, începuseră să spună “oamenii din Memfis”. 
Dacă Egiptul de Jos se elibera de sub puterea regală, soarta 
noastră se ameliora simţitor... La capătul câtorva 
săptămâni de astfel de manevre, Arfaxad şi câţiva dintre 
şefii noştri i-au întrebat direct unde voiau să ajungă. Atunci 
ne-au propus târgul următor: dacă îl ajutam pe nomarh să 
se elibereze de Memfis, vom fi recompensaţi cu vârf şi 
îndesat în aur, argint, aramă şi vom putea să cumpărăm 
pământuri. Am răspuns că cerem plata înainte. După 
câteva zile de discuţii, au fost de acord. 

- Cine erau aceşti emisari? 

- Scribi care veneau să ne viziteze în toiul nopţii şi care 
abia dacă-şi spuneau numele. Dar plata a venit. În saci 
plini. Marii fermierii contribuiseră la asta şi nu se caliciseră. 
Ţineau la armata lor particulară de apiri, căci n-ar mai fi 
găsit niciodată atâţia ţărani ca să-i apere, iar garnizoanele 
regale ar fi fost fără îndoială de partea lui Ramses. Nici 
măcar n-am ajuns să cântărim tot acel aur, tot acel argint, 
toată arama aia. Ne-au informat după aceea că revolta 
urma să aibă loc peste două zile. Trebuia să luăm cu asalt 
garnizoanele din Avaris şi să-i facem prizonieri pe soldaţii 
regelui. Şi de asemenea să construim în grabă mari 
baricade pe drumurile care duceau la Memfis, pentru a bara 
trecerea trupelor lui Ramses. 

- Şi voi aţi acceptat toate astea? 


41 


- Asta răspunde întrebării tale despre dorinţa de 
libertate. Ne-o doream. Toţi îşi doreau cu atâta ardoare 
libertatea, încât ar fi colaborat şi cu Apofis! 

- Şi cum s-a terminat? 

- Chiar a doua zi, un detaşament de soldaţi a venit de la 
Memfis. Ofițerii l-au arestat pe Setepentot şi l-au dus la 
Memfis împreună cu întreaga familie. Marii fermieri au fost 
arestaţi cu toţii şi aruncaţi în închisoare. Un general al lui 
Ramses i-a luat imediat locul nomarhului. 

- Au fost fără îndoială trădaţi de vulpoiul acela de Hape- 
Nakht. Şi voi? 

- Noi am păstrat aurul. Dar eram îngrijoraţi. Dacă 
fermierii şi Setepentot mărturiseau că ne plătiseră ca să-i 
ajutăm, era vai de noi. Chiar atunci ne-a parvenit mesajul 
lui Ramses, aşa că am şters-o mai repede decât îţi poţi 
imagina. 

- Şi aţi luat aurul acela cu voi. 

- Da, e la noi. 

Mose reflectă un moment la cele spuse de Aaron. 

- Totuşi, mi-e greu să înţeleg de ce poporul acesta este 
atât de neîncrezător, spuse el lungindu-se şi sprijinindu-se 
într-un cot. Doar au văzut clar, chiar azi dimineaţă, cum 
voinţa Domnului, ce altceva, a ridicat valurile şi i-a înecat 
pe egipteni. Dar astăzi, am auzit numai acuzaţii legate de 
hrană, apă, vin şi mai ştiu eu ce... N-au înţeles ei oare că 
libertatea nu se câştigă decât cu preţul sacrificiilor? Până 
acum n-am suferit nici de foame, nici de sete, n-a trebuit 
decât să ne apărăm de animalele sălbatice, dar ce se va 
întâmpla când va trebui să trecem prin încercări mai grele? 

- Şefii sunt convinşi, Mose, zise Aaron pe un ton 
liniştitor. Ei o să-i convingă şi pe alţii. Dar majoritatea 
oamenilor, ce vrei, nu ştiu nici măcar ce înseamnă Domnul! 
Un zeu, ca Amon sau Ra... În Egipt, ei aveau pământ, chiar 
dacă nu era al lor. Şi acum iată-i în deşert, nevoiţi să se 
încreadă în cuvântul unui singur om... Inţelege. 


42 


- Ce înţeleg eu este că şefii care au venit să mă ia la 
întrebări nu păreau să fie mai luminaţi decât ceilalţi. 

- Poate că nu ştiu cine este Domnul, Mose. Au trecut 
patru secole... patru secole! 

- Ştiu, zise Mose. Mâine îi vom aduce o jertfă Domnului 
pentru a ne manifesta public supunerea faţă de voinţa Lui. 

- Şi ce vei sacrifica? Întrebă Aaron alarmat. 

- Doar avem berbeci, oi... 

- Nici să nu te gândeşti, sări Aaron. De-abia aşteaptă să 
le sacrifice pentru ei-înşişi când vom face o oprire destul de 
lungă! Se va lăsa cu o răzmeriţă şi... 

- Nu va fi nici o răzmeriţă! i-o tăie Mose. Vom face un 
sacrificiu, după care vor mânca animalul. Trebuie neapărat 
să-i aducem o jertfă Domnului. 

- Nu te-ai gândit la toate detaliile, Mose, spuse Aaron. 
Nu poţi împărţi o oaie la treizeci de mii de oameni! Şi dacă 
vom împărţi carnea doar la unii, adică la cel mult douăzeci 
de persoane, acest lucru o să stârnească nemulțumiri şi va 
atrage noi acuzaţii. Cu atât mai mult cu cât ai ţinut morţiş 
să-i luăm pe prizonierii egipteni cu noi în loc să-i omoram. E 
mai bine să aşteptăm cu acest sacrificiu până vom face o 
haltă destul de lungă ca să putem ucide şi alte animale şi 
mai ales ca să ne aprovizionăm. 

Mose fu de acord cu raţionamentul lui Aaron. 

-Atunci să.ne rugăm cu toţii la Domnul. 

- Mi se pare un lucru înţelept, zise Aaron. Dar, spune-mi, 
în cât timp crezi că ne vom putea aproviziona? 

- Nu ştiu, zise Mose. Primul oraş pe care l-am întâlnit pe 
acest drum, El Alaat, este la cel puţin opt zile de aici, după 
ritmul în care înaintăm. Acolo trăiesc păstori de la care vom 
putea cumpăra oi şi cultivatori de la care vom putea 
cumpăra făină, bob şi linte. Dar nu sunt sigur dacă proviziile 
şi turmele lor vor fi suficiente pentru toţi. Treizeci de mii de 
persoane, înseamnă un adevărat popor. În orice caz, nu 
vom face chiolhan la El Alaat. 


43 


- Şi cum îi vom plăti pe aceşti păstori şi cultivatori? larăşi 
această latură practică a lui Aaron care îl amuza adesea pe 
Mose, dar de data asta îl agasa. 

- Şi tot aurul ăla al vostru, la ce altceva ar putea servi? 
Ştia răspunsul: le repugna ideea de a da aurul în schimbul 
hranei, din moment ce speraseră să găsească, la ieşirea din 
Egipt, o ţară primitoare şi case deja amenajate, dotate cu 
vase şi pahare. Mose recunoscu urletul familiar al şacalilor, 
care îi neliniştea pe ocupanţii cortului vecin. Un bărbat 
strigă în întuneric că ar trebui organizată o pază împotriva 
animalelor sălbatice. Era vocea soţului lui Miriam. Acest om 
părea să nu ştie că şacalii nu atacă oamenii, ci numai 
animalele, şi că fără îndoială mirosul oilor îi excita. Mose 
ieşi să-l liniştească, apoi se întoarse în cort. 

- S-a făcut târziu, zise Mose. Mă duc să mă culc, pentru 
că bănuiesc că mâine ne vom scula în zori. 

Erau deja întinşi în cortul pe care îl bătea vântul, când 
vocea lui Aaron se auzi în întuneric: 

- De unde ai ştiut că vor fi valuri uriaşe în Marea 
Trestiilor? Întrebarea îl luă prin surprindere pe Mose. Aşadar 
Aaron nu credea în întregime în intervenţia Domnului, sau 
poate că nu credea deloc. 

- Nu ştiam, răspunse el. Ştiam doar că va fi o maree, ca 
în fiecare dimineaţă. Valurile uriaşe, cauzate de furtună, 
s-au format din voinţa Domnului. Evident că eu nu puteam 
să prevăd furtuna. 

O tăcere prelungită urmă acestei explicaţii. Dar Aaron 
era încăpățânat. 

- O maree obişnuită ar fi reuşit să împiedice armata 
egipteană să ne urmărească? 

- Da. Carele n-ar fi putut traversa, ele ar fi fost luate 
totuşi de valuri. Fără îndoială că ar fi fost mai puţini morţi, 
dar atacul egiptean ar fi fost oprit. 

- Din acest motiv ne-ai făcut să trecem Marea Trestiilor? 

-Da. 
- Erai deci sigur de reuşită? 


44 


- Domnul a vrut ca eu să cunosc şi Marea Trestiilor şi 
cele două vaduri, în timp ce armata egipteană nu le 
cunoştea, din acest motiv mi-am luat răspunderea de a 
traversa, răspunse Mose. 

- Dar de unde ştiai că armata egipteană n-avea 
cunoştinţă de existenţa mareei din Marea Trestiilor şi a 
celor două vaduri? 

- Armata egipteană n-a avut niciodată ocazia să treacă 
Marea Trestiilor, pentru simplul motiv că există drumul de 
coastă. Erau puţine şanse ca ea să cunoască fenomenul de 
maree şi cu atât mai puţin pe cel de maree puternică 
declanşată de o furtună. Cel mult putea să fi auzit 
vorbindu-se despre cele două vaduri. 

- Aşadar, faptul că tu cunoşteai bine Marea Trestiilor 
ne-a salvat? Întrebă Aaron. 

- Ascultă Aaron, spuse Mose pe care această conversaţie 
îl neliniştea, mai ştiam şi de puterea Domnului. Şi de 
calamităţile care se abătuseră asupra Egiptului înainte ca 
Ramses să ne dea autorizaţia să plecăm. 

Se chinui să adoarmă, tulburat de scepticismul fratelui 
său vitreg. Domnul îl alese pe el, Mose, ca instrument al 
eliberării apirilor. Acest lucru era evident, dar ceilalţi nu 
erau convinşi de asta. Nu încă. “Eu sunt plămada, îşi spuse 
el. Şi aluatul este necrescut.” 


5 
Plămada 


Zorile îl găsiră pe Moise în alertă, cu simţurile şi mintea 
la pândă. leşi din cort şi se duse să se uşureze în pietrişul 
de la poalele muntelui. Cerul se lumina. In cenuşiul 
dimineţii, câteva mii de corturi fâlfâiau în vânt, dominate de 
siluetele celor cinci cai şi ale măgarilor. Treizeci de mii de 
suflete încă adormite, un viitor popor plutind în limburi sub 
ochiul Domnului. Mose se întoarse şi privirea i se opri pe o 


45 


stâncă mare, teşită, care se ridica pe un imens teren 
înţepat din loc în loc de mărăcini: părea o tribună 
convenabilă. Un leopard se postase acolo sus şi studia şi ei 
peisajul. Coincidenţa îl făcu pe Moise să surâdă. Aruncă în 
el cu o piatră şi îl atinse în spate. Felina o şterse. 

Mose se duse să se scalde în marea încă rece pentru a-şi 
pune sângele în mişcare. Apoi se întoarse la cort ca să-l 
trezească pe Aaron, bău o gură de apă şi constată, 
agitându-şi plosca, că-i mai rămăsese doar pentru restul 
zilei şi pentru a doua zi, după care o să fie chinuit de sete. 
Situaţia devenea dificilă, căci puteai să mănânci puţin, dar 
trebuia să bei destul. 

- Mose! se auzi o voce feminină de afară. 

leşi. Era Miriam care îi întindea un bol cu lapte şi o 
jumătate de plăcintă. 

- Am pus asta deoparte pentru tine. El ezită. Oare de 
când avea laptele? 

- L-am fiert aseară, spuse ea, ghicindu-i gândul. Vei avea 
nevoie de forţe proaspete astăzi. O să le vorbeşti azi, nu-i 
aşa? 

El luă pâinea şi bolul fără să răspundă şi intră în cort. Ce 
credea, că putea să-i spună ce să facă? Aaron se trezea cu 
greu din somn şi lui îi lipsea plămada. Pentru prima dată, 
imaginea lui Aaron, lipsită de ornamentele afective naturale 
sau forţate, îl surprinse pe Mose un bărbat care nu stătea 
prea grozav, între treizeci şi patruzeci de ani, rotofei, 
bădăran, ameninţat de calvitie şi de o oarecare laşitate. N- 
avea ce face. 

Domnul îi fericea pe unii cu grațiile lui, pe alţii nu, şi 
acorda cele spirituale cu cele fizice: Ali şi fraţii lui, Stito, 
posedau un spirit tot atât de liber ca şi articulațiile, un mod 
rapid, angelic de a se adapta la lume, capacitatea de a se 
schimba de la o clipă la alta, ca şi vântul, aveau picioarele 
înaripate şi spiritul subtil. Nu era cazul lui Aaron. El fusese 
conceput într-o zi când părinţii erau îmbuibaţi cu bob şi 
ceapă. 


46 


- Trezeşte-te, îi spuse Mose. Se luminează de ziuă. Aaron 
scoase o serie de grohăieli şi şuierături, apoi îşi drese glasul 
şi se sculă, aruncându-i lui Mose o privire sticloasă, în timp 
ce încerca să-şi găsească cuvintele. Desigur se aşteptase 
să-şi vadă nevasta lângă el şi când colo nu era decât 
fratele, care se trezise înaintea lui, proaspăt şi binedispus. 

- Avem treabă de făcut, zise Mose. Du-te şi fă-ţi nevoile 
si bea nişte apă. Poţi să te scalzi în mare, ca să te trezeşti. 

Aaron se supuse, fără chef. Mose ieşi după el şi constată 
că intrase în cortul vecin. Aaron avea nevoie de femei aşa 
cum bebeluşii aveau nevoie de mama lor nu ca un 
cuceritor, nu, nici ca mesager înaripat, cu surâsul pe buze, 
supus, nu, ci ca un plod neîngrijit, plin de umflături şi negi. 
De fapt, Aaron ieşi din cort cu un bol de lapte în mâini, 
urmat de trei din cei patru copii năzuroşi pe care-i avea cu 
Elişeba. Nu, el n-ar vedea rugul în flăcări. Îşi sorbea 
înfrigurat laptele, când deodată Il văzu pe Mose în faţa 
ochilor. 

- E frig, gemu el. 

- Aaron, grăbeşte-te, zise Mose consternat. 

Şi, deodată, realiză cât e de singur. Străbătu tabăra şi fu 
mulţumit să-i întâlnească, unul după altul, pe Josua şi apoi 
pe Mişael. Cei doi erau poate adevăraţi tovarăşi, precum 
aceia care altădată îl priveau cu ardoare cioplind un arc. 
Josua nu se trezise de mult, apa mării îi şi roia pe trup şi el 
se frecţiona cu mişcări repezi, iar ochii îi erau plini de 
vioiciune. 

- Te trezeşte, zise el, ca să spună ceva. 

Poţi să te bazezi pe tipii ăştia energici. Mişael apăru şi el 
zâmbind. Mose îşi dădu seama că un zâmbet dimineaţa era 
o adevărată binecuvântare. Domnul le dăruise din energia 
lui oamenilor care se scoală devreme şi sunt amabili. Încă o 
dată gândul îi fugi spre Sefira, care se trezea mereu 
proaspătă şi blândă. Un izvor din care apa ţâşnea de fiecare 
dată. 


47 


-Ce facem astăzi? Întrebă Mişael. Reluăm imediat 
drumul sau mai e ceva de făcut? 

- Mai e ceva, zise Mose, dar eu sunt cel care va face 
acest lucru. 

- Ce o să faci? 

- O să vă reamintesc ce avem de făcut, răspunse Mose. 
Aşteptară să le explice despre ce e vorba, dar el nu o făcu. 

- Mergeţi amândoi să treziti oamenii, le spuse. Au 
somnul greu. 

Mişael începu să râdă: 

- Mose, tu eşti făcut din aer şi foc, ceea ce nu e cazul 
celorlalţi oameni! 

Mose îl bătu pe umăr. Mişael şi Josua o luară de-a lungul 
corturilor, strigând din răsputeri: “în picioare, s-a făcut ziuă! 
Noaptea a murit, ziua s-a născut! Sculaţi-vă să ne închinăm 
la Domnul!” şi bătând cu palma într-un tambur pe care-l 
găsiseră cine ştie pe unde. 

Feţe furioase se arătară din corturi, unii mulţumindu-se 
să bombăne, alţii ocărându-i pe cei doi zgomotoşi. 

- lată, într-adevăr, nişte oameni plini de virtute, 
murmură Mose, în timp ce-l privea pe Aaron îndreptându-se 
spre mare cu paşi leneşi. 

- Unde se duce? Intrebă Elişeba. 

- Merge să se scalde în mare, eu l-am sfătuit, Elişeba, îi 
spuse Mose pe un ton autoritar. Asta o să-l facă viguros. 

- În mare? Dar e îngheţată! O să se îmbolnăvească! 
strigă Elişeba, gata să plece după Aaron ca să-l împiedice 
să se scalde. 

- Nu e îngheţată, e doar rece. Rămâi aici. Sau, dacă tot 
te duci, fă şi tu acelaşi lucru. 

- Se vede că n-ai femeie, de-aia nu gândeşti raţional, 
Mose, spuse ea, aruncându-i o privire arţăgoasă, şi se 
întoarse bombănind în cort. 

Se scurse o oră până când fură gata cu toţii. Mose îi 
convocă pe şefi, iar ei, la rândul lor, îi strânseră pe apiri în 
jurul stâncii mari pe care o reperase. Când se adunară cu 


48 


toţii acolo, Mose se caţără prin spate şi îşi făcu apariţia în 
faţa lor. In spatele lui erau soarele şi muntele, care 
străluceau în acelaşi timp, scăldându-l, doar pe el, într-o 
lumină aurită. Pentru o clipă, cuprinse cu privirea acea 
mare de oameni. Poate că şi Creatorul contemplase în 
acelaşi fel materia inertă căreia îi dăduse viaţă, apoi 
identitate şi conştiinţă. Un haos de sentimente mizerabile, 
egoisme derizorii, calcule meschine, nelinişti lipsite de 
importanţă, tulburări viscerale, emoţii ridicole, frustrări 
infantile, pe care trebuia să le supună judecății supreme a 
unui Zeu unic. Aproape că îşi pierduse curajul, chiar înainte 
de a începe. 

- leri, începu el totuşi cu o voce puternică, eraţi nişte 
sclavi. Astăzi, sunteţi liberi, bărbaţi şi femei în drum spre 
tara strămoşilor voştri. leri, un rege pe care îl dispreţuiaţi 
vă obliga să munciţi fără odihnă pentru propria sa glorie. 
Astăzi, suferinţa voastră nu face decât să-l glorifice pe 
Domnul vostru eliberator. 

Vocea lui se lovea de pietre şi ecoul îi întorcea cu forţă 
vorbele de duh menite să lumineze întunericul în care 
dormeau toate acele minţi omeneşti. 

- Fără acest Zeu care v-a scos din sclavie, aţi trăi şi 
acum puţin mai bine decât în noroiul Nilului, trecând de la 
sudoare la lacrimi şi de la lacrimi la sudoare. Aţi fi prinşi în 
cursa propriei voastre suferinţe oarbe, dominate de zei cu 
feţe de animale, şacali, crocodili, maimuțe, hipopotami, pe 
scurt, zei inferiori! 

Ei ascultau şi îi dădeau dreptate. În primul rând, îi 
recunoscu pe Mişael şi Josua şi fu izbit de feţele lor 
înflăcărate. Cei doi îl ascultau cu aviditate. 

- Şi acest Zeu, Dumnezeul strămoşilor voştri, Avraam şi 
lacov, a rupt giulgiul în care erati înfăşuraţi din cauza atâtor 
ani de servitute! Eraţi ca nişte cadavre, El v-a readus la 
viaţă. Domnul mi s-a arătat în deşert, o flacără care 
cuprindea un rug şi rugul ardea fără a se consuma, o voce 
mai puternică decât toate tunetele, şi el mi-a zis: “Tu vei fi 


49 


cel care va elibera poporul meu! Mergi şi spune-le că a sosit 
timpul! Du-te, du-te şi spune-i faraonului că trebuie să-i lase 
să plece!”. 

Tăcerea începuse să pătrundă în mulţime şi Mose o 
simţea. 

- l-am scris lui Ramses, eu, servitorul Domnului, la 
ordinele Domnului, i-am cerut să vă lase să plece. Dar ştiţi, 
aţi văzut, Ramses n-a crezut în voinţa acestui Zeu. Ramses 
este servitorul zeilor cu feţe de animale, al zeilor care nu 
vorbesc decât despre instinctele animalice. Şi Domnul şi-a 
manifestat prima dată puterea şi mânia, o ştiţi, aţi văzut-o: 
Nilul s-a făcut roşu ca sângele şi apa lui a devenit de 
nebăut. N-aţi văzut asta? 

- Am văzut, răspunseră nişte voci, printre care cele ale 
lui Mişael, Aaron şi Josua. 

Era pentru prima dată că această mulţime reacţiona. 
Doamne, gândi Mose, dă-mi plămada care să facă să 
crească acest aluat greu! 

- Dar lui Ramses nu-i era teamă de Domnul, fiindcă nu-l 
cunoştea. Ramses este ca acel animal sălbatic care nu 
cunoaşte decât săgeata vânătorului său! Şi atunci Domnul 
a acoperit ţara de broaşte, n-aţi văzut? 

- Am văzut! răspunseră voci mult mai numeroase acum 
decât prima dată. 

- Dar Ramses a rămas surd şi Domnul a făcut ca ţara să 
fie invadată de țânțari purtători de febră şi toată ţara a fost 
infestată, în afară de Egiptul de Jos, în care locuiaţi voi. Şi 
Ramses a rămas surd, nevoind să audă avertismentele celei 
mai mari forţe din univers! Atunci Domnul a făcut să cadă 
pietre din cer. N-aţi văzut? 

- Am văzut! strigă un torent de voci. 

- Dar pentru că Ramses avea capul mai tare decât toate 
pietrele cerului, atunci Domnul l-a lovit pe rege în bogăţia 
regatului său şi a acoperit ţara cu nori de lăcuste care au 
mâncat recoltele. Şi Domnul a făcut să fie noapte în plină zi, 
ştiu că toţi aţi văzut asta. Şi Ramses tot surd rămânea. 


50 


Atunci Domnul, care voia să-i elibereze pe toţi apirii în 
numele promisiunii pe care o făcuse strămoşilor voştri, şi-a 
pierdut răbdarea. A trimis febra mefitică care a omorât toţi 
copiii mici şi mulţi bătrâni. Asta n-aţi văzut-o, pentru că, în 
bunătatea lui pentru voi, Domnul a cruțat Egiptul de Jos 
unde locuiaţi voi, dar ştiu c-aţi auzit ce s-a întâmplat. Atunci 
chiar şi preoţii zeilor cu feţe de animale au început să se 
teamă. Au văzut că generaţiile viitoare plăteau preţul 
pentru încăpăţânarea bestială a lui Ramses. Au înţeles că 
zeii lor inferiori erau incapabili să-i ţină piept Dumnezeului 
nostru unic şi s-au dus să-l implore pe Ramses să ne lase să 
plecăm. Şi în momentul acela, Ramses a trimis un mesager 
care să ne spună că avem în sfârşit dreptul să plecăm. 

Mose îşi trase sufletul şi cuprinse cu privirea imensul 
auditoriu. Erau surprinşi, aşteptau o apariţie pe care n-o 
puteau defini, dar pe care o presimţeau într-un mod confuz. 

- Şefii voştri v-au dat de ştire că a sosit clipa plecării. V- 
au dat întâlnire la Sucot, aşa cum mi-a poruncit Domnul să 
vă spun şi apoi v-au adus pe ţărmul Mării Trestiilor, cum tot 
Domnul mi-a poruncit să vă spun. Pentru că Domnul este 
de o înţelepciune şi de o clarviziune infinite. El a înţeles 
duplicitatea lui Ramses. Ştia că Ramses îşi va trimite 
armatele ca să vă oprească pe drumul de coastă! De aceea 
El ne-a făcut să plecăm pe drumul din sud, cel la care 
Ramses nu s-a gândit! Vedeţi, copii ai lui Avraam? 
Inţelegeţi acum? Domnul v-a făcut să plecaţi din Egipt şi el 
v-a protejat până aici! Vedeţi? 

- Vedem! au strigat ei. 

- In omniscienţa lui, Domnul a dus armata faraonului în 
Marea Trestiilor şi, din voinţa Lui, apele care v-au lăsat pe 
voi să treceţi s-au revărsat peste carele şi peste soldaţii lui 
Ramses! 

El îşi ridică braţele şi privirea înspre cer. 

- Cine se poate compara cu tine, Doamne, dintre toţi 
zeii? Cine are măreţia puterii tale? lubirea Ta a condus 


5l 


poporul printre atâtea pericole, forţa Ta a înghiţit carele 
duşmanilor precum plumbul topit'! 

Ei ascultau stupefiaţi. 

- Nu simţiţi acum puterea Domnului? 

- Simţim puterea Domnului! 

Percepea clar vocile lui Mişael, a lui Josua şi a lui Aaron 
din primul rând şi a mii de bărbaţi şi femei din spatele lor. 

- Nu, o bănuiţi doar! Chiar dacă fiecare dintre voi ar trăi 
atâţia ani câte grăunţe de nisip sunt în deşert, tot n-ar 
vedea decât o infimă parte din ea. Şi asta pentru că 
puterea Domnului este infinită. Înţelegeţi acum că Domnul 
este Dumnezeul vostru şi că este unic? 

- Inţelegem că Domnul este Dumnezeul nostru şi că este 
unic! repetară ei. 

- Vreau să vă aud pe toţi spunând că Domnul vă apără! 

- Domnul ne apără! clamară ei. 

Niciodată vocea lui nu mai avusese un asemenea ecou: 
răsuna până în munţi. 

- Dar Domnul s-a mâhnit din cauza nerecunoştinţei 
voastre, reluă Mose. Mi s-a arătat mie pentru a mă anunţa 
că intenţionează să vă elibereze. De mai multe săptămâni 
v-a tot adus dovezi ale bunătăţii şi ale forţei sale şi la 
câteva ore după ce aţi trecut Marea Trestiilor sub protecţia 
lui, aţi început să vă plângeţi. Aşa se poartă nişte copii 
recunoscători? 

O linişte grea însoţi această întrebare. 

- Ne pare rău! clamară câteva voci din primul rând şi din 
nou le recunoscu pe cele ale lui Aaron, Josua şi Mişael. 

Aceştia se întoarseră şi făcură semn către restul 
mulţimiii să le urmeze exemplul. Lui Mose i se păru că 
aveau complici înfiltraţi peste tot în mulţime, tineri ca ei 
care ridicară energic braţele. Atunci se mai ridicară şi alte 
braţe, timid pentru început, apoi mai hotărâte. 

- Domnul a ales pentru ţara voastră pământul 
Canaanului, reluă Mose. E un pământ fertil. Dar Domnul, 
care este şeful vostru, vrea să vă comportaţi ca nişte 


52 


soldaţi demni de El şi nu ca nişte vite îngrăşate pe 
pământul Egiptului pentru abatoarele lui Ramses! Drumul 
va fi lung, va fi greu. Va trebui să suportaţi o serie de 
privaţiuni. O să-l ofensaţi pe Domnul şi cu alte acuzaţii? O 
să provocaţi încă o dată mânia unicului vostru Stăpân? 

- Nu! Nu! 

Au răspuns, ca şi data trecută, la început moale, apoi 
mai convingător, după ce au fost impulsionaţi de cei din 
faţă. 

- Când vom găsi apă? Întrebă cu vehemenţă o voce de 
femeie şi Mose o recunoscu pe cea a nevestei lui Aaron, 
Elişeba. Aaron şi alţi câţiva încercară să o facă să tacă, dar 
ea se apăra cu furie. 

- Am dreptul să întreb când vom găsi apă! De ce sunteţi 
ipocriţi? Sunteţi la fel de nerăbdători ca şi mine să aflaţi! ŞI 
pentru că Mose ştie ce vrea Domnul, să ne spună el când 
vom găsi apă! 

Ea ridică spre Mose o faţă congestionată. 

- Aşa îi vorbeşti Domnului, femeie? zise Mose. 

- Nu vorbesc cu Domnul, vorbesc cu tine, Mose, fiindcă 
tu pretinzi că eşti mesagerul Lui, căci tu cu siguranţă nu 
eşti Domnul meu. Când vom găsi apă? 

- Femeie, meriţi ca Domnul să te lase să mori de sete! 
i-o întoarse Mose, făcând eforturi să se stăpânească. Dar 
Domnul n-o să-ţi rezerve o astfel de soartă. El nu va lăsa pe 
nici unul dintre voi să moară de sete, şi pe tine nici atât, 
femeie necredincioasă. 

- Nu răspunde! strigă ea. Nu ştie! 

În cele din urmă, Aaron o scoase din mulţime şi cearta 
lor fu înăbuşită de reproşurile celor de faţă. 

- Am vorbit degeaba? strigă atunci Mose, 
nemaistăpânin-du-şi furia. Vreţi să vă părăsesc? N-aveţi 
încredere în mine? Cuvântul meu n-are aşadar nici-o 
valoare pentru voi? Vreţi să vă abandonez în deşert? Vreţi 
să vă abandonez furiei Domnului? Căci dacă eu voi pleca, 


53 


n-o să mai găsiţi nici un intermediar prin care să vorbiţi cu 
Dumnezeul strămoşilor voştri! 

O rumoare se făcu simțită în mulţime şi şefii înaintară 
către stâncă, urmaţi de un grup de tineri şi de câteva 
femei. 

- Nu, Mose, nu! Tu eşti şeful nostru! N-o asculta pe 
această femeie! O să ne condamni din cauza insolenţei unei 
femei insensibile? 

Şi câţiva dintre şefi se căţărară pe stâncă, apucându-l pe 
Mose de mână, bătându-l cu palmele pe umăr, spunându-i 
cuvinte de liniştire, Josua, apoi Mişael li se alăturară. 

- Mose, spuse Josua luându-l de mână, chiar dacă n-ai 
face-o decât pentru mine, te implor, calmează-te! 

- Bine, zise Mose. Să pornim la drum. 


6 
“Apă? Mâncare!” 


Aşadar toate femeile îi erau ostile? Observă de departe, 
în timp ce strângeau corturile, discuţiile între Miriam şi 
Elişeba care trădau nu atât complicitatea dintre cumnate, 
cât mai ales nemulţumirile lui Miriam. Aaron îi surprinse 
privirea şi înţelese la ce se gândea. 

- Prin însăşi natura lor, femeile îşi protejează căminul. Tu 
le-ai făcut să şi-l abandoneze pentru necunoscut. 

- Necunoscut? Libertate, vrei să spui! Îl contrazise Mose. 
Sunt ele cumva devotate servitutii? 

- Sunt devotate deja servitutii domestice. 

- În orice caz, nevasta ta este devotata insolenţei. 

- Le va trece când vom găsi apă. Este problema care le 
sperie cel mai tare. Recunoaşte că locurile astea nu 
prevestesc nimic bun, zise Aaron. 

Mose se gândi că, de la plecarea lor de la Marea 
Trestiilor, nu parcurseseră decât jumătate din drumul pe 
care el îl făcuse în acelaşi timp, după fuga sa din Egipt. El 


54 


mersese pe cal şi nu dormise aproape deloc acum, ei 
merseseră pe jos şi făcuseră opriri lungi. Aşadar nu vor găsi 
mai devreme de două zile izvorul unde altădată el îşi 
potolise setea. Or, oamenii ăştia nu vor mai rezista încă 
două zile fără apă, aşa că trebuia să găsească rapid o sursă 
sau să sape un puț, de îndată ce căldura avea să se mai 
potolească, la apusul soarelui. 

Intr-adevăr, către amiază, caravana răsună de glasuri 
nemulţumite. 

- Ce se întâmplă? ÎI întrebă Mose pe Josua. 

Tânărul se duse să afle şi la întoarcere îi spuse că 
oamenilor începuse să le fie sete şi că se temeau să nu 
moară în deşert. Mose îşi aminti că Hussam îl sfătuise să 
caute depresiunile naturale din teren pentru a săpa un put, 
pentru că acolo se strângea apa. Furtunile recente 
impregnaseră probabil solul cu apă. După o oră, descoperi 
o adâncitură în jurul căreia vegetaţia părea să fie mai 
abundentă. Cobori de pe cal şi îi trimise pe Josua şi pe 
Mişael să caute bărbaţi robuşti echipați cu  lopeţi. 
Remarcase că foarte mulţi muncitori îşi luaseră cu ei 
uneltele de muncă, gândindu-se naiv că ar putea găsi de 
lucru acolo unde merg. 

- De ce te-ai oprit? se nelinişti Aaron. 

- Pentru că vreau să găsesc apă. 

-Aici? 

Mose nu răspunse, dar când cei doi veniră cu terasierii, îi 
spuse: 

- Du-te şi spune-le oamenilor că vom săpa un puț şi că 
vom găsi apă. 

- Şi dacă n-o să găseşti? O să-ţi pierzi prestigiul. 

-O să găsim! Il contrazise Mose cu nerăbdare. Şi le 
arătă bărbaţilor unde să sape. 

Grupuri de oameni, printre care aflau Isar, Lumi şi 
Arfaxad, ajunseră în acel moment în dreptul lor şi se opriră 
să vadă ce se întâmplă. Discuţiile se animară şi subiectul 


55 


ajunse repede în dezbaterea şefilor de clan. Mose auzea de 
la distanţă reflecţiile acestora. 

- Apă în plin deşert? Ar fi un miracol! 

- Cine a hotărât să se sape acolo? 

- Mose. 

- Dar dacă ar fi apă, ar exista măcar un râuleţ! 

- Mose nu e nebun! 

- Nu, dar eu unul n-am văzut niciodată pe cineva care să 
sape un puț în deşert! 

Terasierii săpaseră deja o groapă de aproximativ trei coţi 
lărgime şi de un cot şi jumătate adâncime. Mose se aplecă 
şi văzu că pământul devenea mai închis la culoare, fiindcă 
era mai umed. Era un amestec de pietriş şi stâncă. 

- Continuati. 

Un cot mai jos, terasierii constatară că pietrişul lucea de 
umed ce era şi asta le spori nerăbdarea. Aşa că se 
înhămară la lărgirea puţului şi în scurt timp acesta fu destul 
de mare pentru ca să încapă în el doi oameni. 

- Pământul s-a înmuiat sub picioarele noastre! strigă 
unul dintre ei! 

- Foarte bine. Continuati. 

Un cerc imens de oameni se formase în jurul gropii. 
Comentariile erau mai rare. 

- E un miracol! strigă Aaron. Apă! Uitaţi-vă, într-adevăr 
Domnul ne protejează! 

- Rămâne de văzut dacă vom găsi destulă apă pentru 
toţi, spuse cineva. 

Când ajunseră la peste patru coţi adâncime, cei doi 
terasieri strigară din fundul gropii: 

- Apă! 

Erau înmuiaţi până la gleznă. 

- Mai săpaţi, le spuse Mose. 

De acum aruncau afară pietriş înmuiat. În mai puţin de o 
oră, apa le ajunse terasierilor până la genunchi. 

- Ajunge, spuse Mose. Daţi-mi un blid. 


56 


Mişael se duse să-i aducă unul şi Mose le ceru 
terasierilor să-l umple cu apă. Două sau trei mii de perechi 
de ochi se uitau cum şeful unui nou popor gusta apa. 

-E cam sălcie, dar e potabilă, constată el. Poate fi 
folosită la fierberea alimentelor, cu condiţia să fie 
purificată. 

Puţul era prea aproape de mare şi apa de ploaie trebuie 
că se strânsese pe terenurile încărcate de sare. 

Îi trecu blidul lui Cohat, şeful de clan care voia să guste 
şi el. 

- E sălcie, spuse acesta. E sălcie, Doamne! Ce ne facem? 
Un murmur se ridică din mulţime. 

- Linişte! strigă Mose. Cei dintre voi care au alimente ce 
trebuie fierte să vină să ia din apa asta sălcie. O s-o 
îndulcesc mai târziu ca s-o putem bea. 

- Cum o s-o îndulceşti? Intrebă Aaron. 

- Tot n-avem apă de băut? se îngrijoră Elişeba cu faţa 
încruntată. 

- Linişte, am spus! ordonă Mose. 

A fost nevoie de trei ore bune pentru ca cei care aveau 
nevoie de apă pentru fierberea alimentelor şi pentru a face 
pâine să se aprovizioneze. Intre timp, Mose se duse să 
caute un anumit arbust, pe care să-l jupoaie pentru a 
îndulci apa, aşa cum văzuse cândva. El şi mica lui echipă 
strânseră ramuri şi începură să le jupoaie. Dădu apoi ordin 
să se umple recipientele cu apă şi aruncă ramurile în ele. 
Seva cleioasă formă imediat o pojghiţă la suprafaţa apei. 

- Lăsaţi recipientele nemişcate o jumătate de oră, îi 
sfătui Mose, timp în care pojghiţa o să cadă la fund o dată 
cu sarea. După aia puteţi să beţi apa sau s-o puneţi în 
ploscă. 

După ce trecu timpul, Mose gustă apa şi o găsi bună de 
băut. Desigur, încă mai era puţin sărată, dar oricum era mai 
bine decât să moară de sete. Chiar şi scepticii se grăbiră să 
arunce în vasele lor lemnul jupuit care le fusese dat. Până 
şi-au potolit toţi setea, nu fără să se strâmbe, şi până şi-au 


57 


refăcut proviziile de apă, soarele a coborât la orizont şi 
Mose hotărî să înnopteze acolo, urmând să reia drumul a 
doua zi înainte de a se lumina, pentru a recupera timpul 
pierdut. În ziua aceea fugarii nu merseseră mai mult de trei 
ore. În ritmul ăla, nu vor ajunge la Eţion-Geber mai 
devreme de câteva săptămâni. 

- Avem motive să ne grăbim? ÎI întrebă Josua. 

Era adevărat, de ce să se grăbească, acum că ieşiseră 
din Egipt? Candoarea întrebării îl făcu pe Mose să râdă. 

- Suntem o masă informă, Josua, îi explică Mose. Trebuie 
să devenim un popor. Înţelegi? Domnul ne-a smuls din 
ghearele lui Ramses, dar nu e de ajuns. Dacă va trebui să 
rătăcim luni de zile, vom fi asemenea animalelor, fără legi 
şi fără suflet. 

Instalară aşadar corturile pe care le strânseseră în urmă 
cu câteva ore şi reaprinseră focurile. Mose îi reuni lângă un 
foc pe câţiva şefi şi pe oamenii lui cei mai devotați precum 
Josua, Mişael, Lumi, Isar şi Arfaxad. 

Masa fu de o frugalitate exemplară: pâine făcută de 
Miriam, o îmbucătură de brânză, un ou fiert şi fructe uscate. 
Singura băutură - apă, şi încă neîndulcită. 

- Noi, cei de faţă, facem parte dintre aceia care pot să se 
mulţumească cu puţin, zise Isar. Dar sunt mulţi alţii care 
suferă. Când vom putea spera să găsim dacă nu 
abundența, măcar un regim mai puţin auster? 

Mereu această întrebare referitoare la mâncare. Mose se 
strădui să nu-şi trădeze iritarea. 

- Mâine vom pescui peşte, răspunse el. 

- Peşte? Şi cum o să-l pescuim? 

- Ne vom face năvoade. 

- Eşti sigur că vom găsi peşte? 

Mose nu se mai obosi să evidenţieze absurditatea 
întrebării. i 

- Şi din ce ne vom face năvoade? Intrebă Arfaxad. 

- Vom deşira ţesăturile pentru a scoate din ele fire pe 
care le vom înnoda. 


58 


Proiectul îi entuziasma vizibil pe Mişael şi Josua, dar 
ceilalţi rămaseră gânditori. 

- Dacă mă întrebi, Isar, când vom fi instalaţi în casele 
noastre cu toate cele de trebuinţă într-o gospodărie, cu 
păsări de curte, carne, pâine, legume şi fructe din 
abundență, cu aşternuturi de paie proaspete, văzându-ne 
fiecare de treaba noastră, o să-ţi răspund că asta nu se va 
întâmpla mai devreme de câteva luni în cel mai bun caz. Va 
trebui apoi să ne construim case şi să ne lucrăm 
pământurile. Dar îţi voi mai spune că noi nu suntem nişte 
animale care se îngraşă trăind în lenevie şi că fiinţele 
umane pe care Domnul le-a salvat ar trebui să dea dovadă 
de ceva mai multă recunoştinţă şi să vorbească mai puţin 
despre mâncare. 

- Recunoştinţa noastră nu intră în discuţie. Ceea ce spun 
este că trebuie să trăim, iar ca să trăim, Mose, avem nevoie 
de mâncare. 

- Tu, Isar, erai acela care mă presa în Egipt să iau condu- 
cerea poporului nostru, dacă nu mă înşel. 

- Da, eu, Mose. Şi nu mi-am schimbat părerea. 

Mose clătină din cap. 

- N-a fost cu voi Domnul de când aţi ieşit din Egipt? Şi 
n-o să vă părăsească, chiar dacă nu veţi găsi imediat cepe 
zemoase şi pepeni dulci. 

Era vizibil supărat şi nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. 

- M-am săturat să vă tot aud văicărindu-vă că vă e 
foame. Aţi luat cu voi capre şi oi, n-aveţi decât să le 
mâncaţi! zise ridicându-se. Mâncare! Setea, hai c-o mai 
înţeleg! Dar nu v-aud vorbind decât despre mâncare! 

- Suntem aproape treizeci de mii, Mose, îi răspunse Isar 
fără a se lăsa intimidat, şi cele câteva capre şi oi pe care 
le-am luat cu noi nu vor ajunge nici pentru a cincea parte 
din noi. Nimeni nu-ţi contestă vorbele. Noi ţi-am pus doar 
nişte întrebări pentru că tu cunoşti regiunea. 

Mose nu mai răspunse; o făcuse deja. 


59 


- Să începem imediat să facem năvoadele, spuse Mişael. 
N-am somn. Noi am cioplit deja cinci sulițe. 

Puştii ăştia aveau darul de a-l calma. 

- Vom avea nevoie de mult mai multe. 

- De câte? 

- Cel puţin o mie. 

- O mie! 

- Ba chiar cinci mii, Mişael. Nu pentru o încăierare de 
stradă avem noi nevoie de sulițe. 

Deocamdată, mergeţi şi adunaţi toate ţesăturile din 
cânepă şi lână de care oamenii nu au neapărat nevoie. 
Avem mai multă nevoie de hrană decât de sulițe. Cel puţin, 
aşa sper. 

Se întoarseră după o oră, când comesenii festinului cu 
firimituri plecaseră trişti la culcare cu stomacul gol, sub un 
pătrar de lună care semăna cu o felie de pepene deja 
mâncată. Aduseseră pachete întregi de ţesături. Inteţiră din 
nou focul ca să vadă mai clar şi, la indicaţiile lui Mose, 
începură să deşire şi apoi să răsucească cinci-şase fire 
împreună, ca să obţină o sforicică de mai mulţi coţi 
lungime. 

Mose plecă şi el să se plimbe prin acele locuri, singur şi 
gânditor. Era neliniştit. Să hrăneşti treizeci de mii de 
persoane. 

Mii de fiinţe umane pe care nemulţumirea le coborâse la 
rang de bebeluşi vorace şi urlători, răi, arţăgoşi, colţoşi. 
Tabăra atingea zece mii de coţi lungime, estimă el. Era 
înfricoşător, treizeci de mii de persoane de hrănit; rămase 
aproape paralizat. 

“Doamne, ştiu că Tu ne-ai scos din Egipt. Ştiu că inten- 
tiile tale sunt ascunse şi că nu se manifestă decât în mod 
excepţional. Dar mie mi s-au arătat, totuşi, clar precum 
luna pe cerul negru. Tu eşti Stăpânul absolut, Tu ştii totul, 
Tu prevezi totul şi Tu poţi totul. Eu nu sunt decât 
instrumentul Tău, dar ce să fac cu oamenii ăştia? Ei nu-mi 


60 


vorbesc decât de mâncare şi de băutură. Dacă acesta e 
poporul Tău, nu poţi să-l faci să înţeleagă?...” 

Noaptea era populată de şopârle,bufniţe, lilieci, şerpi, 
patrupede discrete şi suple, făcute din dinţi, labe şi stomac, 
prădători misterioşi pe care nu-i descoperi decât după 
foşnetul frunzelor, după trosnete, scâncete, răgete. Ce 
căutau ei oare? Să mănânce şi să bea, fără îndoială, ca să 
întreţină forma cea mai elementară de viaţă. El, Mose, 
trebuia să facă să strălucească în ochii tuturor voinţa 
Domnului. Singurătatea îl cuprinse ca o febră. Gândurile îi 
zburară spre Sefira. Chiar şi când nu înţelegea, ea credea. 
Ea era poporul lui. Dar Domnul nu i se arătase doar pentru 
a o cuceri pe Sefira. 

Cerul şi miliardele lui de stele îi păru o povară prea grea. 
Aproape că se clătina pe picioare când ajunse în sfârşit la 
cortul lui Aaron şi ultimul său gând fu acela că omul care 
ştie este adesea cel mai mizerabil dintre toţi. Şi cel mai 
singur. 


7 
Ziua calculelor 


-Sunt de ajuns? 

Îi arătară sculurile cu fire răsucite mai mult sau mai 
puţin regulat. Se sculaseră în zori, îi mărturisi Mişael, pentru 
a relua lucrul început în ajun şi din cauza asta aveau ochii 
roşii. Aaron privea sculurile pe deasupra umărului lui Mose 
cu un aer neîncrezător. Mose luă un scul şi trase de un fir 
cu amândouă mâinile, cu forţă. 

- Merge. Acum trebuie să tăiaţi bucăţi de aceeaşi 
lungime, să aibă câte doisprezece coţi fiecare, şi să le 
înnodaţi, încrucişându-le, cu o distanţă de trei degete între 
ele. 

Mişael dădu din cap. 


61 


- Rămânem aici astăzi? Întrebă el. E o muncă pe care 
n-o putem face mergând. 

Când Mose îi preciza că-şi vor prelungi oprirea pentru 
toată ziua, Mişael plecă cu Josua şi cu alte două tinere. 
Mose se întoarse spre Aaron. 

- Vreau să-i aduni pe şefii clanurilor şi să le spui să-i 
numere fiecare pe ai săi, pe toţi, şi pe servitori. Trebuie să 
ştim exact câţi suntem. 

- La ce ne va folosi, va schimba ceva? 

-E necesar să ştim, când va sosi momentul 
aprovizionării. Aaron părea îmbufnat, dar Mose nu dădu 
importanţă acestui lucru. 

După aceea, trebuia constituit un grup cu oamenii cei 
mai viteji, în caz de atac. Mose nu vedea de unde ar putea 
veni, nici care ar fi scopul unui atac, dar trebuia să fie gata 
pentru orice eventualitate. La începutul lumii, Domnul 
avusese de făcut o muncă asemănătoare, când a organizat 
haosul, introducând logica. Mose urcă pe cal şi o luă 
înainte, în recunoaştere. 

Peisajul se schimbase după trei ani, câţi trecuseră de 
când fusese el prin acele locuri. Unele porţiuni muntoase 
păreau să se fi scufundat, apărură pete de vegetaţie de 
care el nu-şi amintea, tufe de iuiuba şi de stejari pitici, pe 
care recentele ploi le spălaseră. Cobori de pe cal pentru a 
inventaria vegetaţia şi scoase un strigăt de uimire: cătina 
devenise abundentă şi el adună mai multe bucăţi de mană 
ca să o guste. Era bună şi dacă găseau destulă, putea să le 
ţină loc de pâine. Găsi chiar un smochin sălbatic, pe care-l 
deposeda de toate fructele, şi cicoare sălbatică din 
abundentă din care smulse câteva plante. Nu, nu lipsa apei 
îl neliniştea. Nici chiar cea a hranei. Ceea ce îl neliniştea era 
aşezarea finală. Mancă câteva smochine şi merse să spele 
cicoarea în mare pentru a o putea gusta. Nu era o masă 
copioasă, dar, fiindcă îi umplea stomacul, o putea considera 
şi aşa. Se întoarse în tabără către prânz. 


62 


Mişael îi ieşi în întâmpinare şi îl ajută să coboare de pe 
cal. 

- Vino! Vreau să-ţi arăt ceva! 

Lucraseră repede. Două năvoade erau deja gata, întinse 
pe pământ. 

- Foarte bine, zise Mose. Trebuie să consolidaţi marginile 
cu o sfoară. Apoi să ataşaţi mânere întărite la capete. . 

Băieţii şi fetele se grăbiră să facă ce li se spusese. Intre 
timp, unii bărbaţi veniră să examineze năvoadele, emițând 
tot felul de critici. 

- Aveţi cumva voi alte năvoade? Îi întrebă Mişael. Nu? 
Atunci de ce criticaţi? Noi am făcut aceste năvoade cu 
mâna noastră ca să putem pescui peşte şi, dacă nu vreţi 
peştele nostru, o să-l mâncăm singuri! 

- N-o să prindeţi niciodată peşte cu năvoade atât de 
uşoare, ripostară bărbaţii. Năvoade făcute de fete! 

Cuvinte usturătoare zburau de la unii la alţii, era timpul 
să se întoarcă la muncă. 

- Să nu mai pierdem timpul! strigă Mose. E nevoie de 
patru oameni pentru fiecare năvod, Josua, du-te şi caută 
întăriri. 

Abia terminară primul năvod că Mişael şi cele două fete 
care îl ajutaseră să-l confecţioneze erau deja în apă. Tinerii 
convocați de Josua veniră alergând. Cele două năvoade fură 
băgate în apă în doi timpi şi trei mişcări, sub supravegherea 
lui Mose şi sub privirile zeflemitoare a o sută de oameni 
care asistau la scenă cu braţele încrucişate. Mose intră el 
însuşi în apă până la piept, pentru a trage unul din năvoade 
mai în larg. După câteva minute, năvodul începu să se 
întindă, fetele ţipau de bucurie, iar cei din grupul care 
mânuia celălalt năvod strigau şi ei. Toţi erau înmuiaţi până 
la gât. 

- Ţineţi bine! 

Năvodul risca, într-adevăr, să scape iar una din fete 
dăduse drumul din mână şi urca pe țărm gâfâind cu ciudă. 

- Nu mai pot! Trage! 


A 


63 


Năvodul ţinuse bine, cu excepţia câtorva ochiuri. 
Conţinutul fu vărsat pe nisip şi peştii săreau, zvâcneau, se 
răsuceau, înghiţeau lacomi aerul. Peşti mari gri, roşii, 
gălbui, graşi, subţirei şi o mulţime de peşti mici care mai de 
care mai bizari. 

- Aruncaţi-i înapoi pe cei mici! ordonă Mose. 

Dădu el însuşi exemplu, apucând plevuşcă de coadă şi 
aruncând-o în apă. În năvodul adus de Mose şi Mişael se 
găseau un pui de rechin, doi şerpi şi tipari. 

- Aruncaţi şi peştii fără solzi! Nu-i atingeţi! Pielea este 
veninoasă! 

Îşi aminti de poveţele pescarilor de la Eţion-Geber, care 
la contactul cu tipării se umpluseră de inflamații alarmante 
ale mâinilor, şi dădu exemplu, împingându-i spre apă cu un 
băț. Bilanţul fu repede făcut: conţinutul primelor două 
năvoade putea hrăni treizeci de persoane. Ar fi trebuit cinci 
sute de năvoade pentru a hrăni pe toată lumea în două 
reprize,  calculă Mose, redescoperindu-şi talentul de 
supraveghetor de şantier. Două sute cincizeci în patru 
reprize, o sută douăzeci şi cinci în opt, şaptezeci şi două şi 
jumătate, dacă s-ar putea spune aşa, în şaisprezece 
reprize... Or, ei n-aveau decât două şi nu puteau în ziua 
aceea să pescuiască mai mult de zece năvoade, adică 
hrana pentru trei sute de persoane. Spectatorii se uitau şi ei 
fără entuziasm. 

- Câţi oameni veţi hrăni cu asta? se îngrijoră unul dintre 
ei. 

- O s-o luăm de la capăt şi mai ales o să confecţionăm 
alte năvoade, răspunse Mose calm. 

Femeile veniră şi ele să vadă prada, admirând tonul şi 
dorada, în timp ce Josua, Mişael şi fetele se apucară deja să 
repare năvoadele. 

- E frumos peştele, spuse una din ele. 

- Eu şi surorile mele am putea şi noi să facem un năvod, 
zise una dintre fetele care îi ajutaseră pe băieţi. 


64 


- Faceţi. Repede. În acest timp, se adresă Mose femeilor, 
voi puteţi să v-apucaţi să curăţaţi peştele acesta. ŞI 
întoarceţi-vă peste o jumătate de oră, veţi mai avea încă pe 
atât. _ 

- Cui vom da să mănânce acest peşte? Intrebă Aaron, 
care tocmai terminase întrevederea cu şefii clanurilor. 

- Femeilor mai în vârstă, celor care alăptează şi copiilor, 
mai întâi. Ai transmis şefilor de clan instrucţiunile mele? 

- Da. Numărătoarea a început. 

Mose plecă să caute bărbaţi robuşti care să-i poată 
înlocui pe Mişael şi Josua la confecţionarea năvoadelor. 

- V-au mai rămas sculuri? 

- Mai putem face altele. 

- Câte năvoade mai puteţi confecţiona? 

- Patru, poate. Trebuie să vedem. Mai avem nevoie de 
fire pentru a le repara pe primele două. 

Pe înserat, Mişael îl anunţă că alte trei năvoade erau 
gata şi cu materialul rămas nu mai puteau face decât două. 
În total şapte. Mose începu din nou să calculeze, 
amintindu-şi în treacăt de preceptorul său, Amsetse, care îl 
învățase să facă socoteli, fără să-şi imagineze la ce vor 
servi într-o bună zi lecţiile lui. Cinci sute de persoane dacă 
năvoadele erau aruncate o dată, o mie cinci sute dacă erau 
aruncate de zece ori. Or, a doua zi, pescuitul putea începe 
în zori. Era deci posibil să arunce năvoadele de cel puţin 
douăzeci de ori, ceea ce asigura hrana pentru două mii o 
sută de persoane. Bărbaţii n-aveau să guste peştele acesta 
prea curând. Trebuia să dubleze numărul năvoadelor şi, mai 
ales, să găsească o altă sursă de hrană. 

Mose începu prin rezolvarea primei probleme. Dar nu 
mai rămăsese prea multă pânză de care oamenii se puteau 
lipsi şi care să furnizeze un fir destul de rezistent. Mai găsi 
pentru confecţionarea a încă cinci năvoade, dar acesta era 
punctul final. “Trei mii şase sute de persoane în douăzeci 
de reprize”, murmură Mose. Nu era destul şi era clar: 


65 


coeziunea poporului său depindea de modul în care era 
împărţită hrana. 

Spre seară, fu nevoit să-şi revizuiască calculele, Josua 
formase echipe care pescuiau fără întrerupere, chiar şi în 
timpul nopţii. 

- Câte încărcături? Îl întrebă Mose. 

- Cel puţin treizeci într-o zi şi-o noapte, poate mai mult. 

- Foarte bine. Nu supraîncărcaţi năvoadele. 

Dacă conţinutul unui singur năvod ajungea pentru a 
hrăni cincisprezece persoane o dată, asta însemna hrană 
pentru cinci mii patru sute de persoane, adică mai mult de 
o treime din femei. Tot nu era de ajuns. Cel puţin şaptezeci 
de aruncări ar fi fost necesare pentru ca peştele să ajungă 
la toată lumea. 

Miriam veni să-i ofere două bucăţi de doradă fripte. 
Conform propriilor sale recomandări, nu avea dreptul să 
mănânce, dar voia să ştie ce gust are. Era savuros şi 
hrănitor. Dar problema rămânea aceeaşi: dacă stătea prea 
mult timp în acest loc, ca să confecţioneze alte năvoade, îşi 
reduceau şansele de a găsi hrană în altă parte şi 
nemulţumirea oamenilor va creşte. Mose se aşezase în faţa 
cortului, privind soarele care apunea peste Egipt şi pescarii, 
în apă până la brâu, când Aaron apăru mergând agale. Il 
anunţă rezultatele recensământului: erau douăzeci şi şapte 
de mii. 

- Mai puţini decât credeam, observă Mose, surprins, cu 
sprâncenele ridicate. Aproape zece mii mai puţin, dacă 
socotesc că aţi luat în calcul şi servitorii. 

Aaron se uita în jos şi Mose îşi dădu atunci seama că nu-l 
întrebase, când se întâlniseră pe ţărmul Mării Trestiilor, 
dacă plecase toată lumea din Egipt. Toată lumea. Până la 
ultimul apiru. Sângele îi năvăli în obraji. Se aflau în seara 
celei de-a patra zile de când plecaseră şi abia acum îşi 
dădea seama de adevăr. 

- Aaron, zise el cu voce pierită. Celălalt ridică ochii. 


66 


- L-am auzit pe Ramses spunând cu gura lui că suntem 
treizeci sau patruzeci de mii. 

- Nu s-a făcut niciodată un recensământ al poporului 
nostru, replică Aaron. Estimarea lui Ramses nu se baza pe 
nimic. 

- Dar mai sunt unii care au rămas acolo şi tu o ştii. 

- Da, au mai rămas. Nu ştiu câţi. 

- N-ai nici o idee? - Trei, patru mii, poate un pic mai mulţi, 
Josua veni să aprindă focul şi aruncând o privire celor doi, 
ghici tensiunea dintre ei, aşa că plecă fără un cuvânt 
imediat ce focul se aprinse. 

- De ce nu mi-ai spus acest lucru mai devreme? 

- Circumstanţele nu erau prielnice. Aveai destule 
probleme de înfruntat. Încă le mai avem, şi apoi credeam 
că ai înţeles asta din scrisorile mele. Îţi scrisesem că nu ni 
se alăturaseră toţi şefii de clan. 

Liliecii efectuaseră deja primele lor zboruri, acolo jos, în 
întunericul munţilor. Pădurea verde trosnea şi fumega. 
Mose înţelese că-şi supraestimase autoritatea. 

- De ce au rămas? 

- Unora dintre ei nu le-am putut trimite mesageri. Unele 
echipe se aflau în Egiptul de Sus unde fuseseră trimise 
pentru a săpa mormântul lui Seti. Şi au mai fost alţii care 
n-au vrut să ni se alăture. 

Aaron întinse mâna spre foc, apoi desfăcu un săcuţ de 
curmale şi îi oferi lui Mose. 

- De altfel, ce-am fi făcut cu oamenii care ne-ar fi urmat 
împotriva voinţei lor? reluă el. Ne-ar fi făcut numai necazuri. 

- De ce n-au vrut să ni se alăture? se întrebă Mose, 
mestecând gânditor o curmală. 

Jos, la țărm, pescarii cărau năvoade care păreau foarte 
grele, prea grele. 

Aaron ridică din umeri. 

- Poate că erau mai puţin ataşaţi credinţei părinţilor 
noştri decât noi. Poate că nu mai erau ataşaţi deloc. Erau 
mulţi care o duceau bine, aveau casele lor, terenurile lor. 


67 


Se căsătoriseră cu egiptene. Nu se simțeau nefericiţi. Copiii 
lor se considerau egipteni... 

li aruncă lui Mose o privire care parcă spunea: Si tu erai 
aproape un egiptean. 

- Suntem deci douăzeci şi şapte de mii, spuse Mose, 
tăindu-i vorba. 

Nu mai era în stare să calculeze cât peşte i-ar fi trebuit 
pentru toţi. Se gândea doar la un singur lucru: aceşti 
oameni nu erau încă un popor. Nu-i unea decât o slabă 
credinţă în religia părinţilor lor, întărită de aversiunea faţă 
de vechii lor opresori. Protecţia Domnului le părea multora 
dintre ei un concept vag. Dacă Domnul susţinea că îi 
protejează, atunci de ce nu le dădea apă limpede şi hrană? 
Nu e mâncare, nu e nici credinţă! Misiunea pe care Domnul 
i-o încredinţase nu se terminase... Discursul din ajun le 
intrase pe-o ureche şi le ieşise pe alta. Cuvinte! Şi cine le 
dovedea că acest Mose, acest Ptahmose, auzise într-adevăr 
porunca Domnului? 

Scoase un suspin şi se ridică pentru a merge să 
examineze peştele descărcat pe plajă. Unele femei 
aşteptau, iar altele se serveau fără să mai aştepte, ducând 
peştele către corturile lor. Unele se serveau chiar de două 
trei ori. Era nevoie de cineva care să se ocupe de 
distribuirea peştelui. Năvoadele erau mai pline decât în 
timpul zilei. Porni în căutarea lui Josua ca să-i ceară să 
aprindă torţele pentru noapte şi să aibă grijă ca femeile să 
nu se mai servească de două ori. Se constituiseră mai 
multe echipe pentru a se pescui fără întrerupere şi aceşti 
oameni se serveau evident fără să ţină seama de ordinele 
lui Mose. Nu puteai să le reproşezi nimic, doar îşi 
câştigaseră hrana. Vântul serii adia în aerul plin de fumul 
grătarelor pe care se frigea peştele de-a lungul întregului 
țărm. 

Mergând prin tabără, Mose auzi o femeie plângându-se 
că nu mai are ulei. 


68 


Adormi târziu pentru că, pentru prima dată, de mult 
timp, îşi reluă exerciţiile de meditaţie şi de concentrare. Nu 
linia focului încerca s-o vadă, ci flacăra arzândă a cărei 
Voce o auzise. Fără amintirea, emoția, imanenţa acestei 
voci, era dezarmat, era ca toţi aceşti oameni, un exilat cu 
stomacul aproape gol. 

“Domnul este forţa mea”, murmură el, simțindu-se 
împovărat. 


8 
Primele contestaţii 


Adoua zi, Mose hotărî să ridice tabăra. Era şi timpul, căci 
bărbaţii, chiar dacă femeile îşi împărţiseră porţia de peşte 
cu ei, aveau acea stare proastă pe care o dă un stomac gol. 

- Nu mai avem pâine! Nici făină! 

- O să găsim. 

- Unde? 

- O să găsim. Deocamdată, faceţi-vă provizii de apă. 

- Asta numeşti tu apă? 

Pe nepregătite, un bătrân, Eliab, rubenitul, muri 
dimineaţă, ceea ce declanşa o scenă de isterie colectivă în 
tot clanul. 

- De ce n-am murit şi noi! gemeau femeile, lovindu-se 
peste faţă. Deşertul va fi mormântul nostru! 

Strigau, vorbeau întruna, răcneau din toţi plămânii, 
alertând vecinii, punând moartea lui Eliab pe seama 
exodului lor şi încercând înadins să stârnească o revoltă. 

Mose fu alertat de unchiul său Isar, căci era vorba 
despre clanul lui Cohat, tatăl lui Isar şi bunicul lui Moise şi 
Aaron. Mose se duse acolo escortat de Aaron, care nu se 
simţea în largul său, judecând după figura-i crispată. Ceea 
ce nu ştia Mose, era că revolta era condusă de propriul fiu 
al lui Isar, care nu prea îl avea la suflet pe vărul său. Il 


69 


numea “bastardul”. O ceartă de familie ameninţa să 
ştirbească prestigiul lui Mose. 

- Lamentaţiile voastre îl supără pe Domnul! strigă Mose 
cu mânie. Intr-adevăr, o să-l rog eu-însumi să vă pună 
capăt zilelor, fiindcă sunteţi nedemni de bunătatea lui! 

- N-avem dreptul să ne plângem tatăl? Îl întrebă o 
femeie cu răutate. 

- Aveţi dreptul să vă plângeţi tatăl, dar n-aveţi dreptul să 
transformați nemulţumirea voastră în scandal. 

- Tatăl meu a murit, Mose, din cauza acestei fugi din 
Egipt, spuse pe un ton ameninţător un bărbat pe nume 
Datan pe care Mose îl remarcase deja pentru agresivitatea 
sa. 

- Era tatăl nostru, înţelegi? strigă fratele lui Datan, 
Abiram. 

- Ce mai poţi să ne spui, Mose, acum când Eliab a murit 
din cauza suferințelor pe care tu i le-ai provocat? adăugă 
femeia. 

- Că mânia Domnului se abate asupra ta! Toţi oamenii 
de vârsta lui Eliab sunt aşadar morţi? Eliab şi-a dat sufletul 
pentru că Domnul a hotărât că i-a venit sorocul şi acuzaţiile 
tale şi ale celor din familia ta îl ofensează pe Domnul! 

Cohat pălise. Mose îşi aroga dreptul de a-i dojeni pe 
oamenii din clanul său fără a-l lua în seamă pe el, bunicul... 

- Aşa îi vorbeşti bunicului meu, egipteanule? 

- Tu, vere, îi spuse Mose, dacă nu eşti în stare să 
păstrezi ordinea şi supunerea faţă de Domnul în clanul tău, 
voi numi un alt şef în locul tău. 

- Cu ce drept? strigă Cohat, agitându-şi o mână furioasă 
sub nasul lui Mose. Eu deţin aici autoritatea supremă, 
micuţule egiptean, şi sunt bunicul tău! Şi deplâng acest 
lucru! Nici măcar nu vorbeşti limba noastră! Eşti fiul unei 
egiptene, sora lui Ramses! 

- Compătimirile astea nu te interesează decât pe tine şi 
pe acei oameni care sunt destul de proşti pentru a te 
asculta, Cohat. Autoritatea ta este nulă în comparaţie cu 


70 


cea pe care Domnul mi-a conferit-o asupra voastră, a 
tuturor, chiar şi asupra ta! Legea sângelui este nulă în ceea 
ce mă priveşte, Cohat! Încă o rebeliune şi toţi şefii care 
m-au urmat fără rezerve vor fi de acord să vă abandonez 
aici, în deşert. Şi să vedem cum o să supravieţuiţi cu 
blestemul Celui Atotputernic asupra voastră! Până atunci, 
te somez să-ţi readuci nepotul la ordine. 

- Calmează-te, tată! interveni Isar. 

- Te blestem, striga Cohat, adresându-i-se lui Mose, în 
timp ce saliva-i curgea din gura bătrână şi ridată. Te 
blestem, sânge impur! 

Isar îşi acoperi faţa cu mâinile. O rumoare se ridica în 
jurul lor, unele femei plângeau şi altele strigau, iar Mişael, 
vărul lui Mose, îl apucase de braţ, parcă implorându-l. 

- Cohat, tată al tatălui meu, şi tu, Corah, blestemul pe 
care-l proferaţi împotriva trimisului Celui de Sus se va 
întoarce împotriva voastră, reluă Mose, galben de furie. Vă 
rămâne puţin timp ca să vă căiţi, căci cel care va blestemă 
este chiar Domnul! 

Solemnitatea amenințării provocă ţipete. S-au repezit 
să-l susţină pe Cohat şi să-i oprească pe Corah, Datan şi 
Abiram care voiau să se arunce asupra lui Mose, în timp ce 
Mişael şoptea la urechea lui Mose: “Vere, vere, te implor!”. 
Se produse îngrămădeală. Aaron, livid, era gata să leşine în 
timp ce soţia sa, Elişeba, agăţată de braţul lui, grohăia ca 
un animal. 

- Ştiu cine eşti, Corah, i se adresă Mose, cu o voce 
puternică. Tu eşti unul dintre aceia care nu voiau să plece. 
Eşti dintre aceia care preferă un stomac plin de ceapă şi de 
bob egiptean binecuvântate de Domnul! Eşti dintre aceia 
care nu cunosc nici sensul libertăţii, nici al demnităţii! - făcu 
o pauză ca să-şi tragă sufletul - Corah, văr al meu, îţi retrag 
dreptul de a conduce. Din acest moment, familia ta se va 
supune direct autorităţii lui Aaron. Acum, îngropaţi-vă tatăl, 
ca să putem ridica tabăra cât mai repede posibil. 


71 


- O să-l îngropăm aici, în deşert, ca pe un animal 
sălbatic? Intrebă o femeie care era fără îndoială văduva lui 
Eliab. 

- Vrei să-l luăm cu noi ca să putrezească pe spatele unui 
măgar, pe căldura asta? interveni Aaron. Ţi-ai pierdut 
minţile? Unde vrei să-l îngropi, femeie? Ai cumva pe-aici 
vreun loc de veci pentru familia ta? 

- Chiar aşa, unde ai vrea să-l îngropi? o întrebă şi Isar pe 
femeie. 

- Tu, tacă-ţi gura! strigă bătrâna. Nu eşti decât un 
servitor al lui Mose! 

- Tacă-ţi şi ţie gura, femeie! ordonă Aaron. 

Curajul acesta îi veni aşa, dintr-o dată. Într-adevăr, mai 
mulţi şefi de la clanurile vecine veniseră să afle motivul 
scandalului şi nu păreau dispuşi să-i ţină partea lui Cohat. 

- N-avem nevoie de o rebeliune în acest moment, spuse 
unul dintre ei, lemuel. Strigătele şi obrăzniciile, pe care le 
auzim de când am părăsit Egiptul, sunt un rău exemplu 
pentru oamenii din clanurile noastre. N-aţi încetat nici un 
moment să vă plângeţi şi să contestaţi autoritatea lui Mose. 
Noi l-am ales ca şef şi avem un singur şef desemnat de Cel 
de Sus. Vă implorăm în faţa tuturor, temeţi-vă de mânia 
Domnului. 

Cohat îşi înghiţi vorbele. 

-Ingropaţi-l pe Eliab, ordonă el. Repede. Crispat de furie, 
Mose se îndepărtă urmat de Aaron, Isar, Mişael şi Josua. 

- Nu mi-ai spus că opoziţia este atât de puternică, îi 
spuse Mose lui Aaron. 

- Lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Am făcut ce am 
putut, răspunse Aaron. Poate că n-am făcut-o prea bine. 
Poate că le-am forţat mâna unora, aşa cum e Corah. El n-a 
vrut să ni se alăture decât sub presiunea tatălui său, nu-i 
aşa Isar? Poate că n-am ţinut cont nici de faptul că, pentru 
cei din familia noastră, tu eşti... tu faci parte din familia lui 
Ramses. Nu vorbeşti prea bine limba noastră. Mulţi sunt 
invidioşi... 


72 


Ceilalţi ascultau cu capul aplecat. 

- Fiul tău este invidios pe mine? ÎI întrebă Mose pe Isar. 

- Am descoperit-o o dată cu tine. 

- Nu bănuiai nimic? 

- Fără îndoială că am greşit pentru că n-am dat destulă 
atenţie rezervelor lui. Într-adevăr, pentru el, ca şi pentru 
mulţi alţii, tu nu eşti de-al nostru. Tu eşti un stăpân, în fine, 
erai acolo, în Egipt. Pe când noi eram sclavi. Şi acum, din 
nou, ne conduce un stăpân. 

În vocea lui Isar se simţea un regret. 

- Sunt mulţi împotriva mea? Isar dădu din cap. 

- Nu pot să te mint. Mulţi au faţă de tine aceleaşi 
sentimente ca şi fiul meu. Sunt geloşi. Spun: “larăşi ne 
comandă un egiptean”. M-am străduit în zadar să-i fac să 
înţeleagă că tu ne protejai împotriva egiptenilor...” 

Aaron se duse să-şi ajute fiii să strângă cortul. Ceilalţi 
plecară la treburile lor, cu excepţia lui Josua. 

- Eşti furios, constată acesta. Te înţeleg, Mose, şi o să 
mai ai încă multe ocazii de a te supăra până ce vom ajunge 
acolo unde vrei să ne duci. Dar furia nu poate decât să te 
încetinească. Ca pe noi toţi de altfel. 

Mose îi aruncă o privire tânărului. O faţă largă, care 
părea şi mai mare din cauza tunsorii scurte. Cum de ştia 
lucrurile astea la doar douăzeci şi cinci de ani? Şi de ce era 
de partea lui? Il întrebă Mose. 

- Pentru că nu-mi place încetineala, răspunse el. Tu eşti 
înaripat. 

- Ceilalţi au mâncat prea mult bob, zise Mose. Şi 
izbucniră în râs amândoi. 

Aceste convulsii şi înmormântarea lui Eliab îi costară trei 
ore de întârziere. Pescarii profitară de asta ca să-şi arunce 
din nou năvoadele, iar Mose îl întrebă pe Josua cum stă cu 
pregătirea aripei de apărare pe care i-o încredinţase. 

Un grup de femei îl întrerupseră: 

- Şi cu peştele ce facem? 

- O să pescuim mai departe. 


73 


- Dar ce facem cu peştele pe care l-am pescuit deja? Pe 
care l-am pescuit. 

- O să ţină câteva ore, le răspunse Mose, dar nu mai 
mult. Trebuie să-l frigeţi din seara asta. 

Apoi se întoarse spre Josua. 

- Arată-mi suliţele pe care le-ai făcut. 

Josua plecă în pas alergător şi se întoarse, urmat de 
Mişael şi de alţi doisprezece tineri care aduceau fiecare mai 
multe sulițe. 

- Ceilalţi ajută la strângerea corturilor şi la strângerea 
lucrurilor, spuse Josua. Suntem aproape o mie. lată suliţele. 

Mose fu surprins de calitatea lor. Erau inegale ca 
lungime, dar la fel de drepte ca şi când ar fi fost fabricate. 
Aproape toate erau din lemn de chiparos. Vârfurile le 
fuseseră întărite la foc, cum îi învățase Mose, care 
încercând unul din vârfuri cu degetul arătător dădu din cap. 
Apucă una din ele, o cântări în mână şi o aruncă departe. 
Suliţa zbură vreo cincizeci de coţi şi se înfipse în nisip ia 
aproape un cot adâncime, dovadă că era destul de grea 
pentru o aruncătură eficace. Tinerii observară demonstraţia 
cu surpriză şi admiraţie. Aşadar bărbatul căruia Domnul i se 
arătase avea şi forţă fizică! Mose se duse să scoată săgeata 
şi se întoarse la ei. 

- Câte aţi făcut? 

- Două sute optzeci şi una, răspunse Josua. Nu sunt 
destule, ştiu, dar n-am avut destul timp. A trebuit să ne 
ocupăm şi de năvoade. 

Mose surâse. Îi studie pe tineri. Erau toţi foşti muncitori 
pe şantierele Egiptului. Trupuri bine făcute şi sprintene şi 
feţe hotărâte. 

- Deocamdată, le spuse Mose, mergem spre pământul 
care ne este destinat, acela de unde a venit strămoşul 
nostru Avraam. Vom fi consideraţi un popor rătăcitor de 
către toţi cei care au deja pământurile lor. Pentru ei vom fi 
o ameninţare. Sau vom fi atacați de cei care ar vrea să ne 
transforme din nou în sclavi, sau poate de cei care vor vrea 


74 


să ne împiedice să ne luăm în stăpânire pământurile. 
Suntem deci constrânşi să ne confecţionăm propriile 
noastre arme. O mie de sulițe ar fi bine, şi trebuie să fie 
gata cât mai repede posibil. Dar tot nu vor fi de ajuns. 

Ei aşteptau. Câte? 

- Dacă suntem atacați, reluă Mose, va fi un duşman 
destul de puternic ca să îndrăznească să atace douăzeci şi 
şapte de mii de persoane din care cel puţin jumătate vor fi 
în măsură să se apere. Dacă noi atacăm, va trebui să fie 
ceva care să merite. N-am putea nici să ne apărăm, nici să 
atacăm cu mai puţin de cinci mii de bărbaţi. 

Şi întorcându-se spre Josua, adăugă: 

- Sunt sigur că vei găsi rapid încă patru mii de bărbaţi 
printre noi. Viguroşi şi rapizi ca aceştia. Aveţi pumnale? 

Mai mulţi dintre ei aveau. 

- O armată trebuie să aibă mai multe feluri de arme, le 
explică Mose. Arcuri, lăncii, spade sau, în lipsa suliţelor ca 
cele de aici, măciuci şi, pentru a se apăra, scuturi. N-o să 
avem decât armele pe care le faceţi voi. Vreau să vă 
antrenați la tragerea cu praştia. Este o armă redutabilă în 
mâna unui bărbat care ştie s-o mânuiască şi este uşor de 
făcut. 

Ei aprobară dând din cap. Mai mulţi dintre ei mărturisiră 
că ştiau s-o mânuiască. 

- Mai târziu, o să avem armele pe care o să le luaţi de la 
cei învinşi, reluă el. 

Ceilalţi părură miraţi. 

- Un duşman învins este de două ori învins, pentru că 
lasă armele pe câmpul de luptă. 

Mose aruncă o privire pe deasupra umerilor lor. 
Majoritatea corturilor erau deja strânse. 

- Dar amintiţi-vă, încheie el surâzând, armele n-au decât 
o importanţă secundară. Ceea ce contează este capul care 
comandă braţul la capătul căruia se află arma. Vreau 
oameni rapizi, vioi, şireţi. Eu nu sunt decât locotenentul 
vostru. Şeful vostru, adevăratul vostru şef, este Domnul. Vă 


75 


cer să fiţi demni de protecţia sa. Spuneţi cu voce tare şi în 
gând: Domnul mă apără. 

Şi ei repetară. 

- Josua, tu vei fi, după mine, şeful acestor oameni şi ai 
celor pe care o să-i mai alegi. O să mergeţi împreună şi nu 
cu clanurile voastre, jumătate dintre voi chiar în spatele 
meu, ceilalţi veţi închide convoiul. 

Era aproape amiază când toate corturile fură strânse. 
Mose estimă că nu vor merge mai mult de şase ore. Eliab 
fusese îngropat şi mormântul lui era acoperit cu pietre 
mari. Josua conducea cinci sute de oameni în spatele lui 
Mose şi ceilalţi cinci sute închideau convoiul. Oamenii 
întrebară ce era cu aceste escorte. Oile behăiau şi măgarii 
răgeau. Mose urcă pe calul său şi coloana se puse în 
mişcare. O coloană de douăzeci şi şapte de mii de suflete, 
lungă de câteva zeci de mii de coţi şi plină de speranţă, de 
resentimente, de anxietate, de acest noroi pe care Domnul 
l-a aruncat în fiecare dintre creaturile sale, laolaltă cu 
paiete de aur. 

“Doamne, vom întemeia cu adevărat o naţiune?” se 
întrebă Mose. 

Cerul era senin. Spre răsărit, ai fi zis că e un sidef cu 
nuanţe de verde. 


9 
“Fără El, nu eşti decât o cucuvea!” 


Ar trebui cât de curând să dea o lege, gândi Mose, 
contemplând peste coama calului marea şi nisipurile aurite 
de soarele care apunea. Acum că scăpaseră de sub jugul 
egiptean, deveneau rebeli. Dar înainte de lege, trebuia mai 
ales să le dea de mâncare. Se gândi din nou la Sefira, la 
copiii lui, la Letro, când Aaron, care călărea şi el unul din 
CAli luaţi de la egipteni, cai ce se dovediseră a fi uimitor de 
îndurători, lăsă să-i scape: 


76 


- A început să-mi fie foame. 

- Era şi timpul... zise Mose. 

Plimbându-şi privirea pe vegetaţia din dreapta sa, de un 
verde atât de închis că bătea în negru pe fondul munţilor 
care deveneau roz şi se învineţeau, el se întoarse şi ordonă 
oprirea. Mai aveau totuşi o oră de lumină până se întuneca. 

- Acum? se miră Aaron care ronţăia curmale. 

- Staţi! strigă Josua întorcându-se şi el. 

- Opriti! strigară oamenii din ultimul rând al escortei. 

- Opriti! repetară alţi câţiva de-a lungul coloanei. Mose 
descăleca şi-l rugă pe Aaron să-i convoace pe şefi singuri. 
Când aceştia veniră, le ceru să îl urmeze până la un 
tamarix. 

- Vedeţi aceste excrescenţe albe? zise el rupând una de 
pe trunchi. Sunt comestibile. Şi îi întinse unuia dintre şefi un 
grăunte de mărimea unui bob mai mare. Poţi să guşti. 

Celălalt luă cu băgare de seamă mana şi începu s-o 
mestece între dinţi. 

- Seamănă cu pâinea cu miere. 

- Putem să facem pâine din ea. 

Aaron, care nu cunoştea mana, luă şi el o bucată şi o 
gustă. Ceilalţi şefi îi urmară exemplul. 

- Ce e asta? 

- E pâinea pe care Domnul ne-o dă ca să nu murim de 
foame, răspunse Mose. 

II priviră cu scepticism. Fără îndoială erau unii care se 
întrebau dacă nu cumva Domnului i se terminase făina sau 
grâul. Le-o citea în ochi: ar fi preferat să cadă într-un câmp 
de grâu, aşa, pur şi simplu în deşert. 

- E într-adevăr comestibilă. O să găsim destulă, pentru 
toată lumea? 

- O să fie destulă. Vreau ca mâine, când va miji soarele, 
femeile să meargă să adune de pe copaci câte un orner de 
familie. Mana se culege dimineaţa devreme şi doar cât să 
ajungă pentru o zi. 

Incă o dată, se uitară cu uimire la Mose. Chiar şi Aaron. 


77 


- Şi dacă a doua zi nu mai găsim? 

- N-o să mai găsiţi dacă n-aveţi încredere în Domnul, 
răspunse Mose. 

- De ce trebuie s-o recoltăm înainte de strălucirea 
soarelui? Întrebă alt şef. 

- Pentru că la căldură se înmoaie şi se umple de viermi. 
Pentru a face pâine din ea, e bine să fie pisată şi coaptă 
imediat, în plus, vedeţi aceste ierburi? continuă Mose, 
smulgând o cicoare sălbatică pe care o spălă în mare. ŞI 
asta se mănâncă.. Este cicoare. O dată spălată, devine 
comestibilă. 

Şi spunând asta, mestecă câteva” frunze şi le întinse 
restul celorlalţi. 

- Este din abundență. Pâine şi salată, asta o să ne mai 
îmbogăţească masa zilnică... Se uita la degetele lor care 
rupeau frunzele, spunându-şi că până şi degetele puteau 
exprima scepticismul. 

- Măcar dac-am avea masă zilnică... murmură unul din 
şefi. 

- E puţin amară, spuse un altul. 

- Salată fără sare? se miră un al treilea. 

- Dacă vreţi sare, lăsaţi la soare un vas plin cu apă de 
mare. Seara, când apa va fi evaporată, veţi găsi pe fund 
puţină sare. 

Nu păreau deloc entuziaşti, dar învăţaseră să nu se mai 
contrazică cu Mose şi se întoarseră la ale lor. Din nou 
corturile fură instalate şi focurile aprinse, în timp ce pescarii 
îşi reluară munca. 

Intr-un vacarm de clămpănit de aripi şi de pliscuri, un 
stol de berze negre venite din sud se abătură deodată 
asupra plajei, acolo unde tocmai fuseseră deversate 
ultimele năvoade de peşte proaspăt, şi păsările începură să 
se servească. Pugştii şi fetiţele începură să alerge după ele 
ca să le prindă, dar păsările nu se lăsau uşor intimidate, 
lovind cu ciocul şi bătând din aripi. Erau mai mult de o sută 
le goneai dintr-o parte şi se întorceau pe altă parte. 


78 


- Lăsaţi-le! strigară pescarii care observară intrusele. Nu 
mănâncă decât ceea ce noi oricum aruncăm! 

Se uitară la ele un timp cum mănâncă creveţi, moluşte şi 
peşti atât de mici că era de mirare că nu scăpaseră prin 
ochiurile năvoadelor. Apoi scoaseră câteva ţipete şi îşi luară 
zborul înspre tufele de mărăcini unde îşi încheiară masa cu 
lăcuste, şopârle şi alte gângănii, înainte de a se pregăti de 
culcare. Dimineaţa erau deja plecate. 

- De unde vin? 

Mose se întoarse spre cea care vorbise. Era nepoata lui, 
fata lui Aaron. O floare ce căpăta culori noi în vântul 
deşertului şi al mării, departe de lâncezeala din Egipt. Spera 
din tot sufletul ca ea să nu se molipsească de acreala 
mamei ei şi de prostia care se îngroşase în ţăranca aia de 
când se ridicase domnişoară şi până devenise femeie 
matură. 

- Vin din Africa, răspunse el, unde stau pe timpul iernii şi 
pe care o părăsesc când vine primăvara. 

Toţi tinerii sunt frumoşi. Numai gândurile urâte îi fac pe 
adulţi atât de urâţi, ranchiuna, laşitatea, minciunile, 
geloziile murdare, iremediabila vanitate a indivizilor care 
se cred, fiecare, centrul lumii, lenea, lipsa inimii, 
necunoaşterea morţii sau, şi mai rău, frica de moarte. El 
voia o naţiune de tineri, frumoasă şi curajoasă. Nu una 
formată din aceşti bătrâni a căror faţă era atât de ridată 
încât ai fi putut crede că mergeau pe ea şi nu pe picioare. 

- Unde se duc? 

- Inspre nord. Dincolo de Marele Verde, există pământuri 
necunoscute. 

Ridică ochii şi zări un cuplu de vulturi care se roteau în 
înaltul cerului, sperând să se hrănească cu câteva berze 
care rămăseseră în urmă epuizate. 

- Aaron! 

Era vocea Elişebei care renunţase la cotcodăceala ei 
obişnuită şi care se ţinea acum la o distanţă respectabilă de 
Mose. Aaron se duse să-şi ajute familia la instalarea 


79 


cortului, apoi se întoarse să-l ridice şi pe cel pe care-l 
împărțea cu Mose. O oră mai târziu, ţărmul era din nou 
înecat în fumul de la grătarele cu peşte. Mose se dezbrăcă 
şi se duse să facă o baie. Doar câţiva tineri îi urmară 
exemplul; ceilalţi, aşteptau fără îndoială să găsească un 
izvor. Când se întoarse, în timp ce se usca, constată că 
vărul său, Mişael, aprinsese un foc şi frigea, pe o piatră 
plată, două fileuri mari de peşte pentru el. 

- Am spus ca peştele să fie rezervat femeilor, observă 
Mose. 

- Este porţia mamei şi a mătuşilor mele. Au spus că au 
mâncat destul ieri. În seara asta au ronţăit un pic şi s-au 
declarat ghiftuite. Nu mai vor. 

- Aşadar, râse Mose, nu atât foamea este motivul 
acestor lamentaţii pe tema mâncării, cât mai ales lipsa 
plăcerii de a mânca. 

Mişael ridică spre el o privire plină de subiînţelesuri 
ironice şi întoarse fileurile cu cuțitul. 

- Dar tu, tu ai mâncat? Întrebă Mose. 

- Nu, eu îţi respect ordinele. Ai spus că peştele este doar 
pentru femei. 

- Dar de vreme ce femeile din familia ta nu-l mai voiau, 
de ce nu te-ai servit? 

- Am preferat să te servesc pe tine mai întâi. 

- De ce? 

- Pentru că văd ceea ce vezi şi tu şi pentru că înţeleg 
ceea ce gândeşti. 

- Chiar crezi asta? 

- Suntem mulţi care-am înţeles că, fără tine, am mai fi 
simţit şi acum biciul contramaiştrilor pe spinare. 

- Asta e tot ce aţi înţeles? 

- Am mai înţeles că tu ne eşti ca un tată. 

Mose clătină din cap. Un tată! El, care nu avusese 
niciodată unul... 

- Atunci împarte un file cu mine şi i-l vom lăsa pe celălalt 
lui Aaron, spuse el. 


80 


- Dacă-mi ordoni. 

- Cum Aaron apăru deja, Mose îi oferi celălalt file de 
peşte. Totul e bine, zise acesta la ultima înghiţitură. Mâine 
va fi şi pâine pentru toţi. Dar carne tot n-avem. 

Mose şi Mişael izbucniră în râs iar Aaron le aruncă o 
privire surprinsă şi scandalizată. 

Doi dintre fiii lui, Nadab şi Eleazar, observându-l de la 
distanţă, se arătară miraţi că-l văd mâncând peşte. 

- Am spus vreo prostie? Întrebă el, prefăcându-se că se 
adresează doar vărului său. 

- Tocmai mănânci peşte proaspăt şi te plângi că n-ai 
carne! În plus, Mişael şi cu mine am împărţit un file ca să-ţi 
lăsăm ţie unul întreg. 

- Nu mă plâng. Spun că ceilalţi sunt obişnuiţi să mănân- 
ce carne şi că noi n-avem aşa ceva, răspunse el uşor 
ofensat. 

- Ei bine, încă n-am murit de foame! 

- Indulgenţa nu este punctul tău forte, observă Aaron. 
Trebuie totuşi să-i înţelegi pe oamenii pe care-i comanzi. 

- Nu, indulgenţa nu trebuie să domine un şef, Aaron. 
Greşeşti. Să înţelegi pe cineva înseamnă să ţii mereu cont 
de slăbiciunile lui, adică să te simţi jenat în toate deciziile 
importante. Eu n-am de gând să ţin seama de reproşurile 
referitoare la diferenţele dintre hrana din Egipt şi cea pe 
care o putem găsi în deşert! Credeţi că vom rămâne pentru 
totdeauna la regimul acesta? Nu puteţi avea răbdare, în 
numele Domnului care v-a eliberat? 

Era uimitoare această incapacitate a lor de a-şi imagina 
viitorul! Până şi copiii, când le promiţi ceva pentru a doua 
zi, sunt în stare să se înarmeze cu răbdare. Dar nu, acestor 
oameni le trebuia carne, şi asta imediat. Singurii pe care 
nu-i auzea protestând erau tinerii. De ce? Pentru că în orice 
tânăr fermentează o revoltă? Pentru că revolta poartă în ea 
speranţa? Sau poate pentru că ei nu erau încă moleşiţi de 
obişnuinţa confortului precum cei mai în vârstă? 


81 


Josua şi un alt tânăr pe nume Zikri, pe care Mose îl mai 
văzuse prin preajma lui, veniră să li se alăture. 

- Domnul m-a însărcinat să înfiinţez națiunea voastră pe 
pământul pe care El l-a ales, Aaron. Şi n-am de gând să 
fondez o naţiune cu nişte obsedaţi de tocană! Nu ne 
aşteaptă o viaţă uşoară în Canaan, chiar dacă pământul 
este fertil. Vreau să fondez o naţiune tânără şi curajoasă, 
capabilă să se apere'şi să atace şi să suporte privaţiunile. 
Vă cer să fiţi demni de Domnul! Să fiţi soldaţi ai Domnului! 
Dacă sunteţi creaturi ale lui Dumnezeu, vreau să văd în voi 
lumina speranţei! 

Dar dacă era adevărat că speranţa nu poate trăi fără 
obiect, în lipsa căruia lumea o bea precum nisipul apa? 
Trebuia să le ofere o imagine de care să se agate, o 
imagine clară care să li se arate chiar şi în vis. Noţiunea de 
libertate era prea abstractă, ca şi cea de demnitate. Dacă 
libertatea şi demnitatea erau asociate în mintea lor cu un 
stomac gol, le vor respinge. Data viitoare, când o să le 
vorbească, o să ţină cont de asta. 

Aaron tăcea consternat. Incercarea lui de diplomaţie 
fusese zdrobită, fără drept de apel. 

- Bătrânii vor fi morţi, din fericire pentru ei, murmură ei 
în cele din urmă. De altfel, o bătrână tocmai a murit. 

- Din ce cauză? 

- Vârsta. N-a vrut să-şi lase fiii să plece singuri. Oboseala 
a dat-o gata. 

Nimeni nu le promisese că exodul va fi o garanţie împo- 
triva morţii. 

- La toţi o să ne vină rândul. N-ar trebui, Aaron, ca 
moartea bătrânilor, care ar fi fost primită în Egipt ca un 
necaz previzibil, să-şi schimbe sensul în deşert şi să fie 
interpretată ca pedeapsă a libertăţii. lţi cer să veghezi la 
înţelegerea acestui lucru. Plecarea din Egipt şi încercările 
din deşert nu sunt un subterfugiu pentru a ne debarasa de 
bătrânii noştri, ai înţeles? Oamenii în vârstă păstrează o 
parte a memoriei noastre şi de aceea le-am rezervat, ca şi 


82 


femeilor, un statut de privilegiați în privinţa raţiilor 
alimentare. 

Aaron părea tulburat. Toate aceste idei... El era laş şi 
aproape că se bucura că Domnul nu i se adresase lui. Mose 
era un om instruit, avea deja experienţa puterii, putea 
manevra toate aceste concepte şi probleme, pe când el... 

- Zikri, reluă Mose după un timp, este adevărat că 
femeile refuză să mai mănânce peşte? 

Celălalt păru încurcat. 

- Nu pot vorbi în numele tuturor femeilor, Mose. Şi poate 
că “refuză” este un termen prea categoric. Dar este 
adevărat că am auzit pe unele dintre ele spunând că s-au 
plictisit să curețe solzi şi să scoată măruntaie ca să 
mănânce ceea ce au mâncat deja cu o zi în urmă. Şi am 
mai auzit că ar vrea să mănânce peştele prăjit. 

- Foarte bine. Dacă aşa stau lucrurile, du-te şi spune-le 
pescarilor că una din zece capturi le revine lor. 

Zikri îi aruncă lui Mose o privire amuzată şi se ridică să 
meargă pe plajă. 

- Apropo de carne, zise Josua, am zărit gazele, sus în 
munţi. N-am putea să le vânăm? 

- Cu condiţia să ajungi până la ele. Cu ce te-ai gândit să 
le vânezi? 

- Cu praştia. 

- Şi după ce le-ai nimerit mai trebuie să te duci în munţi 
să le aduci. lar după ce le-ai adus, ar trebui să le împărţi şi 
nu sunt sigur că ar fi destulă carne pentru toată lumea. 
Gazelele de pe aici sunt mici, dintr-una nu pot mânca mai 
mult de zece-douăsprezece persoane. Îţi dai seama? Ar 
trebui să ucizi două mii cinci sute de gazele pentru o 
singură masă! Dacă nu, o să stârneşti gelozii! 

Josua izbucni în râs, făcându-l şi pe Mose să zâmbească. 

- N-aş vrea să mai vorbesc despre carne, zise el. 

Se făcuse noapte de mult. Oboseala şi supărările din 
timpul zilei îi împinseseră pe toţi, bărbaţi şi femei, tineri şi 


83 


bătrâni, în braţele somnului, aşa cum marea împinge 
pietricelele pe plajă. 

Ţipătul unei cucuvele îl trezi pe Mose în toiul nopţii. 
Ascultând-o, i se păru că descoperă în ţipătul ei un ton 
întrebător. Singură, în copacul din apropiere, cânta probabil 
neliniştea unui suflet solitar, căutând sensul propriei vieţi. 

“Domnul! murmură Mose drept răspuns. Domnul! Cu el, 
devii regina nopţii; fără EI, nu eşti decât o cucuvea!” 

Ca şi când l-ar fi auzit, ea tăcu şi adormi. 

In zori, se duseră cu sutele să culeagă mană de pe 
tamaricşi. Asta îi făcu să se aventureze până departe, fapt 
ce provocă ceva emoţii, fiindcă dacă înaintai în bolovăniş, 
unde creşteau arbuştii, riscai să dai peste şerpi. Ceea ce se 
şi întâmplă. Unii fură într-adevăr muşcaţi şi veniră să-l 
caute pe Mose, ca şi când ar fi fost vina lui. 

- Cum era şarpele care te-a muşcat? Întrebă Mose. 

- Un şarpe, ce ştiu eu! spuse bărbatul arătându-i mâna 
umflată. 

- Cum avea capul, oval sau triunghiular? 

- Cred că oval. 

- Ce culoare avea? 

- Era negru. 

- Cât era de lung? 

- Foarte lung, patru sau cinci coţi. 

Mose se duse să caute pătlagină printre ierburi, culese o 
duzină de frunze şi se întoarse spunându-i victimei: 

- Spune-i nevestei tale să le fiarbă o jumătate de oră cu 
ceva grăsime, ulei dacă mai are, dacă nu, e bine şi numai în 
apă. Aplică frunzele fierte pe mână şi pune un pansament 
deasupra. Mâine n-o să se mai cunoască nimic. Te-a muşcat 
o năpărcă de Siria, nu e veninoasă. 

In alte două cazuri de muşcături de viperă, Mose 
deschise rana cu vârful cuţitului său şi lăsă să curgă 
sângele otrăvit. 

Culegătorii de mană fură imediaţi obligaţi să controleze 
desişurile, folosindu-se de bâte înainte de a se aventura. 


84 


Ceea ce nu era lipsit de pericol, căci printre şerpi mai erau 
şi cobre negre care nu se lăsau intimidate şi care se ridicau 
furioase, gata să-i atace pe cei care le deranjau. În cele din 
urmă, la ordinul lui Mose, culesul se termină înainte ca 
soarele să înceapă să ardă. 

Mana fu pisată, amestecată cu apă şi pusă la fiert pe 
pietre. Rezultatul a fost o pâine evident plată, dulceagă, 
care putea fi mâncată cu cicoare, cu resturi de brânză sau 
cu peşte. Gustul era nou, dar se obişnuiră totuşi cu el. 


10 
Ce spune Ali, beduinul 


Mâncară mană şi peşte timp de cinci zile, conti-nuându- 
şi drumul. Masa obişnuită era împodobită de unii cu bace, 
dulci şi uşor acidulate, ori curmale sălbatice. Dar cât 
priveşte materiile grase, nimic. Mose scotocea în amintirile 
din perioada în care împărțea masa cu Hussam şi fiii lui, dar 
nu-şi aducea aminte de nici o sursă sălbatică de materii 
grase. Singurul element gras provenea din lapte, iar cele 
trei vaci luate cu ei din Egipt ar fi fost incapabile să asigure 
nevoile comunităţii. În plus, produsele lactate nu se păstrau 
prea bine din cauza căldurii. Tocmai de aceea, Mose 
ordonase ca laptele să fie rezervat femeilor gravide şi cele 
care alăptau şi, dacă mai rămânea, copiilor mici, pe care 
încerca să nu-i supună foametei. 

În dimineaţa celei de-a cincea zile, văzu sosind o 
caravană şi alergă spre ea. De unde veneau aceşti oameni? 
De la Eţion-Geber, apoi din taberele de mai sus, răspunseră 
membrii caravanei, stupefiaţi de masa umană pe care o 
vedeau mărşăluind prin soare în spatele lui Mose. 

- Şi voi? Întrebă şeful lor. 

- Ce-i cu atâta lume? 

- Am părăsit regatul. 

- Aşadar e adevărat? 


85 


-Ce? 

- Ce ne-au spus barcagiii, că apirii au fugit. Mose 
încuviinţă din cap. 

- Şi unde mergeţi? 

- În Canaan. 

Îl măsurară din priviri de parcă le-ar fi spus că merg pe 
Lună. 

- Tu eşti şeful, nu-i aşa? Parcă te cunosc. Nu eşti Mose, 
regele demonilor? 

Mose izbucni în râs, la fel şi şeful caravanei şi ceilalţi 
care repetau de la o cămilă la alta: “Este regele demonilor!” 
şi râdeau, un râs solar şi gutural. Aşadar nu uitaseră 
această poreclă pe care i-o dăduseră cei alături de care 
luptase împotriva jefuitorilor! Josua, Mişael şi Aaron, veniră 
lângă Mose şi examinau cămilele cu stupefacţie. 

- Şi Ali? Şi fraţii lui? se îngrijoră Mose. 

- Ali o duce bine. Ne întreabă adesea dacă nu te-am 
văzut prin locurile pe unde mergem. Este la Alaat cu familia 
lui. 

- La ce distanţă suntem de Alaat? 

- O să ajungeţi acolo în seara asta. Dar n-o să fiţi primiţi 
în cetate, după cum ştii. 

- Da, ştiu. 

Mose nu îndrăznea să vorbească despre posibilitatea 
aprovizionării cu merinde şi apă. 

- Există în deşert plante din care am putea extrage ulei? 
întrebă el. 

Şeful caravanei rămase perplex. 

- Există migdali sălbatici, dar n-o să găsiţi prea des, nici 
prea mulţi, iar migdalele conţin puţin ulei. Poate o să puteţi 
cumpăra ulei de măsline la Alaat. 

Se îmbrăţişară. 

- Cu bine, rege al demonilor! Cu bine, frate! 

Şi caravana îşi reluă drumul de-a lungul imensei mase 
de exilați. 


86 


- Îi cunoşti pe aceşti oameni? Întrebă Josua. Păreau 
afectuoşi cu tine. 

Şi Mose îi explică că oamenii din aceste regiuni îl 
primiseră printre ei altădată, când fugise din Egipt. 

- Şi atunci ţi-ai luat nevastă? 

Mose fu surprins că Josua era la curent cu această 
căsătorie. Informaţia o răspândise Aaron, care se întorsese 
în spatele interminabilei caravane şi comentase în felul său 
întâlnirea lui Mose cu beduinii. 

- Şi ce altceva a mai spus? Josua păru încurcat. 

- Că n-ar fi trebuit să-ţi iei nevastă dintre străini. 

Ajunseră într-adevăr la Alaat la căderea nopţii. Mose 
recunoscu profilul citadelei care părea mai mare după trei 
ani. Se auziră strigăte. “Lumină! Sunt nişte oameni!” 

- Ne oprim! ordonă Mose. 

El anunţă că urcă până la cetate ca să încerce să obţină 
dreptul de a se aproviziona cu apă şi mâncare. Se produse 
agitaţie căci unii se aventuraseră în câmpia de la poalele 
Alaatului şi, distingând în lumina apusului palmieri şi culturi, 
crezură că au ajuns în sfârşit în Canaan. 

Mose se avântă călare pe drumul pe care-l cunoştea şi 
reuşi să intre folosind drept recomandare numele lui Ali, fiul 
lui Hussam. ` 

Ce mai primire! Imbrățişări. Proteste stângace. Râsete. 
Emoţie. Căldură. Apoi cina. Savoarea vinului, a pâinii, 
potârnichea cu condimente... După care întrebările... 

- Unde sunt fraţii tăi, Samot şi Nibiot? 

- Se vor întoarce în curând. Mai am şi acum arcul şi 
săgețile tale, ştii tu... Te întorci la Eţion-Geber? Te duci să-ţi 
vezi nevasta? L-am văzut pe socrul tău, Letro şi pe fiul tău, 
Gherşon... Se spune că ai devenit regele apirilor, că i-ai 
scos afară din Egipt... 

- Nu, ascultă, am nevoie de tine... Şi Mose îi povesti. 

Ali asculta, din ce în ce mai mirat. 

- Câţi sunteţi? 

- Douăzeci şi şapte de mii. 


87 


- Douăzeci şi şapte de mii! 

- Ne trebuie apă şi merinde. 

- Pentru toată lumea! Nu pot să hotărăsc singur. După 
cum Ştii, noi avem trei izvoare şi unsprezece puțuri. Dar voi 
o să le ocupați mai multe zile şi e anotimpul îngrăsării 
turmelor... 

- Lăsaţi-ne un anumit număr de ore pe zi. O să plătim, 
spuse Mose. Puteţi să ne vindeţi ulei şi făină? 

- Bineînţeles. Dar nu ştiu dacă magazinele noastre vor fi 
suficiente pentru voi. 

- Unde sunt şefii? 

- Sunt aici, la Alaat. O să mergem la ei imediat, spuse Ali 
ridicându-se. Vino cu mine. 

Au mers astfel din uşă în uşă în noaptea rece şi de 
fiecare dată se repeta acelaşi ceremonial; îi găseau pe şef 
încălzin-du-se în faţa unui brasero* sau a unui cămin, 
înconjurat de fiii lui, de fiicele cele mai tinere, de clienţi şi 
de sclavi, Ali îl prezenta pe Mose, da, cum să nu, fiecare îşi 
amintea de el, regele demonilor, şefii râdeau, îi invitau să 
se aşeze şi Ali le spunea despre ce era vorba: regele 
demonilor devenise şeful apirilor şi cerea dreptul plătit de a 
se aproviziona cu apă, voia să cumpere făină şi ulei. 
Trebuia să le explice de fiecare dată de ce părăsiseră apirii 
regatul faraonului, apoi trebuia să le spună numărul 
exilaţilor. Şi de fiecare dată exclamau: “Douăzeci şi şapte 
de mii!”. 

Trei ore mai târziu, Ali obţinu în sfârşit un acord în 
privinţa apei: apirii aveau dreptul să se aprovizioneze în 
timpul primelor trei ore ale zilei, plătind pentru asta o sută 
de shekeli de argint. Samot şi Nibbiot, care tocmai se 
întorseseră, se gândiră că pentru merinde cel mai bine era 
să facă inventarul a doua zi, la lumina zilei. 

- Dormi cu mine, spuse Ali când tratativele se terminară, 
este mai cald ca în cort. 

- In cazul acesta, trimite un emisar la fratele meu să-l 
informeze, ca să nu se îngrijoreze. 


88 


Aşa cum o confirmă şi emisarul, Aaron şi ceilalţi se 
îngrijoraseră deja, imaginându-şi că Mose fusese făcut 
prizonier. Ali şi Mose se retraseră pentru noapte, lungit 
fiecare pe câte o saltea de paie, în lumina roşiatică a 
focului, aşa cum o făcuseră şi cu trei ani în urmă, când 
Mose cinase întâia oară cu Hussam. Pentru prima dată, 
după mult timp, Mose se întinse pe saltea, în mirosul 
aromat de lemn calcinat, de tămâie şi de usuc pe care-l 
degaja cuvertura lui din piele de oaie. Mâncă smochine, 
curmale, castane, plăcinte cu miere şi susan, aranjate 
frumos în boluri, încercând să-şi înăbuşe remuşcările pe 
care i le provocau aceste privilegii. Cu cât mânca mai mult, 
cu atât i se făcea mai foame şi Ali îi spuse în cele din urmă: 

- Asta mă necăjeşte. 

-Ce? 

- Să te văd aşa slăbit la faţă. Apoi, după un timp, 
adăugă: 

- De ce n-ai rămas cu noi? 

- Tatăl tău a spus-o deja: mâna lui Dumnezeu m-a atins. 

- Dacă ai fi rămas cu noi, ţi-ai fi luat o nevastă şi nu i-ai 
mai fi avut pe toţi aceşti oameni în grija ta. Avem şi noi zei. 

- Al meu m-a însărcinat să scot acest popor din Egipt. 

- Şi unde o să mergeţi? 

-în Canaan. 

Ali se schimbase. Era mai profund, dar mai puţin 
impetuos. Mose cunoscuse cândva un tânăr sălbatic şi 
descoperea acum un bărbat reflexiv, fin, molatic. 

- Vreţi să-l cuceriţi? Sunt deja oameni acolo: canaaniţii, 
amoriţii şi hitiţii, care sunt mai răi decât toţi... 

- Mai sunt şi apiri. Ei vor fi de partea noastră. Trebuie să 
fie. Vom lua în stăpânire acel teritoriu. 

- Cu ce? O să confecţionezi arcuri, săgeți? 

Mose zâmbi amintindu-şi de vremurile de altădată. 

- Nu. Dar o să-l cucerim. Pentru că aşa vrea Domnul. 

_ -Crezi tu că Zeul tău vrea fericirea oamenilor? 
Intrebarea îl luă pe Mose pe nepregătite. 


89 


- Ce este fericirea? Să mănânci bine, să ai o femeie, să 
fii sănătos? Poporul meu avea toate astea în Egipt. Dar nu 
era destul, Ali. S-au hotărât să plece. 

- De ce? 

- Le lipsea libertatea, demnitatea, mândria. 

- Şi noi, Mose, noi n-avem libertate, demnitate, mândrie? 
Nu le avem împreună cu fericirea? 

- Le aveţi, fără îndoială. Le aveţi, da, m-am convins de 
asta. Dar noi, noi nu le aveam. Trebuia să le cucerim. 

- Dar acesta nu e cu adevărat poporul tău, pleda Ali. 
Ne-ai spus-o, tu eşti egiptean... 

- Domnul mi-a dat acest popor. 

- Cum? 

- L-am văzut, o flacără albă care se ridica dintr-un rug. O 
voce care se auzea până în munţi şi care făcea pământul să 
se cutremure. L-am văzut, Ali, mi s-a arătat, Ali. Nu pot să 
neg asta. 

- Ti-ai părăsit soţia ca să-i îndeplineşti ordinul? 

- Este mai puternic decât orice, Ali, spuse Mose cu o 
voce somnolentă. Vinul, mâncarea, căldura: nu-şi mai putea 
ţine capul drept. 

- Dormi, spuse Ali. Într-o buna zi, întreabă-l pe 
Dumnezeul tău de ce simt că-mi eşti frate, tot aşa cum îmi 
sunt fiii tatălui meu. 

Această ultimă frază îl ameţi pe Mose, dar capul nu-l mai 
asculta, alunecă în somn precum în braţele unei femei. Şi 
se gândi că tandreţea oamenilor este tulburătoare. El nu 
ştiuse niciodată s-o aprecieze... 


11 


Mulţumiri uitate 


Adoua zi dimineaţă, o mână îi ridică capul şi Mose 
recunoscu ochii căprui ai lui Ali, întinzându-i un bol cu lapte 
cald. Il bău gânditor, emoţionat de acest gest. 


90 


Apoi se duse să-i informeze pe Aaron şi pe ceilalţi şefi, 
care îl aşteptau, încă îngrijoraţi, despre rezultatele 
întrevederilor sale. Da, vor avea dreptul la apă, dar va 
trebui să urce din nou ca să vadă ce le dădeau şefii din 
Alaat în materie de ulei, făină, linte, bob, legume... 
Scoaseră strigăte de bucurie. Apă, linte, bob, legume... Mai 
mulţi dintre ei se aventuraseră din nou încă din zori în 
câmpia de la poalele muntelui şi, cum descoperiseră culturi, 
turme, izvoare, traseră concluzia că era Canaanul şi urmau 
să se instaleze aici. Mose îi readuse la realitate: câmpiile 
alea nu puteau cu siguranţă să cuprindă întreg poporul; 
Canaanul era mai departe. 

Merse să facă o baie în mare. Apoi Ali cobori cu un mem- 
bru al caravanei pentru a efectua schimburile comerciale: 
apirii puteau să plătească o sută de saci de făină? Douăzeci 
de saci de linte? Zece de bob? Alţi zece de fructe uscate? 
Cincizeci de omeri de ulei de măsline? Cei câţiva şefi de 
clan prezenţi întrebară cât are un sac. Cincisprezece omeri, 
răspunse Mose, care ştia. Ei întrebară cât costă. Cinci 
shekeli de argint sacul de făină, şase sacul de linte, ca şi 
sacul de bob şi cel de fructe uscate. Asta făcea o sută de 
shekeli de argint, plus o sută, plus cincizeci, plus o sută de 
shekeli pentru drepturile de a folosi puţurile timp de trei 
zile, să fie în total şapte sute de shekeli de argint. Beduinii 
ar accepta şi aur? Intrebară şefii. Beduinul care o făcea pe 
contabilul răspunse că doi shekeli de aur pentru zece de 
argint şi pentru cincisprezece de cupru. Şefii plecară să se 
sfătuiască cu ai lor şi se întoarseră o oră mai târziu cărând 
doi saci de iută care zornăiau. Aaron le ţinea deoparte pe 
femeile care se grăbeau să-i vadă pe negustorii care 
vindeau aceste incredibile merinde şi să se bage şi ele-n 
vorbă ca musca-n lapte. Ceea ce declanşa ridicări de voci şi 
chiar o dispută între Aaron şi nevasta lui. 

- Ulei! Era să uităm uleiul! strigă Mose. 

Acesta costa cinci shekeli trei omeri, dar Nibbiot nu 
putea să garanteze livrarea a mai mult de zece ulcioare de 


91 


trei omeri. Cincizeci de shekeli în plus. Ali observa aceste 
tranzacţii cu un ochi pe jumătate mirat, pe jumătate 
amuzat. 

Beduinul scoase la iveală o balanţă pe care Aaron şi 
câţiva şefi începură s-o examineze cu suspiciune, ceea ce 
ar fi putut fi ofensator, dar contabilul zâmbea cu ironie în 
timp ce ei treceau balanţa dintr-o mână în alta şi cântăreau 
talerele pentru a se convinge că unul nu era mai greu decât 
celălalt. Mose şi Ali supravegheau de departe operaţiunile 
de cântărire. Asta dură toată dimineaţa. Apoi Mose îi 
însărcina pe Aaron şi pe Josua să adune o sută de oameni 
pentru a aduce sacii de merinde. 

- Pe ce o să-i încărcaţi? Întrebă Nibbiot, parcurgând 
tabăra cu privirea şi nevăzând decât câţiva măgari şi cai. 

- N-o să luăm cu noi tot, răspunse Mose. Cred că în cele 
trei zile, cât o să stăm aici, vom consuma o bună parte din 
ele. N-am mai avut parte de o masă adevărată de 
cincisprezece zile, de când am plecat din Egipt. Cred că o 
să ne uşurăm de o treime din hrană. 

- Ai vorbit de legume, zise Aaron, adresându-se lui Mose. 
Toată lumea mă întreabă de legume. Ce putem avea din 
categoria asta? 

- Salate şi ceapă, spuse Nibbiot. 

- Cine sunt aceşti oameni? Îl întrebă Aaron între patru 
ochi, arătându-i pe Ali şi Nibbiot. 

- Fraţii mei. 

- Cum poţi să-i numeşti fraţi pe oamenii de altă religie? 

- Aşa cum şi tu mă numeai frate, îi replică Mose. 

- Aduc şi legumele? Iintrebă Nibbiot. 

- Mai întrebi? strigă unul din şefi. 

Contabilul adăugă deci douăzeci de shekeli de argint 
pentru salate. 

- Cine e omul acesta? se interesă Ali cu jumătate de 
voce, arătându-l pe Aaron. 

- Fratele meu, răspunse Mose surâzând în barbă de 
simetria întrebărilor. 


92 


- Haide, ştii că noi suntem singurii tăi fraţi, îi răspunse 
Ali râzând. Şi cu ce aţi trăit în tot acest timp? 

- Cu mană şi peşte. Putem să cumpărăm oi? 

- Cincisprezece shekeli oaia, preciza Nibbiot. Dar nu 
putem să vă vindem mai mult de douăzeci de capete. 

Contabilul adăugă deci trei sute de shekeli pentru oi. 

- Ce răspundere ţi-ai luat! suspină Ali. 

Hamalii aduceau din citadelă primii saci de făină şi 
inghesuiala din jurul lor era cât pe ce să-i răstoarne. Se 
striga, se cânta şi se dansa chiar în jurul acestor saci, sub 
privirea gânditoare a lui Mose. A trebuit să le dea ordin lui 
Aaron şi şefilor: doar o treime din cantitatea de făină, linte 
şi bob va fi consumată cât vor rămâne acolo. Doar oile vor 
fi mâncate toate. 

- N-o să mai găsiţi provizii ca astea până la Eţion-Geber, 
îi avertizase Nibbiot. 

- Am uitat vinul! strigă Mose. Şi adresându-i-se lui Ali: 

- Aveţi vin? 

- Putem să vă dăm câteva burdufuri de vin. 

- E înţelept să le dăm să bea vin? se nelinişti Mose. 

- Putem să-l îndoim cu apă, sugeră Josua. 

-Cinci burdufuri atunci, nu mai mult. 

Seara aceea îi făcu să uite toate lipsurile de până atunci. 
Femeile copseseră pâine, pâine adevărată spuneau ele, 
toată după-amiaza. Apoi oile fuseseră tăiate şi puse la fript 
pe proţapuri din lemn de chiparos şi numai mirosul îi 
îmbăta pe mulţi. Bobul şi lintea fuseseră puse la fiert într-o 
mulţime de vase. Tabăra scânteia, se înroşea, sfârâia din 
pricina a mii de focuri. Ali le oferi usturoi pentru a le 
parfuma masa şi când totul fu gata, se aşezară lângă foc şi 
mâncară - mai bine zis înfulecară. Carne de oaie şi salată cu 
ulei, linte cu usturoi, praz şi lăptuci. Furios exerciţiu de 
mandibule! Apa, abia colorată de vin, declanşa crize de 
ebrietate. Un bărbat se trânti la pământ cu braţele 
încrucişate, după câteva înghiţituri, altul se porni să sară 
prin tabără şi căzu peste jăratic. Femeile dansau, bărbaţii 


93 


cântau în cor sau aveau crize de râs smintit. Satisfacţia 
senzualităţii scotea la iveală, fără pudoare, naturi, 
comportamente şi umori pe care foamea le înfrânase. Îşi 
făcură apariţia sânii, buricul, burţile, carnea tremura, se 
excita şi cuplurile se formau. Animalele de noapte se 
speriaseră şi urletul şacalilor părea să exprime pentru Mose 
indignarea pe care el-însuşi o simţea. Aceşti oameni se mai 
credeau încă în Egipt, chefuiau ca pe vremea şederii lor în 
regat. În mintea lor, ei mai aparţineau încă faraonului, mai 
erau fideli zeilor acestuia. Şi totuşi militarii egipteni pe 
care-i luase prizonieri păreau în comparaţie cu ei, mai 
reţinuţi. Respectau încă disciplina armatei, chiar departe de 
şefii lor. Mose suspină. Lui îi revenea sarcina de a duce 
acest popor în ţara lui. O ţară care să fie a lor, sub privirea 
unui Dumnezeu care să fie al lor, singurul, Cel Nenumit, Cel 
Fără de Nume, Spiritul purificator. 

Observa totul cu o privire dezaprobatoare. “L-au uitat pe 
Domnul, murmură el. Nici o rugăciune, nici o mulţumire!” 

Samot, Nibbiot şi Ali îl găsiră în această contemplare 
posacă şi îl luară să cineze cu ei. li ghiceau ei oare 
gândurile? În orice caz, îi respectară tăcerea. 


12 
Carnea căzută din cer 


Burdufurile, ploştile şi ulcioarele au fost umplute cu apă. 
Măgarii au fost încărcaţi până la refuz cu saci de făină, linte, 
bob, mulţi dintre ei fiind împărţiţi în doi sau trei saci mai 
mici ca să poată fi duşi de un singur om. Din vin nu mai 
rămăsese nici o picătură. Trebuiau să pornească din nou a 
drum. Plecarea din Elim fu pentru Mose mai dureroasă ca 
fuga lui din Egipt. 


94 


-Ne vom mai întâlni, ziseră fiii lui Hussam, 
ingrămădindu-i pe cal tot felul de cadouri: saci cu fructe 
uscate, de care îi plăceau lui, sare, cuişoare... 

Apoi, formidabila caravană a apirilor se puse în mişcare. 
Briza mării se ridica şi umfla pânzele roşii ale unei bărci 
care plutea în larg. 

Încă o dată se treziră mărşăluind cu munţii în stânga, 
marea în dreapta şi viitorul în faţa lor, unduind deja, sub 
efectul căldurii, ca o mare a mirajelor. 

În curând, gândi Mose, va trebui să reluăm pescuitul. Să 
confecţionăm alte năvoade din frânghiile cumpărate la Elim 
-frânghii adevărate din cânepă împletită, din care vor ieşi 
nişte năvoade nemaipomenite. 

La oprirea de seară, Mose îi adună pe şefi. 

- Sunt trei săptămâni de când Domnul ne-a scos din 
Egipt, începu el. În tot aces timp, am fost chinuiţi de 
gânduri confuze, iar eu am suferit că n-am auzit rugăciunile 
voastre de mulţumire adresate Domnului, după ospăţul de 
la Elim. Ce-aţi fi voi fără El? Nu vă gândiţi? Dacă nu-l 
păstraţi prezent în spiritul vostru, pe bună dreptate o să se 
înfurie şi-o să-şi întoarcă faţa de la voi. Vreau ca de acum 
înainte o zi pe săptămână, a şaptea, să fie consacrată 
rugăciunii. În această zi n-o să faceţi nimic altceva, doar o 
să vă rugaţi. N-o să gătiţi mâncare, n-o să vă îndepărtați 
mai mult de o sută de coţi. N-o să pescuiţi. Nu vreau să aud 
nici strigăte, nici certuri; ziua asta trebuie să fie sfântă şi 
consacrată Domnului. Or, ziua asta cade mâine. În seara 
asta, o să vă pregătiţi aşadar mâncarea. 

- Lumina este într-adevăr cu tine, Mose, zise unul din 
şefi, Zefon, din tribul gadiţilor, unul din cei care îşi 
manifestaseră dintotdeauna admiraţia pentru Mose. Acesta 
era obiceiul nostru încă de pe vremea lui Avraam. Ceea ce 
spui tu este drept şi în conformitate cu voinţa divină. Ziua 
asta era cea de-a şaptea, iar aceea pe care ai ales-o tu este 
tot cea de-a şaptea. Binecuvântată fie înţelepciunea ta. 


95 


- Fiecare dintre voi să-i instruiască pe cei aflaţi sub 
autoritatea lui. 

- Vom putea face focul? Întrebă un alt şef. 

- Nu. Nu faceţi nimic. Pregătiţi focurile şi aprindeţi-le 
înainte de apusul soarelui. 

- Putem sufla în jar ca să nu se stingă? Mose se întoarse 
spre Zefon. 

- Doar suflaţi, răspunse acesta. 

- Avem printre noi sclavi care nu sunt dintre ai noştri. 
Putem să-i punem pe ei să aibă grijă de foc, aşa cum 
făceam noi în Egipt? Întrebă un alt şef. 

- Asta este permis. Prizonierii egipteni sunt destul de 
numeroşi pentru a se ocupa de acest lucru. Fiecare să-i 
supravegheze pe ai lui. 

Mose făcu o pauză. 

- Am fost şocat de desfrâul de la festinul care a avut loc 
în prima seară la Elim, reluă el. Fetele dansau goale, 
ameţite de băutură. Tinerii, deloc mai îmbrăcaţi, făceau 
gesturi indecente, cei mai în vârstă nu erau nici ei mai... 

- Mose! interveni unul din şefi. Nu mai văzuseră 
mâncare de mult timp... 

- Da, ştiu, de trei săptămâni. Militarii egipteni au fost 
mai stăpâniţi. Nu acesta este comportamentul unui popor 
care-şi respectă Domnul şi care va întemeia o naţiune. Nu 
mai vreau să văd aşa ceva. 

A doua zi, calmul şi liniştea se făcură simţite în tabără. 
Numai prizonierii egipteni se agitau, alergând de la un foc 
la altul pentru a pune lemne ori pentru a aranja câte-un vas 
cu tocană care risca să se verse. Sufletele acestor oameni 
erau asemenea apelor tulburi; odihna o să-i purifice, gândi 
Mose. _ 

- Şi dacă vom fi atacați într-o zi de sabat? Il întrebă 
Josua, care se ţinea după el, aşa cum îi era obiceiul. 

- O să ne apărăm. După care o să-i aducem o jertfă 
Domnului ca să ne ierte. 


96 


Tabăra fu ridicată două zile mai târziu, după un pescuit 
abundent. Aaron îi obligase să curețe şi să usuce tot 
peştele care nu fusese consumat în acea zi. De altfel, expus 
la soare şi la vânt, acesta se zvântă repede. Il etalară 
dimineaţa şi a doua zi semăna cu pielea de animale. 

În a patra zi nu le mai rămăsese decât cantităţi infime 
din proviziile cumpărate la Elim. Mana şi peştele îşi 
reintrară în drepturi şi păreau şi mai insipide după 
delicatesele de la Elim. 

Lamentaţiile reîncepură deci, încingând urechile lui 
Mose, Aaron, Josua şi Mişael. Femeile alergau mai multe 
sute de coţi ca să depăşească ariergarda şi să se poată 
plânge că nu mai au făină, ulei şi multe altele. Apa începuse 
să se termine şi ea. 

Seara erau prost dispuşi. Bombăneau cu toţii. lar 
mustrările n-ar fi servit la nimic. 

Faptul se petrecu chiar în dimineaţa următoare. Dintr-o 
dată, cerul se umplu de freamăt şi piuituri, se întunecă, 
apoi păsări mici căzură pe pământ, cu sutele, sub privirile 
stupefiate ale apirilor. Mose înţelese, într-o fracțiune de 
secundă, că erau prepeliţe şi îi avertiză pe oamenii care 
erau mai aproape de el. 

- Repede! Prindeţi-le până nu-şi iau zborul! 

Urmat de Mişael şi Eleazar, porni în pas alergător de-a 
lungul taberei pentru a-i alerta şi pe alţii. Dar femeile 
ţâşniseră deja din corturi, ţipând şi aruncând peste 
zburătoare cuverturi, haine, jupoane; copiii alergau şi ei de 
la stânga la dreapta şi aproape toţi oamenii, lăsaţi pe vine, 
săreau asemenea broaştelor, încercând să pună mâna pe 
următorul lor prânz. O agitaţie fără seamăn puse stăpânire 
pe tabără, atingând punctul culminant când două vulpi 
roşcate, apărute din desişurile din apropiere, făcură 
imprudenţa să o ia printre oamenii înnebuniţi ca să pună 
laba şi ele pe niscaiva prepeliţe, înainte de a se refugia în 
vizuini. Mose prinse cinci prepelite, pe care le omori, 
lovindu-le cu o piatră plată şi le aruncă în cortul lui. 


97 


Ridică ochii în sus şi zări mai întâi trei cupluri de ulii 
roşcaţi, apoi un alt stol de prepeliţe care pichetau cerul. 
Sub ameninţarea uliilor, stolul de prepelite se ondulă ca o 
pânză în bătaia vântului, apoi se deşiră şi o mare parte din 
grup pierdu vertiginos din înălţime şi căzu pe pământ în 
strigătele de bucurie ale oamenilor. Între timp, ulii se 
înfruptară deja din stol, acolo sus. Apoi restul stolului se 
regrupa, pendulând de la dreapta la stânga, înainte de a-şi 
relua direcţia. 

Mose mai prinse două prepelite, dar renunţă să le 
numere pe ale celorlalţi, nici măcar nu le mai zise nimic. A 
doua zi sau în zilele următoare va mai apărea un alt stol, 
era anotimpul lor. Cei care nu apucaseră, vor mânca atunci. 
După ce îşi mai trase sufletul, strigă: 

- Fii lăudat, Doamne! Fii lăudat pentru generozitatea Ta! 

Aceste prepelite erau un cadou pentru el şi pentru 
comunitate. Ele îl eliberau, pentru un timp, de acuzaţiile 
referitoare la hrană. Domnul îşi făcuse simțită prezenţa şi 
ăsta era singurul lucru care conta. 

Toată după-amiaza au jumulit, au scos măruntaie şi au 
fript. Unii puseseră păsările pur şi simplu să se usuce la 
soare. Seara, în faţa focului, Mose, Aaron, Josua, Mişael şi 
Zikri au devorat fiecare câte două prepelite, într-o tăcere 
deplină. Se auzea doar cum ronţăiau oasele fragile între 
dinţi, ceea ce spunea destul. 


13 
Cearta provocata de prepelite 


În zori, în timp ce ieşea din mare, ca de obicei, Mose îl 
găsi pe Mişael aşteptându-l pe țărm, deja spălat şi cu părul 
lins şi strălucitor. Îl întrebă din priviri ce se întâmplase. Se 
vedea clar că Mişael avea să-i spună ceva. Ochii lui de cal 
“ingândurat aveau o strălucire sumbră. 


98 


- Ei, ce s-a întâmplat? făcu Mose, scuturându-şi capul 
aşa zum face un câine când iese din apă. N-ai o faţă prea 
veselă. 

Asemenea egiptenilor - şi în fond fusese egiptean până 
cu o lună în urmă - lui Mişael nu-i plăcea să aducă veşti 
proaste. Schiţă câteva gesturi din bărbie, care nu avură alt 
efect decât să-l facă şi mai cabalin. 

- Trebuie să-ţi trag una cu bâta ca să te fac să vorbeşti, 
vere? Mişael râse scurt, de parc-ar fi nechezat, şi Mose 
simţi un val de afecţiune pentru felul lui de a fi atât de 
natural. 

În cele din urmă vorbi, în timp ce Mose îşi ştergea părul. 
Scotea informaţiile una câte una, ca şi când nu credea întru 
totul ce spunea. Mose asculta consternat. 

Burţile oamenilor se dezobişnuiseră deci de mâncare 
atât de mult încât două sau trei prepelite avuseseră pentru 
cei mai lacomi efectul unui chiolhan? Şi încă atât de 
repede? Noaptea fusese agitată pentru mulţi şi fatală 
pentru câţiva. Mişael îşi continua darea de seamă, spunând 
ce aflase. Mulţi oameni au început să se simtă rău şi s-au 
plâns de inimă slabă. “Palpitaţii ale inimii”, erau exact 
cuvintele pe care le foloseau cei mai instruiți. Trei persoane 
muriseră, alte douăsprezece gâfâiau în corturile lor. O 
anume tulburare se simţea în tonul rece, aproape 
administrativ al lui Mişael. Era posibil ca prepeliţele care 
fuseseră mai întâi primite ca o generozitate din partea 
Domnului, să fi fost dimpotrivă o răzbunare a Celui de Sus? 
Dar împotriva cui? 

Mose era descumpănit. Nu putea remedia un rău a cărui 
cauză n-o cunoştea. Ştia doar că totul se întâmplase din 
cauză prepeliţelor. El mâncase aşa ceva în Egipt fără să i se 
facă rău şi cu atât mai puţin să se îmbolnăvească, ca şi ei 
cu siguranţă şi îşi aminti că fusese sfătuit atunci să nu 
mănânce prea mult dar că nu se mai gândise la acest lucru 
până acum. In orice caz, trebuia să explice acest fenomen. 
Să-l justifice. 


99 


Confuzia punea stăpânire pe el ca o boală. Se afla în 
fruntea unei populaţii exilate în căutarea unei ţări, a unei 
identități, a unei credinţe. Aceşti oameni îi acordaseră 
încrederea lor, dar cu zgârcenie şi îi suportau autoritatea 
făcând nazuri. Era el într-adevăr trimisul Domnului? Mulţi, 
ca şi Corah nu erau siguri de asta, el le ghicea 
impertinenta, ba chiar reaua-voinţă. Işi imagina discursul pe 
care aveau să i-l ţină: “Noi am cerut carne şi am crezut că 
Domnul ne va împlini dorinţa, dar am fost înşelaţi. 
Prepeliţele care ne-au fost trimise ne-au otrăvit şi au 
provocat moartea multora dintre noi. Asta este protecţia 
divină de care ne vorbeai ieri? Sau s-ar putea ca acest zeu, 
care ţi-a apărut şi despre care pretinzi că ar fi cel al 
părinţilor noştri, să fie, de fapt, un altul?” 

Îi văzu venind de-a lungul țărmului. Vreo treizeci de 
oameni printre care îi recunoscu, bineînţeles, pe Corat şi 
Corah. Îi aştepta hotărât. Mai întâi au stat faţă în faţă, fără 
să scoată nici un cuvânt, treizeci de bărbaţi furioşi şi el, cu 
torsul şi picioarele goale. Privi pe deasupra umerilor lor şi îi 
văzu în depărtare pe Josua şi Mişael în fruntea unui grup 
numeros de tineri înarmaţi cu sulițe. Veneau să-l apere, din 
proprie iniţiativă. Duşmanul nu era cel pe care îl prevăzuse. 
Dar dacă se ajungea la confruntare, asta însemna scindare, 
în cel mai bun caz. Aaron venea şi el în fugă. 

- Mose, începu Abiram pe un ton rece, ameninţător, 
patru dintre ai noştri sunt morţi. Şi asta s-a întâmplat 
pentru că au mâncat prepeliţe. 

Corat încercă să-i taie vorba, dar Abiram nu-l lăsă s-o 
facă. 

- l-am cerut Domnului carne. Am crezut că ruga noastră 
a fost îndeplinită. Dar nu era decât o înşelătorie... 

Corat încercă din nou să-l întrerupă: 

- Domnul Dumnezeul lui Avraam nu ne poate înşela!Cel 
Atotputernic ne-a îndeplinit dorinţa! 

Abiram îşi reluă discursul: 


100 


- Nu Cel Atotputernic ne-a îndeplinit dorinţa? Nu cumva 
zeul al cărui profet te crezi este unul rău? 

Exact ceea ce prevăzuse. 

- Tu n-ai mâncat prepeliţe, Abiram? Întrebă Mose. Şi tu, 
Corat? Şi voi ceilalţi? 

Recunoscură că într-adevăr mâncaseră. 

- Şi totuşi, sunteţi destul de sănătoşi ca să mergeţi, ba 
chiar nu păreţi deloc a fi bolnavi. 

Ei îl priviră încurcaţi, neștiind ce să răspundă. 

- ÎI învinovăţiţi pe Domnul, când, de fapt, v-aţi otrăvit 
nguri. Adevărata otravă este lăcomia voastră nesăţioasă. 
Aţi nâncat peşte, apoi mană, după care aţi mai cerut şi 
carne. Nu. vă înfrânaţi niciodată, nu vă gândiţi niciodată că 
cererile astea neîncetate l-ar putea supăra pe Domnul? 

Josua şi tinerii înarmaţi cu sulițe ajunseseră şi ei acolo 
fură primiţi cu priviri indignate. ` 

- Deci din ce cauză au murit cei care au mâncat? Intrebă 
cu un gest impertinent Nemuel, un al fiu al lui Eliab. 

- Nu ştiaţi, din Egipt, că nu trebuie să mâncaţi multe 
prepelite? Nu ştiaţi că aceste păsări trebuie eviscerate şi 
doar carnea e bună de mâncat? Aţi fost atât de lacomi încât 
ați uitat să fiţi prudenţi? Domnul a pedepsit aviditatea 
voastră. 

- Tu ai întotdeauna explicaţii savante, dar unii au murit! 
strigă Corah. Şi vor mai fi probabil şi alţii! Tu eşti 
responsabil. Tu, care te dai drept şeful nostru, tu ar fi 
trebuit să ne previi. Tu ai provocat moartea acestor oameni, 
vocifera el, apropiindu-se tot mai mult de Mose. 

Isar interveni pentru a-şi opri fiul. Dar Mose îi pusese 
deja mâna în piept, împingându-l cu putere. 

- N-am provocat nici-o moarte, Corah. Tu, în schimb, ai 
grijă să nu ţi-o provoci pe-a ta înainte de vreme. 

-Mă  ameninţi? strigă Corah cu faţa încordată. 
Îndrăzneşti să mă ameninţi? 

Câţiva săriră să-l imobilizeze, in timp ce el urla cit il ţinea 
gura: 


101 


- O să-ţi venim de hac, prinţişorule! O să-ţi venim de 
hac, bastardule! 

Isar îi trase o pereche de palme, iar Josua şi Mişael, care- 
| ţineau pe turbat, începură să-l lovească cu pumnii. Datan 
si Abiram, neputincioşi, se aruncară spre Mose, dar fură 
apucati 

de braţe. 

- Nu faceţi voi legea aici, declară Aaron. 

- Aceşti oameni vor rămâne legaţi sub paza ta, Josua 
până când voi lua altă decizie, spuse Mose 

- Avem legile noastre! striga Datan. Mose, nu tu vei face 
legea! _ 

Dar Mişael îi taie vorba cu un gest brutal. Impingândul în 
faţa lui şi întorcându-l pentru a-i lega mâinile. Apoi îl trase 
lângă Abiram şi Corah, care erau şi ei legaţi. 

- Oare pentru astfel de scene v-a ajutat Domnul să 
plecati din Egipt, Isar? Mai bine aş fi rămas la Avaris şi v-aş 
fi lăsat sub biciul contramaiştrilor egipteni. 

- Nu spune asta, murmură Isar. Inima mea e ca o rană. 

- Domnul m-a desemnat, voi m-aţi ales, soarta este 
pecetluită, Isar. Chiar de va fi să-ţi condamn fiul la moarte, 
el tot o să vă duc acolo unde Domnul mi-a spus. 

- Ştiu, Mose. 

Femeile, pământii la faţă şi cu privirea întunecată, asistau 
de la distanţă la aceste confruntări. Bărbaţii care veniseră 
să-i susţină pe Corah se împrăştiară sub privirile severe ale 
celor din garda comandată de Josua.. Era pentru prima dată 
că Mose punea problema condamnării la moarte a unui om, 
o moarte pe care el ar ordona-o şi ceea ce era cel mai rău, 
a unui om de acelaşi sânge cu el. Dar aceşti oameni se 
împotriveau voinţei 
Domnului. Nu exista crimă mai mare pe lume. 

Mose se trezi singur, doar cu Aaron şi Josua. Rămaseră 
tăcuţi mult timp. Ziua era pierdută, trebuiau să-şi îngroape 
morţii şi să aştepte însănătoşirea bolnavilor. 


102 


- Eu nu însemn nimic, murmură Mose într-un târziu. Dar 
care mi se împotriveşte mie, se ridică împotriva voinţei 
domnului. Josua, tu eşti gardianul voinţei Domnului. 

- Sunt servitorul tău. 

Mose căută privirea tânărului şi descoperi două agate. 
Nici ură, nici furie, era exact aşa cum trebuia să fie un 
servitor al Celui de Sus. 

- Am mai recrutat ieri cinci sute de oameni, spuse Josua. 

- Incorporează-i şi pe egipteni. 

- Asta am şi făcut. Sunt buni soldaţi. Dau exemplu 
altora. 

- Sunteţi deci o mie cinci sute. Mai trebuie trei mii cinci 
sute. Cel puţin. Şi sulițe. Fiecare să şi-o confecţioneze pe a 
lui. Arată-le cum. 

- Totul va fi făcut în următoarele zile. 

Mose încuviinţă din cap, apoi încalecă şi plecă departe 
ca să mediteze. lşi reluase vechiul obicei al acestei 
rugăciuni care-i umplea întreg sufletul de prezenţa divină. 
Dar, de data asta, nu această prezenţă străluci în el. Se 
revăzu deodată tânăr în prezenţa regelui Seti. 

- După părerea ta, care om din regat este gardianul 
suprem al dreptăţii? 

- Tu eşti, pentru că deţii autoritatea supremă. 

- Şi dacă eu aş fi nedrept? 

- Seth te-ar pedepsi. 

- Da, Seth m-ar pedepsi. Nu există dreptate care să nu 
vină de la zei, pentru că ei sunt cei mai puternici. 
Dreptatea, Ptahmose, ere Legea şi Legea vine de la zei, nu 
uita niciodată asta. 

Scena îi revenea în minte cu atâta forţă, încât fu de-a 
dreptul mişcat. Făcu ochii mari şi peisajul de bronz, de aur 
şi azur înlocui imaginea sălii regale a audienţelor. 

Legea. Legea vine de la zei. Nu va domni dreptatea în. 
poporul său, dacă nu va exista Legea. Nici nu va mai avea 
în popor, ci doar grupări dezorganizate mânate fiecare de 


103 


orgolii, de lăcomii şi nebunie. Da, trebuia să impună Legea. 
Dar cum? 

Îşi aminti pasajul din înţelepciunea lui Ptah-Hotep, pe 
care preceptorul său, Amsetse, i-l dicta şi el îl scria în beli 
hieratici pe un papirus nou. 

Nu inspira teamă oamenilor, căci zeul se va purta în 
acelaşi fel cu tine. Dacă cineva pretinde să trăiască astfel, 
zeul îi va lua pâinea de la gură. Când cineva pretinde să se 
îmbogăţească, el îi spune: “îţi voi lua această bogăţie”. 
Dacă cineva pretinde să se lupte, va fi redus la neputinţă. 
Nu sădi teama în om, oferă-i o viaţă în sânul păcii şi fă în 
aşa fel încât să-ţi dea de bunăvoie ceea ce îi luai prin 
teamă. 

Cuvinte pline de forţă, gândi, bune pentru a descuraja 
rebeliunea. Dar oare el nu se lupta? Şi cum să impună 
Legea unora ca Abiram sau Datan, dacă nu prin teamă? Nu 
teamă faţă de Mose, ci faţă de Domnul. Atâta timp cât 
Domnul era de partea lui, el nu putea fi înfrânt. 

Nici egiptenii nu-şi aplicaseră propriile precepte, pentru 
că sădiseră în apiri teamă şi ură. Ei uitaseră că Zeul e de 
partea celor care cred în el. Îi veni în minte faţa lui 
Shu-enshi, preotul din Avaris, plin de duplicitate şi 
aroganță, şi-i alungă imaginea. Nu, poporul Domnului nu va 
avea niciodată preoţi ca el! 

“Doamne, ajută-mă! imploră el. Aceste alegeri sunt 
dificile, luminează-mă.” 

Un leopard cocoţat pe o stâncă îi aruncă o privire 
gălbejită. Mose puse mâna pe pumnal. Dar leopardul îl 
urmări cu ochii lui de aur şi lui Mose chiar i se păru că-i 
zâmbeşte. 

Când se întoarse, Aaron îl anunţă că oamenii hotărâseră 
să numească acel loc Mormintele Lăcomiei, 
Kibroth-hattaavah. Aşadar recunoşteau cauza răului. Doar 
patru persoane muriseră şi ele fuseseră îngropate. Bolnavii 
îşi reveniseră. A doua zi puteau pleca mai departe.'. 


104 


14 
Defăimătorii 


Trebuia să găsească apă repede, chiar înainte de oprirea 
de seară. Mose îşi amintea bine că la două zile de mers de 
Alaat se afla oaza de la Sebiia. Dar asta era dacă mergeai 
pe cămilă. Pe jos, şi cu multe opriri nocturne, trebuia să 
socoteşti dublu. Până acolo, şi pe căldură, setea ar fi 
devenit insuportabilă. 

Era aşadar cu ochii pe fâşia de verdeață, mai mult sau 
mai puţin bogată care se întindea între munţi şi mare, 
pândind vulturii, ulii şi vegetaţia mai deschisă la culoare. 
Dacă erau păsări de pradă, asta însemna că era şi vânat şi, 
în acest caz, prin apropiere se puteau găsi un izvor sau un 
curs de apă. Cât despre vegetaţia de un verde mai deschis, 
ea indica apă ieşită la suprafaţă. Căci stejarii pitici, aproape 
negri la culoare, care erau presăraţi din loc în loc pe fâşia 
de coastă se mulţumeau cu umezeala nopţii şi îşi înfigeau 
adesea rădăcinile foarte adânc. 

Deodată, reperă o porţiune de vegetaţie de un verde 
fraged şi cobori de pe cal ca s-o cerceteze. Salcâmi, 
sicomori, câţiva castani sălbatici, crescând într-o selva 
stufoasă cu saxifragi*, tamaricşi, ciumăfaie*, lauri roz. 
Frunze verzi din abundență vesteau apropierea primăverii. 
Îi chemă pe terasieri. 

- Aici este apă. 

Aceştia îşi înfipseră lopeţile în pământ. 

- Şi dacă o să fie sălcie? Intrebă Aaron. 

- O s-o îndulcim. 

- Chiar şi îndulcită, este rea la gust. 

- Mai bine rea la gust decât să murim de sete. 

După o oră, terasierii dădeau peste argilă umedă. Mai 
târziu, erau cu picioarele într-o baltă. 

- Un blid! Mose gustă apa. 

- Este aproape dulce. 


105 


- Nu destul, se plânse Aaron, mereu chinuit de nelinişte. 

- O să fie destul de dulce. 

Mose cunoştea de-acum aceste ape subterane. Mica 
adâncime a celei de faţă, umflată de ploile de primăvară, îi 
dovedea abundența. Vara, totuşi, ar fi redusă la jumătate. 

- Peste două sau trei zile, vom ajunge la o altă oază. 

- De unde ştii? 

- Pentru că o cunosc. 

- Nu prea mai găsim multă mană. 

- O să găsim mai departe. 

-Tu ştii totul. 

- Ştiu destule. 

Au găsit, într-adevăr, destulă apă şi era cât se poate de 
potabilă. Totuşi, cei care veneau să se aprovizioneze aveau 
o figură dezgustată: e atât de puţină, păreau ei să spună. 

Dumnezeu nu există într-adevăr decât pentru unii, gândi 
Mose. Cum judeca El toate astea de acolo, de sus? 

Oamenii priveau cerul, dar nu mai erau prepeliţe. Tinerii 
porniseră la vânătoare de gazele, cu praştia, după 
instrucţiunile lui Josua. Desigur, nu puteau să aducă destulă 
carne pentru toţi, dar Mose decretase ca fiecare vânător să 
păstreze carnea pentru clanul său, cum i se părea normal. 
In fond, trebuia să le stimuleze puţin instinctul de cucerire. 

Mişael, care vânase o gazelă în ajun, îi aduse un sfert din 
ea lui Mose, care o împărţi în trei bucăţi şi o puse la fript 
înfiptă într-o ramură de stejar, ceea ce aromatiză un pic 
vânatul. Carnea era tare şi avea un gust puternic, dar 
măcar mai schimbau peştele. 

Când ajunseră la Sebiia-decepţie: beduinii nu mai aveau 
Decât trei saci de făină şi trei burdufuri de vin de vânzare - 
păstrau restul pentru ei. Nu mai aveau nici oi, le vânduseră 
la Eţion-Geber şi cu siguranţă n-aveau de gând să le dea pe 
cele de prăsilă. Mose hotărî ca pâinea făcută din cei trei 
saci de faină să fie împărţită conform ierarhiei stabilite mai 
înainte: femei, copii, bătrâni, soldaţi. Se obţinu exact o 


106 


pâine pentru fiecare femeie. Zece legături de ceapă fură 
distribuite la intâmplare. Dar, în fine, aveau apă. 

Obţinură ceva mai mult la oaza Temina. Puţină carne de 
gazelă, nişte peşte, plăcinte. Stomacul începe să se 
strângă, gândi Aaron. Dar starea de spirit se schimba din 
cauza monotoniei, a oboselii şi a vremii. De la o clipă la 
alta, cerul revenea negru şi vărsa şuvoaie de apă, crăpând 
pământul şi “inmuind întreaga lume. Când era îngheţat, 
când ardea. Singurul avantaj al averselor era că le refăcea 
proviziile de apă. Totuşi, tinerii şi copiii primeau aceste 
răpăieli binedispuşi, ba chiar -răzând, căci ele îi spălau de 
praful de pe drum, iar copiilor le placea sa sară prin 
păltoace. Mişael vâna potârnichi cu praştia, una sau două 
pe zi, şi seara prepara tocăniţe semiclandestine în care îi 
oprea mereu şi lui Mose o porţie. Acesta nu accepta aceste 
cadouri ilicite decât din cauza ironiei lui Mişael. El, Josua şi 
alţi câţiva îi erau devotați trup şi suflet. Vorbea cu ei fără 
ocolişuri ceea ce era un lux, căci nici chiar în Aaron, Mose 
simţea că nu putea avea mereu încredere. Era ceva ce Îi 
unea pe aceşti tineri. Inflăcărarea. Ei erau cei ce vor ridica 
Israelul şi nu amatorii de tocană, nici aceia care tânjeau 
după ceapă şi pepene galben. 

- Situaţia asta nu mai poate dura mult timp, Mose, zise 
Josua. Au ajuns la capătul răbdării. 

- Şi atunci? 

- Se vor revolta. 

-Şi? 

- Şi o să-i abandonăm în deşert, zise calm Josua, în timp 
ce sugea un picior de potârniche. Ei nu ştiu nici măcar unde 
să găsească apă. Nici jumătate din acest popor nu-ţi este 
devotat. lar ceilalţi sunt nişte molâi nemulţumiţi. Poate că. 
Intr-adevăr, ar fi mai bine să-i abandonăm în deşert. Spui că 
vrei să pui bazele unei naţiuni? O s-o faci cu aceşti veşnici 
acuzatori? 

- Nu-i pot abandona. Domnul mi i-a încredinţat. 

- Sunt unii care te blestemă. 


107 


-Ştiu. 

Se făcu linişte. 

- Câţi oameni ai acum în subordine? Îl întrebă Mose. 

- Trei mii două sute şi trei mii de sulițe. 

- Grăbeşte-te. Am zis cinci mii. 

- Mă mişc cât pot de repede. Mulţi mă întreabă împotriva 
cui ne vom bate. Bătrânii lor îi descurajează. Toţi cred că o 
s-ajungem în Canaan şi o să găsim cuptoare gata încălzite 
pentru pâine, castraveți în boluri şi vaci pe pajişti. 

Josua ridică spre Mose o privire placidă. 

- Ceea ce vroiau ei, Mose, era să-şi facă un mic regat în 
Egiptul de jos, conspirând cu Setepentoth şi nu să 
rătăcească aşa prin deşert. 

Tinerii vedeau aşadar situaţia mai de sus şi cu mai mult 
realism decât bătrânii. Pentru ei, exodul nu era o problemă 
de pâine şi castraveți, ci o întreprindere magnifică şi 
glorioasă. Ironia, adeseori aspră, a lui Mişael, Josua, Zikri şi 
a altor câţiva era singura consolare adevărată a lui Mose. 

- Domnul a hotărât altfel, Josua. 

La Refidim, mai la sud, ziua începea cu o agitaţie asemă- 
nătoare cu revolta, din cauza lipsei de apă potabilă. Nu mai 
plouase de cinci zile şi din cele trei puțuri săpate zilele 
trecute nu mai scoteau decât apă sălcie. În plus, pe lângă 
foame şi oboseală, contagioasa ostilitate faţă de Mose 
pregătise terenul pentru un conflict detestabil. În ajun, 
tabăra fusese instalată la poalele munţilor înalţi care 
mărgineau deşertul Sin. A doua zi, în zori, vreo două sute 
de oameni îşi făcură apariţia în faţa cortului în care dormea 
Mose. Strigătele lor îl treziră pe Aaron care se înspăimântă 
când îşi dădu seama că mai mulţi dintre ei aveau pietre în 
mâini. 

- Am petrecut noaptea răbdând de sete! spuneau ei. Apa 
e sălcie nu face decât să ne agraveze setea! Ce-o să facem 
în răldura zilei? Ne-ai adus până aici sub pretextul că 
Domnul va cerut-o. Dar ce fel de Dumnezeu este ăsta care 
de trei luni Te lasă să suferim de foame şi de sete? Al cui 


108 


profet eşti tu, Mose? E Domnul nostru? Sau este un altul? 
Nu cumva eşti pastorul lui Pazuzu? 

Mose văzuse foarte bine pietrele, dar asculta liniştit 
aceste blasfemii. De ce oare Cel de Sus a creat acest 
animal? se întreba el. Aerul dimineţii era rece, dar ura din 
jurul lui era caldă, ridică ochii şi văzu munţii încoronați de 
zăpadă. Fără îndoială ca încălzirea primăvăratică a vremii o 
topea şi apa alimenta un torent. Trebuia doar să-l 
descopere. 

- Aşteptaţi aici, răspunse el fără să-şi piardă calmul. Mă 
voi -intoarce înainte de amiază şi o să vă arăt unde să găsiţi 
apă. 

Se îmbrăcă cu roba şi mantaua, îşi luă bastonul şi se 
indreptă spre munte. Escaladă stâncile, felicitându-se că-şi 
păstrase coapsa puternică şi gamba elastică. Era un drum 
mai mult pentru o gazelă decât pentru un om. Îşi zdreli 
mâinile şi picioarele, sufla din greu, urca, agăţându-se din 
piatră în piatră şi, două ore mai târziu, se opri să-şi tragă 
sufletul. 

- Chiar dacă găsesc apă, gândi el, nu vor putea urca 
până aici ca să se adape. 

Privi în jurul lui. Un peisaj nesfârşit de aur şi azur, o 
imensă piele de dragon întinsă pe suprafaţa lumii, când 
stâncoasă,când netedă. Aşadar, de pe aceste înălţimi 
Atotputernicul contempla lumea acoperită de răsuflări 
fetide şi pofte sordide. Un vânt de titan îl mângâia, îl 
răvăşea şi îl entuziasma. Un vânt care îi curăța creierul şi îi 
purifica trupul. 

- Doamne! strigă el. Dacă vrei să-i duc acolo unde-mi 
ceri, arată-mi cel puţin unde să găsesc apă! 

Braţele i se păreau mai grele, copleşite de speranţa 
pierdută. 

Un zgomot sec îl făcu să întoarcă capul. Ceva mişcase 
undeva, la capătul câmpului său vizual. O gazelă. Fără 
îndoială atinsese cu copita o piatră care se rostogolise. Ea îl 
zărise deja şi îl pândea cu ochi catifelaţi şi neliniştiţi, la o 


109 


sută de coţi distanţă. Or, gazelele trebuia să bea apă cel 
puţin o dată pe zi. Mose înainta riscant pe un platou şi 
cuprinse cu privirea celălalt versant al muntelui. Gazela o 
luă din loc, sperioasă ca o fecioară, aşa cum fac toate 
animalele sălbatice. Privirea lui Mose urmă flancul muntelui, 
până la o vale înverzită care se deschidea treptat, de sus în 
jos, înspre câmpie. Muntele roşu se ridica în faţa lui, 
aureolat de soarele pe care îl ascundea. In mijlocul văii, un 
torent curgea în cascadă. 

Mose îi observă traseul. Apa cobora furioasă din treaptă 
în treaptă, până la o albie străveche, destul de adâncă pe 
alocuri. Jos, în câmpie, torentul se înspuma sub un mic 
curcubeu, apoi scânteia în meandre orientate spre est. 

Ar reuşi el să urmărească torentul? Cercetă întâi locurile, 
se încălzi, îşi scoase mantaua pe care o strânse ca un balot 
şi o prinse la centură, apoi cobori, pantă abruptă, pantă 
domoală, agăţându-se de arbuşti, de rădăcini, de pietrele 
mai stabile, sub privirile ironice ale câtorva gazele. O oră 
mai târziu, cu sudoarea şiroindu-i pe trup, ajunse la baza 
torentului şi se zbengui ca un copil în apa învolburată şi 
proaspătă. Bău până îşi potoli setea, mestecă o iarbă 
aromată care curăța dinţii şi cercetă câmpia. 

Aceasta se întindea în jurul muntelui. Merse pe urmele ei 
şi ajunse la câmpia de coastă. După încă o oră era înapoi în 
tabără obosit, dar plin de speranţă. 

- Ei, cum e? ÎI întrebă Aaron. 

- Urmaţi-mă şi luaţi-vă cu voi burdufuri, ploşti, vase. 
Când au ajuns, s-au uitat la torent cu ochi neîncrezători. 

Nici chiar în Egipt nu văzuseră vreodată apă atât de 
pură. Apoi ridicară ochii spre el. 

- Domnul mi l-a arătat, spuse Mose. Şi acum, beţi. Eu 
m-am săturat de gemetele voastre necredincioase. Sunteţi 
nedemni de Cel de Sus. 

Ruşinea şi spaima se citea pe feţele lor. 


110 


- Acest torent se va numi “Ispită şi Ceartă”, conchise el. 
Fruntea îi era încărcată de nori negri. Numai Josua, Mişae! şi 
Zikri îndrăzniră să-l urmeze. 

- N-am văzut niciodată o apă atât de pură, observă 
Josua. 

Apa pură şi Legea, gândi Mose. Luă hotărârea să impună 
Legea înainte ca cei care îl huleau să câştige prea mult 
teren. 

Însă destinul, care e numele ascuns al Celui de Sus, avea 
să decidă altfel. 


15 
Primele lupte, primul triumf 


Erau instalaţi acolo de două zile, aprovizionându-se în 
mod regulat cu apa cristalină a torentului, când se petrecu 
incidentul. 

Cam în a patra oră de la răsăritul soarelui, Mose se afla 
în cortul său, stând de vorbă cu unul din şefii de clan 
despre o moştenire care trebuia împărţită între doi copii din 
relaţii diferite, când apărură femeile urlând, smulgându-şi 
părul din cap şi plângând. Bărbaţii care le însoțeau ţipau şi 
ei. Mose şi şeful de clan ieşiră din cort. 

- Mose! Ne-au luat bărbaţii! Fraţii! Copiii! 

- Cine? 

- Nu ştiu! Nişte bărbaţi călare pe animalele alea 
înspăimântătoare cum aveau prietenii tăi beduini! 

Vorbeau toţi deodată şi Mose înţelegea cu greu ce se 
întâmplase. O mie de bărbaţi şi femei se duseseră să se 
aprovizioneze de la torent, ca în ajun, când o bandă de 
bărbaţi îşi făcu apariţia, îi atacase şi luase prizonieri. Mai 
mulţi apiri fuseseră înjunghiaţi. Mose nu reuşi totuşi să-şi 
facă o idee despre numărul exact al agresorilor, Josua şi 
Mişael veniră în goană. 

- Josua! Adună-ţi oamenii! ordonă Mose. 


111 


Amândoi plecară în pas alergător. În mai puţin de o 
jumătate de oră, Josua se întoarse în fruntea armatei pe 
care o constituise, cu egipteni cu tot. 

- Câţi sunteţi? 

- Trei mii opt sute. 

- Alege imediat şapte locotenenţi. Fiecare dintre ei va 
comanda patru sute şaptezeci şi cinci de oameni. Pune în 
frunte oamenii înarmaţi cu sulițe. 

- Avem aproape toţi sulițe. 

- Bine. Mergeţi la torent şi luaţi urma agresorilor. Când o 
să-i găsiţi şi-o să vă vadă, o să vă atace. Ţintiţi-le picioarele 
cu suliţele şi faceţi-i să cadă de pe cămile. Încercaţi să vă 
feriţi de spadele lor. Veţi putea face asta folosindu-vă de 
sulițe, căci ei nu au astfel de arme. Important este să-i 
faceţi să cadă. Îi străpungeţi când vor fi la pământ. Ceilalţi 
vor veni pe jos, aşa că vor fi mai puţin vulnerabili. Dar 
suliţele vă avantajează. După aceea, găsiţi prizonierii şi 
eliberaţi-i. Eu o să urc pe munte, de unde voi putea vedea 
bârlogul acestor duşmani. Dă-mi un om sprinten care să mă 
însoţească şi care va cobori să vă aducă informaţii. 

Era iute acest Josua. Locotenenţii fură aleşi într-o clipă, 
iar ordinele transmise cu o corectitudine exemplară. Un 
puşti slăbănog pe care Mose n-ar fi dat nici o ceapă 
degerată se prezentă în faţa lui. 

- Eu sunt mesagerul tău. Numele meu e Hur. 

-Să mergem! strigă Mose la Josua. Şi începu 
escaladarea, ca în ziua în care descoperise torentul. În timp 
ce urca, reflecta la cele întâmplate. Nu erau jefuitori cei 
care organizaseră atacul, erau oameni care-şi păzeau sursa 
de apă, deci păstori. Probabil erau mai numeroşi ca bandele 
de jefuitori, care n-ar fi îndrăznit să atace două mii de 
persoane, chiar dacă acestea erau neînarmate. 

Ajunse în sfârşit pe platoul de unde descoperise torentul 
şi îşi dădu seama că tânărul mesager desemnat de Josua 
era de o agilitate uimitoare. Hur sărea de la o stâncă la alta 
ca o capră, făcând salturi de zece coţi şi aterizând pe 


112 


suprafeţele cele mai accidentate cu un echilibru perfect. 
Mose căuta din priviri ceea ce putea semăna cu o tabără de 
străini pe care să nu fi zărit-o în altă zi. Nu văzu nici o 
tabără, dar văzu oi care se adăpau. Aproape o sută de 
capete, păzite de câini negri. O duzină de oameni în haine 
deschise la culoare priveau în jurul lor, ca şi cum pândeau 
eventualii duşmani. Unde erau oare ceilalţi? Mose nu vedea 
clar din cauza soarelui puternic. 

- Acolo jos! strigă Hur. 

Într-adevăr, către sud se ridicau fumuri. Acolo se aflau 
taberele duşmane, într-o vale ascunsă vederii de pe stânca 
pe care se cocoţaseră Mose şi Hur şi care dădea fără 
îndoială înspre coastă. Mose întoarse capul şi zări armata 
condusă de Josua, care înconjura muntele. Şi era deja prea 
târziu când văzu iureşul jefuitorilor, două-trei sute de 
oameni călări, care se năpustiră de-a lungul coastei! Peste 
câteva clipe a urmat şocul. Jefuitorii, în şiruri de cinci, se 
ciocniră de o armată de sulițe şi cei din primele rânduri fură 
doborâţi în câteva clipe. Atunci, ceilalţi se desfăşurară 
pentru a încercui grupul format din oamenii lui Josua şi din 
ai lor, cei căzuţi, străpunşi de sulițe, striviţi de cămilele care 
zăceau pe jos. Ei îşi roteau săbiile, dar punând în aplicare 
de minune sfaturile lui Mose, oamenii lui Josua îi ţineau la 
respect cu armele lor, îi înţepau cu vârful, îi fentau şi la 
prima breşă în paradă, înfigeau dintr-o dată vârful în trupul 
călăreţilor. Greşeala pe care o făceau toţi jefuitorii consta în 
faptul că încercau să apuce cu o mână sulița care îi 
ameninţa, în timp ce cu cealaltă, în care ţineau sabia, se 
chinuiau să-şi atingă adversarul. Dar lungimea săbiei era 
mai mică decât a suliţei şi, agăţându-se de aceasta, 
călăreţul sfârşea repede prin a se dezechilibra, căzând de 
pe animalul său. 

În curând nu mai rămase din primul val decât una sau 
două duzini de jefuitori care înaintau spre tabăra apirilor. 
De acolo de sus, Mose şi Hur auziră strigătele femeilor, dar 
văzură şi cămilele cabrându-se şi pe jefuitori luaţi pe sus de 


113 


hoarde de douăzeci - treizeci de persoane, aruncaţi la 
pământ şi masacrați fără milă cu propriile lor săbii. 

Dar nu era decât primul val. Un altul apăru la puţin timp 
după, dar, zărind cadavrele semenilor pe pământ, fu 
cuprins de o nehotărâre care avea să fie fatală. Agresorii 
încetiniră, stupefiaţi de înfrângerea unui număr atât de 
mare de luptători valoroşi, Josua şi oamenii săi se năpustiră 
asupra lor şi cei din primele rânduri avură aceeaşi soartă cu 
a predecesorilor. Cei din ultimele rânduri făcură atunci cale 
întoarsă, dar, spre surprinderea lui Mose, Josua şi mai mulţi 
dintre oamenii săi puseseră mâna pe cămilele valide şi 
reuşind să se cocoaţe pe ele, porneau pe urmele 
duşmanilor. 

- Ce curajoşi! murmură Mose. 

Cu coapsele lipite de cămile, tinerii lăncieri ajungeau la 
inălţimea jefuitorilor şi le străpungeau pântecul, torsul, 
gâtul, apoi, din câteva lovituri de lance, îi azvârleau din şa. 
Unii dintre ei i-au urmărit pe agresori până s-au pierdut în 
zare. 

- Prizonierii! strigă Mose şi, urmat de Hur, cobori cât 
putea de repede, sărind din piatră în piatră. 

Jos îl găsi pe unul din oamenii lui Josua pe un cal luat de 
la egipteni şi îi strigă: 

- Dă-mi calul tău! 

Porni în galop pentru a putea găsi valea în care se afla 
tabăra atacatorilor şi, cu siguranţă, şi prizonierii apirilor. 
Urmele de saboţi îl ghidară în curând şi începu să strige la 
toţi oamenii care treceau, ordonându-le să-l alerteze pe 
Josua. 

Se regrupară o oră mai târziu la intrarea în vale şi 
pătrunseră la trap în albia unui torent aproape secat. 
Tabăra se întindea pe fundalul văii, etajată pe 
contraforturile muntelui. Dar agresorii, femeile lor şi liota de 
copii îi văzură şi ei venind - valea se umplu de strigăte. Fără 
să ţină seama de deruta combatanţilor lor, bătrâni, tineri şi 
chiar femei ieşiră din corturi, înarmaţi cu săbiile care mai 


114 


rămăseseră, cu pumnale, bâte, măciuci. Mose numără cinci 
sute de suflete, dar spectacolul armelor pe care le agitau în 
faţa ochilor înteţea furia răzbunătoare a lui Josua şi a cetei 
lui. Cei câţiva conducători, improvizaţi, de cămile, urmaţi de 
pedestraşi, năvăliră spre tabără în două sau trei grupuri 
compacte. Cei de pe cămile provocară un adevărat 
carnagiu, străpungând orbeşte orice fiinţă umană care 
apărea în faţa lor, indiferent de vârstă şi sex. O femeie se 
aruncă asupra lui Mose cu o sabie dreaptă şi aplecându-se 
peste şa, Mose o decapita dintr-o singură lovitură a săbiei 
de bronz deja însângerate pe care o luase mai înainte de la 
unul din morţi. Oamenii lui Josua, care se înarmaseră şi ei la 
fel, de la cadavrele inamicilor, terminară între timp treaba 
conducătorilor de cămile, trecând corturile prin foc şi sabie. 
Atunci ţâşniră prizonierii apiri. Înţelegând că ceasul 
eliberării lor sunase, ei tăbărâră pe paznicii lor. Mose fu 
surprins de rapiditatea cu care au luat armele aruncate pe 
jos, spade şi pumnale, şi de sălbăticia cu care se manifesta 
răzbunarea lor eliberatoare. In fond, îi judecase greşit; 
aceşti foşti sclavi ardeau de nerăbdare să se lupte. Ura 
acumulată timp de secole îi făcea să aibă o inimă de soldat. 
Şi un gând îl străfulgera: dacă răzvrătirea lui Setepentoth ar 
fi reuşit, apirii le-ar fi dat serios de furcă soldaţilor lui 
Ramses. 

În scurt timp, nu mai rămase nici un duşman în tabără. 
Câţiva bătrâni, câteva femei buimăcite, fetiţe şi băieţi 
pierduţi printre cadavre... Focul devorase deja corturile. Din 
lâna făcută scrum se înălța spre cer un fum negru şi greţos. 

Josua sună din trompetă, acoperind lamentaţiile celor 
învinşi. Oamenii lui se opriră. El se îndreptă repede spre 
Mose. 

- Ce ordoni? Întrebă el. 

- Eşti un adevărat şef, îi răspunse Mose, privind faţa 
şiroind de sudoare, dar mereu impasibilă, a tânărului. 
Număraţi prizonierii. Vezi să nu fie răniţi printre ei. Şi apoi 
întoarce-te la mine. 


115 


Un băieţaş de vreo şapte-opt ani îl privea de lângă calul 
său. El se aruncă asupra animalului şi Mose puse prompt 
piciorul pe pământ, îl apucă pe puşti şi îl pălmui, apoi îl 
prinse de braţe în timp ce acesta urla şi se zbătea. Mose 
apucă o cârpă aruncată pe jos şi îi legă puştiului mâinile la 
spate. N-a putut niciodată să omoare un copil; ar fi fost ca 
şi cum s-ar fi ucis pe el însuşi. 

- Dacă vrei s-o faci pe bărbatul, atunci o să fii prizonierul 
meu. Inţelegi ce spun? 

Celălalt îl privea stupefiat, 

-înţelegi? 

Puştiul dădu din cap. 

La fel ca şi cu Stito, gândi Mose. Forţa şi mărinimia îi 
transformă în miei. 

- O sută optzeci şi şase, anunţă Josua. Mulţi răniţi, dar 
nimic foarte grav, se pare. 

- O să-i examinăm pe răniţi. Cei care agonizează vor fi 
omoriţi. Cei care pot merge vor fi luaţi ca sclavi. Tabăra va 
fi jefuită. Supravegheaţi repartizarea prăzii. Armele vor fi 
date în primul rând celor mai buni luptători care nu aveau 
aşa ceva. 

Nu vreau să rămână nici un dram de mâncare. După 
care tabăra va fi arsă şi cadavrele incinerate. Prizonierii 
să-şi mâne imediat turmele spre tabăra noastră. Aceste oi 
ne vor fi de folos mâine, la festinul prin care vom celebra 
victoria. Dar nu vreau să vă atingeţi de nici una dintre ele în 
absenţa mea. Josua dădu din cap. Pentru prima dată schiţă 
un zâmbet. 

- Cine sunt aceşti oameni? Întrebă Mose. 

- Am interogat o femeie. Sunt din neamul lui Amalec. 

- De unde vin? 

- Din nord. 

Vagă informaţie. O să afle mai târziu alte amănunte. 

Vulturii planau deja pe deasupra a ceea ce fusese până 
nu demult tabăra amalecită. 


116 


Se întoarseră la căderea nopţii, avându-i înainte pe 
purtătorii de torţe şi urmaţi de prizonierii care mânau în 
faţa lor oile, cămilele şi caii încărcaţi cu pradă şi provizii, 
după ce asistaseră cu ochii înfundaţi în orbite la spectacolul 
atroce şi răzbunător al trupurilor arzânde ale duşmanilor. N- 
au plecat până când ultimele oseminte înnegrite nu s-au 
prăbuşit în jarul rugului pe care-l înălţaseră în mijlocul 
taberei. 

Strigătul cu care fură primiţi primii luptători se ridică 
până la cer, când Mose sosi, precedat de purtătorii de torţe. 
Bărbaţi, femei şi copii se îngrămădiră în jurul lui şi îl purtară 
pe braţe. Apoi fu înălţat pe umerii luptătorilor săi. Băieţaşul 
pe care-l luase prizonier rămăsese singur pe cal, privind cu 
uimire. 

- Mulţumiţi-i Domnului, repeta Mose. 

Căci Domnul voise ca ei să triumfe în seara aceasta şi 
victoria era a Lui. 


16 
Singurătate 


Abia ieşit din mare, a doua zi dimineaţă, Mose îl 
însărcina pe Aaron să-i convoace pe Josua şi pe şefi de clan. 

- leri ne-am bătut. Am fost prost înarmaţi şi am învins- 
Această victorie ne-a fost dată de Domnul, pentru ca, în 
slăbiciunea noastră, să devenim conştienţi de intenţiile Sale 
si de forţa noastră, atunci când el ne înarmează braţul. Ea a 
demonstrat că putem lupta şi învinge în numele 
Dumnezeului nostru unic. Şi o să ne mai luptăm, asta este 
inevitabil. 

Erau acolo toţi cei care îl sfidaseră în faţă cu câteva zile 
mai înainte. Ascultau cu gravitate, dar Mose ar fi dat oricât 
ca să le cunoască adevăratele gânduri. Cum ei nu şi le 
exprimau Mose continuă. 


117 


- Am adus turme ca pradă. Cel mai frumos dintre aceste 
animale va fi sacrificat în cinstea Domnului înainte să 
v-atingeţi de celelalte, ca să dovedim, în mod solemn, 
recunoştinţa noastră. 

Ei dădură din cap. 

- N-am făcut deja asta, plătind cu sudoarea şi efortul 
nostru această victorie? Întrebă unul dintre şefi. 

Mose îşi încleşta fălcile. 

- Te îndoieşti de ajutorul Domnului? Nu ţi-e frică de furia 
lui, de ai propuneri atât de indecente? Sau poate nu te duce 
mintea? Dacă eu n-aş fi avut inspiraţia, divină, de a vă pune 
să faceţi sulițe, poate că n-am mai fi la ora asta atât devii. 
Dacă aceste sulițe n-ar fi fost folosite aşa cum inspiraţia 
divină mi-a arătat, ar fi fost acelaşi lucru. In ciuda sudorii şi 
a eforturilor noastre. _ 

- Tu eşti întotdeauna vizitat de inspiraţia divină? Intrebă 
cineva. 

larăşi - insolenţa. 

- Faptele o dovedesc. Domnul v-a scos din Egipt. A 
copleşit această ţară cu nenorociri pentru a vă dovedi furia 
lui 

“Inpotriva regelui. A înecat armatele acolo unde voi aţi 
reuşit să traversaţi Marea Trestiilor. Ne-am luptat vegheaţi 
de El cu nişte arme improvizate. Credeţi că toate acestea 
sunt dovada geniului meu? Pentru ce aveţi ochi, ca să nu 
vedeţi nimic? Mă “indoiesc. Mulţi dintre voi mi-au contestat 
autoritatea. Au venit să mă trezească ieri dimineaţă cu 
pietre în mâini. Erau aceiaşi care m-au hulit după ce 
mâncaseră prea multe prepelite. Cum în trebui aşadar să 
interpretez toate aceste semne pe care vi le-am enumerat, 
dacă nu ca dovezi ale vigilenţei de care dă dovadă Cel 
Atotputernic, a cărui voce am auzit-o şi care m-a sărcinat 
să vă transmit ordinele lui? 

Privirile lor neîncrezătoare se loviră de ochii lui de bronz. 
Lăsară capetele în jos. Dacă l-ar recunoaşte ca mandatar al 
Domnului, autoritatea lui asupra lor ar fi absolută. lar a lor 


118 


va infimă. Mose ştia acest lucru, toţi aceşti oameni se vor 
gândi la vorbele lui când vor rămâne singuri, mai târziu. 

- Prizonierii pe care ai vrut să-i iei vor participa la 
festinul din această seară? Intrebă unul din şefi. 

- Erau prizonieri, de acum înainte sunt sclavi. Deci sunt 
de-ai noştri. Drept este să aibă aceeaşi soartă ca şi ceilalţi 
sclavi. 

- A fost drept să-i ia pe oamenii noştri prizonieri? 

- N-a fost. Dar noi le vom arăta ce înseamnă dreptatea. 
Astfel, o să le impunem legea noastră, care este Legea 
Domnului. Puteţi pleca, acum. 

Se ridicară, mai mulţi dintre el având aceeaşi figură 
întunecată. Când era pe punctul de a ieşi din cort, un alt şef 
de clan se întoarse spre Mose: 

- Dacă ne vor insulta, ce trebuie să facem? 

- O să merg eu cu voi. Câţi sunt? 

- O sută unsprezece. 

Puştiul pe care Mose îl îmblânzise în ajun şi-l făcuse să 
doarmă cu el şi cu Aaron în cort urmărea scena cu ochii 
permanent miraţi. 

- Vino cu mine, îi ordonă Mose. 

Prizonierii amaleciţi stăteau pe jos, aşezaţi sau culcaţi, în 
spaţiul dintre două corturi, sub supravegherea unei duzini 
de soldaţi de-ai lui Josua. Cu feţe schimonosite, unii încă 
murdari de sângele celor ucişi, ei aveau mâinile legate şi 
păreau furioşi. _ 

- Le-aţi dat să bea şi să mănânce? Intrebă Mose. 

- Nu încă. 

Şefii observau scena cu priviri aspre. Mose înainta 
printre prizonieri. 

- Ascultaţi-mă! strigă el. 

Unii întoarseră capul spre Mose şi mai ales spre puştiul 
care mergea în libertate alături de el. 

- Ne-aţi atacat şi aţi fost înfrânți. Sunteţi prizonieri. 
Puteţi schimba acest statut cu cel de sclav. Veţi împărţi 
atunci cu noi soarta şi mâncarea, vă veţi supune legilor 


119 


noastre şi Domnului nostru. Dar, în acest caz, o să vă 
abţineţi să ne jigniţi şi veţi da dovadă de aceeaşi supunere 
ca toţi ceilalţi sclavi. M-aţi auzit? 

- Ne-ai omorât taţii, fraţii şi fiii, i-o întoarse unul dintre 
ei, şi acum ne ceri loialitate? 

Vorbea limba madianiţilor, care era asemănătoare cu 
cea a apirilor, şi toată lumea putea să-l înţeleagă. 

- l-am omorât pe cei care ne-au atacat şi care au vrut 
să-i ia prizonieri pe ai noştri. Aceia dintre voi care vor să 
întreţină ura, sunt liberi s-o facă. Cei care preferă să fie 
abandonaţi în deşert să se ridice în picioare. Li se va da o 
ploscă cu apă şi o pâine şi vor fi conduşi la fosta lor tabără, 
mai bine zis la ce a mai rămas din ea. Cei care vor să ni se 
alăture în condiţiile pe care vi le-am spus, să rămână 
aşezaţi. 

- Copilul acesta care e alături de tine, ce ai de gând să 
faci cu el, întrebă un altul. 

- M-a atacat, l-am luat în stăpânire şi l-am făcut să 
înţeleagă de partea cui este dreptatea. Voi avea grijă de el 
ca de unul din copiii noştri, răspunse Mose, întorcându-se 
spre băiatul care îl privea gânditor. 

- Ce se va alege de el? 

- În şase ani, va fi un om liber. 

- Şi noi? 

- În şase ani, cei care sunt sclavii noştri vor deveni şi ei 
oameni liberi. 

Prizonierii începură să vorbească între ei. Unii schiţau 
gestul de a se ridica, dar protestele altora îi făceau să se 
aşeze la loc. 

- Vreau răspunsul vostru, spuse Mose. N-o să-l aştept 
toată ziua. 

- Acceptăm, răspunse în cele din urmă un bărbat. 

- Foarte bine. Dezlegaţi-i, ordonă Mose. Daţi-le să bea şi 
să mănânce şi apoi duceţi-i la mare să se spele. Aaron, tu 
vei supraveghea repartizarea sclavilor pe clanuri. li vor 
ajuta pe pescari. 


120 


Mose plecă cu aceia dintre şefi care erau de partea lui ca 
să vadă turma luată de la amaleciţi. Alese cel mai frumos 
berbec şi hotărî să-l sacrifice pentru Domnul. Urmat de 
Aaron, el mergea maiestuos, ca să dea ceremoniei întreaga 
solemnitate de care avea nevoie. Apoi se îndreptă spre 
centrul taberei şi căută din ochi o stâncă plată şi înaltă care 
putea servi ca altar şi care putea fi văzută de toţi. Când o 
găsi, ceru ca toate activităţile din tabără să fie întrerupte, 
ceea ce luă ceva timp. Aaron alese sabia cu lama cea mai 
subţire pentru a sacrifica animalul. 

- Acest berbec va fi sacrificat pentru Domnul, unicul 
Dumnezeu care v-a scos din Egipt! proclamă Mose, lăsând 
ecoul vocii sale să reverbereze în pereţii muntelui. Domnul 
este singurul vostru Dumnezeu şi stăpân şi lui trebuie să-i 
jertfim primele şi cele mai de preţ bunuri. Când vom ajunge 
în Canaan, Lui trebuie să-i închinaţi primul vin, primul snop 
de grâu, primele fructe ale livezilor voastre. 

Îi căută din priviri pe răzvrătiţii care veniseră la el cu 
pietre în mâini şi îi văzu împrăştiaţi ici şi colo, în grupuri de 
trei sau patru. Îl observară şi ei, cu sprâncenele încruntate, 
dar muţi, temându-se ca nu cumva la primul protest să fie 
luaţi de soldaţii lui Josua, aceşti soldaţi care triumfaseră şi 
care n-ar fi permis să fie pus la îndoială ajutorul Domnului. 

- Fără Domnul Dumnezeul vostru, reluă Mose, nu sunteţi 
decât o bandă de fugari fără căpătâi, rătăcind prin deşert. 
Cu 

Domnul, sunteţi un popor care se îndreaptă spre 
pământul care le-a fost promis strămoşilor lui. De când am 
părăsit Egiptul, unii dintre voi au fost cuprinşi de gânduri 
rele şi s-au răzvrătit, fiindcă n-au fost în stare să mai îndure 
pentru câteva ore foamea şi setea. Ei au crezut că se ridică 
împotriva mea, dar s-au înşelat! - apoi cu o voce tunătoare - 
Eu nu sunt omul pe care l-aţi ales ca şef pentru a vă 
conduce în afara Egiptului, eu sunt instrumentul Domnului! 
Răzvrătiţii s-au ridicat împotriva Domnului şi au provocat 
furia lui! 


121 


Se auziră murmure şi privirile se întoarseră spre şefii 
care îl sfidaseră. Mose aşteptă să se aştearnă liniştea. In 
spate, Josua şi soldaţii lui ridicară lăncile. Dacă erau 
ameninţaţi cu forţa, ba chiar cu moartea, vor răspunde la 
fel. 

- V-aţi obişnuit cu zeii neputincioşi ai Egiptului, acei zei 
care nu se amestecă în viaţa muritorilor. Dar Domnul nostru 
este etern! El este Atotputernic! Şi El intervine în viaţa 
muritorilor pe care i-a ales! El este printre noi în aceste 
clipe, ne priveşte în suflet! Să vă temeţi de Domnul aşa 
cum vă temeţi de propria moarte! 

De data asta, liniştea fu deplină. Nu se mai auzea decât 
vântul şi zgomotul valurilor. 

- Mâine este ziua de sabat, trebuie să vă mai amintesc? 
Carnea pe care o s-o pregătiţi astăzi o veţi mânca mâine. 

Josua şi Mişael aprinseră lemnele puse sub altarul 
improvizat. Mose îi făcu semn lui Aaron şi doi bărbaţi 
traseră berbecul până la altar. Sângele se scurse pe piatră 
şi servitorii lui Josua şi ai lui Mişael puseră animalul pe jar. 
Se simţi fumul acru de la lâna care ardea, apoi cel dulceag, 
al sângelui, apoi cel al cărnii care se calcina pe jar. Mose se 
întoarse spre mulţime şi o măsură cu privirea. 

- Mergeţi în pace. 

Se puseră în mişcare încet. Ştia foarte bine ce gândeau: 
de acum înainte le era frică de el. Ei îl consideraseră unul 
de-al lor, desigur un om cu un destin singular, dar ale cărui 
decizii puteau fi contestate. Il dispreţuiseră, dar, dacă el era 
purtătorul de cuvânt al Domnului, tăgăduindu-l, riscau să-l 
supere pe Cel de Sus. Mose îşi încrucişa privirea cu cea a lui 
Aaron, care tocmai îşi întorcea faţa din cauza fumului, şi i 
se păru pierdută. Victoria militară şi carnea pe care urmau 
s-o frigă aveau preţul lor: supunerea în faţa autorităţii. 

Gemetele animalelor care erau omorâte umplură tabăra. 
Mose urcă pe cal şi galopă în lungul mării. Mintea îi era 
plină de amintirea lui Nesaton, de înţelepciunea lui Letro, 
de amintiri amestecate ale căror fire nu reuşea să le ţeasă. 


122 


Îşi dădea seama că dezamăgirea îl ameninţa şi îşi umplu 
pieptul cu aer, forţându-se să respire aşa cum îl învățase 
Nesaton ca să se purifice! Ar suporta singurătatea, dar cu 
condiţia să fie pură. 

Ea, singurătatea, era singura certitudine. 


17 
Întoarcerea la Etion-Geber 


Două luni mai târziu, mergeau de-a lungul golfului Eţion- 
Geber. Numeroase corăbii erau ieşite în larg. Bănuiai, fără 
să le vezi, privirile neîncrezătoare ale mateloţilor şi ale 
negustorilor aplecaţi peste balustrade, în faţa spectacolului 
fantastic al zecilor de mii de oameni care înaintau pe țărm 
cu pas încet, irezistibil, un întreg popor în mişcare. 

Mose îşi imagină atunci, nu mirarea, ci spaima oamenilor 
din Eţion-Geber când vor vedea această masă de populaţie 
încercuind oraşul. 

- Aşteptaţi-mă aici! Îi spuse lui Aaron, când convoiul se 
afla doar la o jumătate de zi de oraşul care se vedea 
scânteind departe în soare. Nu serveşte la nimic să mergem 
toţi la Eţion-Geber, care este prea mic pentru a ne primi. 

- Lasă-mă să te însoțesc. 

- Mose ezită, apoi fu de acord. Plecară repede. 

După cum plănuise Mose, trebuiau să meargă de-a 
lungul portului înainte de a o lua printre coline, acolo unde 
îl aşteptau Sefira, copiii şi Letro. Izbucniră strigăte. Se 
opriră şi descălecară. Negustorii şi barcagiii îi apucară de 
braţ, îmbrăţişările urmau una după alta, parcă nu se mai 
terminau. 

- Mose! Este adevărat ceea ce am auzit? 

Auziseră de la barcagiii care fuseseră în Egipt, 
bineînţeles. 

- Mose, o să mergi la Letro, nu-i aşa? El şi femeia ta te 
aşteaptă, Letro a spus că o să te întorci. 


123 


- Dar unde sunt apirii? 

- Au rămas în urmă. Aş vrea să negociez dreptul de 
trecere, ca şi dreptul de a lua apă şi de a cumpăra provizii. 

- Câţi sunteţi? 

Cel care pusese întrebarea era unul din şefii 
negustorilor, unul din şefii locali care altădată îi fusese 
prieten. 

- Douăzeci şi şapte de mii. 

- Ai scos din Egipt douăzeci şi şapte de mii de apiri? 
Lumea se îngrămădi în jurul lor. 

- Dar asta înseamnă un întreg popor! Ai ajuns rege! 
Încotro mergeţi? 

- În Canaan. 

- Trebuie să discutăm în consiliu problema tributurilor. 
Dreptul de trecere vi-l acordăm, fără îndoială. Dar pentru 
dreptul la apă va trebui să plăteşti, Mose. Nici nu ştiu dacă 
avem destule puțuri. Nivelul 'Arabei' este în scădere. 

- Înţeleg. Tocmai de aceea vreau să discut cu voi. 

- Mergi la Letro, o să ne întâlnim cu toţii diseară. Aaron 
părea îngrijorat. 

- Cine este acest Letro? Întrebă el. 

- Socrul meu. L-ai văzut. Ai dormit la el când ai venit din 
Egipt. Este un şef madianit care m-a adăpostit când am 
fugit din Egipt. 

- Eşti însurat cu fiica lui? Eşti însurat cu o madianită? 

- Am chiar doi copii cu ea. 

- Aşadar ai patru copii, doi cu o egipteană şi doi cu o 
madianită? 

Mose nu răspunse, culoarea îi năvăli în obraji. 

- Dar cum e posibil să fii şeful nostru şi soţul unei 
madianite? 

Mose smuci de hăţurile calului. 

- Eşti sigur că vrei să vii cu mine la Letro? Pot foarte bine 
să negociez şi singur tributurile. 

Tonul îi era sec, aproape ameninţător. 


124 


- Eşti un madianit sau unul de-al nostru? Îl atacă din nou 
Mose. 

- Cu siguranţă nu-mi eşti frate de inimă, Aaron! spuse 
Mose printre dinţi. Mereu mă judeci! Mereu ai pregătită o 
vorbă acră! Ca şi sora ta! Ce-ai vrea, să le declar război 
madianiţilor? Şi voi, ipocriţilor, n-aţi păcătuit cu egiptenii şi 
egiptencele? 

- N-o să-ţi permit... 

- Nu e nevoie să-mi permiţi tu nimic, Aaron! Întoarce-te! 

N-o să mergi la Letro. Prezenţa ta strică totul! Inapoi! Și 
plecă în galop, gâfâind, cu privirea posomorâtă. Puțin mai 
târziu, revenindu-şi, încetini şi strigă către cer: 

- Doamne! De ce mi i-ai dat pe oamenii ăştia fără inimă? 
M-ai ales dintre egipteni pentru a conduce acest fluviu de 
meschinărie către regatul Tău! Atunci, ajută-mă! 

Respiră adânc, gândindu-se că, în ciuda a tot, avea 
printre aceşti oameni câte un Josua, câte un Isar, câte un 
Mişael. Îi dădu lacrimile. 

Când ajunse la poalele colinelor şi când le recunoscu, 
alte lacrimi îi ţăşniră din ochi. Se năpusti înspre corturi, cu 
sufletul la gură. Câteva clipe mai târziu o femeie ieşea cu 
un ulcior în mână şi în mod ciudat, auzind probabil copitele 
calului, se întoarse şi rămase nemişcată privind departe, 
apoi mai puţin departe, apoi aproape... Un nor de sânge şi 
de foc îi umplu inima. 

Mose aproape că se aruncă de pe cal la picioarele ei. 

- Nu ştiu cum, dar ştiam că eşti tu, murmură ea. 

Letro şi toţi ceilalţi ieşiseră afară. Stito, micuțul hoţ de 
altădată, îngenunchiase, înlănţuind cu mâinile picioarele lui 
Mose şi repetând întruna: 

- Stăpânul meu! Stăpânul meu! 

Bucuria de a trăi îl copleşi pe Mose. Râdea. Uitase de 
faţa lui slăbită, de ridurile timpurii, de primele fire de păr 
alb. Domnul îi acorda un răgaz. 


125 


PARTEA A DOUA 
MUNTELE DOMNULUI 


1 
Profilul spadelor 


Fu trimis un emisar la apirii imobilizaţi la câteva ore de 
mers călare de Eţion-Geber, ca să-i avertizeze că Mose nu 
se va întoarce decât a doua zi pentru a-i informa despre 
rezultatul tratativelor. 

Cei opt şefi din Eţion-Geber organizară un festin acasă la 
Letro. Au făcut tot ce le stătea în putinţă, că doar primeau 
un rege. Căci aşa îl considerau. 

ÎI întrebară din nou pe Mose despre numărul apirilor 
ieşiţi din Egipt. ` 

- Douăzeci şi şapte de mii! se minunară ei, stupefiaţi. li 
poţi stăpâni? 

Şi cum Mose răspunse afirmativ: 

- N-am vrea ca nişte capete înfierbântate dintre ei să se 
supere şi să ne atace. Căci, în ciuda prieteniei pe care ţi-o 
purtăm, o să ripostăm. 

- N-o să vă atace nimeni. 

- Şi unde mergeţi? 

-în Canaan. 

- E adevărat că sunt apiri acolo-jos... Am aflat că te-ai 
bătut cu amaleciţii. 

- Ei ne-au atacat. Au luat două sute de prizonieri dintre 
oamenii noştri, fără să ne prevină. 

Noi ne-am dus să-i eliberăm. Şi i-am făcut noi prizonieri, 
explică Mose. 

Îşi bău vinul gânditor. De o săptămână, imaginea 
spadelor se profila la orizont. Deşertul nu însemnase decât 


126 


un răgaz. De acum înainte, el trebuia să se socotească cu 
alte popoare. lar după încheierea socotelilor, avea să fie 
intendent al proviziilor şi şef de război. A mânca şi a se 
lupta erau cele două activităţi de bază ale unui popor. In 
suprema sa înţelepciune, 

Domnul nu-l prevenise. Dar, fără îndoială, alesese omul 
potrivit: trăind printre egipteni, el dobândise experienţa 
conducerii. 

- Aşadar tu eşti şeful a douăzeci şi şapte de mii de 
persoane, reluă decanul de vârstă al şefilor. Cei mai 
puternici dintre noi au în stăpânire două mii de persoane cu 
totul. Tu n-ai încă un regat, dar noi te cunoaştem de când 
hoţii te-au descris ca pe un rege al demonilor. Regatul n-o 
să-ţi mai lipsească mult timp. 

Îşi ridică paharul şi Mose făcu la fel. Vinul era aspru, dar 
pentru el era o băutură demnă de Dumnezeu. 

- Eu nu sunt decât servitorul Domnului meu, răspunse. 

- N-a fost, nu este şi nu va fi fiinţă umană pe acest 
pământ care să nu fie servitorul zeului său, Mose. Important 
este să o ştie. 

Ridicară din nou paharele. 

- Glorie zeilor noştri! 

- Dar chiar şi printre cei care o ştiu, puţini sunt cei aleşi 
să fie regi, reluă bătrânul. Unii cuceresc prin spadă. Tu ai 
darul cel mai preţios: cucereşti doar prin prezenţa ta. L-am 
ascultat pe Letro. El este mediatorul nostru. Le vorbeşte 
zeilor noştri. Privirea lui bate mai departe decât ale noastre 
şi totuşi nu cred că-i lipseşte experienţa. El ne-a spus că 
mâna zeilor te-a atins, încă o dată, a avut dreptate. 

- Să bem în cinstea clarviziunii lui Letro! 

Asta-i mai bine decât să bem în cinstea clarviziunii 
oratorului, gândi Mose, acesta nu s-ar da în lături să 
folosească spada. Expresia feţei îi trăda probabil gândurile, 
căci realiză dintr-o dată că unul dintre comeseni îl măsura 
tenace, amuzat. Ruşinat, dar şi intrigat, Mose îi întoarse 
privirea şi îşi dădu seama că era unul din fraţii Sefirei, 


127 


Hobab, propriul său cumnat! Începu să râdă şi Hobab râse 
şi el, apoi se ridică şi veni să se aşeze lângă Mose, care se 
retrase uşor astfel că putură să vorbească fără să-i audă 
toţi. 

- Nu m-ai recunoscut. 

- Nu. lartă-mă. 

- A trecut ceva timp. M-am schimbat. 

- Barba ta este mai frumoasă şi figura mai îndrăzneață. - 
Tu nu te-ai schimbat. Eşti acelaşi om despre care tatăl meu 
spunea că este atins de mâna zeilor. Adineauri, râdeai în 
sinea ta când şefii închinau în cinstea clarviziunii tatălui 
meu. 

- Nu de urări râdeam, Hobab, şi cu atât mai puţin de 
clarviziunea tatălui tău, care este mare. Râdeam de 
zădărnicia relaţiilor umane. Aceşti oameni care mă 
onorează acum îmi vor înfige pumnalul în pântece în 
momentul când o să le cer să împartă cu poporul meu apa 
unui put. 

- Deci tu nu crezi în relaţiile dintre oameni? 

- Nu ţi-am spus? 

- De ce crezi atunci în fidelitatea tatălui meu faţă de 
tine? 

- Pentru că nu e vorba de mine, ci de faptul că amândoi 
am recunoscut unul în celălalt supunerea faţă de puterea 
divină. 

- Aşadar, n-ai crede în supunerea mea, dacă ţi-aş 
declara-o? 

- Aş crede dacă ai accepta să mă urmezi, să împărți 
destinul meu şi al poporului meu. Nici un om nu-i poate fi 
credincios altuia întreaga viaţă. Numai supunerea faţă de 
un zeu este durabilă. Doar relaţia cu un zeu merită 
osteneala. 

- Nu m-ai crede deci decât dacă te-aş urma? 

- Nu ţi-am spus-o? Vrei să mă urmezi? 

- Am ţara mea, zeii mei... 


128 


- Vino cu noi! Vei fi ghidul nostru şi vei împărţi cu noi 
averea noastră. Nu eu, ci Domnul te va răsplăti. 

Hobab rămase un moment îndelungat fără să răspundă, 
în cele din urmă, spuse: 

- Voi veni, Mose. Dar voi veni pentru tine şi pentru că 
zeul tău se oglindeşte în tine. Este într-adevăr un zeu care 
te-a atins cu mâna lui, nu ştiu cum de ştiu asta, dar de 
acum înainte o ştiu. 

Şefii vorbiră până târziu în noapte. Îi acordară în cele din 
urmă lui Mose dreptul de a folosi puţurile pentru o sută de 
shekeli de argint pe lună, cu condiţia să nu fie mai mult de 
o sută de persoane pe zi la fiecare din cele paisprezece 
puțuri, căci acestea trebuiau să asigure şi propria lor 
aprovizionare. Îi vindeau ce puteau din proviziile de făină, 
ulei şi legume şi animalele de care puteau dispune: 
maximum trei sute treizeci de miei, oi şi berbeci. Toată 
lumea fu de acord cu Letro că era mai bine ca apirii să nu 
vină în masă la Eţion-Ceber. Numărul lor ar speria 
populaţia. Ar putea să se instaleze pe colinele din nord, 
de-a lungul râului 'Araba, la hotarele deşertului Paran. 
Acolo, pe malurile torentului, puteau să-şi completeze 
aprovizionarea cu apă în funcţie de ploi. Apoi şefii îşi luară 
cămilele şi se întoarseră la ei. Totul ieşise mulţumitor şi 
Mose se felicită că Aaron nu participase la întâlnire. Mose 
rămase singur cu Letro. 

- Mi s-au spus tot felul de poveşti despre tine şi mintea 
nu le dădea crezare. Dar inima, da. Mi s-a povestit că i-ai 
înfrânt pe amaleciţi? 

Mose dădu din cap. 

- Dar aveaţi arme? 

- Lăncii tăiate din copaci şi al căror vârf l-am întărit la 
foc. 

- Eşti nerăbdător să-ţi revezi nevasta. Du-te şi te culcă. 
O să mai vorbim mâine seară. 

Ea, oaza de după deşert. 


129 


- Tu eşti un dar al Dumnezeului meu, murmură el. 
Adormiră brusc, surâzând, înlănţuiţi. Uneori sentimentul 
domină animalul. Inima, alambic al sângelui grosolan, 
distilează tandreţea. l-au trezit copiii. Gherşon, care avea 
aproape cinci ani, şi Eleazar, trei ani şi jumătate, pui de lei 
dolofani, cu coamă aurie, care veniră să se rostogolească 
râzând în aşternutul părinţilor lor. 

- Ce-o să faci? o întrebă. Nu vii cu mine? 

- Dar unde mergi? 

-în Canaan. 

Ea se ridică pentru a da într-o parte pânza de la intrarea 
în cort, apoi se duse să caute lapte cald şi se întoarse cu un 
ulcior şi patru boluri şi cu pâinişoare cu miere. 

- Vor avea loc probabil lupte, Mose. O să-ţi expui fiii 
spadelor duşmanilor? 

Ea vărsă lapte într-unul din boluri şi i-l întinse lui Mose. 

- O să vin după tine în Canaan. Ştiu că nu voi mai 
aştepta mult timp. 

El îşi bău laptele gânditor. Da, vor fi lupte, într-adevăr. Şi 
mai erau Aaron, Miriam şi alţi câţiva, duşmănoşi faţă de 
Sefira, străina. 

Se spălă în aceeaşi cabană rudimentară de altădată, de 
data asta cu ajutorul lui Stito, când apăru Letro. 

- O să urcați direct spre Canaan, cum ai spus ieri seară? 
se îngrijoră el. In acest caz, o să le cereţi drept de trecere 
edomiţilor, care nu sunt oameni prea plăcuţi. 

- Vrei să spui că va trebui să ne batem cu ei? 

- Mă tem că da. Sunt mai numeroşi decât amaleciţii cu 
care aţi avut voi de-a face. Au forturi. Şi au încheiat alianţe 
cu egiptenii. 

- Intr-adevăr, trebuie să mă gândesc la acest lucru. 

- Pe de altă parte, mă îngrijorează tot ce ai tu de făcut. 
Eşti în acelaşi timp şeful, generalul şi stăpânul proviziilor 
acestor oameni. Imi închipui că acest popor se confruntă în 
mod inevitabil cu certuri interne şi că tu trebuie, în timp ce 
mergeţi, să ţii loc de judecător. Şi nici măcar n-am pus la 


130 


socoteală îndatoririle pe care le ai ca şef religios. Cum poţi 
să-ţi asumi toate astea în acelaşi timp? 

- Sunt asistat de fratele meu Aaron. Şi am delegat deja 
cuiva responsabilitatea soldaţilor noştri. Dar e adevărat că 
am prea multe de făcut. Ai o soluţie? 

- Să reîmparţi responsabilităţile, Mose. Să ai judecători, 
şefi de provizii, trezorieri... Altfel, n-o să-ţi poţi duce 
proiectul la bun sfârşit. 

- Dar ar trebui să m-ajute cineva să fac asta. 

-Te ajut eu. 

- În acest caz, ar trebui să vii în tabără. 

- O s-o fac mâine, aceste probleme trebuie rezolvate 
înainte de a porni din nou la drum. 

Mose încăleca pe calul său, ţesălat cum se cuvine şi 
buşumat* de Stito şi îl rugă pe acesta să-l însoţească, căci 
ar avea nevoie de un mesager pentru toate acele drumuri 
dintre tabăra apirilor şi Eţion-Geber. Găsi tabăra, pe Aaron 
şi pe şefi în efervescenţă şi se întrebă dacă nu cumva se 
pusese la cale un complot pentru a numi un alt şef în locul 
său. În lipsa indiciilor, îi măsură pe toţi de sus şi îi informă 
despre târgul încheiat cu şefii madianiţi. A 

- De ce nu ne putem instala la aceşti oameni? Intrebă un 
şef. 

- Suntem douăzeci şi şapte de mii. Ar fi o invazie şi am 
sta cam înghesuiți. În taberele lor n-ar încăpea decât cel 
mult două mii de persoane. Am adăuga aşadar la supărare 
şi inconfortul. 

Argumentul îl posomori pe Aaron. 

- Când ne vor da proviziile? 

-într-o zi. 

- Ne este foame. 

- Vouă vă este mereu foame, replică Mose. Nici nu se 
pune problema să facem un chiolhan. Vremurile frugalităţii 
nu s-au terminat. Trei sute treizeci şi şapte de oi abia dacă 
vor fi suficiente pentru masa unei zile. Nu ştiu încă ce 
cantitate de făină şi de ulei ne vor fi atribuite, dar ştiu că 


131 


proviziile madianiţilor nu sunt imense. Pâinea va fi deci 
făcută cu măsură şi va fi distribuită în modul cel mai 
echitabil. 

- Suntem departe de Canaan? 

- Ca distanţă, nu. Ca timp, da. Pentru a ajunge acolo, 
trebuie să cerem dreptul de trecere edomiţilor şi mă 
îndoiesc că ni-l vor acorda fără probleme, dacă totuşi ni-l 
vor acorda. 

- l-am învins pe amaleciţi, spuse Aaron. De ce nu i-am 
învinge foarte bine şi pe edomiţi? 

- Pentru că sunt mai numeroşi, pentru că sunt mai bine 
înarmaţi şi supraveghează drumurile din spatele forturilor. 
Şi pentru că vreau să evit pierderile de sânge cât mai mult 
cu putinţă. 

- Şi atunci? 

- Şi atunci, o să chibzuiesc. 

Două sau trei duzini de bărbaţi şi femei de toate vârstele 
veniră în acel moment. Mose îi întrebă ce vor. Aveau tot 
felul de probleme de rezolvat, sfaturi de cerut, certuri de 
arbitrat... 

- După cum vezi, avem multe probleme de dezbătut 
între noi, spuse un alt şef. Unii dintre ai noştri au murit şi 
asta presupune probleme legate de moştenire. Sunt, de 
asemenea, şi probleme legate de răscumpărări. 

După afacerea succesiunii lui Eliab, cu câteva luni mai 
înainte, Mose servise drept judecător în multe cazuri. Dar 
după aceea au mai murit şi alţi bătrâni ceea ce ridica, 
evident, noi probleme. Ai fi spus că numărul lor creştea de 
la o zi la alta. 

- Despre ce vorba de data asta? Întrebă el cu umor. 
Aveţi un patrimoniu atât de mare încât partajul trebuie 
rezolvat pe cale juridică? 

- Nu vom fi mereu în deşert, argumentă unul din şefi. 
Vom ajunge în curând pe un pământ care va fi al nostru. E 
mai bine ca lucrurile să fie clare. 


132 


-O să ne organizăm rapid, hotărî Mose, gândindu-se 
iarăşi la cuvintele lui Letro. Căci eu nu pot să mă ocup 
personal de fiecare. 

Sarcina devenea grea, îşi zise. Dar nu bănuia nici pe 
jumătate ce-l aşteaptă. 


1 
Oile discordiei 


Trei noi probleme apărură aproape în acelaşi timp. Prima 
a fost proasta stare de spirit manifestă cu care fu primit 
Mose a doua zi dimineaţă când, după noaptea petrecută cu 
Sefira, se întoarse în tabără. Aaron şi o parte din şefi, la 
care se alăturară mai multe femei, îl măsurară cu 
rea-voinţă. Miriam şi Elişeba erau în primul rând. 

- Ce-i cu privirea asta de zgripţuroaică? o întrebă Mose 
pe Miriam cu asprime. 

- Eşti de-al nostru sau de-al madianiţilor, de te duci în 
fiecare seară să te culci cu o madianită? strigă ea. 

Celelalte femei ascultau altercaţia de la distanţă. 

- Este nevasta mea de când madianiţii mi-au oferit 
refugiu. 

- Ştiu bine asta! exclamă Miriam. E grea povara! Ai copii 
madianiţi! 

- Nu sunt madianiţi, pentru că sunt ai mei. 

- Sânge amestecat! şuieră cu dispreţ Elişeba, soţia lui 
Aaron. 

El înainta spre ea, cu pas greu, ameninţător: 

- Eşti femeie sau eşti hienă? Dacă Domnul şi-ar fi întors 
privirea de la mine, El nu mi-ar fi vorbit când deja o luasem 
pe această femeie de soţie! 

Femeile şi bărbaţii stăteau în spate, bombănind că “el” 
voia să-i aducă în sânul lor pe fiii unei străine. 


133 


- Domnul! Domnul! Tu n-ai decât acest cuvânt pe buze! 
se piţigăi Elişeba. Ce-ai fi făcut dacă soţul meu, Aaron, nu 
i-ar fi reunit pe ai noştri în Egipt? 

Mose ridică braţul pentru a o lovi pe cumnata lui, dar se 
stăpâni. 

- Destul! tună el. Nu e doar rebeliune. Sunt vocile 
infamiei care îl insultă pe Domnul! Această femeie este 
soţia mea şi vreau să fie respectată şi să nu-mi mai vorbiţi 
despre acest lucru! 

- Femeile au dreptate, declară Aaron, prinzând dintr-o 
dată curaj. Cum ne poţi fi şef dacă aduci o madianită în 
mijlocul poporului nostru? Copiii tăi vor fi supt aşadar lapte 
străin! 

Unii dintre şefii de clan, mereu aceiaşi, repetară vorbele 
lui Aaron în diverse variante. El le ghici jocul: Îl voiau ca şef 
pe Aaron. Cum acesta era mult mai maleabil ca el, ei i-ar 
dicta mai uşor dorinţele lor. 

- Şi voi, adunătură de ipocriţi! Vreţi să străbat tabăra şi 
să număr nevestele voastre egiptene şi nubiene? Aaron, 
Miriam şi tu, Elişeba, care scuipi cu venin, dispăreţi din faţa 
mea! Un singur cuvânt dacă mai spuneţi despre soţia mea, 
o să vă consider prizonieri şi o să vă pun sub paza 
soldaţilor! Căiţi-vă! Sau o să vă alung din tabără o 
săptămână! Şi tu, Aaron! 

Mişael, vărul său, care era de acum înainte unul din 
locotenenţii lui Josua, asista şi el la scenă împreună cu 
câţiva soldaţi. El îl trimise pe unul dintre ei să-l cheme pe 
Josua. Aaron şi soţia lui, ca şi Miriam, se dădură înapoi şi se 
întoarseră “in corturile lor, bombănind. Mose arătă cu 
degetul spre şefii de clan: 

- Voi, la fel! Dispăreţi din faţa mea şi căiţi-vă! N-o să ezit 
sa vă alung şi pe voi din tabără! Blestemul va cădea asupra 
“tuturor acelora care se vor împotrivi proiectelor Domnului, 
să nu uitaţi asta niciodată'! 

Miriam ieşi imediat din cort într-o stare de agitaţie 
extremă. Ciufulită, cu braţele ridicate spre cer, bolborosea 


134 


nişte cuvinte pe care vocea ei răguşită le făcea aproape 
ininteligibile. 

- Domnul! clama ea. Îl văd pe Domnul! Doamne, vino şi 
ne ajută în suferinţa noastră! Domnul ne cere să ne 
eliberăm De tiranie! Doamne, te aud! Imi ceri să ridic 
poporul împotriva tiraniei! 

Se rotea în jurul cortului ca turbată, cu ochii daţi peste 
cap şi cu hainele într-o asemenea dezordine încât un sân îi 
iesise afară. O făcea pe profetul. Mulţi se înghesuiau să 
vadă scena, murmurând că da, trebuie să se elibereze de 
tiranie! 

- Această femeie bate câmpii, spuse un bătrân glumeţ. A 
mâncat măselariţă, daţi-i nişte spânza! 

- E sora mea, protestă Aaron. Este o sibilă! 

Dar chiar daca nu se lăsau păcăliţi cu toţii, Miriam putea 
totuşi să-şi constituie o facțiune dintre duşmanii lui Mose. 
Nu era nevoie să fii prea deştept ca să înţelegi motivul 
exhibiţiei sale neaşteptate: voia să rivalizeze cu Mose şi să-i 
conteste autoritatea. Cât despre discursurile despre 
eliberarea poporului său, ele incitau la răzvrătire, cum 
înţeleseră foarte bine Mose şi Josua. 

- O să provoace un adevărat tărăboi, murmură Josua. 
Mose se îndreptă cu pas hotărât spre Miriam şi o apucă de 
braţ. Încercând să scape din strânsoare, ea scoase un 
strigăt puternic şi încercă să se dea înapoi. Dar el o ţinea 
bine cu mâna lui puternică. 

- Termină imediat cu maimuţărelile astea! Ajunge atâta 
impostură! Nu eşti mai sibilă decât o capră! 

Ea îl ţintui mută, cu ochii ieşiţi din orbite, cu balele 
curgându-i. 

- Domnul..., mormăia ea cu voce cavernoasă. 

- Domnul o să te spulbere, ţărancă neruşinată! strigă 
Mose, scuturând-o violent. Întoarce-te în cortul tău. 

Şi întorcându-se către cumnatul său: 

- Du-o pe această creatură în cort şi să n-o mai aud! 


135 


A doua problemă apăru cu puţin înainte de prânz când 
emisarii negustorilor de la Eţion-Geber veniră să anunţe că 
urmau să aducă turma de oi vândute şi că aveau nevoie de 
oameni şi cai pentru a descărca de pe cămilele lor făina, 
uleiul şi legumele care făceau parte din troc. Dar Mose, 
care era încă tulburat de dezlănţuirea arţăgoasă şi de 
gesticulaţiile din timpul dimineţii, nu-şi dădu seama de 
această problemă decât mai târziu. Toată lumea ieşi din 
corturi pentru a se uita la turma mânată cu bâtele de vreo 
şase ciobani madianiţi, pe drumul umbrit de stejarii şi 
salcâmii pitici de la poalele muntelui. 

Mose îl trimise pe Mişael să-l caute pe Aaron. Acesta 
veni, în silă şi pocăit în acelaşi timp. 

- Adună-i pe şefi, ordonă Mose pe un ton sec. Să vină cu 
aurul, argintul şi cuprul pe care-l au ca să plătim oile. 

Mose îl însărcina apoi pe Mişael să adune oamenii şi 
animalele libere pentru a merge să aducă făină, ulei şi 
legume şi pentru a supraveghea procedurile de plată, când 
apăru a treia problemă. Sosi Letro, urmat de două 
servitoare care îi aduceau lui Mose platouri cu dulciuri şi 
fructe. 

De cum îl zări, Aaron încremeni într-o atitudine ostilă. 
Mose se întoarse spre fratele lui şi, de departe, îl dojeni din 
priviri. Aaron lăsă capul în jos. lar când îl văzură pe Mose că 
merge în întâmpinarea lui Letro şi că fac schimb de saluturi 
şi îmbrăţişări, purtând amprenta respectului şi a afecțiunii, 
mai mulţi şefi care asistau la reglementări se duseră să-l ia 
la întrebări pe Aaron. Atunci avu loc un conciliabul pe care 
Mose îl observa cu coada ochiului şi care nu-i prevestea 
nimic bun. După ce-l instala pe Letro în cortul său, el 
trimise după Josua, pentru a-l însărcina cu convocarea 
tuturor şefilor în faţa cortului său. 

Aceştia veniră, unii încruntaţi - cei care îi luaseră partea 
lui Aaron în acea dimineaţă, alţii curioşi. Mose aşteptă să se 
strângă toţi în jurul lui, Josua şi o sută de soldaţi înarmaţi cu 
sulițe reprezentând garda, apoi luă cuvântul. 


136 


- Letro, madianitul, care ne-a făcut onoarea să ne 
viziteze, este socrul meu. Şi este un înţelept. 

Letro clătină de mai multe ori din cap, zâmbind. Şefii îl 
studiau pe străinul care avea privilegiul de a fi lăudat de 
Mose şi care era socrul şefului lor. 

- De aceea i-am cerut sfatul, reluă Mose. După cum ştiţi, 
suntem numeroşi şi eu nu pot să mă ocup în acelaşi timp 
de mâncare, de apă, de plăţi, de judecăţi şi de război. 

li dădu cuvântul lui Letro şi acesta explică că singurul 
mod de a organiza o comunitate atât de numeroasă, cu 
nevoi atât de diverse ca acelea ale unei naţii, era de a 
stabili o ierarhie. El sugeră ca Mose să aleagă oamenii pe 
care îi considera cei mai demni de încredere şi să le dea 
responsabilitatea unui anumit număr de oameni, o mie de 
exemplu. Aceştia ar desemna, la rândul lor responsabilii 
care ar garanta fiecare pentru câte o sută de suflete. Şefii, 
instruiți de Mose în legătură cu legea pe care voia s-o 
aplice, ar face oficiul de judecători, expediind afacerile 
simple şi raportându-i lui Mose doar cazurile în care ei nu 
ştiau ce să hotărască. 

- Dar noi avem deja şefii noştri de clan, obiectă cu umor 
unul dintre aceştia. 

Letro întârzie răspunsul cu un aer plin de subiînţelesuri. 

- Ca să fii judecător, trebuie să fii imparţial. Or, şefii nu 
sunt ei legaţi de clanurile lor? 

- In orice caz, îl întrerupse Mose, un clan nu reprezintă 
mii de persoane şi sunt de părerea lui Letro. Şefii de clan 
sunt devotați, în primul rând, clanului lor. În cazul unui 
conflict, ei vor ţine, cum e şi firesc, cu ai lor. Or, noi nu mai 
suntem clanuri, suntem un popor şi vreau ca fiecare din noi 
să aibă în primul rând grija interesului general. 

Şefii de clan făcură nişte feţe mai lungi de-un cot: Îşi 
vedeau într-o clipă întreaga lor putere spulberată. Dar, pe 
de altă parte, era evident că mulţi dintre ei candidau deja, 
în mintea lor, la un post important. 


137 


- Dar nouă n-o să ne rămână nici o putere? Întrebă unul 
dintre ei. 

- Vă rămâne puterea pe care o deţineţi asupra familiilor 
voastre, i-o reteză Mose. In plus, aştept ca un trezorier să 
se ocupe de toate plăţile pe care le avem de făcut şi de 
repartizarea prăzii pe care o luăm. Nu e drept ca unele 
clanuri să fie mai bogate decât altele. Trebuie să punem 
toate bogăţiile noastre în comun până când o să ne stabilim 
în Canaan. Pentru plata oilor, de exemplu, există clanuri 
care au plătit mai mult decât altele şi nu e drept să 
pretindă mai multe animale decă: cei care nu pot plăti mai 
mult. 

- Nu eram toţi la fel de bogaţi în Egipt, obiectă un altul, - 
în Egipt, eram supuşi faraonului. Acum, o repet, sunter un 
popor liber şi avem nevoie de toate forţele noastre. Or, nu 
putem fi puternici decât dacă suntem uniţi. Aţi acceptat ca 
Josua să preia comanda soldaţilor noştri şi n-aveţi decât să 
felicitaţi pentru asta. Şi la fel o să vă felicitaţi dacă un 
trezorier îşi asumă problemele financiare ale comunităţii. 

Oamenii se îndepărtară discutând. Peisajul părea paci- 
fist. Cerul era senin şi aerul blând. Pescarii trăgeau de 
năvoade. Femeile îşi împărțeau făina şi uleiul, fumuri 
parfumate se ridicau în aer, apoi se dispersau la nivelul 
valurilor care duceau cu ele mirosul aromat al lemnului de 
salcâm şi pe acela, senzual, al pâinii cu ulei. Ceea ce 
aproape că aducea a fericire. Te puteai gândi că viaţa îşi 
urma astfel cursul fără întrerupere. 

Spre seară, când Letro plecă, şefii reveniră. Nahşon, fiul 
cel mare al unui şef pe nume Aminadab, i se adresă lui 
Mose: 

- Ne-am gândit şi am venit să-ţi cerem sfatul. Aceste oi 
pe care le-am cumpărat, ne vor ajunge pentru una sau 
două mese, după care n-o să mai rămână nimic din ele, ca 
şi ultima dată. Or, resursele noastre în aur, argint şi cupru 
nu sunt infinite. 


138 


Făcu o pauză, interogându-l pe Mose din ochii lui sumbri, 
-înţeleg, răspunse acesta. 

- Sunt mulţi berbeci printre animalele pe care le-am 
cumpărat. 

Mose dădu din cap în semn de aprobare. Dar înţelese 
dintr-o dată problema care apăruse şi de care nu-şi dăduse 
seama când păstorii madianiţi aduseseră oile. Aceste 
animale consumau apă. Problemele legate de accesul la 
puțuri riscau deci să se agraveze, chiar şi cu madianiţii. Pe 
de altă parte, el nu putea să le refuze acestor oameni să-şi 
formeze turme care le-ar prinde bine şi care ar asigura 
aprovizionarea cu carne -aprovizionare cu atât mai 
prețioasă cu cât, în câteva zile, apirii urmau să plece spre 
ţinuturile înalte, înspre Canaan, departe de mare, şi unde 
peştele le va lipsi. Aşa le era scris! hotărî Mose. Israel avea 
nevoie de turme pentru a supravieţui şi dacă va fi nevoie, 
se vor bate cu celelalte popoare. In zori, i se păruse că vede 
umbra spadelor profilându-se la orizont. De acum înainte, 
era sigur că acestea aveau să fie spadele care vor marca 
teritoriul copiilor lui Israel. 

- Faceţi aşadar după cum aţi propus, conchise el. 

Ei dădură din cap cu satisfacţie, dar nu păreau dispuşi să 
se ridice. 

- Mai avem o întrebare, reluă în cele din urmă Nahşon. 
Letro va fi unul din judecătorii noştri? 

- Nicidecum, răspunse Mose după un timp. El nu 
cunoaşte legea noastră. 

Răspunsul îi lăsă perplecşi. 

- Care este legea noastră? Unde este scrisă? Întrebă un 
alt şef. 

- Domnul ne-o va dicta când va crede El de cuviinţă, în 
momentul de faţă, nimeni nu cunoştea încă legea. Cine 
putea aşadar să fie judecător? Dar nimeni nu ridică 
problema acestei contradicții. 


139 


- Dacă vom intra în conflict cu madianiţii, mai întrebă 
cineva, cui îi va fi credincioasă soţia ta? Şi tu de partea cui 
vei fi? 

- Îmi puneţi fidelitatea la îndoială? strigă Mose ofensat. 
Nu vă ajunge că v-am adus până aici din ordinul Domnului? 
Nu vă ajunge că am triumfat asupra egiptenilor şi 
ama-leciţilor? Şi mai veniţi să-mi puneţi astfel de întrebări! 
Credeţi că aş lua apărarea madianiţilor împotriva voastră? 
Şi credeţi că soţia mea va fi de partea madianiţilor 
împotriva soţului şi a copiilor ei? 

Se lăsă o tăcere grea. 

Nu voiam să te ofensăm, spuse Nahşon. Poate că ar 
trebui să consideri sinceritatea noastră ca o dovadă a 
încrederii pe care o avem în tine. [i-am spus ceea ce 
aveam pe suflet. 

- Aş dori ca inimile voastre să fie mai înțelepte şi minţile 
voastre mai senine, răspunse Mose. 

La căderea serii, îl chemă pe Josua lângă foc. Tânărul se 
aşeză jos, pe pământ, lângă el. Întrebarea lui Mose fu 
simplă: 

- Câţi oameni şi câte arme avem acum? 

- Aproape patru mii trei sute. Toţi înarmaţi. Cei care nu 
au sulițe, au spadele luate de la amaleciţi. Câteva scuturi 
din piele. N-am numărat praştiile. De fapt, toţi ştim să 
mânuim praştia, zise întinzând mâinile spre foc. Am înrolat 
toţi prizonierii egipteni si am inceput sa inrolez prizonierii 
egipteni şi am început să înrolez şi câţiva amaleciţi. 

Mose se arătă mirat. 

- Sunt excelenți soldaţi, reluă Josua. Egiptenii erau deja 
antrenați. Şi aceşti oameni sunt mai buni soldaţi decât 
sclavi. Umilirea i-ar fi transformat în rebeli. 

- Ştii tu ce faci. Ai toată încrederea mea, spuse Mose. 
Ţi-am spus că ne trebuie cel puţin cinci mii de bărbaţi. 

Josua dădu să-l întrerupă, dar Mose i-o reteză: 

- Ai făcut tot ce-ai putut, sunt sigur. Dar ne trebuie rapid 
cinci mii de oameni, Josua. Şi chiar mai mulţi. Repede. 


140 


Josua îl măsură cu o privire calmă şi senină. 

- Din cauza turmelor, nu-i aşa? 

Mose fu surprins de perspicacitatea tânărului. 

- Exact. 

- Într-adevăr, observă Josua, ridicându-se, timpul ne 
presează. 

Când stelele începură să scânteieze, Mose îşi spuse 
rugăciunea, apoi îşi luă calul şi se întoarse la Letro, ca să fie 
lângă Sefira. 

Într-o bună zi, trebuia să-şi ia soţia şi copii cu el. Cum 
vor fi primiţi? Oare fericirea lui cea mai intimă avea să fie 
contestată de ai săi? Ridică ochii spre cer, dar stelele 
scânteiau mai puternic pentru că pur şi simplu noaptea era 
mai neagră. 

Şi dacă respirai mai adânc, dacă alungai toate aceste 
gânduri febrile, noaptea şi stelele începeau să intre în tine, 
de parcă o sticlă desfăcută se umplea de apa cerului... 
Dumnezeu intra în tine. Da, această noapte fremătând de 
stele nu putea fi decât Domnul. 


3 
Cea dintâi aşezare 


A doua zi, după sabat, convoiul se puse în mişcare la 
ordinul scurt al lui Mose. 

- Unde mergem? Întrebă Aaron, constatând că nu urmau 
drumul spre Eţion-Geber, ci că o cotiseră spre nord şi mer- 
geau printr-o vale strâmtă situată între două masive 
muntoase. 

- Spre un loc unde să ne tragem răsuflarea, răspunse 
Mose. Am remarcat că mulţi dintre noi, şi încă dintre cei 
mai buni, au devenit asemenea cailor obosiţi. Au trecut trei 
luni de când am plecat şi încercările la care am fost supuşi 
încep să schimbe sufletele. E timpul să devenim conştienţi 


141 


de ceea ce suntem, e timpul ca sufletele noastre să se 
liniştească şi ca Domnul să se facă simţit în inimile noastre. 

Răspunsese aproape fără să se gândească. Cuvintele îi 
ţâşniseră ca nişte frânturi de gânduri. Apoi, ideile i se 
limpeziseră. 

- Deşertul e pe cale să ne schimbe într-o hoardă, şi nu 
într-un popor, şi organizarea pe care am stabilit-o, la sfatul 
lui Letro, nu e suficientă pentru a înlătura răul. Nu ne 
serveşte la nimic să fim guvernaţi de legi şi de oameni dacă 
nu vibrează în noi divinitatea. 

Intoarse uşor capul, adresându-i-se fratelui său. 

- Suntem aici din voinţa Domnului, reluă el cu o voce 
puternică, dar eu nu-l văd nici în ochii, nici în inimile 
voastre. De când am plecat, spiritul discordiei se 
răspândeşte. Te-a contaminat şi pe tine, Aaron. 

Aaron plecă capul. Sefira şi cei doi fii ai lui Mose îl urmau 
îndeaproape, pe una din cămilele luate de la amaleciţi. 
Mose o luase de la Letro, impunându-i asta cu o privire care 
promitea numai tunete şi fulgere. Dar, în acest moment, 
privirea lui deveni gânditoare, aproape duioasă. Işi aminti 
de violenţa cu care, noaptea trecută, posedase trupul 
Sefirei. Ca un hoţ! Ca un violator nesătul! Ca un adolescent 
care descoperă pentru prima dată corpul fetei iubite! Ca un 
carnivor,  devorând totul - gura, degetele, sexul... 
Frământând, rând pe rând, fesele, sânii, ca şi cum era pe 
cale să o modeleze, reluând apoi asaltul, ca un asasin, până 
când spasmele care cuprindeau umerii şi buzele Sefirei îi 
dovedeau că ea era moartă de-a binelea, că nu-şi mai 
aparţinea, că era în întregime a lui, carne, sânge, lichide şi 
răsuflare... 

Până când Sefira s-a speriat de această dezlănţuire care 
o cuprinsese ca un vârtej. 

- Vine o vreme pentru tot, îi spusese el cu glas scăzut. 
Va veni şi vremea când n-o să-mi mai aparţin, Sefira. Voi 
aparţine Domnului. De aceea îţi dau ceea ce pot să-ţi dau, 


142 


îţi iau tot ceea ce pot să-ţi iau înainte ca amintirile noastre 
să se prăfuiască. 

Când s-au întins unul lângă altul epuizați, el s-a gândit 
că iubirea este un duel cu lumea. Corpul femeii este haosul 
de dinaintea naşterii universului. Şi poate că, în definitiv, 
Adam o crease pe Eva în îmbrăţişarea puternică cu argila 
căreia Creatorul îi conferise în cele din urmă viaţă... ŞI-I 
imagină pe Adam stăpânit de o erecţie formidabilă, 
mergând pe malul unui fluviu, pradă chinurilor şi deliciilor 
dorinţei... Fără îndoială că asta voise Creatorul: după ce a 
trudit din greu să organizeze imensa dezordine ieşită din 
mâinile Lui, El a lăsat moştenirea bărbatului şi l-a însărcinat 
să-şi creeze el singur femeia... 

Dar aceste reverii fură întrerupte de vocea lui Aaron. 

- Nu-mi poţi ierta faptul că i-am luat partea lui Miriam. 
Mose îşi întoarse privirea spre fratele său. 

- Dacă nu-ţi iertam această orbire, n-aş vorbi acum 
decât pentru mine, Aaron. Dar eu nu vorbesc pentru mine. 
Eu vorbesc in numele Domnului care v-a scos din Egipt 
pentru a face din voi un popor. În Egipt, v-aţi deprins cu 
obiceiurile vicioase pe care le generează sclavia şi aici, în 
deşert, continuaţi să fiţi sclavi. Sclavi care fug, dar lipsiţi de 
pietate. 

Soarele îmbrăca în galben şi roşu munţii scunzi de la est 
şi -Tibra răspândea un roşu violaceu spre munţii înalţi de la 
vest. 

- Dac-o să continuăm aşa până-n Canaan, reluă Mose, 
vom fi asemenea amaleciţilor, o imensă hoardă care nu 
visează decât la sărbători, lupte şi chefuri, rumegându-şi la 
nesfârşit răzbunările şi rivalităţile. Ceea ce nu e demn de 
intenţiile divine. 

- Ce vrei să faci? 

- Nu ştiu. Domnul, al cărui umil servitor sunt, o să-mi 
spună. 


143 


Tonul era fără replică şi cu atât mai impetuos cu cât era 
liniştit. Aaron nu-l mai recunoştea pe tânărul înflăcărat cu 
care se întâlnise pe celălalt mal al Mării Trestiilor. 

- Mai este un lucru pe care nu vi l-am spus, continuă 
Mose. Vom alege din fiecare trib oamenii care ni se para fi 
cei mai plini de ardoare, cei mai pioşi, cei mai deschişi către 
Domnul. Ei vor fi cei care îl vor celebra pe Domnul. 

Mose lăsă să se scurgă un moment. 

- Tu vei fi şeful lor. Apoi, după o altă pauză: 

- Nu se pune problema ca cei care au fost împotriva mea 
să figureze printre cei aleşi. 

- Totuşi, sunt printre ei oameni pioşi, obiectă Aaron. 

- Pietate de convenienţă. Nu au inima deschisă voinţei 
Domnului. 

Trei zile mai târziu, ajunseră în văile care se aflau la vest 
de 'Araba. Distanţa pe care o străbătuseră era scurtă, dar 
acum, când îşi mânau şi turmele, într-adevăr, înaintau mai 
lent. Era în al cincilea ceas de la ivirea zorilor. Mose 
cuprinse cu privirea peisajul din jur. În depărtare, un lanţ 
neregulat de munţi. Văile se lărgeau pe măsură ce coborau, 
pierzându-se într-un ansamblu de coline în ale căror 
scobituri vegetaţia se chinuia să prospere, dar mai păstra 
ici şi colo câte o tentă cenuşie. Totuşi oile n-or să se 
prăpădească, căci mai găseau ce să pască în următoarele 
zile. Noaptea fusese sfâşiată de fulgere, o furtună scurtă 
reumpluse 'Araba şi udase iarba. Dar, la căderea serii, acest 
fluviu care scânteia nu va mai fi decât un pârâiaş. Va trebui 
aşadar să sape puțuri. 

- Aici e, spuse Mose. 

Aaron examina peisajul, fără să-şi dea seama ce anume 
căuta şi, mai mult decât atât, incapabil să discute cu fratele 
său despre asta, apoi se întoarse şi galopă în spatele 
convoiului pentru a le da de ştire şefilor şi judecătorilor. 
Când reveni, o surprinse pe Sefira vorbind cu cei doi copii şi 
o învălui cu o privire plină de tandreţe. Apoi îl văzu pe Josua 


144 


cu ochii la pândă. La un semn scurt din cap al şefului său, 
acesta veni în goană. 

- Hai să explorăm locurile, spuse Mose. 

Stejari pitici, salcâmi, terebinţi, lauri, tamaricşi şi, pe 
înălţimi, câţiva pini şi, foarte rar, chiparoşi; aşadar locul nu 
ducea mereu lipsă de apă. Stăteau mărturie tufele de mirt, 
galbanum şi alte ierburi care se înverşunau să se lupte cu 
plăcile de piatră ingrată. Mose recunoscu printre ele 
frăsinelul pe care-l văzuse odată aprinzându-se sub ochii 
lui, pe vremea când rătăcea mai la sud, chiar înainte de a 
auzi Vocea... 

- Nu e comod de apărat, observă Josua. Poţi fi uşor 
încercuit. 

Din loc în loc erau urme înnegrite de foc, aranjamente de 
pietre, porţiuni nivelate în mod vizibil pentru instalarea 
corturilor. 

- Nu suntem aici nici singurii, nici primii. 

Mose clătină din cap. Reperase şi el urmele de foc, 
oasele albite rămase după un festin, cioburi de vase sparte, 
Josua începea să aibă ochiul ager al unui şef. El merita pe zi 
ce trece mai mult din încrederea pe care Mose i-o acordase 
instinctiv la început. . 

- Deci ce propui? Intrebă el. 

- Să ne instalăm pe colinele cele mai înalte, răspunse 
Josua. Arătă cu degetul spre ceea ce semăna cu nişte 
poteci, cam vagi desigur, dar totuşi prea precise pentru a fi 
datorate hazardului. 

- Oamenii vin aici din est şi din nord. 

Porni călare de-a lungul uneia dintre aceste poteci iar 
Mose îl urmă. 

- Priveşte acolo, iarba a fost păscută acum câteva 
săptămâni. Uită-te la copăcei: ramurile de jos au fost 
păscute, scoarţa a fost ronţăită, asta au făcut-o caprele. Şi 
uite şi acolo jos, balegă de animale. Turmele vin să pască 
aici. 

Se întoarse spre Mose. 


145 


- Dacă n-am fost încă atacați, e pentru că n-am fost 
văzuţi. Dar cred că nu vor trece mai mult de câteva zile 
până vom fi. 

- Atunci va trebui să ne luptăm, spuse Mose înfierbântat. 
Nu putem să ne aşezăm decât acolo unde este apă şi peste 
tot unde unde este apă sunt şi oameni. Supravieţuirea 
noastră depinde de arme. Cuvântul divin ne va apăra, 
Josua. 

- N-am ajuns încă în Canaan, spuse Josua, privindu-l pe 
Mose întrebător. Cât timp vrei să rămâi aici? 

- Câteva luni. 

Răspunsul păru să-l contrarieze pe Josua. 

- Va trebui să construim metereze, spuse el. 

- Vom construi metereze. 

- Trebuie mai întâi să ştim pe ce colină se vor stabili 
oamenii. 

El mai examina o dată peisajul. 

- Sau mai bine zis pe ce coline, reluă el, căci suntem 
numeroşi. Le voi alege pe cele care oferă o protecţie 
naturală, care sunt lipite de munte. Cele de acolo, de 
exemplu. 

Arătă cu degetul colinele care se găseau în partea de 
est. 

Mose asculta gânditor, apoi deodată nu se mai gândi la 
nimic. Soarele strălucea, scânteia, exploda deasupra 
muntelui, acolo jos, la nord, pe un cer perfect senin, şi Mose 
fu luat prin surprindere, parca-ar fi fost golit de orice gând, 
ca şi cum vedea soarele pentru prima dată, ca şi cum 
soarele era purtătorul unui mesaj extraordinar. Mose 
resimţi o orbire exterioară şi interioară, o îmbrăţişare, o 
conflagrație fixă. Acest sentiment porni din stomac, cu 
atâta violenţă încât Mose trebui să-şi stăpânească greaţa, 
apoi urcă spre inimă şi îi umplu capul amenințând să 
ţâşnească prin orbite şi scăldându-l pe Mose într-un nor 
ardent. Această lumină era... da era linia de foc pe care o 
căutase altădată... Mâna lui se ridică ca împinsă de o altă 


146 


voinţă decât a lui. Prea plin de atâta splendoare, el rămase 
aşa, cu braţul întins, cu întreaga fiinţă suspendată în aer, ca 
un lingou de metal în fuziune. 

Apoi îşi dădu seama de prezenţa lui Josua alături de el. 
Se întoarse spre tânăr şi expresia alarmată, stupefiată a lui 
Josua trecu prin perdeaua de lumină care îl orbea. Işi mişcă 
buzele, dar nu articula nimic. 

- Mose! 

De ce aşadar această nelinişte? se întrebă derutat Mose. 
De ce să acorzi atâta importanţă lumii exterioare? Şi de ce, 
el, Mose, ar răspunde derizoriilor nelinişti ale altora? 

- Mose! repetă Josua, apropiindu-se şi întinzând braţul 
spre şeful său. Te simţi bine? 

- Foarte bine, răspunse Mose. De ce? Josua înghiţi în sec. 

- Suntem aşteptaţi în spate, spuse el cu o voce pe care 
se chinuia s-o păstreze neschimbată. O să-i instalez deci pe 
oameni pe colinele pe care ţi le-am arătat? 

Mose dădu din cap. 

- Ar fi mai bine să fii cu mine când voi organiza 
instalarea, reluă Josua. Vor fi cu siguranţă unii care vor 
avea obiecţii. 

Mose îşi flutura mâna, parcă înşirând obiecțiile. O bandă 
de cusurgii care de-abia aşteptau să-şi manifeste derizoria 
lor existenţă şi să jubileze. 

Aaron veni în goană călare, neliniştit. 

- Ce se întâmplă? Ce ai hotărât? Poporul aşteaptă, este 
nerăbdător. 

Tocmai această nerăbdare îl neliniştea pe Mose. 

- Spune-le să vină. Se vor instala pe cele două coline de 
acolo. 

- Cele două coline? Dar vom fi expuşi vânturilor din toate 
direcţiile... 

Privirea severă a lui Mose îi tăie vorba lui Aaron. 

- Bine, am plecat. 

- Mă duc să-i caut pe soldaţi! strigă Josua. Trebuie să 
începem ridicarea meterezelor chiar de astăzi. 


147 


Mose rămase singur în vale. Privirea lui se întoarse 
irezistibil înspre munte. Norii  acoperiseră soarele. 
Splendoarea era deci intermitentă. Se îndreptă la pas spre 
muntele care semăna cu un leu culcat. O dată ajuns acolo, 
zări la poalele unei coline, în apropierea unui aliniament de 
pietre care marca fără îndoială frontierele unei tabere, o 
piatră plată. O examina şi recunoscu urme de sânge. Simti 
mânia  cuprinzându-l. Ceilalţi zei, falşii zei... O să-i 
anihileze!... Scuipă pe altar şi îşi continuă drumul. Nu exista 
decât un singur Dumnezeu. Cel care i se arătase în deşert. 

- Un singur Dumnezeu! exclamă el. 

întoarse capul şi-i recunoscu de departe pe soldaţii lui 
Josua care soseau. li promisese acestuia că va fi prezent 
când se vor instala. Trase deci de frâu şi făcu cale-ntoarsă, 
cu faţa încă iradiată de lumina care-l scăldase cu câteva 
clipe mai înainte. Era Dumnezeu, cel care îi trimisese acest 
semn nu putea fi decât Dumnezeu. 


4 
Intruşii 


De ce am ales culmile acestor coline, care sunt în calea 
vântului? O să murim de frig! 

- Şi unde vom găsi apă când torentele vor seca? 

- Clanul lui Isaşar are pretenţia să ocupe un teritoriu mai 
mare decât al celorlalţi, ceea ce este inadmisibil! 

- Ce-i cu meterezele astea? De cine trebuie să ne apere? 
De capre? 

Mose fu trezit în zorii primei zile de ecourile protestelor 
şi indignărilor. Dintr-o săritură fu în picioare şi se duse să-l 
vadă pe Aaron. 

- Vino cu mine. 

Convocară judecătorii în consiliu de urgenţă. Aceştia 
erau în număr de unsprezece. 


148 


- Nu mai vreau să aud larma acestor disensiuni. Dacă 
ajung la urechile Domnului, mânia divină ne va trimite o 
nenorocire mai mare decât cele care au lovit Egiptul. Vă 
însărcinez să reinstauraţi imediat buna înţelegere dintre 
toţi, din respect faţă de Domnul care ne-a protejat până 
aici. Aaron va avea grijă ca, începând din această seară, 
orice scânteie de ceartă să dispară dintre noi. ` 

- Asta e țara pe care Domnul ne-a atribuit-o? Intrebă 
unul dintre judecători, Nadab. De ce ne oprim aici? Ce rost 
are această instalare? 

Iritarea sesizabilă din vocea lui îl surprinse pe Mose, care 
se întoarse spre Aaron. 

- Nu v-a explicat fratele meu, care este al doilea şef al 
vostru, după mine, că este necesară o pauză în călătoria 
noastră spre Pământul Făgăduit, ca să ne revenim? De 
când am părăsit Egiptul, nu aud decât nemulțumirile 
voastre. Nu v-aţi manifestat nici măcar o singură dată 
recunoştinţa faţă de puterea celestă care v-a scăpat de 
faraon. Mă aştept ca această ţară să vă dea ocazia să vă 
reculegeţi şi să conştientizaţi faptul că sunteţi un singur 
popor, supus voinţei Domnului, şi nu o hoardă de vagabonzi 
flămânzi nemulţumiţi fără încetare. 

- Aaron ne-a spus, răspunse judecătorul. Dar asta nu 
ne-a convins. Suntem nemulţumiţi pentru că n-am ajuns 
încă în ţara pe care Domnul a promis-o tatălui nostru, 
Avraam. Du-ne acolo cât mai repede şi nemulţumirea care 
te supără va dispărea şi ea. 

- Şi cum credeţi că vom intra în Canaan? strigă Mose. 
Credeţi că pământurile de acolo aşteaptă ca noi să 
binevoim să le semănăm pentru a da roade, că puţurile şi 
râurile au rămas neexploatate şi că vor rămâne aşa până 
când ne vom da noi osteneala să scoatem apă? Unde vă e 
capul? Credeţi că în Canaan casele noastre sunt deja 
construite, cu focul arzând în vatră şi cu oalele de marmită 
pregătite ca să fierbem tocăniţa? Trebuie să cucerim ţara 
asta! Trebuie s-o cucerim prin forţa armelor, prin vitejia şi 


149 


prin unitatea noastră! Şi care ar putea fi liantul unităţii 
noastre, dacă nu credinţa în Domnul? Dar unitatea voastră 
este inexistentă! Voi vă ciondăniţi tot timpul! Dovada este 
că a trebuit să vă numesc pe voi ca să rezolvaţi certurile 
neîncetate şi că voi nu mai prididiţi să le judecaţi! Am avut 
încredere în înţelepciunea voastră şi iată că abia investiţi în 
funcţie, vă consideraţi şefi ai poporului nostru! Şi vitejia 
voastră este asemănătoare sugarilor, căci nu puteţi suporta 
nici setea, nici foamea nici măcar o zi! Cât despre arme, 
dacă nu v-aş fi dat garda condusă de Josua, care, în treacăt 
fie spus, este un bărbat mult mai înţelept decât voi, aţi fi 
fost deja decimaţi de amaleciţi! 

Işi trase sufletul, apoi continuă: 

- Vreau ca în timpul şederii noastre aici, să deveniți 
conştienţi de faptul că sunteţi poporul ales de Domnul şi că, 
fără El, nu sunteţi nimic! Nimic decât o hoardă de fugari cu 
suflete întunecate! 

Vocea lui puternică atrăsese aproape o sută de oameni 
în jurul micului grup. Unul dintre ei, un bătrân pe care Mose 
nu-l cunoştea, înainta, ridicând un braţ descărnat. 

- Mie Domnul nu mi s-a arătat, zise el. Eu nu am 
caracterul lui Mose. Nu ştiu ce i-a zis Domnul. Dar înţeleg 
din voce ce este în inima lui şi ştiu că ce spune el este drept 
şi bine pentru noi toţi. 

Judecătorii se întoarseră spre bătrân descumpăniţi. 

- Ascultaţi-mă, înţelepţilor, reluă acesta. Am suferit în 
timpul exodului, ca voi toţi, şi fără îndoială un pic mai mult 
decât majoritatea dintre voi, din cauza vârstei mele. Am 
dreptul să vă vorbesc, înţelepţilor. Am să adaug ceva la 
cele ce v-am spus despre Mose. El v-a spus că fără Domnul 
nu suntem nimic. Şi eu vă spun că nici fără Mose n-am fi 
nimic. Şi nu sunt singurul care crede asta! 

Judecătorii lăsară capetele în jos, consternaţi. Dacă erau 
dezavuaţi chiar de cei pe care-i considerau susţinători, 
autoritatea lor era compromisă. 


150 


- Cât timp trebuie să rezistăm în această ţară? Întrebă 
unul pe nume Gilead. 

- Nu îi este dat omului să măsoare timpul Domnului, 
răspunse Mose. Numai Domnul poate hotărî ora la care va 
trebui să ne reluăm drumul. 

Zilele următoare au fost mai paşnice, în ciuda agitaţiei şi 
a discuţiilor inevitabile generate de momentul instalării pe 
termen lung. Josua şi oamenii lui se agitau să protejeze 
teritoriul taberei prin ziduri de pietre aşezate una peste 
alta, fără mortar. Aceste metereze improvizate abia dacă se 
ridicau la înălţimea unui piept de om, dar era bine ca 
protecţie, estimă Josua. lnălţate pe flancul colinei, ele vor 
permite apărătorilor să-i respingă pe atacatori cu lovituri de 
pietre. Ideal ar fi fost să ridice în locul lor garduri din 
trunchiuri de copaci, dar aceştia, şi mai ales timpul necesar 
tăierii lor, le lipseau. 

- Trei ore sunt necesare pentru a dobori un singur copac, 
pentru a-l jupui şi ascuţi ca să fie înfipt în pământ, explica 
Josua în raportul pe care i-l dădea lui Mose. Or, ne-ar trebui 
cel puţin o mie de copaci şi nu avem destule topoare. 

Mose îl aprobă dând din cap. 

- Vezi acest flanc al muntelui? reluă Josua. Domină cele 
două coline. O să instalez acolo un post de observaţie cu 
zece oameni însărcinaţi cu supravegherea împrejurimilor şi 
care să ne anunţe orice prezenţă străină. Vreau să-ţi cer o 
derogare. Vreau ca aceşti oameni să aibă autorizaţia de a 
cobori să ne avertizeze în caz că ar putea avea loc un atac, 
chiar şi în ziua de sabat. 

Mose nu răspunse. Simţea privirea lui Josua apăsând 
asupra lui. 

- Dacă noi suntem poporul Domnului, continuă Josua, nu 
este drept să-l apărăm în ziua care îi este consacrată? 

Mose ridică capul, surprins de raţionament. 

- Ceea ce contează, Mose, este ceea ce e înscris în inimă 
sau ceea ce spune Legea? 

Mose oftă. 


151 


- Ceea ce e înscris în inimă, când această inimă e pură. 
Reflectă un timp şi adăugă: 

- Dar cine, dintre oameni, va fi judecătorul inimilor? 

- Domnul va fi singurul judecător, spuse Josua. 

- Nu pot lăsa oamenii singuri în faţa Creatorului, fără să 
existe o autoritate terestră în faţa căreia să răspundă. 
Altfel, la ce-ar mai servi Legea? 

- Legea le cere celor care o respectă în litera ei să se 
lase masacrați? Dacă cei care o respectă ar trebui să fie 
masacrați, atunci n-ar mai exista Lege, pentru că n-ar mai 
rămâne nimeni ca s-o respecte. 

- Josua, spuse blând Mose, de ce mă tulburi? 

Pentru prima dată, omul căruia îi acordase cea mai mare 
încredere i-o lua înainte. 

- lartă-mă, nu vreau să te tulbur. Am venit să-ţi cer 
autorizaţia de a declanşa lupta, dacă suntem atacați în ziua 
de sabat. 

- Ţi-o dau, Josua. Ne vom căi după aia. Dar o să mă rog 
la Domnul să nu fim atacați în acea zi. 

- Vreau să-ţi mai cer încă o derogare, Mose. Mose privi la 
tânăr cu ochi neliniştiţi. 

- Vreau să-ţi cer să vii cu noi acolo sus în caz că suntem 
atacați. 

Mose lăsă ochii în jos. 

- Eşti şeful nostru. Ce s-ar întâmpla cu noi dacă tu ai 
cădea răpus de loviturile duşmanilor noştri? 

Mose oftă. 

- Cine o să mă ierte, Mose, dacă tu o să mori? ţipă Josua. 

- Josua! Josua! Mie mi-e teamă ca într-o zi să nu vină un 
alt Josua care să-mi judece faptele! 

Mose îşi luă faţa în mâini. 

- Pentru ca acea zi să vină, reluă cu blândeţe Josua, ar 
trebui ca poporul să fie încă în viaţă, ceea ce ar însemna ca 
tu să-mi acorzi cele două derogări pe care ţi le cer. 

- Ţi le acord. Dar va trebui ca oamenii tăi să vină să mă 
ia cu forţa. 


152 


Josua rămase un moment fără să spună nici un cuvânt. 

- Nu, Mose. Nu pot să accept asta. O să am nevoie de 
toţi oamenii mei şi cererea ta este ipocrită. Domnul este 
prea inteligent ca s-o accepte. 

Mose clătină din cap cu resemnare. Pentru prima dată în 
viaţa lui, se simţea laş. Puse mâna pe umărul tânărului. 

- Mose, zise Josua gânditor, poate că eşti mai egiptean 
decât crezi. 

Această introducere anunţa o declaraţie, aşa că Mose o 
aşteptă. 

- Legea pe care ne-o impui, noi n-am respectat-o 
niciodată în Egipt. 

Josua ridică ochii spre mai vârstnicul său prieten, dar 
acesta încă mai aştepta concluzia, Josua se bucura de 
privilegiul excepţional de a putea să-i spună ceea ce 
gândea, pentru că el ştia că îi unea încrederea. Deci o să-i 
spună. 

- Chiar şi armata pe care m-ai pus s-o constitui şi pe 
care mi-ai încredinţat-o este după modelul armatei 
faraonului. 

Mose îşi stăpâni un zâmbet, -în fond, Mose, tu eşti 
faraonul nostru. De data asta, Mose, începu să râdă, apoi 
căzu pe gânduri. E adevărat că era egiptean; nu erau, 
într-un fel, toţi, după patru secole petrecute în Egipt? Dar el 
era mai egiptean decât ceilalţi prin sânge şi prin faptul că 
fusese crescut la palat. Şi chiar prin opoziţia lui faţă de 
Ramses. Duşmanul îşi reflectase atât de puternic imaginea 
asupra lui încât i-o impregnase. Fără îndoială asta simţea 
Josua. 

- Domnul nu i s-a arătat lui Ramses, Josua. Asta ar trebui 
să fie suficient pentru a mă diferenţia de faraon. Şi eu n-am 
dat nici o lege, unde vezi tu că am făcut acest lucru? Aş fi 
impus o lege dacă Domnul nu mi-ar fi dictat-o? 

- N-ai dat nici o lege, dar toţi bănuiesc acelaşi lucru. 
Aştepţi vocea Domnului ca s-o aplici imediat, aşa cum ne-ai 
impus şi sabatul. 


153 


- De ce-mi spui asta? Întrebă Mose mişcat. 

- Pentru că, pentru poporul nostru, legea rămâne 
secretă şi acest Dumnezeu pe care l-au uitat, cât au stat în 
Egipt, este încă invizibil. Autoritatea ta va fi contestată 
atâta timp cât cerinţele Domnului nu vor fi auzite decât de 
tine. Eu sunt soldatul tău, Mose, e mai mult decât dacă-ţi 
eram fiu şi te voi apăra cu oamenii mei până la ultima mea 
suflare, dar voi suferi, totuşi, dacă autoritatea ta va fi 
contestată şi, în cele din urmă, poporul nostru se va scinda. 

Josua avea dreptate. Mose fu încă o dată mişcat de 
intuiţia tânărului. Trebuia ca prezenţa Domnului să se 
manifeste în faţa tuturor într-un mod strălucitor. Dar asta 
presupunea rugăciuni prea lungi şi prea secrete pentru a 
putea fi rostite pe loc. Mose îi puse din nou mâna pe umăr 
şi clătină uşor din cap. Gestul invita la răbdare şi la 
discreţie. 

Nu mai scoaseră nici un cuvânt până când veni Mişael 
să-l caute pe Josua pentru a-l duce la soldaţii lui. 

Apoi apăru Aaron, urmat de fiul său, Eleazar. 

- Mose, aceste torente de apă din jurul nostru sunt 
numeroase, dar trecătoare. Femeile s-au dus să caute apă 
la unul din cele două care încă mai curgeau ieri, dar era 
aproape secat. Ne trebuie cel puţin un put. 

- Să-i aducem pe terasieri, zise Mose. 

- Trebuie să le ordoni tu, pentru că sunt toţi repartizaţi la 
ridicarea meterezelor. 

Mose se duse aşadar să detaşeze o echipă de terasieri 
dintre bărbaţii care stivuiau pietre mari pe aliniamente 
improvizate. li puse să sape un prim puț şi nu găsi decât o 
pânză subţire de apă, dar ordonă s-o lase totuşi deschisă. A 
pus să fie săpată atunci alta şi, când a gustat apa şi a 
găsit-o dulce, apoi când a aruncat o sfoară legată de o 
piatră şi a măsurat pânza de apă care atingea cel puţin 
patru coţi, a pus să fie lărgită şi zidită de jur împrejur. 

Femeile veniră să cânte şi să danseze la puțuri, ceea ce 
îl făcu să zâmbească. 


154 


-O să te îmbolnăveşti, îi spunea blând Sefira, seara, 
când se întorcea în cortul lor pentru singura masă 
adevărată pe care o lua în timpul zilei. 

El mânca fără să spună aproape nici un cuvânt, 
privindu-şi femeia şi copiii, mângâindu-i cu privirea şi 
uneori cu mâna, apoi se întindea şi adormea imediat. 

Lucrările de instalare, care necesitară zece zile, erau ter- 
minate când Mişael şi un alt locotenent al lui Josua veniră 
să-l trezească pe Mose în zori. 

- Repede! Vin! 

Mose sări în picioare şi îi însoţi pe cei doi în partea de 
nord a incintei. În primii aburi ai zorilor, o masă umană se 
vedea revărsându-se în vale. Stito care, conform obiceiului 
său, dormea în faţa cortului, se repezi în spatele stăpânului 
său. Mai întâi se vedeau venind oi şi capre, apoi vreo 
cincisprezece cămile încărcate cu baloţi groşi în care se 
recunoşteau corturile, apoi oameni pe jos şi un mic grup 
călări. Trebuiau să fie aproape două mii de persoane. 

- Cine ar putea fi? Întrebă Mişael. 

- Madianiţi, fără îndoială, răspunse Mose. 

- Vin până aici? 

- O să vedem. 

Un al doilea grup, aproape identic, apăru după cel dintâi. 
Număra mai mulţi călăreţi. Primii sosiți se opriseră şi 
bărbaţii descărcau deja cămilele. Păstorii duceau turma să 
pască mai la nord. Al doilea grup se opri şi capetele se 
întoarseră spre locurile împrejmuite cu pietre. Lui Mose i se 
păru că se luau nişte hotărâri. Mai la nord, se mai distingea 
şi un al treilea grup de noi veniţi. 

Şase mii de oameni, deci, şi nimic nu garanta că n-ar 
mai veni şi alţii. 

Cel mai deconcertant era faptul că aceşti oameni nu 
păreau animați de intenţii belicoase. Nu porneşti la război 
împingând oile înaintea ta. Nu dintr-o dată. 

Soarele revărsa în vale o lumină roşiatică. Mose se 
întoarse spre sud şi văzu păstorii poporului său care îşi 


155 


duceau şi ei oile şi caprele la păscut. Se gândi imediat la 
rezervele de apă ale regiunii şi la problemele pe care le-ar 
pune cu siguranţă împărțirea lor. 

Dar mai ales, cum Canaanul era la nord, aceşti noi veniţi 
se interpuneau pe drumul spre Pământul Făgăduit. 
Madianiţi sau ce-or fi, erau nişte intruşi. 

Ca să complice totul, apăru şi Hobab, intrigat de vocile 
pe care le auzise în zori. Privirea lui o urmări pe cea alui 
Mose iar când Josua îi spuse că erau madianiţi şi surprinse 
îngrijorarea de pe chipurile tuturor, se posomori şi el. 


5 
Ata şi acul 


Suflând din greu, după cursa pe care o făcuse de la 
postul de pază, Josua aştepta mut în faţa lui Mose, cu ochii 
întrebători şi faţa încordată. 

- N-au venit să ne atace, spuse într-un târziu Mose. Cel 
puţin, nu imediat. 

Mâna stângă a lui Josua se crispa pe o piatră a zidului, 
dreapta pe lancea căreia nu-i dădea drumul, muşchii 
braţului se convulsionară sub piele aşa cum peştii tremură 
sub apă. Umerii lui străluceau de sudoare. Nu reuşea să-şi 
ia ochii de la acei străini care îi invadaseră teritoriul. 

- O să ne disputăm apa, spuse el. 

- In acest caz, vom chibzui la ce e de făcut, replică Mose. 

- Priviţi, ne trimit emisari! spuse Mişael. 

O delegaţie formată din două duzini de oameni escortau 
într-adevăr un personaj călare care se îndrepta spre prima 
dintre cele două coline, cea pe care stătea Mose. Era un 
bărbat de o vârstă incertă, al cărui piept era acoperit cu un 
pectoral vizibil de la distanţă. Doi lăncieri pedeştri îl 
încadrau. Urmat de escorta sa, el începu să urce colina, cu 


156 


privirea fixată pe oamenii care îl observau din înaltul 
zidurilor de pietre. 

- Vreau să vorbesc cu şeful vostru! 

- Eu sunt, Mose, şeful apirilor! Tu cine eşti? 

- Eu sunt Evi! Mose nu răspunse. 

- Cine este Evi? Îl întrebă el pe Hobab. 

- Unul din regii madianiţi. 

- Du-te şi adu-mi două duzini de oameni! Îi ordonă Mose 
lui Josua. 

Evi continua să urce colina. 

- Opreşte-te la jumătatea drumului, îi strigă Mose. O să 
ne întâlnim acolo. 

- De ce m-aş opri? 

- Pentru că eşti pe un teritoriu al apirilor şi pentru că noi 
nu te aşteptam. 

Răspunsul nu păru să fie pe gustul lui Evi şi al escortei 
sale. Josua apăru, urmat de oamenii ceruţi, înarmaţi cum se 
cuvine cu sulițe şi spade, iar Mose, urmat de Josua, Mişael, 
Hobab şi de soldaţi, cobori la întâlnirea cu Evi. li trebui ceva 
timp, căci avansa cu paşi solemni, privind înainte cu 
severitate. Cei doi şefi se priviră faţă în faţă îndelung, apoi 
Evi declară: 

- Forţa zeilor fie cu noi. 

- Pacea Domnului să fie dată pacifiştilor. 

- Ocupaţi teritoriul nostru, zise în cele din urmă Evi. Nu 
părea să fie un om rău şi burduhanul lui trăda mai degrabă 
un om aplecat spre plăcerile acestei lumi. Dar Mose nu se 
mai încredea demult în fizicul oamenilor. Unii grăsani blegi 
aveau suflet de viperă şi unii slăbănogi arţăgoşi, de lei. 

- Suntem pe teritoriul Domnului, Dumnezeul nostru, 
răspunse Mose cu duritate. 

- Noi ne-am mânat turmele la păscut aici dintotdeauna. 
Voi n-aţi venit decât de-o lună. 

- Nu le este dat oamenilor să măsoare timpul Domnului. 
Nu ştiu ce înţelegi tu prin totdeauna, dar eu înţeleg totuşi 
ce vrei să spui. 


157 


Josua şopti ceva la urechea lui Mişael, care se făcu 
nevăzut. 

- De ce nu mergeţi mai la nord, pe teritoriul Moabului? 
Noi suntem madianiţi şi aici ne aducem oile la păscut, 
spuse din nou Evi. 

Escorta lui o măsura din priviri pe cea a lui Mose, 
examinând suliţele şi spadele. Şi ei aveau, cu toţii, spade, 
dar nu şi sulițe. 

- Te-am auzit, Evi. O să mergem cu siguranţă spre nord, 
dar deocamdată voi staţi în calea noastră. In plus, tot aici 
am hotărât să ne păzim şi noi turmele, pentru moment. 

- Crezi că există destulă apă pentru cele două popoare? 

- Da, din păcate, nu e destulă, mi-ar părea rău pentru 
voi. 

Unul din locotenenţii lui Evi înainta, murmurând ceva de 
neînțeles. 

- Nu suntem războinici, Mose. Dar ne putem bate când e 
vorba de subzistenţa noastră. 

- Asta au vrut să facă şi amaleciţii, Evi. 

Replica îi lăsă muţi pe madianiţi pentru o clipă. Auziseră 
vorbindu-se despre povestea asta. 

- Mergeţi mai întâi să vedeţi dacă există destulă apă 
pentru voi înainte de a vorbi de arme, reluă Mose. Dacă nu 
găsiţi suficientă, o să găsiţi mai la nord. Apa nu merită 
vărsare de sânge, crede-mă. Cât despre noi, stăm bine aici 
unde suntem. Am construit aceste metereze. O să ne apere 
atâta timp cât e nevoie. 

Mose auzi mişcare la câţiva paşi distanţă în spatele lui. 
Evi şi escorta lui ridicară ochii şi priviră dincolo de Mose. 
Păreau surprinşi. Mose îşi dădu seama la ce se uitau. 

- Poate că o să putem trăi în bună vecinătate, spuse Evi, 
după un timp, pe un ton conciliant. Pentru că trebuie să 
mergeţi mai departe spre nord, o să vă considerăm, până 
atunci, oaspeţii noştri. 

Mose încuviinţă cu o mişcare a capului. 


158 


- Îmi pare mai înţelept aşa. Mergi în pace, Evi. Cum ţi-am 
mai spus, pacea Domnului Dumnezeului nostru să fie cu 
pacifiştii şi spada lui să se abată asupra duşmanilor 
poporului Său. 

- O să-ţi trimit un ulcior cu vin de-al nostru, spuse Evi pe 
un ton care se voia glumeţ. Apoi făcu cale-ntoarsă, 
coborând colina, urmat de oamenii săi. 

Mose se întoarse atunci pentru a urca spre tabără şi fu, 
la rândul lui, surprins, Josua îşi dispusese oamenii în jurul 
meterezelor, în rânduri atât de strânse că n-ai fi putut 
arunca o piatră printre ei. O armată de lănci se ridica spre 
cer, spadele străluceau, Josua era în fruntea lor. Mose se 
îndreptă încet spre el, îl privi în ochi îndelung, apoi surâse, 
se aplecă spre el şi, în faţa soldaţilor săi, îl îmbrăţişa. 

- Tu eşti apărătorul Domnului! spuse el cu voce tare. 

Hobab asista la scenă. 

- Sunt fericit că totul s-a terminat cu bine, îi mărturisi el 
lui Mose puţin mai târziu. Aş fi suferit dacă ar fi avut loc un 
conflict. 

- Va fi un conflict, fără îndoială, răspunse Mose. Eşti în 
tabăra Domnului, ţi-am spus-o la Eţion-Geber. Duşmanii 
noştri sunt cei ai Domnului, Hobab, şi pentru că tu eşti de-al 
nostru, sunt de-acum înainte şi ai tăi. 

Dar nimeni - şi cu atât mai puţin Mose - nu şi-ar fi putut 
imagina cum ar putea izbucni conflictul şi de ce. In primele 
zile care au urmat instalării madianiţilor în vale, relaţiile 
dintre ei şi apiri se limitară la schimburi între păstori pe 
malurile cursurilor de apă. Mai multe furtuni le umpluseră, 
aşa că n-aveau motiv de ceartă. Păstorii se priveau de 
departe fără căldură, dar şi fără ostilitate. Apoi, meseria 
trecând pe primul plan, ei începură să-şi compare turmele 
şi, după câteva zile, au început să vorbească despre carne, 
boli, calitatea  păşunii, tunsoarea oilor, fertilitate, 
împerechere. Nu putea să se simtă nimeni lezat dacă un 
madianit împrumuta un berbec reproducător unui apiru sau 
invers. S-a ajuns repede la reţete de preparare a brânzei de 


159 


capră sau de oaie, apoi la schimbul acestor produse. S-a 
nimerit ca madianiţii să aibă textile din belşug în timp ce 
majoritatea apirilor, neavând nici timp, nici posibilitatea să 
toarcă lână, ţârâiau aceleaşi boarfe de când plecaseră din 
Egipt. Aşa că se trecu la efectuarea trocului. O manta de 
lână în schimbul a trei platouri de brânză, o rochie de in în 
schimbul a două platouri. Pentru că era vorba de pânză, 
femeile din ambele tabere se amestecară şi ele şi-şi dădeau 
întâlnire pe pajişte, pe teren neutru, pentru a pipăi stofa. 

Comerţul fiind leagănul civilizaţiei, acesta trebuia în mod 
evident să ducă şi la organizarea de agape. Un păstor apiru 
accepta să cineze la un madianit şi invers. “Uite, aveţi 
cutare mirodenie, uite, aveţi cutare ierburi...” Şi-au format 
obişnuinţa de a-şi împrumuta unii altora coriandru, chimen, 
ceapă, usturoi, bob, peşte uscat... Apoi madianiţii au dat o 
petrecere în onoarea zeului lor, Baal. Au aprins focuri pe 
munte, au sacrificat un ied pe un altar, au cântat imnuri, 
celebrându-l pe cel care era cel mai mare zeu al lor şi 
sfârşiră prin a pune oi la frigare, apoi au dansat şi printre 
dansatori erau tot atâtea fete câţi băieţi. 

În sfârşit muzica răsună! Tamburine, cistre şi castaniete, 
fără a mai pune la socoteală fluieraşele din os de oaie şi 
harpele lungi din lemn de chiparos care scoteau sunete 
voluptuoase! Vinul, melodiile, calitatea bucatelor şi 
trupurile tinere au atras aici şi altă lume decât cea a 
păstorilor. Tinerimea apiru, care se plictisea de la plecarea 
din Egipt, descoperi prima ocazie de a-şi dovedi că viaţa 
merita totuşi să fie trăită şi nu era doar o nesfârşită 
traversare a deşertului. Sfaturile îngrijorate ale bătrânilor 
nu avură efect deloc: fetele apiru care au alergat la 
madianiţi au fost mai puţin numeroase, dar au fost totuşi. 
Cât despre fetele madianite, mai puţin ruşinoase, ele au 
fost excitate să descopere feţele noi ale tinerilor apiru şi, în 
acelaşi timp, galanterii necunoscute. 

După sărbătoarea lui Baal, a avut loc un festival al 
toamnei, unde s-a degustat o bere nouă, iar apirii, care 


160 


prinseseră gustul sărbătorilor madianite, se simţiră obligaţi 
să participe. Timp de mai multe săptămâni, focurile 
străluceau în fiecare seară pe colinele în jurul cărora, 
dintr-un motiv sau altul, tinerii celor două popoare se 
întâlneau şi chefuiau mai mult sau mai puţin discret. 

Mose observa toate acestea de la depărtare, deloc 
informat în privinţa detaliilor acestor momente de veselie, 
fiindcă serile pe care le petrecea în compania judecătorilor 
şi a şefilor de clan, când nu stătea cu familia, erau mai mult 
decât austere şi nimeni nu se încumeta să-i raporteze 
despre astfel de libertăţi care n-ar fi fost deloc pe gustul lui. 
Aşa că el nu ştia că tinerii apiru dansaseră în faţa altarului 
lui Baal şi că într-o altă seară unii dintre ei se alăturaseră, 
aproape dezbrăcaţi, tinerelor madianite, celebrând mai 
târziu, ascunşi de noapte şi de coline, ceea ce ei numeau 
riturile fertilităţii. Pe scurt, floarea celor două popoare nu se 
abţinea nici de la băutură, nici de la păcat. Aaron îşi dădu 
seama de asta din câteva remarci ale fiului său, Eleazar, 
care se întâlnea cu tinerii de vârsta lui şi care era un 
prefăcut înnăscut, când era vorba de confidenţe. Dar nu 
aflase destule ca să se scandalizeze. In fond, chefuiseră şi 
în Egipt şi dacă părăsiseră ţara asta nu însemna în mod 
obligatoriu că trebuiau să ducă până-n mormânt o viaţă de 
penitenţă. Şi apoi, dintotdeauna tinereţea îşi lasă sămânţa 
pe unde apucă şi n-aveai cum să-i interzici să dovedească 
că avea în ea sevă şi sânge. 

Totul ar fi fost în regulă dacă într-o seară câţiva bătrâni 
nu s-ar fi hazardat să sugereze că poate amestecul intim 
dintre cele două popoare nu era tocmai conform cu 
atitudinea rezervată care li se părea normală. 

- Ce amestec intim? Intrebă Mose, încruntându-se brusc. 
Se întoarse spre Aaron, întrebându-l din priviri. 

- Nimic grav, răspunse Aaron. Negot, câteva chefuri, fără 
îndoială prietenii. Totuşi n-o să ne aruncăm cu pumnalul în 
mână asupra tuturor oamenilor care ne cumpără linte. Şi tu 
ai acceptat şi ai băut vinul lui Evi, nu? 


161 


Josua, care ştia mai multe şi care gustase din seducţiile 
madianite, îi aruncă o privire ironică, dar Mose nu-şi dădu 
seama. N-aveau să-l deranjeze nici de data asta cu 
observaţiile lor inutile despre rătăcirile trecătoare ale 
tinereţii. Dar Aaron scăpa totuşi prea ieftin. 

Josua nu se putu stăpâni să nu-i arunce: 

- Vinul, mai merge. Dar zeul lor? 

- Ce zeu? Intrebă Aaron sec. 

- Baal. 

- Ce? făcu Aaron. “Baal” vrea să însemne “Domnul”. Ei 
aduceau omagiu Domnului. Chiar şi Letro a recunoscut că 
Domnul nostru este cel mai mare. 

- Nu mai spune, bombăni Josua. _. 

- Despre ce vrei să vorbeşti, Josua? Intrebă Mose. 

- Despre seara în care băieţii şi fetele poporului nostru şi 
ai poporului lor au dansat pe jumătate goi în faţa altarului 
lui Baal. 

- Era o sărbătoare care n-avea nimic de-a face cu Baal..., 
îngăimă Aaron. 

- Mose, mă duc să mă culc, spuse Josua. Aminteşte-ţi ce 
ţi-am spus. Legea trebuie să fie vizibilă. Chiar şi pentru 
fratele tău. 


6 
La Muntele Pregătirii 


Veniră Furtuna şi Noaptea, cea mai mare noapte din 
istoria lumii. 

Cu puţin timp înainte de crepuscul, cerul deveni negru 
cum nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată. De un 
negru violaceu care-i înspăimânta pe toţi, apiri şi madianiţi, 
tineri şi bătrâni, curajoşi şi timoraţi. Turmele se întorseseră 
în tabără, dar trombele care amenințau îi făcură pe păstori 
să strângă animalele şi să le acopere cu prelate imense 


162 


rezervate pentru aşa ceva. Câteva spirite mai puternice 
încercară să ridice moralul celorlalţi, asigurându-i că 
furtuna iminentă va fi o binecuvântare, pentru că va umple 
din abundență 'Araba, dar aceasta era totuşi o slabă 
consolare. 

Furtuna străluci la nord, la mai bine de o oră de la 
adevărata cădere a nopţii, spre a şasea oră după apusul 
soarelui, după cum arăta clepsidra pe care Aaron o adusese 
cu el din Egipt. Violenţa ei fu teribilă. Fulgerele neîncetate 
scăldară munţii în lumini albăstrii şi spectrale şi se putea 
vedea câmpia până departe. Tunetele răsunau unul după 
altul şi munţii le repercutau, provocând un bubuit asurzitor. 
Chiar şi soldaţilor lui Josua li se făcu frică şi se strânseră aşa 
cum putură într-o cavitate din scobitura muntelui. 

Potopul se revărsă, izbind copacii, pietrele din zidurile 
incintei, corturile. În vâlcele se formară pârâiaşe care se 
fansformară rapid în pârâie frenetice, apoi în torente ce 
coborau spre 'Araba, scânteind în lumina fulgerelor. 

Sefira se chinuia să-şi stăpânească propria îngrijorare 
pentru a-i linişti pe copiii înspăimântați. Hobab veni în fugă 
centru a se refugia sub cortul lui Mose, urmat îndeaproape 
de Aaron, amândoi căutând să se mai îmbărbăteze lângă 
şeful or. Mose ieşi să observe acest fenomen fără 
precedent, amintind de acele Nenorociri abătute asupra 
Egiptului despre care nu ştia decât din auzite. Cerul 
semăna cu un culcuş de jâratic roşind printre fumurile 
dense. Dar ce flagel ar fi putut aduce furtuna? “ Asta 
trebuie să însemne ceva”, murmură el. Instinctiv privi spre 
muntele peste care, în ziua instalării lor, soarele strălucise 
cu atâta violenţă. Vârful era invizibil. Madianiţii îi puseseră 
numele Muntele Pregătirii. Era o prevestire acest nume. Se 
îndreptă cu paşi mari spre staulele improvizate. Aaron 
alerga în urma lui, strigând în vacarmul de afară: 

- Unde te duci? 

Mose îşi dezlegă calul, îl încalecă şi coborî colina, urmat 
de Aaron, Hur, Stito, Hobab, apoi Josua, care îi făceau 


163 


semne cu braţele. Dar el plecă repede în această noapte 
parcă din altă lume, cu faţa şiroind, orbit de ploaia care 
răpăia. 

- Doamne, Tu eşti? 

Un fulger lovi un copac la o sută de paşi de el, 
transformându-l într-un schelet fumegând. Trecând prin 
torentele neaşteptate, înfruntând perdeaua de ploaie care îi 
făcea calul să se oprească din când în când, Mose, 
neînfricat, nu simţea decât o febră devoratoare. El ajunse la 
poalele acelui leu culcat, care era muntele, când un sunet 
de trompetă venit de la hotarele universului, un sunet 
susţinut începu să se audă tot mai tare. Asurzit, Mose trase 
de frâu, chinuindu-se să zărească vârful muntelui care 
apărea şi dispărea după bunul plac al norilor. 

Ce trompetă? Trebuia să fie un instrument al muntelui 
însuşi. Şi ce putea ea să anunţe dacă nu venirea Domnului? 
De data asta, sub privirile tuturor! Un vânt furios se 
declanşa, norii se risipiră şi un trăsnet lovi vârful, pe 
spinarea leului gigant, provocând o mulţime de ecouri care 
se repercutară până la stelele dispărute. Un fulger cum nici 
un om nu mai văzuse vreodată. Glasul trompetei se pierdu 
într-o lovitură de trăsnet celest. O zguduitură formidabilă se 
propagă din înaltul muntelui până la poale. Lui Mose, care 
descălecase, îi tremurau picioarele, iar calul necheza de 
teroare. Un potop de scântei ţâşniră în momentul 
impactului, precum stelele scăpate din mâna Creatorului la 
naşterea lumii ele sfârâiră în ploaie, descriind arcuri de sute 
de coţi lungime. Apoi se porni o vijelie puternică, ploua în 
acelaşi timp cu foc şi cu apă şi Mose căzu în genunchi, aşa 
cum făcuse cândva în faţa rugului în flăcări. 

Un titanesc cuptor de fierar turba acolo sus. Pântecele 
norilor se umplură de suferinţă şi de sânge şi focul părea să 
curgă chiar pe flancurile muntelui. Evident, nu mai era un 
munte, era un altar! 

- Doamne! Doamne! Ai milă! strigă Mose, înspăimântat. 
După un timp, vântul îşi pierdu din violenţă şi Mose 


164 


îndrăzni, în sfârşit, să ridice ochii. Vârful muntelui continua 
să ardă, făcând pietrele să strălucească. 

Pentru un timp, Mose rămase în genunchi, împietrit. O 
ploaie mai blândă se lăsa mângâiată de vânt, dar ea nu 
ajungea să stingă focul de sus. Dimpotrivă, se vaporiza 
deasupra jarului. Mose se ridică şi se îndreptă spre munte. 
Pământul muiat aluneca. O paloare lividă anunţa probabil 
zorii. Panta era destul de lină ca să poată fi urcată prin 
partea de vest. El continua aşadar să înainteze, ca 
deposedat de sine-însuşi. Era la jumătatea drumului când 
ultimii nori se împrăştiară spre sud, ca să ducă veşti 
incredibile. Cerul se degajă. Luna lucea. Dar strălucirea ei 
rivaliza cu cea a jarului peste care îşi răspândea lumina 
rece, încercând să potolească lumea. 

Mose ajunse pe crupa leului şi se opri pentru a-şi trage 
sufletul, incapabil de a-şi lua ochii de la cuptorul fantastic. 
Ce putea să întreţină flăcările? De altfel, erau ele 
într-adevăr flăcări? Nu, stânca însăşi părea să ardă. Era el 
oare victima unei iluzii? 
nicidecum, fiindcă simţea căldura de la trei sute de coţi 
distanţă de jar. Căldura deveni chiar atât de puternică încât 
fu nevoit să se oprească, simţindu-şi picioarele, mâinile şi 
faţa fierbinţi. Avea să ardă şi el. Sau poate că el era 
berbecul cuvenit Domnului... 

- Opreşte-te! 

Cu gâtul uscat, Mose se opri Cine vorbise? Cine altul 
putea fi dacă nu Stăpânul universului? 

- Legea! strigă Mose. Dă-mi Legea. Acum când te-ai 
arătat tuturor, dă-mi Legea! Trebuie! 

O piatră explodă, proiectând un ciob până la picioarele 
lui. Era un avertisment. 

- lată, m-am oprit. Te implor să-mi dai Legea. 

Legea. Îşi dădu seama de propria lui ignoranță. Ce altă 
lege dacă nu cea a Domnului putea el să aibă? Şi n-o 
cunoştea deja? Ba da, o cunoştea. Se aplecă pentru a lua 
ciobul de piatră. Lunguieţ, de lungimea unui antebraţ, de 


165 


lăţimea unei palme, arzând, tăios, subţire. Pe el trebuia s-o 
scrie. Era simplă: nu există viaţă fără Domnul, nu există alt 
Dumnezeu decât el. El este stăpân peste toate şi peste 
întreaga viaţă. Ceea ce este evident. ` 

Vântul sufla şi umfla roba şi mantaua lui Mose. Intreaga 
lui siluetă palpita convulsiv, de parcă se umpluse dintr-o 
dată de Spirit. 

-Am infuzat-o în tine. Scrie-o acum. Este Legea 
poporului Meu. Ea va fi eternă. 

Pentru un moment, Mose închisese ochii. Când îi 
deschise, fu cuprins de un vertij, apoi îşi reveni şi aruncă o 
privire împrejur. Descoperi o ţară scăldată de lumina lunii. 
Nu era doar o ţară, era ţara Domnului său. 

- Eu sunt cel care este. 

Oftă. Puterea suflării divine care-l atinsese îl istovise. Se 
strădui să-şi regăsească propriul echilibru şi işi privi mâinile 
şi picioarele cu uimire. Deci era încă în viaţă! In orice caz, 
destul de viu încât să-şi dea seama că era ud până la piele 
şi că-i era frig. Privi ciudatul ciob de piatră plată pe care-l 
ţinea în mână şi care începuse să se răcească. Pe el trebuia 
aşadar să scrie Legea. Rămase astfel un moment destul de 
lung. Focul bubuia. Nu fusese spus totul? Nu, totul începea. 
Fumul se ridica din cuptor sub forma unor rotocoale 
sacadate şi şuierătoare, ca cele pe care le scot ultimele 
lemne care ard la sfârşitul unui sacrificiu. 

Josua, care-l urmase şi el călare, ajunsese la poalele 
muntelui chiar în momentul în care cerul se lumina. El 
distinse o siluetă minusculă pe spinarea leului de piatră, 
prinsă între văpăi le misterioase, care scoteau un fum 
roşiatic, şi lună. Era pentru prima dată în viaţa lui când 
vedea o siluetă umană profilată pe cer. Şi acest lucru îl 
surprinse mai mult decât ceea ce văzuse în ultimele ore. 

7 
Coama de foc 


166 


Josua nu fusese singurul care-l văzuse pe Mose în vârful 
muntelui. Când sunetul ascuţit al trompetei răsunase şi 
fusese înghiţit de formidabila bubuitură care zguduise 
muntele, apiri şi madianiţi, erau toţi ieşiţi din corturi, 
înfruntând furtuna. Şi privirile lor erau aţintite spre coama 
de foc care împodobea muntele şi de la care nu-şi mai 
puteau lua ochii. Au văzut apoi silueta minusculă a unui 
bărbat care înaintase spre jăratic. Apirii înţeleseseră 
imediat: era Mose, nu putea fi decât el. Domnul i se arătase 
încă o dată, dar de data asta în faţa tuturor. Toţi se 
aşteptaseră ca Mose să ardă în focul terifiant. Or, el se 
întorsese cu faţa şiroind din cauza încercării la care fusese 
supus. 

Pe drumul de întoarcere, Mose, urmat de Josua, trebui să 
traverseze taberele madianite. Zorile tocmai luminau 
pământul şi aceştia îşi dădură seama că prima dintre cele 
două umbre înfăşurate în mantale înmuiate de ploaie era 
Mose, “omul care fusese pe munte”. Ei îl priveau cum 
trecea la pas, cuprinşi de un respect plin de teroare. Chiar 
şi calul lui părea gânditor. Apoi îşi întoarseră privirile spre 
Muntele Pregătirii şi fumul care ieşea din el le reînnoi 
spaima sacră. Când se întoarse printre apiri, Mose fu primit 
de o mulţime silenţioasă. Nu era nevoie să-i privească 
pentru a-i vedea. Dar, dintr-o dată, el nu mai percepu 
figurile lor halucinate si întră în cort şi se prăbuşi. Seara, 
cum el aproape că nu se mişcase în somn, Sefira ridică 
lampa deasupra lui şi îl crezu mort. Servitoarea gemea şi 
copiii înspăimântați se refugiaseră în cortul vecin, al lui 
Aaron. 

- Doarme, doarme, spuse Stito, dar Sefira nu-l crezu şi 
alergă să-l cheme pe Aaron şi pe Hobab care se aplecară 
asupra lui. 

Stito era aşezat la picioarele stăpânului său, uimit de 
această harababură. Mose deschise brusc ochii şi ei erau 
cât pe ce să leşine de groază. El le citi gândurile şi spuse: 

- Nu sunt mort. 


167 


Îşi trecu mâna peste faţă şi simţi o arsură. 

- Faţa ta..., murmură Safira. Părul tău, barba... Avea o 
expresie stupefiată şi alarmată. 

- Ce au? 

- Sunt arse, zise Sefira. 

- El îşi privi mâinile şi picioarele: erau roşii, inflamate. Îşi 
aminti de căldura puternică pe care o simţise acolo sus, 
când înfrunta jăraticul. Sefira se duse să caute oglinda ei de 
bronz şlefuit. Trecuseră ani de zile de când nu se mai uitase 
într-o oglindă şi îl cuprinse ameteala. Privi insistent la 
străinul pe care-l descoperi în discul aurit şi nu văzu decât o 
mască buimacă. Era el? Detaliind imaginea cu atenţie, 
constată că pletele lui căpătaseră o culoare ciudată, variind 
de la negru la bronz închis şi că din cauza focului, se 
răsuciseră. 

- O să treacă, spuse el. Apoi îi făcu semn lui Stito. 

- O să mă spăl. 

Se ridică şi se îndreptă cu pas leneş, de parc-ar fi fost 
beat, către uşa cortului, apoi se întoarse şi îi spuse lui 
Aaron: 

- Vreau ca toată lumea, tot poporul, până la ultimii 
oameni, egipteni şi sclavi amaleciţi, să se spele şi să-şi 
spele veşmintele care le ating corpul. Vreau puritate, 
puritate! 

Aaron îl privi aproape înspăimântat. 

Stito vărsă pe el apă parfumată, îl frecţionă şi îl masă cu 
ierburi pe care numai el le cunoştea şi care-i făceau 
sângele să circule, apoi îi spălă părul, i-l clăti şi i-l uscă, de 
parc-ar fi fost vorba de un înger prăfuit. Or, Mose urma 
imediat acestuia în ierarhia creaturilor celeste şi terestre, 
nu doar pentru Stito, ci pentru vreo patruzeci de mii de 
fiinţe umane care asistaseră la întâlnirea lui cu focul celest 
pe un altar mare cât un munte, de forma unui leu culcat, 
simbol care nu putea să înşele pe nimeni. 

După ce termină cu abluţiunile şi după ce îi întinse lui 
Mose haine curate, fostul hoţ scoase un balsam calmant cu 


168 


care îi masă mâinile şi picioarele stăpânului său. Mose se 
lăsă în seama lui, cufundat în gânduri, având perfectă 
încrede-e Stito era una din acele fiinţe care i se devotase 
trup şi suflet şi care mai bine s-ar fi lăsat ucis decât să aibă 
un gând necredinc 

Calmul şi liniştea serii care urmă, semănau cu cele ae 
unei zile de sabat, deşi era o zi obişnuită din săptămână. 
Toată lumea urmă întocmai ordinul lui Mose, se spălară şi 
îşi schimbara veşmintele care atingeau direct corpul, apoi 
le puseră la uscat Cuprinşi de incertitudine, bătrânii 
interziseră ca bărbaţii să aibă relaţii cu femeile lor, fiindcă 
Mose ceruse puritate. Numa că bărbaţii n-aveau deloc chef 
de sex, că si animalul speriat nu este dispus să se 
reproducă. Cina fu mai frugală decât de obicei. In urma 
unor deliberări agitate, bătrânii şi judecatorii se hotărâră să 
meargă la Aaron şi să-l chestioneze asupra intenţiilor lui 
Mose, mesagerul domnului. Aaron nu ştia nimic. 

- Ce pot să vă spun mai mult decât ştiţi deja? N-a scos 
un cuvânt de când s-a întors, a ordonat doar să ne 
purificăm toţi. A urcat la focul aprins de Domnul şi s-a întors 
fără să ne vorbească. Domnul i s-a arătat, e singurul lucru 
de care sunt sigur. 

În momentul în care Mose, spălat şi îmbrăcat cu 
veşminte curate, se întorcea spre cortul lui, apăru Josua. 
Mose se opri o clipă şi ridică ochii spre tânărul care era cel 
mai apropiat de soţia şi de copiii lui, după Stito. Cei doi 
bărbaţi se priviră îndelung. Lui Josua i se păru că 
descifrează în clipirile ochilor stăpânului său ceva ce voia să 
însemne: “Te înţeleg. Fii liniştit. Apoi îşi reluă drumul spre 
cort. 

Bătrânii îl asaltară pe Stito. Mose avea ceva urme pe 
corp? Da, faţa lui trăda atingerea Domnului. Cum adică 
atingerea? Li se părea că era într-adevăr ciudat de 
împurpurată. Se plângea el de ceva? Nu. Pronunţase vreun 
cuvânt? Nu, nimic. Stito nu putea să spună nimic; îl spălase 
pe stăpânul său şi nu observase în mod deosebit nimic. Nu, 


169 


Mose nu spusese nimic. Speculaţiile erau tot mai umflate. 
Mai ales după ce s-a aflat că, de când s-a întors, şeful nu 
băuse decât apă şi nu mâncase nici măcar o firimitură. 

Şi când, a doua zi, în zori, plecă spre munte, luând cu el 
bucata de piatră, mulţimea îl aştepta la poalele muntelui, 
înainte de a se căţăra, se întoarse şi făcu un semn din 
mână care însemna: “Plecaţi de aici.” Ei se dădură înapoi, 
iar el urcă, urmărit de privirile lor. 

Cerul era pudrat de argint. Platoul muntelui se răcise. O 
urmă negricioasă marca locul cuptorului şi vântul împrăştia 
fumarole sumbre în direcţia opusă lui Mose. Acesta se 
aşeză pe o stâncă şi se goli pe dinăuntru, după disciplina pe 
care o stăpânea de acum înainte. Puțin mai târziu, spuse: 

- Doamne, stăpâneşte-mă şi dictează-mi. 

El luă piatra pe genunchii săi şi o examina. Era o placă 
de un gri gălbui, un şist subţire cu margini clare, aproape 
tăiate, cu suprafaţa prăfuită. Cum o să scrie pe ea? Nuera 
un papirus, iar Mose n-avea nici beţişor de trestie tăiată, 
nici cerneală. Zgârie cu unghia un colţ al pietrei şi observă 
că apăruse o urmă mai albă. Trebuia aşadar să graveze 
cuvintele pe care Domnul avea să i le dicteze. Dar cu ce? 
Privi în jurul lui şi zări un silex cu vârful ascuţit, pe care îl 
luă. Un impuls care nu ţinea de voinţa lui îi mişcă braţul şi îi 
ridică mâna; părea că e gata să zboare. Strânse silexul. 
Vocea urca din străfundul fiinţei lui. Şi Mose începu să 
graveze. . i 
_ EU SUNT DOMNUL DUMNEZEUL TĂU ŞI TU SĂ NU Al ALT DUMNEZEU 
ÎN AFARĂ DE MINE. 

SĂ NU FACI CHIPUL MEU CIOPLIT ŞI NICI A CELOR CREATE DE MINE 
ÎN APE, PE PĂMÂNT SAU ÎN CER. 


SĂ NU IEI NUMELE MEU ÎN DEŞERT. i 

SĂ URMEZI EXEMPLUL MEU ŞI SĂ TE ODIHNEŞTI ÎN A ŞAPTEA ZI ȘI 
SĂ-MI ÎNCHINI ACEASTĂ ZI. 

Piatra era plină. Căută cu disperare alta din priviri şi găsi 
una aproape la fel. i i 

CINSTEŞTE PE TATĂL TĂU ŞI PE MAMA TA ŞI ÎȚI VOI DA VIAŢĂ 
LUNGĂ. 

SĂ NU UCIZI. 


170 


SĂ NU COMIŢI ADULTER. SĂ NU FURI, 

SĂ NU DEPUI MĂRTURIE MINCINOASĂ. 

SĂ NU JINDUIEŞTI LA BUNUL ALTUIA, LA FEMEIA LUI, LA ROBUL LUI, 
LA BOUL LUI, NICI LA NIMIC DIN CE II APARȚINE. 


Vocea tăcu. Braţul lui Mose era greu. Voința Domnului se 
înfăptuise. El puse piatra pe stâncă şi căzu în genunchi. Se 
aplecă cu fruntea la pământ şi rămase aşa până când o 
forţă irezistibilă îi ordonă să se ridice şi să meargă să spună 
poporului său voinţa Domnului. El privi de sus peisajul de la 
picioarele lui. Colinele dispăruseră - erau acoperite de 
oameni. Erau toţi cu ochii aţintiţi spre înaltul muntelui. În 
primul rând, distingea o siluetă infimă cât o furnică, dar el 
ştia că e Josua. În spatele lui, o altă siluetă, biciuită de vânt, 
şi el îşi dădu seama că era Aaron. 

începu să coboare, strângând pietrele la piept, 
simţindu-şi dintr-o dată mintea limpede. Apirii îl primiră cu 
o rumoare impresionantă, o adevărată furtună vocală, 
primul sunet pe care-l scoteau de când Domnul inflamase 
coama leului. El se opri în faţa lor, privindu-i. Josua era 
singur, în primul rând. Urmau apoi bătrânii, judecătorii, şefii 
de clan cu gâtul întins, cu faţa crispată de aşteptare. 
Mizerabile grămăjoare de pasiuni, vanităţi, fanfaronade, 
laşităţi, rivalități, prejudecăţi, compromisuri, vederi-scurte, 
incoerenţe, egoism, gânduri tulburi, rea-voinţă insidioasă... 
Inimi insensibile cu scop divin, gâlgâituri animalice care 
sting deranjanta strălucire divină, bâlbâieli ale lenei, 
duhoarea animalului la vânătoare... Cunoştea destul de 
bine aceste priviri! Oarbe în faţa Domnului! Vulpea sau 
lupul priviseră la fel umanitatea! Voința Domnului va face 
ordine. Cu răbdarea pe care o avea, El va re-crea până la 
sfârşitul lumii aceste grămezi de argilă moale pentru a le da 
o formă mai mult sau mai puţin acceptabilă! 

Mose ridică braţul. Se făcu linişte. 

- leri Domnul Dumnezeul vostru unic vi s-a arătat pe 
acest munte! Începu el. Pentru a-şi dovedi solicitudinea în 
faţa întregului său popor, El a aprins muntele. Eu am urcat 
la chemarea Lui. Domnul, unicul vostru stăpân, eliberatorul 


171 


vostru, a vorbit! Mi-a vorbit pentru ca eu să vă fac 
cunoscută voinţa Lui! 

Vocea lui ricoşa în peretele muntelui şi se amplifica până 
la cer. Aaron ridică braţele, nimeni nu ştia de ce. Mose îi 
recunoscu, împrăştiaţi prin mulţime, pe duşmanii lui, 
mărunţii revendicatori, egoiştii mizerabili care nu vedeau 
mai departe de nasul lor şi pe care rigiditatea cefei îi 
împiedica să ridice ochii spre cer. Consternaţi, livizi, cu 
sufletul chircit din cauza anxietăţii. Şi ei văzuseră focul pe 
munte. Se terminase cu subtilităţile lor, cu raţionamentele, 
cu fanfaronadele şi disprețul. Doamne, Tu mi-ai încredinţat 
acest popor, numai voinţa ta m-a făcut să accept această 
sarcină. Acum, trebuie să aprind în ei focul aşa cum l-ai 
aprins Tu pe munte. Dă-mi puterea să-i îmbrăţişez! 

- Domnul mi-a dictat Poruncile Lui! 

El arătă cele două table de piatră şi le ridică deasupra 
capului. Şi apoi, le citi cu voce lentă cele zece porunci. 

Liniştea care urmă fu ca o creştere înspăimântătoare a 
presiunii atmosferice, o sufocare asemănătoare aceleia pe 
care trebuie să o simtă cei îngropaţi de vii. Şi răsună dintr-o 
dată. Din toate gâtlejurile, din toate piepturile ţâşni un 
strigăt neclar, vibrația animalului confruntat cu puterea 
celestă. 

- Haaaaaaa... 

Pereţii muntelui rezonară din nou. 

- Lăudat fie Domnul nostru care ne-a scos din Egipt! 
Cine îi învățase această laudă? Aaron, fără îndoială, şi 
câteva suflete nobile, precum acel bătrân necunoscut care-i 
luase în acea zi apărarea în faţa judecătorilor. 

- Domnul mi-a dictat şi Legile lui! reluă Mose. 

Oare ascultau? Auzeau? Înţelegeau? Pentru prima dată, 
Mose avea sentimentul copleşitor, dezesperant că natura 
umană nu putea să perceapă divinitatea, aşa cum pielea nu 
putea suporta focul, acest foc care acum îi ardea faţa. 
Divinitatea îl anihila, îl reducea la nimic, la o mizerabilă 
grămadă de argilă sortită să se usuce, să ajungă praf în 


172 


drum. Vocile poporului se umflau şi descreşteau, apoi iar se 
umflau ca o masă lichidă. Mose cobori spre ei, întinzând 
braţele, pentru a nu fi atins, Josua şi Aaron înţeleseră. Ei se 
repeziră în faţa lui, pentru a-i îndepărta pe cei care voiau 
să-l atingă pe alesul Domnului, Josua îi adusese calul şi îl 
ajută să-l încalece, apoi îl urmă înconjurat de o escortă de o 
sută de soldaţi. 

În faţa cortului, Sefira îl aştepta împreună cu Gherşon şi 
Eleazar. După ce descăleca, Mose se opri, privindu-i cu o 
expresie care părea de uimire şi întinse mâinile către ei. 

- Pacea Domnului fie cu voi! 

Josua voia să le interzică să se apropie de Mose, dar 
acesta îi chemă. 

- Veniţi, copiii mei! 

Ei se aruncară spre el, îi sărutară mâinile şi, ţinând cele 
două pietre în mâna stângă, el îl luă pe cel mic în braţe cu 
dreapta. Sefira abia îşi stăpânea lacrimile. El merse spre ea, 
îl lăsă jos pe Eleazar, puse mâna pe fruntea şi pe buzele 
soţiei lui şi-i spuse: 

- Tu eşti mereu lumina mea, aici, pe pământ. Dă-mi să 
mănânc. 

Josua întărise garda în exterior. Erau acum trei sute de 
soldaţi care împiedicau poporul să se apropie de cortul în 
care Mose se odihnea. După ce devorase trei porumbei 
doborâţi de Stito cu praştia şi umpluţi cu grâu, el se 
cufundă în gânduri. 

În faţa cortului vecin, Aaron se întreținea cu şefii de clan 
şi judecătorii. Mose le auzea bine vocile şi frânturi din 
vorbele lor. Reluau poruncile una câte una şi le comentau în 
mod savant. Ce importanţă aveau deliberările lor! Un singur 
lucru conta mai mult decât orice pe lume: trebuia ca 
Domnul să fie mult mai prezent printre apiri. Trebuia ca EIl 
să fie chiar în sânul lor. Inevitabil. Omniprezent. 

Ridică pânza de la intrarea în cort pentru a privi peisajul 
inundat de soare. În faţa cortului, deasupra unui arbust 
înflorit, fremătau nişte libelule, aripi imateriale, spirite pure, 


173 


copilărie angelică, embrioni de heruvimi. Îl strigă pe 
Gherşon şi-i spuse: 

- Priveşte. Sufletul tău trebuie să fie la fel de pur, la fel 
de uşor ca aceste libelule. Şi totuşi, de fier. Inţelegi? 

O privire de copil şi nişte libelule. 


8 
Visul despre Chivot* 


Domnul, cine putea fi aşadar Domnul dacă nu Marele 
Distribuitor al tuturor fericirilor? Ideea era justificată, dacă 
nu elevată, dar ce le puteai cere mai mult unor păstori, 
țesători, dulgheri, cărămidari, cultivatori scăpaţi de numai 
câteva luni din strânsoarea de piatră a faraonului, apoi 
aruncaţi în cazanul deşertului şi în uscăciunea vântului, cu 
burta niciodată plină decât pe jumătate? 

De cum îşi refăcu forţele, Mose îi convocă pe Aaron şi pe 
Josua şi le ordonă să interzică oricărui om să se apropie de 
munte, existând riscul de a fi trăsnit pe loc. O oră mai târziu 
echipe de terasieri se duceau să planteze ţăruşi legaţi 
printr-o coardă, pentru a interzice accesul la singura potecă 
care ducea în vârful Muntelui Pregătirii. 

O dată trecută prima spaimă şi emoţiile cauzate de 
proclamația lui Mose dispersate, un zvon se răspândi din 
cort în cort printre apiri: divinitatea se manifestase public 
şi, chiar dacă nu ajunseseră încă pe Pământul Făgăduit, 
prezenţa Celui Atotputernic se dovedise şi, o dată cu ea, 
certitudinea bunăstării, imaterială marfă care le lipsise 
cumplit de la plecarea din Egipt. Se cuvenea deci să 
celebreze cu bucurie această ocazie. 

Madianiţii nu erau nici ei străini de această interpretare. 
Cu siguranţă, marele zeu Baal Domnul, stăpânul cerului şi 
al pământului, nu li se arătase niciodată cu atâta strălucire, 
dar cine ar putea prevedea toanele puterilor celeste, iată, le 


174 


reamintise de existenţa lui printr-un foc de artificii 
extraordinar şi, însoţit, pe deasupra, de această apă 
abundentă fără de care oamenii nu sunt decât argilă 
prăfuită. Baal era şi el Stăpânul fulgerelor şi, convinşi că el 
fusese acela care se arătase pe Muntele Pregătirii, nu mică 
le-a fost uimirea când l-au văzut pe şeful apirilor 
căţărându-se pe leul culcat pentru a merge să vorbească - 
după cum spunea el - cu acest zeu. 

Evi, şeful madianit, convocă un bătrân dintre apiri pentru 
a-l întreba despre iniţiativa pe care o luase Mose de a 
merge pe altarul aprins chiar de zeul însuşi. 

- Este un semn al Dumnezeului nostru, răspunse 
bătrânul. 

- Avem deci acelaşi Dumnezeu, replică Evi. Dar de data 
asta, el ni s-a arătat sub înfăţişarea lui Baal-Samern. 

- Baal-Samem? 

- Zeul soarelui. 

Unul din magii madianiţi care asistau la întrevedere îi 
arătă o amuletă din bronz care reprezenta un zeu cu o 
semilună în frunte şi ţinând un cerc crenelat în mâna 
dreaptă, simbolizând soarele. 

- Este evident, el a declanşat focul în timp ce luna 
strălucea. Bătrânul, pe care aceste mistere îl depăşeau, 
dădu din cap, adăugând că o să-i informeze pe ai lui. 

- Dar el a adus şi ploaie, ceea ce înseamnă că a apărut 
în egală măsură şi sub chipul lui Baal-Adad, reluă magul. 

Madianiţii aveau cu siguranţă o idee multiformă despre 
zeul lor, dar bătrânul, care păstra amintirea transformărilor 
divinităţilor egiptene, n-a fost surprins din cale-afară. 

- Este boul divin, spuse magul. Bătrânul dădu iarăşi din 
cap. 

- Egiptenii îl numesc Apis, spuse el. Magul încuviinţă. 

- Da, ştim. Este un zeu mare care domneşte peste multe 
popoare. 


175 


- Avem statuia lui, declară Evi. O s-o arătăm în curând. 
Este în întregime acoperită cu aur. Vom organiza o mare 
petrecere pentru a sărbători evenimentul. 

Data acestor festivități nu fusese precizată. Dar o mare 
sărbătoare era mereu o idee binevenită şi bătrânul promise 
şi el să-i anunţe pe ai săi. 

Mose habar n-avea de aceste pregătiri şi de faptul că 
madianiţii aveau de gând să-l celebreze şi ei pe Domnul. El 
era în cortul lui, inaccesibil. Pe la prânz, ieşi şi se uită la 
Muntele Pregătirii şi văzu că era tot încoronat de fumarole. 
Ele se ridicau în aerul calm ca nişte panglici de gaze. 

Atâta timp cât va fi fum, Domnul va fi acolo sus, îşi 
spuse Mose. Dar când fumul se va risipi, oamenii, uituci, vor 
crede că s-a sfârşit, Domnul ni s-a arătat, ne apără, să ne 
continuăm viaţa ca înainte şi ne vom atinge telul. Doamne, 
spune-mi ce să fac pentru ca Tu să rămâi pentru totdeauna 
printre noi. 

Încalecă şi făcu din nou drumul care ducea la Muntele 
Pregătirii, Josua îi propuse să-l însoţească. 

- Numai până la locul împrejmuit care înconjoară 
muntele, răspunse Mose. Acolo o să-mi iei calul ca să-i dai 
de mâncare. Nimeni nu trebuie să se apropie de munte. 

- Cât timp vei rămâne acolo sus? 

- Nu ştiu. Atât cât o să vrea Domnul. 

Când ajunse la piciorul muntelui, descăleca. Apoi începu 
ascensiunea. 

Ajuns în vârf, se aşeză pe aceeaşi stâncă, contemplă 
cazanul din care ieşeau fumarole şi se cufundă curând 
într-un soi de toropeală cu ochii deschişi. Imagini luminoase 
se înălţau, se amestecau, se învârteau, cu o asemenea 
plenitudine încât avea senzaţia că, în comparaţie cu ele, 
mâinile lui erau pline cu noroi... Ţâşneau noi forme şi 
scânteieri pe care le bănuia magnifice, dar care erau atât 
de rapide că nu reuşea să le perceapă. Gâfâia. Imaginile 
amenințau să-l înghită prin abundența lor şi să-i înece 
spiritul. Respiră profund şi se forţă să reia controlul asupra 


176 


sufletului său. Succesiunea viziunilor încetini. El respiră mai 
lent, iar imaginile erau mai clare. 

Văzu un chivot magnific acoperit cu aur pur. La cele 
două extremităţi, doi heruvimi din aur masiv aşezaţi faţă în 
faţă. Aripile lor acopereau capacul chivotului. El îşi dădu 
seama că acesta închidea în el ceva ce putea fi cel mai 
preţios lucru din lume, dar nu ştia ce anume. Din cauza 
îngrijorării, faţa i se umplu de sudoare. 

Mărturia legământului meu.. Mărturia legământului meu 
cu voi... 

Poruncile! Pietrele gravate! 

Doamne, acest chivot va fi întotdeauna printre noi şi Tu 
vei fi prezent în inima noastră... Da, aici e mărturia 
legământului Tău... 

Apoi imaginile se amestecară şi Mose crezu că 
fumarolele puseseră stăpânire pe mintea lui şi i-o 
întunecau. Dar, din nou, imagini splendide ieşeau din 
vârtejurile obscure şi căpătau forme în mintea lui. 

O întreagă veselă de aur, boluri în formă de flori de 
migdal... Vase de un roşu aprins, pentru a-l servi pe 
Domnul... 

Şi un copac de aur! Nu, nu un copac: un sfeşnic cu trei 
braţe la stânga şi trei la dreapta. Talgerele erau tot în 
formă de flori de migdal. 

Imaginile se întunecară şi în faţa lui apărură materiale 
violet, purpurii şi stacojii. Draperii somptuoase, brodate cu 
fir de aur... se păru că distinge heruvimii în desenul 
broderiei. 

Când deschise ochii, soarele apunea şi cerul era violet, 
purpuriu, stacojiu... Se cufundă în amintirea celor văzute. 

Dumnezeu îi dictase totul. Voința lui. Da, lada, chivotul 
legământului... 

Când se ridică, era noapte şi avu nevoie de ceva timp ca 
să ajungă la poalele muntelui. Un om, cu o torţă în mână, îl 
aştepta şi el îl recunoscu pe Josua. Tânărul îl ajută să urce 
pe cal, apoi sări şi el pe animalul său şi se porniră la pas 


177 


spre tabără, în strigătul sfâşietor al şacalilor şi în 
interogaţiile nebuneşti ale cucuvelelor. 


9 
Apis 


Când se apropiau de tabăra madianiţilor, Mose şi Josua 
auziră strigătele amestecate cu sunetul subţire al cistrelor 
şi cu bătăile surde ale tamburelor. Puțin mai departe, clipiră 
din ochi, orbiţi de o pădure de torţe. 

- Ce se întâmplă? 

- Nu ştiu. 

- O victorie? Dar asupra cui? 

Torţele formau un vast cerc în centrul teritoriului care 
separa cele două tabere, madianită şi apiru. O mulţime 
imensă era strânsă acolo, douăzeci, treizeci de mii de 
persoane, cea mai mare parte instalată pe flancul colinelor, 
uitându-se la ceilalţi care se aflau în vale. În centrul cercului 
se ridica o statuie pe un ţăruş înfipt în pământ. Era din aur 
şi lucea în lumina sulfuroasă şi senzuală a torţelor. Mose 
recunoscu efigia unui taur, de mărimea unui mieluşel, cu un 
disc argintat între coarne. Se opri. Trei sau patru sute de 
tineri dansau în jurul statuii, goi sau aproape goi. 

Ei cântau ridicând piciorul, în cadență. O orchestră de 
cistre, fluierase, tamburine şi tambure scanda mişcările lor. 
Ici şi acolo, oamenii dansau la unison şi aproape toţi cu 
paharul sau cornul în mână. Erau beţi. Din când în când, 
câte un cuplu se îndepărta şi se prăbuşea în tufişuri. Nici 
măcar la petrecerile din Egipt nu văzuse vreodată atâţia 
sâni care se bălăngăneau pe burţi, atâtea burice giratorii şi 
cu siguranţă niciodată atâtea sexe masculine în erecţie. 
Totul era unsuros de atâta spermă şi sudoare. 

Dar dintre toate, îndeosebi unul din cupluri atinsese 
culmea indecenţei. Erau amândoi complet goi şi dansau un 


178 


dans săltat care când îi apropia, când îi îndepărta, în funcţie 
de săriturile ca de maimuţă. Când se apropiau, bărbatul îşi 
freca membrul turgid de pântecele femeii, care ridica 
braţele spre cer. Îşi puneau atunci mâinile unul pe umerii 
celuilalt şi continuau să se învârtească. 

- Glorie zeului nostru eliberator! cânta mulţimea, 
zeflemitoare şi fascinată în acelaşi timp. 

Din salt în salt, cuplul ajunsese să se îmbrăţişeze strâns 
şi, în faţa mulţimii uimite, inevitabila copulaţie se produse. 
Răsturnată pe spate, femeia se trezi posedată şi simulacrul 
de dans se sfârşi în fricţiunea unui coit. 

Mose şi Josua priviră poate prea mult, căci o dată atenţia 
captată, ea este precum însuşi actul sexual: nu poţi să-l 
întrerupi. Şi unul şi celălalt îl văzură deci pe bărbat 
eliberân-du-se de femeie după câteva momente, 
agitându-şi membrul încă lucind şi rotindu-l încet, în timp ce 
femeia, nemişcată, cu picioarele desfăcute, ridica, excitată, 
braţele la cer. 

- Glorie eliberatorului nostru! 

- Dar e zeul Apis! strigă Mose, cu voce aspră. Şi aceştia 
sunt... dar aceştia sunt oamenii noştri care dansează cu 
madianiţii! 

- Într-adevăr, sunt ai noştri. 

- Participă la sărbătoare! 

Mose lovi atunci cu călcâiul furios în burta calului care o 
porni la galop. Răsturnând totul în drumul său, spre 
scandalizarea mulţimii ameţite de băutură, el se repezi spre 
cercul de foc, urmat de Josua. Fără a descăleca, smulse 
ţăruşul şi statuia care îl orna, se întoarse şi aruncă statuia 
într-un foc din apropiere. Strigăte indignate răsunară în 
jurul lui, unii îl trăgeau de picior, alţii trăgeau de coada 
calului, dar elanul le cam pierise, Josua călărea 
îndeaproape, cu sabia la vedere. Bărbaţii şi femeile se 
trânteau pe jos, cuprinşi de crize de râs smintit. Puţin le 
păsa, în starea în care erau, că se arunca în foc simbolul 


179 


fertilităţii virile, ei băuseră vin şi n-o să-i dezmeticească 
aceşti tipi supăraţi. 

Mose ţâşni din nou în galop, de data asta spre tabăra 
apirilor. Ajuns la cortul său, el ridică brusc pânza de la 
intrare şi, cu nespusă uşurare, o găsi pe Sefira şi pe cei doi 
fii, pe Stito şi doi sclavi. Se ridicară toţi dintr-o dată şi se 
aruncară spre el. 

- Cel puţin tu eşti aici! Domnul fie lăudat! spuse Mose cu 
o voce aspră. 

Ea îl privi dezolată. El ieşi din cort la fel de brusc şi 
merse la cortul lui Aaron. Era gol. Nici Aaron, nici Elişeba. 
Nu era nimeni nici în cortul lui Miriam. Se întoarse spre 
Josua. 

- Soldaţii tăâi?... 

- Sunt la posturile lor. Îi văd de aici. Chiar şi egiptenii. 
Hur veni la Josua şi îi vorbi în şoaptă la ureche. Acesta păru 
pentru un moment dezorientat. Oamenii care stăteau 
aplecaţi peste zidul incintei îşi întoarseră capul şi Mose îi 
recunoscu pe cei trei fii ai lui Aaron, Nadab, Abihu şi 
Eleazar. 

- Unde este tatăl vostru? 

- La sărbătoare, răspunse Eleazar pe un ton mâhnit. 

- La sărbătoare! tună Mose. Ce sărbătoare? 

- Sărbătoarea lui Baal-Adad. 

- Dar este unul din zeii madianiţilor! 

- Ştiu. 

- Am văzut statuia zeului Apis... 

- Toţi zeii ăştia seamănă între ei, explică Eleazar cu 
lehamite. 

- Cum a putut tatăl tău să lase să se întâmple aşa ceva? 

- N-a putut să se opună poporului. 

- Şi judecătorii? 

- Unsprezece împotriva tuturor acestor oameni? Ei sunt 
în corturile lor, aşteptând cu teamă întoarcerea ta. 

- Şi bătrânii? 

- Majoritatea sunt şi ei în corturile lor. 


180 


- Josua, zise Mose cu o voce spartă, cu capul plecat, 
strângând cu forţă umerii tânărului. E prea nedemn! Este o 
mârşăvie! 

Şi izbucni în plâns. Apoi se desprinse brusc de Josua. Avu 
o tentaţie violentă, îi venea să spargă pietrele gravate! 
Sfâşierea pe care i-o provocă doar acest gând îl curbă în 
două, asemenea unei violente crize de stomac. Nu, pietrele 
nu erau ale lui. Ar fi o blasfemie să le spargă. Şi o prea 
mare satisfacţie pentru duşmanii lui. Închise ochii, pentru a 
absorbi şocul acestui conflict care îl făcea să lupte cu 
el-însuşi. 

- Ar trebui să sparg pietrele gravate! ţipă el. 

- Nu! strigă Josua. 

- Nu! strigă şi Eleazar, aruncându-se spre Mose. 

- Nu stăpâne, zise Josua, viaţa ta este de acum înainte 
singura garanţie a voinţei Domnului. Te implor să te 
odihneşti, în seara asta este prea târziu, nu putem să 
mergem să ne luptăm cu treizeci de mii de persoane. 

Sefira ieşise şi ea din cort, urmată de Stito, impresionat 
de tulburarea lui Mose. 

- Stăpâne, zise Stito, voinţa Domnului este ca tu să te 
odihneşti şi să îţi refaci forţele. Vrei să te ajut să te speli? 

Dar el părea incapabil să se mişte. 

- Mose, reluă Josua, dacă nu te odihneşti, ce-o să se 
întâmple cu noi? 

Cedă aşadar rugăminţilor alor săi şi se abandonă 
îngrijirilor lui Stito, apoi atenţiilor Sefirei. Josua avea 
dreptate, trebuia să continue să trăiască pentru a apăra 
voinţa Domnului. Aaron şi toţi ceilalţi puteau să mai 
aştepte. 

Până în zori răsunară trompetele, strigătele dezordonate 
ale fetelor şi vocile ameţite de băutură ale bărbaţilor iar 
ecourile lor ajungeau la urechile lui Mose, sfâşiindu-i nervii. 
Durerea care fermenta în el îl făcea să turbeze. Sefira nu 
dormi nici ea deloc conştientă de efectul acestor zgomote 
asupra soţului ei. La un moment dat, Mose exasperat se 


181 


sculă pentru a face câţiva paşi pe terenul care separa cortul 
lui de zidul incintei. Păşi peste corpul întins al lui Stito, care 
se trezi brusc şi merse alături de stăpânul lui în faţa zidului. 
Se uitară la chefliii care se întorceau la corturile lor cu paşi 
împleticiţi şi vorbind atât de tare încât puteau fi auziţi de la 
o mie de paşi. 

- Uită-te la gloata asta! mormăia Mose. Au înecat 
scânteia divină în vin şi în grăsime de oaie! L-ai văzut 
întorcându-se pe Aaron? 

- Am văzut-o pe nevasta lui, Elişeba, înainte de a mă 
culca. 

- Beată şi ea? 

- Nu, mai degrabă obosită. 

- Şi Miriam? 

- Ea a băut. 

- Soi rău! 

Se ridică într-o dispoziție execrabilă. După ce se aranja 
în grabă şi înghiţi cu greu un bol cu lapte cald, el se înființa 
în faţa cortului lui Aaron şi îl strigă cu o voce tunătoare. 
Acesta ieşi pe jumătate adormit şi deja ruşinat. 

- Vreau să-mi explici mârşăvia din această noapte! tună 
Mose. 

- Nu eu sunt organizatorul. Oricine poate să-ţi explice la 
fel de bine sau de rău ca şi mine, răspunse Mose. 

- Te-ai dus acolo cu nevasta ta. 

- N-am dansat. Şi poate că prezenţa mea a temperat 
desfrâul. 

- Halal temperare! Ar fi trebuit să-i biciuieşti ca să-i faci 
să se întoarcă la corturile lor. 

Elişeba scoase nasul afară din cort, dar degetul 
răzbunător şi privirea dură a lui Mose o făcură să se tragă 
înapoi. 

- Trebuia să-i biciuiesc şi pe bătrâni? protestă Aaron. Cu 
ce drept? Cu braţul cui? 

- Cum au început toate astea? 


182 


- Madianiţii intenționau să dea o petrecere în onoarea 
Domnului. Or, poporului nostru nu prea a avut parte de 
petreceri în ultimele luni. De vin, de bere, de carne nici 
atât. Aşa că s-a dus. Nu ştia... După plecarea ta pe munte, 
mai mulţi bătrâni au venit să mă anunţe că intenționau să 
facă sacrificii Domnului. Ar fi trebuit să mă opun? 

- Ce Domn? Apis? 

- Madianiţii îl numesc pe zeul lor “Domnul”. Trebuia să le 
ţin o predică pentru a le explica că Domnul madianiţilor nu 
este şi al nostru? Noi încă mai eram sclavi acum câteva 
luni, Mose. Religia noastră a fost ştearsă precum inscripţiile 
din Egipt acoperite de praful deşertului. Patru secole, Mose, 
patru secole de la Avraam! Iți dai seama? 

Treziţi de vocea lui Mose, alertaţi de femeile şi servitorii 
lor, judecătorii îşi făcură apariţia unul câte unul. În jurul lui 
Mose şi al lui Aaron se formase o adunătură de oameni care 
se mărea din clipă în clipă. 

- Dar când m-au văzut acolo sus, pe munte... reluă Mose 
după un timp. 

- Şi madianiţii te-au văzut. Pentru ei, Domnul care s-a 
manifestat nu era numai al nostru, ci şi al lor. 

- Dar ai noştri! strigă Mose. Când au văzut boul Apis, 
animalul egiptenilor, n-au înţeles că nu era Domnul? S-au 
dus să danseze goi în faţa acestui zeu mârşav! 

Aaron plecă capul. 

- Abia ieri, Mose, spuse unul dintre judecători, ne-ai spus 
despre interdicţia Domnului de a ne face efigii. Crezi 
într-adevăr că doar în câteva ore toată lumea a învăţat 
acest lucru? 

- Chiar şi voi aţi asistat la această sărbătoare, spuse 
Mose pe un ton reprobator. Nu puteaţi să-i trimiteţi pe 
oameni acasă şi să-i împiedicaţi să se dedea la aceste 
contorsionări obscene? 

- Noi suntem unsprezece. Unsprezece. La această 
sărbătoare erau câteva mii dintre ai noştri, amestecați cu 
madianiţi. Puteam să fim acuzaţi că ne opunem unei 


183 


celebrări a Domnului! Am fi fost acuzaţi de impietate, 
ocărâţi, poate chiar alungaţi cu pietre! 

- Trebuie să înţeleg din asta că e perfect normal ca 
bărbaţii şi femeile noastre să danseze goi în jurul statuii lui 
Apis? spuse Mose cu exasperare. 

- Când s-a întâmplat asta, era deja prea târziu! replică 
un alt judecător pe acelaşi ton. Nu mai puteam face nimic! 

Şi le întoarse spatele, luând-o din loc. Incă furios, Mose îl 
chemă pe Josua, care stătea puţin mai la o parte de 
reuniune. 

- Vreau să iei o sută de oameni şi să-i înarmezi cu bice. 
lar ei să meargă din cort în cort şi să afle cine a dansat ieri 
seară în jurul statuii infecte a taurului. Şi când îi vor găsi pe 
aceşti oameni, să le administreze fiecăruia câte zece 
lovituri de bici! Să le spună că eu am ordonat asta, pentru 
că l-au trădat pe Domnul care i-a scos din Egipt! 

Corecţia colectivă avu loc în prima parte a dimineţii. 
Ţipetele, gemetele, suferinţele umilirii bărbaţilor, surprinşi 
în ajun de nebunia genezică, şi a femeilor, excitate de 
spectacolul cărnii şi al promisiunii orgasmului, umplură 
aerul până seara. Mose le asculta într-o profundă stare de 
prostraţie. 

Aceşti depravaţi nu-şi dau seama că se chinuiesc să se 
divinizeze pe ei înşişi atunci când se împerechează? Acest 
lucru trebuie să se schimbe! 

_ Noaptea se lăsa peste această atmosferă copleşitoare. 
In cele două tabere era linişte. 

“Şi totuşi Domnul este gloria noastră, murmură pentru 
el-însuşi. Este bucuria noastră, mândria, viaţa noastră! Cum 
de nu înţeleg ei acest lucru?” O sfâşiere imensă îl cuprinse. 
“Doamne, ce povară mi-ai dat!” 


10 
Obiectele Prezenţei 


184 


Mose îi trimisese după el pe judecători, pe bătrâni şi pe 
toţi aceia cu care avea obiceiul să vorbească. Bărbatul 
stătea în faţa lui. Slab, noduros, cu mâini puternice şi fine în 
acelaşi timp. Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia 
lui luda. Din când în când, îi arunca o privire întrebătoare lui 
Mose, care părea absorbit în gândurile lui şi nu se grăbea 
să-i explice de ce îl convocase. Întinse mâna spre bolul cu 
smochine de sicomor din faţa lui. Alese una care fusese 
ciugulită de o pasăre şi care avea deci mai mult suc, ceea 
ce o făcea mai dulce. 

- În Egipt făceai mobile? Întrebă în cele din urmă Mose. 
Bărbatul dădu din cap. 

- Din ce lemn? 

- Depinde, în funcţie de mobilă, de folosinţă, de averea 
celui care mi-o comanda. Pentru paturi, de exemplu, cedrul 
şi chiparosul sunt cele mai bune. Devin mai rezistente în 
timp. Pentru cufere, prefer abanosul, sicomorul sau 
salcâmul. Poţi să faci din ele scânduri mici, mai uşoare. 
Depinde de banii pe care-i ai. 

- Şi ca să faci o ladă acoperită cu aur? Dacă ar trebui s-o 
facem aici? 

- Din salcâm, evident, n-avem abanos. Am văzut salcâmi 
prin aceste locuri. Şi câţiva cedri, mi s-a părut. Dar să 
încrustez aur nu mă pricep. 

- Ştii pe cineva printre ai noştri care să ştie? 

- Sunt câţiva, lehosafat, de exemplu. A făcut o ladă 
garnisită cu aur pentru nomarhul din Avaris. Frumoasă 
lucrare. 

Căută o altă smochină şi ridică ochii spre Mose. 

- Ce vrei să faci? 

- Cea mai frumoasă ladă care s-a văzut vreodată pe 
pământ. 

Urmă un moment de linişte. 

- O ladă eternă, reluă Mose. 


185 


Bărbatul nu zise nimic; obişnuia să spună dacă poate 
sau nu să satisfacă dorinţele clientului, nu să le comenteze. 

- Lada va conţine simbolurile legământului nostru cu 
Domnul. 

- Pietrele? 

- Pietrele! Deci aşa le numeau? 

- Poruncile Domnului. 

Bărbatul nu se arătă prea emoţionat. 

- Ce dimensiuni să aibă? 

- Doi coţi şi jumătate lungime, un cot şi jumătate lăţime 
şi tot atâta înălţime. Şi să fie portabilă'. 

- Portabilă? 

- Transportabilă, dacă vrei. N-am ajuns încă în Canaan. 
Această ladă va călători împreună cu noi. Vor fi fixate câte 
două inele de fiecare parte, ca să poată fi introduşi drugi. 
Inele de aur. 

- În cât timp? 

- Cât timp îţi trebuie ca să confecţionezi lada? 

- Depinde de echipa pe care o voi avea. 

- Vei avea echipa de care ai nevoie. 

- Vreo cincisprezece zile, atunci. Mose dădu din cap. 

- Bine, spuse el. Această ladă va fi aşezată într-un 
sanctuar care va trebui să fie şi el transportabil. Lungimea 
lui va fi de treizeci de coţi şi lăţimea de zece. Nu vor fi 
decât trei pereţi, doi de treizeci de coţi şi unul de zece. 

Beţaleel păru uşor surprins. 

- Este destul de mare. 

- Sanctuarul va trebui să fie demontabil. 

- Când va fi montat, nu va avea stabilitate, pentru că îi 
va lipsi fundaţia, dacă înţeleg bine. 

- Ai vreo soluţie? 

- Am putea să îmbinăm scândurile pereţilor cu ajutorul 
unor cepuri. Şi apoi, ne-ar trebui nişte bare care să treacă 
prin iele pentru a consolida totul. 

Mose aprobă din nou printr-o mişcare a capului. 


186 


- Vreau cepuri din argint. Două pe fiecare scândură. Şi 
inele din aur, ca şi pentru ladă. 

- Asta o s-o stabileşti cu lehosafat. 

- O să văd cu el aşadar. Cât timp o să-ţi ia? 

- Cel puţin cinci săptămâni. 

- Nu poţi să ai două echipe, care să lucreze una lada, 
cealaltă sanctuarul? 

- Ba da, ar fi posibil. 

- Nimeni nu va fi plătit, Beţaleel. Lucrarea este destinată 
slăvirii Domnului nostru unic şi prezenţei lui eterne printre 
noi. 

Beţaleel îl privi pe Mose gânditor. 

- Va fi aşadar o operă pioasă. Mose dădu din cap. 

- Este o lucrare mare. Voi avea nevoie de un 
contramaistru. 

- Cunogşti vreunul? 

- Aholiab, fiul lui Ahisamac. Noi am lucrat deja împreună. 

- Foarte bine. Caută-l, la fel şi pe lehosafat. 

Aholiab era un tânăr foarte robust, cu privire ageră, 
lehosafat, un bărbat mai în vârstă, cu faţa veselă. Se 
aşezară în faţa lui. 

- Unii dintre noi s-au lăsat induşi în eroare de zei străini, 
de zei falşi, declară Mose. Ei i-au oferit ieri Domnului nostru, 
cel care ne-a scos din Egipt, spectacolul ticăloşiei lor. Au 
celebrat prin indecenţă un zeu străin. Mânia Domnului 
nostru este mare. De aceea el va fi de acum înainte printre 
noi, oriunde o să fim, ca să ne apere de înşelătorii. 

Ei ascultau în linişte. Poate că unii dintre ei participaseră 
la sărbătoare. Sau poate cunoşteau oameni care făcuseră 
asta. Se abţineau să judece. 

- El va fi prezent într-un sanctuar unde se va afla 
chivotul care conţine mărturia Legământului pe care l-a 
făcut cu noi. Voi sunteţi însărcinaţi cu construirea 
sanctuarului şi a chivotului. Nu va mai fi fost niciodată nimic 
mai frumos de când lumea a fost creată. 


187 


li descrise lui lehosafat cei doi heruvimi ale căror aripi 
voia să acopere capacul chivotului. 

- Asta înseamnă că aripile fiecărui heruvim vor măsura 
cel puţin un cot şi un sfert lungime, observă acesta. Cam 
mult aur. 

- Avem mult aur, replică Mose. În orice caz, heruvimii nu 
vor fi din aur masiv. 

- Dar tu vei cere aurul, spuse lehosafat. Eu nu am 
autoritatea necesară. 

- O s-o fac. De cât timp ai nevoie ca să termini? 

- Trei săptămâni, fără sabaturi, din momentul în care am 
aurul. 

- Poţi să pui un artizan să încrusteze aurul pe lemnul 
chivotului. 

- Trebuie început prin a bate aurul. 

- Incepe prin a bate aurul pentru ca foile să fie gata în 
momentul în care chivotul va fi terminat. N-ai nevoie să mai 
aştepţi ca să fie gata chivotul pentru a începe să sculptezi 
heruvimii. Esenţialul este să fie sudaţi cu aurul capacului. 

lehosafat asculta gânditor. 

- Vreau, în acelaşi timp, să confecţionezi accesoriile şi 
vesela de aur destinată Domnului. Vreau un sfeşnic mare 
din aur masiv, cu braţe şi potiraşe. Potiraşele vor avea 
forma unor flori de migdal şi vor susţine şapte candele din 
aur masiv, întregul sfeşnic va fi făcut dintr-un talant de aur 
pur. 

- Voi începe în momentul în care îmi vei da aurul, spuse 
lehosafat ridicându-se. 

- Voi, ceilalţi, continuă Mose adresându-se lui Beţaleel şi 
Aholiab, puteţi să începeţi imediat. Când o să terminati, o 
să am o altă sarcină pentru voi. Vreau să faceţi un altar. Va 
fi din lemn de salcâm, pătrat, lung şi lat de un cot şi de doi 
coţi înălţime, cu coarne sculptate din aceeaşi bucată cu el. 
lehosafat, asta te interesează şi pe tine. Acest altar va fi în 
întregime poleit cu aur. El va avea coroană de aur de jur 
împrejur şi va fi înzestrat cu patru verigi prin care să se 


188 


introducă drugii care vor sluji la ducerea lui. Drugii vor fi şi 
ei poleiţi cu aur. 

Ei dădură din cap şi plecară. Mose îl convocă pe trezo- 
rierul general, Elţafan, fratele lui Mişael. Îi spuse despre 
proiectul său şi îi porunci să adune aurul şi argintul 
necesare în cel mai scurt timp posibil pentru a le preda în 
prezenţa sa lui lehosafat. 

- O să fac asta. Dar de ce atâta grabă? Întrebă Elţafan. 

- Sunt nerăbdător ca Domnul să fie prezent în sânul 
nostru şi să nu mai putem pleca sau veni fără să fim 
conştienţi de prezenţa Lui. Pun deci să se construiască un 
chivot, un altar şi un sanctuar. Chivotul va conţine tablele 
pe care sunt gravate poruncile Domnului şi el se va afla în 
interiorul sanctuarului. Altarul va fi aşezat în faţa chivotului. 
Cele două vor fi în întregime poleite cu aur; Sanctuarul va fi 
bogat ornat cu aur, aşa cum se cuvine. În plus, va fi 
confecţionată veselă din aur curat pentru slujirea Domnului 
Dumnezeului nostru unic şi atotputernic. Această lucrare 
necesită aşadar o mare cantitate de aur. Este aurul cu 
ajutorul căruia speram să ne cucerim libertatea şi mi se 
pare drept să fie consacrat celui care ne-a eliberat. 
Memoria oamenilor este ca nisipul. Se îmbibă cu 
solicitudinea divină şi apoi se usucă şi uită. Vreau ca 
spiritele acestui popor să păstreze în permanenţă conştiinţa 
protecţiei divine graţie prezenţei Casei Domnului. 

După cum prevăzuse Elţafan, unii şefi de clan s-au lăsat 
rugaţi să doneze aurul. 

- Cum, nici nu ne-am instalat pe Pământul Făgăduit şi ne 
şi ia acest aur care mâine ar putea să ne fie atât de 
folositor! protestară ei. 

- II cunoaşteţi pe Mose, zise Elţafan. Dacă află că 
refuzaţi să contribuiţi, reacţia lui va fi înspăimântătoare. 

- La ce va servi acest aur? Întrebă un alt şef. Dacă 
înţelegem bine, la construirea unui mobilier şi a unor 
ustensile demne de un faraon. Şi cine se va folosi de el? 
Partizanii lui Mose. 


189 


- Acest mobilier şi aceste ustensile vor fi instalate în 
centrul taberei noastre, pentru că ele vor materializa 
prezenţa Domnului printre noi. Ustensilele vor fi în 
exclusivitate consacrate serviciului Domnului, observă 
Elţafan pe un ton reprobator. 

- Dar de ce crede Mose că Domnul n-ar fi prezent printre 
noi? ţipă un alt şef. 

- Dansul în jurul statuii lui Apis i-a dat motive să se 
gândească la asta, i-o întoarse Elţafan. 

- Era statuia madianiţilor! Aceia dintre noi care au mers 
să danseze erau nişte ignoranţi! Şi au fost biciuiţi destul! 

- Sunt totuşi mulţi printre voi care consimt bucuroşi să-şi 
doneze aurul... 

- E treaba lor. Fiecare este stăpânul aurului său. Elţafan 
se îngrijoră. Dacă îi explica acest lucru lui Mose, ar fi 
declanşat o nouă criză. lar dacă nu-i dădea lui lehosafat 
aurul pe care-l ceruse, criza va izbucni la fel de bine. Aşa că 
se retrase pentru a se gândi ce să facă. 

Noaptea îi fu de ajutor, dar nu aşa cum îşi imaginase. O 
aversă violentă se dezlănţui în timp ce toată lumea dormea, 
înmuind pământul, ea dezagregă pietrele care mențineau 
unul dintre ţăruşii unui cort. Acesta flutură precum o aripă 
şi vântul şi ploaia năvăliră puternic înăuntru. Proprietarul 
cortului se sculă ca să remedieze stricăciunea, dar 
nevăzând nimic, îşi prinse piciorul în coardă şi căzu. Cum 
cortul se găsea la marginea taberei, foarte aproape de zidul 
incintei, bărbatul se lovi cu capul de zid. Copiii lui îl găsiră 
dimineaţă în noroi, inconştient, şi la puţin timp după, îşi 
dădu sufletul. Or, acest bărbat era unul din şefii grupării 
care se opunea donării aurului. 

Efectul accidentului a fost radical: a doua zi, către 
amiază, toţi cei care aveau cele mai bune motive din lume 
de a păstra aurul, au găsit altele la fel de bune pentru a-l 
dona. Bijutierii primiră astfel douăzeci şi nouă de talanţi 
şapte sute treizeci shekeli de aur şi o sută de talanţi o mie 
şapte sute şaptezeci şi cinci shekeli de argint. 


190 


Mose îşi făcuse de la început planuri mai ample. Îşi 
imaginase sanctuarul acoperit de vaste draperii violete, 
purpurii şi stacojii. Dar când îi convocă pe ţesători, aceştia îi 
răspunseră că nu luaseră cu ei războaiele de ţesut. Şi unde 
vor găsi fire? Şi culori? 

Dădu din cap cu ciudă. Lucrarea asta avea să fie 
amânată pe mai târziu. 


11 
Conversaţia cu Miriam 


Vom mai rămâne aici mult timp? Mose aştepta 
întrebarea lui Josua de mai multe zile. Aşezat pe o piatră pe 
care o cărase în faţa cortului şi care-i servea de scaun, el 
mai lăsă să treacă câteva momente, privi cerul şi răspunse: 

- Aştept să fie terminate Chivotul şi Sanctuarul. De 
asemenea, când vor fi instalate, vreau ca ele să fie vizibile 
din locul unde Domnul a apărut în faţa tuturor. 

- Vine vara, apa se împuţinează, păstorii încep deja să 
se bată pe ea. Şi apoi, zise Josua rezemându-se de zid, vor 
ajunge să nu mai creadă în Canaan. 

Examina faţa lui Mose. Chiar dacă n-avea încă patruzeci 
de ani, faţa îi era brăzdată de riduri şi îmbătrânită de 
arsurile care îl desfiguraseră acolo sus, pe munte. Pielea 
începea să se jupoaie. Laba gâştei. Părul şi barba grizonate. 
Ultimele amintiri ale tinereţii - şuviţele de păr rebele, gura 
care din când în când devenea lacomă şi aproape că râdea. 
Ar fi fost de preferat ca Mose să nu fie prea bătrân când vor 
ajunge în sfârşit pe Pământul Făgăduit... dacă aveau să 
ajungă acolo vreodată. 

- Conştientizarea existenţei lui Dumnezeu este mai 
importantă decât Pământul Făgăduit, spuse Mose. 

Apoi ridică spre Josua o privire aproape zeflemitoare: 

- Vrei să te baţi, nu-i aşa? Ai să te baţi, stai liniştit. Şase 
săptămâni mai târziu, Chivotul şi elementele Sanctuarului 


191 


fură terminate aproape în acelaşi timp. Mose îi convocă, 
deoparte, în câmpie, pe toţi bărbaţii în putere ai tribului lui 
Levi. 

- Sanctuarul va fi instalat în centrul taberei noastre, 
anunţă el. O să vă ridicaţi corturile în jurul lui. Voi veţi fi 
gardienii lui. Acesta va fi cel mai sfânt loc al nostru. 

- Sunt două tabere, observă unul dintre ei. 

- In ochii Domnului, e una singură. Voi veţi monta 
Sanctuarul şi veţi aşeza în el Chivotul şi tot voi o să-l 
demontaţi când va trebui să ridicăm tabăra şi o să-i căraţi 
părţile componente. Voi veţi transporta şi Chivotul. În paza 
voastră vor fi încredințate accesoriile cultului şi întreaga 
veselă de aur. 

- De ce noi? Întrebară ei. 

- Pentru că mi s-a spus că sunteţi singurii care nu v-aţi 
dus să dansaţi la acea sărbătoare mârşavă. 

- Vom avea şi un şef, dacă nu vei fi tu? 

- Da. O să aveţi cinci. Aaron şi fiii lui, Nadab, Abihu, 
Eleazar şi ltamar. 

- Aaron n-a fost la acea sărbătoare? Întrebă unul din 
leviţi pe un ton aspru. 

- Dacă a fost, a făcut-o pentru a încerca să prevină 
desfrâul. 

Rămaseră toţi tăcuţi şi îl priviră pe Mose o clipă. Acesta 
era impasibil. Se lăsase păcălit? Sau îşi iertase fratele? 

- Sunteţi împotriva lui Aaron? se nelinişti el. 

Şi cum pe feţele lor nu se vedea, într-adevăr, nici un 
entuziasm, continuă: 

- Nu este el cel care, la porunca Domnului, v-a făcut să 
plecaţi din Egipt? 

Evident, nu-şi dădeau seama că Mose încerca să vadă ce 
efect ar avea asupra lor numirea lui Aaron ca şef al clerului, 
principalul interesat nefiind confirmat încă. 

Mose făcu o pauză, apoi continuă: 

- Chivotul Legământului nostru cu Domnul va fi plasat în 
fundul Sanctuarului. Altarul va fi aşezat în faţă, dar separat 


192 


printr-o perdea, de îndată ce va fi posibilă ţeserea ei. 
Sanctuarul va fi pus în centrul unei curţi de o sută de coţi 
lungime şi cincizeci de coţi lăţime. Când vom avea războaie 
de ţesut, Sanctuarul va fi îmbrăcat în pânze violete, roşii şi 
stacojii iar stâlpii care vor marca limitele Sanctuarului vor fi 
şi ei legaţi unul de altul cu pânze asemănătoare, toate 
brodate cu heruvimi. 

Ei se înclinară şi se întoarseră în tabără. Mose îi urmă şi 
se duse la Aaron pentru a-i anunţa numirea. 

- Zi binecuvântată! strigă Aaron, izbucnind în lacrimi. 
Alergă să-i anunţe şi pe fiii lui, care erau în apropiere, şi toţi 
patru îi acoperiră mâinile lui Mose cu sărutări. 

- Zi binecuvântată! strigă Elişeba din spatele cortului. 
Strigătele lor alertară vecinii. Chiar şi Miriam veni. Ea se 
dăduse jos din pat pentru a vorbi cu Mose. Era bolnavă şi 
Mose descoperea pe faţa ei semnele şi culoarea apropiatei 
morţi. Ea nu mai avea forţă să strige. 

Se uitară unul la altul pentru un timp. 

- Căile Domnului sunt de nepătruns, spuse ea în cele din 
urmă, ca şi când tocmai descoperise acest lucru. Tu, fiul 
unei egiptene! Tu eşti acum stăpânul nostru şi cu tine 
vorbeşte Dumnezeul lui Avraam! 

El o privi fără nici un cuvânt, respectând-o mai mult ca 
pe o muribundă, decât ca pe o soră. N-o iubise niciodată pe 
Miriam. Nu fusese sora consolatoare pe care şi-o dorise. Nu 
apreciase la el decât importanţa pe care o avea pentru 
apiri. Şi în definitiv, gândi el amuzat şi melancolic, ea îi 
semăna. Căci şi el îi preferase fără să stea pe gânduri pe 
slujitorii proiectului celest, aşa cum era Josua. Chiar şi 
Sefira îi apărea ca o slujitoare a acestui proiect, pentru că 
ea era tovarăşa perfectă. 

- Nu duceam lipsă de oameni viteji, dar ţie ţi-a revenit 
onoarea de a ne conduce! 

- Descopăr în vocea ta şi resentiment, şi uimire, zise el. 

- Nu ştiai limba noastră şi totuşi ţie ţi-a dictat Domnul 
poruncile! Vezi, tu, Mose, uimirea mea este reală. Mă 


193 


minunez, într-adevăr, de inteligenţa Domnului! Căci cu 
adevărat tu erai omul care ne trebuia, tu ne-ai scos din 
Egipt şi iată-ne acum liberi, cu o armată şi cu turme! N-aş fi 
crezut asta când am venit să te anunţ, în curtea palatului, 
la Memfis, că tatăl tău murise şi când tu ai plecat călare 
fără să-i spui un singur cuvânt măcar soioasei care eram pe 
atunci. Nu, n-aş fi crezut asta pe vremea când tu erai prinţ 
în Avaris şi când ai binevoit să mă vizitezi ca să-mi faci 
cadou un pisoi şi o gâscă. Nu, într-adevăr, n-aş fi crezut 
niciodată că vei ajunge şeful nostru! 

- Şi resentimentul? 

- Nu mai am timp pentru resentiment. Era un răspuns 
dictat de orgoliu. 

- Eram proastă pe atunci. Nu înţelegeam că sângele apă 
nu se face. 

- Ce vrei să spui? 

- Ea pufni într-un râs scurt, sarcastic, un capriciu caustic. 

- Tu întrebi, Mose? Tu ai puterea în sânge! Eşti ca toţi 
ceilalţi din familia lui Seti şi ai lui Ramses: sunteţi născuţi 
pentru putere. E singura voastră hrană. Am observat cum, 
după ce am plecat din Egipt, te mulţumeai cu mai nimic, 
câteva fructe uscate, o bucată de pâine, o jumătate de 
ploscă de apă sălcie... 

- Am părăsit Egiptul şi familia regală cu mult timp în 
urmă. Am îmbrăţişat cauza voastră. 

- Nu-ţi ajungea să fii prinţul în fapt al Egiptului de Jos. 
Erai înhămat la jugul unchiului tău, Ramses. Aspirai, în 
orgoliul tău, să nu mai răspunzi în faţa nimănui, în afară de 
Domnul. 

- Mereu aceleaşi insolenţe, Miriam. Dar tu eşti prea 
bolnavă, ca să mă înfurii. 

Stăteau acolo, amândoi, în acel peisaj paşnic, ca nişte 
stane de piatră, el ferm, ea tremurând în primele adieri ale 
morţii. El se impacientă. 


194 


- N-ai înţeles nimic, Miriam. Nimic. Vei ajunge în Şeol* 
cocoşată sub povara sacului de idei false şi de resentimente 
derizorii. g 

- Ce n-am înţeles? Intrebă ea cu dispreţ. 

- Puritatea. Puritatea! Egiptul, Seti, Ramses, toate astea, 
ştii ce  însemnau pentru un copil? Compromisurile, 
combinaţiile, lupta pentru profit şi putere, bineînţeles! 
Puterea pentru putere! Toţi aceşti oameni care complotau 
şi păcătuiau, cu gura plină de gâştele care vă lipseau atât 
de mult! Cu răsuflarea încărcată de mirosul de usturoi şi 
ceapă care vă bântuie amintirile! Sexul şi banii şi minciuna 
şi puterea m-au făcut să plec din Egipt. Ai uitat sensul 
purității şi al justiţiei care sunt într-un copil? Crezi tu 
într-adevăr că mi-e sete de putere? M-am înconjurat de 
semne ale puterii? Port aceeaşi robă, aceeaşi manta, 
aceleaşi sandale ca atunci când m-am dus să vă întâmpin la 
ieşirea din Egipt. Mănânc puţin şi mai puţin bine decât 
majoritatea dintre voi. Nu, Miriam, nu gustul puterii mă 
animă, ci puritatea Domnului, justiţia şi splendoarea 
Domnului! 

Ea păru tulburată şi cu sprâncenele încruntate, cu o 
figură supărată, dintr-o dată perplexă, ridică din umeri. 

- Şi unde l-ai descoperit pe Dumnezeu dacă nu la noi? 

- Nu ştii nimic. Dumnezeu este în fiecare dintre noi. El 
este chiar în inima unor egipteni, cei care nu se lasă orbiţi 
de zeii care latră sau grohăie. Domnul înalt şi pur... 

Îşi aminti de Nesaton, de şedinţele de meditaţie de pe 
malul mării. Miriam îi întrerupse gândurile. 

- De ce l-ai numit pe Aaron şeful clerului? reluă ea. Nu-l 
iubeşti. Nu l-ai iubit niciodată pe Aaron, pentru că este un 
om slab şi plin de compasiune, tu nu iubeşti decât oamenii 
tineri şi puternici. Tu îl iubeşti pe Josua, care este o brută. 
Aproape că ai făcut din el fiul tău, moştenitorul tău. 

- Domnul, de care te minunezi atât, Miriam, nu suportă 
oamenii slabi. Din slăbiciune a mers Aaron să danseze în 
faţa Viţelului de aur, nu din perversitate. 


195 


- Atunci de ce l-ai ales? 

- Pentru că e nevoie de o continuitate. El v-a reunit în 
Egipt. 

- Şi poate şi pentru că tu nu vrei să fii şeful clerului. Tu 
eşti şef de război, nu-i aşa, Mose? 

El dădu din cap vrând parcă să spună că aborda subiecte 
la care nu se pricepea. 

- Războaiele nu s-au terminat, Miriam. A fi în slujba 
Domnului este, într-adevăr, o muncă foarte solicitantă. 

- Sunt aproape fericită că o să mor în curând. Căci voi 
muri în curând, o ştii deja. M-am săturat de războaie. M-am 
săturat de violenţă. Eu sunt ca toate femeile lui Israel. Aş 
vrea să văd Pământul Făgăduit, unde castanii înfloresc fără 
să simtă niciodată răsuflarea războinicilor beţi, unde 
pântecul femeilor se rotunjeşte fără să se teamă de spade 
şi unde oboseala bărbaţilor nu este niciodată decât o zi de 
muncă plină. Nu ştiam ce înseamnă promisiunea 
Canaanului. Urăsc mirosul de sânge. 

El dădu din cap. 

- Nu eu vreau sânge. Sunt scopurile Domnului. 

- Sunt crude. 

- Nu huli! 

- Sunt crude! strigă ea. Şi tu eşti imaginea lor! 

O privi îndelung. Ştia că n-o să-şi mai vorbească 
niciodată. Ea se întoarse la cortul ei. Şi el se întrista. 

Vestea terminării Chivotului şi a Sanctuarului provocase 
o adevărată emoție, iar aceasta se transformă în 
efervescenţă când Mose ceru să se elibereze centrul taberei 
şi când leviţii se instalară aici iar perimetrul destinat 
Sanctuarului fu interzis tuturor şi plasat sub garda 
soldaţilor. Leviţii transportară atunci planşele şi barele şi 
montară edificiul după instrucţiunile lui Mose şi ale 
artizanilor, cu faţa spre sud. Bătrâni şi tineri veniră să vadă, 
dar de la distanţă, cum se ridicau planşele, cum erau fixate 
împreună şi după ce un perete a fost asamblat, cum se 
introduceau pe lângă el drugi de salcâm ca să-l 


196 


consolideze. Apoi leviţii transportară Chivotul în fundul 
sanctuarului şi, la sfârşit, aşezară altarul înaintea lui. 

Apirii văzură Chivotul doar în trecere, în timp ce îl 
transportau. O magnifică ladă poleită cu aur, strălucind, o 
adevărată bucată ruptă din soare. Capacul, acoperit de 
aripile heruvimilor, suscită comentarii pline de încântare. 
Inelele prin care treceau drugii care serveau la ducerea ei 
erau din aur! Picioarele erau garnisite cu inele de aur! Erau 
încântați de atâta splendoare şi se plânseră că nu puteau 
să-l privească mai mult. Se apucară să examineze 
Sanctuarul. Şi când acesta fu în cele din urmă ridicat, 
asistară plini de uimire la transportarea altarului, şi el poleit 
în întregime cu aur. Ca şi drugii altarului! Poleiţi şi ei în 
întregime cu aur! Se bătură pe locul de unde puteau vedea 
plantarea pilonilor care marcau perimetrul curţii. Erau mai 
ales conştienţi de faptul că avea loc un eveniment, că 
istoria lor mergea înainte, că Domnul nu-i uitase. 

Chiar şi madianiţii veniră să vadă şi ei ce puteau, atât de 
mare era gloata. Se căţărară în copaci pentru a vedea 
pereţii Sanctuarului. Taberele lor erau în fierbere. Apirii 
construiseră pentru zeul lor o casă folosind până şi cuie din 
aur! 

Tinerii şi copiii fură cei mai impresionați. Spectacolul 
bărbaţilor care transportau cu gravitate planşele poleite cu 
aur, garnisite cu aur, bătute în cuie de aur... 

- Cine este Domnul? Întrebară ei seara, înainte de 
culcare. 

- Regele nostru nemuritor, care veghează asupra 
noastră. 

- Unde stă? 

- În cer. 

- El este regele tuturor oamenilor? 

- Este regele nostru. 

- Este mai mare ca Mose? 

- El nu va muri niciodată. 


197 


- De ce atâta aur? Întrebă Gherşon, fiul lui Mose, care se 
întorcea de la lecţia de caligrafie pe care o făcea cu un 
bătrân. 

Sefira întoarse capul, surprinsă de întrebare. 

- Pentru că aurul nu se înnegreşte niciodată când este 
pur. Domnul este pur, Gherşon. Este puritatea însăşi. Să nu 
uiţi niciodată. Puritatea. 


12 
Răzvrătiri 

Dar Josua avea dreptate. Certurile pentru apă dintre 
păstori amenințau să ducă, mai devreme sau mai târziu la 
înfruntare. 

- Este mai greu să te lupţi împotriva oamenilor cu care 
te-ai înţeles bine, zise Josua. 

- Să plecăm atunci, conveni Mose. 

Opt zile întregi, nouă punând la socoteală şi sabatul, au 
fost necesare pentru a ridica tabăra. In timpul acestei lungi 
opriri, mulţi cedaseră nebuniei de a planta: ceapă, lăptuci, 
cicoare, castraveți... 

Cu inima sfărâmată, ei smulseră ceapa abia formată, 
lăptucile de un verde crud, cicoarea care abia răsărise şi 
castraveţii încă verzi. 

- O să aveţi mai mult noroc în Canaan, le spuneau 
bătrânii drept consolare. 

Dar instinctul de a cultiva nu cedează decât aceluia de a 
se perpetua. Unii se ataşaseră de câte un smochin, alţii de 
o brazdă de coriandru sau de usturoi sălbatic. 

- Slavă Domnului că nu aţi plantat grâu, c-am fi rămas 
aici pentru totdeauna! 

Leviţii dădură dovadă de o abilitate uimitoare; în trei 
zile,  demontaseră totul, stâlpii incintei şi pereții 
Sanctuarului, totul ambalat în rogojini şi cuverturi, şi nu 
aşteptau decât semnalul de plecare. 

Josua străbătu taberele cu oamenii lui pentru a se 
asigura că toată lumea era gata, după care sunetele 


198 


trompetelor răsunară în vale. Madianiţii, surprinşi, îşi 
întrerupseră activităţile. Apirii plecau. Se vărsară lacrimi pe 
ascuns, amanți despărțiți, prietenii întrerupte din cauza 
plecării, neînţelegeri preschimbate în regrete. La urma 
urmei, aceşti apiri nu fuseseră tipi răi. Ştiau să se distreze, 
fiicele lor erau fierbinţi şi băieţii veseli. 

Chiar şi Evi, care nu mai fusese văzut de la episodul cu 
Viţelul de aur care îl ofensase peste măsură, veni să-l 
salute pe Mose, urmat de un servitor care ducea un sac de 
mirodenii şi un burduf cu vin. 

- Aşadar plecaţi? 

- Era hotărât. 

- Unde mergeţi? 

- Spre Canaan, după cum ţi-am spus. 

- Vă urez prosperitate. 

- Pacea Domnului fie cu voi. 

Desigur, mulţi oameni muriseră în timpul şederii la 
madianiţi, dar se născuseră şi mai mulţi. 

Cât priveşte animalele,  măgăriţele  concepuseră 
măgăruşi iar cămilele, cămiluţe. Fără a mai vorbi despre 
turme, care numărau mai mulţi miei şi iezi ca la venire. ŞI 
apoi, apirii adunaseră bunuri, haine, provizii, lemn şi se 
obişnuiseră totodată cu tot felul de tabieturi. In loc să se 
grăbească, ca altă dată, jigăriţi, în rânduri compacte, cu 
boccelele pe spate, lăsaseră o anumită distanţă între un 
grup şi altul. La fel, între momentul când se vedeau trecând 
cei din fruntea convoiului şi cel în care se vedeau cei din 
coada convoiului, se scurgea o zi întreagă. In frunte erau 
Mose şi Aaron călare, apoi ai lor, formând un mic grup care 
urmau îndeaproape  leviţii, cu Chivotul şi Sanctuarul 
demontat, păziţi de jumătate din trupele lui Josua, să fi fost 
două mii cinci sute de oameni. Cealaltă jumătate a 
soldaţilor încheiau convoiul. 

Şi toată această lume trebuia să bea apă, bineînţeles. 

După unsprezece zile de mers, ajungând într-o vale mult 
mai înverzită decât cea pe care o părăsiseră, ei se grăbiră 


199 


să adape turmele şi celelalte animale, să umple ulcioarele 
şi ploştile la numeroasele râuşoare care şerpuiau printre 
coline. Un sat se profila în depărtare într-o vale şi un păstor, 
mai întâi îngrozit de masa de oameni şi de animale pe care 
o vedea dintr-o dată revărsându-se, îngăimă că era Kadesh, 
sediul regelui madianit Reba. Apoi se grăbi să o şteargă 
mânând în faţa lui cele doisprezece oi. Două puțuri se 
găseau la mică distanţă, dar femeile apiru care credeau că 
se pot aproviziona de acolo se întâlniră cu femeile 
madianite care îşi umpleau şi ele ulcioarele. 

- De ce aţi venit aici? le întrebară femeile madianite pe 
cele apiru după ce au aruncat priviri îngrijorate către 
formidabilul fluviu format din oameni şi animale care se 
profila în vale. 

- Să ne umplem ulcioarele. 

- Nu sunt puţurile voastre. 

- Oamenii lui Evi erau mai primitori decât voi. 

- Noi nu suntem din tribul lui Evi, ci din cel al lui Reba. 
Plecaţi de aici. 

Femeile apiru făcură aşadar cale-ntoarsă, promiţându-şi 
să revină în cursul nopţii pentru a-şi umple ulcioarele. In 
timp ce apirii îşi instalau corturile, apăru un grup de 
cincizeci de oameni, vrând să afle cine era şeful lor. In faţa 
lui Mose, cel care îi conducea spuse: 

- Noi suntem fiii şi şefii clanurilor regelui Reba. Cu ce 
drept vă instalaţi aici? Sunteţi pe pământurile acestui rege. 

- Nu facem decât o haltă. Regele Evi ne-a acordat 
ospitalitate şi credem că şi regele vostru poate face acelaşi 
lucru. 

- Nu asta e intenţia lui. O să ne devastaţi păşunile şi o să 
ne epuizați rezervele de apă. 

Josua, care văzu delegaţia venind, se grăbi să ajungă cu 
cinci sute de oameni şi să se posteze la vederea 
madianiţilor, la câţiva zeci de paşi de Mose. El şi doi dintre 
locotenenţii lui erau călări, cu spadele la centură. 


200 


- Suntem aici, nu putem să ne volatilizăm fiindcă aşa, 
vreţi voi, răspunse Mose. V-am spus că nu facem decât o 
haltă. Aş vrea ca ea să fie pacifistă. 

Madianiţii îi aruncară o privire furioasă şi după ce-i 
măsurară pe soldaţii care îl înconjurau,  făcură 
stânga-mprejur fără nici un cuvânt, pentru a-i raporta 
regelui. Aceşti madianiţi păreau mai prosperi decât ceilalţi, 
aveau fără îndoială arme şi puteai sa crezi ca nu le tineau 
degeaba. 

Leviţii veniră să-i întrebe pe Mose dacă trebuia să 
instaleze Sanctuarul şi Chivotul. 

- Nu încă, spuse Mose. Nu vreau să se afle în centrul 
unei bătălii. Să vedem întâi care sunt intenţiile acestor 
madianiţi. În orice caz, vreau ca Sanctuarul să fie construit 
în prima zi din lună şi Elul* se termină. Mai sunt opt zile 
până la prima zi din Tişri, ziua destinată instalării Casei 
Domnului. 

O dată această zi venită, se instaurase deja un status 
quo, ca şi în cazul oamenilor lui Evi, cu diferenţa că, de data 
asta, apirii şi madianiţii nu legară deloc relaţii de prietenie. 
Dimpotrivă: Încăierările între păstori şi păruielile la puțuri 
erau frecvente. Dar, în sfârşit, puteai să-ţi imaginezi o 
şedere mai îndelungată împreună. Mose îi convocă pe leviţi. 

- instalaţi Sanctuarul şi Chivotul. Vreau ca toţi cei dintre 
voi care au împlinit douăzeci şi cinci de ani şi care sunt 
sănătoşi să participe la paza Sanctuarului. 

Apoi îl chemă pe Mişael. 

- Cere-i lui Josua o escortă de douăzeci de oameni, ia de 
la trezorier argint şi cupru şi mergi la Kadesh să cumperi un 
război de ţesut. Dacă au două, cumpără-le pe amândouă. 

- Cum ne vor primi? 

- Perspectiva unui câştig trece înaintea sentimentelor. 
Mişael începu să râdă iar Mose surâse. 

- Nu şi în cazul meu, stăpâne. 

- De-aia tu te numeri printre fiii mei. Dacă au fire de in 
neţesute, cumpără şi din astea. Inul cel mai fin. Cumpără 


201 


de asemenea vopsea, violet, roşu şi stacojiu. Şi mai 
cumpără şi toată tămâia pe care vor accepta să ţi-o vândă. 
Du-te. 

Mişael se întoarse seara cu un singur război de ţesut. 
Folosit, dar în stare bună. Plus firele de in şi culorile. Şi un 
sac mare cu tămâie. 

- A fost aşa cum ai prevăzut. La început s-au arătat 
arţăgoşi, dar când le-am spus de ce am venit, s-au îndulcit. 

- Foarte bine, zise Mose. Şi îl convocă pe Bezalel. 

- Uită-te cu atenţie. 

- Un război de ţesut! făcu Bezalel surprins. 

- Vreau să-mi mai faci alte două exemplare. Cât îţi ia? 

- O săptămână. Fără să punem la socoteală sabatul. 
Apoi fu rândul cioplitorului în piatră. 

- Vreau să-mi faci o cuvă perfect etanşă de trei coţi 
lărgime şi cinci lungime. Va fi destinată vopsitului pânzelor 
care vor acoperi Sanctuarul şi care vor atârna pe stâlpii 
curţii. 

În timpul acestor pregătiri, muri Miriam. Mulțimea se 
adunase în faţa corturilor lui Mose şi Aaron. Lacrimile 
scăldau faţa lui Aaron în timp ce Mose privea cu ochi uscati. 

-Aşadar n-o plângi? Îl întrebă Elişeba. 

- Să mă prefac că am crezut-o nemuritoare? 

- E sora ta... 

- In realitate, Elişeba, am fraţi pe care nu i-a zămislit 
mama mea. Îți alegi părinţii. 

Dar însoţi totuşi micul cortegiu funebru care ducea 
rămăşiţele pământeşti ale surorii lui vitrege în munţi. Toţi 
aşteptau ca el să rostească o oraţie. Fu scurt. 

- Domnul, eliberatorul nostru, este imens. Fiinţa umană 
este muritoare şi nu poţi să cunoşti decât o parte infimă din 
ea, şi asta atunci când ai binecuvântarea ei. Ceea ce 
înseamnă că adesea ne bucurăm sau ne mâhnim de ceea 
ce nu cunoaştem. Numai Cel Drept, conştient de limitele 
privirii sale, îşi păstrează sufletul egal în orice împrejurare 
ştiind că Domnul hotărăşte pentru el după voinţa Lui de 


202 


nepătruns. Vreau să sper că sufletul lui Miriam este capabil 
de acum înainte să judece micimea vieţii ei pământeşti. 

Abia întorşi în tabără, îi spuse lui Aaron: 

- Începând de mâine, vei arde tămâie în fiecare 
dimineaţă pe altarul de aur al Domnului. Seara, te vei duce 
să aprinzi sfeşnicele şi vei arde iarăşi tămâie. În primele ore 
ale dimineţii şi ale nopţii trebuie ca tămâia să ardă pe 
altarul Domnului. 

Aaron ridică spre el ochii înroşiţi de lacrimi. Mose 
rămânea impasibil. 

- Nu mi-ai spus nici măcar o singură vorbă de consolare. 
Nici copiilor lui Miriam nu le-ai spus. Chiar şi ofiţerii egipteni 
aveau astfel de cuvinte pentru soldaţii ai căror fraţi mureau 
în luptă. 

- Nu trebuie să aşteptăm consolare decât de la Domnul, 
Aaron. 

- Deci trebuie ca inima ta să fie uscată! strigă Aaron şi 
se îndepărtă brusc. 

Luna plină părea să agite spiritele, căci după puţin timp, 
Mişael şi Hur veniră să-l vadă pe Mose în timp ce dădea pe 
gât un bol de supă şi o bucată de pâine cu brânză de oaie. 
Nu spuseră nimic, dar figurile lor necăjite vorbeau în locul 
lor. Mose îi invită să se aşeze şi le oferi din tainul lui. Luară 
din curtoazie unul o smochină uscată, altul o prăjiturică cu 
miere, în loc de băutură, apă. 

- Bine, zise el. Ce s-a întâmplat? 

Regula care interzicea să aduci veşti proaste îi punea în 
încurcătură, dar loialitatea îi făcea să nu ţină aceste veşti 
secrete. Cei doi bărbaţi începură să se bâlbâie. 

- Nu înţeleg nimic, spuse Mose agasat. Spuneţi ce aveţi 
de spus. 

- O răzvrătire, spuse în sfârşit Mişael. -Da? 

- Corah, Datan, Abiram, On... Şi alţii. 

- larăşi? 

Mose îşi trecu mâinile peste faţă. Corah, fiul lui Cohat, 
era vărul lui, un levit care-şi manifestase deja 


203 


nemulţumirea la puţin timp după ieşirea din Egipt, apropo 
de apă şi de alimente. Datan, Abiram şi On era rubeniţi care 
nu acceptaseră niciodată, nici ei, fără a se împotrivi, 
autoritatea lui Mose. Făceau parte dintr-un nucleu 
contestatar care găseau întruna o sută de motive ca să 
discute deciziile lui Mose. 

- Şi ceilalţi cine sunt? Întrebă Mose. 

- Leviţi. Chiar în acest moment ţin o reuniune. 

- Ce spun? 

- Că nu există nici o rațiune în a se supune autorităţii 
tale şi nici în a accepta ca Aaron şi fiii lui să fie şefii clerului. 

- Mă duc să-i văd. Tu du-te să-l previi pe Josua. 

Mose trimise după Aaron şi împreună merseră la locul 
reuniunii. Toţi se întrerupseră când îi văzuseră venind pe 
cei doi. Erau mai bine de trei sute, formând un cerc în 
exteriorul căruia se aflau câteva femei. 

- În loc să discutaţi între voi, mai bine veniţi să-mi pre- 
zentaţi plângerile voastre, spuse Mose măsurându-i din 
priviri. 

- Nu se poate discuta cu tine, i-o întoarse Corah. Nu 
putem decât să ascultăm ordinele tale şi să le executăm. 
Tu domneşti peste noi ca un faraon. 

Mose ridică din umeri. Era o obsesie! 

- Dac-aş fi un faraon, Corah, şi tu ai fi la fel, fiindcă eşti 
vărul meu. Ce vreţi? 

- Ce vrem? strigă On, înaintând spre Mose şi dând din 
mână. Numai tu decizi pentru tot! Nimeni n-are dreptul să 
ridice o obiecţie! Nu mai există şef de trib, şef de clan, 
autoritatea ta îi sufocă pe toţi ceilalţi! Vorbeşti fără încetare 
despre Domnul, dar Domnul este cu noi toţi şi în fiecare 
dintre noi. Tu nu eşti mai bun ca noi! 

- N-am spus niciodată că sunt mai bun ca voi. Când vom 
ajunge în Canaan, veţi putea face ce-o să credeţi că-i bine. 
Deocamdată, eu sunt cel care am hotărât să vă conduc în 
afara Egiptului. Aţi fost cu toţii de acord. Pentru asta vă 


204 


trebuie un şef şi se întâmplă ca eu să fiu acela. Acum, care 
este motivul concret al acestei reuniuni? 

- De ce l-ai numit pe Aaron în fruntea noastră? Nu sunt 
aşadar decât executanţi printre noi? Nu cumva principala 
lui calitate este aceea că ţi-e frate? Intrebă un levit. 

Aaron păli. Or să vorbească iarăşi de povestea aia cu 
Viţelul de aur? In acel moment, sosi Josua urmat de trei 
sute de soldaţi. 

- Dintre toţi, v-am ales pe voi ca să oficiaţi serviciile 
pentru Domnul, strigă Mose, şi mi se pare just ca şeful 
vostru să fie cel care v-a adunat în Egipt, după voinţa 
Domnului, şi care apoi v-a scos împreună cu mine, tot sub 
protecţia Domnului. Nimic n-o să vă împiedice mai târziu, 
când Aaron va îmbătrâni, să faceţi dovada înţelepciunii 
voastre. 

- l-ai numit şi pe fiii lui! 

- Fiii mei sunt leviţi ca şi voi! spuse Aaron. 

- Asta vă exclude din rândul leviţilor sau din serviciul 
Domnului? reluă Mose. Credeţi deci că Eleazar şi fraţii lui ar 
putea să facă totul? 

Păreau să se fi calmat şi unul dintre ei chiar ridică vocea 
să spună că numirea lui Aaron era legitimă, pentru că 
Domnul însuşi îl desemnase în egală măsură. 

- Acum, întrebă Mose, de ce rubeniţii au cauză comună 
cu leviţii? Ar vrea să intre în serviciul Sanctuarului? 

- N-am spus asta, răspunse Datan. Noi am vrea să ştim 
din ce motiv deţii tu autoritatea supremă şi ai mereu 
ultimul cuvânt în orice. Noi nu suntem mai puţin 
respectabili decât tine. Cerem să fim consultaţi. 

Faţa lui Mose se congestiona. El respiră adânc pentru a 
se calma. 

- Ştim cu toţii ce se întâmplă cu acele grupuri în care 
toată lumea vrea să fie şef. Voi nu sunteţi şefi de trib şi nici 
nu vreţi să vedeţi că avem aşa ceva. Nu sunteţi judecători 
şi nici nu vreţi să vedeţi că avem judecători. Căci tu, Datan, 
şi tu, Abiram, şi tu, On, şi voi toţi, spuse el arătând cu 


205 


degetul spre cei care se grupaseră în spatele lor, voi 
spuneţi că sunteţi pătrunşi de spiritul Domnului, dar nu 
acest spirit vă îndeamnă la răzvrătire, ci vanitatea voastră. 
Voi vreţi să străluciți în ochii alor voştri, nu-i aşa? Şi vă 
spuneţi: “De ce ne comandă Mose?” Dar, pentru că aveţi 
ochii acoperiţi cu puroi, voi n-aţi văzut că Domnul s-a 
manifestat public. Voi n-aţi văzut Tablele Legii. Voi n-aţi 
văzut că eu nu sunt decât instrumentul Domnului şi că 
acest instrument vă este în întregime devotat. În realitate, 
nu este pentru prima dată când sunteţi împotriva mea sau 
cel puţin credeţi că sunteţi împotriva mea. Sunteţi 
împotriva instrumentului Domnului. Ceea ce înseamnă că 
locul vostru nu este printre noi. 

El arătă cu degetul spre ei. 

- Vă exilez, tună el. Vă las în viaţă şi vă abandonez 
justiţiei Domnului. Strângeţi-vă corturile şi părăsiţi poporul 
nostru, voi, familiile voastre şi servitorii. Soldaţii vă vor 
conduce la o zi de mers de aici. 

Un strigăt de furie ţâşni din gura lui Abiram. Dar deja 
leviţii săriră să-l potolească în timp ce soldaţii înaintau. 
Mose şi Aaron se întoarseră cu spatele şi plecară. 
Rebeliunea fusese înăbuşită. 


13 
Legile 


O sută de soldaţi îi înconjuraseră a doua zi dimineaţă pe 
cei aproape cincizeci de bărbaţi cu figuri înverşunate, femei 
plângând, copii ruşinaţi, toţi încărcaţi cu baloturi, şi îi 
escortau în afara văii. Erau rebelii şi familiile lor. 

Apirii îi priveau posomorâţi. Unii propuseră să li se dea 
hrană pentru drum, alţii protestară. 

- Ce se va întâmpla cu ei? 

- Ar trebui să fie mulţumiţi că au scăpat cu viaţă. 


206 


- Cu viaţă, e prea repede spus, cum se vor apăra? 
Locurile sunt bântuite de urşi şi de lupi. 

- Nu mai au de contestat autoritatea lui Mose! 

- Dar sunt fraţii noştri... 

- Un frate se răzvrăteşte împotriva alor săi? 

Exilaţii se pierdură în curând într-un nor de praf în 
depărtare, în vale, dar acest praf otrăvi tabăra. Judecătorii 
încercară să pună capăt disensiunilor, amintind că un om 
care pretindea să se sustragă legii greşea şi că Datan, 
Abiram, On şi toţi ceilalţi se excluseseră singuri din 
comunitate. Dar mai erau şi alţii care se temeau să nu se 
trezească excluşi într-o bună zi pe motiv că i-ar fi provocat 
neplăceri lui Mose. 

In acest timp, ţesătorii îşi făceau treaba. Ei veniră să-i 
arate lui Mose întâiul cot ţesut. Acesta pipăi şi cântări în 
mână pânza, apoi dădu din cap. 

- E bine, arătaţi-o şi lui Aaron. 

Apoi Mose îi convocă pe Aaron şi pe judecători şi le 
spuse: 

- V-am spus că o să vă comunic şi alte porunci ale 
Domnului legate de legile care trebuie să ne conducă. A 
sosit timpul s-o fac. Cereţi să vi se aducă suluri de papirus 
şi calame*, ascultaţi-mă şi scrieţi. A 

- Trebuie să scriem toţi sau doar unul dintre noi? Intrebă 
decanul de vârstă al judecătorilor. 

- Vor scrie trei dintre voi poruncile Domnului, pentru ca, 
dacă unul face o greşeală, ceilalţi doi să-l poată corecta. 

- Dar nu avem nici papirus, nici cerneală, nici calame. 
Trebuie să mergem la Kadesh să cumpărăm şi asta ne va 
lua o zi întreagă. 

A doua zi, adunarea se întruni din nou. Mose era aşezat 
în faţa judecătorilor şi a lui Aaron, strânşi în semicerc, pe 
taburete. Cei trei redactori ţineau tăblițe pe genunchi iar 
lângă ei, pe pietre, erau puse călimările cu cerneală şi câte 
un cuţit pentru a ascuţi calamele. 


207 


- Dacă vei cumpăra un rob apiru, începu Mose, va sluji 
pentru tine şase ani, dar în al şaptelea va fi liber fără să 
plătească nimic. Dacă a venit singur la tine, să plece singur, 
dar dacă era însurat, să plece şi femeia împreună cu el. 
Dacă stăpânul lui i-a dat o soţie şi a avut fii sau fiice cu ea, 
femeia şi copiii vor fi ai stăpânului şi bărbatul va pleca 
singur. Dar dacă robul zice: “Eu iubesc pe stăpânul meu, pe 
soţia mea şi pe copiii mei şi nu vreau să fiu liber”, atunci 
stăpânul să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, în faţa uşii sau 
pe prag, să-i găurească o ureche cu o sulă şi robul va 
rămâne sclavul lui pentru totdeauna. 

Judecătorii se aplecară unul spre altul pentru a comenta 
această lege în şoaptă, dând puternic din cap. 

- Dacă un om îşi vinde fiica drept roabă, ea nu-şi va 
recăpăta libertatea aşa cum ar face-o un bărbat. Dacă 
stăpânul ei n-a avut relaţii cu ea şi dacă ea nu-i place 
acestuia, el îi va permite răscumpărarea. Dar nu va avea 
dreptul s-o vândă unor străini, căci s-a purtat necinstit faţă 
de ea. Dacă o dă de soţie fiului său, să se poarte cu ea 
după dreptul unei fiice. Dacă va lua de soţie o altă femeie, 
n-o va priva pe cea dintâi de hrană, de îmbrăcăminte şi de 
drepturile ei conjugale. Dacă nu-i va da aceste trei lucruri, 
ea va fi liberă fără nici o răscumpărare. Ei ridicară ochii, 
gânditori. 

- Oricine loveşte un alt om şi îl omoară va fi pedepsit cu 
moartea. Dar dacă el nu o face intenţionat şi dacă şi-a 
întâlnit victima prin voinţa Domnului, ucigaşul va putea fugi 
într-un loc pe care-l voi hotărî eu... 

- Vrei să spui că Domnul îl va hotărî? ÎI întrerupse un 
judecător. 

- Aşa este porunca Lui. 

- Şi dacă nu va hotărî acest loc, cum ar trebui să 
înţelegem această poruncă? 

- O să dezbatem cazul. Dar dacă un om se gândeşte 
să-şi omoare aproapele, slujindu-se de viclenie, chiar de la 
altarul Domnului va fi smuls pentru a fi omorât. 


208 


Tăcu un moment. 

- Cine loveşte pe tatăl său sau pe mama sa să fie 
pedepsit cu moartea, reluă Mose. Cine răpeşte un om să fie 
pedepsit cu moartea, fie că-l va fi vândut, fie că omul va fi 
găsit în mâinile lui. 

Cine-şi blestemă tatăl sau mama va fi pedepsit cu 
moartea. 

- Un om cinstit n-are dreptul să-şi condamne tatăl, dacă 
acesta a comis o crimă? Întrebă un judecător. 

- O să dezbatem şi un astfel de caz, răspunse Mose pe 
acelaşi ton, înainte de a continua. Dacă doi oameni se 
ceartă şi unul dintre ei îl loveşte pe celălalt cu o piatră sau 
cu pumnul, fără să-l omoare, dar silindu-l să stea în pat; 
dacă acest om se reface şi poate umbla pe-afară sprijinit în 
toiag, agresorul lui nu va fi pedepsit decât cu despăgubirea 
timpului pierdut şi va fi nevoit să-şi îngrijească victima până 
la vindecarea deplină. Dacă un om îl loveşte pe robul lui, 
bărbat sau femeie, cu un baston şi robul moare pe loc, el 
trebuie să fie pedepsit. Dar dacă robul mai trăieşte o zi sau 
două, el nu va fi pedepsit, căci robul acela valorează argint 
pentru stăpânul său. Dacă în timpul unei certe, un om 
loveşte o femeie însărcinată destul de tare încât să-i 
provoace un avort, dar fără un alt rău, el va trebui să 
plătească o amendă cerută de soţul femeii după hotărârea 
judecătorilor. Dacă se întâmplă o nenorocire, o să daţi viaţă 
pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână 
pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, 
lovitură pentru lovitură, rană pentru rană. 

Mose îşi trase sufletul, privindu-i pe judecători cu un aer 
gânditor, luă o înghiţitură de apă şi continuă: 

- Dacă un bou va împunge şi va omori un bărbat sau o 
femeie, boul va fi ucis cu pietre şi carnea lui nu trebuie să 
fie mâncată; stăpânul animalului va fi absolvit de orice vină. 
Dar, dacă animalul avea obiceiul să împungă de ceva timp 
şi stăpânul lui fusese înştiinţat de lucrul acesta şi nu l-a 
supravegheat iar animalul ucide un bărbat sau o femeie, 


209 


atunci stăpânul lui va fi şi el pedepsit cu moartea. Dacă 
totuşi pedeapsa îi este comutată în amendă, el va plăti 
pentru răscumpărarea vieţii lui oricât i se va cere. Dacă 
boul împunge un băiat sau o fată, se va aplica aceeaşi 
regulă. Dacă boul împunge un rob, bărbat sau femeie, 
proprietarul lui va plăti treizeci de shekeli de argint 
stăpânului lor şi boul va fi omorât. 

Dacă un om descoperă o groapă sau dacă el sapă o 
groapă şi o lasă neacoperită şi un bou sau un măgar cade 
în ea, stăpânul gropii va suporta pierderea. El va despăgubi 
pe proprietarul animalului în argint, iar vita va fi a lui. 

Când boul unui om împunge boul altui om, omorându-l, 
vor vinde boul care a supravieţuit, vor împărţi banii şi vor 
împărţi şi boul mort. Dar dacă se ştia că boul avea obiceiul 
să împungă şi stăpânul lui nu l-a supravegheat, atunci 
acesta va fi nevoit să dea despăgubire bou pentru bou, iar 
animalul mort să fie al lui. 

Când un om fură un bou sau o oaie, şi-l taie sau îl vinde, 
va trebui să plătească cinci boi pentru boul furat şi patru oi 
pentru oaia furată. Dacă hoţul n-are de unde să dea, el va fi 
vândut ca rob pentru a-şi plăti furtul. Dar dacă animalul, 
bou sau oaie, este găsit viu în mâinile lui, el trebuie să 
plătească doar două animale. 

Dacă un hoţ este prins în flagrant delict şi este rănit 
mortal, nu va fi considerată crimă; dar dacă fură după 
răsăritul soarelui şi este omorât, atunci este crimă. 

Dacă un om dă foc unui câmp de grâu sau unei vii şi lasă 
focul să se întindă pe câmpul altuia, atunci să dea ca 
despăgubire din propria sa recoltă; şi dacă câmpul vecin e 
devastat complet, să dea ca despăgubire cel mai bun rod 
din ogorul sau din via lui. 

- Vom avea aşadar şi vii! strigă unul dintre judecători. 

- Cuvântul Domnului este că vom intra în Canaan, spuse 
Mose. 

El profită de întrerupere pentru a reflecta o clipă şi reluă. 


210 


- Dacă izbucneşte un foc şi se întinde prin mărăcini şi 
arde grâul în snopi sau în picioare sau arde câmpul tot, cel 
care a declanşat incendiul să plătească despăgubire 
deplină. 

Când un om îi încredinţează altuia argint sau unelte spre 
păstrare şi sunt furate din casa acestuia din urmă, hoţul 
trebuie să dea înapoi dublu, dacă e găsit. Dacă hoţul nu e 
găsit, stăpânul casei se va prezenta în faţa Domnului 
pentru a declara că n-a pus mâna pe avutul aproapelui său. 
In orice caz de înşelăciune cu privire la un bou, un măgar 
sau o oaie, o haină sau orice alt lucru pierdut care ar putea 
fi reclamat, fiecare dintre părţi îşi va pleda cauza în faţa lui 
Dumnezeu; acela pe care Domnul îl va declara vinovat, va 
înapoia dublu aproapelui său. 

Judecătorii se consultară şi zgomotul făcut de calame pe 
papirus se întrerupse. 

- O să-l plictisim pe Dumnezeu cu furtul unei haine? 
Întrebă unul dintre ei. 

- Dreptatea nu-l plictiseşte niciodată pe Dumnezeu. 

- Şi care e rolul nostru? 

- Este definit de toate legile precedente. Reiau. Când un 
om încredinţează altuia spre păstrare un măgar, un bou, o 
oaie sau orice alt animal şi dacă animalul moare, este rănit 
sau dispare, atunci acela va jura în faţa lui Dumnezeu că 
n-a pus mâna pe avutul aproapelui său. Stăpânul animalului 
va primi jurământul acesta şi nici o despăgubire nu va fi 
plătită. Dacă animalul a fost furat, omul îl va despăgubi pe 
proprietar. Dacă animalul a fost atacat de o sălbăticiune, el 
va aduce ce-a mai rămas din el ca dovadă; el nu va trebui 
să înlocuiască ce a fost sfâşiat. 

Când un om împrumută aproapelui său o vită şi ea este 
rănită în absenţa stăpânului ei, cel care a luat-o cu 
împrumut va trebui s-o plătească în întregime; dar dacă 
stăpânul era de faţă, nu i-o va plăti. Dacă vita a fost dată cu 
chirie, aceasta va fi de ajuns. 


211 


- Înţelepciunea Domnului este infinită! exclamă unul 
dintre judecători. A prevăzut totul! 

Mose îi aruncă printre gene o privire suspicioasă. Tonul 
judecătorului i se păruse cam prea entuziast - aceşti 
oameni erau sinceri sau îşi băteau joc de el? Continuă: 

- Dacă un om seduce o fecioară nelogodită, îi va plăti 
zestrea şi o va lua de soţie. Dacă tatăl ei refuză să-i dea 
mâna fiicei sale, seducătorul va plăti în argint preţul zestrei 
cuvenite fecioarelor. 

Să nu lăsaţi să trăiască o vrăjitoare. 

- N-ar trebui să definim ce e aceea o vrăjitoare? Întrebă 
un judecător. 

- E nevoie de o definiţie? 

- O vrăjitoare este doar cea care face vrăji sau şi femeia 
care recurge la serviciile unei vrăjitoare pentru propriul ei 
interes? 

- O să dezbatem situaţia, răspunse Mose. Oricine are 
raporturi împotriva naturii cu un animal va fi pedepsit cu 
moartea. Oricine aduce jertfe oricărui alt zeu în afara 
Domnului va fi pedepsit cu moartea, după o judecată 
oficială. 

Judecătorii şi scribii rămaseră cu calamele în aer şi cu 
capul plecat. Aaron era agitat. 

- Legile sunt valabile începând de astăzi, zise Mose. 
Observă că toţi tăceau şi reluă. 

- Să nu te porţi rău cu un străin şi să nu-l asupreşti, căci 
şi voi aţi fost străini în Egipt. Să nu faci rău văduvei şi 
orfanului. 

Dacă o să-i asupreşti, fii sigur că le voi auzi strigătele de 
ajutor. Mânia mea se va ridica împotriva voastră şi vă voi 
nimici cu sabia, iar femeile voastre vor rămâne văduve şi 
copiii voştri orfani. 

Dacă Împrumutați arginţi vreunui sărac al poporului 
meu, să nu vă purtaţi ca un cămătar şi să nu cereţi 
dobândă de la el. 


212 


Dacă iei garanţie haina aproapelui tău, să i-o dai înapoi 
înainte de apusul soarelui, căci este singura lui învelitoare. 
Este haina în care îşi înveleşte trupul, cu ce-o să se culce? 
Dacă strigă la Mine, Eu îl voi asculta, căci eu sunt plin de 
milă. 

- înţelepciune divină! strigă acelaşi judecător de mai 
înainte. 

De această dată, fu rândul lui Aaron să se uite la el 
chiorâş. 

- Să nu huliţi pe Dumnezeu şi să nu blestemaţi pe şeful 
poporului vostru. 

- Să nu blestemaţi sau să nu contestaţi? Întrebă unul din 
scribi întrerupându-se. 

- Am zis să nu blestemaţi, răspunse Mose. Să nu păstraţi 
primul rod din recolta voastră, fie că e vorba de grâu sau de 
vie. Să-mi daţi pe primul născut dintre fiii voştri. Să faceţi la 
fel cu boii voştri şi cu oile voastre. Să rămână şapte zile cu 
mama lor şi în a opta să mi-i aduceţi. Să fiţi puri în faţa 
mea. Să nu mâncaţi carne sfâşiată de fiare pe câmp, ci să o 
aruncaţi la câini. 

- Într-adevăr, am văzut oameni care au mâncat carne pe 
jumătate devorată de animale şi care au murit după aceea 
de nebunie, cu bale la gură! declară un judecător. Cerinţa 
Domnului este de mii de ori îndreptăţită! Lăudat fie 
Domnul! 

Mose dădu din cap şi continuă: 

- Să nu răspândiţi zvonuri neadevărate. Să nu vă aliaţi 
cu cei răi ca să depuneţi mărturie mincinoasă. Să nu vă 
luaţi după mulţime ca să faceţi rău şi când veţi depune 
mărturie într-un proces, să nu treceţi de partea celor mulţi 
ca să falsificaţi dreptatea. Să nu părtiniţi pe cel sărac la 
judecată. 

Bău o gură de apă şi privi la papirusul deja plin. 

- Când veţi găsi boul sau măgarul rătăcit al aproapelui 
vostru, să i-l duceţi înapoi acasă. Când veţi întâlni măgarul 


213 


duşmanului vostru căzut sub povară, să-l ajutaţi, oricât v-ar 
repugna acest lucru. 

- Bunătate infinită! sublinie judecătorul. 

- Să nu-l privaţi pe sărac de dreptate, la un proces. 
Fereşte-te de minciună şi nu provoca moartea celui 
nevinovat. Căci Eu, Domnul, nu voi ierta niciodată pe cel 
vinovat. Să nu primeşti mită, căci corupţia îl orbeşte pe 
omul sensibil şi suceşte hotărârile celor drepţi. 

Să semănaţi şi să strângeţi roadele timp de şase ani, dar 
în al şaptelea să lăsaţi câmpul să se odihnească. Din rodul 
lui să mănânce săracii şi ce va rămâne, să mănânce fiarele. 
Tot aşa să faceţi cu viile şi cu măslinii noştri. 

- Să dea Domnul să le avem în curând..., suspină un 
judecător. 

- Să lucraţi şase zile, dar în a şaptea să vă abţineţi de la 
muncă, pentru ca boul şi măgarul vostru să se odihnească, 
pentru ca robul vostru şi străinul să-şi refacă forţele. Luaţi 
aminte la fiecare dintre cuvintele Mele. Să nu invocaţi alţi 
dumnezei şi buzele voastre să nu le pronunţe numele. 

De trei ori pe an să ţineţi o sărbătoare pentru Mine. Timp 
de şapte zile să ţineţi sărbătoarea pelerinilor cu azimă; să 
mâncaţi azimi aşa cum v-am cerut în luna Abib*, căci în 
luna aceea aţi ieşit din Egipt. 

Nimeni nu va veni în faţa Mea cu mâinile goale. Să ţineţi 
Sărbătoarea Recoltei, cu primele roade ieşite din ceea ce 
aţi semănat şi Sărbătoarea Strângerii roadelor, la sfârşitul 
anului, când veţi strânge de pe câmp roadele muncii 
voastre. De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se prezinte în faţa 
Domnului Dumnezeu. 

Să nu aduceţi sângele jertfelor pe care le faceţi pentru 
Mine cu pâine dospită. 

Grăsimea jertfelor pe care mi le aduceţi să nu rămână pe 
altar până dimineaţa. 

Să aduceţi în Casa Domnului, Dumnezeului vostru cele 
mai bune dintre roadele voastre. 

să nu fierbeţi un ied în laptele mamei lui. 


214 


Mose închise ochii şi tăcu. Aaron şi judecătorii se uitau la 
el. Cu ochii închişi, el întinse mâna în faţa lui şi adăugă: 

- Şi Domnul a mai spus: lată, Eu trimit un înger înaintea 
voastră ca să vă ocrotească pe drum şi să vă ducă la locul 
pe care l-am pregătit. Fiţi atenţi şi ascultaţi-l. Nu-l dispreţui, 
pentru că el nu vă va ierta răzvrătirea, căci Numele Meu 
este în el. Dacă veţi asculta doar glasul lui şi veţi face tot ce 
vă voi spune, atunci Eu voi fi duşmanul duşmanilor voştri 
şi-i voi hărţui pe cei care vă hărţuiesc. Îngerul meu va 
merge înaintea voastră şi-o să vă ducă la amoriţi, hetiţi, 
fereziţi, canaaniţi, heviţi şi iebusiţi şi Eu îi voi nimici. Să nu 
vă închinaţi în faţa dumnezeilor lor şi să nu-i adoraţi, să nu 
vă luaţi după obiceiurile acestor popoare, ci să le distrugeţi 
imaginile şi stâlpii lor sfinţi. Voi să vă închinaţi Domnului, 
Dumnezeului vostru, şi el vă va binecuvânta pâinea şi apa. 
Eu o să vă scap de orice boală. In ţara voastră nici o femeie 
nu va fi sterilă şi nici una nu va face avort. O să vă dau o 
viaţă plină şi lungă. 

Vocea lui Mose devenise gravă. Chiar lentoarea ei, 
calculată pentru ca judecătorii să poată să scrie cuvintele 
pe papirus, îi dădea o rezonanţă care făcea să vibreze 
măruntaiele celor prezenţi. 

- Voi trimite teroarea Mea înaintea voastră şi voi semăna 
frică în toate popoarele pe care le veţi întâlni în drumul 
vostru. Voi face ca toţi vrăjmaşii să fugă. Voi răspândi 
panică pentru ca hiviţii, canaaniţii şi hitiţii să fugă dinaintea 
voastră. Nu-i voi izgoni pe toţi într-un singur an, pentru că 
ţara ar rămâne pustie şi fiarele sălbatice ar fi prea 
numeroase pentru voi. Îi voi izgoni încetul cu încetul până 
când veţi fi destul de numeroşi ca să ocupați întreaga ţară. 
O să vă întind hotarele de la Marele Verde de est până la 
Marele Verde de nord şi de la pustie până la Marele Fluviu. 
Îi voi da pe locuitorii acestor ţări pe mâna voastră şi voi o 
să-i izgoniți dinaintea voastră. Să nu faceţi legământ nici cu 
ei, nici cu dumnezeii lor. Să nu rămână în ţara voastră ca să 


215 


nu vă facă să păcătuiţi împotriva Mea, căci atunci i-aţi sluji 
pe dumnezeii lor şi aţi cădea în capcană. 

El se opri şi rămase mult timp tăcut, cu mâinile pe 
coapse, nemişcat, încât judecătorii şi Aaron au crezut că 
adormise. Aaron tuşi discret şi Mose deschise ochii. Părea 
că se întoarce de la începuturile timpului, dintr-o altă lume. 

- Te simţi bine? Îl întrebă Aaron. 

- Mă simt bine. Am retrăit splendoarea... Îşi drese vocea 
şi spuse ridicându-se: 

- O să vă dictez mâine urmarea legilor pe care Domnul 
mi le-a dictat. Nu sunt decât un om. 

Ei rulară papirusurile, le legară, închiseră călimările cu 
dopuri de seu înfăşurate în pânză fină de în, puseră 
calamele în buzunare şi se ridicară, aşteptând un ordin. 

- Mergeţi, zise Mose. Fie ca pacea şi spiritul de dreptate 
al Domnului să vă umple inimile. 

Ei se întoarseră la corturile lor, cu hainele fâlfâind din 
cauza brizei. Aaron mai rămase un moment cu Mose, 
căutându-şi cuvintele pentru a-i spune cât era de mişcat, 
dar nu le găsi, căci nu ştia nici el ce era cu emoția care-l 
cuprinsese. Se simţea slab, tremura, gata să strige de 
entuziasm sau să izbucnească în lacrimi. 

- O să vă trebuiască, ţie şi fiilor tăi, nişte haine demne 
de funcţiile voastre, spuse Mose. 

Apoi tăcu din nou, ridică ochii spre cer, iar Aaron plecă. 


14 
Furia şi complotul 


O uscăciune îndelungată se abătu asupra regiunii şi 
certurile pentru puțuri şi pentru cursurile de apă se 
înteţiră... Păstorii madianiţi se plânseră celui pe care îl 
numeau regele lor, Reba. Nu se mai putea aşa, ziceau ei: 
aceşti intruşi veniseră, se instalaseră pe nişte pământuri 


216 


care nu erau ale lor şi se purtau de parcă ei erau stăpânii 
locurilor. Madianiţilor abia dacă le mai rămânea destulă apă 
iar păşuni deloc. În plus, aceşti oameni îi provocau. 
Incidentul cu Viţelul de aur ajunsese şi la urechile lui Reba, 
care clătină din cap consternat. Evi nu îndrăznise să 
riposteze la această nemaiauzită insultă, de frică să nu 
provoace o baie de sânge, dar înţelepciunea şi răbdarea 
aveau limitele lor. Păstorii din Kadesh treceau prin crize de 
furie care îi alarmară mai întâi pe vecini, apoi întreaga ţară. 

- Ce e de făcut? clamau ei, rubedeniile lor şi vecinii. O să 
plecăm ca să-i lăsăm pe aceşti străini în locul nostru? Tu 
eşti şeful, du-te şi spune-le să plece, dacă nu, îi vom chema 
pe egipteni în ajutor. 

- Egiptenii sunt pe drumul de întoarcere în ţara lor, 
răspunse Reba, nu vor veni să ne facă nouă pe plac. Marele 
lor rege, Ramses, nu le-a venit de hac hitiţilor şi egiptenii 
nu vor veni să se amestece în certurile noastre ca să ne 
facă pe plac. 

- Mai sunt garnizoane în apropiere de Kiriat-Arba'a şi 
lerihon! Ştim cu toţii duşmănia pe care le-o poartă apirilor! 
O să fie o plăcere pentru ei să-i taie în bucăţi! 

- Vreţi să-i vedeţi pe soldaţii egipteni revărsându-se în 
această vale? Nu vor şti să facă diferenţa între apiri şi noi. 

- Atunci, să-i chemăm pe hitiţi! propuseră păstorii. 

- Hitiţii au şi ei alte griji. Şi apoi, se pare că aţi uitat fa- 
bula omului care lasă un lup să intre în casă pentru a-l 
scăpa de şoareci. După ce lupul a mâncat toţi şoarecii, l-a 
mâncat şi pe om. Ne-am desprins destul de greu de sub 
tutela egiptenilor, apoi de sub cea a hitiţilor, n-o să-i 
amestecăm acum din nou în certurile noastre. E o problemă 
pe care trebuie s-o rezolvăm între noi. 

Exasperaţi, protestatarii strigară că nu le rămânea decât 
să-i atace ei singuri pe apiri. Reba îşi netezi barba şi îşi privi 
calm interlocutorii. 

- N-o să mă las purtat de furia voastră şi n-o să vă las 
nici pe voi să faceţi asta. Apirii sunt de trei ori mai numeroşi 


217 


decât noi şi, pe deasupra, dispun şi de o armată antrenată, 
puternică, de cinci mii de oameni foarte bine înarmaţi, în 
timp ce noi n-avem nici măcar un sfert din suliţele şi 
spadele acestor oameni. Dacă-i provocaţi, se va lăsa cu 
morţi şi ne vor lua prizonieri. În concluzie, noi vom fi cei 
constrânşi să părăsim aceste pământuri. 

- Atunci înseamnă că suntem sclavi? urlă şeful păstorilor 
cu disperare. 

- Nu. Trebuie să ne aliem cu alte triburi şi cu alte 
popoare. O să mă ocup eu de asta. Staţi liniştii, vom 
învinge prin viclenie şi răbdare. Şi cu ajutorul zeilor noştri. 

Reba îl trimise imediat pe fiul său la un rege din Canaan 
ale cărui teritorii erau aproape de ale lui şi de care era legat 
printr-o căsătorie, căci luase de nevastă pe una din fiicele 
lui. Oraşul acestui rege se numea Arad', ceea ce însemna 
“Bou sălbatic”, pentru că acest animal era foarte des 
întâlnit în regiune. Regele Aradului avea o armată mică, dar 
de temut şi lăsa să se înţeleagă că egiptenii şi hiţiţii 
preferaseră să încheie o alianţă cu el decât să lupte cu 
trupele lui. Era, fără îndoială, o exagerare, dar în fine, 
armata exista şi făcuse deja dovada vitejiei ei. Fiul lui Reba 
fu primit cu căldura rezervată unui prinţ înrudit, dar 
discursul regelui fu cu măsură. Pe terasa fortăreței, în faţa 
focurilor deasupra cărora se roteau iezi şi miei, pe covorul 
de lână împletită şi în faţa paharelor în care strălucea vin 
rubiniu de Siria, regele spuse: 

- Aceşti apiri se mişcă fără încetare. Au venit din Egipt şi 
nu e un secret pentru nimeni că se îndreaptă spre Canaan, 
unde se vor întâlni cu ceilalţi din neamul lor care n-au fost 
captivi în Egipt. Mai devreme sau mai târziu îşi vor relua 
drumul spre Canaan. Se feresc s-o ia prin nord, căci ar risca 
să se întâlnească cu egiptenii care se întorc acasă şi, dacă-i 
prind pe drumul lor, soldaţii lui Ramses n-o să-i cruţe. Vor 
trece pe aici şi în acel moment voi avea nevoie de ajutorul 
vostru. Popoarele noastre aliate o să-i împingă înapoi spre 
egipteni, ale căror armate se mai află încă în nord. Ei o să-i 


218 


spulbere şi-o să le piară cheful insultelor. Dar şansele 
noastre vor fi şi mai mari dacă ne vom alia cu un al treilea 
rege. Spune-i tatălui tău că o să-l trimit pe fiul meu, Balak, 
la regele Moabului pentru a-i cere să ni se alăture. 

- Va trebui să aşteptăm până atunci? Întrebă fiul lui 
Reba. 

- Dacă vrei să loveşti, trebuie să aştepţi momentul când 
o singură lovitură este de ajuns ca să-ţi ucizi duşmanul. În 
felul acesta reduci pierderile. Nu va dura mai mult de 
câteva luni până s-o ia din loc. Haltele lor nu sunt niciodată 
prea lungi. 

- Aceşti oameni sunt totuşi de nesuportat, reluă fiul lui 
Reba. De când profetul lor, Mose, pretinde că l-a văzut pe 
dumnezeul lor pe Muntele Pregătirii, ei afirmă că toate 
celelalte religii sunt false sau vicioase, în afara religiei lor... 

- Ce înseamnă o religie falsă? Sau vicioasă? Întrebă cu 
mirare regele Aradului. Ce idee ciudată! E ca şi cum ai 
spune că există copaci falşi sau vaci depravate! Zeii sunt 
aşadar ca oamenii pentru apiri? Şi acest profet despre care 
tot aud, nu ştie oare că toţi zeii sunt perfecţi? Cum ar putea 
o religie să fie falsă din moment ce e o religie? 

Izbucni în râs şi comesenii îl imitară. 

- In realitate, dacă trebuie să ne luptăm cu apirii, n-o 
facem doar pentru că ne fură păşunile, ci şi pentru a-i 
împiedica să răspândească idei atât de dăunătoare. 

Toţi aplaudară vorbele înțelepte ale regelui şi, o dată 
hotărârea de război luată, terminară de mâncat şi de băut 
într-o atmosferă de bună dispoziţie. 


15 
Boala şi şerpii 


219 


Când se întoarse înapoi la Reba, câteva zile mai târziu, 
fiul său îl găsi plin de îngrijorare. Sigur, regele îi ascultă cu 
atenţie raportul, dar după aceea spuse: 

- Cel mai greu va fi să potolim furia oamenilor noştri. O 
ciumă face ravagii printre apiri şi ai noştri spun că 
mirosurile urâte o să se răspândească în vale şi o să-i 
infesteze şi pe ei. Unii dintre ai noştri sunt deja atinşi. 

Ce era aşadar cu această maladie? Era una din nenumă- 
ratele forme ale Bolii, această sămânță a morţii care 
creştea dintr-o dată în trupurile oamenilor pentru a le 
aminti că nu erau zei. Febră, bube, vărsături, scurgerea 
lichidelor din corp, delirul şi, nu după mult timp, înfrângerea 
organismului descurajat. Ce ţi-e şi cu natura asta, care ar fi 
trebuit să-l susţină, care îl născuse chiar, într-un moment 
de tandreţe inexplicabilă, şi care acum dintr-o dată îl 
respingea într-un acces de dezgust nejustificat, poate de 
furie, pentru unul din acele motive misterioase care fac ca 
lumea să meargă înainte, sfidând gândirea omului. 

In ultima vreme, se înmulţiseră şobolanii, aceste spirite 
rele ale nopţii, cum erau consideraţi altădată în Egipt. 
Aduseseră ei oare Boala cu ei, fiind aproape de pământul 
pe sub care se târau spiritele malefice? Sau erau de vină 
femeile madianite, cu care, orice s-ar fi spus, bărbaţii 
continuau să păcătuiască în nebuneasca iluzie că mai erau 
încă tineri şi că mai aveau în ei sămânță? Sau poate băieţii 
madianiţi, căci şi ei se înfruptau din carne străină, şi chiar 
bărbătească, cum toată lumea ştia, dar nimeni nu 
mărturisea. In orice caz, Boala nu putea să fi venit decât din 
altă parte, din afară, din străini, din impuritate, din 
necredinţă, din nesupunere, din contestare, din păcat. De 
vină erau madianiţii, cu siguranţă, da, madianiţii ăia 
murdari care cu ipocrizie, pe ascuns, insidios, pe căi ocolite, 
pernicios, prin sex, trebuie că aduseseră Boala în poporul 
ales al Domnului. 

Asta era, de altfel, ipoteza sau, mai degrabă, explicaţia 
autoritară a lui Aaron şi a leviţilor şi cum se întâmplă întot- 


220 


deauna în astfel de vremuri catastrofale, prima explicaţie 
ocultă aruncată la întâmplare captează mai bine atenţia 
decât un raţionament solid. Căci explicaţia ocultă are 
incomparabilul avantaj de a oferi argumente care depăşesc 
înţelegerea obişnuită, de a atinge zonele întunecate şi 
fetide ale sufletului, de a lumina relaţiile de la cauză la 
efect la care, bineînţeles, nu te-ai fi gândit niciodată când 
erai îmbătat de sănătate, de a oferi, în sfârşit, chei secrete! 
Frica de ceea ce nu ştii este infinit mai puternică decât 
claritatea a ceea ce ştii. Depravarea! Tăvăleala cu 
madianitele! Acest schimb de licori, cele mai preţioase ale 
individului! Ea adusese Boala! Ba nu, revolta! S-au revoltat 
destul împotriva lui Mose! Împotriva lui, profetul sublim, 
trimisul Domnului, Eliberatorul! Da, Domnul se răzbuna 
pentru că Mose fusese contestat! Depravarea şi revolta! Şi 
depravarea nu este şi ea tot o formă de revoltă? Să ţi-o 
tragi cu femeile şi cu băieţii madianiţi, aceste false femei! 
Toţi nişte târfe şi cei mai răi - cei care se prostituau din 
motive religioase! Prostituatele şi prostituaţii sfinţi care 
dădeau târcoale noaptea altarelor lui Baal, cu ochii înnegriţi 
cu antimoniu, legănându-şi şoldurile! 

Gemete, lacrimi şi ţipete zgâriau noaptea cristalină care 
cădea peste taberele apirilor. Gemete ale bolnavilor, lacrimi 
şi ţipete ale celor sănătoşi. Şi peste tot, remuşcări. 

Aşezat în faţa cortului său şi a focului pe care devotatul 
Stito îl aprindea în fiecare seară cu punctualitate, Mose 
asculta ecourile, frânturi, fragmente,  firimituri, care 
ajungeau până la el precum acele epave necunoscute pe 
care marea le arunca la picioarele înotătorului. Mizerie 
umană! Ce-ar fi omenirea fără splendoarea Domnului? Nu 
putea renunţa la convingerea că, într-adevăr, nu te 
îmbolnăveai decât dacă sufletul slăbea. Şi de ce ar fi slăbit 
el dacă nu fiindcă splendoarea Domnului se întunecase în 
el? Nu avea importanţă dacă femeile bătrâne şi copilaşii 
formau majoritatea victimelor Bolii, oameni care, cu 
siguranţă, nu se răzvrătiseră şi nici nu păcătuiseră printre 


221 


stânci. Mânia Domnului nu se abătea numai asupra 
vinovaţilor, dar şi asupra familiilor lor. Remuşcarea le era 
de ajutor. Trebuia cultivată. Lui Mose îi scăpă trei-patru 
cuvinte despre asta şi leviţii se şi grăbiră să le 
răspândească ca antidot prin tabără. Boala se abătuse 
asupra lor pentru că Domnul nu era destul de iubit. 

- Frica nu e de ajuns! Frica nu înseamnă nimic fără 
iubire! 

Boala se stinse după trei săptămâni, după ce secerase 
patru sau cinci sute de persoane, fără a mai vorbi de cei pe 
care îi lăsase slăbănogi, cu ochii galbeni şi picioarele şubre- 
de, când, culmea ghinionului, începu sezonul împerecherii 
reptilelor, căci începea luna Nisan şi mai erau cincisprezece 
zile până la Paşti. De când se instalaseră la Kadesh, fiecare 
prinsese obiceiul să hoinărească printre coline căutând, 
desigur, mană, dar şi bace sălbatice, smochine, rodii, 
migdale, iuiuba, măsline şi meri de Sodoma din ale căror 
frunze fermentate se făcea un fel de bere. Nimeni nu luă în 
seamă faptul că madianiţii, care cunoşteau locurile alea de 
demult, se abţineau de câteva zile să mai străbată colinele. 

Prima victimă a fost o femeie care a deranjat două 
vipere ascunse în mărăcini şi care a fost aşadar muşcată de 
două ori. Plecase cu alte patru vecine, care o auziseră 
ţipând, o văzură prăbuşindu-se şi veniră în goană, exact la 
timp ca să zărească reptilele cu pete maronii şi negre 
dispărând printre pietre. Pornind în căutarea lor, fură şi ele 
muşcate de alte vipere surprinse în timpul împerecherii. 
Femeile se întoarseră cu mare greutate în tabără, se 
încercă îngrijirea lor, dar trei dintre ele trecură repede de la 
viaţă la moarte, cu faţa învineţită şi buzele roşii. În ziua 
următoare un copil şi un bătrân fură atacați de un şarpe 
veninos, o cobră mare, neagră, care le scuipă venin în faţă 
şi se aruncă asupra lor. Îi găsiră după-amiază şi dacă copilul 
supravieţui, bunicul lui muri pe loc. 

Bărbaţii se organizară în cete pentru a extermina şerpii. 
La sfatul câtorva bătrâni, înainte de a pleca la vânătoare se 


222 


înarmară cu bastoane şi mai întâi răscoleau tufele de iarbă 
din faţa lor pentru a face şerpii să fugă. Dar aceştia, 
sperioşi în restul anului, păreau să nu tolereze deranjul 
provocat de intruşi în timp ce erau ocupați cu 
împerecherea. Se aruncau asupra oamenilor şi veninul lor 
mai omora câte un apiru. 

Se repezeau care mai de care să facă o incizie în locul 
muşcăturii ca să extragă sângele otrăvit, dar nu era de 
ajuns, căci adeseori veninul se răspândea în restul corpului. 
Numărară o sută de morţi în cinci zile şi disperarea atinse o 
asemenea violenţă încât şefii triburi lor se duseră să se 
sfătuiască cu Mose. Trebuia, clamau ei agitându-şi spre cer 
degetele osoase, să stăruie pe lângă Domnul! Trebuia ca El 
să-şi abată mânia de la poporul Său. Cum, scăpaseră de 
egipteni doar ca să cadă în ghearele unei boli tenebroase şi 
sub dinţii şerpilor înmulţiţi de forţele Răului? 

Această pretenţie de a dicta Domnului dorinţele lor îl 
indispuse pe Mose. Mai ales că strigătele şi lamentările nu 
făceau decât să reia aceeaşi vorbărie obositoare: ce-au 
venit să facă în acest deşert înspăimântător? Să-şi lase 
oasele pe-aici? Domnul îi călăuzise prin deşert doar ca să-i 
extermine? 

Când delegaţia şefilor şi a bătrânilor se duse la Mose, 
acesta nu ştia cum să-şi stăpânească exasperarea pe care 
i-o provocau revendicările şi reproşurile. Trebui să-i dea 
înapoi dojenindu-i. N-aveau decât să suporte urmările 
greşelilor lor! Dar era în ajunul ultimului sabat înainte de 
Pesah*. Dacă nenorocirile trimise de cer continuau să 
decimeze poporul, gândea Mose, amărăciunea risca să 
suscite noi tulburări. Pregătirile comemorării ar risca să nu 
fie observate, ceea ce ar compromite sfinţenia celebrării. In 
faţa Sefirei şi a copiilor alarmaţi, Mose se aruncă în 
genunchi pentru a-l implora pe Dumnezeu să-l lumineze. 

- Doamne! Doamne! Ce să fac? Nu mai pot! Dă-mi din 
înţelepciunea Ta divină. 


223 


Apoi intră într-una din acele transe care păreau să-l 
pietrifice şi pe care apropiații lui le cunoşteau bine. Când 
ieşi din transă, câteva ore mai târziu, îl convocă pe Aaron şi 
pe leviţi. 

- Numai o jertfă de pocăință ar putea însoţi rugăciunile 
noastre, pentru ca Domnul să vrea să-şi abată mânia de la 
noi, după cum îl roagă poporul Său, spuse el. 

Făcură deci o jertfă de pocăință la sanctuar, şefii 
rămânând în afara incintei după ce aduseseră darurile. În 
timpul celor câteva ore care despărţeau sfârşitul 
sacrificiului de apusul soarelui, poporul a fost informat că 
Mose şi leviţii îi prezentaseră Domnului cererea poporului 
Său şi că se aştepta decizia Lui. 

Sabatul începea când ţipete pătrunzătoare răsunară 
peste tot în tabără. Viperele pătrunseseră în corturi în 
căutarea căldurii şi oamenii ţâşneau afară scoțând strigăte 
înspăimântătoare, ceea ce constituia aproape o blasfemie. 
Pentru a calma spiritele, Aaron declară a doua zi că 
fugărirea reptilelor răufăcătoare nu era considerată o 
încălcare a legilor sabatului. 

- Vreau să-mi faci imediat un şarpe de bronz lung de 
şase picioare pe care îl vom fixa pe un catarg deasupra 
taberei, ordonă Mose. 

În aceeaşi seară, şarpele de bronz, încă fierbinte, era 
gata şi Mose hotărî amplasarea catargului care să-l susţină 
la o mie de coţi de Tăbernaclu. Poporul se înghesui să vadă 
ciudatul obiect care îşi înălța capul deasupra corturilor şi se 
auziră strigăte de uimire. 

- Priviţi-l, aceasta este porunca Domnului! strigă Mose. 
Fiecare om care a fost muşcat de şarpe să privească acest 
şarpe de bronz şi va scăpa de rău! 

Ei se uitau cu toţii la acea reptilă căreia văpăile apusului 
îi dădeau luciri roşiatice, sperând cu ardoare că imaginea ei 
va alunga răul care dădea târcoale printre coline. Părinţii îşi 
ridicară copiii pe umeri ca să ţină minte simbolul iar la 
venirea serii, aprinseră focuri lângă animalul de bronz, 


224 


divinitate ciudată care la lumina flăcărilor părea că se 
încolăceşte şi se ondulează ca şi când ar fi fost vie. 

Era mâna protectoare a Domnului? Puterea şarpelui? 
Sau faptul că scurtul sezon de împerechere a 
descendenților animalului care o sedusese pe Eva se 
încheiase? În orice caz, şerpii nu le mai creară probleme. 

Dar Răul nu face niciodată altceva decât să somnoleze, 
aşteptând momentul prielnic. 


16 
Ce au văzut cercetasii 


Mose, să nu ne lăsăm înşelaţi de calmul aparent din 
aceste văi. Madianiţii se agită. Au încheiat alianţe cu 
moabiţii şi cu regele Aradului. Mai devreme sau mai târziu 
coaliția lor va fi destul de puternică ca să ne atace. E timpul 
să ne reluăm drumul spre Canaan. 

Josua stătea în faţa stăpânului său, într-o atitudine res- 
pectuoasă, dar care exprima în mod presant aşteptarea 
unui răspuns. 

- Nu mi-ai spus chiar tu că egiptenii ocupă toată câmpia 
de-a lungul mării, înțelegând şi Canaanul, şi că urcă până în 
Siria pentru că Ramses se bate cu hitiţii? Întrebă Mose. 

- Este adevărat. Dar acum se repliază. Nu le-au venit de 
hac hitiţilor. Au preferat să încheie alianţe cu ei. 

- Au părăsit Canaanul? 

- Trupele lor se repliază. Putem spera ca în câteva 
săptămâni să fie plecaţi. 

- De unde ştii? 

- De la călători. Şi am spionii mei. Mose rămase tăcut un 
moment. 

- Deci, deocamdată sunt tot acolo. Să urcăm spre vest 
sau mai bine spre est? Asta e întrebarea. 

- Deocamdată, egiptenii sunt la vest. 


225 


- Deduc aşadar că trebuie să urcăm spre est. 

Josua se aplecă şi cu o creangă de copac desenă în, praf 
o hartă a regiunii. 

- La trei sau patru zile de mers de aici, vom ajunge pe 
ţărmul unei întinse mări fără peşti, care se numeşte Marea 
de Sare, pentru că apa ei este foarte sărată. După părerea 
mea, trebuie s-o ocolim prin est şi să urcăm în lungul ei. 
Acolo, o să ne aflăm pe malul de răsărit al unui mare fluviu 
care se varsă în această mare şi care se numeşte lordan. In 
felul acesta nu riscăm să-i înfruntăm pe egiptenii, care, 
chiar dacă sunt în drum spre Egipt, s-ar năpusti asupra 
noastră dacă ne-ar întâlni în calea lor. În plus, Ramses a 
încheiat alianţe cu popoarele din regiune şi acestea ne-ar 
ataca atunci din două motive. Primul ar fi că le invadăm 
teritoriile, al doilea că s-ar supune ordinelor egiptenilor', 
eventual cu sprijinul acestora. 

Mose închise ochii, străduindu-se să perceapă situaţia în 
ansamblul ei. Nu era decât pe jumătate convins. După un 
moment, îi deschise. 

- Trebuie să trimitem cercetaşi, pentru a vedea dacă 
drumul este liber şi dacă teritoriile nu sunt ocupate de 
oameni ostili. Vei prelua conducerea acestor cercetaşi. 

- Câţi vor fi? 

- Câte unul din fiecare trib. Mergeţi pe jos. Doisprezece 
oameni nu vor atrage atenţia, nici a băştinaşilor, nici a 
egiptenilor pe care i-aţi putea eventual întâlni. Din tribul lui 
Ruben, îl vei lua pe Şamua, fiul lui Zacur. Din cel al lui 
Simeon, pe Şafat, fiul lui Hori. Din cel al lui pe luda, pe 
Caleb, fiul lui lefune. Din cel al lui Isahar, pe Igal, fiul lui 
lusuf. Din cel al lui Beniamin, pe Palti, fiul lui Rafu. Din cel al 
lui Zebulon, pe Gadiel, fiul lui Sodi. Din cel al lui Mânase, pe 
Gadi, fiul lui Susi. Din cel al lui Dan, pe Amiel, fiul lui 
Ghemali. Din cel al lui Aşer, pe Setur, fiul lui Micael. Din cel 
al lui Naftali, pe Nahbi, fiul lui Vofsi. Şi din cel al lui Gad, pe 
Gheuel, fiul lui Machi. În absenţa ta, încredinţez conducerea 
armatei lui Mişael, este un om de nădejde. 


226 


Plecară a doua zi spre nord, iar Mose şi Aaron se puseră 
pe aşteptat. Judecătorii, bătrânii şi ceilalţi, ca şi soțiile lor 
aşteptau, chiar şi copiii, care nu înțelegeau cu adevărat ce 
aşteaptă, îşi încetară jocurile, sperând ca aşteptarea să se 
termine mai repede. Pe platforma care domina zona 
ocupată de armată, Mişael instala, a doua zi după plecarea 
cercetaşi lor, un pândar, care avea misiunea să anunţe 
întoarcerea lor în faţa tuturor. 

Se întoarseră după treizeci de zile şi toată lumea se 
adună în spatele zidurilor incintei. Cercetaşii urcară colina 
şi, sub privirile mulţimii mute, se îndreptară spre cortul lui 
Mose care îi aştepta şi el, cu mâna la frunte, din cauza 
soarelui. Ei depozitară la picioarele lui un sac al cărui gât îl 
dezlegară şi din care scoaseră, încă prins de curmei, un 
ciorchine de strugure cum nu mai văzuseră niciodată, nici 
măcar în Egipt, smochine durdulii şi brumate, rodii enorme 
deja crăpate şi gata să-şi scuipe rubinul. 

- lată fructele Canaanului, stăpâne, spuse Josua. Mose 
refuză să guste, chiar şi numai un bob de strugure. 

- Primele fructe de pe Pământul Făgăduinţei vor fi 
închinate Domnului, spuse el. 

Îi făcu un semn lui Aaron care ordonă să fie duse fructele 
la Sanctuar. Apoi se aşeză şi îi privi pe cercetaşi. Femeile 
lor le întindeau apă, boluri cu lapte, pâine. Ei băură şi 
mâncară puţin, apoi Josua ridică mâna. Toată lumea 
asculta, dar cum nu puteau toţi să audă, cei care erau în 
primele rânduri repetau cele auzite celor din spatele lor, 
etajaţi până la baza colinei. Şi aşa, din repetiţie în repetiţie 
se ajungea la deformări ale celor spuse. 

- Am urcat prin deşertul Sin, până la Rehob, trecând prin 
Leb-Hamat, începu Josua. Până acolo n-am văzut 
într-adevăr multă lume. Apoi am ajuns la Kiriat-Arba'a, unde 
trăiesc, după cum ni s-a spus, Ahiman, Şeşai şi Talmai, 
uriaşii care descind din Anac. 

Mose încruntă din sprâncene. 

- Ce uriaşi? 


227 


- Oameni foarte mari. 

- Oameni mari, atunci, zise Mose. Există oameni mari şi 
mici. Este normal, asta nu merită menţionat. 

Josua nu insistă. 

- La est şi la nord am găsit o ţară superbă, bogat 
împădurită, de unde am cules la întoarcere fructele pe care 
vi le-am arătat. Ape sunt din belşug, păşunile sunt grase, 
culturile prospere, viile înfloritoare şi livezile curg de atâtea 
fructe. Dar oraşele sunt bine fortificate şi fără îndoială ne va 
fi greu să le asediem. 

Făcu o pauză şi reluă pe un ton visător. 

- Când am fost întrebaţi de unde venim, am răspuns că 
venim din sud şi oamenii, călători moabiţi, s-au arătat 
surprinşi; ne-au spus că apirii erau la nord. Unde la nord? In 
Galileea, ne-au spus. Deci sunt deja de-ai noştri în Canaan, 
la nord şi la sud. 

- Cei care nu l-au urmat pe Avraam, spuse Aaron, dând 
din cap. O să vedem, când o să ajungem acolo. 

- Ar putea să ne vină în ajutor dacă suntem atacați, 
observă Josua. 

- Ai întâlnit vreunul? -Nu. 

- Ce triburi sunt? Îl chestiona un şef de clan. 

-Triburile lui Dan şi Simeon, mi s-a spus. Dar n-o pot 
dovedi. 

- Ştii câţi sunt? se îngrijoră Mose. 

- Nici atât. 

Aceşti oameni ar putea fi o problemă, gândi Mose. 
Păstraseră religia strămoşilor lor? O să-i recunoască pe 
fraţii lor? Şi autoritatea lui? Ei nu participaseră la 
înfăptuirea promisiunii divine. Care va fi deci statutul lor în 
faţa lui Dumnezeu? 

- Bine, o să ne dăm seama când o s-ajungem în Canaan. 
Ce altceva aţi mai văzut? 

- Mai sus, în Negev, i-am întâlnit mai întâi pe amaleciţi. 
Apoi, mai sus, pe iebusiţi şi amoriţi. 

- Şi canaaniţii? 


228 


- Ei trăiesc în câmpiile aflate de-a lungul mării. Amoriţii 
trăiesc în munţi şi sunt cei care deţin majoritatea 
fortăreţelor. Mai sunt hitiţi, pe ici, pe acolo, mai ales 
militari, organizaţi în mici patrule. 

- Şi trupele lui Ramses? Intrebă Mose. 

- Sunt tot acolo, răspunse Josua în silă. 

Aaron, judecătorii şi bătrânii gemură decepţionaţi. Din 
cauza transmisiei informaţiilor în ultimele rânduri ale 
apirilor, lamentaţiile acestora ajunseră mai târziu. Era ca o 
durere care se propaga în popor. 

- Tu-mi spuseseşi totuşi că n-ar mai rămâne acolo decât 
câteva săptămâni? observă Mose. 

- Se pare că şi-au schimbat părerea şi vor să-şi menţină 
taberele pe o durată nedeterminată. 

- Câţi sunt? Întrebă Mose cu o voce aspră. 

- N-am putut estima numărul lor cu exactitate, dar am 
numărat trei tabere, la distanţă una de alta, de vreo două 
mii de oameni fiecare. 

Mose căzu pe gânduri. 

- Sunt bine înarmaţi, adăugă Josua. O mică parte din ca- 
valerie este tot acolo şi mai sunt aproape trei sute de care 
într-o tabără în apropiere de Kiriat-Arba'a. 

- Şi Ramses? 

- S-a întors în Egipt. L-a lăsat pe fiul lui, Imenerkepesef, 
să vegheze la întoarcerea cu bine a trupelor în Egipt. Ni s-a 
spus că şi-a instalat tabăra la lerihon. 

Pentru un moment, destul de lung, nimeni nu îndrăzni să 
spună nimic. Se auzeau doar alte gemete înăbuşite, suspine 
şi un murmur confuz. 

Unul dintre cercetaşi, Caleb, făcu doi paşi în faţă şi se 
prezentă înaintea lui Mose. 

- Putem totuşi să intrăm în ţară şi să ne apărăm în caz 
că vom fi atacați, spuse el. 

- Nici nu se pune problema! strigă Gheuel, care făcuse şi 
el parte din expediţie. Să-i ataci pe moabiţi sau pe edomiţi, 


229 


mai treacă-meargă, dar pe egipteni, e imposibil. Vor chema 
în ajutor trupele care sunt în Sinai, pe drumul de întoarcere. 

- Domnul este cu noi! strigă Caleb. 

- Domnul este cu siguranţă cu noi, spuse un alt cercetaş, 
Igal, dar nu ne-ar ierta dacă ne-am lăsa doar în grija Lui şi 
am comite imprudente. 

- Propun să aşteptăm ca toţi egiptenii să se întoarcă în 
ţara lor, spuse Josua, consultându-l din priviri pe Mose. 

Acesta asculta rumoarea care venea dinspre popor. 
“Ne-am săturat de deşert! Şi nu putem intra în Canaan! Ce 
se va întâmpla cu noi? Dumnezeu ne-a promis totuşi acest 
pământ! Sau ne-a făcut să venim până aici doar ca să ne 
lăsăm oasele în pustie!” 

- Să ne lăsăm timp de gândire până mâine, conchise 
Mose. O să mă rog la Domnul să-mi dea din înţelepciunea 
Lui. 

Mulțimea se împrăştie, fiecare discutând aprins cu 
aproapele lui. 

- Şi totuşi, trebuie să plecăm, murmură Josua către 
Mose. Soarele se ducea la culcare. Niciodată cerul senin nu 
contrastase mai mult cu neliniştea din inimi. Un viespar 
bleu cu roşu brazdă aerul, repezindu-se asupra unei libelule 
pe care nu reuşi s-o înghită dintr-o dată şi Mose observă 
pentru o clipă aripile multicolore are insectei mai mari 
decât pliscul păsării. Tot aşa şi egiptenii i-ar înghiţi pe ai lui 
de cum i-ar vedea revărsându-se în Canaan! Lumea nu era 
populată decât de prădători şi de victime. Se ridică cu 
greutate şi, sprijinindu-se de Stito, se îndreptă spre 
pavilionul rudimentar unde, ca în fiecare seară, îşi făcu 
abluţiunile cu ajutorul tânărului. Avea senzaţia că niciodată 
umerii lui nu fuseseră atât de grei, nici spatele atât de 
înţepenit. 

- Egiptenii... murmură el în timp ce Stito îi fricţiona 
spatele cu păr de cal înfăşurat în frunze parfumate. Aşadar, 
nu se va sfârşi niciodată! 


230 


- Se va sfârşi, îi răspunse Stito. Domnul nu ne-a făcut să 
venim până aici ca să ne abandoneze. Ramses nu este 
stăpânul lumii. 

Mose zâmbi, pentru prima dată în acea zi. Nu, nici chiar 
Ramses nu era stăpânul lumii. Chiar şi el fusese nevoit să 
părăsească Canaanul. Îşi înghiţise prada şi o scuipase 
înapoi. 


17 
Umbra egiptenilor 


Era un eşec. 

Mose ieşi în zori şi privi peisajul din înaltul terasei, cu 
mâinile sprijinite pe zidul din pietre al incintei, încă umed 
de roua nopţii. Somnul nu-l odihnise, ci îl obosise. 

Un eşec. Ajunseseră până acolo, urmau să intre în sfârşit 
pe Pământul Făgăduit şi nu puteau. Egiptenii se îndreptau 
spre nord precum sfincşii care stăteau de strajă în pragul 
templelor. Îşi imagină fulgerător ce s-ar întâmpla dacă 
soldaţii lui Ramses l-ar captura şi l-ar duce înapoi în faţa 
acestui unchi pe care-l ura... Nu, asta nu se va întâmpla, 
Dumnezeu n-ar permite aşa ceva! 

Dar atunci, de ce-i confrunta cu acest zid invizibil? Poate 
că el, Mose, lăsase să slăbească inspiraţia divină. Căută din 
priviri ulcica de apă şi Stito, care-i ghici dorinţa, i-o întinse. 
Bău o gură zdravănă, rece şi îi înapoie ulcica tânărului. Și 
după ce inspiraţia slăbise, era rândul inimii să cedeze sub 
povara greutăților. 

Vârsta, îşi spuse. Nu cea a trupului, ci aceea a inimii. Se 
simţea bătrân. Contemplarea Domnului stinge orice 
pasiune pământească şi ce este, în fond, tinereţea, dacă nu 
clocotul pasiunilor pământeşti? Privise prea mult în inima 
altora şi nu descoperise în ea lumina. 


231 


Stito îi aduse un bol de lapte cald şi Mose îl bău gânditor 
în timp ce soarele se ridica pe cerul al cărui stăpân era. 
Acolo jos, în ultimele neguri ale nopţii, păstorii madianiţi îşi 
mânau turmele. Aici, păstorii apiru le mânau pe ale lor 
înspre pârâiaşele mici şi păşunile aride care le rămăseseră. 

Indiscutabil, trebuiau să plece. După raportul 
cercetaşilor, poporul n-ar suporta ca aşteptarea să se 
prelungească. Dar de data asta, ar trebui să meargă în 
celălalt sens. 

Când Mose îşi terminase toaleta de dimineaţă, apăru 
Aaron. 

- Pacea Domnului fie cu tine. Îmi spuseseşi, dă-mi voie 
să-ţi amintesc, că noua mea funcţie necesită haine 
corespunzătoare. 

Mose încuviinţă din cap. 

- Noua ta funcţie şi cele ale fiilor tăi, spuse el. 

li chemă pe ţesători, pe bijutieri şi pe croitori. Cu pânza 
de in care rămânea de la ţesăturile pentru Sanctuar, dădu 
ordin să confecţioneze pentru Aaron, Nadab, Abihu, Eleazar 
şi Itamar câte o tunică cu pieptar din material violet, 
purpuriu şi stacojiu brodat cu aur, efodul *, o mantie 
brodată, o eşarfă şi un turban. Bijutierilor le-a comandat 
pentru fiecare bărbat câte două cornaline montate în aur, 
pe care să fie gravate numele celor şase triburi ale lui Israel 
şi care să fie fixate pe umeri. In plus, un pectoral pătrat cât 
o palmă, făcut din patru şiruri de pietre preţioase: În primul 
şir un sardonix, un crisolit şi un feldspat verde, în al doilea 
un granat, un lapislazuli şi un jad, în al treilea un turcoaz, o 
agată şi un jasp şi în al patrulea un topaz, o cornalină şi un 
jasp verde. 

- Unde vom găsi toate astea? Întrebă bijutierul? 

- O să le găsiţi când va fi nevoie, răspunse el. Fiecare 
piatră va avea gravat pe ea, ca un sigiliu, numele unuia din 
triburile lui Israel. 

Artizanii îl priviră cu scepticism. Aaron şi fiii lui erau 
înmărmuriţi. Dar el urmă: 


232 


- Acest pectoral va fi prins prin două lanţuri de aur de 
cornalinele epoleţilor şi prin panglici violete trecute prin 
inele de aur de brâul albastru al efodului. În acest fel, când 
Aaron va intra în sfântul locaş al Domnului, va purta pe 
piept şi pe umeri numele fiilor lui Israel. 

- Vom avea nevoie de timp, spuse unul dintre bijutieri. 

- O să vă faceţi timp, atunci când va fi nevoie. Nu părea 
să audă într-adevăr vocile pământeşti. 

- Mantiile vor fi violete, cu o deschizătură circulară 
pentru cap, tivită cu broderii ca să nu se rupă. Marginile 
inferioare vor fi împodobite cu broderii violete, purpurii şi 
stacojii, cu nişte clopoței de aur între ele. Asta pentru ca 
Aaron şi fiii lui să fie auziţi când se duc în faţa Domnului şi 
când ies din Sanctuar. Astfel, ei nu vor muri. 

Dar unde să caute aşa ceva? se întrebau cei de faţă. 
Apoi îşi amintiră că Mose era prinţ şi fusese crescut la 
curtea Egiptului. 

- Vreau ca pe turbanul lui Aaron, să figureze o rozetă de 
aur, prinsă cu un şnur violet şi pe ea să fie gravate 
cuvintele Consacrat Domnului. Ea va servi la iertarea 
greşelilor în ritualurile alor noştri când aceştia vor aduce 
ofrande sfinţite Domnului. 

Copiii lui Aaron îşi ascundeau cu greu stupefacţia. 

- Vreau ca aceste turbane să fie puse pe nişte 
acoperăminte înalte, ca să confere celui care le poartă 
demnitate şi grandoare. 

Cei de faţă se chinuiau să descifreze privirea lui Mose, 
dar el ţinea ochii pe jumătate închişi, de parcă auzea o voce 
interioară. 

- Eşarfa va fi brodată, spuse el, întorcând capul spre Aa- 
ron şi fiii lui. Croitori, veţi confecţiona pentru marele preot 
şi pentru fiii lui pantaloni de în lungi până la coapse, ca să 
le acopere părţile ruşinoase. 

Şi privindu-i fix pe preoţi: 


233 


- Le vor purta pe sub haine ori de câte ori se vor 
prezenta în faţa Domnului, altfel se vor face vinovaţi şi vor 
muri. 

Se lăsă o tăcere lungă şi nimeni nu mai îndrăznea să-l 
întrebe nimic. In cele din urmă, el spuse, făcând cu mâna 
un gest autoritar: 

- Duceţi-vă! 

După ce plecară, Mose rămase mult timp cufundat în 
gândurile sale. Acestea se învârteau în jurul unui fapt 
simplu: dacă nu ducea poporul său în Canaan, asta ar 
însemna o victorie pentru Ramses. O victorie în gol, 
desigur, dar totuşi o victorie. Apirii ar tărăgăna, ar întârzia, 
s-ar rătăci sau s-ar împrăştia pe ici, pe colo, instalându-se 
acolo unde ar găsi mai puţini duşmani. Triburile s-ar 
despărţi. Proiectul întemeierii unui mare popor s-ar duce de 
râpă. 

In acel moment percepu o rumoare şi, ridicându-se să 
vadă ce anume o provoca, văzu o mulţime de oameni care 
se îndreptau spre cortul lui. Erau apiri care se pare că 
ieşiseră din tabără pe poarta de nord şi ocoliseră colina. 
Purtau în spate baloţi, aveau cu ei măgari la fel de încărcaţi 
şi păreau pregătiţi pentru o călătorie lungă. Se opriră la 
jumătatea colinei şi unul din bărbaţi care părea să le fie şef 
continuă urcuşul de unul singur până la zidul incintei. Pe 
măsură ce se apropia, Mose îi distingea mai bine trăsăturile 
şi, când omul ajunse la o sută de coţi de el, îl recunoscu pe 
Amiel, fiul lui Ghemali, din tribul lui Dan. Bărbatul se 
apropie şi mai mult. 

- Mose, spuse el cu o voce sonoră, nouă nu ne e frică de 
uriaşi! 

Mose îl privi fără să-i răspundă. Imbecilul, gândi. Cum să 
nu-ţi dai seama dintr-o dată de nebunia unui om? 

- Noi plecăm spre Pământul Făgăduit! continuă Amiel. O 
să ne unim cu ai noştri, cei care au rămas acolo. 

Mose rămase o clipă tăcut. În cele din urmă, zise: 

- Câţi sunteţi? 


234 


- Aproape două mii opt sute. 

- Sunteţi prea puţini. Domnul nu este cu voi. O să fiţi 
striviţi. 

- Ştim să ne luptăm! 

Josua, care din înaltul colinei văzuse şi el micul convoi, 
venea agale. 

- O să daţi peste egipteni. De cum vor afla că sunteţi în 
zonă, se vor arunca asupra voastră precum pisicile asupra 
şoarecilor. 

- Am fost cu tine, Josua. Ştii bine că te poţi furişa. Sunt 
păduri în care te poţi ascunde. 

- Doisprezece oameni, da. Dar aproape trei mii, nu. 

- Vouă v-a fost frică de egipteni, dar noi îi vom ocoli. - O 
să fiţi ca nişte şoareci între pisici şi câini. Dacă-i evitaţi pe 
egipteni, o să cădeţi în ghearele amaleciţilor şi ale 
canaanitilor. 

- Cu atât mai rău pentru voi, spuse Amiel. O să fim în 
faţa voastră. 

- In Şeol, da, răspunse Josua. 

Mose nu spunea nimic. Urmări îmbufnat silueta lui Amiel 
care cobora spre acei emigranţi desprinşi ei înşişi dintr-o 
emigrație. Urmări cu privirea chiar şi micul convoi până 
când dispăru pe după coline, la nord. 

- Adevărată nebunie, murmură el. 

Şi, întorcându-se spre Josua: 

- Du-te la şefii de clan şi spune-le să facă recensământul 
populaţiei noastre, inclusiv copiii mici, sclavii, egiptenii, 
precum şi amaleciţii care vor fi consideraţi de-acum înainte 
de-ai noştri. 

Era al doilea recensământ de la ieşirea din Egipt. 

In ciuda celor întâmplate, cerul îşi păstra, totuşi, 
netulburata lui seninătate. 

Mose îl trimise pe Stito să-i convoace pe judecători. Ei 
însă nu se grăbiră şi apărură abia peste trei ore. Aaron, 
care îi însoțea, avea o faţă lungă de-un cot. 

- Ce v-a făcut să întârziaţi atât? se nelinişti Mose. 


235 


- Meseria noastră. Erau încruntaţi. 

- Mai am să vă dictez şi restul Legilor. Ei nu se arătară 
deloc entuziasmați. 

- Dictează-le, spuse în cele din urmă unul din judecători. 
O să fie în curând îngropate împreună cu noi. Dacă o să mai 
rămână cineva care să ne acopere cu pământ. 

- Nu vreţi să cunoaşteţi legile Domnului? 

- Ne întrebăm, Mose, dacă vom avea vreodată ocazia să 
le punem în aplicare. 

- Vă răzvrătiți şi voi? 

- Nu ne răzvrătim. Constatăm că suntem înconjurați de 
duşmani şi că nu putem merge nicăieri, în orice caz nu spre 
Canaan. Egiptenii la nord, madianiţii în faţa noastră, 
moabiţii, amoniţii, hitiţii, iebusiţii... În curând aceşti 
duşmani ne vor ataca şi vom fi spulberaţi. Vom cădea sub 
loviturile lor şi, din bătălie în bătălie, n-o să mai rămână 
prea mulţi dintre noi. 

- Nu credeţi, aşadar, că Domnul o să vă apere? 

- Dacă Domnul ne apără, este drept să fi venit până aici 
degeaba, după ce am suferit atâta de la plecarea noastră 
din Egipt? A fost doar pentru a ne dovedi perseverenţa? 
Sau mai degrabă nebunia? 

- Huliţi! strigă Mose. 

- Dac-am sta să te-ascultăm, Mose, după tine, noi n-am 
încetat să hulim încă din ziua în care ne-am născut, spuse 
calm un judecător, privindu-l pe Mose în ochi. 

Mose ar fi vrut să-l fulgere din priviri, dar celălalt spuse: 

- Poate ar trebui să-ţi temperezi judecăţile. Şi mânia. 
Mose simţi aerul de frondă şi, într-adevăr, îşi înfrâna mânia. 

- Orice persoană care îndrăzneşte să-ţi conteste deciziile 
este imediat împroşcată de tine cu blesteme ca un renegat, 
ca un duşman al Domnului. Dar trebuie să-ţi amintesc un 
lucru. Tu ai ajuns la rangul de şef peste toţi ceilalţi şefi 
pentru că Domnul ţi s-a arătat. Asta nu înseamnă că nu eşti 
un om, Mose, un om ca şi noi, cu slăbiciunile tale, supus 
greşelii. Nu poţi să ne blestemi pe toţi, pentru că asta ar 


236 


însemna să anulezi întreaga ta misiune. Fără noi, tu nu eşti 
nimic: doar o voce clamând în pustiu. Şi noi am venit să-ţi 
spunem că tu eşti şeful nostru numai pentru că noi 
acceptăm asta. 

El păli şi furia i se transformă în disperare. Dar dacă 
judecătorii îndrăzneau să-l sfideze în acest fel, înseamnă că 
aveau spatele asigurat; nu vorbeau doar în numele lor, ci şi 
în numele altor mii de oameni. Să-l cheme pe Josua în 
ajutor n-ar fi servit la nimic. Dacă întreg poporul se 
răsculase împotriva lui, nu prin forţă le-ar fi venit de hac şi 
şi-ar fi recâştigat puterea. Trei mii de persoane plecaseră 
deja, sfidându-i autoritatea. lar cei rămaşi îl contestau la 
rândul lor. Cel mai dureros era că înţelegea ce spuneau 
judecătorii: fără ei, fără popor, el nu era nimic. Nu putea să 
ducă la îndeplinire voinţa Domnului, decât dacă triumfa el 
însuşi, dar el nu putea să triumfe decât cu ajutorul 
Domnului! 

- Dacă disperarea a pus stăpânire pe voi, dacă v-aţi pier- 
dut încrederea în Dumnezeu, nu mai are rost să vă dictez 
Legile lui, spuse el într-un târziu, cu o voce gravă. 

- Legile Domnului nu sunt ale tale, Mose. Nu poţi să le 
foloseşti după bunul tău plac. Domnul te-a însărcinat să ni 
le dictezi. Atunci, dictează-le, spuse cel mai bătrân dintre 
judecători. Dar mai întâi explică-ne de ce suntem în acest 
impas şi cum crezi că am putea ieşi din el. 

Aaron scoase un geamăt şi îşi trecu mâinile peste faţă. 

- Trebuie să ne întoarcem spre est, spuse Mose obosit. 

- Să parcurgem din nou tot drumul pe care l-am făcut? 
Până unde? 

- Până la Eţion-Geber. De acolo, vom urca spre nord. 
Privirile lor se adânciră şi se întunecară, umerii le căzură şi 
spatele li se încovoie. 

- Dacă vreţi ca Domnul să fie cu noi, acum, lăsaţi-mă să 
vă dictez Legile lui. 

Ei clătinară din cap, cei trei scribi scoaseră din traiste tă- 
bliţele pe care aveau să-şi pună papirusul, flacoanele cu 


237 


cerneală şi calamele. Deşurubară flacoanele şi ridicară ochii 
spre Mose. 

- lată ofrandele de mâncare pe care le veţi duce înaintea 
Domnului: sacrificiul zilnic obişnuit va consta din doi miei 
fără cusur. O să-i sacrificați unul dimineaţa şi celălalt între 
apusul soarelui şi căderea nopţii. Ofranda de cereale va 
consta într-o zecime de efă de făină plămădită cu un sfert 
de hin de ulei de măsline strivite. Vinul pentru băutura 
obişnuită va fi de un sfert de hin pentru fiecare” miel. Veţi 
duce această băutură, în locaşul sfânt, ca ofrandă. Este un 
dar de un miros plăcut Domnului. 

- Dar noi n-avem vii, n-avem deloc ulei de măsline, 
pentru că n-avem măslini, iar făină n-avem destulă nici 
pentru a ne hrăni, spuse un judecător. 

- Când o să avem, o să ştiţi care este voinţa Domnului. 
Pentru ziua de sabat, doi miei fără cusur, o ofrandă de 
cereale de două zecimi de efă de făină plămădită cu ulei şi 
ofranda ritualică de vin. Pe lângă ofranda de sabat, se va 
aduce în plus şi ofranda obişnuită şi vinul prescris. In prima 
zi a fiecărei luni, veţi aduce o ofrandă Domnului constând în 
doi tauri tineri, un berbec şi şapte miei, toţi fără cusur. 
Ofranda de cereale va fi de trei zecimi de efă de făină 
plămădită cu ulei pentru fiecare taur, de două zecimi de efă 
de făină plămădită cu ulei pentru berbecul adult şi de două 
zecimi de efă de făină pentru fiecare miel. Este o ofrandă 
de mâncare cu un miros plăcut Domnului. Ofranda de vin 
va fi de o jumătate de hin de vin pentru fiecare bou, de o 
treime de hin pentru berbec şi de un sfert pentru fiecare 
miel. Acest sacrificiu va fi făcut în fiecare lună de-a lungul 
anului. În plus, va fi sacrificat un ţap ca jertfă pentru păcat 
adusă Domnului şi asta pe lângă ofrandele şi libaţiunile de 
vin prescrise. 

- Dar n-avem nici un taur şi berbecii noştri sunt de 
prăsită, obiectă un judecător. În scurt timp, n-o să mai 
avem deloc turme, cum o să facem sacrificiile? 


238 


- Discutaţi voinţa Domnului? Am spus că asta va fi 
pentru când vom ajunge pe Pământul Făgăduit. 

Ei reflectară un moment înainte de a scrie, apoi calama 
zgârie din nou papirusul. 

- Pastele Domnului va fi celebrat în a paisprezecea zi a 
primei luni iar în a cincisprezecea zi va fi celebrată Sărbă- 
toarea pelerinajului*. Timp de şapte zile nu veţi mânca 
decât pâine nedospită. In prima zi veţi ţine o adunare 
sfântă. Să vă abţineţi de la treburile voastre obişnuite. Să 
aduceţi Domnului, ca ofrandă de mâncare, doi viței, un 
berbec şi şapte miei, toţi fără cusur; şi ca jertfă pentru 
păcat, să aduceţi un ţap ispăşitor. Toate aceste daruri să le 
adăugaţi ofrandei de dimineaţă, care este jertfa obişnuită. 
Veţi face asta în fiecare zi, până în a şaptea, mâncarea fiind 
de un miros plăcut Domnului, şi, în plus, ofrandele obişnuite 
şi cele de vin. In a şaptea zi, să ţineţi o adunare sfântă şi să 
nu faceţi nici una din treburile voastre obişnuite. În ziua 
celei dintâi recolte a fructelor, când veţi aduce Domnului 
ofrandă de cereale din noua recoltă, să ţineţi o adunare 
sfântă; să vă abţineţi de la treburile voastre obişnuite. Să 
aduceţi ofrandă de un miros plăcut Domnului: doi viței, un 
berbec şi şapte miei. Ofranda obişnuită de cereale va 
consta din făină plămădită cu ulei, trei zecimi pentru fiecare 
vițel. Pentru voi, aduceţi un ţap ispăşitor; toate aceste 
animale să fie fără cusur. Veţi aduce toate aceste ofrande 
pe lângă ofrandele obişnuite de cereale şi de vin. În prima 
zi din a şaptea lună, veţi ţine o adunare sfântă; să vă 
abţineţi de la treburile voastre obişnuite. Aceasta va fi o zi 
de odihnă. Veţi aduce o jertfă de un miros plăcut Domnului: 
un vițel, un berbec şi mieii lui, toţi fără cusur. Ofranda de 
cereale va consta în făină plămădită cu ulei, trei zecimi de 
efă pentru taur, două zecimi pentru berbec şi câte o zecime 
pentru fiecare miel, precum şi un ţap ispăşitor pentru voi. 
Veţi aduce toate aceste ofrande pe lângă ofrandele 
reglementare de cereale şi de vin obişnuite. Ofranda să fie 
de un miros plăcut Domnului. 


239 


Mose realiză dintr-o dată că instrumentele de scris nu 
mai alunecau pe papirus. Scribii îl priveau fix. Avu loc un 
scurt duel al privirilor, apoi el reluă: 

- În a zecea zi din a şaptea lună, va avea loc o adunare 
sfântă şi voi o să vă smeriţi. Să vă abţineţi de la orice alte 
treburi în acea zi. Să aduceţi ofrandă de un miros plăcut 
Domnului: un vițel, un'berbec şi şapte miei... 

- Mose, pentru că toate aceste jertfe ne sunt imposibile 
în momentul de faţă şi pentru că n-am ajuns încă pe 
Pământul Făgăduit unde ne asiguri că vom dispune de 
mijloacele necesare ca să le facem, poate că ar fi mai 
înţelept să întrerupem dictarea lor până când vor deveni 
urgente, spuse unul din judecători. 

Mose îşi netezi barba, îl privi pe Aaron, care era aşezat 
lângă el, şi zise: 

- Din moment ce sunt depozitarul acestor prescrieri, 
trebuie să vi le comunic cât mai repede posibil, căci sunt 
muritor. Reiau, aşadar. În a cincisprezecea zi din a şaptea 
lună, veţi ţine o adunare sfântă. Să vă abţineţi de la 
treburile voastre obişnuite şi să organizaţi o sărbătoare a 
pelerinilor* pentru Domnul, care va ţine şapte zile. Ca 
jertfă, veţi aduce o ofrandă de un miros plăcut Domnului; 
veţi aduce treisprezece viței, doi berbeci şi paisprezece 
miei care vor fi toţi fără cusur. Ofranda regulamentară de 
cereale va fi din făină plămădită cu ulei, trei zecimi de efă 
pentru fiecare din cei treisprezece viței, două zecimi de efă 
pentru fiecare berbec şi o zecime de efă pentru fiecare din 
cei paisprezece miei, şi veţi mai aduce un ţap ispăşitor, pe 
lângă ofranda obişnuită de cereale şi vin. În a doua zi, veţi 
aduce doisprezece viței, doi berbeci... 

Auzi oftaturi de exasperare şi se întrerupse pentru a-i 
privi pe judecători a căror expresie nu lăsa nici o îndoială în 
privinţa stării lor de spirit. Înşiruirea acestor vite nu părea, 
într-adevăr, să-i intereseze. Aaron nu se simţea nici el mai 
în largul lui - se foia pe bancă, îşi ducea mâna la nas, la 
barbă, îşi freca mâinile, dând din picioare. Dar cu toţii 


240 


trebuiau să înţeleagă, acum mai mult ca niciodată, că 
lucrarea Domnului nu putea fi oprită în timpul Exilului. Aşa 
că reluă: 

-...Şi paisprezece miei, împreună cu  ofrandele 
regulamentare de cereale şi vin pentru viței, berbeci şi 
miei, în funcţie de numărul lor, aşa cum a fost prescris, şi în 
plus un tap ca ofrandă de ispăşire, însoţit de ofranda 
obişnuită de cereale şi vin. În a treia zi, unsprezece viței, 
doi berbeci şi paisprezece miei fără cusur, împreună cu 
ofrandele regulamentare de cereale şi vin pentru viței, 
berbeci şi miei, aşa cum au fost prescrise în funcţie de 
numărul lor, şi în plus un ţap ca ofrandă de ispăşire, însoţit 
de ofranda obişnuită de cereale şi vin...” 

Unul dintre judecători se ridică şi pleca. Mose îl urmări 
cu o privire indiferentă. 

- Dacă unul din scribi omite ceva, voi considera că a 
cedat intenţiei de a-l ofensa pe Domnul şi-l voi pedepsi cu 
severitate. 

Continuă inventarul ofrandelor până la a şaptea zi, cu 
aceeaşi voce impasibilă. 

- A opta zi va fi consacrată unei ceremonii de încheiere; 
să vă abţineţi de la treburile voastre zilnice. Ca ofrandă de 
alimente, de un miros plăcut Domnului, să aduceţi un vițel, 
un berbec şi şapte miei, împreună cu ofrandele de cereale 
şi vin prescrise după numărul lor. Şi în plus un ţap ispăşitor 
însoţit de ofranda regulamentară de cereale şi vin... 

Unul dintre scribi luă vasul cu apă al lui Mose care era 
pus să se răcească lângă zid şi bău cu poftă. Mose se 
prefăcu că nu observă impertinenţa şi conchise: 

- Acestea sunt jertfele pe care trebuie să le faceţi pentru 
Domnul în anotimpurile stabilite, pe lângă ofrandele votive, 
ofrandele spontane, cele de mulţumire, cele de cereale, 
ofrandele de vin şi ofrandele colective. 

Se întrerupse şi privi cerul. Cei de faţă aşteptară un timp 
şi cum el nu zicea nimic, scribii şi ceilalţi judecători se 


241 


ridicară. Tocrrrai plecau când el ieşi dintr-o* dată din acea 
toropeală aparentă. 

- Desigur, nu sunt singurele legi pe care mi le-a dictat 
Domnul. Mai sunt şi altele. 

Ceilalţi rămaseră interzişi. 

- Un exemplar din legile de astăzi şi din cele pe carevi 
le-am dictat mai înainte, ca şi din cele pe care o săvi le 
dictez vor fi încredințate marelui-preot aici de faţă, care va 
avea sarcina de a le transmite generaţiilor viitoare. 

- Dacă va mai exista aşa ceva, murmură un judecător cu 
o voce şoptită. 

Mose auzi bine această remarcă impertinentă, dar n-o 
luă în seamă. De dimineaţă şi până atunci, îşi reprimase 
deja amărăciunea eşecului. Dacă nu puteau să pătrundă pe 
Pământul Făgăduit prin nord, ei bine, vor intra prin est. Le 
va lua ceva mai mult timp, asta-i tot. Splendoarea 
Domnului nu va avea de suferit din cauza disperării 
oamenilor mai mult decât suferă flacăra din cauza 
muştelor. El era Legea şi Viaţa. Mose se ridică şi intră în 
cort să se odihnească. 

Când să treacă peste prag, se opri intrigat de umbra 
stranie pe care o piatră o lăsa pe pământ. Ar fi jurat că era 
umbra unui sfinx. Luă piatra în mână şi văzu că era 
informă. Ridică din umeri. Ce era aşadar sfinxul, în realitate, 
dacă nu un morman de pietre? Şi ce era imaginea lor, dacă 
nu o umbră?... 


PARTEA A TREIA 
ZORII INDEPARTAŢI 


1 
Doliu şi insulte 


242 


Nu spiritul divin pluteşte acum deasupra Kadeshului, zise 
într-o dimineaţă Josua, adresându-i-se lui Mişael. 

Într-adevăr, în ajun, doi din cei patru fii ai lui Aaron, 
Nabab şi Abihu, căzuseră amândoi grav bolnavi în acelaşi 
timp. Atât de grav încât îşi dăduseră sufletul după teribile 
dureri abdominale. Tabăra vuia de certuri şi bârfe legate de 
dublul deces al băieţilor până atunci sănătoşi, de douăzeci 
şi cinci şi, respectiv, douăzeci şi şase de ani: după unii, asta 
nu putea fi decât urmarea unei mânii divine iar, după alţii, 
efectul consumării de alimente toxice. 

Controversa era importantă, fiindcă avea consecinţe 
practice: să-i înhumeze ca pe nişte leviţi morţi în stare de 
puritate sau mai bine să-i înmormânteze pe furiş, după 
câteva rugăciuni grabnice? Consultat asupra acestui lucru, 
Mose îi luă la întrebări pe fraţii lor, Eleazarşi Itamar, apoi pe 
ceilalţi leviţi din serviciul Sanctuarului. 

- Au mâncat alaltăieri ierburi necunoscute de noi şi de 
care noi nu ne-am atins, spuse Eleazar. 

- Nu asta-i cauza! interveni un alt levit. Cei doi au 
considerat, împotriva părerii noastre şi a tatălui lor, că una 
din jertfele aduse Domnului n-a fost bine făcută. Aşa că au 
hotărât, cu de-a ei putere, s-o refacă, ceea ce e o greşeală 
gravă! Domnul n-a primit aceste sacrificii suplimentare! 
Pedeapsa divină n-a întârziat! Ca dovadă că au mâncat 
acele ierburi otrăvitoare! 

Dacă o bănuială plana asupra acestor decese, şi ea 
venea din partea preoţilor, era mai bine, hotărî Mose, să 
nu-şi asume în mod public riscul de a-l ofensa încă o dată 
pe Domnul. Cei doi fraţi fură aşadar îngropaţi fără mare 
ceremonie în munţi. Aaron şi Elişeba, ceilalţi doi fii, Eleazar 
şi Itamar, implorară iertare Domnului, pentru ca El să nu 
arunce asupra lor şi asupra rudelor lor păcatele fraţilor 
defuncţi. Ei au fost singurii martori ai înhumării. 


243 


Atâtea încercări o epuizaseră pe Elişeba. Ea muri dintr-o 
dată, la patruzeci şi doi de ani. Aaron a avut nevoie să fie 
susţinut pentru a putea merge la funeraliile ei. Trei zile mai 
târziu, Mose îi făcu o vizită fratelui său. 

- N-o mai duc mult, murmură Aaron dintr-o răsuflare. 

- N-ai decât cincizeci şi patru de ani, spuse Mose. Nu te 
lăsa pradă disperării. 

Dar trebui să accepte că Aaron arăta ca un bărbat de 
şaptezeci de ani. 

- Sarcina pe care mi-a încredinţat-o Domnul este peste 
puterile mele. 

- Puterile îţi vin de la Domnul. 

- Atunci înseamnă că El mi le-a luat. 

- Dumnezeu nu îşi ia darurile înapoi fără motiv. Greşelile 
noastre ne lasă fără ele. 

- Atunci... atunci înseamnă că am făcut greşeli, suspină 
Aaron. Dar cine nu face? 

Eleazar şi Itamar îi făcură semn lui Mose tatăl lor era 
epuizat. Aaron nu-şi mai reveni. Cinci zile mai târziu, îşi 
dădu şi el sufletul. Mose se duse în cort însoţit de cei doi fii 
ai lui Aaron şi de alţi şapte leviţi şi acolo ordonă să fie luate 
hainele şi accesoriile de mare preot ale defunctului pe care 
i le înmâna solemn fiului acestuia, Eleazar. Apoi organiză o 
mare ceremonie de înmormântare la care luară parte toţi 
leviţii şi ordonă o perioadă de doliu de treizeci de zile. 

Acum că tovarăşul atâtor ani de încercări nu mai era, lui 
Mose nu-i mai rămânea decât să se încreadă în cei tineri: 
Josua, Mişael, Hur... Or, chiar dacă aceştia priveau cu 
respect doliul, lui Mose nu-i scăpă din vedere faptul că se 
stăpâneau cu greu. N-aveau să rămână o sută de ani la 
Kadesh! Şi nerăbdarea lor nu făcu decât să crească când se 
auzi că cei trei mii care plecaseră spre nord, conduşi de 
Amiel, vrând să evite o tabără egipteană, căzuseră într-o 
ambuscadă a canaaniţilor şi amaleciţilor. Aceştia din urmă, 
care păstraseră o amintire usturătoare a scărmănelii pe 
care le-o administrase Josua cu câtva timp înainte, îi 


244 


masacraseră pe majoritatea apirilor şi-i păstraseră ca sclavi 
pe cei rămaşi în viaţă. Dar n-aveau de gând să ţină doliu 
după cei care se lansaseră în acea aventură fără 
binecuvântarea lui Mose. 

- Au fost preveniţi, spuse Josua în chip de meditaţie 
funebră. 

- Dac-ar fi fost mai numeroşi..., începu Mose fără să 
termine fraza. 

- Şi-au asumat un mare risc, comentă Josua. 

Se înțelegeau din două-trei vorbe, atât de bine că nu mai 
era nevoie să termine ce aveau de spus. 

- Şi noi pe unde o vom lua? Intrebă Mose. 

- Să încercăm un drum mai la est, spre interior, de-a 
lungul râului 'Araba. Dar nu ştiu dacă vom obţine dreptul de 
trecere. Aşa cum ţi-am spus, edomiţii sunt aliaţi cu moabiţii 
şi nu mi s-a părut că ne au la inimă. 

Imediat ce se termină perioada de doliu, Mose trimise 
emisari la regele Edomului pentru a-i cere doar dreptul de 
trecere pe drumul de pe malul râului 'Araba, care mărginea 
regatul său. De fapt, ţara Edomului avea mai multe 
oraşe-stat, guvernate fiecare de câte un prinţ, dar aceste 
oraşe erau supuse suveranităţii prinţului cel mai puternic, 
pe care îl numeau regele lor. 

- Noi, fraţii tăi din seminţia lui Israel, suntem aici la 
Kadesh, spunea Mose, şi vrem să urcăm spre Canaan. Nu 
vom face decât să trecem pe drumul care duce într-acolo. 
N-o să încălcăm nici câmpurile, nici podgoriile tale. Vom 
plăti pentru apă şi vom merge drept înainte, spre nord, 
până vom părăsi teritoriile tale. 

Era un mesaj conciliant, dar regele Edomului o făcu pe 
surdul. Mesagerii se întoarseră plini de ciudă. Regelui nu-i 
păsa de rudenia invocată de Mose şi răspunsul lui fusese pe 
cât de clar, pe atât de scurt: nici vorbă! 

- Aşteaptă, spuse Josua, există mai mulţi prinți ai 
Edomului. Poate unii dintre ei ne vor lăsa totuşi să trecem. 


245 


Distanţa dintre Kadesh şi capătul drumului de pe lângă 
'Araba era scurtă, puteau să-şi asume riscul traversării. 
Două zile mai târziu, abia ajunseră la Obot că ţara se umplu 
de ţipete şi strigăte, de străluciri de arme şi nechezat de 
cai: erau trupele masate acolo pentru a le bara trecerea. Și 
erau bine înarmate: lăncii, spade, scuturi, cai, arcaşi. 
Egiptenii le furnizaseră mijloace de apărare. Să încerci să-i 
înfrunţi ar însemna să trezeşti leul egiptean care somnola 
nu departe de ei. Soldaţii lui Josua şi ceilalţi stăteau faţă în 
faţă la trei sau patru sute de coţi distanţă, şi unii şi alţii 
dând din mâini şi proferând injurii. Un grup de trei ofiţeri 
călare înaintară la pas spre apiri. 

- Cine este şeful vostru? Întrebă unul dintre ei. Josua îl 
arătă pe Mose. 

- Tu eşti şeful? Tu trebuie să fii cel căruia i se spune 
Mose, profetul. 

Mose răspunse printr-o clătinare din cap. 

- Suntem aici şapte mii de soldaţi, edomiţi şi moabiţi. ŞI 
mai sunt cam tot atâţia care ni se vor alătura în timpul zilei, 
dacă aveţi de gând să forţaţi trecerea. Nici nu e nevoie să 
fii profet ca să prevezi ce se va întâmpla. 

Ofiţerul îşi ridică bărbia pentru ca avertismentul să fie şi 
mai clar şi, după ce le aruncă o privire obraznică apirilor, le 
dădu ordin celorlalţi doi să facă cale-ntoarsă. Mose rămase 
nemişcat, impasibil. Aşadar, moabiţii şi edomiţii se aliaseră, 
aşa cum îl preveniseră spionii lui Josua. 

- Dacă aşa stau lucrurile, să mergem tot înainte, hotări 
Josua. Vom ocoli ţara asta prin est. Să dea ciuma-n ei! 

Părăsiră Obot, sub ochii armatei edomite. Noul traseu nu 
era lipsit de pericole, pentru că treceau printre Edom, la 
nord. şi Moab, la sud, dar nu traversau nici una, nici alta din 
aceste ţări şi sperau ca armatele coaliţiei să nu se 
alarmeze. Ajunseră fără necazuri, seara, pe teritoriul unui 
sat moabit, Punon, şi se opriră fără a-şi instala corturile, în 
ciuda nopţii răcoroase, Mose anunțând că-şi vor relua 
drumul în zori. Următoarea etapă li purtă printr-o pustietate 


246 


muntoasă şi roşiatică până într-un alt sat moabit, Lya-Ha- 
Abarim. 

- O să rămânem fără apă, începură să se plângă 
emigranții, dar cercetaşii îi asigurară că la mică distanţă de 
ei curgea un râu, Zered. Făcură o haltă prelungită aici, atât 
cât să aibă timp suficient să-şi refacă proviziile de apă, să-şi 
adape turmele şi să se spele. Incepând din acest punct, 
urcau spre nord, pe o potecă, având în stânga 
contraforturile unui lanţ muntos care constituia graniţa 
dintre Edom şi Moab, iar în dreapta deşertul, care semăna 
cu o blană de leu nesfârşită. Zece zile mai târziu, traversau 
râul Arnon şi Josua răsuflă uşurat: parcurseseră cea mai 
mare parte a teritoriilor inamice şi se aflau la hotarele 
câmpiilor Moab şi al ţării amoniţilor, pe teritoriu amorean. 

- Poate vom putea s-o tăiem acum prin ţara amoriţilor, 
sugeră Mose. Sihon, regele confederației lor, este duşmanul 
moabiţilor, deci nu poate fi aliatul lor, nici să se amestece în 
certurile lor. 

A doua zi, chiar la răsăritul soarelui, el trimise acestui 
rege, în cetatea lui din Hesbon, aceiaşi mesageri pe care-i 
trimisese şi regelui Moabului, purtând acelaşi mesaj. 
Corturile nu fuseseră încă ridicate căci nu merita osteneala 
să piardă o zi cu instalarea dacă puteau traversa în curând 
tara amoriţilor şi să ajungă în sfârşit de cealaltă parte a 
munţilor, spre lordan şi Canaan. După aceea, ar fi un 
blestem să nu poată, prin câteva lovituri de lance şi spadă, 
să ajungă în sfârşit pe Pământul Făgăduit. 

Cercetaşii se întoarseră către prânz, cu figuri la fel de 
descufnpănite ca şi prima dată. 

- Este mai rău decât celălalt! Ne-a tratat ca pe nişte 
prizonieri! Ne-a împroşcat cu injurii! Şi vrea să ne atace 
imediat! 

Mose intră într-una din crizele lui de furie, dar Josua îşi 
păstră sângele rece. 


247 


- Soarta ne e hotărâtă, spuse el. Nu mai putem continua 
să suportăm insultele acestor oameni. Imi dai ordin să 
răspund acestei ofense? 

- Domnul să-ţi înarmeze braţul! răspunse Mose. Orele 
următoare trecură cu organizarea taberei, Leviţii şi 
preţioasa lor încărcătură au fost deplasaţi în spate, unde 
erau în siguranţă, iar oamenii lui Josua, al căror număr se 
ridica acum la peste cinci mii cinci sute, au fost masaţi în 
faţă. Urmau, în sfârşit, să se ia la harţă cu aceşti sălbatici! 

Şefii de clan veniră la Mose să-i anunţe în mod solemn 
rezultatul recensământului: după plecarea facțiunii conduse 
de Amiel, erau douăzeci şi cinci de mii şaizeci şi şapte, 
dintre care şapte mii o sută doisprezece bărbaţi cu vârsta 
cuprinsă între optsprezece şi şaizeci de ani, opt mii o sută 
douăzeci de femei, trei mii şapte sute cincizeci şi trei de 
copii şi adolescenţi până-n optsprezece ani, patru mii două 
sute treizeci şi unu bătrâni şi o mie opt sute cincizeci şi unu 
sclavi, amaleciţi şi egipteni adoptați. 

Mose clătină din cap. 

- Acestea sunt seminţele Domnului! spuse el. Mâine, 
vom însămânţa Canaanul! 

Şi ridicând braţele spre cer: 

- Doamne, şterge cât a mai rămas din perioada de doliu! 

- Da, Doamne, usucă-ne lacrimile! răspunseră şefii de 
clan şi judecătorii, de această dată din toată inima. 


2 
Trei sunete de trompetă 


losua îşi dispuse oamenii în faţa taberei, de-o parte şi de 
alta, ca două coarne care să ţină piept duşmanului, între 
coarne, un arc de cerc concav format din trei rânduri de 
lăncieri. Tabăra se afla la poalele contraforturilor stâncoase. 


248 


Zorii colorau în roz culmea munţilor vineţii când amoriţii 
îşi făcură apariţia, venind dinspre Hesbon. Josua se sui pe o 
stâncă, observându-i de la înălţime, cu ochii mijiţi. O 
luaseră printr-o depresiune care ducea drept la tabăra 
provizorie a apirilor. Un mic detaşament de lăncieri călare, 
două sute de oameni cel mult, conduceau grosul 
pedestrimii. N-aveau care. Aveau să ajungă acolo în mai 
puţin de o jumătate de oră. Josua alergă în tabără şi îi spuse 
lui Mose: - Dă ordin ca toată lumea, bărbaţi, femei, copii să 
meargă pe munte şi, la semnalul meu, când voi suna din 
trompetă de trei ori, să împingă stânci peste călăreţii care 
vor trece de prima linie. Cel mai bine e să rămână câţi mai 
puţini oameni în tabără. Să nu-şi ia nimeni bagajele. Nu vor 
păţi nimic. 

Mose fu de acord şi nu se scurse nici o jumătate de oră 
că toată lumea îi urmase deja ordinele. 

Călăreţii amoriţi se aruncară spre centrul trupelor lui 
Josua, care se retraseră din faţa lor, atrăgându-i în capcană. 
In câteva clipe cei mai mulţi dintre ei erau prinşi la 
strâmtoare, chiar în locul în care era amplasată tabăra, 
rămasă pustie, şi copitele cailor rostogoleau corturile 
strânse, sacii cu haine şi provizii... Amoriţii îşi dădură atunci 
seama de capcană şi începură să şarjeze la dreapta şi la 
stânga, Josua sună de trei ori din trompetă. Un bubuit 
înfricoşător îi răspunse. Stânci enorme se porniră să cadă 
pe flancurile muntelui, umplând caii de panică, strivind, 
azvârlind din şa călăreţii şi punând capăt asaltului lor. 
Trupele apirilor care se retrăseseră, înaintară şi se aruncară 
asupra lor. Cei aflaţi încă pe cai erau dezorientaţi, căci 
atunci când credeau că pot împunge un apiru cu lancea, 
acesta se adăpostea în spatele unei stânci şi lancea nu 
lovea decât piatra. Cât despre cei azvârliţi din şa, ei nu mai 
aveau de ales: cât ai clipi, apirii îi masacrară pe majoritatea 
celor valizi şi îi terminară pe răniţi. 

In acel moment îşi făcură apariţia pedestraşii care, 
văzând drumul barat de un câmp de stânci, îşi pierdură 


249 


capul. Se năpusteau la dreapta şi la stânga asupra 
soldaţilor lui Josua, dar la un moment dat cele două coarne 
se reuniră. Amoriţii se treziră prinşi din nou în capcană. Nu 
aveau de-a face doar cu un singur front, ci cu mai multe. 
Aşa că se grupară în mijloc formând o masă umană pe care 
loviturile apirilor o subţiau încetul cu încetul. 

Or, iată că apirii care păreau să fie totuşi în avantaj, se 
făcură dintr-o dată nevăzuţi. Rămaşi grupaţi, amoriţii 
priveau cu stupefacţie cum duşmanii lor se îndepărtau. Au 
înţeles ei oare ce anunțau cele trei sunete de trompetă? 
Dacă da, au înţeles-o prea târziu. Un bubuit asemănător cu 
acela al unui cutremur de pământ precedă cu puţin o nouă 
avalanşă de stânci care se prăvăleau asupra lor cu viteza 
unui cal în galop. La trei-patru sute de coţi distanţă, soldaţi 
înarmaţi cu praştii trimiseră o ploaie de pietre asupra celor 
care scăpaseră de stânci. 

Nu mai rămase nici măcar un singur amorit pe câmpul 
de luptă. 

Trecuseră mai puţin de două ore de la începutul atacului. 
Crestele muntoase deveneau aurii. Purpuriul care învăluia 
munţii mai în jos era inundat de o ceaţă roşcată. O linişte 
aproape perfectă domnea pe câmpul de bătălie, tulburată 
doar, ici şi acolo, de horcăielile muribunzilor. 

Josua ridică ochii spre munte şi văzu acolo sus întregul 
popor nemişcat. El sună din trompetă o singură dată, lung. 
Un strigăt urcă din rândul soldaţilor, reluat de oamenii de 
sus. Josua ridică un braţ. Acolo sus, un bărbat ridică şi el 
braţul şi chiar dacă nu-l distingea bine din cauza strălucirii 
cerului, el ştia că acel bărbat era Mose. 

Apoi se porni iureşul. Cei douăzeci şi cinci de mii de apiri 
coborâră muntele ca nişte stânci umane. Se aruncară 
asupra lui Josua, îl îmbrăţişară, îl purtară pe umeri, îi 
strânseră în braţe pe soldaţi şi chiar găsiră puterea să-i 
ridice de mijloc în sus. Printre stânci şi cadavre, câmpul de 
bătălie semăna acum cu o imensă scenă de dans. 


250 


Dominând mulţimea, Josua râdea. Acest învingător 
triumfa acolo, deasupra tuturor, prin uimitoarea lui 
frumuseţe, frumuseţea omului susţinut de puterea divină. 
Mose îl fixa de jos cu o privire extatică. Când Josua sări jos, 
pe pământ, Mose îl îmbrăţişa cu putere. 

- Yahwe să te binecuvânteze! strigă el. Era pentru prima 
oară că pronunţa numele divin în public. Şi Mose începu să 
râdă, da, râdea cum nu mai fusese văzut râzând de mult 
timp. Şi râsul îi dădea strălucire. 


3 
Prima cucerire 


Fură numărați răniții şi morţii, Josua pierduse o sută 
cincisprezece oameni. Îngroparea lor dură până la prânz. 
Apoi duşmanii înfrânți au fost deposedaţi de arme şi 
bijuterii. 

Fiecare îşi căuta baloţii cu lucruri pe care copitele cailor 
le împrăştiaseră în timpul învălmăşelii. Apoi aşteptară 
ordinele. Căci, cu siguranţă, nu puteau să rămână acolo, 
printre cadavre şi stânci. 

- Mergem la Hesbon, îi anunţă Mose pe şefii de clan. Se 
porniră la drum, având în faţă soldaţii, şi ajunseră după o 
oră. Oraşul era practic pustiu. 

Locuitorii fugiseră, le povesti un bătrân care nu voise 
să-şi părăsească casa. Josua, care o luase înainte ca să 
scotocească palatul lui Sinon, nu găsi în el decât sclavi 
îngroziţi de frică. Masa cu mâncare, paharele pe jumătate 
pline, bijuterii aruncate pe jos dovedeau graba cu care 
potentatul şi ai lui, rămas de acum înainte fără armată, o 
luaseră din loc. 

- Şi Sihon? Îl întrebă Mose pe bătrân. 

- A plecat în oraşul vecin. 

- Care? 


251 


- Eleale. Este foarte aproape. 

Şi întinse un deget slăbănog ca să arate direcţia. 

- la o mie de oameni şi du-te să-l. cauţi, îi spuse Mose lui 
Josua. Pune mâna pe el şi dă foc oraşului. Ar putea să 
meargă să ceară sprijinul amoniţilor, moabiţilor, edomiţilor 
sau mai ştiu eu al cui. Să nu apună soarele înainte de a 
pedepsi infamia acestui om şi a poporului său. În acest 
timp, noi o să ne instalăm aici. Acest oraş este de acum 
înainte al nostru. 

Palatul, care era o vastă colecţie de încăperi ce încon- 
jurau un hol mare cu plafonul susţinut de patru stâlpi, putea 
adăposti mai multe familii. Mose se instala în câteva cu 
Sefira şi cei doi copii şi le repartiza pe celelalte lui Eleazar, 
ltamar şi familiilor lor, păstrând-o pe cea mai bună pentru 
Josua. Leviţii care păzeau Sanctuarul şi Chivotul se instalară 
în sala cea mare şi în apartamentele alăturate. Ceilalţi 
ocupară casele abandonate. In acest timp, soldaţii şi 
puştanii se apucaseră de jefuit, punând mâna pe alimente, 
aur, argint, aramă, dar nu şi pe vin şi ulei, pe care Mişael le 
rechiziţionase la ordinul lui Mose, căci erau mărfuri rare. Cei 
câţiva sclavi rămaşi pe loc şi care la început s-au temut că 
vor fi trecuţi prin sabie, înţeleseră că aveau stăpâni noi şi îşi 
oferiră serviciile cu atâta zel că o făcură pe Sefira să râdă. 

- Eleazar, înainte de căderea serii, trebuie să aducem 
mulţumiri Domnului, spuse Mose. 

Şi se ocupă împreună cu el şi cu ceilalţi leviţi de organi- 
zarea unui sacrificiu pe un altar improvizat în piaţa mare a 
Hesbonului, apoi convocă poporul prin intermediul şefilor de 
clan şi al judecătorilor. Fu jertfit un berbec şi chiar în 
momentul în care flăcările cuprindeau lemnul pus pe altar, 
un fum negru se ridică în crepuscul deasupra Hesbonului. 
Un alt altar ardea întru slava Domnului şi toţi înţeleseră că 
era Eleale. 

O dată sacrificiul încheiat, după regulile pe care le 
permiteau circumstanţele, Mose îi invită pe judecători la o 
cină încropită din alimentele găsite în oraş şi, pentru prima 


252 


dată, îl pofti şi pe fiul său mai mare, Gherşon. Masa fu 
amenajată pe terasa palatului, pentru ca toată lumea să 
poată vedea rugul Elealei. Stito pusese pe jos piei de capră 
şi perne. Mose păstra liber locul din dreapta lui şi întârzie 
pregătirile pentru cină destul de mult pentru ca Josua şi 
oamenii lui să aibă timp să se întoarcă. Stito umplu 
paharele, dar nimeni nu se atinse de ele. 

Se lăsa seara. Flacăra torţelor tremura în vânt când 
Josua apăru, urmat de un bărbat cu mâinile legate şi de doi 
lăncieri. 

- Vi l-am adus pe Sihon, spuse el, cu o voce pe care 
oboseala o înăsprise. 

- Aşază-te, îi spuse Mose lui Josua, arătându-i locul liber. 
El ridică paharul şi spuse întregii adunări: 

- Bem în sănătatea omului care a făcut să triumfe braţul 
Domnului. Şi mai bem pentru înfrângerea duşmanilor 
Domnului. 

Şi adresându-se juriului: 

- Vă cer să-l judecaţi pe Sinon, regele amoriţilor. Singură 
conştiinţa voinţei divine trebuie să vă ghideze spiritul. 
Poporul nostru i-a cerut autorizaţia de a trece paşnic spre 
pământul promis de Domnul. El l-a refuzat şi şi-a trimis 
soldaţii să ne atace. N-avea nici un motiv să facă asta, nici 
frica de hitiţi, nici cea de egipteni. N-a fost mânat decât de 
ambiția personală care îi animă pe atâţia monarhi. O sută 
cincisprezece oameni valoroşi au murit ca să ne apere şi 
cred că nici sângele tuturor amoriţilor nu poate fi de ajuns 
pentru a-i răzbuna. Pronunţaţi sentinţa. Oricare ar fi ea, o 
voi accepta. 

Judecătorii îşi întoarseră din nou privirile spre captiv. Ce 
se poate citi pe faţa unui om? Prea puţine lucruri. Cruzimea 
ori bunătatea nu-i schimbă culoarea, nici lăcomia ori 
generozitatea nu modifică mărimea nasului sau forma 
frunţii iar frica de Domnul ori impietatea nu se citesc în 
ochi: există oameni pioşi cu privire întunecată şi asasini cu 
privire limpede. Cel care stătea în faţa lor era un bărbat de 


253 


vreo patruzeci de ani, bine făcut, în ciuda unei uşoare 
rotunjimi a trupului, cu părul şi barba închise la culoare şi 
îngrijite şi cu faţa deloc dezagreabilă. Rege al statului său, 
adică al acelor oameni pentru care acumularea de bogății şi 
de putere este un lucru normal şi pentru care morala 
preferată este ordinea lumii care le convine cel mai bine. 
Aproape că e portretul psihologic al unei fiare. S-a speriat 
de mulţimea apirilor şi a presupus că aceşti emigranţi fără 
căpătâi n-o să-i opună mare rezistenţă. Poate că auzise că 
duceau cu ei mult aur şi argint. Un motiv bun pentru a-i 
ataca. Işi făcuse un calcul prost şi pierduse. Puteai fi tentat 
să te arăţi mărinimos în privinţa lui şi să-l laşi să plece 
sărac şi plin de recunoştinţă. Dar riscai în felul acesta să 
laşi să fugă o fiară care s-ar ralia altor fiare şi s-ar dovedi 
mai periculos cu altă ocazie. 

- Ai un zeu? ÎI întrebă unul din judecători. 

Intrebarea păru să-l surprindă sau poate că era! 
mirat că se afla prizonier pe terasa propriului palat şi | 
să treacă ceva timp până să răspundă. 

- Baal este zeul poporului meu. 

- Zeul tău nu-i învaţă pe oameni decât cruzimea? 

Şi mai surprins, cu sprâncenele ridicate, el răspunse: 

- Nu, este zeul prosperității şi al vieţii. 

- În numele prosperității şi al vieţii ţi-ai trimis armatele 
să ne atace fără motiv? 

- Un rege trebuie să cucerească. Faraon! gândi Mose. 

- lată-te cucerit, spuse Josua, intervenind pentru prima 
oară. 

- Vrei să spui că un rege trebuie să-i ucidă pe toţi străinii 
pe care îi întâlneşte? Intrebă un alt judecător. 

- Un rege nu este decât regele poporului său. Judecătorii 
clătinară din cap posomorâţi. Apoi se sfătuiră în şoaptă 
pentru un moment şi şeful lor, Guni, se întoarse spre Sihon. 

- Ai fi putut fi un om, o creatură a Domnului ca ceilalţi. 
Nu eşti, după fapta ta, decât un rege învins. |ţi aplicăm 
aşadar propria ta lege şi te condamnăm la moarte. 


C 


ă 
să 


n 
ă 


254 


Nu există justiţie fără lege şi fiecare lege vine de la zei, 
spusese cândva regele Seti, în timpul primei sale 
conversații private cu Mose. De ce Ramses nu urmase 
exemplul tatălui său? Pe ce batjocorise legea bunătăţii? 

- Luaţi-l, le ordonă Mose soldaţilor. 

Sihon voia, fără îndoială, să spună ceva, dar se răzgândi. 
Şi dispăru în jos, pe scară. Terasa rămase cufundată în 
linişte pentru un moment. Mose ridică ochii în sus şi cerul 
scânteind de stele îl făcu să lăcrimeze. 

- Doamne, murmură el, fie ca toţi oamenii să audă vocea 
Ta! Gherşon părea stupefiat. La prima lui cină în public, 
alături de tatăl său, făcea cunoştinţă şi cu justiţia oamenilor 
şi cu cea a zeilor în acelaşi timp. Stito umplu paharele şi 
judecătorii ridicară şi ei ochii spre cer. Poate că nu priviseră 
niciodată cerul, în orice caz, nu în felul acesta, în seara unei 
victorii, prima mare victorie a poporului lor. Parcă era nisip 
de diamante, Il priviră îndelung, uitând să mai bea. 

Apoi servitorii aduseră primele platouri, friptură de oaie 
presărată cu praf de coriandru, supă picantă de ovăz, 
porumbei umpluţi cu boabe de grâu şi strugure, pâinişoare 
de alac cu susan... Începură să mănânce în momentul în 
care capul tăiat al lui Sihon se rostogolea pe caldarâmul 
propriului său palat. 

Masa se încheie cu struguri proaspeţi, asemănători cu 
cel pe care cercetaşii îl aduseseră din expediţia lor, când 
ecouri de cântece şi de muzică de dans ajunseră până la ei. 
Josua se ridică şi se aplecă peste zidul terasei. 

- Soldaţii sărbătoresc victoria, spuse el, întorcându-se la 
locul lui. 

- Există mai multe feluri de bucurie, observă Mose cu un 
surâs. 

Şi ridicându-se: 

- Josua, vreau să dormi bine în noaptea asta. De mâine, 
începi să  consolidezi dominaţia noastră peste toate 
câmpiile Moabului. 


255 


4 
Măgarul lui Balaam 


Dacă crezuseră că au scăpat de edomiţi şi de moabiţi 
pentru că le ocoliseră teritoriile, se înşelaseră. Dar se 
scurse o lună întreagă până când Mose şi Josua să-şi dea 
seama de acest lucru. 

După strivirea armatei amoriţilor, Josua şi oamenii lui 
alergară din fortăreață în fortăreață, ocupând, incendiind şi 
jefuind fără dificultate. Cu excepţia câtorva lupte corp la 
corp cu băietani încăpăţânaţi care se înverşunau să-şi 
apere surorile sau măgarii, sechestrul apirilor asupra ţării a 
fost mai degrabă o petrecere câmpenească. Şi, în plus, 
aducătoare de bogăţie: pe malul de răsărit al lordanului, 
câmpurile erau înverzite, viile curgeau de ciorchini iar 
livezile de fructe. Apa era şi ea din belşug fiindcă se aflau 
pe ţărmul unui fluviu. Puţurile erau nenumărate şi cel mai 
dificil lucru a fost să-i convingă pe apiri, care vedeau pentru 
prima dată, de când plecaseră din Egiptul de Jos, vegetaţie 
umedă şi grasă, să nu se piardă cu firea. Dar trebuiră să 
renunţe la teritoriile atât de prospere, întrucât Mose le 
ordonă să rămână grupaţi. 

- N-am ajuns în Canaan, le aminti el solemn. Într-o bună 
zi, vom relua drumul pentru a traversa fluviul. Dar până 
atunci, nu vă împrăştiaţi, amoriţii nu ne sunt prieteni, 
duşmanii noştri n-au dispărut şi o să fiţi o pradă uşoară 
pentru ei dacă vă îndepărtați prea mult de soldaţii noştri. 

Şefii de clan, care înţeleseseră perfect justeţea ordinului, 
fură însărcinaţi să aibă grijă ca toată lumea să se întoarcă 
seara într-un loc care avea să fie stabilit de Josua şi Mişael. 

Desigur, nu toţi amoriţii îşi părăsiseră ţara la fel ca 
locuitorii din Hesbon, dar erau mulţi, mai ales şefii de 
clanuri şi alţi mici stăpâni, care o luaseră din loc la apariţia 
soldaţilor apiru şi trecuseră frontiera Moabului pentru a se 


256 


refugia la vecinii lor. Cei dintâi ajunseseră acolo imediat 
după luarea Hesbonului şi incendierea cetăţii Eleale, 
ducând cu ei poveşti înspăimântătoare. Cei care le urmară 
înfloriră tot mai mult poveştile de groază, alarmându-l astfel 
pe Balac, regele Moabului care era stăpân peste ceilalţi 
prinți, mai mici, ai ţării sale. Mai ales povestea cu strivirea 
armatei amoriţilor îi înfricoşa pe moabiţi. Stânci mari cât 
caii! Da, da, insistau amoriţii care fuseseră pe câmpul de 
bătaie. Apirii aveau aşadar uriaşi în serviciul lor care făceau 
să plouă cu stânci peste oameni? 

O dată trecută consternarea din primele zile, moabiţii 
începură să-şi facă griji pentru propria lor soartă, frontierele 
dintre ei şi amoriţi nefiind niciodată bine definite şi nefiind 
stabilite decât prin tradiţie. Dacă apirii ocupaseră astfel ţara 
amoriţilor, nu vor întârzia să descindă şi în ţara lor. De la 
Metfaat la Bet-Baal-Meon şi de la Atarot la lye-Ha-Abarim 
nu se mai vorbea decât despre armata apirilor şi despre 
uriaşii pe care-i aveau în serviciul lor. 

Sigur, moabiţii aveau armata lor, încă intactă, dar nu te 
apucai să tragi de coada leului fără să fii sigur c-o să-l ucizi. 
Balac se felicită atunci de alianţa pe care o încheiase cu 
câteva luni înainte cu Reba, madianitul, şi cu prinții 
Edomului. Le trimise emisari pentru a-i alerta şi, câteva zile 
mai târziu, toţi aceşti potentaţi, însoţiţi de vechii vasali ai 
lui Sihon, se reuniră la Rabbat-Moab pentru a stabili 
planurile de acţiune. Se ghiftuiră cu multă carne de oaie şi 
de pasăre şi cu vin de Siria, proclamându-se puternici cu cei 
douăzeci de mii de oameni ai lor şi jurând să-i şteargă pe 
apiri de pe faţa pământului. Erau discursurile obişnuite ale 
tuturor purtătorilor de săbii. În forul său interior, Balac era 
însă măcinat de nelinişti. Apirii erau conduşi de un profet şi 
profeţii, oricine ştia, aveau legătură cu forţele celeste. Ca 
dovadă, intervenţia uriaşilor care-i striviseră pe amoriţi. Tot 
numai un profet putea să-i vină de hac şi în privinţa asta, 
Balac nu cunoştea decât unul singur demn de acest nume, 
Balaam. Născut în Peor, în nordul Mării de Sare, Balaam era 


257 


renumit pentru că vorbise cu puterile celeste pe vârful 
muntelui Pisga. Într-un an secetos, Balaam, preotul lui Baal 
din Peor, profet, ghicitor şi magician făcuse să plouă-n 
şuvoaie la rugăminţile disperate ale oamenilor din regiune. 
În plus, el prezicea viitorul şi ar putea cel puţin să prevadă 
rezultatul unui război. Balac trimise după el. Mesagerilor îi 
se răspunse că amaviţii vecini, care locuiau pe malurile 
Eufratului, avuseseră nevoie de serviciile lui Balaam şi că 
acesta se dusese să împiedice o epidemie. Mesagerii 
plecară în goană la Petor, îl găsiră pe ghicitor, îi fluturară în 
faţa ochilor un sac de aur şi îl luară cu ei la Peor, aproape 
cu forţa. 

Era un omuleţ palid şi gânditor, obsedat de o convingere 
simplă: fiinţele umane erau comparabile cu nişte flacoane 
astupate. Când le destupai, spiritul divinității pătrundeau 
înăuntru şi atunci flacoanele deveneau preţioase. Dar, în 
încăpăţânarea ei, natura umană îşi închipuia că este unică 
şi că individul era bunul cel mai preţios al lumii. Flacoanele 
se astupau cu atât mai ermetic cu cât proprietarii lor se 
credeau unici. 

Balaam învățase în tinereţe, sub îndrumarea unui preot 
babilonian, să se deschidă prin două mijloace rezervate 
preoţilor Asiei care le folosiseră încă din timpuri străvechi. 
Cea dintâi era meditaţia, cea de-a doua o băutură al cărei 
secret îi fusese încredinţat sub jurământ. Balaam o prepara 
în serile cu lună plină, punând la macerat ciuperci albe 
veninoase, măselariţă şi laur într-un ulcior cu vin. După 
cinci zile de fermentare, vinul se schimba într-o băutură în 
stare să golească şi cel mai obtuz creier de mizerabilele lui 
marote: instinctul de înavuţire, concupiscenţa, răzbunarea 
şi alte pasiuni care nu făceau altceva decât să umple 
flacoanele cu un nămol putred. Fiinţa era deschisă atunci 
chiar şi spiritului lui Baal, creatorul şi Stăpânul întregului 
univers. Ştiinţa cea mai profundă pătrundea în suflet 
precum roua pătrunde în floare în zori. Şi când beţia se 


258 


risipea, se trezea asemenea unui copil încântat de faptul că 
există pe lume. Vedea! Ochii i se deschideau în sfârşit! 

Când mesagerii lui Balac îi fluturară aurul prin faţa 
ochilor, Balaam, care trăia cu măsline, brânză, un deget de 
vin şi o plăcintă stropită cu miere, Balaam, care dispreţuia 
din tot sufletul aurul şi puterea, le zâmbi placid. El înţelese 
că, dacă veniseră după el de la asemenea depărtare, era o 
problemă importantă. Atât de importantă încât depăşea de 
departe derizoriile persoane ale lui Balac şi ale acoliţilor lui. 
Mesagerii scăpaseră câteva vorbe în timpul drumului şi el 
ghici restul. 

Peor nu era la mare distanţă de Hesbon, la un trap de 
măgar. Balaam încalecă aşadar pe animalul său şi se duse 
să-l vadă pe Mose la noua lui locuinţă. Acesta auzise 
vorbindu-se de vizitatorul său şi îl primi cu blândeţe, mânat 
mai mult de curiozitate. 

- Mare Mose, servitor al Domnului, îţi depun la picioare 
devotamentul meu. 

Erau vorbe spuse fără servilism şi poate chiar cu 
sinceritate. Şi complimentul era însoţit de un burduf de vin, 
ceea ce-l intrigă pe Mose. Îl pofti pe Balaam să se aşeze. 

- Cerul pare încărcat, frate, spuse Balaam. Cel puţin în 
ochii muritorilor de rând. 

- Ce trebuie să înţeleg din asta, Balaam? Vrei să spui că 
cei care te-au trimis se pregătesc de război? 

- Mose, există oameni care cred că se folosesc de mine, 
dar nimeni nu m-a trimis, în afară de Domnul, Baal în limba 
noastră. 

Stito aduse vin pentru vizitator şi pentru stăpânul său. 

- Baal, repetă Mose, grijuliu să nu ofenseze dintr-o dată 
un vizitator care nu părea rău intenţionat. 

- Divinitatea are mai multe nume, reluă Balaam, dar, 
după cum ştim, ea este una singură. Nu ştiu cum se 
numeşte a ta, dar nu mă pot înşela în privinţa identităţii 
sale. 


259 


Mose simţi privirea pătrunzătoare a lui Balaam şi îşi 
aminti cuvintele bătrânului preot Nesaton. Erau aproape 
identice: “Nu există decât un zeu. O să-ţi dai seama de 
asta, mai devreme sau mai târziu”. Aşadar de ce venise 
Balaam? Ca să-l evalueze pe cel care-i fusese prezentat ca 
duşman. Mose se abţinu să nu râdă şi îl măsură pe Balaam 
cu o privire de leu. Dar Balaam era un copil şiret şi începu 
să râdă, aparent fără motiv. Stito, fascinat, nu-şi mai lua 
ochii de la el. 

- Dincolo de nori, Mose, cerul este mereu senin. 

- Este cerul divinității. 

- Acolo locuim noi. 

- Nu, Balaam, cerul trebuie să fie în noi! 

Degetele lui Balaam mângâiau paharul şi un zâmbet îi 
lumina faţa. 

- Este adevărat. Şi văd că spiritul divin este în tine. Nu 
trebuia decât să te privesc, Mose, pentru a înţelege asta. 

Era cam enigmatic. Mose aşteptă să continue. 

- Vor să ne ni se opună. Numai cei care nu sunt stăpâniţi 
de spiritul Domnului ar concepe aşa o prostie. - Luă o gură 
de vin. - Tu încerci să faci să pătrundă adierea Domnului în 
capetele oamenilor. Şi ele sunt astupate cu ceară. 

Fu rândul lui Mose să râdă, scoțând un fel de sughiţ 
scurt. 

- Cine vrea să ne atace, Mose? 

- Balac şi toţi ceilalţi, edomiţi, madianiţi, ce a mai rămas 
din amoriţi. Cred că aveţi uriaşi în slujba voastră. 

Mose păru mirat. 

- Uriaşi de zece coţi înălţime care aruncă cu stânci în 
soldaţii amoriţi. 

Mose izbucni în râs şi Balaam râse şi el. Chiar şi Stito 
începu să râdă. 

- O să vă atace. Şi vor pierde. Neînsemnate spasme 
mizerabile ale prinților. N-au nimic de-a face cu suflul divin. 
Dar am abuzat de ospitalitatea ta. 


260 


Se ridică şi Mose îl imită. Cei doi bărbaţi se măsurară din 
ochi.  Esenţialul fusese spus dincolo de cuvinte, ca 
întotdeauna. Apoi Mose întinse braţele spre Balaam. 

- Privirea zeilor este asupra ta, spuse Balaam 
îmbrăţişându-l. Mose simţi să-l ia cu ameţeală. Era ceea ce-i 
spuseseră 

Nesaton, Balaam, Letro. Privirea zeilor este asupra ta. 

- Suntem fraţi. Mai presus de oameni. Şi de timp. 

O ultimă privire şi ghicitorul lui Baal o zbughi de parcă 
nici nu atingea pământul. În clipa următoare dispăruse. 
Mose se uită pe fereastră cum vizitatorul său încăleca pe 
măgar şi ieşea pe poarta palatului. 

- Admirabil om, spuse Stito. Ar trebui să fie cu noi. 

- Este cu noi. 

Şi Mose avea dreptate. Spionii lui Josua îi aduseră la 
cunoştinţă că, întors la Peor, Balaam îl făcuse pe Balac să 
aştepte mult timp până să se ducă la el şi că în chip de 
scuză îi povestise cum, funestă prevestire, măgarul lui n-a 
vrut să meargă pentru că un mesager celest l-a întors din 
drum şi măgarul strigase la el cu vorbe omeneşti. Nu se ştie 
dacă Balac înghiţise această fabulă, cert este că îl dusese 
pe Balaam în vârful muntelui Pisga, pentru a-i arăta tabăra 
apirilor şi pentru a-şi da seama de amploarea dezastrului: 
terenurile fertile din Câmpiile Moabului populate cu străini, 
Eleale în ruine şi peste tot satele ocupate de aceşti 
vagabonzi apiru. 

- Blestemă-i, Balaam, în numele zeului nostru! Şi victoria 
va fi a noastră! 

Se mai spunea că Balaam, pentru a putea vorbi cu 
puterile celeste, îl pusese pe monarh să zidească şapte 
altare pentru jertfe. Balac sacrificase într-adevăr şapte boi 
şi şapte berbeci, pentru ca ghicitorul să slăbească forţa lui 
Israel. Când li se povesti asta, Mose şi Josua râseră 
amândoi. Apoi Balac îl ameninţase pe Balaam, somându-l 
să-şi blesteme duşmanii. Dar Balaam nu se dezise: apirii 


261 


vor învinge, dacă vor fi provocaţi la luptă. Balac se întoarse 
în vizuina lui plin de ciudă. 

Profeţiile lui Balaam îi tăiară considerabil lui Balac 
poftele războinice. Săptămânile treceau şi spionii pe care 
Josua îi trimisese în toată ţara, până în inima Moabului, nu 
raportară despre nici un fel de pregătire de război. Mose 
ordonă atunci să fie ridicat Sanctuarul în curtea palatului şi 
să se instaleze în el chivotul. Apoi cedă întreg palatul 
leviţilor şi el îşi construi o casă în centrul Hesbonului. 

Josua era plecat mai tot timpul. Pregătea trecerea 
fluviului. Mose îl urmă într-una din zile. Cei doi bărbaţi se 
opriră pe malul lordanului. 

- Totul începe dincolo, spuse Mose. 

Celălalt mal nu era deloc diferit de cel pe care se aflau. 
La fel de verde, dominat de aceleaşi pâlcuri de pini, 
pichetat în depărtare de aceleaşi acoperişuri albe. Şi totuşi, 
totul începea acolo. 


5 
Fraţii pierduţi 


La trei săptămâni după instalarea la Hesbon, Josua se 
duse la casa lui Mose însoţit de trei necunoscuţi murdari de 
noroi precum catârii într-o zi ploioasă. 

- Oamenii ăştia vin de la Betleem, spuse el. Sunt din 
tribul lui Zebulon'. 

Ei se uitau la Mose ca la o fantomă, cu ochii ieşiţi din 
orbite. 

- Tu eşti Mose? reuşi în sfârşit să articuleze cel mai 
bătrân dintre ei, care părea a fi şeful. 

Mose întinse mâinile spre el şi acesta se înclină cu 
febrilitate pentru a i le săruta. Ridică apoi ochii: 

- Credeam... Credeam că eşti doar o legendă! Mose 
începu să râdă. 


262 


- Mă numesc Eber. Şi tovarăşii mei, Elon şi Zemuel. 

- Emisarii mei şi-au regăsit poporul, explică Josua. Ei au 
vorbit despre tine. Aceşti oameni şi fraţii lor nu credeau că 
exişti cu adevărat. Aşa că au cerut să treacă lordanul ca să 
vină să te vadă. 

Se aşezară în cerc, pe piei de oaie. Stito aduse vin şi 
pahare. Cei trei zebuloniţi nu-şi mai dezlipeau ochii de 
Mose. 

- Mose, tu eşti cel care l-a văzut pe Domnul? El dădu din 
cap. 

- Şi cum este Domnul? 

- Este lumină. 

Un fel de horcăit admirativ urcă din adâncul piepturilor 
lor şi rămaseră îndelung când cu capul plecat, când privind 
la Mose. 

- Ni s-a spus că ţi-a dat Poruncile gravate de mâna lui pe 
piatră. 

El dădu din cap. În fond, ceea ce conta era adevărul din 
inimă. 

- Mose, probabil că iarba tremură pe mormântul lui 
Avraam! Şi copacii cântă! strigă în cele din urmă Eber. 

- O să ne dai înapoi Canaanul? Este adevărat că o să ne 
dăruieşti Canaanul? Întrebă Zemuel. 

- Nici n-o să vă dăruiesc, nici n-o să vă dau înapoi 
Canaanul. Domnul o să vi-l dăruiască. Domnul a înarmat 
braţul lui Josua şi El îşi va îndeplini promisiunea. Noi nu 
suntem în faţa Domnului decât emigranţi şi oaspeţi. 

El bău şi ceilalţi se grăbiră să-i urmeze exemplul. 

- Domnul fie lăudat! Domnul fie lăudat! Domnul fie 
lăudat! repetau ei cu lacrimi în ochi. 

- Domnul fie lăudat până la sfârşitul lumii, spuse Mose. 
Câţi sunteţi în ţara voastră? 

- Noi, oamenii lui Zebulon, nu ştiu. Două mii? Trei mii? 
Nu mai mulţi. Suntem risipiţi pe coline, sub jugul 
canaaniţilor, care şi ei sunt sub jugul hitiţilor. Există fraţi 
de-ai noştri pe care nu i-am văzut de zece ani. 


263 


- Sunt aproape trei mii, spuse Josua. După cum au 
estimat emisarii mei. 

- Josua ne-a spus că o să treceţi lordanul şi că veţi avea 
nevoie de noi. 

- Sunteţi înarmaţi? Întrebă Mose, 

--înarmaţi? 

Ideea părea să-i descumpănească. Dădură din cap, dar 
după cum se vedea, Josua nu-i informase despre toate 
planurile lui. 

- Împotriva cui luptăm, a canaaniţilor? A hitiţilor? 

- Impotriva duşmanilor noştri, care sunt duşmanii 
Domnului. 

Ei ridicară braţele spre cer. 

- Sunt în jur de opt sute de oameni apti de luptă. O să le 
dau vechile noastre suliţi, spuse Josua. Şi o să le trimit un 
instructor. 

In mod evident, era vorba despre o mână de oameni, 
păstori şi negustori care trăiau încă de pe vremea lui 
Avraam sub jugul canaaniţilor şi a hitiţilor. Mose îi opri la 
cină, dădu ordin să li se pregătească aşternuturi de paie şi 
a doua zi, înainte să treacă înapoi lordanul, îi încredința lui 
Eleazar ca să vadă Sanctuarul şi ca să le dea o copie a 
poruncilor scrise pe papirus. Când veniră să-şi ia rămas 
bun, el îi binecuvânta iar ei îi sărutară mâinile la nesfârşit. 

Câteva zile mai târziu, Josua se întoarse cu alţi trei 
necunoscuţi. Aceştia erau din tribul lui Aşer. Situaţia lor nu 
era deloc diferită de cea a oamenilor lui Zebulon, cu 
excepţia faptului că, trăind mai la nord, le era şi mai frică 
de hitiţi. Aceştia, spuneau ei, erau nişte sălbatici care le 
tăiau mâinile şi le scoteau ochii prizonierilor. Oamenii lui 
Aşer erau şapte mii, dintre care aproape două mii erau 
bărbaţi apți de luptă, Josua le dădu şi lor sulițe şi îi învăţă să 
le confecţioneze. 

Aceste întâlniri se repetară cu oameni din triburile lui 
Manase, Dan, Isahar şi Neftali. Şase triburi în total. Mai erau 
oare şi altele? Fără îndoială, dar împrăştiate în regiune. 


264 


- Crezi că aceşti fraţi pierduţi vor face recrutări de 
valoare? Îl întrebă Mose pe Josua. 

- Recrutări, sigur. De valoare, o să vedem. Important 
este că reprezintă, cu toţii, treizeci de mii de persoane care, 
când se vor ridica şi vor incendia cetăţile inamice, ne vor da 
un ajutor preţios. Împrăştierea lor, pe care la început am 
considerat-o o slăbiciune, este un atu. Ei sunt peste tot. 

Mose dădu din cap. g 

- Dar ei nu cunosc Poruncile Domnului, observă el. In 
numele a ce ne vor urma? 

- Le vor cunoaşte, Mose, le vor cunoaşte. Lumea întreagă 
va cunoaşte Poruncile. Deocamdată, nu pot decât să invoc 
în relația cu ei decât fraternitatea noastră. 

Fraţi, gândi Mose. Dar singura adevărată fraternitate 
este întru Domnul. Şi este singura durabilă. 


6 
“Ce vom fi fără El?” 


- Coapsele strânse! Frâiele sus! 

Tânărul soldat îşi strânse atât de puternic picioarele pe 
flancurile calului încât părea înţepenit. 

El se întoarse aproape pe loc, porni în galop, cu lancea în 
mână şi ridică o pânză pusă pe un butuc, apoi zvâcni, ca şi 
cum cucerise tunica unei fecioare, agitând-o ca pe un 
stindard. Reveni mergând la fel şi o aruncă în acelaşi loc. 
Următorul călăreț intră pe pistă după el cu o înflăcărare 
excesivă şi fu pe punctul de a cădea de pe cal, se restabili 
dintr-o mişcare de şale, dar îşi pierdu sulița. Unul dintre 
grăjdari o luă de jos şi i-o întinse. 

- Din nou! strigă Mişael, care stătea la mică distanţă de 
el. Un antrenor cu o barbă ciudat împletită, alergă după 
călăreț şi îi ordonă să-şi îndrepte spatele. Mose asista la 
antrenament alături de Mişael. 


265 


- Nu călăream rău nici eu, dar ăştia sunt nişte aşi, zise 
el. 

--Asta datorită antrenorului pe care Josua l-a adus din 
Siria. 

Caii sunt mult mai bine îngrijiţi, îi explică Mişael pe 
şoptite. 

Doi ani trecuseră de la instalarea în câmpiile Moabului şi 
stăpânirea apirilor peste aceste pământuri păruse a fi, după 
doar câteva luni, suficient de evidentă pentru ca Mose s-o 
împartă triburilor lui Gad, Ruben şi Manase. Şi oamenii 
acestora nu stătuseră degeaba: gadiţii construiseră trei 
oraşe fortificate şi plănuiau să mai ridice alte cinci, rubeniţii 
construiseră şi ei două şi săpau fundaţiile altor patru. Cât 
despre cei din tribul lui Mânase, ei îşi extindeau cuceririle în 
cele patru puncte cardinale, măreau oraşele cucerite, 
ridicau şi fortificau metereze şi, pentru a încorona totul, le 
dădeau bucuroşi propriile lor nume. Astfel că Nobah, unul 
din locotenenţii lui Josua, schimbase liniştit numele oraşului 
Chenat pentru a i-l da pe al lui, ceea ce îl amuză pe Mose. 

Josua îşi consolida poziţiile. Desigur, aceste câmpii nu 
erau Canaanul, dar nimic nu-l împiedica să le păstreze. De 
asemenea, echipa armata: făcuse arme, îndeosebi vârfuri 
de bronz pentru noile sulițe şi, mai ales, trimisese emisari în 
Siria ca să cumpere arcuri şi să înroleze un profesor de 
echitație şi un antrenor. Tot din Siria adusese şi cai, 
animale viguroase, rezistente şi sobre: cinci sute de cai 
pentru tot atâţia călăreţi pe care Josua îi încredinţase lui 
Mişael, mai îndrăgostit poate de aceste animale decât de 
oameni. Hesbonul se mândrea cu grajduri pe care chiar şi 
Ramses al II-lea le-ar fi invidiat, îmbogăţită cu două mii de 
oameni, armata avea acum şi un corp de o mie de arcaşi pe 
care alţi doi sirieni îi antrenau în fiecare dimineaţă. 

După ce a admirat călăreţii, Mose se întoarse la casa lui, 
mergând încet şi ţinându-se din când în când de braţul lui 
Stito. În ultima vreme, căuta din ce în ce mai mult 
compania soţiei lui. Şi Sefira era şi ea mai atentă cu Mose 


266 


de când se instalaseră la Hesbon, dând importanţă 
nimicurilor pe care le îndrăgea soţul ei: brânza albă un pic 
fermentată şi picantă întinsă pe pâine proaspătă cu susan, 
focul făcut cu lemn de cedru al cărui miros îi plăcea atât de 
mult, strugurii puşi la răcit în put. 

- Vino, lampa mea, îi spunea el surâzând. 

- Ce este o lampă în comparaţie cu focul? răspundea ea 
pe un ton vesel. Eu nu ţi-am fost de ajuns, ai îmbrăţişat un 
întreg popor! 

El zâmbea şi îi chema pe Gherşon şi Eleazar care se 
aşezau la picioarele lui. li mângâia pe cap, privindu-i 
gânditor. 

- Lăsaţi focul Domnului să vă îmbrăţişeze, le spunea. 

- Eşti cam palid, îi mărturisi Sefira într-o dimineaţă. 

Era vorba într-adevăr doar de piele? Mose se simţea 
palid în interior. Cu timpul, trupurile devin poroase, lumea 
exterioară pare să le traverseze şi, invers, viaţa nu mai este 
ermetic închisă în ele. Încet-încet înţelegi că n-o să fii 
stăpân la nesfârşit peste cei din jur şi începi să te întrebi 
când va fi ultima oară când vei face cutare gest, când vei 
privi negura nopţii împrăştiindu-se la poalele colinei şi când 
vei asculta ţipătul ascuţit al cucuvelei. Simţurile se tocesc şi 
pasiunile pălesc. Faimoasele crize de furie ale lui Mose erau 
tot mai rare şi mai puţin violente. El nu era bătrân ca vârstă 
- patruzeci şi trei de ani -, dar trăise trei vieţi. Răsuflarea îi 
devenea dintr-o dată prea scurtă. Inima îi slăbea şi ea. 

Se îndepărta rar de casă şi cel mai adesea o făcea 
pentru a merge pe ţărmul lordanului. Acolo, privea celălalt 
mal, aşa cum contempla odinioară marea în apropiere de 
Avaris. Nu era nimic altceva decât apă, dar el nu mai avea 
puterea să-şi facă poporul s-o treacă. 

- Când o să fii gata? Il întreba uneori pe Josua. 

- Până acum noi ne-am bătut ca nişte vagabonzi, cu 
arme improvizate, răspundea tânărul. Spionii mei mi-au 
raportat că, de cealaltă parte, canaaniţii şi hitiţii au armate 
adevărate. Hitiţii au şi care de luptă. Spune-mi, nu e drept 


267 


să merităm încrederea Domnului şi să ne pregătim armata 
în aşa fel încât să triumfe în faţa celor care vor să ne alunge 
de pe pământul pe care El ni l-a promis? 

Mose dădea din cap. 

- Şi ai noştri, cei rămaşi acolo? Întrebă el într-o zi. 

- Acum doi ani, după cum ştii, am trimis emisari să afle 
numărul lor, ţările în care locuiesc, starea lor de spirit. 
instructorii sunt însărcinaţi să-i înarmeze pentru ca în ziua 
în care vom trece lordanul să ni se alăture şi să îngroaşe 
rândurile noastre. Ştiau să folosească praştii, acum ştiu să 
folosească sulițe. De când le-au fost trimise clandestin, în 
mănunchiuri de câte zece, sunt bunurile lor cele mai 
preţioase. 

- Şi Poruncile? 

Josua îşi întoarse spre Mose privirea mereu luminoasă. 

- Le-am trimis leviţi care să-i înveţe Poruncile şi de 
asemenea să le spună povestea noastră de când am părăsit 
Egiptul. Povestea ta, Mose, adăugă el cu un surâs 
imperceptibil. 

Mose puse mâna pe braţul lui Josua. 

- Povestea voinţei Domnului este povestea slăbiciunii 
umane, spuse el. 

Cu toţii observau semnele subtile, dar sigure ale decli- 
nului său, prefăcându-se că nu văd nimic. Îi ascundeau 
faptul că, încă o dată, convieţuirea cu străinii dădea roade 
îndoielnice. Femeile lui Moab aduceau pe lume copiii lui 
Israel şi acelea ale lui Israel copiii moabiţilor. Acest lucru nu 
era în ordinea firii. 

Căci populațiile nu-şi manifestau toate şi nici 
întotdeauna ostilitatea faţă de prinții lor. O fată drăguță îl 
înfierbântă pe un băiat şi îi înlătură sentimentul de 
supunere abstractă. Instinctul perpetuării este şi el însetat 
de cuceriri şi seducerea unei femei presupusă inamică este 
şi mai excitantă decât a uneia deja cucerite. La fel, un băiat 
viguros o sperie pe o fată care nu are, de altfel, ce face 
decât să se supună dorinţei sale de a dovedi că ea este mai 


268 


dorită decât alta. Sărbătorile moabiţilor îi excitau pe unii şi 
pe alţii iartinerii apiri care mergeau “să vadă” sfârşeau prin 
a aduce jertfe, ca şi ceilalţi, pe altarul fertilităţii, mai întâi în 
văzul tuturor şi la sfârşit în intimitate. Se întâmpla astfel ca 
vulpile să fugă de vreun cuplu care se tăvălea prin iarbă iar 
cucuvelele să se mire auzind ţipete care semănau în mod 
ciudat cu ale lor. 

Dar astfel de fapte erau de acum înainte de competenţa 
lui Eleazar, a judecătorilor şi, dacă era cazul, a lui Josua. 
Mose s-ar fi simţit copleşit dacă i s-ar fi raportat aceste 
abateri, faptul că unii băieţi îşi fardau ochii sau că 
amuletele lui Ishtar, zeiţa fecundității, atârnau la gâtul 
fetelor. 

Într-o dimineaţă, susţinut de Stito, Mose urcă pe muntele 
Pisga. Nu băgă în seamă cele şapte altare abandonate pe 
care Balaam le construise pentru Balac. Privi dincolo de 
lordan, la câmpiile şi colinele care se întindeau până la 
mare. Un pământ, în sfârşit! Cel dăruit de Domnul şi care 
punea capăt atâtor secole de pribegie. Şi plânse. Căci 
Domnul care îi dăduse Nilul îi refuza acum lordanul. 

După ce cobori, trimise după Eleazar şi îi ceru să 
convoace întregul cler în Sanctuar. Apoi trimise după Josua 
care veni alarmat. O mulţime imensă se adunase afară, 
încercând să audă ce spunea Mose. 

Nu putea însă, pentru că vocea lui era prea slăbită. 
Leviţii erau strânşi în jurul lui ca să nu piardă nici un cuvânt. 

- Viaţa mea se va sfârşi în curând, anunţă el. Vă trebuie 
un şef. Cel pe care l-am văzut neobosit de-a lungul încercă- 
rilor noastre, mereu stăpânit de spiritul Domnului, iată-l. 

Întinse mâna spre Josua care făcu un pas înainte. Mose îi 
puse mâna pe umăr. 

- Domnul a înarmat braţul lui, el o să vă apere, l-a 
înarmat şi spiritul, o să vă susţină inimile. 

Ceru să se facă o jertfă pentru a celebra numirea lui 
Josua. Făcu efortul să asiste în picioare, apoi plecă să se 
odihnească. 


269 


A doua zi, părea să se simtă mai bine. Josua, Eleazar şi 
ceilalţi - leviţi, judecători, şefii de clan care mai rămăseseră 
-se strânseră dis-de-dimineaţă în faţa casei lui, aşteptându-l 
să iasă, după cum obişnuia. Apăru mult mai târziu ca de 
obicei şi văzându-i adunaţi acolo, le spuse zâmbind: 

- Domnul mi-a acordat un răgaz. 

Ei sperau ca acest răgaz să fie lung, dar trei zile mai 
târziu, în timp ce stătea la soare în faţa casei, Stito veni să-l 
anunţe că masa de prânz era gata şi Mose nu răspunse. 
Stito îl atinse şi îşi înăbuşi un țipăt. Se repezi s-o cheme pe 
Sefira care veni în fugă. Mose avea ochii deschişi. Murise 
privind cerul. 

Josua puse să fie distruse cele şapte altare ale lui Balac 
şi săpă mormântul lui Mose în vârful muntelui Pisga. Apoi 
decretă un doliu de patruzeci de zile, dar fu plâns mult mai 
mult, până când traversarea Iordanului aminti acestui popor 
de scopurile lui terestre şi până când el ocupă în sfârşit 
câmpiile şi colinele Canaanului. 

Unul dintre bătrânii care-l urmaseră încă din Egipt, 
refuză să părăsească mormântul mai multe zile la rând, 
chiar şi atunci când Josua lua cu asalt lerihonul. 

- Ce vom fi fără el? spuse către cei care veniră să-l 
caute. 


Cuvânt înainte la Bibliografie şi Note critice 


Paginile pe care tocmai le-aţi citit se bazează pe poves- 
tirile Pentateuhului (în greacă, “cinci etuiuri”), cuprinzând 
Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul, care 
merg de la crearea lumii până la moartea lui Moise. Aceste 
prime cinci cărţi ale Vechiului Testament sunt cunoscute şi 
sub numele de Cărţile lui Moise sau Tora. Cititorul s-ar 
putea mira că multe din  reconstituirile mele se 
îndepărtează de ele, în literă şi spirit, lată motivele 


270 


generale, detaliile urmând a fi prezentate în notele care 
urmează. 

Cărţile Pentateuhului au suscitat de secole o literatură 

exegetică şi critică care ar umple cu uşurinţă o clădire 
destul de mare. Tradiţia ebraică susţinea (şi susţine şi azi) 
că ele au fost scrise chiar de mâna lui Moise şi că ne-au 
parvenit neschimbate de-a lungul secolelor; ceea ce le-ar 
conferi o veridicitate indiscutabilă, cu condiţia să înfrunte 
atacurile autorităţilor religioase creştine, precum şi a celor 
evreieşti. 
_ Totuşi de-a lungul secolelor au apărut şi unele rezerve. 
In secolul al XV-lea, de exemplu, Isaac ben Yaşuş, medic la 
curtea musulmană a Spaniei, evidenția faptul că lista 
regilor Edomului dată în Geneza XXXVI nu putea să fie 
scrisă de Moise, pentru că mai mulţi dintre aceşti regi 
domniseră după moartea sa; din cauza observaţiei sale, 
ben Yaşuş s-a ales cu porecla de “Isaac Gafe-urul”şi a fost 
trimis înapoi la bisturiul şi leacurile lui. Tot în secolul al XV- 
lea, Tostatus, episcop de Avila, a subliniat că anumite 
pasaje, mai ales cele care relatau moartea lui Moise, în mod 
evident, n-avea cum să fie scrise de el. Mai târziu, Spinoza 
considera că fraza din Deuteronomul XXXIV: “Nu s-a mai 
ridicat niciodată în Israel un profet ca Moise...” era suspectă 
pentru că Moise era primul profet al acestui popor şi deci nu 
se puteau face comparații în această privinţă, comparații de 
altfel lipsite de modestia care i se atribuie marelui om. În 
cele din urmă s-a admis, în petto, că scribii care 
recopiaseră cele cinci Cărţi nu se putuseră abţine să nu 
adauge câteva ceva din ceea ce ştiau ei, dar că tradiţia 
trebuia să rămână neschimbată: cele cinci Cărţi erau scrise 
de mâna lui Moise. 

De altfel, în zilele noastre s-a ajuns la concluzia că 
“multe din textele legislative nu fuseseră încă aplicate în 
timpul lui Moise şi nici chiar după aceea şi deci că 
Pentateuhul conţine pasaje importante scrise după el” 
(Andre-Marie Gerard, Dictionnaire de la Bible, Robert 


271 


Laffont/Bouquins, 1989). Consensul la care au ajuns 
exegeţii este că cele cinci Cărţi au fost redactate în forma 
lor actuală între secolele al VIll-lea şi al Il-le î.e.n., deci cu 
cinci până la zece secole după moartea profetului 
întemeietor, desigur cu o intenţie pioasă şi chiar 
hagiografică, dar adesea în serviciul interpretărilor 
particulare ale originilor iudaismului. 

Nu m-am simţit aşadar constrâns să urmez cuvânt cu 
cuvânt - şi în acest caz, la ce bun? - textul biblic. De altfel, 
din punct de vedere strict istoric, el este enigmatic sau 
haotic. 

Dar mai e ceva. Începând din secolul al XIX-lea, exegeţi 
precum Karl Heinrich Graf, Wilhelm Vatke şi Julius 
Welhausen înfruntă autorităţile religioase, analizând 
contradicţiile şi repetițiile Pentateucului şi concluzionând, în 
celebra “lpoteză documentară”, că se disting patru curente 
distincte: 

Unul care desemnează divinitatea cu numele de Yahwe, 
curentul fiind numit J (căci Yahwe/lehova se scrie în 
germană jahweh) sau yahwist; 

Unul care o desemnează cu numele de Elohim (pluralul 
de la Eloha, cel Foarte-lInalt) şi care este numit elohist; 

Unul care tratează foarte pe larg probleme sacerdotale 
şi care este curentul numit P (de la Priesterr); 

Şi un ultim curent, specific Deuteronomului, care se 
interesează îndeosebi de problemele etice şi spirituale şi 
care, evident, este numit D. 

Importanţa acestor noţiuni pentru cititorul notelor care 
urmează constă în faptul că fiecare din aceste curente 
priveşte adesea aceleaşi evenimente din perspectivă 
diferită şi chiar contradictorie. De exemplu, celebrul episod 
al Lovirii Stâncii este văzut de Cartea Exodului ca o victorie 
a Domnului asupra scepticismului evreilor şi de Numeri ca o 
neputinţă gravă şi chiar fatală a lui Moise, care va atrage 
asupra lui cel mai teribil blestem: să nu calce niciodată pe 
Pământul Făgăduit. 


272 


Descoperirile arheologice şi progresele epigrafiei au 
contribuit în mod considerabil, mai ales în secolul al XX-lea, 
la cunoaşterea perioadei biblice. Multe din lucrări s-au oprit 
asupra detaliilor Pentateuhului, uneori infirmându-le sau 
chiar contrazicându-le, alteori confirmându-le şi ele. Două 
alte curente s-au conturat şi ele persistă şi astăzi: 

e Unul, în majoritate universitar, după care 
Pentateuhul, ca de altfel Vechiul Testament în 
totalitate, este un mozaic de texte din epoci 
diferite şi de autori diferiţi, ceea ce explică 
repetițiile, lacunele şi contradicţiile. Totuşi el 
conţine date istorice exacte, dar modificate de 
tendinţele redactorilor şi presupunând, în afara 
oricăror consideraţii religioase, o reinterpretare 
prudentă. 

e Celălalt, după care Vechiul Testament în ansamblu 
este în acelaşi timp o operă revelată şi una de un 
adevăr istoric inexpugnabil (întrucât e revelat), dar 
care, paradoxal, n-ar putea fi supusă analizei 
istorice fără a compromite fundamentele a trei 
religii revelate. Pentru acest curent, contradicţiile 
Pentateuhului nu sunt decât aparente şi depăşesc 
înţelegerea umană. 

Acest din urmă curent mi se pare în mod fundamental 
lipsit de coerenţă: Într-adevăr, orice lucrare care se vrea 
istorică şi care descrie evenimente reale este în mod 
legitim supusă analizei istorice. Paradox suplimentar: acest 
curent este alimentat de creştini care trec drept erudiţi şi 
tradiţionalişti, dar care nu par a avea deloc cunoştinţă de 
una din recomandările Papei în secolul al XX-lea. 
Într-adevăr, în 1943, în enciclica lui, Divino Afflante Spiritu, 
Pius al XII-lea încuraja “cercetarea recentă care încearcă să 
stabilească caracterul particular şi circumstanţele în care a 
lucrat autorul sfânt, epoca în care a trăit, sursele scrise sau 
orale din care s-a inspirat şi formele de expresie pe care 
le-a folosit”. Vox clamantis în deserto... 


273 


Convingerea mea este că Pentateuhul prezintă, mai ales, 
o epopee istorică crucială care are de câştigat dacă este 
reconstituită sub un unghi istoric. Este la fel de absurd să-i 
reproşezi că nu este un document istoric şi să-i pretinzi să 
fie aşa ceva: noţiunea de istorie este recentă şi nici nu 
putea fi concepută acum douăzeci şi cinci de secole sau 
mai mult. 

Este o povestire epică a cărei eficacitate era probată de 
efectele literare. Publicul căruia i se adresează era în cea 
mai mare parte analfabet; trebuia să se adreseze 
imaginaţiei şi fabule precum cea cu strugurele din Canaan 
pe care doi oameni abia îl duceau sau poetica poveste a 
Măgarului lui Balaam erau mai eficace decât minute întregi 
de istorie. Dovadă că popularitatea lor a dăinuit până în 
zilele noastre. 

O anume prejudecată se opune formei romaneşti pe 
care am ales-o. Eu personal o cred nejustificată: se admit 
foarte bine reprezentările picturale după Vechiul Testament 
şi Dumnezeu ştie cât sunt de multe şi cum se îndepărtează 
adesea de realitatea arheologică; de ce nu s-ar admite şi o 
reconstituire romanescă bazată pe analiza istorică a acestei 
epopei? 

Notele de faţă detaliază aşadar motivele pentru care am 
crezut că e bine să stabilesc o cronologie şi nişte înlănţuiri 
logice în povestire şi să reinterpretez unele evenimente, 
chit că m-am îndepărtat de textul original. N-am evadat 
însă deloc din timpul lui şi cu siguranţă am mai îndulcit o 
trăsătură a personajului care mi s-a părut inacceptabilă: 
cred în bunătatea şi în noblețea funciară a lui Moise şi nu îl 
cred în stare să fi ordonat masacrele înspăimântătoare pe 
care i le atribuie Pentateuhul (Deuteronomul XXXIV, 12). 
Acesta este motivul pentru care ele sunt absente din 
povestire. Cu atât mai puţin îmi pot imagina Puterea 
celestă ordonând asemenea masacre şi mergând până 
acolo încât să amenințe Israelul de canibalism (“O să vă 
mâncaţi proprii copii, carnea fiilor şi fiicelor voastre, pe care 


274 


Domnul Dumnezeul vostru v-a dat-o...” (Deuteronomul 
XXVIII, 53-54). Se prea poate ca astfel de povestiri să fi avut 
efect altădată. Dar în ultimele decenii noi am văzut prea 
multe masacre şi orori ca să mai putem crede că motorul 
poate fi altul decât capacitatea de infamie specific umană. 
lar acesta este un alt motiv pentru care ele lipsesc din 
povestirea mea. 


BIBLIOGRAFIE ŞI NOTE CRITICE 


Partea | - EXODUL 


Capitolul 1 


1. Suntem nevoiţi să ne îndepărtăm aici de povestirea 
legendară a Exodului (XII, 37-38), care spune că numărul 
evreilor era de şase sute de mii de oameni care mergeau 
pe jos, fără a pune la socoteală copiii şi oamenii de toate 
felurile (vezi vol. |, partea a Iil-a, capitolul 7, nota 1), ceea 
ce ar fi reprezentat cel puţin un milion de persoane, adică 
două treimi din populaţia Egiptului în acea epocă. Un 
asemenea transfer de populaţie ar fi fost cu siguranţă 
menţionat în cronicile egiptene, presupunând că autorităţile 
regale egiptene l-ar fi tolerat, dar nu s-au găsit mărturii nici 
în secolul al XIV-lea, nici în secolul al XIII-lea î.e.n. Evident, 
autorul Exodului încearcă să confere povestirii sale o 
dimensiune monumentală, fără să ţină cont de realitatea 
demografică. 

In plus, acelaşi pasaj din Exodul mai spune că evreii ar fi 
luat cu ei “turme şi cirezi”. Acest amănunt pare greu de 
conciliat cu recomandarea pe care Domnul le-a făcut-o în 
acelaşi timp (în condiţii neprecizate) lui Aaron şi Moise ca 
fiecare miel să fie mâncat într-o singură casă şi să nu fie 
dusă carne afară din casă. (Exodul XII, 46). Or, dacă era 


275 


posibil ca evreii să nu fi fost informaţi despre dificultatea 
drumului pe care aveau să-l facă, atât pentru ei cât şi 
pentru animale, acest lucru n-ar fi putut fi valabil pentru 
Moise şi pentru Aaron, care era locotenentul său. Mai 
probabil este ca Aaron să le fi interzis să ia cu ei animale, 
pentru a nu încetini exodul, dar pare verosimil să fi fost 
totuşi ţărani care să fi luat cu ei câteva animale, acestea 
reprezentând bunul lor cel mai de preţ. 

2. Există un contrast, ba chiar o contradicţie între 
recomandările precise ale Domnului date lui Aaron şi Moise 
referitoare la plecare şi graba evidentă cu care fugarii 
părăsesc ţara, neluând cu ei decât aluat necrescut, pentru 
că nu mai aveau plămadă (Exodul XII, 39). 

3. Tieku sau Sucot din Egipt (căci există un oraş cu 
acelaşi nume în Transiordania; numele semnifică în ebraică 
“Colibele”) este o localitate încă neidentificată şi care 
trebuie să se fi aflat la vest de actualul lac Timsa; acolo 
s-au adunat evreii înainte de a pleca spre Etam. O sută de 
kilometri separau Avaris de Sucot, cincisprezece Sucot de 
Etam şi încă cincizeci de kilometri Etam de trecerea dintre 
marele lac numit Marele Negru şi Golful Suez. Aceste 
distanţe sunt aproximative dat fiind faptul că nu se 
cunoaşte unde era amplasat exact Sucot şi că configuraţia 
Marelui Negru, care reunea lacul Timsa şi lacurile Amare 
(poate cu un canal care îl lega de lacul Menzaleh), s-a 
schimbat de-a lungul ultimelor milenii (vezi harta). 

4. Este ceea ce lasă să se înţeleagă pasajul din Exodul 
(XIV, 1 -2), când Dumnezeu îi ordonă lui Moise să se 
folosească de un şiretlic şi să-i pună pe evrei să-şi întindă 
tabăra între Pi-hahirot (“Acolo unde încep drumurile”) între 
Migdol şi mare, la est de Baal-Ţefon. Aici începe drumul de 
coastă spre Sinai, dar, contrar spuselor lui Dumnezeu în 
acest discurs, el nu era nicidecum dificil: Într-adevăr, se afla 
pe pământurile cele mai fertile ale Egiptului şi era în mod 
regulat folosit de beduinii care îşi duceau turmele la păscut 
în Deltă. 


276 


În plus, Exodul (XIV, 9-10) avansează ideea că Moise i-ar 
fi ghidat efectiv pe evrei către locul indicat de Dumnezeu, 
că i-ar fi pus să ridice tabăra acolo şi că tot acolo armata 
egipteană i-ar fi ajuns din urmă. Atunci ei ar fi strigat şi i-ar 
fi reproşat lui Moise: “Ce, nu erau oare morminte în Egipt, 
de ne-ai adus să murim în pustie?”. La care Domnul i-ar fi 
ordonat lui Moise să-şi întindă toiagul pentru a despărţi 
apele şi a-i lăsa pe evrei să treacă Marea Trestiilor în 
siguranţă. 

O asemenea povestire reflectă mai ales necunoaşterea 
geografiei egiptene de către autorul Exodului. Intr-adevăr, 
Pi-hahirot nu putea - numele lui o spune - să se afle decât 
pe malul răsăritean al Marelui Negru, la vest de Migdol şi 
efectiv la est de Baal-Ţefon, acolo unde începeau drumurile 
umblate de beduini în transhumanta lor anuală sub 
supraveghere egipteană. Această ultimă localitate, 
Tahpanes pe numele ei egiptean, în prezent pe ţărmul 
lacului Menzaleh, nu putea să se afle şi ea decât pe ţărmul 
răsăritean al Marelui Negru şi este evident că evreii nu-şi 
puteau ridica tabăra în mijlocul apei; ei se aflau deci la vest 
de Migdol, la marginea deşertului Sur. 

Povestirea biblică nu mi se pare aşadar că se susţine din 
punct de vedere istoric din trei motive. Primul este că, dacă 
armatele egiptene i-ar fi surprins pe evreii fugari campând 
la Pi-hahirot, adică în plin uscat, ele nu i-ar fi cruțat. Evreii, 
care mergeau pe jos, ar fi fost cu uşurinţă ajunşi din urmă 
de carele egiptene, apoi de pedestraşi. In acest caz, autorul 
Exodului n-ar mai fi avut ce să povestească. 

Al doilea motiv este că Moise n-ar fi avut deloc nevoie 
să-şi ridice toiagul în aceste locuri fiindcă n-avea ape de 
despărţit nici pentru a le traversa, nici pentru a-i îneca pe 
egipteni. Evreii se aflau la marginea deşertului Şur, aşa cum 
am mai spus. 

Al treilea motiv este că Moise, despre care chiar Exodul 
ne spune că fugise spre ţara Madianului, cunoştea cu 
siguranţă drumul cel mai sigur: ar fi fost de o temeritate de 


277 


neiertat să expună între treizeci şi patruzeci de mii de 
persoane urmăririi armatei egiptene între Baal-Ţefon şi 
Migdol, apoi să le pună să facă o buclă înspre sud şi asta în 
condiţiile în care era mult mai rapid să meargă de la Sucot 
către Marea Trestiilor (vezi harta). 

Nu mi se pare că Moise, care a fost în mod evident un 
mare conducător, ar fi putut să o ia pe altă parte. Indicaţiile 
din Cartea Exodului, care, să nu uităm, a fost obiectul 
modificărilor mai întâi yahwiste câteva secole mai târziu, 
apoi elohiste, apoi deuteroniste, vreo cinci secole mai 
târziu, apoi sacerdotale, după exil, şapte secole mai târziu, 
au reinterpretat elementele unei tradiţii străvechi după 
legile povestirii epice şi nu după acelea ale veridicităţii 
istorice, care este o noţiune modernă. 

5. Datorez informaţiile relative ale existenţei acestor 
două vaduri care traversau Golful Suez erudiţiei lui Maurice 
Bucaille în Moise şi Faraonul (Seghers, 1995). Acest autor a 
găsit menţiunea în Descrierea Egiptului a lui Du Bois Aymé. 
Anterioare, evident, săpării istmului, aceste două vaduri 
scurtau prin “mai mult de două locuri” drumul dintre Egipt 
şi Sinai. Dr. Bucaille citează totodată şi o notă a lui R.P. 
Coroyer, aparţinând Şcolii biblice a lerusalimului, oferind o 
traducere îmbogăţită a Exodului, care menţionează un vad 
în partea de sus a Golfului Suez, “folosit de cei care 
mergeau în pelerinaj la Mecca”, şi “un vad mai periculos, în 
partea de sud a lacurilor Amare, unde ajungeau urmele 
potecilor străvechi” (vezi harta). Această observaţie o 
confirmă pe precedenta. 

Or, este vorba de observaţii făcute în epoca modernă şi 
noi nu dispunem de nici un element referitor la geografia 
regiunii de acum aproape treizeci şi trei de secole, ea 
modificându-se considerabil de atunci. Oceanografii cunosc 
bine rapiditatea cu care curenţii pot constitui sau distruge 
în câteva zile bancurile de nisip care formează vadurile. 


278 


6. Întrucât aprinderea focului era o operaţiune dificilă, se 
transporta jăratic în vase de pământ. Acest jăratic era 
eventual alimentat la intervale regulate. 

7. Din Exodul, XIV, 27, se subinţelege că traversarea 
Mării Trestiilor s-a făcut noaptea. Este totuşi dificil de crezut 
ca treizeci sau patruzeci de mii de persoane să fi putut 
toate să străbată această întindere semi-mlăştinoasă pe 
întuneric, mai ales dacă ţinem cont de faptul că printre ei 
figurau femei, copii şi bătrâni, deja epuizați de drumul pe 
care-l făcuseră din Egiptul de Jos. Mai plauzibil este ca o 
parte a evreilor să fi traversat noaptea, iar restul să fi 
terminat traversarea a doua zi dimineaţă. 


Capitolul 2 


1. Exodul lasă să se înţeleagă că toate familiile sau 
clanurile enumerate în VI, 14-27 erau leviţi, adică membri ai 
tribului lu Levi. Acest text nu întruneşte unanimitatea 
părerilor specialiştilor dintre care mulţi cred că redactarea 
Pentateuhului este, de departe, posterioară evenimentelor 
descrise şi că triburile nu existau în epocă. Obiecţia este 
întărită de lista din Numeri (XXVI. 56-61), mult mai detaliată 
şi care citează treisprezece clanuri şi numeroasele lor 
“familii”, care par să corespundă exact triburilor lui Israel 
(cu excepţia celei a lui Levi, care nu avea un statu: specific 
de trib şi nu trebuia, prin urmare, să posede teritorii). 

Această enumerare detaliată pune totuşi două probleme 
suplimentare: mai întâi, ea lasă să se înţeleagă că cele 
doisprezece triburi ar fi fost reprezentate în Egipt în 
perioada captivităţii, ceea ce este îndoielnic, pentru că 
triburile nu existau încă; fără îndoială trebuie să 
considerăm, o dată în plus, cifra doisprezece ca fiind 
simbolica. Apoi, ea se afla, mai ales, în contradicţie tormală 
cu aserţiunea din Geneza (XLVI, 27) după care “Membrii 
familiei lui lacov care s-au dus în Egipt erau şaptezeci cu 
toţii.” 


279 


Ar trebui deci să presupunem, dacă luăm în calcul 
această ultimă aserţiune, că națiunea ebraică s-a format 
integral în Egipt în timpul captivităţii, ceea ce e puţin 
plauzibil, sau să postulăm că toţi evreii din Palestina s-au 
dus puhoi până la ultimul om în Egipt, ceea ce nu este 
deloc mai plauzibil; cele două ipoteze ar fi, de altfel, 
contrazise de faptul că egiptenii au continuat să facă 
prizonieri evrei în Palestina şi după instalarea lui lacov în 
Egipt. 

Se pare că redactorii târzii ai Pentateuhului, yahwişti, 
elohişti şi sacerdotali ar fi prezentat poporul evreiesc din 
Egipt, inspirându-se din ceea ce devenise acest popor după 
prima regalitatea lui Saul, aşa cum o dovedeşte, între multe 
alte exemple, pasajul din Geneza (XLIX, 10) care vorbeşte 
despre regalitatea lui luda, în timp ce primul rege din clanul 
lui luda n-a apărut decât la aproape patru secole după 
moartea lui Moise. 

Fără a intra mai adânc în discuţia care este extrem de 
complexă (cf., de exemplu, C. Dennis McKinsey, The 
Encyclopaedia of Biblical Errancy, Amherst, New York, 
1995, şi Tribus, Douze, în Dictionnaire encyclopédique du 
judaïsme, Robert Laffont/ Bouquins, 1989), vom concluziona 
aici că noţiunea de doisprezece triburi pare puţin plauzibilă 
înaintea instalării evreilor în Palestina. Pare mai veridic ca 
populaţia evreilor în Egipt să fi fost divizată în clanuri, mai 
mult sau mai puţin circumscrise. 

2. Vezi harta. lpotezele străvechi despre prima parte a 
drumului Exodului erau fondate pe identificarea Mării 
Trestiilor cu Marea Roşie, ceea ce este eronat. Ele nu 
puteau deci să ia în considerare existenţa vadurilor la sud 
de  Marele,Negru, singurele elemente care permit 
explicarea trecerii Mării Trestiilor “cu piciorul gol”. 

3. Încă o dată, nu există nici un text şi nici o inscripţie 
egipteană sau străină care să facă caz de urmărirea de 
către armata egipteană a evreilor fugari. Singura referinţă 
pe care o avem este, deci, aceea din Exodul. Dacă prin 


280 


abundența detaliilor prezente în cartea Exodului, se 
adevereşte că unii evrei, ba chiar aproape toţi cei care 
trăiau în Egipt, luaseră hotărârea să părăsească ţara, 
absenţa totală a mărturiilor egiptene pare să indice faptul 
că represiunea fugii a fost considerată de egipteni o simplă 
operaţiune a poliţiei. Ea nu merita aşadar să fie menţionată 
în cronicele timpului. 

In orice caz, această urmărire militară pare să dea 
naştere unei contradicții majore în povestirea biblică; 
într-adevăr, ea infirmă în întregime teza acestei povestiri 
după care faraonul ar fi consimţit ca evreii să plece, cedând 
în faţa evidenţei puterii celeste manifestate prin cele zece 
nenorociri legendare. Contradicţia este subliniată de faptul 
că Exodul nu indică nici un motiv al răzgândirii neaşteptate 
a lui Ramses, într-un acces de extravaganţă romanescă, 
autorul Exodului chiar scrie: “După ce regele Egiptului a 
aflat că israeliţii au fugit, el şi slujitorii lui şi-au schimbat 
complet părerea şi au spus: “Ce-am făcut? l-am lăsat pe 
sclavii noştri israeliți să fugă!”" (Exodul, XIV, 5) Chiar dacă 
par a avea o memorie de doi bani, egiptenii, şi mai ales 
Ramses şi preoţii superstiţioşi, puteau să-şi amintească 
totuşi recentele calamităţi care îi forţaseră să accepte 
plecarea evreilor. Istoria lui Ramses este suficient de 
documentată în zilele noastre pentru a exclude ipoteza unei 
asemenea bicisnicii. 

Mai plauzibil pare ca Ramses şi miniştrii lui să nu fi 
crezut că evreii vor lua într-adevăr drumul exilului şi să se fi 
gândit că doar câteva mii de nemulţumiţi vor părăsi 
regatul. De-abia după ce şi-au dat seama de amploarea 
exodului şi de plecarea bruscă a unei mari părţi a mâinii de 
lucru necesară lucrărilor regelui ei au încercat mai întâi să 
le bareze fugarilor drumul de coastă. Negăsindu-i acolo, au 
coborât atunci spre sud (vezi capitolul 1, nota 4). 

Să lăsăm la o parte, din raţiuni teologice, discursul de 
neconceput pe care Dumnezeu i l-ar fi ţinut lui Moise: “Voi 
împietri inima lui faraon şi el îi va urmări pe evrei, astfel ca 


281 


eu să mă acopăr de glorie în detrimentul faraonului şi a 
întregii sale armate” (Exodul XIV, 4). 

4. Exodul, plin de exagerări la tot pasul, avansează ideea 
că însuşi faraonul “ îşi înhamă carul şi luă cu el şase sute de 
care alese şi toate celelalte care ale Egiptului...” (Exodul 
XIV, 7) şi nu numai că a luat el însuşi conducerea armatei 
pentru a-i urmări pe evrei, dar a şi pierit înghiţit de valurile 
despicate de toiagul lui Moise. Nu ştim care putea fi 
efectivul de care egiptene (al hitiţilor, care era de departe 
superior, era de două mii cinci sute de care), dar e greu de 
crezut că Ramses ar fi putut comite următoarele erori: mai 
întâi să ia cel puţin şase sute de care ca să urmărească 
nişte fugari neînarmaţi, apoi să străbată astfel cam trei sute 
de kilometri de teren accidentat, greu practicabil pentru 
care, de la Avaris la Migdol, şi, în fine, să se lanseze în 
această expediţie noaptea, pentru că, după cum spune 
Exodul, traversarea a fost terminată în dimineaţa zilei 
următoare, chiar înainte ca egiptenii să sosească, văzuţi de 
evreii de pe malul opus. 

În plus, nici un faraon, niciodată n-a murit înecat în 
mare. 

5. în lucrarea sa “Lacurile Amare ale istmului Suez” pe 
care a prezentat-o la Academia de Ştiinţe în 22 iunie 1874, 
menţionează Dr. Bucaille (în Moise şi Faraonul, op. cit.), De 
Lesseps povesteşte că în 1854, ridicându-şi tabăra în 
aceeaşi regiune, a fost martorul unei furtuni, observând cu 
această ocazie că mareea era de un metru treizeci până la 
un metru optzeci.» Pe de altă parte, în textul citat mai sus 
din Descrierea Egiptului (cap. 1, nota 4), Du Bois Ayme 
consemnează că atunci când a folosit unul din vadurile 
golfului Suez, în 1799, Napoleon Bonaparte era să se înece 
în mareea tot mai înaltă. 

Se pare că trecătoarea mărea considerabil înălţimea 
mareelor şi deopotrivă a valurilor, după ce aveau loc furtuni 
în Marea Roşie, pentru că fundul Mării Trestiilor era sensibil 
mai ridicat decât cel al Mării Roşii. După deschiderea 


282 


istmului Suez, amplitudini de ordinul a şaptezeci de 
centimetri până la un metru au fost în mod regulat 
înregistrate, în ciuda adâncimii canalului şi a faptului că 
amplitudinea mareei poate să se întindă până la 
Mediterana. Dar, după furtuni, valurile depăşeau probabil 
înălţimea indicată de Lesseps şi asta poate explica foarte 
bine deruta armatei egiptene plecată în urmărirea evreilor. 

Astfel de maree nu se puteau produce decât la intrarea 
în vechiul golf Suez, la gura Mării Trestiilor, din cauza 
imediatei apropieri a Mării Roşii, şi acest lucru confirmă din 
nou localizarea trecerii evreilor. 

6. Exodul (XIV, 28) avansează ideea că nici un egiptean 
plecat în urmărirea evreilor n-a supravieţuit. Fără îndoială, 
trebuie să punem pe seama exigenţelor povestirii epice o 
afirmaţie atât de categorică: chiar şi după cataclisme 
gigantice precum valul seismic declanşat de erupția 
vulcanului 

Krakatau, în Insulinda în 1883, şi care a atins patruzeci 
de metri înălţime, au fost supraviețuitori. Au fost probabil 


supraviețuitori pe ambele maluri şi evreii i-au luat 
prizonieri. 

Capitolul 3 

1. Vezi vol. |, “Prinţul fără coroană”. 


2. Este un punct care n-a fost niciodată pus în discuţie în 
comentariile despre Exod: dacă Ramses ar fi fost hotărât 
să-i extermine pe evreii fugari, el ar fi trimis în urmărirea 
lor, atunci când aceştia mergeau de-a lungul coastei 
Sinaiului, câteva din galerele flotei egiptene care 
supravegheau navigația în Marea Roşie încă din secolul al 
XV-lea î.e.n. (cf. Lionel Casson, Ships and Seamanship în 
the Ancient World, Princeton University Press, Princeton, 
1971). 

3. Personajul lui Josua este prost reconstituit în Vechiul 
Testament, din cauza contradicţiilor dintre documentele 


283 


yahwiste şi cele elohiste. În ciuda rolului important pe care-l 
joacă în Cartea Exodului şi care este aproape superior celui 
al lui Aaron, Josua nu este menţionat, nici el, nici tatăl lui, în 
lista şefilor de clan ai Exodului (VI, 14-27). El apare brusc în 
Cartea Exodului în capitolul XVII, 9, fără a se menţiona 
numele tatălui său, în momentul în care Moise îi ordonă să 
meargă “cu oamenii lui” să se lupte împotriva amaleciţilor, 
iar în Numeri, (XI, 29) se spune că era în serviciul lui Moise 
de când era un băieţandru; această menţiune este subiect 
de contestaţie, dat fiind faptul că Josua trebuie să aibă cel 
puţin între douăzeci şi treizeci de ani în momentul Exodului, 
pentru că el comandă la ordinul lui Moise lupta împotriva 
amaleciţilor. Or, după părerea mea, Moise nu este nici el cu 
mult mai în vârstă în momentul începerii Exodului; ar trebui 
deci să presupunem că l-a avut pe Josua în serviciul său 
încă din adolescenţă, ceea ce este puţin plauzibil. În plus, 
Moise a fost plecat din Egipt între trei şi cinci ani; ar trebui 
deci să presupunem că l-ar fi luat pe Josua cu el când a 
fugit, ceea ce nu pare să fie adevărat. 

Acest tip de contradicţie, frecventă în Vechiul 
Testament, poate fi pusă pe seama dorinţei autorilor de a 
conferi o vârstă canonică tuturor eroilor şi în special iui 
Moise, despre care se spune la sfârşitul 

Deuteronomului (XXXIV, 7) că a murit la o sută douăzeci 
de ani fără ca nici vederea, nici puterile să-i fie slăbite. 
Trebuie, o dată în plus, să amintim că patruzeci are două 
sensuri în ebraică, mult timp şi generaţie. Autorii au vrut să 
spună, într-o altă formă, că Moise a murit la o vârstă 
înaintată, dovadă a favorii divine. Este o indicație 
hagiografică; cunoştinţele moderne în psihologia 
senescenţei ne fac să ne imaginăm cu greu un octagenar 
conducând o operaţiune precum exodul şi cu atât mai puţin 
organizând instituţiile religioase şi juridice ale Israelului la o 
sută de ani. 

Dacă am lua Pentateuhul cuvânt cu cuvânt, ar trebui să 
presupunem (Exodul XII, 37) că Exodul a durat patruzeci de 


284 


ani pentru că atunci când a început, Moise avea optzeci de 
ani (Exodul VII, 7). Totuşi, dacă aruncăm un ochi pe hartă, 
ne dăm seama că e într-adevăr o perioadă de timp 
exagerată pentru a parcurge cam cinci sute de kilometri 
până în Ţara Moabului, chiar cu numeroase halte. Cartea 
Exodului precizează (XVI, 1) că după patruzeci de zile de la 
plecarea din Egipt, evreii se găseau deja la sud de oaza 
Elin, la marginea deşertului Sin sau Sinai, adică la paralela 
29; făcuseră deci o sută de kilometri, cele două halte făcute 
la Mara şi Elim fiind incluse în acest răstimp. În ritmul 
acesta, distanţa dintre Egipt şi Moab ar fi fost parcursă în 
mai puţin de opt luni. 

Durata de patruzeci de ani atribuită Exodului trebuie 
deci luată în sens simbolic, ca şi numeroase alte indicaţii 
din Vechiul Testament, şi interpretată ca o exploatare a 
noţiunii de lungă durată cu scopul de a imprima un caracter 
fabulos povestirii. O estimare modernă a parcursului 
situează durata acestuia între unu şi doi ani. 

Aceste considerații ilustrează dificultatea, familiară 
istoricilor, de a stabili o coerenţă istorică şi psihologică în 
povestirile Vechiului Testament, de a descifra multiplele 
sensuri pe care acestea le ascund precum şi simbolistica lor 
apologetică, îmbogăţită prin modificările succesive. Printre 
neverosimilităţile şi contradicţiile evidențiate, trebuie 
menţionate cele referitoare la relaţiile lui Moise cu părinţii 
lui presupuşi. Vedem pe de o parte că Moise ar fi fost 
fructul mariajului (care trebuie să fi fost ulterior judecat ca 
incestuos de însăşi legea mozaică) dintre Amram, fiul cel 
mare al lui Cohat, cu sora acestuia, 

Yokebed, propria sa mătuşă pe linie paternală (Exodul 
VI, 20 - să semnalăm că după Talmud, Yokebed ar fi fost 
“revirginizată” la vârsta de o sută treizeci de ani, vârstă la 
care ea l-a conceput pe Moise). Pe de altă parte, pe lista 
şefilor de familii care părăsesc Egiptul figurează numele lui 
Cohat şi a lui Amram. Deci trei generaţii s-ar fi regăsit în 
deşert la plecarea din Egipt, Moise, tatăl său şi bunicul său. 


285 


Dar pe lângă faptul că Amram e socotit a fi trăit, ca şi 
Levi, o sută treizeci şi şapte de ani (cifră pur simbolică, l-3- 
7, aleph, guimel, zayinn, ale cărei sensuri secrete sunt 
creaţie, ajutor, sămânță) nu-l vedem niciodată intervenind 
în conflictele neîncetate pe care Moise le are cu Aaron, 
Miriam şi cu ceilalţi membri ai familiei sale. Într-adevăr, nici 
Amram, nici tatăl său, Cohat, nu fac nimic când Corah, fiul 
lui Işar, fiul lui Cohat, contestă autoritatea lui Moise care 
este deci vărul lui primar, conflict care se va termina tragic 
după Numeri, pentru că el va duce nu doar la moartea lui 
Corah, ci şi a altor paisprezece mii şapte sute de persoane! 
(Numeri XVI, 50). 

Trebuie deci să tragem concluzia că Amram era mort în 
momentul Exodului şi că nu este decât rememorat. 

În plus, printre participanţii la Exod îl găsim pe Saul, fiul 
lui Simeon, care ar fi fost fiul unei soţii canaanene a 
acestuia din urmă; or, această precizare este întrucâtva 
anacronică, dat fiind că, chiar după Vechiul Testament, 
evreii n-au ajuns în Canaan decât după mult timp. 

In mod vizibil, autorii Exodului au încercat să stabilească 
o evidenţă a familiilor care pleacă din Egipt, dar n-au putut 
face acest lucru decât de-a lungul unei succesiuni de tradiţii 
deformate, înfrumuseţate şi în cele din urmă devenite 
indescifrabile între secolul al XIll-lea î.e.n. şi epoca 
redactării finale a textului Exodului care ne-a parvenit, 
secolul al VI-lea sau al V-lea î.e.n. (vezi şi capitolul 2, nota 
1). 


Capitolul 4 


1. Cartea Exodului (III, 21-22) conţine o poruncă atribuită 
lui Dumnezeu: “Bărbatul să împrumute de la vecinul său şi 
femeia de la vecina ei, obiecte de argint şi obiecte de aur.” 

Pasaj a cărui interpretare este ambarasantă căci nu ţi-l 
poţi imagina deloc pe Dumnezeu sfătuindu-i pe evrei să 
facă “împrumuturi” pe care nu vor avea ocazia să le dea 


286 


înapoi prea curând, dacă nu niciodată, şi care par a fi 
periculoase ca delicte pur şi simplu. Au făcut ei aceste 
“împrumuturi” şi dacă da, le-au făcut de la egipteni? Nu se 
spune nimic, dar totuşi tradiţia aşa a interpretat. Filon, în 
Viaţa lui Moise, şi apologetul creştin Tertulian, în Contra lui 
Marcion, explică că ar fi fost vorba de o despăgubire 
consimţită de egipteni pentru anii de exploatare a evreilor; 
explicaţia ar fi plauzibilă, numai că textul vorbeşte de 
împrumuturi. Şi nu-i văd deloc pe egipteni împrumutând 
bijuterii celor al căror zeu i-a copleşit cu nenorociri 
înspăimântătoare şi a fost cât pe ce să le omoare 
nou-născuţii. 

După unii exegeţi, ar fi vorba despre o pradă de război 
făcută din oficiu, fără consimţământul proprietarilor 
bijuteriilor. Versetul trebuie interpretat aşadar în sensul că 
evreii au luat cu japca bijuteriile egiptenilor. Ceea ce nu 
pare prea verosimil, e greu să ne imaginăm ca atâtea 
spargeri să nu fi declanşat reacţii violente din partea 
egiptenilor. 

Se impune deci să nu ne depărtăm de textul Cărţii 
Exodului care nu vorbeşte nici de luări cu forţa, nici de 
egipteni. După părerea mea, el lasă să se înţeleagă că 
evreii, săraci şi nevoiaşi, ar fi cerut un fel de cadou de adio. 
Ceruseră de la egipteni sau de la evreii care n-aveau de 
gând să-i urmeze pe ceilalţi în Exod? Intrebarea a rămas 
fără răspuns până la descoperirea, în 1972, a stelei 
Elefantine, care menţionează că aurul, argintul şi cuprul 
luate de evrei în Exod reprezentau mita plătită de 
funcţionarii care se răzvrătiseră împotriva puterii, regale, 
(vezi vol. |, “Prinţul fără coroană”, capitolul 8, nota 2) 


Capitolul 5 
1. Acest text se îndepărtează în mod evident de ilustrul 


cânt de glorie al Exodului XV, l-18, care pare să fie un 
adaos tardiv şi care, în orice caz, conţine anacronisme 


287 


imposibil de susţinut. Într-adevăr, versetul 14 evocă 
angoasa care i-a cuprins pe “locuitorii Filistinei” în timp ce 
filistinii sunt atestaţi în 

Palestina la aproape un secol după Exod (către 1 290 
î.e.n. -vezi voi. 1, capitolul 1, nota 4) şi până în al optulea 
an al domniei lui Ramses al III-lea, spre anul 1194 î.e.n., la 
mai bine de jumătate de secol înaintea luării lerihonului. În 
timpul lui Moise, Palestina era denumită Canaan. Printre 
altele, versetul 15 evocă zăpăceala care i-a cuprins pe şefii 
Edomului, în timp ce Exodul abia începuse şi fugarii n-aveau 
de ce să trateze cu edom iții. 

2. Multe pasaje din Pentateuh evidenţiază clar tensiunile 
care apar între Moise şi evrei în timpul Exodului. Una dintre 
cele mai celebre este cea în care Moise strigă, 
adresându-se Domnului: “Ce să fac cu oamenii ăştia? Într-o 
bună zi mă vor ucide cu pietre!” (Exodul XVII, 4 - 5). Dar 
lucrul cel mai surprinzător e că personalitatea lui Moise a 
făcut obiectul unor aspre contestaţii şi din partea 
apropiaților săi, ca Aaron şi Miriam, aşa cum o atestă 
pasajul din Numeri (XII, l-16) unde aceştia sunt pedepsiţi de 
Dumnezeu pentru calomniile pe care le-au răspândit despre 
el. 

Acest ultim punct pune evident sub semnul întrebării 
identitatea autorului Pentateuhului. Să rezumăm datele 
problemei: numeroasele repetiţii, impreciziile şi mai ales 
contradicţiile celor cinci Cărţi ale  Pentateuhului au 
determinat încă din secolul al XIX-lea eminenţi specialişti să 
ajungă la concluzia că acestea sunt o colecţie de texte 
vechi refăcute de mai multe ori în decursul celor şapte 
secole care s-au scurs de la moartea lui Moise. De 
menţionat că nici manuscrisele, nici copiile contemporane 
ale Vechiului Testament în ebraică nu menţionează nici 
măcar o dată că aceste cinci Cărţi ar fi fost scrise de însuşi 
Moise. Faptul că ele conţin şi descrierea morţii profetului 
este o dovadă sigură că nu puteau fi scrise de mâna lui 
(vezi şi capitolul 13, nota 1). 


288 


Capitolul 6 


1. Mai multe incidente prezentate de Cărțile 
Pentateuhului dovedesc că Moise a avut de înfruntat o 
opoziţie constantă pe toată perioada Exodului (Exodul XVII, 
4 şi XXXII, 19-3, Numeri XII, l-16; XIV, 1-4; XVI, 12-15 şi 41- 
42; Deuteronomul l, 26-28). Autoritatea lui, 
responsabilitatea în timpul Exodului şi tribulațiile evreilor în 
timpul acestuia sunt motivele cele mai frecvente ale 
contestaţiilor; căsătoria lui cu madianită Sefira, fiica lui 
Letro, constituie, de asemenea, un motiv. Rezultă de aici că 
plecarea din Egipt nu s-a făcut cu acordul unanim al 
evreilor, ci doar cu al unei majorităţi şi al şefilor. 
Sprijinindu-se pe aceştia din urmă a încercat Moise să 
stingă toate nemulţumirile şi să-şi impună autoritatea şi 
apoi propriile legi. 

2. Un motiv în plus de a considera că cei “patruzeci de 
ani” despre care vorbeşte Pentateucul pentru traversarea 
“deşertului” până la Canaan reprezintă o cifră simbolică, 
este şi faptul că într-un răstimp atât de lung s-ar fi produs 
desfiinţarea păturii sociale a evreilor. Dacă ar fi fost nevoiţi 
să pribegească patruzeci de ani între Sinai şi Canaan, evreii 
s-ar fi transformat fără îndoială în hoarde imposibil de 
guvernat. 

3. Exodul nu menţionează peştele printre sursele de 
aprovizionare de care puteau beneficia evreii. Totuşi, în 
prima parte a periplului lor au mers de-a lungul coastei 
răsăritene a Mării Roşii, care se ştie că este plină de peşte. 
Chiar dacă era acesta nu era sursa alimentară de bază, 
totuşi Moise, care parcursese deja acest drum, nu putea s-o 
ignore. 

4. Cartea Exodului (XII, 37-38) spune că evreii luaseră cu 
ei “multe animale, mari şi mici.” Dar în acelaşi pasaj se 
evaluează numărul evreilor la şase sute de mii de oameni 
cu slujitorii lor şi menţionarea acestor turme de animale 


289 


pare să fie o exagerare poetică. În primul rând, ea 
presupune că evreii erau bogaţi, ceea ce nu se potriveşte 
cu condiţia de sclavi sau cvasi-sclavi descrisă de Pentateuh. 
Apoi, chiar dacă evreii nu erau decât treizeci sau patruzeci 
de mii, nu-i văd încărcându-se cu animale mari în fuga lor şi 
acest fapt este, de altfel, în contradicţie cu strigătele de 
foame pe care le scot chiar din prirnele zile ale călătoriei: ar 
fi putut să taie şi să mănânce aceste animale cel puţin în 
prima parte a călătoriei. Fără îndoială că au luat cu ei 
câteva oi şi capre, în număr foarte mic, tocmai pentru ca 
aceste animale să le poată potoli foamea de care se 
plângeau. Un lucru este aproape sigur: n-au luat cu ei 
păsări de curte, creşterea lor nefiind frecventă în Egipt, mai 
ales în Egiptul de Jos, având în vedere abundența vânatului 
cu pene în zona lacurilor, (vezi şi capitolul 1, nota 1). 


Capitolul 7 


1. Nu există nici o dovadă că toţi evreii din Egipt au 
plecat în Exod. În mod inevitabil, o parte din ei erau 
căsătoriţi cu femei egiptene, copiii lor erau consideraţi 
egipteni şi ei înşişi fuseseră asimilați de poporul egiptean. 
Respectau obiceiurile şi religia acestuia şi fără îndoială că 
nu aveau nici un motiv să părăsească ţara şi căminele (fără 
a mai vorbi de rezistenţa soțiilor lor) pentru a pleca într-o 
aventură al cărei deznodământ nu-l cunoşteau. Cartea 
Exodului arată fără ambiguitate nostalgia pe care mulţi 
evrei o nutreau pentru Egipt. 

Scris la câteva secole după evenimente, la mult timp 
după ce națiunea israelită s-a constituit, Pentateuhul pare 
să le atribuie retrospectiv evreilor din Egipt o noţiune clară 
a identităţii lor. Dar, în afara faptului că religia aproape că 
ducea lipsă de moştenitori, cum o dovedeşte dorinţa 
exprimată în Cartea Exodului de a aduce un sacrificiu lui 
Dumnezeu, patru secole de viaţă activă în cadrul unei 
civilizaţii cu o cultură bogată şi puternic constituită îşi 


290 


puseseră amprenta asupra lor, aşa cum o dovedeşte 
episodul cu Viţelul de aur. 

2. Conform Cărţii Exodului, Domnul îi ghida pe evrei în 
periplul lorprintr-un “stâlp de foc şi de fum”, negru ziua şi 
luminos noaptea. Ar fi putut fi o tornadă. Dar este 
neverosimil ca aceeaşi tornadă să se menţină pe toată 
perioada Exodului, chiar dacă acesta ar fi durat doar doi 
ani; şi este foarte improbabil ca evreii să fi avut nevoie de 
un ghid care să meargă înaintea lor noaptea prin deşert, 
ceea ce lasă să se înţeleagă că ar fi mers zi şi noapte tot 
timpul. Este mult mai verosimil ca evreii să-şi fi luminat 
taberele noaptea în maniera tradiţională a timpului, cu 
focuri şi torţe. 


Capitolul 8 


1. Acest episod este inspirat din conflictul prezentat 
într-o manieră parţial exclusivă în Numeri (XVI, 1-35), unde 
vedem că un anume “Corah, fiul lui Isar, fiul lui Cohat”, 
sfidează autoritatea lui Moise. Omisiunea reiese din faptul 
că în pasajul din Numeri nu se spune că Cohat este şi tatăl 
lui Amram, care este tatăl lui 

Moise; Corah este deci vărul primar al lui Moise, de unde 
rezultă că în chiar clanul lui Moise şi în sânul propriei sale 
familii a avut loc o rebeliune împotriva lui. Episodul se 
termină cu moartea brutală, spectaculoasă şi mitologică a 
lui Corah şi a complicilor lui, Datan şi Abiram, din tribul lui 
Ruben: pământul se despică la picioarele lor în cea mai 
bună tradiţie mitologică şi îi înghite pe ei, casele şi bunurile 
lor. Nu se spune ce s-a întâmplat cu cei “două sute cincizeci 
de oameni notabili ai comunităţii” care susţinuseră 
răzvrătirea lui Corah, nici de ce ei au fost cruţaţi de la 
această înghiţire. 

Totuşi, conflictul a fost destul de important pentru ca în 
Numeri să-i fie consacrate treizeci şi cinci de versete. A fost 
acesta singurul conflict dintre Moise şi o facțiune a evreilor? 


291 


Puțin probabil, aşa cum este şi versiunea sfârşitului brutal 
al opozanților. In mod evident, Numerii pun moartea 
spectaculoasă a acestora pe seama furiei divine; altfel, ar fi 
putut la fel de bine înfăţişa cauze mai puţin providenţiale, 
precum condamnarea la moarte sau exilarea opozanților. 

Ceea ce trebuie reţinut din asta, este că o opoziţie atât 
de puternică i-a creat lui Moise dificultăţi considerabile în 
formarea identităţii ebraice, în ciuda autorităţii divine cu 
care era sau se spunea că este învestit. 

2. Având experienţa deşertului şi a bandelor de jefuitori, 
Moise a constituit rapid un embrion de armată, aşa cum o 
dovedeşte pasajul (de altfel destul de confuz) în care, evreii 
fiind atacați de amaleciţi la Refidim, el îi dă ordin lui Josua 
să contraatace a doua zi (Exodul XVII, 8-9). Nu se ştie de ce 
atacul este amânat pentru a doua zi, căci amaleciţii ori 
fuseseră victorioşi, ori nu, în acest al doilea caz nu mai 
avea rost să-i atace, fiindcă jefuitorii fugiseră deja. În Egipt, 
evreii nu avuseseră arme şi nu există nici un motiv să fi 
avut deodată în deşert. Ca să-i poată ataca pe amaleciţi, 
care erau înarmaţi, evreii trebuiau să fi avut măcar 
armament improvizat. Singurul pe care ni-l putem imagina 
putea fi constituit din sulițe cu vârful întărit în foc, praştii şi 
poate măciuci. 


Capitolul 9 

1. Vezi vol. 1 pentru explicaţia provenienţei manei. În 
mod evident, această excrescenţă răşinoasă provocată de 
atacul unei insecte, coşenila, se găsea mai ales, prin însăşi 
natura ei, pe tamaricşi şi nu pe pământ, cum avansează 
Cartea Exodului (XVI, 15), de unde ar fi fost imposibil să fie 
adunată. Amănuntul dat de Cartea Exodului (XVI, 21 ) cum 
că mana se topea la soare confirmă natura manei, aşa cum 
o face şi sfatul lui Moise de a n-o păstra până noaptea, 
fiindcă risca să se umple de viermi. 

2. In ebraică, manhu, de unde cuvântul “mană”. 


292 


3. Cartea Exodului, care cuprinde un text surprinzător de 
lung cu privire la mană (XVI, 14-36), menţionează că fiecare 
om trebuia să ia doar un omerpe zi şi s-o ducă în cort şi 
precizează că omerul este a “zecea parte dintr-o efă” - asta 
făcea în jur de trei litri şi jumătate de făină de persoană (cf. 
“Manne”, André-Marie Gerard, Dictionnaire de la Bible, 
Robert Laffont/Bouquins, 1989), ceea ce este considerabil, 
chiar şi pentru oamenii înfometați, pentru că asta ar fi 
însemnat circa cinci kilograme de pâine pe puţin, dacă 
punem la socoteală şi apa. De altfel, este puţin probabil, 
chiar şi pentru acea epocă, ca mana să fi fost atât de 
abundentă, încât să fie adunată zilnic în asemenea 
cantitate cum o indică Cartea Exodului: aproape trei tone şi 
jumătate pe zi de către o mie de persoane, mai mult de 
zece tone pentru cei aproape treizeci de mii de evrei aflaţi 
în exil (cinci mii două sute cincizeci de tone pe zi, dacă am 
lua în considerare numărul de un milion şi jumătate de 
evrei avansat de aceeaşi sursă!). Mi s-a părut aşadar că 
această cantitate a fost exagerată de autori în scop 
apologetic, pentru a indica bogăţia darului celest, şi l-am 
redus la proporţii mai verosimile. Chiar luând în considerare 
doar patru persoane de fiecare familie, acest lucru 
reprezintă o cantitate considerabilă - mai mult de douăzeci 
şi şase de tone. 

4. Unele pasaje din Pentateuh, şi în mod special Cartea 
Exodului, par să stabilească o echivalență între statutul lui 
Moise şi cel al lui Aaron. Altele, şi mai ales Leviticul, 
stabilesc o diferenţă netă între ei, prioritatea fiindu-i 
conferită lui Moise fără ambiguitate. Această problemă a 
fost analizată de eminenţi specialişti, imposibil de enumerat 
în cadrul acestor note; nu voi da decât un exemplu. Astfel, 
în Leviticul, carte de inspiraţie sacerdotală, Domnul nu i se 
adresează decât o dată lui Aaron singur (X, 8-9), de patru 
ori lui Moise şi Aaron împreună şi în rest doar lui Moise 
singur, cu ordinul ferm Spune-i asta lui Aaron, Dă-i acest 
ordin lui Aaron. În mod evident, chiar şi în ochii autorilor 


293 


sacerdotali, chiar dacă Aaron este primul mare pontif, 
Moise este acela care deţine, cel puţin din punct de vedere 
testamentar, prioritatea absolută. 

Această prioritate pare confirmată din punct de vedere 
istoric. În timp ce, în perioada când a trăit în Egipt, Moise 
este definit ca “un mare personaj”, Aaron nu pare să se fi 
remarcat în vreun fel. De altfel, Moise este un învăţat şi şi-a 
exersat spiritul de responsabilitate în administraţia 
egipteană, de unde experienţa autorităţii. El are deci un 
ascendent asupra fratelui său vitreg. 

Această frăţie vitregă este confirmată, o amintesc, 
într-un singur pasaj din Leviticul: «Moise trimise după 
Mişael şi Elzafan, fiii unchiului lui Aaron, Uziel, şi le spuse: 
“Veniţi să-i scoateţi pe verii voştri în afara taberei, departe 
de locul sfânt.”» (X, 4). Dacă Moise şi Aaron ar fi fost fraţi 
buni, Uziel ar fi fost la fel de bine şi unchiul lui Moise şi 
întorsăturile specifice autorului  Leviticului ar fi fost 
deplasate. 

5. Importanţa, până la urmă paradoxală, acordată de 
Pentateuh problemelor de aprovizionare a evreilor pe 
timpul exodului, contrazice, încă o dată, menţiunea 
referitoare la turmele de animale mari şi mici pe care 
aceştia le-ar fi luat cu ei în număr mare. Dacă ar fi fost aşa, 
evreii nu şi-ar fi exprimat nostalgia după mâncarea 
egipteană cu atâtea strigăte care au sfârşit prin a-l ofensa 
pe Yahwe. Dar ea reflectă fără îndoială, în mod indirect, un 
aspect al conflictului dintre Moise şi evrei, nesiguri de 
scopul fugii lor din Egipt şi îngrijoraţi de prescripţiile lui 
Yahwe, al cărui”mesager era Moise. Ea confirmă deci că în 
afara câtorva şefi luminaţi, exodul şi întemeierea poporului 
evreu sunt opera lui Moise şi că el a fost conducătorul. 


Capitolul 10 


1. Este ciudat că nici una din povestirile Exodului nu 
menţionează întâlnirea evreilor cu caravanele, nici cu 


294 


localnicii de pe coasta orientală a Sinaiului şi a Mării Roşii. 
Totuşi, caravanele străbăteau în lung şi-n lat în mod 
constant coasta şi arheologii au arătat că Sinaiul era 
departe de a fi un deşert cu mii de ani înainte de Exod, în 
Epoca bronzului mijlociu, judecând după numărul mare de 
tabere beduine a căror urme s-au descoperit (cf. Emmanuel 
Anati - Muntele Domnului, Har Karkom, op. cit.). Chiar şi 
numai aprovizionarea cu apă, ca la Elim, impunea totuşi 
negocieri cu locuitorii oazelor. 

2. Cartea Exodului (XVI, 1), şi Leviticul (XXXIII, 10) 
citează o haltă într-o aşezarea numită Elim unde, 
precizează Leviticul, existau “doisprezece izvoare şi 
şaptezeci de palmieri”, şi care ar fi fost la liziera deşertului 
Sin, la o sută de kilometri de Marea Trestiilor. Numerele 
doisprezece şi şaptezeci trebuie interpretate simbolic, 
neavând valoare topografică. Elim ar fi fost a doua mare 
oprire din timpul Exodului. Cât despre restul etapelor 
menţionate de Pentateuh, ele n-au putut fi identificate; 
descrierea vegetației abundente (Elim înseamnă “copac” în 
ebraică) sugerează o oază mare care ar putea corespunde 
regiunii actualului Wadi Garandel (cf. Andre-Marie Gerard, 
Dictionnaire de la Bible, Robert Laffont/Bouquins, 1989). 

O oază de o asemenea importanţă ar fi trebuit să aibă o 
populaţie sedentară şi e verosimil ca aceasta să-şi fi 
construit o tabără fortificată sau o fortăreață pe înălţimi, 
căreia eu i-am dat numele - imaginar - de Alaat. Dar, în 
mod sigur, aceste populaţii de păstori-agricultori dispuneau 
de rezerve care au contribuit, chiar dacă numai parţial, la 
aprovizionarea evreilor; într-adevăr, aceştia nu puteau 
subzista în timpul lunilor lungi ale Exodului, doar cu mană, 
cu prepeliţele, virtual toxice (vezi cap. 12, nota 2) care 
cădeau din cer nici cu peştele pe care eu l-am adăugat 
rezervelor naturale ale regiunii. 

3. Vezi vol. |, “Prinţul fără coroană”. 


Capitolul 11 


295 


1. Unul din aspectele cele mai dezbătute ale comporta- 
mentului lui Moise este atitudinea sa cu privire la străini. 
Numeroase puncte ale Pentateuhului, atribuie cu siguranţă 
Domnului, prin intermediul lui Moise, interdicţia de 
căsătorie cu străinii, pedepsită cu moartea celor doi soţi, ca 
în cazul lui Salu simeonitul care a luat-o de nevastă pe 
Cozbi  madianită (Numeri XXV, 6-15). Pedeapsa este 
paradoxală, pentru că în Exodul se menţionează că Moise 
însuşi se căsătorise cu o madianită. Cum de n-a fost el 
pedepsit? Cum a putut să-l aducă în sânul evreilor pe socrul 
său, Letro madianitul, pe deasupra mare preot al unei religii 
străine şi cum a putut acest mare preot să răspundă 
invitaţiei lui Moise fără s-o ia cu el pe fiica lui, Sefira, mama 
celor doi copii ai lui Moise? (Exodul). Chiar şi din Numeri 
reiese că, în ciuda interdicţiilor, căsătoria lui Moise fusese 
admisă (chiar dacă a fost criticată de Aaron şi Miriam), 
pentru că el este prezentat rugându-l pe cumnatul lui, 
Hobab, fiul lui Letro, să li se alăture în cucerirea Canaanului 
(Numeri X, 29-32). 

2. În afara recunoştinţei pe care Moise o resimțea faţă 
de aceşti beduini şi madianiţi care îl găzduiseră în perioada 
anilor de exil în deşert, aceste contradicții ne fac să ne 
gândim că Moise era sfâşiat între o toleranţă naturală faţă 
de străini, cu condiţia ca ei să nu fie ostili evreilor, şi dorinţa 
de a consolida identitatea ebraică prin interdicţia de 
căsătorie cu străinii. 

3. I se atribuie lui Moise interdicţia căsătoriei intertribale 
(Numeri XXXVI, 5-9) în scopul conservării patrimoniului. Dar 
se pare că toate aceste interdicții sunt opera autorilor 
ulteriori ai Pentateuhului. 


Capitolul 12 


1. Cuvântul “sabat” provine din combinarea verbului 
chabat, “a înceta”, şi cifra şapte, cheba. Practica aceasta 


296 


este străveche, babilonienii, de exemplu, celebrând în a 
cincisprezecea zi a lunii o zi de repaus ispăşitor, sapattu. 

2. După Cartea Exodului (XVI, 10-12), Yahwe ar fi apărut 
în faţa tuturor printre nori, în timp ce Aaron se adresa 
comunităţii reunite şi El i s-ar fi adresat lui Moise pentru a-i 
spune să-i informeze pe evrei că între crepuscul şi lăsarea 
nopţii, vor avea carne ca să mănânce. Numerii prezintă 
lucrurile mult mai precis: “Domnul suflă un vânt; el împinse 
dinspre est prepeliţele şi ele zburară în jurul taberei pe 
toată lungimea, la trei picioare deasupra solului, în toate 
direcţiile, cât o zi de mers. Oamenii au strâns prepeliţe 
toată ziua, toată noaptea şi în ziua următoare şi chiar şi cel 
care adunase cel mai puţin avea măcar zece omeri. Şi s-au 
apucat să le usuce întinzându-le în toată tabăra. Dar abia 
gustară din carne că furia Domnului izbucni şi îi lovi o boală 
mortală. Locul acela fu numit Kibroth-hattaavah, pentru că 
acolo îi îngropară pe cei care se lăcomiseră la carne.” 
(Numeri XI, 31-34). Kibroth-hattaavah înseamnă 
“Mormintele lăcomiei”. 

Să subliniem aici o contradicţie flagrantă între Cartea 
Exodului şi Numeri, prima anunțând prepeliţele ca pe o 
recompensă, fără menţionarea nici unei otrăviri, a doua 
descriind episodul ca pe o pedeapsă. 

De altfel, din punct de vedere teologic, e greu de 
conceput că Dumnezeu le-ar fi trimis prepelite evreilor 
pentru a-i otrăvi, cu atât mai mult cu cât aceştia, tot 
plângându-se că au burta goală, era clar că nu aveau de 
gând să se abţină. La fel de periculoasă este interpretarea 
pedepsei divine: ori au fost otrăviţi toţi evreii, ceea ce mi se 
pare exagerat pentru o slăbiciune neînsemnată, în 
ansamblu, ori au fost doar unii dintre ei otrăviţi, dar o astfel 
de logică e greu de conceput. 

Se pare că această problemă i-a pus în încurcătură pe 
autorii celor două Cărţi, care au dat versiuni contradictorii. 

Analiza istorică oferă câteva explicaţii. Trebuie semnala: 
că primăvara, de la sud la nord, şi toamna, de la nord la 


297 


sud. migrațiile prepeliţelor, ca şi ale unei imense varietăţi 
de păsări, sunt obişnuite în regiune, indiferent dacă există 
sau nu un exod al oamenilor. “Migraţia păsărilor între 
Eurasia ş Africa trece prin Negeb” (Negev), scrie Eitan 
Cernov, de la Universitatea ebraică din lerusalim (Mediul, 
biografia şi fauna muntelui Har Karkom, Negeb, Israel, în 
Muntele Domnului Har Karkom, de Emmanuel Anati, Jaca 
Book, Milan, 1986 Depresiunea riftului siro-african este un 
fel de culoar pe care îl folosesc păsările de pradă, 
ciconiidele şi o mare varietate de vrăbii. 

Rămâne totuşi de evaluat cantitatea de păsări care a 
putut să cadă în tabăra evreilor. După Jewish Enciclopaedia, 
o z biblică de mers ar măsura 44 815 în (ceea ce este o 
supraevaluare deja enormă pentru o masă asemănătoare 
de oameni mergând pe jos). În Numeri se spune că 
prepeliţele se vedeau “ în depărtare cât o zi de mers în 
orice direcţie”, ceea ce dă o suprafaţă extravagantă de 
2000 Km2 de prepeliţe. Dacă fiecare prepeliţă ocupă în jur 
de 400 cm2 (20cm x 20cm), un total de cincizeci de 
milioane de prepeliţe reprezintă o cantitate fantastică, în 
afara oricărei verosimilităţi. Desigur prepelite migratoare 
sunt foarte numeroase, pentru că ornitologii au numărat 
până la zeci de mii într-un stol, dar cincizeci de milioane, 
asta e de-a dreptul fabulos. Cum observă Encyclopaedia of 
Biblical Errancy (de C. Dennis Mckinsey, Prometheus Books, 
Amherst, New York, 1955), aveai cu ce să umpli trenuri 
întregi de marfă. Dar e adevărat că exactitatea matematică 
nu e prea convenabilă interpretării Bibliei. 

să lăsăm la o parte aserţiunea din Numeri după care cel 
care capturase cele mai puţine prepelite avea totuşi zece 
omeri, adică 35 kg de prepeliţe; dacă o prepeliţă are în jur 
de 300 g, asta înseamnă 120 de prepelite pentru cel mai 
nenorocos; cititorul contemporan va trage singur 
concluziile. Cum am anunţat în Cuvântul înainte al acestei 
lucrări, obiectul acestor pagini este, dimpotrivă, de a 


298 


descoperi adevărul istoric dincolo de textul apologetic al 
Vechiului Testament. 

Faptul cel mai tulburător este descrierea mâniei divine 
care îi loveşte de moarte pe cei care abia gustaseră din 
prepeliţe. Întrucât Cartea Exodului şi Numerii au descris din 
abundență suferinţele provocate de foamea de care se 
plângeau evreii, este de presupus că toţi s-au grăbit să 
guste din merindele celeste şi că toţi au murit. Caz în care, 
Exodul s-ar fi terminat brusc printr-un masacru. 

Se impune să dăm la o parte aceste emfaze dramatice şi 
exagerări epice, menite să accentueze povestirea şi să 
încercăm să găsim elementele verosimile ale acesteia. Ele 
ar putea fi rezumate astfel: 

Capturarea prepeliţelor care migrau dinspre Africa spre 
nord prin riftul sir-african este o certitudine; această 
migraţie mai are loc şi astăzi; 

Cantitatea de prepeliţe capturate de evrei a fost, în mod 
sigur, mult mai modestă decât o indică cifrele din Numeri: 
vreo câteva zeci de mii fără îndoială. Dar cum zborurile 
migratoare ale prepeliţelor se succed în primele zile ale 
primăverii, capturile au fost suficiente pentru a le permite 
evreilor să-şi îmbogăţească masa obişnuită. 

Prepeliţele au această particularitate de a putea 
consuma plante toxice, mai ales beladonă, şi de a le 
acumula în corpul lor, fără a fi afectate, până la de zece ori 
cantitate toxică pentru un om; aceste doze letale par a se 
concentra în viscere; consumarea prepeliţelor sălbatice 
neeviscerate poate aşadar să fie riscantă; putem deci să 
deducem fie că unele prepeliţe, dar nu toate, au consumat 
într-adevăr plante toxice, iar celor care le-au mâncat (mai 
mult sau mai puţin fripte) li s-a făcut rău, unii dintre ei 
făcând chiar stop cardiac; fie că evreii au mâncat prepeliţe 
neeviscerate. Un detaliu ciudat apare în Numeri (XI, 33): 
prepeliţele au fost puse la uscat prin toată tabăra, ceea ce 
ar indica faptul că evreii le-ar fi conservat pentru a le 


299 


consuma mai târziu; pentru asta, ele au fost deci despicate 
şi deschise, fără îndoială neeviscerate. 

Un lucru este sigur: mulţi dintre cei care au mâncat s-: 
Îmbolnăvit grav sau au murit. De unde invenţia romanescă 
din Numeri. 


Capitolul 13 


1.  Numerii (XXXIII, 16) prezintă etapa de la 
Kibroth-hattaa.. ca fiind a opta de la traversarea Mării 
Trestiilor. Există aici o indicație imposibil de verificat din 
punct de vedere istor' nici una din cele treizeci şi şapte de 
etape indicate (Numeri XXXII, 1-49), cu excepţia Eţion- 
Geber-ului, neputând fi identificată cu precizie de către 
exegeţii şi istoricii care s-au ocupat de acest lucru. Este 
posibil ca majoritatea acestor localităţi să fi existat efectiv, 
dar sub alte nume (precum Dofka, de exemplu, care a fost 
adesea identificată cu actuala Serabef el Khadim), sau să fi 
dispărut foarte bine încă de atunci. 

Această etapă pune o dată în plus problema itinerariuL 
Exodului, lucru esenţial pentru înţelegerea acestei povestiri 
(ve_ harta). N-o să vă enumăr aici în detaliu toate ipotezele 
asupra acestui itinerariu, ele sunt numeroase. Sa le 
rezumăm în trei grupe principale: 

Cele ale drumului de coastă: ele sunt infirmate într-o 
manieră concludentă de Papirusurile Anastasi şi de lucrările 
lui Alan Gardiner (citat în voi. 1): drumul de coastă era 
supravegheat de un lanţ de fortărețe egiptene şi nu 
permiteau trecerea nici spre Egipt, nici spre Asia fără un 
permis special al autorităţilor egiptene. Papirusul Anastasi V 
menţionează că două sclave care fugiseră pe acest drum 
fuseseră căutate de poliţia de frontieră (John A. Wilson, în 
Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament, 
editat de James B. Pritchard, Princeton University Press, 
Princeton, New Jersey, 1969). Dacă două sclave nu puteau 


300 


să fugă pe acest drum fără a fi semnalate, ce-ar fi trebuit să 
fie cu treizeci de mii de fugari! 

Ipoteza drumului transversal: acesta, numit Darb el Haji 
(drumul pelerinilor, pentru că pe el vor merge, douăzeci de 
secole mai târziu, pelerinii musulmani spre Mecca) i-ar fi 
dus pe evrei direct de la Marea Trestiilor la Eţion-Geber 
de-a lungul deserturilor Sur, Paran şi Sin. Dificultatea lui ar 
reflecta bine suferinţele îndurate de evrei, aşa cum sunt ele 
descrise de Pentateuh. El ar părea mai verosimil (şi ar 
explica, între altele, de ce descrierile Pentateuhului nu 
menţionează posibilitatea evreilor de a se hrăni cu peşte), 
dar există o obiecţie istorică majoră: acest drum îi ducea pe 
evrei drept înainte în Canaan, printr-o bifurcaţie de-a lungul 
'Arabei. Ei n-ar fi avut de ce să le ceară edomiţilor dreptul 
de trecere şi n-ar mai fi avut ocazia să se ia la harţă cu 
amaleciţii, ale căror teritorii se aflau mult mai la sud. 

În plus, era un drum necunoscut pentru Moise, care, 
după ce fugise singur din Egipt, urmase evident drumul din 
sud, cel mai lung, dar cel mai uşor, pentru a ajunge la 
Eţion-Geber. Dacă Moise ar fi urmat drumul transversal, el 
ar fi luat contact cu evreii rămaşi în Palestina, în timp ce 
Pentateuhul demonstrează în mod amplu că nu cunoştea 
această ţară şi nu menţionează nici cea mai mică urmă a 
întâlnirilor lui cu evreii din Palestina. 

S-ar putea obiecta că acest drum nu era atât de greu, 
pentru ca el a fost folosit mai târziu de pelerinii care 
mergeau la Mecca: dar s-ar pierde din vedere că, alături de 
cal,  cămila, necunoscută evreilor, pentru că era 
necunoscută în Egiptul lui Ramses al II-lea, era un animal 
obişnuit în Orient, în timp ce evreii n-aveau nici cămile, nici 
cai, ci doar câţiva măgari. 

Ipoteza drumului de la Marea Roşie, care era drumul 
caravanelor, prezintă avantajul că răspunde acestor 
obiecţii, singura “ondiţip fiind.cfiMte mnntplp pe care 
Dumnezeu i-a apărut lui Moise în altă parte decât în locurile 


301 


tradiţionale, adică la sud de piscurile muntoase ale Sinaiului 
(vezi cap. 6, nota 3). 


Capitolul 14 


1. Povestirile Exodului nu menţionează decât două 
regiuni unde erau probleme cu aprovizionarea cu apă, 
Marah şi Refidim. Dar un grup atât de numeros cum erau 
evreii Exodului trebuia să se aprovizioneze foarte des, mai 
întâi din cauza căldurii care domneşte ziua pe țărmurile 
Mării Roşii şi apoi pentru prepararea alimentelor; şi în fine, 
pentru că, mergând pe jos şi încărcaţi cu multe alte bagaje, 
printre care şi corturile, ei nu puteau transporta fiecare 
decât câţiva litri o dată, copiii şi bătrânii fiind evident scutiţi 
de această povară. 

2. Nu se ştie unde se afla Refidim. Tot ce putem bănui 
este că se afla pe ţărmul oriental al Mării Roşii, aproximativ 
la înălţimea actualului ued Feiran şi a mănăstirii Sfânta- 
Ecaterina, pe teritoriul amalecit. Într-adevăr, posibilităţile 
de a-i întâlni pe amaleciţi mai sus erau nule, aceştia 
neputând sub nici o formă să traverseze în număr mare 
masivul muntos al Sinaiului (vezi mai jos, notele 4 5 1, cap. 
15). 

3. Conflictul de la Refidim, aşa cum este el prezentat de 
Cartea Exodului, reflectă violenţa tensiunilor dintre evrei, 
din cauza cărora ei au venit să întrebe dacă Domnul era cu 
ei sau nu (Exodul XVII, 7). 

4. Meritele istorice ale lui Moise nu sunt deloc ştirbite, 
dacă presupunem că faptul că el cunoştea dinainte terenul 
i-a permis să repereze locurile unde existau şanse de a găsi 
cursuri de apă. Cartea Exodului (XVII, 6) arată că episodul 
legendar, cunoscut sub numele de “Lovirea Stâncii”, ar fi 
avut loc lângă muntele Horeb (sau Sinai, sau Djabal -Mussa 
- vezi nota 3). În apropierea acestui munte (de presupus că 
el coincide cu djaba: Mussa) pe unde curge astăzi uedul 
Feiran (ceea ce evide” nu înseamnă ca acest torent să fi 


302 


ieşit din Lovirea Stâncii). În textul Exodului, de altfel, 
episodul Refidim urmează dup* cel cu prepeliţele, ceea ce 
arată că el a avut loc primăvara sau toamna, anotimpul 
migraţiei  prepeliţelor, dar şi a ploilor torențiale şi 
neaşteptate care provoacă inundaţii (Cf. Sinai, 
Encyclopaedia Britannica), dar fac să şi ţâşnească torente 
efemere. 

Două ipoteze rezultă de aici: ori Moise i-a dus pe evrei la 
uedul Feiran, ori a plecat în căutarea unui torent în 
contraforturile muntelui şi l-a găsit. În ambele cazuri, 
apariţia providenţială a unei surse de apă potabilă a fost 
interpretată de autori într-o optică hagiografică, motiv 
pentru care îl vedem pe Moise cum face să ţâşnească apa 
dintr-o singură lovitură a baghetei lui de magician. 

5. Massa wa meriba, “tentaţie şi ceartă”. Tentaţie pentru 
că evreii voiseră să-l pună pe Dumnezeul lor la încercare; 
ceartă, din cauza conflictului dintre ei şi Moise. Incidentul a 
lăsat o amintire de neşters în memoria evreilor. În 
Deuteronomul (VI, 16 şi IX, 22), este pusă în gura lui 
Dumnezeu această admonestare: “Să nu-l ispitiţi pe 
Domnul, Dumnezeul vostru, aşa cum l-aţi ispitit la Massa.” 


Capitolul 15 


1. Primul atac armat în care au fost implicaţi evreii de la 
începutul  Exodului (Exodul XVII, 8-9) este atribuit 
amaleciţilor, dar nu e menţionat nici un motiv: vedem 
într-adevăr că aceştia îşi lansează atacul chiar după 
“Lovirea Stâncii”. Se pare totuşi că folosirea punctului de 
apă (torentul găsit de Moise) de către evrei şi agresiunea 
beduinilor amaleciţi sunt legate: aceştia din urmă erau 
păstori semi-nomazi, acordau deci o mare importanţă 
surselor de apă. Văzând străini care se adăpau la un torent 
situat pe teritoriul lor, ei au pornit atunci ofensiva împotriva 
lor, luând prizonieri ca-sclavi (amaleciţii practicau eventual 
şi jaful, ca şi alte popoare din acea epocă). Atacul având loc 


303 


în apropierea muntelui Horeb, rezultă că amaleciţii ocupau 
coasta septentrională a golfului Akaba, cea meridională 
fiind ocupată de madianiţi. 

Distribuţia teritoriilor ocupate de semi-nomazii din 
regiune şi din epocă este în mod evident imprecisă, chiar 
controversată, cu atât mai mult cu cât geografia regiunii s-a 
schimbat sensibil în decursul ultimelor trei milenii. 
Enciclopedia Britannica (Amale-kites ) situează teritoriul 
amaleciţilor la sud de luda, adică la hotarele teritoriului 
edomiţilor, ceea ce nu e contradictoriu fiindcă amaleciţii 
constituiau o ramură a edomiţilor (Geneza XXXVI, 12). Deşi 
amaleciţii făceau din nou parte din tribul lui Efraim 
(judecătorii V, 14 şi XII, 15), ostilitatea faţă de verii lor 
îndepărtați pare foarte veche, ajungând până la sosirea 
primilor evrei în Palestina şi trebuie că a durat mult timp, 
fiindcă se prelungeşte trei secole după Moise, până la 
David. 

Nu se cunoaşte originea acestui antagonism, care ar fi 
anterior constituirii identităţii ebraice şi care ar putea să fi 
avut, iarăşi, ca obiect de partaj apa şi păşunile. 

2. Cartea Exodului (XVII, 13), menţionează că Josua i-a 
trecut pe toţi amaleciţii prin sabie, dar la plecarea lor din 
Egipt, evreii nu puteau fi înarmaţi cu spade; nu erau nici în 
Egipt, căci egiptenii n-ar fi tolerat existenţa miliției evreieşti 
pe teritoriul ei. Dacă, la ieşirea din luptă, aveau spade, ele 
nu puteau fi decât cele luate de la duşmani. Mai rămâne de 
văzut de ce fel de arme ar fi putut să dispună pentru a 
declanşa atacul la ordinul lui Moise, căci nu-i văd deloc 
pornind cu mâinile goale împotriva amaleciţilor care aveau 
toate motivele să fie înarmaţi de mult timp, date fiind 
jafurile ocazionale cu care se ocupau şi certurile inevitabile 
cu populaţiile vecine, madianiţi, hitiţi, moabiţi şi eventual 
egipteni. Ilpotezele sunt puţine, cum am văzut mai înainte 
(vezi cap. 8, nota 2): erau înarmaţi cu sulițe, pe care le 
puteau confecţiona din lemn, cu vârful întărit în foc, şi cu 
praştii. 


304 


Capitolul 16 


1. Evreii au practicat sclavia ca toate popoarele din 
epocă. Sclavii erau fie prizonieri de război, fie oameni care 
5 vindeau de bunăvoie şi în felul acesta evreii se puteau 
vinc.r altor evrei (Leviticul XXV, 39-40 şi 53). Sclavii israeliți 
beneficiau totuşi de un tratament favorizant, pentru că ei 
puteau să se răscumpere oricând şi pentru că erau eliberaţi 
oricum după şase ani, al şaptelea fiind socotit an sabatic. 
Există numeroase referinţe la sclavie în Vechiul Testament 
şi ele dovedesc că prescripţiile, a căror dată de promulgare 
rămâne de altfel incertă, erau mai mult sau mai puţin 
aplicate cu stricteţe. Eu îi confer aici lui Moise o mărinimie 
deosebită cu privire la amaleciţi, pentru că le acordă 
acestora clauza de libertate la capătul a şase ani. 

2. In diferitele lor sinteze ale Exodului şi ale epopeii care 
a urmat, Cartea Exodului, Numerii şi Leviticul situează 
prescripţiile legale ale lui Moise, ca şi construcţia Chivotului, 
în timpul periplului care îi poartă pe evreii din Egipt în 
Canaan. În mod evident, autorii succesivi ai acestor cărţi au 
încercat să ofere o reconstituire multumitoare din punct de 
vedere teologic, cu scopul de a demonstra că fundamentele 
iudaismului s-au pus în totalitate la foarte puţin timp de la 
ieşirea din Egipt. Din punct de vedere strict istoric, totuşi, 
această versiune pare puţin plauzibilă, dacă nu în întregime 
improbabilă. De exemplu, ordinele divine din Numeri XXVIII, 
1 - XXIX, 40 sunt în contradicţie flagrantă cu descrierile 
penuriei cronice a evreilor până la sosirea lor în Canaan: 
unde să fi găsit emigranții doi berbeci perfecţi, trei litri şi 
jumătate de făină amestecată cu ulei de măsline verzi şi 
şase litri de vin destinaţi sacrificiilor cotidiene, doi tauri, un 
berbec, şapte miei şi un ţap pentru sacrificiile lunare? La 
fel, detaliile ridicării cortului şi ale construirii Chivotului 
(Exodul XXV, 10 - XXVII, 21) exclud faptul ca acestea să fi 
fost realizate în timpul peregrinărilor evreilor: cum ar fi 


305 


putut aceştia să ţeasă pânzele mari de în subţire şi să le 
vopsească în violet, purpuriu şi stacojiu, să toarne 
garniturile de bronz şi să placheze cu aur mânerele şi 
pereţii Chivotului, să confecţioneze lanţurile şi rozetele din 
aur şi să facă veselă şi candelabre din aur pur? Cum să fi 
putut confecţiona ciucurii în formă de flori ţesute cu un fir 
violet care trebuiau să orneze mantiile evreilor? (Numeri 
XV, 37-40). Activităţile ţesătorilor, dulgherilor, lucrătorilor în 
piele şi bronz, bijutierilor implicaţi sunt incompatibile cu 
condiţiile nomade ale evreilor până la sosirea lor pe 
Pământul  Făgăduit. Doar descrierea  Tabernacolului*, 
schiţată după Templul lui Solomon, şi structura lui în mod 
evident  netransportabilă, este suficientă pentru a 
demonstra că poruncile divine se adresează unui popor 
deja stabilit într-un loc. 

Acestea sunt motivele pentru care n-am menţionat 
poruncile în acest punct al povestirii: ele au fost reportate 
momentului instalării evreilor la Kadesh-Barnea. 


Capitolul 17 


1. Torent sezonier care ia naştere în munţii deşertului cu 
acelaşi nume şi care se divizează în mai multe braţe, unele 
curgând spre Marea Moartă, braţul principal fiind adesea 
îmbogăţit de numeroşi afluenţi, care la Eţion-Geber se 
varsă în golful Akaba (Ladislaus Szczepanski, SJ., 
Ceographia Historica Palestinae Antiquae, Sumptibus Pont 
Instituti Biblici, Rome, 1928). 

2. Vezi voi. 1. 

3. După Cartea Exodului (XVIII, 5-6), Letro s-ar fi dus să 
se întâlnească cu Moise însoţit de Sefora şi de cei doi copii 
ai ei, aflând despre isprăvile ginerelui său. Textul este 
totuşi imprecis, ba chiar contradictoriu. În primul rând, el 
spune că Letro s-ar fi dus să-l vadă pe Moise unde îşi 
întindea el cortul “la muntele lui Dumnezeu”; evident că nu 
se precizează unde se afla acest munte. Era la sud de 


306 


masivul muntos al Sinaiului meridional, în apropiere de 
muntele Sinai? Sau era, aşa cum susţin eu în această carte, 
pe muntele Karkom, la nord de Eţion-Geber? (vezi capitolul 
6, nota 3). În ambele cazuri, iniţiativa lui Letro pare puţin 
plauzibilă. Ridicarea taberei la poalele Sinaiului ar fi fost 
evident provizorie şi Letro era prea chibzuit pentru a-i 
impune fiicei lui un drum de aproape o sută cincizeci de 
kilometri, când Moise oricum nu putea s-o ia prin altă parte, 
decât pe la Eţion-Geber. În a doua variantă, care este mai 
verosimilă, Moise nu putea să nu treacă pe la Eţion-Geber 
pentru a se duce pe muntele Karkom şi e greu de crezut că 
n-ar fi simţit dorinţa de a-şi vizita soţia. Textul Cărţii 
Exodului pare aşadar să transforme această întâlnire într-un 
omagiu implicit adus lui Letro, care face un drum atât de 
lung ca să-l întâlnească pe Moise. 

În plus, întâlnirea apare ca un adaos anacronic, pentru 
că este descrisă (XVIII, l-27) înainte chiar ca Moise şi evreii 
să ajungă la Sinai (XIX, 1-3). 

Cu toate acestea, ea capătă o importanţă considerabilă, 
cum se va vedea în continuare, pentru că descrierea ei 
determină interpretarea relaţiilor dintre evrei şi madianiţi 
(vezi nota 1, cap. 1 din partea a Il-a). Cel mai important 
este că această întâlnire este forţată şi în contradicţie cu 
alte pasaje din Pentateuh. 

4. Sfaturile privind organizarea oferite de Letro şi 
acceptate de Moise (Exodul XVIII, 13-27) demonstrează 
într-un mod indirect că acesta din urmă nu este, în timpul 
Exodului, patriarhul cărunt şi experimentat cum îl 
reprezintă tradiţia, ci un bărbat încă tânăr şi care n-a 
învăţat încă să delege responsabilităţile. 


Partea a Îl-a - MUNTELE DOMNULUI 


Capitolul 1 


307 


1. Relaţiile evreilor cu madianiţii par să se fi deteriorat în 
circumstanţe pe cât de complexe pe atât de ambigue. Nici 
una din cele cinci Cărţi ale Pentateuhului nu elucidează cu 
precizie cauzele. Se ştie că atunci când soseşte în regiunea 
Eţion-Geber, Moise este întâmpinat de Letro, şef madianit şi 
socru al profetului, care i-o aduce pe fiica lui Sefira şi pe cei 
doi pe care ea îi are cu Moise. Apoi, Moise îl face pe Letro 
consilierul său juridic pentru a rezolva certurile dintre evrei 
(Exodul XVIII, 1 -27). Totuşi, vedem mai târziu, când evreii 
au ajuns în oraşul Sitim (sau Abel-Ha Sitim), la nord de 
marea Moartă, în ţara Moabului, că furia Domnului se 
dezlănţuie împotriva madianiţilor pentru că un evreu, Zimri 
simeonitul, a luat cu el o madianită, Cozbi, fiica unui şef de 
clan (Numeri XXV, 6-8); acest fapt determină mânia lui 
Fineas (sau Pinas), nepot de fiu al lui Aaron şi deci presupus 
nepot al lui Moise, care îi străpunge pe amândoi dintr-o 
singură lovitură de lance. Episodul ar fi greu de înţeles, căci 
Moise este el însuş însurat cu o madianită. “Fă-i pe 
madianiţi să sufere, aşa cum şi ei te-au făcut să suferi prin 
vicleşugurile lor la Peor, şi ucide-i”, cere Yahwe. Obiectul 
furiei divine ar fi că fetele şi băieţii evrei s-au amestecat cu 
madianiţii la serbările zeului din Peor, “Baal din Peor”, 
serbări care aveau un caracter aparent licenţios. 

Dar există în acelaşi timp şi o cauză de natură materială 
a ostilităţii apărute brusc între evrei şi madianiţi (să ne 
amintim dl aceştia din urmă descind din Madian, unul din 
cei şase fii ai lui Avraam): alianţa pe care madianiţii au 
încheiat-o cu moabi: Inspăimântaţi de năvălirea maselor de 
evrei în ţara lor şi de faptul că turmele acestora constituiau 
o ameninţare pentru punctele lor de apă. 

Evident că e dificil să departajezi rolul motivului religios j 
al motivului material în declanşarea războiului dintre evrei, 
de o parte, şi moabiţi şi madianiţi, de cealaltă, dar nu 
putem exclude ca Moise, şi cu atât mai mult autorii 
succesivi ai Pentateuhulu să fi invocat motive religioase 


308 


pentru a justifica războiul şi masacrele atroce descrise în 
Numeri. 

Aceste consideraţii prezintă un interes suplimentar prin 
faptul că precizează itinerariul evreilor spre Canaan. Ele 
arată, prin detalii semnificative, că şederea evreilor în ţara 
Moabului (Numeri XXII, 1) a fost suficient de lungă pentru a 
le permite să constituie turme şi să se instaleze de o 
manieră cel puţin semi-sedentară; vedem, într-adevăr, că 
Fineas este gardianul vaselor sfinte (Numeri XXXI, 6), ceea 
ce înseamnă că Tabernacolul fusese deja ridicat cu toate 
accesoriile de cult descrise în Cartea Exodului (XXV, 10 - 
XXVII, 21). 

2. Recrutarea lui Hobab, fiul lui Letro şi deci cumnatul lui 
Moise (Numeri X, 29-32), suscită aceleaşi întrebări ca cele 
evocate în nota precedentă. Moise pledează cu căldură pe 
lângă Hobab ca să-l convingă să se alăture evreilor. In ciuda 
unui prim refuz al acestuia, Moise insistă şi în cele din urmă 
are fireşte adeziunea cumnatului său. Dar se pierde din 
vedere cum anume acesta (ca de altfel şi sora lui, Sefira) 
suportă războiul neîndurător şi masacrarea fraţilor lor de 
sânge, madianiţii, de către evrei. Sfâşiaţi între supunerea 
naturală faţă de madianiţi şi cea pe care o promiseseră lui 
Moise, ei trec fără îndoială printr-o dramă de conştiinţă 
despre care Pentateuhul nu spune un cuvânt. 


Capitolul 2 


1. Episodul reproşurilor adresate lui Moise de către 
Aaron şi Miriam din cauza soţiei lui străine este descris în 
Numeri XII, l-15 cu următoarea precizare: Sefira era din 
tribul madianit al cuşiţilor. În versiunea prezentată în 
Numeri, Aaron şi Miriam sunt loviți prin blestem divin de o 
lepră care i-a albit pe loc şi Miriam, dar nu şi Aaron, este 
exclusă din tabără pentru şapte zile. Natura acestei “lepre” 
provizorii fiind obscură şi discutabilă şi sancţiunea excesivă, 
mi s-a părut că dojana lui Moise ar fi suficientă pentru a-i 


309 


readuce pe Aaron şi pe Miriam la supunerea pe care i-o 
datorau fratelui vitreg şi şefului lor. 

2. Măselariţa făcea parte din drogurile sacre, folosite în - 
nod obişnuit de toate popoarele antichităţii. Inducând 
transe, terpretate în acea vreme ca semne ale unei 
posesiuni divine, ea era ocazional consumată de 
credincioşi, cum sugerează pasajul din Numeri XI, 26-29, în 
care se vorbeşte despre doi oameni, Eldad şi Medad, 
cuprinşi de o transă aparent bizară. 

3. O tradiţie târzie, despre care Pentateuhul nu suflă un 
cuvânt şi care porneşte de la profetul Mica (VI,4), o 
considera pe Miriam o sibilă. | se atribuia chiar şi “Imnul lui 
Moise”. Pentateuhul face totuşi din ea femeia acră, gata 
oricând să conteste autoritatea lui Moise şi care merge 
până acolo încât să critice căsătoria acestuia. 

4. Rezerva cu privire la căsătoria lui Moise cu Sefira, 
madianită, dacă nu chiar adevărata ostilitate cu privire la 
această uniune, pare să se fi menţinut secole de-a rândul. 
Este, într-adevăr, ciudat faptul că în Numeri, de exemplu, 
vorbindu-se despre descendenţii lui Moise şi ai lui Aaron, 
când Domnul se adresează acestuia din urmă, se detaliază 
doar descendența lui Aaron, nefiind menţionat nici unul din 
copiii lui Moise, Gherşon şi Eleazar (Numeri III, 1 -4). 
Omisiunea, evidentă, nu poate fi decât rezultatul unei 
cenzurări. 


Capitolul 3 


1. Vezi harta. 

2. Vezi harta. E vorba, după părerea mea, de regiunea 
aflată la sud de deşertul Paran şi la nord-vest de Eţion- 
Geber, la aproximativ cinci sute de metri deasupra nivelului 
mării, adică de aşezările Abrona şi Jimna din partea de vest 
a fluviului 'Araba; ar putea corespunde regiunii numite Obot 
(Numeri XXI, 10-11 -vezi harta). Nici una din cărţile 
Pentateuhului nu îi atribuie o importanţă deosebită, dar 


310 


ipoteza unei halte prelungite a evreilor este sugerată 
implicit de pasajul din Cartea Exodului care spune că după 
ce l-a trimis pe Letro acasă, Moise “s-a întors în ţara lui” 
(Exodul XVIII, 27). Moise nu putea să-l fi trimis pe Letro 
dincolo de acest teritoriu, care se afla la hotarele Moabului 
şi Edomului. Mai la est, într-adevăr, s-ar fi aflat pe teritoriul 
amoriţilor. 

Acest text este de altfel deconcertant: Moise nu poate îr 
acel moment (după bătălia împotriva amaleciţilor) să aibă o 
ţară a lui, pentru că n-a ajuns în Canaan (unde de altfel, 
conform Pentateuhului, nu va intra niciodată). Care ar 
putea fi aşadar această “ţară”? După părerea mea, nu 
poate fi vorba decât de o aşezare provizorie, un fel de bază 
unde evreii să fi făcut o haltă prelungită, înainte de a-şi 
relua drumul spre Canaan această haltă ar fi putut fi, după 
părerea mea, hotărâtă de 

Moise pentru a pune capăt perioadei de pribegie de mai 
multe luni care ameninţa să destrame poporul şi pentru a-i 
impune acestuia Legea şi structurile care decurgeau din 
aceasta. Sute de pasaje din Pentateuh, mai ales descrierile 
construirii Chivotului şi a cortului care îl adăpostea, ca şi 
prescripţiile elaborate ale cultului, sunt, într-adevăr 
incompatibile cu condiţiile materiale ale marşului prin 
deşert (v. cap. 16, nota 2): ele nu au sens şi nu capătă 
verosimilitate decât în contextul unei opriri prelungite. 

Ipoteza şi alegerea acestei aşezări mi s-au părut 
potrivite din punct de vedere istoric şi geologic. 

Istoric, pentru că neaşteptata ostilitate a madianiţilor 
faţă de evrei şi alianţa lor bruscă cu moabiţii au fost 
motivate de ameninţarea pe care noii sosiți o reprezentau 
pentru punctele de apă din regiune; madianiţii şi moabiţii 
sunt, într-adevăr, păstori semi-nomazi şi apa este esenţială 
pentru turmele lor (v. cap. 15, nota 1 ). Or, regiunea de 
interes comun pentru cele două popoare nu poate fi situată 
decât la hotarele teritoriilor respective, adică în valea 
fluviului 'Araba. 


311 


Geologic, această regiune, care astăzi pare aridă, a fost 
foarte populată încă din mileniul al II-lea î.e.n.: erau nu mai 
puţin de treizeci şi nouă de aşezări umane, printre care şi 
Temna, într-adevăr, ea era irigată de foarte multe cursuri 
de apă sezoniere, dintre care Hiyyon în nord şi numeroşi 
afluenţi ai 'Arabei la sud. Era aşadar o zonă propice 
păstoritului (v. harta zonei Nejev şi a Sinaiului în John 
Rogerson, Nouvel Atlas de la Bible, Edition du Fanal, 1987). 

In fine, această regiune pare să corespundă cel mai bine 
amplasării muntelui numit Sinai (v. partea a l-a, cap. 6, 
nota 3). 


Capitolul 4 


1. Foarte rigid la început, sabatul interzicea chiar şi 
deplasarea mai mult de o sută de paşi. 

2. Fără îndoială că raportarea la modelele egiptene este 
una din cheile principale ale înţelegerii personajului lui 
Moise. Pentru toţi istoricii din vechime - Strabon, Clement 
din Alexandria, Eusebiu din Cesareea şi chiar pentru 
filosoful evreu din secolul al XII-lea, Maimonide - originile 
egiptene ale lui Moise sunt în afara oricărui dubiu. 
Succesorii lor moderni n-au adus schimbări esenţiale: de la 
ebraistul englez al secolului al XVII-lea, John Spencer, 
pentru care Moise nu era un egiptean, ci un evreu 
egiptenizat, la Freud, pentru care era un egiptean evreizat 
care hotărâse să-şi facă propriul regat şi să-i scoată pe 
evrei afară din Egipt pentru a realiza un Egipt ideal, toţi 
istoricii care au analizat viaţa şi personajul profetului 
întemeietor au făcut-o referindu-se la influenţa pe care 
civilizaţia egipteană o exersase asupra lui. Chiar pentru 
istoricul prusian de la începutul secolului trecut, Eduard 
Meyer, a existat un Moise egiptean în adevăratul sens al 
acestui cuvânt. Neglijând aproape în totalitate indicaţiile 
istorice ale Pentateuhului, Meyer postula într-o manieră 
destul de extravagantă că au existat de fapt doi Moise şi nu 


312 


unul singur, egipteanul şi un omonim madianit (ceea ce 
demonstrează incidental carenţele lui Meyer în materie de 
filologie, numele de Moise fiind mai mult decât improbabil 
pentru un madianit). 

3. Conflictul dintre evrei, de o parte, şi coaliția formată 
din madianiţi şi moabiţi, de cealaltă, n-a izbucnit dintr-o 
dată, ci a existat o perioadă nedeterminată de coabitare. El 
s-a manifesta: mai mult în nord, pe ţărmul răsăritean al 
lordanului şi la nord de Marea Moartă, pe înălțimile 
lerihonului, în “câmpiile Moabului” (Numeri XXII, 1). 


Capitolul 6 


1. Ceas cu apă. Existau ceasuri primitive şi e posibil ca 
unii dintre emigranţi să fi luat astfel de exemplare în 
bagajele lor. 

2. Furtuna este descrisă în cartea Exodului (XIX, 16-20), 
dar ea are loc în zori, la trei zile după întâlnirea lui Moise cu 
Yahwe pe munte. 

3. Există nu mai puţin de nouă locuri (v. harta) unde, 
conform diverselor teorii, s-a crezut, de-a lungul anilor, că 
poate fi localiza: muntele pe care Yahwe i-a apărut lui 
Moise: djabal* Halal, djabal Sinn Bishr, djabal Ya'allag, 
djabal Sirbal, djabal Katerina, djaba 

Mussa, în (aproape) insula Sinai; doi alţi munţi pe malul 
răsăritean al golfului Akaba, în actuala Arabie Saudită, din 
care unul, djabal el Lawz, a fost în 1998 subiectul unei 
povestiri nu prea palpitante şi fără cine ştie ce noutăţi 
arheologice (Howard Blum, The Gold of Exodus, Simon & 
Schuster, New York 1998). 

Nici una din aceste localizări nu mi s-a părut demnă de a 
fi reţinută, atât din motive istorice, cât şi din motive 
geografice şi topografice. Astfel, munţii Halal şi Sinn Bishr 
nu corespund sub nici o formă itinerariului Exodului. 
Muntele Ya'allaq se află doar la cincizeci de kilometri de 
Marea Trestiilor şi mi s-a părut că aş introduce prea repede 


313 


episodul apariţiei lui Yahwe. Munţii Sirbal, Katerina şi Mussa 
sunt din punct de vedere istoric plauzibili, dar nu corespund 
detaliilor din Pentateuh, care nu pot fi ignorate în totalitate; 
astfel, fiindcă am vizitat regiunea în 1955, pot să vă asigur 
că muntele Katerina este cu total inaccesibil, neputând fi 
escaladat decât cu echipament modern de alpinism. Cei doi 
munţi de pe ţărmul oriental al golfului Akaba trebuie 
excluşi, nici Pentateuhul, nici verosimilitatea istorică 
nefăcându-ne să ne gândim că evreii ar fi putut traversa 
acest golf (prin ce mijloace?); acest lucru i-ar fi îndepărtat 
de altfel de Pământul Făgăduit de care voiau atât de mult 
să se apropie. 

Localizarea cea mai verosimilă mi s-a părut a fi cea a Pr. 
Emmanuel Anati, a cărui teză este detaliată şi susţinută în 
mod convingător în două din lucrările sale cu acelaşi titlu şi 
conţinut aproape identic, La montagne de Dieu: Har 
Karkom (op. cit., una 

- apărută la editura Payot-Weber - este un în-quarto 
cuprinzând numeroase comunicări savante despre locurile 
studiate, cealaltă 

- apărută la editura Payot - este o lucrare de format mai 
maniabil ). Între multe altele, există două motive pentru 
care teza Preotului Anati pare a fi cea mai concludentă. 
Primul este că Har Karkom se află pe drumul cel mai 
probabil al evreilor, care după ce au urcat coasta 
occidentală a golfului Akaba, se îndreaptă spre nord, 
traversând Negev şi ţara madianiţilor, Madian, către 
Canaan. Al doilea motiv constă în faptul că locul este 
accesibil mergând pe jos şi că, în alte privinţe, cum e cea a 
vegetației, se potriveşte mult mai bine amănuntelor 
prezente în Cărţile Pentateuhului. 

Har Karkom măsoară 847 metri înălţime şi dacă 
flancurile lui sunt abrupte, arată Pr. Anati, “se poate urca 
totuşi pe flancul de vest, unde două poteci bine trasate 
urcă până pe platoul din vârf pornind din două puncte 
foarte accesibile. Muntele este în realitate o masă de calcar 


314 


cu aflorimente de silex, care măsoară aproape patru 
kilometri lungime, din nord la sud, având aproximativ doi 
kilometri lăţime.” Două vârfuri încoronează acest platou la 
distanţă de 70 de metri unul de altul. 

Numele de Har Karkom, “muntele lui Safran”, este re- 
cent; el se succede celui de Har Geshur care i-a fost dat 
pentru o scurtă perioadă, după acela de djabal Ideid, 
“muntele Pregătirii” sau “muntele Multitudinii”. Am putea fi 
tentaţi să-l identificăm cu muntele Hor care apare în 
treizeci şi patru din cele patruzeci şi două de etape ale 
Exodului citate în Numeri (XXXIII, l-48), muntele unde Aaron 
este dezbrăcat de veşmintele de mare-preot şi unde moare 
(Numeri XX, 22-29), dar cronologia Cărţilor Pentateuhului 
nu ne permite să-l înscriem în această ipoteză. 

4. Puţine evenimente legendare au suscitat atâtea 
ipoteze extravagante ca descrierea din Cartea Exodului 
(XIX, 17 -XX, 21). O lucrare (de succes) apărută în 1997 şi 
pretinzând, în lipsa oricăror cunoştinţe de istorie a Vechiului 
Testament, că ar exista un cod secret, merge până acolo 
încât avansează ideea că Yahwe ar fi fost un extraterestru a 
cărui farfurie zburătoare ar fi aterizat pe muntele Sinai şi 
l-ar fi convocat pe Moise prin difuzoare! 

Două mari grupe de ipoteze au dominat studiul istoric al 
acestui episod. Primul postulează că în regiune s-ar fi 
produs o erupție vulcanică, ceea ce ar explica de ce 
muntele fumega “ca un cuptor” (Exodul XIX, 18-19). 
Muntele pe care Yahwe i s-a arătat lui Moise ar fi fost deci 
un vulcan. Negev se găsea cu siguranţă pe riftul 
siro-asiatic, dar nici un studiu n-a putut demonstra 
existenţa unui vulcan în regiune, la nici unul dintre locurile 
presupuse a fi muntele Sinai. Pe deasupra, o erupție n-ar 
explica furtuna aparent violentă care s-a declanşat atunci 
(Exodul XIX, 16 şi XX, 18). În plus, jeturile de praf şi de 
pietre sau curgerile de lavă incandescentă pe care le-ar fi 
provocat, ar fi făcut mai degrabă poporul să fugă decât să-l 
incite să se apropie de vulcan. 


315 


Al doilea grup postulează ideea că un meteorit ar fi căzut 
pe munte, declanşând în momentul impactului o violentă 
incandescenţă de stânci (în timpul flashului final al 
meteoritului Podkamennaya Tunguska, în Siberia, în 1908, 
hainele martorilor au fost arse la şaizeci de kilometri 
depărtare). Incidental, trebuie amintit că aceste căderi de 
meteoriți erau mult mai frecvente înainte de 1800 şi că ele 
sunt la originea credinţei antice că fierul este un metal de 
origine celestă. Meteoritul ar fi putut să cadă în timpul 
furtunii sau, la fel de verosimil, să o declanşeze el însuşi 
printr-o ionizare ascuţită a norilor de deasupra regiunii. 
Personal, înclin spre această a doua grupă de ipoteze, cu 
atât mai mult cu cât Cartea Exodului menţionează de două 
ori un sunet de “trompetă ascuţit” (Exodul XIX, 16 şi XX, 
18). O erupție vulcanică n-ar fi provocat cu siguranţă un 
asemenea sunet; în schimb, intrarea unui meteorit mare în 
atmosfera joasă ar fi putut declanşa un şuierat care putea fi 
luat drept un sunet ascuţit de trompetă. 


Capitolul 7 


1. Un detaliu particular din Cartea Exodului (XXXIV, 29- 
35) a intrigat exegeţii din numeroase generaţii şi, 
incidental, a influenţat considerabil modul în care a fost 
reprezentat Moise de către artişti. Coborând de pe munte, 
după întrevederea cu Yahwe, pe faţa lui se vedea ceva 
deosebit, înspăimântător fără îndoială, pentru că oamenilor 
le era frică să se apropie de el: pielea îi strălucea (“Pielea 
feţei lui strălucea”, La Bible, traducere şi prezentare de 
Andre Chouraqui, Desclée de Brouwer, 1985), pentru că 
vorbise cu Domnul şi era obligat să poarte un voal pe faţă 
oriunde mergea, în afara cazului când vorbea cu Domnul. 

Amănuntul este amintit cu o insistenţă tulburătoare, de 
şase ori în şase versete, ceea ce ne face să credem că i-a 
frapat mult pe evrei. 


316 


O eroare în traducerea textului a făcut ca mult timp să 
se creadă că Moise purta coarne, coarne de lumină, 
se-nţelege. De unde una dintre cele mai celebre 
reprezentări a profetului, cea realizată de Michelangelo. 
După exegetul american William Propp (The Skin of Moses' 
Face, Transfigured or Disfigured? Catholic Bibi ical 
Quarterly, 1987), Moise ar fi fost mai degrabă desfigurat 
decât transfigurat. Se poate presupune că afecțiunea de 
care era atins, după o şedere prelungită în faţa focului 
aprins de meteorit (v. nota 4, capitolul precedent) era un 
eritem violent. De unde necesitatea de a se proteja de 
soare printr-un voal. 

2. Tradiţia după care Tablele Legii, numite “tablele de 
piatră” de textele elohiste şi yahwiste, evocă pentru unii 
istorici blocul de diorit pe care a fost scris Codul babilonian 
al lui Hamurappi (cu un conţinut foarte apropiat de Cele 
zece porunci), cu două mii de ani înaintea erei noastre, şi 
sute de alte texte egiptene având putere de lege, care au 
fost la fel gravate pe pietre (cf. André-Marie Gerard, 
Dictionnaire de la Bible, op. cit.). Acest lucru le conferea 
prestigiul eternității. Moise se supune deci tradiţiei scriind 
pe pietre poruncile de inspiraţie divină. 

Din punct de vedere al istoriei moderne şi în particular a 
istoriei religiilor şi fără a contesta în nici un fel inspiraţia 
sacră a lui Moise, este totuşi dificil de admis că Yahwe 
însuşi a gravat poruncile, ba mai mult că le-ar fi gravat încă 
o dată după ce, cuprins de furie, Moise le-ar fi spart pe cele 
dintâi.  Constrângerile povestirii epice, care vor să 
demonstreze importanţa pe care Yahwe o acorda acestor 
porunci - ca şi o concepţie specifică a intervenţionismului 
divin - nu mi se par compatibile cu respectul datorat 
divinității. De aceea mi s-a părut mai verosimil ca Moise să 
fi fost convins că Yahwe însuşi i-a ghidat mâna. 

3. Conform Cărţii Exodului, se pare că prescripţia de 
odihnă în timpul sabatului a fost anterioară proclamării 
celor Zece porunci, pentru că Moise le-a impus-o evreilor pe 


317 


durata primei părţi a traversării deşertului, când erau 
nevoiţi să mănânce mană. Ar fi vorba deci de o reamintire, 
care transformă un obicei într-o poruncă. 


Capitolul 8 


1. Să ne amintim că “Baal” semnifică simplu “Domnul” 
la semiţii occidentali (Manfred Lurker, Lexikon der Gotter 
une Dämonen, Alfred Kramer Verlag, Munich, 1984). 

2. Motivele pentru care apropierea de muntele sfânt ar f 
fost interzisă, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, 
înainte de a se auzi sunetului cornului (Exodul XIX, 12-13 şi 
23-24) rămân până astăzi misterioase, dacă nu 
contradictorii; într-adevăr, în cartea Exodului (XIX, 21) 
Yahwe reînnoieşte această interdicţie, dar de data asta în 
mod necondiţionat, că se aude sunetul cornului sau nu. 
Numai Aaron este autorizat să meargă acolo (Exodul XIX, 
25), dar mai departe constatăm că Moise se duce pe munte 
cu Aaron, Nadab şi Abihu, ca şi cu şaptezeci de bătrâni ai 
lui Israel care-l văd astfel pe Dumnezeul lui Israel (Exodul 
XXIV, 9-10), şi, trei versete mai încolo, că urcă pe munte 
însoţit de Josua (XXIV, 13). 

3. Această descriere este împrumutată din Cartea 
Exodului (XXV, 18-22). Am reluat-o mai mult din fidelitate 
faţă de elementele esenţiale ale descrierii Chivotului decât 
din convingere personală, căci ea este în contradicţie 
formală cu a treia poruncă (Exodul XX, 4): “Să nu-ți faci 
chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în 
ceruri, pe pământ sau în ape.” 

Unii autori (Richard Elliot Friedman, Who Wrote the 
Bible? Summit Books, New York, 1987) sugerează că 
trebuie să se facă distincţie între o statuie făcută cu 
ajutorul unui mulaj în care curge metal topit şi una 
confecţionată din placaj şi bătută în cuie pe un suport de 
lemn; într-adevăr, Yahwe spune: “Să nu-ţi torni zei”, ceea 
ce ar semnifica că vina lui Aaron, când a făcut Viţelul de 


318 


aur, a fost aceea că l-a făcut cu ajutorul unui mulaj. Dar ne 
putem întreba ce simbolizează diferenţa dintre cele metode 
de realizare a statuilor sau de ce ar fi preferat-o Yahwe pe 
cea de-a doua. 

Deşi Cartea Exodului arată că descrierea minuțioasă a 
Chivotului este dictată de Yahwe, chiar şi mobila pare 
identică cu lada regală a lui Tutankhamon. De asemenea, 
motivul celor doi heruvimi care acoperă cu aripile lor 
capacul Chivotului pare să trimită, printre altele, la cel al 
zeiţelor aurite care protejează cu braţele desfăcute capela 
de lemn aurit conţinând mumia lui Tutankhamon de la 
Muzeul din Cairo. Nu se cunoaşte originea conceptului de 
heruvimi aşa cum nu se cunosc nici rădăcinile cuvântului 
ebraic kerub. 


Capitolul 9 


1. Cartea Exodului (XXXII, l-35) aruncă responsabilitatea 
episodului cu Viţelul de aur asupra evreilor şi a lui Aaron 
deopotrivă: poporul, văzând că Moise era plecat, i-ar fi spus 
lui Aaron: “Să ne facem [efigii de] dumnezei pe care să-i 
purtăm înaintea noastră” şi acesta din urmă le-ar fi cerut 
bijuteriile (cercei, după Cartea 

Exodului). Aaron ar fi făcut deci mulajul unui taur şi ar fi 
turnat în el aur topit. Copleşit de ruşine, dojenit de Moise, 
Aaron nu-şi recunoaşte vina şi pretinde (Exodul XXXII, 23- 
25) că, rugat să facă o statuie a lui Dumnezeu, el ar fi 
“aruncat aurul în foc” şi că ar fi ieşit astfel, absolut 
întâmplător, o statuie de bou. 

Episodul este greu de crezut şi povestirea suspectă de a 
fi contrafăcută în scopul discreditării lui Aaron. Obiceiul de a 
purta efigii de zei în timpul procesiunii, ca în timpul 
festivalului sed, este specific egiptean şi e greu de crezut 
că Aaron, care a fost alături de Moise organizatorul fugii din 
Egipt, ar fi putut în acelaşi timp să răspundă dorinţei de a 
reînvia un obicei egiptean şi de a face cu propriile sale 


319 


mâini un mulaj a ceea ce pare foarte bine să fi fost zeul 
egiptean al fertilităţii, Apis. Or, o astfel de întoarcere la zeii 
egipteni mi s-a părut de neconceput la un personaj cum e 
Aaron, mai ales în momentul în care, cu ştirea acestuia, 
Moise vorbea cu Yahwe sus pe munte. Episodul din Cartea 
Exodului mi se pare a fi o invenţie destinată să-l 
discrediteze pe Aaron, poate pentru a masca faptul că, 
până la moartea lui josnică, el s-a opus lui Moise râvnind la 
conducerea evreilor. 

Mi s-a părut deci mai verosimil ca, neavând autoritatea 
lui Moise, Aaron să fie incapabil să se opună dorinţei de 
celebrare idolatră, alături de madianiţi. Intr-adevăr, încă de 
la intrarea lor în Negev, evreii erau în contact constant cu 
localnicii, moabiţi, edomiţi, amoriţi, în afara madianiţilor. 
Cât priveşte boul cunoscut sub numele de “Viţelul de aur”, 
este posibil ca el să fi fost o efigie a zeului Apis însuşi, 
lăsată acolo de cuceritorii egipteni pentru a servi cultului 
nou implantat al acestui zeu, sau a unei reprezentări 
sincretice a lui Apis şi a lui Baal Adad. 

2. Conform Cărţii Exodului, Moise ar fi spart Tablele 
Legii, pe care Yahwe le-ar fi rescris după aceea pentru el; 
ne putem întreba dacă nu este vorba aici de un efect literar 
destinat să scoată mai mult în relief greşeala poporului; 
într-adevăr, există riscul pe de o parte ca Cel Atotputernic 
să apară, constrâns de furia lui Moise, şi pe de alta ca 
acesta din urmă să fie văzut ca un personaj incapabil să 
reziste propriilor sentimente. Din acest motiv, am 
reprezentat acest episod ca o ameninţare nefinalizată. 

3. Cartea Exodului vorbeşte de intenţia unui sacrificii, 
pelerinajului (la lerusalim - cf. Pelerinaje, în Dictionnaire 

Encyclopedique du Judaïsme, Cerf/Robert Laffont, 1989); 
este vorba despre un anacronism evident, datorat datei 
tardive a scrierii Pentateuhului, hagigah* -ul nefiind instituit 
decât după ce David ar fi stabilit, în secolul al X-lea sau al 
XI-lea î.e.n., lerusalimul drept capitală. 


320 


4. Cartea Exodului arată într-adevăr că dansul în jurul 
Viţelului de aur a avut loc la puţin timp după prezentarea 
Decalogului evreilor. A posteriori, episodul nu poate suscita 
evident decât dezaprobarea redactorilor Pentateuhului. 

5. Conform Cărţii Exodului, leviţii, sau preoţii, ar fi fost 
înarmaţi cu spade la ordinul lui Moise şi ar fi executat fraţi 
de-ai lor, prieteni şi vecini, hăcuind astfel trei mii de 
persoane (Exodul XXXII, 27-29). Povestirea te lasă puţin 
sceptic, căci nu e sigur, în primul rând că instituţia 
sacerdotală s-ar fi putut constitui aşa de repede după 
anunţarea Decalogului şi că leviţii ar fi fost deja formaţi; 
apoi, e greu de conceput ca Moise să fi renunţat la trei mii 
de evrei, adică a noua parte din populaţia Exodului, al cărui 
număr era un atu crucial în ocuparea de noi teritorii. În fine, 
se pune întrebarea pe ce criterii leviţii, chiar dacă erau deja 
constituiți, ar fi executat ordinul, pentru că toţi evreii 
participaseră la sărbătoare: cum să fi ales victimele 
ispăşitoare? 

Trebuie, pe de altă parte, să punem în evidenţă 
fanatismul şi cruzimea nemaiauzită a unei asemenea 
răzbunări, definită în cuvintele puse în gura lui Moise: “ 
Astăzi v-aţi pus în întregime în slujba Domnului, căci fiecare 
dintre voi s-a ridicat împotriva propriului fiu şi a propriului 
frate şi aţi atras asupra voastră binecuvântarea divină.” 
(Exodul XXXII, 29)? Unii comentatori au încercat să apere 
cruzimea atribuită lui Moise, argumentând că e vorba 
despre o altă epocă şi că moravurile erau diferite; dar 
istoria abundă în dovezi care demonstrează că egiptenii 
timpului, de exemplu, nu s-au dedat niciodată la astfel de 
execuţii. 

Dintr-un punct de vedere strict istoric, mi se pare că 
episodul evidenţiază mai mult exagerare epică, dacă nu 
exces apologetic, decât verosimilitate: cum ar fi putut 
Moise să pună în aplicare o pedeapsă atât de severă din 
moment ce era contestat, cum o demonstrează chiar 
episodul cu Viţelul de aur? Condamnarea la moarte a trei 


321 


mii de persoane ar fi riscat să declanşeze o revoltă care să 
culmineze cu asasinarea lui Moise. 


Capitolul 10 


1. Lectorul se poate raporta la Cartea Exodului pentru 
lista completă a specificărilor, de o precizie deconcertantă. 
Măsurile date sunt fidele celei din Cartea Exodului. Să nu 
uităm - un cot ebraic are aproximativ 45 cm. 

2. Cartea Exodului (XXV, 19) precizează că heruvimii vor 
fi din aur bătut, adică sculptați, nu turnati. 

3. Nici unul din textele Pentateuhului nu arată că evreii 
ar fi avut un trezorier general, nici că acesta ar fi fost 
Elzafan, personaj istoric şi văr al lui Moise (paradoxal 
desemnat în Leviticul X, 4 ca “fiu al unchiului lui Aaron, 
Uziel”). Se pare totuşi că evreii trebuiau să aibă'un embrion 
de organizare economică pentru strângerea contribuţiilor 
din metale preţioase. 

4. Cartea Exodului spune că Yahwe i-ar fi ordonat lui 
Moise să ţeasă zece bucăţi de pânză fină de în de douăzeci 
şi opt de coţi lungime şi de patru coţi lăţime fiecare pentru 
acoperirea sanctuarului, şi s-o vopsească violet, purpuriu şi 
stacojiu, ceea ce reprezintă o sută douăzeci şi şase de 
metri de pânză de în cu lăţimea de 1,80 cm. La care trebuie 
să adăugăm trei sute cincizeci şi cinci coţi de draperie 
pentru curtea Sanctuarului, adică în jur de o sută şaizeci de 
metri, ceea ce înseamnă în total două sute optzeci şi şase 
metri. 

Ar trebui în acest caz să ne gândim că evreii ar fi luat cu 
războaiele de ţesut, ceea ce este foarte îndoielnic, date 
fiind condiţiile Exodului şi faptul că aceste obiecte i-ar fi 
încurcat. Dacă instrumentele bijutierului sau ale ebenistului, 
mai puţin stânjenitoare, ar fi putut foarte bine să fie luate, 
cu totul altfel stăteau lucrurile în privinţa războaielor de 
tesut. Chiar dacă evreii luaseră cu ei unul sau două, rămâne 
de văzut unde ar fi putut găsi fire de în, căci Exodul nu 


322 


permitea cu siguranţă nici cultivarea acestei plante, nici 
topirea sau toarcerea. 

De unde reiese că Sanctuarul portativ şi Chivotul n-au 
putut fi terminate dintr-o dată şi că draperiile au fost 
adăugate când evreii au ajuns într-un centru unde îşi 
puteau procura un război de ţesut, fire de în şi pigmenţi 
costisitori de murex - cochilie care produce purpura - sau 
coşenilă, insectă care permite obţinerea nuanţei de 
stacojiu. E greu de conceput, pe deasupra, că vopsitorii ar fi 
putut să dispună de cuve şi de substanţele necesare 
hăituirii, operaţiune indispensabilă fixării pigmenţilor. 
Realizarea perdelelor despre care Pentateuhul spune că au 
fost comandate de însuşi Yahwe pentru Sanctuar şi curtea 
acestuia au fost lăsate pentru o oprire mai lungă, cum a 
fost de exemplu cea de la Kadesh, afară de cazul când n-a 
fost cu totul făcut din adăugările ulterioare. 


Capitolul 11 


1. După cartea Exodului, episodul cu Viţelul de aur se 
situează după numirea lui Aaron şi a fiilor lui ca şefi ai 
clerului; mi s-a părut că acest lucru l-ar face de altfel şi mai 
contradictoriu, căci nu se poate concepe ca întâiul şef al 
clerului israelit să fie tentat să facă o statuie a unui zeu 
străin. O asemenea infidelitate ar fi justificat o revocare a 
lui Aaron. 

Totuşi, reconstituirea pe care am făcut-o în aceste pagini 
rămâne parţial conformă cu Cartea Exodului prin aceea că 
plasează realizarea Chivotului şi a Sanctuarului după 
numirea lui Aaron. 

2. Exodul XXXVIII, 24-25. Valoarea talantului exprimată 
în măsuri contemporane a variat mult de-a lungul secolelor. 
In timpul lui Solomon, secolul al XI-lea, ea era de 571,200 g. 
Talantul însemnând 60 de mine şi mina, 50 de şekeli, 
greutatea totală a aurului utilizat pentru Chivot şi Sanctuar 


323 


ar fi deci de 16.703, 800 g, aproape 1 7 kg. Cât despre 
argint, greutatea lui ar fi de 60,500 kg. 


Capitolul 12 


1. Cunoscută şi sub denumirile biblice de Massa, Meriba 
şi Ein Mişpat, regiunea corespondentă n-a fost localizată cu 
certitudine: ar putea fi vorba fie de actualul Ein Quudeis, fie 
de acutalul Ein el Quudeirat, la zece kilometri spre nord. 
Unii specialişti (cf. C.H.J, de Geus, citat de John Rogerson, în 
Nouvel Atlas de la Bible, op. cit.) optează pentru a doua 
localizare, prima fiind netedă şi săracă în apă, în timp cea 
doua, care este de altfel o oază [i se spune “Oaza 
deşertului Sin”), abundă în păşuni şi în apă. După părerea 
mea, este posibil ca masa considerabilă de evrei, care 
ocupa, stând în picioare, cel puţin o mie de metri pătraţi, 
fără a mai pune la socoteală turmele, corturile, Sanctuarul 
etc., să fi ocupat ambele locuri. 

După Deuteronomul (|, 46), evreii ar fi rămas “treizeci şi 
opt de ani”, timp în care generaţia celor care părăsiseră 
Egiptul ar fi dispărut; Yahwe îi pedepsise pentru răzvrătirea 
lor (Deuteronomul 11,14 şi Numeri XIV, 21 -23). Kadesh a 
fost cu siguranţă una dintre principalele etape ale evreilor 
în drumul lor spre Canaan; regiunea, care se găseşte în 
Negev, la extrema de sud a Palestinei, era la întretăierea 
drumurilor spre ţările Edomului şi Moabului şi de aici au 
plecat într-adevăr cercetaşii în recunoaştere pe Pământul 
Făgăduit. Dar pare puţin probabil ca evreii să fi întârziat 
intrarea în Canaan atât de mult cum o indică 
Deuteronomul, cu atât mai mult cu cât erau înconjurați de 
tări ostile. 

La Kadesh ar fi avut loc celebrul episod al Lovirii Stâncii 
(Exodul XVII, 2-7 şi Numeri XX, 2-13). Nu l-am reluat în 
această povestire, în ciuda celebrităţii lui, din două motive 
importante. Primul este că Ein Quudeis şi Ein el Quudeirat 
au amândouă puțuri, a doua localitate fiind chiar bogată în 


324 


apă, iar plângerile evreilor pe tema lipsei de apă din deşert 
sunt un leitmotiv al povestirilor Exodului în Pentateuh, care 
vor mai degrabă să ilustreze răzvrătirea evreilor decât un 
fapt istoric real. Al doilea motiv este că acest episod 
serveşte mai ales la punerea faţă în faţă a două interpretări 
antagoniste: după Cartea Exodului, el dovedeşte supunerea 
lui Moise faţă de Yahwe, care îi ordonă să lovească stânca 
şi rezultatul este un miracol fericit. După Numeri, el 
dovedeşte, dimpotrivă, nesupunerea lui Moise, care nu se 
mulţumeşte să-i vorbească stâncii, precum Yahwe îi 
poruncise, ci o loveşte cu bastonul şi este un episod funest, 
acesta al celei mai rele nesupuneri a profetului. In virtutea 
căreia, va alimenta răzbunarea lui Yahwe. Într-adevăr, din 
cauza acestei nesupuneri, nici Moise, nici Aaron nu vor întră 
pe Pământul Făgăduit (pedeapsă care nu este evocată în 
Cartea Exodului). 

Această contradicţie evidentă între cele două versiuni 
ale Lovirii Stâncii ilustrează în fapt antagonismul, bine 
cunoscut al biblicilor, între sursa aşa numită yahwistă care 
a supravegheat redactarea Cărţii Exodului şi care îi este 
favorabilă lui Moise, şi sursa numită sacerdotală, care a 
supravegheat redactarea Cărţii a patra, Numeri, şi care îl 
prezintă adesea într-o lumină nefavorabilă. Au trecut secole 
întregi de când biblicii dezbat această problemă (cf. Richard 
Elliot Friedman, Who Wrote the Bible? op. cit.). 

2. Revolta membrilor tribului lui Levi, numiţi leviţi 
(Numeri XVI, 1 - XVII, 13), este unul dintre episoadele cele 
mai semnificative ale Exodului, chiar dacă unii comentatori 
nu văd în ea decât un incident secundar. Declanşată de 
levitul Corah, ea include, desigur, şi oameni care nu aparţin 
tribului lui Levi, precum Datan şi Abiram, din tribul lui 
Ruben, dar adresarea categorică a lui Moise: “Ascultaţi, voi 
ceilalţi fii ai lui levi” (Numeri XVI, 8) arată că nucleul 
rebeliunii îl reprezintă leviţii, adică cei din propriul său trib, 
“toţi oameni de rang înalt în comunitate, cu reputaţie bună 
şi şefi de adunări”. 


325 


Moise impune atunci rebelilor ordalia, adică judecata 
Domnului: ei vor veni cu cădelniţele cu tămâie şi, spune 
Moise, dacă Domnul acceptă tributul lor şi pământul nu se 
deschide la picioarele lor pentru a-i duce în Şeol (infern), 
înseamnă că ei nu poartă păcatul în inimile lor. Or, 
pământul se despică efectiv sub picioarele lui Datan şi 
Abiram şi focul din cer cade asupra a două sute cincizeci de 
leviţi care sunt înghiţiţi. 

După textul din Numeri XVI, 31-32, pământul s-ar fi 
despicat sub picioarele tuturor rebelilor şi i-ar fi înghiţit. E 
vorba aici mai mult de o imagine decât de un fapt plauzibil, 
căci nu putem crede că pământul i-ar fi înghiţit doar pe 
rebeli. Urmarea o confirmă, pentru că evreii îl consideră pe 
Moise, şi nu pe Domnul, responsabil de pedeapsă. 

Toată această poveste trebuie descifrată, ca de altfel 
întregul Vechi Testament, având în vedere un al doilea grad 
al scriiturii. Despre ce este vorba? Datan, Abiram şi On, ca 
şi alţi două sute cincizeci de leviţi contestă autoritatea 
religioasă a lui Moise. După ei, el nu este mesagerul 
Domnului, ci e propriul său şef. Acest ultim punct este 
confirmat de propunerea pe care o face Moise: ordalia va 
dovedi dacă Domnul este acela îl inspiră. Episodul este deci 
o probă de forţă între Moise şi rebeli, leviţi şi ne-leviţi, care 
pun la îndoială calitatea sa de profet mesager al Domnului. 

Probabilitatea unei astfel de revolte este amplu 
demonstrată de restul Pentateuhului; Moise a trebuit să 
lupte fără încetare, şi până la descoperirea Pământului 
Făgăduit, pentru a-şi impune autoritatea de mandant al 
Domnului. Totuşi, mi-a fost imposibil să reiau episodul 
exact aşa într-o povestire care se chinuie să facă o sinteză 
între diferitele cărţi ale Pentateuhului. Intr-adevăr, în 
privinţa acestui episod, acestea variază considerabil: dacă 
Numerii rezervă un sfârşit teribil tuturor rebelilor, leviţi şi 
ne-leviţi, ei fiind devoraţi de flăcările ieşite din pământ, 
împreună cu femeile, copiii, casele şi proprietăţile lor, 
Deuteronomul (XI, 6 şi mai târziu Psalmii CVI, 16-18) nu 


326 


rezervă acest sfârşit decât ne-levitului Datan şi Abiram (On 
fiind în mod misterios uitat). 

Ce-ar trebui să deducem de aici? Încă o dată, au existat 
la autorii Pentateuhului două tendinţe foarte divergente în 
povestirea acestei revolte; una favorabilă lui Moise şi 
numită “yahwistă”, care vrea să demonstreze că Domnul a 
făcut să prevaleze autoritatea lui Moise exterminându-i pe 
cei care i se opuneau, leviţi sau nu; cealaltă, sacerdotală, 
care a suprimat orice referinţă la o revoltă a leviţilor. 
Intr-adevăr, în epoca scrierii textelor, rolul istoric şi divin al 
lui Moise este indiscutabil şi statutul elevat al leviţilor 
interzice amintirea acestei revolte. Incidental, menţiunea 
referitoare la “case” şi la “proprietăţi” în textul din Numerii 
nu corespunde deloc condiţiilor materiale ale evreilor, 
mereu în drum spre Pământul Făgăduit şi trăind în corturi. 
Ea reflectă mai degrabă data tardivă a redactării textului, 
ulterioară Cărţii Exodului şi Leviticului. 

Moartea teribilă şi spectaculoasă rezervată tuturor 
rebelilor în Numeri sugerează o execuţie capitală, la ordinul 
lui Moise, şi această ipoteză pare întărită de următoarea 
revoltă pe care această execuţie în masă ar fi suscitat-o 
printre evrei (Numerii XVI, 41 ) şi care este urmată şi ea de 
o nouă răzbunarea a Domnului, care răspândeşte o ciumă 
printre evrei... Eu n-am urmat această pistă. Condamnarea 
la moarte a două sute cincizeci de leviţi mi s-a părut în 
acelaşi timp o imprudenţă politică şi un act de barbarie. Pe 
deasupra, ea ar putea reflecta o atitudine partizană a 
redactorilor, fie ei de inspiraţie yahwistă care ar fi vrut să 
pecetluiască prin mânia divină supremaţia absolută a lui 
Moise, fie de inspiraţie sacerdotală, vrând să demonstreze 
cruzimea lui Moise (v. nota precedentă). Cel mult ne putem 
imagina că Moise i-ar fi alungat pe ne-leviţii Datan, Abiram, 
On şi ai lor din comunitate, pedeapsă deja considerabilă, 
care îi arunca, într-adevăr, în braţele foamei sau a sclaviei. 


Capitolul 13 


327 


1. Potrivit tradiţiei, Pentateuhul ar fi fost scris chiar de 
mâna lui Moise. Dar, în principiu, este destul de greu de 
conceput că el ar fi putut să-şi descrie propria moarte, să 
prevadă că regatul lui luda va primi sceptrul ceea ce nu s-a 
întâmplat decât patru secole după Moise, şi cu atât mai 
puţin să dea în Geneza XXXVI, 31, lista regilor Edomului 
care au domnit la mult timp după moartea lui. Aşa stând 
lucrurile, cele cinci Cărţi nu oferă nici cea mai mică 
informaţie despre modul în care legile au fost comunicate 
evreilor, nici despre scriptor, nici despre condiţiile generale 
în care au fost redactate. Este exclus ca ele să fi fost 
gravate pe pietre, în felul Decalogului, ceea ce ar fi făcut 
transportarea lor dificilă. Mult mai probabil este ca suportul 
utilizat să fi fost papirusul, care pare să se fi fabricat şi în 
afara Egiptului, mai ales în Siria. Limba folosită ar fi fost 
ebraica, sephath Kenaan, “limba din Canaan” (Isaia XIX, 18) 
sau “limba lui luda” (Neemia XIII, 24) care era vorbită din 
secolul al XVI-lea î.e.n. (cf. Geoffrey Rolles Driver, Hebrew 
Language, Encyclopaedia Britannica; Larry Walker, Biblical 
Language, în The Origin of the Bible, ed. Philip Wesley 
Confort, Tyndale House Publishers, Wheaton, III, 1992). 

Dintr-un punct de vedere ştiinţific şi independent de 
orice chestiune de credinţă, un mare număr de exegeţi 
biblici sunt de acord să respingă ipoteza ca Moise însuşi să 
fi fost autorul (presupunând că ar fi stăpânit ebraica scrisă) 
căci în acest caz el n-ar fi împrăştiat textul legilor în cele 
patru Cărți ale  Exodului, Leviticului, Numerelor şi 
Deuteronomului, incluzând reluări şi variante. Cred că, dată 
fiind importanţa imensă a textului, Moise trebuie să fi 
recurs la o dictare colectivă solemnă. 

După indicaţiile Cărţii Exodului, primele redactări ale 
legilor n-au putut fi făcute mai devreme decât după lungi 
etape care au urmat după plecarea din Eţion-Geber, atunci 
când evreii începeau să urce spre Canaan şi când Moise îi 


328 


dotase deja cu instituţii. Cf. R.E. Friedman, Who Wrote the 
Bible? op. cit. 

2. Am reluat acest text din Cartea Exodului. Totuşi acest 
termen de “casă”, beth, ridică o problemă, căci vedem 
într-un text ulterior din Vechiul Testament că atunci când 
regele David propune construirea unei Case pentru Domnul, 
acesta îi interzice, prin gura profetului Natan, argumentând 
că el n-a trăit niciodată într-o casă de când israeliţii au 
părăsit Egiptul, ci că a trăit într-un cort şi într-un tabernacol 
(Cartea a doua a lui Samuel VII, 6). Se impune atunci să 
conchidem că versiunea actuală a acestui text a fost 
rescrisă după domnia regelui Solomon, constructor al 
primului templu, adică după secolul a IX-lea î.e.n., patru 
secole mai târziu. 

3. Această interdicţie a avut o mare importanţă pentru 
diverse şcoli de redactori ai Pentateuhului, pentru că o 
regăsim de patru ori în Pentateuh, de două ori în Cartea 
Exodului (XXXIII, 19 b şi XXXIV 26 b), o dată în Levitic (XXII, 
28) şi încă o dată în Deuteronomul (XIV, 21). Ea poate 
deconcerta lectorul modern, dar este în fapt o referinţă la 
riturile magice ale fecundității semiţilor care sacrificau în 
aceeaşi zi animalul şi vlăstarul lui şi care erau de acum 
înainte interzise evreilor. 

4. În unele versiuni: “De la Marea Roşie la Marea 
Filistinilor”, Pelishtim, i.e., Mediterana. Este vorba evident 
de versiuni tardive, filistinii, veniţi din Anatolia şi din Creta, 
ocupând Palestina aproape un secol mai târziu. 

5. Cartea lui Josua (l, 4), reluând promisiunea lui Yahwe, 
precizează “Eufratul”. 


Capitolul 14 
1. După părerea istoricilor, ar fi existat două localităţi cu 
numele de Arad, de altfel nu prea îndepărtate una de alta 


(douăzeci de kilometri): una care se află tot cam la 
douăzeci de kilometri de Beer-Sheba şi care ar fi vechea 


329 


Tell Malhatta, la intersecţia drumului care ducea spre Sinai 
cu cel care duce de la ludeea la valea râului 'Araba; 
cealaltă, mai la est, la poalele muntelui, la mică distanţă de 
ţărmul meridional al Mării Moarte (cf. John Rogerson, 
Nouvel Atlas de la Bible, op. cit.). Aparent, din primul ar fi 
plecat atacul coaliţiei madianiţi-moabiţi împotriva evreilor. 

2. O studiere atentă a drumurilor antice şi a itinerariului 
Exodului pune în lumină un fapt care, după părerea mea, 
n-a fost aprofundat: e vorba de preferinţele evreilor pentru 
drumurile cele mai îndepărtate posibil de nord-vest. Ei au 
prelungit astfel considerabil Exodul înconjurând ţara 
Moabului, la sud şi la est de Marea Moartă, pentru a face 
acelaşi lucru în lordania. Exista totuşi un drum care i-ar fi 
dus direct de la Kadesh la Beer-Sheba şi de acolo la Şepela 
şi în Canaan, mergând pe lângă munţii ludeii, Betle şi 
Samarie (v. harta). Totul se întâmplă ca şi cum ei ar fi evitat 
în mod voit drumurile cele mai scurte. Îmi vine acum o 
explicaţie în minte: era drumul cel mai direct şi era cel mai 
adesea folosit de egipteni în expedițiile lor militare din afara 
Sinaiului. (v. capitolul 16, nota 1 ). 

3. Prima consemnare istorică a unei religii antice care să 
fi declarat că o alta era ilicită este reacţia preoţilor lui Amon 
care s-au grăbit să distrugă toate urmele cultului unic al lui 
Aton instaurat de faraonul Amenofis al IV-lea sau 
Akhenaton, din a -XVIII-a dinastie, imediat ce regele a 
murit. In cartea lui, Moise Egipteanul, egiptologul Jan 
Assman (Harvard University Press. Harvard, 1997) 
avansează ideea că monoteismul lui Akhenaton ar fi stat la 
baza celui al lui Moise şi la respingerea celorlalte religii, în 
primul rând al religiei egiptene. Această teză, deja susţinută 
de Sigmund Freud, este seducătoare, cu singura excepţie 
că ea mi se pare a ignora două elemente esenţiale: primul 
e că monoteismul ebraic era anterior cu patru secole celui 
al egiptenilor, pentru că Avraam e acela care a avut 
revelaţia unui zeu unic. Dacă ar trebui să căutăm 
influenţele, am conchide mai degrabă că apirii sau evreii au 


330 


fost cei care l-au influenţat pe Akhenaton şi nu invers 
(mama acestui faraon era de altfel o siriană, cu siguranţă 
mult mai cunoscătoare a religiilor originare ale 
Mesopotamiei - Cf. Istoria generală a Diavolului şi Istoria 
generală a lui Dumnezeu, aparţinind autorului, Robert 
Laffont, 1993, respectiv 1997). Al doilea element constă în 
faptul că monoteismul structura deja religia egipteană sub 
aparentul ei politeism şi că Akhenaton n-a făcut decât să-i 
substituie o adorare exclusivă care trăda spiritul însuşi al 
religiei egiptene. 

Am putea mai degrabă să inversăm problema: cultul so- 
lar al lui Akhenaton n-a fost el respins de clerul egiptean (şi 
poate de armată) pentru că îl considerau originar din Asia şi 
pentru că supunea statul egiptean influențelor străine? 

Ceea ce rămâne valabil e că teza lui Assman introduce o 
referinţă nouă în studiul lui Moise: aceea a refuzului strict 
teologic al unei religii. 


Capitolul 15 


1. Diversele tentative de identificare a acestei epidemii 
n-au dus la formularea nici unei ipoteze concludente. 
Bacteriile şi viruşii au evoluat prea mult de-a lungul 
mileniilor pentru a se putea defini, în lipsa simptomelor, 
infecția care i-a lovit pe evrei. Singura certitudine este că 
era vorba despre o boală contagioasă. 

2. Acest episod, pe cât de celebru, pe atât de enigmatic, 
nu este prezentat decât de una din cele cinci Cărţi ale 
Pentateuhului, Numerii (XXI, 6-9); fără îndoială, omiterea lui 
de celelalte se explică prin caracterul magic intrinsec al 
intervenţiei lui Moise cât şi prin faptul că nu era în 
conformitate cu prescripţiile religioase ebraice. 
Confecţionarea unui obiect reprezentând răul trecea, în 
practicile religioase orientale, drept un mijloc de a scăpa de 
el (cf. A.M. Gerard, “Şarpele de bronz”, Dictionnaire de la 
Bible, op. cit.). Omiterea pe care o fac celelalte cărţi ale 


331 


Pentateuhului este cu atât mai evidentă cu cât, după 
Numeri, Moise a făcut şarpele la porunca lui Dumnezeu. 


Capitolul 16 


1. Din punct de vedere istoric, unul din aspectele cele 
mai deconcertante ale celor cinci Cărţi ale Pentateuhului 
este că nu se face nici cea mai mică aluzie la prezenţa 
egiptenilor dincolo de Sinai şi în zona a ceea ce va deveni 
Palestina. Or, această regiune era din timpul celei de-a 
XVIII-a dinastii miza unei lupte constante între Egipt şi 
Imperiul hitit. În al cincilea an al domniei sale, adică în anul 
1274 î.e.n., Ramses al II-lea traversa Palestina cu armata sa 
pentru a declara război coaliţiei conduse de regele hitit 
Muwatalli, care era de-o vârstă cu el (douăzeci şi nouă de 
ani, se pare). Campania care a durat din mai până în iulie, 
s-a terminat cu o semi-victorie egipteană la cetatea Kadesh 
(pe care el n-a reuşit s-o cucerească): după părerea 
istoricilor, aceasta a fost prima mare bătălie a antichităţii. 
În acea epocă, era imposibil ca micile regate ale Palestinei 
să nu fie cel puţin informate, dacă nu implicate, în acest 
conflict de proporţii. Pe deasupra, egiptenii aveau alte 
motive de a fi interesaţi de Palestina: pentru că apirii - 
termen care-i desemna şi pe beduini - atacau posturile de 
frontieră aflate pe drumul militar dinspre Gaza. 

În timpul următorilor patru ani, Ramses al II-lea, a cărui 
ardoare cuceritoare a fost exaltată, va obţine victoria 
asupra Kadeshului pentru a lua în stăpânire apoi viitoarea 
Palestina: 

În 1272, el subjugă populaţia Moabului, Edomului (Seir) 
şi a întregii Palestine orientale, care pretindea că respinge 
tutela egipteană; el traversează Canaanul şi ocupă 
teritoriile de la est de Marea Moartă până la Damasc 
(Temesq); 


332 


În 1271, în al nouălea an al domniei sale, după ce 
ocupase toate porturile - Akko, Tyr, Sidon, Beyruth, Biblos, 
Irquata, el desăvârşeşte recucerirea Siriei; 

» în 1270-1269, o contra-ofensivă a regatelor hitite 
locale, în special a prinților din Alep şi Karkemish, susţinută 
de hitiţii lui Muwatali, îl constrânge pe Ramses al II-lea să se 
întoarcă în zonă. Dar se dovedeşte că el nu poate să 
asigure poziţii militare stabile în regiunea prea îndepărtată 
de baza sa şi preferă să menţină alianţe mai degrabă 
diplomatice decât prin arme. El se retrage aşadar, bătăliile 
încetează şi regiunea recade sub dominaţia hitiţilor (cf. 
remarcabila reconstituire de Christiane  Desroche- 
Noblecourt, Ramses al II-lea, Adevărata istorie, op. cit.). 

Între 1274 şi 1269 î.e.n., evreii şunt astfel obligaţi să 
rămână în “hăţişurile” muntoase ale Sinaiului, greu de 
pătruns de către trupele egiptene. Ei n-au putut deci să 
ajungă la sud de Negev şi la Kadesh-Barnea decât după 
încetarea luptelor, la sfârşitul anului 1270 şi începutul 
anului 1269, şi acesta e motivul cel mai plauzibil a ezitării 
lor prelungite de a intra în Canaan. 

Absența totală din Pentateuh a referinţelor la aceste 
evenimente demonstrează data târzie a textului actual: 
acesta a fost redactat într-o epocă în care Egiptul pierduse 
întreaga influenţă militară, deci după 1269. Dar asta nu 
presupune emimii şi alţi zamzumini să fi fost filistini, pentru 
că aceştia nu aveau să apară în regiune decât aproape un 
secol mai târziu, către secolul al XII-lea î.e.n. In orice caz, 
nimic nu ne îndreptăţeşte să considerăm că filistinii, ale 
căror schelete s-au descoperit, de altfel, în sepulturi, ar fi 
fost giganţi, totul conduce la concluzia că ne aflăm în plină 
literatură fantastică: Londra a avut şi ea, mai târziu, giganţii 
ei, Gog şi Magog care măsurau 4,20 m, Anvers a avut-o pe 
Antigona, înaltă de 12 m, Douai l-a avut pe Gayant, care 
măsura 6,5 m... Mitul unei degenerescente fizice a 
umanităţii, care ar fi fost altădată formată din giganţi, este 
pe cât de vechi, pe atât de trainic. 


333 


Dacă la rigoare putem presupune că o excepţie datorată 
creşterilor genetice repetate ar fi putut produce, într-o 
populaţie restrânsă, un mic grup de oameni care să aibă o 
înălţime uşor deasupra normalului, concluzia către care ne 
poartă povestirile extravagante atribuite primilor cercetaşi 
trimişi în Canaan, ţară unde totul ar fi fost în afara 
normelor, este că redactorul lor fabulează, în afara faptelor 
sau, mai probabil, pentru a masca faptele: prima echipă de 
cercetaşi refuză să meargă în Canaan şi pentru a se 
justifica, invocă, într-adevăr, prezenţa giganţilor ca singur 
motiv. Există deci un alt motiv al acestui refuz, care suscită 
mânia divină, şi acest motiv pare a fi ameninţarea trupelor 
egiptene. 

Incidental, am observat că numele primului dintre cei 
trei uriaşi evocă numele demonului Ahriman. 

9. Mai multe texte ale Pentateuhului fac referire la evreii 
care se găseau dincolo de Sinai înainte de Exod. Geneza 
(XXXIV) evocă astfel cucerirea cetăţii Sihem în perioada 
patriarhilor, deci înainte de Exod. Întregul capitol XXXVIII al 
Genezei arată că luda n-a coborât în Egipt, ci că a rămas în 
Canaan. Dar, mai ales, lista triburilor are o variantă care 
întăreşte ipoteza evreilor care n-au cunoscut Exodul: tribul 
lui Simeon nu figurează în Deuteronomul XXXIII şi totalul de 
douăzeci nu poate fi obţinut decât despărţind urmaşii lui 
losif în două triburi conduse de Efraim şi Mânase. 

In plus, două texte nonbiblice, egiptene, fac referire cu 
certitudine la prezenţa evreilor dincolo de Sinai (vezi vol 1). 
Această prezenţă trebuie deci ridicată la rang de fapt 
istoric. 

Nu se cunoaşte numărul şi repartizarea acestor 
populaţii. 

Dar este evident că existenţa evreilor care nu 
participaseră la îndeplinirea promisiunii divine, pentru că se 
aflau deja pe pământul făgăduit, a pus probleme 
redactorilor Pentateuhului. De unde relativa lor discreţie 
faţă de acest subiect (vezi şi nota 5, cap. 1). 


334 


10. Descinzând din Şam, după Cronicar, amoreenii sau 
amoriţii nu au identitate antropologică cu adevărat distinctă 
de a celorlalţi semiţi. Veniţi în Mesopotamia în al Ill-lea 
mileniu î.e.n., ei au întemeiat prima mare dinastie regală 
din Babilon, cea căreia îi aparţinea în secolul al XVIII-lea 
î.e.n. marele rege Hamurappi, şi se pare că s-au stabilit pe 
cele două maluri, ale lordanului şi ale Mării Moarte după 
Exod. Regii lor stăpânesc cinci mari oraşe: lerusalim, Kiriat- 
Arba'a sau Hebron, Lakich şi Eglon. lebusiţii sau iebuseenii, 
prezenţi în Canaan de la începutul mileniului al II-lea î.e.n., 
ar putea fi de sorginte amoreeană, dar textele biblice îi 
disting de aceştia, poate din cauza influențelor hurite 
primite de iebusiţi; ei ocupă lerusalimul, dar nu vor fi 
izgoniți de David când acesta va stabili aici capitala (Cf. 
A.M. Gerard, Dictionnaire de la Bible, op. cit.). 

In ciuda distincţiei aparent formale pe care textele 
biblice o fac între amoreeni şi canaaneni, majoritatea 
istoricilor îi identifică cu aceştia din urmă. 

Hitiţii, făcând parte dintr-un mare imperiu al lui 
Hattussa, care se întinde de la Liban până la Eufrat, nu sunt 
autohtoni din Palestina; dacă cercetaşii trimişi de Moise îi 
întâlnesc în timpul expediției lor, este pentru că hitiţii 
întreţin relaţii comerciale şi diplomatice cu micile regate şi 
oraşe-stat ale regiunii, intitulându-se “mari protectori”. 

Prezenţa egiptenilor nu este menţionată în textul din 
Numeri. Dar după jumătatea de victorie împotriva hitiţilor la 
Kadesh-pe-Oront, egiptenii au păstrat până la Ramses al IIl- 
lea cel puţin garnizoanele din Negev pentru a controla 
mişcările “apirilor”, beduinilor şi evreilor, care forţau uneori 
drumul militar spre Gaza. 

11. În raportul cercetaşilor prezentat de Numeri (XIII, 1, 
XIV, 45), refuzul acestora, cu excepţia lui Caleb şi a lui 
Josua, de a încerca o intrare în forţă în Canaan are două 
consecinţe: prima constă în faptul că Yahwe îşi retrage 
încrederea sa în toţi evreii şi a doua în aceea că este o 
condamnare divină nu doar a tuturor cercetaşilor, cu 


335 


excepţia lui Josua şi Caleb, dar şi a tuturor evreilor prezenţi 
să nu intre niciodată în Canaan (Numeri XXVI, l-62). Este 
evident vorba de o exagerare literară, căci ne e greu să ne 
imaginăm că Exodul masiv din Egipt n-ar fi dus decât la 
intrarea acestor doi oameni în Ţara Făgăduită. Pedeapsa 
promisă poporului se datorează refuzului acestuia de a 
încerca să se aventureze într-o expediţie pe pământul 
făgăduit: toate generaţiile prezente sunt deci condamnate 
prin blestem divin să moară în deşertul Nagevului. Urmarea 
evenimentelor aşa cum sunt ele prezentate de Pentateuh 
dezmint acest blestem cel puţin parţial fiindcă evreii ajung 
departe de deşert, până în Câmpiile Moabului, la mică 
distanţă de lerihon, deci de Canaan. Ne întrebăm, de altfel, 
cine ar fi putut să transforme Sanctuarul şi Chivotul dacă 
blestemul s-ar fi adeverit şi cu ce soldaţi ar fi putut Josua să 
asedieze lerihonul. 

Acelaşi text adaugă o a treia consecinţă, reluată de 
Deuteronom (|, 19-46): conform aceluiaşi blestem, Moise 
însuşi e condamnat să nu intre niciodată în Ţara Făgăduită 
(|, 38), ceea ce este greu de explicat, căci el nu este 
vinovat de refuzul evreilor de a întreprinde o intrare în forţă 
în Canaan. 

Din punct de vedere strict istoric şi independent de orice 
interpretare exegetică a acestor texte, se impune să 
scoatem în evidenţă o lacună: nu e dat nici un motiv 
plauzibil al refuzului evreilor de a intra în forţă în Canaan, 
intrare pe care şi-o doresc atât de mult, în afara prezenţei 
celor trei giganţi Ahriman, Şestai şi Talmai, obstacol mai 
degrabă derizoriu pentru o populaţie de douăzeci şi şapte 
de mii de persoane. 


Capitolul 17 

1. După Kadesh-Barnea, se constată, într-adevăr, că 
evreii se întorc din drum, după itinerariul indicat de Numeri 
XXI. Vezi harta. 


336 


2. Aceste detalii sunt reluate într-o formă simplificată în 
Exodul XXVIII, 13-28. 

3. Id. Trebuie evidenţiat faptul că prezentarea detaliată a 
hainelor sacerdotale, care este împinsă până la extrem, 
presupunea cu atât mai mult un artizan urban decât acela 
pe care-l puteau avea evreii în deşert. 

4. Palestina era, într-adevăr, mult mai împădurită în 
acea epocă decât în zilele noastre. 

5. Această scenă este evident în întregime fictivă. Dar 
ea se bazează pe analiza raporturilor dintre Moise şi evrei 
aşa cum sunt ele prezentate de-a lungul celor cinci Cărţi ale 
Pentateuhului: profetul este confruntat până la moarte cu 
răzvrătirea, cu “rea voinţa” - ca să ne exprimăm în limbajul 
contemporan, a evreilor. 

Textele Pentateuhului arată că la Kadesh-Barnea a avut 
loc criza cea mai importantă în relaţiile lui Moise cu evreii: 
descoperind, după raportul făcut de cercetaşi că nu puteau 
pătrunde în Canaan pe drumul pe care veniseră, ei se 
răzvrătesc împotriva lui. Rebeliunea este pusă în Numeri 
XIV, 26-45 şi în Deuteronomul IX, 13-25 pe seama 
“încăpăţânării acestui popor, a răutăţii şi a păcatului”. 
Cuvinte surprinzător de crude cu privire la Poporul ales, 
care nu pot masca faptul că nimeni nu putea fi învinuit de 
această întorsătură a sorții. 

6. Este itinerariul din Deuteronomul (Îl, 1-3) şi Numeri 
(XIV, 24-25). 

7. O efă reprezintă treizeci şi şase de litri. 

8. Un hin este a şaizecea parte dintr-un omer, adică şase 
litri. 

9. Nu se ştie la ce dată au fost redactate legile 
sacrificiale, reluate aici de Numeri XXVIII, 1 -XXIX, 40. În 
orice caz, ele n-au putut fi concepute decât în perspectiva 
prosperității care avea să urmeze după instalarea în 
Canaan şi nu în condiţiile de viaţă ale evreilor din timpul 
Exodului, pentru că textele biblice spun că ei au trăit cu 
mană timp de “patruzeci de ani”, durată pe care evident, 


337 


trebuie s-o luăm, o dată în plus în sens simbolic, adică 
“foarte mult timp”. 


Partea a III-a - ZORII ÎNDEPĂRTAŢI 


Capitolul 1 


1. Motivul morţii neaşteptate a lui Nadab şi Abihu este 
într-adevăr obscur, iar cauzele invocate de textele biblice 
nu sunt deloc coerente: după Numeri III, 4, ei ar fi murit 
pentru că ar fi adus Domnului “în deşertul Sinai”, o jertfă pe 
care acesta nu ar fi cerut-o; aceeaşi cauză este reluată de 
Numeri XXVI, 61, fără a se preciza nici locul, nici timpul. 
Exodul XXIV,1, care nu pare să facă prea mare caz de 
absenţa lor, îi citează pe amândoi printre fiii lui Aaron ca 
făcând parte dintre cei pe care Domnul îi convocase pe 
Munte, deci după ieşirea din “deşert”, iar Exodul XXVIII, 1 
precizează că Domnul îi numeşte, alături de ceilalţi doi fraţi, 
printre aceia desemnaţi a fi în slujba lui. Leviticul X, l-4 reia 
teza sacrificiului necerut de Domnul, dar Cartea | a 
Cronicilor XXIV, l-2 nu face nici o aluzie la o atare absenţă. 
Fără îndoială moartea simultană a doi fraţi le-a apărut 
unora dintre cronicari ca un semn al mâniei divine şi de 
aceea au inventat un motiv al acestei coincidenţe. 

2. O anumită ambiguitate poate fi semnalată în acest 
punct al povestirii: al doilea fiu al lui Moise se numeşte 
Eleazar, ca şi fiul lui Aaron căruia îi revine pontificatul după 
moartea tatălui său. Ne putem pune întrebarea dacă este 
pur şi simplu vorba de o coincidenţă sau a existat un singur 
Eleazar pe care posteritatea l-a transformat, prin 
convenienţă, în fiul lui Aaron. Fiul lui Moise risca, 
într-adevăr, să i se reproşeze o ascendență madianită. De 
altfel, destul de curios, Cartea | a Cronicilor, XXIII, 12-18 nu 
citează numele fiului lui Aaron, în ciuda înaltelor funcţii ale 


338 


acestuia, dar le menţionează pe cele ale fiilor lui Moise, 
Gherşon şi Eleazar, precizând că ei au fost simpli leviţi. 

3. Versiunea morţii lui Aaron, după Numeri XX, 22-29, 
evidenţiază că Domnul a poruncit ca Aaron să fie dezbrăcat, 
fiind încă în viaţă, de hainele sacerdotale pentru a-l îmbrăca 
cu ele pe fiul său, Eleazar; această umilire supremă s-ar 
explica prin răzvrătirea lui Aaron la Meriba (vezi partea ll, 
cap. 12, nota 1). Totuşi, nici un text biblic nu face caz de 
răzvrătirea lui Aaron la Meriba, răzvrătire care a făcut de 
altfel obiectul interpretărilor contradictorii între Cartea 
Exodului şi Numeri. 

4. Conform Genezei, edomiţii descindeau din Edom 
(Esau), fiul cel mare al lui Isaac, deci aceştia ar fi fost “veri” 
cu israeliţii. Ca şi Israel, Edom ar fi întemeiat doisprezece 
clanuri, câte unul pentru fiecare fiu; erau în orice caz 
semiţi. Potrivit documentelor egiptene, Ramses al II-lea a 
pus stăpânire pe Edom, zis şi Seir, în timpul campaniei sale 
din 1273-1272 pentru a “pacifica” teritoriile din jurul Mării 
Moarte. Dar după ce, în urma semi-victoriei de la 
Kadesh-pe-Oront, Ramses a renunţat la sechestrul prin 
mijloace militare, preferând diplomaţia, se poate ca Edomul 
să fi căpătat o oarecare independenţă şi faţă de egipteni şi 
faţă de  hitiţi, cu anumite condiţii. Printre acestea, 
interdicţia de a se alia cu apirii, beduinii şi israeliţii, care 
constituiau o ameninţare constantă pentru Egipt; de unde 
refuzul, altfel de neînțeles, al regelui Edomului de a-i lăsa 
pe evrei să folosească drumul care trecea prin estul 
regatului său, supranumit şi “drumul regelui” în amintirea 
lui Ramses. 

5. Numerii XXI, l-3 menţionează că înainte de a înconjura 
Edomul evreii au fost atacați de regele canaanean al 
Aradului. Acesta a luat mai mulţi prizonieri şi la sfârşitul 
bătăliei care a urmat, evreii învingători au distrus mai multe 
oraşe aparţinând acestui rege şi au numit locul “Hormah”, 
adică “distrugere”. Eu n-am reluat acest episod din două 
motive. Mai întâi, Aradul este la aproximativ douăzeci şi 


339 


patru de kilometri nord de Kadesh şi, părăsind zona, evreii 
trebuiau să coboare mult mai la sud ca să înconjoare 
Edomul. Nu văd deloc ce motiv ar fi avut regele Aradului 
să-i urmărească atât de departe de bazele lui. Nu-mi dau 
seama nici de ce evreii s-ar fi bătut cu canaanenii, din 
moment ce aceştia refuzaseră să facă parte din coaliția 
edomiţi-moabiţi. Şi apoi, formularea potrivit căreia evreii ar 
fi distrus mai multe oraşe şi le-ar fi numit Hormah mi se 
pare imprecisă, dacă nu chiar ambiguă. 

Este posibil ca acest episod să fi fost confundat cu 
nimicirea detaşamentului de evrei care încercase să intre în 
Canaan pe drumul din nord. 


Capitolul 4 


1. Deuteronomul XXII, 5 situează regiunea unde se afla 
Balaam în Aram-Naharaim, adică în Mesopotamia de Sus, la 
vreo şase sute de kilometri de Moab. Numerii o situează în 
“țara fiilor lui Amon”, deci pe teritoriul amoniţilor, mult mai 
aproape. Confuzia se datorează faptului că amoniţii sunt, ca 
şi locuitorii din Aram-Naharaim, arameeni (A.-M. Gerard, 
Dictionnaire de la Bible, op. cit.). 

2. Deloc reticent faţă de contradicții, autorul textelor din 
Numeri face din Balaam în acelaşi timp un adevărat profet, 
capabil să înţeleagă vocea lui Yahwe, şi un om venal, care 
acceptă cadourile somptuoase ale lui Balac. Portret 
neconvingător, pe care nu l-am reluat: profet oriental, 
înclinat mai ales spre ascultarea vocilor divine, Balaam nu 
poate fi cu siguranţă prevaricatorul descris, fără să nu fi 
adus în rugile lui elogiu evreilor şi dumnezeului lor, ceea ce 
l-ar fi făcut desigur să-şi piardă clientul. Am imaginat 
întâlnirea cu Moise la sfârşitul căreia arameanul îi declară 
supunere profetului şi şefului evreilor. Invenţie întemeiată 
pe: arameanul şi Baal creatorul canaanenilor erau mult 
prea aproape de Yahwe pentru ca Balaam să nu recunoască 
în Moise mesagerul inspirat de divinitate. Şi Balaam nu 


340 


putea să-şi schimbe atât de abrupt interesele dacă nu-l 
întâlnea pe Moise. 

Numeri XXXI, 16 “exagerează” totuşi făcând din Balaam 
instigatorul corupţiei evreilor prin intermediul femeilor 
madianite, ca şi cum profeţii stăpâneau instinctele genezice 
ale locuitorilor şi, mai mult chiar, ale populațiilor străine. 
Dar suntem  îndreptăţiţi să-i suspectăm pe autorii 
Pentateuhului că nu i-au făcut un portret prea flatant lui 
Balaam de teamă ca acesta să nu-l umbrească pe Moise. 

3. Pare sigur că profetul canaanean Balaam a refuzat 
să-i condamne pe evrei din respect faţă de Moise. Dar în 
ciuda succesului ei milenar, suficient pentru a-i justifica 
prezenţa în text, fabula cu măgarul care începe să 
vorbească nu-şi avea locul în aceste pagini. Se prea poate 
ca Balaam însuşi s-o fi inventat-o pentru a-şi justifica 
propriile reticenţe faţă de Balac. 


Capitolul 5 


1. Problema evreilor rămaşi în Palestina constituie una 
din lacunele cele mai evidente ale Pentateuhului. Subiectul 
a făcut deja obiectul notelor volumului 1 al acestei lucrări şi 
al prezentului volum (partea l, cap. 7, nota 1). Numeroşi 
specialişti ai Bibliei estimează că luarea Canaanului şi 
ocuparea lui prelungită n-ar fi putut fi posibilă decât graţie 
cooperării dintre populaţiile evreieşti prezente în Palestina 
cu mult înainte de exod (cf. John Rogerson, Nouvel Atlas de 
la Bible, op. cit.; Paul Johnson, A History of the jews, Harper 
& Row, New York, 1988). 

Asta nu explică totuşi de ce Pentateuhul n-a făcut nici 
cea mai mică menţiune. Pot fi avansate două ipoteze: 
aceşti evrei n-au avut nici un rol în Exod şi nu au intervenit 
în cucerirea Canaanului decât după moartea lui Moise, aşa 
că puteau să nu fie menţionaţi. De altfel, nebeneficiind de 
revelaţia lui Moise, este posibil ca ei să nu se fi supus docili 
dominaţiei lui Josua, moştenitorul său, ceea ce poate 


341 


explica de ce Cartea lui Josua nu menţionează nimic despre 
asta. In ambele cazuri, ei puneau probleme de interpretare 
autorilor Pentateuhului şi Cărţii Exodului. Într-adevăr, 
aceste cărţi fiind redactate după evenimente, menţionarea 
evreilor străini de epopeea Exodului şi pe deasupra rebeli şi 
impregnaţi de cultul religiilor locale, hitite şi babiloniene, 
risca să-i discrediteze pe descendenţii lor. 

Putem găsi în Pentateuh şi în tradiţie motive plauzibile 
pentru repartizarea ciudată a teritoriilor atribuite triburilor. 
Ceea ce nu o face mai puţin eratică: tribului lui Dan, de 
exemplu, i s-a atribuit o parte din teritoriu lângă muntele 
Hermon şi alta la aproape o sută cincizeci de kilometri 
depărtare, pe ţărmul mării; teritoriile tribului lui Mânase se 
află de o parte şi de alta a lordanului, întretăiate de 
teritoriile tribului lui Gad; teritoriul tribului lui Simeon este 
situat chiar în mijlocul celui al lui luda... Desigur, frontierele 
acestor teritorii erau imprecise şi textul de referinţă asupra 
acestei împărțiri (Josua XIII, 19) nu menţionează decât 
oraşele atribuite. Dar acest lucru nu e de ajuns pentru a 
explica această împărţire haotică şi faptul că cetatea Kiryat- 
Yearim a fost dată ba lui luda, ba lui Benjamin, chiar dacă 
au intervenit presiunile filistinilor şi locurile mai mult sau 
mai puţin importante ale unor triburi. 

O explicaţie s-ar putea, poate, găsi în faptul că după 
joncţiunea evreilor din Egipt cu cei din Palestina, trebuie că 
s-au stabilit cote prost tăiate pe baza teritoriilor pe care le 
ocupau înainte evreii din Palestina. 

2. Leviticul XXV, 23. 


Capitolul 6 


1. Cf. Numeri XXXII, 33-42 pentru enumerarea detaliată 
a acestor cuceriri în Transiordania, care au avut loc fără 
îndoială după moartea lui Moise. 

2. Se pune adeseori întrebarea ce tip de cai se vor fi 
folosit în bătăliile din mileniul al Ill-lea şi al Il-lea îe.n;; 


342 


pentru Orientul Mijlociu, răspunsul e unul singur, calul arab. 
Rezistent şi răbdător în acelaşi timp, dotat cu copite foarte 
dure care nu trebuiau potcovite, de talie mică (de la 1,42 la 
1,50 m), în timp ce un cal de călărie francez sau un 
Oldenburg depăşeşte 1,60 m, aproape înălţimea unui om în 
epocă, care permitea să fie încălecat şi descălecat fără prea 
mare dificultate într-o epocă în care scările nu existau. 

3. Conform Pentateuhului, Moise a murit în 
Transiordania, înaintea intrării pe Pământul Făgăduit, şi 
mormântul său era încă de pe timpurile biblice 
(Deuteronomul XXXIV,6) situat într-un loc necunoscut, 
“într-o vale a Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor”, adică la 
mică distanţă de muntele Pisga. Nici un element istoric sau 
arheologic nu ne face să ne îndoim de prima afirmaţie, dar 
poate părea totuşi surprinzător ca Moise să fi început 
împărţirea Transiordaniei între trei triburi, Gad, Ruben şi 
Mânase (Numeri XXXII, 33-42), ca şi cum ştia deja cum erau 
dispuse pământurile Canaanului, într-o vreme în care nu 
existau hărţi. Dar, în lipsa unor indicii mai concludente, am 
respectat totuşi indicaţiile Pentateuhului referitoare la locul 
morţii lui Moise. 

Povestirea mea diferă totuşi în privinţa vârstei la care a 
murit profetul. Deuteronomul XXXIV, 7, spune că la o sută 
douăzeci de ani şi că Moise era atunci plin de vigoare şi că 
vederea nu-i slăbise; dar scopul autorilor biblici nu era 
desigur informaţia istorică, iar grija lor nu era veracitatea 
fiziologică. Eu personal situez această vârstă între patruzeci 
şi cincizeci de ani, ceea ce, trebuie amintit, era o vârstă 
matură pentru acele timpuri şi va rămâne de altfel până la 
începutul secolului al XX-lea. Prematur îmbătrânit din cauza 
încercărilor şi a intensității nemaipomenite a emoţiilor, este 
posibil ca Moise să fi murit pur şi simplu din cauza unei 
slăbiciuni cardiace. 

În ceea ce priveşte mormântul său, anonimatul acestuia 
demonstrează că Pentateuhul este ambiguu. Moise are, 
într-adevăr, o valoare istorică şi simbolică cel puţin egală 


343 


dacă nu superioară celei a lui Avraam, al cărui mormânt, 
celebrul Mormânt al Patriarhilor de la Hebron, era şi este 
încă un loc cunoscut şi venerat de toţi. De ce mormântul lui 
Moise să fi fost anonim? Acesta este unul din numeroasele 
puncte obscure ale Pentateuhului. Oricum ar fi, mi se pare 
că locul cel mai indicat ar fi fost, nu o vale, ci vârful 
muntelui Pisga, care mai era numit şi Nebo, de unde el 
contemplase, pentru ultima oară, Pământul Făgăduit. Dar 
nu este decât o deducție logică printre atâtea altele... 


344