John Katzenbach — Povestea unui nebun

JOHN 
KATZENBACH 


JOHN 
KATZENBACH 


POVESIEA UNUI 
NEBUN 


Traducere din limba engleză 
ANCA ILIE 


RAO Internaţional Publishing Company 
martie 2007 


Pentru Ray, care m-a ajutat să spun povestea asta mai mult 
decât va ști vreodată 


Prima parte 
Povestitorul în care nu poţi avea încredere 


Capitolul 1 


Nu mai aud vocile, așa că mă simt puţin pierdut. Bănuiala 
mea este că ele ar putea să spună povestea mult mai bine. Cel 
puţin, ar avea opinii, sugestii și idei clare despre ce trebuie zis 
mai întâi, ce la sfârșit și ce la mijloc. Mi-ar putea spune când să 
adaug un detaliu, când să las deoparte informaţii neesenţiale, 
ce este important și ce nu. A trecut atâta timp, încât nu prea 
îmi mai amintesc lucrurile astea, și mi-ar prinde bine ajutorul 
lor. S-au întâmplat multe și mi-e greu să știu cu precizie ce și 
unde să pun. Iar uneori nu sunt sigur dacă incidente pe care mi 
le amintesc perfect s-au întâmplat cu adevărat. Totul e ca o 
amintire, care pare solidă ca piatra, pentru ca în clipa 
următoare să fie străvezie ca aburul de deasupra râului. Asta e 
problema majoră atunci când ești nebun: ești în mod natural 
nesigur în legătură cu lucrurile din jurul tău. 

Multă vreme am crezut că totul a început cu un deces și s-a 
terminat cu un deces, cam ca în finalurile unor cărți, dar acum 
nu mai sunt așa de sigur. Poate că tot ceea ce a pus în mișcare 
evenimentele din vremea aceea, demult, când eram tânăr și cu 
adevărat nebun, a fost ceva cu mult mai neimportant sau mai 
greu de descris, ca un fel de gelozie ascunsă sau ca o nevăzută 
mânie, sau dimpotrivă, ceva mai mare și mai zgomotos, cum ar 
fi poziţia stelelor pe cer sau forţa valurilor oceanului și rotirea 
inexorabila a Pământului. Ceea ce știu cu certitudine este că au 
murit oameni, iar eu am fost un copil norocos care nu a făcut 
parte dintre aceștia. Asta a fost una dintre ultimele observaţii 
pe care le-au făcut vocile mele, înainte de a dispărea cu totul. 

În schimb, acum am în locul cuvintelor lor șoptite 
medicamente care să le amuţească. O dată pe zi iau, docil, un 
medicament cu efect asupra psihicului, o pastilă albastră de 
formă ovală, ca un ou, care îmi usucă gura așa de tare, încât, 
atunci când vorbesc, vocea mea sună șuierătoare ca a unui 
bătrân care a fumat prea mult sau poate ca a unuia care a 
dezertat din Legiunea Străină, a traversat Sahara și cerșește 
un pahar de apă. Apoi urmează o pastilă cu gust scârbos și 
amar, menită să ridice moralul și să combată depresiile negre, 
sinucigașe, în care îmi tot spune asistenta socială care se ocupă 
de mine că e posibil să cad în orice moment, indiferent de felul 
cum mă simt de fapt. Să fiu sincer, cred că aș putea să intru în 


cabinetul ei și să bat din călcâie de bucurie și exaltare faţă de 
cursul pozitiv pe care l-a luat viaţa mea, iar ea tot m-ar întreba 
dacă mi-am luat dozele zilnice de medicamente. Pilula asta fără 
suflet mă constipă și mă balonează, mă face să rețin apa, ca și 
cum aș avea un garou strâns puternic în jurul mijlocului. Așa că 
trebuie să iau un diuretic și apoi un laxativ ca să scap de aceste 
simptome. Desigur, medicamentul diuretic îmi dă o migrenă 
groaznică, parcă m-ar lovi cineva cu ciocanul în frunte cu 
cruzime, așa că iau calmante pe bază de codeină pentru a 
scăpa de acest efect secundar și în același timp fug la toaletă 
ca să rezolv celălalt efect secundar. Și la fiecare două 
săptămâni fac o injecție cu un puternic agent antipsihotic, mă 
duc la clinica locală și-mi dau pantalonii jos, iar asistenta de 
acolo zâmbește mereu în absolut același fel și mă întreabă 
mereu cu exact același ton al vocii cum mă simt astăzi, la care 
eu îi răspund „Bine”, chiar dacă mă simt sau nu bine, pentru că 
îmi este foarte clar, chiar și în confuzia creată de nebunie, 
cinism și medicamente, că de fapt nu-i pasă deloc dacă mi-e 
bine sau nu, dar crede că e treaba ei să se asigure. Problema e 
că antipsihoticul, care mă ţine departe de tot felul de rele sau 
de un comportament condamnabil - sau cel puţin așa le place 
lor să-mi spună - provoacă o ușoară pareză a mâinilor, făcându- 
le să tremure de parcă aș fi un plătitor de taxe necinstit, care 
se confruntă cu un contabil de la fisc. Imi mai face și colțurile 
gurii să tremure ușor, așa că trebuie să iau un relaxant 
muscular pentru ca fața mea să nu îngheţe într-o mască de 
speriat vecinii. Şi tot amestecul ăsta mi se învârte prin vene 
vrând-nevrând, luând cu asalt organe nevinovate și probabil 
complet ametite, în intenţia de a calma impulsurile electrice 
iresponsabile care îmi trosnesc prin creieri ca niște adolescenţi 
neascultători și obraznici. Uneori simt că imaginația mea 
seamănă cu un joc de domino plin de surprize în care piesele și- 
au pierdut echilibrul și mai întâi se clatină înainte și-napoi, apoi 
se prăvălesc peste toate celelalte forțe din corpul meu, 
declanșând o mare reacţie în lanţ de piese care cad la 
întâmplare, clic clic clic, înlăuntrul meu. 

Era cu mult mai ușor când eram tânăr și tot ce trebuia să fac 
era să ascult vocile. Nici măcar nu erau așa de rele, în cea mai 
mare parte a timpului. De obicei, erau slabe, ca niște ecouri din 
depărtare, peste vale, sau poate ca niște șoapte între copii, 


când îi auzi că-și împărtășesc secrete într-un colţ al terenului 
de joacă, cu toate că, atunci când lucrurile devin tensionate, 
crește rapid și volumul. Şi, în general, vocile mele nu erau 
deloc așa de pretenţioase. Erau mai mult, cum să spun, niște 
sugestii. Sfaturi. Întrebări de testare. Puțin cicălitoare uneori, 
ca o mătușă care a rămas fată bătrână, cu care nimeni nu știe 
exact ce să facă la o petrecere de familie, dar care, cu toate 
astea, este mereu inclusă pe lista de invitaţi și ocazional 
izbucnește cu ceva nepoliticos, sau fără sens, sau incorect, dar 
este de cele mai multe ori ignorată. 

Intr-un fel, vocile îmi ţineau companie, mai ales că de cele 
mai multe ori nu aveam niciun fel de prieteni. 

Am avut doi prieteni, odinioară, iar ei fac parte din poveste. 
Odată credeam că ei erau cea mai importantă parte din 
poveste, dar acum nu mai sunt atât de sigur. 

Acum, unii dintre cei pe care i-am întâlnit în timpul a ceea ce 
îmi place să numesc adevărații mei ani de nebunie au ajuns mai 
rău decât mine. Vocile lor le strigau ordine ca niște nevăzuţi 
sergenţi de instrucţie din marină, din aceia care poartă chipiul 
cu cozorocul tras exact deasupra sprâncenelor, așa încât li se 
mai vede numai ceafa rasă. „Calcă apăsat! Fă asta! Fă aia!” 

Sau mai rău: „Omoară-te!” 

Sau chiar și mai rău: „Omoară pe altcineva 

Vocile care ţipau la acei oameni veneau de la Dumnezeu, sau 
de la Isus, sau de la Mahomed, sau de la câinele vecinului, sau 
de la unchiul mort demult, sau de la extratereștri, sau poate de 
la un cor de arhangheli, sau probabil de la un cor de demoni. 
Vocile astea erau insistente și revendicative și nu făceau niciun 
compromis, iar eu am ajuns să recunosc în neclintirea pe care 
acești oameni o aveau în ochi, în tensiunea care le întindea 
mușchii că auzeau ceva foarte tare și insistent și care rar 
promitea ceva bun. În momente ca acestea, preferam să mă 
îndepărtez și să aștept lângă ușă sau de cealaltă parte a 
camerei de zi, pentru că urma să se întâmple ceva cu totul 
nefericit. Era asemenea unui detaliu de care-mi amintesc încă 
dintre școala generală, unul dintre acele lucruri ciudate pe care 
le ţii mereu minte: la un cutremur, cel mai bun loc în care 
trebuie să te ascunzi este sub tocul ușii, pentru că structura 
arcuită a deschizăturii este mai puternică, din punct de vedere 
arhitectural, decât un zid și e mai puţin probabil să ţi se 


1” 


prăvălească în cap. Așa că, atunci când vedeam că turbulenţa 
unuia dintre colegii mei pacienţi devenea vulcanică, găseam 
arcada unde credeam că am mai multe șanse de supravieţuire. 
Și, odată ajuns acolo, îmi ascultam propriile voci, care în 
general mă păzeau și mă avertizau când să mă ascund. Vocile 
mele se caracterizau printr-o curioasă trăsătură de autoapărare 
și, dacă nu le-aș fi răspuns prostește cu voce tare atunci când 
eram tânăr și ele începuseră să mi se adreseze, probabil că n-aș 
fi fost niciodată diagnosticat și internat așa cum am fost. Insă 
asta face parte din poveste, cu toate că nu este nici pe departe 
cea mai importantă parte. Totuși, în mod ciudat, îmi lipsesc 
vocile mele, pentru că acum sunt mai mult singur. 

Este foarte greu, în vremurile astea, să fii și nebun, și de 
vârstă mijlocie. 

Sau fost nebun, atâta vreme cât continui să-mi iau 
medicamentele. 

Acum îmi petrec zilele în căutare de mișcare. Nu-mi place să 
fiu sedentar prea mult. Așa că mă plimb, cu pas grăbit, un marș 
rapid prin oraș, din parcuri la magazine, la zona industrială, 
privesc și observ, dar nu mă opresc din mișcare. Sau caut 
evenimente unde are loc multă mișcare, cum ar fi un meci de 
fotbal american la o școală, sau un joc de baschet, sau chiar o 
partida de fotbal de stradă. Dacă am ceva mișcare în fața 
ochilor, atunci mă pot odihni. Altfel, merg încontinuu - cinci, 
șase, șapte ore sau mai mult pe zi. Un maraton zilnic, care-mi 
tocește tălpile pantofilor și mă menţine slab și în formă. Iarna 
port ghete masive și grosolane de la Armata Salvării. În restul 
anului port pantofi sport pentru alergare, pe care îi iau de la un 
magazin cu articole sportive local. La câteva luni, proprietarul 
magazinului îmi strecoară o pereche de adidași dintr-un model 
care nu se mai poartă, mărimea 46, ca să-i înlocuiesc pe cei 
care ajunseseră ferfeniţă în picioarele mele. 

Primăvara devreme, când începe să se topească zăpada, 
merg sus la Falls, unde există un heleșteu de pește, și zilnic mă 
ofer voluntar să monitorizez întoarcerea somonului în apele 
râului Connecticut. Asta înseamnă să mă uit la cantităţi infinite 
de apă care curg spre baraj și din când în când să observ un 
peștișor care urcă împotriva curentului, atras de instinctul de a 
se întoarce acolo unde a fost zămislit, unde și-a depus icrele 
părintele lui - și unde, printr-un mister uriaș, își va depune și el 


icrele și apoi va muri. Admir somonul, pentru că pot să înţeleg 
cum este să fii atras de forțe pe care ceilalţi nu le pot vedea, 
simţi sau auzi și cum este să apese asupra ta imperativul unei 
datorii mai mari decât tine însuţi. Pește cu psihoze. După ani de 
umblat haihui în cel mai plăcut mod prin marele ocean, ei aud o 
voce de pește care rezonează în adâncul lor și care insistă ca ei 
să o ia pe acel drum imposibil spre propria moarte. Perfect. Imi 
place să-i consider pe somoni la fel de nebuni cum am fost eu 
odată. Atunci când văd unul, notez pe un formular pe care mi-l 
dau cei de la Wildlife Service și câteodată îi șoptesc încetișor: 
„Bună ziua, frăţioare! Bine ai venit în clubul zburliilor!” 

Există o șmecherie ca să zărești peștii, pentru că sunt lucioși 
și argintii de la atâtea călătorii prin apele sărate ale oceanului 
pe care l-au lăsat în urmă cu mulţi kilometri. Este o prezenţă 
sclipitoare în apa care clipocește, invizibilă pentru un ochi 
neobișnuit cu asta, aproape ca o forță spectrală care intră pe 
fereastra micuță pe care o păzesc. Aproape că am ajuns să simt 
sosirea unui somon chiar înainte ca acesta să apară de fapt la 
baza scării. Ai un sentiment de satisfacţie când numeri peștii, 
cu toate că pot trece ore întregi fără să vină vreunul și nu sunt 
niciodată destui ca să-i mulțumească pe cei care se ocupă de 
viața asta sălbatică, care se holbează la formularele cu 
întoarcerile peștilor și clatină din cap frustraţi. Insă beneficiile 
capacităţii mele de a-i zări se traduce și în alte avantaje. Șeful 
meu de la Wildlife Service a fost cel care a sunat la poliţia 
locală și le-a spus celor de acolo că sunt total inofensiv, deși m- 
am întrebat mereu cum a dedus el asta și mă îndoiesc sincer că 
este adevărat. Așa că sunt tolerat la meciuri de fotbal și la alte 
evenimente, iar acum, chiar dacă nu sunt chiar bine-venit, sunt 
cel puţin acceptat în acest orășel. Rutina mea nu este motiv de 
mirare, iar eu sunt văzut mai puţin ca un nebun și mai degrabă 
ca un excentric, ceea ce, după cum am învăţat de-a lungul 
timpului, este un statut destul de protector. 

Locuiesc într-un apartament cu un singur dormitor, plătit din 
subvenţia de la stat. Este mobilat într-un stil pe care eu îl 
numesc „modern ca un trotuar abandonat”. Hainele mele 
provin fie de la Armata Salvării, fie de la vreuna din cele două 
surori ale mele care locuiesc la câteva orașe depărtare și care, 
din când în când, se deranjează, dintr-un fel de vină pe care nu 
o prea înţeleg, și simt nevoia să facă ceva pentru mine, așa că 


dau iama prin dulapurile soţilor lor. Ele mi-au cumpărat un 
televizor la mâna a doua la care mă uit foarte rar și un aparat 
de radio la care ascult ceva și mai rar. Cam la două săptămâni 
mă vizitează, aducându-mi mâncare gătită și congelată în cutii 
de plastic, și petrecem ceva timp împreună, stând de vorbă 
destul de stângaci, mai mult despre părinţii noștri în vârstă, 
cărora nu le mai pasă de mine și care nu vin să mă vadă, pentru 
că am ajuns un memento al speranţelor lor irosite și al tristeţii 
cu care poate să te dezamăgească pe neașteptate viața. Mă 
resemnez și încerc să păstrez distanţa. Surorile mele se asigură 
că sunt plătite facturile de căldură și de energie electrică. Se 
asigură că ţin minte să încasez sumele mici de pe cecurile care 
sosesc de la diverse agenţii guvernamentale de ajutorare. 
Verifică de două ori ca să fie absolut sigure că îmi iau 
medicamentele. Uneori plâng, cred, văzând că trăiesc aproape 
la limita disperării, dar asta este percepţia lor, nu a mea, 
pentru că, de fapt, eu mă simt foarte bine. Când ești nebun, ai o 
viziune interesantă asupra vieţii. Cu siguranţă nebunia te face 
mai conciliant faţă de lucrurile care ţi se întâmplă, cu excepţia 
acelor momente când medicamentele sapă prea adânc și atunci 
pot să devin destul de furios pe felul în care viaţa și-a bătut joc 
de mine. 

Dar în general sunt, dacă nu fericit, cel puţin înţelegător. 

Şi sunt unele părți interesante ale existenţei mele, dintre 
care nu cea mai puţin importantă este că am devenit un 
învățăcel la școala vieţii din acest orășel. Ai fi surprins să afli 
cât de multe învăţ în călătoriile mele zilnice. Dacă stau cu ochii 
deschişi și cu urechile ciulite, adun tot felul de bucățele de 
cunoaștere. De-a lungul anilor, de când am fost externat din 
spital, după ce toate lucrurile care trebuiau să se întâmple 
acolo s-au întâmplat, am folosit cele învăţate, adică să fiu un 
bun observator. În drumurile mele, am ajuns să știu cine are o 
aventură ieftină și cu care vecin, al cui soţ pleacă de-acasă, 
cine bea prea mult, cine își bate copiii. Pot să spun care afaceri 
nu merg prea bine și cine a câștigat niște bani de pe urma 
morţii unui părinte sau la loterie. Descopăr care puști speră la 
o bursă școlară de fotbal sau de baschet și care adolescentă va 
fi trimisă de-acasă câteva luni ca să-și viziteze o mătușă 
îndepărtată și poate să se ocupe de o sarcină neașteptată. Am 
ajuns să știu care polițiști te lasă în pace și care folosesc 


bastonul sau caietul de amenzi, depinde de situație. Și mai sunt 
tot felul de observaţii mai mărunte, legate de cine sunt și cine 
am ajuns - de exemplu, coafeza care îmi face semn la sfârșitul 
zilei să intru și mă tunde ca să fiu mai prezentabil în timpul 
plimbărilor mele zilnice, iar apoi îmi strecoară și cinci dolari 
din bacșișul ei pe ziua respectivă, sau directorul de la un 
McDonald's local, care mă vede când trec pe acolo și aleargă 
după mine cu o pungă plină de burgeri și de cartofi prăjiţi și a 
ajuns să știe că îmi place shake-ul de vanilie, nu de ciocolată. 
Să fii nebun și să te plimbi peste tot reprezintă cea mai 
evidentă fereastră spre natura umană; e ca și cum ai vedea 
orașul cum alunecă, precum apa care trece pe lângă scara de 
pești. 

Și nu sunt total nefolositor. Odată am văzut la o fabrică o ușă 
deschisă, la o oră la care întotdeauna era închisă, și am găsit 
un polițist care a primit apoi toate laudele pentru prinderea 
unui hoţ în flagrant delict. Însă poliţia mi-a dat și mie un 
certificat, atunci când am reţinut numărul de înmatriculare al 
unei mașini care lovise un biciclist și fugise de la locul 
accidentului într-o după-amiază de primăvară. Şi, în mod de-a 
dreptul curios, când treceam pe lângă un parc în care se jucau 
niște copii într-o zi de toamnă, am zărit un bărbat - și am știut 
imediat de cum l-am văzut plimbându-se la intrarea în parc că 
era ceva în neregulă. Odinioară, vocile mele l-ar fi observat și 
ar fi ţipat să mă avertizeze, dar acum i-am atras eu însumi 
atenţia educatoarei, pe care o cunoșteam și care citea o revistă 
pentru femei pe o bancă, la vreo zece metri de groapa cu nisip 
și de leagăne, și nu era destul de atentă la copii. Ulterior s-a 
aflat să bărbatul fusese de curând eliberat din închisoare și că 
fusese denunţat chiar în acea dimineaţă pentru un abuz sexual. 

De data asta nu am primit un certificat, însă educatoarea i-a 
pus pe copiii să facă o pictură în culori, care să-i reprezinte pe 
ei la joacă, iar ei au scris „mulțumim” pe pictură, cu acea grafie 
minunată și nebună pe care o au copiii înainte să-i împovărăm 
noi cu rațiune și păreri. Am luat pictura cu mine în micul meu 
apartament și am atârnat-o deasupra patului, unde se găsește 
și acum. Am o viaţă gri, cu gust de mucegai, iar pictura asta îmi 
amintește de culorile pe care le-aș fi putut trăi dacă nu m-aș fi 
împleticit pe calea care m-a adus aici. 

Asta este, mai mult sau mai puţin, în linii mari, existența mea 


acum. Un bărbat la granița unei lumi sănătoase. 

Și cred că mi-aș fi petrecut restul zilelor în acest fel, fără să 
mă deranjez să povestesc ceea ce știu despre toate acele 
evenimente la care am fost martor, dacă nu aș fi primit acea 
scrisoare de la stat. 

Era dubios de groasă, iar pe plic se găsea numele meu bătut 
la mașină. Sărea în ochi din grămada de fluturași și cupoane de 
reduceri de la supermarket. Nu prea primești corespondenţă 
personală atunci când trăiești o viaţă atât de izolată, ca mine, 
așa că, atunci când apare ceva ieșit din comun, te atrage prin 
nevoia de a fi cercetat. Am aruncat hârtiile de care nu aveam 
nevoie și am deschis plicul acesta, ros de curiozitate. Primul 
lucru pe care l-am observat a fost că mi-au scris numele corect. 

Dragă domnule Francis X. Petrel, 

Începea destul de bine. Problema atunci când ai un prenume 
pe care îl poate avea și sexul opus este că dă naștere la 
confuzii. Nu rare sunt ocaziile când primesc scrisori medicale 
de la doctori îngrijoraţi că nu au rezultatele ultimelor mele 
analize Papanicolau sau care mă întreabă dacă am fost la 
controlul pentru prevenirea cancerului la sân. Am renunţat să 
corectez aceste computere induse în eroare de prenumele meu. 

Comitetul de Conservare a spitalului Western State v-a 
identificat ca fiind unul dintre ultimii pacienţi externați din 
instituţie înainte ca ușile să i se închidă pentru totdeauna, 
acum douăzeci de ani. Așa cum probabil știți, există o 
mișcare care dorește să transforme o parte a spitalului în 
muzeu, lăsând restul pentru cercetare. Ca parte a acestui 
efort, comitetul sponsorizează o „examinare” de o zi a 
spitalului, istoria lui, rolul important pe care l-a jucat în 
acest stat, precum și abordarea curentă a tratamentului 
bolnavilor mintal. Vă invitam să luaţi parte la acest 
eveniment. Vor avea loc seminarii, discursuri și distracţie. 
Atașat, găsiți o propunere de program. Dacă puteţi să 
participaţi, vă rugăm să contactaţi persoana de mai jos cât 
mai repede posibil. 

M-am uitat la numele și la numărul de telefon al persoanei de 
contact din comitetul de organizare. Apoi am desfăcut și 
cealaltă hârtie, care era o listă de activităţi planificate pentru 
acea zi. Acestea cuprindeau, cum se preciza în scrisoare, 
discursurile unor politicieni ale căror nume le-am recunoscut, 
printre care adjunctul guvernatorului și liderul Comisiei de 


Minorităţi Naţionale din Senat. Erau programate și o serie de 
grupuri de discuţii, moderate de doctori și de istorici de științe 
sociale de la câteva colegii și universităţi din zonă. Mi-a atras 
atenţia un punct: o sesiune intitulată „Realitatea experienţei 
spitalicești - prezentare”. Urma apoi numele cuiva pe care am 
crezut că-l recunosc din vremea petrecută de mine la spital. 
Aniversarea urma să se încheie cu un intermezzo interpretat de 
o orchestra de cameră. 

Am pus invitația pe masă și m-am uitat la ea. Primul instinct 
a fost să o arunc cu restul maculaturii din ziua aceea, dar nu 
am făcut asta. Am luat-o de pe masă, am citit-o încă o dată și m- 
am așezat pe un scaun coșcovit într-un colţ al camerei, 
cântărind în minte întrebarea care fusese pusă. Ştiam că lumea 
mergea mereu la reuniuni. Se adună veterani din cel de-al 
Doilea Război Mondial, de la Pearl Harbour sau din Normandia. 
Colegii de liceu apar după zece sau douăzeci de ani să 
cerceteze taliile îngroșate, scăfârliile chelite sau sânii măriţi. 
Colegiile se folosesc de aceste ocazii ale reîntâlnirilor pentru a 
stoarce fonduri de la absolvenţi cu ochi ceţoși, care se plimbă 
împleticindu-se pe holurile împodobite de iederă și-și amintesc 
doar momentele bune, uitându-le pe cele rele. Reuniunile 
reprezintă o constantă a lumii normale. Oamenii încearcă 
mereu să retrăiască vremuri care în amintirea lor au fost mai 
bune decât în realitate, să reaprindă emoţii care de fapt, în cel 
mai bun caz, ţin de trecut. 

Eu nu sunt așa. Una dintre consecinţele stării mele mentale 
este hotărârea de a privi înainte. Trecutul este un talmeș- 
balmeș de amintiri periculoase și dureroase. De ce aș vrea să 
mă întorc la ele? 

Și totuși, ezitam. Mi-am dat seama că mă holbam la invitaţie 
cu o fascinaţie care părea că înflorește în mine. Cu toate că 
spitalul Western State se afla la numai o oră de mers cu 
mașina, totuși nu revenisem niciodată acolo după externare. 
Mă îndoiesc că altcineva, care petrecuse măcar un singur 
minut acolo, făcuse altfel. 

M-am uitat în jos, la mâna mea, și am văzut că tremura ușor. 
Poate că începea să treacă efectul medicamentelor. Din nou, 
mi-am spus să arunc scrisoarea în coșul de gunoi și să pornesc 
spre oraș. Toată chestia asta era periculoasă. Neliniștitoare. 
Imi amenința ordonata existență pe care reușisem să o 


încropesc cât de cât. „Pleacă repede, mi-am spus eu. Mergi cu 
viteză. Urmează-ţi rutina de zi cu zi, pentru că doar asta îţi este 
salvarea. Lasă toată tărășenia asta în urmă.” Am început să fac 
asta, dar apoi m-am oprit. 

In schimb, am luat telefonul și am format numărul persoanei 
de contact din comitetul de organizare. A sunat de două ori, 
apoi am auzit o voce: 

— Alo? 

— Cu doamna Robinson-Smythe, vă rog, am spus eu, puţin 
cam agitat. 

— Secretara dânsei la telefon. Cine o caută”? 

— Mă numesc Francis Xavier Petrel... 

— Oh, domnule Petrel, probabil că sunaţi în legătură cu 
serbarea spitalului Western State... 

— Așa este, am spus eu. O să vin. 

— Minunat. Acum trebuie să vă trec numele pe... 

Dar am închis telefonul, aproape speriat de propria 
impulsivitate. Am zbughit-o ca din pușcă și am luat-o la fugă pe 
trotuar cât de repede puteam, ca nu cumva să mă răzgândesc. 
Mă întrebam, uitându-mă la kilometrii de trotuar și autostradă 
pe care îi străbăteam și la magazinele și casele din orașul meu 
care îmi treceau prin faţa ochilor fără să le observ, mă 
întrebam dacă vocile mele mi-ar fi spus să merg. Sau să nu. 

Era o zi imposibil de caldă, chiar și pentru sfârșitul lunii mai. 
A trebuit să schimb de trei ori autobuzul ca să ajung în oraș, și 
de fiecare dată mi se părea că amestecul de aer fierbinte și fum 
de motor pe motorină era din ce în ce mai insuportabil. 
Mirosul, din ce în ce mai împuţit. Umiditatea, mai mare. La 
fiecare semafor, îmi spuneam că este absolut greșit să mă 
întorc acolo, dar apoi refuzam să-mi ascult propriul sfat și 
mergeam mai departe. 

Spitalul se afla la periferia unui oraș universitar de mici 
dimensiuni, tipic pentru regiunea New England, care găzduia 
un număr egal de librării, pizzerii, restaurante chinezești și 
magazine de haine cu tentă militară la preţuri mici. Afacerile 
de aici aveau un ușor aer iconoclast însă - întocmai ca librăriile 
care se specializaseră în cărți de autoinstruire și de maturizare 
spirituală, unde vânzătorul din spatele tejghelei arăta ca și cum 
citise toate volumele de pe rafturi și tot nu găsise niciuna care 
să-i fie de ajutor, sau ca sushi-barul plin de noroi, sau ca genul 


ăla de loc în care cel care tranșează peștele probabil că se 
numea Tex sau Paddy și vorbea tărăgănat sau cu accent 
irlandez. Căldura zilei parcă emana din asfaltul de sub 
picioarele mele, o căldură ce provenea de la un reșou cu o 
singură setare: cald ca naiba. Îmi simţeam spatele lipicios, lipit 
de singura cămașă albă pe care o aveam, și mi-aș fi lărgit puţin 
cravata dacă nu mi-ar fi fost teamă că n-am să mai pot să o 
strâng la loc. Eram îmbrăcat cu singurul costum pe care îl 
aveam: un costum bleumarin de lână de genul celor pe care le 
îmbraci la înmormântări și pe care îl cumpărasem la mâna a 
doua pentru înmormântările părinţilor mei, însă ei reușiseră, 
cel puţin până în acel moment, să se agaţe încăpăţțânaţi de 
viaţă, așa că era prima ocazie când îl purtam. Credeam cu tărie 
că era un costum numai bun în care să fiu îmbrăcat, pentru că 
îmi va încălzi oasele în răceala pământului. Ajunsesem până la 
jumătatea dealului spre spital, când m-am decis că era ultima 
dată când purtam acest costum în mod conștient, indiferent cât 
de supărate aveau să fie surorile mele când urma să apar la 
priveghiul părinţilor noști în pantaloni scurţi și cu o cămașă 
largă hawaiană, viu colorată. Dar ce ar putea să spună până la 
urmă? În fond, eu sunt nebunul familiei. O scuză bună pentru 
orice fel de comportament. 

Printr-un fel de glumă de proiectare, spitalul Western State 
fusese construit în vârful unui deal, deasupra campusului unui 
faimos colegiu de fete. Clădirile spitalului le imită pe cele ale 
colegiului: iederă, cărămizi și ferestre cu rame albe, dormitoare 
de formă dreptunghiulară, cu trei sau patru etaje, aranjate în 
patrulater, cu bănci și locuri de odihnă formate din ulmi mici. 
Am bănuit mereu că în ambele proiecte sunt implicaţi aceiași 
arhitecţi, iar constructorul spitalului pur și simplu a furat 
materiale de construcţie de la colegiu. Din cer, o cioară care 
trecea pe acolo ar fi crezut că spitalul și colegiul sunt mai mult 
sau mai puţin același loc. Aceeași pasăre n-ar fi văzut cât de 
diferite erau cele două campusuri până când nu ar fi intrat în 
fiecare clădire. Atunci diferenţele ar fi fost evidente. 

Linia fizică de demarcaţie consta într-o șosea cu o singura 
bandă pe fiecare sens, fără trotuar, șosea care de o parte o 
cotea pe lângă deal, iar de cealaltă parte ducea la un ţarc de 
călărie, unde studentele mai bogate dintre cele deja foarte 
bogate făceau exerciţii de echitație. Am văzut că grajdurile și 


obstacolele se aflau tot acolo unde fuseseră și atunci când le- 
am văzut ultima oară, cu douăzeci de ani în urmă. Nu erau 
decât un singur cal și o femeie călăreț care își făceau 
exerciţiile, învârtindu-se fără încetare sub soarele dimineţii de 
vară, apoi prinzând viteză la sărituri. Un fel de suprafaţă 
Mobius de acţiune!. Auzeam chiar zgomotul hârșit al respirației 
animalului care alerga în căldură și vedeam coada lungă și 
blondă ca a unui ponei ițindu-se de sub șapca neagră a 
călăreţului. Cămașa ei neagră era transpirată, iar coastele 
calului străluceau. Niciunul din ei nu dădea atenţie activităţii 
care avea loc mai sus pe deal. Am trecut pe lângă ei, 
îndreptându-mă spre locul unde am văzut că fusese ridicat un 
cort cu dungi galbene fosforescente, exact între zidul înalt de 
cărămidă și poarta de fier a spitalului. Pe un carton tipărit 
scria: ÎNREGISTRAREA PARTICIPANȚILOR. 

O doamnă masivă și extrem de amabilă m-a întâmpinat din 
spatele unei mese și mi-a dat un ecuson cu numele meu, pe 
care mi l-a prins în piept zâmbind. Tot ea m-a echipat și cu un 
dosar care conţinea copii după numeroase articole de ziar care 
detaliau planurile de dezvoltare avute în vedere pentru spital: 
apartamente și case de lux, pentru că locul acesta avea o 
priveliște minunată asupra văii și asupra râului din depărtare. 
Mi s-a părut ciudat. In tot timpul pe care l-am petrecut acolo, 
nu-mi amintesc să fi zărit măcar o dată vreun râu în depărtare. 
Desigur, se prea poate să-l fi văzut și să fi crezut că este doar o 
halucinație. In dosar se mai găseau și o scurtă istorie a 
spitalului și niște fotografii cam înceţoșate, alb-negru, ale unor 
pacienţi care erau trataţi sau care își petreceau timpul în 
salonul de zi. M-am uitat la fotografii în căutarea unor feţe 
cunoscute, inclusiv a mea, dar nu am recunoscut pe nimeni și în 
același timp i-am recunoscut pe toţi. Odinioară, toţi eram la fel. 
Ne târșâiam picioarele în diferite stadii vestimentare și de 
medicaţie. 

Dosarul cuprindea un program cu activităţile zilei, și am zărit 
o mulţime de oameni care se îndreptau spre ceea ce îmi 


1 Numele provine de la matematicianul german August F. Mobius 
(1790-1868), care a inventat „suprafaţa Mobius“. Este vorba despre o 
suprafața continuă care ia naștere atunci când se răsucește cu 180 
de grade o margine a unei suprafeţe de formă dreptunghiulară și 
apoi se atașează de un capăt al suprafeţei. (n.tr.) 


aminteam că fusese odinioară clădirea administrativă 
principală. Prelegerea programată pentru acea oră era o 
prezentare ţinută de un profesor de istorie și se numea 
„Semnificaţia culturală a spitalului Western State”. Având în 
vedere că noi, bolnavii internaţi, ne limitam la teritoriul 
spitalului și, cel mai adesea, eram încuiaţi în dormitoare, m-am 
întrebat imediat despre ce putea profesorul să vorbească. L-am 
recunoscut pe adjunctul guvernatorului, înconjurat de câteva 
ajutoare, care intra dând mâna cu alţi politicieni. Zâmbea, dar 
nu-mi puteam aduce aminte de nimeni altcineva care să 
zâmbească atunci când era poftit să intre în acea clădire. Era 
locul în care erai dus mai întâi și unde erai „prelucrat”. În josul 
hârtiei, sub programul de activităţi, stătea scris cu litere de-o 
șchioapă un avertisment potrivit căruia multe dintre clădirile 
spitalului se aflau în diferite stadii de degradare și, prin 
urmare, era periculos să pătrunzi înăuntru. Avertizarea 
restricționa accesul vizitatorilor la clădirea administraţiei și la 
curtea interioară, din motive de siguranţă. 

Am făcut câţiva pași spre coada de oameni care se îndreptau 
spre conferință și apoi m-am oprit. Mă uitam cum se 
micșorează mulțimea, pe măsură ce clădirea îi devora. Apoi m- 
am întors brusc și am mers repede prin curtea interioară. 

Dintr-odată mă lovise o idee simplă: nu venisem ca să ascult 
un discurs. 

Nu mi-a luat mult să găsesc vechea mea clădire. Aș fi putut 
să parcurg aleea cu ochii închiși. 

Gratiile de metal de la ferestre ruginiseră, cu fierul mâncat 
de timp și de mizerie. Una dintre ele atârna ca o aripă ruptă 
prinsă într-o singură parte. Şi exteriorul de cărămidă se 
degradase, ajungând maroniu-pământiu. Vrejurile de iederă 
care înverziseră odată cu anotimpul se cățărau pe ziduri cu 
vioiciune, neîngrijite, sălbatice. Arbuștii care împodobeau 
odinioară intrarea se uscaseră, iar ușile mari prin care se intra 
în clădire atârnau desfăcute din balamale crăpate și sărite. 
Numele clădirii, inscripționat pe o placă de granit de culoare 
gri așezată pe colț, asemenea unei pietre funerare, avusese de 
asemenea de suferit: cineva ciocănise bine piatra, astfel că 
singurele litere care se mai vedeau erau MHERST. A-ul cu care 
începea cuvântul ajunsese doar o cicatrice zimţată. 

Toate clădirile spitalului fuseseră numite - printr-o crudă 


ironie - după numele unor colegii și universităţi vestite. Astfel, 
aici se găseau Harvard, Yale și Princeton, Williams și Wesleyan, 
Smith și Mount Holyoke, și Wellesley, și, desigur, a mea, care 
era Amherst. Clădirea numită după orașul și colegiul cu același 
nume, care primiseră la rândul lor numele după al unui soldat 
britanic, lordul Jeffrey Amherst, care-și trăgea faima de la 
faptul că le dăruise fără remușcări triburilor indiene rebele 
pături infectate cu variolă. Darurile lui au reușit ceea ce nu 
reușiseră gloanţele, bijuteriile și negocierile. 

Pe ușă era agăţat într-un cui un indicator, și m-am dus până 
la el ca să-l citesc. Primul cuvânt era PERICOL, scris cu litere 
de-o șchioapă. Apoi urma un bla-bla-bla în limbaj judecătoresc 
din partea administraţiei inspectoratului local, care ajungea la 
„condamnarea” oficiala a clădirii. Urma apoi, cu litere la fel de 
mari: INTERZIS ACCESUL NEAUTORIZAT. 

Mi s-a părut interesant. Odinioară, cei care ocupau clădirea 

păreau să fie cei condamnaţi. Niciodată nu ne trecuse prin cap 
nici unuia dintre noi că zidurile, grilajele de fier și încuietorile 
care ne făceau viața amară vor avea parte de același tratament 
într-o buna zi. 
_ Mai era cineva care refuzase să se supună avertizării. 
Incuietorile de la ușă fuseseră rupte cu o rangă, un dispozitiv 
lipsit de orice subtilitate, iar ușa era întredeschisă. M-am întins 
și am tras cu putere, iar ușa s-a deschis cu un scârțâit. 

Primul coridor duhnea a mucegai. Într-un colţ era o grămadă 
de sticle goale de bere și de vin care, bănuiam eu, explicau 
despre ce fel de alţi vizitatori ai clădirii era vorba: puști de 
liceu în căutarea unui loc în care să bea departe de ochii 
părinţilor. Pereţii erau murdari și înţesaţi cu graffiti ciudate, în 
diferite nuanţe de vopsea. Unul zicea: BĂIEȚII RĂI FAC 
LEGEA! Așa credeam și eu. Ţevile se spărseseră în tavan și 
lăsau să picure din ele apă murdară și urât mirositoare pe 
podelele acoperite cu linoleum. Moloz și gunoi, praf și mizerie 
în fiecare colțișor. Duhoarea de urină umană se amesteca aici 
cu aerul închis, de vechi și nefolosit. Am făcut câţiva pași, dara 
trebuit să mă opresc. O placă de zid se desprinsese și căzuse, 
blocând drumul. Am zărit în stânga scările centrale, care 
duceau la etajele superioare, dar acolo era și mai multă 
mizerie. Voiam să merg prin salonul de zi aflat în stânga mea și 
să văd sălile de tratament care se aflau una lângă alta la primul 


etaj. Mai voiam să văd și celulele de la etajul al doilea, unde 
eram închiși atunci când ne chinuiam cu medicamentele sau cu 
nebunia noastră, și dormitoarele în care dormeam ca într-un 
camping nefericit, în paturi de fier așezate pe rânduri. Însă 
scările păreau nesigure, de parcă urmau să se prăbușească sub 
greutatea mea dacă aș fi încercat să urc. 

Nu știu sigur cât timp am stat înăuntru, m-am așezat pe vine, 
m-am aplecat, am ascultat ecourile a ceea ce am văzut și am 
auzit odinioară. Numai că, atunci când eram pacient aici, 
timpul era mai puţin grăbit, mai puţin constrângător, ca și cum 
secundarul ceasului abia se târa, iar minutele abia treceau și 
ele. 

Mă vânau fantomele amintirilor. Vedeam feţe, auzeam 
sunete. Gusturi și mirosuri ale nebuniei și ale neglijării au 
revenit ca un val. Îmi ascultam propriul trecut trecând ca un 
vârtej pe lângă mine. 

În sfârșit, când am simţit că mă copleșește dogoarea 
amintirilor, m-am ridicat ţeapăn și am ieșit ușor din clădire. Am 
mers până la o bancă sub un copac din curtea interioară și m- 
am așezat, întorcându-mă cu faţa la ceea ce fusese odinioară 
pentru mine „acasă”. Mă simțeam epuizat și făceam un efort ca 
să respir aerul proaspăt, mai obosit în acel moment decât după 
oricare dintre ieșirile mele la alergat prin orașul natal. Nu am 
plecat de acolo până nu am auzit pași pe aleea din spatele meu. 

Un bărbat mic de statură, dar impunător, un pic mai în 
vârstă decât mine, cu părul înspicat și rărit, venea grăbit spre 
banca pe care eram așezat. Avea un zâmbet larg pe faţă, dar o 
ușoară neliniște în privire, și mi-a făcut rapid cu mâna când m- 
am întors spre el. 

— M-am gândit eu că am să te găsesc aici, zise el, gâfâind de 
efort și căldură. i-am văzut numele pe lista de înregistrare. 

Se opri la câţiva pași de mine, dintr-odată nesigur. 

— Bună, C-Bird, spuse el. 

M-am ridicat în picioare și i-am întins mâna. 

— Bonjour, Napoleon, i-am răspuns eu. Nimeni nu mi-a mai 
spus așa de mulţi, mulţi ani. 

Am dat mâna. Palma îi era puţin transpirată de efort, și am 
simțit un ușor tremur în strângerea de mână. Ăsta era 
rezultatul medicamentelor. Însă zâmbetul îi rămăsese pe buze. 

— Nici mie, spuse el. 


— 'Ţi-am văzut numele real în program, am continuat. Vei ţine 
o prelegere? 

Aprobă din cap. 

— Nu știu cum o să stau în fața atâtor oameni, spuse el. Dar 
doctorul meu este unul dintre cei care organizează treaba asta 
cu planul de recondiţionare a spitalului și a fost ideea lui. A zis 
că o să îmi prindă bine. O demonstraţie palpabilă a etapelor din 
drumul de aur spre recuperarea totală. 

Am ezitat puţin, și apoi am întrebat: 

— Ce crezi? 

Napoleon se așeză pe bancă. 

— Cred că el este nebunul, spuse el, izbucnind într-un râs 
sardonic, ca al unui nemernic, un sunet strident care vădea 
nervozitate și bucurie în același timp și pe care mi l-am amintit 
din timpurile petrecute împreună. Desigur, e bine ca toată 
lumea să creadă în continuare că ești complet nebun, pentru că 
atunci nu te faci prea tare de rușine, adăugă el, iar eu am rânjit 
odată cu el. Asta e genul de observaţie pe care numai cineva 
care a stat într-un spital de boli mintale putea să o facă. M-am 
așezat și eu din nou lângă el, și amândoi ne uitam spre clădirea 
Amherst. După câteva clipe, el reîncepu: 

— Ai fost înăuntru? 

— Da. E o dărăpănătură. Numai bună pentru buldozer. 

— La fel credeam și când stăteam aici. Dar toată lumea era 
de părere că este cel mai bun loc pentru noi. Cel puţin așa mi- 
au spus la venire, când m-au „prelucrat”. Că este o capodoperă 
a instituţiilor de sănătate mintală. Cel mai bun mod de a trata 
bolnavii mintal într-un spital. Ce minciună! Își tinu puţin 
respiraţia, apoi adăugă: O minciună sfruntată! 

Era rândul meu acum să dau din cap aprobator. 

— Asta o să le spui? In prelegere, vreau să zic. 

Dădu din cap. 

— Nu cred că vor să audă asta. Cred că are mai mult sens să 
le spun lucruri frumoase. Lucruri pozitive. Am plănuit o serie 
de minciuni. 

M-am gândit o clipă la vorbele lui, apoi am zâmbit. 

— Asta poate fi un semn de sănătate mintală, am spus. 

Napoleon izbucni în râs. 

— Sper să ai dreptate. 

Am tăcut amândoi câteva clipe, apoi el șopti pe un ton 


melancolic: 

— N-am să le spun despre omoruri. Şi niciun cuvânt despre 
Fireman sau despre domnișoara procuror care a venit să ne 
viziteze și nici despre ce s-a întâmplat la sfârșit. Se uită în sus 
la clădirea Amherst, apoi adăugă: Asta ar trebui să fie povestea 
ta, tu ar trebui s-o spui, în orice caz. 

Nu i-am răspuns. 

Napoleon tăcu o clipă, apoi mă întrebă: 

— Te mai gândești la ce s-a întâmplat? 

Am scuturat negativ din cap, dar amândoi știam că era o 
minciună. 

— Mai visez asta câteodată, i-am spus. Dar e greu să-mi 
amintesc ce a fost real și ce nu. 

— Mi se pare normal, spuse el. Ştii, un singur lucru nu mi-a 
dat pace, a adăugat el încet. N-am știut niciodată unde îi 
înmormântau pe oameni. Pe cei care mureau aici. Vreau să 
spun, acum sunt în salonul de zi sau pe holuri cu toţi ceilalţi, și 
în clipa următoare să zacă morţi, și atunci ce se întâmpla? Ai 
știut vreodată? 

— Da, am răspuns după vreo două clipe de gândire. Aveau un 
fel de cimitir la marginea spitalului, în spate, spre pădure, în 
spatele administraţiei și al clădirii Harvard. In spatele 
grădiniţei. Cred că acum face parte din terenul de fotbal pentru 
tineret. 

Napoleon își șterse fruntea. 

— Mă bucur să aflu asta, spuse el. Mereu m-am întrebat. 
Acum știu. 

Din nou am tăcut amândoi câteva secunde, apoi el a 
continuat: 

— Ştii ce nu mi-a plăcut să aflu? După toate astea, când am 
fost toţi externaţi și trimiși la clinici de pacienţi externi, unde 
am primit tratament și medicamente noi. Ştii ce nu mi-a plăcut 
deloc? 

— Ce? 

— Că amăgirea de care m-am agăţat atât de tare atâţia amar 
de ani nu era o amăgire, și nici măcar nu era o amăgire mai 
deosebită. Că eu nu eram singurul care avea fantezii cum că aș 
fi reîncarnarea împăratului francez. De fapt, pun pariu că 
Parisul e ticsit de ei. Nu mi-a plăcut să-mi dau seama de asta. 
În starea mea de amăgire, eram deosebit. Unic. Iar acum sunt 


doar un om obișnuit care trebuie să ia pastile, și căruia îi 
tremură mâinile tot timpul, și care nu poate să aibă decât cele 
mai simple slujbe, și a cărui familie probabil că speră ca el să 
dispară cât mai repede. Mă întreb cum se spune în franceză la 
ptiu! 

M-am gândit puţin la asta, apoi i-am răspuns: 

— Ei bine, eu personal, dacă te interesează, am avut mereu 
impresia că ești un împărat francez al naibii de bun. Îţi vine să 
crezi sau nu. lar dacă ai fi comandat tu trupele la Waterloo, 
pariez că ai fi câștigat! 

Chicoti ușurat. 

— C-Bird, toţi știam că ești mai atent decât noi toţi la lumea 
din jurul nostru. Oamenii te plăceau, chiar dacă aveam toți 
halucinaţii și eram nebuni. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Dar Fireman? Era prietenul tău. Ce s-a mai întâmplat cu 
el? După aceea, vreau să spun. 

Am tăcut o clipă, apoi am răspuns: 

— A ieșit. Și-a rezolvat toate problemele, s-a mutat în sud și a 
făcut o mulțime de bani. Şi-a întemeiat o familie. Are o casă 
mare. O mașină mare. Are mare succes peste tot. Ultima dată 
când am auzit de el, conducea o fundaţie caritabilă. Este fericit 
și bogat. 

Napoleon dădu din cap. 

— Mi se pare firesc. Dar femeia care venise să ancheteze? S- 
a dus cu el? 

— Nu. Ea și-a continuat activitatea de judecător. A primit tot 
felul de onoruri. Are o viaţă minunată. 

— Ştiam eu. Puteai să-ți dai seama de-atunci. 

Desigur, asta era o minciună. 

Se uită la ceas. 

— Trebuie să mă întorc. Să mă pregătesc pentru marele 
moment. Urează-mi succes! 

— Succes! i-am spus eu. 

— Mă bucur să te revăd, adăugă Napoleon. Sper că duci o 
viață frumoasă. 

— Şi tu la fel, am adăugat. Arăţi bine. 

— Serios? Mă îndoiesc. Mă îndoiesc că mulţi dintre noi arată 
bine. Dar e în regulă. Mulţumesc pentru compliment. 

S-a ridicat, iar eu l-am urmat. Amândoi ne-am uitat înapoi la 


clădirea Amherst. 

— Am să fiu foarte fericit când o s-o dărâme, zise Napoleon 
cu o izbucnire de tristeţe în glas. A fost un loc periculos și 
nenorocit, unde nu s-a întâmplat nimic bun. Apoi s-a întors 
către mine. C-Bird, tu ai fost acolo. Ai văzut totul. Tu trebuie să 
le spui tuturor. 

— Cine o să asculte? 

— Cineva tot o să asculte. Scrie povestea. Poţi să faci asta! 

— Unele povești trebuie să rămână nescrise, m-am împotrivit 
eu. 

Napoleon ridică din umerii lui rotunzi. 

— Dacă o scrii, atunci o să fie reală. Dacă rămâne doar în 
amintirile noastre, e ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. Ca 
și cum ar fi fost doar un vis. Sau o halucinație în minţile tuturor 
nebunilor de aici. Nimeni nu ne crede când spunem ceva. Dar, 
dacă scrii, ei bine, asta o să ne aducă un pic de credibilitate. O 
să facă lucrurile să fie adevărate. 

Am scuturat din cap. 

— Atunci când ești nebun problema constă în faptul că e 
foarte greu să distingi ce e adevărat de ce e doar închipuire, 
am spus eu. Asta nu se schimbă numai pentru că putem să 
luăm destule medicamente ca să ne facem și noi un loc în lume 
printre ceilalţi. 

Napoleon zâmbi. 

— Ai dreptate, spuse el. Dar, în egală măsură, e posibil să nu 
ai dreptate. Nu știu. Știu doar că ai putea să spui povestea și ar 
fi posibil ca unii oameni să o creadă, iar asta este destul de 
bine. Pe-atunci nu ne credea nimeni. Nici chiar atunci când ne 
luam medicamentele nu ne credea nimeni. 

Se mai uită o dată la ceas și lovi din picior cu nervozitate. 

— Trebuie să te întorci, am spus eu. 

— Trebuie să mă întorc, repetă el. 

Stăteam acolo în picioare, unul în faţa celuilalt; se crease o 
situație destul de bizară, până când în sfârșit se întoarse și 
plecă. Pe la jumătatea distanţei pe alee, Napoleon se întoarse 
și-mi făcu nesigur cu mâna, la fel cum îmi făcuse când mă 
zărise. 

— Spune povestea, insistă el. _ 

Apoi se întoarse și se îndepărtă repede, cu mers ca de rață. [i 
vedeam mâinile tremurând din nou. 


Se lăsase întunericul când am ajuns în cele din urmă pe 
trotuarul care duce la apartamentul meu; am urcat scările și m- 
am încuiat în casă, bucurându-mă de siguranţa oferită de mica 
mea locuinţă. Un soi de oboseala nervoasă îmi pulsa prin vene, 
care se mișca odată cu celulele roșii și albe din sânge. Faptul 
că l-am văzut pe Napoleon și că am fost strigat cu porecla pe 
care am primit-o când am fost internat în spital mi-a trezit tot 
felul de emoţii. Mă gândeam serios să iau niște pastile. Ştiam 
ca am unele speciale care să mă calmeze dacă deveneam prea 
agitat. Dar n-am luat. 

„Spune povestea”, mă sfătuise el. 

— Dar cum? am întrebat cu voce tare în liniștea casei mele. 
Ecoul răsună în cameră, parcă învăluindu-mă cu totul. 

— Poţi să o spui, mi-am zis eu însumi. Apoi m-am întrebat: De 
ce nu? 

Aveam câteva pixuri și creioane, dar nu aveam hârtie. Atunci 
mi-a venit o idee. O clipa m-am întrebat dacă nu cumva una 
dintre vocile mele, care se întorsese, era cea care îmi șoptise în 
ureche această sugestie și mic ordin, deopotrivă. M-am oprit, 
ascultând cu atenție, încercând să disting tonurile 
neîndoielnice ale ghizilor mei atât de cunoscuţi de sunetele 
străzii, care treceau de zgomotele aparatului vechi de aer 
condiționat. Însă îmi scăpau. Nu puteam să-mi dau seama dacă 
erau alături de mine sau nu. Însă nesiguranța devenise deja 
ceva obișnuit pentru mine. 

Am luat un scaun mai folosit și ușor zgâriat și l-am lipit de 
perete, în cel mai îndepărtat colț. Nu aveam niciun pic de 
hârtie. Însă ceea ce aveam erau pereţii vopsiți în alb, 
neîmpodobiţi cu postere, sau cu opere de artă, sau cu orice 
altceva. 

Balansându-mă pe scaun, ajungeam aproape de tavan. Am 
luat un creion în mână și m-am aplecat înainte. Apoi am notat 
repede, cu un scris micut, înghesuit, dar lizibil: 

Francis Xavier Petrel sosi plângând la spitalul Western 
State, într-o ambulanţă. Ploua tare, se lăsa rapid 
întunericul, iar mâinile și picioarele îi erau legate strâns. 
Avea douăzeci și unu de ani și era mai speriat decât fusese 
vreodată în viaţa lui scurtă și lipsită de evenimente de până 
atunci... 


Capitolul 2 


Francis Xavier Petrel sosi plângând la spitalul Western State, 
într-o ambulanţă. Ploua tare, se lăsa rapid întunericul, iar 
mâinile și picioarele îi erau legate strâns. Avea douăzeci și unu 
de ani și era mai speriat decât fusese vreodată în viaţa lui 
scurtă și lipsită de evenimente de până atunci. 

Cei doi bărbaţi care îl aduseseră cu mașina la spital 
păstraseră tăcerea cea mai mare parte a drumului, se plângeau 
din când în când de vremea neplăcută sau făceau remarci 
caustice despre ceilalţi șoferi de pe șosea, dintre care niciunul 
nu părea să se ridice la nivelul standardelor lor de excelenţă. 
Ambulanţa se deplasa pe șosea cu viteză moderată, sirenele și 
girofarurile fiind ignorate. Era un fel de rutină în felul în care 
se purtau cei doi bărbaţi, ca și cum drumul până la spital nu 
era nimic altceva decât o simplă oprire într-o zi extrem de 
normală și cu siguranţă plictisitoare. Unul din ei sorbea din 
când în când dintr-o cutie de suc, plescăind. Celălalt fluiera 
fragmente din cântece cunoscute. Primul avea favoriţi ca Elvis. 
Celălalt avea un păr ca o coamă de leu. 

Mai mult ca sigur, era o călătorie obișnuită pentru cei doi 
însoțitori, dar pentru tânărul din spate, amorțţit de încordare, 
cu respiraţia sacadată, nu era deloc așa. Fiecare sunet, fiecare 
senzaţie îl avertiza în legătură cu ceva, din ce în ce mai 
înfricoșător și mai ameninţător. Zgomotul ștergătoarelor de 
parbriz era o darabană de tobă în jungla adâncă și întunecată. 
Scrâșnetul cauciucurilor pe suprafaţa șoselei era cântecul de 
sirenă al disperării. Chiar și sunetul propriei respiraţii avea 
ecou, de parcă ar fi fost închis într-un mormânt. Legăturile îi 
săpau în carne, iar el deschise gura ca să strige după ajutor, 
dar nu putu să scoată sunetul care trebuia. Tot ce a ieșit a fost 
o explozie gargarisită de disperare. Un singur gând trecuse de 
toată această simfonie dezacordată - și anume, că, dacă urma 
să supravieţuiască acestei zile, probabil că avea să fie cea mai 
rea zi din viaţa lui. 

Când ambulanta încetini în fața uneia dintre intrările în 
spital, el auzi una dintre voci ţipând și trecând de bariera 
amalgamului de frici și neliniști: O să te omoare aici dacă nu 
ești atent! 

Şoferii ambulanţei nu păreau să cunoască acest pericol 


iminent. Ei deschiseră ușa cu zgomot și, fără menajamente, îl 
traseră afară pe Francis pe o targă mobilă. El simţi câteva 
picături reci de ploaie pe faţă, amestecându-se cu transpiraţia 
de pe frunte, iar cei doi bărbaţi îl duseră cu targa pe roţi printr- 
un labirint de uși, într-o lume cu o strălucire necruțătoare și cu 
lumini crude. Îl conduseră pe un coridor, roţile tărgii mobile 
lipăind pe linoleum, iar el nu putea să vadă de la locul lui decât 
tavanul gri ce părea ciupit de vărsat. Era conștient că se mai 
aflau și alți oameni pe coridor, dar era prea speriat ca să se 
poată întoarce să-i vadă. În schimb, își ţinea privirea fixată în 
tavanul de deasupra lui, numărând globurile de lumină. Când 
ajunse la patru, cei doi se opriră. 

Era conștient că și alți oameni se îndreptau spre capătul 
tărgii. În spaţiul de deasupra capului lui, auzi: 

— În regulă, băieţi. Îl preluăm noi de aici. 

Apoi deodată apăru deasupra lui o față masivă, rotundă, de 
culoare neagră, cu un rând inegal de dinţi rânjiţi. Faţa se iţea 
dintr-un halat alb care părea, la prima vedere, cu câteva măsuri 
mai mic decât ar fi trebuit. 

— Bine, domnule Francis Xavier Petrel, n-o să ne faceţi 
probleme acum, așa-i? 

Omul avea o sonoritate de tenor în voce - astfel cuvintele 
cuprindeau părţi egale de ameninţare și amuzament. Francis 
nu știa ce să răspundă. 

O altă figură de culoare neagră se ivi în raza lui vizuală, de 
cealaltă parte a tărgii, aplecându-se și aceasta, și zise: 

— Nu cred că băiatul ăsta o să facă scandal. Nici cât negru 
sub unghie. Nu-i așa, domnule Petrel? 

Și el vorbea cu un accent ușor sudist. 

O voce îi strigă în ureche: Spune-i că nu! 

Încercă să dea din cap, dar nu reuși să-și miște gâtul. 

— N-o să vă fac probleme, reuși el să îngaime, înecându-se. 

Cuvintele păreau la fel de crude ca această zi, dar se bucură 
să audă că putea să vorbească. Asta îl mai liniști puţin. Toată 
ziua se temuse că avea să piardă cu totul capacitatea de a 
comunica. 

— În regulă, domnule Petrel. O să vă ridicăm de pe targă. 
Apoi o să vă așezăm frumușel într-un scaun cu rotile. Aţi 
înţeles? Încă nu dezlegăm legăturile de la mâini și de la 
picioare totuși. O să facem asta după ce vorbiţi cu doctorul. 


Poate o să vă dea ceva ca să vă calmeze puţin. Să vă liniștească 
imediat. Ușurel acum. Ridicaţi-vă, întindeţi picioarele în faţă. 

Fă ce ti se cere! 

Făcu întocmai cum i se ceruse. 

Mișcarea îl ameti, și se clatină un moment. Simţi cum o mână 
uriașă îl prindea de umăr ca să-l sprijine. Se întoarse și văzu că 
primul dintre infirmieri era uriaș, înalt de vreo 2 metri și 
cântărind probabil aproape 140 de kilograme. Avea braţe 
musculoase, masive și picioarele ca niște butoaie. Colegul lui, 
celălalt bărbat negru, era un om slab și musculos și, pe lângă 
primul, părea pitic. Avea o bărbuţă mică și era tuns scurt, în stil 
african, ceea ce nu-l făcea deloc să pară mai înalt. Amândoi îl 
însoţiră până la un scaun cu rotile pregătit în apropiere. 

— În regulă, spuse micuțul. Acum vă ducem înăuntru la 
domnul doctor. Nu vă faceţi griji. Poate că totul vi se pare acum 
în neregulă, sau rău, sau gălăgios, dar în curând o să fie totul 
bine. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt. 

Nu credea asta. Nu credea nici măcar un cuvinţel. 

Cei doi infirmieri împinseră scaunul cu rotile într-o sală de 
așteptare. În spatele unui birou metalic de culoare gri se afla o 
secretară, care ridică privirea și se uită la procesiunea care 
intra pe ușă. Era o femeie impozantă, trecută de vârsta mijlocie 
înspre partea mai neplăcută a vieţii, îmbrăcată într-un costum 
strâmt de culoare albastră, cu părul tapat puţin prea mult, cu 
linia ochilor puţin prea subliniată, cu puţin prea mult ruj de 
buze, iar toate acestea îi confereau o înfățișare contradictorie, 
un comportament care lui Francis Petrel îi dădea impresia că 
ar fi pe jumătate de bibliotecară, pe jumătate de prostituată. 

— Acesta trebuie să fie domnul Petrel, li se adresă ea brusc 
celor doi infirmieri, cu toate că lui Francis îi era evident că nu 
aștepta niciun răspuns, pentru că știa deja. Duceţi-l imediat 
înăuntru. Domnul doctor îl așteaptă. 

Fu împins printr-o altă ușă, în alt cabinet. Acesta era un 
spaţiu puţin mai plăcut, cu două ferestre pe peretele din spate, 
care dădeau într-o curte interioară. Văzu un stejar mare care se 
legăna în bătaia vântului și a furtunii. Și, dincolo de copac, văzu 
alte clădiri, toate din cărămidă, cu acoperișuri de ţiglă, care 
păreau tot una cu cerul posomorât de deasupra. În fața 
ferestrelor se afla un birou impunător de lemn. Într-un colţ, o 
etajeră cu cărți, câteva scaune confortabile și un covor oriental 


gros, de culoare roșie, deasupra mochetei gri, impersonale, 
care acoperea podeaua, formau o mică zonă de relaxare în 
dreapta lui Francis. Pe perete era agăţată o poză a 
guvernatorului, alături de un portret al președintelui Carter. 
Francis observă toate acestea cât de repede putu, în timp ce-și 
rotea privirea peste tot. Insă ochii i se opriră asupra unui om 
mic de statură, care se ridică din spatele biroului, atunci când 
Francis intră în încăpere. 

— Bună ziua, domnule Petrel. Eu sunt doctorul Gulptilil, 
spuse el brusc, cu o voce pițigăiată, aproape ca de copil. 

Doctorul era supraponderal și rotund, mai ales la umeri și la 
burtă, unde părea că are ascunse niște baloane de la 
petrecerile copiilor, din acelea care sunt modelate în diferite 
forme. Era indian sau pakistanez. Avea o cravată de mătase de 
un roșu aprins, strânsă bine în jurul gâtului, și o cămașă de un 
alb strălucitor, însă costumul nu-i venea prea bine și era și ușor 
tocit la coate. Era genul de om care își pierde interesul pentru 
propria înfățișare cam pe la mijlocul procesului de îmbrăcare, 
dimineaţa. Purta ochelari cu rame groase negre, iar părul era 
pieptănat lins pe spate și se cârlionţa peste guler. Francis nu-și 
dădea seama dacă era tânăr sau bătrân. Observă că doctorului 
îi plăcea să accentueze fiecare cuvânt cu o mișcare din mână, 
astfel că discursul lui deveni gestica unui șef de orchestră care 
dirijează cu bagheta. 

— Bună ziua, spuse Francis încet. 

Fii atent ce spui! îi strigă una dintre voci. 

— Ştiţi de ce vă aflaţi aici? întrebă doctorul. Părea cu- 
adevărat curios. 

— Nu sunt deloc sigur, răspunse Francis. 

Doctorul Gulptilil se uită într-un dosar și cercetă o foaie. 

— Se pare că aţi speriat niște oameni, spuse el încet. Și se 
pare că ei cred că aveţi nevoie de ajutor. 

Avea un ușor accent britanic, doar o idee de accent care 
probabil că se erodase de-a lungul anilor petrecuţi în Statele 
Unite. În încăpere era cald, și unul dintre radiatoarele de sub 
fereastră sâsâia. 

Francis dădu din cap. 

— A fost o greșeală, spuse el. N-am vrut. Pur și simplu 
lucrurile au scăpat puţin de sub control. Un accident, serios. Pe 
cuvântul meu, n-a fost nimic altceva decât o eroare de judecată. 


Aș vrea să merg acasă acum. Îmi pare rău. Promit să fiu mai 
cuminte. Mult mai cuminte. Totul nu a fost decât o greșeală. Nu 
a fost nimic serios. Imi cer scuze. 

Doctorul dădu din cap, dar nu răspunse întocmai la cele 
spuse de Francis. 

— Auziţi voci acum? întrebă el. 

Spune-i că nu! 

— Nu. 

— Nu auziţi? 

— Nu. 

Spune-i că habar n-ai despre ce vorbește! Spune-i că n-ai 
auzit niciodată niciun fel de voci! 

— Nu știu ce înțelegeţi prin voci, spuse Francis. 

Așa e bine! 

— Adică auziţi lucruri spuse de oameni care nu sunt prezenţi 
fizic? Sau, poate, lucruri pe care ceilalţi nu le aud? 

Francis scutură din cap repede. 

— Ar fi o nebunie! spuse el. 

Începea să câștige încredere în sine, încetul cu încetul. 

Doctorul cercetă foaia din faţa sa și apoi ridică privirea spre 
Francis încă o dată. 

— Atunci, de fiecare dată când familia vă vedea că vorbiţi 
singur, de ce făceaţi asta? 

Francis se foi pe scaun, cântărind întrebarea. 

— Poate că se înșală? spuse el nesigur, dând înapoi și 
pierzând din putina încredere în sine pe care o câștigase. 

— Nu prea cred, răspunse doctorul. 

— Nu am prea mulţi prieteni, continuă Francis precaut. Nici 
la școală, nici printre vecini. Ceilalţi copiii mă dau la o parte. 
Poate că asta a observat familia mea. 

Doctorul dădu din cap. 

— Pur și simplu vorbeaţi de unul singur? 

— Da, exact! încuviinţă Francis și se relaxă din nou. 

E bine! E bine! Fii atent! 

Doctorul se uită din nou pe foaie. Zâmbea. 

— Şi eu vorbesc cu mine însumi câteodată, admise el. 

— Vedeţi? răspunse Francis. 

Dar îl apucă un ușor tremurat și simţi un curios amestec de 
căldură și răceală, de parcă vremea umedă de afară reușise să 
vină după el înăuntru și chiar învinsese căldura sufocantă a 


radiatorului. 

— ...dar când vorbesc cu mine însumi nu este o conversaţie, 
domnule Petrel. E mai mult un fel de memento, cum ar fi „Nu 
uita să cumperi lapte...”, sau o izbucnire, ca de exemplu „Au!” 
sau „La naiba!”, uneori cuvinte chiar și mai urâte. Nu port o 
conversație, cu întrebări și răspunsuri, cu cineva care nu este 
prezent. Mă tem că asta este ceea ce spun părinţii 
dumneavoastră că faceţi de mulţi ani. 

Ai grijă la asta! 

— Așa spun ei? răspunse Francis viclean. E ciudat! 

Doctorul dădu din cap. 

— Mai puţin decât aţi putea crede, domnule Petrel. 

Făcu înconjurul biroului ca să ajungă mai aproape de el și se 
cocoţă pe marginea mesei, chiar în faţa lui Francis, care stătea 
înghesuit în scaunul cu rotile, limitat în mișcări, cu siguranţă, 
de legăturile de la mâini, dar și, în egală măsură, de prezenţa 
celor doi infirmieri, care nu se mișcaseră și nu vorbiseră 
absolut deloc, dar care parcă pluteau în spatele lui. 

— Poate o să ne întoarcem imediat la aceste conversații pe 
care le aveţi, domnule Petrel, spuse doctorul Gulptilil. Pentru 
că eu nu reușesc să înțeleg cum puteţi să purtaţi aceste 
conversații fără să auziți ceva ca răspuns, iar asta mă 
îngrijorează, domnule Petrel. 

Omul ăsta e periculos, Francis! Este inteligent și n-are 
intenții bune. Ai grijă ce spui! 

Francis aprobă din cap, apoi își dădu seama că doctorul 
putea să fi văzut asta. Înţepeni în scaunul cu rotile și-l văzu pe 
doctorul Gulptilil notându-și ceva pe foaie cu pixul. 

— Atunci, hai să încercăm altă direcţie, pentru moment, 
domnule Petrel, continuă doctorul. Astăzi a fost o zi grea, nu-i 
așa? 

— Da, admise Francis. Apoi își dădu seama că trebuie să 
detalieze puţin pe tema asta, pentru că doctorul tăcuse și-l fixa 
cu o privire pătrunzătoare. Am avut o ceartă. Cu mama și cu 
tata. 

— O ceartă? Da. Fiindcă veni vorba, domnule Petrel, puteţi 
să-mi spuneţi în cât suntem astăzi? 

— În cât suntem? 

— Da. Data când aţi avut această ceartă, astăzi. 

Se chinui să-și dea seama. Apoi se uită din nou afară și zări 


pomii  aplecându-se sub bătaia vântului,  mișcându-se 
spasmodic, de parcă toate crengile le erau răsucite și 
manipulate de un păpușar nevăzut. Mai văzu mugurii de pe 
crengi, așa că făcu niște calcule în minte. Se concentra, 
sperând că una dintre voci ar putea să știe răspunsul la această 
întrebare, însă tăcuseră toate, așa cum le era obiceiul, de altfel 
extrem de neplăcut. Se uită prin încăpere, sperând să zărească 
un calendar, sau poate vreun alt semn care ar fi putut să-l 
ajute, dar nu văzu nimic, și-și întoarse privirea spre fereastră, 
uitându-se la copacii care se mișcau. Când se întoarse spre 
doctor, văzu că omuleţul rotofei îi aștepta răbdător răspunsul 
de parcă trecuseră câteva minute de când pusese întrebarea. 
Francis respiră cu greutate. 

— Îmi pare rău... începu el. 

— Aţi fost distras? îl întrebă doctorul. 

— Imi cer scuze, spuse Francis. 

— Parcă eraţi în altă parte, opină doctorul încet, pe altă 
lume, mai adineauri. Episoadele astea vi se întâmplă frecvent? 

Spune-i că nu! 

— Nu, deloc. 

— Serios? Sunt surprins. Nu contează, domnule Petrel, 
trebuia să-mi spuneţi ceva... 

— Mi-aţi pus o întrebare? întrebă Francis. 

Era furios pe el însuși că pierduse șirul conversaţiei. 

— Data, domnule Petrel. 

— Cred că este 15 martie, spuse Francis sigur pe el. 

— Ah, idele lui martie. Timpul unor trădări faimoase. Din 
păcate, nu. Doctorul dădu din cap. Dar sunteţi pe-aproape, 
domnule Petrel. Și anul? 

Mai făcu niște calcule în cap. Ştia că are douăzeci și unu de 
ani și că își sărbătorise ziua de naștere cu o lună în urmă, așa 
că ghici: 

— 1979. 

— Bine, replică doctoral Gulptilil. Excelent. Și ce zi este azi? 

— Ce zi? 

— Ce zi a săptămânii, domnule Petrel. 

— Este... Se opri din nou ezitând. Sâmbătă. 

— Nu. Imi pare rău. Astăzi este miercuri. Puteţi să ţineţi 
minte asta? 

— Da. Miercuri. Desigur. 


Doctorul își frecă barba cu mâna. 

— Şi acum să ne întoarcem la dimineaţa de azi, cu familia. A 
fost mai mult decât o ceartă, nu-i așa, domnule Petrel? 

Nu! A fost la fel ca întotdeauna! 

— Nu mi s-a părut nimic atât de neobișnuit... 

Doctorul se uită la el, iar pe faţă i se citea uimirea: 

— Serios? Curios, domnule Petrel. Pentru că raportul pe care 
l-am obţinut de la poliţia locală spune că v-aţi ameninţat cele 
două surori și apoi aţi anunţat că aveţi de gând să vă sinucideţi. 
Că viaţa nu mai merită trăită și că urâţi pe toată lumea. lar 
apoi, când v-aţi confruntat cu tatăl dumneavoastră, l-aţi 
ameninţat, ați ameninţat-o și pe mama dumneavoastră, cu un 
atac sau ceva la fel de periculos. Spuneaţi că vreţi să dispară 
toată lumea. Cred că astea au fost exact cuvintele pe care le-aţi 
folosit. Să dispară. Iar raportul poliției mai povestește, domnule 
Petrel, că v-aţi dus la bucătărie, în casa în care locuiţi împreună 
cu părinţii și cu cele două surori mai mici, și aţi luat un cuţit 
mare de bucătărie, pe care l-aţi fluturat în direcţia lor, astfel 
încât ei au crezut că aveaţi de gând să folosiţi arma, pe care 
până la urmă aţi aruncat-o și care s-a înfipt în perete. Ba, mai 
mult decât atât, că apoi, când a venit poliţia, v-aţi încuiat în 
camera dumneavoastră și aţi refuzat să ieșiți de acolo, dar aţi 
fost auzit vorbind cu voce tare înăuntru, certându-vă, când nu 
era nimeni în cameră cu dumneavoastră. Au trebuit să spargă 
ușa, nu-i așa? Și că, în cele din urmă, v-aţi luptat cu polițiștii și 
cu medicii de pe ambulanţă care au venit să vă ajute, astfel că 
unul din ei a avut imediat, la rândul lui, nevoie de îngrijiri 
medicale. Este acesta un scurt rezumat al evenimentelor de 
astăzi, domnule Petrel? A 

— Da, răspunse el posac. Imi pare rău de poliţist. A fost doar 
o lovitură norocoasă care l-a atins deasupra ochiului. A curs 
mult sânge. 

— Poate vreţi să spuneţi nefericită, nu norocoasă, spuse 
doctorul Gulptilil, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru el. 

Francis aprobă din cap. 

— Acum poate că aţi dori să mă luminaţi și pe mine, de ce s- 
au întâmplat toate acestea astăzi, domnule Petrel? 

Nu-i spune nimic! Fiecare cuvânt pe care il rostești va fi 
întors împotriva ta! 

Francis se uită din nou pe fereastră, căutând linia 


orizontului. Ura întrebarea „De ce?” Îl chinuise toată viaţa. 
Francis, de ce nu poţi să-ţi faci și tu prieteni? De ce nu poţi să 
te înţelegi cu surorile tale? De ce nu poţi să arunci o minge 
cum trebuie sau să stai cuminte în clasă? De ce nu poţi să fii 
atent când vorbește învăţătoarea cu tine? Sau comandantul 
cercetașilor. Sau preotul paroh. Sau vecinii. De ce te ascunzi 
mereu de ceilalţi, în fiecare zi? De ce ești diferit, Francis, când 
tot ce ne dorim este ca tu să fii la fel ca toţi ceilalți? De ce nu 
poţi să păstrezi un loc de muncă? De ce nu poţi să te duci la 
școală? De ce nu poţi să mergi în armată? De ce nu te porți 
frumos? De ce nu ești iubit? 

— Părinţii mei cred că trebuie să devin ceva, să fac ceva cu 
viața mea. Acesta a fost motivul discuţiei. 

— Sunteţi conștient, domnule Petrel, că aveţi punctaje 
extrem de mari la toate testele? Remarcabil de mari, ceea ce 
este destul de curios. Așa că poate că speranţele lor în ceea ce 
vă privește nu sunt nefondate!? 

— Așa cred. 

— Atunci de ce v-aţi certat? 

— O astfel de conversaţie nu este niciodată atât de 
rezonabilă pe cât o facem noi să pară acum, răspunse Francis. 

Asta îl făcu pe doctorul Gulptilil să zâmbească. p 

— Ah, domnule Petrel, cred că aveţi dreptate cu asta. Insă nu 
reuşesc să-mi dau seama cum de acea discuție a escaladat atât 
de dramatic. 

— Tatăl meu era hotărât. 

— L-aţi lovit, nu-i așa? 

Nu recunoaște nimic! El te-a lovit primul! Spune-i asta! 

— El m-a lovit primul, spuse Francis, dând ascultare 
conștiincios vocii. 

Doctorul Gulptilil își mai notă ceva pe hârtie. Francis se foi. 
Doctorul se uită la el. 

— Ce scrieţi? întrebă Francis. 

— Contează? 

— Da. Vreau să știu ce scrieţi. 

Nu-l lăsa să te ducă cu vorba! Află ce scrie! Nu poate fi ceva 
de bine! 

— Acestea sunt doar câteva observaţii, pe baza discuţiei 
noastre, răspunse doctorul. 

— Cred că trebuie să-mi arătaţi ce scrieţi, spuse Francis. 


Cred că am dreptul să văd ce scrieţi acolo. 

Așa, tine-o așa! 

Doctorul nu spuse nimic, așa că Francis continuă: 

— Sunt aici, v-am răspuns la întrebări, iar acum am și eu o 
întrebare. De ce scrieţi despre mine și nu-mi arătaţi? Nu e 
drept! 

Francis se foi în scaunul cu rotile și trase de legăturile care îl 
rețineau. Simţea căldura încăperii din ce în ce mai apăsătoare, 
de parcă ar fi luat foc dintr-odată. Se chinui un moment, 
încercând să se elibereze, dar fără succes. Inspiră adânc și se 
lăsă să cadă la loc în scaun. 

— Sunteţi agitat? întrebă doctorul, după câteva momente de 
liniște mormântală. 

Era o întrebare care nu avea nevoie de răspuns, pentru că 
adevărul era evident. 

— Pur și simplu nu e drept, spuse Francis, încercând să 
restabilească liniștea și calmul în propriile cuvinte. 

— Dreptatea este importantă pentru dumneavoastră? 

— Da. Desigur. 

— Da, domnule Petrel, poate că aveţi dreptate în legătură cu 
asta. 

Din nou, cei doi bărbaţi tăcură. Francis auzea fâsâitul 
radiatorului din nou, și atunci se gândi că poate era respiraţia 
celor doi infirmieri care nu se mișcaseră niciun pic în spatele 
lui, pe tot parcursul interviului. Apoi se întrebă dacă nu cumva 
una dintre vocile lui încerca să-i atragă atenţia, șoptindu-i ceva 
atât de încet, încât îi era greu să audă, așa că se aplecă puţin 
înainte, ca și cum ar fi încercat să asculte. 

— Se întâmplă des să deveniți nerăbdător atunci când 
lucrurile nu merg așa cum v-aţi aștepta, domnule Petrel? 

— Nu se întâmplă la fel cu toată lumea? 

— Credeţi că trebuie să răniți oamenii atunci când lucrurile 
nu decurg așa cum aţi vrea? 

— Nu. 

— Dar vă enervaţi? 

— Toată lumea se enervează câteodată. 

— Ah, domnule Petrel, aici aveţi absolută dreptate. Și totuși, 
o chestiune critică este modul în care reacționăm în legătură cu 
mânia noastră, nu-i așa? Cred că trebuie să mai vorbim. 
Doctorul se  aplecase înainte, încercând să aibă un 


comportament mai familiar. Da, cred că avem nevoie de alte 
conversații. Credeţi că este ceva acceptabil pentru 
dumneavoastră, domnule Petrel? 

Nu răspunse. Era ca și cum vocea doctorului se estompa, ca 
și cum cineva dădea sonorul vocii doctorului mai încet sau ca și 
cum cuvintele acestuia erau transmise de la mare distanţă. 

— Pot să-ţi spun Francis? întrebă doctorul. 

Din nou, nu răspunse. Nu avea încredere în propria voce, 
pentru că începea să se amestece cu un tumult de emoţii pe 
care le simţea în piept. 

Doctorul Gulptilil se uită la el o clipă, apoi îl întrebă: 

— Spune, Francis, îţi amintești ce te-am rugat să ţii minte 
pentru mine mai devreme, în cursul discuţiei noastre? 

Această întrebare îl trezi din reverie, readucându-l în 
încăperea în care se afla. Se uită în sus la doctor, care avea o 
privire viclean-întrebătoare. 

— Ce? 

— Ţi-am cerut să ţii minte ceva. 

— Nu-mi amintesc, răspunse Francis nerăbdător. 

Doctorul dădu din cap ușor perceptibil. 

— Dar poate reușești să-mi amintești în ce zi din săptămână 
suntem... 

— Ce zi? 

— Da. 

— Este important? 

— Hai să zicem că este. 

— Sunteţi sigur că m-aţi întrebat asta mai devreme? spuse 
Francis, încercând să tragă de timp. 

Dar chiar și acest simplu fapt păru deodată că-i scapă, de 
parcă ar fi fost ascuns după un nor în interiorul lui însuși. 

— Da, spuse doctorul Gulptilil. Sunt foarte sigur. Ce zi este 
astăzi? 

Francis se gândi mult, luptându-se cu neliniștea care îi 
împresura dintr-odată toate gândurile. Se opri din nou, sperând 
că îi va sări în ajutor una dintre voci, dar din nou, acestea 
tăcuseră. 

— Cred că este sâmbătă, spuse Francis cu grijă. Rostise 
fiecare cuvânt încet, cu atenţie. 

— Ești sigur? 

— Da. 


Însă cuvântul îi ieși fără convingere de pe buze. 

— Nu-ţi amintești că ţi-am spus mai devreme că este 
miercuri? 

— Nu. Asta ar fi o eroare. Este sâmbătă. 

Francis își simţi capul învârtindu-se, de parcă întrebările 
doctoralului îl forţau să alerge în cercuri concentrice. 

— Nu cred, spuse doctorul. Dar asta n-are nici cea mai mică 
importanţă. Vei rămâne la noi o vreme, Francis, și vom mai 
avea ocazia să vorbim despre lucrurile astea. Sunt sigur că în 
viitor îţi vei aminti lucrurile mai bine. 

— Nu vreau să rămân, răspunse Francis repede. Simţi 
deodată cum îl cuprinde panica, amestecată cu disperare, 
revărsându-se dintr-odată asupra sa. Vreau să merg acasă. 
Serios, cred că mă așteaptă, și se apropie vremea cinei, și 
părinţii și surorile mele vor să fie toată lumea acasă la cină. Așa 
e regula în casă, știți. Trebuie să fii acolo până la ora șase, 
spălat pe faţă și pe mâini. Și fără haine murdare, dacă te-ai 
jucat pe-afară. Gata să te așezi frumos la masă. Spunem o 
rugăciune înainte să mâncăm. Intotdeauna facem așa. În unele 
zile este treaba mea să spun rugăciunea. Trebuie să-i 
mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne pune mâncare pe masă. 
Cred că astăzi este rândul meu - da, sunt sigur că este rândul 
meu -, așa că trebuie să fiu acolo și nu am voie să întârzii. 

Işi simţea ochii plini de lacrimi și auzea, chiar auzea 
suspinele înecându-i cuvintele. Lucrurile astea i se întâmplau 
unei imagini în oglindă a lui, nu lui însuși, ci unui el, puţin 
diferit și îndepărtat de adevăratul el. Se luptă din răsputeri să 
facă toate aceste părți din el însuși să se îmbine unele într- 
altele și să formeze un singur individ, însă era dificil. 

— Poate, spuse doctorul Gulptilil cu delicateţe, ai să-mi pui o 
întrebare sau două? 

— De ce nu pot să merg acasă? reuși el să-și îngaime 
întrebarea printre lacrimi. 

— Pentru că lumea se teme pentru tine, Francis, și pentru că 
tu sperii lumea. 

— Ce fel de loc este acesta? 

— Este un loc unde te vom ajuta, spuse doctorul. 

Mincinosule! Mincinosule! Mincinosule! 

Doctorul Gulptilil se uită la cei doi infirmieri și le vorbi de- 
aproape: 


— Domnule Moses, dumneata și fratele dumitale duceţi-l, vă 
rog, pe domnul Petrel în clădirea Amherst. Am scris o reţetă 
pentru nişte medicamente și câteva instrucţiuni pentru 
asistentele de acolo. Are nevoie de cel puţin treizeci și șase ore 
de observaţie, poate și mai multe, înainte de a se gândi să-l 
transfere în pavilionul deschis. Îi înmână clipboardul celui mai 
scund din cei doi bărbaţi care îl flancau pe Francis, iar acesta 
aprobă dând din cap, drept răspuns. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, domnule doctor, confirmă 
infirmierul. 

— Sigur că da, domnule doctor, răspunse partenerul uriaș al 
acestuia și, pășind în spatele scaunului cu rotile, apucă 
mânerele acestuia și-l răsuci rapid pe Francis. Mișcarea îl 
ameţi imediat și se înecă cu suspinele care îi umpleau pieptul. 
Nu fiți atât de speriat, domnule Petrel. O să fie bine în curând. 
O să avem grijă de dumneavoastră, șopti bărbatul cel mare. 

Francis nu-l credea. 

Fu dus cu scaunul cu rotile înapoi prin birou, în sala de 
așteptare, iar lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji, mâinile îi 
tremurau legate. Se răsucea în scaun, încercând să atragă 
atenţia fie a însoțţitorului înalt, fie a celui mic, iar vocea îi 
tremura de teamă și de o tristeţe fără margini. 

— Vă rog, spuse el demn de milă, vreau să merg acasă. Mă 
așteaptă. Acolo vreau să mă duc. Vă rog, duceţi-mă acasă. 

Infirmierul cel mic de statură avea fața neclintită, de parcă 
nu suporta să audă rugăminţile lui Francis. Punea mâna pe 
umărul lui Francis și îi repeta: 

— O să vă faceţi bine acum, ascultaţi-mă pe mine. O să fie 
bine. Șșșșt, tăceţi acum... 

li vorbea ca unui bebeluș. 

Suspinele îi scuturau tot corpul lui Francis. Secretara se uită 
de pe scaunul ei din spatele biroului cu o privire intolerantă și 
neiertătoare: 

— Liniște! îi ordonă ea lui Francis. 

El își înghiţi un suspin, înecându-se. 

În același timp, se uită în cealaltă parte a încăperii și văzu 
doi polițiști în tunici gri și pantaloni albaștri, iar peste ei cizme 
maro până la genunchi, bine lustruite. Amândoi erau 
reprezentări înalte, solide și încordate ale disciplinei, cu părul 
tuns scurt și cu chipiele de polițiști lângă ei. Amândoi purtau 


câte o curea de piele strălucitoare Sam Browne’, atât de 
lustruită, încât sclipea, și un revolver în toc special la talie. Însă 
omul pe care îl flancau fu cel care îi atrase imediat atenţia. 

Era mai scund decât polițiștii, dar bine făcut. Francis i-ar fi 
ghicit vârsta undeva în jur de treizeci de ani. Stătea într-o 
atitudine relaxată, cu mâinile prinse cu cătușe în faţă, însă 
limbajul corpului său diminua natura legăturilor, făcându-le să 
pară mai puţin restrictive și mai mult ca și cum ar fi fost un 
simplu inconvenient. Purta un tricou albastru larg, pe care 
scria MCI-BOSTON cu litere galbene deasupra buzunarului de 
la piept din partea stângă și o pereche de adidași vechi și uzaţi 
fără șireturi. Avea părul lung castaniu, care ieșea de sub 
marginile unei șepci de baseball decolorate de transpiraţie și 
pe care scria Boston Red Sox, și o barbă de două zile. Insă ceea 
ce-l surprindea cel mai tare și în primul rând pe Francis erau 
ochii omului, pentru că se uitau ageri în dreapta și-n stânga, 
mult mai alerți și mai atenţi decât ar fi crezut văzând postura 
destinsă pe care o afișa, observând lucrurile din jur cu 
rapiditate. Acești ochi aveau o privire adâncă și pătrunzătoare, 
pe care Francis o observă imediat, chiar așa, prin vălul propriei 
neliniști. Nu putea să numească acest lucru, dar era ca și cum 
omul ăsta fusese martor la ceva important și inefabil de trist, 
care se prelungise dincolo de orizontul vederii lui, astfel încât 
orice vede, aude sau orice eveniment la care este martor este 
colorat de această durere ascunsă. Ochii ăștia se fixară asupra 
lui Francis, iar omul reuși să îi adreseze un zâmbet timid, care 
parcă îi spunea ceva lui Francis. 

— Ţi-e bine, prietene? întrebă el. Fiecare cuvânt era înmuiat 
de un accent bostoniano-irlandez. E chiar așa de rău? 

Francis scutură din cap. 

— Vreau să mă duc acasă, dar ei spun că trebuie să stau aici, 
răspunse Francis. lar apoi întrebă deodată, demn de 
compătimire: Poţi să mă ajuţi, te rog? 

Bărbatul se aplecă un pic către Francis. 

— Cred că nu sunt puţini cei de aici care își doresc să meargă 
acasă și nu pot. Şi eu, aici de faţă, mă includ în această 


 Cureaua Sam Browne este acel tip de curea, de obicei de piele, care 
merge deopotrivă împrejurul mijlocului, dar și pe diagonală, de la 
umărul drept. Cel mai adesea face parte din uniforma trupelor 
militare sau de poliţie. (n.tr.) 


categorie. 

Francis se uită în sus spre individ. Nu știa exact de ce, dar 
calmul din vocea acestuia îl liniști. 

— Poţi să mă ajuţi? repetă Francis cu voce tremurătoare. 

Tipul zâmbi, iar pe faţa lui se citea un amestec de insolenţă și 
tristeţe. 

— Nu știu ce pot să fac, spuse el, dar am să fac tot ce pot. 

— Promiţi? întrebă Francis brusc. 

— Bine, încuviinţă tipul. Promit. 

Francis se lăsă înapoi pe spate în scaunul lui, închizând ochii 
o clipă. 

— Mulţumesc, șopti el. 

Secretara întrerupse conversaţia cu o comandă clară, 
tăioasă, adresată celui mai mic dintre cei doi infirmieri de 
culoare. 

— Domnule Moses. Acest cavaler... - arătă ea spre bărbatul 
în costum sport - este domnul... - apoi ezită puţin, înainte de a 
continua, parcă dinadins omițând să-i menţioneze numele... - 
domnul despre care am vorbit mai devreme. Domnii polițiști îl 
vor însoţi la doctor, dar vă rog să vă întoarceţi repede, ca să-l 
escortaţi unde va fi cazat... Ultimele cuvinte fură rostite cu un 
ușor sarcasm... Imediat ce vă întoarceţi, după ce-l duceţi pe 
domnul Petrel la Amherst. Este așteptat acolo. 

— Da, doamnă, răspunse fratele cel mare, de parcă ar fi venit 
rândul lui să vorbească, deși femeia i se adresase celuilalt. Ce 
spuneţi, asta vom face. 

Tipul îmbrăcat sport se uită din nou în jos către Francis. 

— Cum te cheamă? 

— Francis Petrel, răspunse el. 

Bărbatul în trening zâmbi. 

— Petrel este un nume drăguţ. Există o mică pasăre de mare, 
știi, foarte des întâlnită la Cape Cod. Sunt acele păsări pe care 
le vezi zburând chiar deasupra valurilor în după-amiezile de 
vară, scufundându-se și ieșind imediat din apă. Frumoase 
vieţuitoare. Cu aripi albe care acum bat repede, pentru ca 
imediat să se întindă și să planeze fără niciun efort. Probabil că 
au ochii foarte ageri dacă sunt în stare să zărească un ţipar de 
nisip sau un hering în apa de la țărm. Pasărea poeţilor. 
Dumneata poţi să zbori așa ca ea, domnule Petrel? 

Francis scutură din cap. 


— Ah, replică tipul în trening. Atunci, poate ar trebui să 
înveţi. Mai ales dacă vei fi închis în locul acesta încântător prea 
mult timp. 

— Tăceţi! interveni unul dintre polițiști, cu un aer morocănos 
care-l făcu pe individ să zâmbească. 

El se uită spre poliţist și spuse: 

— Că altfel, ce-o să faci? 

Polițistul nu răspunse, cu toate că se înroșise puţin la faţă, 
iar tipul se întoarse din nou la Francis, ignorând ordinul. 

— Francis Petrel. Francis C-bird5. Îmi place mai mult așa. Ai 
grijă, Francis C-Bird, și ne vedem curând. Asta îţi promit. 

Francis nu putu să răspundă, însă simţi încurajare în 
cuvintele bărbatului. Pentru prima dată de când începuse 
această oribilă dimineaţă cu toate vocile alea zgomotoase, cu 
strigăte și cu acuze, simţi că nu era absolut singur. Parcă puţin 
din zgomotul puternic și din agitația continuă pe care le auzea 
în urechi toată ziua se mai atenuaseră, ca volumul unui aparat 
radio, atunci când este dat mai încet treptat, treptat. Auzea 
unele dintre vocile lui scoțând murmure de aprobare undeva în 
fundal, ceea ce-l mai liniști încă puţin. Însă nu avu timp să 
insiste prea mult asupra acestui gând, pentru că fu smuls brusc 
cu scaunul cu rotile și scos din birou pe coridor, iar ușa trântită 
răsună în spatele lui. Un curent rece îl făcu să se înfioare și-i 
aminti că, începând din acel moment, tot ceea ce știa despre 
viaţă se schimbase, iar tot ceea ce urma să cunoască îi scăpa și 
îi era ascuns. Trebui să-și muște buza de jos ca să nu 
izbucnească în lacrimi și înghiți cu greu ca să-și păstreze 
calmul, lăsându-se condus de la recepţie, adânc în inima 
spitalului Western State. 


3 C-bird se citește în limba engleză la fel ca sea bird, adică pasăre de 
mare, ceea ce face trimitere la explicaţia numelui Petrel, dată mai 
înainte. (n.tr.) 


Capitolul 3 


Lumina blândă a dimineţii se strecura peste acoperișurile 
vecine, croindu-și drum în micul apartament care-mi este casă. 
Stăteam în faţa peretelui și mă uitam la cuvintele pe care le 
scrisesem în noaptea precedentă și care se așezau într-o 
singura coloană lungă. Scrisul meu de mână era înghesuit, un 
scris nervos. Cuvintele se aranjau în rânduri inegale, oarecum 
asemenea unui câmp de grâu în care adie vântul. Mă întrebam: 
„Oare fusesem chiar atât de speriat în ziua în care am ajuns la 
spital?” Răspunsul la această întrebare era simplu: Da. Ba încă 
mult mai mult decât scrisesem. Amintirea ascunde adesea 
durerea. Mama uită agonia nașterii atunci când i se pune 
copilul nou-născut în braţe, soldatul nu-și mai amintește 
durerea rănilor atunci când generalul îi prinde medalia pe piept 
și fanfara cântă un cântec marţial. Oare am spus adevărul 
despre ceea ce am văzut? Oare am surprins corect cele mai 
mici detalii? Oare s-a întâmplat chiar așa cum îmi amintesc? 

Am luat creionul, m-am lăsat în genunchi pe podea în locul în 
care terminasem în prima noapte de scris pe perete. Am ezitat 
puţin, apoi am scris: 

Cu mai bine de patruzeci și opt de ore mai târziu, Francis 
Petrel se trezi într-o celulă de un gri murdar, legat bine într- 
o cămașă de forță, cu inima bătându-i nebunește, simţindu- 
și limba umflată, râvnind după ceva rece de băut și după 
compania culva... 

Cu mai bine de patruzeci și opt de ore mai târziu, Francis 
Petrel se trezi într-o celula de un gri murdar, legat bine într-o 
cămașa de forță, cu inima bătându-i nebunește, simţindu-și 
limba umflată, râvnind după ceva rece de băut și după 
compania cuiva. Stătea ţeapăn pe salteaua subţire și plină de 
pete de pe patul de oţel din camera de izolare, holbându-se în 
sus, pe lângă pereţii căptușiţi cu un material de culoarea 
pânzei de sac, la tavan, făcând un modest inventar al propriei 
persoane și al lucrurilor din jur. Mișca degetele de la picioare, 
își trecu limba peste buzele uscate și numără fiecare bătaie a 
pulsului până când constată că a încetinit. Medicamentele care 
îi fuseseră injectate îl făceau să se simtă îngropat de viu sau, 
cel puţin, învelit într-o substanţă groasă, vâscoasă. Un singur 
bec alb strălucea în tavan, prins sub o reţea de sârmă, și 


oricum departe, foarte sus, unde cu siguranţă nu ar fi putut să 
ajungă, îl dureau ochii de la lumina puternică. Ştia că trebuia 
să-i fie foame, dar nu-i era. Trase de legături, cu toate că era 
conștient că era un gest lipsit de sens. Hotări să strige după 
ajutor, dar mai întâi șopti pentru sine: 

— Mai sunteţi aici? 

O clipă, fu liniște. 

Apoi auzi câteva voci, vorbind toate în același timp, încetișor, 
înfundat, de parcă erau acoperite de o pernă: 

— Suntem aici. Suntem tot aici. 

Asta îi dădu încredere. 

— Trebuie să ne tii ascunse, Francis. 

Dădu din cap, aprobând pentru sine. Asta era evident. Simţea 
o serie de impulsuri contradictorii, ca un matematician care 
vede pe tablă o ecuaţie complicată, cu câteva răspunsuri 
posibile. Vocile care îl călăuziseră până atunci îl aduseseră și în 
situaţia de faţă și nu avea nicio îndoială că trebuia să le ţină 
ascunse tot timpul, dacă mai spera să iasă vreodată din spitalul 
Western State. Pe măsură ce-și dădea seama de această 
dilemă, auzea vocile familiare ale tuturor celor care călătoreau 
în imaginaţia lui și care acum erau de acord cu el. Toate aceste 
voci aveau personalitate: o voce intransigentă, o voce a 
disciplinei, o voce a concesiei, o voce a îngrijorării, o voce care 
avertiza, o voce care consola, o voce a îndoielii și o voce a 
hotărârii. Toate aveau tonuri și subiecte specifice. Ajunsese să 
știe când să se aștepte la una sau la alta dintre ele, în funcţie 
de situaţia prin care trecea. De la confruntarea cu familia lui, 
când fuseseră chemate Poliţia și Salvarea, toate vocile se 
manifestaseră pentru atenţie. Însă acum el trebuia să se forţeze 
în continuare să le audă, ceea ce-l făcu să încrunte sprâncenele 
de concentrare. 

Făcea parte, într-un fel, din modul lui de a se organiza. 

Francis rămase încă o oră pe patul incomod, simțind camera 
îngustă care parcă se strângea în jurul, până când o ferestruică 
din singura ușă a încăperii se deschise cu un scârţâit. Din locul 
în care se afla, putea să vadă doar dacă se ridica precum un 
atlet care face exerciţii pentru abdomen, o poziţie foarte 
incomodă, imposibil de susţinut mai mult de câteva secunde, 
din cauza cămășii de forță. Văzu mai întâi un ochi, apoi altul, 
care se uitau pe furiș la el, și reuși să spună un slab: 


— Hei! 

Nu răspunse nimeni, iar hubloul se închise cu zgomot. 

Trecură alte treizeci de minute, din câte își dădea el seama, 
până când hubloul se deschise din nou. Mai încercă un „Hei!”, 
iar acesta păru să funcţioneze, pentru că, doar câteva secunde 
mai târziu, auzi sunetul unei chei răsucite în broască. Ușa se 
deschise și-l văzu pe cel mai mare dintre cei doi infirmieri 
intrând în celulă. Bărbatul zâmbea, de parcă ar fi fost prins în 
mijlocul unei glume bune, și dădu din cap spre Francis amuzat. 

— Cum vă simţiţi în dimineaţa asta, domnule Petrel? întrebă 
el senin. Aţi dormit? Vă e foame? 

— Aș vrea ceva de băut, spuse Francis cu voce răgușită. 

Infirmierul dădu din cap, aprobând: 

— Din cauza medicamentelor pe care vi le-au dat. Vă simţiţi 
limba umflată, nu? 

Francis încuviinţă din cap. Infirmierul se retrase pe coridor, 
apoi se întoarse cu o ceașcă de plastic plină cu apă. Se așeză pe 
marginea patului și îl ţinu pe Francis sus, ca pe un copil bolnav, 
ajutându-l să soarbă din lichid. Era călduţ, aproape sălciu, cu 
un ușor gust metalic, dar, în acel moment, doar curgerea 
acestuia pe gât și presiunea mâinii care îl ţinea în fund îi 
dădură încredere mai mult decât s-ar fi așteptat vreodată. 
Probabil că infirmierul își dădu seama de asta, pentru că spuse 
încet: 

— O să fie bine, domnule Petrel. Domnule C-Bird. Așa v-a 
spus celălalt nou-venit și mă gândesc că e un nume frumos. 
Locul ăsta e destul de dur la început, îţi ia ceva să te 
obișnuiești cu el, dar o să fie bine. Vă spun eu. Il lăsă pe 
Francis pe pat și adăugă: Doctorul o să vină să vă vadă acum. 

Câteva secunde mai târziu, Francis văzu fața rotundă a 
doctorului Gulptilil ivindu-se în prag. Doctorul zâmbi și întrebă 
cu vocea lui ușor cântată: 

— Domnule Petrel, cum te mai simţi în dimineaţa asta? 

— Sunt bine, spuse Francis. 

Nici nu prea știa ce altceva ar fi putut să spună. Și, în același 
timp, auzea ecourile vocilor lui, care-i spuneau să fie extrem de 
atent. Din nou, nu erau nici pe departe atât de gălăgioase pe 
cât puteau să fie, ca și cum i-ar fi strigat sfaturile de pe cealaltă 
margine a unei prăpăstii adânci. 

— Îţi amintești unde ești? întrebă doctorul. 


Francis aprobă dând din cap. 

— Sunt într-un spital. 

— Da, încuviinţă doctorul zâmbind. Asta nu e greu de 
presupus. Dar îţi amintești în care? Și cum se face că ai ajuns 
aici? 

Francis își amintea. Simplul fapt de a răspunde la întrebări îi 
ridica ceața de pe ochi. 

— Spitalul Western State, spuse el. Și am ajuns aici cu o 
ambulanţă după ce m-am certat cu părinţii mei. 

— Foarte bine. Și-ţi amintești în ce lună suntem? Și în ce an? 

— Cred că suntem încă în martie. Și anul 1979. 

— Excelent! Doctorul părea de-a dreptul mulțumit. Eşti puţin 
mai orientat, mi se pare. Cred că astăzi o să putem să te 
scoatem din izolare și din cămașa de forţă și o să începem să te 
integrăm în colectivul celor de aici. Asta sper eu. 

— Aș vrea să merg acasă acum, spuse Francis. 

— Îmi pare rău, domnule Petrel. Asta nu se poate încă. 

— Nu cred că vreau să mai rămân aici, insistă Francis. 

Vocea lui părea ameninţată din nou de tremurul care o 
marcase și în ziua când venise. 

— Este spre binele tău, răspunse doctorul. 

Francis avea dubii. Ştia că nu este chiar atât de nebun încât 
să nu vadă că era evident spre binele altora, dar nu al lui. Nu 
spuse cu voce tare acest lucru. 

— De ce nu pot pleca acasă? întrebă el. N-am făcut nimic 
Tău. 

— Îţi amintești cuțitul de bucătărie? Și vorbele tale 
amenințătoare? 

Francis dădu din cap. 

— A fost o neînțelegere, explică el. 

Doctorul Gulptilil zâmbi. 

— Desigur. Dar vei rămâne la noi până când ne vom da 
seama că nu mai ești o ameninţare pentru oameni. 

— Promit să nu ameninţ pe nimeni. 

— Mulţumesc, domnule Petrel. Dar o promisiune nu este de- 
ajuns în situaţia de faţă. Trebuie să mă convingi. Să mă 
convingi bine de tot! Medicamentele care ţi-au fost 
administrate te vor ajuta. Dacă vei continua să le iei, efectul 
cumulat pe care îl au va spori controlul pe care îl ai asupra 
lucrurilor și te va ajuta să te reacomodezi. Apoi, vom putea 


discuta și despre reîntoarcerea ta în societate, unde să joci un 
rol puțin mai constructiv. Rosti ultima propoziţie încet, apoi 
adăugă: Și ce cred vocile despre prezenţa ta aici? 

Francis era îndeajuns de deștept încât să clatine din cap. 

— Nu aud nicio voce, insistă el. 

Adânc, înlăuntrul lui, auzi un cor de voci aprobatoare. 

Doctorul zâmbi din nou, arătând un rând de dinţi albi, 
inegali. 

— Ah, domnule Petrel, din nou, nu sunt foarte sigur că te 
cred. Totuşi - doctorul ezită - cred că poţi să stai cu ceilalţi 
pacienţi. Domnul Moses aici de faţă o să-ți facă un tur al 
incintei și o să-ţi spună care sunt regulile. Regulile sunt 
importante, domnule Petrel. Nu sunt multe, dar sunt extrem de 
importante. Să te conformezi regulilor, să devii un membru 
constructiv al micii noastre lumi de aici, astea sunt semne de 
sănătate mintală. Cu cât faci mai mult ca să-mi araţi că poţi să 
funcționezi cu succes aici, cu atât ești mai aproape cu fiecare zi 
de întoarcerea acasă. Înţelegi aceasta ecuaţie, domnule Petrel? 

Francis dădu cu putere din cap, confirmându-și bunăvoință. 

— Au loc activităţi, sesiuni de grup. Din când în când, vor fi 
ședințe particulare cu mine. Apoi mai sunt regulile. Toate 
aceste lucruri, luate laolaltă, dau naștere unor posibilităţi. Dacă 
nu te poţi adapta, atunci mă tem că șederea ta aici va fi lungă 
și, adesea, neplăcută... Făcu un semn cu mâna spre celula de 
izolare. Camera asta, de exemplu - și apoi arătă spre cămașa 
de forţă -, și aceste instrumente, ca și altele, rămân doar ca 
niște opţiuni. Întotdeauna rămân ca niște opţiuni. Dar este 
important să le eviţi, domnule Petrel. Este un punct critic 
pentru întoarcerea la sănătatea mintală. Am fost destul de 
limpede cu asta? 

— Da, răspunse Francis. Să mă adaptez. Să mă conformez 
regulilor. 

Repetă aceste lucruri în sinea sa, ca o mantra sau ca o 
rugăciune. 

— Exact. Excelent. Nu vezi că deja am făcut un progres? 
Simte-te încurajat, domnule Petrel. Și profită de ceea ce îţi 
oferă spitalul. Doctorul se ridică. Făcu un semn către infirmier. 
În regulă, domnule Moses. Poţi să-i dai drumul domnului Petrel. 
lar apoi, te rog să-l conduci la dormitor, dă-i niște haine și 
arată-i camera de activităţi. 


— Da, domnule, spuse infirmierul cu o viociciune militărească. 

Doctorul Gulptilil ieși legănându-se pe ușa camerei de 
izolare, iar infirmierul se duse să-și îndeplinească sarcina de a 
dezlega cămașa de forță, apoi desfăcu mânecile din jurul lui 
Francis și în sfârșit îl eliberă. Francis se întinse cu stângăcie și- 
și frecă braţele, ca și cum ar fi vrut să inducă energie și viață în 
membrele care stătuseră atât de strânse. Își puse picioarele pe 
podea și se ridică nesigur, simțind cum îl cuprinde ameţeala. 
Infirmierul probabil că observă acest lucru, pentru că o mână 
uriașă îl apucă de umăr, împiedicându-l să cadă. Francis se 
simţea precum un bebeluș care încearcă să facă primii pași, 
numai că nu simţea aceeași bucurie și nici împlinire, ci doar 
îndoială și teamă. 

Îl urmă pe domnul Moses pe coridorul etajului al patrulea din 
clădirea Amherst. Aici se aflau șase celule căptușite cu pânză 
de doi metri pe trei, la rând fiecare cu un sistem dublu de 
închidere și ușiţă pentru observaţie. Nu-și dădea seama dacă 
erau ocupate sau nu, doar că, la un moment dat, când probabil 
făcuseră zgomot trecând pe lângă o celulă, dinăuntrul acesteia, 
din spatele ușii încuiate, s-a auzit o cascadă de obscenităţi, 
înfundate, dizolvate apoi într-un tipat lung și dureros. Un 
amestec de agonie și ură. Se grăbi să ţină pasul cu infirmierul 
uriaș, care nu părea impresionat niciun pic de zgomot și care îi 
ținea un curs despre clădire, despre spital și despre istoria 
acestuia, în timp ce treceau de niște uși duble, spre o scară 
largă, centrală, care cobora. Francis își amintea doar foarte vag 
că urcase acele scări cu două zile în urmă, în ceea ce i se părea 
un trecut îndepărtat, care îi scăpa din ce în ce mai mult printre 
degete, un trecut în care tot ce crezuse despre viaţa lui era cu 
totul altfel. 

Arhitectura clădirii i se părea lui Francis la fel de 
nebunească precum ocupanţii acesteia. Etajele superioare 
aveau birouri care se învecinau cu încăperi de depozitare și cu 
celule de izolare. Primul și al doilea etaj cuprindeau dormitoare 
imense, pline de paturi de fier, doar cu câte un dulap metalic 
pentru diferite obiecte personale. Fiecare dormitor era 
prevăzut cu băi și dușuri înghesuite, cu mai multe cabine, iar 
Francis remarcă imediat lipsa de intimitate. Mai erau și alte băi 
pe coridoare, cu semnele pentru BARBATI și FEMEI pe uși. 
Printr-o concesie făcută modestiei, femeile stăteau în partea de 


nord a coridorului, iar bărbaţii, în partea de sud. Un post de 
recepţie împărțea cele două zone. Aceasta era delimitată de un 
fel de gard din sârmă și o ușă de oţel încuiată. Francis văzu că 
toate ușile aveau câte două, uneori chiar trei încuietori duble și 
zăvoare pe ele, toate operate din exterior. Odată încuiate, 
observă el, nimeni din interior nu le putea deschide, decât dacă 
avea cheie. 

Parterul se împărțea într-o zonă largă, deschisă, despre care 
Francis află că este principala cameră de zi, și un restaurant cu 
autoservire și o bucătărie, destul de mari pentru a pregăti masa 
și a-i hrăni pe rezidenții din clădirea Amherst de trei ori pe zi. 
Mai erau și câteva camere mai mici, care, după cum își dădu el 
seama, erau folosite pentru sesiunile de terapie de grup. 
Acestea se aflau tot la parter. Peste tot erau ferestre care 
umpleau clădirea Amherst de lumină, dar toate aveau gratii pe 
dinafară, astfel încât lumina care pătrundea în clădire trecea de 
barele de fier, aruncând un grilaj de umbre pe podelele bine 
lustruite sau pe pereţii vopsiți în alb strălucitor. Prin clădirea 
Amherst erau uși care păreau puse acolo la voia întâmplării; 
unele dintre ele erau încuiate, astfel că domnul Moses scotea 
din când în când o legătură mare de chei de la cingătoare, dar 
alteori erau lăsate deschise, astfel că pur și simplu le 
împingeau și treceau nestingheriţi. Francis nu-și putu da seama 
imediat care erau principiile care guvernau încuierea ușilor. 

Asta era, după socoteala lui, cea mai ciudată închisoare 
posibilă. 

Erau închiși, dar nu deţinuţi. Reţinuţi, dar nu încătușaţi. 

Asemenea domnului Moses și fratelui său, pe lângă care au 
trecut pe hol, surorile medicale și infirmierii aveau uniforme 
albe. Mai trecea pe lângă ei câte un doctor sau un asistent 
medical, un asistent social sau un psiholog. Toţi aceștia purtau 
fie bluze sport și pantaloni largi, fie blugi. Aproape toţi, observa 
Francis, duceau dosare de plastic, clipboarduri și dosare 
maronii sub braţ și păreau să meargă pe coridoare într-o 
direcţie și cu un scop precise, de parcă aveau o sarcină clară, 
distingându-se de restul populaţiei din clădirea Amherst. 

Tovarășii de suferinţă ai lui Francis, ceilalţi pacienţi, se 
aglomerau pe holuri. Erau grămezi de oameni care stăteau 
laolaltă, în timp ce alţii erau agresiv de singuri. Mulţi se uitau 
la el cu precauţie când trecea pe lângă ei. Unii îl ignorau. 


Niciunul nu-i zâmbea. Francis abia avea timp să se uite-n jurul 
lui, chinuindu-se să ţină pasul cu marșul domnului Moses. Iar 
ceea ce vedea era un soi de adunătură tărcată, întâmplătoare, 
de oameni de toate vârstele și de toate mărimile. Frizuri din 
cele mai ciudate, bărbi care atârnau sălbatic, așa cum vedeai 
numai în fotografiile făcute cu un veac în urmă. Părea un loc al 
contradicţiilor. Ochi sălbatici se zgâiau la el de peste tot și-l 
măsurau din cap până-n picioare când trecea pe lângă ei, iar 
alţii, cu priviri mute și cu feţe care se întorceau spre pereţi 
evitau orice contact vizual. Auzea cuvinte și frânturi de 
conversaţie, uneori rostite pentru alţii, alteori pentru euri 
interioare ascunse. În ceea ce privește hainele, parcă nu se 
gândise nimeni și la amănuntul ăsta; unii purtau halate largi de 
spital și pijamale, alţii erau îmbrăcaţi în haine obișnuite, de 
stradă. Unii purtau halate de baie lungi sau haine de casă, alţii, 
blugi și șaluri de lână. Totul era puţin cam incoerent, puţin cam 
neasortat, ca și cum culorile nu știau sigur care cu care se 
potrivește, sau mărimile erau prea mari, sau cămășile prea 
largi, pantalonii prea strâmţi sau prea scurți. Șosete 
desperecheate. Dungi cu buline. Și un puternic miros de ţigară, 
practic peste tot. 

— Prea multă lume, spuse domnul Moses, apropiindu-se de 
cabinetul asistentelor. Sunt paturi pentru două sute, poate. Dar 
avem aproape trei sute de oameni înghesuiți aici. Ai zice că ar 
trebui să-și dea seama de chestia asta, dar nu, nu încă. 

Francis nu răspunse. 

— Avem totuși un pat și pentru dumneavoastră, adăugă 
domnul Moses. Când ajunseră lângă cabinetul asistentelor, 
domnul Moses se opri. O să fie foaaaarte biiiine! Bună ziua, 
doamnelor, spuse el. 

Două asistente îmbrăcate în alb se întoarseră spre el din 
spatele reţelei de sârmă. 

— Arătaţi mai frumoase și mai dulci ca oricând în dimineaţa 
asta minunată! 

Una din ele era bătrână, cu părul grizonat și o faţă ciupită de 
vărsat, dar reuși totuși un zâmbet. Cealaltă era o femeie de 
culoare, mică și îndesată, cu mult mai tânără decât colega ei, și 
răspunse ca o femeie care auzise de multe ori cuvinte 
frumoase, dar care se ridicau doar la statutul de promisiuni 
false: 


— Mereu vorbești așa frumos, dar ce dorești de la noi de data 
asta? îl întrebă ea pe un ton oarecum batjocoritor, și amândouă 
femeile zâmbiră. 

— Vai, doamnelor, dar eu mereu vreau doar să aduc puţină 
bucurie și fericire în viaţa voastră! spuse el. Ce altceva să 
vreau? 

Asistentele izbucniră în râs. 

— Oare nu vrea orice bărbat ceva? întrebă asistenta de 
culoare. 

Cea albă adaugă imediat: 

— Dragule, ăsta e adevărul lui Dumnezeu. 

Râse și domnul Moses, în timp ce Francis se simţi deodată 
stingher, fără să știe ce trebuie să facă. 

— Doamnelor, daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Petrel, 
care o să stea la noi. Domnule C-Bird, această frumoasă duduie 
este  domnișoara Wright, iar colega ei minunată este 
domnișoara Winchell. El le înmână un clipboard. Domnul doctor 
a scris aici câteva medicamente pentru băiatul ăsta. Pare să fie 
tratamentul obișnuit. Se întoarse spre Francis și spuse: Ce 
credeţi, domnule C-Bird? Credeţi că doctorul v-a prescris o 
cafea fierbinte dimineaţa și o bere rece cu o farfurie de pui fript 
și pâine de porumb la sfârșitul zilei? Credeţi că asta a 
comandat doctorul? 

Francis probabil că părea surprins, pentru că infirmierul 
adăugă repede: 

— Glumeam doar. Nu vreau să spun nimic cu asta. 

Asistentele se uitară pe foile prinse în clipboard, apoi îl 
puseră la un loc cu celelalte, pe un colț al biroului. Cea mai în 
vârsta, doamna Winchell, se aplecă sub birou și scoase o valiza 
mică, ieftină. 

— Domnule Petrel, asta a fost lăsată aici de familia 
dumneavoastră. O trecu printr-o deschizătură în gardul de 
sârmă și, întorcându-se către infirmier, spuse: Am cercetat-o eu 
deja. 

Francis luă valijoara și se chinui să nu izbucnească în lacrimi. 
O recunoscuse imediat. Era o geantă pe care o primise cadou 
într-o dimineaţă de Crăciun, când era foarte tânăr și, pentru că 
nu călătorea niciodată nicăieri, o ţinea ca să depoziteze în ea 
diverse, ori de câte ori avea ceva deosebit sau neobișnuit. Un 
fel de loc secret portabil pentru lucrurile pe care le colecţiona 


în copilărie, pentru că fiecare mic lucrușor era, în felul lui, o 
călătorie în sine. Un con de pin dintr-o vară; un set de soldăţei 
de jucărie, o carte de versuri pentru copii pe care n-o mai 
înapoiase la biblioteca de cartier. Mâinile îi tremurau ușor când 
le trecu peste pielea artificială și apoi atinse mânerul. 
Fermoarul era deschis, și văzu că tot ce conţinuse odinioară 
valiza fusese scos și înlocuit cu niște haine din dulapurile lui de 
acasă. Știu dintr-odată că tot ce strânsese în acea geantă 
fusese scos și aruncat la gunoi. Ca și cum părinţii lui îi 
împachetaseră tot ce crezuseră că reprezenta viaţa lui în acest 
mic bagaj și i-l aduseseră, pentru ca în felul ăsta să-l trimită pe 
drumul lui. li tremura buza de jos și se simţi cu totul și cu totul 
singur pe lume. 

Asistentele mai trecură încă o grămadă de lucruri prin 
deschizătura din gardul de sârmă. Adică niște cearșafuri aspre 
și o faţă de pernă, o pătură de lână de genul celor folosite în 
armată, un halat de baie asemănător celor pe care le văzuse 
deja la alţi pacienţi și niște pijamale, din nou asemănătoare 
celor pe care le văzuse deja. Le puse pe toate deasupra 
valijoarei și apoi le ridică. 

Domnul Moses dădu din cap. 

— In regulă, vă conduc la patul dumneavoastră. Luaţi-vă 
lucrurile. Apoi ce avem pentru domnul C-Bird, doamnelor? 

Din nou, una din asistente verifică graficul. 

— Prânzul pe la douăsprezece. Apoi este liber până la ședința 
de grup din camera 101, la ora trei, cu domnul Evans. Apoi se 
întoarce aici la patru jumate pentru program de voie. Cina, la 
ora șase. Medicamentele, la șapte. Asta este tot. 

— Aţi înţeles toate astea, domnule C-Bird? 

Francis dădu din cap. Nu avea încredere în propria voce. 
Auzea ecouri în sinea lui, voci care îi dădeau ordinul să se 
supună, să fie tăcut și atent. Il urmă pe domnul Moses printr-o 
ușă într-o încăpere mare cu treizeci și patru de paturi aliniate 
pe rânduri. Toate paturile erau aranjate, cu excepţia unuia 
singur, nu departe de ușă. Vreo zece-doisprezece oameni 
stăteau întinși pe paturi, fie adormiti, fie holbându-se la tavan, 
și abia de-i aruncară o privire când intră. 

Domnul Moses îl ajută să-și facă patul și să-și depoziteze cele 
câteva haine într-un dulap. Era destul loc și pentru valijoară, 
care dispăru imediat în spaţiul gol. Dură mai puţin de cinci 


minute ca să se instaleze. 

— Păi, asta e tot, conchise domnul Moses. 

— Ce se întâmplă cu mine acum? întrebă Francis. 

Infirmierul zâmbi cu nostalgie. 

— Acum, C-Bird, tot ce ai tu de făcut e să te faci bine, spuse 
infirmierul, trecând la adresarea directă. 

Francis dădu din cap afirmativ. 

— Cum? 

— Asta e întrebarea de o sută de puncte, C-Bird! Trebuie să- 
ți dai singur seama de asta. 

— Ce trebuie să fac? 

Infirmierul se aplecă spre el. 

— Doar să ţii totul pentru tine. Locul ăsta poate deveni cam 
dur uneori. Trebuie să-ți dai seama cum e fiecare și să le dai la 
toți locul pe care-l merită. Nu încerca să-ţi faci prieteni prea 
repede, C-Bird. Doar ţine-ţi gura și respectă regulile. Dacă ai 
nevoie de ajutor, vorbești cu mine, sau cu fratele meu, sau cu 
una din asistente, și o să încercăm să vedem ce-i de făcut. 

— Dar care sunt regulile? 

Infirmierul cel masiv arătă spre un panou afișat sus pe 
perete. 

FUMATUL INTERZIS ÎN DORMITOR 

ZGOMOTELE PUTERNICE INTERZISE 

NU SE VORBEȘTE DUPĂ ORA 9 SEARA 

RESPECTĂ-I PE CEILALŢI 

RESPECTĂ BUNURILE CELORLALŢI 

Când termină de citit de două ori, Francis se întoarse. Nu 
prea știa unde să meargă sau ce să facă. Se așeză pe marginea 
patului. 

De cealaltă parte a camerei, unul dintre cei care stăteau 
întinși pe paturi și se uitau în sus, la tavan, făcându-se că dorm, 
se ridică brusc. Era foarte înalt, avea aproape doi metri 
înălțime, slab și uscat și cu braţe subţiri, care ieșeau de sub un 
tricou zdrenţuit cu emblema New England Patriots, și niște 
picioare ca niște burlane de sobă, care ieșeau afară din niște 
pantaloni de culoarea lămâii verzi, cu vreo zece centimetri mai 
scurţi. Mânecile tricoului fuseseră rupte exact sub umeri. Era 
cu mult mai în vârstă decât Francis și avea părul de un gri 
murdar, într-o claie încâlcită care-i cădea pe umeri. Deodată, 
deschise larg ochii, ca și cum ar fi fost pe jumătate 


înspăimântat pe jumătate furios. Omul ridică brusc o mână 
cadaverică și arătă direct spre Francis. 

— Oprește-te! strigă el. Oprește-te chiar acum! 

Francis se strânse puţin și se dădu înapoi. 

— Din ce să mă opresc? 

— Oprește-te! Știu eu! Nu poţi să mă păcălești! Am știut de 
cum ai intrat! Oprește-te! 

— Dar nu știu ce fac, răspunse Francis, supus. 

Bărbatul deja gesticula cu amândouă mâinile în aer, de parcă 
încerca să curețe niște pânze de păianjen din cale. Ridica tonul 
cu fiecare pas pe care-l făcea traversând dormitorul. 

— Stai! Oprește-te! Văd clar ce vrei să faci! Nu poţi să-mi faci 
asta! 

Francis se uită în jur, căutând un loc unde să alerge sau să se 
ascundă, dar era prins între bărbatul care se îndrepta spre el 
înfricoșător și perete. Ceilalţi bărbaţi din dormitor fie dormeau 
încă, fie ignorau ce se întâmpla. 

Individul părea că se întinde, se face tot mai mare, crește în 
ferocitate cu fiecare pas. 

— Știu! Îmi dau seama! Din momentul în care ai intrat! Stai 
pe loc! 

Francis simţi că îngheaţă, derutat. În sinea lui, vocile strigau 
toate o cascadă de sfaturi: Fugi! Fugi! O să te rănească! 
Ascunde-te! Își roti capul, încercând să vadă cum putea să 
scape de atacul violent al bărbatului înalt. Incercă să-și 
încordeze mușchii pentru ca măcar să se ridice de pe pat, dar, 
în loc să facă asta, se chirci și mai mult în pat. 

— Dacă nu te oprești, atunci te voi opri eu! strigă bărbatul. 

Părea că se pregătește pentru un asalt. 

Francis ridică braţele ca să se apere de atac. 

Bărbatul cel înalt bolborosi un fel de strigăt de război, se 
înălță, scoțând un pufăit din pieptul tras și dând din braţe 
deasupra capului. Era pregătit să sară asupra lui Francis, când 
o altă voce se auzi scurt: 

— Lanky! Oprește-te! 

Bărbatul înalt ezită o clipă, apoi se întoarse în direcţia vocii. 

— Oprește-te acolo! 

Francis era tot lipit de perete și nu putu să vadă cine 
vorbește, până când bărbatul înalt nu se retrase. 

— Ce faci? 


— Dar el este, spuse omul către cel care tocmai intrase în 
dormitor. 

În momentul acela, părea să se fi micșorat la loc. 

— Nu, nu este! veni răspunsul. 

Și atunci Francis văzu că bărbatul care se apropia repede era 
cel pe care-l întâlnise în primele sale minute la spital. 

— Lasă-l în pace! 

— Dar este el! Mi-am dat seama de cum l-am văzut! 

— Asta mi-ai spus și mie când am apărut prima oară. Asta 
spui fiecărei persoane noi care intră în spital. 

Asta îl făcu pe bărbatul înalt să ezite. 

— Așa fac? întrebă el. 

— Da. 

— Dar tot cred că el este, insistă tipul înalt, dar acum într-un 
fel ciudat, mare parte din înflăcărare i se stinsese din voce, 
înlocuită de suspiciune și de îndoială. Sunt aproape sigur, 
adăugă el. Ar putea fi. Știu asta. În ciuda convingerii din 
vorbele sale, vocea era nesigură. 

— Dar de ce? întrebă omul. De ce ești atât de sigur? 

— Pur și simplu, când a intrat mi s-a părut atât de evident, m- 
am uitat și apoi... Vocea tipului înalt se estompă, scăzu în 
intensitate. Poate că mă înșel. 

— Cred că te înșeli. 

— Crezi? 

— Da. 

Veni și celălalt. Zâmbea acum. Trecu pe lângă tipul cel înalt. 

— Ei bine, C-Bird, văd că te-ai instalat. 

Francis aprobă dând din cap. 

Omul se întoarse spre cel înalt. 

— Lanky, el este C-Bird. L-am cunoscut ieri în clădirea 
administrativă. Nu este cel care crezi tu că este, așa cum nici 
eu nu eram, atunci când m-ai văzut prima oară. Pot să te asigur 
de asta. 

— Cum poţi să fii atât de sigur? întrebă vlăjganul. 

— Păi, l-am văzut când a venit și i-am văzut fișa și, pe 
cuvântul meu, dacă era fiul Satanei, trimis aici să facă rău în 
spital, ar fi fost notat pe fișă, pentru că erau toate celelalte 
chestiuni particulare. Orașul de baștină. Familia. Adresa. 
Vârsta. Ce vrei tu - era scris acolo. Dar nicio vorbă cum că ar fi 
Antihristul. 


— Satana este cel mai mare escroc. Fiul lui probabil că ar fi 
la fel de inteligent. Poate că ar putea să se ascundă. Chiar și de 
Gulp-a-pill. 

— Ah, posibil. Dar erau polițiști cu mine, iar ei sunt antrenați 
să-l miroasă pe fiul Satanei. Ar fi avut fluturași, și broșuri, și 
poze ca alea pe care le vezi pe pereţi la poștă, știi ce vreau să 
spun? Mă îndoiesc că fiul Satanei chiar ar fi putut să se 
ascundă de doi polițiști. 

Tipul cel înalt ascultă cu mare atenţie această explicaţie. 
Apoi se întoarse spre Francis. 

— Îmi pare rău. Se pare că m-am înșelat. Acum îmi dau 
seama că nu ești cel pe care îl caut. Te rog să accepţi cele mai 
sincere scuze. Vigilenţa este chiar singura noastră armă de 
apărare împotriva răului. Trebuie să fii foarte atent, știi, zi și 
noapte, oră de oră. Este epuizant, dar extrem de necesar... 

Francis reuși în cele din urmă să se târască de pe pat și să se 
ridice în picioare. 

— Da. Desigur, încuviinţă el. E-n regulă. 

Vlăjganul se întinse și dădu mâna cu Francis, scuturând-o 
entuziast. 

— Sunt încântat să te cunosc, C-Bird. Ești generos. Și se vede 
că ești foarte manierat. Îmi cer sincer scuze dacă te-am speriat. 

Tipul înalt i se păru lui Francis dintr-odată mai puţin 
înspăimântător. I se părea pur și simplu bătrân, zdrenţuit, ca o 
revista veche care a fost lăsată prea mult timp pe o măsuţă. 

Tipul ridică din umeri. 

— Mi se spune Lanky*, spuse el. Sunt aici mai tot timpul. 

Francis dădu din cap. 

— Eu sunt... 

Celălalt bărbat îl întrerupse: 

— C-Bird. Nimeni nu-și folosește numele real aici. 

Lanky dădu din cap în sus și-n jos repede. 

— Fireman” are dreptate, C-Bird. Folosim porecle, și 
abrevieri, și lucruri de genul ăsta. 

Apoi se întoarse pe călcâie și traversă încăperea, așezându- 
se înapoi pe patul lui, de unde se holbă la tavan. 

— Nu pare să fie un om rău și cred că în realitate, ceea ce 
este un cuvânt foarte nepotrivit pentru acest loc, este inofensiv, 


+ Deșiratul 
> Pompierul 


spuse Fireman. Mi-a făcut exact același lucru și mie ieri, ţipa și 
mă arăta cu degetul și se purta de parcă voia să mă ia la bătaie 
și astfel să protejeze societatea de Antihrist, sau de fiul Satanei, 
sau de oricine. De orice demon ascuns care ar fi aterizat 
accidental aici. Face asta tuturor celor care intră și pe care nu-i 
recunoaște. Şi nici măcar nu este o nebunie, dacă stai să te 
gândești. Se pare că există o mare cantitate de rău în jurul 
nostru, în aceasta lume, și trebuie să vină de undeva, mă 
gândesc. Trebuie să fim vigilenţi, așa cum spune el, chiar și 
aici. 

— Mulţumesc, oricum, spuse Francis. Se liniștise acum, ca un 
copil care crezuse că s-a rătăcit, dar care zărește cumva un 
obiect pe care-l recunoaște și care-i dă o idee despre unde se 
află. Dar nu știu cum te cheamă... 

— Nu mai am nume, spuse el. 

Tonul lui fusese plin de tristeţe, și zâmbi repede cu regret. 

— Cum se poate să nu ai nume? întrebă Francis. 

— A trebuit să renunt la el. De-asta am ajuns aici. 

N-avea niciun sens pentru Francis. Omul dădu din cap, 
amuzat. 

— Îmi pare rău. Oamenii au început să-mi spună Fireman, 
pentru că asta făceam când am ajuns la spital: stingeam 
incendii. 

— Dar... 

— Ei bine, odinioară prietenii îmi spuneau Peter. Deci Peter 
the Fireman va trebui să fie suficient pentru tine, Francis C- 
Bird. 

— Bine, răspunse Francis. 

— Cred că o să-ţi dai seama că sistemul nominal aici este mai 
simplu. Acum l-ai întâlnit pe Lanky - o poreclă evidentă pentru 
cineva care arată ca el. Ai făcut cunoștință cu fraţii Moses, doar 
că toată lumea le spune Big Black și Little Blacks, ceea ce, din 
nou, pare o distribuţie corectă. Și Gulp-a-pill” este mai ușor de 
pronunţat și mai adecvat individului decât propriul nume, dată 
fiind înclinația doctorului pentru a administra tratamente. Cu 
cine te-ai mai întâlnit? 

— Asistentele de afară, în spatele grilajului, domnișoara... 


* Marele Negru și Micul Negru 
7 Inghite-o-Pastila 


— Ah, domnișoara Wrong și domnișoara Watchful’. 

— Wright! și Winchell. 

— Corect. Şi mai sunt și alte asistente, cum ar fi sora 
Mitchell, care este numită sora Bitch-All!! și sora Smith, care 
este sora Bones!?, pentru că arată puţin cam ca Lanky, și Short 
Blond!’, care pare chiar frumoasă. Mai este un asistent social 
pe nume Evans - căruia i se spune domnul Evil! pe care o să-l 
cunoști destul de repede, pentru că este mai mult sau mai puţin 
responsabil de acest dormitor. lar asistenta urâcioasă a lui 
Gulp-a-pill este domnișoara Lewis, dar cineva i-a spus 
domnișoara Luscious!5, nume pe care se pare că-l urăște, dar n- 
are ce să facă, pentru că s-a lipit de ea la fel ca puloverele alea 
pe care îi place să le poarte. Este o adevărată capodoperă. 
Totul pare foarte confuz, dar o să înţelegi mai bine în câteva 
zile. 

Francis se uită în jurul lui și apoi șopti: 

— Toţi oamenii ăștia de aici sunt nebuni? 

Fireman dădu din cap. 

— Este un spital pentru nebuni, C-Bird, dar nu toţi sunt 
nebuni. Unii dintre ei sunt doar bătrâni și senili, ceea ce-i face 
să se comporte ciudat. Alţii sunt retardaţi, deci se adaptează 
greu, dar ce anume i-a adus aici este un mister pentru mine. 
Unii sunt pur și simplu deprimati. Alţii aud voci. Tu auzi voci, C- 
Bird? i 

Francis nu știa ce să spună. Inlăuntrul lui se ducea o lupta 
crâncenă; auzea argumente de ambele tabere, ca un flux 
electric oscilând între poli. 

— Prefer să nu răspund, zise Francis ezitant. 

Fireman dădu din cap aprobator. _ 

— Unele lucruri e mai bine să le ţii pentru tine. Își puse 
braţul în jurul lui Francis, trăgându-l spre ieșire. Vino, spuse el. 


3 Domnișoara Greșeală 

” Domnișoara Atenţie 

10 Apropiere fonetică de cuvântul englezesc right, „corect“ 
Domnișoara Corectitudine 

1 'Ticăloasa 

12 Osoasa 

123 Blond Scurt 

14 Domnul Rău 

1> Domnișoara Ispită 


Să-ţi arat casa noastră. 

— Tu auzi voci, Peter? îl întrebă Francis. 

Fireman clatină din cap. 

— Nu. 

— Nu? 

— Nu. Dar ar fi bine dacă aș auzi, răspunse el. 

Zâmbea, cu colţurile gurii doar un pic ridicate, într-un fel pe 
care Francis avea să-l recunoască în curând, un fel care îi era 
specific lui Fireman, pentru că era genul de persoană care 
vedea și tristeţea, și umorul în lucrurile care altora li se păreau 
clipe fugare. 

— Ești nebun? întrebă Francis. 

Din nou Fireman zâmbi, ba chiar lăsă să-i scape un mic hohot 
de râs. 

— Tu ești nebun, C-Bird? 

Francis trase adânc aer în piept. 

— Tot ce se poate. Nu știu. 

Fireman scutură din cap. 

— Nu cred, C-Bird. N-am crezut asta nici când te-am văzut 
prima oară. Cel puţin, nu foarte nebun. Poate doar puţin nebun, 
dar ce e rău în asta? 

Francis aprobă, dând din cap. Asta îi mai dădea puţină 
încredere în el. 

— Dar tu? continuă el. 

Fireman ezită, înainte de a răspunde. 

— Eu sunt ceva mult mai rău, șopti el. De asta sunt aici. 
Trebuie să-și dea seama ce nu e-n regulă cu mine. 

— Ce poate fi mai rău decât să fii nebun? întrebă Francis. 

Fireman tuși o dată. 

— Păi, spuse el, cred că n-are cum să-ţi facă rău dacă știi. 
Oricum o să afli mai devreme sau mai târziu. Omor oameni. 

Cu aceste cuvinte, îl conduse pe Francis afară din încăpere, 
pe coridorul spitalului. 


Capitolul 4 


Şi asta a fost, presupun. 

Big Black îmi spusese să nu-mi fac prieteni, să fiu atent, să 
nu caut compania celorlalţi, să respect regulile, iar eu am făcut 
întocmai cum îmi spusese, cu excepţia primului sfat, și, când 
mă uit în urmă, mă întreb dacă nu cumva a avut dreptate și cu 
asta. Însă nebunia are legătură și cu cele mai rele momente de 
singurătate, iar eu eram deopotrivă și nebun, și singur, așa că, 
atunci când Peter the Fireman m-a luat sub aripa lui, i-am 
primit bucuros prietenia pe drumul care cobora în lumea 
spitalului Western State și nu l-am întrebat ce a vrut să spună 
cu aceste cuvinte, cu toate că am bănuit c-aveam să aflu destul 
de repede, pentru că spitalul era un loc unde toţi aveau 
secrete, dar foarte puţine erau ţinute ascunse. 

Sora mea mai mică m-a întrebat odată, la mult timp după 
externarea din spital, care a fost cel mai neplăcut aspect al 
șederii în spital, și, după ce m-am gândit îndelung, i-am 
răspuns: rutina. Spitalul se constituia dintr-un sistem de 
momente incoerente, care împreună nu însemnau nimic, sistem 
ce fusese stabilit doar ca să lege luni de marti, și marţi de 
miercuri, și așa mai departe, săptămână după săptămână, lună 
după lună. Fiecare dintre pacienţi fusese adus de rude, 
chipurile bine intenţionate, sau de sistemul impersonal și 
ineficient al serviciilor sociale, după o audiere juridică 
superficială, unde de cele mai multe ori noi nici măcar nu eram 
prezenţi, pentru treizeci sau șaizeci de zile. Însă am învăţat 
destul de repede că aceste false termene-limită erau la fel de 
iluzorii ca vocile pe care le auzeam, pentru că spitalul putea să 
reînnoiască ordinele judecătorești atâta timp cât considera că 
tu continuai să fii o ameninţare pentru tine însuţi sau pentru 
ceilalţi, ceea ce, în starea noastră de tulburare, era mereu 
valabil. Așa că un ordin judecătoresc de treizeci de zile putea 
cu ușurință să se transforme într-o ședere de douăzeci de ani. 
Un simplu drum care cobora cu repeziciune de la psihoză la 
senilitate. La scurt timp de la sosire, cu toţii am învăţat că eram 
asemenea unei grenade care se învechește: depozitată undeva 
unde nu e la vedere, se deteriorează cu fiecare clipă care trece, 
ruginește și devine din ce în ce mai instabilă. 

Primul lucru de care îţi dădeai seama la spitalul Western 


State era cea mai mare minciună dintre toate - că nimeni nu 
încerca cu-adevărat să te ajute să te faci bine, nimeni nu 
încerca, de fapt, să te ajute să mergi acasă. Se spuneau multe 
și se făceau multe, de ochii lumii, ca să te ajute să te 
reintegrezi în societate, dar acestea erau mai mult spectacole și 
ficțiuni, ca și audierile care se ţineau din când în când. Spitalul 
era ca smoala pe șosea: te ţinea lipit pe loc. Un poet vestit a 
scris odată, elegant și naiv, că acasă este acel loc în care te 
întorci mereu. Poate pentru poeţi, dar nu pentru nebuni. 
Spitalul avea menirea să te ţină la distanță de ochii lumii 
sănătoase mintal. Toţi eram ca și încătușaţi de medicamente 
care toceau simţurile, amestecau vocile, dar niciodată nu te 
făceau să scapi cu totul de halucinaţii, așa că miraje vibrante 
rezonau și răsunau pe coridoare. Dar cel mai rău a fost faptul 
că am ajuns să acceptăm aceste iluzii atât de repede! După 
câteva zile la spital, nu mă mai deranja când micul Napoleon 
stătea în picioare lângă patul meu și începea să vorbească 
energic despre mișcările de trupe de la Waterloo și ce-ar fi fost 
dacă mârșavele careuri britanice ar fi căzut sub asaltul 
cavaleriei sale, sau Blucher ar fi fost întârziat pe drum, sau 
dacă Vechea Garda n-ar fi dispărut sub iureșul mitralierelor și 
al muschetelor, cum toată Europa s-ar fi schimbat pentru 
totdeauna. N-am știut niciodată dacă Napoleon credea de fapt 
că el este împăratul Franţei, cu toate că uneori se purta ca și 
cum ar fi fost, sau dacă pur și simplu era obsedat de toate 
aceste lucruri pentru că era un om mărunt, aruncat într-o lume 
de nebuni cu noi toţi ceilalţi, iar tot ce-și dorea el mai mult era 
să însemne ceva în viaţă. 

Așa era cazul cu noi toţi, nebunii; era cea mai mare speranţă 
și cel mai mare vis al nostru, voiam să fim ceva. Ce ne îndurera 
cel mai tare era că nu ne puteam atinge țelul, și astfel îl 
înlocuiam cu o iluzie. Doar pe palierul meu erau cel puţin șase 
Isus, sau cel puţin oameni care insistau că pot comunica direct 
cu El, un Mahomed care cădea în genunchi de trei ori pe zi, 
rugându-se către Mecca, deși de multe ori se așeza în direcția 
greșită, vreo doi George Washington sau alţi președinți 
americani, de la Lincoln și Jefferson până la LBJ!'6, și Tricky 
Dick, și mai mulţi, precum cu-adevărat inofensivul Lanky, care 
căutau semne ale Satanei sau ale vreunuia dintre acoliţii 


16 Lyndon B. Johnson 


acestuia. Mai erau oameni obsedaţi de microbi, terifiaţi de 
bacteriile nevăzute care se găsesc în aer, alții care credeau că 
fiecare fulger în timpul furtunii îi era adresat direct și din cauza 
asta se tupilau prin cele mai întunecate unghere. Alţi pacienţi 
nu spuneau nimic, petrecându-și zile în șir în liniște totală, și 
alţii care aruncau obscenităţi în dreapta și-n stânga. Unii se 
spălau pe mâini de douăzeci sau treizeci de ori pe zi, alţii nu-și 
făceau baie niciodată. Eram cu toţii o armată de constrângeri și 
de obsesii, amăgiri și disperări. Unul dintre cei pe care am 
ajuns să-i simpatizez era numit Newsman!”. Rătăcea pe holuri 
ca un vestitor pe la răspântii al zilelor noastre și declama titluri 
din ziare, o adevărată enciclopedie de evenimente curente. Cel 
puţin, în felul lui nebun, ne ţinea conectaţi la lumea de-afară și 
ne aducea aminte că dincolo de zidurile spitalului aveau loc 
felurite evenimente. Și era chiar și o femeie care devenise 
faimoasă prin faptul că era excesiv de supraponderală, care ore 
în șir juca ping-pong în camera de zi, dar care își petrecea cea 
mai mare parte a timpului gândindu-se la chestiuni legate de 
faptul că ea era reîncarnarea directă a Cleopatrei. În orice caz, 
uneori Cleo credea doar că este Elizabeth Taylor din film. Şi- 
ntr-un caz, și-n celălalt, putea să citeze absolut orice replică din 
film, chiar și pe ale lui Richard Burton, precum și întreaga 
piesă a lui Shakespeare, în timp ce mai bătea pe cineva la ping- 
pong, indiferent cine avea curajul să joace cu ea. 

Când mă gândesc la vremurile de-atunci, totul mi se pare 
atât de ridicol, cred că ar trebui să mă prăpădesc de râs. 

Dar nu era așa. Era un loc al unei dureri de nerostit. 

Asta nu pot înţelege cei care n-au fost niciodată nebuni. Cât 
de tare doare fiecare amăgire. Cum realitatea se întindea 
dincolo de geamul acoperit de gratii. O lume a disperării și a 
frustrării. Sisif și bolovanul lui de piatră s-ar fi încadrat perfect 
la spitalul Western State. 

Mergeam la ședințele mele zilnice cu domnul Evans, căruia îi 
spuneam domnul Evil. Un asistent social de psihiatrie slab, dar 
musculos, cu pieptul supt și cu o atitudine imperioasă care 
părea că sugerează că ne era cumva superior, pentru că la 
sfârșitul zilei el mergea acasă, pe când noi nu, lucru pe care noi 
îl detestam, dar care era, din nefericire, cel mai adevărat gen 
de superioritate. La aceste ședințe, eram încurajați să vorbim 


1 Omul-care-Aduce-Veștile 


liber despre motivele pentru care ne aflam la spital și despre ce 
vom face când vom fi externațţi. 

Toţi minţeam. Minciuni minunate, fără contenire, optimiste, 
fugare, entuziaste. 

Cu excepţia lui Peter the Fireman, care foarte rar își aducea 
contribuţia. Stătea lângă mine și asculta politicos toate 
ficţiunile fantastice pe care fie eu, fie altcineva le spunea, 
despre cum o să-și ia o slujbă normală, sau o să-și reia studiile, 
sau poate o să se înscrie într-un înălţător program care ar 
putea să ajute pe alţii la fel de necăjiţi cum eram noi. Toate 
aceste conversații erau minciuni, având un singur scop fără 
speranţă la bază: să părem normali. Sau, cel puţin, destul de 
normali încât să fim lăsaţi să plecăm acasă. 

La început, m-am întrebat dacă nu cumva există o înţelegere 
privată, foarte subtilă, între cei doi, pentru că domnul Evans nu 
l-a pus niciodată pe Peter the Fireman să adauge ceva la 
discuţie, nici chiar atunci când discuţia se abătea de la noi și de 
la problemele noastre la ceva interesant, cum ar fi 
evenimentele curente, cum ar fi criza ostaticilor, frământările 
din orașe sau aspiraţiile echipei Red Sox pentru anul următor - 
toate acestea fiind subiecte despre care Fireman știa foarte 
multe. Cei doi împărtășeau o anume rea-voinţă, însă unul era 
pacient, iar celălalt făcea parte din personalul spitalului, iar la 
început această rea-voinţă era ascunsă. 

În mod foarte ciudat, foarte repede am ajuns să mă gândesc 
că eram într-o expediție disperată în cele mai îndepărtate și 
mai pustii regiuni de pe pământ, fără nicio legătură cu 
civilizaţia, călătorind departe de toate ţinuturile cunoscute și 
adâncindu-mă în interiorul unor tărâmuri netrecute pe hartă. 
Pământuri sălbatice. 

Iar în curând aveau să devină și mai sălbatice. 

Peretele îmi făcea semne, chiar când a început să sune 
telefonul dintr-un colţ al bucătăriei. Ştiam că trebuie să fie una 
dintre surorile mele, suna să vadă dacă mă simt bine, iar eu, 
desigur, mă simţeam întotdeauna bine și, presupun, mă voi 
simţi mereu așa. Așa că l-am ignorat. 

x kx * 

În câteva săptămâni, ce mai rămăsese din iarnă părea că se 
retrage învinsă, iar Francis se plimba pe coridoarele spitalului, 
în căutarea a ceva de făcut. O femeie în dreapta sa mormăia pe 


un ton plângăreţ ceva despre copiii pierduţi și se legăna înainte 
și-napoi, ţinând mâinile întinse în față, ca și cum purta pe braţe 
ceva de preţ, când de fapt nu ţinea nimic. În faţa lui, un bătrân 
în pijama, cu pielea ridată și cu o claie de păr grizonat, se holba 
cu o privire tristă și disperată la un perete complet alb, până 
când Little Black a venit și l-a întors ușurel, astfel că acum se 
holba la o fereastră cu gratii. Repoziţionarea spre această noua 
priveliște aduse un zâmbet pe faţa bătrânului, iar Little Black îl 
bătu ușurel pe spate, liniștitor, apoi se îndreptă spre Francis. 

— C-Bird, ce mai faci astăzi? 

— Mulţumesc, bine, domnule Moses. Sunt doar puţin cam 
plictisit. 

— Unii se uită la telenovele în camera de zi. 

— Nu prea-mi plac filmele alea. 

— Nu te interesează ce e în spatele lor, C-Bird? Să te întrebi 
ce o să se întâmple cu toţi oamenii ăia și cu vieţile lor 
zbuciumate. O mulţime de cotituri și de evenimente pline de 
mister care îi ţin pe oameni lipiți de televizoare. Nu te 
interesează toate astea? 

— Bănuiesc că ar trebui, domnule Moses, dar nu știu. Pur și 
simplu nu mi se par reale. 

— Atunci, mai sunt unii care vor să joace cărți. Și niște table. 

Francis clătină din cap. 

— Sau poate vrei să joci o partida de ping-pong cu Cleo? 

Francis zâmbi și continuă să scuture din cap. 

— Ce, domnule Moses, credeţi că sunt atât de nebun încât să 
sper că pot s-o bat la ping-pong? 

Comentariul acesta îl făcu pe Little Black să râdă. 

— Nu, C-Bird. Nici chiar tu nu ești atât de nebun, răspunse 
el. 

— Pot să ies pe-afară? întrebă apoi Francis brusc. 

Little Black se uită la ceasul de la mână. 

— Mai sunt câţiva care ies în după-amiaza asta. Poate 
plantezi niște flori în ziua asta atât dă frumoasă. Te plimbi 
puţin. lei niște aer curat. Du-te la domnul Evans, poate o să-ţi 
dea voie. Din partea mea, e în regulă. 

Francis îl găsi pe domnul Evans afară din birou, stătea pe 
coridor și purta o conversaţie cu doctorul Gulp-a-pill. Cei doi 
păreau să poarte o discuţie animată, gesticulau, dar era o 
ceartă foarte ciudată, cu cât devenea mai intensă, cu atât își 


coborau vocea, astfel că, în cele din urmă, când Francis se 
apropie, cei doi sâsâiau unul la altul ca niște șerpi care se 
înfruntă. Cei doi parcă nu vedeau pe nimeni, pentru că și alţii i 
se alăturaseră lui Francis și se foiau, se mișcau încolo și- 
ncoace, așteptau un moment prielnic. Francis îl auzi în cele din 
urmă pe Gulp-a-pill spunând supărat: 

— Ei bine, nu ne permitem o asemenea greșeală, cel puţin nu 
acum! Sper, spre binele tău, că vor apărea în curând. 

Iar domnul Evans îi răspunse: 

— Cu siguranţă au fost rătăcite sau furate, iar eu nu am nicio 
vină. Vom continua să căutăm, e tot ce putem face. 

Gulp-a-pill aprobă dând din cap, dar faţa lui era 
contorsionată de o furie ciudată. 

— Așa să faceţi! spuse el. Și sper că vor fi descoperite 
repede. Ai grijă să-i informezi pe cei de la Securitate și pune-i 
să-ți dea un nou set. Dar asta e o încălcare serioasă a regulilor. 

Iar apoi, indianul mititel de statură se întoarse brusc și plecă 
fără să vadă pe nimeni, cu excepţia unui bărbat care se apropie 
sfios de el, dar fu imediat alungat cu o mișcare din mână, 
înainte să aibă șansa să vorbească. Domnul Evans se întoarse 
spre ceilalţi și se arătă la fel de iritat: 

— Ce? Ce vreţi? 

Numai tonul lui o făcu pe o femeie să suspine din adâncul 
sufletului, iar un alt bătrân începu să clatine din cap și să se 
împleticească pe coridor, vorbind de unul singur, simțindu-se 
mai bine conversând cu nimeni decât dacă ar fi vorbit cu 
nervosul asistent social. 

Francis însă ezită. Vocile precauţiei din mintea lui strigară: 
Pleacă! Pleacă chiar acum! Însă Francis se opri și, după o clipă, 
își făcu curaj și spuse: 

— Aș dori un permis de ieșire. Domnul Moses însoțește 
câteva persoane în curte în după-amiaza asta și aș vrea să merg 
cu ei. A spus că nu-i nicio problemă. 

— Vrei să ieși? 

— Da. Vă rog. 

— De ce vrei să mergi afară, Petrel? Ce ţi se pare așa de 
atractiv în exterior? 

Francis nu-și dădea seama dacă îl ia în bășcălie sau doar face 
haz de ideea de a păși dincolo de ușa de la intrare a clădirii 
Amherst. 


— E o zi frumoasă. Prima zi frumoasă de multă vreme. 
Soarele strălucește și e cald. Aer proaspăt. 

— Şi crezi că e mai bine decât ce ţi se oferă aici, înăuntru? 

— N-am spus asta, domnule Evans. Doar că e primăvară și 
voiam să ies și eu puţin. 

Domnul Evil scutură din cap. 

— Cred că vrei să încerci să fugi, Francis. Să dezertezi. Cred 
că ai impresia că poţi să scapi de Little Black când este întors 
cu spatele, să urci pe iederă și să sari peste zid, apoi să cobori 
în goană dealul, pe lângă colegiu, înainte să-ţi observe cineva 
lipsa, apoi să te urci într-un autobuz care să te ducă departe de 
aici. Orice autobuz, pentru tine nu contează, pentru că orice alt 
loc este mai bun decât aici; asta cred eu că vrei să faci, spuse 
el. Vocea lui avea un ton ascuţit, agresiv. 

Francis răspunse imediat: 

— Nu, nu, nu, eu vreau doar să ies puţin în gradină. 

— Așa spui, continuă domnul Evil, dar cum știu eu că e 
adevărul? Cum pot să am încredere în tine, C-Bird? Ce-o să faci 
ca să mă convingi că nu minţi? 

Francis n-avea idee ce să-i răspundă. Nu știa cum poate 
cineva să demonstreze că o promisiune este adevărată altfel 
decât să și-o respecte și să se comporte ca atare. 

— Vreau doar să merg afară, insistă Francis. N-am mai ieșit 
de când am venit aici. 

— Crezi că meriţi privilegiul de a merge afară? Ce ai făcut ca 
să câștigi asta, Francis? 

— Nu știu, spuse Francis. N-am știut că trebuie să câștig 
asta. Vreau doar să ies puţin. 

— Ce-ţi spun vocile, C-Bird? 

Francis se dădu un pas în spate, pentru că toate vocile lui îi 
strigau instrucţiuni de la distanţă, și totuși foarte clare, să se 
îndepărteze de psiholog cât mai repede, însă Francis insistă, 
sfidând, cum rar se întâmpla, cearta internă. 

— Nu aud nicio voce, domnule Evans. Voiam doar să merg 
afară. Atât. Nu vreau să evadez. Nu vreau să iau niciun autobuz 
către nicio direcţie. Pur și simplu, vreau să iau puţin aer. 

Evans dădu din cap, dar în același timp își întinse buzele într- 
un rânjet. 

— Nu te cred, îi replică el, dar scoase un carneţel din 
buzunarul de la piept al cămășii și scrise câteva cuvinte pe el. 


Du-i asta domnului Moses, îi ceru el. Îţi dau permisiunea să 
mergi afară. Dar să nu întârzii la ședința de grup de după- 
amiază. 

Francis îl găsi pe Little Black fumând o ţigară lângă 
cabinetul asistentelor, unde flirta cu cele două asistente de 
serviciu. Era acolo sora Wrong, împreună cu o femeie mai 
tânără, o nouă asistentă în practică - numita Short Blond 
pentru că avea părul tuns scurt și semăna cu un elf, 
remarcându-se clar în marea de coafuri tapate bufante ale 
celorlalte asistente, care erau toate puţin mai în vârstă și puţin 
mai marcate de neajunsurile estetice ale vârstei mijlocii. Short 
Blond era tânără și subţirică, având un fizic ca de băiat, ascuns 
sub uniforma albă de asistentă. Pielea îi era palidă, aproape 
translucidă, și parcă strălucea în luminile reci ale spitalului. 
Avea o voce firavă, pe care abia dacă o auzeai și care se 
pierdea în șoapte atunci când era nervoasă, ceea ce, după cum 
puteau să-și dea seama pacienţii, se întâmpla destul de 
frecvent. Grupurile numeroase și gălăgioase o făceau să devină 
neliniștită, și ora când cabinetul asistentelor se umplea pentru 
împărţirea medicamentelor era un chin pentru ea. Mereu erau 
momente tensionate, oamenii se agitau încoace și-ncolo, 
încercau să ajungă la ferestruica din împrejmuirea de sârmă, 
unde erau aranjate pastilele în păhărele de hârtie cu numele 
pacienţilor pe ele. Nu reușea deloc să-i strunească pe pacienţi 
să stea la rând, să-i determine să stea liniștiți, și mai ales se 
speria foarte tare atunci când aceștia se împingeau și se 
înghionteau, lucru care se întâmpla destul de des. Short Blond 
se descurca însă mult mai bine când era singură cu un pacient, 
iar vocea ei subţire și blândă nu trebuia să se lupte cu mai 
mulţi în același timp. Francis o plăcea, pentru că nu era cu 
mult mai în vârstă decât el, dar mai ales pentru că i se părea că 
vocea ei are un efect calmant și-i amintea de mama lui, cu ani 
în urmă, când îi citea povești seara, la culcare. Pentru o clipă, 
încercă să-și aducă aminte când încetase mama lui să mai facă 
asta, pentru că amintirile lui se depărtaseră cumva de el, dintr- 
odată, de parcă ar fi devenit istorie. 

— Ai primit biletul de învoire, C-Bird? întrebă Little Black. 

— Îl am aici. I-l înmână și, uitându-se pe coridor, îl văzu pe 
Peter the Fireman plimbându-se pe-acolo. Peter! îl strigă, am 
primit permisiunea să merg afară, în curte. De ce nu te duci la 


domnul Evil să încerci, poate îţi dă voie să vii și tu? 

Peter the Fireman ajunse lângă el. Zâmbi, dar scutură din 
cap. 

— Nu se poate, C-Bird, îi zise el. E împotriva regulilor, 
adaugă uitându-se spre Little Black, care-l aprobă dând din 
cap. 

— Îmi pare rău, spuse infirmierul. Fireman are dreptate. El n- 
are voie. 

— De ce? întrebă Francis. 

— Așa prevede ordinul judecătoresc care m-a adus aici, 
continuă Fireman. Avea o nuanţă de regret în voce. Nouăzeci 
de zile de observaţie, evaluare, determinare psihologică, teste 
în care mi se arată o pată de cerneală, iar eu trebuie să le spun 
că seamănă cu doi oameni care fac sex. Gulp-a-pill și domnul 
Evil întreabă, eu răspund, ei își notează, și într-una dintre zilele 
astea notițele lor ajung din nou la curtea judecătorească, însă 
eu nu am voie să trec de niciun fel de uși încuiate. Toată lumea 
e în închisoare, într-un fel, C-Bird. A mea e doar puţin mai 
restrictivă decât a ta. 

Little Black adăugă: 

— Nu-i mare lucru, C-Bird. Sunt o mulţime de oameni aici 
care nu ajung niciodată afară. Depinde de ce-ai făcut ca să 
ajungi aici. Desigur, sunt și o mulţime care nici măcar nu vor să 
iasă, deși ar putea, dacă ar cere voie. Doar că nu cer voie 
niciodată. 

Francis înțelegea, însă, în același timp, nu înţelegea. Se uită 
la Fireman. 

— Nu mi se pare cinstit, spuse el. 

— Nu cred că a avut cineva în minte cu adevărat conceptul 
de „cinstit”, C-Bird. Însă am fost de acord, așa că asta e. Stau 
închis. Mă întâlnesc cu doctorul Gulp-a-pill de doua ori pe 
săptămână. Particip la ședințele cu domnul Evil. li las să mă 
cerceteze. Vezi, chiar și acum, în timp ce vorbim, Little Black, 
și Short Blond, și domnișoara Wrong se uită cu toţii la mine și 
ascultă ce spun, iar orice observă ei poate să ajungă în raportul 
pe care îl scrie Gulp-a-pill pentru judecător. Așa că trebuie să 
am mare grijă ce fac și ce spun, pentru că orice acțiune sau 
vorbă de-ale mele pot fi luate în discuţie. Nu-i așa, domnule 
Moses? 

Little Black încuviinţă dând din cap. Lui Francis i se păru că 


vorbesc prea detașat despre toate astea, de parcă ar fi vorbit 
despre altcineva, nu despre cel care stătea în faţa lui. 

— Când vorbești așa, trase el concluzia, parcă nici n-ai fi 
nebun. 

Acest comentariu îl făcu pe Peter the Fireman să zâmbească 
ironic, doar un colţ al gurii ridicându-i-se puţin, într-un fel care- 
l] făcu să aibă o înfățișare asimetrică, dar părând totuși sincer 
uimit. 

— Oh, Doamne, replică el. Asta e groaznic. Groaznic. Scoase 
apoi un sunet din gât, ca și cum s-ar fi înecat. Atunci trebuie să 
fiu mai atent, continuă el. Pentru că trebuie să fiu nebun. 

Asta n-avea niciun sens pentru Francis. Pentru cineva care se 
afla sub observaţie, Peter părea relativ fără grijă, ceea ce-l 
deosebea de mulţi paranoici din spital, care credeau că sunt 
urmăriți în permanenţă, când de fapt nu era deloc așa, și totuși 
erau nesiguri în orice făceau. Desigur, ei credeau că erau 
urmăriți de FBI, sau de CIA, sau poate de KGB, sau 
extratereștri, ceea ce făcea să difere împrejurările. Francis îl 
văzu pe Fireman întorcându-se și îndreptându-se spre ușile 
salonului de zi și se gândi că până și faptul că fluiera sau că 
mergea cu un pas mai săltăreţ nu făcea decât mai evident 
motivul tristeţii sale. 

Razele calde îl loviră pe Francis direct în faţă. Big Black se 
alăturase și el fratelui său pentru a conduce expediţia, unul în 
față și altul în capătul rândului, menţinând șirul indian de 
pacienţi, în număr de vreo doisprezece. Venise și Lanky, 
mormăind mereu cum că este în alertă, vigilent ca întotdeauna, 
și Cleo, care se uita cu mare atenţie în pământ și în praful din 
spatele fiecărui boschet sau tufă, în speranţa, așa cum spunea 
oricui o observa și o întreba ce face, în speranţa de a zări o 
viperă. Francis bănui că un șarpe obișnuit ar fi intrat cu succes 
în rolul viperei, însă n-ar fi jucat atât de bine ca originalul 
scena cu sinuciderea. Mai erau câteva femei în vârstă, care 
abia se mișcau, și vreo doi bătrâni și alţi trei bărbaţi de vârstă 
medie, toţi aceștia făcând parte din peisajul spitalului de mulţi 
ani. Purtau papuci sau pantofi de lucru și bluze de pijama pe 
sub puloverele sau hanoracele de lână, dar niciunul dintre ele 
nu părea să se potrivească sau să se asorteze cu restul, de 
parcă asta era regula în acest spital. Vreo doi bărbaţi aveau 
expresii ursuze și mânioase întipărite pe chip, ca și cum razele 


soarelui care le mângâiau feţele îi înfuriau într-un fel de 
neînțeles. Francis se gândi că acesta era motivul pentru care 
spitalul era un loc atât de tulburător. O zi care ar fi trebuit să le 
aducă zâmbetul pe buze le inspira în schimb furie mocnită. 

Cei doi infirmieri păstrară un ritm de mers lejer în plimbarea 
lor prin curtea spitalului, spre partea din spate a complexului, 
unde se afla o mică grădină. Pe o măsuţă de picnic, peste care 
trecuse o iarnă grea, pentru că avea suprafața scorojită de 
vreme, se aflau niște cutii cu seminţe și o găletușă roșie de 
jucărie pentru copii, cu câteva mistrii și lopeţi aranjate în ea. 
Mai erau acolo o stropitoare de aluminiu și un furtun atașat la 
un robinet care se vedea direct pe pământ. În câteva secunde, 
Big Black și Little Black îi puseră pe cei care formau grupul în 
genunchi în praf, să grebleze și să sape cu micuţele ustensile 
ca să pregătească pământul pentru plantarea seminţelor. 
Francis se ocupă de asta puţin, apoi înălță capul și se uită în 
sus. 

Dincolo de grădină mai era un teren, un dreptunghi mare, 
împrejmuit de un gard vechi de ţăruși din lemn, care fusese 
odinioară vopsit în alb, dar care se decolorase de vreme, astfel 
că acum era gri murdar. Buruieni și ierburi neîngrijite creșteau 
în smocuri pe pământul de la margine. Își dădu seama că era 
un cimitir, pentru că văzu două pietre de granit, fiecare puţin 
cam tocită de vreme, astfel că arătau ca dinţii inegali în gura 
unui copil. În spatele gardului de ţăruși era un rând de copaci, 
plantați unul lângă celălalt pentru a forma o barieră naturală și 
a ascunde un gard metalic. i 

Apoi aruncă o privire împrejur, din nou la spital. În stânga 
lui, parţial ascunsă de un dormitor, se afla centrala electrică, 
prin al cărei horn ieșea un firișor de fum alb spre cerul 
albastru. Ascunse sub pământ și ducând spre toate clădirile, se 
aflau tunele cu ţevi pentru încălzire. Mai vedea niște șoproane 
cu diverse echipamente depozitate lângă ele. Restul clădirilor 
arătau cam la fel, cărămidă și iederă, cu acoperiș de ţiglă de 
culoare gri. Multe dintre aceste clădiri erau menite să 
găzduiască pacienţii, dar una dintre ele fusese transformată în 
dormitor pentru asistentele aflate în practică, iar alte câteva 
erau folosite ca apartamente duplex, unde locuiau câţiva dintre 
medicii rezidenţi mai tineri, împreună cu familiile lor. Era 
foarte clar care erau acestea, pentru că în faţa lor se vedeau 


risipite jucării de copii și una avea chiar și o groapă cu nisip. 
Lângă clădirea administraţiei mai era o clădire pentru cei de la 
pază, unde semnau de venire și de plecare gardienii. Observă 
că clădirea administraţiei avea o aripă cu un auditoriu, unde, 
bănuia el, se țineau ședințele personalului sau chiar conferinţe. 
Dar, una peste alta, construcţiile din tot complexul se 
caracterizau printr-o similaritate deprimantă. Era greu să 
înţelegi ce a vrut să sugereze amplasarea proiectantului, 
pentru că clădirile aveau o aranjare accidentală, care sfida 
planificarea raţională. Două construcţii erau exact una lângă 
alta, dar a treia era dispusă în unghi faţă de acestea. Era ca și 
cum ar fi fost aruncate la întâmplare în spaţiul existent, fără 
niciun simţ al ordinii. 

Fațada complexului spitalicesc era mărginită de un zid de 
cărămidă roșie, cu o intrare ornamentată din fier forjat. Nu 
văzu nicio firmă afară, dar, oricum, se îndoia că ar fi existat 
vreuna. Își dădea seama că, dacă cineva s-ar fi apropiat de 
spital, atunci probabil că ar fi știut deja ce se află, așa că o 
firmă ar fi fost un lucru redundant. 

Se uită fix la zidul de cărămidă și încercă să-l măsoare cu 
privirea. Se gândi că probabil avea vreo trei metri, trei metri și 
jumătate. Zidul era înlocuit pe lateral și în partea din spate cu 
gard de sârmă, ruginit în multe locuri și acoperit cu bucăţi de 
sârmă ghimpată, la fel de ruginită. Pe lângă grădină, mai exista 
o zonă pentru cei care voiau să facă sport, o parte asfaltată, pe 
care se vedeau un inel de baschet la un capăt și o plasă de volei 
la mijloc, ambele rupte și lăsate în paragină, înnegrite din 
cauza nefolosirii și neîngrijite. Nu-și putea imagina pe cineva 
folosind vreunul din aceste lucruri. 

— La ce te uiţi, C-Bird? îl întrebă Little Black. 

— La spital, răspunse Francis. Nu știam cât de mare este. 

— Mulţi, sunt prea mulţi aici, spuse Little Black încet. 
Fiecare dormitor e plin până la refuz. Paturile sunt înghesuite 
unul în altul. Oamenii care n-au nimic de făcut doar se plimbă 
pe holuri. Nu-s destule jocuri. Nu-i suficient tratamentul. Toţi 
de aici sunt doar strânși laolaltă. Nu-i bine. 

Francis se uită la poarta uriașa pe care intrase și el în prima 
zi când ajunsese la spital. Era larg deschisă. 

— O încuie noaptea, îl lămuri Little Black, anticipându-i 
întrebarea. 


— Domnul Evans credea că o să încerc să fug, îi spuse 
Francis. 

Little Black scutură din cap și zâmbi. 

— Oamenii mereu cred că asta fac cei de aici, dar nu se 
întâmplă niciodată, spuse el. Domnul Evil e aici de vreo doi ani, 
ar trebui să știe deja. 

— De ce nu? întrebă Francis. De ce nu încearcă oamenii să 
fugă? 

Little Black oftă. 

— Ştii răspunsul, C-Bird. Nu e vorba de garduri sau de uși 
încuiate, cu toate că avem destule din astea aici. Sunt multe 
feluri de a ţine pe cineva închis. Gândește-te. Dar cea mai bună 
modalitate n-are nimic de-a face cu medicamentele sau cu 
zăvoarele și cheile, C-Bird. Cei de aici nu prea au unde să fugă. 
Dacă n-are un loc unde să plece, nimeni nu pleacă. E simplu. 

Spunând asta, se întoarse și încercă s-o ajute pe Cleo cu 
plantarea seminţelor. Nu săpase groapa destul de adâncă și 
destul de largă. I se citea frustrarea pe faţă, până când Little 
Black îi aminti că servitorii risipeau petale de flori în calea 
Cleopatrei, atunci când aceasta pătrundea în Roma. Asta o făcu 
să se oprească puţin, iar apoi să-și dubleze eforturile, până 
când Cleo ajunse să sape și să curețe pământul moale cu o 
motivaţie de-a dreptul profundă. Cleo era o femeie corpolentă 
și purta halate viu colorate care fluturau în jurul ei, mascându-i 
puţin corpul masiv. Adesea respira greu, fuma prea mult și își 
purta părul negru răvășit pe umeri. Când mergea, parcă se 
legăna înainte și-napoi, ca o corabie în derivă, aruncată de 
vânturi puternice și valuri năprasnice. Însă Francis știa că, 
atunci când avea în mână paleta de ping-pong, își lepăda 
dimensiunea masivă și stângace și devenea zveltă și agilă ca o 
pisică. 

Se uită din nou spre poartă și apoi la ceilalţi pacienţi și, 
încet-încet, începu să priceapă ce-i spusese Little Black. Unul 
dintre bătrâni avea o problemă cu mistria; tremura foarte tare 
în mâna neputincioasă. Un altul fusese distras, iar acum se uita 
în sus la o cioară care croncănea într-un copac din apropiere. 

În adâncul său, auzea una dintre voci vorbind ursuză, 
repetând ce-i spusese Little Black, ca și cum ar fi vrut să 
sublinieze fiecare cuvânt: Nimeni nu fuge pentru că nimeni n- 
are unde să fugă. Și nici tu, Francis. 


Apoi, un cor de aprobare. 

Pentru o clipă, Francis se roti, sucindu-și brusc gâtul. Pentru 
că în acel moment, sub lumina soarelui și vânturile blânde de 
primăvară, cu mâinile deja murdărite de pământul din grădină, 
văzu cum putea să arate viitorul său. Și îl îngrozea mai mult 
decât tot ce i se întâmplase până atunci. Vedea că viaţa lui era 
o frânghie subţire și alunecoasă, de care trebuia să se ţină 
bine. Era cea mai urâtă senzaţie pe care o avusese vreodată. 
Ştia că e nebun și știa, la fel de sigur, că era la fel de posibil să 
nu fie nebun. Și, în momentul acela, își dădu seama că trebuia 
să găsească ceva care să-l menţină sănătos mintal. Sau să-l facă 
să pară astfel. 

Francis inspiră profund. Ştia că nu o să-i fie ușor. 

Și, ca și cum ar fi vrut să sublinieze problema, vocile 
dinlăuntrul lui se certau tare, făcând o larmă îngrozitoare. 
Încercă să le facă să amuţească, dar era greu. Îi luă câteva 
secunde pentru ca toate să-și reducă volumul, astfel încât să 
înțeleagă ceva din ce spuneau. Francis se uită la ceilalţi 
pacienţi și văzu că doi dintre ei îl priveau fix. Probabil că 
murmurase ceva cu voce tare, în încercarea lui de a liniști 
ansamblul coral dinlăuntru. Dar nici Big Black, nici fratele său 
nu păreau să fi observat lupta care se dădea dintr-odată 
înlăuntrul lui. 

Însă Lanky observase. El se afla la câţiva pași de Francis și 
se întoarse către el: 

— O să fie bine, C-Bird, spuse el, iar vocea îi tremură puţin 
de o emoție necontrolată. Toţi o să fim în regulă. Atâta vreme 
cât nu lăsăm garda jos și suntem cu ochii-n patru. Trebuie să 
fim foarte atenţi, continuă el. Și să nu întoarcem spatele nicio 
clipă. Este peste tot în jurul nostru și poate apărea în orice 
clipă. Trebuie să fim pregătiți. Ca niște cercetași. Pregătiţi 
pentru asta, atunci când apare. 

Vlăjganul părea mai agitat și mai disperat decât de obicei. 

Francis crezu că știa la ce se gândea Lanky, dar apoi își dădu 
seama că putea să fie aproape orice, însă cel mai probabil avea 
legătură cu o prezenţă satanică pe pământ. Lanky avea un mod 
ciudat de a reacţiona, putea să alunece de la nebunie la 
drăgălășenie în câteva secunde. O clipă se mișca precum o 
marionetă, ale cărei sfori erau trase de niște forțe nevăzute, 
pentru ca în clipa următoare să se micșoreze, iar înălțimea lui 


să nu fie mai amenințătoare decât un lampadar. Francis aprobă 
dând din cap, luă câteva seminţe dintr-un pachet și le îngropă 
în pământ. 

Big Black se ridică și-și scutură de pământ uniforma albă de 
infirmier. 

— Bine, băieţi, spuse el vesel, o să stropim locul ăsta cu niște 
apă și îl lăsam în pace. Se uită spre Francis și-l întrebă: C-Bird, 
ce-ai plantat? 

Francis se uită la pachetul de seminţe și spuse: 

— Trandafiri. Roșii. Frumoși, dacă te uiţi la ei, dar greu de 
mânuit. Au ghimpi. Apoi se ridică, intră în rând cu toţi ceilalţi și 
merse înapoi la dormitor. Încercă să inspire și să stocheze cât 
de mult aer proaspăt putu, pentru că se temea că avea să mai 
treacă multă vreme până când va ieși din nou. 

Agitaţia lui Lanky din acea zi a continuat și la ședința de 
după-amiază. S-au adunat, ca de obicei, într-una dintre 
încăperile ciudate din Amherst, care aducea puţin cu o sală de 
curs, cu vreo douăzeci de scaune metalice pliante aranjate în 
cerc. Lui Francis îi plăcea să se așeze în așa fel încât să se 
poată uita și afară pe fereastră, în cazul în care conversaţia era 
plictisitoare. Domnul Evil adusese ziarul din acea dimineaţă ca 
să pornească o discuţie despre evenimentele curente, dar asta 
îl agită și mai tare pe tipul cel înalt. Stătea în faţa lui Francis, 
care se așezase lângă Peter the Fireman, și se fâțâia întruna pe 
scaun pe când domnul Evil se întorsese spre Newsman ca să 
înșire titlurile zilei. Pacientul se conformă, însă într-o manieră 
ciudată, vocea sunându-i și coborându-i la fiecare lectură. Nu 
prea erau știri pozitive. Criza ostaticilor în Iran continua. Un 
protest în San Francisco a degenerat în violenţe, ofiţerii cu 
căști au făcut arestări și au folosit gaze lacrimogene. La Paris și 
la Roma, demonstranţii antiamericani au dat foc la steaguri și 
la însemnele Unchiului Sam înainte de a se dezlănţui pe străzi. 
La Londra, autorităţile au folosit tunurile cu apă împotriva unor 
protestatari la fel de vehementi. Indicele bursier Dow Jones a 
primit o lovitură dură, iar într-o închisoare din Arizona a 
izbucnit o revoltă care a fost înăbușită fără a rezulta răniri 
grave nici în rândul pușcăriașilor, nici în cel al gardienilor. În 
Boston, poliția era în continuare nedumerită în legătură cu 
câteva omucideri care avuseseră loc cu un an în urmă și 
raporta că n-a dat de niciun fir în cazurile în care tinere femei 


fuseseră răpite, molestate și apoi ucise. Un accident în care 
fuseseră implicate trei mașini pe Route 91, în afara orașului 
Greenfield, curmase două vieţi omenești, și avea loc un proces 
în care un grup de ecologiști acuza o mare companie locală că a 
deversat ape reziduale netratate în râul Connecticut. 

De fiecare dată când Newsman făcea o pauză în lectură, iar 
domnul Evil se lansa într-un efort de a discuta oricare dintre 
aceste povești, sau altele, toate la fel de descurajant de 
similare, Lanky dădea din cap cu putere și începea să mormăie: 

— Aici! Vezi? Exact ce vreau să spun! 

Parcă ne aflam într-o bizara biserică a reînvierii. Evans 
ignora aceste afirmaţii, încercând să-i angajeze pe ceilalţi 
membri ai grupului într-un simulacru de conversaţie. 

Însă Peter the Fireman observă. Se întoarse brusc spre 
Lanky și-l întrebă direct: 

— Big Guy!$, care-i problema? 

Lui Lanky îi tremură vocea când spuse: 

— Nu vezi, Peter? Semnele sunt peste tot! Nestatornicie, ură, 
război, crime... Se întoarse brusc spre Evans și întrebă: Nu e 
nicio știre în ziar și despre foamete? 

Domnul Evil ezită, iar Newsman spuse bucuros: 

— Sudanezii se confruntă cu pierderea recoltei. Seceta și 
foametea au provocat criza refugiaților. New York Times. 

— Sute de morţi? întrebă Lanky. 

— Da. Cel mai probabil, răspunse domnul Evans. Poate chiar 
mai mult. 

Lanky dădu violent din cap, acesta balansându-i-se, la 
propriu, în sus și-n jos. 

— Am mai văzut tabloul ăsta. Bebeluși cu burţile supte și cu 
piciorușele ca niște bețe și cu ochii adânciţi în orbite, lipsiți de 
speranţă. Şi boala, care însoțește foametea. Nici nu trebuie să 
citeşti Apocalipsa foarte atent ca să-ţi dai seama de ceea ce se 
întâmplă. Astea toate sunt semne. Se lăsă pe spate în scaunul 
lui metalic pliant, aruncă o singură privire afară pe fereastra 
zăbrelită care dădea spre curtea spitalului, ca și cum voia să 
prindă ultima lumină a zilei, și spuse: Nu există nicio îndoială, 
Satana e aici. Pe-aproape. Uitaţi-vă doar la tot ce se întâmplă în 
lume. Vești proaste oriunde privești. Cine altcineva ar putea fi 
responsabil? 


18 Uriașule 


Cu asta, își încrucișă braţele pe piept. Dintr-odată începu să 
respire greu, și pe frunte îi apărură mici picături de 
transpirație, ca și cum făcea un efort pentru a controla fiecare 
gând care-i trecea prin cap. Restul grupului de vreo zece- 
doisprezece oameni stăteau lipiţi de scaunele lor, niciunul nu se 
mișca și nu-l scăpa din ochi pe bărbatul deșirat, iar acesta se 
lupta cu temerile care-l răscoleau. 

Domnul Evil observă acest lucru și dintr-odată schimbă 
cursul discuţiei departe de obsesia lui Lanky. 

— Să ne uităm la rubrica de sport, spuse el. Voioșia din vocea 
lui era transparentă, aproape insultătoare. 

Însă Peter the Fireman insistă: 

— Nu, sări el, cu mânie în glas. Nu. Nu vreau să vorbesc 
despre baseball, sau baschet, sau echipele liceelor locale. Cred 
că avem obligaţia să vorbim despre lumea din jurul nostru. Şi 
cred că Lanky are dreptate într-o oarecare măsură. Tot ce este 
dincolo de aceste uși este îngrozitor. Ură, și omoruri, și crime. 
De unde vin toate astea? Cine e de vină? Cine mai este bun? 
Poate că nu mai e nimeni, pentru că Satana este aici, așa cum 
crede Lanky. Poate noi toţi i-am întors spatele Binelui și nici 
măcar nu trebuie ca Răul să fie aici, pentru că facem noi toată 
treaba lui. 

Domnul Evans se uită lung la Peter the Fireman. Privirea lui 
se îngustă. 

— Cred că ai un punct de vedere interesant, spuse el rar, 
măsurându-și și cântărindu-și vorbele cu o modestie rece. Dar 
exagerezi. În orice caz, nu cred că are prea mare legătură cu 
scopurile acestui grup. Suntem aici pentru a căuta moduri de 
reintegrare în societate. Nu motive de a ne ascunde de ea, 
chiar dacă lucrurile care se petrec în lume nu sunt chiar așa 
cum ne-ar plăcea să fie. Și nici nu cred că ne servește la ceva 
să dăm frâu liber amăgirilor sau să le luăm de bune. 

Aceste ultime cuvinte le erau adresate în egală măsură lui 
Peter și lui Lanky. 

Peter se schimbă la faţă. Încercă să spună ceva, dar se opri. 

Însă în liniștea care se lăsase dintr-odată, Lanky făcu un pas 
în faţă. Vocea îi tremură, și era pe punctul de a izbucni în 
lacrimi. 

— Dacă noi suntem de vină pentru tot ce se întâmplă, atunci 
nu mai e nicio speranţă pentru niciunul dintre noi. Nici măcar 


una. 

Spusese asta cu așa o disperare în voce, încât și alţi câţiva 
dintre cei care asistaseră tăcuţi la discuţie până atunci abia de- 
și înfrânară lacrimile. Un bătrân chiar începu să plângă, iar o 
bătrână în halat de casă roz și fardată cu prea mult rimel la 
ochi, purtând papuci cu cap și urechi de iepuri, suspină. 

— Oh, este trist! zise ea. Este atât de trist! 

Francis îl urmări pe asistentul social, care încercă să 
recapete controlul asupra mersului ședinței. 

— Lumea este așa cum a fost întotdeauna, spuse el. Ceea ce 
ne interesează pe noi aici este locul nostru în această lume. 

Nu fusese chiar lucrul cel mai potrivit de spus în situaţia 
dată, pentru că Lanky sări în picioare. Își agita braţele cu 
putere deasupra capului, cam ca atunci când intrase Francis 
prima dată în dormitor. 

— Dar asta este! strigă el, speriindu-i pe unii dintre membrii 
mai timizi ai grupului. Răul este peste tot! Trebuie să găsim o 
modalitate de a-l ţine la distanţă! Trebuie să fim uniţi. Să 
formăm comitete. Să facem grupuri de urmărire. Trebuie să ne 
organizăm! Să ne coordonăm! Să facem un plan. Să ne apărăm. 
Să apărăm zidurile. Trebuie să ne chinuim să-l ţinem afară din 
spital! 

Inspiră adânc și se întoarse pe călcâie, uitându-se cu atenţie 
la membrii grupului. 

Câteva capete se aplecară în semn de aprobare. Avea sens ce 
spunea el. 

— Putem să ţinem răul la distanţă, insistă Lanky. Dar numai 
dacă suntem vigilențţi. 

Apoi, tremurând încă din tot corpul din cauza efortului 
depus, se așeză și-și încrucișă braţele la piept, în tăcere. 

Domnul Evans se uită la Peter, ca și cum acesta ar fi fost de 
vină pentru izbucnirea lui Lanky. 

— Deci, spuse el rar, Peter, spune-ne. Crezi că, dacă trebuie 
să îl ţinem pe Satana departe de aceste ziduri, atunci poate ar 
fi indicat să mergem cu toţii la biserică în mod regulat? 

Peter the Fireman înțepeni pe locul lui. 

— Nu, zise și el tot rar. Nu cred... 

— N-ar trebui să ne pregătim? Să mergem la slujbe. Să 
spunem Ave Maria, și Tatăl Nostru, și împărate ceresc? Să 
mergem la slujbele din fiecare duminică? N-ar trebui să ne 


spovedim aproape tot timpul? 

Vocea lui Peter devenea tot mai scăzută și mai șoptită. 

— Toate aceste lucruri ar putea să te facă să te simţi mai 
bine. Dar eu nu sunt de părere... 

Însă domnul Evans îl întrerupse din nou. 

— Oh, îmi pare rău, spuse el, presărând cu cinism fiecare 
cuvânt. Mersul la biserică și orice fel de activităţi religioase 
organizate ar fi total nepotrivite pentru Fireman, nu-i așa? 
Pentru că, Fireman, tu ai o problemă cu bisericile, corect? 

Peter se foi pe scaun. Francis ghici furia din privirea lui, o 
furie pe care n-o mai văzuse niciodată până atunci la Peter. 

— Nu cu bisericile. Cu o biserică. Și am avut o problemă, dar 
am rezolvat-o, nu-i așa, domnule Evans? 

Cei doi se fixară, înfruntându-se din priviri, apoi domnul 
Evans spuse: 

— Da, cred că așa ai făcut. Și vezi unde te-a adus asta. 

La cină, lucrurile se înrăutăţiră și mai mult pentru Lanky. 

Cina din seara aceea consta din piure de pui, mai mult o 
cremă groasă de culoare gri cu puţin pui prin ea, cu mazăre 
care fusese fiartă până la punctul în care orice legumă ai fi 
pretins că fusese odinioară se topea în căldura cuptorului. Cina 
mai cuprindea și cartofi copţi tari, care aveau aceeași 
consistență ca a celor îngheţaţi, doar că erau calzi precum 
tăciunii tocmai luaţi de pe foc. Deșiratul stătea singur la o masă 
dintr-un colţ, în timp ce toţi ceilalţi rezidenţi ai clădirii Amherst 
se înghesuiau pe scaunele de la celelalte mese, încercând să-i 
facă loc. Unul sau doi dintre ei încercaseră să i se alăture la 
începutul cinei, dar Lanky îi gonise furios, mârâind ca un câine 
deranjat din somn. 

Zumzăitul obișnuit de conversaţie încetase, iar zgomotul 
tacâmurilor parcă se auzea mai încet. Într-un loc ceva mai 
retras se găseau câteva mese pentru cei bătrâni, pacienţii 
senili, care aveau nevoie de ajutor, dar părea mai tăcută până 
și activitatea atentă de a-i hrăni pe aceștia sau de a-i ajuta pe 
schizofrenicii catatonici, care priveau în gol și care abia dacă 
erau conștienți că li se dădea de mâncare. De la locul lui, 
mestecând nefericit mâncarea fără gust, Francis văzu că toţi 
infirmierii din sala de mese aruncau priviri neliniștite spre 
Lanky, încercând să-l aibă tot timpul sub observaţie, în timp ce- 
și vedeau și de treaba lor, de a avea grijă de ceilalţi. La un 


moment dat, apăru Gulp-a-pill și-l cercetă intens pe Lanky, apoi 
vorbi ceva cu Evans. Inainte de a pleca, scrise o reţetă pe care 
i-o dădu unei asistente. 

Lanky nu era conștient de toţi ochii aţintiţi asupra lui. 

Vorbea repede cu el însuși, argumentând, în timp ce plimba 
prin farfurie mâncarea ce se răcise deja. Se repezi la un pahar 
cu apă și bău cu zgomot, făcu câteva gesturi largi, arătând spre 
ceva aflat undeva în faţa lui, împungând cu degetul lui osos 
aerul, ca și cum ar fi împuns pieptul unei persoane invizibile, în 
timp ce încerca să o convingă de ceva. Apoi, la fel de repede, își 
cobora privirea și se uita în farfurie, începând din nou să 
murmure pentru sine. 

Abia aproape de desert, constituit din pătrate de jeleu de 
lămâie verde Jell-O, Lanky își ridică privirea, de parcă dintr- 
odată deveni conștient unde se afla. Se răsuci pe scaun, cu o 
expresie de surpriză și uimire pe faţă. Părul lui gri, care de 
obicei îi cădea în inele slinoase pe umeri, acum parcă era 
electrizat, iar el semăna cu un personaj din desenele animate 
de sâmbătă dimineaţă, care-și băgase degetele în priză, doar că 
asta nu era o glumă și nimeni nu râdea. Ochii lui Lanky erau 
larg deschiși, sălbatici și plini de teamă, cam cum fuseseră 
atunci când Francis îl întâlnise prima dată, dar frica era mai 
intensă, parcă accelerată de pasiune. Francis văzu acești ochi 
cercetând rapid prin încăpere și apoi oprindu-se asupra lui 
Short Blond, care se afla la mică distanţă de locul unde stătea 
Lanky, încercând s-o ajute pe o bătrână să mănânce - îi tăia 
fiecare bucăţică de carne de pui în mici dumicaţi, pe care apoi 
îi ducea la gură, de parcă ar fi fost un bebeluș în scaunul lui 
înalt. 

Lanky se ridică rapid, împingând scaunul în spate și apoi pe 
podea. În aceeași mișcare, ridică degetul cadaveric și începu să 
arate spre tânăra asistentă. 

— Tu! strigă el furios. 

Short Blond se uită în sus, confuză. O clipă, arătă spre ea 
însăși, iar Francis îi văzu buzele murmurând: 

— Eu? 

Nu se mișcă de la locul ei. Francis se gândi că probabil ăsta 
era rezultatul pregătirii ei limitate de până atunci. Orice 
angajat vechi al spitalului ar fi reacţionat mult mai rapid. 

— Tu! strigă el din nou. Tu trebuie să fii! 


Din cel mai îndepărtat colț al sălii de mese, amândoi fraţii 
Black se apropiară în viteză, traversând spaţiul care-i despărțea 
de scenă. Însă rândurile de mese și scaune și aglomerarea de 
pacienţi constituiau adevărate obstacole în calea lor, 
încetinindu-i. Short Blond sări în picioare, uitându-se fix la 
Lanky, care se îndrepta rapid spre ea, cu degetele răsfirate, 
indicând-o cu degetul. Fata dădea ușor înapoi, cu spatele spre 
perete. 

— Tu ești, știam eu! strigă el. Tu ești nouă! Tu ești cea care 
n-a fost verificată încă! Tu ești, tu trebuie să fii! Răul! Răul! Am 
lăsat-o să ne intre pe ușă! Pleacă! Pleacă! Aveţi grijă cu toţii! 
Nici n-ai spune ce poate să ne facă! 

Atenţionarea lui disperată părea să spună, pentru ceilalţi 
pacienţi, că Short Blond suferă de o boală contagioasă sau 
urmează să explodeze dintr-o clipă în alta. Oamenii din toată 
sala de mese începură să se strângă unii într-alţii, înfricoșaţi. 

Short Blond se retrase până la cel mai apropiat perete și 
ridică mâna. Francis văzu panica din ochii ei, pe măsură ce 
bărbatul se apropia cu braţele deschise, ca aripile unei păsări. 

Începu să facă semne către ceilalți pacienţi, iar vocea i se 
umpluse de furie: 

— Nu vă temeti! Vă apăr eu pe toţi! 

Big Black dădea deja mese și scaune la o parte din cale, iar 
Little Black sări peste un pacient care căzuse în genunchi, 
dintr-un instinct specific terorii. Francis îl văzu pe domnul Evil 
năpustindu-se în direcţia lor și pe sora Wrong și pe o altă 
asistentă mișcându-se și ele prin valul de pacienţi, care se 
adunau laolaltă, neștiind dacă să fugă sau să privească. 

— Tu ești! strigă Lanky, care ajunsese la asistentă și se 
aplecă ameninţător asupra ei. 

— Nu sunt! strigă și Short Blond, cu vocea ei piţigăiată. 

— Ba da! se încăpăţână Lanky. 

— Lanky! Stai pe loc! strigă Little Black. 

Big Black se apropia repede, iar fața lui devenise o mască de 
hotărâre. 

— Nu sunt eu, nu sunt eu! spunea Short Blond, făcându-se 
din ce în ce mai mică și alunecând pe lângă perete. 

Și atunci, când Big Black și domnul Evil se aflau încă la o 
distanță apreciabilă, se lăsă un moment de liniște. Lanky sări în 
sus, întinzându-se spre tavan, ca și cum se pregătea să se 


arunce apoi asupra lui Short Blond. Francis îl auzi pe Peter the 
Fireman strigând din apropiere, dar nu știa exact de unde: 

— Lanky, nu! Oprește-te! 

Și, spre surprinderea lui Francis, tipul cel înalt se opri. 

Se uită în jos spre Short Blond, iar pe faţă îi apăru o expresie 
perplexă, de parcă ar fi cercetat rezultatele unui experiment 
care nu demonstrau exact ce credeau oamenii de știință că 
demonstrează. Faţa lui luă o expresie curioasă. Mult mai calm, 
se uită fix la Short Blond și întrebă, aproape politicos: 

— Ești sigură? 

— Da, da, da, spuse ea cu glas gâtuit. Sunt sigură. 

Continuă să se uite la ea cu atenţie, de aproape. 

— Sunt confuz, spuse el trist. 

Era de-a dreptul dezamăgit, de parcă suferise o înfrângere 
de proporţii uriașe. Cu o clipă în urmă, el era o forţă 
răzbunătoare, pregătită pentru atac, pentru ca acum, într-o 
microsecundă, să devină doar un copil amărât, asupră-i 
abătându-se o furtună de îndoieli. 

In acea clipă, Big Black ajunse în cele din urmă lângă Lanky 
și îl apucă zdravăn pe bărbatul înalt de braţe, strângându-i-le la 
spate. 

— Ce dracu” faci? întrebă el nervos. 

Little Black era doar cu un pas mai în urmă și se interpuse în 
spaţiul dintre pacient și asistentă. 

— Dă-te înapoi! insistă el, comandă care fu imediat ascultată, 
pentru că uriașul lui frate îl trase pe Lanky de mâini în spate. 

— Poate că mă înșel, spuse Lanky, scuturând din cap. Părea 
atât de clar la început. Apoi s-a schimbat. Dintr-odată, s-a 
schimbat. Pur și simplu nu mai sunt sigur. 

Bărbatul cel înalt se întoarse spre Big Black, întinzându-și 
gâtul ca de struţ. Indoiala și tristeţea îi răzbăteau din voce. 

— Am crezut că ea trebuie să fie, înțelegeţi? Trebuia să fie. 
Ea este cea mai nouă. Nu e aici de prea multă vreme. Un nou- 
venit, mai bine spus. Iar noi trebuie să fim atenţi să nu lăsăm 
răul să pătrundă între aceste ziduri. Trebuie să fim vigilenţi tot 
timpul. Îmi pare rău, spuse el, întorcându-se spre Short Blond, 
care se ridicase în picioare, încercând să-și revină. Eram atât 
de sigur. Se uită din nou la ea, iar ochii i se îngustară. Tot nu 
sunt sigur, spuse el, aspru. Ar putea fi. Poate că mă minte. 
Ajutoarele lui Satana sunt experte în minciuni. Sunt niște 


înșelători cu toţii. Este foarte ușor pentru ei să facă pe cineva 
să pară nevinovat când de fapt nu este. 

Acum vocea lui era lipsită de orice urmă de mânie sau de 
îndoială. 

Short Blond ieși din grup, fără să-l piardă din ochi pe Lanky, 
pe care Big Black îl ţinea strâns. Evans reușise în cele din urmă 
să traverseze încăperea și să li se alăture, adresându-i-se direct 
lui Little Black: 

— Ai grijă să primească un sedativ la noapte. Cincizeci de 
miligrame de Nembutal, IV, la ora medicaţiei. Poate că ar 
trebui să-l și izolăm în noaptea asta. 

Lanky era tot cu ochii pe Short Blond când auzi cuvântul 
„izolare”. Se întoarse spre domnul Evil și clătină din cap, 
vehement. 

— Nu, nu, mă simt bine, serios, mi-e foarte bine, îmi făceam 
doar meseria. Nu voi face probleme, promit... 

Vocea i se stingea treptat. 

— Vom vedea, spuse Evans. Vom vedea cum răspunde la 
sedative. 

— O să fiu cuminte, insistă Lanky. Serios, n-o să fiu o 
problemă. Deloc. Vă rog, nu mă izolaţi. 

Evans se întoarse spre Short Blond. 

— Poţi să iei o pauză, spuse el. 

Dar asistenta subţirică scutură din cap. 

— Mă simt bine, răspunse ea însufleţită și se întoarse la 
activitatea ei, de a o hrăni pe femeia bătrână din scaunul cu 
rotile. 

Francis observă că Lanky continua să se uite în direcţia lui 
Short Blond, cu privirea marcată de ceea ce el luă drept 
nesiguranţă, dar, mai târziu, își dădu seama că putea să 
exprime mai multe emoţii. 

Mulțimea obișnuită de fiecare seară se împingea și se 
plângea la ora la care se dădeau medicamentele. Short Blond 
se afla în spatele plasei de sârmă din cabinetul asistentelor, 
ajutând la distribuirea pastilelor, dar celelalte asistente, mai în 
vârstă și mai experimentate, controlau împărţirea acestora. 
Câteva voci se auzeau mai tare, făcând scandal, iar un bărbat 
începu să plângă când altcineva îl împinse la o parte, dar, cu 
toate astea, lui Francis i se păru că incidentul de la cină îi 
determinase pe toţi locuitorii din clădirea Amherst dacă nu 


chiar să tacă, cel puţin să mai atenueze vacarmul. Se gândi că 
spitalul avea drept scop inducerea unui echilibru. 
Medicamentele echilibrau nebunia; vârsta și detenţia echilibrau 
energia și ideile. Toţi cei din spital acceptau o anumită rutină, 
se gândi el, în care spaţiul și acţiunea erau limitate, bine 
definite și înregimentate. Chiar și împingerile și certurile 
ocazionale, cum erau cele de seară, de la ora medicamentelor, 
toate făceau parte dintr-un elaborat menuet nebunesc, la fel de 
organizat ca un pas de dans renascentist. 

Il văzu pe Lanky intrând în zona din fața cabinetului 
asistentelor, însoţit de Big Black. Bărbatul înalt clătină din cap, 
iar Francis îl auzi destăinuindu-se: 

— Mi-e bine. Mi-e foarte bine. Nu am nevoie de nimic în plus 
să mă calmeze... 

Insă faţa lui Big Black nu mai avea înfățișarea obișnuită, iar 
Francis îl auzi spunând calm: 

— Lanky, trebuie să faci asta încetișor, pentru că altfel vom fi 
nevoiţi să te punem într-o cămașă de forţă și să te încuiem în 
camera de izolare la noapte, și știu că nu vrei asta. Așa că 
respiră adânc, suflecă-ți mâneca și nu te împotrivi când nu 
trebuie. 

Lanky aprobă dând din cap, mulţumit de sine în acea clipă, 
cu toate că Francis văzu că era cu ochii la Short Blond, care 
avea ceva de lucru în partea din spate a cabinetului 
asistentelor. Indiferent ce îndoieli avea Lanky în legătură cu 
capacitatea lui Short Blond de a fi fiica Satanei, lui Francis îi 
era clar că acestea nu fuseseră risipite de medicamente și de 
munca de lămurire dusă de ceilalţi. Bărbatul înalt fremăta de 
neliniște. Însă nu se împotrivi asistentei Bones, care se 
apropiase de el cu o seringa hipodermică plină cu ceva și care 
îi dădu cu alcool pe braţ și-i împinse acul sub piele. Francis se 
gândi că trebuie să fi durut, însă Lanky nu arăta niciun semn de 
disconfort. Mai aruncă o ultimă privire înspre Short Blond, 
înainte de a se întoarce înapoi în dormitor, condus de Big 
Black. 


Capitolul 5 


Sub fereastra mea, traficul de seara se intensificase. Auzeam 
zumzete de motoare diesel de la camioane grele, claxoane de 
mașini și scrâșnet constant de pneuri pe șosea. Noaptea vine 
încet vara, insinuându-se asemenea unui gând rău în momente 
fericite. Fâșiile de umbră se tupilează mai întâi pe alei, apoi 
încep să se strecoare prin curți și peste trotuare, în sus, pe 
marginea clădirilor, se târăsc precum șerpii pe ferestre sau iau 
în stăpânire crengile copacilor, până când întunericul pune 
stăpânire pe tot. Am fost mereu de părere că nebunia seamănă 
puţin cu noaptea, din cauza modului în care mi s-a înstăpânit în 
inimă și în imaginaţie în diferite feluri, în mulţi ani, uneori mai 
brusc și mai repede, alteori mai încet, subtil, astfel încât abia 
dacă-mi dădeam seama că prelua controlul. 

Am încercat să mă gândesc: am cunoscut oare vreodată o 
noapte mai întunecată decât cea petrecută la spitalul Western 
State? Sau o noapte mai plină de nebunie? 

M-am dus la chiuvetă, am umplut un pahar cu apă, am sorbit 
o înghiţitură și m-am gândit: n-am spus nimic până acum de 
duhoare. Era o combinaţie de fecale umane, amestecate cu 
miros de substanțe pentru sterilizat. Putoarea urinei versus 
mirosul de dezinfectant. Asemenea bebelușilor, mulţi pacienţi 
senili nu aveau control asupra viscerelor, așa că spitalul 
duhnea de la asemenea accidente. Pentru combaterea lor, 
fiecare coridor era prevăzut cu cel puţin două debarale 
echipate cu cârpe, mopuri și găleți pline cu cei mai puternici 
agenţi chimici de curăţare. Uneori părea că tot timpul era 
cineva care spală undeva podelele. Soluţiile de curăţat pe bază 
de leșie erau extrem de puternice, îţi ardeau ochii atunci când 
atingeau linoleumul și-ţi îngreunau respiraţia, de parcă o 
gheară ţi-ar fi prins plămânii ca într-o menghină. 

Astfel de accidente erau cu greu de anticipat. Intr-o lume 
normală, presupun că s-ar fi putut identifica, cu o regularitate 
mai mică sau mai mare, stresurile și temerile care ar fi putut fi 
răspunzătoare de pierderea controlului de către persoanele 
foarte în vârstă, astfel încât să se poată lua măsuri pentru a 
reduce frecvenţa accidentelor. Era nevoie doar de puţina 
logică, de puţină sensibilitate, de un pic de planificare și de 
precauţie. Nu mare lucru. Însă în spital, unde toate stresurile și 


temerile care ricoșau împrejur erau atât de puţin planificate și 
ţinute în frâu de atât de multe gânduri întâmplătoare, evitarea 
și anticiparea erau aproape imposibil de conceput. 

Așa că, în schimb, aveam găleți și agenţi de curăţare 
puternici. 

Şi, din cauza frecvenţei cu care asistentele și infirmierii erau 
chemaţi să folosească aceste instrumente, debaralele erau 
foarte rar încuiate. Ar fi trebuit să fie, așa se presupunea, dar, 
ca multe alte lucruri de la spitalul Western State, realitatea 
regulilor făcea loc unui simţ practic definit de nebunie. 

Ce altceva îmi mai aminteam în legătură cu acea noapte? 
Ploua? Bătea vântul? 

Ce-mi aminteam, în schimb, erau sunetele. 

În clădirea Amherst erau aproape trei sute de pacienţi 
înghesuiți într-un spaţiu destinat, la origine, doar unei treimi 
din acest număr. În fiecare noapte, oricare dintre pacienţi 
putea fi mutat într-una dintre celulele de izolare de la etajul 
patru, cu care fusese ameninţat și Lanky. Paturile erau 
înghesuite unul în altul, așa încât era un spaţiu de numai câţiva 
centimetri între pacienţii care dormeau. De-a lungul unui 
perete se aflau câteva ferestre nespălate. Acestea erau 
prevăzute cu grilaje și lăsau să intre puţin aer, deși toţi cei care 
se aflau în paturile de sub geamuri de cele mai multe ori le 
închideau bine, pentru că le era frică de ce s-ar putea afla de 
cealaltă parte. 

Noaptea era o simfonie a pericolelor. 

Sforăit, tuse, gâlgâit, toate amestecate cu coşmaruri. 
Oamenii vorbeau în somn, cu familia sau cu prietenii care nu 
erau de față, cu Dumnezeu care le ignora rugăciunile, cu 
demonii care-i chinuiau. Oamenii plângeau tot timpul, 
lăcrimând fără oprire în lungile ore ale nopţii. Toată lumea 
dormea, dar nimeni nu se odihnea. 

Eram încuiaţi împreună cu singurătatea pe care noaptea o 
aduce cu ea. 

Poate că lumina lunii filtrată prin ferestrele baricadate mă 
ţinea undeva, la limita dintre somn și trezie în acea noapte. 
Poate că nu mă liniștisem încă după tot ce se întâmplase în 
acea zi. Poate că vocile mele nu aveau odihnă. M-am gândit 
deseori la asta, pentru că tot nu știu sigur ce m-a ţinut în acea 
stare ciudată între somn și trezie, de-a lungul orelor întunecate. 


Peter the Fireman gemea în somn și se frământa convulsiv în 
patul de lângă mine. Noaptea îi era cel mai greu; în timpul zilei, 
era capabil să se menţină în limitele rezonabilului în așa 
măsură, încât părea că locul lui nu e în spital. Însă noaptea îl 
rodea ceva. Și, în timp ce mă perpeleam neliniștit, îmi amintesc 
ca l-am văzut pe Lanky, la câteva paturi mai încolo, ridicându- 
se, cu picioarele sub el ca un indian din pieile roșii la un 
consiliu tribal, holbându-se în întunericul din faţa lui, în 
dormitor. Îmi amintesc că m-am gândit că tranchilizantul pe 
care i l-au administrat nu prea și-a făcut efectul, pentru că 
altfel ar fi trebuit să fie adâncit într-un somn întunecat, lipsit de 
vise. Însă indiferent ce impulsuri îl agitaseră mai devreme, 
acestea se luptau acum cu tranchilizantul și bărbatul se așeză 
în fund murmurând și dând din mâini ca un dirijor care nu prea 
reușește să facă orchestra să cânte la tempoul potrivit. 

Așa mi-l aminteam eu în acea noapte când alunecam în și din 
starea de conștienţă, până în clipa în care am simţit pe umăr o 
mână care mă scutura ca să mă trezească. Acela a fost 
momentul, m-am gândit. Acela a fost începutul. 

Așa că am luat creionul și am scris: 

Francis dormea în reprize scurte, până când fu trezit de-a 
binelea de o scuturare insistentă, care parcă îl trăgea dintr- 
un alt loc neliniștit și-i amintea imediat unde se afla. Clipi, 
dar, chiar înainte să se acomodeze cu întunericul, auzi 
vocea lui Lanky, care șoptea încetișor, dar energic, plină de 
o vioiciune copilărească, și-i spunea: 

— Suntem în siguranţă, C-Bird! Suntem în siguranţă! 

x kx * 

Francis dormea în reprize scurte, până când fu trezit de-a 
binelea de o scuturare insistentă, care parcă îl trăgea dintr-un 
alt loc neliniștit și-i amintea imediat unde se afla. Clipi, dar, 
chiar înainte să se acomodeze cu întunericul, auzi vocea lui 
Lanky, care șoptea încetișor, dar energic, plină de o vioiciune 
copilărească, și-i spunea: 

— Suntem în siguranță, C-Bird! Suntem în siguranţă! 
Bărbatul înalt era aplecat ca un dinozaur înaripat, pe marginea 
patului. În lumina lunii care pătrundea pe ferestrele zăbrelite, 
Francis citi pe fața lui o expresie sălbatică de bucurie și 
ușurare. 

— În siguranţă faţă de ce, Lanky? întrebă Francis, cu toate 
că, imediat ce adresă întrebarea, își dădu seama că deja 


cunoștea răspunsul. 

— De rău, răspunse Lanky. 

Își puse braţele în jurul lui, parcă îmbrăţișându-se singur. 
Apoi, cu o altă mișcare, ridică mâna stângă și o duse la faţă, 
sprijinindu-și fruntea în palmă, ca și cum presiunea palmei și a 
degetelor ar fi putut să ţină strâns niște gânduri și idei care 
ţopăiau neastâmpărate. 

Când Lanky își dădu mâna la o parte de pe frunte, lui Francis 
i se păru că-i lăsase o urmă, aproape ca de funingine. Nu prea 
se vedea în lumina slabă care pătrundea în dormitor. Și Lanky 
probabil că a simţit ceva, pentru că s-a uitat în jos, la degete, 
foarte mirat. 

Francis se ridică în capul oaselor. 

— Lanky! șopti el. Ce s-a întâmplat? 

Înainte ca bărbatul înalt să răspundă, Francis auzi un sâsâit. 
Era Peter the Fireman, care se trezise, își lăsase picioarele pe 
marginea patului și-și întindea gâtul spre ei. 

— Lanky, spune-ne! Ce s-a întâmplat? insistă Peter, cât de 
încet putu. Dar în liniște, nu-i trezi pe ceilalţi! 

Lunganul aplecă puţin capul, aprobându-l. Însă cuvintele îi 
năvăliră pe buze într-o grabă plină de emoție și de bucurie. 
Vorbele îi erau marcate de ușurare și de eliberare. 

— A fost o viziune, Peter. Probabil că un înger mi-a fost 
trimis mie, direct. C-Bird, viziunea asta a venit exact lângă 
mine, chiar aici, să-mi spună... 

— Ce să-ţi spună? întrebă Francis încet. 

— Să-mi spună că am avut dreptate. Tot timpul am avut 
dreptate. Răul a încercat să ne urmeze aici, C-Bird. Răul s-a 
aflat chiar aici, în spital, laolaltă cu noi toţi. Dar răul acela a 
fost distrus, iar acum suntem în siguranţă. Respiră încet, apoi 
adăugă: Slavă Domnului! 

Francis nu știa ce să înţeleagă din vorbele lui Lanky, însă 
Peter the Fireman se mută și se așeză lângă vlăjgan. 

— Viziunea asta a ta - a venit aici? În dormitorul ăsta? 
întrebă el. 

— Chiar lângă patul meu. Ne-am îmbrățișat ca niște fraţi. 

— Viziunea te-a atins? x 

— Da. A fost la fel de reală ca mine sau ca tine, Peter. li 
simțeam viața exact lângă a mea. Ca și cum inimile noastre 
băteau la unison. Doar că a fost și ceva magic, C-Bird. 


Peter the Fireman aprobă din cap. Apoi se întinse ușurel și 
atinse fruntea lui Lanky, acolo unde rămăsese urma de 
funingine. Apoi își frecă degetele. 

— Ai observat viziunea intrând pe ușă sau a coborât de 
undeva, de sus? întrebă el încet, făcând semn mai întâi către 
ușa dormitorului, iar apoi către tavan. 

Lanky scutură din cap. 

— Nu. Pur și simplu a venit aici, doar o clipă, chiar lângă 
patul meu. Parcă era toată scăldată în lumină, ca și cum ar fi 
venit direct din ceruri. Dar n-am putut să-i văd faţa. Era ca și 
cum ar fi fost înfășurată într-o mantie. Trebuie că a fost un 
înger, spuse el. C-Bird, gândește-te. Un înger aici. Chiar aici, în 
această încăpere. În spitalul nostru. Ne-a ajutat să ne apărăm. 

Francis nu spuse nimic, dar Peter the Fireman încuviință, 
aplecând doar puţin capul. Ridică degetele la nări și inspiră 
adânc. Păru uimit de mirosul pe care îl simţi și luă o gură mare 
de aer. Fireman tăcu o clipă, uitându-se în jurul lui în dormitor. 
Apoi începu să vorbească încet, dar sever, cu o voce autoritară, 
dând ordine ca un comandant militar care își știe dușmanul 
aproape și recunoaște pericolul în fiecare umbră. 

— Lanky, du-te înapoi în patul tău și așteaptă până când eu și 
C-Bird ne întoarcem. Nu spune nimănui nimic. Tăcere absolută, 
ai înţeles? 

Lanky începu să vorbească, apoi ezită. 

— Bine, spuse el încet. Dar suntem în siguranţă. Cu toții 
suntem în siguranță acum. Nu crezi că vor dori să afle și 
ceilalţi? 

— Hai să ne convingem înainte de a le face speranţe, spuse 
Peter. 

Părea să fie de acord cu el, pentru că Lanky aprobă din nou 
din cap. Se ridică și se duse spre patul lui. Când ajunse acolo, 
se întoarse și ridică degetul arătător, semnul universal pentru 
tăcere. Peter îi zâmbi, apoi șopti: 

— C-Bird, vino cu mine acum! În liniște! 

Fiecare cuvânt pe care îl rostea parcă era încărcat cu o 
tensiune căreia Francis nu-i putea găsi un nume. 

Fără să se uite în urmă, Peter the Fireman începu să se 
strecoare cu băgare de seamă printre paturi, mergând tiptil 
prin spaţiul îngust care-i despărțea pe bărbaţii adormiţi. Trecu 
pe lângă toaletă, unde o rază de lumină se strecura pe sub ușă, 


și se îndreptă spre singura ieșire din dormitor. Câţiva se 
mișcară în somn, iar unul parcă se și ridică pe jumătate, când ei 
tocmai se strecurau pe lângă patul acestuia, însă Peter îi făcu 
semn să tacă, iar bărbatul se răsuci cu un geamăt, întorcându- 
se pe cealaltă parte și continuându-și somnul. 

Când ajunse la ușă, se uită în urmă și îl văzu pe Lanky încă o 
dată, stând cu picioarele încrucișate sub el pe pat. Vlăjganul îi 
văzu și le mai făcu odată cu mâna înainte să se întindă la loc în 
pat. 

Când Peter the Fireman ajunse la ușă, Francis fu lângă el. 

— Ușa este încuiată, zise el. O încuie în fiecare seară. 

— În noaptea asta, spuse Peter încet, nu este încuiată. Și 
apoi, ca demonstraţie, întinse mâna spre clanță și o apăsă 
încetișor. Ușa se deschise cu un zgomot ușor. Vino, C-Bird, îl 
chemă el. 

Coridorul era întunecat noaptea, doar un bec slab arunca 
mici cercuri de lumină pe podea. Francis fu șocat de liniștea de 
pe hol. De obicei, holurile clădirii Amherst erau pline de oameni 
care stăteau pe jos, în picioare, se plimbau, fumau, vorbeau 
singuri, vorbeau cu persoane care nu erau de faţă sau chiar 
vorbeau unii cu alţii. Holurile erau ca venele spitalului, pompau 
tot timpul sânge și energie către fiecare organ central. Nu le 
văzuse niciodată goale. Faptul că se afla singur acolo îi dădea o 
senzaţie de neliniște. Însă Fireman nu părea deloc îngrijorat. 
Se uita fix spre mijlocul coridorului, acolo unde se afla 
cabinetul asistentelor, marcat de o singură lampă de birou cu 
lumină slabă, o mică strălucire galbenă. De unde stăteau ei, 
cabinetul părea părăsit. 

Peter făcu un singur pas înainte, apoi se uită fix la podea. 
Cobori într-un genunchi și atinse cu grijă o pată de culoare 
întunecată, cam cum atinsese și pata de funingine de pe faţa lui 
Lanky. Din nou își duse degetul la nas. Apoi, fără niciun cuvânt, 
îi arătă lui Francis, făcându-i semn să ia act de acest lucru. 

Francis nu era prea sigur de ce ar fi trebuit să vadă, dar era 
foarte atent la tot ce făcea Peter the Fireman. Cei doi 
continuară să se strecoare spre cabinetul asistentelor, dar se 
opriră la jumătatea distanţei, în dreptul unei debarale. 

Francis se chinui să vadă ceva în lumina slabă, dar își dădu 
seama că biroul în care stăteau asistentele era într-adevăr gol. 
Asta îl nedumeri, pentru că presupusese întotdeauna că era cel 


puţin o persoană de serviciu acolo permanent. Însă Fireman 
rămăsese cu privirea aţintită în jos, la podeaua de lângă ușa 
debaralei. Arătă înspre o pată mare care murdărea linoleumul. 

— Ce este? întrebă Francis. 

Peter the Fireman spuse: 

— Mai multe necazuri decât ţi-ai închipuit vreodată! Francis, 
indiferent ce este dincolo de ușă, să nu strigi! Mai ales să nu 
tipi! Mușcă-ţi limba și nu scoate niciun cuvânt. Și nu atinge 
nimic. Poţi să faci asta pentru mine, C-Bird? Pot să contez pe 
tine? 

Francis mormăi un „da”, dar îi era foarte greu. Își simţea 
inima bătându-i nebunește, auzea ecoul în urechi, adrenalină și 
neliniște. În acea clipă, își dădu seama că nu mai auzise nicio 
vorbă de la vocile lui de când îl scuturase Lanky să-l trezească. 

Peter se îndreptă cu atenţie spre ușa debaralei. Își scoase 
tricoul din pantalonii de pijama și-și acoperi mâna cu poalele 
tricoului când se întinse spre clanţă. Apoi deschise ușa încet. 

Încăperea se căscă în faţa lor, întunecată. Peter păși înainte 
foarte încet și căută cu mâna întrerupătorul, pe perete. 

Lumina îi săgetă cu putere ca o lovitură de sabie. 

O clipă, poate chiar mai puţin, Francis fu orbit. Il auzi pe 
Peter the Fireman mormăind o obscenitate. 

Francis se aplecă în faţă, uitându-se în debara pe lângă Peter 
the Fireman. Şi atunci își pierdu răsuflarea, frica și șocul 
lovindu-l ca un uragan. Făcu un pas înapoi, simțind că fiecare 
gură de aer pe care o inhala era fierbinte ca iadul. Încercă să 
spună ceva, dar chiar și „Oh, Doamne!” ieși ca un mormăit 
adânc, rupt de realitate. 

Pe podeaua din debara zăcea Short Blond. 

Sau, mai bine zis, persoana care fusese Short Blond. 

Era aproape goală, uniforma fusese sfâșiată de pe corpul ei și 
aruncată într-un colț. Lenjeria intimă se afla încă pe ea, dar 
dată la o parte, astfel încât sânii și zona intimă îi erau expuse. 
Zăcea pe o parte, aproape răsucită în poziţia fetală, doar că un 
picior era îndoit într-o parte, iar celălalt, întors și desfăcut în 
cealaltă parte, și se vedea un mare lac de sânge maroniu sub 
capul și sub pieptul ei. Fâșii de culoare sângerie îi brăzdau 
pielea de un alb străveziu. O mână îi fusese îndesată urât sub 
corp, iar cealaltă era întinsă, ca și cum ar fi făcut cu mâna 
cuiva aflat la distanţă, și zăcea într-o baltă de sânge. Și părul îi 


era năclăit, aproape ud, iar mare parte din pielea ei strălucea 
ciudat, reflectând strălucirea aspră a luminii din debara. În 
apropiere, o găleată cu materiale pentru curăţenie fusese 
răsturnată, iar duhoarea de detergenţi și dezinfectant le 
răscolea nările. Peter the Fireman se aplecă spre cadavru, dar 
se răzgândi și nu mai încercă să caute pulsul atunci când și el, 
și Francis văzură că gâtul lui Short Blond fusese sfârtecat, în el 
căscându-se o gaură uriașă, de un roșu-închis, care probabil că 
storsese viaţa din ea în câteva secunde. 

Peter the Fireman păși înapoi pe hol, lângă Francis. Inspiră 
profund, foarte încet, apoi expiră la fel de încet, auzindu-se un 
ușor fluierat, atunci când aerul ieși printre dinţii strânși. 

— Uita-te cu atenţie, C-Bird, spuse el cu grijă. Uită-te cu 
mare atenţie la tot ce e în jurul tău. Încearcă să îţi amintești tot 
ce vezi aici în noaptea asta. Poţi să faci asta pentru mine, C- 
Bird? Să fii a doua pereche de ochi care înregistrează totul 
aici? 

Francis dădu ușor din cap, încuviințând. Ochii lui îl urmăriră 
pe Peter the Fireman, când acesta se duse din nou în debara și, 
fără o vorbă, începu să-i arate ceva cu degetul. Mai întâi gaura 
care-i spinteca femeii gâtlejul, apoi găleata rămasă cu fundul în 
sus și hainele sfâșiate și aruncate într-o parte. Arătă spre o 
pată de sânge de pe fruntea lui Short Blond, două linii paralele 
care curgeau spre ochi. Francis nu-și putea imagina cum 
ajunseseră acolo. Peter the Fireman zăbovi o clipă, arătând 
semnele, apoi începu să se miște cu grijă în spaţiul îngust, 
arătând cu degetul arătător spre fiecare părticică din încăpere, 
spre fiecare element al scenei, ca un profesor care bate 
nerăbdător cu indicatorul de lemn într-o tablă pentru a atrage 
atenţia clasei pline de copii năzdrăvani. Francis urmări fiecare 
mișcare, imprimându-și totul în memorie ca un ajutor de 
fotograf. 

Peter zăbovi în continuare cu privirea pe mâna lui Short 
Blond, întinsă departe de corp. Francis văzu deodată că lipseau 
vârfurile degetelor, ca și cum ar fi fost tăiate de acolo. Se holbă 
la această mutilare și-și dădu seama că respiraţia îi devenise 
sacadată. 

— Ce vezi, C-Bird? întrebă Peter the Fireman în cele din 
urmă. 

Francis rămăsese cu privirea aţintită la femeia moartă. 


— O văd pe Short Blond, spuse el. Sărmanul Lanky. 
Sărmanul de el, vai, săracul. Probabil că el a crezut cu-adevărat 
că ucide răul. 

— Crezi că Lanky a făcut asta? întrebă el, clătinând din cap. 
Uită-te mai de aproape, repetă Peter the Fireman. Apoi spune- 
mi ce vezi. 

Francis se uită aproape hipnotizat la cadavrul de pe podea. 
Se opri la faţa tinerei femei și aproape în aceeași secundă fu 
năpădit de un amestec de frică, emoție și un sentiment vag de 
pustiire. Își dădu seama ca nu mai văzuse niciodată pe cineva 
mort, cel puţin nu așa de aproape. Își amintea că participase la 
înmormântarea unei mătuși bătrâne când era mic și că fusese 
ţinut strâns de mână de mama lui, care trecuse cu el pe lângă 
un sicriu deschis, murmurându-i tot timpul să nu spună și să nu 
facă nimic, să se poarte frumos, pentru că îi era teamă ca nu 
cumva Francis să atragă atenţia asupra lor prin vreo purtare 
nepotrivită. Însă nu se purtase rău, dar nici nu putuse să o vadă 
pe mătușa cea bătrână în sicriu. Tot ce-și amintea era un profil 
alb ca porţelanul, pe care îl zărise doar o clipă, ca un lucru pe 
care îl zărești pe geamul mașinii care rulează cu viteză. Nu 
credea însă că acum era același lucru. Ce vedea acum era cu 
totul altfel. Era modul cel mai îngrozitor de a muri, își dădu el 
seama. 

— Văd moartea, șopti Francis. 

Peter the Fireman aprobă dând din cap. 

— Da, într-adevăr, spuse el. Moartea. Și încă una foarte 
urâtă. Dar vrei să știi ce mai văd? 

Vorbea rar, ca și cum își măsura cuvintele pe o scală 
interioară. 

— Ce? întrebă Francis cu grijă. 

— Văd un mesaj, răspunse Fireman. Apoi, cu o tristeţe 
aproape sfâșietoare, adăugă: Şi, Francis, răul nu a fost ucis. 
Este chiar aici, între noi, și este la fel de viu ca tine și ca mine. 
Apoi se dădu un pas în spate, ieșind pe coridor, și adăugă încet: 
Acum trebuie să chemăm ajutoare. 


Capitolul 6 


Uneori visez ce am văzut atunci. 

Uneori îmi dau seama că nu mai visez, ci sunt treaz de-a 
binelea, iar asta e ca o amintire imprimată cu fierul roșu 
undeva, în trecutul meu, ceea ce este mult mai rău. Încă o văd 
pe Short Blond cu ochii minţii, o văd perfect, ca în fotografiile 
pe care le-a făcut poliţia mai târziu în acea noapte. Dar 
presupun că fotografiile poliţiei nu erau nici pe departe la fel 
de artistice ca viziunea din amintirea mea. Mi-o amintesc ca din 
reprezentarea vie, deși mai puţin exactă din punct de vedere 
jurnalistic, a unui pictor renascentist despre moartea unui sfânt 
martir. 

Ce îmi amintesc sunt următoarele... Pielea ei era albă ca 
porţelanul și perfect curată, iar faţa ei părea să se bucure de o 
odihnă beatificată. Îi lipsea doar haloul luminos în jurul capului. 
Moartea, ca mai puţin decât o inconvenienţă, un simplu 
crâmpei efemer momentan de durere fără gust și sâcâitoare, pe 
drumul inevitabil, delicios și glorios spre ceruri. Desigur, în 
realitate (acesta este un cuvânt pe care am învăţat să-l folosesc 
cât mai rar), nu era nimic de genul ăsta. Pielea ei era brăzdată 
de fâșii de sânge negru, hainele erau rupte de pe ea și sfâșiate, 
gaura din gâtul ei se căsca asemenea unui rânjet batjocoritor, 
iar faţa cu ochii larg deschişi era contorsionată din cauza 
șocului și a surprizei. O himeră a morţii. Crima, în ce are ea 
mai hidos. Am plecat din pragul ușii debaralei în acea noapte 
plin de nenumărate temeri vibrante, neliniștitoare. Să fii atât 
de aproape de violenţă este la fel cu a freca o inimă cu 
glaspapir. 

N-am cunoscut-o prea bine în viaţă. Am ajuns s-o cunosc mult 
mai bine după ce a murit. 

Când Peter the Fireman a plecat de lângă cadavru, și sânge, 
și toate acele semne mari și mici ale crimei, n-aveam nici cea 
mai mică idee despre ce avea să se întâmple. El trebuie să fi 
avut o idee mult mai clară, pentru că imediat m-a atenţionat 
încă o dată să nu cumva să ating ceva, să-mi ţin mâinile în 
buzunare și să-mi păstrez părerile pentru mine. 

— C-Bird, a spus el. În scurt timp, oamenii o să înceapă să 
pună întrebări. Întrebări rele de tot. Și o să pună aceste 
întrebări în cele mai neplăcute feluri. Poate că o să spună că 


vor doar informaţii, dar, crede-mă, nu vor să ajute pe nimeni 
decât pe ei înșiși. Răspunde-le scurt și la obiect și nu le spune 
nimic altceva decât ce ai văzut și ai auzit în această noapte. 
Înţelegi? 

— Da, am spus eu, însă nu prea aveam habar cu ce anume 
tocmai fusesem de acord. Sărmanul de Lanky, am repetat eu 
încă o dată. 

Peter the Fireman a dat din cap, aprobându-mă. 

— E corect spus sărmanul de Lanky. Dar nu pentru ceea ce 
crezi tu. O să poată să vadă cu-adevărat și de aproape răul, 
până la urmă. Poate că toţi o să facem asta. 

Amândoi am mers pe coridor spre cabinetul părăsit al 
asistentelor. Picioarele goale ne lipăiau pe podea. Poarta de 
sârmă, care ar fi trebuit să fie încuiată, se bălăbănea, deschisă. 
Câteva hârtii erau împrăștiate pe podea, dar ar fi putut să cadă 
de pe birou și doar dacă cineva ar fi trecut prea repede pe 
lângă el. Sau poate că fuseseră măturate de pe birou în timpul 
unei scurte încăierări. Era greu de spus. Mai erau alte două 
semne că s-a întâmplat ceva acolo: dulapul încuiat care 
conținea medicamentele era larg deschis și câteva păhărele de 
plastic zăceau aruncate pe podea, iar telefonul masiv de 
culoare neagră era scos din furcă. Peter arătă cu degetul că 
făcuse aceste două observaţii, ca și mai devreme, când fuseseră 
în debara. Se aplecă și puse receptorul în furcă, apoi imediat îl 
ridică să vadă dacă are ton. Apăsă tasta „0”, ca să facă legătura 
cu paza spitalului. 

— Paza? A avut loc un incident în Amherst, rosti el brusc. Ar 
fi bine să veniţi repede. Apoi închise imediat și așteptă alt ton. 
De această dată formă 911. O clipă mai târziu, spuse calm: 
Bună seara. Aș vrea să vă anunţ că a avut loc o crimă în 
clădirea Amherst la spitalul Western State, în zona alăturată 
cabinetului asistentelor de la primul etaj. Tăcu, apoi adăugă: 
Nu, nu vă spun numele meu. V-am spus tot ce trebuie să știți în 
acest moment: natura incidentului și locația. Restul 
amănuntelor ar trebui să fie evidente când ajungeţi aici. Aveţi 
nevoie de specialiști pentru locul crimei, detectivi și de cineva 
de la Biroul coronerului. De asemenea, presupun că trebuie să 
vă grăbiţi. Apoi închise. Se întoarse spre mine și spuse, 
atingându-mă ușor și arătând puţin mai mult decât simplul 
interes: O să fie foarte interesant. 


Asta e ceea ce îmi amintesc. Pe peretele meu, am scris: 
Francis n-avea nicio idee despre dimensiunea haosului 
care era gata să se abată asupra lui, ca un fulger la sfârșitul 
unei după-amiezi fierbinţi de vara... 

Francis n-avea nicio idee despre dimensiunea haosului care 
era gata să se abată asupra lui, ca un fulger la sfârșitul unei 
după-amiezi fierbinţi de vară. Până atunci, cel mai aproape de o 
crimă fusese ceea ce crease din nefericire el singur atunci când 
toate vocile lui începuseră să tipe, iar lumea i se răsturnase cu 
susul în jos, iar el își ameninţase părinţii și surorile și, în cele 
din urmă, chiar pe el însuși, cu un cuţit de bucătărie, act în 
urma căruia ajunsese la spital. Încercă să se gândească la ce 
văzuse și la semnificaţie, dar parcă ar fi fost dincolo de puterea 
lui de înţelegere, ceva ce ţinea de domeniul șocului. Își dădea 
seama că vocile lui vorbeau pe ton domol, dar totuși nervoase, 
adânc în mintea lui. li spuneau numai cuvinte pline de teamă. O 
clipă, aruncă în jurul lui o privire sălbatică și se întrebă dacă nu 
era mai bine să se strecoare înapoi în pat și să aștepte, dar nu 
putu să se miște. Parcă îl lăsaseră mușchii și se simţea ca și 
cum ar fi fost prins de un curent puternic, fiind tras cu forță. El 
și Peter așteptară lângă cabinetul asistentelor și, în câteva 
secunde, auzi pași care se grăbeau și chei învârtindu-se în ușa 
încuiată de la intrare. După o clipă, ușa se deschise și doi 
gardieni de la paza spitalului pătrunseră în viteză. Amândoi 
aveau lanterne și bastoane lungi de poliție. Erau îmbrăcaţi în 
costume gri de lucru, care păreau mai degrabă de culoarea 
ceţii. Apărură doar o secundă în pragul ușii, pentru ca apoi să 
se confunde cu lumina palida a coridorului de spital. Se 
îndreptară iute spre cei doi pacienţi. 

— De ce sunteţi afară din dormitor? întrebă unul din 
gardieni, agitând bastonul de cauciuc. Nu trebuia să fiţi afară, 
adăugă el, deși nu mai era necesar. Apoi întrebă: Unde este 
asistenta de gardă? 

Celălalt gardian se mută într-o poziţie de apărare, pentru 
cazul în care Francis și Peter se dovedeau a fi o ameninţare 
pentru ei. 

— Voi aţi chemat paza? întrebă el brusc. Apoi repetă 
întrebarea pe care o pusese și partenerul lui: Unde este 
asistenta de gardă? 

Peter făcu doar un semn cu degetul spre debara. 


— Acolo, spuse el. 

Primul gardian, un bărbat greoi cu o freză de soldat în 
marina militară și un gât pe care îi atârnau câteva falduri de 
grăsime peste gulerul mult prea strâmt, arătă cu bastonul spre 
Francis și spre Peter. 

— Niciunul din voi să nu miște, aţi înțeles? Se întoarse spre 
partenerul lui și spuse: Dacă vreunul din ăștia mișca măcar un 
mușchi, folosește-l pe ei. 

Partenerul, un om slab și musculos, cu un rânjet întins pe 
toată faţa, scoase un spray Mace din centura lui cu diverse. lar 
apoi gardianul cel mare plecă repede pe hol, legănându-se de 
greutate. Avea o lanternă în mâna stângă și bastonul în 
dreapta. Arcul de lumină se mișca odată cu el, pe pereţii 
holului. Francis văzu că gardianul a deschis ușa debaralei fără 
să-și ia măsurile de precauţie pe care le luase Peter. 

Rămase o clipă șocat, cu gura căscată, la propriu. Apoi 
mormăi: 

— Isuse Hristoase! 

Şi se dădu în spate, imediat ce lanterna lui ilumină corpul 
asistentei. Apoi, aproape la fel de repede, se repezi înainte. Din 
locul în care se aflau, îl văzură punând mâna pe umărul lui 
Short Blond și întorcându-i corpul astfel încât să-i poată simţi 
pulsul. 

— Nu face asta, spuse Peter repede. Poţi contamina locul 
crimei. 

Gardianul mai mic păli, cu toate că nu văzuse încă grozăvia 
morții care zăcea înăuntrul debaralei. Vocea i se subţiase de 
neliniște când ţipă la ei: 

— Tăceţi din gură, smintiţii naibii! Tăceţi din gură! 

Gardianul masiv ieși clătinându-se și se întoarse, cu privirea 
sălbatică de șoc, spre Francis și Peter the Fireman. Murmura 
întruna obscenităţi. 

— Să nu se miște niciunul din voi! Nu vă mișcaţi, fir-aţi ai 
dracului! spuse el furios. 

Păși spre ei, călcând într-o baltă de sânge pe care Peter o 
evitase atât de atent. Apoi se repezi la Francis și-l apucă de o 
mână, răsucindu-l și lipindu-l cu faţa de gardul de sârmă ce 
împrejmuia cabinetul asistentelor, lovindu-l puternic de plasă. 
Practic în aceeași secundă, îl lovi pe Francis peste picioare cu 
bastonul, făcându-l să se prăvălească în genunchi. Durerea 


izbucni ca o explozie de fosfor alb în spatele ochilor lui Francis, 
iar el se chinui să inspire aerul care părea umplut cu mii de 
ace. O clipă nu văzu nimic în faţa ochilor și se gândi că poate a 
murit. Apoi, pe măsură ce-și recâștiga forţele, forța loviturii se 
ștergea, lăsându-i ca o vânătaie pe memorie. Celălalt gardian, 
cel mărunt, îl imită pe partenerul său imediat, și-l răsuci pe 
Peter the Fireman, lovindu-l cu bastonul peste mijloc, ceea ce 
avu același efect, făcându-l să cadă în genunchi cu răsuflarea 
tăiată. Apoi le puseră imediat cătușele amândurora și îi 
aruncară pe podea. Francis simţea mirosul neplăcut de 
dezinfectant care era folosit tot timpul la spălarea coridorului. 

— Nebunii dracului! repeta gardianul. Apoi se duse în 
cabinetul asistentelor și formă un număr de telefon. Așteptă o 
clipă ca să răspundă cineva la celălalt capăt la firului, apoi 
spuse: Domnule doctor, la telefon Maxwell de la pază. Avem o 
problemă mare de tot la Amherst. Ar fi bine să veniţi aici 
imediat. Ezită, apoi spuse, evident ca răspuns la o întrebare 
care îi fusese adresată: Doi pacienţi au omorât o asistentă. 

— Hei, protestă Francis, noi nu... 

Însă dezminţirea lui fu retezată de o lovitură în coapsă, 
aplicată de individul mărunţel. Își mușcă limba și își mestecă 
buzele. Era întors acum în așa fel încât nu-l vedea pe Peter the 
Fireman. Se gândea să se răsucească în direcţia lui, dar totuși 
nu voia să fie lovit din nou, așa că-și păstră poziţia, ascultând 
sunetul unei sirene care sfârteca noaptea afară și se apropia cu 
fiecare clipă. Ajunsese să urle de-a dreptul atunci când se opri 
în faţa clădirii Amherst, apoi tăcu, asemenea unui gând rău. 

— Cine a chemat polițiștii? întrebă gardianul cel mărunţel. 

— Noi, îi răspunse Peter. 

— Isuse Hristoase, scuipă gardianul și-l lovi din nou pe 
Francis. 

Își potrivi piciorul pentru o a treia lovitură, iar Francis se 
pregăti să simtă durerea, dar gardianul nu-și materializă 
intenţia. În schimb, începu să urle: 

— Hei, ce credeţi că faceţi aici! 

Pusese întrebarea de parcă ar fi fost un ordin, fără nicio 
inflexiune interogativă în voce, ci doar ca o cerere. Francis 
reuși să-și răsucească puţin capul și văzu că Napoleon și încă 
vreo doi din dormitor împinseseră ușa și stăteau și se zgâiau la 
ei, neștiind dacă pot sau nu să iasă. Zgomotul sirenelor 


probabil că-i trezise pe toţi, își dădu seama Francis. În aceeași 
clipă, lumina principală se aprinse, iar holul fu inundat de 
strălucirea acesteia. Dinspre partea de sud a clădirii, Francis 
auzi deodată voci și văicăreli ascuţite și cineva începu să 
zdrăngăne ușile încuiate de la dormitorul femeilor. Tăbliile de 
oțel și lacătele ușilor nu cedară, dar zgomotul se auzea 
asemenea tobelor, ecoul răsunând pe hol. 

— La dracu”! strigă gardianul cu freză de soldat în marina 
militară. Voi! Arăta cu bastonul spre Napoleon și spre ceilalţi 
bărbaţi timizi, dar curioși, care ieșiseră din zona de dormit, 
înapoi înăuntru! Acum! 

Alergă spre ei, cu mâna în sus ca un poliţist de la circulaţie 
care arată direcţia, agitând în același timp bastonul. Francis îi 
văzu pe bărbaţi retrăgându-se înfricoșaţi, iar gardianul trânti 
ușa și o încuie bine. Se întoarse și alunecă în momentul în care 
călcă într-una dintre bălțile întunecate care murdăreau 
coridorul. Zgomotul ca de tobă din dormitorul femeilor crescu 
în intensitate, iar Francis auzi alte două voci care veneau din 
spatele lui. 

— Ce dracu' se întâmplă aici? 

— Ce faceţi? 

Se întoarse din nou și abia zări puţin mai în spate, unde 
Peter the Fireman era întins pe podea, doi ofițeri de poliţie în 
uniforme. Unul din ei își duse mâna la armă și, fără să o scoată 
din toc, deschise doar catarama. 

— Ni s-a raportat o crimă? întrebă unul dintre polițiștii în 
uniformă. 

Apoi, fără să mai aștepte răspuns, probabil că văzu o parte 
din sângele de pe coridor, pentru că merse înainte, pe lângă 
cabinetul asistentelor, la debara. Francis îl urmări pe poliţist cu 
privirea și-l văzu oprindu-se afară, la ușa debaralei. Însă, spre 
deosebire de gardienii spitalului, polițistul nu spuse nimic. Pur 
și simplu se holbă, rămase cu privirea fixă, cam așa cum 
rămâneau atâţia dintre pacienţii spitalului, care se uitau în 
spaţiul din faţa lor și vedeau ce voiau ei să vadă sau ce aveau 
nevoie să vadă, dar ceva ce nu era de fapt în faţa lor. 

O clipă, păru că lucrurile se întâmplă și repede, și încet în 
același timp. Lui Francis i se părea că, nu se știe cum, pierduse 
legătura cu noaptea aceea și că procesiunea orelor întunecate 
de după miezul nopţii fusese întreruptă și aruncată la 


întâmplare, în altă ordine. În scurt timp, fu condus într-o 
cameră pentru tratamente de pe coridorul unde legiștii își 
aranjau lucrurile, iar fotografii foloseau din plin aparatele foto. 
De fiecare dată, blițul aparatelor foto era ca un fulger 
străpungând linia îndepărtată a orizontului și făcea ca ţipetele 
și agitația din dormitoarele încuiate să se dubleze. La început, 
fu trântit pe un scaun, fără nicio ceremonie sau act de politeţe, 
de către gardianul cel mărunţel și lăsat acolo singur. Apoi doi 
detectivi în haine civile și doctorul Gulptilil intrară să-l vadă 
după câteva minute. Era încă în pijama și cu cătușe la mâini și 
stătea incomod pe un scaun tare de lemn. Francis bănuia că 
Peter the Fireman trecea prin aceeași experienţă într-o 
încăpere adiacentă, dar nu putea fi sigur de asta. Își dorea să 
nu trebuiască să-i înfrunte singur pe polițiști. 

Cei doi detectivi purtau costume puţin cam șifonate și care 
nu le veneau bine. Erau tunși scurt și aveau maxilarele 
încleștate într-o expresie dură, fără niciun fel de blândeţe în 
privire sau în felul în care vorbeau. Aveau aceeași constituţie și 
aceeași înălțime, iar Francis se gândi că probabil îi va 
confunda, dacă îi va mai întâlni vreodată. Nu le auzi numele, 
atunci când aceștia se prezentară, pentru că se uita la doctorul 
Gulptilil căutând aprobare. Însă doctorul se sprijinea de perete 
și nu adăugă nimic după ce-i ceru lui Francis să le spună 
detectivilor adevărul. Unul din cei doi polițiști se duse lângă 
doctor și se rezemă de perete alături de el, în timp ce celălalt 
se așeză pe birou în faţa lui Francis. Un picior i se bălăbănea în 
aer, dar polițistul stătea astfel încât i se vedea bine pistolul de 
oţel ieșind din centură. Bărbatul zâmbea oarecum într-o parte, 
ceea ce făcea ca aproape orice spunea să pară necinstit. 

— Deci, domnule Petrel, întrebă detectivul, de ce vă aflaţi 
afară pe coridor după ora stingerii? 

Francis ezită, își aminti ce-i spusese Peter the Fireman, și 
apoi se lansă într-o scurtă povestire a felului în care fusese 
trezit de Lanky, după care îl urmase pe Peter afară pe hol, unde 
descoperiseră cadavrul lui Short Blond. Detectivul îl aprobă, 
apoi clătină din cap. 

— Ușa dormitorului este încuiată, domnule Petrel. Este 
încuiată în fiecare noapte. 

Detectivul aruncă o privire iute spre doctorul Gulptilil, care 
aprobă dând din cap cu putere. 


— În noaptea asta nu era încuiată. 

— Nu sunt sigur că te cred. 

Francis nu știa ce să răspundă la asta. 

Polițistul tăcu, lăsând liniștea să se insinueze în încăpere și 
făcându-l pe Francis să devină nervos. 

— Spuneti-mi, domnule Petrel. Pot să vă spun Francis? 

Francis aprobă dând din cap. 

— Bine atunci, Franny, ești tânăr. Ai mai făcut vreodată 
dragoste cu o femeie înainte de noaptea asta? 

Francis se lăsă pe spate pe scaun. 

— În noaptea asta? întrebă el. 

— Da, continuă detectivul. Adică, înainte de seara asta, când 
ai făcut sex cu asistenta, ai mai avut vreo relaţie cu altă fată? 

Francis era de-a dreptul confuz. Vocile îi tunau în urechi, 
ţipând tot felul de mesaje contradictorii. Se uită la doctorul 
Gulptilil, încercând să-și dea seama dacă acesta îi vede 
tumultul. Însă doctorul se mutase în umbră, iar Francis nu 
putea să-i zărească faţa. 

— Nu, răspunse Francis cu o voce ezitantă. 

— Nu, ce? Niciodată? Un tânăr arătos ca tine? Trebuie să fi 
fost foarte frustrant. Mai ales atunci când ai fost respins, pun 
pariu. lar asistenta asta nu era cu mult mai în vârstă decât tine, 
așa-i? Trebuie să te fi enervat foarte tare când te-a respins. 

— Nu, spuse Francis din nou. Nu este așa. 

— Nu te-a respins? 

— Nu, nu, nu, zise Francis. 

— Vrei să-mi spui că a fost de acord să faceţi sex și apoi s-a 
sinucis? 

— Nu, repetă el. Tot ce spuneţi este greșit. 

— Da. Sigur. Detectivul se uită la partenerul său. Deci ea nu 
a fost de acord să faceţi sex, și atunci ai omorât-o? Așa a fost? 

— Nu, din nou este greșit. 

— Franny, m-ai zăpăcit de tot. Vrei să spui că ești afară pe 
coridor, trecând de o ușă încuiată, când nu trebuia să fii acolo, 
și avem o asistentă violată și ucisă, dar tu doar se întâmpla să 
fii pe-acolo? N-are niciun sens! Nu crezi că ai putea să ne fii de 
mai mult ajutor? 

— Nu știu, răspunse Francis. 

— Ce nu știi? Cum să ne ajuţi? Pur și simplu spune-mi ce s-a 
întâmplat când asistenta te-a refuzat. Cât de greu e asta? Apoi 


totul va avea sens pentru toată lumea, iar noi putem să 
încheiem toată treaba în seara asta. 

— Da. Sau nu, spuse Francis. 

— Atunci, îţi mai spun eu cum s-a întâmplat: tu și tovarășul 
tău v-aţi hotărât să vă furișaţi afară și să-i faceţi o mică vizită 
nocturnă asistentei, iar apoi lucrurile nu au mers chiar așa cum 
le-aţi plănuit. Uite ce e, Franny, asculta-mă, bine? Hai să cădem 
de acord asupra unui lucru, în regulă? 

— Ce anume? întrebă Francis timid. 

Își dădea seama de emoția din voce. 

— Să-mi spui numai adevărul, bine? 

Francis aprobă dând din cap. 

— Bine, spuse detectivul. 

Continuă apoi cu o voce joasă, blândă, seducătoare, fiecare 
cuvânt rostit putând fi auzit doar de Francis, de parcă ar fi 
vorbit amândoi o limbă pe care o cunoșteau numai ei. Celălalt 
poliţist și doctorul Gulp-a-pill parcă s-ar fi evaporat din mica 
încăpere, în timp ce detectivul continua să vorbească asemenea 
unei sirene, ademenitor, făcând să pară că singura interpretare 
posibilă a lucrurilor era a lui. 

— Singurul mod în care văd eu că s-au întâmplat lucrurile a 
fost un pic de accident, hm? Poate că v-a indus în eroare, pe 
tine și pe celălalt tip. Poate că aţi crezut că va fi mai 
prietenoasă decât s-a dovedit a fi. O mică neînțelegere. Atâta 
tot. Aţi crezut că a vrut să spună ceva, iar ea, ei bine, eaa 
crezut că spune altceva. Iar apoi lucrurile au scăpat de sub 
control, corect? Așa că, pe bune, a fost doar un accident, 
corect? Și uite, Franny, nimeni n-o să te învinovăţească chiar 
atât de tare. Vreau să spun, până la urmă, te afli aici. Şi deja ai 
fost diagnosticat ca fiind puţin nebun, așa că asta e din același 
film, corect? Acum am înţeles bine, Franny? 

Francis inspiră adânc. 

— Nici pe departe, spuse el dintr-o răsuflare. 

O clipă se întrebă dacă faptul că neagă tonul persuasiv al 
detectivului nu este cumva cea mai mare dovadă de curaj din 
toată viaţa lui. 

Detectivul se ridică rapid, scutură o dată din cap și se uită la 
partenerul lui. Acesta traversă încăperea dintr-un singur pas, 
lovind cu putere cu pumnul în masă și coborându-și brusc faţa 
lângă a lui Francis, astfel încât, când vorbi, îl stropi cu salivă. 


— La naiba! Ciudatu' dracului ce ești! Ai omorât-o, și noi știm 
asta! Nu ne mai freca și spune-ne adevărul, că altfel te bat de 
scot untu' din tine! 

Francis se dădu înapoi, împingând scaunul, în încercarea de 
a câștiga puţin spaţiu, dar detectivul îl apucă de cămașă și-l 
trase în faţă. În aceeași mișcare, îi apăsă capul în jos, lovindu-l 
de masă și ameţindu-l. Când se ridică din nou, Francis simţi 
gust de sânge pe buze și-și dădu seama că nasul îi sângerează. 
Scutură capul, încercând să-și vină în fire, dar imediat se trezi 
izbit puternic de o palmă peste faţă. Durerea îi cuprinse toată 
faţa și izbucni și în spatele ochilor, și apoi, aproape în același 
timp, tânărul simţi că-și pierde echilibrul și căzu pe podea. Se 
simțea ameţit și dezorientat și își dorea să vină cineva sau ceva 
să-l ajute. 

Detectivul îl apucă, îl ridică de parcă ar fi fost un copil și-l 
trânti înapoi pe scaun. 

— Acum, la dracu', spune-ne adevărul! 

Ridică pumnul, pregătindu-se să-l lovească din nou pe 
Francis, dar așteptă răspunsul acestuia. 

Loviturile parcă i-ar fi risipit toate vocile din minte. Ţipau 
avertizări din locuri adânc ascunse în el, greu de auzit și greu 
de înţeles. Parcă se afla în fundul unei încăperi pline de oameni 
ciudațţi și necunoscuţi, care vorbeau limbi diferite. 

— Spune-mi! repetă detectivul. 

Francis nu răspunse. În schimb, se tinu de scaun și se 
pregăti pentru altă lovitură. Detectivul ridică mâna, apoi se 
opri. Scoase un mârâit de resemnare și păși în spate. Primul 
detectiv se apropie. 

— Franny, Franny, spuse el blând. De ce îl enervezi așa de 
tare pe prietenul meu? Nu poţi să lămurești chestia asta chiar 
acum, ca să putem merge cu toţii acasă și să ne culcăm? lar 
lucrurile să revină la normal? Sau, continuă el zâmbind, ceea ce 
este considerat normal pe-aici. Se aplecă înainte și-și cobori 
vocea conspirativ. Ştii ce se întâmplă în acest moment alături? 

Francis scutură din cap. 

— Amicul tău, celălalt tip care a fost la petrecere în seara 
asta, te dă în gât. Asta se întâmplă. 

— Mă dă în gât? întrebă Francis. 

— Dă vina pe tine pentru tot ce s-a întâmplat. Le spune 
celorlalți detectivi că a fost ideea ta și că tu ești cel care a 


comis violul și crima, iar el doar s-a uitat. Le spune că a 
încercat să te oprească, dar că n-ai vrut să-l asculţi. Dă vina pe 
tine pentru toată porcăria asta. 

Francis se gândi puţin la asta, apoi scutură din cap. Sugestia 
detectivului i se părea la fel de nebunească și de imposibilă ca 
tot ce se întâmplase în noaptea asta și nu credea nicio iotă. Își 
trecu limba peste buze și simţi gustul sărat al sângelui. 

— V-am spus, zise el încet. V-am spus ceea ce știu. 

Primul detectiv făcu o grimasă, ca și cum acest răspuns nu 
era absolut inacceptabil, și făcu un mic semn cu mâna spre 
partenerul lui cel nervos. Al doilea detectiv păși înainte, 
coborându-și fața astfel încât să privească direct în ochii lui 
Francis. Tânărul se chirci, în așteptarea altei lovituri, incapabil 
să se miște ca să se apere. Vulnerabilitatea lui era totală. 
Închise și strânse ochii. 

Dar, înainte să sosească lovitura, auzi ușa deschizându-se. 

Întreruperea imprimă activităţii din acea încăpere un fel de 
mișcare ciudată, derulată cu încetinitorul. Francis zări un ofiţer 
de poliție în uniformă în pragul ușii și pe amândoi detectivii 
aplecaţi să discute cu el cu voce joasă. După o clipă, scena 
deveni mai animată, deși tonurile rămaseră joase, și lui Francis 
îi era imposibil să audă ce spun. După câteva secunde, primul 
detectiv scutură din cap și căscă, scoțând un ușor sunet de 
dezgust, apoi se întoarse spre Francis. 

— Hei, Franny băiete, spune-mi, tipul care zici că te-a trezit, 
tipul despre care ne-ai spus la începutul scurtei noastre 
conversații, înainte să ieși pe coridor, e același tip care a 
atacat-o pe asistentă mai devreme în seara asta, la cină? Şi s-a 
repezit la ea de faţă cu toată lumea din clădirea asta? 

Francis aprobă. 

Detectivul își dădu ochii peste cap și făcu un semn de 
resemnare. 

— Căcat! se răsti el. Ne pierdem vremea aici. Se întoarse 
spre doctorul Gulptilil, care stătea tot în umbră, și-l întrebă 
nervos: De ce dracu’ nu ne-aţi spus despre asta mai devreme? 
Toată lumea de aici și-a pierdut minţile? 

Gulp-a-pill nu răspunse. 

— Mai e ceva al dracului de important de care nu ne-aţi 
informat, doctore? 

Gulp-a-pill clătină din cap. 


— Sigur, remarcă detectivul sarcastic, după care arătă spre 
Francis. Adu-l și pe el. 

Francis fu împins afară pe coridor de un ofiţer în uniformă. 
Aruncă o privire spre dreapta și văzu că o altă pereche de 
polițiști ieșise dintr-un birou alăturat cu Peter the Fireman, 
care prezenta o vânătaie proaspătă lângă ochiul drept, dar care 
afișa o privire obraznică, mânioasă, care părea că-i ţine la 
distanţă, cu dispreţ, pe toţi polițiștii în egală măsură. Francis 
își dorea să pară și el la fel de încrezător. Primul detectiv îl 
apucă deodată pe Francis de braț și-l răsuci puţin, 
poziționându-l astfel încât să-l vadă pe Lanky, cu cătușe la 
mâini, flancat de alți doi polițiști. In spatele acestuia, departe 
pe hol, vreo șase gardieni din paza spitalului îi înghesuiseră 
într-un colț pe toţi ocupanţii de parte bărbătească ai primului 
etaj din clădirea Amherst, departe de locul unde criminaliștii 
făceau fotografii și măsurători. Doi paramedici ieșiră din 
spatele polițiștilor, cărând un sac negru pe o targă albă, o targă 
semănând cu cea pe care sosise Francis la spitalul Western 
State. 

Un murmur colectiv veni dinspre pacienţii adunaţi, când 
văzură sacul special pentru cadavre. Câţiva bărbaţi începură să 
plângă, iar alţii se întoarseră cu spatele, de parcă, dacă refuzau 
să vadă, ar fi putut să evite înțelegerea celor întâmplate. Alţii 
rămaseră fără nicio expresie pe faţă, iar câţiva pur și simplu 
continuară să facă tot ceea ce făceau de obicei, adică să se 
legene și să dea din cap, mai ales, să danseze sau să se holbeze 
la pereţi. Francis putea auzi niște sunete mormăite, când 
aceștia vorbeau unii cu alţii. Aripa femeilor fusese liniștită, dar, 
când scoaseră cadavrul afară, cu toate că femeile erau încuiate, 
probabil că simţiră ceva, pentru că zumzetul de la ușă 
reîncepu, ca bătaia unei tobe însoţind un cortegiu funerar 
militar. Francis se uită din nou la Lanky, ai cărui ochi păreau 
îngheţaţi la apariția cadavrului asistentei, când trecură pe 
lângă el cu targa. În lumina strălucitoare de pe coridor, Francis 
văzu pete de sânge maroniu pe pijamaua bărbatului înalt. 

— Asta e tipul care te-a trezit, Franny? întrebă primul 
detectiv, iar întrebarea lui purta autoritatea unuia obișnuit să 
preia controlul în orice situaţie. 

Francis aproba dând din cap. 

— ...Și, după ce te-a trezit, tu ai ieșit pe coridor, unde ai 


găsit-o pe asistentă deja moartă, corect? Apoi ai chemat paza, 
corect? 

Din nou, Francis aprobă dând din cap. Detectivul se uita la 
polițiștii care stăteau lângă Peter the Fireman, care și ei 
dădeau din cap aprobator. Unul din ei răspunse unei întrebări 
nerostite: 

— Asta ne-a zis și individul ăsta. 

Lanky dârdâia. Faţa îi era palidă, iar buza de jos îi tremura 
de teamă. Se uită în jos la cătușele cu care era legat, apoi își 
încrucișă degetele de la mâini, ca și cum s-ar fi rugat. Se uită 
insistent la Francis și la Peter. 

— C-Bird, spuse el, cu voce tremurândă, ţinându-și mâinile 
împreunate ca un credincios la biserică. Spune-le despre 
Angel!?. Spune-le despre Angel, care a venit în mijlocul noptii și 
mi-a spus că a avut el grijă de rău. Suntem salvaţi acum, spune- 
le, te rog, C-Bird. 

Vocea lui căpătase un ton pierit de rugăciune, de parcă 
fiecare cuvânt rostit îl arunca și mai tare pe culmile disperării. 

Detectivul strigă însă brusc la Lanky, care se chirci, parcă 
lovit de forța întrebării aruncate spre el asemenea unei sulițe 
sau săgeți ascuţite. 

— Cum a ajuns sângele ăla pe cămașa ta? Cum a ajuns 
sângele asistentei pe mâinile tale? 

Lanky se uită în jos la degete și scutură din cap. 

— Nu știu, răspunse el. Poate mi l-a adus Angel? 

În timp ce răspundea, un ofiţer în uniformă se ivi pe coridor, 
ţinând în mână o pungă mică de plastic. La început, Francis nu 
văzu ce conţinea, dar, pe măsură ce polițistul se apropia, 
recunoscu boneta micuță pe care o purtau adesea asistentele 
spitalului. Doar că aceasta părea șifonată, iar marginile erau 
pătate la fel cum era și cămașa lui Lanky. Ofițerul în uniformă 
trase concluzia: 

— Se pare că a încercat să păstreze un suvenir. Am găsit asta 
sub salteaua lui. 

— Ai găsit cuțitul? îl întrebă detectivul pe poliţist. 

Polițistul scutură din cap. 

— Dar amprentele? 

Din nou, un răspuns negativ din partea ofițerului în uniformă. 

Detectivul se gândi o clipă, cântărind lucrurile, apoi se 


19 Îngerul 


întoarse brusc cu fața la pacientul cel înalt, Lanky, care 
continua să se retragă spre perete, încercuit de ofițeri, toţi mai 
mici de înălţime decât el, dar părând, în acea clipă, mult mai 
mari. 

— De unde ai boneta asta? îl întrebă detectivul. 

Lanky scutură din cap. 

— Nu știu, nu știu, se plânse el. Nu am luat-o eu. 

— Era sub salteaua ta. De ce ai pus-o acolo? 

— N-am pus-o. N-am pus-o. 

— Nu are mare importanţă, răspunse detectivul, ridicând din 
umeri. Avem deja mai mult decât ne trebuie. Cineva să-i 
citească drepturile. Plecăm din cuibul ăsta de descreieraţi chiar 
acum. 

Poliţiștii începură să-l împingă pe Lanky pe hol. Francis văzu 
panica străbătând trupul vlăjganului ca fulgerele. Acesta se 
contorsiona ca electrocutat, de parcă ar fi călcat pe cărbuni 
aprinși. 

— Nu, vă rog, n-am făcut nimic. Vă rog. Oh, răul, răul este 
peste tot în jurul nostru, va rog, nu mă luaţi de aici, asta este 
casa mea, vă rog! 

Lanky plângea de-ţi rupea sufletul, iar disperarea lui răsuna 
pe coridor, în timp ce Francis simţea că propriile cătușe îi sunt 
desfăcute. Se uită în sus, iar Lanky îi prinse privirea. 

— C-Bird, Peter, vă rog, ajutaţi-mă! strigă el. Francis nu-și 
imagina să fi auzit vreodată atâta durere în câteva cuvinte. 
Spuneţi-le că a fost Angel. Un înger a venit la mine la miezul 
nopţii. Spuneţi-le! Ajutaţi-mă, vă rog! 

Apoi, cu un ultim efort din partea ofiţerilor de poliție, Lanky 
fu împins afară pe ușa principală a clădirii Amherst și înghiţit 
de ceea ce mai rămăsese din acea noapte. 


Capitolul 7 


Presupun că am dormit puţin în acea noapte, dar nu-mi 
amintesc să fi închis ochii propriu-zis. 

Nu-mi amintesc nici măcar dacă am respirat. 

Mă înţepa limba umflată și, chiar după ce m-am spălat puţin, 
tot mai simțeam gust de sânge unde mă lovise polițistul. Mă 
dureau și picioarele de la bastonul cu care mă lovise gardianul 
și mi se învârtea capul de tot ce văzusem. N-are nicio 
importanţă câţi ani au trecut de la acea noapte sau câte zile s- 
au transformat în zeci de ani de-atunci. Încă mai simt durerea 
de pe urma întâlnirii cu autorităţile care au crezut - chiar și 
numai pentru scurt timp - că eu aș fi criminalul. Când mă 
întindeam pe patul tare, îmi era greu să fac legătura între Short 
Blond, cea care fusese în viață mai devreme, în acea zi, și 
trupul însângerat care fusese luat de acolo într-un sac închis cu 
fermoar, apoi aruncat probabil pe o masă rece metalică, în 
așteptarea medicului legist care să-i facă autopsia. La fel de 
greu îmi este și azi. E ca și cum ar fi două entităţi distincte, 
două lumi diferite, având doar o foarte mică sau chiar nicio 
legătură una cu alta. 

Amintirea mea este clară: am rămas nemișcat în întuneric, 
simțind apăsarea fiecărei secunde care trecea, conștient că toţi 
ocupanţii dormitorului erau neliniștiţi; zgomotele obișnuite ale 
celor care avea somnul agitat erau amuţite de nervozitatea și 
de tensiunea care parcă se așeza peste încăpere ca un nou strat 
de vopsea. În jurul meu, oamenii se foiau și se răsuceau, în 
ciuda unei noi doze de medicamente care le fusese 
administrată înainte de a fi mânaţi cu toţii înapoi în dormitor. 
Liniște obţinută prin acţiunea chimică. Cel puţin, asta doreau 
Gulp-a-pill, domnul Evil și ceilalţi, însă toate temerile și 
neliniștile create în acea noapte erau cu mult peste capacitatea 
medicamentelor de a le alunga. Ne răsuceam neliniștiţi în 
așternut, gemeam și ne văitam, plângeam și suspinam, plini de 
presentimente rele. Tuturor ne era frică de noaptea care mai 
rămăsese și la fel de frică de ceea ce avea să aducă dimineaţa. 

Unul lipsea, desigur. Faptul că l-au răpit pe Lanky atât de 
brusc dintre noi, din micuța comunitate pe care o constituia 
casa de nebuni, lăsase parcă o umbră în urmă. De când sosisem 
în clădirea Amherst, unul sau doi dintre cei bătrâni și infirmi 


muriseră de ceea ce se numeau „cauze naturale”, dar care ar fi 
putut mai bine să fie redate prin cuvintele „neglijenţă” sau 
„abandon”. Foarte rar și doar în mod miraculos era externat 
cineva căruia îi mai rămăsese ceva viaţă de trăit. Mult mai des 
se întâmpla ca gardienii să ia pe vreunul mai disperat sau care 
își pierduse controlul și care ţipa întruna și să-l ducă într-una 
dintre celulele de izolare de la etajul superior. Dar se întorceau 
în vreo două zile, cu doza de medicamente crescută, cu 
mișcările tremurate și cu colţul gurii și al ochilor tresărind mai 
des decât înainte. Așa că dispariţiile nu erau neobișnuite. Insă 
maniera în care fusese luat Lanky de lângă noi era ceva 
neobișnuit, iar asta era ceea ce ne provoca emoţii, în timp ce 
urmăream primele raze de lumină strecurându-se printre 
gratiile ferestrelor. 

Mi-am făcut două sendvișuri calde cu brânză, mi-am umplut 
un pahar cam murdar cu apă de la robinet și m-am sprijinit de 
masa de la bucătărie, mestecând. O ţigară uitată fumega într-o 
scrumieră la câţiva metri, iar eu priveam cum fumul se ridica 
prin aerul stătut din încăpere. 

Peter the Fireman fuma. 

Am mai luat o gură din sendviș, apoi o înghiţitură din paharul 
cu apă. Când m-am uitat în cameră, el stătea acolo. S-a aplecat 
după chiștocul de la ţigara mea și l-a dus la buze. 

— Ah, în spital puteai să fumezi fără să te simţi vinovat, 
spuse el viclean. Adică, ce era mai rău: să riști să te 
îmbolnăvești de cancer sau să fii nebun? 

— Peter, am spus eu zâmbind. Nu te-am văzut de secole! 

— Ti-a fost dor de mine, C-Bird? 

Am dat din cap că da. Ela ridicat din umeri, ca pentru a se 
scuza. 

— Arăţi bine, C-Bird. Poate puţin cam slab, dar parcă n-ai 
îmbătrânit deloc. Apoi suflă cu indiferenţă câteva inele de fum 
și începu să se uite împrejur, prin cameră. Deci asta e locuinţa 
ta? Nu e rea deloc. Văd că lucrurile merg bine. 

— Nu știu dacă pot să spun că merg exact bine. Probabil că 
merg cât se poate de bine. 

— Așa este. Asta era neobișnuit atunci când erai nebun, nu-i 
așa, C-Bird? Așteptările noastre s-au schimbat și s-au 
transformat. Lucrurile obișnuite, cum ar fi să mergi la slujbă, 
sau să ai o familie, sau să mergi la meciurile din liga copiilor în 


după-amiezile plăcute, toate acele lucruri au devenit greu de 
îndeplinit. Așa că ne-am restructurat, corect? Ne-am renovat, și 
refăcut, și reorientat pe noi înșine. 

Am mormăit: 

— Da, așa este. Şi faptul de a deţine o canapea. Asta e mare 
realizare. 

Peter își lăsă capul pe spate, râzând. 

— Deţinerea unei canapele și calea spre sănătatea mintală. 
Sună ca unul dintre studiile la care lucra tot timpul domnul Evil 
pentru doctoratul lui care n-a mai fost publicat niciodată. 

Peter continuă să se uite împrejur. 

— Ai prieteni? 

Am clătinat din cap. 

— Nu prea. 

— Mai auzi voci? 

— Putin, uneori. Doar ecouri, de fapt. Ecouri sau șoapte. 
Pilulele pe care mi le dau tot timpul au redus la tăcere 
scandalul pe care obișnuiau să-l facă. 

— Medicamentele nu-s chiar atât de rele, opină Peter, făcând 
cu ochiul, de vreme ce mă aflu aici. 

Așa era. 

Peter se mută în ușa de la bucătărie și se uită la peretele plin 
de scrisul lui Francis. Se deplasa cu aceeași graţie atletică, un 
fel de control extrem de bine definit asupra propriilor mișcări, 
de care îmi aduceam aminte din timpul petrecut în plimbări pe 
coridoarele și prin încăperile din clădirea Amherst. Mersul 
nesigur sau împiedicat nu erau pentru Peter the Fireman. Arăta 
exact ca în urmă cu douăzeci de ani, cu excepţia faptului că 
șapca de baseball cu Red Sox, pe care o purta adesea cu 
spatele în faţă pe-atunci, era acum îndesată în buzunarul din 
spate al blugilor. Dar părul îl avea încă bogat și lung, iar 
zâmbetul era exact așa cum mi-l aminteam - râdea de parcă 
tocmai ar fi auzit o glumă bună și încă se mai gândea la ea. 

— Cum merge povestea? a întrebat el. 

— Încep să-mi amintesc. 

Vru să spună ceva, dar se opri și se uită fix la coloanele de 
cuvinte scrijelite pe perete. 

— Ce le-ai spus despre mine? întrebă el. 

— Nu destul, am zis eu. Dar probabil că și-au dat singuri 
seama că n-ai fost niciodată nebun. Nu auzeai voci, nu aveai 


halucinaţii, nici credinţe ciudate sau gânduri senzaţionale. Cel 
puţin, nu erai nebun ca Lanky, sau ca Napoleon, sau ca Cleo, 
sau ca oricare dintre ceilalţi. Sau chiar ca mine. 

Peter schiță un zâmbet timid. 

— Un flăcău, bun catolic, dintr-o familie irlandeză din 
Dorchester, la a doua generaţie. Un tată care bea prea mult 
sâmbătă seara și o mamă care credea în democrați și în 
puterea rugăciunii. Funcţionari, profesori de școală generală, 
polițiști și soldaţi. Prezenţă la fiecare liturghie de duminică, 
urmată de o oră de catehism. O adunătură de băieţi de altar. 
Fetele învățau să danseze step și cântau în cor. Băieţii mergeau 
la Liceul Latin și jucau fotbal. Când a venit vremea recrutării, 
am semnat imediat. Nu ne întârzia pe noi o facultate. Și nici n- 
am apucat să fim nebuni. Cel puţin, nu cu exactitate. Nu în felul 
acela ușor de diagnosticat, bine definit, care îi plăcea lui Gulp- 
a-pill, în care putea să-ţi caute problema mintală în Manualul 
de diagnostic și statistică şi să citească exact ce fel de plan de 
tratament să vă aplice. Nu, în familia mea trebuia să fii special. 
Sau excentric. Sau poate puţin ciudat, sau puţin sărit de pe fix, 
sau ieșit din comun, sau diferit. 

— Dar nici măcar nu erai chiar atât de special, Peter, am 
replicat eu. 

El a izbucnit în râs, amuzat. 

— Un pompier care dă foc în mod deliberat? În biserica în 
care a fost botezat? Cum ai numi asta? Cel puţin ciudat, nu? 
Puțin mai mult decât o simplă ciudățenie, nu crezi? 

N-am răspuns. În schimb, l-am privit plimbându-se prin micul 
meu apartament. Chiar dacă nu era de fapt acolo, tot era bine 
că-mi ţinea cineva companie. 

— Ştii ce mă deranja câteodată, C-Bird? 

— Ce? 

— Au fost atâtea momente în viaţa mea care ar fi trebuit să 
mă înnebunească, momente clare, vreau să spun, nu ascunse, 
momente cu-adevărat îngrozitoare, care ar fi trebuit să 
contribuie la transformarea mea într-un nebun cu acte în 
regulă. Momente când creșteam. Momente de război. Momente 
de moarte. Momente de mânie. Şi totuși, singurul moment care 
a avut sens cel mai mult, care a fost cel mai clar a fost cel care 
m-a adus la spital. A tăcut, continuând să-mi cerceteze 
peretele. Apoi a adăugat, cu voce joasă: Când abia împlinisem 


nouă ani, fratele meu a murit. El era cel mai apropiat de vârsta 
mea, ni se spunea gemenii irlandezi. Dar părul lui era mult mai 
rar decât al meu, iar pielea îi era mai palidă, ca și cum ar fi fost 
mai subțire decât a mea. Iar eu puteam să alerg, să sar, să fac 
sport, să stau afară în aer liber toată ziua, iar el abia dacă 
putea respira. Avea astm și probleme cu rinichii, care 
funcționau foarte prost. Dumnezeu a vrut ca el să fie special în 
felul acesta, sau cel puţin așa mi s-a spus. De ce hotărâse 
Dumnezeu așa, asta nu înţelesesem niciodată. Așa că eram noi 
doi, de nouă și, respectiv, zece ani, și amândoi știam că el era 
pe moarte, dar nu avea nicio importanţa pentru noi, tot 
râdeam, și făceam glume, și aveam toate acele mici secrete pe 
care fraţii le împărtășesc între ei. În ziua în care l-au dus la 
spital pentru ultima oară, el mi-a spus că eu va trebui să fiu 
bărbatul pentru amândoi. Voiam așa de mult să-l ajut. l-am 
spus mamei că-i dau lui Billy plămânul meu drept și inima mea, 
iar doctorii pot să mi-o dea pe a lui, și doar facem schimb o 
vreme. Dar, desigur, nu au vrut să facă asta. 

Ascultam, și nu l-am întrerupt pe Peter, pentru că, în timp ce 
vorbea, se apropia de perete, acolo unde începusem să scriu 
povestea, însă nu citea cuvintele scrijelite acolo, ci îmi spunea 
propria poveste. Trase un fum din ţigară și apoi continuă să 
vorbească încetișor. 

— În Vietnam, C-Bird, ţi-am spus despre iscoada care a fost 
ucisă? 

— Da, Peter. Mi-ai spus. 

— Ar trebui să pui și asta în ceea ce scrii. Despre iscoadă și 
despre fratele meu care a murit tânăr. Cred că fac parte din 
aceeași poveste. 

— O să trebuiască să le spun și despre nepotul tău, și despre 
foc. 

El dădu din cap, încuviinţând. 

— Ştiam că trebuie. Dar nu încă. Spune-le acum doar despre 
iscoadă. Ştii ce-mi amintesc cel mai bine despre acea zi? Că era 
al dracului de cald! Nu cald așa cum știi tu ori cum știu eu sau 
oricine altcineva care a crescut în New England. Cunoșteam 
căldurile fierbinţi din august, când erau zile caniculare, iar noi 
mergeam și înotam în port. Asta era o căldură groaznică, 
bolnăvicioasă, care părea otrăvită. Ne strecuram ca șerpii 
printre tufișuri, iar soarele ne bătea drept în creștetul capului. 


Îmi simţeam raniţa în spate așa de grea, de parcă ar fi cuprins 
tot ce aș fi avut nevoie vreodată. Băieţii răi aveau o politică 
simplă pentru trăgătorii lor de elită, înţelegi. Împușcă-l pe tipul 
din faţă și doboară-l. Rănește-l, dacă poţi. Tinteşte la picioare, 
nu la cap. La zgomotul de împușcături toţi se feresc, cu 
excepţia medicului, înţelegi, iar acesta eram eu. Medicul se 
ducea după cel rănit. De fiecare dată. Ştii, la instrucţie ne-au 
spus să nu ne riscam viaţa prostește, dar mereu ne duceam. lar 
atunci trăgătorii de elită încercau să-l doboare pe medic, 
pentru că el era singurul din tot plutonul căruia toţi îi erau 
îndatoraţi, iar asta îi aducea pe toţi ceilalți în vizor, care 
încercau să ajungă la medic. Un proces incredibil de simplu. O 
singură împușcătură îţi oferă posibilitatea de a omori mai mulţi. 
Deci asta s-a întâmplat în acea zi, au împușcat iscoada, iar eu l- 
am auzit pe nefericit strigându-mă. Insă conducătorul 
plutonului și încă doi tipi mă ţineau. Mai aveam puţin. Mai 
puţin de două săptămâni până la lăsarea la vatră. Așa că, în 
schimb, l-am auzit suferind până a murit. Și așa s-a raportat 
mai târziu la bază, făcându-se să pară că a fost ceva inevitabil. 
Doar că nu era adevărat. M-au ţinut, iar eu m-am luptat, și m- 
am plâns, și i-am rugat, însă tot timpul am știut că, dacă aș fi 
vrut, aș fi putut să mă eliberez. Că aș fi putut să mă duc după 
el, tot ce trebuia era să depun un pic mai mult efort. Iar asta 
este exact ce nu am făcut: încă puţin efort. Acea sforţare în 
plus. Așa că, în schimb, am jucat această mică șaradă în junglă, 
în timp ce un om murea. Era genul de situaţie în care ceea ce 
este corect și drept este fatal. Nu m-am dus, și nimeni nu m-a 
învinovăţit, iar eu am supravieţuit și m-am dus acasă la 
Dorchester, iar iscoada a murit. Nici măcar nu l-am cunoscut 
prea bine. Era în plutonul nostru de mai puţin de o lună. Adică, 
nu era ca și cum aș fi asistat, fără să fac nimic, la moartea unui 
prieten, C-Bird. Era doar cineva care a fost acolo, iar apoi a 
strigat după ajutor și a continuat să strige până când nu a mai 
putut, pentru că a murit. 

— Poate că n-ar fi trăit, chiar dacă ai fi ajuns la el. 

Peter dădu din cap, zâmbind. 

— Sigur. Corect. Şi eu mi-am spus asta. Oftă. Toată viaţa am 
avut coșmaruri despre oameni care mă chemau să-i ajut. lar eu 
nu mă duceam. 

— Dar ai devenit pompier... 


— Cel mai ușor mod de a te pocăi, C-Bird. Toată lumea îi 
iubește pe pompieri. 

Peter dispăru treptat din fața ochilor mei. Se făcuse deja 
mijlocul dimineţii, îmi aminteam, înainte de a putea să stăm de 
vorbă. Clădirea Amherst era invadată de lumina soarelui care 
își croia drum prin duhoarea persistentă de moarte violentă. 
Pereţii albi parcă străluceau. Pacienţii se plimbau de colo-colo, 
ocupându-se cu ameţeala și împleticeala obișnuită, dar puţin 
mai precauţi. Se mișcau cu grijă, pentru că noi toţi, în nebunia 
noastră, știam că se întâmplase ceva și simțeam că ceva se mai 
întâmpla încă. M-am uitat împrejur și mi-am găsit creionul. 

x x * 

Se făcuse deja mijlocul dimineții până când Francis apucă să 
stea de vorbă cu Peter the Fireman. Un soare înșelător, 
strălucitor, de primăvară se insinuase pe ferestre și prin 
grilajul metalic, trimițând explozii de lumină pe coridoare şi 
reflectându-se pe podeaua care fusese curățată de orice urmă 
de crimă. Însă o rămășiță a morţii persista încă în aerul statut 
al spitalului; pacienţii se deplasau singuri sau în mici grupuri, 
evitând în liniște locurile unde crima își pusese amprenta. 
Nimeni nu călca în locurile unde fuseseră petele pe care le 
lăsase sângele asistentei. Toată lumea ocolea debaraua 
respectivă, ca și cum, dacă s-ar fi apropiat prea mult de locul 
crimei, ar fi putut să atragă, cumva, ceva din răul acela asupra 
lor. Vocile erau camuflate, conversațiile - surde. Pacienţii se 
mișcau puţin mai încet, de parcă saloanele spitalului se 
transformaseră în biserică. Chiar și mirajele care-i chinuiau pe 
atâţia pacienţi păreau amuţite, ca și cum măcar o dată în viaţă 
ocupau locul de pe bancheta din spate, lăsând scaunul din faţă 
unei nebunii mult mai reale și mai înfricoșătoare. 

Cu toate acestea, Peter rămăsese pe coridor, rezemat de 
perete, cu ochii ţintă la debara. Din când în când, măsura cu 
privirea distanţa dintre locul în care fusese descoperit cadavrul 
asistentei și locul în care fusese atacată, în împrejmuirea de 
sârmă a cabinetului asistentelor de la mijlocul holului. 

Francis se duse încet spre el. 

— Ce e? întrebă el cu voce joasă. 

Peter the Fireman își mușca ușor buzele, concentrându-se. 

— Spune-mi, C-Bird, ţie ţi se pare că are sens ceva din toate 
astea? 


Francis vru să răspundă, dar apoi se răzgândi. Se rezemă și 
el de perete lângă Fireman și începu să se uite în aceeași 
direcţie. După o clipă, spuse: 

— E ca și cum ai citi mai întâi ultimul capitol dintr-o carte. 

Peter zâmbi și dădu din cap. 

— Cum așa? 

— Pai, îl lămuri Francis încet, totul se întâmplă de-a- 
ndăratelea. De fapt, nu invers, ci ca într-o oglindă, dar ca și 
cum ni s-ar fi spus concluziile, dar nu și cum s-a ajuns acolo. 

— Continuă, C-Bird. 

Francis simțea un fel de energie, pentru că imaginaţia îi 
fremăta agitată, de ceea ce văzuse în noaptea precedentă. În 
sinea lui, auzea un cor de aprobări și încurajări. 

— Mă deranjează unele lucruri, spuse el. Pur și simplu, nu 
înţeleg unele lucruri. 

— Spune-mi unele dintre aceste lucruri, îi ceru Peter. 

— Păi, Lanky, în primul rând. De ce ar fi vrut s-o omoare pe 
Short Blond? 

— Credea că ea este răul. A încercat s-o atace în sala de 
mese mai devreme. 

— Da, și apoi i-au făcut o injecție, care ar fi trebuit să-l 
calmeze. 

— Dar nu l-a calmat. 

Francis scutură din cap. 

— Ba cred că da. Nu complet, dar l-a calmat. Când mi-au 
făcut mie o injecție din asta, m-am simţit ca și cum aș fi avut 
toți mușchii corpului ferfeniță, încât abia de mai aveam energie 
să ridic pleoapele și să mă uit la lumea din jurul meu. Chiar 
dacă nu i-au dat lui Lanky o doză suficientă, ceva-ceva trebuie 
să-și fi făcut efectul, cred. Iar pentru a o omori pe Short Blond 
ar fi avut nevoie de putere. Și de energie. Și de mult mai multe, 
presupun. 

— Mai multe? 

— Ar fi avut nevoie de un motiv, răspunse Francis. 

— Continuă, îl îndemnă Peter, dând din cap a aprobare. 

— Pai, cum iese Lanky din dormitor? Intotdeauna este 
încuiat. Şi chiar dacă ar fi reușit să descuie ușa dormitorului, 
unde sunt cheile? Și de ce, dacă într-adevăr a ieșit, de ce ar fi 
dus-o pe Short Blond în debara? Vreau să spun, cum ar fi făcut 
asta? Şi apoi, de ce ar - Francis ezită, alegându-și cuvintele - 


ataca-o? Şi ar lăsa-o așa cum a lăsat-o? 

— Avea sângele ei pe haine. Boneta ei a fost găsită sub 
salteaua patului lui, contracară Peter cu vocea flegmatică a 
unui poliţist care trage concluziile unei anchete. 

Francis scutură din cap. 

— Nu înţeleg asta. Boneta aia. Dar nu și cuțitul pe care l-a 
folosit ca s-o omoare? 

Peter își cobori vocea. 

— Ce ne-a spus Lanky, atunci când ne-a trezit? 

— A spus că un înger a venit la el și l-a îmbrățișat. 

Amândoi tăcură. Francis încerca să-și imagineze senzaţia 
îngerului venit să-l trezească pe Lanky din somnul lui agitat. 

— Am crezut că a inventat asta. Am crezut că doar își 
imaginase. 

— Şi eu la fel, spuse Peter. Dar acum, nu mai știu. 

Incepu să se uite din nou la debara. Francis făcu același 
lucru. Cu cât se uita mai mult, cu atât se apropia de moment. 
Işi dădu seama că aproape putea să vadă ultimele clipe ale lui 
Short Blond. Probabil că Peter observă, pentru că și el păli. 

— Nu vreau să cred că Lanky putea să facă asta, spuse el. Nu 
pare deloc genul lui. Chiar și în cel mai rău caz, iar ieri într- 
adevăr era extrem de speriat, și tot nu pare genul lui. Lanky 
arăta cu degetul, și striga, și era gălăgios. Dar nu cred că ar fi 
omorât pe cineva. Cu siguranţă, nu ar fi omorât în stilul de 
asasinat ascuns, pe tăcute. 

— Spunea că răul trebuie să fie distrus. O spunea tare, în fața 
tuturor. 

Peter aprobă dând din cap, însă în vocea lui se citea 
dezaprobarea. 

— Crezi că putea să omoare pe cineva, C-Bird? 

— Nu știu. Într-un fel, cred că, în anumite circumstanţe, 
oricine poate fi criminal. Dar presupun numai. N-am văzut un 
criminal până acum. 

Această replică îl făcu pe Peter să zâmbească. 

— Păi, mă cunoști pe mine, spuse el. Dar cred că trebuie să 
mai cunoaștem și altul. 

— Un alt criminal? 

— Pe Angel, îi explică Peter. 

Cu puţin timp înainte de ședința de grup din după-amiaza 
următoare, Peter fu abordat de Napoleon. Mărunţelul era 


foarte tulburat, părea nehotărât și plin de îndoieli. Se bâlbâia 
puţin, iar cuvintele parcă-i rămâneau atârnate de vârful limbii, 
ezitând să iasă, de teamă că nu vor fi receptate așa cum ar 
trebui. Avea cel mai curios impediment de vorbire, pentru că 
atunci când se lansa în povești din istorie, mai ales în acelea 
legate de porecla lui, era mult mai clar și mai fluent. Problema, 
pentru cel care îl asculta, era să separe cele două elemente 
disparate, gândurile despre acea zi de speculaţiile despre 
evenimente care au avut loc cu mai bine de 150 de ani în urmă. 

— C-Bird, întrebă Napoleon, cu agitația lui obișnuită. 

— Ce este, Nappy? răspunse Francis. 

Se aflau pe lângă camera de zi, fără să facă nimic propriu-zis, 
ci doar își cântăreau propriile gânduri, așa cum se întâmpla 
frecvent cu cei din clădirea Amherst. 

— Mă preocupă ceva foarte tare, continua Napoleon. 

— Multe îi preocupă pe toţi, îi răspunse Francis. 

Napoleon își trecu mâinile peste obrajii bucălaţi. 

— Ştiai că niciun general nu este considerat mai strălucit 
decât Bonaparte? întrebă Napoleon. Nici Alexandru cel Mare, 
sau lulius Caesar, sau George Washington. Adică, el a fost 
cineva care a modelat lumea cu strălucirea sa. 

— Da, știu asta, spuse Francis. 

— Dar ceea ce nu înţeleg este de ce, când este atât de 
unanim acceptat ca un om de geniu, toată lumea își amintește 
doar înfrângerile lui? 

— Îmi pare rău, zise Francis. 

— Înfrângerile. Moscova, Trafalgar, Waterloo. 

— Nu știu dacă pot să-ţi răspund la întrebarea asta, Nappy... 
începu Francis. 

— Mă preocupă cu adevărat, adăugă el repede. Adică, de ce 
își aduce lumea aminte de noi doar pentru eșecuri? De ce 
înfrângerile și retragerile înseamnă mai mult decât victoriile? 
Crezi că Gulp-a-pill și domnul Evil vorbesc vreodată despre 
progresele pe care le facem la terapiile de grup sau în urma 
administrării medicamentelor? Eu nu prea cred. Cred că 
vorbesc doar despre obstacole, și greșeli, și toate semnele 
astea mărunte care arata că locul nostru este tot aici, în loc de 
indicaţiile că suntem mai bine și că poate, doar poate, trebuie 
să mergem acasă. 

Francis încuviinţă din cap. Ce spunea Napoleon avea sens. 


Însă mărunţelul continuă, iar ezitarea și bâlbâială îi 
dispărură: 

— Vreau să spun, Napoleon a refăcut harta Europei cu 
victoriile lui. Ar trebui să fie ţinut minte pentru asta. Chiar mă 
enervează... 

— Nu cred că ai ce să faci în legătură cu asta... începu 
Francis, dar fu imediat întrerupt de tipul scund, care se apropie 
mai mult de el și-și cobori vocea: 

— Mă enervează felul în care Gulp-a-pill și domnul Evil mă 
tratează pe mine și toate aceste chestiuni istorice care sunt 
atât de importante, încât azi-noapte abia dacă am putut să 
dorm... 

Afirmația asta îi atrase atenţia lui Francis. 

— Erai treaz? 

— Eram treaz când am auzit pe cineva umblând cu o cheie la 
ușa de la intrare. 

— Ai văzut... 

Napoleon scutură din cap. 

— Am auzit ușa deschizându-se, știi, patul meu nu-i departe, 
și am strâns ochii, pentru că se presupunea că trebuie să 
dormim și nu voiam să creadă cineva că eu nu dormeam, când 
trebuia să dorm, și astfel să risc să mi se mărească doza de 
medicamente. Așa că m-am prefăcut. 

— Continuă, îi ceru Francis. 

Napoleon își ridică ușor capul din poziția aplecată, în 
încercarea de a reconstrui ceea ce-și amintea. 

— Eram conștient că cineva trece pe lângă patul meu. Și 
apoi, câteva minute mai târziu, trece din nou, dar spre ieșire. Și 
am stat cu urechea ciulită, așteptând să aud ușa încuindu-se, 
dar asta n-am auzit deloc. Apoi, la scurt timp, am întredeschis 
doar puţin de tot ochii și v-am văzut pe tine și pe Fireman 
îndreptându-vă spre ieșire. Noi nu avem voie să ieșim noaptea. 
Trebuie să fim în paturile noastre și să dormim adânc, așa că 
m-am speriat când aţi trecut pe lângă mine și am încercat să 
adorm la loc, dar acum îl auzeam pe Lanky vorbind singur, iar 
asta m-a ţinut treaz până când a venit poliţia și s-au aprins 
luminile, iar noi am văzut toate lucrurile groaznice care se 
întâmplaseră. 

— Deci n-ai văzut cealaltă persoană? 

— Nu. Nu cred. Era întuneric. Poate că totuși m-am uitat 


puţin de tot. 

— Şi ce ai văzut? 

— Un bărbat în alb. Asta-i tot. 

— Ai putea să-mi spui cât de înalt era? I-ai văzut faţa? 

Napoleon scutură din nou din cap. 

— Pentru mine, toţi sunt înalţi, C-Bird. Chiar și tu. Și nu i-am 
văzut faţa. Când a trecut pe lângă patul meu, am strâns din 
pleoape și mi-am ascuns capul. Îmi amintesc un singur lucru 
totuși. Părea că zboară. Era tot alb și plutea. 

Mărunţelul inspiră adânc. 

— Unele dintre cadavre, în timpul retragerii de la Moscova, 
au îngheţat atât de tare, încât pielea a căpătat culoarea gheții 
care se formează deasupra unui lac. Ca un gri cu alb, și 
translucid în același timp. Precum ceața. Asta îmi amintesc. 

Francis absorbi ce auzise și văzu că domnul Evil trecea prin 
salonul de zi, dând semnalul pentru ședința lor de grup de 
după-amiază. Îi văzu şi pe Big Black și pe Little Black făcându- 
și loc printre pacienţi. Francis rămase ca lovit de fulger, când 
observă că amândoi purtau uniforme de culoare albă. 

„Îngeri”, se gândi. 

Francis mai avu o conversaţie scurtă, în timp ce se îndrepta 
spre ședința de grup. Cleo se opri în faţa lui, blocându-i calea 
pe coridor spre una dintre micile camere de tratament. Se 
legănă înainte și-napoi pe picioare înainte să vorbească, ca un 
feribot care acostează la mal. 

— C-Bird, spuse ea, crezi că Lanky i-a făcut asta lui Short 
Blond? 

Francis scutură din cap a îndoială. 

— Nu mi se pare a fi genul de lucru pe care l-ar face Lanky, 
spuse el. Mi se pare cu mult mai rău decât ar fi făcut el 
vreodată. 

Cleo inspira și expira rapid. Tot corpul ei mătăhălos se 
zdruncina. 

— Mie mi se părea un om bun. Un pic ţicnit, ca noi toti, 
confuz în legătură cu multe lucruri, uneori, dar un om bun. Nu 
pot să cred că ar putea să facă un lucru așa de îngrozitor. 

— Avea sânge pe cămașa. Şi se pare că a ales-o pe Short 
Blond pentru un motiv, el credea că este răul, iar asta l-a 
speriat. Când suntem speriaţi, facem lucruri neprevăzute. Toţi 
facem asta. De fapt, pun pariu că aproape toţi de aici am făcut 


ceva atunci când ne-am speriat și de asta am ajuns aici. 

Cleo dădu din cap, aprobându-l. 

— Dar Lanky părea diferit. Apoi ea scutură din cap. Nu. Nue 
corect. El părea la fel. Și noi toţi suntem diferiţi, și asta am vrut 
să spun. Era diferit afară, dar aici, înăuntru, era la fel, iar tot ce 
s-a întâmplat pare ceva din afara... 

— Afară? 

— Ştii tu, prostule. Afară. Ca dincolo. 

Cleo făcu un gest larg cu mâna, indicând lumea de dincolo de 
zidurile spitalului. 

Lui Francis i se păru că are sens ce spune Cleo și-i zâmbi. 

— Cred că înţeleg unde baţi, spuse el. 

Cleo se aplecă înainte. 

— Azi-noapte s-a întâmplat ceva în dormitorul fetelor. N-am 
spus nimănui. 

— Ce? 

— Eram trează. Nu puteam să dorm. Am încercat să reiau 
toate versurile piesei ca să-mi vină somnul, dar nu a mers, deși 
de obicei merge. Adică, imaginează-ţi. De obicei, când ajung la 
discursul lui Antonius din actul al II-lea, ochii mei se dau peste 
cap și sforăi ca un bebeluș, doar că nu știu dacă bebelușii 
sforăie, pentru că nimeni nu m-a lăsat vreodată să mă apropii 
de vreunul, ticăloșii - dar asta e altă poveste. 

— Deci nici tu nu puteai să dormi. 

— Toată lumea dormea. 

— Şi? 

— Am văzut ușa deschizându-se și pe cineva care intră. Nu 
am auzit cheia în broască, patul meu e pe partea îndepărtată, 
chiar lângă fereastră, și azi-noapte a fost lună plină, care-mi 
bătea în cap. Ştii că, pe vremuri, oamenii credeau că dacă te 
culci cu luna pe frunte, te trezești nebun? De aici vine și 
cuvântul lunatic. Poate că e adevărat, C-Bird. Eu dorm mereu 
în lumina lunii, și uite că mă fac tot mai nebună și nimeni nu 
mă mai vrea. Nu am pe nimeni nicăieri care să stea de vorbă cu 
mine, așa că m-au adus aici. Singură, singurică. Nimeni nu vine 
în vizită. Nu e cinstit, nu-i așa? Adică cineva, de undeva, ar 
trebui să vină să mă viziteze. Vreau să spun, cât de greu ar fi? 
Ticăloșii! Ticăloșii dracului! 

— Dar cineva a intrat în dormitorul vostru. 

— Ciudat. Da. Cleo se scutură puţin, tremurând. Nimeni nu 


intră noaptea. Dar în noaptea asta cineva a intrat. Şi a stat 
câteva secunde, iar apoi ușa s-a închis din nou, iar de data asta, 
pentru că eram cu urechea ciulită, am auzit cheia în broască. 

— Crezi că cineva care era treaz mai aproape de ușă a văzut 
cine era? întrebă Francis. 

Cleo făcu o mutră și scutură din cap. 

— Deja am întrebat în jur. Discret, știi. Nu. Multă lume 
dormea. Din cauza medicamentelor, știi. Toţi cad imediat ca 
secerați. 

Apoi trăsăturile i se înmuiară, iar Francis văzu cum îi dau 
lacrimile deodată. 

— Îmi plăcea Short Blond, spuse ea. Mereu era așa de bună 
cu mine. Uneori împărţeam versurile, spunea ea partea lui 
Marcus Antonius sau poate pe a corului. Și îmi plăcea și de 
Lanky. Era un gentleman. Deschidea ușa și le lăsa mai întâi pe 
doamne să intre la cină. Spunea rugăciunea pentru toată masa. 
Întotdeauna îmi spunea domnișoara Cleo, era așa de politicos și 
de amabil. Şi chiar avea grijă de noi. Ţinea răul la distanţă. Are 
sens. 

Se șterse la ochi cu o batistă și apoi își suflă nasul. 

— Săracul de Lanky. Tot timpul a avut dreptate și nimeni nu 
l-a ascultat, iar acum uite. Trebuie să găsim o cale să-l ajutam, 
pentru că, până la urmă, el doar încerca să ne ajute pe noi toţi. 
Ticăloșii! Ticăloșii dracului! 

Apoi l-a apucat pe Francis de braţ și au mers împreună la 
ședința de grup. 

Domnul Evil aranja scaunele pliante de fier în cerc în camera 
de tratament. Îi făcu semn lui Francis să ia și el vreo două din 
locul unde erau stivuite, sub fereastră. Francis lăsă brațul lui 
Cleo și traversă încăperea, iar ea se așeză ușor pe unul dintre 
scaune. Francis luă două scaune și se pregătea să vină cu ele în 
mijlocul camerei să le desfacă, când o mișcare în curtea 
spitalului îi atrase atenţia. De unde se afla, vedea intrarea 
principală, poarta mare de fier care era deschisă și aleea care 
ducea la clădirea administraţiei. O mașină mare neagră parca 
în față. Faptul, în sine, nu era chiar atât de neobișnuit; mașini 
și ambulanţe veneau și plecau toată ziua. Insă aceasta avea 
ceva deosebit, Francis nu-și dădea seama ce anume, dar îi 
atrăgea atenţia. Ca și cum ar fi avut un magnet. 

Francis văzu mașina oprindu-se. După o clipă, din mașină ieși 


o femeie înaltă, cu pielea smeadă, cu un pardesiu de ploaie de 
culoare cafenie aruncat pe umeri. Femeia se opri în picioare și 
parcă scrută întregul complex spitalicesc, înainte de a urca 
scările cu un ţel precis, într-un mod pe care Francis îl asemănă 
cu trasul cu arcul la ţintă. 


Capitolul 8 


Se organizau încet de tot și absolut nefiresc. Așa cum 
observă Francis în sinea lui, nu erau turbulenţi sau 
dezordonaţi, ca elevii de școală, atunci când li se cere să facă 
liniște și să fie atenţi la vreo lecţie plictisitoare. Ci mai degrabă 
erau neliniștiţi și nervoși în același timp. Cu toţii dormiseră 
prea puţin, luaseră prea multe medicamente, avuseseră parte 
de prea multă excitație mentală, amestecată cu o semnificativă 
măsură de nesiguranţă. O femeie mai în vârstă cu părul gri 
curgându-i pe umeri într-o cascadă încâlcită tot izbucnea în 
lacrimi, pe care și le ștergea repede cu mâneca, scutura din 
cap, zâmbea, spunea că totul este în regulă, pentru ca imediat, 
după câteva secunde, să izbucnească din nou în plâns. Un 
bărbat de vârstă mijlocie, un marinar pe o navă de pescuit 
oceanic, care avea pe antebraţ un tatuaj cu o femeie goală, se 
tot uita pe furiș spre ușa din spatele lui și se foia pe scaun, de 
parcă se aștepta să se strecoare cineva în încăpere pe ascuns. 
Cei care se bâlbâiau acum se bâlbâiau și mai tare. Cei care se 
enervau ușor se cocoţaseră pe scaunele lor, gata să 
izbucnească. Cei care plângeau ușor parcă acum erau și mai 
plângăreţi. Cei care erau muţi se cufundaseră și mai mult în 
muțenia lor. 

Chiar și Peter the Fireman, al cărui calm de obicei domina 
ședințele, nu prea putea să stea locului, și nu o dată și-a aprins 
o ţigară și a măsurat cu pasul perimetrul grupului. Lui Francis 
îi amintea de un boxer, în clipele de dinaintea luptei, 
încălzindu-se în ring, aruncând pumni în dreapta și-n stânga în 
niște fălci imaginare, în timp ce oponentul real aștepta în colțul 
îndepărtat. 

Dacă Francis ar fi fost un veteran al spitalelor de boli 
mintale, ar fi recunoscut o creștere semnificativă a nivelului de 
paranoia la colegii săi pacienţi. Era ceva încă nelămurit, ca un 
ceainic care fierbe mocnit înainte de a da în clocot, dar care în 
curând avea să înceapă să ţiuie în semn că fierbe. Dar era 
cumva perceptibil, ca un miros urât într-o după-amiază 
caniculară. Propriile voci îi cereau să fie atent, și îi trebui forţa 
de caracter obișnuită să le facă să amuţească. Își simţea 
mușchii braţelor și ai stomacului cum se strâng, ca și cum ar fi 
putut să vină în ajutorul „tendoanelor” mentale de care făcea 


uz pentru a-și păstra controlul asupra imaginaţiei. 

— Cred că astăzi ar trebui să ne ocupăm de evenimentele din 
noaptea trecută, spuse domnul Evans încet. 

Purta ochelari de citit, pe care îi lăsase să-i alunece pe nas, 
așa că se uita pe deasupra lor, iar ochii treceau ca niște săgeți 
de la un pacient la altul. Evans era unul dintre acei oameni, se 
gândi Francis, care puteau să afirme ceva care să pară absolut 
normal - cum ar fi nevoia de a discuta exact despre ce măcina 
gândurile tuturor celor de faţă -, dar care în același timp dau 
impresia că voiau să spună cu totul altceva. 

— Se pare că vă preocupă pe toti. 

Unul dintre bărbaţii din grup își trase pe neașteptate cămașa 
peste cap și își acoperi urechile cu mâinile. Ceilalţi se foiră pe 
scaunele lor. Nimeni nu răspunse imediat, iar tăcerea care se 
insinua în grup i se părea lui Francis ca vântul care umflă 
velele unei bărci cu pânze - invizibilă. După o clipă, el tulbură 
liniștea întrebând: 

— Unde-i Lanky? Unde l-au dus? Ce i-au făcut? 

Domnul Evans păru ușurat că prima întrebare era atât de 
ușoară. Se lăsă pe spate pe scaunul metalic și răspunse: 

— Lanky a fost dus la închisoarea districtuală. Este ţinut într- 
o celulă izolată, sub permanentă observaţie. Doctorul Gulptilil a 
fost acolo azi-dimineaţță ca să se asigure că primește 
medicamentele potrivite, în dozajele potrivite. Este bine. Este 
puţin mai calm decât era înainte de - pauză - incident. 

Fu nevoie de câteva clipe pentru ca toţi cei adunaţi acolo să 
înţeleagă această afirmaţie. 

Cleo fu cea care puse următoarea întrebare: 

— De ce nu-l aduc înapoi aici? Aici este locul lui. Nu într-o 
închisoare cu zăbrele, fără lumina soarelui, și probabil la un loc 
cu o mâna de criminali. Ticăloșii! Violatori și hoţi, pun pariu. Și 
sărmanul Lanky. Pe mâna poliţiei. Fasciști nenorociţi! 

— Pentru că a fost acuzat de o infracţiune, replică repede 
psihologul. 

Francis se gândi că-i venea greu să folosească, în acest 
context, cuvântul crimă. 

— Dar nu înţeleg ceva, spuse Peter the Fireman cu o voce 
destul de joasă încât să-i facă pe toţi din încăpere să întoarcă 
ușor capul spre el. Lanky este în mod evident nebun. Cu toții 
am văzut cum se chinuia... care este cuvântul pe care vă place 


să-l folosiţi? 

— Să decompenseze?”, răspunse domnul Evil înţepat. 

— Un cuvânt dat dracului! interveni Cleo, mânioasă. Pur și 
simplu un cuvânt prostesc, dat dracului și al dracului de 
complet lipsit de un nenorocit de sens! 

— Corect, continuă Peter, înfierbântându-se. Era chiar în 
mijlocul unui moment important. Vreau să spun, cu toţii 
vedeam acest lucru, vedeam cum e din ce în ce mai rău, și 
nimeni nu a făcut nimic ca să-l ajute. Așa că a explodat. Și deja 
se afla aici pentru toate problemele lui, de ce să-l mai acuze? 
Vreau să spun, nu e asta definiția unuia care nu știe exact ce 
face? 

Evans aprobă dând din cap, dar își și mușcă buza puţin, 
înainte de a răspunde. 

— Asta trebuie să hotărască procurorul districtual. Până 
atunci, Lanky rămâne acolo unde este... 

— Ei bine, eu cred că ar trebui să-l aducă înapoi aici, unde se 
află prietenii lui, insistă Cleo furioasă. Noi suntem tot ce are pe 
lume. Nu are niciun fel de familie cu excepţia noastră. 

Se iscă un murmur general de aprobare. 

— Nu putem să facem nimic? întrebă femeia cu părul încâlcit 
curgându-i pe umeri. 

Și acest comentariu iscă aprobarea generală. 

— Păi, începu domnul Evil, pe un ton prea puţin convingător, 
cred că toţi ar trebui să ne ocupăm de problemele care ne-au 
adus aici. Dacă depunem eforturi pentru a ne face mai bine, 
poate că vom putea găsi o modalitate de a-l ajuta pe Lanky. 

Cleo scoase un mârâit de dezgust evident. 

— A dracului logoree fără sens! spuse ea. Ticăloși idioţi și 
cretini! 

Lui Francis nu îi era chiar clar la cine se referea exact Cleo, 
dar nici nu contrazise alegerea cuvintelor ei. Cleo avea o 
capacitate de împărăteasă de a merge exact la miezul 
problemei, în cel mai binevoitor și mai imperios mod. 
Obscenităţile începură să curgă în mijlocul membrilor grupului. 
Încăperea se umplea de un zgomot neobișnuit. 


2 În original, „decompensate“. Este un termen care în psihologie 
desemnează incapacitatea de a menţine mecanismele de apărare ca 
răspuns la stres, având ca rezultat dereglări de personalitate sau 
dezechilibre psihologice. (n.tr.) 


Domnul Evil ridică mâna, evident exasperat. 

— Acest fel de a vorbi nu-i face lui Lanky - și nici nouă - 
niciun bine, spuse el. Așa că hai să ne oprim acum. 

Făcu un gest cu mâna, ca și cum ar fi retezat zgomotul. Era 
genul de mișcare din mână pe care Francis se obișnuise să o 
vadă la psiholog, care sublinia încă o dată cine era cel sănătos 
mintal aici și, în consecinţă, cine avea dreptul să deţină 
controlul. Și, ca de obicei, avu efectul de intimidare scontat; 
grupul dădu încet înapoi, mormăind, se așezară cu toţii pe 
scaunele metalice, iar clipa în care parcă se îndreptau spre 
rebeliune se risipi în aerul stătut din jurul lor, ca și cum nici n- 
ar fi existat. Însă Francis văzu că Peter the Fireman era încă 
adâncit în această clipă a răzvrătirii, pentru că stătea cu 
braţele încrucișate și cu sprâncenele încruntate. 

— Cred că nu a avut loc suficientă discuţie la nervi, spuse el 
în cele din urmă, nu tare, dar subliniind cu hotărâre fiecare 
cuvânt. Și nu îmi dau seama cum de nu-i face niciun bine lui 
Lanky. Cine știe ce îl poate și ce nu-l poate ajuta în acest 
moment? Cred că ar trebui să fim și mai vehementi în 
protestele noastre. 

Domnul Evil se răsuci pe scaunul lui. 

— Dumneata probabil că trebuie să faci asta, spuse el. 

Cei doi bărbaţi se duelară din priviri o clipă, iar Francis văzu 
că amândoi se aflau pe punctul de a izbucni în ceva mult mai 
important și de natură fizică. Apoi, aproape la fel de repede, 
clipa aceasta de tensiune dispăru, pentru că domnul Evil se 
întoarse, spunând: 

— Ar trebui să vă ţineţi părerile pentru voi. Acolo unde le 
este locul. 

Era o afirmaţie de respingere, care făcu grupul să îngheţe. 

Francis îl văzu pe Peter the Fireman rumegând un răspuns, 
dar chiar în acea clipă se auzi un zgomot. 

Toate capetele se întoarseră spre ușa care se deschidea cu 
un scârțâit. Big Black își introduse trupul mătăhălos în 
încăpere. O clipă, umplu cadrul ușii, blocând imaginea tuturor. 
Apoi fu urmat de femeia pe care o văzuse Francis pe fereastră 
la începutul ședinței de terapie de grup. La rândul ei, aceasta 
era urmată de Gulp-a-pill și, în cele din urmă, de Little Black. 
Cei doi infirmieri luară poziţii de santinele de o parte și de alta 
a ușii. 


— Domnule Evans, începu doctorul Gulptilil grăbit, îmi cer 
scuze că vă întrerup ședința... 

— E în regulă, răspunse domnul Evil. Ne apropiam de final 
oricum. 

Francis se gândi însă că mai degrabă se aflau la începutul a 
ceva, decât la final. În orice caz, nu mai ascultă mai departe 
schimbul de replici între cei doi medici. În schimb, privirea lui 
rămase aţintită asupra femeii care stătea în picioare între cei 
doi frați Moses. 

Francis văzu mai multe lucruri în același timp: femeia era 
zveltă și extraordinar de înaltă, probabil că avea în jur de 1,80 
m înălțime, iar ca vârstă, el i-ar fi dat în jur de treizeci de ani. 
Avea pielea de un maroniu ca de ciocolată, o culoare apropiată, 
se gândi Francis, de a frunzelor de stejar, care-și schimbă 
primele culoarea toamna, iar ochii aveau un aspect ușor 
oriental. Părul îi cădea pe umeri cu o strălucire neagră, 
vibrantă. Purta un pardesiu simplu descheiat, lăsând să se vadă 
pe dedesubt un costum de haine de culoare bleumarin. Ţinea în 
mâna lungă, delicată o servietă de piele, și se uita prin încăpere 
cu o hotărâre care ar fi amuţit chiar și pe cel mai nebun 
pacient. Lui Francis i se păru că prezenţa ei amuţise, de fapt, 
amăgirile și temerile care ocupau fiecare scaun. 

La început, Francis se gândi că era cea mai frumoasă femeie 
pe care o văzuse vreodată, iar când ea se întoarse doar puţin, 
Francis văzu că partea stângă a feţei femeii era marcată de o 
cicatrice lungă, albă, care îi cresta sprânceana, apoi sărea 
peste ochi și îi cobora în zigzag pe obraz, unde se oprea la 
falcă. Cicatricea avea același efect precum ceasul unui 
hipnotizator; nu-și putea lua ochii de la linia în zigzag care-i 
brăzda fața. Se întrebă, o clipă, dacă nu era ca și cum s-ar fi 
uitat la lucrarea unui artist nebun, în care, copleșit de o 
perfecţiune neașteptată, pictorul nebun luase o spatulă și se 
hotărâse să-și trateze propria artă cu cruzime. 

Femeia făcu un pas în faţă. 

— Cine sunt cei doi care au găsit cadavrul asistentei? întrebă 
ea. 

Avea o răgușeală în voce care lui Francis i se păru că-l 
pătrunde și i se răspândește prin tot corpul. 

— Peter, Francis, spuse doctorul Gulptilil repede. Tânăra 
aceasta a bătut atâta drum de la Boston ca să vă pună câteva 


întrebări. Vreţi să veniţi cu noi în birou ca să poată face asta în 
liniște? 

Francis sări de pe scaun, și exact în acea clipă își dădu 
seama că Peter the Fireman se uita la fel de fix la tânăra 
femeie. 

— Vă cunosc, spuse el, dar cu o voce foarte joasă. 

Auzind asta, Francis văzu că tânăra femeie se concentră 
asupra figurii lui Peter the Fireman și, o clipă doar, fruntea ei 
se încruntă, marcată de un flash de recunoaștere. Apoi, 
aproape la fel de repede, reveni la frumuseţea ei impasivă, cu 
cicatrice. 

Cei doi făcură un pas în faţă, în afara cercului de scaune 
metalice. 

— Aveţi grijă, spuse Cleo dintr-odată. Și apoi cântă din piesa 
ei de teatru favorită: Ziua cea senină s-a isprăvit, iar noi 
așteptăm întunericul... O tăcere de-o clipă se lăsă în încăpere, 
iar apoi ea adăugă cu voce răgușită, ca de fumător: Aveţi grijă 
la ticăloși. Nu vă vor binele niciodată. 

x k X 

M-am dat un pas în spate, în fața peretelui din sufrageria 
mea și a tuturor cuvintelor adunate acolo, și m-am gândit: 
„Uite. Aici este totul”. Totul era acolo. Moartea, cred eu, uneori 
este ca o ecuaţie algebrică, o lungă serie de factori x și valori y, 
înmulţite, și împărţite, și adunate, și scăzute, până când se 
ajunge la un rezultat simplu, dar groaznic. Zero. Şi, în acel 
moment, apare formula. 

Când am ajuns la spital, aveam douăzeci și unu de ani și nu 
mă îndrăgostisem niciodată. Nu sărutasem o fată niciodată, nici 
nu simţisem moliciunea pielii ei sub buricele degetelor. Femeile 
erau un mister pentru mine, vârfuri montane la fel de greu de 
atins ca sănătatea mintală. Şi totuși, îmi umpleau imaginaţia. 
Erau atât de multe secrete: rotunjimea sânului, ademenirea 
zâmbetului, unduirea spatelui arcuit într-o mișcare senzuala. 
Nu știam nimic, dar îmi imaginam totul. 

În viața mea de nebun, atât de multe erau dincolo de 
posibilităţile mele! Presupun că ar fi trebuit să mă aștept să mă 
îndrăgostesc de cea mai exotică femeie pe care am cunoscut-o. 
Și mai presupun că ar fi trebuit să înţeleg că, în acea clipă 
unică, în privirile schimbate de Peter the Fireman și Lucy Kyoto 
Jones erau multe de spus și o legătură mult mai profundă avea 


să ia naștere de aici. Însă eram tânăr, și tot ce vedeam era 
prezenţa,  dintr-odată, în mica mea viață, a celei mai 
extraordinare persoane pe care pusesem vreodată ochii. Parcă 
strălucea, ca lămpile ornamentale care erau atât de cunoscute 
tinerilor din curentul hippy și studenţilor, o formă care se 
topește constant și se răsucește, transformându-se neîncetat. 

Lucy Kyoto Jones se născuse în familia unui militar american 
de culoare neagră și a unei americance de origine japoneză. Al 
doilea nume al ei era de fapt numele orașului unde se născuse 
mama ei. De aici, ochii migdalaţi și pielea de culoarea 
ciocolatei. Despre licenţele în drept de la Stanford și Harvard 
aveam să aflu mai târziu. 

Aveam să aflu și despre cicatricea de pe faţa ei tot mai 
târziu, pentru că acela care îi făcuse acea cicatrice pe faţă și 
cealaltă, mai puţin vizibila, săpând adânc în sufletul ei, o 
pusese pe drumul care o aducea la spitalul Western State cu 
întrebări care aveau să devină curând foarte nepopulare. 

Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat în anii mei de 
maximă nebunie era faptul că puteai să fii într-o încăpere, cu 
pereţi și ferestre zăbrelite și încuietori la ușă, înconjurat de alţi 
nebuni, sau chiar închis singur într-o celulă de izolare, dar în 
același timp să nu fii cu-adevărat în acea încăpere. Adevărata 
încăpere în care te aflai era constituită din amintiri, din relaţii, 
din evenimente, din tot felul de forțe nevăzute. Uneori, din 
amăgiri. Alteori, din halucinaţii. Uneori, din dorinţe. Alteori, din 
vise și speranţe sau ambiţii. Uneori, din mânie. Ăsta era 
singurul lucru care conta: să recunoști întotdeauna unde sunt 
pereţii reali. 

Și ăsta era cazul atunci, cum stăteam noi în biroul lui Gulp-a- 
pill. 

M-am uitat pe fereastra apartamentului și am văzut că e 
târziu. Lumina zilei se stinsese, înlocuită de întunericul 
apăsător al nopţii. Am câteva ceasuri în apartament, toate 
primite de la surorile mele, care, dintr-un motiv pe care nu l-am 
înţeles încă, sunt de părere că eu am o nevoie constantă și 
presantă de a ști tot timpul cât este ceasul. M-am gândit, 
cuvintele sunt singurul timp pe care trebuie să-l cunosc acum, 
așa că am luat o pauză, am fumat o ţigară și am adunat toate 
ceasurile din apartament, le-am tras din priză sau le-am scos 
bateriile, astfel încât le-am scos din uz pe toate. Am observat că 


toate s-au oprit mai mult sau mai puţin în același moment - 
zece și zece, zece și unsprezece, zece și treisprezece. Am luat 
fiecare ceas și am schimbat ora și minutele la fiecare, astfel 
încât nu mai exista niciun fel de consecvență. Fiecare se oprise 
la altă oră. După ce am făcut asta, am râs cu voce tare, singur. 
Mă simțeam ca și cum aș fi oprit timpul și m-aș fi eliberat de 
constrângerile lui. 

Îmi amintesc cum s-a așezat Lucy, fixându-ne mai întâi pe 
Peter, apoi pe mine, apoi din nou pe Peter, cu o privire lipsită 
de amuzament. Cred că la început a vrut să ne impresioneze cu 
hotărârea ei. Poate că se gândise că așa trebuie să te porţi cu 
cei nebuni - hotărât, mai mult sau mai puţin așa cum s-ar purta 
cineva cu un căţel capricios. Ea a spus: 

— Vreau să știu totul despre ce aţi văzut azi-noapte. 

x kx * 

Peter the Fireman ezită înainte de a răspunde. 

— Poate că ați putea să ne spuneți mai întâi, domnişoară 
Jones, mai exact de ce vă interesează amintirile noastre? In 
fond și la urma urmei, noi amândoi am dat deja declaraţii la 
poliția locală. 

— De ce mă interesează cazul? spuse ea brusc. Câteva dintre 
detalii mi-au atras atenția imediat după ce a fost descoperit 
cadavrul și, după ce am dat un telefon sau două la autoritățile 
locale, mi s-a părut important să le verific personal. 

— Dar asta nu spune nimic, interveni Peter, la rândul lui, cu 
un gest de respingere. Se așeză pe scaun, aplecându-se spre 
tânăra femeie. Vreți să știți ce am văzut, dar amândoi, și C- 
Bird, și eu, avem încă vânătăi și răni de pe urma întâlnirii cu cei 
de la paza spitalului și cu polițiștii de la Omucideri. Cred că 
suntem amândoi norocoși că nu ne-au aruncat într-o celulă de 
izolare la pușcărie, acuzaţi pe nedrept de o crimă odioasă. Așa 
că înainte de a fi de acord să vă ajutăm, ce-ar fi să ne spuneţi 
încă o dată de ce vă interesează atât de tare - cu mai multe 
detalii, vă rog. 

Doctorul Gulptilil afișă o expresie ușor șocată, ca și cum 
ideea ca un pacient să pună întrebări cuiva sănătos mintal 
contravenea regulilor. 

— Peter, interveni el înțepat, domnișoara Jones este procuror 
în Suffolk County. Și cred că dumneaei ar trebui să fie cea care 
pune întrebările. 


Fireman dădu din cap. 

— Ştiam că v-am mai văzut undeva, îi spuse el încet tinerei 
femei. Într-un tribunal, probabil. 

Ea se uită o clipă la el înainte de a-i răspunde. 

— Am stat în fața dumneavoastră, cândva, la vreo două 
înfățișări. V-am văzut cum depuneaţi mărturie în cazul cu 
incendiul Anderson, poate acum vreo doi ani. Eram încă 
asistent pe atunci, mă ocupam de delicte și de cei prinși că au 
condus sub influenţa alcoolului. Voiau ca unii dintre noi să vă 
examineze încrucișat. 

Peter zâmbi. 

— Îmi amintesc că m-am ţinut bine, spuse el. Eu am fost cel 
care găsise locul unde fusese pusă torța care aprinsese focul. 
Fusese foarte istet plănuit totul, știți. Să pună o priză electrică 
lângă locul unde erau stocate materialele inflamabile în 
magazie, așa încât propriul produs a făcut să izbucnească 
incendiul. A fost nevoie de ceva planificare. Dar asta e totul la o 
incendiere: planificarea. Asta le pune adrenalina în mișcare, 
plănuirea incendierii. Așa se disting cei buni. 

— De asta ne-au chemat să asistam, spuse Lucy. Pentru că au 
crezut că eraţi pe punctul de a deveni cel mai bun investigator 
de incendii din Boston. Dar lucrurile nu au mers pe drumul 
ăsta, nu-i așa? 

— Oh, spuse Peter, zâmbind puţin mai larg, de parcă Lucy 
spusese vreo glumă pe care Francis nu o auzise. S-ar putea 
spune că, dimpotrivă, lucrurile au mers foarte bine pe drumul 
ăsta, într-adevăr. Depinde doar din ce punct de vedere privești. 
Ca și cu dreptatea, și cu ce e corect, și toate astea. Însă, serios, 
acum nu aţi venit pentru povestea mea, nu-i așa, domnișoară 
Jones? 

— Nu, ci pentru uciderea asistentei. 

Peter se uită ţinta la Lucy Jones. Aruncă o privire spre 
Francis, apoi la Big Black și Little Black, care stăteau în spatele 
biroului, și, în cele din urmă, spre Gulp-a-pill, care stătea puţin 
cam incomod pe scaunul lui din spatele biroului. 

— Dar de ce, spuse Peter încet, întorcându-se iar spre 
Francis, de ce, C-Bird, un procuror de la Boston lasă totul baltă 
și bate atâta cale până la Western State ca să pună niște 
întrebări unor nebuni, despre o crimă care s-a întâmplat în 
afara jurisdicției lui și unde cineva a fost deja arestat și acuzat? 


Ceva în legătură cu acea crimă trebuie să-i fi stârnit interesul, 
C-Bird. Dar ce anume? Ce putea să o facă pe domnișoara Jones 
să alerge într-un suflet aici și să ceară să stea de vorbă cu doi 
țăcăniţi? 

Francis se uită la Lucy Jones, care rămăsese cu privirea 
aţintită asupra lui Peter the Fireman cu o expresie de intrigare, 
la care se mai adăuga ceva, un fel de recunoaștere, pe care 
Francis n-o putea denumi exact. După un moment lung, se 
întoarse spre Francis și, cu un rânjit ușor strâmb pe partea cu 
cicatricea, zise: 

— Ei bine, domnule Petrel... poţi să răspunzi la întrebare? 

Francis se gândi o clipă. Și-o imagină pe Short Blond, exact 
cum o găsiseră. Apoi spuse: 

— Cadavrul. 

Lucy zâmbi. 

— Da, într-adevăr. Domnule Petrel... pot să-ţi spun Francis? 

Francis încuviință dând din cap. 

— Așadar, ce-i cu cadavrul? 

— Ceva în legătură cu el a fost deosebit. 

— Ceva în legătură cu el ar fi putut să fie deosebit, continuă 
Lucy Jones. Se uită la Peter the Fireman. Vreţi să interveniţi 
aici? 

— Nu, zise Peter, încrucișând braţele. C-Bird se descurcă 
bine. Lăsaţi-l să spună mai departe. 

Ea se uită din nou la Francis. 

— Așadar...? 

Se sprijini o clipă pe spătarul scaunului, pentru ca imediat să 
se aplece iar în faţă. Francis se gândea la ce voia să audă 
femeia. Imaginile îl copleșiră - imagini cu Short Blond, iar și 
iar, felul în care corpul îi fusese contorsionat de moarte și felul 
în care îi erau aranjate hainele. Își dădu seama că totul era un 
puzzle, iar o parte din acest puzzle o constituia femeia 
frumoasă din faţa lui. 

— Vârfurile degetelor lipsă de la mână, spuse Francis brusc. 

Lucy dădu din cap, încuviinţând, și se aplecă înainte. 

— Spune-mi despre mână, îl îndemnă ea. Cum arata? 

Doctorul Gulptilil interveni pe neașteptate în discuţie. 

— Poliţia a făcut poze, domnişoară Jones. Cu siguranţă le 
puteţi cerceta pe acelea cu atenţie. Nu-mi dau seama... 

Dar se opri imediat când femeia îi făcu un semn cu mâna lui 


Francis să continue. 

— Părea că cineva, criminalul, le luase cu el, o lamuri 
Francis. 

Lucy dădu din cap. 

— Poţi să-mi spui de ce bărbatul acuzat, cum îl cheamă...? 

— Lanky, interveni Peter the Fireman. 

Vocea lui devenise mai profundă, mai fermă. 

— Da... De ce bărbatul acesta, Lanky, pe care îl cunoșteațţi 
amândoi, ar fi putut să facă asta? 

— Nu. N-avea niciun motiv. 

— Nu găsiţi niciun motiv pentru care să fi putut să o mutileze 
pe tânăra femeie în felul acesta? Nimic din ce spusese mai 
devreme? Sau felul în care s-a purtat? Înţeleg că a fost foarte 
agitat... 

— Nu, insistă Francis. Nimic din felul în care a murit Short 
Blond nu se potrivește cu ceea ce știu despre Lanky. 

— Înţeleg, încuviinţă Lucy, dând din cap. Sunteţi de aceeași 
părere, doctore? întrebă ea, întorcându-se spre doctorul 
Gulptilil. 

— Absolut deloc! spuse el înțepat. Comportamentul 
bărbatului, care a condus la omucidere, a fost exagerat, chiar 
foarte mult aș putea spune. Iar el încercase s-o atace mai 
devreme în aceeași zi. Bărbatul a dat dovadă de o predispoziţie 
clară spre acţiuni violente în numeroase ocazii în trecut și, în 
starea lui agitată, a trecut peste orice limite ale restricţiilor, 
exact așa cum se temea și personalul că va face. 

— Așadar, nu sunteţi de acord cu afirmaţiile acestor două 
persoane? 

— Nu. lar poliţia a găsit dovezi în zona patului lui. Mai sunt și 
petele de sânge de pe bluza lui de pijama, care s-au potrivit cu 
sângele asistentei omorâte. 

— Cunosc toate aceste detalii, admise pe un ton aspru. Lucy 
Jones se întoarse din nou la Francis. Ai putea să revii o clipă la 
degetele cărora le lipseau vârfurile, te rog, Francis? întrebă ea, 
cu mult mai amabilă decât fusese cu doctorul. Ai putea să 
descrii exact ce ai văzut, te rog? 

— Patru articulaţii de degete probabil că fuseseră tăiate. 
Mâna îi zăcea într-o baltă de sânge. 

Francis ridică propria mână și o ţinu în sus, în faţa ochilor, 
de parcă ar fi vrut să vadă cum ar fi să nu ai vârfurile 


degetelor. 

— Dacă Lanky, prietenul vostru, ar fi făcut asta... 

Peter o întrerupse: 

— Poate că ar fi putut să facă unele lucruri. Dar nu asta. Și, 
cu siguranţă, nici abuzul sexual. 

— N-ai de unde să știi asta! sări doctorul Gulptilil nervos. 
Astea sunt doar pure supoziţii. Am văzut același gen de 
mutilări, și pot să vă asigur că ar fi putut fi provocate printr-un 
mare număr de metode. Chiar dintr-un accident. Ideea că 
Lanky ar fi incapabil să-i taie mâna sau că toate astea s-au 
întâmplat prin alte mijloace suspicioase este doar o pură 
supoziție! Văd unde vreţi să bateti cu asta, domnişoară Jones, și 
cred că implicaţiile sunt eronate și subminează întregul spital! 

— Chiar așa? întrebă Lucy, întorcându-se încă o dată spre 
psihiatru. 

Remarca ei nu mai avea nevoie de nicio altă completare. 
Tăcu, apoi se uită spre cei doi pacienţi. Deschise gura ca să mai 
pună o întrebare, dar Peter o întrerupse înainte de a scoate un 
sunet. 

— Ştii, C-Bird, spuse el, vorbind cu Francis, dar uitându-se 
tot timpul la Lucy Jones, în momentul ăsta bănuiesc că tânăra 
domnișoara procuror a mai văzut și alte cadavre asemenea 
celui al lui Short Blond. Şi că la toate aceste cadavre lipseau 
una sau mai multe articulaţii de la degetele mâinii, cam cum a 
fost cazul la Short Blond. Asta bănuiesc eu în momentul ăsta. 

Lucy Jones zâmbi, însă nu era genul de zâmbet care să aibă 
cea mai mică urmă de umor. Francis se gândi că era unul 
dintre acele zâmbete pe care le afișează cineva care vrea să 
ascundă tot felul de sentimente. 

— Ai ghicit bine, Peter, admise ea. 

Peter strânse ochii și mai tare, lăsându-se pe spate pe scaun, 
și abia apoi continuă să vorbească încet. Îşi direcţionă cuvintele 
spre Francis, dar de fapt erau destinate femeii care stătea în 
faţa lui. 

— C-Bird, mai cred că vizitatoarea noastră are de gând, 
cumva, să-l găsească pe cel care a tăiat acele articulaţii de la 
degetele celeilalte femei. Și de asta s-a grăbit să ajungă aici și 
este atât de nerăbdătoare să discute cu noi. Și mai știi ceva, C- 
Bird? 

— Ce, Peter? întrebă Francis, cu toate că deja își dădea 


seama de răspuns. 

— Pun pariu că noaptea, cu mult după miezul nopţii, în 
întunericul beznă al camerei ei de la Boston, întinsă singură în 
pat, cu cearșafurile șifonate și transpirate, domnișoara Jones 
are coşmaruri despre fiecare dintre acele mutilări și 
semnificaţia lor. 

Francis nu spuse nimic, ci se uită la Lucy Jones, care dădea 
încetișor din cap, în semn de încuviinţare. 


Capitolul 9 


M-am îndepărtat de perete, lăsând creionul să-mi scape din 
mână pe podea. 

Stomacul mi se strânsese când mi-am adus aminte scena. 
Gâtul mi se uscase și-mi simțeam inima bătând nebunește. M- 
am îndepărtat de cuvintele care pluteau pe peretele alb 
spălăcit din faţa mea și m-am îndreptat spre baia micului 
apartament. Am pornit robinetul de apă caldă și apoi și dușul, 
iar încăperea s-a umplut de un aer lipicios, o căldură umedă. 
Căldura s-a insinuat pe lângă mine, iar lumea din jurul meu a 
început să se transforme în ceaţă. Așa îmi aminteam 
momentele acelea din biroul lui Gulp-a-pill, când începea să se 
contureze adevărata natură a situaţiei noastre. Baia era plină 
de abur, iar eu am simţit dintr-odată că mi-e greu să respir, 
asemenea astmaticilor, exact cum mi se întâmplase și în acea 
zi. M-am uitat la imaginea mea din oglindă. Căldura făcea ca 
totul să pară neclar, fără contur. Devenea greu de spus dacă 
fusesem așa cum eram acum, adică îmbătrâneam, părul mi se 
împuţina, îmi apăreau riduri, sau cum arătam atunci, când 
eram tânăr și aveam problemele mele, bine „împachetat”, cu 
pielea și mușchii la fel de fermi ca imaginaţia. In spatele 
imaginii mele reflectate în oglindă se aflau etajerele pe care 
aveam aranjate toate medicamentele. Simţeam că-mi tremură 
mâinile, dar, mai rău decât atât, îmi simţeam tot corpul 
scuturându-se ca la cutremur, ca și cum pe terenul sufletului 
meu ar fi avut loc cine știe ce mișcări seismice majore. Ştiam că 
trebuie să iau niște medicamente. Să mă calmez. Să-mi recapăt 
controlul asupra emoţiilor care mă invadaseră. Să liniștesc 
toate acele forțe care stăteau ascunse sub pielea mea. Simţțeam 
cum nebunia încearcă să pună stăpânire pe gândirea mea. Ca 
atunci când te agăţi cu unghiile ca să-ţi ţii echilibrul pe o 
pârtie, sau ca un căţărător pe munte, care dintr-odată simte că- 
și pierde echilibrul și se balansează o clipă, conștient că 
alunecarea înseamnă căzătură sigură și că, dacă nu se ţine 
bine, riscă să-și piardă viaţa. 

Am inspirat aerul fierbinte. Parcă mi se prăjise mintea. 

Parcă și auzeam vocea lui Lucy Jones, aplecându-se spre 
Peter și spre mine: 

— ...Coșmarul e ceva din care te trezești, Peter, spusese ea 


atunci. Însă gândurile și ideile care rămân după ce dispare 
teroarea coșmarului înseamnă ceva cu mult mai rău. 
x k X 

Peter dădu din cap aprobator. 

— Cunosc perfect genul acela de momente de trezie, spuse el 
foarte încet, cu o formalitate forțată, care, în mod curios, părea 
că stabileşte o punte de legătură între cei doi. 

Doctorul Gulptilil fu cel care se interpuse în cele din urmă 
între toate acele gânduri care-și făceau loc în încăpere. 

— Uite ce este, spuse el, brusc oficial, nu sunt deloc mulţumit 
de direcţia pe care o ia aceasta conversaţie, domnișoară Jones. 
Ceea ce insinuaţi este destul de greu de imaginat. 

Lucy Jones se întoarse către doctor. 

— Ce credeţi că vreau eu să insinuez? întrebă ea. 

Francis se gândi: „Uite cum vorbește procurorul din ea”. 

În loc să nege, sau să obiecteze, sau să dea alt răspuns 
alunecos, ea i-a întors întrebarea doctorului. Gulp-a-pill, care 
nu era prost, deși de multe ori așa părea, sigur că a remarcat 
tehnica, deloc necunoscută psihiatrilor; se foi mulţumit pe 
scaun înainte de a răspunde. Era atent, iar mare parte din 
tensiunea de la început dispăruse din tonul vocii lui, așa încât 
acum se recunoștea mai ușor accentul ușor englezesc al 
psihiatrului, directorul spitalului. 

— Eu cred, domnişoară Jones, că nu vreţi să vedeţi 
împrejurările care sugerează cu totul altceva decât ceea ce 
doriţi dumneavoastră. A avut loc o moarte într-adevăr 
nefericită. Au fost chemate imediat autorităţile în drept. Locul 
crimei a fost cercetat de specialiști. Martorii au fost interogațţi 
cu profesionalism. S-au obţinut probe. A fost arestat cineva. S-a 
procedat conform procedurilor în vigoare. Trebuie să lăsăm 
procesul juridic să-și urmeze cursul și să vedem la ce concluzie 
se ajunge. 

Lucy aprobă dând din cap, gândindu-se ce să răspundă. 

— Domnule doctor, numele Frederick Abberline și Sir Robert 
Anderson vă spun ceva? 

Gulp-a-pill ezită, examinând mental cele două nume. Lui 
Francis i se părea că îl vede pe doctor căutând prin fișierul 
memoriei, dar nu păru a găsi ceva. Era genul de eșec pe care îl 
ura doctorul Gulptilil. El era omul căruia nu-i plăcea să fie în 
dezavantaj față de partenerii de dispute, indiferent cât de 


minor sau chiar insignifiant ar fi fost subiectul conflictului. Se 
încruntă puţin, strânse din buze, se foi pe scaun, își drese 
glasul, iar apoi răspunse scuturând din cap: 

— Nu, îmi pare rău. Aceste două nume nu-mi spun nimic. Dar 
care, mă rog, este relevanta lor în această discuţie? 

Lucy nu răspunse direct la aceasta, ci, pur și simplu, zise: 

— Dar poate, domnule doctor, vă este mai familiar numele 
contemporanului lor. Un anume gentleman, cunoscut la vremea 
lui ca Jack Spintecătorul? 

Gulptilil își miji ochii. 

— Desigur. Ocupă niște note de subsol într-un mare număr 
de texte medicale și psihiatrice, în primul rând din cauza 
sălbăticiei neîndoielnice și a notorietății crimelor sale. Celelalte 
două nume... 

— Abberline a fost detectivul numit să investigheze crimele 
de la Whitechapel în 1888. Anderson a fost superiorul său. 
Cunoașteţi evenimentele din acea vreme? 

Doctorul dădu din umeri. 

— Chiar și copiii de școală cunosc, într-un fel sau altul, 
povestea lui Jack Spintecătorul. Există poezii și cântece, care 
au dat naștere, la rândul lor, la romane și filme. 

Lucy continuă: 

— Crimele au fost subiect de primă pagină. Au îngrozit 
lumea. Au devenit un fel de standard la care se raportează 
multe crime similare chiar și în ziua de azi, cu toate că, în 
realitate, sunt limitate la o zonă bine definită și la o anume 
clasă de victime specifice. Groaza pe care au provocat-o acele 
crime a fost cu adevărat exagerată faţă de impactul lor actual, 
ca și faţă de impactul lor asupra istoriei. În Londra, în ziua de 
azi, dacă știți, poţi să faci cu autobuzul un tur al locurilor în 
care au avut loc crimele. Și există grupuri de discuţii care 
continuă să investigheze crimele. „Spintecătoriliști”, așa sunt 
numiți. Aproape o sută de ani au trecut de atunci, iar oamenii 
rămân la fel de fascinaţi, în mod morbid. Incă mai vor să afle 
cine a fost Jack cu adevărat... 

— Ce vrea să spună lecţia asta de istorie, domnişoară Jones? 
Aveţi un scop, dar cred că nimeni dintre toţi cei de faţă nu știe 
prea sigur care este acela. 

Lucy nu părea îngrijorată de intervenţia doctorului. 

— Aveţi idee ce i-a intrigat întotdeauna pe criminaliști în 


legătură cu crimele lui Jack Spintecătorul, domnule doctor? 

— Nu. 

— Că s-au oprit la fel de brusc cum au început. 

— Da? 

— Ca un butoi al terorii căruia i se dă cep și apoi i se pune la 
loc dopul. Tac! Exact așa. 

— Interesant, dar... 

— Spuneti-mi, domnule doctor, din experiența 
dumneavoastră, cei care sunt dominați de dorințe sexuale 
nestăvilite - împinși în special spre comiterea de crime oribile, 
chiar asasinate din ce în ce mai sălbatice, cu proporții 
dramatice - găsesc o satisfacție majoră în actele lor, pentru ca 
apoi să se oprească spontan, dintr-odată? 

— Nu sunt un psihiatru judiciar, domnişoară Jones, îi replică 
doctorul aspru. 

— Din experiența dumneavoastră... 

Gulptilil clatină din cap. 

— Presupun, domnişoară Jones, spuse el pe un ton înțepat, că 
și dumneavoastră, la fel ca mine, știți că răspunsul la această 
întrebare este nu. Sunt crime fără sfârșit. Un psihopat criminal 
nu ajunge în cele din urmă la nicio concluzie și se oprește. Cel 
puţin, nu în mintea lor, cu toate că în literatura care vorbește 
despre aceste persoane există și câteva exemple de asasini pe 
care vina apăsătoare îi împinge către sinucidere. Dar acestea, 
din păcate, sunt doar excepţii. Nu, în general, criminalii în serie 
sunt opriţi numai de cauze externe. 

— Da. Corect. Potrivit lui Anderson, și presupunem că și lui 
Abberline, sunt trei motive posibile pentru care au încetat 
crimele lui Jack Spintecătorul la Londra. Poate că ucigașul a 
emigrat în America - puţin probabil, dar totuși posibil -, cu 
toate că nu există mărturii despre genul acesta de crime în 
acea perioadă în Statele Unite. O a doua teorie spune că ar fi 
murit, fie de mâna lui, fie de a altuia - ceea ce de asemenea nu 
este foarte probabil. Nici măcar în epoca victoriană, 
sinuciderile nu erau chiar un lucru comun, iar noi ar trebui să 
speculăm că Jack Spintecătorul a fost torturat de propria 
cruzime, și nu există dovezi pentru asta. A treia teorie este una 
mult mai realistă. 

— Și anume? 

— Că bărbatul cunoscut ca Jack Spintecătorul a fost de fapt 


încarcerat într-un spital de boli mentale. Şi, incapabil să iasă 
din balamuc, s-a pierdut pentru totdeauna între zidurile groase. 

Lucy tăcu o clipă, apoi întrebă: 

— Cât de groase sunt zidurile aici, domnule doctor? 

Gulp-a-pill reacţionă imediat, sărind în picioare de pe scaun. 
Faţa i se contorsionase de furie. 

— Ceea ce sugeraţi, domnișoara Jones, este groaznic! 
Imposibil! Că un Jack Spintecătorul al zilelor noastre se află 
acum aici, în acest spital! 

— Unde ar putea să se ascundă mai bine decât aici? întrebă 
ea calmă. 

Gulp-a-pill se chinuia din răsputeri să se adune. 

— Ideea că un criminal, chiar și unul inteligent, ar putea să-și 
ascundă adevăratul chip față de întregul personal de 
profesioniști de aici este hilară! Să zicem că asta ar fi fost 
posibil în anii 1800, când psihologia se afla abia la începuturile 
ei. Dar nu astăzi! Ar fi nevoie de o putere a voinţei aproape 
constantă, de un spirit sofisticat și de o cunoaștere a naturii 
umane cu mult mai profundă decât este capabil orice pacient 
de aici. Sugestia dumneavoastră este pur și simplu imposibilă! 

Rosti aceste ultime cuvinte cu o siguranță menită să-i 
mascheze propriile temeri. 

Lucy vru să răspundă, dar se opri. În schimb, se aplecă și-și 
lua servieta de piele. Scotoci în ea puţin, apoi se întoarse spre 
Francis. 

— Cum ziceai că îi spuneaţi asistentei care a fost ucisă? 
întrebă ea. 

— Short Blond, îi răspunse Francis, iar Lucy Jones dădu din 
cap. 

— Da, mi se pare corect. Avea părul tuns scurt... 

Și, în timp ce vorbea, luă un dosar de plastic din servietă, iar 
din acesta scoase câteva fotografii mari, 20x25. Se uită la ele, 
răsfoindu-le în poală, apoi alese una și o așeză pe birou, în faţa 
lui Gulp-a-pill. 

— Acum optsprezece luni, spuse ea, iar fotografia alunecă pe 
suprafaţa de lemn mai aproape de doctor. 

Apoi scoase o altă fotografie din teanc. 

— Acum paisprezece luni. 

Apoi o a treia fotografie fu așezată pe birou. 

— Acum zece luni. 


Francis se aplecă mult înainte și văzu că fiecare fotografie 
înfățișa o tânără. Observă chiar urmele de sânge roșu la gâtul 
fiecăreia. Văzu hainele rupte de pe ele și rearanjate. Şi ochii 
larg deschiși privind în gol către groază. Toate erau Short 
Blond, iar Short Blond era în fiecare poză. Erau diferite, și 
totuși parcă era aceeași tânără. Francis se uită mai de aproape, 
când alte trei fotografii alunecară pe birou. Acestea erau poze 
cu un detaliu, mâna dreaptă a fiecăreia dintre victime. lar 
atunci își dădu seama: de la mâna dreaptă a primei victime 
lipsea vârful de la un deget; la a doua, două; la a treia, trei. 

Se smulse din contemplarea fotografiilor și se uită fix la Lucy 
Jones. Privirea acesteia se îngustase, iar figura îi trăda 
hotărârea. Francis se gândi că, pentru o clipă, Lucy i se păruse 
înconjurată de o aură deopotrivă roșie fierbinte și rece ca 
gheaţa. 

Tânăra inspiră încet și vorbi ușor, însă cu o voce sigură: 

— Íl voi găsi pe bărbatul acesta, domnule doctor! 

Gulp-a-pill rămăsese cu ochii la poze, într-o atitudine 
neajutorată. Francis se gândi că probabil cântărea importanţa 
situaţiei. După o clipă, se întinse și luă toate pozele, le puse 
unele peste altele, ca un dealer de cărți de joc, atunci când 
strânge pachetul de cărţi, după ce le-a amestecat, dar știind 
totuși foarte bine unde se află asul de treflă. Le așeză unele 
peste altele într-un singur teanc, pe care îl bătu cu muchiile de 
birou ca fotografiile să se așeze bine unele peste altele. Apoii 
le dădu înapoi lui Lucy. 

— Da, spuse el încet, cred că așa veţi face. Sau, în cel mai 
rău caz, veţi face tot posibilul. 

Francis nu avea convingerea ca Gulp-a-pill credea nici măcar 
un singur cuvânt. Dar apoi se răzgândi: poate că Gulptilil 
spusese unele vorbe din suflet, iar altele, nu. Era extrem de 
complicat să-ți dai seama care erau adevăratele lui sentimente. 

Doctorul se așeză din nou pe scaun, revenind la atitudinea sa 
rece. O clipă, bătu darabana pe birou. Se uită la tânăra 
domnișoara procuror și ridică sprâncenele negre și stufoase, ca 
și cum ar fi anticipat altă întrebare. 

— O să am nevoie de ajutorul dumneavoastră, spuse Lucy în 
cele din urmă. 

Doctorul Gulptilil ridică din umeri. 

— Desigur. Asta este mai mult decât evident. Aveţi sprijinul 


meu și al altora, cu siguranţă. Dar cred, în ciuda dramaticelor 
similarități între moartea care a avut loc aici și cele pe care ni 
le-aţi arătat într-un mod atât de teatral, că în realitate vă 
înșelaţi. Eu sunt de părere că asistenta noastră a fost victima 
nefericită a atacului acelui pacient care acum se află închis și 
este acuzat de crimă. In orice caz, în interesul dreptăţii, 
desigur, vă voi sprijini cu toate metodele pe care le am la 
dispoziţie, chiar și numai pentru a vă liniști și a vă lua gândul 
de la varianta dumneavoastră, domnișoară Jones. 

Din nou, Francis se gândi că fiecare dintre cuvintele rostite 
spuneau ceva, dar însemnau altceva. 

— Voi rămâne aici până când voi avea niște răspunsuri, 
adaugă Lucy. 

Doctorul Gulptilil aprobă dând ușor din cap. Zâmbi, fără nicio 
urmă de umor însă. 

— Răspunsurile nu sunt poate chiar cea mai bună marfă pe 
care o puteţi găsi aici, spuse el rar. Întrebări avem din 
abundență. Insă răspunsurile sunt mult mai greu de obţinut. Și, 
cu siguranță, nu caracterizate prin precizia juridică pe care 
cred că o doriţi, domnişoară Jones. În orice caz, continuă el, vă 
vom sta la dispoziţie cu toate mijloacele pe care le avem la 
îndemână. 

— Pentru a realiza o investigaţie corectă, interveni Lucy 
brusc, așa cum bine aţi subliniat, voi avea nevoie de puţin 
ajutor. Şi am nevoie de acces liber. 

— Dati-mi voie să vă reamintesc: acesta este un spital de boli 
mintale, domnișoară Jones, spuse doctorul repede. Îndatoririle 
noastre aici sunt oarecum diferite de ale dumneavoastră. Și îmi 
imaginez că uneori ar putea să pară că se află chiar în conflict. 
Sau, cel puţin, există terenul propice, așa cum puteţi să 
constataţi și dumneavoastră. Prezenţa unui oficial nu are voie 
să strice ordinea obișnuită a locului. Așa cum nici 
dumneavoastră nu aveţi voie să fiți atât de insistentă încât să 
răvășiți psihicul fragil al multora dintre cei pe care îi tratăm 
aici. 

Doctorul se opri o clipă, și apoi continuă sigur pe el: 

— Vă vom pune la dispoziţie fișele pacienţilor, așa cum doriţi. 
Cât despre secţiile spitalului sau interogarea potenţialilor 
martori sau suspecți - ei bine, nu suntem dotați astfel încât să 
va putem sprijini în acest sens. În fond și la urma urmei, treaba 


noastră, zi de zi, este să-i ajutăm pe oamenii loviți de boli 
serioase și adesea paralizante. Abordarea noastră este una 
terapeutică, nu de investigaţie. Nu există nimeni aici care să 
aibă genul de experienţă de care cred că aveţi nevoie... 

— Nu este adevărat, interveni Peter the Fireman, aproape 
șoptit. Cuvintele lui îi făcură pe toţi cei din încăpere să-și 
îndrepte privirile spre el, iar în cabinetul doctorului se așternu 
o tăcere periculoasă, nelalocul ei. Apoi Peter adaugă cu o voce 
clară, fermă: Mă aveţi pe mine! 


Partea a doua 
O lume de povești 


Capitolul 10 


Îmi simţeam mâna cuprinsă de cârcei și mă durea asemenea 
întregii mele existențe. Am apucat bine ciotul de creion, de 
parcă ar fi fost un fel de linie a vieţii care mă menținea sănătos 
mintal. Sau, poate, nesănătos mintal. Mi-era din ce în ce mai 
greu să disting o stare de cealaltă. Cuvintele pe care le 
scrisesem pe pereţii din jurul meu se unduiau, ca valurile de 
căldură ce se ridică de pe asfaltul încins în zilele călduroase de 
vară. Uneori mă gândeam la spital ca la un univers special, în 
care noi toţi eram mici planete ţinute la locul lor de forțe 
gravitaționale pe care niciunul dintre noi nu putea să le vadă. 
Orbitam prin spaţiu pe calea noastră, și totuși interdependenţi 
unii de alţii, fiecare dintre noi conectat, și totuși separat de 
restul. Mi se părea că, dacă aduni mai multe suflete laolaltă 
pentru aproape orice motiv, într-o închisoare, în armată, sau la 
un meci de baschet profesionist, sau la o întrunire a unei 
organizații caritabile, sau la o lansare la Hollywood, sau la o 
ședință de sindicat, sau la o ședință a comitetului școlii, există 
o comuniune de idei, o conexiune între toţi. Însă asta era 
departe de a se aplica pentru noi toţi, pentru că singurul lucru 
pe care îl aveam în comun era dorinţa de a fi diferiți de ceea ce 
eram de fapt, și pentru mulţi dintre noi acesta era un vis de 
neatins. Și, presupun, pentru cei care fuseseră înghiţiți de 
spital de ani de zile, nici măcar nu mai era o preferință. Mulţi 
dintre noi erau atât de speriaţi de lumea de dincolo de zidurile 
spitalului și de misterele pe care le presupunea aceasta, încât 
erau dispuși să-și asume riscul pericolelor care-i așteptau 
înăuntru. Cu toţii eram niște insule, cu propriile povești, 
aruncaţi laolaltă într-un loc ce devenea din ce în ce mai puţin 
sigur. 

Big Black îmi spusese odată - când stăteam pe coridor într- 
unul dintre acele momente când pur și simplu tot ce aveai de 
făcut era să aștepți să se întâmple ceva, cu toate că se întâmpla 
foarte rar - că tinerii adolescenţi, fii și fiice ai celor care lucrau 
la spitalul Western State și care locuiau pe domeniile spitalului, 
aveau un ritual, ori de câte ori aveau o întâlnire sâmbătă seara; 
mergeau pe jos până în campusul colegiului din apropiere ca să 
fie luaţi de acolo și apoi lăsaţi în același loc la întoarcere. Iar 
dacă erau întrebaţi, spuneau că părinţii lor făceau parte din 


personal - dar le făceau acestora cu mâna în direcţia școlii, nu 
înspre spitalul de pe deal, unde ne petreceam noi zilele și 
nopţile. Nebunia noastră era stigmatul lor. Ca și cum le-ar fi 
fost teamă să nu ia și ei bolile de care sufeream noi. Mi se 
părea normal. Cine ar fi vrut să fie ca noi? Cine ar fi vrut să fie 
asociat cu lumea noastră? 

Răspunsul la aceste întrebări îți dădea fiori: exista o 
persoană care voia asta. 

Angel. 

Am respirat adânc, inspiraţie, expiraţie, lăsând aerul cald să 
mi se strecoare printre dinţi. Au trecut mulţi ani de când mi-am 
permis să mă gândesc la el. M-am uitat la tot ce scrisesem pe 
perete și am înţeles că nu aș fi putut să spun toate aceste 
povești fără să o spun și pe a lui, iar gândul mă neliniștea 
foarte tare. Un vechi neastâmpăr și o teamă la fel de veche se 
insinuau ușor, ușor în imaginaţia mea. 

Și, în același timp, el intră în cameră. 

Nu intră ca un vecin sau ca un prieten, nici măcar ca un 
musafir neinvitat, care bate la ușă și salută - poate putin forţat, 
dar plăcut -, ci ca o fantomă. Nu s-a deschis ușa, nu a fost tras 
niciun scaun, nu au fost făcute prezentările. Însă era acolo, în 
orice caz. M-am răsucit, mai întâi într-o direcţie, apoi în 
cealaltă, încercând să-l fac să dispară din aerul stătut din jurul 
meu, dar n-am reușit. Avea culoarea vântului. Vocile pe care nu 
le mai auzisem de multe luni de zile, vocile care fuseseră 
amuţite în imaginaţia mea au început dintr-odată să strige 
avertizări, alergându-mi prin cap cu viteză. Dar era ca și cum 
mesajul pe care îl aveau pentru mine era rostit într-o limba 
străină; nu mai știam cum să le ascult. Aveam sentimentul 
îngrozitor că un lucru care îmi scapă, și totodată ceva extrem 
de important, nu este în ordine, iar pericolul este foarte 
aproape. Atât de aproape, că îi simţeam respiraţia în ceafă. 

XX X 

Se lăsă o clipă de tăcere în birou. Prin ușa închisă se auzi 
deodată cum cineva bate la mașina de scris ca într-o rafală de 
foc automat. Undeva, în străfundurile clădirii administraţiei, un 
pacient nebun dădu drumul la un geamăt lung, plângăreţ, care 
parcă-ţi sfredelea creierii; dar se stinse, asemenea urletului 
unui câine în depărtare. Peter the Fireman se lăsă să alunece în 
faţă pe scaun, ca un copil nerăbdător care știe răspunsul la 


întrebarea profesorului și vrea să răspundă el primul. 

— Corect, spuse încet Lucy Jones. 

Aceste cuvinte avură parcă darul să întărească și mai mult 
tăcerea accidentală. 

Pentru cineva instruit în psihiatrie, doctorul Gulptilil dădea 
dovadă de o anume perspicacitate, care depășea simplele 
decizii de ordin medical. 

Asemenea multor „doctori de cap”, avea capacitatea stranie 
de a se da un pas înapoi și de a se uita de undeva de la 
distanţă, ca și cum s-ar afla într-un turn de pază și s-ar uita în 
jos într-o curte. Lângă el, văzu o femeie tânără, care avea o 
convingere puternică și un plan ce diferea cu mult de orice plan 
ar fi avut el. Femeia avea cicatrice care parcă străluceau 
incandescent. In faţa lui, avea un pacient care era cu mult mai 
puţin nebun decât oricare altul din spital, și totuși cu mult mai 
pierdut. O situaţie mult mai grea părea să aibă însă cel pe care 
îl vâna atât de asiduu tânăra femeie - dacă acesta exista, lucru 
de care doctorul Gulptilil se îndoia serios. El credea că spiritul 
înfocat al celor doi s-ar putea dovedi în cele din urmă aducător 
de probleme. Se mai uită și la Francis și se gândi deodată că 
era posibil ca acesta să fie măturat de forța celorlalţi doi, iar el 
bănuia că o asemenea consecinţă n-ar fi neapărat un lucru 
pozitiv. 

Doctorul Gulptilil își drese glasul de câteva ori și se foi pe 
scaun. Vedea potenţiale probleme la fiecare colţ. Necazurile 
aveau o calitate explozivă cu care își petrecea mare parte din 
timp și din energie ca să se lupte. Nu-i plăcea în mod deosebit 
slujba de director al spitalului, dar făcea parte dintr-o tradiţie a 
datoriei, dublată de un angajament aproape religios de muncă 
susţinută, iar serviciul în slujba statului combina multe virtuţi 
pe care le considera cruciale. Printre acestea, nu de cea mai 
mică importanţă, erau un cec săptămânal sigur, și alte avantaje 
care decurg de aici, și niciunul dintre riscurile importante pe 
care și le-ar fi asumat dacă își deschidea propriul cabinet 
psihiatric și își atârna firma deasupra ușii, sperând în 
strângerea unui număr suficient de nevrotici locali pentru a 
începe să facă programări. 

Era gata să rupă tăcerea, când ochii îi căzură pe o fotografie 
aflată pe un colţ al biroului. Era un portret făcut într-un studio 
foto, întruchipându-i pe soţia sa și pe cei doi copii, un fiu la 


școala primară și o fată care abia împlinise paisprezece ani. 
Poza, făcută cu mai puţin de un an în urmă, înfățișa părul fiicei 
lui căzând în valuri negre pe umeri și ajungând aproape de 
talie. Acesta era un semn tradiţional al frumuseţii la poporul 
său, indiferent cât de departe s-ar fi aflat de patria natală. Când 
era mică, el stătea adesea și se uita când mama ei îi trecea 
peria prin cascada de păr negru strălucitor. Dar clipele acelea 
trecuseră. Într-un acces de răzvrătire, în urmă cu o săptămână, 
se strecurase pe furiș la o frizerie locală și-și tunsese părul 
scurt, băieţește, sfidând deopotrivă tradiţia familiei și moda 
acelui an. Soţia lui plânsese doua zile fără oprire, iar el îi ţinuse 
o predică plicticoasă, care fusese în mare parte ignorată. Fetei 
îi administrase o pedeapsă semnificativă, care consta în 
interzicerea oricăror activităţi extrașcolare vreme de două luni 
și limitarea oricăror privilegii la folosirea telefonului în 
favoarea lecţiilor pentru acasă, ceea ce o făcuse pe fată să 
izbucnească în plâns de furie și să lase să-i scape chiar și una 
sau două obscenităţi care îl surprinseseră extrem de tare, 
pentru că nici măcar nu bănuise că le cunoaște. Pentru început, 
își dădu seama că toate victimele aveau părul tuns scurt. 
Băieţește. Și că toate erau extrem de zvelte, de parcă și-ar fi 
purtat feminitatea fără nicio tragere de inimă. Fiica lui era tot 
cam așa, numai colțuri și linii osoase, liniile curbe fiind doar 
sugerate. Mâna îi tremură puţin când se gândi la acest detaliu. 
Mai știa și că ea se opusese tuturor încercărilor lui de a-i limita 
călătoriile în jurul spitalului. Gândul ăsta îl făcu să-și muște 
buza de jos. Teama, se gândi el, nu este potrivită pentru 
psihiatri, ci pentru pacienţi. Teama este iraţională și trăiește ca 
un parazit, pe seama necunoscutului. Profesiunea sa are la 
bază cunoașterea, se ocupă cu studiul și aplicarea continuă a 
acesteia în toate situaţiile. Încercă să alunge acest gând, care 
însă nu se lăsă cu ușurința dus. 

— Domnișoară Jones, începu el, înțepat, ce propuneţi 
dumneavoastră mai exact? 

Lucy inspiră profund înainte de a răspunde, oferindu-și un 
moment pentru a-și pune în ordine gândurile cu precizia unui 
trăgător de elită. 

— Ceea ce propun eu este să-l descopăr pe cel despre care 
cred că a comis aceste crime. Aceste crime au avut loc în trei 
jurisdicții diferite în partea de est a statului - urmate de crima 


petrecută aici. Cred că asasinul este în libertate, în ciuda 
arestării care s-a făcut aseară. Am nevoie, ca să-mi demonstrez 
teoria, de acces la dosarele pacienţilor și de posibilitatea de a 
lua interviuri în secţiile spitalului. În plus - și aici se strecură în 
vocea ei prima ezitare -, voi avea nevoie de cineva care să 
lucreze la descoperirea acestui individ din interior. Se uită la 
Francis. Pentru că eu cred că acest individ deja a anticipat 
sosirea mea aici. Şi cred că, odată ce știe că sunt aici, 
comportamentul lui se va schimba. O să am nevoie de cineva 
care să observe această schimbare. 

— Ce vreţi să spuneţi exact prin „anticipat”? întrebă Gulp-a- 
pill. 

— Cred că persoana care a omorât-o pe sora medicală a 
procedat așa pentru că știa două lucruri - că putea să dea cu 
ușurință vina pe altcineva, nefericitul pe care voi îl numiţi 
Lanky, și că avea să fie căutat de cineva ca mine. 

— Poftim?... 

— Sigur știe că, dacă anchetatorii celorlalte crime îl vânează, 
atunci o să ajungă în cele din urmă și aici. 

Această revelaţie dădu naștere unui alt moment de tăcere în 
încăpere. 

Lucy îi fixă cu privirea pe Francis și pe Peter the Fireman, 
cercetându-i pe amândoi cu o atitudine distantă, detașată. Se 
gândi că ar fi putut să găsească niște candidaţi cu mult mai 
slabi pentru ce avea de gând, cu toate că o îngrijora firea 
schimbătoare a unuia și fragilitatea celuilalt. Se uită și la cei 
doi fraţi Moses. Big Black și Little Black stăteau în spatele 
încăperii. Se gândi că putea să-i ia și pe aceștia în calcul pentru 
planul ei, cu toate că nu era sigură dacă ar putea să-i 
controleze la fel de eficient cum îi controla pe cei doi pacienţi. 

Doctorul Gulptilil scutură din cap. 

— Cred că îi atribuiţi un rafinament criminal acestui ins - în 
legătură cu a cărui existență am încă dubii - care este dincolo 
de ceea ce putem sau ar trebui să ne așteptăm, în mod 
rezonabil. Dacă vrei să scapi după ce ai comis o crimă, de ce ai 
invita pe cineva să te caute? Nu faci decât să mărești șansele 
de a fi prins și acuzat. 

— Pentru că a ucide înseamnă pentru el doar o mică parte 
din aventură. Cel puţin, asta presupun eu. 

Lucy nu comentă mai departe această aserţțiune, pentru că 


nu voia să fie întrebată care credea ea că erau celelalte 
elemente ale „aventurii”. 

Francis era conștient că trăiau un moment important. Simţea 
curenţi puternici în încăpere, și o clipă avu senzaţia că era tras 
cu forţă într-o vâltoare, fără să se poată opune. Degetele de la 
picioare i se întinseră din reflex, ca ale înotătorilor, în 
încercarea lor de a atinge fundul apei. 

Ştia că Gulp-a-pill nu o voia pe domnișoara procuror aici mai 
mult decât îl voia pe cel pe care credea ea că îl încolțește. 
Spitalul era, indiferent cât de nebuni erau cu toţii, o birocraţie 
și un loc al funcţionarilor și al cârcotașilor statului. Niciunul 
dintre cei care își câștiga existenţa prin diverse mașinaţiuni 
lucrând la stat nu dorește nimic sigur și clar. Francis îl văzu pe 
doctor foindu-se pe scaun, încercând să-și găsească drumul 
prin ceea ce credea el că este un hăţiș politic cu potenţial tăios. 
Dacă Lucy Jones avea dreptate în legătura cu cel care se 
ascundea în spital, iar Gulptilil refuza să-i acorde accesul la 
înregistrările spitalului, atunci Gulp-a-pill se expunea unui 
mare pericol - dacă acest criminal decidea să ucidă din nou și 
presa afla despre el. 

Francis zâmbi. Se bucură că nu se află în pielea directorului. 
În timp ce doctorul Gulptilil cugeta la postura dificilă în care se 
afla, Francis se uită la Peter the Fireman. Acesta părea 
electrizat. Ca și cum ar fi fost băgat în priză și apoi pornit. 
Când vorbi, cuvintele sale fură rostite cu voce joasă, egală, cu o 
deosebită ferocitate. 

— Domnule doctor Gulptilil, spuse Peter rar, dacă faceţi ce 
sugerează domnișoara Jones și, ca urmare, ea are succes și-l 
găsește pe acest individ, atunci puteţi practic să pretindeţi că 
tot meritul vă aparţine. Dacă ea și noi, care o ajutăm, dăm greș, 
atunci e puţin probabil să se arunce vina asupra 
dumneavoastră, pentru că eșecul i se va fi tras din propria 
planificare. Acesta va cădea pe umerii ei și ai acelor nebuni 
care au încercat s-o ajute. 

După ce medită la asta, doctorul încuviinţă în cele din urmă 
din cap. 

— Ce spui tu, Peter - tuși o dată sau de două ori - este 
probabil adevărat. Poate că nu este cu totul cinstit, dar cu toate 
astea este adevărat. Se uită la grupul adunat la el în birou. Voi 
permite asta, spuse el rar, dar câștigând încredere în sine cu 


fiecare cuvânt. Domnișoară Jones, sigur că aveţi acces la orice 
fel de dosare înregistrate doriţi, atâta vreme cât veţi păstra o 
deplină confidenţialitate. Puteţi, de asemenea, să alegeţi din 
orice grup îl bănuiţi ca suspect persoane pe care să le 
chestionaţi. Fie eu, fie domnul Evans va trebui să fim prezenţi 
în timpul interviurilor pe care le veţi realiza. Așa e cinstit. 
Pacienţii - chiar și cei care ar putea fi bănuiţi de crimă - au 
unele drepturi. lar dacă oricare dintre ei obiectează la a fi 
chestionat de dumneavoastră, nu voi obliga pe niciunul să 
accepte. Sau, altfel spus, voi recomanda ca aceștia să fie 
însoţiţi de un reprezentant legal, de un avocat. Orice fel de 
decizii de natură medicală care ar putea să apară din oricare 
dintre aceste conversații trebuie să vină doar de la personalul 
spitalului. Este corect așa? 

— Desigur, domnule doctor, răspunse Lucy, poate puţin cam 
grăbită. 

— Si, continuă doctorul, vă rog să vă mișcaţi repede. Deși 
unii dintre pacienţii noștri, de fapt majoritatea, suferă de boli 
cronice, cu mici șanse de a fi externaţi mulţi ani de acum 
încolo, există un număr semnificativ de internaţi pe care noi 
chiar reușim să-i stabilizăm, iar aceștia se întorc cu succes 
acasă, la familii. N-am cum să discern într-o clipă căreia dintre 
aceste două categorii îi aparţine suspectul dumneavoastră. 

Din nou, Lucy dădu din cap afirmativ. 

— Cu alte cuvinte, nu am cum să-mi dau seama dacă va 
rămâne aici chiar și pentru puţin timp acum, după venirea 
dumneavoastră. Și nici nu am să opresc procesul de evaluare a 
pacienţilor care sunt gata să plece acasă, doar pentru că 
dumneavoastră faceți cercetări prin spital.  Inţelegeţi? 
Operațiunile de zi cu zi ale spitalului nu trebuie să fie 
compromise. 

Din nou, Lucy păru că vrea să spună ceva, dar nu deschise 
gura. 

— Cât despre ajutorul pe care vi-l pot da pacienţii - aruncă o 
privire lungă la Peter the Fireman și apoi la Francis -, 
cercetările dumneavoastră... ei bine, nu pot să ajut în niciun 
fel, oficial, un asemenea proces, chiar dacă i-aș vedea 
importanţa. Dar puteţi face ce doriţi, neoficial, desigur. N-am 
să vă stau în cale. In calea lor, de fapt. Insă nu pot permite 
acestor pacienţi niciun fel de statut special sau o autoritate 


suplimentară, înţelegeţi? Și nici nu au voie să-și întrerupă în 
niciun fel cursul normal al tratamentului. 

Se uită la Fireman, și apoi îl privi pe Francis. 

— În legătură cu acești doi domni, continuă el, înţelegeţi că 
fiecare din ei are un statut diferit aici, în spital. Nici 
circumstanţele care i-au adus aici și nici parametrii șederii lor 
nu sunt aceiași. Asta ar putea să vă provoace unele dificultăţi, 
dacă speraţi să vă bazati pe ei. 

Lucy făcu un semn cu mâna prin aer, așa cum fac procurorii 
când vor să obiecteze la tribunal, dar apoi se opri. Când însă 
răspunse, o făcu într-un mod pompos și formal, subliniind totuși 
faptul că înţelesese. 

— Desigur. Înţeleg perfect. Urmă o altă tăcere scurtă, iar 
apoi Lucy Jones continuă: Nu mai trebuie spus că motivul 
venirii mele aici și ceea ce sper să reușesc, precum și modul în 
care pot să realizez asta rămân confidenţiale. 

— Desigur. Credeţi că aș anunța undeva că un criminal 
periculos ar putea să se afle în libertate în spitalul nostru? îi 
replică Gulptilil agitat. Asta fără îndoială ar genera panică și, în 
unele cazuri, ar putea să anuleze ani de tratamente. Trebuie să 
vă faceţi ancheta cât mai discret cu putinţă, cu toate că mă tem 
că vor apărea zvonuri și speculaţii aproape imediat. Simpla 
dumneavoastră prezenţă aici este suficientă. Atunci când 
puneţi întrebări, apare nesiguranța. Este inevitabil. Și, desigur, 
o parte din personal trebuie să fie informat, în mai mică sau 
mai mare măsură. Din păcate, nici asta nu se poate evita, și nu- 
mi dau seama cum vă va afecta cercetările. Cu toate acestea, 
vă doresc succes. Și voi elibera unul dintre cabinetele de 
tratament din clădirea Amherst, aproape de locul crimei, ca să 
puteţi ţine acolo interviurile pe care consideraţi necesar să le 
luaţi. Trebuie doar să ne daţi un mesaj pe pager mie sau 
domnului Evans de la cabinetul asistentelor înainte de a 
interoga pe oricine. Sunt acceptabile condiţiile? 

Lucy aprobă dând din cap. 

— Sigur, mi se pare normal. Apoi adăugă: Mulţumesc, 
domnule doctor. Vă înţeleg perfect îngrijorarea și voi face tot 
efortul ca să păstrez cât mai bine discreţia. Tăcu, pentru că își 
dădu seama că nu va mai trece mult până când tot spitalul - 
sau cel puţin cei destul de conectaţi la realitate încât să le pese 
- va înţelege de ce se afla ea aici. Și, își dădu seama și de acest 


lucru, asta îi făcea investigația și mai urgentă. Cred însă că ar 
putea fi necesar ca eu să stau aici, la spital, cât durează totul. 

Doctorul se gândi puţin la asta. Un zâmbet răutăcios i se 
insinuă la colțurile gurii pentru o clipă, dar fu repede alungat. 
Francis bănuia că el fusese singurul care-l văzuse. 

— Desigur, încuviință doctorul. Un dormitor este liber în 
zona unde dorm asistentele aflate în stagiu. 

Newsman se afla pe coridorul clădirii Amherst când se 
întoarseră. Le zâmbi, când îi văzu că se apropie. 

— „Profesorii din Holyoke pun la cale un nou pact sindical”, 
recită el brusc, Springfield Union-News, pagina B-l. Bună, C- 
Bird, ce faci? „Red Sox încep meciurile împotriva celor de la 
New York Yankees cu întrebări incomode”, Boston Globe, 
pagina D-l. Te întâlneşti cu domnul Evil, pentru că te-a căutat, 
și nu părea prea vesel. Cine este prietena ta, pentru că este 
foarte drăguță și mi-ar plăcea s-o cunosc. 

Newsman îi făcu lui Lucy Jones cu mâna și îi zâmbi timid, 
apoi deschise ziarul pe care îl ţinea la subsuoară, mergând pe 
coridor asemenea unui om beat, cu ochii fixaţi asupra 
cuvintelor din ziar, memorându-le pe toate. Trecu pe lângă doi 
bărbaţi, unul bătrân și altul de vârstă mijlocie, îmbrăcaţi în 
pijamale lungi de spital; niciunul dintre ei nu părea să-și fi 
pieptănat sau periat părul în ultima decadă. Amândoi stăteau în 
picioare în mijlocul culoarului de trecere, la câţiva metri unul 
de altul, și vorbeau încetișor. Păreau a avea o conversaţie, până 
te uitai mai cu atenţie la ochii lor și-ţi dădeai seama că fiecare 
purta câte o conversaţie cu cineva inexistent și cu siguranţă nu 
unul cu celălalt, ba, mai mult, niciunul nu era conștient de 
prezența celuilalt. Francis se gândi o clipă că ei și cei 
asemenea lor făceau parte din arhitectura spitalului, o prezenţă 
la fel de perpetuă ca mobilele, pereţii sau ușile. Lui Cleo îi 
plăcea să-i numească pe catatonici „Cato”, cuvânt care, cugetă 
el, era la fel de bun ca oricare altul. Văzu o femeie care mergea 
repede pe coridor oprindu-se deodată. Apoi porni din nou. Se 
opri iar. Apoi chicoti și-și văzu de drum, târând după ea un 
halat de casă prea lung, de culoare roz. 

— Nu este chiar lumea la care te-ai aștepta, îl auzi pe Peter 
the Fireman. 

Lucy rămăsese cu ochii căscaţi. 

— Ştii multe despre nebunie? întrebă Peter. 


Ea scutură din cap. 

— N-ai avut nicio mătușă Martha sau un unchi Fred nebuni în 
familie? Niciun văr Timmy căruia să-i placă să tortureze 
animale mici? Nici vecini care vorbesc singuri sau care cred că 
președintele este de fapt extraterestru? 

Întrebările lui Peter avură darul s-o relaxeze pe Lucy, care 
dădu din cap. 

— Probabil că sunt norocoasă, conchise ea. 

— Atunci, C-Bird poate să te înveţe tot ce vrei să știi despre 
cum e să fii nebun, răspunse Peter râzând. Este expert acum, 
nu-i așa, C-Bird? 

Francis nu știu ce să spună, așa că doar aprobă dând din cap. 
Văzu un cumul de emoţii traversând figura domnișoarei 
procuror și se gândi că una este să apari într-un loc precum 
Western State cu idei, presupuneri și bănuieli, și cu totul 
altceva este să le pui în aplicare. Avea înfățișarea cuiva care se 
uita la un vârf înalt de munte aflat în faţa lor, un amestec de 
îndoială și neîncredere. 

— Așadar, continuă Peter. De unde începem? 

— Chiar de aici, spuse ea imediat. La scena crimei. Trebuie 
să văd locul unde s-a petrecut crima. Apoi trebuie să înţeleg 
spitalul, ca întreg. 

— Un tur? întrebă Francis. 

— Două tururi, răspunse Peter. Unul care cercetează toate 
astea - și arătă spre clădire, și un al doilea care începe să 
cerceteze asta - și se bătu cu degetul pe frunte. 

Little Black și fratele lui îi conduseseră înapoi de la clădirea 
administrativă la Amherst, dar îi lăsaseră singuri pe cei trei, în 
timp ce el și Big Black se îndreptaseră spre postul asistentelor. 
Big Black dispăruse atunci în una dintre camerele de tratament 
adiacente. Little Black zâmbea, apropiindu-se de grup. 

— Asta, spuse el, este o situaţie al naibii de ieșită din comun 
pentru noi aici. 

Lucy nu răspunse, iar Francis încerca din răsputeri să 
citească pe figura bărbatului ce gândea acesta de fapt despre 
ce se întâmpla. Dar îi era imposibil, cel puţin la început. 

— Fratele meu s-a dus să vă pregătească noul birou, 
domnişoară Jones. lar eu le-am informat pe asistentele de 
serviciu că veţi sta la noi vreo doua zile, cel puţin. Una din ele o 
să vă conducă la aripa asistentelor mai târziu. Și cred că, exact 


acum, domnul Evans are o lungă și neplăcută discuţie despre 
dumneavoastră cu medicul-șef și va dori și el să stea de vorbă 
cu dumneavoastră curând. 

— Domnul Evans este psihologul de serviciu? 

— Al acestei aripi a spitalului. Așa este, domniţă. 

— Și nu credeţi că o să fie prea mulțumit de prezența mea? 
întrebă ea, zâmbind ușor. 

— Nu chiar, domniţă, răspunse Little Black. Trebuie să 
înţelegeţi ceva despre cum merg lucrurile pe-aici. 

— Ce anume? 

— Păi, Peter și C-Bird pot să vă informeze și ei la fel de bine 
ca mine, dar, ca s-o spun cât se poate de frumos și pe scurt, 
spitalul înseamnă să lași sau să faci lucrurile să meargă ușor și 
bine. Tot ce este altfel, ieșit din comun - ei bine, asta supără. 

— Pe pacienţi? 

— Da, pe pacienţi. Iar dacă pacienţii sunt supărăţi, atunci și 
personalul este supărat. Dacă se supără personalul, atunci și 
administraţia se supără. Aţi înţeles cum stă treaba? Oamenilor 
le place ca totul să meargă strună. Pentru toţi. Nebuni. Bătrâni. 
Tineri. Sănătoși. lar eu nu cred că dumneavoastră aveţi de 
gând să faceţi lucrurile să meargă strună deloc, domnișoară 
Jones. Nu, ba chiar cred că veţi face exact contrariul. 

Little Black spuse toate astea cu un rânjet larg pe faţă, de 
parcă i s-ar fi părut extrem de amuzant. Lucy Jones observă, 
ridică ușor din umeri și întreba: 

— Dar dumneavoastră? Și fratele dumneavoastră cel solid? 
Ce credeţi? 

Mai întâi, Little Black izbucni în râs. 

— Doar pentru că el este mare, iar eu sunt mic nu înseamnă 
că avem aceleași idei largi. Nu, domniță. Modul cum gândești 
n-are legătură cu fizicul. Făcu un gest larg spre pacienţii care 
se mișcau pe coridor, iar Lucy Jones înţelese adevărul acestor 
cuvinte. Apoi infirmierul inspiră și se uită fix la domnișoara 
procuror. Când în cele din urmă răspunse, o făcu pe un ton 
coborât, astfel încât să audă numai micul lor grup: Poate că 
amândoi credem că s-a întâmplat ceva groaznic aici și nu ne 
place asta, pentru că, dacă ne-ar plăcea, ar însemna că noi 
suntem de vină, iar asta nu ne place niciun pic, deloc-deloc, 
domnișoară Jones. Așa că, dacă doar se zburlesc câteva pene, 
nu credem că e ceva rău în asta. 


— Mulţumesc, spuse Lucy. 

— Nu-mi mulțumiți încă, răspunse Little Black. Trebuie să 
ţineţi minte că, după ce se termină totul și se spun și se fac 
toate cele, eu, fratele meu, asistentele, doctorii și majoritatea 
pacienţilor, dar nu toţi, ei bine, noi vom rămâne tot aici, în timp 
ce dumneavoastră nu. Așa că nu mulțumiți nimănui încă. Și e 
foarte important ale cui pene se zburlesc, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. 

Lucy dădu din cap. 

— Foarte bine punctat, spuse ea. Se uită în faţă și apoi zise 
foarte încet: Şi acesta trebuie să fie domnul Evans, nu? 

Francis se răsuci și-l zări pe domnul Evil grăbindu-se spre ei. 
Limbajul trupului său spunea „bun venit!”, așa cum mergea 
zâmbind larg, cu braţele deschise. Dar Francis nu-l credea nicio 
clipă. 

— Domnișoară Jones, spuse el repede. Permiteţi-mi să mă 
prezint. 

Urmară apoi strângeri de mână superficiale. 

— V-a informat doctorul Gulptilil în legătură cu motivul 
prezenţei mele aici? îl întrebă Lucy. 

— Mi-a explicat că aveţi îndoieli în legătură cu arestarea 
persoanei potrivite în cazul uciderii tinerei asistente, 
suspiciune pe care o găsesc oarecum ridicolă. În orice caz, iată- 
vă aici. Mi-a spus că asta este un fel de investigaţie de 
completare. 

Lucy îl cercetă cu atenţie pe psiholog, conștientă că 
răspunsul acestuia ocolea oarecum adevărul, dar, într-un fel 
mai larg, era corect. 

— Deci pot să mă bazez pe ajutorul dumneavoastră? întrebă 
ea. 

— Cu siguranţă. 

— Mulţumesc, îi zise ea. 

— De fapt, poate aţi dori să începeţi cu evaluarea dosarelor 
pacienţilor din clădirea Amherst? Am putea începe chiar acum. 
Mai e ceva vreme până la cină și la activităţile de seară. 

— Mai întâi, aș dori să fac un tur, îl anunţă ea. 

— Pot să fac asta acum, răspunse el. 

— Speram ca acești doi pacienţi să-mi arate locurile pe aici. 

Domnul Evil scutură din cap. 

— Nu cred că este o idee prea bună. 


Ea nu răspunse. 

— Ei bine, continuă el, punând capăt tăcerii, Peter și Francis, 
din nefericire, nu au voie să părăsească acest etaj. Iar accesul 
afară pentru toţi pacienţii, indiferent de statutul lor, a fost 
restricționat până când le va trece tulburarea creată de crimă 
și de arestarea lui Lanky. lar ceea ce este mai rău, simpla 
dumneavoastră prezenţa aici - ei bine, nu-mi place s-o spun - 
prelungește minicriza pe care o traversăm. Așa că, pentru 
viitor, am întărit mijloacele de siguranță. Nu chiar ca într-o 
închisoare, domnişoară Jones, ci doar o versiune a noastră 
proprie de securitate. Toată mișcarea prin spital s-a redus. 
Până când reușim să-i stabilizam din nou pe pacienţii afectaţi. 

Lucy vru să răspundă, dar se opri. În cele din urmă zise: 

— Atunci, cu siguranţă vor putea să-mi arate locul crimei și 
acest etaj și să mă informeze despre ce au văzut și cum au 
procedat, așa cum au făcut pentru poliție. Asta nu contravine 
așa de tare regulilor, nu-i așa? lar apoi poate că dumneavoastră 
sau unul din fraţii Moses mă poate însoţi prin restul clădirii și 
prin celelalte imobile? 

— Desigur, răspunse domnul Evil. Un tur scurt, urmat de un 
tur mai lung. Voi face pregătirile. 

Lucy se întoarse spre Peter și spre Francis. 

— Haideţi să mai parcurgem noaptea trecută încă o dată, li 
se adresă ea. 

— C-Bird, spuse Peter, făcând un pas în faţa domnului Evil, 
condu-ne. 

Locul crimei din debara fusese bine curăţat; când Lucy 
deschise ușa subţirică, duhnea a dezinfectant, iar lui Francis nu 
i se mai păru că ar conţine ceva din răul de care-și amintea. Ca 
și cum un loc infernal ar fi fost transformat dintr-odată într- 
unul normal. Detergenţi, mopuri, găleți, becuri de rezervă, 
mături, așternuturi împăturite și un furtun strâns colac erau 
toate aranjate în ordine pe rafturi. Lumina de deasupra capului 
făcea podeaua să strălucească, dar nici urmă de sângele lui 
Short Blond. Francis era oarecum derutat de cât de curat și de 
ordonat părea totul și se gândi o clipă că a-i reda debaralei 
aspectul iniţial era aproape la fel de îngrozitor ca și actul care 
avusese loc acolo. 

Lucy se aplecă și-și trecu un deget pe podea, peste locul 
unde fusese cadavrul, de parcă, se gândi Francis, simțind 


linoleumul rece, ar putea cumva să facă legătura cu viaţa care 
fusese curmată exact în acel loc. 

— Deci aici a murit? întrebă Lucy, întorcându-se spre Peter. 

El se aplecă lângă ea și-i răspunse cu o voce șoptită, de parcă 
i-ar fi împărtășit un secret: 

— Da. Dar cred că era deja inconștientă. 

— De ce? 

— Pentru că lucrurile din jurul corpului nu păreau să fi fost 
deranjate în timpul unei lupte. Cred că produsele pentru 
curăţat au fost răsturnate ca să spele locul crimei și ca să-i facă 
pe oameni să creadă altceva despre ce s-a întâmplat aici. 

— De ce i-ar fi înmuiat corpul în lichid de curăţat? 

— Ca să compromită orice urmă pe care ar fi putut s-o lase 
pe trupul femeii. 

Lucy dădu din cap. 

— Asta ar avea sens. 

Peter se uită la Lucy, văzu că aceasta nu spunea nimic, își 
frecă barba cu mâna, apoi se ridică, scuturând ușor din cap. 

— La celelalte cazuri pe care le urmăriţi cum era locul 
crimei? 

Lucy Jones zâmbi, dar fără umor. 

— Bună întrebare, remarcă ea. Ploaie puternică, spuse încet. 
Furtuni. Fiecare dintre crime a avut loc în aer liber, pe ploaie. 
Din câte ne-am dat seama, crimele au avut loc undeva, iar apoi 
cadavrele au fost mutate într-o locaţie ascunsă, dar expusă. 
Probabil aleasă dinainte. Foarte dificil pentru criminaliști. 
Condiţiile meteo au compromis, practic, toate dovezile fizice. 
Sau cel puţin așa mi s-a spus. 

Peter se uită împrejur, prin debara, apoi se dădu un pas 
înapoi. 

— Aici și-a creat propria furtună. 

Lucy ieși la rândul ei din debara. Se uită spre cabinetul 
asistentelor. 

— Așadar, dacă ar fi avut loc vreo luptă... 

— Aceasta s-ar fi petrecut acolo. 

O clipă, Lucy răsuci capul. 

— Dar zgomotul? întrebă ea. 

Francis tăcuse tot timpul până atunci. Dar acum Peter se 
întoarse spre el. 

— Spune-i, C-Bird! 


Francis se înroși, pus dintr-odată să vorbească, iar primul lui 
gând fu că n-are nici cea mai mică idee și chiar deschise gura 
să spună asta, dar se opri. În schimb, se gândi o clipă la 
întrebare, văzu un răspuns și apoi zise: 

— Două lucruri, domnişoară Jones. Primul, toţi pereţii sunt 
izolaţi etanș, iar ușile sunt de oţel, așa că este greu ca sunetul 
să pătrundă prin toate astea. Aici, în spital, sunt o mulțime de 
zgomote, dar de obicei sunt înăbușite. Dar ceea ce este și mai 
important, la ce bun să strigi după ajutor? 

Adânc, în sinea lui, auzea un zumzet de voci: Spune-i! strigau 
ele. Spune-i cum este! 

El continuă: 

— Oamenii strigă tot timpul. Au coșmaruri. Au temeri. Vad 
lucruri, sau aud lucruri, sau poate doar simt lucruri. Toată 
lumea de aici este obișnuită cu zgomotul de orice natură. Așa 
că dacă cineva ar fi strigat: „Ajutor!” - tăcu o clipă, apoi 
continuă -, n-ar fi fost diferit cu nimic faţă de alte dăţi când 
cineva ar fi strigat același lucru. Dacă ar fi strigat „Crimă!” sau 
doar ar fi tipat, nici asta n-ar fi fost prea diferit de lucrurile 
obișnuite. Și niciodată nu vine nimeni, domnișoară Jones. 
Indiferent cât de speriat ești sau cât de greu îţi este. Aici, în 
spital, coșmarurile tale îţi aparţin în întregime, tu trebuie să te 
descurci singur cu ele. 

Ea se uită la el, și în acea clipă își dădu seama că vorbea din 
experienţă. Îi zâmbi tânărului, și văzu că acesta își freca 
mâinile puţin nervos, dar cu nerăbdare să contribuie și el, iar 
ea se gândi deodată că în interiorul spitalului Western State 
existau probabil tot felul de frici, dincolo de cea pe care venise 
ea s-o vâneze. Se întrebă dacă va ajunge să le cunoască pe 
toate. 

— Francis, i se adresă ea, pari a avea o latură poetică. Cu 
toate astea, trebuie să-ţi fie foarte greu. 

Vocile care amuţiseră în ultimele zile se ridicară toate în cor, 
iar strigatele lor răsunau ca un ecou în spaţiul din spatele 
ochilor lui Francis. Ca să le facă să tacă, el continuă: 

— Probabil că vă ajută, domnişoară Jones, să înţelegeţi că, 
deși suntem aruncaţi toţi la un loc, suntem totuși singuri. Mai 
singuri decât oriunde altundeva, cred. 

Ceea ce voia de fapt să spună era: „Mai singuri decât oriunde 
altundeva din întreaga lume”. 


Lucy se uită la el cu atenţie. Înţelesese un singur lucru: în 
lumea de afară, când cineva strigă după ajutor, este o datorie 
pentru cel care aude strigătul să acţioneze în consecinţă. Un 
simplu act de civilizaţie, se gândi ea. Însă la spitalul Western 
State, toţi strigă, tot timpul. Toţi au nevoie de ajutor, tot 
timpul. Ignorarea acestor strigate, indiferent cât de disperate 
păreau, făcea parte din rutina zilnică a spitalului. 

Incercă să alunge sentimentul de claustrofobie care începea 
să pună stăpânire pe ea. Se întoarse, se uită la Peter și-l văzu 
stând în picioare, cu braţele încrucișate, dar cu un zâmbet pe 
faţă. 

— Cred că trebuie să vedeţi încăperea în care dormeam cu 
toţii când s-au întâmplat toate acestea, îi sugeră el. 

Și, zicând asta, o conduse pe coridor, oprindu-se doar ca să 
arate spre locurile în care fuseseră bălțile de sânge. Dar și 
acestea fuseseră curățate. 

— Poliţia, spuse el încet, a crezut că toate aceste pete de 
sânge sunt urmele pe care le-a lăsat Lanky în urma sa. Și era o 
mizerie totală, pentru că idiotul de gardian a călcat în ele. Ba 
chiar a alunecat într-o baltă de sânge și a căzut, mânjind totul 
în jur. 

— Tu ce ai crezut? 

— Şi eu am crezut că sunt urme, așa este. Dar urme care să 
ducă la Lanky, nu urme pe care le-ar fi făcut el. 

— Avea sângele asistentei pe pijama. 

— Angel l-a îmbrățișat. 

— Care Angel? 

— Așa l-a numit Lanky pe cel care a venit la patul lui și i-a 
spus că răul a fost distrus. 

— Crezi... 

— Ceea ce cred eu, domnișoară Jones, este destul de evident. 

Peter deschise ușa dormitorului și intrară. Francis arătă locul 
unde se afla patul său, așa cum făcu și Peter the Fireman. Îi 
arătară și patul lui Lanky, de pe care fusese luată lenjeria, iar 
salteaua fusese îndepărtată, astfel încât rămăseseră doar rama 
de oţel și cârligele metalice. Dulăpiorul de lângă pat în care 
Lanky își ţinea cele câteva haine și obiecte personale fusese de 
asemenea luat, așa că spaţiul modest al lui Lanky în dormitor 
nu mai era acum decât un simplu schelet. Francis o văzu pe 
Lucy măsurând distanţele cu ochii, adică spaţiul dintre paturi, 


calea către ușă, ușa către baia alăturată. O clipă, el se simţi 
rușinat de acest loc. Era perfect conștient, în acea clipă, de cât 
de puţină intimitate aveau și de cât de mult le fusese furat din 
spiritul uman în acea încăpere aglomerată. Şi nu doar 
conștientiza acest lucru, ci chiar se înfurie, uitându-se la 
domnișoara procuror, care inspecta încăperea. 

Ca întotdeauna, vreo doi bărbaţi stăteau întinși în paturile 
lor, uitându-se în tavan. Unul bombănea ceva, purtând o 
discuţie destul de aprinsă. Un altul o văzu și se răsuci pe o 
parte ca să o urmărească. Alţii pur și simplu o ignorară, 
pierduţi în gândurile lor. Însă Francis îl văzu pe Napoleon 
ridicându-se cu un mormăit și mișcându-și corpul impunător cât 
de repede putu spre ei. 

O abordă pe Lucy cu un zâmbet larg și făcu o plecăciune. 

— Avem atât de puţini vizitatori din lume, spuse el. Mai ales 
atât de frumoși. Bine aţi venit! 

— Mulţumesc, răspunse ea. 

— Acești doi gentlemeni vă informează corect? o întrebă el. 

Lucy zâmbi. 

— Da. Până acum au fost foarte amabili. 

Napoleon privi oarecum dezamăgit. 

— Ah, atunci asta e bine. Dar, vă rog, dacă aveţi nevoie de 
ceva, nu ezitaţi să cereţi. Scotoci puţin, bătându-se cu palma pe 
halatul de spital. Se pare că mi-am uitat cărțile de vizită, spuse 
el. Probabil că sunteţi studentă la istorie? 

Lucy ridică din umeri. 

— Nu neapărat. Cu toate că am luat câteva cursuri de istorie 
europeană în facultate. 

Napoleon ridică o sprânceană. 

— Şi unde a fost asta? 

— La Stanford, răspunse Lucy Jones. 

— Atunci probabil că înţelegeţi, spuse Napoleon, făcând un 
semn larg cu o mână, iar pe cealaltă lipindu-și-o strâns de corp. 
Forțe importante sunt în joc. Lumea atârnă în echilibru. 
Momentele îngheaţă în timp, în vreme ce convulsii seismice 
scutură umanitatea. Istoria își ţine răsuflarea; zeii se înfruntă 
pe câmpul de luptă. Trăim vremuri de transformări uriașe. Mă 
cutremur când mă gândesc la semnificaţia tuturor acestora. 

— Fiecare dintre noi face ce poate, răspunse Lucy. 

— Desigur, încuviință Napoleon, îndoindu-se de mijloc. Cu 


toţii facem ceea ce ni se cere. Cu toţii jucăm un rol pe marea 
scenă a istoriei. Cel mic poate deveni mare. Clipa măruntă 
devine importantă. O mică decizie poate afecta mari curente 
ale istoriei. Apoi se aplecă în faţă, șoptind: Va cădea noaptea? 
Sau prusacii vor sosi la timp ca să-l salveze pe Iron Duke?!? 

— Cred, spuse Lucy încrezătoare, că Blucher ajunge la timp. 

— Da, încuviință Napoleon, clipind des. La Waterloo, asta 
este adevărat. Dar astăzi? 

El zâmbi misterios, le făcu grăbit cu mâna lui Peter și lui 
Francis, apoi se întoarse și plecă. 

Peter ridică din umeri într-o mișcare de eliberare, cu un 
zâmbet familiar pe buze. Apoi îi șopti lui Francis: 

— Pun pariu că domnul Evil a auzit fiecare cuvânt, iar Nappy 
o să aibă parte de o doză mărită de medicamente diseară. 
Vorbise încet, dar destul de tare încât să audă și Lucy Jones, și, 
bănui Francis, chiar și domnul Evil, care îi urmase în dormitor. 

— Pare destul de prietenos, fu de părere Lucy. Și inofensiv. 

Domnul Evil păși în faţă. 

— Evaluarea dumneavoastră este corectă, domnișoară Jones, 
spuse el brusc. Așa este cazul cu majoritatea celor de aici. Işi 
fac mai mult rău lor însele. Problema pentru noi, personalul de 
aici, este care dintre ei are potenţial violent. Cine are această 
capacitate, care-i reverberează înlăuntru. Uneori, asta căutăm. 

— Cam după asta am venit și eu aici, răspunse ea. 

— Desigur, o aprobă domnul Evans, rotindu-și ochii către 
Peter the Fireman, pentru unii dintre ei, avem deja aceste 
răspunsuri. 

Cei doi bărbaţi rămaseră uitându-se unul la altul, așa cum 
făceau întotdeauna. Apoi domnul Evil o luă de braţ delicat pe 
Lucy Jones, un vechi gest de galanterie care, în condiţiile date, 
părea să semnifice cu totul altceva. 

— Vă rog, domnişoară Jones, spuse el, daţi-mi voie să vă arăt 
restul spitalului, cu toate că mare parte este la fel cu ce vedeţi 
aici. Sunt programate ședințe de grup după-amiază, cina și 
multe alte lucruri. 

O clipă, Lucy păru că vrea să-și retragă braţul. Apoi aprobă 
din cap și răspunse: 

— Ar fi bine. Dar, înainte de a ieși, se întoarse spre Francis și 


21 Iron Duke este Arthur Wellesley, primul duce de Wellington (1769- 
1852), probabil cel mai mare erou militar al Britaniei. (n.tr.) 


spre Peter the Fireman și spuse: Mai am niște întrebări pentru 
voi mai târziu. Sau poate mâine-dimineaţă. Dacă este voie. 

Peter și Francis dădură din cap, înțelegând despre ce e 
vorba. 

— Nu sunt prea sigur că ei doi vă pot ajuta atât de bine, 
spuse domnul Evans, scuturând din cap. 

— Poate că reușesc să mă ajute, poate că nu, spuse Lucy 
Jones. Rămâne de văzut. Dar un lucru este sigur, domnule 
Evans. 

— Ce anume? întrebă el. 

— În momentul ăsta, ei sunt singurele două persoane pe care 
nu le suspectez. 

Francis adormi cu greu în acea noapte. Sunetele de sforăit și 
scâncit, care erau zgomotele obișnuite ale dormitorului, îl 
nelinișteau. Sau cel puţin așa crezuse, până să se întindă în pat, 
cu ochii aţintiți în tavan, și-și dădu seama că nu sunetele 
obișnuite ale nopţii îl ţineau treaz, ci tot ce se întâmplase în 
acea zi. Vocile pe care le auzea erau calme, dar pline de 
întrebări, iar el se gândea dacă va fi în stare să facă tot ce îl 
aștepta. Nu se gândise niciodată că ar fi genul de persoană 
care observă detaliile, care vede înțelesurile din cuvinte și 
acţiuni, așa cum credea că face Peter și așa cum știa că face 
Lucy Jones. I se părea că ei aveau controlul asupra propriilor 
idei, lucru la care el doar aspira. Propriile gânduri erau 
întâmplătoare; asemenea unei veverițe, își schimbau direcţia 
tot timpul, zburau mereu dintr-o direcţie în alta, aruncate mai 
întâi într-o parte, apoi în alta, conduse de forţe dinlăuntrul său, 
pe care nu le înțelegea. 

Francis căscă și se întoarse pe o parte în pat. Abia atunci 
văzu că nu era singurul care stătea treaz în noapte. La câţiva 
metri mai încolo, Peter the Fireman stătea în fund pe pat, cu 
spatele sprijinit de perete, cu picioarele strânse în faţă și 
înconjurate cu braţele, și avea privirea fixată undeva în faţă, în 
dormitor. Francis văzu că Peter se uita fix spre barele 
îndepărtate de la ferestre și privea dincolo de grilajul de fier și 
de geamul lăptos, spre lumina lunii și spre noaptea neagră din 
spatele lor. Vru să spună ceva, dar apoi se opri, imaginându-și 
că, indiferent ce îl făcuse pe Peter să stea treaz în acea noapte, 
era un curent mult prea puternic pentru a fi întrerupt. 


Capitolul 11 


Îl simţeam pe Angel citind fiecare cuvânt, dar tăcerea rămase 
intactă. Atunci când ești nebun, uneori tăcerea e ca o ceaţă, 
ascunde lucrurile obișnuite, de fiecare zi, priveliștile și sunetele 
familiare, făcând totul să pară deformat, misterios. Ca o șosea 
foarte bătută care, din cauza felului ciudat în care ceața 
refractă luminile farurilor noaptea, pare că deodată o cotește la 
dreapta, când de fapt creierul îţi strigă că merge drept înainte. 
Nebunia este exact ca acel moment de îndoială, când n-aș ști 
dacă să mă încred în ochi sau în memorie, pentru că fiecare 
pare capabil de aceleași erori înșelătoare. Simţeam un pic de 
transpiraţie pe frunte și tot trupul mi s-a scuturat de un tremur, 
cam ca un câine ud, când am încercat să mă eliberez de 
senzaţia umedă și disperată pe care Angel o adusese cu el în 
camera mea. 

— Lasă-mă în pace, am spus eu, dar fără niciun pic de forță și 
de încredere. Lasă-mă în pace! M-am luptat cu tine o dată! i-am 
strigat. N-ar trebui să fiu nevoit să mă mai lupt iar. 

Îmi tremurau mâinile și voiam să-l strig pe Peter the 
Fireman. Dar știam că acesta se află foarte departe și că eram 
singur, așa că am strâns pumnii pentru ca tremurul mâinilor să 
nu mai fie atât de evident. 

Am respirat o dată adânc, și în același timp am auzit o bătaie 
în ușa de la intrare. Zgomotele ca de pistol mi-au întrerupt 
reveria, iar eu m-am ridicat. Capul parcă mi se învârtea, până 
când am reușit să-mi recâștig echilibrul. Am traversat 
încăperea cu câţiva pași rapizi și m-am apropiat de ușă. 

O altă salvă de bătăi în ușă. 

Am auzit o voce: 

— Domnule Petrel! Domnule Petrel? Vă șimţiţi bine acolo, 
înăuntru? 

Mi-am sprijinit capul de lemn. Se simţea rece la atingere, de 
parcă aș fi avut febră, iar ușa ar fi fost făcută din gheaţă. Incet, 
am început să derulez în minte catalogul vocilor pe care le 
știam. Dacă ar fi fost una dintre surorile mele, aș fi recunoscut- 
o imediat. Ştiam că nu sunt părinţii mei, pentru că ei nu vin 
niciodată să mă viziteze. 

— Domnule Petrel! Vă rog, răspundeţi! Vă șimţiţi bine? 

Am zâmbit. Sesizam o ușoară șâșâială în pronunția 


cuvintelor. 

Vecinul meu de vizavi este Ramón Santiago, care lucrează la 
serviciile de salubritate ale orașului. Are o soţie, Rosalita, și o 
fetiță minunată pe nume Esperanza, care pare un copil foarte 
studios, pentru că, din braţele mamei sale, îţi aruncă o privire 
de profesor de colegiu, fiind foarte atentă la lumea din jur. 

— Domnule Petrel? 

— Mă simt bine, domnule Santiago, mulțumesc. 

— Sunteţi șigur? 

Vorbeam prin ușa închisă și îl simţeam la numai câţiva 
centimetri distanţă, de cealaltă parte. 

— Vă rog, deșchideţi ușa! Vreau doar șă mă așigur că totul e 
în regulă. 

Domnul Santiago ciocăni din nou, iar de această dată am 
descuiat și am deschis ușa doar puţin. Privirile ni s-au întâlnit, 
iar el s-a uitat cu atenţie la mine. 

— Am auzit ștrigăte, a spus el. Ca și cum cineva se 
pregătește pentru o bătaie. 

— Nu, am răspuns eu. Sunt singur. 

— V-am auzit vorbind. Ca și cum vă certaţi cu cineva. Șigur 
vă șimțţiţi bine? 

Ramon Santiago era un bărbat slăbuţ, dar vreo doi ani de 
ridicat tomberoanele grele de gunoi îi întăriseră braţele și 
umerii. Ar fi fost un oponent formidabil pentru oricine, și, am 
presupus eu, rar trebuia să recurgă la confruntări pentru a-și 
face auzit punctul de vedere. 

— Nu s-a întâmplat nimic. Mulţumesc, mă simt bine. 

— Nu arătaţi așa de bine, domnule Petrel. Șigur nu vă șimţiţi 
rău? 

— Am fost doar puţin cam stresat în ultima vreme. Am sărit 
câteva mese. 

— Vreţi șă şun pe cineva? Poate pe una dintre șurorile 
dumneavoastră? 

Am scuturat din cap. 

— Vă rog, domnule Santiago, ar fi ultimele persoane pe care 
aș vrea să le văd. 

Îmi zâmbi înapoi. 

— Știu. Rudele. Uneori chiar te școt din minți. 

De îndată ce a terminat de spus asta, s-a uitat șocat la mine, 
de parcă m-ar fi insultat. 


Am izbucnit în râs. 

— Nu, aveţi dreptate. Chiar așa este. Și, în cazul meu, asta s- 
a întâmplat, cu siguranţă. Și probabil că asta vor face din nou, 
într-o bună zi. Dar acum mi-e bine. 

El continua să se uite la mine cu grijă. 

— Totuși, omule, m-ai pus pe gânduri. Îţi iei medicamentele 
cum trebuie? 

Am ridicat din umeri. 

— Da, am minţit eu. 

Mi-am dat seama că nu m-a crezut. A continuat să se uite 
atent la mine, cu ochii la fața mea, cercetând parcă fiecare 
zbârcitură, fiecare rid, în căutarea a ceva de recunoscut, de 
parcă boala mea ar fi putut fi identificată ca o urticarie pe piele 
sau ca un icter. Fără să-și ia ochii de la mine, a aruncat câteva 
vorbe peste umăr în spaniolă, și le văzu pe soţia lui și pe fetiţa 
la ușa apartamentului lor. Rosalita părea puţin speriată, și a 
ridicat mâna ca să mă salute. Bebelușul, la rândul lui, mi-a 
întors zâmbetul. Apoi, domnul Santiago a revenit la limba 
engleză. 

— Rosie, a spus el, cerându-i pe o voce lipsită de mânie, 
mergi și pregătește-i domnului Petrel o farfurie cu o porție din 
praful ăla cu pui pe care îl avem la cină. Arată de parcă nu i-ar 
ștrica deloc puţină mâncare șolidă. 

Am văzut-o dând din cap, mi-a zâmbit timid la rândul ei și a 
dispărut în apartament. 

— Serios, domnule Santiago, sunteţi foarte amabil, dar nu 
este nevoie... 

— Nu e nicio problemă. Arroz con pollo. De unde vin eu, 
domnule Petrel, vindecă orice. Ești bolnav, mănânci orez cu 
pui. Ai foșt dat afară de la șerviciu? Mănânci orez cu pui. Ai 
inima frântă? 

— ...Orez cu pui, am spus eu, terminând fraza în locul lui. 

— Şută la șută corect! 

Am râs împreună. 

Roșie s-a întors câteva secunde mai târziu cu o farfurie de 
carton cu pui aburind și cu un munte de orez galben pufos. Mi- 
a adus farfuria, și eu am luat-o de la ea, gândindu-mă că 
trecuse ceva vreme de când simţisem o atingere umană. 

— Nu trebuia să... am început eu din nou, dar amândoi au 
scuturat din cap. 


— Sigur nu vreţi să şun pe cineva? Dacă nu familia, atunci 
poate șerviciile șociale? Sau poate un prieten? 

— Nu prea mai am mulţi prieteni, domnule Santiago. 

— Ah, domnule Petrel, şunt mai mulţi cărora le pașă de 
dumneavoaștră decât credeţi, spuse el. 

Eu am scuturat din cap din nou. 

— Atunci, altcineva? 

— Nu. Serios. 

— Sunteţi șigur că nu vă șupără cineva? Am auzit voci 
ridicate. Ca și cum urma șă aibă loc o ceartă... 

Am zâmbit, pentru că adevărul era că mă supărase cineva. 
Doar că nu era acolo. Am deschis mai mult ușa și l-am lăsat să 
se uite înăuntru. 

— Sunt singur singurel, pe cuvântul meu, l-am asigurat. 

Dar i-am văzut privirea măturând pereţii, unde scrisesem eu. 
În acea clipă am crezut că vrea să spună ceva, dar s-a oprit. Mi- 
a pus o mâna pe umăr. 

— Dacă aveţi nevoie de ajutor, domnule Petrel, trebuie doar 
să bateţi la ușa mea. La orice oră. Zi sau noapte. Aţi înţeleș? 

— Mulţumesc, domnule Santiago, am spus eu, dând din cap. 
Și vă mulţumesc pentru cină. 

Am închis ușa și am inspirat adânc, umplându-mi nările cu 
aroma de mâncare. Dintr-odată mi s-a părut că trecuseră zile 
întregi de când nu mai mâncasem. Poate chiar așa era, cu toate 
că-mi aminteam ceva de niște sendvișuri calde cu brânză. Dar 
când fusese asta? Am găsit o furculiţă într-un sertar și am 
devorat specialitatea Rosalitei. Mă întrebam dacă arroz con 
pollo, care era bun pentru atâtea răni ale spiritului, ar putea să 
mă ajute și pe mine. Spre surprinderea mea, fiecare înghiţitură 
parcă mă energiza și, pe măsură ce goleam farfuria, vedeam ce 
progres făcusem pe perete. Coloane de istorie. 

Și mi-am dat seama că eram din nou singur. 

Avea să se întoarcă. Nu mă îndoiam. Plutea, vaporos, prin 
vreun spaţiu la care nu puteam ajunge și-mi ocolea conștiința. 
Mă evita. Îi evita pe cei din familia Santiago. Evita deliciosul 
arroz con pollo. Se ascundea de memoria mea. Dar pentru 
moment, spre marea mea ușurare, tot ce aveam erau pui, orez 
și cuvinte. Mă gândeam că toată discuţia aceea din biroul lui 
Gulp-a-pill despre păstrarea confidenţialităţii fusese doar 
vorbărie goală. 


XXX 


Nu a trecut mult timp până când toţi pacienţii și personalul 
spitalului au aflat de prezența lui Lucy Jones în clădirea 
Amherst. Nu era doar felul în care se îmbrăca, cu acele haine și 
pulovere lejere, cu servieta în mână, într-un fel ordonat și 
cuminte, care sfida personajele șleampete ale spitalului. Nu 
erau nici înălțimea și statura ei, sau cicatricea distinctivă de pe 
faţă, care o diferenţia de cei obișnuiți. Ci era mai mult felul în 
care trecea pe coridoare, cu tocurile ţăcănind pe linoleum, cu o 
agerime în privire care o făcea să pară că în fiecare clipă 
cercetează totul și pe toţi în căutarea unui semn care să o 
conducă în direcţia căutată. Această conștiență a prezenţei ei 
aici nu era definită de paranoia, viziuni sau voci. Chiar și acei 
„cato” care stăteau pe la colţuri sau sprijineau pereţii, sau 
bătrânii senili în scaunele lor cu rotile, pierduţi în propriile 
reverii, sau retardaţii, care aruncau o privire fixă spre aproape 
tot ce se întâmpla în jurul lor, cu toţii păreau că, erau 
conștienți, într-un mod ciudat, de faptul că Lucy venise mânată 
de forțe la fel de puternice precum acelea cu care se luptau ei, 
dar că forţele ei erau oarecum mai potrivite. Mai legate de 
lume. Așa că, atunci când trecea pe lângă ei, pacienţii o 
urmăreau cu privirea, fără să se oprească din murmurat și din 
mormăit, fără ca mâinile să-și înceteze tremurul, dar o 
urmăreau cu o atenţie care sfida propria boală. Chiar și când 
mergea în sala de mese împreună cu pacienţii și cu personalul, 
așteptându-și rândul la coadă laolaltă cu toţi ceilalţi ca să 
primească farfuria cu mâncare de spital greu de descris, tot era 
cumva diferită. Stătea la o masă în colț, de unde se putea uita 
la ceilalţi din încăpere, cu spatele la peretele vopsit într-o 
nuanţă de lămâie verde. Câteodată i se alătura cineva la masă, 
fie domnul Evil, care părea foarte interesat de ce făcea ea, fie 
Big Black sau Little Black, care imediat îndreptau orice 
conversaţie înspre subiecte sportive. Uneori, una dintre 
asistente stătea cu ea, însă uniformele și bonetele lor de un alb 
rigid o făceau să pară și mai deosebită de rutina obișnuită a 
spitalului. Şi atunci când conversa cu unul dintre cei care îi 
ţineau companie, privirea ei parcă făcea salturi prin încăpere, 
dându-i lui Francis impresia că era ca un șoim ridicându-se pe 
aripile vântului deasupra lor, a tuturor, și uitându-se în jos, în 
încercarea de a zări mișcare în miriștile coapte ale primăverii 


timpurii din New England și de a-și depista prada. 

La începu, niciunul dintre pacienţi nu stătea cu ea, nici 
măcar Francis sau Peter the Fireman. Asta, la sugestia lui 
Peter. El îi spusese că n-avea sens să îi lase pe prea mulţi să 
înţeleagă că ei lucrau cu ea, cu toate că oamenii aveau să-și 
dea seama de asta singuri în curând. Așa că în primele zile 
Francis și Peter o ignorau în sala de mese. 

Însă nu și Cleo. 

Pacienta cea corpolentă o acostă pe Lucy când o văzu 
trecând cu tava. 

— Ştiu de ce te afli aici! spuse Cleo. 

Vorbea tare și forțat acuzator și, dacă n-ar fi fost zgomotul 
obișnuit de farfurii, tăvi și tacâmuri de la cină, tonul vocii ei ar 
fi atras atenţia tuturor. 

— Ştii? întrebă Lucy calm. 

Trecu pe lângă Cleo și începu să-și golească resturile de pe 
farfurie într-un vas pentru gunoi. 

— Chiar așa, da! continuă Cleo pe un ton hotărât. Este 
evident. 

— Serios? 

— Da! încuviinţă Cleo, cu acea fanfaronadă și bravadă 
specială care însoțește uneori nebunia și în care se întâlnesc 
toate deosebirile față de un comportament normal. 

— Atunci poate că ar fi bine să-mi spui ce crezi. 

— Aha! Desigur. Vrei să preiei comanda asupra Egiptului! 

— A Egiptului? 

— Da, a Egiptului, insistă Cleo, fluturând din mână și arătând 
spre întreaga încăpere, într-un fel oarecum exasperat, ca și 
cum ar fi fost evident, de fapt, ceea ce Lucy Jones nu văzuse 
inițial. Egiptul meu. Și imediat vrei să-i seduci pe Marcus 
Antonius și pe Caesar, fără îndoială. 

Cleo își drese glasul, își încrucișă braţele o clipă, ca o stană 
de piatră în calea lui Lucy, iar apoi adăugă, așa cum făcea de 
fiecare dată, în legătură cu orice: 

— Ticăloșii! Ticăloșii dracului! 

Lucy Jones se uită perplexă la ea, apoi scutură din cap. 

— Nu, în privinţa asta te înșeli amarnic. Egiptul este în 
siguranţă în mâinile tale. N-aș îndrăzni să rivalizez cu cineva ca 
tine pentru coroană, și nici pentru iubirile vieţii tale. 

Cleo își puse mâinile în șolduri și se uită la Lucy. 


— De ce te-aș crede? 

— Trebuie să mă crezi pe cuvânt. 

Femeia solidă ezită, apoi se scărpină în cap. 

— Eşti o persoană cinstită și integră? întrebă ea fără nicio 
introducere. 

— Mi s-a spus că așa sunt, răspunse Lucy. 

— Gulp-a-pill și domnul Evil ar spune același lucru, dar eu nu 
am încredere în ei. 

— Nici eu, spuse Lucy încet, aplecându-se puţin în faţă, spre 
femeie. Asupra acestei chestiuni cred că suntem de acord. 

— Atunci, dacă nu ai de gând să cucerești Egiptul, de ce ai 
venit? întrebă Cleo, punându-și din nou mâinile în șolduri și 
reluându-și tonul agresiv. 

— Cred că în regatul tău se ascunde un trădător, îi dezvălui 
Lucy rar. 

— Ce fel de trădător? 

— De cea mai rea speţă. 

Cleo dădu din cap. 

— Are legătură cu arestarea lui Lanky și cu omorârea lui 
Short Blond, nu-i așa? 

— Da, confirmă Lucy. E 

— L-am văzut, îi explică apoi Cleo. Nu bine, dar l-am văzut. În 
acea noapte. 

— Pe cine? Pe cine ai văzut? se interesă Lucy, devenită dintr- 
odată foarte atentă, aplecându-se înainte. 

Cleo zâmbi șireată, ca și cum ar ști ea ceva, dar apoi ridică 
din umeri. 

— Dacă ai nevoie de autorul meu, spuse ea, dintr-odată 
arogantă, cu o voce plină de trufie, atunci trebuie să mi-l ceri 
într-un mod adecvat, la timpul potrivit, într-un loc potrivit. 

Spunând acestea, Cleo se dădu înapoi și, după ce-și aprinse o 
ţigara, se răsuci pe călcâie, cu o expresie de satisfacţie pe chip. 
Lucy păru puţin confuză și făcu un pas după ea, dar fu 
interceptată de Peter the Fireman, care ducea la gunoi 
resturile de pe tavă în acel moment, cu toate că Francis văzu că 
abia dacă se atinsese de mâncare. Bărbatul începu să-și curețe 
tava și aruncă tacâmurile printr-o deschizătură în containerul 
pentru vase murdare. În același timp, Francis îl auzi spunându-i 
lui Lucy: 

— Așa este. L-a văzut pe Angel în acea noapte. Ne-a spus că 


el a intrat în dormitorul femeilor, a stat acolo câteva clipe, apoi 
a ieșit, încuind din nou ușa în urma lui. 

Lucy Jones dădu din cap. 

— Curios comportament, spuse ea, cu toate că își dădu 
seama că această observaţie nu avea rost într-un spital de boli 
mintale, unde toate comportamentele erau, în cel mai bun caz, 
curioase și, în cel mai rău caz, de-a dreptul groaznice. Se uită 
spre Francis, care se ridicase, și acum stătea în picioare lângă 
ei. C-Bird, spune-mi de ce o persoană care tocmai a comis o 
crimă violentă ar face toate eforturile ca să-și acopere urmele 
și s-ar chinui din răsputeri ca altcineva să fie acuzat de crimă în 
locul lui, o persoană care vrea cu tot dinadinsul să dispară și să 
se ascundă, de ce ar intra aceasta într-o încăpere plină cu 
femei în care, dacă s-ar întâmpla cumva să fie vreuna dintre ele 
trează, cineva ar putea să-l ţină minte? 

Francis clătină din cap. Se întrebă însă: „Oare chiar ar putea 
să-l ţină minte?” Auzi câteva dintre voci întrecându-se în 
mintea lui ca să răspundă la această întrebare, dar le ignoră și 
o fixă cu privirea pe Lucy. Ea ridică din umeri. 

— O ghicitoare, spuse Lucy. Dar cu un răspuns de care am 
nevoie mai devreme sau mai târziu. Crezi că ai putea să-mi 
găsești acest răspuns, Francis? 

El încuviință dând din cap. 

Ea râse puţin. 

— C-Bird are încredere. Asta e bine, remarcă ea. 

Apoi îi conduse afară, pe coridor. 

Vru să spună ceva, dar Peter ridică mâna. 

— C-Bird, nu lăsa pe nimeni altcineva să afle ce a văzut Cleo. 
Apoi se întoarse spre Lucy Jones. Când Francis a vorbit cu ea 
prima dată, iar ea i-a spus că bărbatul pe care îl căutăm a intrat 
în dormitorul femeilor, nu a putut să ofere niciun fel de 
descriere coerentă a lui Angel. Toţi erau destul de afectaţi. 
Acum, fiindcă a avut ceva timp să reflecteze la acea noapte, 
poate își amintește ceva important. Ea îl place pe Francis. Cred 
că ar fi înţelept dacă el s-ar duce și ar vorbi din nou cu ea 
despre evenimentele din acea noapte. Asta ar avea avantajul de 
a nu atrage atenţia asupra ei, pentru că, imediat ce vei începe 
să-i pui întrebări, lumea va înţelege că ar putea să aibă vreo 
legătură cu toate astea. 

Lucy se gândi puţin la cele spuse de Peter, iar apoi aprobă 


din cap. 

— Sigur, are sens ce spui. Francis, poţi să te ocupi de asta 
singur, și apoi să-mi povestești? 

Francis îi răspunse simplu: 

— Da. 

Însă nu era deloc sigur pe el, în ciuda a ceea ce spusese Lucy 
despre încrederea lui. Nu-și amintea să fi chestionat pe cineva 
vreodată ca să încerce să smulgă o informaţie de la acea 
persoană. 

Newsman trecu pe lângă el în acea clipă, oprindu-se la câţiva 
metri, făcu o pirueta ca la balet pe podeaua lustruită, pantofii 
lui scârțâind când se răsuci, iar apoi spuse: 

— Union-News: „Piaţa de capital se scufundă în vești 
proaste”. 

Apoi zâmbi și se răsuci din nou, pornind pe coridor, cu un 
ziar desfăcut în faţă, ca vela unei bărci. 

— Dacă eu mă duc să mai vorbesc odată cu Cleo, întrebă 
Francis, tu ce faci, Peter? 

— Ce fac eu? Mai bine zis, ce aș vrea să fac? C-Bird, aș vrea 
ca domnișoara Jones să pună mai la îndemână dosarele pe care 
le-a adus cu ea. 

Lucy nu răspunse la început, iar Peter se întoarse s-o 
privească în faţă. 

— Ne-ar ajuta dacă am avea o idee mai clară despre detaliile 
care v-au adus aici, dacă e să vă ajutăm. 

Din nou, Lucy ezită. 

— De ce crezi... începu ea, dar Peter o întrerupse. 

Zâmbea în felul acela care lui Francis i se părea că înseamnă 
că a găsit ceva amuzant și neobișnuit, în același timp. 

— Aţi adus dosarele cu dumneavoastră din același motiv din 
care le-aș fi adus și eu. Sau oricine altcineva care ar ancheta un 
caz care este doar ceva mai mult de o supoziţie. Pentru că 
trebuie să vă daţi singură asigurări în legătură cu asemănările, 
practic în orice stadiu. Și pentru că undeva, domnișoară Jones, 
aveţi un șef, desigur, care va dori să vadă un progres rapid. 
Probabil că un șef ca toţi șefii, care-și iese repede din sărite, și 
o idee exagerată despre cum ar trebui să-și petreacă timpul cât 
mai profitabil asistenții săi mai tineri. Așa că prima noastră 
îndatorire este să găsim puncte comune între ce s-a întâmplat 
înainte, în cazul acelor crime, și ce s-a întâmplat aici. Deci cred 


că ar trebui să văd acele dosare. 

Lucy inspiră adânc. 

— Interesant. Și domnul Evans mi-a cerut același lucru azi- 
dimineaţă, folosind mai mult sau mai puţin același raționament. 

— Marile minţi gândesc la fel, spuse Peter. 

Rostise asta cu un sarcasm nedisimulat. 

— l-am refuzat cererea. 

Peter ezită, apoi continuă: 

— Asta pentru ca nu sunteţi încă sigură dacă este de 
încredere. 

Și asta i se păru amuzant lui Peter, căci zâmbea după ce 
termină ce voia să spună. 

Lucy surâse. 

— Mai mult sau mai puţin, ceea ce tocmai i-am spus doamnei 
pe care o numiţi Cleo. 

— Dar eu și C-Bird intrăm în altă categorie, nu-i așa? 

— Da. Doi nevinovaţi. Dar dacă vă arăt aceste... 

— ÎI veţi enerva pe domnul Evans. Grea decizie. 

Din nou, Lucy tăcu puţin înainte de a răspunde, de această 
dată cu o ezitare în voce născută din curiozitate. 

— Peter, spuse ea rar, îți pasă atât de puţin pe cine scoţi din 
sărite? Nici măcar când e vorba de cineva ale cărui păreri 
referitoare la starea ta de sănătate mintala ar putea fi critice în 
ceea ce privește viitorul... 

Peter râse cu hohote și-și trecu o mână prin păr, dădu din 
umeri și apoi din cap cu același zâmbet sigur pe el. _ 

— Răspunsul scurt la întrebarea dumneavoastră este: Da. Imi 
pasă prea puţin de cei pe care îi scot din sărite! Evans mă 
urăște. Şi indiferent ce fac sau ce spun, el tot mă va uri, atât 
pentru ceea ce sunt, cât și pentru ceea ce am făcut. Așa că nu 
am nicio speranţă că se va schimba. Probabil că nici nu e cinstit 
din partea mea să-i cer să se schimbe. Și probabil că nici măcar 
nu este singur în Clubul Celor Care-l Urăsc pe Peter, este doar 
cel mai evident și, aș putea spune, cel mai dezagreabil. Nu pot 
face nimic ca să schimb asta. Așa că de ce mi-aș face griji din 
pricina lui? 

Și Lucy zâmbi ușor, la rândul ei. Asta îi făcu cicatricea de pe 
față să se strâmbe, iar Francis se gândi deodată că lucrul cel 
mai curios în legătură cu o astfel de rană atât de profundă ca a 
ei este că îi face restul frumuseţii să pară și mai substanţial. 


— Protestez prea mult? întrebă Peter, încă rânjind. 

— Ce se spune despre irlandezi? 

— Se spun multe. Dar în principal că ne place să ne auzim 
vorbind. Ăsta este cel mai dramatic clișeu. Dar, din păcate, 
unul bazat pe secole de adevăr. 

— Bine, încuviință Lucy. Francis, ce-ar fi să te duci să te 
întâlneşti cu domnișoara Cleo, în timp ce Peter mă însoțește în 
micul meu birou? Francis ezită, așa că Lucy adăugă: Dacă n-ai 
nimic împotrivă. 

El dădu din cap aprobator. Era o senzaţie ciudată, se gândi 
el. Chiar voia să o ajute, pentru că, de fiecare dată când se uita 
la ea, i se părea și mai frumoasă decât mai devreme. Dar era 
puţin gelos pe Peter că îi ţinea companie, în vreme ce el trebuia 
să se avânte după Cleo. Vocile lui, încă amuţite, începeau să se 
dezmorţească. Însă le ignoră și, după o ezitare de-o clipă, se 
grăbi în jos pe coridor spre salonul de zi, unde bănuia că se află 
Cleo, în spatele mesei de ping-pong, în locul ei obișnuit, 
încercând să găsească o victimă care să îi ţină companie la joc. 

Francis avusese dreptate. Cleo se dusese în capătul camerei 
de zi, lângă masa de ping-pong. Aranjase trei alţi pacienţi de 
cealaltă parte a mesei, le pusese fiecăruia în mână câte o paletă 
și le arăta o zonă unde trebuia să răspundă, dacă mingea lovită 
de ea ar fi aterizat acolo. De asemenea, arăta fiecărui pacient 
cum trebuie să se ghemuiască la pământ și să apuce paleta și 
cum să-și balanseze greutatea corpului de pe un picior pe 
celălalt, anticipând lovitura. Lui Francis i se păru o parodie a 
felului în care se juca acest joc. Și, presupuse el, era destinată 
eșecului. Toţi erau bărbaţi mai în vârstă, cu păr cenușiu sârmos 
și pielea puhavă, plină de pete maronii. Îi văzu pe toţi 
încercând să se concentreze la ceea ce li se spunea și luptându- 
se cu responsabilităţile care li se dădeau. Aceste simple cerinţe 
erau amplificate în momentul de dinaintea începerii jocului, iar 
Francis văzu că, indiferent cât de bine îi instruise, cu cât se 
apropia momentul de răspuns la pasa lui Cleo de deschidere a 
jocului, cu atât erau mai puţin capabili să-i vină în întâmpinare. 

Cleo întrebă: 

— Gata? 

De trei ori, uitându-se în ochii fiecăruia și pregătindu-se să 
servească. 

Fiecare dintre oponenți dădu din cap afirmativ, dar destul de 


ezitant. 

Cu un zvâcnet din încheietură, Cleo lansă mingea în sus, 
vertical. Apoi paleta veni înainte cu o viteză de șarpe și lovi 
mingea, care ateriză o dată pe partea ei de masă, cu un clic 
puternic, apoi sări peste fileu, pe cealaltă parte a mesei, se 
răsuci și trecu direct printre doi dintre oponenti, dar niciunul 
nu se clinti câtuși de puţin din loc. 

Francis crezu că femeia o să explodeze. Se înroșise toată, iar 
buza de jos i se lăsase de furie. Dar atunci, accesul de mânie se 
risipi la fel de repede cum venise. Unul dintre oponenti 
recuperă mingiuţa și i-o aruncă peste masă. O puse pe 
suprafaţa verde a mesei, sub propria paletă. 

— Mulţumesc pentru joc! Oftă, înlocuind cu resemnare furia 
care i se citise pe chip mai devreme. Mai lucrăm la asta mai 
târziu. 

Cei trei oponenți arătau ușuraţi și se risipiră care încotro, în 
colțuri îndepărtate ale camerei. 

Camera de zi era aglomerată ca de obicei - un amestec bizar 
de activităţi. Era o încăpere deschisă, bine luminată, cu un rând 
de geamuri zăbrelite pe un perete, care lăsau să intre lumina 
soarelui și, uneori, câte o adiere de vânt. Pereţii vopsiți în alb 
strălucitor parcă reflectau lumina și energia în acest loc. 
Pacienţii îmbrăcaţi foarte colorat, de la bine-cunoscutele halate 
largi și papuci, până la blugi și pardesiuri, se foiau prin 
încăpere. Din loc în loc, erau canapele de piele ieftine roșii și 
verzi și fotolii foarte ponosite, ocupate de bărbaţi sau femei 
care citeau liniștiți, în ciuda zumzetului care-i înconjura. Cel 
puţin, păreau că citesc, însă întorceau paginile foarte rar. Pe 
măsuțe mici de cafea din lemn se aflau ziare vechi și romane în 
ediţie de buzunar. În două dintre colțuri se aflau două 
televizoare. În jurul fiecăruia se găsea câte o mulţime de 
obișnuiți care sorbeau din priviri telenovelele. Cele două 
televizoare erau fiecare pe alt program, ca și cum personajele 
unui spectacol purtau un dialog cu cele de pe celălalt program. 
Asta fusese o concesie pentru a pune capăt luptelor continue 
care izbucneau între fanii devotați unui program sau altuia. 

Francis continuă să se uite împrejur și văzu că unii pacienţi 
se îndeletniceau cu niște jocuri la masă, cum ar fi Monopoly sau 
Risk, șah sau cărţi de joc. Hearts era jocul de cărţi preferat în 
camera de zi. Pocherul fusese interzis de Gulp-a-pill atunci 


când ţigările ajunseseră să fie folosite ca elemente de schimb la 
ordinea zilei, iar unii dintre pacienţi aveau adevărate stocuri. 
Era vorba despre cei mai puţin nebuni, se gândi Francis, aceia 
care nu tăiaseră toate legăturile cu lumea din exterior, atunci 
când fuseseră trimiși la spital. S-ar fi considerat și pe sine ca 
făcând parte din aceeași categorie, distincţie cu care își auzi 
toate vocile dinlăuntru că erau de acord. Şi mai erau, desigur, 
acei „cato”, care doar se plimbau vorbind singuri și cu toată 
lumea în același timp. Unii dansau. Alţii își târșâiau picioarele. 
Unii mergeau repede înainte și-napoi. Dar fiecare avea propriul 
ritm, mânat de viziuni atât de îndepărtate, încât Francis putea 
doar să presupună ce ar putea să reprezinte. Il întristau și-l 
speriau puţin, pentru că îi era teamă că ar putea să devină la 
fel ca ei. Uneori, se gândea el, pe linia atât de subţire a 
echilibrului propriei vieţi, era mai aproape de ei decât era de 
viața normală, îi considera condamnaţi ai sorții. 

Un fum albăstrui de ţigară se ridică deasupra tuturor. 
Francis ura această cameră și încerca s-o evite cât de mult 
putea. 

Era un loc în care gândurile scăpate de sub control ale 
tuturor aveau teren liber. 

Cleo, desigur, domnea asupra mesei de ping-pong și a 
împrejurimilor. 

Atitudinea ei exagerată și înfățișarea înfricoșătoare îi 
îndepărtau pe ceilalți pacienţi, inclusiv - într-o oarecare măsură 
- pe Francis. Dar, în același timp, el credea că femeia avea o 
vioiciune care lipsea majorităţii și care lui îi plăcea. Mai știa că 
putea să fie amuzantă și adesea reușea să-i facă pe ceilalţi să 
râdă, iar asta era o calitate valoroasă și rară în spital. Cleo îl 
zări pe margine și îi adresă un rânjet larg. 

— C-Bird! Ai venit să-mi faci concurenţă? întrebă ea. 

— Doar dacă n-am încotro, îi răspunse Francis. 

— Atunci insist. Te forţez. Te rog... 

El merse la masă și luă o paletă. 

— Trebuie să vorbesc cu tine despre ce ai văzut noaptea 
trecută. 

— În noaptea crimei? Domnișoara procuror te-a trimis ca să 
mă întrebi? 

El aprobă dând din cap. 

— Are legătură cu trădătorul pe care îl caută? 


— Corect. 

Cleo se gândi puţin, apoi ridică mingea mică albă de ping- 
pong și, uitându-se de aproape la ea, spuse: 

— Uite cum facem... Poţi să-mi pui întrebări în timp ce 
jucăm. Atâta vreme cât îmi trimiți mingea înapoi, îţi răspund la 
întrebări. Facem un joc în joc. 

— Nu știu... începu Francis, dar Cleo îl opri cu un gest 
nonșalant din mână. 

— Va fi o provocare, spuse ea. 

Spunând asta, aruncă mingea în sus în aer și apoi o servi 
spre el. Francis se întinse peste masa verde și lovi mingea. Cleo 
i-o întoarse cu ușurință, și se declanșă un zgomot ritmic, pe 
măsură ce mingea sărea încolo și-ncoace. 

— Te-ai mai gândit la ceea ce ai văzut în acea noapte? 
întrebă Francis, întinzându-se după minge. 

— Desigur, răspunse Cleo și lovi la rândul ei, aruncând 
mingea spre el. Și cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai 
intrigată. Sunt multe urzeli aici, în Egipt. Și Roma are 
interesele ei, nu? 

— Cum așa? zise Francis, bombănind de această dată, dar 
menţinând mingea în joc. 

— Ceea ce am văzut a durat numai câteva secunde, dar cred 
că spune foarte multe. 

— Continuă, îi ceru Francis. 

Cleo îi întoarse lovitura următoare cu un ritm ceva mai alert 
și dintr-un alt unghi, astfel că el trebui să încerce un backhand, 
ceea ce reuși, spre propria surprindere. O văzu pe Cleo că 
mormăie și parează lovitura cu ușurință. 

— Să intre în dormitor și să se uite împrejur, după ce a făcut 
ceea ce a făcut, spuse Cleo, îmi spune că nu-i e frică de prea 
multe, nu-i așa? 

— Nu înţeleg, interveni Francis. 

— Ba sigur că da, răspunse Cleo, de această dată aruncându- 
i o minge ușoară în mijlocul mesei. Tuturor ne e teamă de ceva 
aici, nu-i așa, C-Bird? Ne e teamă fie de ceea ce este înlăuntrul 
nostru, fie de ceea ce este înlăuntrul celorlalţi, fie de ceea ce se 
află în afară. Ne temem de schimbare. Ne temem să rămânem 
la fel. Suntem de-a dreptul împietriţi de tot ce este ieșit din 
comun, terifiaţi de schimbarea rutinei. Toţi vor să fie diferiţi, 
dar asta este cea mai mare ameninţare. Așadar, ce suntem? 


Trăim într-o lume atât de periculoasă, că ne sfidează. Mă 
urmărești? 

Francis credea că tot ce spune Cleo este adevărat. 

— Vrei să spui că suntem toţi captivi? 

— Prizonieri. Absolut! încuviinţă Cleo. Limitaţi de tot și de 
toate: ziduri, medicamente, propriile gânduri. De această dată, 
lovi mingea puţin mai tare, dar astfel încât el să poată totuși 
ajunge la ea. Însă bărbatul pe care l-am văzut, cum să spun, el 
nu se teme, nu-i așa? Sau, dacă se teme, atunci el nu gândește 
deloc la fel ca noi toţi, așa e? 

Francis trimise mingea în fileu, iar aceasta se întoarse spre 
el. 

— Am un punct, zise Cleo. Servește! 

Francis servi mingea peste masă și din nou camera răsună de 
clicăitul mingii încolo și-ncoace. 

— Nu îi era frică, rezumă Francis, când a deschis ușa de la 
dormitorul vostru... 

Cleo prinse mingea în aer, oprind-o din drum. Se aplecă 
peste masă. 

— Are chei, spuse ea încet. Are chei care pot să descuie, dar 
ce? Ușile din clădirea Amherst? Sau cele care dau afară? Chei 
care descuie celelalte dormitoare? Debaralele? Dar birourile 
din clădirea administraţiei? Dar locuinţele personalului? Cheile 
astea se potrivesc la toate ușile? Oare poate să descuie poarta 
principală, Francis? Poate să descuie poarta principală și să 
iasă pur și simplu de aici ori de câte ori dorește? 

Ea repuse mingea în joc. 

El se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Cheile înseamnă putere, nu-i așa? 

Mingea făcu clic-clic pe suprafaţa mesei. 

— Accesul înseamnă întotdeauna putere! confirmă Cleo, cu 
hotărâre în voce. Cheile spun multe. Mă întreb cum le-a 
obţinut. 

— De ce a venit în camera voastră, riscând să fie văzut? 

Cleo nu răspunse, vreme de câteva pase ale mingii peste 
fileu, apoi spuse: 

— Poate pentru că a putut. 

Din nou, Francis se gândi puţin la asta, apoi întrebă: 

— Ești sigură că nu l-ai recunoaște dacă l-ai vedea din nou? 
Te-ai gândit la cât este de înalt, ce fel de constituţie are. Orice 


ar putea să-l distingă. Ceva de cercetat... 

Cleo scutură din cap, dar apoi se opri. Inspiră adânc și se 
concentră asupra jocului, lovind tot mai tare cu fiecare lovitură 
și făcând mingea să zboare peste fileu. Francis era chiar 
surprins că putea să ţină pasul cu ea, întorcându-i pasele, 
mișcându-se în dreapta și-n stânga, înainte și-napoi, în 
întâmpinarea mingii. Cleo zâmbea și dansa dintr-o parte în alta, 
își mișca trupul cu o graţie de balerină, în total contrast cu 
mărimea ei. 

— Dar, Francis, tu și eu nu trebuie să-i cunoaștem înfățișarea 
ca să-l recunoaștem, spuse ea după o clipă. Trebuie doar să 
vedem acea atitudine. Ar fi unică aici. În acest loc. În casa 
noastră. Nimeni altcineva n-ar avea acea privire, nu-i așa, C- 
Bird? Pentru că, odată ce am văzut asta, spuse ea, știm exact ce 
avem în fața ochilor. Adevărat? 

Francis se întinse și lovi puţin mai tare mingea, care zbură 
peste masă și depăși cu un deget marginea. Cu o mișcare 
rapidă, Cleo o recuperă din aer, înainte de a o arunca înapoi. 

— Doar prea lungă, spuse ea. Dar o lovitură care arată o 
încercare ambițioasă, C-Bird. 

Francis se gândea că, într-un loc plin de temeri, ei căutau pe 
cineva care nu se temea de nimic. Intr-un colţ al camerei de zi, 
câteva voci începură să ţipe. Auzi strigăte furioase și se 
întoarse să se uite într-acolo. Un suspin lung, urmat de un țipăt 
mânios traversară încăperea. El puse paleta jos și se retrase de 
la masă. 

— Joci tot mai bine, C-Bird, chicoti Cleo, iar râsul ei păru și 
mai gălăgios, pe fundalul luptei pe cale să înceapă. Ar trebui să 
mai jucam. 

XXX 

Până ajunse la biroul lui Lucy, Francis avu timp să se 
gândească la ce aflase. O găsi rezemată de perete, în spatele 
unui birou simplu de metal, de culoare gri. Stătea cu braţele 
încrucișate, uitându-se la Peter. Acesta stătea jos, cu trei 
dosare mari deschise în faţa lui. Pe birou mai erau risipite 
fotografii de 20x25, hărţi de la locurile crimelor, în alb-negru, 
cu săgeți, și cerculeţe, și alte notații, și formulare cu diverse 
detalii. Mai erau rapoarte ale medicilor legiști și poze ale 
locaţiilor, făcute de sus. Când Francis intră în birou, Peter se 
uită în sus spre el, cu o privire ce trăda exasperarea. 


— Salut, Francis, spuse el. Ai avut succes? 

— Poate doar puţin, am vorbit cu Cleo. 

— A putut să dea o descriere mai bună? 

Francis scutură din cap. Făcu un semn spre maldărul de 
documente și fotografii. 

— Par destul de multe, remarcă el. Nu văzuse niciodată 
partea de hârţogărie care avea legătură cu anchetarea unei 
crime, și era impresionat. 

— Mult spune puţin, răspunse Peter. Lucy dădu și ea din cap, 
confirmând. Dar, în același timp, spune și destul de mult. Lucy 
făcu o grimasă ciudată, ca și cum această observaţie era 
dureroasă și neliniștitoare. 

— Nu înţeleg, ceru lămuriri Francis. 

— Păi, începu Peter rar, dar prinzând viteză pe măsură ce 
vorbea. Ceea ce avem aici sunt trei crime, fiecare comisă în 
diferite jurisdicții polițienești, probabil, deoarece cadavrele au 
fost mutate după aceea, ceea ce înseamnă că nu are nimeni în 
mod special în grijă cazul, lucru care este întotdeauna o 
aiureală birocratică, chiar și atunci când se implică poliţia 
statală. Și avem victime descoperite în diverse stări de 
degradare, ale căror corpuri au fost expuse la acţiunea 
elementelor naturii, ceea ce face cercetarea dificilă, uneori 
chiar imposibilă. Și avem crime care, atât cât ne putem da 
seama din rapoartele detectivilor, au fost alese la întâmplare, 
cel puţin în ceea ce privește victimele, pentru că există foarte 
puţine asemănări între femeile care au fost ucise, poate doar 
tipul de constituţie a trupului, tunsoarea și vârsta. Părul tuns 
scurt și un corp zvelt. Una era ospătăriță, una, studentă la 
colegiu, iar una era secretară. Nu se cunoșteau între ele. Nu 
locuiau în apropiere una de alta. Nu aveau nimic care să ne 
ajute să facem o conexiune între ele, în afară de faptul nefericit 
că mergeau acasă cu diferite mijloace de transport public - știi 
tu, metrou sau autobuz - și că fiecare trebuia să meargă pe jos 
puţin, pe niște străzi întunecate, ca să ajungă acasă. Iar asta le 
făcea cât se poate de vulnerabile. 

— A fost foarte ușor pentru cineva răbdător să le vâneze, 
spuse Lucy. 

Peter ezită puţin, ca și cum ceva din ceea ce spusese Lucy 
ridicase un semn de întrebare pentru el. Francis văzu că Peter 
era tulburat de ceva și că părea a se întreba dacă trebuie să-și 


exprime neliniștea în cuvinte sau nu. În cele din urma, după ce 
scurseră câteva momente, Peter se lăsă pe spate și spuse: 

— Jurisdicţii diferite. Scene diferite. Agenţii diferite. Toate 
sunt aici, împreună... 

— Așa este, remarcă Lucy cu grijă, de parcă brusc ar fi 
trebuit să fie foarte atentă la ce spune. 

— Interesant, răspunse Peter. Apoi se aplecă înainte, asupra 
documentelor de pe birou, uitându-se la toate încetișor. După o 
clipă, se opri și luă cele trei fotografii înfățișând mâna dreaptă 
a fiecărei victime. Se uită la degetele mutilate. Suvenire, spuse 
el deodată. Prea al naibii de tipic. 

— Ce vrei să spui? întrebă Francis. 

— În studiile efectuate asupra criminalilor în serie, spuse 
Lucy încet, o caracteristică comună a acestora este nevoia de a 
lua ceva de la victimă, așa încât să poată retrăi experienţa mai 
târziu. 

— Să ia ceva? 

— O șuviță de păr. O bucată dintr-o haină. O bucăţică din 
trupul victimei. 

Francis se cutremură. Se simţea tânăr, în acel moment, la fel 
de tânăr cum fusese întotdeauna, și se întrebă cum de știa atât 
de puţin despre lume, iar Peter și Lucy, care nu erau cu mai 
mult de opt, poate zece ani mai în vârstă decât el, știau atât de 
multe. 

— Dar ai spus că toate astea ţi-au spus și multe, de 
asemenea, sublinie Francis. Cum adică? 

Peter se uită spre Lucy, iar privirile li se întâlniră o clipă. 
Francis se uită cu atenţie la tânăra domnișoară procuror și se 
gândi că întrebarea lui traversase un fel de prăpastie. Ştia că 
există momente când cuvintele puse laolaltă și rostite creau 
deodată punți și conexiuni, iar el bănuia că acum era unul 
dintre acele momente. 

— Toate aceste lucruri spun, Francis - zise Peter, vorbindu-i 
prietenului său, dar cu privirea la tânăra femeie -, că acel 
Angel al lui Lanky știe cum să comită crime într-un fel care dă 
naștere unor probleme incomensurabile pentru cei care ar vrea 
să-l oprească. Asta înseamnă că este inteligent. Și are o vastă 
experienţă, cel puţin în ce privește modalităţile de a ucide. 
Dacă te gândești, există doar două posibilităţi de rezolvare a 
crimelor, C-Bird. Prima și cea mai bună se întrevede atunci 


când probele adunate de la locul crimei indică inexorabil o 
singură direcţie. Amprente digitale, fibre din îmbrăcăminte, 
sânge și arma crimei, poate chiar declaraţia unui martor 
ocular. Apoi, la toate acestea se pot adăuga motive clare, cum 
ar fi asigurările de viaţă, sau furtul, sau o dispută între membrii 
înstrăinaţi ai unui cuplu. 

— Care este cealaltă posibilitate? întrebă Francis. 

— Apare atunci când descoperi un suspect, și apoi cauţi 
moduri de a face legătura între el și evenimente. 

— Asta sună ca și cum ar fi de-a-ndoaselea. 

— Chiar așa este, aprobă Lucy. 

— Este mai dificil? 

Peter preciză: 

— Dificil? Da, așa este. Imposibil? Nu. 

— Asta e bine, spuse Francis. Se uită apoi la Lucy. Mi-aș face 
griji dacă ar fi imposibil ceea ce am avea de făcut. 

Peter izbucni în râs. 

— De fapt, C-Bird, este vorba doar de noi, care folosim alte 
metode ca să ne dam seama cine este Angel. Facem o listă de 
potenţiali suspecți, iar apoi o tot scurtăm, până când suntem 
mai mult sau mai puţin siguri cine este. Sau, cel puţin, avem 
câteva nume de potenţiali criminali. După care aplicăm ceea ce 
știm despre fiecare crimă, la acești suspecți. Sperăm că unul 
singur va rămâne în picioare. Și, odată ce ne dăm seama de 
asta, nu va fi greu să facem conexiunea cu victimele. Lucrurile 
se vor limpezi, doar că nu știm încă exact ce și cum va fi. Dar 
ceva din toată grămada asta de hârtii, și rapoarte, și dovezi îl 
va prinde în capcană. 

Francis inspiră adânc. 

— La ce fel de alte metode te referi? întrebă el. 

Peter rânji. 

— Ei bine, tinere prietene, aici este frecușul. Asta trebuie să 
ne dăm seama. Cineva de aici nu este cine crede toată lumea că 
este. Are un altfel de nebunie în el, C-Bird. Și o ţine ascunsă al 
dracului de bine! Noi trebuie să ne dam seama cine minte. 

Francis se uită la Lucy, care încuviinţă din cap. 

— Asta, firește, e ușor de zis, greu de făcut, spuse ea rar. 


Capitolul 12 


Uneori, liniile de demarcaţie între vise și realitate sunt 
încețoșate. Mi-e greu să le discern cu exactitate. Presupun că 
de-asta trebuie să iau atât de multe medicamente, de parcă 
realitatea ar putea să fie încurajată pe cale chimică... la 
suficiente miligrame din medicamentul ăsta sau din ăla, iar 
lumea își va recăpăta din nou claritatea. Din păcate, ăsta este 
adevărul și, în mare parte, toate pastilele fac exact ce trebuie 
să facă, pe lângă toate celelalte lucruri care nu sunt atât de 
plăcute. Și, presupun, în fond și la urma urmei, este un lucru 
pozitiv. Depinde doar de cât de mult preţ pui pe această 
claritate. 

În ceea ce mă privea, nu prea puneam mare preţ pe asta. 

Am dormit, nu știu câte ore, pe podeaua sufrageriei. Am tras 
o pernă și o pătură de pe pat, și apoi m-am întins lângă toate 
acele cuvinte pe care le scrisesem, nu mă înduram să le las 
acolo, aproape ca un părinte atent, care se teme să-și lase 
singur, noaptea, copilul bolnav. Podeaua era destul de tare, iar 
articulațiile mele au pornit un protest când m-am trezit. Lumina 
zorilor se strecura în apartament, ca un crainic care își 
trâmbiţează veștile, iar eu m-am ridicat să-mi continui treaba, 
nu neapărat mai odihnit, dar, în orice caz, mai puţin ametit. 

Câteva clipe m-am uitat împrejur ca să mă asigur că sunt 
singur. 

Ştiam că Angel nu era departe. Nu își luase zborul. Nu era 
stilul lui. Nici nu se ascunsese după umărul meu din nou. Toate 
simțurile îmi erau treze și în alertă, în ciuda faptului că 
dormisem doar câteva ore. Era aproape. Privea. Aștepia. 
Undeva, în apropiere. Însă încăperea era goală, cel puţin 
pentru moment, iar eu am răsuflat ușurat. Singurul ecou era al 
vocii mele. 

Am încercat să fiu foarte atent. La spitalul Western State 
fuseserăm noi trei împotriva lui. Și tot se desfășurase o luptă 
între forţe egale. Acum, singur în apartamentul meu, mă 
temeam că nu sunt în stare să duc aceeași luptă. 

M-am întors spre perete. Mi-am amintit că l-am întrebat ceva 
pe Peter și mi-am amintit și răspunsul lui, rostit pe un ton 
optimist: 

— Munca de detectiv presupune examinarea serioasă și 


atentă a faptelor. Gândirea creativă este întotdeauna bine- 
venită, însă numai în limitele detaliilor cunoscute. 

Am râs cu voce tare. De data asta, ironia m-a învins și am 
răspuns: 

— Dar nu așa a mers treaba, nu-i așa? 

Poate în lumea reală, mai ales în ziua de azi, cu testele de 
ADN, și microscoape electronice, și tehnici de cercetare 
științifică, și tehnologii, și capacități moderne, găsirea lui Angel 
n-ar fi fost atât de înșelătoare. Probabil deloc. Torni ce 
substanţe trebuie într-o eprubetă, pui puţin din asta și puţin din 
aia, cronometrezi timpul, aplici niște tehnologii din epoca 
spaţială, și gata, ai dat de ceea ce cauţi! Insă atunci, la Western 
State, nu aveam nimic din toate astea. Absolut nimic. 

Nu ne aveam decât pe noi. 

x x * 

Doar în clădirea Amherst erau aproape 300 de pacienţi 
bărbați. Această cifră se dubla în celelalte clădiri, astfel că 
totalul ajungea undeva la aproape 2100. Femei erau ceva mai 
puţine, numărând o sută douăzeci și cinci în Amherst și doar 
puţin peste nouă sute în tot spitalul. Cu tot cu asistente, surori 
medicale, infirmieri, personal de securitate, psihologi și 
psihiatri, numărul persoanelor din spital trecea de trei mii. Nu 
erau enorm de mulţi, se gândi Francis, dar tot se strânse un 
număr substanţial. 

În zilele de după sosirea lui Lucy Jones, Francis începuse să 
se uite cu alţi ochi la ceilalți pacienţi pe care-i vedea 
plimbându-se pe coridoare. Ideea că unul dintre ei era un 
criminal îl neliniștea și se răsucea brusc ori de câte ori se 
apropia de el cineva din spate. Ştia că era o atitudine 
exagerată, așa cum știa că temerile lui erau îndreptate într-o 
direcţie greșită. Dar îi era greu să șteargă o teamă constantă. 

Își petrecea mult timp încercând să fixeze contacte vizuale, 
într-un loc care descuraja acest lucru. Era înconjurat de tot 
felul de boli mintale, în diverse grade de intensitate, iar el nu 
avea nici cea mai mică idee cum să privească altfel toate acele 
boli, pentru a o zări pe cea care era cu totul diferită. Larma pe 
care o auzea de la toate vocile lui se adăuga la nervozitatea 
care-i scutura corpul. Se simţea ca și cum ar fi fost încărcat cu 
impulsuri electrice, ţintind la întâmplare, și încerca să găsească 
un loc în care ar putea să se liniștească. Eforturile sale erau 


zădărnicite, iar Francis se simţea epuizat. 

Peter the Fireman nu era atât de tensionat. De fapt, Francis 
observă că Peter se simţea cu atât mai bine, cu cât lui Francis îi 
era mai rău. Avea mai mult aplomb în voce și mersul mai rapid 
când traversa coridoarele. Ceva din tristeţea cu care venise la 
Western State fusese alungată undeva, înlăuntrul său. Peter 
avea o energie pe care Francis o invidia, pentru că el nu avea 
decât teama. 

Insă, după timpul petrecut cu Lucy și Peter în micul lor 
birou, reuși să-și controleze teama. În acel mic spaţiu, chiar și 
vocile lui amuţeau, și putea să asculte calm ce aveau de spus 
ceilalţi. 

Primul lucru pe care îl aveau de făcut, așa cum le explicase 
Lucy, era să creeze un mijloc prin care să limiteze numărul de 
potenţiali suspecți. Era destul de ușor pentru ea. Spunea, să 
treacă prin toate dosarele spitalului, pentru fiecare pacient, și 
să determine cine era disponibil să ucidă celelalte victime 
despre care ea credea că aveau o legătură cu uciderea lui Short 
Blond. Avea alte trei date, pe lângă Short Blond. Fiecare crimă 
avusese loc cu câteva zile sau săptămâni înainte de momentul 
când fuseseră descoperite cadavrele. Cu siguranţă, cei mai 
mulţi dintre pacienţi nu se aflau pe stradă în timpul când 
avuseseră loc cele trei crime. Cei internaţi pe termen lung, mai 
ales cei senili, erau ușor de îndepărtat de pe listă. 

Lucy Jones nu le împărtăși cercetarea ei inițială doctorului 
Gulptilil sau domnului Evans, cu toate că Peter și Francis erau 
la curent. Asta dădu naștere la ceva tensiuni, atunci când îi 
ceru domnului Evil dosarele pentru cei din clădirea Amherst. 

— Desigur, spuse el. Tin fişele primare în biroul meu, în niște 
dulapuri metalice. Puteţi să veniţi și să le cercetaţi oricând 
doriţi. 

Lucy stătea în picioare, la ușa biroului ei. Era după-amiaza 
devreme, iar domnul Evil venise deja de două ori în acea 
dimineaţă, ciocănise cu putere la ușa ei, întrebând dacă poate 
să o ajute cu ceva, și le amintise lui Francis și lui Peter că 
ședința lor de grup obișnuită urma să aibă loc ca de obicei și că 
li se cerea să fie prezenţi. 

— Acum ar fi bine, spuse ea. Făcu un pas pe coridor, dar fu 
imediat oprită de domnul Evil. 

— Doar dumneavoastră, spuse el înțepat. Nu și ceilalţi doi. 


— Ei mă ajută, se împotrivi ea. Ştiţi asta. 

Inițial, domnul Evil încuviinţă, ca răspuns, dar apoi clatină 
viguros din cap. 

— Da, probabil, spuse el rar. Asta rămâne de văzut și, după 
cum bine știți, am îndoielile mele. Dar asta tot nu le dă dreptul 
să examineze fişele confidenţiale ale altor pacienţi. Acolo, în 
acele dosare, sunt informaţii sensibile, personale, adunate din 
ședințele terapeutice, iar eu nu pot permite ca acele informaţii 
să fie examinate de alţi clienţi ai micului nostru spital. Nu ar fi 
etic din partea mea și ar fi o violare a legilor statului cu privire 
la intimitatea înregistrărilor. Ar trebui să știți asta, domnişoară 
Jones. 

Lucy tăcu, gândindu-se la cele auzite. 

— Îmi pare rău, răspunse ea vorbind rar. Desigur, aveţi 
dreptate. Pur și simplu am presupus că urgenţa situaţiei de față 
ar putea implica o excepţie din partea dumneavoastră. 

El zâmbi. 

— Desigur. lar eu doresc să vă pun la dispoziţie cea mai largă 
varietate de posibilități în vânătoarea dumneavoastră de gâște 
sălbatice. Însă nu pot să încalc legea și nici nu este cinstit din 
partea dumneavoastră să ne cereţi mie sau oricărui 
supraveghetor de dormitoare să facem asta. 

Domnul Evil purta părul lung, castaniu, și ochelari cu rame 
metalice, care-i dădeau o înfățișare șleampătă, dezordonată. Ca 
să compenseze această impresie, purta cravată și cămașă albă, 
cu toate că pantofii îi erau scofâlciţi. Francis credea că încerca 
să nu fie asociat nici cu rebelii, nici cu conformiștii. Faptul că 
nu voia să facă parte din niciuna din aceste două categorii îl 
punea pe domnul Evil într-o postură dificilă. 

— Corect, admise ea. N-aș vrea să fac asta. 

— Mai ales că trebuie să văd o dovadă de la dumneavoastră 
că persoana mitică pe care o căutaţi chiar este aici. 

La început ea nu răspunse, doar zâmbi. Apoi zise: 

— Și, mai exact, ce fel de dovadă aţi vrea să vă arăt? 

Evans zâmbi la rândul lui, de parcă s-ar fi bucurat și el de 
jocul de scrimă, înainte și-napoi: atacă, parează, lovește. 

— Altceva decât presupuneri, spuse el. Poate un martor 
credibil, cu toate că nu știu unde îl veţi găsi într-un spital de 
boli mintale... Spuse asta râzând, de parcă ar fi fost o glumă 
bună... Sau poate arma crimei, care n-a fost descoperită până 


acum... Din nou, se comportă de parcă ar fi spus o glumă. 
Desigur, așa cum probabil că v-aţi dat seama deja, concret și 
solid nu prea sunt concepte potrivite în lumea noastră mică de 
aici. Ştiţi la fel de bine ca mine că, din punct de vedere 
statistic, e cu mult mai probabil ca bolnavii mintal să-și facă rău 
lor înșiși decât altora. 

— Poate că persoana pe care o caut nu este exact ceea ce se 
poate numi bolnav mintal, îi explică Lucy. Ci face parte dintr-o 
categorie complet diferită. 

— Păi, sări Evans brusc, se prea poate ca așa să fie. De fapt, 
este chiar mai probabil. Dar ceea ce avem noi aici din 
abundență sunt cei din prima categorie, nu din a doua. 
Spunând acestea, făcu un gest, o ușoară plecăciune și-și agită 
mâinile înspre propriul birou. Tot mai vreţi să examinati fișele 
medicale? întrebă el. 

Lucy se întoarse spre Peter și Francis. 

— Trebuie să mă ocup de asta. Măcar să încep. Ne vedem 
mai târziu. 

Peter se uită mânios la domnul Evans, care nu îi întoarse 
privirea, ci o conduse pe Lucy Jones pe coridor, dându-i la o 
parte cu mișcări din mâini pe pacienţii care se apropiau de el. 
Francis se gândi că semăna cu un individ care își croiește drum 
prin junglă. 

— Ar fi frumos, spuse Peter încet, dacă s-ar dovedi că 
ticălosul ăsta este cel pe care îl căutăm. Asta chiar ar fi ceva 
deosebit și ar face să merite tot timpul ăsta petrecut aici. Apoi 
izbucni în râs. Ah, bine, C-Bird. Lumea nu e niciodată atât de 
generoasă. Și știi ce se spune: „Ai grijă ce-ţi dorești, căci s-ar 
putea să se îndeplinească!” Dar, chiar în timp ce vorbea, Peter 
continuă să se uite după domnul Evans, care se îndepărta pe 
coridor. După câteva clipe adăugă: Am să stau de vorbă cu 
Napoleon. Cel puţin, el are perspectiva secolului al XVIII-lea 
asupra tuturor lucrurilor ăstora. 

Francis s-ar fi dus cu el, dar ezită, iar Peter se îndepărtă și 
intră în camera de zi. În acea clipă îl văzu pe Big Black, 
rezemat de un perete al coridorului și fumând o ţigară, iar 
uniforma i se vedea, în lumina care pătrundea prin ferestre, 
atât de albă, încât parcă strălucea. Lumina îi făcea culoarea 
pielii să pară chiar mai întunecată decât era, iar Francis își 
dădu seama că infirmierul îi urmărise. Merse spre el, iar 


uriașul se depărtă de perete și stinse ţigara pe podea. 

— Prost obicei, începu Big Black. Poate să te ucidă la fel ca 
orice altceva de aici. Probabil. Nu poţi fi foarte sigur de asta, cu 
tot ce se întâmplă în ultima vreme. Dar nu te apuca să-l iei și 
tu, ca toţi ceilalţi de aici, C-Bird. Sunt prea multe obiceiuri 
proaste aici. Și nu prea e mare lucru de făcut în legătură cu ele. 
Încearcă să te ţii departe de obiceiurile proaste, C-Bird, și o să 
ieși de aici, mai devreme sau mai târziu. 

Francis nu răspunse. În schimb, îl văzu pe infirmier că se uită 
pe coridor, iar privirea i se fixează pe rând asupra primului 
pacient, apoi asupra următorului, dar, în mod evident, atenţia 
lui reală era în cu totul altă parte. 

După o clipă, Francis întrebă: 

— De ce se urăsc unul pe altul, domnule Moses? 

Big Black nu răspunse direct la această întrebare; rosti doar: 

— Ştii, în sud, unde m-am născut eu, erau acele bătrâne care 
simțeau când se schimbă vremea. Ele știau când vin furtunile 
dinspre ocean, mai ales în sezonul uraganelor, se plimbau tot 
timpul, adulmecând aerul, uneori spuneau niște incantaţii, 
alteori aruncau niște oase și scoici pe o bucată de pânză. Ca 
niște vrăjitoare, presupun, iar acum, că sunt om educat și 
trăiesc într-o lume modernă, C-Bird, știu că nu trebuie să cred 
în toate incantaţiile alea. Dar problema e că ele aveau mereu 
dreptate. Dacă avea să vină furtuna, ele știau cu mult înaintea 
oricui altcuiva. Îi puneau pe oameni să aducă vitele înapoi, să-și 
repare acoperișurile la case, poate chiar să fiarbă apă și s-o 
pună în sticle, pentru o eventualitate pe care n-o întrevedea 
nimeni altcineva. Dar care venea în cele din urmă. Nu are sens, 
dacă te gândești la asta; dar are logică, dacă nu te gândești. 
Zâmbi și-i puse o mână pe umăr lui Francis. Ce crezi, C-Bird? 
Te uiţi la ăia doi și simţi și tu că vine furtuna? 

— Tot nu înţeleg, domnule Moses. 

Tipul cel masiv scutură din cap. 

— Hai să-ţi spun ceva: Evans are un frate. Şi poate că Peter, 
prin ce a făcut, l-a rănit cumva pe fratele ăla. Şi atunci, când 
Peter a ajuns aici, Evans a făcut tot posibilul să aibă grijă de 
evaluarea lui. S-a asigurat că, indiferent ce vrea Peter, el să 
facă tot posibilul să nu primească. 

— Dar asta nu e cinstit, își dădu cu părerea Francis. 

— N-am spus că e ceva cinstit în asta, C-Bird. N-am spus că 


lucrurile ar fi cinstite, într-un fel sau altul. Am spus doar că 
poate asta face parte din acea mică problemă care a ieșit prost, 
nu? 

Big Black băgă mâna în buzunar și zdrăngăni legătura de 
chei. 

— Domnule Moses, cheile alea - puteţi să intraţi peste tot pe 
aici cu ele? 

El aprobă dând din cap. 

— Aici și în toate celelalte dormitoare. Pot să descui ușile de 
la pază. Să descui ușile dormitoarelor. Chiar și să intru în 
celulele de izolare. Vrei să ieși pe poarta principală, Francis? 
Astea o să-ţi arate drumul. 

— Cine mai are chei ca astea? 

— Asistentele-șef. Paza. Infirmierii ca mine și ca fratele meu. 
Personalul principal. 

— Se știe unde sunt toate seturile de chei, tot timpul? 

— Așa se presupune. Dar, ca toate lucrurile de pe aici, ce se 
presupune și ce se întâmplă de fapt pot să fie două chestiuni 
distincte. Izbucni în râs. C-Bird, acum ai început tu să pui 
întrebări ca domnișoara Jones și ca Peter. El știe cum să pună 
întrebări. Tu înveţi. 

Francis zâmbi ca răspuns la compliment. 

— Mă întreb, continuă el, dacă se ţine tot timpul socoteala 
tuturor acestor seturi de chei. 

Big Black scutură din cap. 

— N-ai pus întrebarea cum trebuie, C-Bird. Mai încearcă o 
dată. 

— Lipsesc niște chei? 

— Da. Asta este întrebarea, nu-i așa? Da. Lipsesc niște chei. 

— Le-a căutat cineva? 

— Da. Dar probabil „căutat” nu este chiar cuvântul potrivit. 
Lumea s-a uitat în toate locurile unde ar fi putut fi, dar apoi au 
renunţat cu toţii, când nu le-au găsit. 

— Cine le-a pierdut? 

— Ei, făcu Big Black rânjind, acea persoană este chiar foarte 
bunul nostru prieten, domnul Evans. 

Uriașul infirmier izbucni în alt hohot de râs și, aruncându-și 
capul pe spate, îl zări pe mai măruntul său frate îndreptându-se 
spre ei. 

— Hei, strigă el, C-Bird începe să descopere lucrurile. 


Francis văzu asistentele de la cabinetul lor înconjurat cu 
sârmă ridicându-și privirea și zâmbind, ca și cum ar fi auzit o 
glumă. Little Black rânji și el, apropiindu-se în grabă de cei doi. 

— Ştii ceva, Francis? zise el. 

— Ce anume, domnule Moses. 

— Dacă pricepi cum merge lumea asta, spuse el, făcând un 
gest larg pentru a indica spitalul, dacă pricepi bine de tot toate 
astea, pe cuvântul meu, n-o să-ți mai fie greu deloc să înţelegi 
lumea de dincolo de ziduri. Dacă ai ocazia. 

— Cum să am ocazia, domnule Moses? 

— Nu asta e marea întrebare, frăţioare? Asta e marea 
întrebare care se pune în fiecare minut, în fiecare zi, aici, în 
spital. Cum are cineva acea ocazie? Există căi, C-Bird. Există 
mai mult decât o singură cale. Dar nu există reguli simple cu da 
și nu. Fă asta. Fă aia. Ai o ocazie. Nu, nu merge chiar așa. 
Trebuie să-ţi găsești calea ta. O să ajungi acolo, C-Bird. Trebuie 
doar s-o vezi atunci când ţi se ivește. Asta e problema, nu-i așa? 

Francis nu știa ce să răspundă, dar se gândi oricum că 
fratele cel mare se înșela, fără îndoială. Și, în orice caz, nu 
credea că are capacitatea să înţeleagă nicio lume. Câteva 
dintre voci se răzvrătiră undeva, în capul lui, și încercă să 
asculte ce au de spus, pentru că presupunea că aveau o părere 
despre asta. Însă când se tot concentra să-și audă vocile, văzu 
că infirmierii îl urmăreau, observând cum i se transformă 
expresia feţei, iar el se simţi o clipă ca și cum ar fi fost în pielea 
goală, ca și cum i-ar fi fost sfâșiate hainele de pe el. Așa că, în 
schimb, zâmbi cât putu de frumos și plecă, iar pașii lui ţineau 
ritmul rapid cu al gândurilor care i se învălmășeau în cap. 

Lucy stătea în spatele mesei din biroul domnului Evans, în 
timp ce acesta scotocea în unul dintre cele patru fișete metalice 
aliniate lângă un perete. Privirea îi fu atrasă de o fotografie de 
pe colţul mesei, care era o poză de nuntă. Îl zări pe Evans, cu 
părul puţin mai scurt și pieptănat, îmbrăcat într-un costum 
albastru cu dungi subţiri care abia dacă reușea să-i ascundă 
fizicul slăbănog, stând lângă o femeie tânără în rochie albă de 
mireasă, care abia dacă reușea să ascundă o sarcină avansată 
și care purta o cununiță de flori în părul castaniu. Se aflau în 
mijlocul unui grup ai cărui membri variau, ca vârstă, de la 
foarte bătrâni la foarte tineri, și cu toții zâmbeau cam la fel, 
zâmbete care, se gândi Lucy, erau cam forţate. În mijlocul 


petrecerii de nuntă se afla un bărbat îmbrăcat într-o sutană 
care flutura pe el, bliţul fotografului reflectându-se pe brocartul 
auriu. Își ţinea mâna pe umărul lui Evans și, după ce se mai 
uită o dată, Lucy recunoscu o asemănare cu psihologul. 

— Aveţi un frate geamăn? întrebă ea. 

Evans își ridică privirea, văzu unde se uita Lucy și se întoarse 
spre ea, cu braţele pline de dosare galbene. 

— E moștenire de familie, spuse el. Fiicele mele sunt tot 
gemene. 

Lucy se uită împrejur, dar nu văzu nicio fotografie cu 
acestea. El prinse privirea ei cercetătoare și adăugă: 

— Locuiesc cu mama lor. E de ajuns să spun că trecem 
printr-o perioadă grea. 

— Îmi pare rău să aud asta, spuse ea, deși nu sublinie faptul 
că asta nu explică lipsa unei fotografii cu ele. 

Evans ridică din umeri. Depuse dosarele pe masă, în faţa ei, 
cu o bufnitură. 

— Când crești ca un geamăn, te obișnuiești cu toate glumele. 
Sunt mereu la fel, să știți. Două boabe într-o păstaie, cum le 
deosebești? Băieți, aveţi și aceleași gânduri și idei? Când 
petreci toată viaţa știind că o imagine a ta în oglindă doarme în 
patul de deasupra, asta îţi schimba felul în care înţelegi lumea. 
Și în bine, și în rău, domnişoară Jones. 

— Eraţi gemeni identici? întrebă ea, mai mult pentru a face 
conversaţie, căci o singură privire asupra fotografiei ar fi 
răspuns la întrebare. 

Domnul Evans ezită înainte de a răspunde, privirea i se 
îngustă și o răceală ca de gheaţă se strecură în cuvintele lui. 

— Am fost odată. Dar nu mai suntem. 

Lucy Jones se uită la el, perplexă. 

Evans tuși o dată, apoi adăugă: 

— De ce nu-l rugaţi pe noul dumneavoastră prieten și 
partener detectiv să vă explice această afirmaţie? Pentru că el 
știe să vă răspundă mai bine ca mine. Intrebaţi-l pe Peter the 
Fireman, genul de om care începe să stingă focuri, dar 
sfârșește prin a pune el focul. 

Femeia nu știu ce să răspundă, așa că, în schimb, începu să 
cerceteze dosarele. Domnul Evans își trase un scaun de 
cealaltă parte a mesei, se lăsă pe spate, își încrucișă picioarele 
relaxat și se uită la ce făcea ea. Lui Lucy nu-i plăcea felul în 


care privirea lui penetra aerul din jurul ei, ca un glonţ, și nu se 
simţea deloc în largul ei. 

— Vreţi să mă ajutaţi? întrebă ea brusc. Mă gândesc la ceva 
care nu este dificil deloc. Mai întâi, aș vrea doar să-i elimin pe 
cei care s-au aflat în spital la momentul când a avut loc una 
dintre celelalte trei crime. Cu alte cuvinte, dacă s-au aflat aici... 

El o întrerupse. 

— Atunci nu puteau să fie afară. Asta ar trebui să fie ușor, 
pur și simplu comparăm datele. 

— Corect, încuviinţă ea. 

— Doar că sunt unele elemente care îngreunează această 
operaţiune. 

Ea se opri, apoi întrebă: 

— Ce fel de elemente? 

Evans își frecă barba, înainte să răspundă: 

— Există un număr de pacienţi care au venit voluntar la 
spital. Ei pot să fie aduși și luaţi înapoi din spital într-un 
weekend, de exemplu, de către membrii familiei responsabile. 
De fapt, chiar se încurajează acest lucru. Așa că este posibil ca 
o persoană care apare în fișă ca fiind în spital, ca rezident 
permanent, de fapt să fi petrecut ceva timp în afara zidurilor. 
Sub supraveghere, desigur. Sau, cel puţin, se presupune că sub 
supraveghere. Acesta nu e cazul celor trimiși aici în urma unor 
hotărâri luate de tribunal. Şi nici al pacienţilor în legătură cu 
care, după ce au ajuns aici, personalul a decis că reprezintă un 
pericol pentru ei înșiși sau poate pentru cei din jur. Dacă un act 
de violenţă este ceea ce te-a adus aici, atunci nu ţi se permite 
să pleci, nici chiar pentru o scurtă vizita acasă. Doar dacă, 
desigur, un membru al personalului a simţit că asta face parte 
din terapie. Dar asta depinde și de medicaţia pe care o 
primește pacientul. Poţi să fii trimis acasă peste noapte dacă 
trebuie să iei o pastilă. Dar nu dacă ai nevoie de o injecție. 
Inţelegeţi? 

— Cred că da. 

— Şi, continuă Evans, vorbind din ce în ce mai rapid, avem 
audieri. Ni se cere să prezentăm cazuri periodic, printr-o 
procedură cvasijuridică, ca să justificăm de ce ar trebui cineva 
să rămână aici sau, în unele cazuri, să fie externat. Vine un 
avocat din oficiu de la Springfield și avem un avocat al 
pacientului, care formează o comisie cu doctorul Gulptilil și o 


persoană de la divizia de stat a Serviciului pentru Sănătate 
Mintală. Oarecum ca o audiere pentru eliberarea pe cauţiune. 
Asta se întâmplă din când în când, de asemenea, iar 
înregistrarea lor are un caracter destul de neregulat. 

— Ce vreţi să spuneţi prin „neregulat”? 

— Oamenii sunt externaţi pentru că starea lor este 
stabilizată, și apoi se întorc din nou aici în vreo două luni, după 
ce revine boala. În activitatea de vindecare a bolilor mintale 
există un element care face tratamentul să semene cu o ușă 
batantă. Sau cu o moară de vânt. 

— Dar pacienţii pe care îi aveţi aici, în clădirea Amherst... 

— Nu știu dacă avem la ora actuală pacienţi care să prezinte 
capacitatea - deopotrivă socială și mentală - de a primi o 
permisie. Poate doar vreo doi, în cel mai bun caz. Nu știu să 
avem vreo programare la vreo audiere. Trebuie să verific. Mai 
mult decât atât, n-am nici cea mai mică idee despre celelalte 
clădiri. Va trebui să-i găsiți pe omologii mei din fiecare clădire 
și să verificați. 

— Cred că putem să eliminăm celelalte clădiri, spuse Lucy 
brusc. În fond, uciderea lui Short Blond a avut loc aici, iar eu 
bănuiesc că este posibil ca asasinul să se afle aici. 

Domnul Evans zâmbi într-un mod neplăcut, de parcă sesizase 
o glumă în spusele ei, o glumă de care ea nu-și dăduse seama. 

— Şi de ce, mă rog, porniţi de la această presupunere? 

Femeia vru să răspundă, dar se opri. 

— Am crezut doar... începu ea, dar domnul Evans îi reteză 
vorba. 

— Dacă acest individ mitic este atât de inteligent pe cât 
consideraţi dumneavoastră, atunci nu cred că, pentru el, ar fi o 
problema insurmontabilă să se deplaseze de la o clădire la alta 
la ore târzii din noapte. 

— Dar există paznici care patrulează pe-afară, prin curte. Nu 
ar vedea pe oricine se mișcă între clădiri? 

— Din păcate, ca în multe alte locaţii de stat, avem prea 
puţin personal. lar oamenii de la pază au o rută prestabilită, la 
ore prestabilite, deci nu ar fi așa de greu de păcălit, cu puţin 
efort. Şi mai sunt și celelalte modalităţi de a te deplasa 
nevăzut. 

Lucy ezită din nou, dându-și seama că trebuia să pună o 
întrebare, iar în tăcerea de-o clipă care se lăsă domnul Evans 


își dădu cu părerea: 

— Lanky, spuse el, dând din mână nonșalant. Lanky avea 
motivul, și ocazia, și dorinţa, și a sfârșit cu sângele asistentei 
peste tot pe el. Nu înţeleg de ce vă chinuiţi atâta să găsiţi pe 
altcineva. Sunt de acord că Lanky este, din multe puncte de 
vedere, un tip de treabă. Dar tot el a fost diagnosticat cu 
schizofrenie paranoidă și are un istoric de acte violente. Mai 
ales la adresa femeilor, pe care le vedea adesea ca pe 
creaturile Satanei. lar în zilele premergătoare crimei, 
medicaţia lui s-a dovedit a fi inadecvată. Dacă ar fi să vedeţi 
dosarul Jui medical, pe care l-a luat poliţia, aţi găsi acolo o 
notiţă de la mine, în care sugeram că ar fi putut să se găsească 
o modalitate pentru a ascunde faptul că nu primea dozajele 
corespunzătoare la distribuţia zilnică de medicamente. De fapt, 
chiar ordonasem să înceapă injecții intravenoase în zilele 
următoare, pentru că simțeam că dozajele orale nu-și mai 
făceau îndeajuns efectul. 

Din nou, Lucy nu răspunse. Voia să-i spună domnului Evans 
că numai mutilarea mâinii asistentei, cel puţin în mintea ei, îl 
absolvea de vină pe Lanky. Însă nu îi împărtăși această 
observaţie. 

Evans împinse dosarele spre ea. 

— Totuși, continuă el, dacă o să cercetaţi acestea - și 
celelalte câteva mii de dosare din celelalte clădiri -, puteţi să 
eliminaţi câteva persoane. Cred că eu nu aș pune atâta accent 
pe date și zile și m-aș concentra mai mult pe diagnostic. l-aș 
lăsa deoparte pe cei retardaţi mintal. Și pe catatonici, care nu 
răspund nici la tratamentele medicale, nici la cele cu șocuri 
electrice, pentru că pur și simplu nu au capacitatea fizică de a 
face ceea ce credeţi dumneavoastră că s-a comis. Și celelalte 
tulburări de personalitate, care nu prea au legătură cu ceea ce 
căutaţi dumneavoastră. Sunt bucuros să vă ajut, răspunzându- 
vă la orice întrebare aţi avea. Insă partea cea mai dificilă, ei 
bine, aceea vă aparține. 

Apoi se lăsă pe spate și o urmări, iar ea trase primul dosar, îl 
deschise și începu să-l cerceteze. 

Francis se rezemă de peretele de lângă biroul domnului 
Evans, neștiind ce altceva să facă. Nu trecu mult și-l văzu pe 
Peter the Fireman îndreptându-se spre el, să-i ţină companie. 
Peter se rezemă și el de perete și rămase cu privirea aţintită la 


ușa care îi despărţea de biroul în care Lucy se apleca asupra 
dosarelor pacienţilor. Oftă prelung, aproape fluierând. 

— Ai vorbit cu Napoleon? 

— Voia să jucăm șah. Așa că am jucat o partidă, și m-a bătut. 
Totuși, e un joc bun pentru un detectiv. 

— De ce? 

— Pentru că există o infinitate de variaţiuni într-o strategie 
de câștig și, cu toate astea, ești restricţionat între mutările pe 
care are voie să le facă fiecare piesă de pe tablă. Calul are voie 
să meargă așa... Și făcu un gest cu mâna înainte și apoi într-o 
parte, ca un L. În timp ce nebunul merge așa... Și mimă o 
diagonală. Știi să joci șah, C-Bird? 

Francis clătină din cap. 

— Ar trebui să înveți. 

În timp ce ei își continuau discuţia, li se alătură și se rezemă 
de celălalt perete un bărbat masiv care locuia în dormitorul de 
la etajul al treilea. Avea acea privire pe care Francis o 
recunoscu - aparținea mulţimii de retardaţi din spital. Era o 
combinaţie de privire în gol și interogaţie în același timp, ca și 
cum tipul voia un răspuns la ceva, dar știa că nu poate să 
înțeleagă răspunsul, ceea ce dădea naștere unei stări de 
frustrare aproape constante. În clădirea Amherst, dar și în tot 
spitalul Western State, se aflau o mulţime de oameni ca el, 
care, zi și noapte, îl înspăimântau pe Francis, pentru că erau 
atât de calmi, și totuși capabili de o izbucnire inexplicabilă de 
agresivitate. Francis învățase repede să se ferească din calea 
retardaţilor. Când se uită la el, acesta deschise ochii larg și 
scoase un fel de mârâit, de parcă ar fi fost nervos că atât de 
multe lucruri se petreceau în lume fără ca el să le poată 
înţelege. Urmă apoi un grohăit scurt, bărbatul continuând să se 
uite fix la Peter și la Francis. 

Peter îl privi și el pe retardat, cu aceeași ferocitate. 

— La ce te holbezi? întrebă el. 

Omul nu făcu decât să grohăie mai tare. 

— Ce vrei? întrebă Peter, desprinzându-se de lângă perete. 

Retardatul scoase un grohăit prelung, ca un animal sălbatic 
care-și încolțește prada. Făcu un pas în faţă, coborându-și 
umerii ca un cocoșat. Faţa i se contorsionă, iar lui Francis i se 
păru că limitele imaginaţiei individului îl făceau și mai 
înfricoșător, pentru că tot ce avea, între resursele sale reduse, 


era furia. Și nu puteai să-ți dai seama de unde venea aceasta. 
Pur și simplu erupea la un moment dat, și nu puteai prevedea 
unde. Retardatul își strânse pumnii și apoi îi agită vehement în 
faţa lui, de parcă ar fi vrut să lovească o nălucă. 

Peter mai făcu un pas înainte, apoi se opri. 

— Nu face asta, prietene! spuse el. 

Omul părea că se adună pentru o noua salvă de pumni. 

Peter repetă: 

— Nu merită! 

Dar, în timp ce spunea asta, își încrucișă braţele. 

Retardatul mai făcu un singur pas spre ei, după care se opri. 
Mârâind încă pentru a elibera o furie interioară, se lovi cu 
pumnul într-o parte a capului. Lovitura răsună pe coridor. Apoi 
urmă o a doua lovitură, și o a treia, iar fiecare răsună tare. O 
mică șuviţă de sânge îi apăru lângă ureche. 

Nici Peter, nici Francis nu se mișcară. 

Omul începu să tipe. Tonul său avea ceva din strigătul de 
victorie, dar și ceva din angoasa durerii. Lui Francis îi era greu 
să-și dea seama dacă era o provocare sau un semnal. 

Și, auzind strigatul care răsuna pe hol, retardatul tăcu. Căscă 
prelung, și apoi se îndreptă de spate. Se uita la Francis și la 
Peter și dădu din cap, de parcă s-ar fi scuturat de o viziune. 
Sprâncenele i se uniră întrebător, de parcă mintea i-ar fi fost 
pătrunsă de o mare problemă și în aceeași revelaţie ar fi văzut 
și răspunsul. Apoi mârâi și zâmbi în același timp și plecă brusc 
pe hol, murmurând pentru sine. 

Francis și Peter îl urmăriră cum se depărtează. 

— Ce-a fost asta? întrebă Francis tremurând ușor. 

Peter scutură din cap. 

— Chiar asta este, răspunse el cu voce blândă. Aici, pur și 
simplu nu știi, nu-i așa? Pur și simplu nu poti să-ţi dai seama ce 
face pe cineva să aibă o asemenea izbucnire. Sau nu. Isuse, 
Sfântă Fecioară Maria și Iosif, C-Bird! Ăsta e cel mai al naibii 
de ciudat loc în care sper că am avut amândoi ghinionul să 
aterizăm! 

Cei doi se sprijiniră din nou de perete. Peter părea afectat de 
atacul care avusese loc, de parcă asta i-ar fi revelat ceva. 

— Ştii, C-Bird, când am fost în Vietnam, credeam că acolo era 
foarte ciudat. Puteau să se întâmple oricând lucruri 
neobișnuite. Neobișnuite și mortale. Dar cel puţin aveau un 


ritm și un motiv. Adică, în fond și la urma urmei, noi eram acolo 
ca să-i ucidem, iar ei, pentru a ne omori pe noi. Are un fel de 
logică perversă. Și după ce m-am întors acasă și m-am înrolat la 
Pompieri, uneori, la un incendiu, știai că lucrurile pot să se 
complice. Pereţii puteau să cadă. Podelele cedau sub tălpi. 
Căldură și fum peste tot. Totuși, există un fel de ordine cosmică 
în toate astea. Focul arde în niște parametri bine definiţi, este 
accelerat de anumite substanţe și, când știi ce faci, de obicei 
poţi să-ţi iei măsurile de precauţie corespunzătoare. Însă aici 
este cu totul altfel. E ca și cum totul ar fi pe foc, tot timpul. E 
ca și cum totul ar fi ascuns. Ca pe un teren minat. 

— Te-ai fi bătut cu el? 

— Aș fi avut de ales? 

Se uită împrejur, la mulţimea de pacienţi care se foiau prin 
clădire. 

— Cum poate cineva să supravieţuiască aici? întrebă el. 

Francis nu avea răspuns. 

— Nu știu dacă asta trebuie să facem, șopti el. 

Peter aprobă din cap, iar zâmbetul strâmb îi reapăru pe faţă. 

— Asta, tânărul și nebunul meu prieten, ar putea să fie cel 
mai corect lucru pe care l-ai spus vreodată! 


Capitolul 13 


Când ieși din biroul domnului Evans, Lucy avea un blocnotes 
de culoare galbenă în mâna dreaptă și o expresie de neplăcere 
vădită pe faţă. Pe prima filă se întindea o listă lungă cu nume. 
Lucy mergea repede, de parcă ar fi gonit-o un fel de panică. Se 
uită și-i zări pe Francis și pe Peter the Fireman așteptând-o și 
le făcu un semn plin de regret din cap când se apropie de ei. 

— Am crezut, prostește, după câte se pare, că o să fie vorba 
doar de verificat datele în dosarele spitalului. Dar nu e așa de 
simplu, în primul rând pentru că înregistrările spitalului se află 
într-o dezordine totală și nu sunt centralizate. O grămadă de 
muncă. La naiba! 

— Domnul Evil nu a fost atât de amabil să vă ajute așa cum 
spunea? observă Peter cu viclenie, punând o întrebare care 
conţinea de fapt răspunsul. 

— Nu. Cred că asta ar fi o presupunere corectă, încuviinţă 
Lucy. 

— Ei, spuse Peter afectat, cu un accent ușor britanic, reușind 
să-l imite aproape perfect pe Gulp-a-pill, sunt șocat. Pur și 
simplu șocat... 

Lucy își văzu de drum mai departe, pe coridor, iar pașii îi 
alergau la fel de iute ca gândurile. 

— Deci, întreba Peter, ce aţi putut afla? 

— Am aflat că trebuie să verific toate celelalte clădiri în afară 
de Amherst. Și, pe lângă asta, va trebui să găsesc înregistrări 
pentru fiecare pacient care ar fi putut să aibă o permisie de un 
weekend în perioada de timp relevantă pentru cercetare. Şi, 
ceea ce complică totul, nu sunt deloc sigură că există un fel de 
listă master, principală, care să-mi ușureze munca. Ceea ce am 
este o listă de nume din această clădire, care ar aparține mai 
mult sau mai puţin suspecţilor. Patruzeci și trei de nume. 

— Aţi eliminat pacienţi pe criterii de vârstă? întrebă Peter, 
iar tenta de amuzament îi dispăruse din glas. 

Ea dădu din cap. 

— Da. La asta m-am gândit și eu de la început. Pe cei bătrâni 
nu e nevoie să-i interoghez. 

— Cred, începu Peter rar, în timp ce își freca bărbia cu mâna 
dreaptă, ca și cum prin frecare ar fi putut să elibereze vreo idee 
prinsă prizonieră în cap, că trebuie să avem în vedere încă un 


element important. 

Lucy se uită la el. 

— Puterea fizică, o lămuri Peter. 

— Ce vrei să spui? întrebă Francis. 

— Vreau să spun că este nevoie de putere pentru a comite o 
crimă ca aceasta pe care o cercetăm. Ar trebui să fie mai 
puternic decât Short Blond, ca să fi putut s-o târască în debara. 
Erau semne de luptă în cabinetul asistentelor, așa că știm că nu 
a reușit să se strecoare în spatele ei și s-o pună la pământ cu o 
singură lovitură norocoasă. De fapt, dacă ar fi să ghicesc, 
probabil că el a căutat lupta. 

Lucy încuviinţă. 

— Adevărat. Cu cât o bătea mai tare, cu atât devenea mai 
excitat. Asta s-ar potrivi cu ceea ce știm despre tipul lui de 
personalitate. 

Francis fu străbătut de un fior, sperând însă că ei nu-l văd. 
Avea ceva probleme să discute atât de rece și de indiferent 
despre niște momente care au fost, credea el, mai mult decât 
groaznice. 

— Deci, continuă Peter, știm că suntem în căutarea cuiva cu 
mușchi. Asta îi scoate din discuţie pe câţiva de aici, pentru că, 
deși Gulptilil ar nega probabil, locul ăsta nu este exact genul de 
așezare care atrage oamenii dotati fizic. Nu-s prea mulţi atleți 
și culturiști pe-aici. Și ar mai trebui să reducem numărul 
candidaţilor pe criterii de vârstă. Şi apoi, cred că mai este încă 
un criteriu care ar putea să ne ajute să scurtăm și mai mult 
lista. Diagnosticul. Cine se află aici cu acte semnificative de 
violenţă în trecut. Cine suferă de tipul de boli mintale care să 
conducă la acte ce pot include crima. 

Lucy spuse: 

— Exact la asta mă gândeam și eu. Facem portretul celui pe 
care îl căutăm, iar apoi lucrurile vor prinde contur. Apoi se 
întoarse spre Francis: C-Bird, o să am nevoie de ajutorul tău în 
domeniul ăsta. 

Francis se aplecă spre ea, nerăbdător. 

— De ce aveţi nevoie? 

— Nu cred că înţeleg nebunia, spuse ea. 

Francis probabil că afișă o mimică puţin confuză, pentru că 
ea zâmbi. 

— Oh, nu mă înţelege greșit. Înţeleg limbajul psihiatric, și 


criteriile de diagnosticare, și planurile de tratament, și toate 
chestiile astea de prin cărţi. Dar ceea ce nu înţeleg eu este cum 
pare dinăuntru, privit spre exterior. Cred că tu mă poţi ajuta cu 
asta. Trebuie să știu cine ar fi putut să comită aceste crime, și 
va fi greu de strâns dovezi puternice, de nerespins. 

Francis nu era prea sigur, dar spuse: 

— Orice aveţi nevoie... 

Totuși, Peter dădea din cap, ca și cum ar fi văzut ceva carei 
se părea evident, care ar fi trebuit să-i fie evident și lui Lucy, 
dar care tot îi scăpa lui Francis. 

— Poate să facă asta, sunt sigur. Este firesc. Un fel de 
profesor și învățăcel, în același timp. Nu-i așa, C-Bird? 

— O să încerc. Dar, adânc în sinea lui, auzi un murmur de 
voci, ca și cum ar fi avut loc o ceartă între vocile din interior, 
iar apoi, în cele din urmă, una dintre ele insistă: Spune-le. Este 
în regulă. Spune-le ceea ce știi. El ezită o clipă, apoi rosti, 
simțind că vorbele îi sunt direcționate de undeva din interior: 
De un lucru trebuie să vă daţi seama, spuse el rar, cu atenţie și 
cu grijă. 

Și Lucy, și Peter se uitară spre el, de parcă ar fi fost surprinși 
că ia parte la discuţia lor. 

— De ce anume? întrebă Lucy. 

Francis îl aprobă pe Peter, dând din cap. 

— Peter are dreptate, presupun, atunci când vorbește despre 
criminal că ar fi un tip puternic, și are dreptate și că nu sunt 
prea mulţi pe-aici care ar putea să aibă puterea fizică necesară 
pentru a se lupta cu Short Blond. Vreau să spun că are sens, 
presupun. Dar nu întru totul. Dacă Angel a auzit voci care i-au 
comandat să o atace pe Short Blond și pe celelalte femei - ei 
bine, nu este adevărat că trebuie să fie atât de puternic pe cât 
sugerează Peter. Când auzi vocile care îţi cer să faci ceva - 
vreau să spun, sunt chiar insistente și ţipă, și nu lasă loc de 
compromis -, ei bine, atunci durerea, dificultăţile, puterea, 
toate lucrurile astea trec pe locul al doilea. Tu pur și simplu 
faci ce-ţi cer ele. Treci peste toate. Dacă o voce îţi spune să 
ridici o mașină sau un bolovan, tu asta faci sau te omori 
încercând. Așa că nu este neapărat adevărată sugestia lui Peter 
că Angel este un bărbat puternic. Poate fi oricine, pentru că ar 
putea să găsească forța necesară. Vocile i-ar spune unde s-o 
găsească. 


Se opri și auzi un ecou înlăuntrul său: Așa este. Foarte bine, 
Francis! i 

Peter se uită cu mare atenție la Francis, apoi zâmbi. li lovi 
braţul, în glumă. 

Lucy zâmbi și ea, apoi oftă prelung. 

— O să ţin minte toate astea, Francis. Mulţumesc. Cred că ai 
dreptate. Asta demonstrează încă o dată că nu este genul tău 
obișnuit de cercetare. Regulile sunt diferite aici, în spital, nu-i 
așa? 

Francis se simţi ușurat și mulțumit că a putut să contribuie 
cu ceva. Arătă spre fruntea sa. 

— Regulile sunt diferite și aici, înăuntru, spuse el. 

Lucy se întinse și îi atinse braţul. 

— Am să ţin minte asta. Apoi scutură din cap. Acum mai e 
ceva ce aș vrea să aflaţi voi doi. 

— Orice, îi răspunse Peter. 

— Evans a sugerat că există modalităţi de a trece dintr-o 
clădire în alta noaptea, fără să fii zărit de cei de la pază. Pot să- 
l întreb ce vrea să spună cu asta, dar aș prefera să limitez 
contribuţia sa la cât mai puţin posibil... 

— Mi se pare normal, interveni Peter rapid, poate puţin prea 
rapid, pentru că Lucy îi aruncă o privire aspră. 

— Totuși, mă întreb dacă aţi putea să urmăriţi chestia asta 
din punctul de vedere al pacienţilor. Cine știe cum să ajungă de 
aici acolo? Cum se face asta? Care sunt riscurile? Și cine ar 
dori să facă asta? 

— Credeţi că Angel a venit din altă clădire? 

— Vreau să aflu dacă ar fi putut veni din altă clădire. 

Peter aprobă din nou din cap. 

— Înţeleg, spuse el. Vru să continue, dar se opri. O să aflăm 
tot ce putem, rosti el după o clipă. 

— Bine, încuviință Lucy încrezătoare. Mă duc să mă întâlnesc 
acum cu doctorul Gulptilil și să urmăresc datele și orele cu și 
mai mare atenţie. Am să-l pun să vină cu mine și în celelalte 
clădiri, astfel încât să pot face o lista de nume din fiecare. 

— Probabil că-i puteţi elimina și pe cei cu diagnostic de 
retardaţi mintal, spuse Peter. Asta o să vă îngusteze câmpul de 
cercetare. Dar numai retardarea mintală severă. 

Din nou, ea dădu din cap, aprobând. 

— Mi se pare normal. Hai să ne întâlnim toţi trei în biroul 


meu înainte de cină și să ne comparăm notițele. 

Se întoarse și o luă repede în jos pe coridor. Francis observă 
că pacienţii care roiau prin același loc se dădură cu toţii la o 
parte din calea ei. Se gândi, la început, că oamenii se speriau 
de Lucy, ceea ce nu înţelegea, dar apoi își dădu seama că îi 
speria faptul că n-o cunoșteau. Ea era sănătoasă mintal, spre 
deosebire de ei. Mai mult chiar, teama lor venea din ce 
reprezenta Lucy, un lucru străin pentru ei, o persoană cu o 
existenţă care se desfășura dincolo de ziduri. Şi, în ultimul 
rând, cel mai neliniștitor lucru era faptul că aducea cu ea un fel 
de nesiguranţă în legătura cu lumea în care trăiau cu toții. 

Francis se uită cu atenţie la feţele câtorva dintre pacienţi și- 
și dădu seama că erau foarte puţini în acea clădire care chiar 
acceptau intruziunea lui Lucy în lumea lor. În Western State, 
pacienţii și personalul aveau o rutină a lor, pentru că asta era 
singura cale de a menţine sub control toate forţele care 
sălășluiau în fiecare pacient. De aceea rămâneau închise aici 
atât de multe persoane atât de mulţi ani, pentru că înțelegeau 
foarte repede ce era periculos. Francis clătină din cap. Totul 
era cu fundul în sus, se gândi el. Spitalul era un loc plin de 
riscuri, un cazan permanent în clocot de conflicte, mânie și 
nebunie; şi totuși, reușea cumva să pară mai puţin 
înspăimântător decât lumea de afară. Lucy reprezenta lumea 
de afară. Francis se întoarse și văzu că și Peter se uita după 
Lucy. Sesiză o urmă de frustrare pe fața lui Peter. Era o 
frustrare provocată de faptul că el era închis. Ei doi erau la fel, 
se gândi Francis, pentru că amândoi aparţineau unui alt loc. 

Dar nu era sigur dacă și el însuși se potrivea în acea 
categorie. 

O clipă mai târziu, Peter se întoarse și clătină ușor din cap. 

— O să fie o treabă foarte dificilă, C-Bird, zise el. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, Lucy crede că asta e o chestiune simplă ca bună ziua. 
Ceva care să ne ţină ocupați și concentrați. Dar e ceva mai mult 
de-atât. 

Francis se uită la Peter, cerându-i din priviri să continue. 

— Imediat ce o să începem să punem întrebările lui Lucy, 
cineva o să afle că facem asta. Se duce vorba și, mai devreme 
sau mai târziu, o să ajungă la cineva care chiar știe cum se 
ajunge dintr-o clădire în alta după lăsarea întunericului, atunci 


când se presupune că toţi sunt închiși, drogaţi cu medicamente 
și adormiţi. Acesta este acel cineva pe care îl căutăm. Asta e 
inevitabil. Iar noi o să devenim vulnerabili. Peter inspiră adânc 
și lăsă aerul să iasă încetișor. Gândește-te la asta o clipă, spuse 
el încet, parcă pentru a nu fi auzit. Noi toţi trăim în aceste 
clădiri independente de pe domeniile spitalului. Aici mâncăm. 
Aici mergem la ședințele de terapie. Aici ne petrecem timpul 
liber. Aici dormim. Şi fiecare imobil este la fel. Unul după altul, 
toate sunt la fel. Mici lumi distincte, înlăuntrul unei lumi ceva 
mai mari. Cu legături minime între clădiri. Adică, la naiba, 
fratele tău ar putea fi chiar alături, și tu nu ai avea cum să știi. 
Așa că, de ce ar vrea cineva acces într-un alt loc care este exact 
la fel ca acela pe care tocmai l-a părăsit? Nu e ca și cum am fi o 
adunătură de gangsteri din South Boston, prinși la închisoarea 
Walpole, ispășind o pedeapsă pe viață fără eliberare 
condiționată și încercând să găsim o cale de a evada. Nimeni de 
aici nu se gândește să iasă, cel puţin eu nu am văzut pe vreunul 
încă. Așa că singurul motiv pentru care cineva ar vrea să treacă 
din clădirea asta în următoarea este motivul pe care-l cercetăm 
noi. Şi de fiecare dată când începem să punem o întrebare care 
l-ar putea face pe Angel să creadă că avem vreun element care 
să reducă tot mai mult cercul suspecţilor, ei bine... Peter ezită. 
Nu știu dacă a omorât vreodată un bărbat. Probabil că numai 
femeile de care știm, spuse el, iar vocea îi deveni din ce în ce 
mai stinsă. 
XXX 

Big Black și asistenta Wrong creară un cerc de pictură în 
camera de zi pentru ședința de grup obișnuită a domnului Evil. 
Nu se știa unde dispăruse domnul Evans, iar Lucy era și ea 
plecată din clădirea Amherst. Cei doisprezece membri ai 
grupului primiseră bucăţi mari dintr-o hârtie specială, aspră la 
atingere. Apoi fuseseră așezați într-un cerc mai larg și puși să 
aleagă între acuarele și creioane colorate. 

Peter se uită strâmb, dar Francis se gândi că e o schimbare 
bine-venită faţă de întâlnirile menite să le sublinieze nebunia în 
contrast cu sănătatea mintală a domnului Evans, căci el 
ajunsese să creadă că ăsta era singurul scop al acestor adunări. 
Cleo avea o privire nerăbdătoare, de parcă ar fi anticipat deja 
ce avea de gând să schițeze, iar Napoleon murmura muzică 
marțială, în timp ce își contempla cartonul alb de pe genunchi, 


frecându-și degetele de margine. 

Asistenta Wrong păși în centrul grupului. Îi trata pe pacienţi 
de parcă ar fi fost copii, iar Francis ura acest lucru. 

— Domnul Evans ar vrea ca voi toţi să folosiți acest timp ca 
să vă faceţi un autoportret, spuse ea direct. Ceva care să spună 
ceva, orice, despre felul cum vă vedeţi pe voi înșivă. 

— Nu pot să pictez un copac? întrebă Cleo, arătând spre 
fereastra camerei de zi, pe unde pătrundea lumina 
strălucitoare a după-amiezii. 

Dincolo de geam și de împletitura de sârmă, Francis văzu un 
rond cu copaci în curte, legănându-se în adierea vântului, iar 
vremea plăcută de primăvară doar îi răvășea puțin frunzele 
verzi. 

— Doar dacă te gândești că tu ești un copac, răspunse 
asistenta Wrong, afirmând cu asta ceva atât de evident, încât 
era aproape copleșitor. 

— Un copac Cleo? întrebă femeia. Apoi ridică braţul gros și-l 
flexă ca un culturist, spunând: Un copac foarte puternic! 

Francis alese o tavă micuță cu acuarele. Albastru, roșu, 
negru, verde, portocaliu, maro. Avea un păhărel de carton plin 
cu apă, pe care îl așeză pe podea, la picioare. După ce îi mai 
aruncă o privire lui Peter, care se aplecă deodată deasupra foii 
sale, foarte ocupat, Francis se apucă să picteze. Scufundă ușor 
pensula în apă ca s-o înmoaie, apoi în vopseaua neagră. Făcu 
un oval lung pe pagină, și apoi se apucă să-l umple cu 
trăsăturile lui. 

În capătul camerei de zi, un bărbat stătea cu faţa la perete și 
murmura ceva, ca și cum s-ar fi rugat, se întrerupea la fiecare 
câteva minute ca să arunce o privire spre grup, iar apoi 
revenea la conversaţia lui. Francis observă că era același 
retardat care îi amenințase mai devreme; se ascundea în 
umbrele încăperii, mormăia, din când în când se uita spre ei și- 
și pocnea pumnul în palmă tot timpul. Francis se întoarse la 
pictura lui și continuă să treacă pensula ușor pe deasupra foii 
de hârtie, privind cu oarecare satisfacție cum lua naștere o 
figură în centrul paginii, 

Francis lucră fără întrerupere. Încercă să-și pună pe faţa 
pictată un zâmbet, dar ieși strâmb, așa că jumătate din figură 
părea că se bucura, în timp ce cealaltă jumătate parcă trăda un 
regret. Ochii se uitau foarte atent la ceva, și i se păru chiar că 


poate să vadă dincolo de privirea lor. Credea că Francis cel 
pictat avea umerii puţin cam lăsaţi și o atitudine poate prea 
resemnată. Însă asta era mai puţin important decât să arate că 
Francis cel de pe hârtie are sentimente, are visuri, are dorinţe, 
are toate emoţiile pe care el le asocia cu lumea de dincolo de 
ziduri. 

Nu ridică privirea de pe hârtie până când asistenta Wrong nu 
anunţă că mai erau doar câteva minute din ședința de terapie. 

Se uită într-o parte și văzu că Peter lucra de zor la 
definitivarea desenului lui. Reprezentase o pereche de mâini, 
care strângeau un grilaj ce se întindea din partea de sus până 
în cea de jos a foii. Nu se vedea nicio figură, niciun trup, niciun 
fel de persoană. Doar degetele strânse în jurul zăbrelelor 
groase de culoare neagră, care dominau pagina. 

Asistenta Wrong luă pictura lui Francis și se opri s-o 
examineze. 

Veni și Big Black și se uită la pictură peste umărul femeii. 
Zâmbi. 

— La naiba, C-Bird, zise el. Asta e foarte frumos. Băiatul ăsta 
are ceva talent de care n-a spus la nimeni! 

Asistenta și infirmierul uriaș începură să strângă și lucrările 
celorlalţi pacienţi, iar Francis se trezi lângă Napoleon. 

— Nappy, spuse el încet, de cât timp ești aici? 

— În spital? 

— Da. Şi aici, în Amherst, îl lămuri Francis, arătând spre 
camera de zi în care se aflau. 

Napoleon se gândi puţin, înainte de a răspunde. 

— De doi ani, C-Bird, doar că ar putea fi chiar trei, nu sunt 
sigur. Mult timp, spuse el cu tristeţe. Chiar mult timp. Am 
pierdut șirul. Sau poate că ei vor să pierdem șirul. Nu sunt 
sigur. 

— Ai ceva experienţă în felul cum merg lucrurile pe aici, nu-i 
așa? 

Napoleon făcu un semn cu capul, aproape ca o plecăciune 
graţioasă. 

— Experienţă pe care, C-Bird, aș prefera să nu o am. Dar este 
corect ce spui. 

— Dacă aș vrea să ajung de aici într-una dintre celelalte 
clădiri, cum aș face? 

Napoleon păru ușor înfricoșat de întrebare, se dădu un pas 


înapoi și scutură din cap. Deschise gura și-și murmură 
răspunsul: 

— Nu-ţi place aici cu noi? 

Acum era rândul lui Francis să clatine din cap, cu putere. 

— Nu. Vreau să spun, târziu în noapte. După ce ni se 
administrează tratamentul, după stingere. Să zicem că aș vrea 
să ajung la una dintre celelalte clădiri fără să fiu văzut, aș 
putea să fac asta? 

Napoleon se gândi puţin. 

— Nu prea cred, spuse el rar. Suntem mereu încuiațţi. 

— Dar să zicem ca ușa n-ar fi încuiată... 

— Suntem mereu Încuiați. 

— Dar să zicem... insistă Francis, ușor exasperat de 
răspunsul lui Napoleon. 

— Asta are legătură cu Short Blond, nu-i așa? Și cu Lanky. 
Dar Lanky nu putea să iasă din dormitor. Cu excepţia nopţii în 
care a murit Short Blond, când a fost descuiat. N-am auzit 
niciodată ca ușa să fie lăsată descuiată până acum. Nu, nu poţi 
ieși. Nimeni nu poate. Nu cred că am auzit pe cineva vreodată 
să fi vrut să facă asta. 

— Cineva a putut. Cineva a făcut asta. Și cineva a vrut să 
facă asta. Cineva are un set de chei. 

Napoleon îi aruncă o privire îngrozită. 

— Un pacient are un set de chei? șopti el. N-am auzit de așa 
ceva. 

— Așa cred, întări Francis. 

— Asta n-ar fi bine, C-Bird. Noi nu trebuie să avem chei. 
Napoleon își lăsa greutatea alternativ de pe un picior pe 
celălalt, de parcă pământul de sub el s-ar fi încins dintr-odată. 
Cred că, dacă ajungi afară, adică afară din clădire, ar fi foarte 
ușor să eviţi patrulele de securitate. Vreau să spun că nu par 
cei mai inteligenţi oameni de pe planetă, nu-i așa? Și cred că au 
un program bine stabilit, trebuie să fie în același loc la aceeași 
oră, în fiecare seară, deci ca să-i eviţi - ei bine, chiar și cineva 
atât de nebun ca unul dintre noi probabil că ar reuși, cu puţină 
planificare... Chicoti ușor, aproape că-și pierdu controlul, și 
rânji gândindu-se la ideea radicală că gardienii erau 
incompetenti. Dar apoi ridică din sprâncene: Dar nu asta ar fi 
problema, nu-i așa, C-Bird? 

— Dar care crezi că ar fi problema? întrebă Francis. 


— Să intri înapoi. Ușa principală, chiar dacă ai avea cheie, 
este chiar peste drum de cabinetul asistentelor. E la fel în 
fiecare clădire, nu-i așa? Şi, chiar dacă asistenta sau infirmierul 
de serviciu ar fi adormiţi la ora aia, zgomotul ușii care se 
deschide probabil că i-ar trezi. 

— Dar ieșirile de urgenţă de pe laturile clădirilor? 

— Cred că acelea sunt baricadate și bătute în cuie. Scutură 
din cap. Probabil este o violare a codului de apărare împotriva 
incendiilor, adăugă el. Trebuie să-l întrebăm pe Peter. Pun 
pariu că el știe. 

— Probabil. Totuși, chiar dacă ai vrea, nu crezi că s-ar putea? 

— Ar putea să fie altă cale. Doar că eu n-am auzit niciodată 
de nimeni în tot timpul pe care l-am petrecut aici. N-am auzit 
de nimeni care să vrea să ajungă dintr-un loc în altul, C-Bird. 
Niciodată. Nici măcar o singură dată. Și de ce ar vrea cineva să 
facă asta, când tot ce vrem noi, și tot ce ne trebuie, și tot ce am 
putea vreodată să folosim se află în această clădire? 

Asta era o întrebare deprimantă, se gândi Francis. Și la fel 
de neadevărată, pentru că era cineva care avea nevoi, altele 
decât cele despre care vorbea Napoleon. Pentru prima oară, 
Francis își puse întrebarea: „Oare ce îi trebuie lui Angel?” 

x kx * 

Peter îl zărise pe tipul de la întreținere când ieșeam din 
camera de zi. Mai târziu, m-am întrebat dacă lucrurile s-ar fi 
desfăşurat altfel dacă am fi putut vedea exact ce făcea, dar 
mergeam să vorbim cu Lucy, iar asta avea mereu prioritate. 
După aceea, am petrecut ore în șir, poate chiar zile întregi, 
doar gândindu-mă la congruenţa lucrurilor - ca și cum un 
rezultat sau altul ar fi putut fi diferit dacă oricare dintre noi trei 
ar fi putut să vadă conexiunea care era atât de importantă. 
Uneori, nebunia are legătură cu ideea fixă, cu insistența asupra 
unei singure noţiuni. Obsesia lui Lanky privind răul. Nevoia lui 
Peter de iertare. Nevoia lui Lucy de dreptate. Desigur, ei nu 
erau nebuni. Cel puţin, nu așa cum știam eu nebunia, sau Gulp- 
a-pill, sau chiar domnul Evans. Însă, într-un mod foarte curios, 
nevoile foarte puternice pot deveni un fel de nebunie în sine. 
Diferența este că nu sunt așa de ușor de diagnosticat ca 
nebunia pe care o aveam eu. Totuși, faptul că îl vedeam pe cel 
care se ocupa cu întreţinerea clădirii, un om între doua vârste, 
cu cearcăne sub ochi, îmbrăcat în salopetă, cu ghete de lucru 


maro, cu părul negru plin de praf, cu hainele pătate de ulei 
negru, ar fi trebuit să ne spună ceva, într-un fel ciudat, 
subconștient. Își ducea cutia cu scule cu o mână soioasă, iar o 
cârpă murdară îi atârna la cingătoare. Zdrăngănea ușor o 
legătură de chei prinsă într-un plastic galben care îi atârna la 
brâu. Avea o privire satisfăcută, înfățișarea pe care ar avea-o 
unul care tocmai a terminat o treabă lungă și migăloasă, iar eu 
și Peter l-am auzit întorcându-se spre Big Black și Little Black 
și spunându-le, în timp ce-și aprindea o ţigară: 

— Nu mai durează mult. Aproape am terminat. La naiba, ce 
porcărie! 

lar apoi s-a îndreptat spre o debara aflată în partea opusă 
celei în care fusese găsit trupul lui Short Blond. 

Când mă gândesc la momentul acela, văd atât de multe 
lucruri care ar fi trebuit să ne atragă atenţia și să ne spună 
ceva. Mici momente care ar fi trebuit să fie clipe importante. 
Un bărbat de la întreţinere. Un retardat. Un administrator care 
lipsea. Un om care vorbea singur. Un altul care părea că 
doarme într-un scaun. O femeie care se credea reîncarnarea 
prințesei Egiptului antic. Eram tânăr și nu înțelegeam că o 
crimă este asemenea părților mecanice ale unei transmisii. 
Suruburi și piulițe, tot felul de componente care se strâng 
laolaltă ca să formeze un impuls unic spre înainte, controlat de 
forțe care seamănă puţin cu vântul; invizibile, și totuși 
acţionează asupra unei bucăţi de hârtie care, dintr-odată, își ia 
zborul și aterizează pe trotuar, sau asupra unei crengi de 
copac, pe care o leagănă mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă, 
sau chiar asupra norilor negri din depărtare, pe un cer 
albastru. Mi-a luat mult timp ca să înţeleg chestia asta. 

Peter o știa, și la fel și Lucy. Poate că asta îi lega pe ei doi, 
cel puţin la început. Erau în alertă și se uitau tot timpul după 
semne care ar fi putut să le spună unde să-l caute pe Angel. 
Dar, mai târziu, după aceea, m-am gândit că, de fapt, ceea ce îi 
unea era ceva mult mai complex. Era faptul că veniseră la 
Western State fără să fie conștienți de ceea ce le trebuia. 
Amândoi aveau un mare gol în suflet, iar Angel era acolo ca să 
umple acest gol. 

M-am așezat cu picioarele încrucișate sub mine în mijlocul 
sufrageriei. 

Lumea din jurul meu părea liniștită și tăcută. Nici măcar un 


sunet îndepărtat de copil mic care plânge nu venea dinspre 
apartamentul familiei Santiago. Dincolo de geamul sufrageriei 
era întuneric beznă. Noapte, groasă ca o cortină de scenă. Am 
ciulit urechea, ca să aud zgomotul traficului, dar chiar și acela 
amuţise. Niciun zgomot de camioane pe motorină. M-am uitat 
în jos, la mâinile mele, gândindu-mă că trebuie să mai fie 
câteva ore până la răsăritul soarelui. Peter mi-a spus odată că 
întunericul de dinaintea zorilor era momentul în care mureau 
cei mai mulţi oameni. 

Era momentul lui Angel. 

M-am ridicat, am luat creionul și am început să desenez. În 
câteva minute, l-am desenat pe Peter, așa cum mi-l aminteam. 
Apoi m-am apucat s-o desenez pe Lucy lângă el. Voiam să-i 
captez frumuseţea pură, așa că am trișat puţin, când a trebuit 
să desenez cicatricea de pe faţa ei. Am făcut-o puţin mai mică 
decât trebuia. În alte câteva clipe i-am avut lângă mine chiar 
așa cum mi-i aminteam din acele prime zile. Şi nu așa cum s-a 
schimbat fiecare dintre noi. 

x kx * 

Lucy Jones nu vedea nicio scurtătură care ar fi putut s-o 
apropie de cel pe care îl căuta. Cel puţin, nimic simplu și 
evident, cum ar fi o listă de pacienţi cuprinzându-i pe cei care 
ar fi putut să comită toate cele patru crime. Așa că, în schimb, 
îi dădu voie doctorului Gulptilil s-o însoțească dintr-o clădire în 
alta, în fiecare uitându-se pe fișierele cu pacienţii de parte 
bărbătească. Îi elimina pe toţi cei care sufereau de demenţă 
indusă de senilitate și examina cu atenţie lista bărbaţilor cu 
diagnostic de retardare severă. Mai tăie din lista ei din ce în ce 
mai lungă pe cei care se aflau în spital de mai mult de cinci ani. 
Asta era doar o presupunere din partea ei, își spunea. Dar se 
gândise că oricine petrecuse atâta timp în spital ar fi fost atât 
de îmbuibat de medicamente și atât de constrâns de nebunie, 
încât funcţionarea în afara spitalului era puţin probabilă, chiar 
și într-un fel cât de puţin eficient. Și, se mai gândea ea, Angel 
se descurca bine și de-o parte, și de cealaltă a zidurilor. Cu cât 
se gândea mai mult la asta, cu atât era mai convinsă că trebuia 
să găsească pe cineva care putea să trăiască în ambele lumi. 

Spre dezamăgirea ei, își dădu seama că nu-i poate elimina pe 
cei din personalul spitalului. Problema, în această privinţă, era 
să-l convingă pe director să-i dea dosarele angajaţilor, însă se 


îndoia că acesta va accepta fără să aibă o dovadă care să-i 
demonstreze că un doctor, o asistentă sau un infirmier ar fi 
avut cumva legătură cu crima. Mergea alături de medicul 
indian, mic de statură, dar nici măcar nu-l asculta, iar acesta îi 
tot dădea înainte cu valorile centrelor de tratament rezidenţiale 
pentru bolnavii mintal. În schimb, ea se gândea cum să 
procedeze. 

În New England, primăvara târziu, serile sunt oarecum 
întunecate și încețoșate, de parcă lumea nu știe cum să 
procedeze ca să facă trecerea de la lunile umede de iarnă spre 
vară. Adierile de vânt cald din sud, împinse de curenţii de aer, 
se amestecă libere cu aburi reci care vin dinspre Canada. 
Amândouă senzațiile erau asemenea unor imigranţi nedoriți, în 
căutarea unei noi case. Era conștientă de umbrele ce se 
insinuau în jurul ei, prin curtea spitalului, pe măsură ce se 
îndreptau inexorabil spre fiecare clădire. li era frig și cald 
deopotrivă, ca atunci când ai febră și transpiri abundent, dar îţi 
tragi mai bine pătura până sub bărbie. 

Avea mai mult de 250 de posibili suspecți pe listele pe care le 
întocmise în fiecare clădire și se temea că mai erau vreo sută 
de alte nume pe care le respinsese în pripă. Bănuia că mai erau 
încă douăzeci și cinci, poate treizeci de suspecți printre cei din 
personal, dar nu era încă pregătită să se îndrepte în acea 
direcţie, pentru că știa că ar pierde ajutorul directorului, de 
care încă avea nevoie. 

În timp ce se apropiau de clădirea Amherst, își dădu seama 
că nu auzise niciun fel de miorlăituri ca de pisică sau strigăte 
din clădirile pe lângă care tocmai trecuseră. Sau poate că le 
auzise, dar nu reacţionase. Notă în minte acest lucru, 
gândindu-se cât de repede lumea spitalului făcuse ciudăţenia 
să devină rutină! 

— Am citit câte ceva despre genul de persoană pe care o 
căutaţi, spuse doctorul Gulptilil, în timp ce traversau curtea 
spitalului. 

Pașii le răsunau pe asfaltul aleilor, iar Lucy văzu că porţile de 
fier ale spitalului erau închise pentru noapte de un paznic. 

— Este interesant cât de puţină literatura medicală este 
dedicată acestui fenomen criminal. Din păcate, sunt prea 
puţine studii adevărate. Există câteva eforturi din partea 
autorităţilor polițienești, dar  ramificaţiile psihologice, 


diagnosticul și planurile de tratament pentru genul de persoană 
pe care o căutaţi sunt în general ignorate. În comunitatea 
psihiatrică, trebuie să înţelegeţi, domnişoară Jones, nu ne place 
să ne pierdem timpul cu psihopati. 

— De ce, domnule doctor? 

— Pentru că nu pot fi tratati. 

— Deloc? 

— Nu. Deloc. Cel puţin, nu psihopatul clasic. Acesta nu 
răspunde la  medicaţia antipsihotică așa cum face un 
schizofrenic. Şi nici așa cum ar face o personalitate duală, un 
obsedat, unul suferind de o depresie clinică sau având orice alt 
diagnostic pentru care s-a creat un tratament. Ah, acum asta 
nu înseamnă că psihopatul nu are simptome care pot fi 
identificate din punct de vedere medical. Nici pe departe. Insă 
lipsa lor de umanitate, presupun că acesta este cel mai potrivit 
termen, îi plasează în altă categorie, una care nu este bine 
înţeleasă. Aceștia sfidează planurile de tratament, domnișoară 
Jones. Sunt necinstiți, manipulatori, adesea grandomani în mod 
teatral și extrem de seducători. Impulsurile proprii le sunt 
caracteristice numai lor și nu se potrivesc nicicum convențiilor 
normale de viață și moralitate. Infricoșător, trebuie să spun. 
Sunt indivizi foarte neliniștitori, chiar pentru cineva care vine 
din lumea spitalicească. Inteligentul psihiatru Hervey Cleckley 
are o carte interesantă cu studii de caz, pe care m-aș bucura să 
v-o împrumut. Poate că aceasta este cea mai cuprinzătoare 
lucrare despre acest gen de oameni. Însă ar fi o lectură 
îngrijorătoare pentru dumneavoastră, domnișoară Jones, pentru 
că psihiatrul trage concluzii care sugerează că nu prea este 
nimic de făcut. Cel puţin, nu din punct de vedere clinic. 

Lucy se opri în fața clădirii Amherst, iar doctorul mititel se 
întoarse nerăbdător spre ea, aplecându-și ușor capul, ca și cum 
ar fi vrut să audă mai bine. Un strigat ascuţit și scurt străbătu 
văzduhul, ieșind dintr-una dintre clădirile adiacente, dar 
amândoi îl ignorară. 

— Câţi pacienţi de aici au fost diagnosticaţi ca psihopaţi? 
întrebă Lucy brusc. 

Doctorul scutură din cap. 

— Ah, întrebarea pe care am anticipat-o, admise el. 

— Iar răspunsul care este? 

— Cineva cu diagnostic de psihopat nu s-ar potrivi cu 


planurile de tratament pe care le avem aici. Nu le sunt de 
ajutor îngrijirea pe termen lung, tratamente psihotrope de 
lungă durată, chiar și îngrijirea medicala mai radicală pe care o 
administrăm ocazional, cum ar fi terapia convulsivă cu șocuri 
electrice. Şi nici nu reacţionează la alte forme tradiționale de 
tratament, cum ar fi psihoterapia sau chiar - și chicoti ușor, 
plin de el, în felul acela care deja o enerva pe Lucy - 
psihanaliza tradițională. Nu, domnișoară Jones, psihopatul nu 
are ce căuta la spitalul Western State. Probabil că mai degrabă 
își are locul la închisoare, acolo o să-l găsiţi în general. 

Ea ezită puţin, apoi întrebă: 

— Dar nu vreți să spuneţi că nu se află niciunul aici, nu-i așa? 

Doctorul Gulptilil zâmbi, un zâmbet larg, asemenea unei 
pisici de Cheshire, și răspunse: 

— Nu este niciunul aici cu acest diagnostic scris clar și 
univoc pe fișa de internare, domnișoară Jones. Sunt unii la care 
se observă unele tendințe psihopatologice, dar asta este pe 
planul doi, faţă de o boală mintală mai profundă. 

Lucy se strâmbă, furioasă din cauza răspunsului evaziv al 
doctorului. 

Doctorul Gulptilil tuși. 

— Dar, desigur, domnişoară Jones, dacă presupunerile 
dumneavoastră se dovedesc a fi adevărate, iar vizita 
dumneavoastră aici nu este o eroare, așa cum mulţi par să 
creadă, atunci cu siguranță că un pacient a fost diagnosticat 
greșit. 

Se întinse, descuie ușa principală de la Amherst și apoi ţinu 
ușa deschisă pentru ea, cu o galanterie forţată și cu o ușoară 
plecăciune. 


Capitolul 14 


Târziu în acea seară, Lucy se îndrepta spre cămăruţă ei de la 
etajul al doilea, în aripa asistentelor, întunericul învăluindu-i 
fiecare mișcare. Era una dintre clădirile cele mai întunecoase 
din incinta spitalului, izolată într-un colţ la umbră, nu departe 
de centrala electrică cu rotocoalele de fum și zumzăitul ei 
constant, cumva, cu faţa spre cimitirul spitalului. Ca și cum cei 
morți, din întâmplare îngropaţi în apropiere, ajutau la potolirea 
zgomotelor din jurul clădirii. Era o clădire de cărămidă, de 
formă pătrăţoasă, cu trei etaje, îmbrăcată în iederă, cu câteva 
coloane impozante în stil doric în faţa intrării centrale, care 
fuseseră transformate cu cincizeci de ani în urmă, apoi din nou 
reconfigurate la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1960, 
astfel încât ce mai rămăsese din prima ei înfățișare - locuința 
frumoasă și somptuoasă de pe deal a cuiva - era acum doar 
amintire. Lucy căra în amândouă mâinile o cutie maro de 
carton, plină cu vreo patruzeci de dosare ale pacienţilor, un 
grup cu un oarecare potenţial, pe care îl alesese din lista de 
nume pe care o compilase. Din selecţia ei făceau parte și 
dosarul lui Peter the Fireman și al lui Francis, pe care le luase 
atunci când domnul Evans nu fusese atât de atent pe cât ar fi 
trebuit probabil să fie. Pe acestea le luase doar ca să-și 
satisfacă, spera ea, curiozitatea în legătură cu motivele pentru 
care cei doi parteneri ai ei ajunseseră în spitalul de boli 
mintale. 

Ideea ei era să se familiarizeze cu ceea ce se găsea în 
general în dosare și apoi să înceapă să intervieveze pacienţii, 
după ce avea să înţeleagă mai bine ce fel de informaţii sunt 
deja disponibile. Nu vedea o altă abordare imediată a 
problemei. Nu avea niciun fel de dovezi fizice care ar fi putut fi 
prezentate - cu toate că era sigură că există probe 
semnificative undeva. Un cuţit sau altă armă foarte ascuţită, 
cum ar fi o unealtă meșterită în pușcărie sau un cutter foarte 
ascuţit, se gândea ea. Foarte atent ascunse. Trebuiau să mai 
existe și alte haine pline de sânge și poate un pantof a cărui 
talpă să păstreze încă urme din sângele asistentei. Şi undeva 
existau cele patru bucăţi de degete. 

Le dăduse telefon detectivilor care îl aveau pe Lanky în 
custodie și îi întrebase de toate acestea, dar nu se dovediseră 


de niciun folos. Unul credea că asasinul le tăiase și le aruncase 
la toaletă, apoi trăsese apa după ele. „O grămadă de efort 
pentru un motiv fără nicio logică”, se gândi ea. Celălalt 
detectiv, fără să spună clar, insinuă că Lanky le-ar fi mâncat. 

— Ín fond și la urma urmei, conchise detectivul, tipul e nebun 
de legat! 

Nu erau deloc interesaţi să ia în calcul niciun fel de variante 
alternative. 

— Haideţi, domnişoară Jones, spusese primul detectiv, avem 
făptașul. Și un caz care poate fi trimis la tribunal, numai că el e 
nebun. 

Cutia cu dosare era grea, iar Lucy o ţinu în echilibru pe 
genunchi în timp ce deschidea ușa de la clădirea dormitoarelor. 
Până acum, se gândea ea, nu văzuse niciun fel de indiciu al 
vreunui comportament care ar fi trebuit cercetat mai 
îndeaproape. Toţi erau ciudaţi în spital. Era o lume care 
suspenda legile obișnuite ale raţionalului. În afara spitalului, ar 
fi existat vreun vecin care să observe un comportament ciudat. 
Sau un coleg de serviciu care s-ar fi simţit inconfortabil. Poate 
vreo rudă care ar fi avut îndoieli și neliniști. 

Dar nu era cazul aici. Trebuia să descopere noi căi. Trebuia 
să-l păcălească pe asasinul pe care îl credea ascuns în spital. 
Avea încredere că va câștiga acest joc. Se gândea că nu trebuie 
să fie așa de greu să manipulezi un nebun. Sau unul care se da 
drept nebun. Problema de care se izbea, își dădea ea seama cu 
descurajare, era cum să definească parametrii acestui joc. 

Odată stabilite regulile, va câștiga, se gândea ea, în vreme ce 
urca scările înguste cu un pas mic și simțindu-se epuizată ca 
după o boală. Fusese învățată că toate anchetele erau în esenţă 
absolut la fel, o piesă de teatru previzibilă, jucată pe o scenă 
bine definită. Asta era adevărat atunci când cerceta dosarele 
unei corporaţii care se eschivau de la plata taxelor sau atunci 
când căuta un spărgător de bănci, un pedofil sau un escroc. Un 
indiciu conduce la următorul, și apoi la al treilea, până când 
apar toate, sau cel puţin suficiente indicii încât să fie vizibil tot 
puzzle-ul. Cercetările eșuate - la care încă nu luase parte - 
erau rezultatul accidental al faptului că unul dintre aceste 
indicii este ascuns, iar absenţa lui era exploatată. Oftă și ridică 
din umeri. Era extrem de important pentru ea, își spuse, să 
creeze acea presiune externă necesară pentru ca acela pe care 


îl numiseră Angel să facă greșeli. 

„El va face greșeli”, își zise ea impasibilă. 

Primul lucru va fi să caute în dosare mici acte de violenţă. Nu 
credea că cineva capabil de crimele pe care le ancheta ar putea 
să-și ascundă absolut complet dispoziția naturală către furie, 
chiar și în incinta spitalului. „Trebuie să fie un semn cât de mic, 
își spuse ea. O izbucnire. O ameninţare. O explozie.” Trebuia 
doar să fie sigură că va recunoaște acel semn, atunci când va 
da de el. În lumea aceasta a spitalului de boli mintale, cineva 
trebuie să fi văzut ceva care nu intră în parametrii acceptabili 
de comportament. 

De asemenea, avea încredere deplină că, odată ce va începe 
să pună întrebări, va vedea răspunsuri. Lucy avea mare 
încredere în metodele ei de cercetare încrucișată a căilor spre 
adevăr. Nici nu se gândea măcar, în acea clipă, la diferenţa 
dintre a pune o întrebare unei persoane sănătoase mintal și a 
pune aceeași întrebare uneia care are certificat de nebun. 

Scările îi aminteau puţin de căminul de la Harvard. Pașii îi 
răsunau pe treptele de beton, și deodată își dădu seama că este 
absolut singură, într-un spaţiu ciudat, închis, ascuns. Fu 
străfulgerată o clipă de o amintire groaznică și-și ţinu 
răsuflarea. Expiră încetișor, de parcă aerul fierbinte din 
plămâni ar fi putut să gonească amintirea care îi îngheţase 
sufletul. Se uită înfricoșată împrejur, doar preţ de-o clipă, cu un 
sentiment de dejă-vu, și apoi își izgoni frica. Nu erau ferestre, 
și niciun zgomot de afară nu ajungea la ea. Era a doua oară în 
acea zi, se gândi ea, când zgomotul o surprindea. Prima dată 
fusese atunci când își dăduse seama că în jurul spitalului plutea 
o constantă asociaţie de sunete neplăcute. Gemete, strigăte, 
mieunături și mormăieli. Pe scurt, se obișnuise ca tot timpul să 
se audă zgomot. Se opri din urcatul scărilor. 

Liniștea era la fel de neliniștitoare ca strigătul, se gândi ea. 

Ecourile se estompară în jurul ei, și rămase ascultând 
zgomotul sacadat al propriei respiraţii. Așteptă până când fu 
învăluită de o liniște deplină. Se aplecă peste balustrada de 
fier, uitându-se în sus și-n jos, ca să se asigure că era singură. 
Nu vedea pe nimeni. Scările erau bine luminate și nu existau 
niciun fel de colțuri umbrite în care să se ascundă cineva. 
Așteptă o clipă, încercând să scape de sentimentul de 
claustrofobie ce punea stăpânire pe ea. Simţea că parcă pereţii 


se apropie de ea, strivind-o încet-încet la mijloc. Pe scări se 
simţea răcoare, iar Lucy se gândi că sistemul de încălzire din 
dormitor nu ajungea și în acest spaţiu și tremură, iar apoi se 
gândi că se întâmplă ceva ciudat, pentru că imediat începu să 
transpire la subrat. 

Lucy își scutură capul, de parcă această senzaţie putea fi 
alungată doar printr-o mișcare viguroasă. Punea totul pe seama 
spitalului și a rolului pe care îl juca ea acolo. Își dădu încă o 
dată asigurări că, fiind singura persoană în toate minţile din 
zonă, era foarte probabil să fie nervoasă și că, pur și simplu, tot 
ce văzuse și ce simţise în ultimele zile în spital se acumulase. 

Respiră cu zgomot încă o dată și își frecă pantoful de podea, 
de parcă ar fi vrut să producă un zgomot firesc. 

Însă, dimpotrivă, zgomotul pe care îl făcu o înfioră. 

Amintirile o ardeau, ca un acid. 

Lucy înghiţi în sec, amintindu-și că își impusese o regulă, și 
anume să nu se lase pradă amintirilor a ceea ce i se întâmplase 
cu atât de mulţi ani în urmă. Nu avea nimic de câștigat dacă își 
reamintea de durere, de frică sau dacă retrăia o tortură atât de 
profundă. Își aminti de mantra pe care o avea tot timpul în 
minte după ce fusese atacată: „Ești victimă atâta vreme cât 
permiţi asta”. Fără să-și dea seama, vru să-și ducă mâna la 
obrazul cu cicatrice, dar fu împiedicată de greutatea cutiei pe 
care o căra. Simţea locul unde fusese rănită, ca și cum ar fi ars- 
o cicatricea, și-și amintea senzaţia dureroasă pe care o avusese 
în camera de gardă a spitalului și copcile chirurgicale, când 
medicii se chinuiau să-i prindă la loc bucățele de piele. O 
asistentă o liniștea încetișor, în timp ce doi detectivi, o femeie 
și un bărbat, așteptau de cealaltă parte a perdelei albe, iar 
medicul se aplecă mai întâi asupra rănilor evidente, care 
sângerau, și apoi asupra celor mai dificile, care erau cele 
interne. Atunci auzise pentru prima dată expresia „trusă pentru 
cercetarea unui viol, dar nu și ultima oară, și, în decurs de 
câţiva ani, cunoscuse această expresie deopotrivă din punct de 
vedere profesional, cât și personal. Expiră din nou, încetișor. 
Cea mai groaznică noapte din viaţa ei începuse pe o scară cam 
ca aceasta, și atunci izgoni groaznicul gând la fel de repede 
cum îi venise. 

„Sunt singură, își spuse ea. Sunt absolut singură.” 

Scrâșnind din dinţi, cu liniștea deplină răsunându-i încă în 


urechi și încercând să-și dea seama de orice zgomot sau sunet 
nelalocul lui, împinse ușa și intră pe palierul de la etajul al 
doilea al clădirii cu dormitoare. Camera ei - fosta cameră a lui 
Short Blond - era chiar lângă scară. Doctorul Gulptilil îi dăduse 
o cheie, iar ea puse cutia jos, în timp ce încerca să scoată cheia 
din buzunar. 

O introduse în broasca și se opri. 

Ușa era descuiată. Se crăpă câţiva centimetri, lăsând să se 
vadă întunericul dinăuntru. 

Lucy se retrase repede înapoi pe coridor, ca și cum atingerea 
ușii ar fi electrocutat-o. 

Își roti capul la stânga și la dreapta și se aplecă puţin, 
încercând să zărească pe cineva sau să audă vreun zgomot care 
să-i spună că se afla cineva prin apropiere. Dar se simţea de 
parcă ar fi orbit și ar fi asurzit dintr-odată. Toate simţurile îi 
erau în alertă maximă. 

Lucy ezită, neștiind ce să facă. 

Cei trei ani ca procuror în cazuri de atacuri sexuale la Suffolk 
County o învăţaseră multe. Obţinuse funcţii din ce în ce mai 
importante, încet-încet, devenind asistenta-șef a unităţii, și se 
implicase în cazuri unul după altul, acumulând fără odihnă 
detalii, atac după atac. Caracterul constant al agresiunilor o 
făcuse să-și creeze un fel de mecanism de testare zilnică, în 
care fiecare act al existenţei sale era comparat cu un standard 
intern invizibil: „Oare asta să fie mica greșeală care dă cuiva o 
ocazie?” În schema mai largă a lucrurilor, asta însemna că era 
conștientă că nu trebuia să umble singură printr-o parcare 
întunecată noaptea sau să deschidă ușa unui musafir 
necunoscut și neașteptat. Însemna să ţină ferestrele încuiate, 
să fie în alertă și tot timpul pregătită, iar uneori însemna să 
aibă cu ea arma pe care era autorizată să o poarte. Mai 
însemna și să nu repete greșelile pe care le făcuse într-o noapte 
groaznică, când era studentă la drept. 

Își mușcă buza. Acea armă era încuiată într-o cutie, în 
geamantanul ei, în cameră. 

Ascultă cu atenţie din nou, încercând să se convingă că nu 
este nimic în neregulă, când tot ce era irațional și îngrozit 
înlăuntrul ei îi spunea contrariul. Puse jos cutia cu dosarele 
pacienţilor, dând-o într-o parte cu piciorul. Ceva din interiorul 
ei îi striga să aibă grijă. 


Ea ignoră strigatul din interior și, în schimb, se întinse spre 
clanţă. 

Apoi se opri, cu mâna pe fier. 

Dacă metalul ar fi fost fierbinte la atingere, nu și-ar fi dat 
seama. 

Se dădu înapoi, respirând sacadat. 

Își spuse în sinea ei, de parcă, dacă analiza mai lent situaţia, 
i-ar fi dat mai multă importanţă: „Ușa era încuiată, iar acum 
este deschisă. Ce vrei să faci?” 

Lucy se mai dădu o dată înapoi. Apoi se întoarse brusc și 
începu să meargă repede pe coridor. Se uita și-n stânga, și-n 
dreapta și asculta cu urechile ciulite. Mări pasul, așa că 
aproape alerga, o fugă rapidă pe podelele acoperite cu covoare, 
iar încălțările ei făceau doar un zgomot surd. Toate celelalte 
dormitoare erau încuiate și învăluite în tăcere. Ajunse la 
capătul holului, începu să respire greu, apoi se aruncă spre 
scări, iar pantofii începură să facă un zgomot ca de tobă pe 
trepte. Scara era similară cu cea de la celălalt capăt, pe care o 
urcase cu câteva minute mai devreme, la fel de goală și având 
același ecou. Împinse o ușă grea, și abia atunci, pentru prima 
dată, auzi niște voci. Merse spre sursa zgomotului, sărind câte 
două trepte odată, și dădu de trei femei tinere, aflate la 
intrarea de la primul etaj. Toate erau îmbrăcate în uniforme de 
asistente pe sub jachetele cu nasturi de diferite culori și 
ridicară privirea, surprinse, când Lucy se apropie de ele. 

Cu niște gesturi pline de agitaţie, Lucy încercă să-și recapete 
suflul și spuse: 

— Scuzaţi-mă... 

Cele trei asistente se uitară mirate la ea. 

— ...îmi cer scuze că vă întrerup conversaţia, spuse ea, dar 
eu sunt Lucy Jones, procurorul trimis aici ca să... 

— Ştim cine sunteţi, domnişoară Jones, și de ce vă aflaţi aici, 
spuse una dintre asistente. Era o femeie de culoare, înaltă, cu 
umeri atletici, lată în spate și cu părul închis la culoare. S-a 
întâmplat ceva? 

Lucy dădu din cap afirmativ și trase aer în piept, încercând 
să se adune puţin. 

— Nu sunt sigură, spuse ea. M-am întors și am găsit ușa 
dormitorului meu descuiată. Sunt sigură că am lăsat-o încuiată 
de dimineaţă, când m-am dus la clădirea Amherst... 


— Asta nu e bine, spuse una dintre asistente. Chiar dacă au 
intrat cei de la întreţinerea clădirii sau femeia de serviciu, 
trebuiau să încuie ușa după aceea. Asta e regula. 

— Îmi pare rău, spuse Lucy, dar eram singură acolo sus și... 

Asistenta înaltă de culoare dădu din cap a înţelegere. 

— Cu toţii suntem puţin agitaţi, domnișoara Jones, chiar și 
după ce a fost arestat Lanky. Lucrurile astea pur și simplu nu 
se întâmplă în spital. Ce-ar fi să vă însoţim înapoi la 
dumneavoastră în cameră, să ne asigurăm că e totul în regulă? 

Nu trebuia să explice nimeni ce a vrut să spună cu „lucrurile 
astea”, fiindcă toate înţeleseseră. 

Lucy le răspunse: 

— Vă mulţumesc. Sunteţi foarte amabile. V-aș rămâne 
recunoscătoare. 

Atunci cele patru femei se întoarseră și începură să urce 
scările, mergând laolaltă ca un cârd de păsări de baltă care 
plutesc împreună pe lac, dimineaţa devreme. Asistentele își 
continuară discuţia, bârfind despre vreo doi doctori care lucrau 
în spital și făceau glume în legătură cu aspectul celui mai 
recent grup de avocaţi veniţi la spital în acea săptămână pentru 
o rundă de audieri cvasijuridice. Lucy mergea înainte, 
conducându-le, mișcându-se rapid spre ușa de la dormitorul ei. 

— Chiar vă sunt recunoscătoare, repetă ea, și se repezi la 
clanţă, o înșfacă și împinse. 

Insă ceva îi blocă avântul. Ușa nu se deschise. 

Lucy apăsă din nou. 

Asistentele se uitară întrebătoare la ea. 

— Era deschisă, murmură Lucy. Sigur era deschisă. 

— Acum pare închisă, spuse asistenta de culoare. 

— Sunt sigură că era deschisă. Am pus mâna pe clanţă și am 
băgat cheia în broască, dar, înainte de a întoarce cheia, ușa s-a 
deschis puţin, le explică Lucy. 

Insă îi lipsea convingerea din voce. Cele trei asistente se 
foiau în spatele ei. 

— Hai să intrăm și să verificăm, spuse una dintre ele. 

Lucy descuie și păși înăuntru. Era întuneric, așa că apăsă 
întrerupătorul. Deodată, spaţiul mic se lumină. Era o suprafaţă 
mică, îngustă, o cameră ca de călugăr, cu pereţii goi, un 
șifonier, un pat pentru o persoană, un birou mic de lemn maro 
și un scaun greoi cu spătar. Geanta ei rămăsese deschisă în 


mijlocul patului, pe o cuvertură roșie, care era, de altfel, 
singura pată de culoare din încăpere. Toate celelalte erau fie 
maro-închis, fie albe, ca pereţii. Sub privirile celor trei 
asistente, Lucy deschise micul dulap de pe perete și se uită 
înăuntru, dar era gol. Apoi merse la baia mică și se uită sub 
duș. Ba chiar se puse într-un genunchi și verifică sub pat, deși 
vedeau toate că nu era nimeni ascuns acolo. Femeia se ridică, 
se scutură de praf și se întoarse spre cele trei asistente. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Sunt sigură că ușa era descuiată și 
am avut senzaţia că e cineva în cameră și mă așteaptă. V-am 
adus până aici și... 

Dar toate trei asistentele scuturară din cap. 

— Nu trebuie să vă cereţi scuze, spuse negresa. 

— Nu îmi cer scuze, spuse Lucy încăpăţânată. Ușa era 
deschisa. Între timp a fost încuiată. 

Insă în sinea ei Lucy nu mai era sigură că lucrurile se 
întâmplaseră chiar așa. 

Asistentele tăcură, până când negresa ridică din umeri și zise 
rar: 

— Cum am mai spus, cu toţii suntem puţin cam agitaţi, și e 
mai bine să te asiguri de două ori decât să-ţi pară rău. 

Celelalte emiseră murmure de aprobare. 

— Vă simţiţi bine acum? întrebă asistenta. 

— Da, n-am nimic. Mulţumesc pentru grijă, spuse Lucy puţin 
cam înțepată. 

— Atunci, dacă mai aveţi nevoie de ajutor, nu ezitaţi să 
apelaţi la cineva. E mai bine să aveţi încredere în ce simtiti, în 
vremuri ca astea. 

Asistenta nu explică însă ce voia să spună cu „vremuri ca 
astea”. 

Lucy încuie ușa după asistente, când acestea plecară. Era 
puţin rușinată; se întoarse și se sprijini de ușă, împingând-o cu 
spatele. Se uită în jur și-și spuse: „Nu te-ai înșelat. Cineva a 
fost aici. Cineva a așteptat”. 

Se uită spre geantă. „Sau cineva doar s-a uitat pe-aici.” Se 
duse la modesta colecţie de haine și obiecte de toaletă pe care 
o adusese cu ea și-și dădu seama, în clipa aceea, că lipsea ceva. 
Nu știa ce, dar știa că într-adevăr ceva îi fusese luat din 


camera. 
XXX 


Tu erai, nu-i așa? 

Chiar acolo, chiar în acel moment, ai încercat să-i spui lui 
Lucy ceva important despre tine, dar ei i-a scăpat sensul. Era 
ceva de maximă importanţă și ceva înfricoșător, cu mult mai 
înfricoșător decât orice a simţit în momentul în care a închis 
acea ușă în urma ei cu o bufnitură. Gândea tot ca o persoană 
normală, iar ăsta era marele ei dezavantaj. 

x kx * 

Peter the Fireman se uita prin dormitor, încercând din 
răsputeri să separe durerea din amintirea îndepărtată de ce 
avea de făcut acum. Gândurile îi erau marcate de incertitudine, 
iar Peter simțea amărăciunea pe care o alimentează 
nehotărârea. Se considera un bărbat hotărât și ferm, iar acum 
nu se simţea bine cu atâtea îndoieli. Ştia că doar un impuls de 
moment îl făcuse să-i ofere voluntar lui Lucy Jones propriile 
servicii și ale lui C-Bird, dar era încă sigur că făcuse alegerea 
corectă. Totuși, entuziasmul lui nu fusese pus faţă în faţă cu 
eșecul, iar el se chinuia să găsească o cale prin care ar putea să 
reușească. Peste tot găsea doar constrângeri și interdicții și nu 
înţelegea cum ar putea să depășească toate acele piedici. 

În lumea pe care o reprezenta spitalul de boli mintale, el se 
considera singurul pragmatic. 

Oftă. Era târziu în noapte, iar el se rezemă de perete, cu 
picioarele întinse pe pat, și asculta zgomotele pe care le făceau 
cei care dormeau prin preajmă. Nici noaptea nu luau pauză de 
la dureri. Oamenii din spital nu puteau să-și gonească 
problemele, indiferent câte narcotice le prescria Gulp-a-pill. Se 
gândi că asta era cea mai ascunsă implicaţie a bolilor mintale: 
că necesita atât de multă putere de voinţă și un tratament 
complex pentru a ajunge într-o poziţie în care să se poată 
spune despre tine că încerci să te faci bine, astfel încât 
cerinţele astea păreau aproape herculeene pentru majoritatea 
pacienţilor, ba chiar imposibile pentru unii dintre ei. Auzi un 
geamăt prelung și vru să se întoarcă în direcţia respectivă, dar 
își dădu imediat seama cine era autorul. Îl întrista, uneori, când 
Francis se foia în somn, pentru că știa că tânărul nu merita 
durerile care veneau nepoftite în întuneric. 

El nu credea că face parte din aceeași categorie. 

Peter încercă să se relaxeze, dar nu putu. O clipă, se întrebă 
dacă, atunci când închidea ochii, se agita și el în somn. Însă, își 


spunea în sinea lui, diferenţa dintre el și toţi ceilalţi, inclusiv 
tânărul lui prieten, era că el era vinovat, în timp ce probabil că 
ei nu erau. 

Deodată simţi în nări, inexplicabil, mirosul gros, dulceag al 
unui combustibil indistinct. Simţi miros de gaz, apoi de 
benzină. 

Aproape că sări în sus de surprindere, gata să se arunce de 
pe pat, atât de puternică era senzaţia pe care o simţea. Primul 
lui instinct era să dea alarma, să-i organizeze cumva pe oameni, 
să-i scoată afară, înainte de a izbucni incendiul inevitabil. Cu 
ochii minţii, vedea chiar limbi de foc galbene și roșiatice în 
jurul paturilor, pe pereţi, pe podeaua de la picioarele lor, în 
căutarea combustibilului. Aproape că simţea senzaţia de 
sufocare care urma inevitabil, în timp ce o perdea groasă de 
fum se lăsa în încăpere. Ușa era încuiată, ca în fiecare noapte, 
iar el auzea oamenii ţipând panicaţi, strigând după ajutor, 
lovindu-se de pereţi. Fiecare mușchi din corpul lui se întindea 
la maximum, pentru ca în clipa următoare să se relaxeze din 
nou, iar el respira sacadat, dându-și seama că mirosul pe care îl 
simțea în nări nu era altceva decât o halucinație, la fel ca 
acelea care îi năpădeau pe Francis sau pe Nappy sau chiar ca 
nălucirile îngrozitoare care îl chinuiseră pe Lanky. 

Uneori se gândea că toată viaţa lui fusese definită de 
mirosuri. Mirosul de bere și de whisky care îl însoțea pe tatăl 
lui, amestecându-se cu mirosurile de transpiraţie uscată și 
murdărie de la munca dură pe care o făcea pe șantierul de 
construcții. Uneori, taică-său aducea cu el miros greu de 
motorină de la echipamentele pe care le repara. lar când își 
îngropa capul în pieptul mare al bărbatului, nările i se umpleau 
de mirosul vechi al prea numeroaselor ţigări care, în cele din 
urmă, aveau să-l omoare. Mama lui însă, dimpotrivă, mirosea 
tot timpul a mușeţel, pentru că se lupta din răsputeri cu 
asprimea detergenţilor pe care îi folosea pentru spălatul 
rufelor. Uneori, sub mirosul puternic al săpunului care îi plăcea 
ei, Peter reușea să simtă o boare din mirosul aspru al clorului 
de rufe. Mirosea cu mult mai bine duminicile, când era 
îmbrăcată frumos, dar făcuse de mâncare în bucătărie de 
dimineaţa, astfel încât în hainele ei bune se combina un miros 
proaspăt de pâine abia coaptă cu o curăţenie insistentă, de 
parcă asta ar fi vrut Dumnezeu. Biserica însemna haine 


apretate pe sub robele albe cu auriu ale băiatului de altar și 
mirosul de tămâie care uneori îl făcea să strănute. Își amintea 
toate aceste arome de parcă ar fi fost și ele în spital, odată cu 
el. 

Războiul adusese cu el o altă lume întreagă de mirosuri de 
care își aducea aminte. Mirosuri grele de vegetaţie și căldură 
din junglă, cordită și fosfor alb din luptă. Mirosuri umede de 
fum și napalm în depărtare, care se amestecau cu mirosurile 
tufișurilor din jurul lor care-i dădeau o senzaţie de 
claustrofobie. Se obișnuise cu mirosurile de sânge, vomă și 
materii fecale, care se amestecau atât de des cu moartea. Mai 
erau mirosuri de bucate exotice, în satele prin care treceau, și 
mirosuri periculoase de mlaștini și câmpuri inundate pe lângă 
care mărșăluiau. Mai era mirosul acru și cunoscut de marijuana 
din bazele militare și mirosurile puternice, care te făceau să 
lăcrimezi, ale produselor cu ajutorul cărora își curăţau armele. 
Era un loc plin de mirosuri necunoscute și neliniștitoare. 

Când se întorsese acasă, învățase că focul are zeci de 
mirosuri diferite în diversele lui stadii și în toate încarnările lui 
distincte. Focurile de lemne erau diferite de focurile chimice, 
care nu semănau cu focurile care ardeau betonul. Prima 
izbucnire a focului era diferită de momentul când focul se 
ridica în văpăi și se deosebea de mirosul focului vorace care 
știe că a pus stăpânire pe pradă. Și era cu totul altfel decât 
mirosurile grele de cherestea arsă sau metale contorsionate 
care se răspândeau după ce focul fusese învins și stins. 
Cunoscuse și mirosul unic de epuizare, de parcă oboseala 
sfâșietoare avea o aromă proprie. Unul dintre primele lucruri 
pe care le învățase când se înscrisese la cursul de pregătire 
pentru anchetarea incendiilor fusese cum să-și folosească 
nasul, pentru că gazolina utilizată la iscarea unui incendiu 
mirosea altfel decât cherosenul, care mirosea altfel decât orice 
altă modalitate folosită de oameni pentru a distruge. Unele 
note caracteristice erau subtile, cu buchete care abia se 
simțeau, care puteau să te păcălească. Altele erau evidente, la 
îndemâna oricăror amatori, dar solicitau atenţie din primul 
moment când ajungeai pe ruinele a ceea ce mai rămăsese în 
urma focului. 

Când sosise vremea să pună și el foc, Peter folosise benzină 
obișnuită, cumpărată de la o benzinărie aflată la mică distanță 


de biserică. Cumpărată cu cardul de credit făcut pe numele lui. 
Nu voia ca nimeni să aibă îndoieli cu privire la autorul 
incendiului. 

În semiîntunericul dormitorului de la spitalul de nebuni, 
Peter the Fireman clătină din cap, cu toate că nu știa sigur ce 
anume voia să nege cu acest gest. În acea noapte își controlase 
furia criminală și pur și simplu ignorase tot ce învățase despre 
cum să disimulezi originea focului, tot ce însemna grijă, atenţie 
și subtilitate. Lăsase o urmă atât de evidentă, încât chiar și cel 
mai novice anchetator l-ar fi identificat. Pornise incendiul, apoi 
se dusese prin navă la sacristie, cu vocea ridicată a 
atenţionare, dar crezând că este singur. Se oprise, auzind focul 
cum avansează nerăbdător în spatele lui, și se uitase în sus la 
un vitraliu care deodată părea că strălucește plin de viaţă, focul 
reflectându-se în el. Se închinase, așa cum făcuse de mii de ori, 
apoi ieșise pe aleea centrală, unde așteptase să vadă focul 
explodând, iar apoi mersese să aștepte poliţia, pe treptele din 
faţa casei mamei sale. Ştia că făcuse treabă bună și că nici cea 
mai sârguincioasă companie de pompieri nu va reuși să stingă 
flacăra până nu avea să fie prea târziu. 

Ceea ce nu știuse era că preotul pe care ajunsese să-l urască 
era înăuntru. Pe o canapea extensibilă în biroul lui, și nu acasă, 
în patul lui, unde ar fi trebuit să fie și unde se afla de obicei la 
acea oră, și dormea toropit de un narcotic puternic, fără 
îndoială prescris de un medic-paroh, îngrijorat că părintele 
arată palid și tras la faţă și că slujbele lui par marcate de o 
stare de neliniște. Şi probabil că așa or fi fost într-adevăr 
slujbele lui, pentru că știa că Peter the Fireman aflase ceea ce-i 
făcuse el nepoţelului acestuia și mai știa că toţi membrii 
parohiei, inclusiv Peter, aveau să ia măsuri în legătură cu asta. 
Asta îl supărase întotdeauna pe Peter: erau atâţia alții pe care 
ar fi putut să-i vâneze preotul, rude ale unor oameni care 
probabil nu s-ar fi răsculat. Peter se întreba dacă nu cumva 
drogul care îl ţinuse pe preot adormit pe canapeaua extensibilă 
de la biserică, în timp ce moartea se strecura peste tot în jurul 
lui, era același cu cel pe care Gulp-a-pill îl dădea de obicei 
pacienţilor la spital. Bănuia că așa era, ceea ce dădea naștere 
unei simetrii deopotrivă plăcute și ironice. 

Peter șopti: 

— Ce s-a făcut e bun făcut! 


Apoi se uită împrejur, să vadă dacă se trezise cineva la auzul 
cuvintelor lui. 

Incercă să închidă ochii. Ştia că trebuia să doarmă, dar nu 
spera ca somnul să-i aducă și odihna. 

Oftă frustrat și-și lăsă picioarele pe marginea patului. Vru să 
meargă la baie și să bea niște apă. Își trecu mâinile peste faţă, 
ca și cum ar fi dorit să izgonească niște amintiri. 

Şi făcând asta, avu senzaţia ciudată că era urmărit de cineva. 

Se ridică brusc, deodată atent, iar ochii lui săgetară dintr- 
odată încăperea întunecată. 

Majoritatea erau învăluiţi în întuneric, puţina lumină se 
strecura într-un colţ, dinspre ferestre. Se uită încolo și-ncoace, 
pe lângă rândurile de paturi în care dormeau oameni neliniștiţi, 
dar nu văzu pe niciunul treaz și, cu siguranţă, niciunul nu se 
uita înspre el. Încercă să alunge senzaţia, dar nu putu. Îi 
umplea stomacul cu o energie nervoasă, ca și cum toate 
simţurile, vederea, auzul, mirosul, gustul și simţul tactil îl 
avertizau. Încercă să se liniștească, pentru că începea să 
creadă că poate deveni la fel de paranoic precum cei din jurul 
lui, dar exact în acel moment prinse o mișcare cu colţul 
ochiului. 

Se răsuci în direcţia respectivă și, preţ de o secundă, văzu o 
figură care se uita prin ferestruica de observaţie din ușa de la 
intrare. Privirile li se întâlniră și, la fel de repede, figura 
dispăru. 

Peter sări în picioare și, mișcându-se rapid prin întunericul 
palid, își făcu drum printre paturi până la ușă. Se uită și el prin 
geamul gros pe coridor. Nu putea vedea decât la câţiva metri în 
fiecare direcţie și nu întrezărea decât întuneric beznă. 

Puse mâna pe clanţă și apasă. Era încuiat. 

Il năpădiră furia și frustrarea. Scrâșni din dinţi și undeva, în 
adâncul fiinţei lui, fu de părere că niciodată nu putea să ajungă 
la ceea ce-și dorea, care se afla mereu dincolo de o ușă 
încuiată. 

Lumina slabă, întunericul plin de umbre, geamul gros, toate 
conspiraseră pentru a-l împiedica pe Peter să observe cel mai 
mic detaliu al figurii care spionase încăperea. Tot ce văzuse 
fusese ferocitatea ochilor care se opriseră asupra lui. Privirea 
aceea nu lăsase loc de compromis și fusese ceva necurat, și, 
poate pentru prima dată, se gândi că poate Lanky avea 


dreptate cu protestele lui. Ceva rău se strecurase în spital, iar 
Peter știa că acest rău cunoștea totul despre el. Încercă să se 
convingă de faptul că înțelegerea acestui lucru îi conferea mai 
multă putere, însă bănuia că asta nu era decât o amăgire. 


Capitolul 15 


Până la prânz, eram epuizat. Prea puţin somn. Prea multe 
gânduri electrizante care-mi alergau în zigzag prin imaginaţie. 
Am luat o pauză, m-am așezat pe podea, cu picioarele 
încrucișate sub mine, și am fumat o ţigară. Credeam că razele 
de lumină care se strecurau pe fereastră, aducând cu ele 
dimineaţa și căldura apăsătoare a văii, îl goniseră pe Angel. 
Asemenea personajului vreunui romancier gotic, era membru 
nedezminţit al nopţii. Însă toate zgomotele interacțiunii sociale, 
de oameni care se mișcă încolo și-ncoace prin oraș, de 
camioane sau de autobuze, sirena îndepărtată a unei mașini de 
poliție, loviturile ritmice ale băiatului care aruncă ziarul pe 
peluzele caselor din apropiere, elevi care vorbesc tare în drum 
spre școală, toate acestea îl izgonesc. Amândoi, și el, și eu, 
știam că sunt mult mai vulnerabil în liniștea orelor nopții. 
Noaptea aduce cu ea îndoiala. Întunericul ascunde temeri de 
tot felul. Mă așteptam să se întoarcă imediat ce apune soarele. 
Încă nu s-a inventat pastila care să aline simptomele 
singurătăţii și ale izolării pe care le aduce sfârșitul zilei. Dar 
între timp eram în siguranţă sau, cel puţin, atât de apărat cât 
puteam să fiu în situaţia dată. Indiferent câte încuietori și 
lacăte aș fi avut la ușă, ele nu puteau să-mi ţină la distanţă 
temerile. Această observaţie m-a făcut să izbucnesc în râs. 

Am revăzut textul care ieșise de sub creionul meu și m-am 
gândit: „Mi-am luat prea multe libertăţi”. Peter the Fireman m- 
a tras deoparte în dimineaţa următoare, la scurt timp după 
micul dejun, și mi-a șoptit: 

— Am văzut pe cineva. La ferestruica de la ușă. Se uita 
înăuntru, ca și cum l-ar fi căutat pe unul din noi. Nu puteam să 
dorm și stăteam întins în pat, când, deodată, am avut senzaţia 
că mă privea cineva. Când m-am uitat în sus, l-am văzut. 

— L-ai recunoscut? l-am întrebat. 

— Nicio șansă! a clătinat Peter ușor din cap. O clipă a fost 
acolo, și apoi, când am sărit din pat, a dispărut. M-am dus la 
ferestruică să mă uit, dar n-am văzut pe nimeni. 

— Dar asistenta care era de gardă? 

— N-am văzut-o nici pe ea. 

— Unde era? 

— Nu știu. Poate la baie, poate se plimba, poate era sus, 


stând de vorbă cu asistenta de acolo!? Poate dormea pe 
scaun... Nu știu. 

— Tu ce crezi? l-am întrebat, cu emotie în glas. 

— Aș vrea să cred că a fost doar o halucinație. Nu ducem 
lipsă de așa ceva pe aici. 

— Asta să fi fost? 

Peter zâmbi și scutură din cap. 

— N-am eu norocul ăsta! 

— Cine crezi că a fost? 

Râse, dar nu pentru că s-ar fi gândit la ceva amuzant. 

— C-Bird, știi deja cine cred eu că a fost. 

Am tăcut o clipă, am inspirat adânc și mi-am înăbușit 
ecourile dinlăuntru. 

— De ce crezi că a venit la ușă? 

— A vrut să ne vadă. 

Acest moment mi-a rămas în minte cât se poate de limpede. 
Unde mă aflam, cum eram îmbrăcaţi. Peter avea șapca lui cu 
Red Sox, puţin împinsă spre spate. Îmi amintesc și ce am 
mâncat în acea dimineaţă: clătite cu gust de carton, scufundate 
într-un sirop gros și dulce care aducea la gust mai mult cu 
amestecul de substanţe ala unui chimist decât cu arţarii din 
New England. Am stins ţigara direct pe podea și am început să- 
mi rumeg amintirile în locul mâncării de care fără îndoială că 
aveam nevoie. Asta îmi spusese Peter. Restul nu sunt decât 
presupunerile mele. Nu puteam să jur cu mâna pe Biblie că în 
noaptea precedentă Peter fusese prins în ițele insomniei de 
amintirea a ceea ce făcuse cu multe luni în urmă. Nu mi-a spus 
direct că asta îl ţinuse treaz în pat, astfel încât, atunci când l-a 
invadat senzaţia că este urmărit, să poată fi în alertă. Nu știu 
nici măcar dacă m-am gândit atunci la asta. Insă acum, ani de 
zile mai târziu, pur și simplu mi-am imaginat că asta trebuia să 
fie. Avea sens, desigur, pentru că Peter era prizonier în hăţișul 
amintirilor. Și nu după mult timp, toate astea au luat proporții, 
și astfel, ca să spun povestea lui, și pe a lui Lucy, și pe a mea, 
mi-am dat seama că trebuia să-mi iau anumite libertăţi. 
Adevărul este un lucru alunecos, iar eu nu mă simt deloc 
confortabil în preajma lui. Ca orice nebun, de altfel. Așadar, 
dacă scriu corect, poate că este greșit. Poate că este exagerat. 
Poate că nu s-a întâmplat exact așa cum îmi amintesc, sau 
poate că memoria mea este atât de întinsă și de torturată de 


atâţia ani de medicamente, încât adevărul va fi întotdeauna 
ceva care-mi scapă. 

Cred că numai poeţii sunt de părere că nebunia este 
eliberatoare, când de fapt este exact pe dos. Toate vocile pe 
care le auzeam, toate temerile pe care le simţeam, toate 
amăgirile, toate constrângerile, toate acele lucruri mărunte 
care conlucrau ca să creeze eul meu cel trist, care a fost gonit 
din casa în care am crescut și trimis în custodie la Western 
State, nimic din toate acestea nu avea nicio legătură cu 
senzaţia de eliberare, sau chiar cu ideea de a fi unic, într-un fel 
pozitiv oarecare. Western State a fost doar locul în care eram 
ţinuţi în timp ce ne ocupam de construcţia propriilor temnițe 
interioare. 

Asta nu se aplica și în cazul lui Peter, pentru că el nu fusese 
niciodată la fel de nebun ca noi ceilalţi. 

Și nici în cazul lui Angel. 

Și, într-un fel curios, Lucy era puntea de legătură între ei doi. 

Stăteam tot la ușa sălii de mese, așteptând-o pe Lucy. Peter 
căzuse pe gânduri, rememorând în minte ce văzuse și ce se 
întâmplase în noaptea precedentă. Mă uitam la el cum parcă 
lua fiecare piesă din acele câteva momente, o ridica în lumină 
și o întorcea ușor, așa cum face un arheolog cu o relicvă, 
ștergând cu grijă praful depus în decursul timpului. Cam așa 
era Peter cu observaţiile; poate credea că, dacă pur și simplu 
răsucea orice lucru în minte, și-l punea în unghiul potrivit, 
ţinându-l în sus, într-o lumină bună, ar putea să vadă lucrurile 
așa cum erau de fapt. 

În timp ce mă uitam la el, se întoarse spre mine și spuse: 

— Știm asta acum: Angel nu locuiește în același dormitor cu 
noi. Poate fi un etaj mai sus, în celălalt dormitor. Poate veni din 
altă clădire, cu toate că încă nu știu cum ar face asta. Dar cel 
puţin îi putem exclude pe colegii noștri de cameră. Și mai știm 
un lucru: a aflat că suntem implicaţi cumva în chestia asta, dar 
nu ne cunoaște suficient de bine, și de aceea ne privește. 

M-am răsucit pe coridor. 

„Cato” se sprijinea de un perete, cu ochii fixaţi pe tavanul din 
spatele nostru. Poate că-l asculta pe Peter. Sau poate că asculta 
o voce adânc ascunsă înlăuntrul ființei lui. Era imposibil de 
spus. Un bătrân senil, cu pantalonii de pijama în vine, trecu pe 
lângă noi, cu saliva curgându-i pe o falcă nerasă - mormăia, se 


împiedica și nu înțelegea că motivul pentru care se împiedica 
venea chiar de la pantalonii alunecaţi pe glezne. Şi retardatul 
care ne ameninţase cu o zi înainte trecu pe lângă noi, dar, când 
se întoarse puţin, privirea îi era plină de teamă, și furia și 
violența din ziua precedentă dispăruseră cu totul. Probabil că 
medicaţia își făcuse efectul. 

— Cum ne putem da seama cine ne urmărește? am întrebat 
eu. 

M-am uitat în dreapta și-n stânga și am simţit un fior rece pe 
șira spinării la gândul că oricare dintre sutele de bărbaţi care 
se holbează în gol ar putea de fapt să mă urmărească și să mă 
analizeze. 

Peter ridică din umeri. 

— Păi, asta-i șmecheria, nu-i așa? Noi suntem cei care 
căutăm, însă Angel e cel care urmărește. Trebuie să fii atent. 
Ceva trebuie să se întâmple. 

Am văzut-o pe Lucy Jones intrând în clădirea Amherst pe ușa 
principală. S-a oprit ca să discute ceva cu una dintre asistente, 
și apoi l-am văzut pe Big Black pregătindu-se s-o însoţească. 
Am văzut-o cum îi dădea acestuia câteva dosare de deasupra 
cutiei pline cu documente, pe care o adusese cu ea și pe care 
apoi a așezat-o direct pe podeaua care strălucea de curăţenie. 
Eu și Peter am făcut un pas spre ea. Însă am fost întrerupţi de 
Newsman, care ne-a văzut și ne-a ieșit în cale. Ochelarii îi 
stăteau puţin într-o parte, iar o șuviţă de păr i se ridicase pe 
cap, ca o velă de vapor. Zâmbetul îi era la fel de pieziș ca 
întreaga atitudine. 

— Vești proaste, Peter, spuse el, cu toate că zâmbea, ca și 
cum ar fi fost de fapt o glumă. Mereu sunt vești proaste. 

Peter nu-i răspunse, iar Newsman păru puţin dezamăgit și-și 
aplecă ușor capul într-o parte. 

— Bine, rosti el rar. Apoi se uită spre Lucy Jones și păru că se 
concentrează. Parcă pentru a-și aminti trebuia să depună un 
efort fizic. După câteva clipe de încordare, izbucni într-un 
rânjet. Boston Globe. 20 septembrie 1977. Rubrica de știri 
locale, pagina 2B: „Refuză să fie victimă; o absolventă a 
Facultăţii de Drept de la Harvard este numită şefa 
Departamentului de investigare a crimelor sexuale”. 

Peter se opri. Se întoarse tăcut spre Newsman. 

— Cât îţi amintești din restul articolului? 


Newsman se chinui din nou să scotocească prin memorie, 
apoi recită: 

— „Lucy K. Jones, în vârstă de douăzeci și opt de ani, cuo 
experienţă de trei ani în cadrul Diviziei de trafic și delicte, a 
fost numită la conducerea recent înființatului Departament de 
investigare a crimelor sexuale de pe lângă Procuratura din 
Suffolk County, a anunţat astăzi un purtător de cuvânt. 
Domnișoara Jones, promoţia 1974 a Facultăţii de Drept de la 
Harvard, se va ocupa de atacurile sexuale și va coordona 
departamentul care se ocupă de omuciderile ce au la bază 
violurile, a mai spus purtătorul de cuvânt.” Newsman trase aer 
în piept, apoi se avântă din nou: Domnișoara Jones a declarat 
într-un interviu că se consideră cea mai potrivită pentru acest 
post, pentru că în primul an de facultate la Harvard a fost 
victima unui atac. A hotărât să se alăture procuraturii, a 
precizat ea, în ciuda numeroaselor oferte pe care le-a primit din 
partea mai multor firme private de avocatură, pentru că 
atacatorul ei n-a fost arestat niciodată. Punctul său de vedere 
asupra crimelor sexuale, a declarat Jones, vine dintr-o 
cunoaștere amănunţită a problemelor emoţionale pe care le 
poate crea un asemenea atac, precum și din sentimentul de 
frustrare dat de întâlnirea cu un sistem de justiție penală prost 
echipat pentru a face față unor astfel de acte violente. Ea a mai 
afirmat că speră să pună bazele unui departament care să 
devină un model și pentru alte birouri de procuratură...” 
Newsman ezită puţin, iar apoi spuse: Mai era și o poză. Şi... 
Încă puţin. Încerc să-mi aduc aminte. 

Peter dădu din cap. 

— Nu a apărut și o urmare la rubrica „Lifestyle” în zilele 
următoare? întrebă el încet. 

Din nou, Newsman își cerceta amintirile. 

— Nu... spuse el rar. 

Omuleţul zâmbi și apoi, așa cum făcea întotdeauna, plecă 
imediat în căutarea unui ziar din acea zi. Peter se uită după el, 
apoi se întoarse spre mine. 

— Ei bine, asta explică un lucru și începe să arunce lumină 
asupra altora, nu-i așa, C-Bird? 

Așa credeam și eu, numai că, în loc să răspund la întrebare, 
am întrebat, la rândul meu: 

— Ce? 


— Păi, în primul rând, cicatricea de pe obrazul ei, zise Peter. 

Cicatricea, desigur. 

Ar fi trebuit să fiu mai atent la cicatrice. 

Cum stăteam în apartamentul meu și mă uitam la linia albă 
care cobora pe obrazul lui Lucy Jones desenată de mine pe 
perete, am repetat aceeași greșeală pe care o făcusem și cu 
atâţia ani în urmă. Mă uitam la imperfecţiunea de pe pielea ei 
perfectă și mă întrebam cum anume îi schimbase viaţa. Mă 
gândeam că mi-ar fi plăcut să o fi atins. 

Mi-am aprins încă o ţigară. Fumul albăstrui se ridică în 
spirale în aerul stătut. Poate că mai zăceam încă acolo, pierdut 
în amintirile mele, dacă n-aș fi auzit niște bătăi puternice în 
ușă. 

M-am ridicat în picioare repede, speriat. Firul gândurilor s-a 
rupt, înlocuit de o senzaţie de nervozitate. M-am îndreptat spre 
ușă, iar apoi mi-am auzit numele strigat cu voce piţigăiată: 

— Francis! 

A urmat o altă serie de lovituri în ușă. 

— Francis! Deschide! Eşti acolo? 

M-am oprit gândindu-mă o clipă la curioasa alăturare: 
„Deschide!” urmat de: „Ești acolo?” Ar fi trebuit să le rostească 
invers. 

Desigur, am recunoscut vocea. Am așteptat puţin, pentru că 
am bănuit că în câteva clipe urma să aud o altă voce cunoscută. 

— Francis, te rog! Deschide ușa să te vedem... 

Sora Numărul Unu și Sora Numărul Doi. Megan, care era 
zveltă și, când cerea ceva, se purta ca un copil, dar care 
devenise un adevărat partizan și dezvoltase un temperament pe 
măsură, și Colleen, doar pe jumătate cât sora ei, genul timid, 
care combină de fapt timiditatea cu o incompetenţă ameţitoare 
de tipul „n-ai-putea-să-faci-tu-asta-pentru-mine-pentru-că-eu- 
nu-știu-de-unde-să-încep”, chiar și în legătură cu cele mai 
simple lucruri în viață. N-aveam acum răbdare pentru niciuna 
din ele. 

— Francis, știm că ești acolo și vreau să deschizi imediat ușa 
asta! 

O altă serie de bufnituri în ușă. 

Mi-am sprijinit fruntea de lemnul tare, apoi m-am răsucit, 
astfel încât stăteam cu spatele sprijinit de ușă, blocându-le 
parcă intrarea. După câteva clipe, m-am răsucit din nou, și am 


spus cu voce tare: 

— Ce vreţi? 

Sora Numărul Unu: 

— Vrem să deschizi ușa! 

Sora Numărul Doi: 

— Vrem să ne asigurăm că ești bine! 

Previzibil. 

— Mă simt bine, am zis eu, minţind cu ușurință. Sunt ocupat 
acum. Veniti altădată. 

— Francis, îţi iei medicamentele? Deschide acum! 

Vocea lui Megan avea toată autoritatea și aproape aceeași 
răbdare ca aceea a unui sergent din trupele de marină militară, 
într-o zi extraordinar de călduroasă, la Parris Island. 

— Francis, ne facem griji pentru tine! _ 

Colleen probabil că își făcea griji pentru toată lumea. Işi 
făcea mereu griji pentru mine, pentru propria familie, pentru 
părinţi și pentru sora ei, pentru cei despre care citea în ziarul 
de dimineaţă sau pe care îi vedea la știrile de seară, pentru 
primar și pentru guvernator, și probabil și pentru președinte, și 
pentru vecini sau pentru familia de pe strada ei care părea că 
trece printr-o perioadă dificilă. A-și face griji era stilul ei. Era 
sora cea mai apropiată de părinţii mei bătrâni și neatenţi, așa 
fusese încă de când eram copii, mereu le cerea aprobarea 
pentru tot ce făcea și probabil pentru tot ce gândea. 

— V-am spus, am rostit eu cu grijă, fără să ridic vocea, dar și 
fără să deschid ușa, mă simt bine. Doar că sunt ocupat. 

— Cu ce ești ocupat? întrebă Megan. 

— Sunt ocupat cu proiectul meu, am replicat eu. 

Mi-am mușcat limba. „N-o să meargă, mi-am spus. Nicio 
clipă. O să devină și mai insistentă, pentru că, fără îndoială, i- 
am stârnit curiozitatea.” 

— Proiect? Ce fel de proiect? Ti-a spus agentul social că poţi 
să faci un proiect? Francis, deschide chiar acum! Am bătut cu 
mașina atâta drum până aici pentru că suntem îngrijorate 
pentru tine, iar dacă nu deschizi... 

Nu era nevoie să-și ducă la capăt ameninţarea. Nu știam 
sigur ce avea de gând, însă bănuiam că, indiferent ce va face, 
avea să fie mai rău decât dacă deschideam ușa. Am crăpat 
puţin ușa, cam zece centimetri, și m-am așezat în deschizătură, 
astfel încât să le blochez accesul, ţinând ușa cu mâna, gata să o 


închid. 

— Vedeţi? Ilată-mă, în carne și oase. Exact cum eram ieri, la 
fel cum voi fi și mâine. 

Cele două doamne m-au cercetat cu atenţie. Aș fi vrut să mă 
fi spălat înainte, să arăt puţin mai prezentabil. Așa, cu obrajii 
nebărbieriţi și trași, cu părul nespălat și cu buricele degetelor 
îngălbenite de nicotină probabil că am făcut o impresie proastă. 
Am încercat să-mi vâr puţin cămașa în pantaloni, dar mi-am dat 
seama că nu făceam decât să atrag atenţia asupra aspectului 
meu neîngrijit. Colleen s-a speriat puţin când m-a văzut. Semn 
rău. Între timp, Megan încerca să se uite în casă pe lângă mine, 
și cred că a zărit scrisul de pe peretele sufrageriei. Vru să 
deschidă gura, dar tăcu, se mai gândi puţin, apoi spuse: 

— Îţi iei medicamentele? 

— Desigur. 

— ÎŢi iei toate medicamentele? 

Sublinia cu grijă fiecare cuvânt, de parcă ar fi vorbit cu un 
copil deosebit de încet la minte. 

— Da. 

Era genul de femeie pe care o puteai minţi cu ușurință. Nici 
măcar nu mă simţeam foarte vinovat. 

— Nu știu dacă să te cred, Francis! 

— Crezi ce vrei. 

„Răspuns greșit”, m-am apostrofat eu, în sinea mea. 

— Auzi din nou voci? 

— Nu. Nici pe departe. De unde ai scos ideea asta 
nebunească? 

— Mănânci ceva? Dormi? 

Vorbea Colleen. Mai calmă, dar, pe de altă parte, mai 
scrutătoare. 

— Mănânc cât șapte și dorm câte opt ore pe noapte. De fapt, 
doamna Santiago mi-a pregătit o porţie de pui cu orez aseară, 
am răspuns eu înţepat. 

— Ce faci acolo înăuntru? vru să știe Megan. 

— Doar îmi fac inventarul vieţii. Nimic deosebit. 

A scuturat din cap. Nu credea asta, și continuă să clatine din 
cap. 

— De ce nu ne lași înăuntru? întrebă Colleen. 

— Am nevoie de intimitate. 

— Auzi din nou voci, decise Megan. Sunt sigură! 


Am ezitat puţin, apoi am întrebat: 

— Cum poţi să fii sigură? Le auzi și tu? 

Asta, desigur, a enervat-o și mai tare. 

— Trebuie să ne dai drumul înăuntru imediat! 

Am scuturat din cap. 

— Vreau să fiu lăsat în pace! 

Colleen era gata să izbucnească în plâns. 

— Vreau doar să mă lăsaţi în pace! Chiar așa, de ce aţi venit? 

— Ti-am spus. Ne facem griji pentru tine, insistă Colleen. 

— De ce? V-a cerut cineva să vă faceţi griji pentru mine? 

Cele două surori se uitară pe furiș una la alta, apoi 
amândouă la mine. 

— Nu, bătu în retragere Megan, încercând să-și controleze 
insistența din voce. Doar ca n-am mai primit vești de la tine de 
atâta vreme... 

Le-am zâmbit. Ce drăguţ, acum minţeam cu toţii. 

— Am fost ocupat. Dacă vreţi să vă faceţi o programare, ei 
bine, puneţi-i pe oamenii voştri să o sune pe secretara mea și 
am să încerc să mă ocup de voi înainte de Ziua Muncii. 

Nici măcar n-au râs la gluma mea. Am vrut să închid ușa, dar 
Megan a făcut un pas în faţă și a pus o mâna pe ea, oprindu- 
mă. 

— Ce sunt cuvintele alea pe care le văd? întrebă ea, arătând 
înăuntru. Ce scrii? 

— Asta e treaba mea, nu a voastră, i-am răspuns înţepat. 

— Scrii despre mama și tata? Despre noi? N-ar fi cinstit! 

Am fost puţin surprins. Diagnosticul meu fulgerător a fost că 
era mai paranoică decât mine. 

— Ce te face să crezi că ești atât de interesantă încât să scriu 
despre tine? am spus eu rar. 

Și apoi am închis ușa, poate puţin cam tare, pentru că 
sunetul de ușă trântită a răsunat în bloc ca și cum s-ar fi tras cu 
pistolul. 

Au început din nou să bată la ușă, dar le-am ignorat. 
Îndepărtându-mă de ușă, am auzit un murmur de voci familiare 
aprobatoare, care mă felicitau pentru ceea ce făcusem. Mereu 
le plăcuseră ieșirile mele pline de sfidare și de independenţă. 
Însă a urmat imediat un râs batjocoritor, care răsuna cu ecou și 
care se ridica și se suprapunea peste vocile cunoscute. Semăna 
cu un croncănit de cioară, dus de un vânt puternic și trecând 


invizibil pe deasupra capului meu. M-am cutremurat și m-am 
chircit strâns, ca și cum m-aș fi putut ascunde de un sunet. 

Ştiam cine este. 

— Poţi să râzi! am strigat eu la Angel. Dar cine altcineva știe 
ce s-a întâmplat? 

x k X 

Francis se așeză pe un scaun de cealaltă parte a biroului lui 
Lucy, în timp ce Peter se plimba prin spatele micului birou. 

— Aşadar, întrebă Fireman parcă nerăbdător, domnişoară 
procuror, care-i șmecheria? 

Lucy făcu semn către câteva dosare. 

— Cred că e timpul să aducem niște pacienţi să vorbească. 
Pe cei care au mai avut acte de violenţă în trecut. 

Peter încuviinţă din cap, dar părea puţin trist. 

— Cu siguranţă, când v-aţi apucat să citiți dosarele 
pacienţilor v-aţi dat seama că aţi putea suspecta pe toată lumea 
de aici, cu excepţia celor senili și retardati, dar și ei se poate să 
fi avut episoade violente. Cred că trebuie să găsim niște criterii 
care să-i descalifice pe unii, domnișoara Jones... începu el, dar 
Lucy ridică mâna. 

— Peter, de acum încolo spune-mi Lucy. Și așa nu trebuie să- 
ţi spun nici eu pe numele de familie - pentru că știu din dosarul 
tău că identitatea ta trebuie să fie, dacă nu chiar ascunsă, 
atunci cel puţin, ne-accentuată, așa este? Din cauza notorietății 
tale în câteva locuri importante din Massachusetts. Și mai știu 
că, la sosirea aici, i-ai spus lui Gulptilil că nu mai ai nume, un 
act de disociere pe care l-a interpretat ca pe o dorinţă a ta dea 
nu aduce rușinea asupra familiei tale mai largi. 

Peter se opri din măsurat camera cu pasul și, o clipă, Francis 
crezu că va avea o izbucnire de furie. Una dintre vocile lui îi 
strigă: Ai grijă! iar el își ţinu gura închisă și doar îi urmări cu 
atenţie pe cei doi. Lucy rânjea, știa că îl indispusese pe Peter, 
iar acesta avea înfățișarea cuiva care încearcă să găsească cea 
mai bună ripostă. După o clipă, el se rezemă din nou de perete 
și zâmbi, abordând o expresie asemănătoare cu cea a femeii. 

— Bine, Lucy, zise el rar. E bine să ne spunem pe prenume. 
Dar spune-mi, dacă vrei, nu crezi că intervievarea fiecărui 
pacient cu trecut violent, sau chiar cu un act sau două de 
violenţă de la sosirea aici, nu va da roade? Ba, mai mult chiar, 
cât timp ai la dispoziţie, Lucy? Cât timp crezi că-ţi va lua să 


primești un răspuns aici? 

Zâmbetul lui Lucy i se șterse de pe chip instantaneu. 

— De ce întrebi asta? 

— Pentru că mă întreb dacă șeful tău din Boston știe ce pui la 
cale aici. 

Se așternu tăcerea în încăpere. Francis era atent la fiecare 
mișcare a tovarășilor săi: se uita în ochii lor și dincolo de ei, le 
studia poziţia braţelor și a umerilor care indicau diferenţe 
subtile față de cuvintele rostite. 

— De ce nu crezi că dispun de întreaga cooperare din partea 
biroului? 

Peter răspunse simplu: 

— Așa este? 

Francis văzu că Lucy se pregătea să răspundă ceva, apoi 
altceva, și în cele din urmă, cu totul altceva. Însă rosti în final, 
rar: 

— Da și nu. 

— Asta mi se pare că sună ca două explicaţii diferite. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Prezenţa mea aici nu este legată de un caz oficial, încă. 
Dar cred că trebuie să fie deschis unul. Altele nu s-au hotărât 
până acum. Sau, mai corect, nu suntem siguri în a cui 
jurisdicție intră. Așa că, atunci când am vrut să vin aici, imediat 
ce am aflat de uciderea lui Short Blond, au luat parte la niște 
dezbateri contradictorii. Ideea e că mi s-a permis să vin, dar nu 
în calitate oficială. 

— Presupun că aceste amănunte nu i-au fost dezvăluite lui 
Gulptilil. 

— Ai dreptate, Peter. 

Peter se duse din nou spre capătul încăperii, ca și cum prin 
mișcare ar fi putut să pună acţiune și în gânduri. 

— De cât timp e nevoie până când administraţia spitalului se 
satură de asta - sau șeful tău te cheamă înapoi? 

— Nu mult. 

Din nou, Peter păru că ezită, gândindu-se bine la ce voia să 
spună. Francis își zise că Peter vede faptele și detaliile 
asemenea unui ghid montan: ia obstacolele ca pe niște 
oportunităţi, măsoară realizările cu pași mici uneori. 

— Așadar, începu Peter, parcă pentru el însuși, a venit Lucy, 
convinsă că aici se află un criminal și hotărâtă să-l găsească. 


Pentru că are un... interes special. Corect? 

Lucy dădu din cap afirmativ. 

— Corect. Îi dispăruse orice urmă de amuzament de pe chip. 
Zilele petrecute la Western State cu siguranţă nu ti-au afectat 
capacităţile de anchetator. 

Peter clătină din capul. 

— Oh, ba da, eu cred că mi le-au afectat, spuse el, fără să 
precizeze însă dacă spre bine sau spre rău. Și care ar fi acest 
interes special? 

După o tăcere îndelungată, Lucy își aplecă ușor capul. 

— Peter, nu cred că ne cunoaștem chiar atât de bine. Dar dă- 
mi voie să-ți spun asta: tipul care a comis celelalte trei crime a 
reușit să-mi atragă atenţia personal pentru că a luat în râs 
biroul meu de procuratură. 

— La luat în râs? 

— Da. Mi-a făcut un fel de „sâc că nu mă prinzi!” 

— Nu vrei să dai mai multe explicaţii? 

— Nu acum. Acestea sunt detalii pe care speram să le folosim 
în eventualitatea unei acuzări. Deci... 

Peter o întrerupse: 

— Nu vrei să împărtășești detalii cu doi nebuni. 

Ea inspiră adânc. 

— Nu mai mult decât tine, dacă aș vrea să aflu cum ai vărsat 
benzina prin acea biserică și de ce. 

Din nou, amândoi tăcură. Apoi Peter se întoarse spre Francis 
și spuse: 

— C-Bird, care e legătură între toate aceste crime? De ce au 
avut loc asasinatele astea? 

Francis își dădu seama ca era supus unui test și răspunse 
repede: 

— În primul rând, aspectul victimelor. Vârsta și izolarea: 
toate aveau obiceiul de a călători singure. Erau tinere și aveau 
părul tuns scurt și trupul zvelt. Au fost găsite altundeva decât 
în locurile în care au fost omorâte, expuse intemperiilor, ceea 
ce complică lucrurile din punctul de vedere al poliţiei. Tu mi-ai 
spus asta. Și în jurisdicții diferite, ceea ce reprezintă o altă 
problemă. Tot tu mi-ai spus și asta. Și toate au fost mutilate în 
același fel, progresiv. Articulațiile degetelor lipsă, la fel ca la 
Short Blond. Francis inspiră adânc. Am dreptate? 

Lucy Jones dădu din cap aprobator, iar Peter zâmbi. 


— Ba bine că nu! spuse el. Trebuie să avem grijă, Lucy, 
pentru că tânărul C-Bird are o memorie a detaliilor și o 
capacitate de observaţie cu mult mai bune decât ai putea 
crede. Apoi tăcu, gândindu-se o clipă. Din nou, vru să spună 
ceva, apoi păru că se răzgândește în ultimul moment. Bine, 
Lucy, păstrează pentru tine unele informaţii care ne-ar putea 
ajuta. Cel puţin pentru moment. Atunci, care-i șmecheria? 

— Trebuie să găsim o modalitate de a-l descoperi pe individul 
ăsta, spuse ea puţin înțepată, dar ușurată, ca și cum ar fi 
înţeles în acea clipa că Peter intenţionase să întrebe altceva, 
care ar fi întors conversaţia în cu totul altă direcţie. 

Francis nu-și dădea seama dacă se citea recunoștinţa în 
spusele lui Lucy, dar îi văzu pe cei doi tovarăși ai săi privindu- 
se fix, încordaţi, vorbindu-și fără a rosti vreun cuvânt, de parcă 
amândoi ar fi înţeles ceva care lui Francis îi scăpa în acel 
moment. Francis se gândea că poate chiar așa era, dar mai 
observă ceva: Peter și Lucy creaseră niște punți care îi 
poziționau pe amândoi pe același plan al existenţei. Peter era 
ceva mai puţin pacientul unui spital de boli mintale, iar Lucy, 
ceva mai puţin procuror, astfel că păreau a se apropia de ceea 
ce se numește „parteneriat”. 

— Însă problema este, începu Peter cu grijă, că el deja ne-a 
descoperit. 


Capitolul 16 


Dacă Lucy a fost surprinsă de cele spuse de Peter, nu arătă 
acest lucru imediat. 

— Ce vrei să zici? întrebă ea. 

— Bănuiesc ca Angel a aflat deja că ești aici și e de presupus 
că știe și motivul prezenţei tale. Cred că nu sunt chiar așa 
multe secrete aici cum ne-ar plăcea. Sau, mai bine zis, 
termenul „secret” are aici un alt înţeles. Așa că presupun că 
este conștient de faptul că ai venit să-l vânezi, în ciuda 
promisiunilor de confidenţialitate ale lui Gulptilil și ale lui 
Evans. Cât crezi că și-a ţinut promisiunile? O zi? Poate două? 
Pun pariu că oricine ar putea ști acest lucru deja știe. Și 
bănuiesc că prietenului nostru i-a trecut prin cap ideea că eu și 
C-Bird te ajutăm într-un fel sau altul. 

— Şi cum ai ajuns tu, mai exact, la aceste concluzii? întrebă 
Lucy rar. 

Vocea îi era marcată de o suspiciune seacă și prudentă, pe 
care Francis o observă, dar pe care Peter păru că o ignoră. 

— Păi, în mare parte sunt doar supoziţii, desigur, recunoscu 
Peter. Însă un lucru mă conduce la următorul... 

— Atunci, spuse Lucy, care este primul lucru? 

Peter o puse repede la curent cu modul în care observase că 
el fusese urmărit în noaptea precedentă. În timp ce descria ce 
zărise și povestea cât de repede se dusese la ușă ca să vadă 
mai bine, se uita la Lucy pentru a-i observa reacţia la vorbele 
lui. Își încheie povestea spunând: 

— Așa că, dacă știe destule despre noi cât să vrea să ne vadă, 
atunci știe și despre tine. E greu de spus, dar... ei bine, asta e! 

Ridică ușor din umeri, însă privirea lui era plină de o 
convingere care contrazicea limbajul trupului. 

— La ce oră se întâmpla asta? întrebă Lucy. 

— Târziu. Mult după miezul nopții. 

Peter îi observă ezitarea. 

— Este vreun detaliu pe care ai dori să ni-l împărtășești? 

Din nou, Lucy ezită. Apoi spuse: 

— Cred că și eu am fost vizitată noaptea trecută. 

Peter se dădu înapoi, oarecum speriat. 

— Cum așa? 

Lucy inspiră adânc, apoi le povesti cum se întorsese la 


dormitorul asistentelor și-și găsise inițial ușa descuiată, apoi 
din nou încuiată, când revenise cu asistentele. Cu toate astea, 
nu putea să spună cine sau de ce fusese la ea, și era convinsă 
că îi fusese ceva furat, dar nu putea spune ce anume. Toate 
păreau la locul lor și neatinse. Își inventariase puţinele lucruri 
cu care venise și nu găsise nimic lipsă. 

— Așa că, după câte îmi dau seama, toate lucrurile sunt 
acolo. Și totuși, nu pot să scap de senzaţia că a dispărut ceva. 

Peter dădu din cap aprobator. 

— Poate că ar trebui să mai verifici o dată. Ceva evident ar 
însemna un articol de îmbrăcăminte. Ceva puţin mai subtil ar 
însemna - se gândi o clipă - un fir de păr din peria ta. Sau 
poate și-a trasat o dungă cu rujul tău pe piept. Sau s-a dat cu 
parfumul tău pe dosul mâinii. Ceva de genul ăsta. 

Lucy păru oarecum șocată de aceste sugestii și se foi pe 
scaun, de parcă acesta se încinsese dintr-odată, dar, înainte ca 
ea să răspundă, Francis scutură din cap cu putere. Peter se 
întoarse spre el și îl întrebă: 

— Ce este, C-Bird? 

Francis se bâlbâi puţin când spuse: 

— Nu prea cred că ai dreptate, Peter, murmură el. Nu are 
nevoie să fure nimic. Adică, nu haine, sau o periuță de dinți, 
sau un fir de păr, sau un obiect de lenjerie intimă, sau parfum, 
sau orice altceva din ce a adus Lucy cu ea, pentru că deja a 
furat ceva cu mult mai important și mai mare. Doar că ea n-a 
văzut încă. Poate pentru că nu vrea să vadă. 

Peter zâmbi. 

— Şi atunci despre ce este vorba, Francis? întrebă el rar, cu 
vocea coborâtă, vădind un fel de plăcere ciudată. 

Vocea lui Francis tremura puţin. 

— I-a furat intimitatea. 

Toţi trei tăcură o clipă, în timp ce fiecare înţelegea pe de-a- 
ntregul complexitatea cuvintelor lui Francis. 

— Şi apoi, și altceva, adăugă el cu grijă. 

— Ce anume? întrebă Lucy. 

Se înroșise ușor la faţă și începuse să bată cu capătul unui 
creion în birou. 

— Poate și sentimentul tău de siguranţă, răspunse Francis. 

Apăsarea tăcerii se accentua în micuța încăpere. Francis 
simţea că depășise o limită cu cele spuse. Și Peter, și Lucy erau 


profesioniști în cadrul acestei investigaţii, în timp ce el nu era, 
și fu surprins chiar că avusese curajul să spună ceva, cu atât 
mai mult ceva atât de provocator ca insinuările lui. Una dintre 
vocile sale mai insistente îi striga din adâncul fiinţei: Taci! Tine- 
ți gura! Nu te oferi voluntar! Stai ascuns! Păzește-te! Nu știa 
dacă să asculte această voce sau nu. După o clipă, Francis dădu 
ușor din cap și spuse: 

— Poate mă înșel. Pur și simplu mi-a trecut așa prin minte, și 
nici nu am stat să mă gândesc înainte... 

Lucy ridică mâna. 

— Consider că este o observaţie foarte pertinentă, C-Bird, 
zise ea, în stilul oarecum academic pe care îl adopta uneori. Ba 
chiar o observaţie pe care ar trebui să o ţin minte. Dar ce spui 
despre a doua vizită a nopţii, la ferestruică, urmărindu-vă pe 
tine și pe Peter? Ce crezi despre acel moment? 

Francis aruncă o privire fugitivă spre Peter, care dădu din 
cap aprobator și-i făcu un mic gest de încurajare. 

— Putea să ne vadă oricând, Francis. În camera de zi, sau la 
masă, sau chiar venind și plecând de la ședințele de grup. La 
naiba, ne fâţâim tot timpul pe coridoare. Ne poate vedea bine 
atunci. De fapt, probabil că asta a și făcut. Doar că nu știm noi. 
De ce să riște să vina noaptea? 

— Probabil că ne urmărește în timpul zilei, Peter, ai dreptate 
în privința asta, spuse Francis rar. Dar asta nu înseamnă 
același lucru pentru el. 

— Cum așa? 

— Pentru că în timpul zilei el este doar un pacient. 

— Da? Sigur. Dar... 

— Dar noaptea poate deveni el însuși. 

Peter vorbi primul, iar în voce i se citea admiraţia. 

— Așadar, spuse el râzând ușor, se pare că, exact așa cum 
bănuiam, C-Bird vede lucrurile. 

Francis ridică ușor din umeri și zâmbi, gândindu-se că tocmai 
i se făcuse un compliment, și-și dădu seama, într-un cotlon 
adânc și necunoscut al fiinţei sale, că primise extrem de rar 
complimente în cei douăzeci și unu de ani de când se afla pe 
pământ. Cunoscuse mult mai bine până atunci criticile, 
plângerile şi  dispreţuirea  stângăciilor lui evidente şi 
persistente. Peter se aplecă și-l lovi ușor peste braţ. 

— O să fii un polițai pe cinste, Francis, spuse el. Poate unul 


care arată cam ciudat, dar, oricum, un poliţai dandy. Trebuie să 
te deprinzi cu accentul irlandez, să ai un burtoi mai rotunjor și 
obraji roșcovani, și un baston pe care să-l fâţâi încoace și-ncolo, 
și o slăbiciune pentru gogoși. Nu, dependență de gogoși. Te 
facem noi polițai, mai devreme sau mai târziu! Apoi se întoarse 
spre Lucy și spuse: Asta îmi dă o idee. 

Zâmbea și ea, pentru că, se gândi Francis, era greu să nu ţi 
se pară amuzant acest absurd portret cu slăbănogul de Francis 
înfățișat ca un poliţist burtos. 

— O idee ar fi foarte bună, Peter, răspunse ea. Ar fi excelent! 

Peter tăcu, dar pentru câteva clipe își flutură mâna, 
asemenea unui dirijor în faţa unei orchestre, sau poate 
asemenea unui matematician care verifică o formulă în aer, în 
lipsa unei table pe care să scrie numere și ecuaţii. Apoi își trase 
un scaun și, întorcându-l, se așeză pe el invers, cu fața spre 
spătar, gest care lui Francis i se păru că dă atitudinii și 
vorbelor sale o notă imperioasă. Şi începu să vorbească: 

— N-avem nicio dovadă concretă, așa este? Deci nu putem 
continua pe drumul ăsta. Și nu beneficiem de niciun ajutor, mai 
ales nu din partea poliţiei locale, care a cercetat locul crimei, a 
anchetat crima și l-a arestat pe Lanky, corect? 

— Corect, îl aprobă Lucy. Corect și iar corect. 

— Iar noi nu prea credem, în ciuda celor spuse de Gulp-a-pill 
și de domnul Evil, că ei chiar au de gând să ne ajute, corect? 

— Din nou corect. Cred că este evident că ei încearcă să 
decidă ce abordare le creează cele mai puţine probleme. 

— Așa e! Nu e greu să ţi-i imaginezi pe amândoi stând în 
biroul lui Gulp-a-pill, cu domnișoara Luscious alături luând 
notițe, încercând să vadă ce pot face pentru a-și acoperi spatele 
din orice direcţie, fără prea mare efort. Așa că, de fapt, nu ne- 
au rămas prea multe de făcut acum. In mod special, un punct 
de plecare bine evidenţiat și fructuos. 

Peter era plin de idei. Francis îl vedea tot mai prins în ceea 
ce făcea. 

— Ce presupune orice anchetă? întrebă Peter retoric, 
uitându-se la Lucy. Eu le-am făcut, tu le-ai făcut. Înseamnă că 
alegem aceasta abordare solidă, robustă și hotărâtă. Adunăm o 
probă și o adăugăm la alta. Construim o imagine a crimei, 
cărămidă cu cărămidă. Fiecare detaliu al unei crime, de la 
introducere până la concluzii, se potrivește într-un cadru menit 


să furnizeze un răspuns. Nu asta te-au învăţat la procuratură? 
Astfel încât acumularea riguroasă de dovezi explicabile să-i 
elimine pe toţi ceilalţi, cu excepţia suspectului? Astea sunt 
regulile, corect? 

— Ştiu asta. Și tu știi asta. Dar unde vrei să ajungi de fapt? 

— Ce te face să crezi că Angel nu știe și el toate astea? 

— Bine. Da. Probabil. Și? 

— Așa că nu ne rămâne decât să răsturnăm totul cu susul în 
jos. 

Lucy se uita pieziș. Însă Francis înţelese unde bătea Peter. 

— Ceea ce vrea el să spună, explică Francis cu grijă, este că 
n-ar trebui să jucăm după niciun fel de reguli. 

Peter dădu din cap aprobator. 

— lată-ne aici, în acest loc nebun, și știi ce va fi imposibil, 
Lucy? 

Ea nu răspunse. 

— Va fi imposibil să încercăm să impunem aici logica și 
modul de organizare din lumea din exterior. Locul ăsta este 
nebun. Așa că avem nevoie de o anchetă care să reflecte lumea 
de aici. Ceva care să se potrivească aici. Să ne hotărâm 
acţiunile în funcţie de locul în care ne aflăm. Când ești la Roma, 
faci ca romanii. 

— Şi care ar fi primul pas? întrebă Lucy. 

— Exact ce ţi-ai imaginat și tu, răspunse Peter. Punem 
întrebări oamenilor. Tu îi chestionezi aici, în birou. Pornești 
ușurel și legal, ca la carte. Iar apoi începi să faci presiuni. [i 
acuzi fără motiv. Interpretezi greșit ceea ce spun. Le readuci în 
prim-plan accesele de paranoia. Faci cât de multe lucruri 
greșite, iresponsabile și imorale poţi. Îi tulburi pe toţi. Asta o să 
facă locul ăsta instabil, ca și cum ar fi clădit pe nisip. Și, cu cât 
dăm mai mult peste cap procesele obișnuite ale spitalului, cu 
atât mai puţin se va simţi Angel în siguranţă. 

Lucy dădu din cap aprobator. 

— E un plan. Poate nu prea inspirat, dar e un plan. Cu toate 
că nu vreau să îmi imaginez care o să fie reacţia lui Gulptilil la 
planul ăsta. 

— Dă-l dracului pe Gulp-a-pill! exclamă Peter. Sigur că n-o 
să-i placă. Și nici domnului Evil. Dar să nu-i lași să-ţi stea în 
cale. 

Ea se gândi bine, apoi izbucni în râs. 


— De ce nu? Apoi se întoarse spre Francis. N-o să-l lase pe 
Peter să participe la interviurile pe care le iau. Are prea multe 
în cârcă. Însă tu ești altfel, Francis. Cred că tu vei asista. Veţi fi 
tu și Evans sau doctorul cel mare în persoană, pentru că vrea 
să fie cineva prezent, iar astea sunt regulile pe care le-a stabilit 
Evans. Facem destul fum, și poate că vom avea până la urmă și 
niște foc. 

Sigur că nimeni nu vedea ce vedea Francis, și anume 
pericolele implicate de această abordare. Insă își ţinu gura, 
făcu să tacă și toate vocile dinlăuntrul fiinţei sale care erau 
emoţionate și pline de îndoială și pur și simplu își plecă, în 
semn de supunere, capul în faţa cursului evenimentelor. 

x kx * 

Uneori, primăvara, după ce fusesem externat de la spitalul 
Western State și după ce m-am stabilit în orășelul meu, când 
mă duceam la scara de pești, unde aveam datoria să ajut grupul 
de ecologişti și să număr somonii care se întorceau, zăream 
umbrele argintii sclipitoare de pești și mă întrebam dacă ei 
înțelegeau că actul întoarcerii la locul de origine, pentru 
reînnoirea ciclului existenței, avea să-i coste viața. Cu 
carnețelul în mâna, număram peștii, luptându-mă adesea cu 
impulsul de a-i avertiza cumva. Mă întrebam dacă aveau un fel 
de imbold genetic adânc înrădăcinat în propria ființa care îi 
informa că această reîntoarcere avea să-i ucidă sau dacă totul 
nu era decât o deceptie, că de bunăvoie mergeau acolo și că 
dorința de a se împerechea era atât de puternică, încât depășea 
inevitabilitatea morţii. Sau erau asemenea soldaţilor cărora li 
se dă un ordin imposibil de executat și evident fatal, dar care 
hotărăsc totuși că sacrificiul este mai important decât viața? 

Imi tremura mâna uneori, când făceam însemnări pe 
borderoul pentru numărătoare. Atâta moarte care trecea prin 
faţa mea! Uneori înţelegem totul greșit. Ce pare plin de 
pericole, cum este marele ocean, este de fapt sigur. Ce este 
familiar și ușor de recunoscut, cum este casa, este în realitate 
cu mult mai ameninţător. 

Lumina se estompa în jurul meu, și m-am îndepărtat de 
perete, îndreptându-mă spre fereastra sufrageriei. Simțeam 
camera din spatele meu aglomerându-se de amintiri. Pe geam 
intra o adiere de seară, doar o gură de aer cald. Pe toţi ne 
definește întunericul, mă gândeam eu. Toţi putem să facem 


orice la lumina zilei. Dar numai noaptea, după ce lumea s-a 
stins, apare adevărata personalitate a fiecăruia dintre noi. 

Nici nu-mi mai dădeam seama dacă eram sau nu obosit. Mi- 
am ridicat ochii și am cuprins cu privirea camera. Era 
interesant să mă văd singur și să știu că asta n-avea să dureze 
mult. Aveau să mi se alăture cu toţii, mai devreme sau mai 
târziu. Şi Angel avea să se întoarcă. Am dat din cap. 

Lucy, mi-am amintit deodată, întocmise o listă de aproape 
șaptezeci și cinci de nume. Aceștia erau pacienţii pe care voia 
să-i vadă. 

x x * 

Lucy întocmise o listă de aproximativ șaptezeci și cinci de 
pacienţi din tot spitalul Western State, caracterizați printr-o 
posibilă dorință de a ucide. Toţi erau bărbaţi care 
manifestaseră ostilitate față de femei, fie că era vorba de 
lovituri într-o dispută conjugală, de limbaj ameninţător sau 
comportament obsesiv, implicând o vecină sau o membră a 
familiei, pe care dădeau vina pentru nebunia lor. În continuare, 
Lucy rămânea fidelă în secret ideii că toate crimele erau la 
bază crime sexuale. Tendinţa actuală de gândire în lumea 
justiţiei criminale era că toate crimele sexuale erau mai întâi 
crime violente, și apoi, o secundă mai târziu, eliberare sexuală. 
Nu avea sens pentru ea să dea deoparte tot ce învățase din 
momentul în care fusese și ea, la rândul ei, victimă și până 
când luase parte la cele câteva zeci de procese în tribunal, 
unde se aflase faţă în faţă cu un bărbat sau altul, fiecare dintre 
aceștia fiind, într-o mai mică sau mai mare măsură, imaginea în 
oglindă a celui care o atacase pe ea. Experienţa ei în 
condamnări era exemplară, iar ea se aștepta să aibă din nou 
succes, în ciuda piedicilor întâlnite în spitalul de boli mintale. 
Increderea era atuul ei. 

În timp ce traversa curtea spitalului spre clădirea 
administrativă, începu să creioneze în minte un portret al celui 
pe care îl vâna. Suficient de puternic pentru a o răpune pe 
Short Blond, destul de tânăr pentru a avea fervoarea crimei, 
dar totuși experimentat, pentru a nu face greșeli pripite. Era 
convinsă că omul avea deopotrivă cunoștințe practice și genul 
de inteligenţă înnăscută care-i face pe unii criminali greu de 
încolţit. Mintea îi vibra de toate elementele crimelor care o 
bântuiau și insista să se autoconvingă de faptul că, atunci când 


va da ochi în ochi cu criminalul, îl va recunoaște imediat. 

Motivul acestui optimism era credința că Angel voia într-o 
anume măsură să se afle cine este. Ea se gândea că acesta 
probabil va fi încrezut și arogant, iar faptul că renumita 
procuroare făcea acest exerciţiu intelectual în spitalul de boli 
mintale fusese dorinţa lui. 

Ştia asta într-un fel mult mai profund decât Peter sau Francis 
sau decât oricine altcineva din Western State. La câteva 
săptămâni după cea de-a doua crimă, biroul de procuratură la 
care lucra ajunsese în posesia celor două bucăţi de degete 
prelevate de la victimă, în cel mai simplu mod cu putinţă - prin 
poștă. Făptașul le pusese într-o pungă de plastic normală și 
apoi într-un plic de corespondenţă autoadeziv, din acelea 
disponibile practic la orice magazin cu articole de papetărie din 
New England. Adresa destinatarului fusese bătută la mașină pe 
9) etichetă și scria doar atât: DIRECTORUL 
DEPARTAMENTULUI PENTRU INVESTIGAREA CRIMELOR 
SEXUALE. 

În plic, alături de rămășițele umane, se afla o singură foaie 
de hârtie, pe care fusese scrisă, tot la mașină, întrebarea: 
„Cauţi astea?” Și nimic altceva. 

La început, Lucy fusese încrezătoare, atunci când suvenirele 
pline de sânge fuseseră duse la analizat. Nu a trecut mult și s-a 
confirmat că aparţineau celei de-a doua victime și că fuseseră 
prelevate post-mortem. Textul de pe etichetă și cel de pe foaia 
din plic s-au dovedit a fi bătute la o mașină de scris electrica 
Sears, model 1132, din 1975. Stampila poștei de pe pachet îi 
dădea și mai mari speranţe, pentru că îngusta câmpul 
cercetării, limitându-l la poșta din South Boston. Într-un stil 
destul de eficient, mai mult sau mai puţin așa cum descrisese 
Peter the Fireman activitatea de anchetare în general, Lucy și 
doi investigatori din subordinea ei luaseră urma fiecărei mașini 
de scris model Sears 1132 vândute în Massachusetts, New 
Hampshire, Rhode Island și Vermont pe o perioadă de șase luni 
înaintea crimei. De asemenea, vorbiseră cu fiecare lucrător la 
oficiul poștal, pentru a vedea dacă își amintește cumva vreunul 
să fi primit acel pachet. Dar niciuna dintre pistele de cercetare 
nu dusese la vreun rezultat viabil. 

Poștașii nu se dovediseră de niciun folos. Dacă o mașină de 
scris fusese achiziționată cu cec sau carte de credit, atunci 


Sears ar fi trebuit să aibă o înregistrare. Însă acesta era un 
model ieftin, și mai mult de un sfert dintre mașinile care se 
vânduseră în acea perioadă fuseseră cumpărate cu bani gheaţă. 
În plus, anchetatorii aflaseră că fiecare dintre cele mai mult de 
cincizeci de magazine cu vânzări la bucată din New England 
aveau în vitrină un nou model 1132, care putea fi încercat. Era 
simplu să te duci la una dintre mașinile astea de scris într-o 
după-amiază de sâmbătă, când era mai aglomerat, să pui o 
foaie de hârtie în locașul special prevăzut și să scrii orice, fără 
să atragi atenţia nimănui, nici măcar a vânzătorului. 

Lucy sperase că expeditorul bucăţilor de degete va face la fel 
fie cu prima victimă, fie cu cea de-a treia, dar nu se întâmplase 
așa. 

Asta era cel mai frustrant: mesajul nu consta în cuvinte, și 
nici chiar în bucăţile din trupul victimelor, ci în faptul că 
trimisese plicul fără a face o cât de mică greșeală care să ducă 
la prinderea lui. 

În plus, avea ca efect neliniștitor și faptul că o trimitea la 
literatura legată de Jack Spintecătorul, care scosese o bucată 
de rinichi de la o victimă prostituată numită Catharine 
Eddowes, alias Kate Kelly, și o trimisese la Metropolitan Police 
în 1888, însoţită de un bilet batjocoritor, semnat cu o 
înfloritură. Nu se simţea deloc confortabil știind că prada ei 
făcea oarecum trimitere la acest caz celebru. Asta îi spunea 
multe, dar îi punea la încercare și imaginaţia. Nu-i plăcea că 
vâna o persoană care știa istorie, pentru că asta ar fi implicat o 
oarecare inteligență. Majoritatea criminalilor pe care îi 
trimisese cu sânge rece la închisoare se remarcaseră printr-o 
prostie crasă. În Departamentul de investigare a crimelor 
sexuale, era de la sine înţeles că forţele care îl făcuseră pe 
respectivul criminal să comită actul sunt aceleași care îl făceau 
să devină sentimental și uituc. Cei care nu loveau la 
întâmplare, ci aveau un plan bine pus la punct și cu precauţie, 
erau mult mai greu de prins. 

Aceste crime sfidau, într-un fel ciudat, orice caracterizare. 
Francis avusese dreptate atunci când Peter îl întrebase care 
anume era legătura dintre toate aceste crime. Insă Lucy nu 
putea să nu aibă senzaţia că mai era și altceva în afară de tipul 
de păr sau de conformatie și de sălbăticia care făcuse ca aceste 
crime să aibă loc, cu toate că știa că teama sfida isteţimea 


convențională. 

Mergea pe aleile dintre clădirile spitalului, cu mintea 
pierdută în gânduri despre cel pe care Peter și Francis îl 
numeau Angel. Nici măcar nu-și dădu seama de ziua frumoasă 
care se insinua în jurul ei, razele de soare strălucitor își croiau 
drum printre crengile copacilor, încălzind lumea cu 
promisiunea de vreme mai bună. Lucy Jones era genul de 
femeie cu mintea organizată căreia îi plăcea să disece lucrurile, 
îi plăcea să adune cu rigurozitate detaliile și, în acel moment, 
excludea din calcule temperatura de afară, razele de soare și 
vremea din jurul ei, înlocuind aceste simple observaţii cu o 
căutare continuă de moduri în care să depășească piedicile pe 
care le întâmpina. Logica și o aplicare corectă a regulilor, a 
regulamentelor și a legilor îi caracterizaseră întreaga viaţă. 
Ceea ce sugerase Peter o înfricoșase, cu toate că avusese grijă 
să nu-și arate simţămintele. Trebui să recunoască în sinea ei, 
avea sens ce spusese Peter, de vreme ce ea oricum nu știa cum 
să procedeze. Dar credea că acesta era un plan care reflecta 
pasiunea lui Peter, nu unul raţional. 

Insă Lucy se considera un jucător de șah, iar aceasta era o 
deschidere de joc la fel de bună ca oricare alta la care s-ar fi 
gândit. Își reaminti să rămână independentă, pentru că numai 
așa își imagina ea că poate deţine controlul evenimentelor. 

Cum mergea, cu capul în jos, adâncită în gânduri, deodată i 
se păru că își aude numele strigat. 

O singură șoaptă prelungă: „Luuuuuuuucccccyyyyy...” dusă 
de vântul călduţ de afară, atârnată de crengile copacilor din 
curtea spitalului. 

Se opri brusc și se răsuci. Nu era nimeni pe alee în spatele 
ei. Se uită la dreapta, apoi la stânga și-și aplecă ușor capul 
înainte, ascultând încordată, dar sunetul dispăruse. 

Își spuse că probabil i se păruse. Sunetul putea la fel de bine 
să fie orice altceva, din zecile de sunete din jur, iar tensiunea o 
făcuse să audă greșit ceea ce de fapt nu era decât plânsul 
vreunei dureri sau angoase interne, la fel cu alte sute pe care le 
ducea vântul în fiecare zi de colo-colo prin lumea spitalului. 

Apoi își spuse că toate astea nu sunt altceva decât minciuni. 

Fusese numele ei. 

Se întoarse spre cea mai apropiată clădire și se uită fix la 
ferestre. Văzu câteva figuri de pacienţi care se uitau tâmp la 


ea. Se întoarse încet spre alte dormitoare. Amherst se afla la 
distanță. Williams, Princeton și Yale erau mai aproape. Se 
răsuci, cercetând clădirile impasive de cărămidă, în speranța 
unui indiciu. Insă fiecare clădire rămase tăcută, de parcă 
atenţia ei închisese robinetul de temeri și halucinaţii care se 
auzeau în mod obișnuit din fiecare clădire. 

Lucy rămase împietrită. După o clipă, auzi o cascada de 
obscenităţi dintr-o clădire. Urmară niște voci mânioase și apoi 
câteva ţipete piţigăiate. Asta se aștepta să audă, și cu fiecare 
sunet își spunea că, de fapt, ceea ce auzise fusese un sunet din 
altă lume, lucru care, observă ea ironic, probabil că o punea pe 
același plan cu pacienţii spitalului. Cu gândul ăsta merse mai 
departe, întorcând spatele tuturor ferestrelor și tuturor 
perechilor de ochi care îi urmăreau pașii din întuneric sau se 
uitau fix în sus, la albastrul cerului. Era imposibil de spus ce 
anume făceau de fapt. 


Capitolul 17 


Peter the Fireman stătea în mijlocul sălii de mese cu o tavă 
în mână și supraveghea activitatea vulcanică din jurul lui. Ora 
de masă în spital era un lung șir de mici încăierări - o 
reflectare a marilor războaie interne pe care le purtau toţi 
pacienţii. Niciun mic dejun, prânz sau cină nu trecea fără să 
izbucnească un mic incident. Supărarea era servită la fel de des 
ca ouăle jumări sau salata de ton. 

În dreapta văzu un bătrân senil, care rânjea ca un maniac, 
lăsând să-i curgă lapte pe bărbie și pe piept, în ciuda eforturilor 
permanente ale unei sore medicale de a-l împiedica să se înece 
cu mâncare; în stânga, doua femei se certau pe un bol cu jeleu 
de lămâie verde. De ce era un singur bol și două persoane care 
îl voiau era o dilemă pe care Little Black încerca cu răbdare s-o 
rezolve, deși fiecare din cele două femei, care păreau aproape 
identice, cu părul ciufulit și halate de casă de culoare roz cu 
bleu, era nerăbdătoare să ajungă la încăierare. Niciuna nu avea 
de gând să parcurgă pur și simplu cei zece sau douăzeci de pași 
până la ușa bucătăriei pentru a primi un alt bol de jeleu. Vocile 
lor ascuţite, piţigăiate se amestecau cu zgomotul de farfurii și 
tacâmuri și cu aburul de căldură care venea de la bucătărie, 
unde se pregătea mâncarea. După o clipă, una din femei se 
năpusti și aruncă pe podea bolul cu jeleu, iar farfuria răsună ca 
un foc de pistol. 

Peter merse la masa lui obișnuită din colţ, unde stătea cu 
spatele rezemat de perete. Napoleon se afla deja acolo, iar 
Peter bănuia că Francis urma să vină în scurt timp, cu toate că 
nu știa ce făcea tânărul în acel moment. Se așeză și se uită cu 
suspiciune la farfuria cu budincă de tăieţei din faţa lui. Avea 
îndoieli în privinţa ingredientelor. 

— Deci, întrebă Peter în timp ce se năpusti asupra mâncării, 
spune-mi, Nappy, ce ar fi mâncat un soldat din Marea Armata a 
Republicii într-o frumoasă zi ca asta? 

Napoleon atacase nerăbdător mâncarea și hăpăia, ducând 
întruna furculița plină la gură ca o mașinărie cu piston. 
Întrebarea lui Peter îi încetini puţin ritmul, micuțul oprindu-se 
să se gândească. 

— Carne de vită fiartă, spuse el după o clipă de gândire, ceea 
ce, date fiind condiţiile de igienă ale vremii, era o chestie destul 


de periculoasă. Sau carne de porc sărată. Pâine, cu siguranţă. 
Asta era o marfă la fel ca brânza pe care o cărau cu ei în 
rucsac. Cred că vin roșu sau apă de la orice fântână sau izvor 
găseau prin apropiere. Dacă făceau incursiuni, ceea ce se 
întâmpla adesea cu soldaţii, atunci probabil că găseau un pui 
de găină sau o gâscă la fermele din apropiere și le găteau la 
frigare sau le fierbeau. 

— Şi dacă aveau de gând să intre într-o luptă? Primeau 
probabil o mâncare deosebită? 

— Nu. Nu prea cred. De obicei le era foame, și adesea, cum 
s-a întâmplat în Rusia, mureau de foame. Hrănirea armatei era 
întotdeauna o problemă. 

Peter ţinea în fața ochilor o bucată de ceea ce i se spusese că 
ar fi pui și se întrebă dacă ar putea să intre în luptă cu această 
mâncare ca inspiraţie. 

— Spune-mi, Nappy, tu crezi că ești nebun? întrebă el 
deodată, fără nicio introducere. 

Rotofeiul se opri, cu o porţie semnificativă de tăieţei în drum 
spre gură, în aer, în timp ce se gândea la întrebare. După o 
clipă, puse furculiţa jos și ticlui un răspuns: 

— Așa cred, Peter, spuse el puţin trist. In unele zile mai mult 
decât în altele. 

— Povestește-mi puţin despre asta, îi ceru Peter. 

Napoleon scutură din cap, iar ce îi mai rămăsese din 
entuziasmul obișnuit se risipi. 

— Medicamentele controlează destul de bine halucinaţiile. 
Astăzi, de exemplu. Știu că nu sunt împăratul. Știu multe 
despre cel care a fost împăratul. Şi despre cum se conduce o 
armată. Şi ce s-a întâmplat în 1812. Astăzi, sunt doar un istoric 
de doi bani. Însă mâine, nu știu. Poate mă prefac când îmi dau 
medicamentele diseară. Ştii tu, le pun sub limbă și le scuip mai 
târziu. Există câteva trucuri cu mișcări din mână destul de 
eficiente, pe care le învaţă aproape toţi aici. Sau poate că 
dozele vor fi doar puţin peste limită. Și asta e posibil, pentru că 
asistentele, având atât de multe pastile de împărțit, uneori nu 
sunt chiar atât de atente la cine ce ia, așa cum probabil că ar 
trebui. Și atunci o halucinație cu-adevărat puternică n-are 
nevoie de prea mult ca să prindă rădăcini și să înflorească. 

Peter se gândi puţin și întrebă: 

— Îţi e dor de asta? 


— De ce să-mi fie dor? 

— De halucinaţii. Atunci când dispar. Te fac să te simţi 
special atunci când le ai și normal, obișnuit, atunci când 
dispar? 

Zâmbi. 

— Da. Uneori. Dar uneori mai și dor, și nu numai pentru că 
vezi cât sunt de înfricoșătoare pentru toţi cei din jurul tău. 
Fixaţia devine atât de puternică, încât te copleșește. Seamănă 
cu o bandă adezivă care devine tot mai strânsă și mai strânsă 
înlăuntrul fiinţei tale. Tu știi că la un moment dat trebuie să se 
rupă, dar, cu toate că în fiecare clipă tu crezi că o să 
plesnească și tot ce e în tine o să se risipească în toate părțile, 
odată te strânge și mai tare. Ar trebui să-l întrebi pe C-Bird 
despre asta, pentru că sunt convins că el înţelege mai bine. 

— O să-l întreb. 

Din nou, Peter ezită. În același timp, îl văzu pe Francis 
mișcându-se abil printre mese ca să li se alăture. Tânărul se 
mișca la fel cum își amintea Peter din timpul zilelor de 
patrulare în Vietnam, cu grijă ca nu cumva pământul pe care 
călcau să fie presărat cu bombe ascunse. Francis dribla printre 
certuri și mânie, fu împins spre dreapta, apoi spre stânga, de 
furie și de halucinație, evită grămezile de senilitate și de 
retardare, pentru a ajunge în cele din urmă la masă, unde se 
aruncă pe un scaun cu un mormăit de satisfacţie. Sala de mese 
era un teren periculos, plin de capcane, se gândi Peter. 

Francis se aruncă asupra porţiei reci din propria farfurie. 

— Probabil că nu vor să ne îngrășăm, zise el. 

— Cineva mi-a spus că presară Thorazine în mâncare, șopti 
conspirativ Napoleon, aplecându-se în faţa. În felul ăsta știu că 
ne menţin calmi și sub control. 

Francis se uită la cele două femei rămase fără jeleu, care 
încă strigau una la alta. 

— Păi, comentă el, nu prea cred, pentru că nu pare să 
funcţioneze cine știe ce. 

— C-Bird, întrebă Peter, arătând spre cele două femei. De ce 
crezi că se ceartă? 

Francis ridică privirea, avu o clipă de ezitare, dădu din umeri 
și apoi răspunse: 

— Pentru jeleu? 

Peter zâmbi, pentru că i se păru amuzant. Apoi dădu din cap. 


— Nu, asta văd și eu. Un bol de jeleu de lămâie verde. Nu mi- 
am dat seama că este ceva atât de important încât să merite să 
te încaieri pentru asta. Dar de ce pentru jeleu? De ce acum? 

În clipa aceea Francis înţelese ce voia de fapt Peter. Peter 
avea un fel de a îmbrăca întrebări mai importante în altele mai 
mici, o calitate pe care Francis o admira, pentru că sublinia 
clar capacitatea de a gândi dincolo de zidurile clădirii Amherst. 

— Înseamnă să deţii ceva, Peter, spuse el rar. Înseamnă ceva 
tangibil aici, unde sunt atât de puţine lucruri pe care le poţi 
avea de fapt. Nu e vorba de jeleu. E vorba de a avea jeleul. Nu 
merită să te baţi pentru un bol de jeleu. Dar este ceva care-ţi 
amintește de cine ești, și de ceea ce ai putea să fii, și de lumea 
care te așteaptă, cu condiţia să poţi deţine suficiente lucruri 
mărunte care să te readucă printre oameni; ei bine, pentru asta 
merită să te baţi, nu-i așa? 

Peter tăcu gândindu-se la cele spuse de Francis; toţi trei le 
văzură pe cele două femei izbucnind deodată în lacrimi. 

Privirea lui Peter mai zăbovi puţin asupra femeilor, iar 
Francis se gândi că fiecare incident de acest fel îl lovea 
probabil pe Peter adânc în suflet, pentru că el nu făcea parte 
din această lume. Francis se uită pe furiș la Napoleon, care 
ridică din umeri, zâmbi și se întoarse fericit la mâncare. „El 
face parte din locul ăsta, se gândi Francis. Și eu fac parte. Noi 
toți facem parte, cu excepţia lui Peter, iar lui probabil că îi este 
foarte frică, în adâncul ființei, că va deveni și el tot mai 
asemănător cu noi, cu cât stă mai mult aici.” Francis auzi un 
murmur de aprobare în sinea sa. 

Gulptilil se uită pieziș la lista de nume pe care i-o aruncă 
Lucy pe birou. 

— Asta înseamnă un mare procent din populaţia de aici, 
domnișoară Jones. Aș putea să vă întreb care au fost criteriile 
hotărâtoare în selectarea acestor pacienţi din clientela 
generală? 

Întrebarea mult prea rigidă nu te lăsa să întrevezi 
disponibilitatea lui de a ajuta și, în plus, odată rostită cu vocea 
lui cântată, făcu preţiozitatea să pară inutilă și ridicolă. 

— Desigur, răspunse Lucy. Pentru că n-am găsit un factor 
determinant care să fie, prin natura lui, unul psihologic, cum ar 
fi o boală anume, am folosit în schimb incidente anterioare de 
violență împotriva femeilor. Toţi cei șaptezeci și cinci de 


pacienţi de pe această listă au făcut ceva care poate fi 
considerat ostil la adresa sexului opus. Unii mai mult decât 
alţii, cu siguranţă, însă cu toţii au în comun un factor. 

Lucy vorbi și ea la fel de pompos ca medicul-șef, abilitate pe 
care o căpătase la procuratură și care o ajuta adesea în 
situațiile oficiale. Puţini sunt birocraţii care nu sunt intimidați 
de cineva care le răspunde în propria limbă. 

Gulptilil se uită din nou la listă, trecând în revistă coloanele 
cu nume, iar Lucy se întrebă dacă doctorul era capabil să 
atribuie o figură și o fișă medicală fiecărui nume în parte. 
Doctorul se comporta ca și cum ar putea să facă asta, însă Lucy 
se îndoia că manifesta atâta interes în legătură cu cei care 
populau spitalul. După câteva clipe, ridică privirea. 

— Desigur, afirmaţia dumneavoastră poate fi valabilă și 
pentru domnul care se află deja închis pentru crimă, spuse el. 
Cu toate astea, domnișoară Jones, voi face așa cum doriţi, zise 
Gulptilil. Insă trebuie să vă spun că asta mi se pare a fi un fel 
de căutare a acului în carul cu fân. 

— Este un început, doctore. 

— Şi un sfârșit, răspunse acesta. Ceea ce mă tem că se va 
întâmpla cu cercetările dumneavoastră atunci când veţi încerca 
să aflaţi ceva de la acești pacienţi. Imi imaginez că aceste 
interviuri vi se vor părea frustrante. Medicul zâmbi, deloc 
prietenos, și adăugă: Ah, mă rog, domnișoară Jones, veţi dori, 
îmi imaginez, să luaţi aceste interviuri imediat!? Am să vorbesc 
cu domnul Evans și poate cu fraţii Moses, care pot începe să-i 
aducă pe pacienţi în biroul dumneavoastră. În felul ăsta, cel 
puţin, veţi vedea ce înseamnă să întâmpinați pe de-a-ntregul 
obstacolele cu care ne confruntăm aici. 

Ştia că doctorul Gulptilil vorbea despre ciudăţeniile bolilor 
mintale, însă felul în care o spusese putea fi interpretat în 
multe feluri. Ea îi zâmbi directorului și dădu din cap aprobator. 

Când ajunse la clădirea Amherst, Big Black și Little Black o 
așteptau deja pe coridor, lângă cabinetul asistentelor de la 
primul etaj. Cu ei erau și Peter și Francis, sprijinindu-se de 
perete ca doi adolescenţi plictisiţi care își pierd vremea la un 
colţ de stradă în căutarea scandalului, cu toate că felul în care 
Peter își rotea privirea în toate părţile, urmărind fiecare 
mișcare și cântărind fiecare pacient care trecea pe lângă ei, 
contrazicea această impresie de apatie. Evans nu se vedea prin 


preajmă, ceea ce, se gândi Lucy, putea fi un lucru bun, date 
fiind întrebările pe care voia să le pună. Însă mai întâi li se 
adresă celor doi infirmieri: 

— Unde este Evans? 

Big Black mormăi: 

— Vine acum de la una dintre celelalte clădiri. A avut o 
ședință cu personalul. Trebuie să ajungă în orice clipă. Doctorul 
cel mare ne-a sunat aici și ne-a spus că trebuie să escortam 
câteva persoane la dumneavoastră. Că aveţi o lista. 

— Așa este. 

— Să zicem, începu Little Black, că nu sunt prea nerăbdători 
să vină să vă întâlnească. În acest caz, ce trebuie să facem? 

— Nu le lăsaţi opţiunea asta. Insă dacă se agită sau încep să- 
și piardă controlul... atunci pot să vin eu la ei. 

— Şi dacă tot nu vor să vorbească? 

— Hai să nu ne facem tot felul de griji înainte să fie cazul. 

Big Black dădu ochii peste cap, dar nu spuse nimic, cu toate 
că Francis își dădu seama că mare parte din existenţa lui Big 
Black în spital consta exact în acest lucru: să își pună tot felul 
de întrebări înainte ca problemele să apară. Fratele lui lăsă să-i 
scape un ușor căscat și spuse: 

— Vom încerca. Nu putem ști cu exactitate cum vor reacţiona 
oamenii. N-am mai făcut așa ceva până acum. Poate că nu vor fi 
probleme. 

— Dacă refuză, refuză, atunci o să ne gândim la altceva, 
spuse Lucy. Apoi se aplecă puţin și-și cobori vocea. Am o idee. 
Mă întreb dacă mă puteţi ajuta, băieţi, dar să păstraţi 
confidenţialitatea. 

Așteptă până când cei doi fraţi se uitară unul la celălalt. 
Little Black vorbi pentru amândoi: 

— Mi se pare că vreţi să ne cereţi o favoare care ar putea să 
ne aducă necazuri. 

Din nou, Lucy aprobă din cap. 

— Nu chiar atât de mari necazuri. Sper. 

Little Black rânji larg, ca și cum ar fi întrezărit o glumă în 
ceea ce spusese Lucy. 

— Mereu cel care cere favoarea crede că nu e mare lucru. 
Însă, domnişoară Jones, noi ascultăm. Nu spunem nici da, nu 
spunem nici nu. Doar ascultăm despre ce e vorba. 

— În loc să vă duceţi amândoi la fiecare persoană și s-o 


aduceţi aici, aș vrea să se ducă doar unul dintre voi. 

— În general, regulamentul prevede că trebuie să fie doi 
oameni pentru orice transfer ca acesta. Câte unul de fiecare 
parte. Astea sunt regulile spitalului. 

— Păi, haideţi să vă spun la ce m-am gândit, începu Lucy, 
făcând un pas mai aproape de cei doi, pentru ca numai micul 
lor grup să audă, lucru care nu era necesar în spital, dar era 
mai mult o mișcare firească în conspirația pe care o avea Lucy 
în minte. 

— Trebuie să vă mărturisesc că nu sunt foarte optimistă că 
aceste interviuri vor da la iveală ceva și mă pregătesc să mă 
bazez cu-adevărat pe Francis, probabil mult mai mult decât 
conștientizează el, spuse ea rar. 

Ceilalţi se uitară rapid spre tânărul Francis, care roși, ca și 
cum ar fi fost arătat cu degetul în clasă de profesoara de care 
era îndrăgostit. 

— Dar, așa cum arăta Peter ieri, ducem lipsă de dovezi 
palpabile. Aș vrea să încerc să fac ceva în legătură cu asta. 

Big Black și Little Black ascultau acum cu atenţie. Peter făcu 
și el un pas mai în faţă, apropiindu-se de micul grup. 

— Ce aș vrea eu, continuă Lucy, este ca, în timp ce eu 
vorbesc cu acești pacienţi, să le fie percheziţionate camerele. 
Aţi mai scotocit paturile sau dulapurile pacienţilor până acum? 

Little Black dădu din cap aprobator. 

— Desigur, domnişoară Jones. Ocazional, asta face parte din 
sarcinile noastre. 

Lucy aruncă o privire rapidă spre Peter, care părea că-și 
stăpânește destul de greu dorinţa de a vorbi. 

— Şi, adăugă ea rar, ceea ce aș vrea foarte mult este ca Peter 
să ia parte la aceste percheziţii. Să zicem că el este responsabil 
de asta. 

Cei doi infirmieri se uitară unul la altul, înainte ca Little 
Black să răspundă: 

— Peter are un bilet cu „Ieşirea interzisă” lipit pe spate, 
domnișoară Jones. Asta înseamnă că nu are voie să părăsească 
această clădire decât în circumstanțe speciale. Şi numai 
doctorul Gulptilil sau doctorul Evans pot să spună care ar fi 
aceste circumstanţe speciale. Iar Evans nu l-a lăsat să iasă nici 
măcar o singură dată. 

— Prezintă risc de a fugi? întrebă ea, așa cum ar fi făcut-o în 


faţa judecătorului, la o audiere pentru o eliberare pe cauţiune. 

Little Black scutură din cap. 

— Evans a scris asta în fișa lui. Mai mult ca o pedeapsă, de 
fapt, pentru că se confruntă cu acuzaţii serioase din partea 
colegilor dumneavoastră din acest bun stat. Peter se află aici 
prin ordin judecătoresc, ca să fie evaluat, iar acel bilet de pe 
spatele lui face parte din evaluare, presupun. 

— Nu e nicio cale de ieșire din chestia asta? 

— E o cale de a ieși din orice, domnișoară Jones, dacă este 
destul de important. 

Peter amuţise. Francis văzu din nou că era nerăbdător să 
vorbească, dar avea bunul-simţ să-și ţină gura. De asemenea, 
observă că nici Big Black, nici fratele său nu spuseseră „nu” la 
cererea lui Lucy. 

— De ce credeţi că aveţi nevoie de Peter pentru treaba asta, 
domnișoară Jones? De ce nu suntem de ajuns eu și fratele meu? 
întrebă încet Little Black. _ 

— Din două motive, îi replică Lucy, poate puţin prea rapid. În 
primul rând, așa cum știți, Peter a fost un bun anchetator și știe 
cum și unde să caute, ce să caute și cum să interpreteze orice 
dovadă, dacă e să găsim vreuna. Și pentru că a fost instruit în 
adunarea de dovezi. Sper că el va zări ceva ce ar putea să vă 
scape ţie sau fratelui tău... 

Little Black își strânse buzele, părând că este de acord cu 
cele spuse de Lucy. Ea luă asta ca pe o încurajare și continuă: 

— Şi un alt motiv - nu cred că vreau să vă compromit pe 
niciunul dintre voi în treaba asta. Să zicem că găsiţi ceva în 
căutările voastre. Sunteţi obligaţi să-i spuneţi lui Gulptilil, care, 
la rândul lui, va controla dovada. Cel mai probabil, se va face 
pierdută sau va fi distrusă. Însă dacă găsește Peter ceva, ei 
bine, e doar un nebun din spital. Poate să lase lucrul respectiv 
acolo, să-mi spună mie despre el, apoi putem să obţinem un 
mandat de percheziţie legal. Ţineţi minte, eu sper că va veni o 
vreme când va fi nevoie să vină un poliţist și să facă o arestare. 
Trebuie să păstrez integritatea anchetei, indiferent de metodele 
folosite. Înţelegeţi unde bat, domnilor? 

Big Black râse tare, deși nu era nicio glumă în cele spuse de 
Lucy, cu excepţia, poate, a conceptului de „integritate a 
anchetei” folosit într-un spital de boli mintale. Fratele lui își 
duse mâna la cap. 


— Măi să fie, domnişoară Jones, cred că o să ne băgaţi în 
mari belele până terminăm treaba asta! 

Lucy le zâmbi celor doi. Un zâmbet larg, care îi dezvălui 
dinţii, însoţit de o privire conspirativă. Francis observă asta, și 
pentru prima oară în viaţă se gândi că era greu să îi refuzi o 
rugăminte unei femei frumoase, lucru care probabil că nu era 
cinstit, dar cu toate astea era cât se poate de adevărat. 

Cei doi infirmieri se uitau unul la altul. După o clipă, Little 
Black ridică din umeri și se întoarse spre Lucy Jones. 

— Uitaţi cum facem, domnișoară Jones. Eu și fratele meu o să 
ne străduim. Să nu cumva să afle Evans sau Gulp-a-pill despre 
asta. Tăcu o clipă, lăsând liniștea să-i învăluie. Peter, să vii să 
vorbim în particular, poate facem ceva. Am o idee... 

Peter the Fireman dădu din cap aprobator. 

— Dar, de fapt, după ce ar trebui să ne uităm? întrebă Big 
Black. 

Peter făcu un pas în faţa, ca să răspundă la întrebare: 

— Haine sau pantofi cu pete de sânge. Ăsta ar fi cel mai 
evident lucru. Apoi, undeva există un cuţit sau alt soi de armă 
realizată manual. Indiferent ce este, trebuie să fie ascuţită, 
pentru că a fost folosită ca să taie carnea și osul. Şi setul de 
chei lipsă, pentru că Angel al nostru are posibilitatea de a 
ajunge în locuri încuiate cam oricând are nevoie, iar ușile nu 
par să reprezinte o piedică pentru el. Orice altceva ce poate fi 
un indiciu în crima pentru care este închis bietul Lanky. Sau 
orice poate fi un indiciu pentru celelalte crime care sunt în 
atenţia lui Lucy și care s-au petrecut în cealaltă parte a 
statului. Cum ar fi tăieturi din ziare. Sau poate un articol din 
îmbrăcămintea femeilor. Nu știu. Ceea ce știu este că există 
acolo un lucru care lipsește încă și care ar fi de ajutor dacă l- 
am găsi, spuse el. De fapt, mai multe lucruri. 

— Ce anume? întrebă Big Black. 

— Patru bucăţi de degete tăiate, răspunse Peter rece. 

Francis se foi incomod în biroul lui Lucy, încercând să evite 
privirea fixă a lui Evans aţintita asupra lui. Deasupra lor plutea 
o tăcere grea, ca și cum în încăpere se dăduse drumul la 
căldură în momentul în care afară temperatura crescuse brusc, 
creându-se astfel o atmosferă fierbinte, lipicioasă și umedă. 
Francis se uită spre Lucy și văzu că era ocupată cu dosarul 
unuia dintre pacienţi, frunzărind printre paginile cu adnotări și 


din când în când notându-și câte ceva pe un caiet galben pe 
care îl ţinea în dreapta. N 

— El n-ar trebui să se afle aici, domnişoară Jones. In ciuda 
faptului că dumneavoastră credeți că vă poate fi de ajutor și în 
ciuda permisiunii acordate de doctorul Gulptilil, rămân de 
părere că este total nepotrivit să implicați un pacient în acest 
proces. Cu siguranță, indiferent ce intuiție ar putea el avea, 
este mai puţin calificată decât oricare părere a mea sau a oricui 
din personalul medical pe care l-ați solicita pentru o asemenea 
procedură. 

Evans reuși să fie extraordinar de artificial, lucru care lui 
Francis i se păru diferit de limbajul lui obişnuit. In general, 
domnul Evil avea un ton sarcastic, iritant, care sublinia 
diferențele dintre ei. Francis presupuse că Evans adopta acest 
vocabular bombastic, cu termeni lungi, mai ales la ședințele cu 
personalul spitalului. Și își dădu seama că a te da important nu 
era exact același lucru cu a fi important. Înlăuntrul fiinţei lui se 
stârni corul de aprobări generale. 

Lucy ridică privirea și spuse: 

— Haideţi să vedem cum merge. Dacă apar probleme, putem 
oricând să schimbam lucrurile pe parcurs. 

Apoi se cufundă din nou în dosarul pe care îl studia. 

Însă Evans insistă: 

— Şi, în timp ce el e aici cu noi, unde e celălalt? 

— Peter? întrebă Francis. 

Din nou, Lucy ridică privirea. 

— L-am pus să facă una dintre treburile mai umile legate de 
acest interogatoriu, spuse ea. Cu toate că ancheta noastră este 
neoficială, există mereu o treabă de-a dreptul plicticoasă, dar 
necesară, care trebuie făcută. Dată fiind pregătirea lui, am 
crezut că el este extrem de potrivit. 

Asta îl liniști pe Evans, iar Francis se gândi că era un răspuns 
al naibii de deștept ticluit! Francis își dădu seama că poate, 
când va fi puţin mai mare, va putea și el să înveţe să spună 
ceva care nu era chiar adevărat, dar fără să mintă totuși. 

Mai urmară câteva secunde de tăcere incomodă, iar apoi se 
auzi o bătaie în ușă și aceasta se deschise. Era Big Black, cu un 
bărbat pe care Francis îl recunoscu, din dormitorul de sus. 

— Acesta este domnul Griggs, spuse Big Black mormăind. De 
pe listă. În capul listei. 


Apoi îl împinse cu mâna lui mare pe individ în încăpere și se 
dădu la o parte, cu braţele încrucișate la piept, rămânând lângă 
perete, de unde putea auzi și vedea. 

Griggs înaintă câţiva pași spre centrul camerei, apoi ezită. 
Lucy îi arătă un scaun, amplasat astfel încât atât Francis, cât și 
domnul Evans puteau să-i urmărească răspunsurile la întrebări. 
Era un bărbat slab și musculos, de vârstă medie și chel, cu 
degete lungi și pieptul tras și cu un hârâit astmatic care însoțea 
aproape fiecare cuvânt pe care-l rostea. Ochii lui aruncau 
priviri pe furiș în toate direcţiile prin încăpere, dându-i aspectul 
unei veverițe care-și ridica iute capul în cercetarea pericolului 
îndepărtat. O veveriţă cu dinţi îngălbeniţi, inegali și cu un aer 
neliniștit. Îi aruncă lui Lucy o singura privire pătrunzătoare, 
apoi se relaxă, întinzându-și picioarele și părând dintr-odată 
iritat. 

— De ce mă aflu aici? întrebă el. 

Lucy răspunse rapid: 

— După cum probabil știți, în ultimele săptămâni s-au ridicat 
unele întrebări legate de uciderea unei asistente în aceasta 
clădire. Speram că puteţi să aruncaţi puţină lumină asupra 
acelui incident. 

Vocea lui Lucy părea oarecum plictisită, de parcă întreba 
lucruri care făceau parte din rutina de zi de zi, însă Francis 
văzu în postura ei și în felul în care avea privirea aţintită 
asupra pacientului că exista un motiv pentru care acesta fusese 
ales primul. Ceva din dosarul lui îi dăduse o mică speranţă. 

— Nu știu nimic, răspunse el. Se foi puţin, apoi dădu din 
mână prin aer. Acum pot să plec? 

Pe fișa din faţa ei, Lucy vedea cuvinte precum „episoade de 
ieșiri necontrolate alternând cu depresie”, alături de „tendinţe 
antisociale” și „probleme în controlarea mâniei”. Griggs era un 
potpuriu de probleme, se gândi ea. Tot el fusese cel care o 
tăiase pe o femeie cu o lamă de ras într-un bar, după ce îi 
oferise câteva pahare de băutură și fusese refuzat atunci când 
îi propusese să meargă undeva împreună. Apoi se luptase să 
scape de poliţia care venise să-l aresteze și, la numai câteva 
zile de la sosirea la spital, le ameninţase pe Short Blond și pe 
alte câteva asistente din spital cu pedepse nespecificate, dar 
foarte severe, ori de câte ori acestea încercau să-l forțeze să-și 
ia medicamentele seara, când voiau să schimbe canalul la 


televizor în camera de zi sau să-l oprească să mai hărțuiască 
alţi pacienţi, lucru pe care-l făcea aproape zilnic. Fiecare dintre 
aceste incidente fusese atent prezentat în fișa lui. Mai era o 
adnotare potrivit căreia insistase faţă de avocatul din oficiu că 
voci nespecificate îi ceruseră să o taie pe femeia în cauză, lucru 
care îl trimisese direct la spitalul Western State, în loc de 
închisoarea locală. Pe lângă asta mai era o adnotare, cu scrisul 
lui Gulptilil, care punea la îndoială veridicitatea acestui lucru. 
Pe scurt, acesta era un bărbat plin de furie și minciuni, ceea ce, 
în mintea lui Lucy, îl transforma în primul suspect. 

Lucy zâmbi. 

— Desigur, spuse ea. Deci, în noaptea crimei... 

Griggs îi reteză vorba: 

— Dormeam sus. Dopat pentru noapte. Eram zombi, după 
prostiile pe care ni le dau. 

Lucy se opri o clipă și se uită la caietul galben din faţa ei, 
apoi ridică privirea și o fixă asupra pacientului. 

— Aţi refuzat medicaţia în acea seară. Există o notiţă în fișa 
dumneavoastră. 

Griggs deschise gura, vrând să spună ceva, dar apoi se opri. 

— Tre’ să știți, spuse el, că nu ești scutit doar fiindcă spui că 
nu vrei să le iei. Înseamnă doar că un haidamac ca ăsta - arată 
spre Big Black, iar Francis avu impresia că Griggs ar fi folosit 
un alt epitet dacă nu i-ar fi fost frică de negrul masiv - te 
forțează să le iei. Așa că le-am luat. Câteva minute mai târziu, 
eram deja în lumea viselor. 

— Nu-ţi plăcea de asistentă, nu-i așa? 

Griggs mormăi: 

— Nu-mi place niciuna dintre ele. Şi-asta o știe toată lumea. 

— Şi de ce? 

— Le place să se dea șefe peste noi. Ne pun să facem una și 
alta. De parcă noi nu însemnăm nimic. 

Griggs spunea „noi”, dar Francis nu credea că se gândește și 
la restul pacienţilor, ci că se referă la el însuși. 

— E mai ușor să te baţi cu femeile, nu-i așa? întrebă Lucy. 

Pacientul ridică din umeri. 

— Credeţi că aș putea să mă bat cu el? răspunse acesta, 
arătându-l din nou pe Big Black. 

Lucy nu răspunse la întrebare, ci doar se aplecă ușor. 

— Nu-ţi plac femeile, nu-i așa? 


Griggs grohăi ușor, apoi spuse cu o voce feroce: 

— Nici de tine nu-mi place prea mult. 

— Îţi place să rănești femeile, nu-i așa? insistă Lucy. 

Griggs izbucni într-un hohot de râs, dar nu răspunse. 

Păstrându-și vocea calmă și rece, Lucy schimbă direcţia 
deodată: N 

— Unde erai în noiembrie? întrebă ea brusc. În urmă cu 
aproximativ şaisprezece luni. 

— Ha? 

— Ai auzit bine. 

— Şi trebuie să-mi amintesc ceva întâmplat cu așa mult timp 
în urmă? 

— E o problema să-ţi amintești? Pentru că eu pot cu 
siguranţă să aflu destul de repede. 

Griggs se foi pe scaun, încercând să câștige timp. Francis își 
dădu seama că omului îi mergea mintea cu repeziciune, 
încercând să întrevadă pericolul printr-o ceaţă deasă. 

— Lucram pe un șantier de construcţii în Springfield, spuse 
el. Echipa de șosele. Reparam un pod. Urâtă treabă. 

— Ai fost vreodată la Concord? 

— Concord? 

— Ai auzit bine. 

— Nu, n-am fost niciodată în Concord. N-am fost deloc în 
acea parte a statului. 

— Când o să-l sun, șeful tău de pe șantierul de construcții n-o 
să-mi spună că ai avut acces la camioanele companiei, nu-i așa? 
Și nici că te-a trimis într-o deplasare în zona orașului Boston? 

Griggs părea puţin speriat și confuz, o îndoială de-o clipă. 

— Nu, spuse el. Alţii aveau slujbele astea ușoare. Eu lucram 
în groapa șantierului. 

Lucy luă deodată una dintre fotografiile de la locul uneia 
dintre crime. Francis văzu că era cadavrul celei de-a doua 
victime. Ea se ridică în picioare și se aplecă peste masă, 
aruncând poza sub nasul lui Griggs. 

— Îţi amintești asta? întrebă ea. Îţi amintești când ai făcut 
asta? 

— Nu, spuse el, iar vocea lui pierduse din bravada iniţială. 
Cine-i asta? 

— Spune-mi tu! 

— N-am văzut-o niciodată. 


— Eu cred că da. 

— Nu. 

— Ştii că la echipa aia de șosele unde ai lucrat există 
înregistrări care arată unde a fost fiecare dintre muncitori, în 
fiecare zi. Așa că o să-mi fie foarte ușor să demonstrez că ai 
fost în Concord. Exact ca acea notiță cum că nu ţi-ai luat 
medicamentele în seara în care a fost omorâtă asistenta. E doar 
o chestiune de hârțogărie, să umpli golurile. Acum să încercăm 
din nou: Tu ai făcut asta? 

Griggs scutură din cap. 

— Dar dacă ai putea, ai face așa ceva, nu-i așa? 

El clătină din nou din cap. 

— Minti! 

Griggs respiră încet, sacadat, hârâit și trase adânc aer în 
piept. Apoi vorbi cu o voce pițigăiată, abia reușind să-și 
înfrâneze furia: 

— N-am făcut asta nici unei fete și minți dacă zici că am făcut 
așa ceva! 

— Ce faci cu femeile care nu-ţi plac? 

Griggs zâmbi bolnăvicios. 

— Le tai! 

Lucy se așeză la loc și dădu din cap aprobator. 

— Cum ai făcut cu asistenta? 

Griggs dădu din nou din cap. Apoi se uită în cameră, oprindu- 
și privirea mai întâi asupra lui Evans, apoi a lui Francis. 

— Nu mai răspund la nicio întrebare, spuse el. Dacă vrei să 
mă acuzi de ceva, n-ai decât. 

— Bine, spuse Lucy. Atunci am terminat cu tine pentru 
moment. Dar poate că ne revedem curând. _ 

Griggs nu spuse nimic. Doar se ridică în picioare. Își plimbă 
niște salivă prin gura și, pentru o clipă, Francis crezu că avea 
să o scuipe pe Lucy Jones. Probabil că și Big Black crezuse 
același lucru, pentru că Griggs făcu doar un pas înainte și se 
trezi cu mâna uriașului, ca o cange, pe umăr. 

— Ai terminat aici, spuse Big Black calm. Nu face nimic care 
ar putea să mă enerveze și mai tare. 

Griggs se smulse din strânsoarea infirmierului și se întoarse. 
Francis crezu că Griggs voia să mai spună ceva, dar nu zise 
nimic, ci ieși, după ce împinse puţin scaunul, astfel încât acesta 
scoase un scârțâit pe podea. O mică dovadă de sfidare. 


Lucy ignoră asta și începu să scrie câteva notițe pe caietul ei 
galben. Și domnul Evans scria ceva într-un carneţel. Lucy 
observă acest lucru și spuse: 

— Ei bine, n-am prea reușit să-l facem să spună mare lucru, 
nu-i așa? Ce scrieţi? _ 

Francis rămase tăcut, în timp ce Evans ridică privirea. În 
ochii lui se citea o ușoară mulţumire. 

— Ce scriu eu? întrebă el. Păi, în primul rând, o notiţă pentru 
mine însumi să-i modific medicaţia lui Griggs în zilele 
următoare. Părea extrem de agitat de întrebările 
dumneavoastră, și aș putea spune că este foarte probabil să se 
comporte agresiv, probabil față de unul dintre pacienţii mai 
vulnerabili din jurul lui. Una dintre femeile în vârstă, de 
exemplu. Sau poate faţă de cineva din personal. E la fel de 
posibil. Pot să cresc unele dintre doze pe termen scurt, ca să 
previn să se manifeste această mânie. 

Lucy tăcu o clipă, apoi continuă: 

— Şi ce-o să faceţi? 

— ÎI liniștesc o săptămână-două. Poate chiar mai mult. 

Domnul Evil ezită, apoi adăugă, păstrând încă tonul acela ce 
trăda mulțumirea de sine: 

— Vedeţi dumneavoastră, aș fi putut să vă ofer o scurtătură 
aici. Aveţi dreptate că Griggs a refuzat medicaţia în noaptea 
crimei. Dar acest refuz a însemnat că a primit o injecție 
intravenoasă mai târziu în aceeași seară. Vedeţi cea de-a doua 
adnotare pe tabel? Am fost acolo și am supravegheat 
procedura. Așa că, atunci când spune că dormea în momentul 
în care a avut loc crima, pot să vă asigur că spune adevărul. 
Era sedat. Din nou, Evans tăcu o clipă, apoi continuă: Poate mai 
sunt și alţii pe care vreţi să-i luaţi la întrebări în cazul cărora vă 
pot ajuta dinainte?! 

Lucy părea frustrată. Francis își dădu seama că nu numai că 
nu-i plăcea să piardă timpul, dar ura să aibă de-a face cu 
situaţia din spital. Se gândi că trebuie să-i fie foarte greu, 
pentru că ea nu mai fusese într-un loc ca ăsta. Apoi își dădu 
seama că foarte puţini oameni care se pretind normali s-au 
aflat vreodată într-un asemenea loc. 

Își mușcă limba și se abţinu să spună ceva. În mintea lui se 
învârtejeau imagini feroce de la interviul abia terminat. Chiar și 
vocile pe care le auzea de obicei rămăseseră tăcute înlăuntrul 


fiinţei lui, pentru că, ascultându-l pe celălalt pacient, Francis 
începuse să înțeleagă lucruri. Nu halucinaţii. Nu iluzii optice 
sau auditive. Ci lucruri în legătură cu cel care vorbea. Văzuse 
culmea mâniei și a furiei, văzuse o plăcere ascunsă în ochii 
individului, la fel cum văzuse imaginea morţii. Văzuse un om 
capabil de multă depravare. Dar, în același timp, văzuse un om 
caracterizat printr-o mare și groaznică slăbiciune. Un bărbat 
care tot timpul vrea, dar care foarte rar face. Dar nu-l văzuse 
pe cel pe care îl căutau, pentru că toată furia lui Griggs era 
prea evidentă. Iar Francis știu, exact în clipa aceea, cum stătea 
în micul birou, că puţine lucruri aveau să fie evidente la Angel. 

Exact în aceeași clipă în care Francis rămânea perplex 
pentru că văzuse lucruri care treceau dincolo de încăperea în 
care Lucy, domnul Evil și el realizau interviul, Peter the 
Fireman și Little Black terminau percheziția micului spaţiu de 
locuit al pacientului Griggs. Peter își scosese îmbrăcămintea 
obișnuită și lăsase deoparte șapca lui cu Boston Red Sox, iar 
acum purta jacheta și pantalonii albi ca zăpada care 
reprezentau uniforma infirmierilor în spital. Uniforma fusese 
ideea lui Little Black. Era, într-un fel, un camuflaj perfect în 
spital; ar fi trebuit să te uiţi de doua ori ca să vezi că persoana 
care purta această uniformă nu era de fapt infirmier, ci Peter. 
Într-o lume a halucinaţiilor și a iluziilor de toate felurile, ar fi 
creat confuzie și îndoială. Speră că uniforma îi crea o deghizare 
suficient de bună ca să ducă la bun sfârșit ceea ce îi spusese 
Lucy, cu toate că știa că, dacă ar fi fost să fie zărit de Gulp-a- 
pill, sau de domnul Evil, sau de oricare dintre cei care îl știau 
destul de bine, ar fi fost aruncat imediat într-o celulă de izolare, 
iar Little Black ar fi avut de suferit din asta. Infirmierul cel 
mititel nu părea extrem de îngrijorat replica lui fiind: 

— Circumstanţele neobișnuite necesită soluţii neobișnuite. 

Comentariu care părea mai sofisticat decât orice și-ar fi 
imaginat Peter că ar fi Little Black în stare să emită. Tot Little 
Black spuse că el era administratorul magaziei sindicatului, iar 
fratele lui mai mare era secretarul sindicatului, ceea ce le 
conferea o oarecare acoperire în cazul în care ar fi fost prinși. 

Insă percheziţia în sine se dovedi fără succes. 

Nu îi luă mult lui Peter să caute printre obiectele personale 
ale pacientului, depozitate într-o valiză descuiată sub pat. Și 
nici nu-i fu extrem de greu să-și treacă mâinile prin pat, să 


verifice cearșafurile și salteaua în căutarea a ceva ce ar fi putut 
să aibă o oarecare legătură cu crima. Cercetase rapid și la zona 
alăturată, căutând orice alt loc unde ar fi putut să fie ascuns un 
cuţit sau ceva de acest fel. Nu a fost foarte complicat, pentru că 
nu erau chiar atât de multe locuri în care s-ar fi putut ascunde 
ceva în zona patului pacientului. 

Peter se ridică în picioare și dădu din cap. Fără să scoată o 
vorbă, Little Black făcu un gest care însemna că trebuiau să se 
întoarcă la locul unde stabiliseră să îl întâlnească pe fratele lui. 

Peter dădu din cap aprobator și făcu un singur pas înainte, 
apoi deodată se răsuci și se uită prin cameră. Ca întotdeauna, 
unii bărbaţi stăteau întinși în pat, cu ochii în tavan, pierduţi 
într-o visare despre care puteai doar să-ţi dai cu presupusul. Un 
bătrân dădea din cap înainte și-napoi, plângând. Un altul părea 
că tocmai spusese o glumă, pentru că se îmbrăţișase singur și 
chicotea incontrolabil. Un alt individ, retardatul pe care-l 
văzuse mai devreme pe coridor, stătea în colţul mai îndepărtat 
al dormitorului, aplecat pe marginea patului, cu ochii fixati 
undeva în faţa lui, holbându-se la podea. O clipă, retardatul 
ridică privirea și se uită în cameră, părând că vede ceva, apoi 
se întoarse. Peter nu-și dădu seama, în acel moment, dacă tipul 
înţelegea sau nu că ei veniseră să percheziţioneze o zonă din 
dormitor. N-aveai cum să-ți dai seama ce înţelegea retardatul și 
ce nu. Era posibil, desigur, ca acţiunile lor să fie pur și simplu 
ignorate, pierzându-se în impasivitatea care-l însoțea pe bolnav. 
Însă Peter își dădu seama că era la fel de posibil ca așa, cu 
mintea lui înceţoșată de zilnicele medicamente psihotrope, să 
facă o legătură între pacientul chemat la interviu și percheziția 
care urmase. Peter nu ştia nici dacă această informaţie va 
părăsi zidurile încăperii sau nu. Însă îi era teamă că, dacă 
individul pe care-l vânau afla despre aceste percheziţii, atunci 
sarcina lor avea să fie mult îngreunată. Dacă pacienţii ar afla că 
sunt percheziționate diverse zone din spital, lucrul acesta ar 
avea în mod sigur un impact. Cât de mare, asta nu știa. Peter 
nu se hazardă să meargă mai departe cu observaţiile sale, și 
anume să remarce că Angel cu siguranţă ar vrea să ia măsuri 
dacă ar afla ce face Peter. 

Se uită din nou la amestecul de oameni din încăpere și se 
întrebă dacă zvonurile aveau să circule repede prin spital sau 
nu. 


Lângă el, Little Black murmură: 

— Hai, Peter. Să mergem. 

Dădu din cap aprobator și îl însoţi pe infirmier, împingând 
rapid ușa dormitorului. 


Capitolul 18 


Mai târziu în aceeași zi, sau poate după o zi sau două, dar cu 
siguranţă cândva în timpul procesului de escortare a nebunilor 
în biroul lui Lucy Jones, am conștientizat faptul că nu mai 
luasem niciodată parte la ceva până atunci. 

Când m-am gândit la asta, mi-am dat seama că este un lucru 
foarte curios să crești și să înţelegi că în jurul tău au loc tot 
felul de legături - și totuși, eram destinat să fiu întotdeauna 
exclus din toate. Este groaznic, copil fiind, să nu fii în stare să 
te alături celorlalți. Poate cel mai rău lucru care ţi se poate 
întâmpla. 

Odinioară, locuiam pe o străduţă tipică de suburbie, cu case 
cu unul sau două niveluri, vopsite în alb, aparținând oamenilor 
din clasa medie, cu peluze verzi, frumos tunse și poate cu unul 
sau două rânduri de flori perene viu colorate plantate sub 
ferestre și o piscină în spatele casei. Autobuzul de școală oprea 
de două ori în cartierul nostru ca să-i ia pe copii. După-amiaza 
era un aflux continuu și agitat, un val de tineri pe stradă. Băieți 
și fete cu blugii tociţi în genunchi, mai puţin duminica, când 
băieţii ieșeau din case în sacouri albastre, cămăși albe scrobite 
și cravate de poliester, iar fetele purtau rochii cu volane și doar 
câteva zorzoane. Apoi ne adunam cu toţii, împreună cu părinţii, 
în stranele uneia sau alteia dintre bisericile din apropiere. Era 
un amestec tipic din Western Massachusetts, majoritatea 
catolici, care discutau dacă era un păcat să mănânci carne 
vinerea, laolaltă cu câţiva adepţi ai bisericii episcopale și cu 
baptiști. Erau chiar și câteva familii de evrei în cartier, dar ei 
trebuiau să meargă cu mașina în cealaltă parte a orașului, la 
sinagogă. 

Era atât de tipic, într-un fel incredibil, copleșitor, cosmic de 
tipic. Un cartier tipic, de pe o stradă tipică, populată cu familii 
tipice care votaseră cu democraţii și erau leșinaţi după familia 
Kennedy, care mergeau la jocurile din liga celor mici în serile 
calde de primăvară nu atât ca să se uite, ci mai mult ca să stea 
de vorbă. Vise tipice. Aspiraţii tipice. Tipic în toate privinţele, 
de la prima oră a dimineţii până seara târziu. Temeri tipice, 
îngrijorări tipice. Conversaţii ancorate în normalitate. Chiar și 
secrete tipice ascunse în spatele unui exterior tipic. Un 
alcoolic. Un soţ care-și bate soţia. Un homosexual. Totul era 


tipic, tot timpul. 

Desigur, cu excepţia mea. 

Despre mine se vorbea cu voce joasă, aceleași șoapte care 
erau de obicei folosite pentru veștile șocante potrivit cărora o 
familie de negri se mutase la două străzi distanță sau că 
primarul fusese văzut ieșind dintr-un motel însoţit de o femeie 
care nu era nicicum soția lui. 

In toţi acei ani, nu am fost niciodată invitat la o aniversare. 
Niciodată nu am fost chemat să rămân peste noapte la un 
prieten. Niciodată nu am fost înghiontit în spatele unei mașini 
de familie în timpul unei ieșiri pe nepusă masă la o îngheţată la 
Friendly's. Niciodată n-am primit niciun telefon noaptea ca să 
bârfesc despre școală, sau despre sport, sau despre cine s-a 
sărutat cu cine după balul de la sfârșitul clasei a șaptea. N-am 
jucat niciodată într-o echipă, n-am cântat în cor și nici n-am 
făcut parte dintr-o formaţie. Niciodată nu am fost la un meci de 
fotbal toamna, într-o vineri seara, și niciodată nu m-am 
îmbrăcat din proprie inițiativă cu un frac pentru a merge la o 
serbare de sfârșit de an. Viaţa mea era unică din cauza lipsei 
tuturor acestor nimicuri care constituie normalitatea oricui. 

N-aș fi putut spune ce uram mai mult: lumea iluziilor din care 
veneam și la care nu luasem parte niciodată sau lumea 
singuratică în care trebuia să trăiesc - o populaţie formată doar 
din mine, dacă nu puneam la socoteală vocile. 

Atâţia ani le-am auzit strigându-mă pe nume: Francis! 
Francis! Francis! Vino afară! Era așa cum presupuneam că m- 
ar fi strigat copiii din cartier să vin afară într-o seară 
călduroasă de iulie, după ce a apus soarele, iar căldură zilei s-a 
dus după ora cinei, dacă ar fi fost să mă strige vreodată, ceea 
ce nu s-a întâmplat însă niciodată. Cred că, într-un fel, e greu 
să-i învinovăţești. Nu știu dacă eu aș fi vrut să ies și să mă joc. 
Și, crescând, la fel au făcut și vocile mele, așa încât tonurile lor 
s-au schimbat, ca și cum ar fi ţinut pasul cu fiecare an care se 
scurgea din viaţa mea. 

Toate gândurile astea probabil că mi-au venit de undeva, din 
lumea diafană dintre vis și trezie, pentru că am deschis ochii 
deodată în apartament. Probabil că aţipisem puţin, spatele mă 
durea, rezemat de un perete gol. Erau gânduri pe care 
medicamentele pe care le luam de obicei le înăbușeau. Mă 
durea gâtul, și m-am ridicat în picioare tremurând. Încă o dată, 


ziua trecuse pe lângă mine și eram din nou singur, cu excepţia 
amintirilor, a fantomelor și a murmurului familiar al acestor 
voci îndelung suprimate. Acestea erau entuziasmate să 
redescopere o portiță spre imaginaţia mea. Într-un fel, mă 
simţeam ca și cum vocile s-ar fi trezit înlăuntrul ființei mele, 
așa cum îmi imaginam că face o iubită adevărată, dacă aș fi 
avut vreodată o iubită adevărată. Cerșeau atenţie în imaginaţia 
mea, oarecum ca la o licitaţie aglomerată, făcând oferte pentru 
un număr de produse diferite. 

M-am întins nervos și m-am dus la fereastră. M-am uitat pe 
geam la noaptea care începea să se insinueze în oraș, la fel cum 
făcusem de zeci de ori până atunci. Mi-am fixat privirea pe o 
umbră, în spatele unui magazin de piese auto aflat mai jos, pe 
stradă. Am urmărit cum se întinde marginea umbrei și m-am 
gândit că este ciudat cum fiecare umbra are o asemănare doar 
foarte vagă cu clădirea, sau copacul, sau persoana care i-a dat 
naștere. la o formă proprie, evocându-și strămoșii, dar 
rămânând în același timp independentă. La fel, dar diferită. 
Umbrele, mă gândeam eu, pot să-mi spună multe despre lumea 
mea. Poate că eram mai mult umbră decât viu. Apoi, cu colţul 
ochiului, am observat o mașină de poliţie în patrulare care se 
mișca încet prin cartier. 

Deodată m-a cuprins ca un foc gândul că veniseră să mă 
caute pe mine. Simţeam chiar și cele două perechi de ochi 
dinăuntrul vehiculului întunecat uitându-se la fațada blocului în 
care locuiam ca niște faruri, până când se opreau direct asupra 
ferestrei mele. M-am tras într-o parte ca să nu mă vadă. 

M-am chircit și m-am lipit de perete. 

Veniseră să mă ia. Ştiam la fel de sigur cum știam că noaptea 
urmează după zi și ziua după noapte. Mi-am ţinut respiraţia. 
Aveam senzaţia că fiecare bătaie de inimă din piept răsună ca o 
trâmbiţa. Am încercat să mă lipesc și mai tare de perete, ca și 
cum ar fi putut să mă camufleze. Simţeam ofițerii de poliţie 
afară, la ușă. 

Dar apoi nimic. 

Fără bătăi insistente în ușă. 

Fără voci ridicate, strigând acel cuvânt unic care spune totul: 
„Poliţia!” 

Tăcerea mă înconjura și, după o clipă, m-am aplecat ușor 
înainte, uitându-mă pe fereastră, și am văzut strada pustie. 


Nicio mașină. Niciun polițist. Doar mai multe umbre. 

M-am oprit o clipă. Oare fusese de fapt acolo? 

Am respirat încet. Când m-am reîntors la perete, mi-am 
repetat insistent că totul era în regulă și că nu trebuia să-mi fac 
griji, ceea ce mi-a adus aminte că exact asta încercam să-mi 
spun în toţi acei ani petrecuţi la spital. 

Figurile mi-au rămas întipărite în memorie, uneori chiar și 
numele. Încet, în cursul acelei zile, Lucy adusese unul după 
altul pacienţi despre care credea că au unele dintre elementele 
profilului pe care îl construise în mintea ei. Oameni mânioși. 
Într-un fel, era o împărţire a celor care formau clientela 
spitalului. Tot felul de boli mintale au fost aduse în acea 
încăpere și așezate pe scaunul din fața ei, uneori cu un mic 
ghiont din partea lui Big Black, alteori doar cu un gest din 
partea lui Lucy sau cu un semn din cap din partea domnului 
Evans. 

Cât despre mine, doar ascultam în liniște. 

Era o paradă de lucruri imposibile. Unii dintre ei aveau 
priviri alunecoase, ochii le fugeau încolo și-ncoace, evazivi cu 
fiecare răspuns, la fiecare întrebare. Alţii se chirceau îngroziţi 
pe scaun, cu transpiraţia curgându-le șiroaie pe frunte, cu 
vocea tremurătoare, și păreau atacați de fiecare întrebare a lui 
Lucy, chiar și de acelea de rutină sau nesemnificative. Alţii erau 
agresivi și ridicau vocea imediat, strigând cu o furie încurajată 
de întrebare, și nu o dată dădeau cu pumnul în masă, plini de 
indignare și de negare. Câţiva erau muţi și rămâneau holbându- 
se în gol, ca și cum fiecare afirmaţie care ieșea din gura lui 
Lucy, fiecare întrebare care atârna în aer era ceva de pe un cu 
totul alt plan al existenţei, ceva care nu însemna nimic în nicio 
limbă pe care o cunoșteau ei, și astfel era imposibil să 
răspundă. Unii răspundeau în dodii, alţii cu fantezie, unii cu 
mânie, alţii cu teamă. Vreo doi rămăseseră cu privirile aţintite 
în tavan, în timp ce alţi doi strângeau mâinile ca și cum ar fi 
strâns pe cineva de gât. Unii se uitau la fotografiile de la locul 
crimelor cu frică, alţii cu o fascinaţie neliniștitoare. Unul 
mărturisea întruna: „Eu am făcut-o! Eu am făcut-o!” Și repeta 
asta tot timpul, fără măcar să-i dea voie lui Lucy să pună 
întrebarea care ar fi indicat de fapt că el ar fi făcut ceva. Unul 
nu spunea nimic, ci doar mârâia și și-a băgat mâna în pantaloni 
ca să se excite până când l-a strâns de umăr Big Black, 


forțându-l să se oprească. Pe parcursul întregului proces, 
domnul Evil stătea lângă ea, mereu grăbit, la sfârșitul 
interviului - când pacientul era condus afară și escortat la locul 
lui să explice de ce bărbatul acesta sau acela era descalificat 
pentru motivul acesta sau acela. Abordarea lui avea o anume 
claritate iritantă; trebuia să fie de ajutor și informativ, când, în 
realitate, obstrucţiona ancheta și mai mult încurca lucrurile. Eu 
mă gândeam că domnul Evil nu era nici pe departe atât de 
inteligent pe cât se credea, dar nici atât de prost cum credeau 
unii dintre noi, ceea ce, când mă gândesc acum la asta, mi se 
pare o combinaţie foarte periculoasă. 

Şi, pe parcursul procesului de intervievare, mi-am dat seama 
de cel mai curios lucru din lume: că începeam să înţeleg. Ca și 
cum aș fi putut să pricep de unde venea fiecare durere. Și cum 
toate acele dureri acumulate evoluaseră de-a lungul anilor și se 
transformaseră în nebunie. 

Am simţit cum întunericul îmi cuprinde sufletul. 

Fiecare fibră din corp striga la mine să mă ridic și să fug, să 
ies din camera aceea. Îmi striga că tot ce vedeam și auzeam era 
groaznic, erau informaţii și cunoștințe pe care n-aveam dreptul 
să le posed, că nu aveau nevoie de ele și nici dorința de a le 
aduna. Însă am rămas pe loc împietrit, fără să mă pot mișca, la 
fel de îngrozit de mine însumi cum eram îngrozit de cei care 
intrau pe ușă și care făcuseră, la rândul lor, ceva groaznic. 

Eu nu eram ca ei. Și totuși, eram. 

x x * 

Prima dată când ieși din clădirea Amherst, Peter se simţi 
aproape copleșit și trebui să se țină de balustradă ca să nu 
cadă. Lumina puternică a soarelui îl inundă, o adiere de vânt 
caldă, de sfârșit de primăvară, îi zburătăci părul, mirosul de 
hibiscus de pe alei îi umplu narile. Ezită, nesigur pe picioare, 
pe treapta cea mai de sus a scărilor care duceau afară, de 
parcă ar fi fost beat sau ametit, ca și cum s-ar fi învârtit ca un 
titirez câteva săptămâni înăuntrul clădirii, iar acum era prima 
dată când nu i se mai învârtea capul. li ajungea la urechi 
zgomotul traficului din spatele zidurilor spitalului, iar într-o 
parte auzea niște copii care se jucau pe pajiștea din faţa clădirii 
în care locuiau familiile câtorva angajaţi. Asculta cu atenţie și, 
dincolo de vocile fericite, reuși să distingă un radio. Motown. 
Un ritm care te prinde, seducător și cu armonii de sirena la 


refren. 

Peter era flancat de Little Black și de fratele lui mai mare, 
dar cel mai mic dintre cei doi infirmieri îi șopti: 

— Peter, trebuie să ţii capul în jos. Nu lăsa pe nimeni să se 
uite direct la tine. 

Fireman purta o pereche de pantaloni albi și un halat scurt, 
asemenea celor doi infirmieri, cu toate că ei aveau pantofi mari 
negri, conform regulamentului, în timp ce el era încălțat cu o 
pereche de bascheţi, și oricine s-ar fi uitat cu atenţie ar fi 
observat diferenţa. El aprobă imediat și lăsă capul în jos, dar îi 
era greu să ţină ochii în pământ prea mult timp. Trecuseră prea 
multe săptămâni de când nu mai ieșise și chiar și mai mult de 
când nu mai mersese undeva fără ca amintirile trecutului să-l 
strângă de mâini și de picioare ca niște cătușe. 

În dreapta, văzu un grup pestriţ de pacienţi care munceau în 
grădină, iar pe cimentul unui fost teren de baschet, alţi șase 
pacienţi pur și simplu se plimbau în jurul a ce mai rămăsese 
dintr-o plasă de volei, în vreme ce alţi doi infirmieri fumau și 
urmăreau fără prea mult zel mulţimea amestecată, dintre care 
aproape toţi stăteau cu feţele în sus, spre soarele cald al după- 
amiezii. O femeie ciudată, de vârstă medie, dansa ușor, 
mișcându-și braţele oarecum grațios și legănându-se mai întâi 
spre dreapta, apoi spre stânga, ca într-un vals fără ritm și fără 
scop, dar la fel de delicat ca la o curte renascentistă. 

Puseseră la punct sistemul de percheziţie dinainte. Little 
Black sunase înainte prin interfon la cealaltă clădire și urmau 
să intre pe o ușa laterală și, în timp ce Big Black mergea să 
escorteze în clădirea Amherst, pacientul de pe lista lui Lucy, 
Peter și Little Black cercetau zona în care locuia acesta. De 
fapt, Little Black stătea de pază să nu vină alţi infirmieri sau 
vreo asistentă curioasă, în timp ce Peter căuta rapid prin 
colecţia sărăcăcioasă și patetică de lucruri deţinută de cel în 
cauză. Se pricepea foarte bine la asta, căuta abil cu degetele 
printre haine, hârtii și cearșafuri, fără să deranjeze niciun lucru 
de la locul lui, și se mișca foarte rapid. Își dăduse seama în 
timpul primei percheziţii în propria clădire că era imposibil să 
țină secret de toată lumea ceea ce făcea - mereu exista un 
pacient sau altul care își făcea de lucru prin dormitor, stătea 
chircit în pat sau abia se holba spre peretele din faţa lui, iar ei 
puteau să privească în siguranță pe fereastră sau să se 


păzească pentru a nu se strecura cineva până la ei. Peter se 
gândi că nu exista limită pentru paranoia în spital. Problema 
era că cineva care se comporta suspicios în contextul spitalului 
de boli mintale nu însemna același lucru ca în lumea reală. La 
Western State Hospital paranoia era normală și era acceptată 
ca făcând parte din rutina zilnica a spitalului, la fel de obișnuită 
și așteptată ca mesele, bătăile și lacrimile. 

Big Black îl văzu pe Peter ridicându-și privirea spre soare și 
zâmbi. 

— Te cam face să-ţi pară rău, nu-i așa? spuse el încet. O zi 
frumoasă ca asta. 

Peter aprobă din cap. 

— Într-o zi ca asta, continuă uriașul, parcă nu e cinstit să fii 
bolnav. 

Little Black li se alătură pe neașteptate. 

— Ştii, Peter, o zi ca asta nu face decât să înrăutăţească 
lucrurile pe-aici. Îi face pe toţi să simtă ce pierd. Simţi lumea 
cum se desfășoară chiar acolo, dincolo de zidurile spitalului. 
Zilele reci, ploioase, cu vânt și zăpadă, astea sunt zile cu care 
toată lumea poate să trăiască foarte bine. Nici nu le observi. În 
schimb, o zi frumoasă ca asta este greu de suportat pentru toti. 

Peter nu răspunse, iar Big Black completă: 

— E foarte greu pentru micuțul tău prieten. C-Bird are încă 
speranţe și vise. Ăsta e genul de zi în care le este foarte greu 
unora ca el, pentru că te face să vezi cât de departe sunt toate 
acele lucruri. 

— O să iasă, spuse Peter. Şi chiar foarte curând. Nu pot să-l 
țină așa de mult aici. 

Big Black răspunse: 

— Aș vrea să fie așa. C-Bird are o mulțime de necazuri. 

— Francis? întrebă Peter fără să-i vină să creadă. Dar este 
inofensiv. Orice tâmpit poate să vadă asta. Adică, probabil că 
nici măcar n-ar trebui să se afle aici... 

Little Black dădu din cap, ca și cum ar fi vrut să spună că nici 
ce spusese Peter nu era adevărat, și nici Fireman nu putea să 
înţeleagă ce știau ei, dar nu spuse nimic. Peter aruncă o privire 
pe furiș în direcţia intrării principale în spital, cu poarta uriașă 
de fier și zidurile de cărămidă. Se gândea că, la închisoare, 
reținerea era întotdeauna chestiune de timp. Actul definea 
timpul. Putea să fie vorba de un an sau doi, sau de douăzeci sau 


treizeci, dar era întotdeauna un număr finit, chiar și pentru cei 
condamnaţi pe viaţă, pentru că tot se măsura în zile, săptămâni 
și luni și, în cele din urmă, inevitabil intervenea fie o audiere de 
eliberare condiţionată, fie moartea. În schimb, asta nu era 
valabil pentru spitalul de boli mintale, își dădu el seama, pentru 
că șederea aici era definită de ceva cu mult mai nepalpabil și 
mai dificil de obţinut. 

Big Black parcă îi ghici gândurile lui Peter, pentru că spuse 
cu tristeţe în glas: 

— Chiar dacă trece printr-o audiere de externare, are de 
parcurs un lung drum până să-i dea drumul de aici. 

— N-are niciun sens! spuse Peter. Francis este deștept și n-ar 
face rău nici unei muște... 

— Da, se repezi Little Black, și tot aude voci chiar cu toate 
tratamentele, iar doctorul cel mare nu poate să-l facă să 
înţeleagă pentru ce se află aici, iar domnul Evil nu-l are deloc la 
inimă, cu toate că nu văd de ce. Iar toate astea, Peter, conduc 
la ideea că prietenul tău va sta aici și n-o să fie nicio audiere 
programată pentru el. Nu la fel cum se întâmplă cu alţii de aici. 
Şi cu siguranţă nu ca tine. 

Peter vru să răspundă, dar se răzgândi și închise gura. 
Merseră puţin în liniște, iar el încercă să lase ziua caldă să-i 
șteargă gândurile reci cu care îl înfriguraseră cei doi infirmieri. 
În cele din urmă spuse: 

— Vă înșelaţi. Amândoi vă înșelaţi. O să iasă de aici. O să se 
ducă acasă. Știu eu. 

— Niciunul dintre cei de-acasă nu-l vrea înapoi, spuse Big 
Black. 

— Nu ca tine, zise Little Black. Toată lumea vrea o bucăţică 
de Fireman. O să sfârșești undeva, și sigur nu aici. 

— Da, răspunse Peter, cu amărăciune. Înapoi la închisoare. 
Unde mi-e locul. Să fac între douăzeci de ani și închisoare pe 
viaţă. 

Little Black ridică din umeri, de parcă ar fi vrut să spună că 
Peter reușise din nou să spună dacă nu ceva cu totul greșit, 
atunci cel puţin oarecum altfel decât stăteau lucrurile. Mai 
parcurseră câţiva pași spre dormitorul Williams. 

— 'Ţine-ţi capul în jos, spuse Little Black când se apropiară de 
intrarea în clădire. 

Peter își lăsă din nou capul în jos și-și cobori privirea, astfel 


încât acum se uita fix la cărarea neagră plină de praf pe care 
mergeau. Era dificil, pentru că fiecare rază de soare care-i 
atingea spatele îi amintea că se afla în altă parte decât ar fi 
trebuit, iar fiecare adiere de vânticel cald îi sugera vremuri mai 
fericite. Merse în continuare, încercând să se convingă că nu 
ducea la nimic bun să-și amintească acum ce fusese el 
odinioară și ce ajunsese și că era mai bine să se uite la ceea ce 
avea să devină. Era greu, își dădu el seama, pentru că, ori de 
câte ori se uita la Lucy, vedea o viaţă care ar fi putut să fie a 
lui, dar care îi scăpase, și nu pentru prima oară se gândea că 
fiecare pas pe care îl făcea doar îl aducea un pic mai aproape 
de o prăpastie înfricoșătoare, pe marginea căreia se clătina 
nesigur și reușea să-și păstreze echilibrul doar pentru că se 
agăța bine de rocile ascuţite și era ţinut în loc de frânghii 
subțiri și fragile. 

Bărbatul din faţa ei zâmbi tâmp, dar nu spuse nimic. 

Pentru a doua oară, Lucy întrebă: 

— Iţi amintești de asistenta care era cunoscută sub porecla 
de Short Blond? 

Bărbatul se aplecă înainte pe scaun și mormăi ușor. Nu era 
nicio confirmare, nicio negare, doar un semn că auzise 
întrebarea. Francis ar fi descris acest sunet ca un mormăit, dar 
asta numai în lipsa unui cuvânt mai bun, pentru că bărbatul nu 
părea deloc impresionat nici de întrebare, nici de scaunul cu 
spătarul tare, nici de femeia procuror din faţa lui. Era un 
bărbat masiv, lat în umeri, cu părul tăiat scurt și cu ochii larg 
deschiși. La colţul gurii i se adunase puţină salivă, iar el se 
legănă pe un ritm pe care îl auzea doar în capul lui. 

— Vrei să răspunzi la vreo întrebare? întrebă Lucy Jones, iar 
frustrarea i se strecură în voce. 

Din nou, bărbatul rămase tăcut, lăsând să se audă doar 
zgomotul de legănare înainte și-napoi făcut de scaunul pe care 
stătea. Francis se uită la palmele bărbatului, care erau mari și 
noduroase, aproape la fel de bătute de vreme ca ale unui 
bătrân, ceea ce nu era corect, pentru că Francis era de părere 
că bărbatul tăcut nu era cu mult mai în vârstă decât el însuși. 
Uneori Francis se gândea că, în spitalul de boli mintale, 
regulile obișnuite de îmbătrânire erau oarecum alterate. 
Oameni tineri păreau bătrâni. Oameni bătrâni păreau antici. 
Bărbaţi și femei care ar fi trebuit să capete vitalitate cu fiecare 


bătaie de inimă se târau ca și cum greutatea anilor le marcase 
fiecare pas, în timp ce alţii care se apropiau de sfârșitul vieţii 
aveau o simplitate și nevoi de copil. Se uită o clipă și la 
propriile mâini, vrând parcă să verifice că erau mai mult sau 
mai puţin potrivite cu vârsta lui. Apoi se uită din nou la mâinile 
bărbatului masiv. Palmele mari, antebraţe solide și braţe 
musculoase. Fiecare venă parcă vorbea despre o forță cu greu 
ţinută în frâu. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Lucy. 

Bărbatul lăsă să-i scape încă un grohăit, care n-avea nimic în 
comun cu nicio limbă pe care o auzise vreodată Francis, înainte 
de a veni la spital, dar o limbă pe care se obișnuise s-o audă în 
camera de zi. Era un zgomot de animal, care exprima ceva 
simplu, precum foamea sau setea, fără acea asprime pe care ar 
fi avut-o dacă la baza sunetului ar fi stat furia. 

Evans se întinse și luă dosarul din faţa lui Lucy Jones, 
uitându-se rapid peste paginile adunate în el. 

— Nu cred că intervievarea acestui subiect o să ducă la 
vreun rezultat, spuse el, cu o îngâmfare pe care nu și-o putu 
disimula. 

Lucy, puţin supărată, se întoarse spre domnul Evil. 

— Şi de ce, mă rog? 

Acesta arătă spre un colţ al dosarului. 

— Există un diagnostic de retardare profundă. Nu aţi văzut 
asta? 

— Ceea ce am văzut eu, spuse Lucy rece, este un istoric de 
acte violente asupra femeilor. Apoi a mai fost un incident - l-au 
prins în timp ce încerca să violeze un copil - și o altă 
întâmplare - a lovit pe cineva care a ajuns în cele din urmă la 
spital. 

Evans se mai uită o dată în dosar. Dădu apoi din cap 
aprobator și spuse: 

— Da, da, zise el repede. Văd asta. Dar ceea ce ajunge să fie 
scris într-un dosar ca acesta nu este adesea o relatare exactă a 
ceea ce s-a întâmplat. În cazul acestui bărbat, fata cea tânără 
era fiica vecinilor care adesea se juca cu el necăjindu-l și care 
fără îndoială are partea ei de vină, iar familia ei n-a depus 
plângere. lar celălalt caz a fost propria mamă, pe care a 
împins-o în timpul unei certe, când bărbatul a refuzat să facă o 
treabă casnică, iar aceasta s-a lovit de colțul unei mese, 


necesitând un drum la spital. Un moment în care nu și-a dat 
seama cât de puternic este. Și mai cred că îi lipsește acea 
inteligență criminală pe care o căutați dumneavoastră, pentru 
că, și vă rog să mă corectaţi dacă greșesc, teoria 
dumneavoastră despre crima aceasta sugerează că asasinul 
este un bărbat destul de sofisticat. 

Lucy luă înapoi dosarul din mâinile lui Evans și se uită spre 
Big Black. 

— Cred că poţi să-l duci înapoi la dormitorul lui acum, spuse 
ea. Domnul Evans are dreptate. 

Big Black înaintă și-l apucă pe bărbat de braţ, ridicându-l de 
pe scaun. Omul zâmbi, iar Lucy îi spuse: 

— Mulţumesc pentru timpul acordat. 

Dar bărbatul nu dădu semne că ar fi înţeles vreun cuvânt, cu 
toate că tonul și sentimentul trebuie să fi fost evidente, pentru 
că rânji și făcu un semn de adio cu mâna înainte de a-l urma 
cuminte pe Big Black afară pe ușă. Zâmbetul plăcut de pe faţa 
lui nu avea niciun semn de ezitare. 

Lucy se lăsă pe spate pe scaunul ei și oftă. 

— Merge greu, conchise ea. 

— Am avut reţineri de la început, replică domnul Evans. 

Francis văzu că Lucy se pregătea să spună ceva și exact în 
acea clipă auzi două sau trei dintre vocile lui strigându-i: 
Spune-i! Haide, spune-i!, așa că se aplecă pe scaunul lui și 
deschise gura pentru prima oară în ultimele ore. 

— Este în regulă, Lucy, spuse el rar, apoi prinse puţin curaj. 
Nu asta e ideea. 

În aceeași clipă, domnul Evans deveni foarte nervos că 
Francis spusese ceva, de parcă ar fi fost întrerupt, când de fapt 
nu fusese așa. Lucy se întoarse spre Francis. 

— Ce vrei să zici? 

— Problema nu e ce spun ei, explică Francis, adică n-are 
niciun sens, pe bune, indiferent ce întrebări le pui în legătură 
cu noaptea crimei, sau unde se aflau, sau dacă o cunoșteau pe 
Short Blond, sau dacă au fost violenţi în trecut. Nu contează ce 
îi întrebi în legătură cu acea noapte, sau chiar despre cine sunt 
ei, nu e important. Indiferent ce spun, indiferent ce aud aceștia, 
indiferent ce răspund, nu trebuie să asculţi niciun cuvânt. 

Așa cum probabil că ghicise Francis, domnul Evans flutură 
din mână a respingere. 


— Nu crezi că ar putea fi important ceea ce spun, C-Bird? În 
acest caz, care ar mai fi scopul acestui mic exerciţiu? 

Francis se chirci pe scaunul lui, temându-se să-l contrazică 
pe domnul Evil. Existau persoane, știa el, care ţineau minte 
lipsa de respect și afronturile și mai târziu aveau grijă să te 
facă să plătești pentru asta, iar domnul Evans era una dintre 
aceste persoane. 

— Cuvintele, spuse Francis rar și puţin mai încet, cuvintele n- 
o să însemne nimic. Va trebui să vorbim altă limbă ca să-l 
găsim pe Angel. Un cu totul alt mijloc de comunicare, iar unul 
dintre acești oameni care intră pe ușă îl va folosi. Trebuie doar 
să recunoaștem acest mijloc de comunicare atunci când va fi 
cazul. Putem să-l găsim aici, continuă el, vorbind cu grijă, dar 
nu va fi exact ceva la care ne așteptăm. 

Cu un fornăit, Evans își scoase carnetul și scrise o mică 
adnotare pe o foaie de hârtie liniată. Lucy Jones se pregătea să- 
i răspundă lui Francis, când văzu gestul psihologului și se 
întoarse spre el. 

— Ce-a fost asta? întrebă ea, arătând spre carnetul din mâna 
lui. 

— Nu mare lucru, răspunse el. 

— Ei bine, insistă ea, trebuie să fie ceva. Un memento să 
cumpăraţi lapte în drum spre casă. O hotărâre să solicitaţi un 
nou loc de muncă. O maximă sau o cugetare, un joc de cuvinte, 
niște versuri sau o poezie. Dar a fost ceva. Ce? 

— O observaţie despre micul dumneavoastră prieten aici de 
faţă, răspunse Evans sec. O notiţă pentru mine însumi că 
fantasmele lui Francis sunt încă prezente. Așa cum reiese din 
ceea ce tocmai a spus, despre crearea unui soi de limbaj nou. 

Lucy, dintr-odată plină de furie, se pregătea să răspundă că 
ea înţelesese tot ce spusese Francis, dar tăcu. Aruncă o privire 
rapidă spre Francis și văzu că fiecare cuvânt rostit de domnul 
Evans îi răscolise acestuia lumea plină de temeri. „Nu spune 
nimic, își zise ea în sinea ei. Doar o să înrăutăţești lucrurile.” 

Cu toate că nu reușea să-și imagineze exact cum se putea ca 
lucrurile să devină și mai rele de-atât pentru Francis. 

— Deci cine este următorul? întrebă Lucy în loc de orice 
altceva. 

— Hei, Fireman! spuse Little Black cu o voce puţin ridicată și 
ușor precipitat. Ar fi cazul să te grăbești. Se uită la ceasul de la 


mână și apoi ridică privirea și adăugă: Trebuie să ne mișcăm. 

Peter își trecea mâinile prin lenjeria unuia dintre potenţialii 
suspecți ai lui Lucy, și se uită la Little Black, puţin surprins: 

— Ce-i graba asta? întrebă el. 

— Gulp-a-pill, răspunse Little Black rapid. Curând iese să-și 
facă rondul de prânz și trebuie să te duc înapoi la Amherst și să 
te scot din hainele astea înainte să înceapă să se plimbe prin 
spital și să te zărească undeva unde n-ar trebui să te afli și, în 
plus, îmbrăcat așa cum nu ar trebui să fii. 

Peter dădu din cap aprobator. Își strecură palmele pe sub 
marginea cearșafului, pipăind salteaua de dedesubt. Una dintre 
temerile lui Peter era aceea că Angel ar fi reușit cumva să taie 
o parte a saltelei și apoi să ascundă în ea arma și suvenirele. 
Asta ar fi făcut el, dacă ar fi avut vreun articol pe care ar fi vrut 
să-l ascundă de infirmieri și de asistente sau de alt pacient cu 
ochi cercetători. 

Nu simţi nimic, și dădu din cap. 

— Eşti aproape gata? întrebă Little Black. 

Peter continuă să pipăie salteaua, verificând fiecare 
umflătură și formă ca să se asigure că este cum trebuie. Văzu 
că pacienţii care stau de obicei în dormitor îl priveau de la 
locurile lor. Unii erau intimidati de Little Black, pentru că se 
înghesuiau prin colțuri, lipiţi de pereţi. Alţi câţiva stăteau pe 
marginea patului, cu privirea în gol, ca și cum lumea în care se 
aflau ei era în cu totul altă parte. 

— Da, aproape, murmură Peter către infirmier, care-și bătu 
încă o dată ceasul de la mână cu vârful degetului. 

Patul era curat. Nimic suspect la prima vedere. Mai trebuia 
să se uite rapid prin lucrurile omului, adunate într-un dulap de 
sub marginea metalică a patului. Peter trase dulapul afară. 
Cotrobăi puţin, fără să găsească nimic mai suspect decât niște 
șosete în disperată nevoie de a fi spălate. Se pregătea să se 
retragă, când ceva îi atrase atenţia. 

Era un tricou simplu alb, împachetat și așezat aproape de 
fundul dulapului. Nu diferea cu nimic de tipul de tricouri ieftine 
vândute la magazinele de reduceri din întregul New England și 
purtate de mulţi dintre cei din spital pe sub cămășile mai 
groase de iarnă, în lunile mai friguroase. Dar nu asta îi atrăsese 
atenţia. 

Tricoul avea o mare pată roșie-maronie pe piept. 


Mai văzuse astfel de pete până atunci. În timpul instrucției 
lui ca anchetator de incendii. Sau în timpul petrecut în jungla 
din Vietnam. 

Peter ţinu tricoul în mâini o clipă, frecând țesătura între 
degete, ca și cum aceasta ar fi putut să-i spună mai multe. 
Little Black se afla la câţiva metri distanţă și în cele din urmă 
spuse de-a dreptul insistent: 

— Peter, trebuie să plecăm acum! Nu vreau să dau explicaţii, 
și mai mult ca sigur nu vreau să mă ia la întrebări doctorul cel 
mare. 

— Domnule Moses, spuse Peter rar. Uitaţi-vă la asta. Little 
Black făcu un pas înainte, ca să se poată apleca peste umărul 
lui Peter. Peter nu spuse nimic, dar îl auzi pe infirmier scoțând 
un fluierat ușor de mirare. 

— Ar putea să fie sânge acolo, Peter, spuse el după o clipă. 
Cu siguranţă arată a sânge. 

— Asta m-am gândit și eu, răspunse Peter. 

— Nu ăsta e unul dintre lucrurile pe care trebuie să le 
căutam? întrebă Little Black. 

— Așa este, într-adevăr, răspunse Peter încetișor. 

Împături cu grijă tricoul exact la fel cum îl găsise și-l 
strecură în aceeași poziţie în care fusese înainte de a-l scoate el 
din dulap. Apoi împinse dulapul în locașul de sub pat, sperând 
că a reușit să-l așeze exact așa cum fusese. Apoi se ridică. 

— Să mergem, spuse el. 

Peter mai aruncă o privire la mica mulțime de oameni din 
încăpere, dar îi fu greu să-și dea seama din privirile lor goale 
dacă observaseră ceva sau nu. 


Capitolul 19 


Peter își scoase hainele albe de infirmier chiar la ușă, în zona 
de la intrarea în clădirea Amherst. Little Black luă pantalonii și 
halatul de la el, le împături și le strecură sub braţ, în timp ce 
Peter își trăgea pe el o pereche de blugi tociţi. 

— O să ascund astea, spuse el, până când suntem siguri că 
Gulptilil și-a terminat rondurile și putem să ne întoarcem la 
treabă. Infirmierul slab și musculos se uită apoi la Peter și 
adăugă: O să-i spui domnișoarei Jones despre ce am văzut și 
unde am văzut? 

Peter dădu din cap aprobator. 

— Imediat ce iese domnul Evans de la ea din birou. 

Little Black făcu o grimasă. 

— O să afle. Într-un fel sau altul. Mereu află. Mai devreme 
sau mai târziu, omul ăsta parcă știe tot ce se întâmplă pe aici. 

Peter se gândi că asta era o informaţie curioasă, dar nu 
comentă. 

O clipă, Little Black păru nehotărât. 

— Deci ce-o să facem cu un om care are ascuns un tricou 
pătat de sânge - probabil nu al lui? 

— Cred că trebuie să păstrăm tăcerea și deocamdată să 
ținem pentru noi ce-am aflat, spuse el. Cel puţin, până când 
domnișoara Jones hotărăște cum vrea să procedeze. Cred că 
trebuie să fim foarte atenţi. În fond și la urma urmei, ocupantul 
patului cu pricina este acum înăuntru și vorbește cu ea. 

— Crezi că o să se prindă de ceva când vorbește cu el? 

— Nu știu. Doar că trebuie să fim atenţi. 

Little Black dădu din cap aprobator. Peter observă că 
infirmierul era sensibil la volatilitatea informaţiilor pe care le 
aflaseră. Un singur tricou pătat de sânge, care putea să 
provoace tot felul de dificultăţi. Peter își trecu mâna prin păr, 
analizând situaţia, și-și dădu seama că trebuia să fie precaut și 
agresiv deopotrivă. Gândul îi zbură la prima măsură care 
trebuia luată: izolarea individului care dormea în patul în care 
făcuseră descoperirea. Își dădu seama că erau multe de făcut, 
acum, că exista un suspect real. Însă toată instruirea lui sugera 
precauţie în abordare, chiar dacă asta venea în contradicţie cu 
felul lui de a fi. Zâmbi, pentru că recunoscu dilema familiară cu 
care se confruntase toată viața, echilibrul între pașii mici și 


plonjările la distanţă. Era conștient de faptul că se afla unde se 
afla cel puţin în parte din cauza eșecului în încercarea de a se 
stăpâni. 

Cel mai mare dintre fraţii Moses stătea în picioare pe 
coridorul din faţa biroului unde își desfășura interviurile Lucy. 
Supraveghea un pacient care rivaliza cu el ca mărime și, 
probabil, și ca forţă, cu toate că el nu lăsa să se vadă dacă 
acest detaliu îl îngrijora câtuși de puţin. Bărbatul se legănă 
înainte și-napoi, asemenea unui camion înţepenit în noroi, care 
își tot învârte roţile în gol ca să iasă. Când Big Black îi zări 
venind pe fratele lui și pe Peter, îl înghionti pe bărbat înainte. 

— Trebuie să-l escortam pe acest domn înapoi la Williams, 
spuse el, pe când se apropiau unii de alţii. Big Black se uită în 
ochii fratelui sau și adăugă: Gulp-a-pill e sus, își face rondul la 
etajul trei. 

Peter nu așteptă să-i spună infirmierul ce să facă. 

— O să stau aici până vine domnișoara Jones, zise el. 

Se rezemă de perete, încercând în același timp să-l observe 
bine pe bărbatul pe care îl însoțea Big Black. Se strădui chiar 
să se uite în ochii lui, să-i măsoare statura, aspectul, ca și cum 
ar fi putut să privească în sufletul lui. Un om care ar putea fi un 
criminal. 

În timp ce Peter își lua un aer indiferent, iar trioul format de 
pacient și infirmieri trecea pe lângă el, nu putu să reziste 
tentaţiei de a vorbi cu voce tare, dar totuși destul de încet - o 
șoaptă destinată numai urechilor bărbatului escortat. 

— Bună ziua, Angel, spuse el. Știu cine ești. 

Niciunul din fraţii Moses nu auzi salutul. 

Dar nici pacientul nu dădu nici cel mai mic semn de ezitare. 
Abia se mișca, târându-se după fraţii Moses, aparent 
inconștient de faptul că cineva i se adresase. Se mișca de parcă 
ar fi avut mâinile și picioarele legate, cu pași mici, cu toate că 
în realitate nimic nu-i restricționa mișcările. 

Peter se uită după bărbat, urmărindu-l cum dispare prin ușile 
de la intrare, apoi se ridică de lângă perete și păși spre biroul 
unde aștepta Lucy Jones. Nu știa exact ce să înțeleagă din cele 
întâmplate. 

În orice caz, înainte de a ajunge la birou, ieși Lucy Jones, 
urmată îndeaproape de domnul Evil, care se vedea clar că 
vorbea foarte energic cu Lucy, și de Francis, aflat mult în urma 


lor, de parcă ar fi încercat să se distanţeze astfel de psiholog. 
Peter văzu că C-Bird părea tulburat, ca și cum îl preocupa un 
gând sau o idee. Însă tânărul ridică privirea și, văzându-l pe 
Peter, păru că-și revine imediat și se îndepărtă de domnul Evil, 
apropiindu-se de prietenul său. În același timp, Peter îl zări pe 
Gulptilil intrând pe hol de pe scara de la capătul îndepărtat, 
conducând o grămadă de membrii ai personalului. O mulţime 
de carneţele și pixuri notau observaţii, luau notițe. Peter o zări 
pe Cleo cu ţigara atârnată de buze ridicându-se de pe un fotoliu 
vechi și inconfortabil, direct în calea directorului. Își făcea 
drum ca un războinic din vechime care apără porțile cetăţii. 

— Ah, domnule doctor! Vocea îi era doar puţin mai slabă 
decât strigatul. Ce aveţi de gând să faceţi în legătură cu porțţiile 
inadecvate care se servesc la masă? Nu cred că actuala 
legislatură a statului și-a pus în cap să ne înfometeze până la 
moarte, atunci când a pus bazele acestui loc. Am prieteni, care 
au prieteni, care cunosc oameni în locuri înalte și ar putea să 
aducă la urechile guvernatorului problemele de sănătate 
mintală... 

Gulp-a-pill se opri și se întoarse spre Cleo. Grupul de medici 
interni și rezidenţi care îl însoțea se opri și, ca un cor dintr-un 
spectacol pe Broadway, toţi se întoarseră la unison. 

— Nu am știut că există vreo problemă, cum la fel n-am știut 
că te-ai plâns în legătură cu asta. Însă nu consider necesar să 
implici tot guvernul statului în această chestiune. Am să 
vorbesc cu personalul de la bucătărie și am să mă asigur că 
toată lumea primește de mâncare atât cât dorește. 

Cleo însă abia se pornise. 

— Paletele de ping-pong sunt stricate, continuă ea, câștigând 
elan cu fiecare cuvânt rostit. Trebuie înlocuite. Mingile se 
sparg des, devenind astfel nefolositoare, iar plasele sunt 
găurite și prinse cu sfori. Masa este scorojită și instabilă. 
Spuneti-mi, domnule doctor, cum poţi să-ţi îmbunătăţești jocul 
cu echipament inadecvat, care nu atinge nici măcar 
standardele minime ale Asociaţiei de Tenis de Masă a Statelor 
Unite? 

— Din nou, n-am știut că aceasta reprezintă o problemă. Am 
să cercetez bugetul pentru recreaţie pentru a vedea dacă există 
fonduri pentru achiziţii. 

Asta ar fi trebuit s-o mai tempereze, dar Cleo era departe de 


a fi terminat ce avea de spus. 

— E prea mare zgomot în dormitoare noaptea pentru a putea 
dormi bine. Mult, mult prea mare zgomot. Somnul este 
important pentru sănătate și pentru progresul general spre 
însănătoșire. Colegiul Medicilor recomandă cel puţin opt ore de 
somn neîntrerupt zilnic. Şi, mai mult decât atât, avem nevoie de 
spaţiu. Prizonierii condamnaţi pe viaţă au mai mult spaţiu de 
locuit decât noi. Înghesuiala asta a scăpat de sub control. Și 
avem nevoie de mai multă hârtie la toalete. Mult mai multă 
hârtie la toalete. Şi - deja vocea ei ajunsese o cascadă de 
plângeri - de ce nu sunt mai mulți infirmieri care să ne ajute 
noaptea, când avem coșmaruri? În fiecare noapte, cineva strigă 
după ajutor. Coșmaruri, coşmaruri, coşmaruri. Strigi, și strigi, 
și plângi, și niciodată nu vine nimeni. Asta e rău, cât se poate 
de rău, fir-ar al dracului! 

— Noi, ca multe alte instituţii de stat, avem probleme cu 
personalul, Cleo, răspunse doctorul pe un ton plin de 
bunăvoință. Desigur, voi înregistra plângerile și sugestiile tale 
și voi vedea dacă putem face ceva. Dar dacă personalul și-așa 
insuficient care lucrează noaptea ar trebui să răspundă la 
fiecare plânset pe care-l aude, s-ar obosi până la epuizare într-o 
noapte, doua, Cleo. Coșmarurile sunt ceva cu care toţi trebuie 
să ne obișnuim din când în când, din păcate. 

— Nu prea e cinstit. Cu toate medicamentele cu care voi, 
ticăloșilor, ne umflaţi, ar trebui să fiţi în stare să găsiţi ceva ca 
oamenii să doarmă fără să fie tulburaţi peste măsură. 

Cleo părea că se încinge vorbind, ridicându-se cu o trufie 
regală, o adevărată Maria Antoaneta a clădirii Amherst. 

— Am să cercetez ghidul medicilor pentru medicamente în 
plus, minţi doctorul. Mai sunt și alte chestiuni pe care vrei să le 
lămurim? 

Cleo părea puţin neliniștită, puţin frustrată, dar apoi, 
aproape la fel de rapid, în privire i se zări umbra unui gând 
mult mai viclean. 

— Da, spuse ea brusc. Vreau să știu ce se întâmplă cu săracul 
de Lanky. Şi apoi ridică mâna și arătă spre Lucy, care aștepta 
răbdătoare într-o parte a coridorului. Şi mai vreau să știu dacă 
ea poate să-l găsească pe adevăratul criminal. 

Cuvintele răsunară cu ecou pe coridor. 

Gulptilil zâmbi și răspunse încet: 


— Lanky continuă să se afle închis, acuzat de crimă cu 
premeditare. Cred că ţi-am mai explicat asta. A avut o audiere 
pentru cauţiune, dar, așa cum era de așteptat, nu i-a fost 
acordată. I-a fost numit un avocat din oficiu și continuă să ia 
medicamentele de la spital. Este reţinut tot la închisoarea 
districtuală, în așteptarea altor audieri. Am auzit că este în 
toane bune... 

— Asta-i o minciună, spuse Cleo furioasă. Lanky probabil că 
este nefericit departe de aici. Aici este casa lui, așa cum este 
ea, iar noi îi suntem prietenii, așa cum suntem. Trebuie să fie 
adus înapoi aici imediat! Inspiră adânc, și apoi imită sarcastic 
cuvintele doctorului: Ti-am mai spus asta. De ce nu mă asculţi? 

— Cât despre celelalte întrebări ale tale, continuă Gulptilil, 
ignorând acuzaţiile lui Cleo, ei bine, mai bine te adresezi 
domnișoarei Jones. Insă dumneaei nu are obligaţia să informeze 
pe nimeni în legătură cu progresele pe care simte că le-a făcut. 
Sau nu le-a făcut. 

Ultimele cuvinte fură subliniate de tonul acid al lui Gulptilil. 

Cleo se dădu un pas înapoi, murmurând ceva. Gulptilil se 
îndepărtă de ea și, ca un conducător de cercetași într-o 
excursie prin pădure, făcu semn grupului de rezidenţi care îl 
însoțeau să-l urmeze. Insă abia făcu câţiva pași, când Cleo 
izbucni cu voce tare, insistent, acuzator: 

— Sunt cu ochii pe tine, Gulptilil! Văd ce se întâmplă! Poate 
că-i puteţi păcăli pe vreunii dintre cei de aici, dar nu pe mine! 
Apoi continuă ceva mai încet, dar nu destul de încet ca să n-o 
audă medicul: Sunteţi toţi niște ticăloși! 

Directorul se opri, pe jumătate întors, dar apoi se răzgândi. 
Francis îi văzu expresia de pe faţă și își dădu seama că nu era 
capabil să-și ascundă starea de disconfort de moment. 

— Suntem în pericol cu toţii, iar voi, ticăloșilor, nu faceţi 
nimic! izbucni Cleo. 

Apoi chicoti, trase adânc din ţigară, mai spuse ceva ca pentru 
ea însăși și se aruncă pe fotoliu, de unde continuă să se uite 
după directorul care își vedea de drum pe coridor, și rânji cu o 
expresie de automulțumire pe chip. Cu ţigara în mână ca o 
baghetă, făcu un semn în aer. Asemenea unui dirijor mulțumit 
de notele finale ale aranjamentului orchestral. 

În mod ciudat, Francis fu încurajat de izbucnirea bombastică 
a lui Cleo. I se păru că ieșirea ei atrăsese atenţia tuturor 


pacienţilor de prin preajmă. Nu-și dădea seama dacă însemnase 
ceva pentru fiecare dintre ei, dar zâmbi în sinea lui de această 
manifestare de răzvrătire, dorindu-și să aibă aceeași încredere 
în a cere ceva. Cleo, la rândul ei, probabil că-și dăduse seama 
de gândurile lui Francis, pentru că lăsă să-i scape un rotocol 
mare de fum în aerul stătut de pe coridor, iar apoi îi adresă un 
zâmbet lui Francis. 

Peter, care se strecurase în spaţiul de lângă băiat, trebuie să 
fi gândit la fel, pentru că șopti: 

— Când va veni revoluţia, ea va fi pe baricade. La naiba, 
probabil că va conduce răzmeriţa, și este destul de mare ca să 
fie o baricadă ea însăși! 

— Ce revoluţie? întrebă Francis. 

— Nu lua totul ad litteram, C-Bird, spuse Peter zâmbind. 
Gândește simbolic. 

— Asta poate că este mai ușor pentru regina Egiptului, 
răspunse Francis. Dar nu cred că și pentru mine. 

Cei doi rânjiră. 

Gulptilil însă nu părea la fel de amuzat. 

— Ah, Peter și Francis, spuse el, iar tonurile cântătoare ale 
vocii se auzeau din nou, fără a aduce însă nimic plăcut. Cei doi 
anchetatori ai mei! Şi ce progrese mai faceţi? întrebă el. 

— Încet și încetișor, răspunse Peter. Așa aş descrie situaţia. 
Însă domnișoara Jones e cea care trebuie să aprecieze aceste 
lucruri. 

— Desigur. Ea stabilește un tip de progres. Eu și ceilalţi care 
ne ocupăm de asta aici suntem mai preocupaţi de un cu totul 
alt tip de progres, nu-i așa? 

Peter ezită o clipă, apoi aprobă dând din cap. 

— Sigur că suntem, insistă Gulptilil. Aceasta este o întâlnire 
întâmplătoare, dar amândoi trebuie să veniţi la mine în birou în 
această după-amiază. Francis, e timpul ca noi doi să avem o 
mică discuţie despre acomodarea ta continuă. lar tu, Peter, vei 
avea un vizitator important în aceasta după-amiază. Fraţii 
Moses vor fi informaţi de sosirea acestuia și te vor însoţi la 
administraţie. 

Directorul ridică o sprânceană, curios de reacţia celor doi. Se 
uită la feţele lor vreme de jumătate de minut, apoi își continuă 
drumul câţiva pași, până la Lucy. 

— Domnișoară Jones, ziua bună! Aţi reușit să faceţi ceva cu 


dilema dumneavoastră? 

— Am reușit să elimin un număr de potenţiali suspecti. 

— Asta, presupun, este ceva ce socotiți a fi de valoare? 

Lucy nu răspunse. 

— Ei bine, reluă Gulptilil, vă rog să continuaţi. Cu cât mai 
repede avem niște concluzii, cu atât mai bine pentru toţi cei 
implicaţi, cred. Domnul Evans v-a fost de folos în timpul 
interogatoriilor? 

— Desigur, replică Lucy repede. 

Apoi Gulptilil se întoarse spre domnul Evil. 

— Mă veţi ţine la curent, de asemenea, în legătură cu 
evoluţia lucrurilor? întrebă el. 

— Desigur, încuviință Evans. 

Toată vorbăria asta i se păru lui Francis un fel de joc de 
scenă birocratic. Era sigur că Evans îl ţinea la curent pe Gulp- 
a-pill cu tot ce se întâmpla în fiecare clipă. Și presupunea că 
domnișoara Jones era conșientă de acest lucru. 

Directorul își văzu de drum și ieși pe ușa principală. După o 
clipă, Evans se întoarse spre Lucy Jones și spuse: 

— Ei bine, cred că luăm o pauză acum, iar eu am de rezolvat 
niște treburi la birou. 

Apoi ieși și el repede. 

Francis auzi pe cineva din camera de zi râzând tare. O voce 
stridentă și batjocoritoare, care făcu parcă înconjurul clădirii 
Amherst. Dar când se întoarse să vadă de unde se auzea râsul, 
acesta amuţi în umbrele amiezii care se întrezăreau pe 
ferestrele zăbrelite. 

Peter se dezlipi de lângă perete și-i șopti lui Francis: 

— Vino încoace! 

Apoi se apropie de Lucy. În acea clipă, Fireman schimbă 
brusc direcţia și se concentră imediat asupra altui lucru decât 
Cleo și cererile ei sau plăcerea de a-l vedea pe Gulptilil pus la 
punct. Francis văzu că Peter avea o expresie serioasă pe față. O 
luă pe Lucy de cot, o răsuci și-i zise: 

— Am găsit ceva despre care trebuie să-ți vorbesc. 

Femeia dădu din cap aprobator, fără să spună o vorbă, după 
ce îi cercetă și ea chipul lui Peter. Cei trei intrară în micul ei 
birou. 

— Ultimul bărbat pe care l-ai intervievat, întrebă Peter, în 
vreme ce se așezau cu toţii, ce fel de impresie ţi-a făcut? 


Lucy ridică o sprânceană. 

— Fără să lungim vorba, niciuna! răspunse ea și se întoarse 
spre Francis. Nu-i așa, Francis? 

Acesta dădu din cap confirmând, apoi ea continuă: 

— Omul ăsta, deși posedă forța fizica de a face unele dintre 
lucrurile pe care le cercetăm, suferă de retardare severă. N-a 
putut să ne comunice nimic cât de cât important, doar a stat 
acolo tot timpul cât i-am pus întrebări, iar Evans a fost de 
părere ca trebuie scos de pe listă. Cel pe care-l căutăm are 
minte. Cel puţin, atâta cât să-și planifice crimele și să evite să 
fie prins. 

Peter păru puţin surprins și spuse: 

— Evans a crezut că tipul ăsta trebuie eliminat de pe lista 
suspecților? 

— Şi-a exprimat acest punct de vedere, răspunse Lucy. 

— Ei bine, asta e curios, pentru că am descoperit un tricou 
pătat de sânge între lucrurile lui. 

Lucy se lăsă pe spate pe scaun și nu spuse nimic la început. 
Francis o urmări cum absoarbe această informaţie și observă 
cum se pune în gardă. Propria imaginaţie o luă razna și, după o 
clipă, Lucy se aplecă și întrebă: 

— Peter, poţi să descrii ce ai găsit? Cum poţi să fii sigur că 
este ceea ce spui? 

Peter le povesti totul celor doi. 

— Eşti absolut sigur că era sânge? întrebă Lucy în cele din 
urmă. 

— Cât pot să fiu de sigur fără teste de laborator. 

— Au fost spaghete la masă aseară. Mă gândesc că poate 
tipul are probleme în manipularea ustensilelor. Poate și-a dat 
sos pe piept... 

— Nu era genul acela de pată. Era groasă, de un maro-roșcat 
și mânjită împrejur. Nu ca și cum ar fi fost frecată de cineva 
care a vrut să o curețe. Nu, era ceva pe care cineva voia să-l 
păstreze intact. 

Lucy vorbi rar: 

— Ca un suvenir? Căutăm pe cineva care vrea să păstreze 
suvenire. 

— Presupun că asta ar avea mai mult sau mai puţin efectul 
unei aduceri-aminte, răspunse Peter. Pentru asasin, adică. Ştii, 
cum merge familia în vacanţă, și mai târziu își developează 


filmul și toți stau și se uită la fotografiile din călătorie, retrăind 
amintirile. Așa cred eu despre Angel al nostru, că acest tricou i- 
ar furniza cam aceeași încântare și satisfacţie. Poate să-l ţină, 
să-l atingă şi să-și amintească. Îmi imaginez că reamintirea 
momentului este probabil la fel de puternică precum momentul 
în sine, conchise Peter. 

Francis simți un potop de voci în el însuși. Păreri 
contradictorii, sfaturi, teamă și sentimente neliniștitoare. După 
o clipă, dădu din cap, aprobând cele spuse de Peter. Insă o 
întrebă pe Lucy: 

— A existat vreo indicație, în oricare dintre crime, că a fost 
luat ceva de la victime, altceva decât degetele? 

Când era pe punctul de a răspunde la cele spuse de Peter, 
femeia se răzgândi și se întoarse spre Francis. Scutură din cap. 

— Din câte știm noi, nu. N-au lipsit articole de îmbrăcăminte. 
Cel puţin, din ce ne dăm seama din inventarele de lucruri care 
au fost făcute. Dar asta nu exclude complet acest lucru. 

Francis era tulburat de ceva, dar nu putea să spună de ce 
anume, și niciuna dintre vocile lui nu era clară și hotărâtă. In 
cap îi răsunau opinii contradictorii, iar el făcea tot ce putea să 
le amuţească, pentru a reuși să se concentreze. 

Lucy bătea nervoasă cu un creion în masă. Se întoarse spre 
Peter și-l întrebă: 

— Ai mai găsit și altceva incriminatoriu? 

— Nu. 

— Degetele? 

— Nu. Şi nici vreun cuţit. Sau setul de chei. 

Se lăsă pe spate, însă Francis fu cel care vorbi. 

— Cred, începu el rar, că tot ceea ce am spus mai devreme 
este adevărat. Fu și el puţin surprins că avea vocea atât de 
puternică. Înainte să te întorci tu, Peter. Când Evans era aici. 
Se gândi că își auzea propria voce, dar ieșind parcă dintr-un alt 
Francis, nu din acel Francis care se știa el că este, ci dintr-un 
alt Francis - acel Francis care spera să devină într-o bună zi. 
Atunci când am spus că trebuie să descoperim limbajul lui 
Angel. 

Peter se uită la Francis intrigat, iar Lucy se concentră mai 
bine. Francis ezită un moment, ignoră clipa de îndoială și apoi 
spuse: 

— Mă întreb dacă asta nu este prima lecţie de comunicare. 


Ceilalţi tăcuseră, iar el adăugă: Trebuie doar să aflăm ce vrea 
să spună și de ce. 

O clipă, Lucy se întrebă dacă hăituirea asasinului în spital ar 
putea s-o înnebunească și pe ea. Insă ea înţelegea nebunia ca 
pe un efect al frustrării, nu ca pe o boală organică. Acesta 
reprezenta un mod de gândire periculos, își dădu iute seama și, 
cu un efort mental, respinse aceasta noţiune. li trimisese pe 
Peter și pe Francis să ia prânzul, în vreme ce ea încerca să-și 
dea seama cum trebuie să procedeze și să pună la cale un plan 
de acţiune. Singură, în biroul ei mic, desfăcu în faţa ei pe masă 
dosarul celui pe care încercase să-l intervieveze de dimineaţă. 
„Unele lucruri trebuie să însemne ceva, își spunea ea. Unele 
legături ar trebui să fie clare.” 

Scutură din cap, ca și cum acest gest ar fi putut să îi alunge 
din minte contradicţiile care o copleșeau. Acum avea un nume. 
O dovadă. Începuse alta dată o anchetă oficială cu mult mai 
puţin de-atât. Și totuși, nu se simţea confortabil. Dosarul din 
faţa ei trebuia să-i arate ceva convingător, dar el făcea exact 
contrariul. Un bărbat într-un stadiu de retardare avansat, 
incapabil să răspundă nici măcar la cele mai simple întrebări, 
care se uitase în gol spre ea fără a părea că înţelege ceva din 
ce fusese întrebat avea în posesie un obiect pe care doar 
asasinul ar fi putut să-l aibă. Asta nu se potrivea deloc. 

Primul ei impuls era să-l trimită pe Peter să ia tricoul din 
cutia de sub patul bărbatului. Orice laborator criminalistic 
competent ar fi putut să vadă dacă sângele de pe tricou se 
potrivește cu cel al lui Short Blond. De asemenea, era posibil ca 
pe tricou să se mai găsească un fir de păr, iar o examinare 
microscopică ar fi putut să scoată la iveală și alte legături între 
victimă și cel care o atacase. Problema era însă că asta ar fi 
fost o procedură ilegală și probabil că proba ar fi fost respinsă 
de orice judecător la audiere. Şi mai era problema curioasă a 
lipsei celorlalte obiecte pe care le căutau. Nici asta n-avea sens 
pentru ea. _ 

Lucy avea o extraordinară capacitate de concentrare. In 
cariera ei scurtă, dar fulminantă, în calitate de procuror, se 
remarcase prin faptul că fusese capabilă să vadă crimele pe 
care le cercetase așa cum vezi un film. Pe ecranul imaginaţiei 
ei, putea să pună laolaltă detalii, astfel încât, mai devreme sau 
mai târziu, reușea să vadă tot actul crimei. Asta îi adusese o 


asemenea notorietate. Atunci când intra în curtea de judecată, 
Lucy înțelegea, poate chiar mai bine decât cel pe care îl acuza, 
de ce și cum anume comisese acesta delictul. Aceasta calitate 
era cea care o făcea așa formidabilă. Insă în spital se simţea în 
derivă. Decorul pur și simplu nu se potrivea deloc cu lumea 
criminală cu care era ea obișnuită. 

Lucy oftă copleșită de frustrare. Se uită a suta oară la 
dosarul din faţa ei, și tocmai se pregătea să-l închidă trântindu- 
l, când auzi o ușoară bătaie la ușă. Ridică privirea și văzu ușa 
deschizându-se. 

Francis se uită înăuntru, băgându-și doar capul de după ușă. 

— Bună, Lucy, spuse el. Pot să te deranjez? 

— C-Bird, intră. Am crezut că te-ai dus să iei prânzul. 

— Asta am făcut. Sau asta fac. Însă mi-a trecut ceva prin cap 
pe drum, iar Peter mi-a zis să vin să-ţi spun imediat. 

— Ce anume? întrebă Lucy, făcându-i semn tânărului să intre 
și să se așeze. 

Francis făcu asta cu o serie de gesturi greoaie, care arătau 
că era deopotrivă nerăbdător și reţinut. 

— Retardatul, începu Francis rar, nu părea absolut deloc 
genul de persoană pe care o căutăm. Vreau să spun că unii 
dintre ceilalţi care au trecut pe aici și care au fost excluși de pe 
lista de suspecți păreau, cel puţin parţial, candidaţi mult mai 
buni. Sau, cel puţin, cum credem noi că trebuie să arate sau să 
vorbească un candidat. 

Lucy aprobă dând din cap. 

— La asta m-am gândit și eu. Dar tipul ăsta - cum de are 
tricoul? 

Francis se cutremură puţin înainte de a răspunde: 

— Pentru că cineva a vrut ca noi să-l găsim. Cineva a știut că 
noi facem interogatorii și percheziţii, a făcut legătura dintre 
cele doua activităţi, a anticipat ce urma să facem și a plasat 
tricoul. 

Lucy inspiră scurt. Asta avea sens pentru ea. 

— De ce ar vrea cineva să ne conducă spre această 
persoană? 

— Nu știu încă, spuse Francis. Nu știu. 

— Adică, adaugă Lucy, dacă vrei să înscenezi cuiva o crimă 
pe care tu ai comis-o, atunci ar avea mai mult sens să plasezi 
obiecte în posesia unuia care ar fi cu adevărat suspect. Cum ar 


putea comportamentul acestui bărbat să ne stârnească 
interesul? k 

— Ştiu și asta, spuse Francis. Insă bărbatul acesta este altfel. 
Este candidatul cu cele mai puţine șanse. Un zid. Așa că trebuie 
să mai existe și alt motiv pentru care a fost ales. 

Se ridică brusc, de parcă ar fi auzit un zgomot puternic chiar 
lângă el. 

— Lucy, spuse el rar, este ceva la omul ăsta care trebuie să 
ne dea vreun indiciu. Trebuie doar să ne dăm seama ce este. 

Lucy apucă dosarul tipului și-l ridică. 

— Crezi că ar putea să ne ajute ceva de aici? întrebă ea. 

Francis dădu din cap aprobator. 

— Poate. Poate. Nu știu ce se scrie într-un dosar. 

Lucy îi aruncă dosarul peste masă. 

— Vezi ce poţi să găsești, pentru că eu nu am găsit nimic. 

Francis se ridică și lua dosarul. Nu văzuse niciodată un dosar 
medical de spital, și o clipă se simţi ca și cum ar fi făcut ceva 
ilegal. Ceea ce toţi pacienţii cunoșteau unul despre celălalt era 
atât de bine definit de rutina zilnică a spitalului, încât, după un 
scurt timp petrecut aici, aproape că uitau că toţi ceilalţi 
pacienţi aveau viaţa lor dincolo de zidurile spitalului. Inăuntru, 
pacienţii rămâneau oarecum dezgoliți de toate acele elemente 
care ţineau de trecut, familie, viitor. Francis își dădea seama că 
undeva exista un dosar și despre el, altul despre Peter și că 
acestea conţineau tot felul de informaţii care în acel moment i 
se păreau extrem de îndepărtate, ca și cum totul s-ar fi 
întâmplat pe un alt plan al existenţei, în alt timp, unui alt 
Francis. 

Se aplecă asupra dosarului retardatului. 

Era scris în limbaj prescurtat medical și împărţit în patru 
secţiuni. Prima parte cuprindea informaţii generale despre casa 
și familia lui; partea a doua conţinea istoricul clinic, care 
includea înălțimea, greutatea, tensiunea arterială și altele 
asemenea; a treia parte era cursul tratamentului, cu accent pe 
diferite medicamente prescrise; iar cea de-a patra parte era 
pronosticul medical. Secţiunea finală consta din numai câteva 
cuvinte: „Sub pază. Posibil îngrijire pe termen lung”. 

Mai era un grafic care indica faptul că, în câteva ocazii, 
retardatul fusese externat din spital pe perioada unor 
weekenduri pentru a merge la familie. 


Francis citi despre un bărbat care crescuse într-un orășel nu 
departe de Boston și care se mutase în Massachusetts doar cu 
un an înainte de a fi spitalizat. Avea în jur de treizeci de ani și o 
soră și doi fraţi, toţi normali, care duceau o viaţă aparent 
normală, de rutină excesivă. Fusese diagnosticat ca retardat 
pentru prima dată în școală și luase parte la diverse programe 
de dezvoltare în decursul vieţii. Niciunul dintre acestea nu 
dăduse roade cu-adevărat. 

Francis se lăsă pe spate pe scaun și imediat văzu o situaţie 
simplă, ca scoasă din cutie. O mamă și un tată care 
îmbătrânesc. Un fiu mai robust și tot mai greu de controlat 
odată cu trecerea anilor. Un fiu care nu putea să-și controleze 
impulsurile sau furia. Impulsul sexual. Forţa. Şi niște fraţi care 
voiau să plece departe, cât mai departe, fără să dorească să-i 
vină în ajutor cumva. 

Vedea puţin din el însuși în fiecare cuvânt pe care-l citea 
acolo. Altfel, dar în același timp la fel. 

Francis citi o dată dosarul, apoi încă o dată, conștient tot 
timpul că Lucy îi urmărea cu atenţie trăsăturile feţei, măsurând 
fiecare reacţie pe care o avea la cuvintele de pe pagină. 

După o clipa, își mușcă buza. Mâinile începură să-i tremure. 
Avea senzaţia că lucrurile încep să se învârtă în jurul lui, ca și 
cum cuvintele de pe pagină se combinau cu gândurile din capul 
lui și-l ameţeau. Simţi un fior de pericol și inspiră adânc, apoi 
se îndepărtă de dosar, lăsându-l pe masa lui Lucy. 

— Ai vreo idee, Francis? îl întreba ea. 

— Nu prea, îi răspunse. 

— Nu-ţi vine nimic în minte? 

Francis scutură din cap. Însă Lucy își dădu seama că mintea. 
Ştia că Francis avea idei. Doar că nu voia să i le dezvăluie. 

x kx * 

Încerc să-mi aduc aminte: ce m-a speriat mai tare? _ 

Acela a fost unul dintre momente, la Lucy în birou. Începeam 
să înţeleg anumite lucruri. Nu halucinaţii, ca acelea care îmi 
sunau în urechi și-mi răsunau în cap. Cu ele eram familiarizat 
și, cu toate că erau problematice și dificile și ajutau la definirea 
nebuniei mele, eram obișnuit cu ele, cu cererile și cu temerile 
care veneau din partea lor, cu lucrurile pe care puteau sau nu 
puteau să mi le ceară la un moment dat. În fond și la urma 
urmei, erau acolo cu mine și mă însoțeau încă din copilărie. 


Însă ce mă speria atunci era faptul că începeam să înţeleg 
anumite lucruri despre Angel. Despre cine ar putea să fie. Cum 
ar putea să gândească. Pentru Peter și Lucy nu era la fel. Ei 
înțelegeau că Angel era un adversar. Un criminal. O ţintă. 
Cineva care se ascundea de ei și pe care ei aveau puterea să-l 
descopere. Amândoi mai vânaseră oameni până atunci, îi 
prinseseră și-i aduseseră în faţa justiţiei, așa că era un context 
diferit pentru acţiunea lor decât ce mă înconjura pe mine dintr- 
odată. În acele momente, începusem să-l văd pe Angel ca pe 
cineva la fel ca mine. Doar că mult mai rău. Făcuse niște pași 
și, pentru prima dată, credeam că îi pot detecta mișcările. Totul 
înlăuntrul meu striga că nu e bine să pășesc pe urmele lui. Dar 
îmi mai spunea că e posibil. 

Voiam să-mi iau zborul. Un cor de voci înlăuntrul meu cânta 
cu voce tare spunându-mi că nu era bine ce se întâmplă. Vocile 
mele erau o arie din opera auto-apărării și mă atenţionau să 
ies, să fug, să alerg, să mă ascund și să mă salvez. 

Însă cum puteam să fac asta? Spitalul era încuiat. Zidurile 
erau înalte. Porţile, puternice. Iar propria boală mă împiedica 
să zbor. 

Cum aș fi putut să le întorc spatele singurelor două persoane 
care crezuseră că sunt și eu bun la ceva? 

— Așa e, Francis. Nu puteai să faci asta! 

Mă târâsem pe jos și mă făcusem ghem într-un colţ al 
sufrageriei, uitându-mă la cuvintele de pe perete, când l-am 
auzit pe Peter vorbind. Ușurarea a pus stăpânire pe mine și m- 
am răsucit, căutându-l cu privirea prin încăpere. 

— Peter? am răspuns eu. Te-ai întors? 

— Nici n-am plecat. Am fost aici tot timpul. 

— Angel a fost aici. L-am simțit. 

— Se va întoarce. Este aproape, Francis. Se va apropia și mai 
mult. 

— Face iarăși ce a mai făcut. 

— Ştiu, C-Bird. Dar ești pregătit pentru el de data asta. Știu 
că ești. 

— Ajută-mă, Peter. 

Simţeam cum lacrimile mă invadează. 

— Oh, C-Bird, de data asta e lupta ta. 

— Mi-e frică, Peter. 

— Sigur că ţi-e frică, spuse el, cu tonul pe care îl folosea 


uneori, dar fără să te judece. Dar asta nu înseamnă că totul 
este fără speranţă. Înseamnă doar că trebuie să fii atent. La fel 
ca data trecută. Asta nu s-a schimbat. Ai fost foarte atent prima 
dată, nu-i așa? 

Am rămas în colţul meu, dar cercetam cu ochii speriaţi 
întreaga cameră. Probabil că m-a văzut, pentru că, atunci când 
m-am uitat la el, cum stătea rezemat de peretele din fața mea, 
mi-a făcut un semn cu mâna și a început să rânjească familiar. 
Vedeam că era îmbrăcat cu un tricou portocaliu, dar care se 
tocise de atâta purtat, pentru că era rupt și murdar. Tinea o 
cască argintie strălucitoare în mână, iar faţa îi era plină de 
funingine, și mizerie, și dâre de transpiraţie. Probabil că a 
văzut că-l cercetam, pentru că a început să râdă, a făcut un 
semn din mână și a dat din cap. 

— Scuze pentru aspectul dezordonat, C-Bird. 

Mi s-a părut că arata puţin mai bătrân decât îmi aminteam, 
iar dincolo de rânjet am văzut câteva dintre ridurile pe care le 
lasă durerea și problemele. 

— Te simţi bine, Peter? l-am întrebat. 

— Desigur, Francis. Doar că am trecut prin multe. La fel ca 
tine. Purtăm întotdeauna hainele cu care ne îmbracă soarta, 
nu-i așa, C-Bird? Nimic nou în chestia asta. Se întoarse spre 
perete, iar ochii îi parcurgeau coloanele de cuvinte în sus și-n 
jos. Dădu din cap aprobator. Faci progrese, spuse el. 

— Nu știu, am răspuns eu. Cu fiecare cuvânt pe care-l scriu 
mi se pare că încăperea devine mai întunecată. 

Peter parcă voia să spună că anticipase asta. 

— Am trecut prin mult întuneric, nu-i așa, Francis? Și, prin o 
parte din el, împreună. Despre asta scrii. Adu-ţi aminte: am fost 
atunci, acolo cu tine și suntem cu tine și acum, aici. Poţi să ţii 
minte asta, C-Bird? 

— Am să încerc. 

— Lucrurile s-au complicat puţin în ziua aceea, nu-i așa? 

— Da. Pentru amândoi. Și pentru Lucy, în consecinţă. 

— Spune tot, Francis, m-a sfătuit Peter. 

M-am întors spre perete să văd unde rămăsesem. Când m-am 
răsucit din nou spre Peter, dispăruse. 


Capitolul 20 


Peter fu cel care sugeră ca Lucy să acţioneze în două direcţii 
distincte. Prima cale, sublinie el, era să continue să interogheze 
pacienţi. Era de importanţă critica, spunea Peter, ca nici 
pacienţii, nici personalul spitalului să nu știe că descoperiseră o 
dovadă, pentru că era încă neclar pentru toţi ce reprezenta 
exact. Însă dacă s-ar fi aflat acest lucru, ar fi pierdut controlul 
asupra situaţiei. Asta era o consecinţă a lumii instabile a 
spitalului de boli mintale, i-a explicat Peter lui Lucy. Nu exista 
nicio modalitate de a anticipa neliniștea, poate chiar panica pe 
care avea s-o provoace în rândul personalităţilor fragile care 
formau populaţia spitalului. Asta însemna, printre altele, că 
tricoul avea să rămână acolo unde era și că niciun fel de agenţi 
externi nu trebuiau implicaţi, cu atât mai puţin poliţia locală 
care îl luase pe Lanky în custodie, chiar dacă riscau să piardă 
această dovadă pe parcurs. Și, adăugă el, oamenii din clădirea 
Amherst începeau să se obișnuiască de acum cu valul de 
pacienţi din alte clădiri care veneau escortaţi de Big Black la 
interogatoriile lui Lucy și probabil că exista o modalitate de a 
transforma această rutină într-un avantaj. Cea de-a doua 
sugestie a lui Peter fu puţin mai dificil de dus la îndeplinire. 

— Trebuie, îi spuse el încet lui Lucy, să facem ca tipul ăla 
masiv și lucrurile lui să fie transferate în clădirea Amherst. Și 
trebuie să facem asta într-un fel care să nu atragă prea mare 
atenţie asupra schimbării. 

Lucy fu de acord. Stăteau pe coridor, formând un grup static 
în mijlocul curentului de pacienţi care se plimbau prin clădire 
la amiază, în timp ce se pregăteau să înceapă terapia de grup și 
orele de meșteșugărit. In aer persista fumul de ţigară obișnuit 
și zgomotul de pași amestecat cu voci. Peter, Lucy și Francis 
păreau singurele persoane care nu se mișcau. Ca niște stânci în 
mijlocul unui râu care curge cu viteză mare, în jurul lor forfotea 
activitatea și agitația. 

— Bine, spuse Lucy. Mi se pare logic. Să-l avem sub ochi. Dar 
în afară de asta? 

— Nu știu. Nu știu exact, răspunse Peter. Este singurul 
suspect pe care-l avem, iar C-Bird nici măcar nu crede că este 
adevăratul suspect, observaţie la care cred că mă alătur și eu. 
Dar cum se potrivește asta în schema mai largă a lucrurilor, ei 


bine, va trebui să ne dăm seama. Iar singurul mod de a face 
asta... 

— „este să-l ţinem aproape, sub observaţie. Da. Asta este 
extrem de logic, spuse ea. Apoi ridică o sprânceană, ca și cum i- 
ar fi venit o idee. Cred că știu cum să procedez. Lăsaţi-mă să 
fac câteva aranjamente. 

— Dar în liniște, insistă Peter. Nu spune nimănui... 

Lucy zâmbi. 

— Peter, mă descurc cu asta. A fi procuror înseamnă să faci 
lucrurile să se întâmple exact așa cum vrei tu să se întâmple. 
Apoi Lucy adăugă, ca și cum ar fi vrut să sublinieze cu o glumă: 
Mai mult sau mai puţin. Lucy ridică privirea și îi văzu pe fraţii 
Moses croindu-și drum pe culoar și le făcu semn din cap. 
Domnilor, cred că trebuie să ne întoarcem la treabă. Mă întreb 
dacă pot să stau puţin de vorbă cu dumneavoastră în taină, 
înainte să se întoarcă Evans. 

— Stă de vorbă cu doctorul cel mare, spuse Little Black cu 
grijă. 

Se întoarse apoi spre Peter și-i făcu un mic gest din mână, 
care era mai mult o întrebare. Peter dădu din cap afirmativ. 

— l-am spus, îl lamuri el. Altcineva mai... 

— l-am spus fratelui meu, zise Little Black. Dar atât. 

Big Black făcu un pas înainte. 

— Nu cred că fraierul ăla este cel pe care-l căutăm, adaugă 
el. Vreau să spun că tipul ăsta abia dacă poate să mănânce 
singur. Îi place să stea și să se joace cu păpuși. Poate să se uite 
ia televizor. Nu-l prea văd ca un criminal, decât dacă nu cumva 
îl enervezi foarte tare. Băiatul ăsta e puternic. Mai puternic 
decât știe. 

— Francis a zis cam același lucru, interveni Peter. 

— C-Bird are instinct, râse Big Black. 

— Deci, pentru moment, nu mai știe nimeni, bine? interveni 
Lucy. Să încercam să păstram lucrurile așa. 

Little Black ridică din umeri, dar își dădu ochii peste cap, ca 
și cum ar fi vrut să spună că, într-un loc unde toţi aveau secrete 
din trecutul lor, era aproape imposibil să ţii un secret despre 
prezent. 

— Încercăm, spuse el. Mai e ceva. C-Bird, Gulp-a-pill vrea să 
te vadă. Apoi infirmierul cel masiv se întoarse spre Peter. Pe 
tine trebuie să te duc la el puţin mai târziu. 


Peter păru intrigat. 

— De ce crezi... începu el, dar amândoi infirmierii dădură din 
cap. 

— Fără speculaţii, zise Little Black. Nu încă. 

În timp ce fratele lui îl escorta pe Francis pe intrarea 
principala a clădirii Amherst către biroul doctorului Gulptilil, 
Little Black îi urma pe Peter și pe Lucy în camera pentru 
interviuri. Domnișoara procuror se duse direct spre cutia cu 
dosarele pacienţilor pe care le adunase și luă fișa tipului masiv 
și retardat, aflată deasupra. Apoi verifică rapid lista ei scrisă de 
mână cu potenţialii suspecți, până când găsi unul care se gândi 
ea că o va ajuta în ce voia să facă. Lua dosarul acestuia și, 
arătându-i-l lui Little Black, îi spuse: 

— Ăsta e următorul cu care vreau să vorbesc. 

Acesta se uită înspre dosar și dădu din cap afirmativ. 

— Il știu. Nenorocitul dracului! exclamă el. Apoi se rușină: 
Scuzaţi-mi limbajul, domnişoară Jones. Dar am avut de-a face o 
dată sau de două ori cu tipul ăsta. Este genul de ticălos de pe- 
aici. 

— Cu atât mai bine, spuse ea. Având în vedere ce am de 
gând. 

Little Black se uită întrebător la ea, iar Peter se aruncă pe 
scaun zâmbind. 

— Domnișoara Jones are o idee, sublinie el. 

Lucy luă un creion și începu să-l răsucească între degete, în 
timp ce se uita în fișa pacientului. Persoana în chestiune era un 
clinchet permanent al instituţiilor de stat, pentru că își 
petrecuse mare parte din viaţă fie în închisoare, pentru o 
imensă varietate de atacuri, furturi și furtișaguri, fie în spitale 
de boli mintale, plângându-se de halucinaţii auditive și suferind 
de izbucniri de furie. Unele dintre aceste halucinaţii, se gândi 
Lucy, erau inventate. Unele erau reale. Ceea ce probabil că era 
adevărat, desigur, era faptul că tipul avea calităţi psihopatice, 
manipulative, care erau mai mult sau mai puţin ideale pentru 
ce avea ea în minte. Și o furie explozivă. 

— Cum de ţi-a pus tipul ăsta probleme? l-a întrebat ea pe 
Little Black. 

— Pur și simplu este unul dintre aceia care vor întotdeauna 
să depășească limita, știți ce vreau să spun? Daca-l pui să se 
ducă într-o parte, el se duce în cealaltă. Dacă-i spui să stea aici, 


îl și vezi acolo. Dacă încerci să-l împingi puţin, ţipă ca din gura 
de șarpe că îl baţi și face o plângere oficială către doctorul cel 
mare. Şi îi place să iasă în evidenţă în faţa celorlalți pacienţi. 
Tot timpul îl necăjește pe unul sau pe altul. Cred că fură lucruri 
de la oameni fără ca aceștia să-și dea seama. Un ticălos de 
primă clasă, dacă mă întrebaţi pe mine. 

Lucy spuse: 

— Bine, hai să-l aducem la interogatoriu și să vedem dacă nu 
cumva reușim să-l punem să facă exact ce vreau eu. 

Dar, în afară de asta, nu vru să explice nimic, cu toate că 
observă că Peter se concentră cu mare atenţie la vorbele ei și 
apoi se relaxă pe locul lui, de parcă ar fi întrezărit ceva în 
spatele celor spuse de Lucy, ca un efect întârziat al unui 
dispozitiv mecanic. Lucy se gândi că probabil așa era și că asta 
era o calitate pe care poate că va ajunge s-o admire. Apoi, când 
se mai gândi puţin, își dădu seama că văzuse mai multe calităţi 
la Peter pe care deja începuse să le admire, lucru care o făcea 
și mai curioasă referitor la motivele pentru care acesta se afla 
în spital și făcuse ceea ce făcuse. 

Domnișoara Luscious îl luă în primire pe Francis imediat ce 
Big Black îl aduse în biroul directorului. Ca întotdeauna, 
secretara avea o expresie atât de neprietenoasă, de parcă ar fi 
vrut să spună că orice întrerupere a rutinei zilnice atât de atent 
puse la punct și pe care o stabilise cu o organizare de fier era 
ceva ce ea, personal, ura. Îi dădu lui Big Black un mesaj că 
trebuia să îl întâlnească pe fratele său la clădirea Williams și 
apoi aproape că-l împinse pe Francis pe ușa biroului, spunând: 

— Ai întârziat. Trebuie să te grăbești. 

Gulp-a-pill era în picioare lângă fereastră, uitându-se afară, 
la un rond din curte. Continuă să facă asta și după ce intră 
Francis. Acesta se așeză pe un scaun de cealaltă parte a 
biroului doctorului și se uită și el pe aceeași fereastră, 
încercând să înţeleagă ce i se păruse doctorului atât de 
interesant. Își dădu seama că avusese singurele ocazii de a se 
uita afara pe o fereastră care nu era zăbrelită numai în biroul 
directorului. Asta făcea lumea să pară mult mai bună decât era 
în realitate. 

Doctorul se întoarse brusc. 

— O zi frumoasă, Francis, nu crezi? Primăvara se pare că a 
pus stăpânire peste toate. 


— Uneori, cum stăm noi doar înăuntru, este greu să-ţi dai 
seama de schimbarea anotimpului, spuse Francis. Multă 
grăsime și mizerie pe geamuri. Dacă geamurile ar fi spălate, 
pun pariu că asta ar influenţa în bine starea de spirit a 
oamenilor. 

Gulptilil dădu din cap aprobator. 

— Asta e o sugestie excelentă, Francis, și chiar arată 
preocupare din partea ta. Am să mentionez asta lucrătorilor 
care se ocupă de întreţinerea clădirilor și a terenului, să vedem 
dacă pot să adauge și spălatul geamurilor la treburile lor, cu 
toate că bănuiesc că sunt și-așa supraaglomeraţi. 

Directorul se așeză în spatele biroului, se adună și se aplecă 
puţin înainte, cu coatele pe suprafața mesei și cu braţele 
ridicate, astfel încât formau un V inversat, și-și sprijini bărbia în 
vârful acestuia. 

— Deci, Francis, știi ce zi este azi? întrebă el. 

Francis răspunse rapid: 

— Vineri. 

— Şi cum de ești atât de sigur? 

— Macaroane cu ton în meniul de la prânz. Standard pentru 
o zi de vineri. 

— Da. Şi de ce? 

— În semn de respect pentru pacienţii catolici, presupun, 
răspunse Francis. Unii dintre ei găsesc încă necesar să 
mănânce pește vinerea. Şi familia mea face așa. Slujba 
duminica. Pește vinerea. Este ordinea normală a lucrurilor. 

— Dar tu? 

— Nu cred că eu sunt atât de credincios. 

Gulptilil găsi interesant acest lucru, dar nu urmă cursul 
discuţiei în această direcţie. 

— Ştii în cât suntem azi? întrebă el. 

Francis dădu din cap. A 

— Cred că este cinci sau șase mai, spuse el. Îmi pare rău. 
Zilele pur și simplu parcă intră una în alta, amestecându-se, în 
spital. Şi de obicei mă bazez pe Newsman să mă pună la curent 
cu evenimentele curente, dar azi nu l-am văzut. 

— Suntem în cinci mai. Poţi să ţii minte asta pentru mine? 

— Da. 

— Şi îţi amintești cine este președintele Statelor Unite? 

— Carter. 


Gulptilil zâmbi, dar nu-și mișcă bărbia de pe V-ul inversat. 

— Așadar, continuă directorul, ca și cum ce avea de gând să 
spună era o continuare logică a conversaţiei anterioare, m-am 
întâlnit cu domnul Evans, care mi-a raportat că, deși ai făcut 
progrese în ce privește socializarea și înţelegerea bolii de care 
suferi, precum și a impactului pe care aceasta îl are asupra ta 
și asupra celor apropiaţi, el crede că, în ciuda medicaţiei 
curente, continui să auzi voci care aparțin unor persoane care 
nu sunt prezente, voci care îţi spun să acţionezi în anumite 
feluri, și că încă mai ai idei fixe referitoare la evenimente. 

Francis nu răspunse pentru că nu auzise nicio întrebare. 
Înlăuntrul său, șoaptele ricoșau în dreapta și-n stânga, dar 
rămaseră totuși înfundate, greu de auzit, de parcă le-ar fi fost 
teamă că ar fi putut să le audă și doctorul dacă ridicau tonul. 

— Spune-mi, Francis, continuă Gulptilil, crezi că aprecierea 
domnului Evans este corectă? 

— Este greu de răspuns, zise Francis. Se foi puţin pe loc, 
conștient, în acea clipă, că, orice face, orice cuvânt rostește, 
orice inflexiune a vocii și orice gest poate fi critic pentru 
părerea pe care și-o forma doctorul. Cred că domnul Evans 
consideră orice lucru spus de unul dintre noi, pacienţii, și cu 
care el nu este de acord ca fiind o halucinație, așa că e greu să 
știu ce trebuie să răspund acum. 

Doctorul zâmbi și în final se lasă pe spate. 

— Aceasta este o afirmaţie gândită și organizată, Francis. 
Foarte bine. 

O clipă, Francis fu cât pe ce să se relaxeze, dar imediat, la fel 
de repede, își aminti că nu trebuia să aibă încredere în doctor, 
și mai ales în niciun compliment aruncat în direcţia lui. În sinea 
lui auzi un murmur de aprobare. Dacă vocile erau de acord cu 
el, asta îi dădea mereu încredere lui Francis. 

— Dar domnul Evans este și un profesionist, Francis, așa că 
nu trebuie să dezaprobăm așa de repede ceea ce spune. Spune- 
mi, cum e viaţa în Amherst pentru tine? Te înţelegi cu ceilalți 
pacienţi? Cu restul personalului? Aștepţi cu nerăbdare 
ședințele de terapie ale domnului Evans? Și spune-mi, Francis, 
crezi că te apropii de momentul întoarcerii acasă? Timpul 
petrecut de tine aici s-a dovedit a fi, cum să spun, profitabil? 

Doctorul se mișcă puțin în faţă, un fel de mișcare de predare 
pe care Francis o recunoscu. Întrebările care pluteau în aer 


erau un câmp minat, iar el trebuia să fie foarte atent la ce 
răspunde. 

— Dormitorul e bun, domnule doctor, deși supraaglomerat, și 
cred că reușesc să mă înţeleg cu toată lumea, mai mult sau mai 
puţin. Uneori este dificil să vezi valoarea ședinţelor de terapie 
ale domnului Evans, deși este mereu de folos atunci când 
discutăm evenimente curente, pentru că uneori mi-e teamă că 
suntem prea izolaţi aici, în spital, și că toate evenimentele din 
lume continuă fără implicarea noastră în ele. Și mi-ar plăcea 
foarte mult să merg acasă, domnule doctor, însă nu sunt foarte 
sigur ce trebuie să vă demonstrez dumneavoastră și familiei 
mele ca să am voie să mă întorc acolo. 

— Niciunul dintre ei, întrebă doctorul băţos, nu a găsit 
necesar și nu a considerat că merită să vină să-ţi facă o vizită? 

Francis se chinui să-și ţină sub control emoţiile care 
amenințau să izbucnească. 

— Nu încă, domnule doctor. 

— Un telefon, poate? O scrisoare, două? 

— Nu. 

— Asta cu siguranţă te deranjează, nu-i așa, Francis? 

Inspiră adânc. 

— Da, spuse Francis. 

— Dar nu te simţi abandonat? 

Francis nu era sigur care ar putea fi răspunsul corect, așa că 
spuse: 

— Mă simt bine. 

Gulptilil zâmbi, dar nu era un zâmbet amuzat, ci un rânjet 
șiret, ca de șarpe. 

— Te simţi bine, presupun, pentru că auzi încă vocile care au 
fost cu tine atâţia ani? 

— Nu, minţi Francis. Medicamentele le-au șters. 

— Dar recunoști că au fost acolo în trecut? 

În sinea sa auzea ecourile: Nu, nu, nu, nu spune nimic, 
ascunde-ne, Francis! 

— Nu sunt foarte sigur ce vreţi să spuneţi, domnule doctor, 
răspunse el. 

Însă era conștient că asta n-avea să-l facă pe doctor să 
renunțe. 

Gulptilil așteptă câteva clipe, lăsând tăcerea să plutească în 
încăpere, ca și cum ar fi așteptat ca Francis să mai aducă o 


completare, ceea ce nu se întâmplă. 

— Spune-mi, Francis, crezi că în spital se află un criminal în 
libertate? 

Francis inspiră scurt. Nu se aștepta la această întrebare, cu 
toate că, își dădu el seama, ar fi fost corect să spună că nu se 
aștepta la nicio întrebare în mod special. O clipă, privirea îi 
rătăci prin încăpere, ca și cum ar fi căutat o cale de ieșire. 
Inima îi bătea cu putere, iar toate vocile îi amuţiseră, pentru că 
toate știau că în întrebarea doctorului erau ascunse tot felul de 
noțiuni importante, iar el n-avea nici cea mai mică idee care ar 
putea fi răspunsul corect. Îl văzu pe doctor ridicând o 
sprânceană, întrebător, iar Francis știa ca întârzierea era la fel 
de periculoasă ca orice altceva. 

— Da, spuse el rar. 

— Nu crezi că asta este doar o halucinație, ba încă una 
paranoică? 

— Nu, spuse el, încercând fără succes să nu sune ezitant. 

Doctorul dădu din cap. 

— Şi de ce crezi asta? întrebă el. 

— Domnișoara Jones pare convinsă. Și la fel și Peter. Și nu 
cred că Lanky... 

Gulptilil ridică mâna. 

— Am mai discutat o dată despre acest lucru. Spune-mi ce s-a 
schimbat în, hm, anchetă care să arate că sunteţi pe calea cea 
bună? 

Francis simţea nevoia să se foiască pe scaun, dar nu 
îndrăzni. 

— Domnișoara Jones continua să interogheze potenţiali 
suspecți, spuse el. Nu cred că a ajuns încă la nicio concluzie 
despre niciunul, alta decât că i-a eliminat de pe lista pe unii 
dintre ei. Domnul Evans o ajută la asta. 

Gulptilil tăcu o clipă, cântărind răspunsul. 

— Mi-ai spune, nu-i așa, Francis? 

— Ce să vă spun, domnule doctor? 

— Dacă a ajuns la vreo concluzie. 

— Nu sunt sigur... 

— Asta ar fi un semn, cel puţin pentru mine, că ai ajuns la o 
percepţie mult mai sigură a realităţii. Asta mi-ar arăta un 
progres din partea ta, cred, dacă ai putea să te exprimi în 
această privinţă. Și cine știe unde poate să ducă asta, Francis? 


Să ai control asupra realităţii, ăsta e un pas important pe 
drumul spre vindecare. Un pas deloc de neglijat și un drum 
foarte important. lar acest drum poate să ducă spre tot felul de 
schimbări. Poate chiar la o vizita a familiei. Poate o permisie 
acasă pentru weekend. Și apoi poate chiar libertăţi și mai mari. 
Un drum cu posibilități semnificative, Francis. 

Doctorul se aplecă spre Francis, care rămase tăcut. 

— M-am făcut înţeles? întrebă el. 

Francis dădu din cap. 

— Bine. Atunci o să ne facem timp să mai vorbim despre 
lucrurile astea în următoarele zile, Francis. Și, desigur, dacă ţi 
se pare important să vorbești cu mine în orice moment, despre 
orice detaliu sau observaţie ai avea, ușa mea îţi este mereu 
deschisă. O să-mi fac mereu timp pentru tine. La orice oră, 
înţelegi? 

— Da. Așa cred. 

— Sunt mulțumit de progresul tău, Francis. Și, la fel, sunt 
mulțumit că am purtat aceasta discuţie. 

Din nou, Francis rămase tăcut. 

Doctorul făcu un semn cu mâna spre ușă. 

— Cred că am terminat pentru moment, Francis, și trebuie să 
mă pregătesc pentru un vizitator important. Poţi să pleci. 
Secretara mea o să aibă grijă să fii condus înapoi la Amherst. 

Francis se ridică de pe scaun și făcu câţiva pași spre ușa 
biroului, când fu oprit de vocea doctorului Gulptilil: 

— Ah, Francis, era să uit. Înainte să pleci, poţi să-mi spui ce 
zi este azi? 

— Vineri. 

— Şi ce dată? 

— Cinci mai. 

— Excelent! Și numele distinsului nostru președinte? 

— Carter. 

— Foarte bine, Francis! Sper că vom avea în curând ocazia să 
mai stăm de vorbă. 

Și, acestea fiind spuse, Francis ieși din încăpere. Nu îndrăzni 
să privească înapoi peste umăr ca să vadă dacă doctorul se uita 
după el. Simţea însă privirea lui Gulptilil arzându-i spinarea, 
exact în locul în care capul se unea cu gâtul. Iesi afară acum! 
auzi el de undeva, din adâncul creierului, și se grăbi să urmeze 
ordinul. 


Bărbatul care stătea în faţa lui Lucy era musculos și mic de 
statură, având aspectul unui jocheu la o cursă de cai. Zâmbea 
pieziș, un zâmbet care lui Lucy i se părea că se apleacă în 
aceeași direcţie cu umerii, lucru care îi dădea un aspect ciudat. 
Avea un păr brunet sârmos care îi înconjura faţa și ochii 
albaștri care străluceau cu o intensitate neliniștitoare. La 
fiecare a treia răsuflare, părea că respiră ca un astmatic, lucru 
care însă nu-l împiedica să-și aprindă ţigară după ţigară, astfel 
încât în scurt timp nu i se mai vedea faţa de fum. Evans tuși o 
dată sau de două ori, iar Big Black se retrase într-un colţ al 
biroului, suficient de aproape și totodată suficient de departe. 
Lucy se gândi că Big Black avea o cunoaștere instinctivă a 
distanțelor - aproape automat lăsa exact distanţa potrivită față 
de fiecare pacient. 

Lucy aruncă o privire în direcţia dosarului din faţa ei. 

— Domnule Harris, începu ea, îmi puteţi spune dacă 
recunoașteţi vreuna dintre aceste persoane? 

Spunând asta, îi arată fotografiile de la locurile crimelor. 

Bărbatul o luă pe rând pe fiecare și o examină îndelung, cu 
atenţie. Apoi scutură din cap. 

— Oameni uciși, spuse el, subliniind „uciși”. Morți și părăsiţi 
în păduri, mi se pare. Nu-i treaba mea. 

— Ăsta nu e un răspuns. 

— Nu. Nu-i cunosc. Rânjetul i se lăţi pe toată faţa. Și, dacă i- 
aș ști, credeţi că aș recunoaște asta? 

Lucy îi ignoră spusele. 

— Aveţi un trecut violent, sublinie ea. 

— O bătaie într-un bar nu-i o crimă. 

Lucy se uită fix la el. 

— Şi nici să conduc beat. Sau să-l bat pe un tip care m-a 
înjurat. 

— Uitaţi-vă cu atenţie la a treia poză, îl îndemnă Lucy rar. 
Vedeţi data înscrisă în partea de jos? 

— Da. 

— Puteţi să-mi spuneţi unde vă aflaţi la acel moment? 

— Eram aici. 

— Nu, nu erati. Vă rog să nu mă minţiţi. 

Bărbatul numit Harris se foi. 

— Atunci înseamnă că eram la Walpole cu vreuna dintre 
acele treburi pe care le place să mi le pună în cârcă. 


— Nu, nu erati. Repet: nu mă minţiţi. 

Harris se foi din nou. 

— Eram la Cape. Aveam o slujbă acolo, lucram pentru unul 
care face acoperișuri. 

Lucy se uită la dosar. 

— Curioasă potrivire, nu-i așa? Vă aflaţi undeva, pe vreun 
acoperiș, pretinzând că auziţi voci și, în același timp, după 
câteva ore, câteva case din cartierul unde lucraţi sunt jefuite. 

— Nimeni nu m-a acuzat de asta. 

— Asta pentru că i-aţi făcut să vă trimită aici. 

Bărbatul zâmbi din nou, arătându-și dinţii inegali. „Un bărbat 
alunecos, un ticălos”, se gândi Lucy. Însă nu cel pe care îl 
căuta. Lucy îl simţea pe Evans cum devine nerăbdător. 

— Deci, continuă ea rar, nu aveţi nicio legătură cu niciuna 
dintre crimele astea? 

— Așa este, spuse Harris. Acum pot să plec? 

— Da, admise Lucy. Când Harris se pregătea să se ridice de 
pe scaun, adăugă: Imediat ce îmi explicaţi de ce un alt pacient 
ne-a spus că v-aţi lăudat cu aceste crime. 

— Ce? izbucni Harris, iar vocea i se ridicase cu o octavă. 
Cineva a spus că am făcut ce? 

— M-aţi auzit. Așa că explicaţi-mi de ce vă lăudaţi în 
dormitor, la Williams, nu? Spuneti-mi, de ce aţi spus așa ceva? 

— N-am spus niciodată așa ceva! Sunteţi nebună! 

— Ăsta e un loc plin de nebuni, sublinie Lucy rar. Spuneţi-mi 
de ce! 

— N-am spus așa ceva. Cine v-a zis? 

— Nu am libertatea să divulg sursa informaţiei. 

— Cine? 

— Aţi afirmat niște lucruri care au fost auzite în dormitorul în 
care staţi. Aţi fost indiscret, ca să nu spun mai mult. Aș vrea să 
vă explicati. 

— Când am... 

Lucy zâmbi. 

— Recent. Această informaţie a ajuns la noi foarte recent. 
Deci negaţi că aţi spus ceva? 

— Da. E o nebunie! De ce m-aș fi lăudat cu așa ceva? Nu știu 
ce aveţi de gând, cucoană, dar încă n-am ucis pe nimeni. Nu e 
logic... 

— Credeţi că tot ce se întâmplă aici trebuie să fie logic? 


— Cineva vă minte, cucoană! Și cineva vrea ca eu să dau de 
necaz. 

Lucy dădu din cap aprobator, încet. 

— Am să iau în considerare asta, spuse ea. Bine. Puteţi pleca. 
Totuși, s-ar putea să ne revedem curând. 

Harris aproape că sări în sus de pe scaun și făcu un pas 
înainte, lucru care îl determină pe Big Black să își schimbe 
imediat poziția, lucru pe care Harris îl observă. Se opri. 

— Ticălosu', spuse el. 

Apoi se întoarse și ieși, după ce își strivi ţigara cu talpa 
încălţărilor pe podeaua încăperii. 

Evans era roșu la faţă. 

— Aveţi idee ce probleme pot să provoace acele întrebări? 
izbucni el. Arată înspre dosar, cu degetul fix pe diagnosticul lui 
Harris. Vedeţi ce scrie aici? Temperament exploziv. Probleme 
în a-și controla furia. lar dumneavoastră îl provocaţi cu o serie 
de întrebări ca nuca-n perete, despre care știți că nu vor avea 
alt rezultat în afară de furie. Pun pariu că Harris ajunge într-o 
celulă de izolare înainte de sfârșitul zilei, iar eu o să cer să fie 
sedat. La dracu’! Asta a fost o acţiune pur și simplu 
iresponsabilă, domnişoară Jones. Şi dacă aveţi de gând să 
continuaţi cu întrebări care au singurul scop de a strica ordinea 
lucrurilor aici, mă văd forţat să vorbesc cu doctorul Gulptilil 
despre asta! 

Lucy se răsuci spre Evans. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Nu m-am gândit. Am să încerc să 
fiu mai atentă cu următoarele interogatorii. 

— Trebuie să iau o pauză, spuse Evans, ridicându-se mânios. 

leși din cameră ca o furtună. 

Insă Lucy zâmbea satisfăcută. 

Și ea se ridică și ieși din birou pe coridor. Peter aștepta, cu 
zâmbetul pe buze, ca și cum înţelegea tot ce se întâmplase în 
absenţa sa. Îi făcu un semn din cap, vrând să spună că a auzit 
și a văzut destul, și admiră inventivitatea de care dăduse 
dovadă într-un timp așa de scurt. Dar nu apucă să-i spună 
nimic, pentru că în acea clipă Big Black ieși din cabinetul 
asistentelor cu un set de cătușe și lanţuri. Lanţurile scoteau un 
zgomot care răsuna pe coridor. Mai mulţi pacienţi care se aflau 
prin zonă îl văzură pe infirmier și o luară la fugă care-ncotro ca 
potârnichile. 


Însă Peter rămase stană de piatră, așteptând. 

De la câţiva pași distanţă, Cleo se ridică, trupul ei masiv 
clătinându-se, ca scuturat de uragan. 

Lucy îl zări pe Big Black apropiindu-se de Peter, căruia îi 
ceru scuze în șoaptă, și apoi îi prinse cătușele de mâini și 
lanţurile în jurul gleznelor, fără să scoată un sunet. 

Însă în momentul în care se auzi zgomotul ultimului lanţ 
prins, Cleo, roșie la faţă de furie, începu să strige deodată: 

— Ticăloșii! Ticăloșii! Nu le da voie să te ia, Peter! Avem 
nevoie de tine! 

Tăcerea puse stăpânire pe coridor. 

— La dracu’! urlă Cleo. Avem nevoie de tine! 

Lucy văzu că faţa lui Peter era impasibilă și că rânjetul lui 
lipsit de griji dispăruse. Bărbatul ridică mâinile, ca și cum ar fi 
vrut să verifice rezistența cătușelor, iar ei i se păru că vede 
cum un val de durere îi străbate înfățișarea, apoi se întoarce și- 
i dă voie lui Big Black să-l conducă pe coridor, încătușat ca o 
fiară sălbatică în care nu poţi să ai încredere. 


Capitolul 21 


Peter înainta cu atenţie pe aleile spitalului lângă Big Black, 
în felul specific celor legaţi de mâini și de picioare. Uriașul 
infirmier nu spunea nimic, rușinat de necesitatea acestei 
escorte. Își ceruse scuze de la Peter când ieșeau din clădirea 
Amherst, și apoi tăcuse. Insă mergea repede, ceea ce-l făcea pe 
Peter aproape să alerge după el și-l obliga să ţină capul în jos, 
cu ochii la asfaltul negru pe care călca, concentrat, ca nu 
cumva să se împiedice și să cadă. 

Peter simţi atingerea soarelui după-amiezii pe gât și reuși să 
ridice capul de vreo două ori pentru a vedea dârele de lumină 
care se strecurau printre clădirile din curtea spitalului, la 
asfintit. Se simţea puţină răcoare în aer, ca o evocare a faptului 
că primăvara în New England te avertiza să nu te încrezi așa de 
tare în venirea rapidă a verii. Pe alocuri, vopseaua albă de pe 
ferestre strălucea, făcând gemurile zăbrelite să semene cu 
niște ochi care-i urmăreau deplasarea pe alei. Cătușele de la 
mâini mușcau adânc din carnea de la încheieturi, iar Peter își 
dădu seama că îi dispăruse toată exuberanţa pe care o simţise 
prima dată când se strecurase afară din clădirea Amherst în 
compania celor doi fraţi pentru a începe să-l caute pe Angel, 
dispăruse și bucuria care îl inundase cu fiecare miros și simţ de 
care-și aducea aminte, înlocuite de un sentiment întunecat de 
întemniţare. Nu știa la ce întâlnire era dus, însă presupunea că 
era ceva important. 

Avu confirmarea la vederea a doua limuzine Cadillac negre, 
parcate în faţa clădirii administrative a spitalului. Erau atât de 
lustruite, încât străluceau. 

— Ce se întâmplă? șopti Peter către Big Black. 

Infirmierul scutură din cap. 

— Mi-au spus doar să iau cătușele și lanţurile și să te aduc 
repede. Așa că acum știi la fel de multe ca mine. 

— Adică nimic, sublinie Peter, iar uriașul dădu din cap 
aprobator. 

Se chinui să urce treptele în spatele lui Big Black și se grăbi 
pe hol spre biroul lui Gulptilil. Domnișoara Luscious aștepta în 
spatele biroului de la secretariat, iar Peter văzu că mutra acră 
atât de familiară fusese înlocuită cu o expresie de nemulțumire 
și că-și acoperise bluza ei obișnuită, strânsă pe corp, cu un 


pulover larg. 

— Grăbiţi-vă, spuse ea. Vă așteaptă. Dar nu aduse lămuriri 
despre cine erau ei, cei care așteptau. 

Lanţurile zăngăniră când el se grăbi să avanseze spre birou, 
iar Big Black îi ţinu ușa deschisă să intre. Peter se strecură în 
încăpere. 

Mai întâi îl văzu pe Gulp-a-pill în spatele biroului. Directorul 
se ridică atunci când îl văzu intrând. Ca de obicei, era un scaun 
liber în faţa biroului acestuia. În încăpere se mai aflau încă trei 
bărbaţi. Toţi purtau hainele negre cu guler alb de cleric. Peter 
nu-i recunoscu pe doi dintre ei, însă al treilea era o figură 
familiară oricărui bun catolic din Boston. Cardinalul se afla în 
mijlocul unei canapele așezate la perete. Stătea picior peste 
picior și părea relaxat. Unul din ceilalți preoţi era lângă el și 
tinea în mână o mapă de piele de culoare maro, un caiet de 
notițe cu foi galbene și un stilou mare negru, cu care se juca 
nervos. Celui de-al treilea preot îi fusese oferit un scaun în 
spatele biroului lui Gulptilil, exact lângă locul directorului. El 
avea în faţă un teanc de hârtii. 

— Ah, domnule Moses, mulţumesc. Te rog, fii bun și scoate-i 
lui Peter legăturile de la mâini și de la picioare. 

După ce se conformă, infirmierul făcu un pas înapoi. Apoi se 
dădu și mai mult în spate, cu ochii la director, care dintr-un 
semn cu mâna îi dădu de înţeles că poate să plece. 

— Așteaptă afară să te chemăm, te rog, domnule Moses. Sunt 
sigur că nu e nevoie de măsuri speciale de securitate în timpul 
acestei întâlniri. Se uită la Peter și adăugă: Suntem toţi niște 
gentlemeni, nu-i așa? 

Peter nu răspunse. Nu prea se simţea gentleman în acel 
moment. 

Fără nicio vorbă, Big Black se întoarse și ieși, lăsându-l pe 
Peter singur. Gulptilil făcu un semn către scaun. 

— Stai jos, Peter, spuse el. Domnii aceștia ar vrea să-ţi pună 
câteva întrebări. 

Peter dădu din cap aprobator și se așeză cu greutate, dar 
alunecă spre partea din față a scaunului. Incercă să pară 
încrezător, deși știa că nu prea reușea. Simţea cum îl inundă un 
val de emoţii, o gama largă, de la ură la curiozitate, și voia să li 
se adreseze scurt și la obiect. 

— Îl recunosc pe cardinal, spuse Peter, uitându-se direct la 


directorul spitalului. I-am văzut fotografia în numeroase ocazii. 
Dar mă tem că nu-i cunosc pe ceilalţi doi domni. Au niște 
nume? 

Gulptilil dădu din cap afirmativ. 

— Părintele Callahan este asistentul personal al cardinalului, 
îl lămuri medicul, indicându-l pe cel care stătea lângă cardinal 
pe canapea. 

Era un bărbat de vârstă medie, cu început de chelie, care 
purta ochelari cu lentile groase împinși mult în față; apucă 
strâns stiloul și începu să bată ritmic cu el pe carneţelul de 
notițe. Făcu un semn cu capul spre Peter, dar nu se ridică să 
dea mâna cu el. 

— Iar celălalt domn este părintele Grozdik, care are câteva 
întrebări pentru tine. 

Peter dădu din cap. Preotul cu nume polonez era mult mai 
tânăr, probabil apropiat de vârstă cu el. Era suplu, atletic, înalt 
de aproape doi metri. Costumul său negru era croit pe talia 
subţire și îi dădea un aspect de felină. Părul negru și-l purta 
lung, dar pieptănat pe spate, și avea niște ochi albaștri 
pătrunzători, fixaţi asupra lui Peter; nu-și luase privirea de la 
Peter de când acesta intrase pe ușa biroului. Nici el nu se 
ridică, nu dădu mâna și nici nu spuse nimic ca salut, ci doar se 
aplecă ușor. Peter întâlni privirea aţintită asupra lui și spuse: 

— Presupun că și părintele Grozdik are un titlu. Poate mi-l 
dezvăluie și mie. 

— Mă ocup de Biroul juridic al arhidiocezei, spuse el. 

Preotul avea o voce plată, fără inflexiuni, în care nu se putea 
citi nimic. 

— Poate, dacă întrebările părintelui sunt de natură juridică, 
ar trebui să fie prezent și avocatul meu? opină Peter. 

Formulase cererea special ca pe o întrebare, sperând să 
poată ghici ceva în răspunsul preotului. 

— Noi toţi speram că veţi fi de acord să purtăm o discuţie 
informală, răspunse preotul. 

— Asta, desigur, depinde de ceea ce vreţi să aflaţi, răspunse 
Peter. Mai ales că observ că părintele Callahan deja a început 
să ia notițe. 

Părintele mai în vârstă se opri din scris chiar în mijlocul 
cuvântului. Ridică privirea spre clericul mai tânăr, care făcu un 
semn cu capul spre acesta. Cardinalul rămase nemișcat pe 


canapea, uitându-se cu atenţie la Peter. 

— Aveţi vreo obiecţie? întrebă părintele Grozdik. Ar putea fi 
important mai târziu să avem o înregistrare a acestei întâlniri. 
Asta ar fi deopotrivă pentru protecţia dumneavoastră, cât și a 
noastră. Şi, dacă nu va fi cazul, atunci vom distruge 
înregistrarea. Însă, dacă aveţi vreo obiecţie... Lăsă fraza 
neterminata. 

— Nu încă. Poate mai târziu. 

— Bine. Atunci putem începe. 

— Vă rog, răspunse Peter fără nicio inflexiune în voce. 

Părintele Grozdik se uită în jos, spre hârtiile din faţa lui, 
lăsând un moment de respiro înainte de a continua. Peter își 
dădu seama într-o clipă că omul fusese instruit în tehnici de 
interogare. Vedea asta în felul răbdător, în maniera calmă pe 
care o avea preotul de a-și pune ordine în gânduri înainte de a 
deschide gura cu o întrebare. Peter ghici în el o pregătire de 
soldat și întrezări și cursul vieţii acestuia: liceul Saint Ignatius, 
apoi Boston College. Instrucție ROTC? la colegiu, un sejur 
peste hotare la poliția militară, întoarcere la Facultatea de 
Drept de la Boston College și mai multă instrucţie iezuită, apoi 
drumul rapid până la arhidioceză. Cunoscuse câţiva ca 
părintele Grozdik, care ajunseseră, prin virtutea intelectului și 
prin ambiţie, în primele rânduri ale clerului. Singurul lucru 
nelalocul lui i se părea lui Peter a fi numele polonez, nu 
irlandez, lucru care i se părea interesant. Dar, în aceeași clipă, 
își dădu seama că propriul trecut era de catolic irlandez, la fel 
cu al cardinalului și al asistentului acestuia, și, astfel, prin 
aducerea cuiva de altă origine etnică, îi era trimis un mesaj. Nu 
știa exact ce avantaje le oferea acest lucru celor trei preoţi. Dar 
bănuia că va afla în scurt timp. 

— Deci, Peter, începu preotul, ești de acord să-ţi spun Peter? 
Aș vrea să avem această conversaţie într-o manieră informală. 

— Desigur, părinte, încuviinţă Peter, dând din cap. 

Asta era o mișcare isteaţă, se gândi el. Toţi ceilalți aveau o 


2 ROTC sunt inițialele pentru Reserve Officer Training Corps. Acesta 
este un program de instrucţie al forţelor armate din Statele Unite 
prezent in campusurile colegiilor pentru a recruta și a educa ofițeri 
grad. Este menit să-i aleagă pe cei mai buni dintr-un colegiu, iar 
studiile se concentrează pe dezvoltare de tip leadership, rezolvarea 
de probleme, planificare strategică și etică profesională. (n.tr.) 


autoritate și un statut. El avea doar un prenume. Folosise și el 
tehnica aceasta cu mai mulţi incendiatori pe care îi interogase. 

— Deci, Peter, începu preotul din nou, te afli aici, în spital, 
pentru o evaluare mentală cerută de curtea de judecată înainte 
de a continua cu acuzaţiile împotriva ta, este corect? 

— Da. Încearcă să-și dea seama dacă sunt nebun. Prea nebun 
pentru a putea să fiu judecat. 

— Asta pentru că mulţi dintre cei care te cunosc socotesc că 
acţiunile tale sunt, cum să le numesc? Să le spunem 
„nepotrivite cu caracterul”? Aceasta ar fi o alegere corectă a 
termenilor? 

— Un pompier care dă foc. Un bun catolic care dă foc unei 
biserici. Sigur, „nepotrivit cu caracterul” îmi convine. 

— Şi ești nebun, Peter? 

— Nu. Dar asta v-ar spune mulţi dintre cei de aici dacă i-ați 
întreba, așa că nu știu dacă părerea mea personală contează 
prea mult. 

— La ce concluzii crezi că a ajuns personalul medical de aici 
până acum? 

— Presupun că sunt cu toţii încă în plin proces de acumulare 
de impresii, părinte, dar cred că și ei au ajuns cam la aceeași 
concluzie ca mine. Vor îmbrăca totul într-o formă medicală, 
desigur. Vor spune că sunt copleșit de furie neconsumată. 
Nevrotic. Obsedat. Poate chiar antisocial. Însă vor spune că 
știam ce fac și că știam că nu e bine, iar acesta este standardul 
juridic, mai mult sau mai puţin, este corect, părinte? Probabil 
că v-au învățat asta la Facultatea de Drept de la Boston 
College, am dreptate? 

Părintele Grozdik zâmbi și se mișcă puţin pe scaun, iar apoi 
răspunse fără nicio urmă de umor în glas: 

— Da, ai ghicit bine, Peter. Sau ai zărit inelul clasei? 

Părintele ridică mâna și lăsă să se vadă un inel mare de aur, 
care prinse strălucirea unei raze de lumină care pătrunsese pe 
fereastră. Peter își dădu seama că preotul se așezase astfel 
încât cardinalul să poată urmări reacţia lui Peter la întrebări, 
fără ca acesta să poată să se întoarcă și să vadă ce face 
cardinalul, la rândul lui. 

— Este o chestie curioasă, nu-i așa, Peter? întrebă părintele 
Grozdik, cu vocea ternă și rece. 

— Curioasă, părinte? 


— Poate  „curioasă” nu este cuvântul potrivit, Peter. 
„Interesantă din punct de vedere intelectual” ar putea fi o 
interpretare mai bună a dilemei în care te afli. Aproape 
existenţială. Ai studiat mult psihologia, Peter? Sau poate 
filosofia? 

— Nu, am studiat uciderea. Atunci când am făcut armata. 
Cum să ucizi și cum să salvezi oamenii de la ucidere. Și, după 
ce m-am întors acasă, am studiat incendiile. Cum să le stingi. Și 
cum să le pornești. În mod cu totul surprinzător, nu mi s-a 
părut că aceste două domenii de studiu ar fi atât de diferite. 

Părintele Grozdik zâmbi și aprobă dând din cap. 

— Da. Peter the Fireman, așa am înţeles că ţi se spune, însă 
cu siguranţă ești conștient că sunt unele aspecte ale situaţiei în 
care te afli care transcend interpretările simple. 

— Da, răspunse Peter. Ştiu asta. 

Preotul se aplecă înainte. 

— Te gândești mult la rău, Peter? 

— La rău, părinte? 

— Da. Prezenţa pe pământ a unor forţe care pot fi explicate 
cel mai bine ca fiind răul. 

Peter ezită, apoi dădu din cap. 

— Da. Am petrecut mult timp gândindu-mă la asta. Nu se 
poate să mergi în locurile în care am fost eu și să nu fii convins 
că răul are un loc pe pământ. 

— Da. Război și distrugeri. Cu siguranţă, acestea sunt arene 
în care răul are mână liberă. Te interesează asta? Poate din 
punct de vedere intelectual? 

Peter dădu din umeri, ca și cum ar fi vrut să se arate 
nonșalant în legătură cu întrebările, dar în sinea lui își punea la 
treabă toată puterea de concentrare. Nu știa în ce direcţie avea 
de gând preotul să întoarcă discuţia, dar stătea în expectativă. 
Tăcu. 

Părintele Grozdik ezită, apoi întrebă: 

— Spune-mi, Peter, ce ai făcut tu... consideri că este ceva 
rău? 

Peter tăcu o clipă, apoi răspunse: 

— Îmi ceri o mărturisire, părinte? Vreau să spun, o 


mărturisire de felul celor la care am dreptul să nu spun nimic”. 
Nu o spovedanie, pentru că sunt aproape sigur că nu mi se 
poate da un anumit număr de Tatăl Nostru și de Ave Maria de 
rostit, nu există o penitenţă potrivită pentru comportamentul 
meu. 

Părintele Grozdik nu zâmbi și nici nu păru extrem de 
neliniștit de răspunsul lui Peter. Era un om echilibrat, foarte 
rece și direct, se gândi Peter, ceea ce venea în contradicţie cu 
întrebările piezișe pe care le adresa. „Un om periculos și un 
adversar dificil”, își spuse Peter. Problema era că nu știa cu 
siguranţă dacă preotul îi era adversar. Cel mai probabil. Dar 
asta nu explica prezenţa lui aici. 

— Nu, Peter, spuse preotul sec. Niciunul dintre aceste feluri 
de confesiune. Hai să te liniștesc într-o privinţă... Spusese asta 
cu un ton care era destinat să facă exact opusul... Nimic din ce 
vei spune azi aici nu va fi folosit împotriva ta într-o curte de 
judecată. 

— Atunci poate că în altfel de curte? răspunse Peter, pe un 
ton ușor persiflant. 

Preotul nu răspunse la provocare. 

— Cu toţii suntem judecaţi la urma urmei, nu crezi, Peter? 

— Asta rămâne de văzut, nu-i așa? 

— La fel și răspunsul la tot felul de mistere. Însă răul, Peter... 

— Bine, părinte, spuse Peter. Atunci răspunsul la prima 
întrebare a dumitale este „da”. Cred că mare parte din ceea ce 
am făcut este rău. Atunci când cercetezi lucrurile dintr-o 
anume perspectivă, și anume perspectiva Bisericii, pare foarte 
clar. Este motivul pentru care mă aflu aici și pentru care voi 
merge la închisoare în scurt timp. Probabil pentru tot restul 
vieţii. Sau pe-aproape. 

Părintele Grozdik cugetă la această afirmaţie și apoi 
continuă: 


23 În original este folosita expresia Miranda warning (avertizare 
Miranda), care vine de la faptul că, în SUA, poliţia este obligată să 
acorde tuturor suspecţilor o astfel de Miranda warning, având la 
bază cazul de la Curtea Suprema de Justiţie cunoscut ca Miranda 
versus Arizona (1966), în care curtea prevede că procurorii nu au 
voie să folosească afirmaţii incriminatoare fără să se asigure că 
suspecţii știu că au dreptul de a nu spune nimic și dreptul la un 
avocat. (n.tr.) 


— Însă presupunerea mea, Peter, este că nu-mi spui 
adevărul. Că, adânc în sinea ta, nu crezi că ai făcut ceva cu- 
adevărat rău. Sau tu crezi că, atunci când ai pus focul, ai 
intenţionat să folosești un rău ca să ștergi altul. Poate asta este 
ceva mai aproape de adevăr. 

Peter refuză să răspundă. În schimb, lăsă tăcerea să se 
aștearnă. 

Preotul se aplecă puţin înainte. 

— N-ar fi corect să spunem că ai crezut că acţiunile tale au 
fost greșite pe un anumit plan moral. Dar corecte pe un altul? 

Peter simţi cum transpiră la subsuori și la ceafă. 

— Nu sunt sigur că vreau să vorbesc despre asta, spuse el. 

Preotul lăsă privirea în jos și cercetă câteva hârtii, frunzărind 
prin ele rapid până când găsi ce căuta, examină documentul, 
apoi ridică din nou ochii spre Peter, cu o altă întrebare: 

— Îţi amintești primul lucru pe care l-ai spus poliţiei când 
ofiţerii au ajuns la casa mamei tale? Şi, aș putea să adaug, când 
ai fost găsit stând pe treptele din faţa casei, cu canistra și 
chibriturile în mână? 

— De fapt, am folosit o brichetă. 

— Desigur. Accept corecţia. Și le-ai spus...? 

— Se pare că aveţi raportul poliţiei în faţă. 

— Îţi amintești că ai spus: „Acum suntem chit”, înainte de a 
te aresta? 

— Da. 

— Poate îmi poţi explica asta. 

— Părinte Grozdik, începu Peter sec, presupun că nu v-aţi 
afla aici dacă nu aţi cunoaște răspunsul la această întrebare. 

Părintele se uită într-o parte, spre cardinal, însă Peter nu 
putu să vadă răspunsul acestuia. Ghici un ușor semn din cap 
sau din mână. Totul nu durase decât o clipă, însă ceva se 
mișcase. 

— Într-adevăr, Peter. Cel puţin cred că știu. Spune-mi, îl 
cunoșteai pe preotul care a murit atunci, în incendiu? 

— Părintele Connolly? Nu. Nu l-am cunoscut niciodată. De 
fapt, nici nu prea știam multe despre el. Cu excepţia, desigur, a 
unui singur detaliu. Mă tem că, după ce m-am întors din 
Vietnam, contactul meu cu biserica a fost, să spunem, limitat. 
Ştiţi, părinte, acolo vezi atât de multă cruzime și moarte, și 
totul e lipsit de sens, încât începi să te întrebi unde este 


Dumnezeu. E greu să nu ai o criză de credinţă, sau cum vrei s-o 
numești. 

— Așa că ai dat foc la o biserică și, odată cu ea, și unui 
preot... 

— N-am știut că e acolo, spuse Peter. Nu mi-am dat seama că 
mai sunt și alţii înăuntru. Am crezut că biserica e goală. Am 
strigat și am bătut la niște uși. Ghinion, cred. Așa cum am spus, 
am crezut că e goală. 

— Nu era. Și, ca să fiu cinstit, nu sunt sigur că te cred în 
privința asta. Cât de tare ai bătut? Cât de tare ai strigat? Un 
om a murit și trei au fost răniţi. Înfricoșător. 

— Da. Şi voi merge la închisoare imediat ce se încheie micul 
meu sejur aici, în spital. 

— Şi zici că nu-l cunoșteai pe preot... 

— Dar, părinte, știam despre el. 

— Ce vrei să spui? 

— Cât de multe vreţi să aflaţi, părinte? Poate că nu cu mine 
trebuie să vorbiţi. Ci cu nepotul meu. Băiatul de la altar. Şi 
poate și cu câţiva dintre prietenii lui... 

Părintele Grozdik ridică mâna, oprindu-l pe Peter în mijlocul 
propoziției. 

— Am vorbit cu numeroși enoriași. Multe informaţii au ajuns 
la noi în perioada care a urmat incendiului. 

— Atunci, bănuiesc că deja știți că, indiferent cât de multe 
lacrimi au fost vărsate ca să deplângă moartea nefericită a 
părintelui Connolly, sunt cu mult mai puţine decât cele care au 
fost și vor mai fi încă vărsate de nepotul meu și de câţiva dintre 
prietenii lui. 

— Deci ai luat asupra ta... 

Peter simţi în cele din urmă un impuls de furie, cunoscut, 
neglijat, o furie deloc diferită de cea pe care o simţise atunci 
când auzise vocea plângătoare a nepotului lui, povestindu-i cei 
se întâmplase. Se aplecă înainte și, uitându-se fix la părintele 
Grozdik, spuse: 

— Nimeni n-ar fi făcut ceva. Ştiam asta, părinte, exact așa 
cum știu că primăvara vine după iarnă, iar vara precedă 
toamna. Cu absolută certitudine. Așa că am făcut ce am făcut 
pentru că știam că nimeni altcineva nu va reacţiona. Cu 
siguranţă, nu dumneata sau cardinalul, aici de faţă. Iar poliţia? 
Nicio șansă! Mă întrebi despre rău, părinte. Ei bine, e ceva mai 


puţin rău pe lume acum, după ce am pus eu acel foc. Şi poate 
că, dacă faci suma, totul a fost greșit. Dar poate n-a fost deloc. 
Așa că, lua-te-ar dracu', părinte, pentru ca nu îmi pasă. O să 
plec acum. lar atunci când doctorii ăștia o să-și dea seama că 
nu-s nebun, pot să mă trimită la închisoare și să arunce cheia, 
și totul va reveni la normal, nu-i așa? Un echilibru perfect, 
părinte. Un om moare. Cel care l-a omorât merge la închisoare. 
Cade cortina. Toată lumea poate să-și continue viaţa. 

Părintele Grozdik îl ascultă pe Peter, și apoi spuse foarte 
calm: 

— S-ar putea să nu trebuiască să mergi la închisoare, Peter. 

x kx * 

Adesea m-am întrebat ce i-a trecut prin minte și ce a fost în 
sufletul lui Peter când a auzit aceste cuvinte. Speranţă? 
Euforie? Sau poate frică? Nu mi-a spus, cu toate că mi-a 
povestit mai târziu în acea seară toate detaliile întâlnirii cu cele 
trei feţe bisericești. Cred că m-a lăsat pe mine să-mi închipui 
singur, pentru că ăsta era stilul lui Peter. Dacă cineva nu 
ajungea la o concluzie pe cont propriu, atunci la acea concluzie 
nu merita să se ajungă. Așa că, atunci când l-am întrebat, ela 
dat din cap și a spus: 

— C-Bird, tu ce crezi? 

Peter venise la spital pentru a fi evaluat, știind că singura 
evaluare care însemna ceva era cea pe care o purta cu el. 
Uciderea lui Short Blond și sosirea lui Lucy Jones treziseră în el 
gândul că ar putea să echilibreze lucrurile și mai mult. Peter 
era încercat de o grămadă de emoţii despre ce auzise și ce 
făcuse, iar întreaga lui viață fusese transformată într-o 
înţelegere statornică a modului în care putea să echilibreze 
totul. Să pună în balanţă un rău cu un bine. Doar așa putea să 
doarmă noaptea și să se trezească ziua următoare, măcinat de 
dorința de a face totul bine. Era dus de curent, încercând 
mereu să găsească dreptatea, dar aceasta îi scăpa printre 
degete. Însă mai târziu, când am cântărit bine lucrurile astea, 
mi-am dat seama că nici trezirea lui, nici somnul nu puteau să 
se elibereze niciodată de coșmaruri. 

Pentru mine, totul era mult mai simplu. Eu doar voiam să 
merg acasă. Problema cu care mă confruntam eu era mai puţin 
definită de vocile pe care le auzeam decât de ceea ce vedeam. 
Angel nu era o halucinație, așa cum este înţeles îndeobște 


termenul. Era carne, și oase, și furie, iar eu începeam să înţeleg 
toate acestea. Semăna cu un țărm care începe să se întrevadă 
prin ceaţă, iar eu navigam direct spre el. Am încercat să-i spun 
asta lui Peter, dar n-am putut. Nu știu de ce. Era ca și cum aș fi 
dezvăluit despre mine ceva ce nu voiam să iasă la iveală, așa că 
am ţinut totul ascuns. Cel puţin pentru moment. 

x kx * 

— Nu sunt sigur că te urmăresc, părinte, spuse Peter, 
încercând să recâștige controlul asupra unui noian de emoții. 

— Arhidioceza își face multe griji în legătură cu acest 
incident, Peter. 

Peter nu răspunse imediat, cu toate că i se îngrămădeau pe 
vârful limbii o grămadă de vorbe sarcastice. Părintele Grozdik 
se uita la el, încercând să citească răspunsul în felul în care 
acesta se balansa pe scaun, în poziţia corpului și în privire. 
Peter se gândea că se trezise în cel mai dur joc de poker pe 
care îl jucase vreodată. 

— Griji, părinte? 

— Da, exact. Vrem să facem ce este bine în această situaţie, 
Peter. 

Părintele continuă să evalueze reacţiile lui Peter. 

— Ce este bine... spuse Peter rar. 

— Este o situaţie complicată, cu multe aspecte conflictuale. 

— Nu sunt sigur că sunt cu totul de acord, părinte. Un bărbat 
comitea acte de, să-i spunem, o oarecare depravare. Era foarte 
probabil că nimeni n-avea să-l tragă la răspundere pentru ce 
făcuse. Așa că eu, cu mintea înfierbântată și copleșit de furie și 
de impulsul de moment, m-am hotărât să fac ceva în legătură 
cu asta. Singur, singurel. O treabă pentru o singură persoană, 
ai putea spune, părinte. Crimele au fost comise, părinte. Preţul 
a fost plătit. lar acum sunt dispus să-mi suport pedeapsa. 

— Cred că în acest caz concluzia este mult mai subtilă de- 
atât, Peter. 

— Puteţi crede ce vreţi. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva: te-a pus cineva să faci ce ai 
făcut? 

— Nu. Eu singur am făcut asta. Nici măcar nepotul meu nu 
mi-a sugerat asta, iar el va fi cel care va purta cicatricele. 

— Crezi că va mai redeveni vreodată întreg datorită acţiunii 
tale? 


Peter scutură din cap. 

— Nu. lar asta mă întristează foarte tare. 

— Desigur, încuviinţă părintele Grozdik rapid. Ai spus cuiva, 
după aceea, de ce ai acţionat astfel? 

— Cum ar fi poliţiei, celor care m-au arestat? 

— Exact. 

— Nu. 

— Dar aici, în spital, ai dezvăluit cuiva motivele din spatele 
acţiunilor tale? 

Peter se gândi îndelung, apoi spuse: 

— Nu. Dar se pare că mai multe persoane cunosc motivul. 
Poate nu știu complet de ce am procedat așa, dar știu, totuși. 
Nebunii văd uneori lucrurile cu acuratețe, părinte. O limpezime 
care nouă ne scapă. 

Părintele Grozdik se aplecă puţin. Peter avu impresia că se 
uita la o pasăre de pradă care se apropie în cercuri deasupra 
vânatului. 

— Ai văzut multe scene de război, nu-i așa? 

— Am văzut câteva. 

— Istoricul tău militar arată că ai petrecut aproape tot timpul 
pe front, în zone de război. Și că în mai multe ocazii ai fost 
decorat pentru acţiunile tale. Ai primit și o medalie Purple 
Heart?*, pentru rănile din luptă. 

— Așa este. 

— Şi ai văzut oameni murind? 

— Eram medic. Sigur că am văzut. 

— Și cum au murit? În braţele tale, de mai multe ori, aș putea 
să pariez. 

— Aţi câștiga pariul, părinte. 

— Așadar, te-ai întors acasă, și crezi că experienţa aia n-a 
avut niciun impact asupra ta. Din punct de vedere emoţional? 

— N-am spus asta. 

— Ai auzit de o boala numita stres posttraumatic, Peter? 

— Nu. 

— Doctorul Gulptilil ar putea să-ţi explice mai bine. Mai 
demult era numită pur și simplu oboseala de după luptă, dar 
acum a primit o denumire mult mai tehnică. 


24 În traducere, Inima Purpurie - o decorație militară acordată în 
numele președintelui Statelor Unite celor răniţi sau morţi în timpul 
serviciului militar după aprilie 1917. (n.tr.) 


— Unde vreţi să ajungeţi? 

— Îi poate face pe oameni să se comporte, cum să spun, am 
să folosesc expresia de la început, „nepotrivit cu caracterul”. 
Mai ales atunci când sunt supuși unui stres puternic. 

— Am făcut ce-am făcut. Punct, sfârșitul poveștii. 

— Nu, Peter, interveni părintele Grozdik, dând din cap. 
Începutul poveștii. 

Amândoi rămaseră tăcuţi o clipă. Peter se gândi că preotul 
probabil spera ca el să spună ceva, să împingă conversaţia mai 
departe, dar el nu avea chef să facă asta. 

— Peter, te-a pus cineva la curent cu ce s-a mai întâmplat 
după ce ai fost arestat? 

— În ce privinţă, părinte? 

— Biserica incendiată a fost rasă de pe fața pământului. 
Locul a fost curăţat și pregătit. Au fost donați bani. Mari sume 
de bani. O generozitate extraordinară. Un adevărat efort al 
comunităţii. Au fost desenate planuri. Pe acel loc urmează să 
fie construită o altă biserică, mai mare și mult mai frumoasă, 
un lăcaș de cult ce va exprima cu adevărat gloria și dreptatea, 
Peter. A fost înființată o bursă în numele părintelui Connolly. 
Există discuţii chiar pentru adăugarea unui centru de tineret la 
proiect, în memoria lui, desigur. 

Peter deschise ușor gura. Fusese redus la tăcere. 

— Revărsarea de dragoste și afecţiune este cu-adevărat 
memorabilă. 

— Nu știu ce să spun. 

— Ascunse sunt căile Domnului, nu-i așa, Peter? 

— Nu sunt prea sigur că Domnul are ceva în comun cu toate 
astea, părinte. M-aș simţi ceva mai bine dacă nu L-aţi implica în 
această ecuaţie. Deci care e ideea? 

— Ideea e, Peter, că se pregătește un mare bine. Se va naște 
din cenușă, ca să spun așa. Cenușa pe care tu ai creat-o. 

În sfârșit Peter înţelese. De aceea stătea cardinalul pe 
canapea și-i urmărea fiecare mișcare. Adevărul despre 
părintele Connolly și înclinația lui pentru băieţii de altar erau 
lipsite de importanţă comparativ cu tot ce se întâmplase 
ulterior. Peter se răsuci pe scaun și se uită direct spre cardinal. 

Acesta dădu din cap aprobator spre Peter și i se adresă 
pentru prima dată: _ 

— Un mare bine, Peter, spuse el. Insă unul care ar putea să 


fie în pericol. 

Peter își dădu seama imediat de asta. Niciun centru pentru 
tineret nu primea numele unuia care molestează tinerii. 

Iar cel care ameninţa tot acest bine era chiar el. 

Peter se întoarse din nou spre părintele Grozdik. 

— Vreţi să-mi cereţi ceva, nu-i așa, părinte? 

— Nu chiar, Peter. 

— Atunci ce doriţi? 

Părintele Grozdik își lipi buzele și le întinse într-un zâmbet, 
iar Peter își dădu seama imediat că a pus întrebarea greșită 
într-un fel greșit, pentru că, astfel lăsase să se înţeleagă că va 
face ce-i va cere preotul. 

— Ah, Peter, spuse părintele Grozdik rar, însă cu o răceală 
care îl surprinse chiar și pe Fireman. Ceea ce vrem noi... ce 
vrem noi toţi - spitalul, familia ta, Biserica - este ca tu să te faci 
bine. 

— Bine? 

— Pentru asta, am vrea să te ajutăm. 

— Să mă ajutaţi? 

— Da. Există o clinică, o instituţie care este cea mai bună în 
ce privește cercetarea și tratamentul stresului posttraumatic. 
Noi credem, Biserica crede, chiar și familia ta crede că îţi va fi 
mult mai bine dacă vei sta acolo decât îţi este aici, la Western 
State. 

— Familia mea? 

— Da. Toţi ai tăi sunt nerăbdători să primeşti acest ajutor. 

Peter se întrebă ce li se promisese. Sau cu ce fuseseră 
ameninţaţi. Se înfurie o clipă, se foi pe scaun, apoi deodată se 
întristă când își dădu seama că probabil nu rezolvase nimic 
pentru niciunul dintre ei, în special pentru nepotul rănit. Vru să 
spună toate astea, dar se opri și-și alungă aceste gânduri adânc 
în minte. 

În schimb, întrebă: 

— Şi unde se află această instituţie? 

— În Oregon. Poţi să ajungi acolo în câteva zile. 

— Oregon? 

— Da. Într-o parte foarte frumoasă a acestui stat, sau cel 
puţin așa am aflat din surse de încredere. 

— Şi ce se întâmplă cu acuzaţiile care mi se aduc? 

— Acceptarea planului de tratament de acolo va avea ca 


rezultat retragerea acuzațiilor. 

Peter se gândi îndelung, apoi întrebă: 

— Şi ce trebuie să fac, în schimb? 

Părintele Grozdik se pregăti din nou să vorbească, iar Peter 
avu impresia că clericul știuse cu mult înainte de venirea la 
Western State ce va răspunde la această întrebare. Părintele 
Grozdik vorbi cu o voce joasă, clară, foarte rar: 

— Ne așteptăm să nu faci și să nu spui, astăzi sau în alt 
moment în viitor, absolut nimic care ar putea să pericliteze 
realizarea unui asemenea progres cu un așa entuziasm. 

Cuvintele acestea îl făcură să simtă fiori reci pe șira spinării, 
iar primul lui răspuns fu mânia. Se simţea invadat de un 
amestec de gheaţă și foc. Furia se amesteca acum cu răceala. 
Reuși cu mari eforturi să se controleze. 

— Zici că de fapt aţi discutat deja toate astea cu familia mea? 
întrebă el cu voce lipsită de orice inflexiune. 

— Nu crezi că întoarcerea ta aici, în acest stat, le va provoca 
o mare angoasă, prin faptul că le amintești de atât de multe 
lucruri și de atât de multe probleme? Nu crezi că va fi mult mai 
bine pentru Peter the Fireman să înceapă o viaţă nouă, undeva, 
la distanță? Nu crezi că le datorezi șansa de a-și vedea de 
vieţile lor, fără să fie urmăriţi de amintirile groaznice ale unor 
asemenea evenimente neplăcute? 

Peter nu răspunse. 

Părintele Grozdik frunzări hârtiile de pe birou, din faţa lui. 
Apoi spuse: 

— Poţi să ai o nouă viaţă, Peter. Dar avem nevoie de acceptul 
tău. Și repede, pentru că această oferta s-ar putea să nu fie 
valabilă mult timp. Mulţi au făcut sacrificii importante și 
aranjamente dificile în multe locuri, pentru a ţi se face această 
ofertă, Peter. 

Peter își simţea gâtul uscat. Când reuși să vorbească, într-un 
final, cuvintele se auziră ca un chiţăit: 

— Vreţi repede. Adică în câteva minute? Zile? O săptămână, 
o lună, un an? 

Părintele Grozdik zâmbi iar. 

— Am vrea să te vedem că primești tratamentul potrivit în 
câteva zile, Peter. De ce să prelungim drumul spre echilibrul 
tău emoţional? 

Cu siguranţă, această întrebare nu aștepta răspuns. 


Părintele se ridică. 

— Va trebui să-i comunici doctorului Gulptilil decizia ta 
curând, Peter. Noi, desigur, nu-ţi vom cere să iei o decizie 
acum, pe loc. Sunt sigur că trebuie să te gândești la multe, însă 
este o ofertă bună, Peter, și chiar una care te va scoate din 
această serie de circumstanţe nefericite. 

Se ridică și Peter. Se uită la doctorul Gulptilil. Rotofeiul 
doctor indian își ţinuse gura închisă pe tot parcursul 
conversațţiei. Doctorul făcu un semn către ușă, și în cele din 
urmă spuse: 

— Peter, poţi să-l rogi pe domul Moses să te conducă înapoi 
la Amherst. Poate să facă asta fără lanţuri, de această dată. 

Peter se dădu un pas înapoi, iar doctorul adăugă: 

— Ah, Peter, când ajungi la singura decizie posibilă în 
această chestiune, doar îl informezi pe domnul Evans că vrei să 
vorbești cu mine, iar apoi vom face toate demersurile necesare 
pentru transferul tău în cele mai bune condiţii. 

Părintele Grozdik tăcu o clipă lângă doctor, în spatele 
biroului. Dădu din cap și spuse: 

— Domnule doctor, ar fi bine ca Peter să discute doar cu 
dumneavoastră în această chestiune. În special, sunt de părere 
că domnul Evans, asociatul dumneavoastră, n-ar trebui să fie, 
cum să spun, implicat în niciun fel, sub nicio formă. 

Gulp-a-pill se uită nedumerit la preot, care adaugă, ca 
explicaţie: 

— Fratele lui, domnule doctor, a fost unul dintre cei răniţi în 
timp ce alerga prin biserică încercând în zadar să-l salveze pe 
părintele Connolly. Fratele lui Evans se află încă în cursul unei 
terapii pe termen lung și deosebit de dureroase din cauza 
arsurilor căpătate în acea noapte tragică. Mă tem că asociatul 
dumneavoastră s-ar putea să manifeste o oarecare atitudine 
ostilă faţă de Peter. 

Peter ezită, se gândi la unul, două, poate chiar vreo zece 
răspunsuri, dar în final nu spuse niciunul cu voce tare. Făcu un 
semn din cap spre cardinal, care îi imită gestul, dar fără niciun 
zâmbet. Faţa clericului părea lipsită de expresie, lucru care îi 
spunea lui Peter că se afla pe o margine foarte îngustă a 
prăpastiei. 

Coridorul de la parterul clădirii Amherst era plin de oameni. 
Se auzea un murmur pe hol, de la pacienţii care vorbeau unii 


cu alţii sau cu ei înșiși. Numai atunci când se întâmpla ceva 
ieșit din comun pacienţii tăceau, altfel făceau tot felul de 
zgomote care ar putea fi numite discuţii. Orice schimbare era 
mereu periculoasă, se gândi Francis. Se speria când își dădea 
seama că începea să se obișnuiască aici, să-și accepte existenţa 
la Western State. „O persoană sănătoasă la cap, își spuse el în 
sinea lui, se acomodează la schimbare și primește cu bucurie 
ineditul.” Își promise să se atașeze de orice lucru nou, să se 
lupte cu dependenţa de rutină. Chiar și vocile lui îl aprobară 
dinlăuntru, ca și cum și ele ar fi văzut pericolul de a deveni 
doar o altă figură de pe culoar. 

Însă, exact când își spunea asta, se lăsă liniștea pe coridor. 
Zgomotul se stinse încetul cu încetul, ca un val care se retrage 
de pe malul mării. Când Francis ridică privirea, văzu motivul: 
Little Black conducea trei bărbaţi prin mijlocul holului spre 
dormitorul de la primul etaj. Francis îl recunoscu pe retardatul 
masiv, care ducea cu ușurință un dulap în braţe și avea o 
păpușă mare Raggedy Andy îndesată sub braţ. Bărbatul avea o 
vânătaie pe frunte și buza puţin spartă, însă zâmbea tâmp către 
oricine se uita la el. Mormăi ceva ca un salut din spatele lui 
Little Black. 

Al doilea bărbat era mai scund și cu mult mai în vârstă, purta 
ochelari și avea părul foarte fin, în șuvițe albe. Lăsa impresia 
unui dansator, iar Francis îl văzu făcând o piruetă pe coridor, 
de parcă totul nu era decât un spectacol. Cel de-al treilea 
bărbat era tern, un individ modest, mic și îndesat, trecut de 
prima tinereţe, lat în umeri, cu părul de culoare închisă. 
Mergea tot înainte, chinuindu-se să țină pasul cu retardatul sau 
cu Dancer”. Un „cato”, se gândi Francis la început. Sau pe- 
aproape. Dar apoi, când se uită cu mai multă atenţie, zări ochii 
negri ai bărbatului uitându-se pe furiș încolo și-ncoace, 
cercetând marea de pacienţi care se dădeau la o parte din faţa 
procesiunii conduse de Little Black. Francis văzu că ochii 
bărbatului se îngustează, ca și cum nu-i plăcea ceea ce vedea, 
iar un colţ al gurii i se ridică în sus, cu un mârâit de câine rău. 
Francis își schimbă imediat diagnosticul și recunoscu un bărbat 
care avea nevoie de manevre serioase pentru a fi ţinut în frâu. 
Căra în braţe o cutie de carton cu puţinele lucruri pe care le 
avea. 


25 Dansatorul 


Francis o zări pe Lucy ieșind din birou și oprindu-se să 
urmărească grupul care se deplasa spre dormitor. Prinse 
ușoara mișcare din cap a lui Little Black în direcţia femeii, 
semnalându-i faptul că diversiunea pe care o pusese ea la cale 
avusese succes. O diversiune care necesitase mutarea câtorva 
dintr-un dormitor în altul. 

Lucy se duse la Francis și-i șopti repede la ureche: 

— C-Bird, ţine-te după ei și asigură-te că omul nostru ajunge 
într-un pat unde tu și Peter puteţi să fiți cu ochii pe el. 

Francis dădu din cap, vru să spună că retardatul nu era cel 
pe care trebuiau să-l urmărească ei, dar nu scoase niciun sunet. 
În schimb, se desprinse de lângă perete și se mișcă pe holul 
care se umpluse din nou de bâzâit și discuţii, după trecerea 
celor trei. 

O zări pe Cleo lângă cabinetul asistentelor, cu ochii pe 
fiecare dintre cei trei care treceau pe lângă ea. Francis aproape 
că văzu cum îi merge mintea femeii masive, inspectând cu 
sprâncenele încruntate și cu o mână ridicată, arătând spre cei 
trei bărbaţi care treceau pe hol. Lui Francis i se păru că arată 
de parcă ar măsura ceva, apoi Cleo izbucni cu o voce isterică: 

— Nu sunteți bine-veniţi aici! Niciunul dintre voi! 

Însă niciunul nu se întoarse, nu-și schimbă pasul și nici nu 
arătă nicio secundă că ar fi auzit sau ar fi înțeles spusele lui 
Cleo. 

Ea își drese vocea și făcu un semn din mână. Francis trecu 
repede pe lângă ea, încercând să ţină pasul cu mersul rapid al 
lui Little Black. 

Când intră în dormitor, văzu că retardatul fusese plasat în 
vechiul pat al lui Lanky, în timp ce ceilalţi erau plasați nu 
departe de perete. Se uită la Little Black, care la rândul lui 
supraveghea aranjarea paturilor și a lucrurilor fiecăruia, apoi îi 
conduse pe cei trei într-un scurt tur, care consta în a le arata 
baia, posterul cu regulile spitalului, care probabil că erau la fel 
ca în dormitorul din care tocmai fuseseră transferați, și a-i 
informa că în câteva minute va avea loc cina. Apoi acesta dădu 
din umeri și ieși, oprindu-se doar cât să-i șoptească lui Francis: 

— Spune-i domnișoarei Jones că a fost o bătaie groaznică în 
clădirea Williams. Tipul pe care l-a enervat s-a dus direct la 
ăsta masiv. A fost nevoie de vreo doi infirmieri să-i despartă, iar 
ceilalţi doi au fost implicaţi fără voie în încăierare. Celălalt 


ticălos o să stea câteva zile într-o celulă de detenţie și 
observaţie. Probabil că o să primească și o doză mărită de 
calmant, ca să-l liniștească. Spune-i că a funcţionat așa cum și- 
a imaginat ea, doar că toată lumea în Williams este întoarsă pe 
dos și foarte supărată și o să trebuiască vreo două zile pentru 
ca lucrurile să se așeze. 

Apoi Little Black împinse ușa și ieși, lăsându-l singur cu cei 
trei nou-veniţi. 

Francis îl urmări pe retardat, care se așeză pe marginea 
patului, îmbrăţișându-și păpuşa. Apoi începu să se legene, cu 
un fel de rânjet pe faţă, fiind doar pe jumătate conștient de 
noile împrejurimi. Dancer făcu o mică piruetă, și apoi merse la 
fereastra zăbrelită și înțepeni locului, uitându-se afară la ce mai 
rămăsese din după-amiază. 

Însă cel de-al treilea bărbat, cel mic și îndesat, îl zări pe 
Francis și parcă înlemni imediat. Apoi sări ca ars și, arătând cu 
degetul spre Francis, parcurse cu viteză distanța dintre ei. 
Gâfâia de furie. 

— Tu trebuie să fii acela, scuipă el, într-o șoaptă plină de 
furie. Tu trebuie să fii acela! Tu ești cel care mă caută, așa 
este? 

Francis nu răspunse, ci doar se retrase spre perete. Bărbatul 
ridică pumnul și îl ţinu deasupra fălcii lui Francis. Ochii îi 
scăpărau de furie, dar era contrazis de inflexiunile ca de șarpe 
ale vocii, cuvintele care răsunau împrejur având mai degrabă 
tonalitate de avertisment. 

— Pentru că eu sunt cel pe care-l cauti. 

Cuvintele parcă șfichiuiră aerul. 

Apoi, cu un zâmbet nonșalant, trecu ca o furtuna pe lângă 
Francis și ieși pe hol. 


Capitolul 22 


Însă am aflat, nu-i așa? 

Poate nu chiar în momentul ăla, dar destul de curând. 

La început am fost surprins de vehemenţa cu care a 
recunoscut și mi-a aruncat-o în față. Simţeam un tremur în 
mine, iar toate vocile îmi strigau avertizări, pline de 
neîncredere, primeam impulsuri contradictorii care mă 
împingeau să mă ascund și să-l urmăresc pe tip, dar cele mai 
multe îmi spuneau să fiu atent la ceea ce am înţeles. Dar, 
desigur, ce-mi spusese bărbatul nu avea sens. De ce ar fi venit 
Angel direct la mine, când făcuse atât de multe ca să ascundă 
cine era? lar dacă tipul scund și îndesat nu era de fapt Angel, 
de ce spusese ceea ce spusese? 

Plin de îndoieli, cu sufletul străbătut de o furtună de întrebări 
și conflicte, am inspirat adânc, mi-am potolit puţin inima care 
bătea tare și am gonit pe ușă afară din dormitor ca să mă iau 
după pitic pe coridor, lăsându-i în urmă pe Dancer și pe 
retardat. L-am văzut oprindu-se să-și aprindă o ţigară, apoi 
ridicând privirea și admirând noua lume în care fusese 
transferat. Mi-am dat atunci seama că peisajul fiecăreia dintre 
clădiri era diferit. Arhitectura era similară, holurile și birourile, 
camera de zi, sala de mese, spaţiile de dormit, dulapurile și 
debaralele, celulele de izolare de la etaj, toate urmau mai mult 
sau mai puţin același tipar, poate cu mici diferenţe de design. 
Dar în fiecare clădire, contururile și topografia erau definite de 
toată varietatea de nebunii pe care le conţinea. lar asta era 
motivul pentru care s-a oprit piticul, cercetând. l-am prins 
privirea, și mi-am dat seama ca este genul de nebun gata să 
izbucnească. Un tip care are în general foarte puţin control 
asupra furiilor din sângele care-i curge în vene, luptându-se cu 
Haldolul sau cu Prolixul care îi sunt administrate zilnic. 
Trupurile noastre erau câmpuri de bătaie ale unor armate 
aflate în război, un război al psihozelor cu narcoticele, 
luptându-se să preia controlul, iar piticul părea să fie prins în 
acest război la fel ca noi toţi. 

Nu credeam că Angel era prins în acest război. 

L-am văzut pe pitic împingând într-o parte un bătrân senil, 
un bărbat slăbuţ, genul bolnăvicios, care se împiedică și 
aproape căzu pe podea și în același timp izbucni în lacrimi. 


Tipul mic și îndesat merse mai departe pe coridor, oprindu-se 
doar ca să se rățoiască la două femei care stăteau într-un colţ și 
cântau cântece de leagăn celor două păpuși pe care le ţineau în 
braţe. Când un „cato” cu părul vâlvoi, îmbrăcat în pijamale 
largi și cu halatul descheiat, îi ieși inofensiv în cale, urlă la 
figura fără nicio expresie să se dea la o parte și-și continuă 
drumul, accelerând ritmul mersului, ca și cum picioarele lui 
ţineau isonul mâniei pe care o simţea crescând în el. Şi fiecare 
pas pe care-l făcea îl ducea mai departe de cel pe care îl 
căutam noi. Nu cred că aș putea spune exact de ce, dar știam 
cu o certitudine care creștea pe măsură ce îl urmăream pe tip 
pe coridor. Vedeam chiar în imaginaţie exact felul în care, 
atunci când izbucnise bătaia orchestrată de Lucy în clădirea 
Williams, tipul scund și îndesat fusese imediat prins în mijlocul 
încăierării și de aceea fusese și el transferat la Amherst. Un 
addendum la incident. Nu era genul care să stea și să se uite la 
desfășurarea unui conflict dintr-un colţ sau refugiindu-se lângă 
perete. Era genul care răspundea imediat, sărea direct în 
mijlocul evenimentelor, indiferent de cauza acestora, sau de 
cine cu cine se bătea, sau de ce, sau unde, și așa mai departe. 
Pur și simplu îi plăcea bătaia pentru că îi permitea să se 
detașeze de toate impulsurile care îl chinuiau și să se piardă în 
vâltoarea de a arunca pumni în dreapta și-n stânga. lar apoi, 
când se ridica plin de sânge, nebunia lui nu-i dădea voie să se 
întrebe de ce făcuse ceea ce făcuse. 

Din câte mi-am dat seama, o parte din boala lui consta în a 
atrage tot timpul atenţia. 

Dar de ce fusese atât de clar, arătându-și faţa către mine? 
„Eu sunt cel pe care-l cauţi!” 

La mine în apartament, m-am aplecat înainte și mi-am 
sprijinit capul de perete, cu fruntea pe cuvintele scrise, cu 
mintea pierdută adânc în amintiri. Presiunea de la tâmple îmi 
amintea de o compresă rece pusă pe piele, în încercarea de a 
reduce un acces de febră din copilărie. Am închis ochii o clipă, 
sperând să mă odihnesc puţin. 

Dar o șoaptă a brăzdat aerul. S-a auzit sâsâind direct în 
spatele meu. 

— N-ai crezut că o să-ţi ușurez treaba? 

Nu m-am întors. Știam că Angel era și nu era lângă mine, în 
același timp. 


— Nu, am spus cu voce tare. N-am crezut că o să-mi ușurezi 

treaba. Dar mi-a luat ceva timp să-mi dau seama de adevăr. 
x kx * 

Lucy îl zări pe Francis ieșind din dormitor și urmărind o altă 
persoană decât cea pe care îl însărcinase ea să nu o piardă din 
ochi. Văzu că Francis căpătase o paloare neobișnuită și i se 
păru pornit pe ceea ce făcea, aproape fără să vadă ceva în jurul 
lui, în atmosfera ce preceda cina, pe coridorul aglomerat. Făcu 
un pas spre el, dar apoi se opri, știind că probabil C-Bird avea 
un motiv pentru care se comporta așa. 

Îi pierdu din ochi pe cei doi când intrară în camera de zi și 
începu să-și croiască drum într-acolo, când îl văzu pe domnul 
Evans venind spre ea pe hol. Avea expresia sălbatică a unui 
câine supărat că i-a fost furat osul bine garnisit cu carne. 

— Deci, spuse el furios, sper că sunteţi mulțumită. Am un 
infirmier la urgenţă cu mâna fracturată și a trebuit să transfer 
trei pacienţi de la Williams și să-l izolez pe un al patrulea într-o 
celulă pentru cel puţin douăzeci și patru de ore, poate mai 
mult. Una dintre clădiri e plină de vacarm și agitaţie, iar unul 
dintre cei transferați este probabil supus unui risc important, 
pentru că a trebuit să-și schimbe locaţia după mulţi ani. Și fără 
nicio vină proprie. Pur și simplu a fost prins în bătaie din 
greșeală, dar a sfârșit prin a fi ameninţat. La dracu’! Sper că vă 
daţi seama ce regres în vindecare înseamnă toate astea și cât 
de periculos este, mai ales pentru pacienţii care au ajuns să 
accepte un lucru și sunt dintr-odată aruncaţi în alt loc! 

Lucy îi aruncă o privire plină de răceală. 

— Credeţi că eu am reușit toate astea? 

— Da, așa cred! îi aruncă Evans. 

— Probabil că sunt mult mai deşteaptă decât credeam, 
răspunse ea sarcastic. 

Domnul Evans fornăi nervos, iar faţa i se înroși și mai tare. 
Arata exact ca unul căruia nu-i place să vadă lumea atent 
echilibrată pe care o controlează deranjată în niciun fel, se 
gândi Lucy. El vru să-i răspundă nervos, într-un acces de furie, 
dar reuși, într-un mod care lui Lucy i se păru neliniștitor, să-și 
recâștige calmul și să vorbească pe un ton reţinut: 

— Din câte îmi amintesc, rosti domnul Evans rar, 
aranjamentul ca dumneavoastră să lucraţi aici, în această 
instituţie, era direct condiționat de lipsa oricărui deranj. Cred 


că-mi aduc aminte că aţi fost de acord să nu vă expuneţi prea 
mult și să nu staţi în calea planurilor de tratament care sunt 
deja în desfășurare. 

Lucy nu răspunse. Dar înţelese unde bătea Evans. 

— Așa am înţeles eu, continuă domnul Evans. Dar corectaţi- 
mă dacă greșesc. N 

— Nu, nu greșiţi, încuviință ea. Imi pare rău. N-o să se mai 
întâmple. 

Ştia prea bine că astea erau nişte minciuni. 

— Nu cred până nu văd, spuse el. Și presupun că intenţionaţi 
să continuati să intervievaţi pacienţi dimineaţă. 

— Da, așa intenţionez. 

— Mai vedem noi, spuse el. 

Și, cu ameninţarea plutind în aer în urma lui, domnul Evil se 
întoarse pe călcâie și o porni spre ușa principală. Se opri însă 
după numai câţiva pași când îl zări pe Big Black însoţindu-l pe 
Peter the Fireman. Psihologul observă imediat că Peter nu era 
legat așa cum fusese mai devreme. 

— Hei! strigă el și făcu semn cu mâna către Big Black și 
către Peter. Stai pe loc! 

Infirmierul uriaș se opri. Peter la rândul lui ezită și el. 

— De ce nu este legat? urlă domnul Evans din cale-afară de 
nervos. Omul ăsta n-are voie să iasă din această clădire fără 
cătușe la mâini și lanţuri la picioare. Astea sunt ordinele! 

Big Black scutură din cap. 

— Doctorul Gulptilil a spus că e în regulă. 

— Ce? 

— Doctorul Gulptilil... repetă Big Black, dar fu întrerupt 
imediat. 

— Nu cred. Omul ăsta se află sub restricţie judecătorească. Îi 
sunt aduse acuzaţii serioase de omucidere. Avem o 
responsabilitate... 

— Așa a spus. 

— Am să verific asta. Chiar acum. Evans se răsuci, lăsându-i 
pe cei doi cu gura căscată în mijlocul coridorului; se repezi spre 
intrarea principală, mai întâi zdrăngăni cheile, apoi înjură 
atunci când folosi o cheie nepotrivită, înjură și mai tare când 
nici a doua nu se potrivi și, în cele din urmă, renunţă și se 
avântă pe coridor spre biroul său, dându-i pe pacienţi la o parte 
din drum. 


XXX 


Francis se ţinu scai de tipul scund și îndesat care-și tot croia 
drum prin Amherst. Ceva din felul în care-și ţinea capul ușor 
aplecat într-o parte, buza ridicată și dinţii albi rânjiţi, ceva din 
felul cum ţinea umerii aduși înainte și cum își legăna 
antebraţele cu tatuaje mari îi atenţiona pe ceilalţi pacienţi să se 
dea la o parte din calea lui. O plimbare în căutarea unei prăzi, 
prin Amherst. Piticul se uita cu mare atenţie prin camera de zi, 
ca paznicul unui teren. Puţinii pacienţi rămași în salon se 
strânseră pe la colțuri sau se ascunseră în spatele unor reviste 
vechi, evitând contactul vizual direct. Piticului îi plăcea asta, 
era mulțumit să vadă că-și făcea loc în forță în noul sediu și 
păși în mijlocul încăperii. Nu părea să-și fi dat seama că e 
urmărit de Francis până când nu se opri. 

— Deci, spuse el cu voce tare, acum sunt aici. Să nu încerce 
nimeni să se pună cu mine. 

Lui Francis i se păru prostesc să arunce așa, în aer, chestia 
asta. Și poate și laș, în același timp. Singurele persoane rămase 
în încăpere erau bătrâni și infirmi sau, dacă nu, erau pierduţi în 
lumea lor îndepărtată. Nu era nimeni care ar fi putut să se 
ridice și să-l provoace pe tipul scund și îndesat. 

În ciuda vocilor care-i strigau să aibă grijă, Francis făcu 
câţiva pași spre el. Acesta își dădu în sfârșit seama de prezenţa 
lui Francis și se răsuci. 

— Tu! spuse el tare. Credeam că ne-am lămurit. 

— Vreau să știu ce-ai vrut să spui, zise Francis precaut. 

— Ce am vrut să spun? răspunse tipul, luându-l în derâdere 
cu o voce cântată pe Francis. Ce am vrut să spun? Am vrut să 
spun ce-am spus și am spus ce-am vrut să spun, și asta e tot! 

— Nu înţeleg, insistă Francis, puţin prea nerăbdător. Când ai 
spus: „Eu sunt cel pe care îl cauţi”, ce ai vrut să spui? 

Tipul începu să zbiere: 

— E destul de evident, nu? 

— Nu, răspunse Francis precaut, clătinând din cap. Nu e. Pe 
cine crezi că aș căuta eu? 

Piticul îndesat rânji. 

— Cauţi unul rău de tot, aia cauţi. Şi l-ai găsit. Ce? Nu crezi 
că pot să fiu destul de rău pentru tine? Făcu un pas spre 
Francis, cu pumnii strânși, aplecându-se ușor înainte și 
legănându-se ameninţător. 


— Cum ai știut că te caut? insistă Francis, continuând să 
rămână pe loc, în ciuda tuturor avertizărilor dinlăuntru, care-i 
spuneau să fugă. 

— Toată lumea știe. Tu, și celălalt, și cucoana de-afară. Toată 
lumea știe, îi aruncă piticul. 

„Nu există secrete”, se gândi Francis. Apoi își dădu seama că 
nu era bine. 

— Cine ţi-a spus? întrebă deodată Francis. 

— Poftim? 

— Cine ţi-a spus? 

— Ce dracu” vrei să zici? 

— Cine ţi-a spus că eu caut pe cineva? întrebă Francis, cu 
vocea ridicată, mânat de ceva diferit decât vocile cu care era 
obișnuit, forțându-se să scoată cuvintele din gură, deși fiecare 
vorbă pe care o spunea îl apropia și mai mult de pericolul în 
faţa căruia se afla. Cine ţi-a spus să mă cauţi? Cine ţi-a spus 
cum arăt? Cine ţi-a spus cine sunt eu, cine ţi-a zis numele meu? 
Cine? 

Tipul scund și îndesat ridică o mână și duse pumnul direct 
sub falca lui Francis. Apoi îl atinse ușor și delicat pe Francis cu 
degetele, ca și cum i-ar fi promis ceva. 

— E treaba mea! îi răspunse el. Nu a ta. Cu cine vorbesc, ce 
fac. Asta e treaba mea. 

Francis văzu că ochii tipului se lărgesc ușor, ca și cum s-ar 
deschide în fața unei idei care abia atunci i-a venit. Își dădu 
seama că în imaginaţia volatilă a îndesatului se amestecau un 
număr nedefinit de elemente, iar undeva în acel amestec 
exploziv se aflau și informaţii care-l interesau pe el. 

Francis insistă: 

— Sigur că e treaba ta, spuse el, schimbând tonul cu unul 
mai domol, în speranţa că-l ajuta mai mult. Dar poate că este 
puţin și treaba mea. Vreau doar să știu cine ţi-a spus să vii la 
mine și să-mi spui ce mi-ai spus. 

— Nimeni, se încăpăţână bărbatul, minţind, evident. 

— Ba a fost cineva, îl contrazise Francis. 

Tipul lăsă mâna în jos de la faţa lui Francis, iar acesta văzu 
fulgere în ochii lui, ascunse în spatele furiei. Asta îi amintea de 
Lanky, atunci când făcuse fixația pentru Short Blond sau când 
se năpustise asupra lui Francis în dormitor. O absorbţie totală a 
unei singure noţiuni, un val copleșitor de o unică senzaţie, și 


totul îngropat adânc în el, într-o cavernă unde nici cele mai 
bune medicamente nu pot pătrunde. 

— Este treaba mea, insistă piticul. 

— Cel care ţi-a spus ar putea să fie cel pe care-l caut, explică 
Francis. 

Tipul dădu din cap. 

— Du-te dracului! exclamă el. N-am de gând să te ajut cu 
nimic. 

O clipă, Francis stătu în fața tipului fără să se miște, 
gândindu-se doar că era atât de aproape de ceva și că ar fi 
foarte important dacă ar afla ce este, pentru că ar fi ceva 
concret cu care ar putea să se ducă la Lucy Jones. Și, în aceeași 
clipă, văzu mașinăria dinăuntrul bărbatului învârtindu-se mai 
repede și mai repede: mânie, furie, frustrare, toate terorile 
obișnuite ale unui nebun convalescent, iar în acel moment 
vulcanic, Francis își dădu seama că a împins lucrurile puţin 
prea departe. Făcu un pas înapoi, dar piticul veni după el. 

— Nu-mi plac întrebările tale, spuse tipul cu voce joasă și 
plină de răceală. 

— Bine, am terminat, răspunse Francis, încercând să se 
retragă. 

— Nu-mi plac întrebările tale și nici tu nu-mi placi. De ce ai 
venit după mine aici? Ce tot încerci să mă faci să spun? Ce vrei 
să-mi faci? 

Fiecare întrebare lovi ca un ciocan. Francis aruncă o privire 
în dreapta și-n stânga, încercând să zărească un loc unde să 
fugă, unde să se poată ascunde, dar nu avea unde. Puţinii 
oameni din camera de zi se strânseseră, ascunzându-se pe la 
colțuri sau uitându-se pierduţi pe pereţi și în tavan, căutând 
orice i-ar fi putut ajuta să se mute, măcar mental, în alt loc, 
departe de acela. Îndesatul îl împunse pe Francis cu pumnul în 
piept, dându-l un pas mai în spate și aproape dezechilibrându-l. 

— Nu cred că-mi place să-mi ieși în faţă, spuse el. Nu cred 
că-mi place nimic ce are legătură cu tine. 

Îl împinse din nou pe Francis, mai tare de data asta. 

— Bine, replică Francis, ridicând mâna. Te las în pace. 

Piticul se înțepeni în faţa lui, încordat. 

— Da, așa să faci, spuse el mârâind furios, iar eu o să mă 
asigur de asta. 

Francis văzu pumnul venind, și reuși doar să ridice puţin 


fruntea atât cât să atenueze cât de cât lovitura înainte ca 
pumnul să-i aterizeze pe obraz. O clipă văzu stele verzi la 
propriu, se răsuci, încercând să-și păstreze echilibrul, și se 
împiedică ușor de un scaun. Asta îl ajută de fapt, pentru că îl 
făcu pe piticul îndesat să arunce a doua lovitură aiurea, astfel 
că abia îi atinse nasul lui Francis, destul de aproape cât să-i 
simtă căldura. Francis se dădu din nou în spate, aruncând 
scaunul pe podea, iar piticul sări înainte, de data asta 
pocnindu-l în umăr. Faţa îi era roșie de furie, iar asta îi scădea 
din precizia loviturilor. Francis căzu pe spate atingând podeaua 
cu un pocnet, simțind cum i se taie răsuflarea pentru o clipă, 
iar tipul sări pe el și începu să-i care la pumni în piept. Băiatul 
reuși să-și țină mâinile libere și se acoperi, apărându-se. Apoi 
începu să lovească și el la întâmplare, în timp ce și piticul lovea 
ca o ploaie sălbatică în braţele lui Francis. 

— Te omor! strigă el. Te omor! 

Francis se chircise de tot, se răsucea în dreapta și-n stânga, 
încercând din răsputeri să evite rafala de lovituri, doar în parte 
conștient că nu fusese lovit prea tare și știind că, dacă 
îndesatul ar sta o clipă să se gândească la avantajele atacului 
său, atunci ar fi de două ori mai rău pentru Francis. 

— Lasă-mă-n pace! strigă, dar fără niciun rost. 

În spaţiul îngust dintre braţele sale, Francis văzu că piticul 
se ridică puţin și se adună, dându-și seama dintr-odată că avea 
nevoie să-și organizeze atacul. Faţa tipului era tot roșie de 
furie, dar citi dintr-odată pe ea că piticul avea un scop și un 
motiv, de parcă avea să-și canalizeze într-o singură lovitură 
toată furia adunată în el. Francis închise ochii și strigă: 

— Oprește-te! Ă 

Dar și de data asta fără rost. Își dădu seama că avea să fie 
rănit foarte tare. Se chirci, fără să mai fie conștient ce cuvinte 
striga ca să-l facă pe tip să se oprească, dar știind că vorbele 
nu însemnau nimic în faţa furiei care se revărsă asupra lui. 

— Te omor! repeta bărbatul scund și îndesat. 

Francis nu se mai îndoia că avea să facă exact ce spunea. 

Piticul scoase un strigăt gutural, iar Francis încercă să-și 
ferească măcar capul, dar, în acea clipă, totul se schimbă. O 
forță ca un vânt uriaș îi lovi, făcându-i să se răsucească 
încolăciţi și lovindu-se reciproc. Pumni, mușchi, lovituri și 
țipete, toate se amestecau laolaltă, iar Francis se răsuci într-o 


parte, conștient dintr-odată că greutatea piticului se ridicase de 
pe pieptul lui, iar el fusese eliberat. Se răsuci o dată, apoi se 
făcu ghem lângă perete și văzu că piticul și Peter erau deodată 
înlănțuiţi, legaţi ca-ntr-o grămadă. Peter își petrecuse 
picioarele în jurul tipului și reușise să-și pună o mână în jurul 
încheieturii bărbatului. Cuvintele dispărură într-o hărmălaie de 
strigăte, iar ei se răsuceau ca un bulgare; Francis văzu că pe 
fața lui Peter se citea furia, în timp ce-i răsucea mâna omului 
până era gata să i-o rupă. Şi, în același timp, o altă pereche de 
braţe apăru în faţa ochilor lui Francis, când fraţii Moses, 
îmbrăcaţi în halate albe, se aplecară asupra celor doi încleștaţi 
în luptă. O clipă se auzi o orchestră de ţipete, strigăte de furie, 
și apoi Big Black reuși să apuce un braţ al piticului, în timp ce 
își punea și el braţul în jurul gâtului acestuia, ca-ntr-o 
îmbrăţișare strânsă, iar Little Black îl trase pe Peter la o parte, 
aruncându-l stângaci pe o canapea. 

Piticul începu să strige obscenităţi, să se înece și să scuipe. 

— Ai dracului negri imbecili! Daţi-mi drumul! Daţi-mi 
drumul! N-am făcut nimic! 

Peter se lăsă pe spate pe canapea, cu picioarele întinse. 
Little Black îi dădu drumul și se duse lângă fratele său. Cei doi, 
cu experienţă în treburile de genul ăsta, îl răsuciră pe tipul 
scund și îndesat, ca să ajungă între ei, cu mâinile ţinute strâns. 
Acesta mai dădu puţin din picioare, dar curând se opri. 

— 'Ţineţi-l strâns! auzi Francis lângă el. 

Ridică privirea și văzu că Evans care, fluturând deasupra 
capului o seringă hipodermică, se agita în pragul ușii. 

— 'Ţineţi-l! repetă domnul Evans și, cu seringa într-o mână și 
cu o bucata de vată impregnată cu spirt în cealaltă, se apropie 
de cei doi infirmieri și de tipul isteric, care începu din nou să se 
răsucească, să se lupte și să strige furios: 

— Du-te dracului! Du-te dracului! Du-te dracului! 

Domnul Evil apucă puţină piele și băgă acul în braţul tipului 
cu o singură mișcare experimentată. 

— Du-te dracului! strigă din nou individul, dar pentru ultima 
oară. 

Sedativul își făcu rapid efectul. Francis nu știa exact în câte 
minute, pentru că pierduse noţiunea timpului, înlocuind-o cu 
adrenalină și frică. Dar, în câteva clipe, bărbatul se relaxă. 
Francis îi văzu ochii sălbătici dându-se peste cap și apoi căzând 


într-un fel de stare de inconștienţă. Fraţii Moses se relaxară și 
ei și, slăbind strânsoarea în care-l ţineau pe bătăuș, se dădură 
înapoi și-l așezară pe podea. 

— Avem nevoie de o targă ca să-l ducem la celula de izolare, 
spuse domnul Evil. O să înțepenească imediat. 

Îi făcu un semn cu mâna lui Big Black, care dădu din cap 
aprobator. 

Omul mormăi, se răsuci, iar picioarele i se mișcau ca ale unui 
câine care visează că aleargă. Evans dădu din cap. 

— Ce mizerie! spuse el. Ridică privirea și-l văzu pe Peter care 
stătea pe podea, trăgându-și răsuflarea și frecându-și mâna, pe 
care se vedea o urmă roșie de mușcătură. Și tu! spuse Evans 
înţepat. 

— Şi eu, ce? întrebă Peter. 

— Izolare. Douăzeci și patru de ore. 

— Ce? N-am făcut nimic altceva decât să-l iau pe ticălosul ăla 
de pe C-Bird. 

Little Black se întorsese cu o targă pliantă și cu o asistentă. 
Se aplecă peste tipul mic și îndesat și îi puse o cămașă de forță. 
În același timp ridică privirea și, uitându-se la Peter, dădu ușor 
din cap. 

— Ce ar fi trebuit să fac? Să-l las pe ăla să-l bată pe C-Bird 
până îl omora? 

— Izolare. Douăzeci și patru de ore, repetă Evans. 

— Eu nu... începu Peter. 

Evans ridică din sprâncene. 

— Sau ce? Mă ameninţi? 

Peter inspiră adânc. 

— Nu. Doar obiectez. 

— Cunoști regulile pentru bătaie. 

— El se bătea. Eu am încercat să-l ţin. 

Evans se opri lângă Peter. 

— Interesantă diferenţiere. Izolare. Douăzeci și patru de ore. 
Vrei să mergi de bunăvoie sau forţat? întrebă, ridicând seringa. 

Francis văzu că Evans chiar voia ca Peter să facă alegerea 
greșită. 

Peter părea să-și controleze cu greu propria furie. Francis îl 
văzu scrâșnind din dinţi. 

— Bine, spuse el. Fie cum spuneţi. Izolare. Arătaţi-mi drumul, 
la dracu'! 


Spunând asta, se chinui să se ridice în picioare și îl urmă 
supus pe Big Black, care, împreună cu fratele lui, îl urcaseră pe 
targă pe pitic și îl scoteau pe ușa camerei de zi. 

Evans se întoarse spre Francis. 

— Ai o zgârietură pe obraz, spuse el. Du-te să te vadă o 
asistentă. 

Apoi ieși și el din camera de zi, fără să arunce măcar o 
privire spre Lucy, care se afla la ușă și prinsese un moment ca 
să-i arunce lui Francis o privire interogativă. 

Târziu în acea seară, în camera micuță din dormitorul 
asistentelor, Lucy stătea singură în întuneric și încerca să vadă 
ce progrese făcuse cu ancheta. Nu putea să doarmă și se 
ridicase pe pat, cu spatele lipit de perete, uitându-se în gol, 
încercând să distingă formele din cameră. Ochii i se adaptau 
foarte încet la lipsa luminii, dar, după câteva clipe, putu să 
distingă forma inconfundabilă a biroului, măsuţa, dulăpiorul de 
lângă birou, noptiera și lampa. Continuă să se concentreze și 
recunoscu grămada de haine pe care le aruncase la întâmplare 
pe un scaun tare de lemn când venise mai devreme și se 
pregătise pentru culcare. 

Se gândi că asta reprezenta o oglindă a evenimentelor prin 
care trecea. Erau lucruri familiare, și totuși rămâneau ascunse, 
distorsionate, ţinute în umbră de întunericul din spital. Avea 
nevoie să găsească o cale de a scoate la lumina dovezile, 
suspecţii și teoriile. Doar că nu-și dădea seama exact cum 
putea să facă asta. 

Își lăsă capul pe spate și se gândi că făcuse destul de multe 
ca să complice rău lucrurile. În același timp, în ciuda oricărui 
lucru concret la care să se raporteze, se simţea mai sigură ca 
oricând că se afla periculos de aproape de a-și atinge scopul 
pentru care venise la spital. 

Incercă să și-l imagineze pe cel pe care îl vâna, dar își dădu 
seama că, așa cum i se întâmpla cu formele din cameră, nu 
putea să distingă nimic clar. Lumea spitalului pur și simplu nu 
se deschidea către presupuneri facile, se gândi ea. Își aminti 
zeci de momente când stătuse faţă în faţă cu un suspect fie într- 
o camera de interogatorii a poliţiei, fie, mai târziu, la tribunal, 
și observase toate micile detalii, zbârciturile de pe mâini, 
privirea furișă, poate felul în care își ţinea capul, toate acestea 
amestecându-se și formând portretul cuiva care era definit 


îndeaproape de vină și de crimă. Când îi avea în faţă, mereu, se 
gândi ea, dar mereu, era atât de evident! Cei pe care îi 
urmărise în procesul arestării și al acuzării purtau adevărul 
acţiunilor lor ca pe niște costume ieftine. Nu se înșelase 
niciodată. 

Continuând să scruteze noaptea, își spuse că trebuie să 
înceapă să gândească mai imaginativ. Mai pieziș, nu direct. Mai 
subtil. În lumea din care venea, nu prea avusese îndoieli atunci 
când se găsise față în faţă cu prada ei. Lumea asta însă era 
exact pe dos. Aici nu exista decât îndoială. Și rămase pe 
gânduri, simțind răcoare la spate, și nu era curentul de la 
geamul deschis, ci gândul că poate chiar se aflase faţă în faţă 
cu cel pe care îl vâna. Însă aici se afla pe teritoriul lui. 

Își ridică mâna la faţă și-și atinse cicatricea. Cel care o 
atacase putea fi definit un clișeu al anonimatului. Faţa îi era 
acoperită de o mască de schi, așa că îi văzuse doar ochii 
întunecaţi. Purta mânuși negre de piele, blugi și un pulover în 
multe culori, de felul celor disponibile în orice magazin cu 
echipament sportiv. În picioare era încălţat cu adidași Nike. 
Puținele cuvinte pe care le rostise fuseseră guturale, dure, 
ascunzând orice accent. De fapt, nici nu avea nevoie să spună 
ceva, din câte își amintea ea. Lăsase cuțitul de vânătoare cu 
care îi tăiase fața să vorbească în locul lui. 

Se gândise îndelung la asta. După nefericitul eveniment, se 
gândise mult la acest detaliu, pentru că îi spunea ceva într-un 
fel ciudat și o făcea să se întrebe dacă violul fusese într-adevăr 
scopul atacului sau desfigurarea ei. 

Lucy se lasă pe spate, legănându-se, și se lovi ușor cu capul 
de perete de câteva ori, ca și cum micile lovituri ar fi putut să-i 
elibereze gândurile de unde îi erau lipite, în imaginaţie. Se 
gândea uneori cum i se schimbase viața din momentul în care 
fusese atacată pe scara acelui cămin. Cât durase? Trei minute? 
Cinci minute de la început până la sfârșit, de la prima senzaţie 
terifiantă, atunci când a fost apucată de braţ, și până la sunetul 
pașilor lui îndepărtându-se? 

„Nu mai mult de-atât, cu siguranță”, își spuse ea. Și, 
începând din acel moment, totul se schimbase. 

Atinse marginile  cicatricei cu buricele degetelor. Se 
retrăseseră, aproape că nu se mai cunoșteau, odată cu trecerea 
anilor. 


Se întrebă dacă avea să mai iubească vreodată. Se îndoia. 

Nu era totul atât de simplu, să ajungi să-i urăști pe toţi 
bărbaţii pentru fapta unuia singur. Sau să nu poți să vezi 
diferența dintre bărbaţii pe care ajunsese să-i cunoască și cel 
care îi făcuse atâta rău. Era mai mult de-atât, se gândi ea, era 
ca și cum un loc anume dinlăuntrul ei fusese stins, întunecat 
sau transformat în gheaţă. Știa că individul care o atacase îi 
determinase cursul vieţii și că, de fiecare dată când arata cu 
degetul acuzator în curtea de judecată spre vreo faţă gălbejită 
de inculpat condamnat la închisoare, mai plătea din răul care i 
se făcuse. Însă se îndoia că golul din sufletul ei avea să se mai 
umple vreodată. 

Se gândi apoi la Peter the Fireman. „Prea mult îmi seamănă”, 
se gândi ea. Asta o întrista și o neliniștea, nu înțelegea că 
amândoi erau răniţi la fel și că asta îi unea. În schimb, încercă 
să și-l imagineze în celula de izolare. Era locul din spital cel mai 
asemănător cu închisoarea și, în unele privinţe, era chiar mai 
rău. Exista pentru un singur scop: să elimine orice gânduri 
externe care ar fi putut să se strecoare în lumea pacientului. 
Pereţii erau căptușiţi cu un material gri. Patul era așezat direct 
pe podea. O singură saltea simplă și o pătură. Fără pernă. Fără 
șireturi. Fără curea. O toaletă cu puţină apă în bol, ca să 
împiedice pe oricine ar fi avut de gând să se înece în acest mod 
trist. Nu știa dacă Peter fusese pus într-o cămașă de forţă. Asta 
era procedura, și se gândi că domnul Evil voise probabil să 
respecte regulamentul. Se gândi cum putea oare Peter să 
rămână în toate minţile, când totul în jurul lui era nebunesc. 
Probabil că avea nevoie de o mare stăpânire de sine ca să-și 
aducă aminte permanent că nu aparţinea acestei lumi. 

„Probabil că e foarte dureros”, se gândi Lucy. 

În această privinţă, își dădu ea seama, semănau chiar și mai 
mult. 

Lucy inspiră adânc și își spuse că somnul este extrem de 
important. Avea nevoie să se concentreze de dimineaţă. Ceva îl 
făcuse pe Francis să îl înfrunte pe bărbatul mic și îndesat, și nu 
știa ce fusese, dar bănuia că era ceva relevant. Zâmbi. Francis 
se dovedise mai de ajutor decât își imaginase ea la început. 

Inchise ochii, schimbând un întuneric cu altul, și deodată fu 
convinsă că aude un sunet ciudat, destul de familiar, dar și 
neliniștitor în același timp. Deschise ochii și recunoscu sunetul 


moale al pașilor pe mocheta de pe holul din faţa camerei ei. 
Fluieră ușor și-și dădu seama că inima îi gonea cu putere, lucru 
care, își spuse imediat în sinea ei, era o greșeală. Zgomotul de 
pași nu era atât de neobișnuit în dormitorul asistentelor. În 
fond și la urma urmei, erau diferite ture, care necesitau 
prezenţa femeilor douăzeci și patru de ore pe zi, iar asta făcea 
ca orele de somn în acest dormitor să nu fie cele normale. 

Dar, ascultând, își dădu seama că pașii se opriseră la ușa ei. 

Înţepeni în pat, cu capul întins în direcţia din care auzea 
sunetul slab, distinctiv, al pașilor. 

Își spuse mai întâi că se înșală, dar apoi i se păru că aude 
clanţa de la ușă coborând ușor. 

Lucy se întoarse imediat spre noptieră și, făcând mult 
zgomot, reuși să aprindă veioza. Lumina inundă încăperea, iar 
ea clipi de câteva ori în timp ce ochii i se obișnuiau cu 
schimbarea. Aproape în aceeași clipă se aruncă din pat în 
cealaltă parte a camerei, lovindu-se de un coș metalic pentru 
hârtii, care se răsturnă cu zgomot pe podea. Ușa avea o 
încuietoare, și Lucy văzu că nu fusese mișcată din poziţia 
încuiat. Traversând repede camera, își puse urechea pe ușa 
solidă de lemn și ascultă. 

Nu auzi nimic. 

Încercă să prindă un sunet. Orice i-ar fi putut spune că era 
cineva afară, că cineva fugea, că era singură acum sau că nu 
era. 

Tăcerea o cuprindea, la fel de groaznică precum zgomotul 
care o alertase mai devreme. 

Așteptă. 

Lăsă secundele să treacă. 

Un minut. Poate două. 

Prin fereastra deschisă din spatele ei auzi vocile unor 
persoane care treceau pe acolo. Se auzi cineva râzând, apoi 
altcineva. 

Se întoarse la ușă. Descuie și, cu o mișcare bruscă, deschise 
ușa. 

Coridorul era gol. 

leși și se uită în dreapta și-n stânga. 

Era singură. 

Lucy mai inspiră o dată adânc, lăsând aerul din plămâni să-i 
calmeze inima care bătea cu putere. Dădu din cap. „Tot timpul 


ai fost singură, își spuse ea. Lași prostiile astea să te 
influenţeze.” Spitalul era un loc al extremelor nefamiliare, iar 
faptul că era înconjurată de atât de mulți oameni cu 
comportament ciudat o făcuse prea nervoasă. Dacă era ceva de 
care trebuia să se teamă, atunci sursa temerilor ei trebuia să se 
teamă și mai tare. Acest sentiment de bravadă avu darul s-o 
mai liniștească puţin. 

Apoi se retrase din nou în camera pe care o ocupase 
odinioară Short Blond. Încuie ușa și, înainte de a se întoarce în 
pat, puse scaunul de lemn sprijinit în ușă. Nu atât ca o barieră 
adițională, pentru că se îndoia că ar fi funcţionat, ci proptit în 
așa fel încât, dacă s-ar fi deschis ușa, ar fi căzut pe podea. Luă 
apoi coșul de gunoi metalic și-l puse deasupra, adăugând la 
turnul acesta și valijoara ei. Credea că zgomotul pe care l-ar 
face căderea acestora pe podea ar fi destul de puternic încât să 
o avertizeze, oricât de adânc ar dormi. 


Capitolul 23 


— Tu erai? 

— N-am fost niciodată eu, tot timpul am fost eu. 

— Ţi-ai asumat niște riscuri, i-am aruncat eu, înțepat. Puteai 
să joci la sigur, dar n-ai făcut așa, și a fost o greșeală. Nu mi- 
am dat seama de la început, dar în cele din urmă am văzut 
lucrurile așa cum erau de fapt. 

— N-ai văzut multe, C-Bird. 

— Tu nu ești aici, am spus eu rar, dar neîncrederea răzbătea 
din vocea mea. Ești doar o amintire. 

— Nu numai că sunt aici, sâsâi Angel, dar de data asta am 
venit după tine. 

M-am răsucit, vrând să înfrunt vocea care mă hârţuia. Dar 
era ca o umbră, zbura dintr-un colţ întunecat al camerei în 
altul, îmi scăpa mereu printre degete. M-am aplecat și am luat 
o scrumieră plina cu mucuri de ţigări strivite și am aruncat-o 
cât am putut de tare spre umbră. Râsul ei s-a amestecat cu o 
explozie de sticlă spartă, când scrumiera s-a lovit de perete. M- 
am răsucit în dreapta, apoi în stânga, încercând să îl prind, însă 
Angel se mișca prea repede. Am tipat la el să stea pe loc, i-am 
strigat că nu mi-e frică de el, să se lupte cinstit, dar toate 
strigătele mele au răsunat ca un plânset de copil pe terenul de 
joacă, încercând să se lupte cu o brută mai mare decât el. Mă 
simțeam tot mai rău cu fiecare clipă, parcă mă micșoram cu 
fiecare secundă care trecea, deveneam tot mai vlăguit. Furios, 
am luat scaunul de lemn și l-am aruncat spre cealaltă parte a 
camerei. S-a lovit de tocul ușii, desprinzând o bucată de lemn 
din el, și apoi a căzut pe podea cu o bufnitură puternică. 

Cu fiecare secundă care trecea disperarea mea creștea. Am 
deschis larg ochii, căutându-l prin încăpere pe Peter, care ar fi 
putut să-mi vină în ajutor, dar el nu era acolo. Am încercat să 
mi-i imaginez pe Lucy, pe Big Black, pe Little Black sau pe alţii 
din spital, în speranţa de a aduce pe cineva aproape, care să-mi 
vină în ajutor în luptă. 

Eram singur, iar singurătatea mea era ca un pumnal în 
inimă. 

O clipă am crezut că eram pierdut, dar apoi, prin toată ceața 
nebuniei trecute și a nebuniei ce-avea să mai vină, am auzit un 
sunet nelalocul lui. O bătaie insistentă care părea, cum să spun, 


ne-corectă. Nu chiar greșită, ci cumva altfel. Mi-au trebuit 
câteva clipe ca să mă adun și să înțeleg ce era. Cineva bătea la 
ușă. 

Angel mi-a suflat o nouă rafală rece în ceafă. 

Bătaia în ușă insistă. Și se auzea mai tare, ca și cum cineva 
ar fi dat volumul mai tare. 

M-am apropiat atent de zgomot. 

— Cine e? am întrebat circumspect. 

Nu eram foarte sigur că zgomotul de dincolo de ușă era mai 
real decât vocea sâsâită ca de șarpe a lui Angel, sau chiar decât 
prezența întăritoare a lui Peter într-una dintre vizitele lui 
întâmplătoare. Totul se amesteca, un haos plin. 

— Francis Petrel? 

— Cine e? am repetat eu. 

— Domnul Klein de la Centrul de Sănătate. 

Numele avea un aer vag familiar. Dar mi se părea atât de 
îndepărtat, ca și cum ar fi fost o amintire din copilărie, nu ceva 
recent. Mi-am sprijinit capul de ușă, încercând să asociez o 
figură la numele acesta, și, încet-încet, trăsăturile au format un 
chip în imaginația mea. Un tip zvelt, cu început de chelie, cu 
ochelari cu lentile groase și puţin peltic, care-și freca bărbia 
nervos la sfârşitul după-amiezii, când era obosit, sau dacă unul 
dintre pacienți nu făcea progrese. Nu eram sigur că se afla de 
fapt aici. Nu eram sigur că îl auzeam cu adevărat. Dar știam că 
undeva chiar exista un domn Klein, că stătuserăm de vorbă de 
multe ori în biroul lui foarte luminos și că exista o vagă 
posibilitate ca bărbatul de la ușă să fie într-adevăr el. 

— Ce doriţi? am întrebat eu, stând tot lângă ușă. 

— Ai lipsit de la ultimele vreo două ședințe pe care ţi le 
programaseși. Ne facem griji pentru tine. 

— Am lipsit la ședințe? 

— Da. Şi ai o medicatie care necesită monitorizare. Probabil 
trebuie să-ţi mai prescriu reţete. Vrei să deschizi ușa, te rog? 

— De ce aţi venit după mine? 

— Ti-am spus, continuă domnul Klein. Ai programări regulate 
la clinică. Ai lipsit la ședințe. N-ai mai lipsit niciodată până 
acum. Încă de la externarea din Western State. Oamenii își fac 
griji. 

Am scuturat din cap. Ştiam destule încât să nu deschid ușa. 

— Mă simt bine, am minţit eu. Vă rog să mă lăsaţi în pace. 


— Nu mi se pare că te simţi bine, Francis. Din vocea ta mi se 
pare că ești stresat. Am auzit strigăte din apartamentul tău 
când urcam scările. Suna ca și cum ar fi avut loc o luptă. E 
cineva cu tine? 

— Nu, am spus eu. 

Asta nu era pe de-a-ntregul adevărat, dar nici pe de-a-ntregul 
fals. 

— De ce nu deschizi ușa ca să vorbim mai ușor? 

— Nu. 

— Francis, n-ai de ce să te temi. 

Aveam toate motivele să mă tem. 

— Lăsaţi-mă-n pace! Nu am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

— Dacă te las în pace, promiţi să vii singur la clinică? 

— Când? 

— Astăzi. Cel mai târziu mâine. 

— Poate. 

— Asta nu prea sună a promisiune, Francis. 

— Am să încerc. 

— Am nevoie de cuvântul tău că ai să vii la clinică fie astăzi, 
fie mâine, ca să te examinez. 

— Că altfel ce? 

— Francis, spuse el răbdător, chiar trebuie să pui întrebarea 
asta? 

Mi-am sprijinit din nou capul de ușă și m-am lovit ușor de ea 
o dată, de două ori, în încercarea de a goni gândurile și 
temerile din creier. 

— O să mă trimiteţi înapoi la spital, am spus eu cu grijă; și 
foarte încet. 

— Poftim? Nu te aud. 

— Nu vreau să mă întorc acolo, am continuat eu. Am urât 
locul acela. Era să mor. Nu vreau să mă întorc la spital. 

— Francis, spitalul este închis. Închis pentru totdeauna. Nu 
trebuie să te întorci acolo. Nimeni nu mai trebuie să se întoarcă 
acolo. 

— Pur și simplu nu pot să mă întorc. 

— Francis, de ce nu deschizi ușa? 

— Nu sunteţi acolo, am spus eu. E doar un vis. 

Domnul Klein ezită puţin, apoi spuse: 

— Francis, surorile tale își fac griji pentru tine. Multă lume 


este îngrijorată pentru tine. Lasă-mă să te conduc la clinică. 

— Clinica nu e reală. 

— Este. Ştii asta. Ai fost acolo de multe ori până acum. 

— Plecaţi! 

— Atunci promite-mi că ai să vii tu singur acolo. 

Am inspirat adânc. 

— Bine. Promit. 

— Spune-o, insistă domnul Klein. 

— Promit că am să vin la clinică. 

— Când? 

— Astăzi. Sau mâine. 

— Am cuvântul tău? 

— Da. 

L-am simţit pe domnul Klein ezitând din nou, dincolo de ușă, 
ca și cum ar fi cântărit spusele mele și s-ar fi gândit dacă să mă 
creadă sau nu. În cele din urmă, după câteva secunde de 
tăcere, spuse: 

— Atunci, bine. Accept asta. Dar să nu mă dezamăgești, 
Francis. 

— N-am să fac asta. 

— Dacă mă dezamăgești, Francis, am să mă întorc. 

Asta mi se părea ca o ameninţare. 

— O să fiu aici, am spus eu. 

I-am ascultat pașii îndepărtându-se pe culoar. 

„Bine”, mi-am spus eu, și m-am întors la peretele cu scrisul. 
L-am gonit pe domnul Klein din amintiri, laolaltă cu foamea, 
setea, somnul și tot ce ar mai fi putut să mă reţină din povestit. 

x kx * 

Era trecut de miezul nopții, iar Francis se simțea singur, 
înconjurat de respirațiile grele și sforăiturile din dormitorul de 
la Amherst. Se afla în acea stare de semitrezie, un loc aflat la 
mijloc, între realitate și vis, unde lumea din jurul lui era 
neclară, ca și cum își pierduse legăturile cu existența și era 
plimbată înainte și-napoi de curenţi pe care nu-i vedea. 

Își făcea griji pentru Peter, care era închis într-o celulă de 
izolare din ordinul domnului Evil și probabil se lupta cu tot felul 
de temeri odată cu cămașa de forța. Francis își aminti de orele 
petrecute de el acolo și-l cuprinse tremuratul. Legat și singur... 
Îl îngroziseră. Bănui că trebuie să fie la fel de greu și pentru 
Peter, care probabil nici nu beneficiase de avantajele 


îndoielnice de a fi sedat. Peter îi spusese de multe ori lui 
Francis ca nu îi era frică să meargă la închisoare, însă Francis 
credea că închisoarea, oricât de grea ar fi fost, nu se compara 
cu celula de izolare de la Western State. Să fii în celulele de 
izolare era ca și cum ai fi petrecut fiecare secundă cu fantome 
ale unei dureri inimaginabile. 

„Ce noroc avem că suntem toţi nebuni. Pentru că, dacă n-am 
fi, locul ăsta ne-ar înnebuni în scurt timp”, își spuse. 

Francis simţi cum îl cuprinde disperarea pentru că își dădu 
seama că Peter înțelegea realitatea, iar acesta era atuul care 
avea să-i deschidă, într-un fel sau altul, ușa spitalului. În același 
timp, știa cât de greu îi va fi lui să urce suficient de mult pe 
panta alunecoasă și stâncoasă a imaginaţiei sale, ca să-i 
convingă pe Gulptilil, sau pe Evans sau pe oricine altcineva de 
la Western State să-l externeze. Chiar de-ar fi fost să înceapă 
să-i dea informaţii lui Gulp-a-pill despre Lucy Jones și despre 
progresul anchetei procuroarei, așa cum voia doctorul, se 
îndoia că asta ar fi dus la altceva decât mai multe nopţi în care 
să-i asculte pe colegii lui gemând în chinuri, în timp ce visau 
lucruri groaznice. 

Chinuit de tot ce-l hărțuia în somn, luptându-se cu tot ce-l 
înconjura când era treaz, Francis închise ochii și făcu să 
amuţească zgomotele din jurul lui, rugându-se pentru câteva 
ore de somn fără vise înainte de a veni dimineaţa. 

În dreapta lui, la câteva paturi mai încolo, auzea un sunet 
scos de un pacient care se răsucea și gemea, în mijlocul unui 
coșmar. Continuă să ţină ochii închiși, ca și cum asta ar fi putut 
să amuţească orice agonie personală care se desfășura în jurul 
lui. 

Într-o clipă, zgomotul încetă, iar el se chirci, murmurând 
pentru el, sau poate dând ascultare unei voci care-i spunea: 
Culcă-te! 

Însă următorul zgomot pe care-l auzi fu ceva nefamiliar. Ca o 
zgârietură. Urmată de un sâsâit. 

Apoi o voce și senzaţia bruscă a unei mâini care îl apăsa 
peste ochi. 

— Ţine ochii închiși, Francis. Ascultă doar, dar ţine ochii 
închiși. 

Francis inspiră scurt. O gură mica de aer foarte fierbinte. 
Primul lui instinct fu să strige, dar se abţinu. Corpul îi tresări și 


vru să se ridice, dar imediat se simţi împins înapoi pe pernă cu 
forță. Ridică o mână ca să-l apuce de încheietură pe Angel, dar 
imediat fu oprit de sunetul vocii acestuia: 

— Nu te mișca, Francis! Nu deschide ochii până nu-ţi spun 
eu! Știu că ești treaz. Știu că auzi tot ce spun eu, dar așteaptă 
comanda mea. 

Francis deveni rigid pe pat. Dincolo de întunericul din 
spatele ochilor, simțea o persoană care stătea aplecată asupra 
lui. Aducând cu ea teroare și întuneric. 

— Ştii cine sunt, nu-i așa, Francis? 

Francis dădu ușor din cap afirmativ. 

— Francis, dacă te miști, mori. Dacă deschizi ochii, mori. 
Dacă încerci să strigi, mori. Inţelegi cadrul micii noastre 
discuţii din noaptea asta? 

Vocea lui Angel era foarte joasă, doar puţin mai puternică 
decât o șoaptă, dar îl lovea ca niște pumni. Nu îndrăzni să se 
miște, chiar dacă propriile voci îi strigau să fugă și să se 
ascundă. Și cum zăcea fără să se miște, invadat de un tumult de 
confuzie și îndoială, mâna de deasupra ochilor lui se evaporă 
deodată, înlocuită de ceva cu mult mai rău. 

— Simti asta, Francis? întrebă Angel. 

Simţea o senzaţie de rece pe obraz. O presiune rece ca 
gheaţa. Nu se mișcă. 

— Ştii ce-i asta, Francis? 

— O lamă, șopti tânărul ca răspuns. 

Urmă o ezitare de moment, apoi vocea joasă, groaznică 
reluă: 

— Ştii ceva despre cuțitul ăsta, Francis? 

Băiatul dădu din nou din cap, dar nu înţelesese întrebarea 
cu-adevărat. 

— Ce știi, Francis? 

Înghiţi greu. I se uscase gâtul. Simţea lama care continua să 
îi împungă faţa și nu îndrăzni să-și schimbe poziţia, pentru că 
se gândi că ar fi tăiat în carnea lui. Continuă să-și ţină ochii 
închiși, însă încerca și să înțeleagă ceva despre dimensiunile 
celui de lângă el. 

— Ştiu că este ascuţit, spuse Francis cu voce slabă. 

— Dar cât de ascuţit? 

Francis nu putu să răspundă, simțind cum i se uscase gâtul 
dintr-odată. In schimb, mormăi ușor. 


— Să răspund eu la întrebarea asta, continuă Angel, cu o 
voce la fel de joasă, abia o șoaptă, dar cu un ecou care 
reverbera înlăuntrul ființei lui Francis mai tare decât orice 
strigăt. Este foarte ascuţit, cea mai ascuţită lamă din lume, așa 
că, dacă te mişti doar un milimetru, îţi pătrunde în carne. Și 
este și puternic, Francis, destul de puternic încât să taie pielea, 
și mușchii, și chiar osul. Dar știi asta deja, nu-i așa, Francis, 
pentru că știi deja câteva locuri în care a intrat acest cuţit, nu-i 
așa? 

— Da, croncăni ușor Francis. 

— Crezi că Short Blond a înţeles ce înseamnă acest cuţit, 
atunci când i-a mușcat din gât? 

Francis nu știa ce voia să spună bărbatul, așa că nu zise 
nimic. 

Se auzi un râs ușor, viperin. 

— Gândește-te la întrebarea asta, Francis. Aș vrea să-mi 
răspunzi. 

Francis continuă să-și ţină ochii strâns închiși. O clipă, speră 
că vocea era doar un coșmar și că de fapt nu i se întâmplă 
nimic din toate astea, însă, chiar în clipa când își punea aceasta 
dorinţă, presiunea lamei pe obraz creștea. Intr-o lume plină de 
halucinaţii, lama cuţitului era extrem de ascuţită și cât se poate 
de reală. 

— Nu știu, se înecă Francis. 

— Nu-ţi foloseşti imaginaţia destul, Francis. Aici, asta e tot ce 
avem, nu-i așa? Imaginaţia. Ne poate duce în locuri unice și 
teribile, ne poate obliga să mergem pe căi stranii și 
îngrozitoare, să facem lucruri urâte, poate chiar crime, dar este 
singurul lucru cu-adevărat al nostru, nu crezi? 

Francis se gândi că așa era. Ar fi dat din cap aprobator, dar îi 
era teamă că orice mișcare i-ar fi creat o cicatrice permanentă 
pe faţă, la fel ca aceea de pe faţa lui Lucy, așa că rămase cât de 
rigid și de nemișcat putu, abia dacă mai respira, luptându-se cu 
mușchii care voiau să se răsucească de teroare. 

— Da, șopti el, iar buzele abia i se mișcară. 

— Îţi dai seama câtă imaginație am eu, Francis? 

Din nou, indiferent ce cuvinte va fi vrut să spună, abia de se 
auzi un croncănit. 

— Așadar, ce a cunoscut Short Blond, Francis? A cunoscut 
doar durerea? Sau poate ceva mai adânc, cu mult mai 


înfricoșător? A făcut oare legătura între senzaţia cuţitului care-i 
tăia în carne și sângele care se scurgea din ea, și care a fost în 
stare să înţeleagă că propria viaţă era cea care dispărea, și 
propria neputinţă o făcea atât de patetică? 

— Nu știu, spuse Francis. 

— Dar tu, Francis? Simţi cât de aproape ești de moarte? 

Francis nu putu să răspundă. În spatele ochilor închiși vedea 
doar o mare roșie de teroare. 

— Simţi că viaţa ta atârnă de un fir de păr, Francis? 

Ştia că nu mai era nevoie să răspundă la această întrebare. 

— Înţelegi că pot să-ţi iau viaţa exact în clipa asta, Francis? 

— Da, spuse Francis, dar nici nu mai știa de unde găsise 
puterea să rostească acel cuvânt. 

— Îţi dai seama că pot să-ţi iau viaţa în zece secunde? Sau în 
treizeci de secunde; sau poate că aș putea să aștept un minut 
întreg, depinde cât de mult aș vrea să savurez momentul. Sau 
poate că n-o să se întâmple deloc în noaptea asta. Poate că 
mâine se potrivește mai bine cu planurile mele. Sau săptămâna 
viitoare. Sau anul viitor. Oricând vreau eu, Francis. Ești aici, în 
patul ăsta, în spitalul ăsta, în fiecare noapte și nu știi niciodată 
când aș putea să mă întorc, așa-i? Sau poate că ar trebui să fac 
acum treaba asta și să mă scutesc de efort... 

Partea plată a cuţitului păru că se rotește puţin, și ascuţișul îi 
atinse pielea, iar apoi se răsuci la loc. 

— Viaţa ta îmi aparţine, continuă Angel. Este a mea și pot s-o 
iau oricând vreau. 

— Ce vrei? întrebă Francis. Simţea lacrimile adunându-se în 
spatele pleoapelor bine strânse, iar frica îi izbucni în cele din 
urmă, când palmele și picioarele începură să-i tremure de 
groază. 

— Ce vreau? râse Angel, sâsâind, cu vocea tot abia o șoaptă. 
Am ce vreau în noaptea asta și sunt aproape să iau tot ce vreau. 
Foarte aproape. 

Francis simţi că Angel aproape că își lipise faţa de a lui, 
astfel încât buzele lor se aflau la numai câţiva centimetri unele 
de altele, ca ale îndrăgostiţilor. 

— Sunt aproape de tot ce este important pentru mine, 
Francis. Atât de aproape, că sunt ca o umbră pe urmele tale. 
Sunt ca un miros lipit de tine, pe care numai un câine îl poate 
adulmeca. Sunt ca răspunsul la o ghicitoare puţin prea 


complicată ca să poată fi rezolvată de unii ca tine. 

— Ce vrei să fac eu? aproape că imploră Francis. 

Era ca și cum ar fi fost ceva ce putea face, o treabă sau un 
serviciu care să-l elibereze de prezenţa lui Angel. 

— Nimic, Francis. Doar să ţii minte mica noastră discuţie 
atunci când îţi vezi de treburile tale zilnice. Urmă o tăcere 
scurtă, iar apoi acesta continuă: Poţi să numeri până la zece, și 
apoi să deschizi ochii, Francis. Amintește-ţi ce ţi-am spus. Și, 
întâmplător - glasul lui Angel era bucuros și groaznic în același 
timp -, am lăsat un mic cadou pentru prietenul tău Fireman și 
pentru târfa aia de procuroare. 

— Ce? 

Angel își cobori faţa mai aproape de Francis, astfel încât 
acesta îi putea simţi respiraţia pe piele. 

— Vreau să las un mesaj. Uneori mesajul constă în ceea ce 
iau. Dar de data asta va fi ce rămâne în urma. 

Spunând asta, presiunea de pe obrazul lui dispăru brusc și-l 
simţi pe bărbat ridicându-se de pe pat. Francis continuă să-și 
țină răsuflarea, iar apoi începu să numere. Încet, de la unu 
până la zece, înainte de a deschide ochii. 

li mai trebuiră câteva secunde pentru ca ochii să i se 
acomodeze cu întunericul, dar, când reuși, înălță capul și se 
uită spre ușa dormitorului. O clipă, Angel apăru conturat, 
strălucitor, aproape incandescent. Era întors cu faţa, uitându- 
se la Francis, însă tânărul nu putu să remarce nicio trăsătură 
distinctivă, cu excepţia unei perechi de ochi care parcă îi 
ardeau în cap și a unei aure albe care îl înconjura ca o lumină 
din altă lume. Apoi viziunea dispăru, iar ușa se închise în urma 
ei cu o bufnitură surdă, urmată de zgomotul inconfundabil al 
încuietorii care i se păru lui Francis ca i-ar izola afară toate 
speranţele și posibilităţile. Se scutură, tot corpul îi tremura 
incontrolabil, de parcă ar fi fost aruncat într-o apă îngheţată și 
intrase în șoc hipotermic. Rămase în pat, cufundat în 
întunericul terorii și al neliniștii care se înrădăcinase înlăuntrul 
lui și care parcă se răspândea fără control, ca o infecţie, în tot 
corpul, întrebându-se dacă va putea să se miște când va veni 
lumina dimineţii. Vocile îi rămaseră tăcute, de parcă și ele s-ar 
fi temut că Francis s-ar afla pe marginea unui abis al groazei și 
ar putea să alunece și să cadă, fără să mai poată urca vreodată 
înapoi. 


Stătu întins, nemișcat, tot restul nopții. 

Respira în spasme scurte. Își simţea degetele tresărindu-i din 
când în când. 

Nu făcea nimic altceva decât să asculte sunetele din jurul lui 
și bubuiturile din piept. Când veni dimineaţa, nu era sigur că 
poate să-și forțeze membrele să se miște, nu era sigur nici că 
poate să-și mute ochii din poziţia fixă în care rămăseseră, 
aţintiți spre tavan, dar remarcând doar clipele groaznice prin 
care trecuse. Simţea că emoţiile îi fac ravagii prin minte, 
lovindu-se la întâmplare, alunecând, alergând, fără niciun 
control. Nici nu mai era sigur că avea puterea să le pună în 
ordine și să câștige un control cât de mic, și, o clipă, crezu că 
de fapt murise în acea noapte, că Angel chiar îi tăiase gâtul așa 
cum îi făcuse și lui Short Blond și că tot ce gândea, și auzea, și 
vedea acum era doar un vis și o reverie care îi cuprindea 
ultimele secunde ale vieţii, că de fapt lumea din jurul lui era 
chiar întunecată, noaptea se închidea în jurul lui și că propriul 
sânge se scurgea încet-încet, cu fiecare bătaie de inimă. 

— Gata, oameni buni, auzi el pe cineva în ușă. E timpul să vă 
sculaţi. Micul dejun așteaptă. 

Era Big Black, trezindu-i pe rezidenții dormitorului așa cum 
făcea în fiecare zi. 

În jurul lui, oamenii începură să mormăie în fel și chip, 
trezindu-se și lăsând în urmă toate visele cu problemele și 
coșmarurile care îi chinuiseră peste noapte, fără să-și dea 
seama că un coșmar real, care respira, se afla în mijlocul lor. 

Francis rămase rigid, de parcă ar fi fost lipit de pat. 
Membrele îi refuzau orice comandă. 

Câţiva se holbau la el, când treceau pe lângă patul lui. 

Il auzi pe Napoleon spunând: 

— Haide, Francis. Să mergem la micul dejun... 

Insă rotofeiul își pierdu glasul când văzu expresia de pe faţa 
lui Francis. 

— Francis? auzi el, dar nu răspunse. C-Bird, te simţi bine? 

Din nou, în el se duse o luptă. Vocile începuseră să facă 
larmă. Se rugau, îl lingușeau, insistau, iar și iar. Scoală-te, 
Francis! Haide, Francis! Ridică-te! Pune picioarele pe podea și 
trezește-te! Te rog, Francis, te rog, scoală-te! 

Nu știa dacă avea puterea. Nu știa dacă va mai avea 
vreodată această putere. 


— C-Bird? Ce se întâmplă? se auzi vocea lui Napoleon, din ce 
în ce mai îngrijorată, aproape scâncind. 

Nu răspunse, ci continuă să se holbeze în tavan, crezând tot 
timpul, din ce în ce mai puternic, că murea. Sau poate să 
murise deja și că tot ceea ce auzea nu erau decât ultimele 
reverberaţii ale vieţii, însoţindu-i ultimele bătăi de inimă. 

— Domnule Moses! Veniţi aici! Avem nevoie de ajutor! 

Napoleon era brusc pe punctul de a izbucni în lacrimi. 

Francis simţea în el două impulsuri opuse. Unul care parcă îl 
arunca la pământ, altul care insista să-și ia zborul. Ambele se 
luptau pentru supremație înlăuntrul lui. 

Big Black își croi drum până lângă el. Francis îl auzi 
ordonându-le celor care se mai aflau în dormitor să iasă pe 
coridor. Se aplecă peste Francis, uitându-se adânc în ochii lui, 
și în același timp începu să murmure tot felul de obscenităţi. 

— Haide, fir-ar al dracului, Francis, scoală-te! Ce s-a 
întâmplat? 

— Ajutaţi-l! se ruga Napoleon. 

— Asta încerc să fac, răspunse Big Black. Francis, spune-mi, 
ce-i cu tine? 

Bătu din palme în faţa ochilor lui Francis, încercând să-l facă 
să aibă o reacţie. Îl apucă de umăr și îl scutură cu putere, dar 
tânărul rămase ţeapăn pe pat. 

Francis se gândi că pur și simplu nu mai are cuvinte. Se 
îndoia puternic de posibilitatea sa de a mai vorbi. Înlăuntrul lui, 
lucrurile formau o crustă pe deasupra, ca gheaţa deasupra unui 
heleșteu. 

Vocile deformate reluară comenzile și ordinele și începură să 
se roage, să-l facă să răspundă. 

Singurul gând care pătrundea prin groaza lui Francis era 
ideea simplă că, dacă nu se mai mișca, va muri cu siguranţă. 
lar coșmarul va deveni adevărat. Era ca și cum cele două se 
amestecaseră. Așa cum ziua și noaptea nu mai erau diferite, la 
fel și starea de vis și cea de trezie. La marginea stării de 
conștiență, o parte din el îl împingea să stingă luminile, să se 
retragă, să găsească siguranţă în refuzul de a mai trăi, în timp 
ce altă parte îl implora să se dea la o parte din calea cântecului 
de sirenă al morţii, să împingă cât colo moartea care-l copleșise 
dintr-odată. 

— Nu muri, Francis! 


La început, crezu că îi vorbea una dintre vocile familiare. 
Apoi, în secundele acelea primejdioase, își dădu seama că era 
el însuși. 

Și astfel, adunând cu fiecare clipă ce brumă de forță mai găsi 
în el, Francis începu să mormăie cuvinte pe care un minut mai 
devreme crezuse că nu le va mai putea rosti niciodată. 

— A fost aici... spuse Francis, asemenea cuiva care rostește 
ultimele cuvinte pe patul de moarte, dar, în mod surprinzător, 
puţinele cuvinte parcă îi dădură energie să continue. 

— Cine? întrebă Big Black. 

— Angel. A vorbit cu mine. 

Infirmierul se dădu înapoi un pas, apoi se repezi înainte. 

— Te-a rănit? 

— Nu. Da. Nu știu sigur, spuse Francis. 

Se aduna și devenea mai tare cu fiecare cuvânt rostit. Se 
simţea ca și cum abia i-ar fi trecut febra. 

— Poţi să te ridici în picioare? 

— Am să încerc, răspunse Francis. 

Cu ajutorul lui Big Black, care îl susţinea, și al lui Napoleon, 
care-l ţinea de mână, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu cadă și 
să se spargă, Francis se ridică și-și dădu picioarele jos din pat. 
Ameţi o clipă când sângele nu-i mai inundă creierul. Apoi se 
ridică în picioare. 

— E bine, șopti Big Black. Probabil că te-a speriat ca dracu”! 

Francis nu răspunse. Era evident. 

— O să fii bine, C-Bird? 

— Sper. 

— Să ţinem asta pentru noi, bine? Vorbește cu domnișoara 
Jones și cu Peter când iese de la izolare. _ 

Francis dădu din cap aprobator. Încă tremura. Işi dădu 
seama că uriașul infirmier negru știa cât de aproape fusese să 
nu se mai dea jos din pat deloc. Sau să cadă într-una dintre 
găurile negre care-i înghițiseră pe pacienţii catatonici, pierduţi 
într-o lume doar a lor. Făcu un pas nesigur înainte, apoi altul, 
simțindu-și sângele cum îi curge prin vene și cum dispar 
riscurile unei alte nebunii și mai mari decât cea care îl 
stăpânea deja. Își simţea mușchii și inima funcţionând. Vocile 
începură să râdă vesele, apoi tăcură, bucurându-se parcă de 
fiecare clipă. Respiră greu, asemenea unuia care tocmai reușise 
să evite să fie lovit de o piatră mare în cădere. Apoi zâmbi, 


recâștigându-și puţin din rânjetul familiar. 

— Bine, îi spuse Francis lui Napoleon, ţinându-se încă de 
brațul masiv al lui Big Black ca să se echilibreze. Cred că aș 
avea nevoie de ceva de mâncare. 

Amândoi dădură din cap afirmativ și făcură un pas înainte, 
dar Napoleon ezită. 

— Ce-i asta? spuse el brusc. 

Francis și Big Black se răsuciră după privirea lui Napoleon. 

Amândoi văzură același lucru, în aceeași clipă. Mai era 
cineva care nu reușise să se dea jos din pat în acea dimineaţa. 
Trecuse neobservat, pentru că Napoleon atrăsese toată atenţia 
asupra lui Francis. Omul zăcea nemișcat, o formă pe un pat de 
oţel. 

— Ce dracu’! exclamă uriașul infirmier, mai nervos ca 
niciodată. 

Francis făcu câţiva pași în faţă și văzu cine era. 

— Hei! strigă Big Black, dar nu primi niciun răspuns. 

Francis inspiră adânc, și apoi traversă dormitorul, pe lângă 
paturile înghesuite, spre cel care zăcea culcat pe spate. 

Era Dancer. Bărbatul mai în vârstă care fusese transferat la 
Amherst în ziua precedentă. Colegul de pat al retardatului. 

Francis se uită în jos și văzu membrele rigide, ţepene ale 
omului. 

„S-a zis cu mișcările graţioase, pe o muzică pe care o auzea 
numai el”, se gândi Francis. 

Faţa lui Dancer era imobilă, aproape ca de porțelan. Avea 
pielea albă, de parcă ar fi fost machiat pentru scenă. Ochii îi 
erau larg deschiși; la fel și gura. Părea surprins, poate șocat 
sau chiar mai mult, poate terifiat de moartea care venise după 
el în noaptea aceea. 


Capitolul 24 


Peter the Fireman stătea cu picioarele încrucișate pe patul 
de oţel din celula de izolare, ca un tânăr și nerăbdător Buda 
așteptând cu entuziasm iluminarea. Dormise puţin în noaptea 
precedentă, deși căptușeala de pe pereţi și de pe tavan reușea 
să acopere mare parte din sunetele din clădire, cu excepţia 
unui strigăt ascuţit sau a unui urlet furios care se auzeau din 
vreuna dintre celelalte camere asemănătoare cu cea în care era 
el închis. Strigătele astea la întâmplare erau pentru el la fel ca 
sunetele scoase de animale, care răsunau prin pădure după 
lăsarea întunericului; n-aveau nicio logică evidentă și niciun 
scop, decât pentru cel care le emitea. Pe la miezul nopţii, Peter 
se întrebă dacă strigătele pe care le auzea erau reale sau erau 
mai degrabă sunete care fuseseră emise de pacienţi morţi de 
mult și, ca undele radio emise în eter, erau menite să 
reverbereze o eternitate în întuneric, fără să se oprească 
niciodată, fără să înceteze și fără să-și găsească locul. Se simţi 
deodată hăituit. 

În timp ce lumina zilei se strecura în celulă prin gemuleţul de 
observaţie din ușă, Peter începu să cântărească impasul în care 
se afla. Nu avea nicio îndoială că oferta cardinalului era 
sinceră, deși acesta probabil că nu era cuvântul corect, pentru 
că sinceritatea nu prea avea nimic de-a face cu această situaţie. 
Oferta pur și simplu îi cerea să dispară. Să părăsească toate 
aspectele tangibile ale vieţii sale și să dispară într-o nouă 
existență. Casa lui, familia, trecutul vor continua să existe doar 
în amintirea lui. Odată ce accepta oferta, nu exista cale de 
întoarcere. Cine era el și ce făcuse și de ce procedase așa - 
totul avea să se evapore din conștiința colectivă a arhidiocezei 
din Boston, pentru a fi înlocuit cu ceva nou și strălucitor și cu 
efecte luminoase care ajungeau până în rai. În familie, ar fi 
fratele care a murit în împrejurări necunoscute sau unchiul 
plecat pentru totdeauna, și, cu trecerea timpului, familia ar 
ajunge să creadă orice mit ar crea Biserica, iar ceea ce fusese 
odinioară ar ajunge să dispară pentru totdeauna. 

Își cântări alternativele: închisoare; MEI Bridgewater%; 
securitate maximă; carceră și bătăi. Probabil pentru aproape 


2 Instituţie de corecție în Bridgewater, Massachusetts (n.tr.) 


tot restul vieţii, deoarece considerabila influenţă a arhidiocezei, 
care în acest moment face presiuni asupra judecătorilor pentru 
a-i permite lui Peter să dispară într-un program desfășurat în 
Oregon, s-ar întoarce împotriva lui dacă el ar respinge planul. 
Ştia că nu vor mai exista alte înţelegeri ulterioare. 

Peter aproape că auzi fâșâitul unei uși zăbrelite închizându- 
se în spatele lui și zgomotul sec al încuietorii. Zâmbi, pentru că 
se gândi la asta ca la ceva tot atât de apropiat ca una dintre 
halucinaţiile prietenului său C-Bird, numai că asta era unică și 
era doar a lui. 

Işi aminti o clipă de sărmanul de Lanky, năpădit de frică și de 
iluzii, căruia îi dispăruse orice înţelegere pe care o avea despre 
viaţa lui neînsemnată la spital, cum se întorsese și începuse să 
se roage de Peter și de Francis să-l ajute. În acea clipă își dori 
ca Lucy să fi auzit acele plânsete. I se părea că întreaga lui 
viață lumea îl chemase în ajutor și că, de fiecare dată când 
sărise în ajutorul cuiva, oricât de bune i-ar fi fost intenţiile, 
ceva mersese prost. 

Peter auzea niște zgomote pe coridor, dincolo de ușa 
zăvorâtă a celulei de izolare, printre care distinse sunetul 
înfundat al unei alte uși care se deschise, apoi se închise cu 
zgomot. Nu putea să refuze oferta cardinalului. Și nu putea nici 
să-i lase pe Francis și pe Lucy singuri în faţa lui Angel. 

işi dădu seama că, la orice concluzie ar fi ajuns, trebuia să 
avanseze cu ancheta cât de repede putea. Timpul nu mai era un 
aliat bun. 

Peter se uita la ușa încuiată, ca și cum ar fi așteptat să o 
deschidă cineva exact în acea clipă. Dar nu se mai auzea niciun 
sunet, nici chiar de pe coridorul liniștit din spatele ușii, iar el 
rămase pe pat, încercând să-și ţină sub control nerăbdarea și 
gândindu-se că situaţia în care se găsea era un rezumat al 
întregii sale vieți. Era ca și cum, peste tot pe unde mersese, o 
ușă încuiată îl împiedicase să se miște liber. 

Așadar, aștepta să intre cineva, și aluneca tot mai mult într-o 
prăpastie clădită pe contradicții, neștiind dacă va mai fi în stare 
să urce vreodată. 

— Nu se văd semne evidente de violență, spuse medicul-șef 
cu o voce plată, aproape formală. 

Doctorul Gulptilil stătea în picioare lângă trupul lui Dancer, 
care zăcea întins pe pat, cu aspectul lui ţeapăn, de porțelan. 


Domnul Evil se afla lângă el, alături de alţi doi psihiatri și de un 
psiholog din celelalte clădiri ale spitalului. Unul dintre ei, aflase 
Francis, avea dublă specializare, și de patolog al spitalului, și 
era aplecat asupra lui Dancer, cercetându-l cu atenţie. Medicul 
acesta era înalt și zvelt, cu un nas coroiat, ca un cioc de acvilă, 
și ochelari cu lentile groase, și avea un tic nervos, să-și dreagă 
glasul ori de câte ori voia să spună ceva și să dea din cap, așa 
încât smocul de păr negru cam nepieptănat i se mișca în sus și- 
n jos, indiferent dacă era de fapt de acord sau nu. Avea un 
clipboard cu un formular pe el și lua notițe, scriindu-le repede 
în timp ce Gulp-a-pill vorbea. 

— Niciun semn de încăierare, spuse Gulptilil. Niciun semn 
extern de traumă. Nicio rană evidentă de niciun fel. 

— Atac de cord, spuse doctorul cu aspect de vultur, dând 
repede din cap. Văd din fișa lui că a fost tratat pentru probleme 
cardiace în ultimele două luni. 

Lucy Jones se afla chiar în spatele doctorilor. 

— Uitaţi-vă la mâinile lui, spuse ea brusc. Unghiile sunt rupte 
și pline de sânge. Ar putea fi răni provocate în timp ce se apăra. 

Toţi medicii se întoarseră spre ea, dar domnul Evans fu cel 
care răspunse. 

— A fost implicat într-o luptă ieri, așa cum bine știți, într- 
adevăr, doar era de faţă când cei doi care se băteau s-au lovit 
de el. Nu a luat parte la bătaie, ci s-a luptat să se elibereze. 
Presupun că așa au ajuns să-i fie afectate unghiile. 

— Să înţeleg că aţi spune același lucru și în legătură cu 
zgârieturile de pe braţele lui? 

— Da. 

— Şi despre felul în care cearșaful și pătura sunt boţite în 
jurul lui? 

— Atacul de inima poate să fie foarte rapid și foarte dureros, 
așa că e posibil să se fi contorsionat puţin înainte de a fi răpus. 

Toţi medicii scoaseră sunete de aprobare. Gulp-a-pill se 
întoarse spre Lucy. 

— Domnișoară Jones, spuse el, vorbind rar, răbdător, ceea ce 
doar sublinia cât de nerăbdător era de fapt. Moartea, din 
păcate, nu este ceva cu totul ieșit din comun în spital. Acest 
nefericit domn era în vârstă și fusese adus aici de mulţi ani. A 
mai suferit un atac de cord înainte, iar eu nu mă îndoiesc că 
stresul emoţional provocat de transferul de la Williams la 


Amherst zilele trecute, dublat de încăierarea în care a fost 
prins fără să aibă nicio vină, coroborate și cu efectul 
medicamentelor de-a lungul anilor, toate acestea au contribuit 
la slăbirea și mai mult a sistemului lui cardiovascular. O moarte 
foarte normală și nicidecum specială sau remarcabilă, aici, la 
Western State. Vă mulţumesc pentru observaţie... 

Tăcu, astfel încât dădu de înţeles că de fapt nu-i mulțumea 
pentru nimic, după care continuă: Dar dumneavoastră nu 
căutaţi pe cineva care folosește un cuţit și care în mod cumva 
ritualic mutilează mâinile victimelor și care, din cunoștințele 
noastre, își concentrează atacurile asupra femeilor tinere? 

— Ba da, răspunse Lucy, aveţi dreptate. 

— Deci această moarte nu pare să se potrivească tiparului 
care vă interesează pe dumneavoastră. 

— Din nou, domnule doctor, aveţi dreptate. 

— Atunci, va rugăm să ne permiteţi să ne ocupam de acest 
deces așa cum procedăm în mod obișnuit. 

— Nu chemaţi niciun fel de autorităţi? 

Gulptilil zâmbi amabil, dar din nou asta abia dacă îi ascundea 
iritarea. 

— Când un pacient moare în timpul operaţiei, mai cheamă 
chirurgul neurolog poliţia? Această situaţie este similară, 
domnișoară Jones. Trimitem un raport la autorităţile statului. 
Ţinem o conferință cu personalul spitalului despre rata 
mortalității. Contactăm ruda cea mai apropiată, dacă există. In 
unele cazuri, atunci când există semne de întrebare, predăm 
cadavrul pentru autopsie. În alte cazuri însă, nu facem asta. Și 
adesea, domnișoară Jones, pentru că acest spital este singura 
casa și singura familie pe care o au unii nefericiţi pacienţi, 
avem îndatorirea de a duce cadavrele direct în mormânt. 

Dădu din umeri, dar, din nou, un gest care voia să arate 
dezinteres și nonșalanţă ascundea de fapt ceea ce Lucy își dădu 
seama că este furie. 

În pragul ușii se adunaseră o mulţime de pacienţi care 
încercau să vadă ce se întâmpla în dormitor. Gulptilil aruncă o 
privire înspre domnul Evil. 

— Cred că este cam morbid pentru ei, domnule Evans. 
Haideţi să-i dăm pe oamenii ăștia afară și să ducem persoana 
asta la morgă. 

— Domnule doctor... începu Lucy din nou, dar el îi tăie vorba 


și se întoarse spre domnul Evans. 

— Spuneti-mi, domnule Evans, s-a trezit cineva din această 
clădire azi-noapte și a observat vreo luptă? A fost vreo bătaie 
pe care a văzut-o cineva? S-au auzit strigăte și lovituri de 
pumni și imprecaţii? Orice se potrivește în tipul de conflict cu 
care suntem obișnuiți? i 

— Nu, domnule doctor, răspunse Evans. În niciun fel. 

— Poate o luptă pe viaţă și pe moarte? 

— Nu. 

Gulptilil se întoarse spre Lucy. 

— Cu siguranţă, domnişoară Jones, dacă ar fi fost o crimă, 
cineva din toată camera asta s-ar fi trezit și ar fi văzut sau ar fi 
auzit ceva. În lipsa acestei persoane însă... 

Francis făcu o jumătate de pas înainte, vrând să spună ceva, 
dar se opri. 

Aruncă o privire spre Big Black, care clatină din cap abia 
perceptibil. Infirmierul uriaș îi dădea un sfat bun, își dădu 
seama Francis. Dacă ar fi descris ce auzise și prezenţa de lângă 
patul lui, cel mai probabil ar fi fost considerată încă o 
halucinație de către medicii predispuși la această concluzie. 
„Am auzit ceva - dar nimeni altcineva n-a mai auzit. Am simţit 
ceva - dar nimeni altcineva n-a observat. Știu că a avut loco 
crimă - dar nimeni altcineva nu crede asta.” Francis înţelese 
imediat că situaţia lui era fără speranţă. Protestul lui ar fi fost 
observat și apoi înregistrat în dosar ca încă o indicație în plus a 
cât de departe se afla de însănătoșire și de momentul ieșirii din 
spital. 

Francis își tinu răsuflarea. În spital, prezenţa lui Angel nu era 
încă nici realitate, nici iluzie. Ştia că Angel înţelegea asta. Nu e 
de mirare, se gândi Francis, împreună cu corul de aprobări 
dinlăuntrul lui, că asasinul era încrezător. „Poate să scape 
indiferent ce ar face.” 

Întrebarea este, își spuse Francis în sinea lui: „Cu ce anume 
voia el să scape?” 

Așa că nu scoase un sunet și se uită fix la Dancer. „Ce-l 
omorâse, se întrebă Francis? Nu era pic de sânge. Nu erau 
urme în jurul gâtului. Doar o mască mortuară fixată pe chipul 
dansatorului. Probabil că o pernă ţinută pe faţă. Panică tăcută. 
Moarte în tăcere. O scurtă zbatere, și apoi stingerea totală. 
„Asta am auzit oare azi-noapte? se întrebă Francis. Da, își 


spuse cu durere, numai că n-am deschis ochii.” 

Cuţitul care o omorâse pe Short Blond fusese rezervat de 
data asta pentru el. Însă mesajul de pe pat era pentru ei toți. 
Francis își simțea mușchii tremurând. Nu-și revenise cu totul 
încă și înțelegea cât de aproape fusese noaptea trecută fie de 
moartea reală, fie de o nebunie și mai profundă. Se gândi că 
era ca și cum acestea două mergeau mână-n mână, un set de 
alternative neplăcute. 

— Urăsc genul ăsta de decese, îi spuse Gulptilil domnului 
Evans. Îi supără pe toţi. Aveţi grijă ca medicaţia să fie potrivită 
pentru toţi cei care par concentrați fără motiv pe acest 
eveniment, spuse directorul, aruncând o privire în direcţia lui 
Francis. Nu vreau ca pacienţii să se gândească prea mult la 
acest deces, mai ales că săptămâna viitoare avem programată o 
audiere. 

— Știu ce vreţi să spuneţi, îl aprobă Evans. 

Însă Francis fu deodată atent la cuvintele doctorului. Nu știa 
dacă moartea lui Dancer avea să fie altceva mai mult decât o 
simplă curiozitate pentru toţi cei din clădire. Însă știa sigur că 
o audiere programată pentru săptămâna viitoare ar fi avut un 
impact dramatic asupra multor pacienţi. Cineva ar putea să 
plece acasă, iar speranţa în Western State era soră cu iluzia și 
cu halucinaţia. 

Aruncă o ultimă privire spre Dancer și simţi o mare tristeţe. 
„Uite pe cineva care și-a primit eliberarea pe neașteptate”, se 
gândi Francis. 

Însă în tot noianul ăsta de frică și tristeţe pe care-l simţea, 
Francis percepea și altceva: o suprapunere de evenimente pe 
care nu le putea identifica exact, dar care îi fixau în minte o 
bănuială rece, care îl îngrijora. 

În dormitor fusese adusă o targă pe roţi pentru a lua 
cadavrul lui Dancer. Gulptilil și domnul Evil supravegheară ca 
acesta să fie mutat de pe patul lui acoperit de un cearșaf alb. 
Lucy scutură din cap, uitându-se la ceea ce credea că este locul 
unei crime, lipsit de victimă. 

Gulptilil rămase în urmă și, mergând după targa cu cadavrul, 
îl zări pe Francis. Se opri și spuse: 

— Ah, domnule Petrel, mă întreb dacă nu cumva ar fi timpul 
să avem o altă ședință. 

Francis își imagină ce voia doctorul. Dădu din cap, pentru că 


nu știa ce altceva să facă. Dar apoi, cu o mișcare care îl lăsă pe 
director cu gura căscată de uimire, Francis își ridică braţele 
deasupra capului și făcu o piruetă, mișcându-și braţele și 
picioarele cât de grațios putu, ca într-un balet, imitând în mod 
intenţionat dansul celui mort, pe o muzică pe care numai el o 
auzea. 

Gulptilil încercă să-l întrerupă, întrebându-l brusc: 

— Domnule Petrel, vă simţiţi bine? 

Întrebarea i se păru lui Francis de-a dreptul tâmpită, pentru 
că el pur și simplu dansase în faţa doctorului. 

La ședința obișnuită de terapie de grup din acea zi, 
conversaţia s-a abătut spre programul spaţial. Newsman 
recitase titlurile din ultimele câteva zile, însă exista o 
neîncredere răspândită în rândurile pacienţilor de la Western 
State în legătură cu posibilitatea să fi pășit cineva pe Lună. 
Cleo în mod special era neîncrezătoare și bombănea tot timpul 
și despre faptul că guvernul ascundea ceva, și despre alte 
pericole necunoscute dar din cale-afară de rele, acum chicotea, 
pentru ca imediat să devină morocănoasă și tăcută. Schimbarea 
stării ei de spirit era evidentă pentru toţi, cu excepţia domnului 
Evil, care ignora cea mai mare parte a semnelor de nebunie 
atunci când acestea apăreau. Asta era abordarea lui obișnuită. 
Îi plăcea să asculte, să ia notițe, iar apoi pacientul descoperea 
mai târziu, când se ducea la coada pentru medicaţia de seară, 
că i-au fost modificate dozajele. Asta avea darul să îngheţe 
conversaţia de multe ori, pentru că toată lumea de la spital 
vedea în medicaţia zilnică multe dintre zalele lanţului care-i 
ţinea închiși aici. 

Moartea lui Dancer nu fusese pomenită, cu toate că toţi se 
gândeau la asta. Uciderea lui Short Blond îi fascinase și-i 
speriase, însă moartea lui Dancer le amintea tuturor de propria 
condiţie de muritori, ceea ce reprezenta un cu totul alt tip de 
frică. Nu o singură dată, pacienţii așezați în cerc au izbucnit în 
râs sau și-au suprimat un suspin, niciuna dintre aceste tendinţe 
neavând nimic de-a face cu conversaţia, ci reprezentând 
manifestări spontane, pornind de la un gând sau altul. 

Lui Francis i se păru că domnul Evil îl urmarea pe el în 
special, cu mare atenţie. Puse asta pe seama comportamentului 
lui bizar de mai devreme. 

— Dar tu, Francis? îl întrebă Evans brusc. 


— Îmi cer scuze, dar eu, ce? răspunse Francis. 

— Ce crezi despre astronauți? 

Se gândi puţin, apoi clătină din cap. 

— E greu de imaginat, răspunse el. 

— Ce este greu? 

— Să fii atât de departe, conectat doar la computere și unde 
radio. Nimeni nu a mai fost atât de departe până acum. Asta e 
interesant. Nu e vorba de încrederea în echipamentul folosit, ci 
e vorba despre faptul că nicio altă aventură nu a fost ca asta 
vreodată. 

Domnul Evil dădu din cap afirmativ. 

— Dar exploratorii din Africa sau de la Polul Nord? 

— Ei se confruntau cu elemente ale naturii. Necunoscute, 
însă astronauții se confruntă cu ceva diferit. 

— Cu ce anume? 

— Cu mituri, spuse Francis. Se uită în jurul lui la toţi ceilalţi, 
apoi întrebă: Unde este Peter? 

Domnul Evil se foi pe scaun. 

— E tot la izolare, spuse el. Dar trebuie să iasă în curând. Să 
ne întoarcem la astronauți. 

— Ei nu există, interveni Cleo. Dar Peter există. Apoi scutură 
din cap: Poate nu există, adăuga ea. Poate că toată chestia asta 
e doar un vis, iar noi trebuie să ne trezim în orice clipă. 

Apoi izbucni o ceartă între Cleo, Napoleon și alţi câţiva 
despre ce există cu adevărat și ce nu și dacă în cazul în care 
ceva avea loc undeva unde tu nu erai prezent, acel lucru se 
întâmplase cu adevărat sau nu. În urma discuţiei, grupul începu 
să facă zgomot, toţi dând din mâini agitaţi, cu chef de ceartă, 
iar Evans le dădu voie să se fâţâie încolo și-ncoace. Câteva 
clipe, Francis doar asculta, pentru că, în mod cu totul ciudat,i 
se părea că există unele asemănări între poziţia lui în spital și 
oamenii în încercarea lor de a cuceri spaţiul. Rătăceau în 
derivă, se gândi, la fel ca el. 

Credea că-și revenise din sperietura pe care o trăsese în 
noaptea precedentă, însă nu prea avea încredere în capacitatea 
lui de a trece de noaptea care urma să vină. 

Încercă să-și amintească toate cuvintele pe care i le spusese 
Angel, însă îi era greu să își aducă totul aminte atât de exact 
cum ar fi vrut. Își dădu seama că frica amestecă și ameţește 
lucrurile. Era ca și cum ai încerca să vezi bine atunci când te 


uiţi într-o oglindă care deformează. Imaginea nu este clară. 

O clipă își spuse: „Nu mai încerca să-l vezi pe Angel. 
Încearcă să vezi ce vede Angel”. 

Adânc înlăuntrul lui, vocile îi strigară deodată avertizări: 
Oprește-te! Nu face asta! 

Francis se foi neliniștit pe scaun. Vocile nu l-ar fi avertizat 
dacă n-ar fi perceput ceva important și periculos. Scutură ușor 
din cap, ca și cum ar fi vrut să restabilească legătura cu grupul 
care continua să se certe, și se uită la ei, exact când Napoleon 
zicea: 

— Şi de fapt de ce avem nevoie să mergem în spaţiu...? 

Și văzu că Cleo îl cerceta din cealaltă parte a cercului cu o 
privire atentă, puţin  amuzată, puţin curioasă, puţin 
impresionată. Se aplecă ușor înainte pe scaun, ignorându-l pe 
Napoleon, lucru care îl înfurie pe rotofei, și spuse încet în 
direcția lui Francis: 

— C-Bird a văzut ceva, nu-i așa? 

Apoi chițăi, iar corpul i se scutură de parcă ar fi râs de o 
glumă pe care numai ea a înţeles-o, exact în momentul în care 
Peter intră în încăpere. 

Acesta făcu un semn de salut cu mâna către grup, și apoi o 
plecăciune formală către colegii lui pacienţi, ca slujitorul unui 
rege din secolul al XVI-lea. Apucă imediat un scaun pliant de 
oţel și intră în cerc. 

— Nu chiar așa de rău, spuse el, anticipând întrebarea. 

— Lui Peter pare să-i placă la izolare, spuse Cleo. 

— Nu sforăie nimeni, răspunse Peter, iar toţi izbucniră în 
chicoteli și afișară rânjete. N 

— Discutăm despre astronauți, spuse domnul Evil. In timpul 
care a mai rămas, aș vrea să ajungem la o concluzie în cadrul 
acestei discuţii. 

— Sigur, spuse Peter. N-am vrut să întrerup. 

— Bine. Acum, mai vrea cineva să adauge ceva? întrebă 
domnul Evil, întorcându-se de la Peter și cercetând pacienţii 
adunați. 

Fu întâmpinat cu tăcere. 

Evans lăsă să treacă câteva secunde. 

— Nimeni? 

Din nou, grupul, atât de zgomotos cu câteva minute mai 
devreme, rămase tăcut. Francis se gândi că le era caracteristic: 


că uneori cuvintele veneau dinspre toţi deodată aproape 
necontrolate, inundând totul în jur, iar alteori dispăreau, și toţi 
se uitau înlăuntrul lor cu o fervoare aproape religioasă. 
Schimbările de spirit erau un lucru comun. 

— Haideţi, spuse Evans, iar exasperarea i se citea în glas. 
Făceam progrese un moment înainte să fim întrerupţi. Cineva, 
Cleo? 

Ea scutură din cap. 

— Newsman? 

Acesta nu avu niciun titlu de recitat. 

— Francis? 

Francis nu răspunse. 

— Spuneţi ceva, zise Evans înțepat. 

Francis îl văzu pe Evans foindu-se și devenind din ce în ce 
mai nervos. Se gândi că era o chestiune de control. Domnului 
Evil îi plăcea să controleze totul în dormitor, și încă o dată 
Peter distrusese această putere. Mai mult decât orice pacient, 
indiferent cât de pătruns de nebunie ar fi fost, niciunul dintre ei 
nu se putea compara cu nevoia domnului Evans de a stăpâni 
fiecare moment din zi și din noapte în clădirea Amherst. 

— Spuneţi ceva! repetă Evans și mai rece. 

Era un ordin. 

Francis se repezi, încercând să-și imagineze ce voia domnul 
Evil să audă, dar, ca răspuns, abia reuși să murmure: 

— Eu n-o să mă duc niciodată în spaţiu... 

Evans ridică din umeri și pufni: 

— Păi, sigur că nu... 

De parcă Francis spusese cel mai prostesc lucru pe care-l 
auzise vreodată. 

Insă Peter, care privea și asculta, se aplecă deodată înainte. 

— De ce nu? repetă el. 

Francis se întoarse când auzi vocea lui Fireman. Peter 
rânjea. 

— De ce nu? spuse el din nou. 

Evans era de-a dreptul supărat. 

— Nu încurajăm iluziile aici, Peter, izbucni el. 

Insă Peter, odihnit de perioada petrecută între pereţii vătuiţi 
ai celulei de izolare, îl ignoră. 

— De ce nu, Francis? întrebă el a treia oară. 

Francis făcu semn cu mâinile în jurul lui, vrând să arate 


spitalul. 

— Dar, C-Bird, continuă Peter, iar vocea lui prindea avânt pe 
măsură ce vorbea, de ce n-ai putea să fii tu astronaut? Eşti 
tânăr, ești în putere, ești deștept. Vezi lucruri pe care alţii nu le 
observă. Nu ești îngâmfat și ești curajos. Cred că ai fi un 
astronaut perfect. 

— Dar Peter... începu Francis. 

— Niciun dar. Cine spune că, într-o bună zi, NASA n-o să se 
hotărască să trimită un nebun în spaţiu? Adică, cine ar fi mai 
potrivit decât unul dintre noi? Adică, lumea crede că un 
astronaut nebun e mult mai rapid decât tipul de militar-care- 
salută-steagul, corect? Poate că o să trimită politicieni, sau 
oameni de știință, sau poate chiar turiști, într-o bună zi. Poate 
că o să descopere că, atunci când trimit un nebun în spaţiu, 
plutirea în afara forţei de gravitație care să ne ţină pe Pământ, 
cine știe, poate ne ajută? Ca un experiment științific. Poate... 

Se opri să răsufle. Evans vru să spună ceva, dar, înainte de a 
scoate un sunet, Napoleon adăugă ezitant: 

— Peter ar putea să aibă dreptate. Poate că gravitația ne 
înnebunește... 

Cleo sări și ea în discuţie: 

— Ne ţine jos... 

— Toată greutatea aia pe umerii noștri... 

— Ne împiedică gândurile să se zbenguie în sus și-n jos... 

Din toate părţile, pacienţii începură să dea din cap 
aprobator, unul după altul. Deodată, fiecare parcă-și găsise 
limba. Mai întâi se auziră murmure de aprobare, apoi o 
aclamare bruscă. 

— Am putea să zburăm. Am putea să plutim. 

— Nimeni nu ne-ar mai ţine pe loc. 

— Cine ar fi exploratori mai buni decât noi? 

Femeile și bărbaţii zâmbeau și aprobau. Ca și cum în acea 
clipă toţi se vedeau dintr-odată astronauți, suindu-se spre 
ceruri, legăturile cu pământul fiind șterse, în timp ce se ridicau 
fără niciun efort prin vidul înstelat. Era sălbatic de seducător 
și, vreme de câteva clipe, grupul păru că se îndreaptă spre cer, 
fiecare  imaginându-și forţa gravitaţiei ruptă de el și 
experimentând ciudata libertate fantastică în acele secunde. 

Evans vru să vorbească, apoi se opri. 

În schimb, aruncă o privire furioasă spre Peter și, fără o 


vorbă, ieși din încăpere. j 

Grupul amuţi, privind spatele domnului Evil. În câteva 
secunde, ceața problemelor se lăsă din nou asupra lor. 

În orice caz, Cleo spuse cu voce tare, scuturând din cap: 

— Cred că numai tu, C-Bird, spuse ea brusc, va trebui să 
mergi în ceruri pentru noi toți. 

Cuminţi, pacienţii care formau grupul se ridicară, își 
strânseră scaunele și le puseră lângă perete la locul lor, cu 
zgomote metalice. Apoi, pierduţi în propriile gânduri, ieșiră cu 
toții din camera de terapie, în coridorul principal al clădirii 
Amherst, amestecându-se cu valul de pacienţi care se mișcau în 
sus și-n jos pe hol. 

Francis îl apucă de braţ pe Peter. 

— A fost aici azi-noapte. 

— Cine? 

— Angel. 

— S-a întors iar? 

— Da. L-a omorât pe Dancer, dar nimeni nu vrea să creadă, și 
apoi a ţinut un cuţit pe faţa mea și mi-a spus că ar putea să mă 
omoare pe mine, sau pe tine, sau pe oricine vrea, oricând vrea. 

— Isuse! exclamă Peter. Îi dispăruse orice urmă de bucurie 
pe care o simţise pentru că-l făcuse pe domnul Evil să plece. Ce 
a mai spus? întrebă el. 

Ezitând, Francis încerca din greu să-și amintească tot ce se 
întâmplase și simţi că o parte din frică mai rămăsese în el. Era 
greu să-i spună lui Peter despre presiunea lamei de cuţit pe 
faţa lui. La început crezuse că dacă povestea o să se simtă mai 
bine, dar nu se întâmplase așa. În schimb, îi reveniseră starea 
de frică și neliniștea. 

— Cum a ţinut cuțitul? întrebă Peter. 

Francis îi arătă. 

— Isuse! repetă Peter. Cred că te-a speriat de moarte, C- 
Bird! 

Francis recunoscu dând din cap, nevrând să spună cu voce 
tare cât de speriat fusese. Dar apoi, în acea clipă, ceva îl 
surprinse și se opri, cu sprâncenele încruntate, încercând să 
înţeleagă. Peter văzu consternarea bruscă a lui Francis și 
întrebă: 

— Ce este? 

— Peter... începu Francis. Ai fost odată anchetator. De ce ar 


ţine Angel cuțitul pe fața mea în felul ăsta? 

Peter rămase pe gânduri. 

— N-ar fi trebuit... continuă Francis. N-ar fi trebuit să-l ţină 
la gâtul meu? 

— Ba da, încuviinţă Peter. 

— În felul ăsta, dacă aș fi strigat... 

— Gâtul, vena jugulară, laringele, acelea sunt locurile 
vulnerabile. Așa omori pe cineva cu cuțitul. 

— Dar nu l-a ţinut așa. Mi l-a ţinut la faţă. 

Peter dădu din cap afirmativ. 

— E foarte curios, spuse el. Nu a crezut că o să strigi... 

— Oamenii strigă tot timpul aici, n-ar fi însemnat nimic. 

— Adevărat, însă a vrut să bage groaza în tine. 

— A reușit, recunoscu Francis. 

— Ai apucat să vezi... 

— M-a pus să ţin ochii închiși. 

— Dar vocea? 

— Cred că aș putea s-o recunosc dacă aș mai auzi-o o dată. 
Mai ales de foarte aproape. Sâsâia, ca un șarpe. 

— Crezi că încerca să-și ascundă vocea cumva? 

— Nu. Ciudat. Nu cred. Ca și cum nici nu-i păsa. 

— Altceva? 

Francis scutură din cap. 

— Era... încrezător, spuse el cu grijă. 

Peter și Francis ieșiră din camera de terapie. Lucy îi aștepta 
pe la mijlocul coridorului, lângă cabinetul asistentelor. Se 
îndreptară spre ea și, în timp ce-și făceau loc printre grupurile 
de pacienţi, Peter îl zări pe Little Black stând nu departe de 
cabinet, la câţiva metri de Lucy Jones, și-l observă notând ceva 
într-un caiet mare negru, legat de grilajul metalic cu un lănţișor 
argintiu, precum cele de la bicicletele pentru copii. In clipa 
aceea, îi veni o idee și se duse repede la Little Black, dar 
Francis îl opri apucându-l de braţ. 

— Ce e? întrebă Peter. 

Francis păli deodată, și avea o ezitare nervoasă în voce. 

— Peter, începu el rar, mi-a venit o idee. 

— Ce anume? 

— Dacă nu i-a fost teamă să îmi vorbească, asta înseamnă că 
nu-și făcea griji că aș putea să-i aud vocea din întâmplare 
undeva. Nu-și făcea griji că aș putea să-i recunosc vocea pentru 


că știe că nu există nicio șansă să o aud vreodată. 

Peter se opri, aprobă dând din cap și-i făcu un semn lui Lucy. 

— Interesant, Francis, spuse el. Asta e foarte interesant. 

Francis se gândi că nu „interesant” voise Peter să spună. 

Se răsuci și se gândi în sinea lui: „Găsește liniștea!” 

Observă că mâna îi tremură ușor când se gândi la asta și-și 
dădu seama dintr-odată că i se uscase gâtul. Simţea un gust 
amar în gură și încercă să-și adune salivă, dar nu reuși. Se uită 
la Lucy, care avea o expresie de enervare; se gândi că asta n- 
avea nicio legătură cu ei, ci cu lumea în care intrase atât de 
încrezătoare și care acum se dovedea mai alunecoasă decât se 
așteptase. 

În timp ce procuroarea se apropia de ei, Peter merse spre 
Little Black. 

— Domnule Moses, începu el cu grijă, ce faceţi? 

Infirmierul ridică privirea spre Peter. 

— Rutină, veni răspunsul lui. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Rutină, continua Little Black. Fac niște notări în jurnal. 

— Ce se mai scrie în acel jurnal? 

— Orice schimbări cerute de doctorul cel mare sau de 
domnul Evil. Orice este ieșit din comun, cum ar fi o luptă, sau 
niște chei pierdute, sau un deces ca al lui Dancer. Orice 
schimbare în programul obișnuit. Dar și o mulţime de 
prostioare, Peter. Cum ar fi la ce oră te duci la baie noaptea, și 
când intri pe ușă, și când intri în dormitor, și orice telefon 
primești sau orice lucru pe care, cum am spus, oricine din cei 
care lucrează aici îl consideră ceva ieșit din comun. Sau poate 
observi că un pacient face un progres într-o direcţie sau alta. Și 
asta poate să fie scris aici. Când intri la post la începutul turei, 
trebuie să verifici ce s-a petrecut în tura precedentă. Și apoi, 
înainte de plecare, trebuie să scrii propriile observaţii și să 
semnezi. Chiar dacă e vorba numai de câteva cuvinte. Asta se 
întâmplă în fiecare zi. Jurnalul trebuie să ușureze treaba pentru 
cei care vin după tine, ca să fie la curent cu orice s-a întâmplat. 

— Există un jurnal din ăsta... 

Little Black îl întrerupse: 

— Câte unul pe fiecare etaj, în fiecare cabinet al asistentelor. 
Cei de la securitate au propriul jurnal. 

— Deci, dacă ai asta, știi, mai mult sau mai puţin, când s-a 


întâmplat totul. Adică, lucrurile obișnuite? 

— Jurnalul este important, spuse Little Black. Tine evidenţa 
tuturor lucrurilor. Trebuie să ai o înregistrare pentru orice se 
întâmplă aici. E ca o cărțulie de istorie. 

— Cine păstrează aceste jurnale? 

Little Black ridică din umeri. 

— Sunt stocate undeva la subsol în niște cutii. 

— Dar dacă ar fi să mă uit într-unul dintre astea, aș afla tot 
felul de lucruri, nu-i așa? 

— Pacienţii n-au voie să vadă jurnalele. Nu că ar fi ceva de 
ascuns sau ceva de genul ăsta. Dar sunt pentru personal. 

— Dar dacă aș vedea unul... chiar și unul vechi, păstrat în 
cutii, aș avea o idee destul de bună despre când se întâmpla 
cutare sau cutare lucru și cu ce periodicitate, nu-i așa? 

Little Black dădu din cap aprobator. 

Peter continuă, dar acum vorbea cu Lucy Jones: 

— De exemplu, aș afla când aș putea să mă plimb prin spital 
fără să fiu observat. Și aș putea să știu când e cel mai sigur să o 
prind pe Short Blond singură în cabinetul asistentelor de la 
etajul unu la miezul nopţii și, în plus, și toropită de oboseală, 
pentru că ea lucra de obicei tură dubla câte o zi pe săptămână, 
nu-i așa? Și aș mai ști și că paznicii au verificat de mult ușile și 
poate că acum dorm pe undeva și că nimeni altcineva n-o să fie 
prin preajmă, cu excepţia unui grup de pacienţi adormiţi și 
drogati, așa este? 

Nu mai era nevoie ca Little Black să răspundă la această 
întrebare. Sau la oricare alta. 

— Așa se face că știe! conchise Peter ușor. Nu cunoaște tot 
absolut sigur, cu precizie de ceasornic, dar știe destul încât să 
poată ghici cu un mare grad de aproximaţie, așteaptă și prinde 
momentul potrivit. 

Francis se gândi că era posibil. Simţi un fior străbătându-l pe 
dinăuntru, pentru că începu să înţeleagă că tocmai se mai 
apropiaseră cu un pas de Angel, iar el îi simţise deja prezenţa și 
nu-și dorea să se mai trezească atât de aproape de cutitul și de 
vocea acestuia. 

Lucy dădea din cap, și în cele din urma le spuse lui Peter și 
lui Francis: 

— Nu pot să găsesc o explicaţie, dar ceva nu e în regula. Ba 
nu, ceva este corect și greșit, în același timp. 


Peter rânji. 

— Ah, Lucy, spuse el, imitând felul în care îi plăcea lui 
Gulptilil să-și înceapă propoziţiile, cu o pauză prelungită și 
pronunțând engleza cu accentul cântat al medicului indian. Ah, 
Lucy, repetă el, ţi-ai dat seama de logica de aici, de la balamuc. 
Te rog să continui. 

— Locul ăsta începe să mă influenţeze, spuse ea încet. Cred 
că am fost urmărită în dormitorul asistentelor azi-noapte. Am 
auzit zgomote la ușă care au dispărut când m-am ridicat. Data 
trecută, am simţit că cineva mi-a umblat prin lucruri, cu toate 
că nu lipsea nimic. Continui să cred că facem progrese, și totuși 
nu pot să arăt nimic palpabil. Încep să cred că o să aud voci în 
orice clipă. 

Se întoarse și se uită la Francis, care nu părea atent, pierdut 
în gândurile lui. Se uită în jos pe coridor și o zări pe Cleo care 
tocmai se afla într-o dispută aprinsă, ea știa pe ce temă, și 
dădea din mâini energic, vocea îi bubuia, dar fără ca vorbele ei 
să aibă vreun sens. 

— Sau, adaugă Lucy dând din cap, o să ajung să-mi imaginez 
că sunt reîncarnarea vreunei prințese egiptene. 

— Asta ar putea să ducă la un conflict semnificativ, răspunse 
Peter zâmbind. 

— Tu o să supravieţuiești, continuă Lucy. Tu nu ești nebun ca 
toți ceilalţi. De îndată ce o să ieși, o să fii în regulă. Dar C- 
Bird... ce o să se întâmple cu el? 

— Francis are probleme mai mari, spuse Peter, 
posomorându-se dintr-odată. El trebuie să demonstreze că nu 
este nebun, dar cum să faci asta aici? Locul ăsta este făcut să 
înnebunească și mai tare oamenii, nu să-i vindece de nebunie. 
Face ca toate bolile de care suferă lumea să devină 
contagioase... continuă Peter, amărăciunea făcându-și loc în 
vocea lui. E ca și cum ai veni aici cu o răceala, care se 
transformă în bronșită, apoi în pneumonie, și în cele din urmă 
în vreo afecţiune respiratorie incurabilă, iar ei îţi spun: „Am 
făcut tot ce-am putut...!” 

— Trebuie să ies de aici, spuse Lucy. Și voi trebuie să ieșiţi 
de aici. 

— Corect, răspunse Peter. Dar cel care are cea mai mare 
nevoie să iasă de aici este C-Bird, pentru că altfel va fi pierdut 
pentru totdeauna. Peter zâmbi din nou, dar acest zâmbet abia 


dacă putea ascunde tristețea. Noi doi ne asemănăm, ne alegem 
propriile necazuri. Le alegem într-un fel pervers, nevrotic. 
Peste Francis, toate necazurile au venit fără ca el să aibă vreo 
vină. El este nevinovat, ceea ce nu se poate spune despre mine. 

Lucy se întinse și atinse braţul lui Peter, parcă pentru a-i 
întări spusele. Peter rămase o clipă nemișcat, cu senzaţia de 
arsură pe braţ de la atingerea lui Lucy. Apoi se dădu un pic 
înapoi, de parcă n-ar fi putut să suporte presiunea. Dar în 
același timp zâmbi și-și întoarse fața de la Lucy, de parcă n-ar 
mai fi suportat să vadă ceea ce vedea. 

— Trebuie să-l găsim pe Angel, spuse Peter. Și asta foarte 
repede! 

— De acord, încuviință Lucy. 

Dar apoi se uită la Peter curioasă, pentru că își dădu seama 
că intenţionase să spună ceva mai mult decât o simplă 
încurajare. 

— Ce e? 

Însă înainte ca el să răspundă la întrebare, Francis, care 
până atunci cântărise ceva înlăuntrul lui și nu fusese atent la 
ceilalţi, ridică privirea și se apropie de cei doi. 

— Am o idee, spuse el ezitant. Nu știu, dar... 

— C-Bird, trebuie să-ţi spun ceva... începu Peter, dar apoi se 
întrerupse. Ce idee ai? 

— Ce trebuie să-mi spui? 

— Mai poate să aștepte puţin, spuse Peter. Dar ideea ta? 

— Am fost atât de speriat, începu Francis. Tu nu erai acolo, și 
era beznă, și cuțitul ăla pe obrazul meu... Teama este 
amuzantă, Peter, continuă el, pentru că îţi modifică gândirea în 
asemenea măsură, încât nu mai poţi să vezi nimic altceva din 
cauza ei. Și pun pariu că Lucy știe asta, dar eu nu știam, și asta 
mi-a dat o idee... 

— Francis, încearcă să mă faci să înţeleg... spuse Peter, cum 
ar fi vorbit cu un elev din școala primară: cu afecţiune, dar 
interesat. 

— O teamă ca asta te face să te gândești doar la un singur 
lucru: cât de speriat ești, și ce-o să se întâmple, și dacă o să se 
întoarcă, și lucrurile groaznice pe care le-a făcut, și ce poate 
încă să mai facă, pentru că știam că ar fi putut să mă omoare, 
iar eu voiam să mă duc într-un loc sigur, unde să fiu doar eu... 

Lucy se aplecă asupra lui Francis, pentru că păru să priceapă 


dintr-odată unde voiau să bată vorbele lui. 

— Continuă, îl încurajă ea. 

— Dar toată frica aia a ascuns ceva ce ar fi trebuit să văd. 

Peter dădu din cap aprobator. 

— Ce? 

— Angel știa că tu n-o să fii acolo azi-noapte. 

— Jurnalul. Sau a văzut singur. Sau a auzit că am fost dus la 
izolare... 

— Așa că era cea mai bună situaţie ca să acţioneze azi- 
noapte, pentru că nu voia să încerce să se pună cu amândoi în 
același timp, cred. Astea sunt doar supoziţii, dar așa mi se pare. 
În orice caz, trebuia să se miște azi-noapte, pentru că situaţia 
era perfectă ca să bage groaza în mine... 

— Da, spuse Lucy. Înţeleg. 

— Şi a trebuit să-l omoare pe Dancer. De ce? 

— Ca să ne arate că poate să facă orice vrea. Ca să sublinieze 
mesajul. Nu suntem în siguranţă. 

Francis respiră greu, pentru că ideea că Dancer fusese 
omorât doar ca să demonstreze ceva îl neliniștea foarte tare. 
Nu-și imagina ce-l enervase pe Angel atât de tare, dar atunci, 
chiar în clipa aceea, își dădu seama că de fapt putea să-și 
imagineze. Asta îl sperie și mai tare, dar se refugie în lumina 
puternică de pe coridor și în compania lui Peter și a lui Lucy. 
„Ei sunt competenţi și puternici”, se gândi Francis, iar Angel 
avea grijă cu ei, pentru că ei nu erau nebuni și slabi ca el. 
Expiră ușor și continuă: 

— Dar astea sunt riscurile. Credeţi că mai era și alt motiv 
pentru care se afla în dormitor azi-noapte? 

— Ce fel de motiv? 

Francis aproape că se bâlbâia, fiecare gând parcă reverbera, 
mai adânc și mai îndepărtat, ca și cum se afla pe marginea unei 
mari prăpăstii care implica numai uitare. Închise o clipă ochii și 
văzu o lumină roșie sub pleoape care aproape că-l orbi. Se 
gândi îndelung și-și potrivi bine cuvintele, pentru că exact în 
acea clipă își dădu seama ce anume voia Angel din dormitor. 

— Retardatul... începu Francis. El avea ceva ce-i aparținea 
lui Angel. 

— Tricoul însângerat... 

— Păi, mă întreb... 

Francis nu apucă să termine. Ridică privirea spre Peter, care 


se întoarse spre Lucy Jones. Nu mai fu necesar să încuviinţeze 
toți cu voce tare. În câteva secunde, toţi trei traversară 
coridorul și împinseră ușa dormitorului. 

Avură norocul să-l găsească pe uriașul retardat așezat pe 
marginea patului, intonând încetișor un cântec de leagăn 
pentru păpușa Raggedy Andy. În spatele dormitorului se mai 
aflau câţiva pacienţi; majoritatea stăteau întinși, se uitau pe 
fereastră sau rămăseseră cu privirile fixe în tavan, deconectaţi 
de la orice. Retardatul ridică privirea către cei trei și zâmbi. 
Lucy se erijă în conducătorul grupului și făcu un pas înainte. 

— Bună, zise ea. Mă mai ţii minte? 

El dădu din cap. 

— Ea este prietena ta? întrebă Lucy. 

Din nou, bărbatul dădu din cap. 

— Și aici dormiţi voi doi? 

El bătu cu mâna în saltea, iar ea se așeză alături. Chiar dacă 
era înaltă și suplă, Lucy părea pitică pe lângă retardatul care se 
foi puţin ca să-i facă loc. 

— Şi aici locuiţi voi doi... 

Omul zâmbi din nou. Se concentră puţin, și apoi rosti cu 
greutate: 

— Locuiesc în spitalul mare. 

Cuvintele căzură ca niște bolovani de pe buzele lui. Fiecare 
era greu pronunţat și rigid, iar Lucy își imagină că era un efort 
monumental să rostească fiecare cuvânt. 

— Iar aici îţi ţii lucrurile? întrebă ea. 

Din nou, retardatul mișcă din cap în sus și-n jos. 

— A încercat cineva să-ţi facă rău? 

— Da, spuse retardatul rar, și chiar și acest unic cuvânt 
parcă era greu de pronunţat. M-am bătut. 

Lucy inspiră adânc, dar, înainte să apuce să spună ceva, văzu 
că retardatul avea ochii plini de lacrimi. 

— M-am bătut, repetă el, și apoi adăugă: Nu-mi place să mă 
bat. Mama zice să nu mă bat. Niciodată. 

— Mama ta e înţeleaptă! exclamă Lucy. 

N-avea nici cea mai mică îndoială că, dacă i s-ar da voie, 
retardatul ar putea să rănească multă lume. 

— Sunt prea mare, spuse el. Fără bătăi. 

— Cum o cheamă pe prietena ta? întrebă Lucy, arătând spre 
păpușă. 


— Andy. 

— Pe mine mă cheamă Lucy. Pot să fiu și eu prietena ta? 

El dădu din cap aprobator și zâmbi. 

— Mă ajuţi cu ceva? 

Uriașul își încruntă sprâncenele, iar ea se gândi ca nu 
înţelegea ce îi spusese, așa că îi explică: 

— Am pierdut ceva. 

El mormăi ca răspuns ceva ce voia să însemne că și el 
pierduse ceva odată și că nu-i plăcuse asta. 

— Vrei să te uiţi tu în lucrurile tale? 

Retardatul ezită, apoi ridică din umeri. Se aplecă sub pat și 
scoase cu o singură mână o ladă mare verde, ca de armată. 

— Ce? întrebă el. 

— O bluză. 

El îi dădu cu grijă lui Lucy păpuşa Raggedy Andy, și apoi 
desfăcu închizătoarea. Ea observă că lada nu era încuiată. 
Retardatul ridică ușor capacul, iar femeia văzu bruma de 
lucruri pe care le ţinea el acolo. Deasupra erau împachetaţi 
câţiva chiloţi și câteva perechi de șosete, alături de o fotografie 
cu retardatul și mama lui. Poza era veche de câţiva ani și era 
puţin zgâriată și ruptă pe margini, de unde fusese ţinută de 
prea multe ori. Sub acestea se găseau o pereche de blugi și una 
de pantofi, vreo două tricouri sport și un pulover verde-închis. 

Tricoul pătat de sânge lipsea. Lucy se uită rapid spre Peter, 
care scutură din cap. 

— A dispărut, spuse el încetișor. 

Ea se întoarse spre retardat. 

— Mulţumesc, zise. Poţi să-ţi pui lucrurile la loc acum. 

El își închise lada și o puse la loc sub pat. Ea îi dădu înapoi 
păpuşa. 

— Mai ai și alți prieteni aici? întrebă ea, arătând spre restul 
camerei. 

El scutură din cap. 

— Singur-singurel, spuse el. 

— Am să fiu eu prietena ta, spuse Lucy, ceea ce îl făcu să 
zâmbească, deși ea își dădu seama ce minciună era asta, lucru 
care o făcu să se simtă puţin vinovată, în parte pentru lipsa de 
speranţă a retardatului, și puţin pentru ea însăși, pentru că nu-i 
plăcea deloc să dezamăgească pe cineva care în fond nu era 
decât un copil și care avea să îmbătrânească, dar niciodată nu 


avea să devină mai deștept. 

Când se întoarseră în biroul lui Lucy, aceasta spuse: 

— Ei bine, se pare că ideea de a găsi și ceva dovezi palpabile 
e un pic prea exagerată. 

Era descurajată, însă Peter era mai degrabă pornit. 

— Nu, nu, tot am aflat ceva. Faptul că Angel ar fi pus ceva 
într-un loc și apoi s-a obosit să se ducă și să ia acel lucru de 
acolo ne spune ceva despre personalitatea lui. 

Însă Francis simţea că i se învârte capul. Mâinile îi tremurau 
ușor, pentru că, înlăuntrul lui, ceea ce de obicei era o reţea de 
curenţi și întuneric, acum parcă se lumina puţin. 

— Apropiere, spuse el. 

— Poftim? 

— A avut un motiv pentru care l-a ales pe retardat. Pentru că 
știa că va fi interogat de Lucy. Pentru că era destul de aproape 
ca să pună printre lucrurile lui o dovadă. Pentru că acesta nu 
constituia o ameninţare. Tot ce face Angel are un scop. 

— Cred că ai dreptate, încuviință Lucy rar. Dacă stai să te 
gândești, ce ne spune asta? 

Peter răspunse cu răceală în glas: 

— Ne spune că nu prea se ascunde. 

Francis gemu, ca și cum doar ideea asta îl săgetase ca o 
lovitura în piept. Se legănă înainte și-napoi, iar Peter și Lucy îl 
urmăriră cu îngrijorare. Peter înţelese pentru prima oară că tot 
ceea ce era un exercițiu de inteligenţă pentru el și pentru Lucy, 
o aventură de-a cine e mai deștept dintre ei și un asasin 
inteligent, era poate ceva mult mai dificil și mai periculos 
pentru Francis. 

— Vrea să-l căutăm, spuse Francis, iar cuvintele îi gâlgâiră 
asemenea sângelui care ţâșnește dintr-o rană mortală. li place 
tot jocul ăsta. 

— Ei bine, atunci trebuie să punem capăt jocului, conchise 
Peter. 

Francis ridică privirea. 

— Trebuie să nu facem ce se așteaptă el să facem, pentru că 
știe. Nu am idee cum sau de ce, dar știe. 

Peter inspiră adânc, și rămaseră cu toţii tăcuţi câteva clipe, 
gândindu-se la spusele lui Francis. Peter nu credea că este 
momentul potrivit, dar nici nu găsea alt moment mai bun, iar 
orice întârziere ar fi înrăutățit și mai mult lucrurile. 


— Nu mai am mult timp, spuse el încet. Într-una dintre zilele 
următoare am să fiu luat de aici. Pentru totdeauna. 


Capitolul 25 


M-am rostogolit pe jos și am simţit podeaua tare sub obraz, 
în timp ce mă luptam cu suspinele care-mi cutremurau tot 
corpul. Toată viața m-am învârtit între o singurătate și alta, iar 
numai amintirea momentului în care l-am auzit pe Peter the 
Fireman spunând că o să mă lase singur la Western State m-a 
aruncat într-o neagră disperare, la fel ca aceea pe care o 
simțisem atunci, în clădirea Amherst, cu atâţia ani în urmă. 
Cred că știusem din primul moment când ne-am întâlnit că eu o 
să rămân în urmă, și totuși, când am auzit asta din gura lui, a 
fost ca o lovitură în capul pieptului. Unele supărări sunt atât de 
adânci, că nu-ţi părăsesc sufletul oricât de mult timp trece, iar 
asta era una dintre ele. Când am scris cuvintele pe care le-a 
spus Peter în acea după-amiază, mi-am reînviat toate 
sentimentele de disperare care zăcuseră ascunse în mine atâţia 
ani, camuflate de medicamente, de planuri de tratament și de 
ședințe terapeutice. Sufletul mi-a erupt ca un vulcan, 
umplându-mă de cenușă gri. 

Mă văicăream ca un copil înfometat, abandonat în întuneric. 
Trupul mi-era cuprins de convulsii la șocul amintirii. Chircit pe 
jos, pe podeaua rece, ca un marinar naufragiat aruncat pe un 
țărm îndepărtat și străin, am cedat în fața zădărniciei complete 
a poveștii mele și am lăsat să iasă suspinele unul după altul, în 
șuvoi, până când, epuizat, am tăcut. 

Când liniștea groaznică a oboselii a pus stăpânire pe 
văzduhul din jurul meu, am distins un râs batjocoritor 
îndepărtat, retrăgându-se în umbre. Angel era încă în 
apropiere, savurând fiecare gram de durere pe care o simţeam. 

Am ridicat capul și am gemut. Ela rămas aproape. Destul de 
aproape încât să mă poată atinge, dar destul de departe încât 
eu să nu-l pot atinge. Simțeam cum se micșora distanţa dintre 
noi, câte un milimetru cu fiecare secundă. Ăsta era stilul lui. Se 
ascundea. Evada. Manipula. Controla. Apoi, când găsea 
momentul potrivit, se năpustea. Diferenţa era că, de data asta, 
eu eram ţinta. 

M-am adunat și m-am ridicat în picioare, mi-am trecut mâna 
peste fața plină de lacrimi. M-am răsucit și am scotocit 
încăperea cu privirea. 

— Aici, C-Bird, lângă perete. 


Dar nu era Angel, sâsâind cu vocea lui criminală, ci era 
Peter. 

M-am răsucit în direcţia din care auzeam vocea. Stătea pe 
podea, sprijinit de peretele pe care scrisesem. 

Părea obosit. Nu, nu e chiar așa. Trecuse dincolo de 
epuizare, în cu totul alt târâm. Tricoul îi era plin de funingine și 
de mizerie și era murdar și pe fața brăzdată de dâre de 
transpiraţie. Hainele îi erau rupte, iar ghetele grele maro îi 
erau pline de noroi, frunze și ace de pin. Se juca întruna cu 
casca argintie de oţel, răsucind-o în mâini și aruncând-o în sus 
ca pe o șapcă de copil. După câteva clipe în care s-a recules 
puţin, în sfârșit a luat casca și, lovind ușor cu ea de perete, a 
spus: 

— Ai ajuns la asta. Cred că n-am înţeles deloc cât de îngrozit 
ai fost de Angel. N-am văzut niciodată lucrurile așa ca tine. E 
un lucru bun că măcar unul din noi era nebun. Sau măcar 
destul de nebun. 

Cu toată mizeria de pe el, zeflemeaua lui Peter tot își făcea 
loc la suprafaţă. Am avut un sentiment de ușurare. Și totuși, m- 
am aplecat, chircindu-mă chiar în faţa lui, destul de aproape 
încât aș fi putut să întind mâna și să-l ating, dar n-am făcut 
asta. 

— E aici acum, am șoptit eu cu grijă. Ne ascultă. 

— Ştiu, răspunse Peter. Dă-l dracului! 

— A venit după mine de data asta. Așa cum a promis atunci. 

— Știu, a repetat Peter. 

— Am nevoie de ajutorul tău, Peter, am spus eu. Nu știu cum 
să mă lupt cu el. 

— Nici data trecută n-ai știut, dar te-ai prins tu până la urmă, 
răspunse Peter. Ceva din zâmbetul lui larg, strălucitor reuși să 
treacă de toată epuizarea și de toată mizeria și molozul de pe 
el. _ 

— Acum e altfel, am spus eu. Înainte era... am ezitat. 

— Real? a întrebat Peter. 

Am dat din cap aprobator. 

— lar acum nu este? 

N-am știut ce să-i răspund. 

— Mă ajuţi? l-am întrebat din nou. 

— Nu știu dacă ai nevoie de ajutor. Dar o să încerc să fac tot 
ce pot. 


Peter se ridică în picioare încet. Abia acum am observat că 
avea dosul mâinilor plin de sânge. Pielea îi era ruptă, iar carnea 
atârna de pe oase și tendoane. Probabil că a văzut unde mă 
uitam, pentru că s-a uitat și el în jos și a ridicat din umeri. 

— N-am ce să fac, mi-a dezvăluit el. E tot mai rău. 

Nu i-am cerut mai multe detalii pentru că am crezut că 
înţeleg. În liniștea scurtă care a urmat, s-a întors și s-a uitat la 
perete. A scuturat din cap. 

— Îmi pare rău, C-Bird, a spus el încet. Ştiam că o să te 
doară, dar n-am înţeles cu adevărat cât de greu avea să fie. 

— Eram singur. Mă-ntreb uneori dacă există ceva mai rău pe 
lumea asta. 

Peter zâmbi. 

— Există lucruri cu mult mai rele. Dar înţeleg ce vrei să spui. 
Și totuși, n-am avut încotro, nu-i așa? 

Era rândul meu să dau din cap. 

— Nu. A trebuit să faci ce au vrut ei. Era singura ta șansă, 
înţeleg. 

— N-a fost prea bine pentru mine, spuse Peter. A râs ca deo 
glumă bună, dar apoi a dat din cap. Îmi pare rău, C-Bird. N-am 
vrut să te părăsesc, dar, dacă aș fi stat... 

— Ai fi ajuns ca mine. Înţeleg, Peter, am spus eu. 

— Dar am fost acolo în momentul cel mai important, a 
continuat el. 

Am aprobat dând din cap. 

— Și Lucy la fel. 

Din nou, am dat din cap aprobator. 

— Așa că noi toţi am plătit un preț, nu-i așa? a întrebat el. 

În acea clipă, am auzit un sunet prelung, ca un urlet de lup. 
Era un sunet nepământean, plin de furie și de răzbunare. 
Angel. 

Auzise și Peter. Dar pe el nu-l înfricoșa așa cum mă înfricoșa 
pe mine. 

— Vine după mine, Peter, am șoptit eu. Nu știu dacă pot să-i 
țin piept singur. 

— Adevărat, răspunse Peter. Nu poţi să fii sigur de nimic, 
niciodată. Dar îl cunoști, C-Bird. Îi cunoști punctele tari; îi 
cunoşti și punctele slabe. L-ai cunoscut și atunci, și exact de 
asta aveam nevoie, nu-i așa? Apoi s-a uitat la perete. Scrie, C- 
Bird. Toate întrebările. Şi toate răspunsurile. 


S-a dat apoi un pas înapoi, ca pentru a-mi face loc să continui 
să scriu. Am inspirat adânc și am mers mai departe. Nici nu mi- 
am dat seama când a dispărut Peter de lângă mine, în timp ce 
eu luam crâmpeiul de creion, însă am observat că răcoarea 
respirației lui Angel îngheţase camera în jurul meu, așa că m-a 
cuprins un fior în timp ce am continuat să scriu: 

Până seara, Francis fu copleșit de senzaţia că tot ce se 
întâmpla avea un sens, dar că nu putea să vadă cum 
anume... 

Până seara, Francis fu copleșit de senzaţia că tot ce se 
întâmpla avea sens, dar că nu putea să vadă cum anume. Ideile 
amestecate care-i străbăteau imaginaţia încă îl derutau, 
complicate în plus de vocile pe care le auzea, mai nehotărâte și 
mai îndoielnice ca niciodată. Formaseră un nod de confuzii în 
mintea lui, strigându-i sugestii și ordine contradictorii, îl 
obligau să fugă, să se ascundă, să riposteze, atât de frecvent, 
că abia dacă mai auzea și alte discuţii în jurul lui. Încă mai 
credea că totul va fi evident doar dacă pur și simplu va privi 
lucrurile prin microscopul potrivit. 

— Peter, Gulp-a-pill a spus că sunt niște audieri programate 
pentru săptămână asta... 

Peter ridică din sprâncene. 

— Asta va face oamenii să se comporte ciudat. 

— De ce? întrebă Lucy. 

— Speranţă, răspunse Peter, ca și cum doar acest cuvânt în 
sine ar putea să explice multe lucruri în același timp. Apoi se 
uită iar la Francis. Ce este, C-Bird? 

— Mi se pare că există o legătură, cumva, între toate astea și 
dormitorul de la Williams, spuse el rar. Angel a trebuit să-l 
aleagă pe retardat, deci trebuia să-i cunoască rutina ca să-i 
poată pune tricoul între lucruri. Şi cu siguranţă că și-a dat 
seama că retardatul va fi unul dintre cei pe care avea să-i 
interogheze Lucy. 

— Apropierea, spuse Peter. Ocazia de a observa. Bine, 
Francis! 

Lucy dădu și ea din cap aprobator și spuse: 

— Cred că pot să fac rost de registrul pacienţilor din acel 
dormitor. 

Francis se gândi o clipă, apoi întrebă: 

— Lucy, poţi să faci rost și de lista cu pacienţii programati 


pentru audieri în vederea externării? 

Vorbise încet, ca să nu-l audă nimeni. 

— De ce? 

El ridică din umeri. 

— Nu știu, spuse el. Dar se întâmplă atât de multe, iar eu 
încerc să fac niște conexiuni. 

Lucy dădu din cap, însă Francis nu era sigur că îl credea. 

— Am să văd dacă pot să fac rost și de lista asta, zise ea, însă 
Francis avu impresia că aprobase asta doar ca să-i facă pe plac, 
dar că de fapt ea nu vedea nicio potenţială legătură. Lucy se 
uită apoi la Peter. Am putea aranja să percheziționăm tot 
dormitorul de la Williams. N-ar trebui să ia prea mult timp și s- 
ar putea să iasă la iveală ceva preţios. 

Lucy se gândi că era extrem de important să încerce să 
menţină și o latură concretă a anchetei. Listele și supoziţiile 
erau interesante, însă ea se simţea mult mai confortabil cu 
genul de detalii pe baza cărora puteai să depui mărturie în 
sălile de judecată. Pierderea tricoului murdărit de sânge o 
supăra mult mai tare decât lăsa să se vadă și era nerăbdătoare 
să găsească altă dovadă palpabilă care să-i poată furniza o bază 
solidă pentru caz. 

Lucy se gândi din nou: cuţit, amprente, haine și încălțăminte 
murdare de sânge. 

„Pe undeva, trebuie să existe ceva”, își spuse Lucy. 

— Asta ar putea să însemne ceva, murmură Peter. 

Se uită la domnișoara procuror și înţelese despre ce era 
vorba. 

Francis era însă mai puţin sigur. El credea că Angel 
anticipase deja această mișcare. Se gândi că ei trebuiau să vină 
cu ceva cu totul diferit. Ceva la care Angel să nu se fi gândit. 
Ceva altfel, diferit și care să aibă legătură mai mult cu locul 
unde se aflau decât cu cel în care le-ar fi plăcut să se afle. Cei 
trei o porniră spre biroul lui Lucy, însă Francis îl zări pe Big 
Black lângă cabinetul asistentelor și se desprinse din grup ca 
să vorbească puţin cu el. Ceilalţi își văzură de drum mai 
departe, fără să își dea seama că Francis rămăsese în urmă. 

Big Black ridică privirea. 

— E devreme pentru medicamente, C-Bird, spuse el. Însă 
presupun că nu asta vrei, nu-i așa? 

Francis clătină din cap. 


— M-aţi crezut, nu-i așa? 

Infirmierul se uită în jur înainte de a răspunde: 

— Sigur că da, C-Bird. Problema este că n-ai nimic de 
câștigat aici dacă ești de acord cu un pacient, dacă banii sunt 
de cu totul altă părere. Înţelegi, nu? N-are nicio legătură cu 
adevărul sau cu minciuna. E vorba despre slujba mea. 

— S-ar putea să se întoarcă. S-ar putea să se întoarcă și la 
noapte. 

— Posibil. Mă îndoiesc, totuși. Dacă ar fi crezut că e bine să 
te omoare, C-Bird, ar fi făcut-o deja. 

Francis fu de acord cu asta, cu toate că era una dintre acele 
declaraţii menite deopotrivă să te liniștească și să te 
înspăimânte. 

— Domnule Moses, bălmăji Francis aproape fără suflare, de 
ce nimeni de aici nu vrea să o ajute pe domnișoara Jones să-l 
prindă pe omul ăsta? 

Big Black înţepeni și începu să dea din colț în colţ. 

— Eu vreau să ajut, nu? Şi fratele meu ajută. 

— Ştiţi ce vreau să spun, insistă Francis. 

Big Black dădu din cap afirmativ. 

— Asta da, C-Bird. Asta da. 

Apoi se uită în jur, ca pentru a se reasigura de ceea ce știa 
deja, și anume că nimeni nu era atât de aproape încât să audă 
ce răspuns va da. Și totuși, vorbi cât se poate de încet și cu 
grijă: 

— Trebuie să înţelegi ceva, C-Bird. Aici, dacă este găsit 
individul ăla pe care-l caută domnișoara Jones, o să urmeze 
publicitate negativă, iar toată atenţia o să se îndrepte asupra 
noastră, poate o să fie și o anchetă a statului, și titluri pe prima 
pagină în ziare, și reportaje la televiziuni, și toţi o să apară pe- 
aici; ei bine, asta ar însemna sfârșitul pentru carierele unora. 
Mult prea multe întrebări o să fie puse. Probabil că întrebări 
dificile, cum ar fi de ce n-aţi făcut aia sau de ce n-aţi făcut 
cealaltă? Poate chiar va trebui să aibă loc niște audieri la 
guvern. O grămadă de chestiuni, și nimeni care lucrează pentru 
stat, mai ales un doctor sau un psiholog, nu vrea să răspundă la 
întrebări despre cum au lăsat un asasin liber prin spital fără să 
se sinchisească prea tare. E vorba de scandal aici, C-Bird. E 
mult mai ușor să acoperi totul și să găsești explicaţii pentru un 
cadavru sau două. Asta e ușor. Nimeni nu e de vină, toată 


lumea își primește salariul, nimeni nu-și pierde slujba, iar 
lucrurile continuă zi de zi, exact ca mai înainte. Nu diferă cu 
nimic de oricare alt spital. Sau închisoare, dacă stai să te 
gândești mai bine. Totul este să faci lucrurile să meargă mai 
departe. Nu te-ai prins de asta până acum? 

Ba da, își dădu seama că se prinsese. Doar că nu-i plăcea. 

— Trebuie să ţii minte, adăugă Big Black, dând din cap, 
nimănui nu prea îi pasă de nebuni. 

Domnișoara Luscious ridică privirea și se uită furioasă la 
Lucy când intră în anticamera biroului doctorului Gulptilil. Își 
făcu de lucru cu niște formulare, apoi se întoarse la mașina de 
scris și începu să se prefacă a scrie ceva de maximă urgenţă, 
exact când Lucy se apropie de biroul ei. 

— Doctorul este ocupat, spuse ea, iar degetele îi zburau 
peste clapele mașinii de scris, micul cilindru de oţel de la 
vechea mașină Selectric rotindu-se pe o foaie de hârtie. Nu am 
în agendă programată vreo întâlnire cu dumneavoastră, adăugă 
ea. 

— O să dureze doar o clipă, spuse Lucy. 

— Atunci, să văd dacă vă pot strecura. Luaţi loc. 

Secretara nu făcu nici cel mai mic efort să-și schimbe poziţia 
sau măcar să ridice receptorul până ce Lucy nu se depărtă de 
birou și se trânti pe o canapea din sala de așteptare. 

Continuă să se uite fix la domnișoara Luscious, insistent, 
până ce secretara, obosită de această privire, ridică receptorul 
de pe birou și se întoarse cu spatele la Lucy în timp ce vorbea. 
Urmă un scurt schimb de replici, iar apoi secretara se întoarse 
și spuse: 

— Doctorul vă poate primi acum. 

„Clișeu aproape comic, date fiind împrejurările”, se gândi 
Lucy. 

Doctorul Gulptilil stătea în picioare în spatele biroului și se 
uita la copacul de la fereastră. Își drese glasul când intră Lucy, 
dar rămase pe poziţie, fără să se miște, în timp ce femeia îl 
așteptă să dea un semn că știe de prezenţa ei. După câteva 
clipe, el se întoarse și, dând ușor din cap, se așeză cu aplomb 
pe scaunul din spatele biroului. 

— Domnișoară Jones, începu el cu grijă, sosirea 
dumneavoastră aici este mai mult decât bine-venită, pentru că 
mă scutește de efortul de a vă convoca eu. 


— Să mă convocați? 

— Într-adevăr, continuă Gulptilil. Deoarece am avut recent o 
discuţie cu șeful dumneavoastră, procurorul-șef din Suffolk 
County. lar dumnealui este, hai să spunem, extrem de curios în 
legătură cu prezența dumneavoastră aici, dar și cu progresul 
dumneavoastră. Apoi doctorul se lăsă pe spate, cu zâmbetul lui 
de crocodil. Aveţi să-mi cereţi ceva? Asta v-a adus în acest 
birou? 

— Da, răspunse Lucy scurt. Aș dori numele și dosarele 
pacienţilor din Williams, dormitorul de la etajul al doilea, și, 
dacă este posibil, schema aranjării paturilor acestora, ca să pot 
să fac o legătură între nume, diagnostic și locaţie pentru 
fiecare. 

Doctorul Gulptilil dădu din cap aprobator, încă zâmbind. 

— Da. E vorba despre dormitorul în care este agitaţie 
maximă acum, din cauza interviurilor luate de dumneavoastră? 

— Da. 

— Va mai trece o vreme până se vor liniști lucrurile pe acolo. 
Dacă vă dau aceste informaţii, îmi promiteţi că mă veţi informa 
înainte de a declanșa orice fel de activităţi în acea parte a 
spitalului? 

Lucy scrâșni din dinţi. 

— Da. De fapt, aș vrea ca toată zona să fie percheziţionată. 

— Percheziţionată? Adică vreţi să luaţi la rând și să cercetaţi 
puţinele lucruri pe care le au acei pacienţi? 

— Da. Am motive să cred că unele dintre dovezile disponibile 
se află în acel dormitor, așa că aș vrea permisiunea 
dumneavoastră pentru a-l percheziționa. 

— Dovezi? Şi pe ce anume vă bazaţi această presupunere? 

Lucy se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Am fost informată din surse de încredere că unul dintre 
pacienţii din acea zonă a fost în posesia unui tricou murdar de 
sânge. Natura rănilor lui Short Blond sugerează că oricine ar fi 
comis crima ar trebui să aibă hainele murdărite de sângele ei. 

— Da. Asta ar avea sens. Dar nu a găsit poliţia niște lucruri 
pline de sânge asupra sărmanului Lanky, atunci când a fost 
arestat? 

— Am convingerea că acele modeste lucruri au fost plasate la 
el de altă persoană. 

Doctorul Gulptilil zâmbi. 


— Ah, da, spuse el. l-au fost puse în cârcă de acest Jack 
Spintecătorul al zilelor noastre. Un geniu criminal. Nu, îmi cer 
scuze, nu acesta este cuvântul. O minte diabolic de criminală. 
Chiar aici, în spitalul nostru de boli mintale. Nu? Puțin 
probabil, dar este o explicaţie care ar justifica continuarea 
anchetei dumneavoastră. Cât despre acest tricou însângerat de 
care aţi pomenit... aș putea să-l văd? 

— Nu se află în posesia mea. 

El dădu din cap. 

— Domnișoară Jones, am anticipat răspunsul dumneavoastră 
la această întrebare. Așadar, dacă voi permite percheziţia pe 
care o cereţi, asta nu va da naștere unor probleme în legătură 
cu lucruri pe care le-am putea descoperi? 

— Nu. Acesta este un spital de stat, iar dumneavoastră aveţi 
tot dreptul să percheziţionaţi orice zonă în căutarea unor 
lucruri de contrabandă, a vreunei substanţe sau a vreunui lucru 
interzis. Eu doar vă cer să vă angajaţi în această activitate de 
rutină în prezenţa mea. 

Gulptilil se legănă cu scaunul câteva clipe. 

— Deci, acum, dintr-odată, credeţi că eu și oamenii mei vă 
putem fi de folos cu ceva. 

— Nu cred că înţeleg ce vreţi să insinuaţi, răspunse ea, ceea 
ce era, desigur, o minciună, pentru că înţelegea perfect ce voia 
doctorul să spună. 

Evident, Gulptilil văzu același lucru, pentru că spuse: 

— Ah, domnișoară Jones, lipsa dumneavoastră de încredere 
faţă de personalul de aici este foarte descurajantă. Insă voi face 
aranjamentele necesare pentru percheziţia pe care aţi cerut-o, 
fie și numai pentru a vă convinge de inutilitatea anchetei 
dumneavoastră. lar numele și aranjarea paturilor la Williams, și 
pe acestea vi le pot pune la dispoziţie. Apoi, poate că vom pune 
punct șederii dumneavoastră aici. 

Lucy își aminti ceea ce spusese Francis, așa că adaugă: 

— Încă un lucru. Aș putea primi și o listă cu pacienţii 
programaţi pentru audieri în vederea externării săptămână 
aceasta? Dacă nu este prea greu... 

Doctorul se uită pieziș la ea. 

— Da, pot să vă dau și asta. Ca parte a eforturilor mele de a 
sprijini ancheta dumneavoastră, am s-o pun pe secretara mea 
să va dea aceste documente. Doctorul avea capacitatea de a 


face cu ușurință ca o minciuna să treacă drept adevăr, calitate 
pe care Lucy o găsi neliniștitoare. Deși nu văd ce posibile 
conexiuni ar putea avea audierile noastre obișnuite cu ancheta 
dumneavoastră. Sunteţi atât de bună să mă lămuriţi, 
domnișoară Jones? 

— Prefer să nu fac asta. Nu încă. 

— Răspunsul dumneavoastră nu mă surprinde, spuse el 
înțepat. Totuși, am să vă dau lista de care aveţi nevoie. 

Ea dădu din cap. 

— Mulţumesc. 

Și vru să plece. 

Gulptilil ridică mâna. 

— Dar trebuie să vă cer ceva, domnișoară Jones. 

— Ce anume, domnule doctor? 

— Trebuie să vă sunaţi superiorul, domnul cu care am avut o 
discuţie atât de plăcută nu cu mult timp în urmă. Acum, pun 
pariu, ar fi un bun moment ca această convorbire telefonică să 
aibă loc. Daţi-mi voie. 

Se întinse și întoarse telefonul de pe birou spre Lucy, ca 
aceasta să poată forma numărul. El nu se obosi să părăsească 
încăperea. 

Lui Lucy îi răsunau încă în urechi admonestările șefului ei. 
„O pierdere de timp” și „doar freci menta” fuseseră doar cele 
mai nesemnificative plângeri ale lui. Cea mai insistentă fusese: 
„Arată-mi rapid un progres real sau întoarce-te cât de curând”. 
Mai fusese o litanie nervoasă despre cazurile care se adunau pe 
biroul ei, nerezolvate, probleme care necesitau atenţie urgentă. 
Încercase să-i explice că spitalul de boli mintale era un loc 
neobișnuit pentru a încerca să conducă o anchetă aici cu 
tehnicile obișnuite, însă el nu fusese prea interesat să audă 
aceste scuze. „Vino cu ceva în următoarele zile, că altfel va 
trebui să te aducem înapoi.” Ăsta fusese ultimul lucru pe care îl 
spusese. Lucy se întreba cât de mult fusese șeful ei otrăvit de 
discuţia anterioară cu Gulptilil, însă era irelevant. Tipul era un 
irlandez din Boston, un lăudăros flușturatic și nechibzuit, care, 
atunci când era convins că era ceva de urmărit, se focaliza pe 
acel lucru, cu intensitate, calitate care făcuse să fie reales de 
multe ori. Însă lăsa baltă o anchetă imediat ce aceasta atingea 
pragul, de altfel destul de coborât, al toleranţei sale pentru 
frustrare, ceea ce, se gândi Lucy, era o tehnică de expediere 


diplomatică, dar care n-o ajuta prea mult. 

Și, de altfel, Lucy trebuia să admită că lipsea genul de 
progres la care se putea raporta un politician. Nici măcar nu 
putea să demonstreze legătura dintre cazuri, în afară de stilul 
crimelor. Era o situaţie care te făcea să-ţi pierzi complet 
minţile. Pentru Lucy era foarte clar că asasinul lui Short Blond, 
Angel, care îl terorizase pe Francis, și cel care comisese 
crimele din districtul ei erau una și aceeași persoană. Şi că se 
afla chiar aici, sub nasul ei, bătându-și joc de ea. 

Uciderea lui Dancer era cu certitudine opera lui. El știa asta, 
ea știa asta. Totul avea sens. 

Dar în același timp nu avea sens. Arestările de criminali și 
acuzările nu se fac pe baza a ceea ce știi, ci a ceea ce poţi să 
demonstrezi, și, până acum, ea nu putea să demonstreze nimic. 

Işi dădu seama că, pentru moment, Angel rămânea intangibil. 
Lucy se îndrepta spre clădirea Amherst, pierdută într-un 
amalgam de gânduri. Seara era răcoroasă, iar ţipete pierdute 
se auzeau răsunând pe aleile spitalului, dar ea nu-și dădu 
seama că agonia provocată de aceste zgomote scâncite se 
evaporase în aerul răcoros din jurul ei. Dacă n-ar fi fost atât de 
adâncită în sondarea propriilor credinţe, poate că ar fi observat 
că sunetele care o deranjaseră atunci când sosise la Western 
State dispăruseră acum într-un loc al acceptării înlăuntrul ei în 
asemenea măsură, încât ea însăși devenea un lucru fix în spital, 
o tangentă la toată nebunia care trăia aici atât de nefericită. 

Peter ridică privirea și își dădu seama că era ceva în 
neregulă, dar nu putea să își dea seama ce anume. Asta era 
problema cu spitalul ăsta: totul era răsucit, întors pe dos, 
distorsionat și avea o formă nedefinită. Era aproape imposibil 
să vezi cu exactitate. O clipă, râvni la simplitatea unui incendiu. 
Era un soi de libertate în mersul printre rămășițele 
carbonizate, ude și mirositoare ale unui incendiu și în 
imaginarea încet, cu ochii minţii, cu exactitate, a felului cum 
izbucnise focul și cum progresase, de la podea spre pereţi, și 
apoi la tavan și acoperiș, accelerat de un combustibil sau altul. 
Exista un soi de precizie matematică în analizarea unui 
incendiu, și-i dădea o mare satisfacţie să ţină în mână lemn ars 
sau oţel răsucit, să simtă căldura reziduală trecându-i prin 
palme și să știe că putea să-și imagineze tot ce fusese distrus 
ca și cum ar fi văzut lucrurile acelea cu câteva clipe înainte ca 


incendiul să izbucnească. Era asemenea abilității de a vedea 
trecutul, doar că mult mai clar, fără ceața pe care ţi-o dau 
emoția și stresul. Totul se afla pe o hartă a evenimentelor, iar el 
râvnea la vremurile mai ușoare, când putea să urmeze fiecare 
rută către o destinaţie exactă. Mereu se gândise la el însuși ca 
la unul dintre marii artiști a cărui datorie era să restaureze 
mari picturi distruse de timp sau de elemente ale naturii, să 
recreeze culorile și liniile din pensulă ale atâtor genii vechi, pe 
calea unui Rembrandt sau da Vinci, un artist neînsemnat, și 
totuși crucial. 

În dreapta lui, un bărbat îmbrăcat în pijamale largi de spital, 
nepieptănat și neîngrijit, izbucni într-un râs draconic când se 
uită în jos și văzu că își udase pantalonii. Pacienţii se aliniau 
pentru medicamentele de seară, iar Peter îi văzu pe Big Black 
și pe Little Black încercând să menţină cât de cât ordinea. Ca și 
cum ai încerca să organizezi valurile care lovesc plaja pe timp 
de furtună; totul revenea mai mult sau mai puţin în același loc, 
dar toţi erau manevraţi de forțe la fel de greu de stăpânit ca 
vânturile sau curenţii. N 

Peter se scutură și se gândi: „Trebuie să ies de aici!” Incă nu 
se credea nebun, dar știa că multe dintre acţiunile lui ar putea 
fi considerate nebunești și, cu cât stătea mai mult în spital, cu 
atât acestea vor ajunge să-i domine existenţa. Il trecură 
transpiraţiile la acest gând și-și dădu seama că erau oameni - 
domnul Evil, de exemplu - care ar fi fost fericiţi să-l vadă 
ruinându-se în spital. Avea noroc; se agăța încă de tot felul de 
vestigii ale sănătăţii mintale. Ceilalți pacienţi îi arătau respect, 
știind că el nu era la fel de nebun ca ei. Însă asta putea să ia 
sfârșit într-o bună zi. Ar putea să înceapă să audă aceleași voci 
ca ei. Să înceapă să se legene, să murmure, să-și ude pantalonii 
și să stea la rând pentru medicamente. Știa că, dacă nu va 
scăpa de aici, avea să fie integrat în rândul lor. 

Indiferent ce oferea Biserica, știa că trebuia să accepte. 

Se uită în jurul lui, la fiecare pacient care se îngrămădea 
spre cabinetul asistentelor și la rândurile de medicamente 
aliniate în spatele portii de fier. 

Unul dintre ei era un criminal. Ştia. 

Sau poate că unul care se alinia în același timp în clădirile 
Williams, sau Princeton, sau Harvard, dar după același 
program, era un criminal. 


Dar cum să-l descoperi? 

Încercă să se gândească la acest caz cu ochii unui anchetator 
de incendii, și se sprijini de perete, vrând să vadă unde a 
început, pentru că asta i-ar fi putut spune cum a prins curaj, a 
înflorit și în cele din urmă a explodat. Așa procesa el fiecare 
scenă de incendiu la care era chemat; lucra invers, de la sfârșit 
spre început, până la prima scânteie, iar asta îi spunea nu 
numai cum izbucnise incendiul, ci și cine stătuse acolo și-l 
urmărise. Presupunea că era un dar curios. În vechime, regii și 
prinţesele se înconjurau de oameni care puteau să vadă în 
viitor, cheltuind cu aceștia averi și timp, când înţelegerea 
trecutului era probabil o cale mult mai bună de a vedea ce li se 
deschidea înainte. 

Peter expiră încet. Spitalul avea un fel de a face oamenii să 
se lupte cu toate gândurile care răsunau înlăuntrul lor. Dar nu- 
și duse gândul la capăt, pentru că-și dădu seama că-și mișca 
ușor buzele în timp ce vorbea cu el însuși. 

Din nou, expiră adânc. Era cât pe ce. Aproape că vorbea 
singur. 

Își privi mâinile doar ca să se asigure că este întreg. „leşi de 
aici, își spuse el. Indiferent ce trebuie să faci pentru asta, ieși.” 

Dar, în timp ce ajungea la această concluzie, o zări pe Lucy 
Jones intrând pe coridor. Mergea cu capul în jos, iar el își dădu 
seama că Lucy era deopotrivă adâncită în propriile gânduri și 
supărată. Și, exact în acea clipă, Peter văzu un viitor care-l 
înfricoșă, lăsându-l cu un sentiment de goliciune, fără speranţă. 
El avea să iasă, să dispară, încadrat în vreun program din 
Oregon. Ea avea să iasă, să se întoarcă la biroul ei și la 
judecarea crimelor una după alta. Francis însă avea să rămână 
în urma lor, împreună cu Napoleon, Cleo și frații Moses. 

Lanky avea să meargă la închisoare. 

lar Angel avea să găsească pe altcineva ale cărui degete să le 
taie. 


Capitolul 26 


Francis petrecu o noapte agitată, uneori zăcând rigid pe pat 
și ascultând orice sunet care i se părea neobișnuit în dormitor 
și care i-ar fi semnalat întoarcerea lui Angel. Zeci de astfel de 
zgomote trecură de pleoapele lui strâns închise, răsunându-i la 
fel de tare în piept precum propriile bătăi de inimă. De o sută 
de ori i se păru că simte respiraţia fierbinte a lui Angel pe 
frunte, iar senzaţia lamei reci a cuţitului nu îi dispăruse 
niciodată din memorie. Chiar și în puţinele momente când 
reușea să uite de temerile nopţii care-l făceau să transpire și îl 
umpleau de neliniște și, în cele din urmă, cădea într-un fel de 
somn, odihna îi era perturbată de imagini înfricoșătoare. O 
vedea pe Lucy ridicând o mână mutilată ca a lui Short Blond. 
Apoi imaginea asta se evapora, iar el se vedea pe sine, cu gâtul 
tăiat și încercând disperat să-și ţină rana închisă cu mâinile. 

Primi cu bucurie primele raze de lumina ale dimineţii care se 
strecurau pe fereastra, pe lângă barele metalice și plasa de 
sârmă, măcar și pentru singurul motiv că orele în care Angel 
lua în stăpânire spitalul se sfârșiseră. Rămase în patul lui 
câteva clipe, agățându-se încă de un gând foarte ciudat, și 
anume, ideea pe jumătate neterminată că nu era deloc normal 
ca pacienţii din spital să se teamă să nu fie omorâţi asemenea 
celor din afara zidurilor spitalului. În interior, viaţa părea să fie 
ceva mai sigură, nu avea exact același coeficient de 
periculozitate ca afară. Francis se gândi că probabil oamenii nu 
valorau la fel de mult și, în consecinţă, nu se punea un preţ 
prea mare pe viaţa lor. Își aminti că citise odată într-un ziar că 
valoarea părților componente ale corpului uman se ridică la o 
sumă derizorie, undeva în jur de un dolar sau doi. Probabil că 
toţi cei internaţi la Western State valorau doar câteva centime. 
Sau poate nici atât. 

Francis se duse la chiuvetă și se spălă, pregătindu-se pentru 
ziua care începea. Se simţea puţin mai bine în prezenţa 
semnelor familiare ale vieţii din spital; Little Black și uriașul lui 
frate erau afară pe coridor, încercând să-i facă pe pacienţi să 
iasă din dormitoare și să meargă în sala de mese pentru micul 
dejun; erau ca niște mecanici care meșteresc la un motor, 
încercând să-l facă să pornească. Il văzu pe domnul Evil intrând 
pe hol și ignorându-i pe toţi cei care îi ațineau calea cu o 


problemă sau alta. Francis își dorea să se lase învăluit de 
rutină. 

Și imediat cum îl atinse acest gând, se temu de el. 

Așa treceau zilele. Spitalul, cu menirea lui de a lăsa pur și 
simplu timpul să treacă, era ca un drog, ba chiar mai puternic 
decât cele care veneau sub formă de pastile sau injecții. Şi 
odată cu dependenţa venea și uitarea. 

Francis scutură din cap, pentru că un lucru îi era clar: Angel 
era mult mai apropiat de lumea din afară, iar el bănuia că, dacă 
voia să mai facă vreodată parte din acea lume, acesta era 
muntele pe care trebuia să-l escaladeze. Își spuse că găsirea 
celui care a omorât-o pe Short Blond s-ar putea să fie singura 
dovadă de sănătate mintală pe care o mai putea aduce. 

În capul lui, vocile erau un tumult nemaivăzut. Cu siguranță 
încercau să-i spună ceva, dar nu cădeau de acord asupra 
chestiunilor care trebuiau spuse. 

Cu toate acestea, un avertisment ajungea totuși la el. Toate 
vocile erau de acord că, dacă avea să rămână singur să-l 
înfrunte pe Angel, fără Peter și Lucy, era puţin probabil că va 
supravieţui. Nu știa exact când va muri sau cum. Cândva, 
strecurat undeva pe agenda lui Angel. Ucis în pat. Sufocat ca 
Dancer, sau cu gâtul tăiat ca Short Blond, sau poate în altfel la 
care nu se gândise încă, dar urma să se întâmple cu siguranţă. 

Nu va avea unde să se ascundă, soluţia va fi să se cufunde 
într-o nebunie și mai mare, care să-i oblige pe medici să-l 
închidă în fiecare zi, toată ziua, într-una dintre celulele de 
izolare. 

Se uită împrejur în căutarea celor doi colegi anchetatori și se 
gândi, pentru prima oară, că venise timpul să răspundă la 
întrebările pe care Angel le tot punea. 

Francis se rezemă de peretele coridorului. E acolo! E chiar 
acolo, în fața ta! Ridică privirea și o văzu pe Cleo care făcea 
atmosferă pe coridor, dădea din mâini de parcă ar fi fost 
pânzele unui vas mare, de croazieră, care-și făcea loc printre 
niște bărcuţe de agrement sfioase. Tot ce o supărase în această 
dimineaţă se pierduse într-o avalanșă de obscenităţi, pe care le 
rostea în ritm cu bătaia din braţe, astfel încât fiecare „La 
dracul”, sau „Licăloșii!”, sau „Proștii dracului!” se auzea 
asemenea tic-tacului unui ceas. Pacienţii se dădeau la o parte 
din calea ei, iar în acea clipă Francis înțelese ceva: Problema 


nu e că Angel știe cum să fie diferit. Ci că știe cum să se 
amestece printre ceilalți. 

Când ridică din nou privirea spre Cleo, îl zări pe Peter. 
Acesta părea că ia parte la o conversaţie aprinsă cu domnul 
Evil, care clătina din cap; Peter mai întâi se apropie de 
psiholog, apoi se retrase. După o clipă, domnul Evil făcu un 
semn cu mâna că refuză orice avea Peter de spus și, 
întorcându-se pe călcâie, se îndreptă în direcţia din care venise. 
Peter, rămas cu gura căscată, ridică vocea și strigă după 
domnul Evil: 

— Trebuie să-i spuneţi lui Gulptilil! Astăzi! 

Apoi tăcu. Domnul Evil rămase cu spatele întors la el, 
refuzând să ia în seamă ce-i strigase Peter. Francis se 
desprinse de lângă perete și merse repede spre el. 

— Peter? întrebă Francis. 

— Hei, C-Bird, răspunse bărbatul, ridicând privirea ca și cum 
tocmai fusese întrerupt. Ce este? 

Francis șopti: 

— Peter, când te uiţi la noi, ceilalţi pacienţi de aici, ce vezi? 

Peter ezită puţin, iar apoi răspunse: 

— Nu știu, Francis. Mă simt puţin ca Alice în Tara Minunilor. 
Totul devine din ce în ce mai ciudat. 

— Dar ai văzut toate tipurile de nebunie care sunt aici, așa-i? 

Peter ezită, aplecându-se dintr-odată puţin înainte. Lucy 
venea pe coridor, iar Peter o salută făcându-i cu mâna și se 
apropie de Francis. 

— C-Bird vede ceva, spuse el încet. Ce este? 

— Cel pe care-l căutăm, șopti Francis când Lucy se apropiase 
de ei, nu este mai nebun decât tine. Dar se ascunde pretinzând 
că este altceva. 

— Continuă, îl îndemnă Peter în șoaptă. 

— Toată nebunia lui, cel puţin nebunia cu omorârea 
oamenilor și cu tăiatul degetelor, toată chestia asta nu e ca una 
dintre nebuniile obișnuite pe care le avem aici. El plănuiește. 
Gândeşte. El e răul despre care vorbea Lanky tot timpul. Nu e 
vorba despre a auzi voci, sau a avea halucinaţii, sau ceva de 
genul asta. Dar se ascunde aici, înăuntru, pentru că nimeni nu 
s-ar gândi să vadă în el altceva decât un nebun, să vadă ceva 
Tău... 

Francis dădu din cap, ca și cum ar fi fost dureros să dea glas 


gândurilor care-i treceau prin cap. 

— Ce vrei să spui, C-Bird? Ce crezi tu? îl întrebă Peter, 
coborându-și vocea și mai mult. 

— Ce vreau să spun e că am parcurs toate acele fișe de 
internare și am organizat toate acele interogatorii pentru că noi 
căutam ceva care să facă legătura între cineva de aici și lumea 
din afară. Tu și Lucy ce aţi căutat? Bărbaţi care au dat dovadă 
de violenţă în trecut. Psihopaţi. Bărbaţi cu furie evidentă. 
Înregistraţi la poliţie. Poate oameni care aud voci care le 
ordonă să rănească femeile. Vreţi să găsiți pe cineva care este 
deopotrivă nebun și criminal, așa este? 

Lucy vorbi în cele din urmă: 

— Asta e singura abordare care are sens... 

— Dar aici, în spital, toată lumea are un impuls sau altul de 
nebunie. Și oricare dintre ei ar putea fi criminal, corect? Toată 
lumea se află aici când de o parte, când de alta a unei granițe 
subțiri. 

— Da, dar... începu Lucy, gândindu-se încă la spusele lui 
Francis. 

Francis se răsuci spre ea. 

— Dar nu credeţi că Angel știe și el asta? 

Lucy nu răspunse. 

Francis inspiră adânc. 

— Fișa lui Angel nu ne poate ajuta cu nimic, nu ne oferă ceva 
la care să ne putem raporta. Afară este cineva. Aici înăuntru 
este altcineva. Ca un cameleon care-și schimbă culoarea după 
mediul înconjurător. Şi este o persoană pe care nu ne-am gândi 
niciodată să o luăm în considerare. În felul ăsta este în 
siguranţă. Și în felul ăsta poate să facă tot ceea ce dorește. 

Peter părea sceptic, iar Lucy, la rândul ei, avea o privire care 
spunea că are nevoie de mai multe argumente ca să fie 
convinsă. Ea vorbi prima: 

— Deci, Francis, crezi că Angel se preface că este bolnav 
mintal? 

Lăsă întrebarea să plutească în aer, ca și cum în cuvântul „se 
preface” insinuase deja imposibilitatea acestui lucru. 

Francis scutură din cap a negaţie, iar apoi dădu din cap 
afirmativ. Contradicţiile care i se păreau lui atât de clare nu 
erau la fel și pentru ceilalţi doi. 

— Nu poate să simuleze că aude voci. Nu poate să simuleze 


că are halucinaţii. Nu ar putea să simuleze că este - Francis 
inspiră adânc, apoi continuă - ca mine. Doctorii pot să-și dea 
seama de asta. Chiar și domnul Evil ar recunoaște asta în scurt 
timp. 

— Atunci? întrebă Peter. 

— Uitaţi-vă în jur! îi îndemnă Francis. 

Arată spre hol, unde uriașul retardat care fusese transferat 
de la Williams se sprijinea de perete, strângându-și în braţe 
păpușa Raggedy Andy și mângâindu-i ușor hainele, cu zâmbetul 
pe buze. Apoi Francis zări un „cato” care stătea nemișcat în 
mijlocul culoarului, cu ochii în tavan, de parcă privirea lui ar fi 
putut să treacă prin tavan, prin stâlpii de susţinere, prin 
podeaua și mobila de la etajul al doilea, apoi prin acoperiș, spre 
cerul albastru al dimineţii. 

— Cât de greu ar putea fi să par tâmp? întrebă el încetișor. 
Sau să taci tot timpul? Iar dacă ai fi asemenea unuia dintre ei, 
cine ti-ar acorda cea mai mică atenţie măcar? 

x kx * 

Un zgomot înfiorător, prevestitor de rele, miorlăitor, precum 
o sută de pisici, se agăța de fiecare nerv din corpul meu. 
Transpirația umedă și lipicioasă îmi curgea de pe frunte şi-mi 
intra în ochi, dându-mi o senzație de usturime și de orbire. Nu 
mai puteam să respir, răsuflăm ca un bolnav, mâinile îmi 
tremurau, nu mă puteam încrede în vocea mea, care nu mai 
scotea niciun alt sunet decât un geamăt slab, fără speranță. 

Angel era aplecat asupra mea, scuipând foc de furie. 

Nu mai era nevoie să spună de ce, pentru că fiecare cuvânt 
pe care-l scrisesem îi striga motivele. 

M-am răsucit pe podea, ca străbătut de un curent electric. 
Nu mă supuseseră niciodată unui tratament cu șocuri electrice 
la Western State. Probabil că asta a fost singura cruzime 
deghizată în tratament pe care n-a trebuit s-o îndur. Dar am 
bănuit că durerea pe care am simtit-o în acel moment nu 
diferea prea mult de asta. 

Vedeam. Înţelegeam. 

Atunci când, pe holul spitalului, am rostit aceste cuvinte, a 
fost ca și cum aș fi dat de perete înlăuntrul meu o ușă pe care 
nu voisem niciodată până atunci s-o deschid. Ușa cel mai bine 
baricadată, bătută în cuie și sigilată din sufletul meu. Când ești 
nebun, nu ești capabil de nimic. Dar, în același timp, ești 


capabil de toate lucrurile din lume. Agonia apare atunci când 
ești prins între cele două extreme. 

Toată viaţa, tot ce mi-am dorit mai mult și mai mult era să fiu 
normal. Chiar și plin de neliniști, ca Peter și Lucy, dar normal. 
Capabil să funcţionez modest în lumea din afară, să mă bucur 
de cele mai simple lucruri. De o dimineaţă frumoasă. De salutul 
unui prieten. De o masă gustoasă. O conversaţie de rutină. Un 
sentiment că faci parte dintr-un loc. Însă nu puteam, pentru că 
știam, exact în acel moment, că eram blestemat să fiu pentru 
totdeauna mai aproape în spirit și acţiune de cel pe care îl 
uram, de omul care mă speriase. Angel dădea viaţă tuturor 
gândurilor rele și criminale care zăcuseră ascunse în mine. Era 
o oglindă inversată a mea. Eu aveam aceeași furie. Aceeași 
dorință. Același rău primordial. Doar că îl ascunsesem, îl 
dădusem la o parte, îl aruncasem în cel mai adânc abis 
înlăuntrul fiinţei mele și-l acoperisem cu gânduri pline de 
nebunie cum ai acoperi ceva cu pământ, astfel încât era 
îngropat și speram să nu iasă la suprafaţa niciodată. 

În spital, Angel nu a făcut decât o singură greșeală reală. 

Trebuia să mă fi ucis atunci când a avut ocazia. 

— Deci, mi-a șoptit el în ureche, am venit să rectific aceasta 
eroare de judecată. 

x kx * 

— Nu mai e timp, spuse Lucy. 

Se uita în jos, la dosarele risipite pe masa din biroul ei de 
împrumut, unde avea loc ancheta. Peter se plimba nervos, 
încercând să-și limpezească puzderia de gânduri care o 
asaltaseră. Când vorbi, se uită la ea pieziș: 

— Cum așa? 

— O să mi se ordone să plec de aici. Probabil în următoarele 
zile. Am vorbit cu șeful meu, iar el crede că nu e decât o 
pierdere de vreme. Nu i-a plăcut de la început ideea să vin, dar 
la insistenţele mele a cedat. Acum a ajuns la limita... 

Peter dădu din cap aprobator. 

— Nici eu n-o să mai fiu multă vreme pe-aici, spuse el. Cel 
puţin așa cred. Nu dădu mai multe explicaţii, dar adăugă: însă 
Francis o să rămână aici. 

— Nu numai Francis, sublinie Lucy. 

— Așa este. Nu numai Francis. Peter ezită o clipă: Crezi că 
are dreptate? În privinţa lui Angel? Că este cineva pe care nu l- 


am lua în seamă? N 

Lucy inspiră adânc. Işi încrucișa strâns degetele, apoi le 
desfăcea, aproape în același ritm cu respirația, ca și cum ar fi 
fost gata de a izbucni de furie, încercând totuși să-și controleze 
emoţiile. Acesta era un concept străin de spital, unde lumea 
dădea tot timpul frâu liber emoţiilor. Reţinerea - alta decât cea 
încurajată de medicamentele antipsihotice - era aproape 
imposibilă. Insă în ochii lui Lucy se citea că suporta un fel de 
pedeapsă, iar când ridică privirea spre Peter, el zări necazuri în 
spatele cuvintelor. 

— Nu suport... spuse ea foarte încet. 

El nu răspunse, pentru că știa că Lucy avea să se explice 
imediat. 

Femeia se așeză cu greu pe un scaun de lemn, dar se ridică 
la fel de repede. Se aplecă să apuce marginile mesei, ca și cum 
asta ar fi putut să-i liniștească tulburarea din interior. Când se 
uită din nou la Peter, acesta nu-și dădu seama dacă în ochii ei 
vede hotărâre criminală sau altceva. 

— Ideea de a lăsa un violator și un criminal în urma mea aici 
e mai mult decât îmi pot imagina! Indiferent dacă Angel este 
sau nu același cu criminalul din celelalte trei cazuri ale mele - 
și eu cred că este -, mi se zbârlește părul numai când mă 
gândesc să-l las aici liber. 

Nici acum Peter nu scoase un cuvânt. 

— N-o să fac asta, spuse ea. Nu pot să fac asta! 

— Dar dacă vei fi forțată să pleci? murmură el. 

Aceeași întrebare putea să și-o pună și sieși. 

Lucy se uită fix la el. 

— Cum să fac asta? dădu ea un răspuns pe măsura întrebării 
lui. 

În încăpere se lăsă liniștea, și apoi, deodată, tânăra se uită la 
grămada de dosare ale pacienţilor. Cu o singură mișcare cu 
mâna, le mătură pe toate de pe birou, aruncându-le spre 
perete. 

— La dracu! exclamă ea. 

Dosarele de plastic căzură cu zgomot, iar hârtiile din ele 
plutiră o clipă în aer. 

Peter tăcu, iar Lucy se dădu un pas înapoi, ţinti un coș de 
hârtii metalic și-i trase un șut cu piciorul, trimițându-l în 
perete. 


Se uită la Peter. 

— N-am să fac asta! sublinie ea. Spune-mi, ce este mai rău? 
Să fii criminal sau să permiţi unui criminal să ucidă din nou? 

Exista un singur răspuns la această întrebare, dar Peter nu 
era sigur că Lucy voia să-l audă. 

Lucy inspiră adânc de câteva ori înainte de a-și cobori 
privirea, iar ochii ei îi întâlniră pe ai lui Peter. 

— Înţelegi, Peter? șopti ea. În sufletul meu, știu un singur 
lucru: dacă plec fără să-l găsesc pe omul ăsta, va mai muri 
cineva. Nu știu cât timp va mai trece, dar la un moment dat, 
peste o lună, șase luni sau un an, am să văd un alt cadavru și 
am să mă uit la mâna dreaptă de la care vor lipsi patru degete, 
plus degetul mare, de data asta. Și tot ce am să văd o să fie 
oportunitatea pe care am pierdut-o acum, aici. Și chiar, dacă 
am să-l prind pe individul ăsta și am să-l văd în boxa acuzaților, 
în faţa unui judecător și a juraţilor, stând în picioare ca să-i fie 
citite toate acuzaţiile, tot am să știu că cineva a murit pentru că 
eu am dat greș în acest moment. 

Peter se aruncă pe un scaun și-și acoperi faţa cu palmele, de 
parcă s-ar fi spălat pe faţă, doar că nu făcea asta. Se uită din 
nou la Lucy, răspunzând într-un mod caracteristic vorbelor ei. 

— Ştii, Lucy, spuse el încetișor, de parcă ar fi tras cineva cu 
urechea, înainte să fiu anchetator de incendii, am fost o vreme 
pompier. Îmi plăcea, să știi. Să te lupţi cu focul e unul dintre 
acele lucruri care au o anume ambivalenţă. Stingi un foc, care 
altfel distruge ceva. Simplu, nu? Uneori, la un incendiu foarte 
mare, simţeai pe faţă căldura și auzeai zgomotele pe care le 
face focul când este scăpat de sub control. E un zgomot 
groaznic, furios. Parcă vine direct din iad. Și atunci e o clipă 
când ceva din tine îţi spune: „Nu intra acolo!”, dar tu intri, 
oricum. Mergi înainte pentru că focul e rău și pentru că toţi 
ceilalți membri ai echipei tale sunt deja înăuntru, iar tu știi, pur 
și simplu, că trebuie să intri. E cea mai dificilă decizie ușoară 
pe care trebuie s-o iei vreodată. 

Lucy se gândi la cele spuse de Peter, și apoi întrebă: 

— Dar acum? 

— Cred, spuse el rar, că trebuie să ne asumăm niște riscuri. 

— Riscuri? 

— Da. 

— Dar oare Francis are dreptate? continuă ea. Crezi că aici, 


în spital, totul este cu sus-n jos? Dacă am fi fost afară și am fi 
făcut această anchetă, iar un detectiv ar fi venit la noi și ne-ar fi 
spus că trebuie să avem în vedere suspectul cel mai puțin 
probabil, mai mult ca sigur, l-aș fi scos din anchetă. N-are 
niciun sens, iar anchetele se presupune că trebuie să aibă un 
sens. 

— Nimic de aici nu prea are sens, sublinie Peter. 

— De aceea probabil că Francis are dreptate. Oricum, a mai 
avut dreptate și cu alte ocazii. 

— Așadar, ce facem? Trecem din nou prin toate fișele 
pacienţilor din spital și căutam... El se opri, apoi întreba: Ce 
căutam? 

— Ce altceva putem face? 

Peter ezită din nou, gândindu-se îndelung la cele întâmplate. 
După o clipă, ridică din umeri și scutură din cap. 

— Nu știu, spuse el rar. Sunt reticent... 

— Reticent la ce? 

— Ei bine, când i-am scuturat puţin pe rezidenții din clădirea 
Williams, ce s-a întâmplat? 

— Un om a fost omorât. Doar că ei nu cred asta... 

— Nu, în afară de asta, ce s-a întâmplat? Angel și-a făcut 
apariţia. A ieșit din ascunzătoare ca să-l omoare pe Dancer - 
poate. Nu știm sigur. Insă știm că și-a făcut apariţia în dormitor 
ca să-l amenințe pe Francis cu cuțitul. 

Lucy inspiră adânc. 

— Cred că înţeleg unde baţi. 

— Trebuie să-l facem să iasă din nou. 

Ea dădu din cap aprobator. 

— O capcană. 

Peter încuviinţă: 

— O capcană. Dar ce vom folosi pe post de momeală? 

Lucy zâmbi. Însă nu era genul de zâmbet izvorât din ceva 
amuzant. Era mai mult acea înfățișare drăcească a cuiva care 
își dă seama că, pentru a realiza multe, trebuie să riște mult. 

La începutul după-amiezii, Big Black adună o mică trupă de 
rezidenţi ai clădirii Amherst pentru o ieșire afară, în grădină. 
Trecuse ceva vreme de când Francis văzuse ce rezultase din 
seminţele pe care le plantaseră, înainte de moartea lui Short 
Blond și de arestarea lui Lanky. 

Era o după-amiază plăcută. Caldă, cu raze de lumină care se 


jucau pe pereţii vopsiți în alb ai clădirilor spitalului. O adiere 
blândă risipea norii albi care se mai adunau din când în când, 
deasupra, pe cerul albastru. Francis își ridică privirea spre 
soare, lăsând căldura să-l pătrundă și ascultând murmurul de 
satisfacție din capul lui, care probabil că venea de la voci, dar 
la fel de bine putea să fie doar un sentiment de speranţă care 
se înfiripa în imaginaţia lui. Câteva minute chiar crezu că poate 
să uite tot ce se întâmpla în jurul lui și pur și simplu să se 
bucure de soare. Era genul de după-amiază care face ca orice 
întuneric al nebuniei să pară îndepărtat. 

Zece pacienţi luau parte la această excursie în curte. Cleo se 
plasă în fruntea plutonului, luând conducerea imediat ce ieșiră 
din clădirea Amherst. Tot mai murmura, dar se grăbea înainte, 
cu o ţintă precisă în contradicţie cu lentoarea acestei zile. 
Napoleon încercă la început să ţină pasul cu ea, dar nu reuși, și 
se plânse lui Big Black că Cleo îi obligă să meargă prea repede, 
ceea ce-i făcu pe toţi să se oprească și dădu naștere unei mici 
dispute. 

— Eu trebuie să fiu prima! strigă Cleo mânioasă. Se ridica 
impozantă, uitându-se în jos la ceilalți cu o atitudine regală, 
consecința directă a unor gânduri încăpăţânate ale ei. Este 
locul meu. Dreptul și îndatorirea mea! adăugă ea. 

— Atunci nu mai merge atât de repede, răspunse Napoleon 
gâfâind și tremurând din toate încheieturile. 

— O să mergem cu viteza mea, răspunse ea. 

Big Black avea o figură exasperată. 

— Cleo, te rog... începu el, iar Cleo se întoarse spre el. 

— Orice formă de vrednicie este nepotrivită. 

Big Black se uită spre Francis. 

— Treci tu în frunte, spuse el. 

O clipă, Cleo se puse în calea lui Francis, însă acesta avea o 
expresie atât de resemnată, încât ea se dădu la o parte, 
fornăind cu dispreţ imperial. Când trecu pe lângă ea, Francis 
văzu că avea flăcări în priviri, ca și cum gândurile care-i 
treceau prin cap erau pârjolite de un foc necontrolat. Spera că 
văzuse și Big Black acest lucra, dar nu era sigur, pentru că 
infirmierul încerca să menţină o oarecare ordine în grup. Un 
barbat plângea deja, iar o femeie ieșise de pe potecă. 

Francis păși în fruntea grupului și spuse: 

— Să mergem! 


Speră ca toţi ceilalţi să-l urmeze. După câteva momente, 
grupul păru că acceptă conducerea lui Francis, poate pentru că 
aplana un potenţial conflict, pe care nu-l dorea nimeni. Cleo 
rămase în spatele lui și, după ce îi spuse de câteva ori să 
meargă mai repede, fu atrasă de strigătele care răsunau în 
spaţiul liber dintre clădiri. 

Se opriră la marginea grădinii și, indiferent care va fi fost 
motivul tensiunii care mocnea înlăuntrul lui Cleo, femeia amuţi 
o clipă. 

— Flori! spuse ea uimită. Am plantat flori! 

Pâlcuri amestecate de roșu și alb, galben, albastru și verde 
se înșirau la întâmplare pe patrulaterul mocirlos al grădinii 
spitalului. Bujori, floarea miresei, violete și lalele se risipiseră 
pe solul umed. Grădina se afla într-un haos similar cu minţile 
lor, diferite flori creșteau în direcţii diferite, plantate fără nicio 
ordine sau organizare, și totuși înfloriseră sălbatic. Francis 
făcuse ochii mari, puţin cam mirat, pentru că asta îi reamintise, 
în acea clipă, cât de mohorâte le erau de fapt vieţile. Insă chiar 
și acest gând deprimant fu alungat de bucuria exuberantă pe 
care o simţea la vederea florilor din faţa lui. 

În câteva secunde, Big Black distribui uneltele modeste de 
grădinărit. Erau instrumente de jucărie, din plastic, și nu erau 
folosite în scopul pentru care fuseseră create, dar, se gândi 
Francis, erau mai bune decât nimic. Se lăsă pe vine lângă Cleo, 
care abia dacă-și dădea seama de prezenţa lui, și începu să 
lucreze la aranjarea straturilor de flori, încercând să facă 
puţină ordine în explozia de culori care-i înconjura. 

Francis pierdu noţiunea timpului. Chiar și Cleo, care încă 
mai murmura diferite obscenităţi, parcă alungase o parte din 
stresul ei obișnuit, cu toate că, din când în când, suspina în 
timp ce săpa și plivea pământul moale din gradină și nu o dată 
Francis o văzu atingând petalele florilor cu lacrimi în ochi. 
Aproape toți pacienţii lăsaseră pământul moale să li se 
strecoare printre degete. In aer plutea un miros de renaștere și 
de vitalitate, iar Francis se gândi că mireasma asta îl umplea de 
optimism mai mult decât orice medicamente antipsihotice care 
i-ar fi fost vreodată administrate. 

Când se ridică în picioare, după ce Big Black anunţă că 
ieșirea în gradină luase sfârșit, se uită la straturile de flori și 
observă că arată mai bine. Fuseseră smulse aproape toate 


buruienile care amenințau florile; rândurile fuseseră și ele 
aranjate. Francis se gândi că era ca și cum s-ar fi uitat la o 
pictură care era doar pe jumătate terminată. Avea o formă, dar 
era loc și de mai bine. 

Încerca să scuture o parte din noroiul de pe mâini și de pe 
haine, dar numai cu jumătate de inimă. Își dădu seama că nu-l 
deranja senzaţia de murdar, cel puţin nu în această după- 
amiază. 

Big Black ordonă grupul în șir indian și puse la loc 
instrumentele de grădinărit din plastic într-o cutie mare de 
lemn verde, numărându-le de cel puţin trei ori. Apoi, în timp ce 
se pregătea să dea semnalul de plecare înapoi spre Amherst, se 
opri, iar Francis îl văzu uitându-se la un mic grup de oameni 
strânși la circa cincizeci de metri depărtare, exact pe marginea 
incintei spitalului, în spatele unui gard de sârmă. 

— Acela e cimitirul, șopti Napoleon. 

Apoi și el, la fel ca toţi ceilalți, amuti. 

Francis îi văzu pe doctorul Gulptilil și pe domnul Evans, 
împreună cu alte două persoane importante din staful 
spitalului. Era și un preot, cu gulerul lui specific, și câţiva 
muncitori în uniforme gri, cu lopeţi în mâini sau sprijinindu-se 
de mânerul acestora, așteptând doar o comandă. În timp ce 
grupul se aduna, Francis auzi un zgomot de motor diesel și 
văzu un excavator care ajunse grupul din urmă. În spatele lui 
se afla un Cadillac negru station wagon, iar Francis, șocat, își 
dădu seama că era un dric. 

Dricul se opri, iar excavatorul își continuă drumul. Big Black 
murmură: 

— Poate că ar trebui să mergem, dar rămase țintuit locului. 

Ceilalți pacienţi se înșirară ca să se uite și ei. 

Fu nevoie de numai vreo doua minute pentru ca excavatorul, 
cu zgomotul mecanic specific, să sape o groapa și să depună 
alături pământul din ea. Oamenii de la întreţinerea spitalului 
lucrau pe margini cu lopeţile, pregătind groapa. Francis îl zări 
pe Gulptilil că înaintează un pas, cercetează lucrarea și le face 
oamenilor semn să se oprească. Apoi, cu alt semn din mână, 
făcu semn dricului să se apropie. Automobilul se opri la doar 
câțiva metri. Doi bărbaţi în costume negre ieșiră din mașină și, 
mergând în spate, deschiseră portiera. Li se alăturară patru 
dintre oamenii de la întreţinerea spitalului, iar acest grup 


amestecat de purtători de sicrie scoaseră din mașină un 
coșciug simplu, metalic. Soarele târziu al după-amiezii se 
reflectă pe capacul sicriului. 

— Este Dancer, șopti Napoleon. 

— Cretinii dracului! exclamă Cleo încet. Fasciști criminali! 
Apoi adaugă cu glas tare, cu o sonoritate teatrală: Să-l 
îngropăm în bunul stil roman! 

Cei șase bărbaţi se luptară cu sicriul, lucru care lui Francis i 
se păru ciudat, dat fiind că Dancer era foarte ușurel. li urmări 
cum lăsară sicriul în groapă, apoi se dădură la o parte, în timp 
ce preotul spuse câteva cuvinte de rutină. Văzu că niciunul 
dintre ei nu catadicsise să lase capul în jos în semn de respect. 

Preotul se dădu înapoi, doctorii se întoarseră și o luară pe 
alee în sus, iar angajaţii de la pompe funebre îl puseră pe 
Gulptilil să semneze niște hârtii înainte de a se întoarce la 
mașina lor și de a pleca. Excavatorul se îndepărtă și el, 
clănțănind. Doi dintre oamenii de la curăţenie începură să 
arunce pământ peste sicriu. Francis auzi zgomotul surd al 
bulgarilor care loveau sicriul metalic, dar chiar și acest sunet 
se estompă curând. 

— Să mergem! li se adresă Big Black. Francis? 

Işi dădu seama că trebuia să conducă grupul, ceea ce făcu, 
încet, cu toate că simţea prezenţa lui Cleo în ceafă, presându-l 
să meargă mai repede. Respirația ei era scurtă și sacadată, ca o 
mitralieră. 

Parada lor zdrenţăroasă făcuse doar jumătate de drum spre 
Amherst, când deodată, scoțând un sunet pe jumătate 
înjurătură, pe jumătate blestem, Cleo își făcu loc pe lângă 
Francis. Corpul ei masiv se scutura și trepida în timp ce Cleo se 
grăbea pe aleea din spatele clădirii Williams. Se opri într-un loc 
plin de iarbă și rămase cu privirea aţintită în sus, spre ferestre. 

Lumina după-amiezii târzii se reflecta în geamurile clădirii, 
astfel încât Francis nu vedea feţele din spatele acestora, în 
schimb, fiecare fereastră semăna cu un ochi care se uită la ei 
de pe o faţă lipsită de orice expresie. Clădirea era asemenea 
multora dintre pacienţi - le arunca o privire plată și lipsită de 
emotie, ascunzând cu grijă orice tumult interior. 

Cleo se adună, își puse mâinile în șolduri și strigă: 

— Te văd! 

Era imposibil. Lumina reflectată o orbea, așa cum i se 


întâmpla și lui Francis. Ea continuă, ridicând și mai mult vocea: 

— Ştiu cine ești! Tu l-ai omorât! Te-am văzut, și știu totul 
despre tine! 

Big Black își făcu loc pe lângă Francis. 

— Cleo! strigă el. Taci din gură! Ce vrei să spui? 

Ea îl ignoră. Ridică un singur deget acuzator și-l îndreptă 
spre etajul al doilea al clădirii Williams. 

— Criminalii! strigă ea. Asasinii! 

— Cleo! La dracu’! Big Black se aruncă lângă ea. Taci 
dracului din gură! 

— Animale! Diavoli! Fasciști criminali ce sunteţi! 

Big Black întinse mâna și o apucă de braţ pe femeia 
corpolentă, răsucind-o spre el. Vru să deschidă gura și să strige 
la ea, dar Francis îl văzu totuși pe infirmierul uriaș că se abtine, 
își recâștigă controlul și-i spune, în schimb, în șoaptă: 

— Cleo, te rog, ce faci? 

Ea pufăi spre Big Black. 

— Ei l-au omorât, spuse ea calm. 

— Cine a omorât pe cine? întrebă Big Black, răsucind-o astfel 
încât să fie cu spatele către Williams. Ce vrei să spui? 

Cleo chirăi puţin, apoi rânji larg. 

— Marcus Antonius, spuse ea. Actul IV, scena șaisprezece. 

Râzând încă, îl lăsă pe Big Black s-o conducă înapoi în rând. 
Francis se uită din nou în sus, la ferestrele clădirii Williams. Nu 
știa cine e posibil să fi auzit izbucnirea. Sau cum au interpretat- 
O. 

Francis nu o zări pe Lucy Jones, care stătea nu departe de ei, 
ascunsă în spatele unui copac, pe aleea care ducea de la 
clădirea administrativă la poarta principală. Fusese și ea 
martoră la explozia acuzatoare a lui Cleo. Dar nu se prea gândi 
la asta, pentru că era mult mai concentrată asupra căii pe care 
se pregătea să meargă și care, pentru prima dată de câteva 
zile, avea să o ducă într-o scurtă excursie afară din spital, în 
orașul din apropiere. Urmări șirul de pacienţi intrând în 
clădirea Amherst, apoi se întoarse și merse repede, gândindu- 
se că n-o să-i ia mult să găsească lucrurile de care avea nevoie. 


Capitolul 27 


Lucy se așeză tăcută pe marginea patului din camera pe care 
o ocupa în dormitorul asistentelor, lăsând noaptea să se târască 
ușor pe lângă ea. lInșirase pe pat obiectele pe care le 
achiziționase în acea după-amiază, dar, în loc să le cerceteze cu 
atenţie, fixa de câteva ore întunericul din fața ei. Când se 
ridică, merse în baia micuță, unde începu să-și cerceteze cu 
atenţie faţa în oglinda de deasupra chiuvetei. 

Își ridică părul de pe frunte cu o mână, iar cu cealaltă atinse 
marginile cicatricei care se întindea imediat de sub linia 
părului, traversând sprânceana, apoi se lăsa puţin într-o parte, 
în locul în care lama cuţitului evitase globul ocular, apoi 
traversa obrazul și se sfârșea în bărbie. În locul unde pielea se 
regenerase, cicatricea era doar puţin mai deschisă la culoare 
decât restul tenului. În vreo două locuri, tăietura abia dacă se 
vedea. În alte locuri, era dureros de evidentă. Se gândi că, în 
mod ciudat, se obișnuise totuși cu cicatricea și o accepta 
pentru ceea ce reprezenta. Odată, cu câţiva ani în urmă, la o 
întâlnire care începuse promițător cu un tânăr medic, el se 
oferise s-o pună în legătură cu un celebru chirurg plastician 
care, insistase acesta, ar fi putut să-i corecteze cicatricea astfel 
încât să nu se mai vadă că faţa ei fusese vreodată tăiată. Nu-l 
contactase niciodată pe chirurgul plastician și nici nu mai 
mersese la altă întâlnire cu acel doctor sau cu altul. 

Lucy se considera genul de persoană care își definește 
existenţa în mod continuu, în fiecare zi. Bărbatul care îi făcuse 
cicatricea pe faţă și îi furase intimitatea crezuse că o rănește, 
își spuse ea, când, în realitate, nu făcuse decât să-i ofere un 
scop și un motiv de concentrare. Mulţi oameni se aflau după 
gratii din cauza a ceea ce-i făcuse acel bărbat în acea noapte, 
când ea era studentă la Facultatea de Drept. Își spuse că va 
mai trece ceva timp până când datoria - pe care o avea faţă de 
sufletul și trupul ei - va fi plătită pe de-a-ntregul. Clipele unice, 
de importanţă maximă, se gândea Lucy, dădeau oamenilor 
direcţia în viaţă. Ceea ce o făcea să nu se simtă confortabil în 
spital era felul în care pacienţii nu erau neapărat caracterizați 
de acte aparte, ci de mari acumulări de mici incidente 
infinitezimale, care îi aruncau în depresii sau în schizofrenie, 
psihoze și nevroze maniaco-depresive. Peter, trebui ea să 


recunoască, era mai apropiat de ea în spirit și temperament. Și 
el lăsase un singur moment, unic, să-i influenţeze întreaga 
viață. Fusese, desigur, un impuls de moment. Chiar și 
justificabil, la un anumit nivel, el rămânea tot produsul unei 
lipse de control de moment. Impulsul ei era cu mult mai rece, 
cu mult mai calculat și, în lipsa unui termen mai potrivit, putea 
fi numit răzbunare. 

Deodată, îi reveni în minte o amintire dură, de genul celor pe 
care n-ai cum să le izgonești: la spitalul Massachusetts General, 
unde fusese dusă după ce fusese descoperită suspinând, plină 
de sânge, rătăcind la întâmplare într-un rond dintre clădiri de 
doi studenţi la fizică care se întorceau târziu de la laborator, 
poliţia o interogase multă vreme, în timp ce un doctor și o 
asistentă efectuau examinarea specifică în cazul unui viol. 
Detectivii stăteau la capul ei, în timp ce medicul și asistenta 
acestuia lucrau într-un cu totul alt loc, mai jos de talia fetei. 

— L-ai văzut pe cel care te-a atacat? 

— Nu, nu chiar. Purta o mască de schi, și tot ce am văzut au 
fost ochii lui. 

— L-ai recunoaște? 

— Nu. 

— De ce mergeai singură noaptea prin campus? 

— Nu știu. Am învăţat la bibliotecă și atunci mă întorceam 
acasă. 

— Ce ne poţi spune ca să ne ajuţi să-l prindem? 

Tăcere. 

Dintre toate lucrurile groaznice care i se întâmplaseră în 
acea noapte, se gândi că singurul care rămânea cu ea pentru 
totdeauna era cicatricea de pe faţă. Aproape că intrase în comă 
din cauza șocului, mintea îi zburase din cap, depărtându-se de 
orice senzaţie, iar atunci individul o tăiase. N-o omorâse - ar fi 
putut cu ușurință să facă asta. Nici nu era nevoie să facă 
altceva. Lucy era aproape inconștientă și pierdută, iar el 
avusese oportunitatea să fugă neobservat. In schimb, se 
aplecase asupra ei, îi lăsase un semn pe faţă pentru totdeauna, 
iar apoi, prin ceața creată de durere, îl auzise șoptindu-i doar 
câteva cuvinte la ureche: „Să ţii minte!” 

Cuvintele o răniseră mai mult decât faptul că-i distrusese 
frumuseţea. 

Așa și făcuse. Dar nu în felul în care crezuse atacatorul. 


Dacă nu putuse să-l bage în temniţă pe cel care o îngrozise, 
ajutase, în schimb, la închiderea a zeci de răufăcători care 
procedaseră la fel cu alte femei. Dacă regreta ceva, era doar 
faptul că atacul îi răpise toată inocenţa și liniștea vieţii. Râsul 
venea cu mult mai greu acum, iar dragostea părea imposibil de 
atins. Însă, își spunea adesea, era posibil să fi pierdut oricum 
aceste calităţi în scurt timp. Devenise asemenea unui călugăr, 
prin disperarea cu care căuta să pedepsească răul. 

Se uită în oglindă și-și puse încet la loc toate amintirile, în 
compartimentele memoriei unde le păstra ordonate. Ce-a fost a 
fost. Ştia că prada ei era asemenea atacatorului ei, așa cum era 
oricare dintre cei pe care îi trimisese la închisoare. Găsirea lui 
Angel însă avea să însemne mult mai mult decât pur și simplu a 
opri un criminal să mai ucidă. 

Se simţi asemenea unui atlet care se concentrează doar la 
cursa din faţa lui. 

— O capcană, spuse ea cu voce tare. Pentru o capcană e 
nevoie de momeală. 

Își trecu mâna prin cascada de păr negru care-i încadra 
ovalul feţei, lăsându-l să cadă apoi printre degetele ei ca 
picăturile de ploaie. 

Păr scurt. 

Păr blond. 

Toate cele patru victime purtau părul scurt. Toate aveau 
aproximativ aceleaşi caracteristici fizice. Toate fuseseră 
omorâte în același fel, cu aceeași armă, iar gâtul le fusese tăiat 
la fel, de la stânga la dreapta. Mutilarea mâinii după moarte 
fusese la fel. Apoi trupurile le fuseseră abandonate în medii 
similare. Chiar și în cazul ultimei victime. În spital, când se 
gândea la debaraua care fusese martoră la ultimele secunde de 
viaţă ale lui Short Blond, Lucy vedea felul în care criminalul 
recrease locaţiile rurale, forestiere, de la celelalte crime. Și își 
aminti că ștersese orice urmă cu apă și produse de curăţat cam 
în același fel în care natura îl ajutase în acest sens la primele 
trei crime. 

Era aici, Lucy știa asta. Ea presupunea că îl privise chiar în 
ochi, la un moment dat, în timpul ultimelor zile în spital, dar nu- 
i văzuse adevărata faţă. Gândul ăsta îi dădu fiori, dar îi și 
alimenta furia care se acumula în sufletul ei. 

Se uită la șuviţele de păr negru pe care le ţinea delicat în 


mână. 

Un mic preţ de plătit. 

Se întoarse brusc și reveni lângă pat. Primul lucru pe care-l 
făcu fu să scoată o valijoară neagră de unde o așezase iniţial, 
sub pat. Valijoara avea un cifru; formă combinaţia și o deschise. 
În interior mai era un buzunar cu fermoar, și Lucy îl deschise și 
pe acesta, scoțând un toc maro închis în care se afla un pistol 
micuţ de calibru 38. Tinu pistolul în mână puţin, cântărindu-l. 
Trăsese cu el de mai puţin de șase ori în toţi anii de când îl 
avea, și-l simțea nefamiliar, dar incisiv, în palmă. Apoi, cu o 
singură mișcare sigură, luă toate celelalte lucruri pe care le 
pusese pe pat: o perie de păr, o foarfecă de tuns, o cutie de 
vopsea de păr. 

Părul îi va crește la loc cu timpul, se gândi ea. 

Și, odată cu el, va reveni și culoare naturală. 

Spunându-și că nu făcea nimic iremediabil și că ireparabil ar 
fi fost să nu facă tot posibilul pentru a-l găsi pe Angel chiar 
atunci, în acel moment, luă obiectele cu ea în baie și le aranjă 
pe etajeră. Apoi ridică foarfecă și, parcă așteptându-se să vadă 
sânge curgând, începu să-și taie părul. 

Una dintre șmecheriile pe care le învățase Francis de-a 
lungul timpului, începând din prima zi, în copilăria lui, când 
auzise voci, era cum s-o repereze pe cea care avea sens cel mai 
mult în simfonia discordiei din capul lui. Ajunsese să știe că 
nebunia lui era definită de abilitatea de a face ordine în ceea 
ce-l asalta ca un torent din interior și de a găsi drumul cel bun. 
Nu era chiar logic, dar exista o dimensiune practică în ceea ce 
învățase să facă. 

Își spuse că situaţia din spital nu era cu totul diferită. 
„Detectivul ia multe indicii disparate și le pune laolaltă într-un 
întreg consistent”, se gândi el. Francis era convins că deja 
aflase tot ce trebuia să știe pentru a picta portretul celui care 
avea să devină Angel, însă nu se știe cum, în lumea sălbatic de 
instabilă a spitalului de boli mintale, contextul rămânea ascuns. 

Francis se uită la Peter, care-și spăla fața cu apă rece la 
chiuvetă. „El nu va putea să vadă niciodată ce pot să văd eu”, 
își spuse în sinea lui. Înlăuntrul lui răsună un cor de aprobare. 

Dar înainte de a-și duce gândul mai departe, îl văzu pe Peter 
ridicând privirea de la chiuvetă, uitându-se în oglindă și dând 
dezaprobator din cap, oarecum dezamăgit de imaginea 


reflectată. În același timp, Peter îl zări pe Francis în spatele lui 
și zâmbi. 

— Ah, C-Bird. O dimineaţă bună îţi doresc! Am mai 
supravieţuit o noapte aici, ceea ce, dacă te gândești mai bine și 
pui în balanţă, nu e un pas mic și este o realizare care trebuie 
sărbătorită cu un mic dejun pe placul inimii, dacă nu chiar 
gustos de-a binelea. Ce crezi că ne va aduce această zi 
frumoasă? 

Francis clătină din cap ca să arate că nu era prea sigur. 

— Poate un pic de progres? 

— Poate. 

— Poate ceva bun? 

— Puțin probabil. 

Peter râse. 

— Francis, prietene, nu există nicio pastilă și cu siguranţă 
nicio injecție pe care ţi-ar putea-o administra aici pentru a-ţi 
reduce cinismul. 

Francis dădu din cap aprobator. 

— Şi niciuna care să-ți aducă ţie optimismul. 

— Touché!  recunoscu Peter. Își pierdu zâmbetul și, 
aplecându-se asupra lui Francis, spuse: O să facem progrese 
astăzi, promit! Apoi zâmbi din nou și adăugă: Progres. Asta e 
un fel de glumă. O să înţelegi curând. 

Francis n-avea nici cea mai mică idee despre ce vorbea 
Peter, dar întrebă: 

— Cum poţi să promiţi așa ceva? 

— Pentru că Lucy crede că o abordare diferită ar putea să 
funcţioneze. 

— O abordare diferită? 

Peter se uită în jur, apoi șopti: 

— Dacă nu poţi să mergi tu însuţi la cel pe care-l vânezi, 
poate reușești să-l aduci pe individ la tine. 

Francis se dădu un pas înapoi cu groază, ca lovit de zgomotul 
a zeci de voci dinlăuntrul lui, care-i strigau avertismente. Peter 
nu observă transformarea bruscă în înfățișarea lui Francis, ca 
apropierea unui nor de furtună la orizont, în vreme ce tânărul îi 
analiza spusele. În schimb, Peter îl lovi pe Francis cu palma pe 
spate și adăugă sardonic: 

— Haide! Să mâncăm niște clătite apoase sau niște ouă 
slinoase și să vedem ce începe să se întâmple. E o zi mare 


astăzi, C-Bird. Ochii și urechile mari! 

Cei doi plecară de la chiuvete, unde cei din dormitor 
începeau să se împiedice și să se târască pe ușa dormitorului în 
hol. Inceputul rutinei zilnice. Francis nu era deloc sigur la ce 
anume trebuia să fie atent, însă orice întrebări va fi avut fură 
imediat șterse de un țipăt ascuţit și disperat care răsună pe 
coridor, reverberând în aerul din jurul lor cu completă 
neputinţă care le dădea fiori tuturor celor care-l auzeau. 

x kx * 

E ușor să-ți amintești acel țipăt. 

M-am gândit la el de multe ori, mulți ani după aceea. Există 
tipete de frică, ţipete de șoc, ţipete de neliniște, de tensiune 
sau chiar de disperare. Acest țipăt parcă amestecase toate 
aceste caracteristici la un loc, în ceva cu totul lipsit de 
speranţă, dincolo de orice logică, amplificat de toate terorile 
spitalului de boli mintale laolaltă. Ţipătul unei mame când vede 
pericolul apropiindu-se de copilul ei. Ţipatul de durere al 
soldatului când își vede rana și-și dă seama că este mortală. 
Ceva instinctiv și animalic care izbucnește doar în momentele 
cele mai rare și pline de groază. Era ca și cum ceva stabilit la 
baza tuturor lucrurilor dispăruse deodată, brusc, și era mai 
mult decât puteai suporta. 

Am aflat cine scotea acel țipăt, însă a devenit o parte din noi 
toţi, cei care-l auzeam. Și a rămas cu noi, oricât de mult timp a 
trecut. 

Am ieșit pe coridor chiar în spatele lui Peter, care se deplasa 
repede spre sursa zgomotului. Eram doar parţial conștient de 
prezența celorlalţi, care se strângeau pe margini, lipiţi de 
pereţi. L-am văzut pe Napoleon strângându-se într-un colţ și pe 
Newsman, dintr-odată deloc curios, ghemuindu-se la podea, 
parcă ascunzându-se de zgomotul vibrant. Pașii lui Peter 
răsunau pe coridor și se grăbeau pentru a descoperi originea 
țţipătului. Am prins doar o clipă privirea lui Peter, care trăda 
hotărâre și limpezime, trăsături complet nefamiliare în spital. 
Ca și cum sunetul îi declanșase o mare îngrijorare, iar el 
încerca să depășească toate temerile care veneau odată cu 
aceasta îngrijorare. 

Țipătul venea de la celălalt capăt al coridorului, dincolo de 
ușa de la dormitorul femeilor. Dar amintirea ţipătului îmi era la 
fel de vie în minte ca în acea dimineaţă din clădirea Amherst. 


Se răsucea în jurul meu, ca fumul de la un foc, iar eu am apucat 
creionul și am scris furios pe peretele apartamentului. De 
teamă ca nu cumva râsul batjocoritor al lui Angel să intervină 
printre amintirile mele, trebuia să scriu repede, înainte să se 
întâmple asta. În imaginaţia mea, îl vedeam pe Peter alergând, 
de parcă ar fi vrut să depășească ecoul ţipătului. 

x kx * 

Peter se grăbi pe coridorul clădirii Amherst, ştiind că numai 
un singur lucru în lume ar putea să dea naștere unui asemenea 
gen de disperare, chiar și în cazul unui nebun: moartea. li 
dădea la o parte pe ceilalţi pacienţi, care se trăgeau pe margini 
din faţa sunetului, aproape panicaţi, neliniștiţi și plini de frică, 
în timp ce încercau să scape de ţipătul care-i îngrozea. Chiar și 
„cato” și retardaţii, care păreau tot timpul impasibili în faţa 
desfășurării existenţei celor din jurul lor, se strângeau lângă 
pereţi, încercând să se ascundă. Un tip se legăna într-un colţ, 
cu mâinile strâns lipite pe urechi. Peter auzea zgomotul 
propriilor pași alergând pe culoar și se gândi că era ceva în el 
care-l atrăgea mereu spre moarte. 

Francis era chiar în spatele lui, luptându-se cu instinctul de a 
fugi în direcţia opusă, atras și el de graba lui Peter. Îl auzi pe 
Big Black strigând: 

— Daţi-vă la o parte, vă rog! La o parte! Lăsaţi-ne să trecem! 

Infirmierul împreună cu fratele lui veneau și ei în goană pe 
coridor. O asistentă în uniformă albă ieși din spatele plasei 
metalice a cabinetului asistentelor. Numele ei era asistenta 
Richards, dar evident că i se spunea Riches”, deși acum 
eleganța poreclei era anulată de privirea disperată din ochi. 

La ușa dormitorului femeilor, o femeie neîngrijită cu părul 
cenușiu se legăna și vorbea singură. Alta făcea piruete în 
cercuri. O a treia își lipise fruntea de perete și murmura, lui 
Francis i se păru că într-o limbă străină, dar la fel de bine 
puteau să fie cuvinte fără sens; era greu de spus. Alte două 
femei se văicăreau și suspinau și se aruncaseră la podea, unde 
se răsuceau și se contorsionau ca posedate de diavol. Nu putea 
să-și dea seama dacă vreuna din ele fusese cea care ţipase. 
Putea să fie oricare din ele sau altă persoană pe care n-o 
văzuse încă. Însă i se părea că zgomotul de disperare plutea în 
jurul lor, un țipăt necurmat de sirenă, atrăgându-i inexorabil 


?7 Bogata 


înainte. În capul lui, vocile îi strigau avertizări, încercând să-l 
facă să se oprească, să se retragă, să fugă din calea pericolului. 
Fu nevoie de un mare efort ca să le ignore și încercă să ţină 
pasul cu Peter, ca și cum raţiunea și înțelegerea lui Fireman ar 
fi putut de fapt să-l atragă și pe el. 

Peter ezită doar o clipă, oprindu-se în prag, se întoarse spre 
femeia cu aspect neîngrijit și o întrebă cu o voce plină de 
autoritate: 

— Unde? 

Femeia arată cu mâna spre capătul coridorului, spre scările 
din spatele a ceea ce trebuiau să fie uși încuiate, și apoi izbucni 
într-o cascadă de râsete, care se sparseră la fel de repede, 
devenind suspine. 

Peter făcu un pas în faţă, cu Francis pe urmele lui, și întinse 
mâna după clanţa de la ușa mare metalică. O deschise cu o 
singură mișcare lipsită de teamă, apoi se opri. 

— Sfântă Fecioară, mamă a lui Isus! izbucni el. 

Peter inspiră puţin, apoi se apucă să spună cealaltă jumătate 
a rugăciunii: 

— Ajută-ne pe noi, păcătoșii, în această clipă de moarte... 

Ridică apoi mâna ca pentru a-și face cruce, parcă fără să-și 
dea seama că aplica învăţăturile școlii catolice, dar se opri la 
mijloc. 

Francis se strecură pe lângă el, simţi că nu poate să respire 
și făcu un pas înapoi. Se dădu într-o parte ca să-și revină. Se 
gândi că inima lui se oprise și că va leșina. 

— Rămâi acolo, C-Bird, șopti Peter. 

Probabil că nu intenţionase asta, dar vorbele lui căzură ca 
niște fulgi duși de o pală de vânt. 

Big Black și Little Black se opriră din goana lor exact în 
spatele celor doi pacienţi și rămaseră muţi de uimire. După o 
clipă, Little Black spuse încetișor: 

— La dracu”! La dracu'! 

Și nimic altceva. Big Black își întoarse faţa spre perete. 

Francis se forţă să se uite înainte. 

Atârnând de un ștreang fabricat dintr-un cearșaf gri, agăţat 
de scara de fier ce ducea la etajul al doilea, era trupul lui Cleo. 

Faţa ei grasă era acum diformă și umflată, contorsionată 
grotesc în moarte. Ștreangul din jurul gâtului îi săpase în piele, 
tăindu-i în carne ca un nod la capătul balonului unui copil. 


Părul îi cădea în cascade pe umeri, într-o mare dezordine, iar 
ochii îi erau larg deschişi și fixati înainte. Gura era deschisă 
puţin într-o parte, dându-i un aspect de-a dreptul șocant. Purta 
o cămașă de noapte simplă, gri, care-i atârna de pe umeri ca un 
sac, iar una dintre sandalele roz îi alunecase din picior pe 
podea. Francis văzu că avea unghiile de la picioare pictate cu 
ojă roșie. 

Își dădu seama că are dificultăţi de respiraţie și vru să se 
întoarcă, să-și ferească ochii, însă portretul mortii etalat în fața 
lui avea un efect hipnotic, și rămase țintuit locului, cu privirea 
la persoana care atârna de scară. Încercă să facă legătura între 
Cleo cea cu torentele ei de obscenităţi și cu capacitatea de a-i 
bate pe toţi competitorii de la masa de ping-pong și această 
figură mătăhăloasă și grotescă din fața ochilor lui. Casa scărilor 
era în penumbră, ca și cum becurile de la cele două etaje nu 
reușeau să risipească întunericul care abia aștepta să pună 
stăpânire pe acest loc. Pentru că se circula foarte puţin pe aici, 
aerul era umed, ca în interiorul unui pod în care nu intra 
nimeni. 

Se mai uită o dată la figura atârnată, apoi văzu ceva. 

— Peter, șopti el încetișor, uită-te la mâna ei. 

Ochii îi coborâră de la faţa lui Cleo la mâna ei, și Peter amuti. 
Apoi exclamă: 

— Fir-aș al dracului! 

Degetul mare de la mâna dreaptă a lui Cleo fusese retezat. 
Un firicel de un roșu aprins mergea de la încheietura mâini și 
de-a lungul piciorului gol și se oprea într-o baltă pe podea, 
chiar sub cadavru. Francis se uită fix la cercul de sânge, apoi 
își duse mâna la gură. 

— La dracu’! spuse iar Peter. 

Degetul cel mare retezat se afla pe podea, la câţiva metri de 
centrul cercului maro de sânge lipicios, aruncat acolo ca și cum 
ar fi fost un gunoi. 

Lui Francis îi veni o idee și privi împrejur rapid, în căutarea 
unui singur obiect. Se uită în stânga și-n dreapta, cercetând cât 
de repede putu, dar nu văzu nici urmă de ceea ce căuta. Vru să 
spună ceva, dar se răzgândi. Și Peter, la rândul lui, rămăsese 
fără grai. 

Little Black fu cel care vorbi, în cele din urmă. 

— O să plătească al dracului de mult pentru asta! spuse el 


morocănos. 

Francis aștepta lângă perete, stând jos pe podea, în timp ce o 
mulțime de lucruri se întâmplau în fața ochilor lui. Avea 
senzaţia ciudată că își dorea ca totul să nu fie decât o simplă 
halucinație sau poate un vis urât, că avea să se trezească dintr- 
un moment în altul și că ziua obișnuită la Western State avea să 
înceapă din nou ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Big Black îi lăsase pe Peter, Francis și pe propriul frate în 
casa scărilor, uitându-se la cadavrul lui Cleo, iar el se întorsese, 
cum îi cerea datoria, la cabinetul asistentelor și chemase paza, 
apoi sunase la biroul doctorului Gulptilil și, în cele din urmă, la 
apartamentul domnului Evil. Peter se rotise în jurul corpului lui 
Cleo, încercând să memoreze tot, să-și fixeze în memorie toate 
detaliile. Francis admira conștiinciozitatea și profesionalismul 
lui Fireman, însă el personal se îndoia că va putea vreodată să 
uite detaliile scenei de moarte din faţa lui. Totuși, atât Francis, 
cât și Peter făcură ce mai făcuseră o dată, atunci când 
descoperiseră cadavrul lui Short Blond: se uitară la întreaga 
scenă, măsurară, fotografiară, așa cum ar fi făcut niște 
criminaliști profesioniști, doar că nu aveau niciun fel de aparat 
de fotografiat, așa că-și formau propriile specificaţii interne. 

Pe coridor, Big Black și Little Black încercau să restabilească 
liniștea. Pacienţii erau extrem de afectaţi, plângeau, râdeau, 
unii chicoteau, câţiva suspinau, alţii încercau să se comporte ca 
și cum nu se întâmplase nimic, alţii se ascundeau pe la colţuri. 
La un radio, undeva, se auzeau hiturile din anii 1960, iar 
Francis desluși acordurile inconfundabile ale melodiei In the 
Midnight Hour, urmată de Dont Walk Away, Renee. Muzica 
făcea întreaga situaţie să pară chiar și mai nebunească decât 
era deja, în timp ce chitara și armoniile vocale se amestecau cu 
haosul dimprejur. Apoi auzi un pacient care cerea cu voce tare 
ca micul dejun să fie servit imediat, în timp ce altul întreba 
dacă puteau să meargă afară și să culeagă flori pentru un 
mormânt. 

Nu trecu mult timp și sosiră cei de la pază, urmaţi imediat de 
Gulp-a-pill și de domnul Evil. Amândoi se grăbeau cu acel pas 
pe jumătate alergat, pe jumătate mers, care-i făcea să pară că 
nu deţineau controlul asupra situaţiei. Domnul Evil dădu la o 
parte din cale câţiva pacienţi, în timp ce Gulptilil pur și simplu 
naviga printre aceștia, ignorându-le rugăminţile și întrebările 


de tot felul. 

— Condu-mă! îi ceru el lui Big Black. 

Trei bărbaţi de la securitate, îmbrăcaţi cu cămăși gri, stăteau 
în pragul ușii, așteptând să le spună cineva ce să facă, 
blocându-i vederea. Niciunul dintre cvasipoliţiști nu făcuse 
nimic altceva de când venise decât să se holbeze la cadavrul lui 
Cleo, iar acum se dădură la o parte ca să le facă loc lui Gulptilil 
și lui Evans. 

Directorul spitalului făcu un pas înainte și exclamă, din cale- 
afară de uimit: 

— Dumnezeule! Oh, Doamne, dar e groaznic! 

Apoi clătină din cap. 

Evans se strecură pe lângă el ca să vadă. Răspunsul lui, cel 
puţin la început, se limită la: 

— La dracu’! 

Cei doi administratori continuară să cerceteze scena. Francis 
văzu că amândoi zăriseră degetul mare de la mână tăiat și 
ștreangul de la gâtul femeii legat de scară. Însă îi trecu prin 
cap ideea curioasă că de fapt cei doi vedeau altceva decât 
văzuse el. Nu era vorba că ei n-ar fi văzut-o pe Cleo atârnând 
moartă. Ci că reacţionau diferit. Ca și cum ar fi stat în faţa unei 
renumite opere de artă într-un muzeu și-i cereau celui de lângă 
el să-și spună părerea, iar acesta emitea un hohot de râs în loc 
de un sunet de admiraţie sau un oftat în loc de un zâmbet. 

— Ce ghinion, spuse Gulptilil încetișor. Apoi se întoarse spre 
domnul Evans. Au existat semne clare... începu el, dar nu mai 
era nevoie să termine întrebarea. 

Evans deja dădea din cap afirmativ. 

— Am notat în jurnal că se comporta tot mai ciudat. Au mai 
existat și alte semne în ultima săptămână că trecea printr-o 
perioadă mai dificilă. V-am trimis un memorandum săptămâna 
trecută în legătură cu câţiva pacienţi care trebuiau să fie 
cercetaţi din punct de vedere medical, iar ea se afla acolo, 
chiar în capul listei. Poate că ar fi trebuit să fiu mai insistent, 
însă nu părea să traverseze un moment de criză de asemenea 
proporţii. Cu siguranţă, a fost o greșeală. 

Gulptilil dădu din cap aprobator. 

— Îmi amintesc de acel memorandum. Din păcate, uneori 
chiar și cele mai bune intenţii... spuse el. Apoi adăugă: Ah, păi, 
e greu să anticipezi lucrurile astea, nu-i așa? Nu se purta ca și 


cum ar fi așteptat un răspuns la această întrebare. Însă, 
neauzind niciunul, ridică din umeri. O să iei notițe mai atente, 
da? 

— Desigur, încuviință Evans. 

Gulp-a-pill se întoarse apoi spre cei trei oameni de la pază. 

— În regulă, domnilor. Domnul Moses o să vă arate cum s-o 
daţi jos pe Cleo. Aduceţi un sac pentru cadavre și o targă. 
Haideţi s-o ducem imediat la morga... 

— Aşteptaţi o clipă! 

Obiecţia venise din spatele tuturor, iar ei se întoarseră spre 
persoana care-o emisese. Era Lucy Jones, la câţiva metri 
depărtare și uitându-se pe deasupra tuturor la cadavrul lui 
Cleo. 

— Dumnezeule! exclamă  Gulptilil, aproape  ţinându-și 
respirația. Domnișoară Jones? Doamne, ce-aţi făcut? 

Însă răspunsul la asta, se gândi Francis, era mai mult decât 
evident. Părul ei lung și negru dispăruse, înlocuit de un păr 
vopsit blond, tăiat scurt de tot, aproape la întâmplare. Gulptilil 
se holbă la ea ametit. Parcă ar fi văzut o operă de artă distrusă. 

x x * 

M-am îndepărtat de cuvintele de pe perete, grăbindu-mă să 
mă arunc pe podea, speriat, ca un păianjen care încearcă să 
evite o gheată grea ce se abate asupra lui. M-am odihnit cu 
spatele lipit de peretele opus și am făcut o pauză, mai întâi ca 
să-mi aprind o ţigară, apoi ca să mă relaxez o clipă cu capul 
sprijinit pe genunchi. Tineam ţigara în mână, lăsând un firicel 
subţire de fum să se ridice spre nări. Așteptam să aud vocea lui 
Angel și să îi simt respiraţia prin firișoarele scurte de păr de pe 
ceafa mea. Chiar dacă nu era acolo, știam că nu era departe. 
Nu era nici urmă de Peter sau de oricine altcineva, deși m-am 
întrebat o clipă dacă nu cumva Cleo avea să mă viziteze în acel 
moment. 

Toate fantomele îmi erau aproape. 

Pentru o clipă, m-am văzut asemenea unui vrăjitor medieval 
lângă un cazan plin cu ochi de liliac și rădăcini de mătrăgună, 
bălmăjind niște descântece, capabil să invoc orice viziune 
malefică de care aș avea nevoie. 

Când am deschis ochii către mica lume din jurul meu, am 
întrebat-o: 

— Cleo? Ce s-a întâmplat? Nu trebuia să mori! 


Am scuturat din cap, am închis ochii, dar în întuneric am 
auzit-o pe Cleo vorbind cu vocea ei aspră, morocănoasă, cu 
care mă obișnuisem: 

— Oh, C-Bird, dar trebuia! Ticăloșii dracului! Trebuia să mor! 
Cretinii m-au omorât! Am știut de la început că așa vor face! 

M-am uitat în jur s-o văd, dar la început era doar o voce. Apoi 
încet-încet, ca o navă care-și face apariţia din ceaţă, Cleo a luat 
formă în faţa ochilor mei. S-a rezemat de peretele pe care 
scriam povestea și și-a aprins și ea o ţigară. Purta un halat de 
casă în culori pastelate și aceleași sandale roz pe care mi le 
aminteam de când murise. Într-o mâna ţinea ţigara aprinsă, iar 
în cealaltă, o paletă de ping-pong. Ochii îi străluceau cu un fel 
de plăcere maniacală, ca și cum ar fi fost eliberată de ceva 
dificil și tulburător. 

— Cine te-a omorât, Cleo? 

— Nenorociţii! 

— Cine anume? 

— Dar, C-Bird, tu știi! Ai știut din primul moment când ai 
ajuns lângă scări, unde așteptam eu. Vedeai, nu-i așa? 

— Nu, am spus eu, scuturând din cap. Eram atât de confuz. 
Nu eram sigur. 

— Exact despre asta era vorba, C-Bird. Exact despre asta. 
Totul era o contradicţie, iar în toate astea, tu vedeai adevărul, 
nu? 

Am vrut să răspund, dar tot nu eram sigur. Eram tânăr pe- 
atunci și nesigur, la fel de nesigur ca astăzi. 

— A fost acolo, nu? 

— Sigur că da! A fost mereu acolo. Sau poate că n-a fost 
acolo. Depinde cum vezi lucrurile, C-Bird. Dar tu ai văzut, nu-i 
așa? 

Eram încă nesigur. 

— Ce s-a întâmplat, Cleo? Ce s-a întâmplat cu-adevărat? 

— Păi, C-Bird, am murit. Știi. 

— Da, dar cum? 

— Ar fi trebuit să mor mușcată de o viperă ascunsă la sân. 

— Dar n-a fost așa. 

— Nu, vai, așa este! N-a fost așa. Și totuși, a fost destul de 
aproape. Ba chiar am apucat să rostesc și cuvintele, C-Bird: 
„Mă sting, Egiptule, mă sting...”, ceea ce mi-a adus destulă 
satisfacţie. 


— Cine le-a auzit? 

— Ştii tu. 

Am încercat o strategie diferită. 

— Te-ai luptat, Cleo? 

— M-am luptat întotdeauna, C-Bird. Toată viața mea de doi 
bani a fost o luptă. 

— Dar te-ai luptat cu Angel, Cleo? 

A zâmbit și a agitat paleta de ping-pong prin aer, împrăștiind 
fumul de la ţigară. 

— Sigur că da, C-Bird. Mă cunoști doar. Nu m-am dat bătută 
așa ușor. 

— El te-a omorât? 

— Nu. Nu chiar. Și totuși, într-un fel, da. Așa cum era totul în 
spital, C-Bird. Adevărul este nebun, și complicat, și la fel de 
turbat cum eram noi toți. 

— Așa am crezut și eu, am răspuns. 

Ea a râs. 

— Ştiam că puteai să vezi. Spune-le acum, așa cum ai 
încercat să le spui atunci. Ar fi fost mai ușor dacă te-ar fi 
ascultat. Dar cine îi ascultă pe nebuni? 

Observaţia asta ne-a făcut pe amândoi să zâmbim, pentru că 
era cea mai apropiată de adevăr, așa cum îl vedeam la acel 
moment. 

Am inspirat adânc. Mă simţeam ca și cum aș fi pierdut ceva 
de mare preţ și nu îmi rămăsese decât un imens gol în stomac. 

— Mi-e dor de tine, Cleo. 

— Şi mie mi-e dor de tine, C-Bird. Mi-e dor să fiu vie. Ce zici 
de o partidă de ping-pong? Ţi-aș da și un avans. 

A zâmbit, iar apoi s-a stins. 

Eu m-am întors la peretele pe care scriam. O umbră a trecut 
peste el, iar apoi am auzit vocea pe care mă chinuiam atât s-o 
uit. 

— Micul C-Bird vrea răspunsuri înainte de a muri, nu-i așa? 

Fiecare cuvânt era confuz, aproape ca o durere de cap care 
pulsează, ca și cum cineva bătea la ușa imaginaţiei mele. M-am 
dat un pas înapoi, întrebându-mă dacă nu cumva chiar era 
cineva la ușă care încerca să intre, și m-am chircit pe jos, 
ascunzându-mă de întunericul care se strecura în cameră. 
Căutam în suflet cuvinte curajoase cu care să răspund, dar 
acestea lipseau. Simţeam că-mi tremură mâna, și m-am gândit 


că sunt în pragul unei mari dureri, dar undeva dinlăuntrul meu 
am găsit răspunsul: 

— Am toate răspunsurile, am spus eu. Le-am avut mereu. 

Dar propriile vorbe m-au speriat la fel de tare ca vocea lui 
Angel. M-am strâns și mai tare și m-am chircit pe jos, și 
deodată am auzit telefonul în camera alăturată. Ţârâitul 
aparatului n-a făcut altceva decât să-mi sporească și mai tare 
frica și nervozitatea. Imediat s-a oprit, și am auzit robotul 
telefonic cumpărat de una din surorile mele. 

— Domnule Petrel, sunteţi acolo? 

Vocea părea distantă, dar familiară. 

— Sunt domnul Klein de la Centrul de Sănătate. N-aţi venit la 
întâlnirea la care aţi spus că o să veniţi. Vă rog, ridicaţi 
receptorul. Domnule Petrel? Francis? Va rog să mă contactaţi 
imediat ce primiți mesajul, altfel mă văd obligat să iau măsuri... 

Am rămas țintuit locului. 

— O să vină după tine, am auzit vocea lui Angel. Nu vezi, C- 
Bird? Eşti într-o cușcă din care nu poţi să ieși. 

Am închis ochii, dar asta nu m-a ajutat cu nimic. 

— O să vină după tine, Francis, iar de data asta o să te ia 
pentru totdeauna. Gata cu apartamentul propriu. Gata cu slujba 
de numărat peștii pentru ecologiști. Gata cu Francis care se 
plimbă liber pe străzi zi de zi. Gata cu povara pentru surorile și 
pentru părinţii tăi în vârstă, care oricum nu prea te-au iubit 
după ce-au văzut ce s-a ales din tine. Nu, o să vrea să-l închidă 
pe Francis pentru tot restul vieţii. Închis, îmbrăcat într-o 
cămașă de forță și plin de bale. Asta o să ajungi, Francis. Sigur 
poţi să vezi asta... Angel râse, iar apoi adăugă: Desigur, dacă 
nu te omor eu mai înainte. 

Aceste cuvinte erau mai ascuţite decât orice lamă de cuţit. 

Voiam să spun: „Ce mai aștepți?” 

În schimb, în timp ce mă răsuceam pe jos și mă târâm ca un 
bebeluș, iar lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, am 
traversat camera până la peretele pe care scrisesem. Era tot 
timpul cu mine, la fiecare pas, și nu înţelegeam de ce nu mă ia 
în stăpânire. Am încercat să-i blochez prezenţa, ca și cum 
memoria ar fi fost singura salvare, alături de amintirea vocii 
autoritare a lui Lucy care parcă traversa anii. 

x kx * 


Lucy veni în față. 


— Nimeni să nu atingă nimic! ceru ea. Acesta este locul unei 
crime. 

Domnul Evans părea încurcat de apariţia ei și murmură ceva 
ca răspuns, dar nimeni nu înţelese nimic. Doctorul Gulptilil, și 
el zăpăcit de schimbarea ei de înfățișare, scutură din cap și 
făcu un pas în calea lui Lucy, vrând să o încetinească, fiind el 
însuși un obstacol în calea ei. Bărbaţii de la pază, Big Black și 
Little Black începură să se foiască. 

— Are dreptate, spuse Peter. Trebuie chemată poliţia. 

Vocea lui Fireman păru să risipească surpriza lui Evans, care 
se întoarse brusc spre el spunând: 

— Ce dracu’ vrei? 

Gulptilil ridică mâna, dar nu făcu nici semnul negaţiei, nici al 
aprobării. În schimb se foi, ca și cum și-ar fi schimbat doar 
poziţia corpului sub formă de amibă. 

— Nu aș fi atât de convins, spuse el calm. N-am mai avut o 
dată aceeași discuţie, la decesul precedent din această clădire? 

Lucy Jones răspunse, respirând greu: 

— Ba da, cred că da. 

— Ah, desigur. Un pacient în vârstă care a murit de atac de 
inimă. Şi pe care, dacă-mi amintesc bine, tot așa aţi vrut să-l 
anchetați, ca pe o crimă. 

Lucy arătă spre corpul diform al lui Cleo, care atârna încă 
grotesc în casa scărilor. 

— Mă îndoiesc că asta ar putea să fie un atac de inimă. 

— Dar nici nu are semnele distinctive ale cazurilor 
dumneavoastră, răspunse Gulp-a-pill. 

— Ba are! răspunse Peter brusc. Degetul mare tăiat. 

Doctorul se răsuci și se uită câteva clipe la mâna lui Cleo, iar 
apoi la priveliștea macabră de pe podea. Dădu din cap, așa cum 
făcea adesea, dar răspunse: 

— Poate. Dar atunci, domnişoară Jones, înainte de a aduce 
poliția locală și tot deranjul pe care acest lucra îl implică, ar 
trebui să cercetăm noi înșine decesul și să vedem dacă 
ajungem la un consens. Pentru că prima mea impresie nu este 
că se poate vorbi despre o omucidere. 

Lucy Jones se uită pieziș, vru să comenteze, dar se opri. 

— Cum doriţi, domnule doctor, zise ea. Cum doriţi. 

Lucy îl urmă pe doctor în casa scărilor. Peter și Francis se 
dădură la o parte, uitându-se doar. Domnul Evil se ţinu după ei, 


după ce mai întâi îl fixă pe Peter cu o privire în care parcă-și 
arăta colții, însă toţi ceilalţi rămaseră în spate, în pragul ușii, 
ca și cum, dacă s-ar fi apropiat, ar fi amplificat, cumva, 
imaginea din faţa lor. Francis văzu nervozitate și frică în mai 
multe perechi de ochi și se gândi că portretul morţii lui Cleo 
reușise să treacă de granițele normale ale sănătăţii și ale bolii 
mintale; era la fel de neliniștitor și pentru cei normali, și pentru 
cei nebuni. 

Vreme de aproape zece minute, Lucy și doctoral Gulptilil se 
plimbară încet în spaţiul îngust din casa scărilor, fiecare 
pereche de ochi pătrunzând în fiecare colţișor, inspectând 
fiecare centimetru al spaţiului cu pricina. Francis îl văzu pe 
Peter urmărindu-i cu atenţie pe cei doi și încercă și el să se uite 
la ce priveau aceștia, vrând să ghicească și ce le trecea prin 
cap. În timp ce făcea asta, Francis începu să înţeleagă. La 
început, fusese ca un aparat foto care nu focaliza bine, totul era 
neclar și estompat, dar, în timp ce stătea acolo, căpătase o 
anume claritate și reuși să-și imagineze ultimele momente din 
viaţa lui Cleo. 

În cele din urmă, doctorul Gulptilil se întoarse spre Lucy. 

— Așadar, spuneţi-mi, domnişoară procuror, cum seamănă 
asta a omucidere? 

Ea arăta spre degetul mare tăiat. 

— Făptașul meu taie mereu degetele. Ea ar fi a cincea. Deci, 
degetul mare. 

Doctorul scutură din cap. 

— Uitaţi-vă în jur, spuse el rar. Nu există niciun semn de 
luptă. Nimeni nu a venit până acum să ne spună că s-a auzit 
zgomot din zona asta azi-noapte. Mi-ar fi greu să cred că 
asasinul dumneavoastră - sau orice alt asasin, de fapt - ar 
putea să atârne o femeie așa solidă și cu asemenea forţă într-un 
ștreang fără să atragă măcar puțină atenţie. lar victima asta... 
ei bine, ce anume din modul cum a murit vă amintește de 
celelalte? 

— Nimic... încă, răspunse Lucy. 

— Vă imaginaţi, domnişoară Jones, începu Gulptilil cu grijă, 
că nu s-a auzit de sinucidere în acest spital? 

Francis se gândi că nu s-a auzit. 

— Sigur că nu-mi imaginez asta. 

— Şi nu a avut femeia în chestiune o fixație nesănătoasă 


asupra asasinării asistentei? 

— Nu știu asta. 

— Poate ne luminează domnul Evans? 

Evans făcu un pas și ieși din pragul ușii, unde stătea. 

— Era mult mai interesată de cazul acela decât oricine 
altcineva. Avusese câteva izbucniri Semnificative, în care 
pretindea că deţine cunoștințe și informaţii despre crimă. Dacă 
e cineva de vină, atunci acela sunt eu, pentru că nu mi-am dat 
seama cât de critică devenise această obsesie... 

Rostise această ultimă mea culpa pe un ton care însemna 
exact opusul. „Cu alte cuvinte, se gândi Francis, el crede că are 
cea mai mică parte de vină.” Ridică privirea și se uită la fața 
umflată a lui Cleo, gândindu-se că toată situaţia este 
suprearealistă. Oamenii se ceartă în legătură cu ce s-a 
întâmplat, literalmente la picioarele femeii moarte. Încercă să 
și-o amintească în viaţă, dar nu reuși. Ar fi vrut să se simtă 
trist, dar, în schimb, era mai degrabă vlăguit, ca și cum emoția 
descoperirii îl epuizase ca escaladarea unui munte. Se uită din 
nou în jurul lui, tăcut, și se gândi: „Ce s-a întâmplat?” 

— Domnișoară Jones, moartea nu este un lucru de care nu s-a 
auzit în spital. Acest act se potrivește într-o schemă tristă cu 
care suntem familiarizați. Din fericire, nu este atât de frecvent 
pe cât și-ar imagina cineva, deși se întâmplă uneori atunci când 
nu reușim să recunoaștem la timp problemele care îi duc pe 
pacienţii la asta. Se știe că așa-numitul dumneavoastră asasin 
abuzează sexual de victimele sale. Dar aici nu avem semnele 
unei asemenea agresiuni. In schimb, avem o femeie care, cel 
mai probabil, și-a mutilat singură mâna ca urmare a amăgirilor 
ei tot mai mari legate de crima anterioară. Cred că vom găsi o 
foarfecă sau o lamă ascunsă printre lucrurile ei personale. În 
plus, presupun că vom descoperi că aceste cearșafuri 
transformate în ștreang sunt chiar de pe patul ei. Pacienţii 
psihotici care vor să-și ia viața sunt plini de resurse. Îmi pare 
rău... Arătă spre paznicii care așteptau. Trebuie să ne reluăm 
rutina. 

Francis se așteptă ca Peter să spună ceva, dar Fireman își 
tinu gura. 

— Şi, domnişoară Jones, adăugă Gulp-a-pill, aș vrea să 
discutam cât de curând impactul tunsorii dumneavoastră, să-i 
spunem. Spunând asta, directorul spitalului se întoarse spre 


domnul Evil și adăugă: Servește micul dejun. Să se revină la 
activităţile obișnuite ale dimineţii. 

Evans dădu din cap aprobator. Se uită la Francis și la Peter și 
le făcu un semn cu mâna. 

— Voi doi, înapoi în sala de mese, vă rog! spuse el. 

Vorbise politicos, însă ordinul fusese clar. 

Peter se cutremură la ideea că Evans îi dă instrucţiuni, de 
orice fel. Dar se uită la Gulptilil. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, îi spuse el. 

Evans mârâi, dar Gulp-a-pill dădu din cap afirmativ. 

— Desigur, Peter, spuse el. Așteptam această conversaţie. 

Lucy mai aruncă o ultimă privire înspre cadavrul lui Cleo. 
Francis nu-și dădu seama dacă în ochii ei citește descurajare 
sau altfel de resemnare. Aproape că o vedea crezând că totul se 
sfârșește prost, indiferent ce ar fi făcut ea. Era privirea cuiva 
care crede că pur și simplu nu poate obţine ceea ce-și dorește. 

Francis se întoarse și se mai uită și el la trupul lui Cleo. Își 
lăsă privirea să se mai plimbe o dată peste întreaga scenă, în 
timp ce paznicii dădeau jos cadavrul. 

„Crimă sau sinucidere?” se gândea el. Pentru Lucy, era 
foarte probabilă una din aceste variante. Pentru directorul 
spitalului, cealaltă variantă era evidentă. Fiecare variantă însă 
avea nevoie de confirmări. 

Insă Francis simţea un gol în suflet, pentru că el vedea cu 
totul altceva. 

„Crimă sau sinucidere?” se gândi el. leși din casa scărilor și 
se uită rapid din ușă în dormitorul femeilor. Ştia că patul lui 
Cleo era chiar lângă ușă. Observă că amândouă cearșafurile 
erau intacte și că nu se vedea nici urmă de cuţit sau sânge, 
dacă acolo își secţionase ea degetul mare de la mână. Auzea 
înlăuntrul lui ecourile vocilor care-i strigau răspunsuri 
contradictorii, dar le amuţi imediat. „Crimă sau sinucidere? Dar 
amândouă?”, șopti el pentru sine, luând-o după Peter. 


Capitolul 28 


Trupul lui Cleo fu cărat afară din clădirea Amherst de 
paznici, timp în care Big Black și fratele său goneau pacienţii 
înnebuniţi către sala de mese, pentru micul dejun. Ultimul 
lucru pe care îl văzu Francis din împărăteasa de odinioară era o 
halcă masivă de carne închisă într-un sac negru pentru cadavre 
și dispărând pe ușa principală, în timp ce el era mânat cu toți 
ceilalţi la coada pentru mâncare. După câteva minute, Francis 
rămase pe gânduri, cu privirea fixată pe o farfurie cu pâine 
prăjită însiropată, dar fără niciun gust, încercând să înţeleagă 
ce s-a întâmplat în orele în care mare parte dintre ei dormeau. 
La masă i se alătură Peter, care, adâncit și el în gânduri negre, 
începu să-și plimbe mâncarea prin farfurie cu furculiţa. 
Newsman se tot învârtea pe lângă ei, vru să zică ceva, dar fu 
oprit de Peter, care începu: 

— Știu care vor fi titlurile zilei de azi: „O pacientă din spital 
are parte de o moarte violentă. Nimănui nu-i pasă nici cât 
negru sub unghie!” 

Newsman se uită la el gata să izbucnească în plâns și se 
grăbi să ajungă la o masă neocupată. Francis crezu că Peter se 
înșală, pentru că erau numeroși cei supăraţi de moartea lui 
Cleo. Se uită împrejur, ca și cum ar fi vrut să-i arate pe aceștia 
lui Fireman, însă îl văzu mai întâi pe retardatul greoi, care nu 
reușea să-și taie felia de pâine prăjită în bucăţi bune de 
mâncat, apoi privirea îi alunecă la o altă masă, unde stăteau 
trei femei, la fel de indiferente la mâncarea din faţa lor, fiecare 
vorbind singură. 

Un alt retardat se uita spre Francis, deranjat de ceva din 
privirea sau din postura acestuia, ceea ce-l făcu pe tânăr să-și 
mute ochii înapoi la Peter. 

— Peter, întreba el rar, ce crezi că s-a întâmplat cu Cleo? 

Fireman clătină din cap. 

— Tot ce se putea să meargă prost a mers prost, spuse el. 
Era obsedată de ceva rău, știi tu, toate lucrurile care trebuie să 
fie conectate și să ne menţină pe linia de plutire s-au 
scurtcircuitat cumva sau s-au pârlit, iar nimeni n-a văzut asta 
sau n-a făcut nimic, și uite ce s-a întâmplat! S-a dus. Puf! Ca un 
truc de magie pe scenă. Evans trebuia să fi observat ceva. 
Poate Big Black, sau Little Black, sau asistenta Wrong, sau 


asistenta Riches, sau poate chiar eu, dar cineva trebuia să fi 
observat că se întâmpla ceva. Exact ca în cazul lui Lanky, 
înainte de asasinarea lui Short Blond. Se întâmplau tot felul de 
lucruri în capul lui. Băteau  ciocanele, buldozerele, 
excavatoarele, parcă un șantier de construcţii era în plină 
desfășurare pe marginea autostrăzii, doar că nu l-a observat 
nimeni. lar atunci când în sfârșit și-au dat seama, a fost prea 
târziu. 

— Crezi că s-a sinucis? 

— Desigur, spuse Peter. 

— Dar Lucy a spus... 

— Lucy s-a înșelat. Gulp-a-pill a avut dreptate. Nu există nici 
urmă de luptă. Cât despre degetul cel mare retezat - ei bine, 
aici probabil că a ieșit la iveală nebunia ei. Vreo iluzie ciudată. 
Probabil că, în acel ultim moment, a însemnat ceva pentru ea. 
Doar că nu știm care a fost logica ei și nici nu vom ști vreodată. 

Francis înghiţi în sec și întrebă: 

— Chiar ai cercetat cu atenţie degetul acela, Peter? 

Fireman scutură din cap. 

— Îmi plăcea de Cleo, spuse el. Avea personalitate. Caracter. 
Nu era doar o tablă nescrisă, ca atâția oameni de aici. Aș vrea 
să fi pătruns în capul lui Cleo măcar o clipă, ca să înţeleg cum 
se legau toate pentru ea. Trebuie să fi existat un fel de logică 
unică și ciudată, caracteristică ei. Ceva care să aibă legătură cu 
Shakespeare, cu Egiptul și cu chestiile astea. Ea era propriul 
teatru, nu-i așa? Făcea parte dintr-o scenă de undeva, cred. 
Sau poate că transforma totul în jurul ei într-o scenă. Poate că 
ăsta e cel mai bun epitaf pentru ea. 

Francis își dădu seama că înlăuntrul lui Peter e o vâltoare de 
idei, ca valurile înspumate ale marii. În concepţia lui Francis, 
Peter nu mai era deloc acel anchetator de incendii pe care-l 
știa. Francis continuă să pună întrebări, cu voce șoptită. 

— Nu părea genul care s-ar sinucide și nicidecum genul care 
să se mutileze. 

— Adevărat, răspunse Peter, oftând din adâncul sufletului. 
Dar mă gândesc că nimeni nu pare exact genul care ar vrea să 
se sinucidă până când nu face asta, iar atunci, dintr-odată, 
toată lumea dă din cap și zice: „Păi, sigur”, pentru că deodată 
pare al dracului de evident! Scutură din cap și continuă: C-Bird, 
trebuie să plec de aici. Mai inspiră o dată adânc, apoi se 


corectă: Trebuie să plecăm de aici. 

Apoi Peter ridică privirea și văzu ceva pe faţa lui Francis, 
pentru că se opri și doar se uită la tânăr. După o tăcere 
îndelungă, întrebă: 

— Ce este? 

— A fost aici, șopti Francis. 

Peter strânse din sprâncene și se aplecă. 

— Cine? 

— Angel. 

Peter scutură din cap. 

— Nu cred. 

Francis șopti: 

— A fost. A venit lângă patul meu noaptea trecută și mi-a 
spus cât de ușor i-ar fi să mă omoare, iar noaptea asta a fost 
aici cu Cleo. Este peste tot, doar că nu-l putem vedea. Se află în 
spatele tuturor lucrurilor care s-au întâmplat în Amherst și o să 
fie în spatele celor care se vor întâmpla în continuare. Cleo s-a 
sinucis? Sigur. Probabil. Dar cine i-a descuiat ușile pentru asta? 

— l-a descuiat ușile... 

— Cineva a deschis ușa la dormitorul femeilor. Cineva s-a 
asigurat că ușa de la casa scărilor să nu fie încuiată. Și cineva a 
ajutat-o să treacă de cabinetul asistentelor fără să fie văzută... 

— Păi, spuse Peter, ăsta e un punct de vedere bun. De fapt, 
mai multe puncte bune... Apoi rumegă în liniște câteva clipe 
cele observate, înainte de a continua: C-Bird, ai dreptate în 
legătura cu un lucru. Cineva i-a deschis ușile. Dar cum poţi să 
fii atât de sigur că a fost Angel? 

— Văd asta, răspunse Francis încetișor. 

Peter păru ușor perplex și mai mult decât îndoielnic. 

— Bine, spuse el. Ce vezi? 

— Cum s-a întâmplat. Mai mult sau mai puţin. 

— Continuă, C-Bird, îl îndemnă Peter, coborând tonul vocii. 

— Cearșaful. Cel care a fost legat ca un ștreang. 

— Da? 

— Patul lui Cleo era intact. Cearșafurile sunt tot pe el. 

Peter nu spuse nimic. 

— Degetul cel mare... 

Fireman dădu din cap, încurajându-l să continue. 

— Degetul cel mare nu a fost lăsat să cadă direct în jos. A 
fost mutat câţiva metri. Iar dacă Cleo l-ar fi tăiat singură, ei 


bine, ar fi trebuit să se găsească totuși ceva - foarfecă sau cuţit 
sau altceva - chiar acolo. Dar nu era nimic. lar dacă ar fi fost 
tăiat în altă parte, ei bine, atunci ar fi fost sânge. Poate o dâră 
de sânge care să iasă din casa scărilor. Dar nu era așa ceva. 
Doar balta de sânge de sub trupul ei. Francis mai inspiră o dată 
adânc, apoi șopti: Pot să văd toate astea. 

Peter rămăsese cu gura căscată, gata să pună cea mai 
evidentă întrebare, când apăru Little Black. Arătă cu degetul 
arătător spre Peter, împungând aerul și întrerupându-le 
conversaţia. 

— Tu, sus! spuse el. Doctorul cel mare zice să te duci acum la 
el. 

Peter ezită puţin între a-i cere amănunte lui Francis și a-i 
îndeplini cererea lui Little Black. Așa că spuse: 

— C-Bird, ţine-ţi părerile pentru tine până mă întorc, bine? 

Francis vru să răspundă, dar Peter se aplecă și adăugă: 

— Nu lăsa pe nimeni să creadă că ești mai nebun decât ești 
deja. Așteaptă-mă, bine? 

Avea sens ce spunea Peter, iar tânărul lui prieten dădu din 
cap aprobator. Peter își puse tava peste celelalte folosite și îl 
urmă cuminte pe infirmier. Câteva clipe, Francis rămase pe 
scaun, singur în mijlocul sălii de mese. Auzea un zgomot 
constant - zdrăngănitul farfuriilor și al tacâmurilor, râsete, 
strigăte și cineva care cânta fals o melodie de nerecunoscut, 
care nu prea se potrivea cu cea care se auzea de la un radio 
aflat în spate, la bucătărie. „O dimineaţă obișnuită”, se gândi 
el. Dar, când se ridică, pentru că nu putea să mai ia nicio 
înghiţitură de pâine prăjită, văzu că domnul Evil stătea într-un 
colţ și-l urmărea cu mare atenţie. Și, în timp ce traversa 
încăperea, avu senzaţia că și alți ochi îl urmăreau. Vru să se 
întoarcă, ca să vadă dacă poate să-i observe pe cei care-l 
urmăresc, dar apoi se răzgândi. Nu era foarte sigur că vrea să 
știe cine îi urmărește fiecare mișcare în sala de mese. Se 
întrebă o clipă dacă moartea lui Cleo împiedicase altceva. Mări 
pasul la gândul că era posibil ca asasinarea lui însuși să fi fost 
plănuită pentru acea noapte, doar că acţiunea fusese întreruptă 
de o oportunitate mai mare care se ivise de la sine. 

Când Peter sosi însoţit de Little Black în anticamera de la 
biroul doctorului Gulptilil, auzi prin ușă tonul ridicat al vocii 
medicului, care spunea ceva plin de frustrare și aproape fără 


să-și rețină furia. Infirmierul îl legase doar la mâini, nu și la 
picioare, așa că Peter era, cel puţin în mintea lui, doar parțial 
prizonier. Domnișoara Luscious se afla în spatele biroului, dar 
aruncă doar o privire în direcţia lui Peter când intră pe ușă, 
arătând apoi cu capul o bancă pe care să stea ca să aștepte. 
Peter se strădui să audă exact de ce era atât de supărat Gulp-a- 
pill - pentru că se gândea că era mult mai probabil să-l ajute un 
director îngăduitor decât unul furios. Într-o clipă își dădu 
seama că motivul mâniei doctorului era Lucy, iar asta îl făcu să 
tresară. 

Primul lui instinct fu să se ridice și să se repeadă în biroul 
doctorului. 

Se abţinu inspirând adânc. 

Apoi auzi prin ușa și prin peretele gros: 

— Domnișoară Jones, vă fac direct și personal răspunzătoare 
pentru toată dezordinea din spital! Cine știe ce alți pacienţi se 
află în pericol din cauza acţiunilor dumneavoastră?! 

„La dracu!” își spuse Peter și se ridică brusc, traversând 
încăperea înainte ca Little Black sau domnișoara Luscious să 
poată reacţiona. 

— Hei! strigă secretara durdulie. Nu poţi... 

— Sigur că pot, spuse Peter, apucând clanţa ușii cu ambele 
mâini încătușate. 

— Domnule Moses, strigă domnișoara Luscious. 

Însă infirmierul de culoare se mișcă agale, aproape 
nonșalant, ca și cum faptul că Peter intra ca o furtună în biroul 
doctorului Gulptilil era cel mai firesc lucru din lume. 

Gulp-a-pill ridică privirea cu faţa roșie ca focul, rămas 
perplex. Lucy stătea în scaunul inchizitorial din faţa biroului 
doctorului, ușor palidă, dar fără nicio expresie, ca de gheaţă, ca 
și cum și-ar fi pus o platoșă, iar cuvintele doctorului pur și 
simplu se loveau de ea și ricoșau. Rămase lipsită de expresie și 
când Peter pătrunse în birou, urmat de Little Black. 

Directorul inspiră adânc, adunându-se puţin, se uită rece în 
cealaltă parte a camerei și spuse: 

— Peter, mă ocup de tine într-o clipă. Te rog să aștepți afară. 
Domnule Moses, dacă sunteţi drăguţ... 

Însă Peter îl întrerupse. 

— Este vina mea, spuse el. 

Doctorul Gulptilil se afla la mijlocul semnului prin care îl 


trimitea afară, dar se opri cu mâna în aer. 

— Vină? spuse el. Și cum așa, Peter? 

— Am luat parte la tot ce a făcut ea până acum. Și, cu 
siguranţă, ca să-l scoţi pe criminalul ăsta din bârlog, e nevoie 
de mulţi pași. Am vrut să aduc lucrurile în punctul ăsta de la 
bun început, așa că și eu sunt de vină pentru dezordine. 

Doctorul Gulptilil ezită, apoi spuse: 

— Îţi atribui prea multă putere, Peter, când de fapt opţiunile 
tale sunt limitate. 

Această afirmaţie îl ameţi pe Peter. Trase scurt aer în piept și 
spuse: 

— Este o mișcare foarte simplă în orice anchetă 
criminalistică, la un moment dat trebuie întreprins ceva 
dramatic pentru a forţa ţinta să acţioneze într-un fel care s-o 
izoleze și s-o facă vulnerabilă. 

Lui Peter i se păru că sunase lăudăros și didactic și nici 
măcar nu era chiar așa de adevărat, dar cel puţin era ceva 
potrivit de spus în acel moment, și vorbise și cu destulă 
convingere ca măcar să pară adevărat. 

Gulptilil se legănă cu scaunul, inspiră, se opri. Amândoi, 
Peter și Lucy, se uitau la el și amândoi gândeau mai mult sau 
mai puţin același lucru: ceea ce-l făcea pe doctor o persoană 
curios de periculoasă era capacitatea lui de a se da un pas 
înapoi din faţa oricărei insulte, manifestări de mânie, ultragiu 
sau a oricărui fel de pasiune care stătea să izbucnească și, în 
schimb, se liniștea, adoptând rapid o atitudine pașnică, de 
observator. Asta o neliniștea pe Lucy, pentru că ea era 
obișnuită să vadă oamenii consumându-și furiile, chiar dacă ea 
nu era dispusă să facă același lucru. Peter se gândea că asta e 
o capacitate formidabilă. I se părea că orice conversaţie avută 
cu psihiatrul era ca și cum ai juca pocher cu el, iar Gulptilil 
avea toate jetoanele valoroase, în timp ce toţi cei care stăteau 
de cealaltă parte a mesei doar pariau bani pe care nu-i aveau. 
Amândurora li se păru că doctorul calcula ceva în cap. Little 
Black se întinse și-l apucă pe Peter de braţ, ca să-l tragă înapoi 
în sala de așteptare, dar, brusc, doctorul păru că se 
răzgândește. 

— Ah, domnule Moses, spuse el, iar vocea îi revenise la 
normal, furia care trecuse de ziduri dispărându-i rapid. Poate 
că n-o să fie necesar, în fond și la urma urmei. De fapt, intră, 


Peter. 

Făcu un semn către un alt scaun. 

— Vulnerabil, spui? 

— Da, răspunse Peter. 

Ce altceva ar fi putut să spună? 

— Mai vulnerabil, crezi, decât în ce s-a transformat 
domnișoara Jones cu această încercare copilărească de a imita 
caracteristicile fizice ale victimelor din cazurile care o 
interesează? 

— E greu de spus, răspunse Peter. 

Doctorul zâmbi ușor. 

— Sigur că e. Dar ai mai spune, dacă aceasta persoană pe 
care o urmărește - acest posibil imaginar criminal - există cu 
adevărat aici, în interiorul spitalului, că ea a făcut ceva care îi 
va atrage imediat atenţia neștirbită, ca o consecinţă 
inevitabilă? 

— Așa cred. 

— Foarte bine. Și eu bănuiesc la fel. Dacă acest domn este 
aici. Așa că putem să presupunem, nu-i așa, Peter, că, dacă n-o 
să se întâmple nimic cu domnișoara Jones în scurt timp, atunci 
putem crede, în consecinţă, că acest posibil criminal nu a fost, 
de fapt, prezent în spital? Că nefericita asistentă a fost ucisă de 
Lanky într-un acces criminal, așa cum o indică dovezile? 

— Ăsta ar fi un salt important, domnule doctor, răspunse 
Peter. Cel pe care îl urmărim eu și domnișoara Jones este 
posibil să fie mult mai disciplinat decât am putea crede. 

— Ah, da. Un criminal disciplinat. O caracteristică foarte 
neobișnuită pentru un criminal suferind de psihoză, nu? Din 
câte am discutat, sunteţi în căutarea unui bărbat dominat de 
impulsuri criminale, sau acum ăsta nu mai e un diagnostic 
convenabil? Ori, dacă este, așa cum a sugerat domnișoara 
Jones la sosirea dumneaei aici, un fel de Jack Spintecătorul 
mitologic, asta ar putea să explice multe lucruri. Dar atunci, în 
puţinele scrieri pe care le-am citit despre acest personaj istoric, 
am aflat că avea prea puțin de-a face cu disciplina. Criminalii 
impulsivi sunt conduși de forțe uriașe, Peter, și în cele din urmă 
sunt incapabili să se abţină. Dar asta e o discuţie pe care ar 
trebui să o aibă istoricii acestor lucruri și nu să ne preocupe pe 
noi azi, aici. Aș putea să vă întreb pe amândoi: dacă asasinul 
despre care sunteţi atât de convinși că se află aici este capabil 


să se abţină, asta nu ar scădea și mai puţin probabilitatea să-l 
descoperiți vreodată? Indiferent câte zile, săptămâni sau chiar 
ani l-aţi căuta? 

— Nu pot să prezic viitorul mai bine ca dumneavoastră, 
domnule doctor. 

Gulptilil zâmbi. 

— Ah, Peter, un răspuns foarte inteligent. Unul care vorbește 
despre potenţialul tău de recuperare atunci când vei ajunge în 
acest program sugerat de prietenii tăi clerici. Să înţeleg că 
acesta este de fapt motivul intrării tale ca o furtună la mine în 
birou? Pentru a-mi semnala dorinţa de a primi oferta lor atât de 
generoasă? 

Peter ezită. Doctorul Gulptilil îl urmări îndeaproape. 

— Acesta a fost, desigur, motivul tău? întrebă el, iar tonul 
vocii lui nu lăsa loc unui alt răspuns în afară de cel evident. 

— Da, răspunse Peter. 

Era impresionat de felul în care Gulptilil reușise să combine 
două chestiuni distincte: un criminal necunoscut și problemele 
lui legale. 

— Deci Peter dorește să părăsească spitalul pentru un nou 
program de tratament și o nouă viaţă, iar domnișoara Jones a 
făcut un gest riscant, crezând că îl va face să reacționeze pe cel 
care constituie motivul prezenţei sale aici, pentru a-l putea 
duce în fața justiţiei. Nu este aceasta o descriere corectă a 
momentului în care ne aflăm acum? 

Atât Lucy, care nu scosese niciun sunet, cât și Peter dădură 
din cap aprobator. 

Doctorul Gulptilil își permise un rânjet abia schiţat, la 
colțurile gurii. 

— Atunci, cred că putem spune liniștiți că o perioadă scurta, 
dar potrivită, de timp ne va permite să răspundem ambelor 
întrebări cu certitudine. Azi este vineri. Cred că luni dimineaţa 
pot să vă spun la revedere amândurora. Nu-i așa? Avem timp 
mai mult decât suficient pentru a descoperi dacă abordarea 
domnișoarei Jones va da roade. Și pentru a se ajunge la o... 
înțelegere, ca să-i spunem așa, în ceea ce privește situaţia lui 
Peter. 

Lucy se foi. Se gândi la câteva lucruri pe care ar putea să le 
spună, care să schimbe termenul-limită impus de doctor, însă, 
în timp ce se gândea la asta, văzu că și doctorul, la rândul lui, 


tot rumega ceva în minte, întorcând ideile pe toate feţele. Își 
imagină că la un joc de șah al birocraţiei n-ar avea nicio șansă 
să câștige în faţa psihiatrului, mai ales că se juca după regulile 
lui. Așa că, în schimb, spuse: 

— Luni dimineaţa. Bine. 

— Şi, desigur, pentru că singură v-aţi pus în aceasta situaţie 
riscantă, fără îndoială că veţi fi de acord să semnaţi o scrisoare 
care să absolve administraţia spitalului de orice 
responsabilitate pentru mentinerea siguranței dumneavoastră!? 

Privirea lui Lucy se îngustă, iar tonul vocii se încărcă de tot 
disprețul pe care îl putu aduna. 

— Da. 

— Minunat. Deci am rezolvat o problemă. Acum, Peter, dă-mi 
voie doar să dau un telefon... 

Scoase o agendă din piele neagră din primul sertar al 
biroului. După ce o deschise, scoase o carte de vizită de 
culoarea fildeșului. Citi un număr de telefon pe care îl formă. 
Se sprijini de spătarul scaunului, în timp ce se făcea legătura 
telefonică. După o clipă, spuse în receptor: 

— Cu părintele Grozdik, vă rog. La telefon doctorul Gulptilil 
de la spitalul Western State. Urmă o mica pauză, și apoi Gulp-a- 
pill spuse: Părinte? Buna ziua! Veţi fi bucuros să aflaţi că Peter 
se află la mine în birou și a fost de acord cu aranjamentele 
despre care am discutat de curând. În toate privinţele. Acum, 
presupun că trebuie făcute ceva hârtii, ca să punem capăt 
acestei nefericite situaţii... 

Peter se lăsă pe spate parcă epuizat, dându-și seama ca 
întreaga viaţa i se schimbase. Era ca și cum s-ar fi privit de 
undeva de deasupra. Nu îndrăzni să arunce o privire spre Lucy, 
care se afla de asemenea într-o situaţie-limită, dar nu știa nici 
ea prea bine despre ce era vorba, pentru că succesul și eșecul 
parcă se amestecaseră în capul ei. 

Francis străbătu coridorul spre camera de zi, privind peste 
grămezile de pacienţi, spre masa de ping-pong. Un bătrân 
purtând pijama cu dungi și un pulover cu nasturi încheiat până 
la gât, cu toate că era foarte cald în încăpere, luase o paletă și 
o răsucea în mână, ca și cum ar fi jucat, dar nu exista niciun 
oponent de cealaltă parte, și nici nu avea o minge, așa că 
partida era jucată în liniște. Bătrânul era foarte atent, 
concentrându-se la fiecare punct, anticipând fiecare întoarcere 


a mingii de la adversarul imaginar, și părea foarte captivat, de 
parcă scorul era pe muchie de cuţit. 

În camera de zi era liniște, cu excepţia zumzetului celor două 
televizoare, vocile crainicilor și ale actorilor de telenovele 
amestecându-se cu  murmurele pacienţilor care făceau 
conversaţie în principal cu ei înșiși. Din când în când, cineva 
lovea de masă un ziar sau o revistă, și adesea un pacient se 
strecura din greșeală pe locul ocupat de altul, ceea ce dădea de 
asemenea naștere la discuţii. Însă camera de zi era liniștită 
pentru un loc care putea să fie martor la explozii. Francis se 
gândi că lipsa trupului masiv și a prezenţei lui Cleo înăbușise o 
parte din neliniștea obișnuită din încăpere. Moartea, ca 
tranchilizator. Nu era decât o iluzie, se gândi el, pentru că se 
percepea tensiunea și frica. Se întâmplase ceva care-i făcea pe 
toţi să se simtă în pericol. 

Francis se lăsă să alunece într-un fotoliu deșelat și se întrebă 
cum de ajunsese în acest punct. Își simţi inima gonindu-i cu 
putere, pentru că se gândea că numai el singur înţelegea ce se 
întâmplase cu o noapte înainte. Spera că Peter se întoarce, ca 
să-i poată împărtăși gândurile, dar nu mai era sigur că Peter îl 
credea. 

Una dintre voci îi șoptea: Esti singur singurel! Mereu ai fost 
singur! Mereu vei fi singur! Şi nu se sinchisi să se certe cu ea 
sau să nege ceva în sinea lui. 

Apoi o altă voce, tot șoptit, de parcă se temea să nu fie auzită 
și de altcineva în afară de el, adăugă: Nu, e cineva care te 
caută, Francis. 

Ştia cine era acesta. 

Francis nu era sigur cum de știa că Angel stătea la pândă și-l 
vâna. Dar era convins că așa se întâmpla. Se uită un moment în 
jurul său, să vadă dacă nu cumva poate să zărească pe cineva 
urmărindu-l, dar problema cu spitalul de boli mintale era că toţi 
se urmăreau unii pe alţii și se ignorau unii pe alţii, cam în 
același timp. 

Francis se ridică brusc. Ştia un singur lucru: trebuia să-l 
găsească pe Angel înainte ca acesta să vină după el. A 

O porni spre ușa dormitorului, când îl zări pe Big Black. Li 
veni o idee și-l strigă pe infirmier. 

— Domnule Moses? 

Uriașul se întoarse. 


— Ce e, C-Bird? Azi e o zi proastă. Nu-mi cere ceva ce nu pot 
să-ţi dau. 

— Domnule Moses, când sunt programate audierile pentru 
externări? 

Big Black îi aruncă o privire chiorâșă. 

— O serie au loc în această după-amiază. Imediat după prânz. 

— Trebuie să fiu acolo. 

— Ce? 

— Trebuie să urmăresc aceste audieri. 

— Pentru ce? 

Francis nu putu să spună la ce se gândea de fapt, așa că, în 
schimb, răspunse: 

— Pentru că vreau să ies de aici, iar dacă pot să văd ce fac 
alţii la audierile de externare, o să mă ajute să nu fac aceleași 
greșeli. 

Big Black ridică o sprânceană. 

— Păi, C-Bird, spuse el, mi se pare de bun-simţ. Nu știu dacă 
mi-a mai cerut cineva până acum așa ceva. 

— Ar putea să mă ajute, insistă Francis. 

Infirmierul se uita cu îndoială, dar apoi ridică din umeri, își 
cobori vocea: 

— Nu știu dacă să te cred pe de-a-ntregul, C-Bird. Dar hai să- 
ţi spun ceva. Dacă promiţi că nu faci necazuri, te iau cu mine și 
putem să ne uităm împreună. S-ar putea să încălcăm niște 
reguli. Nu știu. Dar mi se pare că astăzi au fost încălcate tot 
felul de reguli. 

Francis răsuflă ușurat. 

În imaginaţia lui începea să se contureze un portret, iar asta 
era o trăsătură de penel importantă. 

Nori cenușii se învălmășiseră pe cer, iar o căldură umedă, 
bolnăvicioasă, îmbibase aerul dimineţii, în timp ce Lucy Jones, 
Peter cu cătușe la mâini și Little Black mergeau încet prin 
curtea spitalului. Lucy simţea încă ploaia, deși aceasta stătuse 
de o oră, două. Cei trei rămaseră tăcuţi pe primii câţiva metri; 
chiar și pașii lor pe aleea de macadam negru parcă erau 
înăbușiţi de căldura tot mai sufocantă și de cerul întunecat. 
Little Black își trecu mâna peste frunte, se uită la transpiraţia 
care se adunase pe dosul palmei și spuse: 

— Fir-ar al dracului, chiar simţi că vine vara! 

Ceea ce era adevărat. Mai făcură câţiva pași, când Peter the 


Fireman se opri brusc. 

— Vara? spuse el. Se uita în sus, cercetând cerul în căutarea 
unei raze de soare, dar nu se zărea deloc așa ceva. Însă ce 
căuta el nu se găsea în aerul plin de aburi din jurul lor. 
Domnule Moses, ce se întâmplă? 

Little Black se opri și el, uitându-se curios la Peter. 

— Cum adică ce se întâmplă? întrebă el. 

— Adică în lume. În Statele Unite. În Boston sau Springfield. 
Red Sox joacă bine? Mai sunt ostatici în Iran? Au loc 
demonstraţii? Discursuri? Conferinţe? Economia merge bine? 
Ce se întâmplă cu bursa? Care este filmul numărul unu? 

Little Black scutură din cap. 

— Trebuie să-l întrebi pe Newsman toate lucrurile astea. El e 
cu știrile. 

Peter se uită în jurul lui. Privirea i se fixă pe zidurile 
spitalului de boli mintale. 

— Lumea crede că astea sunt menite să ne ţină pe noi toţi 
înăuntru, spuse el rar. Dar nu asta se întâmplă în realitate. 
Zidurile ţin lumea afară. Peter dădu din cap. E ca și cum ai fi pe 
o insulă. Sau asemenea unuia dintre acei soldaţi japonezi 
blocaţi în jungla, cărora nu li s-a spus că războiul a luat sfârșit 
și care credeau, an după an, că își fac datoria, că luptă pentru 
împăratul lor. Suntem blocaţi într-un fel de urzeală temporală 
ca în Zona crepusculară, în care totul pur și simplu trece pe 
lângă noi. Cutremure. Uragane. Explozii de tot felul, naturale 
sau provocate de mâna omului. 

Lucy se gândi că Peter avea perfectă dreptate, dar tot ezită o 
clipă înainte de a interveni: 

— Vrei să spui ceva cu asta? 

— Da. Desigur. Pe tărâmul ușilor încuiate cine ar fi rege? 

Lucy dădu din cap aprobator: 

— Cel cu cheile. 

— Deci, continuă Peter, cum pui o capcană pentru cineva 
care poate să deschidă toate ușile? 

Lucy se gândi puţin. 

— Trebuie să-l faci să deschidă ușa unde îl aștepți chiar tu. 

— Corect, încuviinţă Peter. Așadar, ce ușă va fi aceea? 

Se uită spre Little Black, care ridică din umeri. Însă Lucy se 
gândi bine, și apoi inspiră adânc, ca și cum ideea care-i venise i 
se păruse uimitoare, poate chiar șocantă. 


— Stim o singură ușă pe care a deschis-o, spuse ea. Ușa care 
m-a adus pe mine aici. 

— Ce ușă vrei să spui? 

— Unde se afla Short Blond când a venit după ea? 

— Singură în cabinetul asistentelor din clădirea Amherst, 
târziu în noapte. 

— Atunci, acolo va trebui să fiu. 


Capitolul 29 


Până la prânz începuse să plouă, o burniță ciudată, 
întreruptă frecvent de averse mai puternice sau chiar de câte o 
rază optimistă de lumină, care aducea un pic de seninătate, dar 
era rapid măturată de alt rând de dușuri întunecate. Francis 
gonise alături de Big Black, copleșit de apă și de umiditatea 
lipicioasă, sperând oarecum că trupul mare al infirmierului va 
săpa o falie prin vremea mohorâta, iar el va putea să rămână 
uscat, în grija uriașului. Era genul de zi, se gândi el, care 
sugera boli epidemice foarte răspândite: fierbinte, apăsătoare, 
înăbușitoare și umedă. Aproape tropicală, ca și cum vremea 
conservatoare, uscată a spitalului din New England ar fi fost 
dintr-odată cucerită de vreo ploaie tropicală bizară. Vremea, se 
gândi Francis, era absolut la fel de ciudată și de nebună ca ei 
toți. Chiar și briza ușoară care vălurea băltoacele de pe asfaltul 
trotuarului avea o densitate parcă de pe alta lume. 

După cum era obiceiul în spital, audierile pentru externări se 
țineau în clădirea administraţiei, în sala de mese a 
personalului, care fusese transformată într-o așa-zisă sală de 
judecată pentru această ocazie. Părea un fel de sală de 
împrumut, cu lucruri diferite puse laolaltă. Erau mese pentru 
responsabilii cu audierile și pentru avocaţii pacienţilor. Scaune 
de fier pliante incomode aranjate pe rânduri pentru cei 
internaţi în spital și pentru familiile lor. Un birou fusese 
pregătit pentru un stenograf și un scaun pentru martori. 
Încăperea era aglomerată, dar nu până la refuz, iar puţinele 
cuvinte care se rosteau se spuneau în șoaptă. Francis și Big 
Black se așezară pe două scaune de pe rândul din spate. La 
început, Francis își imagină că aerul din încăpere era 
înăbușitor, apoi, când se mai gândi la asta, își dădu seama că 
spaţiul era plin nu atât de aer, cât de nori de speranţă și de 
neputinţă. 

Audierile erau prezidate de un judecător districtual din 
Springfield ieșit la pensie. Avea părul grizonat, era foarte gras 
și roșu la faţă și făcea gesturi largi. Avea un ciocănel cu care 
bătea des în masă chiar și fără motiv și purta o robă neagră 
cam ponosită, care probabil văzuse și vremuri mai bune și 
cazuri mai importante cu ani în urmă. În dreapta lui se afla un 
psihiatru de la Departamentul pentru Sănătate Mintală, o 


tânără cu lentile groase, care răsfoia întruna niște hârtii și nu 
găsea niciodată imediat ceea ce căuta, iar în stânga lui se 
găsea un avocat de la Biroul procurorului districtual local, care 
stătea tolănit pe scaun, plictisit - cu siguranţă pierduse vreun 
concurs la birou, de vreme ce se pricopsise cu însărcinarea de 
la spital. La o masă era un alt tânăr avocat cu părul în 
dezordine, îmbrăcat într-un costum nepotrivit, ușor mai 
preocupat și atent, care era reprezentantul pacienţilor, iar 
vizavi de el se găseau diferiți membri ai personalului din spital. 
Toţi voiau să imprime o caracteristică oficiala lucrurilor, pentru 
a formula deciziile atât în termeni medicali, cât și legali. 
Evenimentul avea acel iz de autenticitate, de responsabilitate, 
de organizare și de grijă, de parcă fiecare caz care era audiat 
fusese cercetat cu atenţie, verificat cu grijă și înţeles în 
întregime înainte de a fi prezentat, când de fapt Francis își 
dădu seama imediat că în realitate se întâmplase exact opusul. 

Francis simţea cum îl cuprinde disperarea. Uitându-se în 
jurul lui în sală, își dădu seama că elementul critic în audierile 
pentru externare trebuiau să fie familiile care stăteau tăcute, 
așteptând să fie strigat numele fiului, sau al fiicei, sau al 
nepoatei, sau al nepotului, sau chiar al mamei sau al tatălui lor. 
Fără ei, nimeni nu era externat. Chiar dacă ordinul inițial care-i 
adusese la Western State expirase de mult, dacă nu venea 
nimeni care să fie disponibil să-și asume responsabilitatea 
pentru ei în lumea de afară, poarta spitalului rămânea închisă. 
Francis nu se putu abţine să nu se întrebe cum ar putea el să-i 
convingă pe părinţii lui să-i deschidă ușa, când ei nici măcar nu 
veneau să-l viziteze la spital. 

În capul lui, o voce insista: N-o să te iubească niciodată într- 
atât încât să vină aici și să ceară să te întorci la ei... 

lar apoi o altă voce spunea repede: Francis, trebuie să 
găsești altă modalitate să demonstrezi că nu ești nebun. 

Aprobă în sinea lui, înțelegând că lucrurile ascunse de 
domnul Evil și de Gulp-a-pill erau extrem de importante. 
Francis se foi puţin pe scaun și începu să treacă încet cu 
privirea peste toţi cei din sală. Păreau constituiți din tot felul de 
haine potrivite la întâmplare, rupte pe margini, ponosite, 
nefasonate. Unii dintre bărbaţi purtau sacouri și cravate care 
nu-și găseau locul acolo, iar Francis știa că fuseseră îmbrăcaţi 
astfel ca să facă impresie bună, când, de fapt, reușeau mai mult 


opusul. Femeile purtau rochii simple și strângeau în mâini 
șerveţele Kleenex, ca să-și șteargă din când în când lacrimile. 
Francis se gândi că în acea sală plutea un iz de eșec și o mare 
cantitate de vină. Pe mai multe feţe se citeau semnele 
vinovăţiei, și o clipă fu tentat să spună: „Nu e vina voastră că 
am ajuns ceea ce suntem!” Dar apoi se gândi că de fapt nu era 
prea sigur că afirmaţia era corectă, îl auzi pe judecătorul roșu 
la faţă spunând: 

— Să trecem mai departe... 

Și lovi în același timp cu ciocănelul de doua sau trei ori scurt 
în masă, iar Francis se întoarse să urmărească procesul. 

Dar până să-și dreagă judecătorul glasul, iar psihiatrul cu 
dosarele în dezordine și privirea confuză să citească un nume, 
Francis auzi câteva dintre vocile lui spunându-i, toate în același 
timp: De ce am venit aici, Francis? N-ar trebui să fim deloc aici. 
Trebuie să fugim repede. Să plecăm. Să ne întoarcem la 
Amherst. Acolo suntem în siguranță... 

Francis se întoarse mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga, 
observându-i pe toţi cei adunaţi. Niciunul dintre pacienţii din 
sală nu-l văzuse intrând, niciunul nu se uita fix la el, niciunul 
nu-l privea răuvoitor, cu ură sau furie. 

Presupunea că lucrurile aveau să se schimbe în această 
privinţă. 

Și inspiră adânc, pentru că știa că, dacă avea dreptate, în 
acel moment, înconjurat de pacienţi și de personalul spitalului, 
chiar așa cum stătea, în umbra lui Big Black, era în cel mai 
mare pericol în care se aflase vreodată. Pericol din cauza celui 
despre care credea că se găsește în aceeași încăpere cu el. Și 
pericol din cauza celor ce se petreceau înlăuntrul lui. 

Își mușcă limba și încercă să-și golească mintea. Încercă să 
se convingă să fie doar o tablă neagră așteptând să fie scrisă. 
Se întrebă dacă respiraţia lui sacadată, sau fruntea plină de 
transpiraţie, sau palmele lipicioase sunt observate de Big Black 
și cu un mare efort de voinţă insistă: „Fii calm!” Apoi inspiră 
adânc și le spuse, în sinea lui, tuturor vocilor dinlăuntru: „Toţi 
avem nevoie de o cale ca să ieșim de aici!” Francis se foi pe 
scaun, sperând că nimeni, mai ales Big Black, sau domnul Evil, 
sau altcineva din personalul administrativ să nu vadă cât de 
tulburat era. Stătea încordat pe marginea scaunului, nervos, 
înfricoșat, dar obligat să fie acolo și să asculte, pentru că se 


aștepta să audă ceva important în acea zi. Își dorea ca Peter să 
se afle alături de el, sau Lucy, cu toate că nu credea că ar fi 
putut să o convingă că era crucial să asculți. Pentru moment, 
Francis era singur și nutrea speranţa că se afla mai aproape de 
un răspuns decât și-ar fi imaginat oricine. 

Lucy intră pe ușile de la morga spitalului și simţi răcoarea de 
la prea mult aer condiţionat. Era o cămăruţă de subsol, aflată 
într-una dintre clădirile de la periferia incintei spitalului, care 
era în general utilizată pentru depozitarea echipamentului scos 
din uz și a proviziilor de mult uitate. Avea calitatea îndoielnică 
de a se afla aproape de cimitirul improvizat. În mijlocul camerei 
se găseau o masă metalică-lucioasă pentru examinarea 
cadavrelor și un dulap cu șase sertare frigorifice pe un perete. 
Un birou din oţel și sticlă găzduia o colecţie modestă de 
bisturie și alte instrumente chirurgicale. Intr-un colț mai erau 
înghesuite un dulap și un birou pe care se afla o mașina de 
scris IBM Selectric veche, iar în perete, sus de tot, era tăiată o 
singură fereastră care dădea spre incinta spitalului, dar care 
permitea doar unei mici raze de lumină să-și facă loc printr-o 
crustă de mizerie. Două neoane bâzâiau în tavan ca un roi de 
insecte. 

Camera avea un aspect pustiu, abandonat, cu excepţia unui 
ușor miros de mizerie umană care plutea în aer. Pe masa de 
examinare se afla un clipboard, de care erau prinse câteva 
formulare. Lucy se uită de jur-împrejur după cineva, dar nu era 
nimeni, așa că înaintă un pas. Observă că pe masa de 
examinare se aflau câteva canale de scurgere, precum și un 
șanț în podea. Toate astea aveau urme de pete întunecate. 
Ridică clipboardul și citi un raport de autopsie preliminar care 
afirma ceva evident: Cleo murise prin strangulare provocată de 
un  cearșaf. Privirea îi întârzie pe foaie unde scria: 
„automutilare”, adică degetul mare tăiat, și apoi asupra 
diagnosticului care spunea: „schizofrenie de tip paranoid, 
nediferenţiată, cu halucinaţii și tendinţe sinucigașe”. Lucy 
bănui că această din urmă observaţie fusese, ca atâtea altele, 
adăugată post-mortem. „Când cineva se spânzură, potenţialul 
preexistent al acelei persoane pentru autodistrugere devine un 
pic mai clar”, se gândi Lucy. 

Citi mai departe: „Nicio rudă apropiată”. Exista și rubrica „în 
caz de deces vă rugăm să anunţaţi pe:”, care fusese completată 


cu o linie trasă în spaţiul liber. 

Un medic legist, o persoană cunoscută în mediile 
criminalistice, se adresase odată, pe când ea se afla în ultimii 
ani la facultate la un curs de dovezi criminalistice, în termenii 
cei mai grandilocvenţi, studenţilor de la Drept, spunându-le că 
mortul vorbește cel mai elocvent despre felul în care s-a stins, 
adesea arătându-l cu degetul direct pe cel care-i dăduse ilegal o 
mână de ajutor. Cursul fusese foarte frecventat și energic 
aplaudat, însă în acest moment Lucy se gândea că fusese 
ridicol de abstract și foarte nerealist. lar acuma tot ce avea era 
un trup lipsit de viaţă într-un frigider aflat în colţul unei 
cămăruţe uitate și un raport de autopsie înghesuit pe o singură 
foaie de hârtie galbenă, prinsă cu o agrafă de o mapă, iar ea nu 
credea că-i va spune ceva, mai ales ceva care să o ajute să-l 
găsească pe criminal. 

Lucy puse mapa înapoi pe masa de examinare și merse spre 
dulapul frigorific. Niciuna dintre uși nu era însemnată, așa că o 
deschise pe prima, apoi pe a doua, scoțând la iveală un pachet 
de șase cutii de Coca-Cola pe care le lăsase cineva la răcit. A 
treia ușă opuse însă rezistenţă, ca și cum ar fi fost puţin 
înţepenită, iar Lucy ghici că acolo se afla cadavrul. Inspiră 
adânc și trase ușa câţiva centimetri. 

Trupul gol al lui Cleo era înghesuit înăuntru. 

Masivitatea ei îngreuna manipularea sertarului, iar când 
Lucy trase mai mult de el, acesta nici nu se mișcă. 

Lucy scrâșni din dinţi și se pregăti să tragă mai tare, când 
auzi ușa de la intrare deschizându-se în spatele ei. Se răsuci și-l 
văzu pe doctorul Gulpitilil în prag. 

O clipă păru surprins. Dar imediat își recompuse trăsăturile 
și dădu din cap. 

— Domnișoară Jones, spuse el rar, asta e ceva neașteptat. Nu 
sunt sigur că ar trebui să va aflaţi aici. 

Ea nu răspunse. 

— Uneori, continuă directorul, chiar și o moarte publică 
precum cea a domnișoarei Cleo trebuie să aibă parte de un pic 
de intimitate. 

— Sunt de acord cu asta, cel puţin în principiu, spuse ea 
arogantă. 

Surpriza ei iniţială la sosirea doctorului fusese imediat 
înlocuită de atitudinea beligerantă pe care o purta ca armură. 


— Ce vă așteptați să aflaţi aici? 

— Nu știu, răspunse Lucy. 

— Credeţi că această moarte poate să vă spună ceva? Ceva 
ce nu știți deja? 

— Nu știu, repetă ea. 

Era oarecum stânjenită că nu putea să-i dea un răspuns mai 
bun. Doctorul intră în încăpere, figura lui impozantă și pielea-i 
întunecată parcă strălucind sub luminile de deasupra capului. 
Se mișca acum cu o repeziciune care venea în contradicţie cu 
masivitatea corpului, iar Lucy crezu o clipă că avea să 
trântească și să închidă ușa de la sertarul în care se găsea 
trupul lui Cleo. Dar, în schimb, acesta puse mâna pe mâner și 
trase; în cele din urmă, femeia decedată ieși la iveală, astfel că 
acum trupul ei era expus între cei doi. 

Lucy se uita în jos la semnele purpurii care înconjurau gâtul 
lui Cleo. Parcă fuseseră absorbite de pielea care deja devenise 
albă ca de porțelan. Moarta avea un ușor zâmbet grotesc pe 
faţă, ca și cum moartea ei fusese cumva o glumă. Lucy inspira 
și expira încet. 

— Vreti ca lucrurile să fie simple, clare, evidente, spuse rar 
doctorul Gulptilil. Însă, domnișoara Jones, răspunsurile nu sunt 
niciodată așa. Cel puţin, nu aici. 

Ea ridică privirea și dădu din cap aprobator. Doctorul zâmbi 
forţat, un rânjet asemănător cu al lui Cleo. 

— Semnele externe ale strangulării sunt evidente, spuse el, 
însă forțele care au condus-o la acest final sunt adânc 
îngropate. lar cauza reală a morții va scăpa, presupun, chiar și 
celei mai iscusite examinări a celui mai mare patolog din lume, 
pentru că motivele sunt ascunse în nebunia ei. 

Doctorul Gulptilil întinse mâna și atinse pielea lui Cleo o 
clipă. Se uită în jos, spre femeia moartă, dar cuvintele lui îi 
erau adresate lui Lucy. 

— Nu înţelegeţi locul ăsta, spuse el. N-aţi făcut nici cel mai 
mic efort să-l înţelegeţi încă de când aţi venit, pentru că aţi 
sosit cu aceleași temeri și prejudecăţi pe care le au majoritatea 
celor care nu sunt familiarizați cu bolile mintale. Aici, ce este 
anormal este normal, iar ce este bizar este rutină. Aţi abordat 
ancheta de aici ca și cum lucrurile s-ar fi petrecut în lumea din 
afara zidurilor. Aţi căutat dovezi, documente și alte piste 
similare. Aţi cercetat arhivele și v-aţi plimbat pe holuri, exact 


așa cum aţi fi făcut și dacă locul acesta nu era un balamuc. Asta 
este, desigur, așa cum am încercat să vă avertizez, absolut 
inutil. Și astfel, domnișoară Jones, mă tem că eforturile 
dumneavoastră aici sunt sortite eșecului. Așa cum am presupus 
de la bun început. 

— Mi-a mai rămas ceva timp. 

— Da. Şi așteptați un răspuns de la ţinta misterioasă și 
probabil inexistentă a anchetei dumneavoastră. Poate că asta 
ar fi o activitate potrivită în lumea cu care sunteţi obișnuită, 
domnișoară Jones. Dar aici? 

Lucy arătă spre părul tuns. 

— Nu credeţi că asta e ceva neașteptat și s-ar putea să 
funcţioneze? 

— Da, răspunse doctorul. Dar asupra cui o să funcţioneze? Şi 
în ce fel? 

Din nou, ea tăcu. Doctorul se uită în jos la faţa lui Cleo și 
scutură din cap. N 

— Ah, săraca de Cleo! Imi plăceau atât de mult obsesiile ei 
antice, pentru că avea un fel de energie magică foarte 
recreativă. Ştiaţi că putea să citeze toată drama lui 
Shakespeare, vers cu vers, cuvânt cu cuvânt? Din păcate, vai, 
în după-amiaza aceasta ea va fi încredințată propriei Ţarine a 
Olarului. Cioclul trebuie să ajungă în orice clipă să-i 
pregătească trupul. O viață plină de tulburare, durere și 
anonimat, domnişoară Jones. Indiferent cine a ținut la ea 
odinioară și poate că, la un moment dat, chiar a iubit-o, a 
disparut din înregistrările noastre și din orice fel de memorie 
instituțională avem noi aici. Așa că, anii ei pe această planetă 
se reduc la extrem de puţin. Un număr foarte modest. Nu prea 
pare cinstit, nu-i așa? Cleo avea o personalitate complexă, 
păreri ferme, credințe puternice. Faptul că toate astea erau 
nebune, în natura lor, nu diminuează cu nimic pasiunea pe care 
o avea. Aș vrea să fi lăsat un semn cât de mic pe aceasta lume, 
pentru că merita un epitaf mai mare decât notita din 
înregistrările spitalului pe care o va primi. Fără piatră de 
mormânt la cap. Fără flori. Doar încă un pat în acest spital, 
numai că acesta va fi la câţiva metri sub pământ. Merita oficii 
funerare cu trompete și artificii, elefanţi, lei, tigri și cortegiu 
tras de cai, ceva potrivit pentru natura ei regală. 

Lucy îl auzi pe doctor suspinând. Acesta ridică privirea de la 


Cleo și se uită la Lucy. 

— Şi deci, domnişoară Jones, unde vă duce asta? 

— Tot mai caut, doctore. Caut până în ultimele mele 
momente de ședere aici. 

El se uită pe furiș spre ea. 

— Ah, obsesie. Căutare fără a ceda în fața tuturor 
obstacolelor. Calitate care trebuie să recunoașteţi că se 
potrivește mai mult profesiunii mele decât funcţiei 
dumneavoastră. 

— Poate perseverență este un cuvânt mai bun. 

El dădu din umeri. 

— Cum doriţi. Dar răspundeţi-mi la o întrebare, domnişoară 
Jones: aţi venit aici să căutaţi un nebun? Sau o persoană 
sănătoasa mintal? î 

Nu așteptă răspunsul ei, care oricum întârzia. În schimb, 
doctorul împinse cadavrul lui Cleo înapoi în dulapul frigorific cu 
un scârţâit - probabil că arcurile și rotiţele se plângeau din 
cauza greutăţii. Apoi adaugă: 

— Mă duc să-l caut pe cioclu, care trebuie să sosească dintr-o 
clipă-n alta; așteaptă o zi plină. Vă doresc o zi bună, 
domnișoară Jones! 

Lucy îl urmări pe doctor ieșind, trupul lui durduliu 
legănându-se ușor sub lumina neoanelor, și se gândi că avea un 
pic de respect faţă de criminalul care reușise să găsească 
spitalul acesta. În ciuda eforturilor ei, trebuia să recunoască 
faptul că acesta rămânea ascuns între zidurile spitalului și, 
probabil, din câte își dădea seama, complet imun la aptitudinile 
ei de anchetatoare. 

x kx * 

— Așa te gândeai, nu-i așa? 

Am închis ochii, știind că, inevitabil, Angel avea să vină lângă 
mine în câteva clipe. Am încercat să-mi potolesc respiraţia și 
bătăile accelerate ale inimii, pentru că eu credeam că fiecare 
cuvânt pe care aveam să-l rostesc era periculos, deopotrivă 
pentru el și pentru mine. 

— Nu numai că așa mă gândeam, dar era adevărat. 

M-am răsucit mai întâi la dreapta, apoi la stânga, încercând 
să văd sursa cuvintelor pe care le auzeam în apartament. De 
fiecare parte a mea nu erau decât aburi, fantome, lumini care 
pluteau. 


— Eram complet în siguranţă, în fiecare minut, în fiecare 
secundă, orice aș fi făcut. Sigur, C-Bird, poţi să vezi asta? 

Vocea era aspră, arogantă și mânioasă, iar fiecare cuvânt 
parcă era o palmă peste faţă, ca sărutul unui mort. 

— Te aflai la adăpost de ei, am spus eu. 

— Ei nici măcar nu înțelegeau legea, se lăudă el. Legile 
făcute de ei înșiși erau complet inutile. 

— Dar nu te aflai la adăpost de mine, am răspuns eu, 
obraznic. 

— Şi tu crezi că ești la adăpost de mine acum? spuse Angel 
aspru. Crezi că ești la adăpost de tine însuţi? 

N-am răspuns. A urmat un scurt moment de tăcere, și apoi o 
explozie, ca un pistol, urmată de zgomotul spart de sticlă 
zdrobită în sute de ciobuleţe. O scrumieră plină cu mucuri de 
țigară sări pe un perete, aruncată cu viteza luminii și cu forță. 
M-am chircit, m-am făcut mic. Capul mi se învârtea de parcă aș 
fi fost beat, epuizarea, tensiunea, frica, toate puseseră 
stăpânire pe mine. În aer se simțea un miros stătut de fum, și 
am văzut scrum plutind. 

— Ne apropiem de sfârșit, Francis, sublinie Angel, bătându-și 
joc de mine. Nu simţi? Nu îţi dai seama? Nu înţelegi ca e 
aproape gata? Vocea lui mă necăjea: Așa cum a fost și cu atâţia 
ani în urmă, spuse el amar. Se apropie timpul morții. 

M-am uitat în jos, la mâna mea. Eu aruncasem scrumiera 
când i-am auzit vocea? Sau el aruncase scrumiera ca să-mi 
demonstreze că lua formă, câștiga substanţă, încetul cu 
încetul? Că devenea real, încă o dată. Imi simţeam mâna 
tremurând. 

— O să mori aici, Francis. Trebuia să mori atunci, dar acum o 
să mori aici. Singur. Uitat. Lipsit de dragoste. Și mort. O să 
treacă multe zile până când o să-ţi găsească cineva corpul, mai 
mult decât suficient timp pentru ca viermii să-ţi infesteze 
pielea, stomacul să ţi se umfle, iar duhoarea de hoit să 
pătrundă prin pereţi. 

Am clătinat din cap, luptându-mă cât de tare puteam. 

— Oh, ba da, continuă el. Așa o să fie. Niciun cuvânt în ziare, 
nicio lacrimă n-o să cadă la înmormântarea ta - dacă va mai fi 
vreo slujbă de înmormântare. Crezi că oamenii o să se adune ca 
să te elogieze, Francis, umplând stranele vreunei biserici 
frumușele? Să ţină discursuri generoase despre toate 


realizările tale? Despre toate lucrurile mari și pline de 
însemnătate pe care le-ai făcut înainte de a muri? Nu cred că o 
să se întâmple așa ceva, Francis. Nici pe departe. Tu o să mori 
și gata. Doar o mare ușurare pentru toţi cei cărora nu le-a 
păsat de tine nici cât negru sub unghie și care se vor bucura în 
secret că nu mai ești o povară pentru viaţa lor. Tot ce mai 
rămâne din tine este mirosul pe care-l lași în urmă în acest 
apartament, de care probabil că următorii chiriași vor încerca 
îndelung să scape cu dezinfectant și leșie. 

Am făcut un mic semn spre peretele scris. 

El a râs. 

— Crezi că o să-i pese cuiva de scrijeliturile tale tâmpite? O 
să dispară în câteva minute. Secunde chiar. O să vină cineva, o 
să se uite la mizeria pe care a făcut-o un nebun, o să ia o 
bidinea și o să acopere totul. Şi tot ce s-a întâmplat cu atâta 
vreme în urmă va fi îngropat pentru totdeauna. 

Am închis ochii. Dacă vorbele lui mă loveau atât de tare, cât 
mai era până aveau să mă lovească pumnii lui? In acel moment 
mi se părea că Angel devenea tot mai puternic cu fiecare clipă, 
în timp ce eu deveneam tot mai slab. Am inspirat adânc și am 
început să mă trag spre capătul camerei, cu creionul în mână. 

— Nu vei trăi să termini povestea, a spus el. Înţelegi asta, 
Francis? Nu vei trăi! Nu voi permite asta! Crezi că poţi să scrii 
sfârșitul aici, Francis? Mă faci să râd! Sfârșitul îmi aparţine 
mie. Mereu a fost așa! Mereu va fi așa! 

Nu știam ce să cred. Amenințarea lui era la fel de reală în 
acel moment cum fusese cu ani în urmă. Dar m-am luptat și am 
crezut că trebuie să încerc. Aș fi vrut ca Peter să fie acolo să 
mă ajute, și probabil că Angel mi-a citit gândul. Sau poate că 
am murmurat numele lui Peter fără să-mi dau seama, pentru că 
Angel a râs iar. 

— Nu poate să te ajute de data asta. E mort. 


Capitolul 30 


Peter se zori pe coridorul clădirii Amherst, își iți capul pe ușă 
în camera de zi, se opri la ușile sălilor de examinare, aruncă o 
privire în sala de mese, dădu la o parte grămezile de pacienţi, 
căutându-l fie pe Francis, fie pe Lucy Jones, dar niciunul nu se 
vedea prin apropiere. Avea senzaţia copleșitoare că se întâmpla 
ceva grav, dar lui îi era negată prezenţa. Își aminti deodată 
cum se plimba prin jungla din Vietnam, în timpul războiului, 
cerul de deasupra, pământul reavăn de sub picioare, aerul 
înăbușitor și frunzișul umed care îi mângâia hainele, toate erau 
la fel ca în fiecare zi, dar nu aveai cum să știi, decât dacă 
dispuneai de un fel de al șaselea simţ, că după colţ te așteaptă 
un trăgător de elită, sau o ambuscadă, sau poate doar un fir 
aproape invizibil întins peste potecă, așteptând răbdător să fie 
atins și astfel să declanșeze o mina îngropată. Totul era rutină, 
toate erau la locul lor, ca de obicei, exact așa cum trebuiau să 
fie, cu excepţia lucrului ascuns care promitea o tragedie. Asta 
vedea acum și în spital, în jurul lui. 

Se opri o clipă lângă una dintre ferestrele cu zăbrele, acolo 
unde un bătrân într-un scaun cu rotile fusese lăsat singur, 
neînsoţit. Un firișor de salivă îi curgea pe bărbie, amestecându- 
se cu firele din barbă. Avea privirea fixată asupra peisajului de 
dincolo de fereastră, iar Peter îl întrebă: 

— Ce vezi, moșule? 

Dar nu primi niciun răspuns. Ploaia care cădea deforma 
oricum priveliștea, iar dincolo de perdeaua de ploaie era doar o 
zi gri, mohorâtă și întunecată. Peter se aplecă și luă o bucată 
de hârtie igienică de culoare maronie dintr-un sul din poala 
bătrânului și-i șterse barba. Bărbatul nu se uită la Peter, dar 
dădu din cap recunoscător. Însă rămase tăcut. Orice gândise 
poate despre prezent, își amintise despre trecut sau poate chiar 
planificase pentru viitor se pierduse în ceața care i se așternuse 
peste lumina ochilor. Peter se gândi că zilele care-i mai 
rămăseseră bătrânului erau mai efemere decât picăturile de 
ploaie care se scurgeau pe geamul ferestrei. 

În spatele lui, o femeie cu părul lung, nepieptănat, care i se 
ridicase, electrizat, în șuviţe albe pe cap, se tot fâțâia încolo și- 
ncoace pe coridor, ca beată, și se opri deodată, ridică privirea 
spre tavan și spuse: 


— Cleo s-a dus! S-a dus pentru totdeauna... 

Apoi porni din nou motorul angrenajului care nu se oprea 
niciodată și se puse în mișcare. 

Peter se îndreptă spre dormitor. „Halal cămin, își spuse el. O 
zi, două. Doar atât va fi. O sută de hârţoage, o strângere de 
mână sau un salut din cap. O urare de bine, și gata. Peter the 
Fireman va fi dus de aici, și altceva se va întâmpla cu viaţa lui 
de-acum înainte.” 

Nu prea știa ce să creadă. Lumea spitalului îi influența pe 
toţi, se gândi el. Dădea naștere la indecizie. În lumea reală, 
deciziile erau clare, și cel puţin aveau potenţialul de a fi 
cinstite. Factorii puteau fi măsuraţi, înţeleși și puși în balanţă. 
Se luau hotărâri. Dar în interiorul zidurilor și în spatele ușilor 
încuiate, nimic din toate astea nu părea la fel. 

Lucy își tăiase părul și-l vopsise blond. Dacă asta n-avea să 
scoată la iveală impulsul criminal în cel pe care-l vânau, atunci 
nu știa ce anume ar fi putut să facă. Peter scrâșni din dinţi. Se 
uită în sus spre tavan, asemenea unui motociclist care așteaptă 
ca semaforul să-și schimbe culoarea din roșu în verde. Se gândi 
că Lucy își asuma un risc. Și Francis, la rândul lui, se gândi el, 
mergea pe un drum periculos. Dintre ei trei, își dădu el seama, 
el riscase cel mai puţin. De fapt, trebui să admită că nu riscase 
nimic încă. Cu siguranţă, nu se expusese nici unui pericol 
imediat, vizibil. 

Peter se întoarse și părăsi încăperea. Când ieși pe hol, o zări 
pe Lucy Jones lângă micul ei birou și se grăbi spre ea. 

Una după alta, audierile ţinuseră toată dimineaţa, până după- 
amiază. De fapt erau un simulacru de audieri; Francis 
înţelesese repede că, dacă aranjaseși toţi factorii necesari ca să 
te califici pentru audiere, era foarte probabil să fii externat. 
Șarada pe care o urmărea era o operă birocratică, menită să se 
asigure că nu își asumau riscuri neprevăzute, iar carierele lor 
nu erau amenințate de nimic. Nimeni nu voia să externeze pe 
cineva care avea să fie invadat imediat de o furie psihotică. 

Tânărul plictisit de la Biroul procurorului trecea în revistă 
fiecare caz destul de superficial. La tot ce spunea se aduceau la 
fel de uniform obiecţii de către celălalt tânăr din partea 
Biroului de avocaţi din oficiu, care avea rolul de avocat al 
pacienţilor și comportamentul înfocat al făcătorului de bine. 
Mai importante pentru comisia de audiere erau părerea 


personalului din spital și recomandările din partea tinerei de la 
Departamentul pentru Sănătatea Mintală, care tot își frunzărea 
hârtiile și notițele și care vorbea ezitant, cu jumătate de voce, 
ceea ce i se părea ciudat lui Francis, pentru că ea era cea 
întrebată dacă externarea unuia sau a altuia era o mișcare 
sigură, iar femeia habar n-avea. 

„Constituie un pericol pentru el însuși sau pentru ceilalți?” 

Era ca o litanie bisericească. Bineînţeles că e inofensiv, se 
gândi el, cu condiţia să nu întrerupă tratamentul și să nu se 
regăsească iarăși în circumstanţele care-i înnebuniseră de la 
bun început. Desigur, acestea erau singurele circumstanţe 
valabile, așa că era greu să fii optimist în legătura cu șansele 
reale ale cuiva, dincolo de zidurile spitalului. 

Pacienţii erau  externaţi. Pacienţii veneau înapoi. Un 
bumerang al nebuniei. 

Francis se foi pe scaun, stând tot aplecat înainte, ascultând 
cu mare atenţie fiecare cuvânt rostit, uitându-se la feţele 
fiecărui pacient, fiecărui doctor, fiecărui părinte, frate, soră sau 
văr care se ridica pentru a vorbi. In sufletul lui nu simțea nimic 
altceva decât tulburare și haos. Vocile lui amenințau că-l trimit 
valvârtej într-un loc întunecat, plin de durere. li strigau 
disperate să plece. Insistând, ţipând, rugându-se, implorându-l, 
cerându-i - toate la fel de des, aproape isterice. Ca și cum ar fi 
fost prins în capcana vreunei orchestre drăcești, unde fiecare 
instrument cânta mai tare și mai aspru, mai dezacordat cu 
fiecare secundă care trecea. 

Inţelegea de ce. Din când în când, închidea ochii, încercând 
să se odihnească puţin. Dar nu-l ajuta prea mult. Continua să 
transpire, să-și simtă fiecare mușchi din corp încordat. Il 
surprindea faptul că nu văzuse încă nimeni lupta în care era 
prins, pentru că se gândea că oricine s-ar uita la el ar putea să 
vadă într-o singură clipă că se clătina pe marginea unei 
prăpastii. 

Francis inspiră adânc, dar i se păru că nu e aer în cameră. 

„Ce nu văd ei? se întreba el. Spitalul este locul unde se 
ascunde Angel. Ca să fie liber să ucidă, trebuie să poată să vină 
și să plece.” 

Se uită de cealaltă parte a sălii la comisia de audieri. „Asta e 
ușa de ieșire”, își reaminti el. 

Francis aruncă o privire rapidă spre grupul de familii și 


prieteni care-i înconjurau pe pacienţi. „Toată lumea crede că 
Angel este un criminal singur. Dar eu știu ceva ce ei nu știu: 
cineva de aici, fie că știe sau nu, îl ajută. De ce a ucis-o pe 
Short Blond? De ce să atragă atenţia asupra sa aici, unde se 
afla în siguranţă?” 

„Nici Lucy, nici Peter nu au găsit răspunsul la această 
întrebare”, se auzi Francis spunând în sinea sa. Asta îl speria 
mai mult ca orice. Faptul că știuse să pună aceasta întrebare îi 
făcea capul să vâjâie și simţi că-l cuprinde un val de greață. 
Vocile îi răsunară în cap, avertizându-l, lingușindu-l, insistând 
să nu se aventureze în întunericul care-l atrăgea. 

„Ei cred că Angel a ucis-o pe Short Blond pentru că trebuia 
să ucidă.” 

Inspiră puţin aer stătut. 

„Poate că da. Poate că nu.” 

Se ura în acea clipă mai mult ca oricând. „Şi tu ai putea să fii 
criminal”, se auzi Francis spunând. O clipă, crezu că vorbise cu 
voce tare, dar nimeni nu se întoarse și nu-i acordă nicio atenţie, 
așa că până la urmă își dădu seama că de fapt vorbise în gând. 

Big Black se tot plimba, plictisit de rutina zumzăitoare a 
fiecărei audieri. Când se întoarse în sală, Francis făcu un efort 
imens să gonească neliniștea care pusese stăpânire pe el. 
Uriașul infirmier se aruncă în scaunul de lângă Francis și șopti: 

— Deci, C-Bird, te-ai prins cum stau lucrurile astea? Ai văzut 
destul? 

— Nu chiar, răspunse Francis cu voce joasă. 

Ceea ce nu văzuse încă era lucrul de care se temea cel mai 
tare și pe care îl aștepta. 

Big Black se aplecă să nu fie auzit: 

— Trebuie să ne întoarcem la Amherst. Ziua e aproape pe 
terminate. Oamenii o să te caute în curând. E vreo terapie de 
grup programată pentru seara asta? 

— Nu, spuse Francis, minţind doar pe jumătate, pentru că de 
fapt nu cunoștea răspunsul. Domnul Evans a anulat-o după 
toată agitația de dimineaţă. 

Big Black scutură din cap. 

— N-ar trebui să anuleze ședințele astea. Vorbea cu Francis, 
dar mai mult cu lumea spitalului. Infirmierul ridică privirea. 
Haide, C-Bird, spuse el. Trebuie să ne întoarcem. Au mai rămas 
doar vreo două audieri din astea. N-o să fie cu nimic diferit față 


de ce ai văzut deja. 

Francis nu știa ce să spună, pentru că nu voia să-i dezvăluie 
lui Big Black adevărul, care însemna că una din audieri avea să 
fie cu totul diferită. Se uită în cealaltă parte a sălii. 

Mai așteptau trei pacienţi. Fiecare dintre ei era ușor de 
recunoscut în mulțimea de oameni. Pur și simplu nu erau la fel 
de bine îngrijiţi. Părul le era fie lipit de cap, fie ciufulit. Hainele 
nu erau așa de curate. Purtau pantaloni în dungi și cămăși 
încheiate până la gât, sau sandale cu șosete neasortate. Nimic 
la ei parcă nu se potrivea, nu numai îmbrăcămintea sau felul 
cum priveau desfășurarea lucrurilor. Dar parcă erau puţin 
strâmbi. Mâinile le tremurau, iar feţele aveau tresăriri la 
colțurile gurii - rezultatul medicamentelor și efectele lor 
secundare. Toţi trei erau bărbaţi, cu vârstele cuprinse între 
treizeci și patruzeci și cinci de ani, după cum își dădu seama 
Francis. Niciunul nu se distingea prin ceva anume; nu erau 
grași, sau înalţi, sau cu părul albit, sau cu cicatrice ori tatuaje, 
sau orice altceva care să-i facă să iasă în evidenţă. Își purtau 
emoţiile pe dinăuntru. Pe dinafară erau tăcuţi, ca și cum 
medicamentele le șterseseră nu numai nebuniile, ci și mare 
parte din numele și trecutul lor. 

Niciunul nu-și întorsese ochii spre el, cel puţin din câte își 
dăduse seama. Rămăseseră stoici, aproape impasivi, cu privirea 
aţintită înainte, pe măsură ce era prezentat fiecare caz pe 
parcursul acestei lungi zile. Nu le vedea bine feţele; în cel mai 
bun caz, îi zărea din profil. 

Unul era înconjurat de vreo patru vizitatori. Francis ghici doi 
părinţi în vârstă și o soră cu soţul ei, care se foia pe scaun, în 
mod evident nefericit să se afle aici. Un alt pacient stătea între 
două femei, amândouă cu mult mai în vârstă decât el, iar 
Francis presupuse că erau o mamă și o mătușă. Al treilea 
stătea lângă un bărbat mai în vârstă, ţeapăn, într-un costum 
albastru, cu o expresie severă și neînduplecată pe faţă, și o 
femeie cu mult mai tânără, probabil o soră sau o nepoată, 
căreia părea că nu-i este teamă deloc și care asculta cu atenţie 
tot ce se spunea, luându-și din când în când notițe pe un 
carnețel galben. 

Judecătorul supraponderal bătu cu ciocănelul. 

— Ce ne-a mai rămas? întrebă el brusc. Se face târziu. 

Femeia psihiatru ridică privirea. 


— Trei cazuri, onorată instanţă, spuse ea, bâlbâindu-se puţin. 
N-ar trebui să fie grele. Doi dintre ei sunt aici cu diagnostic de 
retardare, iar cel de-a treilea a ieșit din starea de catatonie și a 
demonstrat un mare progres cu ajutorul medicamentelor 
antipsihotice. Niciunul nu are nicio pedeapsă în desfășurare... 

— Vino, C-Bird, șopti Big Black, un pic mai insistent. Trebuie 
să ne întoarcem. N-o să se întâmple nimic altceva decât până 
acum. Cazurile astea o să fie ștampilate, parafate și expediate 
imediat. E timpul să plecam. 

Francis își aruncă o privire spre tânăra psihiatru, care 
continua să i se adreseze judecătorului pensionar: 

— Toţi acești domni au mai fost externaţi până acum, onorată 
instanţă... 

— Să mergem, C-Bird, spuse Big Black pe un ton care nu 
prea mai lăsa loc de negociere. 

Francis nu știa cum să-i spună că tot ce avea să urmeze 
constituia motivul pentru care pierduse toată ziua. 

Se ridică, iar Francis își dădu seama că nu avea nicio șansă. 
Big Black îl împinse ușor spre ușă, și fu forţat s-o ia într-acolo. 
Nu se întoarse, cu toate că avea impresia că măcar unul dintre 
cei trei bărbaţi care rămăseseră se rotise puţin pe scaun și se 
uita spre el, iar privirea lui îi ardea spatele lui Francis. Simţea 
o prezenţă care era deopotrivă rece și caldă și își dădu seama 
ca așa simțea criminalul, atunci când se apleca cu cuțitul și 
teroarea asupra victimei. 

O clipă i se păru că aude o voce care îi strigă: „Noi doi 
suntem la fel, tu și cu mine!” Dar apoi își dădu seama ca nu se 
auzea niciun glas real în sala de audieri cu excepţia vocilor 
participanţilor direcţi. Ce auzise el nu era altceva decât o 
halucinație. 

Vocea era și nu era reală, în același timp. 

Fugi, Francis, fugi! îi strigară vocile. 

Însă nu fugi. Pur și simplu merse mai departe încet, 
imaginându-și că prada se afla chiar în spatele lui, dar că 
nimeni, nici Lucy, nici Peter și nici fraţii Moses, domnul Evil 
sau doctorul Gulp-a-pill nu l-ar crede dacă ar striga asta în gura 
mare. Mai rămăseseră trei pacienţi în acea sală. Doi erau chiar 
ceea ce pretindeau. Unul însă nu era. lar lui Francis i se păru 
că sub masca aceea falsă de nebunie îl aude pe Angel râzând 
de el. 


Mai înţelese un lucru: lui Angel parcă îi plăcea să-și asume 
riscuri, însă Francis nu mai făcea parte din categoria 
acceptabilă. Nu l-ar mai fi lăsat în viaţă prea mult timp de-acum 
încolo. 

Big Black ţinu ușa clădirii administrative deschisă și ieșiră în 
burnița de-afară. Francis își ridică fața spre cer și simţi cum îl 
pătrunde umezeala, de parcă în acel moment cerul ar fi putut 
să-i spulbere toate temerile și îndoielile. Ziua se apropia de 
sfârșit, iar griul văzduhului se transforma într-un negru spălăcit 
care anunţa noaptea. În depărtare, Francis auzea o mașinărie 
grea lucrând repede și cu sârg și se întoarse în acea direcţie. Și 
Big Black se întorsese și se uita peste împrejurimile spitalului. 
Dincolo de gradină, în cimitirul încropit în cel mai îndepărtat 
colț al spitalului Western State, un excavator mare galben 
scotea ultima încărcătură de pământ reavăn aruncând totul 
într-o parte. 

— Stai pe loc, C-Bird, spuse Big Black brusc. Trebuie să ne 
oprim puţin aici. Infirmierul uriaș își plecă ușor capul, iar apoi 
Francis îl auzi șoptind: „Tatăl nostru, care ne ești în ceruri...” și 
restul scurtei rugăciuni. 

Francis asculta tăcut. Când ridică apoi capul, Big Black 
spuse: 

— Cred că astea sunt cam singurele cuvinte rostite la 
moartea bietei Cleo. Suspină. Poate va avea parte de mai multă 
pace acum. Dumnezeu știe că a avut parte de prea puţină când 
era în viaţă. Asta e trist, C-Bird. Chiar trist. Să nu mă faci să 
spun o rugăciune și pentru tine. Să rămâi în viaţă. Lucrurile o 
să se schimbe în bine, desigur. Ai încredere în mine. 

Francis dădu din cap afirmativ. Nu credea cu-adevărat în 
vorbele lui Big Black, deși voia să creadă. Şi, uitându-se încă o 
dată spre cerul care se întuneca și ascultând în depărtare 
zgomotul săpării mormântului lui Cleo, se gândi chiar în acel 
moment că asculta uvertura unei simfonii, notele, măsurile și 
ritmurile care promiteau că vor mai veni și alte decese. 

Lucy se gândi că era cel mai simplu, cel mai puţin complicat 
plan cu care puteau să vină și, probabil, singurul care le dădea 
ceva speranţe de reușită. Pur și simplu avea să facă tura de 
noapte la asistente, aceea care se dovedise fatală pentru Short 
Blond. După ce-și va ocupa poziţia de la cabinetul asistentelor 
singură, îl va aștepta pe Angel să apară. 


Lucy era căprioara priponită. Angel era tigrul care mânca 
oameni. Era cel mai vechi șiretlic. Avea să lase interfonul 
deschis la postul de la etajul doi, un etaj mai sus de ea, unde se 
vor afla fraţii Moses, așteptând semnalul ei. În spital, strigatele 
de ajutor erau destul de des întâlnite și la fel de des ignorate, 
așa că au hotărât că, dacă o vor auzi pe Lucy strigând „Apollo”, 
îi vor sări în ajutor. Lucy alesese cuvântul cu ironie. Ar fi putut 
la fel de bine să fie astronauți care se îndreaptă spre 
îndepărtata Lună. Fraţii Moses nu credeau că le ia mai mult de 
câteva secunde ca să coboare scările, blocând astfel una din 
căile de scăpare. Tot ce avea Lucy de făcut era să-l ţină ocupat 
pe Angel câteva momente - fără să moară făcând asta. Intrarea 
din faţă a clădirii Amherst avea încuietoare dublă, ca și intrarea 
laterală. Toţi își imaginau că vor putea să-l încolţească pe 
criminal înainte de a o tăia pe Lucy sau de a reuși să-și facă 
drum prin spital și apoi prin împrejurimile acestuia. Dar chiar 
dacă ar fi reușit să fugă, cei de la pază aveau să fie alertaţi 
până atunci, iar opţiunile lui Angel se îngustau rapid. Și, chiar 
mai important, îi vor vedea faţa. 

Peter insistase în mod special asupra acestui punct și a încă 
unui detaliu. Era extrem de important, spusese el, să fie aflată 
identitatea lui Angel, indiferent de ceea ce se întâmpla. Era 
singurul mod de a construi un dosar de acuzaţii împotriva lui. 

Ceruse de asemenea ca ușa de la dormitorul bărbaţilor de la 
etajul unu să fie lăsată descuiată, pentru ca și el să poată 
monitoriza situaţia, chiar dacă asta însemna o noapte de 
nesomn. Argumentase că așa avea să se afle mai aproape de 
Lucy și că Angel se aștepta cel mai puţin la un atac de la o ușă 
care de obicei este încuiată. Fraţii Moses spuseseră că asta era 
adevărat - dar că nu puteau să lase ușa descuiată ei înșiși. 

— E împotriva regulamentului, spusese Little Black. Doctorul 
cel mare o să ne dea afară dacă află de asta... 

— Păi... începu Peter, dar fu imediat întrerupt de Little Black, 
cu mâna ridicată. 

— Desigur, Lucy va avea propriul set de chei pentru toate 
ușile de pe aici. Ce face cu ele când este de serviciu la 
cabinetul asistentelor nu e treaba noastră... adăugase el. Dar 
nu putem să lăsam noi ușa aia descuiată. Dacă-l găsim pe tipul 
ăsta, toate bune. Dar nu vreau să dau de și mai multe necazuri 
decât ce am deja pe cap. 


Lucy se uita în jos spre patul ei. Era liniște în dormitoarele 
asistentelor, iar ea avea impresia că e singură în clădire, cu 
toate că știa că nu era așa. Undeva erau oameni care vorbeau, 
poate chiar râdeau de o glumă sau își povesteau ceva. Ea nu. 
Întinsese o uniformă albă de asistentă pe pat. Avea să fie 
costumul ei pentru seara asta. În sinea ei, simţi un râs 
batjocoritor. Rochia de la prima împărtășanie. Rochia de la 
ceremonia de absolvire. Rochia de nuntă. Rochia de 
înmormântare. O femeie își așază cu grijă costumele pentru 
ocaziile speciale. N 

În mână ţinea pistolul mic și cu ţeava scurtă. Il puse în 
geantă. Nu spusese nimănui că-l are. 

Lucy nu se aștepta cu-adevărat să apară Angel, dar nu știa ce 
altceva putea să facă în timpul care-i mai rămăsese. Șederea ei 
aici se apropia de sfârșit, oricum nu mai era bine-venită de 
mult, iar până luni dimineaţa avea să plece și Peter. Asta 
însemna că mai aveau doar această noapte. În unele privinţe, 
deja începuse să planifice lucrurile mai departe, gândindu-se la 
ce va fi obligată să facă atunci când misiunea ei avea să se 
încheie cu un eșec, iar ea va trebui să părăsească spitalul. În 
cele din urmă, știa că Angel fie va ucide din nou în spital, fie va 
ieși și va ucide în afara zidurilor spitalului. Dacă ar monitoriza 
fiecare audiere pentru externare și ar supraveghea fiecare 
deces de la spital, mai devreme sau mai târziu el va face o 
greșeală, iar ea va fi gata să-l acuze. Desigur, își dădea seama 
că problema cu această abordare era evidentă: asta însemna că 
vor mai muri și alţii. 

Inspiră adânc și luă uniforma de asistentă. Încercă să nu se 
gândească la cum va arata altă victima fără nume, fără faţă, 
dar foarte reală. Sau cine va fi. Sau ce speranţe, și vise, și 
dorințe putea să aibă. Ea exista undeva într-o lume paralelă, la 
fel de reală ca oricine altcineva, dar totodată ca o fantomă. O 
clipă, Lucy se întrebă dacă această femeie care aștepta să 
moară era oarecum ca halucinaţiile pe care le aveau atâţia 
dintre pacienţii spitalului. Era undeva acolo, fără să știe că era 
următoarea pe lista lui Angel, dacă acesta nu-și făcea apariţia 
la cabinetul asistentelor de la etajul unu din clădirea Amherst 
în acea noapte. 

Cu povara viitorului acestei femei necunoscute pe umeri, 
Lucy începu să se îmbrace. 


XXX 


Când am ridicat privirea ca să-mi trag sufletul, Peter era 
acolo în apartament, rezemându-se nonșalant de perete, cu 
braţele încrucișate la piept și o expresie preocupată pe faţă. 
Dar asta era tot ce-mi era familiar în legătură cu el; hainele îi 
erau numai ferfenițe, pielea de pe braţe îi era toată pârjolită, cu 
pete roșii și negre. Murdăria și sângele îi pătau obrajii și gâtul. 
Avea atât de puţin din cel pe care mi-l aminteam eu, nu sunt 
sigur că l-aș fi recunoscut. Camera s-a umplut de miros urât, și 
deodată am simţit izul de carne arsă și de putreziciune. 

M-am scuturat de senzaţia de groază și mi-am salutat 
singurul prieten. 

— Peter, am spus eu, ușurat, ai venit să mă ajuti. 

El a scuturat din cap, dar nu a spus nimic cu voce tare. A 
făcut doar un semn spre gât și apoi spre buze, ca un mut care 
încearcă să arate că nu poate vorbi. 

Eu am făcut semn spre peretele pe care se afla povestea. 

— Începeam să înțeleg, am spus eu. Am fost acolo, la 
audierile de externare. Am știut. Nu totul, dar începeam să știu. 
În timp ce traversam împrejurimile spitalului, pentru prima 
dată am văzut altceva, nu? Dar tu unde erai? Unde era Lucy? 
Toţi făceaţi planuri, dar nimeni nu voia să mă asculte, iar eu 
eram cel care vedea cel mai mult. 

El a zâmbit iar, ca pentru a sublinia adevărul din spusele 
mele. 

— De ce n-ai stat să mă asculţi? am întrebat iar. 

Peter a ridicat din umeri trist. Apoi a întins o mâna aproape 
descărnată, ca degetele osoase ale unui schelet. În clipa în care 
am ezitat, mâna care o căuta pe a mea a dispărut, ca și cum o 
ceaţă s-ar fi strecurat între el și mine și, după ce am clipit, 
Peter se evaporase. Fără niciun cuvânt. A dispărut ca în 
trucurile iluzioniștilor pe scenă. Am scuturat din cap, încercând 
să-mi clarific gândurile, și când am ridicat din nou privirea, am 
văzut că încet, ca într-un film, exact în locul în care se aflase 
Peter lua acum formă Angel. 

Strălucea alb, ca luminat de ceva din interior. M-a orbit așa 
că mi-am pus mâna streașină la ochi, iar când m-am uitat din 
nou, era tot acolo. Doar că era ca o fantomă, vaporos, ca și cum 
ar fi fost opac, format din o parte apă, o parte aer și o parte 
imaginația mea. Trăsăturile îi erau indistincte, șterse pe la 


margini. Singurele lucruri clare erau cuvintele lui. 

— Bună ziua, C-Bird, a spus el. Nu e nimeni aici care să te 
ajute. N-a rămas nimeni care să te ajute nicăieri. Acum suntem 
doar noi doi și ce s-a întâmplat în acea noapte. 

M-am uitat la el și mi-am dat seama că are dreptate. 

— Nu vrei să-ţi amintești acea noapte, nu-i așa, Francis? 

Am scuturat din cap, nu aveam încredere în propria voce. 

El a arătat spre povestea care se dezvolta pe perete. 

— Se apropie momentul morţii, Francis, a spus el rece. Apoi 
a adăugat: în acea noapte și în asta. 


Capitolul 31 


Francis îl găsi pe Peter lângă cabinetul asistentelor de la 
etajul întâi. Era ora la care se dădeau medicamentele, iar 
pacienţii se aliniaseră ca să le primească. Se crease o mică 
ambuscadă, câteva plângeri despre una sau alta, o îmbulzeală, 
dar în mare parte lucrurile se desfășurau în ordine; era 
imposibil să-ţi dai seama dacă măcar un singur lucru sugera că 
asta însemna că urma altă noapte, din altă săptămână, a altei 
luni din încă un an, pentru majoritatea dintre ei. 

— Peter, spuse Francis încet, dar fără să-și ascundă 
tensiunea din voce, Peter, trebuie să-ţi vorbesc neapărat. Şi lui 
Lucy. Cred că l-am văzut. Cred că știu cum putem să-l găsim. În 
imaginaţia înfierbântată a lui Francis, tot ce trebuia era să 
scoată dosarele celor trei bărbaţi care mai rămăseseră în sala 
de audieri. Unul dintre ei era Angel. Era sigur de asta, iar 
entuziasmul lui se revărsa din fiecare cuvânt rostit. 

Peter the Fireman însă părea distras de ceva, abia dacă 
auzea. Se uita fix în cealaltă parte a holului, iar Francis îi 
urmări privirea. Se uită și-i zări pe Newsman și pe Napoleon, 
pe retardatul masiv și pe cel furios, trei dintre femeile cu 
păpuși și toate celelalte figuri care populau clădirea Amherst. 
Aproape că se așteptă să audă vocea lui Cleo tunând și 
fulgerând plângeri imaginare cum că „ticăloșii dracului” au dat 
greș încă odată cu ceva, urmat de chicotitul ei inconfundabil. 
Domnul Evil se afla în spatele tejghelei, urmărind împărţirea 
medicamentelor de către asistenta Wrong și luând notițe pe o 
foaie prinsă pe un clipboard. Destul de des, Evans ridica 
privirea și se uita în direcţia lui Peter. Într-o clipă, Evans luă un 
păhărel de hârtie din șirul aflat în faţa lui, apoi ieși din 
cabinetul asistentelor și își croi drum printre pacienţii care se 
dădură la o parte ca apele râului ca să-l lase să treacă. Veni 
glonţ spre Peter și spre Francis înainte ca tânărul să fi avut 
timp să-i spună lui Peter ceva din ce-l tulbura. 

— Poftim, domnule Petrel, spuse Evans înțepat, aproape 
formal. Thorazine. De cincizeci. Asta o să vă ajute să amuţiţi 
vocile acelea pe care tot negaţi că le auziţi. 

Îi întinse păhărelul de hârtie lui Francis. 

— Până la fund, spuse el. Francis luă pastila, o duse la gură 
și imediat o strecură cu limba într-un loc din spatele dinţilor, 


ascunzând-o. Evans îl urmări îndeaproape, apoi îi făcu un semn 
să deschidă gura. Francis se supuse, iar psihologul își aruncă o 
privire superficială în gura lui. Nu-și dădu seama dacă Evans 
văzuse pastila sau nu, dar domnul Evil spuse repede: 

— Vezi tu, C-Bird, pentru mine nu prea contează dacă iei 
medicamentele sau nu. Dacă le iei, atunci există o șansă să ieși 
de-aici într-o bună zi. Dacă nu, atunci uită-te în jurul tău... 

Făcu un gest larg cu mâna, oprindu-se în cele din urmă 
asupra unui pacient în vârstă, cu părul alb, fragil, cu pielea 
subţire ca o foaie de hârtie, o rămășiță palidă a unui bărbat 
întemnițat într-un scaun cu rotile care scârțâia când se mișca. 

— Şi imaginează-ţi că asta va fi casa ta pentru totdeauna. 

Francis respiră sacadat, dar nu răspunse. Evans mai așteptă 
o clipă, parcă pentru un răspuns, apoi ridică din umeri și se 
întoarse spre Peter. 

— Fără medicamente pentru Fireman în seara asta, spuse el 
înțepat. Fără pastile pentru adevăratul criminal de aici. Nu 
acest criminal imaginar pe care tot îl cauţi. Adevăratul asasin 
din locul ăsta. Tu. 

Evans își miji ochii. 

— Nu există pastilă care să repare ce e stricat la tine, Peter. 
Nimic care să te facă întreg din nou. Nimic care să îndrepte 
răul pe care l-ai făcut. O să ne părăsești, în ciuda obiecţiilor 
mele. Cuvântul meu n-a fost luat în consideraţie de Gulptilil și 
de ceilalți oameni importanţi care au venit să te vadă. O 
afacere de milioane. Să te internezi într-un spital la modă, într- 
un program la modă, departe de aici, ca să tratezi o boală 
inexistentă care îl mistuie pe Fireman. Dar nimeni nu are o 
pastilă, sau un tratament, sau chiar un fel de neurochirurgie 
avansată care să repare cu-adevărat ceea ce are Fireman. 
Aroganţă. Vinovăţie. Și amintiri. N-are niciun fel de importanță 
ce devii, Peter, pentru că înlăuntrul tău vei rămâne același. Un 
asasin. 

Se uită de-aproape la Peter, care rămase nemișcat în mijlocul 
coridorului. 

— Credeam, continuă Evans cu amărăciune în glas, că fratele 
meu va fi cel care va purta cu el cicatricele focului toată viaţa. 
Dar mă înșelam. El o să se facă bine. O să continue să facă 
lucruri bune și importante. Insă tu, Peter, tu nu vei uita 
niciodată, așa e? Tu vei fi cel cu cicatricele pe viață. Cu 


coşmaruri, Peter. Coșmaruri pentru totdeauna. 

Spunând acestea, domnul Evil se răsuci brusc și se întoarse 
la cabinetul asistentelor. Nimeni nu-i adresă un cuvânt, când 
trecu pe lângă șirul de pacienţi, care probabil că nu erau 
conștienți de multe lucruri, dar recunoșteau furia atunci când o 
vedeau și se dădeau cu grijă la o parte. 

Peter privi dușmănos în urma domnului Evil, dar spuse ceva 
care exprima chiar contrariul: 

— Presupun că are dreptate, într-o oarecare măsură, să mă 
urască. Ceea ce am făcut a fost bine pentru unii și rău pentru 
alții. 

Probabil că ar fi trebuit să continue cu asta, dar n-o făcu. În 
schimb, se întoarse spre Francis și i se adresă: 

— Ce voiai să-mi spui? 

Francis își aruncă o privire împrejur ca să se asigure că 
nimeni din personal nu-l vedea și-și scuipă pastila în palmă, 
strecurând-o apoi în buzunarul pantalonilor. Se simţea mistuit 
de emoţii contradictorii, neștiind ce să spună. În cele din urmă 
inspiră adânc și întrebă: 

— Așadar, pleci... Dar Angel? 

— O să-l prindem la noapte. Dacă nu la noapte, atunci în 
curând. Așa că spune-mi despre audierile de externare. 

— Era acolo. Știu. Am simțit... 

— Ce-a spus? 

— Nimic. 

— Atunci ce-a făcut? 

— Nimic. Dar... 

— Atunci cum poţi să fii atât de sigur, C-Bird? 

— Peter, am simţit. Sunt sigur. 

Cuvintele exprimau o siguranţă care lipsea din tonul plin de 
îndoială al lui Francis. 

Peter dădu din cap. 

— Nu e mare lucru, C-Bird. Dar trebuie să-i spunem lui Lucy 
dacă putem. 

Francis se uită la Peter și simţi brusc un val de frustrare și 
poate și puţină mânie. Nu era ascultat acum, nu fusese ascultat 
încă, iar el își dădu seama că nu-l vor asculta niciodată. Ceea ce 
voiau ei era ceva solid și concret. Însă în spitalul de boli 
mintale nu prea existau asemenea lucruri. 

— Ea pleacă. Tu pleci... 


Peter dădu din cap. 

— Nu știu ce să-ţi spun, C-Bird. Urăsc să te las în urmă. Dar, 
dacă stau... 

— Tu și Lucy plecaţi. Amândoi ieșiţi. Eu n-o să ies niciodată. 

— N-o să fie chiar atât de rău, o să fii în regulă, spuse Peter, 
dar chiar și el știa că asta era o minciună. 

— Nici eu nu vreau să mai stau, spuse Francis, cu voce 
tremurătoare. 

— O să ieși, spuse Peter. Uite, C-Bird, îţi promit. După ce trec 
prin programul ăsta al naibii la care mă trimit, și apoi, odată ce 
mă eliberez, te scot eu de aici. Nu știu exact cum, dar o să te 
scot. N-o să te las aici. 

Francis voia să creadă asta, dar nu-și permitea. Se gândi că 
în scurta lui viaţă mulţi oameni îi făcuseră promisiuni și 
predicții - și că foarte puţine dintre ele se adeveriseră. Prins 
între două tipuri de viitor, unul descris de Evans, altul promis 
de Peter, Francis nu știa ce să creadă, însă știa că se apropia 
mai mult de unul decât de celălalt. 

În schimb, el se repezi: 

— Angel, Peter. Ce se întâmplă cu Angel? 

— Sper că la noapte e noaptea cea mare, C-Bird. E cam 
singura noastră șansă. Ultima șansă. Nu contează. Dar este o 
abordare rezonabilă și cred că o să funcţioneze. 

Înlăuntrul lui Francis se auzi un murmur distinct, în timp ce 
vocile mormăiau toate deodată. Era prins la mijloc, între a le 
acorda lor atenţie sau a fi atent la Peter, care descria pe scurt 
planul pentru acea seară. Peter nu voia ca Francis să afle prea 
multe detalii, de parcă ar fi vrut să-l ţină pe Francis departe în 
acea noapte, departe de miezul acţiunii. 

— Lucy va fi ţinta? întrebă Francis. 

— Da și nu, răspunse Peter. Ea va fi acolo și va fi momeala. 
Dar asta-i tot. O să fie bine. Totul este stabilit. Fraţii Moses o s- 
o acopere dintr-o parte, iar eu o să fiu de cealaltă parte. 

Francis se gândi că nu era adevărat. 

Ezită o clipă. I se părea că are prea multe de spus. 

Apoi Peter se aplecă spre Francis, lăsând capul în jos, astfel 
că doar cuvintele lor pluteau între ei. 

— C-Bird, ce te frământă? 

Francis își tot freca mâinile, ca și cum ar fi vrut să spele ceva 
lipicios de pe degete. 


— Nu știu sigur, spuse el, cu toate că știa că asta e o 
minciună, fiindcă era sigur. Vocea îi tremura și voia cu 
disperare s-o facă mai puternică acum cu forță, pasiune și 
convingere, dar, pe măsură ce vorbea, își dădea seama că 
fiecare cuvânt care i se rostogolea de pe buze era încărcat de 
slăbiciune. Pur și simplu am simţit asta. A fost aceeași senzaţie 
ca atunci când a venit la capul patului meu și m-a ameninţat. În 
noaptea în care l-a omorât pe Dancer cu perna. La fel am simţit 
când am văzut-o pe Cleo atârnând... 

— Cleo s-a spânzurat. 

— El a fost acolo. 

— Ea și-a luat singură viaţa. 

— El a fost acolo! spuse Francis, adunând toată insistența pe 
care o găsi în el. 

— De ce crezi asta? 

— El i-a mutilat mâna. Nu Cleo. Degetul mare a fost mutat, 
nu putea să fi căzut în locul în care a fost găsit. Nu s-a 
descoperit nicăieri nicio foarfecă sau un cuţit improvizat. Sânge 
era doar acolo, în casa scărilor, nicăieri altundeva, așa că 
tăierea degetului trebuie să se fi petrecut acolo. Nu ea a făcut 
asta. Ciel. 

— Dar de ce? 

Francis își duse mâna la frunte. I se păru că arde, că are 
febră, ca și cum lumea din jurul lui era pârjolită de soare. 

— Ca să facă legătura între cele două. Ca să ne arate că este 
peste tot. Nu pot să spun cu exactitate, Peter, dar a fost un 
mesaj, pe care nu-l înțelegem. 

Peter se uită cu atenţie la Francis, dar fără entuziasm. Era ca 
și cum deopotrivă credea și nu credea tot ce auzea. 

— Şi la audieri? Ai spus că i-ai simțit prezenţa? 

Cuvintele lui Peter erau pline de scepticism. 

— Angel trebuie să poată veni și pleca. Are nevoie de acces 
atât aici, cât și dincolo. La lumea dinăuntru și la lumea din 
afara zidurilor spitalului. 

— De ce? 

Francis inspiră adânc. 

— Putere. Siguranţă. 

Peter dădu din cap afirmativ și ridică din umeri în același 
timp. 

— Poate că așa este. Dar, în fond și la urma urmei, C-Bird, 


este doar un criminal cu predilecție pentru un anumit gen de 
fete și o tunsoare anume, cu o înclinaţie pentru mutilare. 
Presupun că Gulptilil sau alt psiholog ar putea să stea și să facă 
speculaţii în legătură cu motivele, poate chiar să vină cu o 
teorie despre cum a fost molestat Angel când era copil, dar asta 
nu este relevant. Dacă stai să te gândești, el este doar un alt 
băiat rău care face rele, iar eu cred că-l vom prinde la noapte, 
pentru că este tipul impulsiv, care nu va putea să refuze 
capcana pe care i-am întins-o. Probabil asta trebuia să facem de 
la bun început în loc să pierdem timpul cu interviuri și dosare 
ale pacienţilor. Într-un fel sau altul, se va arăta. Punct. 

Francis vru să-i dezvăluie mai multe lui Peter, dar nu putu. 

— Peter, zise el cu grijă, cred că tot ce spui este adevărat. 
Dar să presupunem că nu este. Să presupunem că nu este ceea 
ce credeţi tu și Lucy. Să presupunem că tot ce s-a întâmplat 
până acum este cu totul altceva. 

— C-Bird, nu văd unde vrei să ajungi. 

Francis înghiţi în sec. Gâtul îi era uscat și abia reușea să 
șoptească. 

— Nu știu, nu știu, repetă el. Dar tot ce am făcut noi - tu, eu 
și Lucy - este ceea ce se aștepta el... 

— Ti-am mai spus: asta înseamnă o anchetă. O examinare 
punct cu punct a faptelor și a detaliilor. 

Francis scutură din cap. Vru să izbucnească, dar, în schimb, 
simţi doar frică. În cele din urmă, ridică ușor capul și se uită în 
jurul lui. Îl văzu pe Newsman, care avea un ziar deschis și 
memora studios titlurile. Îl văzu pe Napoleon care se credea 
general francez. Își dori s-o vadă pe Cleo, care trăise odată într- 
o lume de regină. Își fixă privirile asupra unor bătrâni pierduţi 
în amintiri și asupra retardaţilor femei și bărbaţi, rătăciţi și ei 
în lumea lor copilărească. Peter și Lucy foloseau logica - chiar 
logica psihiatrică - pentru a-l găsi pe asasin. Însă C-Bird își 
dădu seama că asta era cea mai ilogică abordare dintre toate, 
într-o lume plină de fantezii, iluzii, halucinaţii și confuzie. 

Vocile îi strigară: Stop! Aleargă! Ascunde-te! Nu-ţi imagina! 
Nu face speculații! Nu înțelege! 

Exact în acel moment, Francis își dădu seama că știa ce avea 
să se întâmple în acea noapte. Și că n-avea nicio putere să 
preîntâmpine asta. 

— Peter, spuse el rar, poate că Angel vrea ca totul să se 


întâmple în felul ăsta. 

— Presupun că e posibil, spuse Peter râzând, ca și cum ăsta 
ar fi fost cel mai nebunesc lucru pe care-l auzise. Era foarte 
încrezător. Asta ar fi cea mai mare greșeală a lui, nu-i așa? 

Francis nu știu ce să răspundă, însă cu siguranţa nu credea 
asta. 

x k k 

Angel s-a aplecat asupra mea atât de aproape, încât îi 
simțeam respirația rece care-mi îngheţa orice cuvânt. M-am 
cutremurat în timp ce scriam, cu faţa tot spre perete, vrând să-i 
ignor prezenţa. L-am simţit citind peste umărul meu și a râs cu 
același zgomot groaznic pe care l-am recunoscut de când s-a 
așezat lângă mine pe patul de spital și mi-a promis că o să mor. 

— C-Bird vedea atât de multe. Dar nu prea putea să pună 
lucrurile cap la cap, zise el în batjocură. 

M-am oprit din scris, cu mâna chiar deasupra peretelui. Nu 
m-am uitat spre el, dar am vorbit cu voce tare, o voce subţire, 
ușor panicată, cerând niște răspunsuri. 

— Am avut dreptate, nu-i așa, în legătură cu Cleo? 

El a râs din nou. 

— Da. Ea nu știa că sunt acolo, dar eram. Și ceea ce a fost cel 
mai neobișnuit în noaptea aia, C-Bird, este că aveam toate 
intenţiile s-o omor înainte de ivirea zorilor. Am vrut să-i tai 
gâtul în somn, și apoi să ascund niște dovezi la una dintre 
celelalte femei din dormitor. Asta a funcţionat cu Lanky exact 
așa cum mă așteptam. Probabil că ar fi funcţionat din nou. Sau 
poate doar cu perna pe faţă. Cleo era astmatică. Fuma prea 
mult. Probabil că nu ar fi trecut mult până s-ar fi sufocat. Asta a 
funcţionat cu Dancer. 

— De ce Cleo? 

— M-am hotărât atunci când a arătat cu degetul spre clădirea 
unde locuiam eu și a strigat în gura mare că mă cunoaște. N- 
am crezut-o, desigur. Dar de ce să risc? Toate celelalte 
mergeau exact așa cum voiam. Dar C-Bird știe asta, nu-i așa? 
C-Bird știe, pentru că el este ca mine. Vrea să ucidă. Ştie cum 
să ucidă. Urăște atât de tare. li place ideea morţii atât de mult. 
Uciderea este singurul răspuns pentru mine. Şi pentru C-Bird. 

— Nu, am gemut eu. Nu e adevărat. 

— Ştii singurul răspuns, Francis, șopti Angel. 

— Vreau să trăiesc, am spus eu. 


— Şi Cleo voia la fel. Dar voia și să moară. Viaţa și moartea 
pot fi atât de aproape una de alta. Aproape același lucru, 
Francis. Şi, spune-mi, ești altfel decât ea? 

N-am răspuns la această întrebare. În schimb, am întrebat: 

— Ai privit-o murind? 

— Desigur, a răspuns Angel sâsâind. Am văzut-o luând 
cearșaful de sub pat. Probabil că-l păstra exact pentru asta. 
Avea dureri mari, iar medicamentele n-o ajutau deloc și tot ce 
întâlnea zi după zi, an după an era tot mai multă durere. Nu i-a 
fost frică să se sinucidă, C-Bird, așa cum îţi este ţie. Era o 
împărăteasă, și a înţeles nobilitatea gestului de a-și lua propria 
viață. Necesitatea acestuia. Eu doar am încurajat-o pe drumul 
ei și m-am folosit de moartea ei. Am deschis ușile, apoi am 
urmat-o afară și am urmărit-o intrând în casa scărilor... 

— Unde era asistenta de serviciu? 

— Dormea, C-Bird. Aţipise, cu picioarele în sus, cu capul în 
jos, sforăia. Chiar crezi că-i pasă de vreunul dintre voi măcar 
atât încât să stea trează? 

— Dar de ce ai tăiat-o după aceea? 

— Ca să vă arăt ceea ce tu ai ghicit mai târziu, C-Bird. Să vă 
arăt că aș fi putut s-o omor. Dar, mai ales, am știut că asta va 
da naștere la discuţii; cei care voiau să creadă că fusesem acolo 
ar fi văzut asta ca pe o dovadă, iar cei care nu voiau să creadă 
că am fost acolo ar fi văzut-o ca pe o întărire a punctului lor de 
vedere. Îndoiala și confuzia sunt cu-adevărat de ajutor, C-Bird, 
atunci când plănuiești ceva precis și perfect. 

— Cu excepţia unui singur lucru, am șoptit eu. Nu ai ţinut 
cont de mine. 

El a fornăit și a răspuns: 

— Dar de asta sunt acum aici, C-Bird. Pentru tine. 

x kx * 

Cu puţin timp înainte de ora zece seara, Lucy se grăbea spre 
clădirea Amherst ca să ia în primire tura de noapte. „Tura 
morţii”, cum era numită în ziare și la poliție. Era o noapte 
groaznică, undeva între furtună și căldură sufocantă, iar Lucy 
lăsă capul în jos gândindu-se că uniforma ei albă era o pată de 
culoare prin aerul dens și întunecat. 

În mâna dreaptă avea un inel cu chei care zdrăngăneau în 
mersul ei rapid pe alee. Deasupra ei, un stejar se aplecă și 
scoase un sunet, scuturând niște frunze cu o adiere pe care 


Lucy n-o simţi și care părea nelalocul ei în noaptea tăcută și 
umedă. Își aruncase cartea de buzunar, cu pistolul încărcat 
ascuns în ea, în geanta de pe umărul drept, ceea ce-i dădea un 
aspect nepăsător, lucru care era departe de ce simţea ea de 
fapt. Ignoră un strigăt ciudat, ceva disperat și singuratic care 
parcă plutea dinspre unul dintre dormitoare. 

Lucy deschise cele două încuietori de la ușa clădirii Amherst 
și împinse ușa grea cu umărul, strecurându-se înăuntru. O clipă 
fu tentată să se dea înapoi. De fiecare dată când fusese în 
această clădire, fie în biroul ei, fie croindu-și drum pe 
coridoare, aceasta era plină de oameni, lumină și zgomot. 
Acum, cu toate că nici măcar nu era prea târziu, totul părea 
transformat. Ceea ce păruse înghesuit și tot timpul ocupat, 
energizat de tot felul de nebunii de diverse forme și de gânduri 
nelegitime, era acum tăcut, cu excepţia unor strigăte sau ţipete 
ca de păsări de pradă care se auzeau în locul pustiu. Coridorul 
era întunecat; doar un pic de lumină care dădea beznei o 
nuanţă de gri-închis venea pe ferestre de la clădirile din 
depărtare. Singura lumina adevărată de pe coridor era un mic 
con de strălucire, în spatele ușii baricadate de la cabinetul 
asistentelor, unde strălucea o singură lampă de birou. 

Văzu o formă mișcându-se în cabinet și răsuflă ușurată când 
îl zări pe Little Black ridicându-se din spatele biroului și 
descuind ușa de sârmă. 

— Exact la timp, spuse el. 

— N-aș rata asta pentru nimic în lume, spuse ea cu falsă 
bravură. 

El dădu din cap. 

— Cred că aţi venit doar pentru o noapte lungă și plicticoasă, 
spuse el. Arătă spre interfonul de pe birou. Era demodat, o 
cutiuță cu un singur buton de pornire și oprire deasupra și o 
rotiță pentru a reduce zgomotul de fond. Asta o să vă ţină în 
legătură cu fratele meu și cu mine, spuse el. Dar trebuie să vă 
auzim spunând „Apollo”, pentru că chestiile astea cred că au 
zece, poate douăzeci de ani și nu merg prea bine. Și telefonul 
face legătura cu etajul de sus. Trebuie doar să formați 202 și 
suna la noi. Dacă sună de două ori și apoi închideţi, considerăm 
asta tot un semnal și venim în fugă. 

— 202. Am înţeles. 

— Dar e puţin probabil că o să aveţi nevoie de asta, spuse 


Little Black. Din experienţa mea, nimic logic sau așteptat nu se 
întâmplă așa cum trebuie, oricât de bine ar fi planificat. Sunt 
destul de sigur că acela pe care îl vânaţi știe că veţi fi aici. 
Vorba circulă foarte repede, dacă spui ce trebuie cui trebuie. 
Se află imediat. Dar dacă tipul ăsta este atât de inteligent pe 
cât credeţi, mă îndoiesc că va intra în ceva dacă s-a prins că e o 
capcană. Totuși, nu se știe. 

— Corect, spuse Lucy. Nu se știe niciodată. 

Little Black dădu din cap aprobator. 

— Atunci, sunaţi. Sunaţi dacă se întâmplă ceva cu oricare 
dintre pacienţi și nu vreţi să vă ocupați de asta. Pur și simplu 
ignorati pe oricine strigă după ajutor sau ceva. În general, noi 
așteptăm până dimineaţă ca să ne ocupăm de orice probleme 
ivite peste noapte. 

— Bine. 

Dădu din cap. 

— Emoţii? 

— Nu, răspunse Lucy. 

Ştia că simte ceva, doar că nu știa dacă erau emoţii. 

— Mai târziu, o să trimit pe cineva să verifice că e totul în 
regulă. E bine așa, da? 

— Mereu apreciez compania. Doar că nu vreau să-l sperii pe 
Angel. 

— Nu cred că e genul care să se sperie așa ușor, spuse Little 
Black. Se uită pe coridor. Am verificat că ușile dormitoarelor să 
fie încuiate, spuse el. La bărbaţi și la femei. În special cea de 
acolo pe care Peter voia s-o las descuiată. Desigur, știți care e 
cheia care o descuie, chiar ultima, la căpătul inelului... Făcu cu 
ochiul conspirativ. Cred că toţi de-acolo dorm duși acum. 

Spunând asta, Little Black o luă în jos pe coridor. Se întoarse 
o dată și făcu cu mâna, dar era atât de întuneric la capătul 
holului, lângă scară, la celălalt capăt, încât abia dacă mai zărea 
altceva decât uniforma albă cu care era îmbrăcat. 

Lucy auzi ușa închizându-se; își puse cartea de buzunar pe 
masă, lângă telefon. Așteptă câteva secunde, destul cât să o 
cuprindă întunericul cu o senzaţie umedă și lipicioasă, iar apoi 
luă cheile și merse pe coridor spre dormitorul bărbaţilor. Cât 
de încet putu, băgă cheia în broasca ușii și o răsuci o dată, 
auzind un clic îndepărtat. Inspiră adânc, apoi se întoarse la 
cabinetul asistentelor și se puse pe așteptat. 


Peter stătea treaz, cu picioarele încrucișate, pe pat. Auzi 
clicul încuietorii de la ușă și știu că asta însemna că Lucy 
descuiase ușa. Şi-o imagină cu ochii minţi întorcându-se repede 
la cabinetul asistentelor. Lucy era atât de frapantă cu înălțimea 
ei, cicatricea, felul în care se mișca, încât lui Peter îi era ușor 
să își imagineze fiecare mișcare a ei. Se încordă, încercând să 
audă zgomotul pașilor ei, dar nu reuși. Zgomotul dormitorului 
plin de bărbaţi adormiţi, înfășuraţi în cearșafuri și în diferite 
grade de disperare, acoperea orice zgomot modest venind de 
pe coridor. Prea mult sforăit, respiraţii grele, vorbe în somn în 
jurul lui pentru a mai putea să fie atent la un singur sunet 
izolat. Se gândi că asta ar putea să fie o problemă, așa că, 
atunci când se convinse că toţi în jurul lui reușiseră să adoarmă 
într-un fel sau altul, el se dezveli în tăcere, se deplasă rapid pe 
lângă ei și veni la ușă. Nu îndrăzni să o deschidă, pentru că se 
gândi că zgomotul poate să trezească pe cineva, oricât de 
drogat ar fi fost. În schimb, Peter pur și simplu se așeză jos, cu 
spatele la perete, astfel încât stătea pe podea, așteptând să 
audă un zgomot neobișnuit sau cuvântul care semnaliza sosirea 
lui Angel. 

Își dorea să fi avut o armă. Un pistol, se gândi, i-ar fi fost de 
folos. Fie și o bâtă de baseball sau un baston de poliţist. Își 
aminti că Angel ar avea un cuţit și că va trebui să stea departe 
de el până la sosirea fraţilor Moses, până era chemată paza și 
până când acţiunea era finalizată cu succes. 

Lucy, se gândi el, nu ar fi fost de acord cu rolul fără un pic de 
ajutor. Nu spusese că va fi înarmată, dar el bănuia asta. 

Avantajul lor consta în surpriză și în număr. Își imagină că 
trebuia să fie suficient. 

Peter îi aruncă o privire lui Francis și dădu din cap. Tânărul 
părea adormit, ceea ce, credea el, era un lucru bun. Regreta că 
îl lăsa pe Francis în urmă, dar simţea că, probabil, una peste 
alta, avea să fie mai bine pentru el. De la venirea lui Angel la 
patul lui - eveniment de care Peter încă nu era sigur că avusese 
loc cu-adevărat -, i se părea că Francis era din ce în ce mai 
derutat, că-și pierdea controlul din ce în ce mai mult. C-Bird 
cobora pe o pantă pe care Peter o putea doar ghici, și cu 
siguranţă nu voia să ia parte la asta. Îl întrista să vadă ce se 
întâmpla cu prietenul lui și să nu poată face nimic în legătură 
cu asta. Francis nu suportase deloc bine moartea lui Cleo, se 


gândi Peter, și, mai mult decât oricare dintre ei, dezvoltase o 
obsesie bolnăvicioasă pentru găsirea lui Angel. Parcă nevoia lui 
Francis de a găsi criminalul ar fi fost semnalul pentru altceva 
foarte important pentru tânăr. Era ceva dincolo de hotărâre și 
foarte periculos. 

Desigur, Peter se înșela în legătură cu asta. Obsesiile erau 
domeniul lui Lucy, dar el nu voia să vadă asta. 

Își sprijini capul de perete și închise ochii o clipă. Simţea 
oboseala în vene, în același timp cu emoţiile. Înţelegea că se 
schimbau atât de multe în viaţa lui, în acea noapte, în 
dimineaţa următoare. În sinea sa, Peter goni amintirile și se 
întreba ce va urma în propria poveste. În același timp, continua 
să asculte cu atenţie, așteptând un semnal de la Lucy. 

Se întreba dacă avea s-o mai vadă vreodată, după acea 
noapte. 

La câţiva metri mai încolo, Francis stătea întins la orizontală 
pe pat, perfect conștient că Peter trecuse în tăcere pe lângă el 
și se așezase lângă ușă. Ştia că somnul era foarte departe, însă 
moartea nu, și respiră ușor, rar, așteptând ceva ce simţea că 
era inevitabil să se întâmple. Ceva ce fusese scris în piatră, 
planificat până în cele mai mici detalii. 

Măsurat, descifrat și stabilit. Se simţea ca și cum era prins 
într-un curent, care-l trăgea undeva mai aproape de cine era el 
sau de cine ar putea fi, și că încerca în van să înoate contra 
curentului. 

x kx * 

Eram toţi exact acolo unde se aștepta Angel să fim. Am vrut 
să scriu asta, dar n-am scris. Pur și simplu ne ocupaserăm 
locurile pe o scenă și simțeam ultimele emoţii înainte de 
ridicarea cortinei, întrebându-ne dacă am învăţat bine rolurile, 
mișcările de coregrafie. Angel știa unde ne aflam fizic, dar încă 
și mai mult. Ştia unde ne aflam și cu sufletul. 

Poate cu excepţia mea, pentru că sufletul meu era foarte 
confuz. 

M-am răsucit pe o parte și pe alta, gemând, ca un rănit pe 
câmpul de luptă care vrea să strige după ajutor, dar abia 
reușește să scoată un sunet de durere. Îngenuncheasem pe 
podea, peretele tremura în fața mea. 

Lângă mine, Angel mugea ca un leu, cu vocea ca un torent, 
înecându-mi protestele. A strigat: 


— Ştiam eu. Ştiam eu. Aţi fost atât de proști cu toţii... atât de 
normali... atât de sănătoși mintal! 

Vocea parcă rezona când se lovea de pereţi, câștiga forță în 
umbră și apoi lovea ca niște pumni. 

— N-am fost nimic din toate acele lucruri! Am fost cu mult 
mai mult! 

Apoi mi-am coborât capul și am strâns din ochi, strigând: 

— Eu nu... lucru care nu prea avea sens, însă sunetul 
propriei voci certându-se cu el a fost ca o injecție cu 
adrenalină. 

Am inspirat, așteptând o lovitură din partea lui, dar cum 
aceasta nu veni, am ridicat privirea și am văzut camera dintr- 
odată inundată de lumină. Explozii, izbucniri de stele, ca niște 
săgeți de fosfor la distanţă, trasoare prin întuneric, o bătălie în 
noapte. 

— Spune-mi, am cerut eu, cu vocea puternică, acoperind 
sunetul luptei. 

Micul meu apartament parcă exploda de violenţa războiului. 

Angel era pe lângă mine, peste tot, mă înconjura. Am 
scrâșnit din dinţi. 

— Spune-mi! am strigat din nou, și mai tare, cât de tare 
puteam. 

Apoi o voce moale și periculoasă mi-a șoptit în ureche: 

— Ştii răspunsurile, C-Bird. Le-ai văzut în acea noapte. Doar 
că nu vrei să recunoști, nu-i așa, Francis? 

— Nu, am strigat eu. 

— Nu vrei să spui ce știa C-Bird în acea noapte, în patul lui 
de spital, pentru că asta ar însemna ca Francis să se sinucidă 
acum, nu-i așa? 

N-am putut să răspund. Lacrimile și suspinele mi-au invadat 
trupul. 

— Va trebui să mori. Ce alt răspuns exista, C-Bird? Pentru că 
tu știai răspunsul în acea noapte, nu-i așa? 

Simţeam cum își face loc agonia prin trupul meu și am șoptit 
singurul răspuns care știam că va amuţi vocea lui Angel. 

— N-avea nicio legătura cu Short Blond, nu-i așa? am 
întrebat eu. Niciodată n-a avut nicio legătură. 

A râs. Râsul adevărului. Un zgomot groaznic, sfâșietor, ca și 
cum s-ar fi spart ceva ce nu mai putea fi reparat niciodată. 

— Ce altceva a mai văzut C-Bird în acea noapte? întrebă 


Angel. 

Mi-am amintit cum stăteam întins în pat. Nemișcare, la fel de 
rigid ca oricare alt catatonic îngheţat într-o viziune teribilă a 
lumii, fără să fie dispus să se miște, fără să vrea să vorbească, 
fără să facă nimic altceva decât să respire, pentru că, așa cum 
stăteam întins, am văzut întreaga lume a morţii pe care o 
adunase Angel. Peter era la ușă. Lucy era la cabinetul 
asistentelor. Fraţii Moses erau sus. Toţi erau singuri, izolaţi, 
separați și vulnerabili. Şi cine era cel mai vulnerabil? Lucy. 

— Short Blond, m-am bâlbâit eu. Era doar... 

— O parte din puzzle. Ai văzut asta, C-Bird. În noaptea asta e 
la fel ca atunci. 

Vocea lui Angel bubuia cu autoritate. 

Abia mai puteam să rostesc ceva, pentru că știam că vorbele 
pe care le încropeam atunci erau aceleași cu cele care îmi 
veniseră în minte în acea noapte, cu atâţia ani în urmă. Una. 
Două. Trei. Și apoi Short Blond. Ce au făcut toate aceste crime? 
Au adus-o inevitabil pe Lucy în locul în care era singură, în 
întuneric, în mijlocul unei lumi care nu se ghida după logică, 
sănătate mintală sau organizare, orice ar fi crezut Guiptilil, sau 
Evans, sau Peter, sau fraţii Moses, sau orice altă autoritate din 
spitalul Western State. Era o lume arctică guvernată de Angel. 

Angel a mârâit și m-a lovit. Înainte fusese vaporos, ca o 
fantomă. Dar lovitura asta a căzut cu putere. Am gemut de 
durerea neașteptată, iar apoi m-am chinuit să mă ridic în 
genunchi și m-am târât până lângă perete. Abia mai puteam să 
ţin creionul în mână. Asta am văzut în întuneric în acea noapte. 

x k X 

Se apropia miezul nopţii. Orele se scurgeau lent, parcă se 
târau. Noaptea înconjura lumea în jurul ei. Francis stătea întins 
nemișcat, iar mintea lui cerceta tot ce știa. O serie de crime 
care o aduseseră pe Lucy la spital, iar acum ea era la câţiva 
metri de el, cu părul tuns și vopsit blond, așteptând criminalul. 
Tot felul de crime și de întrebări, și care era răspunsul la toate 
astea? Parcă era la îndemână, și totuși era ca și cum ar fi 
încercat să smulgă o pană de pe aripile vântului care o ducea 
departe. 

Se răsuci pe pat și se uită spre Peter, care se odihnea cu 
capul pe braţele întinse pe genunchi. Francis se gândi că 
probabil îl ajunsese oboseala. Nu avea avantajul pe care îl avea 


Francis, al panicii și al fricii care îi ţineau somnul la distanţă. 

Francis vru să-i explice că totul era foarte aproape de a-i fi 
clar și deschise gura, dar nu-i ieși niciun cuvânt. Și, în liniștea 
disperării, exact în acea clipă, auzi zgomotul inconfundabil al 
ușii care fusese descuiată mai devreme: acum era încuiată. 


Capitolul 32 


Peter tresări ca ars la zgomotul ușii încuiate. Sări în picioare, 
întrebându-se cum se întâmplase de aţipise și nu auzise pașii 
de cealaltă parte a peretelui. Puse mâna pe clanţă și împinse cu 
umărul în ușă, iar în acel moment părea că zgomotul care îl 
trezise venea de undeva din vis și nu era real. Clanţa se răsuci, 
dar ușa nu se clinti, și simţi yala care ţinea ușa pe loc. Dădu 
drumul clanţei și făcu un pas înapoi, iar un torent de emoţii 
sălbatice puse stăpânire pe el, altceva decât panică, altceva 
decât neliniștite, șoc sau surpriză. Era plin de simple așteptări 
bazate pe presupuneri rezonabile în legătură cu felul în care 
avea să treacă această noapte, și dintr-odată își dădu seama că 
tot ce și-a imaginat că va avea loc se evaporase, iar în locul 
acestei imagini era un mister înfricoșător. În primul moment, 
nu știu ce să facă, inspiră adânc, amintindu-și că nu o dată 
fusese pus în situaţii care necesitau calm, când trecuse prin tot 
felul de pericole. Bătălii când era soldat. Incendii când era 
pompier. Își mușcă adânc buza și-și spuse că trebuie să-și 
păstreze calmul și să rămână liniștit, iar apoi se aruncă asupra 
micuţei ferestre din ușă, încercând să vadă pe coridor. Nu se 
întâmplase nimic încă, își aminti el, care să facă această noapte 
altfel decât oricare alta. 

În spatele lui, Francis se dăduse jos din pat. Era pus pe 
picioare de forțe pe care nu le recunoștea pe de-a-ntregul. 
Auzea propriul cor de voci strigându-i: Se întâmplă chiar acum! 
Dar nu știa ce anume se întâmpla. Se ridică în picioare, 
aproape ca o statuie, lângă pat, așteptând momentul următor, 
sperând că îi va fi clar în câteva secunde ce va trebui să facă. Şi 
că, atunci când va fi chemat să acţioneze, va putea să facă asta. 
Era ros de îndoială. Nu reușise niciodată să facă nimic, nici 
măcar o singură dată, din câte își amintea, în întreaga lui viaţă 
de până atunci. 

Lucy ridică privirea din spatele biroului de la cabinetul 
asistentelor, scrutând prin gardul de sârmă întunericul gri- 
negru al holului, și văzu o figură aproape de capăt, acolo unde 
cu vreo două ore mai devreme Little Black îi făcuse cu mâna în 
semn de la revedere. Era o formă umană, care parcă se 
materializase din nimic. Se aplecă înainte și zări un infirmier în 
halat alb care se opri lângă ușa dormitorului bărbaţilor, apoi 


continuă să meargă agale pe hol ca s-o salute. Omul îi făcu cu 
mâna, iar Lucy văzu că zâmbește. Avea o înfățișare 
încrezătoare, nonșalantă - sau cel puţin nu mergea cu ezitarea 
pe care o recunoștea la marea majoritate a pacienţilor. Ei se 
mișcau mereu purtându-și povara bolii pe umeri. Bărbatul ăsta 
avea o lejeritate a pașilor care îl includea într-o altă categorie. 
Cu toate astea, ea puse mâna pe cartea de buzunar, 
asigurându-se că pistolul este la îndemână. 

Infirmierul se apropie. Nu era foarte masiv, poate nu mai 
înalt decât ea, dar cu o structură mai atletică. Cum se mișca pe 
hol, parcă venea dintr-un nor, lua formă, devenea din ce în ce 
mai clar cu fiecare pas. El se opri și verifică mai întâi ușa de la 
una dintre debarale, asigurându-se că este încuiată, apoi o a 
doua, cea care ducea jos, la sistemul de încălzire din subsol. 
Scutură ușa, apoi scoase un set de chei asemănătoare cu cele 
care îi fuseseră date ei pentru noaptea asta și băgă una dintre 
ele în broască. Poate că se afla la vreo șase metri de ea, iar 
Lucy apucă pistolul. Începu să se îndrepte spre interfon, dar 
ezită în momentul în care infirmierul se întoarse cu spatele la 
ușa de la subsol și spuse cu o voce deloc neplăcută: 

— Idioţii de la întreţinere lasă mereu ușile astea deschise, 
oricât le spunem să nu mai facă așa. Mă mir că n-am pierdut 
până acum vreo zece pacienţi prin tunelele alea! 

El zâmbi și dădu din umeri. Ea nu spuse nimic. 

— Domnul Moses mi-a zis să cobor și să verific că totul e în 
regulă cu dumneavoastră, spuse infirmierul. A zis că e prima 
noapte aici... și toate cele. Sper că nu v-am dat emoţii. 

— N-am nimic, spuse Lucy, ţinând în continuare mâna pe 
mânerul pistolului. Spuneţi-i că-i mulţumesc, dar nu am nevoie 
de niciun fel de ajutor. 

Infirmierul veni mai aproape. 

— Așa mă gândeam și eu. Tura de noapte înseamnă că stai 
singur și te cam plictisești și în mare parte stai treaz, dar nimic 
altceva. Dar poate să fie un pic mai înfricoșător după miezul 
nopții, cu siguranţă. 

Lucy se uită cu atenţie la bărbat, încercând să-și întipărească 
bine în minte fiecare detaliu al înfățișării lui, comparând fiecare 
trăsătură, fiecare inflexiune cu imaginea pe care și-o crease în 
minte despre Angel. Era oare înălțimea corectă, construcția 
fizică corectă, vârsta corectă? „Cum arată un criminal?” Își 


simţi stomacul făcându-se ghem, iar mușchii braţelor și 
picioarelor începură să-i tremure de tensiune. Nu se așteptase 
ca un criminal să vină mergând agale pe hol cu zâmbetul pe 
buze. „Cine ești tu?” se întrebă ea în gând. 

— De ce n-a coborât domnul Moses în persoană? 

Infirmierul dădu din umeri. 

— Au fost vreo doi în dormitorul de la etajul al doilea care s- 
au luat la hartă după stingere, iar el a trebuit să-l escorteze pe 
unul din ei la etajul patru și să se asigure că este legat, pus sub 
observaţie și ţinut la pământ cu o injecție cu Haldol. Așa că l-a 
lăsat pe frate-său mai mare la birou și mi-a zis mie să cobor 
până aici. Dar se pare că aveţi totul sub control exact cum 
trebuie. Pot să vă ajut cu ceva înainte să mă întorc sus? 

Lucy ţinea în continuare mâna pe armă și ochii ţintă la 
infirmier. Încerca să-l cerceteze centimetru cu centimetru pe 
măsură ce acesta se apropia. Părul lui negru era lung, dar bine 
pieptănat. Uniforma albă de infirmier era bine călcată și în 
picioare purta teniși care nu făceau zgomot. Ea se uită lung în 
ochii lui, în căutarea acelei sclipiri de nebunie sau a 
întunericului de moarte. Cercetă înfățișarea bărbatului, în 
căutarea vreunui indiciu care să-i spună cine era, așteptând un 
fel de semnătură care să clarifice totul. Apucă pistolul mai bine 
și îl trase pe jumătate din cartea de buzunar, pregătindu-se. 
Făcu asta cât se putu de pe furiș. In același timp, se uită în jos, 
la mâinile bărbatului. 

Degetele păreau lungi, aproape exagerate. Ca o gheară. Dar 
erau goale. 

Bărbatul se apropie și mai mult, acum la doar câţiva metri 
distanţă, destul de aproape încât Lucy putu să simtă un fel de 
căldură între ei. Crezu că erau doar propriile emoții. 

— Oricum, îmi pare rău dacă v-am luat prin surprindere. Ar fi 
trebuit să vă dau un telefon și să vă anunţ că am să cobor. Sau 
poate domnul Moses ar fi trebuit să vă sune, dar el și fratele lui 
sunt puţin cam ocupați. 

— E în regulă, spuse ea. 

Infirmierul făcu un semn către telefonul de lângă mâna ei. 

— Trebuie să-l sun pe domnul Moses să-i spun că mă întorc 
în aripa cu celulele de izolare. Bine? 

Ea făcu un semn cu capul spre telefon. 

— Sigur, spuse ea. Ştiţi, n-am reţinut numele 


dumneavoastră... 

Acum el era destul de aproape încât putea s-o atingă, dar 
între ei se afla sârma protectoare care înconjura cabinetul 
asistentelor. Pistolul parcă strălucea roșu ca focul în mâna ei, 
parcă striga la ea să-l scoată din ascunzătoare. 

— Numele meu? întrebă el. Îmi pare rău. De fapt, nu vi l-am 
spus... 

Bărbatul vâri mâna prin deschizătura din gardul de sârmă pe 
unde erau împărţite medicamentele și luă receptorul 
telefonului din furcă, ridicându-l la ureche. Ea îl urmări cum 
formează trei numere și apoi așteaptă. 

O confuzie de moment o șfichiui ca un sloi de gheaţă pe 
dinăuntru. Infirmierul nu formase 202. 

— Hei, spuse ea. Ăsta nu e... 

Iar apoi lumea parcă explodă. 

Durerea, ca un câmp roșu, îi explodă în ochi. Frica o săgeta 
cu fiecare bătaie de inima. Capul i se învârtea ameţit, iar ea 
simţi cum cade în faţă, pierzându-și echilibrul, și o a doua 
lovitură îi veni drept în figură, urmată rapid de o a treia și apoi 
a patra. Falca, gura, nasul și obrajii dintr-odată parcă luaseră 
foc, cascade de agonie instantanee îi întunecau vederea. 
Simţea că-și pierde cunoștința, întunericul punând stăpânire pe 
ea. Cu ce mai rămăsese din amintire și control, încercă să-și 
scoată pistolul. I se părea că se află într-un con de durere și 
confuzie care-i întuneca mintea; cu toate că doar cu câteva 
secunde mai devreme ţinuse strâns în mână pistolul, aceasta 
strângere acum părea flască, moale, suficientă. Mișcările îi 
erau extrem de încetinite, parcă erau reţinute de sfori și 
lanţuri. Încercă să ridice arma spre infirmier, în timp ce abia 
dacă auzea o voce în ea spunându-i: „Trage! Trage!” Dar 
atunci, la fel de brusc, pistolul - și cu el, unicul ei sentiment de 
siguranţă - dispăru de lângă ea, zdrăngănind, iar Lucy căzu, 
lovindu-se de linoleum, unde simţi doar gustul sărat al sângelui. 
I se păru singura senzaţie disponibilă, celelalte fiind șterse de 
torentele de durere. Exploziile îi aruncau scântei de un roșu 
aprins în ochi. Zgomote asurzitoare îi distrugeau auzul. 
Duhoarea fricii îi umplea narile, ștergând orice altceva. Voia să 
strige după ajutor, însă cuvintele păreau dintr-odată depărtate 
și intangibile, ca dincolo de un mare defileu. 

lată ce se întâmplase: infirmierul apucase brusc receptorul 


greu al telefonului, și cu un upercut scurt și brutal, îl lovise de 
falca lui Lucy cu eficienţa loviturii de knockout a unui boxer, în 
timp ce se întindea prin deschizătura gardului de sârmă și o 
apuca de halat. Apoi, când ea se dăduse înapoi, o apucase 
sălbatic și o trăsese din nou, astfel încât Lucy se lovise cu faţa 
de gardul de sârmă care era acolo ca s-o protejeze. O împinsese 
înapoi, o trăsese din nou și o lovise de gard de trei ori, apoi o 
aruncase jos, unde ea se lovise cu faţa de podea. Pistolul, pe 
care îl aruncase cu ușurință din mâna ei cu ajutorul 
receptorului telefonului, alunecase pe podea și ajunsese într-un 
colț al cabinetului asistentelor. Fusese un atac de o forță 
năucitoare și cu eficiență maximă. Doar câteva secunde de 
forţă brutală și precisă, iar sunetele nici măcar nu depășiseră 
locul în care se desfășurase totul. Într-o clipă, Lucy era atentă, 
cerceta, cu mâna pe pistolul care credea că o să-i fie de ajutor; 
în clipa următoare, era jos, abia dacă se putea dezmetici, un 
singur gând îngrozitor răsunându-i în minte: „O să mor în 
noaptea asta aici!” 

Lucy încercă să ridice capul de pe podea și, prin ceața 
șocului, îl văzu pe infirmier deschizând calm ușa de la cabinetul 
asistentelor. Făcu un efort uriaș ca să se ridice în genunchi, dar 
nu reuși. Incercă să-și impună să strige după ajutor, să 
riposteze, să facă tot ce-și planificase, iar mai devreme i se 
păruseră atât de ușor de făcut. Dar până să-și adune forţa 
necesară, el fusese lângă ea. O lovitură sălbatică în coaste îi 
înăbușise și puţina suflare care-i mai rămăsese în piept, iar 
Lucy gemu puternic, în timp ce Angel se aplecă peste ea și-i 
șopti cuvintele care o aruncară în cea mai profundă disperare 
pe care o cunoscuse de când era. 

— Nu-ţi amintești de mine? sâsâi el. 

Lucrul cu adevărat îngrozitor în acel moment, lucrul care 
depășea toate lucrurile groaznice care se întâmplaseră în 
ultimele câteva secunde era faptul că, atunci când i-a auzit 
vocea aproape de ureche, cu o intimitate care vorbea doar 
despre ură, i se păru un fel de salt în timp, o punte peste ani. 

Peter se răsuci în dreapta și-n stânga, încercând să vadă pe 
coridorul clădirii Amherst, cu faţa lipită de ferestruica de geam 
armat. Era învăluit în întuneric și nu vedea decât umbra și raze 
de lumină vagă, dar nimic nu trăda niciun semn de prezenţă 
străină sau de activitate. Își lipi urechea de ușă, încercând să 


audă ceva prin oţelul gros, însă eforturile îi fură zadarnice, 
oricât de mult se chinuia. Nu știa ce se întâmpla - dacă se 
întâmpla ceva. Tot ce știa cu certitudine era că ușa care trebuia 
să fie lăsată descuiată era acum bine încuiată, că, fără să vadă 
sau să audă, se putea întâmpla orice și că deodată, brusc, nu 
mai putea nimic. Apucă de clanţă și trase furios de ea, făcând 
un zgomot ușor, nici măcar atât cât să-l trezească pe vreunul 
dintre ceilalți din dormitor. Înjură și trase din nou. 

— El este? auzi Peter peste umăr. 

Se răsuci și-l văzu pe Francis în picioare, la câţiva metri 
depărtare. Tânărul avea ochii larg deschiși de frică și tensiune, 
o rază de lumină venind printre zăbrelele de la o fereastra 
îndepărtată căzându-i pe faţă și făcându-l să pară chiar și mai 
tânăr. 

— Nu știu, spuse Peter. N-aș putea spune. 

— Ușa... 

— Este încuiată, răspunse el. Nu trebuia să fie încuiată, dar 
este. 

Francis inspiră adânc. Era absolut sigur de un singur lucru. 

— El este! rosti el, cu o hotărâre care îl surprinse. 

Durerea o învăluia ca-ntr-o reţea, oprindu-i orice mișcare. Se 
lupta să rămână cu simţurile treze, pentru că înţelegea că viaţa 
ei depindea de asta, dar nu mai știa cum să facă asta. Un ochi 
deja nu-l mai putea ține deschis, și se gândi că probabil are 
falca ruptă. Încercă să se târască departe de vocea lui Angel, 
dar el o lovi cu piciorul din nou, și apoi brusc se lăsă să cadă 
peste ea, o încălecă și o ţintui la pământ. Ea gemu, iar și apoi 
conștientiză faptul că individul avea ceva în mână. Când el puse 
obiectul pe faţa ei, Lucy știu imediat ce era. Un cuţit, la fel cu 
cel care îi întinase frumuseţea cu o rană sângerândă, cu ani în 
urmă. 

El șopti, dar spusele lui avură forța comenzii unui sergent: 

— Nu mișca! Nu muri prea repede, Lucy Jones. Nu după 
atâta vreme... 

Ea împietri de frică. 

El se ridică și se îndreptă încet, fără grabă, spre birou și, cu 
două mișcări scurte, tăie firele de la telefon și de la interfon. 

— Acum, spuse el, întorcându-se la ea, un pic de conversaţie 
înainte de a avea loc inevitabilul. 

Ea se dădu înapoi și nu răspunse. 


El se lăsă din nou să cadă deasupra ei, încă o dată ţintuind-o 
la podea cu genunchii. 

— Ai idee cât de aproape am fost de tine, de atâtea ori încât 
am pierdut numărătoarea? Ştii că ţi-am fost alături la fiecare 
pas, zi de zi, săptămână de săptămână, secundele s-au 
transformat în minute, anii au venit și au trecut, și mereu am 
fost acolo, atât de aproape, că aș fi putut să întind mâna și să te 
prind oricând, atât de aproape că puteam să-ţi simt mirosul, să- 
ţi aud respiraţia? N-am plecat niciodată de lângă tine, Lucy 
Jones, din noaptea în care ne-am întâlnit prima oară. 

Își lipi faţa de a ei. 

— Ai făcut bine, spuse Angel. Ai învăţat fiecare lecţie la 
Facultatea de Drept. Inclusiv cea pe care ţi-am predat-o eu. 

Angel se uită în jos spre ea, cu faţa devenită o mască de 
furie. 

— Mai e timp doar pentru o ultimă lecţie, spuse el. 

Îi puse cuțitul la gât. 

Francis făcu un pas în faţă, uitându-se fix la Peter. 

— El este, repetă el. E aici, acum. 

Peter se uită din nou la ferestruica din ușă. 

— Nu am auzit semnalul. Fraţii Moses ar trebui să fie aici... 

Însă se mai uită o dată la amestecul de frică și insistența de 
pe faţa lui Francis și se întoarse, puse umărul în ușa încuiată și 
împinse, gemând de efort. Apoi se dădu înapoi și se mai aruncă 
o dată în metalul ușii, dar nu reuși nimic altceva decât să 
provoace un zgomot slab, înăbușit. Peter simţi panica plutind în 
jurul lui, dintr-odată conștient că, într-un loc în care timpul 
aproape că n-avea importanţă, acum secundele contau enorm. 

Făcu un pas în spate și lovi cu putere ușa cu piciorul. 

— Francis, spuse el cu voce tare, trebuie să ajungem acolo. 

Însă Francis deja trăgea cu putere de rama de metal a 
patului, încercând să scoată unul dintre stâlpii de susţinere. 
Într-o clipă Peter își dădu seama ce încerca să facă tânărul și 
sări alături de el să scoată împreună bucata de fier, care să le 
servească ca un fel de drug cu care să atace ușa. Peter avea o 
senzaţie ciudată care se contopea cu celelalte senzaţii de frică 
și îndoială în legătură cu ce se întâmpla în faţa lui, dar, dincolo 
de asta, credea că tot ceea ce simţea atunci era probabil 
același lucru cu ce se află în sufletul unei persoane care este 
prinsă într-o clădire în flăcări, uitându-se la peretele de foc 


care ameninţa să se prăvălească asupra ei. Peter gemu de 
efort. 

Pe podeaua cabinetului asistentelor, Lucy se lupta disperată 
să nu-și piardă cunoștința. În orele, zilele și lunile după ce 
fusese atacată, cu atâţia ani în urmă, în mintea ei pusese iar și 
iar filmul inevitabil însoţit de tot felul de „ce-ar fi fost dacă...”, 
și „doar dacă..."Acum încerca să adune toate acele amintiri, 
sentimente de vinovăţie și învinuiri, temeri interne și orori - să 
încerce să găsească printre ele ceva care ar putea s-o ajute cu- 
adevărat, pentru că momentul acesta era la fel ca atunci. Doar 
că de data asta avea mai mult decât tinereţe, inocenţă și 
frumuseţe de pierdut. Strigă la ea însăși, chinuindu-se dincolo 
de durere și disperare să găsească o modalitate de a 
contracara atacul. 

Îi ţinea piept lui Angel singură, într-o lume plină de oameni, 
la fel de izolată și de abandonată ca pe o insulă pustie sau într- 
o pădure necălcată de picior de om. Ajutorul era doar la un etaj 
distanţă. Ajutorul era mai jos, pe hol, în spatele unei uși 
încuiate. Ajutorul era peste tot. Dar ajutorul nu venea de 
nicăieri. 

Moartea avea chipul unui bărbat care o ţintuise pe podea. El 
avea toată puterea; înțelegea că Angel planificase cu obsesie, 
anticipase acest moment. Ani de zile de reţinere și dorinţă, 
doar ca să ajungă la acest moment. Ştia, într-un fel unic, care 
mergea dincolo de ceea ce învățase la orice curs de la 
Facultatea de Drept, că trebuia să-i folosească propriul triumf 
împotriva lui, așa că, în loc să-i spună: „Oprește-te!”, sau „Te 


Tog!”, sau chiar „De ce?”, ea îi scuipă printre buzele 
sângerânde și dinţii sparţi o afirmaţie plină de neadevăr și 
aroganță: 


— Am știut tot timpul că tu ești... 

El ezită. Apoi îi puse partea lată a cuțitului pe obraz. 

— Minti! sâsâi Angel. 

Dar nu o tăie. Nu încă, iar Lucy înțelese că mai câștigase 
câteva secunde. Nu era o șansă să rămână în viaţă, ci doar un 
moment care-l făcu pe Angel să ezite. 

Zgomotul făcut de Peter și Francis în încercarea lor sălbatică 
de a rupe o bucată de metal începu în cele din urmă să-i 
trezească pe pacienţii din dormitor din somnul lor neliniștit. Ca 
fantomele ridicându-se dintr-un cimitir de Halloween, unul 


după altul, bărbaţii din dormitor se trezeau, luptându-se cu 
seducția sedativelor zilnice, se foiau, mârâiau, își frecau ochii, 
miraţi de panica lui Peter, în timp ce acesta se lupta din toate 
puterile cu fierul patului. 

— Ce se întâmplă, C-Bird? 

Francis auzi întrebarea și ridică rapid capul în direcţia din 
care venise. Era Napoleon. Când Francis tăcu, la început 
neștiind ce să spună, îi văzu pe bărbaţii din dormitor coborând 
din pat unul după altul, adunându-se cu toţii într-o grămadă 
dezordonată, fără formă, în spatele lui Napoleon, holbându-se 
prin întuneric la Peter și la Francis, ale căror eforturi disperate 
păreau că încep să dea roade. Aproape că reușiseră să scoată o 
secţiune dintr-un cadru al patului și gemeau chinuindu-se să 
răsucească metalul care nu ceda deloc. 

— Este Angel, spuse Francis. Este afară. 

Se auzi un murmur general de surpriză și teamă. Vreo doi 
bărbaţi se traseră în spate, cutremurându-se la gândul că 
asasinul lui Short Blond ar putea să fie aproape. 

— Ce face Fireman? întrebă Napoleon, iar vocea îi tremură 
de ezitarea stârnită de nehotărâre. 

— Trebuie să deschidem ușa, spuse Francis. Peter încearcă 
să scoată ceva cu care să spargem ușa. 

— Dacă Angel e afară, atunci n-ar trebui mai degrabă să 
baricadăm ușa? 

Un alt pacient murmură aprobator. 

— Trebuie să-l ţinem la distanță. Dacă intră aici, ce ne mai 
salvează? 

Din spatele celor strânși, Francis auzi pe cineva spunând: 

— Trebuie să ne ascundem! 

La început se întrebă dacă nu cumva era una dintre vocile 
lui. Dar atunci, în timp ce oamenii se foiau nehotărâțţi, își dădu 
seama că vocile lui amuţiseră toate deodată. 

Peter ridică privirea. Transpiraţia de efort îi curgea pe 
frunte, făcându-i faţa să strălucească în lumina palidă din 
cameră. O clipă fu aproape copleșit de toată nebunia asta. Cei 
din dormitor, cu fețele deja marcate de frica de ceva groaznic și 
neobișnuit, credeau că e mai bine să blocheze ușa decât s-o 
deschidă. Se uită la palmele sale și văzu că i se jupuise pielea 
de pe mari porțiuni și-și rupse unghiile trăgând de pat. Se uită 
din nou în sus și-l văzu pe Francis mergând spre colegii de 


dormitor și dând din cap. 

— Nu, spuse Francis cu o răbdare care sfida gravitatea 
momentului. Angel o s-o omoare pe domnișoara Jones dacă nu o 
ajutăm. E exact așa cum a spus Lanky. Trebuie să facem ceva! 
Să ne protejăm din faţa răului. Trebuie să întreprindem ceva! 
Să ne ridicăm și să luptăm! Dacă nu, o să ne găsească. Trebuie 
să acţionăm! Chiar acum! 

Din nou, cei din dormitor se dădură înapoi. Se auzi un râs, un 
suspin, câţiva scoaseră sunete de frică. Francis văzu 
neajutorarea și îndoiala pe feţele lor. 

— Trebuie să ajutăm, se rugă el. Chiar acum. 

Ei tremurau, se răsuceau în stânga și-n dreapta de parcă 
tensiunea a ceea ce li se cerea - orice ar fi fost asta - crease o 
adiere care îi tulburase. 

— Asta este, spuse Francis, cu vocea marcată de o hotărâre 
care îl șocă. Asta este primul moment important. Chiar acum! 
Este momentul în care toţi nebunii din această clădire de spital 
fac ceva la care nu s-ar aștepta nimeni. Nimeni nu crede că 
putem să facem ceva. Nimeni nu și-ar imagina vreodată că 
putem să reușim ceva împreună. O s-o ajutăm pe domnișoara 
Jones, și vom face asta împreună. Cu toţii în același timp. 

lar atunci văzu lucrul cel mai neașteptat. Din spatele 
grupului de pacienţi bolnavi mintal, retardatul cel masiv, atât 
de copilăresc în tot ce făcea, tipul care parcă nu înţelegea 
niciodată nici chiar cele mai modeste, cele mai simple și mai 
clare cerinţe, ieși deodată în faţă. Işi făcu loc printre toţi, 
venind direct la Francis. Avea un aer de bebeluș, iar lui Francis 
îi era imposibil să înţeleagă cum de ajunsese să înţeleagă 
măcar ceva din ce se întâmpla în acea noapte, însă prin 
inteligenţa lui limitată pătrunsese cumva ideea că Peter avea 
nevoie de ajutor, și era genul de ajutor pe care numai el putea 
să-l dea. Retardatul puse păpușa Raggedy Andy pe un pat și 
trecu pe lângă Francis cu hotărâre în priviri. Cu un geamăt și 
cu un singur braţ uriaș, se aplecă, apucă rama de fier a patului 
și, cu o singură mișcare, trase bara de la locul ei, care se rupse 
cu un scrâșnet. Retardatul o flutură în aer deasupra capului, 
izbucni într-un rânjet larg și-i dădu bara de fier lui Peter. 

Fireman apucă bara de fier și îi introduse imediat un capăt în 
spaţiul dintre ușă și ramă, lângă broasca ușii. Cu toată forța, 
Peter împinse tare în ranga improvizată să spargă ușa. 


Francis văzu bara îndoindu-se, metalul se plânse cu un 
zgomot animalic, iar ușa începu să se clatine. 

Peter lăsă să-i scape un icnet de efort și se dădu un pas 
înapoi. Puse din nou bara de fier în spaţiul dintre ușă și ramă și 
se pregătea să se năpustească iar asupra ei, când Francis îl 
întrerupse. 

— Peter, spuse el, cu vocea agitată. Care era cuvântul? 

Fireman se opri. 

— Ce? întrebă el confuz. 

— Cuvântul! Cuvântul! Cuvântul pe care trebuia să-l 
folosească Lucy atunci când striga după ajutor. 

— Apollo, răspunse Peter. 

Apoi se întoarse să se ocupe din nou de ușă. Doar că de data 
asta retardatul uriaș veni să-l ajute și puseră amândoi umărul. 

Francis se întoarse spre oamenii adunaţi, care îngheţaseră 
pe loc, așteptând o eliberare. 

— Bine, zise el, mărșăluind ca un general în faţa armatei în 
momentul atacului. Trebuie să dăm și noi o mâna de ajutor. 

— Ce vrei să facem noi? 

De data asta, Newsman fu cel care vorbi. 

Francis ridică o mână, asemenea starterului de la o 
întrecere. 

— Trebuie să facem un zgomot care să fie auzit la etajul de 
sus. Trebuie să strigăm după ajutor... 

Unul dintre ei deja începuse să strige: Ajutor! Ajutor! cât de 
tare putea, apoi iar Ajutor!, mult mai încet. 

— N-are niciun rost să strigăm ajutor. Toţi știm asta, spuse 
Francis bombastic. Nimeni nu ne dă atenţie. Nimeni nu vine. N- 
are rost să strigăm „ajutor”. Trebuie să strigăm „Apollo!” cât 
de tare putem... 

Timiditatea, confuzia, îndoiala transformară bărbaţii într-un 
cor refractar. Urmă apoi o mormăială: „Apollo”. 

— „Apollo?” întrebă Napoleon. Dar de ce „Apollo”? 

— E singurul cuvânt care va funcţiona, rosti Francis. 

Ştia că asta sună nebunește, dar o spuse cu atâta convingere, 
că înlătură orice obiecţie ulterioară. 

Câţiva începură imediat să strige:, Apollo! Apollo!” dar 
Francis îi făcu să tacă rapid cu o mișcare din mână. 

— Nu, strigă Francis, orchestrându-i, organizându-i. Trebuie 
să fim toţi, altfel n-o să ne audă. Urmaţi-mă, la numărătoarea 


mea, la trei începem. Hai să încercăm... 

El numără și se auzi un singur „Apollo” modest, dar la 
unison. 

— Bine, bine, spuse Francis. Dar de data asta cât de tare 
putem. Se uită peste umăr la Peter și la retardat, care gemeau 
amândoi de epuizare, chinuindu-se cu ușa. De data asta, 
trebuie să ne facem auziţi. 

Ridică mâna. 

— La semnalul meu, spuse el. Trei, doi, unu... 

Francis lăsă mâna în jos rapid, ca o sabie. 

— Apollo! strigară cu toţii. 

— Din nou! strigă Francis. A fost foarte bine. Din nou, acum, 
trei, doi, unu... 

Din nou tăie aerul cu mâna. 

— Apollo! răspunseră oamenii. 

— Din nou! 

— Apollo! 

— Şi din nou! 

— Apollo! 

Cuvântul se ridica, ieșind din grupul de pacienţi și explodând 
prin pereţii groși și prin întunericul spitalului de boli mintale, o 
explozie de stele, un cuvânt ca artificiile; nu se mai auzise 
vreodată de asta în azilul de nebuni, și probabil n-avea să se 
mai audă vreodată de-atunci înainte, dar cel puţin în acea 
noapte neagră trecu de toate încuietorile și barierele, rupse 
orice zăgaz, se ridică, zbură, prinse aripi și-și găsi eliberarea în 
sunet, alunecând în aerul dens, gonind direct spre urechile 
celor doi infirmieri de deasupra, care fură primii receptori și 
care rămaseră muţi, surprinși de sunetul care provenea dintr-o 
sursă atât de neașteptată. 


Capitolul 33 


— Apollo! am spus cu voce tare. 

În mitologie, era zeul Soare, al cărui car strălucitor semnala 
venirea zilei. De asta aveam nevoie în acea noapte, de două 
lucruri care de obicei se găseau foarte greu în spitalul de boli 
mintale: viteză și claritate. 

— Apollo! am spus eu a doua oară, probabil strigând. 

Cuvântul a răsunat între pereţii apartamentului, ajungând în 
toate colțurile, ricoșând în sus până la tavan. Era un cuvânt 
unic, minunat, care mi se rostogolea pe buze cu o forță a 
amintirii atât de puternică, încât îmi alimenta propria hotărâre. 
Trecuseră douăzeci de ani de când strigasem cuvântul acesta 
cu voce tare, și m-am întrebat dacă n-avea să aibă același efect 
acum pe care îl avusese și atunci. 

Angel mugea de furie. Sticla zdrăngănea în jurul meu, oţelul 
trepida răsucindu-se, de parcă ar fi fost cuprins de foc. 
Podeaua se cutremura, pereţii se contorsionau, tavanul se 
legăna. Întreaga lume se prăbușea, sfâșiată în mici fărâme în 
jurul meu, pe măsură ce îl rodea furia. Mi-am prins capul în 
mâini, astupându-mi urechile cu palmele, încercând să acopăr 
zgomotele uriașe ale distrugerii care se petrecea în jurul meu. 
Lucrurile se spărgeau, se fărâmiţau și explodau, se dezintegrau 
sub picioarele mele. Mă aflam în mijlocul unui câmp de luptă 
înfricoșător, iar vocile mele erau ca strigătele unor osândiţi la 
moarte care mă asaltau. Mi-am ascuns capul în mâini câteva 
clipe, încercând să mă plec sub proiectilele amintirilor. 

În acea noapte, cu douăzeci de ani în urmă, Angel avusese 
dreptate în legătură cu atât de multe. Anticipase tot ce avea să 
facă Lucy; înţelesese exact cum avea să se comporte Peter; știa 
precis cu ce aveau să fie de acord fraţii Moses să ajute. 
Cunoștea îndeaproape spitalul și felul cum acesta afecta 
gândirea fiecăruia. Ceea ce înţelesese Angel mai bine decât 
oricine era cât de obișnuit, și de plin de rutină, și de organizat, 
și de jalnic de previzibil era tot ce făceau oamenii sănătoși la 
minte. Ştia că planul pe care aveau să-l facă aceștia îi vor da 
avantajul izolării, al liniștii și al circumstanțelor favorabile. 
Ceea ce crezuseră că va fi o capcană pentru el era de fapt cel 
mai prielnic complex de circumstanţe. El era, într-o măsură cu 
mult mai mare decât ei, un student într-ale psihologiei și un 


atent observator al morţii și era imun la planurile lor 
pământești. Ca s-o ia prin surprindere trebuia doar să nu 
încerce s-o surprindă. Ea se înființase de bunăvoie; probabil că 
fusese încântat la culme să audă că avea să facă asta. Și, în 
acea noapte, știa că moartea îi va fi la îndemână, chiar în faţa 
lui, pregătită ca o buruiană care a înfrunzit și trebuie plivită. 
Petrecuse ani de zile pregătindu-se pentru momentul în care 
urma s-o aibă pe Lucy sub cuţit încă o dată și luase în 
consideraţie aproape fiecare factor, fiecare dimensiune, fiecare 
gând, însă, în mod absolut ciudat, pierduse din vedere lucrul 
cel mai evident, deși cel mai ușor de uitat. 

Nu ţinuse cont de nebuni. 

Am strâns din ochi, amintindu-mi. Nu-mi era foarte clar dacă 
totul se întâmplase în trecut sau se întâmpla în prezent, în 
spital sau în apartament. Totul îmi revenea în minte, noaptea 
asta și noaptea de atunci, una și aceeași. 

Peter scotea sunete adânci, guturale, în timp ce smulgea ușa 
din balamale, împreună cu retardatul masiv care transpira de 
efort, fără o vorbă, chinuindu-se alături de el. Lângă mine, 
Napoleon, Newsman, toți ceilalți erau aranjaţi ca un cor, 
așteptând instrucţiunile mele. li vedeam tremurând de frică și 
de emoție, pentru că ei înțelegeau mai bine ca oricine că aceea 
era o noapte pe care n-aveau s-o mai trăiască vreodată, o 
noapte în care fanteziile și imaginaţia, halucinaţiile și iluziile, 
toate deveniseră realitate. 

lar Lucy, atât de aproape, dar singură cu cel care nu se 
gândea la nimic altceva decât la moartea ei de atât de mult 
timp, simțind cuțitul la gât, știa că trebuia să continue să 
câștige timp. 

x kx * 

Lucy încercă să gândească, detașându-se de răceala cuțitului 
și de ascuțişul lamei care-i săpa în piele, o senzație groaznică 
pătrunzând adânc în fierbințeala momentului și reducându-i 
capacitatea de a raționa. Pe coridor auzea zgomotul de metal 
lovit, de la ușa care era izbită, și zgomotele de rezistenţă ale 
acesteia, în timp ce Peter și retardatul masiv încercau s-o 
deschidă cu bara ruptă de la pat. Scârțâia încet, ezitând să se 
deschidă și să-i elibereze. Însă, mai presus de acest zgomot, 
auzi ridicându-se în aer cuvântul „Apollo” cântat de pacienţii 
din dormitor, ceea ce-i dădu o fărâmă de speranţă. 


— Ce înseamnă asta? întrebă Angel cu sălbăticie. 

Faptul că el avea răbdare în mijlocul acestor zgomote care se 
auzeau dintr-odată într-o lume care ar fi trebuit să doarmă o 
speria foarte tare. 

— Ce? 

— Ce înseamnă asta? întrebă el, iar vocea îi era mai joasă, 
mai aspră. 

Nu era nevoie să adauge și o ameninţare, se gândi Lucy. 
Tonul era destul de clar. Ea continuă să-și repete în gând: 
„Câștigă timp!” Așa că ezită să-i răspundă. 

— Este un strigăt de ajutor, spuse ea. 

— Ce? 

— Au nevoie de ajutor, repetă ea. 

— De ce au... și atunci se opri. Se uită în jos la ea, cu figura 
contorsionată. Chiar în întunericul de pe podeaua de la 
cabinetul asistentelor, Lucy văzu pliurile de pe faţa lui, linii și 
umbre, care mai de care mai groaznice. Odinioară purtase o 
mască atunci când o terorizase, dar acum nu: „El vrea să fie 
văzut pentru că se așteaptă ca acesta să fie ultimul lucru pe 
care-l mai văd.” Inspiră și gemu de durerea provocată de buza 
spartă și de falca umflate. 

— Ştiu că ești aici, scuipă ea cuvintele printre picături de 
sânge. Vin după tine. 

— Cine? 

— Toţi nebunii de pe hol. 

Angel se aplecă peste ea. 

— Ştii cât de repede poţi să mori aici, Lucy? întrebă el. 

Ea dădu din cap afirmativ. Nu credea că trebuie să răspundă 
la această întrebare, de teamă ca nu cumva cuvintele să 
cobească. Lama cuţitului îi mușca din piele, și-și simţi carnea 
rupându-se sub presiunea lui. Era o senzaţie înfricoșătoare, pe 
care și-o aminti foarte bine de la prima lor întâlnire, cu ani în 
urmă. 

— Ştii că pot să fac ce vreau, Lucy, iar tu n-ai nicio putere să 
schimbi ceva în legătura cu asta? 

Din nou, Lucy nu scoase niciun sunet. 

— Ştii că aș fi putut să urc la tine cât ai stat aici, în spital, și 
să te omor chiar în faţa tuturor, iar tot ce ar fi spus ei ar fi fost: 
„E nebun...” și nimeni nu m-ar fi condamnat? Asta spune legea 
ta, Lucy, cu siguranţă știi asta, nu? 


— Atunci, hai, omoară-mă, spuse ea arogant. Exact cum ai 
făcut cu Short Blond și cu toate celelalte femei. 

El lăsă capul mai jos, pentru ca ea să-i simtă respiraţia pe 
faţă. Aceeași mișcare pe care ar face-o un iubit, lăsându-și 
partenera adormită atunci când trebuie să plece la o oră 
matinală. 

— Nu te-aș omori niciodată ca pe ele, Lucy, sâsâi el. Ele au 
murit ca să te aducă pe tine la mine. Au fost doar niște 
elemente dintr-un proiect. Moartea lor a fost doar o afacere. 
Necesară, dar nu remarcabilă. Dacă aș fi vrut ca tu să mori la 
fel ca ele, te-aș fi putut omori de o sută de ori. De o mie de ori. 
Gândește-te la toate momentele când ai fost singură în 
întuneric. Poate că nu erai singură în acele momente. Poate că 
eram lângă tine, doar că tu nu știai asta. Dar am așteptat ca 
noaptea asta să se întâmple așa cum îmi doream eu. Am vrut ca 
tu să vii la mine. 

Ea nu răspunse. Se simţea prinsă în vârtejul nebuniei și al 
urii lui Angel și ameti, simțind cum se slăbește legătură ei cu 
viaţa. 

— A fost atât de ușor, sâsâi el. Să creez o serie de crime de 
care tânăra și zeloasa domnişoară procuror nu s-a putut abţine 
să nu fie atrasă. Doar că n-ai știut că ele n-au însemnat nimic, 
nu-i așa, Lucy? 

Ea gemu drept răspuns. 

De pe hol, ușa care ceda scoase un sunet de eliberare. Angel 
ridică privirea, uitându-se în direcţia zgomotului, scrutând 
întunericul de pe coridor. În acest moment de ezitare, Lucy știu 
că viaţa ei atârna în balanţă. El își dorise câteva minute în 
întunericul nopţii ca să-i savureze moartea. Prevăzuse totul, de 
la modul în care o abordase până la atac, și dincolo de acesta. 
Plăsmuise și prevăzuse fiecare cuvânt pe care avea să i-l spună, 
fiecare atingere, fiecare rană în carnea ei, fiecare tăiere cu 
cuțitul pe calea spre moarte. Totul fusese o fantezie în mintea 
lui, în fiecare secundă, pe care se simţise obligat să o 
transforme în realitate. Asta îl făcea puternic, fără frică și îl 
transforma în asasinul care era. Fiecare părticică a fiinţei sale 
se concentrase pe acest moment. Dar nu se întâmpla așa cum 
organizase el totul în minte, zi de zi, până în cele mai mici 
detalii, planificând, anticipând, simțind deliciul morţii atunci 
când avea s-o ofere. Ea îi simţi mușchii încordaţi, prins între ce 


era real și ce era fantezie. Tot ce mai spera ea acum era ca 
realul să preia conducerea. Nu știa dacă mai era suficient timp. 

Și atunci auzi încă un sunet, pătrunzând prin toată teroarea 
care venise ca o cascadă în jurul ei. Venea de sus, și era 
sunetul unei uși trântite, și zgomot de pași pe cimentul de pe 
scări. „Apollo!” își atinsese ţinta. 

Angel scoase un țipăt de frustrare, care răsună pe hol. 

Apoi se aplecă din nou asupra ei. 

— Deci în noaptea asta Lucy este norocoasă. Foarte 
norocoasă. Nu cred că mai pot să stau aici. Însă am să vin după 
tine în altă noapte, când te aștepți mai puţin. Într-o noapte în 
care toate temerile tale și toate pregătirile nu vor conta absolut 
deloc, eu am să fiu acolo. Poţi să te înarmezi. Să pui gărzi la 
ușă. Să te muţi pe o insulă părăsită sau într-o junglă uitată de 
lume. Dar mai devreme sau mai târziu, Lucy, am să vin după 
tine. Și atunci vom putea să terminăm asta. El se încordă din 
nou, iar ea îl simţi ezitând. Apoi se aplecă spre ea și-i șopti: Să 
nu stingi lumina niciodată, Lucy. Să nu te culci în întuneric 
niciodată. Pentru că anii nu înseamnă nimic pentru mine și, 
într-o zi, o să vin după tine! 

Ea respiră sacadat, aproape copleșită de profunzimea 
obsesiei lui. 

Apoi se ridică de pe ea, coborând ca un călăreț de pe calul 
lui. Adaugă cu sânge rece: 

— Odinioară ţi-am dat ceva care să-ți amintească de mine de 
fiecare dată când te uiţi în oglindă. Acum o să-ţi aduci aminte 
de mine de fiecare dată când pășești. 

Și spunând asta, înfipse cuțitul în genunchiul ei drept, 
răsucindu-l sălbatic o singură dată, scurt. Ea urlă de o durere 
cu mult mai atroce decât orice suferinţă fizică simţise până 
atunci în toată viaţa, fiecare mușchi și tendon contorsionându-i- 
se brusc. Neagra inconștiență puse stăpânire pe ea, iar Lucy se 
rostogoli pe spate, dându-și doar vag seama că era singură și 
că Angel o lăsase acolo bătută, rânită, sângerând și că abia 
dacă mai era în viaţă și posibil schilodită de o promisiune cu 
mult mai sumbră. 

XXX 

Ușa de metal mai scoase un ultim muget, iar o rază de 
întuneric se zări între ramă și oţel. Francis văzu coridorul de 
dincolo de ușă căscându-se ca o gură care așteaptă deschisă. 


Retardatul se îndreptă deodată de spate, aruncând ranga 
fabricată de ei la podea, unde căzu cu zgomot. Îl apucă pe 
Peter și îl trase la o parte, iar el făcu câţiva pași în spate. O 
clipă, își lăsă capul în jos, ca un taur în arenă, înfuriat de capa 
roșie a toreadorului, apoi deodată o porni înainte, izbucnind în 
același timp într-un urlet de atac. Retardatul se aruncă în ușă, 
care se clătină și cedă cu un sunet bubuitor. Clătinându-se, 
scuturând capul într-o parte și-n alta, gâfâind, cu o șuviţă 
subţire de sânge de culoare închisă curgându-i de la marginea 
superioară a frunţii, printre ochi, pe marginea nasului, 
retardatul se retrase. Scutură din cap și se cuprinse cu braţele, 
cu conștiința fermă a îndeplinirii sarcinii, și apoi mai scoase 
încă un sunet de furie și se izbi din nou cu putere. De data asta 
ușa se deschise, iar retardatul se împiedică gata să cadă pe hol, 
alunecând în spărtura neagră. 

Peter sări înainte, cu Francis pe urmele lui, urmat de restul 
nebunilor, atrași de energia momentului, lăsând în urmă mare 
parte din nebunie, în timp ce le era tot mai clară nevoia de a 
merge înainte. Napoleon îi regrupă, cu braţul în aer deasupra 
capului, de parcă ar fi avut o sabie, strigând: „Pe locuri! Fiţi 
gata!” Newsman spunea ceva despre titlurile ziarelor de a doua 
zi și despre cum devenise el parte din poveste, în timp ce se 
prăvăleau cu toţii pe coridor, o grămadă de oameni, toţi cu 
același gând în minte. 

În confuzia de moment a sosirii lor, Francis îl zări pe retardat 
ridicându-se, scuturându-se de praf și întorcându-se în dormitor 
cu o expresie de satisfacţie și de glorie pe faţă. Francis mai 
apucă să-l vadă aruncându-se pe pat, luându-și păpușa Raggedy 
Andy în braţe și întorcându-se să contemple ușa distrusă cu o 
privire de mulţumire. 

Apoi Francis îl văzu pe Peter alergând repede spre cabinetul 
asistentelor, pătruns de importanța momentului. O lumină 
slabă venea de la lampa de pe biroul de la cabinet, iar tânărul 
zări o figură întinsă pe podea. Deodată se aruncă în acea 
direcție, picioarele lui lipăind pe podea de parcă băteau o tobă 
de urgenţă. În același moment, îi văzu pe fraţii Moses venind 
pe ușa mai îndepărtată ce dădea spre scări, iar când trecură pe 
lângă dormitorul femeilor, începură să se audă strigate, note 
piţigăiate care se combinau într-o simfonie de confuzie și 
panică, iar un allegro de frică necunoscută ţinea isonul. 


Peter se aplecase asupra siluetei lui Lucy, iar Francis ezită o 
clipă, de frică să nu fi ajuns prea târziu și ea să fi fost deja 
moartă. Dar atunci, prin tot zgomotul care pusese dintr-odată 
stăpânire pe tot holul, o auzi pe Lucy gemând de durere. A 

— Dumnezeule! exclamă Peter. Este foarte grav rânită! li 
luase o mână și o mângâia, încercând să-și dea seama ce are de 
făcut. Peter ridică privirea spre Francis, și apoi spre fraţii 
Moses, care ajunseseră și ei în fugă, răsuflând obosiţi, la 
cabinetul asistentelor. Are nevoie de ajutor, spuse el. 

Little Black dădu din cap aprobator, se întinse după telefon și 
imediat văzu că n-avea sens, pentru că avea firul tăiat. Se gândi 
puţin, cuprinzând cu privirea cabinetului asistentelor, apoi 
răspunse: 

— Rezistaţi! Mă duc înapoi sus să sun după ajutoare. 

Big Black se întoarse spre Francis, având întipărită pe faţă o 
expresie care-i trăda agitația și îngrijorarea. 

— Trebuia să spună cuvântul la interfon sau la telefon... Ne-a 
luat câteva secunde când v-am auzit pe toţi... 

Nu era nevoie să termine ce voia să spună, pentru că dintr- 
odată importanţa acelor câteva secunde despre care vorbea 
ajunse în balanţă cu viaţa lui Lucy Jones. 

Lucy simțea cum o invadau valuri de durere. 

Era doar parţial conștientă că Peter se afla lângă ea și că 
fraţii Moses și Francis erau în apropiere. Toţi i se păreau 
undeva, pe un țărm îndepărtat, iar ea se lupta cu valurile și 
curenţii să ajungă la țărm, la fel cum se chinuia să rămână 
conștientă. Ştia că trebuia să spună ceva important înainte de a 
ceda în fața agoniei care o cuprindea și de a se lăsa pradă 
abisului și întunericului care o chemau. Își mușcă cu putere 
buza însângerată și se chinui să scoată câteva cuvinte, 
gândindu-se doar la promisiunea care îi fusese făcută cu câteva 
secunde mai devreme. 

— Este aici, șopti ea stins. Găsiţi-l, va rog. Terminati cu el! 

Nu știa dacă spusele ei aveau vreun sens sau dacă o auzise 
cineva. Nici măcar nu era sigură că vorbele pe care izbutise să 
le alcătuiască în imaginaţie reușiseră să-i iasă de pe buze. Dar 
cel puţin încercă și, suspinând adânc, se abandonă în bezna 
inconștienţei, fără să știe dacă avea să se mai trezească 
vreodată din  strânsoarea seducătoare a acesteia, dar 
înțelegând, cel puţin, că toată durerea pe care o simţea se va 


șterge. 

— Lucy, fir-ar al dracului! Rămâi cu noi! strigă Peter la ea, 
dar fără prea mare efect. Apoi ridică privirea și spuse: S-a dus. 
Își puse urechea pe pieptul ei, ascultându-i inima, și murmură: 
Trăiește, dar... 

Big Black se aruncă și el pe podea lângă ea. Imediat începu 
să facă presiune asupra rănii de la genunchi, pe unde pierdea 
mult sânge. 

— Să-mi aducă cineva o pătură! strigă el. 

Francis se întoarse și-l văzu pe Napoleon ducându-se în 
dormitor să aducă o pătură. 

Pe hol, reveni Little Black în fugă. 

— Sosesc ajutoare, strigă el. 

Peter se dădu puţin înapoi, dar rămase tot lângă Lucy. 
Francis îl văzu uitându-se în jos, și amândoi observară pistolul 
lui Lucy pe podea. Tânărului i se părea că totul se desfășoară 
cu încetinitorul în clădirea Amherst, și deodată își dădu seama 
ce spusese Lucy și ce ceruse ea. 

— Angel, li se adresă el încet lui Peter și fraţilor Moses. Unde 
este Angel? 

x x * 

Atunci a fost momentul, exact în acea clipă, exact atunci, tot 
ce știam despre nebunia mea și tot ce ar fi putut într-o bună zi 
să mă ajute să mă însănătoșesc la minte, totul s-a sudat într-o 
mare conexiune electrică, explozivă. Angel urla, vocea fiindu-i 
larmă asurzitoare de zgomot furios. l-am simţit strânsoarea 
mâinii pe încheietura mea, încercând să mă oprească să ajung 
la perete, se târa, se chinuia să apuce creionul din mâna mea, 
luptându-se cu mine, încercând să mă împiedice să scriu, cu 
mâna tremurândă, ce s-a întâmplat mai departe. Ne-am luptat, 
ne-am strâns în braţe cu putere; simțeam pe trup câte o 
lovitura pentru fiecare cuvânt scris. Ştiam că toată fiinţa lui se 
aplecase asupra mea, să mă vadă că mă opresc din scris, cad și 
mor chiar în acel moment, chiar acolo, cedând, cu câţiva metri 
înainte de finiș. 

Am opus rezistenţă, chinuindu-mă să ţin totuși creionul în 
mână, și am continuat să scriu. Strigam, mă certam, urlam la 
el, gata să mă sparg ca o sticlă. 


Peter ridică privirea și spuse... 


— Dar unde... 
x x * 

Peter ridică privirea și spuse... 

— Dar unde... 

Iar atunci Francis se întoarse și-și luă ochii de la trupul întins 
pe jos al lui Lucy, scrutând întunericul coridorului. În 
depărtare, auzi deodată sirena unei ambulanţe și se întrebă, 
ciudat, dacă ambulanţa care venea după Lucy era aceeași care 
îl adusese pe el la Western State. 

Francis se uită mai întâi într-o parte, dar în realitate își 
cerceta inima. Se uită pe hol, dincolo de dormitorul femeilor, 
spre scara unde se omorâse Cleo și apoi mâna îi fusese mutilată 
de oportunistul Angel. Dădu din cap și-și spuse: „Nu. Nu pe- 
acolo. Ar fi dat nas în nas cu fraţii Moses”. Apoi se întoarse și 
cercetă celelalte rute. Ușa principală de la intrare. Scara de la 
capătul holului dinspre dormitorul bărbaţilor. Inchise ochii și se 
gândi: „N-ai fi venit aici în seara asta dacă n-ai fi știut sigur că 
ai o ieșire de urgenţă. Te-ai fi gândit la multe lucruri care 
puteau să nu meargă bine, dar mult mai important, motiv de 
mult mai mare îngrijorare, știai că trebuie să dispari, ca să poţi 
savura ultimele momente din viaţa lui Lucy. Nu ai fi vrut să 
împărţi astea cu nimeni. Deci ţi-ar fi trebuit un loc în care să 
poţi fi singur cu întunericul tău. Te cunosc și știu ce-ţi trebuie, 
iar acum voi ști și unde te-ai dus”. _ 

Francis o porni încet spre intrarea principală. Încuiată cu 
yale duble. Dădu din cap. Prea mult timp. Prea multă 
nesiguranţă. Ar fi trebuit să scoată cele doua chei și să iasă 
afară, unde ar fi putut să fie văzut de cei de la pază. Și să mai și 
încuie ușile în urma lui, ca să nu atragă atenţia asupra direcţiei 
pe unde a ieșit. Nu pe acolo, strigară toate vocile lui Francis. 
Știi! Vezi! Nu știa dacă vocile îi strigau ca să-l încurajeze sau ca 
să-l ducă la disperare. Tânărul se răsuci ușor și se uită pe 
coridor spre ușa spartă de la dormitorul bărbaţilor. Din nou 
clatină din cap. Angel ar fi trebuit să treacă pe lângă ei toţi și 
ar fi fost imposibil, chiar și pentru unul care se mândrea cu 
crima și cu calităţile de iluzionist. 

Și atunci, Francis văzu. 

— Ce este, C-Bird? întrebă Peter. 

— Știu, răspunse Francis. Sirena ambulanţei se apropia tot 
mai mult, iar el își imagină că în curând o să audă zgomot de 


pași pe aleile din curtea spitalului, alergând spre clădirea 
Amherst. Ştia că asta e imposibil, dar i se părea că-i aude pe 
Gulp-a-pill, și pe domnul Evil, și pe toţi ceilalţi alergând într- 
acolo. 

Francis traversă holul și ajunse la ușa care ducea la subsol și 
la centrala de încălzire de sub pământ. 

— Aici, spuse el cu grijă. Şi, ca un magician ușor nesigur la 
petrecerea unui copil, trase și deschise ușa care ar fi trebuit să 
fie încuiată. 

Francis ezită în partea de sus a scărilor, zbătându-se între 
teamă și ceva nerostit, o îndatorire bolnăvicioasă. Niciodată, în 
viața lui, nu acordase prea multă atenţie noţiunii de curaj, 
insistând în schimb pe dificultatea de a trăi de pe-o zi pe alta cu 
sentimentele despre viaţă intacte. Însă în acea clipă înţelese că 
pentru a face și un singur pas spre subsol e nevoie de ceva 
forță, de care nu știa dacă e capabil, fiindcă nu apelase la ea 
niciodată până atunci. Sub el, un singur bec arunca umbre în 
colţuri și abia lumina treptele care coborau în spaţiul de 
depozitare subteran. Dincolo de arcul slab de lumină era un 
întuneric adânc, pătrunzător. Simţi un aer stătut, cald. Mirosea 
a vechi și a murdărie, de parcă toate gândurile groaznice și 
speranţele distruse ale generaţiilor de pacienţi care își trăiau 
nebuniile în lumea de deasupra se scurseseră la subsol, la un 
loc cu praful, pânzele de păianjeni și murdăria. Era un loc care 
parcă vorbea despre boală și despre moarte, iar el știu, când se 
opri o clipă înainte de a cobori, că era un loc în care Angel s-ar 
simţi confortabil. 

— Acolo jos, spuse el, contrazicând vocile pe care le auzea 
înlăuntrul lui strigând: Nu intra acolo! N 

Dar ignoră tot ce i se spunea. Peter veni imediat lângă el. In 
mâna dreaptă, Fireman strângea pistolul lui Lucy. Francis nu 
văzuse îndemânarea cu care acesta Îl subtilizase din colțul 
unde zăcea, dar era recunoscător că îl avea. Peter fusese 
soldat, iar Francis îşi dădu seama că Fireman ar şti cum să 
folosească arma. În gaura neagră care parcă-i chema, le-ar fi 
trebuit ceva de genul ăsta, iar Francis presupuse că o să le fie 
de ajutor. Peter strânse arma aproape de șold, ascunzând-o 
bine. 

Peter dădu din cap aprobator, apoi se uită spre Big Black și 
spre fratele său, care încerca să-i ofere primul ajutor lui Lucy. 


Francis îl văzu pe infirmierul uriaș ridicând privirea și uitându- 
se la Fireman. 

— Domnule Moses, spuse Peter încetișor, dacă nu ne 
întoarcem în câteva minute... 

Nu era nevoie ca Big Black să răspundă. Dădu din cap și-atât. 
Little Black fu și el de acord. Făcu un gest rapid din mână. 

— Mergeţi, spuse Little Black. Imediat ce sosesc ajutoarele, 
venim după voi. 

Francis nu crezu că vreunul din ei observase pistolul din 
mâna lui Peter. Inspiră adânc, încercă să-și golească sufletul și 
gândurile de orice altceva decât găsirea lui Angel și, cu un pas 
ezitant, începu să coboare scările. 

I se părea că mulţi cârcei de căldură și întuneric îl apucă de 
picioare cu fiecare pas. Era imposibil să meargă așa în liniște 
cum ar fi vrut, nesiguranța încuraja zgomotul, astfel că, de 
fiecare dată când punea piciorul pe pământ, i se părea că face 
un zgomot bubuitor, când de fapt nu era deloc așa, picioarele 
parcă îi erau învelite în vată. Peter era chiar în spatele lui, 
împingându-l ușor, viteza fiind importantă pentru el. „Poate 
chiar este, își zise Francis. Poate că trebuie să-l prindem pe 
Angel înainte de a se pierde în noapte.” 

Subsolul era cavernos, larg, luminat doar de un bec. Cutii de 
carton și canistre goale de mult uitate creau obstacole. Un strat 
subţire de praf acoperea totul, iar ei se mișcau cât de repede 
puteau printre rame de pat nefolosite, saltele murdare, 
croindu-și drum pe o alee care parcă nu diferea cu nimic de o 
junglă deasă de obiecte abandonate. Un boiler uriaș se afla 
într-un colț și o singură rază arunca un pic de lumină asupra 
ţevilor imense de căldură care intrau printr-un perete, creând 
un tunel care deveni imediat o gaura neagră. 

— Acolo jos, arătă Francis. Acolo s-a dus. 

Peter ezită. 

— Cum poţi să vezi pe unde a luat-o? întrebă el. Arătă apoi 
spre bezna fără sfârșit a tunelului. Și unde crezi că ne duce 
asta? 

Francis se gândi că răspunsul la această întrebare era mult 
mai complicat decât își imagina Fireman. Dar răspunse: 

— Iese în altă clădire, cum ar fi Williams sau Harvard, sau 
duce la centrala electrică. lar el n-are nevoie de lumină. 
Trebuie doar să meargă, pentru că știe unde ajunge. 


Peter dădu din cap aprobator. Îi veniră în cap mai multe 
lucruri. În primul rând, n-aveau cum să fie siguri dacă Angel 
știa că ei se află pe urmele lui, ceea ce se gândi că ar putea fi 
un avantaj, dar ar putea și să nu fie. Iar în al doilea rând, pe 
orice cale ar fi apucat-o Angel în drumurile lui anterioare spre 
clădirea Amherst, în noaptea aia avea să fie altfel, pentru că nu 
mai era în siguranţă la Western State Hospital. Așa că în 
noaptea aia Angel avea de gând să dispară. 

Insă Peter nu știa exact cum avea să facă asta. 

Același lucruri îi veniseră și lui Francis în minte. Însă el mai 
înţelesese ceva: nu trebuia să subestimeze furia lui Angel. 

Cei doi înaintară prin întuneric. 

Era greu să-ţi faci loc prin cotiturile ţevii de încălzire. 
Tunelul nu fusese făcut pentru altceva decât pentru 
echipamentul de aburi, cu siguranţă nu pentru oameni care să-l 
folosească pe post de drum pe sub pământ, între clădiri. Dar, 
chiar dacă nu fusese construit cu acest scop, tot era folosit 
pentru asta. Francis simţea că are spaţiu atât cât să meargă 
ghemuit pe jumătate, pe jumătate să se împleticească într-o 
lume potrivită mai degrabă pentru șobolani și alte rozătoare, 
cărora li s-ar fi părut o locuinţă excelentă. Era un spaţiu antic, 
construit într-o altă epocă, lăsat în paragină - era imposibil să i 
se pară folositor cuiva, cu excepţia criminalului pe urmele 
căruia se aflau. 

Merseră mai departe pe pipăite, oprindu-se la fiecare câţiva 
pași ca să asculte sunetele, cu mâinile întinse în faţa ca doi 
orbi. Era groaznic de cald, iar fruntea li se umplu repede de 
transpiraţie. Amândoi se simțeau acoperiţi de mizerie, dar 
continuau să meargă, pătrunzând tot mai adânc în tunel, 
strecurându-se pe lângă orice obstacol, agățându-se cu grijă de 
marginea ţevii de încălzire, un tub vechi de când lumea ce 
părea că se dezintegrează la cea mai mică atingere. 

Francis respira doar în rafale scurte și sacadate. Praful și 
murdăria parcă îi intrau odată cu fiecare înghiţitură de aer de 
care aveau nevoie plămânii lui. Simţea gustul a zeci de ani de 
pustiire cu fiecare pas și se întrebă dacă era pierdut sau se 
regăsise pe sine, cu fiecare pas făcut mai departe în tunel. 

Peter rămase chiar în spatele tânărului, oprindu-se des ca să- 
și ciulească urechile și să se uite, înjurând în gând întunericul 
care îi încetinea. Era copleșit de senzaţia că mergeau mult prea 


încet, cu jumătate din siguranţa cu care ar fi trebuit, și-i șopti 
lui Francis să înainteze mai repede. În întunericul tunelului 
părea că pierduseră orice legătură cu lumea de deasupra și că 
ei doi erau singuri în această vânătoare, iar prada lor, undeva 
în faţă, ascunsă, invizibilă și foarte periculoasă. Încercă să-și 
forțeze mintea să fie logică, să înţeleagă și să ia în consideraţie, 
să anticipeze și să prezică, dar era imposibil. Acestea erau 
calităţi care ţineau de aer și de lumina de deasupra, iar Peter 
își dădu seama că nu le mai poate deţine. Ştia că Angel are un 
plan, o schemă, dar nu era în stare să-și dea seama dacă era 
vorba de evadare, eschivare sau doar ascundere. Tot ce știa în 
momentul ăsta era că trebuia să meargă mai departe și să-l 
pună și pe Francis să meargă, pentru că se temea că în nicio 
junglă în care fusese, nicio clădire în flăcări în care pusese 
piciorul nu era la fel de periculoasă ca drumul pe care o 
pornise. Peter verifică pistolul, ca să aibă siguranța pusă, și-l 
strânse și mai tare lângă el. 

Se împiedică o dată și înjură, apoi mai înjură o dată când își 
recâștigă echilibrul. 

Francis alunecă pe un gunoi și gâfâi, cu braţele întinse, să se 
echilibreze. Se gândea că fiecare pas era la fel de nesigur ca al 
unui copil. Dar când se uită în sus, văzu deodată o lumină 
foarte slabă, galbenă, care părea la kilometri depărtare. Ştia că 
întunericul și distanţele erau înșelătoare, și într-o clipă înţelese 
că în faţa lor era altceva; încercă să se grăbească spre lumină, 
dornic să iasă din întunericul tunelului, indiferent de ceea ce îi 
aștepta în faţă. 

— Ce crezi? îl auzi pe Peter spunând. 

— Centrala electrică? răspunse el ușor. O altă clădire? 

Niciunul nu avea idee unde ajunseseră. Nici măcar nu știau 
dacă merseseră în linie dreaptă de la clădirea Amherst spre 
locul unde erau acum. Erau dezorientaţi, înfricoșaţi și marcați 
de tensiunea momentului. Peter se ţinea bine de armă, pentru 
că, măcar pentru el, asta era ceva real, ceva sigur într-o lume 
nesigură. Francis nu avea nimic concret pe care să se bazeze. 

El se grăbi spre lumina slabă din faţa lui. Cu fiecare pas, 
aceasta creștea, nu în intensitate, ci în dimensiuni, oarecum 
asemenea unui răsărit de soare slab, pe dealuri îndepărtate, 
luptându-se cu ceața, și norii, și tot ce rămâne după o furtună 
năprasnică. Se gândi că erau atrași de lumină cu aceeași 


hotărâre cu care vine molia spre lumânarea aprinsă. Nu știa 
dacă și cu același efect. 

— Mergi în continuare, îi ceru Peter. 

Spusese asta mai mult ca să-și audă vocea și să se reasigure 
că scăpase de senzaţia de claustrofobie din tunelul de încălzire. 
Francis, la rândul lui, se bucură să-l audă pe Peter vorbind, 
chiar dacă vorbele veneau din întunericul din spatele lui, 
imateriale, ca și cum ar fi fost rostite de o fantomă care se ţinea 
după el. 

Cei doi se chinuiră să meargă înainte, dându-și seama că 
lumina galbenă și palidă care-i chema aducea în cele din urmă 
un pic de claritate pe drumul pe care mergeau. Francis ezită, 
cu mâna murdară ridicată în faţă, parcă deodată nefamiliarizat 
cu senzaţia de a vedea. Se împiedică iar, când i se agăţă de 
picior un gunoi fără formă. Apoi se opri, pentru că în acest 
moment ceva absolut evident se afla chiar la limita 
rezonabilului și voia să înțeleagă ce este. Peter îi dădu un mic 
ghiont, și se apropiară de locul din perete unde ieșea conducta, 
și, în timp ce se rostogoleau afară la lumina slabă, 
binecuvântând capacitatea de a vedea din nou, Francis își dădu 
seama ce încerca să înţeleagă. 

Traversaseră lungimea tunelului, dar nu simţise nici măcar o 
dată senzaţia lipicioasă a atingerii neplăcute a pânzelor de 
păianjen, întinse prin locul întunecat. Cu siguranţă, se gândise 
Francis, asta era improbabil. Trebuiau să fie păianjeni în acel 
tunel. 

Apoi înțelesese ce însemna asta. Altcineva mersese pe 
drumul acela, rupând pânzele de păianjen înaintea lor. 

Ridică ușor capul și păși înainte. Se afla la marginea altei 
încăperi întunecate, pline de umbre întunecate și cavernoase. 
La fel ca și în camera din care veniseră în subsolul de la 
Amherst, un singur bec slab, înfipt într-o crăpătură lângă scara 
din capătul îndepărtat faţă de ei, dădea o aură slabă de lumină. 
În jurul lui erau aceleași grămezi de materiale aruncate, 
echipament abandonat, și Francis se întrebă o clipă dacă 
merseseră undeva sau doar se învârtiseră în cerc, pentru că 
totul era la fel. Se întoarse, cercetă umbrele din jurul lui și avu 
senzația ciudată că tot gunoiul se mutase, deschizând o cărare 
în faţa lor. Peter ieși din tunel în spatele lui, cu pistolul 
deasupra capului, ca și cum s-ar fi pregătit să tragă. 


— Unde suntem? întrebă Francis. 
Peter nu mai avu timp să răspundă, pentru că încăperea 
rămase complet în întuneric. 


Capitolul 34 


Peter inspiră scurt, făcând un pas înapoi, ca și cum ar fi fost 
lovit peste faţă. În același timp, își striga furios în sinea lui că 
trebuie să-și păstreze cumpătul, ceea ce era foarte greu în 
mijlocul valului brusc de întuneric care îi lovise pe amândoi. 
Lângă el îl auzi pe Francis ţipând de frică și îl simţi ghemuindu- 
se. 

— C-Bird, comandă el, nu te mișca! 

Francis, pe de altă parte, găsi că ăsta e un ordin ușor de 
urmat, pentru că dintr-odată îngheţase, cuprins de o panică 
totală. Faptul ca văzuseră o lumină mică, după ce coborâseră 
prin întunericul tunelului, faptul ca învinseseră întunericul care 
îi învăluia și ieșiseră la lumină, pentru ca apoi, dintr-odată, să 
le fie luată și această brumă de claritate, asta îl înfricoșa mai 
mult ca orice. Simţea fiecare bătaie de inimă în piept, dar asta 
îi spunea doar că încă se află în viaţa, și totuși, în același timp, 
toate vocile dinlăuntrul lui îi strigau că se află pe marginea unei 
prăpăstii. 

— Liniște! șopti Peter, pășind ușor înainte, în încăpere, în 
întunericul beznă, ţinând strâns în mâna pistolul. Tinea mâna 
stângă întinsă în faţă, atingându-l doar pe Francis pe umăr, ca 
să-și dea seama de poziţia lui în subsol. Pistolul pregătit pentru 
tragere făcu un clic înfricoșător în întuneric. Și Peter era 
pregătit, încercând să nu se miște sau să scoată vreun sunet. 

Francis își auzi vocile strigând: Ascunde-te! Ascunde-te! Dar 
știa că n-avea unde să se ascundă în acel moment. Se ghemui la 
podea, încercând să se facă mic, cât de mic putea; picioarele i 
se fixaseră bine pe podeaua de ciment, respira sacadat, nervos 
și se întreba la fiecare răsuflare dacă avea să fie ultima. Era 
doar vag conștient de prezenţa lui Peter, iar Fireman, 
înlăuntrul căruia propriile emoţii veniră în contradicţie cu 
antrenamentul, se puse în pericol și făcu un pas în faţa 
amândurora. Piciorul lui scoase un sunet lipăit pe podeaua de 
ciment. Îl simţi pe Peter răsucindu-se ușor, mai întâi la dreapta, 
apoi la stânga, în încercarea de a-și da seama din ce parte vine 
ameninţarea. 

Făcând calcule în minte cu ferocitate, Francis încercă să 
înţeleagă ce se întâmpla. N-avea nicio îndoială că Angel le 
stinsese lumina și aștepta undeva în groapa întunecată în care 


se găseau prinși ca-ntr-o capcană. Singura diferenţă era că 
Angel se găsea pe terenul lui și se mișca pe un teritoriu 
familiar, în timp ce el și Peter abia dacă se uitaseră o secundă 
sau două la mediul înconjurător, înainte de a fi lăsaţi pe 
întuneric. Francis își simţi palmele strângându-i-se în pumni, și 
apoi, ca o cascadă înlăuntrul său, toţi mușchii i se contractară, 
întinși la maximum, ţinând la el să se miște, dar nu putea. Era 
atât de lipit de locul acela, de parcă asfaltul de sub picioarele 
lui ar fi fost ud, și acum se solidifica în jurul tălpilor de la 
încălțări. 

— Liniște! șopti Peter. 

Continuă să se răsucească mai întâi într-o parte, apoi în 
cealaltă, ţinând pistolul în faţă, gata să tragă. 

Francis simţi spaţiul dintre el și moarte îngustându-se cu 
fiecare secundă care trecea. Simţea întunericul desăvârșit din 
încăpere ca pe un coșciug deasupra căruia fusese trântit 
capacul, iar singurul zgomot pe care-l mai auzea era cel al 
pământului aruncat peste sicriu. O parte din el voia să plângă, 
să scâncească, să se chircească și făcându-se covrig, ca un 
copil mic. Vocile care strigau înlăuntrul lui voiau asta cu 
disperare, îi spuneau să fugă. Să-și ia zborul. Să găsească un 
colţ în care să se bage singur, să se ascundă. Dar Francis știa 
că nicăieri nu era în siguranţă și încercă să-și ţină respiraţia și 
să asculte. 

Un zgomot ca un râcâit se auzi în dreapta lui. Se întoarse 
într-acolo. Putea să fie un șobolan. Putea să fie Angel. 
Nesiguranţa era prezentă peste tot. 

Întunericul făcea ca totul să pară otova: mâinile goale, un 
cuţit sau un pistol. Dacă balanţa armelor atârnase cumva în 
favoarea lui Peter care avea pistolul lui Lucy, acum se 
răsturnase în favoarea celui care îi vâna în tăcere în încăperea 
din subsol. Francis se gândea, încercând să împingă raţiunea 
dincolo de stânca de panică ce ameninţa să se prăvălească 
asupra lor. Se gândi în sinea lui: „Atâta amar din viață mi-am 
petrecut-o în întuneric, încât ar trebui ca acum să mă simt în 
siguranţă”. 

Același lucru, își dădu el seama, trebuia să fie valabil și 
pentru Angel. 

Apoi se întrebă în sinea lui: „Ce ai văzut înainte de a veni 
întunericul?” 


În imaginaţie, reconstrui cele câteva secunde de lumină pe 
care le avuseseră la dispoziţie. Și înţelese acest lucru: Angel 
simţise că era urmărit sau auzise zgomotele făcute de cineva în 
urma lui. Alesese să nu fugă, ci să se întoarcă și să aștepte 
ascuns. Lăsase lumina aprinsă doar atât cât să vadă cine era pe 
urmele lui, iar apoi făcuse întuneric. Francis se chinui să-și 
imagineze încăperea. Angel avea să vină după ei pe drumul pe 
care și-l crease și pe care mersese și altădată, de mai multe ori 
chiar. N-avea nevoie de lumină atâta vreme cât putea simţi 
drumul pe care venea să aducă moartea. Francis își reconstrui 
încăperea în minte. IÎncercă să-și amintească exact unde stătea. 
Se aplecă înainte, ascultând; i se părea că respiraţia îi sună ca 
o tobă - atât de tare încât ameninţa să acopere orice alt 
zgomot. 

Și Peter știa că erau în pericol. Fiecare fibră din corp îi striga 
să se pregătească, să se înarmeze, să facă ceva, o mișcare, să 
înţeleagă importanţa momentului. Însă nu putea. O clipă se 
gândi că întunericul era un dezavantaj pentru toată lumea, dar 
apoi înțelese că nu era așa. Întunericul îi sublinia 
vulnerabilitatea. 

Și el știa că Angel are un cuţit. Deci era doar o chestiune de 
a închide spaţiul dintre ei. În lumea care îl înconjurase ca o 
capcană, pistolul din mâna lui era un avantaj mult mai mic 
decât crezuse la început. 

Se întorcea la dreapta și la stânga. Panica amestecată cu 
tensiunea îl orbeau la fel ca întunericul. Ştia că oamenii 
raţionali, puși în faţa unor probleme raţionale, găseau calea 
printre soluţiile raţionale, însă nu era nimic raţional în 
împrejurările în care ajunseră ei. Le era la fel de imposibil să se 
retragă cum le era să meargă mai departe. Nu puteau să se 
miște, nu puteau decât să rămână pe poziţie. Întunericul îi 
învăluise ca un cocon. 

Francis se gândi că noaptea accentua zgomotele, dar apoi 
înţelese imediat că le ascundea și le distorsiona. „Singurul mod 
de a vedea este acela de a asculta”, își zise el, așa că, în acea 
clipă, închise ochii și înălță capul, răsucindu-se puţin. Se 
concentra din răsputeri, încercând să treacă de forma corpului 
lui Fireman și să vadă unde se găsește Angel. 

La dreapta lor, la numai câţiva metri, se auzi o bufnitură. 

O auziră amândoi și se întoarseră într-acolo. Peter ridică 


arma; simţi că toată tensiunea din corpul lui se găsește în 
presiunea degetului pe trăgaci și trase sălbatic în acea direcţie. 

Explozia pistolului îi asurzi. Licărirea glonţului tras a fost ca 
un șoc electric. Glonţul ţipă în întuneric, ricoșând în camera 
cavernoasă cu scop precis de a ucide, dar fără efect. 

Francis simţi mirosul de praf de pușcă, aproape ca și cum 
ecoul împușcăturii avea miros. Auzi respiraţia grea, emoţionată 
a lui Peter și pe el înjurând încet. Și apoi avu un singur gând 
îngrozitor: Peter tocmai dăduse la iveală poziţia lor. 

Dar până să poată spune ceva sau să se holbeze prin 
întuneric în altă direcţie, auzi un sunet ușor, străin, chiar lângă 
el, aproape la picioarele lui, și apoi imediat o formă de fier 
trecu pe lângă el, parcă în zbor, parcă fără vreo legătură cu 
podeaua sau cu pământul, ci zburând prin aer și lovindu-se de 
Peter. Atins într-o parte, Francis căzu pe spate, se împiedică de 
ceva, își pierdu echilibrul și se prăvăli pe podea, lovindu-se la 
cap, iar în clipa următoare pierdu orice legătură cu locul unde 
erau și cu ce se întâmpla în jur. 

Se luptă cu un val de durere ameţitoare și de inconștienţă - 
și apoi își dădu seama că undeva, la câţiva metri depărtare, dar 
fără să-i poată vedea, Peter și Angel se încăieraseră dintr- 
odată, cu corpurile unite în strânsoare, se rostogoleau în praf și 
în mizerie printre gunoaiele din subsol. Francis întinse mâinile, 
dar cei doi se îndepărtaseră de el, și o clipă, preţ de o singură 
clipă groaznică, fu absolut singur; auzea vag sunetele animalice 
pe care le scoteau cei doi în lupta lor disperată care avea loc 
undeva aproape sau poate la kilometri depărtare. 

În clădirea Amherst, domnul Evans era mânios la culme, se 
chinuia de zor să-i organizeze pe pacienţi și să-i întoarcă în 
dormitor, însă Napoleon, emoţionat de cele întâmplate, nu voia 
să asculte, ţinea morţiș că aveau ordine de la C-Bird și de la 
Fireman, așa că, până când domnișoara Jones nu era luată în 
siguranță cu ambulanta, iar C-Bird și Fireman nu se întorceau 
de unde dispăruseră, nimeni nu se mișca. Această demonstrație 
de curaj din partea mărunţelului nu era cu totul reală, pentru 
că, în timp ce stătea în mijlocul coridorului, înfruntându-l pe 
domnul Evil, cu Newsman de partea lui, mulţi dintre ceilalți 
pacienţi începuseră deja să se vânzolească în spatele lor. Pe 
culoar, femeile încă încuiate în dormitor strigau la unison tot 
felul de ameninţări - „Crimă! Foc! Viol! Ajutor!” - mai mult sau 


mai puţin cam tot ce le venea în minte în absenţa înţelegerii a 
ceea ce se întâmpla de fapt. Larma la care dăduseră naștere 
făcea să fie foarte dificil să te concentrezi la ceva. 

Doctorul Gulptilil stătea aplecat asupra trupului însângerat 
al lui Lucy, în timp ce doi medici de pe ambulanţă se ocupau de 
ea cu febrilitate. Unul din ei reușise în sfârșit să-i oprească 
sângerarea piciorului cu un bandaj cu compresie, în timp ce 
celălalt îi fixa o perfuzie în braţ. Era palidă, la limita dintre 
conștiență și inconștiență. Incercă să vorbească, dar nu putea 
găsi cuvintele care să treacă de buzele ei uscate și de durere. 
În cele din urmă renunţă și-și permise să intre și să iasă din 
realitate, doar vag conștientă că oamenii încercau s-o ajute. Cu 
ajutorul lui Big Black, medicii de pe ambulanţă o puseră pe o 
targă și o ridicară. Doi gardieni de la pază în uniforme gri 
stăteau alături și nu știau ce să facă, așteptând instrucţiuni. 

Când Lucy fu scoasă din clădire pentru a fi dusă la 
ambulanţă, Gulptilil se întoarse spre frații Moses. Primul lui 
instinct fu să le ceară răspicat o explicaţie, dar apoi se hotărî să 
aștepte un moment mai prielnic. În schimb, abia întrebă: 

— Unde? 

Big Black făcu un pas înainte. Haina lui albă de infirmier 
fusese stropită de sânge în încercarea de a opri hemoragia de 
la rănile lui Lucy. Și Little Black era și el la fel. 

— Jos la subsol, spuse Big Black. C-Bird și Fireman s-au dus 
după el. 

Gulptilil dădu din cap. 

— Dumnezeule! murmură el, gândindu-se însă că în situaţia 
dată s-ar fi potrivit niște obscenităţi. Arătaţi-mi! le ceru el. 

Fraţii Moses îl conduseră pe director la ușa subsolului. 

— Au intrat în tunel? întrebă Gulptilil, știind deja răspunsul. 

Big Black dădu din cap afirmativ. 

— Aveţi idee unde iese? 

Little Black scutură din cap. 

Doctorul Gulptilil n-avea nicio intenţie să meargă după 
cineva prin gaura întunecată din tunelul de încălzire. Inspiră 
adânc. Avea mare încredere că Lucy Jones va supravieţui, în 
ciuda sălbăticiei cu care fusese rănită, doar dacă nu cumva 
pierderea de sânge și șocul conspirau să-i fure viaţa. Era 
posibil și asta, se gândi el cu detașarea profesiei. Totuși, în acel 
moment nu prea îi păsa de ce se întâmpla cu ea. Însă îi era 


extrem de clar că și altcineva avea probabil să moară în acea 
noapte, și deja încerca să anticipeze problemele care urmau 
după toate astea. 

— Păi, spuse el, putem să presupunem fie că iese în Williams, 
pentru că asta e cea mai apropiată clădire, fie că merge înapoi 
către centrala electrică, așa că trebuie să căutam în aceste 
locuri. 

Desigur, ceea ce nu spuse cu voce tare era că în acele 
destinaţii se presupunea că vor ieși cu succes din tunel Francis 
și Peter, presupunere pe care nu era complet dispus să o facă. 

În întuneric, Peter se lupta din răsputeri. 

Ştia că e grav rănit, dar nu știa exact cât de grav. Simţea că 
fiecare parte din încăierare era separată, distinctă și încerca să 
se concentreze individual asupra fiecăreia, ca să vadă dacă 
putea să alcătuiască o apărare ca un întreg. Simţea că-i 
pulsează sângele dintr-o rană de pe braţ și știa că Angel se 
lăsase cu toată greutatea pe el. Pistolul pe care îl ţinuse atât de 
strâns în mână dispăruse, îndepărtat cu ușurință într-un colţ 
întunecat de forța asaltului lui Angel, fără să poată ajunge la el, 
așa că acum tot ce-i mai rămăsese în arenă era dorinţa de a 
trăi. 

Lovi cu putere, simţi carnea lui Angel și-l auzi gemând de 
durere, apoi îi mai trase o lovitură, dar imediat simţi cuțitul pe 
braţ, cum îl străpunge adânc. Peter scoase un sunet care nu 
aparținea decât limbii supravieţuirii și lovi cât de tare putu cu 
picioarele. Se bătea cu o umbră, cu ideea morţii, cu aceeași 
forță cu care îl înfrunta criminalul care îl presa cu greutatea 
lui. 

Prinși în încleștare, orbi și pierduţi, cei doi încercau să 
găsească o cale de a se omori unul pe celălalt. Era o luptă 
nedreaptă, pentru că Angel reuși din nou să-i înfigă cuțitul 
undeva în trupul lui Fireman, iar acesta se gândi că avea să fie 
tăiat bucățele încet-încet de loviturile repetate. Ridică braţele 
și ripostă, lovituri una după alta, în încercarea de a găsi un loc 
vulnerabil în întunericul beznă. 

Simţea respiraţia lui Angel, îi simţea forţa, și se gândi ca n-o 
să reușească să dea gata combinaţia mortală de cuţit și 
obsesie. Cu toate astea, Peter se lupta din răsputeri, zgâria, 
apuca, spera să ajungă la ochii lui Angel sau poate la abdomen, 
ceva care să-i dea un mic răgaz în fața cuţitului care îl tot 


cresta. Întinse mâna, nimeri obrazul lui Angel și înţelese că 
gâtul asasinului era aproape, așa că se repezi sălbatic și, când 
îi simţi pielea, strânse mâna, făcându-l să se înece pe cel care 
încerca să-l omoare. Dar, în aceeași clipă, simţi cuțitul 
pătrunzându-i într-o parte, săpând pe lângă carne și mușchi și 
căutându-i stomacul, sperând să se ridice și să-i pătrundă în 
inimă. Un văl de durere îi acoperi vederea, iar Peter gâjâi pe 
jumătate, pe jumătate suspină la gândul că avea să moară chiar 
acolo, chiar în acea clipă, în întuneric. Simţi cuțitul care căuta 
moartea și îl apucă de mână pe Angel, încercând să 
încetinească totuși ceea ce i se părea inevitabil. 

Și apoi deodată, ca o explozie, o forță uriașă parcă îi lovi pe 
amândoi. 

Angel gemu, lovit într-o parte, ţinându-l pe Peter doar cu 
jumătate de forţă, iar asasinul scuipă cu o furie mută. 

Peter nu-și dădu seama cum reușise Francis să-l atace pe 
Angel din spate, dar reușise, iar acum tânărul stătea atârnat de 
spatele asasinului, încercând furios să-l strângă de gât. 

Francis urla un fel de strigăt de luptă înfiorător, în care 
pusese laolaltă toate temerile și îndoielile. Toată viața lui nu 
ripostase niciodată, nu se luptase niciodată pentru ceva mai 
important, nu-și asumase nicio șansă, nu făcuse ca nicio clipă 
să fie ori cea mai bună, ori cea mai rea din viaţa lui, până în 
acel moment. Așa că își aruncă fiecare fărâmă de speranţă în 
luptă, lovindu-l pe Angel cu pumnii în spate și în cap, apoi 
bătându-se cu criminalul, încercând să-l tragă înapoi, jos de pe 
Peter. Se folosi de fiecare fărâmă de nebunie ca să vină în 
sprijinul puţinilor mușchi, lăsând orice frică și respingere pe 
care le trăise vreodată să alimenteze lupta. Îl apucă pe Angel 
cu o tenacitate născuta din disperare, nevrând să lase coșmarul 
sau asasinul să-i fure singurul prieten pe care credea că-l va 
avea vreodată. 

Angel se răsucea și se scutura, luptându-se groaznic. Era 
prins între cei doi bărbaţi, unul rănit, celălalt cu siguranță 
înnebunit de frică, dar impulsionat de ceva cu mult mai 
important, așa că ezită, neștiind cu care să se lupte, nesigur 
dacă să termine mai întâi prima bătaie, și apoi să se întoarcă la 
celălalt, lucru care părea din ce în ce mai imposibil sub ploaia 
de lovituri pe care le arunca Francis. Apoi rămase blocat, când 
Francis îl apucă de braţ și i-l răsuci la spate. Această schimbare 


bruscă lărgi strânsoarea cu care Angel îi ţinea cutitul înfipt în 
coapsa lui Peter și, cu o rezervă de putere care parcă venea de 
undeva dintr-un loc ascuns în adâncul lui, Fireman apucă mâna 
lui Angel cu ambele mâini, neutralizându-i presiunea asupra 
lamei cuţitului, oprindu-i drumul spre moarte. 

Francis nu știa cât avea să mai reziste. Știa că Angel era mai 
puternic în multe privinţe și că, dacă ar avea vreo șansă, atunci 
asta i s-ar oferi chiar în acel moment, chiar la început, înainte 
ca Angel să-i acorde lui întreaga atenţie. Trase cu toată 
puterea, investind fiecare părticică de putere pe care o avea în 
dorinţa de a-l elibera pe Peter de sub Angel. Și, spre uimirea 
lui, reuși, cel puţin în parte. Angel se răsuci, pierzându-și 
echilibrul, apoi se dădu înapoi cu putere, așa încât acum îl 
țintuia pe Francis cu trupul lui. Francis încerca să-și 
încolăcească picioarele în jurul criminalului cu toată hotărârea, 
ca o mangustă care mușcă dintr-o cobră, în timp ce Angel 
încerca să găsească un mod de a se slăbi din strânsoarea lui 
Francis. 

Și, în acea clipă de confuzie, cele trei trupuri s-au încâlcit; 
Peter și-a dat seama că pumnalul rămăsese înfipt în coapsa lui, 
așa că l-a apucat și l-a tras afară din carne, simţindu-și viața 
pulsând din nou. Adunându-și toate puterile, Peter apucă bine 
cuțitul și-l înfipse înainte, sperând că nu-l omoară pe Francis, 
căutându-l pe cel pe care îl văzuse deja capabil să omoare. Iar 
când vârful cuţitului dădu de carne, Peter îl împlântă până la 
plasele, pentru că știa că asta e singura lui șansă, și singurul 
lucru la care spera era puţin noroc. 

Angel, apucat strâns cu ultimele puteri de Francis, urlă 
deodată. Era un urlet venit din altă lume, un sunet care 
combina tot răul pe care îl făcuse atâtor oameni, explodă și 
răsună ciocnindu-se de ziduri, luminând întunericul cu moarte, 
agonie și disperare. Propria armă îl trădase. Peter băgase 
cuțitul necruţător în pieptul lui Angel, găsind inima de care 
criminalul nu crezuse niciodată că avea nevoie. 

Peter se hotări să folosească tot ce-i mai rămăsese în acest 
atac final, așa că apăsă în continuare cu toată greutatea pe 
cuţit, până când îl auzi pe Angel dându-și ultima suflare. 

Apoi căzu pe spate, cu gândul la zeci, poate sute de întrebări 
pe care voia să le pună, dar nu putea, și închise ochii, în 
așteptarea propriului sfârșit. 


Francis îl simţi însă pe Angel împietrind și murind sub 
strânsoarea sa. Rămase în aceeași poziţie, ţinându-l pe cel mort 
foarte mult timp, sau cel puţin așa i se păru, când, de fapt, 
poate că nu trecură decât câteva secunde. Vocile pe care le 
auzea de atâta vreme dispăruseră pe moment, luând cu ele 
fricile, sfaturile, dorinţele și ordinele lor, iar el era doar 
conștient că e tot întuneric și că singurul lui prieten pe lumea 
asta respira încă, dar avea o respiraţie slabă și se apropia de un 
sfârșit pe care Francis refuza să-l ia în consideraţie. 

Și astfel, Francis se eliberă de strânsoarea lui Angel și șopti 
în urechea lui Peter: 

— Rezistă! 

Cu toate că nu-și imagina că Fireman îl mai auzea, își apucă 
prietenul de umăr, îl strânse în braţe și, asemenea unui bebeluș 
lăsat jos din braţele mamei, începu să se târască pe podeaua 
subsolului, căutând lumina și calea spre ieșire, sperând să 
găsească ajutor undeva. 


Capitolul 35 


Zgomotul din apartamentul meu ajunsese la paroxism, tot 
numai amintire, tot numai furie. Îl simțeam pe Angel cum mă 
sufocă după anii de tăcere, de mânie mocnită, furia lui era fără 
sfârșit, nelimitată. M-am ghemuit pe jos, simţindu-i loviturile pe 
cap, pe umeri - îmi sfâșia inima pe dinăuntru și fiecare gând 
care-mi trecea prin minte. Tipam, suspinam, lacrimile îmi 
brăzdau faţa, dar nimic din ce spuneam cu voce tare nu avea 
efect sau sens. Era nemilos, de neoprit. Ajutasem la uciderea 
lui în acea noapte, cu ani în urmă, iar el era cu mine acum, ca 
să-și desăvârșească răzbunarea, și era de neclintit. M-am 
gândit că poate așa și trebuia să fie, în mod pervers. Poate că 
nu aveam niciun drept să supraviețuiesc acelei nopţi în 
tunelurile spitalului, iar acum venise să revendice victoria care 
era de fapt a lui. Într-un fel, mi-am dat eu seama, fusese mereu 
cu mine și, oricât de mult m-aș fi luptat cu el atunci, de fapt nu 
avusesem niciodată nicio șansă împotriva întunericului pe care- 
l aducea cu el. 

M-am răsucit și am aruncat cu un scaun în forma lui 
fantomatică, privind rama de lemn cum se sfărâmă și se rupe în 
bucăţi cu zgomot. Am strigat sfidător la el, cu puţinele resurse 
pe care le mai aveam, sperând că, în momentele care mi-au mai 
rămas și în puţinul spaţiu de la baza peretelui care aștepta 
ultimele cuvinte, puteam să termin povestea. 

M-am târât, exact ca în acea noapte, pe podeaua rece. 

În spatele meu, auzeam tropăituri, o repetiţie a unui ordin 
groaznic, pe podeaua apartamentului meu. Niște voci ce păreau 
cunoscute, dar de departe, strigau la mine, ca și cum ar fi venit 
de la mare distanţă, peste o prăpastie pe care nu speram 
vreodată să o pot traversa. Nu credeam că există în realitate 
aceste voci. Am strigat: 

— Plecaţi! Lăsaţi-mă în pace! 

Fără să știu de fapt dacă sunetul era real sau fantezie. Toate 
aceste lucruri au ajuns îngrămădite în imaginaţia mea, iar 
înjurăturile și strigătele lui Angel îmi răsunau în urechi, 
blocând orice fel de zbierete care se mai auzeau de undeva, de 
dincolo de limitele apartamentului. 

L-am tras, pe jumătate cărat pe sus, pe jumătate târât, pe 
Peter pe podeaua subsolului, încercând să mă îndepărtez de 


cadavrul asasinului care rămânea undeva, în vidul din spatele 
nostru. Pipăiam drumul, dând la o parte obstacolele pe care le 
găseam în cale, și continuam drumul înainte, neștiind dacă 
merg în direcţia cea bună. Simţeam că Peter era cu fiecare pas 
mai în siguranţă, dar și mai aproape de moarte, ca și cum ar fi 
fost două linii convergente pe un grafic, iar când ajungeau să 
se unească, eu pierdeam lupta, iar el murea. Aveam mici 
speranţe că mai avea să supravieţuiască vreunul din noi, așa 
că, atunci când am zărit deschizându-se o ușă în fața mea și o 
rază de lumină pătrunzând în întunericul care mă înconjura, am 
înotat spre ea, strângând din dinţi și luptând împotriva a tot ce 
avusese loc. Angel urla în spatele meu, dar asta numai în 
noaptea din prezent, pentru că în noaptea din urmă cu 
douăzeci de ani era mort, iar eu m-am întins spre perete și m- 
am gândit că, în cel mai rău caz, chiar dacă era să mor în 
următoarele clipe, tot trebuia să spun despre cum m-am uitat 
eu în sus și am zărit umbra inconfundabilă a corpului masiv al 
lui Big Black în lumina slabă, precum și muzica din vocea lui 
când m-a strigat: 

— Francis? C-Bird? Tu ești acolo? 

XXX 

— Francis? strigă Big Black din pragul ușii care ducea la 
spaţiul de depozitare din subsolul centralei electrice și la 
tunelurile de încălzire care se întretăiau pe sub curtea 
spitalului; fratele lui era alături de el, iar doctorul Gulptilil, 
doar la un pas, doi în spate. C-Bird, ești acolo jos? 

Înainte de a găsi comutatorul ca să aprindă becul slab care 
ar fi putut să ilumineze scările hodorogite, auzi o voce slabă, 
dar cunoscută, pătrunzând prin întuneric și răspunzându-i: 

— Domnule Moses, vă rog, ajutaţi-ne! 

Niciunul din cei doi fraţi nu ezită. Strigătul slab care își 
făcuse drum cu greu din beznă le spunea tot ce aveau nevoie să 
știe. Fraţii Moses goniră înainte, în timp ce doctorul Gulptilil, 
ţinându-se încă puţin mai în spate, ezitant, în cele din urmă 
găsi comutatorul și-l răsuci, făcând un pic de lumină. 

Ceea ce văzu în lumina care venea de la singurul bec slab, 
galben îl puse în acţiune. Luptându-se să iasă dintre gunoaie și 
echipament abandonat, stropit de sânge și mizerie, apărea 
Francis. Chiar în spatele lui, tras de acesta, era Peter, care 
părea aproape inconștient și-și ţinea mâna presată peste o 


imensă rană pe coapsă, care lăsase o dâră roșie, șocantă în 
urmă, pe ciment. Doctorul Gulptilil se uită și fu uimit să vadă 
un al treilea pacient în subsol, cu ochii deschiși de surpriză și 
de moarte, cu un cuţit uriaș înfipt în piept. 

— Oh, Dumnezeule! exclamă doctorul și se grăbi să-i prindă 
din urmă pe cei doi fraţi, care deja încercau să-i ajute pe Peter 
și pe Francis. 

Francis repeta întruna: 

— Eu sunt bine, mă simt bine, ajutaţi-l pe el. 

Cu toate că nu era complet sigur că se simțea bine, era 
singurul gând care-i mai trecea prin minte, dincolo de epuizare 
și de ușurare. Big Black se uită de jur-împrejur și înţelese dintr- 
o privire ce se întâmplase acolo în acea noapte; se aplecă peste 
Peter, trăgând la o parte zdrenţele cămășii lui Fireman și dând 
la iveală rana căscată. Little Black se duse la Francis și-l 
cercetă rapid, cu privire de expert, examinându-i fiecare rană, 
în ciuda clătinărilor din cap și a protestelor acestuia. 

— Stai pe loc, C-Bird, îl dădăci Little Black. Trebuie să mă 
asigur că ești bine. Apoi șopti altceva, uitându-se la cadavrul lui 
Angel: Cred că ai făcut treabă bună în noaptea asta aici, C-Bird. 
Indiferent ce ar spune alţii. 

Apoi fu mulțumit că tânărul nu era rănit grav și se întoarse 
să-l ajute pe fratele lui. 

— Cât e de grav? întrebă Gulp-a-pill, aplecându-se spre cei 
doi infirmieri și uitându-se la Peter. 

— Destul de grav! răspunse Big Black. Trebuie să ajungă la 
spital imediat. 

— Putem să-l ducem sus? întrebă doctorul. 

Big Black nu răspunse. Se aplecă și, cu braţele lui masive 
petrecute pe sub Peter, îl ridică de pe podeaua rece și, cu un 
geamăt, îl urcă pe scări spre camera principală a centralei 
electrice, ca un mire care-și trece mireasa peste pragul casei. 
Merse încet, cu grijă spre ușa de la intrare, apoi îngenunche 
ușor și lăsă jos corpul lui Peter. 

— Trebuie să chemăm ajutoare pentru Fireman imediat, 
spuse el, întorcându-se spre doctorul Gulptilil. 

— Înţeleg, spuse directorul. Deja văzuse un telefon vechi cu 
disc și forma un număr. Paza? spuse el, când răspunse cineva. 
Sunt doctorul Gulptilil. Mai am nevoie de o ambulanţă, da, așa 
este, încă o ambulanţă imediat, la centrala electrica. Da, este o 


problemă de viaţă și de moarte. Vă rog să sunati chiar acum! 

Apoi închise. 

Francis se târâse după Big Black și stătea acum lângă Little 
Black, care vorbea cu Peter, spunându-i întruna să reziste, 
amintindu-i că asta nu era cea mai bună noapte ca să moară, 
mai ales după tot ce se întâmplase și ce realizaseră. Tonul lui 
calm, liniștitor reuși să aducă un zâmbet pe fața lui Peter, 
trecând peste toată durerea adunată, peste șocul resimţit și 
peste senzaţia că viaţa i se scurgea din vene. Însă nu spuse 
nimic. Big Black îl mângâie pe cap, iar apoi își scoase halatul, îl 
împături și începu să-l apese pe rana lui Peter. 

— Ambulanţa este pe drum, Peter, spuse doctorul Gulptilil, 
aplecându-se spre Fireman, însă nici el, nici ceilalți nu își 
dădură seama dacă fusese auzit. 

Doctorul Gulptilil inspiră adânc, se uită în jur și văzu că erau 
singuri, și apoi începu să calculeze feroce în minte, încercând 
să-și dea seama de gravitatea pagubelor din această noapte. 
Directorul medical se gândi realist că a spune că era o mizerie 
totală însemna doar să minimalizeze evenimentele. Parcă și 
vedea un șir ameţitor de rapoarte, anchete, întrebări dure 
probabil cu răspuns foarte dificil, care-l așteptau din acel 
moment. Avea pe cap o domnișoară procuror care scăpase de 
sub control, acum în drum spre spitalul local cu răni groaznice, 
iar niciun medic de la Urgenţă n-avea să-și ţină gura în legătură 
cu acest caz, ceea ce însemna că poliția avea să-l viziteze în 
doar câteva ore. Acum se uita la un pacient cu o importantă 
notorietate și un interes substanţial pentru mulţi oameni și-l 
vedea cum sângerează pe podea, agăţându-se de viaţă la doar 
câteva ore de momentul când trebuia să fie trimis în secret în 
alt stat. lar apoi mai avea un al treilea pacient mort și la fel de 
clar îi era că fusese omorât de acest foarte cunoscut pacient și 
de prietenul lui schizofrenic. 

Il recunoscuse pe acest al treilea pacient și știa că există 
undeva, în spital, un dosar pe care scrisese cu mâna lui, chiar 
pe copertă, fără putință de tăgadă: „Retardare severă. 
Catatonic. Prognostic rezervat. Necesită îngrijire pe termen 
lung”. 

Mai știa că în dosar mai exista o notiță cum că pacientul 
acum mort fusese externat pe perioada weekendurilor în 
custodia unei mame în vârstă și a unei mătuși. 


Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai mult își dădea 
seama că de ceea ce hotăra în aceste câteva momente atârna 
cariera lui. Pentru a doua oară în acea noapte, auzi în 
depărtare sirena ambulanţei, ceea ce-l făcu să se gândească 
mai repede. 

Doctorul Gulptilil respiră sacadat. Se uită în jos la Peter și 
spuse: 

— O să supravieţuiţi, domnule Fireman. 

Spuse asta fără să știe dacă era adevărat sau nu, știind însă 
cât de important era. Apoi ridică privirea spre fraţii Moses. 

— Trebuie să ne purtăm ca și cum noaptea asta n-ar fi avut 
loc, spuse el rigid. 

Cei doi infirmieri se uitară unul la altul, apoi dădură din cap 
afirmativ. 

— E greu să faci lumea să nu observe unele lucruri, zise 
Little Black. 

— Atunci, trebuie să-i facem să observe cât mai puţin. 

Little Black făcu un semn cu capul spre subsol, unde 
rămăsese cadavrul lui Angel. 

— Cadavrul ăla o să dea totul de gol, murmură el. Vorbea 
încet, păzindu-și cu grijă spusele, înțelegând că acesta era un 
moment extrem de important. Bărbatul ăla de acolo a fost un 
criminal. 

Doctorul Gulptilil dădu din cap, vorbind ca și cum s-ar fi 
adresat unor copii de școală, accentuând fiecare cuvânt rostit: 

— Nu există nicio dovadă reală care să susţină asta. Tot ce 
știm cu siguranţă este că a încercat s-o atace pe domnișoara 
Jones mai devreme. Pentru ce, nu știm. Şi, ceea ce este mai 
important, ce a făcut el cu alte ocazii, în alte locuri, ei bine, 
asta rămâne un mister. N-are nicio legătură cu noi aici, în 
noaptea asta. Din nefericire, ceea ce nu este deloc un mister e 
că acest pacient a fost urmărit și apoi ucis de acești doi 
pacienţi. Acuma, poate că ei au avut motivele lor pentru ceea 
ce au făcut... 

Tăcu, așteptând ca Little Black să termine fraza începută de 
el. Dar fratele cel mic din familia Moses nu zise nimic, așa că 
doctorul Gulptilil fu obligat s-o termine el. 

— ...dar poate că nu au avut. Indiferent de asta însă, vor avea 
loc arestări. Titluri pe prima pagină a ziarelor. Poate o anchetă 
oficială. Cu siguranţă, este de așteptat o anchetă a statului. 


Sunt posibile acuzaţii de crimă. Nimic nu va mai fi la fel pentru 
o vreme... 

Doctorul Gulptilil tăcu, urmărind expresiile pe fețele celor 
doi fraţi. 

— Şi poate, adăugă el încet, poate că nu numai domnul Petrel 
și Fireman o să facă faţă acuzatiilor. Cei care i-au ajutat să facă 
posibilă această noapte dezastruoasă, și ei s-ar putea să-și fi 
pus slujbele în pericol... 

Din nou așteptă, măsurând cu atenţie impactul celor spuse 
asupra celor doi infirmieri. 

— N-am făcut nimic rău, spuse Big Black. Şi nici Francis sau 
Peter... 

— Desigur, spuse doctorul Gulptilil repede, scuturând din 
cap. Din punct de vedere moral, sigur. Din punct de vedere 
etic? Cu siguranţă. Dar din punct de vedere legal? Toţi au făcut 
ce trebuia, sunt sigur. Văd asta. Însă alţii, adică anchetatorii 
din afară... nu sunt la fel de sigur de felul în care vor percepe 
aceste evenimente groaznice. 

Toţi tăcură, apoi doctorul Gulptilil spuse repede: 

— Cred că trebuie să gândim creativ. Şi cât de repede se 
poate. Avem nevoie, repetă el, să se fi întâmplat cât mai puțin 
posibil din aceasta noapte. Şi, spunând asta, făcu un semn spre 
subsol. 

Little Black văzu, și la fel și fratele său. Fără nicio vorbă, cei 
doi fraţi înţeleseră ce li se cerea. Amândoi dădură din cap 
aprobator. 

— Dar dacă bărbatul ăla n-ar fi mort, spuse Little Black, 
atunci pe C-Bird și pe Fireman nu i-ar mai întreba nimeni 
nimic. Și nici pe noi. 

— Corect, încuviinţă doctorul Gulptilil sec. Cred că ne-am 
înţeles. 

Little Black se gândi o clipă. Apoi se întoarse spre fratele lui 
și spre Francis și spuse: 

— Veniţi cu mine. Mai avem ceva de făcut. 

li conduse înapoi la subsol, întorcând o dată capul spre 
doctorul Gulptilil, care acum se aplecase asupra lui Peter și îi 
apăsa pe răni, oprind cu halatul lui Big Black sângele care 
curgea pulsând. 

— Trebuie să daţi telefon, spuse Little Black. 

Directorul dădu din cap aprobator. 


— Grăbiţi-vă, spuse el. Apoi, în timp ce Francis se uita la el, 
doctorul Gulptilil îl lăsă o clipă pe Peter și se întoarse la birou, 
unde ridică telefonul și formă un număr. După o clipă, două, 
inspiră adânc și spuse: 

— Da. Poliţia? La telefon doctorul Gulptilil de la spitalul 
Western State. Trebuie să raportez că unul dintre cei mai 
periculoși pacienţi ai noștri a fugit din spital în noaptea asta. 
Da, se pare că este înarmat. Da, vă putem da numele și 
descrierea fizică a acestuia... Se uită înapoi la Francis și-i făcu 
un semn cu mâna să se grăbească. Afară, în depărtare, sunetul 
ambulanţei se auzea tot mai tare. 

Ploaia scuipa pe faţa lui Francis, disprețuind cele întâmplate. 
„Sau poate, se gândi Francis, este hotărâtă să spele cu totul 
ultimele ore.” Nu știa exact. Un vânt sălbatic apleca în toate 
părţile un copac din apropiere, parcă șocat de procesiunea care 
trecea pe lângă el la miezul nopţii. 

Big Black se afla în faţă, cu cadavrul lui Angel aruncat peste 
umărul lui mare ca un sac fără formă. Chiar în spatele lui, Little 
Black mărșăluia în noapte, cu două lopeţi și o sapă în braţe. 
Francis ţinea coada șirului, grăbindu-se când îi spunea Little 
Black. În spatele lor, Francis auzi că sosise ambulanta în faţa 
centralei electrice, iar pe un zid îndepărtat vedea reflectarea 
girofarului roșu. În faţă trăsese și o mașină neagră de 
securitate, iar luminile ei făceau un arc alb în întunericul 
dimprejur. Însă ei trei se aflau în afara razelor de lumină de 
orice fel, folosind doar mici fărâme de lumină ca să-și facă 
drum spre colţul incintei spitalului. 

— Liniște! spuse Little Black, cu toate că nu era necesar. 

Francis ridică privirea spre cerul nopţii de deasupra capului 
și se gândi că seamănă cu ebonită, de parcă mâna unui pictor 
hotărâse că noaptea nu era chiar atât de neagră cât ar fi trebuit 
și mai adăugase câteva pete de culoare neagră. 

Când Francis lăsă din nou privirea în jos, văzu imediat 
încotro se îndreptau. Nu departe, se afla grădina unde plantase 
flori alături de Cleo. Acum se afla din nou lângă ea. li urmă pe 
fraţii Moses pe lângă gardul de sârmă metalică în cimitirul mic, 
unde Big Black lăsă jos cadavrul lui Angel de pe umăr pe 
pământ. Bufni, iar Francis se gândi că ar fi trebuit să i se facă 
rău auzind zgomotul acesta, dar, spre surprinderea lui, nu i se 
făcu. Se uită la individ și se gândi că probabil trecuse pe lângă 


el pe un coridor, într-o sală de mese, pe o alee sau în camera de 
zi de sute de ori când fusese în viaţă și nu știuse niciodată cine 
era cu-adevărat, până în noaptea aceea. Apoi scutură din cap 
contrazicându-se singur și se gândi că n-avea cum să fie 
adevărat, că, dacă măcar o singură dată s-ar fi uitat direct în 
ochii lui Angel, era sigur că ar fi văzut în ei tot ceea ce 
văzuseră ei în acea noapte. 

Big Black luă una dintre lopeţi și se duse într-o parte a micii 
movile de pământ proaspăt săpat, unde fusese îngropată Cleo 
cu o zi înainte. Francis merse lângă el, luă sapa și, fără să 
spună o vorbă, o ridică deasupra capului și o împlântă în 
pământul moale. Fu puţin surprins cât de ușor săpau pământul 
moale al mormântului lui Cleo. Parcă pământul aștepta sosirea 
lor în acea noapte. 

În spatele lor, fără să-i vadă, medicii de pe ambulanţă se 
luptau din greu pentru a doua oară în ultimele câteva ore. Nu 
trecu mult până când toţi trei auziră sirena ambulanţei care 
pleca, îndreptându-se spre cel mai apropiat spital de urgenţă, 
la fel cum făcuse și mai devreme, cu aceeași viteză mare, pe 
aceeași cale. 

În timp ce sirena se auzea tot mai slab, ei rămaseră doar cu 
sunetul camuflat al lopeţilor și al târnăcopului în pământul 
reavăn. Ploaia continua, udându-i până la piele, însă Francis 
abia dacă era conștient de senzaţia de frig sau de disconfort. 
Simţi că i se formează o bătătură în palmă, dar o ignoră, 
continuând să ridice târnăcopul deasupra capului iar și iar și 
simțindu-l cum mușcă din pământ. Trecuse cu mult de pragul 
de epuizare. 

Francis nu era sigur dacă le luase o oră sau mai mult ca să 
sape la doi metri sub pământ, unde dădură de oţelul ieftin al 
sicriului lui Cleo. Câteva clipe, ploaia parcă bătu darabana pe 
capacul sicriului, iar Francis speră în mod ciudat ca zgomotul 
să nu-i deranjeze somnul reginei. 

Apoi dădu din cap și se gândi: „l-ar plăcea asta. Fiecare 
împărăteasă merita un sclav în viaţa de apoi”. 

Big Black aruncă lopata fără să scoată o vorba. Se uită la 
fratele lui, iar acesta îl ajută să ridice cadavrul lui Angel de 
mâini și de picioare. Opintindu-se puţin, alunecând în pământul 
reavăn, cei doi infirmieri reușiră să-l aducă până lângă 
mormânt, și apoi, cu un ultim efort, îl aruncară pe Angel 


deasupra sicriului, iar acesta bufni sec. Big Black se uită la 
Francis, care stătea pe marginea gropii, ezitant, iar de data 
asta infirmierul spuse: 

— Nu e nevoie să spui o rugăciune pentru omul ăsta, pentru 
că nu există rugăciuni pe lumea asta destul de eficiente, ca să-l 
ajute acolo unde se duce el. 

Francis știa că avea dreptate. 

Apoi, fără ezitare, cei trei își luară lopeţile și târnăcopul și 
începură să umple repede mormântul, chiar când se iveau 
primii zori în depărtare, la orizont. 

x k X 

Şi asta fusese tot, atunci. 

M-am răsucit, rostogolindu-mă ca o minge, la baza peretelui 
scris. 

Tremuram, în încercarea de a calma haosul din jurul meu. De 
undeva de la kilometri distanță auzeam strigate şi un bubuit 
puternic, parcă fiecare frică și îndoială și câtime de vinovăție 
pe care le ținusem ascunse în toți acești ani îmi băteau la ușă, 
amenințând că rup balamalele și intră peste mine. Ştiam că-i 
sunt dator lui Angel o moarte, iar el venise s-o reclame. 
Povestea fusese spusă, iar eu nu credeam că mai am dreptul să 
mai trăiesc. Am închis ochii și, în timp ce auzeam voci 
puternice și strigăte insistente venind în cascadă asupra mea, l- 
am așteptat să-și ia revanșa, pregătindu-mă în fiecare clipă să 
simt gheaţa atingerii lui. M-am chircit într-o bucăţică cât de 
mică și de fără importanţă am putut și am auzit pași care 
alergau spre mine, în timp ce eu așteptam calm, trist să mor. 


Partea a treia 
Alb-gălbui mat 


Capitolul 36 


— Bună ziua, Francis! 

M-am uitat pieziș la auzul vocii atât de cunoscute. 

— Bună ziua, Peter! am răspuns. Unde mă aflu? 

— Înapoi la spital, răspunse el zâmbind, cu vechea lui privire 
de „puţin-îmi-pasă” licărindu-i în ochi. Probabil că am avut o 
expresie alarmată, pentru că a ridicat mâna. Nu în spitalul 
nostru, desigur. Acela s-a dus pentru totdeauna. Ești într-un 
spital nou. Cu mult mai drăguţ decât Western State. Uită-te în 
jurul tău, C-Bird. Observi cum condiţiile de cazare sunt cu mult 
mai bune? 

Am întors ușor capul la dreapta, apoi și la stânga. Eram 
întins pe un pat tare, și am simţit cearșafuri călcate și curate 
sub piele. Un tub intravenos picura un lichid într-un ac care-mi 
intra în braţ, iar eu eram îmbrăcat într-o cămașă specială de 
spital, legată la spate, de un verde pal. Pe peretele din faţa 
patului meu se afla o pictură mare, înfățișând o barcă cu pânze 
albe dusă de briză pe apele unui golf într-o zi frumoasă de vară. 
Iar survolarea mea rapidă scoase la iveală faptul că încăperea 
în care mă aflam avea o fereastră, care îmi oferea o priveliște 
mică, dar bine-venită, a unui cer albastru, cu doar câţiva 
norișori împrăștiați, care mi se păreau, cu totul curios, o 
repetare a după-amiezii din pictură. 

— Vezi? zise Peter arătând cu mâna spre toate astea. Nu e 
rău deloc. 

— Nu, am recunoscut eu. Nu e rău. 

M-am uitat la Fireman. Era așezat pe marginea patului, lângă 
picioarele mele. L-am măsurat din cap până-n picioare. Era 
altfel decât ultima dată când îl văzusem în apartamentul meu, 
atunci când carnea îi atârna de pe oase, iar sângele îi brăzda 
fața, și murdăria îi strica zâmbetul. Acum purta treningul 
albastru pe care mi l-am amintit de prima oară când ne-am 
întâlnit, în faţa biroului lui Gulptilil, și aceeași șapcă cu Boston 
Red Sox împinsă spre spate. 

— Sunt mort? l-am întrebat. 

Clătină din cap, zâmbind ușor. 

— Nu, spuse el. Tu nu ești mort. Eu sunt. 

Am simţit un fel de ușurare care îmi opri cuvintele pe care 
voiam să le rostesc. 


— Știu, am spus. Îmi amintesc. 

Peter zâmbi din nou. 

— Nu Angel m-a ucis, știi. Ti-am mulțumit oare, C-Bird? M-ar 
fi omorât cu siguranţă acolo jos, dacă n-ai fi fost tu. Și aș fi 
murit și dacă nu m-ai fi tras din subsol și nu i-ai fi chemat pe 
fraţii Moses în ajutor. Mi-ai făcut mult bine, Francis, și am fost 
recunoscător, chiar dacă nu ţi-am spus asta niciodată. Peter 
oftă, și o ușoară undă de tristeţe i se strecură în voce. Ar fi 
trebuit să te ascultăm tot timpul, dar nu te-am ascultat și ne-a 
costat enorm. Tu erai cel care știa unde să caute și ce să caute. 
Însă noi n-am fost atenţi, nu-i așa? zise el, ridicând din umeri. 

— Te-a durut? am întrebat eu. 

— Ce? Să nu te ascultăm? 

— Nu, am făcut eu un semn cu mâna în aer. Ştii ce vreau să 
spun. 

Peter râse scurt. 

— Să mor? Așa am crezut, dar, dacă e să spun adevărul, nu 
m-a durut deloc. Sau, cel puţin, nu atât de tare. 

— Ti-am văzut poza în ziare atunci când s-a întâmplat asta. 
Era poza ta, dar numele era diferit. Zicea că erai în Montana. 
Dar tu erai, nu-i așa? 

— Desigur. Un nume nou. O viaţă nouă. Dar aceleași vechi 
probleme. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A fost o prostie, pe bune. Nu era un foc chiar așa de mare, 
iar noi aveam doar câteva echipaje care se luptau cu el, 
aproape la întâmplare; cu toţii credeam că i-am venit de hac. 
Săpaseră șanțuri toată dimineaţa și cred că mai aveam doar 
câteva minute înainte de a-l declara stins și a-i retrage pe toti, 
când s-a schimbat direcţia vântului. A început să bată cu putere 
și a dat naștere la ceva înfiorător. Am spus echipajelor să fugă 
pe creasta dealului, și am auzit focul chiar în spatele nostru, 
împins de vânt. Făcea un zgomot groaznic, ca un răget, parcă 
eram urmăriţi de un tren uriaș. Toţi au scăpat, în afară de 
mine, și aș fi scăpat și eu, dacă n-ar fi căzut unul dintre tipi, iar 
eu m-am întors după el. Deci eram acolo, cu focul între noi, așa 
că l-am acoperit să se târască pe dedesubt, ca să scape, iar eu 
am încercat să fug, chiar dacă știam că n-aveam nicio șansă, iar 
focul m-a prins la doar câţiva metri de creastă. Ghinion, cred, 
dar totul pare atât de potrivit, C-Bird. Cel puţin, ziarele m-au 


numit erou, însă nu mă simţeam deloc așa de eroic. Era cam la 
ce mă așteptam, cred, probabil ce meritam. Ca și cum ar fi fost 
totul pus în balanţă, în cele din urmă. 

— Ai fi putut să te salvezi, am spus. 

El ridică din umeri. 

— M-am salvat alte daţi. Și am fost salvat, mai ales de tine. 
Iar dacă nu m-ai fi salvat tu, atunci n-aș mai fi putut să fiu acolo 
să-l salvez pe colegul meu, așa că totul a mers cum trebuie, mai 
mult sau mai puţin. 

— Dar mi-e dor de tine, i-am replicat eu. 

Peter the Fireman zâmbi. 

— Desigur. Dar nu mai ai nevoie de mine. De fapt, Francis, n- 
ai avut niciodată nevoie de mine. Nici chiar în prima zi în care 
ne-am cunoscut, dar tu nu-ţi dădeai seama de asta atunci. 
Acum poate îţi dai seama. 

Nu știam dacă așa era, dar nu am spus nimic, până când mi- 
am adus aminte de ce mă aflam în spital. 

— Dar Angel? O să se întoarcă. 

Peter scutură din cap și-și cobori vocea, dând greutate celor 
spuse. 

— Nu, C-Bird. A avut momentul lui atunci, acum douăzeci de 
ani, dar tu l-ai învins, și l-ai mai învins o dată, după tot acest 
timp. Acum a dispărut pentru totdeauna. N-o să te mai 
necăjească pe tine sau pe oricine altcineva, poate o să mai 
existe doar în coșmarurile unora, unde-i este locul și unde va 
rămâne. Nu e perfect, desigur, sau bine și frumos. Dar așa stau 
lucrurile. Lasă o cicatrice, dar noi continuăm. Dar o să fii liber, 
îți promit! 

Nu știam dacă să-l cred. 

— O să fiu din nou singur, singurel, m-am plâns eu. 

Peter râse tare. Era un râset sănătos, sincer, neînfrânat. 

— C-Bird, C-Bird, C-Bird, spuse el dând din cap. N-ai fost 
niciodată singur. 

Am întins mâna ca să-l ating și să-mi dovedesc că spusele lui 
erau adevărate, dar Peter the Fireman s-a stins, a dispărut de 
pe marginea patului de spital, iar eu m-am întors la somnul 
meu fără vise. 

Niciuna dintre asistentele de la spital nu avea porecle, am 
aflat eu repede. Erau plăcute, eficiente, dar ca-ntr-o afacere. 
Îmi verificau perfuzia din braţ, iar când aceasta a fost scoasă, 


îmi monitorizau medicaţia care îmi era cu grijă administrată, 
scriind despre fiecare pe un clipboard agăţat într-un loc special 
pe peretele de lângă ușă. N-am avut impresia că cineva ar 
putea să le păcălească pe asistente în privinţa luării 
medicamentelor în acest spital, așa că am înghiţit cu supunere 
tot ce-mi dădeau. Adesea vorbeau cu mine despre una sau alta, 
despre vremea care se vedea chiar în spatele ferestrei mele sau 
despre cum dormisem noaptea. Fiecare întrebare pe care mi-o 
puneau părea că face parte dintr-o schemă mai mare, care mă 
aducea la un nivel cunoscut. De exemplu, nu m-au întrebat 
niciodată dacă mi-a plăcut jeleul verde sau cel roșu, sau dacă 
aș vrea niște conturi de graham și suc înainte de culcare, sau 
dacă preferam un program de televiziune sau altul. Voiau să 
știe exact dacă îmi simţeam gâtul uscat, dacă aveam ameteli 
sau diaree sau dacă îmi tremurau mâinile și, mai ales, dacă am 
auzit sau am văzut ceva care de fapt nu era acolo. 

Nu le-am spus de vizita lui Peter. Nu era ceva ce ar fi vrut să 
audă, iar el nu a mai revenit de-atunci. 

O dată pe zi, medicul rezident de gardă venea și stăteam de 
vorba despre lucruri obișnuite. Dar acestea nu erau chiar 
conversații propriu-zise, ca între doi prieteni sau ca între doi 
străini care se întâlnesc pentru prima oară, cu glume și formule 
de salut. Aceste conversații erau altfel, iar prin intermediul lor 
eu eram măsurat și cercetat. Rezidentul era asemenea unui 
croitor care încerca să-mi facă un costum nou de haine înainte 
de a fi trimis în lumea largă, doar că astea erau croieli de haine 
pe care le purtam pe dinăuntru, nu pe dinafară. 

Domnul Klein, asistentul meu social, a venit într-o bună zi. 
Mi-a spus că am avut mare noroc. 

Surorile mele au venit în altă zi. Mi-au spus că am avut mare 
noroc. 

Au mai și plâns puţin și mi-au spus că voiau să vină să mă 
vadă, dar erau prea în vârstă și nu mai aveau putere, ceea ce 
nu am crezut, dar m-am comportat ca și cum aș fi crezut și le- 
am spus că nu mă deranja, nici pe departe, ceea ce le-a înviorat 
puțin. 

Într-o dimineaţă, după ce mi-am înghiţit porţia de pastile, 
asistenta s-a uitat la mine zâmbind, mi-a spus că ar trebui să 
mă tund și m-a informat că o să plec acasă. 

— Domnule Petrel, azi e o zi mare, a spus ea. O să fiţi 


externat. 

— Asta e bine, i-am răspuns eu. 

— Mai întâi aveţi doi vizitatori, m-a informat ea. 

— Surorile mele? 

S-a aplecat destul de aproape încât am putut mirosi 
prospetimea costumului alb călcat și apretat și șamponul din 
păr. 

— Nu, a spus ea în șoaptă. Vizitatori importanţi. Nici nu vă 
trece prin cap, domnule Petrel, câtă lume a întrebat de 
dumneavoastră aici, la acest etaj. Sunteţi cel mai mare mister 
din spital. Ordine de sus să primiţi cea mai bună cameră. Cel 
mai bun tratament. De toate astea s-au ocupat niște persoane 
misterioase pe care nu le cunoaște nimeni. Şi apoi, astăzi, niște 
VIP-uri într-o limuzină lungă și neagră au venit să vă ia acasă. 
Trebuie să fiți o persoană importantă, domnule Petrel. O 
celebritate. Sau, cel puţin, asta cred oamenii de pe-aici. 

— Nu, am spus eu. Nu sunt un om deosebit. 

Ea a râs și a dat din cap. 

— Sunteţi prea modest. 

Ușa s-a deschis în spatele ei, iar rezidentul psihiatru și-a 
vârât capul înăuntru. 

— Ah, domnule Petrel, a spus el. Aveţi vizitatori. 

M-am uitat spre ușă și, din spatele lui, am auzit o voce 
cunoscută: 

— C-Bird? Ce faci acolo? 

Apoi, o a doua voce: 

— C-Bird, faci probleme cuiva? 

Psihiatru se dădu la o parte, iar Big Black și Little Black 
intrară în cameră. 

Big Black era chiar și mai mare. Avea o talie imensă, care 
parcă se revărsa ca un ocean mare într-un butoiaș de lemn, 
braţe groase și picioare ca niște stâlpi de fier. Purta un costum 
din trei piese albastru călcat la dungă și care, pentru ochiul 
meu needucat, părea foarte scump. Și fratele lui era la fel de 
bine îmbrăcat, cu pantofi de piele care reflectau o rază din 
lumina de deasupra lor. Amândoi aveau ceva fire de păr albe, 
iar Little Black purta ochelari cu rame de aur pe vârful nasului, 
ceea ce-i dădea o înfățișare ușor academică. Mi s-a părut că au 
lăsat la o parte tinereţea, înlocuind-o cu consistenţă și 
autoritate. 


— Bună ziua, domnule Moses și domnule Moses, am spus eu. 

Cei doi fraţi și-au croit drum până lângă patul meu. Big Black 
a ridicat mâna lui masivă și mi-a tras una prietenește pe umăr. 

— Te simţi mai bine, C-Bird? a întrebat el. 

Am ridicat din umeri. Apoi mi-am dat seama că probabil asta 
nu era cea mai bună impresie pe care le-o puteam lăsa, așa că 
am adăugat: 

— Păi, nu mă dau în vânt după toate medicamentele astea, 
dar cu siguranţă cred că mă simt mult mai bine. 

— Ne-ai îngrijorat rău, spuse Little Black. Pe bune, ne-am 
speriat ca naiba! 

— Când te-am găsit, spuse Big Black încetișor, nu eram 
siguri că ai să supravieţuiești. Erai departe, C-Bird. Vorbeai cu 
oameni care nu erau acolo, aruncai lucruri, te băteai, strigai. 
Foarte instabil. 

— Am avut niște zile proaste. 

Little Black dădu din cap. 

— Cu toţii am avut vremurile noastre grele. Ne-ai speriat rău 
de tot! 

— N-am știut că voi aţi venit după mine, am spus eu. 

Big Black râse și se uită spre fratele lui. 

— Păi, nu prea facem genul ăsta de treabă prea des. Nu ca 
pe vremuri, când eram tineri și lucram la vechiul spital și 
făceam ce voia Gulp-a-pill. Gata. Insă am primit telefonul și am 
venit într-un suflet, și suntem fericiţi că am ajuns înainte... 

— Să mă sinucid? 

Big Black zâmbi. 

— Dacă vrei să spui așa pe șleau, C-Bird, atunci, exact asta e! 

M-am lăsat pe spate pe perne și m-am uitat la cei doi bărbaţi. 

— Cum aţi știut... am continuat eu. 

Little Black scutură din cap. 

— Păi, suntem cu ochii pe tine de ceva timp, C-Bird. Primim 
rapoarte regulat de la domnul Klein de la centrul de tratament 
despre progresele tale. Am primit o sumedenie de telefoane de 
la familia Santiago de vizavi de tine. Ei ne ajută să te urmărim. 
Poliţia locală, niște oameni de afaceri din partea locului, cu toţii 
s-au oferit să fie cu ochii pe tine, în fiecare an. Mă surprinde că 
nu ai știut. 

Am dat din cap. 

— N-am avut nici cea mai vagă idee. Dar cum aţi aranjat... 


— O mulţime de oameni ne sunt datori pe viaţă, C-Bird. Şi 
alții sunt dornici să facă o favoare șerifului comitatului - făcu 
semn din cap către Big Black - sau unui consilier municipal... 
Făcu o pauză, apoi adăugă: Sau unui judecător federal care are 
cel mai veritabil și cel mai mare interes pentru cel care a ajutat 
la salvarea vieţii ei într-o noapte de coșmar, cu mulţi ani în 
urmă. 

N-am mai mers niciodată până acum cu limuzina, mai ales cu 
una condusă de un ofițer de poliţie în uniformă. Big Black m-a 
învățat cum să las geamurile în jos și să le ridic, iar apoi mi-a 
arătat unde este telefonul și m-a întrebat dacă vreau să dau un 
telefon - pe socoteala contribuabilului, desigur - oricui, ceea ce 
mi-ar fi plăcut, dar nu m-am putut gândi la nimeni cu care aș fi 
vrut să vorbesc. Little Black îi dădu șoferului adresa mea, iar el 
ţinea în braţe un sac mic albastru care conţinea două seturi de 
haine curate pe care mi le aduseseră surorile mele. 

Când am cotit pe strada care ducea la blocul meu, am văzut o 
altă mașină oficială parcată în faţă. Un șofer în costum negru 
stătea în picioare la ușă, așteptându-ne. Părea că-i cunoaște pe 
fraţii Moses, pentru că, după ce am ieșit din mașină, a arătat în 
sus spre fereastra apartamentului meu și a spus: 

— Vă așteaptă sus. 

I-am condus la etajul al doilea. 

Ușa care fusese spartă și scoasă din balamale de fraţii Moses 
și de echipajul de pe ambulanţă fusese reparată, dar era larg 
deschisă. Am intrat în apartament și am văzut că fusese 
dereticat, reparat și renovat. Simţțeam miros de vopsea 
proaspătă, iar ustensilele din bucătărie erau noi. Apoi am 
ridicat privirea și am văzut-o pe Lucy stând în picioare în 
mijlocul micuţei sufragerii. 

Se aplecă puţin spre dreapta, folosind un baston argintiu de 
aluminiu drept sprijin. Părul îi strălucea negru, dar cu fire albe 
pe la tâmple, și parcă ar fi vrut să arate aceeași vârstă cu a 
fraţilor Moses. Cicatricea de pe faţă i se mai estompase cu 
trecerea anilor, însă ochii ei verzi și frumuseţea îi erau la fel de 
răpitoare ca în ziua în care o văzusem prima oară. A zâmbit 
când m-am apropiat de ea și mi-a întins mâna. 

— Oh, Francis, a spus ea. Ne-ai îngrijorat așa de tare! A 
trecut atâta vreme, dar acum mă bucur să te văd! 

— Bună, Lucy, am spus eu. M-am gândit de multe ori la tine. 


— Şi eu la tine, C-Bird. 

Am rămas o clipă țintuit locului, îngheţat, la fel ca prima dată 
când ne-am întâlnit. Mereu e greu să vorbești, să gândești sau 
să respiri în unele momente, mai ales când atât de multe 
amintiri reverberează în aer, în spatele fiecărui cuvânt rostit, al 
fiecărei priviri și al fiecărei atingeri. 

Voiam să o întreb atât de multe, dar în schimb am spus: 

— Lucy, de ce nu l-ai salvat pe Peter? 

A zâmbit tristă și a dat din cap. . 

— Aș vrea să fi putut, a spus ea. Insă Fireman avea nevoie să 
se salveze singur. Nu puteam să fac eu asta. Nimeni altcineva 
nu putea. Doar el singur. 

A oftat, iar eu m-am uitat peste ea și am văzut că peretele pe 
care scrisesem povestea rămăsese intact. Rândurile de cuvinte 
se întindeau în sus și-n jos, desenele săreau din rând, povestea 
era acolo toată, exact cum fusese în noaptea în care Angel 
venise la mine, dar eu am scăpat din strânsoarea lui. Lucy îmi 
urmări privirea cu ochii și se întoarse pe jumătate spre perete. 

— A fost un efort mare, C-Bird, a spus. 

— Ai citit? 

— Da. Am citit toţi. 

N-am spus nimic pentru că nu știam ce să spun. 

— Înţelegi, unii ar putea să fie răniţi de cele descrise de tine, 
a spus ea. 

— Răniţi? 

— Reputaţii. Cariere. Lucruri din astea. 

— E periculos? 

— Ar putea fi. Mereu e destul de greu de spus. 

— Ce ar trebui să fac? 

Lucy zâmbi din nou. 

— Nu pot să răspund la asta în locul tău, C-Bird. Dar ţi-am 
adus câteva cadouri care ar putea să te ajute să iei o decizie. 

— Cadouri? 

— Cred că, în lipsă de un cuvânt mai potrivit, așa ar putea fi 
numite. 

Făcu un semn cu mâna spre o cutie maro de carton, aflată 
lângă perete. M-am dus într-acolo și am scos din cutie câteva 
lucruri. 

Primul lucru era un pachet cu carnete de notițe mari, 
galbene. Apoi era o cutie de creioane cu gumă de șters la 


capăt. Apoi, sub acestea, se aflau doua cutii de vopsea albă 
gălbuie mată, o rolă de zugrăvit, o tavă și o bidinea mare. 

— Vezi tu, C-Bird, spuse Lucy cu grijă, măsurându-și 
cuvintele cu o precizie și cu ritmul de judecător. Cam oricine ar 
putea să intre și să citească cuvintele pe care le-ai scris pe 
perete. Și ar putea să le interpreteze în diferite feluri; pot 
apărea întrebări precum: „Cam câte cadavre sunt îngropate în 
cimitirul vechiului spital de stat? Şi cum de au ajuns acele 
cadavre acolo?” 

Am dat din cap aprobator. 

— Dar, pe de altă parte, Francis, asta este povestea ta și ai 
dreptul s-o spui. De aceea ţi-am adus carnetele, care conferă 
ceva mai mare permanenţă și cu mult mai multă intimitate 
decât cuvintele scrijelite pe perete. Acelea au început deja să 
se șteargă, iar în curând o să ajungă de necitit. 

Imi dădeam seama că spunea adevărul. 

Lucy a zâmbit și a deschis gura ca pentru a mai spune ceva, 
dar s-a răzgândit. În schimb, pur și simplu s-a aplecat și m-a 
sărutat pe obraz. 

— Mă bucur să te revăd, C-Bird! a spus ea. Ai mai mare grijă 
de tine de acum înainte! 

Apoi, lăsându-se cu putere pe bastonul ei, își târî piciorul 
drept beteag la fiecare pas, ca o amintire a acelei nopţi, și ieși 
din camera. Big Black și Little Black se uitară o clipă după ea, 
apoi și ei, fără o vorbă, dădură din cap și o urmară. 

Când ușa se închise, m-am întors spre perete. Privirea îmi 
alerga peste cuvintele scrise acolo și, pe măsură ce citeam, am 
desfăcut creioanele și caietele. Fără să ezit mai mult de câteva 
secunde, m-am apucat să copiez de sus, de la capăt: 

Francis Xavier Petrel sosi plângând la spitalul Western 
State, într-o ambulanţă. Ploua tare, se lăsa rapid 
întunericul, iar mâinile și picioarele îi erau legate strâns. 
Avea douăzeci și unu de ani și era mai speriat decât fusese 
vreodată în viaţa lui scurta și lipsita de evenimente de până 
atunci... 

Zugrăvitul, m-am gândit eu, mai putea aștepta o zi, două.