Valerio Manfredi — Akropolis

hibliateca de buzunar 4 2 biblioteca de buzunar 
= www.virtual-project.eu 


Valerio Massimo Manfredi 


AKROPOLIS 


Măreaţa epopee a Atenei 


www.virtual-proiect.eu 


Traducere de Radu Gâdei 
EDITURA ALLFA 2008 


AKROPOLIS - La grande epopea di Atene 
Valerio Massimo Manfredi 2000 


Fericirea este dată de libertate iar libertatea de curaj. 
PERICLE (Tucidide, XLIII, 1, 4) 


PROLOG 


Aveam douăzeci de ani şi o dorinţă imensă de a călători şi de 
a cunoaşte lumea. Îmi pregăteam examenele la universitate 
învățând împreună cu un prieten dintr-un sat vecin cu al meu şi 
abia luaserăm primul examen de literatură greacă, acesta 
incluzând, printre altele, şi cunoaşterea în totalitate a Odiseei în 
original. Luni întregi ne străduiserăm să traducem textul, 
folosindu-ne de dicţionar şi având în faţă varianta integrală 
îngrijită de Rosa Calzecchi Onesti, apoi, în sfârşit, într-o zi, ne- 
am dat seama că-l citeam pe Homer fără niciun ajutor sau 
îndrumar, cu dicţionarul închis şi doar cu textul în faţă. Era un 
sentiment minunat, asemănător, îmi închipui, aceluia pe care-l 
are un om care îşi aruncă, la un moment dat, cârjele şi începe 
să alerge. 

Am mai avut un asemenea sentiment văzând scena din filmul 
Forrest Gump, când băiatul se descotoroseşte de protezele 
metalice şi aleargă ca vântul, plin de veselie: un moment de o 
extraordinară şi intensă emoție. 

Ne-am hotărât, aşadar, să plecăm cât de curând în Grecia, 
unde aveam să vizităm toate locurile legate de istorie, de 
poveşti, de arheologie; un fel de pelerinaj în care urma să 
căutăm ţinuturile fixate în memoria vremurilor, locurile în care 
istoria îşi lăsase urmele, considerând cu naivitate că acestea 
erau de neşters. Resursele de care dispuneam erau foarte 
reduse şi nici nu puteam spera ca părinţii să ne poată oferi prea 
mult; am reuşit, totuşi, să ne cumpărăm un bilet dus-întors 
Ancona-Pireu (clasa turist) pe o navă care se numea Apollonia, 
la un preţ foarte avantajos şi biletul acela reprezenta singurul 
lucru sigur al aventurii noastre: însemna că, în orice caz, ne vom 
putea întoarce acasă. 

Mai rămânea să stabilim încotro o vom lua atunci când vom 
ajunge la destinaţie, ce vom mânca, unde vom dormi et caetera. 
Am rezolvat problema dormitului luând cu împrumut de la un 
prieten, cercetaş cândva, un mic cort militar, după care am mai 
cumpărat două saltele pneumatice dintr-un târg de vechituri: în 


privinţa mâncării, tot prietenul acela ne-a împrumutat un aragaz 
de voiaj cu un singur ochi pe care speram să ne putem prepara 
nişte plicuri de supă, în două gamele de asemenea 
împrumutate. 

Mai rămânea de rezolvat problema transportului. Prietenul 
meu se deplasa în mod obişnuit cu autobuzul; eu aveam un 
scuter şi am făcut o încercare, urcând pe el amândoi, având în 
spate rucsacurile pline cu tot ce ne trebuia pentru drum. 
Experimentul a fost un eşec: micul vehicul de 50 de cc îşi dădea 
duhul la cel mai uşor urcuş, iar noi ştiam foarte bine din cele 
învăţate că, în Grecia, relieful este preponderent muntos şi 
foarte accidentat. 

Atunci, ne-am hotărât să facem autostopul aşa cum făceau în 
vremea aceea mulţi tineri de vârsta noastră. Important era să 
punem piciorul pe pământ elen: o dată ajunşi acolo, aveam să 
rezolvăm toate problemele, una câte una. 

A fost o călătorie din care am rămas cu nişte impresii 
puternice şi cu emoţii deosebite. Am văzut Partenonul sub un 
cer de aprilie pe care se fugăreau nori negri de ploaie, străpunşi 
din când în când de razele de soare scăldând pe rând, într-o 
lumină violentă, porţiuni întinse ale câmpiei, iar loja Cariatidelor 
răcorită blând de o ploaie măruntă. Am scos din rucsac un 
volum într-o ediţie de buzunar din opera lui Tucidide şi am 
început să citim Epitaful: 


Să iubim frumosul, dar cu măsură şi să ne dedicăm 
cunoaşterii, dar fără ezitare; să folosim bogăția mai mult 
pentru posibilitățile pe care ea ni le oferă decât pentru a ne 
lăuda cu ea, în timp ce sărăcia nu este o ruşine pentru 
nimeni s-o recunoască, dar ea devine şi mai împovărătoare 
pentru cel care nu face nimic ca să scape de ea. 


— Ce forţă... şopti prietenul meu. Noi, băieţi de la ţară, 
provinciali, ne simţeam în clipele acelea nişte intelectuali, nişte 
umanişti rafinaţi doar pentru că puteam alătura un citat din 
Tucidide arhitecturii Partenonului: desigur, eram doar la 
începuturi, dar acele experienţe atât de directe şi, ca să spunem 
aşa, atât de concrete, ne înfiorau. Ne-am aşezat pe treptele 


Propileelor aşteptând amurgul, având în faţa ochilor întinsul 
odeon al lui lrod Atticus, colina Filopappos, agora de pe latura 
opusă şi, în depărtare, Licabetul străjuit de bisericuţa sa 
bizantină. Am rămas acolo mult timp, fără să spunem nimic, cu 
ochii şi cu sufletul pline de uimire, până când foamea ne-a 
împins să căutăm ceva de-ale gurii într-una din tavernele din 
Plaka. Cartierul, încă necălcat de primele valuri de turişti, părea 
proaspăt amenajat: pe zidul abia văruit al unui mic local, 
patronul scrisese într-o italiană stâlcită, cu vopsea roşie 
„bucătăria greca de qualitate şi la bun preţ”, cu intenţia vădită 
de a-i atrage în special pe turiştii italieni. Am intrat acolo şi am 
descoperit că modul cel mai ieftin de a ne umple stomacul era o 
supă de fasole cu o chiflă. 

Într-o prăvălie, am văzut o pereche de butoni de argint care 
imitau drahmele ateniene, având gravată pe ei o bufniţă şi mi- 
am propus să-i cumpăr la întoarcere dacă îmi mai rămâneau 
bani. 

A trebuit să plecăm de acolo după două zile pentru că nu ne 
puteam permite cheltuielile de cazare şi, înainte de a ne 
îndrepta către Peloponez, ne-am hotărât să urcăm pe vârful 
Skaramangas, muntele pe care, după cum povesteşte Herodot, 
împăratul persan Xerxes pusese să-i fie construit un tron pentru 
a asista, ca din loja unui teatru, la victoria flotei sale asupra 
corăbiilor ateniene în strâmtoarea Salamina. 

În timp ce urcam, am dat peste un gard de sârmă ghimpată şi 
un păstor ne-a strigat ceva, dar n-am înţeles ce, însă nu i-am 
dat nici o atenţie dată fiind curiozitatea noastră de a vedea locul 
în care Xerxes îşi aşezase tronul poleit cu aur. Am intrat astfel, 
fără să ne dăm seama, într-un poligon de tir al Marinei militare 
greceşti şi, din fericire, am întâlnit o patrulă de pază care ne-a 
gonit de acolo, pentru că, altfel, ne-am fi aflat sub tirul tunurilor 
de pe nave. 

Ofiţerul care ne-a condus afară din zona periculoasă a fost 
atât de amabil şi a oprit un camion care să ne ia până la Corint, 
făcându-ne cadou o sticlă de rachiu care ne-a însoţit pe toată 
durata călătoriei. Marea cetate din istm ne-a dezamăgit; pe de 
altă parte, ştiam că fusese distrusă de romanii de sub comanda 
lui Lucius Mummius şi că greceşti mai rămăseseră doar cele 


şapte coloane dorice dintr-un colţ al templului lui Apollo. Am 
urcat toate cele nouă sute de trepte care duceau până la 
Acrocorint şi, de acolo, am admirat o privelişte stupefiantă: într- 
o parte se vedea canalul, golful Saronicos şi insula Egina, de 
cealaltă parte se distingea la nord coasta Focidelor, iar la vest 
golful larg părând închis de munţii colţuroşi din Ahaia care 
ajungeau în partea dinspre nord până în mare. 

La sud, cât vedeai cu ochii, se întindea Argolida, parcă 
sculptată de razele oblice ale soarelui care-i scotea şi mai mult 
în evidenţă culorile strălucitoare ale primăverii. Ne-am amintit 
de Diogene şi de butoiul său care nu putea fi mai puţin 
încăpător decât cortul nostru, cu atât mai mult cu cât saltelele 
prea mult folosite de foştii proprietari pierdeau aer şi, către 
orele două din noapte, trebuia neapărat să ne sculăm şi să le 
umflăm ca să nu dormim direct pe pietre. A mea nu ţinea 
câteodată nici până la miezul nopţii, aşa că trebuia s-o umflu de 
două ori înainte de a se face ziuă, pe când prietenul meu, mai 
norocos, avea întotdeauna o vorbă pentru situaţia asta. „Cine se 
scumpeşte la tărâţe pierde la făină”, comenta el ca şi cum am fi 
avut de ales atunci când le cumpăraserăm. 

Ziua următoare a fost foarte grea pentru că n-am găsit pe 
nimeni ca să ne ia cu autostopul şi am fost nevoiţi să mergem 
aproape zece kilometri cu soarele care ne ardea drept în 
creştet. Pe la unsprezece s-a oprit în dreptul nostru un tractor şi 
tractoristul ne-a făcut semn să ne urcăm în remorcă printre 
lădiţele cu portocale şi cu lămâi. Am ajuns la Micene după 
asfinţitul soarelui, obosiţi şi morţi de foame, cu oasele făcute 
zob din cauză că făcusem tot drumul pe tractoare, aşezaţi pe 
apărătorile roţilor sau pe podeaua de fier a remorcilor, dar 
emoția de a fi ajuns în ţara lui Agamemnon ne-a făcut să uităm 
de toate aceste neplăceri. 

Porţile muzeului se închideau şi custozii plecau chiar atunci, în 
timp ce ultimul autocar cu turişti se îndepărta în direcţia „noului 
Micene”, un sătuc de câteva mii de locuitori de la poalele 
dealurilor. Noi, însă, am rămas şi, pentru că nu mai puteam 
intra, ne-am aburcat pe colina stâncoasă care străjuia oraşul, 
aceea de pe care, în Agamemnon al lui Eschil, santinela vede 
focurile care semnalizează de la Nauplion sosirea flotei aheene. 


Ultimele raze ale soarelui scăldau în lumina lor arămie zidurile 
ciclopice şi contraforturile porţii Leilor şi, din locul în care ne 
aflam, se putea vedea în întregime marea sală centrală a 
palatului, megaronul şi turnul care se înălța la marginea 
prăpastiei. Mi-am scos din rucsac Odiseea şi am început să 
citesc fragmentul din cartea a unsprezecea în care Agamemnon, 
evocat de Ulise din Infern, povesteşte cum a fost asasinat la 
întoarcerea sa: „Ne căsăpeau ca pe nişte porci... fără milă... 
Pardoseala aburea peste tot de sânge proaspăt... căţeaua mea 
nici n-a mai avut curajul să-mi închidă ochii pe când coboram, 
gemând, în Hades”. 

Citeam de parcă aş fi fost un actor care joacă într-o tragedie 
şi mă emoţionam eu însumi la sunetul propriei mele voci printre 
stâncile golaşe. M-am oprit din lectură atunci când întunericul 
mă împiedica să mai disting literele, dar în clipa aceea, din 
valea de la picioarele noastre se înălţă vaietul unei cucuvele. li 
răspunse alta, apoi încă una, până când tot muntele răsună de 
tipetele lor. Obosiţi, tulburaţi, înfometați, aproape că nu ne mai 
puteam controla emoția care ne cuprinsese şi priveam ţintă tot 
la pardoseala aceea a megaronului de parcă eram părtaşi pe viu 
la sângeroasa scenă. Apoi, când ţipetele cucuvelelor încetară 
brusc, am respirat adânc şi ne-am gândit cum ne-am fi putut 
astâmpăra foamea într-un loc atât de pustiu şi de arid. Ne-am 
amintit de plicurile cu supă concentrată de la fundul rucsacului, 
am controlat dacă mai aveam apă în bidoane şi am aprins un 
foc pe o mică vatră făcută din câţiva bolovani. Era prima noastră 
cină sub cerul liber şi supa aceea fierbinte şi dreasă cu arome 
industriale care ne erau total necunoscute, pregătită pe loc, cu 
propriile noastre mâini, ni s-a părut a fi o hrană ca a zeilor. 

Terenul din jur era prea plin de pietre ca să putem instala 
cortul, aşa că l-am aşternut cu chiu cu vai pe jos, cuibărindu-ne 
la adăpostul bolovanilor care mai păstrau puţină căldură de 
peste zi: am dormit astfel toată noaptea, minunat, fără a mai fi 
nevoiţi să ne trezim ca să umflăm saltelele; totuşi, înainte de a 
adormi, am sporovăit mult timp, cu ochii la cerul pe care 
licăreau nişte stele incredibil de luminoase, sorbind câte o 
înghiţitură din rachiul dăruit de ofiţer şi fumând o Papastratos, 
singura ţigară de pe ziua aceea. Cu siguranţă, în toată viaţa 


mea încă scurtă nu mai fusesem niciodată atât de fericit ca în 
clipele acelea. 

La Epidaur, în cel mai frumos teatru pe care ni l-a lăsat 
antichitatea, se juca Oedip Rege cu Spiros Fokas şi Katina 
Paxinou şi noi am sacrificat o cifră echivalentă cu patru sau cinci 
zile de existenţă ca să asistăm la spectacolul interpretat în 
greaca modernă. Inţelegeam cu greu replicile şi urmăream 
textul antic pe carte, cu ajutorul unei lanterne, dar posibilitatea 
de a vedea actori în carne şi oase, în costumele de atunci şi în 
ambianța acelei construcţii milenare minunat conservată făcea 
să ne simţim sufletele pline de emoție şi de tulburare. 

La Delfi am ajuns, însă, în toiul nopţii, după ce trecuserăm pe 
jos munţii. După ce am aşteptat în zadar vreo ocazie la ltea, am 
luat o hotărâre: dacă am fi pornit pe munte, în linie dreaptă, 
drumul ar fi fost mai scurt cu două treimi. Era foarte adevărat, 
dar nu ne puteam închipui ce avea să ne aştepte. Întunericul ne- 
a surprins pe când încă mai păşeam printre stânci şi tufe de 
mărăcini, pe un vânt puternic care îndoia creştetele arborilor. 

Am ajuns în vârf sleiţi de puteri, într-o beznă totală. Nu era 
decât o singură cârciumă în tot satul - se numea O Pamassos - 
şi am intrat acolo; cu părul în dezordine, jenşii sfâşiaţi în 
genunchi, palmele jupuite, neraşi: păream nişte bandiți şi toţi 
clienţii s-au întors în direcţia noastră ca atunci când doi pistolari 
intră într-un saloon din Far West. Ne-am aşezat la o măsuţă mai 
retrasă şi am comandat o supă de fasole, o chiflă şi o sticlă de 
apă minerală, dar peste puţin timp chelnerul ne-a adus o 
jumătate de litru de retsina: o oferea domnul de acolo. Apoi a 
adus suvlakia de porc, bine fripte: le oferea un alt domn de 
acolo. Inţeleseseră că ne era foame şi că eram aşa de jerpeliţi 
nu ca să facem pe nebunii, ci pentru că nu aveam alte haine, 
aşa că li se făcuse milă. 

De acolo am ajuns, trecând prin Focida, la trecătoarea 
Termopile. Faţă de aşteptările noastre, locul acela era aproape 
de nerecunoscut pentru că se afla destul de departe de malul 
mării, nivelul apei din golf scăzuse mult, iar pe acolo treceau o 
şosea pentru camioane şi principalele linii electrice care legau 
Nordul cu Sudul ţării. Şi totuşi, acel monument închinat lui 
Leonida (ridicat abia în urmă cu câţiva ani pe cheltuiala a trei 


sute de spartani emigraţi în Statele Unite) ni s-a părut 
extraordinar de frumos cu cuvintele lui Simonides gravate pe 
soclu („Soarta voastră este glorioasă. / Monumentul vostru 
funerar este un altar.”). Am urcat după aceea pe deluşorul pe 
care oamenii lui Leonida se aşezaseră într-un careu pentru o 
ultimă şi disperată luptă în apărarea regelui lor care trăgea să 
moară şi am citit inscripţia de pe lespede: „Străine, dă-le de 
ştire spartanilor că aici noi am căzut în supunere deplină faţă de 
el”. Era artificială şi lespedea aceea, dar ce importanţă mai 
avea? Emoţia noastră era curată. Am căutat şi trecătoarea 
Anopea, poteca secretă pe care trădătorul Efialtes le-o arătase 
persanilor pentru ca aceştia să poată ataca pe la spate 
detaşamentul neînfricat al grecilor; ne-am pierdut prin păduri şi 
ne-am întors seara morţi de foame şi rupţi de oboseală. 

Etapa următoarea a fost Olimpia; am alergat pe stadion, 
imaginându-ne cum îi aclama publicul pe atleți - eu mi-am făcut 
chiar şi o poză întruchipându-l pe Discobolul lui Miron - şi, când 
am intrat în muzeu, am rămas împietriţi de emoție în faţa 
tuturor acelor minuni; Centauromahia, Cursa lui Pelope şi a lui 
Enomaos, zeul Apollo cu cârlionţii săi străvechi şi cu braţul 
încordat ameninţător pe deasupra unei învălmăşeli de corpuri 
umane şi de fiare sălbatice. Părea incredibil. lar noi încercam să 
ne imaginăm toate acele figuri în culori, cu armele lor din metal 
aurit strălucind în soare pe frontoanele glorificatoare ale 
templelor. Şi, apoi, Hermes al lui Praxitele, gol şi singur în 
lumina aceea difuză care parcă ploua din cer, făcând ca pielea 
sa din marmură de Paros să pară translucidă. 

Ne-am întors la Patras şi am căutat o modalitate de a ne 
îmbarca spre ltaca, destinaţie pe care pentru nimic în lume n- 
am fi lăsat-o în afara itinerarului nostru. Am dat ultimii bani pe 
care-i mai aveam, dar ne mai rămâneau încă şapte plicuri de 
supă concentrată şi o rezervă de gaz pentru a le prepara; 
puteam să supravieţuim în orice caz. Am pornit în zori şi am 
văzut Samos încă acoperită de umbra munţilor Tesprotia („Una 
se află acolo, la capătul mării, către noapte”) şi Itaca strălucind 
în soarele cu raze încă piezişe ale dimineţii („cealaltă mai încolo 
către auroră şi soare”). Am căutat câmpiile lui Eumeos, peştera 
nimfelor şi, mai apoi, resturile din ceea ce Schliemann a crezut 


că era palatul lui Ulise. A făcut chiar săpături pentru a căuta 
rădăcinile măslinului printre ramurile căruia fiul lui Laerte îşi 
făcuse culcuş. Seara stăteam pe plajă să privim portul Vathy, cel 
în care Telemac acostase ferindu-se de capcana pe care i-o 
pregătiseră pretendenţii la mâna Penelopei pe mica insulă 
Asteri. În fiecare câine pe care-l vedeam încercam să-l 
recunoaştem pe Argos, în fiecare băieţandru pe Telemac, în 
fiecare păstor pe Eumeos sau pe Filetios şi, în persoana unui 
bătrân venerabil, senectutea lui Laerte. Dar el, cel atât de 
răbdător, divinul Odiseu, meşter în vicleşuguri, cuceritor de 
cetăţi, erou al tuturor timpurilor şi al tuturor vârstelor, 
nemuritorul, arcaşul invincibil, minte labirintică, el se afla peste 
tot, ca şi cum ar fi fost sufletul acelei insule, ca şi cum vântul ar 
fi fost respiraţia lui, ca şi cum ar fi lăsat urme misterioase în 
colbul de pe uliţe. 

Erau doar nişte fantezii ale unor tineri naivi ca noi şi, totuşi, 
atât de puternice, atât de sugestive încât au lăsat urme adânci, 
senzaţii capabile să rămână vii toată viaţa şi să ne condiţioneze 
viitorul. Ne gândeam în clipele acelea la băieţii de vârsta 
noastră care-şi petreceau serile în vreun club, dansând twist şi 
ne simţeam nişte alintaţi ai destinului, preferaţi ai zeilor, mândri 
că înduram foamea şi neajunsurile de tot felul pentru a dobândi 
acea familiaritate profundă şi curată cu cânturile lui Homer, cu 
povestirile lui Herodot şi ale lui Tucidide, cu vaietul de suferinţă 
al lui Oedip, al lui Ajax, al lui Prometeu. 

În ultimele cinci zile de dinaintea îmbarcării pentru drumul de 
întoarcere, am trăit doar cu pâine şi cu stafidele pe care un 
domn milostiv ni le dăruise la Patras: cinci kilograme. Dulceaţa 
lor devenise aproape insuportabilă, dar era o adevărată bombă 
calorică datorită căreia aveam energia necesară pentru a ne 
continua călătoria. Am stat cu totul în Grecia douăzeci şi cinci de 
zile, lăsându-ne bărbile să crească în voie şi slăbind fiecare 
dintre noi câte trei-patru kilograme. Înainte de a ne îmbarca la 
Pireu pe Apollonia am trecut prin Plaka pe la prăvălia aceea şi 
mi-am cheltuit ultimii bani ca să cumpăr butonii de argint cu 
bufnița Atenei (îi mai am şi acum) şi un ac de păr cu filigran 
pentru mama. Şi, totuşi, cea mai frumoasă întâlnire avea să vină 
abia acum. 


Ne aflam la proră privind coasta care se oferea încet privirilor 
noastre, minunata privelişte grecească, puzderia de insule, 
promontorii, golfuri, maluri stâncoase, vârfuri de munte parcă 
suspendate deasupra mării, cu piscurile purtând semnele 
zăpezii, mari nori albi prin care răzbăteau mănunchiuri de raze 
ale soarelui; visam la spaghetele fierbinţi de acasă, după patru 
săptămâni de supă de fasole, de pâine cu brânză, de supe la 
pachet, când se apropie de noi un domn, mic de statură, cu un 
aer iscoditor, îmbrăcat într-un costum albastru impecabil croit şi 
purtând la butoniera reverului o gardenie proaspătă. 

— Sunteţi italieni? ne întrebă el. 

— Da, răspunsei, venim din provincia Modena. 

— Eram în stare să pariez. Şi aţi fost în Grecia? 

— Sigur că da. Suntem studenţi la filologie clasică şi doream 
să vizităm toate locurile istorice. Am început să depănăm lunga 
listă a locurilor pe care le vizitaserăm, a muzeelor, a siturilor 
arheologice, a templelor, a palatelor miceniene, a sanctuarelor 
din afara oraşelor, a oracolelor, a fântânilor sacre, a râurilor şi a 
lacurilor, a câmpurilor de bătălie. Ne privea uimit, parcă surprins 
şi cucerit de entuziasmul nostru. S-a prezentat: se numea 
Kostas Stavropoulos, după care ne-a prezentat şi soţiei sale, 
doamna Alexandra, o femeie foarte frumoasă, mai înaltă decât 
el şi deosebit de elegantă. Vorbea în continuare ca şi cum noi 
am fi putut înţelege la perfectie greaca modernă, făcându-ne o 
mulţime de complimente. În seara aceea ne-au invitat să cinăm 
la masa lor de pe puntea de clasa întâi şi noi ne-am îmbrăcat cu 
singura pereche de jeans mai curaţi şi cu ultimul tricou care 
arăta rezonabil, ne-am bărbierit, ne-am spălat pe cap şi am 
făcut duş: arătam destul de curăţei, aş putea zice chiar că 
făceam o figură frumoasă, aşa bronzaţi, supli şi bine făcuţi. In 
plus, faptul că puteam şedea la o masă cu o mulţime de 
tacâmuri şi de pahare scânteietoare, cu şervete de un alb 
orbitor, alegând meniul, ni se părea un privilegiu nemaipomenit 
al destinului. 

— Uitaţi-vă, spuse domnul Stavropoulos, arătând înspre 
tovarăşii săi de călătorie, oamenii aceia vă bârfeau astăzi. „la 
uitaţi-vă la ăia, ce urât arată, ce neobrăzaţi sunt cu pantalonii 
rupţi în fund şi la genunchi, cu părul lung şi neraşi... n-ar trebui 


lăsaţi să se amestece cu ceilalţi pasageri, locul lor ar fi sub 
punte, împreună cu personalul de serviciu.” 

— Aşa va să zică! a exclamat prietenul meu, destul de iritat. 

— Atunci, eu le-am spus: „Pun pariu că sunt nişte băieţi 
cumsecade, aproape sigur studenţi, pariez că ştiu greaca veche 
şi latina şi cunosc Grecia mult mai mult şi mult mai bine decât o 
cunoaşteţi voi”. lată de ce am vrut să vă cunosc. Aveam 
dreptate eu, iar ei vorbeau de pe pereţi. Sunteţi nişte băieţi de 
toată isprava şi mă bucur tare mult că v-am întâlnit. 

l-am invitat la noi acasă, în Italia, şi le-am vorbit despre 
părinţii mei care erau de aceeaşi vârstă cu ei şi au venit. De 
atunci, s-a născut o prietenie minunată, o afecţiune sinceră şi 
profundă, o familiaritate totală: în anul următor ne-au găzduit pe 
toţi opt câţi eram în casa lor din Atena: ne întorceam dintr-o 
călătorie în Orient cu un jeep american cumpărat de la un 
talcioc şi recondiționat după opt luni de muncă neostoită. Cei 
care erau cu noi au devenit şi ei prietenii lor pentru totdeauna. 

Kostas era pentru noi ca un filosof antic şi-l ascultam 
fermecaţi: era un Socrate al nostru, un Platon, un Epicur. Fuma 
nişte ţigări foarte aromate şi elegante care se numeau Sante 
(„pentru că nu fac rău, sunt din tutun veritabil”) şi, pe pachetul 
roşu, aveau poza unei femei frumoase cu părul lung, gen Rita 
Hayworth, care fuma voluptuos cu un ţigaret negru. 

Soţia sa, Alexandra, avea un căţel lăţos, Moreno, şi o pisică, 
Gilda, iar Kostas trebuia să-şi plimbe câinele ca să-şi facă 
nevoile prin parc de două ori pe zi. Cât timp am stat la ei, 
noaptea dormeam pe jos în sufragerie, unul lângă altul pe 
saltele pneumatice, dar cu cearşafuri curate, iar seara mâncam 
toţi împreună în jurul unei mese mari, rotunde, salată 
grecească, mezedes, suvlakia şi tot felul de alte bunătăţi, cu un 
retsina spumos de la gheaţă pe care el îl numea „sampanize”. 

Nu aveau copii, el era funcţionar la primărie, iar ea se ocupa 
de treburile casnice ajutată de o menajeră. Alexandra se trăgea 
dintr-o familie înstărită şi era obişnuită să trăiască bine: 
întotdeauna bine dispusă, întotdeauna simpatică, arătând 
mereu minunat, parfumată, proaspăt coafată. 

— Sunt oameni care îşi cumpără o maşină de lux, spunea 
Kostas, şi trăiesc ca nişte păduchi ca s-o întreţină. Eu am 


preferat o soţie de lux (voia să spună prin asta „de mare clasă”) 
şi mă descurc şi fără maşină. 

Filosofia aceea astfel simplificată, elementară, dar bazată şi 
pe lecturi de bună calitate, asociată cu toate slăbiciunile mic- 
burgheze sau chiar provinciale, cu un umor sănătos, plin de 
accente levantine şi de gust italian pentru frumos şi pentru 
plăcut, făceau din el un bărbat cu un farmec irezistibil. 

Eu am devenit în scurt timp preferatul lor. Ţineau la mine ca 
la copilul lor şi se mândreau cu succesele mele de student şi 
mai apoi cu reuşitele din profesie. Oful lui Kostas era cariera sa 
neîmplinită de cântăreţ de operă pentru care în tinereţe venise 
chiar în Italia pentru a lua lecţii de canto la Scala. Era rudă cu un 
faimos dirijor care, însă, nu îl ajutase cu nimic. 

— Pentru că era arogant, plin de el, poate chiar homosexual, 
spunea, cu accentul lui grecesc şi prin acea bănuială de 
sodomie i se părea că îi adusese cea mai aspră condamnare 
pentru care nu mai putea exista niciun fel de recurs. 

Totuşi, continua să cânte, pentru prieteni sau la manifestări 
de binefacere. O dată a cântat chiar la teatrul lui Irod Atticus şi 
noi eram cu toţii acolo şi palmele ni se înroşiseră de atâtea 
aplauze. 

— Pot să cânt şi în Paiaţțe, spunea fără a îndrăzni să continue, 
chiar mai bine decât Mario Lanza. 

N-am avut niciodată posibilitatea să aflu dacă era adevărat. 
Poate că nu era, dar nouă ne plăcea să credem că prietenul 
nostru, Kostas, putea să scoată nişte acute mai înalte decât 
Mario Lanza. 

Discutam pe tot felul de teme: politică, arta vorbirii şi retorică, 
literatură veche şi modernă şi el era un interlocutor pasionat. O 
dată, apropo de Apologia lui Socrate şi de faimosul „cocoş 
pentru Esculap”, am început o discuţie despre cum se spunea 
„COoCcoş” în greaca veche: eu susţineam ”a/ektryon”, el „alektor"; 
amândoi aveam dreptate, dar, oricum, era o controversă 
interesantă. În ce priveşte politica, era de partea lui Papandreu 
chiar şi de pe vremea dictaturii coloneilor şi aceasta îl costase 
avansarea în carieră. Mai mult, îl mutaseră, spunea el, „la beci”, 
adică în birourile de la subsol ale primăriei. Dar, în greceşte, 


cuvântul avea o nuanţă de îngropăciune, ca şi cum prietenul 
nostru ar fi fost îngropat acolo de viu. 

De fiecare dată când sosea o scrisoare de la el, era un prilej 
de bucurie. Pe hârtia cu antet era bufnița Atenei şi inscripţia: 
„Dimos Athinon”, „Primăria Atenei”, dar mie îmi plăcea s-o 
interpretez ca „Poporul Atenei”, de parcă mi-ar fi scris Pericle 
sau Temistocle. Nu avea, desigur, stofa unor asemenea eroi aşa 
că opoziţia sa politică era surdă şi, în orice caz, calmă, dar, 
când, la 17 septembrie 1973, coloneii au ordonat asedierea 
universităţii ocupate de studenţi, eu mă aflam acolo şi am 
asistat la un spectacol extraordinar. 

Avea un nepot, fiu al unui frate sau al unei surori, nu-mi mai 
amintesc prea bine, un băiat tare frumos care se numea 
Konstantinos, dar toţi îl strigau ca pe unchiul său, Kostas, şi care 
a fost amestecat în acele evenimente. Îşi salvase un prieten 
rănit, ducându-l în siguranţă peste acoperişurile oraşului şi, când 
se întorsese acasă murdar, cu hainele rupte şi asudat, părinţii 
care erau „de dreapta, foarte de dreapta”, săriseră cu gura pe 
el, făcându-l comunist, nenorocit, aducător de ruşine şi 
disperare asupra lor. Kostas, care era şi el de faţă, s-a ridicat în 
picioare şi, vorbind atât de rar încât am reuşit să înţeleg şi eu 
foarte bine, i-a spus: 

— Părinţii tăi nu sunt demni de tine. Te-ai comportat ca un 
erou şi noi am fi fericiţi şi mândri dacă ai vrea să vii să trăieşti 
împreună cu noi. 

Relaţiile noastre au continuat fără întrerupere de atunci 
încoace şi au înregistrat evenimente vesele sau triste ca ale 
oricărei existenţe omeneşti. Am fost la ei în vizită după ce m-am 
căsătorit, împreună cu soţia mea, aflată în primele luni de 
sarcină şi ea a simţit pentru prima oară, chiar pe acropole, 
mişcarea fetiţei în pântecul său. Am sărbătorit împreună cu ei 
Paştele ortodox şi, când au început să se audă pocnetele de 
petarde şi focurile de artificii din noaptea de înviere, soţia mea o 
simţea pe micuță tresărind în uter la fiecare zgomot violent, aşa 
încât ne temeam să nu nască mai devreme decât era prevăzut. 
Am plecat, promițând că ne vom întoarce cât de curând, dar am 
lăsat să treacă mulţi, prea mulţi ani: căsătoria, diferite obligaţii, 


cariera, călătorii de tot felul. Apoi, naşterea copiilor mei. Apoi 
moartea tatălui meu. 

Vorbeam destul de des la telefon, le scriam, povestindu-le tot 
ceea ce se întâmpla mai interesant, ce mai făceau ceilalţi 
prieteni, până când, într-o zi, mi-a spus că Alexandra avea o 
tumoră, i se făcuse o mastectomie totală şi se afla sub un 
tratament chimioterapeutic sever. S-a stins din viaţă doi ani mai 
târziu, după o suferinţă îngrozitoare şi prietenul meu, Kostas, 
ne-a comunicat, mie şi familiei mele, vestea morţii ei printr-o 
scrisoare care părea elogiul adus unei matroane din antichitate: 
cuvinte simple şi emoţionante, exprimând o incredibilă nobleţe 
sufletească. La sfârşit, a adăugat: „Când un bărbat îşi pierde 
tovarăşa de viaţă, ar trebui să moară şi el”. 

Timp de doi ani n-am mai avut veşti de la el, până când 
editorul meu grec m-a invitat la Atena şi în alte locuri din Grecia 
pentru lansarea unuia dintre romanele mele. Prima dintre 
aceste întâlniri era programată la o cină în unul dintre cele mai 
bune restaurante ale Atenei, cu siguranţă cel cu vederea cea 
mai bună din moment ce prin marele perete din sticlă de la etaj 
se putea vedea exact Partenonul. Mi se părea o ocazie foarte 
frumoasă şi l-am rugat pe ofiţerul de presă, o fată încântătoare, 
poliglotă, pe nume Angheliki, să-i telefoneze domnului 
Stavropoulos pentru a-l invita la restaurantul Dyonisios, de sub 
acropole, pentru că îl aştepta acolo o mare surpriză. Lui îi 
plăceau tare mult aceste ieşiri în lume, punându-se la patru ace, 
dându-se cu cel mai bun parfum al său, punându-şi la rever 
gardenia proaspătă pe care o ţinea întotdeauna în frigider. După 
aceea, ar fi venit surpriza: l-aş fi îmbrăţişat şi i-aş fi oferit cartea 
mea tradusă în limba greacă cu cea mai frumoasă dedicație pe 
care aş fi putut s-o scriu. 

Îndată ce am coborât din avion am întrebat-o pe fată dacă 
dăduse telefon şi care era răspunsul domnului Stavropoulos. 
Tânăra lăsă capul în jos. 

— Ce este, Angheliki? Nu l-ai găsit? 

— Nu, l-am găsit, doar că... 

— Ce este? 

Îi spusese: „îmi pare rău, domnişoară, că nu pot accepta 
invitaţia dumneavoastră şi mi-ar fi făcut plăcere să iau parte la 


cina aceea şi să descopăr despre ce surpriză este vorba, dar, să 
vedeţi, sunt pe moarte şi înţelegeţi...”. Am rămas mut în timp ce 
fata murmura, însoţindu-mă până la maşină: 

— Îmi pare rău... îmi pare tare rău... 

Până a doua zi, programul meu era foarte încărcat: interviuri, 
prezentări, întâlnirii cu librarii... dar am cerut ca înainte de orice 
să fiu dus în Odos Larisis 20, ca să-l văd pe domnul 
Stavropoulos, cea mai importantă persoană pentru mine din 
toată Grecia. 

Aveam un nod în gât pe când îmi apropiam degetul de 
butonul soneriei: revedeam imagini de la toate vizitele mele pe 
strada aceea, de când ajunsesem pentru prima oară acolo, la 
douăzeci şi unu de ani. Copacii din mica grădină crescuseră 
destul de mult, dar erau tot prăfuiţi şi cam firavi: nu mai exista 
barul din colţ iar cel care vindea retsina la pahar lăsase locul 
unui florar. Mai era încă rădăcina ieşită din pământ pe care 
Moreno o alegea neapărat ca să-şi facă nevoile şi chiar şi pubela 
de gunoi stătea în acelaşi loc. 

Când am ieşit din lift m-a întâmpinat o doamnă cam de 
patruzeci de ani, corpolentă şi cu părul blond şi rar care a 
bolborosit câteva cuvinte într-o greacă de care eram sigur că nu 
era limba ei maternă. El era în pat, cu televizorul deschis pe un 
canal italienesc. Slab, istovit, dar arăta ca scos din cutie. Era 
îmbrăcat într-o pijama de un albastru deschis cu gulerul 
bleumarin şi când l-am îmbrăţişat, cu lacrimi în ochi, am simţit 
că mirosea a aceeaşi colonie franţuzească. 

Minţise; nu era pe moarte, dar nici nu mai avea speranţă de 
însănătoşire pentru că nu se putea deplasa fără ajutorul 
persoanei care îl ajuta, un albanez din Gijirocaster. Işi dădu 
seama că eram emoţionat şi mă bătu de mai multe ori cu palma 
pe spate. Mă simţeam prost la gândul că, de cine ştie când, era 
singur, fără nimeni cu care să poată schimba o vorbă. Am văzut, 
însă, că pe noptiera de lângă pat avea felicitarea mea de 
Crăciun şi un pachet de ţigări americane uşoare. 

— Nu-ţi face bine să fumezi, i-am spus. 

— Nu. Dar nici rău. Ba chiar, pentru că în clipe din astea 
plăcerea este mai mare decât răul pe care mi-l fac, dat fiind că 


răul este generalizat, aş putea zice că-mi fac chiar bine. Ţie, 
însă, care eşti tânăr şi sănătos, ti-ar face rău. 

— Văd că nu ţi-ai pierdut gustul pentru filosofie. 

— Nu, dar nu este vorba despre o alegere liberă. Când ai 
pierdut gustul pentru tot restul lucrurilor, filosofia este tot ceea 
ce îţi mai rămâne. 

— In afară de ţigări. 

Zâmbi. Mi-a oferit una şi-şi aprinse una şi el. 

— Dacă aş locui aici, i-am spus, aş veni să te văd în fiecare zi 
şi ne-am simţi bine împreună. 

Am scos dintr-un buzunar cartea care-mi apăruse şi i-am 
întins-o. 

— Totuşi, măcar asta ţi-ar putea ţine tovărăşie. Poţi să citeşti? 

— Greu. Corpul este o maşină: vine un moment în care totul 
este făcut bucăţi. Când cineva ajunge ca mine, ar trebui să 
moară. 

Se vedea bine că gândul neputinței sale, a totalei dependențe 
de alţii îl chinuia. 

— N-aş mai putea nici măcar să cânt, adăugă, nici chiar dacă 
aş vrea. 

Ca şi cum ar mai fi fost nevoie s-o spună. 

— Cum se face că te afli la Atena? întrebă. Ah... adăugă 
imediat, cartea... Ai să te mai întorci aici? 

— Da, pentru că mă documentez pentru a scrie un mic studiu 
despre vechii atenieni. 

— Un gând ambițios, dar bine faci: sunt prea mulţi indivizi 
care scriu numai prostii. Mi-ar plăcea să te ajut. 

— Ce bine ar fi! 

— Aşadar, o să mai vii să mă vezi? 

— De fiecare dată când voi avea drum prin Atena. 

— Mă întreb dacă vei reuşi să termini studiul înainte ca eu să 
mor. 

— N-am impresia că eşti într-o situaţie atât de disperată. Ai 
nevoie doar să începi din nou să cugetți, să discuţi, să vorbeşti 
cu cineva. Am să-ţi trimit fiecare capitol, înregistrat pe bandă, 
ca să nu faci niciun efort să-l citeşti. Şi, de fiecare dată când mă 
voi întoarce, vom discuta despre ce ţi-am trimis. Sau o să-ți 
telefonez. 


Mi-am luat rămas bun de la el cu ochii umezi, pentru că, de 
fapt, nu ştiam dacă-l voi mai revedea vreodată. 


MITUL 


Istoria atenienilor începe de la mit. A fost nevoie de multe 
secole ca să se nască un Tucidide pentru a impune regulile după 
care trebuie scrisă istoria. Înainte de aceasta, oamenii din 
Atena, la fel ca în toată lumea şi în toate timpurile, depănau 
despre propriile origini poveşti destul de asemănătoare cu 
basmele; dar nu era vorba despre nişte relatări inventate ex 
novo: erau reflectări ale unor adevăruri parţiale, deformate şi 
îndepărtate în timp, de fapt de nerecuperat, transmise prin viu 
grai din generaţie în generaţie, aflându-se aproape sigur în 
cântece şi în balade. Şi, în aceste poveşti, la originea tuturor 
lucrurilor se afla o zeiţă care, de altfel era totuna cu cetatea, dat 
fiind că purta, practic, acelaşi nume: Atena. Este un nume 
străvechi, nu grecesc, după cum indică silaba de la sfârşit -na, 
un sufix pe care-l găsim, de exemplu, la numele etrusce (Vipina, 
Rasenna, Fufluna) şi la numele şi mai vechi ale unor aşezări 
pregreceşti ca Mykenai, Micene, capitala mitică a lui Perseu, 
Atreu şi Agamemnon. 

Zeița se născuse fără a fi fost nevoie de un pântece de mamă, 
rod al unei stranii paternităţi virginale: ieşise, de fapt, înarmată 
până în dinţi din capul lui Zeus, după cum se vede din unele 
picturi pe vase de lut ars, o imagine ţeapănă şi ciudată, după 
ce-i provocase tatălui său o îndelungată şi insuportabilă durere 
de cap, rezolvată în cele din urmă de Hefaistos, zeul fierar, care- 
i crăpase ţeasta lui Zeus cu o lovitură năprasnică de măciucă. 
Hefaistos, însă, a cerut destul de curând plata pentru intervenţia 
sa de „chirurgie craniană”, cerând-o de soţie pe Atena. 

Zeus consimţise, dar, pentru că Hefaistos era urât, şchiop şi 
gângav, i-a permis fiicei sale să se apere singură şi, dacă era în 
stare, să-l respingă. Este un amănunt interesant deoarece 
constituie un fel de recunoaştere a liberei alegeri a unei femei în 
materie de căsătorie. Aşadar, Hefaistos se aruncă asupra fetei şi 


ceea ce trebuia să fie o împreunare amoroasă se transformă 
într-o încăierare. Atât era de excitat zeul, încât şi-a slobozit 
sămânţa numai atingând-o pe fată şi sămânţa aceasta a căzut 
pe pământ. Pentru că, însă, aşa cum spune Homer, niciodată 
sămânţa unui zeu nu s-a pierdut în van, pământul a zămislit o 
fiinţă şi a scos-o la lumină în răstimpul sorocit. 

Atena a luat în grija sa copilul, l-a ascuns într-o ladă pe care a 
încredinţat-o spre păstrare fiicelor lui Cecrops, primul rege al 
Atenei, poruncindu-le să n-o deschidă pentru niciun motiv; dar 
fetele n-au rezistat ispitei şi, îndată ce zeiţa s-a îndepărtat, au 
deschis lada, scoțând la iveală o creatură stranie: un copil cu 
coadă de şarpe. După o altă versiune a mitului, însă, în ladă se 
afla un şarpe uriaş care îl păzea pe copil şi s-a năpustit asupra 
tinerelor. In orice caz, atât de mare a fost spaima şi surpriza, 
încât fetele s-au aruncat de pe stânca acropolei şi au murit. 

Copilul a primit numele de Erihtonius şi avea să devină într-o 
zi regele Atenei. Numele Erihtonius conţine în el conceptele de 
„discordie” şi de „pământ” şi este posibil ca de aici să se fi 
născut legenda zeului Hefaistos care, luptându-se cu Atena, şi-a 
răspândit sămânţa în pământ, în plus, şarpele este şi el un 
animal htonic, adică subpământean, deoarece se credea că-şi 
petrece iarna sub pământ. In templul Erehteion care se înălța pe 
acropole şi păstra relicvele celor mai vechi origini ale oraşului, 
se afla un şarpe căruia i se aduceau ofrande votive. 

Popoarele antice, şi grecii în special, nu aveau o teologie 
rigidă şi nici dogme ale credinţei: poveştile despre religia lor 
erau într-o continuă evoluţie şi transformare, adaptându-se la 
schimbările intervenite în societate şi la cerinţele politicii şi ale 
economiei. 

Povestea lui Erihtonius este printre cele mai clasice şi 
semnificaţia sa cea mai profundă, prezentă în Biblie, în Epopeea 
lui Ghilgameş şi într-o mulţime de alte poveşti din toate 
timpurile şi din toate culturile, este aceea că omul nu poate 
pătrunde cu privirea în misterele zeilor, altfel îl aşteaptă 
moartea sau pedepse îngrozitoare cum ar fi orbirea sau 
metamorfoze înspăimântătoare. 

Şi totuşi, chiar şi la aceste teribile interdicții existau excepţii 
pentru  iniţiaţii în culte secrete specifice, denumite chiar 


„mistere”; şi nu este, desigur, o întâmplare faptul că în multe 
dintre scenele care ne-au parvenit de la misterele antice apare 
deseori un coş acoperit cu un văl sau o ladă ferecată pe care 
iniţiaţii se pregătesc s-o deschidă. 

Atena, deci, prin prezenţa unui copil care îi era din punct de 
vedere moral, chiar dacă nu şi trupesc, fiu, se lega strâns de 
oraşul său; dar legătura devine mult mai profundă când, sub 
domnia lui Erihtonius (după alţii Erehteius, dar cei doi regi sunt 
deseori confundați), zeiţa se luptă cu Poseidon, fratele lui Zeus 
şi stăpânul mărilor, pentru stăpânirea asupra Aticii. Urma să 
învingă acela care ar fi făcut locuitorilor cel mai frumos dar. 
Atunci, Poseidon a lovit pământul cu tridentul său şi făcu să iasă 
la iveală calul, animal fermecat, de neînvins la alergare, 
puternic în bătălii. Dar Atena a făcut ceva mai bun: a bătut în 
pământ cu lancea sa şi a făcut să încolţească o mică plantă cu 
frunze de argint care a dat curând nişte mici şi neînsemnate 
boabe de culoare închisă. 

Era măslinul: planta cea mai nobilă dintre toate cele care 
cresc pe malurile Mediteranei. Modestă şi răbdătoare, rezistentă 
la secetă, în stare să încolţească de mii de ori după ce a fost 
distrusă de foc, dar, mai ales, darnică; lemnul său este tare şi 
dens ca flerul, astfel încât la origine din el se sculptau imaginile 
zeilor (misterioasele xoana), iar din fructele sale unul dintre cele 
mai preţioase produse de pe pământ: uleiul de măsline pe care 
anticii îl folosea ca aliment cu o ridicată valoare nutritivă, ca un 
tonic pentru muşchii atleţilor şi ai războinicilor, ca un 
combustibil pentru a ilumina casele oamenilor şi templele zeilor. 

Învingătoare a ieşit Atena, conform aprecierii locuitorilor şi, de 
atunci, sanctuarul său a apărut pe culmea cea mai înaltă a 
oraşului, cea pe care vechii micenieni o numeau asty, iar grecii 
din epocile următoare akropolis. Ea a fost aceea care a făcut ca 
acropola să devină inexpugnabilă, îngrămădind unul peste altul 
blocuri uriaşe de piatră (unul dintre ele a căzut pe drum, chiar în 
timp ce era transportat, dând naştere Licabetului). De acolo nu 
putea s-o mai izgonească nimeni. In virtutea acelui dar, 
atenianul, când îşi pregătea mâncarea cu uleiul de măsline sau 
când îşi ungea cu el braţele înaintea unei încercări decisive, 


simţea că intră cumva în comuniune cu zeiţa, primind de la ea 
forţă şi înţelepciune. 

Ce se ascunde în spatele unor legende atât de meşteşugit 
create şi complexe? Cheia enigmei se află, probabil, în acea 
perioadă, în mare parte necunoscută, care se întinde între 
sfârşitul perioadei miceniene şi începutul epocii clasice. Încă nu 
este clar ce a putut provoca în jurul secolului al XII-lea î.Hr. 
prăbuşirea puternicelor fortărețe de la Micene, Tirint, Argos, 
Pilos, Gla, Orcomenos. Grecii păstrau vag amintirea unei invazii 
mitice pe care o numeau „întoarcerea Heracilizilor” şi, până nu 
cu mulţi ani în urmă, prăbuşirea era atribuită invaziei dorienilor, 
un popor de limbă greacă, devenit mai târziu putere dominantă 
în Peloponez, dar astăzi nu mai suntem chiar atât de siguri de 
acest lucru. Mulţi cred că nu a existat nici o invazie pentru că nu 
s-a găsit nici o urmă a ei, chiar dacă palatele au fost arse, 
cetăţile jefuite şi o întreagă civilizaţie a dispărut. 

Cu toate acestea, nu peste tot lucrurile au mers astfel: Atena, 
în special, pare să nu fi suferit episoade traumatizante, existând 
o anumită continuitate a trecutului. Se pare că acelaşi lucru s-ar 
putea spune despre unele localităţi de pe insula Eubeea şi 
despre arii periferice cum este Ciprul. Totuşi, schimbări radicale 
s-au petrecut şi tocmai acele cetăţi-fortăreţe, acropolele, au 
devenit simboluri ale transformărilor: în timp ce, în epoca 
miceniană, ele găzduiau palatele regilor, în perioada următoare 
au devenit reşedinţe ale zeilor, găzduind temple şi sanctuare. 
Cecrops, Erihtonius, Erehteios şi, după aceea, Egeu şi Teseu, 
protagonistul poveştii cretane a Minotaurului, au fost, probabil, 
regii micenieni care au domnit într-un palat ale cărui urme s-au 
găsit pe acropola Atenei, datând din epoca de bronz. Este 
posibil ca zeiţa care a primit ulterior numele de Atena să fi fost 
protectoarea lor şi probabil că statuia sa era venerată în vreun 
sanctuar din interiorul reşedinţei regale. Dispărând regii 
respectivi, dispărând şi palatul micenian, ea a rămas divinitatea 
ocrotitoare care s-a identificat mai întâi cu stânca şi, mai târziu, 
cu oraşul. 

l-am menţionat puţin mai devreme pe Egeu şi pe Teseu care 
sunt, (mai ales Teseu) cei mai faimoşi dintre regii atenieni din 
perioada cea mai veche. De fapt, Teseu a fost eroul naţional al 


poporului Atenei şi al Aticii şi protagonist al unui foarte bogat 
ciclu epic, doar ca faimă şi prestigiu situat în urma celor 
douăsprezece munci ale lui Hercule. Versiunea cea mai 
răspândită a legendei povesteşte că tatăl său, Egeu, întorcându- 
se de la Delfi, a vrut să treacă prin Trezene, o aşezare nu prea 
depărtată de Atena, pe țărmurile golfului Saronicos, pentru a se 
sfătui cu Piteos care domnea peste oraş; acesta l-a îmbătat şi, 
apoi, i-a adus-o în pat pe fiica sa, Ectra. A doua zi, Egeu a 
plecat, dar i-a lăsat Ectrei sabia şi sandalele sale, ascunzându-le 
sub un bolovan uriaş. Dacă ea ar fi născut un copil al său, l-ar fi 
putut recunoaşte într-o zi după sabie şi după sandale. 

Fiul lui s-a născut, luând numele de Teseu şi încă de mic şi-a 
arătat îndrăzneala. Intr-adevăr, când Hercule s-a dus în vizită la 
Piteos, şi-a scos pielea de leu, punând-o pe un scaun, iar băiatul 
a luat în mână o secure şi s-a aruncat asupra ei vrând să taie 
capul fiarei. La numai şaisprezece ani, a găsit, la îndemnul 
mamei sale, bolovanul, l-a ridicat şi, luând sabia şi sandalele 
tatălui său, a pornit către Atena. Pe drum, a trecut printr-o 
mulţime de primejdii cărora a trebuit să le facă faţă, înfruntând 
şi ucigând animale înfricoşătoare ca scroafa din Krommyon, 
tâlhari şi ucigaşi nemiloşi ca Procust şi Pytokamptes, iar la 
încheierea călătoriei a capturat viu temutul taur din Creta care 
pustia regiunea Maratonului şi l-a oferit ca ofrandă lui Apollo. 

Când, în cele din urmă, a ajuns la Atena a fost primit de 
populaţie cu onoruri deosebite; regina Medeea, însă, furioasă 
pentru că descoperise cine era cu adevărat tânărul, l-a convins 
pe Egeu să-l invite la palat pentru ca, astfel, să-l poată otrăvi. 
Dar, tocmai când Teseu îşi apropia de buze cupa cu otravă, 
Egeu şi-a recunoscut sabia şi sandalele şi, cu o lovitură a mâinii, 
i-a aruncat pe jos cupa strigând: „Nu bea, fiul meu!” 

Medeea s-a sinucis şi Teseu şi-a regăsit tatăl, dar deja o altă 
încercare îl aştepta: trebuia să ridice ancora şi să pornească 
spre Creta, cu pânze negre în semn de doliu, împreună cu zece 
băieţi şi zece fete care trebuiau oferiţi ca hrană Minotaurului, 
monstrul mâncător de oameni, ca tribut anual pe care Atena 
trebuia să-l plătească pentru că Egeu pusese să fie ucis Minos, 
regele Cretei. 


Creatura aceea înfiorătoare era consecinţa răzbunării lui 
Poseidon, zeul mării, împotriva lui Minos care-l jignise. Zeul o 
făcuse pe regina Pasifae să-şi iasă din minţi şi să se 
îndrăgostească de un taur. Pasiunea femeii ajunsese într-un 
asemenea grad, încât l-a pus pe marele arhitect atenian Dedal 
să-i construiască o vacă asemănătoare întru totul unui animal 
viu, ca să se ascundă în interiorul ei şi să fie fecundată de taur. 
Dintr-o asemenea împreunare perversă se născuse Minotaurul 
şi, dacă Dedal fusese părtaş, prin măiestria lui, la acea iubire 
monstruoasă, a trebuit să găsească un mijloc de a ascunde şi 
urmările acesteia. A construit în acest scop labirintul în care a 
fost ascuns Minotaurul. Ajuns în Creta, Teseu o face pe Ariadna 
să se îndrăgostească de el şi prinţesa îi dă faimosul fir datorită 
căruia a putut găsi drumul prin labirint după ce a ucis 
Minotaurul. 

Acestea sunt elemente tipice ale naraţiunii populare: prinţesa 
care se îndrăgosteşte de un tânăr războinic, duşman al tatălui 
ei, monstrul antropofag, soluţia ingenioasă inventată pentru a 
regăsi calea cea dreaptă într-o situaţie imposibilă; ele pot fi 
găsite în orice basm al copilăriei noastre. Si totuşi, episodul 
acesta ne îndrumă către o perioadă, amintită ulterior de 
Tucidide, în care Creta domina marea şi, probabil, Atena 
miceniană se afla într-o stare de supuşenie, nevoită să trimită 
ostatici regelui unei insule în care riturile religioase având în 
centru taurul ca animal totemic, poate simbol al fertilităţii, au 
lăsat pe de o parte mărturii arheologice impresionante, iar pe de 
altă parte au dat naştere unor poveşti înspăimântătoare demne 
de o fantezie dezlănţuită. 

Este aproape imposibil pentru un om aparţinând civilizaţiei 
occidentale moderne, marcată profund de religia ebraică şi 
creştină, să înţeleagă o religie care putea atribui divinității cele 
mai ruşinoase fapte, cum ar fi scoaterea din minţi a unei femei 
pentru a o face să se împreuneze carnal cu un taur. Dar trebuie 
să ţinem seama de faptul că religia antică era dominată mai 
ales de obsesia reproducerii şi că toate formele de pierdere a 
controlului, fie în cadrul sexualităţii orgiastice, fie prin beţia 
datorată vinului, erau atribuite zeilor; în unele ceremonii 
religioase, erau purtate în cadrul procesiunilor falusuri enorme 


din lemn, exact aşa cum noi purtăm imagini ale Fecioarei sau 
ale sfinţilor, iar la Atena, ca în oricare altă cetate grecească, la 
fiecare colţ de stradă, se poate spune, se înălţau imagini ale lui 
Dionysos, numite erme, formate dintr-un bust al zeului fixat pe o 
coloană scundă din care ieşea un falus în erecţie, fără ca 
aceasta să fie pentru cineva motiv de indignare. 

Dar să ne întoarcem la mitul Minotaurului, deosebit de 
interesant pentru că include printre personajele sale principale 
nu mai puţin de doi atenieni: eroul Teseu, fiul lui Egeu, şi Dedal, 
formidabilul arhitect. Lui îi erau atribuite numeroase invenţii, 
printre care aceea a unor veritabili „roboţi”: statui în stare să 
meargă şi să se mişte. El a fost acela care a construit labirintul, 
fiind după aceea închis în el împreună cu fiul său, Icar, pentru a 
nu destăinui nimănui secretul itinerarului spre ieşire. Dar Dedal 
a construit din pene de pasăre şi ceară două perechi de aripi 
pentru sine şi pentru fiul său, luându-şi zborul cu ajutorul lor. 
Ceea ce a urmat se cunoaşte: Icar a zburat la o înălţime prea 
mare nerespectând sfatul părintelui său, căldura soarelui a topit 
ceara cu care erau fixate împreună penele şi el s-a prăbuşit în 
mare. 

Mai puţin cunoscută este continuarea acestui episod, al cărui 
deznodământ se petrece în Italia. Conform uneia dintre versiuni, 
Dedal a aterizat pe acropola din Cuma, în apropiere de capul 
Miseno şi acolo a dăruit aripile templului lui Apollo. A încercat de 
mai multe ori să reprezinte în friza de aur a sanctuarului 
tragedia fiului său, dar, de fiecare dată, mâna s-a dovedit a fi 
neputincioasă. După o altă versiune, însă, Dedal a aterizat în 
Sicilia, în apropierea unui oraş pe nume Kamikos, locuit de 
poporul sicanilor, supuşi ai bunului rege Kokalos. Acesta i-a ieşit 
în întâmpinare, oferindu-i găzduire, iar Dedal, ca să-şi arate 
recunoştinţa, i-a construit o cetate imposibil de cucerit. Minos nu 
putu suporta o asemenea ofensă şi, aflând unde se refugiase 
arhitectul său, a pregătit o expediţie cu care a debarcat în Sicilia 
şi a pus sub asediu Kamikos. Kokalos a fost, însă, mai viclean: 
prefăcându-se că dorea să ajungă la o înţelegere cu regele 
cretan, l-a invitat să vină la palatul său şi l-a lăsat în grija 
iscusitelor sale fiice care l-au dezbrăcat, l-au cufundat într-o baie 
frumos mirositoare şi apoi l-au ucis cu mare uşurinţă. 


Cretanii, furioşi din cauza asasinării regelui lor, au organizat o 
altă expediţie şi au asediat din nou Kamikos, dar fortăreaţa 
inexpugnabilă construită după planurile lui Dedal a rezistat la 
toate atacurile. Atunci, descurajaţi, ei au renunţat la asediu şi, 
retrăgându-se într-un loc potrivit de pe coastă, au întemeiat 
acolo un oraş căruia i-au pus numele de Eraclea Minoa. 

Această poveste atât de plină de culoare apare ca un 
exemplu tipic de valorificare a unui mit străvechi într-o epocă 
ulterioară, în scop de propagandă, o practică destul de 
obişnuită, de exemplu, în Atena din al VI-lea şi, mai ales, din al 
V-lea secol î.Hr. Mecanismul era următorul: când oraşul dorea să 
stabilească raporturi politice şi economice cu o putere care nu 
făcea parte din lumea elenică, răspândea versiunea unuia dintre 
ciclurile sale cele mai importante în care această comunitate era 
într-un fel oarecare implicată. Acest lucru dădea satisfacţie 
etniei autohtone care, în felul acesta, simţea că face parte din 
patrimoniul cultural al unei civilizaţii mult mai prestigioase, 
favoriza contactele dintre greci şi indigeni şi punea bazele unei 
eventuale apariţii a sanctuarelor extraurbane (ca acela de la 
Segesta, de exemplu, sau cel de la Era, la gurile de vărsare ale 
râului Sele) care deveneau locuri de întâlnire şi de schimburi 
economice între neguţătorii atenieni şi populaţiile locale. 

Aici, însă, lucrurile stau puţin altfel: în anii '30, marele 
arheolog Paolo Orsi a început să exploreze versanţii unui munte 
de la nord-est de Agrigento, în valea lui Platani (râu numit în 
antichitate Halykos), un masiv izolat de calcar pe care se afla un 
sat cu două mii de suflete: Sant'Angelo Muxaro. De prea mult 
timp, pe piaţa de antichităţi din Agrigento se vindeau obiecte de 
origine clandestină - a căror provenienţă era chiar Sant'Angelo - 
şi trebuia să se pună capăt hemoragiei acestor mărturii 
arheologice care erau sortite dispariţiei. Orsi a început să 
efectueze săpături sistematice pe povârnişurile muntelui şi a 
făcut o descoperire răsunătoare: o necropolă cu morminte 
princiare săpate în rocă sub forma tipică de tholos, adică având 
cupolă ogivală, întâlnită la cele mai faimoase morminte ale 
regilor din Micene. 

Obiectele funerare, foarte bogate, aminteau în anumite 
privinţe civilizaţia miceniană. În unul dintre morminte au fost 


găsite patru căni de aur masiv decorate în relief cu figuri de 
animale şi două inele în greutate de aproape 50 de grame 
fiecare, ce au ieşit la iveală în timpul lucrărilor agricole de pe 
ogoarele din vecinătate. Unele dintre aceste morminte au fost 
datate în secolele XIII-XII î.Hr., fiind, astfel, contemporane 
civilizaţiei miceniene; celelalte erau mai recente, dar temele 
iconografice, întâlnite atât pe căni cât şi pe inele, aminteau fără 
niciun dubiu de motivele stilistice ale lumii miceniene chiar şi 
atunci când datau din secolele VIII-VII î.Hr. Era vorba, evident, 
de întârzieri culturale tipice pentru zonele periferice ale unei 
anumite culturi, dar erau, în orice caz, semnul unei rădăcini 
îndepărtate şi foarte profunde care lega acel loc de lumea 
egeeană. In acest moment, însă, cele mai avansate metode de 
interpretare în materie de mit se află în faţa unei revizuiri 
impresionante, aproape că s-ar putea spune a unei confirmări 
directe, dar mult mai îndepărtată în timp, fapt care impune o 
datare anterioară a întregului mecanism interpretativ. 

Cum a luat naştere, atunci, această poveste? Ce se află în 
spatele unei atât de complexe şi de ramificate relatări? A 
răspunde într-o manieră clară şi, mai ales, convingătoare, 
rămâne o misiune dificilă, dacă nu chiar temerară, dar s-ar 
putea, eventual, determina un anumit itinerar ideologic. 

Mitul Minotaurului provine, foarte probabil, de la complexul 
manifestărilor de cult şi al ritualurilor care, în insula Creta şi în 
religia minoică avea ca bază taurul: ne amintim cu toţii 
minunatele fresce de la Cnossos în care se pot vedea tineri şi 
fete pe jumătate goi călărind pe tauri puternici, cu coarne mari 
şi cu pielea pătată, surprinşi în momentul unei înfruntări 
furioase: un tip de „corridă” şi un tip de contact fizic între om 
(sau femeie!) şi taur care s-ar putea să fi dat naştere unor 
legende ca saga despre Minotaur. In acelaşi fel, cuvântul 
„labirint”, de origine preindo-europeană, interpretat de obicei ca 
„palat al unei /abrys”, adică al securii cu două tăişuri, pe de o 
parte ar deriva de la amintirea marilor construcţii ale palatelor 
minoice, pe de altă parte ar fi creat ideea că era o structură 
misterioasă şi incredibil de complexă, astfel încât acela care s-ar 
fi aventurat acolo n-ar mai fi găsit niciodată calea de întoarcere. 
Un loc fantastic, de un succes incredibil, care traversează 


treizeci şi cinci de secole de istorie, până când se materializează 
în înfricoşătoarea parabolă a lui Stephen King, transpusă în 
imagini de Stanley Kubrik în Shining. 

„Dedal” înseamnă „meşter” şi probabil că este personificarea 
extraordinarei capacități creatoare a meseriașilor şi a 
tehnicienilor atenieni: este greu să ne gândim la un personaj 
care ar fi existat în realitate pentru ca, după aceea, să fie 
transformat în legendă, tocmai pentru că numele indică funcţia 
şi acest lucru este tipic pentru o construcţie mitică în 
integralitatea ei. Ar fi ca şi cum autorul //iadei s-ar numi 
„Poetul”, ca şi cum meşterul care a făcut vasul de la Dipy/on s- 
ar numi „Olarul”. 

Cât despre Teseu, un adevărat erou naţional al atenienilor, 
discuţia este alta: aici nu este vorba doar despre mit, este vorba 
despre epică, o modalitate de expresie diferită şi mai complexă 
care coincide, de multe ori, cu modul în care, în fazele arhaice 
ale culturii lor, popoarele îşi scriu propria istorie. Scopul nu este 
acela de a spune ceea ce s-a întâmplat în realitate, ci de a 
propune nişte modele de comportament pentru clasele 
conducătoare şi a construi o imagine de prestigiu cu care să se 
prezinte în lume. 

Continuarea de mai târziu a mitului cretan cu Dedal care se 
adăposteşte în Sicilia sau la Cuma aparţin fără îndoială unor 
epoci mai recente şi probabil că sunt contemporane cu primele 
faze ale colonizării greceşti din zona Mediteranei. In perioada 
aceea, între secolele al VIll-lea şi al VII-lea î.Hr., mulţi tineri din 
diferite regiuni ale Greciei şi-au părăsit oraşele pentru a-şi căuta 
norocul în Occident: în Sicilia, Italia, Africa, Corsica, Galia şi 
Spania unde au întemeiat aşezări care au dăinuit timp de 
milenii. Aceşti emigranţi, lăsând în urmă tot ceea ce aveau mai 
scump, patria, familia, sentimentele, şi-au luat cu ei miturile şi 
tradiţiile, le-au adaptat la noile pământuri făcând ca aceste 
locuri să le devină mai familiare, mai puţin barbare şi străine. 
Poate tocmai de aceea, chiar într-o asemenea perioadă au fost 
transcrise poemele homerice care până atunci fuseseră 
transmise doar oral în infinite şi variate versiuni în funcţie de 
talentul şi de inspiraţia poeţilor şi cântăreților populari. 


Desigur, dacă, aşa cum cred unii, Kamikos este Sant'Angelo 
Muxaro, se poate ca în acel loc şi într-un mod oarecare să se fi 
produs între miturile epocilor arhaice şi cele din epocile mai 
recente un fel de sudură al cărei tipar, însă, nu mai este, în mod 
curios, atenian, ci doric, în imediata apropiere se află Agrigento, 
oraş supus faţă de Gela, aceasta fiind la rândul său colonie 
rodhiano-cretană. lată, prin urmare, că se explică direcţia pe 
care s-a deplasat un mit cretan ca acela al lui Minos. 

Mai rămân, totuşi, semne de întrebare: de ce, oare, coloniştii 
ar fi răspândit printre indigeni o poveste în care tocmai ei pierd 
şi sunt batjocoriţi? Şi de ce chiar în locul acela? Poate că 
epilogul poveştii era, la început, altul şi tocmai prezenţa 
ateniană în Sicilia, la sfârşitul secolului al V-lea a dus la 
modificarea lui. In vremea aceea, după cum vom vedea mai 
târziu, metropola atică se afla angrenată în cel mai mare efort 
de război împotriva doricei Siracuza şi căuta să încheie alianţe 
cu popoarele indigene din Sicilia, ca sicanii şi elimii. Nu era 
nimic ciudat în faptul că noul final al poveştii le dădea satisfacţie 
indigenilor care trăiau pe stânca de la Kamikos. Miturile puteau 
să fie de folos şi ele în câştigarea unui război sau a unei păci 
favorabile. 

Dar mormintele de tipul tho/os? Dar cănile şi inelele din aur 
de factură miceniană? Aici este mai greu să ne pronunţăm, dar 
se poate avansa o posibilă interpretare: când colonii dorici s-au 
instalat în zona aceea şi în special în apropiere de Agrigento, se 
poate să fi intrat destul de curând în contact cu fortăreaţa 
şicană care domina coasta şi accesul spre valea râului Platani- 
Halykos pentru a stabili cu locuitorii raporturi de bună 
vecinătate şi iată, prin urmare, apariţia unei versiuni a mitului în 
care cetatea şicană este, nici mai mult nici mai puţin, opera 
aceluiaşi arhitect care proiectase cea mai complicată şi mai 
îndrăzneață construcţie din toate timpurile: labirintul din Creta. 
Abia în etapa a doua, în timpul pătrunderii ateniene în Sicilia, 
mitul ar fi urmat un alt curs care îi mulțumea pe indigeni şi 
hotăra înfrângerea şi moartea invadatorului cretan. 

Marele ciclu epic atenian rămâne, aşadar, fără îndoială, cel al 
lui Teseu, învingător asupra Minotaurului şi a altor mulţi monştri, 
întruchipări ale celor mai violente forţe ale naturii. Lui Teseu, ca 


şi lui Hercule, îi erau atribuite multe iubiri, printre care şi aceea 
cu o amazoană pe nume Antiopa. A cucerit-o în timpul unei 
aventuri în Pontul Euxin sau, după o altă tradiţie, a invitat-o pe 
corabia sa şi, după aceea, a ridicat ancora. Atunci, amazoanele 
au pornit într-o expediţie, au traversat Bosforul cimerian 
îngheţat şi au năvălit dinspre nord asupra Atenei dând o bătălie 
înverşunată, dar, după multe alte peripeții, au fost nevoite să se 
retragă. Încă din epoca respectivă se puteau vedea în afara 
zidurilor cetăţii mormintele celor căzuţi în acea înfruntare epică. 
De la Antiope (după alţii de la o altă amazoană pe nume 
Ippolita) Teseu a avut un fiu căruia i-a dat numele de Ippolit şi, 
la moartea Antiopei, s-a recăsătorit cu o tânără pe nume Fedra, 
sora Ariadnei, mult mai tânără decât el. 

Fedra, însă, s-a îndrăgostit destul de repede de Ippolit, acesta 
fiind aproximativ de vârsta ei, după ce-l privise de mai multe ori 
pe când se antrena, gol, în palestră, şi i-a trimis tânărului nişte 
mesaje pe deplin elocvente. Dar Ippolit, insensibil faţă de 
atracţia sexului, prefera să se ocupe de artele marţiale ca 
vânătoarea şi cursele de care, fiind, în plus, îngrozit la gândul că 
şi-ar fi putut trăda tatăl cu mama vitregă. Respinsă, Fedra a fost 
cuprinsă de remuşcări şi de ruşine; neputând suporta ideea că 
Ippolit ar fi putut dezvălui tuturor încercările ei de a-l cuceri, 
disperată, s-a spânzurat în apartamentele sale, dar nu înainte 
de a lăsa un mesaj scris în care spunea că se sinucisese pentru 
că nu mai suporta ruşinea de a fi fost violată de către lppolit. 
Furios, Teseu, l-a certat pe fiul său, l-a izgonit din palat, nevrând 
să ia în seamă încercările tânărului de a se dezvinovâăţi şi, 
cerând ajutorul lui Poseidon, a aruncat asupra tânărului un 
blestem. Zeul mării care, conform altor versiuni ale mitului, era 
adevăratul tată al lui Teseu, îi făcuse favoarea de a-i îndeplini 
trei dorinţe, aceasta fiind ultima. Teseu nu s-a gândit la urmările 
furiei sale: în clipele acelea, el nu dorea altceva decât să-şi 
răzbune onoarea pătată de suveran, soţ şi tată, ci voia să fie 
pedepsită ceea ce considera el ca fiind cea mai ruşinoasă dintre 
trădări. 

Ippolit a fugit în carul său tras de nişte bidivii focoşi, disperat, 
în lacrimi, de-a lungul țărmului mării, când, dintr-o dată, ieşit din 
adâncurile apelor, a apărut un monstru înspăimântător. Speriaţi, 


caii au pornit într-o cursă nebunească. Carul nu mai putea fi 
condus pe direcţia cea bună şi una dintre roţi s-a împiedicat de 
un bolovan, sfărâmându-se, după care s-a răsturnat şi carul. 
Ippolit, cu hăţurile legate la brâu, a fost târât de caii scăpaţi de 
sub control peste stâncile cu muchii ascuţite; când animalele s- 
au oprit, sleite de puteri, corpul tânărului era sfârtecat, iar 
sângele i se răspândise peste tot. Până la urmă, Teseu a aflat 
adevărul, dar de-acum era prea târziu: răzbunarea aceea oarbă 
îl lăsase fără urmaşi. 

Ultimele întâmplări din viaţa sa au fost nişte aventuri 
nebuneşti sau absurde: ajuns la vârsta de cincizeci de ani, s-a 
îndrăgostit de Elena care era doar o copilă şi s-a hotărât s-o 
răpească. A ajuns la o înţelegere cu prietenul său, Piritoo, regele 
lapiţilor, populaţie de războinici din neamul tesalienilor (locuind 
pe un teritoriu care se învecina cu acela al centaurilor). 
Împreună vor încerca s-o răpească pe Elena, după care aveau s- 
o tragă la sorţi şi cel care o câştiga urma s-o ia de soţie. Cel care 
pierdea, însă, trebuia să-şi ajute prietenul să-şi găsească o 
mireasă la fel de frumoasă. După ce au ajuns la o asemenea 
înţelegere, au trecut la fapte: cei doi războinici au răpit-o pe fată 
care a fost câştigată prin tragere la sorţi de Teseu şi acesta a 
ascuns-o la Afidne, un sătuc din Atica. Dar, îndată după aceea, 
Piritoo i-a cerut prietenului său să respecte înţelegerea şi i-a 
dezvăluit numele femeii pe care voia s-o răpească, un nume 
care făcea ca tuturor sângele să le îngheţe în vine: Persefona, 
soţia lui Hades şi regina întunecatului tărâm al morţilor. 

Cei doi au ajuns la gura de vărsare a Acheronului, apele 
tulburi din mlaştina Styxului şi de acolo au coborât în infern. Dar 
fuseseră prea îndrăzneţi: Piritoo a fost ucis de câinele Cerber, 
Teseu a fost prins şi înlănţuit într-o prăpastie. În absenţa sa, un 
şef atenian, Menesteu, a îndemnat la revoltă poporul şi s-a 
proclamat rege după ce o înapoiase pe Elena fraţilor săi, Castor 
şi Pollux care veniseră în fruntea unei armate pentru a o elibera. 
Atena riscase să sufere ea mai întâi soarta Troiei! Şi totuşi, lui 
Menesteu îi fusese suficient s-o vadă pe Elena, chiar şi pentru 
scurt timp, ca să se îndrăgostească nebuneşte de ea: când avea 
să vină momentul în care ea să devină mireasa unuia dintre 
regii aheeni, voia să se numere şi el printre pretendenți. 


Hercule a fost acela care l-a eliberat pe Teseu dar trecuse 
mult timp şi eroul atenian s-a retras într-un exil trist în insula 
Skiros, aflată sub cârmuirea regelui Licomed. Se povesteşte că, 
într-o zi, în timp ce se plimba pe faleza abruptă de la malul 
mării, a călcat alături şi s-a prăbuşit de la înălţime zdrobindu-se 
de stânci. În acelaşi fel a murit şi fiul său, Ippolit. Alţii spun, însă, 
că el i-ar fi cerut ajutor regelui ca să se întoarcă la Atena şi că 
Licomed, nevrând să se pună rău cu Menesteu, i-a dat un brânci 
şi l-a aruncat de pe stânci. 

Nimeni nu-şi mai amintea acum de el la Atena pentru că 
oamenii au memoria scurtă, dar, la multe secole după aceea, 
când atenienii dădeau piept la Maraton cu armata persanilor 
invadatori, se spune că fantoma sa apărea în toiul nopţii pentru 
a-i încuraja pe soldaţi să lupte din răsputeri. La şaptesprezece 
ani după aceea, aşa cum vom vedea puţin mai încolo, un oracol 
din Delfi a cerut ca osemintele lui să fie aduse la Atena şi 
comandantul flotei, Cimon, erou din războiul împotriva 
persanilor, a debarcat la Skiros, o insulă locuită de o populaţie 
primitivă şi refractară, dolopii, care au refuzat să colaboreze în 
vreun fel cu atenienii. Cimon a luat cu forţa insula sub controlul 
său şi i-a supus pe dolopi după care a început să caute locul 
unde era îngropat Teseu, până când, într-o zi, a văzut un vultur 
care scurma cu ghearele pe un deal. Gândindu-se că era un 
semn din partea zeilor, a dat ordin să se sape exact în locul 
acela: a ieşit, astfel, la iveală mormântul unui războinic foarte 
înalt de statură, înarmat cu o lance şi cu o sabie de bronz. 
Osemintele războinicului, identificate fără dubii ca fiind ale lui 
Teseu, au fost dezgropate, transportate la bordul navei-amiral şi 
aduse cu mari onoruri la Atena unde au fost depuse într-un 
sanctuar care a fost dedicat eroului şi a primit numele de 
Teseion. 

XXX 

Rolul atenienilor în epopeea troiană a fost destul de şters şi 
lucrul acesta este important dacă ne gândim că prima „ediţie 
critică” a poemelor homerice a fost alcătuită chiar la Atena, pe 
la sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr., în timpul domniei tiranului 
Pisistrate, un om extraordinar, de o mare înţelepciune politică, 
civilă şi militară. Cu ocazia aceea, ar fi fost uşor de introdus în 


Iliada, un pasaj în care Atenei să-i fie atribuit un rol de o mult 
mai mare importanţă. In poem, însă, contingentul atenian este 
modest, condus de Menesteu, fiul lui Peteos care nu s-a 
remarcat cu nimic, decât, poate, prin faptul că şi-a atras 
susţinerea poporului în timp ce Teseu era departe de patrie, 
participând la disperata aventură a răpirii Persefonei. În unele 
ediţii el este considerat rege, dar, în realitate, Homer nu-l 
pomeneşte niciodată ca atare. 

Sunt, totuşi, interesante două amănunte: primul dintre ele 
este că atenienii s-au aflat alături de luptătorii de la Salamina, 
conduşi de Ajax Telamon. Această colaborare în sine ar putea 
apărea ca normală, dat fiind că insula Salamina este foarte 
aproape de Atena, dar mai poate fi vorba şi despre o angajare 
treptată, evident ulterioară marii bătălii din anul 480 î.Hr. în 
care atenienii i-au învins pe persani chiar în apele Salaminei, 
după ce pe insulă îşi găsiseră refugiu ca fugari toţi locuitorii 
oraşului lor. In acelaşi fragment (//ijada, vv. 546-49), este evocat 
mitul legat de originile dinastiei ateniene şi de rolul Atenei ca 
protectoare a oraşului: 


Și cei care aveau Atena, oraş bine construit, 
popor al măreţului Erehteu pe care Atena într-o vreme 
l-a crescut, fiica lui Zeus l-a scos din pământul roditor 
şi l-a depus în Atena în bogatul său templu. 


Menesteu a murit în războiul Troiei, dar fiii lui s-au întors şi au 
domnit asupra Atenei. 


11 lanuarie 1999 


De Crăciun i-am trimis lui Kostas Stovropoulos caseta cu 
primul capitol al cărții împreună cu o felicitare şi cu o cutie de 
pişcoturi. Se dă în vânt după ele şi este unul dintre puținele 
lucruri pe care le poate mânca fără probleme. 

L-am revăzut ieri, profitând de o escală de şase ore la Glifada, 
în aşteptarea cursei cu care trebuia să plec la Cairo. L-am găsit 
în aceeaşi stare, dar cu câteva linii de febră mai mult, poate din 
cauza unei gripe. În orice caz, capitolul îi plăcuse şi era, mai 
ales, interesat de subiect. 

— Care fragmente ti-au plăcut mai mult? îl întrebai. 

— Cel cu stânca aceea mare, căzută asupra Atenei, din care 
s-a format mai târziu Licabetul. g 

— Este o întâmplare destul de obişnuită, îi răspunsei. In Italia, 
în regiunile de la poalele Alpilor, sunt multe asemenea stânci 
mobile, târâte de ghetari, care au ajuns în mijlocul câmpiei după 
ultima glaciațiune. Ími amintesc de una asemănătoare, aflată 
într-un echilibru destul de instabil la jumătatea povârnişului unui 
munte de pe lângă Vicenza, amenințând să se prăvălească 
asupra unui sat. Se spune că Fecioara ar fi oprit-o în loc şi 
călătorului i se arată chiar şi urma mâinii ei rămase pe stâncă în 
momentul acela. În acest caz, divinitatea opreşte stânca din 
drumul ei în loc s-o lase să cadă: mecanismul este acelaşi, dar 
invers. Şi în Sicilia, la Aci Trezza, există aşa-numiţii faraoni care 
ar fi nişte stânci aruncate de Polifem asupra corabiei lui Ulisse. 

— Da, dar pe mine nu mă interesa acel aspect, continuă 
Kostas. Eu am încercat să-mi imaginez scena: tânăra divinitate 
care dă drumul la vale unei asemenea mase enorme de piatră şi 
noi, ca să ne urcăm pe ea, trebuie să folosim telefericul. Zeii 
făceau totul de proporții grandioase. 

— Şi erau şi ei nişte fiinţe cu... greutate. Îţi aminteşti cartea a 
V-a din Iliada? Când Atena se urcă în carul de luptă alături de 
Diomede, carul scârțâie din toate încheieturile din cauza 
greutății uriaşe, „Scârțăi carul sub aşa de mare greutate”. lar 
Ares este lovit de lancea lui Diomede şi cade, acoperind cu 


trupul său şapte iugări de pământ, cam un hectar şi jumătate. 
După mine, lucrurile stau cam aşa: aceea era mărimea lor 
naturală, iar dacă voiau să treacă neobservați luau dimensiuni 
omeneşti, dar greutatea rămânea aceeaşi. lată de ce carul lui 
Diomede scârțâia aşa de tare. 

— Asta-i o imagine poetică, nu-i aşa, Kostas? 

— Sigur că da, poezia. Şi duelul cu Poseidon, dăruirea 
măslinului... şi acestea sunt lucruri foarte poetice. 

— Da, dar duelul poate că a avut loc cu adevărat. Atena este, 
probabil, o zeiță foarte veche, premiceniană, Poseidon este un 
zeu masculin, ajuns la noi prin indo-europeni: a trebuit să lupte 
din greu ca s-o alunge de pe acropole. 

— Si a pierdut. _ 

— Aşa este. Bărbații pierd întotdeauna, orice ar face. In 
antichitate, cele mai venerate sanctuare erau ale divinităților 
feminine şi chiar şi astăzi, credincioşii vin în primul rând în 
sanctuarele dedicate Madonei: la Lourdes, Fatima, Medjugorje. 
Și atunci? 

— Povestea amazoanelor care traversează Bosforul cimerian 
pe gheață, ca Aleksandr Nevski împotriva cavalerilor teutoni... 
fantastic. Am impresia că le şi văd: dacă închid ochii le pot 
vedea. Gândeşte-te ce scenă! 

— Cineva probabil că a văzut o asemenea scenă. Cel care a 
răspândit acel mit a văzut călăreți în armuri înaintând pe marea 
de Azov acoperită de un strat gros de gheață. 

— Şi amazoanele? Tu chiar crezi în amazoane? 

— În Asia centrală au fost descoperite morminte ale unor 
femei războinice... se spune că Alexandru al Macedoniei a 
întâlnit unele la est de marea Caspică. 

Kostas rămase tăcut o vreme, ca şi cum ar fi ascultat sirena 
unei ambulante. 

— Ştii ceva? întrebă el la un moment dat. 

— Ce? 

— După părerea mea, amazoanele reprezintă un fel de teamă 
ancestrală pe care grecii o aveau față de femei. Atena însăşi 
iese înarmată până în dinţi din țeasta crăpată a lui Zeus... asta 
nu-ți spune nimic? 


— Poate. Asta imi aduce aminte de o pictură pe care am 
văzut-o pe o cupă din Muzeul de la Monaco. Ahile o străpunge 
cu lancea pe Pentesilea, regina amazoanelor, pe când ea 
încearcă să-l seducă. 

— Le era frică. Işi aprinse o țigară, trăgând adânc fumul în 
piept. Da, altă explicație nu poate fi. 

— Dar, după părerea ta, de ce? 

— Pentru că îşi aminteau de matriarhat, când bărbaţii se 
băteau pe viaţă şi pe moarte între ei, pentru ca învingătorul să 
se împreuneze cu zeița mamă şi regină, iar mai târziu, să fie 
sacrificat şi el. Işi aminteau de aceasta într-un mod inconştient, 
ancestral. De aceea considerau dragostea pentru femei drept un 
fel de boală periculoasă. 

N-am spus nimic pentru că eram obişnuit cu afirmaţiile lui 
întotdeauna ferme şi nu întotdeauna susținute de argumente, 
dar îmi făcea, în orice caz, plăcere că se arăta interesat de o 
asemenea discuție, de un subiect oarecare, oricare ar fi fost el. 
Am luat şi eu o țigară din pachetul său şi am aprins-o de la 
tigara lui. 

— Şi, după aceea? întrebai din nou. 

— Coborârea lui Teseu şi a lui Piritoo în Infern ca s-o răpească 
pe Persefona. 

— Catabasis. Aşa se spune pe greceşte, nu? 

— Aşa este. Şi toţi au preluat un asemenea tip de aventură, în 
special voi, italienii: Vergilius, Dante Alighieri; dar noi, grecii, am 
inventat-o. Ca şi toate celelalte, de altfel. 

— Şi acest motiv al coborârii în Infern cum îl interpretezi? 

— Noi, grecii, am încercat să exorcizăm toate spaimele 
ancestrale, am încercat să vaccinăm oamenii împotriva fricii 
care-i asaltează de când au devenit conştienţi că există, că s-au 
născut... şi că trebuie să moară. Aşa că strămoşii noştri i-au 
trimis ca exploratori în lumea cealaltă pe eroii săi: Teseu, 
Piritoo, Hercule, Ulisse care evocă umbrele morților la fel ca un 
şaman. Ei au încercat să şi descrie lumea aceea. Te temi mai 
puțin de un lucru pe care-l cunoşti, nu crezi? Mai întâi eroii şi 
după aceea, la mult timp după aceea, filosofii. Dar n-a fost 
acelaşi lucru... Mai mult, a fost ceva păgubitor... Filosofii i-au 
pregătit pe greci ca să accepte creştinismul. 


— Si n-a fost, cumva, un lucru bun? 

A ridicat brusc bărbia într-un gest tipic de negatie. 

— Disperare existențială. Nu mai rămânea nimic de cercetat: 
exploraseră chiar şi domeniul inconştientului: uite, chiar şi 
amazoanele. Oedip care-şi ucide tatăl şi se însoară cu mama sa, 
Medeea, care-şi ucide copiii pentru a-l pedepsi pe soțul infidel. 
Nu mai rămânea altceva decât disperarea existenţială: musca 
închisă într-un vas care se ciocneşte de pereti până îşi cauzează 
singură moartea. Credinţa nu inseamnă, oare, stingerea luminii? 
Nu este, oare, renunțarea la rațiune? 

— Nu ştiu. Existența lui Dumnezeu poate fi un rezultat 
speculativ rațional, nu crezi? Toma din Aquino, de exemplu, 
îmbină foarte bine credinţa cu raţiunea. 

— Pură manipulare a gândirii aristelice. 

— Practici un naționalism intelectual. Nu aceasta este 
modalitatea de a susține o discuție. 

— Ştiu la ce te gândeşti: că noi, grecii de astăzi, noi atenienii, 
nu avem nimic în comun cu cei de atunci. Suntem o țară mică şi 
încă nu suficient dezvoltată, dar greşeşti. Am pornit la drum 
înaintea tuturor celorlalți. De aceea ne-am aşezat şi aşteptăm... 
de secole la hotarele întunericului. Aşteptăm şi atât. Cât despre 
tehnologie, nu-i nimic, ea este bună doar pentru a construi 
jucării, cea mai mare parte dintre ele fiind periculoase. 

— Totuşi, anticii au visat şi ei să creeze tehnologie. Gândeşte- 
te la Dedal: zborul omului, ingineria avansată, robotica. 

— Aşa este. Și au prevăzut la ce se va ajunge. Icar se apropie 
prea mult de soare şi se prăbuşeşte. Phaeton conduce carul 
Soarelui şi se prăbuşeşte. Surorile sale il plâng deznădăjduite şi 
sunt transformate în plopi, iar lacrimile lor devin picături de 
chihlimbar. 

Se auzea din nou vaietul sirenei unei ambulante, dar mult mai 
înăbuşit, ca un fel de plânset mocnit. 

EI s-a rezemat mai bine pe pernă şi a închis ochii. Am aşteptat 
să ațipească şi am ieşit fără să fac nici cel mai mic zgomot. 


LEGIUITORUL 


Se cunosc nouă dintre regii care au domnit la Atena şi, la fel 
ca la Roma, ei sunt amintirea perioadei arhaice care ar trebui să 
coincidă cu perioada miceniană, încheiată în secolul al XII-lea. 
Despre ceea ce se întâmplă după aceea nu ştim prea multe, de 
fapt trebuie să ne bazăm pe puţinele mărturii arheologice şi, dat 
fiind că Atena, la fel ca Roma, a continuat să existe peste 
secole, iată că oraşul modern acoperă prin extinderea sa, cu 
mulţimea de blocuri îngrămădite unele peste altele, memoria 
propriului trecut. Ceea ce se ştie cu siguranţă este că monarhiile 
au intrat în criză încă de la sfârşitul epocii miceniene. Se vede 
bine din poemele homerice: Ulisse rătăceşte ani întregi înainte 
de a se întoarce acasă şi, când ajunge la palatul său, îl găseşte 
invadat de nobili care se înfruptă din cămările sale şi-i fac curte 
soţiei. Acelaşi Ulisse, când ajunge în insula feacienilor, găseşte 
acolo un rege, Alcinou, înconjurat de un sfat al bătrânilor, cu 
puteri consultative, dar poate că şi de control. 

Ildomeneu din Creta este nevoit să-şi părăsească insula; 
Diomede din Argos descoperă că s-a urzit o conspirație 
împotriva lui, având-o în frunte chiar pe soţia sa, Egialea; 
Agamemnon este ucis de soţie şi de amantul acesteia în propriul 
palat; Menelau rătăceşte şi el ani buni înainte de a se întoarce în 
patrie. Sunt semne de criză şi de decadenţă care poate că erau 
consecinţa unei perioade de expansiune exagerată. Într-un 
asemenea decor, se poate remarca în orice caz ascensiunea 
marilor crescători de animale şi proprietari de pământuri care îl 
pun sub tutelă pe rege sau încearcă să-l lipsească de autoritate. 

Desigur, nu toate monarhiile au dispărut; când evenimentele 
din istoria grecilor au început să iasă la lumină, adică pe la 
jumătatea secolului al VIll-lea, putem constata că unele dintre 
ele au supravieţuit: la Argos, de exemplu, era un rege, iar la 
Sparta chiar doi, o ciudăţenie instituţională pe care nimeni nu a 


reuşit s-o explice până acum într-un mod convingător. Regi erau 
şi în colonii: ca la Cirene, deşi coloniştii veneau din Thera care, 
cu siguranţă, nu era un regat. Într-un anumit sens, un rege 
exista şi la Atena: unul dintre cei nouă magistrați care poate că 
într-o epocă arhaică formau guvernul cetăţii şi se numeau 
arhonti („cei care comandă”) avea titlul de basileus, adică rege. 

Cetatea avea instituţii foarte asemănătoare cu acelea din alte 
poleis greceşti: puterea se afla în mâinile aristocraților care 
făceau parte din Consiliu şi din rândul lor se alegeau organele 
de conducere cum ar fi Colegiul celor nouă arhonţi şi adunarea 
compusă din foşti magistrați, numită Areopag, căreia îi revenea 
controlul asupra vieţii politice a cetăţii. Toţi aceştia erau 
proprietarii terenurilor relativ fertile care produceau mai ales 
ulei şi vin (grâul nu se cultiva aproape deloc şi era adus din 
afară). Pe terenurile mai sărace se creşteau oi şi capre şi se 
practica apicultura, producându-se o miere destul de căutată, 
fiind de o calitate excepţională. Pădurile, cândva întinse atât pe 
continent cât şi pe insule, fuseseră în mare parte defrişate 
pentru a crea terenuri agricole sau pentru a folosi lemnul fie la 
construcţia caselor, fie pentru construirea corăbiilor, dar aceasta 
a dus la apariţia unor fenomene masive de eroziune care 
făcuseră ca suprafeţele utile pentru agricultură să fie şi mai 
restrânse. În insula Eubeea, chiar la nord de Atica, două oraşe, 
Chalcis şi Eretria, au purtat ani întregi un război foarte sângeros 
pentru a pune stăpânire pe singura câmpie cât de cât roditoare 
din peninsulă, câteva zeci de hectare în total, adică suprafaţa 
medie a unei ferme americane de azi din Midwest. 

Micii proprietari sufereau de foame: înconjurați de marile 
proprietăţi, nu puteau rezista într-o concurenţă cu acestea şi 
erau nevoiţi să se îndatoreze pentru a cumpăra sămânță sau un 
animal de muncă. Dobânzile la împrumuturi erau de camătă: 
sută la sută şi chiar mai mult. 

Dacă mai apărea o ploaie cu grindină, o secetă îndelungată 
sau un îngheţ târziu, sărmanul ţăran nu mai reuşea să-şi 
plătească datoriile. Cine nu plătea, devenea sclavul celui de la 
care se împrumutase. Aşa era legea. 

Erau vremuri grele: nu exista niciun fel de organizare pentru 
apărarea celor slabi, nici o formă de solidaritate între cei săraci. 


Fiecare se gândea doar la el însuşi şi nici aşa nu făcea faţă. 
Când tensiunile sociale au devenit de nesuportat, supapa de 
salvare era, ca întotdeauna, emigrarea şi aceasta se făcea într- 
un mod cu totul deosebit: era consultat oracolul din Delfi care-l 
indica pe „oecista” (oikistes), adică întemeietorul, cel care ar fi 
trebuit să conducă expediţia şi să stabilească locul în care 
trebuia întemeiată colonia. După aceea, era ales prin tragere la 
sorţi un bărbat necăsătorit din fiecare familie destinată să facă 
parte din colonie, se pregătea o expediţie şi tinerii plecau la 
drum ca să caute dincolo de mare un nou pământ pe care să 
întemeieze o nouă cetate. Le era strict interzis să se întoarcă 
înainte de cinci ani în cazul în care nu reuşeau să-şi facă un rost 
pe pământul cel nou. 

Atenienii au fondat şi ei colonii, cele mai vechii fiind în Asia 
Mică, pe coasta din dreptul Aticii; una dintre ele, Milet, a fost 
multă vreme cea mai bogată, prosperă şi civilizată cetate din 
toată lumea cunoscută. Dar problemele rămăseseră 
nerezolvate: către sfârşitul secolului al VIl-lea, situaţia era pe 
cale să devină explozivă. Aristocraţii aveau un comportament 
dispreţuitor, arogant. Mânari de faptul că se trăgeau din eroi 
recunoscuţi sau aveau chiar origine semidivină, primiseră ca 
îndatorire exclusivă apărarea naţiunii şi luptau călare sau, 
câteodată, în care de luptă, acestea fiind de-acum depăşite, dar 
se bucurau încă de un prestigiu uriaş, fiind adevărate estrade 
mobile pe care nobilul apărea strălucitor în armura sa, cu capul 
acoperit de coiful cu creastă, cu scutul împodobit cu simbolurile 
heraldice ale familiei. Purtau părul lung adunat într-un fel de 
conci în vârful capului, servind şi ca perniţă amortizoare pentru 
a suporta mai uşor greutatea coifului. Când mergeau cu capul 
descoperit îşi parfumau pletele cu esente rare şi le împodobeau 
cu ace de păr care aveau măciulia de forma unei lăcuste din 
aur. Pretindeau ca toată lumea să le aducă omagii şi daruri şi-şi 
consolidau puterea prin alianţe matrimoniale în interiorul 
propriului lor clan (ghenos) sau cu alte clanuri de prestigiu. 

Ghenos (rădăcina ghen- indică naşterea, generaţia, legătura 
de sânge) era baza puterii aristocraților şi în cadrul ei şeful 
clanului administra justiţia, rezolva neînțelegerile, punea la cale 
căsătoriile, decidea linia politică în privinţa raporturilor cu alte 


ghenos sau cu statul pe care, de fapt, ei îl controlau în totalitate. 
Fiecare ghenos avea un străbun erou (strămoşul familiei 
dominante) căruia i se consacra un cult într-un mic templu votiv 
(heroon). Şi totuşi statul exista şi avea propriile instituţii politice, 
religioase, administrative, militare numai că era condiţionat 
aproape complet de echilibrele de putere dintre capii marilor 
familii. 

Celelalte clase sociale erau cea a micilor proprietari funciari 
care îşi cultivau fiecare pământul şi vindeau ceea ce produceau 
în pieţele din oraşe sau prin satele Aticii şi cea a pălmaşilor, 
aproape întotdeauna fără vreo avere, care munceau cu ziua şi 
nu aveau nici o putere contractuală: „oameni fără nici o 
valoare” cum îi defineşte Homer. Pescarii de pe țărm făceau şi 
ei parte din proletariat şi condiţia lor socială era destul de 
asemănătoare cu aceea a muncitorilor zilieri. Evident, sclavii nu 
contau: erau o marfă care se vindea şi se cumpăra, slujeau în 
case şi munceau pe câmp, în ateliere, în mine şi în cariere. 
Nivelul lor de trai depindea doar de condiţiile economice şi de 
bunăvoința celui care îi avea în proprietate. Dar, se pare că, în 
general, erau trataţi omeneşte. 

O asemenea situaţie socială nu putea dura prea mult timp 
fără a se ajunge la limita unei rupturi şi aşa s-a şi întâmplat. Au 
izbucnit dezordini şi răzmeriţe în oraşe şi la sate, până când 
clasele stăpânitoare s-au convins că trebuiau să cedeze şi ele 
câte ceva dacă voiau să-şi mai păstreze multă vreme puterea şi 
privilegiile. A fost, astfel, numit arhonte cu puteri depline un om 
de o mare înţelepciune şi de mare cultură care avea misiunea 
de a înfăptui reformele necesare. Numele său era Solon şi a 
rămas în istorie ca primul om de stat european în adevăratul 
înţeles al cuvântului. Era şi poet, expunându-şi în versuri propria 
gândire politică şi propriile convingeri morale, dar, din păcate, 
ceea ce s-a păstrat din scrierile sale nu este suficient pentru a 
cunoaşte mai multe despre viaţa sa personală. Ştim că era 
bogat şi călătorise mult înainte de a fi desemnat pentru această 
funcţie: ca întotdeauna în clasele superioare din rândul cărora 
apar oameni cu cele mai avansate idei. Analiza filologică a 
operelor sale poetice ne dezvăluie că îl avea ca model pe 


Homer, imitându-l destul de fidel, dar operând şi unele 
modificări substanţiale în sens modern. 

Dacă luăm în considerare faptul că, în antichitate, poeziile 
erau de fapt nişte cântece acompaniate de muzică, ne vom da 
seama că acest om avea simţul răspândirii mediatice a 
mesajului politic. Într-o epocă în care nu existau nici radio, nici 
televiziune, nici ziare, cântecul era mijlocul cel mai eficient şi 
mai accesibil pentru a impune un anumit concept. 

Inainte de a primi funcţia, se ştie că făcuse tot ce-i stătuse în 
puteri pentru a-i convinge pe concetăţenii săi să ia insula 
Salamina de la megarezi şi un asemenea obiectiv face din el un 
om cu o viziune strategică limpede: Salamina se află la numai 
câteva mile marine de Pireu, portul Atenei, şi Megara 
controlează accesul dinspre vest în golful Saronic cel care 
desparte Atica de Peloponez. Se ştie, de asemenea, că s-a luptat 
pentru a apăra autonomia oracolului din Delfi împotriva cetăţii 
Cirra care dorea să-l aibă sub control, aceasta fiind şi ea o 
poziţie deosebit de semnificativă pentru concepţia lui Solon. 

Delfi era cel mai important sanctuar panelenic, un centru al 
ştiinţei şi, în general, al cunoaşterii, afundându-şi rădăcinile într- 
o experienţă multiseculară. În Grecia, nimeni nu lua vreo 
iniţiativă cât de cât importantă fără a-l consulta şi nimeni nu-şi 
putea permite să nu-i ia în seamă spusele. Oracolul delfic era 
considerat ca fiind în toate privinţele glasul zeului Apollo şi 
independenţa sa era o garanţie a echilibrului dintre toate statele 
greceşti, fie ele cetăţile-stat din sud, ori cele tribale din centru- 
nord. 

Devenit arhonte (adică membru al organului executiv care se 
asemăna foarte mult cu un guvern al oraşului) cu atribuţiuni 
complexe, a trecut imediat la înfăptuirea unor reforme. A abolit 
în primul rând hulita datină a sclaviei din cauza datoriilor şi a 
hotărât interzicerea ei cu efect retroactiv, astfel încât au fost 
eliberaţi toţi cei care în trecut deveniseră sclavi din acest motiv; 
a procedat, prin urmare, la reforme politice în adevăratul sens al 
cuvântului. A împărţit societatea în funcţie de venit: pătura din 
vârf era formată din cei care realizau cinci sute de medimne de 
grâu sau cinci sute de metrete de ulei sau de vin, cea medie din 
cei care realizau trei sute de medimne, apoi urmau micii 


producători care-şi puteau permite să înjuge şi să folosească la 
muncile câmpului o pereche de boi, iar la urmă rămâneau 
pălmaşii care nu aveau nimic şi se numeau teti. Pentru a ne face 
o idee de proporţiile acestor producţii trebuie să ţinem seama că 
cinci sute de medimne înseamnă cam trei sute şaizeci de 
chintale, încărcătura unui TIR modern, şi că o asemenea 
cantitate de grâu sau de vin se obţine astăzi de pe aproximativ 
zece hectare de suprafaţă cultivabilă. Prin urmare, chiar şi cei 
bogaţi erau, după standardele noastre, de condiţie destul de 
modestă: ne putem închipui cu uşurinţă care erau condiţiile de 
existenţă ale celor săraci. 

O dată stabilită această împărţire pe baze censitare, Solon a 
decretat că numai cetăţenii din cele două clase superioare 
puteau avea acces la funcţii publice de conducere, în timp ce 
aceia din clasa a treia ar fi putut accede doar la slujbe 
administrative de mică importanţă. Proletarilor care nu aveau 
niciun fel de avere le era interzis să ocupe vreo funcţie publică, 
dar li s-a permis să facă parte din adunarea care alegea 
magistraţii şi Ecclesia, precum şi din tribunalele populare, Eliea, 
care judeca, printre altele şi activitatea magistraţilor care nu 
mai erau în funcţie. În felul acesta, cine era învestit în funcţii 
publice comitea mult mai greu abuzuri ştiind bine că activitatea 
sa va fi supusă, într-o zi, judecății poporului. Solon a creat şi un 
consiliu, numit al celor Patru Sute (o sută pentru fiecare din cele 
patru triburi din Atica), având rolul de a pregăti ordinea de zi a 
Adunării, prevenind astfel eventuale devieri extremiste ale 
acesteia. Era vorba despre un fel de parlament ai cărui membri 
au fost aleşi de legiuitor în persoană, dar care, după aceea, erau 
aleşi de Adunare, pe măsură ce încetau din viaţă. 

Marea noutate a acestei reforme consta în posibilitatea 
acordată cetăţenilor de a trece la o clasă superioară atunci când 
venitul lor creştea, având astfel acces la conducerea treburilor 
publice. Solon declanşase o adevărată revoluţie: nu mai era o 
societate imobilă, dependentă de dreptul imuabil de sânge şi de 
neam, ci o societate dinamică în care erau recunoscute meritele 
şi se acordau responsabilităţi acelora care ştiuseră să-şi 
îmbunătăţească singuri nivelul de trai. 


Pe parcursul secolelor următoare, când atenienii şi-au creat 
instituţii democratice, au atribuit originea acestora lui Solon, dar 
ştim că acest lucru nu este corect. Este suficient să luăm în 
considerare că, în reformele sale, venitul este măsurat prin 
producţia agricolă, tipică pentru marii proprietari aristocrați. Și 
totuşi, în acele reforme se vădea, chiar dacă în mod inconştient, 
deschiderea drumului către clasa burgheză şi, în consecinţă, 
amurgul vechilor aristocrații care-şi întindeau rădăcinile până în 
epoca eroilor lui Homer şi chiar mai departe. În timpul primilor o 
sută de ani de la reformele lui Solon s-a încetat măsurarea 
venitului prin producţia agricolă şi totul a fost evaluat în bani; şi, 
pentru că moneda ateniană, drahma, s-a devalorizat mereu, s-a 
întâmplat ca din ce în ce mai puţini cetăţeni să poată fi 
consideraţi atât de săraci încât să nu aibă acces la funcţiile 
publice. 

Cum s-a întâmplat ca puterea aristocraților să fie infiltrată şi, 
după aceea, eliminată, de fapt, de clasele sociale în curs de 
apariţie? 

Intre jumătatea secolului al VIl-lea şi începutul secolului al VI- 
lea î.Hr., începea să se impună din ce în ce mai autoritar o nouă 
clasă socială sortită să lase urme adânci în istoria Atenei şi, în 
consecinţă, în lumea întreagă: cea a meseriașilor, comercianților 
şi a patronilor care au dat naştere unei burghezii foarte eficiente 
şi agresive. Această nouă clasă de producători de venit şi-a dat 
seama de uriaşul potenţial economic al celor două produse de 
bază ale agriculturii din Atica: vinul şi uleiul de măsline; a ştiut 
să construiască, mai ales în privinţa vinului, o modă, se poate 
spune chiar un stil de viaţă care a fost exportat în toată lumea 
cunoscută pe atunci. In centrul unui asemenea obicei era un 
ritual social de mare succes: simposion. Cuvântul înseamnă pur 
şi simplu „a bea împreună”, dar se referea la un fel de drinking- 
party cu participare exclusiv bărbătească. Musafirii se aflau în 
casa amfitrionului şi se tolăneau pe divane foarte asemănătoare 
cu canapelele, cu o ridicătură tapiţată în extremitatea unde 
venea capul, loc de care se sprijinea cotul stâng. 

In faţa fiecărui divan se afla o măsuţă joasă cu patru picioare, 
mensa, pe care era servit vinul împreună cu nişte feluri de 
mâncare de obicei foarte simple. Lucrul cel mai ciudat pentru 


omul modern este faptul că vinul era amestecat cu multă apă 
într-un vas mare, cam de zece litri, aşezat în mijlocul camerei. 
Vasul se numea krater, crater, cuvântul provenind de la 
rădăcină ker-, kr- care însemna chiar „a amesteca”. Proporţiile 
erau de obicei unu la cinci, lucru care rămâne pentru noi un 
mister. Niciun vin modern n-ar suporta o asemenea cantitate de 
apă fără să-şi piardă cu totul gustul şi aroma. S-ar putea ca vinul 
grecesc să fi fost atât de concentrat încât ajungea la o gradaţie 
alcoolică asemănătoare vermuturilor noastre; se ştie că băutul 
vinului sec era considerat un obicei de-al barbarilor şi chiar se 
zicea că un asemenea mod de a bea vin ducea la nebunie (ceea 
ce nu era chiar improbabil). Ne amintim cu toţii episodul cu 
ciclopul Polifem căruia Ulisse i-a dat să bea vin simplu ca să-l 
facă să-şi piardă cunoştinţa (au fost suficiente două câni) pentru 
ca, apoi, să-l orbească fără nici o dificultate. Se spunea că 
regele Spartei, Cleomene |, ar fi înnebunit pentru că deprinsese 
obiceiul de a bea vin sec, la fel ca barbarii. 

Frumuseţea unui simposion era faptul că invitaţii se aflau 
între prieteni, discutând despre tot felul de lucruri: politică, artă, 
muzică, sport, dragoste şi, probabil că de aceea se lungea vinul: 
era o modalitate pentru ca musafirii să-şi menţină luciditatea 
cât mai mult timp posibil. Femeile de condiţie liberă nu erau 
primite la asemenea întâlniri şi grecii nu priveau deloc cu ochi 
buni femeile etrusce care luau parte la banchete împreună cu 
soţii lor. Singurele femei care puteau participa erau hetairele, 
cuvânt care înseamnă „tovarăşe (de petrecere)”, fete foarte 
frumoase, elegante şi cultivate, capabile să cânte la diferite 
instrumente, să danseze, să întreţină o conversaţie şi, evident, 
să facă dragoste, un mod de petrecere a timpului întru totul 
normal care avea loc chiar în încăperea respectivă, pe divanele 
pe care erau lungiţi invitaţii. Hetairele cântau, de obicei, la 
flautul dublu numit aulos - un instrument foarte asemănător 
acelor /auneddas sarde - dansau pe jumătate goale sau complet 
goale, purtând doar o scufie pe cap şi un şnur cu care îşi 
strângeau părul. 

Pentru serviciul de la un simposion se folosea un mare număr 
de obiecte: căuşe, carafe, amfore, pahare, cupe de mai multe 
forme, toate din ceramică fină, decorată cu figuri negre în 


interior, având detaliile anatomice, ale armelor sau ale 
veşmintelor evidenţiate cu vopsea albă. Olarii erau atât de 
pricepuţi încât chiar şi vasele cele mai mari, cum era craterul, 
erau uşoare ca nişte băşici de săpun, iar pictorii ceramişti 
deveniseră destul de repede nişte adevăraţi stilişti care îşi 
semnau lucrările, conştienţi că, astfel, obiectele căpătau o 
valoare în plus. 

Piesele cu care se servea la simposion s-au răspândit în tot 
bazinul Mării Mediterane şi au devenit un simbol de condiţie 
socială aristocratică, făcând parte chiar din obiectele depuse în 
mormintele unor persoane de vază. În realitate, atenienii aveau 
o tradiţie deja foarte veche şi de un nivel foarte înalt care luase 
naştere o dată cu stilul aşa-numit „geometric”, de la folosirea 
unor figuri stilizate într-o manieră geometrică. La Muzeul 
arheologic naţional din Atena este expusă una dintre 
capodoperele acestea de artă ceramică: vasul numit D/py/on, o 
piesă enormă, cu două mânere, cu un guler înalt şi aproape 
cilindric, pictat cu scene de lamentaţie funebră şi de incinerare. 
Cu siguranţă, în vasul acela se aflase cândva cenuşa persoanei 
decedate şi era, prin urmare, el în sine, expresie a unui 
simbolism religios şi ritual. 

Şi mai este o caracteristică de mare succes a industriei 
ceramice ateniene: decorarea. Pictura pe vase cerea o 
îndemânare extraordinară pentru că suprafaţa era curbă şi 
curburile erau diferite în funcţie de tipurile de vas, iar 
compoziţiile trebuiau să ţină seama de toate aceste distorsiuni 
ale suportului. Cu toate acestea, decoraţiunea era purtătoare a 
unui mesaj precis care sfârşea prin a avea un foarte puternic 
conţinut propagandistic, nu în sensul strict politic al cuvântului, 
ci în cel mai pur sens cultural. Vasele erau decorate cu scene 
mitologice, epice, teatrale, religioase, familiale, de obiceiuri, de 
sex, dar niciodată de istorie pură sau politice. In felul acesta, 
produsul respectiv putea fi pe placul oricărui client şi devenea 
un adevărat manifest propagandistic al culturii care-i dăduse 
naştere. Dacă în zilele noastre s-ar putea concentra pe suport 
digital întreaga iconografie a picturii pe vase păstrată până în 
zilele noastre, am avea un adevărat film, un fel de desene 
animate despre civilizaţia grecească în general şi atică în 


special. Pentru că, de fapt, ceramica a fost mai ales atică şi 
cuvântul însuşi vine de la numele cartierului atenian în care 
lucrau olarii: kerameikon. 

Execuţia măiastră, costul decoraţiunii, folosirea vaselor ca 
ambalaj pentru produsele de export (în special ulei şi vin) au 
făcut din ele nişte obiecte foarte căutate şi destul de curând 
imitate: costul lor creştea ulterior din cauza dificultăţilor de 
transport care se făcea mai ales pe mare, dar tocmai din cauza 
factorului ridicat de risc preţul obiectelor vândute cu bucata 
creştea. Dacă luăm în considerare faptul că un pictor bun 
primea un salariu zilnic egal cu acela lunar al unui zilier, ne 
putem da seama ce categorie de clienţi îşi putea permite să 
cumpere vase atice şi, în special, pe acelea cu semnături dintre 
cele mai prestigioase. 

Comerţul în general şi operaţiunile de import-export în special 
reclamau o viaţă portuară intensă, astfel că se dezvoltase în 
jurul celor două porturi de la Munichia şi Falero (Pireu va fi 
amenajat ca atare mai târziu) o activitate foarte bine pusă la 
punct cuprinzând constructori de nave, expeditori, asiguratori, 
magazioneri, bancheri care manipulau în fiecare zi bogății 
imense. Mulţi dintre aceştia au devenit destul de curând 
beneficiari ai unor venituri care le permiteau să-şi cumpere cele 
necesare unui soldat din infanterie. Era vorba despre un 
echipament foarte scump care cuprindea coif, scut, pulpare, 
platoşă din metal şi apărători pentru zona inghinală. Armele de 
luptă erau lancea cu vârf de fier şi sabia tot din fier. Metalul 
prelucrat avea un preţ foarte ridicat chiar dacă nu se putea 
compara cu acela al echipamentului unui cavalerist aristocrat 
care-şi putea permite întreţinerea unui cal de luptă. 

Apariţia infanteriei grele, de linie, a modificat şi tactica 
militară obligând timp de două secole cavaleria nobililor să se 
rezume la acţiuni de susţinere, doar pe flancuri. Cu alte cuvinte, 
hopliţii (de la op/on, scut) au fost aceia care au devenit noii 
protagonişti ai câmpurilor de bătălie şi, pentru că făceau parte 
pe plan economic din burghezia de mijloc, au pretins să aibă un 
cuvânt de spus şi pe plan politic. Carul de luptă al aristocraților 
devenise de secole doar un obiect de paradă şi, în unele cazuri, 
de ceremonie funebră, astfel încât însuşi Homer nu mai avea 


cunoştinţă de utilitatea acestui vehicul militar (eroii lui sosesc la 
locul bătăliei în car, dar, după aceea, coboară şi luptă pe jos!) şi 
chiar şi cavaleria aristocratică era pe cale de dispariţie, deşi îşi 
menținea încă prestigiul. Era drept ca acela care contribuia prin 
propriile venituri la bunăstarea comunităţii şi, prin riscul de a 
pieri pe câmpul de luptă, la siguranţa graniţelor să aibă şi 
responsabilităţi corespunzătoare în viaţa politică. 

Cu toate acestea, în timp ce prin reformele lui Solon 
burghezia reuşea încet-încet să acceadă la instituţiile care 
fuseseră întotdeauna apanajul exclusiv al aristocraților, pentru 
starea de mizerie în care trăia mulţimea de teti, adică aceia care 
nu aveau nimic, nu exista nici o posibilitate de ameliorare. La 
dispoziţia stăpânilor rămânea un număr considerabil de sclavi a 
căror muncă avea un preţ mai mic chiar şi decât cei doi oboli pe 
zi pe care-i primeau zilierii. Aceştia, împreună cu ţăranii sărăciţi, 
deveniseră o categorie socială caracterizată printr-o 
nemulţumire mereu crescândă care nu mai avea nevoie decât 
de o scânteie pentru a răbufni. 

Se spune că Solon, după ce-şi îndeplinise misiunea de 
legiuitor, a lăsat pe seama Areopagului supravegherea modului 
în care funcționau instituţiile statului şi, după aceea, a părăsit 
Atena într-un exil benevol, timp de zece ani: o hotărâre care ne 
arată deosebitele sale calităţi morale. Aceasta deşi, în situaţia în 
care se afla, ar fi putut să-şi exercite puterea personală la fel ca 
un tiran, lucru destul de obişnuit pentru vremurile acelea şi cu 
atât mai mult râvnit de un grec cu o condiţie socială superioară. 
El, însă, a pornit în călătorie: a vizitat Egiptul şi regatul Lidiei 
care în perioada aceea erau cele două mari puteri de pe 
țărmurile Mediteranei. 

Când a ajuns în Lidia, povesteşte Herodot în /storii/e sale, l-a 
întâlnit pe regele Cresus în capitala sa din Sardi, în Asia Mică. 
Cresus era fabulos de bogat şi domnea într-un stat destul de 
prosper, atât datorită extracţiei aurului din nisipurile aurifere de 
pe râul Patulus, cât şi prin controlul asupra caravanelor care, din 
Orient, ajungeau până la coasta Egeii şi, de asemenea, datorită 
dominaţiei pe care o impusese asupra tuturor coloniilor greceşti 
din Asia. Povestirea lui Herodot se aseamănă mai degrabă cu o 
pagină dintr-o carte de înţelepciune, decât cu relatarea unui 


fapt real, dar, oricum, este plină de semnificaţii şi merită să fie 
amintită. Cresus a dorit ca Solon să-i vadă comorile, palatul şi 
familia, iar la sfârşit l-a întrebat dacă nu-l consideră drept cel 
mai fericit om din lume pentru că are toate acestea, dar Solon i- 
a răspuns că nu, nu credea aşa ceva. 

„Atunci, spune-mi, cine consideri tu că este cel mai fericit om 
din lume”, a insistat suveranul. Şi Solon i-a răspuns: „Un anume 
Tellos din Atena care a trăit în îndestulare, a văzut cu mulţumire 
cum îi cresc copiii şi i-a văzut născându-se şi pe nepoţii săi, fără 
a pierde pe niciunul. În cele din urmă, a murit în bătălia 
împotriva  eleusinilor şi  concetăţenii săi i-au înălţat un 
monument funerar măreț chiar pe locul în care căzuse luptând 
eroic”. 

Cresus a rămas foarte nedumerit, pentru că nu i se părea că 
un cetăţean oarecare, un necunoscut, putea fi mai fericit decât 
puternicul rege din Asia, dar cunoscând din auzite înţelepciunea 
oaspetelui său l-a întrebat pe cine l-ar pune pe locul al doilea în 
ordinea preferințelor sale, sperând să fie el acela, dar Solon i-a 
spus o altă poveste. Era odată o preoteasă la Argos care trebuia 
să urce la templul Herei din afara cetăţii, în carul sacru, pentru a 
oficia un sacrificiu, dar, pentru că boii rămăseseră la păşune, nu 
avea animalele care să tragă carul cel greu. Întrucât, însă, 
ceremonia nu putea aştepta, fiii ei, Cleobis şi Biton, au urcat-o în 
car, apoi s-au pus ei la jug şi au dus-o până la templu. Mişcată 
de atâta devotament, mama a cerut zeiţei să le dea băieţilor cel 
mai frumos premiu, iar Hera a ascultat-o. Cei doi tineri au intrat 
în templu şi s-au întins puţin pe jos ca să se odihnească după o 
asemenea trudă. Nu s-au mai trezit. 

Doar morţi. Solon pusese în fruntea listei celor mai fericiţi 
oameni din lume numai nişte morţi. 

„Dar de ce?” a întrebat Cresus, cam supărat. 

„Pentru că nici o fiinţă umană nu poate fi considerată fericită 
până când nu a trecut pragul cel de pe urmă, până ce nu şi-a 
încheiat viaţa cu un bilanţ pozitiv. Fiecare zi ne poate aduce 
nenorociri neaşteptate, dureri nespuse şi nici comorile, nici 
puterea omului nu sunt în stare să ne ferească de toate acestea. 
Şi a continuat netulburat: „Oh, Cresus, pe mine care ştiu că 
divinitatea este invidioasă şi periculoasă tu mă întrebi despre 


viaţa oamenilor? În scurgerea îndelungată a timpului multe 
lucruri n-ar trebui să se întâmple şi nici să aducă suferinţe. La 
şaptezeci de ani, eu ştiu că asta este limita vieţii unui om. ŞI 
aceşti şaptezeci de ani dau douăzeci şi cinci de mii două sute de 
zile, fără a pune la socoteală luna intercalată. Dacă, apoi, vei 
dori ca un an din doi să se prelungească tot cu o lună pentru ca 
anotimpurile să înceapă la momentul potrivit, pe parcursul celor 
şaptezeci de ani lunile intercalate sunt treizeci şi cinci, iar zilele 
acestor luni sunt o mie cincizeci. Acum, din toate aceste zile ale 
celor şaptezeci de ani, care sunt în număr de douăzeci şi şase 
de mii două sute cincizeci, o zi nu aduce absolut nimic la fel cu 
alta. Aşa stând lucrurile, oh Cresus, omul trece mereu prin tot 
felul de încercări... Cine este foarte bogat nu este cu nimic mai 
fericit decât acela care trăieşte de pe o zi pe alta, dacă nu are 
norocul să-şi încheie cu bine viaţa...” 

Nu după mulţi ani, Cresus a fost înfrânt într-o bătălie în câmp 
deschis pe malurile Ermusului de armata persană a lui Cirus cel 
Mare şi, pus pe rug împreună cu fiii săi ca să fie ars de viu, cu o 
clipă înainte ca focul să fie aprins a strigat: „Oaspete atenian, 
aveai dreptate!”. Cuvintele acelea i-au salvat viaţa pentru că 
marele Cirus, intrigat de acea exclamaţie, a poruncit să fie 
eliberat pentru a-i putea explica înţelesul acelor cuvinte şi de 
atunci l-a păstrat pe lângă el ca sfetnic al său. 

XXX 

Nu se ştie nimic despre soarta lui Solon, marele înţelept care 
a pus prima piatră la evoluţia instituţiilor ateniene către sistemul 
devenit modelul de nedepăşit, aflat la baza statelor de pe 
planeta noastră: democraţia. Se ştie doar că s-a întors la Atena 
şi a mai avut timp doar ca să asiste la eşecul reformelor sale. 

Făcuse doar un prim pas: ca să se ajungă la acea linie de 
sosire era necesar să se parcurgă alte faze, să aibă loc alte 
experienţe nu mai puţin interesante. Mai ştim că s-a opus cu 
toată energia sa unui om pe nume Pisistrate care, profitând de 
nemulţumirea claselor sărace se servea de acest prilej pentru a 
instaura puterea sa personală, pentru a da cetăţii un tip de 
putere care va trece în istorie drept cel mai odios dintre toate, 
tirania. 


8 martie 1999 


Sunt aici, la Atena, cu treburi şi pentru a efectua nişte studii. 
Am posibilitatea să-l întâlnesc pe Kostas, căruia i-am trimis deja 
acum două săptămâni caseta cu cel de-al doilea capitol al 
acestei meditații despre vechii atenieni şi despre miracolul pe 
care, în numai cincizeci de ani, au ştiut să-l înfăptuiască în toate 
domeniile culturii şi gândirii. 

Este o zi foarte frumoasă şi un vânt dinspre apus duce 
departe pătura de smog care apasă de obicei asupra oraşului. 
Taximetristul înjură lucrările pentru construirea metroului din 
cauza cărora circulația deja absurdă este dată complet peste 
cap, dar eu îmi simt sufletul plin de emotie când îi văd pe 
arheologi în piața Omonia continuându-și netulburați lucrul la 
săpăturile lor. Resturile acelea de ziduri albe şi de tencuială 
roşcată erau de la casele atenienilor din secolul al V-lea: mi se 
face pielea ca de găină. 

— Opriti... îi spun şoferului, opriti, vă rog... 

Și aş vrea să sar din maşină să mă pun la taclale cu colegii, să 
culeg de pe jos o piatră şi s-o trec dintr-o mână în alta, să simt 
căldura acelui contact aspru. 

Kostas s-a vindecat de gripă, dar este destul de slăbit. Mă 
întâmpină cu un zâmbet obosit şi cu privirea un pic încețoşată. 

— Ce mai faci, Kostaki...? 

— Ce vrei să fac cu maşina asta a mea bătrână... i se strică în 
fiecare zi câte o piesă. Vrei o cafea? 

— Da. 

— Turcească? 

— Cum altfel? 

Albanezul începe să-şi facă de lucru la aragaz. 

— Nu-ţi face probleme, şi pe la ei pe acolo tot aşa se face 
cafeaua. 

Trăncănim despre tot ce ne vine în minte, vreme, politică. Mă 
întreabă de copii, de soția mea, de mama, de munca mea. 

— Mi-am schimbat maşina. 

— Şi ce ti-ai luat? 


— O Alfa Romeo. Am fost întotdeauna înnebunit după marca 
asta. Îţi aminteşti de mica Giulietta neagră pe care o aveam? 
Era meşterită peste tot, mergea ca un avion. 

— Sigur că mi-o amintesc. Vezi, eu nu mi-am cumpărat 
niciodată o maşină. Costă prea mult. Preferam să mă Îmbrac 
bine; cu ceea ce te costă ca să întreții o maşină îti faci cinci 
costume de haine ca lumea, aş putea spune de mare lux, în 
fiecare an şi-ţi mai rămân şi bani de alte cheltuieli. 

— Aşa este. 

Îmi oferă o ţigară şi, în timp ce vine cafeaua, îşi aprinde şi el 
una. 

— Nu mă întrebi ce părere am despre capitolul pe care mi l-ai 
trimis? 

— Ajungeam imediat şi la asta. 

— Nu-i adevărat. O luai pe ocolite şi ştiu şi de ce. 

— Tu Ştii întotdeauna totul. 

— Atât ar mai fi lipsit să ajung la o asemenea vârstă şi să nu fi 
înțeles nimic din viaţă. 

Televizorul este ca de obicei deschis ca fond sonor pentru 
conversaţia noastră, fiind fixat pe un canal RAI. Nu-l închide 
niciodată pentru că astfel işi verifică în permanenţă italiana. 

— Deci? 

— Nu m-ai întrebat pentru că este vorba acolo despre ceea ce 
spune Solon în privința fericirii... morților. 

— ŞI are dreptate. Nu mă dau în lături să discut cu tine despre 
moarte şi pentru că, doamne fereşte, s-ar putea să mor eu 
înaintea ta. Aş putea avea un accident de maşină, avionul meu 
ar putea cădea, aş putea face un infarct pe când îmi fac 
gimnastica din fiecare dimineață. Cum zice Solon, „omul trece 
prin tot felul de încercări”. 

— Ce cuvinte! Aş fi vrut să le spun eu. 

— Prin urmare, crezi că viaţa este doar un joc al întâmplării. 

— Nu în totalitate. Mai este şi phthonos theon, invidia 
divinității. Dacă unui om îi merge bine, divinitatea este 
invidioasă şi la prima ocazie îl aruncă în mizerie. Sunt întru totul 
de acord cu Solon. 

— Care-i divinitatea aceea? 


— Oricare dintre ele. Am impresia că nu există vreo diferență 
în privinta asta. Conform mesajului creştin, am fost 
răscumpărați, eliberați de păcatul originar. Ai observat să se fi 
schimbat ceva în aceşti două mii de ani? Vezi, cel puţin atenienii 
din antichitate îşi dăduseră seama că nu trebuie să conteze pe 
alții, ci numai pe ei înşişi; nici vorbă de vreun zeu milostiv, de 
vreun tată ceresc care să-i consoleze pentru nenorociri, boli, 
războaie, truda vieții de zi cu zi. Ba, din contră, se gândeau cum 
să se asigure că nu vor fi loviți şi din direcția aceea. Nu-i ceva 
formidabil? Poate că tocmai de aceea au obținut nişte rezultate 
atât de neobişnuite. Copiii părinților prea ințelegători sunt nişte 
ramoliți, copiii unor părinți duri şi nemiloşi se călesc, devin 
capabili să învingă obstacolele, să se lupte cu vitejie. 

— Nu ştiu. Am impresia că este o imagine cam stereotipă. 

— Vrei o dovadă pentru ceea ce spun? Gândeşte-te, ce erati 
voi, italienii, înainte de creştinism: un neam de lei care au supus 
o lume întreagă. Şi după aceea? Nevoiţi fiind să ascultați 
predicile preoților, să auziti cum sunteți numiţi oi, oite, ați sfârşit 
prin a vă lăsa convinşi de asta. V-aţi lăsat dezarmați gândindu- 
vă că va veni în curând sfârşitul lumii şi că lisus se va întoarce 
păşind pe norii din cer. Dar ati fost singurii care ati gândit astfel. 
Barbarii nu au depus, cu siguranță, armele şi astfel s-a făcut că 
lumea a dat de necaz pentru cel puțin o jumătate de mileniu de 
acum încolo. Halal rezultat! 

— Şi asta este o viziune la fel de simplistă. Istoria este cel mai 
complex dintre fenomenele umane, suma tuturor încercărilor, n- 
o poți trata în felul acesta. 

— Ba cum să nu pot, unul care este gata să dea ortul popii 
poate gândi şi spune orice îi trece prin minte. 

În privința asta nu-i puteam da dreptate. 

— Trebuie să recunosc, totuşi, că este şi ceva adevărat în 
afirmațiile tale, chiar dacă ele nu pot fi generalizate. 

Îl ajutai să se aşeze mai bine pe pernă şi luai de lângă el 
ceaşca goală. 

— ŞI, în orice caz, nu este adevărat că lumea nu s-a schimbat 
în ultimele două milenii. O mulţime de lucruri s-au îmbunătățit. 
Chiar şi Biserica. Poţi să compari papii pe care-i avem acum cu 
cei din Evul Mediu sau din Renaştere? In plus, se acordă mai 


multă atenţie drepturilor omului, se reacționează mai energic 
împotriva violării dreptului internaţional, există mai multă 
atenție faţă de mediul înconjurător, de minoritățile etnice. 

— Asta doar în lumea occidentală. In parte pentru că am 
comis greşeli prea grave şi simţim nevoia să ne căim pentru ele, 
în parte pentru că avem un umanism care-şi înfige rădăcinile în 
civilizaţia greacă şi romană. In orice caz, în ceea ce priveşte pe 
individ nu s-a schimbat nimic. Doar că oamenii scriu acum pe 
Ziduri. „lisus te iubeşte”. Dacă s-ar fi găsit careva care să scrie 
pe zidurile Atenei „Zeus te iubeşte” ar fi început cu toții să râdă, 
deşi aveau pentru Zeus cel mai mare respect. 

— E greu să te fac să fii rațional. 

— Ah, da? Bun, gândeşte-te la mine şi la Alexandra. Eram 
fericiți, ne iubeam. Nu aveam copii, dar ne simțeam bine 
împreună. Ne mulțumeam cu puţin: nişte haine, câteva călătorii 
nu prea lungi, de două ori pe lună luam masa la restaurant. Nu 
supăram pe nimeni, fericirea noastră era restrânsă, plină de 
discreţie. Dar nu, chiar şi o fericire atât de măruntă trebuia să 
stârnească invidia divinității. Şi Alexandra nu mai este, după ce 
a îndurat atâta suferință cât poate îndura o ființă omenească... 

Are ochii umezi, dar nu plânge şi glasul îi este ferm. 

— Îţi lipseşte mult, nu-i aşa? 

— Nespus de mult. Ai putea s-o compari pe Alexandra, clasa 
ei, veselia ei, cu... asistentul ăsta al meu? 

O dăduse pe glumă ca să nu izbucnească în plâns. Trebuia să- 
mi înăbuş şi eu o undă asemănătoare de tristeţe şi de pesimism 
aşa că-mi veni în minte povestea celor doi bătrâni soți. 

— Ştii povestea lui Filemon şi a lui Baucis? 

— Am impresia că am citit-o pe când eram în liceu, dar nu mi- 
o mai amintesc. 

— Erau odată doi soți în vârstă care trăiau într-o colibă 
prăpădită. Într-o seară s-au oprit la uşa lor doi călători care i-au 
rugat să-i găzduiască pentru o noapte. 

Cei doi bătrâni le-au oferit să mănânce cina sărăcăcioasă pe 
care tocmai o pregătiseră şi ei s-au culcat flămânzi pe o 
rogojină, pentru că-i lăsaseră pe musafiri să se odihnească în 
pat. Dar drumeții erau Zeus şi Hermes care umblau prin lume 
travestiti în straie de oameni ca să vadă cum se comportă 


ființele omeneşti. Au transformat coliba într-un templu bogat în 
care Filemon şi Baucis urmau să devină preoți. Cei doi bătrâni 
trăiră mult timp împreună, fericiţi, până când muriră amânaoi 
odată, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, în aceeaşi clipă. Asta pentru 
că își exprimaseră această dorință în fata zeilor: să fie cruțați 
fiecare dintre ei de durerea de a-l conduce spre mormânt pe 
tovarăşul de viaţă. Fură prefăcuți în doi copaci din fața uşilor de 
intrare în templu. 

N-am făcut prea bine să spun această poveste. Deşi incearcă 
să nu se dea de gol, Kostas este atât de impresionat încât nu 
mai are chef de vorbă. 


TIRANII 


În cursul secolului al VI-lea, la Atena şi în alte cetăţi din Grecia 
continentală şi insulară, ca şi în colonii, s-a afirmat o formulă 
instituţională anormală şi condamnată cu asprime mai târziu de 
izvoarele istorice: tirania. Cuvântul „tiran”, condamnat pentru 
secolele şi mileniile care vor veni, este de origine total 
necunoscută. Interpretarea sa literală ar însemna, în opinia 
unora, „păzitor al brânzei”, expresie complet lipsită de sens 
după câte ştim noi, dar asta este, mai mult nu se cunoaşte. De 
fapt, înţelesul indică o formă instituţională în care un singur om 
guvernează cu puteri absolute. 

Condamnarea la care a fost supusă o asemenea instituţie îşi 
face apariţia mai ales în scrierile moralizatoare din secolul al IV- 
lea, având ca obiect şi unele comportamente despotice ale 
câtorva tirani din Sicilia grecească, aşa cum erau Dionis | şi 
Dionis al II-lea. În realitate, aproape întotdeauna, aceşti oameni 
au dobândit puterea fiind susținuți de o mişcare populară, 
purtaţi pe scuturi, cum s-ar spune, de săraci şi de oprimaţi care 
sufereau nedreptăţile claselor aristocratice dominante ori ale 
proprietarilor de mari moşii. Ei au devenit subiectul unui mare 
număr de legende destul de înşelătoare. 

Periandru din Corint, de exemplu, va face dragoste cu 
cadavrul soţiei sale, Melissa, care, mai târziu, i-a reproşat acest 
adevărat viol printr-un înfricoşător oracol emis de nekromantion 
din Efira: „Ai vârât aluatul de pâine în cuptorul rece”. 

Falaris din Agrigento poruncea ca adversarii săi politici să fie 
ferecaţi într-un taur făcut din bronz, având nişte ţevi care 
treceau prin nări, astfel încât, atunci când se aprindea focul sub 
pântecele taurului, urletele disperate ale condamnaților ieşeau 
pe acolo auzindu-se ca un muget grotesc al animalului. 

Dionisos din Siracusa, ca să-l facă pe un curtean de-al său să 
înţeleagă cât de anevoioasă şi de neinvidiat era viaţa unui tiran, 


îl obliga să-şi ia cina având suspendată deasupra capului o sabie 
legată de tavan cu un fir de păr de femeie. Sărmanul om se 
numea Damocles şi sabia aceea aducătoare de moarte a intrat 
în rândul expresiilor obişnuite, cunoscute în toată lumea. 

Atena şi-a avut şi ea tiranul ei, ceea ce demonstrează că 
reforma lui Solon, justă pe plan teoretic, lăsase neatinse 
profundele dezechilibre sociale din rândul populaţiei ateniene. 
Se numea Pisistrate, era rudă cu Solon din partea mamei 
acestuia şi se lăuda că se trage din Pisistrate, fiul lui Nestor, 
rege în Pilos, erou al războiului din Troia; a fost, fără nici o 
îndoială, unul dintre cei mai înţelepţi conducători ai cetăţii. 
Alungat de două ori, de tot atâtea ori a revenit şi a guvernat 
până la sfârşitul vieţii, când a murit de boală. Fiii săi au fost 
aceia care au terfelit capitalul de respectabilitate şi de 
înţelepciune pe care-l dobândise tatăl lor şi şi-au adus 
contribuţia la povestea întunecată a tiraniei în general. 

Nu este clar felul în care Pisistrate a pus mâna pe putere, dar 
o poveste ciudată, relatată de Herodot, spune că tatăl său, 
Hippocrate, în timp ce asista la jocurile olimpice ca simplu 
spectator, a oferit un sacrificiu zeilor şi, în clipa aceea, lebetele - 
acele căldări din bronz rezemate pe un trepied - deja pline cu 
apă şi cu bucăţi de carne, au început să forfotească, fără a avea 
foc dedesubt, şi au dat pe dinafară. Un înţelept spartan, pe 
nume Chilon, care asistase la acea minune, i-a spus lui 
Hippocrate să nu ia de soţie o femeie în stare să procreeze; 
dacă avea deja o asemenea soţie, s-o alunge, iar dacă avea deja 
un copil de la ea, să nu-l recunoască. Era ca şi cum femeia ar fi 
dat naştere unui monstru. Hippocrate n-a vrut să-i dea ascultare 
şi aşa s-a făcut că soţia sa a născut un copil care avea să devină 
tiranul Atenei. 

Pisistrate a ajuns la putere, după cât se pare, în mod treptat: 
se ştie că, atunci când Solon s-a întors în Atena, după o absenţă 
de zece ani, a găsit situaţia politică mult schimbată: megarezii 
îşi luaseră înapoi insula Salamina şi el a pledat cu insistenţă ca 
insula să fie recucerită. Arhontele polemarh, adică acela care 
răspundea de forţele armate, era chiar Pisistrate care, printr-o 
operaţiune tactică strălucită, surprinzându-i, cum s-ar spune, pe 
picior greşit pe megarezi, a ocupat Niseea, adică portul Megarei. 


Atenienii şi megarezii, aflaţi în postura de spectatori, au cerut 
arbitrajul Spartei care a hotărât ca Megara să primească înapoi 
Niseea, cedând Atenei Salamina. Pisistrate dobândise un 
prestigiu deosebit în ochii concetăţenilor săi: cel al vitejiei pe 
câmpul de luptă, o calitate care era pentru antici mai presus de 
oricare alta, fiind suficient să amintim că, atunci când Eschil, 
marele poet tragic, a murit în Sicilia, a beneficiat de o inscripţie 
funebră dictată de el însuşi din timpul vieţii şi care spunea: 


Aici zace Eschil, fiul lui Euforion, atenian 
mort la Gela cea bogată în recolte. 
Curajul său îl pot adeveri 

pădurea sfântă de la Maraton 

şi persanii cei cu plete încâlcite. 


Nici o aluzie la gloria sa de poet care avea să dureze veşnic, 
ci doar lauda care i se aducea pentru că luptase vitejeşte la 
Maraton împotriva persanilor. 

Dar să ne întoarcem la Pisistrate şi la evenimentele din acea 
perioadă în privinţa cărora izvoarele nu sunt prea darnice: se 
spune că era în curs de desfăşurare un război civil între locuitorii 
de pe țărm şi cei din interiorul Aticii şi că Pisistrate şi-a creat o 
tabără a sa dintre diacrii, adică munteni, se presupune, oameni 
foarte săraci sau chiar certaţi cu legile. Deoarece el dorea să 
instaureze tirania (tot Herodot este acela care ne vorbeşte), într- 
o zi a născocit o stratagemă: şi-a făcut singur o rană şi, după 
aceea, s-a dus în locul în care se ţinea un târg, într-un car, cu 
hainele zdrenţuite şi plin de sânge, spunându-le tuturor că 
duşmanii săi, adică adversarii politici, încercaseră să-l 
asasineze. Un erou militar şi, în plus, o căpetenie politică se afla 
în pericol şi, din această cauză, cerea ca poporul să-i asigure 
paza. Măsura aceasta a fost aprobată şi, din clipa aceasta, 
Pisistrate umbla peste tot înconjurat de gărzi înarmate cu 
măciuci: deocamdată nu semănau deloc cu lăncierii mercenari 
cu care se înconjurau tiranii. 

Solon, care poate că prevedea unde avea să se ajungă, a 
declarat în public că oricine aspira la tiranie va cere să i se 
asigure o escortă înarmată, dar în clipele acelea, nimeni nu l-a 


ascultat. Într-adevăr, Pisistrate, cu ajutorul oamenilor săi, a 
ocupat într-o zi acropola şi a pus mâna pe putere. Lucrul cel mai 
ciudat este că Herodot îi atribuie, în orice caz, un respect 
deosebit pentru instituțiile statului şi o înțelepciune 
administrativă excepțională. Dar, atunci, ce fel de tiran a fost 
Pisistrate? A fost cu adevărat precursorul dictatorilor moderni, 
făcând parte dintr-o categorie detestabilă de conducători? 

Este evident, după câte aflăm din izvoarele istorice, că forța 
statului era, în perioada aceea, mult redusă, că se dădea o luptă 
acerbă între două principale tabere conduse de Megacle, din 
clanul Alcmeonizilor, şi de un anume Licurg. Aceasta ne face să 
ne gândim la o situație foarte incomodă, la o viață politică 
redusă doar la lupta dintre două grupări. Intr-un asemenea 
climat, Pisistrate nu a făcut altceva decât să îşi facă loc între cei 
doi adversari, considerând că se bucură de o mai mare stimă şi 
de o mai puternică susţinere din partea poporului. Faptul că 
devenise căpetenia unei a treia tabere este văzut ca fiind 
negativ, ca o acţiune care contribuia la o şi mai mare tulburare 
a apelor, dar nu există nici o îndoială că Pisistrate s-a pus în 
momentul acela în fruntea celor mai săraci atenieni, după cum 
pare să nu existe nici o îndoială că el a putut fi lăudat ca bărbat 
de stat şi bun administrator al treburilor publice. După toate 
probabilitățile, s-a limitat să înlăture puterea absolută a 
aristocraților şi a noilor îmbogăţiţi, a încercat să realizeze o 
distribuire mai echitabilă a bogăției, a pus din nou ordine în 
viaţa oraşului şi a încurajat în felul acesta o creştere economică 
sănătoasă care va consolida clasele mijlocii, va ţine în frâu 
puterea aristocraților şi va reduce drastic numărul celor săraci. 

Cu toate acestea, guvernarea sa a suferit în primul moment o 
întrerupere bruscă: cei doi adversari deja existenţi, care se 
luptau la început între ei, s-au coalizat şi au reuşit să-l alunge, 
reîncepând imediat după aceea să se lupte şi mai sălbatic între 
ei, făcând ca Atena să cadă pradă haosului şi violenţei. Megacile, 
însă, văzând probabil că în acea confruntare risca să fie învins, a 
intrat din nou în legătură cu Pisistrate şi a încheiat cu el o 
înţelegere trainică, oferindu-i chiar fata de soţie. În acel 
moment, totul era pregătit pentru o reîntoarcere cu mare 
pompă şi lucrul acesta s-a întâmplat într-un mod atât de ciudat 


încât îl face să râdă şi pe Herodot, el fiind sursa de la care avem 
aceste informaţii. Pisistrate a luat o fată dintr-un sat vecin, 
foarte frumoasă şi foarte înaltă, a pus pe ea o platoşă şi 
celelalte veşminte pe care le îmbrăca de obicei Atena, conform 
statuilor care îi erau dedicate, a urcat-o într-un car şi s-a 
îndreptat cu ea către oraş, strigând în gura mare că zeiţa în 
persoană îl aducea înapoi pe Pisistrate pe acropola sa. 

Vestea s-a răspândit neînchipuit de repede, la aceasta 
contribuind şi grupul de crainici care mergeau prin toate 
cartierele ca să vestească tuturor minunatul eveniment. Zvonul 
s-a dus peste tot şi o mulţime entuziastă s-a îngrămădit de-a 
lungul drumului de acces către acropolă, adorând-o pe zeiţă şi 
întâmpinându-l cu urale pe Pisistrate. 

Omul nostru, după ce s-a instalat temeinic la putere, şi-a 
îndeplinit angajamentul luat faţă de Megacle şi s-a însurat cu 
fiica acestuia. Însă avea deja doi băieţi mărişori, Hippias şi 
Hipparh, aşa că nu mai dorea şi alţi copii. Aceasta cu atât mai 
mult cu cât Alcmeonizii erau consideraţi atinşi de un blestem din 
cauza unui sacrilegiu pe care-l comiseseră masacrându-şi în 
incinta sacră a acropolei adversarii politici conduşi de un 
oarecare Cilon care încercase să dea o lovitură de stat. Din 
cauza aceasta (sunt cuvintele lui Herodot) „nu se împreuna cu 
ea aşa cum era obiceiul”. S-a întâmplat atunci ceva asemănător 
cu scandalurile de azi legate de sex şi de politică: fata i-a 
destăinuit totul mamei sale şi aceasta i-a comunicat de îndată 
soţului ei ce aflase; acesta a luat totul ca fiind o ofensă de 
neiertat şi, ca să se răzbune, a făcut pace cu tovarăşii săi şi a 
pregătit o acţiune militară. 

Pisistrate a preferat să plece din Atena şi s-a îndreptat către 
Eretria, în insula Eubeea, unde s-a sfătuit cu fiii săi. Unul dintre 
ei, Hippias, a fost acela care i-a forţat mâna şi l-a convins să ia 
din nou puterea. Există un amănunt foarte interesant în 
povestirea lui Herodot pentru că ne face să credem că Pisistrate 
prefera să renunţe la putere decât să înece cetatea într-o baie 
de sânge pentru a o recăpăta, dar ne face să mai înţelegem şi 
altceva în privinţa caracterului său, şi anume că era un om care, 
în mod evident, nu putea refuza nimic unor persoane pe care le 


iubea şi, în special, fiilor săi: este o manifestare a ataşamentului 
faţă de familie, tipică la părinţii din regiunea mediteraneană. 

Au trecut unsprezece ani, timp în care Pisistrate şi-a pregătit 
întoarcerea adunând bani de la oraşele cărora le acordase unele 
favoruri (tebanii au fost cei mai generoşi), înrolând mercenari, în 
special din Argos, şi primind un ajutor plin de entuziasm din 
partea lui Ligdami, tiranul din Naxos, şi de la Policrate din 
Samos, astfel încât sunt voci care vorbesc despre un fel de 
„internaţională tiranică”, ipoteză sugestivă şi, probabil, nu 
lipsită de oarecare temei: şi în vremurile moderne a existat şi 
există solidaritate şi susţinere reciprocă între regimurile 
autoritare. 

Întărindu-şi trupele cu adepţii săi din Atena („oameni care 
ţineau mai mult la tiranie decât la viaţa lor de oameni liberi” 
cum îi stigmatiza Herodot), a debarcat la Maraton unde, la mică 
distanţă de țărm îl aştepta armata orăşenească. Prezicerea unui 
clarvăzător îl avertizase că trebuia să atace într-o noapte cu 
lună plină: 


Năvoadele sunt lăsate la apă 
ochiurile plaselor pregătite 
şi tonii vor veni în noaptea cu lună. 


Tonii, în acest caz, erau nefericiţii săi concetăţeni care, după 
ce mâncaseră de seară, se duseseră la culcare, în timp ce alţii 
îşi mai omorau plictiseala jucând zaruri. Pisistrate a năvălit pe 
neaşteptate drept în mijlocul lor, în toiul nopţii, şi i-a pus pe 
fugă, punând mâna pe putere pentru a treia oară, de data 
aceasta mult mai temeinic. S-a înconjurat de mercenari şi a 
încurajat păturile orăşeneşti mijlocii, încercând să împiedice 
exodul ţăranilor către oraş. A murit bolnav în anul 527 î.Hr. 
lăsând destule regrete în urma sa. 

A avut, într-adevăr, multe merite: cumsecade şi simpatic de 
felul său, ştia să se facă iubit de oameni străduindu-se să aibă o 
relaţie normală şi cu aristocrații. Puţini dintre ei au preferat să 
plece: printre ei, Miltiade, care şi-a impus dominaţia personală 
în peninsula Gallippoli - care se numea pe atunci Chersones şi 
aparținuse tracilor - şi Alcmeonizii care s-au stabilit la Delfi, 


începând o refacere a templului lui Apollo, după toate 
probabilitățile cu scopul de a căpăta o influenţă cât mai mare 
asupra foarte puternicului oracol delfic. În intenţia de a le anihila 
planul, Pisistrate a organizat o purificare solemnă a celuilalt 
mare sanctuar apollinic de la Delos. A pus să se dezgroape toţi 
morţii care se aflau în raza vizuală a sanctuarului şi i-a îngropat 
într-o altă localitate. Cu acel prilej au fost exhumate, probabil, şi 
osemintele locuitorilor preclasici ai insulei: micenieni sau poate 
chiar minoici. Dar, după cum am văzut şi cu alte ocazii, acesta 
nu a fost singurul caz în care s-au făcut săpături arheologice 
neştiinţifice în lumea greacă antică. 

In timpul domniei sale a făcut să crească în mod exponențial 
producţia meşteşugărească, în special aceea a obiectelor 
ceramice cu desene negre care au ieşit în evidenţă prin 
frumuseţe şi calitate, impunându-se, s-ar putea spune, fără 
rivali în tot bazinul Mării Mediterane. Tehnica era aceea de a 
întinde pe suprafaţa deja arsă a vasului un strat foarte subţire 
de argilă crudă pentru a desena pe el figurile. Aceasta era 
supusă, apoi, unui proces de oxidare prin care căpăta o culoare 
neagră strălucitoare absolut de neşters. În interior, cu vârful 
unui condei sau cu vopsea albă, se realizau detaliile desenului. 
Varietatea formelor şi a stilurilor era, după cum am mai văzut, 
extrem de bogată şi fantezia ceramiştilor dădea roade 
excepţionale în flecare zi, în noi şi noi creaţii. Cu totul deosebit 
este un vas de băut numit rhyton care avea forma unor capete 
de animale sau de oameni, atât masculine cât şi feminine. 
Foarte apreciate erau şi tipurile exotice ca etiopienii (negri) 
individualizaţi foarte realist prin părul lor creţ, buzele groase şi 
nasul turtit. 

Pe plan edilitar, Pisistrate a ieşit în evidenţă prin construirea 
câtorva sanctuare, printre care templul lui Zeus Olimpianul. În 
plus, sub patronajul său, a fost realizată prima „ediţie critică” a 
poemelor homerice, o lucrare uluitoare prin imensa ei valoare 
culturală, operă de căpătâi, s-ar putea spune, a filologiei 
moderne. Când această operaţiune a fost dusă la bun sfârşit, 
poemele fuseseră deja transcrise de mai bine de un secol, dar 
probabil că erau distorsionate din cauza multelor versiuni orale 
care încă mai circulau. Pare, într-adevăr, cert faptul că până în 


secolul al VIll-lea î.Hr. Ciclul epic al mitului troian şi celelalte 
cicluri mitologice ale lumii greceşti circulau sub formă orală, prin 
compoziţii de cele mai multe ori improvizate de cântăreţi 
profesionişti care-şi  adaptau prestația la cerinţele şi 
generozitatea ascultătorilor. 

Este greu de spus în ce mod şi-a exercitat Pisistrate tirania, 
dat fiind că, după cum spun izvoarele noastre, a respectat 
instituţiile şi legile lui Solon, altfel spus Consiliul celor nouă 
arhonţi (un organ cu funcţii atât judiciare cât şi executive), 
Areopagul (un fel de înaltă curte care trebuia să vegheze la 
aplicarea legilor şi să judece delictele grave), consiliul celor 
Patru sute (organ deliberativ şi legislativ) şi Eliea (tribunalul 
popular). Lucrul cel mai probabil este că Pisistrate a exercitat o 
formă de /eadership bazată nemijlocit pe carisma sa personală, 
pe posibilitatea de a împărţi favoruri şi de a emite avertismente, 
pe adoptarea măsurilor luate de el prin numărul mare de 
susţinători (asigurându-i, evident, majoritatea) care se aflau în 
toate organismele de conducere a cetăţii. Chiar dacă ar putea 
părea ciudat, nu sunt puţini cercetătorii care cred că guvernarea 
sa a netezit, de fapt, drumul spre democraţia populară, gândită 
şi teoretizată de Clistene, în care puterea şi suveranitatea se 
aflau în mâinile poporului, dar sub conducerea unui lider dotat 
cu harul conducerii, foarte inteligent, cu putere de convingere şi 
capabil să conducă. 

Aşa cum s-a văzut, tirania a fost un fel de tranziţie obligatorie 
prin care au trecut aproape toate cetăţile lumii greceşti, atât 
orientale cât şi occidentale, chiar dacă rezultatele au fost 
diferite. Lucrul cel mai important de care trebuie să ţinem 
seama este că aproape întotdeauna aceşti oameni au fost 
instalaţi la putere ca arbitri între taberele aflate în luptă şi ca 
apărători ai celor mai slabi şi ai aşa numiţilor paria ai societăţii. 
Prin urmare, tiranii, chiar dacă în anumite situaţii au abuzat de 
puterea lor în sens autoritar, comiţând nelegiuiri şi crime, au 
exercitat o funcţie decisivă din punct de vedere istoric. 

Sub guvernarea lui Pisistrate, moneda ateniană, drahma de 
argint, a devenit cea mai valoroasă şi mai căutată din tot 
bazinul mediteranean, ceea ce înseamnă că economia cetăţii 
devenise, evident, cea mai puternică. Monedele aveau pe o faţă 


capul Atenei cu cunună de laur, pe cealaltă bufnița, animal 
totemic al Aticii şi, după aceea, animal sacru al zeiţei căreia i se 
mai spunea şi g/laukopis „ochi de bufniţă”. Metalul preţios din 
care se băteau monedele era extras din minele de argint din 
Laurion în care lucrau în condiţii îngrozitoare sclavi şi prizonieri 
de război. 

In vremea lui Pisistrate, s-au dezvoltat şi forme ale artei 
sortite să dobândească un prestigiu deosebit ca sculptura, 
arhitectura, turnarea bronzului şi teatrul, o modalitate expresivă 
extrem de originală despre care se spunea că fusese inventată 
de un anume Tespis care mergea din sat în sat cu un car servind 
drept scenă şi o perdea ca fundal, prezentând sub formă de 
dramă episoade din viaţa zeilor şi a eroilor. 

Acele reprezentații naive, despre care nu ne-au parvenit 
decât ecouri, s-au aflat la baza naşterii teatrului grecesc, foarte 
probabil a tragediei, cuvânt care la origine nu avea nimic 
înfricoşător ca în înţelesul modern: înseamnă, pur şi simplu, 
„cântecul ţapului” sau „cântec pentru un tap” sau, poate, 
„cântec pentru sacrificarea unui ţap” şi indica, după toate 
probabilitățile, o acţiune scenică însoţind un ritual religios, cam 
aşa cum se întâmplă în bisericile creştine când se celebrează 
slujba. 

In primii ani de după moartea lui Pisistrate, pe scena 
internaţională au avut loc schimbări dramatice care au avut în 
cele din urmă o influenţă nefastă asupra istoriei Atenei: în 525, 
la numai doi ani după dispariţia lui, împăratul persan Cambise, 
fiul şi succesorul la tron al lui Cirus cel Mare, a invadat Egiptul, 
ultimul dintre marile regate de pe pământ care îşi mai păstrase 
independenţa faţă de puterea persanilor. Faraonul Psametic al 
II-lea i-a înfruntat pe persani în bătălia de la Pelusium, în delta 
Nilului, sprijinit şi de un oarecare număr de mercenari greci 
proveniţi în special din lonia, dar a fost învins şi luat prizonier. 
Cambise nu s-a limitat doar să supună ţara: a tratat cu dispreţ 
religia şi tradiţiile ei, a ucis, se spune, cu propria mână, boul 
sacru, Apis, şi a pornit într-o expediţie nebunească împotriva 
etiopienilor, probabil nubienii care trăiau la sud de Abu-Simbel. 
Armata persană s-a rătăcit în deşert şi oamenii s-au dedat la 
acte de canibalism pentru a rămâne în viaţă după ce mâncaseră 


toate animalele de povară. Cambise s-a salvat cu mare 
greutate, dar a murit la puţin timp după aceea, căzând victimă 
unei conspirații. Egiptul, în orice caz, nu-şi va mai redobândi 
niciodată independenţa, cel puţin nu sub suverani autohtoni. 

După Cambise a urmat Darius, cel pe care istoria îl va denumi 
„cel Mare” pentru guvernarea sa înţeleaptă şi pentru marile sale 
succese militare. El a fost acela care a construit fastuoasa 
capitală de la Persepolis, a amenajat „drumul regelui” care 
făcea legătura între Sardes, de pe malul Mării Egee, şi Susa, de 
la Golful Persic, cu câte o staţie de poştă la fiecare douăzeci şi 
cinci de kilometri. Darius a cucerit valea Indusului, până la 
ultimul dintre afluenții săi, a trecut de Amu Daria şi de Sîr Daria, 
ajungând pe malurile lacului Arai; şi-a organizat întinsul său 
imperiu şi a bătut o minunată monedă de aur: daricul, denumită 
astfel pentru că pe una dintre feţele ei era înfăţişat Marele Rege 
încordându-şi arcul. 

În timp ce se petreceau toate acestea, la Atena puterea 
revenise fiilor lui Pisistrate, Hippias şi Hipparh, mai ales lui 
Hippias care era cel mai vârstnic dintre ei. Istoricul atenian 
Tucidide care scrie la o sută de ani după aceea, neputând fi 
bănuit în niciun caz de simpatie faţă de puterile autoritare, 
afirmă că guvernarea lor nu era rea. Hippias îşi exercita cu 
moderație puterea, era un om foarte serviabil şi respecta 
instituţiile statului; se limita doar la a plasa în posturi cheie 
prieteni de-ai lui şi încerca să apere legalitatea favorizând la 
maximum prosperitatea cetăţii. 

Au trecut astfel circa paisprezece ani destul de liniştiţi, până 
când a avut loc un eveniment pe care, după aceea, tradiţia l-a 
mitizat: conspirația lui Hermodios şi a lui Aristogiton care avea 
drept scop uciderea lui Hippias şi a lui Hipparh, doborârea 
tiraniei şi reinstaurarea libertăţii. De fapt, complotul a eşuat: 
doar Hipparh a căzut ucis de pumnalul unui complotist; Hippias 
s-a salvat şi a reacţionat extrem de dur. Hermodios a fost ucis 
imediat, Aristogiton a fost condamnat mai târziu la moarte. Cei 
doi martiri ai libertăţii au devenit simboluri ale eroismului în 
lupta împotriva tiraniei şi fapta lor a fost imortalizată printr-un 
grup statuar care ni s-a transmis doar datorită unei copii în 
marmură păstrată la Muzeul naţional din Napoli: era primul 


monument civic pe care un oraş îl înălța în onoarea unor 
cetăţeni ai săi. 

Tucidide afirmă, însă, cu mare fermitate, că gestul celor doi 
tiranicizi nu a fost, în mod cert, inspirat de dragostea pentru 
libertate, ci de o poveste tulbure de iubire homosexuală. 
Hermodios era un tânăr de o frumuseţe extraordinară, 
Aristogiton era un om de condiţie medie care se îndrăgostise de 
el şi îi devenise amant. Hipparh, fratele mai mic al lui Hippias, 
era şi el îndrăgostit de Hermodios şi încercase să-l seducă, dar 
fără succes: Hermodios rezistase la avansurile sale şi, mai mult, 
îi spusese totul iubitului său care, nebun de gelozie, pusese la 
cale uciderea rivalului, temându-se că, în cele din urmă, acesta i 
l-ar fi luat cu forţa pe băiat bazându-se pe poziţia lui la vârful 
puterii. Cât despre Hipparh, acesta, supărat din cauză că 
Hermodios îl refuzase, a umilit-o pe sora lui, interzicându-i să ia 
parte la o procesiune declarând-o nedemnă (adică nu mai era 
fecioară!). Era deja prea mult. De la proteste în şoaptă s-a ajuns 
la o adevărată conspirație care n-a întârziat să-şi găsească şi o 
justificare ideologică în lupta cetăţenilor liberi împotriva tiraniei. 

Descoperirea complotului l-a făcut pe Hippias care înainte de 
aceasta era un om obişnuit, să devină bănuitor şi crud. Mulţi 
locuitori ai cetăţii au fost întemnițați şi trimişi la moarte doar pe 
baza unor bănuieli sau a unor delaţiuni, alţii au fost persecutați 
sau lipsiţi de drepturile cetăţeneşti care li se cuveneau. 

Alcmeonizii, care aleseseră calea exilului încă din vremea lui 
Pisistrate, au fost aceia care au organizat doborârea tiraniei. 
intraseră deja în grațiile Consiliului oracolului din Delfi, 
reconstruind templul cu marmură de Paros în loc de tuf, aşa 
cum fusese înţelegerea. In acest moment ei au mers mai 
departe, corupând-o pe Pitia, marea preoteasă a sanctuarului 
din Delfi, să le poruncească spartanilor, de fiecare dată când 
aceştia veneau ca să consulte oracolul, să elibereze Atena de 
tiranie. 

Pentru un om al zilelor noastre este greu să accepte ideea că 
guvernanţii unei cetăţi ca Sparta ar fi crezut, într-adevăr, că zeul 
Apollo le poruncise să-i alunge pe tiranii din Atena, cu atât mai 
mult cu cât şi un rege al Spartei a corupt-o pe Pitia cu scopuri 
politice. Explicaţia acceptată de cei mai mulţi dintre istorici este 


că acolo exista un fel de legătură de tip „minte-braţ” între 
sanctuar şi cetatea cu funcţii şi sarcini supranaţionale şi că 
Sparta, în mod special, avea rolul de poliţie internaţională, după 
cum am văzut deja când a fost chemată să arbitreze în conflictul 
dintre Atena şi Megara pentru posesia asupra Niseei şi a 
Salaminei. 

Spartanii s-au pregătit, aşadar, să se supună poruncii primite 
de la zeul din Delfi. 


22 aprilie 1999 


Am vorbit la telefon cu Kostas şi mi s-a părut că se simţea 
destul de bine, bineînțeles în împrejurările date. Poate că simte 
căldura primăverii care s-a instalat deja peste toată natura. 

— Cum ti s-a părut prezentarea pe care am făcut-o tiraniei? 

— Interesantă. Parcă am început să înțeleg că, în general, a 
fost ceva pozitiv. 

— Nu este chiar aşa. Tirania este un fenomen negativ pentru 
că le răpeşte cetățenilor libertatea. Trebuie să spunem, însă, că 
aproape întotdeauna a fost vorba despre riposte pe care unele 
căpetenii ale populației le-au dat silniciei aristocraților şi marilor 
proprietari funciari. 

— Prin urmare, erau nişte revoluționari. 

— Uneori şi într-un anumit sens, da. Dar este evident că o 
asemenea instituţie nu poate decât să degenereze mai devreme 
sau mai târziu şi de aici vine aprecierea negativă şi fără drept 
de apel pe care, în cele din urmă, istoria le-a dat-o. 

— Şi poveştile acelea legate de sex sunt de necrezut... 

— Ştiam că o să te legi şi de asta. Totuşi, ai dreptate. 

— Nu s-a schimbat nimic: întotdeauna sexul câştigă în dauna 
politicii. 

— Politicienii sunt bărbați şi femei care se învârt în jurul 
puterii, iar sexul, se ştie de când lumea, a mers întotdeauna 
braț la braț cu puterea. 

— Totuşi, ticălosul ăla de Pisistrate, ce urât s-a purtat cu biata 
fată. 

— Baliverne. S-ar putea să fi fost doar un pretext. Este greu 
să ştii ce s-a petrecut cu adevărat atunci. 

— Eu cred că aşa s-a întâmplat. 

— Nici eu nu am motive să nu cred asta. 

— Şi povestea cu Hermodios şi Aristogiton? 

— O cred şi pe aceea. Probabil că iubirea dintre bărbați era 
tenebroasă, violentă, pentru că bărbații sunt violenti din fire şi, 
de altfel, aceia nu erau efeminați, erau nişte bărbați adevărați 
din toate punctele de vedere. Se pare că şi Filip al II-lea a murit 


ucis tocmai din cauza unei poveşti tulburi de dragoste 
homosexuală. 

— Şi Periandru din Corint? Povestea aceea face să ţi se 
zbârlească părul din cap. 

— Aşa este. „Ai pus aluatul în cuptorul rece”, nu-i aşa că este 
înfiorător? 

— Dar eu mă întreb, chiar dacă preoții oracolului ştiau mult 
mai multe decât orice alt om de atunci, cum de au aflat ce se 
petrecuse în mare secret, în dormitor, ba chiar şi în camera 
mortuară a Melissei? 

— Asta n-o vom afla niciodată, după cum nu vom afla nici 
multe alte lucruri în legătură cu oracolele. Pe de altă parte, 
misterul era o caracteristică neapărat necesară pentru ca ei să 
prospere. 

Curiozitatea părea să fie un bun medicament pentru el, 
pentru că era suficient să-i stârneşti curiozitatea ca să-l vezi 
mult schimbat în bine. Mare păcat că nu puteam să stau mai 
mult în preajma lui. 

— Salut, Kostaki. 

— Salut. 


IV 


DEMOCRAŢIA 


Moartea violentă a lui Hipparh a schimbat radical caracterul şi 
comportamentul fratelui rămas în viaţă, Hippias. Aşa cum, în 
parte, s-a spus deja, din momentul acela a devenit bănuitor şi 
neîncrezător, s-a înconjurat de gărzi de corp, de mercenari 
violenţi şi cruzi, lovindu-i fără a şovăi pe toţi cei care-i trezeau 
doar bănuiala că ar fi vrut să uneltească împotriva lui. Cetatea, 
acum în plină dezvoltare economică şi culturală, nu putea tolera 
o asemenea asuprire. Primii dintre toţi aristocrații, pe care 
Pisistrate îi tratase întotdeauna cu un anumit respect, oricum 
într-o manieră moderată, exercitându-şi puterea cu bunul său 
simţ înnăscut, atent să nu strice echilibrele interne delicate 
dintre diferitele componente ale societăţii ateniene. 

Am văzut că tocmai Alcmeonizii au fost aceia care au luat 
hotărârea să ceară ajutor Spartei, aceasta fiind guvernată în 
vremea aceea de un om de o calitate excepţională: regele 
Cleomene, fiul lui Anaxandridas. Se spunea despre el că atunci 
când se îndrăgostise de soţia sa, aceasta era deja nevasta unui 
alt spartan. El apăruse în casa acestuia şi o luase pe femeie 
spunând că dacă soţul ei voia să-l împiedice, va trebui să-şi 
dovedească iubirea cu armele şi punându-şi viaţa în joc. 
Bărbatul nici n-a încercat măcar să se lupte cu un pretendent 
atât de hotărât şi i-a lăsat-o pe soţia sa: legătura celor doi s-a 
dovedit a fi fericită şi s-au iubit toată viaţa. 

Cleomene nu guverna singur: într-adevăr, Sparta avea doi 
regi şi omologul său era pe atunci Demaratos care, însă, nu 
putea fi comparat cu el şi nici nu avea o personalitate atât de 
puternică. Cleomene era un războinic formidabil, cu o putere 
impresionantă, capabil să învingă de unul singur o ceată de 
duşmani şi-şi juca rolul de adevărat suveran, impunându-şi 
propria personalitate, astfel încât a intrat de nenumărate ori în 
conflict cu Consiliul eforilor, cinci magistrați numiţi de Consiliul 


bătrânilor care de multă vreme acţiona ca un adevărat organ 
executiv, dându-i regelui comanda armatei, funcţii religioase şi 
de reprezentare. Se instituia astfel un fel de mână de fier şi, din 
acest motiv, în lipsa unor norme constituţionale suficient de 
precise care să definească sferele de putere pentru fiecare 
instituţie în parte, se întâmpla ca eforii să gestioneze total 
puterea când regii erau nevolnici sau ezitanţi, iar aceştia erau 
nevoiţi să accepte iniţiativele lor atunci când se aflau în faţa 
unor suverani străini cu personalitate puternică şi cu planuri 
ambiţioase de adus la îndeplinire. 

Pentru Alcmeonizi şi pentru ceilalţi din tabăra aristocraților, 
regele Spartei era un partener ideal. În parte pentru că 
monarhia a fost dintotdeauna, şi mai este şi astăzi, un punct 
ideologic de referinţă pentru oricare aristocrație şi, apoi, pentru 
că şi Cleomene era singurul lider suficient de puternic şi de 
ambițios care putea să înlăture un om ca Hippias. 

Modul în care Alcmeonizii i-au implicat pe Cleomene şi pe 
spartani în această operaţiune este destul de ciudat, mai ales 
dacă ne luăm după ceea ce ne-a lăsat scris Herodot. Se ştie că 
ei intraseră în grațiile Consiliului care administra oracolul din 
Delfi datorită faptului că reconstruiseră templul lui Apollo cu 
marmură de Paros în loc de tuf vulcanic aşa cum fusese 
înţelegerea iniţială. Aflaţi în situaţia aceasta avantajoasă, ei au 
mers mai departe, corupând-o pe Pitia, pentru ca ea să le 
poruncească spartanilor, de fiecare dată când aceştia veneau 
să-i asculte prezicerile, să elibereze Atena de sub tiranie. 

Pentru un om al zilelor noastre nu este uşor să-şi dea seama 
cât cântărea un oracol al lui Apollo: de fapt, nimeni nu putea să-l 
ignore. Oracolul era un izvor de înţelepciune, o adevărată 
„bancă de date” în care se aflau cunoştinţe din timpuri 
imemoriale, poate chiar din epoca miceniană, fără nici o 
întrerupere, bucurându-se din această cauză de un prestigiu 
imens. Avem dovezi arheologice că şi în secolele cele mai 
întunecate ale aşa-numitului Ev Mediu elenic marile sanctuare, 
şi mai ales cel de la Delfi, au rămas singurele în stare să facă o 
serie de cumpărături scumpe şi să-şi menţină un stil fastuos de 
viaţă, ceea ce spune multe despre puterea pe care o deţineau. 
Nici o cetate nu întreprindea ceva cât de cât important fără a 


consulta oracolul şi interpretarea mesajului cădea întotdeauna 
în sarcina preoţilor care aveau astfel o putere discreţionară 
incredibilă. Oracolul putea chiar să declanşeze „războaie sacre” 
împotriva statelor care comiteau acte nelegiuite asupra 
sanctuarului, de exemplu, cultivând abuziv terenuri ce îi 
aparţineau şi cu toţii erau obligaţi să adere la acest apel până 
când cel vinovat îşi primea pedeapsa. 

Ştim destul de puţine lucruri despre mecanismele din 
interiorul oracolului, despre raporturile dintre clarvăzătoare şi 
preoţi, relaţiile dintre aceştia şi sistemul politic din regiune, 
numit Amficţionie care, reprezentând un anumit număr de 
ţinuturi din Grecia centrală, avea în grijă administrarea 
sanctuarului. Fapt este că spartanii s-au supus îndemnului primit 
din partea oracolului şi au organizat două expediţii asupra 
Pireului. O primă tentativă a eşuat, dar a doua, condusă de 
regele Cleomene în persoană, a avut succes. Hippias a fugit, 
refugiindu-se în Asia Mică, unde a cerut şi i s-a acordat 
ospitalitate de către Marele Rege Darius. După o vreme, nu s-a 
mai ştiut nimic de el. 

După acest succes, Alcmeonizii s-au întors în Atena şi au făcut 
tot posibilul pentru ca tirania să nu mai poată reapărea. 
Făuritorul noii constituţii a fost unul de-ai lor, Clistene, fiul lui 
Megacle, părintele primelor legi democratice din istoria omenirii. 
Nu era tocmai ceea ce ar fi dorit spartanii: într-adevăr, 
intervenţia lor avusese drept scop instaurarea în Atena a unei 
oligarhii aristocratice care să le rămână recunoscătoare pe veci 
şi, de asemenea, să existe şi un anumit raport de subordonare, 
dar lucrurile nu au decurs aşa cum se aşteptau ei. Cleomene a 
încercat chiar să facă în aşa fel încât situaţia să convină şi 
Spartei, probabil la solicitarea aristocrației ateniene, dar 
cetăţenii-soldaţi au luat armele în mâini şi au apărat cu succes 
cuceririle obţinute. 

Devenit arhonte, Clistene a promulgat o reformă foarte 
complexă acţionând în primul rând la nivel teritorial: a reunit 
satele şi târguşoarele din Atica în circumscripţii numite 
„demos”, un cuvânt care înseamnă în acelaşi timp şi „popor” şi 
„sat”, cam cum se spune în spaniola de azi „pueblo”. Cele două 
cetăţi principale, însă, Atena şi Brauron, au fost împărţite în mai 


multe demosuri. Demosurile au fost unite câte zece pentru 
fiecare din cele cele trei regiuni în care era împărţită Atica, iar 
din aceste treizeci de grupări au fost alcătuite zece triburi, 
fiecare dintre ele trebuind să-şi aleagă câte cincizeci de 
reprezentanţi din care avea să ia fiinţă organul legislativ numit 
Bule („consiliu”). Fiecare dintre aceste grupuri de cincizeci de 
reprezentanţi primea conducerea Consiliului (Pritania) pe durata 
unei zecimi din an. Fiecare trib era împărţit după aceea în trei 
componente în care erau reprezentaţi locuitorii de pe coastă 
(parali), de la câmpie (pediei) şi de la munte (aiacri) astfel încât 
colegiile electorale să fie bine echilibrate şi din punct de vedere 
social. 

In orice caz, aceste reforme nu anulau instituţiile sociale 
tradiţionale prin care funcţiona societatea: rămâneau în vigoare 
fratriile în care erau împărţite cele patru vechi triburi ale Aticii - 
grupări de familii care poate că derivau din vechile confrerii de 
războinici - şi rămâneau, de asemenea, active şi eteriile (literal 
„societăţi”), un fel de asociaţii secrete ale aristocraților. Fratriile 
erau acelea care alcătuiau listele de cetăţeni, din moment ce, 
de fiecare dată când se năştea un copil, tatăl său, printr-o 
festivitate anuală specială, Apaturiile, îl înfăţişa membrilor 
fratriei pentru a fi recunoscut şi acceptat ca membru al 
comunităţii. Tot în sânul fratriilor, tinerii îşi celebrau ritualul de 
intrare în tagma bărbaţilor, tăindu-şi pletele pe care, până la 
vârsta aceea, le lăsaseră să crească în voie. Acest tip de clan 
avea o importanţă atât de mare pentru viaţa indivizilor, încât 
atunci când un membru al lui murea asasinat fără ca familia să-l 
poată răzbuna, fratria însăşi era aceea care îşi asuma misiunea 
de a duce la bun sfârşit pedepsirea celui vinovat. 

După aceea, demosurile au fost cele care alcătuiau listele cu 
cetăţeni, dar întotdeauna în mod condiţionat, pentru că nimeni 
nu putea fi înscris în asemenea liste dacă nu aparţinea unei 
fratrii. Prima înscriere era, de fapt, un fel de stare civilă, în timp 
ce a doua, cea în demos, urma să aibă fie valoarea unei liste 
electorale, fie de registru de evidenţă al recrutării pentru forţele 
armate. Demosul a dobândit de-a lungul trecerii timpului o 
importanţă atât de mare încât a început să facă parte din 
onomastica persoanelor. S-a renunţat la identificarea 


persoanelor după numele tatălui (de exemplu: Eupitos, fiul lui 
Antenor)  definindu-le în schimb după demosul din care 
proveneau (Eupitos din demosul Acames). 

Cetăţenii alegeau, de asemenea, un colegiu de zece strategi, 
unul din fiecare trib, care aveau să conducă armata în caz de 
război, schimbându-se în fiecare zi la comanda acesteia. 

Acest amănunt ar putea să-l mire pe cititorul de azi care ştie 
bine cât de importantă este în timpul unui război unitatea de 
comandă şi continuitatea decizională, dar în practica militară a 
Greciei între secolele al VI-lea şi al V-lea î.Hr. ele contau destul 
de puţin. Conflictul armat era, într-adevăr, o bătălie care avea 
loc în plină zi, într-un loc stabilit dinainte, între două formaţii 
dispuse în linii aproximativ egale în desfăşurare şi în adâncime, 
constând într-o ciocnire frontală care provoca pierderi maxime 
în prima jumătate de oră a luptei. Formaţia care bătea în 
retragere, fiind nevoită, din cauza aceasta, să-şi abandoneze 
morţii şi răniții în terenul ocupat de inamic, pierduse ziua de 
luptă: cerea un armistițiu, negocia restituirea morţilor şi a 
prizonierilor, precum şi condiţiile de pace care aveau să rămână 
în vigoare până la lupta următoare, într-o situaţie ca aceasta, 
rolul comandantului era foarte limitat pe plan strategic. 
Importanţa sa era mare doar pe plan tactic şi psihologic pentru 
că el se afla în prima linie, la capătul ei din dreapta şi exemplul 
lui avea un efect mobilizator. 

Este posibil şi ca, elaborând constituţia, Clistene să se fi 
gândit la un fel de întrecere dintre strategi, pe câmpul de luptă, 
pentru ca fiecare să-şi dovedească vitejia proprie şi a trupelor 
pe care le comanda, în comparaţie cu prestaţia celorlalţi. Dar 
vom vorbi şi mai târziu despre aceasta. 

Ceea trebuie să subliniem acum este că legile promulgate în 
anul 508 î.Hr. (aceasta este data reformei lui Clistene) se bazau 
pe sufragiul universal, pe tragerea la sorţi a funcţiilor (pentru a 
evita fenomenele de corupţie) şi pe echilibrul dintre toate 
clasele sociale în administrarea treburilor publice. Într-adevăr, 
pentru a putea avea acces la funcţiile de conducere, nu erau 
necesare nici blazonul unei descendenţe nobile, nici o anumită 
categorie de venit, ci doar cetăţenia, condiţie care le revenea 
tuturor bărbaţilor care puteau demonstra că trăiesc în Atena de 


cel puţin trei generaţii. Nu aveau drept de vot femeile, desigur, 
sclavii şi rezidenții străini (metoikoi;) care, însă, aveau dreptul să 
practice orice profesie. Fiecărui cetăţean îi erau garantate 
integritatea fizică, proprietatea şi libertatea persoanei; în 
schimb, i se cerea supunere faţă de legi, credinţa în instituţii şi 
apărarea patriei cu arma în mână atunci când era nevoie. Intr- 
un asemenea caz, echipamentul personal, adică întreaga 
uniformă şi armele unui infanterist, şi le procura pe cheltuiala 
lui. Acest echipament era compus din coif din tablă de bronz cu 
placă protectoare sau cu vizieră şi cu apărătoare pentru obraji, 
dintr-o platoşă din bronz, din piele groasă sau de in presat 
(conceput în mai multe straturi aşa cum sunt astăzi vestele 
antiglont) întărită cu plăci metalice. 

Platoşele metalice erau confecţionate din două piese, deseori 
urmând forma anatomică a trunchiului, prinse în părţi cu curele 
şi cu agrafe, iar cele din piele sau in erau prinse de doi epoleţi 
întăriţi prin mai multe inele metalice care coborau în jos, pe 
piept. Abdomenul hoplitului era protejat, în plus, de nişte franjuri 
din piele groasă, întăriţi cu plăci metalice care, însă, permiteau 
mişcările luptătorului: asigurau o anumită protecţie împotriva 
loviturilor cu tăişul sabiei, dar nu ajutau prea mult în cazul 
împunsăturilor. Picioarele erau protejate de pulpare de formă 
anatomică, îmbrăcând piciorul de la glezne până la genunchi şi, 
câteodată (dar mai rar), chiar coapsele, încheiate întotdeauna la 
spate. Scutul (op/on) era considerat arma de bază. Rotund sau 
oval, el acoperea corpul de la bărbie până la genunchi şi era 
purtat pe mâna stângă, astfel încât în luptă putea apăra şi 
şoldul drept al camaradului din stânga. Era deseori împodobit cu 
imagini şi simboluri heraldice care vădeau rangul războinicului. 
Armele de atac erau lancea şi sabia. 

Progresul, chiar şi numai faţă de constituţia lui Solon care, în 
multe privinţe, rămăsese totuşi în vigoare, era enorm. Mai 
rămânea încă un obstacol în calea atingerii unei democraţii 
complete: accesul claselor de jos la funcţiile cele mai înalte şi 
trecerea peste gratuitatea funcţiilor publice. Intr-adevăr, nimeni 
dintre aceia care trăiau din propria lor muncă nu-şi putea 
permite să ocupe o funcţie publică, pentru că şi-ar fi pierdut 
veniturile şi n-ar mai fi putut trăi pe mai departe. Acesta 


rămânea, în orice caz, doar un drept formal de care nu toţi 
puteau beneficia. 

Evident, de la o societate din epoca aceea nu se putea 
aştepta acordarea dreptului de vot pentru femei: deplinătatea 
drepturilor deriva din deplinătatea îndatoririlor, înainte de toate 
aceea de apărare a comunităţii, onoare şi datorie care, la 
început, reveneau doar aristocraților, apoi tuturor cetăţenilor, 
dar în niciun caz femeilor. Dacă astăzi femeile pot mânui fără 
niciun efort chiar şi armele ucigătoare ale bărbaţilor sau pot 
apăsa pe butonul de lansare al unei rachete, în vremea aceea ar 
fi fost cu totul de neconceput ca ele să lupte cu lancea şi cu 
scutul, în câmp deschis, împărţirea funcţiilor sociale (apărare 
pentru bărbat, naşterea şi creşterea copiilor pentru femeie) fiind 
extrem de rigidă. Mitul amazoanelor, despre care am vorbit 
deja, aparţinea unor vremuri îndepărtate şi, în orice caz, ca un 
amănunt interesant, acele femei războinice erau aproape 
întotdeauna înfăţişate ca luptătoare pe cal, înarmate doar cu arc 
şi scut în formă de semilună şi niciodată ca luptătoare în 
infanteria de linie. 

Paradoxal, femeile erau mai independente şi mai libere în 
societatea închisă şi militaristă a Spartei, decât în Atena cea 
democratică. Acolo, fetele se antrenau în palestre purtând doar 
chitonul militar scurt („coapse goale” le numeau, oarecum 
indignaţi, ceilalţi greci) sau dansau goale la unele serbări; ca 
femei măritate puteau ieşi fără oprelişti în public, aveau dreptul 
să posede şi să transmită averi la fel ca bărbaţii şi tot ele aveau 
onoarea de a oficia ceremonia solemnă prin care încredinţau 
scuturile tinerilor soldaţi înaintea unui război, pronunţând 
teribila recomandare: „|te vei întoarce] sub acesta sau pe 
acesta” (adică: mai degrabă vei muri decât să-ţi părăseşti locul 
tău de luptă). Într-adevăr, războinicii căzuţi în luptă sau răniţi 
erau transportaţi pe scuturile lor prin mânerele cărora camarazii 
treceau lăncile, transformându-le într-un fel de brancarde. 

În Sparta întâlnim chiar o tradiţie moralizatoare aparţinând 
femeilor, lucru mai degrabă unic decât rar într-o societate 
patriarhală, informaţie care ne-a fost transmisă parţial de 
Plutarh într-o lucrare intitulată Zica/e despre femeile spartane. O 
întâmplare este deosebit de elocventă în ceea ce priveşte 


condiţia femeii în Sparta. Când delegaţii grecilor din lonia s-au 
dus să ceară ajutor militar la regele Spartei, Cleomene, l-au 
găsit mergând în patru labe purtând-o în spinare pe fetiţa sa, 
Gorgos. Văzând expresiile nespus de mirate ale solilor, regele 
le-a spus: „Oaspeţii străini nu se întâmpină astfel, dar dacă 
sunteţi şi voi părinţi, mă puteţi înţelege”. Lucrul acesta ne face 
să ne gândim că la Sparta fetiţele erau iubite şi alintate de 
părinţii lor, cu siguranţă mult mai mult decât băieţii care, încă 
de la o vârstă fragedă, plecau de acasă ca să trăiască în 
cazărmi. Există informaţii despre femei spartane care aveau în 
proprietate grajduri cu cai de curse, participând la olimpiade, 
cam ca şi astăzi când numeroşi cai pursânge englezeşti se întrec 
la Ascot cu alţii provenind din grajdurile reginei sau ale unor 
doamne din aristocrația britanică. 

Reforma lui Clistene a făcut ca procesul de democratizare să 
devină ireversibil iar tirania propriu-zisă nu a mai revenit 
niciodată la Atena. Pentru a evita o asemenea eventualitate, 
atenienii au adoptat o procedură radicală şi, din multe puncte 
de vedere, profund nedreaptă: persecuția, atribuită şi ea 
măsurilor înnoitoare ale lui Clistene. Când un cetăţean devenea 
prea puternic şi aspira să se transforme într-un lider, riscând să 
devină o ameninţare pentru democraţie, Adunarea cetăţenilor 
putea adopta o hotărâre prin care să-l trimită în exil. Se proceda 
prin votare şi fiecare scria numele personajului în cauză, 
scrijelindu-l pe vopseaua neagră de pe o plăcuţă de ceramică 
(ostrakon), un fel de buletin de vot al grecilor antici. Dacă, 
atunci când se numărau, voturile întruneau majoritatea, omul 
trebuia să părăsească oraşul, sub ameninţarea pedepsei cu 
moartea, şi să nu se întoarcă mai devreme de zece ani, cu 
excepţia cazului în care era rechemat oficial, printr-un decret 
special. In felul acesta, Atena i-a alungat deseori pe unii dintre 
cei mai buni oameni ai săi şi, mai mult, în perioadele 
caracterizate prin demagogie, exilarea a devenit pentru unii o 
armă foarte comodă pentru a se debarasa de anumiţi adversari 
politici. 

O anecdotă cu iz conservator clarifică într-un fel această 
problemă. Se povesteşte că, atunci când atenienii s-au adunat 
ca să voteze exilarea lui Aristide - adversarul politic al lui 


Temistocle - un ţăran, fără să-l fi recunoscut, s-a apropiat de el 
şi l-a întrebat dacă poate să scrie în locul lui numele lui Aristide, 
el fiind analfabet. Aristide, fără să-şi piardă cumpătul, a scris 
propriul său nume şi i-a înapoiat plăcuţa de vot adversarului său 
necunoscut. Totuşi, l-a întrebat: „Dar ce rău ţi-a făcut Aristide 
ăsta de vrei să fie exilat?”. lar ţăranul i-a răspuns: „Nimic. Doar 
că m-am săturat să aud mereu că i se spune «cel drept»”. 

Este limpede că această anecdotă a fost răspândită ca să 
discrediteze democraţia; pentru a demonstra că acel sistem, 
ajuns în mâinile unor ignoranţi şi ale unor nepricepuţi, era o 
armă periculoasă şi păgubitoare, fiind clar, totuşi, că persecuția 
aceasta era o condamnare dură datorată unei pure prezumţii, 
ceea ce astăzi s-ar numi un proces de intenţie. Dar, despre 
radicalismul anumitor aspecte ale democraţiei ateniene vom 
mai avea ocazia să vorbim. Cel mai surprinzător este faptul că 
un aristocrat cum era Clistene, membru al unei familii care 
iubise întotdeauna puterea, putuse crea un sistem politic menit 
să devină un model de convieţuire socială pentru popoarele de 
pe întreaga planetă şi că, în esenţă, el n-a fost întrecut în cele 
douăzeci şi cinci de secole care s-au scurs de la instaurarea lui. 
Este cert că reforma constituţională a lui Clistene a fost doar 
încununarea unui lung proces inaugurat în primul rând de Solon 
şi, apoi, în mod paradoxal, continuat de Pisistrate care crease 
premisele la nivel economic şi social pe care să se poată clădi 
democraţia. Nu trebuie să uităm, într-adevăr, că recunoaşterea 
drepturilor civile pentru toţi cetăţenii unei comunităţi rămâne 
literă moartă dacă ei nu au posibilitatea să le exercite şi nu pot 
avea această posibilitate decât atunci când condiţiile de trai 
sunt măcar decente pentru cea mai mare parte a lor. 

Eliberată de tiranie, cetatea a pornit din nou pe calea 
dezvoltării, extinzându-se şi pe plan demografic. Puțin sau 
aproape nimic ştim despre felul în care a decurs „rodajul” noilor 
instituţii. Despre felul în care oamenii de la ţară puteau fi 
convinşi să-şi lase treburile ca să ia parte la adunările de pe 
colina Pnices sau despre reacţia nobililor. Sigur este că 
prestigiul lor a rămas nealterat în interiorul fratriilor şi poate că 
au continuat să aibă o influenţă importantă şi în cadrul noilor 
instituţii; Areopagul, care îi reunea pentru tot restul vieţii pe toţi 


cei care fuseseră cândva arhonţi, şi-a păstrat, în orice caz, o 
mare parte din prestigiu. Mulţi se întreabă cum de s-a putut 
petrece un astfel de miracol prin care cetăţenii inferiori ca rang, 
statut social, avere, în loc să se grupeze în jurul nobililor 
aşteptând protecţie şi sprijin de la aceştia (aşa cum s-a 
întâmplat mai târziu la Roma, prin sistemul clientelar) să se 
menţină în mare parte independenţi, alegând o viaţă de oameni 
liberi. Răspunsul cel mai probabil este că ei şi-au dat seama de 
forţa votului şi a conceptului de „majoritate”, indispensabil într-o 
democraţie. Fiind mulţi, voinţa lor avea mai mare greutate şi 
contau mai mult, chiar dacă erau mai săraci şi mai neciopliţi. 
XXX 

Pe plan internaţional, nori de furtună se adunau la orizont. În 
499 î.Hr., regele Darius al Persiei a întreprins o expediţie în 
Europa împotriva triburilor scite de pe teritoriul de azi al 
Ucrainei. A pus să se construiască un pod peste Dunăre şi l-a 
lăsat acolo de pază pe tiranul şi satrapul său din Milet, Istieus 
care, la rândul său, îi lăsase puterea în Milet lui Aristagoras. 
Expediția a mers prost: la fel ca urmaşii lor ruşi împotriva lui 
Napoleon douăzeci şi trei de secole mai târziu, sciţii s-au retras 
în interiorul nesfârşitelor teritorii în care trăiau, lăsând în urma 
lor pământul pârjolit şi Darius a fost nevoit să se retragă. Câtva 
timp, nu s-a mai auzit nimic despre armata sa şi nobilul Miltiade 
care încă de pe vremea lui Pisistrate locuia într-unul din 
castelele sale din peninsula Gallipoli, a mers la Istieus pentru a-l 
convinge să distrugă podul şi să-l lase pe Darius în voia sorții. 

Între timp, la Milet, lui Aristagoras i-a venit ideea să atace 
insula Naxos pentru a o anexa la satrapia persană pe care i-o 
lăsase în grijă Istieus, dobândind astfel nişte merite în ochii 
Marelui Rege, dar expediţia lui s-a sfârşit printr-un dezastru: 
locuitorii insulei au respins atacul provocându-i lui Aristagoras 
pierderi grele pentru care, fără niciun dubiu, avea să-i dea 
socoteală lui Darius când acesta urma să se întoarcă. Atunci, 
omul nostru a avut ideea să organizeze o răscoală a grecilor din 
lonia (coasta de vest a Anatoliei) împotriva persanilor, punându- 
se în fruntea lor. Cel puţin aceasta este interpretarea lui Herodot 
care îl descrie pe Aristagoras ca pe un aventurier oportunist şi 
fără prea multe scrupule. Oricum s-au desfăşurat lucrurile, nu 


este nici o îndoială că Aristagoras îşi dădea seama că 
posibilităţile lui de a rezista în faţa lui Darius atunci când acesta 
avea să se întoarcă erau destul de reduse, dacă nu-i chema în 
ajutor pe grecii din patria lui. S-a dus, prin urmare, la Sparta, la 
regele Cleomene pe care l-a găsit, aşa cum am povestit deja, 
jucându-se cu fetiţa sa, Gorgos, un copil destul de obraznic. 

Regele l-a găzduit, dar Aristagoras nu s-a simţit bine deloc, 
îngheţând de frig în casa aceea în care, conform regulii valabile 
pentru toate casele din cetate, în timpul iernii nu era permis să 
se facă focul înainte de asfinţitul soarelui. li era atât de frig încât 
îşi ţinea tot timpul mâinile pe sub mantie şi punea pe un sclav 
să-i încheie încălţările, în ochii unui spartan, lucrul acesta era 
atât de ciudat încât micuța Gorgos era convinsă că oaspetele 
străin era ciung de ambele braţe! 

Aristagoras era pregătit: adusese cu el chiar şi o hartă 
gravată pe o placă din bronz pe care era reprezentată o bună 
parte din imperiul persan. l-a spus că dacă spartanii acceptau să 
i se alăture, persanii ar fi fost nimiciţi şi grecii ar fi putut ajunge 
chiar până la capitala lor, Susa. Cleomene l-a privit cu uimire, a 
tras cu ochiul la hartă şi a întrebat la ce distanţă de malul mării 
se afla acel oraş, Susa, de care oaspetele său pomenise. 
Aristagoras i-a răspuns că era la trei luni de mers de la mare. 

„Oaspete al meu”, i-a răspuns atunci Cleomene, „tu nu vrei 
binele spartanilor dacă vrei să-i duci la trei luni de mers de la 
malul mării”. Evident, isprava lui Xenofon şi a celor „Zece mii” ai 
săi şi cu atât mai mult aceea a lui Alexandru cel Mare, la vremea 
aceea nici nu erau de conceput. Răspunsul a fost un refuz 
politicos, dar ferm. Se pare că Aristagoras a mai făcut şi alte 
tentative, printre care şi aceea de a oferi daruri şi bani, dar fără 
niciun rezultat, aşa că s-a decis să se adreseze atenienilor. 

Oricât era de bine instruită, armata ateniană nu era la fel de 
bună cu aceea a spartanilor, atât de redutabilă încât prea puţini 
îndrăzneau s-o înfrunte în câmp deschis şi cei care o făceau 
erau de cele mai multe ori bătuţi măr, dar exista, totuşi, un 
avantaj: Atena era metropola (altfel spus „cetatea mamă”) a 
Miletului, astfel încât nu putea să rămână surdă la chemarea 
sângelui de frate. Aşa a şi fost: insistența oratorică a lui 
Aristagoras a avut câştig de cauză în faţa Adunării care a votat 


trimiterea unui contingent de circa cinci mii de oameni şi a 
douăzeci de corăbii. „Şi aceasta”, comentează Herodot, „este 
dovada faptului că este mai uşor să convingi o mulţime de 
oameni laolaltă, decât o singură persoană”. Alte cinci corăbii cu 
circa o mie de războinici a trimis şi Eretria, o cetate de pe insula 
Eubeea, aliată cu Atena. Era o decizie nebunească: printr-o 
asemenea aventură, Atena intra, de fapt, în stare de război cu 
restul lumii, dat fiind că imperiul persan se extinsese asupra 
tuturor marilor puteri din lumea civilizată cunoscută care se 
întindea la vest până la Cartagina, iar la răsărit până la 
principatele din Valea Indusului şi din munţii tibetani. 

Şi este de presupus că, de data aceasta, Aristagoras s-a ferit 
cu străşnicie să le arate atenienilor harta pe care i-o prezentase, 
cu rezultate negative, lui Cleomene al Spartei. 

În primăvara anului 494 î.Hr., forţele unite ale rebelilor ionieni 
şi ale celor două cetăţi greceşti au atacat Sardi, capitala 
satrapiei Lidiei, cândva capitală a lui Cresus şi au jefuit-o 
sălbatic. Acropola, apărată de o garnizoană persană, n-a putut fi 
cucerită, dar, deşi grecii nu au recunoscut niciodată după aceea, 
a ars cu acea ocazie templul Marii Mame a zeilor care a fost 
mistuit total de flăcări. Era un sanctuar de mare importanţă şi 
acea acţiune nesăbuită a stârnit o agitaţie generală şi un val de 
indignare. 

„Acela a fost începutul tuturor relelor, scrie Herodot care, 
trăgându-se dintr-un tată grec şi o mamă asiatică, avea o minte 
deschisă, gata să înţeleagă şi starea de spirit a unora care nu 
erau greci şi nu-i venerau pe cei doisprezece zei din Olimp. Intre 
timp, Marele Rege reuşise, deşi cu armata destul de greu 
încercată, să ajungă din nou pe malul de sud al Dunării, apărată 
de credinciosul Istieus şi se apropia în marş forţat cu intenţia de 
a-l pedepsi pe trădătorul Aristagoras şi a înăbuşi revolta 
ionienilor. Înfruntarea decisivă a avut loc pe mare, în apele micii 
insule Lades, în dreptul golfului Milet, şi s-a soldat cu un 
adevărat dezastru pentru aliaţii greci. Herodot pare să-i ia în 
derâdere cu sarcasm pe burghezii şi pe negustorii din Milet care, 
fiind nevoiţi să vâslească din greu, au făcut în scurt timp o 
mulţime de băşici în palme şi nu au mai putut menţine ritmul 
susţinut de care era nevoie în lupta navală. 


Oraşul a fost cucerit şi incendiat fără milă, căpeteniile 
răsculaților ucise pe loc, cele mai frumoase fete au luat drumul 
haremului Marelui Rege, băieţii cei mai frumoşi au fost castraţi 
ca să devină eunuci în acelaşi harem; întreaga populaţie a fost 
deportată undeva în interiorul Asiei. Când totul s-a sfârşit, 
Darius a vrut să afle cine oare îi ajutase pe supuşii săi să se 
revolte împotriva stăpânirii sale. 

„Atenienii, Mărite Rege”, i s-a răspuns. 

„Dar cine mai sunt şi atenienii aceştia” se spune că ar fi 
întrebat Darius furios şi uimit în acelaşi timp. Întrebarea pare 
destul de puţin probabilă, dat fiind că el găzduia la curtea sa pe 
unul dintre acei atenieni, pe Hippias care făcea tot posibilul ca 
să-şi poată redobândi puterea pierdută, chiar şi cu funcţia de 
satrap persan. In orice caz, luându-ne tot după spusele lui 
Herodot, Darius îi va porunci unuia dintre curteni să-i şoptească 
la ureche în fiecare zi: „Mărite Rege, nu uita de atenieni”, un 
mod la fel ca oricare altul pentru a spune că lui Darius nu-i 
plăcuse deloc intervenţia ateniană în Asia şi că o considera un 
amestec intolerabil în treburile sale interne, aşa încât trebuia 
pedepsită cât de curând. A trimis pentru aceasta o armată în 
Tracia, ajutată şi de o flotă, pentru a încerca o invazie dinspre 
nord. Desigur, ştirea a ajuns ca fulgerul la Atena şi, o dată cu ea, 
s-a răspândit şi teama. Cu câtva timp înainte, un tânăr 
politician, pe nume Temistocle, care va face ca, la scurt timp 
după aceea, lumea să vorbească despre el, propusese Adunării 
să voteze acordarea de fonduri pentru fortificarea portului Pireu 
care se preta să fie apărat mult mai bine decât golful Faleros, 
foarte larg şi uşor accesibil. Locuitorii cetăţii au aprobat această 
propunere şi probabil că nu le-a părut rău mai târziu. 

Ne aflăm în 492 şi, în acel an, un poet tragic, Frinicos, a 
reprezentat o tragedie cu titlul Căderea Miletului în care 
spectatorii puteau vedea suferinţele provocate de persani cetăţii 
ionice. Impactul asupra unui public care poate că nu era obişnuit 
să vadă nişte piese având ca subiect evenimente petrecute în 
realitate a fost devastator. Atât de puternică a fost această 
reacţie încât autorităţile l-au premiat pe autor, dar l-au amendat 
„pentru că amintise cetăţenilor nişte lucruri neplăcute” şi au 
interzis reprezentațiile cu această tragedie la Atena şi în Atica. 


Este un exemplu de cenzură din partea unui regim democratic şi 
aceasta dă de gândit: evident, autorităţile ateniene se temeau 
mai mult de pericolul pe care-l reprezentau comportamentele 
iraționale în sânul opiniei publice, decât de probleme de ordin 
moral, aşa cum se întâmplă în cazul democraţiilor moderne. 
Pornografia, de exemplu, sau chiar simpla prezentare a 
sexualităţii sau a nudităţii, reglementate cu rigiditate de 
conducătorii noştri, se pare că nu-i îngrijorau deloc pe vechii 
atenieni. Într-adevăr, chiar în perioada aceea, pictura de pe 
vasele de ceramică prezintă scene de simpozion foarte 
îndrăzneţe cu imagini de sexualitate foarte explicite, ca să nu 
spunem totale. După unele opinii, un asemenea fenomen este 
interpretat ca o formă de compensare pentru aristocrații care 
căutau în sfera vieţii private satisfacția care le era interzisă în 
public de către noile instituţii democratice, dar s-ar putea, de 
asemenea, ca tocmai democraţia să fi fost aceea care a 
descătuşat libertatea de creaţie a artiştilor din acest domeniu. 

Din fericire pentru greci, armata persană a fost decimată de 
traci, iar flota a naufragiat pe stâncile de la poalele Muntelui 
Athos. Dar afrontul suferit a fost greu de digerat şi Darius a 
hotărât să repete atacul doi ani mai târziu, printr-o expediţie 
maritimă care să debarce direct pe țărmurile Aticii o armată de 
ocupaţie. 

Expediția a pornit în primăvara anului 490 î.Hr., sub comanda 
amiralului persan Dati, semănând moarte şi distrugere peste tot 
pe unde trecea. Eretria a fost luată prin surprindere şi făcută 
una cu pământul, apoi flota s-a îndreptat în direcţia Aticii şi a 
atins ţărmul într-un loc semideşertic pe care oamenii îl numeau 
„câmpul mărarului sălbatic” şi care a rămas celebru peste 
milenii ca simbol al luptei oamenilor liberi împotriva tiraniei 
invadatorului străin: Maraton. Locul acela era acelaşi în care, cu 
mulţi ani înainte, debarcase cu succes Pisistrate la întoarcerea 
din exilul său în Eubeea şi putem fi siguri că Hippias, participant 
la expediţie, îi sfătuise pe persani să aleagă locul acela pentru 
debarcare. 

Astăzi, pe locul acela există un târguşor, o staţiune balneară 
foarte căutată, iar vechiul tumul sub care sunt îngropaţi 
atenienii căzuţi în luptă este înconjurat de grădini, hoteluri şi 


restaurante; dar în acea îndepărtată primăvară a anului 490 
î.Hr. era o plajă aproape pustie, presărată, poate, ici şi colo, cu 
casele unor pescari săraci. Armata persană a aruncat ancora, 
infanteriştii au debarcat şi au tras navele cu prora pe mal, după 
care şi-au instalat tabăra şi au rămas o vreme acolo în aparenţă 
fără intenţia de a se mişca din loc. Este posibil ca Dati să nu fi 
avut niciun chef să se afunde pe teritoriul muntos din interiorul 
regiunii ca să nu se expună inutil unor ambuscade: experienţa 
nefericitei expediţii terestre din 492 era încă proaspătă, aşa că 
era mai bine să aştepte ca atenienii să facă prima mişcare. 

Între timp, aceştia aflaseră deja de soarta crudă a locuitorilor 
Eretriei şi ştiau că trupele persane îşi aveau tabăra pe teritoriul 
lor, la două zile de mers de oraş. Au trimis imediat curieri ca să 
ceară ajutor de la cetăţile vecine. La Sparta au trimis un 
alegător faimos, pe nume Fidippide, care a parcurs în numai 
două zile distanţa dintre cele două aşezări, transmițând acolo 
cererea disperată de ajutor a patriei sale aflate în pericol. 
Spartanii au răspuns că vor veni în ajutorul atenienilor, dar nu 
înainte de a se desfăşura festivitățile închinate zeiţei Artemis 
Orthia pentru care trebuiau să aştepte nopţile cu lună plină, 
îndurerat, Fidippide se întoarse la Atena cu răspunsul dezolant 
primit din partea celei mai puternice cetăţi greceşti, dar a mai 
povestit şi ceva foarte ciudat: se făcea că, în timp ce alerga 
către Sparta, îi apăruse zeul Pan. O halucinație, provocată, 
desigur, de oboseala aceea grozavă sau poate un păstor 
singuratic zărit în preajma unui izvor. Nu vom afla niciodată. 
Totuşi, atenienii au construit la poalele acropolei un mic 
sanctuar dedicat zeului Pan pentru a aminti acea întâmplare. 

Atena era singură: doar micul oraş Plateea, o aşezare de 
frontieră cu ţinutul Beoţiei, a răspuns cererii de ajutor trimițând 
două mii de oameni să se alăture celor zece mii de atenieni. 
Calculând câte un bărbat valid la patru locuitori şi luând în 
considerare faptul că, pentru apărarea Atenei mai rămăseseră 
alţi şase-şapte mii de oameni, am putea deduce că Atena şi 
Atica aveau în total şaptezeci-optzeci de mii de locuitori: o 
nimica toată în comparaţie cu cele treizeci-patruzeci de milioane 
de fiinţe care, după toate probabilitățile trăiau în nesfârşitul 
imperiu persan, singura superputere a lumii de atunci care 


intrase în contact cu Occidentul, prin cartaginezi şi poate şi cu 
etruscii care, de fapt, după o vreme, i-au devenit aliaţi. 

Arhontele polemarh (cel care răspundea de acţiunile militare), 
Calimah, a adunat colegiul strategilor. Probabil că s-au 
prezentat cu toţii înarmaţi până în dinţi, aşa cum se obişnuia în 
cazuri de mare pericol, pentru a asculta propunerile conducerii 
cetăţii şi pentru a-şi expune propriile opinii. Printre ei se afla şi 
Miltiade, întors din  Chersonesul tracic după înfrângerea 
oamenilor lui Pisistrate, singurul care putea şti câte ceva despre 
persani şi despre felul în care luptau soldaţii lor. Era un nobil, un 
senior care domnea în principatul său din Tracia, ceea ce 
demonstrează că şi după adoptarea constituţiei lui Clistene 
aristocrații se mai bucurau de mare consideraţie şi respect în 
caz de război. În plus, el era acela care-l îndemnase pe Istieus 
să distrugă podul de peste Dunăre şi să-l abandoneze pe Marele 
Rege în imensele stepe ale Sciţiei. 

Pentru Miltiade totul era clar: atenienii trebuiau să ajungă 
imediat la Maraton şi să-şi instaleze tabăra în faţa persanilor 
pentru a contracara orice mişcare a lor şi a-i împiedica să se 
aprovizioneze din teritoriu. Atitudinea sa hotărâtă a avut un 
efect atât de puternic asupra celorlalţi generali încât aceştia au 
renunţat la sistemul de a se roti zilnic la comanda trupelor, în 
favoarea sa astfel încât camaradul lor să aibă posibilitatea de a- 
şi pune singur în aplicare planul de bătaie. 

Trupele ateniene au ajuns pe câmpia de la Maraton, au 
poposit la o jumătate de milă distanţă de armata persană şi cele 
două armate au rămas o vreme una în faţa celeilalte 
supraveghindu-se, fără ca vreuna să ia vreo iniţiativă. Atenienii 
şi plateenii erau în total cam douăsprezece mii, persanii o sută 
de mii, după spusele lui Herodot, dar aproape nimeni nu crede 
că ar fi putut transporta pe mare un asemenea număr de 
soldaţi: o cifră mai rezonabilă pare a fi de treizeci, patruzeci de 
mii de oameni, în orice caz, o superioritate zdrobitoare. 

Miltiade, îngrijorat din cauza dificultății cu care îşi aproviziona 
armata pentru că în spate nu avea decât munţii, şi temându-se 
că spartanii nu vor sosi în niciun caz la timp, s-a hotărât să ia 
iniţiativa. A convocat statul-major şi le-a explicat generalilor 
ceea ce avea de gând: era o idee nebunească. El ştia că 


principalul atu al armatei duşmane erau foarte numeroşii arcaşi 
înarmaţi cu arcuri duble, în stare să arunce pe o traiectorie 
curbă nori de săgeți cu vârfuri ucigătoare din fier. Dacă persanii 
în formaţie de luptă i-ar fi ţinut sub tirul săgeţilor suficient de 
mult, pierderile ar fi fost uriaşe: mai puţin de jumătate dintre 
luptătorii greci ar mai fi ajuns să intre în luptă de aproape cu 
persanii. Era absolut necesar să se parcurgă în fugă spaţiul critic 
din bătaia arcurilor duşmane astfel încât să se reducă la 
minimum timpul în care oamenii ar fi fost expuşi tirului 
necruţător de baraj al arcaşilor persani. 

Uşor de spus. De fapt, însemna ca soldaţii atenieni să alerge 
circa două sute de metri în ţinuta de război (cam treizeci şi cinci 
de kilograme de fier, bronz şi piele groasă), fără a rupe 
rândurile, să ajungă asudaţi în contact cu inamicul, cu speranţa 
că nu şi-au irosit toată energia într-o asemenea cursă 
nebunească, angajându-se la sfârşit într-o luptă corp la corp 
care se anunţa a fi pe viaţă şi pe moarte. Hopliţii atenieni şi, în 
general greci, erau obişnuiţi să practice hop/odromos (alergarea 
cu scutul), o probă atletică disputată şi la olimpiade, având ca 
scop antrenarea tinerilor pentru a purta scutul uriaş şi foarte 
greu, apucat cu braţul stâng, deplasând astfel centrul de 
greutate al luptătorului în acea direcţie. 

Probabil că Miltiade avea la dispoziţie numai oameni în putere 
şi în floarea vârstei, cei mai bătrâni fiind lăsaţi în garnizoana 
care apăra zidurile cetăţii, aşa că putea conta pe prospeţimea 
atletică necesară acelei tactici pe care o avea în minte. El ştia 
bine că, de fapt, infanteria persană dădea tot ce era mai bun în 
ea în duelurile la distanţă, dar în încleştările de aproape nu ar fi 
făcut faţă avalanşei de bronz şi de fier a falangei hoplite. Şi aşa, 
în zorii celei de-a opta zi de aşteptare, santinelele i-au trezit pe 
luptătorii greci, în şoaptă sau din gură în gură, fără nici cel mai 
mic semnal de trâmbiţe. Fiecare om a îmbucat în grabă ceva din 
picioare, după care s-a dus să-şi ocupe locul în formaţie. Ordinul 
s-a transmis din om în om, de la un şir la altul, privirile tuturor 
erau aţintite asupra braţului ridicat al comandantului şi cu toţii 
aşteptau semnalul de atac, în acele clipe interminabile în care 
fiecare dintre ei se gândea la soţie şi copii, încercând să-şi 


adune toate forţele fizice şi psihice în vederea luptei 
necruțătoare cu moartea. 

Când s-a dat semnalul, au pornit la pas până când, ajunşi la 
circa două sute de metri distanţă de inamic, au pornit în goană, 
din ce în ce mai iute, în timp ce aerul se umplea de zăngănitul 
armelor. Impactul a fost înspăimântător: zidul de scuturi 
metalice a izbit şirurile persane cu o violenţă de neînchipuit şi 
le-a împins înapoi. Armamentul uşor al asiaticilor, care se 
foloseau de scuturi împletite din nuiele şi pieptare din piele, nu 
a rezistat la şocul echipamentului greu al hopliţilor atenieni şi 
plateeni şi trupele lui Darius au început să bată în retragere 
către ţărmul mării, lăsând peste tot morţi şi răniţi, apoi, căzând 
pradă panicii, au încercat cu toţii să-şi găsească scăparea pe 
corăbii. 

Herodot vorbeşte despre nişte acte incredibile de eroism ca 
acelea ale unui războinic atenian pe nume Cinegiros care, 
agăţându-se de pupa unei corăbii, încerca să se urce pe punte. 
O lovitură de secure i-a retezat mâna, dar el tot a reuşit să sară 
pe corabie şi să-i arunce în apă pe duşmani, împingându-i cu 
scutul. Arhontele polemarh Callimah a murit în luptă împreună 
cu alţi o sută nouăzeci şi unu de soldaţi de-ai săi, dar tributul de 
sânge plătit de persani a fost cu mult mai mare. În momentele 
acelea, Dati s-a gândit la o acţiune de contraatac şi a dat ordin 
să se ridice pânzele spre Pireu. Oraşul era apărat de puţini 
soldaţi, pentru că grosul trupelor se afla încă la Maraton şi, în 
plus, la apariţia flotei persane, atenienii au crezut că bătălia 
fusese pierdută, că floarea tineretului fusese măcelărită şi că 
era mai bine să se predea. 

Miltiade şi-a dat seama imediat că efectul uriaş al victoriei 
sale ar fi putut fi zadarnic prin abila mişcare de ripostă a 
duşmanului, dacă guvernul atenian nu era prevenit. L-a chemat 
pe Fidippide, alergătorul de cursă lungă, şi i-a ordonat să ajungă 
în oraş şi să-i avertizeze pe cei rămaşi acolo să nu se predea sub 
niciun motiv, pentru că armata lor, victorioasă, avea să le vină 
în cel mai scurt timp în ajutor. 

Fidippide, după ce luptase alături de camarazii săi până seara 
târziu, a lăsat armele şi a pornit în fugă pe drumul către Atena. 
O bună parte din traseu era în urcare, pe drumeaguri abrupte şi 


denivelate, dar tânărul ştia că era în joc salvarea oraşului său. 
Ajuns acolo pe la asfinţit, a strigat cu ultimele puteri „Nike! 
Nike! „(Victorie! Victorie!) după care s-a prăbuşit la pământ fără 
suflare, epuizat de efortul supraomenesc. Cetatea şi-a ferecat 
porţile şi şi-a întărit paza, aşa că, atunci când flota lui Dati şi-a 
făcut apariţia în rada portului, amiralul persan a înţeles că 
avantajul surprizei pe care conta dispăruse. Atenienii ştiau că 
erau  victorioşi şi erau gata să respingă orice atac. 
Comandantului persan nu-i mai rămânea decât să ia drumul 
întoarcerii şi să suporte mânia suveranului său. Spartanii au 
ajuns şi ei când bătălia se încheiase şi s-au retras fără să fi pus 
măcar mâna pe săbii. Fidippide parcursese în doar câteva ore 
mai mult de patruzeci de kilometri: sacrificiul său este amintit la 
fiecare patru ani cu ocazia olimpiadelor moderne când atleți din 
toate colţurile lumii se întrec pe aceeaşi distanţă ca şi el pentru 
a dobândi recunoaşterea cea mai râvnită şi mai de prestigiu, 
aceea de alergători „maratonişti”. 


4 iulie 1999 


— Ştii că mă aflam la Maraton când Marinatos a început 
săpăturile la tumulul luptătorilor din Plateea? Kostas a fost 
foarte emoționat după ce a citit descrierea bătăliei de la 
Maraton şi a luat din nou în mână o ediţie veche a scrierilor lui 
Herodot pe care o avea încă din liceu. 

— Cum de erai la Maraton? 

— Primăria Atenei era foarte interesată de aceste săpături. 
Eram şi eu de părere că osemintele plateenilor căzuţi acolo 
trebuiau să aibă un mormânt impunător, prin împrejurimile 
acelui loc. Şi tu, cunoşti Maratonul? 

— Am fost acolo prima oară chiar în anul în care ne-am 
cunoscut, apoi m-am întors acum opt sau zece ani, nu-mi 
amintesc prea bine, cu gândul să văd săpăturile lui Marinatos. 

— A murit Marinatos, nu-i aşa? 

— Da, şi nu mai trăieşte nici Andronikos, arheologul care a 
făcut săpăturile la mormântul lui Filip de la Verghina. Doi 
arheologi mari, demni să stea alături de cei mai mari din trecut. 

— Ce simtiti când atingeti osemintele acelor oameni care au 
făurit istoria? 

— Depinde. Arheologii sunt la fel ca şi ceilalți oameni de 
ştiinţă. Unii se gândesc în special la prestigiul pe care îl vor 
dobândi în carieră, la recunoaşterea pe plan internaţional a 
succeselor, alții sunt cuprinşi de nişte emotii copleşitoare. Îmi 
amintesc că am văzut un coleg care plângea de emoție, dar 
aceştia sunt puțini. Trebuie să ne menţinem spiritul tânăr şi, 
într-un fel, să rămânem naivi ca să fim cuprinşi de emotie. Mulţi 
cred că un adevărat om de ştiinţă nu se lasă în voia 
sentimentelor, dar, dacă vrei să ştii părerea mea, eu cred că 
asemenea atitudini nu ascund altceva decât o sărăcie a 
spiritului. 

— Aşa cred şi eu. Ştii că albanezul meu a plecat? 

— A plecat? Unde putea să plece? 

— Nu ştiu. Poate acasă la el. 

— Si ai rămas singur? N-ai nevoie de altcineva? 


— Nu. Înainte de plecarea lui, am găsit pe altcineva, o fată 
kosovară destul de bună. Ştii ceva? Mă gândeam azi la marca 
aceea de pantofi pentru sportivi... 

— Nike. 

— Da, aceea. S-au inspirat din strigătul lui Fidippide. 

— Sigur că da. Dar ei pronunţă „Naiki”, ca americanii. 

— De fapt tot aşa au început să pronunțe şi grecii. 

— ŞI italienii. Asta se numeşte colonizare culturală. Cuvântul 
este al nostru, dar nouă ni se pare că trebuie pronunțat doar 
dacă este deformat şi stâlcit într-o limbă străină care avem 
impresia că ne sună mai preţios, mai internaţional... 

— Naiki... Sărmanul Fidippide. 

— Aşa este. Sărmanul Fidippide. Salut, Kostaki. 


V 


SALAMINA 


Aşa cum au făcut întotdeauna cei aflați în preajma unor 
întâmplări despre care credeau că le va imposibil să le înfrunte 
cu succes, şi atenienii făcuseră o promisiune zeiței lor 
protectoare: dacă aveau să învingă în lupta cu persanii, i-ar fi 
sacrificat ca ofrandă câte o capră pentru fiecare duşman ucis. 
Doar că, fiind în imposibilitate de a găsi atâtea mii de capre 
disponibile, s-au hotărât să împartă în tranşe datoria faţă de 
zeiţă şi timp de o anumită perioadă au sacrificat în onoarea ei 
câte cinci sute de capre pe an în ziua unei sărbători înfiinţate 
special pentru aceasta şi tot astfel au reparat lipsa de respect 
pentru bărbosul zeu Pan care îi apăruse lui Fidippide, înălţându-i 
un templu la poalele acropolei. 

Bătălia de la Maraton a devenit un eveniment memorabil: 
vitejia celor care au luptat acolo a fost exemplară. Nu este greu 
de imaginat cum au fost primiţi soldaţii greci la întoarcerea în 
cetate, de concetăţenii lor, de triburile din care făceau parte, de 
fratrii şi chiar de familiile lor. Fiecare a devenit un erou şi am 
amintit deja felul în care poetul Eschil, care a luptat în prima 
linie împotriva persanilor, cot la cot cu ceilalţi, a dorit să fie 
amintită pe lespedea sa funerară participarea la acea zi 
memorabilă, mai înainte de gloria sa de excepţional poet tragic. 

O singură cetate umilise în câmp deschis forţele celui mai 
mare imperiu din toate timpurile, întins, de fapt, de la 
Macedonia până la Indus. Desigur, se poate lua în considerare 
faptul că Darius a subapreciat hotărârea şi curajul inamicilor săi, 
dar rezultatul acestei confruntări rămâne acelaşi. 

Cei o sută nouăzeci şi doi de soldaţi atenieni căzuţi în luptă au 
fost incineraţi chiar în locul acela, onoare deosebită care se 
acorda rareori unor luptători, iar pe cenuşa lor a fost înălţat un 
tumul care se mai poate vedea şi astăzi. La fel s-a procedat şi cu 
morţii plateeni şi la tumulul lor au fost făcute săpături acum 


câţiva ani de către arheologul grec Marinatos. Miltiade a cerut 
conducerii oraşului ca acolo să fie ridicată o stelă din marmură, 
dedicată lui însuşi, ca amintire a victoriei repurtate asupra 
persanilor. 

S-a replicat că acest lucru s-ar fi făcut desigur dacă el i-ar fi 
învins de unul singur pe duşmani: un răspuns care ne face să 
înţelegem cât de adânc se înrădăcinase spiritul egalitar al 
democraţiilor în societatea ateniană. Dar Miltiade era şi 
rămânea un aristocrat aşa că a căutat să găsească o altă cale 
pentru a-şi satisface orgoliul: a cerut şi a obţinut o flotă pentru a 
porni într-o expediţie de pradă în insula Paros. Cererea lui n-a 
întâmpinat nici o obiecţie. Într-adevăr, era vorba despre un act 
de piraterie oficializată chiar dacă în spatele expediției lui 
Miltiade se afla intenţia de a pedepsi insulele care acceptaseră 
prezenţa unei garnizoane persane, devenind în felul acesta o 
ameninţare pentru populaţia Aticii. 

Expediția a fost un eşec: poate că a lipsit elementul surpriză, 
poate că a lipsit experienţa în privinţa tehnicii unui asediu; fapt 
este că, după şase săptămâni, Miltiade a fost rănit şi s-a decis 
să ridice asediul. Reîntors în oraş, a fost judecat şi condamnat la 
plata unei amenzi enorme: cincizeci de talanţi. Pentru a ne face 
o idee despre această sumă, este suficient să ne gândim că în 
tezaurul atenian, în vremea celei mai mari străluciri a cetăţii - 
când se afla în fruntea ligii de la Delos - se aflau doar patru sute 
de talanti. 

El nu a reuşit s-o plătească în ciuda posesiunilor sale din 
Chersones şi a faptului că era ginerele unui rege trac, Oloros. A 
fost, prin urmare, aruncat în temniţă unde a şi a murit, poate că 
şi în urma rănilor căpătate în urma acelei nefericite expediţii. Nu 
cunoaştem care a fost cauza unui asemenea tratament atât de 
dur şi de sever, dar se poate ca poporul atenian care a 
pronunţat o asemenea sentinţă să fi cunoscut nişte detalii ale 
expediției de care noi nu avem cunoştinţă. Fiul lui Miltiade, 
Cimon, era doar un băieţandru când a moştenit acea datorie 
enormă şi a încercat să aibă grijă de sora sa, Elpinice, dar fiind 
atât de sărac nu i-a putut asigura o zestre cât de cât onorabilă. 
Fata era foarte frumoasă şi faptul că locuiau împreună a stârnit 
comentarii răutăcioase; s-a zvonit că erau amanți, dar Plutarh 


ne informează, nici mai mult nici mai puţin, că, după anumite 
mărturii, Elpinice, pentru că nu putea avea o familie conform 
rangului ei, ar fi preferat să se căsătorească oficial cu fratele 
său, lucru permis, de altfel, de legile ateniene. 

Atât una, cât şi cealaltă informaţie ni se par greu de crezut: 
ceea ce pare, mai degrabă, demn de crezut este faptul că 
amândoi fraţii erau deosebit de atrăgători. Cimon, cu un 
comportament violent, dar sincer, era înalt, bine clădit, cu părul 
des, negru şi ondulat, şi-i plăceau femeile în rândul cărora se 
pare că avea mare succes. In cele din urmă s-a căsătorit cu 
Isodice, o strănepoată a lui Clistene, înrudindu-se astfel cu 
Alcmeonizii. După cât se pare, a fost vorba despre o mare iubire 
care i-a produs o disperare imensă atunci când soţia sa a murit. 
După alte informaţii existente în izvoarele antice, Elpinice ar fi 
fost amanta lui Polignotos, cel mai mare dintre pictorii vremii, şi 
poate că i-a servit acestuia şi ca model. Gura lumii susţinea că 
figura uneia dintre eroinele războiului Troiei, pictat de Polignotos 
pe porticul Peciles (însemnând „împodobit”) era, în realitate, cel 
al lui Elpinice. 

În perioada aceasta, în cetate s-au petrecut schimbări 
importante. Producţia ceramică a cunoscut o expansiune 
extraordinară şi s-au afirmat pictori ceramişti de mare valoare 
ca Smikros şi Eufronios; în creaţiile lor se pot vedea semne ale 
rivalităţii dintre ei într-o serie de aluzii şi de împunsături satirice, 
toate acestea apărând ca fraze scurte pictate pe vase ca 
replicile din benzile desenate. În arta plastică au loc modificări 
semnificative: se renunţă la modelele statice din epoca arhaică 
în favoarea unor compoziţii mai dinamice. Efebul/ lui Critios, de 
exemplu, deşi păstrează cununa arhaică de cârlionţi identici în 
jurul frunţii, are o dispunere a maselor musculare delicată şi 
nuanţată, iar faptul că se sprijină pe piciorul stâng conferă 
corpului o mlădiere graţioasă cu totul nouă faţă de tradiţia aşa- 
numiţilor kouroi, înfăţişaţi întotdeauna văzuţi din faţă, cu braţele 
tepene şi atârnând de-a lungul corpului, pumnii strânşi, surâsul 
stereotip şi ochii exagerat dilataţi. 

În această perioadă a luat sfârşit, de asemenea, şi obiceiul 
aristocraților de a construi statui impunătoare şi scumpe pentru 
mormintele acelora dintre ei care căzuseră în luptă; aceasta ar 


putea fi tot o consecinţă a introducerii democraţiei. Feţele 
statuilor au început să exprime sentimente adevărate, ca în 
trăsăturile luptătorilor de pe frontonul de răsărit al templului 
închinat Atenei Afaia, de pe insula Egina. Cine a văzut aceste 
figuri la Glyptothek din Monaco nu poate uita expresia de durere 
crispată de pe chipul războinicului muribund de la capătul laturii 
din dreapta a frontonului răsăritean sau poziţia dramatică a 
camaradului său care, în partea opusă, se reazemă istovit de 
scut. Sunt imagini ale unei conştiinţe dureroase a morţii 
iminente care pe de o parte se alătură tradiţiei eroice şi 
aristocratice prin temele abordate, pe de altă parte reproduc 
individualitatea umană printr-o participare necunoscută până 
atunci, acesta fiind încă un semn al evoluţiei cetăţeneşti care se 
exprima în mai multe moduri şi prin mijloace diferite, dar care 
se îndrepta fără putinţă de tăgadă către o împlinire a demnităţii 
şi a personalităţii individului. 

Desigur, imaginea noastră despre sculptura antică în 
marmură este mult deformată de faptul că ne-am obişnuit să 
vedem toate operele statuare în alb, în timp ce, la origine, 
acestea erau pictate în culori foarte vii. Nici nu putea fi 
altminteri: strălucirea luminii mediteraneene pe suprafeţe albe 
ar fi creat nişte reflexe năucitoare făcând ca volumele şi formele 
să se distingă cu greutate. Totuşi, un observator modern, 
obişnuit deja cu albul marmurei în lumina discretă a muzeelor şi 
cu fascinația pe care o declanşează chiar şi un singur fragment 
de sculptură, poate că ar rămâne şocat văzând statuile de pe 
frontonul unui templu grecesc aşa cum arătau ele în antichitate, 
cu culorile originale. Dar trebuie să avem încredere în gustul 
grecilor şi să acceptăm ideea că acele sanctuare erau foarte 
frumoase aşa cum le realizaseră creatorii lor. 

Teatrul a cunoscut şi el un avânt deosebit în acea perioadă. 
Tragedia a evoluat în forme mai complexe, cu un număr mai 
mare de actori prezenţi pe scenă şi cu reprezentații de o mare 
intensitate emoţională; în acelaşi timp s-a afirmat şi un gen 
sortit să aibă o mare priză în rândurile publicului şi un impact pe 
măsură în viaţa politică: comedia. Originile substantivului sunt 
controversate. Unii cred că ar veni de la komodia („cântecul 
satului”); alţii de la „cântecul pentru komos”, dansul ritual 


dionisiac, ipoteză mai plauzibilă din moment ce reprezentațiile 
aveau loc mai ales în timpul Marilor Dionysii (serbările în 
onoarea zeului Dionysos căruia îi era consacrat un teatru 
impunător pe versantul sudic al acropolei). În orice caz, comedia 
avea un caracter obscen atât în dialog cât şi în jocul actorilor, 
lucru care nu-i scandaliza câtuşi de puţin pe preoţii slujitori ai 
zeului care se aflau în primul rând de spectatori. Această 
trăsătură, în orice caz foarte caustică, se preta foarte bine la 
satira politică, astfel încât mulţi dintre liderii politici de primă 
mărime au fost nevoiţi să se resemneze şi să îndure glumele 
care se făceau pe scenă pe seama lor, fără să apară vreodată în 
această privinţă vreo formă de cenzură şi nici de presiune, cu 
excepţia unor cazuri foarte rare. 

Gustul atenienilor pentru teatru a crescut foarte mult: în 
timpul  Dionysiilor, spectacolele începeau dimineaţa şi se 
terminau la asfinţitul soarelui, zi de zi aproape fără întrerupere, 
aşa că oamenii îşi aduceau cu ei de mâncare şi câteodată îşi 
luau şi cina pe gradenele teatrului. Nu s-a găsit nici o urmă de 
pisoare în teatrele greceşti (aşa cum s-au descoperit în teatrele 
romane de capacitate mai mare), motiv pentru care se 
presupune că spectatorii mai ieşeau din când în când din teatru 
ca să-şi satisfacă nevoile fiziologice. Caracteristicile 
reprezentaţiei teatrale vor fi mai târziu teoretizate de către 
filosofi: funcţia ei pedagogică şi, mai ales, politică a fost, în orice 
caz, bine înţeleasă de autorităţi şi de politicienii mai versaţi. Ei 
erau aceia care finanţau montările spectacolelor, stabileau 
dirijorii corurilor şi specialiştii în alegerea distribuţiilor şi s-ar 
putea să fi avut oarecare influenţă şi asupra alcătuirii textelor 
sau a decorurilor: la urma urmelor, ei se asemănau foarte mult 
cu producătorii de spectacole de astăzi. 

Actorii se puteau baza doar pe vocea lor şi pe expresivitatea 
corpului, nu şi pe aceea a feţei, acoperită întotdeauna cu o 
mască purtând trăsăturile personajului interpretat. Pentru noi, 
cei de astăzi, obişnuiţi să pândim şi cea mai vagă expresie a 
feţei actorilor de film, imaginea lor fiind mult mărită pe ecran, 
acest lucru ne apare de neconceput, astfel încât, atunci când în 
teatrele dramatice se reprezintă astăzi opere ale autorilor antici, 
actorii nu poartă niciodată măşti; în antichitate, însă, spectatorii 


ar fi considerat absurd ca personajele consacrate ale eposului 
naţional - ca Hercule sau Teseu - să-şi schimbe fizionomia (o 
dată cu schimbarea actorilor) la fiecare spectacol sau ca figura 
unui actor să aparţină unor personaje diferite. O strălucită 
descriere a psihologiei populare în această privinţă ne este dată 
de Garcia Marquez în O sută de ani de singurătate descriind 
nemulţumirea spectatorilor când l-au văzut „reînviat” într-un 
film pe un individ pe care-l văzuseră murind într-un alt film. Dar 
şi astăzi producătorii caută să angajeze mereu acelaşi actor 
pentru a interpreta un personaj care apare într-un film cu mai 
multe serii şi, uneori, dispariţia actorului provoacă şi moartea 
personajului, pentru că publicul refuză să accepte o altă figură 
în locul aceleia cu care se obişnuise. 

XXX 

Bucuria şi mândria de a-i fi învins, practic fără niciun ajutor, 
pe persani la Maraton vor fi pentru atenieni mult timp de acum 
încolo un subiect important de propagandă politică în raporturile 
cu toţi ceilalţi greci, dar în primii ani de după acest eveniment ei 
trebuiau să se aştepte dintr-o clipă în alta la o nouă invazie. 
Dacă Darius reprimase atât de brutal revolta ionienilor, de ce ar 
fi acceptat o asemenea ruşine fără să aibă nici o reacţie? În 
orice caz, Egina continua să rămână o ameninţare, dat fiind că 
acest oraş le cedase solilor persani în anul 490, în semn de 
supunere, teritorii însemnate având o poziţie strategică exact în 
mijlocul golfului Saronic. 

Işi dăduseră seama de aceasta până şi cei din Sparta, unde 
regele Cleomene încercase să convingă guvernul să aprobe o 
expediţie de pedeapsă împotriva eginienilor. Probabil că îl apăsa 
pe conştiinţă faptul că nu intervenise şi el la Maraton şi 
intenţiona să impună din nou în ochii grecilor imaginea Spartei 
ca putere protectoare şi hegemonică. S-a opus din toate puterile 
celălalt rege, Demaratos; atunci, Cleomene a mituit-o pe Pitia 
Perialla care a decretat că acest coleg al lui era bastard, fiind 
copil dintr-o relaţie adulterină a mamei sale şi, prin urmare, nu 
putea domni. Demaratos a fost nevoit să plece în exil şi s-a 
refugiat, la fel cum făcuse cândva Hippias, la curtea Marelui 
Rege. Dar înşelătoria pusă la cale de Cleomene a fost 
descoperită: Perialla a fost alungată din sanctuar şi Cleomene 


detronat. Readus pe tron după aceea de teamă că s-ar putea 
întoarce cu forţa printr-o lovitură de stat, a fost arestat în cele 
din urmă, din ordinul eforilor, pe motiv că începuse să bea, 
contrar obiceiului grecesc, prea mult vin nediluat cu apă, „după 
moda barbarilor” şi că, din această cauză, dădea semne de 
nebunie. 

Eforii au ordonat ca el să fie legat în lanţuri de un stâlp dintr-o 
piaţă a oraşului fiind supravegheat în permanenţă de câte un 
ilot. Sfârşitul acestui brav rege spartan a fost îngrozitor: într-o 
dimineaţă, în zori, profitând de faptul că ilotul de pază moţăia, i- 
a luat pe nesimţite cuțitul de la brâu şi a început să-şi cresteze 
picioarele de la glezne până la şold, după care şi-a sfâşiat şi 
pântecele, dându-şi ultima suflare într-o baltă de sânge. O 
moarte asupra căreia nimeni nu a meditat suficient de atent şi 
care, cu siguranţă, denotă un anumit ritual misterios (ciudat de 
asemănător cu un harakiri) prin care regele a vrut să-şi arunce 
propriul sânge asupra cetăţii sale. l-a urmat la tron fratele său 
vitreg Leonidas, iar locul lui Demaratos a fost luat de 
Leotichides. 

Nici la Atena nu lipseau frământările interne: despre aceşti 
ani, Herodot ne informează asupra primelor ostracizări ale unor 
personaje considerate „prieteni ai tiranilor”, ceea ce ne face să 
presupunem că Hippias încă mai trăia. Dacă este adevărat 
amănuntul că la Maraton pierduse un dinte doar din cauza unui 
strănut, cu siguranţă trebuie să fi fost destul de înaintat în 
vârstă şi suficient de nevolnic. În pericol s-a aflat chiar şi 
Temistocle pentru care a avut loc şi un scrutin, dar nu s-a 
întrunit majoritatea. Un mare număr de plăcuţe ceramice negre 
pe care fusese înscris numele şi patronimicul lui („Temistocle 
fiul lui Neocle”) au fost descoperite cu ocazia săpăturilor 
arheologice din agora. Evident, cariera sa politică fusese 
strălucită şi puterea sa crescuse atât de rapid încât dăduse 
naştere unei reacţii de asemenea natură. 

Lucrările de fortificare a portului şi a radei Pireului continuau 
în tot acest timp, chiar şi dacă n-ar fi fost vorba decât despre 
amenințările imediate, cum era aceea reprezentată de Egina. 

Regele Darius n-a putut să riposteze la ofensa pe care o 
suferise în urmă cu câţiva ani pentru că a trebuit să facă faţă 


unei mari revolte izbucnite în Egipt în anul 486 şi, când a murit, 
la puţin timp după aceea, se pare că pe patul de moarte i-ar fi 
şoptit fiului său, Xerxes, cu ultimele puteri care-i mai 
rămăseseră, îndemnul: „Nu-i uita pe atenieni”. 

Şi Xerxes nu i-a uitat. Indată ce a reprimat o altă revoltă, de 
data aceasta a babilonienilor, a organizat cea mai mare 
expediţie care se văzuse până atunci. Herodot vorbeşte despre 
cinci milioane de oameni şi de mii de corăbii: cifre, fără îndoială, 
exagerate, astfel încât mulţi cercetători consideră mai apropiate 
de adevăr o cifră de trei sute de mii de soldaţi care, în orice caz, 
pentru epoca aceea, este ceva extraordinar. Pus în gardă în 
urma dezastrului suferit de Mardonius, generalul care 
condusese prima tentativă de invazie din 492, împăratul a 
poruncit să se sape un canal prin peninsula din dreptul muntelui 
Athos pentru ca flota sa să se poată feri de bariera de stânci de 
la țărm şi a mai dat ordin să se construiască şi un pod peste 
Bosfor pe care să poată trece uriaşa sa armată. Prima tentativă 
a dat greş: se pare că Xerxes a folosit două echipe separate de 
ingineri şi de meşteri, unii fenicieni, ceilalţi egipteni. Tehnica era 
aceea a podului de bărci, despre care avem informaţii că a fost 
folosită în multe traversări de fluvii din interiorul imperiului 
persan. Probabil că au cărat peste apă cele două cabluri 
principale de susţinere a podului de la un mal la celălalt cu 
ajutorul unor nave de război şi, după aceea, le-au întins cu 
ajutorul a patru scripeţi uriaşi, doi în Asia şi doi în Europa, după 
care le-au ancorat în pământ. Pe cele două cabluri paralele, bine 
întinse, au înşirat plute şi, deasupra acestora, au aşternut 
podeaua din împletitură de nuiele completată cu lut. Dar o 
furtună s-a abătut asupra podului. Funia de cânepă 
confecţionată de fenicieni s-a scurtat din cauza umezelii mult 
mai mult decât cablul din papirus construit de egipteni, acesta 
îngreunându-se, în schimb, mult mai mult decât cablul din 
cânepă. Toată structura aceasta s-a dezechilibrat şi a fost 
distrusă în scurt timp de izbiturile furioase ale talazurilor. 

Xerxes a poruncit să fie decapitaţi toţi inginerii, pentru ca 
înlocuitorii lor să fie mai atenţi la calcule, punând să fie biciuită 
şi marea în timp ce se rosteau următoarele cuvinte: 


Marele Rege iți dă această pedeapsă pentru că i-ai adus o 
mare pagubă fără ca el să te fi supărat cu nimic. 

Și, pe bună dreptate, nimeni nu face niciun sacrificiu în 
cinstea ta, oh, apă murdară, tulbure şi plină de mâl. 


Apoi, s-au început din nou lucrările. De data aceasta s-a 
studiat mai atent traseul curenților - foarte puternici în Bosfor - 
şi au fost plasate câte două cabluri duble pe fiecare latură a 
podului, unul din papirus şi unul din cânepă ca să se echilibreze 
perfect tensiunile şi, la începutul primăverii, uriaşa armată a 
început să traverseze fluviul sub privirile Marelui Rege: persani 
şi mezi, babilonieni, sciți, khorasmieni, indieni, egipteni, frigieni, 
lidieni, etiopieni, colchidieni, bitini şi mossinieni, o armată cum 
nu mai văzuse nimeni până atunci. Au trecut cu toţii în Europa şi 
râurile secau la trecerea lor, toate rezervele cetăților se 
secătuiau ca să-i hrănească: povestirea lui Herodot devine epică 
descriind Asia întreagă care năvălea ca un fluviu revărsat 
asupra micuţei Grecii. 

Atenienii şi spartanii au convocat la Corint o adunare a tuturor 
cetăților greceşti, printre ele numărându-se şi vechii duşmani ai 
Atenei, megarezii şi egineţii, ca să decidă ce era de făcut. Intre 
timp, atât unii cât şi ceilalţi au apelat la oracolul din Delfi ca să 
afle ce îi aştepta; răspunsul a fost înspăimântător: atenienii au 
fost sfătuiţi să fugă, să se ascundă, pentru că, altfel, forţa de 
neînvins a mezilor îi va nimici şi Pitia vedea deja templele zeilor 
năpădite de sudoare de teamă că vor fi distruse şi date pradă 
flăcărilor. 

Disperarea devenise atât de mare încât reprezentanţii Atenei 
nici nu mai îndrăzneau să se întoarcă acasă şi se prăbuşiseră pe 
treptele templului, cuprinşi de spaimă şi de nelinişte. Un 
trecător i-a întrebat ce păţiseră şi, aflând ce se întâmplase, i-a 
sfătuit să intre din nou în templu şi să anunţe că se vor lăsa să 
moară de foame dacă zeul nu le va da un răspuns mai 
încurajator. Şi acest răspuns a venit: mai exista o speranţă de 
salvare dacă atenienii ridicau pentru apărarea lor un obstacol 
din lemn. Herodot mai spune că, în finalul răspunsului, se făcea 
aluzie la Salamina, dar acest lucru pare cam greu de crezut şi 
sună mai degrabă ca o versiune răspândită ulterior de oracol 


sub semnul euforiei de mai târziu, adică după victoria din apele 
teritoriale ale insulei. Spartanilor li s-a răspuns: „Vouă, locuitori 
ai Spartei, cetatea cu străzi largi, fie că oraşul de pe măreaţa 
stâncă va fi cucerit de persani, fie, dacă acest lucru nu se va 
întâmpla, va trebui să deplângeţi moartea unui rege din neamul 
lui Hercule”. Asta însemna: persanii vor cuceri cetatea voastră 
sau va trebui, în orice caz, să regretaţi pierderea unuia dintre 
regii voştri. 

Şi aici, prima parte a oracolului este cea mai verosimilă, în 
timp ce a doua pare să fi fost emisă după moartea lui Leonida la 
Termopile. Un lucru cert şi în afară de orice dubiu este acela că 
oracolul lui Apollo îi descuraja foarte mult pe greci în rezistenţa 
lor împotriva persanilor. Cu alte cuvinte, era ca şi cum ar fi ţinut 
partea acestora. Consiliul care controla sanctuarul era compus, 
într-adevăr, în special din reprezentanţii micilor state tribale din 
Grecia centrală, cei mai expuşi în faţa unei invazii persane şi nu 
este exclusă posibilitatea ca ei să fi comunicat deja, în cel mai 
mare secret, Marelui Rege, disponibilitatea faţă de o înţelegere. 

O asemenea atitudine a oracolului constituia un obstacol 
redutabil, foarte greu de depăşit. La Atena, dacă este să-i dăm 
crezare lui Herodot, Temistocle rezolvase problema într-o 
manieră strălucită, interpretând răspunsul absurd al oracolului 
din Delfi ca pe un îndemn la construirea unei flote (obstacolul 
din lemn) şi reuşise să convingă Adunarea să voteze folosirea 
profiturilor obţinute de la minele de argint din Laurion la 
armarea a trei sute de trireme: corăbii cu pinten la proră şi cu 
trei rânduri de vâslaşi inventate de corintieni, cu un coeficient 
de mobilitate foarte ridicat, de unu la şapte, cel mai bun care 
exista în tehnica navală militară din vremea aceea. 

Dar cum puteau fi convinşi grecii să lupte împotriva persanilor 
încălcând voinţa lui Apollo? Singura soluţie posibilă era 
separarea responsabilităţilor Consiliului amficţionic de voinţa 
zeului şi este posibil ca tot Temistocle să fi conceput această 
mişcare politică: confederaţii au jurat că, atunci când războiul va 
fi câştigat, cei care „deşi erau greci, medizau (se alăturau 
mezilor, adică persanilor) urmau să fie decimaţi în numele zeului 
din Delfi”. 


Mesajul era foarte clar: pe de o parte demasca statele care îşi 
ascundeau dorinţa de a colabora cu invadatorul în spatele 
cuvintelor oracolului, pe de altă parte întărea fidelitatea 
confederaţilor faţă de zeul de la Delfi căruia i se promitea o 
zecime din averile confiscate de la trădători. În acest fel, 
focienii,  locrienii şi  dorienii care deţineau controlul în 
Amficţionie, erau complet demascaţi şi s-au aflat în situaţia de a 
se justifica în faţa celorlalţi. Au răspuns într-o manieră nu mai 
puţin abilă: au trimis vorbă că erau gata să lupte alături de 
confederați, dar că nu puteau face aceasta singuri; dacă aliaţii 
ar fi venit să apere trecătorile dintre Macedonia şi Tesalia, ei 
erau foarte bucuroşi să li se alăture. 

Ştiau că un asemenea lucru nu era posibil şi că nici fulgerele 
lui Zeus nu i-ar fi îndepărtat pe spartani din imediata vecinătate 
a Peloponezului. Confederații au trebuit să se prefacă măcar că 
încearcă aşa ceva şi au trimis un mic grup de oameni, practic o 
comisie de inspecţie la faţa locului care n-a putut face altceva 
decât să constate că era imposibil să fie apărate trecătorile din 
nordul Tesaliei. 

Dar problemele nu se sfârşeau aici: când a fost vorba să se 
stabilească o linie de apărare, spartanii au pus piciorul în prag: 
nu aveau de gând să scoată nici un singur luptător de pe istmul 
Corint, fâşia îngustă de pământ care lega „insula” lor de 
continentul elen, siguri că nici o forţă de pe lume n-ar fi putut 
trece de barajul uman instalat acolo şi că de acolo ar fi putut 
veni salvarea lor. Temistocle a fost nevoit să ajungă şi la un 
şantaj, făcând aluzie la faptul că dacă atenienii ar fi aduşi într-o 
stare disperată, ar fi putut să ia în considerare şi alte opţiuni. 

Sperietoarea aceasta a funcţionat şi spartanii au acceptat să 
stabilească linia de apărare la Termopile, o trecătoare îngustă 
între muntele Oeta şi mare, în centrul Greciei, între Beoţia şi 
Tesalia. Astăzi, locul acela ar fi de nerecunoscut dacă n-ar exista 
monumentul pe care, în anii '50, trei sute de spartani emigraţi în 
Statele Unite l-au construit pe cheltuiala lor. Într-adevăr, râul 
Sperhios, cu aluviunile cărate de apele lui, a împins înapoi 
ţărmul cu circa un kilometru. Mai rămân doar izvoarele termale 
care încă din trecut au dat numele acestei trecători (literal: 
„porţile calde”). 


În realitate, spartanii au continuat să se fortifice pe istm şi au 
trimis la Termopile doar trei sute de războinici. Este adevărat, 
era vorba despre un detaşament de elită care servea drept 
gardă regală, dar nu era, totuşi, decât o mână de oameni. Pe 
lângă ei mai erau pregătiţi să intre în luptă şapte sute de 
tespieni şi cam şapte mii de aliaţi din Peloponez sau din afara 
lui. 

Pentru a ajunge la acest rezultat, desigur, nu prea liniştitor, 
Temistocle a sacrificat comanda supremă a flotei trecând-o în 
sarcina navarhului spartan Euribiade, dar, în fapt, el rămânea 
adevăratul comandant, dat fiind că navele ateniene reprezentau 
şapte optimi din escadra aliată. S-a cerut ajutor şi de la grecii 
din colonii, în special de la siracuzani care aveau o flotă 
numeroasă. Dar tiranul lor, Gelon, a spus că ar fi acceptat doar 
dacă i s-ar fi încredinţat comanda supremă a flotei confederate, 
aşa că nu s-a ajuns la niciun rezultat. 

Flota s-a înşirat în canalul Euripos, între ţărmul grecesc şi 
Eubeea, pentru a-i asigura spatele lui Leonida dinspre mare şi 
acolo a înfruntat cu succes flota persană într-o primă luptă 
purtată în apropierea promontoriului Artemisios. 

Restul povestirii lui Herodot seamănă cu un poem epic, astfel 
încât vitejia celor trei sute de luptători de la Termopile a fost 
timp de douăzeci şi cinci de secole o sursă de inspiraţie pentru 
literatura occidentală. Regele Spartei a rezistat eroic pe poziţia 
sa timp de mai multe zile respingând valul copleşitor al armatei 
duşmane, până când un trădător, care era Efialtes, le-a arătat 
persanilor un drumeag care urca pe munte şi cobora pe 
versantul celălalt, drept în spatele grecilor. 

Când şi-a dat seama că era înconjurat din toate părţile, 
Leonida le-a ordonat aliaţilor să se retragă şi a rămas cu cei trei 
sute de soldaţi ai lui şi cu cei şapte sute de tespieni care au 
refuzat să-l părăsească pe regele Spartei. Se pare că Temistocle 
a trimis în noaptea aceea o barcă pentru a oferi o posibilitate de 
salvare aliaţilor săi, dar Leonida a refuzat: ordinul era să apere 
trecătoarea şi nu avea să se mişte din locul acela. S-a limitat 
doar la a trimite la Sparta doi războinici (Herodot ne-a furnizat şi 
numele lor: Euritos şi Aristodemos) cu un mesaj misterios 
despre al cărui conţinut nu s-a aflat nimic. Ştim doar că, după 


aceea, s-a răspândit un zvon care spunea că aceşti doi mesageri 
stăruiseră să primească ei această misiune pentru a-şi salva 
viaţa; le-au fost date porecle înjositoare, fiind ocoliţi de întreaga 
comunitate spartană ca nişte ciumaţi. Disperat, unul dintre ei s- 
a spânzurat de o grindă a casei sale, celălalt a dispărut şi şi-a 
făcut apariţia un an mai târziu pe câmpul de luptă de la Plateea, 
căutându-şi moartea şi încercând în felul acesta să se reabiliteze 
în faţa camarazilor săi. 

Când persanii au pătruns în trecătoare, i-au văzut pe spartani 
ocupați să se pieptene unul pe altul, un ritual prin care se 
pregăteau să moară. Dar, chiar şi înconjurați din toate părţile, 
soldaţii lacedemonieni, aşezaţi în careu pe o colină joasă, şi-au 
vândut scump pielea, astfel încât, la sfârşit, Xerxes a poruncit 
infanteriei sale să se retragă şi a trimis în faţă arcaşii care au 
luat la ţintă mica trupă, până ce ultimul dintre soldaţii lui 
Leonida a căzut străpuns de săgeți. Trupul regelui a fost 
decapitat şi răstignit, apoi armata lui Xerxes a năvălit în Grecia 
centrală. 

Sparta plătise un preţ foarte mare pentru cauza comună, 
sacrificând un rege al său şi trei sute dintre cei mai buni 
luptători pe care-i avea: acum se putea concentra în vederea 
apărării istmului, iar dinspre mare atenienii urmau să intre şi ei 
în luptă. Este greu de spus dacă Leonida şi luptătorii săi au fost 
sacrificați cu bună ştiinţă încă de la bun început, dar lucrul 
acesta nu poate fi exclus cu totul. Plutarh povesteşte că atunci 
când Leonida plecase în această misiune îi spusese soţiei sale, 
Gorgos (una şi aceeaşi persoană despre care am amintit mai 
devreme că se juca în copilărie cu tatăl său, Cleomene): „Mărită- 
te cu un bărbat cumsecade şi fă nişte copii frumoşi”. 

Pe mormântul celor trei sute va fi pusă mai târziu, pe 
cheltuiala Spartei, o placă purtând următoarea inscripţie: 


Străine, dă de veste spartanilor 
că noi am căzut aici împreună 
ascultând de ordinele cetății noastre. 


Cicero este de părere că aceste cuvinte erau ale poetului 
Simonide, acelaşi care mai târziu a compus în onoarea celor 
căzuţi un poem funebru plin de o emoție puternică şi vibrantă. 

XXX 

La scurtă vreme după masacrul de la Termopile, Adunarea 
atenienilor a fost convocată pentru a se pune în discuţie o 
propunere dramatică. Temistocle, conştient că oraşul nu putea 
rezista unui asediu dinspre mare şi dinspre uscat, le-a cerut 
concetăţenilor săi să-şi abandoneze căminele, să se îmbarce pe 
corăbii şi să se retragă în insula Salamina pentru a atrage în 
apele acelea flota persană. Se pare că dezbaterile au fost de un 
tragism sfâşietor: tânăra democraţie trebuia să facă faţă pentru 
prima oară eventualităţii ca patria însăşi să fie nimicită, fiind 
nevoită să decidă dacă era cazul să joace totul pe o carte, 
cutremurătoare şi, în acelaşi timp, riscantă: o bătălie navală. 

Atenienii au trimis femeile şi copiii la Troezenia, în Argolida 
(nu întâmplător, Troezenia era oraşul lui Pitheus, cel care-l 
găzduise pe Teseu pe când acesta era copil) şi s-au îmbarcat pe 
corăbiile de luptă: au părăsit casele în care se născuseră, 
templele zeilor în care aduseseră ofrande cu prilejul sărbătorilor 
şi au pornit în direcţia Salaminei. Cu toţii, aristocrați şi 
negustori, meseriaşi şi zilieri. Cimon care, dintre rândul 
aristocraților, era cel mai ataşat de tradiţii, s-a urcat pe acropole 
şi i-a închinat zeiţei frâul şi zăbala calului său: un gest cu o 
semnificaţie extraordinară. Acele obiecte constituiau însuşi 
simbolul aristocrației şi erau îngropate laolaltă cu nobilul 
decedat atunci când cenuşa acestuia era coborâtă în mormânt. 
Închinându-le zeiţei însemna că din clipa aceea nu mai existau 
cavaleri şi popor, ci doar popor, şi că erau cu toţii chemaţi la 
luptă pentru supraviețuirea unei patrii care acum se identifica 
doar cu cetăţenii săi. Apoi, s-a îmbarcat şi el după ce, probabil, 
i-a dat drumul calului pe câmpie ca să nu moară de foame. Şi și- 
a eliberat şi câinele care, însă, nu a vrut cu niciun chip să-şi 
părăsească stăpânul: când l-a văzut îndepărtându-se de țărm la 
bordul unei trireme, animalul s-a aruncat în apă traversând înot 
fâşia de apă care despărţea Atica de Salamina şi l-a ajuns din 
urmă, sleit de puteri, pe limba aceea de pământ pietros devenit 
ultimul bastion al libertăţii. Întâmplarea, povestită de Herodot, 


probabil că i-a impresionat pe fugari şi, în acelaşi timp, le-a dat 
curaj: în Atena, nici măcar câinii nu erau dispuşi să îndure 
ocupaţia duşmană. 

De pe stâncile de la malul insulei Salamina, atenienii au văzut 
flăcările înălțându-se deasupra oraşului lor, trâmbe groase de 
fum şi sclipirile sinistre ale flăcărilor care risipeau întunericul 
nopţii. Au văzut templele zeilor arzând ca nişte torţe pe fondul 
negru al cerului Aticii. Pentru Xerxes, aceasta era răzbunarea 
pentru templul Marii Mame a zeilor, incendiat la Sardes de 
ionieni şi de atenieni. Pentru atenieni, era ultima treaptă a 
umilinţei. 

Către sfârşitul anilor '50, un cercetător american a publicat o 
inscripţie descoperită la Troezenia, în Argolida, care conţinea 
decretul lui Temistocle pentru evacuarea Atenei, document 
dovedit mai târziu ca fiind un fals de pe la jumătatea secolului al 
IV-lea î.Hr. creat pentru a repune în discuţie, cu tentă anti 
macedoneană, tema luptei atenienilor împotriva barbarilor. Dar 
măiestria cu care a fost elaborat acest document şi 
probabilitatea foarte ridicată ca el să fie veritabil i-au indus în 
eroare chiar şi pe unii cercetători iluştri, aşa că merita să fie 
reprodus. Ne putem face astfel o idee despre felul în care Atena 
a înfruntat situaţiile limită prin măsuri dintre cele mai potrivite. 

Consiliul şi poporul au hotărât: Temistocle, fiul lui Neocle, din 
demosul  Freari, a propus. Să se încredințeze cetatea 
protectoarei sale Atena şi tuturor celorlalți zei pentru a o apăra 
şi a ține departe duşmanul de țara noastră. Atenienii şi străinii 
care locuiesc în Atena să-şi pună în siguranță copiii şi nevestele 
la Troezenia, sub protecţia lui Pitheus, eroul întemeietor al tării; 
bătrânii şi bunurile mobile să fie duse în siguranță la Salamina. 
Trezorierii şi preotesele să rămână pe acropole de pază la tot 
ceea ce aparține zeilor; toți ceilalți, atenieni şi străini în putere 
să se îmbarce pe cele două sute de corăbii pregătite şi să lupte 
cu barbarul în apărarea propriei libertăți şi a celorlalți greci, 
împreună cu spartanii, corintienii şi eginienii, ca şi cu toti aceia 
care vor să ia parte la această primejdioasă acțiune. 

Strategii să desemneze două sute de comandanți ai 
triremelor, unul pentru fiecare navă, începând de mâine, din 
rândul celor care au proprietăți funciare şi locuinţă în Atena, au 


copii legitimi şi nu au depăşit vârsta de cincizeci de ani; ei vor 
trage la sorți corabia pe care o vor comanda. Să înroleze, de 
asemenea, pentru fiecare navă câte zece infanterişti marini 
dintre cei care au între douăzeci şi treizeci de ani şi patru arcaşi; 
să tragă la sorți şi marinarii pricepuți la manevrarea corăbiilor în 
acelaşi timp în care sunt desemnaţi prin tragere la sorti 
comandanții de trireme. lar strategii să-i înregistreze şi pe 
ceilalți oameni din echipaj, navă cu navă, pe plăcuțe albe, 
bazându-se, în cazul atenienilor, pe registrele în care sunt 
înscrişi cetăţenii, iar pentru străini pe numele înregistrate la 
polemarh; şi să-i repartizeze în două sute de corăbii, împărțindu- 
i în echipe de vâslaşi, în grupuri de câte o sută, scriind deasupra 
fiecărei liste a unei echipe de vâslaşi numele triremei şi a 
comandantului ei, precum şi a marinarilor răspunzători de 
manevre, pentru ca fiecare echipă să ştie pe care corabie se va 
îmbarca. 

Și după ce vor fi alcătuite toate echipele de vâslaşi şi vor fi 
repartizate prin tragere la sorți pe trireme, Consiliul şi strategii 
vor completa echipajele tuturor celor două sute de corăbii, nu 
înainte de a fi adus un sacrificiu în cinstea lui Zeus cel 
Atotputernic, a Atenei, a lui Nike, a lui Poseidon Protectorul. 
Când navele vor fi pregătite, o sută dintre ele vor apăra 
Artemisius din Eubeea, iar celelalte o sută vor rămâne lângă 
Salamina şi restul țărmului Aticii pentru a ține sub supraveghere 
întregul ținut. Toate acestea pentru ca, împreună, toţi atenienii 
să lupte împotriva barbarului, cei care au fost exilați pe zece ani 
să se îndrepte şi ei către Salamina şi să aştepte acolo până când 
poporul va lua o hotărâre în privinţa lor. 

XXX 

Între timp, înconjurând capul Sunion, flota persană, compusă 
din vase egiptene, feniciene şi chiar ioniene, apărea în golful 
Saronic lăsând să se vadă superioritatea ei covârşitoare; cam 
cinci sute de corăbii de război contra celor trei sute ale 
confederaţilor. Temistocle adusese flota în strâmtoarea 
Salamina, fiind conştient că în largul mării n-ar fi avut nici o 
posibilitate de a învinge numărul mult mai mare de vase al 
duşmanilor, dar echipajele sale, văzând acea privelişte, au 
rămas foarte impresionate. Escadra persană s-a oprit în larg 


ezitând să se strecoare în braţul acela îngust al mării şi, în acest 
timp, probabil că la bordul navei amiral se adunase statul-major 
pentru a hotărî strategia care trebuia adoptată. Temistocle era 
sigur pe el, dar printre ofiţerii superiori îşi făcea loc teama: dacă 
rămâneau în acel loc însemna că erau blocaţi şi nu mai puteau 
ieşi de acolo. S-a ajuns în situaţia să se ia hotărârea unei 
deplasări către nord pentru a ieşi prin canalul Megara. Atunci, 
Temistocle, pentru a face ca planul său să fie aprobat, a trimis 
în mare taină o barcă pentru a-i avertiza pe comandanții persani 
că grecii voiau să fugă către istmul Corint ca să evite lupta şi 
comandantul liotei duşmane a ordonat imediat escadrei 
egiptene să se pună în mişcare pentru a înconjura insula pe la 
vest, închizând în partea dinspre nord canalul Megara; în acest 
timp, el a înaintat cu restul flotei ca să blocheze trecerea 
îngustă dinspre coasta Aticii şi mica insulă Psitaleea. 

Acolo, persanii au aşteptat la ancoră toată noaptea fără să se 
întâmple ceva deosebit. Poate că nici nu şi-au dat seama că 
avea loc o dezertare: un căpitan ionian, pe nume Pantios, din 
insula Tenos, a trecut cu corabia sa de partea grecilor profitând 
de întuneric şi Herodot, la treizeci de ani după aceea, i-a citit 
numele pe monumentul pe care confederaţii l-au înălţat la Delfi 
după încheierea războiului, având înscrise pe el toate numele 
acelora care luptaseră împotriva barbarilor. 

Un alt personaj a fost anunţat în toiul nopţii pe nava amiral a 
escadrei ateniene: era Aristide „cel drept” care fusese exilat 
după ce în privinţa lui fusese luată măsura ostracizării. Venea 
din Egina şi, renunțând la orice resentimente, i-a comunicat 
comandantului grec că flota persană blocase amândouă intrările 
în canalul Salamina. Era o adevărată încântare pentru 
Temistocle să audă acest lucru astfel că a dat de îndată ordinele 
necesare. 

Impăratul Xerxes poruncise să i se instaleze chiar în ziua 
aceea un tron în vârful muntelui Skaramangas pentru a asista a 
doua zi la victoria armatei sale. 

La ivirea zorilor, pentru căpeteniile grecilor situaţia era clară 
în sensul că nu mai aveau altă soluţie decât să lupte şi înaltul 
comandament s-a întrunit ca să afle planul de luptă gândit de 
Temistocle: o capodoperă de strategie pe care un sistem 


complex de semnale avea s-o coordoneze între nava amiral şi 
diferite puncte de pe țărm. După încheierea consfătuirii, ofiţerii 
s-au întors fiecare la unităţile lor de luptă, aşteptând semnalul 
de atac. Flota grecească, înşirată lângă țărm şi orientată spre 
est a ridicat ancora la răsăritul soarelui îndreptându-se către 
mijlocul canalului, dar megarezii şi egineţii au fost lăsaţi la 
pândă ceva mai la sud în micul golf Ambelakis, fiind ascunşi 
vederii de promontoriul Cinosuras care îl mărginea la sud. 
Corintienii, cu escadră de cincizeci de corăbii, s-au îndreptat 
spre nord cu toate pânzele ridicate pentru a apăra spatele 
restului flotei în cazul în care egiptenii s-ar fi strecurat în canalul 
Megara. Lucrul acesta probabil că i-a convins o dată în plus pe 
persani că grecii nu voiau să se angajeze în luptă: într-adevăr, 
înaintea începerii unei lupte, echipajele obişnuiau să coboare 
pânzele pentru ca acestea să se deplaseze mai uşor şi mai 
repede. 

Amiralul fenician care se afla la comanda flotei persane n-a 
mai avut nici o îndoială şi a ordonat corăbiilor sale să pătrundă 
în canal. Capcana gândită de Temistocle era pe punctul de a se 
închide. La un semnal convenit dinainte, primit de pe nava 
amiral, egineţii şi megarezii au ieşit din ascunziş atacând 
escadra ioniană care a fost nevoită să se despartă de restul 
flotei duşmane şi să facă faţă amenințării venite dinspre vest. 
Între timp, ceilalţi continuau să înainteze urmărind flota grecilor 
care se retrăgea către nord până când a ajuns pe porţiunea cea 
mai strâmtă a canalului, între coasta atică şi insula 
Pharmakussae. 

În momentele acelea, Temistocle a dat semnalul: un steag 
uriaş s-a ridicat pe catargul navei-amiral, sunetele de trâmbiţă 
s-au făcut auzite de la o navă la alta; grecii au făcut cale 
întoarsă şi s-au năpustit asupra duşmanilor, cu o viteză de nouă, 
zece noduri. Ciocnirea a fost înspăimântătoare şi norocul 
grecilor a constat în faptul că nava amiralului fenician a fost 
lovită printre primele şi comandantul ei a pierit. Dându-şi seama 
că situaţia lor devenise periculoasă în acele ape şi lipsiţi de 
ordinele comandantului lor, fenicienii au încercat să se retragă 
mai în largul mării dar acolo au dat peste celelalte nave persane 
care înaintau dinspre sud, creându-se o învălmăşeală totală, 


agravată şi de faptul că, exact în momentul acela, s-a stârnit un 
vânt puternic dinspre sud care împingea navele din ariergarda 
persană peste cele feniciene nevoite să se retragă. 

Triremele lui Temistocle, joase şi rapide, au intrat în 
îngrămădeala aceea ca nişte lupi în mijlocul unei turme de oi, 
spintecând cu puternicii lor pinteni greoaiele corăbii inamice. 
Văzând ce se întâmplă, ionienii i-au aruncat în mare pe 
comandanții persani şi au trecut în masă de partea fraţilor greci. 
La  asfinţitul soarelui, canalul era plin de epave, de 
supraviețuitori care încercau să se salveze înot, de cadavre 
purtate încet de curent către ţărmul Aticii pe care încă se mai 
aflau camarazii lor. De pe tronul său de la înălţime, Xerxes a 
asistat neputincios la înfrângerea armatei sale şi poate că vântul 
aducea până la urechile sale ecourile uralelor şi ale imnurilor 
închinate lui Apolo de pe corăbiile elene victorioase. 


Sărbătoarea Sfintei Marii 1999 


Sunt singur acasă şi aştept să vină nişte prieteni pentru cina 
tradițională din această zi de sărbătoare. Mă gândesc dintr-o 
dată că la Atena este, probabil, o căldură infernală şi că în 
apartamentul de pe Larisis 20 nu există aer condiționat. M-am 
hotărât să-l sun pe Kostas şi, dincolo de asemenea 
inconveniente, el avea chef de vorbă. 

— Cum de susțin oamenii ăia că decretul acela de evacuare a 
cetății este un fals? Eu am impresia că este perfect autentic. Şi 
mai cred că este un document excepțional. 

— Este fără nici o îndoială autentic şi vreau să-ți spun că sunt 
destui aceia care apără cu înverșunare acest punct de vedere. 

— Dar tu cum îl consideri? 

— Eu cred că au dreptate cei care susțin că este un fals. Vezi 
tu, este o problemă ceva mai complicată: există motive de ordin 
filologic, conceptual şi istoric. Este prea liniar, prea bine 
organizat. Conţine nişte concepte, ca acela de eleutheria 
(libertate) care nu existau în vremea aceea şi care au evoluat 
din plin abia în cursul secolului al IV-lea. Apoi, referirea la 
corintieni, megarezi, spartani sună ca un îndemn la o alianţă de 
un tip special. Dacă inscripția ar fi fost într-adevăr din acea 
epocă, ar fi fost amintiţi toți aliații, nu numai trei dintre ei. Şi, de 
altfel, din inscripție, evacuarea apare ca un lucru prevăzut cu 
exactitate şi perfect organizat, un fel de opțiune strategică, în 
loc de o dureroasă necesitate, aşa cum a fost de fapt. Dar mai 
sunt şi alte indicii... 

— M-ai convins. Dar de ce, atunci, să se creeze un fals? 

— Ştii, documentele de acest tip sunt nişte elemente 
importante de propagandă: erau expuse în locuri publice, 
oamenii le vedeau, le citeau şi le comentau. Aşadar, dacă, de 
exemplu, Atena se pregătea să reziste unui atac din partea unei 
armate macedonene, cu prilejul unuia dintre acele nenumărate 
războaie de după moartea lui Alexandru cel Mare, devenea 
imediat necesar să se reinventeze un document în care să apară 
o străveche alianță victorioasă împotriva unui invadator din 


trecut, ca garanţie a unei victorii chiar şi în situația respectivă. 
Nu ştiu dacă mă înţelegi. 

— Te-am înțeles foarte bine. Ar fi interesant de ştiut dacă 
opinia publică de atunci punea bază pe asemenea documente. 

— Dacă erau pregătite cu atâta grijă şi intr-o manieră atât de 
verosimilă, înseamnă că ele contau. Nimeni nu lucrează 
degeaba. Nu aveau televiziune, radio, ziare: probabil că 
impactul unei inscripții afişate într-un loc public era mult mai 
mare decât ne putem închipui. 

— Mi-am amintit şi de întâmplarea pe care mi-ai povestit-o, 
când tu şi prietenul tău ati intrat pe un poligon de trageri de pe 
muntele Skaramangas pentru a vedea locul în care fusese 
instalat cândva tronul lui Xerxes. 

— Ne aflam atunci sub foc. Cine ştie ce-o mai fi făcând 
ofițeraşul acela care ne-a scos de acolo şi ne-a dăruit pe 
deasupra şi o sticlă de Metaxa. Măcar să fi devenit general. Cum 
se spune „general“ în greceşte? 

— Strategos. 

— Evident. Salut, Kostakis. Mai vorbim. 

— Salut. Transmite salutări tuturor. 


VI 


LIGA NAVALĂ 


Bucuria victoriei a fost imensă şi imediat au început să se 
răspândească poveşti care mai de care mai fantastice despre 
cei care scufundaseră cele mai multe corăbii duşmane, dar şi 
despre cei care încercaseră să-şi pună pielea la adăpost, 
revenind mai târziu pe câmpul de luptă când totul era deja 
terminat. Se povestea că un comandant din Atica urmărea o 
navă inamică, dar apoi aceasta se năpustise asupra unei nave 
persane şi o scufundase. Atunci, urmăritorul făcuse calea 
întoarsă, crezând că era vorba despre una dintre corăbiile 
ioniene care dezertaseră, trecând în tabăra grecească. Era, însă, 
o navă aliată de-a persanilor, o corabie comandată de Artemisia, 
soţia unui principe din Caria, aliată şi amantă a lui Xerxes. Prin 
acea stratagemă ea reuşise să scape de prizonierat, dar 
atenienii au pus pe capul ei un premiu pentru că nu puteau 
accepta ca o femeie să îndrăznească să-i atace într-o acţiune 
militară. Artemisia, însă, a reuşit să ajungă din urmă restul flotei 
persane care se refugiase în golful Faleros, găsindu-l acolo şi pe 
Marele Rege, peste măsură de tulburat din cauza acestei 
neaşteptate şi zdrobitoare înfrângeri. 

Toamna era de-acum aproape şi trebuia luată o hotărâre: 
Xerxes a lăsat cea mai mare parte a armatei sale la iernat în 
Tesalia şi el s-a îndreptat către strâmtori, înainte ca grecii să se 
fi gândit că ar fi trebuit să distrugă podul. Era o idee care-i 
venise deja în minte lui Temistocle, dar nu fuseseră de acord 
conducătorii militari spartani cărora li se părea mai nimerit să-l 
lase pe duşman să fugă cât mai repede pentru a scăpa de el. 
Atunci, Temistocle a trimis un mesager la Marele Rege pentru a- 
| informa că el în persoană îi convinsese pe greci să nu distrugă 
podul, astfel că, pe viitor, suveranul persan trebuia să-i fie 
recunoscător pentru că nu-l lăsase să cadă în capcana din 
peninsula elenă. 


Această mărturie a lui Herodot pare să fie doar o răutate, dar 
nu sunt puţini cei care cred că ar putea fi adevărată: Temistocle 
îi trimisese cu ceva timp înainte un alt mesaj Marelui Rege, 
mesaj care, din punctul de vedere al persanilor, putea fi 
autentic: de ce n-ar fi fost autentic şi acesta? În fond, liderul 
atenian ştia cât de schimbător era norocul în cetatea sa şi cât 
de uşor putea cădea în dizgrație. Posibilitatea de a găsi într-o zi 
găzduire la curtea marelui stăpân al Asiei putea să i se pară o 
soluţie asiguratoare în cazul vreunei nenorociri. Dar este posibil 
ca această informaţie să fi apărut şi ceva mai târziu când, într- 
adevăr, Temistocle, exilat, a beneficiat de ospitalitatea regelui 
Xerxes. 

In realitate, podul fusese deja distrus de o altă furtună, semn 
că o asemenea construcţie era, în orice caz, nepotrivită pentru 
situaţia climaterică a acelei porţiuni de mare şi pentru forţa 
periculoasă a curenților. Xerxes a traversat Dardanelele cu 
corăbiile de război, dar funiile podului au fost lăsate în Europa în 
grija satrapului Artaozos pentru a fi de folos în eventualitatea 
unei noi expediţii. 

Intre timp, atenienii s-au întors în oraşul lor, unde în faţa 
ochilor le-a apărut o privelişte dezolantă: casele jefuite şi 
distruse, templele zeilor profanate, prădate şi pârjolite, statuile 
răsturnate la pământ şi ciopârţite, iar cele mai preţioase dintre 
ele luate ca pradă de război. Printre acestea grupul statuar din 
bronz al lui Antenor care îi înfăţişa pe Hermodius şi pe 
Aristogiton, cei doi tiranicizi. Un secol şi jumătate mai târziu, 
Alexandru cel Mare a găsit sculptura în capitala persană Susa şi 
a înapoiat-o Atenei, într-unul din gesturile sale de o excepţională 
valoare propagandistică. După o vreme, atenienii au comandat 
o altă statuie cu acest subiect, probabil sculptorului Critios, 
lucrare inaugurată trei ani mai târziu; o copie a ei în marmură 
poate fi văzută la Muzeul arheologic naţional din Napoli, dar 
atitudinea celor două personaje după o restaurare din secolul al 
IX-lea pare să nu mai fie cea originală. 

Nu este greu să ne închipuim cum s-au simţit atenienii la 
întoarcerea în oraş: de bine de rău, locuinţele puteau fi 
reparate, măcar până trecea iarna, dar fabricile şi atelierele 
fuseseră distruse sau prădate, ogoarele răscolite, animalele 


domestice prinse şi sacrificate pentru hrana armatei duşmane; 
uleiul, vinul, grâul, toate dispăruseră. Probabil că s-a recurs la 
împrumuturi şi la cumpărături de pe pieţele din jur la care nu 
ajunsese urgia războiului, poate că o bună parte din stocurile de 
alimente fusese transportată la Salamina. Oricum ar fi stat 
lucrurile, oamenii şi-au suflecat mânecile şi au pornit-o practic 
de la zero. Trebuie să considerăm această atitudine ca pe un act 
de mare curaj şi încredere, dat fiind că o puternică armată 
persană se mai afla încă în Beoţia. Statuile zeilor şi ale eroilor de 
pe acropole, profanate de persani, au fost îngropate într-un 
mormânt sacru. 

Ceea ce pentru greci însemna o profanare, pentru persani 
avea semnificaţia distrugerii unor imagini ale demonilor (daiwa) 
şi Xerxes s-a lăudat cu aceasta într-o inscripţie de pe zidurile 
haremului său din Persepolis. Dar lauda lui va fi pedepsită la 
rândul său cu multă asprime de Alexandru cel Mare prin 
distrugerea palatului regal şi a întregii capitale. 

Pe la începutul toamnei, Temistocle a trimis o solie la Sparta 
cerând ca armata confederată să ia poziţie între Atica şi Beoţia, 
dar s-a ales cu un refuz. Vlăguiţi şi descurajaţi, atenienii nu s-au 
mai simţit în stare să ţină piept din nou, singuri, ca la Maraton, 
armatei persane şi, când trupele duşmane au pornit către sud, 
sprijinite de trădătorii tebani, au părăsit din nou cetatea pentru 
a se refugia iarăşi la Salamina. Persanii au încercat să-i convingă 
să devină aliaţii lor, dar au primit un refuz plin de indignare: 
luptătorii care, la Maraton, aveau douăzeci de ani, acum aveau 
treizeci şi pentru nimic în lume nu şi-ar fi sacrificat onoarea, nici 
măcar din cauza încăpăţânării spartanilor. Tratativele au 
continuat până când un cap limpede le-a explicat 
încăpăţânaţilor lacedemonieni că era în zadar să se baricadeze 
pe istmul Corint dacă flota ateniană n-ar fi apărat țărmurile şi n- 
ar fi deţinut supremaţia pe mare. Aşa că nu era cazul să întindă 
coarda prea mult. În cele din urmă, spartanii s-au lăsat convinşi, 
iar persanii, din prudenţă, s-au retras către nord, în Tesalia, ca 
să petreacă iarna acolo. 

Fiul lui Leonida, Plistoanattes, era în vremea aceea doar un 
copil, astfel că guvernul a numit un regent în persoana lui 
Pausanias în timp ce, după cum am văzut, lui Demaratos îi 


urmase Leotichide. Curierii regelui lacedemonian au străbătut 
Grecia liberă chemându-i să se adune pe toţi războinicii din 
toate cetăţile şi popoarele elene în vederea unei ultime bătălii 
cu barbarul, iar reacţia tuturor a fost impresionantă. In 
primăvara următoare, la Plateea s-a reunit cea mai numeroasă 
armată grecească din toate timpurile: patruzeci de mii de hopliţi 
bine înarmaţi, plus şaizeci de mii de oameni din infanteria 
uşoară şi câteva mici unităţi de cavalerie. Practic, aproape toţi 
bărbaţii în putere care se mai aflau la sud de trecătoarea 
Termopilelor: nici măcar Alexandru nu ajunsese la asemenea 
efective. 

Armata persană aflată sub conducerea lui Mardonius, a 
coborât din Tesalia pregătită de război şi şi-a instalat tabăra la 
mică distanţă de graniţa cu Atica, în timp ce numeroase cete de 
călăreţi colindau prin sate în acţiuni de hărţuire şi de jaf: 
Pausanias, care poate că avea o prea mare încredere în forţa 
acelei formidabile armate care se adunase sub steagul său, şi-a 
dat seama curând că nu era o idee bună să dea lupta în câmp 
deschis. 

În plus, persanii otrăviseră izvorul Gargafia, luându-le grecilor 
posibilitatea de a se aproviziona cu apă potabilă. Regentul 
spartan a luat atunci o decizie foarte periculoasă, ordonând 
armatei sale să se retragă înspre Plateea pentru a beneficia de o 
poziţie mai favorabilă. Oamenii s-au pus în mişcare în toiul 
nopţii, dar, când soarele şi-a făcut apariţia la orizont, persanii au 
înţeles imediat ce avea să se întâmple şi au trimis cavaleria să 
atace armata aflată în marş, aruncând asupra ei o ploaie de 
săgeți. Trupele greceşti, care în timpul deplasării se împărţiseră 
în două eşaloane, s-au aflat, astfel, într-o situaţie dificilă. Doar 
primul contingent a reuşit să se instaleze pe poziţii sigure în 
preajma ruinelor templului Herei de la Plateea, în timp ce grosul 
forţelor lui Pausanias a fost nevoit să se oprească şi să se aşeze 
în formaţie de luptă pentru a opri pierderile cauzate de şarjele 
cavaleriei duşmane, foarte rapidă şi eficientă în atacurile sale 
neîntrerupte. Regentul spartan a cerut imediat eşalonului 
„plateean” al forţelor sale să-i vină în ajutor, dar aceştia au 
răspuns că nu se vor mişca de pe poziţiile în care se aflau; s-au 


mişcat, însă, ceilalţi care se aflau descoperiţi şi într-o situaţie 
periculoasă, alăturându-se camarazilor din preajma heraionului. 

Cu toate acestea, Pausanias nu se mai putea deplasa pentru 
că se afla în faţa inamicului şi, orice încercare de a porni din nou 
în marş ar fi însemnat o adevărată sinucidere. Sigur că avea 
deja victoria în mână, Mardonius s-a pregătit să aplice lovitura 
de graţie. Sub soarele arzător care le încingea platoşele, armata 
panelenică şi-a strâns rândurile şi a coborât pentru apărare 
suliţele lungi din lemn de frasin. Atenieni şi spartani, tegeaţi şi 
corintieni, megarezi şi sicionieni s-au strâns într-un bloc de 
nepătruns, opunând un zid de scuturi atacurilor duşmane. 
Mardonius uitase sau nu voia să mai ţină seama de cele 
întâmplate la Maraton şi Termopile şi nici nu avea habar că 
mamele spartane ar fi acceptat un fiu mort, dar nu laş şi, de 
asemenea, nu-şi dădea seama că atenienii n-ar fi suportat să 
vadă că pentru a treia oară cetatea lor era cucerită şi profanată. 
Dacă generalul persan ar fi adoptat în continuare o tactică plină 
de mişcare, folosind în primul rând cavaleria care arunca sulițe 
de la distanţă, măcinând treptat forţele inamice, ar fi ieşit 
învingător. S-a lăsat ispitit de o luptă de aproape, corp la corp şi, 
cu tot curajul ei, infanteria sa n-a putut trece de bariera 
inexpugnabilă de scuturi şi de lănci. Se spune că, în toiul acelei 
încleştări pe viaţă şi pe moarte, ar fi apărut unul dintre cei doi 
spartani supraviețuitori de la Termopile a cărui urmă se 
pierduse şi că el şi-a răscumpărat onoarea căzând pe câmpul de 
luptă după ce făcuse „fapte care meritau să fie amintite”. 

Mardonius însuşi a fost rănit mortal în timp ce căuta să-şi 
îndemne soldaţii la atac şi sfârşitul său a făcut ca întreaga 
armată să cadă pradă descurajării. Trupele greceşti aflate lângă 
templul Herei din Plateea au trecut la atac, în timp ce cavaleria 
persană, rămasă singură să dea piept cu adversarul, nu mai ştia 
cum să reacționeze la această răsturnare de situaţie. 

Inainte ca soarele să apună, rămăşiţele a ceea fusese cea mai 
mare armată din toate timpurile se retrăgeau în dezordine spre 
trecătorile din nord, înainte ca oscilantul rege Alexandru al II-lea 
al Macedoniei care, iniţial, păruse dispus să colaboreze cu 
persanii, să se hotărască să recâştige stima grecilor atacându-i 
pe fugari pe drumul spre salvare. 


Pausanias a intrat în cortul lui Mardonius împreună cu ofiţerii 
statului său major şi i-a pus pe bucătarii persani să-i servească 
masa, uitând pentru câteva clipe de cumpătarea lacedemoniană 
şi Herodot afirmă că a rămas profund impresionat de ceea ce 
mâncase: „Asta se cheamă să trăieşti”, ar fi exclamat el. 

După alungarea persanilor de pe pământul elen a avut loco 
ceremonie solemnă şi înfricoşătoare: în toate cetăţile care se 
aflaseră în mâinile duşmanilor a fost stins focul sacru care ardea 
veşnic pe acropole, acelaşi foc care-i îmbărbăta pe coloniştii 
plecaţi pe pământuri străine pentru a întemeia noi oraşe, focul 
care, în imaginaţia poporului, fusese aprins la începuturile 
existenţei comunităţii, ca dar din partea lui Prometeu care-l 
furase de la zei. Această tradiţie a focului sacru îşi afunda 
rădăcinile în vremurile străvechi ale paleoliticului în care focul 
reprezenta garanţia supravieţuirii grupului uman, iar stingerea 
sa moartea sau împrăştierea comunităţii. Stingerea acelui foc 
însemna revenirea la punctul zero al istoriei şi reluarea de la 
capăt a evoluţiei. Şi un foc nou a început să ardă solemn în 
toate aşezările, aprins de la flacăra care ardea în cinstea zeului 
de la Delfi. Lui Apolo din Delfi i-a fost închinat un postament de 
bronz, turnat din armele capturate la Plateea de la persani, 
având gravate pe el numele tuturor oraşelor care făcuseră parte 
din liga sacră. Era format din trei şerpi încolăciţi astfel încât să 
formeze un fel de coloană, despărţindu-se apoi în vârf şi 
întinzându-şi capetele în lături ca să sprijine cupa uriaşă în care 
avea să ardă focul sacru. 

După aproape opt secole, acel tripod a fost dus de Constantin, 
împreună cu alte relicve glorioase, ca Pa//adium-ul de la Troia şi 
cuiele din crucea lui Hristos, la Constantinopol şi aşezat la loc de 
cinste în hipodrom. Din el n-a mai rămas astăzi decât porţiunea 
inferioară, în formă de coloană răsucită, aflată în mijlocul pieţei 
Sultan Ahmet din Istanbul. Coloana aceea, un fel de simbol al 
identităţii Occidentului din timpul primei sale confruntări cu 
Asia, a fost expusă fără nici o măsură de protecţie împotriva 
intemperiilor din toate anotimpurile şi riscă să sufere deteriorări 


ireversibile. 
XXX 


Desigur, Xerxes nu se împăcase cu înfrângerea suferită şi o 
nouă flotă se aduna la țărmurile Asiei Mici, atât pentru a-i ţine 
sub control pe grecii din colonii, cât şi pentru a relua ostilitățile 
la un nivel superior. Flota panelenică de sub comanda celuilalt 
rege al Spartei, Leotichide, dar formată în cea mai mare parte 
din nave ateniene, şi-a făcut apariţia, gata de luptă, în dreptul 
promontoriului de la Micales unde persanii, temându-se de o 
confruntare în largul mării, trăseseră corăbiile pe uscat şi 
infanteria se instalase pe poziţii de-a lungul plajei. 

Herodot povesteşte că o navă a lui Leotichide a trecut foarte 
aproape de țărm astfel încât să se poată auzi vocea unui herald 
care le-a strigat în greceşte ionienilor să-şi amintească, în clipa 
asaltului, de originea lor şi de zeii pe care-i aveau în comun cu 
toţi grecii. Cuvântul de ordine avea să fie „Hera kai Nike! („Hera 
şi Victoria!”). După aceea, regele Spartei a dat ordin de atac. A 
fost o adevărată operaţiune de desant, cu mii de infanterişti 
marini care au coborât de pe trireme în apă, atacând poziţiile 
persane şi dând foc navelor trase pe mal. lonienii au trecut în 
masă de partea grecilor şi soarta bătăliei a fost decisă în scurt 
timp. Intreaga lonie s-a răsculat, alungând garnizoanele persane 
şi Marea Egee a devenit, pentru prima oară de pe vremea 
talassocraţiei miceniene, un lac grecesc. 

Toate acestea se întâmplau la începutul verii anului 479 î.Hr. 
Războaiele persane se încheiaseră. La sfârşitul verii, atenienii 
deveneau din nou stăpâni în cetatea lor şi, de data aceasta, 
pentru totdeauna. 

XXX 

Obiectivul cel mai important li s-a părut tuturor refacerea 
zidurilor, dar, în mod ciudat, spartanii s-au opus. Ei au susţinut 
că singura fortăreață inexpugnabilă din Grecia era Peloponezul 
apărat de armatele lor, că oricare altă incintă înconjurată de 
ziduri ar fi putut fi folosită ulterior de persani şi, de aceea, nu 
trebuia să se mai construiască vreo întăritură. Temistocle însuşi 
s-a dus la Sparta pentru a discuta despre aceste lucruri; în 
realitate, prin tot felul de stratageme a tras de timp până când a 
aflat că toţi concetăţenii săi, bărbaţi şi femei, bătrâni, copii şi 
sclavi, muncind zi şi noapte în schimburi epuizante, folosind 
statui şi lespezi funerare, coloane, postamente şi orice material 


pe care-l putuseră găsi, aduseseră zidurile la înălţimea lor 
iniţială, pe o lungime de peste şase kilometri. O realizare care 
unora dintre noi ni s-ar părea imposibilă dacă nu am avea în 
vedere că era vorba doar despre o refacere şi nu despre o 
construcţie din temelii. Într-adevăr, nici chiar persanii, nu 
putuseră avea nici timpul necesar şi nici dorinţa de a dărâma în 
totalitate zidurile împrejmuitoare ale oraşului. 

In acel moment, Temistocle i-a pus pe spartani în faţa faptului 
împlinit şi aceştia au căutat să se justifice; au spus că nu 
avuseseră de gând să acuze pe nimeni şi nici să impună ceva 
anume, ci doar să dea nişte sfaturi. Minţeau: era evident că 
ţineau la poziţia lor de stat conducător al grecilor şi poate că îi 
punea pe gânduri forţa şi prestigiul Atenei care creşteau văzând 
cu ochii. 

In acest timp, atenienii erau preocupaţi şi de aprovizionarea 
cu grâu a populaţiei. Pe toată perioada războaielor cu persanii, 
când strâmtorile se aflau în mâinile duşmanilor, fuseseră nevoiţi 
să întrerupă toate transporturile din Crimeea şi se orientaseră 
către o altă piaţă, cea padovană din nordul Adriaticii, unde 
stabiliseră o relaţie privilegiată atât cu venețienii, cât şi cu 
etruscii din Spina, un oraş din lemn care se înălța pe o insuliţă 
din delta Padului. Probabil că tot în seama lor au lăsat şi 
operaţiunile de poliţie din acele ape bântuite de pirați. În 
schimbul grâului şi al cailor, exportau cele mai frumoase vase 
de ceramică pe care le produceau, obiecte minunate create de 
artişti celebri care au fost descoperite de arheologii italieni 
începând din anii '20 când au început săpăturile din văile de la 
Comacchio pentru cercetarea necropolelor spinetice. Dar 
trebuia redeschisă şi circulaţia prin strâmtori, astfel că o 
escadră ateniană aflată sub comanda lui Xantippos a debarcat 
un corp expediționar la Sestos - în peninsula Gallipoli - şi a 
cucerit oraşul care controla intrarea în Dardanele. 

Ceva mai departe, în garnizoana persană comandată de 
satrapul Artaozos, se păstrau într-un depozit funiile de susţinere 
ale marelui pod de bărci pe care Xerxes îl aruncase peste 
Helespont, probabil recuperate după furtuna care şubrezise 
iremediabil această construcţie. Satrapul, pe lângă că avea în 
păstrare acel material strategic, se făcuse vinovat în ochii 


grecilor şi de un sacrilegiu - deoarece profanase sanctuarul lui 
Protesilaos, personaj din epica homerică, cu toţii spunând 
despre el că era primul grec care pusese piciorul în Asia când 
aheii porniseră războiul cu Troia şi căzuse acolo în luptă, 
străpuns de o săgeată duşmană. Nefericitul demnitar persan a 
fost făcut prizonier şi răstignit de viu pe o scândură din lemn 
pentru ca îngrozitoarea pedeapsă la care fusese supus să 
îmblânzească umbra încruntată a eroului Protesilaos. Apoi, 
escadra a făcut cale întoarsă la bazele sale din Atica, înainte ca 
vremea să se înrăutăţească. 

În mâinile persanilor mai rămânea intrarea în Bosfor şi, în 
primăvara următoare, o nouă flotă confederată, de data aceasta 
sub comanda lui Pausanias, s-a îndreptat mai întâi înspre Cipru 
pentru a elibera insula de garnizoanele persane şi, după aceea, 
către Bizanţ - care a capitulat fără luptă. Pausanias s-a 
proclamat comandant al regiunii, dar felul în care administra 
puterea i-a deranjat pe aliaţii ionieni care nu erau obişnuiţi cu 
atâta aroganță. Spartanii l-au chemat în patrie pentru a-l supune 
unei anchete, dar, de data aceasta, Pausanias a ieşit basma 
curată. Nu i-a mers la fel de bine cu un alt prilej când un fost 
iubit de-al său, un tânăr pe nume Argheilos, l-a atras într-o 
cursă, dându-i întâlnire într-un loc pustiu în care erau ascunse 
iscoade ale guvernului şi l-a tras de limbă, făcându-l să 
vorbească despre contactele sale secrete şi personale cu cei de 
la curtea persană. Este evident că băiatul, nemulţumit de felul 
în care era tratat, voia să se răzbune şi probabil că Pausanias 
avea prea mulţi duşmani chiar şi în oraşul său. În orice caz, a 
fost arestat şi zidit de viu în templul Atenei din „Casa de Bronz” 
şi abia când era gata să-şi dea ultima suflare a fost scos din 
sanctuar pentru ca locul acela să nu fie profanat de cadavrul 
său. Nu a fost aruncat, aşa cum se făcea de obicei cu trupurile 
trădătorilor, în pârâul Keades: i s-a permis o înmormântare 
normală pentru că rămânea, totuşi, învingătorul de la Plateea, 
dar fantoma sa a bântuit mulţi ani spiritele spartanilor. 

Desigur, aceste evenimente au avut un efect nefavorabil 
asupra raporturilor din interiorul confederației şi trupele din 
Peloponez (spartani şi aliaţi) s-au separat de grosul flotei. O 
asemenea decizie aproape că a stârnit râsul aliaţilor: navele 


peloponeziace erau două duzini faţă de cele peste două sute ale 
confederaţilor atico-ionieni, dar un asemenea gest deplasat va 
lăsa urme nu prea plăcute. A fost abandonată, de exemplu, 
ideea de a se crea un fel de armată puternică, panelenică, sub o 
comandă unificată, ca structură permanentă de apărare comună 
şi diferenţele dintre Sparta, putere continentală, şi Atena, putere 
maritimă, s-au accentuat din ce în ce mai mult. 

Ştim prea puţin sau aproape nimic despre ceea ce s-a afirmat 
şi s-a discutat în adunările populare din Atena în perioada aceea 
crucială: desigur, euforia victoriei trebuie să fi fost foarte mare 
şi cetatea, în toată complexitatea ei, a trebuit să devină, dintr-o 
dată, conştientă de rolul său de mare putere - cel puţin la nivel 
regional - şi de consecinţele pe care această nouă postură le 
avea în raporturile atât cu aliaţii, cât şi cu superputerea 
persană, învinsă, dar, cu siguranţă, neîmblânzită şi nici măcar 
intimidată. Şi, chiar şi la Susa, în capitala imperiului, se puteau 
constata semnele unei decăderi neîndoielnice. In douăzeci de 
ani de confruntări sângeroase pe uscat şi pe apă, niciodată 
persanii nu ieşiseră învingători asupra grecilor de pe continent. 

Un an mai târziu, în 477 î.Hr., la iniţiativa lui Aristide, s-au 
adunat la Delos reprezentanţii unor cetăţi din lonia, din insulele 
Ciclade, din strâmtori, sub preşedinţia reprezentanților 
guvernului atenian şi au încheiat o alianţă, întărită prin 
jurământul: „Duşmanii tăi vor fi şi ai mei, prietenii tăi vor fi şi ai 
mei”, formulă care încă mai există, uşor modificată, şi la unele 
societăţi secrete, chiar şi criminale, din zona Mării Mediterane ca 
dovadă a străvechii sale origini. Scopul era acela de a păstra 
controlul asupra Mării Egee printr-o forţă maritimă aflată 
permanent în stare de alarmă. Fiecare oraş urma să asigure un 
anumit număr de corăbii, de vâslaşi şi de luptători gata de a fi 
îmbarcaţi, dar, destul de curând, unele dintre ele, apoi aproape 
toate, au preferat să plătească toate acestea în bani atenienilor, 
rămânând fără obligaţii şi putând să se dedice în linişte 
activităţilor economice şi comerciale. 

Atena, care probabil că se avântase în acest proiect cu o 
mare doză de inconştienţă, a acceptat acest schimb care, după 
câţiva ani, a transformat liga într-un adevărat imperiu. Intr- 
adevăr, cine participă la o alianţă cu un contingent de soldaţi 


poate să şi-l retragă în orice clipă, slăbind alianţa şi întărindu-şi 
în acelaşi timp propria forţă; cine, însă, face acest lucru în bani 
se lasă din punct de vedere politic pe mâna aceluia care deţine 
forţa. Până în momentul acela, niciun stat, nici măcar imperiul 
persan, nu-şi menţinuse o marină militară permanentă: era 
vorba despre o acţiune dificilă şi riscantă. Corăbiile de război 
erau incomode, cu spaţiu redus pentru încărcătură şi era 
imposibil ca oamenii îmbarcaţi pe ele să se poată odihni, să se 
ferească de intemperii sau de arşiţa nemiloasă a soarelui. Un 
rezervor nu prea mare la proră şi o mică magazie la pupa 
permiteau să se păstreze apa de băut şi o cantitate modestă de 
hrană, în plus, navele aveau dimensiuni reduse în lungime, 
astfel că nu puteau primi un număr suficient de vâslaşi, această 
caracteristică aducând după sine probleme de hidro-dinamică, 
în special pe o mare cu valuri scurte şi puternice cum era Marea 
Mediterană. Singurul model la scara 1:1 care a fost construit şi a 
putut naviga, trirema Olympias, a suferit nu cu mult timp în 
urmă o avarie importantă după numai câteva ieşiri în larg. 

O flotă permanentă avea, de asemenea, nevoie de multe 
baze situate la mică distanţă una de alta şi sume de bani foarte 
mari pentru construcţii şi reparaţii în şantiere, pentru salariile şi 
hrana  vâslaşilor şi ale echipajului, pentru întreținerea 
infanteriştilor marini. Când Alexandru, după ce a invadat Asia, s- 
a trezit în situaţia de a plăti salariile marinei ateniene, aliata sa, 
a preferat să desființeze flota decât să se ruineze cu cheltuielile 
de întreţinere a ei. In vremea ligii de la Delos, acestea ajungeau 
la patru-cinci sute de talanţi pe fiecare perioadă activă de circa 
şase luni, având în vedere că, în timpul iernii, vasele se 
întorceau la bazele navale, fie pentru a se efectua diverse 
operaţiuni de întreţinere, fie din cauza condiţiilor meteorologice 
nefavorabile. 

Flota asigura, însă, locuri de muncă şi Aristofan, la vreo 
patruzeci de ani după aceea, satiriza în una dintre comediile 
sale atitudinea războinică a teţilor (clasa socială a zilierilor care 
nu aveau nici o avere) „mereu gata să poarte corăbiile pe apă 
ca să câştige cei doi oboli (o treime de drahmă) ca salariu 
zilnic”. Evident, creşteau şi comenzile pentru şantierele navale 
din Pireu şi pentru fabricile de arme. Un faimos orator atenian 


din epoca lui Pericle, Lisias, ducea un trai îndestulat din 
veniturile unei fabrici de scuturi. Teţii puteau fi înlocuiţi, de 
altfel, cu sclavii care deveneau din ce în ce mai numeroşi. Unii 
dintre ei erau folosiţi chiar şi în activităţi de poliţie, probabil din 
cauza lipsei de bărbaţi valizi, ocupați în operaţiunile de război. 

In acest moment, steaua lui Temistocle era pe cale să apună. 
Despre el se ştie că a sponsorizat o tragedie inspirată din 
războaiele persane, scrisă de un poet pe nume Frinicos; se ştie, 
de asemenea, că a susţinut construirea unui rând dublu de 
ziduri (aşa numitele „Ziduri lungi”) care să lege fortificațiile din 
Pireu de cele ale Atenei: acest lucru ar fi permis cetăţii să 
primească în permanenţă şi în orice situaţie provizii de pe mare, 
în caz de conflict armat pe continent. 

Cu toate acestea, se poate constata că scena politică este 
ocupată din ce în ce mai mult de Cimon, desigur mai puţin 
strălucitor decât Temistocle, mai puţin şiret, mai combativ ca 
războinic şi mai slab politician, dar frumos, carismatic, curajos în 
luptă şi mare amator de femei frumoase, un adevărat vânător 
de fuste. El a continuat să curețe Marea Egee de garnizoanele 
persane şi a pus sub asediu Eion, o aşezare traco-macedoneană 
de la gura de vărsare a râului Strimon. Comandantul persan al 
garnizoanei, prevăzând că nu va putea rezista, a aruncat în 
mare tezaurul oraşului, apoi şi-a dat foc pe un rug, laolaltă cu 
soțiile şi cu copiii lui. Herodot, care cunoştea bine obiceiurile 
persane, vorbeşte despre acest gest cu o admiraţie nestăvilită. 

La scurt timp după aceea, un oracol din Delfi l-a îndemnat pe 
Cimon să aducă la Atena osemintele lui Teseu, eroul naţional al 
cetăţii şi al Aticii. Generalul a început să caute la Skiros, insula 
în care, conform legendei, Teseu fusese asasinat şi a făcut 
săpături în locul în care văzuse un vultur scurmând pământul cu 
ghearele. A avut noroc: târnăcopul a ajuns la mormântul unui 
războinic din epoca bronzului, destul de înalt ca să pară a fi 
Teseu şi, cine ştie, foarte probabil apropiat de el ca epocă, 
admițând că Teseu ar fi existat cu adevărat. Osemintele au fost 
aduse la Atena cu mare pompă şi, la scurt timp, printr-o 
procesiune solemnă, depuse în templul special construit în 
agora, denumit chiar Theseion. 


Cimon era convins că trebuia să menţină relaţii bune cu 
spartanii, în timp ce Temistocle se gândea acum că Atena ar fi 
trebuit să devină o conducătoare absolută inclusiv cu preţul unui 
acord sau chiar al unei alianţe cu persanii pentru a domina 
Grecia şi a-şi învinge rivala. Poate că acumulase un anume 
resentiment în perioada în care fusese nevoit să primească 
ordine de la amiralii spartani care se pricepeau destul de puţin 
la marinărie. Ciocnirea dintre cei doi oameni politici avea să 
devină fără nici o îndoială inevitabilă. 

Victoria asupra persanilor şi comanda unei mari ligi navale au 
transformat profund Atena. Din punct de vedere psihologic, 
cetăţenii au devenit orgolioşi şi patrioţi înflăcăraţi, trăsături care 
au devenit şi mai pregnante o dată cu bunăstarea în creştere 
datorită unui adevărat boom economic. Şantierele navale, 
uriaşa construcţie a Zidurilor lungi, necesităţile de aprovizionare 
continuă, legate de o mare flotă operativă au dus nu numai la o 
afluenţă de bani, de bunuri şi de servicii, ci şi la o mare emulaţie 
în toate domeniile. Arhitecţi şi ingineri, maiştri, muncitori 
calificaţi, dar şi bancheri şi comercianţi, asiguratori expediţionari 
şi zarafi şi-au instalat la Atena şi la Pireu întreprinderile şi 
birourile. 

Activitatea edilitară civilă s-a amplificat şi ea simţitor şi, 
pentru a proiecta noile cartiere din Pireu s-a apelat la un 
arhitect şi urbanist deja faimos, Hippodamus din Milet, un om de 
mare valoare care, însă, avea un comportament şi un mod dea 
se îmbrăca deosebit de excentrice, fapt care dădea naştere 
multor cleveteli şi comentarii, cam cum se întâmplă şi în cazul 
unor artişti din vremurile noastre. Creşterea economică a 
determinat şi un anumit impact de mediu. Pădurile de la Imettos 
au fost distruse şi muntele, surpat din cauza eroziunii, s-a 
transformat într-o stâncă golaşă, aspect pe care-l are în bună 
măsură şi astăzi. Dar şi pădurile Aticii în general au fost grav 
afectate şi ele pe parcursul timpului. 

A crescut numărul sclavilor şi al rezidenţilor străini; Atena a 
rămas, însă, un oraş mic din perspectiva vremurilor moderne, 
ajungând poate, cu totul, la vreo sută de mii de locuitori. Acest 
lucru îi permitea să păstreze o foarte puternică identitate 
culturală şi politică, iar rezidenții străini, deşi nu aveau drept de 


vot, se bucurau de garanţii şi de protecţia legii. Ei se foloseau 
pentru a-şi rezolva unele probleme comerciale sau juridice de o 
instituţie destul de asemănătoare cu birourile noastre consulare 
al cărei reprezentant era un cetăţean atenian care avea legături 
strânse cu oraşul lor de origine. 

Din punct de vedere ideologic, tema războiului cu persanii a 
rămas în atenţia oamenilor, fie pe cele mai înalte trepte ale 
scrierilor în proză şi creaţiei dramatice, fie, după cât se pare, la 
un nivel ceva mai modest, în pictura de pe vasele de ceramică, 
descoperindu-se scene foarte asemănătoare cu caricaturile de 
astăzi. 

Pe un vas cu figuri pictate în roşu, păstrat la Muzeul din 
Hamburg, un grec, gol şi ţinându-şi în mână penisul în erectie, 
se năpusteşte asupra unui persan (uşor de recunoscut după 
veşmintele orientale şi după forma bărbii) care, aplecat în faţă, 
îşi oferă fesele cu o expresie a feţei comică şi plină de 
resemnare. Este transpunerea în imagini a glumelor care, cu 
siguranţă, circulau printre oamenii din echipajele flotei şi prin 
unităţile de infanterie ale armatei şi care se mai pot auzi şi 
acum în colectivităţile de acest fel. 

La un nivel mai înalt, mai rafinat, trebuie amintită punerea în 
scenă a Persanilor lui Eschil, realizată pe cheltuiala unui tânăr 
care abia împlinise douăzeci de ani, un vlăstar al clanului 
aristocratic al Alcmeonizilor despre care, peste puţin timp, toată 
lumea va vorbi: Pericle. Astăzi, o asemenea lucrare dramatică ar 
putea fi considerată un mare film de război cu puternice valenţe 
ideologice, dar nu trebuie să uităm că, pentru greci şi mai ales 
pentru atenieni, tragedia avea un caracter sacru. Eschil îi 
respectă pe duşmanii învinşi, descrie tulburarea pricinuită de 
înfrângere în tabăra persană şi în special suferinţa reginei- 
mamă Atossa, dar scoate în evidenţă, pe de altă parte şi 
conceptul de hybris, aroganţa aceluia care nu iau în seamă 
limitele naturii umane, fundamentală în educaţia morală a 
grecilor. 

Marele Rege a fost pedepsit şi învins pentru că încălcase 
graniţele ridicate de natură în calea puterii sale, pentru că 
supusese marea şi chinuise pământul prin acţiunile sale 
samavolnice. În această manieră de a trata lucrurile, tragedia 


avea şi un efect educativ asupra publicului care urmărea 
reprezentațiile cu o pasiune extraordinară. Şi totuşi, chiar şi 
Atena s-a făcut vinovată într-o bună zi de aceeaşi samavolnicie, 
fiind îmbătată de succesul şi de puterea la care ajunsese. Printre 
bărbaţii săi de stat existau şi personaje de o mare ambiţie, de o 
inteligenţă sclipitoare şi, totodată, de o mare aroganță, ca 
Temistocle, care credeau că pentru planurile lor nu puteau 
exista limite. Mai erau şi oameni moderați, cum era Cimon, care 
credeau mai mult în echilibru: dacă acesta funcţiona între 
diferitele puteri din stat şi între componentele societăţii, ar fi 
trebuit să funcţioneze şi în politica externă, între diferitele puteri 
de pe pământul Greciei. 

După cum vom vedea, cetatea a hotărât să meargă până la 
capăt pe calea care o făcea să devină o mare putere şi 
îndemnurile la prudenţă venite de la cei cu spiritul mai lucid nu 
o vor abate din această cursă a sa. Şi totuşi, un anumit 
pesimism existenţial tipic pentru natura grecilor alimenta 
convingerea fatalistă că oraşele, ca şi locuitorii lor, au un destin 
dinainte stabilit. Cuvintele pe care Herodot le-a atribuit unui 
demnitar persan în vremea invaziei din 480 exprimă, în 
realitate, o convingere nestrămutată de-a sa: „Străine, ceea ce 
trebuie să se întâmple din voinţa zeilor nu poate fi evitat de om. 
Şi cea mai mare dintre pedepsele care se abat asupra omului 
este tocmai aceasta: să plănuiască multe lucruri şi să nu aibă 
nici o putere asupra lor”. 


15 septembrie 1999 


Am telefonat la Atena aşa cum m-am obişnuit să fac de la o 
vreme. Glasul lui Kostas este evident mai slab şi mai tremurător 
ca în alte dăţi, aşa că, atunci când transcriu convorbirile noastre 
de pe reportofon, de multe ori trebuie să derulez de mai multe 
ori banda pentru a înțelege ce vrea să spună. Şi, totuşi, spiritul 
său este mereu treaz. 

— M-a amuzat povestea cu vasele acelea pictate care aveau 
pe ele un grec alergând cu păsărică în mână după un persan şi 
ăla se întoarce cu fundul înspre el. 

— Eram gata să pariez că o să spui asta. De altfel, am făcut-o 
ca să explic şi ceea ce spuneau şi făceau nişte oameni obişnuiţi. 
Doar nu era să vorbesc doar despre Temistocle şi despre Cimon. 

— Bineînţeles. Oamenii obişnuiţi de atunci spuneau şi ei cam 
ca noi. „Să vezi ce bucurie o să-i fac persanului”. 

— Oarecum. 

— Şi povestea aia cu trirema pe care au reconstruit-o exact 
după modelul de atunci? 

— Olympias? 

— Da, aşa se numea. Ai văzut-o? Erau nişte corăbii chiar atât 
de puternice? 

— Ba bine că nu. Nu numai că am văzut-o, am şi urcat pe ea. 
A fost o experiență formidabilă, cu omul care stabilea ritmul 
strigând „Two in, three out!” (Doi în apă, trei afară!), fiind vorba 
despre vâsle. O dată, într-o călătorie de probă, au reuşit să 
atingă o viteză de douăsprezece noduri: este ceva extraordinar 
pentru o astfel de corabie. Au fost confecționate trei sute de mii 
de cuie din aramă, numai artizanal, pentru a o asambla şi la 
vâsle se aflau nişte văslaşi profesionişti. Am fost foarte 
impresionat s-o văd navigând. Era ca şi cum aş fi fost şi eu la 
Salamina, cu atât mai mult cu câte probele se făceau chiar în 
apele acelea. 

— Şi unde este acum? 

— S-a stricat. S-a rupt chila în timpul uneia dintre ieşirile în 
larg şi nu cred că se mai poate repara. Mare păcat: până la 


urmă o să putrezească pe undeva. Gândeşte-te, este singurul 
model la scara 1:1 care a fost construit şi a funcţionat perfect. 
Cândva, mi se pare, a mai încercat aşa ceva şi Napoleon al lll- 
lea, dar a fost un eşec total: cred că nici măcar n-a putut pluti. 
Asta, însă, a făcut mai multe voiaje pe mare, nu-i aşa? 

— Dar eşti sigur că aşa erau construite corăbiile acelea? Cu 
trei şiruri de vâsle unul peste altul? 

— Ai văzut fotografia pe care ti-am trimis-o? 

— Da. Chiar dacă nu se pot distinge prea clar detaliile. Ştii că 
nici vederea mea nu mai este grozavă. 

— Este, practic, sigur că aveau trei rânduri de vâsle 
suprapuse. 

— Dar de unde ştiţi voi asta? 

— Mă rog, există picturile de pe vase, fresce din epocile 
următoare şi, apoi, mai este şi un vers al lui Aristofan care nu 
lasă nici o urmă de îndoială. 

— De ce? 

— Pentru că se deduce de acolo că vâslaşii de pe rândul al 
doilea stăteau cu şezutul în dreptul gurii celor din rândul al 
treilea şi poți să-ți închipui ce consecinţe putea avea acest lucru. 

Il aud râzând la celălalt capăt al firului. Glumele astea mai 
groase îl distrează teribil. 

— Ce ţi-a atras cel mai mult atenţia în capitolul acesta? 

— Incheierea: în fraza aceea a lui Herodot se află tot 
pesimismul politic şi existențial care poate exista. 

— El însă pune aceste cuvinte în gura unui persan. 

— Nu cred că asta schimbă prea mult lucrurile. Destinul este 
inexorabil şi omul nu are nici o putere în această privință. lar 
faptul că se pot prevedea necazurile care pot interveni este clar 
că nu poate fi o consolare. 

— Ei, mai lasă încolo chestiile astea: Aristofan este mult mai 
amuzant, citesc acum Broaştele pentru că îmi va fi de folos mai 
târziu în carte şi este nemaipomenită. Îți aduci aminte că am 
văzut spectacolul ăsta la Odeonul lui Irod Atticus? 

— Cum să nu. Şi erau cu tine toți prietenii tăi. Aţi râs cu toții 
de v-aţi prăpăait. 


PERICLE 


Victoria de la Salamina a continuat să ocupe o lungă perioadă 
de timp scena culturală şi propagandistică a Atenei şi a Greciei. 
Tragedia lui Frinicos, Ffenicienele, vorbea şi ea despre 
înfrângerea persanilor şi începea cu o scenă plasată în palatul 
lui Xerxes, unde un servitor aşeza scaunele pentru demnitarii 
imperiului. Şi trebuie să avem în vedere că popularitatea 
învingătorului era pe măsura prestigiului acelei victorii. În 470, 
Temistocle a venit la Olimpia pentru a asista la jocuri, poruncind 
să i se instaleze un cort destul de fastuos şi cam de parvenit, 
lucru care a atras comentarii acide din partea aristocrației. Cu 
toate acestea, când a intrat pe stadion, a fost întâmpinat cu 
urale mai furtunoase decât cele rezervate învingătorilor din 
întrecerile sportive. 

Astăzi, un asemenea eveniment nu mai miră pe nimeni pentru 
că televiziunea aduce în toate casele din lume imaginea celor 
mai importante personaje, astfel încât ele pot fi recunoscute 
încă de la prima vedere, dar în antichitate circulaţia imaginii 
persoanelor se făcea doar prin intermediul statuilor şi al 
portretelor pictate. Evident, cei care-l recunoscuseră primii 
făcuseră ca informaţia să circule rapid în rândul spectatorilor. 
Chiar în acel an, Temistocle a fost ostracizat şi uşurinţa aceea 
deosebită cu care putea fi recunoscut se poate să fi contribuit şi 
ea la îndepărtarea sa din cetate. Marele comandant de oaste s-a 
refugiat în Argos şi, după aceea, a rătăcit timp de aproape un an 
prin diferite localităţi din Pelopones, în timp ce Cimon, aflat în 
fruntea flotei confederate, repurta cel mai mare succes al vieţii 
sale: înaintând de-a lungul ţărmurilor de răsărit ale Anatoliei 
până la gura de vărsare a râului Eurimedont, în Panfilia, a intrat 
în luptă cu flota persană şi a învins-o, după care a debarcat şi a 
pus pe fugă armata de uscat. Când la orizont a apărut o flotă 
feniciană venită în ajutorul persanilor, a ieşit din nou în larg şi a 


angajat o a doua bătălie navală, distrugând escadra duşmană. 
Două sute de trireme au fost distruse, un număr şi mai mare au 
fost capturate, iar douăzeci de mii de soldaţi luaţi prizonieri au 
fost vânduți ca sclavi. Apoi, Cimon s-a îndreptat către Cipru. 

Cu banii luaţi ca pradă de război şi cu preţul luat pe sclavi a 
fost finanțată cu resurse proaspete construcţia Zidurilor lungi. 

Gloria lui Cimon nu avea margini, cu atât mai mult cu cât 
soarta tragică a lui Pausanias din Sparta le permisese eforilor să 
pună mâna pe arhiva acestuia, găsind acolo documente care-l 
compromiteau grav şi pe Temistocle. In această situaţie, eforii 
le-au cerut atenienilor să-l condamne la moarte pe Temistocle. 
Cel care-l umilise în luptă pe regele regilor a fost nevoit să fugă, 
hăituit peste tot, mai întâi în Epir, apoi la Corfu şi, în cele din 
urmă, a ajuns în Asia Mică, fiind primit cu bunăvoință de 
urmaşul lui Xerxes, Artaxerxes. Pare evident că, în spatele 
acestei acţiuni care a implicat agenţi atenieni şi spartani într-o 
misiune comună, ar trebui să se întrevadă antanta cordială 
dintre cele două cetăţi şi politica lui Cimon care urmărea 
împărţirea teritoriilor în sfere de influenţă - maritimă pentru 
Atena, continentală pentru Sparta - politică pe care Temistocle 
o respinsese cu îndârjire. Astfel stând lucrurile, nu poate fi nici 
pe departe exclus faptul că documentele găsite în arhiva 
secretă a lui Pausanias ar fi fost mai mult sau mai puţin 
inventate: din păcate, în lipsa unor elemente sigure suntem 
nevoiţi să rămânem în domeniul presupunerilor. 

Cu siguranţă, Temistocle avea cunoştinţă despre unele 
strategii secrete şi despre date de cea mai mare importanţă din 
sfera militară şi economică şi, probabil că şi din această cauză, 
Artaxerxes l-a tratat ca pe un prinţ, alocându-i întregul venit pe 
care-l obțineau trei cetăţi, un obicei tipic persan care apare 
menţionat în repetate rânduri în Anabasis a lui Xenofon. Poate 
că fugarului i-au fost utile şi scrisorile pe care le trimisese 
cândva, dacă le scrisese cu adevărat, şi, în orice caz, i-au folosit 
cunoştinţele pe care le avea şi care îl puteau ajuta în multe 
privinţe pe duşman. Totuşi, din sursele noastre de documentare 
aflăm că, atunci când regele persan i-a cerut să-l ajute în lupta 
sa împotriva Atenei şi a grecilor în general, el, pe de o parte 
mâhnit că nu-şi putea arăta recunoştinţa pentru ospitalitatea 


generoasă de care profitase, pe de altă parte nevrând să-şi 
trădeze poporul, a preferat să-şi ia viaţa. A murit la Magnesia, în 
vârstă de numai şaizeci de ani, bând o otravă cu efect imediat 
după ce-i salutase cu o strângere de mână pe toţi prietenii săi. A 
lăsat în urma sa mulţi fii şi fiice, printre care, lucru curios, o fată 
se numea ltalia, iar alta Asia. Plutarh i-a văzut mormântul la 
şase secole după aceea în piaţa principală din Magnesia. 

In timp ce Cimon era ocupat în Cipru, oraşul Tasos, de pe 
insula cu acelaşi nume, a ieşit din ligă printr-o decizie 
unilaterală; generalul atenian a ripostat prin blocarea dinspre 
mare a insulei, după care a urmat asediul cetăţii respective, 
neputând s-o cucerească decât după doi ani. Motivul conflictului 
dintre Atena şi Tasos erau minele de aur de pe muntele Pangeu 
şi ambițiile atenienilor de a controla printr-o colonie cursul râului 
Strimon, într-o localitate denumită „a celor nouă drumuri”. 
Tentativa s-a soldat cu vărsare de sânge când coloniştii care 
înaintaseră spre interiorul insulei au fost nimiciţi de tracii hedoni 
în localitatea Drabescos. 

Aşa cum am spus, asediul asupra cetăţii Tasos a continuat, 
fapt care i-a determinat pe locuitorii din oraş să trimită un mesaj 
Spartei, rugând-o să invadeze Atica şi astfel să-i oblige pe 
atenieni să se retragă de pe insulă pentru a-şi apăra teritoriul. 
Tucidide - marele istoric care a continuat opera lui Herodot, dar 
cu o metodologie originală care este recunoscută şi astăzi - 
povesteşte că spartanii erau gata să pornească împotriva 
atenienilor când a avut loc un cataclism înspăimântător: un 
cutremur de o forţă neobişnuită a ras de pe faţa pământului 
oraşul, lăsând în picioare, conform tradiţiei populare, doar o 
singură clădire. 

Reîntors la Atena, Cimon a fost pus sub acuzaţie în faţa 
Adunării de adversarii săi politici, în principal de Efialtes şi, într-o 
mai mică măsură, de Pericle, care adunaseră mărturii despre 
politica anti spartană dusă de Temistocle. O bârfă care circula în 
zilele acelea şi care a ajuns până la noi datorită scrierilor lui 
Plutarh spune că sora lui Cimon, Elpinice, s-ar fi întâlnit în secret 
cu Pericle pentru a-l convinge să-şi retragă acuzaţiile împotriva 
fratelui său. Pericle i-ar fi răspuns dispreţuitor: „Eşti prea 
bătrână, Elpinice, ca să faci asemenea lucruri”. Probabil că 


Elpinice era încă o femeie frumoasă, dar poate că îşi 
supraevalua posibilităţile de seducţie, dacă despre aşa ceva ar fi 
fost vorba. 

Cimon era acuzat de Pericle că primise o cantitate de aur de 
la regele Alexandru al Macedoniei ca să pornească spre interior 
pentru a ocupa tot teritoriul pe care cei din Tasos îl deţineau pe 
continent. Cimon îi va răspunde că la Atena el era prossenos 
(adică „reprezentantul consular”) al spartanilor care erau săraci 
şi nu al tesalienilor sau al ionienilor care erau bogaţi. Tribunalul 
l-a achitat şi el şi-a continuat politica de echilibru între cele două 
mari puteri ale Greciei. 

Dacă în momentele acelea la Atena s-ar fi aflat Temistocle, 
istoria ar fi pornit-o pe un alt făgaş pentru că, probabil, n-ar fi 
lăsat să-i scape ocazia de a-l lovi decisiv pe adversarul său şi, 
făcând astfel, ar fi creat un cu totul alt scenariu pentru viitorul 
lumii greceşti, dar este clar că o asemenea ipoteză nu poate să 
rămână decât de domeniul simplelor speculaţii. In schimb, iloţii 
au fost aceia care au lovit fără să mai stea pe gânduri: s-au 
răsculat în masă şi au atacat cetatea. Au fost respinşi datorită 
vitejiei tânărului rege Plistarh, dar, în loc să se supună, ei au 
pornit la drum către străvechea lor patrie, Mesenia, şi acolo s-au 
instalat printre ruinele vechii capitale, ltome, un loc lugubru 
despre care circulau diverse legende sinistre. Se spunea că 
ultimul dintre apărătorii săi, regele Aristodemos, la fel cum 
făcuse Agamemnon în Aulida, îşi sacrificase propria fiică pentru 
a repurta victoria asupra spartanilor. 

Acum, urmaşii îndepărtați ai acelor vechi luptători au început 
să refacă zidurile şi casele, pregătindu-se pentru un asediu 
îndelungat din partea trupelor spartane. 

Cimon, care s-ar fi putut mulţumi să rămână pe o poziţie 
neutră, a convins, în schimb, Adunarea să voteze trimiterea a 
patru mii de hopliţi pentru a ajuta armata spartană aflată într-o 
situaţie dificilă. Mica armată a pornit la drum în ciuda 
protestelor foarte vehemente ale opoziţiei care nu accepta 
ideea că democraţia ateniană trimitea trupe în sprijinul unui 
guvern oligarhic hotărât să subjuge din nou un popor mult timp 
asuprit, dar demn de cea mai înaltă stimă pentru că nu-şi uitase 
rădăcinile de naţiune liberă şi vitează. 


Sosirea atenienilor, însă, nu a făcut ca operaţiunile militare să 
progreseze şi, mai mult, a provocat neîncredere şi nervozitate în 
rândurile spartanilor. Poate că trupele atice nu-şi ascundeau 
simpatia pentru iloţii asediați, poate că vreun ofiţer atenian a 
vorbit prea mult. Fapt este că, la un moment dat, spartanii i-au 
trimis acasă pe atenieni, afirmând că nu mai aveau nevoie de ei. 
Gestul acesta a fost considerat drept o insultă impardonabilă şi 
a provocat o reacţie extrem de dură: Pericle şi Efialtes au avut 
din nou ocazia să-l pună pe Cimon sub acuzare şi să ceară 
ostracizarea lui. Marele condotier, eroul de pe râul Eurimedont, 
a trebuit să-şi părăsească patria fără a fi reprezentat vreodată 
un pericol pentru instituţiile ei, ba chiar dimpotrivă. El vedea 
Sparta şi Atena ca pe o pereche de boi care trebuiau să tragă 
împreună plugul politicii greceşti, în deplină armonie; considera 
că fără una dintre cele două cetăţi, Grecia ar fi fost „şchioapă” şi 
era pe deplin convins că duşmanii cei mai periculoşi ai grecilor 
erau persanii. 

Trecerea în minoritate a lui Cimon şi a susținătorilor săi i-a 
permis lui Efialtes să obţină o altă modificare instituţională pe 
calea spre o deplină democraţie: el a obţinut votarea unei 
moţiuni care priva Areopagul de toate atribuţiunile sale politice 
cu excepţia vechii competenţe în cazul unor delicte grave. 
Ultimul bastion al aristocrației era învins printr-o operaţiune de 
adevărată inginerie instituţională care îşi poate găsi asemănare 
în vremurile noastre doar în scăderea autorităţii Camerei 
Lorzilor obţinută de guvernul lui Tony Blair. Nu mai lipsea mult 
până când suveranitatea populară să devină deplină: s-a hotărât 
retribuirea din fonduri publice a funcţiilor, lucrul acesta 
permiţând celor care trăiau din munca proprie să renunţe la ea 
pentru a-şi servi ţara. O măsură pe care o va lua însuşi Pericle 
cât timp a avut fără întrerupere funcţia de strateg din 449 până 
în 429 î.Hr. 

În acelaşi an, a avut loc reprezentaţia cu piesa lui Eschil, 
Orestia, monumentala trilogie (Agamemnon,  Choeforele, 
Eumenidele) care îl va consacra pe autor ca pe unul dintre cele 
mai mari genii universale. Cele trei piese pe care cineva le-a 
definit ca fiind nivelul cel mai înalt atins de mintea omenească, 
înfăţişează una dintre cele mai sângeroase poveşti ale mitului 


grecesc, epilogul unui înspăimântător lanţ de răzbunări. Atreu, 
rege al cetăţii Micene şi tatăl lui Agamemnon, află că Tieste îi 
sedusese soţia şi, ca să se răzbune, îl invită la cină şi-i dă să 
mănânce carnea fiilor săi pe care-i ucisese şi, la sfârşitul acestui 
banchet monstruos îi spune ce mâncase. Singurul fiu al lui 
Tieste care supravieţuise, Egist, o seduce pe soţia lui 
Agamemnon, Clitemnestra, şi o convinge să-şi ucidă soţul la 
întoarcerea din războiul Troiei. Clitemnestra are şi ea motive să 
se răzbune pentru că Agamemnon o sacrificase pe fiica lor, 
Ifigenia, pentru a îmbuna zeii la plecarea spre Troia. 

Dar Oreste, fiul lui Agamemnon, nu poate să nu-şi răzbune la 
rândul său tatăl, chiar dacă aceasta însemna s-o ucidă pe mama 
sa. O scenă de o intensă vibraţie dramatică este aceea în care 
Clitemnestra îşi dezgoleşte pieptul în faţa fiului său, strigându-i: 
„Loveşte, dacă poţi, pieptul acesta care te-a alăptat!”. Şi Oreste 
loveşte. Scena se desfăşoară, practic, în faţa spectatorilor şi ne 
putem imagina impactul pe care probabil că l-a avut asupra 
oamenilor care urmăreau cu sufletul la gură reprezentaţia. Ne 
putem închipui şi publicul: aproape sigur, aşezaţi pe gradene, 
erau Pericle şi Efialtes care reuşiseră cu puţin timp înainte să 
impună marea reformă şi mai erau, de asemenea, membri ai 
Areopagului. Poate că se afla acolo şi Miron, un tânăr artist care 
va revoluţiona arta sculpturii, poate că şi Fidias care veşnicise în 
formă plastică însuşi spiritul oraşului său: în clipele acelea, 
probabil că se pregătea deja să realizeze o operă care avea să-l 
facă faimos peste secole. 

Este un fapt controversat dacă femeile puteau asista la 
aceste reprezentații teatrale, dar, dacă, după cum susţin unii, 
aşa era, poate că printre spectatori se afla şi Elpinice, sora lui 
Cimon. Şi, foarte probabil, era acolo şi cioplitorul în piatră 
Sofroniscos împreună cu soţia sa, Fainarete, o moaşă care 
născuse de curând un copil, sănătos, dar nu prea frumos, care, 
într-o zi, va dobândi o faimă mondială. Îi puseseră numele de 
Socrate. 

După ce a ucis-o pe mama sa, Oreste este urmărit de Erinii, 
înspăimântătoarele zeități ale răzbunării: ochii lor vărsau lacrimi 
de sânge, pielea lor emana o duhoare insuportabilă de hoit, 
părul le era năclăit de sânge şi colcăia de şerpi veninoşi. 


Divinităţi ale violenţei ancestrale, ale celei mai crude şi mai 
nemiloase vendete personale, ele provoacă în sufletul lui Oreste 
un chin insuportabil. El, care îşi ucisese mama ca să-şi răzbune 
tatăl, era, în acelaşi timp obligat s-o răzbune şi pe mamă. La 
sfârşit, urmărit de Erinii, tânărul ajunge la Atena şi se prezintă în 
faţa  Areopagului care, cu ajutorul zeiţei Atena, rezolvă 
sfâşietoarea dilemă. 

Captivaţi printr-o acţiune scenică de o forţă alertă, târâţi într- 
un vârtej de pasiuni şi de patos extrem, spectatorii se aflau în 
faţa unui final în care un lanţ nesfârşit de răzbunări arhaice era 
limpezit prin verdictul unui organ instituţional din oraşul lor. Era 
triumful legii asupra arbitrarului, al regulii asupra haosului, al 
dreptului public asupra violenţei personale. Era consacrarea 
trecerii de la lumea arhaică a aristocraților, bazată pe dreptul la 
răzbunare, la lumea modernă a instituţiilor cetăţeneşti. 

Alegerea unui asemenea final nu putea să ducă decât la o 
glorificare a cetăţii în toate componentele sale sociale şi politice 
îmbinate în chip armonios. Areopagul era considerat pe de o 
parte ca Adunare a aristocraților, pe de altă parte ca instituţie 
pe care reformele recente o conduseseră la funcţia sa primară 
de tribunal pentru delictele sângeroase. Un tribunal pe care 
Eschil îl lăuda pentru că, în sfârşit, era „liber de orice amestec 
care, la fel ca noroiul, tulbură apele”. Si, desigur, nu este o 
întâmplare faptul că tocmai în această trilogie apare pentru 
prima oară expresia „guvernarea poporului”, adică democraţia. 

Oraşul se îndreptase de-acum către irezistibila sa ascensiune, 
condusă de geniul tânărului Pericle care luase în mâinile sale 
frâiele taberei democrat-radicale după asasinarea, nelămurită 
până acum, a modelului său, Efialtes. In Pireu era un furnicar de 
corăbii, pieţele erau pline de tot felul de mărfuri: existenţa, 
atestată documentar, în plină iarnă, a zarzavaturilor şi fructelor 
proaspete pe pieţele ateniene demonstrează că exista şi o 
clientelă în stare să plătească preţul cerut şi că negustorii erau 
capabili să aducă asemenea marfă din Cipru, din Egipt sau din 
Siria, transportând-o suficient de rapid ca să nu-i altereze 
prospeţimea. La fel ca faimoasele smochine din Cartagina 
împărţite de Cato cel Bătrân colegilor săi din senatul de la 
Roma. 


În anul 460, dacă ne luăm după o inscripţie publicată în 1936, 
lui Fidias, care abia împlinise treizeci de ani (probabil că se 
născuse în anul bătăliei de la Maraton), i s-a comandat o statuie 
din bronz a Atenei care trebuia plasată pe acropole. Inaltă de 
nouă metri, ea a fost primul colos realizat vreodată în Occident 
(ultimul este statuia Libertăţii de la New York) şi vârful poleit cu 
aur al lăncii sale strălucea la mare distanţă, fiind vizibilă de pe 
mare de vasele care intrau în portul Pireu. Ţinea în mâna stângă 
un scut mare, bogat ornamentat, realizat de artistul în bronz 
Mys (un nume destul de curios care înseamnă „şoarece”) după 
desenele unui pictor din Efes pe cât de bun, pe atât de încrezut 
şi de orgolios: Parasios. 

Îi plăcea să i se spună „omul care huzureşte” sau chiar şi 
„prinţul pictorilor”, dar se pare că avea un talent neobişnuit, în 
special în tuşele din pictură şi în desen (desenele sale în 
cărbune se mai vindeau încă, prin secolele | şi al II-lea d.Hr., la 
preţuri exorbitante, de către anticarii romani). Mai greu este de 
înţeles la ce se referea acest „huzur”, dar ştim că unul dintre 
modurile sale de a-şi petrece timpul era pictarea unor mici 
tablouri de un erotism dus la extrem, lucru care ar putea explica 
epitetul acordat. 

Renunţând la politica anti spartană, Atena s-a aliat cu inamicii 
săi, Argosul şi Tesalia, făcând o alegere fără posibilitate de 
întoarcere care o va duce, mai devreme sau mai târziu, la o 
confruntare cu rivala sa. S-a aliat chiar şi cu Megara, 
dintotdeauna duşmană de-a sa, pentru că în perioada aceea ea 
se afla în război cu Corintul, aliata Spartei. Luând exemplul 
atenienilor care voiau să asigure legătura între Pireu şi Atena, 
megarezii au construit un sistem de „ziduri lungi” care legau 
oraşul de portul său din golful Saronic, astfel încât, dacă Nisa, 
portul celălalt, din golful Corint, ar fi fost ameninţat sau supus 
vreunei blocade, oraşul putea fi întotdeauna aprovizionat 
dinspre răsărit. A urmat o perioadă de confruntare dură cu 
Sparta, chiar şi cu ciocniri armate în timpul cărora atenienii au 
luptat (şi au învins) alături de cei din Argos împotriva spartanilor 
la Oenoes, în Pelopones. 

Au urmat alte ciocniri foarte violente şi pe diferite fronturi: în 
insula Egina şi la Megara, unde s-a dat o bătălie crâncenă cu 


corintienii, fără a se putea stabili un învingător. În acelaşi an, 
după nu mai puţin de cinci ani de asediu, spartanii au reuşit să 
înfrângă rezistenţa iloţilor la ltome, dar atenienii au reuşit să 
evite un adevărat măcel, aceasta şi datorită intervenţiei 
oracolului din Delfi care a dat o profeție foarte explicită: 
„Eliberaţi-i pe cei care i se roagă lui Zeus ltometul”. 

Se făcea referire prin aceasta la sanctuarul lui Zeus din 
interiorul zidurilor cetăţii asediate şi oracolul nu se poate explica 
prea uşor având în vedere că, în această perioadă, sanctuarul 
era, evident, de partea Spartei. Spartanii le-au permis iloţilor să 
plece şi atenienii le-au permis să se aşeze la Naupacta, liberi 
pentru prima oară de când se născuseră, dar, procedând astfel, 
ei şi-au asigurat încă un teritoriu prieten chiar la intrarea în 
golful Corint. 

Atena era angajată acum pe mai multe fronturi şi în anul 
acela fusese reluată ofensiva asupra Ciprului pentru a scoate 
definitiv marea insulă de sub controlul persanilor, între timp, în 
Egipt, tot o provincie persană, izbucnise o revoltă condusă de un 
prinţ libian pe nume lInaros care a cerut ajutorul atenian pentru 
a putea face faţă contraofensivei persane. O asemenea cerere 
însemna că Atena ajunsese la stadiul de mare putere 
internaţională şi că structura sa militară era considerată a fi în 
stare să ţină piept armatei imperiale. În plus, pentru atenieni, 
această intervenţie reprezenta o ocazie extraordinară. Egiptul 
era un loc de basm, un El Dorado despre care se povesteau tot 
felul de minunăţii, dar, mai concret, era şi cel mai mare 
producător de grâu din lume, singurul producător de papirus, 
subsolul conţinând bogății imense, cantităţi uriaşe de aur. A fost 
pregătită de îndată o flotă care a urcat pe Nil şi a debarcat un 
corp expediționar ca să ocupe capitala, Memfis, dar garnizoana 
persană a rezistat pe zidurile cetăţii şi războiul a intrat într-o 
fază de uzură. 

Pe celelalte fronturi s-au dat, de asemenea, lupte cu spartanii 
şi cu aliaţii acestora la Tanagra, dar fără niciun succes. La două 
luni după aceea, însă, atenienii, fără să-şi facă niciun fel de 
scrupule, au reluat ostilitățile cu beoţii care acum rămăseseră 
singuri, i-au învins definitiv la  Oenofitas, extinzându-şi 
hegemonia asupra Beoţiei şi asupra Focidei. Alianţa cu focidienii 


era crucială pentru că a condus la preluarea controlului asupra 
sanctuarului din Delfi. Era o adevărată lovitură măiastră pentru 
că oracolul delfic se bucura de un prestigiu şi de o autoritate 
fără egal: nimeni nu avea voie să-l atace, nimeni nu-şi putea 
permite să-i nesocotească prezicerile. In plus, sanctuarul avea o 
pondere economică uriaşă prin cantitatea imensă de tezaure 
dedicate zeului în semn de credinţă, păstrate în incinta sacră. 
Muntele acela de aur şi de argint, utilizat în mod raţional, se 
putea transforma într-o forţă deosebit de eficientă. Dar a pune 
mâna pe Delfi era ca şi cum te-ai atinge de un viespar pentru că 
sanctuarul constituia garanţia unor echilibre supranaţionale pe 
care nimeni nu le putea încălca şi nici măcar tulbura fără a fi 
pedepsit. Tocmai de aceea, era de aşteptat să apară reacţii 
violente şi, de fapt, lucrul acesta s-a şi întâmplat. 

La scurt timp după aceea, Egina s-a predat: Atena i-a obligat 
pe egineţi să demoleze zidurile cetăţii, să le predea flota şi să 
plătească un tribut anual. Apar foarte evident în această 
perioadă contrastul dintre acţiunile de mare anvergură pe care 
cetatea le desfăşura în afara Greciei, din Egipt până în Cipru, din 
Dardanele până în Libia, cu acţiuni nu numai militare, dar şi 
diplomatice care se extind până în Italia şi în Sicilia precum şi 
situaţia delicată din peninsula elenă unde multitudinea de 
entităţi cu personalitate puternică şi distrugerea echilibrului 
dorit de Cimon provoca o conflictualitate continuă şi aproape 
endemică. Deşi se refereau mai degrabă la cele ce aveau să se 
întâmple după câţiva ani, sunt impresionante cuvintele pe 
corintienii le-au pronunţat despre atenieni: „Nu au pace 
niciodată şi nici nu lasă în pace pe nimeni”. 

În 456 au fost terminate în totalitate lucrările de construire a 
Zidurilor Lungi, un dublu coridor fortificat care, legând într-un 
sistem defensiv unic zidurile împrejmuitoare ale Atenei cu 
Pireul, unea solid oraşul cu portul şi îl făcea de fapt inexpugnabil 
în cazul unui asediu, atât timp cât flota ei rămânea stăpână pe 
mare. Şi tocmai pentru a-şi afirma fără drept de apel dominaţia 
pe mare, Atena a trimis în acelaşi an o flotă care să navigheze în 
jurul Peloponesului. A fost vorba, mai mult decât orice altceva, 
despre o acţiune demonstrativă care nu a avut rezultate prea 
importante în afara distrugerii arsenalelor din Gythion, baza 


navală a spartanilor. Flota s-a întors de la Patras şi a obţinut o 
victorie zdrobitoare asupra locuitorilor din Sicion, aliaţi şi ei de-ai 
Spartei, după care s-a întors acasă pe aceeaşi rută. 

Între timp, situaţia din Egipt se deteriora din ce în ce mai 
mult. Mai întâi, Marele Rege făcuse o încercare de a zdruncina 
moralul trupelor ateniene convingându-i pe spartani să invadeze 
Atica şi trimisese pentru aceasta un sol cu o mare sumă de bani. 
Diplomaţia persană înţelesese imediat că a-i ataca frontal pe 
greci, indiferent dacă erau atenieni sau spartani, nu era benefic; 
n-ar fi obţinut ca rezultat decât o concentrare a forţelor şi 
înfrângerea în câmp deschis ar fi fost aproape sigură. Era mult 
mai bine să fie asmuţiţi unii împotriva altora, folosindu-se de 
particularităţile şi rivalităţile dintre diferitele poleis. Pe de altă 
parte, atenienii înşişi începuseră să poarte tratative cu Persia, 
dar fără rezultat. 

După o reconstituire cronologică pe care o considerăm 
credibilă, bătălia de pe Eurimedont ar fi avut loc în 466-465. Şi, 
îndată după aceea, în 465, se pare că a avut loc vizita delegaţiei 
ateniene de sub conducerea alcmeonidului Callia pe care Marele 
Rege Artaxerxes acceptase s-o primească de teamă să nu 
piardă Ciprul. Misiunea diplomatică n-a avut niciun efect, dar, în 
cursul secolului al IV-lea, cercurile ateniene moderate, formate 
din nostalgici ai politicii lui Cimon şi ai puterii Areopagului, au 
elaborat textul unei presupuse „păci a lui Callia”, semnată de 
Marele Rege în 449 î.Hr., prin care acesta accepta supremaţia 
ateniană în Marea Egee, se obliga să nu intre acolo cu flota sa şi 
să-şi menţină trupele la trei zile de marş de coasta Asiei Mici. 

Destul de mulţi dintre cercetători cred că acel document, total 
favorabil Atenei şi dezavantajos pentru persani, ar fi un fals. 
Într-adevăr, în vremea în care el a fost plăsmuit, existau motive 
pentru a medita asupra consecinţelor dezastruoase ale 
războaielor fratricide între greci spre avantajul persanilor, cu 
destul de mult timp înainte ca Filip şi Alexandru al Macedoniei 
să-i oblige prin forţă pe toţi grecii - cu excepţia spartanilor - să 
încheie o alianţă militară împotriva Imperiului persan prin care 
acesta fusese distrus luând naştere astfel un Imperiu grecesc, 
deşi efemer, care se întindea de la Marea Adriatică la Oceanul 
Indian, de la Dunăre la Indus. 


Dar să ne întoarcem la anii în care a avut loc vizita la Sparta a 
unei solii persane pe care probabil că o putem plasa în anul 456. 
După spusele lui Tucidide, banii care trebuiau să-i convingă pe 
spartani să atace Atena pentru a o face să-şi recheme trupele 
din Egipt au fost cheltuiţi, cel puţin în parte, fără a se obţine 
rezultate deosebite. Este posibil ca persanul să fi reuşit să 
corupă pe cineva, dar nu pe cineva atât de influent încât să 
poată influenţa hotărârile guvernului: fapt este că Marele Rege a 
hotărât să treacă la o acţiune directă şi a trimis în Egipt un corp 
de armată care i-a alungat din Memfis pe atenieni şi pe aliaţii 
lor. Grecii au luat poziţie în mica insulă Prosopites, în Deltă, 
unde au rezistat un an şi jumătate. 

În cele din urmă, însă, comandantul persan, văzând că nu 
reuşeşte să-şi debarce trupele de asalt, a deviat canalul care 
înconjura insula, a făcut să eşueze corăbiile ateniene şi a atacat 
cu armata sa dinspre uscat. Mult mai numeroşi, mai bine hrăniţi 
şi echipați, persanii au avut succes în faţa trupelor istovite ale 
ligii ateniene, acestea fiind înfrânte. Dar nu numai atât: o flotă 
ateniană de ajutor care probabil că aducea provizii şi întăriri, 
neştiind ce se petrecuse, a venit la țărm ca să acosteze; a fost, 
însă, atacată din faţă de trupele persane de uscat şi din spate 
de o flotă feniciană aşa că a sfârşit prin a fi nimicită. Doar 
câteva grupuri de soldaţi au reuşit să iasă în larg şi să ducă la 
Atena vestea  dureroasei înfrângeri. lnaros, conducătorul 
răscoalei, a fost capturat viu de persani şi tras în ţeapă. 

Supraviețuitorii acelui dezastru au reuşit să-şi deschidă drum 
printre poziţiile persane şi au încercat să scape mergând de-a 
lungul coastei Mării Mediterane până la Cirene. Tucidide 
consacră doar câteva rânduri acestui episod care probabil că a 
fost inventat: grupul acela de disperaţi ar fi trebuit să 
mărşăluiască peste două mii de kilometri prin deşert, fără 
provizii şi prost echipați, lăsând în urmă o sumedenie de morţi. 

La cincizeci de ani după aceea, un grup de mercenari greci 
care luptase în apropierea Babiloniei sub comanda prinţului 
persan Cirus, rămaşi fără nici o căpetenie, s-au retras până la 
malurile Tigrului şi, trecând în plină iarnă peste munţii Armeniei, 
încercând şi ei să ajungă la una dintre coloniile greceşti, au atins 
în cele din urmă ţărmul Mării Negre. Printre ei se afla şi un 


scriitor atenian, Xenofon, care i-a făcut celebri pe camarazii săi 
sub numele legendarilor „Zece Mii”. 

Ar fi normal să ne întrebăm cum se făcea că oamenii obişnuiţi 
din Atena acceptaseră, după ostracizarea lui Cimon, tributul 
greu de vieţi omeneşti impus de politica imperială a oraşului lor. 
Şi totuşi, chiar dacă ar putea părea ciudat, regretul pentru 
politica lui Cimon s-a manifestat mult mai târziu în rândul 
cercurilor conservatoare, în prima jumătate a secolului al IV-lea. 
Democraţia făcuse ca responsabilitatea să aparţină tuturor şi nu 
mai exista un Areopag care putea fi contestat sau o căpetenie 
din rândul aristocraților căruia să i se atribuie vinovăţii grave. Cu 
toţii aprobaseră, cu toţii se consideraseră părtaşi la opţiunile 
propuse în cadrul Adunării. Exista, desigur, o motivaţie de ordin 
atât economic cât şi social cu o mare pondere în luarea unor 
astfel de decizii. Afirmarea Atenei, cuceririle sale, crearea 
imperiului său naval se datorau în bună măsură vâslaşilor flotei, 
coordonării dintre ei, „spiritului de echipă”. Şi vâslaşii erau teţi, 
adică oameni lipsiţi de orice avere care, venind să servească la 
bordul navelor de război, primeau un salariu sigur şi permanent, 
în plus, mulţi dintre ei erau trimişi în garnizoanele de peste mări 
pe care atenienii le numeau c/eruhii (de la K/eros, sorţi), pentru 
că aceia care plecau acolo erau aleşi prin tragere la sorţi. În 
acest caz, primeau o bucată de pământ, o locuinţă şi poate chiar 
şi sclavi, aşadar o stare socială de invidiat care-şi avea rădăcina 
tocmai în faptul că erau cetăţeni ai Atenei. 

Una dintre consecinţele afirmării democraţiei radicale a fost, 
deci, imperialismul şi proliferarea conflictelor. Evident, toate 
acestea se exprimau prin patriotism: în fiecare toamnă, oraşul 
se aduna în momentele solemne ale serbărilor comemorative, în 
ritualurile care proslăveau onoarea şi vitejia celor căzuţi pentru 
patrie, se oblojeau rănile sufleteşti şi cu toţii se pregăteau 
pentru noii paşi către mărire. 

Eschil cu noua sa tragedie, Rugătoarele, a oferit o bază mitică 
prin care să se poată justifica politica ateniană de alianţe, de 
data aceasta anti spartane, evocând străvechea frăţie dintre 
atenieni, argivi şi tessalieni în vremea pelasgilor, popor 
ancestral care poate că ar trebui identificat cu amintirea istorică 
a micenienilor. In acest mod, aşezaţi pe gradenele din piatră ale 


teatrului lor, atenienii se vedeau oglindiţi în trecutul lor mitic, îşi 
domoleau contrastele în ritmul maiestuos al versurilor create de 
poeţi, îşi oţeleau convingerile. 

Infrângerea din Egipt a fost, desigur, foarte amară, nu numai 
pentru că se spulberase visul unei posesiuni de dincolo de mări 
într-o ţară incredibil de mare şi de bogată, dar şi prin prisma 
pierderilor umane şi economice suferite, în aceste momente, 
atenienii şi-au dat seama că se aflau într-o postură dificilă, 
expuşi atât pe plan intern contra Spartei, cât şi pe plan extern, 
contra Persiei. Aşa că s-au gândit că ar fi mai bine să evite 
hăţişul grecesc din care nu se întrevedea o cale de ieşire 
conformă cu tentativele lor expansioniste. L-au rechemat atunci 
din exil pe Cimon, omul care ştia mai bine decât oricine cum să 
trateze cu spartanii şi cum să lupte împotriva persanilor. 

Eroul s-a întors, ascultând glasul patriei sale şi a negociat cu 
spartanii o pace pe cinci ani; s-a pus, după aceea, în fruntea 
unei noi flote de două sute de nave de război şi a unui corp 
expediționar bine instruit, îndreptându-se către Cipru, unde a 
pus sub asediu oraşul Citios; în timpul unei acţiuni din apropiere 
de Salamina din Cipru, a fost rănit şi a murit. Atunci, flota a 
ridicat ancora ca să se întoarcă acasă, dar a fost interceptată de 
flota feniciană aflată sub comanda Marelui Rege şi a trebuit să 
se angajeze în luptă. Confruntarea, extrem de dură, a dat câştig 
de cauză escadrei ateniene care s-a întors victorioasă la Pireu. 
Bilanţul final a fost, însă, mai mult negativ decât pozitiv şi 
începea să se contureze necesitatea unei modificări în politica 
externă. 

Pacea de cinci ani abia încheiată a rezistat doar un an: 
spartanii, cunoscând bine uriaşa pondere politică şi morală a 
oracolului din Delfi, au trimis o armată în Focida pentru a elibera 
sanctuarul cu o justificare tipic grecească: oficial, ei nu violau 
pacea pentru că îi atacau pe focidieni, nu pe atenieni, dar 
rezultatul a fost acelaşi. 

Atenienii au contraatacat în anul următor (ne aflăm în jurul 
anului 448 î.Hr.) şi au redat aliaţilor focidieni sanctuarul din 
Delfi. În acelaşi timp, au încercat să întărească printr-o serie de 
iniţiative politice şi de cult cel mai important centru religios al 
lor: sanctuarul de la Eleusis, aflat foarte aproape de Atena, în 


care misterele Demetrei şi ale Persefonei, divinităţi ale lumii de 
dincolo de mormânt, erau celebrate printr-o formă de transă 
provocată, probabil, de substanţe halucinogene. Tentativa 
aceasta a eşuat pentru că prestigiul sanctuarului din Delfi era 
prea mare şi bine consolidat ca şi din cauză că, în scurt timp, 
situaţia din Grecia centrală s-a modificat radical. În unele dintre 
oraşele Beoţiei, aflate sub controlul atenienilor de aproape un 
deceniu,  oligarhii au preluat puterea,  proclamându-şi 
independenţa şi, în acelaşi timp, locuitorii din Locri (un mic 
canton din Grecia centrală) se răsculau. Atena a ripostat cu 
fermitate trimițând în Beoţia un general, pe nume Tolmide. Dar 
el a fost învins la Cheroneea şi a trebuit să se retragă. Focida, 
lipsită de legătura cu Atena, presată între Beoţia independentă 
şi Peloponesul aflate integral sub hegemonia Spartei, a trebuit 
să revină pe orbita acesteia din urmă. Evident, Atena a pierdut 
orice influenţă asupra marelui sanctuar de la Delfi care şi-a 
redobândit, măcar formal, autonomia. 

În tot acel impas, se părea că zeii abandonaseră cetatea: 
Eubeea, marea insulă din imediata apropiere a Aticii, s-a 
răsculat, ieşind din liga de la Delos şi Pericle s-a grăbit să 
debarce imediat acolo în fruntea unei armate, pentru a pune din 
nou insula sub controlul Atenei. Megara a rupt şi ea alianţa cu 
Atena, atacând garnizoanele ateniene instalate în fortificațiile de 
la Niseea şi alăturându-se celorlalte oraşe din Pelopones aflat 
sub comanda supremă a Spartei. Regele Plistoanates, aflate în 
fruntea trupelor unite ale ligii peloponesiene, a traversat istmul 
Corint, ocupat acum de forţe aliate, şi a invadat Atica ajungând 
până la doar câţiva kilometri de Atena. In această situaţie, 
Pericle s-a întors în grabă din Eubeea. 

Plistoanates voia doar să dea o lecţie atenienilor: s-a limitat 
numai să devasteze teritoriul, dar, după cât se pare, a evitat o 
ciocnire directă cu armata inamică, întorcându-se în Pelopones 
împreună cu trupele sale. Atunci, Pericle a pornit din nou spre 
Eubeea pe care a readus-o sub dominaţia Atenei. 

Era limpede acum că o confruntare cu Sparta n-ar fi dus decât 
la un război de uzură, pe cât de costisitor, pe atât de inutil: 
faptele demonstraseră ceea ce geografia şi logica lucrurilor o 
sugeraseră şi anume că Atena putea aspira la dominaţia pe 


mare, în timp ce Spartei nu i se putea contesta hegemonia pe 
continent. S-a ajuns la negocierea unei păci pe treizeci de ani, 
bazată, practic, pe un status quo al situaţiei de fapt. Atenienii au 
renunţat la toate enclavele lor din Pelopones: Niseea, portul 
Megara din golful Saronic, apoi, Troesene, Pege şi Ahaia. In 
schimb, Sparta nu contesta dominaţia ateniană în Eubeea şi 
includerea Eginei în liga de la Delos. Se stabilea astfel o formă 
de echilibru între cele două mari puteri, aflate fiecare dintre ele 
în fruntea unei alianţe militare: liga de la Delos şi liga 
peloponesiacă, una predominant maritimă, cealaltă 
preponderent continentală. 

În anii aceia, aliaţii din liga delo-atică au fost convinşi să 
accepte mutarea tezaurului federal, din motive de securitate, 
din insula Delos la Atena, unde au fost depozitaţi patru sute de 
talanţi de argint. 

XXX 

În tot acest timp, artiştii înfăţişau în creaţia lor o umanitate 
nouă, idealul unui om sigur pe el şi puternic. Bronzul, pe care 
Fidias deja îl topise pentru a-şi înălța statuia denumită Atena 
luptătoare (Promachos) pe creasta acropolei, se preta la soluţii 
de o îndrăzneală nemaivăzută până atunci. Elasticitatea şi 
duritatea acestui metal păreau metafora omului atenian, isteţ şi 
curajos, îndrăzneţ şi ironic. 

Prin anul 451, Miron a creat celebrul său Discobol, un atlet 
care se încordează ca un arc în vederea aruncării discului. Nu 
ne-au rămas decât copii în marmură ale acelei fantastice 
capodopere având toate în comun inesteticul punct de susţinere 
de forma unui trunchi de copac, fără de care statuia ar cădea în 
genunchi, dar originalul din bronz se sprijinea doar pe piciorul 
stâng şi pe vârfurile degetelor de la piciorul drept: doar câţiva 
centimetri pătraţi de sprijin serveau drept susţinere pentru 
masiva alcătuire a corpului atletic, pentru torsul musculos, 
pentru braţele întinse ca un arc într-o atitudine de energie pe 
cale de a se declanşa. 

Banii concentrați pe acropole n-au mai fost cheltuiţi doar 
pentru cerinţe de natură militară, ci şi pentru înfrumusețarea 
Atenei. Era un apanaj al cetăţii hegemonice acela de a cheltui 
astfel banii tuturor membrilor ligii, dar această opţiune a dus la 


crearea unuia dintre cele mai grandioase şi spectaculoase 
monumente din toate timpurile: simbolul însuşi al lumii greceşti, 
imitat în mii de structuri pe parcursul secolelor, templul model, 
miracol de proporţii şi de armonie, o corabie a zeilor ancorată 
deasupra prăpăstiei: Partenonul! 

Pericle în persoană l-a dorit şi i-a chemai pentru a-l proiecta 
pe arhitecţii lIctinos şi Calicrates, amândoi din şcoala lui 
Hippodamos. A fost demolat sanctuarul existent anterior, o 
construcţie străveche, cunoscută ca Hecatompedon (o sută de 
picioare) dedicată tot Atenei Partenos şi ornamentată cu plăcuţe 
din teracotă policrome. Ridicarea monumentului, în întregime 
din marmură pentelică, a necesitat cincisprezece ani de muncă 
şi folosirea unor metode de avangardă. Lung de 69,54 de metri, 
lat de 30,87 de metri, cu opt coloane dorice pe latura scurtă şi 
şaptesprezece pe cea lungă. În interior era o încăpere împărţită 
în două de un zid transversal în care se deschidea o uşă 
monumentală dând spre sanctuarul propriu-zis. Partea mai 
scurtă, un fel de atrium, era susţinută de patru coloane, probabil 
de ordin ionic, partea mai lungă era, în schimb, împărţită în trei 
nave prin două şiruri de coloane în două ordine suprapuse care 
ajungeau până la tavan. În capătul navei centrale, se înălța 
statuia de cult care o înfăţişa pe zeiţa Atena: un colos înalt de 
treisprezece metri, din fildeş şi aur. 

Fidias a fost chemat s-o construiască şi tot lui i-a fost 
încredinţată misiunea de a realiza desenele pentru sculpturile 
care urmau să împodobească monumentul: metopele arhitravei 
exterioare cu scene de luptă între centauri şi lapiţi, friza 
continuă care decora marginea superioară a încăperii din 
interior, înfăţişând marea procesiune a panateneelor, cea mai 
mare dintre solemnităţile ateniene şi, mai apoi, marile grupuri 
statuare de pe frontonul de est şi de pe cel de vest. In primul 
dintre ele era reprezentată disputa dintre Poseidon şi Atena 
pentru stăpânirea asupra Aticii, în al doilea, sfatul zeilor. Zeci de 
mii de metri cubi de marmură au fost tăiaţi din carierele 
muntelui Pentelic şi transportate cu sănii până la baza acropolei, 
iar de acolo urcați cu frânghii şi cu scripeţi, alunecând de-a 
lungul unui plan înclinat până pe platoul vast din vârf. Era vorba 


despre blocuri pătrate sau tamburi cilindrici din care urmau să 
fie sculptate coloanele. 

Unele dintre cele mai mari genii creatoare pe care specia 
noastră le-a produs în întreaga sa istorie au fost prezente pe 
platoul acela pe toată durata lucrărilor: arhitecţi, sculptori în 
marmură şi în bronz, pictori având în jur o armată de elevi şi de 
ajutoare şi, în plus, dulgheri, zidari, fierari, simpli cioplitori în 
piatră, decoratori. Maşinării uriaşe au fost asamblate acolo sus 
pentru a ridica şi a aşeza la locul lor blocuri în greutate de mai 
multe tone, capitelurile colosale având fiecare o suprafaţă de 
şaisprezece metri pătraţi şi, în cele din urmă, statuile, uriaşe şi 
foarte fragile pentru împodobirea frontoanelor. Cel mai probabil 
este că au fost urcate sus blocurile de marmură cu siluetele abia 
schiţate şi că, după aceea, artiştii au lucrat la finisarea şi 
lustruirea lucrărilor. 

Oraşul întreg asista la naşterea acelui miracol şi formele 
acelea, proporţiile, acea armonie au devenit canoane de bază 
pentru Grecia şi pentru întreaga lume. Acel adevărat popor de 
zei şi de eroi care prindea formă şi culoare zi de zi, sub cerul 
Aticii, în strălucirea orbitoare a soarelui, era oglinda unei 
societăţi şi a unui model de viaţă pe care lumea le va regreta şi 
admira multe secole şi milenii de acum înainte. Şantierul a fost, 
timp de cincisprezece ani, un loc al căutărilor, al studiului, al 
confruntărilor, al discuţiilor, al risipei de energie, de talent şi de 
ingeniozitate. 

De pe schele, Fidias şi Parasios, Pericle, Calicrates şi Ictinos 
puteau îmbrăţişa cu privirea tot oraşul lor, având la picioare 
scoica teatrului lui Dionysos şi poate că reuşeau să distingă 
evoluţia actorilor şi a membrilor corului care făceau repetiţii sub 
privirile atente ale unor poeţi ca Eschil şi Sofocle pe care lumea 
îi va păstra pe vecie în amintire. Şi, alături de ei, au urcat acolo 
alte genii ca să admire acea casă divină: filosoful Anaxagoras şi 
istoricul Herodot care chiar în perioada aceea desăvârşea 
grandioasa frescă a războaielor persane. 

Când, după mai mulţi ani, cu o voce gâtuită de emotie, Pericle 
i-a comemorat pe cei căzuţi în primul an al războiului din 
Pelopones, cu siguranţă avea încă în faţa ochilor aceste scene şi 
imagini demne de laudă atunci când spunea: 


lubim frumosul, dar cu smerenie, ne dedicăm cunoaşterii, 
dar fără slăbiciune, folosim bogăția mai mult pentru 
posibilitatea de a acţiona pe care ne-o oferă, decât pentru 
prilejul de a ne lăuda cu ea...întregul nostru oraş este o 
şcoală a Greciei şi cred că fiecare dintre ai noştri îşi poate 
dedica, individual şi cu mare uşurinţă, propria personalitate 
oricărei ocupații, numai să fie însoțită de strălucire... Vom fi 
admirati de oamenii de acum şi de cei care vor veni, fără a 
mai fi nevoie de un Homer. 


9 octombrie 1999 


Kostas imi spune la telefon că i-a plăcut foarte mult să treacă 
în revistă momentele  strălucirii ateniene, construirea 
Partenonului, crearea Atenei de către Fidias. Mi-a spus că a fost 
cuprins de emotie şi atunci când a auzit cuvintele lui Pericle din 
Epitaf. 

— Le-am recitat pentru prima oară în anul în care ne-am 
cunoscut. Chiar pe acropole, într-o zi de aprilie cu cer acoperit 
de nori groși... alături de prietenul meu. 

— Încă nu ne cunoşteam pe atunci, dar mă pregăteam să plec 
în vacanță în Italia şi Alexanara făcea o listă cu toate rochiile pe 
care voia să şi le cumpere, gentile de la Florența şi bluzele de la 
Roma... 

— Aşa este, ne-am cunoscut la trei săptămâni după aceea, pe 
Apollonia. De când n-ai mai urcat pe acropole? 

— Ah, să tot fie douăzeci de ani. Îmi spunea cineva: „Este tot 
acolo, nu fuge nicăieri”. Şi, de altfel, un atenian nu are nevoie să 
urce pe acropole; iar eu sunt un plakiot, m-am născut în Plaka şi 
vedeam Partenonul în fiecare zi de la fereastra camerei mele, 
mă înţelegi? Şi, apoi, când eram eu copil, oraşul nu era câtuşi de 
puțin la fel ca acum, nu era nici pe sfert din ceea ce este astăzi. 
Acropola era de o sută de ori mai impunătoare şi dincolo de 
Filopappos nu era decât câmp, treceau pe acolo ciobanii cu 
turmele lor de oi. 

A început din nou să-i boscorodească pe colonei şi anii de 
speculă sălbatică din vremea regimului lor. 

— Totuşi, continuă el, nu reuşesc să-mi imaginez cum arăta 
Partenonul în culori. Dar eşti chiar sigur că era în culori? 

— Sută la sută. Şi erau toate culorile: albastru, roşu, galben, 
ocru, chiar şi aur, aur în foițe care era aplicat prin presare. Şi să 
ştii că oamenii erau obişnuiţi cu frizele vechi din teracotă 
colorată, aşa că şi atunci când au început să construiască în 
marmură, au continuat s-o coloreze şi pe aceasta la fel cum 
colorau teracota. 


— Dar ce rost are să colorezi marmura? Marmura nu este 
frumoasă aşa cum arată ea în mod obişnuit? 

— Este un subiect mult discutat printre criticii de artă. 
Marmura oferea, în orice caz, un fond alb care, pe anumite 
porțiuni era lăsat descoperit, făcând să iasă şi mai mult în relief 
celelalte culori. Dar încearcă să-ţi imaginezi cum ar arăta 
metopele lui Fidias, albe, în plin soare: ce vezi? Nimic. Nu poți 
distinge contururile şi nici zonele de clarobscur. Culoarea era 
indispensabilă. 

— ŞI statuia aflată în interiorul Partenonului? Cum făcea Fidias 
ca să combine aurul şi fildeşul într-o singură sculptură? 

— Se pare că era o tehnică relativ bine perfecționată. De 
câtiva ani, la Delfi, în Muzeu, este expusă o statuie a lui Apolo 
cu porțiuni din fildeş, fața dacă îmi amintesc eu bine, şi cu alte 
porțiuni placate cu foiţă de aur. Nu este mare, nu are prea mulți 
centimetri. Probabil că Fidias s-a inspirat din aceste figurine şi 
le-a reprodus la scară mare, creând efecte care-ţi taie 
răsuflarea. De fapt, el construia mai întâi o statuie din lemn, 
abia schițată, şi deasupra ei aplica părțile din fildeş şi din aur 
care în prealabil fuseseră sculptate sau turnate în forme 
speciale. Poate că folosea şi nişte cuie din acelaşi materiale 
pentru a le fixa sau poate că pregătea nişte lăcaşe în care 
piesele respective intrau prin presare. La Olimpia a fost 
descoperit unul din acele tipare în atelierul în care lucra, chiar 
dacă acolo era vorba despre Zeus. 

— De fapt, ce s-a întâmplat cu statuia aceea? 

— Erau nişte lucrări foarte puțin rezistente: suportul din lemn, 
de exemplu, putea fi atacat de şoareci care-l rodeau pentru a-şi 
face culcuş; apoi, în fiecare an, piesele din aur erau demontate 
pentru a se verifica dacă greutatea rămăsese aceeaşi şi probabil 
că şi aceasta crea câteodată probleme la remontare. În orice 
caz, se pare că statuia a fost mutată la Constantinopol unde a 
rămas timp de mai multe secole, până când, la un moment dat, i 
s-a pierdut urma. Dar, cu siguranță, a fost distrusă pentru a topi 
aurul sau ceva de genul acesta, poate chiar în vremea invaziei 
cruciaților. 

— Dar cu statuile din marmură pe care le-au luat englezii cum 
a fost? 


— Ei, aia a fost o altă poveste. Nu cred că se vor mai întoarce 
vreodată. Dacă toți ar restitui tot ce au luat de pe aici, s-ar crea 
o asemenea învălmăşeală încât nimeni nu i-ar mai putea da de 
cap. Dacă ar depinde de mine, aş pune să se facă nişte copii în 
marmură, perfect identice, şi le-aş aşeza din nou la locul lor. Ar 
rezulta un efect grandios şi, după părerea mea, acceptabil chiar 
şi dintr-un punct de vedere filologic. În fond, chiar şi în 
Erehteion, cariatidele sunt copii: originalele se află la Muzeul de 
pe acropole. De ce nu s-ar face acelaşi lucru şi cu statuile luate 
de Elgin? 

Ideea mea nu-i displace: 

— Dacă s-ar face aşa ceva, aş vrea mai întâi să aştept ca totul 
să se termine şi abia după aceea să urc să văd ce a ieşit. De 
unul singur. Şi să citesc Epitaful lui Pericle, aşa cum ai făcut tu. 
Cum spune el? „lubim frumosul, dar cu smerenie”... Spune 
aceasta în greceşte şi sună emotionant. 


CETATEA IMPERIALĂ 


Cum se trăia la Atena în epoca lui Pericle? Care erau 
competențele Consiliului, ale Adunării, ale militarilor? Cine 
comanda şi cine executa? Nu este simplu pentru noi, oamenii 
moderni, să înţelegem acel tip de societate în care sistemul 
democratic era dus, într-un anumit sens, până la consecinţele 
sale extreme. In esenţă, poporul avea un control direct asupra a 
tot ceea ce însemna viaţă a oraşului, inclusiv asupra opţiunilor 
de natură economică, politică, diplomatică şi militară. Desigur, 
este greu pentru noi să ne imaginăm un stat care nu are un 
guvern şi un şef al acestui guvern şi nici măcar o magistratură 
în care reprezentanţii poporului nu sunt aleşi, ci traşi la sorţi. În 
realitate, aceasta era situaţia atenienilor. 

Organul suprem era adunarea poporului care se reunea în aer 
liber pe dealul Pnice de lângă acropole. Dacă apărea un 
dezastru sau o calamitate, dacă se primea vestea unei 
înfrângeri militare nu exista un guvern care să primească 
această veste, s-o discute într-un cadru restrâns şi secret, după 
care să decidă ce să spună şi ce să nu spună populaţiei, aşa 
cum se întâmplă astăzi chiar şi în democraţiile cele mai 
avansate. Heralzii anunțau adunarea de urgenţă şi mesagerii 
vorbeau în faţa poporului care, imediat, începea dezbaterile. 
Existau, desigur, nişte chestori care aveau grijă ca discuţiile să 
se poarte paşnic, dar nimic mai mult. Activitatea politică şi de 
guvernare, aşa cum am spune noi astăzi, consta în a convinge 
cetăţenii să voteze o moţiune sau alta: în acest mod se vedea 
calitatea liderilor, ca Efialtes sau Pericle sau cum fuseseră 
cândva Aristide, Temistocle şi Cimon. 

Aceşti oameni se ridicau, cereau cuvântul şi abia apoi 
începeau să vorbească, făcând uz de întreaga lor pricepere 
oratorică, învățând, desigur, dinainte, atitudini, intonaţii ale 
vocii, aspect exterior (azi acesta s-ar numi /ook: tunsoarea, 


veşmintele etc.), toate aceste elemente fiind deosebit de 
importante pentru greci şi, în special, pentru atenieni. Pericle, 
de exemplu, era un bărbat foarte frumos, dar se pare că avea 
capul cam alungit înspre ceafă şi, din acest motiv, apărea 
întotdeauna în public cu coiful corintian tras mai înspre frunte, 
ceea ce îi dădea un aer marţial şi, în acelaşi timp, îi ascundea 
acel defect fizic. 

Într-o dezbatere de acest gen era destul de greu de blocat 
vreun vorbitor, pentru că nu se putea şti dinainte ce vor spune 
adversarii, ce contramăsuri vor adopta sau ce elemente-surpriză 
vor aduce în discuţie. Liderii trebuiau, practic, în fiecare zi să 
câştige încrederea oamenilor sau, în orice caz, să convingă 
Adunarea de bonitatea unei anumite decizii sau a unei anumite 
măsuri. Consiliul celor Cinci Sute delibera, dar, oricum, era 
necesar ca rezultatele acestor dezbateri să aibă acceptul 
Adunării care le putea aproba sau retrimite la cei care le 
emiseseră, ori pentru că erau cu totul inacceptabile, ori pentru a 
fi operate nişte modificări. Oricare dintre cetăţeni se putea 
ridica pentru a face o propunere, dar trebuia să fie foarte atent 
la ceea ce spunea, pentru că dacă propunerea sa era ridicolă 
sau se dovedea a fi pur şi simplu o pierdere de timp, putea fi 
amendat chiar cu mare severitate. Probabil că aceasta îi 
împiedica pe oamenii fără prea multă minte sau lipsiţi de 
seriozitate să vină în public cu propuneri ciudate sau, în orice 
caz, să prelungească fără rost lucrările Adunării. Când o decizie 
era aprobată cu majoritate de voturi, secretarul întocmea 
decretul care începea întotdeauna cu formula: „Cetăţii şi 
Poporului ei li s-a părut că este corect ca...” 

Riposta cea mai evidentă la un asemenea sistem a fost ceea 
ce, atunci ca şi astăzi, a fost numită demagogie, adică un fel de 
degenerare a democraţiei: capacitatea unor indivizi lipsiţi de 
orice scrupul de a agita spiritele făcând uz de irațional, 
determinând adunarea să aprobe decizii riscante sau 
păgubitoare pentru binele public. 

Statul era prezent în viaţa de zi cu zi prin comisari, 
întotdeauna stabiliţi prin tragere la sorţi, care controlau măsurile 
şi greutăţile, valabilitatea monedelor, calitatea pâinii şi a 
alimentelor în general. Aceşti comisari aveau sub autoritatea lor 


reglementări urbanistice cum ar fi curăţenia străzilor, ridicarea 
cu regularitate a gunoaielor, respectarea de către constructori a 
zonelor publice şi a străzilor pe care casele nu puteau avea nici 
măcar un balcon care să încalce alinierea stabilită. Statul 
poseda sclavi pe care îi folosea atât pentru lucrările de 
curăţenie a oraşului, cât şi pentru ridicarea cadavrelor de pe 
străzi în cazul celor săraci sau fără un acoperiş deasupra capului 
care, desigur, nu lipseau dintr-un asemenea oraş, ori în cazul 
unor epidemii. 

Tot poporul era acela care administra justiţia: prin reforma lui 
Efialtes, în fiecare an erau trase la sorţi şase mii de persoane 
(şase sute din fiecare trib) care urmau să facă parte pe rând din 
tribunalele populare ale aşa-numitei Helieea. Cerinţele pentru ca 
un locuitor să poată participa la tragerea la sorţi erau: vârsta de 
treizeci de ani împliniţi, cetăţenie ateniană şi să nu aibă datorii 
faţă de stat. 

După ce erau traşi la sorţi, membrii Helieea jurau să respecte 
decretele Adunării populare şi ale Consiliului, să lupte împotriva 
oricui ar fi vrut să introducă din nou în viaţa cetăţii tirania sau 
oligarhia, să judece fără părtinire şi să nu se lase corupt prin 
bani sau cadouri. 

Aşa cum s-a mai spus, nu exista magistratură şi, prin urmare 
nici acţiuni juridice din oficiu, nici minister public sau avocaţi. 
Fiecare cetăţean în parte putea intenta acţiune legală împotriva 
cuiva, atunci când considera că fusese victima unui abuz sau 
suferise o pagubă de orice fel, de la un simplu furt până la 
delictele cele mai grave. Acuzatorul vorbea primul, apoi i se 
dădea cuvântul acuzatului: amândoi avea la dispoziţie un 
interval de timp fixat dinainte şi măsurat cu o clepsidră. 
Câteodată, acuzatul încerca să înduplece juriul aducând cu el 
soţia şi copiii, eventual înlăcrimaţi cu toţii, dacă nu începea chiar 
şi el să suspine; aproape toţi, însă, veneau cu discursul de 
acuzare sau cu pledoaria de apărare scrise de un profesionist, 
numit logograf (literal „scriitor de discursuri”) care cunoştea 
modul în care trebuiau prezentate argumentările şi putea alcătui 
fraze de efect pentru a-i impresiona pe juraţi. De la unul dintre 
aceşti profesionişti, un străin rezident în Atena, pe nume Lisias, 
ne-a rămas o serie de discursuri de apărare de un interes 


excepţional pentru că ne oferă o imagine pe verticală a vieţii 
ateniene din secolul al V-lea. Vom reveni asupra unuia dintre 
aceste discursuri pentru a arunca o privire în interiorul zidurilor 
unei case ateniene din epocă. 

Atât acuzatorul, cât şi acuzatul aduceau martori în sprijinul 
acuzațiilor sau al justificărilor şi aceştia aveau obligaţia 
sacrosanctă de a spune adevărul. 

Ascultând pledoariile şi depoziţiile martorilor, juriul îşi exprima 
opinia prin vot secret şi majoritate simplă; după aceea pronunţa 
verdictul, fără posibilitate de apel. În orice caz, cauza era 
judecată într-o singură zi. In cazurile mai serioase şi mai grave 
sau de interes public, se putea întâmpla să se apeleze la o 
şedinţă plenară a tuturor celor şase mii de membri ai Helieea, 
dar chiar şi şedinţa unei singure secţiuni cuprindea un număr 
atât de mare de juraţi încât constituia o garanţie împotriva 
oricăror încercări de corupţie. 

Fără îndoială, era vorba despre un sistem simplu şi în general 
eficient, dar nu putea fi ferit de unele degenerări, aşa cum s-a 
întâmplat în cazul aşa-numiţilor sicofanţi. Cuvântul nu are o 
etimologie certă şi se referă la acuzatorii de profesie. Acest tip 
de individ era disprețuit de toată lumea, dar, în mod evident, o 
asemenea profesie era foarte bănoasă. Se serveau de 
asemenea profesionişti cei care, de exemplu, voiau să lovească 
într-un adversar politic sau să pună în dificultate un concurent 
din domeniul economic. Acuzatorul de profesie, în schimbul unei 
sume generoase, avea ca misiune să formuleze acuzaţia, să 
găsească martorii necesari şi să deschidă acţiunea legală. 
Desigur, el risca, dar nu prea mult. Dispunând de sume mari de 
bani, probabil că nu-i era greu să găsească martori suficient de 
convingători. Uneori, sicofantul intenta şi cauze perfect 
îndreptăţite, lucru care nu s-ar fi petrecut dacă acuzatul n-ar fi 
fost o persoană de oarecare importanţă. Adversarul său făcea în 
aşa fel încât în niciun caz el să nu poată scăpa de o acţiune 
legală folosindu-se de un profesionist al tribunalelor care îl 
urmărea cu înverşunare şi nu-l lăsa până când nu-şi atingea 
scopul. 

Pedepsele care se aplicau nu erau codificate într-o 
jurisprudenţă care nu exista, ci sugerate din când în când de 


acuzator care putea cere despăgubiri pecuniare sau pedepse 
propriu-zise a căror mărime era, însă, destul de redusă. 
Pretenţiile absurde sau crude îl puneau într-o lumină 
nefavorabilă pe cel care le emitea şi îi enervau pe juraţi, lucru 
care era mai bine să fie evitat. 

Nu exista nici măcar un corp de poliţie propriu-zisă cu misiuni 
investigative, ci doar cu competenţe de ordin public şi de 
executare a sentinţelor. In teatre şi cu ocazia marilor sărbători 
religioase existau sclavi ai statului care exercitau 
supravegherea mulţimii sau mercenari sciți înarmaţi cu arcuri. 
Faptul că pronunţau stâlcit cuvintele din limba atică dădea prilej 
glumelor de tot felul, aşa cum se întâmplă uneori şi astăzi cu 
forţele de ordine. 

Funcţiile elective erau relativ puţine şi printre acestea se afla 
cea mai importantă: strategia, adică funcţia de comandant al 
marilor unităţi ale armatei şi ale marinei. Cetăţenii alegeau câte 
un strateg din fiecare trib, constituind astfel un stat-major din 
zece ofiţeri superiori care, la rândul lor, alegeau un comandant 
suprem. Pericle, de exemplu, a îndeplinit această funcţie timp 
de douăzeci de ani, neîntrerupt, datorită, mai ales, carismei sale 
personale şi preţuirii de care se bucura în rândul cetăţenilor, 
chiar dacă mai târziu a devenit obiectul unor atacuri nemiloase 
fie prin satira unor poeţi comici ca Aristofan, fie venite din 
partea opoziţiei care a încercat să-l lovească indirect prin 
persoanele cele mai apropiate lui. 

Cariera lui Pericle a înregistrat o ascensiune rapidă îndată 
după moartea lui Efialtes care probabil că a plătit cu viaţa 
introducerea unor reforme atât de îndrăzneţe; noul lider nu 
numai că nu s-a lăsat intimidat de asasinarea predecesorului 
său şi chiar le-a continuat cu o şi mai mare hotărâre 
introducând, după cum am văzut, o compensație zilnică de doi 
oboli pentru fiecare component al juriilor populare, una de cinci 
oboli pentru membrii Consiliului şi una de patru pentru arhonti. 
Lucrul acesta a permis accesul în cea mai prestigioasă dintre 
magistraturile cetăţeneşti,  arhontatul, vechi apanaj al 
aristocrației, mai întâi a zeugiţilor, adică micii cultivatori, şi apoi 
chiar şi a teţilor, adică zilierii care nu posedau nimic. Era vorba 
despre nişte prevederi cu totul inedite care însemnau o realizare 


concretă şi integrală a constituţiei democratice, permiţând, de 
fapt, fiecărui cetăţean atenian, până şi celui mai sărac, să ia 
parte la viaţa politică şi să-şi facă auzită vocea chiar şi în cele 
mai importante dezbateri. 

De aceea Pericle, comemorându-i pe cei căzuţi în primul an 
de război din marele conflict peloponesiac, a putut declara cu 
mândrie: „Orice om poate intra în viaţa publică datorită preţuirii 
pe care şi-a dobândit-o pe baza meritelor sale, nu taberei din 
care face parte, şi oricine este în stare să facă un lucru util 
pentru cetate nu poate fi împiedicat de sărăcie sau de condiţia 
sa socială umilă...” 

Dar Pericle a mers chiar mai departe: conştient că admiterea 
claselor de jos la gestionarea puterii ar fi putut crea şi unele 
probleme, a încurajat pe toate căile progresul cultural al 
poporului, introducând un ajutor de doi oboli pentru cei săraci 
care voiau să asiste la spectacolele de teatru şi nu-şi puteau 
permite să plătească exact doi oboli cât costa locul. Dacă avem 
în vedere faptul că acea cifră însemna salariul zilnic al unui 
muncitor sau, după cum am văzut, indemnizaţia pe o zi a unui 
jurat şi ţinând seama că în schimbul acestei sume spectatorul 
putea asista la cel puţin cinci sau şase spectacole de dimineaţă 
până la asfinţitul soarelui, s-ar putea calcula că intrarea la 
teatru ar costa cam cât un bilet de cinema din zilele noastre. 

Doar aşa se explică faima imensă de care s-au bucurat marii 
poeţi tragici chiar şi la nivelul cel mai de jos al populaţiei. 
Evident, statul considera că această posibilitate de a asista la 
reprezentațiile teatrale era fundamentală pentru educaţia civică 
a oamenilor şi pentru formarea lor culturală. În acelaşi timp, 
accesul miilor şi miilor de cetăţeni la dezbaterile Adunării 
Consiliului şi ale tribunalelor populare din Helieea constituia 
pentru toţi o şcoală de mare oratorie politică, de dezbatere a 
marilor probleme de interes comun, de discuţie şi de 
confruntare. Şi trebuie să recunoaştem că un rol important, mai 
ales după jumătatea secolului al V-lea, l-a avut şi comedia a 
cărei funcţie de satirizare a marilor oameni politici şi a deciziilor 
pe care aceştia le susțineau în faţa adunării reprezenta o 
garanţie formidabilă a libertăţii de expresie care poate că n-a 
mai fost egalată niciodată. 


Se poate spune că totul contribuia la formarea conştiinţei 
civice în Atena lui Pericle: marile sărbători religioase, de 
exemplu, erau prilejuri mai curând de socializare, decât de 
celebrare. Prin aceste manifestări impunătoare, populaţia îşi 
reînnoia pactul de alianţă cu divinităţile polivalente ca Atena, 
zeiţa care aproape că se identifica întru-totul cu oraşul. 

Statuia sa uriaşă veghea, de pe înălţimea acropolei, înarmată 
cu lancea ei strălucitoare, asupra oraşului şi a portului care i se 
aşterneau la picioare. O altă statuie, şi mai mare, operă tot a lui 
Fidias, se înălța în interiorul Partenonului. Credincioşii care 
intrau acolo ca să se roage la ea treceau pe lângă şirul 
impunător de coloane dorice ale fațadei, pe sub grandioasa 
compoziţie încadrată în spaţiul triunghiular al frontonului în care 
erau povestite miturile de la origini, şi chiar în timp ce se 
apropiau de sanctuar percepeau armonia absolută a lăcaşului, 
proporţiile de aur pe care lctinos le stabilise pe baza valorii 
pitagoreice de v5. Apoi, după ce treceau de portic, se trezeau în 
faţa elegantului, zveltului portal ionic al intrării în interiorul 
templului şi puteau vedea perindându-se prin faţa ochilor friza 
care reprezenta procesiunea Panateneelor cu tinerii călare, 
fetele care aduceau peplosuri ţesute şi brodate de mâna lor 
pentru a le dărui zeiţei, preoţii având fruntea încinsă de 
panglicile sacre, băieţii care intonau imnuri de bucurie, 
magistraţii şi simplii cetăţeni, într-un adevărat triumf al culorilor 
şi al formelor contopite armonios într-un ritm maiestuos şi senin. 
Şi, când păşea peste prag, îndată ce ochii i se acomodau cu 
lumina mai scăzută, prielnică reculegerii, din interior, atenianul 
zărea strălucind, la capătul marii nave centrale, veşmintele, 
coiful cu creastă şi scutul imens ale zeiţei. Vedea pielea sa de 
fildeş reflectând lumina difuză a lămpilor. Şi dacă razele soarelui 
pătrundeau în acel moment al zilei prin marele luminator din 
tavan, uriaşa statuie căpăta sclipiri orbitoare care se reflectau 
pe coloanele şi pe zidurile templului ca într-un joc de lumini 
mereu în mişcare şi mereu altele. Credinciosul avea chiar şi fizic 
senzaţia că zeii locuiau într-adevăr în acea casă din marmură. 

Pentru a completa aşa cum se cuvenea acea minunată 
construcţie, Pericle a dorit o colonadă monumentală la intrare: 
Propileele, şi a încredinţat realizarea lor unui arhitect pe nume 


Mnesicles care, aproape sigur, a lucrat cot la cot cu Calicrate, 
unul dintre cei doi arhitecţi ai Partenonului. Nu era o misiune 
uşoară: marele atrium trebuia să servească drept legătură între 
două suprafeţe cu niveluri diferite, cea interioară egală cu 
nivelul întregului platou şi cea exterioară care dădea înspre 
apus, către versantul coborând abrupt către oraş. In plus, pe 
acel loc exista deja o clădire din vremea lui Pisistrate, propy!/on, 
care trebuia, cumva, păstrată. Artistul a creat atunci o structură 
legată prin trepte largi cu exteriorul, dar cu o navă centrală 
pentru a acoperi aleea în urcuş care trebuia lăsată liberă pentru 
a lăsa să intre procesiunile cu care, lectici, călăreţi. A rezultat o 
construcţie extraordinar de armonioasă în care frontoanele 
exterioare şi colonadele orizontale ce dădeau spre est şi vest 
erau dorice, în timp ce calea centrală de acces era mărginită de 
o colonadă ionică delicată care reuşea să mai compenseze prin 
minunata sa eleganţă structura dorică masivă, cu coloane 
canelate, înaltă fiecare de peste zece metri. Nava era acoperită 
cu grinzi uriaşe din marmură, lungă fiecare de şase metri. 

Acest complex imens la care, după câţiva ani, se va adăuga 
îndrăzneaţa şi eleganta construcţie a Erehteionului era cu 
adevărat o minunată şcoală de civilizaţie în aer liber, sub razele 
soarelui. Atelierele pictorilor se aflau la vedere, în mijlocul 
populaţiei, cu uşile dând înspre agora sau spre străduţele 
întortocheate care se întindeau de la poalele dealului sacru 
până la zidurile împrejmuitoare ale oraşului. În timpul construirii 
Partenonului, pentru a se realiza metopele, frizele şi grupurile 
statuare de pe frontoane, atelierele multor sculptori erau, 
probabil, instalate chiar pe platoul din vârful dealului pentru a se 
evita riscurile unui transport anevoios; anecdotica acelei epoci 
abundă în povestiri din care se poate vedea că poporul se afla 
într-o legătură permanentă şi interactivă cu artiştii, exprimând 
aprecieri şi critici, întocmai cum se întâmpla în Florenţa 
Renaşterii italiene. 

In această perioadă s-a dezvoltat, de asemenea, şi un mod de 
a gândi care s-a înrădăcinat puternic în rândul populaţiei, 
favorizând explorarea sufletului omenesc, dar şi o specializare a 
intelectului în sens raţionalist, această manieră de gândire 
găsindu-şi aplicaţii chiar şi în viaţa practică. Intelectualii care 


răspândeau acest nou mod de cunoaştere erau numiţi sofişti, în 
traducere literală „mari înţelepţi”, şi-şi ofereau doritorilor 
priceperea contra plată. Se ocupau mai ales de predarea unor 
lecţii de retorică tinerilor care intenționau să se dedice carierei 
politice şi obțineau venituri care unora li se păreau scandalos de 
mari. Unii elaboraseră manuale de mnemotehnică, alţii de 
gramatică. În general, ei ofereau tinerilor tehnica prin care 
puteau avea succes, indiferent de convingerile lor etice sau de 
fidelitatea faţă de instituţiile statului. Dintre aceşti sofişti a ieşit 
în evidenţă Gorgias din Leontinoi ale cărui onorarii erau 
considerate exorbitante şi care face şi el parte din anturajul lui 
Pericle, contribuind la acreditarea imaginii unui cerc snob, 
anticonformist şi lipsit de respectul faţă de tradiţii. N-au 
constituit niciodată o şcoală de gândire, ci au însemnat, mai 
degrabă, o posibilitate de instruire specializată şi superioară de 
care era mare nevoie în vremea aceea. 

Cu toate acestea, raționalismul lor deseori exagerat şi bazat 
pe  supoziţii, alimentat de o dialectică ireverenţioasă şi 
batjocoritoare care îi făcea să creadă că se poate demonstra 
totul şi, totodată, contrariul acestui tot, a avut mare succes mai 
ales în rândul tinerilor care îi vedeau ca pe nişte învingători, 
exponenţi ai unei mentalități oarecum revoluţionare: 
competenţă debarasată de morală. Pe de altă parte, erau 
invidiaţi de cercurile conservatoare, apărătoare ale tradiţiei şi 
valorii exprimate de paideia, adică educaţia transmisă de 
strămoşi, bazată pe respectul faţă de zei, ritualuri şi valori 
patriotice. Termenul  „sofisma” a devenit sinonim cu 
raţionamentul viclean, impecabil sau chiar genial pe plan logic, 
absurd pe planul realităţii. Sofiştii au devenit simbolul unei 
tendinţe, de-acum prezentă tot mai mult în societatea ateniană, 
de goană după succes, bani, plăcere, carieră, toate acestea 
însoţite de plasarea într-un con de umbră a idealurilor şi a 
moralei. 

Se povesteşte despre un elev care încheiase un contract cu 
Gorgias prin care urma să-i plătească taxa pentru curs (o sumă 
enormă de patru talanţi pentru doi ani de lecţii) atunci când va 
câştiga primul proces. Dar, pentru că tânărul nu se implica 
niciodată în vreun proces, maestrul şi-a făcut apariţia cerându-i 


să plătească suma convenită, altfel îl dădea în judecată. Dar 
elevul, care învățase bine lecţia, i-a spus: „Oricum o să pierzi, 
maestre. Dacă am să înving eu, n-am să-ţi plătesc pentru că am 
câştigat procesul, iar dacă voi pierde tot n-o să-ţi plătesc pentru 
că, în virtutea contractului, trebuie să-ţi plătesc doar atunci 
când o să câştig un proces”. 

Cel care a marcat începuturile unei şcoli filosofice propriu-zise 
la Atena a fost un mare învăţat venit din Asia: Anaxagora din 
Clazomene, un oraş din lonia. Se pare că venise în Atena prin 
anul 480, la vârsta de douăzeci şi ceva de ani, şi unii cred că 
aceasta s-ar fi întâmplat în timpul invaziei persane a lui Xerxes. 
Stabilindu-se în oraş, a devenit profesorul şi mentorul lui Pericle, 
poate creator şi maitre a penser sau, dacă nu, membru al celui 
mai mare pool (club) de creiere şi de talente din toată lumea de 
atunci. Din acest cerc făceau parte, în afară de însuşi Pericle, 
sculptorul Fidias, arhitecţii Ictinos şi Calicrate, cei care 
proiectaseră Partenonul, poetul tragic Sofocle, camarad al lui 
Pericle în expediţia din anul 440 în Samos, foarte probabil 
istoricul Herodot (care a luat parte la expediţia de colonizare 
dorită de Pericle în 443 pentru întemeierea în Italia a cetăţii 
Turis în locul vechii Sibaris) şi alţi mari cugetători, politicieni şi 
artişti. 

Anaxagora a fost primul care s-a îndepărtat de materialismul 
lui Democrit, separând de materie aşa-numitul nous, adică 
inteligenţa care, în opinia lui, punea în mişcare întregul univers. 
Prin aceasta, el prelua o idee a contemporanului său Empedocle 
din Agrigent care spusese: „Zeul este un gând care aleargă cu 
iuţeală prin Univers”. 

Căderea unui meteorit la Egospotami, în Tracia, pe la 468-67 
î.Hr. i-a inspirat, probabil, teoria cosmologică în virtutea căreia 
pare aproape posibil să se prefigureze cumva conceptul de 
gravitație universală când el afirmă că un corp ceresc nu poate 
cădea atât timp câte este susţinut de mişcarea de rotaţie. A 
spus limpede că soarele nu era un zeu, ci o masă de metal 
incandescent mare cam cât Peloponesul; o afirmaţie care astăzi 
ne-ar face să zâmbim, dar în vremea aceea nu numai că 
reprezenta o intuiţie deosebită - în măsura în care enunţa faptul 
că soarele era o masă de materie în stare incandescentă, de 


dimensiuni enorme - dar era şi o afirmaţie periculoasă pentru că 
nega existenţa unuia dintre zeii cei mai importanţi din panteon, 
lucru care, de fapt, îl va expune, după cum vom vedea, la riscul 
unei condamnări la moarte. De unde provenea această afirmaţie 
a lui Anaxagora? El constatase, probabil, că meteoritul era din 
fier şi că fusese incandescent pe când traversa cerul. El 
calculase, poate, proporţiile dintre dimensiunile meteoritului pe 
de o parte şi cele ale consistenţei sale luminoase, comparându- 
le cu acelea ale soarelui. Cu alte cuvinte, dacă acel corp venit 
din cer era din metal, soarele trebuia să fie la fel, ţinând seama, 
evident, de faptul că dimensiunile erau cu totul altele. 

In această galaxie de talente extraordinare şi-a făcut apariţia 
o stea irezistibilă prin fascinaţie şi strălucire: frumoasa Aspasia, 
o hetairă din Milet care a devenit tovarăşa de viaţă a lui Pericle 
şi animatoarea anturajului său politic şi cultural. 

După cum am văzut deja cu alt prilej, hetairele erau femei 
independente, de condiţie liberă, cu o bună educaţie şi cultură, 
pregătite, cam ca gheişele japoneze, să fie „însoţitoare” ale 
bărbaţilor, la petreceri, banchete, la serbări, făcând conversaţie, 
cântând la diferite instrumente sau vocal şi făcând dragoste. 
Erau elegante şi rafinate şi mai ales cele care, ca Aspasia, 
veneau din lonia, afişau o asemenea eleganţă în felul în care se 
îmbrăcau, în pieptănături, în bijuterii de tot felul şi un mod de a 
se exprima de-a dreptul încântător, cu un glas deosebit de 
melodios, încât femeile ateniene cu greu se puteau compara cu 
ele. 

Chiar şi numele de Aspasia era sugestiv şi îmbietor, având 
aceeaşi rădăcină cu a verbului aspasesthai (a îmbrăţişa). Când a 
cunoscut-o, Pericle avea doi fii dintr-o căsătorie anterioară, 
Xantippos şi Paralos, dar, după cum insinua răutăcios un poet 
satiric, s-a îndrăgostit atât de tare de ea încât o vizita foarte 
des, de două ori pe zi, hotărându-se în cele din urmă să trăiască 
împreună cu ea. Când femeia i-a dăruit un copil, i-a pus numele 
tot Pericle şi l-a recunoscut ca fiu legitim deşi legea interzicea 
acest lucru dacă era născut de o concubină şi, mai ales, dacă 
aceasta era străină. Pericle a reuşit să modifice de-a dreptul 
legea asupra cetăţeniei pentru ca fiul său să poată deveni 


atenian şi probabil că pentru aceasta a trebuit să-şi pună în joc 
tot prestigiul şi influenţa de care se bucura în faţa poporului. 

Un asemenea demers nu putea, evident, să treacă 
neobservat: el era un personaj atât de cunoscut încât nu se 
putea să nu devină ţinta săgeţilor satirice. Un fragment dintr-o 
comedie a lui Eupolis îl aduce în scenă pe însuşi Pericle şi 
acesta, vorbind despre fiul pe care i-l născuse Aspasia, întreabă: 
„Trăieşte bastardul meu?”, iar interlocutorul său îi răspunde: „Şi 
fleacul acela ar putea deveni bărbat dacă nu i-ar fi teamă de 
târfa de maică-sa”. 

Şi Cratinos, un alt poet comic contemporan cu Eupolis, 
vorbind tot despre Aspasia, o numeşte „Concubină, mutră de 
căţea”. 

Nu există niciun indiciu care să ne facă să credem că 
observaţiile naturaliste ale lui Anaxagora ar fi influenţat 
opţiunile culturale ale unui Socrate care abia împlinise douăzeci 
de ani. În orice caz, se pare că în această perioadă el ar fi 
frecventat lecţiile unui filosof naturalist pe nume Archelaos, un 
interes trecător care, după câţiva ani, a lăsat locul unei 
profunde implicări în domeniul etic, ducând la fondarea unei 
filosofii morale propriu-zise. În orice caz, după cum vom vedea, 
Pericle i-a marcat viaţa în momentul în care, la izbucnirea 
războiului din Pelopones, Socrate a plecat să-şi facă datoria ca 
soldat, distingându-se în anumite acţiuni prin curaj şi sfidarea 
oricărui pericol. 

În ce priveşte prezenţa pe plan extern a forţelor ateniene, 
principala noastră sursă de informaţii, Tucidide, semnalează 
expediţia din anul 440 împotriva insulei Samos care ieşise din 
liga de la Delos. Pericle a ripostat printr-o acţiune militară 
masivă, supunând insula unui asediu naval de netrecut. După 
nouă luni de blocadă, în 439, insula s-a predat. In realitate, pe 
teritoriile de peste mări existaseră şi alte intervenţii importante 
ale metropolei atice: întemeierea coloniei din Amfipolis, în 
Tracia, în locul denumit „al celor nouă drumuri” şi expediţia în 
ltalia unde a fost întemeiată colonia de la Turis, ultima colonie 
grecească din Occident, pe locul vechii Sibaris acum distrusă. La 
această ultimă expediţie a participat şi Herodot care a văzut 
urmele devierii râului Crati pe care învingătorii locrieni şi 


crotonieni îl abătuseră asupra ruinelor cetăţii distruse pentru a-i 
şterge până şi amintirea, în acel context fuseseră, de asemenea, 
încheiate alianţe cu Reggios, colonie calcidiană de pe malul 
strâmtorii Messina şi cu Leontinoi, în Sicilia. 

Era vorba despre operaţiuni întreprinse cu respectarea 
recunoaşterii, în relaţiile cu Sparta, a sferelor de influenţă 
consfinţite prin tratatul de pace din 446, dar atenienii, şi Pericle 
în primul rând, îşi dădeau seama de evoluţia ineluctabilă a 
politicii lor externe şi a contradicţiei dintre aceasta şi idealurile 
lor interne de democraţie. Atenienii erau conştienţi că liga era, 
în realitate, imperiul lor şi aveau tendinţa întotdeauna şi în orice 
situaţie să impună regimuri democratice în cetăţile care făceau 
parte din această ligă. În acelaşi timp, era logic ca acele oraşe 
care încă mai aveau constituţii oligarhice să privească favorabil 
un raport destul de strâns cu Sparta care rămânea un bastion al 
oligarhiei în lumea grecească. 

Unii cercetători au scos în evidenţă faptul că la baza opoziţiei 
dintre liga delo-atică şi liga Peloponesului nu se aflau doar 
probleme cu caracter economic şi teritorial, ci şi, poate chiar 
mai ales, cu caracter ideologic. Această opoziţie avea să ducă, 
mai devreme sau mai târziu, la o ciocnire frontală, la conflictul 
cel mai dezastruos din istoria Greciei. Premisele unei asemenea 
confruntări se aflau în expansionismul imperialist al unei mari 
puteri democratice al cărei lider suprem, nu reuşea, în orice caz, 
să descopere o alternativă la dinamismul neîntrerupt al acţiunii 
expansive. Când, în sfârşit, lucrurile au ajuns la scadenţă era 
târziu pentru a mai da înapoi: ori se făcea război, ori ar fi 
intervenit o insurecție generalizată a aliaţilor, epuizați economic 
de o presiune fiscală ale cărei venituri finanţau cele mai 
ambiţioase proiecte interne şi externe ale cetăţii dominante. 
Cuvintele lui Tucidide, atribuite lui Pericle, nu lasă loc unor 
îndoieli: „Pentru că ea îşi stăpânea imperiul aşa cum un tiran îşi 
exercită autoritatea: poate părea nedrept să faci uz de o 
asemenea putere, dar, fără îndoială, este periculos să renunţi la 


LU 


ea . 


30 octombrie 1999 


Simt că starea lui de sănătate este pe cale să se 
înrăutățească şi că vorbeşte din ce în ce mai greu, dar eu insist, 
îi telefonez destul de des pentru că vreau să-i fiu alături şi 
pentru că simt, în orice caz, că acest fel de conversație îi face 
bine. Reuşesc să mă înțeleg destul de greu cu fata kosovară: 
vorbeşte o greacă mai rea decât a mea şi cu un accent care 
face de neînțeles ceea ce spune. 

— Dar cum de te înţelegi cu ea? îl întreb eu. 

— Nici nu mai este prea mult de înțeles. Şi nici nu facem prea 
multă conversaţie. Îmi dă doctoriile, îmi schimbă aşternuturile... 
Și asta este deja mult. Putea să-mi meargă mai rău. 

— Nu te mai gândi la asta. Hai să ne întoarcem la cercetarea 
noastră. Ai văzut cum acropola ta a ieşit în evidență, ca 
protagonistă a acestui capitol al cărții? 

— Da, şi am avut dorința să mă mai aflu o dată acolo, sus. 
Află că aproape îmi pare rău că n-am urcat acolo de mai multe 
ori. Acum, când nu mai pot s-o fac, aş vrea să fiu acolo, atunci 
când puteam să urc nu mergeam aproape niciodată. 

— Este normal, Kostaki. 

— ŞI ştii ceva? Aş fi vrut să fiu acolo când lucrările erau în toi. 
Treceai pe acolo şi-l întâlneai pe Calicrate cu echipa şi cu 
compasul său, ceva mai departe dădeai peste Fidias înconjurat 
de ajutoarele sale. Mi-l închipui, cu părul lui albit de praful de 
marmură... 

— Da, foarte probabil lucrau cu nişte raşpele aşa că făceau 
mult praf. 

— Şi grinzile acelea... Şase metri, blocuri de şase metri, dintr- 
o singură bucată şi le-au ridicat la înălțimea de zece metri, nu-i 
așa? 

— Chiar aşa. 

— Dar cum făceau asta? 

— Sănii, funii şi scripeti. După câte ştim, asta-i tot ce aveau la 
dispoziție. Dar le era suficient. Ai văzut vreodată cum se 
desprind blocurile de marmură la Carrara? Nu, îmi închipui că 


nu. Era ceva asemănător, doar că aici blocul coboară, pe când 
acolo urca. In orice caz, stătea pe o sanie din lemn care aluneca 
pe un strat de grăsime şi era tras de boi zdraveni, cu funii care 
treceau mai întâi prin scripeții verticali fixați în locul cel mai 
înalt, adică în vârf, apoi prin scripeti orizontali şi, după aceea în 
jurul tamburului pentru funii, unul în dreapta, celălalt la stânga, 
pe platou, ele fiind acționate de câteva zeci de oameni şi 
asigurate de cremaliere cu piedică pentru a nu le lăsa să scape. 

Aud la capătul celălalt al firului un clinchet de lingurite şi de 
pahare. Probabil că este timpul fixat pentru medicamente sau, 
poate, pentru un suc de portocale. 

— Ştii ceva? spune el după o vreme, eu nu înțeleg de ce toată 
lumea are ceva cu sofiştii. Am citit câteva scrieri de-ale lor şi am 
fost în totalitate de acord cu ei: şi eu aş fi vrut să scriu aşa ceva. 

— N-aş zice că toți au ceva cu sofiştii. Doar că, la un moment 
dat, Socrate s-a luat de ei, atacându-i în privința onestității 
intelectuale şi a moralei individuale, iar Socrate era mare, chiar 
foarte mare, şi, apoi, în final, a fost şi un martir şi asemenea 
lucruri contează. Totuşi, sunt de acord cu tine, fenomenul 
sofiştilor este, în esență, unul pozitiv şi răspundea unei cerințe 
precise din partea unei societăți aflate într-o evolutie 
tumultoasă: profesionalism, specializare, instrucţie superioară. 
Dar acest lucru are, fără îndoială, şi laturile sale negative: 
arivism, cinism, carierism. 

— Poţi să spui orice vrei, dar, în zilele noastre, avocații noştri 
nu procedează la fel ca sofiştii în tribunale fără să se 
scandalizeze nimeni? Mă rog, dacă eu omor pe cineva şi mă duc 
la cutare avocat, el va căuta să demonstreze în toate chipurile 
că sunt nevinovat. Dacă, însă, la acelaşi avocat se duc rudele 
mortului, el va încerca să demonstreze că eu sunt cel vinovat. 
Mie mi se pare că sofiştii erau foarte moderni. 

— Aşa era şi tocmai de aceea aveau atât succes: promiteau 
şi, într-un anumit sens, chiar garantau rezultate concrete. A 
venit astăzi doctorul? 

— A venit. Şi el este tot un sofist: a spus că mă găseşte într-o 
stare mai bună. 

— Atunci, eşti mulțumit de el? 

— Este un băiat cumsecade. 


— Asta-i bine. Te salut, Kostaki, la revedere. 

— Salut. Sună-mă când vrei. 

Pentru o clipă, mi se pare că aud de undeva de acolo un 
crâmpei de bouzouki. 


IX 


MARELE RĂZBOI 


Aşa cum era de aşteptat, pacea de treizeci de ani, din 446, cu 
Sparta n-a ţinut prea mult: situaţia s-a deteriorat din ce în ce 
mai repede, până când a dat naştere unui război pe faţă. 
Această tragedie, care pentru lumea grecească este 
comparabilă cu o conflagrație mondială, deoarece a implicat, 
practic, toate puterile din lumea elenică, fie din patrie, fie de 
peste mări, a avut un martor de o calitate excepţională. Numele 
său era Tucidide din Oloros şi a luat parte personal la război ca 
ofiţer de rang înalt. La un moment dat, din cauza unei serii de 
nenorociri despre care vom vorbi mai târziu, a trebuit să se 
retragă de pe scena politică plecând într-un fel de surghiun în 
Tracia şi acolo a elaborat cea mai mare lucrare istorică a 
antichităţii, sortită să servească drept model pentru toate 
generaţiile viitoare. Şi aceasta face parte din miracolul atenian 
pe care am încercat să-l prezentăm cât de cât: cetatea a reuşit 
să dea lumii un cronicar lucid al propriei sale nefericiri, el 
rămânând în acelaşi timp un admirator sincer al măreției Atenei 
şi al conducătorului său. 

Nici măcar Tucidide, care, totuşi, scrie a posteriori, nu 
reuşeşte să-şi explice complet cauzele evenimentelor; poziţia sa 
de fost combatant şi, în fond, de om implicat care a trebuit să 
accepte din partea istoriei verdictul unei înfrângeri, îl conduce 
către o analiză deosebit de atentă şi plină de suferinţă 
interioară, dar întotdeauna detaşată. 

Istoricii îşi pun şi astăzi întrebări asupra acelei drame: de ce 
atenienii nu au fost mulţumiţi cu formidabilele lor succese? În 
438 se terminase construcţia Partenonului şi, în timpul sărbătorii 
Panateneelor din acelaşi an (chiar serbările înfăţişate pe friza lui 
Fidias din Partenon), a fost inaugurată printr-un ritual solemn 
uriaşa statuie din fildeş şi aur a zeiţei Atena sculptată de acelaşi 
Fidias: o realizare impunătoare, dificilă din punct de vedere 


tehnic, cu un efect enorm şi având mare impact la nivel popular. 
In secolul al Il-lea d.Hr., scriitorul şi călătorul Pausanias a descris 
şi celălalt colos al lui Fidias: Zeus din fildeş şi aur, realizat 
pentru sanctuarul zeului din Olimpia, într-o manieră destul de 
critică şi de pe o poziţie net snoabă. Dar, dacă aceşti giganţi cu 
interiorul din lemn puteau fi consideraţi oarecum, după 
canoanele noastre, realizări de artă populară (evident, nu cu 
sensul de pop-art), excepţionalul lor impact vizual contribuia la 
consolidarea acelui sentiment de grandoare şi de superioritate 
existent în sânul comunităţii care contribuise la realizarea lor. 

Populaţia oraşului creştea, iar viaţa publică era în plin avânt 
datorită numărului enorm de împliniri la ordinea zilei atât în 
politica internă, cât şi în cea externă; nivelul rezervelor de 
metale preţioase devenise impresionant: s-a calculat, cum s-a 
mai spus, că ajungea la peste patru sute de talanţi; cam 
cincisprezece mii de kilograme de argint în monede, provenind 
din tributurile cerute de liga navală; flota domina Marea Egee cu 
peste două sute de corăbii de război aflate în permanentă 
patrulare. În 437, Pericle a intrat cu o flotă în Marea Neagră şi a 
debarcat la Sinope, pe coasta de nord a Anatoliei, a schimbat 
conducerea oraşului şi a instaurat un regim democratic, lăsând 
acolo şase sute de colonişti atici. Nu este clară utilitatea unei 
asemenea expediţii; se poate să fi avut doar un rost 
demonstrativ: este posibil ca Pericle să fi dorit doar să atragă 
atenţia tuturor că flota ateniană domina marea şi putea merge 
unde voia şi când voia şi să consolideze totodată controlul 
asupra unei zone vitale pentru Atena: într-adevăr, pe acolo se 
transporta din Rusia meridională grâul de care oraşul avea 
neapărat nevoie. 

In zilele noastre, conceptul că pacea este o valoare 
indispensabilă devine tot mai puternic aceasta şi pentru că 
puterea a găsit noi căi, aparent mai puţin dureroase şi mai 
blânde, pentru a se impune: marile concentrări de capitaluri, 
operaţiunile la bursă, fuziunile dintre societăţi. In vremea aceea, 
certitudinea de a fi cel mai puternic implica în mod inevitabil 
hotărârea de a menţine cu orice preţ acea putere şi, de 
asemenea, de a face uz de ea de fiecare dată când apărea o 
posibilitate de expansiune. Era evident că Atena nu putea 


rezista în faţa Persiei într-un conflict frontal şi că o expansiune 
viitoare în Tracia şi în Macedonia era plină de necunoscute 
datorită forţei regatului macedonean şi a triburilor tracice bine 
pregătite şi agresive. Probabil că o confruntare cu Sparta îi 
apărea ca fiind ineluctabilă pentru a-şi putea menţine primatul 
în zonă. 

Unii au văzut în anumite pasaje din Antigona lui Sofocle, care 
era reprezentată în acei ani, un fel de avertisment în privinţa 
unei tendinţe care ar fi dus la ruină cetatea sau poate că nu era 
decât expresia unei dureroase lucidităţi: „Nimic nu face mai 
bună viaţa omului fără să apară totodată şi nenorocirea, 
blestemul, orbirea...”; şi, în altă parte: „Răul îi pare un bine 
aceluia pe care un zeu l-a lipsit de vedere”. Dar poate că este 
doar încercarea de a găsi printre intelectualii contemporani o 
formă oarecare de reacţie la ceea ce nouă ni se pare o cădere 
liberă spre ruină. 

Orăşenii preferau să-i asculte pe sofişti, să se regăsească în 
siguranţa şi în dezinvoltura acestora, să creadă în pretenţiile lor 
de a putea învăţa pe cineva cum să aibă succes în orice situaţie. 
Se pare că Hippias din Elida şi Gorgias din Leontinoi afirmau că 
sunt în stare să răspundă la orice întrebare pusă spontan, de 
orice fel şi asupra oricărui subiect. De altfel, Hippias, un fel de 
Pico della Mirandola avant la lettre, îşi uimea publicul cu 
scamatoriile sale intelectuale, cerând să i se spună cincizeci de 
nume şi repetându-le imediat, unul după altul, fără să greşească 
vreunul. Sofiştii nu stăteau locului niciodată: căutau neobosiţi 
contactul cu publicul şi aveau mania de a spune mereu şi cu 
orice preţ lucruri noi. Pentru ei, tradiţia nu avea, practic, niciun 
rost. Şi această atitudine ajungea să fie prezentă în creaţiile 
dramatice. 

Noua stea a scenei, Euripide, poate şi el elev al lui Anaxagora, 
era de o mare erudiție şi avea un simţ plin de orgoliu al propriei 
inteligenţe. In tragediile sale s-a desprins hotărât de tradiţie, 
înfăţişându-i pe zei ca fiind inferiori moral oamenilor şi a sondat 
psihologia feminină aşa cum nimeni nu o mai făcuse până la el. 
Alceste a sa care acceptă să moară în locul soţului ei este un 
personaj de neuitat, dar şi Medeea, Hecuba, Andromaca şi 
Fedra, aduse pe scenă în timpul sângerosului conflict 


peloponesiac, reprezintă latura cea mai întunecată şi mai 
neliniştitoare a războiului, cea a suferințelor mute şi crude 
îndurate de femei. 

Cuvintele cu care Tucidide începe povestirea unui asemenea 
conflict au un ton auster şi solemn: este al unui om care îşi dă 
seama că începe să descrie un dezastru de proporții 
înspăimântătoare. Nu exprimă niciodată păreri personale, nu se 
lasă tentat de supranatural, nici de minuni sau de oracole: se 
limitează la o expunere a faptelor nude, în toată cruzimea lor, 
într-o proză sobră, concisă şi fără înflorituri. 

Admiraţia sa pentru Pericle este nemărginită: el îl vede ca pe 
un lider mare şi generos, ca pe o călăuză iluminată a poporului 
său pentru care a dorit cea mai mare libertate de care o 
comunitate se poate bucura. Il vede ca pe un patriot care-şi 
iubeşte cu patimă cetatea şi ca pe un luptător eroic pentru 
mărirea ei. Tucidide îşi dă seama că Atena a pornit pe o cale 
fără posibilitate de întoarcere, într-un şir de conflicte epuizante 
cu rivala sa, ca şi cum reprimarea atâtor încercări ale aliaţilor de 
a se elibera de jugul său ar fi transformat-o într-un oraş-tiran şi 
acum se îndreaptă către destinul care-i aşteaptă pe toţi tiranii: 
distrugerea. Nu aduce acuzaţii pentru aceasta lui Pericle, nici 
modului său de a guverna, nici poporului care se reuneşte 
pentru deliberări în Adunare; el crede într-un fel de componentă 
fatală, existentă în istorie şi în evenimentele prin care trec 
oamenii: tyche, soarta, o variabilă independentă care scapă de 
sub controlul oamenilor şi nu are nimic de-a face cu existenţa 
sau nu a zeilor. În speţă, confruntarea finală dintre Atena şi 
Sparta apărea ca inevitabilă, încadrându-se, oarecum, în logica 
lucrurilor. 

Nu toţi cercetătorii sunt de acord cu această viziune şi nu s-ar 
putea spune că şi contemporanii lui Tucidide credeau cu 
adevărat că războiul ar putea să nu izbucnească, cu atât mai 
mult cu cât, aşa cum am observat, iniţiativele Atenei, atât în 
Italia cât şi în Tracia, nu-i puteau pune nicidecum pe gânduri pe 
spartani care încă mai aveau un interes teritorial destul de bine 
conturat în zona Peloponesului. 

„Epidamnos este un oraş aflat pe dreapta pentru cel care 
navighează înspre golful adriatic...”: aşa începe povestirea, 


printr-o informaţie cu caracter strict geografic. Epidamnos se 
numeşte astăzi Durres şi este un oraş albanez. In vremea aceea 
era o colonie a Corcirei (Corfu) care, la rândul său, era colonie a 
Corintului, oraş membru al ligii peloponesiace, aliată a Spartei. 

Locuitorii din Epidamnos îi alungaseră pe oligarhii care 
deţineau puterea, proclamând democraţia, dar oligarhii se 
aliaseră cu ilirii, strămoşii albanezilor de azi, şi o asediaseră. 
Locuitorii din Epidamnos, înspăimântați, ceruseră ajutor de la 
Corciră; pentru că nu primiseră nici o veste, se adresaseră 
Corintului, metropolă (adică patrie-mamă) a Corcirei, şi aceasta 
acceptase să-i ajute trimițând la Epidamnos o mică armată care 
a forţat încercuirea (probabil destul de firavă) oligarhilor şi a 
ilirilor. Corcirioţii au reacţionat prompt de data aceasta şi le-au 
poruncit celor din Epidamnos să alunge mica armată corintiană. 

Coloniile erau din totdeauna şi în toate  privinţele 
independente faţă de metropola lor, cu care păstrau de obicei 
doar un raport de omagiu formal, cum ar fi, de exemplu, 
cedarea pentru trimişii ei a locului de pe lista de consultare a 
oracolului din Delfi şi alte lucruri minore de felul acesta. Puteau 
exista nişte legături afective uneori importante - ca acelea care- 
i făcuseră în 494 pe atenieni să sprijine revolta ionienilor 
împotriva persanilor - dar întotdeauna este greu să separăm 
motivele de solidaritate etnică de interesele economice care, 
totuşi, existau. 

Fapt este că locuitorii din Epidamnos nu s-au grăbit să se 
supună şi, atunci, corcirioţii au ripostat trimițând flota şi armata 
ca să le asedieze oraşul. Era o sfidare foarte gravă pe care 
corintienii au hotărât s-o pedepsească: luând o iniţiativă 
independentă, au cerut ajutor de la Teba, Megara şi Epidaur ca 
să pedepsească îndrăzneala Corcirei. De data aceasta, corcirioţii 
s-au speriat şi au trimis soli la Sparta, rugându-i pe spartani să-i 
convingă pe corintieni să-şi abandoneze planurile. Trimişii au 
ameninţat că, dacă acest lucru nu se va întâmpla, se vor adresa 
în altă parte pentru a cere sprijin şi ajutor; era evident, chiar 
dacă nu se exprimaseră în acest sens, că făceau aluzie la 
atenieni. În realitate, în momentul acela, corcirioţii nu doreau 
războiul, ci voiau doar să iasă cu faţa curată din încurcătura 
aceea, prin medierea Spartei care, într-adevăr, a încercat să-i 


înduplece pe corintieni, dar fără rezultat. În stadiul în care se 
aflau, aceştia nu mai voiau să dea înapoi şi spartanii s-au 
gândit, probabil, că se puteau spăla pe mâini, lăsând lucrurile în 
voia lor. 

Corintienii şi corcirioţii s-au înfruntat într-o bătălie navală 
purtată în largul mării, unde cei dintâi au suferii o înfrângere 
umilitoare. Venea de-acum iarna şi ostilitățile au fost întrerupte, 
dar Corintul s-a pregătit de revanşă, pregătind o flotă 
impunătoare şi înrolând o armată numeroasă. Şi acum corcirioţii 
s-au temut cu adevărat şi au cerut ajutor atenienilor printr-un 
mesaj de o logică perfectă din care transpare, evident, punctul 
de vedere al lui Tucidide: în esenţă, mai devreme sau mai 
târziu, ciocnirea dintre cele două mari puteri avea să devină 
inevitabilă. Cu atât mai bine era ca atenienii să se alăture acum 
Corcirei, aceasta asigurându-şi o aliată puternică şi sprijinul 
celei de-a doua flote de război a Greciei. Dacă ar fi asistat la 
distrugerea lor fără să mişte un deget, până la urmă tot ar fi 
trebuit să lupte cu spartanii, dar singuri. După corcirioţi, au 
apărut ambasadorii  Corintului care le-au atras atenţia 
atenienilor că se amestecă într-o treabă care nu-i privea şi că ar 
fi fost extrem de periculos să ia vreo poziţie în această direcţie. 

Pericle a analizat cele două variante cu toată atenţia: nu avea 
nici o simpatie pentru corcirioţi care ajutau nişte oligarhi să 
înăbuşe o democraţie şi ştia că dacă ar fi compromis pacea cu 
Sparta, consecinţele ar fi fost ireparabile; i-a convins, aşadar, pe 
concetăţenii săi să încheie cu ei o alianţă cu caracter defensiv 
care obliga Atena să vină în ajutorul Corcirei doar în cazul în 
care aceasta ar fi fost atacată sau invadată. 

Departe de a se lăsa intimidaţi de această opţiune a 
atenienilor, corintienii s-au preocupat şi mai mult de pregătirea 
expediției lor de pedeapsă şi, o dată cu venirea primăverii, şi-au 
făcut apariţia în Marea lonică cu flota gata de luptă, alături de 
efective ale Megarei şi Ambraciei, şi au instalat o bază navală 
într-un loc periculos: promontoriul Cimerios din apropierea gurii 
de vărsare a Acheronului şi a oracolului morţilor de la Efira. In 
apropierea insulei Sibotes le-a ieşit în întâmpinare escadra 
corciriotă la care adăugaseră zece corăbii atice: un ajutor ceva 
mai mult decât simbolic, dar destul de semnificativ. Superiori ca 


număr, corintienii au învins, dar atenienii nu au intrat în luptă, ci 
s-au limitat doar la salvarea din valuri a celor naufragiatți. 
Bătălia a ţinut toată ziua şi când, către seară, se părea că, în 
cele din urmă, corintienii vor debarca pe insula Corciră, atenienii 
au trimis alte douăzeci de corăbii în ajutor, forţându-i să se 
retragă. Corintienii au protestat şi pe lângă spartani, dar 
lucrurile nu au avut consecinţe prea grave. In compensație, 
atenienii şi-au întărit alianțele cu Reggio şi cu Leontinoi, în 
Sicilia şi în Italia, duşmane ale Siracuzei, colonie a Corintului. 

Atena ieşise cu bine din acest pericol, dar succesul substanţial 
obţinut cu uşurinţă probabil că a făcut-o să aibă o încredere 
prea mare în forţa ei, convingând-o că nu trebuia să se mai 
teamă de niciun rival. Mai întâi, s-a hotărât să pedepsească 
Megara, sub pretextul că împrejmuise şi cultivase terenuri sacre 
care aparţineau sanctuarului atic de la Eleusis. A decretat 
embargo asupra tuturor mărfurilor megareze cărora nu li s-a 
mai permis accesul pe toate pieţele atât din Atena cât şi pe cele 
din liga de la Delos. Pentru oraşul acela mic care trăia numai din 
comerţ era o adevărată nenorocire. Văzând că le erau 
amenințate interesele vitale, megarezii s-au plâns Spartei, 
cerându-i să intervină pentru ridicarea embargoului. 

Poetul comic Aristofan care, la câţiva ani după aceea, înfăţişă 
dintr-un punct de vedere satiric drama războiului peloponesiac, 
descria astfel situaţia din acea vreme: 


Câţiva tinerei beti după ce chefuiseră toată noaptea s-au 
dus la Megara şi au răpit o prostituată care se numea 
Simeta. Atunci, megarezii, ieşindu-şi din minți, răpesc şi ei 
două târfe de la Aspasia. lată de ce a izbucnit războiul 
dintre toți grecii, din cauza a trei fufe! Pericle, Olimpul 
întreg, tună şi fulgeră... şi-i îinfometează pe megarezi... 


Aluzia vulgară la Aspasia prelua un zvon acceptat până la 
urmă şi de Plutarh conform căruia concubina lui Pericle educa şi 
avea în grijă mai multe tinere curtezane. 

Un al treilea eveniment nu mai puţin grav a dus lucrurile până 
aproape de un dezastru. Potideea era un oraş din peninsula 
calcidică, membru al ligii de la Delos, dar colonie a Corintului şi, 


în fiecare an îşi primea magistraţii de la metropolă: Atena a 
somat-o să-i alunge pe magistraţii corintieni şi să demoleze zidul 
pe care îl înălţase în partea dinspre peninsula Pallene. Potideea 
s-a adresat imediat metropolei sale, Corintul, şi între timp a 
început să caute ajutoare prin teritoriile din jur, inclusiv la regele 
Perdicas al Macedoniei care, într-un prim moment, părea să fie 
de partea ei. 

Jignirea era prea gravă pentru corintieni şi de data aceasta au 
pretins o reunire oficială a ligii peloponesiace având pe ordinea 
de zi criza dintre Corint şi Atena, ajunsă acum la punctul 
culminant. Sparta care, totuşi, ar fi vrut să menţină pacea nu a 
putut da înapoi şi a garantat că, dacă atenienii se atingeau de 
Potideea, ei ar fi pornit la război. În acest timp, Corintul a trimis 
ca întăriri în oraş un contingent de trupe, pregătindu-se pentru 
atacul atenian care nu se putea lăsa prea mult aşteptat. Poate 
că atenienii continuau să-şi facă iluzii că ar fi putut să învingă 
Corintul fără să se atingă de Sparta şi au trimis, după cât se 
pare, un ambasador la Sparta pentru a încerca să obţină vreo 
formă de acord. Ambasadorul atenian n-a mai ajuns niciodată la 
destinaţie şi seria de acuzaţii reciproce care a urmat după aceea 
n-a reuşit să facă lumină în acest mister care a rămas 
neelucidat până în zilele noastre. 

In perioada anilor 433 şi 432, la Atena a apărut o mişcare 
foarte puternică de opoziţie faţă de Pericle, totul culminând 
printr-un şir de atacuri împotriva persoanelor care îi erau mai 
apropiate, fără însă a reuşi să-l izoleze. Lui Anaxagora din 
Clazomene, învățătorul şi mentorul său, i-a fost adusă acuzaţia 
de blasfemie din cauza teoriei sale despre nous, adică mintea 
universală care conduce lumea, considerându-se că într-o 
asemenea idee se putea vedea o negare a existenţei zeilor. 
Acuzaţia era foarte gravă şi îi putea aduce pedeapsa cu 
moartea. Pericle n-a putut face nimic pentru a-l salva, dar pare 
destul de probabil că l-a ajutat să fugă la Lampsacos, un oraş 
din Asia Mică, în apropiere de strâmtori. 

Cititorul modern poate să rămână mirat că într-o democraţie 
radicală ca aceea ateniană de atunci cineva putea fi condamnat 
la moarte pentru delicte de opinie sau pentru convingeri cu 
caracter filosofic, dar trebuie să ţinem seama că sistemul 


democratic se referea numai la raporturile dintre cetăţeni: 
relaţia dintre cetate şi zei era cu totul altceva. Trebuie să 
amintim că acei cetăţeni mergeau la teatru şi asistau la Oedip 
rege a lui Sofocle, tragedie în care oraşul era devastat de ciumă 
din cauza sacrilegiului comis de regele său care-şi ucisese tatăl 
şi se căsătorise cu propria sa mamă. Era suficient ca un 
„colecţionar de oracole” ca acel cetăţean oarecare, Diopites, 
care l-a atacat pe Anaxagora să poată înspăimânta suficient 
juriul pentru a obţine un verdict de condamnare. Democraţia nu- 
i putea apăra pe oameni de frică şi nici de irațional. 

Semnificativ este episodul, relatat de Plutarh, în care un ţăran 
i-a dus lui Pericle, de pe una dintre moşiile lui de la ţară, capul 
unui berbec cu un singur corn şi acela în mijlocul frunţii. 
Ghicitorul Lampones a dedus de aici o profeție, spunând că, 
dintre cele două forţe care existau în oraş- cea a lui Pericle şi 
cea a adversarului său, Tucidide, altul decât istoricul- va 
rămâne numai una, adică aceea a lui Pericle. Anaxagora, însă, a 
despicat capul berbecului pentru a-l examina pe dinăuntru şi a 
atribuit fenomenul unei anomalii a creierului. 

Dar nu era destul: o a doua dublă acuzaţie i-a fost adusă 
Aspasiei care a fost dată în judecată pentru nelegiuire şi 
proxenia, adică pentru proxenetism. Nu ştim de unde a apărut 
acuzaţia de blasfemie, dar în ceea ce priveşte pe cea de-a doua 
se spunea că Aspasia ar fi organizat nişte festinuri la care invita 
femei cu statut de om liber pentru întâlniri erotice cu Pericle. 
Astăzi, asemenea fapte sunt destul de obişnuite şi dacă nu sunt 
folosite în mod direct de opoziţie sau de către adversarii direcţi, 
de obicei nu dăunează prea mult politicienilor; dar, în epoca lui 
Pericle, doar prostituatele sau hetairele puteau lua parte la 
petreceri private sau la jocuri erotice: a convinge femei de 
familie bună şi libere să facă un asemenea lucru era un delict 
foarte grav pentru că reprezenta un atentat la integritatea 
societăţii şi a familiei care se afla la baza sistemului. 

Pe de altă parte, pentru un bărbat cu răspunderi 
extraordinare, dornic de câteva clipe de destindere, o petrecere 
privată cu femei de condiţie bună, oficial de o moralitate 
ireproşabilă, trebuie să fi fost mult mai tentantă. De altfel, nu 
este prea greu să ne gândim că această a doua acuzaţie ar fi 


putut să fie întemeiată şi, cu siguranţă, Aspasia era destul de 
lipsită de inhibiţii şi cu vederi largi ca să dorească să-l satisfacă 
pe omul lângă care trăia şi în acest mod. În orice caz, se ştie că 
Pericle însuşi a apărat-o cu mult patos în faţa juriului, punând în 
joc întreaga sa carismă şi chiar vărsând câteva lacrimi. 

Lucrurile stăteau şi mai rău pentru Fidias, prieten intim al lui 
Pericle şi subiect al invidiei feroce din partea colegilor săi care îl 
vedeau primind comenzi foarte consistente pentru executarea 
unor opere care, după cum bine ştim, îi vor aduce o faimă 
nepieritoare. L-au acuzat de delapidare la construirea statuii din 
fildeş şi din aur a Atenei din Partenon. Dar Fidias, la sfatul 
aceluiaşi Pericle, îşi luase deja măsuri de precauţie punând să se 
cântărească părţile din aur ale statuii înainte de a le monta, aşa 
că le-a putut demonta şi, cântărindu-le din nou, a demonstrat că 
greutatea rămăsese aceeaşi (de atunci, se pare că operaţiunea 
de control al greutăţii aurului din statuie avea loc în fiecare an). 
Se pare că a mai fost acuzat de un delict pe care noi l-am defini 
„Cultul personalităţii”, printr-o expresie folosită curent în ţările în 
care au existat dictaturi; într-adevăr, se pare că s-a înfăţişat atât 
pe sine însuşi cât şi pe Pericle printre personajele gravate pe 
scutul zeiţei. Este evident că a mai existat şi altceva despre care 
izvoarele noastre nu ne oferă nici o informaţie, spunându-ne 
doar că Fidias a murit în închisoare, bolnav. 

Pericle a înfruntat aproape de unul singur răspunderile şi 
formidabilele provocări ale marelui război. Pierderea unora 
dintre cei mai dragi prieteni ai săi, a minţilor celor mai 
strălucitoare din anturajul său, probabil că l-a afectat foarte 
mult, ca o prevestire sumbră. 

In anul 432, o armată ateniană, numărând cinci mii de oameni 
şi şaptezeci de nave de război, a înconjurat peninsula Calcidică 
şi a asediat oraşul Potideea. Printre soldaţii aflaţi în tranşeele 
din jurul cetăţii se aflau tânărul Socrate şi un nepot foarte tânăr 
al lui Pericle care va deveni unul dintre politicienii de vază ai 
Atenei. Foarte frumos, zeflemitor, cinic şi nonconformist, va 
reprezenta o soluţie pentru criza de valori din lumea poleis- 
urilor. Numele său era Alcibiade. 

In acel moment, spartanii nu mai puteau da înapoi: războiul 
era deja în plină desfăşurare, chiar dacă guvernul cetăţii şi 


organele conducătoare ale ligii nu-l declaraseră încă oficial. S-a 
ajuns şi la acest pas printr-o succesiune complexă de acţiuni 
care implicau colaborarea cu oracolul din Delfi. Spartanii îl 
consultaseră deja şi Pitia îi îndemnase să pornească la război. 
Poate că a fost nevoie să se adopte acest tip de abordare a 
problemei pentru a se crea şi pe plan sacral-religios o formă de 
„excomunicare” a atenienilor. Într-adevăr, în iarna lui 432, 
spartanii au trimis o solie la Atena, cerând să fie alungaţi 
descendenţii Alcmeonizilor (deci şi Pericle!) care participaseră, 
cu un secol înainte, la masacrarea adepților lui Cilon pe 
acropole. 

Atenienii le-au răspuns că şi spartanii se făceau vinovaţi de 
sacrilegiu omorându-l pe regentul lor Pausanias într-un loc 
sacru, reproşându-le de asemenea că executaseră un grup de 
iloţi care, în timpul unei revolte, căutaseră refugiu în templul lui 
Poseidon de la capul Tenaros. Toate acestea erau doar pretexte. 
La scurt timp după aceea, spartanii le-au trimis atenienilor un 
adevărat ultimatum cerându-le să ridice embargoul asupra 
Megarei, să renunţe la asediul Potideei şi să redea independenţa 
cetăţii Egina. In răspunsul lor, atenienii şi-au expus poziţia, după 
care spartanii au trimis o altă solie prin care comunicau că 
doresc pacea şi că ar menţine-o dacă atenienii ar respecta 
autonomia grecilor. 

În mod obişnuit, aceste cuvinte sunt interpretate ca un 
ultimatum inacceptabil prin care se cerea dizolvarea ligii de la 
Delos, dar poate că este o interpretare cam hazardată. Spartanii 
nu au pretins niciodată aşa ceva şi nu vedem de ce ar fi trebuit 
s-o facă acum, după toate cele întâmplate, încercările repetate 
de a-i aduce pe calea raţiunii mai întâi pe corintieni şi pe 
corcirioţi şi acum pe atenieni ne fac să credem că spartanii îşi 
dădeau perfect de bine seama de consecinţele unui conflict 
global şi că ar fi dorit să-l evite, chiar dacă majoritatea din 
adunarea lor, Apella, se declarase în favoarea războiului. Apella 
nu avea putere deliberatoare, ci era formată din „Egali”, 
războinicii spartani care, evident, se supuneau în primul rând 
codului lor de onoare. Conducerea cetăţii şi înțeleptul rege 
Arhidamos în special au trebuit să facă eforturi pentru a evita 


ceea ce era mai rău şi, foarte probabil, ar fi fost mulţumiţi dacă 
Atena ar fi ridicat blocada comercială a Megarei. 

Din păcate, cursul evenimentelor le-a forţat mâna: înainte de 
toate, tebanii care au atacat fără niciun anunţ prealabil Plateea, 
oraş din Beoţia aliat dintotdeauna al Atenei, dând, de fapt, 
semnalul de începere a ostilităţilor şi, după aceea, refuzul 
dispreţuitor al Atenei la toate cererile lor. 

Din acest moment, nu mai puteau vorbi decât armele şi, în 
primăvara lui 431, Arhidamos, comandant suprem al trupelor 
peloponesiene, aflat în fruntea unei armate de circa douăzeci şi 
cinci de mii de oameni (şaizeci de mii după Plutarh), a invadat 
Atica. 

Evident, atenienii se simțeau atât de puternici, atât de bogaţi 
şi atât de bine apăraţi de formidabilul sistem al Zidurilor Lungi, 
încât au crezut că pot intra în luptă siguri că vor învinge. Trebuie 
să luăm în considerare şi faptul că participarea lor marginală la 
conflictul corintiano-corciriot îi făcuse să fie conştienţi, dacă mai 
era nevoie de aşa ceva, de enorma lor superioritate tehnică şi 
tactică pe mare. Erau singurii care posedau în cel mai înalt grad 
abilitatea de manevră într-o bătălie, ceea ce permitea corăbiilor 
ateniene să se mişte ca nişte berbeci, izbind cu pintenul şi 
avariind grav navele duşmane sau scufundându-le cu tot cu 
echipaj, fără a accepta vreodată abordajul şi lupta corp la corp 
pe punte, aşa cum încă mai făceau ceilalţi. 

Poate au crezut că Sparta era săracă şi că, în afară de Corint 
care fusese implicat direct în conflictul cu Corciră, nu se mai 
aflau în liga peloponesiacă oraşe comerciale bogate, în stare să 
aloce sume uriaşe pentru cheltuieli militare. Greşeau, şi este 
uşor de presupus că nu luaseră în seamă eventualitatea, care 
mai târziu s-a adeverit, că, de fapt, cele două sanctuare foarte 
bogate, Olimpia din Elida şi Delfi din Focida, vor asigura pentru 
liga peloponesiacă cheltuielile de război. In plus, spartanii aveau 
în Sicilia un aliat puternic în Siracuza, colonie dorică, cetatea 
cea mai bogată şi puternică dintre toate cele întemeiate de 
greci în Occident. Am văzut deja că, în vremea războaielor 
persane, grecii îi ceruseră Siracuzei să li se alăture, dar tiranul 
Gelon ar fi dorit ca, în schimb, să primească comanda supremă 
a flotei aliate, aşa că nu s-a ajuns la niciun rezultat. Acum, 


Sparta cerea nu mai puţin de cinci sute de corăbii de război şi 
alte ajutoare, dar Atena a reuşit pentru o vreme să menţină 
activă atitudinea ostilă a cetăților Reggio şi Leontinoi, 
împiedicând, astfel, intrarea în război a Siracuzei. 

Prevăzând tactica inamicului, Pericle a ordonat ca Atica să fie 
evacuată şi a îngrămădit toată populaţia în spatele zidurilor 
oraşelor; şi, în timp ce Arhidamos devasta satele şi incendia 
plantațiile de măslini şi viile, flota ateniană a ieşit în larg făcând 
piraterie de-a lungul ţărmurilor Peloponesului, trecând prin foc şi 
sabie aşezările de pe malul mării. Atenienii aveau cunoştinţă de 
contactele secrete dintre Egina şi Sparta, aşa că au debarcat pe 
insulă, au alungat populaţia şi au înfiinţat acolo o colonie 
militară. Egineţii au fost găzduiţi de spartani într-o localitate 
numită Tireas. 

Primul an de război s-a încheiat nedecis, iar Potideea continua 
să reziste. Pericle a dispus să se organizeze funeralii solemne 
pentru cei căzuţi în luptă şi şi-a pronunţat celebrul discurs 
(Epitaful) pe care Tucidide îl reproduce în una dintre paginile 
cele mai sincere şi mai emoţionante ale întregii sale opere. 
Atena este o şcoală a Eladei şi a lumii întregi, este bastion al 
democraţiei şi al libertăţii, instituţiile sale favorizează 
dezvoltarea personalităţii omului şi pun în valoare demnitatea 
sa, fără deosebire de locul naşterii şi de starea sa materială. În 
acest discurs se află şi justificarea războiului care este o ciocnire 
între două sisteme şi două ideologii. 

In primăvara următoare, Arhidamos a invadat pentru a doua 
oară Atica şi a ajuns aproape de zidurile Atenei, dar a fost 
respins de un duşman mult mai redutabil decât orice războinic: 
ciuma! Adus de o corabie care venea din Egipt sau din Siria, 
microbul a găsit un teren favorabil în rândul populaţiei 
îngrămădite între zidurile oraşului, în condiţii igienice ca şi 
inexistente şi în plină arşiţă a verii. Efectul a fost devastator şi 
unii şi-au amintit de prezicerile zeului din Delfi care, consultat 
de spartani dacă trebuia sau nu să pornească la război, le 
răspunsese că, dacă ar fi făcut acest lucru cu toată forţa de care 
dispuneau, el însuşi le-ar fi venit în ajutor. Şi ciuma amintea într- 
un mod atât de impresionant de aceea pe care o dezlănţuise 
Apollo în tabăra aheilor, în timpul războiului Troiei! 


Pericle şi-a ţinut cumpătul, deşi era criticat cu asprime chiar 
din interior, şi nu a ieşit să lupte cu Arhidamos care înaintase 
până la Laurion ca să jefuiască minele de argint. A pregătit, 
însă, flota şi a început să atace diferite oraşe din Pelopones şi să 
devasteze satele; mica localitate Praxies a fost cucerită şi 
jefuită. Când s-a întors la Atena, spartanii nu se mai aflau acolo, 
poate înspăimântați de sinistrele coloane de fum negru care se 
ridicau dintre zidurile oraşului unde, pe nenumărate ruguri, se 
ardeau cadavrele. 

Situaţia era staţionară: trebuia făcut ceva şi probabil că 
Pericle s-a gândit să dea o lovitură decisivă în nord, unde 
Amfipolis încă mai rezista, trimițând patru mii de hopliţi cu 
maşini de război. A fost o idee nefericită: soldaţii se molipsiseră 
de ciumă, fără să ştie, şi, când au ajuns la destinaţie, au fost 
contaminaţi şi cei pe care i-au găsit acolo. Comandantul, după 
ce pierduse un sfert din oameni în mai puţin de o lună, s-a decis 
să se retragă, în timp ce restul armatei menținea asediul asupra 
oraşului Amfipolis care, după câteva luni, a fost cucerit. 

Demoralizaţi, extenuaţi de boli şi de lupte, atenienii s-a 
răsculat împotriva lui Pericle şi l-au destituit, obligându-l să 
plătească şi o amendă. Între timp, ciuma îi răpise sora, rudele şi 
prietenii cei mai apropiaţi, inclusiv pe fiul său, Xantippos. Când 
s-a îmbolnăvit şi a murit şi băiatul cel mic, Paralos, al doilea 
dintre fiii săi legitimi, marele bărbat de stat care până în 
momentele acelea rezistase în faţa nenorocirii cu o forţă 
sufletească incredibilă şi niciodată nu purtase doliu şi nici nu 
vărsase o lacrimă, s-a prăbuşit suspinând asupra corpului 
neînsufleţit al băiatului său, molipsindu-se şi el de ciumă. 

Dar Atena se simţea orfană fără Pericle şi, în anul următor, în 
429, o delegaţie s-a dus la el (cu ei era şi nepotul său, Alcibiade) 
pentru a-l implora să preia din nou conducerea cetăţii. L-au găsit 
istovit, decrepit, cu barba crescută în dezordine şi i-au cerut să 
accepte alegerea sa ca strateg. Pericle a acceptat, dar boala îl 
rodea pe dinăuntru. A cerut şi a obţinut abrogarea legii care 
recunoştea dreptul la cetăţenie doar aceluia care avea ambii 
părinţi atenieni, pentru ca şi fiul său, Pericle, pe care-l avea cu 
Aspasia, să poată deveni atenian: a fost singura dată când s-a 
folosit de puterea şi de influenţa sa pentru a obţine printr-o lege 


un avantaj personal. Constituţia sa atât de robustă făcea ca 
agonia să se prelungească, dar el îşi dădea foarte bine seama 
că era condamnat. Femeile din casă l-au convins să poarte în 
jurul gâtului o amuletă şi, când un prieten a venit să-l viziteze, i- 
a arătat-o, spunându-i: „Probabil că am ajuns tare rău dacă 
trebuie să suport asemenea prostii”. Murea, astfel, cu un surâs 
ironic pe buze, unul dintre cei mai mari bărbaţi de stat din toate 
timpurile, artizanul unei epoci irepetabile de măreție, libertate şi 
strălucire. 

După moartea lui Pericle, războiul a continuat cu perioade mai 
liniştite sau cu răbufniri neaşteptate, în timp ce pe scena politică 
apărea un nou lider, pe nume Cleon. Antipatic lui Tucidide care-l 
prezintă ca pe un demagog iresponsabil, a fost în realitate un 
bărbat de mare curaj şi inteligenţă, chiar dacă avea, fără 
îndoială, nişte carenţe pe planul echilibrului, al realismului şi al 
cumpătării. Spartanii au continuat invazia în Atica, practic în 
fiecare an, devastând tot ce întâlneau în cale cu scopul evident 
de a slăbi economia rivalei sale, dar era clar că superioritatea pe 
mare îi permitea Atenei să obţină venituri considerabile atât din 
activitatea comercială, cât şi din tributurile plătite de ligă, 
acestea ajungând datorită lui Cleon la un plafon de o mie patru 
sute şaizeci de talan ţi, o sumă enormă chiar dacă luăm în calcul 
şi o anumită rată a inflaţiei. 

Când un oraş încerca să se revolte, riposta era îngrozitoare: 
aşa s-a întâmplat cu Mitilene, în insula Lesbos, care s-a separat 
de ligă în 428. In anul următor, cetatea a fost asediată şi Cleon a 
propus să fie ucişi toţi bărbaţii adulţi, iar femeile şi copiii să fie 
vânduți ca sclavi. Din fericire, a fost adoptată o soluţie mai 
raţională, dar oraşul a trebuit să-şi dărâme zidurile, să predea 
flota, să plătească o amendă considerabilă şi să cedeze o bună 
parte din teritoriul care-i aparţinea colonilor militari atenieni. A 
fost, însă, o satisfacţie de scurtă durată: aproape în acelaşi timp, 
spartanii şi tebanii au cucerit mica şi fidela cetate Plateea şi au 
distrus-o, masacrând întreaga populaţie. Atenienii au răspuns 
printr-o lovitură strălucită, demnă de un mare maestru în ale 
şahului. Întreaga operaţiune este de o asemenea anvergură şi 
atât de iscusit dusă până la capăt încât merită s-o descriem în 
amănunţime. 


Amiralul atenian Demostene care patrula în sudul Mării lonice 
cu o escadră de vreo cincizeci de corăbii, a fost surprins de o 
furtună şi s-a adăpostit în golful Navarinos, apărat dinspre mare 
de insula Sfacteria. (La nord se întinde un promontoriu cu o 
faleză înaltă, la baza căreia, în anii '30, echipa lui Karl Blegen a 
scos la iveală resturile unui palat micenian atribuit eroului 
homeric Nestor). Amiralul a încercat să-i convingă pe colegii săi 
Eurimedont şi Sofocle să fortifice acea localitate pentru că putea 
avea o valoare strategică formidabilă, dar ei au răspuns că, 
dacă voia să arunce neapărat în vânt banii atenienilor, 
Peloponesul era plin de promontorii ca acela, după care au 
plecat. Demostene care primise din partea cetăţii sale un 
mandat personal, a rămas pe loc şi, pentru că încă nu putea 
pleca din cauza lipsei vântului, i-a convins pe oamenii săi să 
fortifice promontoriul care se prelungea înspre Sfacteria. Pentru 
că nu aveau utilajele necesare pentru a tăia piatra, au folosit 
tehnica zidirii fără mortar ţinând pietrele legate între ele cu 
ajutorul argilei (pe care o cărau în bucăţi, cu spinarea, susţinând 
greutatea cu mâinile împreunate la spate). Planul său era de a 
crea o enclavă pe teritoriul spartan atrăgându-i acolo pe 
mesenieni, poate chiar şi pe iloţii care fuseseră întotdeauna 
rebeli şi greu de stăpânit, fortificația ateniană devenind, prin 
urmare, un adevărat ghimpe în coasta ligii peloponesiace. După 
ce fortul a fost reconstruit, grosul flotei s-a îndreptat către 
Zakyntos, iar Demostene a fost lăsat pe poziţiile sale întărite cu 
cinci nave şi câteva sute de oameni. A tras corăbiile pe uscat şi 
le-a înconjurat cu o tranşee şi o palisadă din pari bine ascuţiţi. 

O vreme, spartanii nu şi-au făcut griji, considerând că ceata 
aceea de atenieni avea zilele numărate, apoi s-au decis să atace 
dinspre mare. Au debarcat ceva mai mult de patru sute de 
oameni şi au înşirat pe cele două canale care despărţeau insula 
de continent - la sud şi la nord - corăbii legate una de alta, cu 
prorele îndreptate spre largul mării de unde ar fi putut apărea 
flota ateniană. Tucidide, aproape întotdeauna scrupulos în ce 
priveşte datele, ne oferă aici o informaţie greu de crezut: în 
opinia lui, prin canalul de la sud puteau trece doar opt sau nouă 
nave, ceea ce este imposibil. Astăzi, lăţimea este de peste un 


kilometru şi acum douăzeci şi cinci de secole situaţia trebuie să 
fi fost mai mult sau mai puţin aceeaşi. 

Spartanii erau nevoiţi, prin urmare, să încerce o blocare a 
golfului, plasându-se pe cele două canale din nordul şi din sudul 
insulei Sfacteria, după care să debarce pe continent pornind de 
acolo atacul asupra fortăreței. O altă escadră navală aflată sub 
comanda lui Brasidas, un ofiţer care va deveni mai târziu foarte 
cunoscut, va încerca să debarce pe partea dinspre larg. Dar, 
datorită barierei de stânci de la mal, atenienii cu numai câţiva 
zeci de hopliţi au reuşit să-i împiedice. Însuşi Brasidas a fost 
rănit destul de grav şi, pierzându-şi cunoştinţa, a scăpat din 
mână scutul care a ajuns în mâinile inamicilor, o ruşine cumplită 
pentru un spartan, devenită emblematică datorită versurilor 
batjocoritoare ale lui Arhiloh care scria: 


În clipa asta unul dintre atenieni se-mpăunează cu scutul 
meu arma mea credincioasă pe care am lăsat-o fără să 
vreau în dosul unei tufe. Dar ce-mi fac eu atâtea griji pentru 
un scut? Ducă-se naibii! Ce, nu pot să-mi cumpăr altul la fel 
de bun? 


Demostene a trimis una dintre corăbiile sale la Zakyntos ca să 
ceară ajutor şi flota ateniană a sosit în mare grabă: a atacat 
flota inamică, a pus-o pe fugă şi, nimicind garnizoana spartană 
de pe insula Sfacteria, a pătruns în rada portului. Acolo se aflau 
alte nave peloponesiace trase pe mal şi fără echipaje, aşa că 
atenienii le-au agăţat cu cârlige ca să le tragă în larg. Atunci, 
spartanii au alergat degrabă şi au început să tragă şi ei de 
funiile de ancoră ca să nu-şi piardă navele. După un îndelungat- 
trebuie s-o spunem - tras de frânghii dintr-o parte în alta, 
atenienii s-au lăsat păgubaşi şi s-au îndepărtat de țărm, dar au 
blocat canalul şi au înconjurat insula. Asediatorii deveniseră 
asediați. Şah mat. 

În acest moment, spartanii au început tratative pentru un 
armistițiu, acceptând să predea corăbiile care le mai 
rămăseseră în schimbul permisiunii de a-i aproviziona, sub 
controlul trupelor ateniene, pe soldaţii lor încercuiți la Sfacteria, 
cu făină, vin şi carne în cantităţi limitate, adică nişte raţii de 


supravieţuire. Armistițiul a rămas în vigoare până când o 
delegaţie de-a lor, trimisă la Atena, a obţinut semnarea unui 
tratat de pace. Solii veniseră, desigur, cu mandatul de a obţine 
pacea chiar şi cu un preţ foarte ridicat: pentru conducerea 
spartană, viaţa soldaţilor săi prinşi în cursă la Sfacteria era 
nespus de prețioasă. La numai cincizeci de ani după masacrul 
de la Termopile, sacrificarea unui număr de vieţi mult mai mic 
decât al acelor faimoşi trei sute probabil că apărea ca fiind 
foarte gravă, ceea ce ne arată cât de dificilă era pentru Sparta 
problema demografică. 

Cleon n-a făcut altceva decât să mărească miza, gândindu-se 
că, dacă i-ar fi capturat de vii pe soldaţii din Sfacteria, prestigiul 
său ar fi crescut foarte mult şi ar fi putut impune condiţii de 
pace şi mai favorabile pentru Atena. A cerut, nici mai mult nici 
mai puţin, ca garnizoana spartană de pe insulă să se predea, 
dezarmată, pentru a fi dusă la Atena ca garanţie şi, în plus, ca 
spartanii să-i predea Niseea, portul Megara din golful Saronic, 
Peges, Troezene şi Ahaia pe care Atena le pierduse în urma 
înfrângerilor suferite în timpul războiului. Erau nişte condiţii 
absurde şi totuşi spartanii au acceptat să continue tratativele, 
dar au cerut o comisie bilaterală restrânsă pentru a discuta 
diferitele puncte ale acordului. Cu alte cuvinte, voiau să fie 
păstrat secretul asupra dezbaterilor privind un tratat în care 
moneda de schimb erau comunităţi întregi şi state care 
avuseseră încredere să intre sub protecţia lor în cursul 
războiului: cel puţin, dacă tratativele nu le-ar fi fost favorabile, 
un adevăr atât de stânjenitor ar fi rămas ascuns. 

Cleon i-a acuzat că umblă să-şi găsească subterfugii, că nu 
vor să discute lucrurile pe faţă, înaintea Adunării. 

Era prea mult: spartanii s-au întors furioşi la Pilos şi au reluat 
ostilitățile, declanşând atacuri după atacuri asupra fortăreţelor 
de pe promontoriu. Dinspre partea lor, atenienii au trimis alte 
douăzeci de corăbii, aducând la şaptezeci numărul celor 
implicate în operaţiuni de război. Ziua, două dintre ele patrulau 
pe coasta de est şi pe cea de vest a Sfacteriei, navigând în sens 
contrar, noaptea, toate cele şaptezeci se aşezau în jurul insulei. 
Doar atunci când marea era agitată rămâneau la ancoră de-a 
lungul coastei răsăritene. In asemenea condiţii, însă, iloţii, atraşi 


de promisiunea libertăţii şi a câştigurilor, debarcau pe insulă, 
profitând de faptul că navele ateniene nu reuşeau să-i 
descopere, aducând vin, pâine, brânză sau chiar traversau înot 
golful ori unul dintre canale trăgând după ei burdufuri pline cu 
mâncare. 

Situaţia s-a tărăgănat aşa mult timp, pentru că, evident, 
comandanții atenieni calculaseră că garnizoana din Sfacteria, 
fără apă şi fără alimente, trăind într-un loc sălbatic, bând din 
apa sărată a mării, nu va putea rezista prea mult timp. Şi pentru 
atenieni condiţiile erau grele: singura sursă de apă dulce se afla 
în stâncile de la Pilos, pe promontoriu şi aprovizionarea în acel 
loc greu accesibil era aproape imposibilă. În plus, se strica şi 
vremea: dacă insula nu cădea înainte de sosirea iernii, flota nu 
mai putea fi aprovizionată pe mare, lucru deja destul de dificil 
pe vreme favorabilă. Se ajunsese la un punct mort şi Cleon se 
afla în dificultate: pentru că ceruse prea mult, acum risca să 
piardă totul. L-a acuzat pe Nicias, comandantul forţelor de la 
Pilos, de incapacitate şi lipsă de iniţiativă. Nicias, chemat la 
judecată, a descris dificultăţile uriaşe în care trebuia să 
acţioneze şi l-a provocat pe Cleon să cucerească el insula aceea 
blestemată dacă era în stare de aceasta. 

Cleon a acceptat provocarea şi a cerut să-i fie încredinţată 
comanda operaţiunilor, dar a fost suficient de prudent să se 
asocieze la comandă cu Demostene care se afla deja acolo şi, 
îndată ce întăririle au fost pregătite, s-a îndreptat către golful 
Navarinos. 

În acest timp, Demostene era îngrijorat pentru că mantia 
deasă de păduri de pe insulă adăpostea inamicul: nu se ştia câţi 
erau şi, deşi făcuse un calcul asupra raţiilor de supravieţuire 
care fuseseră acceptate prin armistițiu, nu avea deloc idee nici 
despre numărul, nici despre poziţiile pe care le ocupa inamicul. 
Asta până când, într-o zi, câţiva dintre soldaţii atenieni plecaţi în 
cercetare pe insulă, în timp ce-şi pregăteau mâncarea au dat foc 
fără să vrea vegetației şi, din cauza vântului puternic, întreaga 
pădure s-a transformat într-un rug imens. Când incendiul s-a 
stins, situaţia s-a limpezit: erau două mici forturi, unul la nord şi 
unul la sud, iar spartanii erau mai mulţi decât se aşteptau 
asediatorii. Intre timp a sosit Cleon şi a dat eroicilor apărători ai 


Sfacteriei un ultimatum: predarea imediată şi fără condiţii. 
Evident, n-a obţinut decât un refuz. Nu mai rămânea decât 
soluţia unui atac decisiv. În aceeaşi noapte, Demostene a 
debarcat un „comando” de cercetaşi înarmaţi uşor, trupe 
speciale care se aruncau în luptă experimental în acei ani. 

Aceştia s-au târât sub protecţia întunericului până când au 
ajuns la fortul care apăra partea de sud şi, înainte de ivirea 
zorilor, au năvălit peste apărători: spartanii, vreo treizeci cu 
toţii, au fost ucişi înainte de a avea timp să ia armele în mâini. 
Imediat după aceea, Demostene a dat ordin de debarcare 
tuturor oamenilor de care dispunea şi chiar echipajelor de pe 
nave, i-a împărţit în grupuri mici şi i-a aşezat pe toate înălțimile 
din zonă. Au atacat apoi fortul cel mai mare, cel care apăra 
partea dinspre nord. 

Spartanii, aflaţi sub comanda unui ofiţer viteaz, pe nume 
Epitadas, s-au apărat ca nişte lei, în formaţie compactă, atacând 
şi retrăgându-se fără încetare. Dar duşmanii îi loveau din toate 
părţile, cu săgeți, sulițe şi bolovani, ore întregi, decimându-i 
încetul cu încetul, fără a accepta niciodată o luptă deschisă, 
până când cei care mai erau în viaţă, istoviţi, plini de sânge, 
acoperiţi de funingine şi de sudoare s-au trezit înconjurați. 
Comandantul lor deja murise. 

Demoralizaţi, distruşi psihic şi fizic, puţinii supraviețuitori au 
cerut să intre în contact cu comandanții lor de pe uscat. Li s-a 
răspuns că trebuia să ia ei înşişi o decizie, cu condiţia să nu fi 
comis fapte ruşinoase; gândindu-se că, într-un asemenea 
moment, faptul că-şi salvau viaţa după ce fuseseră învinşi 
categoric nu era un lucru dezonorant, au făcut ceea ce niciodată 
în trecut hopliţii spartani nu făcuseră: s-au predat, lăsând să le 
cadă pe jos scuturile şi ridicând mâinile, aşa cum se face şi 
astăzi în semn de capitulare. Două sute nouăzeci şi doi de 
hopliţi, din care o sută douăzeci spartani, au fost capturați vii, 
pentru prima oară în istorie şi în memoria umană. Luase sfârşit 
o acţiune militară foarte originală în care combatanții jucaseră 
totul pe o carte şi fuseseră folosite tactici de luptă abia atunci 
experimentate, schimbând profund modul de a purta războiul. 

Cele întâmplate au făcut o mare impresie, dar spartanii au 
refuzat să ducă tratative pentru o răscumpărare a prizonierilor. 


Armata de uscat a plecat, lăsând oraşul Pilos în mâinile 
atenienilor şi în anul acela spartanii nu au mai invadat Atica. 

Au mai trecut doi ani, cu succese şi cu înfrângeri de ambele 
părţi. Atenienii au mai întreprins acţiuni militare în Sicilia şi în 
Grecia, au ocupat portul răsăritean al Megarei - cel care dădea 
înspre golful Saronic - obligând garnizoana peloponesiacă să se 
predea. Pe la 424, spartanii au creat o diversiune 
surprinzătoare, trimițând un corp de armată în peninsula 
calcidică, punându-l sub comanda lui Brasidas, cel mai curajos şi 
mai inteligent dintre comandanții spartani din vremea aceea. 
Printr-un atac fulgerător, el a reuşit să cucerească Amfipoli fără 
ca escadra ateniană, aflată la ancoră în portul Tassos şi sub 
comanda lui Tucidide din Oloros, să-l poată împiedica. Ofiţerul 
atenian (şi sursa noastră de informaţii) a reuşit doar să 
împiedice căderea oraşului Eion în mâinile inamicului. Rechemat 
în patrie şi judecat, Tucidide a fost condamnat la douăzeci de 
ani de exil şi tocmai acel exil a dus la cea mai mare operă 
istorică a antichităţii. 

La Amfipoli, Brasidas s-a comportat omenos, lăsându-i pe 
locuitori să aleagă între a pleca în termen de cinci zile sau a 
rămâne, păstrându-şi toate drepturile de locuitor al oraşului. 
Datorită acestui gest, el a fost amintit ulterior ca un erou şi a 
primit onoruri deosebite. Succesul lui Brasidas a convins multe 
alte oraşe din zonă să se împotrivească Atenei care, în anul 422, 
a ripostat prin trimiterea unui corp de armată sub comanda lui 
Cleon. Cele două armate s-au înfruntat sub zidurile cetăţii 
Amfipoli şi atenienii au fost înfrânți. Cleon a murit, dar, în cursul 
aceleiaşi bătălii şi-a pierdut viaţa şi Brasidas, prin ironia sorții 
unul dintre puţinii căzuţi care au fost plânşi de spartani. 
Dispariţia celor doi principali adversari, senzaţia de extenuare şi 
de descurajare după zece ani de război neîntrerupt, i-au convins 
pe combatanți să dorească pacea. A fost semnat un tratat cu 
durata de cincizeci de ani pe bază de status quo. Fiecare dintre 
părţi a înapoiat celeilalte cuceririle făcute în timpul luptelor. 
Trecuseră zece ani de conflict sângeros, distrugător, fără ca 
vreunul dintre adversari să câştige ceva. 


18 noiembrie 1999 


În sfârşit l-am putut revedea pe Kostas după luni întregi în 
care am vorbit doar la telefon. Nu a fost plăcut, era evident că 
demnitatea îl împiedica să se plângă sau să mă amărască şi pe 
mine cu problemele lui. Am ajutat-o pe fata kosovară să-i facă 
baie, o treabă deloc uşoară, dar, oricum, tot mi-a făcut plăcere. 
Mi se părea că providența sau destinul, oricum am vrea să-i 
spunem, mi-a îngăduit să-l pot spăla pe tatăl meu care nu mai 
este printre noi, să-i mai fac un ultim serviciu. 

L-am făcut un masaj cu alcool şi, după aceea, cu o cremă 
preparată de fată după o rețetă ilirică de-a sa. L-am pieptănat şi 
I-am parfumat, după care l-am îmbrăcat cu o pijama curată, cu 
buzunare din mătase albastră, cea care îi plăcea cel mai mult. 
Apoi, cafeaua şi ţigara. Luciditatea lui este impresionantă: dacă 
restul organismului ar fi la fel ca mintea, ar putea merge din nou 
pe bicicletă. 

— Mi-a făcut rău să ascult ultimul tău capitol, îmi spune. 

— Îmi închipuiam eu. Mi-a făcut rău şi mie când l-am scris. Stii 
cum sunt eu, nu reuşesc să mă detaşez complet. 

— Dacă-i vorba despre asta, nu reuşea să facă asta nici 
Tucidide: îl favorizează pe Pericle, îi este simpatic Nicias şi are 
ceva împotriva lui Cleon. 

— Tucidide este convins că demagogi ca acest Cleon au adus 
Atena la ruină şi nu pot spune că nu are oarecare dreptate. 

— Dar ce, Pericle nu? El a fost acela care a declanşat războiul 
Peloponesului. Spartanii au încercat din răsputeri să-l evite. 

— Nu trebuie să uiţi că Pericle nu este un tiran şi nici măcar 
un şef de guvern: sigur, a făcut tot ce a putut pentru ca toate 
cererile lui să fie adoptate de Adunare, dar, până la urmă, tot 
poporul avea ultimul cuvânt. Cu siguranță, Pericle se gândea că 
problema Spartei trebuia rezolvată o dată pentru totdeauna. Dar 
războiul este ceva normal pentru greci şi tot aşa este şi pentru 
atenieni. Nimic nu era mai normal şi se poate spune că a existat 
cel puțin un război în fiecare an. Noi vedem lucrurile acestea 
după ce ele s-au întâmplat: pentru noi este „războiul 


Peloponesului”, la fel cum am spune „Primul“ sau „al Doilea 
război mondial”. Dar Pericle nu avea de unde să ştie că provoca 
războiul Peloponesului: pentru el era un conflict ca multe altele, 
modul cel mai direct şi mai eficient de a rezolva o problemă de 
politică externă şi de relații internaționale. Şi nu ştim ce ar fi 
făcut dacă ar mai fi trăit: poate că i-ar fi pus capăt, poate că şi- 
ar fi făcut anumite calcule... Dar, de fapt, nu se poate spune 
nimic precis, istoria nu se poate scrie cu „dacă” şi cu „dar”. 
Sigur este că, în realitate, Cleon ar fi putut determina sfârşitul 
războiului mult mai devreme şi mai avantajos; în schimb, la 
sfârşit s-a năruit totul... A întins prea mult coarda. 

— Ceea ce nu reuşesc să înțeleg este cum se face că în 
antichitate rolurile s-au inversat: democrați ca atenienii sunt 
dornici de război, iar conservatori oligarhici ca spartanii caută 
mereu pacea. Cum se explică acest lucru? 

— După părerea mea se explică aşa cum au făcut-o sofiştii 
care îți sunt atât de simpatici: oamenii fac ceea ce le convine, 
ideologia nu contează. Cu alte cuvinte, pentru atenieni, războiul 
însemna salarii plătite vâslaşilor din flotă, comenzi pentru 
şantierele navale, pentru fabricanții de arme şi pentru furnizorii 
de alimente, aur curat pentru negustorii de sclavi, pământuri 
primite gratis în coloniile militare în detrimentul locuitorilor 
autohtoni. La urma urmelor, atât timp cât Imperiul plătea toate 
cheltuielile, războiul era o afacere. În ce-i priveşte pe spartani, 
nu cred că erau pacifişti din bunătate sufletească: pentru ei 
războiul era doar un necaz, mai mult, cel mai mare necaz 
posibil. 

— Dar ei nu făceau altceva decât să se antreneze pentru 
luptă, încă din copilărie, dacă-mi aduc eu bine aminte. 

— Tocmai de aceea. Cunoşteau mai bine decât oricine 
altcineva ce înseamnă lupta. Dar aveau, mai ales, o problemă 
demografică: clasa cetățenilor-războinici era cu număr limitat şi, 
în plus, doar cel care avea o bucată de pământ îşi putea permite 
să plătească banii pentru masa în comun, întreținerea proprie, 
arme şi câte altele. De aceea se făcea un control riguros al 
naşterilor pentru ca pământul părinţilor să nu se împartă la prea 
mulţi copii aducându-i astfel pe aceştia, pe parcursul câtorva 
generații, în stare de sărăcie. Războiul însemna o slăbire a 


castei războinicilor şi, prin urmare, pe termen lung, oraşul era 
amenințat cu moartea. Erau obsedati de problema demografică: 
cunoşti povestea partenilor? 

— Cred că nu. 

— S-a întâmplat în vremea războaielor mesenice, la sfârşitul 
secolului al VII-lea: războinicii lipseau de acasă atât de mulți ani 
încât eforii s-au temut că naşterile vor scădea prea mult, aşa că 
i-au ales pe tinerii cei mai zdraveni şi i-au trimis acasă în 
permisie cu o sarcină precisă: să le lase însărcinate pe toate 
fecioarele din cetate, lucru pe care ei l-au făcut în cel mai 
conştiincios mod posibil. După cum ştii, tinerii spartani erau 
foarte disciplinați. 

— Ce spui? Aia chiar că a fost o misiune atrăgătoare. 

— ŞI totuşi, când s-au făcut mari, copiii aceia „ai fecioarelor”, 
parteni li se spunea, nu puteau deveni cetățeni pentru că nu 
erau legitimi. Astfel că, mai întâi, au încercat să dea o lovitură 
de stat, după care, fiind descoperiţi, au fugit în Italia unde au 
întemeiat oraşul Taranto. Cel puţin, aşa spune legenda. 

Kostas zâmbeşte cu o expresie şireată. O discuţie despre sex 
îi face întotdeauna plăcere şi mai uită puţin de necazurile lui. 
Dar oboseşte repede şi conversaţia noastră nu mai poate dura 
mult. 

l-am spus fetei că poate să plece. Ne uităm putin la televizor, 
apoi îi voi pregăti supa pentru cină şi, după aceea, îl voi culca. 
Lucrul acesta nu-i deloc greu, trupul său este uşor ca un fulg. 


X 


ALCIBIADE 


Rămânem stupefiaţi când aflăm câtă energie fizică, psihică şi 
economică au cheltuit atenienii în primii zece ani de război, într- 
o situaţie pe care noi cu greu ne-o putem imagina. Dacă sicriele 
care se întorceau din Vietnam în anii '* 70 au determinat în 
America o reacţie atât de puternică încât în numai câteva luni 
războiul s-a încheiat, trebuie să luăm în considerare cu cât a fost 
mai puternic impactul durerii cauzate de pierderile umane într- 
un oraş în care oamenii se cunoşteau cu toţii între ei, în care 
veştile se transmiteau prin viu grai, în care funeraliile erau 
oficiate în public şi oamenii puteau vedea urnele care conţineau 
un pumn de cenuşă, atât cât mai rămânea din tinerii puternici şi 
cu trup musculos, plini de viaţă şi de energie, aceiaşi pe care îi 
văzuseră în gimnazii şi în palestre sau fuseseră înfăţişaţi în 
sculpturile care le împodobeau templele. Câteodată vedeau 
trupurile  ciopârţite de răni şi ascultau povestirile 
supravieţuitorilor, îi vedeau pe cei mutilaţi umblând pe străzi şi 
arătând tuturor semnele durerii şi ale suferințelor îndurate pe 
mare sau pe câmpul de luptă. Şi vedeau, în cortegiile funebre, 
coşciugele goale ale celor dispăruţi în luptă. 

In oraşul acela nu exista un guvern care să păstreze vreun 
secret, nu erau mijloace de comunicare pentru a mai îndulci 
veştile de pe front: totul se discuta şi se aprecia la lumina zilei în 
şedinţele Adunării. Şi în acele şedinţe poporul a continuat să 
voteze pentru război timp de zece ani lungi. Din mândrie, din 
încăpățânare, din lăcomie de terenuri şi de pradă, din dorinţa de 
răzbunare şi, în fond, din convingerea că erau cu toţii 
răspunzători pentru ceea ce avea să se întâmple. Războaiele 
antice dintre comunităţi relativ mici deveneau foarte curând 
chestiuni personale: răzbunările şi represiunile creau un cerc 
vicios pe care doar epuizarea totală a resurselor îl putea 
întrerupe. 


Succesiunea continuă de răscoale şi de represiuni, de atacuri 
şi contraatacuri, alocarea neîntreruptă de sume uriaşe pentru 
fabricarea de noi arme, nave, maşini de asediu, devastarea unor 
proprietăţi private, a ogoarelor şi a fermelor, confiscările de 
animale, totul trebuia să creeze un climat de tensiune 
permanentă şi de nelinişte, cel puţin în rândul claselor sociale 
care-şi puteau permite să gândească. 

O asemenea rezistenţă, chiar şi numai din punct de vedere 
economic, n-ar putea fi explicată fără structura ligii navale care 
aducea în convoaie continue provizii din statele membre către 
puterea hegemonă, provizii care soseau pe căi maritime păzite 
cu străşnicie de marina de război ateniană. Ultima parte a 
acestui traseu al aprovizionării trecea prin sistemul fortificat al 
portului şi al Zidurilor Lungi care era, de fapt, inexpugnabil. 

De partea cealaltă, liga adversară nu avea nici o posibilitate 
de a întrerupe acel flux, pentru că nu putea lovi separat statele 
membre. Cel mult putea încerca să le convingă, aşa cum a şi 
făcut, să se revolte, dar, după aceea, nu avea mijloacele 
necesare pentru a susţine aceste mişcări şi era nevoită să asiste 
neputincioasă la riposta nemiloasă a forţelor armate ateniene. 
Doar Amfipolis a constituit o excepţie, dar aceasta pentru că 
Brasidas a reuşit să ajungă pe uscat în peninsula calcidică, să 
traverseze Tesalia, oficial aliată a atenienilor, apelând fie la 
ameninţarea fizică a armatei sale, fie la contacte diplomatice cu 
personalităţi aristocrate şi oligarhice care nutreau o veche 
simpatie pentru Sparta. 

Au existat şi încercări de a-i implica şi pe persani prin mai 
multe misiuni secrete. Unul dintre răspunsurile persanilor a fost 
interceptat de atenieni în 425 cu rezultate care puteau stârni 
de-a dreptul hohote de râs. Un comandant atenian, un oarecare 
Aristide, însărcinat cu colectarea tributurilor de la aliaţi, a 
capturat la Eion, la gura de vărsare a râului Strimon, o corabie 
care avea la bord un trimis persan pe nume Artafemes, trimis la 
Sparta de Marele Rege. Omul avea la el documente scrise cu 
caractere cuneiforme, ele fiind, aproape sigur, doar o măsură de 
prevedere pentru a ascunde adevăratul mesaj. Atât curierul, cât 
şi scrisorile au fost duşi la Atena unde documentele au fost 
traduse şi citite. In ele, regele le spunea, printre altele, 


spartanilor că nu înţelegea ce doreau de la el pentru că, din 
mulţimea de soli pe care-i trimiseseră, niciunul nu prezenta 
cereri la fel cu ceilalţi. Aşadar, dacă voiau să-i spună limpede 
ceva, trebuiau să-i trimită reprezentanţi împreună cu solul său. 

Probabil că atenienii au râs cu poftă de cele citite în 
scrisoarea aceea din care spartanii apăreau ca nişte proşti, aşa 
cum erau înfăţişaţi în glume şi în comedii, dar s-au folosit de 
ocazie trimițând ei o solie la Efes, împreună cu ambasadorul 
persan, probabil cu propuneri fanteziste, dar când aceasta a 
ajuns la destinaţie a aflat că regele Artaxerxes murise, astfel 
încât atenienii s-au întors acasă fără să fi obţinut nimic. 

XXX 

Cum se trăia la Atena în timpul războiului? Care era nivelul de 
viaţă în casele atenienilor? Poate că, măcar din punct de vedere 
economic, în traiul lor n-ar fi trebuit să fie prea mari privaţiuni: 
marina militară reuşea să menţină deschise rutele pentru 
exportul produselor de artizanat atic şi, în plus, salariile 
acordate vâslaşilor de pe nave, lucrătorilor de pe şantierele 
navale din Pireu şi, de asemenea, celor care produceau arme 
probabil că menținea un nivel de trai destul de bun, ceea ce 
explică şi lipsa unor glasuri care să se ridice împotriva 
războiului, făcând abstracţie de cele provenite din rândul 
conservatorilor care îşi păstraseră punctul de vedere politic 
conform căruia o înţelegere cu Sparta ar fi fost o soluţie mai 
bună. Unul dintre aceştia din urmă, Nicias, a fost acela care, în 
cele din urmă, a negociat pacea cu Sparta şi cu liga 
peloponesiacă şi i-a convins pe concetăţenii săi să-i repatrieze 
fără nici o răscumpărare pe cei două sute nouăzeci şi doi de 
hopliţi spartani luaţi prizonieri de Demostene la Sfacteria. 

Un discurs al lui Licias, compus pentru un client acuzat de 
omucidere, ne oferă posibilitatea de a arunca o privire indiscretă 
în spatele pereţilor unei case ateniene din vremea aceea şi 
impresia noastră este că viaţa, sub toate aspectele sale, chiar şi 
sub acelea, ca să spunem aşa, demne de pana unui Bocaccio, 
continua cam la fel ca înainte. Poveştile în această privinţă sunt 
curioase şi, în acelaşi timp, picante: un ţăran pe nume Eufiletos 
se întoarce de pe câmp şi de el se apropie o bătrână care îi 
dezvăluie că soţia sa are un amant. Acesta, un fustangiu de 


profesie (astăzi ar fi totuna cu un playboy), se numea 
Eratostene (prin nume şi prin fapte „puterea iubirii”) şi era 
iubitul stăpânei sale care, văzând că vizitele lui deveneau din ce 
în ce mai rare, începuse să-l urmărească peste tot şi astfel a 
descoperit că el se ducea mereu la soţia lui Eufiletos. Bărbatul o 
cucerise pur şi simplu prin scris: Eratostene pusese ochii pe 
frumoasa femeie în timp ce ea lua parte la funeraliile soacrei 
sale (funeraliile şi căsătoriile erau, în afară de sărbătorile 
religioase, cam singurele ocazii în care o femeie de condiţie 
liberă - ironie a cuvintelor! — să iasă dintre pereţii domiciliului 
conjugal) şi începuse s-o urmărească pe sclava pe care ea o 
trimitea să facă târguieli, începuse în felul acesta să-i trimită 
femeii bilete în care îi cerea insistent o întâlnire, iar ea, până la 
urmă, cedase. 

Eufiletos nu reuşeşte să înţeleagă cum de aveau loc aceste 
întâlniri şi bătrâna îl sfătuieşte s-o ia la întrebări pe sclava care 
făcea cumpărăturile pentru că aceea ştia totul. Şi sclava îi 
mărturiseşte cum stăteau lucrurile. Cei doi soţi aveau un copil 
încă sugar care dormea cu ea la parter în timp ce stăpâna 
dormea împreună cu soţul ei la etaj. Când venea amantul, ea îl 
pişcă zdravăn pe copilaş care se trezea şi începea să plângă de 
durere. Atunci, Eufiletos (după cum a recunoscut el însuşi în faţa 
juriului) o trimitea pe soţia sa jos ca să-l alăpteze şi să-l culce la 
loc. Femeia se prefăcea că nu voia să se ducă, făcea pe geloasa, 
spunea că îi era teamă ca, în lipsa ei, soţul să n-o ia în patul 
conjugal pe sclavă. Soţul insista, sărmanul încornorat, s-o trimită 
în braţele amantului! 

Aflând de toate acestea, Eufiletos a stat la pândă şi, când 
Eratostene a intrat, l-a aşteptat să se simtă bine, după care a 
năvălit în încăpere însoţit de un grup de prieteni cu torţe, 
surprinzându-l asupra faptului şi, după ce a pronunţat cuvintele 
rituale, conform dreptului pe care i-l dădea legea, l-a legat de un 
stâlp şi l-a ucis. 

Cei din familia mortului l-au dat în judecată susţinând că, de 
fapt, Eufiletos îl atrăsese în casă prin viclenie pe rivalul său ca 
să-l ucidă, aşa că solicitau să fie condamnat şi obligat să 
plătească o despăgubire însemnată pentru pierderea rudei lor. 


Nu ştim cum s-a încheiat procesul şi cui i-a dat dreptate juriul, 
dar nu ne este prea greu să presupunem că strălucitul discurs 
pregătit de Lisias cu abilitatea lui recunoscută a produs efectul 
scontat în favoarea clientului său. Nouă nu ne rămâne decât 
prezentarea unui episod hazliu încheiat tragic, dar el este 
preţios pentru că ne face să înţelegem cum se trăia între pereţii 
caselor private. Un amănunt interesant: Eufiletos începuse să 
aibă şi el unele bănuieli când observase să soţia sa începuse din 
nou să se machieze, chiar dacă nu se încheiase perioada de 
doliu. 

Nu mai puţin preţioase sunt pentru noi comediile lui Aristofan 
care aduc pe scenă sub formă de satiră fie contradicţiile, fie 
locurile comune ale vieţii politice ateniene. Am văzut deja că el 
pune izbucnirea războiului din Pelopones pe seama unei 
întâmplări cu femei uşuratice, dar ştim că el a mers chiar mai 
departe. Una dintre comediile care nu ne-a parvenit, 
Babilonienii, îi înfăţişa pe aliaţii Atenei în cor, ca sclavi ai unui 
demos, adică ai poporului atenian. Se pare că aceasta şi alte 
scene în care era atacat făţiş Cleon i-au adus autorului o 
reclamaţie şi un protest din partea destinatarului acestor săgeți, 
măsuri evident insuficiente pentru a-i închide gura. Atât prin 
Acamienii cât şi prin Ţăranii (care nu s-a păstrat) el a pus în 
scenă, între 425 şi 424, două comedii pacifiste, anticipând, 
evident, soluţiile politice. Dacă luăm în considerare faptul că 
Ahamienii a fost considerată drept cea mai bună, semnificaţia 
comediei capătă o şi mai mare valoare. Personajul principal este 
Diceopolis, un orăşean care, sătul de război, îşi pune în cap să 
trateze el o pace separată cu spartanii, în numele copiilor şi al 
soţiei sale. Monologul rostit de el în timp ce aşteaptă să apară în 
faţa Adunării, pe colina Pnice, ca să-şi expună motivele este de 
un ridicol absolut: 


Și io sunt totuşi primul care vine la locul Adunării şi stau 
jos: şi, din moment ce sunt singur, bodogănesc ceva, casc, 
mă întind, trag câteva vânturi, mă plictisesc, fac tot felul de 
desene prin ţărână, mă trag de păr... dar astăzi am venit 
aici hotărât să strig, să nu-i las pe ceilalți să vorbească, să-i 


înjur pe oratori dacă vreunul dintre ei vorbeşte despre 
altceva în loc de pace! 


Şi iată că intră pritanii, şedinţa începe şi, prin glasul lui 
Diceopolis, Aristofan îl atacă pe liderul democraţilor radicali 
spunând ceea ce gândeşte despre ei, fără ocolişuri: unul dintre 
ambasadorii pe care atenienii i-au trimis la Marele Rege ca să 
ceară sprijin economic pentru continuarea războiului, vrând să 
se justifice pentru faptul că luni întregi mâncase şi băuse pe 
cheltuiala contribuabililor, apelează la mentalitatea şi la 
obiceiurile persanilor: 


Ambasadorul: Motivul este că barbarii îi consideră ca 
oameni de seamă doar pe aceia care sunt în stare să 
mănânce şi să bea până crapă. 

Diceopolis: Noi, însă, îi considerăm nişte mâncăi şi nişte 
betivi! 


Şi, în acelaşi mod, Aristofan îşi bate joc de tentativele făcute 
de politicieni ca să capete de la persani bani pentru război: 
evident, se referă la misiunea lui Artafemes care n-a dus la 
niciun rezultat: 


Ambasadorul: Hai, Pseudoartabanos, spune-le atenienilor 
ce trebuia să le transmiti din partea regelui tău. 
Pseudoartabanos: l-arta-name-xarxana pissona satra. 
Ambasadorul: Ați priceput ce-a spus? 

Diceopolis: Nu, pe Apollo, io n-am înţeles nimic. 
Ambasadorul: Spune că regele vă va trimite aur. Hai, 
spune-le clar, cu voce tare. 

Pseudoartabanos: Nu pupați voi aur, greci tâmpiţi ce 
sunteți! 

Diceopolis: Vai de mine, cât a fost de limpede acum! 


Ne aflăm aici în faţa unei situaţii curioase şi greu de înţeles 
pentru omul de astăzi: un intelectual conservator ca Aristofan se 
face interpretul unor sentimente pacifiste şi-i atacă prin 
avalanşa aceasta de ironii pe liderii democrați radicali 


susţinători ai războiului. Dar nu trebuie să uităm că în acel 
sentiment pacifist joacă un rol şi simpatia unor cercuri faţă de 
Sparta, pe urmele tradiţiei care-l avusese ca erou principal pe 
Cimon şi acum aparţinea unor oameni ca Nicias, negociatorul 
păcii din 421. 

Pace care s-a dovedit a fi din cale-afară de şubredă. În primul 
rând pentru că unii membri ai ligii peloponesiace (corintieni, 
tebani, megarezi, eleini) nu o semnaseră şi apoi pentru că 
spartanii nu au înapoiat cetăţile pe care Brasidas le ocupase în 
peninsula calcidică, motiv pentru care atenienii, ca represalii, şi- 
au menţinut capul de pod de la Pilos, în Mesenia. A urmat o 
perioadă de mare confuzie în care s-au format şi s-au destrămat 
continuu alianţe şi înţelegeri, într-o atmosferă de nelinişte şi de 
teamă pentru o posibilă reluare a războiului ca şi de grija 
oamenilor de a nu fi surprinşi nepregătiţi. 

Intre timp, pe scena politică ateniană s-a afirmat un nou 
personaj, Alcibiade, nepot al lui Pericle, elev al lui Socrate, 
fermecător prin frumuseţe, comportare lipsită de prejudecăţi, 
maniera în care apărea în public, grija pentru haine şi, în 
general pentru aspectul fizic. Era orfan şi a crescut sub tutela 
unchiului său, dar a devenit foarte repede total independent. A 
fugit de acasă pe când era foarte tânăr şi a trăit împreună cu 
unul dintre iubiții săi: simţea, evident, nevoia unei îndrumări 
paterne care în societatea acelor vremuri era greu de obţinut 
altfel şi probabil că unchiul său, Pericle, era prea ocupat cu 
treburile de stat ca să se mai ocupe şi de el. O întâmplare 
relatată de Plutarh este semnificativă: o dată, Alcibiade a cerut 
să fie primit de Pericle, dar unchiul său i-a trimis vorbă prin 
secretar că nu avea timp pentru că trebuia să pregătească un 
raport asupra cheltuielilor care trebuia prezentat atenienilor. 
Alcibiade i-a transmis că ar fi fost mai bine să nu prezinte niciun 
fel de raport. Tocmai asupra acestui răspuns al său se 
concentrează atenţia sursei noastre de informaţie pentru a 
scoate în evidenţă totala sa lipsă de prejudecăţi, dar pentru noi 
este mai interesantă prima parte a acestei întâmplări unde 
vedem că unchiul, ocupat cu treburi de stat, nu avea timp şi 
pentru el. Atât acest fapt, cât şi alte întâmplări ulterioare 
povestite de sursele noastre de informaţii ne fac să înţelegem 


că Alcibiade simţea o nevoie aproape maniacală de a se afla în 
centrul atenţiei, o atitudine care ar putea explica multe dintre 
faptele sale ca adult, inclusiv acelea care au produs pentru el şi 
pentru patria sa consecinţe dezastruoase. 

A fost tânărul cel mai curtat din oraş şi bărbaţi dintre cei mai 
bogaţi şi mai influenţi se întreceau în a-i face cele mai scumpe 
cadouri pentru a se bucura de grațiile sale, dar el a fost fascinat 
- spune Plutarh - numai de Socrate pentru că acesta vorbea cu 
el cu scopul de a-l educa în spiritul cinstei şi al virtuţii, nu doar 
pentru a avea cu el o relaţie amoroasă. După cât se ştie, a fost 
primul care a pus să fie retezată coada unui câine de rasă care 
costase mai mult de un talant şi despre acest lucru a vorbit 
întregul oraş. Gestul a fost considerat o extravaganţă, dar nu 
era vorba decât despre o operaţie estetică, operaţie care este 
banală pentru chinofilii de azi, în special pentru rasele de luptă 
ca Dobermann, Rotweiler şi ciobăneşti în general, aşa cum 
probabil că era câinele lui Alcibiade. Mantia sa cu trenă a 
devenit o modă, iar verva sa oratorică s-a impus într-o manieră 
categorică, în ciuda r-ului său graseiat, pe care-l menţionează 
toate sursele de informaţii. El a fost acela care a convins 
Adunarea să încheie o alianţă defensivă cu Argos ştiind foarte 
bine că locuitorii acestei cetăţi erau pe cale să intre în conflict 
cu spartanii şi că aceasta însemna să le trimită în ajutor trupe 
ateniene. Lucru care s-a întâmplat exact aşa în 418. Coaliția, din 
care au făcut parte şi alte oraşe, a fost învinsă într-o bătălie 
sângeroasă la Mantineea şi atenienii au ripostat, poate chiar 
instigaţi de Alcibiade, atacând la doi ani după aceea Melos, o 
insuliţă lipsită de apărare care, fiind colonie spartană la fel ca 
Teras (actuala Santorini), nu acceptase să adere la liga din 
Delos. 

Discuţiile dintre locuitorii din Melos şi atenieni, reprodusă de 
Tucidide, cu siguranţă nu corespunde exact cu ceea ce şi-au 
spus în realitate, dar reprezintă unul dintre cele mai aspre acte 
de acuzare la adresa nemilosului imperialism atenian din 
perioada aceea şi evocarea cea mai înduioşătoare a unei 
minuscule comunităţi care se expune pericolului unei distrugeri 
totale, doar pentru a-şi păstra intacte onoarea şi libertatea. 


În discursul ambasadorilor atenieni nu există cuvinte goale 
sau aluzii vagi: „Noi suntem siguri, şi v-o spunem vouă, ca 
persoane informate ce sunteţi, că între principiile umane, 
dreptul este recunoscut ca urmare a unei poziţii egale pentru 
cele două părţi, în timp ce acela care este mai puternic face 
ceea ce poate, iar cel care este mai slab cedează”. Şi insistă 
asupra necesităţii ca locuitorii din Melos să ia decizia cea mai 
utilă pentru ei. 

Urmează un schimb rapid de replici în cadrul căruia iese în 
evidenţă într-un mod impresionant hotărârea celui mai puternic 
de a se impune. Locuitorii din Melos întreabă: „Şi cum ne-ar 
putea fi folositor nouă faptul că suntem sclavii voştri, la fel cum 
v-ar fi vouă să ne daţi ordine?”. 

La care atenienii răspund: „Pentru că voi ar trebui să vă 
supuneţi ca să nu aveţi parte de o soartă dintre cele mai 
îngrozitoare, în timp ce noi, dacă nu v-am distruge, am avea 
numai de câştigat din asta”. 

Locuitorii din Melos propun să se adopte un statut de 
neutralitate, aşa zicând, „binevoitoare”: „Şi dacă noi, trăind în 
pace, am fi prieteni şi nu duşmani, fără a fi aliaţi cu niciuna 
dintre părţi, nu v-ar conveni?”. 

„Nu”, răspund atenienii, „pentru că ostilitatea voastră nu este 
pentru noi la fel de dăunătoare ca prietenia voastră, fiindcă 
aceasta din urmă ar însemna pentru supuşii noştri un exemplu 
negativ, un semn al slăbiciunii noastre, în timp ce faptul că 
suntem urâţi este o dovadă că suntem puternici”. 

Locuitorii din Melos răspund că oraşul lor trăieşte liber de 
şapte sute de ani (cunoşteau, aşadar, foarte bine istoria 
comunităţii lor încă din vremea în care tradiţia spune că 
suferiseră invazia dorienilor), ceea înseamnă că zeii i-au ajutat 
întotdeauna. Dar răspunsul atenienilor este şi mai batjocoritor: 
„Voi, aşa slabi cum sunteţi, vă puteţi permite să daţi cu zarul o 
singură dată: nu procedaţi ca atâţia alţi oameni... care trăiesc 
cu speranţa în ajutoare invizibile, adică în oracole şi preziceri 
sau în alte lucruri de acest gen care îi chinuie pe oameni cu 
speranţele lor cu tot”. 

In final, locuitorii din Melos au respins cu mândrie varianta 
supunerii după ce încercaseră prin toate mijloacele să ajungă la 


un compromis onorabil: atenienii au răspuns asediind oraşul cu 
armata şi cu flota. După lupte grele, localitatea a fost cucerită, 
toţi bărbaţii adulţi au fost ucişi, iar femeile şi copiii au fost 
vânduți ca sclavi. Apoi, pe insulă s-a instalat o colonie militară 
ateniană. Ciudat lucru, Sparta nu a intervenit şi nici nu a 
denunţat tratatul de pace din 421 care, cel puţin pe hârtie, 
continua să rămână în vigoare; era clar, însă, că acum atenienii 
nu-l mai ascultau pe moderatul Nicias, ci pe tânărul şi 
strălucitorul aventurier care purta numele de Alcibiade. Cât 
despre spartani, pare limpede că ţineau foarte mult la pacea 
aceea dacă lăsau nepedepsite asemenea atrocități. 

Şi tot Alcibiade a fost acela care i-a îndemnat pe atenieni să 
pornească într-o aventură plină de necunoscute, la mai mult de 
o mie de kilometri de Atica. În Sicilia, cetatea Selinunte atacase 
Segesta, un oraş de etnie indigenă, aliat al Atenei. Segestanii au 
cerut ajutor şi atenienii au hotărât să intervină fiind conştienţi 
că, în spatele celor din Selinunte se afla Siracuza, cea mai 
puternică aliată a Spartei. După toate probabilitățile, planul lui 
Alcibiade era acela de a constitui o coaliţie puternică de cetăți 
aliate pentru a izola complet acel oraş inamic după care să-i dea 
lovitura decisivă, dar, de fapt, visurile sale mergeau mult mai 
departe. Visa la o serie de cuceriri prin care să extindă imperiul 
atenian în tot Occidentul, transformând acele ţinuturi 
îndepărtate într-o sursă de mercenari cu care să se năpustească 
în valuri nimicitoare asupra Spartei şi a micii sale ligi. Un vis 
demn de Alexandru care, dacă s-ar fi putut realiza, ar fi 
schimbat complet destinul omenirii. De fapt, dacă acel plan 
îndrăzneţ ar fi existat cu adevărat, putea fi realizat de o mare 
putere democratică şi nu de un suveran asupra unor forţe 
tribale, aşa cum era Alexandru. 

In Occident, Atena putea conta, în afară de Segesta, şi pe 
vechea sa aliată Leontinoi, ca şi, teoretic, pe Reggio. Probabil că 
în această perioadă a fost construit minunatul templu care 
poate fi admirat şi astăzi, intact, la poalele dealului în vârful 
căruia se înălța Segesta. Unii cercetători sunt de părere că nu 
este vorba despre o construcţie neterminată (coloanele nu sunt 
canelate, nu există frize şi nici urme de statui pe frontoane), ci 
despre un sanctuar hipetral (sub cerul liber) de rit elimic, 


realizat din module arhitectonice greceşti. Alţii consideră că 
templul, început de meşterii atenieni, ar fi rămas neterminat ca 
urmare a evenimentelor nefavorabile care s-au petrecut ulterior. 

Expediția în Sicilia a început într-o atmosferă de entuziasm a 
populaţiei care s-a îngrămădit la Pireu ca să asiste la 
evenimentul solemn al plecării. Marea flotă părea însuşi 
simbolul gloriei şi puterii Atenei: o sută treizeci şi patru de 
trireme gata de luptă ridicau ancora într-un vacarm de ordine şi 
de strigăte, de imnuri sărbătoreşti, de valuri înspumate, de 
bubuiturile înfundate ale tobelor care dădeau ritmul loviturilor 
puternice şi scadate ale miilor şi miilor de vâsle. La pupa marilor 
corăbii de război (fiecare avea un deplasament de mii de tone, 
era lungă de patruzeci de metri şi avea un echipaj de o sută 
şaptezeci şi cinci de oameni) fluturau drapelele cu stemele 
heraldice multicolore ale comandanților, iar la proră străluceau 
în razele soarelui de amiază armele războinicilor. Căpitanii 
aduceau ofrande zeului mării, aruncând în valuri cupe de argint 
pline cu vin. Şi, în timp ce navele defilau ieşind din port una 
după alta ca să pornească în larg pe urma vasului amiral, 
bătrânii plângeau emoţionaţi aducându-şi aminte de faptele lor 
de vitejie din tinereţe, copiii strigau şi alergau de colo-colo, 
femeile făceau semne de salut către fiii lor care străluceau 
semeţi pe punte cu toate armele lor, ca nişte zei ai războiului, 
neştiind în sinea lor dacă aveau să-i mai revadă vreodată. 

La bordul navelor se aflau cinci mii de hopliţi şi o mie cinci 
sute de infanterişti echipați uşor, la fel ca aceia care ieşiseră 
victorioşi la Sfacteria asupra legendarilor luptători 
lacedemonieni. Corpul expediționar îi avea drept comandanţi pe 
Alcibiade, Nicias şi Lamahos. Alcibiade avea un instinct înnăscut 
de lider, un talent militar ieşit din comun; după cum se va vedea 
mai târziu, era, dintre cei trei, de departe cel mai motivat. 
Lamahos era un soldat viteaz, dar lipsit de fantezie. Nicias, 
temător şi nehotărât, era un adversar declarat al războiului în 
general, dar poate că se hotărâse să nu-i stea în cale lui 
Alcibiade, în speranţa că un război în Sicilia va ţine armata 
ateniană departe de cea spartană, el temându-se de spartani 
mai mult decât de orice. 


Chiar în noaptea dinaintea plecării s-a întâmplat ceva foarte 
grav: cineva, nu s-a aflat niciodată cine, profitând de întuneric, a 
mutilat toate statuile lui Dionisos aflate la răspântii şi în pieţele 
Atenei: un sacrilegiu foarte grav care a provocat o mare agitaţie 
în oraş şi a fost interpretat ca un semn foarte rău pentru 
expediţia care urma să înceapă. Aşa cum am mai spus, aceste 
mici simboluri erau formate din blocuri paralelipipedice de 
marmură servind drept piedestal pentru bustul lui Dionisos care 
avea de obicei un falus uriaş în erecţie. Probabil că tocmai 
falusurile din marmură au fost ţinta acestei vandalizări; dar ceea 
ce nouă ni s-ar părea doar o ispravă a unor petrecăreţi ameţiţi 
de băutură, pentru antici era o faptă nelegiuită pedepsită nici 
mai mult nici mai puţin decât cu moartea. Multe bănuieli s-au 
îndreptat imediat asupra lui Alcibiade, cunoscut pentru faptul că 
nu avea niciun fel de prejudecăţi, bisexual în funcţie de 
împrejurări, necredincios şi total lipsit de respect faţă de tradiţii. 

Se spunea despre el că ar fi profanat, acasă le el, misterele 
eleusine printr-un fel de parodie (ca şi cum, în zilele noastre, 
cineva, în locuinţa sa, ar fi organizat o parodie a slujbei 
bisericeşti, cu diferenţa că un asemenea act nu apare în niciun 
fel ca un delict pasibil de vreo pedeapsă din partea legilor 
statului). Nu s-a aflat niciodată ce însemna cu exactitate acea 
profanare sau parodia misterelor eleusine, poate că a fost doar 
o şotie sau, eventual, ceva mai mult şi mai grav: unul dintre 
momentele esenţiale pentru iniţiaţi era primirea aşa numitei 
Kikeon, un fel de terci în compoziţia căruia se pare că intra un 
parazit al grâului şi al cerealelor în general (sanctuarul îi era 
dedicat Demetrei, Ceres a latinilor), c/aviceps purpurea, 
cunoscut în Evul Mediu şi ca ergot ivre, o ciupercă halucinogenă 
considerată responsabilă de multe cazuri aparente de posesie 
diabolică implicând familii întregi şi mănăstiri sau chiar sate 
întregi. Poate că Alcibiade şi prietenii săi au dorit pur şi simplu 
să consume acea substanţă în cadrul unui pseudo-ritual (aşa 
cum s-ar putea întâmpla astăzi la anumite secte caracterizate 
prin consumul de droguri sau esoterism). 

Fapt este că acuzatorii au început imediat cercetările în 
vederea unui proces, adunând probe şi mărturii, chiar dacă, 
pentru moment, s-a considerat că nu era oportun ca Alcibiade 


să fie arestat, punându-se astfel în pericol expediţia. Este uşor 
de imaginat cum se putea concentra acesta asupra planurilor 
strategice cu o asemenea ameninţare deasupra capului. 

În orice caz, operaţiunile au început prost: atenienii nu au 
găsit sprijin pe drum nici la Taranto (care a refuzat chiar să le 
dea apă de băut), nici la Locri şi nici măcar la Reggio sau 
Messina. Au pierdut, apoi, un an întreg ca să-şi amenajeze o 
bază la Catania, ocupată prin forţa armelor, dar când, în cele din 
urmă, s-au hotărât să treacă la acţiune, siracuzanii avuseseră 
tot timpul necesar pentru a consolida fortificațiile şi a face 
provizii îndestulătoare. În plus, preţioasa fântână sacră a 
Aretuzei din spatele zidurilor cetăţii le asigura din abundență 
apa potabilă. 

Între timp, la Atena s-a ajuns la concluzia că probele şi 
mărturiile adunate erau suficiente pentru a demara procesul lui 
Alcibiade: a fost trimisă o corabie oficială, Salamina, pentru a-l 
aduce sub escortă în patrie. În timpul traversării, însă, profitând, 
probabil, de marea agitată, Alcibiade s-a îndepărtat cu corabia 
sa şi a debarcat în Pelopones, cerând ospitalitate spartanilor 
care l-au găzduit cu toată plăcerea. 

Chiar în toamna acelui an atenienii au ieşit învingători într-o 
luptă purtată în câmp deschis cu armata siracuzană, dar acest 
eveniment nu a fost decisiv. După ce au petrecut perioada de 
iarnă la Naxos şi la Catania, în primăvara anului următor au 
reluat în stil mare operaţiunile de război, în timp ce siracuzanii 
continuau să lucreze de zor la întărirea zidurilor de apărare ale 
cetăţii, atenianii au reuşit să ocupe printr-o acţiune fulgerătoare 
de comando Epipolis, o fortăreață care domina oraşul dinspre 
nord, făcând din ea un punct central pentru a înălța un sistem 
de fortificaţii necesare pentru asediul oraşului, construcţie 
pornind dinspre sud, de la Portul cel Mare, ca să ajungă pe 
ţărmul mării la nord de promontoriul siracuzan, izolând complet 
cetatea de restul uscatului, în timp ce flota urma să menţină 
blocada pe mare. 

Siracuzanii au încercat în fel şi chip să împiedice continuarea 
lucrărilor prin ieşiri repetate dintre ziduri, dar fără succes, chiar 
dacă tocmai în timpul unei asemenea incursiuni, Lamahos a 
căzut pe câmpul de luptă: după cum am mai văzut, o soartă 


obişnuită a comandanților greci care luptau în prima linie, nici 
mai mult nici mai puţin decât soldaţii lor. In oraş începea acum 
să-şi facă loc descurajarea, pe măsură ce deznodământul părea 
să se apropie. Siracuzanii au trimis o solie ca să ceară ajutor 
Spartei şi Alcibiade i-a sfătuit să trimită întăriri: a plecat un mic 
corp expediționar sub comanda lui Gilippos, ceva mai numeros 
decât un „comando”, format din patru nave care au debarcat în 
nordul Siciliei, la Imera. De acolo, au traversat toată insula 
îngroşându-şi rândurile cu o mulţime de mercenari din Imera, 
Selinunte şi chiar siculi, ajungând în cele din urmă la efective de 
trei mii de oameni. 

Printr-o acţiune-surpriză, Gilippos a trecut prin liniile ateniene 
pe la sud de Epipolis, acolo unde zidurile nu fuseseră încă 
terminate, reuşind să intre în oraş şi, prin aceasta, să mai ridice 
moralul apărătorilor. Apoi, printr-o nouă ieşire surprinzătoare, a 
ocupat sectorul dintre zidurile inamice şi fortăreaţa Epipolis, 
ridicând un alt zid, perpendicular pe cel atenian şi tăind în două 
linia construcţiei de atac. S-au dat mereu lupte pe uscat şi pe 
mare, în timp ce de la Sparta şi din Pelopones veneau fără 
încetare întăriri. Nicias şi-a pierdut poziţia fortificată de la capul 
Plemirios şi, între timp, spartanii, constatând că o pace încheiată 
cu Nicias nu mai avea nici o valoare, au trimis o armată în Atica, 
sub comanda regelui Agis care nu s-a limitat la o tactică de 
incursiuni, aşa cum făcuse Arhidamos, ci a ocupat cetatea 
Deceleas aflată la numai câţiva kilometri de Atena şi a fortificat- 
o făcând din ea o ameninţare permanentă pentru inamic. Din 
momentul acela, aprovizionarea Atenei care se făcea pe la 
nordul Aticii, prin canalul Eubeea, trebuia să se realizeze printr-o 
extrem de periculoasă ocolire pe la capul Sunion. 

În orice caz, pe timpul iernii, atenienii trimiseseră întăriri în 
Sicilia: o nouă flotă de peste şaptezeci de nave şi patru mii de 
hopliţi sub comanda lui Demostene, eroul de la Sfacteria. Cu 
trupele acelea proaspete, Demostene a reluat ofensiva: acum, 
cu duşmanul la uşă, este foarte probabil ca el să fi primit de 
acasă indicaţia de a încheia într-un fel sau altul acea campanie. 
Aşa că a fost nevoit să adopte ca singură soluţie completarea 
blocadei oraşului, recucerirea cetăţii Epipolis şi terminarea 
zidurilor de atac. Dacă ar fi reuşit să realizeze toate acestea, 


restul n-ar mai fi fost decât o chestiune de timp. Într-o noapte 
de pe la sfârşitul lunii iulie a atacat, la fel cum făcuse şi la 
Sfacteria, dar, după un prim succes datorat elementului- 
surpriză, a suferit o grea înfrângere. Operaţiunea sa eşuând, el 
s-a decis să ducă acasă armata siciliană şi a dat ordin oamenilor 
să se îmbarce pe corăbii. 

Era în 23 august 413: putem reconstitui cu precizie data 
pentru că ştim că atunci a avut loc o eclipsă totală de lună. 
Fenomenul l-a înspăimântat pe Nicias care a dat ordin ca 
plecarea să fie amânată, dar întârzierea aceasta a fost fatală: a 
doua zi, o flotă siracuzană a blocat ieşirea din port şi, când 
escadra ateniană a încercat să iasă în larg, a fost respinsă, 
pierzând optsprezece trireme. Evident, moralul echipajelor atice 
era la pământ şi siracuzanii şi-au dat seama că, acum, victoria 
era aproape. Dar Demostene l-a convins pe Nicias să facă o 
ultimă încercare de a sparge blocada. A trimis la atac cele mai 
bune nave ale sale şi, pentru scurt timp, părea că va reuşi, dar 
n-a trecut mult şi siracuzanii împreună cu aliaţii lor au 
contraatacat; purtaţi înainte de un vânt favorabil, s-au strecurat 
şi ei în rada Portului Mare în timp ce, pe uscat, se dezlănţuia o 
ciocnire furioasă între armata siracuzană şi armata ateniană. 

Oglinda de apă a portului s-a transformat curând într-un 
adevărat infern: aproape două sute de corăbii s-a înfruntat într- 
un duel pe viaţă şi pe moarte, aruncându-se una asupra alteia 
într-un clocot de spumă, într-o hărmălaie de nedescris de 
strigăte de luptă, sunete de trâmbiţă, urlete, ordine strigate în 
toate dialectele Eladei şi ale Siciliei, la care s-au adăugat în 
scurt timp vaietele de durere ale răniților, chemările marinarilor 
şi ale infanteriştilor căzuţi în apele mării, trosnetele navelor 
avariate, ale vâslelor şi ale cârmelor sfărâmate în manevrele de 
izbire cu pintenul. Infanteriştii se aruncau la atac, încercând prin 
toate mijloacele să-i respingă pe duşmani, dar, deseori, în timp 
ce atacau într-o parte, erau atacați din partea cealaltă, atât de 
strâmt era spaţiul de manevră. La capătul zilei, flota ateniană, 
poate lipsită de antrenament din cauza îndelungatei inactivităţi, 
a fost pusă definitiv pe fugă. Cincizeci de nave au fost 
scufundate, celelalte s-au retras până la țărm şi echipajele şi 
infanteriştii îmbarcaţi pe ele şi-au căutat refugiu în taberele lor 


instalate pe uscat. Rada Portului Mare era plină de sfărâmături, 
de corăbii răsturnate sau pe jumătate afundate în apă, de 
cadavre pe care valurile ritmice le împingeau încet-încet către 
mal. 

Calea de scăpare pe apă era închisă. Nu mai era altă 
posibilitate decât să pornească pe uscat şi să caute o ieşire 
înspre Camarina, dat fiind că drumul spre nord, prin Catania, era 
blocat pentru că la Epipolis se fortificaseră deja siracuzanii. Din 
nou au intervenit nehotărârea şi noi întârzieri astfel încât, atunci 
când, în sfârşit, atenienii s-au pus în mişcare, inamicii luaseră 
deja poziţie pe toate drumurile posibile şi în toate trecătorile. 
Răniţii şi bolnavii au fost abandonaţi dând naştere unor scene 
sfâşietoare, cu rugi fierbinţi şi strigăte de disperare. Unii se 
atârnau de gâtul camarazilor implorându-i să-i ia de acolo sau 
să-i ucidă. 

In cele din urmă, supraviețuitorii au plecat, istoviţi de nopţile 
nedormite, de lupte, de lipsuri de tot felul. Nicias care se afla în 
fruntea avangărzii şi putea înainta mult mai repede, a pierdut 
curând contactul cu restul armatei, aflată sub comanda lui 
Demostene, aceasta fiind imediat încercuită şi nevoită să se 
predea. În ziua următoare i-a veni rândul şi lui Nicias: oamenii 
săi înaintau în dezordine şi nu mai voiau să ştie de disciplină, 
sub soarele arzător, fără hrană şi fără apă, înnebuniţi de sete şi, 
când au ajuns la râul Assinaro, s-au repezit imediat să bea, dar 
cavaleria siracuzană i-a şarjat în plin, copleşindu-i sub o ploaie 
de săgeți, călcându-i sub copitele cailor, masacrându-i fără milă. 
Si totuşi, spune Tucidide, soldaţii atenieni, uitând de primejdie, 
încercau în continuare să-şi astâmpere setea, bând din apa 
înroşită de sângele camarazilor căzuţi. 

Cei rămaşi în viaţă au fost imediat dezarmaţi, făcuţi prizonieri 
şi mai apoi închişi în nişte hrube groaznice, carierele de piatră 
ale Siracuzei, unde au rămas timp de şaptezeci de zile în 
căldura sufocantă a zilei şi, imediat după aceea, în frigul nopţii, 
laolaltă cu propriile excremente şi cu cadavrele camarazilor 
morţi. Ca hrană, nu primeau altceva decât un pumn de boabe 
de grâu pe zi şi o cană de apă. 

Nicias şi Demostene au fost executaţi, deşi Gilippos s-a 
împotrivit, mai ales în ce-l privea pe Nicias care-i convinsese pe 


concetăţenii săi să-i elibereze, cu doi ani în urmă, pe prizonierii 
spartani de la Sfacteria. 

Atenienii şi indigenii înrolați alături de ei au fost lăsaţi să zacă 
în captivitate, putrezind în acel infern, ceilalţi au fost vânduți ca 
sclavi. După spusele lui Plutarh, dintre atenieni nu au fost 
eliberaţi decât aceia care ştiau să recite din memorie versuri din 
Troienele lui Euripide, tragedie care, mai mult decât toate 
celelalte, condamna în cuvinte aspre nebunia războiului. Mai 
mult de şapte mii de oameni căzuseră vii în mâinile duşmanului 
şi aproape niciunul nu s-a mai întors în patrie. Floarea tineretului 
atenian fusese dată pierzării. Oraşul nu-şi va mai reveni 
niciodată din acel dezastru. 


30 noiembrie 1999 


— Ce poveste ingrozitoare... Kostas  ascultase ultima 
înregistrare abia cu două zile înainte. Şi i-am făcut o figură 
neobişnuită trimițându-i o versiune mai deosebită, citită de un 
actor foarte bun. 

— Una dintre dramele cele mai teribile din istoria omenirii, 
chiar dacă, date fiind timpurile de atunci, a fost de dimensiuni 
ceva mai reduse. 

— Aşa este. Dar explicația se află în întregime în discuţia 
dintre locuitorii din Melos şi atenieni: logica este doar aceea a 
forței şi a aroganței. Pare imposibil ca aceeaşi cultură să fi 
produs tragediile lui Euripide şi statuile lui Fidias. 

— Este adevărat. Şi este destul de greu să nu emiti o judecată 
morală asupra unor asemenea evenimente, chiar dacă nici eu 
nici tu nu suntem în măsură să facem aşa ceva. 

— De ce nu? 

— Pentru că istoria nu se poate face printr-o împărțire a 
omenirii în buni şi răi, pentru că nimeni nu este bun şi nimeni nu 
este rău, pentru că este imposibil să ştii cât bine şi cât rău 
există în sufletul omenesc. Şi tot imposibil este, de asemenea, 
să stabilim la cât bine poate duce un anumit tip de rău şi cât rău 
va produce un anumit tip de bine. În mare parte, istoria rămâne 
ceva misterios. Acei oameni, în special, habar nu aveau de 
concepția noastră despre bine sau despre rău. Socrate, care 
avea un simț moral foarte acut, a luptat cu vitejie, convins că 
face un lucru just, la Potideea şi la Delios. Pentru ei, avea o 
mare valoare ideea că natura şi zeii dădeau putere celui care o 
putea folosi. O concepție pe care noi am numi-o astăzi 
darwiniană. Era o lume în care nu exista milă pentru cel care 
murea şi, prin urmare, imperativul era de a învinge, întotdeauna 
şi oricum. Era un comportament de dincolo de bine şi de rău, ca 
să folosim o expresie a lui Nietzsche. 

— Si pacea? 

— Nu am nici o îndoială că o iubeau. Herodot spune: „în timp 
de pace, fiii îşi înmormântează tatii, în timp de război taţii îşi 


înmormântează fiii”. Cât de dureroasă este această conştientă a 
grozăviei războiului! Şi totuşi, oamenii aceia observau lumea 
înconjurătoare şi aflaseră de la filosofi că pacea este condiția 
cea mai şubredă. Viziunea asupra naturii poate inspira pacea, 
dar este o senzație greşită: peste tot este război, război pe viață 
şi pe moarte pentru supraviețuire. Peştele cel mare care îl 
înghite pe cel mic, pasărea de pradă care sfâşie o ciocârlie, leul 
care sfârtecă un miel: pacea era concepută ca o stare de grație 
a îndepărtatei şi pierdutei vârste de aur. Hesiod spunea că 
vârsta de aur va reveni când se va naşte o rasă de oameni care 
să aibă tâmplele albe încă de la naştere. Cum ar veni, niciodată. 

— Şi totuşi, printre intelectuali exista o sensibilitate pacifistă. 

— Desigur, dar era un mod de a gândi care avea un impact 
limitat la „forțele puternice” din epocă. In esență, civilizația 
grecească nu a reuşit să rezolve contradicția războiului ca 
fenomen endemic şi această neputinţă i-a adus sfârşitul, apusul. 

— M-a impresionat o frază din discuţia purtată de cei din 
Melos cu atenienii, când comandantul atenian spune că 
oracolele şi prezicerile îi chinuie pe oameni, la fel ca speranţa... 
Speranța este văzută ca o adevărată calamitate. 

— Pentru cine nu-şi poate permite să spere. 

— Aşa este, pentru cine nu-şi poate permite... 

Rămâne fără glas câteva clipe şi eu mă simt încurcat pentru 
că am vorbit despre aceste lucruri cu un om aflat în situația sa, 
dar, ca întotdeauna, el este acela care dă o notă de ironie 
discuţiei noastre. 

— Totuşi am râs de vreo două ori la scenele acelea ale lui 
Aristofan. Aş fi vrut să-l cunosc pe omul acela. 

— Şi eu. 

— Mare figură. Totuşi, să fii ca el... Astăzi nu mai există 
nimeni care să aibă tăria de a spune aşa ceva în public despre 
oamenii politici: „betivi şi mâncăi”. Te-ai gândit la asta? 

— Democrație radicală. Şi, de altfel, se cunoşteau cu toții 
între ei şi puteau spune tot ceea ce gândeau. Astăzi te-ar da 
imediat în judecată şi te-ar pune să plăteşti miliarde ca daune 
morale. Să fim bine înțeleşi, se putea întâmpla aşa ceva şi 
atunci, chiar Cleon a făcut-o, dar într-o manieră şi cu rezultate 
destul de diferite. Dimensiunile democrațiilor noastre impun o 


povară apăsătoare de reguli, norme, dispoziții. Experimentul 
atenian este extraordinar din toate punctele de vedere, 
irepetabil ca tot ceea ce aparține istoriei. 

— Cu toate acestea, persistă în interiorul nostru, în cultura 
noastră şi în mentalitatea noastră, nu crezi? Cum spune 
Tucidide? „Ktema eis aei”, un patrimoniu pentru eternitate. 

— Aşa este, dragă prietene. Un patrimoniu pentru eternitate. 
Și, dacă n-ar fi aşa, cum am mai sta noi aici de vorbă, la distanță 
de douăzeci de secole? 

— De-acum ne-am apropiat de sfârşitul poveştii, nu-i aşa? 

— Da, Kostas, ne-am apropiat, îi răspund, dar nu ştiu la care 
dintre poveşti face aluzie. 


XI 


SOCRATE 


Dezastrul înregistrat de expediţia din Sicilia a avut consecinţe 
grave: una după alta, urmând principiul dominoului, cetăţile din 
ligă au început să dezerteze şi să ceară intervenţia spartanilor: 
mai întâi Eubeea, apoi Chios şi Eritre, Clazomene, Metimna şi 
Mitilene de pe insula Lesbos, Teos, Lebedos şi Milet (care era 
chiar colonie ateniană şi primise din partea Atenei sprijin în 
revolta ionienilor din 494). 

În această perioadă în care aria conflictului s-a deplasat la est 
de-a lungul ţărmurilor Asiei Mici, s-a consolidat poziţia lui 
Alcibiade care a încercat să favorizeze o înţelegere între Sparta 
şi Persia îndreptată împotriva Atenei. Au avut loc diferite 
contacte, mai ales prin intermediul satrapilor din regiunile de 
coastă ale Asiei Mici aceştia devenind interlocutori direcţi ai 
Spartei. 

Esenţa negocierilor era următoarea: spartanii urmau să 
renunţe la susţinerea autonomiei grecilor din Asia faţă de 
Marele Rege în schimbul susţinerii financiare a Persiei în 
războiul împotriva Atenei. Era, nu mai este nevoie s-o spunem, 
un pact nedemn în care părtinirea şi dezbinarea grecilor îşi 
arătau adevărata faţă. La mijloc se aflau grecii din Asia care, 
dacă pe de o parte sperau să iasă de sub jugul atenian, pe de 
altă parte se temeau că vor cădea din lac în puț, sfârşind, cu 
mâinile şi cu picioarele legate la cheremul persanilor. 

Este greu să interpretăm strategia lui Alcibiade care, în 
această fază, este tipică pentru un trădător, dar lucrul cel mai 
probabil este că el voia înainte de orice altceva să se răzbune 
pe oraşul care îl ruinase şi abia după aceea că se putea folosi, la 
început, de capitalul pe care-l acumulase oferind informaţii 
preţioase inamicului şi înlesnind contactele acestuia cu Persia, 
pentru ca, după aceea, să dirijeze evenimentele adaptându-le 
ambiţiei şi planurilor lui personale (care, fără îndoială, includeau 


şi întoarcerea sa la Atena în stil mare). Oraşul care se făcuse 
vinovat pentru că-l destituise şi îl judecase trebuia pedepsit, 
obligat să ajungă la limita disperării pentru ca, mai apoi, să 
ceară întoarcerea lui. 

În acest timp, atenienii au ripostat încercând să-şi 
redobândească poziţiile de altădată; în 412 au ocupat din nou 
Lesbos şi Clazomene şi au pus din nou sub asediu Miletul, 
încercând să cucerească oraşul cu trupele lor de desant 
maritim, dar tentativa a fost împiedicată de apariţia unei 
escadre peloponesiace cu cincizeci de corăbii, printre care se 
aflau şi vreo douăzeci de vase din Siracuza şi Selinunt. Oraşele 
din Sicilia nu uitaseră că aveau datoria să fie recunoscătoare 
faţă de Sparta. Milet a rămas fără dificultate în mâinile 
spartanilor care au făcut din această cetate o bază operaţională, 
în timp ce atenienii aveau una la Samos. La sfârşitul campaniei 
din acel an, Atena mai avea, în afară de Samos, Lesbos, 
Clazomene, Kos şi Halicarnas. Efes era şi ea pierdută, la fel ca 
Rhodos şi Cnidos; la Chios nu se mai afla acum decât o mică 
garnizoană, în timp ce restul insulei rămânea în mâinile 
spartanilor. 

Spartanii au reuşit, de asemenea, să instige la revoltă 
Lampsacos şi Abydos, situate la intrarea în Dardanele, şi să le 
atragă de partea lor fără să folosească forţa. Atenienii au pus 
din nou stăpânire pe Lampsacos pentru că oraşul nu avea ziduri 
împrejmuitoare, dar în vara următoare au dezertat Bizanţ, 
Cizicos şi Calcedon - toate aflate în zona strâmtorilor, vitală 
pentru aprovizionarea cu grâne a Atenei - şi, după aceea 
Thasos, urmată de cea mai mare parte a cetăților din Tracia. 

După cât se pare, influenţa lui Alcibiade în toate aceste 
operaţiuni, în special în dezertarea atâtor oraşe din liga de la 
Delos, a fost decisivă şi, de aceea, ascendentul său asupra 
satrapului Tisafernes - reprezentant al Marelui Rege în lonia - 
era foarte mare. Dar, începând din primăvara anului 411, 
Alcibiade a avut contacte cu flota ateniană ancorată la Samos 
(flotă care îi ajutase pe locuitorii insulei să respingă o încercare 
a oligarhilor de a reveni la putere). Alcibiade considera, probabil, 
că sosise momentul potrivit pentru a-şi relua locul în patrie. Cu 
toate acestea, el nu le plăcea spartanilor: prea neliniştit, prea 


ambiguu, făcea totul pe baza unor relaţii personale, folosindu-şi 
farmecul şi carisma ca pe o armă foarte eficace, astfel încât era 
foarte greu de ţinut sub control. În plus, o sedusese pe soţia 
regelui Agis (profitând de agitația creată de un cutremur) şi o 
lăsase însărcinată; este de la sine înţeles că suveranul îl avea, 
cum se spune, ca sarea în ochi. Este uşor de bănuit că femeile 
spartane, obişnuite cu un tratament destul de primitiv din 
partea soţilor, cădeau pradă farmecului acelui tânăr atenian 
nespus de frumos, cu r-ul său graseiat şi cu purtări plăcute şi 
rafinate. 

Alcibiade le-a comunicat ofiţerilor din flotă că Marele Rege era 
dispus să înceapă tratative cu Atena, dar că nu-i convenea 
regimul democratic, în timp ce totul ar fi fost altfel dacă s-ar fi 
instaurat un regim oligarhic. O asemenea propunere a găsit 
destule urechi dispuse să ia seama la ea: comandanții triremelor 
erau în realitate şi armatorii acestora, pentru că, în vreme de 
război, legea prevedea ca bogaţii să se supună acestei obligaţii 
(în acelaşi timp şi o onoare) care, pe de o parte, însemna plata 
unei sume destul de mari pentru construirea şi înrolarea 
echipajului unei corăbii de război, pe de altă parte asigura titlul 
de ofiţer comandant (trierarh). Trierarhii au organizat o 
conspirație la care n-a participat şi un anume Frinicos; el nu 
credea că Marele Rege voia cu adevărat să li se alăture şi le-a 
amintit celorlalţi că unitatea ligii navale se datora doar unui 
consens ideologic bazat pe democraţie. Ce interes ar fi avut, 
atunci, un regim oligarhic să menţină raporturi cu cetăţi 
democratice? 

Decizia ofiţerilor de la Samos nu venea din senin: de la o 
vreme, la Atena se consolidase o puternică opoziţie faţă de 
regimul democratic căruia conservatorii îi reproşau dezastrele 
din ultimii ani şi prăbuşirea imperiului atenian, încă din 415, 
Aristofan, în Păsările, adusese pe scenă sentimentul de 
nemulţumire faţă de o societate în derută şi de conducătorii ei 
incapabili şi corupți; în anul 411 în care ne aflăm, a pus în scenă 
Lisistrata, piesă în care femeile din toate cetăţile greceşti se 
înţeleg între ele să declanşeze o „grevă a dragostei” astfel încât 
să-i oblige pe bărbaţii lor să accepte pacea. 


Făcând abstracţie de obişnuitele obscenităţi (,... bine 
machiată... goală, cu păsărică epilată, şi când soţii noştri o să ne 
alerge ca să ne pună jos şi să facă dragoste cu noi... noi, 
nimic”), poetul prezintă trăsăturile psihologiei feminine din 
interiorul căminului, aducând în scenă tocmai acele femei care 
nu aveau drepturi cetăţeneşti şi niciun cuvânt de spus, dar care 
plătesc cel mai amar preţ al războiului: pierderea fiilor, a fraţilor, 
a soţilor cărora le cer socoteală încă din timpul vieţii pentru 
toate acestea: „Despre ce s-a vorbit în Adunare, ce s-a 
hotărât?”, primind mereu acelaşi răspuns, că nu le priveşte pe 
femei. In fond, toată această punere în scenă a lui Aristofan nici 
nu este atât de absurdă: cu ce armă ar mai fi putut lupta 
femeile dacă nu cu aceea a dragostei sau a sexului, dacă vrem 
să-i spunem şi aşa, ori a acelei trakia, cum denumeşte Aristofan, 
cu unul dintre multele sale cuvinte inventate, sexul feminin? 

Cam în acelaşi timp apare un înverşunat pamflet 
antidemocratic, Constituţia atenienilor, aproape sigur ivit din 
cercurile oligarhice şi sofiste şi nu putem şti dacă nu mai 
circulau şi alte lucrări asemănătoare, toate urmărind să 
pregătească opinia publică în vederea unei cotituri decisive în 
viaţa politică a cetăţii. 

Când ofiţerii din flota de la Samos le-au vorbit oamenilor din 
echipaje despre necesitatea de a schimba orânduirea socială, au 
existat la început proteste, unele chiar vehemente, pe care, 
însă, mirajul unor salarii grase plătite cu banii persanilor părea 
să le fi domolit pentru moment. Îndată după aceea, au trimis o 
delegaţie la Atena pentru a vedea ce gândeau locuitorii cetăţii. 
A vorbit reprezentantul lor şi a prezentat problema într-o 
manieră destul de limpede: oraşul era pândit de un pericol grav 
şi singurul mod în care se putea salva era să-l recheme pe 
Alcibiade şi să se alieze cu persanii, dar, pentru a face aceasta, 
era necesar ca guvernarea oraşului şi cele mai înalte 
magistraturi să se întoarcă în mâinile celor puţini. 

Adunarea a vociferat, s-au auzit din toate părţile strigăte de 
protest şi atunci oratorul şi liderul conspirației, un anume 
Pisandros din Ahameea, a întrebat dacă existau alte modalităţi 
de a salva cetatea, dar nimeni nu a ştiut să răspundă. Apreciind 
că acesta era obiectivul cel mai important, Pisandros a încheiat 


spunând că la restul lucrurilor se puteau gândi şi mai târziu. 
Intre timp, însă, emisari ai complotiştilor duceau tratative cu 
eteriile (un fel de societăţi secrete de ajutor reciproc, destul de 
asemănătoare cu modelele tradiţionale ale mafiilor siciliene, în 
esenţa lor de esenţă oligarhică, ca dovadă fiind chiar şi 
structura acestor organizaţii) pentru a pregăti trecerea la un 
regim care să nu provoace atâtea suferinţe. 

Poporul n-a putut lua nici o hotărâre, dar le-a cerut ofiţerilor 
din flotă să se întoarcă în Asia şi să poarte tratative cu satrapul 
persan Tisafemes. Delegaţia s-a întors fără vreun rezultat 
concret pentru că pretenţiile persanilor, formulate la sugestia lui 
Alcibiade, erau absurde şi întreceau orice măsură. 

Incercarea de a negocia cu persanii a fost abandonată, dar 
conspirația pentru preluarea puterii se pusese de-acum în 
mişcare şi nu mai putea da înapoi. La început a fost o lovitură 
de stat mascată, susţinută de structuri de tip mafiot: în Adunare 
vorbeau doar membrii conspirației, cine se opunea era găsit 
mort, ucis „într-un mod ciudat”, după cum spune Tucidide; 
evident, cu metode şi cu o simbologie asemănătoare cu acelea 
pe care mafia le foloseşte astăzi în regiunile sudice ale Italiei 
(piatra în gură înseamnă pedepsirea spionului, crestarea feţei 
aceea a trădătorului etc.). Pe scurt, s-a instaurat teroarea şi, 
când climatul a devenit prielnic, s-a declanşat lovitura de stat 
făţişă. 

Consiliul celor Cinci Sute a fost dizolvat şi au fost plătite 
salariile până la încheierea mandatului. A fost, evident, abolită şi 
indemnizaţia zilnică pentru cei care făceau parte din Helieea şi 
pentru alţi funcţionari publici; Adunarea a fost limitată la o bază 
de cinci mii de locuitori, practic la clasa hopliţilor care, în 
momentul acela, avea cei mai mulţi reprezentanţi în oraş şi din 
rândul acestora urma să fie ales un Consiliu al celor Patru Sute 
prin cooptare. Aşa cum pe bună dreptate a observat cineva, 
această lovitură de stat nu poate fi considerată drept o acţiune 
întemeiată pe teze tipic oligarhice din punct de vedere 
ideologic, ci o opţiune cu caracter practic şi oportunist, bazată 
pe consideraţia sofiştilor conform căreia nu există democrați sau 
susţinători ai oligarhiei prin natură, ci nişte cetăţeni care aleg o 


orânduire sau alta în funcţie de felul în care, în mai mică sau 
mai mare măsură, aceasta li se potriveşte sau le este utilă. 

Dar membrii conspirației puseseră boii înaintea carului, adică 
nu prevăzuseră reacţia marinarilor din flota de la Samos, în 
mare parte aceştia fiind teţi din clasele cele mai sărace, ei 
asumându-şi un rol care aminteşte într-un fel de cazul 
crucişătorului Aurora din timpul revoluţiei ruse din octombrie 
1917. Ei nu s-au supus noii conduceri şi au cerut revenirea la 
constituţia democratică, moment în care Alcibiade a revenit, 
fiind întâmpinat de insurgenți cu mare entuziasm. 

Era clar că dorinţa sa de a lua din nou situaţia sub control era 
atât de mare, încât, oricum ar fi evoluat lucrurile, el nu ar fi 
putut rămâne departe de aceste frământări. Marinarii l-au ales 
ca strateg şi i-au cerut să-i conducă de îndată pentru a prelua 
puterea în oraş, dar el a reuşit să-i tempereze şi, după un timp, 
i-a convins să-i asculte pe delegaţii veniţi din partea Consiliului 
celor Patru Sute, fără a obţine, însă, nişte rezultate 
multumitoare. 

Între timp, la Atena, frontul oligarhic se diviza şi o grupare 
extremistă a hotărât chiar să se baricadeze într-un cartier al 
Pireului pentru a crea un cap de pod în vederea debarcării de 
trupe spartane în oraş. Cei mai moderați, conduşi de 
Teramenes, au reacţionat imediat: au dărâmat fortificațiile 
începute şi au votat pentru o revenire la puterile Adunării care, 
deşi limitată la cinci mii de membri, rămânea destul de 
reprezentativă pentru populația oraşului. Aceasta a votat după 
aceea şi pentru reîntoarcerea lui Alcibiade, astfel încât scurta 
izbucnire oligarhică a fost lichidată, aparent fără a lăsa urme. 
Totodată s-a reluat activitatea militară în zona strâmtorilor şi 
flota, entuziasmată de întoarcerea în patrie a lui Alcibiade, s-a 
confruntat cu inamicul la Abydos şi la Cinossema, ieşind de 
fiecare dată învingătoare. 

Aici ia sfârşit pentru noi mărturia lui Tucidide şi începe cea a 
lui Xenofon, prin E/enicele sale. Sunt unii care au văzut în acest 
„schimb al gărzii” o intrigă filologică: Xenofon, elev al lui 
Socrate, autor al unor scrieri variate şi aventurier, ar fi publicat 
sub numele său - ca primă carte a E/enicelor - textul care, în 
realitate, ar fi fost ultima carte a lui Tucidide pe al cărei 


manuscris ar fi reuşit să pună mâna. Ipoteza aceasta, reluată 
chiar şi în ultimii ani, s-ar putea să fie adevărată, chiar şi prin 
nivelul conceptual şi dramatic foarte ridicat al acestei mărturii. 

Alcibiade a repurtat un succes răsunător în 410, la Cizicos, 
unde atenienii au obţinut o victorie atât de categorică încât i-a 
determinat pe spartani să ceară încheierea unei păci: ei urmau 
să restituie Deceleas, iar atenienii, Pilos, care fusese ocupată de 
ei încă din vremea asediului Sfacteriei. Era o propunere realistă, 
dar a fost refuzată. Un demagog pe nume Cleofont, de meserie 
fabricant de lăute, a convins Adunarea să ceară restituirea 
tuturor cetăților care aparținuseră ligii de la Delos şi fuseseră 
ocupate de spartani. Evident, nu s-a făcut nimic în această 
privinţă. 

Între timp, Atena încă mai avea energie creatoare pentru a 
continua lucrările de construire a Erehteionului pe acropole, iar 
cu ocazia Marilor Dionisii din acel an era reprezentată tragedia 
lui Euripide, Fenicienele, în care era înfăţişată drama lui Eteocles 
şi a lui Polinice, cei doi fraţi din mitul lui Oedip care la sfârşit se 
ucideau unul pe altul într-un duel pe viaţă şi pe moarte. Era încă 
un strigăt de durere şi de îngrijorare a poetului împotriva 
nebuniei omeneşti şi a furiei oarbe a războiului: un strigăt, nu 
mai este nevoie să spunem, sortit să nu fie ascultat de cine 
trebuia. 

In acest moment, situaţia se afla din nou sub controlul lui 
Alcibiade, într-adevăr un personaj bun la toate: şiret şi curajos, 
răzbunător şi cameleonic. La Sparta, oamenilor nu le venea să-şi 
creadă ochilor când îl vedeau mâncând pâine de orz cu 
legendara (şi oribila) supă neagră, spălându-se cu apă rece şi 
ras în cap; tot el, în lonia era leneş şi petrecăreţ, în Tracia 
călărea la fel ca indigenii şi se îmbăta mai abitir ca ei cu vin fără 
apă, printre persani etala un fast şi o eleganţă care-i făcea să 
pălească pe toţi de invidie. In acel moment, el deţinea o 
superioritate incontestabilă pe mare, dar, de-acum, vremurile 
puterii ateniene fără margini trecuseră, pentru că destinele 
cetăților se îndreptau spre decădere: mai puţini aliaţi, mai 
puţine tributuri, mai puţine tributuri, posibilităţi mai reduse de a 
atrage noi aliaţi. De partea cealaltă, însă, spartanii puteau conta 
pe generoasele finanţări din partea Marelui Rege, trecând la 


reconstruirea flotei pe care o pierduseră. În 409 au recucerit 
Pilos şi, în acelaşi an, Megara a recucerit, în sfârşit, Niseea. 
Chiar şi Corcyra, din cauza căreia Atena pornise războiul 
Peloponesului, a ieşit din ligă. 

Din străvechiul front comun al grecilor împotriva barbarilor nu 
mai rămăsese decât amintirea: acum, chiar şi atenienii aveau 
relaţii prieteneşti cu Cartagina pentru a putea exercita o 
oarecare presiune asupra Siracuzei, ţinând forţele acesteia 
departe de eşichierul oriental. Cu toate acestea, Alcibiade a dat 
dovadă de o mare capacitate strategică şi tactică, recucerind 
Bizanțul şi Thasos, prin două strălucite operaţiuni militare de 
iarnă. Apoi, în anul 408, s-a hotărât să se întoarcă la Atena, 
unde a fost întâmpinat cu entuziasm de mulţime. Debarcând la 
Pireu, s-a îndreptat cu alaiul său de prieteni şi vegheat de 
gărzile de corp către Pnice, unde a declarat solemn în faţa 
poporului că nu era cu nimic vinovat de vreo profanare a 
misterelor eleusine. Şi-a recăpătat rangul şi i-au fost înapoiate 
proprietăţile, dar a fost nevoit să-şi dea curând seama că 
dorinţa sa atât de fierbinte de a deveni conducătorul cetăţii sale 
nu-i mai dădea o atât de mare satisfacţie şi că avea în faţă un 
viitor sumbru în care era aproape imposibil să zărească vreo 
rază de lumină. A pornit din nou pe mare, după patru luni, 
pentru a-şi înfrunta ultima oară destinul. 

Între timp, la Sparta, comanda supremă îi fusese încredinţată 
unui general pe nume Lisandru, un om deosebit datorită 
capacităţii şi inteligenţei de care dăduse dovadă, având prea 
puţin în comun cu imaginea tradiţională a soldatului spartan 
dintr-o bucată, incapabil să facă vreun compromis, credincios 
până la moarte propriului său cod al onoarei. Timp de aproape 
un an s-a menţinut departe de flota mult superioară a 
adversarului său şi s-a îngrijit mai mult de cultivarea relaţiilor cu 
noul satrap persan al Lidiei: prinţul Cirus, fiul lui Darius şi al lui 
Parisatides, frate al împăratului Artaxerxes. Deşi abia împlinise 
şaptesprezece ani, era preferatul mamei sale care îl susţinea în 
toate privinţele: zece ani mai târziu îl va susţine în secret şi în 
tentativa lui nebunească de a-l detrona pe fratele său, 
Artaxerxes, pentru a-i lua locul pe tronul ahemenizilor. De aici 
va lua naştere una dintre cele mai mari aventuri din antichitate, 


legendara „retragere a celor Zece Mii”, povestită de Xenofon 
într-un jurnal de război bazat pe însemnările lui făcute direct pe 
câmpul de luptă. 

Lisandru i-a devenit prieten apropiat, l-a linguşit în toate 
felurile, i-a satisfăcut toate capriciile, a suportat instabilitatea sa 
comportamentală cu un singur scop: să obţină bani, toţi banii 
care îi trebuiau ca să îngenuncheze Atena. 

După aproape un an de hărţuială în care cei doi adversari nu 
îndrăzniseră să se înfrunte direct, Alcibiade a fost nevoit să mai 
procure bani pentru a plăti salariile şi a ridicat ancora, plecând 
spre Caria, după ce a lăsat flota pe mâna unui prieten şi tovarăş 
de petreceri, un oarecare Notios, cu ordin să nu angajeze nici o 
bătălie în absenţa sa, nici dacă inamicul l-ar fi atacat. Dar 
Notios, ştiind că navele lui Lisandru se aflau trase la țărm, iar 
echipajele plecate pe uscat, n-a putut să reziste tentaţiei de a 
repurta o mare victorie şi a ieşit în larg pentru a ataca; Lisandru, 
însă, era destul de prevăzător, astfel încât în foarte scurt timp a 
ordonat ca navele să fie lăsate la apă şi a atacat cu toate forţele 
de care dispunea, administrând imprudentului atacator o 
înfrângere cumplită. Când Alcibiade s-a întors, a încercat în 
zadar să-l mai provoace la luptă pe inamic: Lisandru se 
adăpostise în port, mulţumit pentru ceea ce obținuse. 

Totuşi, unul dintre ofiţerii atenieni s-a întors la Atena şi a 
vorbit despre Alcibiade în faţa Adunării, acuzându-l de toate 
infamiile posibile, spunând de-a dreptul că fusese plecat după 
femei (lucru, de altfel, nu cu totul improbabil) în timp ce 
Lisandru îl ataca pe nepriceputul său locţiitor. A fost destul de 
convingător ca să obţină destituirea acestuia. În mod ciudat, o 
soartă asemănătoare (chiar dacă din motive strict instituţionale) 
avea să aibă şi omologul său spartan, Lisandru, care a fost 
înlocuit cu un aristocrat „din vechea gardă”, pe nume 
Calicratidas. Alcibiade, rămas fără comandă, n-a mai îndrăznit 
să se întoarcă la Atena şi s-a retras pe pământurile sale din 
Tracia, unde şi-a pregătit o casă întărită ca o fortăreață, apărată 
de oameni credincioşi lui; din acel loc a exercitat un fel de 
protectorat asupra aşezărilor greceşti din zonă, expuşi periodic 
incursiunilor barbare venind din interiorul regiunii. 


Războiul a reînceput şi, de data aceasta, spartanii au fost 
aceia care au făcut prima mişcare: printr-o operaţiune iscusită, 
Calicratidas a reuşit să blocheze flota amiralului atenian Conon 
în portul din Mitilene, pe insula Lesbos. Atenienii n-au avut de 
ales: trebuia neapărat să elibereze flota din capcana în care 
căzuse. Cu preţul unor sacrificii uriaşe, a fost armată o altă flotă 
de o sută zece corăbii; locuitorii Atenei, fără deosebire, au fost 
obligaţi să se aşeze pe băncile vâslaşilor, sclavilor li s-a promis 
că vor fi eliberaţi şi chiar că vor căpăta o formă oarecare de 
cetăţenie, aşa încât, în cele din urmă, flota a pornit la drum. 

Ciocnirea cu spartanii a avut loc în apropierea unui mic 
arhipelag numit al Arginuselor, situat între insula Lesbos şi 
ţărmul Asiei Mici. Atenienii au ieşit învingători, dar, îndată după 
aceea, asupra întregii zone s-a abătut o furtună violentă care a 
împiedicat salvarea celor căzuţi în apă, în număr de peste două 
mii de oameni. Dintre cei opt comandanţi, doi nu s-au mai întors 
în patrie - acest lucru demonstrând cât de puţin credeau în 
imparţialitatea concetăţenilor lor - ceilalţi au fost aruncaţi în 
închisori şi acuzaţi că nu au dat ajutor celor aflaţi în dificultate: 
un delict pentru care legea prevedea pedeapsa cu moartea. 

A urmat un proces sumar care semăna mai mult cu un 
scenariu de teatru decât cu o acţiune juridică, după care s-a 
cerut Adunării să voteze pur şi simplu dacă strategii aflaţi sub 
acuzare vor fi achitaţi sau condamnaţi. Unii au protestat 
strigând că procesul acela era o farsă, că nici comandanții nu 
puteau fi acuzaţi şi condamnaţi în bloc, ci că fiecare avea 
dreptul la un tratament separat şi că, de asemenea, votul nu 
fusese secret, deoarece fuseseră folosite două urne destul de 
uşor de recunoscut, una pentru da şi una pentru nu. Reacţia a 
fost incredibilă: acuzatorul a dorit ca aceia care se opuneau să 
fie de asemenea acuzaţi, cerând pentru ei pedeapsa cu 
moartea. 

Instituţiile se prăbuşeau într-un dezmăţ al unei demagogii fără 
limite, în timp ce în oraş domnea un climat groaznic, halucinant, 
cu mii de oameni care rătăceau peste tot ca nişte fantome, în 
veşminte de doliu şi cu ţeasta rasă. 

Toate strădaniile de a readuce procesul pe un făgaş legal au 
eşuat, intimidările sufocau orice glas protestatar, cu excepţia 


unuia, al lui Socrate, care a exprimat protestul său, cu forţă şi 
limpezime, dar fără folos: strategii au fost condamnaţi şi 
executaţi imediat. Printre ei se afla Pericle cel tânăr, fiul lui 
Pericle şi al Aspasiei. Cetatea se lipsise dintr-o lovitură de un 
întreg stat major al marinei de război care se comportase 
excelent în timpul luptelor. Mai rămânea Conon care până în 
momentul acela nu strălucise deloc printr-o inteligenţă 
deosebită. 

De data aceasta Socrate a scăpat teafăr. Poate că era deja 
destul de popular şi cunoscut pentru ca Adunarea să se teamă 
de o ripostă violentă în caz că ar fi fost condamnat la moarte. 
Filosoful, fiul unui simplu cioplitor în piatră şi al unei moaşe, era 
deosebit de urât la faţă, cu nasul borcănat şi cu ochii bulbucaţi - 
cu alte cuvinte contrariul idealului grecesc care atribuia şi 
aspectului fizic o valoare importantă - se dedicase unui tip de 
cercetare cu totul nouă, ruptă total de teoriile şi practica 
sofiştilor. 

El susţinea că adevăratul înţelept este acela care ştie că nu 
ştie şi că adevărata înţelepciune constă în cunoaşterea de sine. 
Ţinea lecţii gratuit în pieţe şi pe sub portice, căuta să intre în 
vorbă cu trecătorii, punea cu insistenţă şi încăpățânare 
problema morală, aceea a acţiunii conform conştiinţei şi cinstei. 
Nu a lăsat nimic scris şi nici nu a ţinut conferinţe, aşa cum 
făceau, dimpotrivă, sofiştii care se comportau ca nişte 
învăţători: pentru el, singura cale posibilă era o căutare 
neobosită şi continuă a adevărului, o interogaţie permanentă şi 
fapte călăuzite de probitate aşa cum dicta da;mon-ul, conştiinţa. 

Profunda sa înţelepciune, curajul şi cinstea nu au reuşit să 
răspândească moderaţia şi înţelepciunea în oraşul său care 
părea acum să cadă definitiv în mâinile demagogilor. Ei 
alimentau intransigenţa războinică pentru simplul motiv că 
numai astfel poporul putea continua să se legene cu iluzia că 
trăieşte într-un oraş care încă rămânea o mare putere, păstrând 
în acest mod o oarecare aparenţă de coeziune. 

În anii aceia, au murit unul după altul, mai întâi Euripide şi 
apoi Sofocle: erau ultimii educatori ai maselor. Plecau în tăcere, 
lăsând locul pe scene comicului grotesc al lui Aristofan care, în 
Broaştele (corul este format din broaştele care trăiau în mlaştina 


Stixului) îl înfăţişează pe Dionisos care coboară în Hades pentru 
a readuce la viaţă un poet tragic de care cetatea are o nevoie 
disperată. 

Poate că sentimentul unei înfrângeri inevitabile făcuse ca 
demagogii să devină şi mai ticăloşi deoarece, dându-şi seama 
că, deseori, prizonierii eliberaţi prin răscumpărare participau din 
nou la lupta împotriva Atenei, au cerut să fie votată legea prin 
care prizonierilor le era tăiată mâna dreaptă, o barbarie despre 
care se credea că erau în stare numai persanii şi care, într-o zi, 
va fi plătită foarte scump. 

Operațiunile militare au reînceput în 405, când Conon s-a dus 
lângă strâmtori, înspre peninsula Gallipoli, în dreptul unei 
localităţi numite Egospotami - locul în care căzuse meteoritul lui 
Anaxagora - pentru a-l provoca pe Lisandru, aflat din nou în 
fruntea flotei inamice, la o confruntare decisivă. Zile întregi a 
ieşit în larg, fără ca duşmanul să accepte provocarea. Dar 
Lisandru era şiret ca o vulpe: aştepta ca situaţia să-i fie prielnică 
în totalitate. 

Convinşi acum că spartanilor le era teamă, atenienii au 
început să fie mai puţin vigilenţi şi disciplinaţi, mulţi dintre ei 
colindând prin satele din apropiere ca să mănânce, să bea şi să 
petreacă. Intr-o zi şi-a făcut apariţia pe acolo Alcibiade care trăia 
în fortăreaţa sa aflată în apropiere şi i-a pus în gardă pe 
comandanții atenieni, spunându-le că locul acela era foarte 
expus şi, în cazul unui atac al spartanilor, s-ar fi aflat într-un 
mare pericol. Cunoştea terenul foarte bine şi încerca să fie util: i 
s-a răspuns să-şi vadă de treaba lui, căci ei erau comandanții, 
iar el nu mai avea nici o valoare. 

Alcibiade a plecat. După două zile, Lisandru a ridicat ancora în 
deplină tăcere şi, înainte de ivirea zorilor, a traversat 
Dardanelele şi a atacat rapid navele ateniene, acostate la țărm 
fără echipaje. Trâmbiţele au dat imediat alarma, dar deja era 
prea târziu. Dintre corăbiile care au putut fi trase la apă destul 
de puţine aveau băncile vâslaşilor complet ocupate: unele 
aveau doar două rânduri de vâslaşi din trei, altele chiar un 
singur rând. A fost un adevărat dezastru. Flota a fost nimicită. 
Conon s-a salvat cu numai opt nave. 


Vestea acestei înfrângeri catastrofale a ajuns la Atena în toiul 
nopţii, adusă de vasul Para/os. Zvonul despre nenorocirea 
întâmplată s-a răspândit din Pireu, de-a lungul Zidurilor Lungi, 
până în oraş; a trecut din casă în casă, din gură în gură, 
semănând peste tot groaza şi îngrijorarea. 

Dintr-o dată, se părea că Atena se trezeşte dintr-o ameţeală 
colectivă care dura de ani întregi. Lumea şi-a dat seama de 
soarta care o aştepta, şi-a amintit de ceea ce făcuseră ei cu 
locuitorii din Melos şi cu mulţi alţii; şi-au amintit de orori, de 
atrocități, de nebuniile comise în atâţia ani de război şi fiecare s- 
a gândit la ceea ce ar fi putut să păţească ei înşişi: cetăţenii 
unei patrii imperiale îşi dădeau seama pe neaşteptate că oraşul 
lor atât de frumos ar fi putut fi ras de pe faţa pământului, cei 
mai buni oameni ai săi ucişi, femeile şi copiii vânduți ca sclavi şi 
răspândiţi în toată lumea. In noaptea aceea, nimeni nu a putut 
închide ochii. 

Lisandru şi-a făcut apariţia pe la începutul primăverii şi a 
blocat portul Pireu cu o sută cincizeci de nave de război, în timp 
ce armata de sub comanda regelui Agis înconjura oraşul dinspre 
uscat. A început un schimb febril de solii, tărăgănat luni întregi 
de spartani, dar numai pentru ca să înfometeze oraşul. În cele 
din urmă, Atena n-a mai avut altă soluţie decât capitularea 
necondiționată. 

Aliaţii Spartei, în mod special tebanii, au cerut ca oraşul să fie 
complet distrus, bărbaţii exterminați, iar restul locuitorilor să fie 
vânduți ca sclavi, dar, încă o dată, spartanii s-au arătat a fi mai 
înţelepţi. Ei au spus că nu putea fi tratat în acest mod un oraş 
care avusese merite imense în apărarea libertăţii tuturor 
grecilor şi că se vor limita doar la îl face inofensiv pentru 
totdeauna. Atunci, au fost comunicate condiţiile predării: 
demolarea zidurilor şi a Zidurilor Lungi; predarea întregii flote 
care mai rămăsese cu excepţia a douăsprezece nave; 
acceptarea unei garnizoane spartane pe acropole; intrarea în 
liga peloponesiacă, într-o poziţie de rang inferior. 

Pentru că nimeni nu avea curajul să treacă la fapte, Lisandru 
a ordonat muzicanţilor săi să cânte din flaute; la sunetul acela 
sinistru urma să înceapă dărâmarea zidurilor. O scenă 


îngrozitoare care ne face să ne amintim mica orchestră de pe 
Titanic care cânta în timp ce transatlanticul cobora în adâncuri. 

În momentul acela mai rămânea doar un atenian periculos: 
Alcibiade. Era singurul care i-ar fi putut aduna din nou laolaltă 
pe concetăţenii săi, le-ar fi putut reda entuziasmul şi poate că şi 
voinţa de a lua totul de la capăt. Era, cum s-ar spune astăzi, o 
mină rătăcitoare, şi învingătorii nu-şi puteau permite să-l lase în 
viaţă. In plus, regele Agis avea cu el de reglat nişte socoteli şi 
nu-i venea să creadă că-l poate plăti cu vârf şi îndesat pe omul 
care se bucurase de ospitalitatea sa într-un mod atât de 
uşuratic. 

Lisandru a trimis o cerere urgentă satrapului Farnabazos cu 
care Alcibiade îşi negocia salvarea şi persanul a trimis o echipă 
de asasini pentru a-l suprima. Aceştia nu au avut, totuşi, curajul 
să-l înfrunte pe faţă pe atenian. Au dat foc colibei în care acesta 
se refugiase împreună cu ultima sa iubită, o hetairă pe nume 
Timandra. Alcibiade s-a învelit în pături ude şi a ţâşnit afară, ca 
un demon venit din infern, trecând prin flăcări, cu sabia în 
mână. Nici atunci nu au avut curaj să-l atace. L-au lovit cu săgeți 
şi lănci, de la distanţă, până când atenianul a căzut răpus de 
lovituri, străpuns în mai multe locuri dintr-o parte în alta a 
corpului, într-o baltă de sânge. Au plecat după aceea ca să 
raporteze îndeplinirea misiunii, în timp ce Timandra, cu ochii în 
lacrimi, încerca să readucă la viaţă corpul sfârtecat al iubitului 
ei. 

Oraşul a trebuit să accepte şi instaurarea unei guvernări 
oligarhice care primea ordine de la Sparta, cunoscut sub tristul 
nume de „Treizeci de tirani”. Dar nu a durat mult: la cinci ani 
după aceea, cu toţii se arătau a fi nemulţumiţi de hegemonia 
spartană, sumbră, dură şi represivă şi nu puţini erau aceia care-i 
regretau pe atenieni. Opoziția democratică ateniană din exil, 
ajutată de tebani, care i-au furnizat arme şi i-au acordat 
ospitalitate, s-a organizat la graniţa Aticii. Aflată sub ordinele lui 
Trasibul, un om cinstit şi inteligent, democraţii au atacat Pireul 
şi au înfrânt milițiile oligarhilor, restaurând democraţia. 

Dar chiar sub acea conducere care reinstaura libertăţile civice 
au avut loc procesul, condamnarea şi moartea lui Socrate. Intr- 
un moment în care era necesar ca populaţia să fie unită şi 


trebuiau consolidate instituţiile democratice încă foarte fragile, 
nu putea fi tolerată prezenţa unuia ca Socrate care mergea 
peste tot şi strecura îndoieli în minţile oamenilor, vorbind despre 
acea divinitate necunoscută, misteriosul daimon, despre care 
nimeni nu auzise vreodată vorbindu-se, un om care le vorbea 
oamenilor la ureche şi îi învăţa ce să facă. Trebuia, cel puţin, să 
fie redus la tăcere. 

Şi astfel s-a găsit cineva care să ceară trimiterea lui în 
judecată pentru o dublă acuzare: de corupţie a tinerilor şi de 
nelegiuire. El s-a adresat judecătorilor populari printr-o pledoarie 
îndurerată despre faptele sale, i-a implorat pe cei care aveau 
deja pregătită bila neagră pentru a o introduce în urna morţii, să 
se gândească bine la ceea ce făceau şi dacă nu erau pe cale să 
aducă un prejudiciu mult mai grav oraşului decât lui, omului 
Socrate. Le-a spus că nu cerea nimic pentru el, că n-a vrut să-şi 
aducă soţia şi copiii în lacrimi ca să impresioneze juriul, cerea 
doar să-şi poată continua căutările, în mijlocul oamenilor din 
oraşul său şi la lumina soarelui. l-a implorat să nu-şi păteze 
conştiinţa cu o crimă pe care nimeni n-o va înţelege şi care le va 
mânji cu noroi onoarea pentru secolele viitoare. Apa se scurgea 
picătură cu picătură în clepsidră, în timp ce marele înţelept 
vorbea sub privirile admirative şi emoţionate ale discipolilor săi. 
Apoi a venit momentul tăcerii şi al votării. 

A fost condamnat cu o majoritate infimă şi suspectă; a fost 
întrebat atunci ce pedeapsă ar prefera să primească: a răspuns 
că oraşul ar fi trebuit să-i asigure o pensie pe viaţă pentru 
merite cetăţeneşti şi acest răspuns a îndepărtat complet 
simpatiile celor care i-ar fi putut salva viaţa. Juriului i s-a părut o 
insultă, astfel încât a cerut, şi a obţinut, pedeapsa cu moartea. 

A fost închis, dar, în acel moment, un Socrate mort ar fi fost 
mult mai periculos decât un Socrate viu: desigur, rezultatul 
procesului nu era ceea şi-ar fi dorit un om ca Trasibul. Ar fi 
preferat doar să-l sperie sau, măcar, să-l facă să devină mai 
supus, dar nu să-l trimită la moarte. Lui Socrate i s-a propus 
chiar, în secret, să fie lăsat să fugă în Beoţia, la nişte prieteni de 
încredere: paznicii de la închisoare n-ar fi fost atenţi în noaptea 
aceea sau, pur şi simplu, s-ar fi întors cu spatele ca să nu-l vadă 
cum evadează. 


Prea simplu. Socrate a refuzat, a vrut ca oraşul să-şi asume 
întreaga responsabilitate şi, deşi discipolii îl implorau cu lacrimi 
în ochi să accepte un asemenea plan, el a fost de neînduplecat. 
A vorbit cu ei până în ultima clipă şi după aceea s-a dus la călău 
să-l întrebe ce-ar trebui să facă pentru ca otrava să acţioneze 
cel mai bine. | s-a răspuns că trebuia să umble înainte şi înapoi 
până când avea să-şi simtă picioarele îngheţate. Atunci ar fi 
trebuit să se culce şi, când frigul îi ajungea la inimă, venea şi 
moartea. 

A băut fiertura de cucută şi şi-a luat rămas bun de la discipolii 
săi disperaţi, cu acele cuvinte pe care lumea nu avea să le uite 
niciodată: „Şi acum este momentul să plecăm, voi către viaţă, 
eu către moarte. Doar zeii vor şti care dintre noi va avea o 
soartă mai bună”. 


22 decembrie 1999 


Am venit să-l văd pe Kostas ca să-i fac urările de Crăciun şi de 
Anul Nou, deşi nu prea mai avea rost dată fiind situaţia şi natura 
acestui personaj. Și nici măcar n-am mai avut curajul să-i citesc 
ultimul capitol al acestei cărți. 

M-a întrebat: 

— Cum se face că încă n-ai terminat? Ai avut ceva probleme? 

— Da, nişte probleme, i-am răspuns. Ştii, nu prea am habar 
cum să închei. Unde se termină, oare, istoria Atenei? 

Şi-a aprins o țigară şi m-a privit cu ochii săi şireţi şi iscoditori. 

— In ceea ce mă priveşte, a spus el, se termină o dată cu 
mine. Dar asta te-ar condamna să lucrezi tot restul zilelor tale şi 
nici atât nu ştiu dacă îti va fi de ajuns... 

Mi-a venit să râd. 

— Răâzi tu, dar aşa este. Şi, de fapt, n-ai putea rezista ispitei 
de a mă include şi pe mine în povestea asta a ta: Konstantinos 
Stavropoulos, funcţionar la Primăria din Atena, cântăreţ de 
operă ratat, gândeşte-te cum ar fi să mă pui alături de Pericle, 
Euripide, Socrate... 

I-am luat mâna între ale mele şi am continuat: 

— Mare tenor, mare înțelept... prietenul meu atenian... 

— Ei, da! Zici asta ca să mă consolezi. Dar te înțeleg, aş face 
şi eu asta dacă aş fi în locul tău. Ştii ce zic eu? Eu aş încheia 
cartea cu moartea lui Socrate, zăpăcitul ăla care umbla printre 
oameni ca să le vâre în cap tot felul de idei, ca şi cum n-ar fi 
avut ei destule necazuri, destule probleme. 

— Ştiu că îți plac sofiştii... Atunci, ce rost ar avea să închei cu 
Socrate? 

— Pentru că... Ştii şi tu de ce. Şi, apoi, mai este şi fraza aceea 
pe care a spus-o la sfârşit... 

— „Şi acum este momentul să plecăm... ”? 

— Da. Nu ştiu dacă a spus într-adevăr asta sau dacă nu 
cumva Platon a inventat aceste cuvinte. Ala a inventat până şi 
Atlantida, un continent întreg, închipuie-ţi. Dar dacă le-a spus, 


doar fraza aceea face din el un om pe care nimeni nu are voie 
să-l uite, nici acum, nici în vecii vecilor. 

— Este o idee grozavă. O să reflectez la asta... Şi mă voi 
întoarce de îndată ce voi termina. Vin ca să-ți citesc tot 
capitolul, chiar la primăvară, ce zici? 

A clătinat din cap. 

— Da, la primăvară... când va fi mai cald. Este cam frig în 
cameră, nu crezi? Mi-e frig la picioare şi parcă şi mai sus. Mi-e 
tare frig. 

Am plecat pentru că sigur nu aş fi putut suporta o asemenea 
situație şi m-aş fi comportat prosteşte. Am ieşit în stradă şi m- 
am amestecat prin mulțimea care se imbulzea pe străzile Atenei 
alergând să cumpere cadouri pentru Crăciun.