Terry Pratchett — [Lumea Disc] 28 Uluitorul Maurice si rozatoarele lui educate

to TENY 

yi ORE l 
„Uluitorul » 
Maui! 


dc 
Dă 


pai e ră 


e“ EDUCATE x” 


O POVESTE DIN LUMEA DISC 
DISTINSĂ CU CARNEGIE MEDAL 


CORNU JUNLOR 


Terry Pratchett este autorul fenomenalului succes nu- 
mit Discworld (LUMEA DISC), ca şi al mai multor cărţi 
pentru tineret care figurează pe listele de lucrări 
recompensate cu premii majore. 

Terry Pratchett trăieşte în Wiltshire aşezat în faţa 
calculatorului, şi spune că „nu vrea să-şi schimbe viaţa 
pentru că are senzaţia că deja duce trei odată”. A fost 
înnobilat în 1998 cu Order ofthe British Empire (OBE) 
pentru serviciile aduse literaturii. 

Uluitorul Maurice şi rozătoarele lui educate a primit în 
2001 Carnegie Medal pentru Literatură. 


„Terry Pratchett este unul dintre marii inventatori ai 
unor lumi secundare - sau imaginare ori alternative... el 
are adevărata energie a celui dintâi povestitor.” 

The 
Times 


„Unul dintre cei mai buni şi mai amuzanţi scriitori în 
viaţă. 
Inde 
pendent 


„Fanii lui aşteaptă de la el dialogul scânteietor de amu- 
zant, imaginaţia uluitor de bogată şi sentimentul de par- 
ticipare la nişte evenimente care sunt ciudate, dar în 
acelaşi timp pline de întâmplări de fiecare zi - lumea reală 
înfăţişată altfel.” 

The 
Times 


TERRY PRATCHETT 


ULUITORUL MAURICE ŞI 
ROZATOARELE LUI EDUCATE 


Pentru D'neice, pentru cartea potrivită la momentul 
potrivit 


Capitolul 1 


Într-o zi, când nu era cuminte, Domnul Urechilă 
s-a uitat peste gardul viu în câmpul Fermierului Fred 
şi a văzut că era plin de lăptuci verzi şi proaspete. 
Domnul Urechilă însă nu era plin de lăptuci. Iar asta 
i se părea o nedreptate. 


Din Aventura Domnului 
Urechilă 


Şobolani! 

Şobolanii fugăreau câinii şi pisicile, şobolanii... 

Dar nu era numai atât. Aşa cum a spus uluitorul 
Maurice, asta era doar o poveste despre oameni şi 
şobolani. Şi lucrul cel mai greu în toată treaba asta era să- 
ţi dai seama care erau oamenii şi care şobolanii. 

Însă, Maliţia Crimă a spus că era o poveste despre 
poveşti. 

Povestea a început - o parte din ea a început - în 
diligenţa poştală care a sosit peste munţi din oraşele 
îndepărtate din câmpie. 

Asta era acea parte a călătoriei pe care nu putea s-o 
sufere vizitiul. Drumul şerpuia printre păduri şi înconjura 
munţii pe drumuri desfundate. Între copaci umbrele erau 
adânci. Uneori avea impresia că existau nişte făpturi care 
urmăreau diligenţa, stând tot timpul ascunse. Drumul ăsta 
îl băga în sperieţi. 

lar în această călătorie, sperietura cu adevărat mare 
era că auzea voci. Era sigur de asta. Veneau din spatele 
lui, de pe acoperişul diligenţei, iar acolo nu se afla nimic, 
în afară de sacii mari de poştă, din muşama, şi de bagajul 
tânărului. Cu siguranţă nu exista nimic îndeajuns de mare 
în care să se poată ascunde cineva. Cu toate acestea, din 
când în când era sigur că aude voci piţigăiate şopotind. 

În diligenţă nu se afla decât un călător. Era un tânăr cu 
părul blond, care stătea singur în diligenţa ce se zgâlţâia şi 


4 


citea o carte. Citea încet şi cu voce tare, urmărind 
cuvintele cu degetul. 

— Ubberwald, citi el. 

— E „Uberwald”, spuse o voce mărunţică, piţigăiată 
dar foarte clară. Punctele fac un fel de sunet „ooo” lung. 
Dar te descurci bine. 

— Ooooooberwald? 

— Există şi ceva ce se numeşte prea multă pronunție, 
puştiule, spuse o altă voce care părea pe jumătate 
adormită. Dar ştii care-i cel mai bun lucru legat de 
Uberwald? E departe, foarte departe de Furătot. E departe 
de  Pseudopolis. E departe de orice loc în care 
Comandantul Gărzii spune că ne va fierbe de vii dacă ne 
mai prinde. Şi nu e foarte modern. Drumuri proaste. O 
mulţime de munţi în jur. Oamenii de pe-aici nu circulă 
prea mult. Aşa că veştile nu ajung prea repede, înţelegi? Şi 
probabil că nu au nici poliţişti. Puştiule, putem să facem 
avere aici! 

— Maurice? spuse băiatul pe un ton prudent. 

— Da, puştiule? 

— Tu nu crezi că lucrul pe care-i facem noi este... ştii 
tu... necinstit, nu? 

Urmă o pauză, apoi vocea spuse: 

— Ce vrei să spui cu necinstit? 

— Păi... le luăm banii, Maurice. 

Diligenţa se legănă şi se hurducă peste o groapă. 

— Bine, spuse nevăzutul Maurice, dar întrebarea pe 
care trebuie să ţi-o pui este: de la cine luăm noi de fapt 
banii? 

— Păi... de obicei de la primar sau consiliul oraşului 
sau de la cineva de genul acesta. 

— Corect! Şi asta înseamnă că sunt... ce? Ţi-am mai 
spus chestia asta. 

— Aăă... 

— Sunt banii guvernului, puştiule, spuse cu răbdare 
Maurice. Repetă: banii gu-ver-nu-lui. 

— Banii gu-ver-nu-lui, spuse ascultător băiatul. 

— Corect! Şi ce fac guvernele cu banii? 

5 


— Ăăă... ele... 

— Plătesc soldaţii, spuse Maurice. Poartă războaie. De 
fapt, probabil că am oprit o mulţime de războaie luând 
banii şi punându-i acolo unde nu pot face rău. Ne-ar ridica 
monomente dacă s-ar gândi mai bine. 

— Unele dintre oraşele alea păreau destul de sărace, 
Maurice, spuse cu îndoială puştiul. 

— Hei, atunci sunt exact genul de locuri care nu au 
nevoie de un război. 

— Fasole Periculoasă spune că e... Băiatul se concentră 
şi buzele lui se mişcară înainte să pronunţe cuvântul, ca şi 
cum ar fi încercat să-l rostească pentru sine: ...E ne-e-tic. 

— Aşa e, Maurice, spuse vocea piţigăiată. Fasole 
Periculoasă spune că nu trebuie să trăim din înşelăciune. 

— Ascultă, Piersicuţă, înşelăciunea e ceea ce urmăresc 
oamenii, spuse vocea lui Maurice. [in mereu cu tot 
dinadinsul să se înşele unul pe altul încât aleg guverne 
care să o facă pentru ei. Noi le dăm un lucru valoros 
pentru banii lor. Ei au o invazie îngrozitoare de şobolani, 
plătesc un fluieraş, şobolanii îl urmează pe puşti afară din 
oraş, ţupa-ţup, sfârşitul nenorocirii, toată lumea e fericită 
că nimeni nu le-a mai stropipit făina, guvernul este ales 
din nou de o populaţie recunoscătoare, sărbătoare 
generală peste tot. Bani bine cheltuiţi, după părerea mea. 

— Dar există o invazie doar pentru că noi îi facem să 
creadă că e, se auzi vocea Piersicuţei. 

— Ei bine, draga mea, un alt lucru pe care toate acele 
mici guverne îşi cheltuiesc banii sunt vânătorii de 
şobolani, înţelegi tu? Adevărul e că nu ştiu de ce-mi bat 
capul cu voi. 

— Da, dar noi... 

Îşi dădură seama că diligenţa se oprise. Afară, în 
ploaie, se auzi clinchetul clopoţeilor de la hamuri. Apoi 
diligenţa se clătină puţin, şi răsună un zgomot de paşi care 
aleargă. 

O voce din întunericul de afară spuse: 

— E vreun vrăjitor acolo înăuntru? 

Ocupanţii diligenţei se uitară miraţi unul la altul. 

6 


— Nu, spuse puştiul, genul ăla de „nu” care înseamnă 
„de ce întrebi?”. 

— Sau vreo vrăjitoare? spuse vocea. 

— Nu, nu sunt vrăjitoare, răspunse puştiul. 

— Bine. Există acolo înăuntru troli înarmaţi până-n 
dinţi folosiţi de compania diligentelor de poştă? 

— Mă îndoiesc, spuse Maurice. 

Urmă un moment de tăcere în care nu se auzi decât 
răpăitul ploii. 

— OK, dar vârcolaci? spuse în cele din urmă vocea. 

— Cum arată? întrebă puştiul. 

— Ah, păi arată perfect normal până când le cresc păr 
şi dinţi şi labe uriaşe şi sar la tine prin fereastră, spuse 
vocea. 

Vorbitorul părea că urmăreşte o listă. 

— Toţi avem păr şi dinţi, spuse puştiul. 

— Atunci chiar sunteți vârcolaci? 

— Nu. 

— Bine, bine. Urmă un alt moment de tăcere umplut de 
zgomotul ploii. În regulă, vampirilor, spuse vocea. E o 
noapte umedă, nu cred că vreţi să zburaţi pe o vreme ca 
asta. Există vreun vampir acolo? 

— Nu! spuse puştiul. Suntem cu toţii pe deplin 
inofensivi! 

— O, Doamne, murmură Maurice şi se strecură sub 
scaun. A 

— Ne-am liniştit, spuse vocea. În zilele noastre trebuie 
să fii foarte atent. Există o mulţime de oameni ciudaţi care 
umblă pe-aici. Prin fereastră fu împinsă o arbaletă şi vocea 
spuse: Banii şi viaţa! Două cărţi pentru o mână, pricepi? 

— Banii-s în cufărul de pe acoperiş, se auzi vocea lui 
Maurice de jos, de pe podea. 

Tâlharul cercetă interiorul întunecat al diligenţei. 

— Cine a spus asta? întrebă el. 

— Ăăă... eu, răspunse băiatul. 

— Nu ţi-am văzut buzele mişcându-se, puştiule! 

— Banii chiar sunt pe acoperiş. In cufăr. Dar dacă aş fi 
în locul tău, n-aş... 

7 


— Ha, probabil că tu chiar n-ai... 

Şi faţa lui mascată dispăru de la fereastră. 

Băiatul luă fluierul care se afla pe bancă lângă el. Era 
din genul cunoscut încă drept „fluieraşe de-un penny”, 
deşi nimeni nu-şi amintea când costaseră ele vreodată un 
penny. 

— Cântă „Jaf cu violenţă”, puştiule, spuse calm 
Maurice. 

— N-am putea pur şi simplu să le dăm bani? se auzi 
vocea Piersicuţei; era o voce subţirică. 

— Banii sunt făcuţi ca oamenii să ni-i dea nouă, spuse 
aspru Maurice. 

Auziră deasupra lor zgomotul cufărului târât pe 
acoperişul diligenţei pe când tâlharul îl trăgea jos. 

Băiatul luă ascultător fluierul şi cântă câteva note. Se 
auziră mai multe sunete. Mai întâi fu un scârţâit, apoi o 
bufnitură, un soi de zgomot de învălmăşeală, pe urmă un 
țipăt foarte scurt. 

Când se lăsă liniştea, Maurice se cocoţă la loc pe bancă 
şi îşi scoase capul afară din diligenţă, în noaptea 
întunecată şi ploioasă. 

— Bun băiat, spuse el. Înţelept. Cu cât te zbaţi mai 
mult, cu atât muşcă mai tare. Probabil că încă n-ai răni, 
nu? Bun. Apropie-te puţin ca să te văd. Dar cu grijă, da? 
Nu vrem să se sperie nimeni, aşa-i? 

Tâlharul apăru din nou în lumina felinarelor diligenţei. 
Păşea foarte încet şi cu grijă, cu picioarele larg depărtate. 

— Ah, iată-te, spuse Maurice vesel. Ţi-au intrat prin 
cracul pantalonilor, nu? Şmecherie tipic şobolănească. Dă 
doar din cap, pentru că nu vrem să-i stârnim. Nu se ştie 
cum s-ar putea sfârşi. 

Tâlharul dădu foarte încet din cap. Apoi ochii i se 
îngustară. 

— Eşti o pisică? murmură el. 

Apoi ochii îi fugiră în cruciş şi i se tăie răsuflarea. 

— 'Ţi-am zis eu să vorbeşti? spuse Maurice. Nu cred că 
am zis să vorbeşti, nu-i aşa? Vizitiul diligenţei a fugit, sau 
l-ai omorât tu? Faţa omului se albi. Ah, înveţi repede, îmi 

8 


place asta la un tâlhar de drumul mare, spuse Maurice. La 
întrebarea asta poţi să răspunzi. 

— A fugit, spuse tâlharul cu o voce răguşită. 

Maurice îşi băgă la loc capul în diligenţă. 

— Ce ziceţi? spuse el. Diligenţă, patru cai, poate ceva 
chestii valoroase în sacii de poştă... ar putea fi, oh, o mie 
de dolari sau poate chiar mai mult. Puştiul ar putea-o 
conduce. Merită să încercăm? 

— Asta-i furt, Maurice, spuse Piersicuţa. 

Stătea pe bancă lângă puşti. Era un şobolan. 

— Nu-i furt propriu-zis, răspunse Maurice. Mai 
degrabă... găsit. Vizitiul a fugit, aşa că e ca o ...salvare. 
Hei, chiar aşa, am putea să le dăm totul înapoi contra unei 
recompense. Asta e mult mai bine. Şi e şi legal. O facem? 

— Oamenii ar pune prea multe întrebări, spuse 
Piersicuţa. 

— Dacă o lăsăm aici, vreun yawlp o s-o fure, se tângui 
Maurice. Vreun hoţ o s-o ia! E mult mai bine dacă o luăm 
noi, nu? Noi nu suntem hoţi. 

— O s-o lăsăm, Maurice, spuse Piersicuţa. 

— În cazul ăsta, hai să furăm calul tâlharului, spuse 
Maurice, ca şi cum noaptea nu se putea încheia cum 
trebuie dacă nu furau ceva. Dacă furi de la un hoţ nu e 
furt, pentru că se anulează. 

— Nu putem rămâne aici toată noaptea, îi spuse puştiul 
Piersicuţei. Are dreptate. 

— Aşa e! spuse repede tâlharul. Nu puteţi rămâne aici 
toată noaptea! 

— Aşa e! se auzi un cor din pantalonii lui, nu putem 
rămâne aici toată noaptea! 

Maurice oftă, şi-şi scoase din nou capul pe fereastră. 

— O-K, spuse el. Uite ce-o să facem. Tu o să stai foarte 
liniştit şi-o să priveşti drept în faţa ta şi n-o să încerci vreo 
şmecherie, căci dacă încerci n-am decât să rostesc un 
cuvânt şi... 

— Nu rosti cuvântul! spuse tâlharul şi mai repede. 


— Bine, spuse Maurice, şi o să-ţi luăm calul drept 
pedeapsă şi tu poţi rămâne cu diligenţa, pentru că asta ar 
fi furt şi numai hoţii au voie să fure. Ți se pare drept? 

— Cum vrei tu! spuse tâlharul, apoi se gândi puţin mai 
bine şi adăugă repede: Dar, te rog, nu spune nimic! 

Şi continuă să privească fix drept înainte. li văzu pe 
băiat şi pe pisică dându-se jos din diligenţă. Auzi diferite 
sunete în spatele lui pe când cei doi îi luau calul. Şi se 
gândi la sabia lui. Bun, din afacerea asta o să se aleagă cu 
o întreagă diligenţă, dar mai exista şi mândria 
profesională. 

— În regulă, se auzi după un timp vocea pisicii. Acum o 
să plecăm cu toţii, iar tu trebuie să-mi promiţi că nu te 
mişti de-acolo până ce n-am dispărut. Promiţi? 

— Ai cuvântul meu de hoţ, spuse tâlharul, coborându-şi 
încet mâna către sabie. 

— Bine. Sigur că avem încredere în tine, spuse vocea 
pisicii. 

Omul îşi simţi pantalonii mai uşori când şobolanii se 
scurseră afară şi o luară la fugă, apoi auzi clinchetul 
hamurilor. Aşteptă o clipă, pe urmă se răsuci, îşi trase 
sabia şi se avântă înainte. 

De fapt, foarte puţin înainte. N-ar fi bufnit atât de tare 
la pământ dacă cineva nu i-ar fi înnodat unul de celălalt 
şireturile de la ghete. 


Se spunea despre el că e uluitor. Uluitorul Maurice, 
aşa era numit. Nu avusese niciodată de gând să fie uluitor. 
Pur şi simplu se întâmplase. 

Îşi dăduse seama că ceva era ciudat în acea zi, chiar 
după prânz, când se uitase la imaginea dintr-o baltă şi îşi 
spusese: âăsta-s eu. Până atunci nu fusese niciodată 
conştient de sine. Desigur, era greu să-şi aducă aminte 
cum gândise înainte de a deveni uluitor. I se părea că 
mintea lui fusese doar un soi de zeamă lungă. 

Şi apoi fuseseră şobolanii, care trăiau sub grămada de 
gunoi dintr-un colţ al teritoriului său. Işi dăduse seama că 
exista un dram de educaţie în şobolanii ăştia atunci când 

10 


sărise pe unul dintre ei şi acesta îl întrebase: „Nu putem 
să discutăm despre asta?”, şi o parte din uluitorul lui 
creier nou îi spusese că nu poţi mânca pe cineva care 
vorbeşte. Cel puţin, nu înainte de a auzi ce are de spus. 

Şobolanul acela fusese Piersicuţa. Ea nu semăna cu 
ceilalţi şobolani. După cum nu semănau nici Fasole 
Periculoasă, Gogoaşă Gogonată, Negrumat, Şuncădeporc, 
Economiisubstanţiale, Toxic şi toţi ceilalţi. Dar nici 
Maurice nu mai era ca alte pisici. 

Alte pisici deveniră, deodată, proaste. Maurice începu 
să prefere tovărăşia şobolanilor. Cu ei se putea vorbi. Se 
înţelegea de minune cu ei, atâta timp cât îşi amintea să nu 
mănânce pe vreunul cunoscut. 

Şobolanii îşi petreceau multă vreme întrebându-se de 
ce erau ei brusc atât de deştepţi. Maurice socotea că asta 
e o pierdere de timp. Lucrurile de genul acesta se 
întâmplă. Dar şobolanii se tot întrebau dacă nu cumva 
mâncaseră ceva din grămada de gunoi, şi chiar şi Maurice 
îşi dădea seama că asta nu putea explica în ce fel se schim- 
base el, pentru că nu mâncase niciodată gunoaie. Şi cu 
siguranţă n-ar mânca gunoaie din grămada aceea, ţinând 
seama de unde provenea... 

Se gândi că şobolanii erau, sincer, cam proşti. 
Deştepţi, e adevărat, dar proşti. Maurice trăia de patru ani 
pe străzi, şi nu prea mai avea urechi, iar nasul îi era plin 
de cicatrice, şi el era isteţ. Se legăna atât de fudul când 
mergea, încât, dacă nu încetinea pasul, se împiedica şi se 
dădea peste cap. Când îşi înfoia coada, oamenii trebuiau 
să o ocolească. Socotea că trebuie să fii isteţ ca să trăieşti 
patru ani pe străzile alea, mai ales cu toate bandele de 
câini şi blănării independenţi. O mişcare greşită şi te 
trezeai masă de prânz şi o pereche de mănuşi. 

Şi mai trebuia să fii bogat. Asta i-a luat ceva timp ca să 
le explice şobolanilor, dar Maurice cutreierase oraşul şi 
învățase cum mergeau lucrurile, iar banii, spunea el, erau 
cheia oricărui lucru. 

Şi apoi, într-o bună zi, îl auzise pe puştiul cu mutră de 
prostănac cântând din fluier, cu şapca pusă pe jos, în faţa 

11 


lui, ca să capete nişte penny, şi-i venise o idee. O idee 
uluitoare. Îi trecuse prin cap - bang! - aşa, deodată. 
Şobolani, fluier, puşti cu mutră de prostănac... 

Şi spusese: „Hei, puştiule cu mutră de prostănac! Ţi-ar 
plăcea să te îmbo... - nu, puştiule, sunt aici, jos...” 


Începea să se lumineze de ziuă când calul tâlharului 
ieşi din pădure, trecu printr-un defileu şi apoi fu oprit din 
hăţuri într-o pădurice. Sub ei se întindea valea râului, cu 
un oraş cocoţat pe pantă. 

Maurice se strecură afară din desaga agăţată la oblânc 
şi se întinse. Puştiul cu mutră de prostănac îi ajută pe 
şobolani să iasă din cealaltă desagă. Călătoriseră tot 
drumul înghesuiți pe bani, deşi erau prea politicoşi pentru 
a spune că o făcuseră, deoarece niciunul dintre ei nu voise 
să doarmă în aceeaşi desagă cu pisica. 

— Care-i numele oraşului, puştiule? întrebă Maurice, 
stând pe o stâncă şi uitându-se în jos la oraş. 

În spatele lor, şobolanii numărau din nou banii, 
aşezându-i în teancuri lângă sacul lor de piele. Asta făceau 
în fiecare zi. Deşi Maurice nu avea buzunare, era ceva în 
expresia lui care îi făcea pe toţi să vrea să-şi verifice 
măruntul cât de des posibil. 

— Se numeşte Bad Incontra, spuse puştiul, uitându-se 
în ghid. 

— Hm... Ba din contra? întrebă Piersicuţa, ridicând 
ochii de la număratul banilor. Trebuie să fie cu toţii nişte 
căpoşi. 

— Nu, nu, spuse Maurice. „Bad” e un cuvânt străin 
pentru baie, înţelegi? 

— Atunci e de fapt Baia încontra? întrebă Gogoaşă 
Gogonată. 

— Nu, nu, i se spune Baie pentru că... - Uluitorul 
Maurice ezită, dar numai pentru o clipă - pentru că au o 
baie, înţelegi? Ăsta e un loc foarte izolat. Nu există prea 
multe băi. Da' au una, şi-s foarte mândri de ea, aşa că vor 
ca toată lumea să afle. Probabil că trebuie să luăm şi bilete 
ca să ne uităm la ea. 

12 


— E adevărat, Maurice? întrebă Fasole Periculoasă. 

Puse întrebarea pe un ton foarte politicos, dar era clar 
că voia de fapt să spună: „Nu cred că e adevărat, 
Maurice.” 

Ah, da... Fasole Periculoasă. Fasole Periculoasă era un 
tip dificil. De fapt, n-ar fi trebuit să fie aşa. Pe vremuri, îşi 
spunea Maurice, nici n-ar fi mâncat un şobolan atât de mic 
şi de palid şi care arăta cam bolnav. Maurice se uită lung 
la micul şobolan albinos, cu blana lui albă ca zăpada şi 
ochii rozalii. Fasole Periculoasă nu se uită şi el lung la 
Maurice pentru că el avea vederea prea scurtă. Desigur, a 
fi aproape orb nu era un defect prea mare la o specie care 
îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în întuneric şi 
avea un miros care, pe cât înţelegea Maurice, era la fel de 
bun ca văzul şi auzul şi vorbitul la un loc. De exemplu, un 
şobolan se întorcea întotdeauna către Maurice şi îl privea 
drept în faţă atunci când vorbea. Era straniu. Maurice 
cunoscuse odată o pisică oarbă care intra mereu cu capul 
în uşi, dar Fasole Periculoasă nu făcea asta niciodată. 

Fasole Periculoasă nu era şeful şobolanilor. Asta era 
treaba lui Şuncădeporc. Şuncădeporc era mare şi aprig şi 
cam împuţit, şi nu-i plăcea prea mult noul său creier, şi cu 
siguranţă nu-i plăcea să vorbească cu o pisică. Era destul 
de bătrân la vremea Schimbării, cum îi ziceau ei, şi spunea 
că era prea bătrân ca să se mai schimbe. Lăsa vorbitul cu 
Maurice în seama lui Fasole Periculoasă, care se născuse 
la scurtă vreme după Schimbare. Iar şobolanul ăla mic era 
deştept. Incredibil de deştept. Prea deştept. Maurice 
trebuia să-şi pună la bătaie toate şmecheriile când avea 
de-a face cu Fasole Periculoasă. 

— E uluitor cât de multe chestii ştiu, spuse Maurice, 
clipind încet către el. Oricum, e un oraş care arată bine. Şi 
mi se pare a fi bogat. Acum, ceea ce vom face e să... 

— Hm... 

Maurice ura sunetul ăla. Dacă exista un sunet mai 
neplăcut decât al lui Fasole Periculoasă când îi punea una 
dintre întrebările lui ciudate, acesta era sunetul pe care-i 
scotea Piersicuţa când îşi dregea vocea. Asta însemna că, 

13 


pe un ton foarte liniştit, urma să spună ceva care avea să-l 
enerveze pe Maurice. 

— Da? spuse el tăios. 

— Chiar trebuie să facem mereu chestia asta? întrebă 
ea. 

— Ei, bineînţeles că nu, spuse Maurice. Eu nu am ce 
căuta aici. Sunt o pisică, nu? O pisică cu talentele mele? 
Păi cum! Mi-aş fi putut găsi o slujbuliţă cu adevărat bună, 
la un scamator. Sau poate un ventrilochist. Există o 
puzderie de lucruri pe care le-aş putea face, pen'că 
oamenii iubesc pisicile. Dar, dat fiind faptul că sunt 
incredibil - după cum ştiţi - de prost şi de milos, am 
hotărât să ajut un pumn de rozătoare care - să fim sinceri 
- nu sunt exact foarte iubite de oameni. Ei bine, unii dintre 
voi - şi aici ochii lui galbeni se îndreptară către Fasole 
Periculoasă - s-au gândit să se ducă într-o insulă aiurea şi 
să pună bazele unei civilizaţii şobolăneşti proprii, ceea ce 
cred că este o chestie foarte - ştiţi - admirabilă, dar pentru 
asta aveţi nevoie de... - de ce v-am spus eu că aveţi 
nevoie? 

— De bani, Maurice, spuse Fasole Periculoasă, dar... 

— Bani. Asta e, pen'că ce puteţi lua cu bani? Aruncă o 
privire împrejur la şobolani. Începe cu B, sugeră el. 

— Bărci, Maurice, dar... 

— Şi apoi sunt toate uneltele alea de care aveţi nevoie, 
şi mâncarea, desigur... 

— Există nuci de cocos, spuse puştiul cu mutră de 
prostănac, care îşi lustruia fluierul. 

— Ei, a vorbit cineva? spuse Maurice. Ce ştii tu despre 
asta, puştiule? 

— Găseşti nuci de cocos, răspunse puştiul. Pe insulele 
pustii. Mi-a zis asta un tip care vindea aşa ceva. 

— Cum? spuse Maurice. 

Nu prea avea idee despre nucile de cocos. 

— Nu ştiu. Pur şi simplu le găseşti. 

— Oh, presupun că ele cresc pur şi simplu în copaci, 
nu? spuse sarcastic Maurice. Pfui, chiar nu ştiu ce v-aţi 


14 


face voi fără... oare cine? Se uită mânios la grup. Începe cu 
M. 

— Fără tine, Maurice, spuse Fasole Periculoasă Dar, 
vezi tu, ceea ce credem noi e, de fapt... 

— Da? spuse Maurice. 

— Hm, făcu Piersicuţa. 

Maurice gemu. 

— Ceea ce vrea să spună Fasole Periculoasă, spuse 
şobolăniţa, e că toată chestia asta cu furatul grânelor şi a 
brânzei şi făcutul găurilor în pereţi e, cum să-ţi spun... îl 
privi pe Maurice în ochii lui galbeni. Nu e corect din punct 
de vedere moral. 

— Dar asta fac şobolanii! spuse Maurice. 

— Dar noi credem că n-ar trebui s-o facem, spuse 
Fasole Periculoasă. Ar trebui să ne croim propriul nostru 
drum în viaţă! 

— Vai, vai, vai, spuse Maurice clătinând din cap. Hip- 
hip-ura pentru insulă, nu? Regatul Şobolanilor! Nu că aş 
râde de visul vostru, adăugă el repede. Fiecare are nevoie 
de micul lui vis. 

Maurice credea cu adevărat asta. Dacă ştiai ce visau de 
fapt cu adevărat oamenii, puteai să-i controlezi mult mai 
bine. 

Uneori se întreba ce voia puştiul cu mutră de 
prostănac. Nimic, din câte îşi dădea seama Maurice, doar 
să i se îngăduie să cânte din fluier şi să fie lăsat în pace. 
Dar... ei bine, se întâmpla ca acum, cu nucile de cocos. 
Adeseori puştiul venea cu câte o chestie care dădea de 
înţeles că ascultase totul. Oamenii de genul ăsta sunt greu 
de manipulat. 

Dar pisicile se pricep la manipularea oamenilor. Un 
miau ici, un tors colo, o apăsare uşoară cu o lăbuţă... şi 
Maurice nu trebuise niciodată să se gândească la asta 
până atunci. Pisicile nu aveau nevoie să gândească. Ele 
trebuiau doar să ştie ce vor. Oamenii trebuiau să 
gândească. Pentru asta erau făcuţi. 

Maurice se gândi la frumoasele zile de odinioară, 
înainte ca mintea lui să sfârâie asemenea unor artificii. 

15 


Apărea la uşa bucătăriei Universităţii cu o mutriţă dulce, şi 
apoi bucătarii încercau să descopere ce voia el. Era 
uluitor! Spuneau chestii de genul „Vrea băiatu' o 
farfurioară cu lapte? Vrea băiatu' un biscuit? Vrea băiatu' 
bucăţelele astea frumuşele?” Şi tot ce avea de făcut 
Maurice era să aştepte răbdător până ce ajungeau la nişte 
sunete pe care le recunoştea, ca de pildă „copănel de 
curcan” sau „cărniţă de miel”. 

Dar era sigur că nu mâncase niciodată ceva magic. 
Doar nu existau lucruri ca măruntaie de pui fermecate, 
nu? 

Şobolanii erau cei care mâncaseră chestiile alea 
vrăjite. Gunoiul pe care ei îl numeau „casă” şi-l mai 
numeau şi „mâncare” se afla în spatele Universităţii, iar 
asta era de fapt o universitate pentru vrăjitori. Bătrânul 
Maurice nu dăduse prea multă atenţie oamenilor care nu 
ţineau în mână castroane, dar îşi dăduse seama că oamenii 
înalţi cu pălării ţuguiate făceau să se întâmple lucruri 
ciudate. 

lar acum ştia ce se întâmpla şi cu toate lucrurile pe 
care le foloseau ei. După ce nu mai aveau nevoie de ele, le 
aruncau peste gard. Toate cărţile vechi şi ferfeniţite, şi 
mucurile de lumânări care picuraseră, şi resturile 
lichidelor verzi care bolboroseau în cazanele lor ajungeau 
în grămada mare de gunoi, alături de cutii de conserve şi 
cartoane vechi şi resturi de la bucătărie. E adevărat, vrăji- 
torii puseseră afişe cu „Pericol” şi „Toxic”, dar în acele zile 
şobolanii nu ştiau să citească şi le plăceau teribil mucurile 
de lumânări care picuraseră. 

Maurice nu mâncase niciodată nimic din grămada de 
gunoi. Un principiu bun în viaţă, socotea el, era: nu mânca 
nimic care străluceşte. 

Dar şi el devenise inteligent, cam în acelaşi timp cu 
şobolanii. Era un mister. 

De atunci făcuse ceea ce fac întotdeauna pisicile. 
Manipula persoanele. Sigur că unii dintre şobolani puteau 
fi consideraţi persoane. Dar persoanele erau persoane, 
chiar dacă aveau patru picioare şi îşi puseseră nume ca 

16 


Fasole Periculoasă, care e genul ăla de nume pe care ţi le 
iei dacă înveţi să citeşti înainte să pricepi înţelesul real al 
cuvintelor, şi citeşti afişele şi etichetele de pe cutiile 
ruginite de conserve şi îţi alegi nume care îţi plac cum 
sună. 

Problema cu gânditul era că, odată ce-ai început, 
continuai s-o faci. lar din punctul de vedere al lui Maurice, 
şobolanii gândeau mult prea mult. Fasole Periculoasă era 
destul de supărător, dar era atât de ocupat cu gândurile 
lui prosteşti despre cum ar putea de fapt şobolanii să-şi 
întemeieze propria lor ţară undeva, încât, cu el, Maurice 
se putea descurca. Cel mai rău era cu Piersicuţa. Cu ea nu 
mergea deloc şmecheria obişnuită a lui Maurice de a vorbi 
atât de repede încât îi zăpăcea pe toţi. 

— Hm, începu ea din nou, noi credem că asta ar trebui 
să fie ultima oară când o facem. 

Maurice se holbă la ea. Ceilalţi şobolani făcură uşor un 
pas înapoi, dar Piersicuţa rămase nemişcată, privindu-l şi 
ea lung. 

— Asta trebuie să fie ultima oară când facem 
şmecheria asta stupidă cu „invazia de şobolani”, spuse 
Piersicuţa. Şi asta e hotărât. 

— Şi ce gândeşte Şuncădeporc despre chestia asta? 

spuse Maurice. 
_ Se întoarse către şeful şobolanilor, care îi privea. 
Intotdeauna fusese o idee bună să facă apel la 
Şuncădeporc atunci când Piersicuţa crea necazuri, pentru 
că n-o plăcea prea mult. 

— Ce vrei să spui cu „gândeşte”? spuse Şuncădeporc. 

— Eu... mă gândesc, domnule, că ar trebui să încetăm 
să mai facem şmecheria asta, spuse Piersicuţa, lăsându-şi 
nervoasă capul în jos. 

— Oh, deci şi tu gândeşti, spuse Şuncădeporc. Toată 
lumea gândeşte acum. Eu gândesc că e mult prea multă 
gândire, asta gândesc eu. Niciodată nu ne-am gândit la 
gândire când eram eu tânăr. Nu făceam niciodată nimic 
dacă ne gândeam mai întâi. 


17 


Îi aruncă o privire furioasă şi lui Maurice. Şuncădeporc 
nu-l plăcea pe Maurice. Nu-i plăceau cele mai multe dintre 
lucrurile petrecute după Schimbare. De fapt, Maurice se 
întreba cât avea să mai reziste Şuncădeporc ca şef. Nu-i 
plăcea să gândească. El aparţinea acelor vremuri când un 
şef al şobolanilor trebuia să fie doar mare şi bătăios. 
Lucrurile se mişcau acum prea repede pentru el, ceea ce îl 
înfuria grozav. 

Acum nu prea mai conducea, ci mai degrabă era 
împins. 

— Eu... Fasole Periculoasă, domnule, crede că ar trebui 
să ne gândim să ne stabilim undeva, domnule, spuse 
Piersicuţa. 

Maurice se încruntă. Şuncădeporc n-ar asculta-o pe 
Piersicuţa, şi ea ştia asta, dar Fasole Periculoasă era 
pentru şobolani aproape un vrăjitor şi chiar şi cei mai mari 
îl ascultau. 

— Credeam că urma să ne suim într-o barcă şi să găsim 
undeva o insulă, spuse Şuncădeporc. Nişte chestii jalnice 
şi foarte potrivite pentru şobolani sunt bărcile, adăugă el 
aprobator. Apoi continuă, cu o privire uşor nervoasă şi 
uşor nemulțumită către Fasole Periculoasă. Şi mi se spune 
că avem nevoie de chestia asta cu banii, pentru că acum, 
când putem să gândim, trebuie să fim ef... efic... 

— Etici, domnule, spuse Fasole Periculoasă. 

— Ceea ce mi se pare ceva cu totul neşobolănesc. Nu 
că părerea mea ar conta în vreun fel, după cum se pare, 
spuse Şuncădeporc. 

— Avem suficienţi bani, domnule, spuse Piersicuţa. 
Avem deja o mulţime de bani. Avem o mulţime de bani, nu- 
i aşa, Maurice? 

Nu era o întrebare; era un soi de acuzare. 

— Ei bine, când spui o mulțime..., începu Maurice. 

— Şi de fapt avem mai mulţi bani decât credeam, spuse 
Piersicuţa, pe acelaşi ton. 

Era un ton foarte politicos, dar continua, punând toate 
întrebările greşite. Pentru Maurice, o întrebare greşită era 
una pe care el nu voia s-o pună nimeni. 

18 


Piersicuţa îşi drese din nou vocea. 

— Motivul pentru care spun că avem mai mulţi bani, 
Maurice, continuă Piersicuţa, este că tu ai zis că banii care 
se numesc „monede de aur” lucesc precum luna, iar 
„monedele de argint” precum soarele, şi că tu o să ţii 
monedele de argint. De fapt, Maurice, este exact invers. 
Monedele de argint lucesc precum luna. 

Maurice spuse în gând o vorbă urâtă în limba 
pisicească, în care se găsesc foarte multe cuvinte de genul 
ăsta. La ce era bună educaţia, îşi spuse el, dacă pe urmă 
persoanele o folosesc? 

— Aşa că noi credem, domnule, îi spuse Fasole 
Periculoasă lui Şuncădeporc, că după această ultimă oară 
ar trebui să împărţim între noi banii şi să-şi vadă fiecare de 
drumul lui. În plus, începe să fie periculos să tot repetăm 
aceeaşi şmecherie. Ar trebui să ne oprim până nu e prea 
târziu. E un râu aici. Am putea ajunge pe el la mare. 

— O insulă fără oameni sau pisici krlirrt ar fi un loc 
foarte bun, spuse Şuncădeporc. 

Maurice îşi păstră zâmbetul pe faţă, deşi ştia ce 
înseamnă krilrrt. 

— Şi nici n-am vrea să-l ţinem departe pe Maurice de 
minunata lui slujbă nouă alături de scamator, adăugă 
Piersicuţa. 

Ochii lui Maurice se îngustară. Pentru o clipă fu cât pe 
ce să-şi încalce regula de fier de a nu mânca nimic care 
vorbeşte. 

— Şi tu, puştiule? spuse el, ridicând privirea către 
puştiul cu mutră de prostănac. 

— Mi-e egal, spuse puştiul. 

— Ce ţi-e egal? întrebă Maurice. 

— Mi-e egal totul, de fapt, spuse puştiul. Atâta timp cât 
nimeni nu mă împiedică să cânt. 

— Dar trebuie să te gândeşti la viitor! spuse Maurice. 

— Mă gândesc, răspunse puştiul. Vreau că continui să- 
mi cânt muzica în viitor. Nu costă nimic cântatul. Dar 
poate că şobolanii au dreptate. Am scăpat de câteva ori ca 
prin urechile acului, Maurice. 

19 


Maurice îi aruncă puştiului o privire atentă pentru a 
vedea dacă glumeşte, dar puştiul nu făcuse niciodată până 
atunci aşa ceva. Maurice cedă. Ei bine, nu renunţă 
propriu-zis. Maurice nu ajunsese până aici cedând în faţa 
problemelor. Doar le dădea deoparte. Până la urmă, 
întotdeauna mai apărea câte ceva. 

— OK, e-n regulă, spuse el. O mai facem o dată şi pe 
urmă împărţim banii în trei. E-n regulă. Nu e nicio 
problemă. Dar dacă asta e ultima oară, hai să facem ceva 
memorabil, da? 

Şi rânji. 

Şobolanii, fiind totuşi nişte şobolani, nu ţineau prea 
mult să vadă o pisică rânjind, dar înţeleseră ce hotărâre 
serioasă fusese luată. Scoaseră cu toţii oftaturi subţirele 
de uşurare. 

— Tu eşti mulţumit acum, puştiule? întrebă Maurice. 

— O să pot pe urmă să cânt din fluier? spuse puştiul. 

— Categoric! 

— Atunci e bine, spuse puştiul. 

Banii, unii lucind precum soarele şi alţii lucind precum 
luna, fură puşi cu solemnitate înapoi în sacul lor. Şobolanii 
târâră sacul sub nişte tufişuri şi îl îngropară acolo. Nimeni 
nu putea îngropa banii aşa cum o făceau şobolanii, şi n- 
avea rost să ia prea mulţi cu ei în oraşe. 

Apoi, mai era şi calul. Era un cal care valora mult, şi lui 
Maurice îi părea foarte, foarte rău să-i dea drumul. Dar, 
aşa cum remarcă Piersicuţa, era calul unui tâlhar, cu şaua 
şi frâiele bogat împodobite. Putea fi periculos să încerce 
să-l vândă aici. Oamenii ar vorbi. Asta ar atrage atenţia 
guvernului. Nu era momentul să aibă Garda pe urmele lor. 

Maurice se apropie de marginea stâncii şi privi în jos 
către oraş, care se trezea în lumina răsăritului de soare. 

— Atunci, hai să facem chestia asta măreață, da? spuse 
el pe când şobolanii se întorceau. Vreau să aud maximum 
de chiţăituri şi să văd cum vă strâmbaţi la oameni şi cum 
stropipiţi mâncarea, OK? 

— Noi credem că stropipirea mâncării nu e cu 
adevărat..., începu Fasole Periculoasă, dar Piersicuţa 

20 


scoase un „Hm”, aşa că Fasole Periculoasă continuă: Oh, 
presupun că dacă e pentru ultima oară... 

— Am stropipit pe toate cele de când am ieşit din cuib, 
spuse Şuncădeporc. lar acum mi se spune că nu e bine. 
Dacă asta înseamnă să gândeşti, mă bucur că eu n-o fac 
niciodată. 

— Hai să-i facem praf, spuse Maurice. Şobolani? Zic ei 
c-au văzut şobolani în oraşul ăsta? După ce-or să ne vadă 
pe noi, or să aibă ce povesti şi nepoților. 


21 


Capitolul 2 


Domnul Urechilă avea o mulţime de prieteni în 
Vizuina Blănoasă. Dar cel mai bun prieten al 
Domnului Urechilă era mâncarea. 


Din Aventura Domnului 
Urechilă 


Asta era planul. 

Şi era un plan bun. Chiar şi şobolanii, chiar şi 
Piersicuţa, toți trebuiau să recunoască faptul că 
funcţionase. 

Toată lumea ştia despre invaziile de şobolani. Existau 
poveşti bine-cunoscute despre fluieraşi de şobolani, care 
îşi câştigau existenţa cutreierând oraşele şi scăpând 
oamenii de năpasta şobolanilor. 

Sigur, nu doar şobolanii erau o năpastă - uneori 
năpasta o reprezentau acordeoniştii, cărămizile legate cu 
sfoară, sau peştii -, dar despre şobolani ştia toată lumea. 

Şi de fapt, ăsta era şpilul. Nici n-aveai nevoie de mulți 
şobolani pentru o invazie, dacă ştiau ce au de făcut. Un 
şobolan iţindu-se ici şi colo, chiţăind tare, bălăcindu-se în 
smântână proaspătă şi stropipind făina putea să fie şi 
singur o adevărată năpastă. 

După câteva zile ca asta, era uluitor cât de bucuroşi 
erau oamenii să-l vadă pe puştiul cu mutră de prostănac şi 
cu fluierul lui fermecat pentru şobolani. Şi erau uluiţi când 
şobolanii ieşeau din fiecare gaură pentru a-l urma afară 
din oraş. Erau atât de uluiţi, încât nici nu mai observau că 
de fapt erau doar câteva sute de şobolani. 

Ar fi fost cu adevărat uluiţi dacă ar fi aflat vreodată că 
şobolanii şi fluieraşul se întâlneau cu o pisică undeva în 
tufişurile din afara oraşului şi numărau plini de gravitate 
banii. 


Bad Incontra tocmai se trezea când Maurice intră în 
oraş împreună cu puştiul. Nimeni nu-i deranja, deşi 
22 


interesul multora fu atras de Maurice. Asta nu-l îngrijoră. 
Ştia că era interesant. Oricum, pisicile umblau întotdeauna 
ca şi cum locul respectiv era proprietatea lor, iar lumea 
era plină de puşti cu mutre de prostănac, aşa că oamenii 
nu se repezeau să mai vadă unul. 

Părea a fi o zi de târg, dar nu existau prea multe 
tarabe, iar de vânzare erau în general vechituri. Cratiţe şi 
oale vechi, pantofi uzaţi... genul de lucruri pe care oamenii 
le vând când au rămas fără bani. 

Maurice văzuse o mulţime de târguri în drumurile lor 
prin alte oraşe şi ştia cum ar trebui să arate. 

— Aici ar trebui să fie precupeţe grase care vând găini, 
spuse el. Şi oameni care vând acadele pentru copii, şi 
panglici. Saltimbanci şi clovni. Chiar şi jongleri, dacă ai 
puţin noroc. 

— Nu e nimic din toate astea aici. Şi, după cum arată, 
nici n-ai ce cumpăra, spuse puştiul. Parcă ziceai că ăsta e 
un oraş bogat, Maurice. 

— Ei bine, părea bogat, spuse Maurice. Toate 
câmpurile alea întinse din vale, toate bărcile alea pe râu... 
ai crede că străzile trebuie să fie pavate cu aur! 

Puştiul se uită în sus. 

— Ciudat, spuse el. 

— Ce? 

— Oamenii par săraci, spuse el. Clădirile sunt cele care 
par bogate. 

Într-adevăr, aşa şi păreau. Maurice nu era un mare 
expert în arhitectură, dar clădirile de lemn erau frumos 
sculptate şi pictate. Şi mai observă ceva. Nu era nimic 
frumos în afişul care fusese prins în cuie pe cel mai 
apropiat perete. Pe el scria: 


SE CAUTĂ ŞOBOLANI MORŢI! 
50 de PENNY COADA! 
Adresaţi-vă LA VÂNĂTORII 
DE ŞOBOLANI LA CASA SOBORULUI 


Puştiul privea lung afişul. 
23 


— Lumea de pe-aici chiar vrea să scape de şobolani, 
spuse vesel Maurice. 

— Nimeni nu a oferit vreodată o recompensă de 
jumătate de dolar pe coadă! spuse puştiul. 

— Ţi-am zis eu că asta o să fie cea mai măreaţă, spuse 
Maurice. Înainte să se termine săptămâna, o să stăm 
cocoţaţi pe o grămadă de bani! 

— Şi-atunci, cum de i-au făcut unui sobol o casă? 
întrebă puştiul, nesigur. Nu poate fi o casă pentru un 
sobol, nu? Mai ales cu afişul ăsta! Şi de ce se holbează 
toată lumea la tine? 

— Sunt o pisică frumoasă, spuse Maurice. 

Chiar şi aşa, era puţin cam surprinzător. Oamenii îşi 
dădeau coate şi arătau cu degetul către el. 

— Ai zice că n-au mai văzut niciodată o pisică, 
murmură Maurice, uitându-se lung la clădirea mare de pe 
cealaltă parte a străzii. Era o clădire pătrată, înconjurată 
de oameni, şi pe ea scria CASA SOBORULUI. E Sobor nu 
sobol, adică un fel de consiliu al oraşului; iar Casa 
Soborului este doar un cuvânt local pentru... primărie, 
spuse el. N-are nimic de-a face cu sobolii, deşi pare 
amuzant. 

— Tu chiar ştii multe cuvinte, Maurice, spuse puştiul 
plin de admiraţie. 

— Uneori sunt şi eu uimit, răspunse Maurice. 

În faţa unei uşi înalte, deschise, se afla un şir de 
oameni. Alţii, care probabil făcuseră acel lucru pentru care 
se formase coada, ieşeau câte unul sau câte doi pe altă 
uşă. Toţi aveau în braţe pâini. 

— Stăm şi noi la coadă? întrebă puştiul. 

— N-aş prea crede, răspunse Maurice prudent. 

— De ce nu? 

— Vezi oamenii ăia de la uşă? Arată ca nişte paznici. Au 
în mâini bastoane mari. Şi fiecare le întinde o bucată de 
hârtie când trece pe lângă ei. Nu-mi place cum arată 
treaba asta, spuse Maurice. Asta arată a guvern. 

— N-am făcut nimic rău, spuse puştiul. În orice caz, nu 
aici. 

24 


— Nu se ştie niciodată cu guvernele astea. Rămâi aici, 
puştiule. Mă duc să arunc o privire. 

Oamenii se uitară într-adevăr lung la Maurice când se 
furişă în clădire, dar se părea că într-un oraş asediat de 
şobolani o pisică atrăgea întotdeauna atenţia. Un bărbat 
chiar încercă să pună mâna pe el, dar îşi pierdu interesul 
când Maurice se întoarse şi-şi înfipse ghearele în mâna lui. 

Coada se răsucea într-un hol mare şi ajungea în faţa 
unei mese lungi. Acolo, fiecare persoană îşi arăta bucata 
de hârtie celor două femei aşezate în faţa unei tăvi mari cu 
pâini şi fiecare primea câte una. Apoi treceau la un bărbat 
care avea un ciubăr mare cu cârnaţi, din care fiecare 
căpăta o cantitate mult mai mică. 

Toată această scenă era urmărită de primar, care, din 
când în când, spunea câteva cuvinte celor ce împărțeau 
mâncarea. Maurice îl recunoscu imediat, pentru că avea 
un lanţ de aur în jurul gâtului. Maurice întâlnise o mulţime 
de primari de când lucra cu şobolanii. Dar acesta era 
diferit de toţi ceilalţi. Era mai mărunt, mult mai îngrijorat, 
şi avea o chelie pe care încercase să şi-o acopere cu trei 
şuviţe de păr. Şi era şi mult mai slab decât alţi primari pe 
care îi văzuse Maurice. Burta îi părea lipită de spinare. 

Aşadar, mâncarea e puţină, îşi spuse Maurice. Trebuie 
să o raţionalizeze. Se pare că au nevoie urgentă de un 
fluieraş. Norocul nostru că am sosit la timp... 

leşi din clădire, dar de data asta păşi mai repede, 
pentru că îşi dădu seama că cineva cânta din fluier. 

Aşa cum se temuse, era puştiul. Işi pusese şapca pe jos, 
în faţa lui, şi chiar adunase deja câteva monede. Oamenii 
care stăteau la coadă se întorseseră şi se aplecaseră către 
el, pentru a-l auzi mai bine, iar câţiva copilaşi chiar 
începuseră să danseze. 

Maurice era expert doar în cântarea pisicească, iar 
asta înseamnă să stai la o palmă în faţa altor pisici şi să 
tipi la ele până când acestea renunţă. Muzica omenească i 
se păruse întotdeauna slabă şi anostă. Dar oamenii băteau 
din picior când îl auzeau pe puşti cântând. Şi zâmbeau 
puţin. 

25 


Maurice aşteptă până ce puştiul îşi termină melodia. Pe 
când mulţimea aplauda, se furişă în spatele lui, se frecă de 
el şi şuieră: 

— Bravo, cap sec! Trebuia să trecem neobservaţți! 
Haide, să mergem. Oh, şi ia şi banii. 

O luă înainte şi traversă piaţa, apoi se opri atât de 
brusc, încât puştiul fu cât pe-aci să-l calce. 

— Hopa, mai vine ceva guvern, spuse el. Şi ştim cine 
sunt ăştia, nu...? 

Puştiul ştia. Erau vânători de şobolani, şi erau doi. 
Chiar şi aici purtau acele haine lungi, cenuşii, şi acele 
jobene negre şi ponosite ale meseriei lor. Fiecare ducea pe 
un umăr o prăjină, de care atârnau tot soiul de capcane. 
Pe celălalt umăr aveau agăţat un sac mare, de soiul ălora 
în care nu prea ai chef să te uiţi. Şi fiecare om avea un 
terier legat de o funie. Erau nişte câini numai piele şi os şi 
gâlcevitori, care mârâiră la Maurice când trecură pe lângă 
el, traşi de stăpâni. 

Oamenii aşezaţi la coadă scoaseră un şir de urale când 
bărbaţii se apropiară, şi aplaudară când cei doi băgară 
mâna în saci şi scoaseră un pumn plin cu ceva ce lui 
Maurice i se păru că seamănă cu nişte bucăţi de sfoară 
neagră. 

— Două sute azi! strigă unul dintre vânătorii de 
şobolani. 

Unul dintre terieri se repezi la Maurice, zbătându-se 
înnebunit în funia cu care era legat. Pisica nu se clinti. 
Probabil că doar puştiul l-a auzit spunând încet: 

— La picior, puricosule! Câine rău! 

Faţa terierului se schimonosi în acea expresie groaznic 
de chinuită a unui câine care încearcă să se gândească la 
două lucruri deodată. Ştia că pisicile n-ar trebui să 
vorbească, iar această pisică tocmai vorbise. Era o 
problemă înspăimântătoare. Terierul se aşeză cu un aer 
neajutorat şi scheună. 

Maurice începu să se spele. Era o insultă teribilă. 


26 


Vânătorul de şobolani, nemulţumit de purtarea laşă a 
câinelui său, îl trase şi se îndepărtă. Şi scăpă câteva bucăţi 
de sfoară neagră. 

— Cozi de şobolan! spuse puştiul. Cu siguranță au o 
problemă serioasă aici! 

— Una mai mare chiar decât crezi, spuse Maurice, care 
rămăsese cu ochii la grămada de cozi. la-le de jos când nu 
se uită nimeni, da? 

Puştiul aşteptă ca oamenii să-şi întoarcă privirile de la 
ei şi apoi se aplecă. Chiar în clipa în care degetele lui 
atinseră grămada de cozi încâlcite, o gheată neagră bine 
lustruită calcă apăsat pe ele. 

— Ei, nu cred că trebuie să le atingi, tinere domn, 
spuse o voce deasupra sa. Ştii, poţi să iei ciumă de la 
şobolani. Face să-ţi explodeze picioarele. i 

Era unul dintre vânătorii de şobolani. li aruncă 
puştiului un rânjet larg, dar nu era unul vesel. Mirosea a 
bere. 

— Chiar aşa, tinere domn, şi pe urmă creierul îţi iese 
prin nas, spuse celălalt vânător de şobolani, apropiindu-se 
în spatele puştiului. N-ai îndrăzni să-ți foloseşti batista, 
tinere domn, dacă te-ai căptuşi cu ciuma. 

— Confratele meu a nimerit-o la ţanc, spuse primul 
vânător de şobolani, suflându-i puştiului în faţă încă un 
damf de bere. 

— Ceea ce e mai mult decât ai putea tu face, tinere 
domn, pentru că atunci când te căptuşeşti cu ciuma, toate 
degetele ţi se... 

— Picioarele tale n-au explodat, spuse puştiul. 

Maurice gemu. Nu era niciodată o idee prea bună să 
nu fii cuviincios cu un damf de bere. Dar vânătorii de 
şobolani se aflau într-un stadiu în care, în pofida 
circumstanțelor, erau convinşi că sunt nostimi. 

— Ah, bine zis, tinere domn, dar asta e pentru că lecţia 
numărul unu la şcoala Breslei Vânătorilor de şobolani este 
să nu le permiţi picioarelor tale să explodeze, spuse 
Vânătorul de şobolani Nr. 1. 


27 


— Ceea ce e un lucru înţelept, pentru că lecţia numărul 
doi se ţine la etaj, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 2. Oh, 
eu sunt la lecţia unu, nu-i aşa, tinere domn? 

Celălalt vânător de şobolani apucă legătura de sfori 
negre, şi zâmbetul îi dispăru de pe faţă pe când îl privea 
lung pe puşti. 

— Nu te-am mai văzut pe-aci, puştiule, spuse el. Şi 
sfatul meu e să nu-ţi bagi nasul pe nicăieri şi să nu spui 
nimic nimănui. Nicio vorbă. Ai priceput? 

Puştiul deschise gura, apoi o închise repede. Vânătorul 
de şobolani îi aruncă din nou rânjetul lui oribil. 

— Ah, pricepi iute, tinere domn, spuse el. Poate ne mai 
întâlnim, eh? 

— Pun pariu că ti-ar plăcea să fii şi tu un vânător de 
şobolani când te faci mare, nu, tinere domn? spuse 
Vânătorul de şobolani Nr. 2, mângâindu-l pe puşti pe cap 
cam prea apăsat. 

Puştiul dădu din cap în semn de aprobare. Părea cel 
mai indicat lucru de făcut. Vânătorul de şobolani Nr. 1 se 
aplecă până când nasul lui roşu şi cu ciupituri de vărsat 
ajunse la două degete de faţa puştiului. 

— Asta dacă o să te faci mare, tinere domn, spuse el. 

Vânătorii de şobolani se îndepărtară, târându-şi câinii 
după ei. Unul dintre terieri se tot întorcea să se uite la 
Maurice. 

— Foarte ciudaţi vânători de şobolani au pe-aici, spuse 
pisica. 

— N-am mai văzut până acum vânători de şobolani ca 
ei, spuse puştiul. Păreau nişte ticăloşi. Ca şi cum le plăcea 
ce făceau. 

— Eu n-am mai văzut vânători de şobolani atât de 
ocupați, dar cu ghetele aşa de curate, spuse Maurice. 

— Da, chiar le plăcea, nu-i aşa..., spuse puştiul. 

— Dar nici măcar asta nu e atât de ciudat pe cât sunt 
şobolanii de pe-aici, spuse Maurice, pe acelaşi ton liniştit, 
ca şi cum nu făcea decât să numere bani. 

— Ce-i ciudat la şobolani? întrebă puştiul. 


28 


— Unii dintre ei au nişte cozi grozav de bizare, spuse 
Maurice. 

Puştiul îşi roti privirea prin piaţă. Coada pentru pâine 
era încă destul de lungă, şi asta îl neliniştea. Dar şi aburul 
îl făcea să se simtă ciudat. Nori mici de abur se ridicau din 
grătare şi capace de canale peste tot, ca şi cum întregul 
oraş fusese construit pe un ceainic. In plus, avea 
sentimentul clar că cineva îl privea. 

— Cred că ar trebui să-i căutăm pe şobolani şi să 
plecăm mai departe, spuse el. 

— Nu, răspunse Maurice, aici miroase a oraş cu 
posibilităţi. Ceva se petrece, şi când se petrece ceva, 
înseamnă că cineva se îmbogăţeşte, şi când cineva se 
îmbogăţeşte, nu văd de ce n-aş fi - n-am fi noi. 

— Da, dar noi nu vrem ca oamenii ăia să-l omoare pe 
Fasole Periculoasă şi pe toţi ceilalţi! 

— N-or să-i prindă, spuse Maurice. Tipii ăia cu 
siguranţă n-ar lua premiu-ntâi la gândire. Chiar şi 
Şuncădeporc ar putea alerga în cerc în jurul lor, aş crede. 
lar Fasole Periculoasă are atâta creier încât îi iese şi prin 
urechi. 

— Sper că nu! 

— Nu, nu, zise Maurice, care de obicei le spunea 
oamenilor ceea ce voiau să audă, ceea ce vreau să spun e 
că şobolanii noştri pot fi mai isteţi decât cei mai mulţi 
dintre oameni, OK? Ţi-aduci aminte ce s-a întâmplat în 
Neghioburg când Sardele a intrat în ceainic şi, când 
bătrâna a ridicat capacul, i-a aruncat o căpşună în nas? 
Hei, chiar şi şobolanii obișnuiți pot fi mai isteţi decât 
oamenii. Oamenii cred că dacă sunt mai mari sunt şi mai 
buni... Stai puţin, acu' o să tac, cineva e cu ochii pe noi... 

Un bărbat cu un coş în mână ieşise din primărie şi se 
uita lung la Maurice cu o privire plină de interes. Apoi 
ridică ochii spre puşti şi spuse: 

— Bun vânător de şobolani, aşa-i? Pun pariu că e, un 
cotoi aşa de mare ca el. E al tău, băiete? 

— Spune da, şopti Maurice. 


29 


— Oarecum, da, spuse puştiul şi-l luă pe Maurice în 
braţe. 

— Îţi dau cinci dolari pe el, spuse omul. 

— Cere zece, şopti Maurice. 

— Nu-i de vânzare, spuse puştiul. 

— Prostule! toarse Maurice. 

— Atunci, şapte dolari, spuse omul. Ascultă, uite ce-o 
să fac... patru pâini întregi, ce zici? 

— Asta-i o prostie. O pâine n-ar trebui să coste mai 
mult de douăzeci de penny, spuse puştiul. 

Omul îi aruncă o privire ciudată. 

— Eşti nou pe-aici, nu? Ai o groază de bani, aşa-i? 

— Destui, spuse puştiul. 

— Crezi tu? Oricum n-or să-ţi folosească la nimic. 
Ascultă, patru pâini şi o chiflă, mi se pare o învoială 
cinstită. Cu zece pâini pot să fac rost de-un terier, şi ăştia 
sunt înnebuniţi după şobolani... nu? Ei bine, când o să-ţi fie 
foame o să-l dai pe juma' de felie de pâine şi o râcâială! şi- 
o să zici că ai făcut o afacere grozavă, crede-mă. 

Şi se îndepărtă cu paşi mari. Maurice se smulse din 
braţele puştiului şi ateriză uşor pe pietrele cu care era 
pavată strada. 

— Zău aşa, dacă eram bun la ventrilochism ne-am fi 
umplut de bani, mormăi el. 

— Ventrilochism? întrebă puştiul, urmărind spatele 
omului care se îndepărta. 

— Asta e când tu deschizi şi închizi gura şi eu vorbesc, 
spuse Maurice. De ce nu m-ai vândut? Aş fi venit înapoi în 
zece minute! Am auzit de-un tip care a scos o avere 
vânzând porumbei călători, şi nu avea decât unul! 

— Nu crezi că e ceva în neregulă cu un oraş unde 
oamenii plătesc mai mult de-un dolar pentru o pâine? 
spuse puştiul. Şi dau jumătate de dolar doar pentru o 
coadă de şobolan? 

— Totu-i să mai aibă destui bani ca să plătească 
fluieraşul, spuse Maurice. Ce noroc pe noi că aici există 
' Întinzi untul prin râcâire. Apoi îndepărtezi untul tot prin 
râcâire. Apoi mănânci pâinea. 


30 


deja o invazie de şobolani, nu? Repede, mângâie-mă pe 
cap, se uită la noi o fată. 

Puştiul ridică ochii. Într-adevăr, o fată îi privea de pe 
cealaltă parte a străzii. Oamenii treceau în sus şi-n jos, iar 
unii între puşti şi fată, dar ea stătea nemişcată şi se holba 
la el. Şi la Maurice. Avea aceeaşi privire care te ţintuieşte 
de perete pe care o asocia cu Piersicuţa. Părea genul de 
persoană care punea întrebări. lar părul ei era prea roşu şi 
nasul prea lung. Şi purta o rochie lungă şi neagră 
împodobită cu dantelă neagră. Aşa ceva nu aduce 
niciodată nimic bun. 

Fata traversă strada şi se opri în faţa puştiului. 

— Eşti nou pe-aici, nu? Ai venit să cauţi de lucru, da? 
Probabil că ai fost dat afară din ultima slujbă, aşa-i? 
Probabil fiindcă ai adormit şi totul s-a dat peste cap. Asta 
s-a-ntâmplat probabil. Sau ai fugit pentru că stăpânul te 
bătea cu un băț gros, deşi - adăugă ea când un gând îi 
trecu prin cap - probabil că ai meritat-o pentru că eşti 
leneş. Şi apoi ai furat probabil pisica, ştiind cât de mult ar 
plăti oamenii de-aici pentru o pisică. Şi trebuie să-ţi fi 
pierdut minţile de foame pentru că vorbeai cu pisica şi 
toată lumea ştie că pisicile nu pot vorbi. 

— Nu pot rosti nici un singur cuvânt, spuse Maurice. 

— Şi probabil că eşti un băiat misterios care... Fata se 
opri şi îi aruncă lui Maurice o privire nedumerită. El îşi 
arcui spinarea şi spuse „prrpt”, care este vorba pisicească 
pentru „biscuiţi”. Pisica aia a zis adineauri ceva? întrebă 
ea. 

— Credeam că toată lumea ştie că pisicile nu pot vorbi, 
spuse puştiul. 

— Oh, dar poate ai fost ucenic la un vrăjitor, spuse 
fata. Da, asta sună bine. Deocamdată merge. Ai fost ucenic 
la un vrăjitor, ai adormit şi ai lăsat cazanul cu lichidul 
verde care bolborosea în el să dea pe afară şi el te-a 
ameninţat că te transformă într-un... într-un... 

— Gerbil, o ajută Maurice. 


31 


— ...un gerbil, şi tu i-ai furat pisica vrăjită pentru că o 
urai atât de mult şi... Ce e un gerbil? A spus pisica aia 
„gerbil”? 

— Nu te uita la mine! spuse puştiul. Eu doar stau aici! 

— În regulă, şi pe urmă ai adus pisica aici pentru că ştii 
că e o mare foamete şi de aceea voiai să o vinzi şi omul ăla 
ti-ar fi dat zece dolari, ştii, dacă ai fi ţinut la preţ. 

— Zece dolari e prea mult chiar şi pentru o pisică bună 
la prins şobolani. 

— La prins şobolani? Pe el nu-l interesau şobolanii! 
spuse fata cu păr roşu. Toată lumea e flămândă pe-aici! 
Pisica asta reprezintă cel puţin două mese bune! 

— Cum? Pe-aici mâncaţi pisici? spuse Maurice şi coada 
i se zbârli şi se înfoie. 

Fata se aplecă spre Maurice cu un rânjet teribil, exact 
ca rânjetul Piersicuţei atunci când câştiga o dispută cu el, 
şi îl apăsă cu un deget pe nas. 

— Te-am prins! spuse ea. Te-am păcălit c-o şmecherie 
atât de simplă! Cred că ar fi mai bine ca voi doi să veniţi 
cu mine, nu? Altfel o să ţip. Şi oamenii mă ascultă atunci 
când tip! 


32 


Capitolul 3 


„Să nu intri niciodată în Pădurea Întunecată, 
prietene, spuse Guz Rupert. „Sunt lucruri rele în ea.” 


Din Aventura Domnului 
Urechilă 


Sub labele lui Maurice, în adâncul pământului, 
şobolanii se strecurau pe sub oraşul Bad Incontra. Toate 
oraşele vechi sunt la fel. Oamenii clădesc în sus, dar şi în 
jos. Pivniţele se înghesuie în alte pivnițe, iar unele dintre 
ele sunt uitate - dar nu şi de creaturile care vor să rămână 
nevăzute. 

În întunericul gros, cald şi umed, se auzi o voce: 

— Bun, la cine sunt chibriturile? 

— La mine, Fasole Periculoasă, spuse Patruporţii. 

— Bravo, tinere şobolan. Şi la cine e lumânarea? 

— La mine, domnule?. Eu sunt Bucăţică. 

— Bun. Pune-o jos şi Piersicuţa o s-o aprindă. 

În întuneric se auziră o mulţime de foşnete. Nu toţi 
şobolanii se obişnuiseră cu ideea de a face focul, şi unii se 
dădeau deoparte. 

Se auzi un hârşâit, apoi chibritul se aprinse. Ţinându-l 
cu cele două labe din faţă, Piersicuţa aprinse mucul de 
lumânare. Flacăra se făcu mare pentru o clipă, apoi se 
micşoră şi continuă să ardă liniştită. 

— Chiar poţi s-o vezi? întrebă Şuncădeporc. 

— Da, domnule, răspunse Fasole Periculoasă. Nu sunt 
complet orb. Îmi dau seama când e lumină şi când e 
întuneric. 

— Ştii, spuse Şuncădeporc privind suspicios flacăra, 
chiar şi aşa, nu-mi place deloc. Bezna era foarte bună 


2 Este greu de tradus „domnule” în limba şobolăneză. Cuvântul 
şobolănez pentru „domn” nu e de fapt un cuvânt; e un fel de 
ghemuire scurtă, indicând că în acel moment şobolanul 
ghemuit este gata să accepte că celălalt şobolan este şeful, dar 
că acesta trebuie să aibă grijă să nu şi-o ia în cap. 

33 


pentru părinţii noştri. N-o să iasă nimic ca lumea din 
chestia asta. Şi pe urmă, să aprinzi o lumânare înseamnă 
să iroseşti o mâncare foarte gustoasă. 

— Trebuie să fim în stare să controlăm focul, domnule, 
spuse liniştit Fasole Periculoasă. Prin această flacără 
facem o afirmaţie în faţa întunericului. Spunem: noi 
suntem diferiţi. Spunem: nu suntem pur şi simplu şobolani. 
Spunem: noi suntem Clanul. 

— Hâm, făcu Şuncădeporc, şi acesta era răspunsul lui 
obişnuit atunci când nu înţelegea ce i se spusese. 

Iar în ultimul timp scosese o mulţime de „hâm”-uri. 

— Am auzit că tinerii şobolani spun că întunericul îi 
sperie, spuse Piersicuţa. 

— De ce? întrebă Şuncădeporc. Doar nu le e frică de 
beznă, nu? Bezna e a şobolanilor! Statul în beznă e ceva 
tipic şobolănesc! 

— Ciudat, spuse Piersicuţa, nici n-am ştiut că există 
umbre până ce n-am avut lumina. 

Unul dintre şobolanii mai tineri ridică sfios o labă. 

— Ăăă... şi chiar şi când se stinge lumina, ştim că în 
jurul nostru există umbre, spuse el. 

Fasole Periculoasă se întoarse către tânărul şobolan. 

— Tu eşti...? 

— Deliciu, spuse tânărul şobolan. 

— Ei bine, Deliciu, spuse Fasole Periculoasă cu o voce 
prietenoasă, cred că teama de umbre face parte din 
devenirea noastră mai inteligenţi. Mintea ta realizează că 
exişti tu, şi că mai există şi restul din afara ta. Aşa că acum 
nu te temi doar de lucrurile pe care le poţi vedea şi auzi şi 
mirosi, ci şi de lucrurile pe care... ca să zic aşa... le vezi în 
mintea ta. Dacă învăţăm să înfruntăm umbrele din afara 
noastră, asta ne ajută să luptăm cu umbrele din noi. Şi 
astfel putem controla întregul întuneric. E un mare pas 
înainte. Bravo. 

Deliciu păru oarecum mândru, dar destul de neliniştit. 

— Eu nu văd ce rost are chestia asta, spuse 
Şuncădeporc. Înainte o duceam foarte bine pe grămada de 
gunoi. Nu-mi era niciodată frică de nimic. 

34 


— Eram o pradă uşoară pentru fiecare pisică 
vagaboandă şi câine flămând, domnule, spuse Fasole 
Periculoasă. 

— Ah, dacă o să începem acum să vorbim de pisici..., 
mârâi Şuncădeporc. 

— Eu cred că putem avea încredere în Maurice, 
domnule, spuse Fasole Periculoasă. Poate că nu atunci 
când e vorba de bani, recunosc. Dar, ştii, nu mănâncă 
niciodată persoanele care vorbesc. De fiecare dată, 
verifică. 

— Poţi să fii sigur că o pisică rămâne o pisică, spuse 
Şuncădeporc. Fie că vorbeşte sau nu! 

— Da, domnule. Dar noi suntem altfel, şi aşa e şi el. 
Cred că în adâncul sufletului său e o pisică de treabă. 

— Hm. Asta rămâne de văzut, spuse Piersicuţa. Dar 
acum că suntem aici, hai să ne organizăm. 

Şuncădeporc mârâi. 

— Cine eşti tu să zici „hai să ne organizăm”? spuse el 
tăios. Tu eşti şeful, femelă tânără care refuză să rllk cu 
mine? Nu! Eu sunt şeful. E sarcina mea să zic „hai să ne 
organizăm”! 

— Da, domnule, spuse Piersicuţa, ghemuindu-se. Cum 
ai vrea să ne organizăm, domnule? 

Şuncădeporc se holbă la ea. Se uită la şobolanii care 
aşteptau, cu boccelele lor alături, apoi îşi roti privirea prin 
vechea pivniţă, apoi se uită din nou la Piersicuţa, care 
continua să stea ghemuită. 

— Păi... pur şi simplu organizaţi-vă, mormăi el. Nu mă 
plictisiţi cu detalii. Fu sunt şeful. 

Şi se retrase cu paşi mari în întuneric. 

După ce plecă, Piersicuţa şi Fasole Periculoasă îşi 
rotiră privirea prin pivniţă, pe pereţii căreia dansau umbre 
tremurătoare aruncate de flăcăruia lumânării. Pe un 
perete cojit se scurgea un firişor de apă. Ici şi colo se 
desprinseseră pietre, lăsând găuri îmbietoare. Podeaua 
era acoperită de pământ şi nu se vedeau pe ea urme de 
paşi omeneşti. 


35 


— Un loc perfect pentru tabăra de bază, spuse Fasole 
Periculoasă. Are un miros de loc secret şi sigur. Ideal 
pentru şobolani. 

— Corect, se auzi o voce. Şi ştii ce mă îngrijorează pe 
mine în chestia asta? 

Şobolanul numit Negrumat făcu un pas înainte în 
lumină şi-şi săltă în sus una dintre centurile cu scule de la 
brâu. Cei mai mulţi dintre şobolanii care priveau deveniră 
atenţi la el. Oamenii îl ascultau pe Şuncădeporc pentru că 
era conducătorul lor, dar îl ascultau pe Negrumat pentru 
că de cele mai multe ori îţi spunea nişte lucruri de care 
aveai cu adevărat nevoie dacă voiai să supravieţuieşti. Era 
mare, suplu şi vânjos, şi-şi petrecea mare parte din timp 
demontând capcanele pentru a vedea cum funcţionează. 

— Ce te îngrijorează, Negrumat? întrebă Fasole 
Periculoasă 

— Nu există şobolani aici. În afară de noi. Da, sunt 
galerii de şobolani. Dar n-am văzut niciun şobolan. Absolut 
niciunul. Un oraş ca ăsta ar trebui să fie plin de ei. 

— Oh, poate că s-au speriat de noi, spuse Piersicuţa. 

Negrumat se bătu uşor cu laba pe nasul plin de 
cicatrice. 

— Poate, spuse el. Dar nu miroase a bine. Gândirea e o 
invenţie grozavă, dar noi avem nas şi merită să ascultăm 
ce ne spune nasul. Aveţi mare grijă. Se întoarse către 
şobolanii care ascultau şi-şi ridică vocea. OK, băieţi! Ştiţi 
manevrele! strigă el. În faţa mea, în plutoane, acum! 

Şobolanilor nu le-a luat mult timp să formeze trei 
grupuri. Făcuseră multă instrucţie. 

— Bravo, spuse Negrumat, când şi ultimii şobolani se 
aşezară în poziţie. Bun! Ăsta e un teritoriu înşelător, trupe, 
aşa că trebuie să fim cu băgare de seamă... 

Negrumat era deosebit faţă de ceilalţi pentru că purta 
ceva pe el. 

Când şobolanii descoperiseră cărţile - şi chiar şi 
noţiunea de carte era complicată încă pentru cei mai mulţi 
dintre cei bătrâni - găsiseră, în librăria în care pătrundeau 
în fiecare noapte, Cartea. 

36 


Cartea asta era uluitoare. 

Chiar şi înainte ca Piersicuţa şi Gogoaşă Gogonată să 
înveţe să citească toate acele cuvinte omeneşti, fuseseră 
uimiţi de desene. 

În ele văzuseră animale care purtau haine. Era acolo 
un iepure care umbla pe picioarele din spate şi era 
îmbrăcat într-un costum albastru. Mai era un şobolan cu 
pălărie, cu sabie şi cu jiletcă roşie, împodobită cu un ceas 
cu lanţ. Chiar şi şarpele avea guler şi o cravată. Şi toate 
animalele alea vorbeau şi niciunul nu le mânca pe celelalte 
şi toate - iar ăsta era lucrul cel mai de necrezut - vorbeau 
cu oamenii, care îi tratau ca pe nişte... ei, ca pe nişte 
oameni mai mici. Nu existau capcane, nu exista otravă. E 
adevărat (după cum spunea Piersicuţa, care se chinuia să 
citească toată cartea şi uneori le citea cu voce tare 
fragmente din ea), Şarpele Olly era puţin cam şmecher, 
dar de fapt nimic rău nu se petrecea acolo. Chiar şi când 
iepurele s-a rătăcit în Pădurea Întunecată, tot ce s-a 
întâmplat a fost că s-a speriat puţin. 

Da, Aventura Domnului Urechilă a stârnit multe 
discuţii printre Cei Schimbaţi. La ce servea? Era oare, aşa 
cum credea Fasole Periculoasă, o anticipare a unui viitor 
mai luminos? Fusese făcută de oameni? E adevărat că 
librăria era pentru oameni, dar era imposibil ca oamenii să 
facă o carte despre şobolanul Guz Rupert, care purta 
pălărie, şi în acelaşi timp să pună sub podele otravă pentru 
şobolani. Sau puteau s-o facă? Cât de nebun putea fi 
cineva ca să creadă asta? 

Unii dintre şobolanii mai tineri sugeraseră că poate 
hainele erau mai importante decât credeau ei. Încercaseră 
să poarte jiletci, dar fusese foarte greu să prindă modelul, 
nu reuşeau să se încheie la nasturi, şi adevărul e că 
hainele alea se agăţau în toate aşchiile şi era greu de fugit 
în ele. Iar pălăriile cădeau tot timpul. 

Negrumat credea pur şi simplu că oamenii sunt nebuni, 
pe cât sunt de răi. Dar desenele din carte îi dăduseră o 
idee. Ceea ce purta el nu era atât o jiletcă, ci mai degrabă 
o reţea de centuri late, în care şi din care se putea 

37 


strecura foarte uşor. Pe ele cususe o mulţime de buzunare 
- şi asta chiar fusese o idee bună, ca şi cum şi-ar fi făcut 
rost de câteva labe în plus - în care să bage toate lucrurile 
de care avea nevoie, ca vergele de metal şi bucățele de 
sârmă. Unii din pluton preluaseră şi ei ideea. Nu ştii 
niciodată de ce o să mai ai nevoie în Plutonul de 
Dezactivare a Capcanelor. Era o viaţă grea, de încercări cu 
adevărat şobolăneşti. 

Vergelele şi bucăţile de sârmă zăngăniră pe când 
Negrumat păşea în sus şi-n jos prin faţa plutoanelor sale. 
Se opri în faţa unui grup numeros de tineri şobolani. 

— İn regulă, Plutonul Numărul Trei, sunteţi în misiune 
la stropipire, spuse el. Mergeţi şi beţi zdravăn. 

— Ooof, întotdeauna trebuie să stropipim noi, se plânse 
un şobolan. 

Negrumat se repezi la el şi rămase cu nasul la un deget 
de nasul lui, până când şobolanul se trase înapoi. 

— Asta pen'că sunteţi profesionişti, flăcău! Mumă-ta te- 
a crescut să fii stropipinos, aşa că trap, şi răspunde 
chemării naturii! Nimic nu-i scoate mai mult din minţi pe 
oameni ca atunci când văd că pe-acolo au trecut şobolanii, 
dacă pricepi ce vreau să zic! Şi dacă prindeţi momentul, 
mai şi roadeţi câte ceva. Şi alergaţi pe sub scândurile din 
duşumele şi chiţcăiţi! Şi nu uitaţi, nimeni nu o porneşte 
până când nu aude semnalul de liberă trecere de la 
Plutonul de Dezactivare a Capcanelor. Şi acum, către apă, 
în pas forţat! Hop! Hop! Hop! Un doi, un doi, un doi! 

Plutonul se îndepărtă în viteză. Negrumat se întoarse 
către Plutonul Numărul Doi. 

Acesta era format din câţiva dintre cei mai bătrâni 
şobolani, plini de cicatrice şi muşcături şi cu blana pe 
alocuri sfâşiată, unii dintre ei cu cioturi de cozi sau chiar 
fără coadă, sau rămaşi fără o labă sau o ureche ori un 
ochi. De fapt, chiar dacă erau cu toţii vreo douăzeci, dacă 
adunai parte cu parte abia puteai face şaptesprezece 
şobolani completi. 

Dar pentru că erau bătrâni erau vicleni, pentru că un 
şobolan care nu e viclean şi ingenios şi bănuitor nu ajunge 

38 


un şobolan bătrân. Fuseseră cu toţii adulţi atunci când 
apăruse inteligenţa. Erau mai obişnuiţi cu vechiul fel de a 
fi. Şuncădeporc spunea întotdeauna că aşa îi place să fie. 
Mai aveau încă în ei trăsăturile şobolăneşti elementare, 
acel soi de viclenie primitivă care te scoate din capcanele 
în care te-a băgat o inteligenţă surescitată. 

Ei gândeau cu nasul. Şi nu era nevoie să le spui unde 
trebuia stropipit. 

— Ei bine, băieţi, ştiţi manevra, spuse Negrumat. 
Vreau să văd o mulţime de obrăznicii. Cum furati 
mâncarea din vasul pisicii, plăcintele de sub nasul 
bucătăreselor... 

— „dinţii falşi din gura bătrânilor..., adăugă un 
şobolan micuţ, care părea să danseze pe loc. 

Picioarele lui se mişcau tot timpul, bătând step pe 
podeaua pivniţei. Purta şi pălărie, un obiect ponosit, 
confecţionat de el din paie. Era singurul şobolan cu 
adevărat capabil să folosească o pălărie, căci îşi scotea 
urechile prin ea. „Pentru o viaţă de bonton, pălărie şi 
baston”, spunea el. 

— Aia a fost o întâmplare norocoasă, Sardele. Pun 
rămăşag că nu poţi s-o mai faci o dată, spuse Negrumat, 
rânjind. Nu le mai povesti puştilor cum ai înotat tu în baia 
cuiva. Da, ştiu că ai făcut-o, dar nu vreau să-i văd că nu se 
pot căţăra afară dintr-o cadă alunecoasă. Oricum... dacă în 
zece minute nu aud femeile ţipând şi ieşind în fugă din 
bucătării, o să ştiu că nu sunteţi şobolanii pe care îi 
credeam eu. Ei bine? Ce mai aşteptaţi? Executarea! Şi... 
Sardele? 

— Da, boss! 

— Mai încet cu stepul de data asta, da? 

— Ce să fac, boss, dacă picioarele astea dansează 
singure! 

— Şi chiar trebuie să porţi tot timpul pălăria aia 
ridicolă? continuă Negrumat, zâmbind din nou. 

— Da, boss! 

Sardele era unul dintre şobolanii mai bătrâni, dar de 
cele mai multe ori nu-şi arăta vârsta. Dansa şi făcea glume 

39 


şi nu se lua niciodată la bătaie. Trăise într-un teatru şi 
odată mâncase o cutie întreagă de fard. Se părea că Îi 
intrase în sânge. 

— Şi nu o lua înaintea plutonului de dezactivare a 
capcanelor! spuse Negrumat. 

Sardele îi aruncă un zâmbet larg. 

— Of, boss, nu pot să mă distrez şi eu puțin? 

Şi o porni dansând după ceilalţi, înspre găurile din 
pereţi. 

Negrumat trecu mai departe către Plutonul Numărul 
Unu. Era cel mai mic. Trebuia să fii un soi special de 
şobolan pentru a rezista mult timp în Plutonul de 
Dezactivare a Capcanelor. Trebuia să fii atent şi răbdător 
şi meticulos. Trebuia să ai o memorie bună. Trebuia să fii 
precaut. Puteai să intri în pluton dacă erai iute şi neglijent 
şi pripit. Doar că nu rezistai prea mult acolo. 

Negrumat îi măsură de sus până jos şi zâmbi. Era 
mândru de şobolanii ăştia. 

— În regulă, băieţi, ştiţi deja ce aveţi de făcut, spuse el. 
N-aveţi nevoie să vă ţin un discurs, încercaţi doar să nu 
uitaţi că ăsta e un oraş nou, aşa că nu ştim ce o să găsim 
aici. Cu siguranţă există o mulţime de tipuri noi de 
capcane, dar noi învăţăm repede, nu? Şi de otravă. Ar 
putea să folosească şi chestii pe care nu le-am văzut nicio- 
dată, aşa că aveţi grijă. Nu vă repeziţi, nu alergaţi. Nu 
vrem să fim ca primul şoarece, nu? 

— Nu, Negrumat, răspunseră în cor şobolanii supuşi. 

— Cum am spus că nu vrem să fim? întrebă Negrumat. 

— Nu vrem să fim ca primul şoarece! strigară 
şobolanii. 

— Corect! Şi cum vrem să fim? 

— Ca al doilea şoarece, Negrumat! spuseră şobolanii, 
cărora li se bătuse de multe ori capul cu lecţia asta. 

— Corect! Şi de ce vrem să fim ca al doilea şoarece? 

— Pentru că al doilea şoarece ia brânza, Negrumat! 

— Bun! spuse Negrumat. Însaramură va lua grupa 
doi... Expirăla? Eşti promovat, ia grupa trei şi sper să fii la 
fel de bun ca bătrâna Naturalădefermă până când a uitat 

40 


cum să  dezactiveze dispozitivul de închidere la 
Mecanismul cu Resort de Prindere a Șobolanilor Snippet- 
Bucăţică şi Polson Numărul 5. Increderea prea mare în 
sine este duşmanul nostru! Aşa că dacă vedeţi ceva 
suspect, vreo tăviţă pe care nu o recunoaşteţi, ceva cu sâr- 
me şi arcuri şi alte chestii, o însemnați şi trimiteţi la mine 
un mesager - da? 

Un şobolan tânăr ridică o lăbuţă. 

— Da? Cum te cheamă..., domnişoară? 

— Aăă... Nutritiva, domnule. Aăă..., pot să întreb ceva, 
domnule? 

— Eşti nouă în acest pluton, Nutritiva? spuse 
Negrumat. 

— Da, domnule! Transferată de la Stropipitorii Uşori, 
domnule! 

— Aha, s-au gândit că ai fi bună la dezactivarea 
capcanelor, da? 

Nutritiva păru stânjenită, dar acum nu mai putea să 
dea înapoi. 

— Ăăă... nu chiar, domnule. Au zis că nu puteam să mă 
descurc mai prost decât cu stropipirea, domnule. 

Se auzi un râs general. 

— Cum poate un şobolan să nu se descurce cu asta? 
spuse Negrumat. 

— E atât de... de... de stânjenitor, domnule, spuse 
Nutritiva. 

Negrumat oftă în sinea lui. Toată gândirea asta nouă 
dădea naştere la nişte lucruri ciudate. El personal era de 
acord cu ideea Locului Potrivit, dar unele dintre ideile cu 
care veneau puştii erau... ciudate. 

— În regulă, spuse el. Care era întrebarea, Nutritiva? 

— Ăăă.. aţi spus că al doilea şoarece capătă brânza, 
domnule? 

— Corect! Asta-i deviza plutonului,  Nutritiva. 
Gândeşte-te mereu la ea! E prietena ta! 

— Da, domnule. Aşa o să fac, domnule. Dar... primul 
şoarece nu capătă nimic? 


41 


Negrumat se uită lung la ea. Fu uşor impresionat de 
faptul că îl privi şi ea lung, în loc să se facă mică. 

— Văd că o să fii o completare valoroasă pentru pluton, 
Nutritiva, spuse el, apoi ridică vocea. Pluton! Ce capătă 
primul şoarece? 

Corul puternic de voci făcu să cadă din tavan o pânză 
de praf. 

— Capcana! 

— Şi nu uitaţi asta! spuse Negrumat. Porneşte cu ei, 
Ofertăspecială. Vin şi eu într-un minut. 

Un şobolan mai tânăr făcu un pas înainte, apoi se 
răsuci cu faţa la pluton. 

— Şobolani, să mergem! Stâng, drept, stâng, drept...! 

Plutonul de dezactivare a capcanelor se îndepărtă în 
marş. Negrumat se apropie de Fasole Periculoasă. 

— Am pornit-o deci, spuse el. Dacă până mâine n-o să-i 
facem pe oameni să caute un fluieraş de şobolani priceput, 
înseamnă că nu ne cunoaştem meseria. 

— Trebuie să rămânem mai mult de-atât, spuse 
Piersicuţa. Unele dintre doamne or să nască. 

— Am spus că nu ştim încă dacă suntem în siguranţă 
aici, spuse Negrumat. 

— Vrei tu să fii cel care îi spune asta lui 
Economiisubstanţiale? spuse cu o voce dulce Piersicuţa. 

Economiisubstanţiale era bătrâna şefă a femelelor, 
despre care toată lumea ştia că are o muşcătură de 
târnăcop şi nişte muşchi tari ca piatra. În plus, îşi pierdea 
repede cumpătul cu masculii. Chiar şi Şuncădeporc o evita 
atunci când era prost dispusă. 

— Natura trebuie să-şi urmeze cursul, desigur, spuse 
repede Negrumat. Dar nu am mers încă în recunoaştere. 
Trebuie să fie şi alţi şobolani pe aici. 

— Oh, toţi keekee se feresc de noi, spuse Piersicuţa. 

Asta era adevărat, şi Negrumat trebuia să o 
recunoască. Şobolanii obişnuiţi chiar se fereau de Cei 
Schimbaţi. Ah, sigur, existau câteodată ceva conflicte, dar 
Cei Schimbaţi erau mari şi sănătoşi şi puteau să-şi 
gândească lupta. Fasole Periculoasă nu era prea încântat 

42 


de asta, dar, aşa cum spunea Şuncădeporc, era o problemă 
de supravieţuire, şi dacă te gândeai mai bine, era o lume 
în care şobolanul mare îl înghite pe şobolanul mic... 

— Acum plec după plutonul meu, spuse Negrumat, încă 
speriat la gândul confruntării cu Economiisubstanţiale. Se 
trase mai aproape. Ce se-ntâmplă cu Şuncădeporc? 

— E]... se gândeşte la tot felul de lucruri, spuse 
Piersicuţa. E 

— Se gândeşte, spuse Negrumat absent. Oh. In regulă. 
Ei bine, trebuie să mă ocup de capcane. Ne vedem mai 
târziu! 

— De fapt, ce se întâmplă cu Şuncădeporc? spuse 
Fasole Periculoasă când rămase din nou singur cu 
Piersicuţa. 

— Imbătrâneşte, răspunse Piersicuţa. Are nevoie de 
multă odihnă. Şi cred că e destul de îngrijorat că 
Negrumat sau unul dintre ceilalţi o să-l înfrunte curând. 

— Şi crezi c-o vor face? 

— Pe Negrumat îl interesează mai mult să demonteze 
capcane şi să testeze otrăvuri noi. Există acum lucruri mai 
interesante de făcut decât să se muşte unul pe altul. 

— Sau să rlik, din câte se spune, adăugă Fasole 
Periculoasă. 

Piersicuţa lăsă privirea în jos, cu o sfioşenie afectată. 
Dacă şobolanii ar putea să roşească, ei bine, ea ar fi roşit. 
Era uimitor cum nişte ochi rozalii care cu greu te puteau 
vedea reuşeau în acelaşi timp să privească prin tine. 

— Doamnele sunt mult mai pretenţioase, spuse ea. Vor 
să găsească taţi care pot gândi. 

— E bine, spuse Fasole Periculoasă. Trebuie să avem 
grijă. Nu avem nevoie să ne înmulţim precum şobolanii. 
Puterea noastră nu stă în număr. Noi suntem Cei 
Schimbaţi. 

Piersicuţa îl privi îngrijorată. Când Fasole Periculoasă 
gândea, părea să privească într-o lume pe care doar el o 
putea vedea. 

— Acum ce mai e? întrebă ea. 


43 


— Mă gândeam că nu ar trebui să omorâm alţi 
şobolani. Nici un şobolan n-ar trebui să omoare un alt 
şobolan. 

— Nici măcar pe keekee? întrebă ea. 

— Şi ei sunt şobolani. 

Piersicuţa ridică din umeri. 

— Păi, am încercat să discutăm cu ei şi n-a mers. 
Oricum, ei stau deoparte acum. 

Fasole Periculoasă continua să privească acea lume 
nevăzută a lui. 

— Chiar şi aşa, spuse el liniştit, aş vrea să notezi asta. 

Piersicuţa oftă, dar se duse totuşi la una dintre 
boccelele pe care le căraseră şobolanii şi-şi trase din 
grămadă sacul. Nu era decât o fâşie de pânză răsucită, cu 
un mâner făcut dintr-o bucată de sfoară, dar era suficient 
de mare ca să încapă în ea câteva chibrituri, câteva bucăţi 
de mine de creion, o aşchie micuță dintr-o lamă de cuţit cu 
care să ascută minele, şi un petic murdar de hârtie. Toate 
lucrurile importante. 

Ea era şi purtătoarea oficială a Domnului VUrechilă. 
„Purtătoarea” nu era de fapt cuvântul corect; mai degrabă 
„târâtoarea”. Dar Fasole Periculoasă voia întotdeauna să 
ştie unde se afla cartea şi atunci când o avea prin preajmă 
părea să gândească mai bine şi să fie mai liniştit, iar asta 
era de-ajuns pentru Piersicuţa. 

Întinse peticul de hârtie pe o cărămidă veche, luă o 
mină de creion şi se uită la listă. 

Primul Gând fusese: Clanul înseamnă Putere. 

Asta fusese destul de greu de tradus, dar ea făcuse un 
efort. Cei mai mulţi dintre şobolani nu puteau citi în limba 
omenească. Pur şi simplu era prea greu să dea un înţeles 
liniilor şi şerpuirilor. 

Aşa că Piersicuţa se străduise din greu să creeze o 
limbă pe care şobolanii o puteau citi. 

Încercase să deseneze un şobolan mare alcătuit din 
mai mulţi şobolani mai mici: 


44 


Scrierea le adusese necazuri cu Şuncădeporc. Ideile 
noi aveau nevoie de o explozie pentru a intra în capul 
bătrânului şobolan. Fasole Periculoasă explicase cu vocea 
lui ciudată şi calmă că dacă scriau lucrurile asta însemna 
că toate cunoştinţele unui şobolan aveau să dăinuiască şi 
atunci când şobolanul nu va mai fi. Şi a spus că toţi 
şobolanii ar putea învăţa lucrurile pe care le ştie 
Şuncădeporc. Şuncădeporc spusese: imposibil! Îi luase ani 
întregi ca să înveţe unele dintre şmecheriile pe care le 
ştia! De ce să le împărtăşească tuturor? Asta ar însemna 
ca un şobolan tânăr să ştie la fel de multe ca şi el! 

Fasole Periculoasă spusese: Trebuie să Cooperăm, 
altfel o să Murim. 


Acesta devenise următorul Gând. „Cooperează” fusese 
greu de redat, dar chiar şi keekee obişnuiau să ajute un 
tovarăş orb sau rănit, şi asta cu siguranţă însemna 
cooperare. Linia groasă, unde Piersicuţa apăsase tare pe 
hârtie, trebuia să însemne „nu”. Semnul de capcană putea 
însemna „mori” sau „rău” sau „evită”. 

Ultimul Gând înscris pe peticul de hârtie era: Nu 
Stropipiţi unde Mâncaţi. Asta a fost destul de simplu. 


45 


Acum Piersicuţa luă bucată de grafit între cele două 
labe din faţă şi desenă cu grijă: Niciun Şobolan Nu Trebuie 
să Omoare Alt Şobolan. 


Se aşeză. Da... nu-i rău... „capcană” era un semn foarte 
bun pentru moarte, şi adăugase şobolanul mort pentru ca 
totul să pară cât se poate de serios. 

— Dar să presupunem că trebuie s-o faci? spuse ea, 
continuând să privească lung desenele. 

— Atunci trebuie s-o faci, răspunse Fasole Periculoasă. 
Dar n-ar trebui totuşi. _ 

Piersicuţa clătină tristă din cap. Il susţinea pe Fasole 
Periculoasă pentru că... ei bine, pentru că el avea ceva 
special. Nu era mare şi nici iute, şi era aproape orb şi fără 
putere, şi uneori uita să mănânce pentru că era ocupat să 
gândească lucruri pe care nimeni - cel puţin nimeni dintre 
şobolani - nu le gândise până atunci. Cele mai multe dintre 
gândurile astea îl supăraseră grozav pe Şuncădeporc, ca 
de pildă atunci când Fasole Periculoasă spusese: „Ce e de 
fapt un şobolan?” şi Şuncădeporc răspunsese: „Dinti. 
Gheare. Coadă. Fugă. Ascunziş. Mâncare. Asta e un 
şobolan.” 


Fasole Periculoasă spusese: „Dar acum noi putem 


spune: «Ce e un şobolan?» Şi asta înseamnă că suntem 
mai mult de-atât.” 


46 


„Suntem sobolani”, îl  contrazise  Şuncădeporc. 
„Alergăm de colo până colo şi chiţcăim şi furăm şi facem 
alţi şobolani. Pentru asta suntem făcuți!” 

„De către cine?” întrebase Fasole Periculoasă şi asta 
dusese la o altă discuţie în contradictoriu despre teoria 
Marelui Şobolan din Adâncul Pământului. 

Dar chiar şi Şuncădeporc îl urma pe Fasole Peri- 
culoasă, la fel ca şi alţi şobolani ca Negrumat şi Gogoaşă 
Gogonată, şi ascultau atunci când vorbea el. 

Piersicuţa asculta întotdeauna ce vorbeau ei. „Ni s-au 
dat nasuri”, le spusese Negrumat plutoanelor. Cine le 
dăduse  nasurile? Gândurile lui Fasole  Periculoasă 
pătrundeau pe nesimţite în minţile celorlalţi, fără ca ei să- 
şi dea seama. 

El formula feluri noi de a gândi. Crea cuvinte noi. 
Propunea moduri noi de a înţelege lucrurile care li se 
întâmplau. Şobolanii mari, şobolanii plini de cicatrice îl 
ascultau pe micuțul şobolan pentru că Schimbarea îi 
purtase în teritorii întunecate, necunoscute, iar el părea să 
fie singurul care avea cât de cât idee încotro se îndreptau. 

Piersicuţa îl lăsă aşezat lângă lumânare şi se duse să-l 
caute pe Şuncădeporc. Şuncădeporc stătea lângă un zid. 
La fel ca majoritatea şobolanilor bătrâni se ţinea 
întotdeauna aproape de ziduri şi se ferea de spaţiile 
deschise şi de prea multă lumină. Părea să tremure. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea. 

Şuncădeporc se opri din tremurat. 

— Bine, bine, n-am nimic! se răsti la ea Şuncădeporc. 
Doar câteva spasme, nimic grav! 

— Dar am văzut că n-ai plecat cu niciunul dintre 
plutoane, spuse Piersicuţa. 

— N-am nimic! strigă bătrânul şobolan. 

— Mai avem câţiva cartofi în boccele... 

— Nu vreau mâncare! Nu am nimic! 

„„Ceea ce însemna că avea ceva. Ăsta era motivul 
pentru care nu voia să le împărtăşească şi celorlalţi toate 
lucrurile pe care le ştia. Ceea ce ştia el era tot ce-i mai 
rămăsese. Piersicuţa ştia ceea ce le făceau şobolanii, 

47 


conform obiceiului, conducătorilor prea bătrâni. Urmărise 
chipul lui Şuncădeporc atunci când Negrumat - mai 
tânărul, mai puternicul Negrumat - le vorbise plutoanelor 
sale, şi mai ştia că Şuncădeporc se gândea şi el la asta. 
Sigur, atunci când ceilalţi îl priveau arăta foarte bine, dar 
în ultimul timp se odihnea mai mult şi stătea mai mult 
ascuns prin colţuri. 

Şobolanii bătrâni erau alungaţi, ca să se ţină ascunşi 
singuri în întuneric şi mintea lor să o ia razna. Curând 
avea să fie un alt conducător. 

Piersicuţa ar fi vrut să-l facă să înţeleagă unul dintre 
Gândurile lui Fasole Periculoasă, dar bătrânului şobolan 
nu-i plăcea să stea de vorbă cu femelele. Toată viaţa 
considerase că femelele nu erau bune ca să stai de vorbă 


cu ele. 
EIn saa a 
Seea ne 


Gândul era: 
y at 


dA ia, X TES 


Asta însemna: Noi Suntem Cei Schimbaţi. Noi Nu 
Suntem Ca Alţi Şobolani. 


48 


Capitolul 4 


„Cel mai important lucru pentru o aventură”, îşi 
spuse Domnul Urechilă, „este să nu fie atât de lungă 
încât să te facă să pierzi prânzul.” 


Din Aventura 
Domnului Vrechilă 


Puştiul, fata şi Maurice se aflau într-o bucătărie mare. 
Puştiul ştia că aceea era o bucătărie pentru că vedea 
uriaşa plită neagră de fier de lângă vatră şi oalele care 
atârnau pe pereţi, şi masa lungă, plină de zgârieturi. Ceea 
ce nu părea să existe aici era ceea ce se află de obicei într- 
o bucătărie, şi anume mâncare. 

Fata se apropie de o cutie de metal aşezată într-un colţ 
şi trase din jurul gâtului o bucată de sfoară pe care, aşa 
cum se văzu, se afla prinsă o cheie mare. 

— Nu poţi avea încredere în nimeni, spuse ea. lar 
dracii de şobolani fură de o sută de ori mai mult decât pot 
mânca. 

— Nu cred că fac asta, spuse puştiul. Cel mult de zece 
ori. 

— Dintr-odată ştii totul despre şobolani? spuse fata, 
descuind cutia de metal. 

— Nu dintr-odată, am aflat astea când - Au! Asta chiar 
m-a durut! 

— Iartă-mă, spuse Maurice. Te-am zgâriat din greşeală, 
nu? 

Încercă să facă o strâmbătură care însemna „Nu fi aşa 
de tâmpit, OK?”, un lucru de altfel foarte greu de realizat 
cu o faţă de pisică. 

Fata îi aruncă o privire bănuitoare, apoi se întoarse din 
nou la cutia de metal. 

— Mai e aici nişte lapte care nu s-a uscat de tot... şi 
câteva capete de peşte, spuse ea uitându-se înăuntru. 

— Sună bine, spuse Maurice. 

— Şi cu băiatul tău ce facem? 

49 


— El? Poate să mănânce nişte resturi mai vechi. 

— Am pâine şi cârnaţi, spuse fata, scoțând din dulapul 
metalic o cutie de tablă. Suntem cu toţi foarte suspicioşi în 
privinţa cârnaţilor. Mai e şi o bucăţică mică de brânză, dar 
e cam antică. 

— Nu cred că ar trebui să-ţi mâncăm mâncarea dacă e 
atât de puţină, spuse puştiul. Avem bani. 

— Oh, tata spune că am crea o impresie foarte proastă 
asupra oraşului dacă nu ne-am arăta ospitalitatea. Ştiţi, el 
e primarul. 

— El e guvernul? întrebă puştiul. 

Fata îl privi lung. 

— Bănuiesc că da. Ce ciudat mod de exprimare. De 
fapt, consiliul oraşului face legile. El doar conduce oraşul 
şi se ceartă cu toată lumea. Şi el spune că n-ar trebui să 
avem raţii mai mari decât ceilalţi oameni, pentru a ne 
arăta solidaritatea în aceste vremuri vitrege. E destul de 
rău că turiştii au renunţat să ne mai viziteze băile calde, 
dar şobolanii au înrăutățit mult lucrurile. Fata scoase două 
farfurioare din uriaşul bufet. Tata spune că dacă suntem 
cu toţii raţionali, toată lumea o să aibă suficient de 
mâncare, continuă ea. Ceea ce cred că este foarte 
lăudabil. Sunt întru totul de acord. Dar cred totuşi că 
odată ce ţi-ai manifestat solidaritatea, ar trebui să primeşti 
ceva în plus. De fapt, eu cred că noi primim ceva mai puţin 
decât ceilalţi. Vă puteţi închipui asta? Oricum... aşadar, 
eşti o pisică fermecată, da? încheie ea, turnând laptele 
într-o farfurioară. 

Laptele se prelinse mai degrabă decât curse, dar 
Maurice era o pisică vagaboandă şi ar fi băut chiar şi lapte 
atât de stricat încât abia să se târască. 

— Oh, da, aşa e, fermecat, spuse el, cu mustăţi alb- 
gălbui deasupra botului. 

Pentru două capete de peşte ar fi fost orice pentru 
oricine. 

— Ai fost probabil pisica unei vrăjitoare, aşa cred, pe 
care o chema Griselda sau ceva în genul ăsta, spuse fata, 
punând pe cealaltă farfurioară capetele de peşte. 

50 


— Înî, da, da, Griselda, da, spuse Maurice, fără să 
ridice capul. 

— Care trăia probabil într-o căsuţă de turtă dulce, în 
pădure. 

— Înî, da, da, spuse Maurice. Şi pe urmă, pentru că nu 
era el dacă nu-şi putea arăta puţin imaginaţia, adăugă: 
Doar că era o căsuţă din pâine prăjită, pentru că era la 
cură de slăbire. O vrăjitoare care mânca foarte sănătos, 
Griselda asta. 

Pentru o clipă fata păru nedumerită. 

— Dar nu aşa e povestea, spuse ea. 

— lartă-mă, te-am minţit, adevărul e că era o căsuţă 
din turtă dulce, spuse repede Maurice. 

Cine îţi dădea de mâncare avea întotdeauna dreptate. 

— Şi sunt sigură că avea nişte negi uriaşi. 

— Domnişoară dragă, spuse Maurice, încercând să 
pară sincer, unii dintre negii ăia aveau atâta personalitate 
încât aveau propriii lor prieteni. AĂăă... cum te cheamă, 
domnişoară? 

— Promiţi să nu râzi de mine? 

— Sigur. 

La urma urmelor, poate că mai existau câteva capete 
de peşte. 

— Ăăă... Maliţia. 

— Ah. 

— Râzi? întrebă ea pe un ton ameninţător. 

— Nu, răspunse Maurice nedumerit. De ce-aş râde? 

— Nu crezi că e un nume caraghios? 

Maurice se gândi la toate numele pe care le ştia 
- Şuncădeporc, Fasole Periculoasă, Negrumat, Sardele... 

— Mi se pare un nume obişnuit, spuse el. 

Maliţia îi aruncă o altă privire bănuitoare, apoi îşi 
îndreptă atenţia către puşti, care stătea cu obişnuitul lui 
zâmbet fericit şi pierdut care îi apărea pe faţă atunci când 
nu avea altceva de făcut. 

— Ai şi tu un nume? spuse ea. Tu nu eşti fiul mezin al 
unui rege, nu? Dacă numele tău începe cu „Prinţul”, ăsta e 
un indiciu clar. 

51 


Puştiul răspunse: 

— Cred că numele meu e Keith. 

— N-ai zis niciodată că ai avea un nume! exclamă 
Maurice. 

— Până acum nimeni nu m-a întrebat, spuse puştiul. 

— Keith nu e un început promiţător de nume, spuse 
Maliţia. Nu sugerează nici un mister. Nu trimite decât la 
Keith. Eşti sigur că ăsta-i numele tău adevărat? 

— E doar numele pe care l-am primit. 

— Ah, aşa mai merge. O uşoară sugestie de mister, 
spuse Maliţia, părând brusc interesată. Atât cât să creeze 
suspans. Bănuiesc că ai fost răpit la naştere. Probabil că 
totuşi eşti adevăratul rege al vreunei ţări, dar au găsit pe 
cineva care să semene cu tine şi te-au înlocuit. În cazul 
ăsta, ar trebui să ai o sabie fermecată, doar că, ştii, nu 
arată ca una fermecată, până când vine vremea să-ţi 
împlineşti destinul. Probabil că ai fost găsit pe treptele din 
faţa unei uşi. 

— Da, am fost, spuse Keith. 

— Vezi? Eu am întotdeauna dreptate! 

Maurice încerca întotdeauna să afle ce voiau oamenii. 
Şi intuia că ceea ce voia Maliţia era o glumă. Dar nu-l mai 
auzise niciodată pe puştiul cu mutră de prostănac vorbind 
despre el. 

— Ce făceai pe trepte? întrebă Maurice. 

— Nu ştiu. Bănuiesc că scânceam, spuse Keith. 

— N-ai spus niciodată asta, zise Maurice pe un ton 
acuzator. 

— E important? întrebă Keith. 

— Aveai probabil în coş lângă tine o sabie sau o 
coroană. Şi ai probabil un tatuaj misterios sau un semn din 
naştere cu o formă ciudată, spuse Maliţia. 

— Nu cred. Nimeni n-a pomenit vreodată de aşa ceva, 
răspunse Keith. Nu eram decât eu şi păturica mea. Şi un 
bileţel. 

— Un bileţel? Dar asta este foarte important! 

— În el scria: „19 sticle de lapte şi un iaurt cu căpşuni”, 
spuse Keith. 

52 


— Oh. Asta nu-i de prea mare ajutor, spuse Maliţia. De 
ce nouăsprezece sticle de lapte? 

— Era Breasla Muzicienilor. Un loc destul de mare. 
Despre iaurtul cu căpşuni nu ştiu nimic. _ 

— Un orfan părăsit e un lucru bun, spuse Maliţia. În 
fond, un prinţ nu poate deveni decât rege, pe când un 
orfan misterios poate fi orice. Ai fost bătut şi lăsat fără 
mâncare şi închis într-o pivniţă? 

— Nu cred, spuse Keith, aruncându-i o privire ciudată. 
Toată lumea din Breaslă se purta frumos cu mine. Cei mai 
mulţi erau oameni de treabă. M-au învăţat o mulţime de 
lucruri. 

— Şi noi avem Bresle, spuse Maliţia. Ele îi învaţă pe 
băieţi să devină dulgheri şi pietrari şi lucruri de felul ăsta. 

— Breasla m-a învăţat muzică, spuse Keith. Eu sunt 
muzician. Şi sunt bun. Îmi câştig singur existenţa de când 
aveam şase ani. 

— Aha! Orfan misterios, talent deosebit, copilărie 
nefericită... începe să semene a ceva, spuse Maliţia. 
Probabil că iaurtul cu căpşuni nici nu e important. Viaţa ta 
ar fi fost diferită dacă era vorba de iaurt cu banane? Cine 
poate spune? Câte feluri de muzică ştii să cânţi? 

— Feluri? Nu există mai multe feluri de muzică. Nu 
există decât muzică pur şi simplu, răspunse Keith. Dacă 
asculţi, e doar muzică. 

Maliţia se uită la Maurice. 

— Întotdeauna e aşa? întrebă ea. 

— Niciodată nu l-am auzit vorbind atât de mult, 
răspunse pisica. 

— Bănuiesc că abia aşteptaţi să aflaţi totul despre 
mine, spuse Maliţia. Doar că sunteţi probabil mult prea 
politicoşi ca să puneţi întrebări. 

— Oh, da, spuse Maurice. 

— Ei bine, probabil că n-o să fiţi surprinşi să aflaţi că 
am două surori vitrege îngrozitoare, spuse Maliţia. Şi că 
eu trebuie să fac toată treaba din casă! 


53 


— Vai de mine, spuse Maurice, întrebându-se dacă mai 
existau capete de peşte şi, în cazul în care mai existau 
capete de peşte, dacă meritau toată chestia asta. 

— Ei, cea mai mare parte din treabă, spuse Maliţia, pe 
tonul cu care ar fi dezvăluit ceva cu totul nefericit. In mod 
clar o parte din ea. Ştiţi, trebuie să-mi fac curat în cameră! 
Şi este extrem de neîngrijită! 

— Vai, da! 

— Şi este aproape cel mai mic dormitor posibil. Practic 
nu există dulapuri, iar pe rafturile de cărţi nu e nici un pic 
de loc! 

— Vai, da! 

— Şi oamenii sunt îngrozitor de răi cu mine. Observaţi, 
vă rog, că ne aflăm într-o bucătărie. lar eu sunt fiica 
primarului. S-ar cuveni ca fiica unui primar să spele vasele 
cel puţin o dată pe săptămână? Eu cred că nu! 

— Vai, da! 

— Şi uitaţi-vă la hainele astea rupte şi ponosite pe care 
trebuie să le port! 

Maurice se uită. Nu se pricepea prea mult la haine. 
Pentru el blana era suficientă. Din câte-şi dădea seama, 
rochia Maliţiei era la fel ca orice altă rochie. Părea să aibă 
tot ce trebuie. Nu existau găuri în ea, cu excepţia celor 
prin care se iţeau capul şi braţele. 

— Ei, ia uitaţi-vă aici, spuse Maliţia, arătând spre un 
anumit loc la tiv, care lui Maurice nu i se păru cu nimic 
diferit de restul rochiei. A trebuit să-l cos singură, ştiţi? 

— Vai de... 

Maurice se întrerupse. Din locul în care se afla putea 
vedea rafturile goale. Şi mai important, îl putea vedea pe 
Sardele alunecând în jos dintr-o crăpătură în tavanul 
spart. În spate ducea un rucsac. 

— Şi pe lângă asta, eu sunt cea care trebuie să stea la 
coadă în fiecare zi pentru pâine şi cârnaţi..., continuă 
Maliţia, dar Maurice o asculta încă şi mai puţin decât o 
făcuse înainte. i 

Trebuia să fie Sardele! îşi spuse el. Idiotul! Intotdeauna 
o lua înaintea Plutonului de Dezactivare a Capcanelor! Şi 

54 


din toate bucătăriile în care putea intra, trebuia să fie 
asta! În orice clipă fata avea să se întoarcă şi să ţipe. 

lar Sardele ar lua-o probabil ca pe nişte aplauze. 
Pentru el, viaţa nu era decât un spectacol. Alţi şobolani nu 
făceau decât să alerge de colo până colo chiţcăind şi 
stricând totul, şi asta era suficient pentru a-i convinge pe 
oameni că aveau de-a face cu o invazie de rozătoare. Dar 
nu, Sardele trebuia întotdeauna să exagereze. Sardele cu 
cântecele şi dansurile lui yowooril. 

— ...şi şobolanii fură tot, continuă Maliţia. lar ce nu 
fură, strică. E groaznic! Consiliul a tot cumpărat mâncare 
din celelalte oraşe, dar niciunul dintre ele nu are prea 
multă de dat. Trebuie să cumpărăm porumb şi altele de la 
negustorii care urcă pe râu. De aceea e pâinea atât de 
scumpă. 

— Scumpă, da? spuse Maurice. 

— Am încercat cu capcane şi câini şi pisici şi otravă, şi 
totuşi şobolanii continuă să apară, spuse fata. Şi s-au 
învăţat să fie şmecheri. Acum nici nu prea mai ajung în 
capcanele noastre. Hei! Şi nu capăt decât 50 de penny 
pentru o coadă. La ce bun ne oferă vânătorii de şobolani 
50 de penny pentru o coadă, dacă şobolanii sunt aşa de 
vicleni? Vânătorii de şobolani spun că şi ei trebuie să 
folosească tot felul de smecherii ca să-i prindă. 

In spatele ei, Sardele se uită cu atenţie prin încăpere şi 
apoi le făcu semn celorlalţi şobolani din tavan să salte 
frânghia. 

— Nu crezi că acum ar fi timpul să pleci de-aici? spuse 
Maurice. 

— De ce te strâmbi aşa? îl întrebă Maliţia, uitându-se 
lung la el. 

— Oh... ei bine, ştii genul ăla de pisică ce rânjeşte tot 
timpul? Ai auzit de ea? Ei bine, eu sunt genul ăla care face 
strâmbături ciudate, spuse disperat Maurice. Şi uneori pur 
şi simplu încep să strig şi zic chestii de genul pleacă de- 
aici, pleacă de-aici - vezi, iar am făcut asta! E o boală. 
Probabil că am nevoie de terapie - oh, nu face asta, nu e 
momentul să faci asta - hopa, iar am început.... 

55 


Sardele îşi scosese din rucsac pălăria de pai. În mână 
avea un mic baston. 

Era un obicei bun, chiar şi Maurice trebuia s-o 
recunoască. Unele oraşe puseseră afişe pentru un fluieraş 
de şobolani chiar după ce Sardele a făcut-o prima oară. 
Oamenii puteau suporta şobolani în smântână, şi şobolani 
pe acoperişuri, şi şobolani în ceainice, dar un şobolan care 
bate step era totuşi prea mult. Dacă vedeai şobolani 
bătând step... ei bine, atunci aveai mari probleme. Maurice 
îşi spusese că dacă şobolanii ar fi putut cânta şi la 
acordeon, ar fi reuşit să dea gata două oraşe într-o singură 
Zi. 

Se uitase prea mult în sus. Maliţia se întoarse şi 
rămase cu gura căscată de şoc şi de groază, pe când 
Sardele îşi continua numărul. Pisica o văzu întinzând mâna 
după o cratiţă aflată pe masă. O aruncă, cu mare precizie. 

Dar Sardele ştia să se ferească de cratiţe. Şobolanii 
erau obişnuiţi să se arunce în ei cu tot felul de lucruri. O 
luase deja la fugă înainte ca acea cratiţă să fi parcurs 
jumătate din traseul până la el, şi apoi ţâşni pe scaun, şi 
apoi sări pe podea, şi apoi se ascunse în spatele dulapului, 
şi apoi se auzi un pocnet... ascuţit, metalic, final. 

— A-ha! spuse Maliţia, pe când Maurice şi Keith 
rămaseră privind lung dulapul. Un şobolan mai puţin, în 
orice caz. Zău că-i urăsc... 

— A fost Sardele, spuse Keith. 

— Nu, categoric a fost un şobolan, spuse Maliţia. 
Sardelele nu pot invada o bucătărie. Probabil că vă gândiţi 
la invazia de homari din... 

— Îşi spunea Sardele, pentru că văzuse numele ăsta pe 
o cutie veche de conserve şi i se păruse că sună şic, spuse 
Maurice. 

Se întrebă dacă să îndrăznească să se uite în spatele 
dulapului. 

— Era un şobolan de treabă, spuse Keith. Obişnuia să- 
mi fure cărţile când mă învățau să citesc. 

— Iertaţi-mă, dar aţi înnebunit? spuse Maliţia. Era un 
şobolan. Singurul şobolan de treabă e şobolanul mort! 

56 


— Hello! se auzi o voce subţirică. 

Venea din spatele dulapului. 

— Nu poate fi viu! E o capcană uriașă! spuse Maliţia. 
Are dinţi! 

— E cineva acolo? Doar bastonul s-a îndoit..., spuse 
vocea. 

Dulapul era masiv, iar lemnul atât de vechi încât se 
înnegrise şi devenise în timp la fel de tare şi greu ca 
piatra. 

— Ăsta nu e un şobolan care vorbeşte, nu? spuse 
Maliţia. Vă rog, spuneţi-mi că şobolanii nu pot să 
vorbească! 

— De fapt, acum chiar e destul de îndoit, spuse vocea, 
uşor înăbuşită. 

Maurice se uită cu ochii mijiţi în spaţiul îngust din 
spatele dulapului. 

— Îl văd, spuse el. A băgat bastonul între dinţii 
capcanei când s-au închis! Ai grijă, Sardele, cum te 
descurci? 

— E-n regulă, boss, spuse Sardele din întuneric. Dacă 
nu era capcana asta, aş fi zis că totul e perfect. Am 
pomenit de bastonul care s-a îndoit? 

— Da. 

— De-atunci s-a îndoit ceva mai mult, boss. 

Keith apucă o muchie a dulapului şi gemu pe când 
încercă să îl mişte. 

— E greu ca o stâncă! spuse el. 

— E plin de vase, spuse Maliţia, complet uimită. Dar 
şobolanii totuşi nu vorbesc, nu? 

— Dă-te la o parte! strigă Keith. 

Apucă marginea din spate a dulapului cu amândouă 
mâinile, îşi propti un picior în perete şi trase în sus. 

Încet, ca un copac gros şi puternic, dulapul se mişcă în 
faţă. Vasele începură să cadă din el pe când se apleca, iar 
farfuriile alunecau pe rând ca şi cum nişte cărţi de joc 
foarte scumpe erau împărţite într-un splendid mod haotic. 
Chiar şi aşa câteva supravieţuiră după ce căzură pe podea, 
la fel ca şi un număr de ceşti şi farfurioare pe când dulapul 

57 


se deschise, ceea ce mări distracţia, doar că asta nu mai 
contă, pentru că atunci dulapul uriaş şi greu de lemn se 
prăbuşi cu zgomot peste ele. 

O farfurie miraculos de întreagă se rostogoli pe lângă 
Keith, se învârti şi iar se învârti, pentru a cobori în final pe 
pardoseală cu acel sunet zdrangzdrangzdraaaaannnggg pe 
care îl auzi întotdeauna în aceste împrejurări nefericite. 

Keith întinse mâna către capcană şi îl înşfăcă pe 
Sardele. În clipa în care îl trase pe şobolan în sus bastonul 
cedă şi capcana se închise cu o pocnitură puternică. O 
bucăţică din baston zbură învârtindu-se prin aer. 

— Eşti bine? întrebă Keith. 

— Ei bine, boss, tot ce pot să spun e că-i un lucru bun 
că şobolanii nu poartă desuuri... Mulţam, boss, spuse 
Sardele. 

Era cam dolofan pentru un şobolan, dar când picioarele 
lui dansau, putea pluti pe deasupra podelei ca un balon. 

Şi se auzi zgomotul unui picior care bătea step. 

Maliţia, cu braţele încrucişate şi cu o expresie 
încruntată, se uită la Sardele, apoi la Maurice, apoi la 
Keith cel cu mutră de prostănac, şi în final la dezastrul de 
pe podea. 

— Ăăă... îmi pare rău pentru balamuc, spuse Keith. Dar 
el era... 

Maliţia făcu un semn cu mâna. 

— OK, spuse ea, ca după o matură chibzuinţă. Cred că 
lucrurile stau cam aşa. Şobolanul este un şobolan 
fermecat. Pun pariu că nu e singurul. Ceva s-a întâmplat 
cu el, sau cu ei, şi acum sunt cu adevărat inteligenţi, în 
ciuda stepului. Şi... sunt prieteni cu pisica. Deci... de ce ar 
fi prieteni şobolanii cu o pisică? Şi asta înseamnă că... 
există un fel de înţelegere, aşa-i? Ştiu! Nu-mi spuneţi, nu- 
mi spuneţi... 

— Ei? făcu Keith. 

— N-aş crede că cineva trebuie să-ţi spună vreodată 
ceva, spuse Maurice. 


58 


— ...e ceva legat de invaziile de şobolani, nu-i aşa? 
Toate oraşele alea despre care am auzit... de fapt, aţi auzit 
şi voi, aşa că v-aţi întovărăşit cu zi-i pe nume ăsta... 

— Keith, spuse Keith. 

— „da... şi mergeţi din oraş în oraş, pretinzând că 
există o invazie de şobolani, şi zi-i pe nume ăsta... 

— Keith. 

— ..„.da... pretinde că e un fluieraş de şobolani şi voi îl 
urmaţi cu toţii. Am dreptate? Totul e de fapt o mare 
pungăşie, aşa-i? 

Sardele ridică privirea spre Maurice. 

— Ne-a prins la fix, boss, spuse el. 

— Aşa că acum trebuie să-mi daţi un motiv bun ca să 
nu chem Garda să pună mâna pe voi, spuse triumfător 
Maliţia. 

Nu am de ce să-ţi dau, îşi spuse Maurice, pentru că n-ai 
s-o faci. Doamne, oamenii sunt atât de simplu de 
manipulat. Se frecă de piciorul Maliţiei şi-i aruncă un 
zâmbet afectat. 

— Dacă o faci, n-o să afli niciodată cum se termină 
povestea, spuse el. 

— Ah, o să se termine cu voi în temniță, spuse Maliţia, 
dar Maurice o văzu uitându-se lung la Keith cel cu mutră 
de prostănac şi la Sardele. 

Sardele încă mai avea pe cap pălărioara de pai. Când e 
vorba să atragi atenţia, genul ăsta de lucruri contează 
mult. 

Când o văzu încruntându-se la el, Sardele îşi scoase 
pălăria de pai şi o ţinu de calotă în faţa lui. 

— Există ceva ce chiar aş vrea să aflu, boss, spuse el, 
dacă tot e vorba să aflăm diverse lucruri. 

Maliţia ridică o sprânceană. 

— Ei? întrebă ea. Şi nu-mi spune „boss”! 

— Aş vrea să aflu de ce nu există niciun şobolan în 
oraşul ăsta, şefa, spuse Sardele. 

Şi bătu nervos câţiva paşi de step. Privirea Maliţiei 
putea fi mai furioasă decât a unei pisici. 


59 


— Ce vrei să spui cu niciun şobolan? întrebă ea. Există 
o invazie de şobolani! Şi oricum, tu eşti şobolan! 

— Există găuri de şobolan peste tot şi există câţiva 
şobolani morţi, dar n-am găsit nicăieri vreun şobolan viu, 
şefa! 

Maliţia se aplecă înainte. 

— Dar tu eşti şobolan! spuse ea. 

— Da, şefa. Dar noi am sosit în oraş abia azi-dimineaţă. 

Sardele rânji nervos pe când Maliţia îl privea lung. 

— Vrei nişte brânză? Mă tem că e numai în capcană. 

— Nu cred, oricum mulţumesc mult, spuse Sardele, cu 
grijă şi foarte politicos. 

— N-are rost, cred că e într-adevăr momentul să 
spunem adevărul, zise Keith. 

— Nununununununu, spuse Maurice, care nu putea să 
sufere chestia asta. Totul se întâmplă pentru că... 

— Ai dreptate, domnişoară, spuse Keith obosit. 
Mergem din oraş în oraş cu o mână de şobolani şi păcălim 
oamenii ca să ne dea bani să plecăm. Asta facem. Imi pare 
rău că am făcut-o. Asta trebuia să fie ultima oară. Imi pare 
foarte rău. Ţi-ai împărţit mâncarea cu noi, şi nici n-aveai 
prea multă. Ar trebui să ne fie ruşine. 

Maurice o urmărea pe Maliţia cântărind lucrurile în 
minte şi i se părea că mintea ei funcţiona altfel decât 
mintea celorlalţi oameni. Ea înţelegea toate lucrurile astea 
complicate fără să se gândească măcar. Şobolani 
fermecaţi? Da, da. Pisici care vorbeau? Era o chestie de 
mult fumată pentru ea. Lucrurile uşoare erau cele care 
păreau complicate. 

Buzele ei se mişcau, şi Maurice îşi dădu seama că din 
toate astea ea făcea o poveste. 

— Aşadar..., spuse ea, aţi venit împreună cu şobolanii 
voştri dresați... 

— Noi preferăm să spunem „şobolani educați”, şefa, o 
întrerupse Sardele. 

— ...în regulă, şobolanii voştri educați, şi vă instalaţi 
într-un oraş, şi... ce se întâmplă cu şobolanii care sunt deja 
acolo? 

60 


Sardele se uită neajutorat la Maurice. Maurice dădu 
din cap către el, ca să continue. Urmau să aibă necazuri 
mari dacă Maliţia nu construia o poveste care să-i fie pe 
plac. 

— Se feresc de noi, boss, adică şefa, spuse Sardele. 

— Şi ei ştiu să vorbească? 

— Nu, şefa. 

— Cred că cei din Clan îi consideră cam tembeli, spuse 
Keith. 

— Vorbeam cu Sardele, spuse Maliţia. 

— Scuze, spuse Keith. 

— Şi nu mai există aici niciun şobolan? continuă 
Maliţia. 

— Nu, şefa. Câteva schelete vechi şi nişte grămezi de 
otravă şi o mulţime de capcane, şefa. Dar niciun şobolan, 
şefa. 

— Dar vânătorii de şobolani apar cu o grămadă de cozi 
de şobolan în fiecare zi! 

— Eu spun ce-am văzut, boss. Şefa. Niciun şobolan, 
boss. Şefa. Niciun şobolan pe nicăieri pe unde am fost, 
şefa boss. 

— Te-ai uitat vreodată la cozile de şobolan, 
domnişoară? spuse Maurice. 

— Ce vrei să spui? zise Maliţia. 

— Sunt false, răspunse Maurice. Cel puţin unele dintre 
ele. Nu sunt decât şireturi vechi de ghete. Am văzut câteva 
pe stradă. 

— Nu erau cozi adevărate? întrebă uimit Keith. 

— Sunt pisică. Crezi că nu ştiu cum arată o coadă de 
şobolan? 

— Cu siguranţă oamenii ar observa! spuse Maliţia. 

— Daaa? spuse Maurice. Ştii căpăcelul ăla de metal de 
la capătul şireturilor? 

— Căpăcelul? Ce legătură are cu discuţia noastră? se 
răsti la el Maliţia. Şi apoi, cum de ştie o pisică despre aşa 
ceva? 

— Fiecare trebuie să ştie ceva, spuse Maurice. Te-ai 
uitat vreodată cu atenţie la cozile de şobolan? 

61 


— Sigur că nu. Poţi să iei ciuma de la şobolani! spuse 
Maliţia. 

— Aşa e, îţi explodează picioarele, spuse Maurice şi 
rânji. De aceea n-ai văzut căpăcelele de metal. Ţi-a 
explodat piciorul în ultimul timp, Sardele? 

— Astăzi nu, boss, spuse Sardele. Oricum, nu e nici 
măcar amiază. 

Maliţia păru încântată. 

— A-ha, spuse ea, şi lui Maurice i se păru că „ha”-ul 
suna oarecum periculos. 

— Aşadar... n-o să-i spui Gărzii despre noi? îndrăzni el 
plin de speranţă. 

— Ce, că am stat de vorbă cu un şobolan şi o pisică? 
spuse Maliţia. Bineînţeles că nu. l-ar spune tatălui meu că 
iar am inventat poveşti şi o să mă încuie din nou afară din 
camera mea. 

— Eşti încuiată afară din camera ta drept pedeapsă? 
întrebă Maurice. 

— Da. Asta înseamnă că nu pot ajunge la cărţile mele. 
Eu sunt o persoană destul de specială, după cum v-aţi dat 
probabil seama, spuse plină de mândrie Maliţia. N-aţi auzit 
de surorile Crimă? Agoniza şi Eviscera Crimă? Erau bunica 
şi sora bunicii. Scriau... basme. 

Ah, pentru moment am scăpat aici, îşi spuse Maurice. 
Cel mai bine e s-o lăsăm să vorbească. 

— Eu nu sunt un cititor pasionat, cum de altfel nicio 
pisică nu e, spuse el. Şi ce erau astea? Poveşti despre 
omuleţi cu aripi şi cu voci subţiri care sunau ca nişte 
clopoței? 

— Nu, spuse Maliţia. Nu se dădeau în vânt după 
omuleții cu aripi şi cu voci de clopoței. Ele scriau... basme 
adevărate. Poveşti cu o mulțime de sânge şi oase şi lilieci 
şi şobolani. De la ele am moştenit talentul de povestitoare, 
adăugă ea. 

— M-am gândit eu că l-ai moştenit, spuse Maurice. 

— Şi dacă nu există şobolani sub oraş iar vânătorii de 
şobolani ne arată şireturi de ghete, atunci miroase urât, 
spuse Maliţia. 

62 


— Scuze, spuse Sardele. Cred că eu sunt de vină. Sunt 
puţin cam nervos şi... 

Brusc se auziră nişte zgomote de la etaj. 

— Repede, ieşiţi prin curtea din spate! le ceru Maliţia. 
Urcaţi în fânul de deasupra grajdului! O să vă aduc ceva 
de mâncare! Ştiu exact cum merg treburile! 


63 


Capitolul 5 


Guz Rupert era cel mai curajos şobolan din câţi 
existau. Toată lumea din Vizuina Blănoasă spunea 
asta. 


Din Aventura 
Domnului Vrechilă 


Negrumat se afla câteva străzi mai încolo, într-o 
galerie, agăţat de patru bucăţi de sfoară prinse de 
harnaşamentul lui. Erau legate de un băț aşezat ca un 
balansoar pe spatele unui şobolan foarte gras; doi şobolani 
erau aşezaţi la celălalt capăt, iar alţi câţiva îl ţineau în 
echilibru. 

Negrumat atârna chiar deasupra dinţilor marii capcane 
care umplea complet tunelul. 

Chiţcăi semnalul de oprire. Băţul vibră puţin sub 
greutatea lui. 

— Sunt chiar deasupra brânzei. Miroase a 
Supergustoasă de Sfrijidorf cu Vinişoare Albastre de 
Mucegai. E neatinsă. Şi destul de veche. Apropiaţi-mă cam 
două labe:. 

Băţul se mişcă în sus şi-n jos pe când Negrumat era 
împins înainte. 

— Ai grijă, domnule, spuse unul dintre şobolanii mai 
tineri care umpleau galeria în spatele Plutonului de 
Dezactivare a Capcanelor. 

Negrumat mormăi şi se uită în jos la dinţii capcanei, 
aflaţi la câţiva centimetri de nasul lui. Scoase dintr-o 
centură o bucată scurtă de lemn, la capătul căreia fusese 
lipit un ciob minuscul de oglindă. 

— Hei, îndreptaţi lumânarea puţin în direcţia asta, ceru 
el. Bun. Aşa e bine. Acum, ia să vedem... împinse oglinda 
printre dinţii capcanei şi o răsuci uşor. Ah, exact cum 


3 Unitate de măsură şobolănească. Circa doi centimetri şi 
jumătate. 
64 


credeam... e cu siguranţă Mica Muşcătoare Prattle-Tranca- 
Fleanca şi Johnson. Una dintre vechile Numărul 3, dar cu o 
închizătoare de siguranţă în plus. OK. La astea ne pri- 
cepem, nu-i aşa? Avem brânză pentru ceai, flăcăi! 

Dinspre cei care priveau se auzi un râs nervos, dar o 
voce spuse: 

— Oh, astea sunt ușoare... 

— Cine a zis asta? întrebă tăios Negrumat. 

Se lăsă tăcerea. Negrumat îşi întinse gâtul înapoi. 
Şobolanii tineri se dăduseră într-o parte cu grijă, lăsând să 
se vadă unul singur care părea foarte stingher. 

— Ah, Nutritiva, spuse Negrumat, întorcându-se înapoi 
la mecanismul capcanei. Uşor, zici? Mă bucur s-o aud. 
Atunci ne poţi arăta cum se face. 

— Ăăă... când am spus uşor..., începu Nutritiva. Vreau 
să spun că Însaramură mi-a arătat pe capcana de probă şi 
a zis că... 

— Nu-i nevoie să fii modestă, spuse Negrumat, cu o 
sclipire veselă în ochi. Totu-i pregătit. Eu o să stau şi-o să 
mă uit, da? Poţi să intri în harnaşament şi s-o faci, nu-i 
aşa? 

— ...Dar... dar... dar..., dacă mă gândesc mai bine, n-am 
reuşit să văd prea limpede când ne-a arătat, şi... şi... şi... 

— Uite ce, spuse Negrumat. O să lucrez eu la capcană, 
da? 

Nutritiva păru foarte uşurată. 

— Iar tu poţi să-mi spui exact ce am de făcut, adăugă 
Negrumat. 

— Ăăă..., începu Nutritiva. 

Acum părea gata să revină foarte repede în plutonul 
stropipinoşilor. 

— Grozav, spuse Negrumat. 

Puse cu grijă la loc oglinda şi scoase din centură o 
bucată de metal. Atinse cu grijă capcana. Nutritiva se 
înfioră auzind zgomotul de metal lovind metalul. 

— Ei, ce spuneam... oh, da, iată o bară şi un arc micuţ 
şi o închizătoare. Acum ce trebuie să fac, domnişoară 
Nutritiva? 

65 


— Ăăă... ăăă... ăăă, se bâlbâi Nutritiva. 

— Lucrurile scârțâie aici, domnişoară Nutritiva, spuse 
Negrumat, din adâncurile capcanei. 

— Ăăă... ăăă... fixezi aia, cum îi spune... 

— Care aia-cum-îi-spune, domnişoară Nutritiva? Nu te 
grăbi, hopa, bucăţica asta de metal se clatină, dar nu 
vreau să te grăbesc în niciun fel... 

— Fixezi... ăăă... chestia aia... ăăă... aia... ăăă... 

Ochii Nutritivei se roteau nebuneşte în orbite. 

— Poate că e această mare PAC! Au au au.....! 

Nutritiva leşină. 

Negrumat se strecură afară din harnaşamentul lui şi-şi 
dădu drumul pe capcană. 

— S-a rezolvat, spuse el. Am prins-o bine, nu se mai 
desface. Acum, băieţi, puteţi s-o trageţi din drum. Se 
întoarse la plutonul său şi lăsă să cadă o bucată de brânză 
foarte veche pe stomacul tremurător al Nutritivei. În 
afacerea asta cu capcanele cel mai important lucru e să fii 
hotărât. Ori eşti hotărât, ori eşti mort. Al doilea şoarece ia 
brânza. Negrumat adulmecă aerul. Ei bine, niciunui om 
care ar ajunge în locul ăsta nu i-ar fi greu să creadă că 
acum există şobolani pe-aici... 

Ceilalţi recruți scoaseră un chicotit nervos, aşa cum 
râd oamenii care au văzut că altcineva a atras atenţia 
profesorului şi se bucură că nu sunt ei. 

Negrumat desfăcu un petic de hârtie. El era un şobolan 
de acţiune, şi ideea că lumea putea fi ţintuită în mici 
semne îl cam neliniştea. Dar îşi dădea seama cât de 
folositor era asta. Când desena imagini ale dispunerii unei 
galerii, hârtia ținea minte. Mirosurile noi n-o zăpăceau. 
Alţi şobolani, care ştiau să citească, puteau vedea în capul 
lor ceea ce văzuse cel ce scrisese. 

Negrumat inventase hărţile. Erau un desen al lumii. 

— Ce chestie uluitoare tehnologia asta nouă, spuse el. 
Aşa... aici e marcată otravă, la două galerii în spate. Ai 
văzut-o, Însaramură? 

— Îngropată şi stropipită bine, spuse Însaramură, 
adjunctul lui. Şi era otrava cenuşie Nr. 2. 

66 


— Bun băiat, spuse Negrumat. Asta-i o mâncare 
neplăcută. 

— Erau mulţi keekee morţi în jurul ei. 

— Sunt convins că erau. Nu există antidot pentru 
chestia asta. 

— Am găsit tăviţe şi cu Nr. 1 şi Nr. 3, spuse 
Însaramură. O mulţime. 

— Dacă eşti înţelept, poţi supravieţui otrăvii Nr. 1, 
spuse Negrumat. Nu uitaţi asta, voi toţi. lar dacă mâncaţi 
vreodată otravă Nr. 3, avem ceva care vă poate scăpa. 
Adică până la urmă o să trăiţi, dar or să fie câteva zile în 
care o să vă doriţi să muriţi... 

— Există o mulțime de otravă, Negrumat, spuse 
Însaramură, agitat. Mai multă decât am văzut vreodată. Şi 
peste tot oase de şobolan. 

— Un indiciu preţios deci pentru supravieţuire, spuse 
Negrumat, pornind pe o nouă galerie. Nu mâncaţi un 
şobolan mort dacă nu ştiţi de ce a murit. Altfel o să muriţi 
şi voi de acelaşi lucru. 

— Fasole Periculoasă crede că n-ar trebui să mâncăm 
deloc şobolani, spuse Însaramură. 

— Mda, poate, mda, răspunse Negrumat, dar când 
sunteţi în galerii trebuie să fiţi practici. Nu irosiţi niciodată 
o hrană bună. Şi cineva să o trezească pe Nuitritiva! 

— O mulţime de otravă, spuse Insaramură, pe când 
plutonul se urnea din loc. Fără-ndoială, pe aici oamenii 
urăsc teribil şobolanii! 

Negrumat nu răspunse. Vedea că şobolanii începeau să 
devină agitaţi. În galeriile de şobolani se simţea mirosul 
fricii. Nu mai găsiseră niciodată aşa de multă otravă până 
atunci. Negrumat nu-şi făcea de obicei griji pentru nimic, 
iar acum nu-i plăcea că începea să simtă în adâncul 
sufletului îngrijorarea... 

Un şobolan mic. Apăru în fugă, cu răsuflarea tăiată, cu 
paşi mărunți şi repezi, din tunel şi se ghemui în faţa lui. 

— Sunt Rinichi, domnule, Plutonul de Stropipire Grea 
Nr. 3, izbucni el. Am găsit o capcană, domnule! Altfel 


67 


decât cele obişnuite! Fraged a intrat direct în ea! Veniţi 
repede, vă rog! 


În podul de deasupra grajdului era o mulţime de fân, şi 
căldura care venea de la caii de dedesubt făcea ca locul să 
fie confortabil şi plăcut. 

Keith stătea întins pe spate, uitându-se la tavan şi 
fredonând uşor o melodie. Maurice îşi privea prânzul, unul 
căruia îi tremura nasul. 

Până în momentul în care ţâşni asupra prăzii sale, 
Maurice arăta asemenea unui mecanism ucigător suplu. 
Lucrurile merseră însă prost chiar înainte să sară. Spatele 
i se arcui, se mişcă dintr-o parte în alta tot mai iute, coada 
îi biciui aerul ca un şarpe, apoi se năpusti înainte, cu 
ghearele scoase... 

— Chiţ! 

— OK, uite care-i treaba, îi spuse Maurice 
ghemotocului tremurător dintre labele lui. Nu trebuie 
decât să spui ceva. Orice. „Dă-mi drumul”, sau poate chiar 
„Ajutor!”. Chit nu merge. Nu-i decât un zgomot. Trebuie 
doar să ceri, şi-o să-ţi dau drumul. Nimeni nu poate spune 
că nu am o etică în privinţa asta. 

— Chit! ţipă ascuţit şoarecele. 

— Corect, spuse Maurice şi îl omori în aceeaşi clipă. 

Il duse cu el în colţul unde Keith stătea acum aşezat pe 
paie şi-şi termina de mâncat un sendviş cu carne de vită şi 
castraveți muraţi. 

— Nu ştia să vorbească, spuse repede Maurice. 

— Nu te-am întrebat nimic, spuse Keith. 

— Vreau să spun că i-am dat o şansă, spuse Maurice. 
M-ai auzit, nu? Nu trebuia decât să spună că nu vrea să fie 
mâncat. 

— Bine. 

— Vreau să spun că pentru tine e în regulă, nu e ca şi 
cum ar trebui să vorbeşti cu sendvişurile, spuse Maurice, 
ca şi cum era încă deranjat de ceva. 

— N-aş şti ce să le spun, zise Keith. 


68 


— Şi aş vrea să subliniez faptul că nici nu m-am jucat 
cu el, spuse Maurice. O singură lovitură cu bătrâna mea 
labă şi „adio, asta-i tot ce-a mai scris”, doar că în mod 
evident şoarecele n-a scris nimic pentru că nu e în niciun 
fel inteligent. 

— Te cred, spuse Keith. 

— N-a simţit nimic, continuă Maurice. 

Se auzi un țipăt de undeva dintr-o stradă din apropiere, 
apoi un zgomot de vase sparte. În ultima jumătate de oră 
se auziseră o mulţime de zgomote asemănătoare. 

— Se pare că băieţii sunt încă în plină activitate, spuse 
Maurice, ducând şoarecele mort în spatele unei grămezi 
de fân. Nimic nu poate provoca un țipăt mai sănătos decât 
vederea lui Sardele dansând pe o masă. 

Uşa grajdului se deschise. Un bărbat intră, înhamă doi 
cai şi apoi îi duse afară. La scurt timp se auzi zgomotul 
unei trăsuri care ieşea din curte. 

Câteva secunde mai târziu, de jos veniră trei 
ciocănituri puternice. Se auziră din nou. Şi apoi din nou. În 
cele din urmă, vocea Maliţiei spuse: 

— Ei, voi doi, sunteţi acolo sus sau nu? 

Keith se târi afară din fân şi se uită în jos. 

— Da, spuse el. 

— Nu aţi auzit ciocănitul secret? spuse Maliţia, 
uitându-se în sus, la el, nemulțumită. 

— N-a sunat ca un ciocănit secret, spuse Maurice, cu 
gura plină. 

— Aia e vocea lui Maurice? întrebă bănuitoare Maliţia. 

— Da, spuse Keith. Trebuie să-l scuzi, tocmai mănâncă 
pe cineva. 

Maurice înghiţi repede. 

— Nu e cineva! şuieră el. E cineva doar dacă poate 
vorbi! Altfel e doar mâncare! 

— Ăsta e un ciocănit secret! se răsti Maliţia. Mă pricep 
bine la lucrurile astea! Iar voi trebuie să răspundeţi tot cu 
un ciocănit secret! 

— Dar dacă cineva ciocănea la uşă doar aşa, ştii, 
pentru că era binedispus, iar noi răspundeam la ciocănit, 

69 


ce ar fi putut crede că se află aici sus? întrebă Maurice. Un 
gândac extrem de mare? 

Maliţia tăcu pentru o clipă, ceva cu totul neobişnuit 
pentru ea. Apoi spuse: 

— E un argument bun, foarte bun. Ştiu ce o să fac, o să 
strig „Sunt eu, Maliţia”, şi apoi o să ciocănesc în felul ăla 
secret, şi aşa o să ştiţi că sunt eu şi o să ciocăniţi la fel şi 
voi. OK? 

— Dar de ce să nu spunem doar „Hei, suntem aici sus”? 
întrebă nevinovat Keith. 

Maliţia oftă. 

— Chiar nu ai deloc simţul dramaticului? Uite ce e, tata 
s-a dus la Primărie să se întâlnească cu ceilalţi membri ai 
consiliului. A zis că vasele sparte au fost ultima picătură! 

— Vasele? spuse Maurice. I-ai zis de Sardele? 

— A trebuit să-i spun că m-am speriat de un şobolan 
uriaş şi că am încercat să mă sui pe dulap ca să scap de el, 
spuse Maliţia. 

— Ai minţit? 

— l-am spus doar o poveste, răspunse calmă Maliţia. Şi 
chiar a fost una bună. A părut mult mai adevărată decât ar 
fi sunat adevărul adevărat. Un şobolan care bate step? 
Oricum, nu l-a interesat prea mult pentru că azi au fost o 
mulțime de plângeri. Şobolanii voştri dresați necăjesc 
foarte tare oamenii. Mă bucur grozav. 

— Nu sunt şobolanii noştri, sunt propriii lor stăpâni, 
spuse Keith. 

— Şi întotdeauna se mişcă repede, spuse Maurice plin 
de mândrie. Nu se încurcă atunci când e vorba să... 
încurce treburile. 

— Într-un oraş în care am fost luna trecută, consiliul a 
pus un anunţ pentru un fluieraş chiar a doua zi de 
dimineaţă, spuse Keith. Acela a fost momentul de glorie al 
lui Sardele. 

— Tata a ţipat mult şi a trimis după Păturică şi Ţepuşe, 
spuse Maliţia. Ei sunt vânătorii de şobolani! Şi ştiţi ce 
înseamnă asta, nu? 

Maurice şi Keith se uitară unul la altul. 

70 


— Hai să ne facem că nu ştim, spuse Maurice. 

— Înseamnă că putem să ne strecurăm în coşmelia lor 
şi să rezolvăm misterul cozilor-şireturi! spuse Maliţia. li 
aruncă lui Maurice o privire atentă. Desigur, ar fi mult 
mai... satisfăcător dacă am fi patru copii şi un câine, ceea 
ce reprezintă numărul potrivit pentru o aventură, dar 
trebuie să ne mulţumim cu ce avem. 

— Hei, noi doar furăm de la guverne, spuse Maurice. 

— Ăăă... evident, numai guverne care nu sunt taţii 
cuiva, spuse Keith. 

— Şi? întrebă Maliţia, aruncându-i o privire ciudată lui 
Keith. 

— Asta nu-i totuna cu a fi criminali! spuse Maurice. 

— Oh, dar când vom avea dovada, putem s-o ducem la 
consiliu şi atunci nu va fi nimic criminal, pentru că vom 
salva situaţia, spuse Maliţia, cu o răbdare obosită. 
Desigur, e posibil ca Garda şi consiliul să fie înţeleşi cu 
vânătorii de şobolani, aşa că nu trebuie să avem încredere 
în nimeni. Zău aşa, n-aţi citit şi voi vreodată o carte? O să 
se întunece curând, şi o să vin să vă iau ca să gâdilăm 
belciugul. 

— Putem? întrebă Keith. 

— Da. Cu un ac de păr, răspunse Maliţia. Ştiu că se 
poate, pentru că am citit despre asta de o sută de ori. 

— Ce fel de belciug e? întrebă Maurice. 

— Unul mare, spuse Maliţia. Asta face treaba mai 
uşoară, desigur. 

Se întoarse brusc şi ieşi în fugă din grajd. 

— Maurice? spuse Keith. 

— Da? răspunse pisica. 

— Ce e un belciug şi cum îl gâdili? 

— Nu ştiu. Un lacăt, poate? 

— Dar ai zis... 

— Da, dar nu voiam decât s-o las să vorbească, ca să 
nu devină violentă, spuse Maurice. Dacă vrei să ştii, eu 
cred că e dusă cu capul. E ca oamenii ăia... actorii. Ştii tu. 
Joacă tot timpul teatru. Nu trăieşte deloc în lumea reală. 
De parcă totul ar fi o poveste nesfârşită. Cam aşa e şi 

71 


Fasole Periculoasă. O persoană foarte periculoasă, după 
părerea mea. 

— Dar e un şobolan foarte de treabă şi grijuliu! 

— Oh, da, dar ştii, problema e că el crede că toată 
lumea e ca el. Astfel de persoane aduc ghinion, puştiule. 
Iar prietena noastră, ei bine, ea crede că viaţa e la fel ca 
un basm. 

— Păi asta nu face rău, nu? spuse Keith. 

— Mda, dar în basme, când cineva moare... asta-i doar 
o vorbă. 


Plutonul Nr. 3 de Stropipire Grea se odihnea; şi oricum 
rămăsese fără muniţie. Nimeni nu avea chef să meargă 
dincolo de capcană până la firişorul de apă care se scurgea 
pe zid. Şi nimeni nu voia să se uite la ce se afla în capcană. 

— Bietul Fraged, spuse un şobolan. Era un şobolan tare 
cumsecade. 

— Ar fi trebuit totuşi să fie atent pe unde merge, spuse 
un altul. 

— Credeam că le ştie pe toate, mai spuse unul. Şi 
totuşi era un şobolan de treabă, deşi mirosea cam tare. 

— Şi-atunci hai să-l scoatem din capcană, da? spuse 
primul şobolan. Nu mi se pare corect să-l lăsăm aşa acolo. 

— Da. Cu atât mai mult cu cât ne e foame. 

— Fasole Periculoasă a zis că n-ar trebui să mâncăm 
deloc şobolani, spuse unul. 

Un altul răspunse: 

— Nu, asta doar dacă nu ştii de ce au murit, fiindcă s- 
ar putea să fi murit de otravă. 

Iar un alt şobolan zise: 

— Şi noi ştim de ce a murit el. A murit de zdrobire. Şi 
zdrobirea nu se ia. 

Se uitară cu toţii la răposatul Fraged. 

— Ce credeţi că se întâmplă cu tine după ce mori? 
întrebă încet un şobolan. 

— Eşti mâncat. Sau te usuci, sau mucegăieşti. 

— Cu totul? 

— Ei, de obicei picioarele nu se mănâncă. 

72 


Şobolanul care pusese întrebarea spuse: 

— Şi ce e înăuntru? 

Iar şobolanul care pomenise de picioare răspunse: 

— Oh, chestia aia verde şi storcoşită? Nu, şi pe-aia 
trebuie s-o laşi deoparte. Are un gust îngrozitor. 

— Nu, vorbeam de ce e în tine. Unde se duce aia? 

— Iartă-mă, dar nu înţeleg. 

— Păi... ştii, ca... visele? 

Şobolanii dădură din cap aprobator. Cunoşteau visele. 
Visele fuseseră un şoc imens atunci când începuseră să le 
aibă. 

— Ei bine, în vise, când eşti fugărit de câini sau zbori 
sau altceva de genul ăsta... cine face toate astea? Nu e 
corpul tău, pentru că el doarme. Aşa că trebuie să fie o 
parte invizibilă care trăieşte în tine, nu? Şi când eşti mort 
e ca atunci când dormi, nu? 

— Nu chiar ca atunci când dormi, spuse un şobolan, pe 
un ton nesigur, uitându-se la forma turtită pe care înainte 
o cunoscuseră sub numele de Fraged. Adică atunci nu iese 
din tine sângele şi nici bucățele de oase. Şi te trezeşti. 

— Şi atunci, spuse şobolanul care ridicase problema 
părţii invizibile, când te trezeşti, unde se duce partea din 
vis? Când mori, unde se duce partea aia din interiorul tău? 

— Care, chestia aia verde şi storcoşită? 

— Nu! Partea care e în spatele ochilor tăi! 

— Adică chestia aia cenuşie-rozalie? 

— Nu, nu aia! Aia invizibilă! 

— Habar n-am! N-am văzut niciodată o chestie 
invizibilă! 

Toţi şobolanii se uitară lung la Fraged. _ 

— Nu-mi place discuţia asta, spuse unul dintre ei. Imi 
aduce aminte de umbrele din pâlpâirea lumânării. 

Un altul spuse: 

— Aţi auzit de Şobolanul Oaselor? Se zice că vine şi te 
ia atunci când mori. 

— Se zice, se zice, murmură un şobolan. Se zice că 
există un Mare Şobolan în Adâncuri care a creat totul, aşa 


73 


se zice. Asta înseamnă că i-a creat şi pe oameni? Înseamnă 
că ne iubeşte tare mult dacă i-a creat şi pe oameni! Nu? 

— Habar n-am! Poate au fost făcuţi de un Mare Om? 

— Ei, acum chiar că spui prostii, spuse şobolanul care 
se îndoia de toate şi care se numea Sostomat. 

— Bine, bine, dar trebuie să recunoşti că e imposibil ca 
totul să fi... ei bine, să fi apărut aşa, pur şi simplu? Trebuie 
să existe o cauză. lar Fasole Periculoasă zice că sunt 
lucruri pe care trebuie să le facem pentru că aşa e bine, şi 
atunci cine hotărăşte ce e bine? De unde vine „binele” şi 
de unde „răul”? Se zice că dacă ai fost un şobolan bun, 
poate că Marele Şobolan are o galerie plină cu bunătăţi la 
care o să te ducă Şobolanul Oaselor... 

— Dar Fraged e încă aici. Şi n-am văzut niciun şobolan 
osos! 

— Ah, dar se spune că nu-l poţi vedea decât atunci 
când vine după tine. 

— Da? Da? spuse un alt şobolan atât de agitat încât 
părea foarte sarcastic. Şi-atunci cum l-au văzut ei, poţi să- 
mi spui? la spune-mi! Viaţa e şi-aşa destul de proastă ca 
să-ţi mai faci probleme pentru lucrurile invizibile pe care 
nu le poți vedea! 

— Ei, ei, ce se-ntâmplă aici? 

Şobolanii se întoarseră brusc, teribil de încântați să-l 
vadă pe Negrumat ivindu-se în galerie cu paşi mărunți şi 
iuți. 

Negrumat îi împinse deoparte. O adusese pe Nutritiva 
cu el. Nu era niciodată prea curând pentru un membru al 
plutonului să afle ce se întâmplă cu cei care nu fac 
treburile cum se cuvine. 

— İnțeleg, spuse el, uitându-se la capcană. Clătină trist 
din cap. Ce vă spun eu vouă? 

— Să nu folosim galerii care nu au fost marcate că sunt 
sigure, domnule, spuse Sostomat. Dar Fraged, ei bine, nu 
vrea... nu voia să asculte. Şi se grăbea să termine cât mai 
repede, domnule. 

Negrumat examină capcana şi încercă să-şi păstreze pe 
chip o expresie de hotărâre încrezătoare. Dar îi era cam 

74 


greu. Nu mai văzuse niciodată o astfel de capcană. Arăta 
foarte urât, gândită mai degrabă să strivească decât să 
taie. Fusese pusă exact acolo unde şobolanii care s-ar fi 
grăbit către apă mai mult ca sigur ar fi nimerit în ea. 

— E clar că acum n-o să mai asculte nimic, spuse el. 
Chipul lui îmi pare cunoscut. Sigur, în afară de ochii ieşiţi 
din orbite şi limba care atârnă. 

— Păi, ai vorbit cu Fraged azi-dimineaţă la instrucţie, 
domnule, spuse un şobolan. I-ai spus că mama lui l-a 
crescut să fie stropipinos, şi să treacă la treabă, domnule. 

Pe faţa lui Negrumat nu se putea citi nimic. Apoi 
spuse: 

— Trebuie să plecăm. Peste tot găsim capcane. O să ne 
croim drum înapoi până la voi. Nimeni nu o porneşte mai 
departe prin galerie, aţi înţeles? Toată lumea să spună „da, 
Negrumat”! 

— Da, Negrumat! spuseră în cor şobolanii. 

— Iar unul dintre voi să stea de pază, spuse Negrumat. 
S-ar putea să mai fie capcane într-acolo. 

— Ce facem cu Fraged, domnule? spuse Sostomat. 

— Nu mâncaţi chestia verde şi storcoşită, spuse 
Negrumat şi se îndepărtă în grabă. 

Capcane! îşi spuse el. Erau prea multe. Şi prea multă 
otravă. Chiar şi cei mai experimentați membri ai 
plutonului deveniseră agitaţi. Nu-i plăcea să întâlnească 
lucruri necunoscute. De obicei descopereai ce erau acele 
lucruri necunoscute în momentul în care te omorau. 

Şobolanii se răspândeau pe sub oraş, şi acesta era un 
oraş aşa cum nu mai văzuseră până atunci. Toată reţeaua 
de galerii era o uriaşă capcană pentru şobolani. Nu 
găsiseră nici măcar un keekee viu. Nici unul. Asta nu era 
normal. Peste tot existau şobolani. Unde sunt oameni sunt 
şi şobolani. 

Şi, ca să pună capac la toate, tinerii şobolani îşi 
petreceau prea mult timp bătându-şi capul cu diverse... 
lucruri. Lucruri pe care nu le poţi vedea sau mirosi. 
Lucruri din umbră. Negrumat clătină din cap. Nu era loc în 
aceste galerii pentru genul ăsta de gânduri. Viaţa era 

75 


reală, viaţa era practică, şi viaţa îţi putea fi luată foarte 
repede dacă nu aveai grijă... 

O observă pe Nutritiva privind în jur şi adulmecând 
aerul pe când păşeau de-a lungul unei ţevi. 

— E bine, spuse el aprobator. Niciodată nu eşti de- 
ajuns de atent. Nu trebuie să te repezi niciodată. Poate că 
şobolanul din faţa ta a avut noroc şi a ratat mecanismul 
declanşator. 

— Da, domnule. 

— Dar nici nu fi prea îngrijorată. 

— Arăta groaznic de... strivit, domnule. 

— Numai proştii se reped, Nutritiva. Numai proştii se 
reped... 

Negrumat simţea frica răspândindu-se. Şi asta îl 
îngrijora. Dacă Cei Schimbaţi intrau în panică, aveau să o 
facă la fel ca orice şobolan. Iar galeriile din oraşul ăsta nu 
erau un loc potrivit în care să alerge un şobolan îngrozit. 
Dar dacă un singur şobolan rupea rândurile şi o lua la 
fugă, atunci cei mai mulţi dintre ei l-ar fi urmat. Mirosul 
stăpânea galeriile. Când lucrurile mergeau bine, toată lu- 
mea se simţea grozav. Când apărea teama, umplea 
galeriile asemenea unor ape revărsate. Panica în lumea 
şobolanilor era o boală ce se putea lua mult prea uşor. 

Lucrurile nu statură mai bine nici când ajunseră din 
urmă restul plutonului de dezactivare a capcanelor. De 
data asta găsiseră o nouă otravă. 

— Nu vă faceţi griji, spuse Negrumat, care era 
îngrijorat. Am mai găsit noi şi înainte otrăvuri noi, nu? 

— N-am mai găsit de secole, spuse un şobolan. Ţi-aduci 
aminte de cea din Neghioburg? Cea cu firişoare albastre 
strălucitoare în ea? Care te ardea când călcai în ea? În 
care am intrat înainte să ştim ce e? 

— Din asta e şi aici? 

— Ar fi bine să vii să vezi. 

Într-una dintre galerii un şobolan zăcea pe o parte, cu 
picioarele ridicate în aer şi strânse bine, ca nişte pumni. 
Scâncea. 


76 


Negrumat aruncă o privire şi ştiu că pentru acest 
şobolan totul se sfârşise. Era doar o chestiune de timp. 
Pentru şobolanii din Neghioburg fusese o chestiune de 
Chin îngrozitor. 

— Aş putea să-l muşc de ceafă, se oferi un şobolan. S- 
ar termina totul repede. 

— E un gând milos, dar otrava aia intră în sânge, spuse 
Negrumat. Găsiţi o capcană care nu a fost dezactivată. 
Acţionaţi cu grijă. 

— Să punem un şobolan într-o capcană, domnule? 
întrebă Nutritiva. 

— Da! E mai bine să moară repede decât să se chinuie! 

— Chiar şi aşa, €..., începu să protesteze şobolanul care 
se oferise să aplice muşcătura. 

Părul din jurul feţei lui Negrumat se zbârli. Se ridică pe 
labele din spate şi-şi arătă dinţii. 

— Fă ce-ţi spun sau te muşc pe tine! 

Celălalt şobolan se ghemui. 

— Bine, Negrumat, bine... 

— Şi avertizați toate celelalte plutoane! tună 
Negrumat. Asta nu mai e vânătoare de şobolani, e război! 
Toată lumea se retrage cu grijă! Nimeni nu atinge nimic! 
O să... Da? Ce mai e acum? 

Un şobolan mărunţel se strecurase până la Negrumat. 
Când vânătorul de capcane se răsuci, şobolanul se ghemui 
repede, aproape rostogolindu-se pe spate pentru a-i dovedi 
cât de mic şi de inofensiv era. 

— Vă rog, domnule..., murmură el. 

— Da? 

— De data asta am găsit unul viu... 


77 


Capitolul 6 


Domnul Urechilă ştia că există aventuri măreţe şi 
aventuri mărunte. Nu ţi se spunea cum aveau să fie 
înainte s-o porneşti în ele. Uneori puteai avea o 
aventură măreaţă chiar şi atunci când rămâneai pe 
loc. 


Din Aventura Domnului 
Urechilă 


— Hei! Hei, sunt eu. Şi acum o să auziţi ciocănitura 
secretă! În uşa grajdului răsunară trei ciocănituri, apoi din 
nou vocea Maliţiei: Hei, aţi auzit ciocănitura secretă? 

— Poate că dacă nu spunem nimic o să plece, zise 
Keith, din fân. 

— N-aş prea crede, îi răspunse Maurice. Apoi, ridicând 
vocea, strigă: Suntem aici, sus! 

— Dar n-am auzit încă ciocănitul secret, strigă Maliţia. 

— Ah, prbilttrrrp, spuse încet Maurice, şi, din fericire, 
niciun om nu ştie ce înjurătură teribilă e aceasta în limba 
pisicească. Ascultă, ăsta sunt eu, OK? O pisică, da? Care 
vorbeşte. Cum vrei să mă recunoşti? Să-mi pun o garoafă 
roşie la butonieră? 

— Oricum, nici nu cred că eşti o pisică vorbitoare 
adevărată, spuse Maliţia, căţărându-se pe scară. 

Era îmbrăcată tot în negru şi-şi adunase părul sub un 
batic negru. lar pe umăr îi atârna o traistă mare. 

— Drace, chiar că ai nimerit-o, spuse Maurice. 

— Adică, nu porţi cizme şi nici sabie, şi nu ai o pălărie 
mare cu o pană pe ea. 

Maurice o privi lung. 

— Cizme? spuse el în cele din urmă. Pe labele astea? 

— Oh, aşa era într-o poză dintr-o carte pe care am citit- 
o, răspunse calmă Maliţia. Una caraghioasă pentru copii. 
Plină cu animale îmbrăcate ca Oamenii. 


78 


Prin mintea lui Maurice trecu - şi nu pentru prima oară 
- gândul că dacă se mişca repede, în cinci minute putea fi 
departe de oraş, pe o barcă sau ceva de genul ăsta. 

Odată, când nu era decât un pisoi, fusese luat acasă de 
o fetiţă care îl îmbrăcase în hainele păpuşii şi îl aşezase la 
o masă alături de două păpuşi şi trei sferturi dintr-un 
ursulet de pluş. Reuşise să scape printr-o fereastră 
deschisă, dar se chinuise toată ziua ca să iasă din haine. 
Poate că fetiţa aia fusese Maliţia. Ea credea că animalele 
erau doar nişte oameni care nu fuseseră suficient de 
atenţi. 

— Eu nu port haine, spuse el. 

Nu era o replică prea grozavă, dar era probabil mai 
bine decât să spună „Cred că eşti sărită de pe fix”. 

— Ar putea fi o îmbunătăţire, spuse Maliţia. Ei, s-a 
întunecat aproape de tot. Hai să mergem! O să păşim 
precum pisicile! 

— Ah, bun, spuse Maurice. Bănuiesc că asta pot să fac. 

Deşi, îşi spuse el câteva minute mai târziu, nu existau 
pisici care să păşească precum Maliţia. Era limpede că ea 
socotea că n-are niciun rost să pari discret dacă oamenii 
nu te vedeau că erai discret. Oamenii de pe stradă se 
opreau de fapt să o privească pe când aluneca de-a lungul 
zidurilor şi fugea cu paşi mărunți de la o uşă la alta. 
Maurice şi Keith mergeau agale în urma ei. Nimeni nu le 
dădu nicio atenţie. 

În cele din urmă, într-o străduţă îngustă, Maliţia se 
opri în faţa unei clădiri întunecate, unde deasupra uşii 
atârna o emblemă mare de lemn. Pe emblemă erau 
desenaţi o mulţime de şobolani, un fel de stea alcătuită din 
şobolani, cu toate cozile lor legate într-un mare nod. 

— Emblema vechii Bresle a Vânătorilor de şobolani, 
şopti Maliţia, dându-şi jos sacul de pe umăr. 

— Ştiu, spuse Keith. Arată oribil. 

— E totuşi un desen interesant, spuse Maliţia. 

Unul dintre cel mai neaşteptate lucruri privind uşa de 
sub emblemă era lacătul uriaş care o închidea. Ciudat, îşi 
spuse Maurice. Dacă şobolanii făceau să-ţi explodeze 

79 


picioarele, de ce trebuie să aibă vânătorii de şobolani un 
lacăt la coşmelia lor? 

— Din fericire, sunt pregătită pentru orice situaţie, 
spuse Maliţia, şi băgă mâna în sacul ei. 

Se auzi un zgomot de obiecte de metal şi sticle care se 
ciocneau. 

— Ce-ai acolo înăuntru? întrebă Maurice. Toată casa? 

— Gheara de pisică şi scara de frânghie ocupă mult loc, 
spuse Maliţia, continuând să scotocească în sac. Şi apoi e 
trusa cea mare de prim-ajutor, şi trusa mică de prim- 
ajutor, şi cuțitul, şi celălalt cuţit, şi trusa de cusut, şi 
oglinda pentru trimis semnale, şi... astea... 

Scoase o legătură mică de pânză neagră. Când o 
desfăcu, Maurice văzu sclipirea metalului. 

— Ah, spuse el. Şperacle, aşa-i? Am văzut eu spărgători 
de case la treabă... 

— Ace de păr, spuse Maliţia, alegând unul. Acele de 
păr funcţionează întotdeauna în cărţile pe care le-am citit. 
lei acul şi doar îl bagi în broască şi-l învârteşti uşor. Am 
mai multe deja îndoite. 

Din nou Maurice simţi un fior rece în ceafă. Lucrurile 
astea funcţionează în poveşti, îşi spuse el. Of, Doamne! 

— Şi cum se face că ştii atât de multe despre forțarea 
broaştelor? întrebă el. 

— Ţi-am spus, când vor să mă pedepsească mă încuie 
afară din camera mea, spuse Maliţia, pe când răsucea acul 
de păr în broască. 

Maurice văzuse hoți la lucru. Oamenilor care 
pătrundeau noaptea în case nu le plăcea să vadă câini, dar 
pisicile nu-i deranjau. Pisicile nu încercau niciodată să le 
sară la gât. Şi Maurice ştia că hoţii aveau de obicei 
instrumente mici şi complicate, pe care le foloseau cu 
mare grijă şi precizie. Nu se foloseau de nişte chestii 
caraghi... 

Clic! 

— Bun, spuse Maliţia pe un ton satisfăcut. 


80 


— Doar un noroc chior, spuse Maurice, pe când lacătul 
se legăna deschis pe toarta lui. Ridică privirea spre Keith. 
Nu crezi şi tu că e doar noroc, ei, puştiule? 

— Habar n-am, răspunse Keith. N-am mai văzut 
niciodată aşa ceva. 

— Ştiam că o să meargă, spuse Maliţia. A mers în 
basmul cu zâne Cea de-a şaptea nevastă a lui Barbăverde, 
unde ea scapă din Camera Terorii şi îl înjunghie în ochi cu 
un hering îngheţat. 

— Ăsta e un basm cu zâne? întrebă Keith. 

— Da, răspunse mândră Maliţia. Chiar din Basmele 
Surorilor Crimă. 

— Aveţi nişte zâne cam rele pe-aici, spuse Maurice, 
clătinând din cap. 

Maliţia împinse uşa şi o deschise. 

— Oh, nu, gemu ea, nu mă aşteptam Ja asta... 


Undeva sub labele lui Maurice, şi cam la o stradă mai 
încolo, unicul şobolan autohton pe care Cei Schimbaţi îl 
găsiseră în viaţă era ghemuit în faţa lui Fasole Periculoasă. 
Plutoanele fuseseră chemate înapoi. Ziua aceasta nu se 
dovedea prea bună. 

Capcane care nu omorau, îşi spuse Negrumat. Le 
găseai din loc în loc. Uneori oamenii voiau să prindă 
şobolani vii. 

Negrumat nu avea încredere în oamenii care voiau să 
prindă şobolani vii. Capcanele adevărate, care omorau pe 
dată... ei bine, erau rele, dar de obicei le puteai evita şi cel 
puţin era ceva cinstit în ele. Capcanele care te prindeau 
viu erau ca şi otrava. Te înșelau. 

Fasole Periculoasă îl studia pe nou-venit. Era ciudat, 
dar şobolanul care putea avea cele mai neşobolăneşti 
gânduri se şi pricepea cel mai bine să vorbească cu un 
keekee, doar că „vorbitul” nu era cuvântul potrivit. 
Nimeni, nici măcar Şuncădeporc, nu avea mirosul lui 
Fasole Periculoasă. 

Noul şobolan, de fapt o şobolăniţă, nu le crea în mod 
evident probleme. În primul rând, era înconjurată de 

81 


şobolani mari, bine hrăniţi şi puternici, aşa că trupul ei 
spunea cât putea el de respectuos „domnule”. Cei 
Schimbaţi îi dăduseră şi ceva de mâncare, pe care mai 
degrabă o hăpăia decât o mânca. 

— Era într-o cutie, spuse Negrumat, care desena pe 
podea cu un băț. Sunt mulţi aici. 

— Am fost şi eu prins într-o cutie odată, spuse 
Şuncădeporc. Apoi o femelă de om a venit să mă ia de 
acolo şi m-a aruncat peste zidul grădinii. Chiar n-am 
înţeles asta. 

— Cred că unii oameni o fac pentru a părea 
cumsecade, spuse Piersicuţa. li scot pe şobolani din casă 
fără să-i omoare. 

— Oricum, nu i-a servit la nimic, spuse plin de 
satisfacţie Şuncădeporc. In noaptea următoare m-am 
întors şi i-am stopipit brânza. 

— Eu nu cred că cineva încearcă să fie cumsecade aici, 
spuse Negrumat. Mai era un şobolan acolo cu ea. Cel 
puţin, adăugă el, mai era o parte dintr-un şobolan acolo cu 
ea. Cred că a mâncat din el ca să supravieţuiască. 

— Un lucru foarte înţelept, dădu din cap aprobator 
Şuncădeporc. 

— Am mai găsit ceva, spuse Negrumat, continuând să 
tragă linii în pământul de pe podea. Vezi astea, domnule? 

Desenase pe podea linii drepte şi linii şerpuite. 

— Hâm. Le văd, dar n-am nevoie să ştiu ce sunt, spuse 
Şuncădeporc. Îşi frecă nasul. N-am avut niciodată nevoie 
decât de ăsta. 

Negrumat scoase un oftat răbdător. 

— Atunci miroase, domnule, că acesta e un... un desen 
al tuturor galeriilor pe care le-am explorat azi. Este... este 
forma pe care o am în cap. Am explorat o mare parte din 
oraş. Sunt o mulţime de... - îi aruncă o privire Piersicuţei - 
...0 mulţime de capcane bune, cele mai multe goale. Peste 
tot există otravă. În general e destul de veche. O mulţime 
de capcane de prins şobolani vii. O mulţime de capcane 
care ucid, încă montate. Şi niciun şobolan viu. Absolut 
niciunul, cu excepţia... noii noastre prietene. Ştim că se 

82 


întâmplă ceva foarte ciudat. Am adulmecat puţin prin 
preajma locului unde am găsit-o, şi am simţit miros de 
şobolani. Mulţi şobolani. Chiar mulți. 

— Vii? întrebă Fasole Periculoasă. 

— Da. 

— Toţi în acelaşi loc? 

— Aşa miroase, spuse Negrumat. Cred că ar trebui ca 
un pluton să se ducă şi să cerceteze. 

Fasole Periculoasă se apropie de şobolăniţă şi o 
adulmecă din nou. Îl adulmecă şi ea. Îşi atinseră labele. 
Cei Schimbaţi priveau uimiţi. Fasole Periculoasă o trata pe 
această keekee ca pe un egal. 

— O mulţime de lucruri, o mulţime de lucruri, murmură 
el. Mulţi şobolani... oameni... teamă... multă teamă... o 
mulţime de şobolani, adunaţi la un loc... hrană... şobolan... 
ai spus că a mâncat carne de şobolan? 

— E o lume în care şobolanul îl mănâncă pe şobolan, 
spuse Şuncădeporc. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi 
mereu. 

Fasole Periculoasă îşi încreţi nasul. 

— Mai e ceva. Ceva... ciudat. Straniu... e foarte 
speriată. 

— A fost într-o capcană, spuse Piersicuţa. Şi pe urmă 
ne-a întâlnit pe noi. 

— Mult... mult mai rău decât atât, spuse Fasole 
Periculoasă. E... e speriată de noi pentru că suntem nişte 
şobolani ciudaţi, dar e uşurată să miroasă că nu suntem... 
cum sunt cei cu care e obişnuită... 

— Oameni! spuse plin de dispreţ Negrumat. 

— Nu... cred... asta... 

— Alţi şobolani? 

— Da... nu... eu... nu... e greu de spus... 

— Câini? Pisici? 

— Nu. Fasole Periculoasă făcu un pas înapoi. Ceva nou. 

— Ce facem cu ea? întrebă Piersicuţa. 

— [i dăm drumul, bănuiesc. 

— Nu putem face asta! spuse Negrumat. Am dezactivat 
toate capcanele pe care le-am găsit, dar a rămas încă 

83 


otravă peste tot. N-aş trimite nici măcar un şoarece acolo. 
În fond, nici nu a încercat să ne atace. 

— Şi ce-i cu asta? spuse Şuncădeporc. Ce mai contează 
încă un keekee mort? 

— Ştiu ce vrea să spună Negrumat, spuse Piersicuţa. 
N-o putem trimite pur şi simplu la moarte. 

Economiisubstanţiale făcu un pas înainte şi o cuprinse 
cu laba, într-un gest protector, pe tânăra şobolăniţă. Se 
uită furioasă la Şuncădeporc. Deşi uneori când era 
enervată îl mai muşca, nu se certa niciodată cu el. Era 
prea bătrână pentru asta. Dar privirea ei spunea: toţi 
masculii sunt nişte proşti, şobolan bătrân şi prost! El păru 
încurcat. 

— Am mai omorât până acum o mulţime de keekee, nu? 
spuse el trist. De ce-am vrea ca ăsta să rămână cu noi? 

— N-o putem trimite la moarte, spuse din nou 
Piersicuţa. 

Şi se uită la Fasole Periculoasă, care avea din nou 
privirea aceea pierdută în ochii lui rozalii. 

— Vreţi să se ţină după noi şi să ne mănânce mâncarea 
şi să ne facă probleme? spuse Şuncădeporc. Nu e-n stare 
să vorbească, nu e-n stare să gândească... 

— Nici noi nu eram în stare, până nu de mult! spuse 
tăios Piersicuţa. Eram cu toţii ca ea! 

— Dar acum suntem în stare să gândim, tânără femelă? 
spuse Şuncădeporc, şi părul i se zbârli. 

— Da, spuse liniştit Fasole Periculoasă. Acum suntem 
în stare să gândim. Putem să ne gândim la ce avem de 
făcut. Putem avea milă de o făptură nevinovată care nu ne 
vrea răul. Şi de aceea poate să rămână cu noi. 

Şuncădeporc întoarse repede capul. Fasole Periculoasă 
încă o mai privea pe nou-venită. Şuncădeporc se ridică 
instinctiv pe labele din spate; era un şobolan gata de luptă. 
Dar Fasole Periculoasă nu-l putea vedea. 

Piersicuţa îl privi îngrijorată pe bătrânul şobolan. 
Fusese provocat de un şobolan micuţ şi lipsit de putere, 
care n-ar fi rezistat nici un minut într-o luptă. Iar Fasole 
Periculoasă nici măcar nu şi-a dat seama că îl provocase. 

84 


El nu gândeşte aşa, îşi spuse Piersicuţa. 

Ceilalţi şobolani îl priveau pe Şuncădeporc. Fi încă mai 
gândeau în acest fel şi aşteptau să vadă ce avea de gând 
să facă. 

Dar chiar şi Şuncădeporc începea să înţeleagă că ar fi 
fost ceva de neconceput să se arunce asupra şobolanului 
alb. Ar fi fost ca şi cum şi-ar fi tăiat propria coadă. Se 
strădui cu mare grijă să se liniştească. 

— Nu e decât un şobolan, murmură el. 

— Dar tu, dragă Şuncădeporc, nu eşti, spuse Fasole 
Periculoasă. Vrei să mergi cu echipa lui Negrumat să afli 
de unde vine şobolăniţa? Ar putea fi periculos. 

Asta îl făcu din nou pe Şuncădeporc să se zbârlească. 

— Nu mi-e frică de pericole! tună el. 

— Sigur că nu. De aceea ar trebui să mergi. Fa era 
îngrozită, spuse Fasole Periculoasă. 

— N-am fost niciodată speriat de nimic! strigă 
Şuncădeporc. 

Acum Fasole Periculoasă se întoarse să-l privească, în 
ochii lui rozalii lumina lumânării arunca o strălucire. 
Şuncădeporc nu era un şobolan care să piardă prea multă 
vreme gândindu-se la lucrurile pe care nu le putea vedea 
sau mirosi sau muşca, şi totuşi.... 

Ridică privirea. Pâlpâirea lumânării arunca pe ziduri 
umbre mari de şobolani care dansau. Şuncădeporc îi 
auzise pe şobolanii mai tineri vorbind despre umbre şi vise 
şi ce se întâmpla cu umbra ta după ce mureai. Nu-şi făcea 
probleme despre toate astea. Umbrele nu te puteau 
muşca. Nu exista nimic în umbre de care să te temi. Dar 
acum în capul lui se auzea o voce care îi spunea: „Mi-e 
frică de ceea ce ochii ăia pot vedea”. Se uită mânios la 
Negrumat, care zgâria ceva în noroi cu unul dintre beţele 
lui. 

— O să merg, dar o să conduc expediţia, spuse el. Sunt 
cel mai bătrân şi mai important şobolan de aici! 

— Asta nu mă îngrijorează, spuse Negrumat. Domnul 
Ţac o să meargă oricum în faţă. 


85 


— Parcă fusese strivit săptămâna trecută? spuse 
Piersicuţa. 

— Mai avem doi, răspunse Negrumat. Pe urmă va 
trebui să dăm iama într-un alt magazin pentru animale de 
casă. 

— Eu sunt şeful, spuse Şuncădeporc. Fu o să hotărăsc 
ce facem, Negrumat. 

— Bine, domnule. Bine, spuse Negrumat, continuând să 
deseneze în ţărână. Şi ştii cum să dezactivezi toate 
capcanele, nu-i aşa? 

— Nu, dar pot să-ţi spun s-o faci tu! 

— Bun. Bun, spuse Negrumat, făcând alte semne cu 
băţul lui, fără să se uite la şef. Şi o să-mi spui ce pârghii să 
le las aşa cum sunt şi pe care să le deschid, nu? 

— N-am nevoie să mă pricep la capcane, spuse 
Şuncădeporc. 

— Dar eu da, domnule, spuse Negrumat, cu aceeaşi 
voce calmă. Şi îţi spun că există la capcanele astea noi 
câteva lucruri pe care nu le înţeleg, şi până când n-o să le 
înţeleg îţi sugerez cu tot respectul să mă laşi pe mine să 
mă ocup de ele. 

— Nu aşa se vorbeşte cu un şobolan care e superiorul 
tău! 

Negrumat îi aruncă o privire, iar Piersicuţa îşi ţinu 
răsuflarea. 

Acum e momentul decisiv, îşi spuse ea. Acum vom afla 
cine e şeful. 

Apoi Negrumat spuse: 

— Îmi pare rău. Nu am avut de gând să fiu impertinent. 

Piersicuţa văzu uimirea masculilor mai bătrâni care îi 
urmăreau pe cei doi. Negrumat dăduse înapoi! Nu sărise 
la bătaie! 

Dar nici nu se ghemuise de frică. 

Blana zbârlită a lui Şuncădeporc se culcă la loc. 
Bătrânul şobolan nu ştia ce să facă. Toate indiciile îl 
încurcau. 

— Ei bine, ăăă... 


86 


— Evident, pentru că eşti şeful, trebuie să dai ordinele, 
spuse Negrumat. 

— Da, ăăă... 

— Dar sfatul meu, domnule, este să investigăm asta. 
Lucrurile necunoscute sunt periculoase. 

— Da. Sigur, spuse Şuncădeporc. Da, chiar aşa. O să 
investigăm. Bineînţeles. Ocupă-te de asta. Eu sunt şeful, şi 
asta spun. 


Maurice îşi roti privirea prin coşmelia vânătorilor de 
şobolani. 

— Arată ca o magazie a vânătorilor de şobolani, spuse 
el. Bănci, scaune, sobă, o mulţime de blănuri de şobolan 
agăţate, grămezi de capcane vechi, două botniţe de câine, 
suluri de plasă de sârmă, dovezi copleşitoare ale unei lipse 
totale şi dintotdeauna de curăţenie. Este exact aşa cum mă 
aşteptasem eu să arate pe dinăuntru o coşmelie a 
vânătorilor de şobolani. 

— Eu m-aşteptam la ceva... oribil şi totuşi interesant, 
spuse Maliţia. Un indiciu înfiorător. 

— Trebuie neapărat să existe un indiciu? întrebă Keith. 

— Bineînţeles! răspunse Maliţia, uitându-se sub un 
scaun. Ascultă, pisică, există două tipuri de oameni în 
lume. Există cei care ştiu intriga şi cei care nu o ştiu. 

— Lumea nu are o intrigă, spuse Maurice. Lucrurile 
pur şi simplu... se întâmplă, unul după altul. 

— Doar dacă priveşti problema aşa, spuse Maliţia, mult 
prea plină de ea după părerea lui Maurice. Intotdeauna 
există o intrigă. Nu trebuie decât să ştii unde să te uiţi. 
Tăcu pentru o clipă, apoi spuse: Priveşte! Ăsta-i cuvântul! 
Trebuie să existe un pasaj secret, sigur că da! Toată lumea 
să caute intrarea în pasajul secret! 

— Ăăă... şi cum o să ştim că e intrarea în pasajul 
secret? întrebă Keith, părând mult mai uimit decât de 
obicei. Cum arată un pasaj secret? 

— Nu o să arate ca un pasaj secret, desigur! 

— Oh, buun, în cazul ăsta văd zeci de pasaje secrete, 
spuse Maurice. Uşi, ferestre, calendarul ăla de la 

87 


Compania de otrăvuri „Culmea desăvârşirii”, dulapul ăla 
de colo, gaura aia de şobolani, masa aia... 

— Eşti sarcastic, spuse Maliţia, ridicând calendarul şi 
examinând încruntată peretele din spatele lui. 

— De fapt, eram doar insolent, spuse Maurice, dar 
dacă vrei pot să fiu şi sarcastic. 

Keith se uita la banca lungă aflată în dreptul unei 
ferestre cu geamul albit de pânze vechi de păianjeni. Pe ea 
se aflau îngrămădite o mulţime de capcane. Tot felul de 
capcane. lar lângă ele erau şiruri peste şiruri de cutii 
vechi şi strivite de metal şi borcane cu etichete ca 
„Pericol: bioxid de hidrogen!” şi „Venin de şobolani” şi 
„Arde-maţe” şi  „Poliputaketlon: Atenţie maximă!” şi 
„Tuleşte-o” şi  „Şobobomba!” şi „Esenţă de sârmă 
ghimpată: Pericol!!!” şi - se aplecă pentru a se uita mai 
bine la ăsta - „Zahăr”. Existau şi două căni şi un ceainic. 
Pe bancă se vedea o pulbere albă şi verde şi cenuşie. O 
parte căzuse şi pe jos. 

— Ai putea încerca să faci şi tu ceva util, spuse Maliţia 
pe când ciocănea pereţii. 

— Nu ştiu cum să caut ceva care nu aduce cu ceea ce 
caut, spuse Keith. Iar ăştia ţin otrava chiar lângă zahăr! Şi 
atât de multe otrăvuri... 

Maliţia făcu un pas în spate şi-şi dădu deoparte părul 
din ochi. 

— Nu merge aşa, spuse ea. 

— Nu s-ar putea să nu existe un pasaj secret? spuse 
Maurice. Ştiu că e o idee destul de îndrăzneață, dar poate 
că asta e doar o coşmelie obişnuită. 

Chiar şi Maurice făcu un pas înapoi în faţa privirii 
ucigătoare a Maliţiei. 

— Trebuie să existe un pasaj secret, spuse ea. Altfel n- 
are niciun rost. Pocni din degete. Sigur că da! E greşit 
cum o facem! Toată lumea ştie că nu găseşti niciodată un 
pasaj secret doar căutându-l! Doar în momentul când 
renunti la căutare şi te sprijini de perete, doar atunci apeşi 
fără să vrei pe butonul secret! 


88 


Maurice se uită la Keith cerându-i ajutorul. În fond, era 
şi el om. Trebuia să ştie cum să se poarte cu cineva ca 
Maliţia. Dar Keith se învârtea prin colibă, uitându-se la 
diverse lucruri. 

Maliţia se rezemă de perete cu o indiferenţă 
incredibilă. Nu se auzi niciun clic. Niciun panou din perete 
nu alunecă într-o parte. 

— Nu e probabil locul bun, spuse ea. O să mă sprijin cu 
nonşalanţă de cârligul ăsta pentru haine. Nicio uşă nu se 
deschise brusc în perete. Desigur, lucrurile ar fi mai 
uşoare dacă ar exista un sfeşnic cu multe ornamente, 
spuse Maliţia. Astea sunt întotdeauna o deschizătoare de 
nădejde pentru un pasaj secret. 

— Nu există niciun sfeşnic, spuse Maurice. 

— Ştiu. Unii oameni nu reuşesc să aibă nicio idee cum 
să construiască un pasaj secret, spuse Maliţia. 

Se sprijini de perete într-un alt loc, dar fără niciun 
rezultat. 

— Nu cred că o să-l găseşti aşa, spuse Keith, care 
examina cu atenţie o capcană. 

— Oh? N-o să-l găsesc? spuse Maliţia. Ei bine, cel puţin 
sunt ingenioasă în ceea ce priveşte lucrurile! Dacă eşti un 
expert atât de grozav, tu unde ai căuta? 

— De ce există o gaură de şobolani în coliba unor 
vânători de şobolani? întrebă Keith. Miroase a şobolani 
morţi şi a câine ud şi a otravă. Nu m-aş apropia de locul 
ăsta dacă aş fi şobolan. 

Maliţia se uită furioasă la el. Apoi faţa ei căpătă o 
expresie de intensă concentrare, ca şi cum întorcea pe 
toate feţele în mintea ei câteva idei. 

— Mda, spuse ea. De obicei aşa e în poveşti. De cele 
mai multe ori eroul prostănac vine cu ideea bună din pură 
întâmplare. Se lăsă jos şi se uită în gaură. E aici un fel de 
mic mâner, spuse ea. O să-l împing doar puţin... 

Se auzi un clonc sub podea, o parte din ea se desfăcu şi 
Keith dispăru. 

— Oh, da, spuse Maliţia, m-am gândit eu că s-ar putea 
întâmpla aşa ceva... 

89 


Domnul Ţac mergea prin galerie, izbindu-se de pereţi 
şi zbârnâind. 

Şobolanii mai tineri îi roseseră urechile, iar coada lui 
ca un arc fusese retezată de o capcană, şi alte capcane 
lăsaseră urme adânci în trupul lui, dar el avea un avantaj: 
capcanele neaşteptate nu-l puteau omori pe Domnul Ţac 
pentru că el nu era viu, şi nu era viu pentru că funcţiona 
pe baza unui arc. 

Mecanismul zbârnâi. Un capăt de lumânare ardea pe 
spatele lui. Restul Plutonului Numărul Trei de Dezactivare 
a Capcanelor îl urmărea. 

— Din clipă în clipă... spuse Negrumat. 

Se auzi un pac, apoi un sunet care ar putea fi descris 
ca gloinc! Lumina se stinse. Apoi o rotiţă dinţată se 
rostogoli încet prin tunel şi căzu în faţa lui Şuncădeporc. 

— M-am gândit eu că pământul pare puţin atins acolo, 
spuse cu o voce satisfăcută Negrumat. Se întoarse către 
ceilalţi. În regulă, băieţi! Pregătiţi-l pe celălalt Domn ac, 
şi vreau ca jumătate de duzină dintre voi să scoată cu o 
frânghie capcana aia şi să o tragă din drum! 

— Toată această acțiune de recunoaştere ne 
încetineşte, Negrumat, spuse Şuncădeporc. 

— Bine, domnule, spuse Negrumat pe când plutonul 
trecu în grabă pe lângă ei. Ia-o tu înainte. Asta ar fi o idee 
bună, pentru că nu ne-a mai rămas decât un singur Domn 
Ţac. Sper că în oraşul ăsta există un magazin pentru 
animale de companiet. 

— Cred totuşi că ar trebui să ne mişcăm mai repede, 
spuse Şuncădeporc. 


t Sobolanii găsiseră unul în oraşul Fâţ, şi de acolo îi luaseră pe 
Domnii Ţac. Fuseseră pe un raft unde scria „Jucării pentru 
pisoi”, alături de o cutie cu şoricei de cauciuc care chiţăiau şi 
care purtau numele plin de imaginaţie de „Domnul Chiţ”. 
Şobolanii încercaseră să închidă capcanele atingându-le cu un 
şoarece de cauciuc prins la capătul unui băț, dar chiţăitul pe 
care-l scotea când se închidea capcana îi deranja pe toţi. 
Nimănui nu-i păsa ce i se întâmpla unui Domn Ţac. 


90 


— OK, porneşte atunci, domnule. Încearcă să strigi 
unde e următoarea capcană înainte de a cădea în ea. 

— Eu sunt şeful, Negrumat. 

— Da, domnule, îmi pare rău. Suntem cu toţii cam 
obosiţi. 

— Ăsta nu e un loc bun, Negrumat, spuse Şuncădeporce 
cu un aer obosit. Eu am fost în nişte găuri rprpilt cu 
adevărat rele, iar asta e mai rea decât oricare dintre ele. 

— E adevărat, domnule. Locul ăsta e mort. 

— Care-i cuvântul ăla pe care l-a inventat Fasole 
Periculoasă? 

— NEFAST, spuse Negrumat urmărind plutonul care 
trăgea afară capcana dintre pereţii tunelului. Putea vedea 
între dinţii ei arcuri şi rotiţe dinţate strâmbe. Apoi adăugă: 
Atunci nu puteam înţelege despre ce vorbea. Dar acum 
cred că înţeleg ce voia să spună. 

Se întoarse să se uite înapoi în galeria unde ardea o 
flacără de lumânare şi-l opri pe un şobolan care trecea. 

— Piersicuţa şi Fasole Periculoasă trebuie să stea în 
spate, ai înţeles? spuse el. Nu trebuie să mai înainteze. 

— Bine, domnule! spuse şobolanul şi se îndepărtă 
repede. 

Expediția înaintă cu grijă, pe când galeria se deschidea 
într-un canal mare şi vechi. Pe fundul lui se afla un firişor 
de apă. În partea de sus se vedeau nişte ţevi ruginite. Ici şi 
colo ieşeau din ele aburi care şuierau. O lumină verde, 
palidă, venea din depărtare, de la grătarul care dădea în 
stradă. 

Locul mirosea a şobolani. Era un miros proaspăt de 
şobolani. De fapt, chiar se afla acolo un şobolan, ronţăind 
dintr-o tavă cu mâncare aşezată pe o cărămidă spartă. Le 
aruncă o privire Celor Schimbaţi şi o luă la fugă. 

— După el! tună Şuncădeporc. 

— Nu! strigă Negrumat. 

Doi şobolani care porniseră în urmărirea acelui keekee 
se opriră şovăitori. 

— Am dat un ordin! urlă Şuncădeporc, repezindu-se la 
Negrumat. 

91 


Expertul în capcane se ghemui pentru o clipă şi spuse: 

— Desigur. Dar eu cred că părerea lui Şuncădeporc 
aflat în posesia tuturor datelor va fi puţin diferită de cea a 
lui Şuncădeporc care tocmai a strigat pentru că a văzut un 
şobolan fugind, nu-i aşa? Adulmecă aerul! 

Nasul lui Şuncădeporc se încreţi. 

— Otravă? 

Negrumat dădu din cap aprobator. 

— Gri Nr. 2, spuse el. Scârboasă chestie. E mai bine să 
stăm departe. 

Şuncădeporc se uită în susul şi-n josul canalului. Se 
întindea până departe, şi era suficient de înalt pentru ca 
un om să se poată târi prin el. Lângă tavan se vedeau o 
mulţime de ţevi mai mici. 

— E cald aici, spuse el. 

— Da, domnule. Piersicuţa s-a uitat în ghid. Aici ies din 
pământ izvoare calde şi oamenii pompează apa în case. 

— De ce? 

— Ca să facă baie, domnule. 

— Hâm. 

Lui Şuncădeporc nu-i plăcea ideea asta. O mulţime de 
şobolani mai tineri erau înnebuniţi după baie. 

Negrumat se întoarse către pluton. 

— Şuncădeporc vrea ca otrava aia să fie îngropată şi 
stropipită şi cu un indicator deasupra, acum! 

Şuncădeporc auzi un zgomot metalic lângă el. Se 
întoarse şi văzu că Negrumat scosese din grămada lui de 
unelte un obiect lung şi subţire de metal. 

— Ce krckrcl e aia? întrebă el. 

Negrumat şfichiui aerul cu obiectul acela. 

— L-am pus pe puştiul cu mutră de prostănac să mi-o 
facă, spuse el. 

Şi atunci Şuncădeporc îşi dădu seama ce era. 

— E o sabie, spuse el. Ţi-a venit ideea din Aventura 
Domnului Urechilă, nu? 

— Chiar aşa. 

— N-am crezut niciodată partea aia,  mormăi 
Şuncădeporc. 

92 


— Dar o ţepuşă e o ţepuşă, spuse calm Negrumat. Cred 
că ne-am apropiat de ceilalţi şobolani. Ar fi o idee bună ca 
cei mai mulţi dintre noi să rămână aici..., domnule. 

Şuncădeporc simţi că i se dădeau iarăşi ordine, dar 
Negrumat chiar era politicos. 

— Propun ca o parte dintre noi să o luăm înainte ca să-i 
adulmecăm, continuă Negrumat. Sardele ar putea fi 
folositor, şi o să merg şi eu, bineînţeles... 

— Şi eu, spuse Şuncădeporc 

Se uită mânios la Negrumat, care răspunse: 

— Desigur. 


93 


Capitolul 7 


Şi din cauza farsei pe care Şarpele Oliv o făcuse 
cu indicatorul, Domnul Urechilă nu a ştiut că se 
rătăcise. Nu se îndrepta către petrecerea Bursucului 
Howard. Mergea către Pădurea Întunecată. 


Din Aventura 
Domnului Vrechilă 


Maliţia se uită la trapa deschisă cu aerul că ar vrea să-i 
dea o notă de la unu la zece. 

— Foarte bine ascunsă, spuse ea. Nici nu-i de mirare că 
n-am văzut-o. 

— Nu m-am lovit prea tare, strigă Keith din întuneric. 

— Bun, spuse Maliţia, continuând să studieze trapa. 
Cât de departe eşti? 

— E un fel de pivniţă. N-am păţit nimic pentru că am 
aterizat pe nişte saci. 

— Bine, bine, nu-i nevoie să povesteşti despre asta, n- 
ar fi o aventură dacă n-ar apărea şi nişte lucruri mărunte 
neaşteptate, spuse fata. Uite capătul unei scări. De ce n-ai 
folosit-o? 

— N-am putut, pentru că am căzut pe lângă ea, se auzi 
vocea lui Keith. 

— Să te duc în braţe până jos? îl întrebă Maliţia pe 
Maurice. 

— Să-ţi scot ochii cu ghearele? răspunse Maurice. 

Fruntea  Maliţiei se încruntă. Întotdeauna părea 
supărată când nu înţelegea ceva. 

— Asta a fost o întrebare sarcastică? spuse ea. 

— Asta a fost o sugestie, spuse Maurice. Nu practic 
„dusul în braţe” de către străini. Coboară, şi eu te urmez. 

— Dar picioarele tale nu-s potrivite pentru o scară! 

— Am făcut eu vreo remarcă personală despre 
picioarele tale? 

Maliţia cobori în întuneric. Se auzi un zgomot metalic, 
apoi apăru flacăra unui chibrit. 

94 


— E plin de saci! spuse ea. 

— Ştiu, veni vocea lui Keith. Am aterizat pe ei. Ţi-am 
spus-o. 

— E grâu! Şi uite... şiruri peste şiruri de cârnaţi! Şi 
carne afumată! Cutii cu legume! E plin de mâncare! Aaau! 
leşi din părul meu! Dă-te jos! Pisica aia mi-a sărit în cap! 

Maurice ateriză de pe capul ei pe nişte saci. 

— Aha! exclamă Maliţia, frecându-şi creştetul capului. 
Ni s-a spus că şobolanii au furat totul. Acum înţeleg. 
Vânătorii de şobolani ajung peste tot, ştiu toate canalele, 
toate pivnițele... şi când te gândeşti că hoţii ăia sunt plătiţi 
din impozitele noastre! 

Maurice îşi roti privirea prin pivniţă, luminată de 
felinarul care pâlpâia în mâna Maliţiei. Într-adevăr, era o 
mulţime de mâncare acolo. Într-adevăr, de tavan atârnau 
plase înţesate cu verze mari, albe şi grele. Carnaţii 
pomeniţi mai sus se întindeau într-adevăr de la o grindă la 
alta. Erau într-adevăr peste tot borcane şi butoaie şi saci 
peste saci. Şi, într-adevăr, toate îl făceau să se simtă 
îngrijorat. 

— Deci aşa, spuse Maliţia. Ce ascunzătoare! O să 
mergem imediat la Garda oraşului, o să le spunem ce-am 
găsit, şi pe urmă un ceai grozav cu brioşe cu cremă pentru 
noi toţi şi poate o medalie, şi pe urmă... 

— Sunt suspicios, spuse Maurice. 

— De ce? 

— Pentru că eu sunt un personaj suspicios! N-aş avea 
încredere în vânătorii tăi de şobolani nici dacă mi-ar spune 
că cerul e albastru. Ce-au făcut ei? Au furat mâncarea şi 
pe urmă au spus „Şobolanii sunt de vină, zău aşa”? Şi 
toată lumea i-a crezut? 

— Nu, prostule. Oamenii au găsit oase roase şi coşuri 
de ouă goale, lucruri de felul ăsta, spuse Maliţia. Şi răhăţei 
de şobolan peste tot! 

— Bănuiesc că oasele pot fi curățate de carne, şi 
bănuiesc că vânătorii de şobolani ar putea aduna o 
mulţime de răhăţei de şobolan..., admise Maurice. 


95 


— Şi omoară toţi şobolanii adevăraţi ca să aibă ei mai 
mult! spuse triumfătoare Maliţia. Foarte deştept! 

— Mda, şi asta-i puţin cam surprinzător, spuse 
Maurice, pentru că i-am văzut pe vânătorii tăi de şobolani 
şi, ca să fiu sincer, chiar dacă ar fi plouat cu chiftele, ăştia 
n-ar fi fost în stare să găsească o furculiţă. 

— M-am gândit la ceva, spuse Keith, care îngâna o 
melodie pentru sine. 

— Ei, mă bucur că cineva face asta, începu Maliţia. 

— E vorba de plasa de sârmă, spuse Keith. Era nişte 
plasă de sârmă în coşmelia lor. 

— E ceva important? 

— De ce au nevoie vânătorii de şobolani de suluri 
întregi de plasă de sârmă? 

— Habar n-am. Pentru cuşti, poate? Contează? 

— De ce ar pune vânătorii de şobolani şobolanii în 
cuşti? Şobolanii morţi nu fug, nu? 

Se lăsă tăcerea. Maurice văzu că Maliţia nu era prea 
încântată de comentariul lui Keith. Era o complicaţie 
inutilă. Strica povestea. 

— Oi avea eu mutră de prostănac, adăugă Keith, dar nu 
sunt prost. Am timp să mă gândesc la tot felul de lucruri 
pentru că nu vorbesc tot timpul. Eu mă uit la lucruri. 
Ascult. Incerc să învăţ. Eu... 

— Eu nu vorbesc tot timpul! 

Maurice îi lăsă să se certe şi se apropie cu paşi furişaţi 
de colţul pivniţei. Sau al pivniţelor. Păreau să se întindă 
până departe. Văzu ceva pe podea în umbră, şi sări înainte 
să gândească. Stomacul lui îşi amintise că trecuse mult 
timp de la şoarecele din hambar şi acţionase direct asupra 
picioarelor. 

— În regulă, spuse el, pe când lucrul acela se agita 
între labele lui, vorbeşte sau... 

Un băț micut îl lovi cu putere. 

— Dacă nu te deranjează..., spuse Sardele, chinuindu- 
se să se elibereze. 

— Nu-i neboie să faşi aşta! murmură Maurice, 
încercând să-şi lingă nasul care îl durea. 

96 


— Am pe cap o PĂLĂRIE rkrklk, nu? se răsti la el 
Sardele. Te oboseşti vreodată să te uiţi? 

— Pine, pine, şcuză-mă... de şe eşti aici? 

Sardele îşi scutură hainele. 

— Te căutam pe tine sau pe puştiul cu mutră de 
prostănac, spuse el. Şuncădeporec m-a trimis! Avem 
probleme! Nici n-ai să crezi ce-am găsit! 

— Are nevoie de mine? spuse Maurice. Credeam că nu 
mă place! 

— Ei, a zis că treaba e urâtă şi rea, aşa că tu o să ştii ce 
e de făcut, boss, spuse Sardele, luându-şi de jos pălăria. Ia 
uită-te la asta! Ţi-ai băgat gheara drept prin ea! 

— Dar te-am întrebat dacă ştii să vorbeşti, nu? spuse 
Maurice. 

— Da, m-ai întrebat, dar... 

— Eu întotdeauna întreb! 

— Ştiu, aşa că... 

— Ştii, ţin foarte mult la întrebarea asta! 

— Da, da, am înţeles, te cred! spuse Sardele. M-am 
plâns doar de pălărie! 

— N-aş vrea ca cineva să creadă că nu întreb, spuse 
Maurice. 

— Nu e nevoie să continui cu asta, spuse Sardele. 
Unde-i puştiul? 

— Acolo în spate, vorbeşte cu fata, spuse îmbufnat 
Maurice. 

— Care, nebuna? 

— Chiar ea. 

— Ar fi mai bine să-i chemi. E ceva foarte rău. La 
capătul pivniţelor e o uşă. Mă mir că n-o poţi mirosi de 
aici! 

— Tot ce vreau e să fie limpede pentru toată lumea că 
am întrebat, asta-i tot... 

— Boss, spuse Sardele, asta-i ceva serios! 


Piersicuţa şi Negrumat aşteptau echipa de recu- 
noaştere. Erau împreună cu Toxic, un alt şobolan care se 
pricepea la citit şi funcţiona ca un fel de asistent. 

97 


Piersicuţa adusese cu ea şi Aventura Domnului 
Urechilă. 

— Au plecat de mult, spuse Toxic. 

— Negrumat verifică la fiecare pas, spuse Piersicuţa. 

— Ceva nu e în regulă, spuse Fasole Periculoasă şi-şi 
încreţi nasul. 

Un şobolan apăru din tunel cu paşi mărunți şi grăbiţi şi 
trecu într-o goană nebună pe lângă ei. Fasole Periculoasă 
adulmecă aerul. 

— Teamă, spuse el. 

Alţi trei şobolani trecură în fugă, ciocnindu-se unul de 
altul. 

— Ce se întâmplă? întrebă Piersicuţa, când un alt 
şobolan se răsuci în jurul ei în efortul de a o ocoli, scoase 
un chiţăit şi fugi mai departe. 

— Asta a fost Gustos, spuse ea. De ce n-a spus nimic? 

— Teamă... tot mai mare, spuse Fasole Periculoasă. 
Sunt... speriaţi. Ingroziţi... 

Toxic încercă să-l oprească pe următorul şobolan. 
Acesta îl muşcă şi alergă mai departe, chiţăind. 

— Trebuie să ne întoarcem, spuse repede Piersicuţa. 
Ce-au găsit acolo? Poate e un dihor! 

— Imposibil! spuse Toxic. Şuncădeporc a omorât odată 
un dihor! 

Incă trei şobolani trecură alergând pe lângă ei, lăsând 
în urmă o dâră de frică. Unul dintre ei scoase un țipăt 
ascuţit către Piersicuţa, îi aruncă înnebunit nişte sunete 
nearticulate lui Fasole Periculoasă şi fugi mai departe. 

— Au... au uitat să vorbească... şopti Fasole 
Periculoasă. 

— Ceva îngrozitor trebuie să-i fi speriat! spuse 
Piersicuţa, adunându-şi notițele. 

— Niciodată n-au mai fost aşa de speriaţi! spuse Toxic. 
Vă aduceţi aminte când ne-a găsit câinele ăla? Eram cu 
toţii speriaţi, dar am vorbit şi l-am încolţit şi Şuncădeporc 
l-a văzut cum fuge schelălăind... 

Spre marea ei uimire, Piersicuţa văzu că Fasole 
Periculoasă plângea. 

98 


— Au uitat să vorbească, murmura el. 

Încă vreo şase-şapte şobolani trecură pe lângă ei 
scoțând ţipete ascuţite. 

Piersicuţa încercă să-l oprească pe unul dintre ei, dar 
acesta doar chiţăi şi se feri de ea. 

— Ăsta a fost Patruporţii! spuse ea, întorcându-se către 
Toxic. Doar am vorbit cu ea acum o jumătate de oră! Ea... 
Toxic? 

Blana lui Toxic era toată zbârlită. Privirea îi era 
înceţoşată. Avea gura deschisă, şi-şi arăta dinţii. Se holbă 
la ea, sau mai degrabă prin ea, apoi se răsuci şi o luă la 
fugă. 

Piersicuţa se întoarse şi-l cuprinse cu labele pe Fasole 
Periculoasă, pe când teama îi copleşea pe amândoi. 


Erau şobolani. Dintr-un perete într-altul, din tavan 
până-n podea, erau numai şobolani. Cuştile erau înţesate 
cu ei; stăteau agăţaţi de sârmă în partea din faţă, şi sus pe 
tavan. Plasa se întindea sub greutatea lor. Trupurile 
lucioase se agitau şi se rostogoleau, labele şi nasurile îşi 
făceau loc prin ochiurile plasei. Aerul era plin de ţipete 
ascuţite şi foşnete şi chiţăieli, şi mirosea îngrozitor. 

Ceea ce mai rămăsese din echipa de recunoaştere a lui 
Şuncădeporc se afla în mijlocul încăperii. Cei mai mulţi 
fugiseră însă. Dacă mirosurile din acea încăpere ar fi fost 
sunete, s-ar fi auzit mii de strigăte şi ţipete. Umpleau 
camera lungă cu o tensiune ciudată. Chiar şi Maurice o 
simţi de îndată ce Keith sparse uşa. Era ca o durere aflată 
în afara capului tău şi care voia să intre acolo. Te pocnea 
peste urechi. 

Maurice rămase puţin mai în spate. Nu trebuia să fii 
prea deştept ca să-ţi dai seama că asta era o situaţie foarte 
neplăcută şi una care te obliga la un moment dat să-ţi iei 
tălpăşiţa de acolo. 

Printre picioarele Maliţiei şi ale lui Keith îi zări pe 
Negrumat şi pe Şuncădeporc şi alţi câţiva dintre Cei 
Schimbaţi. Se aflau în mijlocul podelei, cu privirile aţintite 
în sus către cuşti. 

99 


Fu uimit să vadă că până şi Şuncădeporc tremura. Dar 
tremurul lui se datora furiei. 

— Dă-le drumul! îi strigă lui Keith. Dă-le drumul la toţi! 
Dă-le drumul la toţi acum! 

— Un alt şoarece vorbitor? exclamă Maliţia. 

— Dă-le drumul! ţipă Şuncădeporc. 

— Toate  cuştile astea scârboase..., spuse Maliţia 
holbându-se la ele. 

— Am zis eu de plasa de sârmă, spuse Keith. Uite, se 
vede unde a fost reparată... au ros sârma ca să scape! 

— Am zis să le dai drumul! ţipă Şuncădeporc. Dă-le 
drumul sau o să te omor! Rău! Rău! Rău! 

— Dar nu sunt decât şobolani..., spuse Maliţia. 

_ Şuncădeporc făcu un salt şi ateriză pe rochia fetei. 
Incepu să urce către gâtul ei. Maliţia încremeni. El şuieră: 

— Acolo sunt şobolani care se mănâncă între ei! O să 
rod din tine, creatură rea...! 

Mâna lui Keith îl apucă strâns de mijloc şi îl trase de la 
gâtul fetei. Ţipând ascuţit, zbârlit tot, Şuncădeporc îşi 
băgă dinţii în degetul lui Keith. 

Maliţia scoase un țipăt înăbuşit. Chiar şi Maurice se 
înfioră. 

Şuncădeporc îşi trase capul înapoi, cu botul plin de 
sânge, şi clipi mărunt, îngrozit. 

Ochii lui Keith se umplură de lacrimi. Cu mare grijă, îl 
aşeză pe Şuncădeporc pe podea. _ 

— E mirosul, spuse el liniştit. Ii nelinişteşte. 

— Parcă... parcă ai zis că sunt blânzi! spuse Maliţia, 
recăpătându-şi în cele din urmă glasul. 

Luă de jos o bucată de lemn care era rezemată de 
cuşti. 

Keith îi dădu peste mână, făcând-o să-i dea drumul. 

— Niciodată să nu ameninţi pe vreunul dintre noi! 

— Dar te-a muşcat! 

— Uită-te bine în jur! Asta nu e o poveste! Asta e 
realitate! Înţelegi? Sunt înnebuniţi de frică! 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa? strigă Maliţia. 

— O s-o fac, rrkrkrk! 

100 


—E care pe care, da? Asta a fost o înjurătură 
şobolănească? Înjuri şi în limba şobolanilor, şobolanule? 

Fac exact ca şi pisicile, îşi spuse Maurice. Stau faţă în 
faţă şi ţipă unul la altul. Urechile lui se răsuciră când auzi 
un alt sunet, undeva departe. Cineva cobora pe scară. 
Maurice ştia din experienţă că acesta nu era momentul 
potrivit să discute cu oamenii. Ei spuneau întotdeauna 
lucruri de genul „Ce?” şi „Nu e bine!” şi „Unde?”. 

— Plecaţi imediat de aci, spuse el, trecând în fugă pe 
lângă Negrumat. Nu abordaţi problema omeneşte, fugiţi! 

Şi gestul ăsta eroic era suficient, hotări el. Nu merita 
să laşi alte persoane să-ţi încetinească fuga. 

În perete se vedea un canal vechi şi ruginit. Maurice 
alunecă pe podeaua lipicioasă pe când schimba direcţia, şi 
acolo, da, era o gaură de dimensiuni mauriciene unde 
rugina spărsese ţeava. Cu labele încordate pentru a căpăta 
viteză, ţâşni prin gaură chiar în clipa în care vânătorii de 
şobolani intrară în încăperea plină de cuşti. Apoi, simţindu- 
se în siguranţă în întuneric, se răsuci şi se uită înapoi. 

Era momentul să verifice. Era Maurice nevătămat? 
Toate picioarele erau întregi? Coada? Da. Bun. 

Îl văzu pe Negrumat trăgându-l pe Şuncădeporc, care 
părea să fi încremenit în mijlocul încăperii, îi văzu pe 
ceilalţi furişându-se în grabă către o altă ţeava din 
peretele opus. Se mişcau cu paşi nesiguri. Aşa se întâmplă 
când te relaxezi şi nu mai eşti cu ochii în patru, îşi spuse 
Maurice. Credeau că deveniseră educați, dar când e la 
ananghie un şobolan rămâne doar un şobolan. 

Dar eu, eu sunt diferit. Creierul funcţionează perfect în 
orice moment. Întotdeauna sunt cu ochii în patru. Vigilent 
şi simțind pericolul. 

Şobolanii din cuşti făceau un vacarm de nedescris. 
Keith şi fata care spunea poveşti îi priveau uimiţi pe 
vânătorii de şobolani. Şi vânătorii de şobolani îi priveau la 
fel de uimiţi. 

Pe podea, Negrumat renunţă să-l convingă pe 
Şuncădeporc să se mişte din loc. Îşi scoase sabia, îi privi 
pe oameni, ezită pentru o clipă, apoi fugi către canal. 

101 


Da, să-i lăsăm să lămurească lucrurile singuri. Sunt 
oameni cu toţii, îşi spuse Maurice. Au creiere mari, pot să 
vorbească, n-ar trebui să fie nicio problemă. 

Ha! Spune-le o poveste, fată care spui poveşti! 


Vânătorul de şobolani Nr. 1 se holbă la Maliţia şi Keith. 

— Ce faci aici, domnişoară? spuse el, şi suspiciunea îi 
scârţâia în voce. 

— Vă jucaţi de-a mama şi tata? spuse vesel Vânătorul 
de şobolani Nr. 2. 

— Ne-ai spart coşmelia, spuse Vânătorul de şobolani 
Nr. 1. Asta se numeşte „spart”, da, da! 

— Aţi furat, da, aţi furat mâncare şi aţi dat vina pe 
şobolani! se răsti la ei Maliţia. Şi de ce aţi închis în cuşti 
toţi şobolanii ăştia? Şi de capetele de metal ce ziceţi, eh? 
Sunteţi surprinşi, eh? Nu v-aţi gândit că cineva o să le 
observe, eh? 

— Capete de metal? întrebă Vânătorul de şobolani Nr. 
1, încruntându-se. 

— Capetele şireturilor, murmură Keith. 

Vânătorul de şobolani Nr. 1 se răsuci către celălalt. 

— Idiot afurisit, Bill! Ţi-am spus că avem destule cozi 
adevărate! Ţi-am spus că cineva o să observe! Nu ţi-am zis 
că o să observe cineva? Ei bine, cineva a observat! 

— Da, să nu credeţi că scăpaţi! spuse Maliţia, şi ochii îi 
străluceau. Ştiu că voi sunteţi doar ticăloşii caraghioşi. 
Unul mare şi gras, unul slab - e limpede! Aşa că cine-i 
şeful cel mare? 

Privirea Vânătorului de şobolani Nr. 1 se înceţoşă 
puţin, aşa cum se întâmpla adeseori atunci când Maliţia 
vorbea cu cineva. Agită un deget gras în direcţia ei. 

— Ştii unde s-a dus şi ce-a făcut tatăl tău chiar 
adineauri? 

— Ha! Palavre de ticălos caraghios! spuse triumfătoare 
Maliţia. Hai, zi mai departe! 

—A trimis după Fluieraşul de şobolani! spuse 
Vânătorul de şobolani Nr. 1. Costă o avere! Trei sute de 
dolari pe oraş, şi dacă nu plăteşti devine foarte rău! 

102 


Aoleu! îşi spuse Maurice. Cineva a trimis după cel 
adevărat... trei sute de dolari. Trei sute de dolari? Trei 
sute de dolari? Şi noi care nu ceream decât treizeci! 

— Tu eşti, nu? spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1, 
fluturându-şi degetul către Keith. Puştiul cu mutră de 
prostănac! Apari în oraş şi deodată se ivesc toţi şobolanii 
ăştia noi! E ceva ce nu-mi place la tine! Tu şi pisica ta 
ciudată! Dacă mai văd o dată pisica aia ciudată o să am o 
pereche de mănuși noi! 

In întunericul canalului Maurice se făcu mic şi se trase 
în spate. 

— Hă, hă, hă, făcu Vânătorul de şobolani Nr. 2. 

Probabil că exersase ca să scoată râsul ăsta de ticălos, 
îşi spuse Maurice. 

— Şi n-avem şef, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1. 

— Daaa, suntem propriii noştri şefi, spuse Vânătorul de 
şobolani Nr. 2. 

Şi apoi povestea începu să sune prost. 

— Iar tu, domnişoară, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 
1, întorcându-se către Maliţia, flecăreşti cam prea mult. 

Îşi răsuci pumnul, o ridică în aer şi o trânti de cuştile 
cu şobolani. Şobolanii începură să se agite nebuneşte pe 
când ea aluneca pe pământ. 

Vânătorul de şobolani se întoarse către Keith. 

— Ai de gând să încerci ceva, puştiule? spuse el. Ai de 
gând să încerci ceva? Ea era fată, aşa că am fost bun şi 
prietenos cu ea, dar pe tine o să te bag într-una din cuşti... 

— Daaa, şi nici n-au primit azi de mâncare! spuse plin 
de încântare Vânătorul de şobolani Nr. 2. 

Haide, puştiule! îşi spuse Maurice. Fă ceva! Dar Keith 
stătea nemişcat, holbându-se la om. 

Vânătorul de şobolani Nr. 1 îl măsură din cap până-n 
picioare, dispreţuitor. A 

— Ce ai acolo, băiete? Un fluier? Dă-l încoace! li 
smulse fluierul de la curea şi-l împinse pe Keith pe podea. 
Un fluier de-un penny? Te crezi fluieraşul de şobolani, nu? 
Vânătorul de şobolani Nr. 1 rupse fluierul în două şi 
aruncă bucăţile în cuşti. Ştii, se zice că în Porkenscârţ 

103 


Fluieraşul de Şobolani a scos toţi copiii afară din oraş. Ei 
da, ăsta om cu idei bune! 

Keith ridică privirea. Ochii i se îngustară. Se ridică în 
picioare. 

Acum se întâmplă, îşi spuse Maurice. O să facă un salt 
cu o putere supraomenească pentru că e atât de furios, iar 
ei or să-şi dorească să nu se fi născut niciodată puştiul... 

Keith făcu un salt cu o putere omenească obişnuită, îi 
trase un pumn în nas Vânătorului de şobolani Nr. 1, apoi 
fu din nou trântit la podea de o lovitură puternică, brutală, 
năprasnică. 

Bine, bine, l-au pus jos, îşi spuse Maurice pe când 
Keith se chinuia să-şi recapete răsuflarea, dar o să se 
ridice din nou. 

Se auzi un țipăt, şi Maurice îşi spuse: aha! 

Dar ţipătul nu venise de la Keith, care de-abia mai 
putea respira. O formă cenuşie se lansase de pe cuşti 
direct spre faţa vânătorului de şobolani. Ateriză cu dinţii 
înainte, şi din nasul vânătorului de şobolani ţâşni sângele. 

Aha! îşi spuse din nou Maurice, e Şuncădeporc venit în 
ajutor! Ce? Mrillp! Am început să gândesc întocmai ca 
fata! Continui să cred că asta e o poveste! 

Vânătorul de şobolani îl înşfăcă pe şobolan şi îl tinu 
departe, de coadă. Şuncădeporc se învârti şi se răsuci, 
tipând de furie. Cel care-i prinsese se freca la nas cu mâna 
liberă şi se uita la Şuncădeporc cum se zbătea. 

— E un luptător, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 2. 
Cum a scăpat? 

— Nu-i unu' dintr-ai noştri, spuse Vânătorul de şobolani 
Nr. 1. E unu' roşu. 

— Roşu? Ce-are roşu? 

— Un şobolan roşu e un fel de şobolan cenuşiu, lucru 
pe care l-ai şti prea bine dacă ai fi un membru 
hexperimentat al Breslei aşa cum sunt eu, spuse Vânătorul 
de şobolani Nr. 1. Nu-s de prin partea locului. Îi găseşti 
mai jos, în câmpie. E ciudat să apară unu' aci. Foarte 
ciudat. Un ticălos bătrân şi slinos. Da' bătăios nevoie mare. 

— Ai nasu' plin de sânge. 

104 


— Mda. Ştiu. Am fost muşcat de şobolani de mai multe 
ori decât ai înfulecat tu o cină caldă. Nici nu mai simt, 
spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1, cu o voce care sugera 
că Şuncădeporc, care continua să se zbată şi să ţipe 
ascuţit, părea mult mai interesant decât colegul lui. 

— Eu la cină mănânc doar cârnaţi reci. 

— Păi vezi? Măi, da' ce luptător mai eşti. Un adevărat 
drăcuşor, zău aşa. Curajos nevoie mare. 

— Frumos din partea ta să spui asta. 

— Vorbeam cu şobolanu', dom'le. Îl înghionti pe Keith 
cu bocancul. la-i şi leagă-i pe-ăştia doi undeva, da? 
Deocamdată o să-i punem într-una din celelalte pivnițe. 
Una cu o uşă ca lumea. Şi un lacăt ca lumea. Şi fără trape 
binevenite. Şi-mi dai mie cheia. 

— E fata primarului, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 2. 
Primarii pot să se supere rău pentru fetele lor. 

— Şi-atunci o să facă ce i se cere, just? 

— O să-l storceşti bine pe şobolanu' ăla? 

— Cum, un luptător ca ăsta? Glumeşti? Dacă o să 
gândeşti aşa, o să rămâi toată viaţa ajutor de vânător de 
şobolani. Am o idee mult mai bună. Câţi mai sunt în cuşca 
specială? 

Maurice îl văzu pe Vânătorul de şobolani Nr. 2 
ducându-se la o cuşcă aflată la peretele cel mai îndepărtat 
şi cercetând-o. 

— Au mai rămas doar doi. l-au mâncat pe ăilalţi patru, 
raportă el. Nu mai e decât blana. Frumos lucrat. 

— Aha, deci sunt furioşi şi plini de energie. Ei bine, hai 
să vedem ce-i fac lui, da? 

Maurice auzi o uşiţă de sârmă deschizându-se şi apoi 
închizându-se. 

Șuncădeporc vedea roşu inaintea ochilor. Furia îl 
orbea. Era furios de luni întregi de zile, plin de furie, furios 
pe oameni, furios pe otrăvuri şi capcane, furios că 
şobolanii mai tineri nu-i mai arătau respect, furios că 
lumea se schimba atât de repede, furios că îmbătrânea... 
Și acum mirosul de teroare şi foame şi violenţă se întâlnea 
în Şuncădeporc cu furia lui şi cele două se amestecau şi 

105 


curgeau prin el intr-un val roşu de furie. Era un şobolan 
încolţit. Dar era un şobolan încolţit care putea gândi. 
Fusese întotdeauna un luptător îndârjit, cu mult înainte să 
apară această gândire, şi era încă foarte puternic. Doi 
tineri keekee proşti şi plini de fumuri, fără tactică şi fără 
experiența luptei murdare din pivnițe şi fără joc de 
picioare inteligent şi care nu gândesc, nu puteau fi nişte 
adversari demni de luat în seamă. Nu era nevoie decât de 
un salt, o răsucire şi două muşcături... 

Cei doi şobolani din cuşcă se traseră înapoi de lângă 
plasă. Chiar şi ei îi simțeau furia. 

— Ei, ăsta da băiat deştept, spuse plin de admiraţie 
Vânătorul de şobolani Nr. 1 când totul se termină. Am o 
trebuşoară pentru tine, flăcău. 

— Cursa? spuse Vânătorul de şobolani Nr. 2. 

— Da, cursa. 

— In noaptea asta? 

— Mda, pen'că Arthur Spilcuitu' pariază că Jacko al lui 
omoară o sută de şobolani în mai puţin de-un sfert de ceas. 

— Pun pariu şi eu că poate. Jacko e un terier bun. Acu' 
câteva luni a dat gata nouăzeci, şi Arthur Spilcuitu' îl tot 
antrenează de-atunci. O să fie un spectacol pe cinste. 

— Aşadar, ţi-ai pune banii jos că Jacko o face? spuse 
Vânătorul de şobolani Nr. 1. 

— Sigur. Toată lumea o s-o facă. 

— Chiar şi cu amicul ăsta al nostru printre şobolani? 
spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1. Plin de ură şi clonţos şi 
clocotind de furie? 

— Păi, ăăă... 

— Păi, mda, rânji satisfăcut Vânătorul de şobolani Nr. 
1. 

— Şi totuşi, nu-mi place că-i lăsăm pe copiii ăştia aici. 

— E „copchiii” ăştia, nu „copiii” ăştia. Nu pricepi? De 
câte ori ţi-am zis-o? Regula 27 a Breslei: să pari tâmpit. 
Oamenii devin suspicioşi când vânătorii de şobolani 
vorbesc prea corect. 

— Scuze. 


106 


— Vorbeşte prost, fii deştept. Aşa tre' să faci, spuse 
Vânătorul de şobolani Nr. 1. 

— Scuze, am uitat. 

— Ai obiceiul să o faci exact pe dos. 

— Scuze. Copchii ăştia. E o cruzime să legi oamenii. Şi 
în fond, nu-s decât nişte copii. 

— Şi? 

— Şi ar fi mult mai uşor să-i duci prin tunel la râu şi să 
le dai una în cap şi să-i arunci în apă. Or să ajungă la 
multe mile în josul râului până să-i găsească cineva, şi mai 
mult ca sigur nici n-o să-i mai recunoască după ce peştii îşi 
fac treaba cu ei. 

Maurice auzi o pauză în discuţie. Apoi Vânătorul de 
şobolani Nr. 1 spuse: 

— Nu ştiam că ai un suflet aşa de bun, Bill. 

— Da, şi, scuze, şi am o idee cum să scapi şi de 
fluieraşu' ăsta... 

Vocea care se auzi în clipa următoare venea de peste 
tot. Suna ca o rafală de vânt şi, în inima ei, geamătul cuiva 
în agonie. Umplu aerul. 

NU! Ne putem folosi de fluieraş! 

— Nu, ne putem folosi de fluieraş, spuse Vânătorul de 
şobolani Nr. 1. 

— Aşa-i, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 2. Aşa mă 
gândeam şi eu. Ăăă... cum ne putem folosi de fluieraş? 

Din nou, Maurice auzi un sunet în capul lui asemenea 
vântului care suflă într-o peşteră. 

Nu e LIMPEDE? 

— Nu e limpede? spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1. 

— Mda, limpede, murmură Vânătorul de şobolani Nr. 2. 
E limpede că-i limpede. Ăăă... 

Maurice îi văzu pe cei doi cum deschid mai multe cuşti 
şi înşfacă şobolani pe care îi bagă într-un sac. Il văzu şi pe 
Şuncădeporec aruncat într-un sac. Apoi vânătorii de 
şobolani plecară, târându-i după ei pe cei doi copii, şi 
Maurice se întrebă: unde, în acest labirint de pivnițe, se 
află o gaură de dimensiunile lui Maurice? 


107 


Pisicile nu văd în întuneric. Tot ceea ce pote să vadă 
într-o lumină foarte palidă. O sclipire măruntă din lumina 
lunii ajungea în spaţiul din spatele lui. Pătrundea printr-o 
găurică din tavan, prin care abia s-ar fi strecurat un 
şobolan şi care cu siguranţă era mult prea mică pentru 
Maurice, chiar dacă ar fi putut ajunge la ea. 

În lumină văzu că se afla într-o altă pivniţă. După cum 
arăta, era şi ea folosită de vânătorii de şobolani; într-un 
colţ erau îngrămădite câteva butoaie, şi se zăreau o 
mulţime de cuşti stricate. Maurice se învârti prin ea, 
căutând o ieşire. Existau uşi, dar aveau mânere, şi chiar şi 
mintea lui pătrunzătoare nu putea pătrunde misterul 
clanţelor. Dar în perete mai exista un grătar de canal. 
Maurice se strecură prin el. 

O altă pivniţă. Şi alte cutii şi saci. Dar aici cel puţin era 
uscat. 

O voce în spatele lui spuse: Ce fel de lucru eşti tu? 

Se răsuci. Tot ce putea vedea erau cutii şi saci. 
Mirosea a şobolani, şi se auzea o fojgăială continuă, şi din 
când în când câte un chiţăit slab, dar locul ăsta era un mic 
paradis faţă de iadul din încăperea cu cuşti. 

Vocea venise din spatele lui, nu? Pesemne a auzit-o, 
nu? Pentru că lui Maurice i se părea că tocmai avusese 
ceva ca o amintire că a auzit o voce, ceva care îi apăruse 
în cap fără a mai trece prin urechile lui zdrenţuite. Fusese 
la fel şi cu vânătorii de şobolani. Vorbiseră ca şi cum ar fi 
auzit o voce şi crezuseră că fusese ecoul gândurilor lor. 
Vocea nu fusese cu adevărat acolo, nu-i aşa? 

Nu te pot vedea, spuse amintirea, nu ştiu ce eşti. 

Nu era o voce prea bună pentru o amintire. Era 
alcătuită doar din şuierături şi se strecura în minte 
asemenea unei lame de cuţit. 

Vino mai aproape. 

Labele lui Maurice zvâcniră. Muşchii din picioare 
începură să-l împingă înainte. Îşi scoase ghearele şi se 
stăpâni. Cineva se ascunde printre cutii, îşi spuse el. Şi 
probabil că n-ar fi o idee prea bună să spună ceva. 
Oamenii ar putea deveni ciudaţi dacă văd o pisică 

108 


vorbitoare. Nu poţi să te bazezi pe faptul că toată lumea e 
la fel de nebună ca fata care spune poveşti. 

Vino MAI APROAPE. 

Vocea părea să tragă de el. Va trebui să spună ceva. 

— Mă simt bine unde sunt, mulţumesc frumos, spuse 
Maurice. 

Atunci vrei să ne împărtăşeşti CHINUL? 

Ultimul cuvânt duru. Dar nu duru prea mult, şi asta fu 
surprinzător. Vocea fusese ascuţită şi tare şi dramatică, ca 
şi cum posesorul ei voise să-l vadă pe Maurice tăvălindu-se 
în agonia durerii. În schimb, Maurice simţi doar o durere 
de cap trecătoare. 

Când vocea se auzi din nou, suna foarte suspicioasă. 

Ce fel de creatură eşti? Mintea ta e CIUDATĂ. 

— Prefer să spun că e uluitoare, răspunse Maurice. 
Oricum, cine eşti tu, care-mi pui întrebări în întuneric? 

Tot ce putea simţi era mirosul de şobolani. Auzi un 
zgomot slab în stânga lui şi abia desluşi silueta unui 
şobolan uriaş care se strecura către el. 

Un alt zgomot îl făcu să se întoarcă. Un alt şobolan se 
apropia din cealaltă parte. Cu greu îl putea distinge în 
lumina slabă. 

Un foşnet în faţa lui îi spuse că acolo era un şobolan, 
alunecând încet prin întuneric. 

Iată-mi ochii... CE? PISICĂ! PISICĂ! OMOARĂ! 


109 


Capitolul 8 


Domnul Urechilă îşi dădu seama că era un iepure 
gras în Pădurea Întunecată şi-şi dori să nu fi fost un 
iepure, sau măcar nu unul gras. Dar Guz Rupert o 
pornise la drum, şi habar n-avea ce îl aştepta pe el. 


Din Aventura Domnului 
Urechilă 


Când cei trei şobolani se repeziră era deja prea târziu. 
În aer nu era decât o gaură de forma lui Maurice. Maurice 
se afla în celălalt capăt al încăperii, cocoţat, tremurând, pe 
nişte cutii. 

Auzi sub el nişte chiţăituri. Sări pe altă cutie şi văzu în 
perete un loc în care câteva dintre cărămizile fărâmiţate 
căzuseră. Se repezi într-acolo, fu cât pe ce să-şi piardă 
echilibrul când alte cărămizi se mişcară sub el, şi se 
năpusti în necunoscut. 

Era o altă pivniţă. Şi era plină de apă. De fapt, nu era 
exact apă. Era ceea ce devine apa după ce în ea ajunge 
ceea ce se scurge din cuştile cu şobolani, şi după ce se 
scurg în ea canalele, apoi lichidul ăsta rămâne pe loc şi 
bolboroseşte singur vreun an şi ceva fără să-l deranjeze 
nimeni. Dacă l-ai numi „noroi” ar însemna să insulţi toate 
mlaştinile perfect respectabile din lume. 

Maurice ateriză în el. Şi lichidul scoase un „pleosc” 
vâscos. 

Maurice începu să înoate disperat, în stilul pisicesc, 
prin lichidul gros, încercând să nu respire, şi reuşi să se 
salte pe o grămadă de pietriş în cealaltă parte a încăperii. 
O grindă căzută, plină de mucegai şi alunecoasă, urca spre 
lemnul înnegrit de fum din tavan. 

Mai auzea încă acea voce îngrozitoare în cap, dar era 
înăbuşită. Încerca să-i dea ordine. Să încerci să-i dai 
ordine unei pisici? Era mai uşor să prinzi în cuie pe perete 
nişte jeleu! Ce credea că e el, câine? 


110 


Noroi oribil mirositor i se scurgea de pe trup. Chiar şi 
urechile îi erau pline de noroi. Începu să se lingă pentru a 
se curăța, dar se opri. Să te lingi ca să te speli era o 
reacţie pisicească perfect normală. Dar să lingă asta de pe 
el, mai mult ca sigur că avea să-l omoare... 

Ceva se mişcă în întuneric. Tot ce putea desluşi erau 
nişte siluete mari de  şobolani scurgându-se prin 
deschizătură. Se auziră două pleoscăituri. Câteva umbre 
se furişau de-a lungul zidurilor. 

Ah, spuse vocea. Le vezi? Priveşte-le cum vin după tine, 
PISICĂ! 

Maurice se opri din fugă. Nu era momentul să asculte 
de pisica lui interioară. Pisica lui interioară îl scosese din 
încăpere, dar pisica lui interioară era proastă. Voia ca el să 
atace lucruri mici şi să fugă de toate celelalte. Dar nicio 
pisică nu se putea lupta cu o ceată de şobolani de 
dimensiunile astea. Încremeni şi încercă să urmărească 
din priviri şobolanii care înaintau. Se îndreptau direct spre 
el. 

Rezistă... rezistă... 

Vocea spusese: Li poți vedea... 

De unde ştia? 

Maurice încercă să gândească cu voce tare: Poţi... Tu... 
Să-Mi... Citeşti... Gândurile? 

Nu se întâmplă nimic. 

Lui Maurice îi veni o idee. Închise ochii. 

Deschide-i! veni imediat ordinul, şi pleoapele lui 
tremurară. 

Nu! îşi spuse Maurice. Nu poți să-mi auzi gândurile! îşi 
spuse el. Te foloseşti doar de ochii şi urechile mele! Tu 
doar ghiceşti ce gândesc. 

Nu se auzi niciun răspuns. Maurice nu mai aşteptă. 
Sări. Grinda căzută era acolo unde şi-o amintea. Urcă 
agăţându-se cu ghearele, şi se tinu bine. Cel puţin tot ce 
puteau face era să urce după el. Cu puţin noroc, îşi putea 
folosi ghearele. 


111 


Şobolanii se apropiau. Acum îl adulmecau jos, în 
întuneric, şi el îşi imagină nasurile lor care tremurau în 
beznă. 

Unul începu să urce pe grindă, continuând să 
adulmece. Ajunsese probabil la câteva degete de coada lui 
Maurice, când se întoarse şi cobori din nou. 

Îi auzi ajungând în vârful grămezii de pietriş. 
Adulmecară iarăşi nedumeriţi, apoi din întuneric veni 
zgomotul şobolanilor înaintând prin noroi. 

Fruntea lui Maurice, pe care noroiul începea să se 
usuce, se încruntă de uimire. Şobolani care nu puteau 
simţi mirosul de pisică? Şi apoi înţelese. Nu mirosea a 
pisică - duhnea a noroi, se simţea ca şi cum nu era decât 
noroi, într-o încăpere plină de noroi care duhnea. 

Rămase nemişcat ca o stană de piatră, până când prin 
urechile pe care noroiul se întărise auzi ghearele 
întorcându-se către borta din zid. Apoi, fără să deschidă 
ochii, cobori uşor şi cu mare grijă pe pietriş şi descoperi că 
acesta fusese îngrămădit în dreptul unei uşi de lemn 
putrezite. Ceea ce fusese probabil o bucată de scândură, 
îmbibată cu apă ca un burete, căzu când o atinse. 

O senzaţie de spaţiu larg îi dădu de înţeles că dincolo 
de uşă se afla o altă pivniţă. Mirosea îngrozitor a putregai 
şi a lemn ars. 

Oare acea... voce ştia unde era dacă deschidea acum 
ochii? Nu arată o pivniţă la fel ca oricare alta? 

Poate că şi această încăpere era plină de şobolani. 

Deschise brusc ochii. Nu existau şobolani, dar era un 
alt canal ruginit care se deschidea într-un tunel suficient 
de larg pentru ca Maurice să se poată strecura prin el. Se 
putea vedea o lumină slabă. 

Deci asta e lumea şobolanilor, îşi spuse el pe când 
încerca să curețe noroiul de pe el. IÎntunecată şi plină de 
noroi, şi urât mirositoare, şi plină de voci stranii. Eu sunt o 
pisică. Lumina soarelui şi aer curat, ăsta-i stilul meu. Tot 
ceea ce-mi trebuie acum e o deschizătură în lumea de 
afară, şi n-o să mă vadă nimeni datorită prafului, sau cel 
puţin a porţiunilor de noroi uscat. 

112 


O voce din capul lui, care nu era vocea misterioasă, ci 
una asemănătoare cu propria lui voce, spuse: Şi puştiul cu 
mutră de prostănac şi toţi ceilalţi? Trebuie să îi ajuţi! Şi 
Maurice îşi spuse: Tu de unde ai mai apărut? Ştii ceva, 
ajută-i tu, iar eu o să mă duc undeva unde-i cald şi bine, ce 
zici de asta? 

Lumina de la capătul tunelului deveni mai puternică, 
încă nu semăna cu lumina soarelui, şi nici măcar a lunii, 
dar orice era mai bun decât bezna asta. 

Sau aproape orice. 

Îşi scoase capul din ţeava într-un canal mult mai larg, 
făcut din cărămizi care erau lipicioase şi de sub care venea 
un miros neplăcut, şi în cercul pe care-i arunca lumina 
unei lumânări. 

— E... Maurice? spuse Piersicuţa, holbându-se la 
noroiul care picura din blana lui încâlcită. 

— Miroase mai bine decât de obicei, spuse Negrumat, 
rânjind într-un fel pe care Maurice îl socoti total 
neprietenesc. 

— Oh, ha, ha, spuse Maurice cu o voce obosită. Nu se 
simţea în stare de o replică spirituală. 

— Ah, ştiam eu că n-o să ne dezamăgeşti, prietene. 
Întotdeauna am spus că ne putem baza pe Maurice, spuse 
Fasole Periculoasă şi oftă adânc. 

— Da, spuse Negrumat, aruncându-i lui Maurice o 
privire plină de înţeles. Dar ne bazăm pe el să facă, ce? 

— Oh, spuse Maurice. Ăăă... Bun. V-am găsit pe toti, 
nu? 

— Da, zise Negrumat, pe un ton pe care Maurice îl 
consideră supărător. Uluitor, nu? Şi bănuiesc că ne-ai 
căutat mult. Te-am văzut cum ai luat-o la fugă ca să ne 
cauţi. 

— Poţi să ne ajuţi? întrebă Fasole Periculoasă. Avem 
nevoie de un plan. 

— Ah, da, spuse Maurice. Propun să urcăm cu prima 
oca... 

— Să-l salvăm pe Şuncădeporc, spuse Negrumat. Noi 
nu ne abandonăm tovarăşii. 

113 


— Noi nu? spuse Maurice. 

— Noi nu, răspunse Negrumat. 

— Şi pe urmă e puştiul, spuse Piersicuţa. Sardele 
spune că e legat împreună cu fata într-una din pivnițe. 

— Oh, ştiţi voi, oamenii, spuse Maurice, strâmbându- 
se. Ştiţi, oameni şi oameni, asta-i o chestie omenească, nu 
cred că ar trebui să ne băgăm, am putea fi prost înţeleşi, 
ştiu eu cum sunt oamenii, or s-o rezolve ei... 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub gheară de oameni! se 
răsti la el Negrumat. Dar vânătorii ăia de şobolani l-au luat 
pe Şuncădeporc într-un sac! Ai văzut locul ăla, pisică! Ai 
văzut şobolanii înghesuiți în cuşti! lar cei care fură 
mâncarea sunt vânătorii de sobolani! Sardele spune că 
sunt saci peste saci de mâncare! Şi mai e ceva... 

— O voce, spuse Maurice înainte să-şi dea seama ce 
face. 

Negrumat ridică o privire speriată. 

— Ai auzit-o şi tu? spuse el. Credeam că numai noi! 

— Vânătorii de şobolani o aud şi ei, spuse Maurice. 
Doar că ei cred că sunt gândurile lor. 

— I-a speriat pe ceilalţi, murmură Fasole Periculoasă. 
Ei... pur şi simplu au încetat să mai gândească... 

Fasole Periculoasă părea total distrus. Lângă el, 
deschisă, murdară de praf şi cu urme de labe, era 
Aventura Domnului Urechilă. 

— Până şi Toxic a fugit, continuă el. Şi el ştie să scrie! 
Cum se poate întâmpla aşa ceva? 

— Se pare că pe unii dintre noi îi afectează mai mult 
decât pe alţii, spuse Negrumat cu o voce mai calmă. Am 
trimis câţiva dintre cei mai cu judecată să încerce să-i 
adune pe ceilalţi, dar asta o să dureze. Alergau cu toţii 
orbeşte. Trebuie să-l găsim pe Şuncădeporc. El este şeful. 
In fond, suntem şobolani. Un clan. Şobolanii îşi urmează 
întotdeauna conducătorul. 

— Dar e cam bătrân, şi tu eşti cel puternic, şi nici nu 
prea e el creierul strălucit..., începu Maurice. 

— L-au luat cu ei! spuse Negrumat. Fi sunt vânători de 
şobolani! El e unul dintre noi! Vrei să ne ajuţi sau nu? 

114 


Lui Maurice i se păru că aude un foşnet la celălalt 
capăt al ţevii lui. Nu se putea întoarce să se uite, şi brusc 
se simţi foarte vulnerabil. 

— Da, vă ajut, da, da, spuse el repede. 

— Hm. Chiar vorbeşti serios, Maurice? spuse 
Piersicuţa. 

— Da, da, sigur, spuse Maurice. 

Se strecură afară din ţeava şi privi înapoi în lungul ei. 
Nu se vedea niciun şobolan. 

— Sardele îi urmăreşte pe vânătorii de şobolani, spuse 
Negrumat, aşa că o să aflăm unde îl duc... 

— Am senzaţia neplăcută că eu ştiu deja unde, spuse 
Maurice. 

— Cum? se răsti Piersicuţa. 

— Sunt pisică, nu? spuse Maurice. Pisicile se învârt 
peste tot. Vedem tot felul de lucruri. Există o mulţime de 
locuri unde nimeni nu se supără când apar pe-acolo pisici, 
pentru că noi stârpim roză.... noi... ăăă... 

— Bine, bine, ştim că tu nu mănânci pe nimeni care 
vorbeşte, ne tot spui asta, zise Piersicuţa. Continuă! 

— Am fost odată într-un loc, era un hambar, eu eram 
deasupra, în fân, unde poţi întotdeauna găsi un... ăăă... 

Piersicuţa îşi dădu ochii peste cap. 

— Da, da, continuă! 

— Ei, oricum, toţi oamenii ăia au venit înăuntru şi eu n- 
am putut să plec pentru că aveau cu ei o mulţime de câini 
şi au închis uşa hambarului şi... ăăă... au pus în mijlocul 
podelei un fel de... un fel de perete mare şi rotund de 
lemn, şi erau câţiva oameni cu nişte cutii cu şobolani şi au 
aruncat şobolanii în arena aia şi pe urmă... pe urmă au dat 
drumul înăuntru şi la nişte câini. Terieri, adăugă Maurice, 
încercând să nu se uite la expresia de pe feţele celorlalţi. 

— Şobolanii s-au bătut cu câinii? întrebă Negrumat. 

— Păi, bănuiesc că ar fi putut s-o facă, spuse Maurice. 
Dar în general nu făceau decât să alerge întruna roată. 
Asta se numeşte cursă de şobolani. Vânătorii de şobolani 
aduc şobolanii, desigur. Vii. 


115 


— Curse de şobolani..., spuse Negrumat. Cum de noi n- 
am auzit niciodată de ele? 

Maurice se uită la el. Deşi erau nişte creaturi deştepte, 
uneori şobolanii se puteau dovedi uluitor de proşti. 

— Cum aţi fi putut să auziţi de ele? spuse el. 

— Păi unul dintre şobolanii care... 

— Se pare că nu înţelegi, spuse Maurice. Şobolanii 
care ajung în arenă nu mai ies de acolo. Cel puţin, nu în 
viaţă. 

Se lăsă tăcerea. 

— Nu pot sări afară? întrebă Piersicuţa cu o voce 
pierită. 

— E zidul prea înalt, spuse Maurice. 

— De ce nu se luptă cu câinii? întrebă Negrumat. 

Idiot, cu adevărat idiot, îşi spuse Maurice. 

— Pentru că sunt șobolani, Negrumat, răspunse 
Maurice. O mulţime de şobolani. Toţi mirosind îngrozitor a 
teamă şi panică. Doar ştii cum se întâmplă. 

— Eu am muşcat odată un câine de nas! spuse 
Negrumat. 

— Bine, bine, spuse Maurice pe un ton liniştitor. Un 
şobolan poate gândi şi poate fi curajos, e adevărat. Dar o 
ceată de şobolani e o gloată. O ceată de şobolani e doar un 
animal mare cu o mulţime de picioare şi niciun pic de 
creier. 

— Nu-i adevărat! spuse Piersicuţa. Împreună suntem 
puternici! 

— Cât de înalt exact? întrebă Negrumat, care se uita în 
flacăra lumânării ca şi cum ar fi văzut nişte imagini acolo. 

— Ce? întrebară într-un glas Piersicuţa şi Maurice. 

— Zidul... cât de înalt, exact? 

— Ăăă... Nu ştiu! Înalt! Oamenii se sprijineau cu 
coatele pe el! Ce contează? Este mult prea înalt pentru ca 
un şobolan să poată sări peste el, asta o ştiu. 

— Tot ce am făcut am făcut-o pentru că am rămas 
împreună..., insistă Piersicuţa. 

— Atunci, o să-l salvăm pe Şuncădeporc împreună, 
spuse Negrumat. O să... Se răsuci auzind zgomotul unui 

116 


şobolan care venea de-a lungul ţevii, şi apoi îşi încreţi 
nasul. E Sardele, spuse el. Şi... ia să vedem, miroase a 
femelă, tânără, agitată... Nutritiva? 

Cea mai tânără membră a Plutonului de dezactivare a 
capcanelor venea în urma lui Sardele. Era udă şi 
deprimată. 

— Arăţi ca un şobolan înecat, domnişoară, spuse 
Negrumat. 

— Am căzut într-un canal spart, domnule, spuse 
Nutritiva. 

— Oricum, mă bucur să te văd. Ce se întâmplă, 
Sardele? 

Şobolanul dansator bătu câţiva paşi nervoşi de step. 

— M-am căţărat pe mai multe ţevi şi mai multe frânghii 
de rufe decât e indicat pentru sănătatea mea, spuse el. Şi 
nu mă întreba despre pisicile alea krrkk, boss, aş, vrea să 
le văd pe toate moarte - sigur, cu excepţia onorabilei tale 
prezenţe, adăugă el, uitându-se nervos la Maurice. 

— Şi? spuse Piersicuţa. 

— S-au dus la un fel de grajd chiar la marginea 
oraşului, spuse Sardele. Miroase groaznic. O mulţime de 
câini pe-acolo. Şi oameni. 

— Arenă de şobolani, spuse Maurice. V-am zis eu. Au 
crescut şobolani pentru arena de şobolani! 

— Bun, spuse Negrumat. O să-l scoatem de acolo pe 
Şuncădeporc. Sardele, tu o să-mi arăţi unde e. O să 
încercăm să-i adunăm şi pe alţii pe drum. Voi ceilalţi 
trebuie să încercaţi să-l găsiţi pe puşti. 

— De ce dai tu ordine? întrebă Piersicuţa. 

— Pentru că cineva trebuie s-o facă, răspunse 
Negrumat. Şuncădeporc e puţin cam împuţit şi cam 
depăşit, dar el este şeful şi toată lumea miroase asta şi 
avem nevoie de el. Aveţi întrebări? Bun... 

— Pot să vin şi eu, domnule? întrebă Nutritiva. 

— Mă ajută să-mi duc sfoara, boss, explică Sardele. 

El şi tânăra şobolăniţă cărau legături mari de sfoară. 

— Aveţi nevoie de asta? spuse Negrumat. 


117 


— Nu trebuie să refuzi niciodată o bucată de sfoară, 
boss, spuse Sardele foarte serios. E uluitor, dar o parte din 
sfoara pe care am găsit-o... 

— În regulă, poate să vină atâta timp cât e utilă la 
ceva, spuse Negrumat. Dar ar fi bine să ţină pasul cu noi. 
Să mergem! 

Şi în clipa următoare în pivniţă nu mai erau decât 
Fasole  Periculoasă,  Piersicuţa şi Maurice. Fasole 
Periculoasă oftă. 

— Un şobolan poate fi curajos, dar o ceată de şobolani 
nu e decât o gloată? spuse el. Aşa e, Maurice? 

— Nu, eu... ascultă, era ceva acolo, spuse Maurice. E 
într-o pivniţă. Nu ştiu ce e. E vocea care intră în capul 
persoanelor! 

— Nu al tuturor, spuse Piersicuţa. Pe tine nu te-a 
speriat, nu-i aşa? Şi nici pe noi. Sau pe Negrumat. Pe 
Şuncădeporc l-a înfuriat foarte tare. De ce? 

Maurice clipi. Auzea din nou vocea în capul lui. Era 
foarte slabă, şi cu siguranţă că nu erau propriile sale 
gânduri, şi vocea spunea O să găsesc o cale de a pătrunde 
înăuntru, PISICĂ! 

— Aţi auzit? spuse el. 

— N-am auzit nimic, răspunse Piersicuţa. 

Poate că trebuie să fii aproape, îşi spuse Maurice. 
Poate că dacă eşti aproape, vocea ştie unde trăieşte capul 
tău. 

Nu mai văzuse niciodată un şobolan atât de deprimat 
ca Fasole Periculoasă. Micul şobolan stătea ghemuit lângă 
lumânare, uitându-se cu o privire pierdută la Aventura 
Domnului Urechilă. 

— Speram că va fi mai bine, spuse Fasole Periculoasă. 
Dar se pare că nu suntem decât... nişte şobolani. Imediat 
ce apar necazuri, suntem doar... şobolani. 

Era un lucru foarte neobişnuit pentru Maurice să fie 
plin de înţelegere pentru cineva care nu era Maurice. lar 
asta, la o pisică, este un defect major de caracter. Cred că 
sunt bolnav, îşi spuse el. 

— Dacă ajută cu ceva, şi eu sunt doar o pisică, spuse el. 

118 


— Oh, dar nu-i adevărat. Eşti cumsecade şi, în adâncul 
sufletului tău, simt că eşti o făptură generoasă, spuse 
Fasole Periculoasă. 

Maurice încercă să nu se uite la Piersicuţa. O, Doamne, 
îşi spuse el. 

— Cel puţin le întrebi pe persoane înainte de a le 
mânca, spuse Piersicuţa. 

Ar fi mai bine să le spui, murmurară gândurile lui 
Maurice. Haide, spune-le. Asta o să facă să te simţi mai 
bine. 

Maurice încercă să le spună gândurilor să tacă. Nu era 
momentul să aibă o conştiinţă! La ce era bună o pisică ce- 
avea conştiinţă? O pisică cu conştiinţă era un... un 
hamster, sau ceva de genul ăsta... 

— Ăăă, am tot vrut să vă spun ceva, murmură el. 

Haide,  spune-le, zise conştiinţa lui  nouă-nouţă. 
Mărturiseşte totul. 

— Da? făcu Piersicuţa. 

Maurice se foi. 

— Păi, voi ştiţi că întotdeauna îmi verific mâncarea... 

— Da, şi asta îţi face mare cinste, spuse Fasole 
Periculoasă. 

Acum Maurice se simţea şi mai stânjenit. 

— Păi, voi ştiţi cum ne-am tot întrebat noi cum de am 
suferit şi eu Schimbarea, deşi niciodată n-am mâncat din 
chestiile alea magice din grămada de gunoi... 

— Da, spuse  Piersicuţa. Asta m-a nedumerit 
întotdeauna. 

Maurice se foi încurcat. 

— Păi, ştiţi... ăăă... aţi cunoscut vreodată un şobolan, 
destul de mare, fără o ureche, cu câteva fire albe de blană 
într-o parte, care nu putea să alerge prea repede pentru că 
avea un picior bolnav? 

— Ăsta pare a fi Aditivi, spuse Piersicuţa. 

— Oh, da, spuse Fasole Periculoasă. A dispărut chiar 
înainte să te cunoaştem pe tine, Maurice. Un şobolan de 
treabă. Avea un oarecare... defect de vorbire. 

— Defect de vorbire, spuse posomorât Maurice. 

119 


— Era  bâlbâit, spuse  Piersicuţa, aruncându-i lui 
Maurice o privire lungă şi rece. Nu putea rosti prea uşor 
cuvintele. 

— Nu prea uşor, spuse Maurice, şi vocea lui era acum 
cavernoasă. 

— Dar sunt convins că nu l-ai cunoscut, Maurice, spuse 
Fasole Periculoasă. Mi-e dor de el. Era un şobolan minunat 
după ce îl făceai să vorbească. 

— Hm. Tu l-ai cunoscut, Maurice? spuse Piersicuţa, şi 
privirea ei îl ţintui asemeni unui afiş pe perete. 

Faţa lui Maurice căpătă pe rând expresii diferite. Apoi 
spuse: _ 

— Asta e! L-am mâncat, e bine? În întregime! Cu 
excepția cozii şi a chestiei verzi storcoşite şi a bucățicii 
ăleia ciudate purpurii, de care nimeni nu ştie ce e! Eram 
doar o pisică! Nu învăţasem încă să gândesc! Nu ştiam! 
Mi-era foame! Pisicile mănâncă şobolani, aşa merg 
lucrurile! N-a fost vina mea! Şi el mâncase chestiile alea 
magice şi eu l-am mâncat pe el şi aşa am suferit şi eu 
Schimbarea! Stiti cum te simţi, când vezi chestia aia verde 
storcoşită? Nu te simţi bine! Uneori în nopţile întunecate 
mi se pare că îl aud vorbind de acolo! E bine? Sunteţi 
mulțumiți? Nu ştiam că era o persoană! Nu ştiam că eu 
eram o persoană! L-am mâncat! El mâncase lucrurile alea 
din gunoi şi eu l-am mâncat pe el şi aşa am ajuns 
Schimbat! O recunosc! L-am mâncat! Nu a fost viiiina 
mea! 

Urmă o tăcere lungă. După un timp, Piersicuţa spuse: 

— Da, dar asta a fost cu mult în urmă, nu? 

— Ce? Vrei să spui, dacă am mâncat pe cineva în 
ultimul timp? Nu! 

— Îţi pare rău pentru ceea ce ai făcut? spuse Fasole 
Periculoasă. 

— Rău? Tu ce crezi? Câteodată am coşmaruri atunci 
când sughiţ şi el... 

— Atunci probabil e în regulă, spuse micuțul şobolan. 

— În regulă? întrebă Maurice. Cum poate fi în regulă? 
Şi ştiţi care-i partea cea mai proastă? Eu sunt o pisică! 

120 


Pisicilor nu le pare rău! Şi nici nu se simt vinovate! Noi nu 
regretăm niciodată nimic! Ştiţi cum te simţi atunci când 
spui „Bună, mâncare, ştii să vorbeşti?” Nu aşa ar trebui să 
se poarte o pisică! 

— Nici noi nu ne purtăm aşa cum ar trebui să se poarte 
şobolanii, spuse Fasole Periculoasă. Apoi chipul lui se 
întrista din nou. Cel puţin n-am făcut-o până acum, oftă el. 

— Erau cu toţii speriaţi, spuse Piersicuţa. Frica se 
întinde repede. 

— Speram că putem fi mai mult decât nişte simpli 
şobolani, spuse Fasole Periculoasă. Credeam că putem fi 
mai mult decât nişte lucruri care chiţăie şi stropipesc 
totul, indiferent ce spune Şuncădeporc. Şi acum... unde 
sunt ceilalţi? 

— Să-ţi citesc din Domnul UVrechilă? întrebă Piersicuţa, 
cu o voce îngrijorată. Ştii că întotdeauna te înveseleşte 
atunci când eşti într-unul din... momentele tale de tristeţe. 

Fasole Periculoasă dădu din cap în semn de aprobare. 

Piersicuţa trase către ea uriaşa carte şi începu să 
citească. 

— Într-o zi Domnul Urechilă şi prietenul lui Şobolanul 
Guz Rupert se duseră să-l vadă pe Bătrânul Măgar, care 
locuia lângă râu... 

— Citeşte pasajul unde vorbesc cu oamenii, spuse 
Fasole Periculoasă. 

Piersicuţa întoarse ascultătoare o pagină. 

— „Salut, Guz Rupert”, spuse Fermierul Fred. „Ce zi 
frumoasă, nu?”... 

Asta e o nebunie, îşi spuse Maurice, pe când asculta o 
poveste despre păduri sălbatice şi pâraie care se 
învolburau proaspăt şi răcoros, poveste pe care un şobolan 
i-o citea altui şobolan pe când stăteau lângă un canal prin 
care curgea ceva ce cu siguranţă nu era proaspăt. Orice în 
afară de proaspăt. Deşi, ca să fim cinstiţi, se învolbura un 
pic, sau cel puţin bolborosea vâscos. 

Totul se duce naibii şi ei au în cap imaginea asta 
despre cât de drăguţe ar putea fi lucrurile... 


121 


Uită-te la ochişorii ăia rozalii şi trişti, spuseră 
gândurile lui Maurice în propriul cap al lui Maurice. Uită- 
te la năsucurile alea care se mişcă tot timpul. Dacă pleci şi 
îi laşi aici, cum ai putea să-i mai priveşti în faţă, cu 
năsucurile alea care se mişcă tot timpul? 

— N-ar trebui s-o fac, spuse Maurice cu voce tare. 
Asta-i problema! 

— Ce? spuse Piersicuţa, ridicând ochii din carte. 

— Oh, nimic... 

Maurice tăcu. Nu exista nici un argument pentru asta. 
Era împotriva a tot ce reprezenta o pisică. Asta face din 
tine gândirea, îşi spuse el. Te bagă în încurcături. Chiar şi 
atunci când ştii că alte persoane pot gândi singure, începi 
să gândeşti şi pentru ele. Maurice scoase un geamăt. 

— Ar fi mai bine să vedem ce-i cu puştiul, spuse el. 


Era complet întuneric în pivniţă. Nu erau decât voci, cu 
excepţia, din când în când, a unor picături de apă. 

— Aşadar, spuse vocea Maliţiei, hai să recapitulăm, da? 
Nu ai niciun cuţit, de orice fel? 

— Corect, spuse Keith. 

— Sau nişte chibrituri cu care să ardem funia? 

— Nu. 

— Şi nicio margine ascuţită lângă tine de care să freci 
frânghia până se rupe? 

— Nu. 

— Şi nici nu poţi să-şi treci picioarele printre braţe ca 
să-ţi aduci mâinile în faţa ta? 

— Nu. 

— Şi nici nu ai nişte puteri secrete? 

— Nu. 

— Eşti sigur? În clipa în care te-am văzut, mi-am spus: 
are nişte puteri uluitoare care se vor manifesta probabil 
atunci când se va afla la ananghie. Mi-am spus: nimeni nu 
poate fi atât de neajutorat ca el decât dacă asta nu e decât 
o prefăcătorie. 

— Nu, sunt sigur. Uite ce e, sunt o persoană perfect 
normală. Da, e adevărat, am fost părăsit când eram un 

122 


prunc. Nu ştiu de ce. Aşa s-a întâmplat. Se spune că se 
întâmplă destul de des. Asta nu te face special. Şi nu am 
semne secrete de parcă aş fi vreun fel de oaie, şi nu cred 
că sunt un erou nebănuit şi nu ştiu să am vreun talent 
uluitor. Sigur, mă pricep să cânt la câteva instrumente 
muzicale. Exersez foarte mult. Dar nu sunt genul de 
persoană cum ar fi un erou. Merg înainte. Mă străduiesc. 
Înţelegi? 

— Oh. 

— Ar fi trebuit să găseşti pe altcineva. 

— Până la urmă, nu poţi fi de niciun ajutor? 

— Nu. 

Urmă o lungă tăcere, apoi Maliţia spuse: 

— Ştii, din multe puncte de vedere nu cred că aventura 
asta a fost organizată aşa cum se cuvine. 

— Zău? spuse Keith. 

— Nu aşa ar trebui legaţi oamenii. 

— Maliţia, nu înţelegi? Asta nu e o poveste, spuse 
Keith, străduindu-se să fie cât mai răbdător. Asta încerc 
să-ţi spun. Viaţa reală nu e o poveste. Nu există niciun fel 
de... magie care să te apere şi să-i facă pe ticăloşi să nu te 
vadă şi să nu te lovească prea tare şi să te lege lângă un 
cuţit şi să nu te ucidă. Înţelegi? 

În întuneric se lăsă din nou tăcerea. 

— Ştii, bunica mea şi sora ei au fost nişte povestitoare 
vestite, spuse în cele din urmă Maliţia, cu o voce abia 
auzită, crispată. Agoniza şi Eviscera Crimă. 

— Mi-ai spus, zise Keith. 

— Mama ar fi fost şi ea o povestitoare bună, dar tatălui 
meu nu-i plac poveştile. De aceea mi-am schimbat numele 
în Crimă, în scop profesional. 

— Chiar aşa.... 

— Când eram mică primeam bătaie pentru că spuneam 
poveşti, continuă Maliţia. 

— Bătaie? spuse Keith. 

— Mă rog, câte o palmă, spuse Maliţia. Pe picior. Dar 
durea. Tata spune că nu poţi să conduci un oraş cu 
poveşti. Spune că trebuie să fii practic. 

123 


— Oh. 

— Nu te interesează chiar nimic în afară de muzică? Ţi- 
a rupt fluierul! 

— Cred că o să-mi cumpăr altul. 

Vocea lui calmă o înfurie pe Maliţia. 

— Ei bine, o să-ţi spun ceva, zise ea. Dacă tu nu-ți 
transformi viaţa într-o poveste, atunci devii doar o parte 
din povestea altcuiva. 

— Şi dacă povestea ta nu e bună? 

— O tot schimbi până găseşti una care e. 

— Pare o prostie. 

— Ha, uită-te la tine. Nu eşti decât un chip în peisajul 
altcuiva. Tu laşi o pisică să ia toate hotărârile. 

— Asta pentru că Maurice e... 

O voce spuse: 

— Vrei să plecăm până ce încetaţi să vă purtaţi ca nişte 
oameni? 

— Maurice? întrebă Keith. Unde eşti? 

— Sunt într-un canal şi, crede-mă, asta n-a fost o 
noapte prea bună. Ştii câte pivnițe vechi sunt pe aici? 
spuse vocea lui Maurice în beznă. Piersicuţa vine cu o 
lumânare. E prea întuneric chiar şi pentru mine, nu pot să 
vă văd. 

— Cine-i Piersicuţa? 

— E un alt şobolan dintre Cei Schimbaţi. Un şobolan 
care gândeşte, spuse Keith. 

— Ca Şprot? 

— Da, ca Sardele. 

— Aha, spuse cu un şuierat Maliţia. Vezi? O poveste. 
Sunt foarte încântată, mă bucur grozav. Şobolanii 
îndrăzneţi îi salvează pe eroii noştri, probabil rozându-le 
funiile. 

— Oh, ne-am întors în povestea ta, nu? spuse Keith. Şi 
ce sunt eu în povestea ta? 

— Eu ştiu că nu o să fie niciun element romantic, spuse 
Maliţia. lar tu nu eşti suficient de nostim pentru un 
deznodământ comic. Nu ştiu. Probabil doar... cineva. Ştii, 


124 


ca „un om obişnuit”, ceva în genul ăsta. În întuneric se 
auziră nişte foşnete uşoare. Ce fac ei acum? şopti ea. 

— Cred că încearcă să aprindă lumânarea. 

— Şobolanii se joacă cu focul? şuieră Maliţia. 

— Nu se joacă. Fasole Periculoasă crede că luminile şi 
umbrele sunt foarte importante. Ei au întotdeauna o 
lumânare aprinsă undeva în galeriile lor, oriunde... 

— Fasole Periculoasă? Ce fel de nume e ăsta? 

— Şşt! Ei n-au făcut decât să înveţe cuvinte de pe cutii 
vechi de conserve şi firme şi tot felul de lucruri! Nu ştiau 
ce înseamnă cuvintele, le-au ales doar pentru că le-a 
plăcut cum sună! 

— Da, dar... Fasole Periculoasă? Sună ca şi cum el ar... 

— E numele lui. Nu râde de el! 

— Ei, îmi pare rău, spuse Maliţia cu un aer semeţ. 

Chibritul scapără. Flacăra lumânării se aprinse. 

Maliţia îşi cobori privirea către doi şobolani. Unul era... 
ei bine, doar un şobolan micuţ, deşi mai suplu decât cei 
mai mulţi pe care îi văzuse Maliţia. De fapt, cei mai mulţi 
pe care îi văzuse fuseseră morţi, dar chiar şi cei care erau 
vii fuseseră întotdeauna... agitaţi, nervoşi, adulmecând tot 
timpul aerul. Şobolanul ăsta doar... o privea. Se uita fix la 
ea. 

Celălalt şobolan era alb, şi încă şi mai mic. Şi el o 
privea, deşi poate că o „cerceta” ar fi un cuvânt mai bun. 
Avea ochi rozalii. Pe Maliţia nu o interesaseră niciodată 
prea mult sentimentele altor persoane, căci întotdeauna 
considerase că propriile ei sentimente erau mult mai 
interesante, dar şobolanul ăsta avea ceva trist şi 
îngrijorător în el. 

Târa după el o cărticică, sau cel puţin ceea ce unui om 
i s-ar părea a fi o cărticică; avea aproape jumătate din 
dimensiunile unui şobolan. Coperta era foarte colorată, 
dar Maliţia nu putea desluşi ce scria. 

— Piersicuţa şi Fasole Periculoasă, spuse Keith. Ea e 
Maliţia. Tatăl ei e primarul oraşului. 

— Bună, spuse Fasole Periculoasă. 


125 


— Primar? Asta nu e ca şi guvern? întrebă Piersicuţa. 
Maurice spune că guvernele sunt foarte periculoase şi fură 
bani de la oameni. 

— Cum i-ai învăţat să vorbească? spuse Maliţia. 

— Au învăţat singuri, răspunse Keith. Ştii, nu sunt nişte 
animale dresate. 

— Ei bine, tatăl meu nu fură de la nimeni. Cine le-a 
spus că guvernele sunt foarte... 

— Scuze, scuze, spuse repede vocea lui Maurice 
dinspre grătarul canalului. Aşa e, sunt aici. Putem 
continua treaba? 

— Am vrea să ne roadeţi funiile, vă rog, spuse Keith. 

— Am o bucăţică dintr-o lamă de cuţit, spuse 
Piersicuţa. E pentru ascuţitul creionului. N-ar fi mai bună? 

— Cuţit? exclamă Maliţia. Creion? 

— 'Ţi-am zis doar că nu sunt nişte şobolani obişnuiţi, 
spuse Keith. 


KKK 


Nutritiva trebuia să alerge ca să ţină pasul cu 
Negrumat. Iar Negrumat alerga pentru că trebuia să 
alerge ca să țină pasul cu Sardele. Când era vorba să 
străbată repede un oraş, Sardele era campion mondial. 

Pe drum adunară mai mulţi şobolani. Nutritiva observă 
că cei mai mulţi erau dintre cei mai tineri, care fugiseră 
din cauza groazei, dar nu plecaseră prea departe. Trecură 
imediat în spatele lui Negrumat, aproape bucuroşi să facă 
ceva care avea un scop. 

Sardele dansa în frunte. Nu se putea abţine să n-o facă. 
Şi îi plăceau grozav jgheaburile de scurgere, acoperişurile 
şi streşinile. Acolo sus nu există câini, spunea el, şi nici 
prea multe pisici. 

Nicio pisică nu l-ar fi putut urmări pe Sardele. Oamenii 
din Bad Incontra întinseseră funii de rufe între casele 
vechi şi el ţopăia pe ele, agăţat cu capul în jos, şi 
mişcându-se cât putea de repede pe suprafeţele plate. 
Urca drept în sus pe ziduri, se strecura prin paie, bătea 

126 


stepul în jurul coşurilor fumegânde, aluneca pe olane. 
Porumbeii ţâşneau din cotloanele lor pe când el trecea în 
viteză, cu ceilalţi şobolani în urma lui. 

Norii se rostogoleau peste faţa lunii. 

Sardele ajunse la marginea unui acoperiş şi sări, 
aterizând pe un zid aflat chiar dedesubt. Alergă pe coama 
lui şi dispăru în crăpătura dintre două scânduri. 

Nutritiva îl urmă într-un soi de pod. Ici şi colo era 
îngrămădit fân, dar mare parte din pod era deschisă către 
hambarul de jos, şi sprijinită pe câteva bârne groase care 
traversau clădirea. Acolo jos lumina strălucea cu putere şi 
se auzea zumzetul de voci omeneşti şi - Nutritiva se înfioră 
- lătratul unor câini. 

— E un grajd mare, boss, spuse Sardele. Arena e sub 
grinda aia de acolo. Haide... 

Se strecurară pe lemnul înnegrit de vreme şi se uitară. 
Jos, departe, se afla un cerc de lemn, ca jumătate dintr-un 
butoi uriaş. Nutritiva îşi dădu seama că se aflau exact 
deasupra arenei; dacă ar fi căzut acum, ar fi nimerit în 
mijlocul ei. În jurul arenei se înghesuiau o mulţime de 
oameni. De-a lungul pereţilor erau legaţi câini, care lătrau 
unul la altul şi în general la întregul univers, în acel fel 
nebun, am-de-gând-să-o-ţin-tot-aşa al tuturor câinilor. Iar 
într-o parte se afla o grămadă de cutii şi saci. 

Sacii se mişcau. 

— Crtlk! Cum krrp o să-l găsim pe Şuncădeporc în 
mulţimea asta? spuse Negrumat, şi ochii îi sclipiră în 
lumina care venea de jos. 

— Ei bine, boss, dacă-i vorba de bătrânul Şuncădeporc, 
socotesc că o să ştim când apare, spuse Sardele. 

— Ai putea să cobori în arenă pe o funie? 

— Sunt gata de orice, şefu'! spuse loial Sardele. 

— În arenă cu un câine acolo, domnule? întrebă 
Nutritiva. Şi n-o să te taie în două funia? 

— Ah, am ceva care ajută aici, boss, spuse Sardele. Îşi 
scoase colacul gros de sfoară în care era înfăşurat şi-l puse 
deoparte. Sub el se afla un alt colac, maro deschis şi 
lucios. Trase de o bucată din el şi bucata pocni la loc cu un 

127 


uşor „sfâr”. Benzi de cauciuc, spuse el. Le-am furat de pe 
un pupitru pe când căutam sfoară. Le-am mai folosit şi 
înainte, boss. Foarte bune pentru o coborâre mai lungă, 
boss. 

Negrumat făcu un pas înapoi pe scândură. Acolo se afla 
un felinar vechi, răsturnat pe o parte, cu sticla spartă, cu 
lumânarea de mult mâncată. 

— Bun, spuse el. Pentru că mi-a venit o idee. Dacă poţi 
cobori... 

De jos se auziră răcnete. Şobolanii priviră din nou 
peste marginea grinzii. 

Cercul de capete se îndesise în jurul buzei arenei. Un 
bărbat vorbea cu voce tare. Din când în când se auzea câte 
un chiot. Jobenele negre ale vânătorilor de şobolani se 
mişcau prin mulţime. Văzute de deasupra, erau nişte pete 
negre sinistre printre şepcile cenuşii şi maro. 

Unul dintre vânătorii de şobolani goli un sac în arenă, 
şi spectatorii de pe grindă văzură formele întunecate ale 
unor şobolani care alergau înnebuniţi de panică, pe când 
încercau să găsească în acel cerc un colţ în care să se 
ascundă. 

Mulțimea se desfăcu şi de marginea arenei se apropie 
un bărbat care ducea un terier. Se auziră din nou strigăte, 
un val de râsete, apoi câinele fu băgat înăuntru împreună 
cu şobolanii. 

Cei Schimbaţi priveau în jos la cercul morţii şi la 
oamenii care aclamau. 

După câteva minute Nutritiva îşi luă privirea de la 
arenă. Când se întoarse, surprinse expresia de pe faţa lui 
Negrumat. Poate că nu doar lumina făcea ca ochii lui să 
pară aprinşi. Îl văzu uitându-se la uşile mari din capătul 
îndepărtat al grajdului. Fuseseră zăvorâte. Apoi capul lui 
se întoarse către fânul şi paiele îngrămădite sus în pod şi 
în ieslele de jos. Negrumat scoase dintr-una din centurile 
lui o bucată de lemn. 

Nutritiva simţi mirosul de sulf în capătul roşu al 
lemnului. 

Era un chibrit. 

128 


Negrumat se întoarse şi Nutritiva îl văzu uitându-se 
lung la ea. Dădu din cap către grămezile de fân din pod. 

— S-ar putea ca planul meu să nu funcţioneze, spuse 
el. În cazul ăsta, tu o să te ocupi de celălalt plan. 

— Eu? întrebă Nutritiva. 

— Tu. Pentru că eu n-o să fiu... pe aici, spuse 
Negrumat. Întinse chibritul. Ştii ce trebuie să faci, mai 
spuse el, făcând un semn cu capul către cea mai apropiată 
grămadă de fân. 

Nutritiva înghiţi cu greu. 

— Da. Da, cred că ştiu. Ăăă... când? 

— Când e momentul. O să ştii când, spuse Negrumat, şi 
se uită din nou la masacrul de jos. Indiferent ce se 
întâmplă, vreau să-şi aducă aminte de seara asta, spuse el 
liniştit. Or să-şi aducă aminte ce-au făcut. Şi or să-şi aducă 
aminte ce-am făcut noi. Atâta timp cât... vor trăi. 


Şuncădeporec zăcea în sacul lui. Simţea mirosul 
celorlalţi şobolani din apropiere, şi al câinilor, şi al 
sângelui. Mai ales al sângelui. 

Işi putea auzi propriile gânduri, dar se pierdeau 
asemenea unui târâit de insecte în furtuna simţurilor sale. 
În faţa ochilor îi jucau frânturi de amintiri. Cuşti. Panică. 
Şobolanul alb. Şuncădeporc. Asta era propriul lui nume. 
Ciudat. Înainte nu aveau niciodată nume. Nu făceau decât 
să miroasă alţi şobolani. Întuneric. Întuneric înăuntru, în 
spatele ochilor. Bucăţica asta era Şuncădeporc. Tot ce era 
afară era altceva. 

Şuncădeporc. Eu. Şef. 

Furia aprinsă încă mai fierbea în el, dar acum căpătase 
un fel de formă, asemenea formei pe care un canion o dă 
râului care îl străbate, îngustându-l, forțându-l să curgă 
mai repede, dându-i direcție. Acum auzea voci. 

— ...Bagă-l pe furiş înăuntru, nimeni n-o să observe... 

— ...Bine, o să-l scutur puţin mai întâi ca să-l înfurii... 

Sacul fu scuturat. Asta nu-l făcu pe Şuncădeporc mai 
furios decât era deja. Nu mai încăpea mai multă furie. 

129 


Sacul se legăna în mers. Urletul mulţimii de oameni 
deveni mai puternic. Urmă un moment de tăcere, sacul fu 
răsturnat şi Şuncădeporc căzu într-un zgomot infernal de 
voci şi o grămadă de şobolani care se zbăteau. 

Îşi croi drum cu dinţii şi cu ghearele până în vârful 
grămezii de şobolani şi văzu că în arenă era coborât un 
câine care mârâia. Odată ajuns jos, înşfăcă un şobolan, îl 
scutură puternic, apoi aruncă în aer trupul moale. 

Şobolanii fugiră în toate părţile cuprinşi de panică. 

— Idioţilor! ţipă Şuncădeporc. Uniţi-vă! Îl puteţi jumuli 
pe puricosul ăsta! 

Strigătele mulţimii încetară. Câinele îl privi lung pe 
Şuncădeporc. Încerca să gândească. Şobolanul vorbise. 
Doar oamenii vorbesc. Şi nici nu miroase aşa cum ar 
trebui. Şobolanii duhnesc a panică. Ăsta nu. 

Tăcerea răsuna asemenea unui clopot. 

Apoi Jacko înşfăcă şobolanul, îl scutură, nu prea tare, şi 
îl aruncă jos. Hotărâse să facă un soi de test; şobolanii n-ar 
trebui să poată vorbi ca oamenii, dar şobolanul ăsta arăta 
ca un şobolan - şi să omori şobolani era în regulă -, dar 
vorbea ca un om - şi dacă muşcai oamenii căpătai o bătaie 
zdravănă. Trebuia să fie sigur. Dacă o încasa, şobolanul 
ăsta era om. 

Şuncădeporc se rostogoli, şi reuşi să se ridice şi să stea 
drept, dar avea o muşcătură adâncă într-o parte. 

Ceilalţi şobolani erau încă într-o grămadă viermuitoare, 
cât mai departe de câine, şi fiecare şobolan încerca să fie 
el cel mai ascuns. 

Şuncădeporc scuipă puţin sânge. 

— Bine, atunci, spuse el arătându-şi colții şi înaintând 
către câinele nedumerit. Acum o să afli cum moare un 
şobolan adevărat! 

— Şuncădeporc! 

Ridică privirea. 

Sfoara se desfăşura în spatele lui Sardele pe când el 
cobora prin aerul plin de fum către cercul înnebunit. Era 
chiar deasupra lui Şuncădeporc, devenind mai mare, tot 
mai mare... 

130 


...Mai încet, tot mai încet... 

Se opri între câine şi şobolan. Pentru o clipă rămase 
acolo atârnând în aer. Îşi ridică politicos pălăria şi spuse 
„Bună seara!” Apoi îl cuprinse pe Şuncădeporc cu toate 
cele patru labe ale sale. 

lar acum sfoara alcătuită din benzile de cauciuc, 
întinsă la maximum, ţâşni în sfârşit înapoi. Prea târziu, 
mult prea târziu, Jacko muşcă în gol. Şobolanii erau traşi 
cu viteză în sus, afară din arenă - şi se opriră, legănându- 
se în aer, fără a mai putea fi ajunşi. 

Câinele continua să se uite în sus, când Negrumat sări 
de pe partea cealaltă a grinzii. Pe când mulţimea privea 
uluită, el plonja în jos către terier. 

Ochii lui Jacko se îngustară. Şobolanii care dispăreau 
în aer erau una, dar şobolanii care cădeau chiar lângă 
botul lui erau cu totul altceva. Acesta era şobolan servit pe 
tavă, era şobolan pe băț. 

Negrumat se uită înapoi pe când cădea. Sus, deasupra 
lui, Nutritiva înnoda şi prindea cu dinţii înnebunită. Acum 
Negrumat era la celălalt capăt al sforii lui Sardele. Dar 
Sardele explicase totul cu mare grijă. Doar greutatea lui 
Negrumat nu era suficientă pentru a trage greutatea 
celorlalţi doi şobolani înapoi pe grindă... 

Aşa că atunci când Negrumat îi văzu pe Sardele şi pe 
pasagerul lui care se zbătea dispărând în siguranţă în 
umbra tavanului... 

„„„dădu drumul vechiului felinar pe care-i ţinuse pentru 
a avea o greutate mai mare şi muşcă din funie. 

Felinarul ateriză cu putere pe Jacko, iar Negrumat 
ateriză pe felinar, apoi se rostogoli pe podea. 

Mulțimea tăcea. Tăcea încă din momentul în care 
Şuncădeporc fusese tras afară din arenă. În jurul marginii 
de sus a zidului care - da! - era mult prea înalt pentru ca 
un şobolan să sară peste el, Negrumat văzu o mulţime de 
feţe. Aproape toate erau roşii. lar gurile, aproape toate 
erau căscate. Tăcerea era tăcerea feţelor mari şi roşii care 
îşi ţin răsuflarea, gata să înceapă dintr-o clipă într-alta să 
tipe. 

131 


În jurul lui Negrumat şobolanii care mai erau în viaţă 
se chinuiau fără rost să găsească un loc în care să se 
caţere pe zid. Proştilor, îşi spuse el. Patru sau cinci dintre 
voi împreună aţi putea face orice câine să-şi dorească să 
nu se fi născut. Dar voi vă agitaţi şi intraţi în panică şi 
sunteţi terminaţi unul câte unul... 

Jacko, destul de uimit, clipi şi se uită lung la Negrumat, 
iar în gâtlejul lui se pornise un mârâit. 

— Aşa, kKkrrkk ce eşti, spuse Negrumat suficient de 
tare pentru ca toţi spectatorii să-l poată auzi. Acum o să-ţi 
arăt cum poate trăi un şobolan. 

Şi porni la atac. 

Jacko nu era un câine rău, dacă ne gândim la felul de a 
fi al unui câine. Era terier şi oricum îi plăcea să omoare 
şobolani, iar dacă omora o mulţime de şobolani în arenă, 
asta însemna că primea mai multă mâncare şi i se spunea 
„băiat bun” şi nu încasa prea des lovituri de picior. Unii 
şobolani îl atacau, dar asta nu era o problemă prea mare, 
pentru că erau mai mici decât Jacko şi el avea mult mai 
mulţi dinţi. Jacko nu era prea isteţ, dar era mult mai isteţ 
decât un şobolan şi, în orice caz, nasul şi gura lui erau cele 
care gândeau pentru el. 

Prin urmare, fu grozav de surprins când fălcile sale se 
închiseră cu zgomot ca să-l prindă pe acest nou şobolan, 
dar acesta nu era acolo. 

Negrumat nu alerga aşa cum ar face un şobolan. Evita 
atacul ca un adevărat luptător. Il apucă pe Jacko de bărbie 
şi apoi dispăru. Jacko se răsuci. Şobolanul tot nu era acolo. 
Jacko îşi petrecuse cariera în showbiz muşcând şobolani 
care încercau să fugă. Dar şobolani care stăteau foarte 
aproape - asta nu era drept! 

Privitorii scoaseră un urlet. Cineva strigă „Zece dolari 
pe şobolan!” şi altcineva îi trase un pumn în ureche. Un alt 
bărbat încercă să se cocoaţe în arenă. Cineva îi sparse în 
cap o sticlă de bere. 

Dansând înainte şi înapoi pe sub câinele care se 
învârtea şi lătra, Negrumat aştepta momentul potrivit... 


132 


„„.Şi când simţi că venise, se avântă şi-şi înfipse dinţii cu 
toată puterea. 

Ochii lui Jacko aproape că-i ieşiră din cap. O bucăţică 
din Jacko care era foarte personală şi de mare interes doar 
pentru Jacko şi pentru orice domnişoară căţea pe care o 
putea întâlni deveni deodată o mingiuţă dureroasă. 

Jacko lătră. Mugşcă în aer. Şi apoi, în larma generală, 
încercă să se urce pe zid. Ghearele lui zgâriau disperate pe 
lemnul neted şi unsuros. 

Negrumat sări pe coada lui Jacko, alergă pe spatele lui 
până în vârful nasului, şi sări peste zid. 

Ateriză printre picioare. Oamenii încercară să-l calce, 
dar asta însemna că alţii trebuiau să le facă loc. Când 
încetară să se mai împingă cu coatele şi să se calce unul 
pe altul pe ghete, Negrumat deja dispăruse. 

Dar mai erau şi alţi câini. Oricum erau foarte agitaţi şi 
acum se smulseră din sforile în care erau legaţi şi o 
porniră după şobolanul care alerga. Se pricepeau să 
fugărească şobolani. 

Negrumat se pricepea să alerge. Trecu în viteză pe 
podea, ca o cometă, urmărit de o haită de câini care 
mârâiau şi lătrau, se îndreptă către umbrele de lângă 
perete, zări o gaură într-o scândură şi se năpusti înăuntru 
în întunericul plăcut şi sigur... 

Pac, făcu capcana. 


133 


Capitolul 9 


Fermierul Fred deschise uşa casei sale şi văzu 
toate animalele aşteptându-l. „Nu reuşim să-i găsim 
pe Domnul Urechilă şi pe Guz Rupert!” strigară ele. 


Din Aventura Domnului 
Urechilă 


— În sfârşit! spuse Maliţia, scuturându-şi frânghiile de 
pe ea. Credeam că şobolanii or să le roadă mai repede. 

— Au folosit un cuţit, spuse Keith. Şi ai putea să spui 
mulţumesc, nu? 

— Da, da, spune-le că le sunt recunoscătoare, spuse 
Maliţia, ridicându-se. 

— Spune-le singură! 

— Îmi pare rău, dar mi se pare atât de stânjenitor să... 
să vorbesc cu nişte şobolani. 

— Cred că e de înţeles, spuse Keith. Dacă ai fost 
învățată să-i urăşti pentru că... 

— Oh, nu e asta, spuse Maliţia, apropiindu-se de uşă şi 
uitându-se la broască. Doar că e ceva atât de... copilăresc. 
Atât de caraghios. Atât de... Domnul Urechilă. 

— Domnul Vrechilă? chiţăi Piersicuţa, şi era cu 
adevărat un chiţăit, un cuvânt care ieşi asemenea unui 
țipăt ascuţit. 

— Ce-i cu Domnul Urechilă? întrebă Keith. 

Maliţia îşi băgă mâna în buzunar şi scoase pachetul cu 
ace de păr îndoite. 

— Oh, nişte cărţi pe care le-a scris o femeie proastă, 
spuse ea, zgândărind cu un ac broasca. Chestii stupide 
pentru copilaşi fără minte. E acolo un şobolan şi un iepure 
şi un şarpe şi o găină şi o bufniţă, şi toate umblă îmbrăcate 
în haine şi vorbesc cu oamenii şi toată lumea e atât de dră- 
guţă şi de prietenoasă că ţi se face greață. Ştii că tata le 
păstra pe toate de când era el copil? Aventura Domnului 
Urechilă, Ziua agitată a Domnului Urechilă, Guz Rupert 


134 


duce totul la bun sfârşit..., mi le-a citit pe toate când eram 
mică şi în niciuna nu există nicio crimă interesantă. 

— Cred că ar fi mai bine să te opreşti aici, spuse Keith. 

Nici nu îndrăznea să se uite în jos la şobolani. 

— Nu există subtext, nu există comentariu social..., 
continuă Maliţia, răsucind întruna acul de păr. Cel mai 
interesant lucru care se întâmplă, acolo e că Rața Doris îşi 
pierde pantoful - o rață care pierde un pantof, da? - şi el 
apare sub un pat după ce toată povestea nu au făcut decât 
să-l caute cu toţii. Poţi numi asta tensiune narativă? 
Pentru că eu nu pot. Dacă oamenii vor să facă poveşti stu- 
pide despre animale care pretind că sunt oameni, atunci ar 
trebui măcar să existe puţină violenţă... 

— Oh, Doamne, spuse Maurice din spatele grătarului. 

De data asta Keith se uită în jos. Piersicuţa şi Fasole 
Periculoasă dispăruseră. 

— Ştii, niciodată nu m-a lăsat inima să le spun, spuse 
el, fără a se adresa cuiva în mod special. Credeau că e 
totul adevărat. 

— Poate în ţinutul Vizuinii Blănoase, spuse Maliţia şi se 
ridică atunci când broasca scoase un clic. Dar nu aici. Poţi 
să-ţi imaginezi că cineva chiar a creat numele ăla şi nu l-a 
apucat râsul? Hai să mergem. 

— I-ai supărat, spuse Keith. 

— Ascultă, nu vrei să ieşim de-aici înainte ca vânătorii 
de şobolani să se întoarcă? întrebă Maliţia. 

Problema cu fata asta, îşi spuse Maurice, era că nu se 
pricepea deloc să asculte felul în care vorbeau persoanele. 
De fapt, nu prea se pricepea să asculte, şi cu asta punct. 

— Nu, spuse Keith. 

— Nu ce? 

— Nu, nu vin cu tine, spuse Keith. Aici se întâmplă 
ceva rău, mult mai rău decât nişte oameni proşti care fură 
mâncare. 

Maurice îi privi cum se ceartă. Oameni, eh? Cred că 
sunt stăpânii universului. Nu ca noi, pisicile. Noi știm că 
suntem. Aţi văzut vreodată o pisică hrănind un om? Şi asta 
spune tot! 

135 


Cum strigă oamenii, şuieră o voce mititică în capul lui. 

Să fie asta conştiinţa mea? se întrebă Maurice. 
Propriile lui gânduri spuseră: Cum, eu? Nu. Dar mă simt 
mult mai bine acum după ce le-ai spus de Aditivi. Maurice 
se foi stânjenit de pe o labă pe alta. 

— Ei bine, şopti el, uitându-se la stomacul lui, tu eşti, 
Aditivi? 

Se tot gândise la asta încă din momentul în care îşi 
dăduse seama că mâncase unul dintre Cei Schimbaţi. Ei 
aveau voci, nu? Şi dacă ai mâncat unul? Şi dacă vocea lui 
rămâne în tine? Şi dacă... visul lui Aditivi rătăcea înăuntrul 
lui? Soiul ăsta de lucruri putea deranja în mod serios 
somnul de după-masă al unei pisici, zău că da. 

Nu, spuse vocea, asemănătoare cu sunetul vântului în 
nişte copaci îndepărtați, sunt eu. Eu sunt... PAIANJEN. 

— Oh, eşti un păianjen? murmură Maurice-gând. Aş 
putea prinde un păianjen cu trei labe legate la spate. 

Nu un păianjen. PĂIANJEN. 

Cuvântul chiar durea. Înainte nu duruse. 

Acum sunt în CAPUL tău, pisică. Pisici, pisici, rele ca şi 
Câinii, mai rele decât şobolanii. Sunt în CAPUL tău, şi n-o 
să plec niciodată DE AICI. 

Laba lui Maurice zvâcni. 

O să fiu în VISELE tale. 

— Ascultă, eu sunt doar în trecere, şopti disperat 
Maurice. Nu caut scandal. Nu te poţi baza pe mine! Sunt o 
pisică! Eu n-aş avea încredere în mine, şi eu sunt eu! Lasă- 
mă doar să ies în aerul plăcut şi proaspăt şi o să fiu 
departe de părul sau picioarele sau părţile tale cu blană 
sau orice de soiul ăsta! 

Tu nu vrei să fugi DE AICI. Aşa e, îşi spuse Maurice, nu 
vreau să fug - la stai, ba chiar vreau să fug de aici! 

— Sunt o pisică, murmură el. Nici un şobolan n-o să mă 
domine pe mine. Aţi mai încercat deja! 

Da, spuse Păianjen, dar atunci erai PUTERNIC. Acum 
mintea ta măruntă fuge în cerc şi vrea ca altcineva să 
gândească pentru ea. Eu pot gândi pentru tine. 

Eu pot gândi pentru TOŢI. 

136 


O să fiu întotdeauna cu tine. 

Vocea se stinse. 

Bun, îşi spuse Maurice. E timpul să-mi iau la revedere, 
Bad Incontra. Petrecerea s-a încheiat. Şobolanii au o 
mulţime de alţi şobolani, şi chiar şi oamenii ăştia doi se au 
unul pe celălalt, dar eu nu mă am decât pe mine şi aş vrea 
să mă duc undeva unde nu vorbesc cu mine voci ciudate. 

— Scuzaţi-mă, zise el cu voce tare. Mergem sau nu? 

Cei doi oameni se întoarseră şi se uitară la grătar. 

— Ce? spuse Keith. 

— Aş prefera să plecăm, spuse Maurice. Trage grătarul 
ăsta, da? E foarte ruginit, aşa că n-ar trebui să fie greu. 
Bravo, bun băiat. Şi apoi putem să fugim... 

— Au chemat un fluieraş de şobolani, Maurice, spuse 
Keith. Iar cei din Clan sunt răspândiţi peste tot. O să 
ajungă aici mâine-dimineaţă. Un fluieraş adevărat, 
Maurice. Nu unul fals ca mine. Ei au fluiere magice, ştii 
doar. Vrei să vezi ce păţesc şobolanii noştri? 

Noua sa conştiinţă îi arse lui Maurice un picior 
zdravăn. 

— Ei, nu chiar să văd, spuse el fără tragere de inimă. 
Nu chiar aşa, nu. 

— Bun. Aşa că n-o să fugim de aici, spuse Keith. 

— Chiar aşa? exclamă Maliţia. Şi atunci ce-o să facem? 

— O să vorbim cu vânătorii de şobolani atunci când se 
întorc, răspunse Keith, cu o privire gânditoare. 

— Şi ce te face să crezi că ei or să vrea să vorbească cu 
noi? 

— Pentru că dacă nu vorbesc cu noi, or să moară, 
spuse Keith. 


KKK 


Vânătorii de şobolani sosiră douăzeci de minute mai 
târziu. Uşa coşmeliei lor fu descuiată, dată de perete, apoi 
trântită la loc. Vânătorul de şobolani Nr. 2 trase şi zăvorul. 

— Ţi-aduci aminte când mi-ai spus că o să fie o seară 
pe cinste? spuse el, sprijinindu-se de uşă şi gâfâind. Mai 

137 


povesteşte-mi o dată, pentru că am impresia că am pierdut 
partea asta cu distracţia. 

— Taci din gură, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1. 

— Cineva mi-a tras un pumn în ochi. 

— Taci din gură. 

— Şi cred că mi-am pierdut şi portofelul. Sunt douăzeci 
de dolari pe care nu sunt convins că o să-i revăd prea 
curând. 

— Taci din gură. 

— Şi n-am putut să adun niciunul dintre şobolanii 
rămaşi în viaţă din ultima cursă! 

— Taci din gură. 

— Şi am lăsat acolo şi câinii! Puteam să ne oprim să-i 
dezlegăm! Cineva o să-i fure. 

— Taci din gură. 

— Şobolanii obişnuiesc să zboare şuierând prin aer 
aşa? Sau ăsta-i soiul de lucruri despre care auzi doar când 
ajungi un vânător de şobolani hexperimentat? 

— Ţi-am spus să taci din gură? 

— Da. 

— Taci din gură. Bun, o-ntindem chiar acum. O să luăm 
banii şi o să şterpelim o barcă pe ponton. OK? O să lăsăm 
tot ce n-am vândut şi o să plecăm. 

— Aşa, pur şi simplu? Johnny Ciungu' şi băieţii lui urcă 
pe râu mâine seară să ia o nouă încărcătură şi... 

— Plecăm, Bill. Simt că lucrurile stau prost. 

— Aşa, pur şi simplu? Ne datorează două sute de doi... 

— Da! Pur şi simplu aşa! E vremea să o-ntindem! 
Dansul s-a terminat, gata cu umblatul cu pisica-n traistă! 
Şi... Tu ai spus asta? 

— Ce să spun? 

— Tu ai spus acum „Aş vrea eu!”? 

— Eu? Nu. 

Vânătorul de şobolani îşi roti privirea prin coşmelie. Nu 
mai era nimeni acolo în afară de ei doi. 

— Bine, zise el. A fost o noapte lungă. Ascultă, când 
lucrurile încep să meargă prost, e vremea să o-ntindem. 
Fără vreo idee genială. Pur şi simplu să o-ntindem, da? Nu 

138 


vreau să fiu aici când oamenii or să vină după noi. Şi nu 
vreau să mă întâlnesc cu vreun fluieraş de şobolani. Ăştia 
sunt tipi isteţi. Işi bagă nasul peste tot. Şi costă o groază 
de bani. Oamenii or să pună întrebări, şi singura întrebare 
pe care vreau s-o pună e „Unde au dispărut vânătorii de 
şobolani?”. Ai priceput? Un tip deştept ştie când să 
renunţe, mai ales când moare pisica. Ce-ai zis? 

— Cine, eu? Nimic. Vrei nişte ceai? Întotdeauna te 
simţi mai bine după o ceaşcă de ceai. 

— N-ai zis „S-o crezi tu!”? întrebă Vânătorul de 
şobolani Nr. 1. 

— Te-am întrebat doar dacă nu vrei o ceaşcă de ceai! 
Zău! Te simţi bine? 

Vânătorul de şobolani Nr. 1 se uită lung la prietenul 
lui, ca şi cum voia să vadă dacă e minţit. Apoi spuse: 

— Da, da. Mă simt bine. Trei linguriţe de zahăr, atunci. 

— Aşa, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 2, numărând 
linguriţele. Asta îţi păstrează zahărul din sânge. Tre' să ai 
grijă de tine. 

Vânătorul de şobolani Nr. 1 luă cana cu ceai, sorbi şi se 
uită lung la lichid. 

— Cum am ajuns în chestia asta? spuse el. Adică, în 
toată chestia asta? Ştii ceva? Uneori mă trezesc în toiul 
nopţii şi mă gândesc că e o prostie, şi pe urmă, când vin la 
treabă a doua zi, totul pare, cum să zic, o chestie 
deşteaptă. Adică să furăm toată mâncarea asta şi să dăm 
vina pe şobolani, da, şi să creştem şobolani mari şi 
puternici pentru arenele de şobolani şi să-i luăm înapoi pe 
cei care rămân în viaţă ca să creştem şobolani și mai mari, 
da, dar... nu ştiu... nu prea eram eu soiul ăla care să lege 
copii... 

— Dar am făcut o grămadă de bani. 

— Mda. Vânătorul de şobolani Nr. 1 îşi învârti ceaiul în 
cană şi mai luă o sorbitură. Ei, asta e! Ăsta e un fel nou de 
ceai? 

— Nu, e tot Lord Green, ca de obicei. 


139 


— Are un gust uşor diferit. Vânătorul de şobolani Nr. 1 
înghiţi şi ultima gură de ceai şi puse cana pe bancă. Bun, 
hai să luăm... 

— Ajunge, spuse o voce deasupra capetelor lor. Acum 
staţi liniştiţi şi ascultaţi-mă. Dacă fugiţi, o să muriţi. Dacă 
vorbiţi prea mult, o să muriţi. Dacă aşteptaţi prea mult, o 
să muriţi. Dacă voi credeţi că sunteţi deştepţi, o să muriţi. 
Aveţi vreo întrebare? 

De pe grinzi căzură câteva firişoare de praf. Vânătorii 
de şobolani ridicară privirea şi văzură o faţă de pisică 
uitându-se în jos la ei. 

— E afurisitul de cotoi al puştiului ăla! spuse Vânătorul 
de şobolani Nr. 1. Ţi-am spus eu că se uita la mine cam 
ciudat! 

— Dacă aş fi în locul tău, nu m-aş uita la mine, spuse 
Maurice pe un ton amabil. M-aş uita la otrava pentru 
şobolani. 

Vânătorul de şobolani Nr. 2 se întoarse şi se uită spre 
masă. 

— Hei, cine a furat din otravă? spuse el. 

— Oh, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1, care gândea 
mult mai iute. 

— Furat? spuse de sus pisica. Noi nu furăm. Asta 
înseamnă șterpelit. Noi doar am pus-o în altă parte. 

— Oh, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1, aşezându-se 
brusc. 

— Aia e o substanţă periculoasă! spuse Vânătorul de 
şobolani Nr. 2, uitându-se după ceva cu care să arunce în 
sus. Nu trebuia să vă atingeţi de ea! Chiar acum să-mi spui 
unde e! 

Se auzi un zgomot puternic şi trapa din podea se 
deschise larg. Mai întâi se ivi capul lui Keith, apoi băiatul 
urcă pe scară în timp ce vânătorii de şobolani îl priveau 
uimiţi. 

În mână ţinea o pungă de hârtie făcută ghemotoc. 

— Oh, Doamne, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1. 

— Ce-aţi făcut cu otrava? întrebă Vânătorul de şobolani 
Nr. 2. 

140 


— Ei bine, răspunse Keith, dacă tot ai pomenit de ea, 
cred că mare parte am pus-o în zahăr... 


Negrumat se trezi. Tot spatele îi ardea şi abia mai 
putea respira. Simţea cleştele capcanei apăsându-l şi 
muşcătura infernală a dinţilor de oţel în stomac. 

N-ar trebui să fiu în viaţă, îşi spuse el. Aş vrea să nu 
fiu... 

Incercă să se împingă în sus, dar fu mai rău. Durerea 
se întoarse ceva mai puternic atunci când se lăsă la loc în 
jos. 

Prins ca un şobolan în cursă, îşi spuse el. Oare ce tip 
de capcană o fi? 

— Negrumat? 

Vocea se auzi ceva mai departe. Negrumat încercă să 
vorbească, dar orice mişcare, chiar şi uşoară, îl împingea 
tot mai tare în dinţii ascuţiţi de sub el. 

— Negrumat? 

Negrumat reuşi să scoată un chiţăit slab. Cuvintele ar 
fi durut prea tare. 

În întunericul rece se auziră paşi mărunți. 

— Negrumat! 

Mirosea a Nutritiva. 

— Gâh, reuşi Negrumat, încercând să-şi răsucească 
puţin capul. 

— Eşti prins într-o capcană! 

Asta fu prea mult pentru Negrumat, chiar dacă fiecare 
cuvânt era pentru el o agonie. 

— Oh... zău? 

— Mă duc să-l aduc pe Sa-sardele, da? se bâlbâi 
Nutritiva. 

Negrumat putea simţi panica şobolanului crescând. Şi 
nu era vreme pentru panică. 

— Nu! Spune... -mi..., gâfâi el, ...ce... fel... de... 
capcană? 

— Aăă... ăăă ...ăăă spuse Nutritiva. 

Negrumat respiră adânc, disperat. 

— Gândeşte... stropipinoasă proastă! 

141 


— Ăăă... ăăă... e ruginită toată... ăăă... Peste tot rugină! 
Arată ca... ăăă... ar putea fi o... Frânge-spate... În spatele 
lui Negrumat se auzi o zgârietură. Da! Am ros nişte rugină 
de pe ea! Scrie aici Frângespate Fraţii Nugent înv. 1, 
domnule! 

Negrumat încercă să gândească, pe când apăsarea 
constantă, îngrozitoare îl strângea tot mai tare. Înv. 1? 
Antică! De la începuturile vremii! Cea mai veche pe care o 
văzuse vreodată era o Frângespate îmbunătățită înv. 7! Şi 
n-o avea acolo să-l ajute decât pe Nutritiva, o drrtlt 
desăvârşită, cu patru picioare stângi! 

— Poţi... să vezi... cum...? începu el, dar acum în faţa 
ochilor îi jucau luminiţe purpurii, un lung tunel de luminiţe 
purpurii. Încercă din nou, pe când simţea că alunecă 
înspre luminiţe. Poţi... să... vezi... cum... arcul...? 

— E ruginit tot, domnule! se auzi vocea plină de 
panică. Arată ca şi cum ar fi un mecanism de blocare ca la 
Marele Muşcător Jenkins & Jenkins, domnule, dar nu are 
cârligul de la capăt! Ce face bucăţica aia de sârmă, 
domnule? Domnule? Domnule? 

Negrumat simţea că durerea dispare. Deci aşa se 
întâmplă, îşi spuse el ca prin vis. Prea târziu acum. Ea o să 
intre în panică şi o să fugă. Aşa facem noi. Când suntem la 
ananghie, ţâşnim în prima gaură găsită. Dar nu contează. 
La urma urmelor, e chiar ca un vis. N-ai de ce să-ţi faci 
griji. De fapt, e chiar plăcut. Poate că într-adevăr există un 
Mare Şobolan din Adâncuri. Ar fi frumos. 

Pluti fericit în tăcerea caldă. Se întâmplau lucruri rele, 
dar erau foarte departe şi nici nu mai contau acum... 

I se păru că aude un zgomot în spatele lui, ca nişte 
gheare de şobolan care merg pe o podea de piatră. Poate 
că e Nutritiva care pleacă de-aici, gândi o parte din mintea 
lui. Dar cealaltă parte îşi spuse: poate e Şobolanul Oaselor. 

Gândul nu-l sperie. Nimic nu-l putea speria aici. Tot 
răul care se putea întâmpla se întâmplase deja. Simţi că 
dacă întoarce capul o să vadă ceva. Dar era mai uşor să 
plutească doar în acest spaţiu imens şi cald. 


142 


Lumina purpurie se întuneca acum, devenea un 
albastru intens şi, în mijlocul albastrului, un cerc negru. 

Arăta ca o galerie de şobolan. 

Deci acolo stă el, îşi spuse Negrumat. Asta-i galeria 
Marelui Şobolan. Cât de simplu e totul... 

Un punct alb strălucitor apăru în centrul galeriei şi 
începu repede să crească. 

Uite-l cum vine, îşi spuse Negrumat. Trebuie să ştie o 
groază de lucruri, Marele Şobolan. Oare ce-o să-mi spună? 

Punctul luminos deveni mai marş, şi începu într-adevăr 
să arate ca un şobolan. 

Ce ciudat, îşi spuse Negrumat, pe când lumina albastră 
se stingea în cea neagră, să descoperi că totul e adevărat. 
Să mergem, deci, în gale.... 

Brusc se auzi un zgomot. Zgomotul umplu lumea. Şi 
îngrozitoarea, teribila durere reveni. Iar Marele Şobolan 
strigă, cu vocea Nutritivei: 

— Am ros arcul, domnule! Am ros arcul! Era vechi şi 
slab, domnule! Probabil că de-asta nu te-a tăiat în două, 
domnule! Mă auzi, domnule? Negrumat? Domnule? Am ros 
arcul, domnule! Tot mai eşti mort, domnule? Domnule? 


Vânătorul de şobolani Nr. 1 sări din scaunul lui, cu 
pumnii strânşi. 

Cel puţin, mişcarea începu ca o săritură. Pe la 
jumătatea ei se transformă într-un clătinat. Bărbatul se 
lăsă greoi în scaun, cu o mână încleştată pe stomac. 

— Oh, nu. Oh, nu. Am ştiut eu că ceaiul ăla avea un 
gust ciudat..., murmură el. 

Vânătorul de şobolani Nr. 2 se făcuse verde la faţă. 

— Ticălos mic..., începu el. 

— Şi nici să nu-ţi treacă prin minte să ne ataci, spuse 
Maliţia. Atunci n-o să mai ieşiţi niciodată de aici. Şi am 
putea fi răniţi şi să uităm unde am pus antidotul. Nu aveţi 
timp să ne atacati. 

Vânătorul de şobolani Nr. 1 încercă din nou să se 
ridice, dar picioarele refuzară să-l asculte. 

— Ce otravă era? murmură el. 

143 


— După miros, era cea pe care şobolanii o numesc 
Numărul Trei, spuse Keith. Era în punga pe care scria 
Omoarătot!!! 

— Șobolanii o numesc Numărul Trei? spuse Vânătorul 
de şobolani Nr. 2. 

— Ei ştiu o mulţime de lucruri despre otrăvuri, spuse 
Keith. 

— Şi ei ţi-au spus despre antidotul ăsta, da? spuse 
Vânătorul de şobolani Nr. 2. 

Vânătorul de şobolani Nr. 1 îi aruncă o privire furioasă. 

— I-am auzit vorbind, Bill. În arenă, ţi-aduci aminte? Se 
uită din nou la Keith şi clătină din cap. Noo, zise el. Nu 
pari genul de puşti care să otrăvească un om cu una, cu 
două... 

— Da' de mine ce zici? spuse Maliţia, aplecându-se în 
faţă. 

— Ea da! Ea da! strigă Vânătorul de şobolani Nr. 2, 
apucându-l strâns de braţ pe colegul lui. E ciudată fata 
asta. Toată lumea zice aşa! 

Işi încleştă din nou mâna pe stomac şi se îndoi în faţă, 
gemând. 

— Aţi spus ceva de un antidot, spuse Vânătorul de 
şobolani Nr. 1. Dar nu există antidot pentru Omoarătot!!! 

— Iar eu ţi-am spus că există, răspunse Keith. Şobolanii 
l-au descoperit. 

Vânătorul de şobolani Nr. 2 căzu în genunchi. 

— Te rog, tinere domn! Ai milă! Dacă nu pentru mine, 
gândeşte-te doar la draga mea nevastă şi cei patru copilaşi 
drăgălaşi care or să rămână fără tăticul lor! 

— Nu eşti însurat, spuse Maliţia. Şi n-ai niciun copil! 

— Poate că într-o bună zi-o să vreau să am! 

— Ce s-a întâmplat cu şobolanul pe care l-aţi luat cu 
voi? întrebă Keith. 

— Nu ştiu, domnule. Un şobolan cu pălărie a coborât 
din tavan şi l-a înşfăcat şi a zburat cu el! spuse Vânătorul 
de şobolani Nr. 2. Şi pe urmă alt şobolan mare a coborât în 
arenă, a strigat la toată lumea, l-a muşcat pe Jacko de... de 
ce-avea în izmene şi a sărit afară din arenă şi a tulit-o! 

144 


— Se pare că şobolanii tăi sunt în regulă, spuse Maliţia. 

— N-am terminat, continuă Keith. Voi aţi furat de la 
toată lumea şi aţi dat vina pe şobolani, nu-i aşa? 

— Da! Aşa e! Da! Asta am făcut, asta am făcut! 

— Aţi omorât şobolanii, spuse pe un ton calm Maurice. 

Vânătorul de şobolani Nr. 1 întoarse repede capul. În 
vocea aceea era o notă tăioasă pe care o recunoscu. O 
auzise la arenă. Uneori reuşeai să-i aduci acolo, tipi care 
aruncau în toate părţile cu bani, îmbrăcaţi în jiletci 
elegante, care călătoreau prin munţi îmbogăţindu-se cu 
pariurile şi uneori omorând cu cuţitele. Aveau o anumită 
privire în ochi şi un anumit ton în voce. Erau cunoscuţi ca 
„gentlemenii care dădeau lovitura” . Nu te puneai 
niciodată cu un gentleman care dădea lovitura. 

— Da, da, aşa-i, asta am făcut! bolborosi Vânătorul de 
şobolani Nr. 2. 

— Ai grijă, Bill! spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1, cu 
ochii la Maurice. 

— De ce aţi făcut-o? întrebă Keith. 

Vânătorul de şobolani Nr. 2 se uită de la şeful lui la 
Maliţia şi apoi la Keith, ca şi cum încerca să-şi dea seama 
de cine îi era cel mai tare frică. 

— Păi, Ron a zis că şobolanii oricum ronţăie mâncarea, 
spuse el. Aşa că... a zis că dacă scăpăm de toți şobolanii şi 
şterpelim noi mâncarea, ei bine, n-o să fie chiar ca un furt, 
nu? Mai degrabă... o rearanjare a mâncării. E un tip pe 
care-i ştie Ron care vine cu o barcă în toiul nopţii şi ne 
plăteşte... 

— Asta e o minciună ticăloasă! se răsti Vânătorul de 
şobolani Nr. 1, apoi păru că-i vine să vomite. 

— Dar aţi prins şobolani vii şi i-aţi înghesuit în cuşti 
fără să le daţi mâncare, continuă Keith. Şobolanii ăia se 
hrănesc doar cu carne de şobolan. De ce aţi făcut asta? 

Vânătorul de şobolani Nr. 1 se apucă iar cu mâinile de 
stomac. 

— Simt că acolo se întâmplă ceva! gemu el. 

— E doar imaginaţia ta, se răsti la el Keith. 

— Da? 

145 


— Da. Chiar nu ştii nimic despre otrava pe care o 
foloseşti? Stomacul o să înceapă să ţi se topească abia 
după cel puţin douăzeci de minute. 

— Uau! spuse Maliţia. 

— Iar după asta, continuă Keith, dacă îţi sufli nasul, 
creierul tău o să... ei, să zicem doar că o să ai nevoie deo 
batistă cu adevărat mare. 

— Asta-i grozav! exclamă  Maliţia şi începu să 
scotocească în sacul ei. Trebuie să iau notițe! 

— Şi pe urmă, dacă vrei să... ei bine, nu te duce la baie, 
atâta tot. Nu întreba de ce. Pur şi simplu n-o face. O să se 
termine totul într-o oră, cu excepţia picurării. 

Maliţia scria repede. 

— Or să curgă? întrebă el. 

— Foarte tare, spuse Keith, cu ochii la cei doi. 

— Asta e inuman! ţipă ascuţit Vânătorul de şobolani 
Nr. 1. 

— Ba nu, e foarte uman, spuse Keith. Este extrem de 
uman. Nu există animal în lumea asta care ar face-o unei 
alte fiinţe, dar otrava voastră face asta şobolanilor în 
fiecare zi. Şi acum spune-mi despre şobolanii din cuşti. 

Pe faţa ajutorului de vânător de şobolani sudoarea 
curgea în pârâiaşe. Arăta ca şi cum era şi el prins într-o 
capcană. 

— Ştii, vânătorii de şobolani au prins întotdeauna 
şobolani vii pentru arenele de şobolani, gemu el. E o 
pricopseală. Nu-i nimic rău în asta! Întotdeauna s-a făcut! 
Aşa că trebuia să avem mereu un stoc, aşa că îi creşteam. 
Trebuia s-o facem! Nu-i nici un rău să le dăm să mănânce 
şobolani morţi din arene. Toată lumea ştie că şobolanii 
mănâncă şobolani, dacă laşi deoparte chestia aia verde 
storcoşită! Şi pe urmă.... 

— Oh? Mai e un „pe urmă”? spuse calm Keith. 

— Ron a zis că dacă noi creştem şobolani din şobolanii 
care au rămas în viaţă în arenă, ştii, cei care i-au păcălit 
pe câini, ei bine, o să avem nişte şobolani mai mari şi mai 
puternici, înţelegi? 


146 


— Asta-i o chestie ştiinţifică, asta e, spuse Vânătorul de 
şobolani Nr. 1. 

— Şi la ce serveşte ? întrebă Maliţia. 

— Păi, don'şoară, noi..., spuse Ron, ...noi ne-am 
gândit... eu m-am gândit... noi ne-am gândit că... ei bine, 
nu e chiar o iînşelătorie să pui nişte şobolani cu adevărat 
puternici printre ceilalţi, ştii, mai ales când câinele care 
intră în arenă e puţin sălbatic. Care-i răul? Ştii, ne dă un 
avantaj când vine vorba de pariuri. M-am gândit... el s-a 
gândit.... 

— Nu pari foarte lămurit a cui a fost ideea, spuse 
Keith. 

— A lui, răspunseră în cor cei doi vânători de şobolani. 

A mea, spuse o voce în capul lui Maurice. Şi Maurice fu 
cât pe ce să cadă de pe grinda pe care era cocoţat. Ce nu 
ne omoară ne face mai puternici, spuse vocea lui Păianjen. 
Cea mai puternică specie. 

— Vrei să spui, zise Maliţia, că dacă n-ar exista 
vânători de şobolani aici, ar fi mai puțini şobolani? Tăcu o 
clipă, cu capul lăsat într-o parte. Nu, nu e aşa. Nu pare să 
fie aşa. Mai e ceva. Ceva despre care nu ne-aţi spus. 
Şobolanii din cuştile alea sunt... înnebuniţi, scoşi din 
minţi... 

Şi eu aş fi la fel, îşi spuse Maurice, dacă aş auzi vocea 
asta oribilă în cap în fiecare ceas al zilei. 

— O să vomit, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1. O 
să... 
— N-o face, spuse Keith, cu ochii la Vânătorul de 
şobolani Nr. 2. N-o să-ţi placă. Ei bine, domnule Ajutor de 
Vânător de şobolani? 

— Intreabă-i ce e în cealaltă pivniţă, spuse Maurice. 

Rosti cuvintele repede; putea simţi vocea lui Păianjen 
încercând să-i oprească mişcarea gurii chiar în clipa când 
cuvintele-i ieşiră din ea. 

— Aşadar, ce e în cealaltă pivniţă? întrebă Keith. 

— Oh, doar nişte mâncare, cuşti vechi, chestii de- 
astea..., spuse Vânătorul de şobolani Nr. 2. 

— Şi altceva? spuse Maurice. 

147 


— Doar... doar... acolo e... Gura vânătorului de şobolani 
se deschise şi imediat se închise. Ochii i se bulbucară. Nu 
pot să spun, zise el. Ăăă... Nu e nimic. Da, asta e. Nu e 
nimic acolo, doar cuştile vechi. Oh, şi ciumă. Nu intraţi 
acolo pen'că e ciuma. De-asta nu tre'să intraţi, pricepeţi? 
Pen'că e ciuma. 

— Minte, spuse Maliţia. Fără antidot pentru el. 

— A trebuit să-l fac! gemu Vânătorul de şobolani Nr. 2. 
Tre' să faci unu' dacă vrei să intri în Breaslă! 

— Asta-i un secret al Breslei! se răsti la el Vânătorul de 
şobolani Nr. 1. Noi nu trădăm secretele Breslei... 

Se întrerupse şi se apucă din nou de stomacul care-i 
ghiorăia. 

— Ce a trebuit să faci? întrebă Keith. 

— Să fac un rege al şobolanilor! izbucni Vânătorul de 
şobolani Nr. 2. 

— Un rege al şobolanilor? spuse tăios Keith. Ce e un 
rege al şobolanilor? 

— Eu... eu... eu... se bâlbâi omul. Taci din gură, eu... 
eu... eu nu vreau să... Lacrimile începură să-i curgă pe 
faţă. Noi... eu am făcut un rege al şobolanilor... Taci din 
gură, taci din gură... taci din gură... 

— Şi e încă în viaţă? spuse Maliţia. 

Keith se întoarse uimit către ea. 

— Tu ştii despre lucrurile astea? o întrebă el. 

— Sigur. Sunt o mulţime de poveşti despre ei. Regii 
şobolanilor sunt îngrozitor de răi. Ei... 

— Antidotul, antidotul, vă rog, gemu Vânătorul de 
şobolani Nr. 2. Îmi simt stomacul de parcă ar alerga prin 
el o ceată de şobolani! 

— Ai făcut un rege al şobolanilor, spuse Maliţia. Vai de 
mine. Ei bine, am lăsat antidotul în pivniţa aia mică unde 
ne-ai încuiat. Dacă aş fi în locul vostru m-aş grăbi. 

Cei doi se ridicară clătinându-se pe picioare. Vânătorul 
de şobolani Nr. 1 căzu prin trapă. Celălalt ateriză peste el. 
Injurând, gemând şi, trebuie s-o spunem, trăgând nişte 
vânturi teribile, se îndreptară către pivniţă. 


148 


Lumânarea lui Fasole Periculoasă era încă aprinsă. 
Lângă ea se afla un pacheţel de hârtie. 

Uşa se trânti în urma celor doi. Se auzi zgomotul unei 
bucăţi de lemn fixate sub ea. 

— Există suficient antidot pentru o singură persoană, 
spuse vocea lui Keith, înăbuşită de lemnul uşii. Dar sunt 
convins că puteţi rezolva şi această problemă - într-un 
mod uman. 


KKK 


Negrumat încercă să-şi recapete răsuflarea, dar îşi 
spuse că n-o s-o recapete niciodată pe de-a-ntregul, chiar 
dacă o să tragă aer în piept timp de un an. Tot spatele şi 
pieptul îi erau prinse într-un cerc dureros. 

— E uluitor! spuse Nutritiva. În capcană erai mort şi 
acum ai înviat! 

— Nutritiva? întrebă precaut Negrumat. 

— Da, domnule? 

— Sunt foarte... recunoscător, spuse  Negrumat, 
respirând încă şuierat, dar nu te prosti. Arcul era întins şi 
slab şi... dinţii erau ruginiţi şi tociţi. Asta-i tot. 

— Dar eşti plin de urme de dinţi! Nimeni n-a mai 
scăpat până acum dintr-o capcană, cu excepţia Domnilor 
Ţac, numai că ei erau din cauciuc! 

Negrumat se linse pe burtă. Nutritiva avea dreptate. 
Părea perforat. 

— Am avut noroc, asta-i tot, spuse el. 

— Niciun şobolan n-a scăpat până acum viu dintr-o 
capcană, repetă Nutritiva. L-ai văzut pe Marele Şobolan? 

— Pe cine? 

— Pe Marele Şobolan! 

— Oh, pe el, spuse Negrumat. Era gata să adauge „nu, 
eu nu cred în prostiile astea”, dar se opri. Îşi aduse aminte 
de lumină, şi apoi de întunericul dinaintea lui. Nu păruse 
prea rău. Aproape că regretase că Nutritiva îl scosese de 
acolo. În capcană, toată durerea părea atât de îndepărtată. 

149 


Şi nu mai trebuise să ia nişte hotărâri dificile. Se mulţumi 
să întrebe: Şuncădeporc e bine? 

— Oarecum. Vreau să spun, n-am văzut nicio rană care 
să nu se poată vindeca. A-ncasat-o şi mai rău altădată. Dar, 
mă rog, era destul de bătrân. Aproape trei ani. 

— Era? 

— Adică, este destul de bătrân, domnule. Sardele m-a 
trimis să te găsesc pentru că avem nevoie de tine să ne 
ajuţi să-l aducem înapoi, dar.... 

Nutritiva îi aruncă lui Negrumat o privire plină de 
îndoială. 

— E-n regulă, sunt sigur că arată mai rău decât e de 
fapt, spuse Negrumat, strâmbându-se de durere. Hai să 
mergem acolo sus, da? 

O clădire veche este plină de locuri de care şobolanii se 
pot agăța. Nimeni nu i-a observat pe când se cocoţau din 
iesle pe şa, de pe frâie în fân. Şi pe urmă, rumeni nu-i 
căuta. Unii dintre ceilalţi şobolani îl urmaseră pe Jacko în 
drumul lui spre libertate, iar ceilalţi câini se fugăreau 
înnebuniţi şi se băteau între ei. La fel ca şi oamenii, de 
altfel. 

Negrumat ştia câte ceva despre bere, căci umblase pe 
sub cârciumi şi fabrici de bere, şi de multe ori şobolanii se 
întrebau de ce oamenilor le plăcea uneori să-şi lase mintea 
s-o ia razna. Chestia asta n-avea nicio noimă pentru 
şobolani, care trăiau în mijlocul unei lumi de sunete şi 
lumini şi mirosuri. 

Acum, lui Negrumat nu i se părea ceva chiar atât de 
rău. Ideea că, pentru o vreme, puteai uita de o mulţime de 
lucruri şi nu-ți mai  zbârnâiau în cap gânduri 
îngrijorătoare... ei bine, asta părea ceva foarte tentant. 

Nu-şi amintea prea multe din viaţa dinainte să fie 
Schimbat, dar era sigur că nu fusese atât de complicată. 
Sigur, se petrecuseră lucruri rele, pentru că viaţa într-o 
permanentă alertă fusese destul de grea. Dar când se 
terminau, se terminau, şi mâine era o altă zi. 

Şobolanii nu se gândeau la ziua de mâine. Exista doar o 
vagă senzaţie că se va mai întâmpla ceva. Asta nu însemna 

150 


să gândeşti. Şi nu existau nici „bun” şi nici „rău”, „corect” 
sau „greşit”. Astea erau toate nişte gânduri noi. 

Gânduri! Asta era acum lumea lor! Întrebări serioase şi 
răspunsuri serioase, despre viaţă, şi cum trebuia s-o 
trăieşti, şi pentru ce te aflai pe lumea asta. În mintea 
obosită a lui Negrumat apărură gânduri noi. 

Şi printre toate acele gânduri, în centrul minţii sale, 
văzu silueta mărunţică a lui Fasole Periculoasă. 

Negrumat nu vorbise niciodată prea mult cu micul 
şobolan alb sau cu femela care îl urma întotdeauna cu paşi 
mici şi iuți şi desena imagini ale lucrurilor la care se 
gândea el. Lui Negrumat îi plăceau persoanele care erau 
practice. 

Dar acum îşi spuse: el e un vânător de capcane! La fel 
ca şi mine! O ia înaintea noastră şi descoperă ideile 
periculoase şi se gândeşte la ele şi le prinde în capcana 
cuvintelor şi le face inofensive şi ne arată drumul prin ele. 

Avem nevoie de el... avem nevoie de el acum. Altfel, 
alergăm cu toţii ca nişte şobolani închişi într-un butoi... 

Mult mai târziu, când Nutritiva îmbătrânise şi părul îi 
devenise cărunt în jurul botului, şi mirosea puţin cam 
ciudat, ea dictă povestea căţăratului lor şi cum îl auzise ea 
pe Negrumat vorbind cu sine. Acel Negrumat pe care ea îl 
scosese din capcană, spuse ea, era un şobolan cu totul 
diferit. Era ca şi cum gândurile lui îşi încetiniseră mersul, 
dar deveniseră mai mari. 

Iar lucrul cel mai ciudat, spuse ea, a fost că atunci 
când au ajuns sus pe grindă, Negrumat s-a asigurat mai 
întâi că Şuncădeporc era în regulă, apoi a luat de jos 
chibritul pe care i-l arătase Nutritivei. 

— L-a frecat de o bucată veche de fier, avea să spună 
Nutritiva, şi apoi a mers de-a lungul grinzii cu el arzând, 
iar jos, sub noi, vedeam mulţimea, grămezile de fân şi paie 
peste tot, şi oamenii mişunând exact ca nişte... hm, exact 
ca nişte şobolani... şi mi-am spus: dacă laşi chibritul să 
cadă, domnule, în câteva secunde locul ăsta se va umple 
de fum, şi ei au încuiat uşile, şi până să-şi dea seama 
aveau să fie prinşi ca nişte, hm, mda, ca nişte şobolani 

151 


într-un butoi, iar noi vom fi departe, prin şanţuri... Dar ela 
rămas acolo nemişcat, uitându-se în jos, până ce chibritul 
s-a stins. Apoi l-a pus pe grindă şi ne-a ajutat să-l cărăm de 
acolo pe Şuncădeporc şi niciodată n-a mai pomenit despre 
asta. L-am întrebat mult mai târziu, după ce s-a terminat 
totul cu fluieraşul şi restul, şi el a zis: „Da. Şobolani într-un 
butoi.” Şi asta-i tot ce-a spus. 


KKK 


— Ce-ai pus de fapt în zahăr? spuse Keith pe când se 
întorceau către trapă. 

— Cascara, răspunse Maliţia. 

— Asta nu-i o otravă, nu? 

— Nu, e un laxativ. 

— Ce-i asta? 

— Te face să.., te scapi. 

— Să te scapi de unde? 

— Nu de unde, prostule. Pur şi simplu... să te scapi. Nu 
vreau în mod deosebit să intru în detalii. 

— Oh. Adică... să te scapi. 

— Chiar aşa. 

— Şi pur şi simplu s-a întâmplat să ai unul la tine? 

— Da, sigur. Era în trusa mare de medicamente. 

— Vrei să spui că iei cu tine așa ceva doar pentru o 
situaţie ca asta? 

— Sigur. Putea foarte bine să fie absolut necesară. 

— Cum? întrebă Keith urcând pe scară. 

— Ei bine, dacă eram răpiți? Dacă ajungeam pe mare? 
Piraţii au o dietă foarte monotonă, ceea ce poate fi o 
explicaţie pentru permanenta lor furie. Sau poate că 
scăpăm din mâinile lor şi înotam până la mal şi ajungeam 
pe o insulă unde nu sunt decât nuci de cocos. Astea 
constipă foarte tare. 

— Da, dar... dar... orice se poate întâmpla! Dacă tu 
gândeşti aşa, o să ajungi să iei cu tine totul, în caz că se 
întâmplă orice! 


152 


— De-asta e o traistă atât de mare, spuse calmă 
Maliţia, ridicându-se prin trapă, apoi scuturându-se de 
praf. 

Keith oftă. 

— Cât le-ai dat? 

— Mult. Dar ar trebui să se simtă bine dacă nu iau prea 
mult antidot. 

— Ce le-ai dat ca antidot? 

— Cascara. 

— Maliţia, nu eşti prea cumsecade. 

— Zău? Tu voiai să-i otrăveşti cu otravă adevărată, şi tu 
ai dovedit foarte multă imaginaţie cu toată povestea aia 
despre stomacul care o să li se topească. 

— Da, dar şobolanii sunt prietenii mei. Unele otrăvuri 
chiar acţionează aşa. Şi... într-un fel... ca antidotul să fie 
tot otravă... 

— Nu e otravă. E un medicament. Or să se simtă 
minunat şi foarte curaţi după aceea. 

— Bine, bine. Dar... să li-l dai şi ca antidot, asta e puţin 
cam... puţin cam... 

— Deştept? Satisfăcător din punctul de vedere al 
naraţiunii? spuse Maliţia. 

— Cred că da, recunoscu în silă Keith. 

Maliţia se uită în jur. 

— Unde-i pisica ta? Credeam că se ţine după noi. 

— Uneori pleacă. Şi nu-i pisica mea. 

— Da, tu eşti puştiul ei. Dar, ştii, un puşti cu o pisică 
isteaţă poate să ajungă foarte departe. 

— Cum? 

— Păi a fost Motanul Încălţat, desigur, spuse Maliţia, şi 
pe urmă toată lumea ştie despre Dick Livingstone şi 
minunata lui pisică, nu? 

— Eu nu ştiu, spuse Keith. 

— Dar e o poveste vestită! 

— Îmi pare rău. Mult timp n-am ştiut să citesc. 

— Zău? Ei bine, Dick Livingstone a fost un băiat sărac 
lipit care a ajuns Lord Primar în Ubergâlgâl pentru că 
pisica lui era atât de pricepută să prindă... ăăă... 

153 


porumbei. Oraşul era invadat de... porumbei, da, şi de fapt 
mai târziu chiar s-a însurat cu fata unui sultan, pentru că 
pisica lui a prins toţi... porumbeii din palatul regal al 
tatălui ei... 

— De fapt erau şobolani, nu? spuse încruntat Keith. 

— Îmi pare rău, da. 

— Şi n-a fost decât o poveste, spuse Keith. Ascultă, 
chiar există poveşti despre aceşti regi ai şobolanilor? 
Şobolanii au regi? N-am auzit niciodată de treaba asta. 
Cum e? 

— Nu e aşa cum crezi tu. Se ştie de ei de mulţi ani. Ştii, 
chiar există. Exact ca pe emblema de afară. 

— Care, şobolanii cu cozile înnodate împreună? Cum... 

Se auziră nişte ciocănituri puternice şi insistente la 
uşă. Unele păreau făcute cu un bocanc. Maliţia se apropie 
şi trase zăvorul. 

— Da? spuse ea pe un ton rece pe când aerul nopţii se 
strecura înăuntru. 

Afară era un grup de oameni furioşi. Conducătorul lor, 
care părea să fie conducătorul doar pentru că se afla în 
faţa celorlalţi, făcu un pas înapoi când o văzu pe Maliţia. 

— Oh... dumneata eşti, don'şoară... 

— Da. Tatăl meu e primarul, ştii, spuse Maliţia. 

— Ăăă... da. Ştim cu toţi. 

— De ce aveţi toţi ciomege în mână? întrebă Maliţia. 

— Ăăă... vrem să stăm de vorbă cu vânătorii de 
şobolani, spuse purtătorul lor de cuvânt. 

Încercă să se uite în spatele ei, şi fata se dădu 
deoparte. 

— Nu suntem decât noi aici, spuse ea. Doar dacă nu 
cumva credeţi că există o trapă care duce la un labirint de 
coridoare sub pământ unde nişte animale disperate sunt 
închise în cuşti şi sunt adunate cantităţi uriaşe de mâncare 
furată. 

Omul îi aruncă o altă privire agitată. 

— Dumneata şi poveştile dumitale, don'şoară, spuse el. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Maliţia. 


154 


— Noi credem că au fost puţin... puţin cam 
neascultători..., spuse bărbatul, şi păli sub privirea pe care 
i-o aruncă Maliţia. 

— Da? făcu ea. 

— Ne-au înşelat la arena pentru şobolani! spuse un 
bărbat din spatele lui, căpătând curaj pentru că între el şi 
Maliţia se mai afla cineva. Trebuie că i-au dresat pe 
şobolanii ăia! Unu' din ei zbura pe o sfoară! 

— Şi altu' l-a muşcat pe Jacko al meu de... de... 
podoabe! spuse cineva mai din spate. Nu se poate să nu fi 
fost dresat să facă asta! 

— Eu am văzut azi-dimineaţă unul cu pălărie, spuse 
Maliţia. 

— Au fost mult prea mulţi şobolani ciudaţi azi, spuse un 
altul. Maică-mea zice că a văzut unu' dansând pe rafturile 
din bucătărie! Şi când bunicu' s-a ridicat şi-a-ntins mâna 
după dinţii lui falşi, a zis că un şobolan l-a muşcat cu ei! L- 
a muşcat cu propriii lui dinţi! 

— Cum, şi-i pusese? întrebă Maliţia. 

— Nu, doar păcănea cu ei prin aer! lar o doamnă de pe 
strada noastră a deschis uşa la cămară şi-a văzut şobolani 
înotând în castronul cu smântână. Şi nu înotau pur şi 
simplu! Fuseseră dresați. Făceau un fel de mişcări 
speciale, se scufundau şi-şi legănau picioarele în aer şi 
chestii de soiu' ăsta! 

— Vrei să spui înot sincron? exclamă Maliţia. Acum 
cine spune poveşti, eh? 

— Eşti sigură că nu ştii unde sunt oamenii ăia? spuse 
conducătorul pe un ton bănuitor. Oamenii au zis că i-au 
văzut venind încoace. 

Maliţia îşi dădu ochii peste cap. 

— Bine, bine, da, spuse ea. Au venit aici şi o pisică 
vorbitoare ne-a ajutat să le dăm nişte otravă şi acum sunt 
încuiaţi într-o pivniţă. 

Oamenii se uitară la ea. 

— Mda, bine, bine, spuse conducătorul, întorcându-i 
spatele. Ei, dacă totuşi îi vezi, spune-le că îi căutăm, da? 

Maliţia închise uşa. 

155 


— E groaznic să nu fii crezut, spuse ea. 
— Acum povesteşte-mi despre regii şobolanilor, spuse 
Keith. 


156 


Capitolul 10 


Şi pe când se lăsa noaptea, Domnul Urechilă îşi 
aminti: în Pădurea Intunecată se află ceva 
înspăimântător. 


Din Aventura Domnului 
Urechilă 


De ce fac asta? se întreba Maurice pe când se chinuia 
să se strecoare printr-o ţeavă. Pisicile nu sunt construite 
pentru aşa ceva. 

Pentru că în adâncul sufletului noi suntem o persoană 
cumsecade, spuse conştiinţa lui. 

Nu, eu nu sunt, gândi Maurice. 

De fapt, asta e adevărat, zise conştiinţa lui. Dar nu 
vrem să i-o spunem lui Fasole Periculoasă, nu-i aşa? 
Micuţul nas care se mişcă întruna? E] crede că suntem un 
erou! 

Ei bine, nu sunt, gândi Maurice. 

Atunci de ce ne târâm pe sub pământ încercând să-l 
găsim? 

Păi, e limpede că o facem pentru că el este cel care are 
visul ăla nemaipomenit cu o insulă a şobolanilor, şi fără el 
şobolanii nu vor să coopereze, iar eu n-o să-mi primesc 
plata, spuse Maurice. 

Dar noi suntem o pisică! De ce are nevoie o pisică de 
bani? 

Pentru că am un Plan de Pensionare, îşi spuse Maurice. 
Am împlinit deja patru ani! Odată ce-mi fac plinul, nu mai 
vreau decât o casă drăguță, cu un foc mare în sobă și o 
bătrânică drăguță care să-mi dea în fiecare zi smântână. 
Am planificat totul, în detaliu. 

De ce să ne ofere un cămin călduţ? Mirosim urât, avem 
urechi zdrenţuite, avem ceva neplăcut care ne mănâncă pe 
un picior, arătăm ca şi cum am fi primit un şut în nas... de 
ce ne-ar lua bătrânica pe noi, în loc de un pisoiaş pufos? 

Ah! Dar pisicile negre aduc noroc, îşi spuse Maurice. 

157 


Zău? Ei bine, nu vrem să aducem noi vestea cea 
proastă, dar nu suntem negru! Suntem un soi de tărcat 
murdar! 

Există vopseluri, îşi spuse Maurice. Două pachete de 
vopsea neagră, îmi ţin răsuflarea un minut, şi pe urmă e 
„salut, smântână şi peşte” pentru tot restul vieţii. Grozav 
plan, nu? 

Şi norocul? spuse conştiinţa. 

Ah! Asta-i partea deşteaptă! O pisică neagră care 
aduce un ban de aur în fiecare lună, nu crezi că e un noroc 
s-o ai? 

Conştiinţa lui tăcu. Probabil de uimire în faţa 
deşteptăciunii planului, îşi spuse Maurice. 

Trebuia să recunoască însă că se pricepea mai bine la 
planuri decât la mersul pe sub pământ. Nu se rătăcise cu 
adevărat, pentru că pisicile nu se rătăcesc niciodată. Dar 
pur şi simplu nu ştia unde se aflau toate celelalte lucruri. 
Nu exista prea mult pământ sub oraş, asta era limpede. 
Pivniţe şi grătare şi ţevi şi vechi canale şi cripte şi 
rămăşiţe din clădiri de mult uitate formau un soi de 
fagure. Chiar şi oamenii puteau umbla pe aici, îşi spuse 
Maurice. Vânătorii de şobolani cu siguranţă au făcut-o. 

Simţea miros de şobolani peste tot. Se gândi să-l strige 
tare pe Fasole Periculoasă, dar se hotări să nu o facă. 
Dacă striga, asta îl putea ajuta să-l găsească pe micul 
şobolan, dar în acelaşi timp ar fi aflat şi... oricine altcineva 
unde se afla Maurice. Şobolanii ăia mari fuseseră, ei bine, 
mari şi cu o înfăţişare fioroasă. Chiar şi un câine idiot 
putea avea probleme cu ei. 

Acum se afla într-o galerie mică şi pătrată în care se 
găseau nişte ţevi de plumb. Se auzea chiar şuieratul apei 
care ţâşnea pe alocuri, iar din loc în loc apă caldă picura 
într-un şanţ care se întindea pe fundul galeriei. Deasupra 
se vedea un grilaj care dădea în stradă. Prin el pătrundea 
în adâncuri o lumină palidă. 

Apa din şanţ părea curată. Cel puţin era limpede. Lui 
Maurice îi era sete. Se aplecă, scoase limba... 


158 


Un firişor subţire, de un roşu-strălucitor, se răsucea 
uşor în apă. 


Şuncădeporc părea buimăcit şi pe jumătate adormit, 
dar se ţinu de coada lui Sardele pe când şobolanii făcură 
drumul înapoi de la grajduri. Merseră încet. Sardele nu 
credea că bătrânul şobolan o să reuşească pe funiile de 
rufe. Se furişară prin şanţuri, şi prin canale, ascunzându- 
se doar în pelerina întunecată a nopţii. 

Când în cele din urmă ajunseră în pivniţă, găsiră câţiva 
şobolani care se învârteau pe acolo. Negrumat şi Sardele 
mergeau de-o parte şi de alta a lui Şuncădeporc, care de- 
abia îşi mişca picioarele. 

În pivniţă încă mai ardea o lumânare. Negrumat fu 
surprins. Dar în ultima oră se întâmplaseră o mulţime de 
lucruri. 

Il lăsară pe Şuncădeporc să alunece pe podea, unde 
rămase întins, respirând greu. La fiecare răsuflare trupul i 
se zgâlţâia puternic. 

— Otravă, boss? şopti Sardele. 

— Cred că a fost doar prea mult pentru el, spuse 
Negrumat. Doar prea mult. 

Şuncădeporc deschise un ochi. 

— Sunt... încă... şeful? spuse el. 

— Da, domnule, răspunse Negrumat. 

— Trebuie... să... dorm... 

Negrumat se uită la cercul de şobolani. Aceştia se 
apropiau încet de grup. li vedea şoptind între ei. 
Continuau să îl privească. Se uită cu atenţie în jur, 
încercând să desluşească silueta palidă a lui Fasole 
Periculoasă. 

— Nutritiva... mi-a zis... că ai văzut... tunelul... Marelui 
Şobolan..., spuse Şuncădeporc. 

Negrumat se uită furios la Nutritiva, care păru 
stânjenită. 

— Am văzut... ceva, răspunse el. 

159 


— Atunci o să visez despre locul acela şi... n-o să mă 
mai trezesc, spuse Şuncădeporc. Capul îi căzu din nou. Nu 
aşa... ar trebui să moară... un şobolan bătrân, murmură el. 
Nu... aşa. Nu... în lumină. 

Negrumat făcu repede un semn cu capul către Sardele, 
care stinse lumânarea cu pălăria sa. Întunericul gros şi 
umed al adâncurilor îi cuprinse. 

— Negrumat, şopti Şuncădeporc. Trebuie să ştii... 

Sardele îşi ciuli urechile încercând să audă ultimele 
cuvinte pe care bătrânul conducător i le spuse lui 
Negrumat. Apoi, câteva secunde mai târziu, se înfioră. 
Putea mirosi că ceva se schimbase în lumea lor. 

În întuneric se auzi o mişcare. Un chibrit prinse viaţă şi 
flacăra lumânării crescu din nou, aducând înapoi în lume 
umbrele. 

Şuncădeporc zăcea nemişcat. 

— Acum trebuie să-l mâncăm? întrebă cineva. 

— S-a... dus, spuse Negrumat. Intr-un fel, ideea de a-l 
mânca pe Şuncădeporc nu i se părea prea bună. Îngropaţi- 
l, spuse el. Şi marcati locul ca să ştim că e acolo. 

Se simţi o uşurare printre cei din jur. Oricât de mult l- 
ar fi respectat ei pe Şuncădeporc, mirosea totuşi cam urât, 
chiar şi pentru un şobolan. 

Un şobolan aflat în faţa mulţimii spuse cu un aer 
nehotărât: 

— Ăăă... când spui „marcați locul”, asta înseamnă aşa 
cum marcăm alte locuri atunci când îngropăm diverse 
lucruri? 

— Adică stropipindu-l, spuse şobolanul de lângă el. 

Negrumat se uită la Sardele, care ridică din umeri. 
Negrumat simţi o strângere de inimă. Când erai şeful, 
toată lumea aştepta să vadă ce spui. Şi încă nu se ştia 
nimic de şobolanul alb. 

Trebuia să se descurce singur. 

Se gândi adânc pentru o clipă, apoi dădu din cap în 
semn de aprobare. 


160 


— Da, spuse el în cele din urmă. l-ar plăcea asta. E 
ceva foarte... şobolănesc. Dar faceţi şi asta. Desenaţi-o pe 
pământ deasupra lui. 

Scrijeli un semn pe pământ. 


— Era un şobolan cobo 
şi se gândea întotdeauna la şobolani, spuse Sardele. Bună 
treabă, boss. 

— Şi o să se întoarcă aşa cum a făcut-o şi Negrumat? 
spuse altcineva. 

— În cazul în care o face, s-ar înfuria foarte tare dacă l- 
am mânca, spuse o voce. 

Se auziră câteva râsete nervoase. 

— Ascultaţi, eu n-am..., începu Negrumat, dar Sardele 
îi trase un cot. 

— Pot să-ţi zic o vorbuliţă la ureche, boss? spuse el, 
ridicându-şi politicos pălăria înnegrită de foc. 

— Da, da... 

Negrumat începea să fie îngrijorat. Niciodată nu mai 
fusese privit aşa de atent de atâţia şobolani, îl urmă pe 
Sardele departe de grup. 

— Ştii că pe vremuri stăteam prin teatru şi alte locuri 
de genul ăsta, spuse Sardele. Şi într-un teatru prinzi din 
zbor o mulţime de chestii. Şi treaba e că... ascultă, ceea ce 
vreau să zic e că tu eşti şeful, da? Aşa că tre' să te porţi ca 
şi cum ai şti ce ai de făcut, da? Dacă şeful nu ştie ce are de 
făcut, atunci nici ceilalţi nu ştiu. 

— Tot ce ştiu e ce am de făcut atunci când demontez 
capcane, spuse Negrumat. 

— În regulă, gândeşte-te la viitor ca la o capcană mare 
şi grozavă, spuse Sardele. Fără brânză în ea. 

— Asta nu e deloc de prea mult ajutor! 


161 


— Şi ar trebui să-i laşi să se gândească ce le place la 
tine şi... la rănile alea pe care le ai, spuse Sardele. Asta-i 
sfatul meu, boss. 

— Dar eu n-am murit, Sardele! 

— Ceva s-a întâmplat, nu-i aşa? Voiai să dai foc locului 
ăluia. Te-am văzut. Ceva s-a întâmplat cu tine în capcană. 
Nu mă întreba ce, eu doar bat step. Nu sunt decât un 
şobolan micuţ. Şi aşa o să fiu întotdeauna, boss. Dar există 
şobolani mari ca Însaramură şi Angro şi alţi câţiva, boss, şi 
acum că Şuncădeporc e mort, le-ar putea trece prin minte 
că ei ar trebui să fie şeful. Pricepi unde bat? 

— Nu. 

Sardele oftă. 

— Ba cred că pricepi, boss. Vrem să vedem o mulţime 
de lupte între noi într-un asemenea moment? 

— Nu! 

— Bun! Ei bine, mulţumită micii Nutritiva-Gură-Spartă, 
tu eşti şobolanul care l-a privit în faţă pe Şobolanul 
Oaselor şi pe urmă te-ai întors, nu...? 

— Da, dar ea... 

— Mie mi se pare, boss, că cel care îl poate privi în faţă 
pe Şobolanul Oaselor... ei bine, nimeni n-o să vrea să se 
pună cu el, n-am dreptate? Un şobolan care poartă pe trup 
precum o centură urmele lăsate de dinţii Şobolanului 
Oaselor? Oh-oh, nu! Şobolanii îl vor urma pe un asemenea 
şobolan. In vremuri ca acestea, şobolanii au nevoie de 
cineva pe care să-l urmeze. Ai făcut un lucru bun cu 
bătrânul  Şuncădeporc. Să fie îngropat şi stropipit 
deasupra şi să se pună peste el un semn... ei bine, 
şobolanilor bătrâni le place asta, la fel ca şi celor mai 
tineri. Arată-le că te gândeşti la fiecare dintre ei. 

Sardele îşi lăsă capul pe o parte şi rânji, dar era un 
rânjet plin de îngrijorare. 

— Văd că va trebui să stau cu ochii pe tine, Sardele, 
spuse Negrumat. Gândeşti la fel ca Maurice. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, boss. Eu sunt mic. Eu 
tre' să dansez. N-aş fi bun să şefesc. 


162 


Să mă gândesc la fiecare, îşi spuse Negrumat. 
Şobolanul alb... 

— Unde este Fasole Periculoasă? spuse el, uitându-se 
în jur. Nu e aici? 

— Nu l-am văzut, boss. 

— Cum? Avem nevoie de el! Are harta în cap! 

— Harta, boss? Sardele păru îngrijorat. Am crezut că ai 
desenat hărţi în noroi... 

— Nu o hartă a galeriilor şi capcanelor! O hartă a... a 
ceea ce suntem şi încotro ne îndreptăm... 

— Oh, vrei să spui ca insula aia minunată? De fapt, n- 
am crezut niciodată în ea, boss. 

— Nu ştiu nimic de nicio insulă, chiar nu ştiu, spuse 
Negrumat. Dar când am fost în... în acel loc, mi-a încolţit o 
idee. Dintotdeauna a fost război între oameni şi şobolani! 
Trebuie să i se pună capăt! Şi aici, acum, în acest loc, cu 
aceşti şobolani... pot să văd că se poate. E posibil ca acesta 
să fie singurul moment şi singurul loc unde se poate. Văd 
mijind o idee în capul meu, dar nu pot gândi cuvintele 
pentru ea, înţelegi? Aşa că avem nevoie de şobolanul alb, 
pentru că el cunoaşte harta gândirii. Trebuie să ne gândim 
cum să ieşim din asta. Nu mai ajută la nimic să fugim de 
colo-colo şi să chiţăim! 

— Până acum te descurci de minune, boss! spuse 
dansatorul, bătându-l uşor pe umăr. 

— Totul merge prost, spuse Negrumat, încercând să 
vorbească încet. Avem nevoie de el! Fu am nevoie de el! 

— O să organizez nişte trupe, boss, dacă îmi spui unde 
să începem căutarea, spuse Sardele pe un ton blând. 

— În canale, nu departe de cuşti, spuse Negrumat. 
Maurice era cu el, adăugă el. 

— Ăsta-i un lucru bun sau rău, şefu'? întrebă Sardele. 
Ştii ce spunea Şuncădeporc: „Poţi să fii sigur că o pisică...” 

— „...va rămâne întotdeauna o pisică.” Da. Ştiu. Tare aş 
vrea să ştiu răspunsul la întrebarea asta, Sardele. 

Sardele veni mai aproape. 

— Pot să te întreb ceva, şefu!'? 

— Sigur. 

163 


— Ce ţi-a şoptit Şuncădeporc chiar înainte să moară? 
Vreo învăţătură plină de înţelepciune a unui conducător? 
— Un sfat bun, spuse Negrumat. Un sfat bun. 


Maurice clipi mărunt. Încet, foarte încet, limba lui se 
retrase în gură. Îşi lipi urechile de cap şi, cu picioarele 
mişcându-se uşor şi în tăcere, se strecură de-a lungul 
şanţului. 

Chiar sub grătar era ceva deschis la culoare. Firişorul 
roşu venea de undeva din susul apei şi când curgea pe 
lângă lucrul acela se împărțea în două, pentru ca apoi să 
devină din nou un firişor care se încreţea. 

Maurice întinse laba. Era o bucăţică de hârtie făcută 
sul, înmuiată de apă şi pătată cu roşu. O apucă cu o 
gheară şi o trase afară din apă. Hârtia căzu cu o 
plescăitură lângă şanţ şi, desfăcând-o uşor, Maurice văzu 
imaginile mânjite, desenate cu linii groase de creion. Ştia 
ce sunt. Le învățase, într-o zi când nu avea altceva mai bun 
de făcut. Erau caraghios de simple. 

„Niciun Şobolan Nu Va...”, citi el. Apoi urma o 
încâlceală udă şi neclară, până la „Noi Nu Suntem ca Alţi 
Şobolani.” 

— Oh, nu, spuse el. N-ar pierde asta, nu? Piersicuţa o 
căra peste tot cu ea ca şi cum ar fi fost un lucru 
extraordinar de important... 

O să fiu eu primul care ii găseşte? spuse o voce străină 
în capul lui Maurice. Sau poate i-am găsit deja... 

Maurice o luă la fugă, alunecând pe piatra vâscoasă 
acolo unde tunelul făcea un cot. 

Ce lucruri ciudate sunt ei, PISICĂ. Şobolani care cred 
că nu sunt şobolani. Să fiu oare ca tine? Să mă port ca o 
PISICĂ? Să las unul dintre ei în viață? UN TIMP? 

Maurice scoase un urlet gâtuit. Alte tuneluri, mai mici, 
porneau pe fiecare parte a celui prin care alerga, dar 
firişorul subţire şi roşu îl duse înainte, şi acolo, sub un alt 
grătar, lucrul zăcea în apă, şi din el curgea roşu. 


164 


Maurice se lăsă la pământ. Se aşteptase la - la ce? Dar 
asta... asta era... asta era, într-un fel, mai rău. Mai rău ca 
orice. 

Inmuiată în apă, cu cerneala roşie din jiletca Domnului 
Urechilă curgând, era Aventura Domnului Urechilă. 

Maurice o prinse cu vârful ghearelor şi o trase afară, şi 
foile de hârtie căzură, şi plutiră mai departe pe apă. O 
pierduseră. Oare fugeau? Sau... o aruncaseră? Ce spusese 
oare Fasole Periculoasă? „Nu suntem decât nişte 
şobolani”? Şi o spusese cu o voce atât de tristă, de goală... 

Unde sunt ei acum, PISICĂ? Poţi să-i găseşti? Pe unde 
o iei acum? 

Poate să vadă ce văd şi eu, îşi spuse Maurice. Nu poate 
să-mi citească gândurile, dar poate să vadă ce văd eu şi 
poate să audă ce aud eu, şi ştie să înţeleagă ce gândesc... 

Închise din nou ochii. 

În întuneric, PISICĂ? Cum o să te lupti cu şobolanii 
mei? Cei DIN SPATELE TĂU? 

Maurice se răsuci, cu ochii mari. Erau o mulţime de 
şobolani acolo, zeci de şobolani, unii dintre ei aproape pe 
jumătate cât Maurice. Se uitau cu toţii la el, cu aceeaşi 
privire goală. 

Bravo, bravo, PISICĂ! Vezi creaturile chiţăitoare şi 
totuşi nu sari! Cum a învăţat o pisică să nu fie pisică? 

Şobolanii, ca unul, înaintară. Se auzi o fojgăială pe 
când se mişcau. Maurice făcu un pas în spate. 

Imaginează-ţi, PISICA, spuse vocea lui Păianjen. 
Imaginează-ţi un milion de şobolani inteligenţi. $Şobolani 
care nu fug. Șobolani care luptă. $Şobolani care 
împărtăşesc o singură minte, o singură viziune. A MEA. 

— Unde eşti? întrebă cu voce tare Maurice. 

O sa mă vezi în curând. Continuă să mergi, pisoiaş. 
Trebuie să continui să mergi. Doar un cuvânt din partea 
mea, o singură umbră de gând, şi şobolanii pe care îi vezi 
te vor dobori. Oh, ai putea omori unul sau doi, dar vor fi 
întotdeauna alţi şobolani. Intotdeauna alţi sobolani. 

Maurice se întoarse şi se strecură înainte. Şobolanii îl 
urmară. Se răsuci. Şobolanii se opriră. Se întoarse din nou, 

165 


făcu câţiva paşi, se uită în spatele lui. Şobolanii îl urmau 
ca şi cum erau traşi pe sârmă. 

În aer se simţea un miros cunoscut, de apă stătută. Se 
afla undeva aproape de pivniţa inundată. Dar cât de 
aproape? Apa asta putea mai rău decât conservele cu 
mâncare pentru pisici. Putea fi în orice direcţie. Ar fi reuşit 
probabil să-i depăşească pe şobolani la fugă pe o distanţă 
scurtă. Nişte şobolani însetaţi de sânge aflaţi pe urmele 
tale îţi pot da aripi. 

Ai de gând să alergi să-l ajuţi pe şobolanul alb? spuse 
conştiinţa lui. Sau te gândeşti să te năpusteşti undeva 
afară? 

Maurice trebuia să recunoască faptul că afară nu 
păruse niciodată o idee mai bună ca acum. Nu avea niciun 
rost să se mintă. La urma urmelor, şobolanii nici nu trăiau 
prea mult, chiar dacă aveau nasuri care se mişcau 
întruna... 

Se apropie, PISICĂ. Ce-ar fi să jucăm un joc? Pisicilor 
le place să se JOACE. Tu te-ai jucat cu Aditivi? INAINTE 
SĂ-I RETEZI CU DINŢII CAPUL? 

Maurice se opri şi rămase nemişcat. 

— O să mori, spuse el încet. 

Se apropie tot mai mult de mine, Maurice. Sunt atât de 
aproape acum. Să-ţi spun oare că puştiul cu mutră de 
prostănac şi fata care spune doar prostii or să moară? Stii 
că şobolanii pot mânca un om de viu? 


Maliţia trase zăvorul la uşă. 

— Regii şobolanilor sunt profund misterioşi, spuse ea. 
Un rege al şobolanilor este un grup de şobolani cu cozile 
legate împreună... 

— Cum? 

— Ei bine, povestea spune că asta pur şi simplu... se 
întâmplă. 

— Cum se întâmplă? 


166 


— Am citit undeva că toate cozile astea ale lor se prind 
între ele atunci când sunt în cuib, probabil din cauza 
noroiului, şi se încurcă atunci când... 

— Şobolanii fac de obicei şase sau şapte pui, şi au cozi 
destul de scurte, iar părinţii ţin cuiburile destul de curate, 
spuse Keith. Oamenii ăştia care spun poveşti, au văzut ei 
vreodată şobolani? 

— Nu ştiu. Poate că şobolanii pur şi simplu se strâng 
grămadă şi cozile li se încurcă? În muzeul oraşului există 
un rege al şobolanilor într-un borcan mare cu spirt. 

— Unul mort? 

— Sau foarte, foarte beat. Tu ce crezi? spuse Maliţia. 
Sunt zece şobolani, ca un fel de stea, cu cozile înnodate la 
mijloc. Au fost găsiţi o mulţime. Unul era format din 
treizeci şi doi de şobolani! Există un întreg folclor despre 
ei! 

— Dar vânătorul de şobolani a zis că a făcut unul! 
spuse Keith pe un ton hotărât. A zis că l-a făcut ca să intre 
în Breaslă. Ştii ce e o capodoperă? 

— Oh, sigur. E ceva cu adevărat nemaipomenit... 

— Mă refer la o capodoperă adevărată, spuse Keith. Eu 
am crescut într-un oraş mare, cu tot felul de bresle. O 
capodoperă e ceva pe care un ucenic îl face la sfârşitul 
perioadei sale de ucenicie ca să arate membrilor seniori ai 
Breslei că merită să devină „maestru”. Adică membru 
deplin al breslei, înţelegi? Poate să fie o simfonie 
minunată, sau o sculptură frumoasă, sau o duzină de pâini 
grozav de gustoase - asta e „capodopera” lui. 

— Foarte interesant. Şi? 

— Aşadar ce fel de capodoperă ar trebui să faci ca să 
devii un vânător de şobolani maestru? Să arăţi că poţi cu 
adevărat să deţii controlul asupra şobolanilor? Îţi aduci 
aminte de firma de deasupra uşii? 

Maliţia se încruntă cu aerul cuiva pus în faţa unui fapt 
neplăcut. 

— Oricine ar putea lega între ele nişte cozi de şobolan 
dacă ar vrea asta, spuse ea. Sunt sigură că ar putea s-o 
facă. 

167 


— Şobolani vii? Ar trebui mai întâi să-i prinzi, şi pe 
urmă ai avea de-a face cu nişte bucăţi alunecoase de 
sfoară care se mişcă tot timpul, pe când celălalt capăt al 
lor te muşcă întruna. Opt şobolani? Douăzeci? Treizeci şi 
doi? Treizeci şi doi de şobolani furioşi? 

Maliţia se uită la dezordinea din coşmelie. 

— Aşa e, spuse ea. Da. E o poveste cât se poate de 
bună. Probabil că au existat cu adevărat unul sau doi regi 
ai şobolanilor... bine, bine, poate doar unul - şi oamenii au 
auzit despre el şi au hotărât că dacă exista atâta interes 
pentru ei să incerce să facă unul. Da. E la fel ca şi cu 
cercurile din câmp. Indiferent câţi extratereştri le-au făcut 
cu adevărat, există întotdeauna câţiva încăpăţânaţi care 
cred că oamenii ies în toiul nopţii cu tăvălugi de grădină... 

— Eu cred doar că sunt oameni cărora le place 
cruzimea, spuse Keith. Cum ar putea vâna un rege al 
şobolanilor? Toţi ar trage în direcţii diferite. 

— Ah, păi ştii, unele poveşti despre regii şobolanilor 
spun că ei pot controla alţi şobolani, zise Maliţia. Cu 
mintea lor, sau cam aşa ceva. Îi fac să le aducă mâncare şi 
să se ducă în diferite locuri, şi altele asemenea. Ai 
dreptate, regii şobolanilor nu se pot deplasa prea uşor. Aşa 
că... învaţă cum să vadă cu ochii altor şobolani, şi să audă 
ce aud aceştia. 

— Doar alţi şobolani? întrebă Keith. 

— Ei bine, e adevărat, vreo două sau trei poveşti spun 
că o pot face şi cu oamenii, zise Maliţia. 

— Cum? întrebă Keith. S-a întâmplat asta vreodată, 
chiar s-a întâmplat? 

— Nu e posibil, nu? spuse Maliţia. 

Da. 

— Da ce? întrebă Maliţia. 

— N-am spus nimic. Tu tocmai ai zis „da”, spuse Keith. 

Minti înguste şi prostănace. Mai devreme sau mai 
târziu există întotdeauna o cale de a pătrunde în ele. Pisica 
rezistă mult mai bine! Voi mă veţi ASCULTA. DAŢI 
DRUMUL şobolanilor. 


168 


— Cred că ar trebui să le dăm drumul şobolanilor, 
spuse Maliţia. E o cruzime să-i lăsăm aşa înghesuiți în 
cuştile alea. 

— La asta mă gândeam şi eu acum, spuse Keith. 

Și uitaţi de mine. Eu sunt doar o poveste. 

— Eu cred că regii şobolanilor sunt doar o poveste, 
spuse  Maliţia, apropiindu-se de trapă şi ridicând-o. 
Vânătorul ăla de şobolani era un omuleţ nătâng. N-a făcut 
decât să înşire prostii. 

— Mă întreb, oare chiar ar trebui să le dăm drumul 
şobolanilor? spuse gânditor Keith. Păreau destul de 
flămânzi. 

— Nu pot fi mai răi decât vânătorii de şobolani, nu? 
spuse Maliţia. Oricum, fluieraşul o să ajungă curând aici. O 
să-i ducă pe toţi la râu, sau ceva de genul ăsta... 

— La râu..., murmură Keith. 

— Da, asta face întotdeauna. Toată lumea o ştie. 

— Dar şobolanii pot să..., începu Keith. 

Supuneţi-vă! Nu GANDIŢI! Urmaţi povestea! 

— Şobolanii pot să ce? 

— Şobolanii pot să... şobolanii pot să..., se bâlbâi Keith. 
Nu-mi mai aduc aminte. Era ceva despre şobolani şi râuri. 
Probabil că nimic important. 


Întuneric adânc, deplin. Şi, undeva în el, o voce 
subţirică. 

— L-am pierdut pe Domnul Urechilă, spuse Piersicuţa. 

— Bun, răspunse Fasole Periculoasă. Nu era decât o 
minciună. Minciunile ne trag în jos. 

— Spuneai că e important! 

— Era o minciună! 

„întuneric picurând la nesfârşit... 

— Şi... am pierdut şi Regulile... 

— Ei şi? Vocea lui Fasole Periculoasă era amară. 
Nimănui nu-i păsa de ele. 

— Nu e adevărat! Incercau. Cei mai mulţi. Şi le părea 
rău când nu o reușeau! 


169 


— Nu erau decât o altă poveste. O poveste stupidă 
despre nişte şobolani care credeau că nu sunt şobolani, 
spuse Fasole Periculoasă. 

— De ce vorbeşti aşa? Nu-ţi stă în fire! 

— I-ai văzut fugind. Fugeau şi chiţăiau, şi uitaseră să 
vorbească. În adâncul nostru, suntem doar... nişte 
şobolani. 

„„„întuneric scârbos, care duhneşte... 

— Da, asta suntem, spuse Piersicuţa. Dar ce avem în 
minte? Asta spuneai mereu. Haide, te rog. Hai să ne 
întoarcem. Nu te simţi bine. 

— Totul mi-era atât de limpede..., murmură Fasole 
Periculoasă. 

— Întinde-te puţin. Eşti obosit. Mai am câteva 
chibrituri. Ştiu că te simţi întotdeauna mai bine când vezi 
lumină... 

Cu inima strânsă de îngrijorare, şi simțindu-se pierdută 
şi departe de casă, Piersicuţa găsi un zid suficient de 
zgrunţuros şi scoase un chibrit din traista ei improvizată. 
Capătul roşu pocni şi se aprinse. Piersicuţa înălţă chibritul 
cât de sus putu. 

De jur împrejur se vedeau ochi. 

Ce-i mai rău? îşi spuse ea, cu trupul împietrit de 
spaimă. Că văd ochii? Sau că o să ştiu că sunt acolo şi 
atunci când chibritul se va stinge ? 

— Şi nu mai am decât două chibrituri, murmură ea. 

Ochii se retraseră în umbră, fără niciun zgomot. Cum 
pot fi şobolanii atât de nemişcaţi şi de tăcuţi? se întrebă 
ea. 

— Ceva nu e în regulă, spuse Fasole Periculoasă. 

— Da. 

— E ceva aici, spuse el. Am mirosit-o la acel keekee pe 
care l-au găsit în capcană. E un fel de teroare. O simt şi la 
tine. 

— Da, spuse Piersicuţa. 

— Poţi să vezi ce ar trebui să facem? spuse Fasole 
Periculoasă. 

— Da. 

170 


Ochii din faţa ei dispăruseră, dar Piersicuţa îi vedea în 
dreapta şi în stânga ei. 

— Ce putem face? spuse Fasole Periculoasă. 

Piersicuţa înghiţi cu un nod în gât. 

— Am putea să ne dorim să avem mai multe chibrituri, 
spuse ea. 

Şi în întunericul din spatele ochilor lor, o voce spuse: 
Și astfel, în disperarea voastră, aţi venit, în cele din urmă, 
la mine.... 


Lumina are un miros. 

În pivnițele umede şi reci mirosul înţepător de sulf al 
chibritului pluti asemenea unei păsări galbene, ridicându- 
se pe curenţii de aer, pătrunzând prin crăpături. Era un 
miros tăios şi acru care spinteca precum un cuţit duhoarea 
stătută din adâncurile pământului. 

Îi umplu nările lui Sardele, care întoarse capul. 

— Chibrituri, boss! spuse el. 

— Ia-o într-acolo! ordonă Negrumat. 

— E prin încăperea cu cuşti, boss! îl avertiză Sardele. 

— Şi ce-i cu asta? 

— 'Ţi-aduci aminte ce s-a întâmplat data trecută, boss? 

Negrumat se uită la plutonul său. Nu era ceea ce îşi 
putea dori. Şobolanii încă mai apăreau din locurile unde se 
ascunseseră, iar unii dintre ei - şobolani buni şi înţelepţi - 
nimeriseră în capcane şi otrăvuri în panica lor. Dar el îi 
alesese pe cei mai buni din câţi avusese la îndemână. Erau 
acolo câţiva dintre cei mai bătrâni şi cu experienţă, ca 
Însaramură şi Sardele, dar cei mai mulţi erau tineri. Poate 
că asta nu era chiar rău, îşi spuse el. Cei mai bătrâni erau 
cei care se speriau mai tare. Nu fuseseră obişnuiţi să 
gândească. 

— Bine, spuse el. Acum, nu ştim ce-o să..., începu el şi 
în acea clipă îl văzu pe Sardele, care clătina uşor din cap. 

Oh, da. Şefii nu au voie să nu ştie. Se uită lung la feţele 
tinere şi îngrijorate, trase aer adânc în piept şi reluă. 


171 


— Acolo e ceva nou, începu iarăşi, şi brusc ştiu ce 
trebuia să spună. Ceva ce nimeni n-a mai văzut vreodată 
până acum. Ceva tare. Ceva puternic. 

Şobolanii aproape că se ghemuiseră de frică, cu 
excepţia Nutritivei, care îl privea pe Negrumat cu ochi 
strălucitori. 

— Ceva înspăimântător. Ceva nou. Ceva neaşteptat, 
continuă Negrumat, aplecându-se în faţă. Şi apoi sunteţi 
voi. Voi toţi. Şobolani cu creiere. Şobolani care pot gândi. 
Şobolani care nu întorc spatele şi fug. Şobolani cărora nu 
le e frică de întuneric, nici de foc, nici de zgomote, nici de 
capcane sau de otravă. Nimic nu poate opri nişte şobolani 
ca voi, nu-i aşa? Acum cuvintele lui Negrumat se revărsau 
năvalnic. Aţi auzit despre Pădurea Întunecată din Carte, 
nu? Ei bine, acum noi suntem în Pădurea Întunecată. Acolo 
mai este ceva. Ceva teribil. Care se ascunde în spatele 
fricii voastre. Crede că vă poate opri, dar se înșală. O să-l 
găsim şi o să-l scoatem din ascunzişul lui şi o să-l facem să- 
şi dorească să nu se fi născut vreodată! lar dacă murim... 
ei bine - şi îi văzu uitându-se cu toţii, ca o uriaşă pereche 
de ochi, la rana lividă de pe pieptul lui - moartea nu e 
chiar atât de rea. Să vă spun despre Şobolanul Oaselor? El 
îi aşteaptă pe cei care se sperie şi o iau la fugă, care se 
ascund, care şovăie. Dar dacă te uiţi drept în ochii lui o să 
dea din cap către tine şi o să treacă mai departe. 

Acum le putea mirosi agitația şi nerăbdarea. În lumea 
din spatele ochilor lor erau cei mai curajoşi şobolani din 
câţi existau pe lumea asta. Acum trebuia să fixeze acolo 
acest gând. 

Fără să-şi dea seama, îşi atinse rana. Nu se vindeca 
prea bine, încă mai sângera, şi avea să rămână o cicatrice 
uriaşă. Îşi ridică mâna, pătată de propriul său sânge, şi 
brusc îi veni ideea. 

Păşi de-a lungul şirului de şobolani şi îl atinse pe 
fiecare deasupra ochilor, lăsând un semn roşu acolo. 

— Iar după aceea, continuă el cu o voce calmă, toţi vor 
spune: „S-au dus acolo, şi au făcut ce trebuiau să facă, şi s- 


172 


au întors din Pădurea Întunecată, şi aşa se recunosc între 
ei.” 

Se uită peste capetele lor către Sardele, care îşi ridică 
pălăria. Asta rupse vraja. Şobolanii începură să respire din 
nou. Dar ceva din magia aceea rămăsese, în strălucirea 
unui ochi sau în zvâcnirea unei cozi. 

— Gata să mori pentru Clan, Sardele? strigă Negrumat. 

— Nu, boss! Gata să ucid! 

— Bun, spuse Negrumat. Să mergem. Noi iubim 
Pădurea Întunecată! Ea ne aparţine! 


KKK 


Mirosul luminii pluti prin tuneluri şi ajunse până la 
Maurice, care îl adulmecă. Piersicuţa! Era înnebunită după 
lumină. Era mai mult sau mai puţin tot ceea ce Fasole 
Periculoasă putea vedea. Ea avea întotdeauna la ea câteva 
chibrituri. O nebunie! Făpturi care trăiau în întuneric, cu 
chibrituri la ele! Ei, sigur că nu era o nebunie dacă te gân- 
deai mai bine, dar chiar şi aşa... 

Şobolanii din spatele lui îl împingeau în acea direcţie. 
Cineva se joacă cu mine, îşi spuse el. Trimis ca la ping- 
pong dintr-o labă într-alta, pentru ca Păianjen să mă audă 
țipând. 

Auzi în cap vocea lui Păianjen: Și astfel, în disperarea 
ta, ai venit, în cele din urmă, la mine... 

Iar cu urechile, auzi, departe şi stins, vocea lui Fasole 
Periculoasă: 

— Cine eşti? 

Sunt Marele Şobolan care Trăieşte în Adâncuri. 

— Da? Chiar aşa? M-am gândit... mult la tine. 

În zid era o deschizătură şi, dincolo de ea, se vedea 
strălucirea unui chibrit aprins. Simţind presiunea 
şobolanilor în spatele lui, Maurice se strecură înăuntru. 

Peste tot erau şobolani mari, pe podea, pe cutii, agăţaţi 
de perete. Iar în mijloc, un cerc de lumină de la un chibrit 
pe jumătate ars ţinut în sus de o Piersicuţa care tremura. 


173 


Fasole Periculoasă stătea la mică distanţă în faţa ei, 
uitându-se la o grămadă de cutii şi saci. 

Piersicuţa se răsuci. Mişcarea făcu flacăra chibritului 
să se mărească şi să pâlpâie. Şobolanii care se aflau mai 
aproape de ea zvâcniră în spate, ca un val care se retrage. 

— Maurice? spuse ea. 

Pisica nu se va mişca, spuse vocea lui Păianjen. 

Maurice încercă să facă un pas, dar labele lui nu voiau 
să-l asculte. E 

Stai pe loc, PISICA. Sau o să le ordon plămânilor tăi să 
se oprească. Vedeţi, micii mei şobolani? Chiar şi o pisică 
mă ascultă! 

— Da. Văd că ai o putere, spuse Fasole Periculoasă, un 
punct mărunt în cercul de lumină. 

Sobolan deştept. Te-am auzit vorbind cu ceilalți. Tu 
înţelegi adevărul. Tu ştii că înfruntând întunericul devenim 
puternici. Tu ştii despre întunericul din faţa noastră şi 
întunericul din spatele ochilor. Tu ştii că dacă nu 
cooperăm, murim. Vrei să... COOPEREZI? 

— Să cooperezi? spuse Maurice, şi nasul i se încreţi. Ca 
toţi şobolanii ăştia pe care îi simt aici? Ei miros... a 
şobolani puternici şi proşti. 

Dar cei puternici rămân în viaţă, spuse vocea lui 
Păianjen. Ei se feresc de vânătorii de şobolani şi scapă din 
cuşti muşcând în dreapta şi-n stânga. Și, la fel ca şi tine, 
sunt chemaţi la mine. Cât despre minţile lor..., eu pot 
gândi pentru toți. 

— Eu, din păcate, nu sunt puternic, spuse prudent 
Fasole Periculoasă. 

Tu ai o minte interesantă. Şi tu îţi doreşti dominarea 
şobolanilor. 

— Dominarea? spuse Fasole Periculoasă. Chiar aşa? 

Probabil că ai înțeles deja că există în lumea asta o 
specie care fură şi omoară şi răspândeşte boala şi distruge 
tot ceea ce nu poate folosi, spuse vocea lui Păianjen. 

— Da, răspunse Fasole Periculoasă. Răspunsul e uşor. 
Se numeşte specia umană. 


174 


Bravo. Îi vezi pe şobolanii mei cei grozavi? În câteva 
ore idiotul ăla de fluieraş o să vină şi o să cânte la prostul 
ăla de fluier al lui şi, da, şobolanii mei or să o ia la fugă 
după el afară din oraş. Stii cum omoară un fluieraş 
şobolanii? 

a Nu. 

li duce la rău unde... mă asculți?... unde se îneacă toţii 

— Dar şobolanii pot foarte bine să înoate! spuse Fasole 
Periculoasă. 

Da! Să nu ai niciodată încredere într-un vânător de 
sobolani! Întotdeauna îşi mai lasă ceva de făcut pentru a 
doua zi! Dar oamenilor le place să creadă în poveşti! 
Preferă să creadă în poveşti decât în realitate! Dar noi, noi 
suntem ȘOBOLANI! Şi şobolanii mei or să înoate, crede- 
mă.  $obolani mari, şobolani diferiți, şobolani su- 
pravieţuitori, şobolani în care se află o parte din mintea 
mea. Şi ei se vor răspândi din oraş în oraş şi apoi o să fie 
un prăpăd cum oamenii nici nu-şi pot închipui! O să le 
plătim de o mie de ori pentru fiecare capcană pe care au 
pus-o! Oamenii au torturat şi au otrăvit şi au omorât, şi 
toate astea au prins formă în mine şi va fi RAZBUNARE. 

— Au prins formă în tine. Da, cred că încep să înţeleg, 
spuse Fasole Periculoasă. 

Se auzi un fâsâit şi o lumină pâlpâi în spatele lui. 
Piersicuţa aprinsese cel de-al doilea chibrit de la flacăra 
tremurătoare, gata să se stingă, a primului chibrit. Cercul 
de şobolani, care se strânsese pe furiş în jurul celor doi, se 
retrase din nou. 

Incă două chibrituri, spuse Păianjen. Și apoi, într-un fel 
sau altul, micuţule şobolan, eşti al meu. 

— Vreau să văd cu cine vorbesc, spuse pe un ton 
hotărât Fasole Periculoasă. 

Eşti orb, şobolanule mic şi alb. Prin ochii tăi rozalii nu 
văd decât ceaţă. 

— Ochii mei văd mai mult decât crezi, răspunse Fasole 
Periculoasă. Şi dacă tu eşti, aşa cum spui, Marele Şobolan, 
atunci arată-te. A mirosi înseamnă a crede. 

Se auzi o fojgăială şi Păianjen apăru din umbre. 

175 


Lui Maurice i se păru că arată ca un mănunchi de 
şobolani, şobolani care treceau cu paşi mărunți peste cutii, 
dar care pluteau de fapt, ca şi cum toate picioarele erau 
comandate de o singură făptură. Pe când se târa în lumină, 
peste un sac, văzu că toate cozile erau legate într-un nod 
mare şi urât. Şi toţi şobolanii erau orbi. Pe când vocea lui 
Păianjen bubuia în capul lui, cei opt şobolani se dădură 
înapoi şi traseră de nod. 

Acum spune-mi adevărul, şobolanule alb. Mă vezi? Vino 
mai aproape! Da, mă vezi, prin ceața din ochii tăi. Mă vezi. 
Oamenii m-au făcut ca să se distreze. Leagă cozile 
şobolanilor şi se uită la ei cum se zbat! Dar eu nu m-am 
zbătut. Împreună suntem puternici! O singură minte e tot 
atât de puternică precum o singură minte, iar două minți 
sunt la fel de puternice ca două minţi, dar trei minţi sunt 
patru minţi, iar patru minţi sunt opt minţi, şi opt minți... 
sunt o singură minte, o minte mai puternică decât opt. În 
curând va veni vremea mea. Proştii de oameni îi pun pe 
şobolani să se lupte între ei şi cei mai puternici rămân în 
viață, şi pe urmă ei luptă, şi cei mai puternici dintre cei 
puternici rămân în viaţă... şi curând cuştile se vor 
deschide, şi oamenii vor cunoaşte înțelesul cuvântului 
„molimă “|! Vezi pisica aia proastă? Ar vrea să sară, dar eu 
o tin atât de uşor pe loc. Nicio minte nu mă poate înfrânge. 
Mintea ta este asemănătoare cu a mea, care gândeşte 
pentru mulţi şobolani, nu doar unul. Noi vrem aceleaşi 
lucruri. Noi avem planuri. Vrem triumful şobolanilor. Vino 
alături de noi. Împreună vom fi... PUTERNICI. 

Urmă o lungă tăcere. Era, îşi spuse Maurice, prea 
lungă. Apoi: 

— Da, oferta ta este... interesantă, spuse Fasole 
Periculoasă. 

Se auzi un strigăt gâtuit dinspre Piersicuţa, dar Fasole 
Periculoasă urmă, cu o voce subţirică: 

— Într-adevăr, lumea este mare şi periculoasă. Iar noi 
suntem slabi, şi eu sunt obosit. Împreună putem fi 
puternici. 

Chiar aşa! 

176 


— Dar spune-mi, te rog, ce se-ntâmplă cu cei care nu 
sunt puternici? 

Cei slabi sunt hrană. Aşa a fost întotdeauna! 

— Ah, spuse Fasole  Periculoasă. Aşa a fost 
întotdeauna. Lucrurile devin mai limpezi. 

— Nu-l asculta! şopti Piersicuţa. Îţi tulbură mintea! 

— Nu, mintea mea funcţionează perfect, mulţumesc, 
spuse Fasole Periculoasă, pe acelaşi ton calm. Da, 
propunerea e tentantă. Şi am conduce împreună lumea 
şobolanilor, nu? 

Am... coopera. 

Iar Maurice, de pe tuşă, îşi spuse: Mda, chiar aşa. Tu 
cooperezi, ei conduc. Cu siguranţă nu poţi să te laşi 
păcălit! 

Dar Fasole Periculoasă spuse: 

— Să cooperăm. Da. Şi împreună am duce împotriva 
oamenilor un război de necrezut. Tentant. Foarte tentant. 
Desigur, milioane de şobolani ar muri.... 

Ei mor oricum. 

— Mmm, da. Da. Da, e adevărat. Dar şobolanul ăsta de 
aici, spuse Fasole Periculoasă, fluturând brusc o labă către 
unul dintre şobolanii cei mari care era hipnotizat de 
flacăra chibritului, poţi să-mi spui ce gândeşte el despre 
toate astea? 

Păianjen păru surprins. 

Ce gândeşte? De ce-ar gândi ceva? E doar un şobolan! 

— Ah, spuse Fasole Periculoasă. Ce limpede e totul 
acum. Dar n-o să meargă. 

N-o să meargă? 

Fasole Periculoasă îşi înălţă capul. 

— Pentru că, vezi tu, tu doar gândeşti în locul multor 
şobolani, spuse el. Dar nu gândeşti în folosul lor. Şi nici nu 
eşti, în ciuda a tot ceea ce spui, Marele Şobolan. Fiecare 
cuvânt pe care-i rosteşti e o minciună. Dacă există cu 
adevărat un Mare Şobolan, şi eu sper că există, el nu ar 
vorbi despre război şi moarte. Ar fi alcătuit din cele mai 
bune lucruri din noi, nu din ce-i mai rău în noi. Nu, n-o să 
vin alături de tine, mincinosule din întuneric. Prefer felul 

177 


nostru de a fi. Da, uneori suntem proşti şi slabi. Dar 
împreună suntem puternici. Ai planuri pentru şobolani? Ei 
bine, eu am pentru ei visuri. 

Păianjen se dădu înapoi, tremurând. Vocea strigă plină 
de furie în mintea lui Maurice. 

Oh, aşadar crezi că tu eşti un şobolan bun? Dar un 
şobolan bun e un şobolan care fură cel mai mult! Tu crezi 
că un şobolan bun e un şobolan cu jiletcă, o făptură 
omenească măruntă cu blană! Oh, da, ştiu totul despre 
cartea aia caraghioasă, atât de caraghioasă! Trădătorule! 
Trădător al şobolanilor! Nu vrei să-mi simţi... DUREREA? 

Maurice o simţi. Era ca o văpaie de aer încins, care îi 
lăsă capul plin de aburi. Recunoscu senzaţia. Aşa se 
simţise de multe ori înainte să fie Schimbat. Aşa se simţise 
de multe ori înainte să devină Maurice. Fusese doar o 
pisică. O pisică isteaţă, dar nimic mai mult decât o simplă 
pisică. 

Mă  sfidezi? ţipă Păianjen la silueta aplecată a lui 
Fasole Periculoasă. Când eu sunt tot ceea ce e cu adevărat 
ȘOBOLAN? Eu sunt murdărie şi întuneric! Eu sunt 
zgomotul de sub duşumele, fojgăiala din pereţi! Eu sunt 
ceea ce strică şi fură! Eu sunt esenţa a tot ceea ce tu negi! 
Eu sunt propriul tău eu! O SĂ MI TE SUPUI? 

— Niciodată, spuse Fasole Periculoasă. Tu nu eşti 
decât umbre. 

Simte-mi DUREREA! 

Maurice era mai mult decât o simplă pisică, şi ştia asta. 
Ştia că lumea era uriaşă şi complicată şi însemna mult mai 
mult decât să te întrebi dacă următoarea masă avea să fie 
alcătuită din gândaci sau din copane de pui. Lumea era 
uriaşă şi grea şi plină de lucruri uimitoare şi... 

„„flacăra încinsă a acelei voci îngrozitoare îi ardea din 
nou mintea. Amintirile se desfăceau şi se încolăceau în 
întuneric. Toate celelalte voci subţirele, nu vocea 
îngrozitoare, ci vocile lui Maurice, cele care îl necăjeau şi 
se certau între ele şi îi spuneau că greşeşte sau că ar 
putea fi mai bun, toate deveneau din ce în ce mai stinse... 


178 


lar Fasole Periculoasă stătea tot acolo, mic şi 
şovăielnic, cu privirile aţintite în întuneric. 

— Da, spuse Fasole Periculoasă. Simt durerea. 

Nu eşti decât un şobolan. Un şobolan mărunt. lar eu 
sunt chiar SUFLETUL şobolănimii. hecunoaşte-o, şobolan 
MIC şi orb. 

Fasole Periculoasă se clătină, şi Maurice îl auzi 
spunând: 

— Nu, nu vreau să recunosc asta. Şi nu sunt atât de 
orb încât să nu văd întunericul. 

Maurice adulmecă, şi îşi dădu seama că Fasole 
Periculoasă făcuse pe el de frică. Dar chiar şi aşa micul 
şobolan nu se mişcă. 

Oh, da, şopti Păianjen. Și poți stăpâni întunericul, da? 
Asta i-ai spus unui şobolan mic. Poţi învăţa să stăpâneşti 
întunericul. 

— Sunt un şobolan, şopti Fasole Periculoasă. Dar nu 
sunt vermină. 

VERMINĂ? 

— Odată eram doar nişte făpturi care chiţăiau în 
pădure, spuse Fasole Periculoasă. Apoi oamenii au 
construit hambare şi cămări pline cu mâncare. Sigur că 
am luat ce-am putut. Şi aşa ne-au zis vermină, şi ne-au 
prins în capcane şi ne-au umplut de otravă, iar din 
ticăloşia asta, într-un fel oarecare, ai apărut tu. Dar tu nu 
eşti un răspuns. Eşti doar un alt lucru rău pe care l-au 
făcut oamenii. Tu nu le oferi şobolanilor altceva decât mai 
multă suferinţă. Tu ai o putere care te ajută să intri în 
mintea persoanelor atunci când sunt obosite sau proaste 
sau supărate. lar acum eşti în mintea mea. 

Da. Oh, da! 

— Şi totuşi eu stau aici, continuă Fasole Periculoasă. 
Acum că te-am mirosit, te pot înfrunta. Chiar dacă trupul 
meu tremură, pot să stau departe de tine. Te simt alergând 
în capul meu, dar acum toate uşile sunt închise pentru 
tine. Pot stăpâni întunericul dinăuntru, unde se află de fapt 
toată întunecimea. Tu mi-ai arătat că sunt mai mult decât 


179 


un simplu şobolan. Dacă nu sunt mai mult decât un 
şobolan oarecare, atunci nu sunt nimic. 

Multele capete ale lui Păianjen se agitară în toate 
direcţiile. Acum mintea lui Maurice nu era în stare să 
gândească prea mult, dar i se păru că regele şobolanilor 
încerca să ajungă la o concluzie. 

Răspunsul lui veni ca un răget: 

ATUNCI NU FI NIMIC! 


KKK 


Keith clipi mărunt. Mâna lui era pe zăvorul uneia 
dintre cuştile cu şobolani. 

Şobolanii îl priveau. Toţi stăteau la fel, toți îi urmăreau 
degetele. Sute de şobolani. Toţi păreau... înfometați. 

— Ai auzit ceva? întrebă Maliţia. 

Keith îşi trase cu mare grijă mâna şi făcu doi paşi în 
spate. 

— De ce le dăm drumul? spuse el. A fost ca şi cum 
am... visat. 

— Nu ştiu. Tu eşti băiatul cu şobolani. 

— Dar am fost amândoi de acord să le dăm drumul. 

— Eu... a fost ca şi când... am simţit că... 

— Regii şobolanilor pot vorbi oamenilor, nu-i aşa? 
spuse Keith. Oare ne-a vorbit şi nouă? 

— Dar asta e viaţă reală, spuse Maliţia. 

— Credeam că e o aventură, răspunse Keith. 

— La naiba! Am uitat, spuse Maliţia. Ce fac? 

Era aproape ca şi cum şobolanii se topeau. Nu mai 
erau nişte statui ridicate în două labe, privind atente. 
Printre ei se răspândea din nou ceva asemănător cu 
panica. 

Apoi alţi şobolani se revărsară din pereţi, alergând 
înnebuniţi pe podea. Erau mult mai mari decât cei din 
cuşti. Unul dintre ei îl muşcă de gleznă pe Keith, care îl 
azvârli cât colo cu o lovitură de picior. 

— Încearcă să calci pe ei, dar ai grijă să nu cazi, 
indiferent ce faci! spuse el. Nu sunt deloc prietenoşi! 

180 


— Să calc pe ei? spuse Maliţia. Pfui! 

— Vrei să spui că n-ai nimic în sacul tău cu care să 
lupţi împotriva lor? Ăsta e bârlogul unor vânători de 
şobolani! Ai acolo o mulţime de chestii pentru pirați şi 
bandiți şi tâlhari! 

— Da, dar n-a existat niciodată o carte despre o 
aventură în pivniţa unui vânător de şobolani! strigă 
Maliţia. Au! Am unul pe gât! Am unul pe gât! Şi-ncă unul! 
Se aplecă disperată ca să se scuture de şobolani şi se dădu 
înapoi când un altul îi sări în faţă. 

Keith o apucă de mână. 

— Să nu cazi! Or să înnebunească dacă te văd pe jos! 
Încearcă să ajungi la uşă! 

— Se mişcă atât de repede! gâfâi Maliţia. Acum e unul 
în părul meu.... 

— Nu te mişca, femelă proastă! spuse o voce în 
urechea ei. Nu te mişca, sau o să te muşc! 

Se auzi o zgrepţănare de gheare, un foşnet, şi un 
şobolan căzu prin faţa ochilor ei. Apoi un altul căzu cu 
zgomot pe umărul ei şi alunecă jos. 

— Aşa! spuse vocea de la ceafa Maliţiei. Acum nu te 
mişca, nu călca pe nimeni şi stai deoparte! 

— Ce-a fost asta? şopti ea, simțind ceva care alunecă 
pe fusta ei. 

— Cred că a fost cea căreia i se spune 
Economiisubstanţiale, spuse Keith. Iată Clanul! 

Alţi şobolani apărură în încăpere, dar aceştia se mişcau 
într-un mod diferit. Stăteau împreună şi se desfăcură într-o 
linie care înainta încet. Când un şobolan inamic o ataca, 
linia se închidea asupra lui repede, ca un pumn care se 
strânge, iar când se deschidea din nou, şobolanul era 
mort. 

Doar când şobolanii rămaşi în viaţă mirosiră teroarea 
tovarăşilor lor şi încercară să scape din încăpere, linia de 
atac se rupse, şi se transformă în perechi de şobolani care, 
plini de îndârjire, îi fugăriră unul după altul pe inamicii 
care alergau înnebuniţi în toate părţile şi îi puseră la 
pământ cu o muşcătură. 

181 


Şi la câteva minute de la începerea lui, războiul luă 
sfârşit. Chiţăielile celor câţiva norocoşi care scăpaseră se 
stinseră în ziduri. 

Un strigăt aspru de victorie se ridică din mijlocul 
Clanului, un strigăt care spunea: „Sunt încă în viaţă! După 
toată lupta!” 

— Negrumat? spuse Keith. Ce ai păţit? 

Negrumat se ridică pe labele din spate şi arătă spre 
uşa de la capătul pivniţei. 

— Dacă vrei să fii de ajutor, deschide uşa aia! strigă el. 
Deschide-o! 

Apoi se năpusti într-un canal, iar restul plutonului îl 
urmă. Unul dintre ei se îndepărtă bătând step. 


182 


Capitolul 11 


Şi îl găsi pe Domnul Urechilă încurcat în 
mărăciniş, cu haina lui albastră toată sfâşiată. 


Din Aventura Domnului 
Urechilă 


Regele şobolanilor se dezlănţui. 

Şobolanii care priveau îşi cuprinseră capetele în mâini, 
Piersicuţa ţipă ascuţit şi făcu un pas şovăitor înapoi, iar 
ultimul chibrit care pâlpâia îi zbură din mână. Dar ceva din 
Maurice supravieţui acelui urlet plin de furie, acelei 
furtuni din minte. O parte micuță ascunsă în spatele unei 
bucățele din creierul lui şi ghemuită de frică la fel ca 
restul fiinţei lui Maurice zbură de acolo. Gândurile se 
dezghiocară şi dispărură în vârtej. S-a terminat cu 
vorbitul, cu întrebările, cu lumea văzută ca un ceva acolo 
afară... Mintea lui se desfăcu în straturi care dispăreau pe 
când vârtejul lua cu el tot ceea ce Maurice socotise a fi eu, 
lăsând în urmă doar creierul unei pisici. O pisică deş- 
teaptă, şi totuşi... doar o pisică. N 

Nimic altceva decât o pisică. Inapoi în junglă şi în 
peşteră, colții şi ghearele... 

Doar o pisică. 

Şi poţi să fii sigur că o pisică va fi întotdeauna o pisică. 

Pisica clipi. Era surprinsă şi furioasă. Urechile i se 
lipiră de cap. Ochii îi scânteiară verzui. 

Nu putea gândi. Nu gândea. Acum instinctul era cel 
care o punea în mişcare, ceva ce opera la nivelul adânc al 
sângelui ce clocotea. 

Era o pisică şi acolo în faţa ei se afla un obiect care se 
mişca şi chiţăia, iar ceea ce le fac pisicile obiectelor care 
se mişcă şi chiţăie este aceasta: țâşnesc... 

Regele şobolanilor se luptă. Dinţii se repeziră la pisică; 
pisica se îngrămădi printre şobolanii care se băteau, şi 
mieună furioasă pe când se rostogolea pe podea. Apărură 
alţi şobolani, şobolani care puteau omori un câine..., dar 

183 


acum, doar pentru câteva clipe, pisica asta ar fi pus la 
pământ şi un lup. 

Nu văzu flacăra ce pocni atunci când chibritul scăpat 
pe jos aprinse nişte paie. Nu băgă de seamă cum ceilalţi 
şobolani rupseră rândurile şi o luară la fugă. Nu dădu nicio 
atenţie fumului care devenea tot mai gros. 

Tot ce voia să facă era să omoare. 

Un râu întunecat, în adâncul fiinţei ei, fusese zăgăzuit 
luni în şir. Stătuse prea mult timp neputincioasă şi 
clocotind de furie pe când o mulţime de făpturi mici şi 
chiţăitoare alergau în jurul ei. Tânjise să sară şi să muşte 
şi să omoare. Tânjise să fie o pisică adevărată. lar acum 
pisica se eliberase, şi atâta dorinţă de luptă şi ură şi 
răutate ancestrală curgeau prin venele lui Maurice, încât îi 
turnau oţel în gheare. 

Şi pe când pisica se rostogolea şi se lupta şi muşca, o 
voce micuță în spatele creierului său mic, ghemuită de 
frică, ultima bucăţică din el care mai era Maurice şi nu un 
nebun însetat de sânge, spunea: 

— Acum! Mugşcă aici! 

Dinţii şi ghearele se strânseră pe un cocoloş făcut din 
opt cozi înnodate, şi îl rupseră în bucăţi. 

Acea micuță parte din ceea ce fusese odată eul lui 
Maurice auzi un gând zburând pe lângă ea. 

Apoi se stinse, şi încăperea era plină de şobolani, doar 
şobolani, nimic altceva decât şobolani, care se zbăteau să 
fugă din calea unei pisici furioase, însetate de sânge, care 
scuipa şi mârâia, care începea să înveţe din nou ce 
înseamnă să fii pisică. Rupse cu ghearele, muşcă, sfâşie, şi 
sări, şi apoi se întoarse şi văzu un şobolan mic şi alb care 
rămăsese nemişcat în tot timpul luptei. Işi cobori 
ghearele... 

Fasole Periculoasă ţipă. 

— Maurice! 


KKK 


184 


Uşa zăngăni, şi din nou zăngăni atunci când gheata lui 
Keith lovi pentru a doua oară broasca. La a treia lovitură 
lemnul se sparse şi uşa se deschise. 

La capătul îndepărtat al pivniţei se vedea un zid de foc. 
Flăcările erau întunecate şi urâte, iar fumul des. Clanul se 
cocoţă înăuntru prin grătar şi şobolanii se răspândiră pe 
cele două laturi ale încăperii şi se uitară la flăcări. 

— Oh, nu! Haide, sunt nişte găleți alături! spuse Keith. 

— Dar..., începu Maliţia. 

— Noi trebuie să facem asta! Repede! Asta e o treabă 
pentru oameni! 

Flăcările sfârâiau şi pocneau. Peste tot, în foc sau pe 
podea lângă flăcări, zăceau şobolani morţi. Din loc în loc 
erau doar bucățele de şobolani morţi. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Negrumat. 

— Arată ca un război, boss, spuse Sardele, adulmecând 
aerul. 

— Putem să trecem pe lângă el? 

— Prea fierbinte, boss. Îmi pare rău, dar... Acolo nu e 
Piersicuţa? 

Era întinsă pe jos lângă foc, murmurând în sinea ei, 
plină de noroi. Negrumat se ghemui lângă ea. Piersicuţa 
deschise ochii, şi-i aruncă o privire împăienjenită. 

— Te simţi bine, Piersicuţa? Ce s-a întâmplat cu Fasole 
Periculoasă? 

Fără niciun cuvânt, Sardele îl bătu pe Negrumat pe 
umăr şi arătă în direcţia flăcărilor. 

Prin foc se vedea venind o umbră... 

Păşea încet printre pereţii de flăcări. Pentru o clipă 
aerul care tremura o făcu să pară uriaşă, ca un monstru ce 
se iveşte dintr-o peşteră, apoi deveni... doar o pisică. Din 
blană i se înălța fum. Ceea ce nu fumega era acoperit cu 
noroi uscat. Un ochi era închis. O dâră de sânge se 
întindea în urma pisicii, care se clătina la fiecare pas. 

În bot avea un ghemotoc de blană albă. 

Ajunse lângă Negrumat şi trecu mai departe pe lângă 
el, fără să-i arunce o privire. Mârâia întruna, în surdină. 

— Ăla e Maurice? spuse Sardele. 

185 


— Îl are în bot pe Fasole Periculoasă! strigă Negrumat. 
Opriţi pisica aia! 

Dar Maurice se oprise singur, se răsuci, se întinse cu 
labele înainte şi se uită cu ochii înceţoşaţi la şobolani. 

Apoi lăsă uşor ghemotocul de blană pe podea, îl 
împinse cu botul o dată sau de două ori, să vadă dacă 
mişcă. Şi când văzu că ghemotocul rămâne nemișcat, clipi 
încet. Părea nedumerit, ca şi cum totul era filmat cu 
încetinitorul. Deschise gura să caşte, şi din gură îi ieşi 
fum. Apoi puse capul jos, şi muri. 


Lumea i se păru lui Maurice plină de acea lumină 
fantomatică de dinaintea zorilor, destul de clară pentru a 
vedea conturul obiectelor, dar nu suficient de limpede 
pentru a desluşi culorile. _ 

Se ridică şi începu să se spele. In jurul lui alergau 
încet, foarte încet, şobolani şi oameni. Nu îl interesau prea 
mult. Indiferent ce credeau ei că aveau de făcut, o făceau. 
Alţii treceau pe lângă el, într-un fel tăcut, ca nişte năluci, 
şi nu Maurice. Asta părea un lucru destul de bun. Iar ochii 
nu-l dureau şi nici pielea, şi labele lui nu erau rănite, ceea 
ce era o îmbunătăţire majoră faţă de cum stătuseră 
lucrurile cu puţin timp în urmă. 

De fapt, dacă se gândea mai bine, nu era foarte sigur 
ce se întâmplase cu puţin timp în urmă. Era clar că ceva 
groaznic de rău. Lângă el zăcea întins ceva de forma lui 
Maurice, ca o umbră tridimensională. Se uită lung la ea, 
apoi, când în această lume spectrală, lipsită de sunete, 
auzi un zgomot, se întoarse. 

Lângă zid se vedea o mişcare. O siluetă măruntă se 
îndrepta cu paşi mari către o grămăjoară micuță care era 
Fasole Periculoasă. Avea dimensiunea unui şobolan, dar 
era mult mai solid decât ceilalţi şobolani şi, spre deosebire 
de toţi şobolanii pe care-i văzuse până atunci, purta o robă 
neagră. 

Un şobolan îmbrăcat în haine, îşi spuse el. Dar acesta 
nu era din cartea cu Domnul Vrechilă. Din gluga robei se 


186 


iţea nasul osos al unei tigve de şobolan. lar pe umeri 
ducea o coasă micuță. 

Ceilalţi şobolani şi oamenii care treceau încolo şi- 
ncoace cu găleți în mână nu-i dădură nicio atenţie. Unii 
dintre ei treceau drept prin el. Şobolanul şi Maurice 
păreau să se afle într-o altă lume, doar a lor. 

Este Şobolanul Oaselor, îşi spuse Maurice. Este Marele 
Chiţăitor Nemilos. A venit după Fasole Periculoasă. După 
ce am trecut prin atâtea? E imposibil să se întâmple aşa 
ceva! 'Ţâşni în aer şi ateriză pe Şobolanul Oaselor. Coasa 
cea micuță alunecă pe podea. 

— Ei bine, jupâne, să te auzim ce spui..., începu 
Maurice. 

CHIŢ! 

— Ăăă..., spuse Maurice, când începu să-şi dea seama 
îngrozit ce făcuse. 

O mână îl înşfăcă de ceafă şi îl ridică, mai sus, tot mai 
sus, şi apoi îl răsuci. Maurice încetă imediat să se mai 
zbată. 

Era ţinut de o altă siluetă, mult mai înaltă, de 
dimensiuni umane, dar purtând acelaşi soi de robă şi o 
coasă mult mai mare, şi având o lipsă evidentă de piele pe 
faţă. De fapt, exista o lipsă considerabilă de faţă pe faţă. 
Nu erau decât oase. 

ÎNCETEAZĂ SĂ-MI ATACI ASOCIATUL, MAURICE, 
spuse Moartea. 


— Dadomnule, Domnule Moarte, să trăiţi! 
Deîndatădomnule! spuse foarte repede Maurice. 
Sigurcădadomnule! 


NU TE-AM MAI VĂZUT ÎN ULTIMUL TIMP, MAURICE. 

— Nu, domnule, spuse Maurice, relaxându-se puţin. Am 
avut mare grijă, domnule. Am fost foarte atent când am 
traversat strada, şi toate de genul ăsta, domnule. 

ŞI CÂTE ŢI-AU MAI RĂMAS? 

— Şase, domnule. Şase. În mod sigur. Foarte sigur şase 
vieţi, domnule. 

Moartea spuse cu o voce surprinsă: 


187 


DAR NUMAI LUNA TRECUTĂ CE-AI FOST CĂLCAT DE 
O CĂRUŢĂ, NU? 

— Aia, domnule? De-abia m-a atins, domnule. Am 
scăpat doar c-o zgârietură uşoară, domnule. 

EXACT! 

— Oh. 

ASTA ÎNSEAMNĂ CINCI VIEŢI, MAURICE. PÂNĂ LA 
AVENTURA DE AZI. Al ÎNCEPUT CU NOUĂ. 

— Corect, domnule. Foarte corect. Maurice înghiţi cu 
greu şi-şi spuse: Ei bine, merită o încercare. Şi continuă: 
Aşa că hai să zicem că mi-au mai rămas trei, da? 

TREI? AVEAM DE GÂND SĂ-ŢI IAU DOAR UNA. NU 
POŢI SĂ PIERZI MAI MULT DE-O SINGURĂ VIAŢĂ 
ODATĂ, CHIAR DACĂ EŞTI PISICĂ. ASTA ÎŢI MAI LASĂ 
PATRU, MAURICE. 

— Şi eu zic să-mi iei două, domnule, spuse repede 
Maurice. Două dintr-ale mele, şi suntem chit, ce zici? 

Moartea şi Maurice se uitară la trupul abia văzut, cu 
contururile neclare, al lui Fasole Periculoasă. Era 
înconjurat de alţi şobolani, care îl ridicau. j 

EŞTI SIGUR? spuse Moartea. IN FOND, NU-I DECAT 
UN ŞOBOLAN. 

— Da, domnule. Dar aici totul devine complicat. 

NU POŢI SĂ-MI EXPLICI? A 

— Nu, domnule. Nu ştiu de ce, domnule. În ultimul 
timp totul a fost puţin cam ciudat, domnule. 

ASTA-I CEVA CU TOTUL NEPISICESC PENTRU TINE, 
MAURICE. SUNT UIMIT. 

— Şi eu sunt destul de şocat, domnule. Sper doar să nu 
afle nimeni, domnule. 

Moartea îl cobori pe Maurice pe podea, alături de 
trupul lui. 

NU-MI DAI PREA MULT DE ALES. SUMA ESTE 
CORECTĂ, CHIAR DACĂ ESTE SURPRINZĂTOARE. AM 
VENIT PENTRU DOUĂ, ŞI DOUĂ O SĂ LUĂM... TOTALUL 
SE PĂSTREAZĂ. 

— Pot să întreb ceva, domnule? 

S-AR PUTEA SĂ NU PRIMEŞTI RĂSPUNS. 

188 


— Bănuiesc că nu există o Mare Pisică din Ceruri, nu? 

MĂ UIMEŞTI, MAURICE. SIGUR CA NU EXISTA 
DIVINITĂŢI  PISICEŞTI. ASTA AR ÎNSEMNA PREA 
MULTA... MUNCĂ. 

Maurice dădu din cap în semn de aprobare. Unul dintre 
lucrurile bune atunci când eşti pisică, în afară de vieţile în 
plus, e că teologia este mult mai simplă. 

— O să uit tot ce s-a întâmplat acum, nu-i aşa, domnule 
? spuse el. Ar fi mult prea stânjenitor. 

SIGUR CA DA, MAURICE... 

— Maurice? 

Lumea îşi recăpătă culorile, şi îl văzu pe Keith 
mângâindu-l. Fiecare bucăţică din Maurice îl durea sau îl 
înţepa. Cum putea să doară blana? Labele îi ţipau chinuite, 
un ochi i se părea că e o bucată de gheaţă, iar plămânii îi 
ardeau. 

— Credeam că ai murit! spuse Keith. Maliţia voia să te 
îngroape în capătul îndepărtat al grădinii ei! Zicea că are 
şi un văl negru. 

— Cum, în traista ei de aventuri? 

— Sigur, spuse Maliţia. Dacă ajungeam pe o plută într- 
un râu plin cu peşti carnivori... 

— Mda, bine, mulţumesc, gemu Maurice. 

Aerul mirosea a lemn ars şi a vapori care duhneau. 

— Te simţi bine? spuse Keith, încă îngrijorat. Eşti o 
pisică neagră foarte norocoasă! 

— Ha ha, da, ha ha, spuse Maurice posomorât. Se 
ridică încet, cu greutate. Şobolanul cel mic e OK? spuse el, 
încercând să se uite în jur. 

— Părea că s-a zis cu el, ca şi cu tine, dar când au 
încercat să-l mişte a început să tuşească şi să scuipe afară 
noroi. Nu e prea bine, dar începe să fie mai bine. 

— Totul e bine când se termină..., începu Maurice, apoi 
făcu o strâmbătură. Nu pot să-mi răsucesc capul, spuse el. 

— Pentru că eşti plin de muşcături de şobolan. 

— Cum arată coada? 

— Oh, grozav. E aproape toată la locul ei. 


189 


— Splendid. Aşadar, totu-i bine când se termină cu 
bine. Aventura a luat sfârşit, e timpul să ne bem ceaiul şi 
să ne mâncăm brioşele cu cremă, cum zice fata. 

— Nu, spuse Keith. Mai e fluieraşul. 

— N-ar putea pur şi simplu să-i dea un dolar pentru 
toată oboseala lui şi să-i zică să plece? 

— Asta nu se poate cu Fluieraşul de Şobolani, spuse 
Keith. Nu poţi să-i spui aşa ceva unui Fluieraş de Şobolani. 

— E un tip nesuferit, nu? 

— Nu ştiu. Aşa pare. Dar avem un plan. 

Maurice gemu. 

— Voi aveţi un plan? spuse el. Voi l-aţi făcut? 

— Eu şi Negrumat şi Maliţia. 

— Povesteşte-mi despre minunatul vostru plan, oftă 
Maurice. 

— O să-i lăsăm pe toţi keekee închişi în cuşti şi niciun 
şobolan nu va ieşi să-l urmeze pe fluieraş. Aşa o să pară 
cam prostănac, nu? spuse Maliţia. 

— Asta e? Asta e planul vostru? 

— Nu crezi că o să funcţioneze? întrebă Keith. Maliţia 
spune că o să fie atât de ruşinat încât o să plece. 

— Nu prea te pricepi la oameni, nu-i aşa? oftă Maurice. 

— Ce? Şi eu sunt om! spuse Maliţia. 

— Şi ce-i cu asta? Pisicile ştiu totul despre oameni. 
Trebuie să ştim. Nimeni altcineva nu poate deschide 
dulapurile. Ştiţi, până şi regele şobolanilor avea un plan 
mai bun decât ăsta. Un plan bun nu e unul în care cineva 
câştigă, e cel în care nimeni nu crede că a pierdut. 
Inţelegeţi? Asta trebuie să faceţi... nu, nu merge, am avea 
nevoie de multă vată... 

Maliţia îşi răsuci traista cu o privire triumfătoare. 

— La drept vorbind, spuse ea, mă gândisem că dacă aş 
ajunge vreodată prizonieră într-o momeală artificială 
uriaşă aflată în apă şi ar trebui să astup... 

— Acum o să spui că ai la tine o mulţime de vată, nu-i 
aşa? spuse calm Maurice. 

— Da! 


190 


— Mare prostie din partea mea să-mi fac griji, nu? 
spuse Maurice. 


Negrumat îşi înfipse sabia în noroi. Şobolanii seniori se 
strânseră în jurul lui, dar acum ascendentul vârstei nu mai 
conta aşa de mult. Printre şobolanii mai bătrâni se vedeau 
şi unii tineri, fiecare având pe cap un semn roşu-închis, şi 
ei se înghesuiau în faţă. 

Toţi vorbeau. Negrumat putea mirosi uşurarea lor 
atunci când Şobolanul Oaselor trecuse pe lângă ei şi nu 
întorsese capul... 

— Tăcere! strigă el puternic. 

Strigătul răsună asemenea unui gong. Toţi ochii roşii 
se întoarseră către el. Se simţea obosit, nu putea să 
respire prea bine, şi era plin de sânge şi funingine. O parte 
din sânge nu era al lui. 

— Nu s-a terminat, spuse el. 

— Dar tocmai am... 

— Nu s-a terminat! Negrumat se uită la cercul din jurul 
lui. Nu am doborât toţi şobolanii ăia mari, adevărații 
luptători, spuse el cu răsuflarea tăiată. Însaramură, ia 
douăzeci de şobolani şi întoarceţi-vă să ajutaţi la păzirea 
cuştilor. Economiisubstanţiale şi femelele în vârstă sunt 
acolo şi or să sfâşie pe oricine le atacă, dar vreau să fiu 
Sigur. 

Însaramură se uită la el furios. 

— Nu văd de ce tu..., începu el. 

— Fă-o! 

Însaramură se ghemui repede, le făcu un semn cu laba 
şobolanilor din spatele lui şi dispărură imediat cu toţii. 

Negrumat îşi îndreptă ochii spre ceilalţi. Pe când 
privirea lui trecea peste ei, unii se dădeau înapoi, ca şi 
cum îi ardea o flacără. 

— O să formăm plutoane, spuse Negrumat. Toţi 
membrii Clanului care nu stau de pază se vor împărţi în 
plutoane. In fiecare, cel puţin un şobolan din Plutonul de 
Dezactivare a Capcanelor! Luaţi cu voi foc! lar unii dintre 
şobolanii tineri vor fi curierii, ca să puteţi păstra legătura 

191 


între voi! Nu vă apropiaţi de cuşti, bietele creaturi mai pot 
aştepta! Dar o să străbateţi toate galeriile astea, toate 
pivnițele astea, toate găurile şi colţurile astea! lar dacă 
întâlniți un şobolan străin şi el se ghemuieşte, luaţi-l 
prizonier! Dar dacă încearcă să lupte - şi cei mari or să 
încerce să lupte, pentru că asta-i tot ce ştiu - atunci o să-l 
omorâţi! Îl ardeţi sau îl muşcaţi! Îl omorâţi de-a binelea! 
M-aţi auzit? 

Urmă un murmur de aprobare. 

— Am zis, m-aţi auzit? 

De data asta răspunsul bubui. 

— Bun! Şi o să mergem şi-o să tot mergem, până ce 
galeriile astea or să fie sigure de la un capăt la altul! Şi pe 
urmă o luăm de la început! Până ce galeriile astea or să fie 
ale noastre! Pentru că... - Negrumat îşi apucă sabia, dar 
pentru o clipă se sprijini în ea ca să-şi recapete răsuflarea, 
iar când vorbi din nou fu aproape în şoaptă - ...pentru că 
acum suntem în inima Pădurii Intunecate şi am găsit 
Pădurea Întunecată în inimile noastre, şi... în noaptea 
asta... noi suntem ceva... înspăimântător. Respiră din nou 
adânc, iar următoarele lui cuvinte fură auzite doar de 
şobolanii care se aflau lângă el: Şi nu avem un alt loc unde 
să mergem. 


KKK 


Se crăpase de ziuă. Sergentul Douăpuncte, care 
reprezenta jumătate din Garda oficială a oraşului (şi cea 
mai substanţială jumătate) se trezi cu un forăit zgomotos 
în micuța încăpere de lângă principalele porți ale oraşului. 

Se îmbrăcă, cu mişcări puţin cam nesigure, şi se spălă 
pe faţă în chiuveta de piatră, privindu-şi chipul în ciobul de 
oglindă care atârna pe perete. 

Se opri brusc. Se auzi un chiţăit uşor, dar disperat, 
apoi micul grătar de la scurgerea chiuvetei fu dat deoparte 
şi un şobolan ieşi de acolo. Era mare şi cenugşiu şi îşi ridică 
braţul înainte de a sări pe podea. 


192 


Cu apa şiroindu-i pe faţă, sergentul Douăpuncte 
rămase nemişcat, privind cu o uimire prostească alţi trei 
şobolani mai mici care ţâşniră din ţeava şi începură să-l 
fugărească. Începu o luptă în mijlocul podelei, dar 
şobolanii mai mici îl atacară în acelaşi timp, din trei 
direcţii. Nu părea o luptă, îşi spuse sergentul, ci mai 
degrabă o execuţie... 

În perete exista o gaură veche de şobolani. Doi dintre 
şobolani apucară victima de coadă şi târâră trupul în 
gaură şi apoi dispărură. Dar cel de-al treilea şobolan se 
opri lângă gaură şi se întoarse, înălțându-se pe picioarele 
din spate. 

Sergentul simţi că şobolanul se uită lung la el. Nu 
părea un animal care priveşte un om ca să vadă dacă e 
periculos. Nu părea speriat, ci doar curios. Avea un soi de 
pată roşie pe cap. 

Şobolanul îl salută. Era în mod clar un salut, deşi nu 
dură decât o clipă. Apoi toţi şobolanii dispărură. 

Sergentul se holbă un timp la gaură, cu apa încă 
picurându-i pe bărbie. 

Apoi auzi cântecul. Se ridica din scurgerea chiuvetei şi 
răsuna cu ecou, ca şi cum venea de departe, cu o voce 
care cânta şi un cor de voci care-i răspundea: 


„Nimicim căţei, fugărim cotoi...” 
„Nu există cursă care să ne-oprească!” 
„Puricii şi ciuma nu se prind de noi...” 
„Ronţăim otravă şi brânză franţuzească 
„Pune-te cu noi şi-o s-o iei peste bot...” 
„In ceai şi cafea otravă o să-ţi turnăm!” 
„Aici ne luptăm şi aici vom rămâne de tot...” 
„DE-AICI NICIODATĂ N-O SĂ PLECĂM!...” 


n 
! 


Cântecul se stinse. Sergentul Douăpuncte clipi 
nedumerit şi se uită la sticla de bere pe care o băuse cu o 
seară în urmă. Te simţeai cam singur când stăteai de 
veghe noaptea. Şi în fond, nimeni n-avea de ce să invadeze 
Bad Incontra. Nu era nimic de furat aici. 

193 


Dar probabil că ar fi mai bine să nu pomenească de 
chestia asta nimănui. Probabil că nici nu se întâmplase. 
Probabil că fusese doar o sticlă de bere proastă... 

Uşa camerei de gardă se deschise şi caporalul Bumb 
intră. 

— 'Neaţa, sergent, începu el. E cumva... ce-ai păţit? 

— Nimic, caporal! spuse repede  Douăpuncte, 
ştergându-se pe faţă. N-am văzut absolut nimic ciudat! De 
ce stai acolo? E timpul să deschidem porţile, caporal! 

Paznicii ieşiră afară şi deschiseră larg porţile oraşului, 
iar lumina soarelui pătrunse înăuntru. 

Şi aduse cu ea o umbră prelungă. 

O, Doamne, îşi spuse sergentul Douăpuncte. Asta cu 
siguranţă nu va fi o zi prea bună... 

Omul călare trecu pe lângă ei fără să le arunce nicio 
privire şi se îndreptă către piaţa oraşului. Paznicii îl 
urmară grăbiţi. Se presupune că oamenii nu trebuie să-i 
ignore pe cei ce poartă arme. 

— Stai pe loc, ce cauţi aici? întrebă caporalul Bumb, 
dar trebui să alerge într-o parte ca să ţină pasul cu calul. 

Călărețul era îmbrăcat în alb şi negru, ca o coţofană. 
Nu răspunse, ci doar zâmbi uşor, ca pentru sine. 

— În regulă, poate că de fapt n-ai nicio treabă aici, dar 
nu te costă nimic să ne spui cine eşti, nu? spuse caporalul 
Bumb, care nu dorea niciun fel de probleme. 

Călărețul se uită în jos spre el, apoi îşi aţinti din nou 
privirile în faţă. 

Sergentul Douăpuncte zări o căruţă micuță cu coviltir 
pătrunzând pe porţile oraşului, trasă de un măgar care era 
dus de hăţuri de un bătrân. El era sergent, îşi spuse 
Douăpuncte, ceea ce însemna că era plătit mai bine decât 
un caporal, ceea ce însemna că avea gânduri mai 
valoroase. lar acum gândul lui era: nu trebuiau să verifice 
chiar pe toată lumea care intra pe poartă, nu? Mai ales 
dacă erau ocupați. Trebuiau să verifice oameni aleşi la 
întâmplare. Şi dacă tot voiai să alegi la întâmplare, era o 
idee bună să alegi la întâmplare un bătrânel care părea 
suficient de pricăjit şi de bătrân pentru a se speria la 

194 


vederea unei uniforme destul de murdare şi cu zale cam 
ruginite. 

— Stai pe loc! 

— He, he! Nici nu mă gândesc, zise bătrânul. Ai grijă la 
măgar, poa' să te muşte cam urât când se supără. Nu că 
mi-ar păsa. 

— Vrei să-ţi arăţi disprețul faţă de Lege? întrebă aspru 
sergentul Douăpuncte. 

— Ei bine, dom'le, nici nu încerc să-l ascund. Vrei să 
faci ceva cu chestia asta, vorbeşte cu şefu' meu. E acolo pe 
cal. Calul ăla mare. 

Străinul înveşmântat în alb şi negru descălecase lângă 
fântâna din mijlocul pieţei şi îşi desfăcea desagii prinşi de 
şa. 

— O să mă duc să vorbesc cu el, nu? spuse sergentul. 

Când ajunse lângă străin, mergând pe cât de încet 
îndrăzni, văzu că omul rezemase de fântână o oglinjoară şi 
începuse să se bărbierească. Lângă el stătea caporalul 
Bumb şi îl privea. I se dăduse calul ca să-l ţină. 

— De ce nu l-ai arestat? îi şopti sergentul caporalului. 

— Pentru ce, pentru bărbierire ilegală? Ştii ceva, 
sergent, fă-o tu. 

Sergentul Douăpuncte îşi drese glasul. Câţiva membri 
ai populaţiei oraşului care se treziseră devreme îl 
urmăreau. 

— Ăăă..., ascultă, prietene, sunt sigur că n-ai vrut să..., 
începu el. 

Străinul îşi îndreptă spatele şi le aruncă celor doi 
paznici o privire care-i făcu să se dea înapoi cu un pas. 
Întinse mâna şi desfăcu chinga cu care era prins în spatele 
şeii un sul gros de piele. Il desfăcu. Caporalul Bumb 
scoase un fluierat. Pe toată lungimea fâşiei de piele, prinse 
în curele, se aflau zeci de fluiere, care străluciră în soarele 
ce se înălța pe cer. 

— Oh, eşti fluiera..., începu sergentul, dar omul îşi 
întoarse din nou privirea către oglindă şi spuse, ca şi cum 
ar fi vorbit cu chipul reflectat acolo: 

— Unde poate să-şi ia cineva micul dejun aici? 

195 


— Ah, dacă micul dejun îl vrei, atunci doamna Brânci 
de la Varza Albastră o să... 

— Cârnaţi, spuse  îluieraşul, continuând să se 
bărbierească. Prăjiţi doar pe o parte. Trei. Aici. În zece 
minute. Unde e primarul? 

— Dacă mergi pe strada aia şi o iei pe prima la 
stânga... 

— Adu-l. 

— Hei, nu poţi să..., începu sergentul, dar caporalul 
Bumb îl apucă de braţ şi-l trase deoparte. 

— E fluieraşul! şopti el. Nu te pui niciodată cu 
fluieraşul! Nu ştii nimic despre el? Dacă scoate din fluier o 
anumită notă, îţi cad picioarele! 

— Cum, ca la ciumă? 

— Se zice că în Porkenscârţ soborul nu l-a plătit şi el a 
cântat din fluierul lui special şi i-a dus pe toţi copiii sus în 
munte şi niciodată nu i-a mai văzut nimeni! 

— Bun, crezi că o s-o facă şi aici? Oraşul ar fi mult mai 
liniştit aşa! 

— Ha! Ai auzit vreodată de locul ăla din Haţ? L-au 
chemat să-i scape de o invazie de mimi, şi când n-au vrut 
să-l plătească, i-a făcut pe toţi paznicii oraşului să danseze 
până la râu şi apoi s-au înecat! 

— Nu! Aşa a făcut? Afurisitul! spuse sergentul 
Douăpuncte. 

— Trei sute de dolari cere, ştiai? 

— Trei sute de dolari! 

— De-asta nu vor oamenii să plătească, spuse caporalul 
Bumb. 

— Stai puţin, stai puţin... cum poate exista o invazie de 
mimi? 

— Oh, am auzit că a fost groaznic. Oamenii nici nu mai 
îndrăzneau să iasă din casă. 

— Vrei să zici, toate feţele alea albe, care se strecurau 
peste tot... 

— Chiar aşa. Groaznic. Şi totuşi, la noi e şi mai rău. 
Dis-de-dimineaţă, când m-am trezit, pe măsuţa mea de 
toaletă era un şobolan care dansa. Tip tap tap, tip tap. 

196 


— Ciudat, spuse sergentul Douăpuncte, aruncându-i o 
privire stranie caporalului său. 

— Şi fredona Nu e business ca showbizul. Asta mi se 
pare mai mult decât doar „ciudat”! 

— Nu, vreau să spun că e ciudat să ai o măsuţă de 
toaletă. Adică, nici măcar nu eşti însurat. 

— Vezi-ţi de treaba ta, sergent. 

— Are şi oglindă? 

— Hai, sergent. Du-te după cârnaţi, sergent, şi eu mă 
duc după primar. 

— Nu, Bumb. Tu te duci după cârnaţi şi eu mă duc 
după primar, pen'că primarul vine pe degeaba, iar doamna 
Brânci o să vrea bani. 

Primarul se trezise deja când sergentul ajunse la el, şi 
se învârtea prin casă cu un aer îngrijorat. Păru şi mai 
îngrijorat când îl văzu pe sergent. 

— De data asta ce-a mai făcut? spuse el. 

— Domnule? spuse paznicul. „Domnule” rostit pe tonul 
acela însemna „ce vrei să spui?”. 

— Maliţia a lipsit toată noaptea de acasă, spuse 
primarul. 

— Credeţi că a păţit ceva, domnule? 

— Nu, cred că cineva a păţit-o din cauza ei, omule! Ţi- 
aduci aminte de luna trecută? Când l-a descoperit pe 
Misteriosul Călăreţ Fără Cap? 

— Ei, trebuie să recunoaşteţi, domnule, că era chiar un 
călăreț. 

— E-adevărat. Dar era şi un bărbat mărunt cu guler 
foarte înalt. Şi era și perceptorul-şef din Sfanţ, încă mai 
primesc scrisori oficiale în legătură cu asta! Perceptorii nu 
se dau de obicei în vânt după domnişoare care le cad în 
spate din copaci! Şi pe urmă, în septembrie a fost treaba 
aia cu... cu... 

— Misterul Morii de Vânt a  Contrabandistului, 
domnule, spuse sergentul, dându-şi ochii peste cap. 

— Care s-a dovedit a fi domnul Pitulice, grefierul 
oraşului, şi doamna Ciubotă, nevasta cizmarului, care 


197 


întâmplător se aflau acolo din pricina interesului lor 
comun pentru studierea obiceiurilor bufniţelor... 

— ...şi domnul Pitulice îşi scosese pantalonii pentru că 
şi-i rupsese într-un cui, spuse sergentul, fără să-l privească 
pe primar. 

— ...pe care doamna Ciubotă, cu multă amabilitate, îi 
cârpea, spuse primarul. 

— La lumina lunii, adăugă sergentul. 

— Întâmplător are ochi foarte buni! spuse răstit 
primarul. Şi nu merita să fie legată cu un căluş în gură 
împreună cu domnul Pitulice, care după toată povestea 
asta s-a căptuşit cu o răceală! Am primit plângeri şi de la 
el, şi de la ea, şi de la doamna Pitulice şi de la domnul 
Ciubotă şi de la domnul Pitulice după ce domnul Ciubotă s- 
a dus la el acasă şi a tăbărât pe el cu un calapod și de la 
doamna Ciubotă după ce doamna Pitulice i-a spus că eo... 

— Ce fel de cal, domnule? 

— Cum? 

— A tăbărât pe el cu ce fel de cal? 

— Un calapod, omule! E un fel de pantof din lemn pe 
care-i folosesc cizmarii ca să facă pantofi! Dumnezeu ştie 
ce-a mai făcut de data asta Maliţia! 

— Presupun că o să aflaţi când o să auzim zarva, 
domnule. 

— Şi ce voiai de la mine, sergent? 

— Fluieraşul de şobolani e aici, domnule! 

Primarul se albi la faţă. 

— Deja? spuse el. 

— Da, domnule. Se bărbiereşte în fântână. 

— Unde e lanţul meu de ceremonie? Şi roba mea de 
ceremonie? Şi pălăria mea de ceremonie? Repede, omule, 
ajută-mă! 

— Pare să se bărbierească încet, domnule, spuse 
sergentul, ieşind în fugă din cameră în urma primarului. 

— Ştii, în Haţ, primarul l-a lăsat pe fluieraş să aştepte 
prea mult şi fluieraşul a cântat din fluierul lui şi l-a 
transformat pe primar într-un viezure! spuse primarul 


198 


deschizând uşile unui dulap. Ah, uite-le... hai, ajută-mă să 
mi le pun! 

Când ajunseră în piaţa oraşului, cu răsuflarea tăiată, 
fluieraşul stătea pe o bancă, înconjurat, la o distanţă 
sigură, de o mulţime foarte mare. Tocmai examina o 
jumătate de cârnat înfiptă într-o furculiţă. Caporalul Bumb 
stătea în picioare lângă el, ca un şcolar care tocmai 
predase o temă prost făcută şi aştepta să i se spună exact 
cât de prost. 

— Şi ăsta se numeşte...? spunea fluieraşul. 

— Cârnat, domnule, murmură caporalul Bumb. 

— Şi ăsta crezi tu că e un cârnat, da? 

Mulțimea scoase un geamăt. Bad Incontra era foarte 
mândru de carnaţii săi tradiţionali din carne de şoarece şi 
porc. 

— Da, domnule, răspunse caporalul Bumb. 

— Uluitor, spuse fluieraşul. Ridică privirea către 
primar. Şi tu eşti...? 

— Eu sunt primarul acestui oraş, şi... 

Fluieraşul ridică o mână, apoi făcu un semn cu capul 
către bătrânul care stătea în căruţa lui cu un rânjet larg pe 
faţă. 

— Agentul meu va trata cu tine, spuse el. 

Aruncă furculiţa cu cârnat cu tot, îşi ridică picioarele 
pe celălalt capăt al băncii, îşi trase pălăria peste ochi şi se 
întinse. 

Primarul se înroşi la faţă. Sergentul Douăpuncte se 
aplecă spre el. 

— Nu uitaţi de viezure, domnule! şopti el. 

— Ah... da... Primarul, cu bruma de demnitate care îi 
mai rămăsese, se apropie de căruţă. Cred că onorariul 
pentru a scăpa oraşul de şobolani e de trei sute de dolari, 
nu? spuse el. 

— Ei, mă aştept să crezi orice, răspunse bătrânul. Se 
uită într-un carneţel aşezat pe genunchi. Să vedem... taxa 
de urgenţă... plus o taxă suplimentară pentru că e ziua 
Sfântului Îmboldic... plus taxa pentru fluier... pare un oraş 
de dimensiuni medii, aşa că asta costă în plus... uzura 

199 


căruţei... cheltuielile de deplasare un dolar pe milă... alte 
cheltuieli, taxe, speze... Bătrânul ridică privirea. Ştii ceva, 
hai să zicem rotund o mie de dolari, în regulă? 

— O mie de dolari! Nu avem o mie de dolari! Asta e 
revol... 

— Viezurele, domnule! şopti sergentul Douăpuncte. 

— Nu puteţi plăti? întrebă bătrânul. 

— Nu avem banii ăştia! A trebuit să cheltuim o groază 
de bani ca să aducem mâncare! 

— Nu aveţi deloc bani? întrebă bătrânul. 

— Nu atâţia, nu! 

Bătrânul se scărpină în bărbie. 

— Hm, spuse el. Văd că aici o să fie o problemă, pentru 
că... să vedem... Mâzgăli câteva clipe în carneţelul lui, apoi 
ridică privirea. Deja ne datoraţi patru sute şaizeci şi şapte 
de dolari şi nouăsprezece penny pentru urgenţă, deplasare 
şi diverse alte cheltuieli. 

— Ce? N-a cântat nicio notă! 

— Ah, dar e pregătit s-o facă, spuse bătrânul. Am venit 
până aici. Nu puteţi plăti? Atunci se pare că am ajuns într- 
un neajuns. Ştii, trebuie să scoată ceva din oraş. Altfel se 
duce vestea şi nimeni n-o să-i mai arate nicio brumă de 
respect, şi dacă nu mai ai respect, cu ce-ai rămas? Dacă un 
fluieraş nu mai are respect, atunci e... 

— ...un gunoi, se auzi o voce. Eu cred că e un gunoi. 

Fluieraşul îşi săltă borul pălăriei. 

Mulțimea din faţa lui Keith se desfăcu grăbită. 

— Daaa? făcu fluieraşul. 

— Eu nu cred că poate chema cu fluierul lui nici măcar 
un şobolan, spuse Keith. Nu e decât un impostor şi un 
lăudăros. Hei, pun pariu că eu pot aduna cu fluierul mai 
mulţi şobolani decât el. 

Unii dintre oamenii strânşi în piaţă începură să se 
îndepărteze pe furiş. Nimeni nu voia să fie acolo când 
fluieraşul de şobolani se înfuria. 

Fluieraşul îşi cobori ghetele pe pământ şi-şi împinse la 
loc pălăria pe cap. 

— Eşti fluieraş de şobolani, puştiule? spuse el încet. 

200 


Keith îşi împinse bărbia înainte cu un aer sfidător. 

— Da. Şi nu-mi spune „puştiule”... tataie. 

Fluieraşul rânji. 

— Ah, spuse el. Stiam eu că o să-mi placă locul ăsta. Şi 
poţi să faci un şobolan să danseze, puştiule? 

— Mai mult decât poţi tu, fluieraşule. 

— Asta-mi sună a provocare, zise fluieraşul. 

— Fluieraşul nu acceptă provocări din partea..., începu 
bătrânul din căruţă, dar fluieraşul de şobolani îi făcu semn 
să tacă. 

— Ştii, puştiule, spuse el, nu e prima oară când un 
puşti a încercat aşa ceva. Merg pe stradă şi cineva strigă: 
„la-ţi piculina, domnule!”, şi când mă întorc, întotdeauna e 
un puşti cu mutră de prostănac, aşa ca tine. Dar nu vreau 
să spună nimeni că sunt un om nedrept, puştiule, aşa că 
dacă îţi ceri scuze s-ar putea să pleci de aici cu acelaşi 
număr de picioare cu care ai venit... 

— Ţi-e frică. 

Maliţia ieşi din mulţime. Fluieraşul rânji la ea. 

— Zău? făcu el. 

— Da, pentru că toată lumea ştie ce se întâmplă într-un 
asemenea moment. Lasă-mă să-l întreb pe puştiul ăsta cu 
mutră de prostănac, pe care nu l-am mai văzut niciodată 
până acum: eşti orfan? 

— Da, răspunse Keith. 

— Nu ştii absolut nimic despre familia ta? 

— Nu. 

— Aha! spuse Maliţia. E limpede! Ştim cu toții ce se 
întâmplă când apare un orfan misterios şi provoacă pe 
cineva mare şi puternic, nu-i aşa? E ca şi cum ar fi al 
treilea fiu şi mezinul unui rege. Nu poate decât să câştige! 

Şi se uită triumfătoare la mulţime. Dar mulţimea părea 
sceptică. Oamenii nu citiseră atâtea poveşti ca Maliţia, şi 
erau mai degrabă legaţi de experienţa vieţii reale, în care 
atunci când cineva mic şi cinstit se pune cu cineva mare şi 
ticălos e fript cât ai clipi. 

Dar cineva din spate strigă: 


201 


— Daţi-i o şansă puştiului cu mutră de prostănac! Cel 
puţin cu el ieşim mai ieftin! 

Şi altcineva strigă: 

— Da, aşa e! 

Şi apoi altcineva strigă: 

— Şi eu zic ca ei! 

Şi nimeni nu păru să observe că toate vocile veneau de 
undeva de jos, de la nivelul solului, sau erau asociate cu 
înaintarea prin mulţime a unei pisici cu o înfăţişare jalnică, 
cu doar jumătate din blană. În schimb, se auzi un murmur 
general, nu cuvinte clare, nimic care putea aduce necazuri 
cuiva dacă fluieraşul devenea nesuferit, ci o mormăială 
care arăta, într-un sens general, fără a vrea să ofenseze pe 
cineva, şi ţinând seama de părerea tuturor, şi cântărind 
lucrurile, şi toate lucrurile părând asemenea, că oamenii 
voiau să vadă că băiatului i se dă o şansă, dacă n-ai nimic 
împotrivă, fără să vrem să te jignim. Fluieraşul ridică din 
umeri. 

— În regulă, spuse el. O să aveţi ce povesti. Şi după ce 
câştig, ce capăt? 

Primarul tuşi. 

— Se obişnuieşte să-ţi dai fiica de soţie în asemenea 
împrejurări? Are dantură frumoasă, şi o să fie o bună... o 
nevastă pentru oricine are un spaţiu mare, fără pereţi... 

— Tată! exclamă Maliţia. 

— Sigur, mai târziu, mai târziu, spuse primarul. E 
nesuferit, dar e bogat. î 

— Nu, o să-mi iau doar plata, spuse fluieraşul. Intr-un 
fel sau altul. 

— Dar ţi-am zis că nu ne-o putem permite! spuse 
primarul. 

— lar eu am zis că într-un fel sau altul, răspunse 
fluieraşul. Şi tu, puştiule? 

— Fluierul tău pentru şobolani, spuse Keith. 

— Nu. E fermecat, puştiule. 

— Atunci de ce ţi-e frică să pui rămăşag pe el? 

Fluieraşul îşi miji ochii. 

— Atunci, e-n regulă, spuse el. 

202 


— lar oraşul trebuie să mă lase pe mine să rezolv 
problema şobolanilor, spuse Keith. 

— Şi cât o să ceri tu? întrebă primarul. 

— Treizeci de bani de aur! Treizeci de bani de aur. 
Haide, zi-o! strigă o voce din spatele mulţimii. 

— Nu, n-o să te coste absolut nimic, spuse Keith. 

— Idiotule! strigă vocea din mulţime. 

Oamenii se uitară în jur, nedumeriţi. 

— Absolut nimic? spuse primarul. 

— Nu, nimic. 

— Ăăă... oferta cu fata de nevastă e încă valabilă, dacă 
tu... 

— Tată! 

— Nu, asta se întâmplă doar în poveşti, spuse Keith. Şi 
o să aduc înapoi şi o mulţime de mâncare pe care au furat- 
o şobolanii. 

— Au mâncat-o! spuse primarul. Ce-o să faci, o să le 
bagi degetul pe gât? 

— Am zis că o să vă rezolv problema cu şobolanii, 
spuse Keith. De acord, domnule primar? 

— Păi, dacă nu ceri... 

— Dar mai întâi, trebuie să împrumut un fluier, 
continuă Keith. 

— N-ai fluier? întrebă primarul. 

— L-am rupt. 

Caporalul Bumb îi trase un ghiont primarului. 

— Am eu un trombon de când eram în armată, spuse el. 
Într-un minuţel îl iau şi-l aduc. 

Fluieraşul izbucni în râs. 

— Nu e bun? întrebă primarul, pe când caporalul Bumb 
se îndepărta în grabă. 

— Cum? Un trombon pentru a-i fermeca pe şobolani? 
Nu, nu, lasă-l să încerce. Nu poţi acuza un puşti că 
încearcă. Te pricepi la tromboane, nu? 

— Nu ştiu, răspunse Keith. 

— Cum adică, nu ştii? 

— Adică n-am mai cântat niciodată la vreunul. Aş fi 
mult mai fericit dacă aş avea un fluier, o trompetă, o 

203 


piculină sau un cimpoi din Sfrijidorf, dar am văzut oameni 
cântând la trombon şi nu pare prea greu. De fapt, e doar o 
trompetă enormă. 

— Ha! făcu fluieraşul. 

Paznicul se întoarse în fugă, frecând cu mâneca un 
trombon ciocănit ici şi colo şi murdărindu-l astfel şi mai 
mult. Keith îl luă, îi şterse muştiucul, îl duse la gură, trase 
culisa şi apoi suflă o notă prelungă. 

— Se pare că merge, spuse el. Bănuiesc că pot să învăţ 
pe măsură ce cânt. li aruncă un zâmbet scurt fluieraşului. 
Vrei să începi tu? 

— Nu poţi fermeca nici măcar un şobolan cu bucata aia 
de tablă, puştiule, spuse fluieraşul, dar mă bucur că sunt 
aici şi te văd cum încerci. Aşa că dă-i drumul... 

Keith îi zâmbi din nou, trase aer adânc în piept, şi 
începu să sufle în trombon. 

Se auzi o melodie. Instrumentul scârţâi şi şuieră, căci 
caporalul Bumb îl folosise din când în când pe post de 
ciocan, dar se auzi o melodie, destul de vioaie, aproape 
sprintenă. Puteai să baţi step pe ea. 

Şi cineva bătu step pe ea. 

Sardele se ivi dintr-o crăpătură aflată într-un zid din 
apropiere, murmurând  „şiundoitreipatru”. Mulțimea îl 
urmări dansând îndrăcit pe pietrele pavajului până ce 
dispăru într-un canal. Apoi izbucniră cu toţii în aplauze. 

Fluieraşul se uită la Keith. 

— Avea o pălărie pe cap? întrebă el. 

— N-am observat, răspunse Keith. E rândul tău. 

Fluieraşul scoase o bucată scurtă de fluier din 
buzunarul interior al hainei sale. Scoase o altă bucată din 
buzunarul exterior şi o vâri în prima bucată. Se auzi un 
clic, într-un fel militar. 

Continuând să-l privească pe Keith şi continuând să 
rânjească, fluieraşul scoase un muştiuc din buzunarul de la 
piept şi îl înşuruba la restul fluierului cu un alt clic, foarte 
hotărât. 

Apoi duse fluierul la gură şi suflă. 


204 


Din postul ei de observaţie de pe un acoperiş, 
Economiisubstanţiale strigă în jos printr-un burlan: 
„Acum!” şi îşi băgă două ghemotoace de vată în urechi. 

În capătul de jos al burlanului, Însaramură strigă într- 
un canal: „Acum!” şi apoi îşi luă şi el repede dopurile de 
urechi. 

„.UM, um, um, răsună ecoul prin ţevi... 

— ...Acum! strigă Negrumat în încăperea cu cuşti. 
Îndesă nişte paie în ţeava de scurgere. Toată lumea să-şi 
astupe urechile! 

Făcuseră tot ce putuseră cu cuştile. Maliţia adusese 
pături, şi şobolanii petrecuseră o oră agitată astupând 
găurile cu noroi. Se străduiseră să-şi hrănească bine 
prizonierii şi, deşi erau doar nişte keekee, li se rupea 
sufletul când îi vedeau ghemuindu-se disperaţi. 

Negrumat se întoarse către Nutritiva. 

— Ţi-ai astupat urechile? 

— Ce-ai spus? 

— Bun! Negrumat luă de jos două ghemotoace de vată. 
Ar fi bine ca fata care spune doar prostii să fi avut 
dreptate cu vata asta, zise el. Nu cred că prea mulţi dintre 
noi mai au putere să fugă. 


Fluieraşul suflă din nou, apoi se uită lung la fluier. 

— Un singur şobolan, spuse Keith. Orice şobolan vrei 
tu. 

Fluieraşul se uită furios la el şi suflă din nou. 

— Nu aud nimic, spuse primarul. 

— Oamenii nu aud, murmură fluieraşul. 

— Poate e spart, spuse îndatoritor Keith. 

Fluieraşul încercă din nou. Mulțimea începu să 
murmure. 

— Ai făcut ceva, şuieră el. 

— Oh, da? spuse cu glas tare Maliţia. Ce putea să facă? 
Să le spună şobolanilor să rămână sub pământ şi să-şi 
astupe urechile? 

Murmurele se transformară în râsete înăbuşite. 


205 


Fluieraşul încercă încă o dată. Keith simţi cum i se 
zbârleşte părul la ceafă. Apăruse un şobolan. Se mişca 
încet pe pietre, sărind dintr-o parte în alta, până ce ajunse 
la picioarele fluieraşului, unde căzu pe spate şi începu să 
scoată un zbârnâit. 

Toată lumea rămase cu gura căscată. 

Era un Domn [ac. 

Fluieraşul îl împinse cu piciorul. Şobolanul cu 
mecanism de ceas se rostogoli de câteva ori şi apoi arcul 
său, după luni în şir în care fusese chinuit prin capcane, 
cedă. Urmară un poinngggg şi o ploaie de rotiţe dinţate. 

Mulțimea izbucni în râs. 

— Hm, făcu fluieraşul, şi de data asta în privirea pe 
care i-o aruncă lui Keith se vedea o umbră de admiraţie 
fără voie. În regulă, puştiule, spuse el. Ce-ar fi ca tu şi cu 
mine să avem o mică discuţie? Aşa, ca de la fluieraş la 
fluieraş? Acolo, lângă fântână? 

— Cu condiţia ca oamenii să ne vadă, spuse Keith. 

— N-ai încredere în mine, puştiule? 

— Sigur că nu. 

Fluieraşul rânji. 

— Bun. După câte văd, ai toate calităţile pentru a 
deveni un bun fluieraş. 

Lângă fântână, se aşeză pe jos, cu picioarele încălţate 
în bocanci încrucişate în faţă, şi-i întinse lui Keith fluierul. 
Era făcut din bronz, cu ornamente din alamă care înfăţişau 
şobolani, şi sclipea în lumina soarelui. 

— Uite, spuse fluieraşul. Ia-l. E bun. Mai am o mulţime. 
Haide, ia-l. Mi-ar plăcea să te aud cântând la el. 

Keith privi fluierul cu un aer nehotărât. 

— Nu-i decât o şmecherie, puştiule, spuse fluieraşul, pe 
când fluierul scânteia precum o rază de soare. Vezi culisa 
aia mică? Trage-o-n jos şi fluierul scoate un sunet special 
pe care oamenii nu pot să-l audă. Şobolanii, da. li scoate 
din minţi. Dau năvală de sub pământ şi îi mâni în râu, 
exact ca un câine ciobănesc. 

— Asta-i tot? întrebă Keith. 

— Te aşteptai la mai mult? 

206 


— Păi, da. Se zice că transformi oamenii în viezuri şi 
duci copiii în peşteri fermecate şi... 

Fluieraşul se aplecă în faţă cu un aer conspirativ. 

— Reclama e sufletul comerţului, puştiule. Câteodată 
orăşelele astea se mişcă tare încet când e vorba să se 
despartă de banii lor. Pen'că tot şpilul cu transformarea 
oamenilor în viezuri şi restul e ăsta: nu se întâmplă 
niciodată pe-aici. Cei mai mulţi oameni de prin locurile 
astea nu ajung mai departe de zece mile de casă în toată 
viaţa lor. Şi cred că la cincizeci de mile de-aici orice e 
posibil să se întâmple. Odată ce se răspândeşte povestea, 
treaba-i rezolvată. lar jumătate din lucrurile pe care 
oamenii spun că le-am făcut nici măcar nu le-am inventat 
eu. 

— Spune-mi, zise Keith, ai întâlnit vreodată pe cineva 
numit Maurice? 

— Maurice? Maurice? Nu cred. 

— Uluitor, spuse Keith. Luă fluierul şi îi aruncă 
fluieraşului o privire lungă, pe-ndelete. Şi acum, 
fluieraşule, spuse el, cred că o să scoatem şobolanii afară 
din oraş. Are să fie cea mai impresionantă treabă pe care 
ai făcut-o vreodată. 

— Cum? Ce? Dar ai câştigat, puştiule. 

— Vei duce afară din oraş şobolanii pentru că aşa 
trebuie, spuse Keith, lustruind fluierul cu mâneca hainei. 
De ce le ceri oamenilor aşa de mult? 

— Pentru că le ofer un spectacol, răspunse fluieraşul. 
Hainele extravagante, fanfaronada şi neruşinarea mea... 
suma cerută justifică tot tacâmul. Tre' să le oferi magie, 
puştiule. Lasă-i să creadă că eşti doar un amărât de 
vânător de şobolani, şi o să te consideri norocos dacă 
primeşti o bucată de brânză şi o strângere prietenească de 
mână. 

— O să facem asta împreună, şi şobolanii ne vor urma, 
chiar ne vor urma până la râu. Nu-ţi bate capul cu nota aia 
şmecheră, asta o să fie şi mai grozav. O să fie... o să fie o... 
poveste nemaipomenită, spuse Keith. Şi o să-ţi capeţi şi 


207 


banii. Cât erau, trei sute de dolari, nu? Dar o să te mul- 
tumeşti cu jumătate, pentru că te ajut eu. 

— Care ţi-e jocul, puştiule? Ţi-am spus, tu ai câştigat. 

— Toată lumea câştigă. Crede-mă. Te-au chemat. 
Trebuie să plătească fluieraşul. Şi pe urmă... Keith zâmbi. 
Nu vreau ca oamenii să creadă că fluieraşii nu trebuie 
plătiţi, nu-i aşa? 

— Şi eu care credeam că eşti doar un puşti cu mutră de 
prostănac, spuse fluieraşul. Ce fel de înțelegere ai făcut cu 
şobolanii? 

— Nici nu m-ai crede, fluieraşule. Nici nu m-ai crede. 


Însaramură alergă cu paşi mărunți prin galerii, se 
furişă prin noroiul şi paiele care fuseseră folosite să o 
blocheze pe cea din urmă şi sări în încăperea cu cuşti. 
Şobolanii din Clan îşi destupară urechile când îl văzură. 

— O face? întrebă Negrumat. 

— Da, domnule! Chiar acum! 

Negrumat ridică privirea către cuşti. Toţi keekee erau 
mai liniştiţi acum, când regele şobolanilor era mort, iar ei 
fuseseră hrăniţi. Dar mirosul care venea dinspre ei îi 
spunea că erau disperaţi să iasă de aici. lar şobolanii în 
panică îi vor urma pe alţi şobolani... 

— În regulă, spuse el. Alergători, pregătiţi-vă! 
Deschideţi cuştile! Asiguraţi-vă că vă urmează! Plecaţi! 
Plecaţi! 

Şi acesta a fost aproape sfârşitul poveştii. 

Cum a început mulţimea să strige atunci când şobolanii 
au ţâşnit din fiecare gaură şi canal. Cum au izbucnit în 
urale când cei doi fluieraşi au ieşit dansând din oraş, cu 
toţi şobolanii alergând în urma lor. Cum au chiuit când 
şobolanii au plonjat de pe pod în râu. 

N-au observat că pe pod au rămas câţiva şobolani, 
care-i îndemnau pe ceilalţi cu strigăte ca „Nu uita, mişcări 
puternice şi regulate!” şi „Vezi că e o plajă drăguță în josul 
râului!” şi „L.oveşte apa mai întâi cu picioarele, doare mai 
puţin!” 


208 


Şi chiar dacă ar fi observat, probabil că n-ar fi spus 
nimic. Asemenea detalii pur şi simplu nu se potrivesc în 
poveste. 

Iar fluieraşul a plecat dansând peste dealuri şi nu s-a 
mai întors niciodată. 


KKK 


Aplauzele erau generale. Toată lumea era de acord că 
fusese un spectacol grozav, chiar dacă scump. Cu 
siguranță era ceva de povestit copiilor lor. 

Puştiul cu mutră de prostănac, cel care se întrecuse cu 
fluieraşul, se întoarse agale în piaţa oraşului. Şi el fu 
întâmpinat cu un ropot de aplauze. Se dovedea că, una 
peste alta, fusese o zi bună. Oamenii se întrebau chiar 
dacă n-ar trebui să mai facă nişte copii ca să aibă cui 
spune toate poveştile. 

Dar îşi dădură seama că le vor rămâne suficiente 
poveşti şi pentru nepoți în clipa când apărură ceilalți 
şobolani. 

Se iviră brusc acolo, revărsându-se din şanţuri şi 
canale şi crăpături. Nu chiţăiau, şi nu alergau. Stăteau 
acolo doar, uitându-se la oameni. 

— Uite, fluieraşule! strigă primarul. Ai ratat câţiva! 

— Nu. Noi nu suntem şobolanii care îi urmează pe 
fluieraşi, se auzi o voce. Noi suntem şobolanii cu care 
trebuie să negociezi. 

Primarul privi în jos. Lângă ghetele lui stătea un 
şobolan, cu privirea ridicată spre el. Părea să ţină în lăbuţă 
o sabie. 

— Tată, spuse din spatele lui Maliţia, ar fi bine să-l 
asculţi pe şobolanul ăsta. 

— Dar e un şobolan! 

— Ştie asta, tată. Şi ştie şi cum să-ţi aducă înapoi banii 
şi o mulţime de mâncare şi unde să-i găsească pe unii 
dintre cei care au furat mâncare de la noi toţi. 

— Dar e un şobolan! 


209 


— Da, tată. Dar dacă vorbeşti cum trebuie cu el ar 
putea să ne ajute. 

Primarul se uită lung la şirurile celor din Clan. 

— Ar trebui să vorbim cu șobolanii? spuse el. 

— Ar fi o idee foarte bună, tată. 

— Dar sunt şobolani! 

Primarul părea să încerce să se agaţe de acest gând ca 
şi cum ar fi fost un colac de salvare pe o mare furtunoasă 
şi dacă el i-ar da drumul s-ar îneca. 

— Scuze, scuze, spuse o voce din spatele lui. 

Se întoarse şi privi în jos la o pisică murdară, cu blana 
pe jumătate arsă, care îi rânjea. 

— Pisica aia a vorbit adineauri? spuse primarul. 

Maurice se uită în jur. 

— Care pisică? întrebă el. 

— Tu! Ai vorbit adineauri? 

— Te-ai simţi mai bine dacă aş spune că nu? spuse 
Maurice. 

— Dar pisicile nu pot vorbi! 

— Ei bine, nu-ţi pot promite că sunt în stare să-ţi ofer 
un discurs lung, de soiul celor care se ţin după dineuri, şi 
nu-mi cere să-ţi spun un monolog comic, zise Maurice, şi 
să ştii că nu pot pronunţa cuvinte grele ca „marmeladă” şi 
„lumbago”. Dar sunt foarte mulţumit cu câteva replici 
spirituale şi o conversaţie simplă şi firească. Vorbind din 
punctul de vedere al unei pisici, aş vrea să ştiu ce are 
şobolanul de spus. 

— Domnule Primar? spuse Keith, apropiindu-se încet şi 
răsucind între degete noul său fluier. Nu crezi că e timpul 
să-ţi rezolv pentru totdeauna problema şobolanilor? 

— S-o rezolvi? Dar... 

— Tot ce ai de făcut e să vorbeşti cu ei. Adună-ţi 
consiliul oraşului şi vorbeşte cu ei. Dumneata hotărăşti. 
Poţi să ţipi şi să strigi şi să asmuţi câinii şi oamenii să 
alerge de colo-colo şi să dea în şobolani cu măturile, şi da, 
şobolanii or să fugă. Dar n-or să fugă prea departe. Şi or 
să se întoarcă. Când ajunse chiar lângă primarul uluit, se 
aplecă spre el şi şopti: Şi ei trăiesc sub duşumelele voas- 

210 


tre, domnule. Ştiu să folosească focul. Ştiu totul despre 
otrăvuri. Oh, da! Aşa că... ascultă-l pe şobolanul ăsta. 

— Ne ameninţă? spuse primarul, uitându-se în jos către 
Negrumat. 

— Nu, Domnule Primar, răspunse Negrumat. Vă ofer... 
- se uită la Maurice, care dădu aprobator din cap - ...0 
minunată ocazie. 

— Chiar poți vorbi? Poţi gândi? spuse primarul. 

Negrumat se uită în sus la el. Fusese o noapte lungă. 
Nu voia să-şi mai aducă aminte de nimic. lar acum urma să 
fie o zi şi mai lungă, şi mai grea. Trase aer adânc în piept. 

— Uite ce-ţi propun, spuse el. Dumneata te prefaci că 
şobolanii pot gândi, şi eu îţi promit că o să mă prefac că şi 
oamenii o pot face. 


211 


Capitolul 12 


„Bravo, Guz Rupert!” strigară animalele din 
Vizuina Blănoasă.” 


Din Aventura 
Domnului Vrechilă 


Mulțimea se înghesui în sala de consiliu din Casa 
Soborului. Cea mai mare parte dintre oameni fură nevoiţi 
să rămână afară, unde îşi întindeau gâturile peste capetele 
celorlalţi ca să vadă ce se petrece. 

Soborul oraşului era adunat la un capăt al mesei lor 
lungi. La celălalt capăt stăteau ghemuiţi vreo duzină de 
şobolani seniori. 

lar în mijloc se afla Maurice. Apăruse brusc acolo, 
sărind de pe podea. 

Fitilţup, ceasornicarul, se uită furios la ceilalţi membri 
ai consiliului. 

— Stăm de vorbă cu nişte şobolani! se răsti el, 
încercând să se facă auzit în toată hărmălaia. O să fim de 
râsul tuturor dacă se află asta! „Oraşul care a stat de 
vorbă cu şobolanii lui.” Nu pricepeţi? 

— Cu şobolanii nu se stă de vorbă, spuse Ţâfnilă, 
ciubotarul, împungându-l cu degetul pe primar. Un primar 
care-şi cunoaşte meseria ar trimite după vânătorii de 
şobolani! 

— După cum spune fiica mea, sunt încuiaţi într-o 
pivniţă, zise primarul, uitându-se lung la degetul care-i 
împungea. 

— Încuiați de şobolanii dumitale vorbitori? spuse 
Ţâfnilă. 

— Încuiați de fiica mea, răspunse calm primarul. la-ţi 
degetul, domnule 'Ţâfnilă. Ea i-a dus pe paznici acolo. Şi 
tot ea a adus nişte acuzaţii foarte serioase, domnule 
Ţâăfnilă. Spune că există o mulţime de mâncare adunată 
sub coşmelia lor. Spune că ei au furat-o şi au vândut-o 
negustorilor de pe râu. Vânătorul de şobolani şef e 

212 


cumnatul dumitale, nu-i aşa, domnule Ţâfnilă? Mi-aduc 
aminte că ai vrut tare mult să-l vezi numit şef, nu-i aşa? 

Afară se auzi zarvă. Sergentul Douăpuncte îşi croi 
drum prin mulţime, cu un zâmbet larg pe faţă, şi puse pe 
masă un cârnat mare. 

— Un cârnat nu se poate numi furt, spuse Ţâfnilă. 

Din nou mulţimea se agită, şi se desfăcu pentru a-l lăsa 
să treacă pe caporalul Bumb, care se mişca foarte încet. 
Faptul că era într-adevăr caporalul Bumb deveni clar abia 
după ce fu eliberat de cei trei saci de grâu, opt şiruri de 
cârnaţi, un butoiaş de sfeclă murată şi cincisprezece verze. 

Sergentul  Douăpuncte salută repede la auzul 
înjurăturii înăbuşite şi al verzelor care se rostogoleau. 

— Cer permisiunea să iau şase oameni ca să ne ajute să 
cărăm restul de mâncare, domnule! spuse el, cu un zâmbet 
fericit. 

— Unde sunt vânătorii de şobolani? întrebă primarul. 

— Într-un mare... bucluc, domnule, spuse sergentul. I- 
am întrebat dacă vor să iasă afară, dar au zis că ar dori să 
mai rămână acolo puţin, şi că oricum ne mulţumesc, dar că 
ar vrea puţină apă şi nişte pantaloni curaţi. 

— Asta a fost tot ce-au avut de zis? 

Sergentul Douăpuncte şi-a scos carneţelul. 

— Nu, domnule, au zis multe. De fapt, plângeau. Au zis 
că or să mărturisească totul în schimbul unor pantaloni 
curati. Şi, domnule, mai e şi asta. 

Sergentul a ieşit afară şi s-a întors cu o cutie grea, pe 
care a aşezat-o cu zgomot pe masa bine lustruită. 

— Acţionând pe baza unor informaţii furnizate de un 
şobolan, domnule, ne-am uitat sub o scândură din 
duşumea. Tre' să fie mai bine de două sute de dolari aici. 
Câştiguri ilicite, domnule. 

— Ai primit informaţii de la un şobolan? 

Sergentul îl scoase pe Sardele din buzunar. Şobolanul 
mânca un biscuit, dar îşi ridică politicos pălăria. 

— Nu e puţin cam... neigienic? întrebă primarul. 

— Nu, şefu', s-a spălat pe mâini, spuse Sardele. 

— Vorbeam cu sergentul! 

213 


— Nu, domnule. Un băiat tare simpatic. Foarte curat. 
Mi-aduce aminte de un hamster pe care l-am avut când 
eram mic, domnule. 

— Bine, mulţumesc, sergent, bravo, du-te te rog şi... 

— Îl chema Horace, adăugă sergentul îndatoritor. 

— Mulţumesc, sergent, şi acum... 

— Îmi creşte inima când văd din nou nişte obrăjori 
umflaţi cu mâncare, domnule. 

— Mulţumesc, sergent! 

După ce sergentul plecă, primarul se întoarse către 
domnule Ţâfnilă şi-l privi lung. Omul avu bunul-simţ să 
pară stânjenit. 

— Nici nu-l prea cunosc pe omul ăsta, spuse domnul 
Ţâfnilă. Nu-i decât unu' cu care s-a măritat soră-mea, atât! 
Nici nu l-am văzut de multe ori! 

— Înţeleg, spuse primarul. Şi n-am de gând să-i cer 
sergentului să se ducă să vadă ce ai în cămară. Zâmbi 
scurt şi pufni, apoi adăugă: Deocamdată. Şi acum, despre 
ce vorbeam? 

— Mă pregăteam să vă spun o poveste, zise Maurice. 

Consilierii oraşului se holbară la el. 

— Şi pe tine te cheamă...? întrebă primarul, care acum 
se simţea foarte binedispus. 

— Maurice, spuse Maurice. Sunt, ca să zic aşa, un 
negociator independent. Înţeleg că vă e greu să vorbiţi cu 
nişte şobolani, dar oamenilor le place să vorbească cu 
pisicile, nu-i aşa? 

— Ca Dick Livingstone? spuse Fitilţup. 

— Daa, corect, el, daa, şi..., începu Maurice. 

— Şi Motanul Încălţat? spuse caporalul Bumb. 

— Daa, corect, cărţi, spuse Maurice încruntându-se. 
Oricum.... pisicile pot vorbi cu şobolanii, nu? Şi eu o să vă 
spun o poveste. Dar mai întâi, o să vă spun că şobolanii, 
clienţii mei, or să părăsească cu toţii oraşul acesta dacă 
asta vreţi voi să facă, şi n-or să se mai întoarcă aici. 
Niciodată. 

Oamenii se holbară la el. La fel făcură şi şobolanii. 

— Aşa o să facem? întrebă Negrumat. 

214 


— Aşa or să facă? întrebă primarul. 

— Da, spuse Maurice. Şi acum, o să vă spun o poveste 
despre oraşul cel norocos. Încă nu ştiu cum se numeşte. Să 
presupunem că toţi clienţii mei pleacă de aici şi se mută în 
josul râului, da? Sunt convins că există o mulţime de oraşe 
de-a lungul acestui râu. Şi undeva există un oraş care va 
spune: hei, putem să facem o înţelegere cu şobolanii. Şi 
acela va fi un oraş foarte norocos, pentru că atunci vor 
exista reguli, înţelegeţi? 

— Nu chiar, nu, spuse primarul. 

— Ei bine, în oraşul ăsta norocos, de pildă, o doamnă 
care face, să zicem, o tavă de prăjituri, ei bine, tot ce are 
de făcut e să strige în cea mai apropiată gaură de şobolani: 
„Bună dimineaţa, şobolani, aveţi aici o prăjitură pentru voi, 
v-aş fi recunoscătoare dacă nu v-aţi atinge de restul”, iar 
şobolanii or să răspundă: „In regulă, coniţă, nicio 
problemă”. Şi pe urmă... 

— Vrei să spui că ar trebui să-i mituim pe şobolani? 
spuse primarul. 

— E mai ieftin decât cu fluieraşii. Mai ieftin decât cu 
vânătorii de şobolani, spuse Maurice. Oricum, vor fi salarii. 
Salarii pentru ce —v-am auzit strigând? 

— Am strigat eu ceva? spuse primarul. 

— Te pregăteai s-o faci, răspunse Maurice. lar eu mă 
pregăteam să-ţi spun că vor fi salarii... pentru controlul 
dăunătorilor. 

— Ce? Dar şobolanii sunt dăun... 

— Nu spune asta! strigă Negrumat. 

— Dăunători precum gândacii, spuse cu o voce dulce 
Maurice. Văd că aveţi o mulţime pe aici. 

— Şi ei pot vorbi? întrebă primarul. 

Acum avea acea expresie uşor hăituită pe care o avea 
oricine îl asculta un timp pe Maurice vorbindu-i. Era o 
expresie de genul „Mă bag în ceva în care nu vreau să mă 
bag, dar nu ştiu cum să ies din asta.” 

— Nu, răspunse Maurice. Şi nici şoarecii, şi nici 
şobolanii norm... alţi şobolani. Ei bine, dăunătorii vor fi 
ceva care ţine de trecut în oraşul ăla norocos, pentru că 

215 


noii lui şobolani vor fi ca o forţă poliţienească. Păi Clanul 
va păzi cămările voastre - scuze, voiam să zic cămările din 
oraşul ăla. Nu va fi nevoie de vânători de şobolani. Gândiţi- 
vă la economii. Dar ăsta nu va fi decât începutul. Şi 
tâmplarii se vor îmbogăţi în oraşul cel norocos. 

— Cum? întrebă tăios Bărdaş, tâmplarul. 

— Pentru că şobolanii vor munci pentru ei, răspunse 
Maurice. Ei trebuie să roadă tot timpul ca să-şi tocească 
dinţii, aşa că ar putea foarte bine să facă şi ceasuri cu cuc. 
Iar ceasornicarii o vor duce şi ei bine. 

— De ce? întrebă Fitilţup, ceasornicarul. 

— Lăbuţe micuţe, pricepute la arcuri micuţe şi alte 
lucruri mărunte, răspunse Maurice. Şi pe urmă... 

— Ar face doar ceasuri cu cuc, sau ar putea să facă şi 
alte lucruri? întrebă Bărdaş. 

— „..şi pe urmă mai e şi latura turistică, spuse Maurice. 
De pildă, Ceasul cu Şobolani. Ştiţi ceasul ăla din Bong? 
Din piaţa oraşului? Figurine mici care ies la fiecare sfert 
de oră şi bat clopotele? Cling bong bang, bing clong bong? 
Foarte cunoscut, poţi cumpăra vederi cu el şi altele de 
soiul ăsta. O mare atracţie. Oamenii vin de departe doar ca 
să stea acolo şi să aştepte să iasă figurinele. Ei bine, oraşul 
cel norocos o să aibă șobolani care bat clopotele! 

— Deci ceea ce spui tu, zise ceasornicarul, e că dacă 
noi... adică, oraşul ăla norocos are un ceas mare şi mai 
deosebit, şi şobolani, oamenii ar putea să vină să-l vadă? 

— Şi să stea în piaţă şi să aştepte un sfert de oră? zise 
un altul. 

— Timpul potrivit pentru a cumpăra modele lucrate de 
mână ale ceasului, spuse ceasornicarul. 

Oamenii începură să se gândească la asta. 

— Căni cu şobolani pe ele, spuse un olar. 

— Căni şi farfurii de lemn roase artizanal ca suveniruri, 
spuse Bărdaş. 

— Şobolani de jucărie din pluş! 

— Şobolani pe băț! 

Negrumat respiră adânc. Maurice spuse repede: 


216 


— Bună idee. Făcuţi din caramel, bineînţeles. Se uită la 
Keith. Şi bănuiesc că oraşul va vrea să-şi folosească 
propriul fluieraş de şobolani. Ştiţi voi. Pentru ceremonii. 
Ceva de genul „Pozaţi alături de Fluieraşul Oficial şi 
Şobolanii lui”. 

— Vreo şansă pentru un mic teatru? se auzi o voce 
subţirică. 

Negrumat se răsuci. 

— Sardele! exclamă el răstit. 

— Ei bine, boss, m-am gândit că dacă toată lumea 
participă la spectacol..., protestă Sardele. 

— Maurice, ar trebui să discutăm despre asta, spuse 
Fasole Periculoasă, trăgând pisica de un picior. 

— Scuzaţi-mă o clipă, spuse Maurice, aruncându-i 
primarului un rânjet scurt, trebuie să mă consult cu 
clienţii mei. Desigur, adăugă el, eu vorbesc aici de oraşul 
cel norocos. Care nu va fi acesta pentru că, evident, atunci 
când clienţii mei vor pleca vor apărea alţi şobolani. 
întotdeauna există alţi şobolani. Şi ei n-or să vorbească, şi 
ei n-or să aibă reguli, şi ei vor stropipi smântână, şi va tre- 
bui să găsiţi alţi vânători de şobolani, unii în care să puteţi 
avea încredere, şi n-o să mai aveţi prea mulţi bani pentru 
că toată lumea o să se ducă în celălalt oraş. Asta e doar o 
idee a mea. 

Străbătu cu paşi mari masa, îndreptându-se către 
şobolani. 

— Mă descurcam atât de bine! spuse el Aţi putea 
căpăta zece la sută, ştiţi? Feţele voastre pe căni, şi restul! 

— Şi pentru asta ne-am luptat noi toată noaptea? spuse 
dispreţuitor Negrumat. Ca să ajungem animale de 
companie! 

— Maurice, asta nu e corect, spuse Fasole Periculoasă. 
Cu siguranţă e mai bine să faci apel la înfrăţirea dintre 
speciile inteligente decât... 

— Nu ştiu ce înseamnă specii inteligente. Aici avem de- 
a face cu oameni, spuse Maurice. Ştiţi ceva despre 
războaie? Ceva ce oamenilor le place foarte mult. Se luptă 


217 


cu alţi oameni. Nu prea se-nnebunesc după înfrăţirea 
obişnuită. 

— Da, dar noi nu suntem... 

— Ia ascultaţi-mă, spuse Maurice. Acum zece minute 
oamenii ăştia vă socoteau o pacoste. Acum cred că 
sunteţi... folositori. Cine ştie ce-i pot face să creadă peste 
jumătate de oră? 

— Vrei să muncim pentru ei? spuse Negrumat. Noi ne- 
am câştigat prin luptă un loc aici! 

— O să munciţi pentru voi, spuse Maurice. Uite ce-i, 
oamenii ăştia nu sunt nişte filosofi. Sunt doar... oameni 
obişnuiţi. Ei nu se pricep la tuneluri şi galerii. Ăsta e un 
târguşor. Trebuie să-i luaţi în cel mai potrivit mod. Oricum, 
Chiar o să ţineţi alţi şobolani departe, şi n-o să stropipiţi 
dulceaţa, aşa că s-ar putea să vi se mulţumească pentru 
asta. Maurice încercă din nou. Da, e-adevărat, or să fie o 
mulţime de ţipete. Şi pe urmă, mai devreme sau mai 
târziu, o să trebuiască să  vorbiţi. Văzu uimirea 
împăienjenindu-le încă ochii şi se întoarse disperat către 
Sardele. Ajută-mă, îi spuse. 

— Are dreptate, boss. Tre' să le oferi un spectacol, 
spuse Sardele, făcând nervos câţiva paşi de step. 

— Or să râdă de noi! spuse Negrumat. 

— Mai bine să râdă decât să tipe, boss. E un început. 
Tre' să dansezi, boss. Poţi să gândeşti şi poţi să lupţi, dar 
lumea e mereu în mişcare, şi dacă vrei să rămâi în frunte, 
tre' să dansezi. Îşi ridică pălăria şi-şi învârti bastonul; în 
cealaltă parte a a încăperii doi oameni îl zăriră şi începură 
să chicotească. Vezi? zise el. 

— Sperasem să existe o insulă undeva, spuse Fasole 
Periculoasă. Un loc unde şobolanii pot fi cu adevărat 
şobolani. 

— Şi am văzut la ce duce asta, spuse Negrumat. Şi, ştii, 
nu cred că există vreo insulă minunată undeva departe 
pentru persoane ca noi. Nu pentru noi. Negrumat oftă. 
Dacă există undeva o insulă minunată, atunci aici e. Dar n- 
am de gând să dansez. 


218 


— E o figură de stil, boss, o figură de stil, spuse 
Sardele, ţopăind de pe un picior pe altul. 

Se auzi un zgomot puternic la celălalt capăt al mesei. 
Primarul lovise în ea cu pumnul. 

— Trebuie să fim practici! spunea el. Mai rău de-atât 
nu poate fi. Ei pot să vorbească. N-am de gând s-o iau de 
la capăt, înţelegeţi? Avem mâncare, am primit înapoi o 
mulţime de bani, am supravieţuit fluieraşului... şobolanii 
ăştia aduc noroc... 

Keith şi Maliţia se apropiară de şobolani. 

— Se pare că tatăl meu începe să se obişnuiască cu 
ideea, spuse Maliţia. Şi voi? 

— Discuţiile sunt în plină desfăşurare, spuse Maurice. 

— Eu... ăăă... îmi pare r... ăăă... ştiţi, Maurice mi-a spus 
unde să caut şi am găsit asta în tunel, spuse Maliţia. 

Paginile erau lipite între ele, şi erau foarte pătate, şi 
fuseseră cusute la un loc de cineva care se grăbea, dar 
încă mai puteau fi recunoscute ca Aventura Domnului 
Urechilă. 

— A trebuit să ridic o mulţime de grătare de canal ca 
să găsesc toate paginile, spuse fata. 

Şobolanii se uitară la carte. Apoi se uitară la Fasole 
Periculoasă. 

— E Domnul Ure..., începu Piersicuţa. 

— Ştiu. Pot s-o miros, spuse Fasole Periculoasă. 

Toţi şobolanii se uitară din nou la rămăşiţele cărţii. 

— E o minciună, spuse Piersicuţa. 

— Poate e doar o poveste drăguță, spuse Sardele. 

— Da, spuse Fasole Periculoasă. Da. Îşi întoarse ochii 
rozalii înceţoşaţi către Negrumat, care se strădui să nu se 
ghemuiască în faţa lui, şi adăugă: Poate e o hartă. 


Dacă era o poveste şi nu realitate, atunci oamenii şi 
şobolanii şi-ar fi strâns mâinile şi ar fi intrat într-un viitor 
nou şi strălucit. 

Dar pentru că era vorba de realitate, trebuia să existe 
un contract. Un război care era purtat încă de când 
oamenii începuseră să trăiască în case nu putea lua sfârşit 

219 


doar cu un zâmbet fericit. Şi trebuia să existe un comitet. 
Erau atâtea detalii de discutat. Consiliul oraşului se ocupa 
de ele acum, împreună cu cei mai mulţi dintre şobolanii se- 
niori, iar Maurice se plimba în sus şi-n jos pe masă, 
intervenind în discuţii. 

Negrumat stătea la un capăt al mesei. De fapt, ceea ce 
voia era să doarmă. Rana îl durea foarte tare, dinţii îl 
dureau, şi nu mai mâncase nimic de o groază de timp. Ore 
în şir discuţiile plutiră încolo şi-ncoace peste capul lui, 
care-i tot cădea obosit în piept. Nu era atent la cine 
vorbea. În cea mai mare parte a timpului părea că toţii 
vorbesc odată. 

— Următorul punct: clopoței obligatorii la toate 
pisicile. De acord? 

— Nu putem să ne întoarcem la clauza treizeci, 
domnule... ăăă... Maurice? Spuneai că omorârea unui 
şobolan ar fi o crimă? 

— Da. Sigur că da. 

— Dar asta e.... 

— Spune-i-o labei, domnule, pentru că mustăţile nici nu 
vor să audă! 

— Pisica are dreptate, spuse primarul. Păstrează 
ordinea, domnule Ţâfnilă! Am discutat asta! 

— Şi dacă un şobolan fură ceva de la mine? 

— Hm. Atunci asta va fi furt, şi şobolanul va trebui să 
apară în faţa tribunalului. 

— Oh, tu eşti...? spuse Ţâfnilă. 

— Piersicuţa. Sunt o şobolăniţă, domnule. 

— Şi... ăăă... şi agenţii din Gardă vor putea să coboare 
în galeriile şobolanilor, nu? 

— Da! Pentru că vor fi şobolani în cadrul Gărzii. Vor 
trebui să fie, spuse Maurice. Nicio problemă! 

— Zău? Şi ce crede despre asta sergentul Douăpuncte? 
Sergent Douăpuncte? 

— Ăăă... nu ştiu, domnule. Cred că e în regulă. Ştiu că 
eu n-aş putea intra pe o gaură de şobolan. Sigur, va trebui 
să facem insignele mai mici. 


220 


— Doar nu vrei să spui că un agent şobolan ar avea 
voie să aresteze un om? 

— Oh, da, domnule, spuse sergentul. 

— Ce? 

— Ei bine, dacă un şobolan a depus jurământul de om 
de gardă... adică şobolan de gardă..., atunci nu poţi să spui 
că nu are voie să aresteze pe cineva mai mare decât el, 
nu? Ar putea fi folositor, un şobolan de gardă. Înţeleg că 
fac şmecheria aia cu intratul prin cracul pantalonilor... 

— Domnilor, ar trebui să trecem mai departe. Propun 
ca această problemă să fie studiată de subcomisie. 

— Care dintre ele, domnule? Avem deja şaptesprezece! 

Se auzi un pufnet din partea unuia dintre consilieri. 
Acesta era domnule Picotici, care avea 95 de ani şi 
dormise liniştit toată dimineaţa. Pufnetul însemna că se 
trezeşte. 

Domnul Picotici se holbă la celălalt capăt al mesei. 
Favoriţii îi tremurară. 

— Acolo e un şobolan! zise el arătând cu degetul. Uite, 
mm, ce neobrăzat! Un şobolan! Cu pălărie! 

— Da, domnule, spuse cineva de lângă el. Aceasta este 
o întrunire pentru a discuta cu şobolanii, domnule. 

El îşi cobori privirea şi-şi căută ochelarii. 

— Ce-i asta? spuse el. Se uită mai atent. Hei, spuse el, 
nu eşti, mm, şi tu un şobolan? 

— Da, domnule. Numele meu e Nutritiva, domnule. 
Suntem aici ca să discutăm cu oamenii. Să punem capăt 
tuturor necazurilor. 

Domnul Picotici se holbă la şobolan, apoi se uită în 
celălalt capăt al mesei la Sardele, care-şi ridică pălăria. 
Apoi se uită la primar, care dădu din cap în semn de 
aprobare. Apoi se uită din nou la fiecare, mişcându-şi 
buzele pe când încerca să înţeleagă. 

— Toţi vorbiţi? spuse el în cele din urmă. 

— Da, domnule, răspunse Nutritiva. 

— Şi... cine ascultă? spuse el. 

— Ajungem şi la asta, spuse Maurice. 

Domnul Picotici se uită furios la el. 

221 


— Tu eşti o pisică? întrebă el. 

— Da, domnule, răspunse Maurice. 

Domnul Picotici analiză încet şi acest aspect. 

— Parcă noi omoram şobolanii? spuse el, ca şi cum nu 
mai era sigur de treaba asta. 

— Da, dar, vedeţi dumneavoastră, domnule, ăsta e 
viitorul, spuse Maurice. _ 

— Viitorul? spuse domnul Picotici. Zău? Intotdeauna m- 
am întrebat ce-o să se întâmple în viitor. Ei, bine. Şi 
pisicile vorbesc? Bravo! Trebuie să ne mişcăm odată cu... 
mm.... lucrurile care se mişcă, e limpede. Trezeşte-mă 
când se aduce... mm... ceaiul, da, pisicuţă? 

— Ăăă... nu aveţi voie să-i spuneţi unei pisici „pisicuţă” 
dacă aveţi mai mult de zece ani, domnule, spuse Nutritiva. 

— Clauza 19 b, spuse hotărât Maurice. „Nimeni nu are 
voie să se adreseze pisicilor cu nume caraghioase dacă nu 
intenţionează să le ofere imediat de mâncare.” Asta-i 
clauza mea, adăugă el plin de mândrie. 

— Zău? făcu domnul Picotici. Pe cuvântul meu, viitorul 
e foarte ciudat. Şi totuşi, îndrăznesc să spun că toate 
aspectele trebuiau luate în considerare... 

Se lăsă din nou pe spătarul scaunului său şi după o 
vreme începu să sforăie. 

În jurul lui discuţiile fură reluate, şi continuară. O 
mulţime de persoane vorbeau. Unele persoane ascultau. 
Din când în când, erau de acord... şi treceau la punctul 
următor... şi se certau. Dar teancurile de hârtii de pe masă 
deveneau tot mai înalte şi căpătau un aer tot mai oficial. 

Negrumat se chinui să se trezească, şi îşi dădu seama 
că cineva se uita la el. De la celălalt capăt al mesei, 
primarul îl privea lung şi gânditor. 

Cu ochii la el, primarul se aplecă în spate şi-i spuse 
ceva unui funcţionar, care dădu din cap aprobator şi, 
ocolind masa, pe lângă cei care se certau, ajunse la 
Negrumat. 

Se aplecă spre el. 

— Tu... poţi... să... mă... în-ţe-legi? spuse el, pro- 
nunţând cu grijă fiecare cuvânt. 

222 


— Da... pen-tru că... eu... nu... sunt... i-di-ot, răspunse 
Negrumat. 

— Oh! Ăăă... primarul se întreabă dacă n-ar putea 
discuta cu tine în biroul lui, spuse funcţionarul. Uşa aia de 
acolo. Aş putea să te ajut să te dai jos, dacă vrei. 

— Aş putea să te muşc de deget, dacă vrei, spuse 
Negrumat. 

Primarul deja se ridicase de la masă. Negrumat cobori 
pe podea şi îl urmă. Nimeni nu le dădu nicio atenţie. 

Primarul aşteptă până ce coada lui Negrumat pătrunse 
în birou apoi închise cu grijă uşa. 

Încăperea era mică şi în dezordine. Hârtiile ocupau cea 
mai mare parte a suprafeţelor netede. Pereţii erau ocupați 
cu rafturi cu cărţi; alte cărţi şi alte hârtii erau îndesate 
deasupra cărţilor de pe rafturi şi în orice mic spaţiu rămas 
liber acolo. 

Primarul, mişcându-se cu o atenţie exagerată, se aşeză 
într-un scaun rotativ mare, aflat într-o stare destul de 
jalnică, şi-şi cobori privirea către Negrumat. 

— Nu ştiu cum să spun asta, zise el. M-am gândit că 
am putea avea o... o mică discuţie. Pot să te ridic de jos? 
Vreau să spun că ar fi mai uşor să vorbesc cu tine dacă ai 
sta pe biroul meu... 

— Nu, spuse Negrumat. Şi ar fi mai uşor să vorbesc cu 
tine dacă ai sta întins pe podea. Negrumat oftă; era prea 
obosit ca să mai aibă chef de joacă acum. Dacă îţi pui 
mâna întinsă pe podea o să mă aşez pe ea şi o poţi ridica 
până la înălţimea biroului, spuse el, dar dacă încerci vreo 
şmecherie o să te muşc de degetul mare. 

Primarul îl ridică, cu o grijă extremă. Negrumat sări în 
harababura de hârtii, ceşti de ceai goale şi tocuri vechi 
care acopereau tăblia de piele uzată, şi rămase în două 
labe, uitându-se în sus la omul care avea un aer încurcat. 

— Ăăă... tu ai de obicei multă hârţogăraie de rezolvat? 

— Piersicuţa scrie ceea ce e de scris, răspunse tăios 
Negrumat. 

— Asta-i şobolăniţa aia care îşi drege glasul înainte de 
a vorbi, nu? spuse primarul. 

223 


— Da. 

— E foarte... hotărâtă, nu? spuse primarul, şi acum 
Negrumat văzu că era transpirat. li cam sperie pe unii 
dintre consilieri, ha, ha. 

— Ha, ha, făcu Negrumat. 

Primarul avea un aer jalnic. Părea să caute ceva de 
spus. 

— Te... ăăă... simţi bine aici? spuse el. 

— Am petrecut o parte din noapte luptându-mă cu un 
câine în arena pentru şobolani, şi pe urmă cred că am 
rămas prins pentru o vreme într-o capcană, spuse 
Negrumat cu o voce de gheaţă. Şi pe urmă a fost un fel de 
război. În afară de toate astea, n-am de ce mă plânge. 

Primarul îi aruncă o privire îngrijorată. Pentru prima 
oară în viaţa lui, Negrumat simţi că-i pare rău pentru un 
om. Puştiul cu mutră de prostănac fusese altceva. Primarul 
părea să fie la fel de obosit cum se simţea şi Negrumat. 

— Ascultă, spuse el, cred că ar putea să meargă, dacă 
asta vrei să mă întrebi. 

Primarul se lumină la faţă. 

— Crezi? spuse el. Toată lumea se ceartă. 

— De-asta şi cred că ar putea să meargă, spuse 
Negrumat. Oamenii şi şobolanii se ceartă. Voi nu ne 
otrăviţi brânza, noi nu vă stropipim dulceaţa. N-o să fie 
uşor, dar e un început. 

— Dar trebuie să ştiu un lucru, spuse primarul. 

— Da? 

— Puteaţi să ne otrăviţi fântânile. Puteaţi să ne daţi foc 
la case. Fiica mea îmi spune că sunteţi foarte... avansati. 
Nu ne datoraţi nimic. De ce n-aţi făcut-o? 

— La ce bun? Şi pe urmă ce-am fi făcut? Ne-am fi dus 
în alt oraş? Am fi trecut din nou prin toate astea? Dacă vă 
omoram ar fi fost mai bine pentru noi? Mai devreme sau 
mai târziu trebuia să vorbim cu nişte oameni. lar ăştia 
puteaţi la fel de bine să fiţi voi. 

— Mă bucur că ne îndrăgiţi! spuse primarul. 


224 


Negrumat deschise gura să spună: Vă îndrăgim? Nu, 
doar că nu vă urâm îndeajuns de mult. Noi nu suntem 
prieteni. 

Dar... 

Nu vor mai fi arene pentru şobolani. Nici capcane, şi 
nici otrăvuri. E adevărat, va trebui să le explice celor din 
Clan ce este un poliţist, şi de ce agenţii şobolani ar trebui 
să urmărească şobolanii care încălcau noile Reguli. Asta n- 
o să le placă. Asta n-o să le placă deloc. Chiar şi un 
şobolan purtând pe trupul lui urmele lăsate de dinţii Şobo- 
lanului Oaselor va avea probleme cu asta. Dar aşa cum 
spusese Maurice, ei or să facă ceva, tu ai să faci altceva. 
Nimeni nu va pierde prea mult şi toată lumea o să câştige 
o grămadă. Oraşul va prospera, copiii tuturor vor creşte 
mari, şi dintr-odată, totul va fi normal. 

Şi toţi vor ca lucrurile să fie normale. Nu le place să 
vadă că lucrurile normale se schimbă. Trebuie să merite o 
încercare, îşi spuse Negrumat. 

— Acum vreau să te întreb eu ceva, spuse el. Eşti şef 
de... de câtă vreme? 

— De zece ani, spuse primarul. 

— Nu e greu? 

— Oh, ba da. Ba da. Toată lumea se ceartă cu mine tot 
timpul, spuse primarul. Deşi trebuie să spun că mă aştept 
la mai puţină ceartă dacă treaba asta merge. Darnu eo 
slujbă uşoară. 

— E ridicol să trebuiască să strigi tot timpul doar ca să 
se facă ce e de făcut. 

— Aşa-i, spuse primarul. 

— Şi toţi aşteaptă de la tine să iei toate hotărârile, 
spuse Negrumat. 

— E-adevărat. 

— Ultimul şef mi-a dat un sfat chiar înainte de a muri, 
şi ştii ce mi-a zis? „Nu mânca bucăţica verde storcoşită!” 

— Un sfat bun? spuse primarul. 

— Da, răspunse Negrumat. Dar tot ce avea de făcut el 
era să fie mare şi puternic şi să se lupte cu toţi ceilalţi 
şobolani care voiau să fie conducători. 

225 


— E cam la fel şi cu consiliul, spuse primarul. 

— Cum? întrebă Negrumat. Îi muşti de gât? 

— Nu încă, spuse primarul. Dar trebuie să recunosc că 
e o idee. 

— E pur şi simplu mult mai complicat decât am crezut 
vreodată că o să fie! spuse Negrumat, încurcat. Pentru că 
după ce ai învăţat să strigi trebuie să înveţi să nu strigi! 

— Şi-aici ai dreptate, spuse primarul. Aşa merge 
treaba. Îşi întinse mâna pe birou cu palma în sus. Îmi dai 
voie? 

Negrumat păşi pe palmă şi reuşi să-şi ţină echilibrul pe 
când primarul îl ducea la fereastră şi îl aşeza pe pervaz. 

— Vezi râul? spuse primarul. Vezi casele? Vezi oamenii 
din stradă? Ei, de fapt nu râul, pentru că ăsta curge 
singur. Şi în fiecare an se dovedeşte că n-am supărat 
suficient de mulţi oameni pentru ca ei să aleagă pe 
altcineva ca primar. Aşa că trebuie s-o fac din nou. E mult 
mai complicat decât am crezut vreodată că va fi. 

— Cum, şi pentru tine? Dar tu eşti om! spuse uimit 
Negrumat. 

— Ha! Crezi că asta face totul mai uşor? Şi eu am 
crezut că şobolanii erau sălbatici şi liberi! 

— Ha! făcu Negrumat. 

Rămaseră uitându-se pe fereastră. Jos în piaţă îi 
vedeau pe Keith şi Maliţia plimbându-se, adânciţi în 
discuţie. 

— Dacă vrei, spuse după un timp primarul, ai putea 
avea un mic pupitru aici în biroul meu... 

— O să trăiesc sub pământ, dar oricum mulţumesc, 
spuse Negrumat, adunându-şi gândurile. Pupitrele mici 
sunt puţin cam prea în stilul Domnului Urechilă. 

Primarul oftă. 

— Cred că aşa-i. Ăăă... Părea să fie gata să îm- 
părtăşească un secret vinovat şi, într-un fel, chiar era. Şi 
totuşi, spuse el, când eram copil îmi plăceau cărţile alea. 
Sigur, ştiam că erau nişte prostii, şi cu toate astea era 
drăguţ să te gândeşti că... 


226 


— Da, da, spuse Negrumat. Dar iepurele era prost. 
Cine a mai auzit de un iepure care vorbeşte? 

— Oh, da. Nu mi-a plăcut niciodată iepurele. 
Personajele mărunte, pe-alea le iubeau toţi. Guz Rupert şi 
Păunul Phil şi Şarpele Ollie... 

— Oh, să fim serioşii spuse Negrumat. Ăsta avea guler 
şi cravată! 

— Şi? 

— Şi, cum stăteau pe el? Un şarpe e ca un tub! 

— Ştii, nu m-am gândit niciodată la asta, spuse 
primarul. Chiar că e o prostie. Ar aluneca din ele, nu? 

— lar jiletcile pe şobolani pur şi simplu nu merg. 

— Nu? 

— Nu, spuse Negrumat. Am încercat. Centurile pentru 
unelte sunt în regulă, dar nu şi jiletcile. Fasole Periculoasă 
chiar s-a supărat pentru asta. Dar i-am spus că trebuie să 
fii practic. 

— Asta îi spun şi eu mereu fiicei mele, zise primarul. 
Poveştile sunt doar poveşti. Viaţa e suficient de complicată 
aşa cum e. Trebuie să facem planuri pentru lumea reală. 
Nu e loc pentru închipuiri. 

— Exact, spuse şobolanul. 

Şi omul şi şobolanul continuară să vorbească, pe când 
lumina zilei pălea şi se lăsa seara. 


Sub plăcuţa pe care scria „Strada Râului” un om picta, 
cu mare grijă, un mic desen. Era mult mai jos de plăcuţă, 
doar cu puţin deasupra trotuarului, şi el trebuia să stea în 
genunchi. Se tot uita la o bucăţică de hârtie pe care o 
ţinea în mână. lată cum arăta desenul: 


227 


Keith începu să râdă. 

— Ce-i aşa de nostim? întrebă Maliţia. 

— E în şobolăneză, răspunse Keith. înseamnă Apă + 
Repede + Pietre. Străzile au pietre de pavaj, nu? Aşa că 
şobolanii le văd ca pe nişte bucăţi mari de piatră. 
Înseamnă Strada Râului. 

— Amândouă limbile pe plăcuţele cu numele străzilor. 
Clauza 193, spuse Maliţia. S-au mişcat repede. Clauza asta 
a fost stabilită doar acum două ore. Bănuiesc că asta 
înseamnă că în galeriile de şobolani vor fi plăcuţe mici 
scrise în limba oamenilor, nu? 

— Sper că nu, răspunse Keith. 

— De ce nu? 

— Pentru că  şobolanii îşi marchează de obicei 
tunelurile stropipindu-le. 

Fu impresionat de felul în care expresia Maliţiei 
rămase neschimbată. 

— Văd că va trebui să facem cu toţii nişte schimbări 
importante în felul nostru de a gândi, spuse ea, meditativă. 
Dar Maurice chiar a fost ciudat, după ce tatăl meu i-a spus 
că existau o mulţime de bătrânele drăguţe în oraş care ar 
fi fericite să-i ofere un cămin. 

— Adică atunci când a zis că aşa n-ar mai avea niciun 
haz? spuse Keith. 

— Da. Ştii ce-a vrut să zică? 

— Oarecum. Voia să spună că el e Maurice, răspunse 
Keith. Cred că s-a distrat de minune, plimbându-se fălos 
încolo şi-ncoace pe masă, poruncind tuturor. A spus chiar 

228 


că şobolanii ar putea păstra banii! A spus că o voce mică în 
capul lui îi şoptea că banii erau cu adevărat ai lor! 

Maliţia păru să mediteze un timp, apoi spuse, ca şi cum 
de fapt ar fi ceva lipsit de importanţă: 

— Şi... ăăă... rămâi şi tu, da? 

— Clauza 9, Fluieraşul de Şobolani Titular, spuse 
Keith. Primesc un costum pe care nu trebuie să-l împart cu 
nimeni, o pălărie cu pană şi alocaţie pentru fluier. 

— Asta va fi... destul de mulţumitor, spuse Maliţia. 
Ăăă... 

— Da? 

— Când ţi-am spus că am două surori, ăăă... asta nu 
era chiar adevărat, spuse ea. Ăăă... sigur, nu era o 
minciună, era doar... o uşoară exagerare. 

— Da. 

— Adică ar fi mai exact dacă aş spune că de fapt nu am 
deloc nicio soră. 

— Ah, făcu Keith. 

— Dar am milioane de prieteni, desigur, continuă 
Maliţia. 

Keith îşi spuse că avea un aer absolut jalnic. 

— E uluitor, spuse Keith. Majoritatea oamenilor au 
doar câteva zeci. 

— Milioane, spuse Maliţia. Evident, e întotdeauna loc 
pentru încă unul. 

— Bun, spuse Keith. 

— Şi... ăăă... mai e şi Clauza 5, spuse Maliţia, părând 
încă uşor agitată. 

— Oh, da, spuse Keith. Cea care a nedumerit pe toată 
lumea. „Un ceai şic cu brioşe cu cremă şi o medalie”, nu? 

— Da, spuse Maliţia. Altfel nu s-ar încheia totul aşa 
cum se cuvine. Vrei, ăăă... să mă însoţeşti? 

Keith dădu din cap în semn de aprobare. Se uită în jur, 
la oraş. Părea un loc drăguţ. De mărimea potrivită. Un 
bărbat îşi putea găsi un viitor aici... 

— O întrebare doar..., spuse el. 

— Da? spuse Maliţia, cu o voce subţirică. 

— Cât durează să ajungi primar? 

229 


Există un oraş în Uberwald unde, de fiecare dată când 
ceasul bate sfertul de oră, şobolanii ies să tragă clopotele. 

Şi oamenii îi privesc, şi aplaudă, şi cumpără ca amintiri 
căni şi farfurii şi linguri roase artizanal şi ceasuri şi alte 
lucruri de absolut niciun folos, în afară de acela de a fi 
cumpărate şi duse acasă. Şi merg în vizită la Muzeul 
Şobolanului, şi mănâncă Şoboburgeri (garantat fără carne 
de şobolan!) şi cumpără Urechi de Şobolan pe care le pot 
purta, şi cumpără cărţi cu lirică şobolănească scrisă în 
şobolăneză, şi spun „Ce ciudat!” când văd plăcuţele cu 
numele străzilor scrise în limba şobolăneză şi se 
minunează cum de arată atât de curat întregul oraş... 

Şi o dată pe zi, Fluieraşul de Şobolani al oraşului, care 
e destul de tânăr, cântă la fluierele lui şi şobolanii 
dansează pe muzica sa, de obicei într-un şir de conga. Este 
un program care se bucură de multă popularitate (în zilele 
speciale, un şobolan micuţ care bate step organizează 
spectacole grandioase de dans, cu sute de şobolani care 
poartă paiete, şi jocuri de apă în fântâni, şi decoruri 
sofisticate). 

Şi există prelegeri despre şobo-impozit şi cum 
funcţionează întregul sistem, şi cum şobolanii au un oraş 
al lor sub oraşul oamenilor, şi pot folosi în mod gratuit 
biblioteca, iar uneori chiar îi trimit pe tinerii şobolani la 
şcoală. Şi toată lumea spune: „Cât de perfect, cât de bine 
organizat, cât de uluitor!” 

Şi apoi cei mai mulţi se întorc în oraşele lor şi pun din 
nou capcane şi otrăvuri, pentru că unele minţi nu pot fi 
schimbate nici măcar cu securea. Dar sunt câţiva care văd 
lumea ca un loc diferit. 

Nu e perfect, dar funcţionează. Tot şpilul la poveşti e 
că trebuie să le alegi pe cele care durează. 


lar departe, în josul râului, un motan arătos, cu doar 

câteva porţiuni chele pe blană, sare de pe o barcă, merge 

agale de-a lungul pontonului, şi intră într-un oraş mare şi 

prosper. Petrece câteva zile încăierându-se cu pisicile 
230 


autohtone şi familiarizându-se cu locul şi, în cea mai mare 
parte a timpului, stând şi privind. 

În cele din urmă vede ceea ce voia. Iese din oraş pe 
urmele unui băieţandru. Băiatul poartă pe umăr un băț, iar 
la capătul lui o boccea, de felul celor în care oamenii 
obişnuiesc în poveşti să-şi care toate bunurile pe care le au 
pe lumea asta. 

Motanul rânjeşte în sinea lui. Dacă ştii la ce visează 
oamenii, îi poţi manipula. 

Motanul îl urmează pe băieţandru până la prima piatră 
de hotar de pe drum, unde băiatul se opreşte să se 
odihnească. Şi aude: 

— Hei, puştiule cu mutră de prostănac! Vrei să fii 
primar? Nu, puştiule, sunt aici, jos... 

Pentru că unele poveşti se sfârşesc, dar poveştile vechi 
continuă, şi dacă vrei să rămâi în frunte, trebuie să dansezi 
aşa cum ţi se cântă. 


SFÂRŞIT 


231 


Nota autorului 


Cred că în ultimele câteva luni am citit despre şobolani 
mult mai mult decât îmi face bine. Cea mai mare parte din 
lucrurile adevărate - sau, cel puţin, lucrurile despre care 
oamenii spun că sunt adevărate - sunt atât de incredibile, 
încât nu le-am inclus aici, pentru ca cititorii să nu creadă 
că le-am inventat eu. 

Se ştie că există şobolani care au scăpat dintr-o arenă 
pentru cursele de şobolani folosind aceeaşi metodă pe care 
i-a aplicat-o Negrumat bietului Jacko. Dacă nu mă credeţi, 
aflaţi că Moş Alf, Jimma şi Unchiul Bob au fost martori. O 
ştiu, aşadar, de la cea mai sigură sursă. 

Regii şobolanilor există cu adevărat. Cum au apărut, 
acesta este un mister total; în această carte, Maliţia 
menţionează vreo două teorii. Îi sunt recunoscător Dr. Jack 
Cohen pentru o teorie mai modernă şi mai deprimantă, 
care spune că de-a lungul timpului nişte oameni cruzi şi 
inventivi au avut mult prea mult timp la dispoziţie. 


232