Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0031

UNIVEDSUL IIIIRAL 


BOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCURESTI, BREZOIANU 23 a o, E 
SAMBATA 1 AUGUS$,1 944 5 


DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN PQPESCU 
Redactor :responaabil : MIHAI NICULESCU .” 





ABONAMENTE: 
autontăţi și instituţii 1900 lei 


de onvare 5 » 
pa: ticuiare 12 luni 360 |, 
6 luni 1% „ 


ea - . - Po 


REDACŢIA şi ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTII 1 Str. Brezoianu 23 
TELEFON 330.10 


APARE SĂPTĂMÂNAL 


inscrisă sub No. 163 Trib, ilfov PREȚUL 6 LEI 


De 





a a i i 


i Ci pofte TU! 


Craă că nicio senzaţie mai 
weconforiantă nu-ţi poale aa 
războiul, ca aceea a deplinei 
tale jibertăţi, 

Te-ai ştiut o viață întreagă 
rob al prejudecăților, al so- 
cietăţii în mijlocul căreia aj 
trăit, — te-ai simţit continuu 
legat ireductibil de o anumi- 
tă condiţie de viaţă socială. 
Erai destinat unui anume 
drum, de care nu te puteai 
rupe, Adâneit întrun anume 
socior, te sbuciumai, te con- 
sumai cu sau fără rod; cule- 
geai satisfacţii sau sfărâmă- 
toare neințelezeri care te iîn- 
dirjeau in iupta ta. Toate 
însă se îndeplineau pe acelaş 
plan ; o arie monocordă în 
cara cu sau lără voe trebuia 
să te complaci, 

Nimic însă nu era deplin, 
nu reprezenta totul, Nici în- 
frângerea — care-ţi lăsa raza 


unei speranţe —, nici reușita - 


— pe care ţi-o întrista însăşi 
conştiinţa dependenţei tale 
de atâica deierminante, care 
nu-și mai aveau isvotul în 
tine. 

Nu erai adică niciodată în- 
treg, tu. Pentrucă niciodată 
nu puteai afirma libertatea ta 
deplină. Şi chiar dacă o fă- 
ceai, descopereai mai târziu 
că era numai o fraudă pe 
„care nimeni n'o lua în serios 

'*.— pentrucă toţi te ştiau le- 
gat. Legat de ceva, inditere:t 
de ce. 


Aflai atunci, poate, o eşire 
în resemnare sat în' smere- 


nle. Sau, tot aşa de bine, în 
nehunie. Dar nici aceasta nu 
însemna că te-ai tupt, că 
te-ai descătușat, dar nici a- 
ceasta nu îisemna că ai găsit 
drumul acziei mari Aventuri 
sufletești care să-ţi dea pu- 
terea de a încerca to.ul. Nici 
atunci nu găsiseși drumul pe 
care să vagabondezi singur, 
cu conştiinţa că vei birui de- 
fini.iv sau vei d.spărea tot a- 
tât de definitiv. 

Rsspirai asr îmbâcsit şi 
priveai cu disperare la cursul 
uniform al -ile'or care te du- 
ceau — cu mâinile şi picioa- 
rele legate — către acelaș in- 
variabil final, pe care nu a- 
veai cum să-l îifrunţi. Cel 
mult te pregăleai oarecum; 
dacă erai poet, plângând li- 
Tic, dacă erai funcţ:onar, cum- 
părându-ți baston, sau loc 


pentru o criptă dacă erai pur 
şi simplu, rentier, 

Viaţa in război îţi dă cu- 
prinză:oarele spaţii ale inde- 
pendenţei tale. 


MARIA PILLAT-BRATEȘ 


Nu ma! eşti o simplă roti- 
ţă cu mai mult sau mal puţin 


rost — aşezală într'wa angre- 
naj. 


Ești tu. Angajat în Aven- 
tura cea mare pe care — ca 
o:lce Don Quichote — ai vi- 
sâat-o. Te-ai detaşat de tot 


ceeace era, până atunci, con- 
diţia obligatorie a existenţei 


tale. Infrunţi moartea în fiece 
clipă, ştii că te pândeşte la 
fiecare pas — o întrunţi şi 
mai mult decât atât o sfidezi, 
trimiţind-o tu altora. 

Treci prin momente cum- 
plite, dar te trezeşti numai 
tu stăpânul destinului tău. 

ȘŞiii acum că în afară de 


Dumnezeu, nimeni nu te mai 
ieagă de nimic, 


Te găseşti, în stârșit, numai. 


tu şi Cel de Sus iîntr'o înfioră- 
toare intimitate. 

Oameni, spaţii, aşezări — 
to: ceeace te determina îna- 
inte, nu mai reprezintă acum 
pe drumul pe care ai pornit, 
decât un tablou cate nu te 
leagă şi mu te angajează cu 
nimic, 

Te gândești pare cu milă 
la ţine, cel de eri — piperni- 


ci! şi strivit în furnicarul o- 
rașelar, 


Acum ai evadat acolo wide 


„altădată nu cutrzai decât să 


visezi în nopti de insomnie. 
Trăeşti în vis — trăeşti în 
realitate ? Cine mai are timp 


să gândească aici, la toate a- 
cestea ? 


- Ajuns în vâltoarea cea mare, 


hotăritoare — te * Joi de-a = 


viaţa și moartea. Aşa cum 
altă dată nu te puteai juca. 

Acum pu mai ești însă ro- 
bui nimănui, mici al oameni- 
lor, nici al furtunilor — nu- 
mai al lui Dumnezeu. 

Intre tine şi Ei nu mai este 
nimeni, care să te lege, să te 
oblige, să-ţi hotărască desti- 
nul, 

Ai sentimentul deplin al e- 
vadări: dn coclitul „eri“, 

Respiri adânc acum, pentru- 
CĂ pese uu iminui Sar pu.ea 
să nu mai ai nevoe. Atâta 
timp însă cât ttăeşti, sutietul 
este liber să croiască cele mai 
fantastice realizări. Şi tu li- 
ber să le indeplinești. 

Pentrucă teroarea morții al 
depășit-o sau nu mai are 
nici-un efect, ca orize loc prin 
care ai trecut prea des. 

Este arept,  trăești poate 
mai puiţn aici; dur atâta cât 
exişii, trăeşti intens, trăeşii 
cu frenezie, trăești liber, 


COSTIN 1. MUBRGESCU 





Porizet 











Pentru psihologia artistului: 
„Ca să existe artă, ca să existe 
o acţiune sau o contemplație 
estetică oarecare, o condiție 
fiziologică preliminară este în- 
dispensabilă : beţia. Se cere 
mai întăi ca beţia să fi sporit 
iritabilitatea întregului rneca- 
uism: altfel aria este cu nepu- 
tință. Toate speciile de beţie, 
oricât de diferit ar fi ele con- 
diționate, au virtute artistică: 
intâi, beţia ezcitației animale, 
această formă de beție dintre 
toate cea mai veche şi cea mai 
primitivă. De asemeni beţia 
care întovărăşeşte toate marile 
dorinţe, toate marile emoții ; 
beţia petrecerei, beţia luptei, 
beţia actuiui eroic, beţia bi- 
ruințe, beţia tuturor mișcări- 
tor ex,reme, beţia cruzimu, be- 
ţia disirugerii; beţia anumitor 
infuuenţe meteoroogice, de pil- 
dă beţia primăverii, sau cea 
influențată de narcotice. In 
fine, beţia voinței, beţia unei 
voințe acumuiale și destinse. 

— Esenţialul în beţie este 
sentimentui forţei sporite şi al 
plen:itudinii., Sub imperiul a- 
cestui sentiment te dărueşii 
lucrurilor, le sileşti să ia ceva 
din tine, le violezi, — numind 
acest pruces: a idealiză. Să ne 
lepădăm de o prejudecată : „a 
idealiză” nu constă, cum se 
crede de obiceiu, într'o dedu- 
cere, într'o sustracție a ceeace 
este mic sau accesoriu, Ceeace 
este decisiv în idealizare, este, 
dimpotrivă, o formidabilă to- 
cire a trăsăturilor principale, 
in aşa fel încât celelalte trăsă- 
turi să dispară.” 


„In această stare, îmbogă- 
țeşii totul cu propria la pieni- 
țudine: ceeace vezi, ceeace 
vrei, vezi mărit, conținut, vi- 
guros, supraincărcat de jorță. 
Omul asiel condiționat trans- 
1ormă lucrurile până la a-ire- 
flecta puterea, — până la a 


SCRIITORI 





DIN „ASFINȚITUL” 
IDOLILOR” 
(Gătterdâămmerung) 


deveni simple reflexe ale pro- 
priei sale perfecțuni. 

Această transjormare  for- 
tată, această transformare în 
ceeace este perfect, este... artă. 

Totul, cnuar şi ceeace nu 
este, devine totuși, pentru in, 
bucurie în sine; în artă omul 
se bucură de persoana sa în ca- 
liiate de perşoană perfectă. 
S'ar putea închipui stare pro- 
tivnică, o stare specifică a in- 
stinctelor antiartistice, un fel 
de a se comportă care să sără- 
cească, să anemieze, să mini- 
muiizeze toate lucrurile. 

Şi, întradevăr, istoria este 
bogată în antiartişii de soiul 
acesta, în înfometați ai vieţii, 
pentru care este o necesitate 
să pună stăpânire pe obiecte, 
să le consume, să le facă mat 
slabe. Este, de pildă, cazul 
udevăraiului creştin. Al lui 
Pascal de pildă; un creştin 
care să je :n acelaş timp ar- 
tist, nu există. Să nu comiteţi 
copilăria de a mi-l scoate în 
jujă pe Rafael, sau orice alt 
creştin homeopatic, din seco- 
lu XIX.  Rajael spunea da, 
Rafael creâ afirmaţia, deci 
Rajael nu era creştin...” 


„Ce însemnează opoziţia de 
idei între apollinie şi diony- 
siac, pe care am introdus-o 1n 
estetică, ambele considerate 
drept categorii ale beţiei? — 
Beţia apollinică produce îna- 
inte de toate iritarea văzului, 
care dă ochiului facultatea ve- 
derii. Pictorul, sculptorul, poe” 
tul epic, sunt vizionari prin ex- 
celenţă. In stirea dionysiacă, 


ROMÂNI 


„emana 





IN SLOVACIA 


de |. VALERIAN 


Cetitorii noștii, des'gur, își mai cmintesc de vizita pe 
care ns-au făzul-o sctiilorii slovaci şi croaţi în luna Mai, în 
urma inv.taţiei Societăţii Scrilorilor Român:. Ne-a rămas a- 
dâac întipărită în sulie! dragosiea manitealată de coni:aţi 
vanţi de pesle hotare cu aviditatea sinceră de a cunoa- 
știe literatuza noaztă, zesirea popo:ului nostru și toate ma- 

fastările spirituale aiâ! de necunoscule pentru mulți. 

Esle un fapt imbucurător că, în vreme ce pe lontul de ră- 
sări! soidaţii noștri sângerează pentu a făuri Europei o 
soartă mai bună, pe froniul intern, scriitorii pornesc în pele- 
rinaj pentru a face cu harul lor divin apropie:ea sulietească 


intre popoarele prietene. 


Zilele trecule, scri'torii români au întors vizita prietenilor 
slovaci. Timp de aproape două săuiămâni, președintele Soc. 
Scuiiiosilor Români, d. pref. N. Î. Herescu, insoții de un grup 
ds scritori şi ziariști au colindat toată Slovacia. Incepând cu 

ratislava, capitala țării, fruntașii scr'sului românesc au avul 
p.ilejul să cunoaacă toate înfăptuizile minunate ale Sialului 
slovac. Intovărășiţi pretutindeni de preşedintele scriitorilor 
slovaci, poetul Valentn Beniak, p-imiți cu entuziasm de re 
:ezentanţii guvernului şi ai culturii slovace, scriitozii noşiri 


au culea impresi vii care nu se vor şterge niciodată din ini- 


ma lor. 


P:etenii noştri slovaci au făcut din această vizită o ade- 
vărală sărbătoare psniru strângerea legăiurilor româno- 
slovace. Presa a închinat pagini întregi României, iar pos- 
tul de radio Bratislava a împrăștiat pe undele văzduhului 
cuvintele rostite de români, pentru slăvirea amiciţiei dintre 


csle două neamuri, 


După cum p:ea bine a spus la radio d. prof. N. Î, Harescu, 
prietenia româno-slovacă nu este de eri, de azi, ci îşi are 
temslia în tainițele treculului, când am luptat și am suferit 


împreună, 


Încă din 1848, românii și slovacii s'au luptat, cu o dârzenie 
dusă până la fanatism, pentru realiza:ea idealului lor. Dacă 
noi ne-am strigat atunci desnădeidea pe Câmplu Libertăţii, 
buni: noştri fzați slovaci au tăcut la fel în adunarea dela 
„Lintovsky Svaly. Dacă noi am avu! martri pentru cauza na- 
țională și la ei, oameni ca: Eurhan, Stir Hdza și alții, con- 
duzătorii revoluție: slovace, au t:ebuit să ia calea pribegiei. 


Noi avem un „Memorand” al nostru, slovacii au şi ei 


„Memorand'"-ul lor. 


Sozietatea lor culturală „Maiita” este soră bună cu „As: 


tra“noas:ră. 


În afară de fluctuațiile politica, sunt între noi și slovaci 
anumite identităț istorice, peretii de sânge aplicate pe hri- 
sovul aceluiaș ideal, care fac prietenia noastră de nedes- 


minţit. 


Scriitori și cărturomii slovaci ca şi cei români au păti- 
mi: pentru credința lor, pentru dragos'sa lor de neam. 

În tosta monarhie habsburgică, depuiaţii români erau buni 
lova:ăși de luptă cu depu'ați siovazi, 

Umbra eroică a lui Andrei Hlinka domină cu putere Sta- 
tul slovac libar de astăzi și cine nu și am'nteșie cât de mult 
iubaa acesti maze luptător neamul românesc? 


(Urmare în pag. 3-a) 


dimpotrivă, întreg sistemul 
emotiv este iritat și ampliţi- 
cat : el își descărca dintr'o dată 
toate mijloacele de expresie, 
expulzându-şi forța de imita- 
ție, de reproducție, de transfi- 
gurare, de metamorfoză, orice 
specie de mimică şi de artă a 
tmitaţiei. 

Uşurința metaimorfozei ră- 
mâne esnţialul; incapacitatea 
de a reacționa (la fel ca la 
unumiți isterici care, supu- 
nându-se oricărui gest, întră 
în toate rolurile). Omului dio. 
nuysiac îi este cu neputinţă să 
nu înțeleagă o sugestie, ori: 
care; nu lasă să-i scape nici 
um semn al emoţiei, are în cel 
mai înalt grad instinctul înțe- 
legerii şi devinației, așa cum 
posedă în cel mai înalt grad 
arta de a comunica cu ceilalţi 
Ştie să îmbrace toate vălurile, 
toate emoțiile; se transformă 
fără încetare. Muzica, aşa cum 
o înțelegm astăzi, nu este de: 
cât o iritare şi o descărcare 
completă a emoțiilor, dar nu 


Pare fre er a E DODI 


Ilisie 


rămâne mai puţin restul unei 
lumi de expresii emotive cu 
mult mai ample, un reziduu al 
histrionismului dionysiac. Pen- 
tru a face posibilă muzica, ca 
artă specială, sau imobilizat 
un anumit număr de simțuri, 
intâi şi 'ntâi simțul mușchiular 
(cel puţin până într'o anumită 
măsură : căci, dintr'un punct 
de vedere relativ, orice ritm 
vorbeşte încă mușchilor): în 
așa fel încât omul să nu mai 
poată imita şi reprezenta cor- 
poral tot ceeace simte. Totuși, 
aici este adevărata stare nor- 
maă dionysiacă, în orice caz, 
starea primitivă; muzica este 
specificarea acestei stări, spe- 
cifioare atinsă în mod lent, în 


detrimentul facultăţilor ve- 
cine“. 
„Actorul, mimul,  dansato- 


rul, muzicianul, poetul liric, 


sunt funciar înrudiți în instinc- 
tele lor şi formează un tot ale 
cărui părți s'au specializat și 
separat puțin câte puțin, — 








chiar până la contrazicere. 
Poetul liric va rămâne cel mai 
îndelung unit cu muzicianul, 
actorul cu dansatorul. 

Arhitectul nu reprezintă 
mici o stare apollinică nici o 
stare dionysiacă: la el, marele 
act de voință, voința care 
mută munţii, beţia măreției 
uOinței formează dorul său de 
artă. Oainenii cei mat puter- 
nici au inspirat întotdeauna pe 
arhitecți. Arhitectul a fost in- 
totdeauna sub sugestia pute= 
rii. In ediciu, mânaria, victoria 
asupra gravităţii, voința de pu- 
tere trebuesc făcute vizibile: 
arhitectura este o elocvență 
surdă a puterii prin forme, 
când convingătoare și chiar 
mângâind, când dând pur şi 
simplu ordine. Cel mai inalt 
sentiment de putere şi de se- 
curitate îşi găseşte expresia în 
ceeace este stil „măreț”: (mo- 
nwmentaiul). Puterea care nu 
mai are nevoie de demonstra- 
ție, care disprețueşte succesul, 
care răspunde anevoie, care 
nu-și simte martori impreju- 
Tu-i; care, fără să aibă con- 
știința, trăieşte din obiecțiile 
ce i se aduc împotrivă, care se 
bizue pe ea însăși, fatal, o lege 
printre legi: aici este cel ce 
vorbește despre sine în stilul 
monumental”, 


ION FRUNZETTI 











La începutul cons:deraţiilor noastre de- 
spre inielectua!, căutam să arătăm că o atare 
discuție poate fi deschisă os:cund, caiar in 
timp de război. Scriam atunci că războiul 
trebuie considerat ca una din probele mari 
prin care trebue să treacă inie.ectua.ul ca 
să rămână in.euectual. Acestei afirmaţii vrem 
să-i dăm justificările cuveaiie. 

Până acum, față de războ: sau luat trei 
feluri de atitudin:. Unii ii consideră ca pe 
un rău inevitabil. El nu este decut o formă 
a luptei peniru ex:stenţă şi, în această ordine 
de idei, nu poate dispare, ci rămâne o reaii- 
tate permanentă alături de existenţa noas- 
tră, pe care trebue să o prim.m ca atare. 
Sunt apoi alţii, așa numiții prozresiști, care 
consideră războiul ca fiind un râu remedia- 
bl şi pe cale de dispariţie, Dacă în stadiile 
inferioare a.e evoluţiei umanităţii, f.ecare 
om era lup pen:ru celă:alt, nu mai putem 
susţine același lucru azi. Lupta pentru exis- 
tenţă de pe plan interindividua!l a dispărut, 
sau a fost îndulcită prin intervenţia lezii. Se 
pare însă că ea nu a dispărut, ci sa transpus 
pe p.an internațional. Doi inşi din aceeași 
naţiune pot fi controlați şi opriţi să se ex- 
termine, două naţiuni însă nu. Potrivit legii 
progresului, lupta aceasta dintre națiuni va 
dspare, la rândul ei, Ca .so:uţi, susț.nă- 
torii acestei atitudini preconizează Lgi in- 
ternaţionale, state unite, sau chiar dispariţia 
naţiunilor, 

Insfârșit, alţii consideră războiul necesar 
și de foios, fiind un e.ement de iînoire a cl- 
vilizaţiei și a culturii, un e.ement de pro- 
gres. In această accepțiune, progresul nu 
constă în înlăturarea războiuiui, ci acesta din 
urmă este generator de progres. 

Mărturisim că e cât se poate de greu să 
cădem de acord numai cu o parte din sus- 
ţinători, din moment ce cu toţii par să aibă 
dreptate. Căci stau pe teren solia toți aceia 
care susţin că, atâta timp cât speța noastră 
va avea stomac şi pumni, ne vom ba. Şi 
iarăși, prea es:e în joc prestig.ul nostru ca 
speță superioară, în cât să nu dăm crezare i 


de N, PARVU 


acelora care susțin că va veni o zi când ne 
vom iînțeieze mai omenește, când dreptatea 
unei naţiuni va fi clară și distinctă şi pentru 
cealaltă naţiune. 

Că războiul ar fi generator de progres, prin 
aceea că ar improspăta ideile şi concepţiiie, 
asta o credem mai puţin. El poate creia, cel 
muit, condiții favorabile de cuitură pentru 
învingător, nu însă întotdeauna, nu orice 
războ: şi nu pentru oricare popor Sunt prea 
mule excepții cât să putem îi de acord cu 
aceia care văd în război o condiţie a progre- 
sului. 

De aceea, pentru discuția noastră părerea 
a treia o considerăm ca eliminată. Ne rămâ= 
ne să cântărim  justețea  ceorlalte două 
puncte de vedere, 


Vom crede pe acei are susțin că suntem 
ființe prea egoiste cât să nu ne mai batem, 
sau pe acei care socotesc că așa precum indi- 
vizii între ei. de bine de rău, au putut fi e- 
ducați (mai corect: dresați) în respectarea 
libertăţii celuilalt, tot așa se va întâmpla și 
pe plan internațional ? Un răspuns cinstit nu 
se poate da decât din umeri. Să recunoaștem, 
totuşi, că cei dinţâi se bazează pe fapte, pe 
când ceilalți pe speranțe, pe constrângerea 
acelui „cum ar îi bine să fie“. 

Din acest loc, pentru discuţia aceasta nu 
mai e important dacă războiul va fi, sau nu 
0 să mai fie. El este. In fața lui, ca fapt, in- 
telectualul este pus să ia atitudine. Nu este 
vorba să-i cunoaștem părerile despre război, 
ci atitudinea lui faţă de această formă a 
morţii. 

Dacă războiul ar fi numai moarte, nu ar 
mai fi nevoie să vorbim de atitudine faţă 
de el. Pe lângă moarte, se mai adaugă act și 
puțină demnitate. A muri însă cu demnitate 
înseamnă să fii viteaz, iar vitejia exclude 
moartea din întâmplare, din ordin, din pros- 
tie. sau din frică. Acest fel de vitejie este 
una cu virtutea. Nu pot ajunze la ea decât 
aceia care sunt artiști ai vieţii. Inţelesul pe 





(Urmare în pâg. 5-a) 


= 2 


zeteaat SCENA ECRA 


Citim în revista teatrală „Ar- 
ta nouă“: . 

„Noua premieră a Teatrului 
Nostru "vă avea loc peste trei 
săptămâni. Este vorba de come- 
dia germană „Carol al III-lea 
şi Ana de Austria“ în traduce- 
rea d-lui N. Moldoveanu, care, 
contrar  piimei 'impresii, nare 
nici o legătură cu istoria”. 

Tot ce se poate. Nu vedem însă 
cam care ar îi. prima impresie, 
după care d. N. Moldoveanu ar 
avea vreo legătură cu istoria. 


Nu suntem împotriva. intervie- 
wurilor. cu aclori. Pretindem însă 
ceva mai multă decenţă din par- 
tea vedetelor cari dau declarâţii 
a gazetă, 


De-o pildă, întrun interview |! 


acordat săptămâna trecută  re- 
„vistei „Rampa“, d-na Matia Mag- 
da, o tânără actriță care caută în 
ultimu! timp să se lanseze, de- 
clară cu o înfumurare care nici 
adevăratelor vedete nu le şade 
bine, că „are un simţ teatral 
foarte desvoltat“ şi că „nimeni. 
n'a invăţat-o cum să joace în 
piesa Adam și Eva“. 

După câte ştim, directorul de 
scenă al piesei „Adam şi Eva“ 
a tost d. M. Zita, Dansul a de- 
pus toată silinţa şi, prin indica- 
ţiile pe cani le-a dat actorilor, a 
reajizat un spectacol agreabil. 
Noi, care am asistat la câteva re- 
petțiţii, puem afirma că, în ziua 
premierei, d-na Maria Magda a 
urmat cu sfinţenie indicaţiile 
d-iui Zirra, la cari se adăugau 
câteva sfaturi ale maestrului ei 
Ion Manolescu. 

Aşa că deelaraţiile d-nei Maria 
Magda se dovedesc neadevărate 
și, mai ales, necaanaraderești. 

Nu ne inchipuiam ca doar câte- 
va aplauze Să-i facă pe actori 
să-şi piardă cu desăvârșire sim- 
țul proporțiilor, 


In seara premierei de pe sce- 
na Studioului Naţional, a izbuc- 
nit o destul de abundentă ploaie. 

O întâmplare banală, nedem- 
nă de a fi trecută într'o pagină 
teatrală. 

Şi totuşi, dacă obișnuiţii „pre- 
mierişti“ vor căuta să facă o mi- 
că recapitulare, vor constata că 
majoritatea premierelor din a- 
nul acesta ale Studiouiui au 
fost întovărăşite de ploi. 

O simplă şi totuşi amuzantă 
«coincidenţă. 


După Ce Romeo Lăzărescu va 
pleca în turneu cu comedia 
„Frunotul oprit“, pe scena tea- 
trului Măscărici, se va prezenta 
jarsa lui A. de Herz: „Incurcă 
lume“, 

Cu situaţii și eroi de autentică 
farsă, comedia „Incurcă-Lume" 
poartă totuși pecetea autorului 
de mare talent, care a fost A. de 
Herz, 

Un spectacol pe care-l aştep- 
tăm cu interes. 


S'ar putea ca în viitoarea sta- 


giune să ia naștere o nouă com- 
panie teatrală, având drept ve- 


a 





e, 


EA 
n A 


G. GRONER 


dete pe Groner, Nicolaide, Flo- 
rica Demion și — poate — Mia 
Steriade. 


poanmna Aura Buzescu ya apâre 
în viitoarea stagiune în rolul 
principal din piesa „Frenezie“, un 
mare sueces al scenelor parisiene, 

De altfel, e un ideal mai vechi 
a d-nei Aura Buzescu, acela de 
a interpreta rolul despre care 
vorbeam mai Bus. 


Nicolaide nu vrea deloc să 
plece în turneu cu fantezia mu- 
zicală Atlantida. Iar Puiu Maxi- 
iilian se încumetă cam greu 
să pornească la drum, după ex- 
periențele făcute cu trecuieie şi 
mult flueratele sale turnee, Se 
pare că în unele orașe, impre- 
sarii au fost ameninţaţi cu bă- 
tuia dacă mai aduce un nou spec- 
'acol prezentot de d. P. M. 


Nu suntem de aceeaşi părere 
cu un domn anonim dela „Arta 
nouă“ care serie nişte „rânduri 
vesele“ (mai de grabă: caraghioa- 
se) despre Radu Beligan. 

Radu Beligan, în ciuda micilor 
sale ' cusururi (mai 'mult ome- 
neşti decât teatrale) este un au- 
tentic actor în care nu se cuvine 
să se arunce fără rosi cu noroiul 
cuvintelor. Le 


TRALA, 


COMEDIA: „FIII MARCHIZU- 
LUI“, COMEDIE IN 3 ACTE 
de GHERARDO GHERARDI. 


Repertoriul cât se poate de 
promiţător, pe care Direcţia 
Teatrului „Comedia“ ni-l anunţă 
peniru viitoarea stagiune, pare 
a nu iace parte doar din eterna 
serie de „proecte“ ale directo- 
rilor de teatre, în preajma a- 
propiatei „bălălii teatrale“. 

Așa cum me-a dovedit-o şi 
prin recența prezentare a come- 
diei lui Gherardo Gherardi, d. 
Sică Alexandrescu are de gând 
să ridice mivelul spectacolelor 
Teatruiui Comedia, renunțând la 
farsele insipide şi îniocuimdu-le 
cu piese de facţură superioară, 
cari aduc pe scenă unele pro- 
bleme, fără să renunţe cu desă- 
vârşire la factura facilă, atât de 
mult gustată de public. 

Gherardo Gherardi este ua 
autor dramatic cunoscut la noi 
în ţară: stât - Medalionul“, pre- 
zentat pe scena Studioului, cât 
și „Calul năzdrăvan“, jucat de 
d-na Maria Filoti şi d. Mihai 
Popescu, sau bucurat in fața 
publicului bucureştean de oare- 
care succes, autorul dovedind a 
fi un priceput mânuitor al con- 
flictelor aramatice şi în acelaș 
timp um cunoscător al gustului. 
spectatorilor, 


Uitima piesă a sa, prezentată 


“pe scena Teatrului Comedia are 


multe puncte comune cu mai se 
mult jucatul „Cat năzdrăvan“. 

Un marchiz oarecare, om lip- 
sit de orice scrupule, face ia un 
moment dat cunoștință — ase- 
menea eroinei principale din 
„Calul năzdrăvan“ — cu un sen- 
timent necunoscut până atunci: 
acela al paternităţii. Chipul în 
care reacţionează el, este de-a- 
dreptul induioșător. Mulţi spec- 
tatori, lăsându-se influenţaţi de 
unele scene, mai mult creiate de 
lancovescu decât închipuite de 
autor, au fost tentaţi să găsească 
piesei lui Gheardi, unele afini- 
tăţi cu melodrama. 

Bine înţeles, în actul III, mar- 
chizul, pocăit gi gârbovit, așa 
cum ni i-a prezentat d. Ianco- 
vescu, ne putea face ușor să ne 
gândim la acei „părinţi cari îm- 
cercau să şteargă toate faptele 
urâte din trecut“, ades întâihniţi 
în străvechile melodrame. 

Se poate însă ca intenţia au- 
torului să fi fost alta: Marchi- 
2ul, rămas la bătrâneţe fără 
bani, speculează sentimentele a- 
proape copilăreşti ale unor băr- 
baţi cari nu și-au cunoscut mici- 
odată părinţii, şi îi recunoaşte 
drept „copii legitimi“. 

Bine înţeles ,proaspeţii fii ai 
marchizului vor căuta să asigure 
„tatălui“ lor un traiu cât mai 
liniștit, 

Insă în clipa în care marchi- 
zul îşi cunoaște fata, de astă dată 
adevărată, el mărturisește în- 
treaga sa înşelăciune, 

De ce-a făcut-o? Nici el nu 
ştie prea bime. In orice caz nu 


fiindcă ar fi devenit peste 
noapte cinstit. 
Chiar şi el o spune: „Mi-a 


venit, așa, de-odată!“ S'ar putea 
să regrete acum clipa lui de 
sinceritate. 

In orice caz, odată cu finalul 
actului LI, rolul marchizului, în 
această originală poveste sa 
isprăvit: E1 se retrage într'o că- 
măruţă şi aşteaptă, liniștit, ver- 
dictul „fiilor“ săi. 

Partea comică a piese cade, de 
acum încolo, în sarcina „fiilor“ 
marchizului, cari, furioși că au 
fost traşi pe sfoară, mau pot re- 
acționa totuşi în niciun chip, de 
frica ridicolului, şi mai ales fi- 
indcă noua lor situaţie de „fii 
de marchiz“ le-a adus destule a- 
vamtagii. Iar la urmă, prin in- 
tervenţia fetei marchizului toate 
lucrurile se lămuresc, 

Marele actor care este Puiu 
Iancovescu, a ştiut să tragă 
şi acest act final de partea lui, 
schimbând îmsă în oarecare mă- 
sură factura piesei, 

In orice caz, piesa „Fii mar- 
chizului“ a adus pe scenă un 
Iancovescu cu toiul nou, la fe 
de cuceritor ca înainte în scene 
le comice și adevărat „virtuos 
in scenele dramatice. 

Dânsul n'a neglijat nici-un a- 
mămunt pentru a ni-l prezenta 
pe marchiz în finalul actului II 
şi în întreg actul III, aşa cum 
și l-a închipuit. 

Mai puţin convingător, poate, 
decât alţi actori mai puţin ta- 
lentați dar mai obișnuiți cu ro- 
luri de factura acestuia ce i-a 
fost încredințat, Iancovescu i-a 
depăşit însă pe toţi prin grija cu 
care a speculat orice amănunt, 
dând o adevărată şi plină de în- 
văţăminte lecţie de interpretare. 

D. Grigore Vasiliu Birlic i-a 
fost un den partener, nelăsân- 
du-se în nici-o clipă depăşit și 
desvăluimdu-ne un humor sec 
pe care încă nu i-l cunoșteam, 





Și totuşi publicul preferă la 
Birlic, gimbușlucurile farselor 
din trecut. O dovadă: spectatorii 
râd cel mai mult, atunci când 
află din gura lui Iancovescu că 
Birlic, încercând să-şi dea dru- 
mul pe un burlan, a căzut şi şi-a 
rupt un picior, i 

E acesta un moment, foarte 
des imtâlnit în farsele in care 
Birlic excelează. Şi publicul s'a 
amuzat. 

Să sperăm, însă că Birlic nu 
se va lăsa influențat de acești 
succes obţinut din culise şi nu 
se va întoarce la farsele din 
trecut, , 

D-ra Doina Misir ar face fi- 
gură agreabilă în roluri de fe- 
mee elegantă și lipsită de per- 
sonajitate. S'a lăsat însă depă- 
șită de dificultatea rolului în- 
terpretat in aceată comedie. Nu 
putem pricepe reclama exage- 
rată ce i se face în unele re- 
viste. - 

D. Talianu a repurtaţ un fru- 
mos și meritat succes în rolul 
omului de afaceri, naiv totuși 
până aproape de prostie. 

Dela comeâia „De ziua ne- 
vesti-mi“ nu l-am mai întâlnit 
pe d. Talianu într'o atât de ac- 
centuată poftă de joc şi „joacă“, 
Iar publicul n'a avut decât de 
câştigat. 

Ceilalţi doui „fii“ au fost d-nii 
Mircea Septilici (îmtr'un rol inu- 
tii) şi Jules Cazaban (reîntors — 
să sperăm: definitiv — dela o- 
peretă). 

Directorul de scenă Puiu Yan- 
covescu a fost de astă dată la 
înălţimea actorului cu acelaș 
nume, 

. TRAIAN LALESCU 


no a a a n atu er e 
CRONICA SINTETICĂ : O 
CRIMA CELEBRA 


In veacul XX, o melodramă 
de pe vremea străbunicilor noş- 
tri (nici în actuala stagiune nu 
s'au jucat pe scena Naţionalului 
piesele lui Gemi Zamfirescu). 
Un text mușatismizat (expresie 





EMIL BOTA 


nouă) de d. Mușatescu. Și o uis- 
vibuţie tânără în frunte cu ta- 
ientaţi; Emil Botta și Madeleine 
Andronescu (distribuţia şi regia 
d-lui Sahighian sunt, poate, sin- 
gurela merite ale piesei). In nu- 
mărul viitor, cronica spectaco- 
lului, 





Divagaţii 


Spectacolul unde actorii să 


șoptească suflerului. 


Dela opaiţ la reflector, dela 
artă ia varieteu, 


Bâlci : Panglicari de tirade, cu 
gestun;, largi, tunână, defilâna pe 
scenă. 


Teatru: magia  şoaptelor, vo- 
cea privirilor, cuvintele grele de 
mireazmă ale năzuinţelor ome- 
neşti, 


Crtica lăudând de 2 ori 
autor dramatic. 


un 


Bilete defavorabile. 


Um spectacol oficiat ca o taină 
și unde publicul să se închine. 





Câimele lătrând o pisică cu ton 
teatral. : 


Veșnicie zidită din carmâz, 
carton şi lumini, lângă vremel- 
nicia noastră, 


Dreptul actorului să fluere pu- 
blicul. 


O actriță a cărei; frumuseţe să 
impună respect. 


Directorul de teatru distribuit 
întrun rol de parvenit, 


Muzeu zoologic: spectatori îm- 
păiați. 
Teatrul unde. să se dea. banii 


înpaoi. 
GEORGE R. ALEXE 


UNIVERSUL LITERAR 





MUZEU 
AMOREZUL 


” Amorezul e frumos, înalt ș 
cu haine noi, 

EL poarță pantofi și  mânuș 
din piele de porc, deși cea d 
bou ar fi mai imdicată. 

Dar ce-are-ajace, poate să fie 
şi porc. 

In general, amorezul e foart 
bine îmbrăcat... EL e sărac nu- 
mai cu duhul. 

Ca să impresioneze, amorezu; 
nu-și salută pe stradă camarazi 
și mici nu le răspunde la salut. 

Atunci i se 'smine : contele, 

Deși acum câtva timp era gu- 
rist la berăria Minerva di 
Craiova, acum amorezul nu mai 
poate primi orice rol, 

Pentrucă amorezul, deşi n'arel 
nimic comun cu arta, nu este un 
tolerat. Ei este un indispensabil, 
(Honni soit qui mal y pense), 

Numai o femeie superficială 
poate să-l placă pe amorez. 

De-aia amorezul este încon- 
jurat de foarte multe femei. 

De toate vârstele. 





< 


Câteodată se şi însoară. 

Cu câte-o actriță, căreia îi a- 
daugă numele lui ca să afle 
toată lumea și de care divor- 
țează după patru zile, provocânal 
comentarii ample la gazetă. 

Ați înțeles: reclamă ameri- 


Când mare ce face, amorezul 
scrie romane cu fete și 
sentimentală. 

Se fotografiază la Color Studio 
și își cere autografe pe diverse 
nume prin posta redacției. 

Asta ar fi activitatea lui inte- 
Vectullă, i 

Pe scenă, nu-i place să îi se 
spună, nici când aşa e piesa: 
tâmpitule, prostule etc., ci nu- 
mai  „frumosule, distinsule“ şi 
așa mai departe. 

Spre deosebire de comic, care, 
mai deștept, face pe prostul pen- 
tru a avea succes. 

Orice amorez, 


cii trebue jucat de un om gde- 
ștept. 

Dar ce-are-aface. 

Amorezul e frumos, înalt și-i 








MEDALION 
MAXIMILIAN 
Vladimir- Veli- 
mix Maximilian . 
Pe afiş: V. Ma 
ximilian, 5 
La radio : Ma- E 


ximilian, pentru ME 
că in.țialele sunt N 
exeluse chiar 
când e vorba de valori. 

Maximilian e unul sigur, cu 
toate că mai are și copii. El n'are 
nevoie de inițiala V. — Penirucă 
„victoria“ şi-a căpătat-o prin 
3 M a Xian id ian“, 

Maximilian am a jucat nici-un 
rol pe care să nu-l poată juca 
alţii. El le-a jucat omeneșie pe 
toate. 

E mai bine pentru posteritate, 
pentrucă mai târziu când se vor 
juca rolurile lui de către alţii se 
va spune: : 

— „Ce bine-l juca Max!“. 

Ce-ar fi dacă nimeni mar mai 
putea să-i joace repertoriul ? Ar 
fi mitat odată cu epoca noastră. 

Maximilian nu este un actor 
excepțional. 

Este singurul în genul lui. 

Pentrucă ceilalți sunt produsul 
lui, 

Verificaţi cu atenție pe toţi co- 
micii zilei, 

In dosul fiecărui gest, fiecărui 
£ag, veţi descoperi tiparul Maxi- 
milian, 

El i-a format pe toţi şi toţi 
l-au copiat cu fidelitate, 

Iată dece nu este mai bum ca 
alţii, pentrucă n'are faţă de cine 
să fie mai bun. 

El e stăpânul comediei. 

Maximilian este și amatirea 
operetei. Poate deaceia, cât va 
trăi el, opereta na va mai fi în 
floare făcută de alţii, 

Şi acum, de câte ori are oca- 
zia, plânge pe mormântul ope- 
retei. 

S'a spus că Maximilian e rău 
și invidios. Că nu admite să aibă 
alţii, succese, 

Eu îl admir şi pentru asta, 

Care amant ar admite să se 
înfrupte altul din femeia lui iu- 
bită ? 

Nu este pare scena, iubita lui ? 

Eu însă l-am cunoscut ca pe 
Un mare profesor, ca pe cel mai 
bun pro'esor de teatru. 

Este oare rău un Om Care te 
învaţă tainele meseriei ? 

El ne-a învățat pe toţi să iu- 
bim scena și să fim iubiţi de ea. 

Pentru asta, iubite maesire, 
mulțumesc răutăţii tale. 


GEORGE MUSCELEANU 








ARTIȘTII ROMÂNI 
IN STRĂINATATE 


Una din caracteristicile sta- 
giumii muzicale trecute a fost 
intensificarea acţiunii de admi- 
rabilă propagandă culturală care 
înseamnă trimiterea artiştilor 
români în străinătate, pentru 
concerte. 

Organizarea acestor trimiteri 
se face cu controlul și sprijinul 
Ministerului Propagandei, în con- 
diţiuni, față de o experienţă în 
curs și de dificultățile impuse 
de împrejurări, care denotă în 
tot cazul un efort aducător de 
pe acum de lăudabile rezultate. 

Viitorul va desăvârși desigur 
funcţionarea acestui for de re- 
prezentare artistică peste hotare 
şi de schimb cultural între ţări, 

Relevasem, nu de mult, suc- 


cesul mai muitor dintre artiştii 
noștri în Germania, Slovacia, şi 
Bulgaria. Numelor pe care le-am 
amintit atunci,- sunt de adăogat 
acelea ale d-rei Maria Fotino, 
d-nei Evantia Costinescu, dela 
„Opera Română” şi d-lui Ion 
Fotino. 

Tânăra pianistă Maria Fotino 
s'a distins într'un concerţ dat la 
radio Sofia și un altul în ca- 
drul unei festitvităţi ale legaţi- 
unei române din capitala Bulga- 
rici, precum a făcut și iscusita 
interpretă a cântecului popular 
românesc, d-na Ewvanţia Costi- 
nescu, tot la Sofia, obținând fie- 
câre un succes general valabi- 
lizat de către presă și cercurile 
muzicale, 

Aceiaşi  concertişti cărora li 
sa asociat şi dotatul violonce- 














N-OR 


list Ion Fotino, au plecat apoi 


în Slovacia, pentru a cânta la 
Trencianska-Teplic, vestita sta- 
țiune balneară, seara de muzică 
a d-rei Maria Fotino și d-lui Ion 
Fotino, încadrându-se în săptă- 
mâna românească întocmită de 
radio Bratislava. 

Pianistul Alexandru  Deme- 
triad, un remarcabil virtuos și 
în special adânecitor interpret al 
marilor pagini ale romantismu- 
lui, a avut deasemeni de purtat 
o solie muzicală în străinătate 
(Germania). 

A fost anul începuturilor ofi- 
ciale în acest sens. 

Este firesc să așteptăm dela 
stagiunea ce se apropie, o folo- 
sire tot mai largă, mai judicioa- 
să, mai netezită din punct de ve- 
dere al condiţiunilor practice ale 
organizării ei, a valoroaselor ele- 
mente de care dispunem. 

Italia ne-a dat exemplul tri- 
miterii în străinătate pentru con- 
certe, chiar a unor artişti din 
cei mai tiveri, din prag de ca- 
rieră, care au putut găsi un mare 
stimulemi în aceste încercări şi 


porţi deschise către un viitor 


NOroCos. 

Ministerul Propagandei  n'ar 
greşi trimițând în străinătate, şi 
chiar rugăm consiliul muzical al 
Ministerului să țină seamă de 
această sugestie a cărei răspum- 
dere ne-o luăm, tineri cântăreţi, 
în special în Italia, unde ascul- 
taţi de cunoscători, de specialişti 
ai artei cântului, vor putea găsi 
perspective din cele mai fericite 
pentru recunoaşterea, îndruma- 
rea și perfecţionarea lor. Reco- 
mandăm în această privinţă, fă- 
ră a pretinde că prin aceste nu- 
me s'a încheia o listă, pe tinerii 
cântăreți de excepţional talent, 
Lucia Bercescu, Zina Săvescu şi 
Nicolae Șerbănescu. 

O asemenea alegere ar putea 
avea consecinţe dim cele mai fe- 
ricite atât pentru rezultatul ime- 
diat obținut, cât mai cu seamă 
pentru arta viitoare a acestor 
rar înzestrați tineri şi pentru în- 
suș cântul românesc. 


ROMEO ALEXANDRESCU 





CE-AȚI VISAT AZI NOAPTE? 





5 actori-o întrebare 


„VISE”, IN GENERAL 


— „Unde joci la toamnă? 

— „E vorba să mă angajeze 
Sică. Imi dă o leafă de cincizeti 
de mii de lei pe lună! 


— „Ce faci, toamna asta ?“ 
— „Mă angajez la Miţa. O să 
joc numai roluri principale ! 


— „Ce proecte ai pentru la 
toamnă“, 

— „Imi deschid un teatru pro- 
priu. Am găsit o sală extraoradi- 
mară. Am un repertoriu pe cin- 
sie. Il desființez din doi timni 
şi trei mişcări pe George Șoi- 
mu“. 


Vise, vise, vise!?. 

Hrana de toate zilele a actori- 
lor. 

Visele lor, câteodată se reali- 
2ează. De cele mai multe ori însă, 
rămân doar vise... 

Și, după ce în timpul zilei ac- 
torul a infiripat zeci de vise, se 
duce acusă și se culcă, 

Şi, bineînţeles, imediat începe 
să viseze. 

Domnilor actori, 
uzi noapte ? i 


ce-aţi visat 


AURICĂ ATHANASESCU 


Caf6 de la Paix, O masă. Un 
schwariz. Un om care tace. 

— „Vă salut, maestre Athana- 
sescu !” 

— „Bună!” 

— Ce-aţi visat azi noapte? 

— „Pottim ?* 

— „Aţi auzit bine: Ce-aţi vi- 
sat azi noapte ?” 

Ochii lui „nenea Aurică” pri- 
vesc undeva, departe: 

— „Numai femei frumoase”. 

Amrică Athanasescu îşi conti- 
nuă și în somn, visele din timpul 
zilei. 


GEORGE GRONER 


George Groner mi-l amintește 
pe Donald, rățoiul desenelur lui 
Walt Disney. E într'una agitat, 
arțăgos și, în fond, om foarte 
bun. 

— „Ce-ai visat azi noapte ?”, 

Se încruntă, se bosumiflă, tu- 
şeşte şi la urmă, răspunde: 

— „Nu visez nici-odată nimic. 
Am de-aface cu-atâtea planuri, 
combinaţii teatrale, proecte, etc. 
bazate pe vise, încât nu-mi poţ 


ingădui să mai visez şi în timpul 
nopţii”. 

Dacă vre-odată pe scenă, Gro- 
ner o să vă povestească o anec- 
dotă în legătură cu un vis al lui, 
să nul credeți. 


A mărturistt-o doar el: Nu 
visează nici-odată ! 
H. NICOLAIDE 
Cângd l-am întâlnit ultima 


oară pe Nicolaide, era tras ia 

față, cu cearcăne mari în jurul 

ochilor. Dormise pe semne prost. 
— „Ce-ai visat azi noapte?“ 
Nicolaide se cutremură: 





se 
îmi 


— »Am avut un coşmar: 
iăcea că Puiu  Mamimilian 
propunea un nou angajament!' 

Adevărat coșmar ! 


MIRCEA BALABAN 


Mircea Balaban, omul care, 
chiar dacă stă doar 3 minute pe 
scena Teatrului Naţional, pleacă 
întovărăşit de aplauzele publi- 
cului, ne-a dat răspunsul cel mai 
scurt. 

— „Ce-ai visat azi noapte?“ 

O clipă de tăcere. Apoi: 

— „Am dormit tun!” 

Iată răspunsul unui om care 
munceşte mult în timpul zilei, 


FIFI HARAND 


Visele d-nei Fifi Harand sunt 
frumoase, cu păsărele şi cu f.o- 
ricele. 

Nimic din tot ce putem întâlni 
în visele sumbre ale bărbaților 
actori. 

Iată ultimul ei vis: 

„A42i noapte am visat că 
soțul meu și-a deschis, în sfârșit, 
un teatru al lui“, 

Iată un vis realizabil, Mai ales 
atunci când soţul ei este taien- 
tatul Marcel Angelescu. 


INDISCRET 


1 AUGUST 1942 








maibe 0ang 


Au fost într'o bună dimineață 
examene de talent la Teatrul 
Municipal. — Adică examene 
pentru cei cari, din lipsă de altă 
meserie, vor să se dedice Thaliei 
şi au fost obligaţi să apară în 
fața unei comisii improvizate şi 
să-și arate, pe cât e posibil în 10 
secunde calitățile necesare 
scenei. 

Comisia s'a conformat legii şi 
a pronunţat sentențios că cutare, 
din două vorbe bâlbâite la ram- 
pă, a dovedit reale aptitudini de 
Fedră și cutare... n'are vârsta şi 
studiile cerute de Sindicat (pasă- 
mi-te Iancu Petrescu a fost în- 
trebat vre-odată câte clase are 
şi 'm ce an s'a născut?) 

In Orice caz, d. Vraca, cu dis- 
tincția-i, cam teatrală, a știut să 
le împartă la fiecare fie o mul- 
țumire încurajatoare, fie o res- 
pingere consolatoare. 

A ştiut să ție piept şi selifose- 
lilor unor vedete, răsărite netam 
nesam, cari, apărând în respec- 
tabile valori artistice închipuite 
numai de ele, au reuşit să se 
jacă ridicule în încercarea lor de 
a brava acest for legal constituit. 


DOINA MISSIR 


Debutul unei femei cu distinc- 
ţia şi promisiunile de începătoare 
al d-rei Missir este îmbucurătoare. 

Dar d-ra Missir a reuşit să ne 
decapționeze cu superficial:tatea 
faptei sale. 

In loc să se prezinte decent cu 
o producţie a talentului său pro- 
priu, a adus, — ca o palmă co- 
mis:ei şi colegilor săi, — parteneri 
pe: Iancovescu, Birlic, Talianu, 
Cazaban şi Şaptilici. Numiţii și-au 
făcut scena lor în prezenţa ve- 
detei care şi-a arborat numai 
zâmbetul — încântător, ce-i drept 
-— dar necuviincios. 

Am văzut-o pe d-ra Missir în 
„Fiii Marchizului“. Stângăciile in. 
cepulului ca şi lipsa de meşteșug 
pe care ni le-a dovedit nu ne 
oprește de a constata reale cali- 
tăi cari se adaozgă fizicului său 
plăcut, cal'tăți cari ne îndreptă- 
țesc să credem că ar putea să 
fie — dacă nu o mare actriţă — 
în orice caz o actriţă întrebuința. 
bilă, 

Așa fiind, nu-i era îngăduit să 
se aventureze într'o glumă care 
pe lângă că a pus pe camarazii 
săi mai mari într'o postură ridi- 

culă „dar a făcut-o şi antipa- 
tică. 

Iar bravarea pe cae a mar- 
cat-o nu a putut avea efectul do- 
rit, pentrucă a fost făcută pe un 
glas srident, cu neindemânarea — 

şustifioată incepătoarei dar nu 
vedetei care-şi bate joc ge toţi — 
şi cu interminabile şi supărătoare 
sâsâieli, de cari candidata s'ar pu. 
tea desbăra cu o şcoală serioasă 
şi o ucenicie modestă. 

Cu toate părerile noastre cari 
sunt ale tuturor elor ce au asis- 
tat la numitul examen, comisiu- 
nea amabilă, nu s'a formalizat de 
gluma făcută şi a pronunţat prin 
glasul d-lui Vracea, că o scutește 
pe d-ra Missir de stagiu şi o ad- 
m'te, printre membrii sctivi ai 
Sindicatului. 


ŞI ILEANA BASTON 


Ce o fi făcut-o pe d-ra Bas- 
ton să se facă de râs la bătrâne- 
țe ? Nu auzisem până acum de 
acest nume fermecător. Probabil 
de-aia a şi căutat să și-l lanseze 
pentrucă xiteam chiar într'o ga- 
zetă de specialitate că „debutul 
în teatru sal d-rei Baston este 
aşteptat cu vi legitimă curtozi- 
tate”... Dece curiozitate ? şi dece 
legitimă ? 

Este nevoia generaţiei actori- 
cești de a se sprijini pe basto- 
nul ei. 

Onice generaţie își are basto- 
nul ei, 

Eri Miţa Baston, 
Baston. 

lar ca o continuare în îsto- 
Tie a preocupărilor dinastiei 
Baston, vedeta în perspectivă a 
pomenit şi păcatul strămoșesc, 
prezentându-se cu un fragment 
din „Adam şi Eva”, 

Impreună cu partenerul care 
i-a fost pe măsură sa bâlbâit 
penibil și sa certat publice din 
pricina unei replici pe care nu 
au lămurit cine trebuia s'o 
spună. 

Comisiunea însă a înţeles ne- 
voia unei generaţii de a-și avea 
bastonul ei, 

Şi i-a dat d-rei Baston Ileana 
ceruta cărțulie. Ne miră dece nu 
excepțional. Aici ar fi fost cazul. 

Să sperăm însă că „proaspăta” 
artistă nu va uza și pe scenă de 
titlul ce i sa dat. 

Pentrucă am striga din tot 
desgustu! nostru : 

— „Afară! Afară din templu”i 


azi Ileana 


ETC. ETC. 

ptergând cu buretele peste a- 
ceste două capetele de afiș, s'au 
mai prezentat la examenul Sin- 
dicatului câteva elemente. 

Nu zic că nu ar fi admis co- 
misia în Sindicat și fonți şi pel- 
Hiei şi Dâlbâiți îşi sâsâiți chiar 
în mod excepțional. 

Dear printre ei s'au strecurat și 
câteva elemente demne de a le 
însemna, 

Margareta Lascu, Iarodora Ni- 
grim, Raluca Zamţirescu, Olim- 
pia Eftimiu, Elena  Iupceanu, 
d-ma George Şoimu, şi câțiva 
băieți el căror nume nu l-am re- 
ținut, 


Elemente de cari nu vorbim 
mai mult și pe cari le așteptăm. 

lar comisia, după răbdarea pe 
cate a dvut-o cu examinarea 
tuturor candidaților, a încheiult 
cuvenitul proces verbal şi s'a 
prăbit să-și încaseze jetoanele, 


G.M. 


1 AUGUST 





CEVA DESPRE „POETICA” 
TRUEADURILOR 


găsim în subs:anțialul articol a! 
lui Salvatore Battagliu (,„Poelica 
dei Trovatori“ în Romana — nr. 
3, XĂ) răspunsul dat de Rom- 
bzldo d'Aurenga lui Giraldo di 
Bornelii, care imputa celu, din- 
tâi obscuritatea versurilor sale: 

„lo non voglio che i mici versi 
abbiano la triste sorte d; czdere 
nelle mani di chi non sa distin- 
gueze le cosa vili dalle buone e 
le minime dalle  grandi: e gli 
sto.ii non li ameranng,  perchă 
non hanno intelietto e îoro poce 
interessa ci che € piu prezioso 
e va.e di piu... A ms non iatporţa 
se ia mia poesia non si ditfonda, 
che mai un gioiello fu dono vol- 
gare“. 

(Câc, eu nu vreau ca versurile 
mele să aibă trista soartă de 4 
cădea în mâna acelora cari nu 
ştiu să deosibească lucrurile gre 
solane de cele delicate şi cele 
mărunte de cele măreţe: şi cei 
proști nu le vor îubi peniru că 
nu au înțelegere pentru ele şi 
puţin îi în'ereseuză că lucruriie 
mai prețioase au o vuloare măi 
mare... Pe mine nu mă împortă 
dacă poezia mea nu-i răspândi= 
tă, pentrucă niiodată un juiaer 
nu a fost dat în dar mulțimii ce- 
lei vulgare”), 

O superjicială informatie asu- 

„Dra „trubadurilor: atribue aces- 
tora pe lângă viața aceea roman- 
tic vagabondă și o facilitate dc 
a versifica, de u-și cânta druno- 
stea peni!ru casta castelană, si- 
nonimă cu o lipsă de experiență 
spirituală, cu o lipsă de indivi- 
dualitate artistică. Trubadurii 
duceau o existență crroape frn- 
tastică, aruncâna 'nadrignle sub 
balconul nobilelor provențale cu 
dărnicie şi nepăsare orientală. 

Din mărturisea de mui sus 
a lui Rambaldo d'Aurenga se vă- 
deşte însă o vie conștiință a per- 
sonalității, a valorii unei opere, 
a ridicării acesteia la rangul unui 
dar cure nu se face „mulțimii ce- 
lei vulgare“, 

Trubadurii, aceşti cei dintăi 
poeți liric; ai literaturii moder- 
ne, sunt primi: cari-au creiat 9 
şcoală literară în sensul cel mai 
modern, cu aspirațiile şi cu artu 
lor poetică. 

In aula castelelor feudale râ- 
sunau cuvintele şi melodia lor, o 
trubadurilor — veniţi, cei mui 
mulţi din popor sau de formație 
muillarescă — care îndrăzneau să 
se considere egulii nobilelor gaz- 
de! Căci aveau acești rătăcitor 
cântăreți sirania conștiință că 
aria, că poezia lor valorează tot 
atât de mult ca și un blazon -.- 
dacă nu mai mult chiar — şi că 
feudalii erau obligaţi să uite nu- 
trecutele, până atunci, bariere 





Peizajul la Căminul Artei 


Știm că anul acesta rtomnul 'ȚPUCULESCU 
a dezamăgit adoratorii 


Inainte de a părăsi Bucureștiul cel plin pictori, Care ma: 
de zădut și de a poposi pe maiul — nouă 


1942 


di 
Puitizrs era un temut principe 
din Franja de sud, dacă Ebbs di 
Ven'adour ern misecuta, un Car 
camon sau un Bernardo di Ven- 
tadour, născuţi “in părinti ano- 
nimi, Jără blazon și fără ranguri, 


sociaie. Dacă un  Gugliemo 


stau în aceeaşi 
treaptă, 

Și iată cum alături de nable= 
tea creată cu arma se ridică, 
mai veșnică, noblețea creată cu 
versul. Ceeace n'au putut juce 
războaiele, și nici chiar blândă 
doctrină a lui lisus, a putut fuce 
o rimă: apropierea și înfrățirea 
sufletelor care și-au descoperi! 
in. jragmentul unei; melodii a- 
cecași umană sensibilitate, 

Conţinutul poeziilor lor grav.- 
iează aproupe veșnic în jurul 
dragostei. O dragoste nimbată 
de 0 aurcolă car trece dincolo 
de 'experiență, transfigurată. 

E aproape forma unui mist 
cism sentimental: dexceea mul:e 
din poeziile de dragoste ale tri:- 
badurilor pourtă întipărirea pu- 
ternică a unei rugăciuni, a iinui 
Mn sâcru, 

Realitatea sentimentală a por- 
tului îl poartă spre o crescândă 
izolare morală, care duce, în 
mod natural, la dorința de a se 
singulariza, de a deveni personul, 
adică el. Aceasta e deal'fel chuia 
care permite diferențierea între 
poeţii care-au cântat acelaș fel 
de drugoste pentru aceeaşi blona 


fița arii pe 


dă castelană;: stilul și un „mu ştiu 
ce“ care nu se poate confunda. 
Un stil tinzând în special căire 
indivirlualism: de unde caracte- 
rul general de poezie „ascunsă“! 
(vela c''), de portie care face 
doar aluzii. Dorința trubadurilor 
era accea de a scri numai pen- 
tru un restrâns număr de îni- 
fiți, —— ascultână și înțelegând 
poezia lor deveneai nobil, şi ro- 
Dil nu putea fi; oricine — era 
dorința acelui „trcbar clu“: a= 
dică de a scri în genul actualilor 
poeți „ermeltici“, (Ermetismul nu 
e doar 0 „dectdere“ a literaturii 
de astăzi, așa cum vor să creadă 
Joarte mulţi: ermetism  existo 
chiar şi în veacul al XI-lea, ai 
XI-lea şi al XIII-lea). 

De aceea Rambaldo d'Aurenga 
nu îubeş:e gloriu de a fi ascul- 
tat de toată lumea, de a-și auzi 








toți: 
organizează priveliștea „ar rămâne uluit. 








versurile în gura, tuturor, Nu în 
beşte popularitatea deci, „(Nei 
lui Domte mu-i plăcea să-i Îl€ 
versurile de „cet 
mulți”. Se spune că într'o zi 
plimbându-se prin Floreni, 
auzi, trecând prin fața unei fie- 
rării, pe un lucrător cântând 


cunoscute 


" pevsuri de-ale lui. Intră furios în 


fierărie şi apucând uneltele meș- 
teşugarului începu să le strice, 
aruncându-le afară. La nedume- 
rirea acestuia, poetul i-ar fi spus 
că fuce cu uneltele ceeace făcu- 
se și fierarul cu versurile ambi- 
țiosului Dante, Fierarul mai a- 
dăugasg unele lucruri, mai 
schimbase altele, îndepărtase pe 
cele care nu le pricepuse și din 
versuri care-aveau s'aducă po2- 
tului o cunună mai trainică de- 
cât cea dată de pe Capitoliu — 
pe cure nici w'a avut-o măcar, dar 
pe care şi-a dorit-o — nu mai 
rămăsese decât o umbră, p2 care 
putey s'o recunoască doar cuto- 
rul, Deaceea nu dorea nici Ramn- 
baldo d*Aurenga popularitatea). 
Preiențiosul „trobar clus*“, acel 
„poetare copertoi a făcut ca poe- 
zia trubadurilor, în înțelesul ei 
de școală, să fie îngrădită re 
rigori și de cerințe care-au îm- 
piedicat pe mulţi poeți să ajun- 
gă la rafinamentul unui Armal- 
do Danielo („fu îl miglior fabre 
de! parlar materno'', spune Dan- 
te în Pugatoriu, cântul XXVI) la 


TRUBADURUL 


tehnica sa stilistică atât de per- 
fectă sau la delicareţea lui Ber- 
nardo di Ventadour: o delicateţe 
nu. numai în ceeace privește exr- 
presia, forma, dar și delicateţea 
sentimentului, Intruna din fru- 


moasele sale lirice spunea că 
bucuria“, — bucurie luat în 
sens latin și creștin — acel „hi 
damor“i, identificat cu însăși 
dragostea, e pe departe de a fi 
o stare complect calmă, ci una 
în care alternează nostalgia și 
speranța întrun ritm aproape 
vertiginos, o dulce neliniște, o 
plăcută suferință. (Câte asemă- 


nări cu s' ea de suflet a ro- 
mâmticile 3 
„Char ars no pot gaire valer, 


Si dins dal cor no mon lo chans; 
N: chans no pot. dai cor mover. 
Si no'i es fiu amors corans. 


CONSTANŢA TUDOR 





nu-și compun, nu-și 


UNIVERSUL LITERAR 


LAUDA 
SUFERINŢEI 


Suferinţă, spune 
cum să mi te cânt? 
Ți-e urcuşul sfânt 
ca o rugăciune. 


DACĂ TERMENII, IUBITE 
CETITORULE, 


de cari ne folosim pentru a co- 
munca interlocutorului o cons= 
tatare, o nedumerire, o părere 
sau a convingere ar avea unul și 
acelaș înțeies pentru tot insul 
vorbitor de acelaș grai, multe 
neînțe.egeri şi certuri ar dispare 
de pe rolul  zilnicelor noastre 
procese, 

Dar lucrurile stau cum stau şi 
fiecare propoziţie pe care o ros- 
tim sau scrim, cu accentele și 
interpuncțiile-i necesare, creşte, 
din necunoscut către necunoscut, 
ca un fel de piantă, ţesută din 
tens:uni psihice şi sunet; plantă 
repede iscată din rădăcini, re- 
pede ajunsă tuipină, repede în- 
fiorită, repede rodină și arun- 
cându-şi repede semințele în 
câmpul psihic al semenului care 
î.e că Je permite fracțiunea de 
secundă până ia o nouă înflo- 
rire, fie că le cunoaşte acu după 
firul de lumină al  rodului și, 
simțind ce trebue să răspundă, 
a și luat toate măsurile trebui- 
toare. Suntem, cu alte cuvinte, 
numai oultivatorii, în solul pro- 
priului nostru suflet, al unei re- 
alităţi care se numește grai şi 
care, în dinamismu-i perpetuu, 
se constitue din atâtea și aşa de 
frecvente unde alternative,  în- 
cât nu avem timp să ne ma! 
exercităm doritul control  asu- 
pra-i. 

In afară de acestea, fiindcă 'n 
lumea aparențelor, în care ne 
mişcăm și pe care noi ne-am 
creat-o, avem, deseori, nevoie 
de aparenţe, căutăm chiar să ne 
sustragem r:igoniior controlului. 
(Nu are importanţă că-l numim 
„control sțrein“, căci controlul e 
unul și indivizibil şi se numeşte 
cinste, sau, cel puţin, bunăcre- 
dință. Deci, ceva ce nu mai 
există din momentul în care fu- 
sese evitat), Și control nu mai 
există în acele fraze sau cuvinte 
şi mumie pe cari, până a nu le 
descrie, le numim fraze, cuvinte 
şi nume formulare, — deoarece, 
fără a fi simbol și fără a con- 
ține, în mod garantat, cele ce au 
pretenția că ar fi conținutul lor 
real, îi simulează prezenţa și se 
strecoară, cu abilitatea formule- 
ior algebrice, în conversaţia noa- 
stră a tuturora, nu însă conform 
rostului acestor formule. 

Dacă nu am fost chiar noi, — 
şi nu se poate să nu fi fost de 
mai muite ori decât ni se pare, 
— atunci i-am putut observa pe 
alții angajaţi în anumite certuri 
din cati îi salvează numai mate- 
v:alul balistic pe care știu să-l 
ia deadreptul din aer. i 

„N'ai dreptate! Platon te-ar fi 
pus la punct !... Marele Newton!.. 
Un Leonardo da Vinci care... și 
aşa ma: departe !... Porncare!... 
Max Sari, Ernst Ludwig, Planck 
şi teoria quantelor nu permit...! 
Un Eminescu !.. Un Rilke!,. Un 
Dosto:evsohi !... Napoleon !... Filo- 
sofia! Estetica !.. N'ai habar de 
ce va să zică poem, — pictură, — 
simfonie, ete, etc...“ 

Cu cât mai uşor  mânuleşti 
termenii de categoria acestora și 
cu cât mai convimgător ți-i to- 
nul, cu aţât mai repede se epui- 
zează stocul. de unelte similare 
al adversarului și-l dai gata. La 
încheierea armistiţiului simţi o 
dulce ameţeală... 

Ai lucrat cu eterul  frazelor, 
cuvintelor și numelor formulare. 
Ai obținut o valoare superioară, 
findcă în ecuaţia ta au figurat, 
ilicit, taotori luaţi cu japca sau 
cu împrumutul. De fapt însă al 
tăm, adică rumegat și asimilat de 
tine, e cam atât cât circulă, zil- 
nic, în limbajul  discursurilor 
ocazionale sau în cei al editori:a- 


Lauda-i săracă, 

imnul prea plăpând... 
Vârtul tău arzând 
Cerul ţi-l îmbracă, , 
Mi-e prea aspru graiul, 
versu-i de asfalt... 
Piscul tău înalt 

îl sfințește Raiul... 


Dincolo de-amiază 
și de-amurgul sur, 
doar omătul pur 
larg te luminează, 
Jos rămân jugaştrii, 
târâtorii jnepi.., 
Unde tu începi 
șoimii sunt albaștri. 


Culmile alpine 

ţi le urc pe brânci, 
printre colţi de stânci 
las fâşii din mine, 
Tânără zăpadă, 

alb şi sfânt Negoi, 
vechiul sterp noroi 
lasă-mi-l să cadă... 
Vreau pe creasta pură 
limpezi să fiu : 
bulgăr străveziu 
desfăcut de sgură. 


Sus, aștept sărutul 
îragedului cer, 
Nici-un conifer 

nu-mi umbreşte lutul. 
Mlaştini, humă, sdrenţe 
lepădai prin văi.. 

Pe nămeţii tăi 

capăt transparenţe, 


Prin toată făptura 
văd ca printrun geam 
Raiul ca un ram 
ămâindu-mi gura. 
Piscul tău tresaltă, 
suferința mea, — 
Cerul tău îmi vrea 
rana mai înaltă. 





Aurora-ţi vastă 

mă cuprinde *?n jar, 

ard ca un ghețar 

sus, pe marea creastă, î. 
a Ă 


pm: 

Singtr întru toate, 

tragic împărat, 

intru 'nsângerat 

în Eternitate, -- - . 
RADU GYR 








Cronica plastică 





săi — nu suntem 





atât de drag — al mării, am privit în grabă, 
la oră târzie, injghebarea expoziţiei peiza- 
jului la „Căminul Artei”. Pentru că sen- 
gâna Z:ua cu noaptea, nu n-a fost dat să 
distingem cu destulă acuitate lucrăriie şi de 
aceea cerem scuze cititoruiui şi expozan- 
țizor, dacă ne-a scăpat vre-un tablou din 
vedere şi dacă părerile nu ar fi tocmai 
juste. Ne-ar fi pe piac să fim verificați. 
De altfei, credem că acesta e rostul cro- 
nicii : să suscite controverse, să îmbie la di:s- 
cuţii, să îndemne la contempiări. 

Nu ne împăunăm cu titiul de „critic de 
artă”, modestui nume de cronicar ne a- 
jange, nu dăm sentințe, fără recurs, 

Vo:m şi :dealul nostru ar fi să atragam 
cât mai mulți, în câmpul artei plastice fie 
că sunt, sau nu surj; de părerea noastră. 
Pentru că suntem și din breaslă şi consi- 
derăm aria plustică, de fapt — astăzi — ca 
singura înălțare sufletească ce o putem 
avea, dorim cât mai muiţi îndrăgostiți de 
opsre piastice, cu riscul chiar să-ș: uite :ni- 
țiatarul sây să-l ocărască. Pe maiui mă- 
rii, ne-am luat a singură carte de artă, o 
carte pe care expozanții „vi!” ai Căminu- 
lui (vorbesc pentru cei în devenire, nu pen- 
tru cei ajunşi) ar trebui neapărat so a:bă, 
citind-o din scoarțăn scoarță, dacă nu de 
o mie, ce: puțin de o sută de ori. Cartea 
este „tratatul peizajului” de A. LHOTE. 
Cunose împotrivirile tinere: noastre genera- 
ţii faţă de LHOTE. Cunosc și părerea ba- 
naiizată — cum că ar fi pictor prost — 
nu interesează. Pentru cea mai mare par- 
ta dintre noi — ca întotdeauna de o ns- 
dreapilă ex-genţă, — iui A. LHOTE i; se cere 
în afară de faptul de a fi unul dintre cei mai 
complecţi cunoscători aj tehnicei plastice... 
să fie şi pictor mare! 

Ca și cum nu se poate vorbi admirabil des* 
„pre pictură, fără să și înfăptueşti... 

Hotărit este că un tablou, un desen de 
ANDRE LHOTE sunt organizate — chiar lip- 
site de talent, în timp ce păcatul picturii 
noastre covârşită de talent, e tocmai lipsa 
de organizare, 

LUOTE vorbește de decadența peizajului 
compus ; să vadă peizajele tineriior noștri 


Fi îşi închipue că dacă aşază trei-patru 
tonuri plăcute, o materie pastuoasă asvâr- 
lită cu brio, cu ștersături de pensuiă măes- 
trite ici şi colo, au rezolvat probiema... 

Nu mai departe decât tabioul așezat în în- 
căperea de sus a căminului, încăpere cu iu- 
mină excepţională, unde ţi-ar fi drag să 
p:ctezi de dim'neaţă până seară. Acest ta- 
blou pus între lucrarea MAGDALENEI RĂ- 
DULESCU cu barca la Palcie, (una din cale 
ma: frumoase bucăţi ale expoziţiei) şi a unei 
debutante pline de interes D-na C. COTTAN, 
este semnat de un pictor cunoscut al cărui 
nume îmi scapă, 

Domnia sa ne infăţișează g casă roz dese- 
nată orişicum, fără nici un fe] de grupare 
de arbori, deal, tufișuri ete., care'să ne spună, 
să ne sugereze ceva... Nici o vari:etate'n ale- 
geri, nici o comp!exitate, Asemeni şi peiza- 
jul iui HORIA DAMIAN din expoziţia dela 
Ateneu, incontestabil superior colorat, ră- 
mâne o lucrare sumară. Veiem filiaț.unea 


printre dezamăgiți —; vâriateie aspecte ale 
domniei sale le admitem chiar dacă ar fi 
sărit peste cal], cum pretind unii. 

Preferăm săLtăreţii, celor care rămân co” 
diță, sau semnvârt în jurul unui satelit. 

Sosind pe malurile Pontelui Euxin am 
savurat cu deosebire, cercetând un vraf de 
ziare vechi, părerea profesorului G. OPRES- 
CU asupra primei expoziţii a lui ŢUCULES- 
CU. „Este cel mai senzaţional debut pe care 
l-am întâlnit în ultimii ani. Un aşa de evi- 
dent temperament, atât de năvalnic dar ar 
tistic, sunt cu totuj excepționale”, 

Câte odată atârnă greu pe umeri să fii 
socotit şi „cel mai senzaționa] și cu totul 
excepțional”. Anul acesta, ION ȚUCULESCU 
ne-a dovedit-o, dar atunci când domnia-sa 
va picta, să zicem, cu oarecare modestie, 
atunci cred că ne va da tot ce poate vigoa- 
rea şi sentimentul său de pictor. 

Trebuind să închei articolul, nu am timp 
să vorbesc ge superbele Jucrări ale maeș- 


lelor vehemente. Dacă ai ţine, 
întotdeauna, minte că în țara 
conștiinței publice Napoleon a 
rămas doar monetă, că Chateau- 
briand şi Marghiloman supravie- 
ţuiesc ca aliment şi că formulele 
cu cari te împăunezi, și nu nu- 
maj dn propria ta v.nă, nu repre- 
zintă mai mult, te-ar cuprinde, 
fără îndoială, o cumplită jenă de 
tine însuţi. ” 


A FI INSĂ 


mult prea crud, In orice caz, nu 
ai avea dreptul să te socoţi mai 
prejos de sinceritatea gociețății 
în sare trăieşti. Și unu ai avea 
nicidecum dreptul să te  con- 
damni. Ai însă datoria să fii pre- 
venit şi să-ţi zici: „Aha, a în- 
ceput duelul cu formulele”. Și 
să nu te pasionezi mai mult de- 
cât îngăduie un joc cu  regule 

















căneşti, cum te-a învăţat Nietz- 
sche, sună gol. Ceeace te sur- 
prinde de acu înainte este nu- 
mai problema cum de a putut 
fi luată drept metal preţios 
mucavaua dată cu beteală îief- 
tină. Să fie numai chestiune de 
gusturi ? Este adevărat, ele pot 
fi şi pervertite, dar atunci tre- 
buie să existe și alte semne de 
pervertire şi trebuie să existe 
şi alte feluri de pervertiri. To- 
tuşi nu perversiunea (sau nu- 
miţi-o cum vă place, înversi- 
une, conversiune, etc., căci e 
mai uşor și mai bine să fim 
oprozimativi, metaforici şi su- 
gestivi în sfera acestor cuvin= 
te decât categorie univoci şi 
îmtransigemți, deci formulari) 
totuși, deci, nu  perversiunea 
gusturilor ridică sau lasă ne- 
băgată în seamă opera unui 
autor. 

Mulțimii îi place să consume, 
Cât mai mult, mai plăcut și 
mai variat. Cât mai distractiv, 
Ori, pentru aceste exerciții nu 


Flautist 


J. W. FEHRLE 


se potrivesc  nutrețurile tari, 
(Am avut o diabolică bucurie 
ovidecâteori vedeam pe câte 
unul sau pe câteuna trudin- 
du-se să nu adoarmă & câte de 
chez Swann, numai şi numai 
fiimadcă se lansase moda puntă- 
rii subsuoară cot la cot cu ra- 
Ketul, şi cu titlul cât mai wvi- 
zibil a. „romamelor“ lui Proust. 
Iar odată, ia o „conferință” a 
unui mare matematician din 
apus, căscatul  coniţelor din 
rândurile din față fusese chiar 
delicios). lată care e realitatea. 

Veţi întreba: „Dece se supun 
atunci, de bună voie, chinurilor 
patului procustian 2” — Deca? 
Fiindcă aparențele trebuie pă- 
strate. 

La lumina veilleuselor însă 
şi cu alte asemănătoare ocazii 
se consumă, pe nerăsuflate, li- 
teratură fără perdea şi romane 
polițiste. 

Facem pe moraliștii ? O, nici 
prin gând nu ne trece. Cons- 
tatăm numai că mormalele si- 
guranţe ale creerului omenesc 
ar sări sub . presiunea prea 
înaltelor diferențe de nivel. 
Așa se explică, şi cu atâta mai 
mult, succesul tuturor acelora 
dintre romancieri sau scriitori 
de piese teatrale, etc., câţi, 
conștienți sau din instinct, pro- 
duc literatură distmactivă dară 
doldora de stupefiantul terme- 
nilor, frazelor sau idealurilor 
formulare. Scrisul lor e vioiu, 
antrenant, interesant, uşor de 
luat şi, probabil, ușurător ca 
un compot. 


DEACEEA NU TE SUPĂRA 


tu, cet'tor bime intenţionat, nici 
tu însăilător de clare stihuri sau 
tu alcătuitor de pagini cu pre- 
țioasă proză, dacă te loveşti de 
opaca inerție a mulțumilor năs- 
cute să fie număr şi născută să 
consume roadele pământului, 


rm 








Dar nici nu căuta, în variatele 
însemnări ale celor ce umbiă să 
te câştige pentru un anumit gen 
de preocupări, cine ştie ce învă- 
țături și descoperiri. 

Cronicarii, prin chiar menirea 
lor, nu pot fi decât niște „olteni“ 
spetiţi sub cobiliț, încărcată cu 
fructele anotimpului. Marta pe 
cate o Strigă nu are voie să sc 
învechească; preţul nu ate voie 
să scadă; — ea ţrebu!'2, desi, să 
se bucure de o cât mai rapidă 
desfacere, 

Dacă însă, printre acești mun- 
ciți şi niciodată is'oviţi „olteni” 
ai d-tale cari îţi trec pe dinain- 
tea ușii tarabele pieţelor, dai pe- 
ste câte unui care ie imbie cu 
câte o rodie adusă de sub alt cer 
şi din alt veac şi ţi-o oferă fără 
a şti să spuie mai mult decâţ că 
maria este bună și rară, atunci 
crede-l pe cuvânt; fie că-i iai 
sau nu fructul, bucură-te de pre- 
zența şi aspectele lui. 

Mă vei întreba: „Ce legătură 
au aceste divagaţii cu obicinuita 
d-tale rubrică de Note germane? 

Bine întrebi, — şi-ţi voiu da 
răspunsul cuveniţ : 

„Dacă ţii să nu aibe, nu o au. 
Dacă, dimpotrivă, bănueşti că au, 
o au îintr'adevăr”, 

Din parte-mi, am vrut numai 
să mă adresez mai direct dumi- 
tale şi să-ţi mărturisesc anumite 
tucruri, lăsând, întreagă în libe- 
rele-i potențe, buna d-tale vo- 
inţă şi judecată. 

Doar asupra unui punct este 
bine să ne lovim, căzând la bună 
înțelegere: Nu-ţi pot oferi în- 
totdeauna numai ineditul și ab- 
solut valorosul. 

In nici un caz însă nu-ți vo'n 
aduce zarzavaţ literar. Mai întâi, 
fiindcă aşaceva nu se prea pro- 
duce in ţara de care mă ocup, 
şi, în rândul al doilea, fiindcă nu 
Sunţ zarzavagiu. 

Din câna în când, te voiu con- 
traria chiar cu mici, dar nu nu- 
mai interesante ci şi utile infor- 
maţiei d-tale, vechituri, 

Scopul meu este să stabilesc 
puncie de reper şi să variez pers- 
pectivele, — pentru o mai pias- 
tică arălare a lucrului prezent 
nereliefat incă, 

Jar gridecâteori îţi voiu tulbu- 
ra memoria cu câte un nume sau 
frază sau cuvânt în aparenţă 
mai preienţios, fii încredințat că 
nu recurg la formulare, — pre- 
cum nu mă adresez jongleurilor 
cu formulele. 

Cinstit sunt eu cu d-ta, cinstit 
să fii şi dumneata cu dumneata: 
Cecace nu știi, nu eşti obligat să 
iai la cunoştinţă. Şi mai puţin 
obligat însă să contrazici, 

Câte nu ştim noi și, totuşi, pu- 
tem fi savanți şi înţelepţi! Cine 
afirmă că toate le ştie şi toate 
le înţelege, este sau un mare 
hâtru, cum spun moldovenii, sau 
un snob arogant. Pentru mine 
lucrul de căpetenie este să-mi 
trec, cât mai concentrată în fo- 
carul lentilei, luminiţa sutletu- 
lui peste anumite texte, — ger- 
mane în cazul notelor noastre, 
Și aş dori ca atenţiile noastre re- 
ciproce să se întâlnească în chiar 
punctul central al acestui focar. 

Dacă am reuşit şi voiu mai 
reuşi să mă bucur de sincera 
d-tale considerație, fii convins că 
nu am nici o vină; dacă însă, 
rob împrejurărilor şi invins de 
prea multul material, voiu ră- 
mâne sub nivelul justelor dom- 
niei tale exigenţe, fii încredinţat 
că nu am puiut spune mai mult; 
nu fiindcă nu m'aş pricepe, ci 
numaj deoarece cred că a pre- 
tinde să te socoţi mai deştept și 
mai informat decât alţii este 
mâtca stilistică a escrocheriel, 

A! Domnie; Tale, cu cât mai 
necunoscut cu atâta mai apropiat 
sufletește 


TRAIAN CHELARIU 





Scriitorii români in Siovacia 


(Urmare din pagina Ia) 


Președintele statului, dr. Tiszo și șeful guve:nului, profe- 
sorul univessitar Tuka, au fost cei mai intmi colaboratori că 
părintelui Hlinka și dragostea moştenită dala el se revarsă 


între e! şi marele nostru ANDREESCU (cu 
un magnific peizaj de iarnă pe care abia l-am 
putut zări din umbră, şi ne bucurăm. Dar 
cu d. DAMIAN trebue să fim extraordinar 
de pretenţioşi după ultimele două bucăți dela 
Salon, avem dreptul să cerem nu numai ca- 
litativ aceieaşi bucăţi, dar alteie superioare. 

Un peisaj organizat cu adevărat şi în cu“ 
lori şi ca linii ne prezintă numai camaralul 
TOGO CATARGI. Suntem fericiţi de apari- 
ţia pictoruiui de înaltă ţinută artistică în 
să'iie Căminului Artei, care este H, E. CA- 
TARGI. Gradațiile d-saie de culoare ne sunt 
grozav de plăcute ochiului. 1] caracterizează 
întotdenuna ceva sobru, ceva reținut. Nici- 
odată nu-l] vezi foiosindu-se de jocuri de 
pensuiă, de împăstări, Citeam tocmai cât de 
re!'e, de sinistre, sunt farsele jucate de pasta 
pusă cu misiria şi cât de periculoase în de- 
cursul anilor. i 

Am remarcat pânza domnişoarei C. ME- 
ȚIANU precum şi a domnului TIPOIA. Din 
cauza asfințitului repede sosit, n'am putut 
judeca pânza domnului ARAMIK. 

Puternicul piesaj de ţară al lui ION ȚU- 
CULESCU ne-a reținut încântându-ne; nu 
ştim de e o lucrare mai veche sau mai nouă. 


triior consacrați care împodobesc căminul, 
trebue mers și văzuț pentru convingere. 





bine stabilite. Adversarului în- 
căpățânat să-i dai însă dreptate. 
Va îi destulă pedeapsă  dacă-l 
laşi în convingerea că ştie ceva 
ce nu ştie. 


LUCIA DEM. BĂLĂCESCU 


JUDECATA, CRITICA, 
SUCCESUL 


şi gloria depind, în nu neglija- 
bilă parte, de concursul, pozi- 
tiv sau negativ, al termenilor 
formulari. Există, în toate is- 
toriile literare, nume şi opere 
cari s'au bucurat de enormă 
stimă. Iar aceasta nu numai 
grație vreunei  publicități în 
sensul modern al cuvântului. 
Frunzărești vechile tratate, dai 
de nimbul  majestuos al unei 
astfel de personalităţi și rămâi 
contrariat că nimic din lumi- 
nile ei nu mai birue, până la 
tine, tramslucida materie a vea- 
cului şi uitării. Cum însă, a- 
tras de miracol, începi cu cer- 
cetarea și cu întrebările, te-ai 
lămurit : Idolul pe care-l cio- 


întreagă asupra poporului nostru. 

Deşi visul slovacilor astăzi s'a împlinit, în parte, prin Slo- 
vacia liberă, scriitorii se consideră înainte apostoli ai naţio- 
nal'smului. Oameni ca poetul Beniak, Tido Gaspar, Milo Ur- 
ban se înfățișează şi astăzi ca sentinele vainice întru prea: 
mărirea sentimentului naţional. 

In urma vizitei scriitorilor români, răsunetul este deparle 
de a se fi siins. Incepând dela 25 lulie, postul de radio 
„Slovacia“ a deachis o „Săptămână românească” iar ma- 
rea revistă „Slovenski Rozhlas” a închinat zilele trecuie 
un număr special României. 

lată numai câteva dovezi de prietenie, arătate în treacăt, 
la cari trebue să adăogăm numeroasele articole publicate 
zilnic în presa slovacă despre tot ce privește aria și litera- 
tura românească, 

Și noi şi slovacii considerăm aceste manifestări ceva 
foarte firesc, 

In cadrul acestor realităţi, prietenia dintre cele două nea- 
muri va deveni tot mai culdă, tot mai puternică, 

Scriitorii, ca exponenţi îndrituiți ai naţiei, și-au luat însăr- 
cinarea să fie crainicii inspirați, întru legătura sulletească a 
celor două popoare, 


1. VALERIAN 











Erau, trei, mereu aceiași trei: Rosa, 
Pinin şi Bălana, 

Liv ada Somonte era un petec de cati- 
fea zerde în trei colțuri, așternut ca o 
vel: aţă în jos, la vale, pe costişă. Unul 
di». co-ţuri, cel de vale, îl ştergea drumul 
de fier dela Oviedo la Gijon. Un stâlp 
de telegraf, înfipt acolo ca un steag de 
biruință, cu ceștile lui albe şi cu sârmele 
paraleie ia dreapta şi la stânga, însem- 
nau pentru Rosa şi Pimin, lumea largă, 
m'sterioasă, înfiorătoare, în veci necu- 
noscută. Pinin, după îndelungă chib- 
zuință, după ce zile dearândul văzuse 
stâlpul nemișcat, nevătămător, sincer, 
având de bună seamă poftă să se pri- 
păşească pe aci, asemuindu-se întru totul 
cu un copac uscat, prinse a se apropia 
de el, ba cuteză să ia în braţe lemnul 
și să se cațăre până aproape de sârme. 
Dar nic:odată nu i-ar fi trecut prin cap 
să atingă porțelanele de sus, care-i adu- 
ceau aminte de ceștile pe care le văzuse 
În biserica din Puao, Simţiniu-se atât 
de aproape de taina nedeslușită, pe dată 
îl apuca un fior de teamă şi ne lăsa să 
lunece 'de grabă, până ce se proptea cu 
picioarele în pămân: pe iarbă. 

Rosa, mai puțin îndrăzneață, dar mai 
îndrăgostită de necunoscut, se mulțumea 
să-și lipească urechea de stâlpul de tele- 
grai şi minute, adesea chiar sferturi de 
ceas, stătea să asculta grozavul freamăt 
metalic pe care vântul îl șoptea prin stâi- 
pul de pin uscat de care spânzurau sâr- 
meie. Acele svoniri, că'eodată tari ca ale 
diapazonului care pus la ureche pare că 
arde cu furtunoasele lui tremurături, erau 
pentru Rosa hârtiile care trazeau, scriso- 
rile care se trimeteau prin fire, graiul tai- 
nic pe care necunoscutul îl vorbea cu 
necunoscutul; ea însă, nu-și bătea capul 
să priceapă ceeace un capăt de lume spu- 
nea celuilalt. La drept vorbind, ce-i păsa 
ei? Dragostea ei stătea in freamăt pentru 
freamătui însuși, penru vaeru] ţiuiturii 
aceleia neinţelese. 

_Bălana, mult mai cuminte decâ: tova- 
rășii ei, drept e că dealtfel era şi mai 
bătrână, se abținea deta orice comuni- 
care cu lumea civilizată și privea stâl- 
„Pul de telegraf ca pe un lucru mort, de 
prisos, care nu-i servea nici măcar să se 
scarpine. Era o vacă mult încercată de 
ani. Stând jos ceasuri în.regi, pricepută 
cum era să-și aleagă iarba de păscut, ştia 
să profite de răgaz, se gândea mai mult 
decât mânca, bucurându-se de norccul de 
a trăi o viaţă tihnită sub cerul cemuşiu şi 
liniștit al ţar:nei ei. 

Și dacă m'ar fi o profanare, s'ar putea 
spune că gândurile vacii acei eia venera- 
bile, care văzuse multe, aduceau leit-po- 
leit ou cele mai senine și mai pline de 
duh ode ale lui Horaţiu. 

Privea la jocuriie păstorașior puşi să 
o ducă la păscut, ca o mătuşe. Dacă ar fi 
putut, ar fi surâs desigur la gândul] că 
Rosa şi Pinin trebuiau să o păzească la 
păscut pe ea, Bălana, să nu se rătăcească, 
să nu treacă pei calea ferată, ori să nu 
intre în livada vecină. Tocmai €a să 
treacă peste calea ferată! 

Să pască din când în când, nu mult, în 
fiecare zi mai puţin, dar cu băgare de 
seamă, căutând fără să şovăe cere mai 
alese îmbucături, fără să-şi piardă vremea 
ridicând capul din cine ştie ce nesocotită 
curiozitate, și-apoi să se așeze agale să 
rumege depănând pe îndelete firul vieţii, 
gustâna desfătarea lipsei de suferinţă, 
într'o viaţă tihnită, asta era tot ce avea 
ea de făcut, iar restul, rătăcire deşartă. 

„Taurul, goana năstrujnică, razna, prin 
livezi hăt deparie!... toate astea se du- 
seseră de mult!...” 

Liniştea aceasta sa turburat numai în 
zilele inaugurării liniei ferate. Intâia 
oară când Bălana a văzut trenul, era cât 
pe-aci să-şi iasă din minţi. Dinţr'o sări- 
tură, a fost peste pârleazul de gard viu 
din capul de deal a. Somontei, a luat-o la 
sănătoasa prin coclaurile vecine gi spai- 
ma a ţ:nut-o încordată mai multe zile, 
ajungând iarăşi mai mult sau mâi puţin 
apăsă.oare, de câte ori maşina se arăta go- 
nind prin șleaul ei, de vale. Puțin câte 
puţin, sa deprins cu sgomotul acela care 
nu-i făcea nimic. Când ajunse să se în- 
credințeze deabinelea că era o primejdie 
trecătoare, o nenorocire care amenința 
fără să lovească, își mărgini Nevoia de 
a se aţinti dinnaintea primejdiei, la a 
rămâne în picioare, privind drepţ în faţă, 
cu capul săltat, smeui acela urîcios; mai 
apoi nu mai făcea decât să se uite la 
el, fără să se mai ridice de jos, cu desgust 
și cu neîncredere, în cele din urmă, nici 
nu se mai uită măcar la el. 

In Pinin şi Rosa, noutatea trenului 
stârni impresii mai plăcute și mai trai” 
nice. Dacă la început îi apuca o veselie 
nesăbuită, niţel amestecată cu o teamă 
ca de vrăji, o exalare nervoasă care-i 
făcea să izbucnească în ţipete şi miş- 
cări caraghioase, mai ţârziu apriția tre- 
nului era o distracție pașnică și plăcută, 
iânnoită de câteva ori pe zi. Trecu 
multă vreme până să se risipească acea 
emoție care-i cuprindea privind goana 
ameţitoare, întovărășită de vântul pe ca- 
re-l făcea şarpele acela uriaș de fier, 
care purta în pâriiecele lui atâta larmă şi 
atâta  felurime de lume necunoscută, 
stranie. 

Dar telegraful, trenul, toate acestea 
erau lucruri așa de mărunte!.. un âc- 
cident jrecător ce se topea în marea de 
singurătate care învăluia livada Somonte. 
De-acolo n'ai fi putut să vezi sălaș ome- 
nesc; și dacă n'ar fi fost trenul, acolo n'ai 








UNIVERSUL LITERAR 





de LEOPOLDO ALAS Y URENA 


fi putut crede nici când, că mai există 
lumea. În câte dimincţi dearândul, sub 
razele biânde ale soarelui, uneori în zum 
ze: de mueculițe, vaca şi ccpiii așteptau 
deopotrivă apropierea amiezii să se în- 
toarcă acasă. Şi-apoi după-amieze lungi 
cât o veșnizie, pline de tristețe ușcară și 
tăcută, în aceeaș livadă, până ce se săsau 
umbrele nopți, cu luceafărut de seară, 
singurul martor, fără de grai, din în- 
năiţimi. Când norii se restogoleau 2colu 
în înnalt, când umbrele arborilor şi ale 
stânciior se aşterneau pe cosiişă și peste 
ponoare, iar păsărie ațipcau şi stelele 
prindeau a clipi din adânzud cerului al- 
bastru, atunci Pinin şi Rosa, copiii ge- 
msni ai iui Anton al Cintei, copleșiți de 
duhul biândei seninătăţi visăloare a Na- 
turii solemne şi grave, tăceau ceasuri în- 
tregi, după jocurile lor nicicdzlă prea 
sgomotoase, aşezaţi ală uri de Băiana care 
turbura din când în când măreţia acelei 
tăceri cu un sunet duios de talangă le- 
neșă. 

In această liniște, în această 
senină potolire, erau iubiri. 
Cei doi copi: se iubeau ca două =) 
irânturi ale aceluiaș tot, legaţi 
prin acecaş viaţă, abia dân- 
du-şi seama ce îi distingea, şi 
îi despărţea. Pinin şi Rosa -u- 
bezu pe Bălana, vaca bunică, 
mare şi gălbue, a cărei frunte 
incornsrată semăna cu un 
leagăn. Bălana putea desigur 
să cheme într'o minte de poet 
imagina ecelei Zavala, vaza 
sfântă din Ramayana; avea în 
generozitatea formelor ei, în 
sen:mătatea macstoasă a mMiş- 
cărilor ei molatece şi ncbile, 
ținută şi contururi de idol de- 
tronat, decăzut, mulțumit cu 
soarta lui, preferând să fie 
vacă în toată firea, decât un 
zeu searbăd. S'ar putea spune 
— în măsura în care se pot 
ghici aceste lucruri — că Bă- 
lana iubea şi ea pe copiii ge- 
meni care o păşteau. 


Ce dacă nu-i prea plăcea să vorbească? 
răbdarea cu care se arăta îngăduitoare 
când în jocurile lor ca le slujea de pernă, 
d ascunzătoare, de capră şi penru atâ- 
tea lucruri câte năszocea fantezia păsto- 
ri:0r, arăta cu prisosință dragostea aces- 
tuj animal paşnic şi îngândurat. 

In vremuri de grea cumpără, Pinin şi 
Rosa făcuseră tot ce stăea în putinţă ca 
să-și arata marea lor grijă și dragoste de 
Bălana. Nu totdeauna Anton al Cintei a- 
vusese livada Somonte. Aceas.ă mană ce- 
reasză era la drept vorbind un lucru de 
curând. Cu ani în urmă, Bălana era si: 
li.ă să ieze la gramatică, adică să se arâ- 
nească cum putea și cum da Dumnezeu, 
păscând troscotul din marginea drumului 
și potecilor, sau mergând în imaşurile de 
cbşte, care serveau atât de drum pubiie 
cât şi de pășune. In zilele acelea de lip- 
suri, Pinin şi Rosa » călăuzeau spre pis- 
curi, către meleaguri mai tihnite şi mai 
nopăzcute, scăpând-o de aiâtea şi-atâtea 
înjurături pe care ile sutăr sărmaneie do- 
bitoace lăsate în plata Domnului, să-şi 
caute-ate gurii la întâmplare pe margi- 
ne de drumuri. f 

In zilele de foame, în staul, când du- 
cea dorul fânuiui și cocemnii pe care să 
se întindă patul cald al vacii lipseau şi 
ei, câte îngrijiri nu datorea Bălana, lui 
Pinin şi Rosei! Ce să mai vorbim de 
vremurile eroice ale sarcinei, sau când își 
alăp.a viţelușul, atunci se încingea lupta 
inevitabilă între hrana şi bucuria gintei 
bovine și interesul stăpânului Care nu 
făcea aita decât să fure dela ugerul săr- 
manei mame tot lapte'e ce nu era absolut 
necesar pentruca fătul să nu moară cu 
zile. In atare încordări, Rosa și Pinin erau 
de partea Bălanei și nu scăpau niciodată 
prilejul ca pe furiș să facă scăpat viţe- 
lușul care se repezea val-vârtej, alergând 
orbește şi căutână cu botul în toate păr- 
țile oblăduirea mamei; și ea-l adăpostea 
sub pântece, întorcâna capul piină de re- 
cunoștintă și grijuiie zicând în felul ei: 

— „Lăsaţi copiii și viţeii să vină la 
mine”. 

Aceste  aduceri-aminte sunt legătun 
trainice, din cele care nu se mai pot uita. 
























Să adăogăm pe deasupra că Bălana a- 
vea cea mai bunăefire de vacă răbdătoare 
din câte pot fi pe lumea aceasta. Când se 
vedea pusă la jug cu vreo tovarășă, cre- 
dincioasă juguiui, știa să asculte supusă 
şi ceazuri întregi o puteai vedea veghind 
deanpicioarele, cu grumazul încovoiat, cu 
capul sucit într'o poziție supărătoare, în 
timp Ce semena ei se odihnea întinsă pe 
lat. 

Anton a] Cintei își dete seama că fu- 
sese sortit să rămână sărac, când pricepu 
că nu era în stare să-şi vadă cu ochii 
visul vicţii lui: de a-și avea arcul :ui cu 
ouă vite barem. Numai Dumnezeu ştie 
cu câtă trudă şi strădania ajunse să aibă'o 
vacă: pe Bălana, dar pas să mai treacă 
de-aci ! Innainte de a putea să mai cum- 
pere una, se văzu nevoy să ia drumul 
târgului cu Bălana, de care j se rupea 
sufletul, dragostea copiilor lui, ca să a- 
chite soroace:e, boerului, stăpânul coli- 
be: pe care o ţinca cu chirie. 

Cinta murise la doi ani 
de cână o aveau pe Bălana. 
Staulul și locuinţa lor erau 
despărțite dozr de un perete, 
dacă se poate numi aşa o îm- 
pletitură de rascote de castan 
şi de covragi de porumb. Cin- 
ta, adevărată comoară de chi- 
verniseală în: acel cămin sără- 
căcios, închisese ochii privind 
la vacă printr'o spărtură a în- 
grăditurii tate de crengi, ară- 
tând-o pe Bălana drept singura 
scăpare a familiei. 

— „S'aveţi grijă de ea, e 
singurul vostru sprijin“, spu- 
voau par'că ochii sărmanei pe 
patul de moarte; aşa se stinse 
slcită de foame şi de osteneală. 

Cei doi copii nu mai aveau 
pe cine iubi decât pe Bălana; 
sânul mamei cu mângâerea lui 
aparte, pe care tatăl n'o poate 
înlocui, era de-aci înainte căl- 
dura vacii din staul, acolo în 


Toate î:r ea le pricepu şi Anton în feiul 
lui, cu toate că nu tocmai limpede. Des- 
pre vânzarea silită n'avea să spună ni- 
mic copiilor. Şi-aza într'o Sâmbătă din 
luna lui Cuptor, când se'ngâna ziua cu 
noaptea, întunecat de supărare, Anicn luă 
drumu! Gijonului, mânând pe Bălana din 
urmă, fără ai-ă podoabă decât talanga 
dela gât, Pinir, şi Rosa dormeau duși. In 
alte zile cum i-ar fi mai deș.eptat el în 
lovituri de bici 1... De data asta, îi lăsă în 
pace. Când se treziră, se văzură fără Bă- 
lana. „Debunăseamă ta:ca sa dus cu ea 
la pășune”. Nu mai încăpea altă bănuială. 








Pinin și Rosa socoieau că vacii mu-i era 
de-a bună; Nu veleau ei că nu mai avea 
poftă de viței, şi pe câţi îi avea sfârşia 
prin a-i pierde în curând, fără să-şi dea 
seama cum și când? 

Pe înserate, Anton şi Bălana intrau în 
ogradă rupţi de cstencală şi piini de praf. 
Tatăl nu dete :ămuriri, dar ccpiii ghiciră 
primejdia. 

N'o vânduse fiindcă nimeni nu sc în- 
voise cu cl la prețul pe care și-i pusese 
în gând. Era prea sărat, un scfism al mân- 
gâerii. Cerea mult pe vacă pentruca să 
nu se găsească cineva s'o ia. Cei care se- 
apropiaseră s'arunze o vorbă se îndepăr- 
taseră îndată înjurâniă pe omul ă?a care 
nu voia să lase o loabă din sozoteaia în 
care se înțepen'se. Anton al Cintei aștep- 
tă până la spartul târgului, dând răgaz 
norocului. „Să nu se spună — își zicea el 
— că n'aş vrea s'o vând; ei strică. Dece 
nu-mi dau pe Băiana cât face ea?” In 
cele din urmă, suspinând, dacă nu mul- 
ţumit cu un fe: de mângâere, apucă din 
nou drumul de casă dela Candâs înaine, 
în larma şi malţinea de porci şi de junci, 
de boi și de vaci pe care ţăranii din că- 
tunele învecinate îi duceau cu mai mult 
sau mai puţină greutate, după cum erau 
de vechi legăturile între stăpâni şi dobi- 
toace. 

Când ajunse în Natahoyo, la a răserize, 
Anton ai Cintei fu câ. pe-aci să rămână 
fără de Bălana; un megieș din Carr:o 
care-i dăduse târcoae toată ziua, dar nu 
conveniseră la preţ pentru câţiva go- 
Jogani, îi dete ultimul atac, era niţel a- 
fumat. 

Cel din Carrio ceda încet, încct, fiind 
prins între ambiția și capriciul de-a lua 
vaca; Anton ținea morțiş de parar fi fost 
de piatră. Ajunseră să-și dea mâna, o- 
prinău-se în mijlocul drumului. In cele 
din urmă, ambiția răzbi; puținul cât mai 
trecea peste cincizezi îi despărți ca o pră- 
pastie; se despărțiră, fiecare își văzu de 
drum, Anton își duze acasă Băiana pe o 
cărare, piintre rugi Slot şi trifoi, 


Din ziua în care ghiciră pr:mejdia, 
Pinin și Rosa nu mai avură lin şte. Peste 
o săp.ămână, proprietarul se prezentă în 
țarcu! lui Anton. Era tot un ţăran din 
acelaș cătun, crunt la căutătură, neîndu- 
plecat cu chiriaşii întârziaţi. Anton care 
nu suferea mustrări, se întunecă de tot 
câpid se văzu amenințat că va fi dat afară. 

Boerul nu mai vrea să aştepte. Bun, o 
să-şi vândă vaca, fie și pe un preț de 
nimic. Nu-i mai rămânea decât să plă- 
tească sau să rămână pe drumuri, 

Sâmbăta următoare, Pinin-se duse cu 
tată-său la târg. Copilu! se uita cu groază 
la geambaşii care tă-au și spânzurau în 
târg. Bălana fu cumpărată pe un pret bun 
de un măceiar din Castilia. Ii făcură semn 
pe piele şi-așa o duseră înnapoi în stau- 
iul ei din Puao, vândută, instră:mată, 
sunână cu tristeţe din talangă. Mer- 
geau acum Antcn al Cintei tăcut, iar 
Pinin <u ochii cât pumnul în cap. Când 
a afla: de vânzare, Rosa a luat-o pe Bă- 
lana de gât și ea lăsa capul în jos la mân- 
gâeri, ca la jug. 

— S'a dus săraca, își zicea cu sufletul 
sfâşiat Aron cel crunt. De dobitoc, do- 
bitoc era ea, dar copiii lui n'aveau altă 
mumă ori bunică. 

[n zileie azelea, la pășune, în verdeața 
Somontei, tăcerea era ca de mormânt. 
Bălana, care nu ştia nimic de soarta ei, 
se odihnea şi păştea ca totdeauna sub 
specie aeterniiatis, așa cum ar fi mâncat 
şi sar fi odihnit chiar cu o clipă înainte 
ca o straşnică lovitură de măciucă să o 
prăvălească pentru totdeauna la pământ. 
Dar Rosa şi Pinin stăteau disperaţi, tolă” 
n'ți pe iarba care nu mai avea niciun ros: 
de-aci înnainte. Priveau cu ciudă trenuriie 
care treceau, sârmele de telgraf. Lumea 
aceea necunoscută era atât de departe de 
ei, dar ea avea să le răpească pe Bă:ana 
lor. 

Vineri, în amurg, avu loc despărţirea. 
Veni s'o ia un trimis al măcelarului din 
Castilia. Plăti, iraseră o dușcă, şi-apoi O 
scoaseră pe Bălana din staul. Anton scur- 
se clondiru:; era ca ieşit din mnţi; greu- 





“Petrece, 


fecioară 


Adună-ţi fecioară în suflet lumini, 
adună topazul nevăzutetor forme; 

pe gene culcă-ţi roibii 'n hermini 
pe pulpe descântă-ţi multele doruri. 


Culege din coșniţele-albastre ale serii 
cu mâinile albe, cu visul flămând 
podoabele vieţii, cum albinele mesii 
când floare se sparge valsând. 


Când denia.i gata şi șoldu 'ndârjit 
Pătrunde 'n saloanele vaste. 
Recepţia 'ncepe în viu chiuit 
Perdele descoper fecioarele caste, 


E dansul primăverilor tale, fecioară; 

e muzica florilor din ochii de catran. 
Alege-ţi cavalerul, — frumos ca o vioară. 
Petrecerile cresc în juru-ţi: um lan. 


Petrece fecioară, petrece cât noaptea 
armăsarii vântului nechiază *n ferestre, 
Căci mâine, lumina golește chemarea, 
iubizea-i bolnavă, iubitul porneşte !... 


CONST. ENE 


1 AUGUST 1942 


Da ma) 
tt 





tatea baniior din buzunar par'că îi dă- 
dea viață. Ar fi vrut să fie turtă. Vorbea 
mult, lauda caiităţile vacii, Celăjiau râ- 
dea pe sub mustață, că-i laudele lui An- 
ton se cam întreccau cu giuma. Că dacă 
dădea alâtea și atâtea bârdace de lapte? 
că era semeaţă ia jug şi strașnică la po- 
vară ? dacă peste câ.eva ziie avea să fie 
făcută ir:ptură și alte bucate aiese? An- 
ton nâr îi vrut să-şi închipue acestea; o 
vedea par'că mai departe înnaintea ochi- 
lor, vie, muncind, servind la at plugar, 
u-ta.ă de el și de copii, dar vic, fericită... 
Pinin şi Rosa, tolăniți pe mormanul de 
băiegar, pentru ei adevăra.ă amintire sen- 
timenială deja Băiana, ținându-se de 
mână, priveau cu ochii piini de snaimă, 
Pe duşmanul a-e-a. În ci:pa din urmă se 
repeziră spre bietul dobitoc: sărutări, îm- 
braţişări, tură de toate. Nu se pu'cau 
despârţi de ea. Cum fumul băuturii se 
spu:beră indată, Anton căzu într'o toro- 
peaiă; îşi încrucişă braţele și intră în ţar- 
cul intunecos: Copiii în.ovărăşiră o bună 
bucată de drum pe cărare, printre hâţi- 
şuri.e înnalte, grupul trist ai trimisului 
nesimţitor cu Balana, care se lăsa cu greu 
dusă de un necunoscut, la această oră... 
In cele din urmă trebuiră să se despartă. 
An.on, încruntat striga din casă: 

— „Ha:de, haide, copii, vedeţi-vă de 
treabă; ia lăsaţi nimicuriie”. Așa striga 
de departe tatăl gata-gata să plângă şi el. 

Se iăca noaptea; Baana se p-erdu pe 
cărarea întunecâtă pe care o făceau a- 
proape ncagră desişuri:e înnalte ce se în- 
chidcau deasupra ca o boltă. Apoi nu mai 
rămase din ea decă: ciincheiui întrerujni 
al tâlângu risipindu-se în depărtare, ţii- 
râitu: melanco:ic al greierilor. 

— „Adio, Balana !: sirigă Rosa răpuză 
de p:âns. — „Adio Bălana mea! 

— „Adio, răspunse în felul ci talanga, 
topindu-şi vactul trist, resemnat în svo- 
nirea de şoapte a aceiei nopţi de vară, 
în cătun... 

bd 

A doua zi, disicdimineaţă, Pinin şi 
Rosa fură din nou în livada Soraente, la 
vremea lor obișnuită. Singurătatea aceea 
nu tusese niciodată pentru cei, tristă; în 
ziua aceca însă, Somonte părea pustiu 
fără Băana, 

De-odată șueră mașina, se văzu fumul 
şi «poi trenul. Intr'un vagon închis, “cu 
nișe ferestre înguste lăsate răsuflătoare, 
copiii gemeni zăriră capete de vite, care 
priveau sptriate pe acele ferestruici. 

— Adv, Bălana! strigă cât o ţinu gura, 
Rosa, zăr:ndu-și prietena, pe vaca bunică. 

— Adio Băiana! ţipă Pinin cu aceeaș 
putere, amenințând cu pumnii trenul care 
sbura acum spre Castilia, 

Şi plângând, băetaşul ma: copleşi: de- 
cât soră-sa de vicleniile iumii, repeta : 

— Adio, Băiana! Adio, Bălana! 

Și Rosa și Pinin priveau cu ciudă ca- 
lea ferată, stâlpul 'de telegraf, semnele ace- 
lei lumi vrăjmaşe care ie răpea ca s'o mă- 
nânce pe tovarăşa atâtor s nsurătăţi, atâ- 
tor linişti înduioșă oare, pentru poftele ei, 
ca să facă din ea bucate pentru mâncă- 
cioşi. 

— Adio, Bălana! Adio, Bălana! 

x 

Se scurse multă vreme. Pinin se făcu 
fiăcâu și-l chomară la oaste, Războiul car- 
list era în to:. Anton al Cintei cra slugă 
la un ciozoi din cei învinşi; nu avu :re- 
cere ca să-l poată scoate inapt pe Pinin 
care dealim.ntre.ea era un viăjgan cât 
un :munte, 

Și într o după amiază tristă de Oztom- 
b-:e, Rosa aștepta singură in iivada So- 
monte, să i.reacă trenul dela Gijon, caâre-; 
răpea şi cea mai de pe urmă a ei dra- 
gcâte, pe irate-său. Şueră de departe ma- 
şina, trenul se arătă in vale, şi sbură cât 
ai clipi din ochi. Ca sfâșiată de roate, 
Rosa putu să vadă o ciipă, într'un vagen 
de a treia, multime de recruți care s.rigau, 
lăceau semne, luându-și rămas bun dela 
arbori, dela pământ, de:a ogoare, deia pa- 
tria mică a familiei lor, pe care o părăseau 
ca să se ducă să moară în lupte-e fratri- 
cide sle patriei celei mari, în slujba unui 
regc şi a unor idei de care habar n'aveau. 

Pinin, ieșind pe jumătate afară la o fe- 
restru:că, întinse braţele spre soră-sa, mai- 
mai să o ajungă. Ş: Rosa putu să audă prin 
larma rofi.or și găiăgia reoruţiior, giasul 
binecuvânta: al fratelui ei care suspina, 
însuf.ețit par'că ge amintirea unei dureri 
îndepărtate : 

— Adio, Rosa! Adio, Bălana! 

— Adio, Pinin! Scumpul meu Pinîn.., 

„Se Gucea şi el ca vaca bunică. I-l ră- 
pea lumea. Carne ge vacă pentru mâncă- 
cioșii deia oraş, carnea scumpului ei frate, 
carne de tun pentru nebuniile :umii şi 
peniru ambițiile altora”, 

Aşa își zicea sărmana întrun ames.ec 
de durere şi de gâriduri, văzând cum se 
pierde în depărtare trenul, șuerând trist, 
cu șuerul pe care-l repetau castanii, câm- 
purile şi stântile.., 

Ce singură rămânca! Acum da! Acum 
livada Somohte era pustie, 

— Adio, Pinin! Adio, Bălana! 

Cu câtă ură privea Rosa drumul pă- 
ta: cu cărbuni stinși; cât îi era de ciudă 
pe sârme: te:egrafului. Oh! Bine făcea 
Bălana când nu vroia să meargă, Lumea, 
necunoscutul îi luase totul. Și fără să-şi 
dea seama, lipi urechea de stâlpul piro- 
nit ca un steag în capul Semonici. Vân- 
tul își fremăta cântecul lui mealic prin 
stâlpul de pin uscat, Acum da, Rosa îl 
înțelegea. Era svonire de lacrimi, de pă- 
răsire, de singurătate, de moarte. 

In țiuitura aceia, șoptită, ca niște sus- 
pinc, auzca pâr'că din depănări un glas: 

— Adio, Rosa! Adio, Bălana! 


Trad. din spaniolă de 
ALEX. AMZULESCU 





mm | AUGUST 1942 


po N 


] Pitbuoainear iară 


(a 


IV == 


- 














Cronica literară 





Când era bunica fată... 
de C. COSCO 


Editura Universul“, Bucureşti 1942 


Nuanţa umoristică pe care o 
cuprinde ca o făgăduială tiţiul 
volumului de amintiri şi evocări 
din trecutul de boemie literară a 
d-lui Cosco, se estompează pen- 
tu cititorul cărţii, stăruind abia 
ca o aluzie în atmosfera pătrunsă 
de nostalgie şi de farmecul ușot 
melancolic al lucrurilor ce nu 
maj sunt. Văzute în perspectiva 
aducerii-aminte, colorate  priin 
lentila magică a lui „a fost oda- 
tă“, împrejurările vieţii de odi- 
nioară cu oamenii de cari ne-am 
despărțit pentru totdeauna, al- 
cătuiesc o lume cărela îi acor- 

"dăm cu generozitate o preţuire 
excesivă odată cu întreaga nnâs- 
tră recunoștință. 

In ierarhia sufletească a preite- 
rințetor d-lui C. Cosco, expresia 
„Când era. bunica fată”, este 
sinonimă cu „pe vremea mea"; 
cuvintele ascund deopotrivă un 
subînţeles depreciativ pentru ac- 
tualitate, sau cel puţin o rezervă, 
ca o nedumerire, în fața unor 
vremuri de care autorul se simie 
înstrăinat, neputându-se  recu- 
noaște în ele cu certitudinea ace- 
lui posesiv nostalgic: „pe vremea 
mea”, Laorurile povestite da d. 
C. Cosco se petreceau  negreşit, 
într'un „bon vieux temps“ de ca- 
re prea puţini îşi mai aduc a- 
minte, cei mai mulţi știindu-l 
doar din auzite—şi într'a ţară 
„idilică, cu griji mai puţine... în- 
tr'o Românie când, de pildă, o 
campanie electorală se chema 
„eveniment“, iar alegerea unui 
candidat în opoziţie era o răsu- 
nătoare victorie“, 

Amintirile şi  evocările 
„Când era bunica fată”... sunt 
grupate în câteva cicluri, în a 
căror întitulare găsim acecaș no- 
tă de ușoară melancolie caracte- 
ristică autorului, care umurisi 
fiind nu își revendică thtuși alt 
menit decât pe acela de „inofen- 
siv amintitor“, Iată câteva din 
aceste titluri : „Mai ţii minte?'-- 
„Din anii de vis'—,,Par'că a fost 
ieri“, etc, 

Umorul d-lui C. Cosco este 
esențial descriptiv, d-sa  urmă- 
rind cu atenţie nepărtinitoare şi 
înregistrând cu o nemărturisită 


din 


simpatie gesturile şi vorbeie 
gii pe care-i evocă, mai ales 
în paginile întitulate „Mai ţii 


minte?“ — cu un simţ plastic 
preocupat să redea proporţii- 
de fireşti, fără intenție de șar- 
jă şi tără răutate. „Complectu- 
rile”, „Bărbienui” şi altele aseme- 
tipurilor pitoreşti de  manaia- 
nea . sunt cronici savuroase ale 
umor moravuri şi graiuri a căror 
simplă reproducere credincioasă 
constitue pentru umorist, un ma- 
tea prim de Neprejură valvare. 

Pe vremea copilăriei autorului, 
periferiile Bucureștiului ofereau 
aspecte de un pitoresc caracie- 
ristic, din care iată unul ilusira- 
tiv pentru talentul evocator al 
scriitorului. 

„Pe la Tabaci, tăbăcarii Vasir 
lian, Trandatirescu ori Sapatino 
prindeau de punţile de lemn de 
pcste apă piei cruda, spre a fi 
curățate. Imediat după pieile cu 
cclonii de microbi, copiii; se scăl- 
dau. Apa nu avea cinci palme a- 
dâncime şi noi ziceam că înotăm. 
Cu stânga ne sprijineam în îun- 
"cul gârlii, cu dreapta şi cu picioa- 

- tel făceam mișcări de înnot. 

Când pe uni. dintre noi me uita 
Dumnezeu în apă, ceilalţi ieșeau 
re mal, ne înnodau cămășile şi, 
!a imbrăcait, întindeam cu dinţii 
să destacem nodurile. Subţi de 
2vă, cu buzele vinete, ttremuram 
ra pifiia şi ocăram Tovarăşii se 
bucurau şi ne cântau: 

— „Roade la pastramă! Roade 
la pastramă!“ 

Plasticitatea scenei e desăvâr- 
şită, o vedem aevea în toate amă- 
nuntele concrete aşa cum s'au 
păstrat cu fidelitate în amintirea 
autorului care excelează în ase- 
menea evocări piine de un au- 
tentic pitoresc și de culoare loca- 
14. Cât privește umorul d-lui C. 
Cosco şi calitatea sau natura 
strudturii d-sale umoristice, pred 
că se face obișnuit o confuzie care 
na putut decât să-i dăuneze, ră- 
tăcindu-i talentul pe drumuri îm- 
proprii  D. C. Cosco se bucură 
printre cititorii numeroși ai vo- 
lumelor d-sale cu mare succes 
de circulaţie ,de rsputaţia notorie 
a unui om duhlia şi a unui ironist 
Totuși, sub acest aspect, litera- 
tura d-sale nu depăşeşte scarica- 
tura verbală sau chiar repredue=- 
ţia întocmai, documentară, a unor 
feturi de grăire aparținând  ma- 
halalei bucureştene, la care se 
adaogă uneori, ca variațiile unei 
teme, improvizaţiuni pe jocuri 
de cuvinte, stârnte de nsastâm- 
părul ghiduș al demonului ca- 


lamburului. Ironia, la Caragiale 
de pi'dă, era expresia unui în- 
verşunat -criticism social şi seni- 
nul neîndoelnic al prezenței şi 
participării la realităţile vieții 
dimprejur, el căror ridicol era 
denumțat cu o ageră luciditate ze- 
flemitoara. Scrisul d-lui C. Cosco 
exprimă dimpotrivă. atitudinea 
insulară a insului neadaptabil la 
ceeace se petrece şi se preface în 
imediata actualitate, din care se 
vefugiază  izolându-se în închi- 
puire sau în trecut. Autorul vo- 
lurmilui „Când era biunica fată“ .. 
este în fond un om sfios, un sen- 
sit:v pe care-l derutează și-l îns- 
păimântă chiar,  pozitivismul 
brutal, „lipsa de idealism“ a 
vremurilor moderne. Felul de a 
reacţiona al d-lui Cosco este re- 
fuzul de participare, izolarea în 
amintire şi în trecut, în acea far- 
mecătoare insulă cu numele: 
„Pe vremea mea“, până la care 
ecourile actualității nu ajung de 
cât ca să-l întărească şi mai 
mult în hotărîrea de anu mai 
ieşi din cuprinsul ei. 

Din această dispoziţie sufleteas- 
că „izolaţionistă“, din nemărturi- 


-sita simpatie şi preferința exc.u- 


svă a d-lui Cosco pentru oameni 
şi ducruri care au fost, au apărut 
cele mai multe şi mai bune pagini 
dn „Câna era bunica fată...“, în 
fruntea cărora trebuesc negreşit 
citate capitolele „Dela casa lui 
Antoa Vanic“ şi „Câţiva seriitori 
şi mari wmoriști“, — contribuţii 
p:eţioase la literatura portretisti- 
că şi amecdotică a vremurilor 
d:naintea primului război mon- 
dial. Două exemple: prezentarea 
epigramistului Dumitru Teleor și 
o anecdotă cu Trancu-laşi le s0- 
colim deajuns pentru  iluste'area 
talentului de povestitor al d-lui 
C Cosco: 

„Nu ne dădea nici bună zium şi 
nici mâna — mai ales mâna — 
pentru motive pe cari le cuno- 
şteau toţi prietenii lui Teleor. 
Omul acesta sănătos și la trup și 
la minte, avea o fobie: microbii. 
Toată lumea avea microbi pe 
mâini, toate cianţele de asemeni, 
Voia înşă numai decât să nu bă- 
găm de seamă că nu ne-a întins 
mâna și atumei repede se căuta 
prim buzunare și scotea ceva mult 
mai bun decât o strângere de 
mână; scotea scăpărări de spirit 
din epigrame, humor delicios din 
diverse schițe, imagini plastice 
pline de inedit și de „poante“ 
surprinzătoare din poeziile cari 
niciodată nu erau lipsite de un 
accentuat lirism, de o notă de 
duioşie. 

Cu o mână ţinea manuscrisul 
da o caligrafie puţin comună, cu 
litere mari, în rânduri aproape 
transversale, pe petice de hârtie, 
găsită la întâmplare; cu cealaltă 
mână făcea un gest care era mu- 
mai al lui, cu degetele strânse 
Puică, spunând, cu clătinări din 
Cap, care nu arătau nici o autv- 
laudă, cu o seriozitate care par'- 
că persifla pe negustorul care îşi 
califica marfa : 

— „Ceva buu, am ceva fain!“ 

De ce spunea așa Teleor ? 


Mă întrebam întotdeauna şi-mi 
explicam pe măsură ce-l cuno- 
şteam, mai mult. Era, sfios şi de-o 
modestie excesivă, iar recoman- 
darea ce-și făcea era mai mult ca 
să-și înfrângă timiditatea, chiar 
faţă de nişte tineri și începători 
cum eram“. 

(Dumitru Teleor) 

Altă-dată 'Trancu-laşi ara invi- 
tat ia o nuntă pe str. ll Februa- 
rie. In ziua aceea avusese un pro- 
gram foarte încărcat. Consiliul de 
miniștri, Cameră, conterinţă, etc. 
Dela o adunare colegială, unde 
părăsise um grup de avocaţi, sa 
suii grăbit în mașină spre str. 11 
Februarie A oprit pe uliţa indi- 
cată unde a văzut înşiruindu-se 
câteva automobile, împodobite ca 
de nuntă şi, jovial ctim era întot- 
deauma, a pătruns în casă strân- 
gând, în dreapta şi în stânga, 
mâinile nuntaşilor, foarte mișcaţi 
Ge vizita excelenţei. 

La masă, grăbit fiindcă trebuia 
să meargă la gazeta oficioasă a 
partidului averescan, şi doritor de 
a vorbi nuntaşilor el ce! dintâi, 
sa sculat pentru un toast. 

— Am venit în mijlocul dum- 
neavoastră... Căsătoria, ete 

„Şi acum, dragii mei... (și a 

ăgat mâra în buzunar, a scos bi- 
ctul de invitație, să afle numele 
miresci, al ginerului și al părin- 
ților) acum, dragii mei Marioara 
şi Nelu, ca și voi părinţii... Vasi- 
lcscu şi Tonescu.. 

Au urmat cuvinte cade, fru- 
moase, de felicitări, aşa cum ştia 
<l să le potrivească, pentru tână- 
ru pereche, pentru fericiţii pro- 
genituri. 

Aplauze, — şi Trancu-laşi ami- 
cal, radios de buouwia ce făcuse, 
a strâns iarăș mâinile la doi trei 
meseni din apropiere şi a plecat 
în sunetele bandei de lăutari, cari 
cântau să spargă ditlele „muiţi 
ani trăiască“. 

Când să iasă pe sală, un nun- 
taş s'a apropiat sfios de exce- 
lenţă : 

— Coane Grigore, îmi dai voe, 
o mică rectificare: pe mireasă n'o 
chiamă Marioara, ci Getta. Gi- 
nsrele este Nicușor nu Nelu :ar 
părinţii sunt Nicolau şi Dumitrez- 
cu. Nunta cu numele pe cari le aţi 
spus este tot pe ll Februare, dar 
la nr, 59, Aci e nr. î. 

Conu Grigore nu sa emoţionat 
le fel. Cu aceeaş bună voință şi 
dragoste a răspuns : 

— Șe-are afașe! Nu-i nimic! 
Mă duc şi acolo. Cât ai spus că 
e numărul?“ 

(Trancu-rași) 


Atiţudinea de sentimentalitate 
plină de îngăduinţă iertătoare şi 
de înduioșată smpatie penru [i- 
gurile pe care le evocă, fie ză sunt 
din lumea mahaialei bucurestene 
Sau din aceea a cafenelei j» litice 
şi literare de odinioară, este ca- 
wacteristică d-lui C. Cosco Talen- 
tul d-sale şi-a găsit expresia cea 
mai potrivită în paginile evoca 
toare ale volumului „Când era 
bunica fată“, pe care, cu îngă- 
duința autorului, îl vom socoti 
debutul d-sale în literatură. 


MIHAJ NICULESCU 


UNIVERSUL LITERAR 


“Poem vesperal 


- Se ofilește floarea iuminii ce crescuse 
Inaltă cât dafinul livezii cu minuni 
Şi pasărea cea albă a timpului căzuse; 
Ca să se 'nalţe alta cu aripi de tăciuni, 


Cu ochi de fum priveşte lumea în altă parte: 
Din iarba mătăsoasă a zării creşte luna, 

Un duh tăcut de seară deschide 'n cer o carte 
Cu taina printre rânduri şi slova cât aluna 


Din piepturi de pădure şi braţe de coline 

Se 'nalţă svelt şi magic al serii trup de fum, 
Un stol de linişti cade în câmpuri de sulfine, 
lar peste noi tăcerea se cerne, parcă-i scrum. 


Sus, loteile de gânduri plutesc acum pe ape 
De slavă încropita cu valuri de mister, 
Trec ciutele'nserării în zare să se-adape 
Şi seara-i tot mei vastă sub roșul lăicer. 


Seară în pori 


Amurgul cade'nsângerat îm mare, 

Cu. searam cioc trec pescăruși în :fugă, 
Se împletesc în aare curcubee 

Și-o toacă'n târg vestește ceas de rugă. 


In portul mie şnvăluit de umbre 

Se sparg tăceri în cioburi peste ape. 
Simi timpul cum swspimă lângă tine, 
Ca un pian uitat şi fără clape. 


Corabia porneşte spre fionduri 

Șin urma ei tristeţea ee coboară... 

De undeva din noaptea fără margini 

Porneşte lin un cântec de vioară. 
Apritie 1942, Crimeea. 


DIMITRIE SCHEIANU 





“louf “Paradis 


Vom fura din basme viu pe Barbă-Cot 
Să ne smulgă zarea rea din rădăcini, 

Vrem grădina nopţii s'o înncim de tot 
Alte stele'n rouă să turnăm pe crini. 


Cu un chiot aspru, cânt de văgăuni 
Nouă luni suna-vor peste val de timp 
Când în zări Lungilă va 'mplini minuni 
Strămutâmd și luna'm noul anotimp. 
Starmă-Pieatră frate — inimă de stâncă 
Ne va strânge'n calea robilor de aur 
Bulgări de lumină. Şi-i vom cere încă 

Să ne taie calea dreaptă în coclaur. 


Pe-un drumeag de raze și de mii văpăi 
Vom porni spre alte-împărăţii de vis... 

Pesta mări de ceruri, peste nori în clăi 

Să clădim, prteteni, Noul Paradis. 


M. L COSMA 


„VĂMILE VĂZDUHULUI“ 


se numeşte noul volum de poezii al 
d-lui MATEI ALEXANDRESCU 





care va apare în curând. în 
colecţia „Universul literar“ 








intelectualul şi războiul 


care-l dăm acestei noţiuni nu cuprinde nimic 


pejorativ în el. Considerăm artist 


acela care îşi privește existenţa ca pe o ex- 
perienţă, el face ce vrea. Este un astfel de 
artist numai cel ce poate spune: „Eu am fă- 
cut din mine ceea ce am vrut eu, dela stricta 
respectare a imperativelor sociale şi morale, 
până la completa lor desconsiderare, dar toa- 


te în mod desinteresat, pentru 


gestului“. In această ordine de idei, este mai 
mare artist al vieții perceptorul care a furat 
Statul şi a băut banii, decât Ministrul care 
şi-a făcut cu ei case și le-a dat fetelor ca 
zestre. Să bei, dar să nu te îmbeţi, să intri 


la Lais dar să știi ieşi dela ea, 


viața dar să nu te lași posedat de ea. Socra- 
te a fost un beutor dar nu un bețiv, Aristip 


un cercetător al curtezanei Lais 


posedat ; azi noapte ai câștigat la cărţi o a- 
vere, dar mâine prietenii aud că ai avut cu- 
riozitatea să experimentezi cu moartea. 


Ca să fii viteaz, detașarea de 


viață, considerarea ei ca o simplă încercare, 

ca viaţă a altuia, este o condiţie esenţială. 
Pentru ca să nu ni se reproșeze că o atare 

atitudine atinge disperarea şi că, în acest 


fel, nu mai are nici o valoare, 
că ea angajează persoana celui ce 


ză. Disperatul este un om lipsit de voinţă, să 
te rupi însă de tine şi să mori fiindcă aşa 


vrei este efortul extrem pe care-l 


liza un om. Un învăţat, vrând să cunoască 


(Urmare din pag. I-a) 


al vieţii pe 


încordând și 


frumuseţea 


să-ți placă 


dar nu un 


propria-ţi 


vom arăta 
o realizea- 


poate rea- 


rezistența vitală a şoarecelui, a făcut urmă- 
toarea experienţă : a fixat artmalul într'un 
dispozitiv mecanic care îl ţinea întins de pi- 
cioarele dinainte şi de cele dindărăt. Cleştele 
acestea se apropiau și se îndepărtau ritmic, 
relaxând 
până la moarte. Animalu! a trăit nu ore, ci 
peste trei zile. Dacă o ființă de mărimea a- 
cesteia a rezistat atât — conchidea învățatul 
—- cât de mare trebue să fie puterea de re- 
zistenţă a omului ? Nu credem în adevărul 
acestei exclamaţii și nici în existenţa unui 
raport direct între mărimea ființelor şi ca- 
pacitatea lor de suferinţă. Nu ne-am mira 
deloc dacă după numai o zi de chin omul 
ar muri, fiindcă, pe lângă puterea de rezis- 





tență organică, nu putem scăpa din vedere 
rezistența sufletească, voinţa de a trăi sau 
de a muri, care se adaugă ființei umane. 
Sunt puţine animalele care se pot sinucide, 
omul o poate face şi nu numai din afară, ci 


din interior, fără armă, prin propria-i voinţă, 


Revenind la chestiunea despre care scriem. 
repetăm că acceptarea morţii ca pe un fapt 
de experienţă gratuită este un act de voinţă 
şi nu de aisperare. Se poate obiecta însă că 
nimeni nu moare pentru plăcerea de a muri 
şi chiar atunci când ni se pare că e vorba 
despre o astfel de moarte, ca substrat există 
întotdeauna convingerea că gestul e util și 
serveşte cuiva, în cazul nostru naţiunii. Lu- 
crul acesia e adevărat, dar adevărate sunt și 
morţile gratuite, mai ales atunci. când accepţi 
să lupţi, indiferent dacă pierzi, sau câștigi 
lupta, 

Suntem conștienți că puteam desbate pro- 
blema războiului, introducând în discuţie o 
serie de elemente cunoscute ca sentiment na- 
ţional, datorie, dreptate, etc. Nu am apelat 
la aceste noţiuni pentru două motive: mai 
întâi, fiindcă suntem convinşi că utilizarea 
lor ne-ar fi alăturat unora din concepțiile de- 
spre răzhoi amintite la începutul acestor 
consideraţii, iar în: al doilea rând, specific 
intelectuală nu este decât acest fel de moarte 
pe care am descris-o aici și numai în acest 
fel războiul este o probă, prin care trecând 
întelectualul îşi păstrează blazonul. 


Se spune că Tracii ar fi trăit o asemenea 
atitudine faţă de moarte. Nu cred că nepo- 
țior le-ar strica să aibă tăria şi nepăsaraa 
de-a putea experimenta cu viaţa şi cu moar- 
tea lor proprie, câna asta înseamnă să fie 
viteji. 


corpul  şoarecelui, 


N, PÂRVU 


p 


- NE-O 








RELIE 


CUVINTE FĂRĂ FARD 


Să zăbovium de astă-dată pu- 
țin alături de-un poet, care în 
ultimul timp a evadat în do- 
meniul stuios şi complex al 
romanului.  Orice-ar fi însă, 
Mircea Streinul e tot un poat 
—- căci despre el o să fie vor- 
ba. Omul Mircea Streinul e 


- plin de cele mai lirice elanuri, 


contradictorii uneori, dar poa- 
te că tocmai aceasta îi şi face 
farmecul. Servieta lui veşnic 
doldora de corecturi şi manu- 
scrise, chiar dacă ascunde une- 
ori şi câte-un vârt de peniță 
otrăvită, e totuşi aceea a unui 
creator care nu numai că sa 
realizat pe deplin, dar ne re- 
zervă mereu alte şi alte sur- 
prize. Au fost clipe când mie 
versul lui Streinul, sau proza 
lui, mi-au fost cu mult mai 
aproape decât mâna pe care 
întindea,  protocolar și 
grăbit — şi mi se pare că toc- 
mai asta arată că acest scrii- 
tor nu e unui de fiece zi. Poe- 
tul  Streinul nu poate să nu 
reapară, tot așa cum (orice s'ar 
zice) romancierul Streimul a 
scris pagini definitive şi cum 
reporterul sau polemistul au 
saris poate şi lucruri mai efe- 
mere. Dar toate acestea ne 
vorbesc despre o minunată vo- 
caţie. Autor a nu mai puţin 
de douăzeci şi cinci (25) de o- 
pere, Streinul e cel dintâiu 
din generația sa, care este un 
definitiv (acordăm acestui cu- 
vânt toate, absolut toate sen- 
surile, şi cele grave şi cele mai 
puţin...) şi care nu are de acum 
a se teme nici de critică, niti 
de public, pentrucă îmbrăţi- 
şânâdu-l, nu-l mai pot respin- 
ge. La treizeci şi ceva de ani, 
Mircea Sfreinul e poate nu- 
mai la um început de drum, 
după ce a început atâtea şi a- 
tâtea, care însumate la un loc, 
alcătuiesc ceea ce se chiamă 
drumul său. 

Noi nu facem aici critică li- 
terară, nici recenzie, pentrucă 
aceasta o pot face alţii, mai cu 
temeiu sau fără. Nici măcar, 
nu dăm expresie unor „cama- 
radereşti omagii“, fiindcă oa- 
menii care şi-au zâmbit odată 
pieziş, nu se mai pot încurca 
în salamalecuri. 

„Prăvălia, diavolului“, „,Oa- 
men; de noapte“ şi „Lupul din 
țara huțulilor“, iată trei ulti- 
me cărți, pe care acest adevă- 
rat poet ni le oferă cu o neîn- 
tâlnită dărnicie. Şi în gestul 
acesta larg, în care nu ştim ce 
să aâmirăm, pentrucă el vine 
dela un creator cum puţini se 
află, noi recunoaştem impetuo- 
zitatea dar şi risipitoarea tine- 
reţe eternă a lui Mircea Strei- 
nul din Cernăuţi, Str. Tran- 
silvaniei 171... 


E aaa aaa 


5 
CANTECE NOUI 


Poeti tu Dia 
aratate 





F 


INTRE PLACHETĂ ȘI VOLUM 


Moda plachetelor de versuri 
nu va muri, credem, nicioda- 
tă. Nu fiindcă mereu au să 
existe tipografii, nici fiindcă 
punga bietului poet va fi întoi- 
deauna mai accesibilă acestui 
efort, (oh, unde ne sunt edi- 
torii ?) ci fiindcă placheta, a- 
ceastă serenadă lirică, e un 
act gratuit, care nu poate şi 
nici nu trebuie să moară. 

Se pune numai întrebarea 
dacă placheta e utilă—în sems 
idea] — oricând, sau dacă mo- 
mentul apariţiei este unu! bine 
determinat de anumite consi- 
derente logice. Şi noi credem 
că da! Căci un poet, care vrea 
să fie întradevăr unu, nu se 
poate aventura în lume cu a- 
ceastă carțe de vizită, fără o 
introducere masivă, reprezen- 
tativă, care să-l fi anunţat în 
prealabil, ba chiar în mod de- 
finătiv. Volumul, după o uce- 
nicie risipită, credem că tre- 
bue să fie prima treaptă, de 
la înălțimea căreia să se poa- 
tă justifica pe urmă, fără prea 
mari sforțări, gestul pur şi 
simplu, al unei pladhete. Căci 
dacă am spus mai sus că pla- 
cheta e o serenadă lirică, a- 
tunci realizarea care e volu- 
mul, nu poate fi decât simfo- 
nia care să reprezinte în între- 
gime pe poet. 

Păcat că în ultimul timp s'au 
aflat atâţi poeţi — tineri, bi- 
neînțeles, cu toţii — care au 
preferat această cale întoarsă, 
din care nici ei, dar nici ceti- 
torii nu au de câștigat. Saltul 
e uneori preferat umui pas. 
lată că lucrul se poate aplica 
perfect şi acestei placheto- 
manii, pe care noi suntem cei 
dintâi cari o înţelegem, cău- 
tând însă să-i imprimăm dacă 
nu un rost, cel puţin un tâlc. 
Graba, despre care am mai 
vorbit aici şi cu alt prilej, nu 
este decât un rău sfetnic, dacă 
alege acest drum sucit. Căci 
nimic nu e mai riscant, de- 
cât să te sui pe o şubredă mo- 
vilă de nisip (vedeţi, plache- 
ta ?) şi să câmi, când cel din- 
tâiu vânt îţi poate dărâma nu 
numai piedestalul acesta im- 
provizat, dar chiar si vocația 
cu care porniseşi. 

Să ia aminte poeţii, căci nu 
i ce e frumos este şi dura- 

il... 


ŞTEFAN BACIU 


N. B. Manuscrisele se trimit la 
redacţie, menţionându-se pe plic: 
pentru Șt. B. Şi răspunsurile; 
Ionetia, C. Rol, M. Dumbr, C. 
Mareş, M. Malcic, C. P. Const: 
Nu. N. Ver., M. 1. Cos., D. Mar: 
Da. Crăița D., M. Crama, D.P. 
Țăr., V. Firș., Izlove: Altele, 





Note românești 


D. PAUL CONSTANT 


va scoate în curând, la esi.ura 
„Gorjan“, a doua ediţie a roma- 
nului său Râia, 
tipărire s'a bucurat de un deo- 


care a prima 


„sebit succes. 


Acestui  volun îi va urma, 


după câte suntem informaţi, ud 


altul de „schiţe peniru timp 
urît“* — cum le numeşte autorul 
— intitulat  Mărturisirea unui 


inculpat şi va vedsa lumina ti- 
parului la editura Miron Neagu 
din Sighişoara 


POETUL ŞTEFAN BACIU 


care dela Cetatea lui Bucur, a- 
Părută cu doi ani în urmă, na 
miai tipărit mimic, va apare în 
vitrine în toimna aceasta cu 
două volume de versuri: Muzica 
sicre.or (sonele) la editura „Gor- 
jan“ și Cael de vacanță (poeme! 
în colecția „Universul literar“. 

Tot la Gorjan va publica o 
imducere din Kleist: Michael 
Kohlhaas; deasemenea, are ga:a 
pentru-tipar o broșură intitulată 
Eu, împotriva mea (0 răfuială) 
pe care autorul o va scoate în 
editură proprie, 

După câte știm, Ştejan Baciu, 
în afară de volumele anunțate 
mai sus și care vor apărea în 
această toamnă, mai are în me- 
nuscris gata pentru tipar încă 
două volume de versuri: Jucării 
(catrene) şi un altul cu titlu încă 
nefizat, cuprinzând poezii scrise 
intre 1938—1942. 





NEAGU RADULESCU: 4 PE 
TRIMESTRUL ? 


După categoricul succes de ii- 
brărie câștigat cu cele pairu e- 
d ţii ale „Turnului Babel“, Neagu 


"Rădulescu a tipărit de curând la 


editura Contemporana un volum 
de nuvele intitulat 4 pe trima- 
strul 2, 

Găsim și în această carte ace- 
leași caracteristiei ale scrisului 
lui Neagu: vioiciune, observaţie 
precisă a esenţialului, cursivitate, 
— agrementate din belșug cu o 
doză de aciditate pe care o întâl- 
nim în toate operele sale de până 
acum. 

Numărul cititorilor pe care 
Neagu şi i-a câştigat prin cărţile 
anterioare, ne face să prevedem 
0 a doua ediţie (de data aceasta 
neadăogită!), care va diferi de 
prima doar prin coperta semna- 
tă de altcineva decât de Drugă. 





INGHIŢITORUL DE VIPERE 


se numește ultima carta de nu- 
vele a d-lui Ion Dragomir, apă- 
rută în editură proprie, la tipo- 
urafia „Universul“, în condții 
tehnice excepționale. 

Toţi cei cari au citit romanul 
său Disperaţii, care a: epuizat trei 
ed ţii în mai puţn de mun an, au 
avut ocazia să remarce calituţile 
de admirabil povestitor ale lui 
lon Dragomir. Inghiţitorul de vi- 
pere cuprinde, în cele trei sute 
de pagin, un număr de nuvele 
iermecător povestite, în marea 
lor majoritate ogindind fapte 
reale, culese din viaţa bogată în 
aventuri dim cele mai variate și 
originale tră'te de autor însuş. 

Este o carte ca puţine altele 
din cele apărute în ultimii ant 
şi-i prevedem acelaş succes de 
care s'au bucurat şi „D:speraţii“. 

C. P. 


geme (5 





DASCĂLUL... 


La ora unu douăzeci și șase de minute și trei 
secunde scara dărăpănată trosneşte sub pașii dom- 
nului Temistocle, profesor de matematică. In ca- 
să se lasă o liniște de moarte. Ionel, care se pre- 
gătea tocmai să tragă o „directă“ în bărbia lui 
Nicu, încremenește cu pumnul întins. Nicu, care 
se pregătea să urie în vederea loviturii, rămâne 
cu gura deschisă. Anişoara, care-și potrivea părul 
în oglindă, aieargă repede să vadă dacă masa e 
pusă așa cum îi place „şefului“ și dacă din gre- 
şală n'a așezat vreo furculiţă la dreapta fartu- 
riei, ceeace ar fi grav, sau dacă solnița din întâm- 
plare n'ar fi exact în centrul mesei, ceeace ar îi 
şi mai grav. Dar se linișteşte repede că totul e în 
cea mai perfectă ordine. 

'Pacâmurile ar putea provoca, prin simetria lor, 
invidia... copacilor dintr'un pare englezesc. Intre 
timp se aud trei bătăi în ușe, trei bătăi precise şi 
seci la intervale cronometrate unul de altul. In 
cinci secunde exact cât i-a trebuit ca să vină din 
bucătărie, Anișoara a deschis, dar prea târziu. 
Eroul ceasului o măsoară îmbufnat, tăcut, îşi a- 
târnă bastonul și pălăria în cuier, își scoate oche- 
larii depe nas, îi şterge, îi pune înapoi, îi şterge 
încăoadtă şi cuvântează : - 





— Cât timp trebuie să aştepte un biet creștin 
la propria lui ușe până să binevoţi să-i deschi- 
deţi ? După ce vin dela muncă, trudit şi amărit, 
sunt lăsat, eu, singurul om care muncesc cu ade- 
vărat in casa aceasta, eu stâlpul famiiiei, eu cel 
mai bătrân profesor din liceu să aştept până se 
îndură cineva să-mi deschidă ? 

— Dar, tată, argumentează Anișoara, eram în 
bucătărie... Dar toate explicațiile acestea nu fo- 
losesc la nimic căci domnul Temistocie i-o taie 
scurt : 

— Din bucătărie până aici un om normal face 
— în medie — două secunde şi trei zecimi. Cred 
că, eu, omul cifreior sunt cel mai în măsură să 
știu asta... Apoi, Qevenit subit mai uman, adaogă 
cu sclipiri interesate în ochi: 

— Sper că la ora asta masa e gata și că un 
biet om trudit și muncit are dreptul să şi mănân- 
ce, sau e cineva de altă părere ? Nu, nimeni nu e 
de aită părere? Să vedem; să încerce dacă-i dă 
mâna. Unde este doamna? se adresează domnul 
profesor lui Nicu. Dar mama «e în bucătărie cu 
servitoarea. 

— Cred că la ora asta ar putea binevoi să fi 
terminat cu bucătăria. Intrebuinţând în medie un 
ceas pentru cumpărături, treizeci şi cinci de mi- 
nute pentru curăţenie, trei sferturi de oră pen- 
tru curăţatul zarzavatului şi o oră și douăzeci de 
minute pentru gătit, ar fi trebuit... Dar progen:- 
tura nu mai află ce ar fi trebuit. De altfel, nici 
nu este prea curioasă. In clipa aceea, doamna Te- 
m:stocle îl cheamă la masă, iar servitoarea aduce 
castronui cu supă, Situaţia ar putea fi deci, după 
toate prevederile, socotită ca salvată. Eroare ! În 
momentul psihoiogic, adică exact când stăpâna 
casei. împarte supa de roşii în farfurii, profesorul 
intervine : 

— Cât aţi plătit azi roşiile? 1 se spune preţul 
zilei. 

— Câte roşii aţi întrebiunţat pentru supă? 1 
se spune şi asta. 

— Ce risipă! isbucnește Temistocle. Cum se 
pot întrebuința atâtea roşii la o supă când... cal- 
culele mele au dovedit că cu şapte roșii și un 
sfert se obţine un lichid de aceiaşi densitate ? Ei 
bine, drept pedeapsă nu voiu mânca nici o lin- 
gură din această supă. Risipa trebuie înfrânată 
prin exemplu. Ei bine, sacrifice pentru știință şi 
pentru cumpătare!.. Și sculându-se marțial dela 
masă, se retrage ţeapăn cu paşi măsurați, după ce 
a avut grije să arunce risipitorilor o privire nimi- 
citoare. 

— Cât e ceasul? întreabă după câtva timp 
doamna profesor. 

— E trei, zece minute şi douăsprezece secunde, 
căspunde prempt Nicu. 

— Ştiu, fiindcă tocmai își spală mâinile „șefu” 
înainte de plecare. Peste zece minute şi patru- 
sprezece secunde pleacă la slujbă. Mânaria lui 
este că în douăzeci de ani de slujbă n'a întârziat 
n:c:odată afară de una singură când a venit cu... 
trei minute întregi mai târziu dar nu fusese — 
bineînţeles — vina lui ci a tramvaiului care în- 
târziase peste orișice calcuie şi prevederi ome- 
nești... 


——-: 


ŢIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL! BUCUREȘTI, STR. BREZOLANU 23 








UNIVERSUL LITERAR 


LPP WICRE 





— Reportaj — 


E seară. Ora şapte și zece minute, și foarte 
cald. Domnul proiesor părăseşte curtea şcolii. 

— Ce-ar ti să bem un țap, propune un coleg 
care îl ajunge din unmă. În 'vemisiocie se dă iup- 
ta cea mai crâncenă cin viaţa lui. E caid şi un țap 
ar îi o adevărată iericire, ar îi... Dar virtuia 
truumiă. 

— imi pare rău, dar nu pot, se hotărăşte în ce.e 
din urmă. 

— La' dece frate? Ce te laşi așa greu? 

— "Trebuie să tiu negreșit la opt iără zece aca- 
să. Colegul îl priveşte incredul. 

— Ai musatiri? 

Nu, dcmnul Temistocle nu are nicio treabă și 
cu atât mai puţin musafiri. Aceasta ar fi împotri- 
va oriwărei o:a.ne şi aisc:pune. 'lrebuie insâ to- 
tuşi să fe așa. In douăzeci și unu de ani şi tre. 
luni de când sa insurat, n'a intârziat o singură 
dată şi aceasta este pentru el cel mai puternic mo- 
tiv de mandrie. In fond, ştie prea bine că nu prea 
are ce iace acasă şi toată lumea ar fi încântată să 
scape de cirăielile lui... cifrate, dar se simte dator 
să dea exemp.u neclintit al punctualităţii, al 
punctualităţii cu or:ce chip şi orice preț. 

Mai deunăzi se vontea de măritișul Anişoarei. 
Prima întrebare pe care o puse domnul 'tem:s- 
tocle eventualului pretendent n'a fost nici cât 
câștigă, nici despre familie, ci a fost pur și sim- 
piu : 

— Dumneata eşti... punctual? Un om care nu 
este punctual este pentru el mai per:culos decat 
un cn.minai. Un criminal greșește, dar un om ne- 
punctuai păcătuieşte întotdeauna împotriva ordi- 
nei stabilite, împotriva timpului, împotriva uni- 
versujui, deci impotriva iui Dumnezeu. 

Astfel se scurge viaţa domnului 'Temistucle, 
profesor de matematică : între cifre și fracțiuni, 
fără orizont şi fără fantezie ; dealtfel, el îşi face 
un punct de onoare în a elimina cu desgust din 
viața lui orice element ca să spunem astfel.. fan- 
tezist, 

— Eu sunt omul realităţilor, obișnuieşte să 
spună el, şi nici nu-și dă seama câte puţine con- 
tingenţe are realitatea, viaţa cu cifrele, cu... ze- 
cimalele şi cu rădăcinele pătrate. Nu este numai 
o victimă banală a unei şi mai banale deformări 
profesionale. Nu i se poate în fond imputa decât 
un singur păcat: unul singur, dar care ar putea 
prăbuşi Universul : lipsa de imaginaţie... 


SLUJNICA... 


— Veto, strigă doamna Chirtop dela etajui pa- 
tru. Veto, unde eşti, pentru Dumnezeu ? le strig 
de două ceasuri. 

— Aici sunt, răspunde Veta fără să se clin- 
tească. 

— Aici, precizează Veta. Veta nu este departe, 
este la poartă şi asta nici măcar de mult, ci de 
abia trei sferturi de oră. In definitiv, nu este un 
păcat să stai la poartă şi sancţiunea acestui delict 





Cred că nu era ofiţer, în regimentul 
meu, care să nu iubească pe căpita- 
nul Mihăescu Atanasie. Şi aceasta 
pentrucă era un omuleț tare simpat.c. 
Chel, cu trei fire de păr gălbui pe 
creștetul capului gogoneţ — motiv 
pentru care sublocoteneniul Berendei 
ii lansase porecla de Nimbus — u- 
rechi mari cât nişte fiunze de lipan, 
gât gros şi roșiatic, cu reflexe de sfe- 





tâţi absenţi şi atâţia prezenți, se află 


n Vu, 


VIȚEI 


de PAUL !. DANIEL 


nu este prevăzută până acum în nicio... juris- 
dicţiune. Veta ştie aceasta, chiar faptul că stă- 
pâna o aşteaptă să vină de trei sferturi de ceas cu 
zarzavavuriie cumpărate dela oitean, nu e decât o 
împrejurare foarte neplăcută, pentru stăpână, 
bineînţeles, şi atâta tot. Și ce vină ar avea ea 
când nu are împotriva ei nici măcar ciroumstan- 
ţa agravantă a premeditării ? Sa întâmplat toc- 
mai ca Gheorghiţă olteanul să fie dinirun sat 
vecin cu al părinţilor loane:, o prietenă :ntimă a 
verișoarei cumnatei ei. Și atunci a trebuit ea să 
intrebe de sănătatea acestor rude apropiate. 

— E chestie de obraz, nu? Și schmbul de 
convenţionale amabilităţi a ţinut mai mult decât 
a prevăzut. Asta a fost tot şi dacă cucoanei nu-i 
place, n'are decât să-și găsească una mai bună. 
Ea, Veta, găseşte locuri câte vrea. Are de unde 


pune: pi eee cnne cte mt e . n etnia ete 





*. 


dcemna perceptor de alături 
mereu o cheamă și vrea să-i dea două mii cinci 
sute de lei pe lună şi nu leafa asta de mizerie; și 
este un loc bun cu muncă mai puțină — numai 


alege. De pildă, 





NIMBUS 


-Schiţă- 


Căpitanul 











se'ndrepta 


1 AUGUST 1942 — 


la două persoane, — şi nu balamucul de aici. Și 
aco:0 nu ţi se măsoară bucătura de pâine şi dumi- 
catui de mămănigă, că sunt oameni nobil, care au 
de unde și ştiu cum se t:atează o fată cinstită și 
harnică. Toate astea le înşiră- Veta repede, pe ne- 
răsullate stăpânei sale care zadarnic incearcă 
să-i stăvi.ească elocinţa. După ce a spus ce a avut 
pe sut.ot, adaogă cu un ton absolut 1.resc: 

— Ce gătim diseară, coniţă ? Coniţa se gândeşte 
dacă — de astădată — să n'o dea totuși afară. 

— Dar de unde ştii că găseşti alta ma. bună? 
Asta cel puţin nu iură decât câţiva poii la coș- 
Diţă şi din când in când uită să dea restul. Dea= 
semenea, proviziile din cămară dispar in mod 
vertig.nos când n'a avut grije să le incuie. 
„Dar totuși... Altele îţi lasă caşa goală și pe aici 
este drumul. 

Apoi numai dela Veta mai poate afla. ce se 
petrece la doamna căpitan de peste drum, fiind= 
că Veta e prietenă intimă cu Saita, servitoarea 
căpităresei... Şi parcă alta e mai bună ? 

Doamna Chiricp, care înainte schimba câte 
două fete pe săptămână, are în materia asta o 
vastă experienţă. Deaceia înghite, face socoţeala 
cu Veta, — nu e o eroare uecât de douăzeci şi 
cinci de lei pe care i-a pierdut pe drum probab:l 
— Şi apoi o intreată discret, așa ca servitoarea 
să nu observe că o interesează, ca pe un iapt di- 
vers, cine a mai fost la ceaiul căpirănesei ş. cea 
servit seara la masă. Hotărit, Veta nu are me- 
morie, Lacă acum cinci minute o ridica pe doam- 
na căpitan în siava ceru.ui, trebuie recunoscut 
că, la iel ca toate iemetie, este destul de inconsec= 
ventă, Și stăpâna e: află cu deliciu că rochia nouă 
a rvaiei sa.e nu e ncuă, ci pretăcută dirtir'una 
veche (asta i-a spus-o croitoreasa care lucrează în 
casă), că îrişca pe care a servit-o Duminică mosa- 
fir.lor era atât de veche, încât unei cucoane i s'a 
lăcut râu, că biata Safla e moartă de ioame fiind- 
că stăpânii ţin totul sub cheie și nu-i dau nici 
pâine să se sature, că... E 

use Sambată seara şi domnul și doamna 
Chirtop mănâncă în oraş. Cine-i poate pre- 
îinde sărmanei Veta să stea acasă singură cuc? 
Ce, să păzească zidurile? Ș: apoi îi e şi frică, zău 
lodeauna i-a fost frică singură, So.uţii se găsesc 
repede. Veta îl cheamă pe Costică ordonanța 
demnului Căpitan să-i ţie de urit. Şi dece ar sia 
amândoi în bucătărie dacă tot nu e nimeni acasă? 
Coniţa l-a spus doar să păzească casa, nu... bucă- 
lăr:a, Deaceia îl poftește pe Costică în birou şi se 
instalează amândoi comod în fotolii. Dar nu sa 
Sfârşit, Un musafir trebuie „tratat“ cu ceva, aşa 
se cbisnuiește. Și Veta e fată fină și ştie ce se 
cuvine, Niim-c mai uşor. Prăjiturile pe care stă- 
pâna ei .e-a oprit pe mâine sunt tocmai bune şi 
in pivniţă e vin destul, Reacţiunea stăpânilor n'o 
prea preceupă pe Veta. A mai trecut ea prin si- 
iza S.m-lare, mai grave chiar. In cel mai rău 

„ da vina pe... şoareci isi i i 
copilul chiriagului ? Pe Pislca vecinului, pe 

„Veta este fcarte elegantă astăzi, mai ales că 
Şi-a luat din duiap rcchiţa înflorată nou nouţă a 
stăpânei. Ii vine cam strâmt, nu e vorbă dar nu 
nnportă. A și pătat-o puțin cu vin şi tocmai in 
faţă, dar nu-i n:mic, Coniţa n'o să observe o să-i 
spună că nu știe... c'o fi pătat-o croitoreasa când 
a lucrat-o, sau, însfârşit creadă ce-o vrea. Veta 
şi Costică se distrează admirabi!, toată lumea e 
a lor, nici nu bagă de seamă cum trece timpul. 
Noroe că stăpânii zăbovesc. Şi chiar dacă i-ar 
surprinde, n'au decât să-și caute altă slujnică 
aacă nu le convine. Nu e mai rea decât altele Ca 
atâtea altele nu fac nimic mai rău decât că pro- 
fită de anumite împrejurări. E timpul lor... 


e E a a a a a a pi a 


Eu mă încurcam: 

— De... de... 

DBerendei insă mă salva: 

— Strategică surpriză, dcmnule că- 
pitan ! 

Și ca să spulbere orice urmă de în- 
doială, adăoga, ottând cu regret: 

— Ce rău îmi pare, domnu:e căpi- 
tan, că nu mi-a venit m:e această ge- 
nială idee... 





iarăşi spre 





clă, ochi albaştri, puţin spaiăziţi, nas 
cărnos şi lung ca un apenice, veșnic 
operat de degetele scurte şi nodoroase 
ale mâinii drepte, tuze enorme şi 
răsirante, deaesubtul cărora, dincr'o 
scobitură . adâncă, pornea o bărbie 
mică şi rotundă ca vâriul unui pan- 
toiior de damă nou novuţ. Deşi avea 
barbă rară şi perii îi creşteau ancvue, 
se rădea din două, în două zile. „Ca 
aşa făcea domnul colonel şi aşa îi stă 
bine unui ofiţer corect și discipii- 
nat... 

Când se așeza pe scaunul capora- 
iului frizer, buzele sale nu uitau nici- 
odată să lipăe prevăzătoare : 

— Ai grijă, băiatule ! Umbilă încet 
cu briciul, să nu-mi cresiezi obrazul. 
Crestătura cu briciul strică faţa, o 
boţeşte şi o face ca pe o rogojină. Wiă 
'mţelegi? Eu am obraz subţire, nu ca 
al tău... O mică neatenţie şi gata: a 
şi plesnit! Mă 'nțelegi? 

Pătruns el însuși de aceste sfaturi, 
aşeza cu energie picioarele scurte, 
unul peste altul, fără să poate atinge 
cu talpa parchetul, apoi, puţin în- 
cruntat, ca la tragerile de instrucţie 
de pe poligonul garnizoanei, coman- 
da : 

— Incepe, caporal ! Mă'nţelegi? 

Căpitana! Minăiescu nu era nici ve= 
sel, nici trist: era serios. Sau cel pu- 
țin, aşa vrea să pară în regiment, 

Pe siradă, pe câmp, în cazarmă — 
creu că şi aiasă avea aceeași atitudi- 
ne — era întotdeauna grăbit şi preo- 
cupat, numai el ştia ae ce incălcute 
proviecme tactice. Saluta fulgerător, 
totuș stângaci, răspundea oricărui sa- 
lut şi nu se temea de nimeni. inspec- 
ţiile pentru el erau floare la ureche, 
pentrucă, asuda cel mai mult, pentru 
a nu | se găsi o vină. 

De coionei nu fugea niciodată, cum 
2 văzut că fac ceilaiţi ofiţeri. Cum îl 
zărea, se dacea întins spre el, intărină 
pasul ca la deillare, se oprea la 
cinci paşi în faţa lui, apoi, cu mâna 
la chipiu şi iaţa incoraată de serio- 
zitate — în semn de energie și cu- 
noaştere  periectă a regulamentului, 
răcnea : 

_— Am onoare să vă salut, domnule 
colvnei ! Cumpania şasea, efectiv u- 


actualmente în curs de executaiea 
prosramului de instrucţie. 

Dacă mai aveţi ceva de ordonat, 
sunt gata, eu și întreaga mea un.tate, 
să vă asculti... 

Coioneiui zâmbea cu bunătate şi 
însăduinţă şi-i intindea mâna, depăr- 
tându-se. 

— Bine Mihăescu! 
nou. 

Dar căpitanul Mihăescu, dacă nu 
vorbea cu nimeni prea mult, în a- 
fară de program, în orele e program 
esa foarte activ. 

Vorbea înti'una, dădea ordine în 
dreapta și'n stânza, alerga dela unul 
la altul, țipa, și nu vrea să știe ait- 
ceva, decât să se execute absolut 
„dar absolut până la capăt“, tot 
ceeace ordona. 

— Să faci tot ce ţi se ordonă, ca- 
marade. E 

Mă'nțelegi ? Să faci arma lună. S'o 
freti, s'o freci, și p'o parte şi pe alta, 
şi pe dinăuntru şi pe dinafară, să nu 
rămâie pic de murdărie pe ea. Mă în- 
țelegi ? 

La urmă să mi-o aduci, so văd. 

Vreau să sticlească ca soarele. Mă 
*nțelegi ? 

Mai mult, mă'nţelegi ? Ca focul... 

Să-mi fac mustaţa'n magazia ei, 
mă'nțelegi ? 7 

Și oștaşii, în semn c'au auzit şi-au 
înţeles, rănasc din funuui bujucive 
cum i-a învăţat domnul căpitan: da! 
in vreme ce subiocotenentul Beren- 
dei râde penfundat lângă mine, șop- 
tindu-mi : 

— Mustaţa care n'o are. 

Căpitanul auzea, sentorcea spre 
noi şi incrunta sprâncenele: 

— Nu-ţi este ruşine subiocotenent 
Berenuei ? uiţi că te arti in iaţu .0- 
mandantului dumitale de companie? 

— Yertare, domnule căpitan ! răs- 
pundea acesta cu cei mai serios aer 
din lume, ducând mâna la chipiu. 
Sunt în spatele dumneavoastră... 

— Şi? in spatele meu fiind, «ți per- 
miţi beseade pe socoteala mea ?... 

Berendei ar îi voit să spună ceva, 
dar cuvântul „beseade“, îl făcea să-şi 
inghită răspunsul, înecându-se... 


Nam nimic 





ostași şi continua cu ordinele, uitând 
despre ceeace vorbise înainte de în- 
trerurerea lui Berendei. 

— Aşa! Bun! Vasăzică, he-am în- 
țeles. Mugazia să sticlească ca focu... 
Aranjaţi tuate efectele iruinos pe ral- 
turi şi... așa... care vasăzică.. aşa... 
mă nţelegi?.. aşa... acum, la prograni, 
Jar dumneavoastră, domnilor ofițeri, 
pofiiți în cancelarie. 

Inlăuntru, căpitanul ne explica te- 
ma de luptă pentru a doua zi. 

Inamicul e în apărare pe linia pă- 
durii Buda. Noi atacăm. Ar trebui să 
mergem la recunoaștere. Vă scutesce 
însă, știind că poziţia vă e cunoscută 
din temele precedente. 

Baza de plecare la atac, o punem 
pe șanțul deja cantonul 5. 

— Dar, domnule căpitan, interve- 
neam eu. Șanțul e orientat spre co- 
muna Izvoranca... 

— Nu-i nimic, dragă ! Pornim spre 
Izvoranca, mergem până dăm de un 
drum bun, apoi zchimbăm brusc di- 
recţia spre pădurea Buda... 

— Cum spuneți dumneavoastră, 
înseamnă că intrăm în sectorul com- 
paniei a şaptea şi în loc să mergem 
spre Nord, mergem spre Est... 

— Ei, şi? 

— 2? 

— Ce dacă ! Nu-i acelaş lucru ? 

— 2! 

— Acolo nu-s tot d'ai noștri? In 
fciul acesta, inamicul va fi înşelat, 
crezând că nu-l atacăm pe el. Ha-ha. 

Vrea să râdă — gândindu-se că va 
da o straşnică lovitură inamicului — 
dar aducându-și aminte că n'a râs 
niciodată de cână era ofiţer, își în- 
ghiţea repede celelalte „ha-ha-uri“. 

Noi însă completam hohotind ceea 
ce incepuse el... În speciali Berendei, 
se ţinea cu mâinile de burtă şi râdea 
cu gura până la urechi. 

Căpitanul ne lăsa, crezând că râ- 
dem de surpriza pe care o va produce 
procedeul său, inamicului... 

Deodată, bănuind adevărata cauză 
a veseliei noastre, se ridica in picioa- 
re, rănind: 

— Ce ? Nu vă e rușine ? De ce râ- 
deţi ? 





In sfârşit, programul se termina şi 
porneam tustrei spre popotă. 

Intrând, constatam că suntem ul- 
timii. Atmosfera era liniştită, fiecare 
fiind aplecat asupra farturiei, 

Friptura era gustoasă şi cerea bău- 
tură. 

Mihai — chelnerul popotel — tur- 
na vin în pahare. Gustam, dar strâm- 
bam din ns, vinul era cald. 

Colonelul, om practic şi bun gospo- 
dar, era de părere să cump3re un ră- 
citor. De aceea se adresa otiţerului 
popotar: 

— Ascultă, Durbac! După masă, 
pleci în oraş să cumperi un „Frigge."* 
sau un „Yarogus“. Care crezi dum- 
neata că e mai bun. 

Toţi am aprobat ideea comandan- 
tului, în afară de căpitanul Mihăescu, 
care s'a opus cu foarte multă serio- 
zitate : 

— A! Nu, domnule cclonel! Mă 
iertaţi. Dacă întradevăr, duriţi o 
marcă bună, vă sfătuesc să cumpă- 
raţi un „,Telefunken“... 

Toţi am isbucnit întrun râs tenome- 
nal. La această bomoă, nu ne aştep- 
tam. Scăparăm bucăţile de friptură 
din gură, iar vinul se vă+să pe faţa da 
masă, stropindu-ne, 

Căpitanul ne privia pe rând şi nu 
pricepea nimic. 

— De ce râdeţi, domnilor? Am şi 
cu unul acasă şi sunt foarte mulţu- 
mit de el... 

De data aceasta, râsul s'a transfor- 
mat intr'o adevărată cascadă. 

Chiar şi colonelul, temut peniru se- 
riozitatea lui teribilă, nemaiputân- 
du-și ţine buzele strânse, sa asoziat 
vesel:ei noastre, râzând cu iacrimi, 
mai ales când zăpăcitul Berendei, 
a completat cu o seriozitate dcă- 
cească : i 

— Nu, demnule colonel! Îngenioa- 
să e sugestia domnului căpitan Mi- 
hăescu, bun e şi Telefunken, nu zic 
nu, dar eu sunt de părere să cumpă- 
răm un... Ford! 


LEONIDA SECREȚEANU 


PD d 


Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T, T, Nr, 21.484.939