Isaac Asimov — Sfarsitul Eternitatii

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


SFÂRȘITUL ETERNITĂŢII 


THE END OF ETERNIIY, 1955 


Omul nu ar fi însemnat o lume, ci un milion, un miliard de 
lumi. Am fi avut infinitul în căuşul palmei. Fiecare lume ar fi 
avut însuşirea ei de Secole, fiecare valorile ei proprii, o 
şansă de a căuta fericirea pe propriile căi, în propriul 
mediu. Există multe feluri de fericire, de bine, o varietate 
infinită. Aceasta este Starea Fundamentală a omenirii. 


TEHNICIAN. 

Andrew Harlan păşi pe navă. Aceasta era perfect rotundă 
şi intra ca turnată într-un culoar vertical format din tije, 
aşezate la intervale mari, care licăreau într-o ceaţă 
invizibilă la doi metri deasupra capului său. Harlan reglă 
comenzile şi împinse maneta de pornire cu o mişcare lentă, 
continuă. 

Nava nu se clinti. 

Harlan nici nu se aştepta să se mişte. Nu aştepta nici o 
mişcare. Nici în sus, nici în jos, nici la dreapta, nici la 
stânga, înainte sau înapoi. Dar spaţiile dintre tije se 
topiseră într-un cenuşiu vag, solid la atingere, şi, cu toate 
acestea, imaterial. Simţea un fior în stomac, uşoara 
(psihosomatică?) atingere a ameţelii, care-i spunea că tot ce 
se afla în interiorul navei, împreună cu el, se avânta 
fulgerător, în sus-Timp, străbătând Eternitatea. 

Se îmbarcase în Secolul 575, baza operaţiunilor cu care 
fusese însărcinat cu doi ani în urmă. Până acum, al 575-lea 
fusese punctul maxim în sus-limp, până la care îl purtaseră 
călătoriile sale. Acum urca spre secolul 2456. 


În condiţii obişnuite, s-ar fi simţit oarecum pierdut în faţa 
acestei perspective. Secolul lui natal, mai precis Secolul 95, 
se afla departe în jos-Timp. Secolul 95 avea restricţii rigide 
în ceea ce privea energia atomică; uşor rustic, îndrăgostit 
de lemn ca material structural, cu exportatori de anumite 
feluri de băuturi distilate pe care le trimiteau aproape 
pretutindeni şi cu importatori de seminţe de trifoi. Cu toate 
că Harlan nu mai fusese în Secolul 95 de la cincisprezece 
ani, de când îşi începuse pregătirea specială şi devenise 
Novice, avea întotdeauna un sentiment de pierdere când se 
îndepărta, în timp, de „casă”. În Secolul 2456 se va afla la o 
depărtare de 240 de milenii de timpul naşterii sale, distanţă 
considerabilă chiar şi pentru un Etern veteran. 

Toate ar fi fost aşa - în condiţii obişnuite. 

Însă acum lui Harlan nu-i ardea să se gândească decât la 
faptul că documentele îi atârnau greu în buzunar. Era 
încordat, puţin confuz. 

Mâinile lui acţionară automat când opriră nava la staţia 
exactă, în secolul de destinaţie. 

Nici un Tehnician nu trebuia să fie vreodată încordat sau 
nervos. Ce îl învățase oare odată Educatorul Yarrow? 

„Mai presus de toate, un Tehnician nu trebuie să aibă 
sentimente. Schimbările de Realitate pe care le iniţiază pot 
afecta vieţile chiar a 50 de miliarde de oameni. Dintre 
aceştia, un milion sau mai mulţi pot fi afectaţi atât de 
radical, încât să fie consideraţi alţi indivizi. În aceste 
condiţii, o configuraţie emoţională este un handicap 
important.” 

Harlan îşi alungă din minte vocea seacă a profesorului, 
scuturând din cap aproape sălbatic. Atunci nu şi-ar fi 
închipuit că el însuşi ar îndeplini atât de bine aceste 
condiţii. Însă, până la urmă, sentimentele îl învinseseră. Nu 
pentru 50 de miliarde de oameni. Ce, în numele Timpului, i- 
ar fi păsat lui de 50 de miliarde de oameni? Nu era vorba 
decât de unul singur. Un singur om. 


Îşi dădu seama că nava se oprise şi, după o fracțiune de 
secundă în care îşi adună gândurile, reveni la starea de 
spirit rece, impersonală, caracteristică unui Tehnician, şi 
păşi afară. Nava pe care o părăsi nu mai era, desigur, cea 
pe care se îmbarcase, în sensul că nu mai era compusă din 
aceiaşi atomi. Nu-şi făcu griji din pricina asta, cum nu şi-ar 
îi făcut nici un Etern. Să te preocupe aspectul „mistic” al 
călătoriei în Timp mai mult decât lucrul în sine era o 
caracteristică a unui Novice, nou venit în Eternitate. 

Se opri din nou la perdeaua infinit de subţire a non- 
Spaţiului şi non-Timpului, care îl despărţea de Eternitate 
într-un sens şi de Timpul obişnuit, în altul. 

Aceasta va fi pentru el o secţie complet nouă a Eternităţii, 
îşi însuşise câteva repere, în linii mari, desigur, după ce 
căutase detalii în Manualul 'lemporal. Litera cărţii nu se 
putea substitui însă realităţii, aşa că îşi adună puterile 
pentru şocul iniţial al adaptării. 

Regla comenzile, o operaţiune simplă la trecerea în 
Eternitate (şi una foarte complicată la trecerea în Timp, în 
consecinţă un Timp de trecere mai puţin frecvent). Păşi prin 
perdea şi se trezi că strânge pleoapele în faţa strălucirii. În 
mod automat, ridică mâna să-şi umbrească ochii. 

În faţa lui se afla un singur om. La început, Harlan nu-l 
putu vedea decât ca prin ceaţă. 

Omul spuse: 

— Sunt Sociologul Kantor Voy. Îmi închipui că sunteţi 
Tehnicianul Harlan. 

Harlan încuviinţă din cap, şi răspunse: 

— Sfinte Timp! Felul ăsta de ornamentaţie nu este 
reglabil? Voy privi în jur şi răspunse îngăduitor: 

— Vă referiţi la peliculele moleculare? 

— Da, spuse Harlan. Erau menţionate în Manual, dar nu 
scria nimic despre o asemenea dezlănţuire nesăbuită de 
reflexii luminoase. 

Harlan simţea că sentimentul lui de contrarietate era 
foarte logic. Secolul 2456 era axat-pe-materie, ca 


majoritatea Secolelor, deci avusese dreptate să se aştepte 
la o compatibilitate fundamentală încă de la început. Nu ar 
fi trebuit să existe nici urmă din confuzia totală (pentru 
cineva născut axat-pe-materie) a vârtejurilor de energie din 
secolele 300 sau a dinamicii câmpului din secolele 600. În 
2456, spre liniştea Eternului mediu, materia era folosită 
pentru orice, de la pereţi până la cuie. 

Există, însă, materie şi materie. Un om al unui Secol axat- 
pe-energie ar putea să nu-şi dea seama de asta. Pentru el, 
toată materia ar putea părea variaţiuni minore pe tema 
„brut, greu şi necioplit”. Pentru Harlan, axat-pe-materie 
însemna totuşi lemn, metal (cu subdiviziuni - greu şi uşor), 
plastic, silicați, beton, piele şi aşa mai departe. Însă o 
materie alcătuită în întregime din oglinzi! 

Aceasta a fost prima lui impresie despre Secolul 2456. 
Fiecare suprafaţă reflecta lumina şi se juca cu ea. 
Pretutindeni domnea iluzia unei netezimi perfecte. Efect al 
unei pelicule moleculare. Şi, în imaginea lui reflectată la 
infinit, în cea a Sociologului Voy şi în tot ce vedea, în 
frânturi şi întreguri, în toate unghiurile, peste tot era 
confuzie. Confuzie bătătoare la ochi şi ameţitoare! 

— Îmi pare rău, spuse Voy, este obiceiul Secolului şi Secţia 
care se ocupă de el crede că este bine să adopte obiceiurile 
acolo unde este practic. Cu timpul, ajungi să te obişnuieşti! 
Voy păşea repede pe picioarele în mişcare ale unui alt Voy, 
răsturnat, de sub pardoseală, care îl însoțea pas cu pas. 
Întinse mâna şi împinse un indicator subţire ca un fir de păr 
în josul unei spirale gradate, până la zero. 

Reflexiile pieriră. Lumina străină se topi. Harlan simţi că 
îşi revine. 

— Dacă vreţi acum să mă urmaţi, spuse Voy. 

Harlan parcurse cu el coridoare goale - care, ştia, trebuie 
să fi fost, acum câteva momente, învălmăşeli de lumină 
artificială şi reflexii - ajunseră pe o platformă, trecură 
printr-o anticameră, intrară într-un birou. 


În toată această scurtă călătorie nu întâlniră nici o fiinţă 
omenească. Harlan era atât de obişnuit cu asta, i se părea 
atât de firesc, încât ar fi fost surprins, aproape şocat, dacă 
ar fi întrezărit numai o siluetă în trecere grăbită. Fără 
îndoială că se răspândise vestea că trecea un Tehnician. 
Chiar şi Voy păstra distanţa şi când din întâmplare mâna lui 
Harlan îi atinse uşor mâneca, se trase înapoi cu o tresărire 
vizibilă. 

Harlan fu vag surprins de uşoara amărăciune pe care o 
simţi. Crezuse că în jurul sufletului său se formase o 
carapace mai groasă, mai eficient insensibilă. Dacă se 
înşelase, dacă se subţiase carapacea, nu putea fi decât o 
simplă explicaţie. 

Noys! 

Sociologul Kantor Voy se aplecă în faţă către Tehnician 
într-un fel ce părea destul de prietenos, însă Harlan 
înregistra în mod automat faptul că erau aşezaţi la capetele 
unei mese destul de lungi. 

— Mă bucur că un lehnician de reputaţia dumneavoastră 
se interesează de mica noastră problemă, spuse Voy. 

— Da, răspunse Harlan cu impersonalitatea rece pe care 
oamenii se aşteptau să o întâlnească la el. Are părţile ei 
interesante. (Fusese oare destul de impersonal? Desigur, 
adevăratele sale motive trebuie să fie vizibile şi vina îi este 
înscrisă cu stropi de sudoare pe frunte.) 

Scoase dintr-un buzunar interior foile rezumatului 
Schimbării de Realitate proiectate. Era chiar exemplarul 
care fusese trimis cu o lună înainte Consiliului 
Atottemporal. Datorită relaţiilor în care se afla cu 
Calculatorul Senior Twissell (chiar cu Twissell însuşi), 
Harlan nu avusese bătaie de cap cu obţinerea lui. 

Harlan ezită o fracțiune de secundă înainte de a desface 
sulul şi de a-l lăsa să se aştearnă pe suprafaţa mesei, unde 
va fi luat de un câmp paramagnetic slab. 

Pelicula moleculară care acoperea masa fusese atenuată, 
dar nu până la zero. Mişcarea braţului său îi surprinse 


privirea şi, timp de o clipă, reflectarea propriei sale feţe 
păru să-l privească grav de pe luciul mesei. Avea 32 de ani, 
însă părea mai în vârstă. N-avea nevoie să i-o spună nimeni. 
Poate că şi faţa lui prelungă şi sprâncenele întunecate îi 
dădeau acea expresie posomorâtă şi căutătura rece 
asociate în mintea tuturor Eternilor cu imaginea unui 
Tehnician. Putea fi însă şi propria lui conştientizare a 
faptului că era un Ilehnician. 

Apoi, aruncă materialul peste masă şi reveni la problemă. 

— Eu nu sunt Sociolog, domnule. Voy zâmbi. 

— Sună grozav. Când cineva începe prin a-şi declina 
competenţa într-un domeniu dat, înseamnă de obicei că 
aproape imediat va urma o părere anostă în acel domeniu. 

— Nu, spuse Harlan, nu o părere. Doar o rugăminte. Să vă 
aruncaţi puţin ochii asupra acestui rezumat ca să vedeţi 
dacă nu aţi făcut o greşeală cât de mică, pe undeva. 

Voy redeveni dintr-o dată grav. 

— Sper că nu. 

Harlan ţinea un braţ peste spătarul scaunului, celălalt pe 
un picior. Nu trebuia să-şi lase degetele nervoase să bată 
darabana. Nu trebuia să-şi muşte buzele. Nu trebuia să se 
exteriorizeze în nici un fel. 

De când se schimbase întregul curs al vieţii sale, urmărise 
rezumatele Schimbărilor de Realitate proiectate în trecerea 
lor prin rotiţele mecanismelor administrative ale Consiliului 
Atottemporal. Ca Tehnician personal, special desemnat, al 
Calculatorului Senior Twissell, putea aranja aceasta printr-o 
uşoară încălcare a eticii profesionale. Mai ales de când 
atenţia lui 'Twissell era îndreptată din ce în ce mai mult 
asupra propriului său proiect copleşitor. (Nările lui Harlan 
se dilatară. Acum ştia câte ceva despre natura acelui 
proiect.) 

Harlan nu avusese nici o garanţie că va găsi la timp ceea 
ce căuta. Când îşi aruncase pentru prima oară privirea pe 
Schimbarea de Realitate 2456-2781 proiectată, Numărul 
de serie V-5, înclinase pe jumătate să creadă că judecata sa 


era deformată de dorinţă, verificase şi reverificase ecuaţii şi 
relaţii o zi întreagă, luptându-se cu o puternică 
incertitudine amestecată cu o agitaţie crescândă şi cu o 
amară recunoştinţă că fusese învăţat măcar 
psihomatematica elementară. 

Voy parcurse aceleaşi scheme perforate cu o privire pe 
jumătate nedumerită, pe jumătate îngrijorată. 

— Mi se pare. Am spus mi se pare că totul este în ordine, 
spuse ei. 

Harlan îi replică. 

— 'Te voi trimite mai ales la problema caracteristicilor de 
curtare ale societăţii Realităţii curente din acest Secol. Este 
o chestiune de Sociologie şi cade, cred, în responsabilitatea 
dv. De aceea am aranjat să vă întâlnesc pe dv., la sosire, şi 
nu pe altcineva. 

Voy se încruntă. Păstra încă un ton politicos, însă cu o 
nuanţă glacială. 

— Observatorii din Secţia noastră sunt foarte competenţi. 
Am toate motivele să fiu sigur că cei care s-au ocupat de 
acest proiect ne-au adus datele necesare. Aveţi vreo dovadă 
în sens contrar? 

— Deloc, Sociolog Voy. Accept datele lor. Ceea ce pun în 
discuţie este dezvoltarea lor. Nu aveţi, în acest punct, un 
complex tensorial alternativ, dacă datele în privinţa curtării 
sunt luate în consideraţie în mod adecvat? 

Voy se uită lung, apoi pe faţă i se aşternu o expresie de 
uşurare. 

— Desigur, Tehnician, desigur, însă trece într-o identitate. 
Există o curbă de dimensiuni reduse, care nu influenţează 
niciuna din părţi. Sper că mă veţi ierta că folosesc un limbaj 
pitoresc în loc de expresii matematice precise. 

— Apreciez asta, spuse Harlan sec. Nu sunt Calculator, 
după cum nu sunt nici Sociolog. 

— Foarte bine, atunci. Complexul tensorial alternativ la 
care vă referiţi, sau bifurcarea drumurilor, cum s-ar spune, 
este nesemnificativ. Drumurile se unesc din nou într-unui 


singur. Nici nu a fost nevoie să-l menţionăm în 
recomandările noastre. 

— Dacă asta vă e părerea, mă supun judecății 
dumneavoastră. Totuşi, mai rămâne problema S. M.N. 

Sociologul tresări la auzul acestor iniţiale, aşa cum 
prevăzuse Harlan. S. M. N. Însemna „Schimbarea Minimă 
Necesară”. Aici Tehnicianul era stăpân. Un Sociolog se 
poate considera mai presus de orice critică în orice ar 
implica analiza matematică a infinitelor Realităţi posibile în 
Timp, însă în materie de S. M.N. Autoritatea supremă era 
Tehnicianul. 

Calculul mecanic nu era suficient. Cel mai mare 
Computaplex elaborat vreodată, manevrat de cei mai 
inteligenţi şi experimentați calculatori Seniori existenţi, nu 
putea face mai mult decât să indice seriile în care o S.M.N. 
Putea fi găsită, Apoi Tehnicianul, revăzând datele, era cel 
care hotăra un punct bine definit din acea serie. Un 
Tehnician bun greşea rar. Un tehnician de vârf nu greşea 
niciodată. 

Harlan nu greşea niciodată. 

— S. M. N. Recomandată de Secţia dumneavoastră, spuse 
Harlan (vorbea pe un ton rece, egal, despărţind Limba 
Intertemporală Standard în silabe precise), implică 
producerea unui accident în spaţiu şi moartea imediată, în 
circumstanţe îngrozitoare, a douăsprezece sau mai multe 
persoane. 

— Inevitabilă, spuse Voy, ridicând din umeri. 

— Pe de altă parte, continuă Harlan, eu aş spune că S. M. 
N. Poate fi redusă la simpla deplasare a unui recipient de pe 
un raft pe altul. Aici! 

Degetul lui lung indica locul. Unghia arătătorului, bine 
îngrijită, făcu un semn aproape imperceptibil de-a lungul 
unui şir de perforaţii. 

Voy cântărea lucrurile cu o intensitate dureroasă, dar 
tăcută. 

Harlan spuse: 


— Nu se schimbă acum lucrurile în privinţa bifurcaţiei 
dumitale neglijate? Nu este folosită acum bifurcația de mai 
mică probabilitate, transformându-se aproape în 
certitudine şi nu duc toate acestea la. 

— În principiu la R. M. D., şopti Voy. 

— La exact Răspunsul Maxim Dorit, încheie Harlan. 

Voy ridică privirea, expresia lui întunecată oscilând între 
necaz şi furie. Harlan observă absent că între incisivii lui 
superiori era un spaţiu care-i dădea un aspect de iepure, 
care contrasta cu forţa reţinută a vorbelor sale. 

Voy spuse: 

— Presupun că voi fi chemat de Consiliul Atottemporal. 

— Nu cred. Din câte ştiu, Consiliul Atottemporal nu a aflat 
de această problemă. Cel puţin, proiectul schimbărilor de 
realitate mi-a fost înmânat fără nici un comentariu. 

Nu explică cuvântul „înmânat şi nici Voy nu ceru lămuriri. 

— Deci dumneavoastră aţi descoperit greşeala? 

— Da. 

— Şi nu aţi adus-o la cunoştinţa Consiliului Atottemporal? 

— Nu. 

— De ce? Întrebă cu voce aspră Voy. 

— Foarte puţine persoane ar fi putut evita această 
greşeală. Am simţit că o pot corecta înainte de a se fi 
produs vreo stricăciune. Şi aşa am şi făcut. De ce să merg 
mai departe? 

— Vă mulţumesc, Tehnician Harlan. V-aţi purtat ca un 
prieten. Greşeala Secţiei, care, aşa cum spuneţi, era practic 
inevitabilă, ar fi arătat nejustificat de rău într-un dosar. 

După o secundă, continuă. 

— Desigur, având în vedere modificările de personalitate 
urmărite de această Schimbare a Realităţii, moartea în 
prealabil a câtorva persoane era prea puţin importantă. 

Harlan gândi detaşat: „Nu pare cu adevărat recunoscător. 
Probabil că se simte jignit, dacă se gândeşte mai mult, o să 
se simtă şt mai jignit că a fost scăpat de la o discreditare de 
un Tehnician. Dacă aş fi fost Sociolog, mi-ar fi strâns mâna, 


dar nu dă el mâna cu un Tehnician. Apără moartea prin 
asfixiere a unei duzini de oameni, dar nu ar atinge un 
Tehnician”. Şi pentru că aşteptarea apariţiei 
resentimentelor celuilalt s-ar fi putut dovedi fatală, Harlan 
spuse imediat: 

— Sper că recunoştinţa dumneavoastră se va întinde până 
la a face Secţia să mă ajute într-o mică problemă. 

— O mică problemă? 

— O chestiune de Proiectare a Vieţii. Am aici datele 
necesare. Am de asemenea datele unei Schimbări de 
Realitate sugerate pentru Secolul 482. Vreau să ştiu efectul 
Schimbării asupra schemei probabile a unui anume individ. 

— Nu sunt foarte sigur că vă înţeleg, spuse încet 
Sociologul. Desigur că aveţi mijloacele de a face aceasta în 
propria dumneavoastră Secţie. 

— Da. Totuşi, este vorba de o cercetare particulară, care 
nu vreau să apară încă în rapoarte. Ar fi greu să realizez 
asta în Secţia mea fără. 

Schiţă un gest ca o concluzie nesigură la fraza 
neterminată. 

— Deci, nu vreţi să se facă pe căi oficiale. 

— Vreau o rezolvare confidențială. Un răspuns 
confidenţial. 

— Dar este nereglementar. Nu pot fi de acord. Harlan se 
încruntă. 

— Nu mai nereglementar decât omisiunea mea de a 
raporta greşeala dvs. Consiliului Atottemporal. Aici nu aţi 
avut obiecţii. Dacă vom fi strict reglementari într-un caz, 
trebuie să fim la fel de exigenţi şi de reglementari şi în 
celălalt. Mă înţelegeţi, cred. 

Expresia feţei lui Voy dovedea că înţelegea. Întinse mâna. 

— Pot să văd documentele? 

Harlan se destinse puţin. Principalul obstacol fusese 
trecut. Privi cu atenţie cum capul Sociologului se pleca 
asupra foilor pe care le adusese. 

Sociologul vorbi doar o dată. 


— Pe Timp, este o schimbare de Realitate mică. Harlan 
profită de ocazie şi improviza. 

— Este. Prea mică, cred. De aici porneşte problema. Se 
află sub diferenţa critică şi am ales pentru test un individ. 
Nu ar fi evident, diplomatic să folosesc aparatura Secţiei 
noastre până nu sunt sigur că am dreptate. 

Voy se ridică în picioare. 

— Îl voi da unuia din Proiectanţii mei de Viaţă, Totul va 
rămâne între noi. Înţelegi, totuşi, că aceasta nu înseamnă 
crearea unui precedent. 

— Desigur. 

— Şi dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş dori să supraveghez 
materializarea Schimbării de Realitate. Sper că ne veţi face 
onoarea de a conduce personal Schimbarea Minimă 
Necesară. 

Harlan încuviinţă din cap. 

— Îmi voi asuma deplina responsabilitate. 

Două din ecranele din camera de vizionare erau în 
funcţiune. Inginerii le reglaseră la coordonatele Spațiale şi 
Temporale exacte şi părăsiseră încăperea. Harlan şi Voy 
erau singuri între pereţii sclipitori. (Sistemul de pelicule 
moleculare era perceptibil, chiar ceva mai mult decât atât, 
însă Hartan privea ecranele). 

Ambele imagini erau imobile. Ar fi putut fi scene dintr-o 
lume moartă, căci înfăţişau momente matematice ale 
Timpului. 

Una din imagini avea culori aprinse, naturale: sala 
maşinilor din interiorul a ceea ce Harlan ştia că este o navă 
spaţială experimentală. O uşă se închidea şi un pantof 
strălucitor, dintr-un material roşu, semi-transparent, se 
vedea în spaţiul rămas. Nu se mişca. Dacă imaginea ar fi 
putut surprinde şi firele de praf din aer, nici ele nu s-ar fi 
clintit. 

Voy spuse: 

— Timp de două ore şi 36 de minute după momentul din 
imagine, această sală a maşinilor va rămâne goală. În 


Realitatea curentă, vreau să spun. 

— Ştiu, murmură Harlan. 

Îşi punea mănuşile şi ochii lui ageri memorau deja poziţia 
recipientului în şirul său, numărau paşii până la el, căutând 
poziţia optimă în care să-l mute. Aruncă o privire rapidă la 
celălalt ecran. 

Dacă sala maşinilor, fiind în serie descrisă ca „prezentă”, 
în relaţie cu acea Secţie a Eternităţii în care se aflau acum, 
se vedea clar, în culori naturale, cealaltă scenă - 
aproximativ 25 de Secole în „viitor” - avea strălucirea 
albăstrie a tuturor imaginilor „viitorului”. 

Era un port spaţial. Un cer albastru, adânc, clădiri de 
metal gol cu nuanţe albăstrii înălțându-se pe un pământ 
verde-albastru. În prim-plan apărea un cilindru de o formă 
ciudată, cu fundul convex. În spate se mai vedeau alte două, 
asemănătoare. 'Toate trei îşi îndreptau în sus vârfurile 
crăpate, despicătura muşcând adânc în corpul navei. 

Harlan se încruntă. 

— Sunt ciudate. 

— Electro-gravitice, spuse Voy. 2481 este singurul Secol 
care întrebuinţează zborul spaţial electro-gravitic. Fără 
propulsoare, fără elemente nucleare. Un mecanism care-ţi 
furnizează plăcere estetică. Ce păcat că trebuie să-l 
Schimbăm. Păcat. 

Privirea lui stăruia asupra lui Harlan cu o dezaprobare 
vădită. 

Buzele lui Harlan se strânseră. Dezaprobare, desigur! De 
ce nu? Doar el era Tehnicianul. 

Un Observator fusese cel care adusese amănunte asupra 
consumului de droguri. Un Statistician fusese cel care 
demonstrase că Schimbările recente făcuseră să crească 
rata consumului de droguri, care acum era mai mare decât 
în toată Realitatea umană curentă. Vreun Sociolog, probabil 
însuşi Voy, interpretase acest fenomen prin prisma profilului 
psihologic al unei societăţi. În sfârşit, vreun Calculator 
elaborase Schimbarea de Realitate necesară pentru a se 


diminua consumul de droguri până la un nivel acceptabil şi 
a descoperit şi un efect secundar: zborul spaţial electro- 
gravitic va avea de suferit. O duzină, o sută de oameni din 
fiecare categorie a Eternităţii îşi aduseseră contribuţia aici. 

Însă, în final, intervenea un Tehnician, aşa ca el. Urmând 
indicaţiile ieşite din colaborarea tuturor celorlalţi, el trebuia 
să fie cel care să iniţieze cu adevărat Schimbarea de 
Realitate. Şi atunci toţi ceilalţi îi vor arunca priviri, pline de 
o acuzare arogantă, care vor spune: „Lu, şi nu noi, ai 
distrus acest lucru frumos.” Şi pentru acest motiv îl vor 
condamna şi îl vor evita. Vor lăsa să cadă vina lor pe umerii 
lui şi-l vor dispreţui. 

Harlan spuse tăios: 

— Nu navele contează. Pe noi ne preocupă aceştia. 
„Aceştia” erau oamenii, apărând micşoraţi pe lângă nava 
spaţială, aşa cum Pământul şi societăţile lui au fost 
întotdeauna micşorate de dimensiunile fizice ale zborului 
spaţial. 

Oamenii, în acest caz, erau parcă grupuri de marionete. 
Mâinile şi picioarele minuscule erau ridicate în poziţii 
artificiale, prinse în momentul îngheţat al Timpului. 

Voy ridică din umeri. 

Harlan îşi potrivea micul generator de câmp de la 
încheietura mâinii stângi. 

— Să terminăm odată! 

— O secundă. Vreau să intru în legătură cu Proiectantul- 
de-Vieţi ca să aflu cât va dura rezolvarea problemei 
dumneavoastră. Vreau să termin şi cu cealaltă chestiune. 

Mâinile sale manevrară cu dexteritate un mic contact 
mobil şi ascultă, cu un aer pătrunzător, succesiunea 
semnalelor care se întorceau. „O altă caracteristică a 
acestei Secţii a Eternităţii, gândi Harlan, coduri sonore în 
semnale. Inteligent, însă cu o nuanţă de afectare, ca şi 
peliculele moleculare.” 

— Spune că nu va dura mai mult de trei ore, rosti Voy în 
cele din urmă. Şi mai zice că îi place numele persoanei 


implicate. Noys Lambent. O femeie, nu-i aşa? 

Harlan îşi simţi gâtul uscat. 

— Da. 

Buzele lui Voy se arcuiră într-un zâmbet moale. 

— Sună interesant. Mi-ar face plăcere să o întâlnesc, fără 
să fiu văzut. NU au mai trecut femei prin Secţie de câteva 
luni. 

Harlan nu avu destulă încredere în sine ca să răspundă. 
Privi o clipă la Sociolog şi se întoarse brusc. Dacă exista un 
punct nevralgic în Eternitate, acela erau femeile. Cunoştea 
această problemă încă de la prima lui intrare aici, însă o 
simţise pe pielea lui numai din ziua în care o văzuse pentru 
prima dată pe Noys. Drumul de la acel moment la clipa de 
faţă fusese uşor, şi acum îşi încălcase jurământul de Etern şi 
trădase toate lucrurile în care crezuse. 

Pentru ce? 

Pentru Noys. 

Şi nu simţea nici o ruşine. Asta îl cutremura cel mai mult. 
Nu îi era ruşine. Nu se simţea vinovat pentru şirul crescând 
de delicte comise, faţă de care folosirea ilegală a unei 
Proiectări-de-Viaţă, ultimul element adăugat, nu era decât 
un fleac. 

Dacă va fi nevoie, se va întrece pe sine. 

Gândul clar şi precis îi veni în minte pentru prima oară. Şi 
cu toate că îl respinse cu oroare, ştia că, odată apărut, va 
reveni. 

Gândul era pur şi simplu acesta: dacă va fi constrâns, va 
distruge Eternitatea. 

Şi, ceea ce era mai rău, ştia că-i stă în putere s-o facă. 

OBSERVATOR. 

Harlan stătea la poarta Timpului şi se gândea la sine însuşi 
într-un fel cu totul nou. Odată, totul fusese foarte simplu. 
Existau lucruri care se numeau idealuri, sau cel puţin 
sloganuri, prin şi pentru care să trăieşti. Fiecare etapă a 
vieţii în Etern avea o motivaţie. Cum începeau „Principiile 
de bază”? 


„Viaţa unui Etern poate fi împărţită în patru etape.” 

Lucrurile merseseră bine, însă pentru el totul se 
schimbase şi ce se stricase nu mai putea fi reparat. 

Totuşi, trecuse, corect, prin fiecare din cele patru etape 
ale vieţii unui Etern. A fost mai întâi acea perioadă de la 
cincisprezece ani în care nu era Etern, ci doar un locuitor al 
Timpului. Numai o fiinţă omenească scoasă din Timp, un 
Temporal, putea deveni un Etern. Nimeni nu se putea naşte 
cu acest statut. 

La vârsta de cincisprezece ani fusese ales, printr-un 
minuţios proces de eliminări şi trieri, despre natura căruia 
nu ştia nimic pe atunci. Fusese adus dincoace de cortina 
Eternităţii, după ce-şi luase un ultim rămas bun dureros de 
la familia sa. (încă de atunci i se spusese clar că, orice s-ar 
întâmpla, nu se va reîntoarce niciodată. Adevăratul motiv 
urma să-l afle mult timp după aceea). 

Odată ajuns în Eternitate, petrecuse zece ani în şcoală, ca 
Novice, după care absolvise şi intrase în cea de-a treia 
perioadă, de Observator. Numai după aceea devenise 
Specialist şi un adevărat Etern, pentru că cele patru etape 
ale vieţii unui Etern sunt: Temporal, Novice, Observator şi 
Specialist. 

EI, Harlan, trecuse foarte corect prin toate. Cu succes, ar 
fi putut spune. 

Îşi amintea, atât de clar, momentul de sfârşit al 
Noviciatului, în care toţi deveniseră membri independenţi ai 
Eternităţii, momentul în care, chiar dacă erau ne- 
Specializaţi, li se atribuia titlul legal de „Eterni”. 

Îşi amintea. Şcoala terminată, Noviciatul sfârşit, stătea în 
picioare, cu cei cinci care-şi terminau pregătirea odată cu 
el, cu mâinile încleştate la spate, picioarele uşor depărtate, 
cu ochii atenţi, ascultând. 

Educatorul Yarrow le vorbea, aşezat la biroul lui. Harlan 
şi-l amintea bine: un om scund, conştiincios, cu părul roşcat 
în dezordine, cu braţele pistruiate şi o privire pierdută. 
(Această privire nu era neobişnuită în ochii unui Etern, ci ea 


amintea de pierderea căminului, a rădăcinilor, era dorul 
nemărturisit şi nemărturisibil de un Secol.) 

Harlan nu-şi mai aducea aminte de cuvintele lui exacte, 
desigur, însă esenţa lor rămăsese vie. 

Yarrow spusese, în esenţă: „Acum veţi fi Observatori. Nu 
este o situaţie foarte apreciată. Specialiştii o consideră o 
etapă minoră, bună pentru puşti. Poate că voi, Eternii - făcu 
în mod intenţionat o pauză după acest cuvânt, ca să-i dea 
fiecăruia ocazia să-şi îndrepte spatele şi să-şi ia o înfăţişare 
mândră - gândiţi la fel. În cazul acesta, sunteţi nişte proşti, 
care nu merită să fie Observatori. 

Calculatoarele nu ar avea calcule de făcut, Proiectanţii-de- 
Vieţi nu ar avea vieţi de proiectat, Sociologii - societăţi de 
modelat. Nici un Specialist nu ar avea ce să facă dacă nu ar 
exista Observatorul. Ştiu că aţi mai auzit asta, dar vreau să 
vă fie foarte clar şi să vi se întipărească în minte. 

Voi, tinerii, sunteţi cei care veţi intra în Timp, în condiţiile 
cele mai grele, pentru a culege fapte. Fapte judecate la 
rece, obiective, nealterate de părerile şi preferinţele 
voastre, înţelegeţi asta. Fapte cu gradul de adecvare 
necesar pentru a putea fi introduse în maşinile de calculat, 
Fapte destul de clare pentru a putea susţine ecuaţiile 
sociale. Destul de autentice pentru a sta la baza 
Schimbărilor de Realitate. 

Şi încă ceva. Stadiul de Observator nu este ceva prin care 
să treci cât poţi de repede şi de discret. Numai ca 
Observatori vă puteţi face remarcaţi. Nu ce aţi făcut în 
şcoală, ci performanţele voastre ca Observatori vă vor 
determina Specialitatea şi treapta până la care veţi urca în 
cadrul ei. Acesta va fi cursul vostru „post-universitar”, 
Eternilor, şi o nereugşită, oricât de mică, vă va trece în 
Serviciul de întreţinere, oricât de strălucite ar părea acum 
aptitudinile dumneavoastră. Asta e tot.” 

A dat mâna cu fiecare dintre ei, şi Harlan, grav, hotărât, 
mândru în convingerea sa că privilegiile statutului de Etern 
includeau şi cel mai mare privilegiu, asumarea 


responsabilităţii pentru fericirea tuturor oamenilor care 
erau sau vor fi sub imperiul Eternităţii, era plin de 
autorespecit. 

Primele lui sarcini au fost mărunte şi supravegheate 
îndeaproape, însă îşi şlefui iscusinţa trecând prin 
experienţa a douăsprezece Secole, prin douăsprezece 
Schimbări de Realitate. 

În cel de-al cincilea an ca Observator, a fost făcut Senior în 
domeniu şi i s-a repartizat Secolul 482. Urma să lucreze 
pentru prima oară nesupravegheat şi conştiinţa acestui 
lucru îi diminua siguranţa de sine, când raportă întâia oară 
Calculatorului care se ocupa de Secţie. 

Acesta era Calculatorul Asistent Hobbe Finge, a cărui 
figură bosumflată, bănuitoare şi încruntată părea 
caraghioasă pe o faţă ca a lui. Avea un nas rotund ca un 
nasture şi doi obraji ca doi nasturi mai mari. N-avea nevoie 
decât de un pic de roşu şi de o şuviţă de păr alb ca să se 
transforme în imaginea mitului Primitiv a lui Moş Gerilă. 


(. Sau Moş Crăciun sau Kriss Kringle). Harlan ştia toate 
cele trei nume. Se îndoia că un Etern din o sută de mii ar fi 
auzit măcar de unul dintre ele. Harlan se mândrea în secret 
şi cu ruşine de acest fel de cunoştinţe ascunse. Încă din 
primele zile de şcoală căpătase pasiunea Istoriei Primitive, 
iar Educatorul Yarrow i-o încurajase. Harlan ajunsese să 
îndrăgească acele Secole ciudate, decadente, aflate nu 
numai înainte de începuturile Eternităţii, în cel de-al 27-lea, 
ci înainte chiar de inventarea Câmpului Temporal, în cel de- 
al 24-lea. În studiile sale se folosise de cărţi şi periodice 
vechi. Călătorise chiar departe, în jos-Timp, în primele 
Secole ale Eternităţii - când putuse obţine permisiunea - 
pentru a consulta surse mai bune. În decursul a peste 
cincisprezece ani, reuşise să-şi alcătuiască o remarcabilă 
bibliotecă proprie, aproape toată în tipar-pe-hârtie. Avea un 
volum scris de un om numit H. G. Wells, altul de cineva pe 
nume W. Shakespeare, câteva istorii zdrenţuite. Dintre 


toate exemplarele, cel mai bun era un set complet de 
volume, legate, ale unui săptămânal Primitiv de ştiri care 
ocupa un spaţiu foarte mare, dar pe care nu putea, din 
sentimentalism, să-l readucă la micro-film. 

Din când în când se lăsa să plonjeze într-o lume în care 
viaţa era viaţă şi moartea moarte. Unde un om lua hotărâri 
definitive, unde răul nu putea fi preîntâmpinat, nici binele 
favorizat, şi Bătălia de la Waterloo, odată pierdută, rămânea 
pierdută pentru totdeauna. Avea chiar un fragment de 
poezie, pe care-l preţuia, şi care spunea că o mână, după ce 
a scris, nu mai putea nicicând fi ademenită să şteargă. 

Atunci îi era greu, suferea aproape un şoc când îşi întorcea 
gândurile la Eternitate, la un Univers în care Realitatea era 
ceva flexibil şi efemer, ceva ce oameni ca el puteau ţine în 
palmă şi modela, dându-i o formă mai potrivită. 

Imaginea lui Moş Gerilă se destramă atunci când Hobbe 
Finge îi vorbi pe un ton energic şi sec. 

— Poţi începe mâine, cu o analiză de rutină a Realităţii 
curente. Vreau să fie bună, temeinică şi la obiect. Nu se 
admite nici o scăpare. Prima diagramă spaţio-temporală va 
fi gata pentru tine mâine dimineaţă. Ai înţeles? 

— Da, Calculator, spuse Harlan. 

Îşi dădea seama, încă de pe acum, că el şi Calculatorul 
Asistent Hobbe Finge nu se vor înţelege, şi-i părea rău. 

În dimineaţa următoare, primi diagrama, cu scheme 
perforate complicate ieşite din Computaplex. Folosi un 
convertizor de cod de buzunar pentru a le traduce în limba 
Intertemporală Standard, în grija sa de a nu face, de la bun 
început, nici cea mai mică greşeală. Desigur, ajunsese la 
stadiul în care putea citi perforaţiile direct. 

Diagrama îi spunea unde şi cum, în lumea Secolului 482, 
putea să meargă şi unde nu putea; ce putea să facă şi ce nu 
putea; ce trebuia să evite cu orice preţ. Prezenţa lui trebuia 
să se manifeste numai în acele locuri şi timpuri unde nu 
punea primejdie Realitatea. 


Secolul 482 nu era comod pentru el. Nu semăna cu 
căminul lui temporal, auster şi conformist. Era un Secol 
fără etică sau principii, aşa cum se obişnuise el să se 
gândească la ele. Era hedonist, materialist, mai mult decât 
matriarhat. Singurul Secol (verificase cu multă trudă în 
dosare) în care se dezvolta din plin naşterea ectogenică şi, 
în apogeul său, 40 la sută din femei „năşteau” prin simpla 
contribuţie, a ovarelor, cu un ovul fertilizat. Căsătoria se 
lega şi se dezlega prin consimţământ reciproc şi, din punct 
de vedere legal, nu însemna mai mult decât o înţelegere 
particulară, fără vreo legătură strânsă Convieţuirea în 
scopul de procreare era, desigur, diferențiată cu grijă de 
funcţiile sociale ale căsătoriei şi se încheia pe principii pur 
eugenice. 

Harlan gândea că această societate era bolnavă într-o sută 
de feluri şi dorea cu ardoare o Schimbare de Realitate. De 
mai multe ori îi veni în minte gândul că propria lui prezenţă 
în interiorul Secolului, ca om al altui timp, i-ar putea 
ramifica istoria. Dacă prezenţa lui inoportună ar fi putut fi 
făcută destul de perturbatoare, până la un anumit punct, o 
altă ramură a posibilităţii ar deveni reală, o ramură în care 
milioane de femei în căutarea plăcerii s-ar trezi 
transformate în mame adevărate, cu inimi adevărate. S-ar 
afla într-o altă realitate, cu toate amintirile aferente 
acesteia, incapabile de a şti, visa sau imagina că au fost 
vreodată alte fiinţe. 

Din nefericire, pentru asta ar fi trebuit să iasă din limitele 
diagramei spaţio-temporale, ceea ce era inadmisibil. Şi 
chiar dacă s-ar fi putut, să păşeşti la întâmplare dincolo de 
graniţe ar fi însemnat Schimbarea Realităţii în multe feluri. 
Ar fi putut însemna înrăutățirea ei. Numai o analiză atentă 
şi multe calcule puteau indica exact natura unei Schimbări 
de Realitate. 

În aparenţă, indiferent de părerile sale proprii, Harlan 
rămânea un Observator, şi Observatorul ideal era doar un 
set de frânturi de nervi senzitivi-perceptivi conectaţi la un 


mecanism întocmitor de rapoarte. Între percepţie şi 
relatare nu trebuia să intervină nici un sentiment. 

Rapoartele lui Harlan erau, din acest punct de vedere, 
perfecțiunea întruchipată. 

Calculatorul Asistent Finge îl chemă la el după cel de-al 
doilea raport săptămânal. 

— Te felicit, Observator, îi spuse cu o voce lipsită de 
căldură, pentru organizarea şi claritatea rapoartelor tale. 
Dar oare ce gândeşti cu adevărat? 

Harlan se adăposti în spatele unei înfăţişări atât de 
inexpresive, încât parcă ar fi fost sculptată cu trudă într-un 
lemn din Secolul 95. 

— Nu am păreri proprii în această problemă. 

— Haide, haide. Vii din Secolul 95 şi ştim amândoi ce 
înseamnă asta. Cu siguranţă că acest Secol îţi displace. 

Harlan ridică din umeri. 

— Există vreun amănunt în rapoartele mele care vă face să 
credeţi că-mi displace? 

Observaţia friza impertinenţa, iar darabana degetelor 
boante ale lui Finge îi arăta acest lucru. 

— Răspunde-mi la întrebare, îl somă el. 

Harlan se conformă. „Din punct de vedere sociologic, 
multe fațete ale Secolului reprezintă nişte extreme. 
Ultimele trei Schimbări de Realitate din vecinătatea lui 
temporală au accentuat acest lucru. În sfârşit, cred că 
situaţia trebuie îndreptată. Extremele nu sunt niciodată 
sănătoase.” 

— Şi atunci ţi-ai dat osteneala să verifici Realităţile trecute 
ale Secolului. 

— Ca Observator, trebuie să verific toate faptele 
pertinente. 

Era o atitudine de distanţare. Harlan avea, desigur, 
dreptul şi datoria de a verifica aceste fapte. Finge ştia asta. 
Fiecare Secol era zguduit în mod continuu de Schimbările 
de Realitate. Nici o Observaţie, oricât de minuțioasă, nu-şi 
păstra valabilitatea mult timp fără re-verificări, Procedura 


standard în Eternitate era ca fiecare Secol să rămână într-o 
stare de Observaţie cronică. Şi pentru a face o observaţie 

corectă trebuie să poţi prezenta nu numai faptele Realităţii 
curente, ci şi pe cele ale relaţiilor cu Realităţile precedente. 

Totuşi, lui Harlan îi era clar că Finge nu-i examina părerile 
de Observator numai din neplăcere. Ostilitatea lui era 
evidentă. 

Cu altă ocazie, Finge îi spuse lui Harlan (năvălind în micul 
lui birou pentru a-i aduce vestea): 

— Rapoartele tale fac o impresie foarte favorabilă 
Consiliului Atottemporal. 

Harlan şovăi, nesigur, apoi murmură. 

— Vă mulţumesc. 

— Toţi sunt de părere că dai dovadă de un grad neobişnuit 
de clarviziune. 

— Fac tot ce-mi stă în putinţă. 

— L-ai cunoscut vreodată pe Calculatorul Senior 'Twissell? 
Întrebă Finge pe neaşteptate. 

— Calculatorul Twissell? Harlan făcu ochii mari. Nu 
domnule. De ce mă întrebaţi? 

— Pare deosebit de interesat de rapoartele tale. Finge se 
îmbufnă şi schimbă subiectul. Mie mi se pare că ţi-ai 
elabora o filosofie proprie, un punct de vedere asupra 
istoriei. 

Tentaţia era mare pentru Harlan. Orgoliul şi prudenţa se 
luptau în el şi cel dintâi câştigă. 

— Am studiat Istoria Primitivă, domnule. 

— Istoria Primitivă? La şcoală? 

— Nu chiar, Calculator. Pe cont propriu. Este. Pasiunea 
mea. E ca şi cum ai privi istoria încremenită, îngheţată! 
Poate fi studiată în amănunt, pe când Secolele Eternităţii 
sunt într-o permanentă schimbare. 

Acest gând îl mai încălzi puţin. 

— E ca şi cum am lua o serie de cadre dintr-o carte-film şi 
le-am studia pe fiecare în detaliu. Am vedea multe lucruri 


care ne-ar scăpa dacă am urmări doar filmul în derularea 
lui. Cred că asta mă ajută mult în munca mea. 

Finge îl privi cu uimire, cu ochii mari şi plecă fără să mai 
spună un cuvânt. 

Din când în când, după aceea, aducea vorba despre Istoria 
Primitivă şi asculta comentariile reţinute ale lui Harlan fără 
ca pe faţa lui plină să apară vreo expresie bine definită. 

Harlan nu ştia dacă trebuie să-i pară rău de cele 
întâmplate sau să le considere ca o posibilă metodă de a-şi 
grăbi avansarea. 

Se oprise la prima alternativă când, întâlnindu-l într-o zi 
pe Coridorul A, Finge îi spuse brusc, în auzul celorlalţi: 

— Sfinte Timp, Harlan, tu nu zâmbeşti niciodată? 

Lui Harlan îi veni în minte gândul şocant, că Finge îl 
urăşte. Propriul lui sentiment faţă de Finge evolua, ulterior, 
spre aversiune. 

Trei luni de investigaţii în Secolul 482 epuizaseră cea mai 
mare parte din materialul important şi Harlan nu fu 
surprins când se trezi chemat pe neaşteptate în biroul lui 
Finge. Se aştepta să i se dea o altă sarcină. Expunerea 
finală era gata de câteva zile. 482 exporta masiv textile 
bazate pe celuloză în Secolele despădurite, cum ar fi 1174, 
dar nu accepta în schimb peşte afumat. Alcătuise o listă 
lungă de astfel de articole, în ordinea cuvenită, supuse unei 
analize corecte. 

Luă schiţa rezumatului cu el. 

Însă nu veni vorba de Secolul 482. În loc de asta, Finge îl 
prezentă unui omuleţ uscat şi zbârcit, cu păr alb şi rar, cu o 
faţă de spiriduş, care, în tot timpul conversaţiei, purtă 
pecetea unui zâmbet permanent, ce oscila între extreme de 
nelinişte şi jovialitate, dar nu se ştergea nici un moment. 
Între două degete îngălbenite ţinea o ţigară aprinsă. 

Era prima ţigară pe care Harlan o vedea în viaţa lui, altfel 
ar fi fost mai atent la om şi mai puţin la cilindrul fumegând 
şi ar fi fost mai bine pregătit pentru prezentarea lui Finge. 


— Calculator Senior 'Twissell, acesta este Observatorul 
Andrew Harlan. 

Ochii lui Harlan trecură, uluiţi, de la ţigara omuleţului la 
faţa lui. 

Calculatorul Senior 'Twissell spuse cu o voce ascuţită: 

— Îmi pare bine. Deci, acesta este tânărul care face 
rapoartele acelea excelente? 

Lui Harlan îi pierise vocea. Laban 'Twissell era o legendă, 
un mit viu. Laban Twissell era un om pe care ar fi trebuit să- 
l recunoască de la prima vedere. Era Calculatorul eminent 
al Eternităţii, ceea ce era un alt fel de a spune că era cel 
mai remarcabil Etern în viaţă. Era decanul Consiliului 
Atottemporal. Condusese mai multe Schimbări de Realitate 
decât oricine altcineva în istoria Eternităţii. Era. Avea. 

Mintea lui Harlan nu mai funcţiona. Dădu din cap cu un 
zâmbet nerod şi nu spuse nimic. 

Twissell duse ţigara la buze, trase repede din ea şi o lăsă 
Jos. 

— Lasă-ne singuri, Finge. Vreau să vorbesc cu băiatul. 
Finge se ridică, mormăi ceva şi plecă. 

Twissell spuse: 

— Pari nervos, băiete. N-ai de ce să fii nervos. Era un şoc, 
însă, să-l întâlneşti astfel pe Twissell. Întotdeauna eşti 
descumpănit să afli că cineva pe care ţi-l închipuiai uriaş nu 
are de fapt nici un metru şaptezeci. Putea oare creierul 
unui geniu să intre în spatele acelei frunţi teşite, netede, 
mărginite de o chelie? Ceea ce iradia din ochii mici, 
înconjurați de o mie de riduri, era o inteligenţă ascuţită sau 
doar bună dispoziţie? 

Harlan nu ştia ce să mai creadă. Ţigara părea să-i întunece 
fărâma de minte pe care şi-o putea aduna. Tresări vizibil 
când îl atinse un nor de fum. 

Ochii lui Twissell se îngustară, ca şi cum s-ar fi străduit să 
privească prin norul de fum şi spuse, într-un dialect din 
mileniul zece, cu un accent mizerabil: 


— Te-ai simţi mai pine dacă în tău propriu dialect ţi-aş 
vorpi, păiete? 

Harlan, căruia îi venea să izbucnească într-un râs isteric, 
spuse cu grijă: 

— Vorbesc Intertemporala Standard destul de bine, 
domnule. 

O spuse în Intertemporala pe care el şi toţi ceilalţi Eterni, 
în prezenţa sa, o folosiseră încă din primele lui luni în 
Eternitate. 

— Prostii, spuse Twissell pe un ton imperativ. Nu-mi bat 
capul cu Intertemporala. Vorbesc limba celui de-al X-lea 
mileniu mai mult decât perfect. 

Harlan pricepu că 'Twissell nu mai folosise dialectele local- 
temporale de vreo 40 de ani. 

Spunând acestea, însă, satisfăcut, Twissell trecu la 
Intertemporală şi rămase la ea. 

— Ţi-aş oferi o ţigară, dar sunt sigur că nu fumezi. 
Fumatul nu prea este aprobat niciunde în istorie. De fapt, 
ţigări bune se fac numai în Secolul 72 şi de acolo trebuie să 
mi le procur pe ale mele. Îţi dau această informaţie în caz 
că o să vrei vreodată să te apuci de fumat. Dar este trist. 
Săptămâna trecută am rămas blocat în Secolul 123 timp de 
două zile. Fără să fumez. Vreau să spun, chiar în Secţia din 
Eternitate care se ocupă de 123. Eternii de acolo au 
împrumutat „obiceiurile”. Dacă aş fi aprins o ţigară, ar fi 
echivalat cu prăbuşirea cerului. Câteodată cred că mi-ar 
plăcea să calculez o Schimbare mare de Realitate şi să 
înlătur toate tabu-urile cu „nu fumaţi” din toate Secolele, 
numai că o astfel de Schimbare ar declanşa războaie în 58 
sau o societate sclavagistă în Secolul 1.000. Întotdeauna 
există un impediment. 

Harlan se simţi mai întâi încurcat, apoi nerăbdător. Cu 
siguranţă că aceste lucruri fără noimă ascundeau ceva. 
Parcă simţea un nod în gât. 

— Pot să vă întreb de ce aţi vrut să mă vedeţi, domnule? 

— Îmi plac rapoartele tale, băiete. 


În ochii lui Harlan apăru un licăr ascuns de bucurie, însă 
nu zâmbi. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

— Se cunoaşte mâna artistului. Ai intuiţie. Simţi puternic. 
Cred că ştiu care ar fi adevăratul tău loc în Eternitate şi am 
venit să ţi-l ofer. 

„Nu pot să cred”, gândi Harlan. 

Îşi înlătură cu grijă orice nuanţă de triumf din voce. 

— Este o mare onoare pentru mine, domnule. 

La care Calculatorul Senior 'Twissell, terminându-şi ţigara, 
luă alta în mâna stângă, printr-un efect neobservat de 
prestidigitaţie, şi o aprinse. Spuse, printre pufăituri: 

— Pe Timp, băiete, vorbeşti de parcă ai fi repetat vreun 
rol. Mare onoare, pfui. Vorbe goale. Fleacuri. Spune pe 
şleau ce simţi. Te bucuri, ei? 

— Da, domnule, spuse Harlan prudent. 

— Bine. Aşa şi trebuie. Cum ţi-ar plăcea să fii Tehnician? 

— Tehnician! Strigă Harlan, sărind de pe scaun. 

— Stai jos. Stai jos. Pari surprins. 

— Nu mă aşteptam să fiu Tehnician, Calculator Twissell. 

— Nu, spuse Twissell sec, Într-un fel nimeni nu se 
aşteaptă. Toţi se aşteaptă la orice, numai la asta nu. Şi 
totuşi Tehnicienii sunt greu de găsit şi sunt foarte căutaţi. 
Nici o secţie din Eternitate nu are destui. 

— Nu cred că sunt omul potrivit. 

— Vrei să spui că nu eşti omul potrivit pentru un post care- 
ţi dă bătaie de cap. Pe Timp, dacă eşti devotat Eternităţii, 
aşa cum cred eu că eşti, n-o să-ţi pese de asta. Deci, proştii 
te vor evita şi te vei simţi ostracizat. 'Te vei obişnui. Şi vei 
avea satisfacția de a şti că eşti necesar, foarte necesar. Mie. 

— Dumneavoastră, domnule? Dumneavoastră în 
persoană? 

— Da. 

În zâmbetul bătrânului se strecură o nuanţă de şiretenie. 

— Nu o să fii un simplu Tehnician. Vei fi Tehnicianul meu 
personal. Vei avea un statut aparte. Cum ţi se pare acum? 


— Nu ştiu, domnule. S-ar putea să nu fac faţă. Twissell 
scutură hotărât din cap. 

— Am nevoie de tine. Numai de tine. Rapoartele tale mă 
asigură că ai, aici sus, ceva de care eu am nevoie, (îşi 
ciocăni fruntea cu unghia striată a arătătorului). Dosarul 
tău de Novice este bun. Secţiile pentru care ai făcut 
observaţii ţi-au dat referinţe bune. În sfârşit, raportul lui 
Finge a fost cel mai convenabil. 

Harlan fu sincer surprins. 

— Raportul Calculatorului Finge a fost favorabil? 

— Nu te aşteptai la asta? 

— Nu. Ştiu. 

— Ei bine, băiete, nu am spus că a fost favorabil. Am spus 
că era convenabil. De fapt, raportul lui Finge nu a fost 
favorabil A recomandat să fii îndepărtat de la toate 
îndatoririle legate de Schimbările de Realitate. A spus că nu 
este bine să fii păstrat în alt loc decât în Serviciul de 
întreţinere. 

Harlan se înroşi. 

— Şi care au fost motivele pentru care a afirmat asta 
domnule? 

— Se pare că ai o pasiune, băiete. Te interesează Istoria 
Primitivă, nu? 

Descria gesturi largi cu ţigara şi Harlan, uitând, în furia 
sa, să-şi controleze respiraţia, inhală un nor de fum şi tuşi 
neajutorat. 

Twissell privi, binevoitor, accesul de tuse al tânărului 
Observator. 

— Nu-i ăsta adevărul? Harlan începu: 

— Calculatorul Finge nu are nici un drept. 

— Haide, haide! Ţi-am spus ce scria în raport pentru că 
are legătură cu scopul pentru care am cea mai mare nevoie 
de tine. De fapt, raportul era confidenţial şi trebuie să uiţi 
că ţi-am spus ce conţine. Pentru totdeauna, băiete. 

— Dar ce e rău în a te interesa Istoria Primitivă? 


— Finge crede că interesul tău dovedeşte o puternică 
Dorinţă-de-Timp. Înţelegi, băiete? 

Harlan înţelegea. Era imposibil să eviţi jargonul psihiatric, 
în special această frază. Se presupunea că fiecare membru 
al Eternităţii are o puternică tendinţă (şi cu atât mai 
puternică cu cât era suprimată, oficial, în toate 
manifestările sale) de a se reîntoarce, nu neapărat în 
Timpul lui, dar, cel puţin, într-un Timp definit. De a deveni o 
părticică dintr-un Secol, nu să rătăcească prin toate. 
Desigur însă că, la cea mai mare parte a Eternilor, această 
tendinţă rămânea ascunsă, la loc sigur, în inconştient. 

— Nu cred că este cazul aici, spuse Harlan. 

— Nici eu. De fapt, cred că pasiunea ta este interesantă şi 
valoroasă. Cum am spus, pentru asta am nevoie de tine. 
Vreau să înveţi un Novice, pe care ţi-l voi aduce, tot ce ştii şi 
tot ce poţi să afli despre Istoria Primitivă. Între timp, vei fi, 
de asemenea, Tehnicianul meu personal. Vei începe în 
câteva zile. Îţi surâde? 

Dacă-i surâdea? Să ai permisiunea oficială să înveţi tot ce 
poţi despre zilele dinaintea Eternităţii? Să fii personal în 
legătură cu cel mai mare Etern? Chiar şi problema spinoasă 
a statutului de Tehnician părea mai uşor de suportat în 
aceste condiţii. 

Prudenţa, însă, nu-l părăsi întru totul. 

— Dacă este necesar, pentru binele Eternităţii, domnule. 

— Pentru binele Eternităţii? Strigă Calculatorul cu 
înfăţişare de spiriduş, brusc agitat. 

Aruncă mucul de ţigară cu o asemenea energie încât lovi 
cel mai îndepărtat perete şi ricoşa într-o jerbă de scântei. 

— Am nevoie de tine pentru existenţa Eternităţii. 

NOVICE. 

Harlan se afla în Secolul 575 de câteva săptămâni când îl 
întâlni pe Brinsley Sheridan Cooper. Avusese timp să se 
familiarizeze cu noul său mediu şi cu antisepticitatea sticlei 
şi porţelanului. Învăţase să poarte însemnul de Tehnician cu 
mai puţină fereală şi să se abţină să înrăutăţească situaţia 


stând astfel încât emblema să fie îndreptată către un perete 
sau acoperită de interpunerea vreunui obiect pe care-l 
aducea. 

Ceilalţi zâmbeau cu dispreţ când observau astfel de lucruri 
şi luau o atitudine şi mai rece, de parcă l-ar fi suspectat de o 
încercare de a le dobândi prietenia prin înşelăciune. 

Calculatorul Senior Twissell îi aducea zilnic probleme noi 
Harlan le studia şi-şi redacta analizele sub formă de 
proiecte rescrise apoi de câte patru ori, ultima variantă 
fiind înmânată chiar şi aşa cu ezitări. 

Twissell le lăuda, dădea din cap şi spunea: Bun, bun. Apoi 
ochii lui albaştri îl fulgerau şi zâmbetul i se îngusta în timp 
ce spunea: 

— Voi testa această presupunere pe Computaplex. 

Numea întotdeauna analizele „presupuneri”. Nu-i 
comunica niciodată lui Harlan rezultatul verificărilor pe 
Computaplex şi acesta nu îndrăznea să întrebe. Era 
descurajat că nu i se ceruse niciodată să-şi pună în practică 
analizele. Să însemne oare aceasta că nu era verificat, că 
alesese un articol greşit pentru declanşarea unei Schimbări 
de Realitate, că nu avea iscusinţa de a vedea Schimbarea 
Minimă Necesară în şirul indicat? (Doar mai târziu ajunse la 
gradul adecvat de sofisticare automat pe buze inițialele S. 
M. N.) 

Într-o zi, Twissell veni la el cu un băiat fâstâcit, care părea 
că de-abia îndrăzneşte să ridice privirea pentru a o întâlni 
pe a lui Harlan. 

— Tehnician Harlan, acesta este Novicele B. S. Cooper. 
Harlan spuse, în mod automat, „Salut”! Îl cântări din ochi şi 
nu fu deloc impresionat. Băiatul era mai degrabă scund, cu 
părul negru, despărţit la mijloc de o cărare. Bărbia îi era 
îngustă, ochii de un căprui deschis nedefinit, urechile puţin 
cam mari, unghiile roase. 

— El este băiatul pe care îl vei învăţa Istoria Primitivă 

— Sfinte Timp, zise Harlan cu interesul brusc mărit. „Îmi 
pare bine!” 


Aproape că şi uitase. Twissell reluă: 

— Fixează cu el un program care să-ţi convină. Dacă vă 
puteţi întâlni două după-amieze pe săptămână, cred că este 
foarte bine. Foloseşte propria ta metodă de predare. Las 
asta la latitudinea ta. Dacă vei avea nevoie de filme, cărţi 
sau documente vechi, spune-mi şi, dacă există în Eternitate 
sau în orice parte accesibilă a Timpului, le vom obţine. Ce 
zici, băiete? 

Luă o ţigară aprinsă, nu se ştie de unde (ca întotdeauna), 
şi aerul se umplu de fum. Harlan tuşi şi strâmbătura gurii 
Novicelui dovedea că ar fi făcut şi el la fel dacă ar fi 
îndrăznit. 

După plecarea lui 'Twissell, Harlan zise: 

— Ăăă, ia loc. 

Ezită un moment, apoi adăugă hotărât: 

— Fiule, ia loc, fiule. Biroul meu nu e grozav, dar e şi al tău 
de fiecare dată când suntem împreună. 

Harlan era invadat de nerăbdare. Proiectul acesta era al 
lui! Istoria Primitivă era ceva ce-i aparţinea lui. 

Novicele ridică ochii (acum pentru prima oară) şi spuse, 
şovăind: 

— Dumneavoastră sunteţi Tehnician. 

O parte considerabilă din entuziasmul şi căldura lui Harlan 
pieri. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Nimic, spuse Novicele. Doar. 

— L-ai auzit pe Calculatorul Twissell spunându-mi 
Tehnician, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— Crezi că a fost o greşeală? Ceva prea rău pentru a fi 
adevărat? 

— Nu, domnule. 

— Ai vreun defect de vorbire? Îl întrebă Harlan cu 
brutalitate, şi făcând-o, simţi cum îl copleşeşte ruşinea. 

Cooper se înroşi dureros. 

— Nu vorbesc prea bine Intertemporala Standard. 


— De ce? De cât timp eşti Novice? 

— De mai puţin de un an, domnule. 

— Un an? Dar câţi ani ai, Sfinte Timp? 

— Douăzeci şi patru de fizio-ani, domnule. Harlan îl privi 
lung. 

— Vrei să spui că te-au luat în Eternitate la douăzeci şi trei 
de ani? 

— Da, domnule. 

Harlan se aşeză şi-şi frecă mâinile. Asta pur şi simplu nu se 
făcea. Cincisprezece, şaisprezece ani era vârsta intrării în 
Eternitate. Ce însemna asta? Un nou fel de-al lui Twissell de 
a-l pune la încercare? 

— La loc şi să începem. Numele complet şi domiciliul 
temporal. 

Novicele se bâlbăi: 

— Brinsley Sheridan Cooper din Secolul 78, domnule. 
Harlan se mai înmuie. Era aproape. Doar şaptesprezece 
secole în jos-Timp de propriul său cămin temporal. Aproape 
un vecin lemporal. 

— Te interesează Istoria Primitivă? 

— Calculatorul 'Twissell mi-a cerut s-o învăţ. Eu nu prea 
ştiu multe despre ea. 

— Ce altceva mai înveţi? 

— Matematică. Inginerie temporală. Deocamdată doar 
noţiunile de bază. În Secolul 78 eram reparator de Speedy- 
vac. 

N-avea nici un sens să întrebe ce era Speedy-vac, Putea fi 
un aspirator de praf, o maşină de calculat, un tip de 
pulverizator de vopsele. Orice. Pe Harlan nu-l interesa în 
mod deosebit. 

— Ştii ceva despre istorie? Orice fel de istorie. 

— Am studiat istoria Europeană. 

— Unitatea ta politică, presupun. 

— M-am născut în Europa. Da. Ne-au învăţat, desigur, cu 
precădere istoria modernă. După revoluțiile din '54, 7554, 
vreau să spun. 


— Bine. Primul lucru pe care-l ai de făcut este să o uiţi. Nu 
înseamnă nimic. Istoria care se încearcă să se predea 
Temporalilor se modifică cu fiecare Schimbare de Realitate, 
Ei nici nu-şi dau seama. În fiecare Realitate, istoria lor este 
singura istorie. lată de ce este Istoria Primitivă atât de 
deosebită. În asta constă frumuseţea ei. Indiferent ce-am 
face, oricare dintre noi, există exact aşa cum a existat 
întotdeauna. Columb şi Washington, Mussolini şi Hereford, 
există cu toţii. 

Cooper zâmbi slab. Îşi frecă buza superioară cu degetul 
mic şi Harlan observă pentru prima oară o urmă de ţepi, de 
parcă Novicele ar fi vrut să-şi lase mustață. 

Cooper spuse: 

— Nu prea pot. Să mă obişnuiesc, cu tot timpul petrecut 
aici. 

— Să te obişnuieşti? Cu ce? 

— Să fiu la 500 de Secole depărtare de căminul meu 
temporal. 

— Şi eu sunt în aceeaşi situaţie. Sunt din Secolul 95. 

— Asta-i altceva. Sunteţi mai în vârstă decât mine şi cu 
toate acestea eu sunt mai bătrân cu 17 Secole, într-un fel. 
Pot fi stră-stră-străşi aşa mai departe, bunicul 
dumneavoastră. 

— Şi care ar fi diferenţa? Presupunând că ai fi. 

— Trebuie să mă obişnuiesc. 

În vocea Novicelui se desluşea o urmă de răzvrătire. 

— "Toţi trebuie să ne obişnuim, spuse Harlan aspru şi 
începu să vorbească despre Primitivi, După trei ore, era 
cufundat în explicarea motivelor pentru care existau Secole 
şi înainte de Secolul 1. 

— Dar primul Secol nu e primul? Întrebase Cooper, 
plângăreţ. 

Harlan sfârşi prin a-i da o carte, nu una cu adevărat bună, 
ci una care să-l ajute pentru început. 

— Pe parcurs îţi voi da material mai bun, îi spuse. 


După o săptămână, mustaţa lui Cooper devenise o urmă 
întunecată pronunţată care-l făcea să pară cu zece ani mai 
în vârstă şi-i accentua bărbia îngustă. În ansamblu, gândi 
Harlan, mustaţa asta nu aducea nici o îmbunătăţire. 

Cooper anunţă. 

— Am terminat cartea. 

— Şi ce crezi despre ea? 

— Într-un fel. 

Urmă o pauză lungă. Cooper începu din nou. 

— Anumite părţi din Primitivul târziu seamănă puţin cu 
Secolul 78. M-a făcut să mă duc cu gândul acasă, ştiţi. De 
două ori am visat-o pe soţia mea. 

Harlan exploda. 

— Soţia ta? 

— Înainte de a veni aici am fost căsătorit. 

— Sfinte Timp! Şi au adus-o şi pe soţia ta? Cooper scutură 
din cap. 

— Nici măcar nu ştiu dacă nu a fost Schimbată în ultimul 
an Dacă da, presupun că acum nu mai e cu adevărat soţia 
mea. 

Harlan îşi reveni. Desigur, dacă Novicele avea 23 de ani 
când fusese luat în Eternitate, e foarte posibil să fi fost 
însurat Un lucru fără precedent atrăgea după sine un altul. 

Ce se întâmpla? Odată ce se aduceau modificări regulilor 
nu mai era mult până când totul se va rostogoli într-un 
tumult de incoerenţă. Eternitatea era un ansamblu prea 
bine echilibrat pentru a suferi transformări. 

Poate că mânia în numele Eternităţii era cea care puse 
brutalitate neintenţionată în cuvintele pe care Harlan le 
rosti apoi. 

— Sper că nu intenţionezi să te întorci în Secolul 78 ca să 
verifici. 

Novicele înălţă capul şi privirea îi era fermă şi sigură. 

— Nu. 

Harlan schimbă tonul, simțindu-se nelalocul său. 


— Bun. Nu ai familie. Nu ai nimic. Eşti un Etern şi să nu te 
gândeşti niciodată la vreo persoană cunoscută în Timp. 

Buzele lui Cooper se subţiară şi accentul i se făcu puternic 
simţit în vorbele repezi. 

— Vorbiţi ca un Tehnician. 

Pumnii lui Harlan se încleştară pe marginea biroului. 
Spuse răguşit: 

— Ce vrei să spui? Că sunt un Tehnician, deci eu fac 
Schimbările? Deci le apăr şi-ţi cer să le accepţi? Uite, 
puştiule, nu eşti aici nici de un an. Nu ştii să vorbeşti 
Intertemporala! Eşti total dezorientat în privinţa Timpului şi 
Realităţii, dar crezi că ştii totul despre tehnicieni şi cum să-i 
tratezi cu lipsă de consideraţie. 

— Îmi pare rău, zise Cooper repede. Nu am vrut să vă 
jignesc. 

— Nu, nu, cine jigneşte un Tehnician? Îi auzi doar pe toţi 
ceilalţi vorbind, nu-i aşa? Toţi spun: „Rece ca o inimă de 
Tehnician”, nu-i aşa? Spun: „Un trilion de personalităţi 
schimbate. Un fleac pentru un Tehnician.” Şi poate şi alte 
lucruri. Care este răspunsul, domnule Cooper? le simţi mai 
sofisticat dacă li te alături? Te face să te simţi mare? Un 
stâlp al Eternităţii? 

— Am spus că-mi pare rău. 

— În regulă. Vreau doar să ştii că sunt Tehnician de mai 
puţin de o lună şi că, personal, nu am declanşat nici o 
Schimbare de Realitate. Acum să ne întoarcem la ale 
noastre. 

Calculatorul Senior 'Twissell îl chemă a doua zi pe Harlan 
în biroul său. 

— 'Ţi-ar plăcea să te ocupi de o S.M.N,., băiete? 

Nici că se putea mai nimerit. Toată dimineaţa Harlan 
regretase că şi-a negat cu laşitate orice implicare personală 
în activitatea de Tehnician. Îi venea mereu în minte strigătul 
copilăresc: „N-am făcut încă nimic rău, nu daţi vina pe 
mine!” 


Asta însemna că recunoştea ceva dubios în munca unui 
Tehnician şi că el nu avea nici o vină, pentru că era prea 
nou în domeniu ca să fi avut timpul să devină un criminal. 

Întâmpină cu bucurie ocazia de a-şi anihila scuza. Ar 
însemna aproape o penitenţă. Îi va putea spune lui Cooper: 
„Da, pentru ceva ce eu am făcut, aceste milioane de oameni 
sunt personalităţi noi, însă era necesar şi sunt mândru că 
eu sunt cauza”. 

Aşa că Harlan răspunse vesel: 

— Sunt gata, domnule. 

— Bun, bun. O să te bucure să afli băiete (un pufâit, şi 
vârful ţigării străluci incandescent) că toate analizele tale 
au dovedit o acuratețe de prim rang. 

— Vă mulţumesc, domnule. („Acum erau analize, gândi 
Harlan, nu presupuneri”) 

— Ai talent. Mână de aur, băiete, Ai nevoie de lucruri 
măreţe. Putem începe cu acesta, al 223-lea. Afirmația ta că 
blocarea ambreiajului unui anumit automobil va furniza 
bifurcația necesară fără efecte secundare nedorite este 
perfect corectă. Îl vei bloca? 

— Da, domnule. 

Aceasta a fost adevărata iniţiere a lui Harlan în munca de 
Tehnician. Ulterior, nu a mai fost doar un om cu o insignă 
roşie. Mânuise Realitatea. Modificase un mecanism, timp de 
câteva minute scurte, luate din Secolul 223 şi, ca rezultat, 
un tânăr nu ajunsese la un curs de mecanică la care dorea 
să asiste. Nu s-a mai apucat niciodată de inginerie solară şi, 
în consecinţă, un mecanism foarte simplu, de o importanţă 
crucială, a fost întârziat în dezvoltarea sa cu 10 ani. În mod 
uimitor, un război din Secolul 224 ieşise astfel din Realitate. 

Asta nu era bine? Ce dacă aveau loc modificări de 
personalităţi? Noile personalităţi erau la fel de umane ca şi 
cela vechi şi îşi aveau şi ele dreptul lor la viaţă. Chiar dacă 
erau scurtate un număr de vieţi, multe erau prelungite şi 
înzestrate cu mai multă fericire. O mare operă literară, un 
monument al intelectului şi sentimentelor Umane, nu mai 


era concepută în noua Realitate, însă câteva exemplare 
erau păstrate în Bibliotecile Eternităţii, nu-i aşa? Şi, oricum, 
apăruseră noi activităţi creatoare, nu-i aşa? 

Totuşi, în noaptea aceea, Harlan fu chinuit de o insomnie 
agonizantă, fierbinte, iar când aţipi în sfârşit, cuprins de 
ameţeală, i se întâmplă ceva ce nu i se mai întâmplase de 
ani şi ani. 

Îşi visă mama. 

În ciuda unui început atât de slab, lui Harlan îi fu de ajuns 
un fizio-an pentru a fi cunoscut în Eternitate drept 
„lehnicianul lui Twissell” şi, cu o doză apreciabilă de 
maliţie, drept „Băiatul Minune” şi „Cel-Care-Nu-Greşeşte- 
Niciodată”. 

Relaţiile lui cu Cooper deveniră aproape plăcute. Între ei 
nu s-a înfiripat niciodată o prietenie completă. (Dacă 
Cooper s-ar fi putut decide să facă primul pas, poate că 
Harlan nici n-ar fi ştiut cum să reacționeze.) Cu toate 
acestea, lucrau bine împreună şi interesul lui Cooper 
pentru Istoria Primitivă crescu până la a rivaliza cu cel al lui 
Harlan. 

Într-o zi Harlan îi spuse: 

— Uite ce e, Cooper, te-ar deranja să vii mâine în loc de 
azi? Trebuie să urc în Secolele 3.000 săptămâna asta ca să 
verific o Observaţie şi omul pe care vreau să-l văd este liber 
în după-amiaza asta. 

Ochii lui Cooper se luminară, înfometați: 

— Nu pot să vin şi eu? 

— Vrei? 

— Sigur. N-am mai pus piciorul într-o navă, de când m-au 
adus aici, din Secolul 78, şi atunci nici nu ştiam ce se 
întâmplă. 

Harlan era obişnuit să folosească nava din tunelul C, 
rezervat prin legi nescrise 'Tehnicienilor, pe toată lungimea 
sa nemăsurată, străbătând Secole. Cooper nu se arătă 
deloc stingherit pe drum. Păşi la bordul navei fără pic de 


ezitare şi-şi ocupă locul pe bancheta circulară ce o 
înconjura. 

Însă după ce Harlan activase câmpul şi pusese nava în 
mişcare sus-Timp, faţa lui Cooper se schimonosi într-o 
expresie aproape comică de surpriză. 

— Nu simt nimic, spuse el. E ceva în neregulă? 

— Totul este în regulă. Nu simţi nimic pentru că nu te 
deplasezi cu adevărat. Eşti propulsat de-a lungul 
extensiunii temporale a navei. De fapt, spuse Harlan 
adoptând un ton didactic, în acest moment tu şi cu mine nu 
suntem cu adevărat materie, în ciuda aparenţelor. O sută de 
oameni ar putea folosi această navă, deplasându-se (dacă se 
poate spune aşa) cu viteze diferite în orice direcţie 
Temporală, trecând unul prin celălalt şi aşa mai departe. 
Legile Universului normal pur şi simplu nu funcţionează în 
aceste tunele! 

Gura lui Cooper se strâmbă puţin şi Harlan îşi zise, 
stingherit: „Pugştiul învaţă inginerie temporală şi ştie mai 
multe decât mine despre toate acestea. De ce nu tac odată 
din gură, să încetez să mă mai fac de râs?” 

Se închise în tăcere, privindu-l fix pe Cooper, cu un aer 
sumbru. Mustaţa tânărului era gata crescută de câteva luni. 
Era căzută, încadrându-i gura în ceea ce Eternii numeau 
linia Mallansohn, deoarece singura fotografie, trecând 
drept autentică, a inventatorului Câmpului Temporal (şi 
aceea destul de ştearsă şi de prost expusă), îl înfăţişa cu o 
astfel de mustață. Pentru acest motiv linia aceasta îşi 
menținea o oarecare popularitate printre Eterni, cu toate 
că pe foarte puţini îi avantaja. 

Ochii lui Cooper rămăseseră fixaţi pe înşiruirea cifrelor 
care înregistrau trecerea Secolelor în raport cu ei. 

— Cât de departe în sus-Timp ajunge tunelul navei? 

— Nu te-au învăţat asta? 

— De-abia dacă au amintit de nave. Harlan ridică din 
umeri. 


— Eternitatea nu are capăt. Tunelul se continuă la 
nesfârşit. 

— Cât de departe în sus-Timp aţi ajuns dumneavoastră? 

— Acum voi merge cel mai departe. Calculatorul Twissell a 
ajuns până în Secolul 50.000. 

— Sfinte Timp! Şopti Cooper. 

— Şi asta încă nu e nimic. Câţiva Eterni au trecut chiar de 
Secolul 150.000. 

— Şi cu ce seamănă? 

— Cu absolut nimic, spuse Harlan morocănos. O 
multitudine de vieţi, dar niciuna umană. Omul a dispărut. 

— Mort? Înlăturat? 

— Nu cred că ştie cineva exact. 

— Şi nimic nu poate schimba starea asta de lucruri? 

— Ei bine, de la Secolul 70.000 în sus. Începu Harlan, apoi 
conchise abrupt: Ei, mai dă-le-n Timp! Schimbă subiectul. 

Dacă exista un subiect în privinţa căruia Eternii să fie 
aproape superstiţioşi, acesta era „Secolele Ascunse”, 
intervalul dintre Secolele 70.000 şi 150.000. Un subiect 
foarte rar menţionat. Numai legătura foarte strânsă dintre 
Harlan şi Twissell explica puţinele lui cunoştinţe în acest 
domeniu. Tot ce ştia era că, în toate acele mii de secole, 
Eternii nu puteau trece în Timp. 

Porţile dintre Eternitate şi Timp erau impenetrabile. De 
ce? Nimeni nu ştia. 

Harlan îşi închipuia, din câteva remarci întâmplătoare ale 
lui Twissell, că fuseseră făcute încercări de a se Schimba 
Realitatea în Secole imediat sub cel de-al 70.000-lea, însă 
fără Observaţii adecvate dincolo de secolul 70.000 nu se 
putea face nimic. 

Twissell râsese uşor odată şi spusese: „O să trecem şi de 
asta într-o zi. Până atunci, 70.000 de Secole de îngrijit este 
destul.” 

Dar nu sunase foarte convingător. 

— Ce se întâmplă cu Eternitatea după Secolul 150.000? 
Întrebă Cooper. 


Harlan oftă. După cât se părea, subiectul nu putea fi 
schimbat. 

— Nimic. Secţiile există, însă Eternii nu, nicăieri după cel 
de-al 70.000-lea. Secţiile continuă să existe milioane de 
Secole după ce orice fel de viaţă a dispărut şi chiar mai 
mult, până ce Soarele devine o Nova şi chiar şi după aceea. 
Eternitatea nu are sfârşit. De aceea i se spune Eternitate. 

— Deci, Soarele chiar devine o Nova? 

— Sigur. Altfel Eternitatea n-ar putea exista. Nova Sol este 
rezerva noastră de energie. Ascultă, ştii câtă energie este 
necesară pentru înfiinţarea unui Câmp Temporal? Primul 
Câmp al lui Mallansohn era la două secunde de extremul 
jos-Timp şi extremul sus-Timp şi destul de mare ca să 
conţină nu mai mult de o măciulie de chibrit şi a necesitat 
întreaga producţie pe o zi a unei centrale atomice. Au 
trebuit o sută de ani pentru înfiinţarea unui Câmp Temporal 
subţire cât un fir de păr, destul de departe în sus-Timp 
pentru a putea capta energia radiantă a Novei, astfel încât 
să poată fi construit un câmp destul de mare pentru a 
cuprinde un om. 

Cooper suspină. 

— Tare aş vrea să ajungă să nu mă mai pună să învăţ 
ecuaţii şi mecanica câmpului şi să înceapă să-mi vorbească 
despre partea cu adevărat interesantă. Dacă aş fi trăit în 
timpul lui Mallansohn. 

— N-ai fi învăţat nimic. A trăit în Secolul 24, însă 
Eternitatea a luat fiinţă de-abia târziu, în 27. Inventarea 
Câmpului nu este acelaşi lucru cu construirea Eternităţii, 
ştii asta, şi restul celor din 24 n-aveau nici cea mai vagă 
bănuială despre ceea ce însemna invenţia lui Mallansohn. 

— Adică îşi depăşise generaţia? 

— Cu foarte mult. Nu numai că a inventat Câmpul 
Temporal, dar a şi descris relaţiile fundamentale care au 
făcut posibilă Eternitatea şi a anticipat aproape fiecare 
aspect al ei, cu excepţia Schimbărilor de Realitate. De 


asemenea, foarte îndeaproape. Dar cred că am ajuns, 
Cooper. După tine. 

Păşiră afară. 

Harlan nu-l mai văzuse niciodată înainte pe Calculatorul 
Senior Laban Twissell furios. Oamenii spuneau întotdeauna 
că este incapabil de orice sentiment, că este un dispozitiv 
neînsufleţit al Eternităţii, până la a-şi uita numărul exact al 
secolului căminului său temporal. Mai susțineau că, la o 
vârstă fragedă, inima i se atrofiase şi că îi fusese înlocuită 
cu un calculator mic, aidoma modelului pe care îl purta 
mereu în buzunarul de la pantaloni. 

Twissell nu făcea nimic ca să infirme aceste zvonuri. De 
fapt, mulţi gândeau că el însuşi le dădea crezare. 

Astfel încât, chiar când Harlan se îndoi în faţa rafalei de 
furie care-l izbi, mai găsi loc în mintea lui să se mire de 
faptul că Twissell putea exterioriza mânie. Se întrebă dacă 
Twissell va fi uluit, ulterior, în momente mai calme, dându-şi 
seama că această inimă-calculator-de-buzunar îl trădase, 
dovedindu-se a fi doar un biet ghem de muşchi şi valve 
supuse contorsiunilor emoţionale. 

Twissell îi spuse, deoparte, cu vocea lui bătrână, 
scârţâitoare: 

— Sfinte Timp, băiete, faci parte cumva din Consiliul 
Atottemporal? Tu dai ordinele pe-aici? Tu-mi spui mie ce să 
fac sau eu îţi spun ţie ce să faci? Tu aranjezi acum excursiile 
cu nava? 

Se întrerupea singur din când în când, exclamând: 

— Răspunde-mi, apoi continua cu un şuvoi de întrebări 
turnate în căldarea clocotindă a interogaţiilor. 

Spuse, în sfârşit: 

— Dacă te mai întreci vreodată pe tine în felul ăsta, te 
trimit la reparatul instalaţiilor pentru totdeauna. Înţelegi? 

Harlan, palid şi din ce în ce mai încurcat, răspunse: 

— Nu mi s-a spus niciodată că Novicele Cooper nu trebuie 
luat în navă. 

Explicaţia nu îndulci cu nimic situaţia. 


— Ce fel de scuză este o dublă negaţie, băiete? Nu ţi s-a 
spus niciodată să nu-l îmbeţi. Nu ţi s-a spus niciodată să nu-l 
razi în cap. Nu ţi s-a spus niciodată să nu-l străpungi cu o 
curbă 'Tav bine ascuţită. Pe Timp, băiete, dar ce ţi s-a spus 
să faci cu el? 

— Mi s-a spus să-l învăţ Istoria Primitivă. 

— Atunci fă-o. Şi nimic mai mult. 

Twissell îşi aruncă ţigara şi o strivi sălbatic sub călcâi, ca şi 
cum ar fi fost chipul unui duşman de-o viaţă. 

— Aş vrea să subliniez, Calculator, replică Harlan, că multe 
Secole din Realitatea curentă seamănă întrucâtva cu epoci 
specifice din Istoria Primitivă într-o privinţă sau chiar în mai 
multe. Intenţia mea era să îl scot către aceste Timpuri, sub 
o cartografiere spaţio-temporală atentă, desigur, ca o formă 
de excursie în câmp. 

— Ce? Ascultă, cap sec, chiar nu intenţionezi niciodată să- 
mi ceri permisiunea pentru nimic? Exclus, Rezumă-te la a-l 
învăţa Istoria Primitivă. Nici o excursie în câmp. Şi nici 
experimente de laborator. În curând vei schimba Realitatea 
doar ca să-i arăţi cum se face. 

Harlan îşi trecu limba uscată peste buzele uscate, mormăi 
o încuviinţare plină de resentiment şi, în cele din urmă, îi fu 
îngăduit să plece. 

Îi trebuiră săptămâni pentru ca sentimentele sale rănite să 
se lecuiască întrucâtva. 

CALCULATOR. 

Când reintră în Secolul 482, pentru prima oară de când 
plecase să lucreze cu 'Twissell, Harlan era Tehnician de doi 
ani. Şi îl găsi aproape de nerecunoscut. 

Nu Secolul se schimbase. Ci el. 

Doi ani în branşa Tehnicienilor însemnaseră multe. Într-un 
fel, sentimentul lui de statornicie crescuse. Nu mai trebuia 
să înveţe o limbă nouă, să se obişnuiască cu stiluri noi de 
îmbrăcăminte şi cu noi moduri de viaţă la fiecare proiect de 
Observaţie. Pe de altă parte, simţea în el un fel de 


retragere. Aproape că uitase acum camaraderia care-l lega 
de restul specialiştilor din Eternitate. 

Mai mult, încerca sentimentul puterii pe care i-o dădea 
statutul de Tehnician. Ţinea, în vârful degetelor, soarta a 
milioane de oameni, şi dacă asta îl făcea să umble singur, îi 
dădea dreptul, de asemenea, să umble cu capul sus. 

Aşa că putu să-l privească lung şi rece pe funcţionarul de 
la Comunicaţii din spatele biroului de la intrarea în 482 şi 
să se anunţe, cu silabe hotărâte: 

— Andrew Harlan, Tehnician, se prezintă la Calculatorul 
Finge pentru repartizare temporară la Secolul 482, 
nebăgând în seamă privirea rapidă a omului de vârstă 
mijlocie pe care-l avea în faţă. 

Era ceea ce unii numeau „privirea Tehnician”, o privire 
iscoditoare, rapidă, involuntară, piezişă la emblema roşu cu 
roz de pe umărul Tehnicianului, apoi efortul de a nu o mai 
privi din nou. 

Harlan se uită lung la emblema de pe umărul celuilalt. Nu 
era galbenul pentru Calculator, verdele pentru 
Proiectantul-de-Vieţi, albastrul Sociologului sau albul 
Observatorului. Nu era nici culoarea aprinsă a 
Specialistului. Era doar o dungă albastră pe fond alb. Acest 
om însemna Comunicaţii, o subramură a întreţinerii, nici 
măcar Specialist. 

Şi avea şi ei „privirea Tehnician”. 

Harlan spuse, cu puţină tristeţe: 

— Ei, bine? 

Omul de la Comunicaţii răspunse repede. 

— Îl sun pe Calculatorul Finge, domnule. 

Harlan îşi amintea Secolul 482 ca fiind solid şi masiv, acum 
i se părea însă aproape meschin. 

Se obişnuise cu sticla şi porţelanul din 575, cu acea 
fetişizare a curăţeniei. Se adaptase la o lume albă a 
limpezimii, punctată ici-colo cu pete pastelate răzlețe. 

Vârtejurile greoaie de ghips ale secolului 482, pigmenţii lui 
murdari, întinderile de metal vopsit erau aproape 


respingătoare. 

Chiar şi Finge părea altul, sub mărimea naturală, parcă. 
Cu doi ani înainte, Observatorului Harlan toate gesturile lui 
Finge îi apăruseră funeste şi atotputernice. 

Acum, de pe înălțimile semeţe şi însingurate ale statutului 
de 'Tehnician, acelaşi om părea patetic şi pierdut. Harlan îl 
privea cum frunzăreşte un teanc de foi şi se pregăteşte să 
ridice ochii cu aerul cuiva care începe să creadă că şi-a 
făcut vizitatorul să aştepte exact intervalul de timp necesar. 

Finge venea dintr-un Secol axat-pe-energie, din seria 600. 
Twissell era cel care îi relatase acest amănunt, care explica 
multe. Izbucnirile de irascibilitate ale lui Finge puteau fi cu 
uşurinţă considerate rezultatul nesiguranţei naturale a unui 
om greoi, obişnuit cu constanţa forţelor de câmp, 
nemulţumit că are de-a face doar cu materie şubredă. 
Mersul lui în vârful picioarelor (Harlan îşi aducea bine 
aminte de pasul felin al lui Finge. Adeseori, ridicând 
privirea de pe hârtiile lui, îl vedea pe Finge stând în faţa lui, 
scrutându-l cu privirea fără să-l fi auzit apropiindu-se.), nu 
mai era ceva viclean şi furişat, ci mai degrabă pasul temător 
şi şovăielnic al cuiva care trăieşte cu teama constantă, chiar 
dacă inconştientă, că podeaua va ceda sub greutatea lui. 

Harlan gândi, cu o condescendenţă plăcută: „Omul nu s-a 
prea adaptat la Secţia lui. Re-repartizarea ar fi probabil 
singurul lucru care l-ar ajuta”. 

Finge spuse: 

— Salut, Tehnician Harlan! 

— Salut, Calculator, răspunse Harlan. Finge reluă: 

— Se pare că în cei doi ani de când. 

— Doi fizio-ani, îl corectă Harlan. 

Finge privi în sus, surprins. 

— Doi fizio-ani, desigur. 

În Eternitate, Timpul nu era ceea ce se credea despre 
Timp în Universul celălalt, însă corpurile omeneşti 
îmbătrâneau şi acest lucru dădea măsura de neevitat a 
Timpului chiar în absenţa fenomenelor fizice semnificative. 


Din punct de vedere fiziologic, Timpul trecea şi într-un fizio- 
an al Eternităţii un om îmbătrânea tot atât cât într-un an 
obişnuit a! Timpului. Cu toate acestea, nici cel mai pedant 
Etern nu-şi amintea de această distincţie decât foarte rar. 
Era prea comod să spui „Ne vedem mâine”, sau „[i-am 
simţit lipsa ieri”, sau „Ne vedem săptămâna viitoare”, ca şi 
cum ar fi existat un mâine sau un ieri sau o săptămână 
trecută şi în alt fel decât cel fiziologic. Şi instinctele umane 
erau satisfăcute, măsurându-se activităţile din Eternitate cu 
o zi arbitrară de 24 de „fizio-ore”, cu o respectare solemnă 
a zilei şi a nopţii, a unui azi şi a unui mâine. 

Finge reluă: 

— În cei doi fizio-ani, de când ai plecat, Secolul 482 a 
intrat, treptat, într-o criză. Destul de ciudată. Delicată. 
Aproape fără precedent. Avem acum nevoie de o Observaţie 
corectă, cum nu am mai avut niciodată înainte. 

— Şi vreţi să Observ eu? 

— Da. Într-un fel, este o risipă de talent să ceri unui 
Tehnician să facă o Observaţie, însă Observațiile tale 
anterioare erau perfecte din punct de vedere al limpezimii 
şi clarviziunii. Avem din nou nevoie de aşa ceva. Îţi voi 
schiţa doar câteva amănunte. 

Lui Harlan nu-i fu dat să afle chiar atunci care erau aceste 
detalii. Finge vorbea, dar uşa se deschise şi Harlan nu-l mai 
auzi. 

Privea, încremenit, la persoana care intrase. 

Nu că Harlan nu mai văzuse vreodată o fată în Eternitate. 

„Vreodată”, e prea mult spus. Rareori, da, dar nu 
niciodată. 

Dar o fată ca asta! Şi încă în Eternitate! 

Harlan văzuse multe femei în trecerile sale prin Timp, însă 
în Timp ele nu erau pentru el decât nişte obiecte, ca 
zidurile şi ghidurile, farurile şi darurile, casele şi vasele. 
Erau fapte de Observat. 

În Eternitate o fată era altceva. Şi încă una ca asta! 


Era îmbrăcată în stilul înaltei societăţi din 482, ceea ce 
însemna învelişuri transparente şi cam atât în sus de talie şi 
pantaloni subţiri, până la genunchi. Aceştia, deşi prea puţin 
transparenţi, sugerau curbe delicate. 

Părul îi era negru şi lucios, căzând până pe umeri, buzele 
îi erau conturate cu creionul roşu, cea de sus subţire şi cea 
de jos prea plină, într-o bosumflare exagerată. Pleoapele şi 
lobii urechilor erau fardate într-un roz pal, iar restul feţei 
sale tinere (aproape de fetişcană) era de un alb lăptos 
surprinzător. Pandantive cu pietre preţioase coborau de pe 
umeri şi zornăiau încetişor când de o parte, când de alta, a 
pieptului, asupra căruia atrăgeau atenţia. 

Se aşeză pe locul ei la un birou din colţul încăperii, 
ridicând genele doar o dată, ca să-şi treacă privirea umbrită 
peste chipul lui Harlan. 

Când Harlan auzi din nou vocea lui Finge, Calculatorul 
spunea: 

— Le vei avea pe toate într-un raport oficial şi între timp 
poţi să-ţi preiei vechiul birou şi camera de dormit. 

Harlan se trezi că ieşise din birou fără să-şi amintească 
clar amănuntele retragerii sale. Probabil că ieşise fără să-şi 
dea seama. 

Sentimentul dinlăuntrul lui cel mai uşor de recunoscut era 
mânia. Pe Timp, nu trebuia să i se permită lui Finge să facă 
una ca asta. Dăuna moralei. Era o bătaie de joc. 

Se opri, descleştă pumnul, îşi desţepeni falca. Să vedem 
acum! Paşii îi sunau puternic în propriile urechi şi merse 
hotărât către Omul de la comunicaţii din spatele biroului. 

Acesta ridică ochii, fără să-i întâlnească efectiv privirea, şi 
spuse, cu prudenţă: 

— Da, domnule. 

— La un birou din încăperea Calculatorului Finge se află o 
femeie. E nouă pe aici? 

Avusese intenţia să întrebe ca de un fapt divers. Voise să 
sune ca o întrebare plictisită, indiferentă. În loc de asta, 
cuvintele răsunară ca două timpane lovite. 


Întrebarea însă îl însufleţi pe cel de la Comunicaţii. 
Privirea din ochii lui se transformă în ceva care-i înrudeşte 
pe toţi bărbaţii. Îl îngloba chiar şi pe Tehnician, îl învălui ca 
pe un tovarăş şi spuse: 

— Cine, puştoaica? Mamă, Doamne! Dar, totuşi, nu ţi se 
pare că e făcută ca o latrină într-un câmp de forţe? 

Harlan se bâlbâi puţin. 

— Tu doar răspunde-mi la întrebare! 

Omul îl privi lung şi euforia lui se mai evaporă. 

— E nouă. E o lemporală. 

— Ce funcţie are aici? 

Un zâmbet ascuns se strecură pe faţa funcţionarului şi se 
prefăcu într-un rânjet lacom. 

— E aşa-zisa secretară a şefului, Se numeşte Noys 
Lambent. 

— Bine. 

Harlan se răsuci pe călcâie şi plecă. 

Prima incursiune de Observaţie a lui Harlan în Secolul 482 
fu făcută a doua zi, dar nu dură decât 30 de minute. Era, 
evident, doar o călătorie de orientare, menită să-l pună în 
contact direct cu Realitatea. A doua zi în Timp o oră şi 
jumătate, iar a treia zi deloc. 

Îşi umplea timpul reluând rapoartele sale originale, 
reînvăţând propriile-i cunoştinţe, reîimprospătându-şi în 
minte sistemul lingvistic al timpului, reobişnuindu-se cu 
tradiţiile locale. 

Secolul fusese afectat de o Schimbare de Realitate, însă de 
una minoră. Un grup politic care se aflase înăuntru era 
acum Afară, altfel, însă, în societate nu se vedea nici o altă 
modificare. 

Fără să-şi dea prea bine seama, luă obiceiul de a căuta, în 
vechile sale rapoarte, informaţii asupra aristocrației. Cu 
siguranţă că făcuse Observaţii. 

Făcuse, într-adevăr, dar erau foarte impersonale, păstrând 
o oarecare distanţă. Datele aduse de el priveau aristocrația 
ca pe o clasă, nu ca individualităţi distincte. 


Desigur că diagramele sale spaţio-temporale nu-i ceruseră 
şi nici măcar nu-i permiseseră vreodată să examineze 
aristocrația din interior. Motivele acestui fapt depăşeau 
atribuţiile unui Observator. Dar era nemulţumit de sine 
însuşi că priveşte acum acest domeniu cu curiozitate. 

În timpul celor trei zile o zări în treacăt pe fată, pe Noys 
Lambent, de patru ori. Prima oară nu-i văzuse bine decât 
hainele şi podoabele. Acum observă că era înaltă cam de un 
metru şaptezeci, cu o jumătate de cap mai scundă decât el, 
totuşi destul de zveltă şi cu o ţinută destul de dreaptă şi de 
graţioasă pentru a da impresia că este mai înaltă. Avea mai 
mulţi ani decât îi dădeai la prima vedere, apropiindu-se 
probabil de 30, cu siguranţă peste 25. 

Era tăcută şi rezervată, şi odată îi zâmbi când trecu pe 
lângă el pe condor, coborând apoi privirea. Harlan se trase 
într-o parte ca să evite să o atingă, apoi îşi urmă drumul 
furios. 

La sfârşitul celei de-a treia zile, Harlan începea să simtă că 
datoria lui de Etern nu îi permitea să acţioneze decât într- 
un singur fel. Fără îndoială că, pentru ea, situaţia era 
agreabilă. Desigur că Finge nu ieşea din litera legii. Însă 
indiscreţia lui în această privinţă, nepăsarea lui, 
contraziceau cu siguranţă spiritul legii şi aici trebuia 
intervenit. 

Harlan hotări că, la urma urmei, nu era om în Eternitate 
pe care să-l antipatizeze atât de mult ca pe Finge. 
Circumstanţele atenuante pe care i le găsise cu numai 
câteva zile înainte dispăruseră. 

În dimineaţa celei de-a patra zile, Harlan ceru şi obţinu 
permisiunea de a-l vedea pe Finge între patru ochi. 
Pătrunse în birou cu pas hotărât şi, spre propria lui 
surpriză, intră imediat în subiect. 

— Calculator Finge, propun ca domnişoara Lambent să fie 
trimisă înapoi în Timp. 

Ochii lui Finge se îngustară. Îi arătă un scaun, îşi puse 
degetele împletite sub bărbia moale, rotundă şi lăsă să i se 


vadă câţiva dinţi. 

— Ia loc. Ia loc. Găseşti că domnişoara Lambent este 
incompetentă? Necorespunzătoare? 

— În privinţa incompetenţei şi inadecvării ei, Calculator, 
nu mă pot pronunţa. Depinde de sarcinile care i se dau şi eu 
nu i-am dat niciuna. Dar trebuie să vă daţi seama că 
dăunează moralei acestei Secţii. 

Finge îl privi lung şi distant, ca şi cum mintea lui de 
calculator cântărea noţiuni abstracte inaccesibile unui 
Etern de rând. 

— În ce fel dăunează moralei, Tehnician? 

— Nu văd de ce mă întrebaţi, replică Harlan, din ce în ce 
mai furios. Costumul ei este exhibiţionist. Şi. 

— Stai, stai. Stai puţin, Harlan. Ai fost Observator al 
acestui Secol. Ştii că hainele ei sunt costumul standard 
pentru 482. 

— În anturajul ei, în mediul ei cultural, n-aş fi avut nimic 
de zis, cu toate că pot susţine sus şi tare că hainele ei sunt 
prea mult chiar şi pentru Secolul 482. Daţi-mi voie să fac 
aprecierea asta. Aici, în Eternitate, o persoană ca ea este cu 
siguranţă nelalocul ei. 

Finge dădu încet din cap. De fapt, părea să se distreze. 
Harlan înlemni, iar Finge răspunse: 

— Ea se află aici cu un scop bine delimitat. Îndeplineşte un 
rol esenţial. Doar temporar. Deocamdată încearcă s-o 
suporţi. 

Mazxilarele lui Harlan tremurau. Protestase şi fusese pus la 
punct. La naiba cu prudenţa. O să vorbească pe şleau. 

— Îmi pot imagina care este „rolul esenţial” al acestei 
femei. Nu vi se va permite să o păstraţi chiar aşa, în văzul 
lumii. 

Se întoarse, ţeapăn, şi se îndreptă spre uşă. Vocea lui 
Finge îl opri. 

— Tehnician, spuse el, poate legăturile tale cu Twissell ţi- 
au format o noţiune falsă despre propria ta importanţă. 


Corecteaz-o! Şi până atunci spune-mi, Tehnician, ai avut 
vreodată o. (ezită, părând să-şi caute cuvintele). Prietenă? 

Cu o precizie elaborată şi insultătoare, întors cu spatele, 
Harlan cită: 

— Pentru a evita orice complicaţie sentimentală cu cineva 
din Timp, Eternul nu are voie să se căsătorească. Pentru a 
evita orice complicaţii sentimentale legate de familie, 
Eternul nu trebuie să aibă copii. 

Calculatorul interveni grav: 

— Nu te-am întrebat despre căsătorie sau copii. 

Harlan cită mai departe: 

— Pot fi stabilite legături temporare cu un lemporal numai 
după o solicitare la Comisia Centrală de Planificare a 
Consiliului Atottemporal, pentru o Proiectare a Vieţii 
Temporalului în cauză. Legăturile pot fi dirijate ulterior 
numai în concordanţă cu cerinţele unei cartografieri spaţio- 
temporale specifice. 

— Foarte adevărat. Ai solicitat vreodată o legătură 
temporară, lehnician? 

— Nu, Calculator. 

— Ai intenţia s-o faci? 

— Nu, Calculator. 

— Poate că ar trebui. Ţi-ar mai deschide orizontul. Ai 
deveni mai puţin preocupat de amănuntele costumului unei 
femei, mai puţin deranjat de relaţiile ei personale posibile 
cu alţi Eterni. 

Harlan plecă. De mânie, îi pierise şi vocea. 

Descoperi că îi este aproape imposibil să-şi facă 
incursiunile zilnice în Secolul 482 (cea mai lungă durată 
neîntreruptă a unei călătorii rămăsese sub 2 ore). 

Era indispus şi ştia şi de ce. Finge! Finge şi sfatul lui 
vulgar despre legăturile cu Temporalii. 

Legături existau. Toată lumea ştia. Eternitatea fusese 
întotdeauna conştientă de necesitatea unui compromis cu 
dorinţele umane (lui Harlan această expresie îi provoca un 
fior de repulsie), însă restricţiile impuse în alegerea femeii 


făceau din acest compromis orice în afară de ceva 
neîngrădit, generos. Şi cei care aveau norocul să fie găsiţi 
corespunzători pentru un astfel de aranjament aveau 
datoria să păstreze o discreţie absolută, din decenţă şi din 
respect pentru majoritate. 

Prin clasele inferioare de Eterni, mai ales în rândul celor 
de la Serviciul de întreţinere, circulau întotdeauna zvonuri 
(pline pe jumătate de speranţă, pe jumătate de invidie) 
despre femei importate, cu statut mai mult sau mai puţin 
permanent, pentru motive evidente. Întotdeauna zvonurile 
îi numeau pe Calculatori şi pe Proiectanţii-de-Vieţi ca fiind 
grupurile beneficiare. Ei şi numai ei puteau decide care 
femei puteau fi sustrase din Timp fără pericolul unei 
Schimbări de Realitate semnificativă. 

Mai puţin senzaţionale (şi deci bârfa nu se prea ocupa de 
ele) erau relatările despre funcţionarii 'Temporali pe care 
fiecare Secţie îi angaja, pentru o perioadă (atunci când le 
permiteau analizele spaţio-temporale), pentru a îndeplini 
sarcinile plicticoase ca gătitul, făcutul curăţeniei şi muncile 
mai grele. 

Însă o Temporală şi încă o astfel de Temporală, angajată ca 
„secretară”, nu putea însemna decât că Finge dădea cu tifla 
idealurilor care făceau din Eternitate ceea ce era. 

Indiferent de faptele de viaţă, cărora oamenii practici ai 
Eternităţii trebuiau să le dea o ascultare formală, rămânea 
adevărat că Eternul ideal era un om devotat, trăind pentru 
misiunea pe care o avea de îndeplinit, pentru îmbunătăţirea 
Realităţii şi mărirea fondului de fericire umană. Lui Harlan 
îi plăcea să creadă că Eternitatea seamănă cu mănăstirile 
din timpurile Primitive. 

În noaptea aceea visa că vorbea cu Twissell despre această 
problemă şi că Twissell, Eternul ideal, îi împărtăşea 
dezgustul. Visă un Finge dărâmat, retrogradat. Se visă pe 
sine însuşi cu emblema galbenă de Calculator, instituind un 
regim nou în Secolul 482, dându-i cu mărinimie lui Finge o 
altă slujbă în Serviciul de întreţinere. Twissell stătea lângă 


el, zâmbind cu admiraţie, în timp ce el elabora o nouă 
diagramă organizaţională, corectă, ordonată, fondată şi îi 
spunea lui Noys Lambent să împartă copii. 

Însă Noys Lambent era goală şi Harlan se trezi, tremurând 
şi ruşinat. 

Într-o zi o întâlni pe coridor şi se trase în lături, privind în 
altă parte, ca să o lase să plece. 

Însă ea rămase locului, privindu-l, până când el trebui să-şi 
ridice ochii şi să-i întâlnească pe ai ei. Era plină de culoare 
şi de viaţă şi Harlan îi simţea parfumul uşor. 

— Sunteţi Tehnicianul Harlan, nu-i aşa? 

Primul lui impuls fu să o repeadă, să-şi urmeze drumul cu 
forţa, dar, la urma urmei, îşi spuse, ea nu avea de fapt nici o 
vină. În plus, să treacă pe lângă ea acum ar însemna să o 
atingă. 

Aşa că încuviinţă scurt din cap. 

— Mi s-a spus că sunteţi expert în problemele Timpului 
nostru. 

— L-am vizitat. 

— Mi-ar face mare plăcere să vorbim despre asta într-o zi. 

— Sunt ocupat, Nu cred că voi avea timp. 

— Dar, domnule Harlan, desigur că vă puteţi găsi puţin 
timp într-o zi. 

Şi îi zâmbi. 

Harlan spuse, într-o şoaptă disperată: 

— Vreţi să treceţi, vă rog? Sau să-mi faceţi loc să trec eu? 
Vă rog! 

Ea îşi schimbă locul cu o legănare a şoldurilor care aduse 
sângele lui plin de murmur până în obrajii care îi ardeau. 
Era furios pe ea pentru că-l făcuse să se simtă stingherit, 
furios pe el însuşi că fusese stânjenit şi furios şi mai mult 
decât orice, pentru motive confuze, pe Finge. 

La sfârşitul a două săptămâni, Finge îl chemă la el. Pe 
biroul lui se afla o foaie perforată de hârtie subţire, a cărei 
lungime şi complexitate îi spuseră imediat lui Harlan că nu 


se referea nicidecum la o călătorie de o jumătate de oră în 
Timp. 

— Vrei să iei loc, Harlan, şi să examinezi aceasta chiar 
acum? Nu, nu cu privirea. Foloseşte-te de aparat. 

Harlan ridică nişte pleoape indiferente şi introduse foiţa 
cu grijă în fanta aparatului de analizat de pe biroul lui 
Finge. Aceasta alunecă încet în interiorul mecanismului şi, 
pe măsură ce intra, schema perforaţiilor era tradusă în 
cuvinte care apăreau pe dreptunghiul de un alb lăptos al 
monitorului. 

Undeva, pe la jumătate, mâna lui Harlan se ridică brusc şi 
deconecta aparatul. Smulse foiţa cu o violenţă care îi rupse 
structura celulară rezistentă. 

Finge reacţionă calm. 

— Mai am un exemplar. 

Însă Harlan ţinea rămăşiţele între degetul mare şi arătător 
ca şi cum s-ar fi aşteptat să explodeze. 

— Calculator Finge, aici este o greşeală la mijloc. Cu 
siguranţă că nu pot fi pus să folosesc casa acestei femei ca 
bază pentru o incursiune în timp de aproape o săptămână. 

Calculatorul strânse din buze. 

— De ce nu, dacă acestea sunt cerinţele spaţio-temporale, 
Dacă există vreo problemă personală între dumneata şi 
domnişoara Lam. 

— Nici o problemă personală, îl întrerupse Harlan cu 
aprindere. 

— Oricum, o problemă este. În aceste condiţii, voi merge 
până la a-ţi explica anumite aspecte ale problemei 
Observaţionale. Desigur însă că această situaţie nu trebuie 
luată drept crearea unui precedent. 

Harlan rămăsese încremenit. Gândea intens şi repede. În 
mod normal, orgoliul profesional l-ar fi constrâns să 
respingă orice explicaţie. Un Observator, sau un Tehnician 
în acest caz, îşi făcea treaba fără să discute. Şi, de obicei, 
un Calculator nici nu se gândea vreodată să dea o 
explicaţie. 


Aici, totuşi, era ceva neobişnuit. Harlan se plânsese la 
adresa fetei, aşa-zisa secretară. Finge se temea ca 
reclamaţia să nu ajungă mai departe, („Cel ce-are vina a 
fugi se-ncumetă când nimeni pe urmele lui nu se-avântă”, 
gândi Harlan cu o sumbră satisfacţie şi încercă să-şi 
amintească unde citise această frază.) 

Deci strategia lui Finge era limpede. Plasându-l pe Harlan 
în locuinţa Femeii, ar fi fost gata să răspundă cu 
contraacuzaţii dacă lucrurile ajungeau mai departe. 
Valoarea lui Harlan ca martor împotriva lui ar fi distrusă. 

Şi, desigur, trebuie să aibă vreo explicaţie plauzibilă 
pentru trimiterea lui Harlan într-un loc ca acesta, şi urma 
să i-o expună. Harlan îl ascultă cu un dispreţ abia ascuns. 

Finge începu: 

— Precum ştii, diversele Secole sunt conştiente de 
existenţa Eternităţii. Ştiu că noi supraveghem comerţul 
Intertemporal. Ei cred că aceasta este atribuţia noastră 
esenţială, ceea ce nu e rău. Bănuiesc vag că mai avem şi 
rolul de a feri omenirea de catastrofe. Aceasta este mai 
mult o superstiție, dar este mai mult sau mai puţin corect şi 
nici asta nu-i rău. Noi dăm generaţiilor imaginea unei 
paternităţi masificate şi un anumit sentiment de securitate. 
Îţi dai seama, nu-i aşa? 

„Mă crede încă un Novice?”, gândi Harlan. Însă dădu scurt 
din cap. 

Finge continuă. 

— Există anumite lucruri, totuşi, pe care nu trebuie să le 
ştie. Primul dintre ele, desigur, este modul în care 
modificăm Realitatea atunci când este necesar. Nesiguranţa 
pe care cunoaşterea acestui fapt ar declanşa-o ar fi foarte 
dăunătoare. Este întotdeauna necesar să înlăturăm din 
realitate orice factor care le-ar putea furniza asemenea 
cunoştinţe şi până acum nu am avut probleme în această 
privinţă. Totuşi, mai există întotdeauna şi alte păreri despre 
Eternitate, care se ivesc din când în când într-un Secol sau 
altul. De obicei, părerile periculoase sunt cele care se 


concentrează în special în păturile conducătoare ale unei 
epoci. Clasele care au mai mult contact cu noi şi, în acelaşi 
timp, au în mână importantul element numit opinie publică. 

Finge se opri, ca şi cum ar fi aşteptat ca Harlan să facă 
vreun comentariu sau să întrebe ceva. Harlan nu făcu 
niciuna, nici alta. 

Reluă: 

— Încă de la Schimbarea de Realitate 433-486, cu 
Numărul de Serie F-2, care a avut loc acum aproape un an. 
Un fizio-an, au apărut indicii că în Realitate s-a strecurat 
din nou o astfel de părere nedorită. Am tras numai anumite 
concluzii despre natura acestei păreri şi le-am prezentat 
Consiliului Atottemporal. Consiliul ezită să le accepte, 
deoarece ele depind de realizarea unui substitut, în cadrul 
Schemei de Calculare, de o posibilitate extrem de mică. 
Înainte de a acţiona după recomandările mele, ei insistă să 
aibă o confirmare prin Observare directă. Este o misiune 
foarte delicată, iată de ce eu te-am chemat înapoi şi 
Calculatorul Twissell a îngăduit să fii chemat. Alt lucru pe 
care l-am făcut a fost să localizez o membră a aristocrației 
Timpului, care s-a gândit că ar fi palpitant sau captivant să 
lucreze în Eternitate. Am luat-o în biroul meu şi am ţinut-o 
sub o observaţie strictă ca să-mi dau seama dacă este 
corespunzătoare pentru scopul urmărit de noi. 

Harlan gândi: 

— Observaţie strictă! Da! 

Din nou mânia se concentra mai degrabă asupra lui Finge 
decât asupra femeii. Finge mai vorbea încă. 

— După toate baremurile, este corespunzătoare. Acum o 
vom trimite înapoi în timpul ei. Folosind locuinţa ei ca bază, 
vei putea studia viaţa socială a mediului ei. Înţelegi acum 
motivul pentru care am adus fata aici şi motivul pentru care 
socotesc necesară prezenţa ta în casa ei? 

Harlan răspunse, cu o ironie aproape vizibilă: 

— Vă asigur că înţeleg foarte bine. 

— Atunci vei accepta această misiune. 


Harlan plecă cu focul luptei arzându-i în piept. Finge nu va 
fi mai şiret decât el. El nu se va face de râs. 

Cu siguranţă că acest foc al bătăliei, că hotărârea de a fi 
mai viclean decât Finge erau motivele care îl făcură să 
simtă nerăbdare, aproape exaltare la gândul viitoarei sale 
călătorii în Secolul 482. 

Atât şi nimic altceva. 

TEMPORAL. 

Casa lui Noys Lambent era destul de izolată, situată totuşi 
în apropierea unuia din oraşele mari ale Secolului. Harlan 
cunoştea bine oraşul. Îl cunoştea mai bine decât oricare din 
locuitorii săi. În incursiunile sale de Observaţie în această 
Realitate, îi vizitase fiecare colţişor, în fiecare deceniu de 
care se ocupa Secţia. 

Cunoştea oraşul şi în Spaţiu, şi în Timp. Şi-l putea 
reprezenta în totalitatea sa, ca pe un organism, trăind şi 
crescând cu catastrofele şi vindecările sale, bucuriile şi 
necazurile. Acum se afla într-o săptămână dată a Timpului, 
în acest oraş, într-un moment de animaţie suspendată a 
vieţii sale lente de oţel şi beton. 

Mai mult decât atât, explorările sale preliminare se 
concentraseră din ce în ce mai puternic pe „perioeci”, 
locuitorii cei mai de vază ai oraşului, care însă locuiau în 
afara lui, pe spaţii mai mari şi într-o relativă izolare. 

482 se număra printre multele Secole în care bogăţiile 
erau inegal distribuite. Sociologii aveau pentru acest 
fenomen o ecuaţie (pe care Harlan o văzuse tipărită, dar pe 
care o înţelegea doar vag). Se rezolva, pentru orice Secol 
dat, în trei relaţii, şi pentru 482 aceste relaţii se aflau 
aproape de limita permisă. Sociologii dădeau din cap când li 
se punea această problemă şi Harlan îl auzise pe unul din ei 
spunând odată că orice nouă deteriorare adusă de 
Schimbările de Realitate ar face necesară „cea mai strictă 
Observaţie”. 

Însă mai era ceva de spus despre relaţiile nefavorabile din 
ecuaţia distribuţiei bunurilor materiale. Acestea însemnau 


existenţa unei clase fără griji şi elaborarea unui fel 
atrăgător de viaţă care, la apogeul său, încuraja cultura şi 
graţia. Atâta timp cât celălalt capăt al scării nu o ducea 
foarte rău, atâta timp cât clasele privilegiate nu-şi uitau cu 
totul responsabilităţile în timp ce se bucurau de avantajele 
lor, atâta timp cât cultura lor nu înregistra o cotitură 
nesănătoasă evidentă, exista întotdeauna tendinţa, în 
Eternitate, de a se ierta îndepărtarea de modelul ideal de 
distribuţie a bunurilor materiale şi de a se căuta alte 
nepotriviri, mai puţin atrăgătoare. 

Împotriva voinţei sale, Harlan începea să înţeleagă aceste 
lucruri. De obicei, rămânerile sale peste noapte în Timp 
erau legate de hoteluri din cartierele mai sărace, unde 
cineva putea rămâne cu uşurinţă anonim, unde străinii nu 
erau băgaţi în seamă, unde o prezenţă în plus sau în minus 
nu însemna mare lucru şi astfel nu făcea edificiul social 
decât să tremure puţin. Când până şi aici intervenea 
nesiguranța, când exista o posibilitate ca acest tremurat să 
treacă de punctul critic şi să dărâme un element important 
al castelului din cărţi de joc al Realităţii, se întâmpla 
adeseori să fie nevoit să doarmă sub un anume gard viu, la 
ţară. 

Şi, de obicei, se studiau atent mai multe garduri, pentru a 
se vedea care va fi cel mai puţin tulburat în timpul nopţii de 
fermieri, vagabonzi, sau câini fără stăpân. 

Acum însă, Harlan, la celălalt capăt al scării, dormea într- 
un pat cu suprafaţă din materie îmbibată de câmp, o 
împletire ciudată de materie şi energie de care beneficiau 
doar păturile cu cea mai bună situaţie economică din 
societate. Prin timp, era mai puţin comună decât materia 
pură, dar mai comună decât pura energie. În orice caz, se 
mula pe corpul lui când stătea întins, de o rigiditate moale 
când stătea liniştit, cedând când se mişca sau se întorcea. 

Îşi mărturisea, involuntar, atracţia faţă de asemenea 
lucruri, şi accepta motivul înţelept pentru care fiecare 
Secţie a Eternităţii trăia la scara medie a Secolului său şi nu 


la cel mai confortabil nivel existent. În felul acesta putea 
menţine contactul cu problemele epocii şi „pulsul” 
Secolului, fără să cadă într-o identificare prea puternică cu 
o extremă sociologică. 

Este uşor, gândi Harlan, în acea primă noapte, să trăieşti 
cu aristocrați. 

Şi chiar înainte de a adormi, gândul îi zbură la Noys. Visă 
că era în Consiliul Atottemporal, cu degetele împreunate în 
mod auster pe masa din faţa lui. Privea în jos la un Finge 
Mic, foarte mic, care asculta înspăimântat sentinţa care-l 
arunca din Eternitate într-o Observare permanentă a unuia 
din Secolele Necunoscute din sus-Timpul îndepărtat. 
Cuvintele sumbre ale exilului ieşeau chiar din gura lui 
Harlan, şi imediat la dreapta lui stătea Noys Lambenit. 

Nu o observase la început, însă privirea îi tot aluneca spre 
dreapta şi se poticnea în cuvinte. 

Nu o mai vedea nimeni? Restul membrilor Consiliului 
priveau numai înainte, cu excepţia lui 'Twissell. El se 
întoarse ca să-i zâmbească lui Harlan, privind prin fată ca şi 
cum nu ar fi fost acolo. 

Harlan vru să-i spună fetei să iasă, dar îi era imposibil să 
mai articuleze vreo silabă. Încercă să o atingă, dar braţul i 
se urni leneş şi ea nu se mişcă. Carnea ei era rece. 

Finge râdea. Mai tare. Mai tare. 

Şi de fapt Noys Lambent era cea care râdea. 

Harlan deschise ochii în lumina vie a soarelui şi o privi o 
clipă pe fată cu spaimă, până îşi aduse aminte unde se 
aflau. 

Ea îi spuse: 

— Gemeai şi dădeai cu pumnii în pernă. Ai visat urât? 
Harlan nu răspunse. 

— Baia ta este gata. La fel şi hainele. Am aranjat să 
participi şi tu la întrunire diseară. E un sentiment foarte 
ciudat să păşesc din nou în viaţa mea obişnuită după ce am 
stat atât de mult în Eternitate. 


Harlan se simţi extrem de stânjenit la auzul înşiruirii ei 
degajate de cuvinte. 

— Sper că nu le-ai spus cine sunt. 

— Desigur că nu. 

Desigur că nu! Finge va fi avut grijă de acest amănunt, 
alterându-i uşor psihicul, sub narcoză, dacă a găsit că este 
necesar. Dar poate că nu a crezut de cuviinţă, totuşi. Doar o 
ţinuse sub „strictă observaţie”. 

Gândul acesta îl agasă. Spuse: 

— Aş prefera să fiu lăsat singur cât mai mult posibil. 

Ea îl privi, nesigură, o clipă, două, apoi plecă. 

Harlan îndeplini ritualul matinal al spălatului şi 
îmbrăcatului cu un aer ursuz. Nu prea avea speranţa unei 
seri plăcute. Va trebui să vorbească cât mai puţin cu 
putinţă, să se confunde cu peretele cât mai mult cu putinţă. 

Adevăratul lui rol era acela al unei perechi de urechi şi al 
unei perechi de ochi. Mintea lui urma să conecteze aceste 
simţuri cu raportul final şi nu avea, în principiu, altă funcţie. 

De obicei nu îl deranja că, pe post de Observator fiind, nu 
ştia precis ce caută. Un Observator, i se spusese pe când 
era Novice, nu trebuie să aibă noţiuni preconcepute despre 
ce date sunt cerute sau ce concluzii se aşteaptă. 
Cunoaşterea acestora, se spunea, i-ar deforma perspectiva, 
oricât de conştiincios ar încerca să fie. 

În circumstanţele actuale însă, ignorarea lor era iritantă. 
Harlan avea bănuieli puternice că nu era nimic de căutat, 
că, într-un fel, îi făcea jocul lui Finge. Şi între acesta şi 
Noys. 

Privi furios la propria lui imagine, înfăţişată cu exactitate 
tridimensională, la aproape un metru în faţa lui, de 
Reflector. 

Veşmintele colante ale Secolului 482, fără cusătură şi viu 
colorate, îi dădeau, gândi el, o înfăţişare ridicolă. 

Noys Lambent veni în fugă la el, imediat după ce Harlan îşi 
terminase, solitar, micul dejun adus de un Mekkano. Ea 
spuse, cu sufletul la gură: 


— Este iunie, Tehnician Harlan. 

— Nu folosi aici această denumire. Ce dacă este iunie? Îi 
răspunse el aspru. 

— Dar era februarie atunci când am venit! Se opri, 
şovăind, În locul acela, şi asta s-a întâmplat doar acum o 
lună. 

Harlan se încruntă. 

— În ce an ne aflăm? 

— Oh, în anul în care trebuie. 

— Eşti sigură? 

— Absolut sigură. S-a strecurat vreo greşeală? 

Avea un obicei supărător de a sta foarte aproape de el în 
timp ce vorbeau şi uşorul ei sâsâit (mai degrabă o trăsătură 
a Secolului decât al ei personal) îi făcea o voce de copil 
neajutorat. Harlan nu se lăsa păcălit astfel. Se trase înapoi. 

— Nici o greşeală. Ai fost pusă aici pentru că aşa este mai 
convenabil. De fapt, în Timp, ai fost aici pe toată perioada. 

— Dar cum aş fi putut? Acum părea şi mai înspăimântată. 
Nu-mi amintesc nimic. Există doi de eu? 

Harlan era mult mai iritat decât îl îndreptăţea situaţia. 
Cum putea să-i explice existenţa micro-schimbărilor 
declanşate de fiecare interferenţă cu Timpul care putea 
modifica vieţi individuale fără efect vizibil asupra Secolului 
în ansamblu? Până şi Eternilor, uneori, le ieşea din minte 
diferenţa dintre micro-schimbări (cu „s” mic) şi Schimbările 
(cu majusculă), care modificau Realitatea în mod 
semnificativ. 

— Eternitatea ştie ce face. Nu pune întrebări. 

O spuse cu mândrie, ca şi cum el însuşi ar fi fost 
Calculatorul Senior şi ar fi hotărât personal că iunie era 
momentul optim de Timp şi că micro-schimbarea declanşată 
prin saltul peste trei luni nu se putea transforma într-o 
Schimbare. 

Ea remarcă: 

— Atunci înseamnă că am pierdut trei luni din viaţă. 


— Deplasările tale prin Timp nu au nici o legătură cu 
vârsta ta fiziologică, oftă el. 

— Da sau nu? 

— Da sau nu ce? 

— Dacă am pierdut trei luni. 

— Pe Timp, femeie, îţi explic cât de limpede se poate, nu ai 
pierdut nici un timp din viaţă. Nu-l poţi pierde. 

Strigătul lui o făcu să se dea un pas înapoi şi, dintr-o dată, 
chicoti. 

— Ai un accent foarte ciudat. Mai ales când îţi ieşi din 
sărite. El se încruntă văzând că se dă înapoi. Ce accent? 
Vorbea mileniala 50 la fel de bine ca oricare din Secţie. 
Poate chiar mai bine. 

Fată proastă! 

Se trezi din nou în faţa Reflectorului, scrutându-şi 
imaginea, care-l privea şi ea, având cute verticale săpate 
adânc între sprâncene. 

Le descreţi şi gândi: „Nu arăt bine. Am ochii prea mici, 
urechi clăpăuge şi bărbia prea mare”. 

Nu se gândise niciodată în mod deosebit la aceasta, însă 
acum îi veni în minte, brusc, că ar fi fost plăcut să arate mai 
bine. 

Noaptea, târziu, Harlan adăuga însemnările sale la 
conversațiile pe care le prinsese, cât îi mai erau încă 
proaspete în minte. 

Ca întotdeauna în astfel de cazuri, se folosise de un 
înregistrator molecular fabricat în Secolul 55. Avea forma 
unui cilindru subţire, lung de 10 cm şi cu diametru de un 
centimetru, colorat într-un maro închis, dar discret. Putea fi 
ţinut cu uşurinţă în manşetă, buzunar sau căptuşeala 
hainei, în funcţie de stilul de îmbrăcăminte, sau suspendat 
de curea, nasture sau butoni. 

Oricum ar fi fost ţinut, oriunde ar fi fost purtat, avea 
capacitatea de a înregistra aproximativ 20 milioane de 
cuvinte pe fiecare din cele trei niveluri moleculare de 
energie. Cu un capăt al cilindrului conectat la un 


transliterator în legătură cu un mic receptor de la urechea 
lui, iar celălalt capăt conectat prin câmp la micul microfon 
de la buzele sale, Harlan putea asculta şi vorbi simultan. 
Fiecare sunet emis în orele „întrunirii” era acum repetat în 
urechea lui şi, în timp ce asculta, spunea cuvinte care se 
înregistrau pe cel de-al doilea nivel, coordonat cu, dar 
diferit de primul nivel, pe care se înregistrase fondul sonor 
al adunării. Pe acest al doilea nivel îşi descria propriile 
impresii, atribuia semnificaţii, sublinia corelaţii. În final, 
când se folosea astfel de înregistratorul molecular pentru a 
scrie un raport, obținea nu o înregistrare sunet-pe-sunet, ci 
o reconstituire adnotată. 

Noys Lambent apăru. Nu îşi semnalase intrarea în nici un 
fel. 

Iritat, Harlan deconecta receptorul şi microfonul, le ataşă 
înregistratorului molecular, le aşeză pe toate în trusă şi o 
închise furios. 

— De ce eşti întotdeauna atât de înfuriat pe mine? Întrebă 
Noys. 

Braţele şi umerii îi erau goale şi picioarele ei lungi luceau 
în foamitul uşor luminiscent. 

— Nu sunt înfuriat. Nu simt nimic faţă de tine. 

În momentul acela simţea că afirmaţia sa era strictul 
adevăr. 

— Încă mai lucrezi? Cu siguranţă că eşti obosit. 

— Nu pot să lucrez dacă eşti de faţă, veni replica ţâfnoasă. 

— Eşti furios pe mine. Nu mi-ai adresat nici un cuvânt 
toată seara. 

— Am vorbit cu fiecare cât am putut mai puţin. Nu mă 
aflam acolo ca să vorbesc. 

Aştepta ca ea să plece. Însă ea spuse: 

— 'Ţi-am mai adus ceva de băut. Părea să-ţi placă paharul 
pe care l-ai băut la întrunire şi unul nu este de ajuns. Mai 
ales dacă ai de gând să lucrezi. 

El îl observă pe micul Mekkano din spatele ei, alunecând 
într-un câmp stabil de forţe. 


De-abia mâncase în timpul serii, luând câte puţin din feluri 
despre care raportase în amănunţime în Observațiile 
trecute, dar din care (cu excepţia câtorva îmbucături care 
să-i furnizeze date) se abţinuse până acum să mănânce. 
Împotriva voinţei sale, îi plăcuse băutura înspumată, de un 
verde-deschis, cu aromă de mentă (nu cu totul alcoolică, ci 
mai degrabă altceva), care era pe atunci la modă. Nu 
existase în cadrul Secolului cu doi fizio-ani înainte, anterior 
ultimei Schimbări de Realitate. 

Luă cel de-al doilea pahar de la Mekkano cu o înclinare 
austeră din cap drept mulţumire faţă de Noys. 

Dar de ce o Schimbare de Realitate, care nu avusese, 
virtual, nici un efect fizic asupra Secolului, introdusese în 
existenţă o nouă băutură? El nu era Calculator, aşa că n- 
avea rost să-şi pună întrebarea asta. Şi pe urmă chiar şi 
Calculele cele mai detaliate cu putinţă nu puteau elimina 
niciodată toată nesiguranța, toate efectele întâmplării. Dacă 
n-ar fi fost aşa, n-ar mai fi fost nevoie de Observatori. 

Noys şi cu el erau singuri împreună în casă. Acei Mekkano 
se aflau la apogeul popularității lor de două decenii încoace 
şi vor mai rămâne astfel încă zece ani în această Realitate, 
aşa că nu prea existau servitori umani. 

Desigur, cu femelele speciei la fel de independente din 
punct de vedere economic ca şi masculii şi capabile de a 
ajunge la maternitate, dacă doreau, fără să-şi poarte fizic 
sarcina, nu era nimic „nepotrivit” dacă ei doi erau singuri, 
cel puţin în ochii Secolului 482. 

Şi totuşi Harlan se simţea compromis. 

Fata se întinsese, sprijinită în cot, pe o sofa din faţa lui. 
Haina cu desene se afunda în jurul ei ca şi cum ar fi tânjit s- 
o îmbrăţişeze. Îşi aruncase pantofii transparenţi pe care-i 
purta şi degetele i se îndoiau şi dezdoiau în foamitul flexibil, 
ca labele moi ale unei pisici de rasă. 

Îşi scutură capul şi ceea ce îi ţinuse părul pieptănat în sus, 
departe de urechi, într-o împletire delicată, se desfăcu 


deodată. Părul îi căzu pe lângă gât şi umerii ei goi apărură 
şi mai frumoşi, mai albi în contrast cu părul negru. 

Murmură: 

— Câţi ani ai? 

Cu siguranţă că nu ar fi trebuit să răspundă la întrebare. 
Era o chestiune personală, al cărei răspuns nu era treaba 
ei. Ceea ce ar fi trebuit să spună atunci, cu o fermitate 
politicoasă, era: „Pot fi lăsat în pace să lucrez?” În loc de 
asta, se auzi spunând: 

— Treizeci şi doi. 

Voia să spună fizio-ani, desigur. 

— Sunt mai tânără decât tine, Am douăzeci şi şapte de ani. 
Dar presupun că nu voi arăta întotdeauna mai tânără ca 
tine. Cred că tu vei arăta la fel ca acum şi atunci când eu o 
să fiu bătrână. Ce te-a făcut să te hotărăşti să ai 32 de ani? 
Poţi să-ţi schimbi vârsta dacă vrei? Nu ai vrea să fii mai 
tânăr? 

— La ce te referi? 

Harlan îşi frecă fruntea ca să-şi limpezească gândurile. Ea 
răspunse încetişor: 

— Eşti nemuritor. Eşti etern. Era o întrebare sau o 
afirmaţie? 

— Eşti nebună. Îmbătrânim şi murim ca toată lumea. 

— Mie poţi să-mi spui. 

Vocea îi era joasă şi mângâietoare. Mileniala 50, pe care el 
o socotise întotdeauna aspră şi neplăcută, părea acum 
armonioasă. Sau poate doar că stomacul plin şi aerul 
parfumat îi vătuiseră urechile? 

Ea reluă: „Poţi vedea toate Timpurile şi vizita toate 
tocurile. Mi-am dorit atâta să lucrez în Eternitate. Am 
aşteptat atâta timp să mi se dea voie. Am crezut că, poate, o 
să mă facă Eternă, şi pe urmă am văzut că acolo nu sunt 
decât bărbaţi. Unii dintre ei nici măcar nu-mi vorbeau, 
pentru că sunt femeie. Tu nu-mi vorbeai. 

— Suntem cu toţii ocupați, mormăi Harlan, luptându-se să 
se desprindă de ceva care putea fi descris ca o mulţumire 


amorţită. Eram foarte ocupat. 

— Dar de ce nu există mai multe femei Eterne? 

Harlan nu avea încredere în el să-i răspundă. Ce putea să-i 
spună? Că membrii Eternităţii erau aleşi cu o grijă infinită, 
pentru că trebuiau să îndeplinească două condiţii. Prima, să 
fie apți pentru misiunea lor; a doua, ca retragerea lor din 
Timp să nu aibă un efect dăunător asupra Realităţii. 

Realitatea! Cuvânt pe care nu trebuia să-l rostească cu 
nici un preţ. Senzaţia că i se învârteşte capul devenea din 
ce în ce mai puternică şi închise ochii o clipă pentru a o 
opri. Câte proiecte excelente rămăseseră neatinse în Timp 
pentru că aducerea lor în Eternitate ar fi însemnat non- 
naşterea unor copii, non-moartea unor femei şi bărbaţi, 
non-căsătorii, non-întâmplări, non-circumstanţe, care ar fi 
răsucit Realitatea pe căi pe care Consiliul Atottemporal nu 
le putea îngădui. 

Putea să-i spună ceva din toate acestea? Sigur că nu. 
Putea să-i spună că femeile nu erau aproape niciodată 
calificate pentru Eternitate, căci, pentru un anumit motiv 
pe care el nu-l înţelegea (poate Calculatorii da, dar el cu 
siguranţă nu), abstragerea lor din Timp era de la zece la o 
sută de ori mai pasibilă de a deforma Realitatea decât 
abstragerea unui Bărbat? 


(Toate gândurile i se învârtejeau în cap, pierdute şi 
învolburate, legate în asocieri libere, care produceau 
imagini ciudate, aproape groteşti, dar nu cu totul 
neplăcute. Noys era acum şi mai aproape, zâmbindu-i). 

Îi auzi vocea, ca o boare de vânt în trecere. 

— Oh, voi, Eternii. Sunteţi atât de misterioşi. Nu vreţi să 
daţi nimic. Fă-mă Eternă! 

Vocea ei era acum un sunet care nu se lega în cuvinte 
separate, doar un sunet cu modulație delicată care i se 
insinua în minte. 

Voia, dorea fierbinte să-i spună: Eternitatea nu este o 
distracţie, doamnă! Acolo muncim! Muncim să proiectăm 


toate detaliile tot-Timpului, de la începuturile Eternităţii 
până acolo unde Pământul este pustiu şi încercăm să 
proiectăm toate posibilităţile infinite ar-fi-putut-fi şi să 
alegem un ar-fi-putut-fi mai bun decât este şi să hotărâm 
unde în Timp putem face o schimbare măruntă care să-l 
transforme pe este în ar-putea-fi şi obţinem un nou este şi 
căutăm un nou ar-putea-fi, mereu şi mereu şi tot aşa de 
când Vikkor Mallansohn a descoperit Câmpul Temporal, în 
Secolul 24, departe în Timp, în Primitivul 24, şi a făcut 
posibilă înfiinţarea Eternităţii în Secolul 27, misteriosul 
Mallansohn, pe care nimeni nu îl cunoaşte şi care a pus 
bazele Eternităţii, într-adevăr, şi noul ar-putea-fi mereu şi 
mereu şi. 

Scutură din cap, însă volbura gândurilor nu se opri, făcând 
pauze şi salturi şi mai ciudate, inegale, până când se sparse 
într-o explozie bruscă de iluminare, care persistă o secundă 
strălucitoare, apoi se stinse. 

Acest moment îl paraliză. Căută să-l prindă, dar fugise. 
Băutura cu aromă de mentă? 

Noys era acum şi mai aproape, cu faţa ei nu prea clară în 
ochii lui. Îi putea simţi părul atingându-i obrazul şi vălul 
cald, uşor, al răsuflării. Ar fi trebuit să se retragă, însă - 
ciudat, ciudat - îşi dădu seama că nu vrea. 

— Dacă aş fi făcută Eternă. Îi spuse şoptit, aproape la 
ureche, deşi cuvintele de-abia se auzeau, acoperite de 
bătăile inimii lui. Buzele ei erau umede, depărtate. Nu ţi-ar 
plăcea? 

Nu ştia ce voia ea să spună, însă, dintr-o dată, nici nu-i mai 
păsă. Flăcări păreau să-l cuprindă. Întinse braţele stângaci, 
pe dibuite. Ea nu i se împotrivi, ci se topi şi se făcu una cu 
el. 

Totul se întâmplă ca într-un vis, ca şi cum i s-ar fi întâmplat 
altcuiva. Nu era atât de respingător, cum îşi imaginase 
întotdeauna că trebuie să fie. Şi avu revelaţia, ca un şoc, că 
nu era respingător deloc. 


Chiar şi după aceea, când ea se aplecă deasupra lui, cu 
ochi catifelaţi, zâmbind uşor, el simţi că trebuie să întindă 
mâna şi să-i mângâie părul umed, cu o încântare lentă, 
tremurătoare. Acum părea cu totul alta în ochii lui. Nu era o 
femeie, nici măcar o individualitate. Era, deodată, un aspect 
al lui. Era, într-un fel nou, neaşteptat, o parte din el însuşi. 

Diagrama spaţio-temporală nu cuprindea nimic din toate 
acestea, dar Harlan nu simţea nici o vină. Doar gândul la 
Finge ridica în pieptul lui o emoție puternică. Şi nu era vină. 
Nicidecum. 

Era satisfacţie, chiar triumf. 

În pat, Harlan nu putu să doarmă. Vârtejurile îi 
dispăruseră din cap, dar mai era încă faptul că, pentru 
prima oară în viaţa lui de adult, împărțea patul cu o femeie. 

Îi putea auzi răsuflarea uşoară şi, în strălucirea ultra- 
voalată la care fusese redusă lumina interioară a pereţilor 
şi tavanului, îi putea vedea trupul ca doar o simplă umbră 
lângă el. 

Nu trebuia decât să mişte mâna ca să simtă căldura şi 
moliciunea cărnii ei, şi nu îndrăznea s-o facă, ca să nu o 
trezească din orice vis ar fi putut avea. Era ca şi cum ea ar 
fi visat pentru amândoi, s-ar visa pe ea şi pe el şi tot ce se 
întâmplase, ca şi când trezirea ei le-ar fi gonit din existenţă 
pe toate. 

Era un gând care părea o frântură din celelalte gânduri 
ciudate, neobişnuite, pe care le avusese doar cu puţin 
înainte. 

Fuseseră gânduri stranii, survenite într-un moment 
suspendat între sens şi nonsens. Încercă să le prindă din 
nou şi nu putu. Şi deodată i se păru că este foarte important 
să le prindă. Căci, cu toate că nu-şi putea aminti 
amănuntele, îşi aducea aminte că, pentru o clipă doar, 
înţelesese ceva. Nu era sigur ce era acel ceva, însă era 
învăluit în claritatea nepământească a celui pe jumătate 
adormit, când ceva dincolo de ochiul şi mintea muritorului 
pare deodată să se trezească. 


Neliniştea lui crescu. De ce nu-şi putea aminti? Fusese 
doar atât de aproape. 

Pentru moment, chiar şi fata adormită de lângă el se 
îndepărtase în hinterlandul gândurilor sale. 

Îşi spuse: „Dacă urmăresc şirul. Mă gândeam la Realitate 
şi Eternitate. Da, şi Mallansohn, şi Novicele!”. 

Se opri aici. De ce Novicele? De ce Cooper? Nu se gândise 
la el. 

Şi dacă nu se gândise, de ce să-i vină acum în minte tocmai 
Brinsley Sheridan Cooper? 

Se încruntă! Care era adevărul care le lega pe toate? Ce 
încerca să găsească? Ce-l făcea să fie aşa de sigur că era 
ceva de găsit? 

Harlan simţi fiori reci, pentru că, odată cu aceste 
întrebări, o sclipire a acelei iluminări de mai înainte păru să 
apară orizonturilor minţii sale şi acum aproape că ştiu. 

Îşi ţinu respiraţia, nu o grăbi. Las-o să se apropie. 

Las-o să vină. 

Şi în liniştea nopţii, o noapte deja atât de unic importantă 
în viaţa lui, îi apărură o explicaţie şi o interpretare a 
evenimentelor, cărora, în momente mai lucide, mai normale, 
nu le-ar fi dat crezare nici o clipă. 

Lăsă gândul să scoată muguri şi să înflorească, să crească 
până când văzu că explica o sută de detalii ciudate, care 
altfel nu rămâneau decât. Ciudate. 

Va trebui să facă investigaţii, să verifice, ajuns înapoi în 
Eternitate, însă în inima sa era deja convins că deţinea un 
secret formidabil de care nu trebuia să ştie. 

Un secret care îmbrăţişa întreaga Eternitate! 

PROIECTANTUL.-DE-VIEŢI. 

Din noaptea aceea din 482, în care cunoscuse atâtea 
lucruri, trecuse o lună de fizio-timp. Acum, dacă făcea 
calculul după timpul obişnuit, era cu aproape 2.000 de 
secole în viitorul lui Noys Lambent, încercând, printr-un 
amestec de constrângere şi convingere, să afle care ar fi 
soarta ei într-o nouă Realitate. 


Era mai rău decât amoral, dar trecuse de stadiul în care i- 
ar fi păsat de aşa ceva. În fizio-luna care trecuse devenise, 
în proprii săi ochi, un nelegiuit. Acest fapt nu se mai putea 
ascunde în nici un fel. Poate că, dacă va ajunge la un 
compromis, nu va mai fi un criminal, şi făcând aceasta nu 
avea decât de câştigat. 

Acum, începându-şi manevrele criminale (nu făcea nici un 
efort să găsească o exprimare mai blândă), stătea la bariera 
dinaintea Secolului 2456. Intrarea în Timp era mult mai 
complicată decât simpla trecere între Eternitate şi 
tunelurile navelor. Pentru a se intra în Timp, coordonatele 
care fixau regiunea dorită de pe Pământ trebuiau reglate 
cu minuţiozitate şi momentul dorit în Timp precizat în 
cadrul secolului. În ciuda tensiunii interioare, Harlan 
manevra comenzile cu uşurinţa şi siguranţa rapide ale cuiva 
cu multă experienţă şi mult talent. 

Se trezi în camera maşinilor pe care o văzuse mai înainte 
pe monitor, în Eternitate. În acest fizio-moment, Sociologul 
Voy se afla în siguranţă în faţa ecranului, supraveghind 
aşteptata Atingere a Tehnicianului. 

Harlan nu se grăbea. Încăperea va rămâne goală în 
următoarele 156 de minute. Pentru mai multă siguranţă, 
diagrama spaţio-temporală nu îi acorda decât 110 minute, 
lăsând următoarele 46 ca marjă obişnuită de 40%. Marja 
era lăsată pentru orice eventualitate, dar un Tehnician nu 
trebuia, în general, să se folosească de ea. Un „consumator 
de marjă” nu rămânea mult timp Specialist. 

EI, totuşi, se aştepta să nu folosească mai mult de două 
minute din cele 110. Purtând la încheietura mâinii 
generatorul său de câmp, astfel încât era înconjurat de o 
aură de fizio-timp (un efluviu, aşa-zis, de Eternitate) şi deci 
apărat de orice efect al Schimbării de Realitate, făcu un pas 
către perete, ridică un recipient mic de la locul lui de pe 
raft şi îl aşeză într-un punct ales cu grijă de pe raftul de 
dedesubt. 


După aceasta, reintră în Eternitate într-un mod la fel de 
prozaic, pentru el, ca şi trecerea printr-o uşă oarecare. 
Dacă ar fi fost de faţă vreun Ilemporal, i s-ar fi părut că 
Harlan pur şi simplu dispăruse. 

Micul recipient stătea acolo unde-l pusese. Nu-şi juca 
imediat rolul în istoria omenirii. Mâna unui om, câteva ore 
mai târziu, se întinse să-l ia, dar nu-l găsi. Căutările l-au dat 
la iveală după încă o jumătate de oră, însă, între timp, 
dispăruse un câmp de forţe şi un om îşi pierduse cumpătul. 
O hotărâre care nu ar fi existat în Realitatea anterioară era 
acum luată la mânie. O întrunire nu a mai avut loc. Un om, 
care ar fi murit, mai trăi un an, în alte condiţii. Altul, care ar 
fi trăit, muri ceva mai devreme. 

Undele se propagară şi mai departe, atingând punctul 
maxim în Secolul 2481, 25 de Secole în sus-Timp faţă de 
Atingere. După aceea, intensitatea Schimbării de Realitate 
scăzu. Teoreticienii au arătat că, infinit în sus-Timp faţă de 
Atingere, Schimbarea devenise prea mică pentru a putea fi 
detectată prin cele mai fine calcule, şi aceasta era limita 
practică. 

Desigur că nici o fiinţă omenească din Timp nu-şi putea da 
seama că s-a produs o Schimbare de Realitate. Intelectul se 
modifica şi el odată cu materia şi numai Eternii se puteau 
menţine în exterior, de unde observau schimbarea. 

Sociologul Voy privea fix scena albăstruie din Secolul 
2481, unde, cu puţin înainte, se desfăşura activitatea 
intensă a unui port spaţial. De-abia ridică ochii când Harlan 
pătrunse în încăpere. De-abia mormăi ceva ce ar fi putut fi 
luat drept un salut. 

Portul spaţial fusese într-adevăr distrus de Schimbare. 
Strălucirea lui murise. Construcţiile care mai rămăseseră în 
picioare nu mai semănau cu creaţiile maiestuoase care 
fuseseră. Una din navele spaţiale ruginise. Nu mai era nici 
un om. Nici o mişcare. 

Harlan îşi îngădui un zâmbet discret, care pâlpâi o clipă, 
apoi dispăru. Era, într-adevăr, R. M. D.: Răspunsul 


Maximum Dorit. Şi a survenit imediat. Schimbarea nu se 
producea neapărat în momentul exact al Atingerii 
Tehnicianului. În cazul în care calculele aferente erau 
neglijent făcute, se puteau scurge ore sau zile până când să 
survină Schimbarea (calculând, bineînţeles, în fizio-timp). 

Schimbarea avea loc numai după ce dispăreau toate 
gradele de libertate. Cât timp mai exista chiar şi o şansă 
matematică a unor acţiuni suplimentare, Schimbarea nu se 
producea. 

Harlan se mândrea cu faptul că, atunci când el calcula o S. 
M. N., când mâna lui efectua Atingerea, gradele de libertate 
dispăreau dintr-o dată şi Schimbarea se producea 
instantaneu. 

Voy spuse încet: 

— Era foarte frumos. 

Cuvintele zgăriară urechile lui Harlan, părând să 
micşoreze frumuseţea propriei sale execuţii. 

— Nu mi-ar părea râu, spuse el, dacă zborurile spaţiale ar 
fi scoase din Realitate cu totul. 

— Nu? Spuse Voy. 

— La ce folosesc? Nu durează niciodată mai mult de un 
mileniu sau două. Oamenii obosesc, se plictisesc. Se întorc 
acasă şi coloniile se destramă. Apoi, după alte patru, sau 
cinci milenii, sau patruzeci, sau cincizeci, încearcă din nou 
şi urmează un alt eşec. Este o risipă de ingeniozitate şi efort 
uman. 

Voy răspunse sec: 

— Eşti un adevărat filosof. 

Lui Harlan i se urcă sângele în obraz. Gândi: „Ce rost are 
să vorbeşti cu vreunul din ei?” Răspunse furios, cu o 
schimbare bruscă de subiect: 

— Şi Proiectantul-de-Vieţi? 

— Ce e cu el? 

— Vrei să verifici ce face? Trebuie să fi avansat ceva până 
acum. 


Sociologului îi trecu peste faţă o privire de dezaprobare, 
ca pentru a spune: „Eşti nerăbdător, nu-i aşa?” Zise, cu glas 
tare: 

— Vino cu mine să vedem. 

Numele de pe tăbliţa bătută pe uşa încăperii era Neron 
Feruque, ceea ce izbi ochiul şi mintea lui Harlan, din cauza 
uşoarei sale asemănări cu cel a doi conducători din 
timpurile Primitive ai bazinului Mediteranean. (întâlnirile 
sale săptămânale cu Cooper îi ascuţiseră febril propriile 
preocupări în domeniul Istoriei Primitive). 

Omul, însă, din câte îşi amintea Harlan, nu semăna cu 
niciunul din cei doi conducători. Era de o slăbiciune 
aproape cadaverică, cu pielea întinsă la limită pe un nas 
coroiat. Degetele îi erau lungi şi încheieturile noduroase. 
Cum stătea aşa, atingând uşor micul său Totalizator, 
semăna cu Moartea, cântărind un suflet în balanţă. 

Harlan se trezi că priveşte cu aviditate Totalizatorul. Era 
inima şi sângele Proiectării-de-Vieţi, pielea şi oasele, nervii, 
muşchii şi toate celelalte. Introdu în el datele necesare 
despre istoria unei personalităţi şi ecuaţiile Schimbării de 
Realitate. Fă asta şi va chicoti pe înfundate, cu o veselie 
obscenă, între un minut şi o zi, dând apoi afară vieţile 
posibile ale persoanei implicate (în cadrul noii Realităţi), 
fiecare etichetată frumos cu o valoare de probabilitate. 

Sociologul Voy îl prezentă pe Harlan. Feruque după ce 
privi cu ostilitate evidentă la insigna de Tehnician, dădu din 
cap şi nu mai făcu nici un comentariu. 

Harlan îl întrebă: 

— E gata Proiectul-de-Viaţă al tinerei doamne? 

— Nu este. O să-ţi spun eu când e gata. 

Era unul dintre aceia care împingeau disprețul faţă de un 
Tehnician până la o grosolănie făţişă. Voy îl admonestă. 

— Uşurel, Proiectant-de-Vieţi. 

Feruque avea sprâncenele atât de subţiri, încât abia dacă 
se vedeau, ceea ce accentua asemănarea feţei sale cu un 


craniu. Ochii i se rostogoleau în ceea ce ar fi fost orbitele 
goale, în timp ce remarca: 

— Aşa-i că aţi distrus navele spaţiale? Voy dădu afirmativ 
din cap. 

— Pentru un Secol. 

Buzele lui Feruque se răsuciră încet şi schiţară un cuvânt. 

Harlan îşi încrucişă braţele şi-l privi fix pe Proiectantul-de- 
Vieţi, care se uită în altă parte, cu un aer tulburat. 

Harlan îşi spuse: „Ştie că este şi vina lui”. Feruque i se 
adresă lui Voy: 

— Ascultă, dacă tot eşti aici, ce mă fac, pe Timp, cu 
cererile de seruri anti-cancer? Nu suntem singurul Secol cu 
anti-cancer. De ce vin toate cererile la noi? 

— 'Toate celelalte Secole sunt la fel de solicitate. Ştii bine 
asta. 

— Atunci ar trebui să înceteze cu cererile. 

— Şi cum să-i oprim s-o facă? 

— Simplu. Să nu le mai primească Consiliul Atottemporal. 

— Nu cunosc pe nimeni din Consiliu. 

— Dar îl cunoşti pe bătrânu'. 

Harlan asculta conversaţia plictisit, fără interes. Cel puţin 
îl ajuta să se gândească la lucruri fără importanţă şi nu la 
Totalizatorul indiferent. „Bătrânul”, ştia, trebuia să fie 
Calculatorul care se ocupa de secţie. 

— Am vorbit cu bătrânul, răspunse Sociologul, şi el a 
vorbit cu membrii Consiliului. 

— Aiurea. A trimis doar o circulară de rutină. Trebuie să se 
zbată pentru asta. Face parte din politica elementară. 

— Consiliului Atottemporal nu-i prea arde zilele astea de 
schimbări în politica elementară. Ştii doar ce zvonuri 
circulă. 

— Da. Sigur, sunt ocupați cu o chestiune importantă. Ori 
de câte ori trebuie să se eschiveze de la ceva, se împrăştie 
zvonuri cum că sunt ocupați cu o chestiune importantă. 


(Dacă l-ar fi lăsat inima, Harlan ar fi zâmbit la auzul 
acestor cuvinte). 

Feruque stătu câteva clipe pe gânduri şi apoi izbucni: 

— Ceea ce nu înţeleg cei mai mulţi este că serul anti- 
cancer nu este puiet de pom sau motor-de-câmp. Ştiu că 
fiecare sămânță de molid trebuie analizată pentru a nu 
declanşa efecte adverse asupra realităţii, dar anti-cancerul 
implică întotdeauna o viaţă de om, ceea ce este de o sută de 
ori mai complicat. 

Gândegşte-te. Câţi oameni mor anual de cancer în fiecare 
Secol care nu are seruri anti-cancer de un fel sau altul. Îţi 
poţi închipui câţi dintre pacienţi vor să moară. Aşa că 
guvernele 'Temporale din fiecare Secol înaintează în 
permanenţă cereri Eternităţii, de genul: „Vă rugăm 
frumos.”, să le trimitem 75.000 de fiole de ser, în numele 
oamenilor cu cazuri grave, care sunt de o importanţă vitală 
pentru culturile lor, se anexează datele biografice. 

Voy dădu repede din cap: 

— Ştiu. Ştiu. 

Însă Feruque nu renunţa la înverşunarea lui. 

— Aşa că citeşti datele biografice şi fiecare om e un erou. 
Fiecare om este o pierdere ireparabilă pentru lumea lui. Şi 
atunci analizezi. Vezi ce s-ar întâmpla cu Realitatea dacă 
fiecare din ei ar trăi şi, în numele Timpului, dacă diferite 
combinaţii de oameni ar trăi. În ultima lună am analizat 572 
de astfel de cereri. Şaptesprezece, fii atent, şaptesprezece 
Proiecte-de-Vieţi s-au dovedit a nu însemna Schimbări de 
Realitate nedorite. Bagă de seamă, în niciunul din cazuri o 
posibilă Schimbare avantajoasă de realitate, însă consiliul a 
hotărât ca serul să fie acordat cazurilor neutre. Din omenie, 
ştii. Aşa că luna asta se vindecă exact 17 oameni, din 
diverse Secole. Şi ce se întâmplă? Sunt Secolele mai 
fericite? Nici să nu-ţi treacă prin gând! Un om se vindecă şi 
o duzină, în aceeaşi ţară şi în acelaşi Timp, nu. Toată lumea 
spune: „De ce tocmai acela?” Poate că cei netrataţi au un 
fond mai bun, poate că sunt filantropi cu obraji trandafirii şi 


iubiţi de toţi, în timp ce acela pe care l-am vindecat îşi 
burduşeşte mama în vârstă sub ochii vecinilor, atunci când 
face o pauză cu bătutul copiilor. Ei habar n-au despre 
Schimbările de Realitate şi nici nu le putem spune. Ne 
băgăm singuri în bucluc, Voy, dacă Consiliul Atottemporal 
nu hotărăşte să verificăm toate cererile şi să le aprobăm 
doar pe cele care au ca rezultat o Schimbare de Realitate 
avantajoasă. Asta-i tot. Ori vindecarea lor este un bine făcut 
omenirii, ori la loc comanda. Să ne învăţăm să nu mai 
spunem „Nu face nici un rău.” 

Sociologul ascultase cu o expresie ca de uşoară durere 
întipărită pe faţă, şi acum spuse: 

— Dacă tu ai avea cancer. 

— Asta este o remarcă stupidă, Voy. Pe asta ne bazăm noi 
deciziile? În cazul acesta, n-ar mai exista nici o Schimbare 
de Realitate. Întotdeauna o păţeşte vreun fraier, nu-i aşa? 
Şi dacă ai fi tu fraierul acela, atunci? 

Şi încă ceva. Adu-ţi aminte că de fiecare dată când 
declanşăm o Schimbare de Realitate este din ce în ce mai 
greu să găseşti una şi mai bună care să-i urmeze. În fiecare 
fizio-an, şansa ca o Schimbare secundară să fie negativă 
creşte. Aceasta înseamnă că proporţia indivizilor pe care-i 
putem vindeca scade oricum. Şi va continua întotdeauna să 
scadă, într-o zi, vom ajunge să nu mai putem vindeca decât 
un individ pe fizio-an ţinând cont chiar şi de cazurile neutre. 
Ţine minte asta. 

Harlan îşi pierdu orice urmă de interes. Aceasta era 
problema tipică a procesului. Psihologii şi Sociologii, în 
rarele lor studii de interior al Eternităţii, o numeau 
identificare. Oamenii se identificau cu Secolul de care erau 
legaţi profesional. Conflictele lui deveneau, mult prea 
adesea, propriile lor conflicte. Eternitatea lupta cu demonul 
identificării cu toate forţele de care dispunea. Nimeni nu 
era repartizat într-o Secţie mai aproape de două Secole de 
propriul său cămin temporal, pentru ca identificarea să fie 
astfel mai dificilă. Se preferau Secole cu culturi deosebit de 


diferite de cele ale căminelor for Temporale. (Pe Harlan îl 
duse gândul la Finge şi Secolul 482). Mai mult, repartiţiile 
lor erau schimbate imediat ce reacţiile le deveneau 
suspecte. (Harlan nu ar fi dat o smochină din Secolul 50 pe 
şansele lui Feruque de a-şi menţine postul aici mai mult de 
încă un fizio-an). 

Şi totuşi oamenii cedau tentaţiei identificării dintr-un dor 
prostesc de un cămin în Timp (dorinţa-de-Ilimp, toată lumea 
o ştia). Pentru anumite motive, aceasta se întâmpla cel mai 
des în Secole care cunoşteau zborul spaţial. Era o problemă 
care trebuia cercetată şi chiar ar fi fost, dacă nu ar fi existat 
acea împotrivire cronică a Eternităţii de a-şi întoarce 
privirea spre sine însăşi. 

Cu o lună înainte, poate că Harlan l-ar fi disprețuit pe 
Feruque ca pe un sentimental ostentativ, un nătărău 
arţăgos care-şi alina durerea de a vedea aparatele electro- 
gravitice pierzându-şi importanţa într-o nouă Realitate 
rostind invective la adresa celor din alte Secole care cereau 
ser anti-cancer. 

Poate că i-ar fi făcut şi raport. Ar fi fost de datoria lui. În 
reacţiile acestui om nu se mai putea avea încredere. 

Acum însă nu mai putea s-o facă. Simţea chiar simpatie 
pentru el. Propria lui crimă era cu mult mai mare. 

Şi cât de uşor îi era să zboare cu gândul înapoi la Noys. 

În noaptea aceea, somnul îl învinsese în sfârşit şi se trezise 
în lumina dimineţii, într-o strălucire care pătrundea prin 
pereţii translucizi, de jur împrejur, încât i se păruse că s-a 
trezit pe un nor pe cerul aburos la zorilor. 

Noys râdea de el. 

— E nemaipomenit ce greu mi-a fost să te trezesc. 

Prima mişcare reflexă a lui Harlan a fost să caute un 
aşternut inexistent. Apoi îşi aminti totul şi o privi fără s-o 
vadă, cu obrajii în flăcări. Cum ar trebui el să se simtă 
acum? Apoi îi veni altceva în minte şi se ridică brusc în 
capul oaselor. 

— Nu e trecut de unu, nu-i aşa? Sfinte Timp! 


— Nu este decât unsprezece. Ai în faţă micul dejun şi o 
grămadă de timp. 

— Mulţumesc, mormăi el. 

— Comenzile pentru duş sunt reglate şi hainele sunt gata 
pregătite. 

Ce ar fi putut spune? 

— Mulţumesc, mormăi din nou. 

Evită privirea ei pe tot timpul mesei. Ea stătea în faţa lui, 
fără să mănânce, cu bărbia îngropată în palmă, părul 
întunecat, pieptănat şi adus într-o singură parte şi genele 
neînchipuit de lungi. 

Urmărea fiecare gest al lui, în timp ce el ţinea ochii plecaţi 
şi voia să dea de urma ruşinii arzătoare pe care ştia că ar 
trebui s-o simtă. 

Ea spuse: 

— Unde te duci la ora unu? 

— Meci de aerobal, bolborosi el. Am bilet. 

— A, jocul cu mingea de cauciuc. Şi am pierdut întregul 
sezon din cauza saltului peste timp, ştii. Şi cine va câştiga, 
Andrew? 

Se simţi ciudat de slab la auzul numelui său mic. Dădu 
scurt din cap şi încercă să pară sobru. (Altă dată îi era atât 
de uşor). 

— Dar cu siguranţă că ştii. Ai examinat întreaga perioadă, 
nu-i aşa? 

În mod normal, ar fi trebuie să păstreze un ton negativ, 
plat şi rece, însă îi explică, încet: 

— A trebuit să acopăr o mulţime de Spaţiu şi de Timp. Nu 
cunosc mici lucruri exacte, cum ar fi scorurile de meciuri. 

— Nu vrei să-mi spui, asta-i tot. 

Harlan nu-i răspunse. Înfipse tacâmul într-un fruct, mic, 
zemos, şi-l ridică, întreg, la gură. După un moment, Noys 
spuse: 

— Înainte de a veni, ai văzut ce s-a întâmplat pe aici? 

— Fără amănunte, N-Noys (numele ei îi trecu cu greutate 
printre buze). 


Fata spuse, încetişor: 

— Nu ne-ai văzut pe noi? Nu ai ştiut tot timpul că. Harlan 
se bâlbăi. 

— Nu, nu, pe mine nu m-am putut vedea. Eu nu sunt în 
Real. Nu sunt aici până când nu vin. Nu pot să-ţi explic. 

Era de două ori tulburat; mai întâi, că ea vorbea despre 
asta. Apoi, fusese cât pe aici să-i scape cuvântul „Realitate”, 
cel interzis cu cea mai mare străşnicie, dintre toate 
cuvintele, să fie rostit în conversațiile cu Temporalii. 

Ea ridică sprâncenele şi ochii i se rotunjiră, puţin uimiţi. 

— Ţi-e ruşine? 

— Ce am făcut noi nu este bine. 

— De ce nu? 

Şi în Secolul 482, întrebarea ei era perfect nevinovată. 

— Eternii nu au voie să.? 

Întrebarea era pusă pe un ton de glumă, ca şi cum ar fi 
întrebat dacă Eternii nu aveau voie să mănânce. 

— Nu folosi cuvântul, spuse Harlan. De fapt, într-un fel, nu 
avem voie. 

— Atunci nu le spune. Eu nu le spun nimic. 

Înconjură masa şi i se aşeză în braţe, îndepărtând măsuţa 
cu o mişcare lină şi prelungă a coapsei. Pe moment el 
înţepeni, ridică mâinile într-un gest care poate ar fi vrut să 
o ţină la distanţă. Dar nu reuşi. Ea se aplecă şi îi sărută 
buzele şi nimic nu mai păru ruşinos. Nimic din ceea ce 
însemna el şi Noys. 

Nu era sigur când a început, pentru prima oară, să facă 
ceva ce un Observator, din punct de vedere etic, nu avea 
dreptul să facă. Începu să facă speculaţii asupra naturii 
problemei care implica Realitatea curentă şi pe cea a 
Schimbării de Realitate care va fi elaborată. 

Nu moravurile libere ale Secolului, nu ectogeneza, nu 
matriarhatul nemulţumeau Eternitatea. loate acestea 
existaseră şi în Realitatea precedentă şi Consiliul 
Atottemporal le privise cu destulă îngăduinţă. Finge 
spusese că era vorba de ceva foarte subtil. 


Asta însemna că şi Schimbarea va trebui să fie foarte 
subtilă şi va trebui să implice grupul pe care îl Observa. Cel 
puţin atâta părea evident. Va implica aristocrația, înstăriţii, 
clasele superioare, beneficiarii sistemului. 

Ceea ce îl neliniştea era că o va implica, în mod cert, pe 
N oys. 

În cele trei zile care îi mai rămâneau pe diagramă trăi ca 
într-un nor din ce în ce mai gros, care îi întuneca până şi 
bucuria pe care i-o dădea prezenţa lui Noys. 

Ea îl întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? O clipă, ai părut atât de diferit de cel 
care erai în Eter în locul acela. Nu mai erai atât de ţeapăn. 
Acum pari preocupat. Asta pentru că trebuie să te întorci? 

— În parte. 

— Trebuie? 

— Trebuie. 

— Şi cui i-ar păsa dacă ai întârzia? Harlan aproape că 
zâmbi. 

— Nu le-ar face plăcere să întârzii, răspunse, gândindu-se 
însă cu jind la marja de două zile pe care i-o îngăduia 
diagrama. 

Ea regla comenzile unui instrument muzical care scotea 
acorduri moi şi complicate din propriile măruntaie 
creatoare, răspândind note pe coarde lovite la întâmplare: 
întâmplarea înclina balanţa în favoarea unor combinaţii 
plăcute, prin formule matematice complicate. Muzica nu se 
putea repeta, aşa cum nu se repetă fulgii de zăpadă, şi, ca 
şi ei, avea o frumuseţe de o esenţă superioară. 

Prin hipnoza sunetelor, Harlan o privea lung pe Noys şi 
gândurile i se încolăciră strâns în jurul ei. Ce va deveni ea 
în noua distribuire? Negustoreasă de peşte, muncitoare în 
fabrică, mamă a şase copii, grasă, urâtă, bolnavă? Orice ar 
fi fost, nu-şi va mai aminti de el. Într-o nouă Realitate, el nu 
ar mai fi o parte din viaţa ei. Şi orice ar fi atunci, nu va mai 
fi Noys. 


Nu iubea doar o fată. (Ciudat folosea cuvântul „a iubi” 
pentru întâia oară în gândurile lui şi nici măcar nu se oprea 
destul pentru ca să contemple această noutate şi să se 
minuneze de ea). lubea un complex de factori: felul în care 
îşi alegea hainele, mersul, vorbirea, schimbările de 
expresie. În elaborarea lor, intrase un sfert de Secol de 
viaţă şi experienţă într-o Realitate dată. Ea nu fusese Noys 
a lui în Realitatea precedentă de acum un fizio-an. Nu va 
mai fi Noys a lui în noua Realitate. 

Noua Noys ar putea fi, în mod plauzibil, mai bună, în mai 
multe feluri, dar un lucru era sigur. El o voia pe această 
Noys de aici, cea pe care o vedea în această clipă, cea a 
acestei realităţi. Dacă avea defecte, vroia şi aceste defecte. 

Ce putea face? 

Îi veniră în minte mai multe alternative, toate ilegale. Una 
dintre ele era să afle natura Schimbării şi să determine, cu 
precizie, cum o va afecta pe Noys. 

Nu puteai, oricum, fi sigur că. 

O tăcere de moarte îl smulse pe Harlan din reveria sa. Se 
afla, din nou, în biroul Proiectantului-de-Vieţi. Sociologul 
Voy îl privea cu coada ochiului. Capul de mort al lui Feruque 
era înclinat către el. 

Şi tăcerea era penetrantă. 

Îi trebui un moment ca să-şi dea seama. Doar un moment. 
Totalizatorul îşi încetase chicotitul. 

Harlan sări în picioare. 

— Ai răspunsul, Proiectant-de-Vieţi. 

Feruque privi la foiţele din mâna lui. 

— Mda, sigur. Cam ciudat, aş spune. 

— Vrei să mi le dai? Întrebă Harlan şi întinse mâna, care îi 
tremura vizibil. 

— Nu-i nimic de văzut. Asta este ciudat. 

— Ce vrei să spui cu „nimic”? 

Harlan îl fixă pe Feruque cu ochii care, deodată, începură 
să-l usture, până când locul proiectantului fu luat de o 
umbră lungă, îngustă. 


Vocea seacă a Proiectantului-de-Vieţi era subţire. 

— Femeia nu există în noua Realitate. Nici o modificare de 
personalitate. Dispare, asta-i tot. Complet. Am verificat şi 
alternativele până la Probabilitatea 0,0001. Nu se 
încadrează nicăieri. De fapt - şi-şi frecă obrazul cu nişte 
degete lungi, osoase - cu combinaţia de factori pe care mi- 
ai dat-o, nu prea văd cum s-a încadrat şi în vechea 
Realitate. 

Harlan de-abia auzi. 

— Dar. Dar Schimbarea era atât de neînsemnată. 

— Ştiu. O combinaţie stranie de factori. Vrei foiţele? Mâna 
lui Harlan se închise peste ele, fără să le simtă. Noys 
dispărută? Noys inexistentă? Cum se putea? 

Simţi o mână pe umăr şi vocea lui Voy îi răsună în ureche: 

— Nu te simţi bine, Tehnician? 

Mâna se retrase, ca şi cum i-ar fi părut deja rău de 
contactul involuntar cu corpul unui Tehnician. 

Harlan înghiţi în sec şi, cu un efort, îşi veni în fire. 

— Mă simt bine. Vrei să mă conduci până la navă? 

Nu trebuia să-şi arate sentimentele. Trebuia să se poarte 
ca şi cum ar fi fost doar ceea ce spusese el că este, o simplă 
investigaţie teoretică. Trebuia să ascundă faptul că 
inexistenţa lui Noys în noua Realitate îl copleşea cu un flux 
aproape fizic de exaltare pură, cu o fericire aproape de 
nesuportat. 

PRELUDIUL CRIMEI. 

Harlan păşi în navă în Secolul 2456 şi privi în urmă ca să 
fie sigur că bariera care despărţea tunelul de Eternitate era 
în stare perfectă şi că Sociologul Voy nu îl urmărea cu 
privirea, în aceste ultime săptămâni îşi formase obiceiul, 
mişcarea automată, de a se uita întotdeauna peste umăr, cu 
repeziciune, ca să se asigure că în spatele lui, în sau lângă 
navă, nu se află nimeni. 

Apoi, deşi se găsea deja în 2456, Harlan regla comenzile 
navei pentru sus-Timp. Urmări cu privirea înşiruirea 
cifrelor pe temporometru Deşi se succedau cu o asemenea 


rapiditate, încât nu se puteau distinge, timp de gândire era 
destul. 

Cât de mult schimba lucrurile descoperirea Proiectantului- 
de-Vieţi! Cât de mult se schimbase însăşi natura crimei lui! 

Şi totul avea tangenţă cu Finge. Expresia îi atrase atenţia 
cu aliteraţia sa ridicolă şi cadenţa ei apăsătoare i se 
învârtejea ameţitor prin creier: Tangenţă cu Finge. 
Tangenţă cu Finge. 

De la întoarcerea sa în Eternitate, după zilele petrecute cu 
Noys în 482, Harlan evitase orice contact personal cu 
Finge. Eternitatea şi sentimentul de vinovăţie îl învăluiseră 
în acelaşi timp. Călcarea jurământului făcut la luarea în 
primire a postului, care părea fără importanţă în 482, 
căpăta în Eternitate o însemnătate enormă. 

Trimisese raportul prin curierul aerian, impersonal, şi el 
se dusese la încăperile rezervate personalului. Avea nevoie 
să se gândească la toate, să câştige timp pentru a examina 
şi a se obişnui cu noua direcţie pe care o luase eul lui. 

Dar nu-l lăsă Finge. Luă legătura cu el la mai puţin de o 
oră după ce raportul fusese codificat pentru destinaţia 
corectă şi introdus în dispozitivul curierului. 

Figura Calculatorului îl privea fix de pe ecranul 
Comunicatorului. 1 se auzi vocea: 

— Mă aşteptam să te găsesc în biroul tău. 

— Am trimis raportul, domnule. Nu are importanţă unde 
aştept o nouă misiune. 

— Da? Finge scrută sulul de hârtie pe care-l avea în mână, 
ţinându-l sus, privind cruciş la schema perforaţiilor. 

— Nu pare deloc a fi complet, continuă. Pot să-ţi fac o 
vizită? Harlan ezită un moment. Omul era superiorul lui şi 
dacă i-ar refuza auto-invitaţia, în acest moment, ar fi mirosit 
a nesupunere. l-ar fi strigat parcă vina, i se păru, şi 
conştiinţa lui sângerândă, dureroasă, nu-i îngăduia aşa 
ceva. 

— Veţi fi binevenit, Calculator, îi răspunse rigid. 


Moliciunea dulceagă a lui Finge aducea o notă discordantă 
de epicureanism în încăperile austere în care locuia Harlan. 
Secolul 95, căminul temporal al lui Harlan, vădea tendinţe 
spartane în mobilarea camerelor şi Harlan nu-şi pierduse 
niciodată întrutotul înclinația pentru acest stil. Scaunele 
tubulare de metal aveau o suprafaţă simplă de furnir, făcut 
să imite în mod artificial structura lemnului (fără prea mare 
succes, însă). Într-unul din colţurile încăperii se afla o 
mobilă mică ce reprezenta o şi mai mare distanţare de 
obiceiurile timpurilor. 

Ochiul lui Finge fu atras de ea din prima clipă. 

Puse un deget gras şi moale pe ea, pentru a-i examina 
modelul. 

— Ce material este acesta? 

— Lemn, domnule! 

— Veritabil? Lemn adevărat? Uimitor! Presupun că în 
căminul tău temporal se foloseşte lemnul! 

— Da. 

— Înţeleg. Nu există reguli care să interzică asta, 
Tehnician - îşi şterse de praf, pe cusătura pantalonilor, 
degetul cu care atinsese obiectul - dar nu ştiu dacă este 
recomandabil să te laşi afectat de cultura căminului 
temporal. Adevăratul Etern adoptă cultura care îl 
înconjoară, oricare ar fi ea. Eu nu cred, de exemplu, să fi 
mâncat cu o ustensilă pe bază de energie de mai mult de 
două ori în cinci ani. (Oftă.) Şi totuşi întotdeauna mi s-a 
părut neigienic să laşi mâncarea să se atingă de materie, 
dar nu mă las. Nu mă las. 

Privirea i se întoarse asupra obiectului de lemn, însă acum 
îşi ţinea ambele mâini la spate. 

— Ce este? La ce foloseşte? 

— Este o bibliotecă, răspunse Harlan. 

Simţi o clipă impulsul de a-l întreba pe Finge cum se simte 
acum când îşi ţine mâinile în siguranţă la spate. Nu i s-ar fi 
părut mai igienic să aibă şi hainele şi corpul făcute din 
câmpuri de energie pure şi imaculate? 


Finge ridică din sprâncene. 

— O bibliotecă. Atunci obiectele acestea de pe rafturi 
trebuie să fie cărţi. 

— Da, domnule. 

— Specimene autentice? 

— În întregime, Calculator. Le-am adus din Secolul 24. 
Cele câteva pe care le am aici datează din Secolul 20. Dacă. 
Dacă vreţi să vă uitaţi pe ele, v-aş ruga s-o faceţi cu grijă. 
Paginile au fost restaurate şi impregnate, dar nu sunt din 
folie. Trebuie mânuite cu mare grijă. 

— N-o să le ating. N-am nici cea mai mică intenţie să le 
ating, îmi închipui că au pe ele praf original din secolul 20. 
Cărţi adevărate! (Râse.) Cu pagini de celuloză? Parcă aşa ai 
spus. 

Harlan dădu afirmativ din cap. 

— Celuloză modificată printr-un tratament de impregnare 
pentru a nu se deteriora. 

Deschise gura pentru a respira adânc, forţându-se să-şi 
păstreze calmul. Era ridicol să se identifice cu aceste cărţi, 
să ia o ironie la adresa lor ca fiind îndreptată împotriva lui. 

— Îndrăznesc să spun, urmă Finge, că întregul conţinut al 
acestor cărţi ar putea fi trecut pe doi metri de film şi ar 
încăpea pe un vârf de deget. Dar ce conţin, de fapt? 

— Sunt volume legate ale unei reviste săptămânale de ştiri 
din Secolul 20. 

— Citeşti aşa ceva? Harlan răspunse mândru. 

— Acestea sunt doar câteva volume din colecţia mea 
completă. Nici o bibliotecă din Eternitate nu o poate 
duplica. 

— Da, hobby-ul tău. Îmi aduc aminte acum că mi-ai vorbit 
odată despre interesul tău pentru Era Primitivă. Mă mir că 
Educatorul tău ţi-a dat voie să te preocupi de astfel de 
lucruri. O totală risipă de energie! 

Buzele lui Harlan se subţiară. Îşi spuse că omul încerca, în 
mod deliberat, să-l irite până la a-l scoate din facultăţile sale 


calme de gândire. În acest caz, nu trebuie lăsat să 
reuşească, Aşa că spuse, pe un ton egal: 

— Cred că aţi venit să-mi vorbiţi în legătură cu raportul 
meu. 

— Da, pentru asta am venit. 

Calculatorul privi în jur, îşi alese un scaun şi se aşeză cu 
prudenţă. 

— Nu este complet, aşa cum ţi-am spus şi prin 
Comunicator. 

— În ce fel, domnule? (Calm! Calm!) 

Lui Finge îi scăpă un zâmbet nervos, răsucit. 

— Ce s-a întâmplat şi nu ai trecut în raport, Harlan? 

— Nimic, domnule. 

Şi, deşi o spusese cu hotărâre, simţea că are o privire 
vinovată. 

— Haide, haide, Tehnician. Ai petrecut mai multe intervale 
de timp în compania tinerei doamne, Asta dacă ai respectat 
diagrama spaţio-temporală. Ai respectat-o, sper? 

Sentimentul de vinovăţie îl chinuia atât de tare pe Harlan, 
încât nu putea nici măcar ridica mănuşa acestei provocări 
directe la adresa competenţei sale profesionale. 

Nu putu răspunde decât: 

— Am respectat-o. 

— Şi ce s-a întâmplat? Nu menţionezi nimic despre 
întrevederile tale particulare cu această femeie. 

— Nu s-a întâmplat nimic important, spuse Harlan, cu 
buzele arse. 

— Ridicol. La vârsta ta şi cu experienţa ta, nu trebuie să-ţi 
spun eu că nu Observatorul este cel care apreciază ce este 
important şi ce nu. 

Finge nu-l slăbea din ochi pe Harlan. Privirea lui era mai 
intensă şi mai sfredelitoare decât ar fi permis şirul placid de 
întrebări. 

Harlan înregistră acest amănunt şi nu se lăsă păcălit de 
vocea blândă a lui Finge, însă, cu toate acestea, simţul 
datoriei nu-i dădea pace. Un Observator trebuie să 


raporteze totul. Un Observator nu era decât un pseudopod 
senzitiv-perceptiv aruncat de Eternitate în Timp. Îşi analiza 
împrejurimile şi era tras înapoi. În exerciţiul funcţiunii, 
Observatorul nu avea propria lui individualitate, nu era cu 
adevărat om. 

Harlan începu, în mod aproape automat, nararea 
evenimentelor pe care le omisese în raport. O făcu cu 
memoria exersată a Observatorului, reconstituind 
conversațiile cuvânt cu cuvânt, redând inflexiunile vocilor şi 
schimbările de expresie. O făcu cu dragoste, pentru că, 
povestind, retrăia totul, uitând astfel aproape că o 
combinaţie între interogatoriul lui Finge şi propriul său simţ 
vindecat al datoriei îl ducea către recunoaşterea vinii sale. 

Doar când se apropie de rezultatul final al acelei prime 
lungi conversații începu să ezite şi carapacea obiectivităţii 
lui de Observator lăsă să i se vadă fisurile. Dar fu scutit de 
alte amănunte de mâna pe care Finge o ridică deodată şi de 
vocea ascuţită, aspră, a Calculatorului. 

— Destul, mulţumesc. Erai cât pe-aci să spui că ai făcut 
dragoste cu femeia aceea. 

Harlan simţi că în adâncul lui clocoteşte mânia. Ceea ce 
spusese Finge era adevărul adevărat, însă tonul lui implica 
ceva lasciv, vulgar şi, mai rău decât atât, banal. A fost, sau 
ar fi putut fi, în orice alt fel, dar nu banal. 

Harlan găsise o explicaţie pentru atitudinea lui Finge, 
pentru interogatoriul lui febril, pentru faptul că-i 
întrerupsese relatarea chiar la momentul acela. Finge era 
gelos! Harlan ar fi putut jura că gelozia lui era evidentă. 
Reuşise să ia fata pe care Finge dorise s-o aibă. 

Harlan îşi gustă triumful şi-l găsi dulce. Pentru prima oară 
în viaţă avea un ţel care pentru el însemna mai mult decât 
desăvârşirea rece a Eternităţii. Şi va continua să-l facă pe 
Finge să simtă gelozia, pentru că Noys Lambent va fia lui 
pentru totdeauna. 

În această stare de exaltare bruscă, aruncă cererea pe 
care, iniţial, plănuise să nu o facă decât după o aşteptare 


discretă de patru, cinci zile. 

— Intenţionez să cer permisiunea să formez o legătură cu 
o persoană din limp. 

Finge păru că este brusc trezit dintr-o reverie. 

— Cu Noys Lambent, presupun. 

— Da, domnule. Cum sunteţi Calculatorul care răspunde 
de Secţie, cererea mea va trece pe la dv. 

Harlan voia ca cererea să treacă pe la Finge. Să-l facă să 
sufere. Dacă voia fata pentru el, atunci să spună aşa, şi 
Harlan putea insista ca alegerea să fie făcută de Noys. La 
gândul acesta aproape că zâmbi. Spera că se va ajunge la 
asta. Va însemna triumful final. 

De obicei, desigur, un Tehnician nu putea spera să 
reuşească, într-o astfel de problemă, împotriva dorinţei 
unui Calculator, dar Harlan era sigur că se putea bizui pe 
sprijinul lui 'Twissell şi Finge mai avea un drum lung de 
parcurs până la al putea înfrunta pe Twissell. 

Cu toate acestea, Finge părea liniştit. 

— S-ar părea, comentă el, că ai şi intrat, ilegal, în posesia 
fetei. 

Lui Harlan i se făcu deodată cald şi încercă o apărare 
slabă. 

— Diagrama spaţio-temporală specifica să rămânem 
singuri împreună. Şi cum nimic din ceea ce s-a întâmplat nu 
era interzis, nu mă simt vinovat cu nimic. 

Ceea ce era o minciună, şi după expresia pe jumătate 
amuzată a lui Finge îţi puteai da seama că ştia că este o 
minciună. Acesta spuse: 

— Urmează o Schimbare de Realitate. Harlan răspunse: 

— Dacă-i aşa, îmi voi modifica cererea şi o voi face pentru 
o legătură cu domnişoara Lambent în noua Realitate. 

— Nu cred că ai proceda înţelept. Cum poţi fi sigur 
dinainte? În noua Realitate ea poate fi măritată, slută. De 
fapt, ce-ţi pot eu spune este asta: în noua Realitate nu o să 
te vrea. Nu o să te vrea. 

Pe Harlan îl trecu un fior. 


— Dar dV. Nu ştiţi nimic. 

— Da? Crezi că această mare iubire a voastră este o 
chestiune de contact suflet-la-suflet? Că va supravieţui 
tuturor schimbărilor exterioare? Ai citit romane din Timp? 

Harlan, de furie, îşi uită stăpânirea de sine. 

— În primul rând, nu vă cred. 

— Poftim? Întrebă, rece, Finge. 

— Este o minciună. 

Lui Harlan nu-i mai păsa ce spune. 

— Sunteţi gelos. Asta e tot. Gelos. V-aţi făcut planuri în 
legătură cu Noys, dar ea m-a ales pe mine. 

— Îţi dai seama. încercă Finge să spună ceva. 

— Îmi dau seama de multe. Nu sunt prost. N-oi fi eu 
Calculator, dar nu sunt nici prost. Spuneţi că în noua 
Realitate nu mă va vrea. De unde ştiţi? Nici măcar n-aveţi 
habar dacă va exista, în definitiv, o nouă Realitate. De-abia 
aţi primit raportul meu. Trebuie analizat înainte ca o 
Schimbare de Realitate să poată fi calculată, ca să nu mai 
vorbim de faptul că aceasta ar trebui şi aprobată. Aşa că 
atunci când pretindeţi că aţi cunoaşte natura Schimbării, 
spuneţi minciuni. 

Finge ar fi putut reacţiona în mai multe feluri. Mintea 
înfierbântată a lui Harlan era conştientă de unele din ele. 
Dar nu încerca să aleagă. Finge ar putea afişa o poză 
impunătoare şi mânioasă. Sau ar putea chema un membru 
al Securităţii care să-l aresteze pe Harlan pentru 
insubordonare. Şi ar putea să strige şi el, la fel de furios, la 
Harlan. Ar mai putea să-l sune imediat pe Twissell, 
înaintând o plângere oficială. Ar puteA. Ar putea. 

Dar Finge nu făcu nimic din toate acestea. 

Spuse, cu blândeţe: 

— La loc, Harlan. Hai să stăm puţin de vorbă! 

Şi pentru că această reacţie era complet neaşteptată, falca 
lui Harlan se lăsă în jos şi luă loc, deconcertat. Hotărârea i 
se destrăma. Ce înseamnă asta? 


— Îţi aminteşti, desigur, spuse Finge, că ţi-am comunicat 
că problema noastră cu Secolul 482 era în legătură cu o 
atitudine nedorită a temporalilor Realităţii curente faţă de 
Eternitate. Îţi aminteşti, nu? 

Vorbea cu insistența blândă a unui învăţător în faţa unui 
şcolar cam înapoiat, şi totuşi Harlan crezu că zăreşte în 
ochii lui o sclipire aspră. 

— Desigur. 

— Şi-ţi mai aduci aminte şi că ţi-am spus despre Consiliul 
Atottemporal că ezită să accepte analiza pe care o făcusem 
eu asupra acestei situaţii, fără Observaţii exacte care să o 
confirme. Asta nu-ţi spune că am şi calculat Schimbarea de 
Realitate necesară? 

— Observațiile mele au adus însă confirmarea, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi pentru a le analiza corect este nevoie de timp. 

— Prostii. Raportul tău nu înseamnă nimic. Confirmarea 
stă în ce mi-ai spus cu gura ta acum câteva minute. 

— Nu înţeleg. 

— Uite, Harlan, să-ţi spun eu ce este putred cu Secolul 
482. 

În înalta societate, mai cu seamă printre femei, s-a 
răspândit convingerea că Eternii sunt într-adevăr Eterni, în 
adevăratul sens al cuvântului. Că sunt nemuritori. Sfinte 
Timp, omule, doar ţi-a spus-o şi Noys Lambent. Mi-ai 
repetat afirmaţiile ei acum mai puţin de douăzeci de 
minute. 

Harlan îl privi pe Finge fără să-l vadă. Îi venea în gând 
vocea blândă, mângâietoare, a lui Noys, pe când se apleca 
asupra lui şi-i învăluia ochii cu privirea ei frumoasă, 
întunecată: „Eşti nemuritor. Eşti Etern.” 

Finge urmă: 

— O asemenea convingere este negativă, însă nu foarte 
dăunătoare în sine. Poate crea inconveniente, poate spori 
dificultăţile Secţiei, însă Calculele arată că doar un 
minimum de cazuri necesită o Schimbare. Totuşi, dacă o 


Schimbare este avantajoasă, nu ţi se pare evident că 
Temporalii care trebuie să fie cel mai afectaţi de ea trebuie 
să fie cei care împărtăşesc această superstiție? Cu alte 
cuvinte, aristocrația feminină, Noys. 

— Poate, însă îmi voi încerca norocul, replică Harlan. 

— Nu ai ce noroc să-ţi încerci. Crezi că eşti atât de 
fascinant şi de fermecător încât această aristocrată subţire 
să cadă în braţele unui Tehnician fără importanţă? Haide, 
Harlan, fii mai realist. 

Buzele lui Harlan vădiră încăpățânare. Nu răspunse. 

— Şi nu-ţi trece prin cap ce altă superstiție au adăugat 
aceşti oameni credinţei lor în viaţa veşnică a Eternilor? 
Sfinte Timp, Harlan! Majoritatea femeilor cred că 
intimitatea cu un Etern face o femeie muritoare (aşa cum se 
consideră ele) să trăiască veşnic! 

Harlan se clătină. Auzea din nou, atât de clar, vocea ei: 
„Dacă aş fi făcută Eternă.” Şi sărutările ei. Finge vorbi mai 
departe. 

— Existenţa unei asemenea superstiții era greu de crezut, 
Harlan. Nu are precedent. Se află în zona erorii 
întâmplătoare, astfel încât o revedere a Calculelor pentru 
Schimbarea anterioară nu ne-a furnizat nici o informaţie în 
legătură cu ea. Consiliul Atottemporal voia dovezi concrete, 
o exemplificare directă. Eu am ales-o pe domnişoara 
Lambent ca fiind un bun exponent al clasei sale. Te-am ales 
pe dumneata ca celălalt subiect. 

Harlan ţâşni în picioare. 

— M-aţi ales pe mine? Ca subiect? 

— Îmi pare rău, spuse Finge, rigid, dar era necesar. Ai fost 
un subiect foarte bun. 

Harlan îl privi lung. 

Finge avu bunul simţ să nu-şi găsească locul sub această 
privire tăcută. 

— Nu-ţi dai seama? Nu, încă nu. Uite, Harlan, tu eşti un 
produs rece şi impasibil al Eternităţii. Nu te-ai uita la o 
femeie. Tu consideri femeile şi tot ceea ce ţine de ele ne- 


etic. Nu, există un cuvânt mai bun. Le consideri corupte. 
Atitudinea asta este foarte vizibilă la tine şi, în faţa oricărei 
femei, ai avea tot atâta farmec cât o scrumbie pescuită de o 
lună. Şi totuşi, o femeie, un produs frumos şi răzgâiat al 
unei culturi hedonistice, te seduce cu înfocare din prima 
seară petrecută împreună, cerşindu-ţi literalmente s-o iei în 
braţe. Nu înţelegi că e ridicol, imposibil, doar dacă, ei bine, 
doar dacă aceasta nu este confirmarea pe care o căutam. 

Harlan se zbătu să-şi găsească cuvintele. 

— Spuneţi că s-a vândut. 

— De ce această expresie? Viaţa sexuală nu cunoaşte tabu- 
uri în acest Secol. Singurul lucru ciudat este că te-a ales pe 
tine ca partener. Şi asta a făcut-o de dragul vieţii veşnice. E 
limpede. 

Şi Harlan, cu braţele ridicate, cu degetele încleştate ca 
nişte gheare, fără vreun gând raţional sau irațional altul 
decât să-l sugrume, să-l stranguleze pe Finge, se năpusti 
înainte. 

Finge se trase repede înapoi. Cu un gest iute, tremurător, 
scoase un explozon. 

— Nu mă atinge! Înapoi! 

Harlan avu atâta minte încât să-şi oprească atacul. Părul îi 
era încâlcit. Cămaşa i se pătase de transpiraţie. Respira 
şuierător prin nările albite şi strânse. 

Finge spuse, tremurat: 

— 'Te cunosc foarte bine, după cum vezi, şi m-am gândit că 
s-ar putea să reacţionezi violent. Acum voi trage dacă va fi 
nevoie. 

— leşi! 

— Voi ieşi. Dar, mai întâi, ascultă-mă. Pentru atacarea unui 
Calculator poţi fi declasificat, dar o să ţi-o trec cu vederea. 
Vei înţelege, totuşi, că nu te-am minţit. Noys Lambent din 
noua Realitate, orice şi oricine ar fi ea atunci, nu va mai 
avea această superstiție. Şi, fără aceasta, Harlan - vocea îi 
era aproape un mârâit - cum ar putea o femeie ca Noys să 
vrea un bărbat ca tine? 


Micul şi îndesatul Calculator se retrase către uşa 
apartamentului lui Harlan, cu explozonul încă ridicat. 

Se opri o clipă, ca să remarce, cu un fel de veselie 
întunecată: 

— Desigur că, dacă ai avea-o acum, Harlan, dacă ai avea-o 
acum, ai putea să te bucuri de ea. Ai putea să-ţi păstrezi 
legătura şi să o faci oficială. Vreau să spun, dacă ai avea-o 
acum. Însă Schimbarea va surveni în curând, Harlan, şi pe 
urmă nu 0 vei mai putea avea. Ce păcat că prezentul nu 
durează, nici măcar în Eternitate, nu-i aşa, Harlan? 

Harlan nu se mai uita la el. Finge câştigase, în cele din 
urmă, şi se retrăgea dominând clar şi răutăcios, terenul. 
Harlan îşi privea degetele fără să le vadă şi când ridică ochii 
Finge ieşise. N-ar fi putut spune dacă acum cinci secunde 
sau cinsprezece minute. 

Trecuseră ore de coşmar şi Harlan se simţea prins în 
închisoarea propriei sale minţi. Tot ce spusese Finge era 
atât de adevărat, de un adevăr atât de transparent. Mintea 
de Observator a lui Harlan putea să revadă relaţia dintre el 
şi Noys, relaţia scurtă, stranie, care îmbrăca acum noi 
înţelesuri. 

Nu era un caz de pasiune subită. Cum ar fi putut să creadă 
aşa ceva? Pasiunea pentru un bărbat ca el? 

Desigur că nu. Lacrimi îi înţepară ochii şi se simţi ruşinat. 
Ce limpede era că totul nu fusese decât un calcul la rece. 
Fata avea anumite calităţi fizice de netăgăduit şi nici un 
principiu etic care să o oprească să se folosească de ele. Aşa 
că le-a folosit, ceea ce n-avea însă nici o legătură cu Andrew 
Harlan ca persoană. El nu întruchipa decât viziunea ei 
deformată asupra Eternităţii şi a înţelesurilor ei. 

Degetele lungi ale lui Harlan mângâiau automat volumele 
de pe rafturile sale mici. Scoase unul şi, fără să-l vadă, îl 
deschise. 

Literele îi jucau în faţa ochilor. Culorile şterse ale 
ilustraţiilor erau doar nişte pete urâte, fără înţeles. 


De ce-şi dăduse Finge osteneala să-i spună toate acestea? 
În cel mai strict sens, nu ar fi trebuit s-o facă. Un 
Observator, sau oricine făcea o Observaţie, nu trebuia să 
ştie niciodată care-i sunt scopurile, pentru că aceasta îl 
îndepărta foarte mult de statutul ideal de unealtă obiectivă 
neînsufleţită. 

O făcuse ca să-l zdrobească, desigur! Ca să-şi atingă 
răzbunarea geloasă şi meschină! 

Hartan atinse uşor pagina deschisă a revistei. Se trezi că 
priveşte o reproducere, de un roşu ţipător, a unui vehicul 
de teren, asemănător cu vehiculele caracteristice pentru 
Secolele 45, 182, 590 şi 984, ca şi pentru Primitivul Târziu. 
Era un mecanism foarte banal, cu un motor cu combustie 
internă. În Era Primitivă, sursa de energie erau fracţiunile 
de petrol natural şi roţile erau înconjurate cu cauciuc 
natural. Ceea ce nu era, desigur, valabil pentru Secolele 
ulterioare. 

Harlan îi arătase toate acestea lui Cooper. Le acordase 
chiar destulă importanţă şi acum, în mintea lui, ca dintr-o 
dorinţă fierbinte de a evada din prezentul nefericit, se 
întoarse la acele momente. Imagini precis conturate, fără 
legătură, umpleau golul dureros din el. 

— Aceste reclame, spusese el, ne dezvăluie mai multe 
despre timpurile Primitive decât aşa-zisele articole cu ştiri 
din aceeaşi revistă. Articolele cu ştiri presupun o 
cunoaştere temeinică a lumii despre care se vorbeşte. Ce 
este, de exemplu, „minge de golf”? 

Cooper îşi mărturisise prompt ignoranţa. Harlan continuă 
pe tonul didactic pe care nu reuşea să-l evite în astfel de 
ocazii. 

— După natura celor ce se spun, în treacăt, despre ea, 
putem deduce că era un fel de sferă mică. Ştim că se 
foloseşte într-un joc, fie şi numai pentru că este menţionată 
într-un articol la rubrica „Sport”. Putem chiar deduce în 
continuare că trebuia lovită cu un fel de băț lung şi că 
scopul jocului era să faci mingea să intre într-o gaură din 


pământ. Dar de ce să ne batem capul cu deducţii şi 
raționamente? Fii atent la reclama de aici! Scopul ei este 
doar să-i facă pe cititori să cumpere mingea, şi pentru asta 
ne oferă un excelent „portret” în detaliu al unui exemplar, 
secţionat pentru a arăta cum este făcut. 

Cooper, venind dintr-o epocă în care reclamele nu erau 
atât de violent abundente ca în Secolele târzii ale timpurilor 
Primitive, nu prea ştia să aprecieze toate acestea. 

— Dar nu e mai degrabă dezgustător cum îşi fac singuri 
reclamă? Cine e atât de prost încât să creadă laudele pe 
care cineva le aduce propriilor sale produse? Că doar n-ar 
recunoaşte vreun defect. Crezi că s-ar da înapoi de la orice 
exagerare? 

Harlan, al cărui cămin temporal era destul de bogat în 
domeniul publicităţii, înălţă tolerant din sprâncene şi spuse 
doar: 

— Va trebui să o iei aşa cum este. Acesta este specificul lor 
şi nu avem nimic împotriva mijloacelor oricărei culturi atâta 
timp cât nu afectează în mod serios omenirea. 

Acum însă gândurile lui Harlan se întoarseră brusc în 
prezent, acum se afla cu totul din nou în prezent, privind 
lung reclamele ţipătoare, neobrăzate din paginile revistei. 
Se întrebă, cu o emoție subită: „Erau într-adevăr aceste 
gânduri cu totul fără sens? Sau se afla pe un drum sinuos 
care să-l scoată din întunecime şi să-l ducă înapoi la Noys?” 

Reclame! Un mod de a-i împinge pe îndărătnici să facă ce 
nici nu au de gând. Ce-i păsa unui fabricant de automobile 
de teren dacă un anumit individ simţea dorinţa adevărată 
sau spontană de a-i cumpăra produsul? Dacă virtualul 
client, partida (acesta era cuvântul) putea fi înduplecat în 
mod artificial sau ademenit să simtă această dorinţă şi să 
acţioneze în consecinţă nu era acelaşi lucru? 

Atunci ce importanţă avea dacă Noys îl iubea din pasiune 
sau din calcul? Dacă ar fi împreună destul timp, ea ar putea 
începe să-l iubească. Ar face-o să-l iubească şi, la urma 
urmei, conta dragostea şi nu motivul ei. Îşi dorea acum să fi 


citit câteva din romanele din Timp, despre care pomenise 
Finge cu atâta dispreţ. 

Un gând fulgerător îl făcu să încleşteze pumnii. Dacă Noys 
a venit la el, Harlan, pentru a dobândi imortalitatea, nu 
putea însemna decât că nu. Îndeplinise cerinţele pentru 
acest dar. Deci, nu mai făcuse dragoste cu nici un Etern. 
Ceea ce însemna că relaţia dintre ea şi Finge nu o depăşise 
pe cea dintre secretară şi şef. Altfel, ce nevoie ar mai fi avut 
de Harlan? 

Şi totuşi Finge a încercat cu siguranţă. Trebuie să fi făcut 
o tentativă. (Harlan nu putu completa gândul nici măcar în 
tainiţa minţii). Finge ar fi putut dovedi pe propria lui 
persoană existenţa superstiţiei. În orice caz, nu se poate să 
nu-i fi trecut prin minte acest gând, cu Noys lângă el, 
tentaţie permanentă. Atunci înseamnă că l-a refuzat. 

El a trebuit să se folosească de Harlan şi Harlan reuşise. Şi 
pentru asta, Finge s-a lăsat împins de gelozia lui 
răzbunătoare să-l tortureze cu ideea că motivaţia lui Noys 
fusese una practică şi că nu o va putea avea niciodată. 

Totuşi, Noys îl refuzase pe Finge chiar şi având 
perspectiva vieţii eterne şi îl acceptase pe Harlan. Făcuse, 
deci, o alegere, cât de mică, în favoarea lui. Deci, nu era 
totul doar calcul. Sentimentele îşi aveau şi ele rolul lor. 

Gândurile lui Harlan se învălmăşeau sălbatic. Emoţia îl 
copleşea cu fiecare clipă. 

Trebuia s-o aibă. Acum. Înainte ca vreo Schimbare de 
Realitate să aibă loc. Ce-i spusese Finge, în zeflemea? 
Prezentul nu durează, nici măcar în Eternitate. 

Şi, totuşi, nu durează? 

Harlan ştiu exact ce are de făcut. Batjocura mânioasă a lui 
Finge îl împinsese într-o stare de spirit în care era gata de 
crimă şi replica lui finală, cel puţin, îi dezvăluise natura 
faptei pe care trebuia s-o comită. 

Nu mai pierdu nici o secundă. Îşi părăsi încăperile, plin de 
agitaţie, de bucurie chiar, fugind aproape, să comită o 
crimă capitală împotriva Eternităţii. 


CRIMA. 

Nu-l întrebase nimeni nimic şi nimeni nu-l oprise. 

Izolarea socială a Tehnicianului avea, totuşi, acest avantaj. 
Ajunse, prin culoarele navei, la o uşă în Timp şi îi regla 
mecanismele de comandă. Exista, desigur, posibilitatea ca 
cineva să treacă pe acolo, cu o misiune oficială, şi să se 
întrebe de ce era folosită uşa aceea. Ezită, apoi se hotări să- 
şi pună sigiliul pe marcaj. O uşă sigilată nu prea atrage 
atenţia. O uşă nesigilată, în curs de folosire, ar fi o a opta 
minune a lumii. 

Şi iarăşi se putea ca Finge să fie acela care să descopere 
uşa din întâmplare. Va trebui să-şi asume acest risc. 

Noys stătea exact aşa cum o lăsase. Trecuseră multe fizio- 
ore nefericite de când Harlan părăsise Secolul 482 pentru 
Eternitatea însingurată, însă se întorcea în acelaşi Timp, 
doar la câteva secunde după ce plecase. Iar de pe capul lui 
Noys nu se clintise nici un fir de păr. 

Ea păru surprinsă: 

— Ai uitat ceva, Andrew? 

Harlan o privi, cu foame parcă, dar nu încercă să o atingă. 
În minte îi mai răsunau încă cuvintele lui Finge şi nu dorea 
să rişte un refuz. Spuse, pe un ton rigid, doar atât: 

— Trebuie să faci ce-ţi spun. 

— S-a întâmplat ceva? De-abia ai plecat. Nici de un minut. 

— Nu-ţi face griji. 

De-abia se putea opri să nu o ia de mână, să încerce să o 
calmeze. În loc de asta, îi vorbea aspru, ca şi cum un demon 
îl împingea să le facă pe toate pe dos. De ce se întorsese de 
cum rămăsese singur? Nu făcea decât să o tulbure prin 
această întoarcere, aproape imediat după ce plecase. 


(Răspunsul îl ştia. Diagrama spaţio-temporală îi îngăduia o 
marjă de două zile. Cele mai sigure erau primele părţi ale 
acestei perioade, când şansele de a fi descoperit erau mai 
mici. Era o tendinţă firească să le înghesuie cât mai în jos- 
Timp cu putinţă. Dar era şi un risc nesăbuit. Ar fi putut 


greşi cu uşurinţă calculele, intrând astfel în Timp înainte de 
a-l fi părăsit cu câteva fizio-ore în urmă. Şi atunci? Una din 
primele reguli pe care le învățase ca Observator era: „O 
persoană care ocupă două momente în acelaşi 'Timp ale 
aceleiaşi Realităţi riscă să se întâlnească cu sine însuşi”. 
Ceea ce trebuia evitat. De ce? Harlan ştia că nu voia să se 
întâlnească cu el însuşi. Nu voia să privească în ochii unui 
alt Harlan, de mai devreme [sau de mai târziu]. În spatele 
acestui lucru s-ar ascunde un paradox şi ce-i plăcea lui 
Twissell atât de mult să spună? „Nu există paradoxuri în 
Timp, dar numai pentru că Timpul le evită, în mod 
deliberat”.) 

În tot timpul în care lui Harlan îi veneau aceste gânduri 
confuze, Noys îl privi lung, cu ochi mari, luminoşi. 

Apoi veni lângă el, îi puse mâinile pe obrajii îmbujoraţi şi-i 
murmură, blând: 

— Ai necazuri. 

Privirea ei îi păru caldă, iubitoare. Dar cum se putea? Doar 
obținuse ce voia. Mai era şi altceva la mijloc? Îi prinse 
încheieturile mâinilor şi spuse, răguşit: 

— O să vii cu mine? Acum? Fără să întrebi nimic? Făcând 
exact aşa cum îţi spun? 

— Trebuie? 

— Trebuie, Noys. Este foarte important. 

— Atunci vin. 

O spuse pe un ton obişnuit, ca şi cum primea astfel de 
cereri zilnic şi accepta de fiecare dată. 

La intrarea în navă, Noys ezită un moment, apoi păşi la 
bord. 

— Mergem în sus-Timp, Noys. 

— Asta înseamnă în viitor, nu-i aşa? 

Nava băzâia deja încetişor şi Noys de-abia se aşezase când 
Harlan acţiona pe neobservate contactul de lângă cotul său. 

Ea nu avu simptome de ameţeală la începutul acelei 
indescriptibile senzaţii de „mişcare” prin Timp, aşa cum se 
temuse Harlan. 


Stătea acolo tăcută, atât de frumoasă şi în largul ei, încât, 
uitându-se la ea, îl încerca o senzaţie de durere şi nu-i păsa 
câtuşi de puţin că, aducând un Temporal în Eternitate în 
mod nepermis, comisese o nelegiuire. 

— Cadranul acela indică numărul anilor, Andrew? 

— Al Secolelor. 

— Adică suntem cu o mie de ani în viitor? Deja? 

— Întocmai. 

— Nu simt nimic deosebit. 

— Ştiu. 

Ea privi împrejur. 

— Dar cum ne deplasăm? 

— Nu ştiu, Noys. 

— Nu ştii? 

— Multe lucruri din Eternitate sunt greu de înţeles. Cifrele 
de pe temporometru urcau. Din ce în ce mai repede, până 
când deveniră indescifrabile. Harlan fixase cu cotul maneta 
la maximum. Consumul de energie ar putea alarma 
oarecum centralele energetice, dar el se îndoia de asta. Nu 
îl aşteptase nimeni în Eternitate când se întorsese cu Noys, 
aşa că bătălia era pe trei sferturi câştigată. Acum nu mai 
trebuia decât să o ducă într-un loc sigur. O privi din nou. 

— Eternii nu sunt atotştiutori. 

— Dar eu nu sunt încă Eternă, murmură ea. Ştiu atât de 
puţine. 

Pulsul lui se acceleră. Încă nu Eternă? Dar Finge spunea. 
„Opreşte-te aici”, se rugă el de sine însuşi. „Las-o. Doar vine 
cu ţine. Îţi zâmbeşte. Ce vrei mai mult?” Însă spuse: 

— Crezi că Eternii sunt nemuritori, nu-i aşa? 

— Doar sunt numiţi Eterni, nu? Şi toată lumea susţine 
asta. (Îi zâmbi luminos.) Dar nu sunt nemuritori, aşa-i? 

— Deci nu crezi asta? 

— După ce am stat o perioadă în Eternitate, n-am mai 
crezut. Oamenii nu vorbeau ca şi când n-ar muri niciodată 
şi am văzut şi persoane în vârstă. 


— Şi totuşi, în noaptea aceea, mi-ai spus că sunt 
nemuritor. Ea veni mai aproape de el, pe banchetă, 
zâmbind în continuare. 

— M-am gândit: cine ştie? 

EI întrebă, fără să reuşească să scape de încordarea din 
glas: 

— Ce poate face un lemporal ca să devină Etern? 
Zâmbetul ei pieri şi poate că doar îşi închipuia el sau poate 
că într-adevăr obrajii ei se îmbujorară uşor. 

— De ce mă întrebi? 

— Ca să aflu. 

— E o prostie. Prefer să nu vorbesc despre asta. 

Privi în jos, la degetele ei subţiri, ale căror unghii sclipeau 
fără culoare în lumina estompată din tunelul navei. Harlan 
gândi, distrat şi fără legătură, că, la o petrecere, seara, 
datorită unui slab flux ultraviolet în lumina ce ieşea din 
pereţi, unghiile ei puteau avea o strălucire verde, de măr 
crud, sau stacojie, adâncă, în funcţie de felul în care îşi 
ţinea mâinile. O fată inteligentă cum era Noys putea obţine 
mai multe nuanţe, care să pară a-i reflecta stările de spirit. 
Albastru pentru inocenţă, galben aprins pentru râs, violet 
pentru supărare şi purpuriu pentru pasiune. 

O întrebă: 

— De ce ai făcut dragoste cu mine? 

Ea îşi scutură părul pe spate şi-l privi palidă, serioasă. 

— Dacă ţii să ştii, o parte din motiv a fost ideea că o fată 
poate deveni astfel Eternă. Nu mi-ar părea rău să nu mor 
niciodată. 

— Credeam că nu crezi în asta. 

— Nu credeam, dar o fată nu are ce pierde dacă încearcă. 
Mai ales. 

O privea grav, refugiindu-se, din faţa durerii şi 
dezamăgirii, într-o privire îngheţată, aruncată de la 
înălțimile moralității căminului său temporal. 

— Ei, bine? 

— Mai ales că oricum doream s-o fac. 


— Voiai să faci dragoste cu mine? 

— Da. 

— De ce cu mine? 

— Pentru că îmi plăceai. Pentru că m-am gândit că eşti 
nostim. 

— Nostim! 

— Ei, ciudat, dacă aşa îţi place mai mult. Întotdeauna te 
străduiai atâta să nu te uiţi la mine, dar întotdeauna te 
uitai. Încercai să mă urăşti şi-mi dădeam seama că mă 
doreai. Cred că, pe undeva, îmi părea rău pentru tine. 

— De ce-ţi părea rău? Simţea că îi ard obrajii. 

— Că erai atât de stânjenit că mă doreai. Când este atât de 
simplu. Îi spui fetei şi atât. E atât de uşor să fii prietenos. Ce 
rost are să suferi? 

Harlan încuviinţă din cap. Moralitatea din 482! 

— Îi spui fetei, şi atât, mormăi. Ce simplu. Nimic în plus. 

— Desigur că şi fata trebuie să vrea. De cele mai multe ori 
o doreşte şi ea, dacă nu are pe altcineva. De ce nu? Este 
foarte simplu. 

Era rândul lui Harlan să-şi plece privirea. Bineînţeles, era 
destul de simplu. Şi nimic anormal. Nu în 482. Cine, în 
Eternitate, putea să ştie mai bine? Ar fi un prost, un prost 
desăvârşit şi incurabil, să o întrebe acum despre relaţiile ei 
anterioare cu alţi bărbaţi. Ar fi fost ca şi cum ar fi întrebat o 
fată din propriul său cămin temporal dacă a mâncat 
vreodată în prezenţa unui bărbat şi cum de a îndrăznit. În 
loc de toate acestea, spuse umil: 

— Şi ce crezi despre mine acum? 

— Că eşti foarte drăguţ, răspunse încetişor, şi că, dacă te- 
ai destinde vreodată. Nu vrei să zâmbeşti? 

— N-am de ce să zâmbesc, Noys. 

— Te rog. Vreau să văd dacă obrajii tâi pot s-o facă. Să 
vedem. 

Îi puse degetele pe colţurile gurii şi i le împinse în spate. 
EI îşi trase capul, surprins, şi nu-şi putu opri un zâmbet. 


— Vezi? Nu te-au durut obrajii. Eşti aproape atrăgător. Cu 
puţin exerciţiu, stând în faţa oglinzii, zâmbind şi încercând 
să-ţi aprinzi o scânteie mică în ochi, pariez că poţi fi cu 
adevărat atrăgător. 

Dar zâmbetul, destul de fragil pentru început, dispăruse. 

— Am intrat în încurcătură, nu-i aşa? Întrebă ea. 

— Da, Noys. O încurcătură mare. 

— Pentru ceea ce am făcut? Tu şi cu mine? În seara aceea? 

— Nu chiar. 

— A fost vina mea, ştii. O să le-o spun, dacă vrei. 

— Niciodată, ripostă Harlan energic. Nu lua asupra ta nici 
o vină. Nu ai făcut nimic, nimic, pentru care să te simţi 
vinovată. Este vorba de cu totul altceva. 

Noys privi, îngrijorată, temporometrul. 

— Unde ne aflăm? Nici nu se mai pot vedea cifrele. 

— Când ne aflăm, o corectă Harlan, în mod automat. 
Micşoră viteza şi Secolele deveniră vizibile. 

Ochii ei frumoşi se dilatară şi genele i se profilau pe 
albeaţa pielii. 

— Chiar atâta? 

Harlan privi indicatorul cu indiferenţă. Arăta Secolele 
72.000. 

— Sunt sigur că da. 

— Dar încotro mergem? 

— Înspre când mergem? În sus-Timpul îndepărtat, spuse, 
morocănos. Cât mai departe, unde nu te vor putea găsi. 

În tăcere, priviră cum se înşiruie cifrele. În tăcere, Harlan 
îşi spuse, iar şi iar, că fata era străină de acuzaţia adusă de 
Finge. Admisese, deschis, acel adevăr parţial şi mărturisise, 
la fel de sincer, prezenţa unei atracţii personale. 

Noys se mişcă şi el privi din nou în sus. Venise lângă el şi, 
cu un gest hotărât opri nava, cu o frânare foarte bruscă şi 
periculoasă. 

Harlan înghiţi în sec şi închise ochii ca să-i treacă 
ameţeala. 

— Ce s-a întâmplat? 


Ea se întunecase la faţă şi, o clipă, nu răspunse. 

— Nu vreau să merg mai departe. Cifrele sunt atât de 
mari. lemporometrul indica 111.394. 

Harlan spuse: 

— Este destul de departe. Întinse mâna, grav. 

— Hai, Noys. Acesta va fi căminul tău pentru o vreme. 

Rătăciră pe coridoare, mână în mână, ca doi copii. 
Luminile, pe drumurile principale, erau aprinse şi 
încăperile întunecate începeau să strălucească viu la 
atingerea unui contact. Aerul era proaspăt şi în el plutea o 
însufleţire care, fără să se simtă vreun curent, indica 
prezenţa ventilaţiei. 

— Nu este nimeni pe aici? Întrebă Noys în şoaptă. 

— Nimeni, răspunse Harlan. 

Încercase să o spună tare şi hotărât. Dorise să destrame 
vraja emanată de „Secolele Ascunse”, dar nu reuşise decât 
să şoptească şi el. 

Nici măcar nu ştia cum să se refere la ceva atât de departe 
în sus-Timp. Să-i spună unu-unu-unu-trei-nouă-patru era 
ridicol. Trebuia să spui, simplu şi nedefinit, Secolele O sută 
de mii. 

Era o problemă prostească, însă acum, când emoția 
zborului trecuse, se trezea singur într-un tărâm al 
Eternităţii unde nu păşise picior de om şi asta nu-i plăcea. îi 
era ruşine, şi faptul că Noys era de faţă îl făcea să-i fie de 
două ori mai multă ruşine, că uşoara răceală din el era 
provocată de o anume teamă. 

— E atât de curat. Nici un fir de praf, remarcă Noys. 

— Auto-curăţare, spuse Harlan. Apoi, cu un efort care 
păru să-i rupă corzile vocale, ridică vocea aproape la nivelul 
normal. Dar nu este nimeni aici, în sus-Timp sau jos-Timp, 
cale de mii şi mii de Secole. 

Noys păru să accepte aceasta. 

— Şi peste tot este la fel de utilat? Am trecut pe lângă 
prăvălii cu mâncare şi o bibliotecă cu filme. Ai văzut? 


— Am văzut. Da, este echipat în întregime. Toate sunt 
echipate în întregime. Toate Secţiile. 

— Dar de ce, dacă nimeni nu vine niciodată aici? 

— Este logic, răspunse Harlan. 

Vorbind despre toate acestea, ciudăţenia locului părea să 
mai dispară. Spunând cu glas tare ceea ce ştia deja 
teoretic, putea fixa materia, coborând-o în prozaic. 

— Devreme, în istoria Eternităţii, unul din Secolele 300 a 
elaborat un duplicator de masă. Ştii ce este asta? 
Stabilindu-se un câmp de rezonanţă, energia poate fi 
transformată în materie cu particule subatomice, cu exact 
aceeaşi schemă de poziţii, încadrându-se în cerinţele de 
incertitudine, a modelului folosit. Rezultatul este o copie 
exactă. 

Noi, cei din Eternitate, am pus mâna pe mecanism pentru 
scopurile noastre, pe atunci, nu se făcuseră decât vreo şase 
sau şapte sute de Secţii. Aveam planuri de extindere, 
desigur. „Zece Secţii noi pe fizio-an” era una din lozincile 
perioadei. Duplicatorul de masă a făcut-o inutilă. Am 
construit o Secţie nouă, completă, cu hrană, rezerve de 
energie, de apă, cu cel mai bun echipament automat. Am 
pus în funcţiune mecanismul şi am duplicat Secţia o dată 
pentru fiecare Secol, în toată Eternitatea. Nu ştiu cât. 
Milioane de Secole, probabil. 

— Şi toate ca aceasta, Andrew? 

— 'Toate exact aşa. Şi pe măsură ce Eternitatea se extinde, 
le umplem doar, adaptând construcţia la cerinţele locului 
respectiv. Singurele probleme survin atunci când dăm de un 
Secol-axat-pe-Energie. La această secţie nu. Nu am ajuns 
încă. (N-avea nici un rost să-i spună că Eternii nu puteau 
pătrunde niciodată în Timp aici, în Secolele Ascunse. Ce 
importanţă ar avea?) 

O privi şi ea părea tulburată. Spuse, grăbit: 

— Construirea Secţiilor nu necesită mare lucru. Doar 
energie, nimic mai mult, şi cu Nova, de unde o luăm. 

Ea îl întrerupse: 


— Nu. Pur şi simplu nu-mi amintesc. 

— Ce să-ţi aminteşti? 

— Ai spus că duplicatorul a fost inventat în Secolele 300. 
Noi nu îl avem în 482. Nu-mi amintesc să fi întâlnit aşa ceva 
în istorie. 

Harlan deveni gânditor. Cu toate că nu era decât cu câţiva 
centimetri mai scundă, se simţi deodată, prin comparaţie, 
un uriaş. Ea era doar un copil şi el un semizeu din 
Eternitate, care trebuie să o înveţe şi să o conducă pe 
drumul adevărului. 

— Noys, draga mea, hai să găsim un loc să stăm jos şi. Şi 
trebuie să-ţi explic ceva. 

Conceptul unei Realităţi Variabile, o Realitate care nu era 
fixă. Eternă şi imuabilă, nu era ceva care să poată fi privit 
cu indiferenţă de oricine. 

Câteodată, când toată lumea dormea, Harlan îşi amintea 
de primele zile ale noviciatului său şi de încercările 
chinuitoare de a se despărţi de Secolul său şi de Timp. 

Novicelui mediu îi trebuiau şase luni ca să înveţe toate 
adevărurile, să descopere că nu se mai putea întoarce 
niciodată cu adevărat acasă. Nu îl oprea numai legea 
Eternităţii, ci şi un adevăr rece: căminul său, aşa cum l-a 
cunoscut, ar putea foarte bine să nu mai existe, ar putea, 
într-un fel, să nu fi existat niciodată. 

Aceasta îi afecta pe Novici în mod diferit. Harlan îşi aducea 
aminte cum Bonky Latourette se albise şi se trăsese la faţă 
în ziua în care Instructorul Yarrow le lămurise definitiv 
conceptul de Realitate. 

Niciunul dintre ei nu mâncase în seara aceea. Se 
strânseseră laolaltă, căutând puţină căldură sufletească, 
toţi cu excepţia lui Latourette, care dispăruse. Râdeau fals 
şi făceau glume răsuflate. 

Cineva zise, cu o voce tremurătoare şi nesigură: 

— Cred că n-am avut niciodată o mamă. Dacă m-aş 
întoarce în Secolul 95, mi s-ar spune: „Cine eşti? Nu te 
cunoaştem. N-ai nici o dovadă că ai fost pe aici. Nu exişti.” 


Zâmbiseră anemic şi dăduseră din cap, băieţi însinguraţi, 
cărora nu le mai rămăsese decât Eternitatea. 

Îl regăsiseră pe Latourette seara, la culcare, dormind 
adânc şi respirând slab. În scobitura cotului se vedea urma 
roşie a unei injecții cu pulverizator. Cu toţii înregistrară 
acest amănunt. 

Fusese chemat Yarrow şi, pentru o clipă, păruse că unul 
din Novici nu va mai veni la cursuri, însă, în cele din urmă, 
totul se liniştise. O săptămână mai târziu, Latourette se afla 
din nou pe locul său. Însă noaptea aceea grea îşi lăsase 
pecetea pe personalitatea lui pentru totdeauna. 

Şi acum Harlan trebuia să-i explice Realitatea lui Noys 
Lambent, o fată nu cu mult mai mare decât Novicii de 
atunci, şi să-i explice totul odată. Trebuia. Nu avea de ales. 
Ea trebuia să ştie exact ce aveau de înfruntat şi ce avea de 
făcut. 

Mâncară conserve de carne, fructe glasate, băură lapte la 
o masă lungă de conferinţe cu douăsprezece locuri şi îi 
spuse acolo. O făcu cât mai delicat cu putinţă, dar îşi dădu 
repede seama că nu este nevoie de delicateţe. Prindea din 
zbor fiecare concept şi, pe la jumătate, observă uimit că ea 
nu reacţiona aşa cum se aşteptase. Nu se temea, nu părea 
să simtă vreo pierdere. Părea doar furioasă. 

Mânia îi împurpurase faţa, ochii ei negri părând astfel şi 
mai întunecaţi. 

— Dar asta este o crimă, izbucni ea. Cine sunt Eternii ca să 
facă asta? 

— Este pentru binele omenirii, îi răspunse Harlan. 

Sigur, ea nu putea înţelege aşa ceva. Compătimea 
gândirea legată-de-Timp a Temporalilor. 

— Crezi? Presupun că aşa a dispărut şi duplicatorul de 
masă. 

— Mai avem copii. Nu-ţi fă griji pentru asta. L-am păstrat. 

— Voi l-aţi păstrat. Dar noi? L-am fi putut avea şi noi, cei 
din 482. 

Gesticula cu pumnii strânşi, cu mişcări mici. 


— Nu ar fi fost spre binele vostru. Nu te enerva, draga 
mea, ci doar ascultă. 

Cu o mişcare aproape convulsivă (va trebui să înveţe cum 
să o atingă cu naturaleţe, fără ca mişcarea să pară bruscă, 
provocând o respingere), îi luă amândouă mâinile şi i le ţinu 
strâns. 

Timp de o clipă ea încercă să şi le elibereze, apoi se calmă. 
Chiar râse puţin. 

— Hai, zi mai departe, prostuţule, şi nu mai fi atât de 
solemn. Nu dau vina pe tine. 

— Nu trebuie să dai vina pe nimeni. Nu este nevoie ca 
cineva să aibă vreo vină. Facem ceea ce trebuie făcut. 
Duplicatorul acela de masă este un caz clasic. L-am studiat 
la şcoală. Un astfel de mecanism poate duplica şi persoane. 
Problemele care se ivesc astfel sunt foarte complicate. 

— Dar nu este de datoria societăţii să-şi rezolve singură 
problemele? 

— Ba da, dar am studiat această societate în drumul ei 
prin Timp şi nu-şi rezolvă problemele în mod satisfăcător. 
Adu-ţi aminte că acest eşec nu se reflectă doar asupra sa, ci 
şi asupra societăţilor care îi urmează. De fapt, nu există nici 
o soluţie satisfăcătoare pentru problema duplicatorului de 
masă. Se aseamănă într-o privinţă cu războaiele atomice şi 
cu visătorii, care sunt pur şi simplu de neîngăduit. 
Consecințele nu sunt niciodată favorabile. 

— Cum poţi fi atât de sigur? 

— Avem maşinile noastre de calculat, Noys. Computaplexe 
mult mai perfecţionate decât cele obţinute în oricare dintre 
Realităţi. Acestea calculează Realităţile posibile şi clasifică 
avantajele fiecăreia faţă de mii şi mii de variabile. 

— Mecanisme! Pufni ea cu dispreţ. Harlan se încruntă, dar 
se domoli imediat. 

— Nu spune asta. Este normal să-ţi pară rău să afli că 
viaţa nu este atât de temeinică pe cât credeai. Tu şi lumea 
în care ai trăit puteaţi fi, acum un an, doar o posibilitate 
vagă, dar ce importanţă are? Iu tot ai amintirile tale, chiar 


dacă aparţin unei umbre de posibilităţi, nu-i aşa? Îţi 
aminteşti de părinţii şi de copilăria ta, nu-i aşa? 

— Sigur că da. 

— Deci e ca şi cum ai fi trăit-o, nu? Nu-i adevărat? Chiar 
dacă ai trăit-o sau nu! 

— Nu ştiu. Trebuie să mă mai gândesc la asta. Dacă şi ziua 
de mâine este tot o lume de vis, sau o umbră, sau oricum i- 
ai spune?! 

— Atunci ar fi o nouă Realitate, cu o nouă Noys, cu amintiri 
noi. Ar fi ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, atâta doar că 
fericirii umane i s-a mai adăugat ceva. 

— Pe mine totuşi asta nu mă mulţumeşte. 

— În afară de asta, reluă Harlan repede, pe tine nu te va 
mai afecta nimic. Va fi o nouă Realitate, dar acum te afli în 
Eternitate! Nu te vei schimba. 

— Dar spuneai că nu are nici o importanţă, spuse Noys, 
posomorâtă. Atunci de ce să te agiţi atât? 

Cu o vervă bruscă, Harlan răspunse: 

— Pentru că te vreau aşa cum eşti acum. Exact aşa cum 
eşti. Nu vreau să te schimbi. În nici un fel. 

Era gata să-l ia gura pe dinainte şi să-i spună adevărul, că 
fără mijlocirea acelei superstiții despre Eterni şi viaţa 
veşnică, ea nu s-ar fi apropiat niciodată de el. 

Ea se uită în jur, uşor încruntată. 

— Atunci va trebui să stau aici toată viaţa? Ar fi - cam. 
Singuratic. 

— Nu, nu. Nici nu te gândi, spuse el aprins, strângându-i 
mâinile atât de tare, încât ea tresări. Voi afla identitatea ta 
în noua Realitate din 482 şi te vei întoarce deghizată, ca să 
spun aşa. Voi avea grijă de tine. Voi cere permisiunea 
pentru o legătură oficială şi voi veghea să rămâi aceeaşi, 
neafectată de Schimbările viitoare. Sunt Tehnician, şi încă 
unul bun, şi ştiu destule despre Schimbări. Şi mai sunt şi 
alte câteva lucruri! 

Şi se opri. Noys întrebă: 


— Dar este voie? Adică, poţi lua oameni în Eternitate şi să-i 
sustragi Schimbărilor? Nu pare prea corect, totuşi, după tot 
ce mi-ai spus. 

Timp de o clipă, Harlan se simţi mărunt şi înfrigurat în 
golul uriaş al miilor de Secole care-l înconjurau în sus-Timp 
şi jos-Iimp. Timp de o clipă, se simţi foarte departe chiar şi 
de Eternitate, care îi era singurul cămin şi singura credinţă, 
respins şi de Timp, şi de Eternitate. Doar femeia pentru 
care le părăsise pe toate rămăsese lângă el. 

Spuse din adâncul sufletului: 

— Nu, este o crimă. O crimă foarte mare, de care îmi este 
groaznic de ruşine. Dar aş face-o din nou, dacă ar fi nevoie, 
şi încă de nenumărate ori. 

— Pentru mine, Andrew? Pentru mine? 

Nu-şi ridică privirea ca s-o întâlnească pe a ei. 

— Nu, Noys, pentru mine. Nu aş putea suporta să te pierd. 

— Şi dacă suntem descoperiţi.? 

Harlan ştia răspunsul. Îi ştia încă din acel moment de 
clarviziune din noaptea aceea din Secolul 482, când Noys 
dormea lângă el. Nici acum, însă, nu îndrăznea să se 
gândească la cutremurătorul adevăr. 

— Nu mă tem de nimeni. Ştiu cum să mă apăr. Ei nici nu-şi 
imaginează cât de multe ştiu. 

INTERLUDIU. 

Harlan, ducându-se cu gândul înapoi, îşi dădea seama că 
urmase o perioadă idilică. 

În acele fizio-săptămâni se întâmplaseră o sută de lucruri, 
toate amestecându-se mai târziu în amintirile lui, făcând ca 
acest interval de timp să pară mai lung decât fusese în 
realitate. Orele idilice fuseseră, fără îndoială, cele petrecute 
cu Noys, iar ele îmbrăcau restul lucrurilor într-o aură 
strălucitoare. 

Punctul 1: îşi împacheta obiectele personale din Secţia 
482, hainele şi filmele, mult îndrăgitele lui volume de 
periodice din Timpurile Primitive, mânuite cu grijă. 


EI însuşi urmări îndeaproape întoarcerea acestora în 
Secţia lui permanentă, 575. 

Când ultimul pachet fu ridicat în nava pentru mărfuri, de 
către personalul de la întreţinere, Finge se afla lângă el. 

Alegându-şi cuvinte de o banalitate infailibilă, Finge spuse: 

— Deci, ne părăseşti! 

Zâmbetul îi era larg, dar îşi ţinea buzele strânse, astfel 
încât dinţii de-abia i se vedeau. Mâinile îi erau împreunate 
la spate şi trupul lui îndesat se legăna continuu pe 
picioarele scurte. 

Harlan nu-l privi pe superiorul său. Mormăi indiferent: 

— Da, domnule! 

— Îi voi raporta Calculatorului Senior Twissell despre 
modul cu totul satisfăcător în care ţi-ai îndeplinit 
îndatoririle de Observator în Sectorul 482. 

Harlan nu fu în stare să scoată nici măcar un cuvânt ursuz 
de mulţumire. Rămase tăcut. 

Finge urmă, cu o voce brusc coborâtă: 

— Deocamdată, nu voi raporta şi recenta ta ieşire violentă 
împotriva mea. 

Şi, cu toate că îşi păstrase zâmbetul şi privirea amabilă, 
avea un aer de satisfacţie haină. 

Harlan ridică brusc privirea şi spuse: 

— Cum doriţi, Calculator. 

Punctul 2: Se re-instală în Secţia 575. 

Îl întâlni pe Twissell aproape imediat. Fu fericit să vadă din 
nou corpul acela mic şi faţa ridată, de spiriduş bătrân. Fu 
fericit să vadă până şi cilindrul alb şi fumegând adăpostit 
între două degete pătate, ridicat cu repeziciune către buze. 

— Calculator, îl salută Harlan în felul lor obişnuit. Twissell, 
care tocmai ieşea din biroul lui, îl privi un moment fără să-l 
vadă şi fără să-l recunoască. Faţa îi era trasă şi ochii lui 
obosiţi se căzneau să desluşească ce vedeau. 

— Ah, Tehnicianul Harlan. Ţi-ai încheiat misiunea în 
Secolul 482? 

— Da, domnule. 


Comentariul lui Twissell sună cel puţin straniu. Îşi privi 
ceasul, care, ca orice ceas din Eternitate, era reglat să 
arate fizio-limpul, arătând data şi ora şi spuse: 

— La ţanc, băiete, la ţanc. Minunat. Minunat. 

Harlan simţi cum îi tresare inima. Atunci când se văzuseră 
ultima oară nu ar fi fost în stare să înțeleagă această 
remarcă. Acum însă crezu că înţelege. Twissell era obosit, 
altfel poate că nu s-ar fi apropiat atâta de miezul problemei. 
Sau o fi crezut că remarca lui este atât de încifrată, încât nu 
are nici o importanţă cât de mult dezvăluie. 

Harlan întrebă pe tonul lui cel mai indiferent cu putinţă, ca 
să nu se observe că remarca lui este legată în vreun fel de 
cea a lui Twissell. 

— Ce mai face Novicele meu? 

— E bine, e bine, răspunse Twissell, în aparenţă doar pe 
jumătate atent la ce spune. Pufăi o dată scurt din tubul de 
tutun, din ce în ce mai mic, dădu din cap în semn de la 
revedere şi plecă grăbit. 

Punctul 3: Novicele. 

Părea mai în vârstă. Când îi întinsese mâna şi îi spusese, 
„Îmi pare bine că te-ai întors, Harlan” părea să se simtă 
mult mai matur. 

Sau poate doar că, după ce Harlan îl privise înainte mai 
mult ca pe un elev, Cooper îi apărea acum mai mult decât 
un Novice, şi anume un instrument foarte important în 
mâinile Eternilor. În mod normal, crescuse de-acum în ochii 
lui. 

Căută să nu-i arate toate acestea. Se aflau în încăperile lui 
şi Tehnicianul se odihnea între suprafeţele de porțelan 
imaculat, bucuros de a fi scăpat de petele încărcate 
caracteristice Secolului 482. Oricât încerca să facă o 
legătură între barocul sălbatic din 482 şi Noys, nu reuşea 
decât să îl asocieze cu Finge. Noys îi sugera un crepuscul 
trandafiriu, satinat, şi, în mod straniu, austeritatea goală a 
Secţiilor Secolelor Ascunse. 


Vorbea grăbit, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să-şi ascundă 
gândurile periculoase. 

— Ei, Cooper, ce-au mai făcut cu tine cât am fost eu 
plecat? Cooper râse, îşi netezi, stingherit, cu un deget, 
mustaţa căzută şi răspunse: 

— Tot matematică. Mereu matematică. 

— Da? Cred că probleme destul de complicate de-acum. 

— Da, destul de avansate. 

— Şi cum merge? 

— Până acum este suportabil. Îmi vine destul de uşor, îmi 
place. Dar prea mă îndoapă cu cunoştinţe. 

Harlan dădu din cap, cu o anumită satisfacţie. 

— Matrici de Câmpuri Temporale şi lucruri de genul ăsta? 
Însă Cooper, înroşindu-se puţin, se întoarse către volumele 
rânduite în rafturi şi spuse: 

— Hai să ne întoarcem la Primitivi. Aş avea nişte întrebări. 

— Despre ce? 

— Despre viaţa citadină în Secolul 23. Los Angeles, în 
special. 

— De ce tocmai Los Angeles? 

— Este un oraş interesant. Nu credeţi? 

— Ba da, dar hai să-l privim mai întâi în Secolul 21. Atunci 
a atins apogeul strălucirii sale. 

— Mai bine. În Secolul 23. 

— Bine, de ce nu? 

Faţa îi era impasibilă, dar dacă această impasibilitate i-ar fi 
fost înlăturată, ca un văl, expresia lui ar fi vădit 
înverşunare. Presupunerea lui, excepţională intuiţie, era 
mai mult decât o presupunere. Totul se verifica de la sine, 
cu exactitate. 

Punctul 4: Cercetare. Pe două planuri. 

Mai întâi, pentru sine însuşi. În fiecare zi parcurgea 
rapoartele de pe biroul lui Twissell cu o privire scrutătoare. 
Erau rapoarte despre diversele Schimbări de Realitate 
planificate sau sugerate. La Twissell, fiind membru al 
Consiliului Atottemporal, veneau zilnic câpii, şi Harlan ştia 


că nu-i va scăpa niciuna. Căuta în primul rând apropiata 
Schimbare din 482. În al doilea rând, căuta alte Schimbări, 
orice alte Schimbări, care ar putea avea vreo fisură, vreun 
punct nevralgic, o deviere cât de mică de la perfecțiunea 
cerută, vreun detaliu vizibil pentru ochiul lui experimentat 
şi talentat de Tehnician. 

În cel mai strict sens ai cuvântului, nu îi era îngăduit să 
studieze rapoartele, dar Twissell nu prea dădea în perioada 
aceea pe la biroul lui şi nimeni altcineva nu găsi de cuviinţă 
să se amestece în treburile 'Tehnicianului lui personal. 

Aceasta era doar o parte a cercetărilor sale. Cealaltă se 
desfăşura în biblioteca Secţiei 575. 

Pentru prima oară, se aventură dincolo de acele părţi ale 
bibliotecii care îi monopolizau de obicei atenţia. În trecut, 
„bpântuise” secţia Istoriei Primitive (foarte săracă, astfel 
încât majoritatea lucrărilor de referinţă şi materialelor 
trebuiau căutate în jos-Timpul îndepărtat al mileniului trei, 
ceea ce era desigur normal). Scotocise mai cu seamă 
rafturile repartizate Schimbaărilor de Realitate, teoriei, 
tehnicii şi istoriei lor. O colecţie excelentă (cea mai bună din 
Eternitate, în afara Bibliotecii Centrale, şi asta datorită lui 
Twissell) pe care o cunoştea în amănunţime. 

Acum se plimba curios printre celelalte rafturi cu filme. 
Pentru întâia dată Observă (cu majusculă, de data aceasta), 
rafturile rezervate Secolului 575, cu geografiile sale, care 
difereau de la Realitate la Realitate, de istoriile sale, care 
erau şi mai variate, şi cu Sociologiile, care variau cel mai 
mult. Acestea nu erau cărţile sau rapoartele scrise despre 
acest Secol de către Eterni Observatori sau Calculatori (pe 
acestea le cunoştea), ci de către Temporali înşişi. 

Erau acolo şi operele literare ale Secolului 575 şi acestea 
îi răscoliră amintirile despre controversele aprinse pe care 
le auzise, legate de valorile Schimbărilor alternative. Va fi 
cutare capodoperă influenţată sau nu? Şi dacă da, în ce fel? 
În ce măsură au afectat Schimbările trecute operele de 
artă? 


Şi atunci, se putea vreodată ajunge la un acord general în 
privinţa artei? Putea ea fi redusă la termeni cantitativi, care 
să poată fi evaluaţi mecanic de maşinile de Calculat? 

Oponentul principal al lui Twissell în acest domeniu era un 
Calculator numit August Sennor. Harlan, incitat de 
acuzaţiile fervente pe care 'Twissell le aducea celuilalt şi 
vederilor sale, citise câteva din lucrările lui Sennor şi i se 
păruseră surprinzătoare. 

Sennor întrebase în mod public şi, după părerea lui 
Harlan, deconcertant, dacă o nouă Realitate nu ar putea 
conţine o personalitate analogă în sine unei alteia care să fi 
fost adusă în Eternitate dintr-o Realitate anterioară. 
Analizase apoi posibilitatea ca un Etern să-şi întâlnească 
analogul în Timp, cu sau fără ştiinţă, şi făcuse speculaţii 
asupra consecinţelor în ambele cazuri. (Ceea ce se apropia 
foarte mult de una din temerile cele mai pregnante ale 
Eternităţii şi Harlan, cutremurat, purtase discuţia grăbit, 
simțindu-se nelalocul lui). Şi, desigur, vorbiseră îndelung 
despre soarta literaturii şi artei în diverse tipuri şi 
clasificări ale Schimbărilor de Realitate. 

Dar Twissell nu admitea replică. 

— Dacă valorile artei nu pot fi calculate, ţipa el la Harlan, 
atunci la ce să ne mai certăm pe subiectul ăsta? 

Şi părerile lui Twissell, din câte ştia Harlan, erau 
împărtăşite de marea majoritate a membrilor Consiliului 
Atottemporal. 

Totuşi, acum, Harlan se oprise în faţa rafturilor rezervate 
romanelor lui Eric Linkollew, considerat de obicei scriitorul 
cel mai bun al Secolului 575, şi se minuna. Numără 
cincisprezece ediţii de „Opere complete” diferite, fiecare, 
fără îndoială, aparţinând altei Realităţi. Era sigur că fiecare 
din ele este oarecum deosebită. De exemplu, unul din 
volume era vizibil mai subţire decât celelalte. O sută de 
Sociologi trebuie să fi elaborat analize ale diferenţelor 
dintre ediţii în funcţie de fundalul sociologic al fiecărei 
Realităţi, câştigând astfel un statut superior. 


Harlan trecu apoi la acea aripă a bibliotecii care 
adăpostea mecanismele şi instrumentaţia diferitelor Secole 
575. Multe dintre acestea, după câte ştia Harlan, fuseseră 
scoase din Timp şi rămăseseră intacte, ca produse ale 
ingeniozităţii umane, doar în Eternitate. Omul trebuia 
apărat de propria sa inventivitate tehnică, mult prea 
neînfrânată. Asta mai înainte de toate. Nu trecea un fizio-an 
şi, undeva în Timp, tehnologia nucleară îşi şi schimba brusc 
direcţia către zona primejdiosului şi trebuia să i se imprime 
un nou curs. 

Se întoarse în biblioteca propriu-zisă, la rafturile destinate 
matematicii şi istoriei matematicii. Degetele lui treceau 
uşor peste titluri şi, după o oarecare gândire, alese şase 
cărţi din raft şi le luă cu el. 

Punctul 5: Noys. 

Cel mai important element al acestei perioade, latura ei 
idilică. 

În orele lui libere, după plecarea lui Cooper - când putea, 
de obicei, să mănânce în singurătate, să citească în 
singurătate, să doarmă în singurătate, să aştepte în 
singurătate (sau în linişte) ziua următoare - se ducea pe 
navă. 

Acum mulțumea din toată inima poziţiei Tehnicianului în 
societate. Era recunoscător, cum nu visase niciodată că ar 
putea fi, pentru felul în care îl evitau toţi. 

Nimeni nu îl întreba dacă are dreptul să folosească nava, 
nimănui nu-i păsa dacă pornea în sus-Timp sau în jos-Timp. 
Nu-l urmărea nici un ochi curios, nici o mână nu se întindea 
să-i ofere ajutor, nici o gură clevetitoare nu-l provoca la 
vorbă. 

Putea pleca unde şi când dorea. 

Noys îi spuse: 

— Te-ai schimbat, Andrew, pe cuvântul meu că te-ai 
schimbat. O privi zâmbindu-i. 

— În ce privinţă, Noys? 


— Zâmbeşti, nu-i aşa? Asta e una. Nu te priveşti niciodată 
în oglindă ca să-ţi vezi surâsul? 

— Mă tem s-o fac. Mi-aş spune: nu pot fi chiar atât de 
fericit. Sunt bolnav. Delirez. Sunt închis într-un ospiciu, 
visez cu ochii deschişi şi nici nu-mi dau seama. 

Noys se apropie şi-l ciupi. 

— Simţi ceva? 

Îi trase capul către el, simțindu-se învăluit de părul ei 
moale, întunecat. 

Când se depărtară din nou, ea îi spuse, cu respiraţia 
tăiată: 

— Te-ai schimbat şi aici. Ai făcut progrese enorme. 

— Am avut un profesor bun, începu Harlan şi se opri 
brusc, temându-se să nu-i producă neplăcere la gândul 
celor care-şi aduseseră contribuţia la formarea unui 
profesor atât de strălucit. 

Dar râsul ei nu păru tulburat de un astfel de gând. 
Mâncaseră şi ea îi apărea mătăsoasă şi îmbietoare, moale şi 
caldă în veşmintele pe care i le adusese. 


Ea îi urmări privirea şi îşi atinse cu gingăşie rochia, 
dezlipind-o de îmbrăţişarea moale a coapsei. 

— Aş vrea să nu-mi mai aduci nimic, Andrew. Zău că n-ar 
trebui să-mi mai aduci. 

— Nu văd nici un pericol în asta, răspunse el, nepăsător. 

— Ba da. Nu fă imprudenţe. Mă pot descurca cu ce am aici 
până. Până când se rezolvă totul. 

— De ce să nu ai aici hainele şi lucrurile tale? 

— Pentru că nu merită să te duci după ele până la mine 
acasă, în Timp, şi să fii prins. Şi dacă fac Schimbarea cât 
timp eşti tu acolo? 

Evită, încurcat, răspunsul. 

— Nu cred. 

Apoi, însufleţindu-se, adăugă: 

— Şi apoi am generatorul meu la mână, şi el mă menţine în 
fizio-Timp, aşa că nici o Schimbare nu mă poate afecta, 
înţelegi? 

Noys suspină. 

— Nu înţeleg. Nu cred că o să înţeleg vreodată totul. 

— Dar nu e greu. 

Şi Harlan îi explica şi iar îi explica, cu multă însufleţire! 
Noys asculta cu ochi scânteietori, care nu lăsau niciodată să 
se vadă clar dacă o interesa pe de-a-ntregul sau o amuza, 
sau amândouă odată. 

Viaţa lui Harlan devenise mult mai bogată. Avea cu cine 
vorbi, cu cine să discute despre viaţa, faptele şi gândurile 
lui. Era ca şi cum ea ar fi făcut parte din el, dar o parte 
suficient de separată pentru a comunica prin viu grai şi nu 
prin gânduri. Suficient de separată pentru a-i putea da 
răspunsuri imprevizibile, pornite din raționamente 
independente. Cât este de ciudat, gândea Harlan, ca cineva 
să Observe un fenomen social ca instituţia matrimonială şi 
totuşi să-i scape un adevăr atât de important. Ar fi putut să 
prevadă vreodată, de exemplu, că tocmai interludiile 
pasionate vor fi acelea pe care le va asocia cel mai puţin cu 
noţiunea de idilă? Ea se cuibări în braţele lui şi-l întrebă: 


— Cum mai merge cu matematicile tale? 

— Vrei să-ţi arăt ceva din ele? 

— Să nu-mi spui că le porţi mereu la tine? 

— De ce nu? Drumurile cu nava îmi iau mult timp. N-are 
nici un rost să-l irosesc. 

Se desprinse din îmbrăţişarea ei, scoase un mic video- 
aparat din buzunar, băgă un film şi zâmbi drăgăstos când 
ea îl duse la ochi. 

Noys i-l înapoie scuturând din cap. 

— N-am mai văzut niciodată atâtea bucle şi şerpuituri. 
Tare-aş vrea să pot citi şi eu Intertemporala asta Standard a 
voastră. 

— De fapt, semnele şerpuite, despre care vorbeşti, nu sunt 
Intertemporala „noastră”, ci doar notații matematice. 

— Dar tu le înţelegi, nu-i aşa? 

Harlan se temea să facă ceva care ar fi putut umbri 
admiraţia sinceră din ochii ei, dar era nevoit să spună. 

— Nu într-atât pe cât aş vrea. Totuşi, am prins destulă 
matematică pentru a putea obţine ceea ce vreau. Nu 
trebuie să înţeleg chiar totul ca să pot vedea o spărtură în 
zid, de-ajuns de mare ca să încapă prin ea o navă de 
mărfuri. 

Aruncă aparatul în aer, îl prinse cu o răsucire a mâinii şi-l 
puse pe masă. 

Ochii lui Noys îl urmăriră cu aviditate şi pe Harlan îl 
fulgeră un gând neaşteptat. 

— Sfinte Timp! Dar tu nu poţi citi deloc în Intertemporală, 
nici chiar dacă ţi-aş aduce un video-aparat! 

— Nu, sigur că nu. 

— Atunci biblioteca Secţiei de aici nu-ţi foloseşte la nimic. 
Nu m-am gândit niciodată la asta. i-ar trebui filmele tale 
din 482. 

Ea spuse repede: 

— Nu vreau nici unui. 

— Le vei avea. 

— Pe cuvântul meu că nu le vreau! E o prostie să rişti. 


— Le vei avea! Repetă el. 

Se afla acum pentru ultima oară la graniţa imaterială 
dintre Eternitate şi locuinţa lui Noys, în Secolul 482. Data 
trecută îşi spusese la fel, că este pentru ultima oară. 
Schimbarea era acum aproape iminentă, lucru pe care nui- 
| spusese lui Noys, dintr-un respect pe care-l avea pentru 
sentimentele oricui, cu atât mai mult pentru cele ale fiinţei 
iubite. 

Îi fusese totuşi uşor să hotărască această incursiune 
suplimentară. Făcea parte din bravură, ca s-o impresioneze 
pe Noys, aducându-i cărţile-film din gura leului, şi parte 
dintr-o dorinţă zgândăritoare (cum suna expresia 
Primitivă?): „Să pârlească barba regelui Spaniei”, dacă se 
putea referi astfel la Finge-cel-cu-obrazul-neted. 

Şi apoi, va mai avea, probabil, ocazia să savureze 
atmosfera sinistru-atrăgătoare a unei case condamnate. 

O simţise şi înainte, când folosise marja de timp îngăduită 
de diagramele spaţio-temporale. O simţise pe când rătăcea 
prin camere, adunând haine, mici obiecte de artă, 
recipiente ciudate şi lucruri de pe masa de toaletă a lui 
N oys. 

Acolo pătrunsese şi se îmbibase liniştea sumbră a unei 
Realităţi condamnate, de dincolo de simpla absenţă fizică a 
sunetului. Harlan nu-i putea imagina analogul într-o nouă 
Realitate. Ar fi putut fi o casă mică în zona suburbană, sau o 
clădire cu camere de închiriat pe o stradă din oraş. Ilerenul 
luxuriant, ca un parc, pe care se înălța, ar putea fi înlocuit 
de un maidan cu tufişuri şi arbuşti rebeli. Sau ar putea 
rămâne aproape neschimbată. Şi (pe Harlan îl emoţiona 
acest gând) ar putea fi sau nu locuită de analogul lui Noys. 

Pentru el casa era deja o stafie, un spectru prematur, care 
începuse să bântuie încă dinainte de a muri. Şi pentru că 
aceste ziduri însemnau pentru el foarte mult, îşi dădu 
seama că-i pare rău de agonia casei şi-i plângea soarta. 

O singură dată doar, în cinci incursiuni, auzise un sunet 
care tulburase liniştea încăperilor. Se afla în cămară, unde, 


bucuros că tehnologia respectivei Realităţi şi a Secolului 
făcuse să dispară moda servitorilor şi-l scăpase de o 
problemă, alesese câteva borcane cu conserve şi tocmai se 
gândea că a luat destule pentru un singur drum şi că Noys 
va fi cu adevărat bucuroasă să întrerupă monotonia 
regimului său bogat, dar uniform, pe care i-l punea la 
dispoziţie Secţia - cu alimente cu care era ea obişnuită. 
Râsese chiar tare la gândul că, nu cu mult timp înainte, 
considerase că ea are un mod de alimentare cu totul 
decadent. 

Exact în mijlocul unui hohot de râs auzise o bufnitură, un 
zgomot distinct. Îngheţă. 

Sunetul venise de undeva din spatele lui, şi, în momentul 
de surpriză în care încremenise pe loc, îi veniră în minte 
mai întâi pericolul mai puţin important, al unui spărgător, şi 
apoi primejdia mai mare a unui Etern făcând investigaţii. 

Dar nu putea fi un spărgător. Întreaga perioadă a 
diagramei spaţio-temporale, cu marjă de timp cu tot, fusese 
„curăţată” cu multă grijă şi aleasă dintre alte perioade 
similare de Timp datorită lipsei factorilor perturbatori. Pe 
de altă parte, el declanşase o microschimbare (poate că nu 
chiar atât de „micro”), sustrăgând-o pe Noys. 

Cu inima zvâcnind, se forţă să se întoarcă. I se păru că uşa 
din spatele lui se închisese chiar atunci, parcurgând ultimul 
milimetru până la perete. 

Îşi reprimă impulsul de a o deschide, de a căuta prin casă. 
Cu delicatesele lui Noys în braţe, se întoarse în Eternitate şi 
aşteptă eventualele repercusiuni timp de două zile, înainte 
de a se aventura în sus-Timpul îndepărtat. Repercusiunile 
nu veniră şi, în cele din urmă, uită cu totul de incident. 

Acum însă, în timp ce regla comenzile ca să intre în Timp 
pentru ultima oară, întâmplarea îi reveni în minte. Sau 
poate că îl urmărea gândul la Schimbarea care era foarte 
aproape acum. Mai târziu, întorcându-se la acest moment, 
simţi că primul sau cel de-al doilea gând fuseseră cele care 
îl făcuseră să greşească comenzile. Altă scuză nu exista. 


Greşeala nu se văzu imediat. Încăperea fusese aleasă 
corect şi Harlan păşi direct în biblioteca lui Noys. 

Devenise de-acum destul de decadent el însuşi pentru a nu 
fi dezgustat de exagerarea cu care erau elaborate casetele 
filmelor. Literele titlurilor se împleteau într-un filigran 
complicat, până când deveneau deosebit de atrăgătoare, 
dar total ilizibile. Era un triumf al esteticii asupra utilității. 

Harlan luă câteva cărţi de pe rafturi, la întâmplare, şi fu 
surprins. Unul din titluri suna astfel: „Istoria social- 
economică a timpurilor noastre”. 

Aceasta era oarecum o latură a lui Noys la care se gândise 
prea puţin. Nu era, evident, proastă şi cu toate acestea lui 
nu-i trecuse niciodată prin minte că ar putea s-o intereseze 
şi lucruri serioase. Avu impulsul de a răsfoi puţin „Istoria 
social-economică”, dar se răzgândi. Va găsi volumul în 
biblioteca Secţiei 482, oricând va dori. Cu siguranţă că 
Finge pustiise, cu luni înainte, bibliotecile acestei Realităţi 
pentru dosarele Eternităţii. 

Puse filmul deoparte, trecu restul în revistă, alese lucrările 
de ficţiune şi câteva din ceea ce părea non-ficțiune uşoară. 
Acestea şi două video-aparate de buzunar. Le puse pe toate 
cu grijă într-o geantă de voiaj. 

Acela fu momentul în care auzi, din nou, un zgomot în 
casă. De data aceasta nu mai era doar o părere. Nu mai era 
un zgomot scurt, făcut de cine ştie ce. Era râsul unui om, al 
unui bărbat. Nu era singur în casă. 

Nici nu-şi dădu seama când scăpă geanta din mână. Timp 
de o secundă confuză, nu putu gândi decât că a fost prins! 

ÎN CAPCANĂ. 

Totul, deodată, i se păruse inevitabil. Era cea mai cumplită 
şi dramatică ironie. Intrase în Timp pentru o ultimă dată, îi 
dăduse lui Finge peste nas pentru ultima oară, ulciorul 
mersese la apă pentru ultima dată. Şi tocmai acum trebuia 
să fie prins. 

Oare Finge fusese cel care râdea? 


Cine altcineva ar fi pornit pe urmele lui, ar fi aşteptat în 
tăcere, stând în camera cealaltă, având o izbucnire de 
veselie? 

Atunci. Totul era pierdut? Şi pentru că în momentul acela 
chinuitor era sigur că pierduse totul, nu se mai gândi să 
fugă din nou sau să încerce să se întoarcă din nou în 
Eternitate. Acum îl va înfrunta pe Finge. 

La nevoie, îl va omori. 

Harlan porni către uşa de după care se auzise râsul, cu 
pasul furişat şi hotărât al celui ce ucide cu premeditare. 
Deconecta semnalul automat al uşii şi o împinse cu mâna. 
Patru centimetri. Cinci. Fără un sunet. 

Omul din încăperea de alături era întors cu spatele. 
Silueta îi era prea înaltă pentru a fi Finge şi acest fapt 
pătrunse în mintea lui tulburată şi-i opri înaintarea. 

Apoi, ca şi cum paralizia care părea să fi pus stăpânire pe 
amândoi se ridica încetul cu încetul, celălalt se întoarse, 
centimetru cu centimetru. 

Harlan nu mai văzu niciodată sfârşitul mişcării. Profilul 
celuilalt nu ajunsese încă în raza lui vizuală când, luptându- 
se cu un val subit de groază, cu o ultimă fărâmă de voinţă, 
se trase înapoi din uşă. Propriul mecanism, şi nu el, o 
închise fără un sunet. 

Se dădu înapoi bâjbâind. Nu putea respira decât trăgând 
violent aerul în piept, înghiţindu-l şi împingându-l apoi 
afară, în timp ce inima îi bătea nebuneşte ca şi cum ar fi 
încercat, disperată, să-i părăsească trupul. 

Finge, Twissell şi întreg Consiliul laolaltă nu l-ar fi putut 
deconcerta atât. Ceea ce îl dezarmase nu era frica de ceva 
fizic, ci mai degrabă groaza de natura accidentului. 

Strânse mulţimea de cărţi-filme într-o grămadă informă şi 
reuşi, după două încercări neizbutite, să nimerească ieşirea 
spre Eternitate. Păşi peste prag, picioarele purtându-l 
mecanic. Găsi, fără să ştie cum, drumul către Secolul 575 şi 
apoi către încăperile sale personale. Statutul său de 
Tehnician, din nou prețuit, din nou apreciat, îl salvă din nou. 


Puţinii Eterni pe care îi întâlni se traseră în mod automat 
deoparte, privind drept peste capul lui. 

Pentru el, asta era un mare noroc, pentru că nu era în 
stare să-şi şteargă de pe faţă expresia funebră pe care şi-o 
simţea, nici să-şi recapete culoarea şi suflul. Dar ei nu-i 
dădură atenţie şi Harlan mulţumi Timpului şi Eternităţii şi 
oricărui element orb intrat în jocul destinului. 

Nu recunoscuse cu totul înfăţişarea celuilalt bărbat din 
casa lui Noys, dar îi ştia, înspăimântător de sigur, 
identitatea. Prima oară când auzise un zgomot în casă, el, 
Harlan, tocmai râdea şi ceea ce-i tăiase râsul fusese o 
bufnitură, ceva greu care căzuse în camera de alături. A 
doua oară cineva râsese în camera alăturată şi el, Harlan, 
scăpase geanta cu cărţi-filme. Prima oară el, Harlan, se 
întorsese şi nu mai văzuse decât o uşă închizându-se. A 
doua oară el, Harlan, închisese o uşă în timp ce un străin se 
întorcea. 

Se întâlnise cu sine însuşi! 

În acelaşi Timp şi în aproape acelaşi loc, el şi eul său 
anterior cu câteva fizio-zile se aflaseră faţă în faţă. Greşise 
comenzile, le reglase pentru un moment în Timp, pe care îl 
folosise deja, şi el, Harlan, s-a văzut pe el, Harlan. 

Se întoarse la munca lui, umbra groazei planând 
deasupra-i zile în şir. Îşi blestemă laşitatea, dar asta nu 
servi la nimic. 

Şi, într-adevăr, din acel moment, începu degringolada. 
Putea să delimiteze cu precizie Marea Cumpănă a 
Schimbării. Momentul-cheie fusese cel în care reglase 
comenzile pentru ultima intrare în 482, şi, într-un fel sau 
altul, le reglase greşit. Din acea clipă toate merseseră 
foarte, foarte prost. 

Schimbarea de Realitate din Secolul 482 se desăvârşi 
exact în acea perioadă plină de deznădejde şi nu făcu decât 
să o accentueze. În ultimele două săptămâni găsise trei 
Schimbări de Realitate propuse, care conţineau mici 


imperfecţiuni, iar acum alesese una din ele şi totuşi nu se 
putea hotări să treacă la acţiune. 

Alese Schimbarea de Realitate 2456 - 2781, V-5, pentru 
anumite motive. Dintre cele trei, era cea mai distanţată în 
sus-Timp, cea mai îndepărtată. Eroarea era minimă, dar 
importantă pentru viaţa omenirii. Era nevoie, deci, doar de 
o călătorie rapidă până în secolul 2456 pentru a afla natura 
analogului lui Noys în noua Realitate, printr-o măruntă 
tactică de şantaj. 

Se simţea însă descurajat de experienţa lui recentă. 
Această amendare, uşor amenințătoare, nu i se mai părea 
un lucru simplu. Şi odată găsit analogul lui Noys? Să-l 
înlocuiască cu analogul Noys, să o facă femeie cu ziua, 
croitoreasă, muncitoare? Cu siguranţă. Dar ce să facă, 
atunci, cu analogul? Cu soţul pe care l-ar putea avea? 
Familia? Şi copiii? 

Până acum nu se gândise la toate acestea. Le evitase. 
Ajunge până în ziua în care. 

Dar acum nu se mai putea gândi la altceva. 

Când se trezi chemat de Twissell, cu vocea lui obosită dar 
întrebătoare, puţin uimită, Harlan zăcea ascuns în camera 
lui, urându-se de moarte. 

— Ce-i cu tine, Harlan, eşti bolnav? Cooper mi-a spus că ai 
lipsit la mai multe ore de discuţie. 

Harlan căută să-şi şteargă tulburarea de pe figură. 

— Nu, Calculator Twissell. Sunt doar puţin obosit. 

— Ei, asta este de înţeles, în orice caz, băiete. Apoi 
zâmbetul i se voală mai mult ca niciodată. 

— Ai auzit că Secolul 482 a fost Schimbat? 

— Da, răspunse Harlan scurt. 

— Finge m-a sunat şi a cerut să ţi se comunice că 
Schimbarea a reuşit pe deplin. 

Harlan ridică din umeri şi deveni conştient de ochii lui 
Twissell privindu-l lung şi aspru de pe monitorul 
Comunicatorului. Neliniştit, întrebă: 

— Da, Calculator? 


— Nimic, răspunse Twissell şi, poate din cauza poverii 
anilor, mulţi şi grei pe umerii lui, vocea îi era inexplicabil de 
tristă. Mi s-a părut că vrei să-mi spui ceva. 

— Nu, nu am nimic de spus. 

— Bine, atunci ne vedem mâine la deschidere, în sala 
Calculatoarelor, băiete. Eu am multe să-ţi spun. 

— Da, domnule, răspunse Harlan. 

Rămase, câteva minute lungi, cu privirea fixată pe ecranul 
acum gol. Sunase aproape ca o ameninţare. Finge îl sunase 
pe 'Twissell, aşadar. Oare ce-i spusese lui Twissell şi acesta 
nu menţionase? Însă o ameninţare deschisă era exact ce îi 
trebuia. Să te războieşti cu o maladie a spiritului era ca şi 
cum ai sta pe nisipuri mişcătoare şi ai încerca să le domini 
bătându-le cu un băț. Să te războieşti cu Finge era însă cu 
totul altceva. Harlan îşi aminti de arma pe care o avea la 
îndemână şi, pentru prima oară de câteva zile, simţi că-şi 
redobândegşte o parte din încrederea în sine. 

Era ca şi cum o uşă se închisese şi o alta se deschisese. 
Harlan deveni pe atât de febril activ pe cât fusese de inert 
până atunci. Făcu o incursiune în Secţia 2456 şi îl 
determină pe Sociologul Voy să-i îndeplinească dorinţa 
întocmai. 

Se descurcase perfect. Obţinuse informaţia căutată. 

Şi chiar mai mult decât căutase. Mult mai mult. Aparent, 
încrederea în sine îi era răsplătită. Un proverb al căminului 
său temporal spunea: 

— Apucă urzica cu hotărâre şi ea va deveni ciomagul cu 
care să-ţi baţi duşmanul. 

Pe scurt Noys nu avea analog în noua Realitate. Nici un fel 
de analog. Îşi va putea ocupa locul în noua societate în 
modul cel mai discret şi convenabil cu putinţă, sau va putea 
rămâne în Eternitate. Nu va mai exista nici un motiv pentru 
care să i se refuze legătura, în afară de argumentul foarte 
teoretic că încălcase legea - şi ştia foarte bine cum să-l 
contracareze. 


Aşa că se repezise în sus-Timp ca să-i ducă lui Noys vestea 
cea mare, să se bucure de acest succes nevisat, după câteva 
zile groaznice de eşec aparent. 

Şi, în acel moment, nava se opri. 

Nu-şi încetinise mersul. Pur şi simplu se oprise. 

Dacă mişcarea s-ar fi derulat de-a lungul vreuneia din cele 
trei dimensiuni ale spaţiului, o oprire atât de bruscă ar fi 
zdrobit nava, i-ar fi adus metalul la incandescenţă, l-ar fi 
transformat pe Harlan într-o grămadă de oase sfărâmate şi 
carne crudă, sfârtecată. 

Dar nu-l făcu decât să se îndoaie de ameţeală şi greață, 
sub povara durerilor interne. 

Când îşi recăpăta vederea, bâjbâi până la temporometru 
şi-l cercetă cu privirea înceţoşată. Arăta 100.000. 

Într-un fel, asta îl sperie. Era o cifră prea rotundă. 

Se întoarse febril către comenzi. Unde era greşeala? 

Nimic însă nu părea în neregulă, ceea ce îl înspăimântă şi 
mai tare. Nimic nu trăsese în jos maneta de comandă. 
Rămăsese bine reglată pe sus-Timp. Nici un scurt-circuit. 
Toate ecranele indicatoare se aflau în zona neagră de 
siguranţă. Nici o scădere de tensiune. Acul minuscul care 
marca un consum constant de mega-mega-coulombi arăta 
calm că energia era consumată, în continuare, în ritmul 
obişnuit. 

Atunci, ce oprise nava? 

Încet, ezitând, Harlan atinse maneta de comandă, îşi 
încleştă mâna pe ea. O împinse în zona neutră şi acul 
indicator al consumului de energie cobori la zero. 

Răsuci maneta în cealaltă direcţie. Acul indicator se ridică 
din nou şi de data aceasta temporometrul reluă şirul 
Secolelor în jos-Timp. 

Jos-Timp, jos-Timp - 99.983, 99.972, 99.959. 

Harlan răsuci din nou maneta. Din nou în sus-Timp. Încet. 
Foarte încet. 

Apoi - 99.985, 99.993, 99.997, 99.998, 99.999, 100.000. 


Barieră! Nici un pic peste 100.000. Energia Novei Sol se 
consuma în tăcere, într-un ritm incredibil, dar fără nici un 
folos. 

Se îndepărtă şi mai mult în jos-Timp. Se repezi, vâjâind din 
nou în sus. Buuuum! 

Dinţii îi erau încleştaţi, buzele strânse, respiraţia 
şuierătoare. Se simţea ca un prizonier izbindu-se înnebunit 
de gratiile celulei. 

Când se opri, după încă vreo câteva astfel de ciocniri, nava 
se afla tot la 100.000. Atât, nu mai departe. 

Va schimba nava! (Dar nici gândul acesta nu-i trezea mari 
speranţe.) 

În tăcerea pustie a Secolului 100.000, Andrew Harlan păşi 
afară din navă şi alese alt tunel, altă navă, la întâmplare. 

Un minut mai târziu, cu maneta de comandă în mână, 
privea deznădăjduit la cifra 100.000 şi ştia că nici pe acolo 
nu putea trece. 

Turba de mânie! Acum! Tocmai acum! Când lucrurile se 
întorseseră în favoarea lui, în mod atât de neaşteptat, să-l 
aştepte un dezastru atât de neprevăzut. Blestemul clipei în 
care greşise intrarea în 482 îl mai urmărea deci. 

Împinse sălbatic maneta în jos, apăsând-o la maximum, 
fixând-o acolo. Cel puţin, într-un fel, acum era liber, liber să 
facă tot ce voia. Odată ce o izolaseră pe Noys în spatele 
unei bariere, departe de el, ce-i mai puteau face? De ce s-ar 
mai teme? 

Ajunse la secţia 575 şi ieşi vijelios din navă, cu un dispreţ 
total faţă de tot ce-l înconjura, un dispreţ cum nu mai 
simţise niciodată. Se îndreptă către biblioteca Secţiei, fără 
să vorbească cu nimeni, fără să privească pe nimeni. Luă 
ceea ce căuta fără să se uite împrejur ca să vadă dacă 
fusese observat. Ce-i mai păsa? 

Înapoi la navă, din nou în jos-Timp. Ştia exact ce are de 
făcut. Privi, în treacăt, ceasul cel mare care măsura Fizio- 
timpul Standard, numărând zilele şi delimitând cele trei 
schimburi egale de activitate din cursul unei fizio-zile. 


Finge trebuia să se afle acum în încăperile sale 
particulare, ceea ce era cu atât mai bine. 

Când ajunse la Secţia 482, Harlan se simţea ca stăpânit de 
febră. Gura îi era uscată, fără viaţă. Simţea o durere în 
piept. Dar mai simţea şi forma tare a armei sub cămaşă şi o 
ţinea bine, într-o parte, sub cot, şi asta era singura senzaţie 
care conta. 

Calculatorul Asistent Hobbe Finge ridică privirea spre 
Harlan şi surpriza din ochii lui făcu încet loc îngrijorării. 

Harlan îl privi un timp în tăcere, lăsând să-i crească 
îngrijorarea, aşteptând să o vadă transformată în spaimă. 
Păşi uşor, rotindu-se în jurul lui Finge, interpunându-se 
între el şi monitorul Comunicatorului. 

Finge era pe jumătate dezbrăcat, gol până la brâu. 

Pieptul îi era acoperit cu păr rar, era moale şi umflat, 
aproape ca de femeie. Pântecele i se revărsa peste curea. 

Arată lipsit de demnitate, îşi spuse Harlan cu satisfacţie, 
lipsit de demnitate şi respingător. Cu atât mai bine. 

Îşi vâri mâna dreaptă sub cămaşă, apucând arma strâns. 

— Nu m-a văzut nimeni, Finge, aşa că nu mai privi spre 
uşă. Nu vine nimeni. Îţi dai seama că ai de-a face cu un 
Tehnician. Ştii ce înseamnă asta? 

Vorbele sunau sec. Observa, mânios, că ochii lui Finge nu 
vădeau teamă, ci doar îngrijorare. Întinse chiar mâna după 
cămaşă şi, fără un cuvânt, începu s-o îmbrace. 

Harlan continuă: 

— Ştii care este privilegiul unui Tehnician? N-ai fost 
niciodată Tehnician, n-ai de unde să ştii. Asta presupune că 
nimeni nu urmăreşte unde te duci sau ce faci. Toţi întorc 
capul şi se străduiesc atâta să nu te vadă, încât ajung să 
reuşească. Aş putea, de exemplu, să mă duc la biblioteca 
Secţiei, Finge, şi să iau orice lucrare curioasă mi-ar da prin 
cap, în timp ce bibliotecarul se îngroapă cu totul în 
hârţoagele lui şi nu vede nimic. Pot să mă plimb pe 
coridoarele rezidenţiale ale Secolului 482 şi oricine trece 
pe lângă mine se dă la o parte şi mai târziu va jura că nu a 


văzut pe nimeni. Într-atâta le este reflexul de puternic. Îţi 
dai seama deci că pot să fac tot ce vreau, să merg unde 
vreau. Pot să intru în apartamentele personale ale 
Calculatorului Asistent al unei Secţii, să-l forţez, cu arma la 
tâmplă, să spună adevărul şi nu se va găsi nimeni care să 
mă oprească. 

Finge rosti primele cuvinte. 

— Ce ai în mână? 

— O armă, îl informă Harlan, şi o scoase. O recunoşti? 
Ţeava, terminată într-o uşoară protuberanţă metalică, lucea 
slab. 

— Dacă mă omori. Începu Finge. 

— N-am să te omor. Când ne-am întâlnit data trecută aveai 
un explozon. Acesta nu este un explozon. Este o invenţie a 
uneia din Realităţile trecute ale Secolului 575. Probabil că 
nu o cunoşti. A fost scoasă din Realitate. Era prea 
neplăcută. Poate ucide, dar la o energie mai scăzută, 
activează centrii dureroşi ai sistemului nervos şi provoacă 
paralizia. Se numeşte, sau se numea, bici neuronic. 
Funcţionează. Este încărcat. L-am încercat pe un deget. 

Ridică mâna stângă cu degetul mic ţeapăn. 

— A fost foarte neplăcut. Finge se mişcă neliniştit. 

— În numele Timpului, despre ce este vorba de fapt? 

— Există un fel de barieră peste tunelurile navelor în 
dreptul Secolului 100.000. Vreau să fie înlăturată. 

— Un blocaj peste tunelurile navelor? 

— Hai să nu facem pe miraţii. leri ai vorbit cu Twissell. 
Astăzi tunelurile sunt blocate. Vreau să ştiu ce i-ai spus lui 
Twissell. Vreau să ştiu ce s-a făcut şi ce se va face. Pe 
sfântul Timp, Calculator, dacă nu-mi spui, mă voi folosi de 
bici. Pune-mă la încercare dacă nu mă crezi. 

— Stai, ascultă. Finge tărăgăna puţin cuvintele, simțind 
primul fior de spaimă şi un fel de mânie disperată. 

— Dacă vrei adevărul, iată: Ştim despre tine şi Noys. Ochii 
lui Harlan scânteiară. 

— Ce anume ştiţi despre mine şi Noys? 


— Credeai că ne-a scăpat ceva? 

Privirea Calculatorului rămăsese aţintită pe biciul 
neuronic şi fruntea începea să i se umezească. 

— Pe Timp, după emoția pe care ai arătat-o după perioada 
de Observaţie, credeai că nu te vom ţine sub supraveghere 
tocmai pe tine? Aş fi meritat să mi se ia statutul de 
Calculator dacă n-aş fi făcut-o. Ştim că ai adus-o pe Noys în 
Eternitate. Am ştiut-o de la bun început. Ai vrut adevărul. 
Acum îl ai. 

În acel moment, Harlan îşi dispreţuia propria prostie. 

— Aţi ştiut? 

— Da. Am ştiut că ai adus-o în Secolele Ascunse. Am ştiut 
de fiecare dată când ai intrat în Secolul 482, ca să-i duci fel 
de fel de fleacuri. Făcând pe nebunul, cu jurământul de 
Etern complet uitat. 

— Şi-atunci de ce nu m-aţi oprit? 

Harlan se simţea covârşit de povara propriei umilinţe. 

— Încă mai vrei să auzi adevărul? Îi aruncă Finge, 
începând să câştige curaj în aceeaşi proporţie în care 
Harlan era copleşit de sentimentul frustrării. 

— Mai departe. 

— Atunci lasă-mă să-ţi spun că, încă de la bun început, nu 
te-am considerat un adevărat Etern. Un Observator 
strălucit, desigur, şi un Tehnician care a făcut faţă tuturor 
probelor. Dar nu un Etern. Când te-am adus aici pentru 
această ultimă sarcină, am făcut-o ca să i-o dovedesc şi lui 
Twissell, care, pentru nu ştiu ce motive de neînțeles, te 
apreciază. Nu testam doar societatea prin intermediul fetei. 
Te testam şi pe tine, şi ai eşuat, aşa cum am ştiut că se va 
întâmpla. Acum pune arma aia deoparte, biciul ăla sau ce-o 
fi, şi ieşi odată de aici. 

— Şi ai venit şi în încăperile mele personale, o dată, spuse 
Harlan, cu sufletul la gură. 

— Încercând din răsputeri să-şi păstreze demnitatea, dar 
simţind-o cum îl părăseşte ca şi cum mintea şi spiritul i-ar fi 


fost la fel de inerte şi insensibile ca şi degetul amorţit de la 
mâna stângă - ca să mă îmboldeşti să fac ce am de făcut. 

— Da, desigur. Şi dacă vrei să fie spus pe şleau, te-am 
provocat. 'Ţi-am spus adevărul gol-goluţ, că puteai s-o 
păstrezi pe Noys numai în Realitatea de atunci şi acolo. Iar 
tu ai ales să acţionezi nu ca un Etern, ci ca un mucos. După 
cum m-am şi aşteptat. 

— Şi aş face-o din nou, răspunse Harlan morocănos şi de 
vreme ce s-a aflat totul, îţi dai seama că nu mai am nimic de 
pierdut. 

Îndreptă arma către mijlocul grăsuliu al lui Finge şi-i şopti 
printre buzele palide şi dinţii încleştaţi: 

— Ce s-a întâmplat cu Noys? 

— N-am idee. 

— Lasă asta. Ce s-a întâmplat cu Noys? 

— Îţi spun că nu ştiu. 

Pumnul lui Harlan se strânse pe biciul neuronic. Vocea îi 
era scăzută. 

— Întâi piciorul. O să doară. 

— În numele Timpului, ascultă. Aşteaptă! 

— Bine. Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Nu, ascultă! Până acum nu a fost decât o încălcare a 
disciplinei. Realitatea nu a fost afectată. Am verificat. O să 
te alegi doar cu o descalificare. Dar dacă mă omori sau 
dacă mă răneşti cu intenţia de a mă omori, înseamnă că ai 
atacat un superior. Pentru asta se dă pedeapsa cu moartea. 

Harlan zâmbi la zădărnicia amenințării. Faţă de ceea ce se 
întâmplase deja, moartea i-ar fi oferit o scăpare, inegalabilă 
în simplitatea şi desăvârşirea ei. 

Dar Finge îi înţelese greşit zâmbetul. Se grăbi să spună: 

— Să nu crezi că în Eternitate nu există pedeapsa cu 
moartea doar pentru că până acum nu te-ai lovit de aşa 
ceva. Noi, Calculatorii, ştim asta. Mai mult, au avut loc şi 
execuţii. Este simplu. În orice Realitate există victime ale 
unor accidente fatale, după care nu se mai găseşte nici un 
cadavru. Rachete explodează pe traiectorie, curse aeriene 


se prăbuşesc în adâncul oceanului sau se zdrobesc în 
creierul munţilor. Un ucigaş poate fi pus în una din aceste 
nave doar cu câteva minute sau secunde înainte de 
catastrofă. Chiar merită ceea ce faci? Merită asta? 

Harlan îşi schimbă puţin poziţia. 

— Dacă încerci să scapi, să ştii că nu merge. Să-ţi spun un 
lucru: nu mă tem de pedeapsă. Mai mult, vreau ca Noys să 
fie a mea. O vreau acum. Ea nu există în Realitatea curentă. 
Nu are analog. Nu există nici un motiv pentru care să nu 
putem stabili o legătură formală. 

— Este împotriva regulamentului ca un Tehnician. 

— Vom lăsa Consiliul Atottemporal să decidă, spuse Harlan 
şi mândria lui ieşi în sfârşit la suprafaţă. Şi nu mă tem deo 
decizie adversă, aşa cum nu mă tem nici să te omor. Nu 
sunt un Tehnician obişnuit. 

— Pentru că eşti Tehnicianul lui Twissell? 

Faţa rotundă, transpirată a lui Finge, adăpostea o privire 
ciudată, care ar fi putut însemna ură sau triumf sau câte 
ceva din fiecare. 

— Pentru motive mult mai importante decât asta. Şi acum. 
Cu o hotărâre sumbră pe chip, puse degetul pe activatorul 
armei. 

Finge strigă: 

— Atunci du-te la Consiliu. Consiliul Atottemporal. Ei ştiu. 
Dacă eşti atât de important. 

Se opri, gâfâind. 

Timp de o clipă, degetul lui Harlan se ridică, vădind 
nehotărâre. 

— Cum? 

— Crezi că aş acţiona de capul meu într-un caz ca ăsta? 
Am raportat întregul incident Consiliului, în acelaşi timp cu 
Schimbarea de Realitate. Poftim! Ai aici duplicatele. 

— Stai aşa, nu mişca. 

Dar Finge îi nesocoti ordinul. Repede, ca posedat de 
diavol, se şi afla cu mâna pe dosare. Degetul unei mâini găsi 
combinaţia codului pentru fişa căutată, degetele celeilalte o 


formară pe câteva butoane. Un capăt argintiu de bandă se 
ivi din pupitru, cu perforaţiile sale de-abia vizibile ochiului 
liber. 

— Vrei s-o şi asculţi? Întrebă Finge şi, fără să aştepte, o 
introduse în sonorizator. 

Harlan ascultă, îngheţat. Era clar. Finge făcuse un raport 
complet. Dăduse detalii despre fiecare mişcare a sa în 
fiecare deplasare cu nava. Nu-i scăpase niciuna, din câte îşi 
putea el aminti, până în momentul întocmirii raportului. 

După derularea benzii, Finge strigă din nou: 

— Acum, du-te la Consiliu. Eu n-am pus nici o barieră în 
Timp. Nici n-aş şti cum. Şi să nu crezi că nu le pasă de 
problema asta. Zici că am vorbit ieri cu Iwissell. Aşa este. 
Dar nu m-am dus eu la el, ci el m-a chemat. Aşa că du-te şi 
întreabă-l pe 'Twissell. Spune-le ce Tehnician important eşti. 
Şi dacă vrei să mă împuşti mai întâi, trage şi la naiba cu 
tine! 

Lui Harlan nu-i scăpă jubilarea din vocea Calculatorului. În 
acel moment simţea, evident, că este învingătorul, destul ca 
să creadă că nici măcar o biciuire neuronică nu i-ar mai 
atinge poziţia. 

De ce? Ţinea oare atât de mult la prăbuşirea lui Harlan? 
Sau gelozia lui pentru Noys era o pasiune atât de 
devoratoare? 

Harlan îşi formulă vag aceste întrebări în minte şi apoi 
întreaga problemă, cu Finge cu tot, i se păru deodată fără 
importanţă. 

Băgă arma în buzunar şi dispăru ca un vârtej pe uşă, către 
cel mai apropiat tunel de navă. 

Atunci va fi Consiliul, sau Twissell, în ultimă instanţă. Nu-i 
era frică de niciunul dintre ei, nici de toţi la un loc. 

Cu fiecare zi din această ultimă lună incredibilă, se 
convinsese, din ce în ce mai mult, de propria-i 
indispensabilitate. Consiliul, însuşi Consiliul Atottemporal, 
nu va avea de ales, ci va trebui să ajungă la o înţelegere, 


atunci când va fi vorba să dea în schimb o fată pentru 
existenţa întregii Eternităţi. 

CERC COMPLET. 

Tehnicianul Andrew Harlan, dând buzna în secolul 575, fu 
puţin surprins să se trezească în schimbul de noapte. Fizio- 
orele trecuseră pe nesimţite, în timp ce el cutreierase 
tunelurile navelor. Se uită, cu o privire golită de expresie, 
prin coridoarele întunecoase, dovadă a activităţii nocturne 
reduse. Dar, încă sub imperiul mâniei, nu se opri să-şi 
piardă timpul cu privitul. Se îndreptă către zona încăperilor 
personale. Va găsi camera lui 'Twissell la nivelul 
Calculatorilor, aşa cum o găsise şi pe a lui Finge, şi nu se 
temea că ar putea fi observat sau oprit. 

Simţea biciul neuronic, un obiect tare lipit de cot. Se opri 
în faţa uşii lui Twissell (o spuneau literele gravate pe 
plăcuţa de metal). 

Harlan activă semnalul de la intrare, apăsând lung, 
obraznic, pe buton. Cu palma umedă, provocă un 
scurtcircuit şi îl lăsă să sune încontinuu. Bâzâitul venea ca 
din depărtare. 

În spatele lui se auzi un pas uşor, pe care nu-l băgă în 
seamă, convins că, oricine ar fi, va trece pe lângă el fără să-i 
dea atenţie. (Ah, ecusonul rozaliu de Tehnician!) 

Dar paşii se opriră şi o voce îl interpelă. 

— Tehnicianul Harlan? 

Harlan se răsuci pe călcâie. Era un Calculator Junior, 
relativ nou în secţie. Harlan simţea cum îl arde mânia pe 
dinăuntru. Aici nu erau în 482. Aici nu era un simplu 
Tehnician, ci Tehnicianul lui 'Twissell, şi Calculatorii mai 
tineri, în dorinţa lor de a intra în grațiile marelui Twissell, 
acordau uneori o politeţe minimă Tehnicianului său. 

— Doriţi să-i vedeţi pe Calculatorul Senior Twissell? Agitat, 
nervos, Harlan răspunse. 

— Da, domnule. 


(Dobitocul! Ce credea că poate să vrea cineva care sună la 
uşa cuiva? Să prindă o navă!) 

— Mă tem că nu se poate. 

— Este destul de important ca să merite să-l scoli din 
somn. 

— Poate, dar nu este aici. Nu este în secolul 575. 

— Dar unde este, exact? Întrebă Harlan, nerăbdător. 
Privirea Calculatorului se transformă într-o căutătură 
dispreţuitoare. 

— Nu ştiu. 

— Dar am o întâlnire importantă la prima oră. 

— Dumneavoastră aveţi, îi răspunse Calculatorul şi Harlan 
nu reuşi să-şi explice de ce situaţia îl amuza pe acesta atât 
de tare. 

Calculatorul continuă, acum zâmbind de-a binelea. 

— Aţi venit cam devreme, nu-i aşa? 

— Dar trebuie să-l văd. 

— Sunt sigur că se va întoarce în zori. Zâmbetul i se lăţi. 

— Dar. 

Calculatorul trecu pe lângă el, evitând cu grijă orice 
contact, fie el doar şi cel al hainelor. 

Pumnii lui Harlan se încleştau şi se descleştau. Privi lung, 
neajutorat, în urma lui, şi apoi, pentru că pur şi simplu nu 
era nimic altceva de făcut, se întoarse încet, în camera lui, 
fără să fie pe deplin conştient de mişcările sale. 

Dormi pe apucate. Îşi spuse că are nevoie de somn. 
Încercă să se relaxeze cu forţa şi, desigur, nu izbuti. Durata 
somnului îi fu o succedare de gânduri zadarnice. 

Mai întâi de toate, Noys. 

Nu vor îndrăzni să-i facă vreun rău, gândea el febril. Nu o 
puteau trimite înapoi în Timp fără a calcula mai întâi efectul 
asupra Realităţii, şi asta le-ar lua zile, probabil săptămâni. 
Ca o alternativă, ar putea face cu ea lucrul cu care-l 
ameninţase Finge: să o pună în calea unui accident căruia 
să nu i se poată da de urmă. 


Nu luă în serios această posibilitate. Nu era nevoie de o 
măsură atât de drastică. Şi nu vor risca să-l supere astfel. 
(În tăcerea camerei întunecoase şi în stadiul acela de semi- 
conştienţă în care lucrurile ajung adesea să-şi piardă 
proporţiile în gândire, Harlan nu găsea nimic grotesc în 
siguranţa lui că acest Consiliu Atottemporal nu va risca să 
nemulţumească un Tehnician). 

Mai existau, desigur, întrebuinţări care ar putea fi date 
unei femei captive. O femeie frumoasă, dintr-o Realitate 
hedonistă. 

Harlan înlătura hotărât acest gând de câte ori îi revenea în 
minte. Era, deopotrivă, mai probabil şi mai inimaginabil 
decât moartea, şi nu putea concepe aşa ceva. 

Se gândi la Twissell. 

Bătrânul nu era în 575. Unde era, în aceste ore în care ar 
fi trebuit să doarmă? Un bătrân trebuie să-şi facă somnul. 
Harlan cunoştea răspunsul. Consiliul ţinea şedinţe 
consultative. Despre el. Despre Noys. Despre ce era de 
făcut cu un Tehnician indispensabil de care nimeni nu 
îndrăznea să se atingă. 

Colţurile buzelor i se ridicară. Chiar dacă Finge le-a 
raportat atacul din seara aceea, asta n-o să le influenţeze 
câtuşi de puţin deliberările. Crimele sale ar fi prea puţin 
agravate de asta. Indispensabilitatea sa nu va fi, cu 
siguranţă, micşorată. 

Şi Harlan nu era nicidecum sigur că Finge ar raporta 
incidentul. Recunoaşterea faptului că a fost forţat să-şi 
îndoaie spinarea în faţa unui Tehnician ar pune un 
Calculator Asistent într-o lumină ridicolă şi Finge nu ar 
alege o asemenea situaţie. 

Harlan se gândi la Tehnicieni ca grup, ceea ce, în ultimul 
timp, nu i se întâmplase prea des. Propriul lui statut 
oarecum neobişnuit, de om al lui Twissell şi semi-Educator, 
îl ţinuse prea departe de alţi Tehnicieni. Dar Tehnicienii 
oricum nu erau solidari. De ce? 


Chiar trebuia să treacă prin 575 şi 482 văzând sau vorbind 
mult prea rar cu un alt Tehnician? Chiar trebuia să se evite 
unul pe celălalt? Trebuia să se poarte ca şi cum ar fi 
acceptat statutul în care îi vârâseră superstiţiile altora? 

În mintea lui, forţase deja Consiliul să capituleze în ceea 
ce-o privea pe Noys şi acum formula şi alte revendicări, 
Tehnicienilor trebuia să li se admită o organizaţie proprie, 
întruniri regulate. Să li se acorde mai multă prietenie. Un 
tratament mai bun din partea celorlalţi. 

În ultimul său gând despre sine se văzu ca un erou, 
revoluţionar al societăţii, cu Noys lângă el, apoi se 
scufundă, în sfârşit, într-un somn fără vise. 

Îl trezi semnalul de la uşă, care parcă îi şoptea cu o 
nerăbdare răguşită. Îşi adună gândurile până la a fi în stare 
să privească la ceasul mic de lângă pat şi gemu. 

Sfinte Timp. După toate astea, mai dormise şi prea mult. 

Reuşi să atingă butonul corect, şi vizorul pătrat de pe uşă 
deveni transparent. Nu recunoscu faţa, dar a oricui ar fi 
fost, era autoritară. 

Deschise uşa şi omul, purtând ecusonul portocaliu al 
Administraţiei, păşi înăuntru. 

— Tehnicianul Andrew Harlan? 

— Da, Administrator. Ai treabă cu mine? Administratorul 
nu păru deloc incomodat de beligeranţa ascuţită a 
întrebării. 

— Aveţi o întâlnire cu Calculatorul Senior Twissell? 

— Da. Şi? 

— Sunt aici ca să vă informez că aţi întârziat. Harlan se 
holbă la el. 

— Despre ce este vorba? Nu eşti din 575, nu-i aşa? 

— Secţia mea este 222, replică celălalt, glacial. 
Administratorul Asistent Arbut Lemm. Răspund de 
aranjamente şi încerc să evit o nervozitate neoportună 
datorată nesocotirii înştiinţărilor oficiale făcute prin 
Comunicator. 


— Ce aranjamente? Ce nervozitate? Despre ce este vorba? 
Ascultă, am mai avut şedinţe cu Twissell. Este superiorul 
meu. Nu-i nici o nervozitate în asta. 

O privire surprinsă trecu rapid peste studiata lipsă de 
expresie pe care Administratorul o păstrase până acum pe 
chip. 

— Nu aţi fost informat? 

— Despre ce? 

— Cum despre ce?! O subcomisie a Consiliului 
Atottemporal se întruneşte aici în 575. Tot locul, din câte mi 
s-a spus, a răsunat de această veste ore în şir. 

— Şi vor să mă vadă? Şi, imediat ce întrebă, gândi: „Sigur 
că vor să mă vadă. Despre ce altceva ar discuta în întrunire 
dacă nu despre mine?” 

Înţelese acum amuzamentul Calculatorului Junior din 
seara precedentă, în faţa camerei lui 'Twissell. Calculatorul 
ştia despre întrunirea proiectată şi îl amuza să vadă că un 
Tehnician s-ar putea aştepta ca Twissell să-l primească la o 
asemenea oră. „Foarte amuzant”, îşi spuse Harlan cu 
amărăciune. 

Administratorul continuă. 

— Eu am ordinele mele. Nu ştiu nimic mai mult. Apoi, încă 
surprins: Chiar n-aţi auzit nimic de toate astea? 

— Tehnicienii, replică Harlan sarcastic, duc o viaţă retrasă. 

Încă cinci în afară de Twissell! Toţi Calculatori Seniori, 
niciunul Etern de mai puţin de 35 de ani! 

Cu şase săptămâni mai înainte, Harlan ar fi fost copleşit de 
onoarea de a lua masa cu un astfel de grup, amuţit de 
combinaţia de responsabilitate şi putere pe care o 
reprezentau. l-ar fi apărut în de două ori mărimea lor 
naturală. 

Acum însă îi erau adversari, mai rău, judecători. Nu avea 
timp să fie impresionat. Trebuia să-şi elaboreze strategia. 

Poate nu ştiu că ela aflat că o au pe Noys. N-ar putea să fi 
aflat decât dacă Finge le-a spus de ultima întâlnire cu el. 
Dar chiar şi la lumina zilei, era mai încredinţat ca oricând 


că Finge nu era omul care să anunţe în public că a fost 
insultat şi băgat în sperieţi de un Tehnician. 

Părea recomandabil, deci, ca Harlan să-şi păstreze 
deocamdată acest atu, să-i lase pe ei să facă primul pas, să 
spună primele cuvinte care ar însemna o înfruntare pe faţă. 

Nu păreau să se grăbească. II priveau placid pe deasupra 
unui dejun frugal, ca şi cum ar fi fost un specimen 
neinteresant expus, pe un plan de forţă, de nişte 
repulsoare. Plin de disperare, Harlan le întorcea privirile. 

Îi ştia pe toţi după renume şi după reproducerile 
tridimensionale din filmele fizio-lunare de orientare. Filmele 
coordonau transformările din toate Secţiile Eternităţii şi 
trebuiau vizionate de toţi Eternii, de la Observatori în sus. 

August Sennor, spânul (nici măcar gene sau sprâncene), îl 
atrăgea, desigur, cel mai mult. Mai întâi, pentru că 
înfăţişarea ciudată a ochilor acelora întunecaţi, 
pătrunzători, pe fundalul pleoapelor şi frunţii fără pic de 
păr, era cu mult mai impresionantă în realitate decât 
păruse vreodată în tridimensiune. În al doilea rând, pentru 
că ştia de ciocnirile din trecut dintre Sennor şi Twissell. În 
sfârşit, pentru că Sennor nu se mulțumea să-l privească. Îl 
bombarda cu întrebări, cu un glas ascuţit. 

La mare parte din aceste întrebări nu se putea răspunde. 
De exemplu: 

— Cum au ajuns să te intereseze timpurile Primitive, 
tinere? 

— "Te-ai ales cu vreun folos de pe urma acestor studii, 
tinere? În sfârşit, păru să se aşeze mai bine pe scaun. Îşi 
împinse farfuria pe toboganul pentru resturi şi-şi împleti 
degetele groase. (Nici pe mâini nu avea fir de păr, observă 
Harlan). Sennor spuse: 

— Întotdeauna am vrut să aflu ceva. Poate mă poţi ajuta. 
Harlan gândi: „Acum e-acum”. 

Răspunse, cu glas tare: 

— Dacă sunt în măsură, domnule. 


— Pe unii din noi, aici, în Eternitate - n-o să spun toţi, nici 
măcar destui (şi aruncă o privire rapidă chipului obosit al 
lui Twissell, în timp ce ceilalţi se traseră mai aproape ca să 
asculte) - dar pe câţiva, în orice caz, îi interesează filosofia 
Timpului. Poate ştii la ce mă refer. 

— Paradoxurile călătoriei în Timp, domnule? 

— Da, dacă vrei să te exprimi chiar atât de melodramatic. 
Dar asta nu e totul, desigur. Există problema adevăratei 
naturi a Realităţii, problema conservării masei şi energiei în 
timpul Schimbărilor de Realitate şi aşa mai departe. Noi, 
cei din Eternitate, suntem influenţaţi în analizarea acestor 
lucruri, de datele călătoriilor în Timp. Fiinţele tale din 
epoca Primitivă, totuşi, nu cunoşteau călătoria în Timp. Ce 
credeau ei despre materie? 

Şoapta iui Iwissell se auzi pe toată lungimea mesei. 

— Subtilităţi! 

Dar Sennor nu-l luă în seamă. 

— Îmi răspunzi la întrebare, Tehnician? 

— Primitivii nici nu se gândeau la deplasarea în Timp, 
Calculator. 

— Nu o credeau posibilă? 

— Cred că nu. 

— Nici măcar în speculaţii? 

— Cât despre asta, spuse Harlan nesigur, cred că au 
existat speculaţii de diverse feluri, în anumite genuri de 
literatură „de evadare”. Nu le cunosc prea bine, dar cred că 
o temă frecventă era cea a unui om care s-a întors în Timp 
pentru a-şi ucide propriul bunic pe când era copil. 

Sennor păru încântat. 

— Minunat! Minunat! Lată cel puţin o expresie a 
paradoxului principal al deplasării în Timp, dacă luăm o 
Realitate nedeviantă, nu? Acum, Primitivii tăi, mă-ncumet să 
afirm, nu s-au gândit la Realitate decât ca fiind 
nedeviatoare. Am dreptate? 

Harlan aştepta să răspundă. Nu vedea ţinta conversaţiei 
sau scopurile ascunse ale lui Sennor şi asta îl enerva. 


— Nu ştiu destule ca să vă răspund exact, domnule. Cred 
că au existat speculaţii cu privire la drumuri alternative în 
Timp, sau diferite planuri de existenţă. Nu ştiu. 

Sennor îşi împinse în afară buza de jos. 

— Sunt sigur că te înşeli. Ai fost derutat de introducerea 
propriilor tale cunoştinţe în nenumăratele ambiguităţi pe 
care le-ai întâlnit. Nu, fără experienţa efectivă a 
deplasărilor în Timp, complexităţi le filosofice ale Realităţi 
ar depăşi cu mult mintea omenească. De exemplu, de ce 
realitatea posedă inerție? Asta o ştim cu toţii. Orice 
modificare în cursul ei trebuie să atingă o anumită 
amploare înainte ca o Schimbare, una adevărată, să fie 
efectuată. Chiar şi atunci, Realitatea are tendinţa de a-şi 
relua poziţia iniţială. 

De pildă, închipuie-ţi o Schimbare aici, în Secolul 575. 
Realitatea se va schimba cu efecte crescătoare până prin 
Secolul 600. Se va schimba, dar cu efecte din ce în ce mai 
mici, până în 650. După aceea, Realitatea va rămâne 
neschimbată. Cu toţii ştim aceasta, dar ştie vreunul din noi 
şi de ce se întâmplă astfel? Un raţionament intuitiv ne-ar 
sugera că orice Schimbare de Realitate îşi va mări efectele 
fără limită pe măsură ce trec Secolele, şi totuşi nu este aşa. 

Să luăm un alt aspect. Ilehnicianul Harlan, mi s-a spus, 
este neîntrecut în alegerea Schimbării Minime Necesare 
pentru orice situaţie. Da' pun pariu că nu poate să explice 
cum ajunge la propria lui alegere. 

Gândeşte-te cât de neajutoraţi trebuie să fie Primitivii, îşi 
fac griji dacă cineva îşi omoară propriul bunic pentru că nu 
înţeleg adevărul despre Realitate. Să luăm un caz mai 
probabil şi mai uşor de analizat, cazul unui om care, în 
deplasările lui în Timp, se întâlneşte cu sine însuşi. 

Harlan ţâşni: 

— Ce e cu un om care se întâlneşte cu sine însuşi? Faptul 
că întrerupsese un Calculator era, în sine, o încălcare a 
disciplinei. Tonul cu care o făcuse agrava acest delict până 


la a-l face scandalos, şi toate privirile se întoarseră către el 
cu imputare. 

Sennor clipi contrariat, dar continuă pe tonul exersat al 
cuiva decis să rămână politicos în ciuda unor dificultăţi 
aproape insurmontabile. Spuse, continuându-şi propoziţia 
întreruptă, evitând astfel să dea impresia că ar răspunde 
direct întrebării care-i fusese adresată cu atâta grosolănie. 

— Şi cele 4 subdiviziuni în care se poate încadra un 
asemenea act. Să numim persoana de mai devreme în fizio- 
Timp A, şi pe cea de-a doua B. Subdiviziunea unu, A şi B, 
pot să nu se vadă, sau să nu facă ceva care să-l afecteze pe 
celălalt. În acest caz, ei nu s-au întâlnit cu adevărat şi 
putem considera această alternativă ca fiind banală. 

Sau B, cei de mai târziu, îl poate vedea pe A în timp ce A 
nu-l vede pe B. Aici, de asemenea, nu sunt de aşteptat 
consecinţe serioase. B, văzându-l pe A, îl surprinde într-o 
poziţie şi desfăşurând o activitate care-i sunt familiare. 
Nimic nou. 

Posibilităţile trei şi patru spun că A îl vede pe B, în timp ce 
B nu-l vede pe A, şi respectiv că A şi B se văd unul pe 
celălalt. În fiecare din aceste două cazuri, punctul serios 
este faptul că A l-a văzut pe B. Omul, într-un moment 
anterior din existenţa sa fiziologică, se vede pe sine într-un 
moment ulterior. Observăm că a aflat că va fi în viaţă la 
vârsta aparentă a lui B. Ştie că va trăi să exercite acţiunea 
la care a fost martor. Dar cineva care îşi cunoaşte viitorul în 
cel mai mic detaliu poate acţiona în aşa fel încât să-şi 
schimbe viitorul. Urmează că Realitatea trebuie schimbată 
până la a nu-i lăsa pe A şi B să se întâlnească sau, cel puţin, 
să-l împiedice pe A să-l vadă pe B. Atunci, deoarece nimic 
dintr-o Realitate făcută iReală nu poate fi detectat, A nu l-a 
întâlnit niciodată pe B. În mod asemănător, în orice paradox 
aparent al deplasării în Timp, Realitatea se modifică 
întotdeauna în direcţia evitării paradoxului şi ajungem la 
concluzia că nu există paradoxuri în deplasarea în Timp şi 
că nici nu pot exista. 


Sennor părea foarte mulţumit de sine şi de expunerea lui, 
dar Twissell se ridică în picioare. 

— Mă tem, domnilor, că timpul ne presează. 

Mult mai brusc decât s-ar fi aşteptat Harlan, dejunul fu 
terminat. Cinci dintre membrii subcomisiei ieşiră, unul după 
altul, salutându-l cu o înclinare a capului, cu aerul celor a 
căror curiozitate, slabă în cel mai bun caz, fusese 
satisfăcută. Numai Sennor îi întinse o mână şi-i adresă un: 

— Bună ziua, tinere morocănos. 

Cu un amestec ciudat de sentimente, Harlan îi urmări cum 
pleacă. Care fusese scopul mesei? Şi, mai ales, al referirii la 
persoanele care se întâlnesc cu sine? Nici nu pomeniseră 
de Noys. Veniseră aici doar ca să-l studieze? Să-l examineze 
din cap până-n picioare şi apoi să-l lase pe mâna lui 
Twissell? 

Twissell se întoarse la masă, acum golită de mâncare şi 
tacâmuri. Rămăseseră singuri şi, ca şi cum ar fi vrut să 
materializeze acest fapt, Twissell îşi răsuci o altă ţigară. 

— Şi acum la lucru, Harlan. Avem multe de făcut. Dar 
Harlan nu voia, nu putea să mai aştepte. Spuse, pe un ton 
categoric: 

— Înainte de a ne apuca de treabă, trebuie să vă spun 
ceva. 'Twissell păru surprins. Pielea feţei i se încreţi în jurul 
ochilor cu privire stinsă şi, gânditor, îndesă capătul ţigării. 

— Sigur, vorbeşte dacă vrei, dar mai întâi stai jos, băiete. 
Tehnicianul Andrew Harlan nu luă loc. Păşea încoace şi- 
ncolo de-a lungul mesei, înăbuşindu-şi cu greutate 
cuvintele, ca să nu izbucnească, fierbând şi clocotind, în 
incoerenţă. Capul rotund, îngălbenit de vârstă, cu pielea 
zbârcită, al Calculatorului Senior Laban Twissell se întorcea 
la dreapta şi la stânga, urmărind pasul nervos al celuilalt. 
Harlan începu: 

— De câteva săptămâni am parcurs tot felul de filme 
despre istoria matematicii, cărţi din Realităţi diferite ale 
Secolului 575. Realităţile nu contează cine ştie ce. 
Matematicile nu se schimbă. Nici cursul dezvoltării lor. 


Indiferent de modificările Realităţilor, istoria matematicii 
este aceeaşi. Matematicienii sunt alţii, mereu alţii fac 
aceleaşi descoperiri, dar rezultatele finale. Oricum, am 
studiat foarte bine problema şi am băgat-o la cap. Cum vă 
sună asta? Twissell se încruntă. 

— Nu-i o operaţie cam ciudată pentru un Iehnician? 

— Dar nu sunt un simplu lehnician. Ştiţi asta. 

— Continuă, spuse Twissell, privind la cronometrul pe 
care-l purta cu el. 

Degetele cu care ţinea ţigara o răsuceau cu o nervozitate 
neobişnuită. 

Harlan reluă: 

— În secolul 24 trăia un om pe nume Vikkor Mallansohn. 
Asta face parte din Era Primitivă, ştiţi. El s-a făcut cunoscut 
cu prima construire încununată cu succes a unui Câmp 
Temporal. Asta înseamnă desigur, că a inventat Eternitatea, 
pentru că Eternitatea nu este decât un imens Câmp 
Temporal, scurtcircuitând Timpul Obişnuit, eliberat de 
limitele acestuia. 

— Asta ai învăţat-o ca Novice, băiete. 

— Dar nu mi s-a spus şi că Vikkor Mallansohn nu ar fi 
putut în nici un caz să inventeze Câmpul Temporal în 
Secolul 24. Şi că nimeni n-ar fi putut. Pentru că nu exista 
baza matematică pentru asta. Nu existau ecuaţiile 
fundamentale Lefebvre. Nici nu puteau să existe înainte de 
cercetările făcute de Jan Verdeer în secolul 27. 

Dacă exista vreun gest prin care Calculatorul Senior 
Twissell ar fi putut exterioriza o uluire totală, îl făcu acum. 
Lăsă ţigara să-i cadă dintre degete. Îi dispăru până şi 
zâmbetul. 

— Ţi s-au predat ecuaţiile Lefebvre, băiete? 

— Nu. Şi nu pretind că le înţeleg. Dar sunt necesare 
pentru Câmpul Temporal. Asta ştiu. Şi nu au fost 
descoperite până în Secolul 27. Ştiu şi asta. 

Twissell se aplecă să-şi ridice ţigara şi o privi cu îndoială. 


— Şi dacă Mallansohn a dat peste Câmpul Temporal fără 
să-i fie clară justificarea matematică? Dacă a fost pur şi 
simplu o descoperire empirică? Că doar au mai fost cazuri. 

— M-am gândit şi la asta. Dar după ce a fost inventat 
Câmpul, au fost necesare trei secole pentru a i se dezvălui 
implicaţiile, iar la sfârşitul lor nu exista nici un mod în care 
Câmpul lui Mallansohn să poată fi îmbunătăţit. Nu poate fi 
vorba de o coincidenţă. În o sută de feluri, concepţia lui 
Mallansohn arată că a folosit, cu siguranţă, ecuaţiile 
Lefebvre. Dacă le ştia sau le-a elaborat fără contribuţia lui 
Verdeer, ceea ce este imposibil, de ce n-a spus-o? 

— Insişti să vorbeşti ca un matematician. Cine ţi-a spus 
toate astea? 

— Am văzut filme. 

— Doar atât? 

— Şi m-am gândit. 

— Fără o pregătire matematică avansată? le-am urmărit 
îndeaproape luni de-a rândul, băiete, şi tot nu ţi-aş fi ghicit 
acest talent deosebit. Zi-i înainte. 

— Eternitatea nu ar fi putut fi instituită fără descoperirea 
Câmpului 'lemporal de către Mallansohn. Mallansohn nu ar 
fi reuşit toate acestea fără cunoştinţe matematice care nu 
existau decât în viitorul lui. Una la mână. Pe când aici, în 
Eternitate, chiar în momentul acesta, se află un Novice care 
a fost ales Etern împotriva oricăror reguli, căci depăşise 
limita de vârstă şi, pe deasupra, mai era şi însurat. 
Dumneavoastră l-aţi pus să înveţe matematici şi Sociologia 
Primitivă. A doua la mână. 

— Şi? 

— Spun că aveţi intenţia să-l trimiteţi cumva înapoi în 
Timp, dincolo de punctul terminus în jos-Timp al Eternităţii, 
înapoi în Secolul 24. Intenţia dumneavoastră este ca 
Novicele, Cooper, să-l înveţe ecuaţiile Lefebvre pe 
Mallansohn. Vedeţi, acum - adăugă Harlan cu o emoție 
intensă - că propria mea poziţie de expert în Epoca 


Primitivă şi faptul că sunt conştient de ea îmi dă dreptul la 
un tratament special. Foarte special. 

— Sfinte Timp, murmură Iwissell. 

— E-adevărat, nu-i aşa? Întregim cercul, cu ajutorul meu. 
Fără asta. 

Lăsă fraza în suspensie. 

— Te-ai apropiat atâta de adevăr. Şi totuşi pot să jur că nu 
exista nimic care să indice. 

Twissell căzu într-o meditaţie adâncă, în care nici Harlan, 
nici lumea dinafară nu puteau pătrunde. Harlan spuse 
repede: 

— M-am apropiat numai de adevăr? Este chiar adevărul. 
Nu-şi dădea seama nici el de ce este atât de sigur de esenţa 
afirmației lui, dacă nu doar pentru că dorea cu atâta 
disperare să fie aşa. 

— Nu, nu. Nu chiar adevărul. Novicele Cooper nu se 
întoarce în 24 ca să-l înveţe ceva pe Mallansohn. 

— Nu vă cred. 

— Trebuie. Trebuie să vezi toată gravitatea situaţiei. Am 
nevoie de colaborarea ta în ceea ce a mai rămas din proiect. 
Vezi, tu, situaţia este de fapt un cerc, un ciclu, dar mult mai 
complet decât îţi închipui. Mult mai complet, băiete. 
Novicele Brinsley Sheridan Cooper este Vikkor Mallansohn! 

ÎNCEPUTURILE ETERNITĂŢII. 

Lui Harlan nu i-ar fi trecut prin cap că Twissell va spune 
atunci ceva care să-l poată surprinde. Se înşelase. Spuse: 

— Mallansohn. El. 

Twissell, cu ţigara redusă la un muc, scoase alta. 

— Da, Mallansohn. Nu vrei o rezumare rapidă a vieţii lui? 
Fii atent. S-a născut în secolul 78, a petrecut o perioadă de 
timp în Eternitate şi a murit în secolul 24. 

Mâna mică a lui Twissell se aşeză uşor pe cotul lui Harlan 
şi faţa lui de gnom se descompuse într-o prelungire zbârcită 
a zâmbetului lui obişnuit. 

— Haide, băiete, fizio-Timpul trece chiar şi pentru noi şi 
astăzi nu suntem cu totul stăpâni pe noi înşine. Vii cu mine 


în biroul meu? 

Porni înainte şi Harlan îl urmă, sesizând, dar nu în 
întregime, uşile care se deschideau şi platformele mobile. 

Făcea legătura între informaţia primită şi propria lui 
problemă, cu planul de acţiune. După primul moment de 
dezorientare, hotărârea îi reveni. În fond, lucrurile se 
schimbau doar pentru a face ca importanţa lui pentru 
existenţa Eternităţii să crească şi mai mult, valoarea lui să 
atingă alte culmi, dorinţele să-i fie mai sigur satisfăcute, iar 
Noys - mai sigur dată înapoi. 

Noys! 

Sfinte Timp, să nu-i facă vreun rău! Ea era singura parte 
adevărată a vieţii lui. Întreaga Eternitate, alături de ea, era 
doar o fantezie superfluă şi nici măcar una care să merite 
vreo osteneală. 

Când se trezi în biroul lui 'Twissell, nu-şi putea aduce bine 
aminte cum se făcuse de ajunsese, din sala aceea, tocmai 
aici. Deşi se uită împrejur şi încercă să integreze încăperea 
în realitate prin forţa pură a masei elementelor sale, nu 
părea decât o altă parte a unui vis care supravieţuise 
propriei sale raţiuni de a fi. 

Biroul lui 'Twissell era o încăpere curată, lungă, din 
porțelan aseptic. Unul din pereţi era înţesat, din podele 
până la tavan şi de la cap la cap, cu micro-unităţile 
calculatoare, care, în ansamblu, alcătuiau cel mai mare 
Computaplex în folosinţă personală din Eternitate şi, într- 
adevăr, unul din cele mai mari existente. Peretele opus era 
şi el acoperit cu filme de referinţă, între aceşti pereţi, ce 
mai rămăsese din cameră nu era cu mult mai mult decât un 
coridor, întrerupt de o masă de scris, două scaune, 
echipament de înregistrare-proiectare şi un obiect 
neobişnuit, cum Harlan nu mai văzuse, şi care nu-şi 
dezvălui utilitatea până când 'Twissell nu aruncă în el 
rămăşiţele unei ţigări. Aceasta se stinse fără zgomot, dar 
Twissell, în maniera lui obişnuită de prestidigitator, ţinea 
deja o alta în mână. 


Harlan gândi: „Şi acum, la obiect”. 

Începu, cam prea tare, cu prea multă brutalitate. 

— Există o fată, în Secolul 482. 

Twissell se încruntă şi flutură repede din mână ca şi cum 
ar fi dat grăbit deoparte subiectul neplăcut. 

— Ştiu, ştiu. N-o să i se întâmple nimic. Şi nici ţie. Totul o 
să fie bine. O să am eu grijă. 

— Vreţi să spuneţi. 

— Îţi spun că ştiu povestea. Dacă asta te nelinişteşte, 
atunci poţi să te calmezi. 

Harlan se holbă uluit la bătrân. Asta era tot? Deşi se 
gândise intens la imensitatea puterii sale, nu se aşteptase 
totuşi la o dovadă atât de limpede. 

Dar 'Twissell îşi reluă vorba. 

— Hai să-ţi povestesc ceva, începu, aproape pe tonul cu 
care ar fi vorbit în faţa unui Novice proaspăt adus. Nu 
credeam că o să fie necesar, şi poate că încă nici nu este, 
dar cercetările şi perspicacitatea ta o merită. 

Îl privi, în felul lui, ciudat. 

— Ştii, încă nu-mi vine să cred că le-ai făcut pe toate 
singur. Apoi continuă: 

— Omul pe care majoritatea Eternilor îl cunosc sub 
numele de Vikkor Mallansohn a lăsat, după moartea lui, 
nişte însemnări din timpul vieţii. Nu era chiar un jurnal, nici 
o biografie. Era mai mult un fel de ghid, lăsat Eternilor, de 
care ştia că vor exista într-o bună zi. Era inclus într-un 
volum de stază a Timpului, care putea fi deschis doar de 
Calculatorii din Eternitate, şi care a rămas, deci, neatins 
timp de trei secole după moartea lui, până s-a instituit 
Eternitatea, şi Calculatorul Senior Henry Wadsman, primul 
din şirul marilor Eterni, l-a deschis. Documentul a fost apoi 
transmis, în condiţii de securitate strictă, de-a lungul unui 
şir de Calculatori Seniori, dintre care eu sunt ultimul. 1 se 
spune memoriul Mallansohn. 

În memoriu se află povestea unui om pe nume Brinsley 
Sheridan Cooper, născut în Secolul 78, adus ca Novice în 


Eternitate la vârsta de 23 de ani, după ce fusese căsătorit 
ceva mai mult de un an, fără să aibă copii. 

Intrând în Eternitate, un Calculator numit Laban Twissell 
i-a predat matematicile şi un Tehnician pe nume Andrew 
Harlan i-a predat Sociologia Primitivă. După o aprofundare 
temeinică a ambelor discipline şi a altora, cum ar fi 
ingineria Temporală, a fost trimis în Secolul 24, pentru a 
preda, la rândul lui, anumite noţiuni tehnice necesare unui 
om de ştiinţă Primitiv, Vikkor Mallansohn. 

Odată ajuns în 24, a început mai întâi un proces lent de 
adaptare la societate. La asta l-au ajutat foarte mult 
pregătirea pe care i-o făcuse Tehnicianul Harlan şi sfaturile 
amănunțite ale Calculatorului 'Twissell, care părea să fi avut 
o clarviziune misterioasă în privinţa problemelor cu care 
urma să fie confruntat. 

După ce s-au scurs doi ani, Cooper l-a localizat pe unul 
Vikkor Mallansohn, un sihastru excentric din pădurile 
californiene, fără prieteni şi fără rude, dar înzestrat cu o 
minte îndrăzneață şi nonconformistă. Cooper s-a 
împrietenit cu el încetul cu încetul, l-a obişnuit - şi mai încet 
- cu ideea că a întâlnit un călător în timp, venind din viitor, 
şi a început să-l înveţe matematica pe care trebuia s-o 
cunoască. 

Odată cu trecerea timpului, Cooper a adoptat obiceiurile 
celuilalt, a învăţat să se folosească de un generator Diesel 
electric rudimentar şi de nişte dispozitive electrice care îi 
făceau independenţi de razele de energie. 

Progresau încet însă, şi Cooper se trezi că este un profesor 
mai puţin strălucit decât se aşteptase. Mallansohn deveni 
morocănos şi din ce în ce mai necooperativ şi într-o zi muri 
brusc, căzând într-unul din canioanele ținutului sălbatic, 
muntos, în care trăiau, Cooper, după săptămâni întregi de 
disperare, confruntat cu ruina unei munci de-o viaţă şi, 
probabil, a întregii Eternităţi, s-a hotărât să recurgă la o 
soluţie disperată. Nu raportă moartea lui Mallansohn. În loc 
de asta, începu să construiască încet, din materialele pe 


care le avea la îndemână, un Câmp Temporal. Amănuntele 
nu contează. A reuşit, după o corvoadă îndelungată şi o 
grămadă de improvizații, şi a dus generatorul la Institutul 
Californian de Tehnologie, aşa cum, cu ani înainte, se 
aşteptase să facă Mallansohn. Continuarea o ştii din 
propriile tale studii. Ştii de neîncrederea şi refuzurile cu 
care a fost întâmpinat, de perioada în care a fost ţinut sub 
observaţie, ştii că a evadat, că generatorul aproape se 
pierduse, ştii de ajutorul dat de omul care servea la bufet, 
al cărui nume nu l-a aflat niciodată, dar care este acum unul 
din eroii Eternităţii, şi de demonstraţia finală făcută 
profesorului Zimbalist, în care un şoarece alb se deplasa 
înainte şi înapoi în Timp. Nu te mai plictisesc cu toate astea. 
Cooper a luat numele de Vikkor Mallansohn în tot acest 
timp pentru că îi furniza un fundal şi îl făcea un produs 
autentic al Secolului 24. Corpul adevăratului Mallansohn nu 
a mai fost găsit niciodată. În tot restul vieţii sale, el şi-a 
îngrijit generatorul şi a colaborat cu specialiştii din Institut 
la reproducerea lui. Nu a îndrăznit să facă mai mult. Nu 
putea să-i înveţe ecuaţiile Lefebvre fără să schiţeze trei 
Secole de viitor progres al matematicii. Nu a putut, nua 
îndrăznit să facă vreo aluzie la adevărata lui origine. Nu a 
îndrăznit să facă mai mult decât făcuse, după câte ştia el, 
adevăratul Mallansohn. Cei cu care a colaborat au fost 
foarte încurcaţi să găsească în el un om care gândea atât de 
strălucit şi totuşi nu putea să-şi explice performanţele. Şi el 
însuşi se simţea frustrat, pentru că prevedea, fără a fi în 
nici un fel capabil să o ajute, activitatea care va duce, pas 
cu pas, la experimentele clasice ale lui Jan Verdeer, şi cum 
marele Antoine Lefebvre va construi, pe baza lor, ecuaţiile 
fundamentale ale Realităţii. Şi cum, după aceasta, va fi 
construită Eternitatea. De-abia către sfârşitul lungii sale 
vieţi, Cooper, privind cum apune soarele peste Pacific 
(descrie scena în amănunţime în memoriul său), a avut 
marea revelaţie a faptului că el era Vikkor Mallansohn şi că 
nu era un substitut, ci omul însuşi. Poate că numele nu era 


al lui, dar omul pe care istoria îl numea Mallansohn era, cu 
adevărat, Brinsley Sheridan Cooper. Înflăcărat de acest 
gând, cu toate implicaţiile lui, nerăbdător ca procesul 
instituirii Eternităţii să fie oarecum grăbit, îmbunătăţit, cu 
un grad mai mare de siguranţă, a scris memoriul şi l-a pus 
într-un tub de stază a Timpului, în salonul casei sale. Şi 
astfel cercul s-a întregit. Intenţiile cu care Cooper- 
Mallansohn a scris memoriul au fost, desigur, ignorate. 
Cooper trebuie să-şi urmeze cursul vieţii exact aşa cum şi l- 
a urmat. Realitatea Primitivă nu admite schimbări. În acest 
moment, în fizio-Timp, acest Cooper pe care îl cunoşti nu 
are habar de ce îl aşteaptă. Crede că singura lui sarcină 
este să-l instruiască pe Mallansohn şi să se întoarcă. Va 
continua s-o creadă până când anii îl vor învăţa altceva şi va 
începe să scrie memoriul. Intenţia cercului în Timp este 
instituirea cunoştinţelor despre deplasarea în Timp şi 
natura Realităţii, pregătirea construirii Eternităţii înainte 
de vreme. Lăsată în voia ei, omenirea nu ar fi învăţat 
adevărul despre Timp înainte ca realizările lor tehnologice 
în alte domenii să-i ducă la o inevitabilă sinucidere de rasă. 

Harlan ascultase atent, prins în viziunea unui enorm cerc 
în Timp, închis în sine, traversând, cu o parte din 
circumferință, Eternitatea. Ajunsese foarte aproape de ao 
uita pe Noys, pentru moment. 

Întrebă: 

— Atunci aţi ştiut tot timpul tot ce aveaţi de făcut, tot ce 
urmam eu să fac, tot ce am făcut. 

Twissell, care păruse şi el prins de propria-i povestire, 
privind lung printr-o ceaţă de fum albăstrui îşi reveni, încet, 
la realitate. Privirile lui bătrâne, înțelepte, se fixară asupra 
lui Harlan şi-i spuse, cu reproş: 

— Nu, sigur că nu. Între stagiul lui Cooper în Eternitate şi 
momentul în care a scris memoriul s-au scurs câteva 
decenii de fizio-Timp. Nu a scris decât ce şi-a amintit, ce a 
văzut cu ochii lui. Ar fi trebuit să-ţi dai seama. 


Oftă şi trecu un deget încovoiat prin fumul ce se ridica în 
sus ca o cortină, răsucindu-l în mici vârtejuri învolburate. 

— Totul a venit de ta sine. Mai întâi, eu. Am fost găsit şi 
adus în Eternitate. Când, la fizio-Timpul potrivit, am devenit 
Calculator Senior, mi-a fost încredinţat memoriul. Fusesem 
descris, scria că mie mi se va încredința, şi mie mi s-a 
încredinţat. Şi iarăşi în decursul fizio-Timpului ai apărut tu, 
la schimbarea unei Realităţi (îţi analizasem cu atenţie 
fiecare analog anterior), şi apoi Cooper. Am completat 
detaliile apelând la bunul simţ şi la serviciile 
Computaplexului. Cu câtă grijă, de exemplu, l-am instruit pe 
Educatorul Yarrow pentru rolul pe care urma să-l aibă, fără 
să dezvăluim nimic din adevărul semnificativ. Cu câtă grijă, 
la rândul lui, ţi-a stimulat ţie interesul pentru Era Primitivă. 
Cu câtă precauţie a trebuit să-l oprim pe Cooper să înveţe 
tot ce memoriul nu dovedea că a învăţat. 

Twissell zâmbi cu tristeţe. 

— Sennor se amuză cu chestiuni din astea. Le numeşte 
inversarea cauzei şi efectului. Cunoscând efectul, se 
ajustează cauza. Din fericire, eu nu sunt sforarul care este 
Sennor. Am fost mulţumit, băiete, să descopăr că eşti un 
Observator şi Tehnician excelent. Memoriul nu menţionase 
asta, căci Cooper nu a avut ocazia să-ţi cunoască munca şi 
să ţi-o aprecieze. Asta mi-a convenit. Îţi puteam da o sarcină 
obişnuită, care o făcea pe cea esenţială să treacă 
neobservată. Chiar şi timpul pe care l-ai petrecut recent cu 
calculatorul Finge s-a integrat în plan. Cooper menţionează 
o perioadă în care ai lipsit şi în care lecţiile de matematică 
s-au intensificat atâta, încât tânjea să te întorci. Odată, 
totuşi, m-ai băgat în sperieţi. 

Harlan spuse, brusc: 

— Atunci când l-am luat pe Cooper la tunelurile navelor. 

— Cum ai ghicit? 

— A fost singura dată când aţi fost cu adevărat furios pe 
mine. Bănuiesc că a fost oarecum împotriva celor scrise în 
memoriul Mallansohn. 


— Nu chiar. Doar că memoriul nu spune nimic de nave. Mi 
s-a părut că evitarea unui aspect atât de proeminent în 
Eternitate însemna că le cunoştea prea puţin. Aşa că 
intenţia mea era să-l ţin cât mai departe de nave posibil. 
Faptul că l-ai luat cu tine în sus-Timp m-a deranjat foarte 
mult, dar n-a avut urmări. Lucrurile au continuat aşa cum 
era prevăzut, aşa că toate sunt în regulă. 

Bătrânul Calculator îşi frecă încet mâinile, privindu-l pe 
tânărul Tehnician cu o expresie de surpriză şi curiozitate. 

— Şi în tot timpul ăsta tu ai ghicit tot ce se întâmplă. Asta 
pur şi simplu mă uluieşte. Aş fi jurat că nici măcar un 
Calculator uns cu toate alifiile nu ar fi putut face deducţiile 
corecte doar cu datele pe care le-ai avut tu. Din partea unui 
Tehnician este chiar neliniştitor. 

Se aplecă în faţă, îl bătu pe Harlan încet pe genunchi. 

— Evident că memoriul Mallansohn nu spune ce-ai mai 
făcut după plecarea lui Cooper. 

— Înţeleg, domnule. 

— Vom fi atunci liberi. Mă rog, este un fel de-a spune: să 
facem ce vrem. Ai dat dovadă de un talent surprinzător, 
care nu trebuie irosit. Cred că eşti menit să fii ceva mai 
mult decât un Tehnician. Nu-ţi promit nimic acum, dar 
presupun că-ţi dai seama că statutul de Calculator este o 
posibilitate distinctă. 

Pentru Harlan era uşor să nu exteriorizeze nimic pe faţa 
lui întunecată. Doar exersase ani în şir. 

Gândul lui era: „O mită în plus”. 

Dar nimic nu trebuia să rămână în stadiul de ipoteză. 
Deducţiile lut, dezlănţuite, nefondate la început, la care 
ajunsese după un simulacru de revelaţie, în timpul unei 
nopţi foarte neobişnuite şi emoţionante, deveniseră 
verosimile după cercetările făcute în bibliotecă. Deveniseră 
certitudini acum, când Twissell îi povestise totul. În cel 
puţin o privinţă, însă, existase o deviere. Cooper era 
Mallansohn. 


Asta îi ameliorase pur şi simplu poziţia, dar, aşa cum 
greşise în privinţa aceea, putea să mai greşească şi în alta. 
Însemna că nu trebuia să lase nimic la voia întâmplării. S-o 
spună! Să fie sigur! 

Spuse, pe un ton egal, aproape indiferent: 

— Responsabilitatea este mare şi pentru mine, acum, când 
ştiu adevărul. 

— Adică? 

— Cât de şubredă este situaţia? Să presupunem că se 
întâmplă ceva neaşteptat şi lipsesc într-o zi când ar trebui 
să-l învăţ pe Cooper ceva esenţial. 

— Nu te înţeleg. 


(Îi juca imaginaţia feste, sau în ochii aceia bătrâni şi obosiţi 
chiar se aprinsese o scânteie de alarmă?) 

— Adică se poate întrerupe acest cerc? Sau să mă exprim 
altfel. Dacă o lovitură neaşteptată în cap mă scoate din 
acţiune la un moment în care memoriul spune clar că eram 
sănătos şi lucram se întrerupe toată schema? Sau să 
presupunem că, pentru cine ştie ce motiv, mă decid, în mod 
deliberat, să nu urmez cele scrise în memoriu. Ce se 
întâmplă? 

— Dar ce ţi-a venit să te gândeşti la toate astea? 

— Pare logic. Şi cred că, printr-o acţiune întâmplătoare 
sau intenţionată, pot întrerupe cercul. Şi atunci? Distrug 
Eternitatea? Aşa se pare. Dar dacă este aşa, adăugă Harlan 
liniştit, ar trebui să mi se spună, ca să fiu atent să nu fac 
nimic inoportun. Deşi îmi închipui că doar o împrejurare 
neobişnuită mă poate împinge către o astfel de acţiune. 

Twissell râse, dar fals şi gol pentru urechile lui Harlan. 

— O ipoteză pur academică, băiete. Nu se va întâmpla 
nimic pentru că nu s-a întâmplat nimic. Cercul complet nu 
se poate întrerupe. 

— Ba s-ar putea. Fata din 462. 

— Este în siguranţă. Twissell se ridică, nervos. 


— Discuţia asta nu se mai termină şi m-am săturat de 
dezbateri logice, în care să mă tot cert cu restul subcomisiei 
care se ocupă de proiect. Şi încă mai trebuie să-ţi spun ţie 
de ce te-am chemat aici şi fizio-Timpul trece. Vrei să vii cu 
mine? 

Harlan era satisfăcut. Situaţia era clară, iar puterea lui - 
de netăgăduit. Twissell ştia că el putea spune, oricând voia: 
„Nu vreau să mai am nimic de-a face cu Cooper”. Ştia că ar 
putea distruge Eternitatea în orice moment, dându-i lui 
Cooper informaţii importante despre memoriu. 

Harlan era prea deştept ca să fi făcut asta cu o zi înainte. 
Twissell se gândise să-l copleşească cu importanţa misiunii 
sale, dar dacă crezuse că astfel o să-l aducă pe linia lor 
dreaptă, se înşelase. 

Harlan îşi formulase foarte clar ameninţarea, punând-o în 
legătură cu siguranţa lui Noys, şi expresia de pe faţa lui 
Twissell când lătrase „E în siguranţă” arăta că înţelesese 
natura amenințării. 

Se ridică şi îl urmă pe Twissell. 

Harlan nu mai fusese niciodată în încăperea în care intrau 
acum. Era spațioasă şi arăta ca şi cum mai mulţi pereţi 
fuseseră dărâmaţi pentru a se face loc. Intraseră printr-un 
coridor îngust, blocat de un ecran de forţă care nu 
coborâse decât după un interval de timp suficient pentru ca 
faţa lui Twissell să fie identificată automat. 

Încăperea era ocupată, în cea mai mare parte, de o sferă 
care ajungea până aproape de tavan. În peretele ei se căsca 
o uşă, lăsând să se vadă patru trepte mici care duceau la o 
platformă interioară bine luminată. 

Dinăuntru se auzeau voci şi prin deschizătură se văzură 
picioare coborând treptele. Apăru un om şi o altă pereche 
de picioare se ivi în spatele său. Erau Sennor, din Consiliul 
Atottemporal, şi un altul din grupul de la masă. 

Twissell nu păru deloc încântat. Vocea, totuşi, îi rămase 
stăpânită. 

— Subcomisia mai este încă aici? 


— Numai noi doi, îi răspunse Sennor, indiferent. Rice şi cu 
mine. Un instrument frumos, ăsta de aici. Are gradul de 
complexitate al unei nave spaţiale. 

Rice era un tip burduhănos, cu privirea perplexă a unuia 
care este obişnuit să aibă mereu dreptate şi totuşi se 
trezeşte, în mod inexplicabil, că pierde argument după 
argument. Îşi frecă nasul borcănat şi spuse: 

— Sennor se gândeşte în ultimul timp numai la zboruri 
spaţiale. Capul pleşuv al lui Sennor lucea în lumină. 

— Este un punct clar, Twissell. Să te întreb eu, Este zborul 
în spaţiu un factor pozitiv sau unul negativ în calculul 
Realităţii? 

— Întrebarea n-are noimă, spuse Twissell nervos. Ce fel de 
zbor spaţial, în ce societate şi în ce circumstanţe? 

— Ei, hai. Cu siguranţă că se poate spune ceva şi despre 
zborul spaţial în general. 

— Doar că este autoimitativ, că se autodistruge şi dispare. 

— Atunci e inutil, spuse Sennor cu satisfacţie în glas, deci 
este un factor negativ. Exact ce spuneam eu. 

— Dacă nu te superi, îl întrerupse 'Twissell, Cooper va fi 
aici în câteva minute. Încăperea trebuie să rămână liberă. 

— Sigur, sigur. 

Sennor îşi băgă braţul sub cela lui Rice şi plecară 
împreună. Chiar şi din depărtare, se auzea clar cum 
declamă: 

— Periodic, dragul meu Rice, tot efortul mental al omenirii 
se concentrează asupra zborului spaţial, care prin însăşi 
natura lucrurilor este condamnat la un final dezastruos. Ţi- 
aş înşira matricile, dacă n-aş fi sigur că ţi-e evident. Cu 
mintea concentrată asupra spaţiului, tind să neglijeze 
dezvoltarea corectă a celor pământeşti. Am în pregătire o 
teză pe care o voi supune Consiliului, în care fac 
recomandarea ca Realităţile să fie schimbate, pentru 
eliminarea tuturor Secolelor în care există zborul în spaţiu, 
nu? Ca ceva care se înţelege de la sine. 

Se auzi şi falsetul lui Rice: 


— Dar nu puteţi fi atât de drastic! Zborul în spaţiu este o 
supapă de siguranţă importantă în anumite civilizaţii. Luaţi 
Realitatea 54 din Secolul 290, care îmi vine acuma în minte. 
Acolo. 

Vocile se pierdură în depărtare şi Twissell spuse: 

— Un om ciudat, Sennor ăsta. Din punct de vedere 
intelectual, valorează cât doi din noi, ăştialalţi, dar valoarea 
lui se pierde în entuziasme de-astea subite. 

— Credeţi că poate avea dreptate? În legătură cu 
zborurile spaţiale. 

— Mă îndoiesc. Am putea judeca mai bine dacă Sennor 
chiar ar înainta teza de care vorbea. Dar n-o s-o facă. O să-l 
apuce o altă pasiune înainte de a o termina şi o să uite de 
cea veche. Dar lasă asta. 

Lovi peretele sferei cu palma, făcându-l să răsune, apoi, cu 
aceeaşi mână, îşi dezlipi ţigara de colţul buzei. 

— Poţi ghici ce e asta, Tehnician? 

— Arată ca o navă supradimensionată, cu un. Vârf. 

— Exact. Aşa e. Ai nimerit-o. Hai înăuntru. 

Harlan îl urmă în interior. Sfera era destul de spațioasă 
pentru patru-cinci oameni, dar absolut goală. Podeaua era 
netedă, peretele curbat era întrerupt de două ferestre. Asta 
era tot. 

— Fără comenzi? Întrebă Harlan. 

— Comandă de la distanţă. 

Twissell îşi trecu mâna peste netezimea peretelui. 

— Pereţi dubli. Volumul dintre ei cuprinde în întregime un 
Câmp Iemporal autonom. Acest instrument este o navă 
care nu e limitată la tunelurile obişnuite, ci poate trece 
dincolo de punctul terminus, în jos-Timp, al Eternităţii. 
Proiectul şi construcţia au fost posibile datorită unor indicii 
valoroase din memoriul Mallansohn. Vino cu mine. 

Cabina de comandă era o parte a încăperii mai separată 
de rest. Harlan păşi înăuntru şi privi mohorât la imensele 
bare colectoare. 

Se auzi vocea lui Iwissell. 


— Mă auzi, băiete? 

Harlan tresări şi privi împrejur. Nu-şi dăduse seama că 
Twissell nu-l urmase înăuntru. Păşi, automat, către 
fereastră şi Twissell îi făcu cu mâna. Îi răspunse: 

— Vă aud. Vreţi să vin afară? 

— Nicidecum. Eşti închis înăuntru. 

Harlan sări la uşă şi simţi în stomac un şir de noduri reci, 
umede. Twissell avea dreptate! Dar ce se întâmpla, pe 
sfântul Timp? 

Vocea lui 'Twissell se auzi din nou. 

— O să răsufli uşurat când o să afli, băiete, că 
responsabilităţile tale au luat sfârşit. Îţi făceai griji din 
pricina asta. Puneai tot felul de întrebări. Şi cred că ştiu ce 
voiai să spui. Asta nu trebuie să fie responsabilitatea ta. 
Este numai a mea. Din nefericire, tu trebuie să fii în cabina 
de comandă, deoarece scrie că tu erai acolo şi manevrai 
comenzile. Scrie în memoriul lui Mallansohn. Cooper te va 
vedea pe fereastră şi asta va rezolva problema. Mai mult, o 
să te rog să faci contactul final, după instrucţiunile pe care 
ţi le voi da. Dacă simţi că şi asta este o responsabilitate prea 
mare, poţi să te linişteşti. Un alt contact, paralel cu al tău, 
se află în grija altcuiva. Dacă, pentru orice motiv, nu poţi 
face contactul, o va face el. Mai mult, voi tăia calea radio din 
cabina de comandă. Vei putea să ne auzi, dar nu şi să ne 
vorbeşti. Nu trebuie, deci, să te temi că vreo exclamaţie 
involuntară de-a ta va întrerupe cercul. 

Harlan privea neputincios pe geam. 'Twissell continuă: 

— Cooper va fi aici în câteva momente şi călătoria lui către 
Era Primitivă va începe peste două fizio-ore. După aceea, 
băiete, proiectul va lua sfârşit şi tu şi cu mine vom fi liberi. 

Harlan se prăbuşea, sugrumat, în vârtejul unui coşmar 
diabolic. Îl trăsese Twissell pe sfoară? Tot ce făcuse avusese 
ca scop doar să-l aducă pe neştiute într-o cabină de 
comandă încuiată? Ştiind acum că este conştient de propria 
importanţă, improvizase, cu o inteligenţă drăcească, 


ţinându-l prins în conversaţie, ameţindu-i emoția cu cuvinte, 
ducându-l ici, colo, până s-a făcut timpul să-l închidă? 

Şi capitularea aceea, rapidă şi uşoară, în privinţa lui Noys. 
Nu va păţi nimic, spusese Twissell. Totul va fi bine. 

Cum de-a putut să creadă! Dacă n-aveau de gând să-i facă 
vreun rău, să o atingă, de ce bariera temporală peste tunel 
la Secolul 100.000? Numai asta şi ar fi trebuit să-l dea pe 
Twissell de gol cu totul. 

Dar pentru că el (imbecilul!) a voit să creadă, s-a lăsat dus 
de nas orbeşte în aceste ultime fizio-ore, s-a lăsat închis 
într-o cabină unde nici nu era nevoie de el, nici măcar ca să 
facă un contact final. 

Dintr-o singură lovitură, fusese jefuit de toată importanţa. 
Atu-urile din mâna lor deveniseră simple cărţi de joc şi Noys 
îi fusese luată pentru totdeauna. Nu-l interesa ce pedeapsă 
avea să urmeze. Noys îi fusese luată pentru totdeauna. 

Nu-i trecuse nici o clipă prin cap că proiectul era atât de 
aproape de sfârşit. De fapt, asta făcuse înfrângerea 
posibilă. 

Vocea lui 'Twissell se auzi slab. 

— Întrerupem, băiete. 

Harlan era singur, neputincios, inutil. 

DINCOLO DE PUNCIUL TERMINUS. 

Brinsley Cooper îşi făcu apariţia. Emoţia îi îmbujorase faţa 
îngustă, făcându-l să pară mai tânăr, în ciuda stufoasei 
mustăţi Mallansohn care-i încadra buza superioară. 


(Harlan îl putea vedea prin geam şi-l auzea clar prin staţia 
de radio. Gândi, cu amărăciune: „O mustață Mallansohn. 
Desigur!”) 

Cooper se îndreptă către 'Twissell. 

— Nu m-au lăsat să intru până acum. 

— Foarte bine. Aveau şi ei instrucţiunile lor. 

— S-a făcut timpul? Plec? 

— Aproape. 

— Şi mă întorc? Voi mai vedea Eternitatea? 


În ciuda prestanţei pe care Cooper o impusese întregii 
sale ţinute, în vocea sa se putea desluşi o nuanţă de 
nelinişte. 


(În cabina de comandă, Harlan îşi propti pumnii strânşi de 
sticla armată a ferestrei, dorindu-şi în zadar să o sfărâme 
cumva, să strige: „Opriţi! Acceptaţi condiţiile mele sau voi.” 
Dar la ce bun?) 

Cooper îşi roti privirile prin cameră, aparent neobservând 
că 'Twissell evitase să-i răspundă la întrebare. Ochii îi 
căzură pe Harlan, la geamul cabinei de comandă. 
Emoţionat, îi făcu cu mâna. 

— Tehnician Harlan! Vino afară! Vreau să-ţi strâng mâna 
înainte de plecare! 

Twissell interveni. 

— Nu acum, băiete, nu acum. Reglează comenzile. 

— Da? Mi se pare că nu arată prea bine. 

— L-am dezvăluit adevărata natură a proiectului. Mă tem 
că asta poate face pe oricine nervos. 

— Sfinte Timp, aşa e! Eu ştiu de câteva săptămâni şi tot nu 
m-am obişnuit cu ideea. 

Râsul lui căpătase o notă isterică. 

— Tot nu mi-a intrat în capul ăsta tare ideea că eu joc rolul 
cel mai important. Sunt. Sunt puţin speriat. 

— Nu-ţi fac o vină din asta. 

— Ştiţi, de fapt, mai mult. Stomacul. E partea mea cea mai 
puţin fericită. 

— E normal şi o să-ţi treacă. Între timp. Momentul plecării 
tale a fost fixat pe Intertemporala Standard şi încă mai 
trebuie să-ţi dau o grămadă de date orientative. De 
exemplu, nu ai văzut încă nava cu care vei merge. 

În cele două ore care urmară, Harlan, chiar dacă-i vedea, 
chiar dacă nu, de auzit auzea tot. Twissell îl dăscălea pe 
Cooper în felul lui bombastic, şi Harlan ştia pe ce temă. 
Cooper trebuia informat despre exact acele lucruri pe care 
urma să le menţioneze în memoriul Mallansohn. 


(Cerc întregit. Cerc complet. Şi nici un fel în care Harlan 
să-l poată sfărâma cu o ultimă lovitură, cu care, ca Samson, 
să dărâme templul. Cercul s-a împlinit. Cercul s-a închis). 

— Navele obişnuite, îl auzi pe 'Twissell perorând, sunt şi 
împinse, şi trase, dacă putem vorbi aşa în cazul forţelor 
Intertemporale. Într-o călătorie de la secolul X la Secolul Y, 
prin Eternitate, există un punct iniţial încărcat cu energie şi 
un punct final similar. Aici avem o navă cu un punct iniţial 
încărcat, dar cu un punct destinaţie neîncărcat. Nu poate fi 
decât împinsă, nu şi trasă. Din această cauză, necesită 
energii la un nivel. Cu ordine întregi de magnitudine mai 
înalte decât în cazul navelor obişnuite. Staţii speciale de 
transfer de energie au trebuit să fie instalate de-a lungul 
tunelelor ca să asigure concentraţii suficiente de energie de 
la Nova Sol. Această navă specială, cu comenzile şi sistemul 
ei de alimentare, are o structură deosebită. Timp de fizio- 
decenii, Realităţile au fost trecute prin sită în căutare de 
aliaje şi tehnologii speciale. Realitatea-cheie a fost a 13-a 
din secolul 222. Ea a dat Presorul lemporal, fără de care 
această navă nu ar fi putut fi construită. Realitatea 13 din 
222: 

O pronunţă cu o claritate elaborată. 


(Harlan îşi spuse: „[ine minte, Cooper! Ţine minte 
Realitatea 13 din 222 ca s-o pomeneşti în memoriul 
Mallansohn, ca Eternii să ştie unde să caute, ca să ştie ce 
să-ţi spună ca să scrii. Cercul se închide peste sine însuşi)”. 

Twissell continua: 

— Nava nu a fost testată dincolo de punctul terminus în 
jos-Timp, desigur, dar a făcut numeroase călătorii în 
Eternitate. Suntem siguri că n-o să existe efecte negative. 

— Nu-i aşa? Întrebă Cooper. Adică o să ajung acolo, altfel 
Mallansohn nu ar fi reuşit să construiască câmpul şi doar a 
reuşiţi 


— Exact. Vei ajunge într-un loc adăpostit şi izolat, dintr-o 
regiune slab populată din sud-vestul Statelor Unite ale 
Americii. 

— Americii, îl corectă Cooper. 

— Americii, atunci. Secolul va fi al 24-lea. Sau, la sutime, al 
23,1 7-lea. Cred că îl putem numi chiar anul 2317, dacă 
vrem. Nava, aşa cum ai văzut, este mare, mult mai mare 
decât e nevoie pentru tine. Chiar acum se pun în ea 
alimentele, apa, mijloacele de adăpostire şi apărare. Tu vei 
avea instrucţiuni amănunțite care nu vor însemna nimic 
pentru altcineva în afară de tine. Trebuie să-ţi spun că 
prima ta sarcină ar fi să te asiguri că nu te descoperă vreun 
locuitor indigen până când eşti gata să le faci faţă. Vei avea 
săpătoare-de-forţă cu care vei putea să-ţi faci o 
ascunzătoare în munte. Va trebui să scoţi repede totul din 
navă. Vor fi toate astfel aşezate încât să-ţi fie cât mai uşor. 


(Harlan gândi: „Repetă-i! Repetă-i! Toate i-au mai fost 
spuse o dată, dar repetă-i ca să-i intre bine în cap, în 
memorie. Cerc complet.”). 

Twissell spunea: 

— Va trebui să descarci în 15 minute. După asta, nava se 
întoarce automat la punctul de plecare, cu toate 
instrumentele prea avansate pentru acel Secol. O să 
primeşti o listă cu acestea. După plecarea navei, eşti pe 
picioarele tale. 

— Chiar trebuie să se întoarcă atât de repede? 

— O întoarcere la timp măreşte şansele de reuşită. (Harlan 
rosti în gând: „Nava trebuie să se întoarcă în 15 minute 
pentru că s-a întors în 15 minute. Cercul.”). 'Twissell îi 
dădea grăbit înainte. 

— Nu putem risca să falsificăm moneda sau bancnota lor 
negociabilă. Vei avea la tine aur sub formă de pepite mici. 
Vei explica cum ai ajuns în posesia lor după instrucţiunile pe 
care le-ai primit. Vei avea haine indigene sau cel puţin care 
să treacă drept indigene. 


— Bun. 

— Acum, ţine minte. Să acţionezi încet. Aşteaptă câteva 
săptămâni, dacă e nevoie. Intră în spiritul epocii. 
Instructajele 'Tehnicianului Harlan sunt o bază bună, dar nu 
ajung. Vei avea un aparat de radio, făcut pe principiile 
Secolului, care te va ajuta să te pui la curent cu 
evenimentele şi, mai important, să deprinzi pronunția şi 
accentul corect al limbii. Învaţă-le cât mai bine. Sunt sigur 
că Harlan vorbeşte o engleză excelentă, dar nimic nu poate 
înlocui pronunția nativă. 

— Şi dacă nu nimeresc la locul stabilit? Adică nu în 23,17? 

— Asta trebuie să verifici foarte atent. Dar vei nimeri, vei 
nimeri. 


(Harlan gândi: „Va nimeri pentru că a nimerit. Cerc.”) 
Cooper făcea, probabil, o figură cam sceptică, pentru că 
Twissell adăugă: 

— Precizia focalizării a fost îndelung verificată. 

Aveam intenţia să-ţi explic metodele noastre şi acum e 
momentul potrivit. În primul rând, o să-l ajute pe Harlan să 
înţeleagă comenzile. 


(Deodată, Hartan se întoarse de la geam şi-şi fixă privirea 
pe comenzi. Un colţ al cortinei disperării începu să se 
ridice. „Ce-ar fi dacă.”) 

Twissell încă îl mai dăscălea pe Cooper cu un ton 
hiperdidactic şi, cu un colţ al minţii, Harlan încă mai era 
atent. 

— Sigur că o problemă serioasă a fost să determinăm cât 
de mult pătrunde în Primitiv un obiect după aplicarea unui 
impuls de energie dat. Cea mai directă metodă ar fi fost să 
trimitem pe cineva în jos-Timp cu această navă, folosind 
nivele de impulsuri gradate cu grijă. Asta ar fi însemnat 
totuşi, pentru fiecare caz, o anumită perioadă de timp în 
care omul determină Secolul până la ultima sutime prin 
observaţii astronomice sau obţinând informaţiile prin radio. 


Asta se face încet şi este şi periculos, pentru că ar fi foarte 
uşor descoperit de locuitorii nativi, ceea ce ar avea probabil 
urmări catastrofale pentru proiectul nostru. Dar noi am 
făcut altceva. Am trimis înapoi în timp o masă cunoscută de 
izotop radioactiv, niobiu-94, care se dezintegrează, prin 
emisie de particule beta, în izotopul stabil molibden-94. 
Procesul are o perioadă de înjumătățire de 500 de Secole. 
Intensitatea originală a radiaţiei este cunoscută. Ea scade 
cu timpul, după relaţia simplă din cinetica de prim ordin, şi, 
desigur, poate fi măsurată foarte exact. 

Când nava ajunge la destinaţie, în timpurile Primitive, fiola 
care conţine izotopul este descărcată pe coasta unui munte, 
după care nava se întoarce în Eternitate. În momentul din 
fizio-Timp în care fiola este descărcată, ea apare simultan în 
toate Timpurile viitoare, din ce în ce mai vechi. La locul 
descărcării, în Secolul 575 (Timp, nu Eternitate), un 
Tehnician o detectează, după radiaţie, şi o recuperează. Se 
măsoară intensitatea radiaţiei, perioada cât a stat pe munte 
este cunoscută, Secolul în care a ajuns nava este şi el 
cunoscut, până la două zecimale. Zeci de fiole sunt pe urmă 
trimise înapoi la nivele diferite de impulsuri şi se trasează o 
curbă de calibrare. Curba înseamnă o verificare a fiolelor 
trimise nu în Primitiv, ci în primele Secole ale Eternităţii, 
unde se pot face observaţii directe. Bineînţeles că am avut 
şi eşecuri. Primele câteva fiole s-au pierdut până când am 
învăţat să ţinem cont şi de nu prea importantele modificări 
geologice dintre Primitivul târziu şi Secolul 575. Apoi trei 
dintre fiole nu au mai apărut în 575. Probabil că s-a 
întâmplat ceva cu mecanismul de descărcare şi au fost 
îngropate în munte prea adânc pentru a mai fi găsite. Am 
oprit experimentele atunci când nivelul de radiaţie a 
crescut atât că ne-am temut că vreun locuitor al Primitivului 
le-ar putea detecta şi s-ar întreba ce caută în zona aia un 
produs radioactiv artificial. Dar pentru scopurile noastre a 
fost destul şi atât şi suntem siguri că putem trimite un om în 


orice sutime a oricărui Secol Primitiv dorim. Înţelegi toate 
astea, Cooper, nu-i aşa? 

— Perfect, Calculator 'Twissell. Am văzut o curbă de 
calibrare fără să-i înţeleg, atunci, scopul. Dar acum totul e 
clar. 

Dar Harlan era acum extrem de atent. Privea la arcul 
lucitor gradat pe care era marcată scara Timpului. Era 
făcută din porțelan pe metal şi liniuţele subţiri îl împărțeau 
în Secole, Decisecole şi Centisecole. Metalul argintiu 
strălucea uşor în liniile săpate în porțelan, făcându-le 
vizibile. Cifrele erau foarte fin înscrise şi, aplecându-se 
deasupra lor, Harlan putu vedea Secolele gravate, de la 17 
la 27. Acul indicator, ca un fir de praf, era fixat la 23,17. 

Mai văzuse temporometre similare, şi, cu o mişcare 
aproape automată, împinse maneta care controla 
presiunea, dar, care însă. Nu se clinti. Acul rămânea la locul 
lui. 

Aproape că sări în sus când vocea lui Twissell i se adresă 
deodată: 

— Tehnician Harlan? Strigă: 

— Da, Calculator, apoi îşi aminti că nu putea fi auzit. Păşi 
la geam şi făcu un semn din cap. 

Twissell spuse, ca şi cum ar fi vorbit gândurilor lui Harlan: 

— Temporometrul este fixat pentru 23,17. N-are nevoie de 
ajustări. Singura ta sarcină este să alimentezi cu energie la 
momentul potrivit în fizio-Timp. Ai un cronometru în 
dreapta. Dă din cap dacă îl vezi. Harlan se conformă. 

— Mergi cu el până la zero. Lia secunda minus 15 aliniezi 
punctele de contact. E simplu. Vezi cum? 

Harlan încuviinţă din nou. 

Twissell continuă. 

— Sincronizarea nu este vitală. O poţi face la minus 15,13 
sau chiar 5 secunde, dar, te rog, fă un efort să rămâi de 
partea asta a lui minus 10, pentru mai multă siguranţă. 
Odată ce-ai făcut contactul, un angrenaj de forţe 


sincronizat va face restul şi se va asigura că impulsul final 
de energie va surveni exact la momentul zero. Înţeles? 

Harlan dădu iar din cap. Înţelegea mai mult decât îi 
spunea Twissell. Dacă el nu alinia punctele până la minus 
10, operaţia se va face din exterior. Gândul lui sumbru fu: 
„Nu va fi nevoie de ajutor din afară.” 

Twissell se auzi din nou: 

— Ne-au mai rămas 30 de fizio-minute. Cooper şi cu mine 
mergem să verificăm proviziile. 

leşiră. Uşa se închise în spatele lor şi Harlan rămase 
singur cu manete de comandă, cu timpul (care începuse să 
se scurgă lent către punctul zero) şi cu o hotărâre 
nestrămutată în privinţa a ceea ce avea de făcut. 

Părăsi fereastra. Vâri mâna în buzunar şi scoase pe 
jumătate biciul neuronic pe care-l mai avea încă la el. Prin 
toate câte se întâmplaseră, îşi păstrase arma. Mâna îi 
tremura uşor. 

Îşi aduse aminte de un gând al său: o ultimă lovitură cu 
care, ca Samson, să dărâme templul. 

Un ungher al minţii sale întreba, bolnav: „Câţi Eterni au 
auzit vreodată de Samson? Şi câţi ştiu cum a murit?” 

Nu mai erau decât 25 de minute. Nu era sigur cât o să-iia 
operaţia. Nu era nici măcar sigur că o să-i reuşească. 

Dar avea de ales? Degetele lui transpirate aproape că 
scăpară arma până reuşi să-i deşurubeze capătul. 

Se mişca repede, complet absorbit. Din toate aspectele pe 
care şi le imaginase, posibilitatea propriei sale treceri în 
neființă îi stăruia cel mai puţin în minte şi nu-l interesa 
deloc. 

La minus un minut, Harlan se afla la comandă. 

Gândi, detaşat: „Ultimul minut de viaţă?” 

Din toată încăperea nu vedea decât mişcarea liniei roşii 
care înregistra scurgerea secundelor. 

Minus 30 de secunde. 

Gândi: „N-o să doară. Nu e asta moartea.” 

Încercă să se gândească numai la Noys. 


Minus 15 secunde. 

Noys! 

Mâna stângă se apropie de contact. Fără grabă! 

Minus 12 secunde. 

Contact! 

Angrenajul de forţe îşi prelua sarcina. Impulsul va surveni 
la momentul zero. Şi asta-i lăsa lui Harlan o ultimă mişcare. 
Lovitura lui Samson! 

Mâna dreaptă porni. Nici nu se uită la ea. 

Minus 5 secunde. 

Noys! 

Mâna dreaptă de miş-ZERO-că din nou, spasmodic. Nu o 
privi. Asta era deci nefiinţa? 

Nu încă. Nefiinţa încă nu. 

Privi pe geam. Nu se clinti. Timpul trecea, dar el nici nu-şi 
dădea seama. 

Camera era goală. Acolo unde fusese uriaşa navă, locul era 
gol. Blocurile de metal care-i serviseră drept bază zăceau şi 
ele goale, nemaiavând de susţinut decât imensa lor putere. 

Twissell, ciudat de mic, pipernicit în camera care devenise 
o peşteră a aşteptării, era singurul element mişcător, cum 
se agita de colo-colo. 

Privirile lui Harlan îl urmăriră pentru o clipă, apoi îl uitară. 
Apoi, fără vreun zgomot sau vreo mişcare perceptibilă, nava 
apăru din nou pe locul de unde plecase. Trecerea sa prin 
graniţa infimă dintre timpul trecut şi timpul prezent nu 
tulburase nici măcar o moleculă de aer. 

Nava îl ascundea pe 'Twissell de privirile lui Harlan, dar, 
dându-i ocol, apăru din nou în raza lui vizuală. Alerga. 

Cu o singură mişcare a mâinii activă mecanismul care 
deschidea uşa cabinei de comandă. Năvăli înăuntru, ţipând 
cu un entuziasm aproape liric: 

— S-a făcut. S-a făcut. Am închis cercul. 

Pentru altceva nici nu mai avea suflu. 

Harlan nu-i răspunse nimic. 


Twissell se uita pe fereastră, cu mâinile lipite de geam. 
Harlan observă petele cu care le acoperise vârsta şi 
tremurul lor slab. Era ca şi cum mintea lui nu mai era în 
stare să discearnă importantul de irelevant, ci selecţiona 
material observaţional pur şi simplu la întâmplare. 

Se întrebă, obosit: „Ce contează? Mai există ceva care să 
aibă vreo importanţă?” 

Twissell spunea (Harlan îl auzea ca de la distanţă): 

— Acum pot să-ţi spun că am fost mai neliniştit decât aş 
îndrăzni să mărturisesc. Sennor tot spunea că întreg 
proiectul este imposibil. Îi tot dădea înainte că trebuie să 
intervină ceva care să-l oprească. Ce s-a întâmplat? 

Se întoarse la geamătul ciudat al lui Harlan. 

Harlan scutură din cap, reuşind să-i răspundă un „Nimic” 
sugrumat. 

Twissell o lăsă baltă şi se întoarse cu spatele. Nu se ştia 
dacă vorbea cu Harlan sau doar pentru sine. Era ca şi cum 
ani întregi de nelinişte se eliberau acum în cuvinte. 

— Sennor era scepticul. Îi tot explicam, încercam să-l 
lămurim, aduceam argumente. Dădeam exemple 
matematice, prezentam rezultatele generaţiei de 
cercetători care ne-au precedat în fizio-limpul Eternităţii. 
EI le dădea deoparte şi-şi prezenta ipoteza aducând în 
discuţie paradoxul om-care-se-întâlneşte-cu-sine. L-ai auzit 
vorbind despre asta. E subiectul lui favorit. Noi ne 
cunoaştem viitorul, spunea Sennor. Eu, Twissell, ştiam de 
pildă că voi trăi, cu toate că voi fi foarte bătrân, până când 
Cooper va ajunge dincolo de punctul terminus. Mai ştiam şi 
alte amănunte din viitorul meu, lucrurile pe care le voi face. 
Imposibil, spunea el. Realitatea trebuie să se schimbe ca să- 
ţi corecteze datele ştiute, chiar dacă înseamnă ca cercul să 
nu se mai închidă niciodată şi Eternitatea să nu mai fie 
construită. 

De ce zicea aşa, habar n-am. Probabil chiar o credea, sau 
poate că o lua ca pe un joc intelectual, poate era doar 
dorinţa de a-i şoca pe ceilalţi cu un punct de vedere 


nepopular. În orice caz, proiectului i s-a dat curs şi am 
început să rezolvăm etapele memoriului. De exemplu, l-am 
localizat pe Cooper, în Secolul şi Realitatea indicată în 
memoriu. Ipoteza lui Sennor a căzut chiar şi numai pentru 
atât, dar asta nu l-a deranjat. Între timp, găsise altceva care 
să-l intereseze. Şi totuşi. Şi totuşi. 

Râse încetişor, mai mult stânjenit, lăsând ţigara să-i ardă 
pe neobservate până aproape de degete. 

— Ştii, n-am fost niciodată cu totul în apele mele. Ceva 
putea să intervină. Realitatea în care a fost Eternitatea 
instituită se putea schimba într-un fel pentru a evita ceea ce 
Sennor numea un paradox. Ar fi trebuit să se transforme 
într-o altă Realitate, în care Eternitatea n-ar exista. Uneori, 
în întunericul orelor de somn, când nu puteam să dorm, 
aproape că reuşeam să mă conving că într-adevăr aşa va fi, 
şi acum totul s-a terminat şi-mi vine să râd de mine însumi 
ca de un nebun senil. 

Harlan spuse, cu voce coborâtă: 

— Calculatorul Sennor a avut dreptate. Twissell se răsuci 
spre el. 

— Ce? 

— Proiectul a eşuat. 

Mintea lui Harlan ieşea din negură (de ce şi către ce alte 
tărâmuri, Harlan nu-şi dădea seama). 

— Cercul nu s-a închis. 

— Ce tot spui acolo? 

Mâinile bătrâne ale lui Twissell căzură pe umerii lui Harlan 
cu o forţă surprinzătoare. 

— Eşti bolnav, băiete. Încordarea. 

— Nu bolnav. Mi-e scârbă de tot. De tine. De mine. Nu 
bolnav. lemporometrul. Uită-te singur. 

— Temporometrul? 

Acul indicator se afla la Secolul 27, scăzând inert în 
extrema dreaptă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Bucuria îi dispăruse de pe faţă. Oroarea îi lua locul. 


Harlan deveni practic. 

— Am topit mecanismul de închidere, am eliberat comanda 
impulsului. 

— Cum ai. 

— Am avut un bici neuronic, l-am deschis şi am folosit 
energia din microbaterie într-o singură flacără, ca o torţă. 
Asta-i tot ce a mai rămas de el. 

Dădu cu piciorul într-o grămadă mică de rămăşiţe de 
metal dintr-un colţ. 

Twissell încă nu realiza. 

— În 27? Vrei să spui că Cooper este în 27. 

— Nu ştiu unde este, răspunse Harlan, sec. Am pus 
maneta pe jos-Timp, mai jos decât Secolul 24. Nu ştiu unde. 
Nu m-am uitat. Pe urmă am împins-o la loc. Tot fără să mă 
uit. 

Twissell îl privea. Avea faţa palidă, de o culoare gălbuie 
nesănătoasă, iar buza de jos îi tremura. 

— Nu ştiu unde se află acum, spuse Harlan. Este pierdut în 
Primitiv. Cercul s-a sfărâmat. Când am făcut-o, am crezut că 
totul se va sfârşi. La momentul zero. Ce prostie! Mai aveam 
de aşteptat. Va veni un moment în fizio-Timp când Cooper 
îşi va da seama că este în alt Secol, când va face ceva care 
să contrazică memoriul, când o să. 

Se întrerupse, apoi izbucni într-un râs forţat, aspru. 

— Şi care-i diferenţa? Nu e decât o amânare până când 
Cooper va da lovitura finală. N-avem cum să-l oprim. 
Minute, ore, zile. Care-i diferenţa? Când răstimpul s-a 
împlinit, nu va mai exista Eternitate. Mă auzi? Va fi sfârşitul 
Eternităţii. 

O CRIMĂ ANTERIOARĂ 

— De ce? De ce? 

Twissell privea neajutorat când la manetă, când la 
Tehnician, privirile lui vădind aceeaşi frustrare 
deconcertată ca şi vocea. 

Harlan înălţă capul. Avea un singur cuvânt de spus. 

— Noys! 


— Femeia pe care ai adus-o în Eternitate? 

Harlan îi întoarse zâmbetul, amar, fără a spune un cuvânt. 

— Dar ce-are ea a face cu toate astea? Sfinte Timp, băiete, 
nu înţeleg. 

— Dar ce e de înţeles? 

Vocea lui Harlan ardea de durere. 

— De ce să pretinzi că nu ştii? Am avut o femeie. Eram 
amândoi fericiţi. Nu făcea nici un rău nimănui. Ea nu exista 
în noua Realitate. Aşa că ce importanţă avea pentru oricine 
altcineva? 

Twissell încerca în zadar să-l întrerupă. 

Harlan începuse să strige. 

— Dar există şi legi în Eternitate, nu-i aşa? Le cunosc pe 
toate. Legăturile au nevoie de permisiune. Au nevoie de 
calcule. Au nevoie de statut. Lucruri complicate, legăturile 
astea. Ce-i pregăteaţi lui Noys, la sfârşitul proiectului? Un 
loc într-o rachetă care se prăbuşeşte? Sau unul mai 
confortabil, ca amantă comună a venerabililor Calculatori? 
Acum, cel puţin, n-o să vă mai faceţi planuri. 

Se opri, copleşit de disperare, şi Twissell se îndreptă 
repede către Comunicator, care îşi recăpătase funcţia de 
transmisie. 

Calculatorul strigă în receptor până primi răspuns. 

Atunci spuse: 

— Aici Twissell. Nimeni nu are voie să intre aici. Nimeni. 
Nimeni. Aţi înţeles? Atunci aveţi grijă. E valabil şi pentru 
membrii Consiliului Atottemporal. Mai ales pentru ei. 

Se întoarse din nou către Harlan, spunându-i, cu gândurile 
în altă parte: 

— O să asculte pentru că sunt bătrân şi membru senior al 
Consiliului şi pentru că toţi cred că sunt excentric şi ţicnit. 
Cedează în faţa mea pentru că sunt excentric şi ţicnit. 

Timp de o clipă căzu într-o tăcere meditativă. 

— Crezi că sunt ţicnit? Întrebă apoi şi faţa i se întoarse 
repede în sus, către cea a lui Harlan, cu mişcarea unei 
maimuțe zbârcite. 


Harlan gândi: „Sfinte Timp, omul e nebun. L-a înnebunit 
şocul”. 

Făcu un pas înapoi, automat, împins de groaza de a fi 
închis acolo cu un nebun. Apoi se linişti. Omul, fie el şi 
nebun, era plăpând, şi chiar şi nebunia va dispărea curând. 

Curând? De ce nu imediat? Ce tărăgăna sfârşitul 
Eternităţii? 

Twissell rosti (nu avea în mână nici o ţigară, degetele sale 
nu căâutară să apuce una) cu o voce liniştită, insinuantă. 

— Nu mi-ai răspuns. Crezi că sunt ţicnit? 

— Presupun că da. Prea ţicnit ca să-mi mai vorbeşti. Dacă 
te-ai fi gândit la mine ca la un prieten şi nu ca la un bătrân 
cu toane, capricios şi imprevizibil, mi-ai fi vorbit deschis 
despre îndoielile tale. Nu ai fi făcut ce-ai făcut. 

Harlan se încruntă. Omul credea că el, Harlan, este nebun. 
Asta era! 

Rosti furios: 

— Am făcut exact ce trebuia. Şi sunt în toate minţile. 

— Doar ţi-am spus că fata nu e în pericol. 

— Am fost un prost să cred asta, chiar şi pentru o clipă. 
Am fost un prost să cred că un Consiliu poate fi drept cu un 
Tehnician. 

— Cine ţi-a spus că ştia cineva din Consiliu de asta? 

— Finge ştia şi a trimis un raport Consiliului. 

— De unde ştii? 

— Am aflat-o de la Finge, când i-am pus în faţă biciul 
neuronic. Latura practică a unei arme anulează diferenţa 
de statut. 

— Aceeaşi armă care a făcut asta? Întrebă Twissell şi arătă 
către maneta cu masa sa de metal topit încovoiată peste 
faţa cadranului. 

— Da. 

— Lată o armă care nu stă degeaba. Apoi, brusc: 

— Ştii de ce Finge l-a înmânat Consiliului în loc să se 
ocupe singur de problemă? 


— Pentru că mă urâăşte şi voia să fie sigur că-mi voi pierde 
poziţia. O voia pe Noys. 

— Eşti naiv. Dacă voia fata, ar fi putut să-şi aranjeze 
legătura foarte uşor. Nu s-ar fi împiedicat el de un 
Tehnician. Omul mă urăşte pe mine, băiete. (Twissell nu 
aprinse încă nici o ţigară. Arăta ciudat fără niciuna şi 
degetul pătat pe care şi-l duse la piept când pronunţă 
ultimul pronume arăta aproape indecent de gol.) 

— Pe tine? 

— Există un lucru, băiete, care se numeşte politica 
Consiliului. Nu orice Calculator este numit în Consiliu. Şi 
Finge vroia să fie. Finge este ambițios şi o dorea cu 
îndârjire. Eu m-am opus pentru că l-am considerat instabil 
din punct de vedere emoţional. Sfinte Timp, niciodată nu 
mi-am dat seama câtă dreptate am avut. Uite, băiete. Ştia 
că eşti protejatul meu. M-a văzut cum te scot din funcţia de 
Observator şi te fac Tehnician superior. Te-a văzut lucrând 
numai pentru mine. Cum ar fi putut să mă atace mai bine şi 
să-mi distrugă poziţia? Dacă ar fi putut dovedi că 
Tehnicianul meu favorit este vinovat de o crimă groaznică 
împotriva Eternităţii, asta s-ar fi reflectat asupra mea. M-ar 
fi putut forţa să demisionez din Consiliul Atottemporal şi 
cine crezi că ar fi fost atunci succesorul logic? 

Duse mâna la buze şi cum nu se întâmplă nimic, privi 
absent, la spaţiul gol dintre degete. 

Harlan îşi spuse: „Nu e atât de calm pe cât vrea să pară. 
Nu poate fi. Dar de ce spune toate inepţiile astea acum? 
Când se sfârşeşte Eternitatea? Apoi, ca în agonie: „Dar de 
ce nu se sfârşeşte odată? Acum!” 

Twissell reluă: 

— Când te-am lăsat să te duci la Finge, acum, recent, m- 
am cam aşteptat la o primejdie. Dar memoriul Mallansohn 
spunea că ai fost plecat în ultima lună şi nu s-a ivit, de la 
sine, nici un alt motiv pentru care să te îndepărtez. Din 
fericire, Finge n-a reuşit să-şi valorifice cartea cea mare. 

— În ce sens? Întrebă Harlan, obosit. 


Nu-l interesa cu adevărat, dar Iwissell vorbea şi vorbea şi 
era mai uşor să asculte decât să închidă urechile. 

— Finge şi-a intitulat raportul „Cu privire la 
comportamentul contrar eticii profesionale al Tehnicianului 
Andrew Harlan”. El era Eternul corect, ştii, rece, imparţial, 
neafectat. Se baza pe Consiliu să se înfurie şi să mă sfâşie. 
Din nefericire pentru el, nu-ţi cunoştea adevărata 
importanţă. Nu şi-a dat seama că orice raport cu privire la 
tine îmi va fi trimis imediat mie, doar dacă importanţa sa 
supremă nu e foarte evidentă. 

— Şi nu mi-ai spus nimic? 

— Cum să-ţi spun? Mi-era frică să fac ceva care să te 
tulbure tocmai acum, la finalul proiectului. Dar ţi-am dat o 
grămadă de ocazii să vii şi să-mi spui ce te frământă. 

Ocazii? Gura lui Harlan se strâmbă a neîncredere, dar pe 
urmă îşi aminti de figura obosită a lui Twissell pe 
Comunicator, întrebându-l dacă n-are nimic să-t spună. Asta 
fusese ieri. Doar ieri. 

Harlan clătină din cap, dar îşi ascunse privirile. 

Twissell rosti, încetişor: 

— Mi-am dat imediat seama că te-a împins intenţionat la 
fapta asta. Nesăbuită. 

Harlan ridică ochii. 

— Ştiai asta? 

— Te miră? Ştiam că Finge îmi voia capul. O ştiam de mult. 
Sunt un om bătrân, băiete. Cunosc toate astea. Dar există 
moduri în care Calculatorii suspecți pot fi verificaţi. Există 
nişte metode protectoare aduse din Timp, care n-au fost 
aşezate în muzee. Sunt câteva pe care le cunoaşte numai 
Consiliul. Harlan îşi aminti cu amărăciune de bariera de la 
Secolul 100.000. 

— Din raport şi din ce-am mai aflat şi eu pe căile mele, era 
uşor de dedus ce s-a întâmplat şi cum. 

Harlan întrebă, deodată: 

— Presupun că Finge te bănuia de spionaj? 

— Poate că da. Nu m-ar surprinde. 


Pe Harlan gândul îl duse la primele lui zile cu Finge, când 
Twissell de-abia începuse să arate un interes neobişnuit 
pentru tânărul Observator. Finge nu ştiuse nimic de 
proiectul Mallansohn şi-l interesa amestecul lui Twissell. „L.- 
ai întâlnit vreodată pe Calculatorul Senior 'Twissell?” 
întrebase el odată şi, gândindu-se bine, Harlan îşi aminti 
perfect tonul de nelinişte acută din vocea lui. Încă de atunci 
Finge îl suspecta pe Harlan de a fi mâna dreaptă a lui 
Twissell. Duşmănia şi ura lui începuseră încă de pe-atunci. 

Twissell continua să vorbească: 

— Aşa că dacă ai fi venit la mine. 

— La tine? Strigă Harlan. Şi Consiliul? 

— Din tot Consiliul eu sunt singurul care ştie. 

— Nu le-ai spus nimic? Încercă Harlan să pară ironic. 

— Niciodată. 

Harlan simţi că are febră. Hainele îl sufocau. Coşmarul 
ăsta va continua la nesfârşit? Vorbărie prostească, fără 
sens. Dar de ce? De ce? 

De ce nu se sfârşea Eternitatea? De ce nu-i înghiţea odată 
pacea curată a non-Realităţii? Sfinte Timp, unde dăduse 
greş? 

— Nu mă crezi? Întrebă Twissell. 

— De ce te-aş crede? Au venit să se uite la mine, nu-i aşa? 
La dejunul acela? De ce ar fi făcut-o dacă nu ştiau de 
raport? Au venit să se holbeze la ciudatul fenomen care a 
încălcat legile Eternităţii, dar care mai era intangibil încă o 
zi. Încă o zi şi proiectul era terminat. Au venit să-şi desfete 
privirile cu promisiuni de viitor. 

— Nici vorbă de asta, băiete. Au vrut să te vadă doar 
pentru că sunt umani. Şi membrii Consiliului sunt oameni. 
Nu puteau fi de faţă la plecarea navei, pentru că memoriul 
Mallansohn nu i-a plasat în scenă. Nu puteau nici să-l ia pe 
Cooper la întrebări, pentru că memoriul nu menţiona nici 
asta. Şi totuşi vroiau şi ei ceva. Sfinte Timp, băiete, nu-ţi dai 
seama că e firesc să vrea şi ei să simtă cât de cât că 


participă? Tu erai cel mai accesibil, aşa că te-au chemat şi s- 
au uitat la tine. 

— Nu te cred. 

— Ăsta-i adevărul. 

— Da? În timp ce mâncau, Sennor, membru al Consiliului, 
vorbea despre un om care se întâlneşte cu sine. Evident, 
ştia că am făcut incursiuni ilegale în 482 şi că aproape că 
m-am întâlnit cu mine însumi. Ăsta era felul lui de a-şi bate 
joc de mine, amuzându-se grozav pe socoteala mea. 

— Sennor? Îţi făceai griji din cauza lui Sennor? Tu ştii ce 
figură patetică este? Căminul lui temporal este Secolul 803, 
una din puţinele culturi în care corpul omenesc este 
desfigurat dinadins pentru a împlini cerinţele estetice ale 
vremii. Este lipsit definitiv de păr încă din adolescenţă. Ştii 
ce înseamnă asta pentru personalitatea unui bărbat? O 
desfigurare îi izolează pe oameni de strămoşii şi 
descendenţii lor. Bărbaţii din 803 nu fac prea mulţi bani ca 
Eterni. Sunt prea diferiţi de noi ceilalţi. Foarte puţini sunt 
aleşi. Sennor este singurul din Secolul lui care a făcut 
vreodată parte din Consiliu. Nu-ţi dai seama cât îl afectează 
treaba asta? Sigur că ştii ce înseamnă nesiguranța. Te-ai 
gândit vreodată că un membru al Consiliului se poate simţi 
nesigur? Sennor trebuie să ia parte la discuţii despre 
eradicarea Realităţii lui pentru exact aceeaşi caracteristică 
ce-l face pe el să bată la ochi. Eradicarea ei îl va face unul 
din foarte puţinii din generaţia lui cu o astfel de mutilare. Şi 
asta se va întâmpla, într-o bună zi. Şi-a găsit un refugiu în 
filosofie. Supracompensează preluând conducerea în 
discuţii, vânturând în mod intenţionat puncte de vedere 
nepopulare sau neacceptate. Paradoxul lui cu omul-care-se- 
întâlneşte-cu-sine este unul din cazuri. 'Ţi-am spus că tot 
prezicea un dezastru pentru proiect, şi pe noi, membrii 
Consiliului, voia el să ne şicaneze, nu pe tine. N-avea nimic 
de-a face cu tine. Nimic! 

Twissell se înfierbântase. În îndelunga emoție a vorbelor 
sale, părea să fi uitat unde se află şi criza cu care erau 


confruntaţi, pentru că redevenise spiriduşul bătrân, cu 
gesturi iuți, mişcări neaşteptate, pe care Harlan îl ştia atât 
de bine. Scoase chiar o ţigară din buzunarul de pe mânecă 
şi era gata s-o aprindă. 

Dar se opri, se întoarse pe călcâie şi-l privi pe Harlan din 
nou, căutând, prin propriile sale cuvinte, ca să găsească ce 
spusese acesta ultima oară, ca şi cum, până în acel moment, 
nu-l auzise bine. 

— Cum adică. Aproape că te-ai întâlnit cu tine însuţi? 
Harlan îi povesti pe scurt şi-l întrebă: 

— N-ai ştiut asta? 

— Nu. 

Urmară câteva minute de tăcere, la fel de binevenite 
pentru Harlan ca un val de apă rece pe fruntea lui 
înfierbântată. 

— Asta era? Şi ce dacă te-ai întâlnit cu tine însuţi? 

— Nu m-am întâlnit. Twissell păru să nu-l audă. 

— Întotdeauna este loc şi pentru variaţii întâmplătoare. 
Într-un număr infinit de Realităţi, nu poate fi vorba de acel 
ceva numit determinism. Să presupunem că în Realitatea 
Mallansohn, în completarea anterioară a ciclului. 

— Cercul se roteşte la nesfârşit? Întrebă Harlan cu bruma 
de uimire pe care o mai putea găsi în el. 

— Credeai că numai de două ori? Credeai că doi este un 
număr magic? În fizio-Timpul finit se fac un număr infinit de 
rotații, aşa cum treci cu un creion pe o circumferință de un 
număr infinit de ori şi totuşi cuprinzi o suprafaţă finită. În 
ciclurile anterioare nu te-ai întâlnit cu tine. De data asta, 
nesiguranța statistică a lucrurilor a făcut ca acest lucru să 
fie posibil. Realitatea trebuia să se schimbe ca întâlnirea să 
nu aibă loc, iar în noua Realitate nu l-ai trimis pe Cooper în 
Secolul 24, ci. 

— Ce tot vorbeşti acolo? Ce urmăreşti? S-a terminat. Totul. 
Acum lasă-mă singur! Lasă-mă singur! 

— Vreau să ştii că ce-ai făcut ai făcut greşit. Vreau să-ţi dai 
seama că ai făcut ce nu trebuia. 


— Nu-i aşa. Şi chiar dacă ar fi, s-a terminat. 

— Dar nu s-a terminat nimic. Mai ai încă un pic răbdare să 
mă asculţi. 

Twissell avea aerul de a-l duce cu zăhărelul, aproape 
tânguindu-se, cu o blândeţe agonizantă. 

— O să o ai pe fata ta. Ţi-am promis. [i-o mai promit o 
dată. Nu va păţi nimic. Nici tu. Îţi promit. Ţi-o garantez 
personal. 

Harlan îl privea cu ochii mari. 

— Dar e prea târziu, la ce-ar mai folosi? 

— Nu este prea târziu. Ce-ai făcut nu este ireparabil. Cu 
ajutorul tău, mai putem încă reuşi. Trebuie să mă ajuţi. 
Trebuie să-ţi dai seama că ai greşit. Încerc să-ţi explic. 
Trebuie să vrei să repari ce-ai făcut. 

Harlan îşi trecu limba peste buzele uscate şi-şi spuse: „E 
nebun. Mintea lui nu poate să accepte adevărul. Sau, ştie 
într-adevăr Consiliul mai bine?” 

Ştie? Ştie? Puteau răsturna verdictul Schimbărilor? 

Puteau să oprească Timpul sau să-l dea înapoi? 

Rosti: 

— M-ai închis în cabina de comandă şi credeai c-o să mă ţii 
acolo, neputincios, până se sfârşeşte totul. 

— Ai zis că ţi-e teamă să nu se întâmple ceva care să te 
împiedice să-ţi îndeplineşti rolul. 

— Asta vroia să fie o ameninţare. 

— Eu am luat-o ad literam. lartă-mă! Am nevoie de 
ajutorul tău. 

Deci, asta era. Era nevoie de ajutorul lui. Era nebun? Sau 
era el, Harlan, nebun? Avea nebunia vreun înţeles? Sau 
orice altceva, de fapt. 

Consiliul avea nevoie de ajutorul lui. Pentru asta, îi vor 
promite orice. Noys. Statutul de Calculator. Ce nu i-ar 
promite! Şi după ce îi va ajuta, ce va obţine din toate astea? 
Nu se va lăsa păcălit şi a doua oară. 

— Nu. 

— O vei avea pe Noys. 


— Adică Consiliul va voi să încalce legile Eternităţii când 
pericolul va fi înlăturat? Nu cred. 

Dar cum putea fi înlăturat pericolul? Întreba o fărâmă 
sănătoasă a minţii lui. Ce tot vorbeau aici? 

— Consiliul nu va afla niciodată. 

— Atunci tu ai fi gata să încalci legile? Doar eşti Eternul 
ideal. Odată pericolul trecut, te vei pleca în faţa legii. Nici n- 
ai putea altfel. 

Pete roşii acopereau obrajii lui Twissell, colorându-i 
pomeţii. Şiretenia şi stăpânirea de sine îi dispăruseră de pe 
faţă. Nu mai rămăsese decât o durere stranie. 

— Îmi voi ţine cuvântul şi voi călca legea, pentru un motiv 
pe care nu ţi-l poţi închipui. Nu ştiu cât ne-a mai rămas 
până dispare Eternitatea. Poate ore, poate luni. Dar am 
pierdut atâta timp cu speranţa c-o să te conving, încât pot 
să mai pierd puţin. Mă asculţi? le rog! 

Harlan ezită. Apoi, având convingerea inutilităţii tuturor 
lucrurilor, ca şi din orice alt motiv posibil, spuse obosit: 

— Continuă! 

— Mi-a ajuns la urechi, începu 'Twissell, că m-am născut 
bătrân, că atunci când mi-au ieşit dinţii muşcam dintr-un 
Computaplex, că-mi ţin minicalculatorul într-un buzunar 
special de la pijama când dorm, că am un creier făcut din 
mici relee de forţă cuplate în paralel şi că fiecare globulă 
din sângele meu este o diagramă spaţio-temporală 
microscopică înotând în unsoare de computer. Toate aceste 
bazaconii le-am auzit pe parcurs şi cred că ar trebui să fiu, 
într-un fel, mândru. Poate că am început să le cred şi eu 
puţin. Asta e o prostie din partea unui om bătrân, dar face 
viaţa ceva mai uşoară. Te miră? Că trebuie să găsesc o cale 
de a-mi face viaţa mai uşoară? Eu, Calculatorul Senior 
Twissell, membru senior al Consiliului Atottemporal? Poate 
de asta şi fumez. Te-ai gândit vreodată la asta? Trebuie să 
am un motiv, nu? Eternitatea este o societate nefumătoare 
prin excelenţă, şi cea mai mare parte a Timpului la fel. M- 
am gândit adeseori la asta. Uneori cred că este din revoltă 


împotriva Eternităţii. Ceva care să înlocuiască marea 
revoltă care a eşuat. Nu, nu-i nimic. O lacrimă sau două n-o 
să mă topească şi nu mă prefac, crede-mă. Numai că nu m- 
am mai gândit la toate astea de mult. Nu e deloc plăcut. A 
fost vorba de o femeie, desigur, ca şi în cazul tău. Nu este o 
coincidenţă. E aproape inevitabil, dacă stai să te gândeşti. 
Un Etern, care trebuie să-şi vândă satisfacţiile normale ale 
vieţii de familie pe o mână de perforaţii în hârtie, este gata 
copt pentru viciu. Asta-i unul din motivele pentru care 
Eternitatea trebuie să-şi ia precauţiunile pe care le ia. Şi, 
aparent, tot pentru asta sunt Eternii atât de ingenioşi în 
ocolirea acestor precauţiuni din când în când. Mi-aduc 
aminte de femeia mea. E o prostie, poate. Nu-mi pot aminti 
nimic altceva despre fizio-limpul acela. Foştii mei colegi au 
rămas nişte nume în scripte. Schimbările pe care le-am 
condus - toate în afară de una - sunt doar articole în 
memoria Computaplexelor. Dar de ea îmi aduc foarte bine 
aminte. Poate că poţi înţelege. Depusesem de multă vreme 
o cerere pentru formarea unei legături. Şi, după ce am 
devenit Calculator Junior, mi-a fost acordată. Era o fată 
chiar din Secolul ăsta, 575. Nu am văzut-o până după 
obţinerea permisiunii, desigur. Era inteligentă şi bună. Nu 
frumoasă, nici măcar atrăgătoare, dar, oricum, chiar tânăr 
fiind (da, am fost şi eu tânăr, în ciuda zvonurilor) nu arătam 
nici eu cine ştie ce. Ne potriveam foarte bine din punct de 
vedere temperamental şi, dacă aş fi fost Tlemporal, aş fi fost 
mândru să fac din ea soţia mea. l-am spus-o de multe ori. 
Cred că îi făcea plăcere. Era adevărul. Nu toţi Eternii, care 
trebuie să-şi ia femeile cum şi când le permit calculele, sunt 
atât de norocoşi. În acea Realitate ea trebuia să moară 
tânără, desigur, şi nici un analog de-al ei nu era disponibil 
pentru legătură. La început, am luat-o filosofic. La urma 
urmei, viaţa ei scurtă era cea care îi dădea posibilitatea să 
trăiască cu mine fără să afecteze grav Realitatea. Astăzi mi- 
e ruşine când mă gândesc că eram bucuros că nu avea să 


trăiască mult timp. Deşi asta a fost doar la început. Doar la 
început. 

O vizitam cât de des îmi permiteau diagramele spaţio- 
temporale. Storceam fiecare minut, renunțând la mese şi la 
somn, lăsându-i pe alţii să-mi facă munca, fără jenă, de câte 
ori puteam. Drăgălăşenia ei întrecea cele mai înalte 
aşteptări ale mele, şi eram îndrăgostit. 'Ţi-o spun pe şleau. 
Experienţa mea în domeniul ăsta era aproape inexistentă şi 
să o înţelegi prin Observaţia în Timp este o chestiune 
nesigură. Din cât puteam eu să înţeleg, totuşi, eram 
îndrăgostit. Ceea ce începuse ca o satisfacere a unor nevoi 
spirituale şi fizice ajunsese ceva mult mai important. 
Moartea ei iminentă încetase să mai fie o convenienţă şi 
devenise o calamitate. l-am făcut Proiectul-de-Viaţă. Nu m- 
am dus la Proiectanţii-de-Vieţi. L-am făcut singur. Îmi 
imaginez că ţi se pare uluitor. Era un delict, dar nu a fost 
nimic în comparaţie cu crimele pe care le-am comis ulterior. 
Da, eu, Laban Twissell, Calculator Senior Twissell. 
Momentul din fizio-Timp în care aş fi putut acţiona ca să-i 
modific Realitatea personală venise şi trecuse de trei ori. 
Sigur, ştiam că nici o astfel de schimbare cu motivaţie 
personală nu poate fi autorizată de Consiliu. Cu toate astea, 
am început să mă simt direct răspunzător pentru moartea 
ei. Asta a făcut parte din motivaţia mea de mai târziu, după 
cum vei vedea. A rămas însărcinată. Nu am luat măsuri, 
deşi ar fi trebuit. Îi făcusem Proiectul-de-Viaţă, îl 
modificasem ca să includă legătura ei cu mine, şi ştiam că 
sarcina era o consecinţă cu o probabilitate foarte înaltă. 
Poate că ştii, poate că nu, dar femeile 'Temporale rămân 
uneori gravide cu Eterni, în ciuda măsurilor de prevedere, 
Nu e nemaiauzit. Şi, totuşi, pentru că Eternii nu au voie să 
aibă copii, astfel de sarcini întâmplătoare sunt întrerupte 
fără dureri şi fără riscuri. Există multe metode. Proiectul- 
de-Viaţă pe care i-l făcusem eu prevedea moartea ei înainte 
de naştere, aşa că nu am luat măsuri. Era atât de fericită 
să-şi poarte sarcina, încât am vrut să rămână aşa. Mă 


mulţumeam că o privesc şi încercam să surâd când îmi 
spunea că simte viaţa mişcând în pântecul ei. Şi atunci a 
intervenit ceva. A născut înainte de termen. Nu mă mir că 
te uiţi aşa. Am avut un copil. Un copil adevărat, al meu. Nu 
vei mai găsi, poate, nici un Etern care să poată spune asta. 
Era mai mult decât un delict. Era o crimă serioasă, şi încă 
nu era nimic. Nu mă aşteptasem. Naşterea şi problemele ei 
erau un aspect al vieţii despre care ştiam prea puţin. 
Cuprins: de panică, am revăzut Proiectul-de-Viaţă şi am 
găsit copilul ca o soluţie alternativă, la o bifurcaţie de mică 
probabilitate pe care o trecusem cu vederea. Unui 
Proiectant-de-Vieţi profesionist nu i-ar fi scăpat şi greşisem 
că mă încrezusem atât în capacităţile mele. Dar ce puteam 
să mai fac? Nu puteam să omor copilul. Mama mai avea 
două săptămâni de trăit. M-am gândit să las copilul să 
trăiască cu ea până atunci. Două săptămâni de fericire nu 
sunt un cadou atât de exorbitant. Mama a murit, după cum 
era prevăzut şi în felul prevăzut. Stam în camera ei, tot 
timpul pe care-l puteam răpi diagramei spaţio-temporale, 
pătruns de o durere cu atât mai ascuţită cu cât aşteptasem 
moartea ei, în deplină cunoştinţă de cauză, mai mult de un 
an. În braţe îl ţineam pe fiul meu şi al ei. Da, l-am lăsat să 
trăiască. De ce sari aşa? Tu ai de gând să mă condamni? 
Nu-ţi poţi da seama ce înseamnă să ţii în braţe un atom din 
propria ta viaţă. Poate că am un Computaplex în loc de 
nervi şi diagrame în sânge, dar asta, cel puţin, ştiu. L-am 
lăsat să trăiască. Am comis şi crima asta. L-am dat în grija 
unei organizaţii adecvate şi mă duceam când puteam (în 
strictă succesiune temporală, respectată şi în fizio-limp) ca 
să dau sumele necesare şi să-l văd crescând. Aşa s-au scurs 
doi ani. Din când în când, verificam Proiectul-de-Viaţă al 
fiului meu (mă obişnuisem deja să încalc legea asta) şi eram 
fericit să văd că nu se întrezăreau efecte negative asupra 
Realităţii aceleia, la nivele de probabilitate de peste 0,0001. 
A învăţat să meargă şi încerca primele cuvinte. Nu fusese 
învăţat să-mi spună „tată”. Ce presupuneri or fi făcut 


Temporalii de la instituţia aceea de îngrijire a copiilor în 
legătură cu mine, nu ştiu. Îşi luau banii şi nu spuneau nimic. 
Apoi, după ce s-au scurs doi ani, în faţa Consiliului 
Atottemporal s-a pus problema necesităţii unei Schimbări 
care includea şi Secolul 575. Schimbarea mi-a fost 
încredinţată mie, care fusesem recent promovat Calculator 
Asistent. Era prima Schimbare pe care urma s-o 
supraveghez singur. Eram mândru, desigur, dar mi-era şi 
teamă. Fiul meu era un intrus în acea Realitate. Era greu 
de presupus că ar avea vreun analog. Gândul trecerii lui în 
non-existenţă mă umplea de tristeţe. M-am ocupat de 
Schimbare şi pot să spun acum că am făcut-o fără cusur. 
Prima mea sarcină. Dar n-am rezistat unei tentaţii, mai ales 
pentru că nu mai era ceva nou pentru mine. Eram un 
răufăcător înrăit, un obişnuit al crimei. Am făcut un nou 
Proiect-de-Viaţă pentru fiul meu în noua Realitate, sigur de 
ce voi găsi. Dar apoi, timp de 24 de ore, fără să mănânc sau 
să dorm, am stat în biroul meu, chinuindu-mă cu Proiectul- 
de-Viaţă încheiat, trecându-l prin filtru, într-un efort 
disperat de a găsi o greşeală. Nu era nici o greşeală. A doua 
zi, înainte de a preda soluţia Schimbării, am făcut o 
diagramă spaţio-temporală, folosind metode grosolane de 
aproximaţie (la urma urmei, Realitatea nici nu mai dura 
mult) şi am intrat în Timp, la mai mult de 30 de ani în sus- 
Timp de la naşterea fiului meu. Avea 34 de ani, era de-o 
vârstă cu mine. M-am recomandat ca fiind o rudă 
îndepărtată, folosindu-mă de ce ştiam despre familia 
mamei. Nu-şi cunoştea tatăl, nu-şi amintea de vizitele mele 
din copilărie. Era inginer în aeronautică. Secolul 575 era 
expert în vreo cinci feluri de zbor aerian (cum este de fapt 
şi în Realitatea curentă) şi fiul meu era membru împlinit şi 
fericit al societăţii sale. Era căsătorit cu o fată care îl iubea 
la nebunie, dar nu aveau copii. În Realitatea în care băiatul 
meu nu ar fi existat, ea nu s-ar fi căsătorit cu nimeni. 
Ştiusem asta de la bun început. Ştiam că nu vor exista 
efecte negative asupra Realităţii. Altfel, poate nu aş fi 


îndrăznit să-l las să trăiască. Nu sunt complet pierdut. Mi- 
am petrecut ziua cu el. I-am vorbit şi i-am zâmbit politicos, 
mi-am luat la revedere cu răceală când a venit momentul pe 
diagrama spaţio-temporală. Dar, sub această aparenţă, îl 
priveam şi-i sorbeam fiecare gest, umplându-mi sufletul cu 
el, încercând să trăiesc măcar o zi dintr-o Realitate care a 
doua zi (în fizio-Timp) nu va mai fi existat. Cât de mult 
tânjeam să-mi vizitez şi soţia o ultimă dată, în acea porţiune 
a Timpului în care încă trăia, dar folosisem fiecare secundă 
din timpul pe care mi-l acordasem. N-am îndrăznit nici 
măcar să intru în Timp şi s-o văd fără să mă vadă. M-am 
întors în Eternitate şi am petrecut o ultimă noapte în 
agonie, luptându-mă în zadar cu ce urma să vină. A doua zi 
de dimineaţă am înmânat calculele împreună cu 
recomandările mele pentru Schimbare. 

Vocea lui Twissell devenise o şoaptă şi acum se opri de tot. 
Stătea acolo, cu umerii aplecaţi, cu privirile fixate pe podea, 
frângându-şi degetele, frământându-le într-o încleştare 
amarnică. 

Harlan, aşteptând în zadar o altă frază, îşi drese vocea. Îşi 
dădea seama că-i e milă de bătrân, că-l compătimeşte, în 
ciuda crimelor comise. 

— Asta-i tot? Twissell şopti: 

— Nu, cel mai rău. Cel mai rău. Un analog al fiului meu 
exista totuşi. În noua Realitate, exista - ca paraplegic de ta 
vârsta de 4 ani. 42 de ani în pat, în circumstanţe care mi-au 
făcut imposibilă aplicarea tehnicilor de regenerare a 
nervilor din 900, sau să pot face măcar să moară fără 
chinuri, Acea nouă realitate încă mai există. Fiul meu este 
încă acolo, în secţiunea aceea a Secolului. Eu i-am făcut 
asta. Mintea mea şi Computaplexul meu i-au trasat această 
nouă viaţă şi cuvântul meu a declanşat Schimbarea. Am 
comis mai multe crime de dragul lui şi al mamei lui, dar 
acea ultimă faptă, deşi în concordanţă strictă cu jurământul 
meu de Etern, mi s-a părut întotdeauna a fi marea mea 
crimă, crima. 


Nu era nimic de spus şi Harlan nu rosti o vorbă. 

— Vezi acum de ce înţeleg cazul tău, de ce aş vrea să te 
ajut să ai fata. Nu ar aduce nici un prejudiciu Eternităţii şi, 
într-un fel, ar fi o ispăşire a crimei mele. 

Şi Harlan îl credea. În mintea lui totul luase o altă 
întorsătură. Credea! 

Se prăbuşi în genunchi şi-şi ridică pumnii încleştaţi la 
tâmple. Aplecă fruntea şi se legănă încetişor, lăsându-se 
copleşit de o disperare sălbatică. 

Distrusese Eternitatea şi o pierduse pe Noys, când, dacă 
n-ar fi fost lovitura lui Samson, ar fi salvat una şi ar fi 
păstrat-o pe cealaltă. 

CĂUTĂRI IN PRIMITIV, 

Twissell îl apucase pe Harlan de umeri şi-l scutura. Vocea 
lui îi striga, disperat, numele. 

— Harlan! Harlan! În numele Timpului, omule! Harlan se 
scutura încet, încet, de deznădejde. 

— Ce facem? 

— Nu asta, în orice caz. Nu te lăsa copleşit de disperare. 
Începe prin a mă asculta. Uită concepţia ta de Tehnician 
despre Eternitate şi priveşte-o cu ochii unui Calculator. E 
un punct de vedere mai sofisticat. Când modifici ceva în 
Timp şi provoci o Schimbare de Realitate, Schimbarea se 
poate instala imediat. De ce? 

— Pentru că alterarea produsă a făcut Schimbarea 
inevitabilă. 

— Crezi? 'le-ai putea întoarce şi schimba sensul 
modificării, nu-i aşa? 

— Presupun că da. Dar n-am făcut-o niciodată. Sau cineva 
de care să fi auzit eu. 

— Aşa-i. Nimeni n-are intenţia să schimbe sensul unei 
modificări, aşa că totul decurge cum a fost plănuit de la 
început. Dar aici este vorba de altceva. O modificare 
neintenţionată. L-ai trimis pe Cooper în alt Secol decât era 
stabilit şi acum am intenţia să schimb sensul modificării şi 
să-l aduc înapoi. 


— Dar cum, în numele Timpului? 

— Încă nu sunt sigur, dar trebuie să fie o cale. Dacă n-ar fi, 
modificarea ar fi fost ireversibilă, Schimbarea ar fi 
intervenit pe loc. Dar Schimbarea nu s-a produs. Încă ne 
mai aflăm în Realitatea memoriului Mallansohn. Asta 
înseamnă că modificarea este reversibilă şi va fi, deci, 
inversată. 

— Cum? Coşmarul lui Harlan se mărea, învârtejindu-se, 
întunecându-se din ce în ce, înghiţindu-l. 

— Trebuie să existe o cale de a prinde la loc cercul în Timp 
şi capacitatea noastră de a o face trebuie să asigure şi un 
grad maxim de probabilitate. 

Atâta timp cât Realitatea noastră există, putem fi siguri că 
soluţia se bucură de probabilitate maximă. Dacă, în orice 
moment, eu sau tu luăm o hotărâre greşită, dacă 
probabilitatea vindecării cercului scade sub un grad critic, 
Eternitatea dispare. Înţelegi? 

Harlan nu era chiar sigur că înţelege. Nici nu-şi dădea 
silinţa. Se ridică din nou încet în picioare şi găsi cu greu 
drumul către un scaun. 

— Vrei să spui că putem să-l aducem pe Cooper înapoi. 

— Şi să-l trimitem unde trebuie, da. Să-l prindem în 
momentul în care părăseşte nava şi ar putea ajunge la locul 
lui în Secolul 24 doar cu câteva fizio-ore mai bătrân. Zile, 
cel mult. Va fi o modificare, desigur, dar nu una destul de 
importantă. Realitatea ar fi clătinată, băiete, dar nu 
răsturnată. 

— Dar cum dăm de el? 

— Ştim că există o modalitate, altfel Eternitatea nu ar mai 
fi existat în acest moment. Iar în ce priveşte modalitatea, de 
asta am nevoie de tine, de asta m-am luptat să te aduc de 
partea mea. Tu eşti expertul în Primitiv. Tu să-mi spui. 

— Nu pot, gemu Harlan. 

— Poţi, insistă Twissell. 

Din vocea bătrânului dispăruse deodată orice dovadă de 
oboseală sau de vârstă înaintată. Privirile îi erau aprinse de 


flacăra luptei şi-şi mânuia ţigara ca pe o lance. Până şi 
Harlan, cât era de amorţit de durere, avu impresia că 
Twissell se simte în largul lui, acum că bătălia se dădea în 
doi. 

— Putem reconstitui momentul, sugeră bătrânul. Ia 
comanda impulsului. Stai aici şi aştepţi semnalul. Ţi se dă. 
Faci contactul şi în acelaşi timp mişti brusc maneta asta 
către jos-Timp. Cât de mult? 

— Nu ştiu, îţi spun. Nu ştiu. 

— Tu nu ştii, dar muşchii tăi ştiu. Ia-ţi locul şi pune mâna 
pe manetă. Adună-te. Hai, băiete. Aştepţi semnalul. Mă 
urăşti. Urăşti Consiliul. Urăşti Eternitatea. Ţi-e inima 
zdrobită de gândul la Noys. Reîntoarce-te la momentul 
acela. Să simţi ce-ai simţit atunci. Acum o să pun din nou 
ceasul în mişcare. Îţi dau un minut, băiete, să-ţi aduci 
aminte prin ce-ai trecut şi să retrăieşti totul. Apoi, când te 
apropii de zero, lasă-ţi mâna dreaptă să se smucească către 
comandă ca atunci. Pe urmă iei mâna repede! N-o mai pui 
la loc. Eşti gata? 

— Nu cred că pot s-o fac. 

— Nu crezi. Sfinte Timp, dar n-ai de ales. Mai ai vreo altă 
şansă să-ţi iei fata înapoi? 

Nu avea. Harlan se forţă să se aşeze din nou la comandă 
şi, făcând-o, emoția îl năpădi din nou. Nu trebuia să facă 
nici un efort. Repetarea mişcărilor fizice i le readuse în 
minte. Liniuţa roşie a temporometrului se puse în mişcare. 

Gândi, detaşat: „Ultimul minut de viaţă?” 

Minus 30 de secunde. 

Gândi. „N-o să doară. Nu e asta moartea.” 

Încercă să se gândească numai la Noys. 

Minus 15 secunde. 

Noys! 

Mâna stângă se apropie încet de contact. 

Minus 12 secunde. 

Contact! 

Mâna dreaptă porni. 


Minus 5 secunde. 

Noys! 

Mâna dreaptă se miş-ZERO-că spasmodic. 

Sări în lături, gâfâind. 

Twissell veni lângă el, scrutând cadranul. 

— Secolul 20. 19,38, mai exact. Harlan simţea că se 
sufocă. 

— Nu ştiu, am încercat să simt la fel, dar a fost altfel. 
Ştiam ce fac şi asta a schimbat totul. 

— Ştiu, ştiu. Poate că totul e greşit. Să-i spunem o primă 
aproximaţie. 

Se opri un moment, făcând calcule mintale, scoase pe 
jumătate un calculator de buzunar din învelitoarea lui şi-l 
zvârli înapoi fără să-l consulte. 

— La naiba cu punctele zecimale. Să zicem că 
probabilitatea este de 0,99, să-l fi trimis în al doilea sfert al 
Secolului 20. Undeva între 19,25 şi 19,50. Aşa e? 

— Nu ştiu. 

— Bine, uite. Dacă mă hotărăsc să mă concentrez asupra 
acelei perioade din Primitiv până la excluderea oricărui alt 
aspect şi dacă greşesc, pot să-mi pierd şansa de a menţine 
cercul închis în Timp şi Eternitatea ar dispărea, Hotărârea 
în sine va fi punctul crucial, Schimbarea Minimă Necesară, 
S. M. N., care declanşează Schimbarea mare. Hotărârea o 
iau acum. Mă decid, irevocabil. 

Harlan privi cu prudenţă împrejur, ca şi cum Realitatea ar 
fi devenit atât de fragilă, încât o mişcare bruscă din cap ar 
fi putut să o facă ţăndări. 

— Sunt perfect conştient de Eternitate. (Calmul lui 
Twissell îl molipsise în aşa măsură încât propria lui voce îi 
suna fermă în urechi). 

— Atunci Eternitatea încă există, rosti Twissell aspru, sec, 
iar noi am luat hotărârea justă. Acum nu prea mai avem ce 
face pe-aici, pentru un timp. Să mergem în biroul meu şi să- 
i lăsăm pe cei din subcomisia Consiliului să roiască pe aici, 
dacă asta îi face mai fericiţi. În ce-i priveşte pe ei, proiectul 


a fost încununat cu succes. Chiar dacă nu-i aşa, n-o să ştie 
niciodată. Şi nici noi. 

— Întrebarea la care trebuie să găsim răspuns este: ce va 
face Cooper când se va trezi într-un alt secol decât trebuia? 
Spuse 'Twissell, studiindu-şi ţigara. 

— Nu ştiu. 

— Un lucru este cert. E un băiat inteligent şi cu 
imaginaţie, nu eşti de părere? 

— Păi, e Mallansohn. 

— Exact. Şi se întreba dacă va nimeri chiar acolo unde 
trebuie. Una din ultimele lui întrebări a fost: „Şi dacă nu 
nimeresc la locul stabilit?” Ţi-aduci aminte? 

— Şi? 

Harlan nu înţelegea unde urmărea Twissell să ajungă. 

— Şi deci este moralmente pregătit să se trezească prost 
plasat în Timp. Şi va face ceva. Va încerca să ia legătura cu 
noi. Să lase urme pentru noi, Nu uita că, o parte a vieţii 
sale, a fost Etern. Asta-i foarte important. 

Twissell suflă un cerculeţ de fum, îl agăţă cu un deget, 
urmărindu-l cum se încolăceşte şi dispare. 

— E obişnuit cu noţiunea de comunicare peste Timp. Nici 
nu se va gândi că o să rămână părăsit şi izolat în Timp. Va 
şti că îl căutăm. 

— Fără nave şi fără Eternitate în Secolul 20, cum ar putea 
măcar să încerce să comunice cu noi? 

— Cu tine, Tehnician, cu tine. Foloseşte singularul. Tu eşti 
expertul nostru în Primitiv. Tu l-ai instruit pe Cooper în 
acest domeniu. El se aşteaptă ca tu să-i dai de urmă. 

— Ce urmă, Calculator? 

Twissell îşi ridică faţa vicleană, cu zbârciturile acum şi mai 
pronunţate, spre Harlan. 

— Noi l-am lăsat pe Cooper în Primitiv. Este lipsit de scutul 
protector de fizio-Timp. Viaţa lui acum se împleteşte în 
structura Timpului şi va rămâne aşa până când tu şi cu 
mine schimbăm sensul modificării. Tot în structura Timpului 
vor fi ţesute şi fiecare semn sau mesaj pe care poate să le 


lase acum pentru noi. Cu siguranţă că atunci când aţi 
studiat împreună Secolul 20 aţi folosit anumite surse. 
Documente, arhive, filme, obiecte, lucrări de referinţă. 
Vreau să spun surse primare, care să dateze chiar din 
Timp. 

— Da. 

— Şi pe care le-a analizat cu tine? 

— Da. 

— Şi aveaţi vreun anumit articol favorit, unul despre care 
el ştie că îl cunoşti în profunzime, astfel încât să recunoşti în 
el vreo referire la el însuşi? 

— Îmi dau seama unde vrei să ajungi, desigur, răspunse 
Harlan, care devenise, între timp, gânditor. 

— Şi? Întrebă Twissell cu un început de nerăbdare. 

— Revistele mele de actualități, aproape sigur. Revistele 
astea sunt un fenomen al începutului secolelor 20. Cea din 
care am o colecţie aproape completă datează din 20 şi 
continuă până în 22. 

— Bun. Acuma. Crezi că există vreo modalitate în care 
Cooper s-ar putea folosi de aceste reviste pentru a 
transmite un mesaj? Adu-ţi aminte, ştie că citeşti publicaţia, 
că o cunoşti foarte bine şi că te-ai descurca foarte bine în 
găsirea unui mesaj. 

— Nu ştiu. 

Harlan clătină din cap. 

— Revista avea un stil artificial. Era mai degrabă selectivă 
decât cuprinzătoare şi destul de imprevizibilă. Ar fi greu, 
dacă nu imposibil, să te bazezi pe faptul că va publica ceea 
ce plănuieşti tu să transmiţi. Cooper nu ar putea să creeze 
nişte ştiri adecvate şi să fie sigur că apar. Chiar dacă ar 
reuşi să intre în personalul ei de redacţie, ceea ce este 
aproape imposibil, n-ar putea nici atunci fi sigur că, după ce 
trece pe la ceilalţi redactori, formularea lui va rămâne exact 
aceeaşi. Nu-mi dau seama, Calculator. 

— Sfinte Timp, gândeşte-te! Concentrează-te asupra 
revistelor ălora. Eşti în Secolul 20 şi eşti Cooper, cu 


educaţia şi formaţia lui. Iu i-ai fost profesor, Harlan. Tu i-ai 
modelat gândirea. Ce ar face? Cum ar încerca să plaseze 
ceva în revistă? Ceva cu exact cuvintele pe care le vrea? 

Harlan făcu ochii mari. 

— O reclamă! 

— O ce? 

— O reclamă. Un anunţ publicitar. Un anunţ plătit pe care 
sunt obligaţi să-l publice exact aşa cum este. Am discutat 
adesea cu Cooper despre ele. 

— A, da. Au chestii de-astea şi prin 186. 

— Dar nu ca în Secolul 20, care a atins apogeul în această 
privinţă. Mediul cultural. 

— Lasă asta acum. Gândeşte-te la reclamă, îl întrerupse 
Twissell precipitat. Cum ar trebui să fie? 

— Tare-aş vrea să ştiu. 

Twissell privea abătut la vârful aprins al ţigării, ca şi cum 
de-acolo ar fi trebuit să-i vină inspiraţia. 

— Nu poate spune „Cooper din secolul 78, eşuat în Secolul 
20, cheamă Eternitatea”. 

— De ce eşti atât de sigur? 

— E imposibil! Să dezvălui Secolului 20 o informaţie pe 
care ştim că nu o aveau ar fi la fel de dăunător pentru ciclul 
Mallansohn ca orice acţiune greşită din partea noastră, 
Suntem încă aici, ceea ce înseamnă că, pe tot parcursul 
vieţii lui, în Realitatea curentă a Primitivului, nu a făcut 
nimic de genul ăsta. 

— Plus că, îl întrerupse Harlan, încercând să urmărească 
acest raţionament circular, o revistă de actualități nu ar 
accepta să publice nimic care să pară nebunesc sau care să 
fie neinteligibil. Ar bănui o fraudă sau altceva ilegal şi n-ar 
vrea să fie implicată. Deci Cooper nu ar putea folosi 
Intertemporala Standard în mesajul său. 

— Ar trebui să fie ceva subtil, să ni se adreseze indirect. Va 
trebui să insereze o reclamă care să pară perfect normală 
oamenilor din Primitiv. Perfect normală! Şi totuşi să fie ceva 
evident pentru noi, odată ce ştim ce căutăm. Să bată la 


ochi. Cât de mare crezi că ar putea fi, Harlan? Sunt scumpe 
reclamele astea? 

— Destul de scumpe, cred. 

— Şi Cooper va trebui să-şi drămuiască banii. Şi-n afară de 
asta, pentru a evita să atragă o atenţie nedorită, ar trebui 
să fie mică. Gândeşte-te, Harlan. Cât de mică? 

Harlan întinse mâinile în faţă. 

— Jumătate de coloană? 

— Coloană? 

— Astea sunt reviste tipărite, ştiţi. Pe hârtie. Cuvintele 
sunt aranjate în coloane. 

— A, da. Nu prea pot să fac distincţia între literatură şi 
film. Şi acum va trebui să facem o primă aproximare de altă 
natură. Vom căuta o reclamă de o jumătate de coloană care 
să releve, practic, de la prima vedere, că omul care a făcut- 
o vine dintr-un alt Secol (din sus-Timp, bineînţeles) şi care 
totuşi să fie atât de obişnuită încât nici un om din acel Secol 
să nu vadă în ea nimic deosebit. 

— Şi dacă nu o găsesc? 

— O vei găsi. Eternitatea există, nu-i aşa? Atâta timp cât 
există, suntem pe drumul cel bun. Spune-mi, îţi aminteşti să 
fi dat peste vreo astfel de reclamă când le analizai cu 
Cooper? Ceva care să te fi frapat chiar şi numai momentan, 
ca ciudat, bizar, neobişnuit, cu vreo greşeală subtilă? 

— Nu. 

— Nu vreau să-mi răspunzi atât de repede. Gândeşte-te 
cinci minute. 

— N-are sens. La vremea când ne uitam noi prin reviste, 
Cooper nu fusese în Secolul 20. 

— Te rog, băiete, foloseşte-ţi capul. Trimiterea lui Cooper 
în 20 a produs o modificare. Nu e o Schimbare; nu eo 
modificare ireversibilă. Dar s-au produs câteva schimbări, 
cu „s” mic, sau micro-schimbări, cum li se spune în mod 
obişnuit în Calcule. În clipa în care Cooper a fost trimis în al 
20-lea, reclama a apărut în numărul curent al revistei. 
Propria ta Realitate s-a micro-schimbat, în sensul că te-ai fi 


uitat la o pagină cu reclama pe ea mai degrabă decât ta una 
fără reclama aceea, aşa cum ai fi făcut în Realitatea 
anterioară. Înţelegi? 

Harlan fu din nou uluit atât de uşurinţa cu care Twissell îşi 
croia drum prin jungla logicii temporale, cât şi de 
„paradoxurile” Timpului. Clătină din cap. 

— Nu-mi amintesc nimic de genul ăsta. 

— Atunci, unde ţii dosarele cu publicaţia aceea? 

— Mi-am făcut o bibliotecă specială la Nivelul Doi, 
folosindu-mă de permisul lui Cooper. 

— Destul de bine. Hai acolo. Acum! 

Harlan se uita la Twissell cum priveşte curios volumele 
vechi, legate, din bibliotecă şi cum scoate unul. Erau atât de 
vechi, încât hârtia lor subţire trebuia întreţinută prin 
metode speciale, şi trosnea sub atingerea lui, nu suficient 
de blândă. 

Se înfiora. În timpuri mai bune, i-ar fi ordonat lui Twissell 
să nu se atingă de cărţi, cât era el de Calculator Senior. 

Bătrânul cerceta cu privirea paginile foşnitoare şi buzele 
lui formau pe tăcute cuvintele arhaice. 

— Asta este engleza de care vorbesc lingviştii tot timpul, 
nu-i aşa? Întrebă, bătând uşor cu degetul o pagină. 

— Da, engleză, mormăi Harlan. Twissell puse volumul 
înapoi. 

— Greu şi grosolan. 

Harlan dădu din umeri. Într-adevăr, cele mai multe Secole 
din Eternitate foloseau filmul. O minoritate respectabilă 
folosea înregistrarea moleculară. Totuşi, tiparul şi hârtia nu 
erau nişte necunoscute. 

— Cărţile nu au nevoie de investiţiile în tehnologie pe care 
le necesită filmele, spuse el. 

Twissell îşi frecă bărbia. 

— Chiar. Începem? 

Luă un alt volum din raft, deschizându-l la întâmplare şi 
scrutând pagina cu o încordare ciudată. 


Harlan gândi: „Omul ăsta crede că o să găsească soluţia ca 
la loterie?” 

Se pare că gândul lui nu era departe de adevăr, căci 
Twissell, întâlnind privirea revelatoare a lui Harlan, se 
înroşi şi puse cartea înapoi. 

Harlan luă primul volum din Centisecolul 19,25 şi începu 
să întoarcă regulat paginile. Numai mâna dreaptă şi ochii i 
se mişcau. Restul corpului vădea o atenţie încremenită. 

La intervale care-i păreau lui însuşi cât o veşnicie, Harlan 
se ridica, mormăind, şi lua un alt volum. Cu aceste ocazii, 
făcea o pauză pentru o cafea sau un sandwich. 

Spuse, abătut: 

— E inutil să staţi aici. 

— Te deranjez? 

— Nu. 

— Atunci stau, murmură Twissell. 

În tot acest timp se plimba, oprindu-se în faţa rafturilor, 
uitându-se, neputincios, la coperţi. Scânteile ţigărilor sale 
furioase îi ardeau degetele, dar nu băga de seamă. 

Aşa luă sfârşit o fizio-zi. 

Dormiră puţin un somn agitat. Dimineaţa, între două 
volume, Twissell, zăbovind la ultima înghiţitură de cafea, 
spuse: 

— Uneori mă întreb de ce n-am renunţat la statutul de 
Calculator, atunci, după. Ştii tu. 

Harlan dădu din cap. 

— Aşa aş fi vrut. Aşa simţeam. Câteva fizio-luni am sperat, 
cu disperare, că n-o să mai aud de nici o Schimbare. 
Devenisem morbid în privinţa asta. Începusem să mă întreb 
dacă Schimbările aveau vreun sens. Ciudat, ce feste îţi 
joacă uneori sentimentele. Tu cunoşti istoria Primitivă, 
Harlan. Tu ştii cum era. Realitatea lor curgea orbeşte de-a 
lungul liniei maximei probabilităţi. Dacă acea maximă 
probabilitate implica o epidemie universală sau zece Secole 
de sclavie economică, o prăbuşire a tehnicii, sau chiar. Ăăă. 
Să vedem - ce e cel mai rău - chiar un război atomic, dacă 


ar fi fost pe atunci posibil, pe Sfântul Timp, chiar se 
întâmpla. Nu le oprea nimic. Dar acolo unde există 
Eternitatea, nu mai poate fi vorba de aşa ceva. În sus-Timp 
de la Secolul 28, lucruri de-astea nu se mai întâmplă. Pe 
Timp, ne-am ridicat Realitatea la un nivel de bună-stare 
mult dincolo de orice îşi puteau imagina timpurile Primitive. 
La un nivel care, dacă nu ar fi existat intervenţia Eternităţii, 
ar fi rămas la o probabilitate foarte mică. 

Harlan gândi, cuprins de ruşine: „Ce încearcă să facă? Să 
mă determine să lucrez mai repede? Fac tot ce pot”. 

Twissell continuă: 

— Dacă pierdem acum această şansă, Eternitatea va 
dispărea, probabil, în tot fizio-Timpul. Şi, cu o singură 
Schimbare vastă, toată Realitatea se va întoarce la 
probabilitatea maximă cu, sunt sigur, consecinţa războiului 
atomic şi dispariţia omului. 

— Mai bine să trec la volumul următor, spuse Harlan. 

În pauza următoare, Twissell rosti, neputincios: 

— E atât de mult de lucru. Nu există o metodă mai rapidă? 

— Spune tu care. Mie mi se pare că trebuie să mă uit la 
fiecare pagină. Şi la fiecare colţ al ei. Cum aş putea s-o fac 
mai repede? 

Întorcea paginile metodic. 

— Literele încep să-mi joace în faţa ochilor şi asta 
înseamnă că s-a făcut ora de culcare, zise Harlan într-un 
târziu. 

A doua fizio-zi luă sfârşit. 

La 10:22 a.m,, fizio-Timpul Standard, în care cea de-a treia 
fizio-zi de căutări, Harlan privi cu uimire pe o pagină. 

— Asta e! 

Twissell nu înţelese afirmaţia. 

— Ce? 

Harlan ridică privirea. Faţa îi era contorsionată de uimire. 

— Ştii, n-aş fi crezut-o. Pe Timp, n-am crezut nici o clipă cu 
adevărat, nici chiar când îmi înşirai toată teoria aia despre 
revistele de actualități şi reclame. 


Twissell înţelesese: 

— Ai găsit! 

Sări la volumul din mâna lui Harlan, întinzând către el 
degetele tremurătoare. 

Harlan îl trase înapoi şi-l închise cu zgomot. 

— Stai o clipă. Tu n-o să găseşti nimic, nici dacă ţi-aş arăta 
pagina. 

— Ce faci? Ai pierdut-o! 

— N-am pierdut nimic. Ştiu unde este. Dar mai întâi. 

— Mai întâi ce? 

— A mai rămas un amănunt. Spui că o pot avea pe Noys. 
Adu-mi-o, atunci. S-o văd. 

Twissell îl privea, cu părul lui rar şi alb în dezordine. 

— Glumeşti? 

— Nu. Nu glumesc. Mi-ai garantat că o să aranjezi tu. Sau 
tu glumeşti? Noys şi cu mine vom fi împreună. Ai promis. 

— Da, am promis. A rămas stabilit. 

— Atunci, adu-mi-o vie, sănătoasă şi neatinsă. 

— Dar nu te înţeleg. Nu eu o am. Nimeni n-o are. E încă 
acolo, în sus-Timpul îndepărtat, aşa cum a raportat Finge. 
Nimeni nu s-a atins de ea. Sfinte Timp, ţi-am spus că e în 
siguranţă. 

Harlan îl privi în ochi pe bătrân şi se încruntă tot. Rosti, 
sufocat: 

— 'Te joci cu cuvintele. Bine, e în sus-Timpul îndepărtat, 
dar la ce-mi foloseşte mie asta? Înlătură bariera de la 
100.000. 

— Ce să înlătur? 

— Bariera. Nava nu poate trece. 

— Nu mi-ai spus nimic, niciodată, replică Twissell, sălbatic. 

— Nu? Se întrebă Harlan, vădit surprins. 

Nu-i spusese? Se gândise la asta foarte des. Nu-i spusese 
nici un cuvânt? Nu-şi putea aminti. Apoi însă se înverşună 
din nou. 

— Bine, îţi spun acum. Dă-o jos. 


— Dar e imposibil! O barieră în calea navei? O barieră 
temporală? 

— Vrei să spui că nu ai pus-o tu? 

— N-am pus nimic. Sfinte Timp, îţi jur. 

— Atunci. Atunci. 

Harlan simţi cum păleşte. 

— Atunci, Consiliul a pus-o. Ştiu totul şi au acţionat fără ca 
tu să ştii şi. Ah, pe Timp şi Realitate, n-au decât să fluiere 
cât vor după reclamă şi după Cooper, după Mallansohn şi 
după toată Eternitatea. N-o să aibă nimic din toate astea. 
Nimic. 

— Stai! Stai! 

Twissell smucea disperat de cotul lui. 

— Stăpâneşte-te. Gândeşte-te, băiete, gândeşte-te. 
Consiliul n-a pus nici o barieră. 

— E acolo. 

— Dar nu au putut pune aşa ceva. Nimeni n-ar putea. Este 
teoretic imposibil. 

— Tu nu ştii. E acolo. 

— Ştiu mai mult decât oricine din Consiliu şi un astfel de 
lucru este imposibil. 

— Dar e acolo. 

— Dar dacă este. 

Şi Harlan deveni brusc suficient de conştient de ce se 
întâmpla în jur ca să vadă un fel de frică abjectă în ochii lui 
Twissell. O groază care nu fusese acolo nici chiar când 
aflase prima oară de plasarea greşită a lui Cooper şi de 
sfârşitul iminent al Eternităţii. 

SECOLELE ASCUNSE. 

Andrew Harlan îi privea, cu un ochi abstract, pe cei care 
munceau. Îl ignorară politicos, pentru că era Tehnician. În 
mod obişnuit, i-ar fi ignorat şi el, ceva mai puţin politicos, 
pentru că făceau parte din personalul de la întreţinere. 
Acum însă îi urmărea cu privirea, şi, în deznădejdea lui, se 
surprinse chiar invidiindu-i. 


Erau personalul de serviciu de la Departamentul 
Transportului Intertemporal, în uniforme cenuşii cu epoleţi, 
cu o săgeată roşie cu două capete, pe un fond negru. Cu un 
echipament complicat de câmp de forţă verificau motoarele 
navelor şi gradele de hiperlibertate de-a lungul tunelelor. 
Aveau, după câte îşi închipuia Harlan, foarte puţine 
cunoştinţe teoretice despre ingineria temporală, dar era 
evident că aveau o vastă experienţă practică. 

Ca Novice, Harlan nu învățase prea multe în legătură cu 
întreţinerea. Sau, mai exact, nu dorise să înveţe. Novicii 
care nu corespundeau erau repartizaţi la întreţinere. 
„Profesia nespecializată” (cum o numeau, printr-un 
eufemism) îţi punea pecetea eşecului şi Novicele mediu 
evita automat subiectul. 

Acuma, totuşi, pe când îi privea muncind în tăcere, îi 
păreau pricepuţi, relaxaţi, legitim fericiţi. 

Şi de ce nu? Îi întreceau ca număr pe Specialişti, pe 
„adevărații Eterni”, cu zece la unu. Aveau o societate a lor, 
nivele de reşedinţă numai ale lor, plăceri şi distracţii numai 
ale lor. Munca lor era fixată la atâtea ore pe fizio-zi şi 
pentru ei nu existau presiuni sociale care să-i oblige să-şi 
lege şi activităţile din timpul liber de profesia lor. Aveau 
timp, aşa cum nici un Specialist nu avea, pe care să-l dedice 
literaturii şi dramatizărilor filmate aduse din diversele 
Realităţi. 

Ei erau, la urma urmei, cei cu personalitatea cea mai 
întreagă. Şi viaţa Specialistului era cea hărţuită şi afectată, 
artificială în comparaţie cu cea paşnică şi simplă din 
serviciul întreţinere. 

Întreţinerea era temelia Eternităţii. Ce ciudat că un fapt 
atât de evident nu-l frapase până acum. Ei supravegheau 
importul de hrană şi apă din Timp şi îndepărtarea 
deşeurilor, funcţionarea centralelor energetice. Menţineau 
în mişcare tot mecanismul Eternităţii, puneau totul pe 
roate. Dacă toţi Specialiştii ar fi dispărut pe loc, 
întreţinerea putea asigura supraviețuirea Eternităţii pe 


timp nelimitat. Dar dacă ar fi fost să dispară serviciul 
întreţinere, Specialiştii ar fi trebuit să părăsească 
Eternitatea în câteva zile, sau să moară de o moarte 
lamentabilă. 

Resimţeau oare oamenii din întreţinere pierderea 
căminelor lor temporale sau vieţile lor fără familie, fără 
soţie şi copii? Era siguranţa în faţa sărăciei, bolilor şi 
Schimbărilor de Realitate o compensare suficientă? Le erau 
vreodată cerute părerile în vreo problemă importantă? 
Harlan simţea în el ceva din focul reformatorului social. 

Calculatorul Senior Twissell îi întrerupse firul gândurilor 
intrând aproape în fugă, arătând şi mai preocupat decât cu 
o oră înainte, când plecase, lăsându-i pe cei de la 
întreţinere să lucreze. 

Harlan gândi: „Cum de mai rezistă? E doar bătrân”. 

Twissell se uită la el cu privirea rapidă şi ageră a unei 
păsări, în timp ce lucrătorii se îndreptau automat, plini de o 
atenţie respectuoasă. 

— Cum e cu tunelurile? Întrebă. 

Unul din oameni îi răspunse: 

— Nimic în neregulă, domnule. Drumurile sunt libere, 
câmpurile permeabile. 

— Aţi verificat tot? 

— Da, domnule. În sus-Timp, atât cât merg staţiile 
Departamentului. 

— Atunci, plecaţi! 

Insistenţa bruscă a concedierii era evidentă. Se înclinară 
respectuos, se întoarseră şi se grăbiră să dispară. 

Harlan era singur cu 'Twissell lângă tunelurile navelor. 
Twissell se întoarse către el. 

— Tu rămâi aici. Te rog. Harlan clătină din cap. 

— Trebuie să vin. 

— Înţelege-mă. Dacă mie mi se întâmplă ceva, tu o să ştii 
cum să-l găseşti pe Cooper. Dar dacă ţi se întâmplă ţie, ce 
aş mai putea eu face, sau orice alt Etern, sau orice 
combinaţie de Eterni? 


Harlan scutură din nou din cap. Twissell îşi luă o ţigară. 

— Sennor bănuieşte. M-a căutat de mai multe ori în 
ultimele două fizio-zile. Vrea să ştie de ce stau retras. Când 
va afla că am ordonat o revizie completă a mecanismelor 
din tunelurile navelor. Trebuie să plec acum, Harlan. Nu 
mai pot întârzia. 

— Nu vreau să te întârzii. Sunt gata. 

— Insişti să vii? 

— Dacă nu este nici o barieră, nu-i nici un pericol. Şi chiar 
dacă ar fi, eu m-am lovit deja de ea şi m-am întors. De ce te 
temi, Calculator? 

— Nu vreau nici un risc inutil. 

— Atunci, unde ţi-e logica? Să zicem că merg cu tine. Dacă 
Eternitatea mai există şi după ce plecăm, înseamnă că 
cercul mai poate fi încă închis. Înseamnă că vom 
supravieţui. Dacă e hotărârea greşită, atunci Eternitatea va 
trece în neființă, ceea ce se va întâmpla oricum şi dacă nu 
merg, pentru că, fără Noys, nu mişc un deget ca să-l aduc 
înapoi pe Cooper. Jur. 

— 'Ţi-o aduc eu înapoi. 

— Dacă e atât de simplu şi de sigur, atunci nu se va 
întâmpla nimic dacă merg şi eu. 

Twissell era cuprins de torturile ezitării. Spuse, aspru: 

— Bine, atunci vino! 

Şi Eternitatea supravieţui. 

Privirea bântuită a lui Twissell nu dispăru nici după ce 
intrară în navă. Scruta cifrele care alergau pe cadranul 
temporometrului. Până şi demultiplicatorul care măsura 
Kilosecolele, şi pe care lucrătorii îl porniseră special pentru 
acest drum, scotea câte un clinchet la intervale regulate. 

— Nu ar fi trebuit să vii. Harlan ridică din umeri. 

— De ce nu? 

— Mă tulburi. Fără vreun motiv anume. O veche 
superstiție de-a mea. Mă face să fiu nervos. 

Îşi împreună mâinile, încleştându-le puternic. 

— Nu te înţeleg, spuse Harlan. 


Twissell părea dornic să vorbească întruna, ca pentru a 
exorciza un demon al minţii sale. 

— Fii atent, poate c-o să-ţi dai seama. Tu eşti expertul în 
Primitiv. Cât timp a existat omul în Primitiv? 

— Zece mii de Secole. Cincisprezece mii, poate. 

— Da. Începând ca un fel de creatură primitivă, semănând 
cu o maimuţă, şi sfârşind ca Homo Sapiens, nu? 

— Asta ştie toată lumea. Da. 

— Atunci toată lumea ştie şi că evoluţia face paşii mari. 
15.000 de Secole de la maimuţă la Homo Sapiens! 

— Şi? 


— Şi eu sunt dintr-unul din Secolele 30.000. 


(Harlan nu se putu stăpâni să tresară. Nu ştiuse niciodată 
care era căminul temporal al lui Twissell şi nici nu auzise ca 
altcineva să ştie.) 

— Sunt dintr-unul din Secolele 30.000, reluă 'Twissell, şi tu 
eşti din Secolul 95. Timpul dintre căminele noastre 
temporale înseamnă de două ori existenţa completă a 
omului în Primitiv şi, totuşi, ce mare diferenţă este între 
noi? M-am născut cu patru dinţi mai puţin decât tine şi fără 
apendice. Deosebirile fiziologice cam astea ar fi. 
Metabolismul nostru este aproape acelaşi. Deosebirea cea 
mai importantă este că organismul tău poate sintetiza 
nucleul steroid şi al meu nu, aşa că hrana mea trebuie să 
conţină colesterol şi a ta nu. Eu am putut să procreez cu o 
femeie din 575. Uite ce puţine deosebiri în Timp prezintă 
specia noastră. 

Harlan nu era prea impresionat. Nu-şi pusese niciodată 
întrebări în legătură cu identitatea fundamentală a omului 
de-a lungul Secolelor. Era unul din acele lucruri cu care 
trăiai şi pe care le luai ca atare. 

— S-au văzut cazuri de specii care au rămas neschimbate 
milioane de Secole. 

— Dar nu multe. Un lucru este cert: încetarea evoluţiei 
umane pare să coincidă cu înfiinţarea Eternităţii. Doar o 


coincidenţă? Lată o problemă care nu este luată în discuţie, 
decât pe ici, pe colo, de câte unul ca Sennor, şi eu nu am 
fost niciodată un Sennor. N-am crezut că are vreun rost să 
faci speculaţii. Dacă ceva nu putea fi verificat de un 
Computaplex, n-avea nici un sens să ia din timpul unui 
Calculator. Şi totuşi, când eram tânăr, adesea m-am gândit. 

— La ce? Întrebă Harlan, spunându-şi: „Oricum, am ce 
asculta”. 

— M-am gândit adesea la Eternitate aşa cum era când de- 
abia se înființase. Se întindea doar pe câteva din Secolele 
30 şi 40 şi funcţia ei principală era comerţul. Se interesa de 
reîmpădurirea suprafeţelor defrişate, de transporturile de 
diverse tipuri de soluri, de apă proaspătă, produse chimice. 
Erau zile simple. Apoi însă am descoperit Schimbările de 
Realitate. Calculatorul Senior Henry Wadsman, în felul lui 
dramatic, cu care suntem toţi obişnuiţi, a împiedicat un 
război stricând frâna maşinii unui membru al Congresului. 
După asta, Eternitatea şi-a mutat din ce în ce mai mult 
centrul de greutate de la comerţ la Schimbările de 
Realitate. De ce? 

— Pentru motivul evident: bunăstarea umanităţii. 

— Da. Da. Aşa cred şi eu. În timpurile normale. Dar eu 
vorbesc de coşmarul meu. Dacă ar exista un alt motiv, 
neexprimat, inconştient? Un om care poate călători în 
viitorul nedefinit poate întâlni oameni la fel de evoluaţi faţă 
de el cum este el faţă de o maimuţă. De ce nu? 

— Poate. Dar oamenii sunt oameni. 

— Chiar şi în Secolele 70.000. Da, ştiu. Şi are asta vreo 
legătură cu Schimbările noastre de Realitate? Am eliminat 
neobişnuitul. Chiar şi căminul temporal al lui Sennor, cu 
creaturile lui spâne, se află în permanenţă sub semnul 
întrebării, şi e doar un aspect inofensiv. Poate că, cinstit, cu 
toată sinceritatea, am frânat evoluţia umană pentru că nu 
vrem să dăm ochi cu supraoamenii. 

Încă nici o scânteie. Harlan replică: 

— Dar s-a făcut. Ce mai contează? 


— Dar dacă supraomul există totuşi, mai în sus-Timp decât 
putem ajunge noi? Nu ne exercităm controlul decât până în 
70.000. După asta vin Secolele Ascunse! De ce sunt 
ascunse? Pentru că omul evoluat nu vrea să aibă de-a face 
cu noi şi ne barează drumul, din Timpul lui? De ce le dăm 
voie să rămână ascunse? Pentru că nici noi nu vrem să-i 
întâlnim şi, nereuşind să intrăm de la prima tentativă, am 
refuzat să mai încercăm? Nu spun că ăsta este motivul 
nostru conştient, dar, conştient sau nu, este un motiv. 

— Poate fi orice. Nu putem ajunge la ei şi nici ei la noi. 
Trăieşte şi lasă-i să trăiască. 

Twissell păru frapat de frază. 

— Trăieşte şi lasă-i să trăiască. Dar nu facem asta. Noi 
facem Schimbări. Schimbările se întind pe doar câteva 
Secole înainte ca inerția temporală să le stingă efectele. Ți- 
aduci aminte că Sennor a enunțat această problemă ca una 
din întrebările fără răspuns ale Timpului, atunci, la dejunul 
nostru. Ce ar mai fi putut spune ar fi fost că totul e o treabă 
de statistică. Unele Schimbări afectează mai multe Secole 
decât altele. Teoretic, orice număr de Secole poate fi afectat 
de Schimbarea adecvată, o sută de Secole, o mie, o sută de 
mii. Omul evoluat din Secolele Ascunse poate că ştie asta. 
Poate că îl supără posibilitatea ca într-o zi o Schimbare să-l 
atingă şi pe el, chiar în Secolul 200.000. 

— N-are sens să ne facem astfel de probleme, spuse 
Harlan cu aerul unuia care are alte probleme mult mai 
mari. 

— Dar, să zicem, continuă Twissell în şoaptă, că au rămas 
destul de calmi atât timp cât am lăsat goale Secţiile 
Secolelor Ascunse. Asta înseamnă că nu suntem ofensivi. Să 
zicem că acest pact, sau cum vrei să-i spui, ar fi fost încălcat 
şi că cineva pare să-şi fi stabilit reşedinţa permanentă în 
sus-Timp de Secolul 70.000. S-au gândit poate că asta 
înseamnă primul pas într-o invazie de proporţii? Ei ne pot 
bara drumul către Timpul lor, deci ştiinţa lor e mult mai 
avansată decât a noastră. Să mai presupunem că pot face şi 


ceea ce nouă ne pare imposibil, să pună o barieră peste 
tunelurile navelor, izolându-se. 

Acum sări Harlan în picioare, îngrozit. 

— Ei o au pe Noys? 

— Nu ştiu. Nu este decât o speculație. Poate că nu e nicio 
barieră. Poate că era ceva în neregulă cu nava ta. 

— Era o barieră! Urlă Harlan. Ce altă explicaţie ar putea 
fi? De ce nu mi-ai spus toate astea înainte? 

— Nu cred, mormăi Twissell. Încă nu cred. N-ar fi trebuit 
să spun nici o vorbă despre bazaconiile astea. Temerile 
mele - problema lui Cooper - totul. Dar mai aşteaptă câteva 
minute. 

Arătă spre temporometru. Acul le indica poziţia: între 
Secolele 95.000 şi 96.000. 

Mâna lui Twissell, pe comenzi, încetini nava. Trecuseră de 
99.000. Acul îşi încetini şi el mişcarea. Acum se puteau citi 
şi Secolele individuale. 

— Ce-o să facem? Murmură Harlan. 

Twissell scutură din cap cu un gest care sugera, elocvent, 
răbdare şi speranţă, dar şi o mare neputinţă. 

Harlan îşi adună puterile pentru şocul barierei şi gândi, 
disperat: să fie salvarea Eternităţii singura cale de a obţine 
Timp pentru lupta cu fiinţele din Secolele Ascunse? Cum 
altfel să o regăsească pe Noys? Să zboare înapoi, înapoi în 
575 şi să muncească nebuneşte pentru. 

Twissell îşi ţinu respiraţia. Twissell încetini şi mai mult, 
lăsând nava să se târască. Răspundea perfect comenzilor. 

— Acum, acum, acum, şopti Harlan, fără să-şi dea seama 
că scosese vreun sunet. 

99.998. 99.999,. 100.000. 100.001. 100.002. Numerele 
treceau şi cei doi le urmăreau într-o tăcere paralizantă. Şi 
atunci, 'Twissell strigă: 

— Nu e nici o barieră! Iar Harlan îi răspunse: 

— A fost! A fost! Apoi, în agonie: 

— Poate că au luat-o şi nu mai au nevoie de nici o barieră! 

Harlan sări afară şi ridică vocea. 


— Noys! Noys! 

Ecourile ricoşau surd, sincopat, în pereţii Secţiei goale. 
Twissell ieşi şi el din navă, mai liniştit şi strigă după colegul 
său mai tânăr: 

— Aşteaptă, Harlan. 

În zadar. Harlan, într-o goană, se năpustise pe coridoare, 
către acea parte a Secţiei din care-şi făcuseră un fel de 
cămin. 

Se gândi vag la posibilitatea de a se întâlni cu unul din 
„oamenii evoluaţi” ai lui 'Twissell şi, timp de o secundă, 
pielea se încreţi pe el, dar imediat apoi totul dispăru în 
nevoia sa urgentă de-a o găsi pe Noys. 

— Noys! 

Şi, deodată, atât de repede încât era în braţele lui înainte 
de a fi sigur că a văzut-o, ea era acolo cu el, cu braţele în 
jurul lui, strângându-l, obrazul ei pe umărul lui şi părul ei 
întunecat şi moale lângă bărbia lui. 

— Andrew? Vocea îi era înăbuşită de strânsoarea lui. Unde 
ai fost? N-ai mai venit de câteva zile şi începuse să-mi fie 
frică. 

Harlan o ţinea acum în faţa lui, la o lungime de braţ, cu un 
fel de solemnitate flămândă. 

— N-ai păţit nimic? 

— Eu nu. Am crezut că ţie ţi s-a întâmplat ceva. Am crezut. 
Se întrerupse, teroarea urcându-i în priviri, sufocantă. 

— Andrew! Harlan se întoarse. 

Nu era decât 'Twissell, care de-abia îşi mai trăgea sufletul. 
Noys căpătase din nou încredere, privind în ochii lui Harlan. 
Spuse, mai liniştită: 

— Îl cunoşti, Andrew? 

— Da, Noys. Acesta este superiorul meu, Calculatorul 
Senior Laban Twissell. Ştie de tine. 

— Un Calculator Senior? 

Noys se dădu înapoi. Twissell înainta, încet. 

— O să te ajut, copila mea. O să vă ajut pe amândoi. El are 
promisiunea mea. Mai rămâne numai s-o şi creadă. 


— Îmi cer iertare, Calculator, spuse Harlan, ţeapăn, dar nu 
pe de-a-ntregul pocăit. 

— Te-am iertat, spuse Twissell. 

Întinse mâna, apucând-o pe cea şovăitoare a fetei. 

— Spune-mi, fata mea, cum te-ai simţit aici? 

— Am fost îngrijorată. 

— N-a fost nimeni pe-aici, de când a plecat Harlan ultima 
oară? 

— N-nu, domnule. 

— Absolut nimeni? Nimic nu s-a întâmplat? 

Ea scutură din cap. Ochii ei întunecaţi îi căutară pe ai lui 
Harlan. 

— De ce întrebaţi? 

— Aşa, un coşmar absurd. Hai, te ducem înapoi în 575. 

Înapoi în navă. Andrew Harlan se cufundă, treptat, într-o 
tăcere tulburată şi din ce în ce mai adâncă. Nu ridică ochii 
nici când Secolul 100.000 fu lăsat în urmă şi Twissell scoase 
un vădit suspin de uşurare, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie 
prinşi în capcană, izolaţi în sus-Timp. 

De-abia se mişcă atunci când mâna lui Noys se furişă într-a 
lui, şi felul în care îi întoarse strânsoarea degetelor fu 
aproape mecanic. 

Noys dormea în altă cameră şi agitația lui Twissell atinsese 
apogeul intensității devoratoare. 

— Reclama, băiete! Acum ai femeia. Partea mea din 
înţelegere a fost îndeplinită. 

În tăcere, încă absent, Harlan întorcea foile volumului de 
pe birou. Găsi pagina. 

— E destul de simplu, dar e în engleză. Îţi citesc şi apoi îţi 
traduc. 

Era o reclamă mică, în colţul din stânga, sus, al paginii 30. 
Pe un fundal de linii neregulate, se puteau citi cuvintele 
neornamentate, scrise cu litere mari de tipar: 

AVEŢI LA BURSĂ TOATE OCAZIILE SĂ DEVENIŢI UN 
MILIONAR. 


Dedesubt, cu litere mici, scria: Buletinul investiţiilor, 
Căsuţa poştală 14, Denver, Colorado. 

Twissell ascultă foarte atent traducerea lui Harlan şi fu 
vizibil dezamăgit. 

— Ce e bursa asta? Ce vor să spună? 

— Bursa de valori, spuse Harlan, nerăbdător. Un sistem 
prin care capitalul particular se investeşte în afaceri. Dar 
nu asta este cheia. Nu vezi desenul pe care e plasat 
anunţul? 

— Ba da. Norul-ciupercă al unei explozii atomice. Ca să 
atragă atenţia. Şi ce-i cu asta? 

Harlan exploda. 

— Sfinte Timp, Calculator, ce e cu tine? Uită-te la data 
apariţiei. 

Arătă cifrele din stânga numărului paginii, 28 martie 
1932. 

— Nici nu-ţi trebuie traducere. Numerele sunt aproape 
aceleaşi ca în Intertemporala Standard. Şi vezi că e Secolul 
19,32. Nu ştii că la vremea aceea nici o fiinţă omenească nu 
văzuse încă ciuperca atomică? Nimeni nu ar fi putut-o 
reproduce atât de exact, în afară de. 

— Stai. E numai un model de linii, spuse 'Twissell, căutând 
să-şi păstreze echilibrul logicii. Poate că asemănarea cu 
norul-ciupercă e doar o coincidenţă. 

— Crezi? Uită-te din nou la cuvinte. Degetul lui arătă 
rândurile scurte: 

— Aveţi la bursă - Toate - Ocaziile - Milionarului. Iniţialele 
formează cuvântul ATOM, ceea ce şi în engleză înseamnă 
atom. E şi asta o coincidenţă? În nici un caz. Nu vezi, 
Calculator, cum anunţul ăsta îndeplineşte condiţiile pe care 
Chiar tu le-ai enunțat? Mi-a atras privirea imediat. Cooper 
ştia că aşa va fi, din pur anacronism. În acelaşi timp, nu are 
nici un alt înţeles în afara celor enunțate, nici un alt înţeles 
pentru oricine din 19,32. Aşa că trebuie să fie Cooper. 
Acesta este mesajul lui. Avem şi data, chiar şi săptămâna 
Centisecolului. Avem adresa lui. Nu trebuie decât să ne 


ducem după el şi eu sunt singurul care cunoaşte destul 
Primitivul ca s-o poată face. 

— Şi-o s-o faci? 

Faţa lui 'Twissell radia de uşurare şi fericire. 

— Da, cu o condiţie. 

Twissell se încruntă, cu o răsturnare bruscă de 
sentimente. 

— Iar condiţii? 

— Aceeaşi condiţie. Nu adaug nimic nou. Noys trebuie să 
vină cu mine. Nu o las aici. 

— Încă n-ai încredere în mine? Cu ce te-am dezamăgit? Ce 
te mai poate încă nelinişti? 

— Un singur lucru, spuse Harlan, solemn. Doar unul. A fost 
o barieră la 100.000. De ce? Asta e ceea ce încă mă 
nelinişteşte. 

SE-NCHIDE CERCUL. 

Şi nu încetă să-l neliniştească. Era o întrebare care lua 
amploare în mintea lui în timp ce se făceau pregătirile şi 
zilele treceau. Se interpunea între el şi Twissell, apoi între 
el şi Noys. Când veni ziua plecării, nu era decât pe jumătate 
conştient. 

Tot ce putu face fu să manifeste o umbră de interes când 
Twissell se întoarse de la şedinţa cu subcomisia Consiliului. 

— Cum a fost? 

Twissell răspunse, sătul şi obosit: 

— N-aş putea spune că a fost chiar cea mai plăcută 
conversaţie din viaţa mea. 

Harlan era gata să abandoneze subiectul, dar întrerupse 
totuşi tăcerea clipei cu un mormăit. 

— Presupun că nu le-ai spus nimic despre. 

— Nu, nu, veni răspunsul ursuz. Nimic despre fată sau 
despre rolul tău în ratarea plasării lui Cooper. A fost o 
greşeală nefericită, o eroare mecanică. Am luat totul asupra 
mea. 

În conştiinţa lui Harlan, aşa încărcată cum era, mai fu loc 
de o ultimă tresărire. 


— Sper că asta n-o să-ţi dăuneze prea mult. 

— Ce pot sa-mi facă? Trebuie să aştepte terminarea 
corecturii înainte de a se atinge de mine. Dacă dăm greş, 
nimic nu ne mai poate ajuta, dar nici face rău. Dacă reuşim, 
succesul în sine mă va apăra, probabil. lar dacă nu. 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Am oricum intenţia să renunţ, după asta, la participarea 
activă la treburile Eternităţii. 

Dar nu mai ştia ce să facă cu ţigara şi o aruncă înainte de 
a fi ajuns la jumătate. Oftă. 

— Ar fi fost mai bine să nu-i fi băgat deloc în chestia asta, 
dar altfel n-ar fi fost posibil să folosim nava specială pentru 
alte călătorii dincolo de punctul terminus în jos-Timp. 

Harlan era departe. Gândurile lui dădeau târcoale 
aceloraşi întrebări care-l preocupaseră până la excluderea 
totală a orice altceva, zile în şir. Auzise ca de la mari 
depărtări următoarea remarcă a lui Iwissell, dar numai 
când acesta o repetă, tresări: 

— Poftim? 

— Am întrebat dacă e gata femeia ta, băiete! Înţelege ce 
are de făcut? 

— E gata. l-am spus tot. 

— Şi cum a primit? 

— Cum.? A, da, aşa cum mă aşteptam. Nu se teme. 

— Au mai rămas mai puţin de trei fizio-ore. 

— Ştiu. 

Asta era tot, pentru moment, şi Harlan se trezi din nou 
singur cu gândurile lui şi cu conştiinţa apăsătoare a ceea ce 
avea de făcut. 

Odată terminată încărcarea navei şi comenzile reglate, 
Harlan şi Noys îşi făcură apariţia în costumaţia finală, 
aproximând-o pe cea a unei zone urbanizate de la 
începuturile Secolului 20. 

Noys adusese modificări sugestiilor lui Harlan pentru 
garderoba ei, mânată de, spunea ea, un instinct pe care îl 
aveau toate femeile când venea vorba de îmbrăcăminte şi 


estetică. Alesese cu grijă printre fotografiile reclamelor din 
volumele adecvate ale revistei de actualități şi examinase 
minuţios articole importante din o duzină de Secole diferite. 

Din când în când, îl întreba pe Harlan: 

— Ce părere ai? 

El dădea din umeri. 

— Dacă zici că e instinctiv, le las în seama ta. 

— Ăsta-i un semn rău, Andrew, spunea ea, cu o bună 
dispoziţie care nu suna prea veridic. Eşti prea docil. Ce s-a 
întâmplat? Nu eşti tu. Nu ai mai fost tu însuţi de câteva zile 
încoace. 

— N-am nimic, venea răspunsul morocănos. 

Când Twissell îi văzu pentru prima oară în rolul de 
locuitori nativi ai Secolului 20, făcu o slabă încercare de 
glumă. 

— Sfinte Timp, ce costume urâte au în Primitiv, şi totuşi nu 
reuşesc să-ţi umbrească frumuseţea, draga. Draga mea. 

Noys îi zâmbi cald, şi Harlan, impasibil şi tăcut, se văzu 
silit să recunoască faptul că purtarea curtenitoare a lui 
Twissell, deşi ruginită de vârstă, dezvăluia un adevăr. Pe 
Noys hainele o îmbrăcau fără să-i accentueze trăsăturile, 
aşa cum se întâmplă de obicei. Machiajul i se reducea la 
pete foarte discrete de culoare pe obraji şi buze, şi la o 
retuşare urâtă a liniei sprâncenelor. Părul ei superb (şi asta 
fusese partea cea mai proastă) fusese tăiat fără milă. Şi 
totuşi era frumoasă. 

Harlan însuşi începuse să se obişnuiască cu cureaua lui 
incomodă, cu hainele strâmte care-l jenau sub braţ şi între 
picioare şi cu culoarea cenuşie a stofei grosolane. Să poarte 
costume ciudate care să caracterizeze un Secol era o 
treabă veche pentru el. 

Twissell tocmai spunea: 

— Ceea ce aş fi vrut eu să fac era să instalez comenzi 
manuale în navă, aşa cum am discutat, dar se pare că nu se 
poate. Inginerii ar trebui să aibă o sursă de energie destul 
de mare pentru a manevra deplasarea temporală şi asta nu 


există în afara Eternităţii. Tensiunea temporală atât cât staţi 
în Primitiv este tot ce s-a putut obţine. Oricum, aveţi o 
manşă de întoarcere. 

Îi conduse în interiorul navei, croindu-şi drum printre 
teancurile de provizii, şi le arătă maneta proeminentă de 
metal care întrerupea acum armonia peretelui neted 
interior. 

— S-a recurs la instalarea unui simplu comutator. În loc să 
se întoarcă automat în Eternitate, nava va rămâne în 
Primitiv pe timp nelimitat. Odată manşa împinsă în sus, vă 
veţi întoarce. Şi atunci va mai fi doar nevoie de o a doua şi, 
sper, ultimă călătorie. 

— O a doua călătorie? Întrebă Noys imediat. Harlan 
răspunse: 

— Asta nu ţi-am explicat. Uite, în prima călătorie trebuie 
doar să fixăm în Timp data precisă a „aterizării” lui Cooper. 
Nu ştim cât timp s-a scurs între sosirea lui şi apariţia 
anunţului. O să dăm de el prin intermediul căsuţei poştale şi 
vom afla, pe cât posibil, minutul exact al sosirii lui, sau, mă 
rog, pe aproape. Ne putem atunci întoarce la acel moment 
plus 15 minute pentru ca nava să-l fi lăsat pe Cooper. 

Twissell îl întrerupse. 

— Nava nu ar putea fi în acelaşi loc în acelaşi timp în două 
fizio-Timpuri diferite, ştii, şi încercă să zâmbească. 

Noys păru să înţeleagă. 

— Îmi dau seama, spuse, nu prea sigură. 

Twissell reluă: 

— Dacă-l luăm pe Cooper în momentul sosirii sale, 
răsturnăm toate micro-schimbările. Anunţul cu bomba 
atomică va dispărea din nou şi Cooper va şti numai că nava, 
după ce dispăruse aşa cum îl prevenisem noi, a apărut din 
nou, pe neaşteptate. Nu va şti că a fost vreodată într-un alt 
Secol decât cel care trebuia, şi nici nu i se va spune. Îi vom 
argumenta că am uitat să-i dăm o instrucţiune de mare 
importanţă (va trebui să inventăm una) şi sperăm că va 


considera chestiunea atât de lipsită de importanţă încât nu 
va menţiona în memoriu că a fost trimis de două ori. 

Noys ridică sprâncenele ei pensate. 

— E foarte complicat. 

— Da. Din nefericire. 

Twissell îşi frecă mâinile şi-i privi ca şi cum ar fi fost 
măcinat de o îndoială ascunsă. Apoi se îndreptă, scoase o 
ţigară nouă şi chiar reuşi să simuleze o oarecare 
dezinvoltură când spuse: 

— Şi acum, băiete, noroc bun. Dădu mâna cu Harlan, o 
salută pe Noys şi ieşi din navă. 

— Acum plecăm? Întrebă Noys când rămaseră singuri. 

— Peste câteva minute. 

Privi într-o parte, la ea. Se uita la el, zâmbind, fără teamă. 
Pe moment, sufletul lui fu alături de alei. „Dar asta era 
emoție şi nu rațiune, îşi spuse, instinct şi nu gândire”. 
Întoarse privirea. 

Drumul nu însemnă nimic, sau aproape nimic, nici o 
deosebire faţă de o călătorie obişnuită cu nava. Pe la 
jumătatea drumului, simţiră un fel de trepidaţie interioară 
care ar fi putut fi punctul terminus în jos-Timp, dar şi ceva 
pur psihosomatic. Oricum, fusese de-abia perceptibil. 

Imediat apoi fură în Primitiv, păşind într-o lume pietroasă, 
singuratică, însufleţită de strălucirea unui soare târziu. 
Bătea un vânt slab, ca un fior rece, şi peste tot domnea 
tăcerea. 

Stâncile golaşe se rostogoliseră cândva de pe înălţimi şi 
păreau uriaşe, colorate de curcubee cenuşii datorită 
compuşilor de fier, cupru şi crom. Grandoarea peisajului 
nepătat de prezenţa omului, dar totuşi plin de viaţă, îl 
domina pe Harlan, făcându-l să se simtă copleşit, o 
gânganie neînsemnată. Eternitatea, care nu aparţinea lumii 
materiale, nu avea soare, iar aerul era importat. Amintirea 
propriului cămin temporal era prea vagă. Observațiile lui în 
diferite Secole fuseseră legate de oameni şi oraşele lor. Dar 


o astfel de experienţă nu avusese niciodată. Noys îl apucă 
de cot. 

— Andrew! Mi-e frig. 

Tresări şi se întoarse către ea. 

— N-ar fi mai bine să pornim Radiantul? Întrebă ea. 

— Ba da. În peştera lui Cooper. 

— Ştii unde este? 

— Chiar aici, îi răspunse scurt. 

Nu se îndoia de asta. Memoriul o localizase şi, mai întâi 
Cooper, acuma el, fuseseră trimişi exact acolo. 

Încă din zilele lui de Noviciat, nu se îndoise niciodată de 
precizia localizării în călătoriile în Timp. Îşi aduse aminte 
cum îi spusese, foarte serios, Educatorului Yarrow: 

— Dar Pământul se roteşte în jurul Soarelui, şi Soarele în 
jurul Centrului Galactic, şi Galaxia se deplasează şi ea. Dacă 
porneşti de la un punct de pe Pământ şi mergi o sută de ani 
în jos-Timp, te vei trezi într-un spaţiu gol, pentru că 
Pământului îi vor trebui o sută de ani pentru a ajunge acolo. 
(Acelea erau zile în care mai spunea încă, în loc de Secol, „o 
sută de ani”). 

Dar Educatorul Yarrow se răstise la el. 

— Nu se separă timpul de spaţiu. Deplasânduc-te în Timp, 
împărtăşeşti mişcările Pământului. Sau crezi că o pasăre 
zburând prin aer se pierde în spaţiu pentru că Pământul o 
zbugheşte în jurul Soarelui cu 18 mile pe secundă şi 
dispare de sub biata creatură? 

Să cauţi dovezi în analogii este un risc, dar Harlan obţinu 
ulterior dovezi mai temeinice şi acum, după o călătorie 
aproape fără precedent în Primitiv, putea privi cu 
încredere, deloc surprins să vadă gura peşterii exact acolo 
unde i se spusese că va fi. 

Înlătură pietrişul şi bucăţile mai mari de stâncă ce o 
camuflau şi pătrunse înăuntru. 

Străpunse întunericul, folosindu-se de raza de lumină a 
lanternei ca de o daltă. Scrută pereţii, tavanul, solul, fiecare 
centimetru. 


Noys, imediat în spatele lui, şopti: 

— Ce cauţi? 

— Ceva. Orice. 

Găsi acest ceva, orice, în fundul peşterii, sub forma unei 
pietre plate care ţintuia sub greutatea ei nişte foiţe verzui. 
Harlan o răsturnă şi răsfiră foiţele între degete. 

— Ce sunt astea? Întrebă Noys. 

— Bancnote. Mediul de schimb. Bani. 

— Ştiai că sunt aici? 

— N-am ştiut nimic. Am sperat doar. 

Nu făcuse decât să folosească logica inversă a lui Twissell, 
deducând cauza din efect. Eternitatea exista, deci Cooper 
luase şi el hotărârile adecvate. Presupunând că reclama îl 
va conduce pe Harlan în Timpul corect, peştera devenise, 
evident, o cale suplimentară de comunicare. 

Totuşi, era chiar mai bine decât sperase. Nu o dată, în 
timpul pregătirilor, Harlan se gândise că încercarea lui de 
a-şi croi drum printr-un oraş neavând în buzunar decât 
pepite de aur va da naştere doar la bănuieli şi-i va ridica în 
cale obstacole. 

Cooper reuşise, de asta era sigur, dar Cooper avusese 
timp. Harlan ridică teancul de bancnote. O asemenea sumă 
se adună cu greu. Se descurcase bine, tinerelul, grozav de 
bine. 

Şi cercul se închidea! 

Proviziile fuseseră mutate în peşteră, în strălucirea din ce 
în ce mai roşietică a Soarelui ce se îndrepta spre asfinţit. 
Nava fusese acoperită cu o peliculă reflectoare difuză, care 
o ascundea privirilor indiscrete, şi Harlan avea la el 
explozonul, cu care se putea descotorosi, la nevoie, de 
intruşi. Radiantul fusese instalat în peşteră, iar lanterna 
fixată într-o crăpătură, aşa că aveau şi căldură, şi lumină. 

Afară era o noapte rece de martie. 

Noys privea gânditoare la interiorul neted, paraboloid, al 
Radiantului, care se rotea încet. 

— Care îţi sunt planurile, Andrew? 


— Mâine dimineaţă mă duc în oraşul cel mai apropiat. Ştiu 
unde este, sau ar trebui să fie. (În mintea lui, trecu din nou 
la „este”, Totul va decurge aşa cum era prevăzut. Din nou 
logica lui 'Twissell.) 

— Vin şi eu cu tine, nu-i aşa? Scutură din cap. 

— Una la mână, tu nu cunoşti limba, şi apoi drumul va fi 
destul de greu chiar şi pentru mine. 

Noys arăta ciudat de arhaic cu părul ei scurt şt mânia 
subită din ochii ei îl făcu pe Harlan să-şi ferească privirile. 

— Pe mine nu mă prosteşti, Andrew. De-abia-mi vorbeşti. 
Nici nu te uiţi la mine. Ce s-a-ntâmplat? Ţi-ai adus aminte 
de moralitatea căminului tău temporal? Ai senzaţia că ai 
trădat Eternitatea şi crezi că eu sunt de vină? Ai 
sentimentul că te-am corupt? Ce s-a întâmplat? 

— Tu nu ştii ce simt. 

— Atunci spune-mi tu. Ai putea s-o faci. N-o să maiai 
niciodată o ocazie ca asta. Eşti îndrăgostit? De mine? N-ai 
putea sau nici n-ai vrea să mă scoţi ţap ispăşitor. De ce m-ai 
adus aici? Spune-mi. De ce nu m-ai lăsat în Eternitate, de 
vreme ce aici nu ai nevoie de mine şi se pare că nici nu poţi 
să mă vezi în ochi? 

— Există un pericol, murmură Harlan. 

— Ei, haide. 

— Mai mult decât pericol. E un coşmar. Coşmarul 
Calculatorului Twissell. În timpul ultimului nostru drum, 
dominat de panică, în sus-Timp, spre Secolele Ascunse, mi-a 
dezvăluit gândurile lui despre aceste Secole. A speculat 
asupra posibilităţii existenţei unor forme evoluate de 
oameni, specii noi, probabil supraoameni, ascunzându-se în 
sus-Timpul îndepărtat, inaccesibili nouă, plănuind să pună 
capăt încercărilor noastre de a falsifica Realitatea. Credea 
că ei au fost cei care au pus bariera la Secolul 100.000. 
Apoi te-am găsit şi Twissell a uitat de coşmarul lui. A hotărât 
că n-a fost niciodată nici o barieră. S-a întors la problema, 
mai urgentă, a salvării Eternităţii. Eu, însă, am fost 
contaminat de acest coşmar. Mă lovisem de barieră, aşa că 


ştiam că a existat. Nu un Etern a pus-o acolo, Twissell a zis 
că aşa ceva este teoretic imposibil. Poate că teoriile 
Eternităţii nu sunt prea avansate. Bariera era acolo. Cineva 
a pus-o acolo. Sau ceva. Sigur, continuă el dus pe gânduri, 
în anumite privinţe, Twissell nu are dreptate. A simţit că 
omul trebuie să evolueze, dar totuşi nu-i aşa. Paleontologia 
nu se numără printre ştiinţele care-i interesează pe Eterni, 
dar îi interesa pe Primitivii târzii, aşa că mi-am băgat şi eu 
puţin nasul în ea. Şi atâta lucru ştiu şi eu: speciile evoluează 
numai în măsura în care trebuie să facă faţă cerinţelor unor 
medii noi de viaţă. Într-un mediu stabil, o specie poate 
rămâne neschimbată milioane de Secole. Omul Primitiv a 
evoluat rapid, deoarece mediul lui era aspru şi schimbător. 
Totuşi, odată ce omenirea a învăţat să-şi creeze propriul 
mediu, şi-a creat unul plăcut şi stabil, aşa că pur şi simplu n- 
a mai evoluat. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, replică Noys, cu nimic mai 
calmă, şi oricum, nu spui nimic despre noi, şi eu despre asta 
vreau să vorbim. 

Harlan reuşi să nu exteriorizeze nici o emoție. 

— Dar de ce bariera la 100.000? La ce le-a folosit? [ie nu 
ţi-au făcut nimic. Ce alt înţeles ar fi putut avea? Am stat şi 
m-am întrebat: ce s-a întâmplat, datorită prezenţei ei, care 
nu s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost acolo? 

Tăcea, privind la cizmele lui greoaie şi grosolane din piele 
naturală. Îi trecu prin minte că s-ar simţi mai bine dacă le- 
ar scoate pentru noapte, dar nu acum, nu acum. 

— La întrebarea asta există un singur răspuns. Existenţa 
barierei m-a trimis, spumegând de mânie, în jos-limp, ca să 
iau un bici neuronic şi să sar la Finge. Mi-a băgat în cap să 
risc viaţa Eternităţii ca să te iau înapoi şi să o distrug când 
am crezut că nu voi mai reuşi. Înţelegi? 

Noys îl privi cu un amestec de groază şi neîncredere. 

— Vrei să spui că oamenii din sus-limp voiau ca tu să faci 
toate astea? Că ei au pus totul la cale? 


— Da. Nu te uita aşa la mine. Da! Şi nu vezi cum se 
schimbă lucrurile? Atâta timp cât am acţionat pe cont 
propriu, din propriile mele motive, îmi asum toate 
consecinţele, materiale şi spirituale. Dar să fiu prostit, 
păcălit, împins de oameni care îmi manipulează 
sentimentele ca şi cum aş fi un Computaplex în care nu 
trebuie decât să introduci cartela potrivită. 

Îşi dădu brusc seama că a început să strige şi se opri. Lăsă 
să treacă câteva minute, apoi reluă: 

— Asta n-o s-o admit. Trebuie să desfac ce-am fost pus, ca 
o marionetă, să fac. Şi când o să reuşesc, o să-mi găsesc din 
nou liniştea. 

Şi aşa va fi, poate. Simţea în aer un fel de triumf 
impersonal, rupt de tragedia personală care zăcea în urmă 
şi se întindea în faţă. Cercul se închidea! 

Mâna lui Noys se întinse, nesigură, ca pentru a o apuca pe 
a lui, rigidă, neînduplecată. Harlan o evită, îi evită valul de 
afecţiune. 

— Totul a fost aranjat. Întâlnirea cu tine. Totul. 
Configuraţia mea emoţională a fost analizată. Evident. 
Stimul şi răspuns. Apeşi pe butonul ăsta şi omul va face 
asta. Apasă butonul celălalt şi el va face altceva. 

Începuse să vorbească cu greutate, din adâncurile ruşinii. 
Clătina din cap, încercând să se scuture de oroare, aşa cum 
un câine se scutură de apă, apoi continuă: 

— Un singur lucru n-am înţeles la început. Cum de am 
ghicit că Cooper va fi trimis în Primitiv? Era un lucru 
imposibil de ghicit. N-aveam nici o bază. Nici Twissell n-a 
înţeles. De multe ori s-a întrebat cum am putut s-o fac 
cunoscând atât de puţină matematică. Şi totuşi am ghicit. 
Prima oară a fost în. În noaptea aceea. Tu dormeai, dar eu 
nu. Aveam senzaţia că trebuie să-mi amintesc ceva. O 
remarcă, un gând, ceva ce mi-a bătut la ochi în veselia şi 
zgomotul serii. După ce m-am gândit mult timp, întreaga 
importanţă a lui Cooper mi s-a revelat brusc şi, odată cu ea, 
mi-a venit gândul că pot distruge Eternitatea. Mai târziu, 


am verificat în istoriile matematicii, dar nu era cu adevărat 
necesar. Deja ştiam. Eram sigur. Dar cum? Cum? 

Noys îl privea concentrată. Nu mai încerca să-l atingă. 

— Vrei să spui că oamenii din Secolele Ascunse au pus şi 
asta la cale? Că ei ţi-au băgat-o în cap, ca să te manevreze? 

— Da. Da. Şi încă nu au terminat. Mai au încă multe de 
făcut. Poate că cercul se închide, dar nu este încă închis. 

— Dar cum mai pot face ceva acum? Doar nu sunt aici cu 
noi. 

— Nu! 

O spuse cu o voce atât de sepulcrală, încât Noys păli. 

— Super. Fiinţe invizibile? Şopti ea. 

— Nu superfiinţe. Nu invizibile. Ţi-am spus că omul nu 
evoluează atâta timp cât îşi poate controla mediul. Oamenii 
din Secolele Ascunse sunt Homo Sapiens. Oameni obişnuiţi. 

— Atunci, cu siguranţă, nu sunt aici. Harlan spuse, cu 
amărăciune: 

— Tu eşti aici, Noys. 

— Da. Şi tu. Dar nimeni altcineva. 

— Tu şi cu mine. Nimeni altcineva. O femeie din Secolele 
Ascunse şi cu mine. Nu mai juca teatru. Noys, le rog. 

Privirile ei erau pline de groază. 

— Ce tot spui, Andrew? 

— Ceea ce trebuie. Ce spuneai tu, în seara aceea, când mi- 
ai dat licoarea de mentă? Îmi vorbeai. Cu vocea ta dulce. 
Cuvinte moi. N-am auzit nimic, nu conştient, dar îmi aduc 
aminte de vocea ta blândă, şoptind. Despre ce? Despre 
călătoria lui Cooper în jos-Timp. Lovitura lui Samson, care 
să zdrobească Eternitatea. Am dreptate? 

— Nici măcar nu ştiu ce înseamnă lovitura lui Samson. 

— Dar poţi ghici foarte bine, Noys. Spune-mi, când ai 
intrat în 482? Pe cine ai înlocuit? Sau doar te-ai. Strecurat. 
Am rugat un expert din 2456 să-ţi facă Proiectul-de-Viaţă. 
În noua Realitate, nu existai. Nu aveai nici un analog. 
Ciudat, pentru o schimbare atât de mică, dar nu imposibil. 
Şi, apoi, Proiectantul-de-Vieţi a zis ceva ce am auzit doar cu 


urechile, nu şi cu mintea. Ce ciudat că-mi amintesc. Poate 
chiar atunci ceva s-a schimbat în mintea mea, dar eram 
prea plin de. Tine ca să ascult. Mi-a spus: „Cu combinaţia de 
factori pe care mi-ai dat-o, nu prea văd cum s-a încadrat şi 
în vechea Realitate.” 

Avea dreptate. Nu te încadrai. Erai un intrus din sus- 
Timpul îndepărtat, manevrându-ne pe mine şi pe Finge ca 
să-ţi atingi scopurile. 

Noys zise, stăruitor: 

— Andrew. 

— "Totul se potriveşte, dacă ai ochi să vezi. O carte-film din 
casa ta, „Istoria Economică şi Socială”. M-a surprins când 
am văzut-o prima oară. Aveai nevoie de ea, nu-i aşa, ca să te 
înveţe cum să fii o femeie a Secolului. Altceva. Ţi-aduci 
aminte de primul nostru drum în Secolele Ascunse? Tu ai 
oprit nava la Secolul 111.394. Ai oprit-o cu abilitate, fără să 
bâjbâi. Unde ai învăţat să comanzi o navă? Dacă ai fi fost 
ceea ce păreai, aceea ar fi trebuit să fie prima ta călătorie 
cu o navă. Dar, chiar, de ce 111.394? Era căminul tău 
temporal? 

Ea întrebase, uşor: 

— De ce m-ai adus în Primitiv, Andrew? El începu brusc să 
strige. 

— Ca să apăr Eternitatea. Nu mi-am dat seama ce rău 
puteai să mai faci acolo. Aici, eşti neputincioasă pentru că 
eu te cunosc. Recunoaşte că tot ce spun este adevărat! 
Recunoaşte! 

Se ridică, ajuns la paroxismul mâniei, cu braţele ridicate. 
Ea nu se clinti. Era de un calm desăvârşit. Ai fi zis că e 
modelată din ceară caldă, frumoasă. Harlan nu-şi duse 
gestul până la capăt. 

— Recunoaşte! 

— Încă nu eşti sigur, după toate deducţiile? Ce mai 
contează pentru tine dacă recunosc sau nu? 

Harlan simţi cum urcă în el un fel de sălbăticie. 


— Oricum, recunoaşte, ca să nu simt nici o durere. 
Niciuna. 

— Durere? 

— Pentru că am un explozon, Noys, şi am intenţia să te 
omor. 

ÎNCEPUTUL NEMĂRGINIRII. 

Înlăuntrul lui Harlan se zbătea o nesiguranţă crescândă, o 
nehotărâre care îl devora. Ținea în mână explozonul 
îndreptat către Noys. 

Dar de ce nu spunea nimic? De ce persista în atitudinea ei 
impasibilă? 

Cum putea s-o omoare? 

Cum putea să n-o omoare? 

Spuse, răguşit: 

— Ei bine? 

Ea se mişcă, dar numai ca să-şi împreuneze mâinile în 
poală, ca să arate mai liniştită, mai distantă. Când vorbi, 
vocea ei nu mai suna ca cea a unei fiinţe omeneşti, în faţa 
ţevii unui explozon, dobândise siguranţă şi o calitate 
aproape mistică de tărie impersonală. 

— Nu poţi să vrei să mă omori doar ca să aperi 
Eternitatea! Dacă asta ar fi dorinţa ta, ai putea să mă 
ameţeşti, să mă legi zdravăn, să mă imobilizezi aici în 
peşteră şi să pleci în zori. Sau l-ai fi putut ruga pe Twissell 
să mă ţină sub arest în timpul absenței tale. Sau m-ai putea 
lua cu tine în zori şi să mă pierzi în pustietăţile astea. Dacă 
doar uciderea mea te-ar satisface, asta ar fi numai pentru 
că ţi se pare că te-am trădat, că te-am ademenit şi te-am 
făcut mai întâi să mă iubeşti, ca apoi să te împing la 
trădare. Ar fi o crimă izvorâtă dintr-o mânie rănită şi 
nicidecum răsplata dreaptă care-ţi place să-ţi spui că este. 

El nu-şi găsea locul. 

— Vii din Secolele Ascunse? Spune-mi! 

— Da. Acum o să tragi? 

Degetul lui tremura pe punctul de contact. Şi totuşi ezita. 
O voce iraţională dinlăuntrul lui mai putea încă pleda în 


favoarea ei, mai putea încă scoate la iveală rămăşiţe ale 
dragostei lui inutile şi pline de dor. Era cuprinsă de 
disperare la gândul că o respingea? Se juca în mod 
intenţionat cu moartea, minţind? Recurgea la un eroism 
prostesc în deznădejdea ei, pentru că văzuse că se îndoieşte 
de ea? 

Nu! 

Cărţile-film din tradiţia literară siropoasă a Secolului 289 
ar fi făcut-o, dar nu o fată ca Noys. Nu era ea cea care să-şi 
primească moartea din mâinile unui fals iubit cu 
masochismul surâzător al unui crin strivit, însângerat. 

Atunci, punea la încercare, cu dispreţ, puterea lui de-a o 
ucide, pentru nu contează ce motiv? Se sprijinea cu 
îndrăzneală pe atracţia pe care ştia că o exercită asupra lui 
chiar şi acum, sigură că îl va paraliza, îl va imobiliza în 
slăbiciune şi ruşine? 

Lovitura pe care o simţi la acest gând nimeri prea aproape 
de ţintă. Degetul apăsă ceva mai tare pe contact. 

Noys vorbi din nou. 

— Nu te grăbeşti. Asta înseamnă că aştepţi să spun ceva în 
apărarea mea. 

— Apărare? Încercă să spună Harlan dispreţuitor, dar în 
străfundurile lui întâmpină cu bucurie diversiunea. Amâna 
momentul în care trebuia să privească trupul ei mutilat, cu 
rămăşiţele de carne însângerată rămase, ştiind că ce i se 
întâmplase frumoasei lui Noys pornise din mâna lui. 

Găsi scuze pentru această tărăgănare. Gândi febril: „Las-o 
să vorbească. Las-o să spună tot ce ştie despre Secolele 
Ascunse. E mai bine pentru siguranţa Eternităţii”. 

Aceasta dădu faptelor sale acoperirea diplomaţiei şi, 
pentru moment, o putu privi cu o figură aproape la fel de 
calmă ca a ei. 

Noys parcă îi citise gândurile. 

— Vrei să-ţi vorbesc despre Secolele Ascunse? Dacă asta 
ar conta ca apărare, ar fi uşor de făcut. N-ai vrea, de 


exemplu, să ştii de ce se goleşte Pământul de oameni după 
Secolul 150.000? Nu te-ar interesa? 

Harlan n-avea de gând să cerşească informaţii, nici să le 
cumpere. Avea explozonul. Era foarte hotărât să nu arate 
nici urmă de slăbiciune. 

— Vorbeşte! Îi spuse, şi se înroşi la vederea micului 
zâmbet care fu primul ei răspuns la exclamaţia lui. 

Noys începu: 

— La un moment dat, în fizio-Timp, înainte ca Eternitatea 
să ajungă până foarte departe în sus-Timp, înainte chiar de 
a fi ajuns la Secolul 10.000, noi, cei din Secolul nostru, şi ai 
avut dreptate, era 111.394, am aflat de existenţa ei. Şi noi 
aveam călătoriile noastre în Timp, ştii, dar se bazau pe un 
set de postulate complet diferite de ale voastre, şi preferam 
să vedem Timpul, nu să deplasăm materia. Mai mult, ne 
interesa numai trecutul, jos-limpul nostru. Am descoperit 
Eternitatea indirect. Mai întâi, am elaborat calculul 
Realităţilor şi ne-am testat, cu el, propria Realitate. Am fost 
uimiţi să descoperim că trăim într-o Realitate de o 
probabilitate destul de mică. Era o problemă serioasă. De 
ce o Realitate atât de improbabilă? Nu eşti atent, Andrew! 
Nu te interesează deloc? 

Harlan o auzi rostindu-i numele cu toată afecțiunea intimă 
cu care îi vorbise în ultimele săptămâni. Acum ar fi trebuit 
să-i zgârie urechile, să-l scoată din sărite cu necredinţa ei 
cinică. Şi totuşi nu era aşa. 

Spuse, disperat: 

— Zi-i înainte şi să terminăm odată, femeie. 

Încercase, cu mânia rece a acestui „femeie”, să 
contracareze căldura acelui „Andrew” al ei, dar ea doar 
zâmbi din nou, palid. Continuă: 

— Am făcut cercetări înapoi în Timp şi am dat de 
Eternitatea în plină dezvoltare. Ni se păru, deodată, evident 
că a existat, într-un anumit moment în fizio-Timp (este o 
noţiune pe care o avem şi noi, dar sub altă denumire), o altă 
Realitate. Pe cealaltă Realitate, cea de probabilitate 


maximă, o numim Starea Fundamentală. Starea 
Fundamentală ne-a cuprins odată, sau cel puţin ne-a 
cuprins analogurile. La acea dată, nu ştiam de ce natură 
este Starea aceasta Fundamentală. Nu ne puteam da 
seama. Ştiam, totuşi, că o anumită Schimbare iniţiată de 
Eternitate în jos-Timpul îndepărtat reuşise, prin 
mecanismele şansei statistice, să modifice Starea 
Fundamentală până în Secolul nostru şi după el. Am început 
munca pentru determinarea naturii Stării Fundamentale, 
cu intenţia de a remedia răul, dacă de rău era vorba. Mai 
întâi am înfiinţat zona inaccesibilă pe care voi o numiţi 
Secolele Ascunse, izolându-i pe Eterni în jos-Timp de 
Secolul 70.000. Această armură izolatoare urma să ne 
protejeze total, poate în afară de un procent mic, care 
dispărea repede, de Schimbările făcute de voi. Nu însemna 
securitate absolută, dar ne dădea timp. Apoi am făcut ceva 
ce cultura şi etica noastră nu ne dădeau, în mod obişnuit, 
voie s-o facem. Ne-am cercetat propriul viitor, sus-limpul 
nostru. Am aflat destinul omului în Realitatea existentă ca 
să-l putem compara, în final, cu Starea Fundamentală. 
Undeva, dincolo de 125.000, omenirea elucidase secretul 
transportului interstelar. Învăţase cum să facă Saltul în 
hiperspaţiu. În sfârşit, omenirea putea ajunge la stele. 

Harlan asculta din ce în ce mai absorbit cuvintele ei 
măsurate. Cât adevăr era în toate astea? Şi în ce măsură 
era o încercare calculată de a-l înşela? Încercă să rupă 
vraja, vorbind, spărgând curgerea lină a frazelor ei. Spuse: 

— Şi, odată ce au putut ajunge ta stele, au părăsit 
Pământul. Unii dintre noi am ghicit asta. 

— Atunci, unii dintre voi au ghicit prost. Omul a încercat să 
părăsească Pământul. Din nefericire, nu suntem singuri în 
galaxie. Mai sunt şi alte stele, cu alte planete. Chiar alte 
inteligenţe. Niciuna, cel puţin în această galaxie, nu este 
atât de veche ca omenirea, dar, în cele 125.000 de Secole, 
omul a rămas pe Pământ, şi minţi mai tinere l-au ajuns din 
urmă, l-au depăşit, şi-au dezvoltat transportul interstelar şi 


au colonizat Galaxia. Când am ajuns în spaţiu, însemnele 
erau acolo. Ocupat! Trecerea oprită! Îndepărtaţi-vă! 
Omenirea şi-a retras antenele exploratoare, a rămas acasă. 
Dar acum ştia ce este Pământul: o închisoare înconjurată de 
o libertate infinită. Şi omenirea s-a stins! 

— S-a stins şi gata. Prostii! 

— Nu s-a stins, pur şi simplu. Au mai trecut câteva mii de 
Secole. Au mai existat suişuri şi coborâşuri, dar, în 
ansamblu, se simţea o lipsă de scop, un sentiment al 
inutilităţii, al lipsei de speranţă, care nu putea fi depăşit. În 
final, s-a mai înregistrat o ultimă scădere a natalității şi. 
Extincţia. Eternitatea ta a făcut asta. 

Harlan putea acum să apere Eternitatea, cu atât mai 
intens şi mai exagerat cu cât fusese atacat atât de direct. 

— Lăsaţi-ne accesul la Secolele Ascunse şi vom corecta 
totul. Am făcut un foarte mare bine Secolelor la care am 
putut ajunge. 

— Un foarte mare bine? Întrebă Noys pe un ton detaşat, 
care făcea din vorbele ei o parodie a frazei lui. Ce înseamnă 
asta? Maşinile voastre vă spun asta. Computaplexele 
voastre. Dar cine le reglează şi cine le spune ce să pună în 
balanţă? Maşinile nu rezolvă probleme cu o mai mare 
clarviziune decât oamenii, ci doar mai repede. Doar mai 
repede! Atunci, ce consideră Eternii că e „bine”? Să-ţi spun 
eu. Siguranţa şi securitatea. Moderaţia. Nimic în exces. Nici 
un risc fără siguranţa covârşitoare a unei întoarceri 
adecvate. 

Harlan înghiţi în sec. Deosebit de clar, îşi aminti de 
cuvintele rostite de 'Twissell în navă, în convorbirea lor 
despre oamenii evoluaţi din Secolele Ascunse. Twissell 
spusese: „Eliminăm neobişnuitul”. 

Şi nu era aşa? 

— Bine, spuse Noys, pari căzut pe gânduri. Atunci 
gândeşte-te şi la asta. În Realitatea de acum, de ce 
abordează omul în permanenţă zborul spaţial, eşuând în 


permanenţă? Cu siguranţă că fiecare eră a zborului spaţial 
ştie de eşecurile anterioare. De ce mai încearcă, atunci? 

— N-am studiat problema, răspunse el. Dar se gândea, 
stânjenit, la coloniile de pe Marte, înfiinţate iarăşi şi iarăşi, 
nealegându-se niciodată nimic din ele. Se gândea la atracţia 
ciudată pe care zborul spaţial o exercitase întotdeauna, 
chiar şi asupra Eternilor. Îi răsunau din nou în urechi 
cuvintele Sociologului Kantor Voy, din 2456, întristat de 
ştergerea zborului electrogravitic dintr-un Secol: „Şi fusese 
atât de frumos”! Îşi aminti de Proiectantul-de-Vieţi Neron 
Feruque, care înjurase groaznic asistând la dispariţia lui, şi 
care se lansase, ca să se uşureze, într-un atac al metodelor 
Eternităţii de a dispune de serurile anticancer. 

Exista deci această dorinţă fierbinte, instinctivă, de 
expansiune a fiinţelor inteligente, de a ajunge la stele, de a 
lăsa în urmă închisoarea gravitaţiei? Asta îl împinsese pe 
om să perfecţioneze de zeci de ori zborul spaţial, să 
călătorească iarăşi şi iarăşi câtre lumile moarte ale unui 
sistem solar, în care numai Pământul era leagăn al vieţii? Şi 
eşuarea finală, conştiinţa că trebuie să te întorci în 
închisoarea de acasă, era cea care declanşa nepotrivirile 
împotriva cărora lupta Eternitatea dintotdeauna? Îi mai 
veni în minte şi consumul intens de droguri în aceleaşi 
Secole inutile ale zborurilor electrogravitice. Noys reluă: 

— Aplanând dezastrele Realităţii, Eternitatea diminuează 
şi triumfurile. Numai făcând faţă marilor încercări poate 
omenirea să se ridice, cu succes, pe culmile cele mai înalte. 
Doar din primejdii, din permanentă nesiguranţă şi nelinişte 
se iveşte forţa care împinge omenirea către noi şi măreţe 
cuceriri. Poţi înţelege asta? Poţi să înţelegi că, eliminând 
obstacolele şi problemele care-l copleşesc pe om, 
Eternitatea îl împiedică să-şi găsească propriile soluţii, mai 
dureroase şi mai bune, adevăratele soluţii care izvorăsc din 
depăşirea greutăților, şi nu din evitarea lor? 

Harlan începu, băţos: 

— Cel mai mare bine făcut majorităţii. Noys îi tăie vorba: 


— Să zicem că Eternitatea nu ar fi fost niciodată înfiinţată. 

— Şi? 

— Să-ţi spun eu ce s-ar fi întâmplat. Energiile care s-au 
epuizat cu ingineria temporală s-ar fi consumat în schimb în 
domeniul nucleonicii. Nu ar fi existat Eternitatea, dar ar fi 
existat transportul interstelar. Omul ar fi ajuns la stele cu 
mai mult de o sută de mii de Secole înainte de Realitatea 
curentă. Stelele ar fi fost pe atunci nelocuite şi omenirea s- 
ar fi stabilit pe toată întinderea Galaxiei. Noi am fi fost 
primii. 

— Şi ce am fi câştigat? Întrebă Harlan, încăpățânat. Am fi 
fost mai fericiţi? 

— Ce înţelegi tu prin „noi”? Omul nu ar fi însemnat o lume, 
ci un milion, un miliard de lumi. Am fi avut infinitul în căuşul 
palmei. Fiecare lume ar fi avut înşiruirea ei de Secole, 
fiecare valorile ei proprii, o şansă de a căuta fericirea pe 
propriile căi, în propriul mediu. Există multe feluri de 
fericire, de bine, o varietate infinită. Asta este Starea 
Fundamentală a omenirii. 

— Astea sunt presupuneri, spuse Harlan supărat pe el 
însuşi pentru că se lăsase furat de imaginea zugrăvită de 
ea. Cum poţi să ştii ce s-ar fi întâmplat? 

— Pe tine te amuză ignoranţa Timpurilor care nu cunosc 
decât o singură Realitate. Pe noi ne amuză ignoranţa 
Eternilor care cred că există multe Realităţi, dar numai una 
odată. 

— Ce tot spui acolo? 

— Noi nu calculăm Realităţi alternative. Noi le vizualizăm. 
Le vedem în starea lor de non-Realitate. 

— Adică un fel de tărâm Niciodată, unde „ar-fi-fost” se 
joacă cu „dacă”. 

— Cu excepţia sarcasmului, da. 

— Şi cum faceţi asta? 

Noys se opri, după care reluă: 

— Cum aş putea să-ţi explic, Andrew? Am fost educată să 
ştiu anumite lucruri, fără să înţeleg chiar totul despre ele, 


la fel ca tine. Tu poţi explica funcţionarea unui 
Computaplex? Şi totuşi ştii că există şi funcţionează. 

Harlan se înroşi. 

— Şi atunci? 

— Am învăţat să vizualizăm Realităţile şi am găsit Starea 
Fundamentală aşa cum ţi-am descris-o. Am găsit şi 
Schimbarea care a distrus-o. Nu este o Schimbare iniţiată 
de Eternitate, este însăşi instituirea Eternităţii, simpla sa 
existenţă. Orice sistem asemănător Eternităţii, care le 
îngăduie oamenilor să-şi aleagă viitorul, va sfârşi prin 
alegerea siguranţei şi mediocrităţii şi, într-o astfel de 
Realitate, stelele nu mai pot fi atinse. Simpla existenţă a 
Eternităţii a spulberat dintr-o lovitură Imperiul Galactic. 
Pentru a-l face din nou posibil, Eternitatea trebuie 
desfiinţată. Numărul Realităţilor este infinit. Numărul 
oricăror subclase ale Realităţilor este infinit. De exemplu, 
numărul de Realităţi care conţin Eternitatea este infinit. 
Numărul în care Eternitatea nu există, dar este desfiinţată, 
este de asemenea infinit. Dar oamenii noştri au ales, din 
infinit, un grup din care făceam şi eu parte. 

La început, eu eram străină de toate astea. M-au educat 
pentru rolul meu aşa cum Twissell şi cu tine l-aţi pregătit pe 
Cooper pentru al lui. Dar numărul Realităţilor în care eu 
eram agentul distrugerii Eternităţii era şi el infinit. Am fost 
lăsată să aleg între cinci Realităţi care păreau cel mai puţin 
complexe. Am ales-o pe aceasta, cea care te implica pe tine, 
singurul sistem al Realităţii care te implica pe tine. 

— De ce? 

Noys îşi feri privirea. 

— Pentru că te iubeam. Te-am iubit cu mult înainte de a te 
întâlni. 

Harlan era zguduit. O spusese cu atâta sinceritate. Gândi, 
îngreţoşat: „E o actriţă.” Spuse: 

— E ridicol. 

— Da? Am studiat Realităţile care-mi stăteau la dispoziţie. 
Am studiat Realitatea în care mă întorceam în 482, îl 


întâlneam mai întâi pe Finge şi apoi pe tine. Cea în care ai 
venit la mine şi m-ai iubit, în care m-ai luat cu tine în 
Eternitate şi în sus-Timpul îndepărtat al propriului meu 
Secol, în care l-ai deturnat pe Cooper şi în care tu şi cu 
mine, împreună, ne-am întors în Primitiv. Am trăit în 
Primitiv tot restul vieţii noastre. Am văzut vieţile noastre, 
împreună, şi am fost fericiţi, şi eu te-am iubit. Aşa că nu este 
ridicol. Am ales această alternativă ca dragostea noastră să 
se poată împlini. 

— "Totul este o minciună! O minciună! Doar nu te aştepţi să 
te cred? 

Se opri, apoi reluă brusc: 

— Stai! Zici că ai ştiut totul dinainte? Tot ce se va 
întâmpla? 

— Da. 

— Atunci e clar că minţi. Ai ştiut şi că te vei trezi în faţa 
explozonului. Ai ştiut că o să dai greş. Să văd acum ce-o să- 
mi răspunzi! 

Ea suspină uşor. 


— Ţi-am spus că există un număr infinit al tuturor 
subclaselor Realităţilor, Oricât de exact ne-am concentra 
asupra unei Realităţi date, ea reprezintă întotdeauna un 
număr infinit de Realităţi foarte similare. Există puncte 
întunecoase. Cu cât ne concentrăm mai bine, cu atât sunt 
mai puţin încâlcite, dar o claritate perfectă nu se poate 
obţine niciodată. Cu cât punctele sunt mai puţin 
întunecoase, cu atât este mai mică probabilitatea ca variaţia 
întâmplătoare să dea rezultatul peste cap, dar 
probabilitatea nu coboară niciodată la zero absolut. Un 
astfel de punct întunecos a stricat lucrurile. 

— Care? 

— Trebuia să vii înapoi în sus-Timpul îndepărtat, după ce 
bariera de la 100.000 fusese înlăturată, şi ai venit. Dar 
trebuia să vii singur. De asta am şi fost atât de surprinsă, pe 
moment, să-l văd pe Calculatorul Twissell cu tine. 

Din nou Harlan fu tulburat. Ce bine potrivea lucrurile. 
Noys reluă: 

— Şi aş fi fost şi mai surprinsă, dacă mi-aş fi dat seama de 
semnificaţia totală a acestei modificări. Dacă ai fi venit 
singur, m-ai fi adus cu tine în Primitiv, aşa cum ai făcut. 
Apoi, pentru binele omenirii şi de dragul meu, l-ai fi lăsat pe 
Cooper neatins. Cercul s-ar fi întrerupt, Eternitatea ar fi 
fost desfiinţată, iar viaţa noastră împreună aici ar fi fost la 
adăpost. Dar ai venit cu Twissell, o variaţie întâmplătoare. 
Pe drum, ţi-a pomenit de gândurile lui despre Secolele 
Ascunse şi te-a pus pe o pistă a deducţiilor, care, în final, te- 
a făcut să te îndoieşti de buna mea credinţă. S-a terminat 
cu un explozon între noi. Şi acum, Andrew, asta e povestea. 
Poţi să mă ucizi. Nimic nu te poate opri. 

Pe Harlan îl durea mâna din cauza încleştării spasmodice 
pe explozon. Îl mută, ameţit, în mâna cealaltă. Povestea ei 
nu avea nici un punct nevralgic? Ce se aşteptase el să 
câştige din siguranţa faptului că ea aparţinea Secolelor 
Ascunse? Conflictul său interior îl sfâşia mai aprig ca 
oricând, şi se apropiau zorile. 


Spuse: 

— De ce două eforturi de a distruge Eternitatea? De ce nu 
a dispărut odată pentru totdeauna atunci când l-am trimis 
pe Cooper în Secolul 20? 'Iotul ar fi luat atunci sfârşit şi am 
fi scăpat de agonia asta a nesiguranţei. 

— Pentru că distrugerea acestei Eternităţi nu este de 
ajuns. Trebuie să reducem probabilitatea înfiinţării oricărei 
forme de Eternitate la cât de aproape de zero putem. Aşa 
că, aici, în Primitiv, mai avem de făcut un lucru. O 
schimbare mică, neînsemnată. Ştii ce este o Schimbare 
Minimă Necesară. Doar o scrisoare câtre o peninsulă 
numită Italia, aici, în Secolul 20. Acum suntem în 19,30. În 
câteva Centisecole, cu condiţia ca eu să trimit scrisoarea, 
un om din Italia va începe experimentele de bombardare cu 
neutroni a uraniului. 

Harlan se îngrozi. 

— Veţi modifica Istoria Primitivă? 

— Da. Asta este intenţia noastră. În noua Realitate, cea 
finală, prima explozie nucleară va avea loc nu în Secolul 30, 
ci în 19,45. 

— Dar cunoşti pericolul? Îţi dai cât de cât seama ce 
înseamnă asta? 

— Ne dăm seama de pericol. Am vizionat setul de Realităţi 
rezultante. Există o probabilitate, nu o siguranţă, desigur, 
ca Pământul să sfârşească cu o crustă radioactivă, groasă, 
dar înainte de asta. 

— Vrei să spui că există vreo compensare pentru aşa ceva? 

— Un Imperiu Galactic. De fapt o intensificare a Stării 
Fundamentale. 

— Şi îi acuzaţi pe Eterni că se amestecă. 

— Îi acuzăm că se amestecă de multe ori ca să ţină 
omenirea acasă, în închisoare. Noi intervenim o dată, ca să-l 
orientăm pe om prematur către nucleonică, astfel ca să nu 
mai instituie niciodată, niciodată, o Eternitate. 

— Nu, spuse Hartan, disperat. Trebuie să existe o 
Eternitate. 


— Dacă asta este ceea ce alegi tu. Tu ai de ales. Dacă vrei 
ca un grup de psihopaţi să dicteze viitorul omenirii. 

— Psihopaţi?! Explodă Harlan. 

— Nu sunt? Îi cunoşti doar. Gândeşte-te. 

Harlan o privea cu oroare, ultragiat, şi totuşi nu se putea 
abţine să-şi amintească. Se gândi la Novicii care învățau 
adevărul despre Realitate, şi la Novicele Latourette 
încercând, ca rezultat, să se sinucidă. Latourette 
supravieţuise, cu o personalitate plină de cicatrici, ajutând 
totuşi la hotărârile care se luau asupra Realităţilor 
alternative. 

Se gândi la sistemul de caste al Eternităţii, la viaţa 
anormală care transforma sentimentele de culpabilitate în 
furie şi ură faţă de Tehnicieni. Se gândi la Calculatori, 
luptându-se între ei, la Finge urzind intrigi împotriva lui 
Twissell şi la Twissell spionându-l pe Finge. Se gândi la 
Sennor, luptând pentru capul lui spân, împotriva tuturor 
Eternilor. 

Se gândi la el însuşi. 

Apoi fa Twissell, marele Twissell, care încălcase şi el legile 
Eternităţii. 

Era ca şi cum ştiuse dintotdeauna că Eternitatea însemna 
toate acestea. Altfel de ce ar fi dorit atât de mult să o 
distrugă? Şi totuşi niciodată nu o recunoscuse deschis, 
niciodată nu privise adevărul în faţă, până, deodată, acum. 

Şi văzu Eternitatea, foarte clar, ca pe o cloacă de psihoze 
putrede, ca pe un puț zvârcolindu-se de motivații anormale, 
o masă de vieţi disperate, smulse, brutal, din contextul lor. 

Privi, absent, la Noys. 

Ea îi spuse, blând: 

— Îţi dai seama? Vino cu mine la gura peşterii, Andrew. 

O urmă, hipnotizat, înspăimântat de felul în care punctul 
lui de vedere se schimbase total. Pentru prima oară, 
explozonul părăsi linia care îl legase de inima lui Noys. 

Şuviţele palide ale zorilor brăzdau cerul, şi nava de lângă 
peşteră era o umbră apăsătoare în lumina dimineţii. 


Contururile îi erau înceţoşate, estompate de pelicula 
protectoare. 

— Acesta este Pământul, spuse Noys. Nu singurul, eternul 
cămin al omenirii, ci doar un punct de plecare într-o 
aventură infinită. Tot ce trebuie să faci este să hotărăşti. Tu 
decizi. Tu şi cu mine şi conţinutul acestei peşteri vom fi 
protejaţi de un câmp de fizio-Timp împotriva Schimbării. 
Cooper va dispărea, împreună cu anunţul lui, Eternitatea şi 
Realitatea Secolului meu vor dispărea, dar noi vom rămâne 
aici şi vom avea copii şi nepoți, şi omenirii îi va rămâne 
deschis drumul spre stele. 

El se întoarse să o privească. Ea îi zâmbi. Era acea Noys 
pe care o ştia, şi inima lui bătea la fel ca înainte. 

Nici măcar nu-şi dădu seama că se hotărâse, până când 
strălucirea invada brusc tot cerul şi forma navei dispăru de 
pe acest fundal. 

Odată cu această dispariţie, ştiu, chiar în timp ce Noys i se 
strecură încet în braţe: venise sfârşitul, sfârşitul final al 
Eternităţii. 

Şi începutul nemărginirii. 


SFÂRŞIT