Ponson Du Terrail — S4 — Cavalerii Noptii — Vol 2 Ultima Aparitie A Lui Rocambole

Ponson du Terrail 


Ponson du lerrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 
SERIA A IV-A 

CAVALERII NOPŢII 

Ultima Apariție A Lui Rocambole 
Episodul 2 


Capitolul 1. 

Trecuse o zi de când baronul Gontran de Neubourg şi 
cei trei amici ai săi declarară asociaţia „CAVALERII NOPŢII” 
fondată. Un cupeu de piaţă se opri în str. Michodicre, în 
intrarea bulevardului Italienilor. Un om cobori. 

Era un personaj bizar, care merită o mică descriere. 

Îmbrăcat cu un palton gros şi lung, de culoare maro, 
purtând ochelari albaştri, acest om a cărui etate era greu 
de precizat, avea pe obraz câteva cicatrice adânci, a căror 
origine nu se putea determina. Proveneau ele din arsuri? 
Erau rezultatul bolii numită vărsat? 

Nimeni nu putea să precizeze. 

Personajul cu ochelari plăti vizitiului, intră sub o poartă 
boltită, se îndreptă spre o scară întunecoasă pe care o urcă 
ţinându-se de grilaj. 

Urcă până la al treilea etaj şi se opri în fata unei uşi pe 
care se puteau citi următoarele cuvinte: 

CABINET DE AFACERI. 

Şi mai jos: 

Apăsaţi, vă rog, butonul. 

Individul se conformă instrucţiunii, apăsă butonul şi uşa 
se deschise, lăsând să se vadă un fel de grilaj în dosul 
căruia se afla o casă de bani. 

Omul cu paltonul maron traversă această primă odaie şi 
puse mâna pe clanţa unei alte uşi. 


Apoi se întoarse spre grilaj, după care se afla un tânăr 
de vreo 20 de ani... 

— Ei, ai văzut pe cineva Grigolet? îl întrebă el. 

— L-am văzut pe baron, răspunse tânărul. 

— Pe domnul de Neubourg? 

— Da, domnule. 

— Ce ţi-a spus? 

— Când a citit scrisoarea dumneavoastră, a părut foarte 
surprins. 

— Bine. 

— El m-a întrebat cine este acest domn Rocambole. 

— Şi... tu ce i-ai spus? 

— Că sunteţi un om de afaceri. 

— Şi... el? 

— El? Mi-a zis: „Nu cunosc pe domnul Rocambole şi nu 
ştiu ce vrea, dar mă voi întâlni cu el, dacă mi-o cere”. 

— Ah! Ţi-a spus cumva şi momentul vizitei sale? 

— Va veni la ora 3. 

Personajul cu ochelarii albaştri se descheie la palton şi 
scoase ceasul. 

— E două şi jumătate, zise el, baronul nu va întârzia. 

Se îndreptă spre o nouă uşă, o deschise şi intră. Odaia în 
care intrase personajul curios avea o înfăţişare cu totul 
deosebită. Nu mai era un birou al unui om de afaceri, era 
un cabinet de lucru, foarte elegant, ai cărui pereţi erau 
tapisaţi cu mătase fină de culoare liliachie şi a cărei mobilă 
de valoare din lemn sculptat şi încrustat cu sidef dovedeau 
că proprietarul lor era un om de gust. 

Două etajere susțineau cărţi scumpe, iar o a treia era 
plină de bibelouri de porțelan de Sevres, chinezeşti şi 
japoneze. 

Deasupra unui divan de catifea de culoare închisă, lângă 
o sobă, erau atârnate câteva măşti şi mai multe arme şi 
florete. 

Mai încolo, într-o ordine perfectă, atârnau câteva 
tablouri. 


Un frumos ornament de porțelan susţinea o figură de 
bronz. 

Omul cu ochelari traversă această încăpere şi intră într-o 
a treia, care, fără îndoială, era un cabinet de toaletă, şi 
după câteva minute apăru din nou dezbrăcat de paltonul 
său maron şi de pălărie, dar îmbrăcat într-un halat şi 
purtând pe cap un fes grecesc cu un canaf lung. 

Astfel îmbrăcat, el se lăsă să cadă într-un mare fotoliu pe 
care-l apropie lângă gura sobei în care ardea un foc viu. 

Cu cleştele scormonea focul, murmurând: 

— lată prima afacere de o oarecare importanţă care mi 
se prezintă. Până acum, de doi ani, nu m-am ocupat decât 
de lucruri fără importanţă, ceea ce a început să mă 
plictisească. 

Zicând acestea, individul scoase din buzunarul hainei 
sale un portmoneu gros pe care-l deschise dând la iveală un 
teanc de hârtii. 

Hârtiile acestea, pe care le examina, erau acoperite de o 
scriere hieroglifică al căror secret numai el singur, fără 
îndoială, îl poseda. 

El începu să citească hârtiile, murmurând printre dinţi. 

— Baronul Gontran de Neubourg, vicontele Arthur de 
Chenevicres, lordul Blakstone şi marchizul de Verne sunt, 
evident, nişte oameni desăvârşiţi şi nobili, dar tocmai 
pentru aceasta sunt incapabili de a sfârşi cu bine misiunea 
ce şi-au impus-o. Săracii de ei! 

Şi omul de afaceri ridică imperceptibil din umeri. 
Soneria fixată în dosul uşii de la intrare, şi care anunţa 
sosirea vreunui vizitator, se auzi în acest moment. 

„Vine baronul” se gândi omul cu ochelari albaştri. 

Într-adevăr, se auzi o bătaie discretă la a doua uşă. 

Domnul baron Gontran de Neubourg era în prag. 

— Domnul Rocambole? întrebă noul venit examinându-l 
din creştet până în tălpi pe omul de afaceri. 

— Eu, domnule. 


Baronul salută. Rocambole răspunse salutului cu o 
curtoazie care trăda pe omul obişnuit să frecventeze 
saloanele mari. 

— Domnule, zise baronul înaintând, am primit azi 
dimineaţă o scrisoare din partea dumneavoastră. 

— Este adevărat, domnule. 

— O scrisoare de trei rânduri. 

— Exact. 

— Şi acestea ziceau: „Domnul baron de Neubourg este 
stăruitor rugat de a trece în timpul zilei pe la domnul 
Rocambole, om de afaceri, pentru o afacere de cea mai 
mare importanţă.” 

— Aşa e, foarte exact. 

— Şi dumneata eşti Rocambole? 

Omul de afaceri salută. 

— Ei bine, domnule, zise baronul, vă ascult. 

Rocambole arătă un fotoliu baronului. 

— Binevoiţi, vă rog, a lua loc, domnule, avem de vorbit 
cam mult... 

— Adevărat? 

— Şi despre lucruri care vă interesează în cel mai înalt 
grad. 

Baronul îl privi pe Rocambole cu o vie curiozitate. 

— Să auzim! zise el. 

Rocambole vâri mâna în haină, scoase o tabacheră cu 
țigarete şi o prezentă baronului cu o graţie desăvârşită. 

„lată un om de afaceri din cea mai distinsă lume”, se 
gândi baronul. 

Şi luă ţigara ce i se oferea. 

— Domnule baron, începu Rocambole, mă găsiţi cât se 
poate de respingător, nu este aşa? 

— Domnule... 

— Oh! Fiţi franc, arăt, ştiu, oribil! 

— Dar, domnule... 

— Am primit o descărcătură de armă în plină faţă şi ochii 
îmi sunt arşi, astfel încât trebuie să port ochelari. 


— Aţi servit în armată, zise baronul, şi, fără îndoială, 
nenorocirea se datorează vreunui asediu?... 

— Nu, domnule, am fost la ocnă. Dacă m-aţi vedea 
umblând, aţi observa că îmi târâi puţin piciorul. 

Baronul sări de pe fotoliul său. 

— O, liniştiţi-vă, domnule, zise Rocambole surâzând, am 
devenit foarte cinstit, iar banii şi ceasul dumneavoastră 
sunt în siguranţă aici. 

— Dar, în fine, domnule, zise baronul politicos, dar vizibil 
indispus, poţi să-mi explici... 

— Pentru ce v-am scris? 

— Da, domnule. 

— Chiar despre aceasta aveam de gând să vă vorbesc 
imediat, dar mai înainte vă voi istorisi, în câteva cuvinte, 
păţania mea... 

— Este necesar? 

— Indispensabil. 

— Atunci vă ascult. 

Rocambole începu: 

— Domnule baron, sunt un om dintre cei mai curioşi din 
secolul în care trăim. Eram frumos ca şi dumneavoastră, 
aveam două sau trei mii livre rentă, titlul de marchiz, cai de 
rasă, metrese din lumea înaltă, un palat în foburgul Saint- 
Germain şi eram aproape de a mă căsători cu fiica unui 
mare om din Spania. 

— Şi... apoi? 

— Apoi am fost osândit. Înainte însă, continuă omul de 
afaceri, eram un ştrengar al Parisului, un om de nimic, un 
trândav, urmărit veşnic de autorităţile corecţionale, uitat 
mai târziu de Curtea cu juri. Începusem cu furtul, apoi am 
urmat cu asasinatele. Am vreo duzină de crime pe 
conştiinţă... 

Baronul nu-şi putu opri un gest de dezgust. 

— Dar, continuă Rocambole, într-o zi căinţa răzbi în 
inima mea şi de atunci am devenit un om cinstit. 

— Puțin cam târziu, zise domnul de Neubourg, surâzând. 


— Fie, dar mai bine mai târziu decât niciodată. 

Şi, după o tăcere de câteva minute, Rocambole continuă: 

— V-am spus, aşadar, domnule, că am furat, am asasinat, 
am jucat roluri dintre cele mai diferite, mai urâte şi mai 
curioase. Teribila mea odisee a sfârşit în temniţă şi în 
temniţă, fără speranţă, mă asemănam adesea cu acei îngeri 
goniţi din ceruri şi care blestemau pe Iehova. Dar, într-o zi, 
când mi-am rupt piciorul şi gemeam pe o stâncă pierdută în 
nesfârşita mare, o femeie trecu pe lângă mine, îmi aruncă o 
privire de compătimire şi îmi strecură câteva piese de aur 
în boneta mea verde. 

Vocea lui Rocambole se alterase subit. 

— Pe această femeie, adăugă el, am recunoscut-o, cu 
toate că ea nu m-a recunoscut; era unul din acei îngeri 
cărora Dumnezeu le-a dat misiunea de a-i mântui pe cei 
blestemaţi şi nefericiţi. 

— Aţi iubit-o, zise baronul atins de emoția ce-l cuprinsese 
pe Rocambole. 

— Oh! nu e vorba de amor, domnule, departe de aşa 
ceva. Deşi era tânără şi frumoasă... şi toată lumea o admira 
şi o respecta. Pe această femeie, domnule baron, o numeam 
„sora mea”. 

— Sora dumitale! 

— Nu vă mâhniţi pentru ea, nu-mi era soră. Dar am avut 
cruzimea să-l asasinez pe fratele ei, să-i fur actele. Pe acest 
frate ea nu-l văzuse niciodată, el era omul căruia îi 
aparţinea întreaga avere pe care am jucat-o şi acest titlu de 
marchiz pe care-l purtasem. Şi, timp îndelungat, eu, 
vagabondul, omul bulevardelor, eu, hoţul, asasinul, am 
numit-o pe această femeie „sora mea”. Şi astfel, eu care nu 
iubeam pe nimeni, am sfârşit prin a o iubi, prin a o venera, 
prin a crede că eram sânge din sângele ei. Atunci, domnule, 
când eram la ocnă, unde blestemam, unde visam o evadare 
şi noi crime, când am văzut-o trecând pe lângă mine pe 
această femeie, s-a produs în mine, o metamorfoză teribilă 


şi, pentru întâia oară în viaţa mea, ceva tresări în pieptul 
meu; atunci am simţit că aveam şi eu o inimă... 

Rocambole se întrerupse şi lacrimi fierbinţi îi inundară 
obrajii stâlciţi. 

— Ah! domnule, reluă el, când s-a depărtat, când am 
pierdut-o din vedere, lacrimi fierbinţi mi-au întunecat 
privirea şi mi-am zis că fericiţi erau valeţii, ei care o serveau 
şi o vedeau mereu. Şi cu toate că aveam piciorul rupt, cu 
toate suferinţele şi durerile pe care le înduram, am putut să 
îngenunchez, să ridic mâinile şi să mă rog: „Doamne, 
Dumnezeule! m-am rugat, dacă vrei să mă ierţi de toate 
crimele făptuite pentru acest înger care a avut pentru mine 
o privire de compătimire, îţi jur că voi deveni om cinstit şi 
că îmi voi consacra viaţa ce-mi mai rămâne de trăit facerii 
de bine, astfel precum până acum am făcut numai rău.” 
Dumnezeu, fără îndoială, mi-a ascultat ruga, domnule 
baron, fiindcă în mai puţin de şase luni directorul închisorii 
mă chemă şi îmi zice: „Au cerut şi au obţinut graţierea ta.” 
„Graţierea mea? întrebai mirat, cine oare ar fi putut-o 
cere?” Directorul chemă un valet în loc să-mi răspundă. îi 
făcu un semn şi valetul mă luă de mână şi mă conduse într-o 
odaie vecină. „Scoateţi haina de ocnaş, îmi zise el.” „Mă 
dezbraci de podoaba ignominiei mele.” Fiarele ce-mi 
încătuşau mâinile au fost pilite, am fost îmbrăcat cu haine 
curate, apoi condus la poarta închisorii. Era seară, noaptea 
se apropia. La poarta închisorii aştepta o căruţă de poştă şi 
la una din portiere observai o mână albă şi aristocrată 
întinsă spre mine. Un înger venea să mântuie un demon. 

Capitolul II. 

Emoţia lui Rocambole era atât de mare că a trebuit să-şi 
întrerupă un moment istorisirea. 

Baronul îi întinse mâna: 

— Domnule, îi zise el, căinţa dumitale înseamnă spălarea 
păcatelor. 

Omul de afaceri izbuti, după câteva momente, să se 
liniştească şi reluă: 


— Mâna întinsă spre mine, era aceea a femeii pe care o 
numisem timp îndelungat „sora mea”. 

Alături de ea se afla un domn pe care-l recunoscui, de 
asemenea. Amândoi mă apucară şi mă traseră în trăsură, 
după care vizitiul dădu bice cailor. 

Atunci această femeie îmi zise: „Fabien şi eu ştim totul. 
Ştim cine ai fost şi avem oroare de tine, dar ştim, de 
asemenea, că de şase luni te-ai căit, că fără întrerupere ai 
cerut în genunchi iertare la Dumnezeu şi noi ne-am unit 
rugăminţile noastre cu tale, şi ca şi Dumnezeu, te-am iertat. 
Vino, vei fi amic, oaspete în această casă în care ai fost 
considerat timp îndelungat uzurpatorul. 

— Domnule baron, se întrerupse deodată omul de 
afaceri, sunteţi un gentilom şi cuvântul dumneavoastră este 
sfânt. 

— Cred, zise baronul, surâzând. 

— Pentru a înţelege ceea ce puteţi face din mine, trebuie 
să ştiţi cine sunt şi cine am fost. Trebuie să-mi daţi cuvântul 
dumneavoastră, domnule baron, că numele pe care le voi 
pronunţa le veţi păstra totdeauna în adâncul inimii 
dumneavoastră. 

Misterul care părea că-l învăluie pe acest om, a atras 
foarte mult simpatia domnului de Neubourg pentru el. 

— Îţi jur ceea ce-mi ceri, zise el. 

Domnul de Neubourg se lungi pe fotoliul său, ca un om 
care era decis să asculte o lungă povestire. 

— Sunteţi dispus, de asemenea, să-mi acordaţi 
prelungirea vizitei dumneavoastră? 

— Fără îndoială. Vorbeşte... 

Atunci omul de afaceri făcu domnului de Neubourg 
lunga istorisire a cărei naraţiune fidelă am făcut-o, nu 
demult. 

Când terminase, se înnoptase bine. 

— Ei bine, domnule baron, zise Rocambole după o scurtă 
tăcere, crezi că am fost un geniu al răului? 


— Oh! fără îndoială, zise baronul, care în mai multe 
rânduri tresărise ascultând povestirea crimelor lui 
Rocambole. Dar, adăugă el, te-ai căit? 

— Da, pentru respectul datorat acestei lumi în mijlocul 
căreia am trăit şi de care nu sunt vrednic. 

— Şi căinţa dumitale e sinceră? 

— Întrebaţi-i pe vicontele şi vicontesa d'Asmolles; vă vor 
confirma. 

— Vă cred, zise baronul. Dar, domnule, toate câte mi-aţi 
istorisit... 

— Pricep, domnule baron, sunteţi surprins de confidenţa 
mea, nu-i aşa? 

— Într-adevăr... 

— Este foarte simplu... Totuşi, domnule, când vă voi 
spune că am făcut în mine ceea ce dumneavoastră şi încă 
trei amici ai dumneavoastră voiţi să faceţi pe o scară 
întinsă... 

Baronul tresări. 

— Cunosc deja asociaţia „Cavalerii Nopţii”, spuse 
Rocambole surâzând. 

— Dumneata... ştii... 

— Ascultaţi-mă bine, reluă fostul ocnaş. Mi-am pus în cap 
să continui opera începută de contele Armand de Kergaz. 
Acest loc în care ne aflăm este un CABINET DE AFACERI 
sau mai bine zis un birou de poliţie particular, ai cărui 
întreprinzători sunt vicontele d'Asmolles şi soţia sa, contele 
de Kergaz şi contesa Artoff... 

— Baccarat? 

— Ea însăşi... 

— Şi care este ţinta pe care o urmăriţi? întrebă baronul. 

— De a face bine, a repara greşelile, a recompensa şi a 
pedepsi. Din nenorocire, continuă fostul ocnaş, nu am avut 
de făcut lucruri mari pentru reintrarea mea în lume. Până 
acum, domnule, nu am decât afaceri de mică importanţa. A 
dumneavoastră... 

— Cum a mea? 


— Vreau să zic aceea a domnişoarei Daniela de Main- 
Hardye. 

— Cum, dumneata ştii? 

— Ştiut tot. 

— Este foarte curios. 

— Deloc. Am asistat, nevăzut de nimeni, la citirea 
manuscrisului măştii. 

— De aceea... 

— V-am solicitat o întrevedere... 

Baronul încruntă puţin din sprâncene. 

— Dar, domnule, în ce măsură ar putea să vă intereseze 
asociaţia noastră? 

Rocambole se ridică din fotoliul său. 

— Aşteptaţi un moment, zise el. 

Şi trecu în cabinetul de toaletă. 

„Unde dracu se duce?” gândi baronul. 

Domnul de Neubourg, din ce în ce mai mirat, îşi aţinti 
privirea asupra uşii cabinetului de toaletă, aşteptând să-l 
vadă reapărând pe Rocambole, când uşa se deschise şi intră 
un necunoscut. 

Era un bătrân, adus de umeri, cu capul acoperit de păr 
alb, îmbrăcat cu o haină neagră şi purtând la butonieră 
rozeta unui ordin străin. Obrajii lui erau plini de cute, iar 
culoarea lor trăda o origine meridională. 

Acest personaj îl salută pe baron şi îi zise cu un accent 
italian foarte pronunţat: 

— Domnul Rocambole este aici? 

Foarte mirat, baronul răspunse: 

— Va veni imediat, domnule, binevoieşte a-l aştepta un 
moment. 

— Oh! zise bătrânul, mă duc să vorbesc funcţionarului 
său. 

„Cum se face, se gândi domnul de Neubourg, că nu s-au 
întâlnit? Unde conduce această uşă oare?” 

Baronul mai aşteptă câteva momente. Deodată se auziră 
două bătăi distincte în uşa care pune în legătură cabinetul 


lui Rocambole cu prima odaie a biroului de afaceri, aceea în 
care se afla grilajul. 

— Intră! zise domnul de Neubourg, care, întorcându-se, 
văzu intrând un servitor îmbrăcat în vestă roşie, cravată 
albă, roşcovan la faţă, cu nasul roşu, părul aşijderea, tipul 
exact al rândaşului de grajduri englez. 

— Sir Rocambole? întrebă el, salutând, cu un ton care 
trăda insularul. 

Baronul îi arătă uşa cabinetului de toaletă. 

— Oh! yes, zise englezul. 

Şi el trecu spre uşă, pe unde dispăru. Trecură câteva 
minute. Baronul începu să-şi piardă răbdarea, când uşa se 
deschise din nou. De astă dată era Rocambole. 

— Ah! zise baronul, l-ai întâlnit pe valetul englez, nu-i 
aşa? 

— Ce valet? 

— Şi pe bătrânul acela cu părul alb şi cu aerul unui 
diplomat? 

— Cum! unde i-aţi văzut? 

— Cel din urmă a intrat pe acolo... 

Rocambole se opuse. 

Şi baronul arătă cu degetul uşa pe pragul căreia 
Rocambole se oprise. 

— Pe aici? 

— Da. 

— Dar acesta e cabinetul meu de toaletă. 

— Atunci l-aţi văzut? 

— Nu. 

— Şi pe valet? 

— Nici pe el. 

Rocambole îl luă de mână pe baron. 

— Veniţi să vedeţi, zise el. 

Domnul de Neubourg intră în cabinetul de toaletă şi, 
spre marea sa surprindere, recunoscu că nu mai exista nici 
o altă ieşire. 


De unde venea dar omul cu părul alb? Pe unde plecase 
oare servitorul englez? 

— Eşti un vrăjitor, domnule? întrebă baronul. 

— Deloc. 

— Atunci? 

Rocambole surâse. 

— Omul cu părul alb sunt eu, zise el. 

— Dumneata! 

— Omul cu părul roşcat sunt tot eu. 

— Dar este imposibil. 

— Acesta este adevărul: € la verita, adăugă Rocambole 
cu accent italienesc; oh! yes! continuă el, pronunţând 
englezeşte. 

Şi cum domnul de Neubourg nu-şi putea reveni din 
mirare, Rocambole zise: 

— Posed arta de a-mi schimba vocea. Pot să fiu un 
personaj multiplu şi v-am dat o probă de uşurinţa şi dibăcia 
de a mă transforma; am făcut-o ca să vă pot convinge, 
domnule baron, de nevoia de a vă servi de mine. 

— De a mă servi de dumneata? 

— Da, domnule. 

— Şi de ce, şi pentru ce? 

— Sunteţi şeful „Cavalerilor nopţii”?... 

— Fără îndoială. 

— Şi „Cavalerii Nopţii”, adaugă Rocambole, şi-au impus 
sarcina de a reda Danielei de Main-Hardye numele tatălui 
ei şi averea strămoşilor ei, nu este aşa? 

— Şi vom izbuti. 

— Da, zise Rocambole, dacă... 

Se opri şi păru a ezită. 

— Să vedem, domnule, zise baronul, binevoieşte a te 
explica. 

— Domnule baron, reluă fostul ocnaş, nepoţii generalului 
de Morfontaine sunt stăpâni pe poziţie. Nu există o probă 
materială a crimei lor, după cum nu se ştie de existenţa 
Danielei, al cărei deces este constatat în mod legal. 


— Ei bine? 

— Ei bine! continuă Rocambole, oameni ca 
dumneavoastră, domnule baron, scuzaţi-mi francheţea, 
oameni ca dumneavoastră sunt foarte sinceri, foarte 
cavaleri, pentru angaja o luptă serioasă cu vicontele de la 
Morlicre. Veţi fi învinşi. 

— Crezi? 

— Ah! exclamă fostul elev a lui sir Williams, nu este aici 
vorba de o luptă pe un câmp determinat, pe care trebuie s- 
o câştigaţi, ci una unde răbdarea şi vicleşugul trebuie 
situate în primul plan. 

— Vom avea răbdare. 

— Poate, dar nu veţi fi şirețţi. 

— Domnule... 

— Nu cunoaşteţi, din Parisul acesta, decât lumea 
elegantă, pădurea, bulevardul Italienilor. Parisul obscur, 
mizer, nu-l cunoaşteţi, domnule baron. 

— Îl vom cunoaşte. 

— Da, dacă vă voi călăuzi eu. 

Domnul de Neubourg îl privi pe Rocambole şi păru că 
aşteaptă ca ex-puşcăriaşul să-şi completeze gândul. 

— Să ştiţi, domnule, continuă Rocambole, fără mine nu 
veţi face nimic: cu mine veţi triumfa. 

— Dar, domnule. 

— Oh! ştiu bine că vreţi să spuneţi că sunt un ocnaş, un 
hoţ, un asasin şi că nu veţi voi să aveţi legături cu mine şi să 
mă puneţi în contact cu nobilii dumneavoastră amici. Dar 
nu vă temeţi, domnule baron, voi fi DEUS EX MACHINA 
numai şi voi rămâne invizibil. 

— Dar, în fine... 

— Daţi-mi voie, un ultim cuvânt: veţi lucra, eu voi gândi 
pentru dumneavoastră: voi fi capul, dumneavoastră şi 
amicii dumneavoastră veţi fi braţul. 

— Şi nu crezi dumneata, zise baronul cu demnitate, că 
am putea să ocolim serviciile dumitale? 

Rocambole avu un surâs ironic. 


— Nu, zise el. 

— Şi totuşi noi suntem tineri, suntem curajoşi, bogaţi şi 
iubim câteşipatru... 

— Pe Daniela, nu-i aşa? 

— Da, afirmă baronul cu o mişcare din cap. 

— Ei bine! şi ea vă va iubi şi dacă eu voi voi, vă va iubi 
mult. 

— Aveţi, precum văd, o mare încredere în puterea 
dumneavoastră. 

— Da. 

Accentul lui Rocambole era convingător. 

— Da. repetă el, am convingerea că sunt tare, foarte 
tare, mai ales acum când sunt călit şi vreau să fac binele, 
precum altă dată făceam răul, sunt cinci ani, domnule... 
Atunci l-am servit pe vicontele de la Morlicre contra 
Danielei. 

— Şi astăzi... 

— Astăzi voi servi pe Daniela şi voi fi campionul virtuţii. 
Dar, fiţi pe pace, continuă elevul lui sir Williams, numai 
scopul se schimbă, voi rămâne veşnic omul metamorfozelor, 
făţărniciei, vicleşugului, loviturilor îndrăzneţe, combinaţilor 
ingenioase, teribile... Voi fi veşnic «ROCAMBOLE >. 

Domnul de Neubourg păstră un moment tăcerea. 

— Ei bine, fie, zise el, primesc!... 

— Atunci la lucru, răspunse Rocambole. 

Capitolul III. 

Câteva săptămâni după întrevederea baronului de 
Neubourg cu Rocambole, doi tineri călare pe doi cai 
frumoşi ocoleau Arcul de triumf Etoile, intrau în Calea 
Imperială şi se îndreptau apoi spre pavilionul 
d'Armenonville. 

Era pe la începutul lui mai. Arborii pădurii erau acoperiţi 
de verdeață, aerul era călduţ şi îmbibat de parfumuri. 

Unul din cei doi călăreţi era tânăr, de vreo 23 de ani, cu 
părul blond, cu figura palidă şi delicată. Avea ochii mari, 
albaştri şi plini de melancolie. Un surâs mândru, ce-i flutura 


pe buze din când în când, indica însă pe omul de mare 
voinţă. 

Încălecă cu o graţie perfectă, fumându-şi alene ţigara şi 
având aerul a se fi lăsat dus de reveria unui plăcut vis de 
amor; fără a se preocupa câtuşi de puţin de lumea ce-l 
înconjura. 

Celălalt avea cam treizeci şi doi de ani. Părul negru, 
barba deasă. Modul cum călărea îl arăta drept ofiţer. 

Cum tovarăşul său tăcea, păstră şi el tăcerea mult timp. 
În momentul când intrară în calea care ducea la pavilionul 
d'Armenonville, se întoarse brusc pe şaua sa. 

— La ce te gândeşti, Paul? întrebă el. 

— Dar... la nimic... amice. 

Însoţitorul surâse. 

— Pe onoarea mea de ofiţer de vânători din Africa, în 
disponibilitate acum, îţi zic că nu te cred, iubitul meu Paul. 
Când cineva tace, gândeşte. 

— E adevărat. 

— Şi când cineva este blondul şi frumosul baron de la 
Morlicre, când are douăzeci şi trei de ani şi un tată care 
aduce treizeci de mii de livre rentă, când eşti liber cum eşti 
dumneata, dacă se gândeşte la ceva, apoi atunci acel ceva 
nu poate fi decât... o femeie. 

Paul de la Morlicre roşi uşor. 

— Este adevărat, repetă el. 

— Eşti amorezat? 

— Mi se pare... 

Căpitanul Carol de Kerdrel îl privi pe tânărul său amic cu 
coada ochiului. 

— Iubite Paul, zise el, nu sunt omul care doresc să 
cunosc secretul altuia şi de aceea nu te întreb decât numele 
femeii iubite. 

Paul surâse la rândul său. 

— Ai dreptate, zise el, dar nu pot să-l spun. 

— Înţeleg. 

— Nu, nu înţelegi nimic. 


— Cum ai zis? se arătă mirat căpitanul. 

Paul de la Morlicre răspunse: 

— Amice, nu pot să-ţi spun numele femeii pe care o 
iubesc, pentru simplul motiv că nici eu nu-l cunosc. 

— Aida de! 

— Este adevărat, totuşi. 

— Iubite Paul, nu mă pricep să dezleg enigme. Explică- 
te, te rog. 

— Trebuie să-ţi fac o confidenţă. 

— Poţi? 

— Oh, fără îndoială. 

— Ei bine! Te ascult. 

Domnul de Kerdrel şi camaradul său îndemnară caii să 
meargă la pas, înaintând alături. 

— Scumpe amice, zise Paul de la Morlicre, iubesc o 
femeie pe care niciodată nu am văzut-o. 

— Drace! ce spui? exclamă căpitanul privând cu luare 
aminte pe amicul său. 

— Adevărat, iubite. N-am văzut niciodată figura femeii 
pe care o iubesc. 

— Trebuie să fii nebun. 

— Nicidecum. 

— Sau vrei să-ţi baţi joc de mine, iubitul meu. 

— Nici asta. 

— Ţi-am spus-o şi ţi-o repet, zise căpitanul, nu mă pricep 
la dezlegarea enigmelor. 

— Nu este o enigmă ceea ce îţi spun, căpitane, este o 
istorie curioasă, pe care ţi-o voi povesti imediat. 

— Grăbeşte-te, te ascult. 

Paul azvârli ţigara şi continuă: 

— Sunt de atunci vreo şase săptămâni. Era în ziua 
ultimului bal de la Operă. 

— Dar acea seară am petrecut-o împreună, dacă nu mă 
înşel, nu-i aşa? 

— Foarte just. 


— Şi am jucat wist la Saphire, până la trei dimineaţa. 
Oare eşti amorezat de Saphire? 

Paul începu a râde. 

— Nu iubeşti femeia pe care o ai, zise el. 

— În general este adevărat aceasta, observă căpitanul. 

— Şi apoi ai uitat ceea ce ţi-am spus, că nu am văzut 
niciodată faţa necunoscutei mele. Cât timp, pe aceea a 
Saphirei... 

— O frumoasă fată şi aceasta, amice, o frumoasă şi bună 
fată, care te iubeşte, Paul. 

— Ea e deprinsă să iubească, murmură tânărul însoțitor, 
surâzând. Saphire pune amorul ei pe categorii de... 
ranguri. Fiecare la rândul său. 

— Ingratule! 

— Dar lasă-mă să-ţi istorisesc. 

— Ai dreptate... Vorbeşte. 

— În acea seară, cum ai spus, am jucat wist la Saphire. 
George şi Laurence au plecat cei dintâi, apoi dumneata... 
Am rămas singur cu blonda mea metresă şi mă întinsesem 
deja pe o canapea din apropierea sobei, când Saphire îmi 
zise: 

— Micul meu Paul, vei face o mare plăcere drăguţei tale, 
nu e aşa?” 

— Ce vrei?” 

— Nu mi-e somn, na 

— Nici mie.” 

— Şi aş vrea să mă plimb...” 

— La ora asta?” 

— Da, în trăsură deschisă... Mă duc să sun. Mariette îl va 
scula pe Tom, Iom va înhăma calul la trăsura ce mi-ai 
dăruit-o ieri dimineaţă...” 

— Eşti nebună...” 

— Şi vom merge să facem o plimbare până la lac. Vreau 
să mănânc...” 

— Pe lac?” 

— Nu, la Casa de aur.” 


LLA 


— Dar, micuța mea, i-am zis, nu se mănâncă de două ori 
pe noapte...” 

Şi îi arătai uşa sălii de mâncare, care rămăsese deschisă 
şi în lungul căreia se observa masa încă plină de rămăşiţele 
unui prânz copios. 

— Se prânzeşte mereu... Mi-e foame... Vreau stridii de 
Ostanda şi tisană de Moet.” 

Saphire însoţi această manifestare a voinţei sale cu o 
mişcare drăguță, mă îmbrăţişă, mă acoperi cu buclele 
părului ei blond, despletit şi bogat: era, într-un cuvânt, atât 
de frumoasă, de gingaşă. încât a trebuit să spun Mariettei, 
cameristei sale: „Du-te şi deşteaptă-l pe Tom!” 

O jumătate de oră mai târziu treceam în trăsură pe 
strada Laffite. 

— Ştii, continuă Paul, Saphire este femeia capricioasă 
prin excelenţă. Ea pleacă de acasă cu intenţia de a face 
înconjurul lacului şi de a reveni în zori să prânzească la 
Casa de aur. Dar de la marginea străzii Rossini zări faţada 
Operei împodobită de flori şi zise: 

— Pe onoarea mea, e cam frig, să intrăm mai bine la 
balul Operei!” 

— Eşti nebună?” 

— Nu. Vreau într-adevăr.” 

— Dar nu eşti costumată!... 

— Ba! zise ea. Magazinul de costume din pasaj este 
deschis toată noaptea.” 

— Ah! iubita mea, dacă e aşa, du-te, eu mă duc în strada 
Taitbout.” 

— Ce să faci?” 

— Să mă culc.” 

— Bine, zise ea... Şi prânzul?” 

— Vei prânzi fără mine.” 

— Nici gând.” 

— Nu vreau să mă duc la Operă.” 

— Foarte bine, dar te vei duce la Casa de aur, vei intra 
într-o cabină, vei pregăti prânzul şi mă vei aştepta.” 


W 


Soluţia îmi convenea într-adevăr! Saphire nu mai aşteptă 
răspuns. Cobori din trăsură şi urcă încetişor cele câteva 
trepte care conduceau spre strada Le Peletier, la pasajul 
Operei. 

Ea se întoarse şi îmi zise: 

— Lasă-mi trăsura. Peste o oră voi veni.” 

Mă încheiai la palton şi o luai pe bulevard, cu mâinile în 
buzunare şi fumând, până la Casa de aur. Am ajuns destul 
de repede. 

— Domnule baron, îmi zise Josef, băiatul care mă servea 
de obicei, nu am nici o cabină liberă, toate sunt ocupate. 
Dar în zece minute se va elibera Nr. 8. Au sunat şi au cerut 
să plătească. Dacă domnul baron binevoieşte să aştepte în 
salon...” 

Am intrat în micul salon de la etajul 1. 

Toate mesele erau libere, cu toate acestea lângă sobă se 
afla o femeie îmbrăcată într-un domino, stingheră şi 
gânditoare. 


Paul de la Morlicre se întrerupse un moment din 
povestit, apoi continuă: 

— Există curente magnetice pe care nu le poţi niciodată 
defini. Ceea ce putui observa la această femeie era că avea 
o talie admirabilă, că mâinile îi erau mici ca ale unui copilaş, 
umerii şi pieptul alb ca zăpada, părul abundent şi de acea 
culoare blond-aurie pe care Dumnezeu pare că a dăruit-o 
spre a încarna distincţia aleasă a unor anumite făpturi. Am 
fost atras spre ea de un curent magnetic. Ce mai! văzui 
sclipind ochii săi şi imediat mă simţii în prada unei fascinaţii 
misterioase. Ah salutat-o şi ea se înclină. Am voit să-i 
vorbesc, dar mă opri cu un gest de regină. 

— Vă înşelaţi, îmi zise ea.” 

Aceste două cuvinte formau, aşa cum îţi poţi da seama, 
un abis între ea şi mine. 

Chelnerul intră şi îi zise: 

— Doamnă, sunteţi aşteptată.” 


Capitolul IV. 

Cine oare o putea aştepta - m-am întrebat - pe această 
femeie la acea oră şi în acel local şi de ce doamna era 
mascată? 

Sunt sigur şi mi-aş pune capul zălog că acea femeie sau 
fată aparţinea unei bune familii. După modul cum mi-a 
răspuns la al doilea salut e imposibil să mă înşel. 

Ea trecu pe dinaintea mea, maiestuoasă, cu pasul sigur, 
cu mersul semeţ. 

Împins de o atracţie de neînvins, am ieşit după ea, 
urmărind-o. 

Ea străbătu coridorul, urmărindu-l pe chelner, care 
deschise uşa unei cabine. 

O fâşie de lumină, un miros de fum de ţigară şi zgomotul 
a mai multor voci de bărbaţi ajunseră până la mine. 
Necunoscuta trecu pragul acestei uşi care se închise după 
ea, astfel că n-am mai auzit nici n-am mai văzut nimic. 

Cine era această femeie şi cine erau acei domni care o 
aşteptau? 

Era un mister pentru mine. Am dat chelnerului Josef 10 
ludovici şi am început să-l cercetez. 

— Domnule baron, îmi răspunse acesta, n-am mai văzut- 
o niciodată pe această femeie; nu a mai venit pe aici. lot ce 
vă pot spune este că se află acum lângă patru domni care 
şi-au petrecut noaptea citind un manuscris voluminos.” 

— Ah!” 

— Iar când au terminat, mi-au ordonat să introduc pe 
acea doamnă.” 

— Îţi aduci aminte bine, n-ai mai văzut-o niciodată pe 
doamna aceea?” 

— Nu, domnule, acum am văzut-o pentru prima oară.” 

— Şi spui că domnii au stat toată noaptea singuri, citind 
un manuscris?” 

— Da. domnule.” 

— Şi doamna a aşteptat multă vreme?” 

— O oră.” 


— Dar pe domnii aceia îi cunoşti?” 

— Nu.” 

— La naiba! am spus. Voi vedea-o când va ieşi şi o voi 
urmări, chiar dacă s-ar duce până la capătul lumii!” 

M-am postat în bulevard, cu ochii fixaţi mereu asupra 
ferestrei cabinei în care era necunoscuta. 

Uitasem cu totul de cina pe care trebuia s-o comand 
pentru Saphire, o uitasem pe Saphire însăşi. 

Trecu cam o oră. Deodată, fâşâitul unei rochii de mătase 
se auzi pe trepte, o femeie cobori şi trecu pe lângă mine 
fără să mă vadă. 

Era ea singură. O văzui traversând bulevardul şi spre 
marea mea uimire o văzui urcându-se într-o trăsură care 
staţiona în colţul străzii Grammont. 

Fără îndoială că Saphire dansa încă şi acum. Am alergat 
într-o suflare, l-am deşteptat pe vizitiu şi i-am strigat: 

— Repede, Tom, repede! în strada Grammont.” 

Am plecat iute ca o săgeată; ajunşi în colţul străzii 
Grammont, am putut zări trăsura necunoscutei mele, care 
înainta încetişor. 

— Tom, stăpâneşte-ţi calul!... 

— Domnul nu mai este grăbit?” 

— Nu. Vei urma trăsura din faţă de la o distanţă de o 
sută de paşi.” 

— Bine, domnule.” 

Trăsura străbătu strada Sfânta Ana, strada Rivoli şi de la 
Pont-Royal se îndreptă spre Crucea Roşie. 

Tom o urma mereu de la distanţă. 

Pe la mijlocul străzii Colombier, trăsura se opri în faţa 
unei case obişnuite. 

Femeia mascată cobori, plăti birjarului, scoase o cheie 
din buzunar, deschise o uşă şi dispăru. 

— Bine! îmi zisei eu, ordonând lui Tom să întoarcă, ştiu 
cel puţin unde locuieşte. O voi revedea!...” 

Paul de Morlicre se opri, căci ajunseră la Ermenonville. 


LIA 


— Din câte mi-ai spus, mi se pare cam bizară povestea 
aceasta! zise căpitanul. 

— Oh! dar până acum nu ţi-am spus încă nimic, răspunse 
Paul, coborând din trăsură. Îţi voi povesti imediat mai 
departe. 

— Bine. Până una-alta însă, zise căpitanul întinzând 
mâna dreaptă, priveşte! 

— Ce să privesc? 

— Omul acela care îşi citeşte ziarul... Desigur e mai 
original şi mai bizar decât în povestea dumitale. Pare a fi 
englez. 

— Într-adevăr, zise Paul de la Morlitre, care se apropie 
pentru a-l examina pe cel indicat, ai dreptate Carol. E o 
fiinţă neobişnuită. 

— Şi enervantă în acelaşi timp, adăugă căpitanul. 

Persoana citea flegmatic ziarul „Limes” şi bea dintr-un 
pahar de bere, câte o înghiţitură din când în când. 

Era un bărbat care putea să aibă între treizeci şi 
cincizeci de ani; adică avea una din acele fizionomii care nu 
indică o anumită vârstă. 

Figura sa era roşu aprins, purta lunete şi era îmbrăcat 
cu o redingotă mare şi cu o pălărie panama. 

— Nici un cutremur de pământ nu l-ar putea smulge de 
la locul său, atât e de cufundat în citit, zise domnul de 
Kerdrel. 

— E un individ bizar şi figura lui mă enervează din cale- 
afară! adăugă Paul de la Morlicre. 

— Pe mine, de asemenea. 

— Dar, urmă fiul vicontelui de la Morlicre, căci într- 
adevăr, Paul era fiul aceluia care-o asasinase pe Diane de 
Morfontaine şi pe domnul de Main-Hardye, să-l lăsăm pe 
englez să citească în linişte şi să-ţi spun până la sfârşit 
povestea mea. 

— Te ascult. 

Cei doi tineri se aşezară într-o sală vecină cu cea al 
englezului şi, pe când li se servea cina, Paul continuă: 


— Când am văzut că „masca” se serveşte de o cheie 
pentru a pătrunde în casa din strada Colombier, am fost 
sigur că era locuinţa ei obişnuită. 

Am coborât din trăsură şi l-am trimis pe 'Tom înapoi. 

— Mă voi întoarce pe jos, i-am zis eu.” 

Era ziuă, dar storurile de la ferestrele necunoscutei mele 
erau toate lăsate. 


Un moment mi-a venit ideea de a bate în uşă, însă 
respectul care mă cuprinsese din clipa în care-i întâlnisem 
privirea necunoscutei în salonul Casei de aur m-a țintuit pe 
loc. 

M-am mărginit să mă plimb în lung şi în lat pe trotuar, cu 
ochii fixaţi asupra ferestrelor, sperând că, mai curând sau 
mai târziu, una din ele se va deschide. Am staționat astfel 
mai mult de o oră pe trotuarul străzii Colombier. 

În fine, poarta casei s-a deschis la un moment dat. Inima 
îmi bătea cu putere, credeam că este ea. Dar nu, era un 
tânăr de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, îmbrăcat 
într-o bluză albă şi o cască la fel. 

Am recunoscut îndată într-însul pe lucrătorul tipograf, 
căci avea figura inteligentă şi vioaie a ştrengarilor parizieni, 
cărora le poţi spune totul şi de la care poţi afla multe. 

M-am apropiat de el. 

— Locuieşti în casa aceasta, prietene? l-am întrebat.” 

— Da, domnule.” 

— De mult timp?” 

— Aici m-am născut.” 

— Iartă-mă, îi zisei eu, pari băiat de treabă şi...” 

M-am făcut că stau la îndoială. 

Ştrengarul surâdea. 

— Mi se pare că ghicesc, zise el.” 

— Ghiceşti?” 

— Fără îndoială. Un domn aşa de bine ca dumneavoastră 
nu vine de florile mărului la orele cinci dimineaţa să se 


plimbe pe trotuarul străzii Colombier. Veniţi, desigur, 
pentru domnişoara...” 

Fără voie am tresărit. 

— Oh! spune-mi numele ei! exclamai eu.” 

— Nelly, răspunse el.” 

— Domnişoara se numeşte Nelly?... 

— Sau Daniela, tot una-i.” 

— Şi... spui că o cunoşti?” 

— Nu i-am vorbit niciodată, dar toată lumea o cunoaşte 
în casa aceasta. Portar n-avem. În fine, nu e aşa că voieşti 
să-mi vorbeşti despre o domnişoară blondă?...” 

— Ba chiar aşa.” 

— Ei bine, domnule, din întâmplare vă pot servi cu 
ceva?” 

— Desigur, îmi poţi da câteva informaţii.” 

— Doamna sau domnişoara, căci nu se ştie bine dacă e 
fată sau văduvă, locuieşte în casa aceasta de aproape un 
an.” 

— Ah!” 

— Ocupă un apartament de cinci sute de franci în catul 
de jos.” „Drace! cugetai eu, şi când te gândeşti că eu o 
credeam ducesă...” 

— Adeseori vine cam târziu acasă...” 

— Şi... cu cine locuieşte?” 

— Cu o persoană bolnavă, pe care n-am văzut-o aproape 
niciodată.” 

— Poate că e mama sa...” 

— Nu, e un bărbat. L-am zărit într-o dimineaţă la 
fereastră. Poate să fie cam de vreo patruzeci de ani. Poartă 
mustăţi şi e decorat. Se spune că a fost ofiţer.” 

— Şi dânsa locuieşte împreună cu omul aceste?” 

— Da, domnule.” 

— Şi bărbatul nu iese niciodată?” 

— Nici. Nu iese decât noaptea. Pleacă după ce s-a culcat 
toată lumea în casă şi se întoarce înainte de zorii zilei.” 

— Bizară persoană!” 


LLA 


— Cât despre domnişoara Daniela, continuă ştrengarul, 
e foarte mândră şi nu vorbeşte niciodată cu nimeni. Cu 
toate acestea toată lumea o iubeşte, căci e foarte drăguță.” 

— Ah!” 

Copilandrul păru uimit de exclamaţia aceasta. 

— Cum? întrebă dânsul mirat, nu ştiai că e drăguță?” 

— Nu ştiam, dar am ghicit.” 

— Aşadar n-ai văzut-o niciodată?” 

— Nu.” 

— Vă bateţi joc de mine. domnule?... 

Atunci m-am văzut silit să-i explic că o văzusem Daniela, 
însă mascată. 

— E imposibil! exclamă lucrătorul-tipograf.” 

— Pentru ce?” 

— Pentru că domnişoara Daniela nu iese niciodată după 
miezul nopţii şi nici de întors în zorii zilei nu se întoarce. E 
foarte cuminte.” 

— Atunci, zisei eu, nu e dânsa femeia despre care îţi 
vorbesc.” 

— Şi cu toate acestea, altă femeie tânără nu mai este în 
casa asta; toate celelalte sunt lucrătoare bătrâne şi urâte.” 

— Alte persoane decât chiriaşele casei pot avea o cheie 
pe la poartă?” 

— Nu, domnule.” 

— Femeia despre care îţi vorbesc avea una.” 

Ştrengarul rămase gânditor. 

— Nu mai înţeleg nimic, zise el. Domnişoara Daniela 
mascată... Asta mi se pare peste putinţă!...” 

— Şi cu toate acestea e adevărat.” 

— Pe onoarea mea! exclamă ştrengarul, am mare poftă 
să mă conving; afacerea începe să mă intereseze. Dacă vrei 
să mă aştepţi câteva momente, vei putea să capeţi o 
informaţie exactă.” 

Elevul tipograf intră din nou în casă şi trebui să aştept 
un sfert de oră până să-l văd reapărând. 


LIA 


— E adevărat, domnule, îmi zise el apropiindu-se, 
domnişoara a fost în oraş astă-noapte.” 

— "Ţi-a spus-o dânsa?” 

— Nu, dar am privit din camera mea de la mansardă în 
camera domnişoarei. Fereastra era deschisă.” 

— Şi... ce-ai văzut?...” 

— Am văzut că domnişoara Daniela nu se culcase încă. 
Patul era neatins.” 

— Dar dânsa unde putea fi?” 

— Probabil că în camera vecină, în camera omului ce 
poartă mustăţi. Am zărit costumul şi masca pe patul ei. Mi 
se pare, domnule, că m-am înşelat în privinţa ei.” 

— Ce vrei să spui?” 

— Vă spuneam adineauri că domnişoara Daniela e foarte 
cuminte... Şi acum... în sfârşit, se poate... Bună ziua, 
domnule.” 

Şi ştrengarul voi să se depărteze. 

Eu îl reţinui. 

— Nu eşti de părere, îl întrebai, că s-ar putea s-o văd?” 

— Domnişoara nu primeşte pe nimeni.” 

— Dar dacă i-aş scrie?...” 

— Oh! asta e foarte uşor. l-aş duce scrisoarea eu.” 

Elevul tipograf m-a însoţit într-o cafenea, care tocmai 
atunci se deschidea. Am cerut hârtie şi cerneală şi am scris 
frumoasei mele necunoscute o scrisoare foarte arzătoare şi, 
bineînţeles, cât se poate de ridicolă. 

— Cum va ajunge scrisoarea la dânsa?” întrebai eu pe 
noul meu amic. 

— Foarte simplu, o voi strecura prin crăpătura uşii.” 

Am voit să pun doi ludovici în mâna copilului, dar el îi 
refuză, zicând: 

— 'Ţi-am făcut un serviciu camaraderesc, domnule. Nu 
sunt comisionar. Oricum, îţi mulţumesc...” 

Luă scrisoarea, intră din nou în casă şi se reîntoarse 
peste câteva momente. 


— S-a făcut, îmi zise el. Vino mâine şi, probabil, voi putea 
să-ţi spun ce efect a produs scrisoarea dumitale. 

Şi plecă spre atelierul său. 

A doua zi, pe la aceeaşi oră, am fost la întâlnire. 
Copilandrul sosi şi el. 

— Ei bine, îmi zise, n-ai deloc noroc!” 

— Cum aşa?” 

— Domnişoara Daniela a plecat.” 

— A plecat?” 

— Da, domnule.” 

— Un camion a venit ieri pe la amiază şi a ridicat totul 
din apartamentul Danielei. Domnişoara a rugat-o pe vecina 
sa să primească scrisorile ce-i vor veni şi să i le păstreze. Va 
trimite din când în când pe cineva să le ia.” 

Vorbele ştrengarului mă întristară foarte mult. Şi cum 
amorul se naşte din piedicile pe care le întâlneşte în calea 
sa, ceea ce cu o zi mai înainte nu însemna decât o simplă 
curiozitate, deveni pasiune. Îmi jurai că, cu orice preţ, o voi 
vedea pe frumoasa mea necunoscută. Sunt şase săptămâni 
de atunci. Am scris Danielei în fiecare zi câte o scrisoare, 
dar până acum n-am primit nici un răspuns. De şase 
săptămâni, dragul meu amic, sunt înamorat de o femeie al 
cărei nume adevărat nici nu-l cunosc, a cărei faţă n-am 
văzut-o niciodată... În sfârşit, azi dimineaţă am primit un 
bilet fără nici o semnătură, scris de o mână necunoscută. 

Biletul acesta conţine numai trei rânduri: „Du-te, din 
când în când, în parcul Boulogne şi cinează câteodată la 
Ermenonville. Ţi se pregăteşte o surpriză.” 

— Dar, îl întrerupse căpitanul Carol de Kerdrel, nu văd în 
toate astea nimic care ar putea să-ţi îndreptăţească 
disperarea. 

— Într-adevăr?... 

— De vreme ce ţi se dă o întâlnire. 

— Dar cine îmi poate spune cu siguranţă că rândurile 
acelea au fost scrise de mâna ei? 


— Cel puţin e probabil, de vreme ce de o lună întreagă 
nu te ocupi decât de dânsa şi numai de dânsa. Numai dacă 
nu cumva şi-o fi amestecat mânuşiţa Saphire... 

— Oh! exclamă Paul cu dispreţ, e multă vreme de când 
nu mă mai gândesc la Saphire. 

Pe când tânărul pronunţa vorbele acestea atât de 
dispreţuitoare la adresa amantei sale, o caleaşcă opri în 
faţa peronului pavilionului. 

Doi bărbaţi tineri coborâră. 

Era baronul de Neubourg şi lordul Blakstone. 

Amândoi se aşezară la o distanţă egală între englezul 
care îşi citea încă ziarul cu aceeaşi nepăsare revoltătoare, şi 
căpitanul Carol de Kerdrel şi amicul său. 

Noii sosiți, după ce comandară cina, începură să 
vorbească cu voce înceată. Cu toate acestea un nume 
pronunţat de baronul de Neubourg atrase atenţia lui Paul 
de Morlicre. 

Era numele Danielei. 

Tânărul tresări şi întoarse capul. 

Domnul de Neubourg zicea: 

— Dragul meu lord, trebuie să recunoşti că Daniela este 
încântătoare. 

— Încântătoare, într-adevăr, răspunse lordul Blakstone, 
cu un uşor accent britanic. 

— Văd că împărtăşeşti şi dumneata gusturile prietenilor 
noştri, marchizul şi vicontele... 

Aceste ultime cuvinte fură ca o scânteie de lumină 
pentru domnul de la Morlicre. El îşi aminti de cei patru 
domni care cinau la CASA DE AUR, în cabinetul acela secret 
în care intrase fiinţa adorată. 

— Mi se pare, continuă baronul, că sărmana Daniela e 
persecutată de o bucată de vreme... 

— De cine? 

— De un tânăr foarte înamorat şi peste măsură de 
violent şi sentimental. 


Paul de la Morlicre era prea tânăr încă pentru a şti să se 
stăpânească şi să rămână nepăsător. 

Roşeaţa i se urcă imediat în obraz şi-şi fixă privirea 
asupra baronului. 

Acesta păru că nu observă nimic şi continuă: 

— În fiecare zi, biata Daniela primeşte câte o scrisoare. 

— Sărmana fată! 

— Şi tânărul acela îi scrie lucrurile cele mai 
extravagante şi cele mai ridicole. 

La auzul acestor cuvinte, Paul de la Morlicre se ridică. 

— Ce faci? îl întrebă căpitanul. 

Dar Paul nu răspunse şi se apropie de baron. 

Acesta, mirat, se ridică la rândul său. 

Paul reuşise să se stăpânească şi se înclină în faţa 
baronului cu curtenie: 

— Îmi veţi ierta, domnul meu, o întrebare indiscretă? 
zise el. 

Domnul de Neubourg îl privi cu atenţie şi văzu îndată că 
buzele tânărului erau albe; era semnul unei mari tulburări. 

— După cum va fi întrebarea, domnule... 

— Nu una singură, ci două chestiuni indiscrete am a vă 
pune, urmă Paul de la Morlicre. 

— Vorbeşte, domnule. 

— Pot îndrăzni să vă întreb de numele dumneavoastră, 
domnule? 

— Mă numesc baronul Gontran de Neubourg. 

Paul se înclină şi reluă: 

— Asupra primului punct sunt satisfăcut. Să trecem la 
cel de-al doilea. 

— Cu toată plăcerea. 

— Vă mai amintiţi, domnul meu, cum v-aţi folosit timpul 
în ultima noapte a... 

— Îmi amintesc cât se poate de bine. 

— Atunci, domnule... 

— Vă spun îndată... Mai întâi ne-am dus, trei prieteni şi 
cu mine. la balul Operei. 


— Bine. 

— Apoi ne-am dus să cinăm. 

— La CAFENEAUA ENGLEZĂ? 

— Nu, la CASA DE AUR. 

— Într-un cabinet vecin cu salonul verde, nu-i aşa? 

— Întocmai. 

— Şi aţi cinat toţi patru împreună? 

— Da, domnule. 

— Fără să primiţi nici o vizită? 

— Ba... am fost vizitaţi de o doamnă mascată. 

— Şi doamna aceea, zise Paul, era blondă dată nu mă 
înşel? 

— Blondă ca Junona... 

— Şi numele ei... 

— Ah! domnule, zise baronul, mereu calm şi prevenitor, 
curiozitatea dumneavoastră începe să devină greu de 
satisfăcut. 

— Femeia aceea se numea Daniela! exclamă Paul, cu 
vocea iritată. 

— De vreme ce o ştii, zise baronul, mi se pare că nu mai 
era necesar să mă întrebi. 

— Domnule, continuă Paul, eu sunt îndrăgostitul acela 
ridicol, care îi scrie în fiecare zi câte o scrisoare Danielei şi 
aş fi foarte fericit dacă... 

— 'Tăcere! domnule, zise baronul. Te înţeleg foarte bine 
şi cred că nu e nevoie să intrăm în amănunte. 

— Domnule, zise Paul, mi se pare că fiecare dintre noi e 
întovărăşit de câte un prieten. 

Şi pronunţând cuvintele acestea se întoarse spre 
căpitan. 

Ofiţerul făcu cu mâna un gest care însemna: „Dă-i 
înainte, sunt aici.” 

— De vreme ce dumneata mi-ai spus că eşti baronul 
Gontran de Neubourg, continuă el, îţi voi spune şi eu că mă 
numesc Paul de Morlicre. 

— Fiul vicontelui? 


— Da, domnule. 

Şi Paul adăugă: 

— Nu-mi plac neînțelegerile care se prelungesc prea 
mult. La doi paşi de aici e un poligon de tir: ni se vor 
împrumuta nişte pistoale. 

— Vorbeşti ca un înţelept, domnule. 

— Şi, după ce vom fi sfârşit cina... 

Baronul surâse ironic. 

— Văd, domnul meu, zise el, că eşti un om cât se poate 
de îngăduitor, ai bunăvoința de a mă lăsa să-mi sfârşesc 
cina. 

— A!... n-aş putea să am nişte pretenţii atât de absurde... 

Domnul de Neubourg chemă un chelner şi-i şopti câteva 
cuvinte la ureche. Acesta porni spre poligonul de tir, care 
era situat la foarte mică distanţă de Ermenonville. 

Atunci Paul se înclină încă o dată în faţa viitorului său 
adversar şi veni să-şi reia locul lângă căpitan. 

— Ce ceartă dobitoacă, sărmanul meu Paul! îi zise 
acesta. 

— Am fost insultat! 

— Dar nicidecum insulta nu-ţi era deloc adresată ţie. 

— Era adresată tânărului înamorat de Daniela şi prin 
urmare mie. 

— Dar nu într-un mod direct. 

Englezul, care până atunci îşi citise cu nepăsare ziarul, 
ridică ochii spre Paul, se apropie de dânsul şi-l salută. 

Acesta, mirat, îi răspunse cu cea mai mare politeţe la 
salut. 

— La dumneavoastră vă bateţi în duel? întrebă englezul. 

— Da, milord. 

— Oh! yes, bat eu cu dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc foarte mult, dar n-am nevoie decât de 
un singur martor. 

— Oh! eu curios vedem duel de amuzament... 

— Domnule, răspunse Paul de la Morlicre cu răceală, nu 
joc comedie pentru a distra publicul. 


— Oh! eu folositor, zise englezul, eu chirurg, eu pansez 
răniţi. 

Paul începu să râdă. 

În clipa aceea chelnerul se întoarse aducând pistoalele. 

Capitolul V. 

Domnul baron de Neubourg, care întârziase puţin cu 
cina, zise domnului Paul de la Morlicre: 

— Îmi beau cafeaua, domnule, şi sunt al dumitale. 

— Foarte bine, domnule, răspunse Paul, care era gata 
pregătit, dar vă rog să vă grăbiţi căci se înnoptează. 

— Oh! zise baronul, fii liniştit, domnul meu, mai avem 
încă o jumătate de oră de lumină. 

Câteva momente după aceea domnul de Neubourg şi 
lordul Blakstone se ridicară. 

Paul de la Morlicre şi domnul de Kerdrel îi imitară. 
Chelnerul pusese două perechi de pistoale pe masă. 

— Domnilor, zise atunci căpitanul, aici suntem ca şi la noi 
acasă: restaurantul acesta e prin excelenţă restaurantul 
gentilomilor... 

— Ei bine? întrebă baronul... 

— Aş fi de părere, urmă domnul de Kerdrel, să punem la 
punct, domnul şi cu mine... 

Căpitanul se întoarse spre lordul Blakstone. 

— Condiţiile întâlnirii?... 

— Fără îndoială, zise baronul. 

Şi aprinzându-şi o ţigară, domnul de Neubourg se 
depărta, pe când Paul făcea acelaşi lucru în direcţia opusă. 
Atunci domnul de Kerdrel şi lordul se apropiară şi-şi 

schimbară cărţile de vizită. 

— Milord, zise căpitanul, motivul acestui duel mi se pare 
lipsit de orice seriozitate. 

— Sunt şi eu de părerea dumneavoastră, domnule. 

— Ar fi o adevărată nenorocire să se facă moarte de om. 

— Cu toate acestea... 

— Eu aş prefera o întâlnire cu sabia. Cu pistolul e sau 
moartea sau nu e nimic. 


— E adevărat, murmură lordul Blakstone, cu cea mai 
mare linişte. 

— Cu sabia, continuă căpitanul, sunt foarte rare cazurile 
de moarte, dar sângele curge şi onoarea e satisfăcută. 

— Ai foarte multă dreptate, domnule. Din nenorocire... 

— Vrei să-mi spui că prietenii noştri sunt grăbiţi? 

— Da, şi pentru a găsi săbii ar trebui să amânăm partida 
pentru mâine, ceea ce este imposibil. 

— Vă înşelaţi, milord, avem săbii chiar aici. 

— Aici? 

— Da. Acum cincisprezece zile am avut un mic duel cu 
un ofiţer de vânători, la o mică distanţă. Întâlnirea, care n-a 
avut un rezultat grav, a fost urmată de un dejun. 

Lordul Blakstone surâse. 

— Din fericire, noi am avut grijă să mâncăm înainte de 
duel... 

— Principalul e că săbiile adversarului meu şi ale mele 
au rămas aici. 

— Ah! asta e altceva. 

— Aşadar, vă propun să acceptaţi sabia în locul pistolului. 

— Fie. 

— Băâiete, strigă domnul de Kerdrel. 

Chelnerul alergă. 

— la pistoalele acestea, zise căpitanul, şi adu-mi săbiile 
pe care ţi le-am încredinţat în urmă cu câtva timp. Vei ieşi 
prin dos şi bagă de seamă să nu fii zărit de nimeni. 

Englezul cu părul roşu şi cu lunetele verzi nu pierduse 
nici un cuvânt din conversaţia celor doi martori. După 
terminarea scurtei discuţii, el se sculă. 

— Oh! iertaţi-mă pe mine, zise el, dar eu chirurg. 

Domnul de Kerdrel surâse. 

Lordul Blakstone adresă cuvântul compatriotului său în 
limba lor maternă. 

— Eşti englez, domnule? 

— Yes, răspunse omul cu lunete. 

— Şi chirurg? 


— Din comitatul Oxford. 

— Şi vrei să ne întovărăşeşti? 

— Sunt curios. 

Pentru a dovedi că avea dreptul să poarte titlul de 
chirurg, englezul îşi descheie redingota şi scoase din 
buzunar o mică cutie plină cu tot felul de instrumente mici 
pentru sondat şi pansat şi o arătă celor doi martori. 

— Atunci, zise domnul de Kerdrel, vei veni cu noi, milord. 

— Oh! eu nu milord, răspunse englezul cu umilinţă, eu 
simplu om... 

Şi ridicându-se, îşi încheie redingota şi-şi trase pălăria 
pe ochi. 

Atunci domnul de Kerdrel îi chemă pe Paul şi pe lordul 
Blakstone şi făcu un semn baronului de Neubourg. 

Amândoi se apropiară. 

— Domnilor, zise căpitanul, nu vă veţi bate cu pistolul. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că avem săbii la îndemână. 

— Mie mi-e cu totul indiferent, zise baronul cu nepăsare. 

— Dar unde sunt săbiile? 

— Veniţi, le vom găsi îndată, chelnerul a plecat cu ele sub 
braţ. 

Domnul de Neubourg luă braţul lordului Blakstone şi 
plecă cel dintâi. 

Paul de la Morlicre şi căpitanul îi urmară. 

Domnul de Kerdrel indicase ca cel mai potrivit loc pentru 
duel un mic tufiş... situat lângă pavilionul Ermenonville. 

Chelnerul îi aştepta. 

În momentul în care cei patru tineri, urmaţi de englez, 
traversau calea care conduce spre poarta Mailleze, o 
caleaşcă drăgălaşă, înhămată cu un cal irlandez, se apropia 
ca fulgerul. 

— Ah! drace, murmură Paul de la Morlicre, priveşte, e 
Saphire. 

Într-adevăr, ea era şi recunoscuse de departe pe 
adoratul Paul şi pe domnul de Kerdrel. 


— Mergi încetinel, şoptise ea vizitiului. 

Paul, văzându-se recunoscut, se oprise. 

Femeile posedă la cel mai înalt grad instinctul primejdiei. 

— Unde te duci? întrebă Saphire cu vioiciune, şi cine 
sunt domnii aceştia? 

— Nişte prieteni, răspunse domnul de Kerdrel. 

— Minţi, dragul meu, eu cunosc pe toţi prietenii lui Paul 
şi pe domnii aceştia acum îi văd pentru întâia oară. 

— Drăguţa mea Saphire, zise Paul cu un ton 
dezmierdător, domnii aceştia sunt membri ai unui club rival 
clubului nostru. 

— Şi te vei bate în duel? 

— A!... E un simplu pariu, răspunse domnul de Kerdrel. 

— Şi... pariul acesta? 

— Mister... 

Saphire cobori din trăsură. 

— Mai întâi de toate, zise ea, pentru mine nu trebuie fie 
nici un mister. 

— Foarte bine, zise Paul cu cea mai mare linişte, nici nu 
este. Şi deoarece am venit prin parc anume pentru a te 
regăsi... 

— Nu voieşti să mă mai părăseşti? 

— Nu. 

— Ai cinat? 

— Nu încă. 

— Foarte bine! Intră la Ermenonville, comandă cina şi 
aşteaptă-ne. 

Saphire privi cu atenţie pe domnul de la Morlicre. 

— Dar... nu s-ar putea să-mi spuneţi şi mie ce pariu e 
acela? 

— Mister, draga mea... 

— Şi până unde vă duceţi? 

— Până la trei paşi de aici. 

— Merg şi eu cu dumneavoastră. 

— Imposibil. 

— Şi dacă... vreau? 


Domnul de Kerdrel înţelese că era timpul să intervină, cu 
atât mai mult cu cât domnul de Neubourg şi martorul său 
ajunseseră deja la locul convenit. 

— Draga mea Saphire, eu îţi voi spune adevărul. 

— Ah! 

— Mă bat în duel cu domnul acela brun... 

— Dumneata te baţi? 

— Da, şi Paul îmi serveşte de martor. 

Saphire îşi fixă rând pe rând privirea asupra domnului 
de la Morlicre şi asupra căpitanului. 

— Mă înşelaţi, zise ea după o mică pauză. 

— Să te înşelăm?... 

— Nu dumneata te baţi. 

— Dar te asigur... 

Saphire era o fată frumoasă, cu privirea arzătoare, cu 
buzele aprinse, înaltă şi subţirică; micile sale mâini albe 
aveau nişte muşchi de oţel. 

Ea apucă braţul lui Paul şi zise: 

— Dacă aş voi-o, nu te-ai bate: te-aş putea sili să rămâi 
lângă mine. Dar... fii liniştit, amicul meu, nu se va putea 
spune niciodată că Saphire a fost laşă. Ai fost insultat? 

— Da, zise Paul. 

— Atunci, nu eşti tu provocatorul?... 

— Nu. 

— Ei bine! du-te şi te bate şi caută de-ţi ucide duşmanul. 
Te voi aştepta aici; ştiindu-mă lângă tine, vei fi viteaz şi vei 
avea noroc. 

Saphire era emoţionată, dar gestul şi vocea sa 
rămăseseră liniştite. 

Tânăra femeie îşi aruncă braţele în jurul gâtului 
amantului ei, îl sărută pe frunte şi-i zise: 

— Du-te şi să fii viteaz. 

— Sărmana fată! cugetă domnul de Kerdrel. Ea nici nu 
bănuieşte că el se bate pentru alta... 

Luă braţul lui Paul, după ce mai întâi spuse inimoasei 
Saphire: 


— Fii liniştită, totul va merge bine. Voi fi şi eu acolo... 

Cu un gest de regină, Saphire dădu ordin vizitiului să 
întoarcă spre pavilion. 

Apoi intră în parc, urmărind pe cei patru tineri, care se 
pierduseră în desişul arborilor. 

Saphire îngenunche, murmurând: 

— Dumnezeule! când eram copilă, în satul meu drag, mă 
duceam la biserică sau mă rugam. Acum nu mai ştiu nici o 
rugăciune, dar mi-am adus aminte că puterea Ia e 
nemărginită... Fă deci ca sărmanul meu Paul să nu fie ucis. 

Domnul de la Morlicre şi domnul de Kerdrel se 
apropiaseră de baron. 

— Vă cer iertare, domnilor, zise Paul, v-am făcut să 
aşteptaţi, însă fără voia mea. 

Baronul se înclină. 

— Desigur că aţi fost foarte contrariat de acea întâlnire, 
zise el. Vă înţeleg bine. 

După aceea, cei doi adversari se salutară din nou şi se 
depărtară unul de altul. 

— Haideţi, domnilor, zise domnul de Kerdrel, pregătiţi- 
vă... 

Englezul se apropie de baronul de Neubourg. 

— Oh! yes, spuse el, eu curios sunt foarte; voiesc 
vedem... 

— Totul merge de minune, după cum vezi, şopti baronul 
de Neubourg acelei persoane bizare, pe care de altfel 
părea că o vede pentru întâia oară. 

— Da, numai că... 

— Ei bine?... 

— Ar trebui să bagi de seamă ca nu cumva să fii ucis... 

— Hm! murmură baronul, râzând, lucrul mi se pare cam 
greu... Ioată lumea ştie că sunt un duelist de forţă... 

Domnul de la Morlicre era gata. 

La un semn al martorilor, cei doi adversari se apropiară 
unul de altul, îşi luară săbiile şi lordul Blakstone comandă: 

— Haideţi, domnilor. 


Atacul începu. 

Sărmana Saphire se apropiase şi dinapoia unui arbore 
se ruga pentru amantul ei. 

Paul avea mişcări frumoase, însă îşi cam pierduse 
sângele rece, greşeală în care cad de obicei aproape toţi 
tinerii. 

Baronul, din contră, era foarte liniştit şi duela ca şi cum 
n-ar fi fost vorba de o luptă adevărată, ci de un simplu asalt, 
într-o sală de arme. 

De la primele mişcări, domnul de Neubourg înţelese că 
adversarul său îi era inferior. Cu toate acestea se lăsă atins 
la braţ şi sabia domnului de la Morlicre îi făcu zgărietură 
uşoară. 

— Atins! exclamă dânsul. 

Domnul de Kerdrel se aplecase la urechea lordului 
Blakstone: 

— Nu trebuie să oprim lupta? îi zise el. Domnul de 
Neubourg este rănit. 

— Nu, răspunse englezul, e o zgărietură fără nici o 
importanţă... 

Şi pe când pronunţa aceste cuvinte, domnul de 
Neubourg atacă la rândul său şi sabia sa dispăru aproape 
întreagă în umărul lui Paul de la Morlicre. 

Durerea fu mare, rănitul scăpă un țipăt uşor, apoi 
deodată scăpă sabia din mână şi se rostogoli la pământ. 

— Ah! Dumnezeule! exclamă în apropiere o voce 
sfâşietoare. 

Şi pe când cu toţii se îngrămădeau în jurul rănitului, 
Saphire năvăli tremurătoare, pierdută, nebună. Ea se 
aruncă asupra tânărului, care leşinase, îl acoperi de 
sărutări, îi inundă faţa cu lacrimi calde, chemându-l cu 
numele cele mai dulci. 

Englezul cu părul roşu îşi descheiase redingota şi-şi 
scoase cutia cu instrumente. 

— Lăsaţi pe mine, văd, zicea el. Eu chirurg... 


Domnul de Kerdrel rupsese cămaşa rănitului. Saphire îi 
ştergea sângele cu batista, fără să ştie bine ce face. 
Chirurgul englez sondă rana şi zise: 

— Nu e mortală... 

Saphire scăpă un strigăt de bucurie. 

— Rănitul trebuie transportat. 

— Unde? întrebă domnul de Kerdrel. 

— Acasă la mine, răspunse Saphire; vreau să-l îngrijesc 
cu. 

— Nu, la tatăl său... 

— Oh! nu, exclamă Saphire, vreau să-l am lângă mine, 
să-l pot îngriji cu mâinile mele... 

— Draga mea, zise domnul de Kerdrel, tatăl domnului de 
la Morlicre te va lăsa să-l vezi pe Paul oricând vei voi; şi 
chiar vei putea să te instalezi la căpătâiul său. Trebuie ca 
Paul să fie transportat acasă, căci ştii bine, nici mama, nici 
sora lui nu vor putea veni să-l vadă acasă la dumneata. 

Saphire îşi lasă capul în jos. 

— Ai dreptate, zise ea. 

— Domnule de Kerdrel, spuse în acelaşi timp lordul 
Blakstone, pe când compatriotul său aplica primul bandaj 
pe rana lui Paul, vă pun caleaşca mea la dispoziţie. 

— Mulţumesc! zise Saphire, o aduc pe a mea. 

Ea nu voia să datoreze nimic acelora care râniseră pe 
scumpul ei Paul. 

Dar englezul căpătase dintr-o dată o autoritate 
neprevăzută... 

Era chirurg şi vorbea în numele ştiinţei. 

— Nu, zise el. Caleaşca e mai bună. 

Saphire suspină, dar nu răspunse nimic. 

Domnul de Neubourg şi lordul Blakstone alergară să 
caute caleaşca la Ermenonville. 

Paul de la Morlicre îşi revenise şi văzând faţa scăldată în 
lacrimi a frumoasei Saphire, aplecată deasupra sa, începu 
să surâdă. 

— Draga mea Saphire! eşti prea bună... 


— Tăcere! exclamă englezul, la dumneata nu vorbeşti, 
nu mişti. 

Caleaşca sosi. Cu mii de precauţiuni, rănitul fu urcat. 

— Trebuie mers la pas, zise chirurgul, care luă loc 
alături de Paul... 

Saphire se urcase şi ea în caleaşcă, sprijinind capul 
rănitului pe genunchii săi. 

— Adio, domnule, zise domnul de Neubourg adresându- 
se căpitanului, vă rog să credeţi că deplâng din toată inima 
acest trist eveniment. 

Baronul şi chirurgul încrucişară priviri misterioase. 

— În sfârşit! micul meu Rocambole, murmură englezul, 
iată că vom avea şi noi micile noastre intrări la domnul 
viconte de la Morlicre. Trebuie să profităm. 

Şi caleaşca porni, ducându-l pe rănit şi pe Rocambole 
transformat în chirurg. 

Capitolul VI. 

Pe când fiul vicontelui de la Morlicre se bătea în duel cu 
baronul Gontran de Neubourg, o scenă cu totul diferită se 
petrecea în Paris, într-un frumos palat din foburgul Saint- 
Germain. Palatul aparținuse decedatului general de 
Morfontaine şi nepotul său îl moştenise. Acesta devenise 
marchiz la moartea unchiului său, şi cum din moştenire îi 
revenise o parte destul de mare, se bucura de oarecare 
importanţă în Paris. 

Marchizul de Morfontaine - aşa îl vom numi de acum 
înainte - avea atunci vreo cincizeci de ani, dar era atât de 
îmbătrânit, încât oricine îi dădea şaizeci. Părul îi era 
aproape alb şi fruntea încreţită. 

Din zvon public puteai afla că marchizul posedă o avere 
de optzeci de mii de livre venit anual. Ţinea şi cai de cursă 
şi-şi făcuse din această ocupaţie aristocratică un izvor de 
câştig. CRAVAŞA şi BOBADILA erau doi cai excelenți, cu 
care obținuse de multe ori la întreceri sume însemnate. 

Cu toate acestea, domnul de Morfontaine era un om 
tăcut, gânditor şi părea că nu iubeşte viaţa. 


Deci, după cum spunem, din întâmplare, tocmai în ziua 
în care Paul de la Morlicre se bătea în duel cu baronul de 
Neubourg, marchizul se întorsese acasă mai devreme ca de 
obicei şi coborând din trăsură întrebă pe lacheul care 
aştepta la scară, cu capul descoperit: 

— Doamna marchiză este acasă? 

— Da, domnule marchiz, răspunse servitorul. 

— Şi Victoria? 

— Domnişoara a ieşit cu guvernanta sa. 

— În trăsură? 

— Nu. pe jos. Domnişoara s-a dus la Saint-Ihomas- 
d'Aquin. 

— Bine. 

Marchizul urcă scările şovăind. Era foarte agitat, părea a 
se afla în prada unei emoţii puternice. 

Se opri la uşa nevestei sale. 

— Intră! se auzi o voce de femeie din interior. 

Domnul de Morfontaine deschise uşa şi păşi pragul unei 
camere de dormit, îmbrăcată toată în mătase albastră. O 
femeie, destul de tânără încă şi foarte frumoasă, ocupa un 
fotoliu lângă fereastră. 

Era marchiza. 

Deşi avea atunci vreo treizeci şi opt de ani, părea pe 
treizeci; ochii săi mari, albaştri, erau plini de farmec, şi 
când surâdea îşi arăta un rând de dinţi albi şi drăgălaşi ca 
ai unei fete de optsprezece ani. 

Ea se ridică pe jumătate din fotoliu şi întinse mâna 
soţului ei. 

— Bună ziua, dragul meu, zise ea. 

— Bună ziua, doamnă, răspunse marchizul cu cea mai 
mare răceală. 

— Dumnezeule! exclamă marchiză, eşti foarte palid, 
Edvard! 

— Ţi se pare. 

— Palid şi slăbit, dragul meu. 

— Din pricina unei supărări. 


— Ah! 

— Doamnă, zise domnul de Morfontaine, e mult timp de 
când vreau să-ţi cer o explicaţie şi astăzi... 

— Dar vorbeşte, răspunse marchiza mirată. 

— Mă vei asculta? 

— Desigur. 

— De altfel, urmă marchizul, ceea ce am a-ţi spune se 
poate foarte bine rezuma în câteva cuvinte: nu vreau ca 
Victoria să se căsătorească cu domnul de Pierrefeu. 

Spusele lui produseră un efect bizar asupra doamnei de 
Morfontaine. Femeia păli şi căzu pradă unei mari emoţii. 

— Nu voieşti? repetă dânsa, accentuând fiecare cuvânt. 

— Nu, doamnă. 

— Dar... pentru ce? 

— Mai întâi, pentru că domnul de Pierrefeu nu posedă 
Nici O avere; apoi... 

— Apoi? întrebă marchiza. 

— Apoi... pentru că-mi displace. 

— Şi de ce îţi displace? 

— Pentru faptul că e nepotul colonelului Aubin. 

— Straniu motiv! 

— Fie; dar hotărârea mea e luată şi nu mi-o voi schimba. 

— Domnule, zise marchiza cu cea mai mare răceală, te 
voi ruga la rândul meu să mă asculţi. 

— Vorbeşte doamnă. 

Era în 184... Sunt vreo douăzeci de ani de atunci. 

— Da? 

— Eram copilă: aveam optsprezece ani şi dumneata 
treizeci. Tatăl meu mi-a ordonat să mă căsătoresc cu 
dumneata şi eu l-am ascultat. O copilă de optsprezece ani în 
braţele unui bărbat de treizeci pe care nu-l iubea câtuşi de 
puţin; din contră. 

— Eşti crudă, doamnă, răspunse marchizul, surâzând 
ironic. 

Doamna de Morfontaine continuă: 


— Poate că sunt crudă, dar spun adevărul. Nu te iubeam 
domnule, şi chiar îmi erai antipatic. 

— Pentru că iubeai în ascuns pe vărul dumitale, vicontele 
de Nogaret. 

— Domnule, răspunse marchiza cu mândrie, mi se pare 
că am fost destul de demnă timp de douăzeci de ani... 

— Oh! ştiu doamnă că eşti o femeie onestă... 

— Aşadar, continuă marchiza, m-am măritat cu 
dumneata pentru că tatăl meu o voia. 

— Şi ai fost nenorocită, nu-i aşa? 

— Nu n-am fost, sunt mamă! 

— Şi după aceea, doamnă? 

— Dumneata erai amorezat de mine, dar mai ales de 
zestrea mea. 

— Doamnă! 

— În seara căsătoriei noastre am putut rămâne un 
moment singuri. 

— Domnule, ţi-am spus eu înainte de a ne uni pentru 
totdeauna, te voi ruga să-mi faci un jurământ.” 

— Vorbeşte, domnişoară, ai exclamat dumneata cu 
entuziasm.” 

— Să-mi juri, ţi-am zis eu, că dacă vom avea vreodată o 
fiică, nu o vom căsători contra voinţei ei.” 

— Mi-ai făcut sau nu jurământul acesta, domnule? 

— Se poate doamnă să-l fi făcut; înţelege oricine că 
seara nunţii, un mire nu poate refuza nimic viitoarei sale 
soţii... Şi apoi e aşa de multă vreme de atunci. Voința mea 
actuală este ca Victoria să nu se căsătorească cu domnul de 
Pierrefeu; fiica mea se va căsători cu domnul Paul de la 
Morlicre, vărul ei. 

— A! zise marchiza cu ironie; acum te înţeleg... Unirea 
aceasta e în interesul dumitale... 

Domnul de Morfontaine o privi mirat. 

— Căci, urmă marchiza, între viconte şi dumneata există 
nişte legături mai puternice decât acelea de rudenie. 

— Ai spus, doamnă... 


— Sunteţi interesaţi amândoi, şi poate că... 

— Poate câ?... repetă marchizul cu glas tremurător. 

— Să vorbim de altceva domnule, dacă voieşti, răspunse 
marchiza cu mândrie. 

În clipa aceea uşa se deschise şi Victoria apăru. Era o 
fată de şaptesprezece ani, surâzătoare, drăgălaşă; semăna 
bine cu mama ei. Marchizul se sculă. 

— Victoria, zise el, cu oarecare bruscheţe, mama ta are 
să-ţi vorbească... Nu sunt mulţumit de purtarea ta. 

Şi, înclinându-se în faţa soţiei sale, ieşi trântind uşa. 
Sărmana fată rămăsese mută, tremurătoare, temându-se să 
ghicească. 

Doamna de Morfontaine o cuprinse în braţe şi îi zise: 

— Tatăl tău nu-l iubeşte pe Leon de Pierrefeu. 

Victoria se schimbă la faţă. 

— Tatăl tău nu voieşte să te căsătoreşti cu dânsul; dar 
eu, draga mea, eu vreau. 

Victoria izbucni în lacrimi. 

Marchiza îşi dezmierdă copila cu vorbe mângâietoare, 
apoi se sculă şi apăsă soneria. Un lacheu intră. 

— Să fie gata trăsura, ordonă marchiza. 

— Unde te duci, mamă? 

— Mă duc pentru tine, pentru fericirea ta! să fii cuminte 
şi să mă aştepţi... Mă duc să-l întâlnesc pe Leon, soţul tău. 

Şi fără a mai adăuga ceva, marchiza ieşi, se urcă în 
trăsură şi ordonă vizitiului: 

— Strada Saint-Nicolas-d'Antin! 

În colţul străzii Mogador cobori şi zise vizitiului: 

— Aşteaptă-mă aici. 

Şi-şi continuă drumul pe jos. 

— Domnul de Pierrefeu? întrebă dânsa pe portar, 
oprindu-se în faţa unei case mari. 

— Scara G, catul al cincilea, la dreapta, i se răspunse. 

— Sărmanul copil! murmură marchiza. 

— Domnul Leon? întrebă dânsa, ajungând sus. 


— E acasă, răspunse o bătrână guvernantă, care îi ieşise 
în întâmpinare. 

Marchiza intră. 

Guvernanta o conduse până în camera de culcare a lui 
Leon de Pierrefeu. 

Un tânăr de vreo douăzeci şi şase sau douăzeci şi opt de 
ani, brun, frumos, scria la o măsuţă lângă fereastră. 

Un țipăt de uimire îi scăpă când întoarse capul. 

— Dumneavoastră, doamnă! 

— Eu, zise marchiza surâzând. 

Bătrâna guvernantă ieşi. 

— Dragul meu copil, zise marchiza apropiindu-se şi 
luând mâna tânărului, eu am fost cea mai bună prietenă a 
mamei tale şi lesne poţi să mă iei drept mamă. 

— Ah! doamnă, murmură tânărul emoţionat, ştiţi bine că 
o iubesc pe fiica dumneavoastră... Dar, din nenorocire, sunt 
sărac! 

Marchiza tăcu un moment, apoi reluă: 

— O iubeşti mult pe Victoria, nu-i aşa? 

— Ah! doamnă marchiză! 

— Şi spui că Victoria e bogată şi tu eşti sărac... 

— Vai! 

— Şi că marchizul de Morfontaine nu va voi niciodată să 
te facă ginerele său? 

Leon îşi plecă capul. 

— Ai dreptate, copilul meu, continuă marchiza, pentru că 
dânsul a ales Victoriei un alt soţ... Pe fiul unui mizerabil 
care, poate, într-o zi, va semăna cu tatăl său... Un tâlhar şi 
un asasin!... zise dânsa cu voce înceată. 

Leon o privi tresărind. 

— Dar, continuă marchiza strângând mâna tânărului, eu 
vreau ca tu să devii soţul fiicei mele, pentru că ştiu bine că 
în tovărăşia ta, Victoria va fi cea mai fericită dintre femei. 

Leon îngenunche în faţa marchizei şi îi sărută mâna cu 
dragoste. 

Urmă o tăcere lungă. 


— Ascultă-mă, fiul meu, zise marchiza deodată, astă- 
seară vei pleca într-o călătorie. 

— Voi pleca? 

— Da, la orele zece vei fi în caleaşca aceasta, care te va 
aştepta în colţul grădinii palatului nostru... Ştii, în stradelă? 

Leon se înroşi până în vârful urechilor. 

— Da, zise el. 

— Şi te vei înveli într-o manta groasă nu-i aşa?... Căci 
nopţile sunt cam reci acum... 

— Dar, doamnă, întrebă Leon de Pierrefeu din ce în ce 
mai mirat, unde mă trimiteţi? 

— E secretul meu, până diseară, zise marchiza surâzând. 

Îi întinse mâna să i-o sărute şi plecă. 

În loc să se urce în trăsură, marchiza îşi continuă drumul 
pe jos de-a lungul străzii Maturinilor. 

La numărul 61 se opri. 

— Ce voieşti, doamnă! întrebă portarul. 

— Madame Husson e acasă? 

— Chiar acum s-a reîntors, doamnă. 

Doamna de Morfontaine pătrunse înăuntru şi sună. O 
femeie îmbrăcată în negru veni să-i deschidă. 

Era doamna Husson. Femeia aceasta era văduva fostului 
intendent al domnului de Morfontaine. 

Văduva fu foarte mirată văzând-o pe doamna marchiză. 

— Ah! Dumnezeule! exclamă dânsa, dumneavoastră la 
mine, doamnă marchiză! 

— Da, buna mea Catherine. 

Marchiza intră în micul salon de primire. Acolo se aşeză 
pe o canapea şi continuă: 

— Buna mea Catherine, tu o iubeşti pe fiica mea, nu-i 
aşa? 

— Ah! doamnă... 

— Şi cred că-mi eşti devotată. 

— Nu v-aţi arătat întotdeauna bună cu mine? 

— Ei bine! acum a venit momentul să-mi dai dovezi de 
devotamentul tău, buna mea Catherine. 


— Vorbiţi, doamnă. 

— Ai o soră în provincie? 

— În Normandia, în apropiere de Caen. 

— Şi te poţi încrede în ea? 

— Ca în mine însămi. 

— Dacă îţi încredinţez pe fiica mea? 

— Doamnă marchiză, răspunse doamna Husson, o 
santinelă care păzeşte un tezaur nu va fi mai atentă decât 
mine. 

— Răspunzi de ea? 

— Pe onoarea şi viaţa mea. 

— Ei bine, vei face un mic pachet de scutece şi te vei 
duce în pasajul Sandric, scara C la al cincilea etaj, unde vei 
găsi pe domnul Lon de Pierrefeu. 

— Bine! zise doamna Husson. 

— Vei zice domnului Pierrefeu. „doamna marchiză vrea 
să mă conduceţi”. 

— Şi mă va conduce? 

— Astă-seară la orele 10. 

— Dar, doamnă, zise văduva, ce legătură are domnişoara 
Victoria cu domnul de Pierrefeu? 

— Îţi voi spune la timpul potrivit. 

— Astă seară! Vă voi revedea dar? 

— Da. 

— Dar unde? 

— Leon de Pierrefeu te va conduce... Adio, buna mea 
Catherine. 

Marchiza se sculă, lăsă pe doamna Husson să-i sărute 
mâna şi se îndreptă spre trăsura care staţiona la colţul 
străzii Mogador. 

— Acasă, zise ea vizitiului. Şi mergi ocolind. 

Capitolul VII. 

Caii plecară în galop. 

Când marchiza ajunse acasă, îi găsi pe soţul şi fiica ei la 
masă. 


Văzând-o pe mama sa, Victoria, până atunci tristă, o privi 
cu atenţie şi se înveseli imediat. Un surâs flutura pe buzele 
marchizei complice, ceea ce însemna o speranţă pentru 
Victoria. 

— Doamnă, zise marchizul, ai nevoie de mine astă-seară? 

— Nu, domnule. 

— Nu mergi în vizită? 

— Am o durere de cap groaznică, şi aş dori să mă culc cu 
o oră mai înainte... 

— Eram până mai adineauri foarte dispus... 

— Ah! exclamă cu dispreţ marchiza. 

— Ştii, continuă domnul de Morfontaine, că sunt un 
jucător de şah pasionat? 

— O ştiu. 

— Astă-seară este la club o partidă mare de şah, 
angajată de domnul de G... şi lordul D... şi vreau să asist. 

— Prea bine, domnule, zise marchiza. 

Aceste câteva vorbe fură schimbate în timpul dineului. 
La ora nouă, marchizul se urcă în cupeul său şi plecă. 

— Scumpa mea Victoria, vino cu mine în odaia ta. 

Victoria îşi privi mama. 

Marchiza o luă de mână şi-i şopti la ureche: 

— Nopțile sunt încă răcoroase şi trebuie să te înveleşti 
bine. 

Fata tresări. 

— Vom ieşi? întrebă ea. 

— Nu, nu eu, citu... 

— Eu? 

— Vei face o călătorie de cinci leghe şi vei pleca chiar 
astă-seară, peste o oră. 

— Dar, mamă... protestă tânăra fată mirată. 

— St! făcu marchiza, vino... 

Victoria şi mama sa intrară în odaia fetei. 

— Pune-ţi o rochie de iarnă, călduroasă, continuă 
marchiza. Ia-ţi şalul de voiaj şi puneţi capişonul; eu îţi voi 
face un mic pachet de lenjerie indispensabilă unei călătorii. 


Şi marchiza, ca o simplă fată în casă, aşeză într-un 
geamantan special diferite obiecte. 

— Dar, mamă, zise tânăra fată, de ce nu suni să vină 
camerista? 

— Pentru că nimeni din casă nu trebuie să ştie de 
plecarea ta până mâine. 

— Unde mă trimiţi? 

— Vei afla în curând. Îmbracă-te. 

Când Victoria era gata de plecare, mama sa îi arătă o 
măsuţă pe care se afla hârtie şi cerneală. 

— Trebuie să scrii tatălui tău, îi zise. 

— Tatălui meu? 

— Da. 

— El nu ştie deci!... 

— Nu ştie nimic. Scrie. 

Victoria se aşeză în faţa măsuţei, luă tocul şi doamna de 
Morfontaine îi dictă următoarele: „Iată, Nu-l iubesc deloc 
pe Paul de la Morlicre, vărul meu, dar îl iubesc pe Leon de 
Pierrefeu, şi aş muri dacă ar trebui să renunţ la fericirea de 
a fi într-o zi soţia sa. lartă-mă dar, iubitul meu tată, iartă 
această fugă a copilului tău. 

Victoria.” 

Victoria tremura scriind această scrisoare, pe care o lăsă 
deschisă pe masă. 

— Vino, zise marchiza, luând-o de mână. 

Lângă odaia de culcare a Victoriei se afla o alta de 
toaletă care avea o ieşire câtre o scară ascunsă. Această 
scară conducea în grădină prin sera de portocali şi era 
calea pe care doamna de Morfontaine, care ducea 
geamantanul fiicei sale, îşi îndreptă fata. Victoria era foarte 
emoţionată, pentru a fi avut curajul să mai pună vreo 
întrebare. Condusă de mama sa, traversă grădina şi ajunse 
la o portiţă. 

Noaptea era întunecoasă şi nimeni din casă nu observă 
plecarea celor două femei. 


Doamna de Morfontaine deschise portiţa şi examină cu o 
aruncătură de ochi stradela din faţă. 

Trăsura lui Leon Pierrefeu aştepta. Tânărul se depărta 
de ea, pe când doamna Husson se arătă în faţa uşii 
cupeului. 

— Leon, îi zise marchiza tânărului, susţinând de braţ pe 
fiica sa, dezorientată, Victoria va fi într-o zi soţia ta. Până 
atunci fii un bun frate pentru ea şi ocroteşte-o... 

Leon îşi stăpâni un strigăt, luă fata în braţe, care era pe 
jumătate leşinată, şi o duse la cupeu. 

— Adio! copiii mei... zise marchiza cu lacrimi în ochi, 
adio!... Pleacă vizitiu! 

Capitolul VIII. 

Două săptămâni se scurseseră de la duelul tânărului Paul 
de la Morlicre cu baronul Gontran de Neubourg. Fiul 
vicontelui se bătuse în duel, după cum ştim, în aceeaşi zi în 
care contesa de Morfontaine încredința pe fiica sa lui Leon 
Pierrefeu, silindu-i să părăsească în timpul nopţii, pe ascuns 
casa. 

Rana lui Paul nu era periculoasă, astfel că nu-l silise să 
stea în pat. Cu toate acestea el nu părăsi casa timp de 15 
zile. În fiecare dimineaţă şi seară chirurgul englez îl vizita 
pe rănit şi îi pansa rana. 

Într-una din aceste zile, pe la orele şase seara, chirurgul, 
adică Rocambole, sosind la pavilionul Ermenonville, îl găsi 
pe vicontele de Morlicre dormind. 

Rocambole era, ca aspect şi ca accent, englez sadea, şi 
chiar primarul Londrei ar fi jurat că s-a născut în city. 

— Iubite doctor, îi zise vicontele trezindu-se şi arătându-i 
uşa întredeschisă a unei odăi vecine, eşti atât de bun să mă 
urmezi? 

— Oh! Yes, zise Rocambole, care îşi încheie sacoul şi-l 
urmă pe viconte. 

Alături de odaia lui Paul se afla un foaier. 

Aici domnul de la Morlicre conduse pe pretinsul chirurg. 


În odaie se afla cineva. Era Carol de Kerdrel, care, 
precum ne amintim, servise ca martor tânărului viconte în 
duelul ce-l avusese cu domnul de Neubourg. 

Domnul de Kerdrel şi Rocambole se salutară. 

Vicontele le oferi câte un scaun şi le zise: 

— Domnilor, binevoiţi a-mi scuza libertatea ce mi-am luat 
de a vă reuni astă-seară. 

Ambii se înclinară. 

— Am nevoie de sfaturile dumneavoastră, adaugă 
domnul de la Morlicre. 

Falsul englez avu un surâs naiv şi de mirare. 

Vicontele continuă: 

— Sunteţi amicul fiului meu, domnule de Kerdrel? 

— Normal că da, răspunse ofiţerul cu bruscheţea sa 
sinceră. 

— În această calitate, am nevoie să vă consult. 

Şi către Rocambole: 

— Dumneavoastră, domnule sunteţi medicul fiului meu, 
dumneavoastră l-aţi îngrijit? 

— Oh! yes, zise falsul chirurg, el mort, eu scăpat la el. 

— Pot dar să vă vorbesc de fiul meu la amândoi. 

— Ascultăm, zise domnul de Kerdrel. 

— Doctore, continuă vicontele adresându-se lui 
Rocambole, crezi că se va restabili în curând? 

— În opt zile, răspunse Rocambole, sigur pe el. 

— Opt zile, murmură vicontele, e cam mult. 

— Dar, domnule, observă domnule de Kerdrel, din 
moment ce pericolul a trecut, nu ne mai rămâne decât să 
avem puţină răbdare. 

— Iubite amice, zise vicontele, mă voi destăinui sincer 
atât vouă cât şi domnului. 

Şi el arătă în direcţia lui Rocambole. 

— Un doctor este puţin şi preot, zise acesta cu gravitate. 

Vicontele urmă: 

— Paul a trecut de 20 de ani şi m-am gândit să-l însor. 


— Bun! zise domnul de Kerdrel, îl veţi însura cu opt zile 
mai târziu. 

— Aşteptaţi. Vreau să-l însor cu vara sa, Victoria, fiica 
marchizului de Morfontaine. 

— Răpitoare fată. 

— Şi marchizul este de părerea mea, încă de acum zece 
ani am proiectat această, să-i zicem, alianţă. 

— Atunci, zise domnul de Kerdrel, lucrul este ca şi făcut. 

— Vai! nu. 

— De ce? 

— Pentru că domnişoara Victoria de Morfontaine este 
amorezată de un tânăr oarecare fără avere şi fără poziţie... 
însă mama sa e de partea ei. 

— Marchiza? 

— Da. 

— Drace! zise domnul de Kerdrel, două femei care se 
aliază sunt întotdeauna puternice. 

— Ştiu foarte bine aceasta şi tocmai de aceea aş dori să-l 
văd cu o oră mai înainte căpătuit pe fiul meu. 

— Dar cu cât această unire vă va folosi? 

Un surâs enigmatic apăru pe buzele livide ale domnului 
de Morlicre. 

— Am imaginat, zise el, un mic plan de luptă, care va 
debuta cu succes dacă vor fi neutralizate combinaţiile 
doamnei de Morfontaine. 

— Ah! 

— Fiindcă trebuie să vă spun că marchiza a făcut să 
dispară, încă de acum cincisprezece zile, fiica sa. 

— Cum să dispară? 

— Da, domnişoara Victoria a părăsit în timpul unei nopţi, 
casa părintească; ea a fugit într-o diligenţă, iar marchizul, 
cu toate sforţările sale, nu a putut încă da de urma ei. 

— Dar marchiza? 

— Marchiza ştie şi tace. De cincisprezece zile, ea opune 
disperării bărbatului său, o linişte perfectă, care, îl 
exasperează. 


— Şi credeţi că ea a ajutat această dispariţie? 

— Da, ştiu de ieri ceea ce domnul de Morfontaine nu a 
aflat încă. Ştiu unde se află domnişoara de Morfontaine. 

— Ah! 

— Este în provincie, sub îndoita supraveghere a unei 
bătrâne femei şi a tânărului care o iubeşte. 

— Dar aceasta este o răpire, o sechestrare, zise domnul 
de Kerdrel. 

— În toată regula. 

— Şi marchiza? 

— Marchiza a pregătit totul, a condus totul. 

Domnul de Kerdrel interveni. 

— Dar, domnule, zise el, permiteţi-mi o observaţie. 

— Cu plăcere. 

— Domnişoara Victoria fiind răpită de iubitul ei, mi se 
pare că Paul... 

— Nu o mai poate lua de soţie, nu e aşa? 

— Drace! 

Vicontele surâse. 

— Răpirea nu a avut consecinţe, zise el. Domnişoara 
Victoria este supravegheată îndeaproape de bătrână, iar 
tânărul vine şi doar îi face vizite frăţeşti. 

— Dar lumea vorbeşte, probabil... 

— Domnul de Morfontaine ţine ascunsă absenţa fiicei 
sale. 

— Şi dumneata nu i-ai făcut cunoscut locul unde se află 
ea? 

— Marchizul se află la Chateaureaux la o moşie a sa, de 
trei zile; se întoarce astă-seară. I-am telegrafiat, fără însă 
să-i precizez ceva. 

— Iubite domnule, zise Rocambole, permiteţi-mi şi mie o 
întrebare. 

— Cu plăcere, domnule. 

— Dacă domnul Paul peste opt zile va fi pe deplin 
restabilit, la ce vă va servi aceasta proiectelor 
dumneavoastră? 


— Domnule, zise vicontele, i-am spus că am o combinaţie 
pentru a dejuca toate aranjamentele marchizei de 
Morfontaine. 

— Aşa? 

— Iar Paul este instrumentul meu principal şi îmi veţi da 
voie să păstrez câteva zile sub tăcere lucrul acesta, nu-i 
aşa? 

Rocambole şi domnul de Kerdrel se înclinară. 

— Un lucru mă nelinişteşte şi de aceea v-am reunit aici: 
dumneavoastră care sunteţi medicul său, dumneavoastră 
care sunteţi amicul lui... 

Domnul de Kerdrel şi Rocambole priviră cu luare aminte 
pe viconte. 

— Domnişoara de Morfontaine nu iubeşte deloc pe fiul 
meu, aceasta este cert; dar ceea ce cred, de asemenea fără 
greş, este că şi fiul meu nu iubeşte deloc pe vara sa. 

— Este posibil, murmură domnul de Kerdrel, surâzând. 

— Cu toate acestea, Morfontaine şi eu nu am încetat a ne 
gândi la căsătoria lor. 

— Dar, zise falsul chirurg, este greu de a uni doi tineri 
care nu se iubesc deloc. 

Vicontele suspină. 

— Fiul meu este amorezat, nu este aşa? întrebă el brusc 
pe căpitan. 

— Da, domnule. 

— Iubeşte, fără îndoială, pe acea creatură care se 
numeşte Saphire şi pentru care s-a bătut? 

Domnul de Kerdrel voi un moment să răspundă 
vicontelui de la Morlicre că se înşela amarnic, că nu era 
deloc Saphire cauza duelului fiului său şi că, în fine, femeia 
pe care o iubea Paul nu era această mondenă, ci o 
necunoscută care se numea Daniela. Se gândi însă că ar fi 
nepotrivit să divulge secretul. 

Vicontele urmă: 

— Aş dori să îndepărtez pe această femeie. 

— E cam greu. 


— De ce? 

— Pentru că iubeşte pe Paul. 

— Crezi? 

Falsul chirurg luă un aer candid. 

— Scuzaţi-mă, domnule viconte, zise el, dar trebuie să vă 
mărturisesc că domnul de Kerdrel şi eu suntem complicii 
săi. 

— Complicii Saphirei? 

— Da. 

— Cum aceasta? 

— Vă voi explica imediat, zise domnul de Kerdrel. Sunt, 
câteodată, întâmplări providenţiale în viaţa oamenilor. În 
aceeaşi zi în care iubitul nostru Paul se bătea în duel, 
doamna şi domnişoara de la Morlicre părăseau Parisul. 

— Este adevărat. Şi, adăugă vicontele, în acest moment 
ele se află încă în Bretania, şi nu cunosc accidentul ce i s-a 
întâmplat, lui Paul. 

— Or, reluă domnul de Kerdrel, iată cum domnul şi eu 
ne-am făcut complicii Saphirei. Tânăra fată era disperată; 
ea sosi la locul duelului în momentul când Paul cădea rănit 
şi ceru cu încăpățânare să fie transportat la ea acasă. 
Lucrul însă nu era posibil. Pentru a o consola, i-am promis 
că va putea să-l vadă pe Paul în fiecare zi. 

— Şi te-ai ţinut de promisiune? 

— Desigur. 

— Saphire a venit aici? În fiecare zi? 

— În fiecare seară. Şi petrecea noaptea la căpătâiul 
rănitului. 

— Dar este imposibil, strigă vicontele. 

Falsul englez surâse. 

— Ea venea îmbrăcată ca bărbat cu o barbă falsă... 

Vicontele îşi lovi fruntea. 

— Ah, zise el, este elevul dumneavoastră în medicină, pe 
care îl aduceaţi în fiecare seară, nu-i aşa? 

— Exact. 


Domnul de la Morlicre nu ştia ce să facă: să se amuze 
sau să se supere. 

— Dar ştiţi domnilor, că sunteţi de-o gentileţe exagerată 
faţă de această creatură? 

— Ah! iertaţi-ne, domnule, replică domnul de Kerdrel. 
Saphire este o fată bună, care îl adoră pe Paul şi Dumnezeu 
să-l ferească să se mai îmbolnăvească vreodată... 

Vicontele tăcu. 

— Este dar aşa de frumoasa? întrebă el repede. 

— Este superbă. 

— Blondă, brună? 

— Blondă. 

— Şi ea îl iubeşte pe Paul? 

— La nebunie. 

Vicontele tăcu din nou şi părea că se gândeşte adânc. 
Apoi zise brusc: 

— Vreau s-o văd! 

— Ah! exclamă domnul de Kerdrel. 

— Şi s-o văd altfel decât în costum bărbătesc şi cu barbă 
falsă. Mă puteţi asigura că-l iubeşte cu adevărat pe Paul? 

— V-am spus, îl adoră. 

— Şi este inteligentă? 

— Îmi puneţi o grea întrebare, zise domnul de Kerdrel. 

— Vedeţi! zise domnul de Morlicre, mi-a venit o idee. 

— Ah! 

— Cred că această fată ar putea să-mi fie de folos. 

— La ce? 

— Îmi va da mult sprijin la căsătoria lui Paul cu vara sa. 

— Cu domnişoara Victoria? 

— Da. 

Domnul de Kerdrel clătină din cap în semn de 
neîncredere. 

— Dacă ea îl iubeşte, o voi face să înţeleagă că această 
căsătorie ajută fericirea veşnică a lui Paul. 

— Şi speraţi, fără îndoială, că făcând apel la loialitatea ei 
va renunţa? 


— Ceva mai mult. 

— Ce anume? 

— Sper că mă va servi. Daţi-mi voie să nu mă explic 
pentru moment. Unde o pot vedea pe Saphire? 

— O veţi vedea astă seară, aici. 

— Dar mai curând... 

— În acest moment ea trebuie să fie acasă. 

Vicontele sună. 

Sosind lacheul pentru a primi ordine, vicontele îi zise lui 
Kerdrel. 

— Nu puteţi să-i scrieţi şi s-o rugaţi să vină aici? 

— Aceasta e uşor. 

Domnul de Kerdrel scrise următoarele: „lubita mea 
Saphire, Nu fi neliniştită. Domnul viconte de la Morlicre, 
tatăl iubitului tău Paul, doreşte să te vadă imediat. Vino şi 
caută să fii răpitoare. 

Baron de Kerdrel.” 

Lacheul plecă, ducând scrisoarea, iar domnul de la 
Morlicre şi cei doi amici reintrară în odaia rănitului. 

Paul dormea. 

Ei se aşezară şi începură să vorbească de lucruri banale. 
Trecu o jumătate de oră. Deodată se auzi în curte huruitul 
unei trăsuri. 

— Iat-o, zise domnul de Kerdrel. 

Câteva secunde mai târziu, valetul care fusese trimis cu 
scrisoarea la Saphire deschise direct uşa şi intră în odaie. O 
femeie apăru după el, oprindu-se un moment prag. 

Apoi ea ridică privirea asupra vicontelui de la Morlicre, 
care tresări şi se simţi cuprins de emoție. 

— Cât e de frumoasă! murmură el. 

Capitolul IX. 

Vicontele de la Morlicre avusese o tinereţe zburdalnică, 
iar femeile jucaseră un mare rol în viaţa sa. 

Iubise pe vara sa Diane, încredinţat că într-o zi ea va 
avea o sută şi ceva de mii de livre venit. 


Se ştie infernala stoarcere de bani pe care a ştiut s-o 
facă graţie acestui amor. 

Domnul de la Morlicre nu-şi pierduse niciodată capul 
pentru vreo femeie, iar senzaţia pe care o simţi la vederea 
Saphirei îi era inexplicabilă. 

Saphire era o creatură seducătoare, în cea mai 
desăvârşită accepţiune a cuvântului. Era frumoasă şi ceva 
mai mult, era bună. Poate că avea oarecari defecte, dar, în 
general, ea nu a pricinuit niciodată nenorocirea nimănui. 

Originea ei se pierdea în noaptea trecutului. Pentru cei 
mulţi se născuse în locuinţa unui portar din strada Lafitte. 
Dar aceştia erau rău informaţi. Saphire era de origine 
arabă. 

Dar iată biografia ei. 

La asaltul Constantinei, unul din zuavii colonelului 
Juchault de Lamoriciere intră cu amnarul în mână într-o 
casă care i se păru părăsită. Străbătu diferitele odăi fără să 
întâlnească pe nimeni, când într-un colţ observă ceva. Era o 
femeie pe jumătate goală, care acoperea un copil cu trupul 
ei. 

Femeia arunca priviri îngrozite şi strângea convulsiv 
copilul la piept, stropindu-l cu sângele ei. Nenorocita era 
lovită de două gloanţe. 

Zuavul se apropie, recunoscu starea disperată în care se 
afla şi chemă în grabă pe camarazii lui în ajutor. Izbuti cu 
concursul lor de a-i da oarecare ajutor. Dar rănile îi erau 
mortale şi nu întârzie să-şi dea sufletul. 

Copilul fu adoptat de regiment. 

Era o frumoasă fetiţă de vreo 3-4 ani. 

Câţiva ani mai târziu, zuavul care cel dintâi descoperise 
pe mama muribundă, moştenind o mică avere, părăsi 
armata. Plecând, luă cu el pe tânăra arabă. 

Zuavii o botezaseră, un căpitan fiindu-i naş şi îi dăduseră 
numele de Petronille, care era numele cantinierei 
batalionului. Cantiniera servise drept naşă. 


Petronille, care îşi petrecuse copilăria în deşert, se văzu 
la etatea de zece-doisprezece ani la Paris. Tatăl ei adoptiv 
era un fiu al foburgului Saint-Antoine şi el moştenise pe un 
unchi al său comerciant de vinuri în colţul străzii de 
Charonne. 

Cârciuma de vinuri şi băuturi spirtoase care, pe când 
trăia unchiul, se numea „La ciorchinele de strugure”, îşi 
schimbă denumirea în „La întâlnirea zuavilor”. Această 
schimbare se pare că nu a fost de bun augur. 

Încetul cu încetul - şi, fără îndoială, din motivul că noul 
proprietar cobora cam des în beci, în contul său propriu, - 
clienţii s-au rărit şi, trei ani mai târziu, ex-zuavul, complet 
ruinat, se simţi foarte fericit însurându-se cu o văduvă 
cârciumăreasă din strada Lafitte. 

Învingătorul din Constantine luă cu el şi pe Petronille. 
Tânăra arabă era pe atunci de 14 ani, iar frumuseţea sa 
devenea orbitoare. 

Soţia zuavului se extazia de această frumuseţe şi cum 
copila cânta binişor cântece populare, înţelese că poseda o 
întreagă comoară; o trimise la conservator. 

Aceasta fu pierderea Petronillei. Ducându-se să-şi ia 
lecţii de canto, tânăra fată, întâlnea regulat, în strada 
Bergere un frumos tânăr care cobora în fiecare zi din 
cabrioleta sa şi o saluta. 

Mult timp Petronille lăsă ochii ruşinată şi trecea înainte 
roşindu-se, apoi îndrăzni să-şi ridice privirea, mai târziu 
dădu ascultare cuvintelor galante ale seducătorului, pe 
urmă, vai! catastrofa! Într-o zi nu mai veni acasă. Petronille 
îşi suspendă studiile şi se instală într-un luxos apartament 
din strada la Provence. 

Într-o seară, când tânăra femeie prânzea la Casa de aur, 
înconjurată de mai multe persoane, cineva îi zise: 

— Fetiţa mea, nu e frumos să te cheme Petronille, ai un 
alt nume? 

— N-am, răspunse ea. 

— Ei bine, îţi vom găsi noi unul. 


Şi fiecare din cei de faţă căutară. Se pronunţară nume 
dintre cele mai stranii, mai bizare. 

Mazagran, o frumoasă mondenă din acele vremuri, 
propuse numele de 


Saphire. 

— Bravo! strigă asistenţa în corpore. 

Din acea zi Petronille avea să se numească Saphire şi, 
puţin mai târziu, când tânărul Paul de la Morlicre o întâlni, 
ea fu cunoscută astfel. 

Saphire avea privirea adâncă şi ochii de un luciu 
catifelat, care strălucea întocmai ca aceea a unei gazele. 

Un anume magnetism degajau ochii ei câteodată şi, fără 
cea mai mică îndoială, aceşti ochi se opriră mult asupra 
vicontelui de la Morlicre-tatăl, căci acesta tresări, încât 
pretinsul englez, adică Rocambole, remarcă faptul. 

Saphire, cu toate acestea, nu putu să nu roşească 
intrând în acea cameră în care, deghizată, intra de altfel în 
fiecare seară. 

Pentru întâia oară ea se găsea în faţa tatălui lui Paul. 

Vicontele îşi reveni repede din tulburare, puse un deget 
pe buze şi arătă Saphirei uşa cabinetului de lucru, pe care 
fiul său îl transformase în foaier. 

Saphire trecu cea dintâi. 

Domnul de Kerdrel şi Rocambole, se pregăteau pentru a 
se retrage. 

Vicontele îi reţinu. 

— Rămâneţi, domnilor, le zise el. Pot să vorbesc în faţa 
dumneavoastră. 

Şi, cu o galanterie perfectă, rugă pe Saphire, să ia loc pe 
o canapea, ce se afla lângă sobă. 

— Domnişoară, zise el, dă-mi voie să merg direct la ţintă. 

Saphire se închină. Era însă tare neliniştită. 

— Iubiţi pe fiul meu? întrebă vicontele. 

Mondena roşi. 

Domnul de Morlicre avu un surâs plin de indulgență. 


— Nu sunt deloc un tată tiran şi înţeleg tinereţea. 

Saphire, care îşi coborâse privirea, ridică ochii din nou 
asupra vicontelui şi, la rândul ei, simţi o emoție bizară şi 
inexplicabilă. 

Cu toate vorbele sale dulci şi cu tot surâsul lui afectuos, 
domnul de Morlicre inspiră teamă tinerei fete. 

Vicontele continuă: 

— Iubiţi pe fiul meu, o ştiu, şi tocmai de aceasta am voit 
să mă adresez dumitale, sincer şi franc. 

Saphire privea pe rând pe domnul de Kerdrel şi pe 
pretinsul chirurg englez şi privirea sa părea că vrea să zică: 
„Nu e, oare, o cursă ce mi se întinde?” 

Domnul de Kerdrel o linişti cu un gest. 

— Mă adresez dumitale, continuă domnul de la Morlicre, 
pentru că Paul al nostru trece printr-un mare pericol. 

— Dumnezeule! zise Saphire, care devenise deodată 
palidă. 

— Dar linişteşte-te copila mea, deoarece acest pericol 
dumneata ai putea să-l înlături. 

— Eu? 

— Dumneata, zise vicontele surâzând. 

Şi cum ea îl privea cu o curiozitate amestecată cu 
spaimă, el continuă: 

— Domnul de aici - şi arătă pe Rocambole - răspunde nu 
numai de viaţa fiului meu, ci şi de grabnica sa însănătoşire. 
În opt zile, el va putea veni să ne vadă. 

— Să vă va... dă, articulă încet Saphire zăpăcită. 

Vicontele îi luă mâna şi i-o strânse cu afecţiune. 

— Iubitul nostru Paul nu trece doar printr-un pericol 
fizic, zise el, este pe punctul de a poseda o mare avere care 
îi va reveni întreagă. 

— Ah! îngână Saphire. 

— Şi numai dumneata ai putea să i-o asiguri. 

Mirarea Saphirei, atinse, la aceste cuvinte ultimul grad. 

— Da, continuă vicontele, numai pe dumneata contez în 
a nu lăsa să-i scape această avere. 


— Dar ce trebuie să fac pentru aceasta? întrebă Saphire. 

— Să plecaţi cu mine chiar astă-seară. 

— Oh! Doamne! 

— Vă conjur, în numele amorului ce-l aveţi pentru fiul 
meu, domnişoară. 

— Dar unde mă duceţi, domnule? 

— La şaizeci de leghe depărtare de Paris. 

— Şi... el va rămâne? 

— Va veni şi el după optzile. 

— Şi credeţi că numai eu... 

— Numai dumneata singură poţi salva interesele în 
momentul de faţă aproape compromise. 

— Dar, în fine, ce trebuie să fac? 

— O vei afla în două zile. 

— Fie, murmură Saphire, cu supunerea unui copil. 

Domnul de la Morlicre continuă: 

— Vom pleca astă seară domnişoară. Aveţi dar timpul să 
vă reîntoarceţi acasă şi să vă pregătiţi. Vă aştept aici la 
orele opt. 

— Domnule, se rugă Saphire, pot cel puţin să-l văd... 
înainte de a pleca? 

— Da, dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Să nu-i spui că pleci. 

— De ce? 

— Aceasta o vei afla, de asemenea, puţin mai târziu. Fii 
răbdătoare. 

Vicontele se sculă şi făcu un gest care însemna că nu mai 
avea nimic de adăugat. 

Bolnavul continua a dormi. Saphire trecu în odaia lui, se 
aplecă asupra patului şi-şi alătură buzele de fruntea lui 
Paul. 

— Saphire! zise acesta. 

— St! răspunse ea. Astă seară... 

Şi dispăru după o draperie care ascundea o uşă laterală. 


Domnul de la Morlicre, falsul englez şi domnul de 
Kerdrel erau în foaier, astfel că Paul nu bănui că Saphire şi 
tatăl lui s-au întâlnit. 

Domnul de Kerdrel, după ce Saphire plecase, privi pe 
viconte. 

— Eu unul, zise el, n-am înţeles nimic. 

Domnul de la Morlicre surâse. 

— Sunt un om misterios, zise el şi am ca principiu, că 
toate bătăliile ale căror planuri sunt cunoscute, se pierd. 

— Oh! yes, zise chirurgul 

— E suficient să ştii, iubitul meu baron, că mai devreme 
de o lună, graţie micii combinaţii puse la cale, şi în care 
Saphire va juca rolul principal, Paul va lua de soţie pe vara 
sa Victoria. 

În acest moment falsul chirurg se sculă şi zise vicontelui: 

— Voi reveni diseară. Daţi-mi voie, domnule, să vizitez un 
bolnav care mă aşteaptă în Faubourgul Saint-Honore. 

Rocambole, care păstrase perfect accentul englezesc, 
salută radios şi ieşi cu un pas calm şi măsurat, ca un 
adevărat fiu al Albionului care le face pe toate cu cuvenita 
gravitate. 

Numai că, odată ajuns în stradă, îşi schimbă purtarea. Se 
depărtă grăbit. 

O trăsură trecea pe stradă. Falsul chirurg o opri, se urcă 
în ea şi zise vizitiului: 

— Strada 'Taitbout! ocolind. 

Cum el nu înceta să-şi părăsească accentul englezesc, 
vizitiul, bănuind o bună recompensă, îşi biciui caii. 

Ajuns în strada Taitbout, doctorul opri trăsura în faţa 
unei case cu o faţadă foarte frumoasă, în curtea căreia se 
afla o mică vilă, care era locuită de baronul Gontran de 
Neubourg. 

Falsul englez traversă iute curtea şi observă caii 
baronului înhămaţi la trăsură. 

— N-a plecat, îşi zise el respirând precipitat. 


Într-adevăr, domnul de Neubourg se afla acasă şi 
Rocambole îl găsi în cabinetul său de toaletă, unde valetul îl 
îmbrăca. 

Vizita neaşteptată a lui Rocambole îl determină pe baron 
care se aştepta la grave dezvăluiri, să facă semn valetului 
să iasă. 

— Domnule baron, i se adresă Rocambole, sunteţi gata a 
face o călătorie? 

— Pentru Daniela? 

— Fără îndoială. 

— Când trebuie să plec? 

— Astă-seară. 

— Şi unde mergem? 

— Nu ştiu încă. 

— Cum? 

— Dar voi şti diseară. Şi acum spuneţi-mi, amicul nostru, 
domnul de Chenevicres, a iubit pe Saphire? 

— Da, şi Saphire trebuie să-i fi păstrat o frumoasă 
amintire, fiindcă el i-a constituit şase mii de livre rentă. 

— Bine! şi crezi dumneata că ea are oarecare încredere 
în el? 

— Sunt sigur de aceasta, de altfel nimeni în Paris nu a 
pus la îndoială vreodată buna-credinţă a domnului de 
Chenevicres. 

— Atunci, ce ziceţi, ea va crede pe cuvânt pe viconte, 
chiar când el va afirma vreun lucru straniu şi bizar? 

— Natural. 

— Puteţi întâlni pe domnul de Chenevicres chiar acum? 

— Trebuie să ia masa la cafeneaua engleză. 

— Ei bine, duceţi-vă acolo. 

— Bine. 

— Şi dictaţi-i această scrisoare către Saphire. 

„Iubita mea prietenă, În numele stimei ce mi-ai păstrat, 
te conjur de a crede orbeşte, oricât de extraordinar îţi va 
părea, în cuvintele persoanei care îţi va înmâna acest bilet.” 


— Toate acestea sunt, într-adevăr misterioase, murmură 
baronul surâzând. 

— Sunt demn de Rocambole cel adevărat, murmură 
fostul ocnaş cu modestie. 

Domnul de Neubourg îşi luă pălăria. 

— Vino cu mine, îi zise el. 

— Nu, vă voi aştepta aici. 

— Aşadar îţi trebuie scrisoarea aceea, fără întârziere?... 

— Cel mai târziu peste o oră, dacă e posibil. 

Domnul de Neubourg lăsă pe Rocambole să aştepte în 
cabinetul său de lucru, iar dânsul alergă la cafeneaua 
engleză. 

După un sfert de oră se întoarse cu biletul pe care-l 
ceruse Rocambole. 

— Acum, domnule baron, reînnodă discuţia fostul ocnaş, 
va trebui să-mi împrumuţi trăsura dumitale. N-am nici un 
moment de pierdut. 

— la-o, aprobă baronul. 

— E multă vreme de când n-am mai avut pe mână un cal 
frumos ca acesta, murmură Rocambole, urcându-se în 
trăsura de vânătoare a baronului. 

Un val de amintiri şi de viziuni îl năpădiră şi câteva 
momente rămase pe gânduri. 

Capitolul X. 

La Paris, persoanele care posedă cai pot fi împărţite în 
trei categorii. Cea dintâi, se compune din oameni care au 
nevoie de trăsură, din cauza profesiunii, ca de pildă, 
oamenii de afaceri, medicii şi comercianții, vedeţi cupeul 
acela albastru, împodobit cu ghirlande, cu vizitiul galonat? 
Observaţi în fundul său un domn între două vârste, brută 
respectabilă, cap chel şi privire vie? E un om de afaceri, un 
speculant îmbogăţit în vreo ultimă operaţie de bancă, un 
personaj, în sfârşit, un om care nu se mai poate lipsi de 
trăsură. 

Sau... faceţi loc!... O vedeţi pe doamna aceea tânără 
frumoasă, într-un cupeu elegant străbătând Champs- 


Elysees în dimineţile senine şi reci ale lunii Făurar? Ea îşi 
desfăşoară volanele juponului elegant şi dantelele scumpe 
ale jachetei de catifea, surâde tinerilor care trec pe lângă 
dânsa călare, se lasă pe spate, îşi întinde braţele pe pernele 
trăsurii. Cu un singur cuvânt, se expune. 

Vizitiul ei e îmbrăcat în alb, iar alături de dânsul stă un 
mic grom negru. E Pakita sau Florina sau Mazagran sau 
Nesion. E Liana, e Cleo sau Suzana sau Odeta sau Mirka 
sau Jana sau... 

Parisul întreg e îngenuncheat la picioarele sale, tinerii se 
ruinează, se pierd pentru dânsa; din pricina ei disperarea a 
intrat în mai multe case, a provocat multe sinucideri, a 
devorat moşteniri întregi. 

Îşi are trăsura ei; pe jos nici nu ştie să meargă sau, mai 
bine zis, a uitat că se poate merge şi aşa. Oamenii care 
judecă după aparenţe ar putea-o lua drept o femeie de 
familie. 

Priviţi... Sunt orele cinci şi jumătate, e luna mai şi aleile 
sunt înverzite. Un cal înfuriat trece în goană. Gheboşit pe 
el, ţinându-se cu mâinile de coamă, cu părul în dezordine, 
fără pălărie, un tânăr provoacă spaima şi ilaritatea 
trecătorilor. E un funcţionar comercial, care a făcut 
economii timp de opt zile pentru a putea să-şi permită, în 
ziua a noua, luxul de a merge călare şi de... a-şi rupe gâtul. 

Sunt orele opt dimineaţa. Doi tineri instalaţi într-un 
break, coboară în fugă Calea Imperială. Încearcă acum 
pentru întâia oară doi cai irlandezi. Cel care ţine hăţurile 
conduce caii cu mii de precauţiuni şi pare că le studiază 
fiecare pas, fiecare mişcare. Şi pe când breakul coboară la 
vale, mai mulţi tineri urcă Calea Imperială. Toţi călăresc mai 
mult sau mai puţin bine. E contele N..., baronul X..., M. de 
C..., M.de B... toţi buni cavaleri. Ei iubesc calul, nu cu 
dragostea egoistă a omului care-şi iubeşte proprietatea 
pentru că-i aduce un folos, ci cu dragoste adevărată, 
prietenească. Se interesează de deprinderile, de năravurile 
sale şi caută să-i dezvolte calităţile şi să-i combată defectele. 


Ei străbat Parisul prin părţile sale cele mai populate, trec 
prin mijlocul mulţimii, printre trăsuri, tramvaie, tramcare şi 
biciclişti, fără să atingă, fără să lovească pe nimeni. Aceştia 
sunt singurii care au cai numai din gustul de a-i avea, dintr- 
o necesitate imperioasă de a-i simţi mereu lângă dânşii. 

lar când vine o nenorocire şi sunt siliţi să-şi vândă caii, îi 
veţi vedea pe străzile Parisului trişti, abătuţi, descurajaţi, 
invidiind pe aceia care au putut să-şi păstreze echipajul. 

Dacă întâlnesc vreun prieten, care are amabilitatea de a- 
i pofti în trăsura lor, nenorociţii aceştia sunt cuprinşi de un 
fel de ameţeală şi pentru moment îşi uită toate necazurile, 
toate grijile, simțind numai plăcerea aceea dulce, divină, de 
a conduce un echipaj. 

Ei bine, cam acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Rocambole 
când s-a urcat în trăsura de vânătoare a baroului de 
Neubourg; lui Rocambole, care, pe când se numea vicontele 
de Cambolh şi prezida „Clubul Valeţilor de Cupă”, adusese 
trei cai în grajdul său din strada Berry: lui Rocambole, care 
se numise odinioară marchizul de Chamery şi posedase pe 
Don-don, învingătorul curselor de la Marche şi de la 
Chantilly. 

— Ah! mii de tunete! murmură el, întorcând în colţul 
străzii Taitbout; nu mă pot împotrivi dorinţei de a lăsa calul 
acesta să-şi arate forţa. 

Şi fostul ocnaş ridică biciul şi trecu prin mijlocul 
rândurilor de trăsuri ca o săgeată. O luă prin strada Regală, 
străbătu piaţa Concordiei şi intră în Champs-Elys6es. 

Dar ajuns la podul rotund, înconjură bazinul şi se 
întoarse. 

— Drace! murmură el, nu trebuie să-l uităm pe domnul 
viconte de la Morlicre. 

Şi ridicând din nou biciul, dădu drumul calului pentru a 
nu se mai opri decât în strada Michodiere, în faţa acelui 
apartament cu trei etaje în care pătrunsese şi baronul de 
Gontran de Neubourg. 


Rocambole cobori şi se întoarse spre grom, care stătea 
nemişcat pe scăunaşul său. 

Era un adevărat grom, de vreo cincisprezece ani, 
deprins cu ascultarea şi nesinchisindu-se deloc de direcţia 
pe care o lua trăsura. 

— Amicul meu, îi zise Rocambole, având grijă să-şi 
păstreze mereu accentul său englezesc, eu voi intra în casa 
aceasta şi nu mă voi mai reîntoarce. 

— Să mă îndrept spre palat? întrebă gromul. 

— Nu, căci îţi voi trimite pe unul dintre prietenii mei, 
care e, de asemenea, şi prietenul stăpânului tău. Domnul 
acela se va urca în locul meu şi va merge mai întâi până în 
strada Saint-Lazare şi apoi în strada Colombier. Poate că va 
mai face încă şi o a treia cursă. Astea după cum va voi 
dânsul. 

Servitorul se înclină şi Rocambole dispăru înăuntru. 

Trecură aproape zece minute. 

Un domn brun, cu barbă neagră, purtând o decorație la 
butonieră se apropie de trăsură. 

Domnul acesta păru că stă un moment la îndoială, apoi 
se apropie de grom şi cu un accent meridional, foarte 
pronunţat, îi zise: 

— Dumneata eşti servitorul baronului Gontran de 
Neubourg? 

— Da, domnule. 

Şi se urcă în trăsură. 

Apucă hăţurile cu aceeaşi siguranţă ca şi falsul chirurg 
englez şi porni de-a lungul străzii Antin. 

După câteva momente trăsura se opri în strada Saint- 
Lazare, la poarta frumoasei Saphire. 

În casa sa, îşi spunea doamna baroană de Laval, după 
numele unei străzi pe care locuise multă vreme. 

Se pare că spaniolul cunoştea amănuntul acesta căci, 
coborând, întrebă pe portar dacă doamna baroană este 
acasă. 

Răspunsul fu afirmativ. 


Saphire locuia la primul etaj, într-un apartament foarte 
frumos. 

— Doamna nu primeşte, îi răspunse scurt servitorul care 
venise să-i deschidă. 

— Am numaidecât nevoie s-o văd. 

— Doamna pleacă astă seară în călătorie; acum îşi face 
bagajele. Cu toate acestea, dacă domnul e aşa de bun să-mi 
spună numele său? 

— Stăpâna ta nu mă cunoaşte, dar poţi să-i spui că vin 
din partea vicontelui de Chenevicres. 

Probabil că numele acesta nu era necunoscut 
servitorului căci se grăbi să deschidă uşa şi să-l introducă 
pe vizitator în salon. 

După aceea dispăru şi după puţin timp se întoarse 
zicând: 

— Dacă domnul e aşa de bun să mă urmeze... 

Spaniolul străbătu camera de dormit a tinerei femei şi 
pătrunse într-un mic budoar, unde Saphire aştepta. 

O cameristă orânduia în faţa ei cufărul de călătorie. 

Saphire privi cu oarecare mirare pe vizitatorul ei şi nu-l 
recunoscu. Ar fi jurat că nu îl mai văzuse niciodată. 

Spaniolul scoase din buzunar scrisoarea vicontelui de 
Chenevicres şi i-o întinse. 

Cum o citi, Saphire îl pofti să ia loc într-un fotoliu şi-şi 
concedie camerista. 

— Ah! domnule, zise ea, fii binevenit... de vreme ce 
soseşti din partea vicontelui. Arthur e cel mai nobil şi mai 
bun dintre toţi oamenii. 

— Aşadar, zise spaniolul, ai toată încrederea într-însul? 

— Oh! desigur. Poţi să vorbeşti fără teamă, domnule. 

— Mă vei crede? 

— 'Te voi crede cum l-aş crede şi pe viconte. 

— Foarte bine, dar mai întâi vreau să te uimesc puţin. 

— Cum asta? 

— Pleci astă seară, nu-i aşa? 

— Într-adevăr. 


— Şi pleci împreună cu vicontele de la Morlicre... 

— E adevărat. Dar de unde ai aflat dumneata lucrurile 
acestea? 

— Mai ştiu şi altele, încă. Ascultă-mă. 

Saphire îl privi cu curiozitate. 

— Sunt cincisprezece zile de când te duci în fiecare 
seară la palatul de la Morlicre. 

Saphire tresări. 

— Te duci, urmă necunoscutul, deghizată într-un costum 
de intern de spital. 

— Nu cumva eşti vrăjitor, domnule? 

— Aşteaptă. Nu-i aşa că eşti îndrăgostită de Paul?... 

— Oh! îl iubesc aşa de mult! 

— Şi ai face orice, pentru ca să-i dovedeşti dragoste 
dumitale? 

— Mi-aş da viaţa surâzând, răspunse Saphire cu 
simplitate. 

— Vicontele de la Morlicre ştie lucrul acesta, de aceea te- 
a chemat azi dimineaţă... 

— Cum!... ştii şi aste? 

— Ştiu totul. Vicontele ţi-a vorbit în numele dragostei pe 
care o ai pentru fiul său. 

— E adevărat. 

— Ţi-a spus că dumneata singură eşti în stare să-l scapi 
dintr-o mare încurcătură financiară, care ar putea să-l 
ruineze. 

— Dar, domnule, strigă Saphire în culmea uimirii, 
dumneata eşti amicul căpitanului de Kerdrel? 

— Nu. 

— Sau al domnului de la Morlicre? 

— Nici al lui. 

— Atunci al chirurgului englez? 

— Nici nu ştiu cine e acesta. 

— Cu toate acestea, numai una dintre aceste trei 
persoane... 


Spaniolul începu să râdă; apoi, deodată, îşi schimba 
vocea şi accentul. Nu mai avea accentul cald al 
meridionalului, ci zgomotul gutural al fiilor Albionului. 
Saphire scoase un strigăt de uimire. 

— Vocea englezului! exclamă dânsa. 

— Eu sunt englezul, zise spaniolul. 

— Dumneata? dumneata? 

— Oh! yes. 

În acelaşi timp spaniolul îşi smulgea barba şi favoriţii. 

Apoi, apropiindu-se de oglindă, înmuie colţul unei batiste 
într-un pahar de apă şi-şi frecă puţin obrazul. 

Culoarea bronzată dispăru, lăsând în locul ei o piele albă 
transparentă. 

Saphire îl privea, mereu în culmea uimirii. 

Atunci Rocambole îşi lăsă la o parte şi accentul englezesc 
şi pe cel spaniol, şi-i zise tinerei femei în cea mai limpede 
limbă franceză: 

— Trebuie să-ţi spun, draga mea, că nu sunt nici englez, 
nici spaniol, nici chirurg de profesie. 

— Atunci ce eşti? 

— Mai întâi de toate sunt prietenul vicontelui Arthur de 
Chenevicres. 

— Ah! 

— Şi, după asta, sunt prietenul acelui domn Paul, pe care 
îmi spui că-l iubeşti cu atâta ardoare. 

— Adevărat?... Eşti prietenul lui Paul? 

— Da, însă un prieten necunoscut. 

— Nu te înţeleg. 

— Vreau să spun că sunt amicul său şi el nu ştie aceasta. 
Nici nu mă cunoaşte măcar. 

— Da? 

— Şi-i sunt un prieten atât de devotat, încât te voi 
împiedica să săvârşeşti o faptă rea, asociindu-te planurilor 
infame ale tatălui său. 

Saphire stătea ca înlemnită. 


— Vicontele de la Morlicre e un mizerabil, grăi 
Rocambole, privind-o drept în faţă, şi şi-a aruncat ochii 
asupra dumitale ca asupra unui instrument care-i va servi 
fără să murmure şi îl va ajuta cu docilitate în planurile sale 
ambiţioase. 

Şi cum Saphire păstra mereu aceeaşi atitudine uimită, 
Rocambole adăugă: 

— Vicontele voieşte să-şi însoare fiul. 

De astă dată Saphire scoase un strigat teribil, un soi de 
răget sălbatic îi umplu gâtlejul. 

— Ah! exclamă dânsa, a greşit amarnic domnul marchiz 
dacă şi-a închipuit că eu îl voi servi în asemenea planuri! 

În ochii tinerei femei licărea o flacără de mânie. 

Capitolul XI. 

Rocambole se desfătă un moment, lăsând-o pe tânăra 
femeie în prada furiei sale, provocată de gelozie. 

Apoi reluă: 

— Trebuie să-ţi mai spun, draga mea, că vicontele de la 
Morlicre e un om foarte răutăcios şi un egoist. 

— E adevărat că are o privire foarte rea, zise Saphire, 
care îşi aminti că nu putuse susţine privirea rece a 
vicontelui. 

— Banul e totul pentru dânsul în viaţă, dragostea n-are 
nici o valoare. 

— Cu toate acestea, mi se pare că vicontele e destul de 
bogat, şi prin urmare... 

— Da, e bogat, dar vrea să devină şi mai bogat încă şi 
pentru atingerea acestui scop nu se dă în lături de la nimic. 

— Cum asta? 

— Vicontele are un văr, numit marchizul de Morfontaine. 

— Paul mi-a vorbit adeseori de el. 

— Marchizul are o fiică... 

— Paul mi-a arătat-o o dată, la şosea. E o fată cât se 
poate de drăguță. 

— Fata aceasta va avea într-o zi o sută de mii de livre 
venit anual. 


— A!... mi se pare că ghicesc, exclamă Saphire, 
înseninându-se; vicontele voieşte să-l însoare pe Paul cu 
domnişoara Victoria? 

— Da. 

— Atunci poţi să fii liniştit, aşa ceva nu se va întâmpla. 

— Aceasta e şi speranţa mea. 

— Căci Paul nu-şi iubeşte deloc verişoara, mi-a spus că n- 
o poate suferi. 

Rocambole ridică din umeri. 

— Cât eşti de naivă! zise el; nu e nevoie neapărat să fie 
cineva îndrăgostit de fata cu care se căsătoreşte. 

— Oh! 

— Domnişoara Victoria de Morfontaine nu-l iubeşte nici 
dânsa pe vărul său. 

— Cu atât mai bine. 

— E îndrăgostită de un tânăr foarte frumos, dar foarte 
sărac. 

— E destul de bogată dânsa şi pentru doi. 

— Da, dar vezi că nici tatăl ei nu e de aceeaşi părere. 

— Ah! 

— Marchizul de Morfontaine e, ca şi vărul său, vicontele, 
interesat de câştigul bănesc, înainte de toate. De aceea 
voieşte să-şi căsătorească fata cu Paul. 

— Şi după asta? 

— Cavalerul domnişoarei Victoria se numeşte Leon de 
Pierrefeu. 

— A!... mi se pare că-l cunosc. 

— Da? 

— L-am văzut de câteva ori în tovărăşia baronului 
Goubaud, unul dintre prietenii mei. 

Rocambole surâse şi continuă: 

— Văzând că marchizul nu voia să i-o dea pe domnişoara 
Victoria de bună voie, domnul Leon de Pierrefeu a luat o 
hotărâre disperată. 

— A renunţat la amorul său? 

— Nu, a răpit fata. 


— Bravo! exclamă Saphire. 

Şi începu să râdă. 

— Dar, dacă e aşa, continuă ea, mi se pare că domnul 
viconte de la Morlicre s-a trezit cam târziu. 

— 'Ţi se pare? 

— Negreşii. 

— Şi aici te înşeli, draga mea. Domnul de la Morlicre ştie 
să treacă peste convenienţele sociale când e vorba de 
câştigat sau de pierdut o sută de mii de livre venit anual. 

Saphire avu un gest de dezgust. 

— Şi a crezut că eu îl voi ajuta? 

— Negreşii. 

— Ei bine! s-a înşelat: nu voi mai pleca. 

— Ah! s-avem iertare, din contră, vei pleca! 

— Cum ai spus? întrebă Saphire. 

Rocambole răspunse cu oarecare gravitate: 

— Draga mea, mi se pare că am avut onoarea să ţi-o 
spun, sunt un mic necunoscut care veghează asupra lui 
Paul... 

— Atunci cum poţi dumneata... 

— Aşteaptă puţin. Vicontele a făurit, un plan infernal. Noi 
nu cunoaştem deloc planul acesta care s-ar putea întâmpla 
să-i reuşească de minune. Ca să fie învins, trebuie să intrăm 
în posesia lui şi noi, nu-i aşa? 

— E drept. 

— Şi mi se pare că n-avem decât un singur mijloc pentru 
a-l cunoaşte: să fii cu trup şi suflet pentru viconte, sau mai 
bine zis să pari că eşti. Numai astfel vom putea să-i ştim 
gândurile şi să-i parăm loviturile. 

— Foarte bine!... înţeleg. 

— Aşadar, va trebui să pleci împreună cu el şi cu mine. 

— Cu dumneata? 

— Da, eu voi fi servitorul tău... Oh! poţi fi liniştită, mă 
travestesc de minune. 

— Dar vicontele va voi oare să ne întovărăşeşti? 

— Sigur că da. 


— Pentru ce? 

— Pentru că îi convine să fie întovărăşit de un servitor 
necunoscut. Când cineva are planurile lui... 

— Dar eu nici nu ştiu încotro mergem. 

— Nici eu, dar sigur că vom şti astă-seară. Dacă nu mă 
înşel, vicontele te aşteaptă pe la orele şapte. 

— Da. 

— Pe la şase voi fi aici cu o trăsură; mă însărcinez cu 
bagajele tale. Adio. 

Şi falsul spaniol sărută mâna albă a frumoasei Saphire, 
care îl conduse până în antecameră. 

Rocambole îşi aranjase din nou barba şi favoriţii. 

Se urcă în trăsură şi alergă spre strada Taitbout. 

Baronul Gontran de Neubourg era încă acasă, aşteptând 
întoarcerea omului de afaceri. 

Oricât de deprins era cu metamorfozele domnului 
Rocambole, baronul nu-şi putu stăpâni o exclamaţie de 
mirare când văzu coborând din trăsura sa un om cu tenul şi 
barba neagră, care părea că soseşte direct de la Tropice. 

— Dar eşti minunat, amicul meu, îi zise el întâmpinându- 


— Să lăsăm complimentele, domnule baron. Nu prea 
avem mult timp de vorbă astăzi. 

— Să vedem... despre ce e vorba? 

— Mi se pare că v-am spus că va trebui să plecaţi astă- 
seară. 

— Foarte bine. Dar unde să plec? 

— Eu însumi nu ştiu încă şi nu voi şti până diseară; dar 
voi găsi un mijloc oarecare pentru a vă înştiinţa. 

— Ce mijloc? 

— La orele şapte să fii gata de drum. Între şapte şi opt, o 
trăsură se va opri în faţa casei dumitale. Vei ordona să ţi se 
ducă geamantanul şi te vei urca dumneata însuţi. 

— Şi unde voi fi condus? 

— La o gară oarecare; va fi acelaşi birjar care mă va fi 
condus şi pe mine cu o oră mai înainte. 


— Foarte bine. Şi după aceea? 

— Ajuns la gară, te vei duce la biroul depeşelor şi acolo 
vei găsi ştiri de la mine. 

— Asta-i totul? 

— Să nu uiţi să iei cu dumneata o pereche de pistoale şi 
o sumă de bani. Nu ştiu nici unde mergem, nici cât timp va 
dura călătoria noastră. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu prietenii mei înainte de 
plecare sau nu? 

— Trebuie să te întâlneşti cu Daniela. Voiam să mă duc 
eu însumi la dânsa, dar cugetând mai bine, am ajuns la 
concluzia că mai multă plăcere îi vei face dumneata... 

Domnul de Neubourg, în ciuda celor treizeci de ani pe 
care-i împlinise, se înroşi ca un şcolar la vorbele omului de 
afaceri. 

— Şi ce va trebui să-i spun? 

— Mai întâi vei anunţa-o că pleci. Pe urmă... 

— Pe urmă? 

— Pe urmă îi vei da aceasta. 

Şi Rocambole scoase din buzunar un manuscris destul 
de voluminos. 

— Aici, zise el, e o mică lucrare. E rolul pe care va trebui 
să-l joace Daniela faţă de domnul Paul de la Morlicre. 
Protejata dumitale, domnule baron, e o fată toarte 
inteligentă şi de aceea cred că, ajutată fiind şi de marchizul 
de Verne, îşi va juca rolul de minune. 

— Ah! aşadar întră în joc şi marchizul? 

— Desigur. 

— Şi când va trebui Daniela să înceapă? 

— Cât de curând cu putinţă. Vicontele părăseşte Parisul. 
Acum sau niciodată e momentul... 

— Şi nu trebuie să las nici o instrucţiune, nici lui 
Chenevicres, nici lordului Galwy? 

— S-avem iertare, îi vei ruga să fie gata de plecare la cea 
dintâi telegramă pe care o vor primi de la dumneata. Adio, 
domnule baron... sau, mai bine, la revedere. 


Rocambole se întoarse pe jos din strada Michodiere şi se 
urcă în apartamentul său. 

Micul său secretar era singur în birou. 

— M-a căutat cineva? întrebă Rocambole. 

— Nimeni, domnule. 

— Închide registrele, biroul este închis. 

— Dar sunt abia orele patru, murmură secretarul. 

— Nu face nimic. Eşti liber să pleci. 

Comisul, deprins cu excentricităţile patronului său, nu 
mai făcu nici o obiecţie. Pe când se pregătea să treacă 
pragul biroului, Rocambole îl strigă: 

— Uitasem să te înştiinţez, zise el, că voi lipsi din Paris 
mai multe zile. Vei spune vizitatorilor să vină luna viitoare. 
Dacă te întreabă cineva unde sunt, vei răspunde ca m-am 
dus să susţin un proces în provincie. 

Rocambole îşi deschise portmoneul şi scoase cinci 
ludovici. 

— Uite leafa ta pe luna viitoare, poate că voi lipsi mai 
multă vreme. 

Tânărul comis se înclină şi ieşi. Rocambole închise uşa cu 
zăvorul, trecu în cabinetul său de toaletă şi, mai înainte de 
a-şi lepăda masca sa de spaniol, se aşeză la o masă şi scrise 
rândurile următoare, în limba engleză: „Domnului Viconte 
de la Morlicre. 

Domnule. 

Astă-dimineaţă, copilul dumneavoastră era într-o stare 
destul de satisfăcătoare şi cred că nu mai are nevoie de 
vizitele mele. Puteţi pleca fără nici o teamă, domnule; peste 
opt zile, domnul Paul va putea să fie lângă dumneavoastră, 
oriunde veţi fi plecat. 

Al dumneavoastră devotat. 

Sir John” 

După ce puse scrisoarea în plic, Rocambole operă o a 
treia metamorfoză. 

Îşi spălă faţa cu grijă, şi părul îşi recapătă nuanţa sa 
blondă naturală. 


Apoi îmbrăcă un costum de lacheu. Astfel că domnul de 
Neubourg nu l-ar mai fi recunoscut, după cum nu-l vor 
recunoaşte nici alţii. 

Rocambole avea înfăţişarea unui fecior de casă bună, 
mincinos, neruşinat şi obraznic. 

Astfel îmbrăcat, omul de afaceri îşi părăsi biroul şi cobori 
în stradă. 

Era ora cinci. 

Rocambole se îndreptă spre un mic restaurant din 
strada Mathurinilor, unde mănâncă toţi birjarii şi unde 
altădată, sedusese pe vizitiul frumoasei Banco, acea falsă 
principesă rusă de care se amorezase Hidalgo don Jose. 

Fostul ocnaş porunci o cină suculentă şi o butelie din cel 
mai bun vin pe care-l poseda stabilimentul. 

După masă, comandă o cafea şi o ţigară. 

Pe când fuma, făcea următoarea reflecţie filosofică: 

— În faţa necesităţii de a-ţi umple burta, toate castele şi 
clasele dispar. Când eram marchiz nu mâncam, nu beam, 
nu fumam cu mai multă plăcere ca acum... 

După aceea Rocambole se sculă încetişor, aruncă o piesă 
de zece franci pe masă şi plecă fără să mai aştepte restul. 

— Iată un servitor ieşit de la stăpân, îşi zicea dama de la 
casă, care trebuie să fi făcut însemnate economii. 

În strada Mathurinilor, lângă pasajul Sandres, e o staţie 
de trăsuri. 

Rocambole se apropie şi făcu semn unui birjar. 

— Unde mergem, domnule? întrebă birjarul, după ce 
Rocambole se urcase în cupeu. 

— Ai poftă să câştigi douăzeci de piese, prietene? îl 
întrebă el. 

— Drace! exclamă birjarul, sedus de aceste cuvinte. Ce 
trebuie să fac? 

— Sunt în serviciul unei doamne nemăritate... 

— Bine! dacă-i numai atâta... 

— Doamna aceasta pleacă în călătorie peste o oră cu un 
domn respectabil. 


— Bine! bine! zise din nou birjarul; am mai văzut eu de- 
astea... 

— Domnul acela e din cale afară de gelos şi cum 
bănuieşte grozav pe un tânăr... 

— Ah! 

— Îşi ia amanta, fără ca dânsa să ştie unde pleacă... 

— A! dar nu e dobitoc deloc bătrânul... 

— Într-adevăr. Dar tânărul şi-a găsit un prieten bun, eu 
sunt acela, şi vreau să-l înştiinţez unde mergem... 

— Cum asta? 

— Vei vedea îndată. Te iau cu ora. Ne vom duce să o 
luăm pe stăpâna mea, după aceea pe domnul bătrân şi vom 
pleca spre gara pe care o va indica dânsul. 

— Foarte bine. 

— Ajunşi la gară, te voi plăti şi-ţi voi da drumul. 

— Bine, şi atunci... 

— Atunci te vei reîntoarce în strada Taitbout şi te vei opri 
la numărul 17. Un tânăr va ieşi, se va urca în trăsura ta şi tu 
îl vei conduce la aceeaşi gară. 

— Frumoasă combinaţie! exclamă birjarul cu veselie. 

— Şi acum, mână! 

Peste puţin timp trăsura se opri la poarta doamnei 
Saphire. 

Tânăra femeie era gata de drum. Trebui ca Rocambole 
să regăsească accentul falsului chirurg pentru a fi 
recunoscut. 

— Ah! murmură Saphire, eşti uimitor, domnule. 

După ce urcară geamantanele, tânăra femeie plecă, 
împreună cu noul său lacheu, spre palatul vicontelui de la 
Morlicre. 

Vicontele o aştepta cu nerăbdare şi o întâmpină în curte. 

— Nu vei putea să-l mai vezi pe Paul, draga mea copilă, îi 
zise el, e târziu şi vom pierde trenul. 

Saphire se îngălbeni şi era să-şi piardă cumpătul, dar o 
privire a falsului lacheu o încurajă. 

— Cum vei voi, domnule viconte, murmură dânsa. 


Domnul de la Morlicre aruncă o plivire urâtă lui 
Rocambole. 

— Cine e omul acesta? întrebă dânsul. 

— E un lacheu, la serviciile căruia ţin foarte mult, 
răspunse Saphire tremurând. Am crezut că-mi veţi da voie 
să-l iau cu mine. 

— E inteligent? 

— Desigur. 

Vicontele îl privi din nou pe Rocambole şi-şi zise în sine. 

„Omul acesta are o înfăţişare drăcească, trebuie să fie 
capabil de orice.” 

Şi după un moment de gândire, zise tinerei femei: 

— Ai făcut bine că ai luat acest servitor, va putea să ne 
fie de folos. 

Domnul de la Morlicre se urcă în cupeu. 

— Unde merge doamna? întrebă noul lacheu înainte de a 
închide uşa. 

— La gara de vest, răspunse vicontele. 

Trăsura plecă. 

La gară, Rocambole, ca un servitor de casă bună, plăti 
trăsura şi-i dădu drumul după ce schimbă mai întâi cu 
birjarul o privire semnificativă. 

— Acum, domnule, întrebă Saphire, cred că-mi veţi 
spune încotro mergem. 

— În Normandia, copila mea. 

Vicontele îi dăduse ordin lui Rocambole să scoată trei 
bilete pentru Rouen. 

Saphire, pe care Rocambole o instruise puţin, nu insistă. 

Însă când trenul se opri la Nantes, tânăra femeie 
exclamă: 

— Ah! Dumnezeule! mi-am uitat sacul de voiaj pe masă... 
Jean! unde mi-e sacul? 

Falsul lacheu se înroşi până în vârful urechilor şi începu 
să bolborosească. 

— Repede! aleargă la biroul telegrafic şi cere-l. 
Bucătăreasa îl va trimite. 


— Unde să-l trimită? întrebă Rocambole. La Rouen? 

Domnul de la Morlicre răspunse cu cea mai mare 
naivitate: 

— La Beuzeville, post-restant. 

Rocambole intră în biroul telegrafic şi expedie 
următoarea telegramă domnului baron de Neubourg: „Vino 
cu trenul următor la Beuzeville, lângă Havre (Sena de jos). 

Ri 

După aceea se urcă în vagon şi trenul plecă. 

Capitolul XII. 

După trei zile de la plecarea vicontelui de la Morlicre şi a 
frumoasei Saphire, îi regăsim pe amândoi în Normandia, 
într-o căsuţă drăgălaşă, ascunsă în mijlocul unui val de 
verdeață. 

Domnul de la Morlicre cobori la Beuzeville şi, cu un ziar 
în mână, întrebase în ce parte era situată „Charmerie”. 

Aşa se numea căsuţa aceea, din pricina boschetelor de 
carpeni (în limba franceză, charmes) care o înconjurau. 

Făcând această întrebare şefului de gară, domnul de Ia 
Morlicre îi arătă pagina a patra a ziarului, unde se putea 
citi anunţul următor: 

DE VÂNZARE SAU DE ÎNCHIRIAT DE ÎNDATĂ. 

ŞI MOBILATĂ CHARMERIE. 

A SE ADRESA LA C..., DOMNULUI M. E..., NOTAR. 

I se răspunse că Charmerie era situată în partea 
dreaptă, la o distanţă de vreo trei leghe, în direcţia Fecamp- 
ului. În gară găsiră o trăsură care îi conduse până la C..., la 
locuinţa notarului. 

Acolo, domnul de la Morlicre o prezentă pe Saphire ca 
pe fiica sa şi îşi exprimă dorinţa de a vizita Charmerie şi de 
a o închiria pentru timpul verii. 

După cum spunea anunţul, casa era mobilată şi după 
douăzeci şi patru de ore, noii chiriaşi erau instalaţi. 

Saphire părea foarte mulţumită. 

— Draga mea copilă, o întrebase domnul de la Morlicre, 
ştii să călăreşti? 


— O! desigur. 

— Îmi pare foarte bine. 

— Pentru ce? 

— Pentru că e necesar să ştii a călări. Aceasta pentru 
deplina reuşită a planurilor noastre, planuri pe care ţi le voi 
dezvălui mai târziu... 

— Ah! 

— Astă-seară sau mâine cel mai târziu, domnul marchiz 
de Morfontaine ne va trimite doi cai de călărie; cred că-ţi 
vor fi pe plac. 

— Doi cai de rasă englezească? întrebă tânăra femeie. 

— Probabil. Marchizul ştie bine că eu nu încalec alţi cai. 
Locurile acestea sunt fermecătoare; vei putea să faci în 
fiecare dimineaţă câte o plimbare. 

— Aşadar, dumneata nu mă vei întovărăşi? 

— Niciodată. 

— Cum! dumneata nu călăreşti? 

— A!...nu; dar trebuie să rămân invizibil pentru toată 
lumea din ţinutul acesta. 

Saphire nu făcu nici o obiecţie; aşa scria în planul dictat 
de Rocambole. 

A doua zi, într-adevăr, caii sosiră. Falsul lacheu, din 
ordinul vicontelui, se duse să-i ridice de la Beuzeville, de 
unde aduse în acelaşi timp o respectabilă servitoare 
normandă. 

Femeia aceasta, împreună cu dânsul, avea să formeze 
întreg personalul de serviciu de la Charmerie. 

Casa era înconjurată de jur-împrejur de o grădină mare, 
umbroasă, mărginită de un gard înalt, printre ale cărui 
gratii dese privirea nu putea pătrunde. 

Din prima zi a sosirii sale, domnul de la Morlicre 
coborâse singur în grădină şi se plimbase foarte multă 
vreme; Saphire şi Rocambole, rămaşi singuri, putuseră să-şi 
vorbească în voie. 

— Ai aflat ceva? întrebă falsul marchiz. 

— Nimic până acum. 


— Nu ţi-a spus nimic? 

— Absolut nimic. 

— E cam bizară purtarea domnului viconte, murmură 
Rocambole. 

Şi cu voce foarte înceată, ca şi cum şi-ar fi vorbit lui 
însuşi, urmă: 

— E neîndoios că avem de-a face cu un duşman 
inteligent, domnul viconte de la Morlicre e un adversar 
demn de mine. E un om care combină planuri îndrăzneţe. 

Rocambole rămase gânditor un moment. 

— Cu toate acestea, murmură dânsul, trebuie să ştim ce 
avem de făcut. 

— Drace! răspunse Saphire, până acum nici nu putem 
bănui măcar... 

— Orice s-ar întâmpla, orice infamie ţi-ar propune, să nu 
te revolţi, să nu te indignezi. 

— Oh! fii liniştit, ţi-am făgăduit că te voi asculta. 

— Nu ţi se pare, reluă Rocambole, nu ţi se pare că 
vicontele te priveşte într-un mod cam ciudat? 

— Oh! da... sunt unele momente când mi-e frică să mă 
uit în ochii lui. 

— Domnul de la Morlicre, e un om rece, egoist, 
răutăcios, şi până astăzi n-a simţit încă nici o dragoste în 
pieptul său... 

— Aşadar, vrei să spui?... 

— Până astăzi vicontele n-a avut altă pasiune decât 
dorinţa şi dumneata vei fi prima sa dragoste... 

— Ce spui dumneata? exclamă tânăra femeie uimită. 

— Spun, repetă Rocambole cu cea mai mare linişte că 
vicontele te iubeşte! 

— Ah! asta.-i!... 

— Dar, continuă fostul elev al lui sir Williams, nici el 
singur nu şi-a mărturisit-o încă. Te-a adus aici pentru a se 
servi de dumneata, fără să-şi dea seama de sentimentul 
care încolţise în străfundul inimii sale. 

Saphire începu să râdă. 


— Îşi va pierde timpul în zadar domnul viconte, dacă e 
aşa cum spui, zise ea. 

Rocambole nu răspunse. Medita adânc. 

Două zile trecură astfel fără să se producă vreun 
eveniment demn de notat. 

De la plecarea sa din Paris, domnul de la Morlicre nu 
vorbise cu tânăra femeie decât despre lucruri absolut 
banale, uneori însă o privea într-un mod bizar. 

În acele clipe ideea fixă care părea că-l domina îl 
părăsea. 

Aşadar, erau două zile de când domnul de la Morlicre 
sosise la Charmerie şi Saphire nu ştia care era scopul 
călătoriei sale. 

În seara celei de a doua zi, pe la orele nouă, vicontele se 
sculă de pe scaun şi-i zise tinerei femei: 

— Frumoasa mea copilă, astă-seară te voi lăsa singură. 

— Cum? întrebă Saphire, prefăcându-se uimită, te 
reîntorci la Paris? 

Vicontele clătină din cap surâzând. 

— Nu, zise el, nu mă duc la Paris: voi face numai o mică 
plimbare sub razele lunii. 

— Pe jos? 

— Nu, călare. 

— Şi eu nu te întovărăşesc? 

— Nu, draga mea, e cu neputinţă să mă întovărăşeşti. 

— Şi, mai întrebă Saphire, vei lipsi multă vreme? 

Tânăra femeie îl învălui într-o privire de sirenă, sub 
puterea căreia vicontele se simţi foarte tulburat. 

— Două sau trei ore, răspunse el. 

Domnul de la Morlicre întrebuința faţă de Saphire vorbe 
şi gesturi cu totul părinteşti; îi zicea „copila mea” şi de 
multe ori o săruta pe frunte. 

— Adio! îi zise el şi, ca de obicei, atinse cu buzele sale 
veştejite, fruntea albă a tinerei femei. 

Dar la contactul acesta vicontele se înfioră din tot corpul; 
un soi de ameţeală îl cuprinse şi se îndreptă repede spre 


uşă, tocmai în momentul când Rocambole intra. 

— Bine! îşi zise Rocambole, care observă tulburarea 
domnului de la Morlicre, dacă domnul acesta voieşte să 
joace vreo festă, domnul de Pierrefeu cred că va trebui să 
se grăbească. Mintea a cam început să-i slăbească. 

Şi Rocambole, după ce schimbă o privire rapidă cu 
Saphire, părăsi salonul, luându-se după paşii vicontelui. 

Domnul de la Morlicre cobori în grădină în prada unei 
surescitări nervoase şi începu să se plimbe agitat pe alee. 

— E bizar! murmură dânsul, foarte bizar! Am atâtea 
atenţii faţă de o mizerabilă de curtezană... o îmbrăţişez 
tresărind, o privesc cu emoție... Oh! dar asta-i curată 
nebunie!... Nu cumva sunt amorezat?... La vârsta mea!... 
Eu!... Eu!... vicontele de la Morlicre!... Haida-de! 

Şi vicontele îşi trecu mâna prin păr, ca şi cum ar fi voit să 
gonească o viziune teribilă. 

Se întoarse în casă şi, pe când străbătea coridorul, se 
întâlni faţă în faţă de Rocambole. 

Pentru a doua oară, vicontele îşi privi cu atenţie lacheul. 

Cu toată reîntoarcerea sa la virtute, Rocambole îşi 
păstrase expresia ironică, privirea-i şireată. Buzele sale 
mici erau palide. 

— Iată un om care mă va servi, dacă îl voi plăti bine, îşi 
zise domnul de la Morlicre. Trebuie să-l sondez puţin. 

Şi, amânând pentru mai târziu interogatoriul pe care 
voia să i-l ia, se mărgini să-i zică: 

— Du-te de-mi pune şaua pe un cal. 

Rocambole rămase uimit de ordinul primit, dar faţa nu 
exprimă decât mirarea servitorului care nu înţelege bine 
ordinul ce i s-a dat. 

— Pune-mi şaua pe un cal, repetă vicontele. 

— Acuma, îndată? 

— Desigur. 

— Pe care cal? 

— Alege-l pe acela care ţi se pare mai bun. 

— Cel negru atunci, zise falsul lacheu. 


Şi se îndreptă îndată spre grajd. 

Domnul de la Morlicre cobori din nou în grădină, foarte 
agitat. 

Zgomotul copitelor calului pe pavaj îl smulse din 
meditaţia în care era adâncit. 

Intră în curte şi, mai înainte de a pune piciorul în scară, 
îşi învălui din nou valetul într-o privire scrutătoare. 

Rocambole ţinea frâul într-o mână şi-n cealaltă o 
lanternă care-i lumina faţa. În momentele acelea faţa sa 
exprima cinismul pe care-l admirase de atâtea ori, 
odinioară, decedatul sir Williams. 

Din nou vicontele tresări. 

— Cum te numeşti tu? întrebă el. 

— John, răspunse Rocambole. 

— Eşti englez? 

— Nu, domnule. 

— Atunci de unde numele acesta? 

— Am locuit multă vreme în Londra. 

— Şi acesta-i un motiv? 

— Vorbesc limba engleză tot aşa de bine ca şi cea 
franceză. 

— Şi? 

— Şi doamna, care ştia că numele meu e Jean, m-a numit 
John, e mai şic!... 

Prin numele de „doamna”, Rocambole o indica pe 
Saphire. 

— O iubeşti tu mult pe stăpâna ta? 

— O! asta depinde... 

Aceste trei cuvinte erau cât se poate de elocvente. 

Înţelesul lor era: „Sunt devotat stăpânei mele, pentru că 
mă plăteşte, dar, desigur, că aş fi şi mai devotat aceluia care 
m-ar plăti mai bine.” 

Era şi aşa destul pentru domnul de la Morlicre. 

— Bine! - zise el. 

Şi punând piciorul în scară, încălecă. 


John deschise portiţa şi domnul de la Morlicre ieşi din 
Charmerie. 

De la sosirea sa, vicontele nu părăsise niciodată vila şi s- 
ar fi putut crede că, străin cu totul ținutului, cum era, avea 
să stea la îndoială asupra drumului pe care trebuia să-l 
urmeze. 

Dar nu fu deloc aşa. 

Domnul de la Morlicre o luă de-a lungul unei alei care 
conducea spre mare; după aceea se înfundă pe un drum 
mărginaş, care conducea spre sătişorul „Castelul-Vechi” 
situat spre vest. 

Vicontele dădu drumul calului în galop şi făcu două leghe 
fără să se oprească; apoi, ajuns la o bifurcaţie, luă calea tot 
spre stânga şi se pierdu pe o potecă plină de mărăcinişuri 
care şerpuia de-a curmezişul câmpului. 

Acolo încetini mersul calului şi păru că are nevoie să se 
orienteze. 

Luna se ridicase sus, şi vicontele putu să zărească, 
îndărătul unui boschet des de arbori, o căsuţă mică, albă. O 
lumina discretă strălucea la una dintre ferestre. 

— Acolo trebuie să fie, cugetă vicontele; Ambroise mi-a 
indicat bine locul. 

Până la căsuţa aceea mai era o distanţă ca de vreun sfert 
de leghe. 

Domnul de la Morlicre mai făcu două sau trei sute de 
metri călare, apoi se opri şi, ducându-şi degetele la buze, 
scoase un şuierat prelung, modulat asemănător cu acela al 
ţăranilor din Bocage. 

Trecură câteva secunde; apoi, deodată, un strigăt de 
cucuvea răsună în depărtare. 

— Nu m-am înşelat, murmură vicontele. Recunosc pe 
jupânul Ambroise. 

Aruncă o privire scrutătoare de jur împrejur. 

— În scrisoarea sa, Ambroise îmi indică drept ţintă casa 
albă şi ca punct de întâlnire un stejar mare. Trebuie să fie 
acela de colo... Să ne oprim deci. 


Şi într-adevăr, vicontele îşi opri calul sub frunzişul unui 
arbore care domina pe toţi semenii săi din împrejurimi. 

Vicontele descălecă, legă calul de o creangă şi se întinse 
pe iarba moale. 

Strigătul de cucuvea se repetă din nou, din ce în ce mai 
apropiat şi peste puţin timp se auzi pasul unui om. 

Când acesta nu fu decât la o distanţă de câţiva paşi, 
vicontele, care stătea nemişcat lângă calul său, întrebă 
încetişor: 

— Cine-i acolo? 

— Ambroise, răspunse omul. 

Şi sărind un mic şanţ, fostul camerist al Dianei de 
Morfontaine se găsi în faţa vicontelui. 

— Tu eşti? mai întrebă acesta. 

— Da. domnule. 

— Ei bine? 

— Ei bine! cred că veţi găsi porumbiţa în cuib. 

— Ah! 

— Turturelele noastre sunt în salon. Cântă. 

— Şi voi putea să-i văd? 

— Da, urcându-te pe un arbore, în grădină. 

— Voi putea să-i aud? 

— Da, fereastra salonului este deschisă. 

— Unde să-mi las calul? 

— Aici. L-ai legat bine? 

— Da. 

— Atunci nu-i nici o primejdie. 

— Mă întovărăşeşti şi tu, nu-i aşa? 

— Da, domnule, voi merge înainte ca să-ţi arăt calea. 

Şi, într-adevăr, Ambroise porni înainte. 

— Este pe aici un câine foarte rău, zise el. 

— Drace! 

— Dac-ai fi singur te-ar sfâşia, dar cu mine se schimbă 
socoteala, cred că nu va lătra deloc. De altfel, adăugă 
Ambroise, oamenii aceştia nu au nici cea mai mică bănuială 


şi frumosului domnişor de la Paris nici prin gând nu-i trece 
că fericirea sa e pe cale de a fi distrusă. 

Vicontele surâse cu cruzime. 

Capitolul XIII. 

Pentru a explica întâlnirea vicontelui de la Morlicre cu 
fostul camerist al nenorocitei Diane de Rupert, pentru a se 
înţelege misterioasa călătorie a vicontelui în Normandia va 
fi destul să reproducem o scrisoare pe care o primise acesta 
din urmă cu o zi înainte de plecarea sa din Paris. 

După citirea scrisorii, domnul de la Morlicre găsise de 
cuviinţă să vorbească domnului de Kerdrel şi pretinsului 
chirurg englez despre proiectele sale de căsătorie pentru 
fiul său. 

Scrisoarea aceasta îi sosise pe la orele patru şi purta 
ştampila de la Fecamp. 

Plicul era pecetluit cu ceară grosolană, iar ceara era 
presată cu o ancoră. Vicontele tresări, observând 
amănuntul acesta. 

— Am mai văzut undeva scrisul acesta, murmură dânsul. 

Rupse plicul cu nerăbdare şi citi rândurile următoare: 
„Domnule şi scumpul meu stăpân, Poate că vei fi uitat cu 
totul pe fostul dumitale servitor, Ambroise. Nobilii au 
memoria cam scurtă şi mi se pare că sunt vreo 
cincisprezece ani de când nu mai aveţi nici o ştire de la 
mine. 

Cu toate acestea, domnule viconte, astăzi am simţit 
nevoia de a vă anunţa că mai exist încă pe lume, şi aceasta 
dintr-o cauză binecuvântată. Cred că voi fi în măsură să vă 
fac un mic serviciu. 

Să-mi daţi voie mai întâi să vă spun, în câteva cuvinte, 
ce-am făcut din ziua în care aţi fost pentru cea din urmă 
oară la mine, umplându-mi sufletul de speranţă. 

Meseria pe care o aveam atunci nu m-a îmbogăţit, şi cu 
toată dărnicia dumitale eram destul de săraci, eu şi soţia 
mea. 


Holera din 1849 a atacat-o pe biata femeie şi în douăzeci 
şi patru de ore s-a stins. 

Dânsa era din Normandia şi socotind că se putea să fi 
rămas vreo moştenire oarecare în urma ei, m-am hotărât să 
întreprind o scurtă călătorie până acolo. 

Soţia mea avea o mătuşă, la moartea căreia, partea 
nepoatei trebuia să fie de vreo douăsprezece mii. Din 
întâmplare, mătuşa arăta încă destul de bine, nu împlinise 
cincizeci de ani, era văduvă şi plănuia să se mărite din nou 
cu un om serios şi manierat. 

Am început să-i fac curte mătuşii; i-am plăcut şi după trei 
luni am devenit soţul ei. 

lartă-mă, domnule viconte, dacă-ţi dau toate aceste 
amănunte banale; dar sunt necesare pentru ca să poţi 
înţelege mai bine cele ce vor urma. 

Nevasta mea de a doua se ocupa cu agricultura; prin 
urmare m-am făcut şi eu agricultor. 

Afacerile merg destul de bine şi m-aş crede în adevăr 
fericit dacă aş putea să achit nişte împrumuturi pe care le- 
am făcut în timpul din urmă pentru nişte îmbunătăţiri 
foarte costisitoare, dar absolut necesare. 

Într-o dimineaţă, sunt vreo cincisprezece sau douăzeci 
de zile de atunci, pe când îmi băteam capul pentru a găsi 
mijlocul care să mă scape de datorii, poştaşul ne aduse o 
scrisoare timbrată de la Paris. 

Scrisoarea aceasta era de la o soră a nevestei mele, care 
locuieşte de obicei la Paris, în strada Mathurinilor. E văduva 
unui intendent. 

Doamna Hulot - aşa se numeşte dânsa - anunţa soţiei 
mele că va veni să petreacă câtva timp la noi, împreună cu 
doi tineri ce-i erau încredinţaţi. 

Aceşti doi tineri, spunea dânsa, erau aproape de a se 
căsători; mai erau numai câteva formalităţi plictisitoare de 
îndeplinit. 

Nu dădui nici o importanţă scrisorii cumnatei mele, pe 
care nici n-o cunoşteam de altfel. A doua zi, cumnata mea 


sosea într-adevăr, întovărăşită de cei doi tineri despre care 
ne scrisese. 

Era un bărbat foarte tânăr şi foarte frumos, cu părul şi 
mustaţa negre, şi o tânără fală blondă, zveltă, drăguță. 

Tinerii păreau că se iubesc foarte mult şi doamna Hulot 
ne recomandă să ne purtăm cu cea mai mare atenţie faţă 
de ei. 

Cum în sezonul acesta stăpânul fermei noastre lipseşte, 
i-am găzduit la curte, o căsuţă destul de comodă. 

Doamna Hulot şi domnişoara se culcă în catul de jos, în 
două odăi vecine. Leon - e numele tânăruluiocupă o cameră 
lângă sala de mâncare. 

Tânărul face în fiecare dimineaţă câte o plimbare în 
direcţia mării, care e foarte apropiată de noi. 

Fetiţa se numeşte domnişoara Victoria şi nu părăseşte 
niciodată casa până nu se înnoptează bine. 

După ce se întunecă, fac amândoi câte o plimbare mai 
lungă şi de obicei se întorc acasă între zece şi unsprezece. 
Se întrunesc toţi trei în salon şi domnişoara Victoria 

cântă. 

Pe la miezul nopţii, domnul Leon îşi îmbrăţişează iubita şi 
o sărută pe frunte, dă bună seara doamnei Hulot şi se duce 
la culcare. 

Vă închipuiţi şi dumneavoastră că existenţa aceasta 
misterioasă m-a intrigat. 

Doamna Hulot nu făcea nici o confidenţă soţiei mele şi 
niciodată nu pronunţa un nume propriu, iar dacă 
întâmplarea nu s-ar fi amestecat, niciodată n-aş fi ştiut de 
unde veneau, nici cine erau domnul Leon şi domnişoara 
Victoria. 

Observasem că în fiecare dimineaţă factorul aducea un 
plic mare, care conţinea alte două plicuri mai mici, scrise de 
aceeaşi mână. 

Prima scrisoare era pentru doamna Hulot; celelalte 
două: una pentru domnul Leon şi cealaltă pentru 
domnişoara Victoria. 


În fiecare zi, de asemenea, doamna Hulot mă trimetea să 
duc o scrisoare tot aşa de voluminoasă la poştă. 

Scrisoarea aceasta este adresată unei oarecare doamne 
C... M..., post-restant, Paris. 

Într-o zi, pe când mă duceam cu scrisoarea la poştă, am 
deschis-o. 

Am rămas foarte uimit când am citit cuvintele acestea: 
„Doamnă marchiză, Copiii dumneavoastră sunt foarte bine. 
Domnul Leon şi domnişoara vă scriu ei înşişi.” 

În adevăr, în plic mai erau şi alte două scrisori mai mici 
pe care aş fi voit din toată inima să le citesc, dar erau 
pecetluite cu ceară şi, cu cel mai mare regret, a trebuit să 
renunţ. 

La urma urmei, îmi zisei eu, va trebui să descopăr firul 
acestei intrigi şi vom vedea atunci care este această 
doamnă marchiză. 

Duminică, mi-am putut pune în executare micul plan pe 
care-l făurisem. 

Doamna Hulot, domnul Leon şi domnişoara Victoria au 
găsit de cuviinţă să se ducă la biserică. Nevasta mea şi cu 
mine îi însoţeam. Dar duminica, slujba e cam lungă, aşa că, 
pe la mijlocul ei, am putut să mă reîntorc la fermă fără să 
atrag atenţia cuiva. 


Am pătruns în casă cu uşurinţă, pentru că mai aveam o 
cheie în buzunar. Aşa se obişnuieşte totdeauna în 
Normandia, ca măsură de prudenţă. 

Se pare că domnul Leon e un om lesne crezător. 

Ţinea scrisorile într-un sertar descuiat. 

Am luat una dintre aceste scrisori, şi ochii îmi alergară 
îndată spre semnătură. 

Puteţi judeca cât de mare mi-a fost mirarea când am citit 
numele acesta: Marchiza de Morfontaine. 

Atunci m-am gândit îndată că se putea întâmpla să fii şi 
dumneata amestecat în toată acea mică afacere şi am 
început să citesc scrisorile de-a rândul. 

Din scrisori rezultă pentru mine, clar ca lumina zilei, că 
domnişoara Victoria este fiica doamnei marchize; că 
aceasta din urmă voieşte ca fiica ei să se căsătorească cu 
domnul Leon de Pierrefeu; că domnul marchiz, din contra, 
voieşte să-şi căsătorească fata cu domnul Paul de la 
Morlicre, fiul dumitale şi vărul ei; că marchizul şi dumneata 
răscoliţi cerul şi pământul pentru a afla unde se ascunde 
domnişoara. 

Acum puteţi vedea dacă sunt sau nu bine informat. 
Gândindu-mă la toate acestea, domnule viconte, am 
cugetat, de asemenea, şi la micile mele datorii şi mi-am zis 
că informaţiile pe care vi le dădeam valorau un mizerabil 

cec de douăzeci de mii. 

Pun scrisoarea aceasta la poştă astăzi şi socot că mâine 
mă voi duce la Beuzeville, unde e un birou telegrafic. 

Dacă vei crede că trebuie să vii încoace, te sfătuiesc să 
închiriezi o casă situată la o distanţă de două leghe, numită 
Charmerie. 

Telegrafiază-mi la Beuzeville, pentru ca să ştiu dacă vii 
sau nu. 

Sunt, domnule viconte, cu cel mai profund respect, 
servitorul dumitale devotat. 

Ambroise.” 


Complicele vicontelui ştia bine că domnul de la Morlicre 
nu va încredința nimănui „grija” de a tulbura fericirea celor 
doi amorezi şi că va veni el însuşi. 

În adevăr, domnul de la Morlitre sosi şi se instală la 
Charmerie, după cum ştim. 

Peste două ore, Ambroise era informat de sosirea lui şi îi 
scria prin poştă următoarele rânduri: „Domnule viconte, 
Cel mai scurt drum de la un punct la altul este, după cum 
ştiţi şi dumneavoastră, linia dreaptă. 

Este un asemenea drum care conduce direct de la 
Charmerie la Casa albă; aşa se numeşte casa fermei mele. 

În cazul de faţă însă, după modesta mea părere, va fi mai 
prudent să urmaţi o linie curbă. 

Plecând de la Charmerie veţi merge spre mare, de-a 
lungul aleii celei largi; la capătul acestei alei veţi lua drumul 
îngust care se îndreaptă spre vest. 

După ce veţi merge cam vreo două leghe în direcţia 
aceasta, veţi ajunge la o răspântie. O cărare albă se vede 
printre mărăcinişuri; pe acolo să apucaţi şi puţin după 
aceea veţi zări printre arbori o casă albă. Acolo e. 

Un stejar gigant se înalţă în apropiere; la picioarele 
acelui stejar îmi permit a-ţi da întâlnire. Vei veni sau mâine 
seară sau în oricare din zilele următoare între nouă şi 
unsprezece. Vei şuiera ca oamenii din Bocage şi eu îţi voi 
răspunde, ca Grain-de-Sel. 

Mi s-a spus că eşti întovărăşit de o doamnă frumoasă, îmi 
închipui că vei fi alături de ceva bun... 

Servitorul dumitale Ambroise.” 

Abia a doua zi după primirea acestei scrisori, domnul de 
la Morlicre se duse la întâlnirea pe care i-o dăduse 
Ambroise. 

Părăsind Parisul, vicontele telegrafiase marchizului de 
Morfontaine: „Îmi trebuie de urgenţă doi cai de călărie. 
Expediază-mi-i urgent pe linia Havre, staţia Beuzeville”. 

Şi cum caii nu sosiră decât a doua zi, domnul de la 
Morlicre nu putuse să facă pe jos o distanţă de mai bine de 


opt kilometri. 

Erau deci orele unsprezece, când se întâlnise cu 
Ambroise la locul indicat. 

— Să ne înţelegem, zise vicontele cu voce înceată, pe 
când se îndreptau spre casă, ale cărei ziduri albe începeau 
să răsară printre arbori. 

Ambroise se opri şi, cum luna îl lumina în plin, domnul de 
Ia Morlicre putu să-i vadă bine faţa. 

— Ehei! teribil ai îmbătrânit, scumpul meu, îi zise dânsul. 

— Drace! sunt douăzeci de ani, domnule viconte, de 
când... 

— Tăcere!... Ce repede trece timpul!... 

Într-adevăr, domnul Ambroise era acelaşi care cauzase 
moartea contelui de Main-Hardye şi mai târziu o răpise pe 
Daniela din castelul Bellombre şi o vânduse unei trupe de 
saltimbanci. Ambroise, spuneam, avea părul alb, faţa 
zbârcită şi capul îi tremura. 

— Ştii tu, sărmanul meu Ambroise, continuă vicontele cu 
oarecare duioşie, că e multă vreme de când nu ne-am 
văzut! 

— Drace!... mi se pare şi mie. 

— Şi că nu m-aş fi aşteptat să te regăsesc aici... 

— Ah! făcu Ambroise, stabilirea mea în Normandia e o 
poveste întreagă, după cum am avut onoarea să vă 
povestesc în scrisoare... 

— Şi... eşti fericit? 

— Destul de fericit... Cu toate acestea... 

— Ah! da... zise vicontele, ştiu ce voieşti să-mi spui. 

— Domnul viconte ghiceşte aşa de bine lucrurile. 

— Vrei să-mi vorbeşti de cei douăzeci de mii de franci, pe 
care... 

— Ah! exclamă Ambroise, de vreme ce domnul viconte a 
venit, am toată siguranţa... 

— E adevărat, îi vei avea. Acum ce-ţi mai lipseşte să fii 
fericit? 

Ambroise păru că stă pe gânduri un moment. 


— Domnule viconte, zise el în cele din urmă, se spune că 
cine-şi plăteşte datoriile se îmbogăţeşte. Dar asta nu e şi 
părerea mea. Cu cei douăzeci de mii de franci îmi voi plăti 
datoriile, dar... nimic mai mult. 

— Hm! mormăi vicontele. Nu cumva ai de gând să mă 
faci să dublez suma? 

— Drace!... domnişoara Victoria va avea într-o zi o sută 
de mii de livre venit anual. 

— Ei şi? 

— Şi m-aş prinde că dacă l-aş înştiinţa pe domnul Leon 
de Pierrefeu de primejdia care-l ameninţă, s-ar angaja să-mi 
numere întregul său venit pe un an... 

Vicontele începu să râdă. 

— Eşti prea ambițios, dragul meu, zise el, şi nu sunt eu 
acela care să cadă în cursă. O sută de mii de livre!... La 
naiba!... mi se pare că altădată erai mult mai puţin 
pretenţios. 

— Ah! răspunse Ambroise, domnul viconte ştie că pofta 
vine mâncând. Şi apoi, când are cineva avantajul de a 
poseda un mic secret... 

Vicontele tresări. 

— Dar, reluă Ambroise, vom mai vorbi despre toate 
acestea, domnule viconte, mai târziu, după ce vei fi văzut cu 
proprii dumitale ochi... Nu sunt deloc grăbit. 

În momentul acesta ajunseră lângă grădină. 

— Să trecem pe aici, zise Ambroise, arătând o spărtură 
în gard, şi să mergi cu băgare de seamă. Uneori sunt pe alei 
foi uscate, care trosnesc sub picioare. 

Un lătrat de câine se auzi. 

— St!... Cezar, murmură fermierul. 

Câinele tăcu. 

Cei doi oameni înaintară spre casă. 

Un ulm înalt era în faţa ferestrelor salonului şi una 
dintre ele era deschisă. 

Se vedea lumină înăuntru. O scară era rezemată de ulm. 


— Uite, zise Ambroise, urcă-te şi aşează-te pe ramura 
aceasta; vei vedea şi vei auzi totul. Eu voi sta la pândă. 

Domnul de la Morlicre n-aşteptă să i se spună de două 
ori, se urcă în ulm şi-şi fixă privirea arzătoare asupra 
salonului. 

Victoria de Morfontaine şi Leon de Pierrefeu stăteau 
unul lângă altul. 

Victoria ţinea o scrisoare în mână şi citea... 

Capitolul XIV. 

În aceeaşi dimineaţă, domnişoara Victoria primise de la 
marchiza de Morfontaine, mama sa, o scrisoare cu 
următorul conţinut: „Mult iubita mea, Până acum n-am voit 
să-ţi dau nici un amănunt asupra celor petrecute la palat, 
din seara dureroasei noastre despărţiri. 

M-am mărginit să-ţi spun că tatăl tău plecase spre 
Hujon. Ieri seară s-a reîntors şi acuma, draga mea, îţi voi 
povesti totul. 

Când zgomotul trăsurii care îmi răpea copiii se stinse în 
depărtare, m-am urcat în camera mea. 

Aveam nevoie să fiu singură, pentru a plânge şia mă 
ruga în voie. 

Ah! scumpa mea copilă, dacă Dumnezeu dă ascultare, 
unei mame care se roagă pentru fericirea copilei sale, 
desigur că vei fi fericită într-o zi... M-am rugat aşa de 
mult... 

Toată noaptea mi-am petrecut-o în rugăciuni; când 
primele raze ale zilei se ivesc, stau încă îngenuncheată. 

Atunci abia m-am culcat, şi am ordonat cameristei mele 
să nu mă trezească până la amiază. 

Mă temeam de vizita tatălui tău; aşteptam cu groază 
momentul în care va trebui să am o explicaţie cu dânsul. 

Cu toate acestea ştii bine că domnul de Morfontaine nu 
intră niciodată la mine înainte de amiază. Dar în dimineaţa 
aceea aveam o presimţire... 

Într-adevăr, pe la orele opt, când abia începusem să 
închid ochii, Florina intră şi mă sculă. 


— Doamnă, îmi zise ea, domnul marchiz cere să vă vadă. 

Nici nu răspunsesem, şi domnul de Morfontaine intrase 
în camera mea... 

— Îţi cer iertare, doamnă, îmi zise el, dar e la mijloc o 
chestiune care nu suferă nici o întârziere. 

Tremuram din tot corpul şi mă temeam că aflase totul... 
Dar mă înşelasem; dânsul nu ştia nimic. A luat un fotoliu, s-a 
aşezat lângă patul meu şi a făcut semn Florinei să ne lase 
singuri. 

— Ştii, doamnă, îmi zise el, că decedatul dumitale tată a 
combinat în aşa fel contractul nostru de căsătorie încât nu 
mă pot atinge de zestre fără semnătura dumitale. 

— Oh! domnule, i-am răspuns eu, ştii că nu ţi-o refuz 
niciodată... 

— O ştiu doamnă, dar am luat obiceiul de a te consulta 
întotdeauna. 

— Îţi sunt recunoscătoare. 

— Peste o oră voi pleca, zise el; părăsesc Parisul pentru 
cincisprezece zile. 

Respirai uşurată; avui chiar un moment speranţa că va 
pleca fără să întrebe de tine. 

— Ah! îi zisei eu, pleci?... 

— Mă duc la Tuillicres, moşia noastră din Anjou. 

— Dar mi se pare că până astăzi nu mi-ai pomenit nimic 
de călătoria aceasta? 

— Nu, doamnă. 

— Aşadar, te-ai hotărât deodată? 

— Am primit astăzi dimineaţă o scrisoare de la Franquin, 
notarul nostru din Angers. În privinţa acestei scrisori aş voi 
să-ţi spun câteva cuvinte, doamnă. 

— 'Te ascult, domnule. 

— Franquin îmi scrie că moşia şi pădurea Bourg-Neuf, 
vecine cu domeniul nostru de la Tuillicres, sunt de vânzare. 
Ştii că totdeauna am avut dorinţa de a cumpăra 
pământurile acelea. 


— Dacă voinţa dumitale e aşa, răspunsei eu, nu mă voi 
opune. 

— Pământul şi pădurea au o valoare de aproximativ cinci 
sute de mii de livre şi dacă voiegşti... 

— Îţi dau autorizaţia mea din toată inima. 

Domnul de Morfontaine îmi întinse o hârtie timbrată şi 
mă invită să semnez; după aceea se sculă zicând: 

— Adio, doamnă, mă duc să-mi iau rămas bun şi de la 
Victoria. 

Dintr-o dată m-am îngălbenit, şi tatăl tău ar fi observat 
desigur paloarea din obrajii mei dacă n-ar fi fost mult prea 
ocupat cu combinaţiile sale băneşti. 

Emoţia şi groaza mea fură atât de mari, încât n-avui nici 
curajul, nici puterea de a bâlbâi măcar un singur cuvânt, de 
a încerca să-l rețin. 

Domnul de Morfontaine ieşi din camera mea şi auzii 
zgomotul paşilor săi îndreptându-se spre camera ta. 

Atunci m-am căit amarnic că nu-l oprisem printr-o 
minciună oarecare; aş fi putut foarte lesne să-i spun: 
„Victoria nu e acasă; s-a dus să facă o mică plimbare dar, 
desigur, că se va întoarce înainte de amiază.” 

Dar era prea târziu. 

Auzii o exclamaţie teribilă, un blestem, apoi nişte paşi 
precipitaţi. 

Fără îndoială, tatăl tău găsise scrisoarea pe care i-o 
lăsaseşi. 

Domnul de Morfontaine intră din nou în camera mea, ca 
un uragan, răsturnând în cale-i pe Florina care alergase la 
chemarea mea. 

Era livid de mânie şi ţinea în mână scrisoarea ta, scumpa 
mea copilă. 

Sunt momente, drăguţa mea, când Dumnezeu ne 
înzestrează cu un curaj şi o forţă aproape supranaturale. 

M-am ridicat şi, cu un glas de uimire, am întrebat: 

— Pentru Dumnezeu! domnule, ce s-a întâmplat? 

— Victoria! strigă dânsul, Victoria a plecat! 


— A plecat! 

— Da! ţine, citeşte... 

Şi pe când eu mă repezeam să iau scrisoarea, tatăl tău 
ghici adevărul. 

— Dar, strigă dânsul, pe onoarea mea, sunt nebun! 

— Nebun? 

— Fără îndoială. Am venit să-ţi spun ceva ce dumneata 
ştiai mai bine decât mine. 

Bătea din picior cu furie şi într-un avânt nebun apucă 
paharul cu apă de pe măsuţa mea de noapte şi-l izbi de 
perete. 

Acest act de brutalitate la un om bine crescut avu asupra 
mea un efect cu totul contrar decât s-ar fi putut aştepta 
domnul marchiz. 

Dintr-o dată m-am liniştit şi am devenit hotărâtă, în stare 
să ţin piept furtunii. 

— Domnule marchiz, îi zisei eu, mi se pare că uiţi că te 
afli în camera mea? 

— Fiica mea, unde este fiica mea? repetă dânsul nebun 
de furie. 

— Fiica dumitale, domnule, a plecat. 

— Cum?... cu cine?... Răspunde... dar răspunde o dată! 

Îmi apucase braţul şi mi-l strângea cu violenţă; atunci 
am întins braţul care-mi rămăsese liber spre cordonul 
soneriei. 

— Lasă-mă, domnule, îi zisei eu, sau chem servitorii în 
ajutor. 

Amenințarea aceasta îl linişti; înţelesese că mersese prea 
departe. 

— Iartă-mă, bâlbâi dânsul. Dar... răspunde-mi, unde este 
fiica mea? 

— Ce voieşti să-ţi răspund, domnule? Te porţi în plin 
secol al XIX-lea ca un barbar din veacul de mijloc. Îţi tratezi 
copila ca pe o sclavă, ca pe un lucru... 

— Eu? întrebă dânsul indignat, eu? 


— Fără îndoială... Victoria e înamorată de domnul Leon 
de Pierrefeu... 

— Ah! zise el, ghicesc totul acum. Dânsul a răpit-o. 

— Leon e un om de onoare şi o va lua în căsătorie. 

— Nu, zise el, nu se va căsători cu dânsa, căci îl voi 
ucide! 

Apoi, privindu-mă cu nişte ochi plini de furie: 

— Şi dumneata îmi vei spune unde s-au ascuns, îmi vei 
spune, doamnă, sau dacă nu... 

Eu stăteam nepăsătoare. 

— Domnule, îi răspunsei, dacă ai fi mai liniştit, ai putea 
să mă înţelegi, şi atunci aş vorbi. 

— Vorbeşte, exclamă dânsul. Vezi bine că te ascult. 

Şi se lăsă să cadă zdrobit, pe fotoliul de lângă patul meu. 

— Domnule, am continuat eu, fiica dumitale este unicul 
nostru copil; într-o zi dânsa va avea o sută de mii de livre 
venit anual şi în asemenea condiţii e ridicol să te gândeşti 
pentru dânsa la o căsătorie pentru bani. 

— Dar eu nu mă gândesc deloc la o căsătorie pentru 
bani; eu voiesc ca Victoria să facă o căsătorie strălucită, e o 
chestiune de convenienţă... 

— Ei bine! dacă-i aşa, de ce n-o laşi să se căsătorească cu 
bărbatul pe care-l iubeşte? E un tânăr instruit, loial, de 
familie bună... 

Tatăl tău mă întrerupse prin unul din acele gesturi 
violente, care-i sunt atât de obişnuite. 

— Mi-am dat cuvântul de onoare, strigă dânsul, şi nu mai 
sunt liber. 

— Cuvântul dumitale de onoare? 

— Da, am declarat vărului meu, vicontele... 

La rândul meu îl întrerupsei: 

— Mie nu-mi pasă de cuvântul dumitale de onoare. Eu 
ştiu că un tată n-are dreptul de a hotări el singur soarta 
copilei sale; ştiu că actul sfânt al căsătoriei nu e o tranzacţie 
comercială; mai ştiu încă şi altceva... că vicontele de la 
Morlicre e nedemn de numele pe care-l poartă. 


— Destul! doamnă... îl insulţi pe vărul meu! 

— Eu nu insult pe nimeni, domnul meu; dar spun ceea ce 
cuget. 

— Aşadar, dumneata ştii unde este fiica mea? 

— A plecat împreună cu Leon. Eu însămi i-am ajutat, le- 
am dat chiar ideea acestei răpiri... 

— Infamie! murmură dânsul. 

— Oh! fii liniştit domnule, i-am răspuns eu; Leon eun om 
de onoare şi Victoria va fi ca o soră pentru dânsul. 

— Doamnă, reluă tatăl tău după un moment teribil de 
tăcere, ce vârstă are Victoria? 

— Douăzeci de ani şi unsprezece luni, domnule. 

— Prin urmare, peste o lună va fi majoră şi va putea să 
se lipsească de consimţământul meu... Va putea să se 
căsătorească cu domnul de Pierrefeu. 

— Până acum, domnule, fiica dumitale spera că va putea 
să obţină consimţământul dumitale. 

— Niciodată. 

— Atunci, va aştepta. 

Domnul de Morfontaine izbutise în cele din urmă să se 
stăpânească. Era foarte palid, dar vorbea încet. 

— Ai citit vreodată codul civil, doamnă? mă întrebă 
dânsul deodată. 

— Nu, domnule, dar ce are a face codul civil? 

— Există în codul civil un articol care dă tatălui puterea 
de a căuta cu jandarmeria şi a readuce cu forţa la domiciliu 
pe fiica minoră care a fugit fără ştirea părinţilor ei. 

— Ştiam asta. 

— Şi bărbatul care comite un asemenea act este 
pedepsit cu închisoare, de la şase luni până la doi ani, după 
aprecierea judecătorilor. Aşadar, doamnă, îmi vei spune 
unde se află fiica mea, sau dacă nu... 

— Ei bine! sfârşeşte, domnule... Să-ţi aud ameninţarea. 

— Dacă nu, mă voi adresa procurorului imperial, care te 
va sili să vorbeşti. 

Eu am ridicat din umeri, nepăsătoare. 


— Nu cunosc nici o lege, i-am răspuns, care să poată sili 
pe o mamă să trădeze secretul fiicei sale, propriul său 
secret. 

Domnul de Morfontaine rămase tăcut. 

— Bine, zise el după o pauză, văd că nu e de făcut nimic 
cu dumneata; dar voi lua eu însumi măsuri ca s-o regăsesc 
pe Victoria, şi atunci... 

Marchizul nu-şi isprăvi vorba, se sculă şi ieşi. 

Mai târziu am aflat că a plecat la Anjou. 

Într-adevăr peste câteva zile, am primit o scrisoare de la 
el care purta timbrul poştei de la Tuilligres. În scrisoarea 
aceasta îmi recomanda cu căldură o tânără fată de la Anjou. 
Dar am putut afla că marchizul sosise şi el la Paris şi că se 
ascunsese într-un hotel oarecare sau în palatul scumpului 
său văr, vicontele. 

Doamna de C. l-a zărit într-o trăsură. 

Fără îndoială, convins că tu nu părăsiseşi Parisul, 
începuse cercetări prin oraş. 

Poţi înţelege lesne cu câtă emoție mă duc să iau 
scrisorile tale din strada Mathurinilor. La fiecare pas mi se 
pare că sunt urmărită şi tremur din tot corpul când mă 
gândesc cum s-ar putea să fiu descoperită. 

Aseară, marchizul s-a reîntors acasă. 

A intrat în camera mea ca şi cum nimic nu s-ar fi 
petrecut între noi. 

— Am cumpărat domeniul Bourg-Neuf, îmi zise el, 
sărutându-mi mâna. 

Era foarte liniştit şi vocea lui degaja o ironie muşcătoare. 

— De la Victoria ai vreo ştire? mă întrebă dânsul, 
surâzând. 

— Da, domnule. 

— Nu s-a întors încă? 

— Nu. 

— Şi tot se gândeşte să se căsătorească cu scumpul ei 
Leon? 

— Desigur. 


— De altfel nu mai are decât cincisprezece zile de 
aşteptat, şi zilele trec aşa de repede... 

— E destul de mult, răspunsei eu; căci s-ar putea 
întâmpla ca până atunci, dumneata sau poliţia dumitale s-o 
regăsiţi... 

— Oh! linişteşte-te, îmi zise el, până acum n-am aflat încă 
nimic; sunt tot aşa de puţin înaintat ca în primele zile... 

— Ah! 

— Şi cu toate acestea m-am reîntors la Paris incognito şi 
am pus în mişcare toată poliţia. 

— Şi n-ai aflat nimic? 

— Nimic. 

Dar marchizul era foarte liniştit şi aproape surâzător; şi 
eu mă temeam că aflase totul. 

Drăguţa ta scrisoare însă m-a liniştit. 

Acum caut să pătrund cauzele pentru care domnul de 
Morfontaine se arată aşa de liniştit, dar în zadar îmi 
zbucium creierul. 

Ne-a întins oare vreo cursă? Sau s-a resemnat şi mai 
rezistă numai pentru ca să-şi satisfacă amorul său propriu? 

Oricum ar fi, draga mea, să fii prudentă; roagă-l pe Leon 
să stea mai mult în casă. 

Ora fericirii tale se apropie; ia seama să nu comiţi vreo 
imprudenţă. 

Adio. Îţi voi scrie mâine. 

Mama ta, care te iubeşte. 

Marchiza de Morfontaine.” 

Scrisoarea aceasta o citea Victoria de Morfontaine 
logodnicului ei Leon de Pierrefeu, pe când vicontele de la 
Morlicre aşezat pe craca ulmului, vedea şi auzea totul. 

După ce tânăra fată termină, vicontele, care nu pierduse 
nici un singur cuvânt din toată scrisoarea, se lăsă încetişor 
la pământ. 

— Marchiza e o femeie deşteaptă, murmură el; dar vom 
vedea... vom vedea... 

Capitolul XV. 


Vicontele de la Morlicre se apropie de Ambroise. 

Fermierul îl aştepta liniştit pe o bancă a grădinii fumând 
o ţigară. 

— Ei bine? întrebă acesta. 

— Să mergem! avem de vorbit, răspunse vicontele. 

Ambroise se sculă fără să răspundă. 

După ce ieşiră din grădină, vicontele, uitând distanţa 
care-l despărţea de fostul camerist al Dianei de 
Morfontaine, îi luă braţul cu familiaritate. 

„Oh! oh! cugetă Ambroise, are mare nevoie de mine. Să 
fim cu luare aminte!...” 

— S-ar putea să facem astfel, zise vicontele, încât să aflu 
şi eu în fiecare dimineaţă ce s-a mai petrecut pe aici? 

— Desigur, domnule. 

— Fără să trezim vreo bănuială? 

— Nici cea mai mică. 

— Şi cum vei proceda? 

— Domnul viconte trebuie să aibă desigur pe lângă sine 
un servitor în care să se poată încrede... 

Domnul de la Morlicre tresări şi se gândi la servitorul 
frumoasei Saphire. 

— Cred că da, zise el. 

— Servitorul acesta va face puţină mişcare cu caii în 
fiecare dimineaţă... 

— Şi? 

— O parte din moşia mea vine aşezată înspre Charmerie; 
voi pune plugul acolo. 

— Foarte bine! 

— În fiecare dimineaţă, servitorul dumitale va trece pe 
acolo... Vrei să-ţi scriu? 

— Nu, atâta timp cât nu se va fi întâmplat nimic nou, să 
nu-mi scrii. 

— Drace! exclamă Ambroise, dar ce vrei să se întâmple? 
Tinerii aceştia, de când sunt aici, duc viaţa cea mai liniştită. 

— Da... dar ar putea interveni unele evenimente 
neprevăzute... 


— Ah, fără îndoială... 

— Şi dacă ai putea să afli mereu ce scrie doamna 
marchiză. 

Ambroise păru că stă pe gânduri... 

— Am o idee, zise el în sfârşit. 

— Să vedem... 

— Oh! nu mai e nevoie s-o explic domnului viconte. O voi 
pune singur în executare şi sunt sigur că voi reuşi. 

— Vei citi scrisorile?... 

— Vă voi trimite în fiecare zi un scurt rezumat. 

— Foarte bine! 

— Vei recomanda servitorului dumitale să bage bine de 
seamă cum voi fi îmbrăcat. 

— Ah! 

— Voi purta uneori o caschetă, alteori o pălărie de paie. 

— Bine! 

— Când voi avea ceva de comunicat, voi pune pălăria de 
paie; când mă va vedea cu cascheta, să-şi urmeze drumul 
fără să se oprească. 

— Dar nu ţi-e teamă că vei trezi atenţia şi bârfele 
servitorilor tăi? 

— Oh! dar eu n-am spus că se va apropia şi va vorbi cu 
mine. 

— Atunci?... 

— Atunci... în zilele când mă va vedea cu pălăria de paie 
îţi va comunica şi dumitale şi seara vom manevra astfel ca 
să ne putem întâlni. 

— Şi crezi că vei putea să afli conţinutul scrisorilor? 

— Da, ţi-am spus că am o idee în privinţa aceasta. 

Vorbind astfel, domnul de la Morlicre şi tovarăşul său 
ajunseră în locul unde era legat calul, adică sub umbrarul 
giganticului stejar. 

Vicontele se pregătea să plece, dar Ambroise îl opri şi-i 
zise: 

— S-avem iertare, domnule viconte, dar mi se pare că 
mai avem de vorbit ceva... 


— 'Ţi se pare? 

— Desigur. 

— Ei bine, zise vicontele încălecând, mergi pe lângă cai. 
Te ascult. Ce vrei să-mi spui? 

— Aş vrea să ştiu, domnule viconte, care va fi partea mea 
în această mică afacere. 

— Ce afacere? 

— Căsătoria domnului Paul de la Morlicre, fiul dumitale, 
cu domnişoara Victoria de Morfontaine. 

— Dacă nu mă înşel, mi se pare că mi-ai cerut douăzeci 
de mii de franci? 

— La început. 

— Şi pe urmă ai crezut că e bine să dublezi suma? 

— Hm, murmură Ambroise, aceasta a fost ideea 
dumneavoastră, domnule viconte. Ideea mea... 

— Ideea ta?... întrebă vicontele, care constată cu părere 
de rău că Ambroise devenise puţin cam prea îndrăzneţ. 

Acesta reluă cu gravitate: 

— Cei douăzeci de mii de franci sunt un fel de primă, 
după umila mea părere. 

— Drace! 

— Domnul viconte mi-i va trimite sau mi-i va aduce 
mâine, sau îmi va scrie trei cuvinte pentru bancherul său. 
Tot una e, semnătura domnului viconte are trecere pe piaţă. 

— Fie, zise vicontele. 

— Dacă această căsătorie nu se va face, nu voi mai cere 
absolut nimic... 

— Oh! murmură vicontele, dar trebuie cu orice preţ să 
se facă!... 

— În cazul acesta... 

Ambroise se opri. 

— Ei bine! în cazul acesta?... repetă vicontele, care 
începuse să-şi piardă răbdarea. 

— Nu vă spuneam, domnule viconte, mai înainte de a vă 
urca în arborele acela, că domnişoara Victoria posedă o 
avere de una sută mii franci venit anual? 


— Aproape. 

— Şi dacă domnul de Pierrefeu, dacă ar veni cineva să-i 
garanteze mâna domnişoarei Victoria, ar ceda, fără să 
discute, venitul său pe un an întreg? 

— Ceea ce înseamnă că tu vrei... 

— lertaţi-mă, domnule viconte, lăsaţi-mă să continui... 

— Să vedem... 

— În orice afacere e o parte bună şi una rea. Partea cea 
bună a domnului de Pierrefeu este dragostea domnişoarei 
Victoria. 

— Drace? 

— Partea cea rea este prezenţa domnului viconte în 
ţinut. 

Vicontele surâse. 

— E evident, urmă Ambroise, că dumneata n-ai venit de 
la Paris fără să ai un plan bine stabilit. 

— E probabil. 

— Dar iarăşi e sigur că planurile acestea nu pot fi 
executate într-o singură zi. 

— Nu, trebuie într-adevăr oarecare timp... 

— Aşadar, urmă fermierul, pentru moment, nu e niciun 
pericol pentru domnul Pierrefeu. 

— A!... domnişorul poate să doarmă liniştit, cel puţin 
noaptea aceasta. 

— E mai mult decât trebuie... dacă nu mă voi putea 
înţelege cu domnul viconte... 

— Ce-ai spus? întrebă vicontele uimit. 

— Spuneam, domnule, reluă Ambroise cu cea mai mare 
linişte, spuneam că orice afacere îşi are o parte bună şi una 
rea şi că dragostea domnişoarei Victoria e un fel de 
contrabalansare a prezenţei dumitale în ţinut... 

— Ei bine! 

— Mi se pare că dacă l-aş anunţa pe domnul de Pierrefeu 
despre prezenţa dumitale... mi se pare, zic, că echilibrul ar 
fi rupt. 


— Fie, zise vicontele, dar numai atâta nu e deloc 
îndestulător... 

— Cum? 

— Prin faptul că domnul de Pierrefeu va şti că eu i-am 
aflat locul de retragere, căsătoria nu devine deloc sigură... 

— Hm! dacă n-aş avea eu un mijloc oarecare... aşa ar fi, 
cum spui dumneata... 

Domnul de la Morlicre tresări pe şa. 

— Glumeşti? zise el cu nelinişte... 

— Nicidecum, domnule. 

— Atunci vei fi aşa de bun să-mi spui şi mie care ar fi acel 
faimos mijloc... 

— Îţi voi spune îndată, răspunse Ambroise, mereu liniştit. 

— Să vedem, zise vicontele din ce în ce mai îngrijorat... 

— Suntem aici, la o distanţă de trei leghe de Fecamp. 

— Aproape. 

— Cu un cal bun înhămat la o trăsurică uşoară se poate 
ajunge până acolo într-o singură oră. Drumul e foarte bun. 

— Dar... 

— Aşteaptă puţin, domnule viconte... În port staţionează 
un mic vaporaş englez, care va ridica ancora mâine, în zorii 
zilei. 

Vicontele tresări. 

— Să presupunem acum că eu aş trece de partea 
domnului Leon de Pierrefeu. 

— Ei bine? 

— M-aş despărţi de dumneata, m-aş întoarce la fermă, aş 
aştepta-o pe nevastă-mea şi i-aş spune: „E vorba, draga 
mea soţie, despre liniştea, despre fericirea, poate despre 
viaţa celor doi tineri şi a surorii tale, doamna Hulot”. 
Nevasta mea se va scula şi amândoi am alerga să-l 
deşteptăm pe domnul Leon. 

— Şi după asta? întrebă vicontele, pe care tiradele 
nesfârşite ale complicelui său îl plictiseau peste măsură. 

— Repede! repede!... domnule Leon, i-aş striga eu; 
îmbracă-te, domnişoară!... N-am timp acum să vă dau multe 


explicaţii; dar dacă nu vreţi să fiţi despărțiți pentru 
totdeauna, plecaţi fără întârziere!” Şi i-aş urca în trăsura 
mea, i-aş conduce la Fecamp şi s-ar îmbarca amândoi pe 
vaporaşul englez. În aceeaşi zi, jurnalul maritim ar anunţa 
plecarea lor... Înţelegi dumneata, domnule viconte, că după 
un asemenea eveniment domnul Paul de la Morlicre, fiul 
dumitale, nu va mai putea... 

— Înţeleg, răspunse vicontele cu răceală, înţeleg că tu 
vrei să-ţi făgăduiesc o sută de mii de franci. 

— "Tocmai aşa, domnule viconte; şi cum suntem puţin 
cam grăbiţi, deoarece vaporaşul englez pleacă mâine 
dimineaţă... 

— Ei bine? 

— Am mare poftă să te însoțesc până la Charmerie. 

— Pentru ce? 

— Oh! fii liniştit, nu voi intra înăuntru. 

— Atunci? 

— 'Te voi aştepta la capătul aleii. 

— Şi ce să facem acolo? 

— Îmi vei aduce mai întâi un mandat de douăzeci de mii 
de franci şi pe lângă acesta, făgăduiala... 

Domnul de la Morlicre îl întrerupse cu un gest: 

— "Toate acestea nu sunt de nici un folos, zise el; numai 
dacă nu cumva n-ai avea încredere în semnătura mea cu 
creionul. 

— Cu creionul sau cu cerneală, domnule viconte, 
semnătura dumitale este foarte bună. 

Vicontele îşi opri calul, făcu semn lui Ambroise să-l ţină 
de căpăstru, îşi desfăcu haina şi scoase din buzunar un 
carnet pe care-l deschise. 

Luna plină îşi aruncă razele sale aurii peste câmpie. Era 
lumină ca ziua. 

Vicontele scrise cu creionul rândurile următoare: „Bon 
pentru suma de douăzeci de mii de franci în contul meu la 
domnii C..., B... şi D..., bancheri în Paris, strada Helder. 

Vicontele de la Morlicre” 


Apoi, rupând fila din carnet, o întinse lui Ambroise. 

Ambroise era fumător; purta totdeauna chibrituri în 
buzunar. Aprinse unul şi examină cu cea mai mare atenţie 
mandatul pe care i-l înmânase domnul de la Morlicre. 

— Foarte bine, zise el; e în regulă. Acum să vedem şi 
restul. 

În timpul acesta domnul de la Morlicre scria pe o altă 
foaie a carnetului: „A doua zi după celebrarea căsătoriei 
domnului Paul de la Morlicre, fiul meu, cu domnişoara de 
Morfontaine, vara sa, voi plăti purtătorului prezentului 
bilet, suma de una sută mii de franci.” 

Apoi semnă. 

Ambroise aprinse un al doilea chibrit şi examină cu 
aceeaşi atenţie şi biletul acesta; după care le îndoi pe 
amândouă cu grijă şi le puse în buzunar. 

— Acum, domnule viconte, zise el, mi se pare că am şi eu 
oarecare interes ca afacerea să reuşească. 

— Cred şi eu, răspunse vicontele ironic. 

— Şi poate că dacă mi-ai dezvălui şi mie vreunul din 
planurile acestea... 

— Într-adevăr, zise vicontele, îmi amintesc că altă dată 
aveai idei bune... 

— Cred că mai am încă şi acum. 

— De aceea cred că voi avea nevoie de sfatul tău, dar nu 
astăzi... 

— Şi pentru ce mai târziu şi nu chiar acum? 

— Pentru că nu sunt încă sigur de planul meu; dar mâine 
vom vedea... 

Domnul de la Morlicre dădu pinteni calului şi plecă în 
galop. 

Capitolul XVI. 

Pe când Rocambole şi domnul de Neubourg îşi petreceau 
timpul în Normandia, alte evenimente interesante se 
desfăşurau la Paris. 

Trecuseră opt zile de la plecarea şefului „Cavalerilor 
nopţii”, care se depărtase lăsând instrucţiuni minuţioase 


prietenilor săi. 

Domnul Paul de la Morlicre îşi părăsise patul şi medicul îi 
îngăduise acum să facă câte o mică plimbare prin grădină. 
În ziua aceea era singur, aşteptând sosirea amicului său, 
domnul de Kerdrel. 

Cineva veni şi-i aduse o scrisoare care conţinea 
următoarele rânduri: „Dacă domnul Paul de la Morlicre este 
pe deplin restabilit, dacă poate să vină mâine să dejuneze la 
Cafe Anglais, cum obişnuia altădată, va auzi vorbindu-se 
despre acea frumoasă necunoscută pe care a întâlnit-o într- 
un mic salonaş al Casei de aur.” 

Se ştie că doamna vicontesă de la Morlicre şi fiica sa 
plecaseră din Paris în ziua duelului lui Paul cu domnul de 
Neubourg; prin urmare, dânsele nu ştiau nimic despre 
acest duel. 

Kerdrel. 

În fiecare zi, domnul de Kerdrel venea să ţină de urât 
amicului său Paul; era acum foarte bine şi nu mai avea 
nevoie de nici o îngrijire medicală. 

De obicei domnul de Kerdrel venea pe la orele zece sau 
unsprezece dimineaţa şi stătea până seara. 

Când Paul primise scrisoarea aceea, era abia ora nouă şi 
era singur. La început tânărul rămase uimit, apoi, recitind 
misteriosul bileţel, fu cuprins de o emoție violentă. O clipă îi 
fu teamă că i se va redeschide rana. 

Abia după câteva momente reuşi să-şi stăpânească 
emoția. Atunci chemă cameristul. 

— Cine a adus scrisoarea aceasta? întrebă dânsul adânc 
emoţionat. 

— Un servitor, domnule, răspunse cameristul. 

— În livrea? 

— Da. domnule. 

— Ce culoare avea livreaua? 

— Galben cu albastru. 

— Nu cumva ştii tu cine e stăpânul lui? 


— Nu, domnule. 

Paul reciti misteriosul bileţel, întorcându-l pe toate 
feţele. Era o scriere mică, alungită, clară. Era oare mâna 
unei femei? 

Un parfum discret se resfira din plicul acela, care era tot 
atât de misterios ca şi scrisoarea. O coroană de conte, 
foarte mică şi foarte complicată, era imprimată într-un colţ. 

După ce se mai linişti puţin, Paul vru să se îmbrace. 

Era acum destul de refăcut pentru ca să-şi poate permite 
să iasă din casă; şi chiar dacă ar fi fost în continuare bolnav, 
n-ar fi stat la îndoială nici un singur moment. 

Amorul acela bizar, care-l cuprinsese din seara când se 
întâlnise cu frumoasa necunoscută, crescuse mereu în 
intensitate, mai ales din ziua în care fusese rănit. 

— E pentru dânsa! îşi spunea sărmanul tânăr. 

În timpul celor cincisprezece zile sau optsprezece zile pe 
care le petrecuse în pat, pradă frigurilor şi delirului, mereu 
avusese înaintea ochilor imaginea luminoasă a frumoasei 
necunoscute. 

În timpul acesta, Saphire îşi petrecea în fiecare seară 
câteva ore la căpătâiul său şi era o adevărată minune cum 
de nu pronunţase niciodată numele Danielei, numele acela 
scump care-i stătea pe buze. 

Paul era nebun de bucurie. Domnul de Kerdrel veni ca 
de obicei pe la orele zece şi rămase foarte uimit când îl găsi 
în picioare şi îmbrăcat. 

— Amicul meu! dragul meu amic murmură Paul, 
aruncându-se în braţele sale, citeşte!... 

Şi îi întinse bileţelul pe care-l primise. 

— Ah! drace! exclamă baronul. 

— Sunt nebun de bucurie şi mi-e teamă că voi leşina, 
amicul meu. 

— Ei!... nu moare nimeni de prea multă bucurie. 

— Fără nici o îndoială dânsa este. 

— Care dânsa? 

— Daniela... Inima îmi spune că nu mă înşel. 


— Eşti nebun, dragul meu. 

— Ah! frumoasa mea necunoscută va fi aflat, desigur, că 
m-am bătut în duel pentru ea şi atunci, înţelegi... 

— Da, zise domnul de Kerdrel surâzând, atunci trebuie 
să se fi îndrăgostit şi dânsa de tine... 

— Fără îndoială. 

— Şi zici că te duci la Cafe Anglais? 

— Ah! cum poţi să mai pui o asemenea întrebare? 

— Ai dreptate... 

— Şi cred că mă vei întovărăşi şi tu... continuă Paul, care 
măsura de la un capăt la altul odaia foarte agitat. 

— Nu, zise domnul de Kerdrel. 

— Pentru ce? 

— Eu, dragul meu, am treizeci şi cinci de ani şi, prin 
urmare, ceva mai multă experienţă decât tine. 

— Nu te înţeleg. 

— Şi, cu toate acestea, e foarte lesne de înţeles: ceea ce 
displace mai mult unei femei e indiscreţia. Şi dacă voi 
merge cu tine la Cafe Anglais voi deveni, prin forţa 
lucrurilor, un soi de confident. 

— Ai dreptate. 

— Du-te deci singur; eu te voi aştepta aici. 

Paul reciti pentru a douăzecea oară bileţelul şi repetă iar 
fraza: „Dacă poţi ieşi un moment, mâine...” 

— Nu e fixată nici o oră! exclamă el. 

— E adevărat, dar de obicei se dejunează între zece şi 
unsprezece. 

Paul privi pendula. 

— E ora zece, zise el. locmai timpul potrivit pentru 
plecare. 

Sună şi ordonă să fie gata cupeul. 

— Dragul meu amic, îi zise domnul de Kerdrel, îmi voi 
permite să-ţi dau un sfat. 

— Să vedem... 

— După părerea mea, frumoasa ta necunoscută nu va 
veni în persoană la întâlnire. 


— Cine ştie? 

— Va veni, probabil, vreun mesager... 

— Fie. Şi pe urmă? 

— 'Ţi se va fixa, poate, o întâlnire. 

— Aşa cred şi eu. 

— Înainte de a te duce, să cauţi să te întâlneşti cu mine. 
Cine ştie? Poate să-ţi fie de oarecare folos un sfat, o mică 
explicaţie... 

Paul încruntă din sprâncene. 

— Cu ce aer misterios îmi spui toate acestea!... exclamă 
el. 

— Sunt prudent. 

— Nu cumva crezi că mi se întinde vreo cursă? 

— Nu, dar oricum e bine totdeauna să procedezi cu 
băgare de seamă... 

Paul strânse mâna prietenului său şi cobori în curte, 
unde îl aştepta cupeul. 

Domnul de Kerdrel îl privi depărtându-se. 

— Iată cum ne orbeşte amorul! zise el, clătinând din cap 
cu oarecare tristeţe. 

— Unde merge domnul? întrebă valetul închizând uşa 
cupeului în urma tânărului său stăpân. 

— La bulevard, răspunse Paul. 

Peste zece minute, fiul vicontelui de la Morlicre ajungea 
la Cafe Anglais şi se instala la o masă în salonaşul în care 
avea obicei să dejuneze. 

Era devreme încă şi foarte puţină lume. 

Paul aruncă o privire în jurul lui, erau numai feţe 
cunoscute. 

Duelul avusese oarecare ecou. 

— A!... exclamă o voce, iată-te din nou în picioare, 
scumpul meu Paul! 

Tânărul întoarse capul şi recunoscu pe unul dintre 
prietenii săi. Era domnul Simon Varin, o celebritate a 
sportului. 

— Bună ziua, Simon. 


— Aşadar te-ai bătut în duel, dragul meu? 

— Da. 

— Am aflat lucru acesta abia aseară. Eu te credeam dus 
la ţară. Te-ai bătut eu baronul de Neubourg, după câte am 
auzit? 

— Da... cu baronul... 

— Şi pentru ce? 

— Oh! un fleac, o ceartă fără nici o însemnătate. 

— Şi te-ai ales cu o lovitură zdravănă de sabie în umăr, 
nu-i aşa? 

— Care în momentul de faţă e aproape pe deplin 
vindecată. 

— Ai avut noroc, dragul meu... 

— 'Ţi se pare? 

— Drace!... desigur. 

— Şi pentru care motiv? 

— A!... Dar mi se pare că baronul e unul dintre cei mai 
buni duelişti ai Parisului, şi s-ar fi putut foarte bine întâmpla 
să fii ucis pe loc... Ai venit să dejunezi? 

— Da. 

— Eşti bun să te aşezi alături de mine? 

— Mulţumesc, răspunse Paul, dar mă voi aşeza în colţul 
acela, la locul meu obişnuit. 

Arătă cu mâna o masă într-un colţ al salonului şi adăugă: 

— Voi citi mai întâi jurnalele şi pe urmă... ştii, sunt cam 
maniac. Nu te superi? 

— A!... fă cum vrei, răspunse domnul Varin, aruncându-şi 
ochii pe ziarul pe care-l avea în mână. 

Paul se aşeză la masa sa, comandă dejunul şi schimbă 
câteva saluturi cu diferite cunoştinţe. 

Toţi câţi intrau îi erau cunoscuţi; unii îi erau prieteni 
intimi, cu alţii făcuse partide de vânătoare, iar pe câţiva îi 
cunoscuse numai din vedere. 

„Până acum, cugetă el, nu văd deloc umbra necunoscutei 
mele şi încep a crede că Kerdrel are dreptate. E cu 


neputinţă ca ea însăşi să vină aici; îmi va trimite desigur 
vreun mesager”. 

Pe când îşi spunea aceasta în gând, un tânăr foarte 
elegant intră în salon. Îl cunoştea din vedere: se întâlnise cu 
el la curse, la operă şi-n diferite familii, dar nu ştia cum îl 
cheamă. 

Tânărul nu dejuna niciodată în salonul lui Paul, aşa că se 
putea explica cum de nu-i cunoştea domnul de la Morlicre 
numele. Totuşi avea obiceiul să se salute. 

Necunoscutul se aşeză la o masă vecină cu aceea la care 
dejuna domnul de la Morlicre. 

Paul încerca să-şi amăgească neliniştea citind ziarele şi 
sugând un os de potârniche; dar ochii îi erau mereu 
îndreptaţi spre uşă. 

Noul sosit, după ce luase loc la masă, se aplecă spre 
dânsul ca şi cum ar fi vrut să-i ceară ziarul. 

— Domnule de la Morlicre, îi zise el încetişor. 

Paul tresări. 

— Te rog să mă ierţi, domnule, continuă tânărul, te rog 
să-mi ierţi indiscreţia. 

— Dar nu e nici o indiscreţie, domnule, răspunse Paul cu 
cea mai mare curtenie. Doriţi ziarul acesta? 

— Nu, domnule, nu doresc ziarul... 

Emoţia lui Paul crescu. 

— Mi s-a spus domnule, că v-aţi bătut în duel... 

— Da, domnul meu. 

— Şi poate că mai suferi încă şi acum? 

— Oh! nicidecum, răspunse Paul, care îşi închipui că 
tânărul voia să-şi exprime regretele sale. 

— Cu atât mai bine dacă-i aşa. 

Paul îl privi mirat. 

— Am intenţia, domnul meu, de a-ţi propune o mică 
călătorie cu trăsura... 

— Mie? 

— Dumitale, însă zguduiturile trăsurii nu sunt tocmai 
bune în situaţia în care te afli. Un salt mai violent poate 


provoca redeschiderea rânii. 

— Dar, domnule, zise Paul de la Morlicre, abia astăzi ne 
vorbim pentru prima oară şi cu toate acestea, dumneata mi- 
ai spus pe nume... 

— Şi dumneata nu ştii numele meu? 

— Nu-l ştiu, domnule. 

Tânărul surâse. 

— Mă numesc vicontele Arthur de Chenevicres. 

Paul tresări, căci i se păru că mai auzise o dată numele 
acesta, în seara când o zărise pentru întâia oară pe Daniela. 

Din clipa aceea, Paul de la Morlicre bănui că vicontele de 
la Chenevicres era persoana care îi dăduse întâlnire şi se 
hotări să se arate foarte rece. 

— Aşadar, domnule viconte, vrei să-mi propui o 
călătorie? 

— Da, domnule. 

— Dar... încotro? 

— Mister. 

— În ce scop atunci? 

— Iarăşi mister. 

— Drace! murmură Paul, în unele împrejurări, 
misterele... 

— Nu sunt deloc încurajatoare, vrei să spui? 

— Negreşii. 

— Ei bine, poate că un singur cuvânt va fi de ajuns ca să 
te hotărăşti. 

— Aştept cuvântul acela... 

— E un nume propriu. 

Paul simţi că tot sângele îi năvăleşte spre inimă. 

— Daniela! rosti domnul de Chenevicres, într-o şoaptă. 

— Daniela! repetă Paul pierdut. 

— Da, domnule. 

— Cum! dumneata eşti acela care... 

— Eu sunt acela care ţi-am dat întâlnire aici. 

— Dacă-i aşa, domnule, sunt la ordinele dumitale. 

Vicontele surâse. 


— Ştiam eu bine că un nume te va hotărî. 

— Ah! vrei să-mi vorbeşti despre dânsa, nu-i aşa, 
domnule viconte? reluă Paul cu vioiciune. 

— Da... 

— Oh! vorbeşte... vorbeşte... 

— Nu aici, ci în trăsură... 

— Aşadar vrei să plecăm îndată? 

— Negreşii. 

Paul îşi aduse aminte de recomandarea domnului de 
Kerdrel: „Înainte de a te duce la întâlnire, ar fi bine să te 
întâlneşti cu mine”. Şi un moment stătu pe gânduri. 

Domnul de Chenevicres îi ghici îndoiala. 

— Domnule, îi zise el, dacă vrei s-o vezi pe Daniela... 

— S-o văd? repetă Paul cu entuziasm. Aşadar o voi 
vedea?... 

— Fără îndoială. Dar pentru asta trebuie să plecăm 
îndată, fără nici o întârziere. 

— Fără să trec mai întâi pe acasă?... 

— Fără nici un moment de întârziere am zis, domnule de 
la Morlicre... De-altminteri, tatăl dumitale nu e la Paris, 
mama şi sora dumitale sunt de asemenea absente. De ce să 
te mai duci acasă? 

— Voi vedea-o! voi vedea-o! murmură Paul, încântat. 

Şi luând un creion, scrise domnului de Kerdrel 
următoarele două rânduri: „Voi vedea-o, amicul meu. 
Trebuie să plec îndată. Nu mă mai aştepta astă seară.” 

Apoi întorcându-se către domnul de Chenevicres: 

— Sunt la ordinele dumitale, domnule. Să plecăm! 

Domnul de Chenevicres surâse cu un aer protector. 

Era surâsul unui om în vârstă, pentru un adolescent plin 
de iluzii şi de entuziasm. 

— Un moment... zise el. 

Paul îl privi nedumerit. 

— Dumneata ai douăzeci şi trei de ani, domnule de la 
Morlicre; eu, unul, sunt mai în vârstă şi nu mai am ardoarea 
care te însufleţeşte pe dumneata. Eşti îndrăgostit de 


Daniela şi-ţi înţeleg tot focul, toată graba; dar eu am datoria 
de a-ţi spune că trebuie să fii cu multă băgare de seamă. 

— Ce vrei să spui, domnule viconte? 

— Că aş dori, dacă se poate, să nu ies de aici împreună 
cu dumneata. 

— E foarte simplu. Şi unde ne vom întâlni? 

— Voi veni eu în urma dumitale. 

— Fie! 

— Mă vei saluta cu răceală, ca şi cum n-am fi schimbat 
decât nişte vorbe banale. 

— Foarte bine. 

— Şi vei merge spre bulevard, în direcţia Saint-Martin. 
Peste zece minute ne vom întâlni în colţul bulevardului 
Sevastopol. 

— Foarte bine, repetă Paul. 

După aceea domnul de la Morlicre se sculă şi se îndreptă 
spre uşă, după ce schimbase mai întâi un salut ceremonios 
cu domnul de Chenevicres. 

— Aşadar eşti prieten cu vicontele, îl întrebă domnul 
Simon Varin, când Paul veni să-i întindă mâna. 

— Puțin, ne-am întâlnit la cursele din primăvară. Strânse 
mâna prietenului său şi ieşi. 

Ajuns pe bulevard, Paul îşi aduse aminte din nou de 
vorbele domnului de Kerdrel. 

— Dacă aş fi mai aproape de casă, îşi zise el, m-aş duce... 
Dar aşa, e prea târziu... vicontele mă va căuta... şi apoi... 

Numele de Chenevicres era o garanţie pentru Paul. 

Îşi concedie trăsura şi se îndreptă pe jos de-a lungul 
bulevardului; se gândea la acea adorabilă creatură blondă 
cu numele Daniela. 

Abia ajunsese în colţul bulevardului Sevastopol şi cineva 
îl strigă pe nume. 

Un cupeu se oprise la marginea trotuarului şi în cadrul 
uşii apăruse capul vicontelui. 

Paul se apropie, după ce mai întâi aruncase o privire de 
cunoscător asupra trăsurii şi a calului. 


— Bizar echipaj, murmură el, neputând să-şi oprească 
un surâs ironic; vicontele mi s-ar părea mai curând un biet 
provincial, decât un parizian desăvârşit cum se arată. 

Domnul de Chenevicres deschise uşiţa şi Paul luă loc 
lângă dânsul. 

Vizitiul, care nu purta nici o livrea, primise probabil 
unele ordine, căci dădu bice cailor fără să mai întrebe 
încotro trebuia să meargă. 

— Domnule, zise vicontele după o pauză destul de mare, 
avem de făcut un drum cam lung. 

— Ah! răspunse Paul, cu atât mai rău. 

— Nu ţi-e teamă că vei obosi prea mult în timpul 
drumului? 

— A... nu de asta e vorba; dar sunt nerăbdător... aş vrea 
s-o văd mai curând. 

Vicontele surâse. 

— Te înţeleg bine, zise el: tocmai de aceea te şi anunţam 
că drumul este cam lung. 

— Vai! 

— Nu vom ajunge decât seara, foarte târziu. 

— Da? 

— Din nenorocire 

— Dar, domnule viconte, întrebă Paul, cred că acum îmi 
vei spune... 

— Unde te conduc? 

— Aş fi foarte curios s-o ştiu. 

Din nenorocire, domnule, reluă vicontele cu oarecare 
gravitate, femeia, ale cărei dorinţe le îndeplinesc, este 
foarte capricioasă. 

— Daniela? 

— Da... e plină de mistere. Nu numai că nu pot să-ţi spun 
încotro mergem, dar... 

— Hm! zise Paul râzând, nu cumva îmi vei lega şi ochii, 
cum se întâmplă prin romane? 

— Nu tocmai. Dar vom alerga la un expedient care are 
acelaşi scop, dar e mai puţin supărător. 


Paul îl învălui pe domnul de Chenevicres într-o privire 
plină de curiozitate. 

Acesta întinse mâna şi apăsă un resort; ferestrele 
cupeului se întunecară. Nu se mai vedea nimic afară. 

— Pe onorarea mea, zise Paul râzând, procedeul este 
original. E invenţia dumitale, domnule? 

— Nu, răspunse vicontele. Procedeul acesta a fost 
inventat acum patru sau cinci ani pentru un tânăr 
nebunatic, pe care poate l-ai cunoscut şi dumneata. E vorba 
despre Roland de Clayet. 

— Acela care a crezut că o iubeşte pe contesa Artoff? 

— Chiar dânsul. 

— Şi care, adăugă Paul, era primit în fiecare seară într- 
un mic pavilion de la Passy de către o tânără femeie care 
semăna foarte mult cu contesa? 

— Da... da... cupeul care l-a condus pentru întâia oară la 
acea întâlnire misterioasă avea ferestrele întunecate ca şi 
acestea. 

Vicontele scoase un pachet de ţigări din buzunar şi-l 
întinse tovarăşului său de călătorie. 

— Iată un mijloc de a ucide timpul, zise. el. Sunt şi câteva 
cărţi aici, dacă ai poftă de citit... 

— Mai bine să vorbim. 

— Ah!... mi se pare că ghicesc... 

Domnul de Chenevicres surâse din nou pe când Paul se 
înroşi ca un copil. 

— Aş pune rămăşag că vrei să mă întrebi în legătură cu 
Daniela... 

— Drace! 

— Şi cum mai demult am fost şi eu în situaţia dumitale şi- 
ţi înţeleg foarte bine curiozitatea şi nerăbdarea, voi încerca 
să-ţi fac pe plac: aceasta, bineînţeles, în limitele pe care mi 
le impun absoluta discreţie ce mi s-a ordonat. 

— Ah! îţi mulţumesc de o mie de ori dinainte! exclamă 
Paul încântat. 


— Mai întâi, domnule, îmi vei permite să-ţi spun că am o 
datorie de recunoştinţă către Daniela; am pentru dânsa un 
devotament adânc şi în baza acestei legături am devenit 
astăzi conducătorul dumitale. 

Paul se înclină. 

— Acum... cam ce ai vrea să-ţi spun? Daniela este o 
femeie a cărei existenţă e un mister de nepătruns. Are 
douăzeci de ani, e frumoasă, virtuoasă... 

— E... măritată? întrebă Paul cu timiditate. 

— Nu pot să-ţi răspund la întrebarea aceasta: dar e 
destul să ştii că acela care îndrăzneşte s-o iubească, şi acela 
eşti dumneata, se expune unor pericole mari. 

— Oh! zise tânărul cu entuziasm, aş primi şi moartea 
pentru dânsa cu cea mai mare bucurie. 

Figura lui de Chenevicres deveni gravă, ceea ce putea să 
dovedească până la un oarecare punct domnului Paul de la 
Morlicre că într-adevăr acela care o iubea pe Daniela se 
expunea unor primejdii. 

După un moment de tăcere, domnul de Chenevicres 
reluă: 

— Aş vrea să-ţi spun dacă Daniela e doamnă sau 
domnişoară; dar nu se poate... Este încă un punct în 
povestea vieţii sale pe care ţi-l voi releva... 

Paul îl învălui pe domnul de Chenevicres într-o privire 
lacomă. 

— Daniela s-a născut în urma morţii tatălui său. Mama sa 
a fost asasinată. 

— O! exclamă Paul de la Morlicre. 

— Povestea Danielei, adăugă domnul de Chenevicres, ne 
aminteşte legenda ducelui Arthur de Bretania. Unchii săi i- 
au răpit şi numele şi averea. 

— Dar e înspăimântător ceea ce îmi spui dumneata! 
murmură Paul indignat, 

— E purul adevăr. 

— Şi unchii ei? 


— Unchii ei, urmă vicontele, după ce au asasinat-o pe 
mamă, au furat averea copilei... unchii ei trăiesc în pace, 
nesupăraţi de nimeni, bucurându-se de nişte bunuri furate 
mişeleşte; sunt consideraţi onorabili de toată lumea; poartă 
nişte nume strălucite... 

— Ce infamie! 

— lată tot ceea ce pot să-ţi spun, domnul meu. 

— Ah! exclamă Paul cu voce rugătoare, vei fi aşa de bun 
să-mi răspunzi la o ultimă întrebare? 

— Să vedem... 

— Cum se face că după ce a păstrat aşa de mult timp 
tăcerea, s-a hotărât în sfârşit... 

— Să te vadă? 

— Da. 

— Îmi pui nişte întrebări, domnule... 

— Dar pentru ce? 

— Pentru că mi-e cu neputinţă să-ţi răspund. 

Paul îşi muşcă buzele. 

— În fine, zise el, voi putea s-o văd. 

— Da. 

— Când vom ajunge? 

Vicontele îşi consultă ceasul. 

— Suntem pe drum de două ore, zise el: peste opt ore 
vom ajunge. 

În clipa aceea cupeul se opri. 

— Ce se întâmplă? întrebă Paul. 

— Se schimbă caii. 

— Cum? 

— Cred, urmă vicontele, că nu vei voi să facem un drum 
atât de lung cu acelaşi cal... Acum vor fi înhămaţi doi cai, în 
loc de unul. 

Paul auzi un zgomot de clopoțel. 

— Ascultă, zise vicontele, sunt cai de poştă. Auzi 
zurgălăii? 

— Aşadar facem o adevărată călătorie? 

— O călătorie de cincizeci sau şaizeci de leghe. 


— Spre nord... sau spre sud? 

Vicontele surâse din nou şi arătă cu mâna ferestrele 
cupeului. 

— Dacă mi-ar fi îngăduit să-ţi spun încotro te conduc, 
zise el, ce rost ar mai fi avut ferestrele astea întunecate? 

— Ai dreptate, domnule viconte, sunt un prost 
interesându-mă de toate aceste amănunte, de vreme ce 
ţinta călătoriei mele este dânsa. 

— Aprinde o ţigară, reluă vicontele şi pentru a-ţi înşela 
nerăbdarea, să vorbim despre altceva. 

Paul de Morlicre urmă sfatul pe care i-l dădea domnul de 
Chenevicres. 

Erau tineri amândoi şi aparţineau aceleiaşi clase sociale. 
Visau, aveau cai de curse, frecventau teatrele şi localurile 
de petrecere. 

Paul izbuti să uite timp de câteva ore că în curând avea 
să se găsească în faţa femeii de care era îndrăgostit cu 
atâta patimă. 

Din timp în timp, cupeul se oprea pentru a schimba caii. 

Puţin câte puţin, razele care pătrundeau în cupeu 
slăbeau, se întuneca; în curând se înnoptă. 

— Îţi cer iertare, zise vicontele, că te-am făcut să întârzii 
aşa de mult cu cina. Sunt opt ore trecute, dar peste câteva 
momente vom ajunge la o staţie şi vom putea să coborâm. 

Într-adevăr, după puţin timp trăsura se opri. Vicontele 
cobori cel dintâi, întinzând cu curtenie mâna lui Paul. 

Acesta puse piciorul pe pământ şi, ca un prizonier mult 
timp lipsit de aer şi de lumină, aruncă o privire lacomă în 
jurul lui. 

Paul îşi închipuise, auzind cuvântul „staţie” pe care-l 
pronunţase vicontele, că trebuia să se oprească la vreun 
han, cum sunt cele la drumul mare şi se pregătea să intre 
într-o sală joasă, unde avea să i se servească o masă proastă 
lângă colţul căminului. 

Dar Paul se înşela. Cupeul, după ce trecuse pe sub o 
boltă, se opri într-o curte vastă, înconjurată de un grilaj de 


fier şi de un rând de plopi. 

În faţa lui Paul de la Morlitre se afla un palat drăguţ, în 
stil Ludovic al XIII-lea. Catul de jos era luminat ca pentru o 
serbare. 

În fine, tânărul, uimit, putu să vadă că vizitiul nu mai era 
acelaşi şi că bidiviii, cu toate că aveau zurgălăi, erau prea 
frumoşi pentru a aparţine administraţiei poştei. 

— Vino, domnule, îi zise vicontele, cu cea mai adâncă 
politeţe, n-avem decât o singură oră pentru cină. 

Şi zicând aceasta luă braţul lui Paul. 

Mergând spre peronul castelului, Paul căuta, la lumina 
lanternelor cupeului, să-şi dea seama de locul unde se află. 

Domnul de Chenevicres îl observă. 

— Suntem, îi zise el, în unul din cele douăzeci sau 
treizeci de mii de castele ale Franţei... Vezi bine că 
presupunerile dumitale pot avea o margine... 

Paul intră într-un vestibul vast, ornat peste tot cu coarne 
de cerb şi cu alte frumoase trofee de vânătoare; apoi 
trecuseră în sala de mese, unde îi aşteptau două tacâmuri. 

Atât vestibulul, cât şi sala de mese erau pustii. Nu se 
auzea nici un zgomot în castel. S-ar fi părut că nimeni nu 
locuia în încăperile acelea, şi cu toate acestea masa era 
servită; din unele ieşeau încă aburi. 

Domnul de Chenevicres îl pofti pe tovarăşul său să ia loc 
la masă şi-i zise: 

— Până la miezul nopţii nu vom ajunge; de aceea, te rog 
să mănânci zdravăn. 

Paul era uimit de toate câte vedea şi nu-şi putu stăpâni o 
exclamaţie: 

— Într-adevăr, domnule, s-ar părea că trăim un vis din O 
mie şi una de nopţi. 

— E posibil, răspunse vicontele surâzând. Dar, oricum, te 
rog să mănânci cu poftă. 

— Eşti foarte bun, domnule viconte, voi încerca să-ţi 
urmez sfatul. 


Paul mâncă şi bău ca şi cum ar fi vrut să dovedească că 
cei care susţin că îndrăgostiţilor nu le e nici foame, nici 
sete, susţin un neadevăr. 

Un lucru îl mânia pe Paul mai mult decât toate celelalte. 

— Ai putea să-mi spui, domnul meu, întrebă el, ce s-a 
întâmplat cu toţi locuitorii castelului acesta? 

— Dar cine îţi spune că e locuit? 

— Cel puţin trebuie să fie servitori, dacă nu şi stăpâni. 

— Vei vedea îndată unul. 

— Dacă e bucătarul, te rog să-i transmiţi complimentele 
mele cele mai sincere. 

Domnul de Chenevicres întinse mâna spre cordonul 
soneriei şi sună. 

Îndată o uşă se deschise şi un lacheu în livrea intră. Paul 
de Morlicre tresări. Lacheul purta o mască pe obraz. 

— Ah! zise tânărul râzând, tot nu voi putea şti de ce 
culoare sunt locuitorii castelului acesta!... 

Vicontele surâse cu oarecare ironie. 

— N-ai spus dumneata singur că trăim un vis din O mie şi 
una de nopţi? 

— E adevărat. 

— Ei bine! urmează-ţi visul... Dar, în aceleaşi timp, nu 
lăsa în părăsire cafeaua aceasta, e excelentă... 

După ce mai goliră un pahar, îşi aprinseră ţigările, în 
curând se auzi zgomot de zurgălăi; vicontele îşi consultă 
ceasul şi zise: 

— E timpul să plecăm. Mai avem de străbătut încă vreo 
douăzeci de leghe. 

Paul de Morlicre căută încă o dată să ghicească, fie după 
mobilierul castelului, fie după structura sa, cam în ce 
provincie se aflau. Dar îi fu cu neputinţă să-şi facă vreo 
idee. 

Se urcă din nou în trăsură, fără să fie cu nimic mai 
edificat decât la început. 

Cupeul porni; trecură din nou pe sub boltă şi peste puţin 
timp domnul de la Morlicre simţi că alergau din nou pe 


drumul mare. 

Domnul de Chenevicres căzuse într-un soi de mutism: 
trântit în fundul cupeului, contempla fumul gros al ţigării 
sale, părând că urmăreşte firul unor gânduri pierdute. 

Paul îl imită; începu să se gândească la Daniela. Prin 
fumul albastru al ţigării sale i se părea c-o vede înaintea 
ochilor... O simţea cum se apropie de dânsul şi părea că 
zăreşte razele mângâioase ale ochilor ei adânci, 
scânteietori. 

Cupeul înainta monoton, împrăştiind până departe 
zgomotul huruitului său prelung. 

Capitolul XVII. 

Vicontele de Chenevicres şi Paul de la Morlicre sosiseră 
cam pe la orele opt în curtea castelului în care cinaseră. 
Lăsaseră în urmă nouă ore de drum. 

Acum era miezul nopţii. De trei ore domnul de 
Chenevicres păstra cea mai completă tăcere; din când în 
când, numai, deschidea uşiţa cupeului, pentru a lăsa să 
pătrundă înăuntru o adiere de aer proaspăt. 

Dar Paul de la Morlicre nu putuse să zărească altceva 
decât urmele arborilor care mărgineau drumul de ambele 
părţi. 

Băgase de seamă însă că ploua. 

Pe la miezul nopţii, domnul de Chenevicres păru că se 
trezeşte din adânca sa reverie. 

— Am întârziat, zise el; asta din pricină că drumul s-a 
stricat. Mergem mai încet de cât credeam... 

— Domnul meu, zise Paul de la Morlicre, pe care lunga 
tăcere a vicontelui îl supăra foarte mult, cred că nu ţi se va 
părea indiscretă întrebarea pe care ţi-o voi pune?... 

— Să vedem, zise domnul viconte, surâzând. 

— Cam câte leghe pe oră străbatem mergând în ritmul 
acesta? 

— Cinci sau şase leghe. 

— Niciodată caii de poştă n-au putut să atingă o viteză 
atât de mare... 


— Tocmai de aceea nici noi nu ne-am servit de cai de 
poştă... 

— Ah! 

— Dragul meu domn, continuă vicontele, mi se pare că ţi- 
am spus că Daniela a fost deposedată, de către unchii ei... 

— Ei bine?... 

— Cu toate acestea, Daniela are prieteni binevoitori... 

Paul îşi privi tovarăşul cu oarecare curiozitate. 

— Şi amicii aceştia, sfârşi vicontele, au milioane la 
discreţie. 

— Adevărat? 

— Mai mult decât atât, prietenii au format o mică 
asociaţie... 

— Şi care e numele acestei asociaţii?... 

— Asociaţia „Cavalerilor nopţii”, răspunse vicontele. 

Paul începu să râdă. 

— Bizar nume! zise el. 

— Asociaţia, reluă domnul viconte, îşi are caii săi proprii 
şi staţiunile sale particulare... 

— Am observat lucrul acesta. 

— Eşti mulţumit de cina pe care ai luat-o în acest castel 
misterios?... 

— 0!... desigur!... 

— Ei bine, continuă vicontele, cât timp vei fi cu mine... 

Cupeul se opri brusc. 

— A! zise vicontele, am ajuns. 

Inima lui Paul de la Morlicre începu să bată să-i spargă 
pieptul. 

Se gândea la Daniela. 

Dar cu toate că cupeul se oprise, nimeni nu se apropia să 
deschidă uşa. 

— Domnule, zise vicontele, suntem la şaizeci de leghe 
depărtare de Paris. 

— Bine, domnule viconte. 

— Dacă condiţiile pe care ţi le voi pune nu-ţi vor conveni, 
vei putea să te reîntorci îndată la Paris fără ca măcar să 


cobori din trăsură. 

— Ce glumă!... 

— Vorbesc foarte serios domnule de la Morlicre. 

— Atunci, zise Paul, din ce în ce mai uimit, vei binevoi să 
te explici, domnule viconte. 

— Ascultă-mă, peste puţin timp te vei întâlni cu Daniela. 
Daniela este ţinta, raţiunea de a fi a asociaţiei „Cavalerilor 
nopţii” din care fac parte şi eu. 

— Fie! 

— 'Toate câte o înconjoară pe Daniela, sunt misterioase. 

— Te cred, domnule... 

— Vreau să-ţi spun că poate unele lucruri te vor uimi... 

— Nu voi fi uimit de nimic, domnule. 

— Daniela ar putea să-ţi ceară unele lucruri 
extraordinare, gândeşte-te bine. 

— Dorinţele sale vor fi ordine pentru mine. 

— Aşadar, nu te vei da îndărăt din faţa nici unui 
obstacol? 

— Voi acţiona fără teamă. 

— Îmi dai cuvântul dumitale de onoare? 

— Pe onoarea mea; îţi jur! 

— Foarte bine. 

Vicontele deschise uşa şi sări jos. 

— Puteţi cobori domnule de la Morlicre, zise el lui Paul. 

Paul sări din trăsură şi privi cu atenţie în jurul său. 

Peisajul se schimbase. Nu mai era curtea aceea 
aşternută cu nisip, nici grilajul elegant de la staţia 
precedentă. 

Un zid înalt se ridica în faţa sa; un zgomot ca un murmur 
venea din depărtare. 

— E zgomotul mării, zise domnul de Chenevicres. 

— E zgomotul mării? 

— Da, domnule. 

— Aşadar, suntem aproape de mare? 

— La o distanţă de un sfert de leghe. 


Era, bineînţeles, un amănunt important, dar 
neîndestulător. Erau oare pe coasta normandă sau poate în 
apropiere de Calais? 

Domnul viconte de Chenevicres găsi că nu e nevoie să 
lămurească chestiunea aceasta. 

O uşă masivă se deschidea în mijlocul zidului; vicontele 
se apropie şi apăsă cordonul unei sonerii. 

Un clopot răsună în interior, cu un zgomot aproape 
lugubru; aproape îndată se auzi lătratul unui câine. 

Trecuseră câteva secunde; apoi uşa din zid se deschise şi 
domnul de Chenevicres se înclină în faţa tovarăşului său de 
drum şi-l pofti să treacă înainte. 

— Aminteşte-ţi, domnule de la Morlicre, îi zise vicontele, 
că am cuvântul dumitale de onoare. 

Aproape în aceeaşi clipă uşa se închise în urma lor. 

Paul întoarse capul şi se văzu singur. 

După o clipă pocnetul biciului, zgomotul de zurgălăi, 
huruit de trăsură... Misteriosul său conducător se 
reîntorcea. 

Atunci, cu toate ca era foarte uimit, Paul privi în jur. Era 
o curte îngustă, mărginită de ziduri înalte; în faţa lui era o 
casă cu un singur cat care părea nelocuită. 

O lumină strălucea în una din camere. 

După un moment de nerăbdare, Paul se îndreptă spre 
acea lumină, care, în mijlocul nopţii întunecoase care-l 
înconjura, era ca un adevărat far. 

Ajuns în prag, sui trei trepte şi se găsi într-un culoar 
îngust. 

La extremitatea acestui culoar strălucea lumina pe care 
o zărise. 

Paul mai făcu câţiva paşi şi se văzu în pragul unei mici 
camere de culcare, mobilată foarte simplu, dar cu foarte 
mult gust. 

Pe pat erau întinse haine şi lenjerie bărbătească. Paul 
intră. Aproape în aceeaşi clipă auzi zgomot de paşi înapoia 
lui; se întoarse cu vioiciune. 


Un lacheu în livrea, mascat întocmai ca acela care-l 
servise la misteriosul castel din drum, se opri în faţa lui într- 
o atitudine respectuoasă. 

— Domnul poate să-şi facă toaleta, zise el. 

Paul îl privi uimit; servitorul adăugă: 

— Lenjeria şi hainele acestea au fost făcute anume 
pentru domnul. Domnul ar putea să se convingă... 

— Ah! zise Paul. 

— Dacă domnul va avea nevoie de ceva poate să sune... 

Şi lacheul făcu un pas înapoi pentru a se retrage. 

Paul îl reţinu cu un gest. 

— Amicul meu, i se adresă, n-ai putea să-mi spui unde 
mă aflu? 

— Sunteţi la doamna. 

— Care doamnă?... 

— Doamna Daniela, răspunse lacheul. 

— Alt nume n-are? 

— Eu nu-i cunosc altul. 

— Dar cel puţin trebuie să ştii... 

Paul stătu un moment la îndoială. Lacheul aştepta 
respectuos. 

— Trebuie să ştii... numele provinciei în care suntem... 

— Ah! zise lacheul, cu un râs prostesc, domnul vrea să 
mă facă să-mi pierd slujba. Dacă v-aş răspunde, domnii m- 
ar goni. 

„Domnii!” Cuvântul acesta era pentru Paul de la Morlicre 
o confirmare a spuselor lui de Chenevicres. 

Daniela era înconjurată de nişte protectori misterioşi. 

Gândul acesta îl făcu pe Paul să-şi pună o întrebare: 
„Dacă într-adevăr era aşa, dacă mai mulţi bărbaţi, tineri, 
bogaţi, frumoşi, fără îndoială, înconjurau pe acea femeie 
misterioasă, de ce tocmai el, Paul de la Morlicre, fusese cel 
preferat, cel ales?” 

Toate acestea începură să i se pară atât de bizare, încât, 
pentru a doua oară, îşi aduse aminte de cuvintele 


prietenului său de Kerdrel: „Dacă ţi se dă o a doua întâlnire, 
să vii mai întâi să te întâlneşti cu mine”. 

Lacheul ieşise, închizând uşa în urma lui. 

— Într-adevăr, murmură Paul, rămas singur, parcă aş trăi 
un Vis... 

Cu toate acestea, îşi aduse îndată aminte de acel cap 
blond, strălucitor, cu ochii mari, adânci, senini, albaştri, pe 
care îl zărise în fugă într-o seară. Se gândi că în curând 
avea să apară în faţa ei şi prin urmare avea nevoie să-şi 
refacă puţin toaleta. 

Îşi schimbă deci hainele, îşi pieptănă cu îngrijire părul, 
îşi răsuci mustăţile: când fu gata, trase cordonul soneriei. 

Lacheul mascat intră. 

— Domnul vrea să mă urmeze în salon? întrebă dânsul. 

— Da, zise Paul. 

Inima tânărului bătea cu putere. 

Străbătu coridorul şi intrară într-un al doilea vestibul, 
mai larg. Lacheul deschise o uşă şi Paul de la Morlicre se 
găsi într-o încăpere drăguță, mobilată cu mult gust. Se 
cunoştea bine mâna unei femei de-o anume condiţie. 

Cu toate că era vară, un foc viu ardea în cămin. Aceasta, 
fără îndoială, din cauza ploii reci care cădea. În cameră 
domnea o temperatură plăcută. 

Paul rămase un moment nemişcat în mijlocul salonului, 
aruncând o privire mirată de jur-împrejur. 

— Dacă domnul vrea, poate să ia loc, zise lacheul; 
doamna va veni îndată. 

Şi se retrase, trăgând uşa în urma lui. 

Paul se trânti într-un fotoliu lângă cămin. 

Era în prada unei emoţii violente; cel mai mic zgomot îl 
făcea să tresară. 

Stătea cu ochii îndreptaţi spre uşa pe care ieşise lacheul, 
fără să observe că salonul mai avea o altă uşă. 

Câteva momente trecură lungi ca nişte secole. 

Liniştea era atât de adâncă, încât tânărul îşi putea auzi 
bătăile puternice ale inimii. 


În sfârşit, uşa cea mică pe care el n-o observase se 
deschise încetişor; Paul auzi un zgomot uşor. El întoarse 
capul. O femeie era în faţa lui. 

Femeia aceasta era aceeaşi pe care o zărise o singură 
dată în viaţa sa în salonul CASEI DE AUR, femeia care îi 
adresase cuvântul, într-un mod atât de cavaleresc şi care îl 
fulgerase cu o privire maiestoasă şi rece. 

Era Daniela. 

Tânăra femeie era îmbrăcată într-o rochie simplă, 
albastră ca cerul; în părul său blond erau semănate 
floricele albastre. 

Se oprise în mijlocul salonului şi tânărul se simţi învăluit 
într-o privire liniştită, lipsită de mândrie, dar şi de 
entuziasm. Gura sa nu exprima indiferența, nici disprețul, 
dar nici simpatia. 

Nici un surâs nu-i flutura pe buze. Rămânea nemişcată 
în mijlocul camerei, serioasă ca şi privirea sa. 

Paul stătea şi el nemişcat şi mut. Daniela îi apărea şi mai 
strălucitoare încă, şi mai frumoasă. 

Îi apărea învăluită într-o lume de mistere, împodobită cu 
toată atracţia, cu tot farmecul necunoscutului. 

Cine era oare femeia aceea necunoscută, în jurul căreia 
vedea atâta devotament? 

De unde venea dânsa?... Unde se afla acum? 

Întrebările acestea şi le punea Paul de la Morlitre 
aproape în acelaşi timp. 

Daniela se oprise; tânărul făcuse un pas spre ea... 

Într-adevăr, Paul de la Morlitre izbutise să-şi învingă 
starea de paralizie morală şi fizică care îl ţintuise pe loc 
timp de câteva clipe. 

Făcu un pas spre Daniela şi fără îndoială, era gata să 
cadă în genunchi. Femeia aceea avea o putere 
supraomenească în privire: fu de ajuns să-şi fixeze privirea 
sa albastră asupra tânărului pentru ca Paul să rămână 
nemişcat, fără să îndrăznească să pronunţe vreun cuvânt. 

Tânăra femeie se văzu silită să vorbească ea cea dintâi. 


— Domnule de la Morlicre, zise dânsa, cu o voce 
armonioasă, încântătoare, desigur că domnul viconte a avut 
grijă să-ţi facă oarecare recomandaţii. 

— Într-adevăr, doamnă, zise Paul, cu vocea stinsă de 
emoție. 

Daniela continuă: 

— Îţi va fi de ajuns, desigur, că nu va trebui să fii uimit de 
Nimic? 

Paul căpătă puţină îndrăzneală. 

— Ah! doamnă, murmură dânsul, cu ce-aş putea plăti 
fericirea de a te privi câteva momente? 

— la seama, zise ea surâzând, nici nu bănuieşti ce-ar 
putea să se întâmple... 

— Eu ştiu numai un singur lucru, doamnă: că vă iubesc! 
îndrăzni el. 

Ea încruntă uşor din sprincene, dar vocea îi rămase 
liniştită. 

— Poate că, murmură ea pentru nişte motive, pe care mi- 
e cu neputinţă să ţi le spun, voi, fi silită să te ţin mai multe 
zile prizonier aici... 

— Ah! dar e cea mai mare fericire pentru mine, doamnă! 
Îmi sunt deschise porţile paradisului... 

— Mai multe zile, fără să poţi ieşi undeva, fără să poţi şti 
unde te afli... 

— Aş vrea să rămân întotdeauna aici, murmură tânărul 
cu entuziasm. 

— la seama! zise tânăra femeie, nu e numai atât... 

— Oh! vorbeşte doamnă, vorbeşte!... 

— Dar dacă îţi voi cere nişte lucruri bizare, 
nemaipomenite? 

Paul îngenunche în faţa ei; îndrăzni chiar să-i apuce 
mâna, mâna ei albă, delicată, parfumată. 

— Ordonă, doamnă, zise el, ordonă; voi face orice. 

— Ei bine! răspunse ea, dacă-i aşa, ridică-te şi ascultă- 
mă. 

Capitolul XVIII. 


Daniela luă mâna tânărului, îl conduse la o canapea şi-l 
rugă să şadă lângă ea. 

El o privi în extaz şi murmură: 

— Oh! Dumnezeule! cât eşti de frumoasă! 

Un surâs flutură pe buzele tinerei femei. 

— Ascultă-mă, zise ea. 

— Vorbeşte, doamnă. 

— M-ai zărit o singură dată, domnule, în treacăt; şi de 
atunci mi-ai scris scrisori peste scrisori. Era atâta simţire, 
atâta înflăcărare, atâta patimă în scrisorile acestea, încât a 
trebuit să recunosc un lucru evident: mă iubeai. 

— Ah! exclamă Paul cu entuziasm, mi-aş da viaţa pentru 
dumneata. 

— Iată cum sunt bărbaţii la douăzeci de ani! zise ea, mai 
mult tristă decât ironică. 

— Dumnezeule! zise dânsul, de-ai şti cât de mult te 
iubesc! 

— Tăcere!... Nu e vorba acum numai de asta. 

Daniela era gravă şi liniştită. 

— Deci, reluă ea am înţeles că mă iubeşti într-adevăr şi 
mi-a fost milă... 

— Ah! ce bună eşti, doamnă! 

— Ai puţină răbdare... Mi-a fost frică de tânărul acela 
nebunatic şi arzător, care se înamorase subit de o 
necunoscută, de o femeie pe care abia dacă o zărise, de o 
femeie a cărei viaţă e un lung şir de mistere şi care nu e 
născută pentru iubire! 

— Vai! ce spui!... exclamă Paul, tresărind. 

— Spun adevărul, răspunse ea. 

Şi cuprinse mâna tânărului între mâinile sale. 

— Atunci am vrut să te văd, să-ţi vorbesc un moment; am 
sperat că o a doua întrevedere te va vindeca poate de 
dragostea aceasta nebună. 

Cuvintele rostite din gura frumoasei sale necunoscute nu 
erau tocmai acelea pe care le visase Paul. 


Cu toată înflăcărarea imaginaţiei sale îşi închipuise în 
timpul acelei lungi călătorii care semăna mai mult cu o 
răpire, că o va vedea pe Daniela, că va îngenunchea 
înaintea ei şi că o va auzi spunând cu dragoste: „Ah! dragul 
meu Paul şi eu te iubesc”. 

Primirea liniştită, prietenească pe care i-o făcuse tânăra 
femeie îl silea pe Paul să se coboare din seninul în care se 
cocoţase, dar nu chiar de-a dreptul pe pământ. Îi mai 
rămânea gândul că poate Daniela voia să-l pună la 
încercare şi speranţa că într-o zi îl va iubi, dacă nu-l iubea 
încă. 

— Vrei prietenia mea, domnule? Ştiu că în ochii dumitale 
e puţin lucru numai atât... dar mai ştiu că sunt unii oameni 
care se mulţumesc şi cu atât. 

— Doamnă... 

— Nu ştii nici cine sunt şi poate nu vei şti-o... 

— Dumnezeule! 

— În ziua în care vei pleca din casa aceasta, mă vei 
vedea pentru ultima oară. 

— Ah! doamnă, doamnă, exclamă Paul, cu sughiţuri de 
plâns în voce, nu-mi mai vorbi astfel, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Domnule de la Morlicre, continuă Daniela, a cărei 
voce era mereu liniştită şi dulce, n-ai fost adus aici 
înconjurat de atâta mister, decât din pricină că niciodată nu 
va trebui să ştii în ce loc te găseşti şi cine sunt eu. 

— Doamnă, murmură Paul cu ochii plini de lacrimi, 
oricare ar fi misterul care te înconjoară, oricât de mult 
interes ai avea ca să-mi rămâi pentru totdeauna 
necunoscută, tot eşti puţin cam prea crudă... 

— Crudă?... 

— Da, pentru că respingi dragostea mea, când eu nu-ţi 
cer nimic altceva, decât să mă laşi să te iubesc aşa cum te 
văd, fără să caut să pătrund misterul în care eşti învăluită. 

— Nebun ce eşti! 


— Dumnezeule! continuă tânărul, mi-aş da viaţa pentru 
ca să pot sta aşa, o zi întreagă, îngenuncheat în faţa 
dumitale, ţinându-ţi mâna, contemplându-te... 

Paul îngenunche şi în momentul acela Daniela îl văzu aşa 
de naiv, aşa de sincer încât fu cuprinsă de o vagă 
remuşcare. 

— Nu, zise ea, mai e timp încă... Pleacă domnule, pleacă 
fără întârziere!... 

Vocea tinerei femei era neliniştită şi ochii i se umeziseră 
de lacrimi. 

Paul de la Morlicre înţelese rău emoția aceasta. El luă 
drept amor, ceea ce nu era decât milă. 

— Nu, răspunse el la rândul său, nu, voi rămâne! 

Şi într-adevăr, rămase îngenuncheat în faţa ei, rugător, 
cu mâinile împreunate, dar plin de speranţă. 

— Ei bine, zise Daniela, care se liniştise şi devenise din 
nou gravă, ridică-te... o vreau! 

Paul se supuse. 

— Şezi şi ascultă-mă bine, continuă dânsa. 

— Vorbeşte. 

— 'Te las liber să alegi: sau pleci fără nici un moment de 
întârziere sau rămâi. 

— Rămân. 

— la seama! vei fi prizonierul meu pentru un timp a 
cărei durată eu singură n-aş putea-o defini. 

— Prizonierul dumitale! şi pentru mult timp încă!... dar 
eu singur nu îndrăzneam să sper mai mult decât atât... 

— Pie, zise ea. Aşadar, rămâi? 

— Da. 

— Atunci, ascultă-mă... 

— Te ascult. 

— Amicul meu, zise Daniela, cu vocea înceată şi puţin 
tremurătoare, viaţa mea n-are decât un singur scop, o 
singură ţintă... Sunt ajutată de nişte amici misterioşi, care- 
mi sunt devotați trup şi suflet. 'Ţinta aceasta e răzbunarea. 


— Ah! exclamă Paul, domnul de Chenevicres mi-a spus că 
mama dumitale... 

— A murit asasinată. 

— Şi după câte ştiu asasinul trăieşte încă? 

— Sunt trei asasini şi toţi trei trăiesc; eu am jurat să-i 
pierd. 

Paul tăcea. 

— la seama, domnule, ia seama!... Gândeşte-te că dacă 
rămâi aici, vei deveni unul dintre amicii mei „răzbunători”. 

— Rămân şi te voi ajuta, răspunse Paul cu tărie. 

— Trebuie să-ţi mai spun că niciodată nu vei putea să afli 
unde eşti, nici când şi în ce mod vei ieşi de aici. 

— Ce-mi pasă! 

— Nu-ţi voi permite nici chiar să scrii familiei dumitale. 

Paul tresări şi pentru a treia oară îşi aduse aminte de 
înțeleptul sfat al baronului de Kerdrel. 

Dar în clipa aceea Daniela îl învălui într-o privire atât de 
drăgăstoasă!... Şi era frumoasă ca un înger... 

— Ei bine, fie! zise el. Voi fi mort pentru toată lumea. Ce- 
mi pasă! de vreme ce trăiesc pentru dumneata... 

Tânărul prinsese din nou în mâinile sale mâinile tinerei 
femei şi le sărută cu ardoare. 

Deodată tresăriră: pendula bătu orele două din noapte. 

— E târziu! şopti Daniela. 

Se sculă şi zise tânărului: 

— Vino, urmează-mă; te voi conduce în apartamentul pe 
care îl vei ocupa tot timpul cât vei sta aici. Bineînţeles că vei 
putea să treci în voie şi prin celelalte camere. 

Îl luă de mână şi-l conduse. 

Străbătură un vestibul larg şi Paul se văzu, în pragul 
unei camere de culcare, vastă, frumos mobilată, dar puţin 
cam prea tristă. 

Cu o strângere de inimă păşi tânărul înăuntru; se 
gândea că va trebui să rămână singur. Daniela se opri în 
prag. 

— Bună seara, îi zise ea. 


Paul întoarse capul cu vioiciune, dar tânăra femeie 
dispăruse. 

Voi s-o mai zărească încă o dată, o singură clipă măcar şi 
alergă prin sală după dânsa. 

Dar culoarul era pustiu; o uşă secretă se închisese fără 
zgomot în urma tinerei femei. Paul era singur. 

Crezu că Daniela se întorsese în salon şi ca un copil 
alintat voi s-o ajungă, s-o mai zărească o dată. 

Dar uşa salonului era încuiată şi în zadar se căzni s-o 
deschidă. 

— Sunt nebun! murmură dânsul, nebun de legat!... Nu 
voi avea destul timp s-o văd şi mâine?... 

Se reîntoarse în acea rece şi tristă cameră de culcare; 
un foc pâlpâia în cămin. 

Pe măsuţa de lângă pat era un pahar de cristal de 
Bohemia şi o sticlă cu o licoare galbenă, limpede. 

Era vin de Spania. Tânărul îşi turnă un pahar, îl sorbi 
dintr-o dată, după care se culcă. 

Fie că era din cale afară de obosit, fie că vinul de Spania 
poseda oarecare proprietăţi narcotice, Paul adormi aproape 
îndată, un somn adânc. 

Imaginea femeii adorate îi îndulci somnul cu visele cele 
mai plăcute. Când deschise ochii, un val de lumină năvălea 
în odaie şi pendula arăta orele unsprezece. 

Paul dormise nouă ore. 

Sări din pat şi pronunţă un singur cuvânt. 

— Daniela! 

Apoi se îmbrăcă cu cea mai mare grabă, atât de 
nerăbdător era s-o vadă. 

Cu toate acestea, înainte de a ieşi, deschise fereastra 
camerei sale şi privi afară. 

Fereastra se deschidea deasupra unei grădini vaste; 
dincolo de ziduri nu se mai zărea nimic. 

— Oare unde naiba sunt? cugetă Paul de la Morlicre. 

Privind cu atenţie cerul şi grădina aceea aproape 
sălbatică, Paul îşi zise că poate era în Normandia. 


Dar îi era foarte greu să ghicească în care parte a acelei 
provincii. 

O tăcere adâncă, apăsătoare, domnea jur-împrejur. 

Paul închise fereastra şi se gândi să se ducă să o 
întâlnească pe Daniela. 

leşi din camera sa, traversă culoarul şi intră în salonaş. 

În salonaş nu era nimeni şi Paul putu să constate că şi 
ferestrele acestei încăperi dădeau într-o curte foarte 
îngustă, cu ziduri înalte. Adică vederea era mărginită şi din 
partea aceasta. 

— Cu toate acestea trebuie s-o văd pe Daniela, murmură 
tânărul. 

Şi cu gândul acesta ieşi din salon. 

Anticamera şi sala de mâncare erau, de asemenea pustii. 

Paul pătrunse într-o altă sală de unde se deschideau mai 
multe uşi. 

Se opri în faţa celei dintâi şi ciocăni cu discreţie; dar nu 
primi nici un răspuns. 

Tot aşa şi la uşa a doua şi la cea de-a treia: ecoul bătăilor 
sale se pierdea în van. 

— Bizar lucru! murmură el. 

Ajuns în capătul coridorului, Paul împinse o uşă, care era 
pe jumătate deschisă şi intră în camera unde îşi tăcuse 
toaleta la sosire. 

Patul era desfăcut. Fără nici o îndoială cineva îşi 
petrecuse noaptea acolo. 

Paul de Morlicre se simţi chinuit de o gelozie nebună. 

leşi repede din camera aceea şi neputând să-şi 
stăpânească emoția şi nerăbdarea, strigă cu voce tare: 

— Daniela! Daniela! 

Doar ecoul vocii sale îi răspunse din depărtare. 

Aleargă mai departe şi zărind o cheie într-o uşă o 
întoarse şi intră. 

Aici tabloul se schimbă. 

Era tot o cameră de culcare, dar se cunoştea de departe 
că aparţinea unui tânăr bogat, cu gusturi rafinate. O 


panoplie de arme era atârnată deasupra patului; într-un 
colţ se afla o minunată puşcă de vânătoare. 

Covorul întins pe jos reprezenta o scenă de vânătoare 
mitologică. 

Mobilele erau toate de stejar sculptat. O bibliotecă 
elegantă se desfăcea ademenitoare într-un colţ. 

Dar nimic în toată încăperea nu trăda prezenţa unui om. 

Tânărul avu o bănuială. 

— Daniela e măritată! îşi zise el, şi probabil că soţul e 
absent... 

leşi din încăperea care nu comunica decât cu un mic 
cabinet de toaletă şi, încredinţat că nu vizitase încă toată 
clădirea, voi să pornească mai departe. Îşi aminti de uşa 
aceea secretă prin care dispăruse Daniela... 

În prag se opri şi suspină uşurat. 

Zărise în sfârşit o fiinţă omenească. 

Era servitorul mascat care îl condusese în salon. La 
zgomotul paşilor domnului de la Morlicre, lacheul se 
întoarse. 

— Ah! în sfârşit! exclamă tânărul. 

— Domnul are nevoie de mine?... întrebă lacheul. 

— Unde e stăpâna ta? 

— Doamna Daniela? 

— Dal... 

— Dar, domnule... e absentă. 

— Cum asta, absentă? 

— Doamna a plecat azi dimineaţă. 

— Şi nu se reîntoarce? 

— Până diseară nu. 

Tânărul rămase ca îngheţat. 

— Doamna a ieşit călare, adăugă lacheul. 

— A!... a ieşit călare... 

— Da, domnule. 

— Singură? 

Lacheul păru că râde sub masca sa, dar nu răspunse. 


— Spune-mi, întrebă Paul cu bruscheţe, a cui e camera 
aceea de jos, de lângă sala de mâncare?... 

— E a domnului... şi domnul e la Paris acum. 

Paul credea că înnebuneşte. Aşadar Daniela era 
măritată? 

— Şi cealaltă cameră, aceea în care m-ai condus 
aseară... cine a petrecut noaptea acolo?... 

Lacheul râse din nou sub masca sa. 

— Domnul vrea să ştie prea multe lucruri, răspunse 
dânsul. 

O emoție teribilă puse stăpânire pe tânăr. 

Cine oare se culcase în camera aceea?... 

Capitolul XIX. 

L-am lăsat pe domnul de la Morlicre în momentul când 
dădea pinteni calului şi se despărţea de fermierul Ambroise. 

Fostul valet al Dianei de Rupert se îndreptă cu paşi înceţi 
spre casă. 

Era în prada unei profunde meditații. 

— La urma urmei, îşi zicea el, poate că am făcut rău 
trădându-l pe acel Leon de Pierrefeu, în folosul domnului de 
la Morlicre. Domnul de Pierrefeu nu s-ar fi tocmit cu mine, 
cum a făcut vicontele. Dar, pe de altă parte, n-ar fi putut să 
mă plătească decât după căsătorie; şi cine ştie dacă 
atunci... Drace!... ce-i în mână, nu-i minciună!... Domnul de 
la Morlicre are ceva afaceri mai vechi cu mine şi va trebui 
să plătească, vrând, nevrând... 

După ce-şi făcu acest mic raţionament, Ambroise iuți 
paşii. 

Ferma, al cărei arendaş era, era despărțită de casa 
proprietarului printr-un spaţiu de vreo sută de metri. Casa 
proprietarului era cunoscută în tot ţinutul sub numele de 
„Casa albă”. 

La fermă, toată lumea dormea de mult. Ambroise intră în 
curte şi se depărta spre un şopron, unde dormeau boarii. 

Printre aceştia era şi un ştrengar, numit bretonul. 
Acesta, pe numele său adevărat Pornic, se născuse într-un 


sat lângă Rennes; era un vânător de forţă. 

Întreg ţinutul îl cunoştea şi ori de câte ori vreun 
proprietar avea grabnică nevoie de vreun vânat oarecare, 
la Pornic alerga. 

Tânărul boar simţea o plăcere deosebită să vâneze în 
perioadele oprite de lege, şi brigadierii silvici mereu îl 
amenințau cu procesele verbale de contravenţie. 

Din cauza aceasta, Ambroise voise să-l gonească de mai 
multe ori. 

Dar Pornic, pe lângă că era un vânător excelent, mai era 
şi un muncitor foarte iscusit; afară de asta mai bine ar fi 
suferit să moară de foame decât să se atingă de bunul 
stăpânului. Şi Ambroise, care nu poseda niciuna din aceste 
calităţi, le aprecia foarte mult la servitorul său. 

De aceea, de doi ani îl ameninţa mereu că-l dă afară şi 
mereu îl ţinea. 

De altfel, ştrengarul mai avea de partea sa şi pe soţia lui 
Ambroise, pe care o cumpăra cu câte o căprioară sau cu 
alte vânaturi gustoase. 

De cincisprezece sau douăzeci de zile de când era la 
fermă, Leon de Pierrefeu îşi exprimase de mai multe ori 
dorinţa de a merge la vânat în tovărăşia lui Pornic. 

Dar, ori de câte ori a fost vorba de aşa ceva, Ambroise a 
aruncat priviri semnificative asupra lui Pornic; servitorul, 
ascultător, găsea mereu câte un motiv să amâne partida de 
vânătoare pentru o altă zi. 

În seara aceea, Ambroise se îndreptă spre locul unde 
ştia că Pornic doarme de obicei. 

Pornic, deşteptat fără de veste, sări în sus şi-şi frecă 
ochii. 

— Cine-i acolo? întrebă el. 

Ambroise venise fără lumină. 

— Eu sunt, îi răspunse. 

— S-a făcut ziuă aşa de curând? 

— Nu, dar scoală-te. 


Pornic era ascultător, se sculă, se îmbrăcă repede şi veni 
în curte după Ambroise. 

— Ascultă-mă, îi zise fermierul, ştii că sunt nişte mistreți 
în pădurea Chenu? 

Pornic îşi ciuli urechile întocmai ca un câine de 
vânătoare. 

— I-ai văzut? întrebă el cu interes. 

— Nu, dar mi s-a spus... Astă seară am găsit urme în 
lanul de lucernă... Era lumină bună. 

— Ştiam şi eu, stăpâne, răspunse Pornic. 

— Să nu cumva să spui că eu te-am trimis... Ştii că fac 
parte din consiliul comunal şi sunt atâtea guri rele în ţinutul 
acesta... 

— Fii fără grijă, stăpâne. 

Ambroise stătu un moment pe gânduri. 

— Şi mai ştii, reluă el, că parizianul - aşa era numit la 
fermă Leon de Pierrefeu - se roagă mereu să-l duci la 
vânătoare? 

— Ştiu, stăpâne... 

— Vezi, e lumină în camera sa, desigur nu s-a culcat 
încă... 

— Să-l iau cu mine? 

— Da. 

— Foarte bine, zise Pornic 

— Dar nu-i vei spune că eu ţi-am vorbit. 

— Oh!... fii liniştit... 

— Ştii... ţi-am spus eu... 

— Înţeleg stăpâne. 

— Într-o zi vreau să mă aleg primar... 

Pornic privi cu admiraţie pe stăpânul său. Un om care 
avea ambiția de a deveni primar... 

— Poate că va trebui să stai la pândă cam mult, adăugă 
Ambroise, dar sigur că mistreţii se vor ivi. 

— Dumnezeu să te audă! murmură tânărul. 

După aceea se duse de îşi luă puşca sa şi pe aceea a lui 
Ambroise şi se îndepărtă spre Casa albă. 


Leon de Pierrefeu îşi luase bună seara de la Victoria şi se 
retrăsese în camera sa. 

Nu se culcase încă; citea cu cea mai mare atenţie ultima 
scrisoare a viitoarei sale soacre, marchiza de Morfontaine. 

Pornic bătu încetişor în fereastră. Leon o deschise. 

— Cine-i acolo? întrebă. 

— Eu, domnule. 

— Care tu? 

— Pornic. 

— Ce vrei? 

— Plec la o vânătoare de mistreți. 

La cuvintele acestea, Leon deveni atent. 

— Ah! zise el, şi încotro? 

— La o distanţă de un sfert de leghe... în pădurea 
Chenu... 

— Şi spui... că te duci? 

— Desigur. Vrei să mergi cu mine? 

— Drace! 

— Uite, ţi-am adus o puşcă... 

— Bravo! 

Leon n-avea nici cea mai mică bănuială şi nu i-ar fi trecut 
prin minte că ar fi bine să-şi ascundă scrisorile. 

Îşi luă deci pălăria şi, fără să-şi mai dea osteneala de a 
descuia uşa, sări pe fereastră. 

— Haidem! zise Pornic. 

Vânătorul îi întinse puşca şi amândoi se îndreptară tăcuţi 
spre câmp. 

În acelaşi timp, Ambroise, care stătuse ascuns după 
trunchiul unui arbore, se apropie de fereastră şi sări în 
camera lui Leon, murmurând: 

— În fine, voi putea să aflu totul... 

În timpul acesta domnul de Morlitre galopa spre 
Charmerie; era mai târziu de miezul nopţii când ajunse. 

Cu toate acestea, două lumini străluceau încă la 
ferestrele drăguţei vile. 


Prima era în camera ocupată de frumoasa Saphire; 
cealaltă - în catul de jos. 

Domnul de la Morlicre meditase adânc în timpul 
drumului şi desigur că luase o hotărâre; dar lumina aceea, 
care mai strălucea încă, la o oră aşa de târzie, în camera 
tinerei femei îl făcu să uite totul. 

Vicontele simţi că inima îi bătea cu putere şi tot corpul îi 
tremura ca aprins de friguri. 

I se păru că o vede pe Saphire într-un adorabil capot de 
muselină albă, încălzindu-şi picioruşele în fata căminului. 

Merse cu gândul până acolo încât i se păru că o vede 
surâzând şi arătându-şi buzele roşii şi dinţii albi, de 
mărgăritar. 

Din fericire, John, cameristul tinerei femei, auzind paşii 
calului pe alee alergă înaintea domnului de la Morlicre. 

— Drace! murmură vicontele, dar sunt nebun, nebun de 
legat!... Oare o fată ca Saphire trebuie să fie pentru un om 
ca mine altceva decât un instrument orb? 

John apucase calul de căpăstru. 

Domnul de la Morlicre sări jos şi privi din nou cu 
oarecare curiozitate pe valet. 

Rocambole avea aerul unui om care vrea să se vândă şi 
nu găsea nici un cumpărător: cel puţin aşa i se părea 
vicontelui. 

„Omul acesta trebuie să fie preţios, cugetă domnul de la 
Morlicre: sunt sigur că-l voi avea cu totul de partea mea.” 

— Stăpâna ta s-a culcat? întrebă. 

— Nu ştiu, domnule. 

— Du-te şi vezi. 

— Dacă nu s-a culcat încă, să-i anunţ vizita domnului. 

— Da. 

John, adică Rocambole, legă calul de grajd şi intră în 
casă. 

— Oh! bizar lucru! murmură vicontele, care-şi 
îndreptase din nou privirea spre fereastra tinerei femei; nu 
mai ştiu nici eu singur ce sunt şi mi se pare... 


— Doamna vă aşteaptă în camera sa, zise John, 
întorcându-se. 

Inima vicontelui bătea cu putere. Cu toate acestea, urcă 
scările cu pas hotărât şi bătu la uşa tinerei femei. 

— Intră!... răspunse o voce drăgăstoasă dinăuntru. 

Domnul de la Morlicre deschise uşa şi se opri în prag 
fascinat. 

Saphire era trântită într-un fotoliu, cu capul dat pe 
spate, cu picioarele pe un scăunel. Pe genunchi ţinea o 
carte. 

Fără îndoială, Saphire se gândea la Paul. 

Vicontele făcu un efort ca să se stăpânească, se apropie 
şi-i luă mâinile. 

— Bună seara, copila mea! 

— Bună seara, domnule, răspunse Saphire. 

— Nu credeam că te voi mai găsi trează la o oră aşa 
târzie. 

— Am citit până acuma: şi pe urmă... eram cam 
neliniştită... 

— Neliniştită! Pentru ce? 

— Întârziai atât de mult! răspunse ea cu o privire plină 
de vrajă. Am auzit spunându-se că drumurile nu prea sunt 
sigure în ţinutul acesta. 

— Eşti nebună, copila mea, murmură vicontele cu o 
privire plină de admiraţie. 

— Şi... pe unde ai întârziat atât de mult? 

Vicontele tresări. 

Saphire privi pendula. Era ora unu după miezul nopţii. 

— Am făcut o cursă care e în strânsă legătură cu 
fericirea scumpului nostru Paul. 

— Adevărat? întrebă femeia cu bucurie. 

— Despre el vreau să-ţi vorbesc... 

— Ah! vorbeşte domnule, vorbeşte!... Ştii cât de mult îl 
iubesc... 

— Draga mea copilă, continuă domnul de la Morlicre, 
care reuşise în cele din urmă să-şi învingă emoția, draga 


mea copilă, lasă-mă să-ţi mulţumesc pentru devotamentul 
dumitale. 

— Ah! domnule, zise Saphire, dar e cel mai natural lucru 
din lume să-l iubească cineva pe Paul. E aşa de frumos şi 
aşa de bun! 

Domnul de la Morlicre luă un scaun şi se aşeză lângă 
Saphire. 

— Aşadar, îl iubeşti? 

— Mi-aş da viaţa pentru dânsul. 

— Nu e nici un sacrificiu pe care nu l-ai face pentru el? 

— Nu m-aş da înapoi de la nimic, dacă e vorba de 
fericirea lui. 

Răspunsul acesta dădu curaj vicontelui. 

— Să vedem... nu ştiu însă în ce mod ţi-aş putea 
prezenta mai bine lucrurile... 

— Oh! vorbeşte, zise Saphire, sunt gata... mă aştept la 
orice. 

— Spune-mi, copila mea, în timpul când erai cu el nu ţi s- 
a întâmplat niciodată să te gândeşti la viitor? 

Saphire tresări. 

— Oh! fii liniştită, nu despre dumneata e vorba, dar ai fi 
putut să te gândeşti la viitor... pentru el. Ştiu că eşti o fiinţă 
nobilă, iubitoare, dezinteresată şi mândră, nu-i aşa? 

— Îi iubesc pe Paul, mi-e drag, cum dragă ţi-e lumina; şi 
cu fruntea senină aş suporta cele mai îngrozitoare dureri ca 
să am mereu dragostea lui. 

— Sunt şi eu încredinţat de lucrul acesta. Şi totuşi... Paul 
e tânăr, e unicul meu fiu; s-ar putea să vină o zi când... 

Saphire îl opri cu un gest: 

— Dumnezeule! zise ea, mi se pare că ghicesc... 

— Ghiceşti? 

— Da, vrei să-mi spui că Paul se va căsători... Oh! nu, 
niciodată... 

Saphire nu-şi sfârşi vorba; draperia din spatele 
vicontelui se ridică şi capul lui Rocambole apăru preţ de 
câteva secunde. Tânăra femeie îşi aminti rolul ei. 


Îşi plecă ochii, puţin ruşinată şi murmură: 

— Vorbeşte, voi face orice pentru Paul. 

Capul lui Rocambole dispăruse. 

Capitolul XX. 

Ce se petrecu oare între vicontele de la Morlicre şi 
Saphire? Ce pact bizar legaseră ei? 

Fără îndoială că Rocambole era la curent cu mersul 
afacerii, deoarece, o oră după retragerea domnului de la 
Morlicre în camera sa, fostul elev al lui sir Williams reapăru. 

În timpul convorbirii vicontelui cu tânăra femeie, el 
stătuse ascuns într-un cabinet de toaletă vecin, care 
comunica cu scara de serviciu. 

— Cum, acolo erai? exclamă Saphire. 

— Da, şi am auzit totul. 

— Ah! 

Falsul lacheu încuie uşa, având grijă să păşească în 
vârful picioarelor; apoi se aşeză lângă Saphire şi-i zise 
surâzând: 

— Prea de tot eşti pornită, draga mea... 

— Dar ce am făcut? 

— Te-ai înfuriat, te-ai indignat... cu toate că îţi dictasem 
clar linia de conduită. 

— E drept, zise Saphire, m-am indignat; dar ce să-i faci? 

— Din fericire, eram şi eu pe acolo şi lucrurile au mers 
bine... 

— Aşadar, va trebui să-l ascult? 

— Fără îndoială. 

— Şi răspunzi dumneata că Paul... 

— Paul nu se va căsători. 

— Adevărat? 

Rocambole ridică uşor din umeri. 

— Ah! reluă el, dacă ai şti cine sunt eu, nu te-ai mai îndoi 
de cuvântul meu. 

— Dar cine eşti dumneata? întrebă dânsa cu o 
curiozitate plină de naivitate. 


— Sunt un om care poate multe... Vei vedea. Dar acum 
nu e vorba de asta. Aşadar, va trebui să încaleci în toate 
dimineţile? 

— Da. 

— Şi să te întâlneşti cu celălalt? 

— Drace! 

— Ah! exclamă Rocambole, ironic, şi domnul de la 
Morlicre îşi închipuie că lucrurile vor merge aşa... de la 
sine!... 

— Cel puţin după cât se vede... 

— Eu, de asemenea, am aceeaşi credinţă... Vom vedea. 
Acum te rog să asculţi bine cuvintele mele. 

— Vorbeşte. 

— Vicontele ţi-a spus că va trebui să te sileşti să placi 
celuilalt, nu-i aşa? 

— Da, aşa e programul său. 

— Bine! iată şi programul meu: va trebui să sfârşeşti 
cucerirea vicontelui... cucerire pe care cu atâta succes ai 
început-o... 

— Oh! asta-i acum!... 

— Te asigur că nu va fi deloc greu. Vicontele e pe 
jumătate vrăjit. Priveşte-l lung din timp în timp, vorbeşte-i 
dulce, tărăgănat, sileşte-te să pari emoţionată când îl vezi 
Şi... 
Rocambole se opri. 

— Ei bine? întrebă Saphire. 

— Şi te asigur că peste opt zile va cădea în genunchi în 
faţa ta. Pentru noi e singurul mijloc de a împiedica căsătoria 
lui Paul. 

— Ah! cum asta? 

— Mi se pare că vrei să afli prea multe astăzi, draga 
mea... 

— Da! zise Saphire, plecând ochii. 

— Domnul viconte de la Morlicre, răspunse Rocambole, a 
făcut o mică excursie nocturnă. Îl voi imita şi eu. 

— Cum? şi dumneata? 


— Fiecare la rândul său. 

— Aşadar, te duci?... 

— Vicontele ţi-a spus unde a fost? 

— Nu. 

— Ei bine, cu voi fi mai indulgent. La reîntoarcere îţi voi 
spune unde am fost. 

Rocambole strânse mâna tinerei femei şi se îndreptă 
spre grajd, murmurând printre dinţi: 

— Vicontele a fost cu calul cel negru, care e mai bun 
decât cel alb, dar, în acelaşi timp, pintenii lui Rocambole 
sunt mai buni decât pintenii vicontelui şi calul cel alb va 
zbura. 

Pe când traversa curtea, ridică ochii spre ferestrele 
camerei ocupate de domnul de la Morlicre. Vicontele era la 
una din ferestre. 

— Drace! îşi zise Rocambole, voi fi silit să-mi modific 
puţin planul. Credeam că domnul viconte va fi în pat. 

— John! strigă vicontele. 

Rocambole se întoarse. 

— Vino sus! 

Rocambole urcă treptele în fugă şi găsi uşa deschisă. 

— Cum! îi zise vicontele, nu te-ai culcat încă? 

— Mă duceam să-mi văd caii şi să le dau o mână de fân 
pentru noapte. 

— Bine! 

— Domnul are nevoie de mine? 

— Da, închide uşa. 

„Hm! făcu Rocambole, mi se pare că de astă dată am 
ajuns... Domnul viconte vrea să mă cumpere.” 

— De cât timp eşti în serviciul doamnei? întrebă domnul 
de la Morlicre. 

— De trei ani. 

— Îi eşti devotat? 

— Oh! desigur, răspunse Rocambole, cu tonul unui om 
care nu prea e sigur de ceea ce spune. 

— Ştii tu că doamna e înamorată de fiul meu?... 


— Oh!... o ştiu bine. 

— Şi că, prin urmare, ceea ce vrea doamna, vreau şi eu? 

Rocambole surâse prosteşte. 

— Vreau să spun, adică, continuă vicontele, că de vreme 
ce doamna se încrede în tine, mă voi încrede şi eu... 

— O! dacă-i numai atât, domnul poate să fie liniştit. 

— De felul tău eşti discret? 

Rocambole surâse iarăşi prosteşte. 

— Discret cu folos, bineînţeles, adăugă vicontele. 

Deodată, Rocambole îşi schimbă expresia feţei şi deveni 
serios. 

— Văd, zise el, că domnul viconte ştie să prindă lucrurile 
din partea lor cea bună... 

— E drept. 

— Doamna îmi plăteşte două sute de franci pe lună. 

— E puţin. 

— E o sumă îndestulătoare pentru un vizitiu, pentru un 
lacheu, dar... 

— Dar, continuă vicontele, nu e deloc îndestulătoare 
pentru o misiune delicată, pentru care s-ar cere discreţia 
cea mai mare şi ascultarea cea mai oarbă... 

— Desigur că nu. 

Vicontele surâse la rândul său. 

— John, zise el, văd că eşti un băiat de spirit... 

— Domnul viconte este un om foarte onest şi are 
perfectă dreptate. 

— Ah! 

— Şi sunt încredinţat că domnul va putea să se servească 
de mine cu folos. 

— Sunt încredinţat şi eu. 

— Căci, urmă John, desigur că domnul viconte n-a venit 
pentru a se înmormânta aici, cu... 

Falsul lacheu stătea la îndoială. 

— Vorbeşte, zise vicontele, nu-ţi fie teamă; cu DOAMNA 
vrei să spui... 


— Fără îndoială. Aşadar, domnul viconte n-a venit aici 
fără vreo intenţie, fără vreun plan oarecare?... 

— Probabil. 

— Sigur că domnul viconte nu călăreşte la orele zece 
noaptea, numai din simplul motiv de a face o plimbare. 

— Ei!... ei!... Cine eşti? 

— Desigur că domnul viconte are o afacere importantă 
prin împrejurimi... 

— Nici eu nu spun altfel. 

— Şi domnul viconte vrea ca servitorii săi să nu-l 
spioneze. Domnul viconte poate să fie liniştit; voi fi mut ca 
pământul. 

— Foarte bine, dar... 

La rândul său, vicontele stătu la îndoială. 

— Mi se pare că ghicesc, zise Rocambole. 

— Ah! ghiceşti?... 

— S-ar putea întâmpla ca domnul viconte să aibă 
absolută nevoie de un om sigur, devotat, inteligent. 

— Se poate. 

— Şi ar fi mai bine ca omul acesta să fie o cunoştinţă, 
decât să fie străin. 

Rocambole se exprima cu oarecare energie şi vicontele 
se simţea dominat. 

— Dacă domnul viconte ar voi-o, i-aş găsi îndată omul de 
care are nevoie. 

— Crezi? 

— Da, pentru că omul acela... sunt eu. 

Domnul de la Morlicre îşi fixă privirea în ochii lacheului. 
Caută să citească în fundul sufletului omului aceluia, să 
vadă în ce măsură era corupt. 

Acum, jocul începuse; cu orice preţ vicontele trebuia să 
rămână convins. Rocambole continuă: 

— E mult timp de când caut o împrejurare ca să pot face 
avere şi să-mi pun la încercare inteligenţa. Fără să mă laud, 
pot spune domnului viconte că aş fi în stare să fac multe 
lucruri... Nu m-aş da îndărăt de la nimic... 


— Ah! crezi asta? întrebă vicontele neîncrezător. 

— Drace! reluă Rocambole, poate că domnul mă va goni 
dacă îi voi vorbi cu prea multă francheţe... 

— Nu, poţi să vorbeşti în voie. 

— Mie îmi place să duc întotdeauna vorba până la sfârşit. 

— Vorbeşte, amicul meu, îi zise vicontele cu un ton plin 
de încurajare. 

— N-am nici rude, nici prieteni, servesc pe acela care mă 
plăteşte. Pentru zece mii de franci aş da foc imperiului 
chinez; prin urmare, dacă domnul are nevoie de mine... 

— Da, am nevoie. 

— Domnul poate să vorbească. 

Vicontele se gândise bine şi era încredinţat că John, 
plătit bine, va fi al său, trup şi suflet. 

„Ambroise şi ştrengarul acesta, se vor înţelege de 
minune, îşi zicea dânsul, lucru care îmi va îngădui mie să 
rămân tot timpul în umbră... 

Rocambole aştepta confidenţele noului său stăpân. 

— John, reluă vicontele, îl cunoşti tu pe domnul Paul? 

— Desigur. 

— Vreau să-l însor. 

— Hm! sigur că lucrul acesta nu va fi tocmai plăcut 
doamnei. 

— Doamna cunoaşte planurile mele. 

— Ah! 

— Şi mă va servi fără nici o împotrivire. 

— Şi după asta, zise John, privind pe viconte cu şiretenie 
şi clipind din ochi, domnul viconte este în stare s-o fi zăpăcit 
puţin. 

— Poate. Deci ea mă va servi şi tu de asemenea. 

— Mi s-a spus că domnul viconte e foarte generos... Dacă 
domnul viconte vrea să ordone, sunt gata să-l ascult. 

— Mâine dimineaţă vei încăleca. 

— Foarte bine. 

— Şi vei trece cu caii prin împrejurimi. 

— De minune. 


— 'Te vei îndrepta spre mare. În drum vei întâlni un 
bătrân, într-un câmp unde umblă plugurile. Te vei uita bine 
la omul acela şi vei observa dacă poarta pălărie de paie sau 
caschetă. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă te vei întoarce ca să-mi spui mie. 

— Aşadar, reluă Rocambole, domnul vrea să fur banii 
omului aceluia? 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu e de nici un folos să-mi plăteşti serviciul 
acesta cu opt sau zece mii de franci. 

Vicontele îl învălui pe falsul lacheu într-o privire 
pătrunzătoare. 

Rocambole continuă: 

— Dacă domnul ar voi să mă pună mai la curent cu 
afacerile sale... cine ştie? Poate că aş fi în măsură să-i dau 
vreo idee bună. 

— Ei bine, fie! zise vicontele după o pauză. Te voi iniţia 
puţin în secretele mele. 

Cuvintele acestea îl ridicau pe Rocambole la RANGUL de 
complice. 

EI o simţi îndată şi de aceea se lăsă să cadă pe un scaun. 

— Vreau să-l căsătoresc pe fiul meu, zise domnul de la 
Morlicre, cu o persoană foarte bogată. Dar FATA e 
îndrăgostită de un ştrengar sărac lipit pământului. 

— Şi domnul vrea să fie scutit de prezenţa 
ŞTRENGARULUI? Ah! continuă Rocambole, mi se pare că 
ghicesc planul domnului... 

— Hm!... e cam greu. 

— Doamna Saphire a fost adusă aici pentru scopul 
acesta... 

Domnul de la Morlicre tresări. 

— Aşadar, asculţi pe la uşi? întrebă el. 

— Drace! răspunse falsul lacheu cu îndrăzneală, e 
meseria mea. 


Vicontele încruntă din sprâncene; dar de vreme ce 
lacheul cunoştea o parte din secretul său, mai bine, mai 
folositor era să i-l încredinţeze în întregime. 

De aceea adăugă: 

— Pentru că ştii asta, pot să-ţi mai spun că tânărul în 
cauză e prin împrejurimi. 

— Bine! zise Rocambole. 

— Împreună cu fata. 

— Da?... 

— Stau amândoi la un fermier normand, pe care-l cunosc 
de multă vreme şi care se numeşte Ambroise. 

— Ah! 

— Dânsul e omul cu pălăria de paie sau cu caschetă... 

— Foarte bine!... dar ce socoate domnul să facă? 

— Mi se pare că ţi-am spus-o: frumoasa Saphire va 
încerca să-l prindă pe tânăr în mrejele sale. 

— E cam greu, dar nu e cu neputinţă; şi dacă domnul 
conte vrea să mă însărcineze pe mine... 

— Am planul meu, zise vicontele, şi ţi-l voi înfăţişa mai pe 
larg mâine. Pentru moment lasă-mă să mă culc... e cam 
târziu. 

Rocambole înţelese că domnul de la Morlicre nu avea 
încă deplină încredere într-însul şi, fără să mai obiecteze 
ceva se înclină şi ieşi. 

Se îndreptă spre grajd şi se trânti pe o grămadă de 
lucerna. Avea privirea îndreptată spre fereastra vicontelui. 
Domnul de la Morlicre lăsase storurile, dar se vedea încă 
lumină în cameră, ceea ce-i dovedea lui Rocambole că 
vicontele nu se culcase încă. 

— Şi cu toate acestea, trebuie să mă duc la Beuzeville! 
murmură el. Şi cât timp vicontele va fi treaz, nu voi putea să 
plec. 

Dar Rocambole era un om cu imaginaţie fecundă. Razele 
lunii pătrundeau în grajd, luminându-i toate colţurile. 

Rocambole se sculă, scoase un cuţit din buzunar, luă o 
pătură groasa, o tăie în patru şi învălui bine copitele calului 


cel alb. 

După aceea aruncă şaua pe el şi ieşi din grajd cu cea mai 
mare precauţie, având mereu privirea fixată asupra 
ferestrei vicontelui. 

Copitele calului nu mai făceau nici un zgomot pe pavaj; 
când ajunse la grilaj, lumina de sus se stinse. 

— Ce noroc! murmură Rocambole: domnul viconte s-a 
culcat. 

Cu aceeaşi precauţie înainta. Ajuns pe alee, eliberă 
copitele calului de acea încălţăminte bizară, încalecă şi 
plecă în goană. 

— Ah!... va trebui să ai aripi, dragul meu, şopti calului. 
Nopțile sunt cam scurte, şi până la ziuă trebuie să fiu 
îndărăt. 

Capitolul XXI. 

Rocambole se îndreptă spre Beuzeville şi cu toate că 
avea de străbătut mai mult de trei leghe, ajunse în 
patruzeci de minute. 

Înainte de a intra în sat, se opri puţin pentru a se 
orienta. 

— Acolo trebuie să fie, îşi zise el. 

Şi îşi îndreptă calul spre strada principală a satului, unde 
un felinar aprins lumina un han de ţară. 

Calul mergea la pas. 

Rocambole, trecând prin dreptul porţii hanului, începu 
să cânte cu voce destul de puternică: „Miezul nopţii bate. 

Ascultă, iubită; 

E ora mult dorită. 

Pentru întâlniri...” 

După ce făcu vreo douăzeci de paşi dincolo de poarta 
hanului, Rocambole se opri şi stătu în aşteptare. 

După puţin timp o fereastră se deschise şi o voce 
răspunse în surdină: „Ascultă, adorată. 

Patrula s-arată; 

Deschide-mi odată. 

Pentru Dumnezeu!” 


În acelaşi timp, cântăreţul care dăduse replica se urcă 
pe pervazul ferestrei şi sări în stradă. 

— Rocambole? 

— Domnul baron? 

Acestea fură întrebările pe care şi le puseră cele două 
personaje apropiindu-se. 

Rocambole descăleca. 

— Ah! domnule baron, zise el, îmi închipui că de trei 
nopţi de când aştepţi trebuie să-ţi cam fi pierdut răbdarea. 

— Pe jumătate. 

— Desigur că prezenţa dumitale în satul acesta va fi 
deşteptat curiozitatea multora. 

— Nu, căci m-am recomandat tuturor pictor-peisagist. În 
fiecare dimineaţă plec cu paleta spre mijlocul câmpiilor şi al 
tufişurilor. Pictez mereu. 

— Bravo! zise Rocambole. 

— Ieri am făcut portretul unui ţăran. Toată lumea pe aici 
îmi zice domnul Gontran. Dar acum... să vorbim despre 
afacerile noastre... îmi aduci vreo ştire? 

— Da. 

— Să vedem. 

— Am devenit complicele vicontelui. 

— Ah! 

— Cred că lucrurile vor merge bine. 

— Şi de când asta? 

— Abia sunt două ore de când m-am despărţit de dânsul. 

— Şi ţi-a încredinţat planurile sale? 

— Nu încă... dar le cam bănuiesc eu. 

Vorbind astfel, domnul de Neubourg şi Rocambole 
ieşiseră afară din sat. 

Rocambole continuă: 

— Din câte a spus frumoasei Saphire şi din câte mi-a 
spus mie rezultă că vicontele şi-a propus să-l seducă pe 
domnul de Pierrefeu cu ajutorul tinerei femei. 

Domnul de Neubourg ridică din umeri. 


— Nu e deloc probabil, zise el. Domnul de Pierrefeu o 
iubeşte mult pe domnişoara Victoria de Morfontaine, şi... 

— Nu se poate să iubească cineva două femei în acelaşi 
timp, vrei să spui? 

— Desigur. 

— Fie, dar vicontelui nu-i trebuie decât aparențele. 

— Cum asta? 

— Înţelegi bine că, dacă domnişoara Victoria i-ar vedea 
împreună pe Saphire şi pe domnul de Pierrefeu... 

— Bine! 

— Domnişoara Victoria, prevenită, ar putea să-i 
surprindă între patru ochi... 

— Combinația vicontelui e destul de ingenioasă. 

— Şi lucrurile fiind astfel combinate, se va întâmpla ca 
domnul viconte să se găsească în drumul tinerei fetei 
pentru a-i întinde mâna... Sau poate va fi însuşi domnul 
Paul. 

— Drace! zise baronul, mi se pare că-ţi uiţi propriul 
dumitale plan... 

— Care plan? 

— Acela pe care Daniela şi amicii săi îl execută în 
momentul de faţă şi care are ca scop răpirea centru câtva 
timp a domnului Paul de la Morlicre. 

— Nu-l uit deloc, răspunse Rocambole; din contră, vreau 
să te întreb până la ce punct am ajuns. Ai vreo ştire? 

— Chiar azi dimineaţă am primit... 

— Şi?... 

— Totul merge de minune. Paul de la Morlicre e la 
Fontevive de ieri seară. 

— Ah! 

— Iată o scrisoare de la vicontele de Chenevicres, pe 
care am primit-o azi dimineaţă. 

Rocambole luă scrisoarea şi, aprinzând un chibrit, 
începu să citească. 

Domnul de Chenevicres povestea cuvânt cu cuvânt 
întâmplările pe care cititorii noştri le cunosc destul de bine. 


— Dar, zise Rocambole după ce sfârşi de citit, mi se pare 
că până acum afacerea merge de minune... 

— Aceasta e şi părerea mea, răspunse baronul. 

— Se vede că domnul de Chenevicres e un om de 
acţiune. Dar, zise Rocambole după o scurtă pauză, ar fi mai 
prudent să ne îndepărtăm puţin, pentru a putea vorbi mai 
în linişte. 

— Fie, zise domnul de Neubourg. 

Apoi se aşezară amândoi pe iarbă şi domnul de 
Neubourg reluă: 

— Până acum, dragul meu domn Rocambole, m-am lăsat 
cu totul în nădejdea dumitale; am cea mai deplină încredere 
în inteligenţa ta şi curajul care te însufleţeşte 

— Ai dreptate, domnule baron. 

— Cu toate acestea, aş vrea şi eu să cunosc în sfârşit 
planurile pe care n-ai avut destulă vreme să mi le destăinui; 
nici la Paris, nici în ziua plecării noastre, nici alaltăieri, când 
ai venit după caii marchizului la gară. 

— Dar astăzi, domnule baron, mă voi explica într-un mod 
mai categoric. 

— Să vedem: te ascult. 

— Îţi voi spune de la început că speranţa şi voia mea sunt 
să unesc ambele fire ale afacerii. 

— Ce vrei să-mi spui? 

— Vreau să amestec la un loc, într-o combinaţie, pe 
Daniela, pe Paul, pe viconte şi pe Saphire, pentru care scop, 
ştii dumneata bine... 

— Ah! crezi asta? 

— Nu numai că vicontele nu va putea să împiedice 
căsătoria domnului de Pierrefeu cu domnişoara de 
Morfontaine, dar, cum ne trebuie un instrument care să-l 
lovească pe viconte, m-am gândit la propriul său fiu. 

— De aceea ai vrut ca Daniela să-i scrie lui Paul de la 
Morlicre? 

— Da. 


— De aceea i-ai spus să se stabilească în proprietatea 
marchizului de Verne, amicul dumitale? 

— Da. Proprietatea e la o distantă de trei leghe de aici. 

— De asta îl ţinem pe tânăr prizonier? 

— Da, domnule. 

— Cu toate acestea nu văd încă... 

— Ah! domnule baron, reluă Rocambole, sunt unele 
planuri combinate de mai înainte. Totdeauna trebuie să 
sperăm în lucruri neprevăzute. Lasă-mă să fac ce ştiu eu. 
Daniela şi Paul sunt la Fontevive, domnul de la Morlicre 
tatăl şi Saphire sunt la CHARMERIE în puterea mea, Leon 
de Pierrefeu şi logodnica sa sunt la CASA ALBĂ. 

Rocambole se întrerupse. 

— Ştii dumneata, domnule baron, la cine sunt cei doi 
tineri? 

— Desigur că nu. 

— Ai citit manuscrisul Danielei? 

— Da. 

— Îţi mai aminteşti de acel Ambroise, cameristul 
sărmanei baroane de Rupert? 

— Drace? 

— Ei bine, omul acela a devenit cumnatul doamnei Hulot, 
căreia marchiza i-a încredinţat-o pe fiica sa. 

— Eiaş!... 

— Şi dânsul e acela care a vândut secretul. 

— Vicontelui? 

— Desigur. 

Domnul de Neubourg încreţi sprâncenele şi zise: 

— Trebuie să fim cu băgare de seamă. Omul acela e răul 
în persoană... 

— Da, dar eu mă numesc Rocambole şi sunt mai tare 
decât dânsul. 

Fostul elev al lui sir Williams surâse, vădind oarecare 
mândrie şi tristeţe. 

Domnul de Neubourg continuă: 


— Şi care va fi rolul meu în toate acestea, domnule 
Rocambole?... 

Rocambole se înclină; înclinarea aceea nobilă şi 
prevenitoare în acelaşi timp, care aparţinea falsului 
marchiz de Chamery. 

— Domnule baron, zise el, te păstrez pentru lovitura 
finală... 

— Da?... 

— Iartă-mă, dacă găseşti că îmi iau atribuţiile unui 
general... 

— AI... nu-i niMic!... 

— Şi dă-mi voie să-ţi încredinţez pentru moment o mică 
misiune. 

— "Te ascult... 

— De la Beuzeville e mai aproape până la proprietatea 
marchizului de Verne decât de la mine. 

— Da, de aici până la Fontevive sunt numai două leghe. 

— Şi cum dumneata eşti liber toată ziua, ai putea să te 
repezi până acolo, seara sau dimineaţa, cum îţi convine mai 
bine. 

— Mă pot duce şi dimineaţa şi seara, dacă e nevoie. 

— A!... nu e nevoie; e destul o dată pe zi. 

— Şi atunci? 

— Vei putea afla ce se mai petrece pe acolo. 

— Asta-i totul? 

— Eu voi veni în fiecare noapte să aflu rezultatul vizitei 
dumitale. 

— Foarte bine, zise baronul; mă voi duce. 

— Mai am încă multe lucruri de făcut în noaptea asta... 
Adio, domnule baron... 

— Pleci? 

— În zorii zilei trebuie să mă întâlnesc cu jupân 
Ambroise. Sunt orele trei fără un sfert şi la patru se 
luminează. Abia dacă mai am timp să ajung... 

Rocambole îşi dezlegă calul şi încălecă. 


Şi pe când baronul se reîntorcea la han, el îşi împlântă 
pintenii în burta calului şi porni în galop spre CHARMERIE. 

Calul părea, că are aripi, despica aerul. 

Ajuns în aleea care conducea spre castel, se opri şi păru 
că stă pe gânduri un moment. 

Era noapte încă, dar la orizont apărea încetul cu încetul 
o pată albicioasă, vestitoare a zorilor. 

— Drace! cugetă Rocambole, la vârstă domnului de la 
Morlicre şi mai ales când eşti chinuit de gânduri 
neliniştitoare, ai somnul foarte uşor. Îmi aduc aminte că şi 
eu altădată când aveam de lucru, dormeam foarte puţin sau 
mai bine zis, nu dormeam deloc. 

Rocambole era prudent. 

Descăleca, îşi legă calul de un arbore, la o distanţă 
destul de mare de casă, şi-şi continuă drumul pe jos. 

El se gândi că s-ar fi putut foarte bine întâmpla ca în 
timpul nopţii vicontele să fi simţit nevoia de a-i comunica 
ceva. În cazul acesta, fără îndoială că trebuia să-l fi căutat 
în camera sa, de unde, negăsindu-l, se va fi îndreptat spre 
grajd. 

Deci într-acolo se îndreptă şi Rocambole, pentru a se 
asigura pe deplin. leşind din grajd, fostul elev al lui sir 
Williams pusese în dreptul uşii un drug gros, aşa că, dacă ar 
fi deschis cineva uşa, drugul ar fi fost aruncat într-o parte. 

Drugul era la locul său şi prin urmare Rocambole trase 
concluzia că nimeni nu vizitase grajdul în lipsa sa, adică 
domnul de la Morlicre dormise tun. 

După aceea Rocambole se îndreptă spre camera 
vicontelui. 

Domnul de Morlicre dormea într-adevăr. 

Rocambole bătu la uşă, la început încet, dar apoi, văzând 
că nu primeşte nici un răspuns, bătu destul de tare. 
Vicontele se deşteptă; 

— Cine-i acolo? 

— Eu, domnule, eu, John... 

— Ah! 


Domnul de Morlicre se sculă şi deschise uşa; îşi frecă 
ochii ca un om trezit dintr-un somn lung şi greu. 

— Domnul a dormit ca un butuc, cugetă Rocambole. 

— Ce oră e? 

— Patru, domnule. 

— De ce m-ai deşteptat aşa de dimineaţă? 

— Pentru a şti dacă trebuie sau nu să mă întâlnesc cu 
fermierul... Ambroise. 

— Sigur că da. 

— Şi nu va trebui să-i spun nimic? 

— Nu, dacă va fi cu pălărie de paie pe cap, vei trece 
înainte... 

— Şi dacă va fi cu caschetă? 

— În cazul acesta te vei apropia şi-i vei spune că poate 
să-ţi dea scrisorile pe care le are pentru mine. 

— Bine, zise Rocambole, înclinându-se, voi pleca îndată. 
Calul meu e deja afară. 

— Pentru ce? 

— Pentru ca să n-o mai trezesc pe doamna, am învăluit 
picioarele calului în nişte cârpe... M-am gândit că poate 
domnul nu voia ca doamna să intre în confidenţele sale... 

— Ai făcut foarte bine, zise vicontele, culcându-se din 
nou. 

Rocambole se înclină şi ieşi. 

Elevul lui sir Williams prevăzuse totul. 

După câteva momente, încălecă din nou şi plecă în galop 
de-a lungul aleii. 

— Şi când mă gândesc, îşi zicea Rocambole, că în ziua 
aceea nenorocită în care mi-am zdrobit un picior în 
închisoare credeam că niciodată în viaţa mea nu voi mai 
încăleca... Oh! în ce stare de plâns eram pe atunci!... N-am 
ce zice, sunt sănătos tun... 

Şi cum nu renunţase la niciunul din obiceiurile sale bune 
de altă dată, fostul ocnaş scoase o ţigară dintr-o frumoasă 
tabacheră rusească de piele, o aprinse şi-şi continuă 
monologul astfel: „Pe când eram marchiz de Chamery 


aveam caii cei mai frumoşi din Paris. Două celebrităţi ale 
sportului mi-au oferit într-o zi patruzeci de mii de franci 
pentru Sarah, iapa mea arabă. Cel mai nobil cal al Irlandei, 
neîntrecutul Tobby tremura de nerăbdare sub genunchii 
mei... Dar niciodată n-am simţit o bucurie mai mare ca 
astăzi când călăresc calul acesta vulgar, fără nici o origine 
şi care valorează cel mult două sau trei sute de franci.” 

Cu tot disprețul pe care Rocambole îl manifesta pentru 
el în monologul rostit, calul alerga că o nălucă. 

Rocambole reluă: 

— Ah! lipsa!... lipsa!... numai ea îndoieşte preţul 
lucrurilor. 

Fostul viconte de Cambolh, ex-marchizul de Chamery, 
care uimise odinioară Parisul întreg cu luxul său nebun, 
care fusese logodnicul domnişoarei Conception de 
Sallandrera, îşi trecu mâna prin păr şi murmură: 

— "Toate sunt trecătoare pe lumea asta... dar orice s-ar 
zice, liniştea o găseşti numai în virtute... 

Şi implantându-şi şi mai adânc pintenii în burta calului, 
îşi continuă galopul. 

Capitolul XXII. 

Se luminase de ziuă. La orizont, cerul începea a se 
colora, anunțând răsăritul. 

Rocambole călări aproape o oră, apoi ajunse la răscruce, 
aceeaşi care îngăduise domnului de la Morlicre, cu o seară 
mai înainte, să se orienteze. În dreapta era un ogor în 
mijlocul căruia un boltaş de fermă înhăma doi cai la un 
plug. 

Rocambole se găsea pe o mică înălţime de unde putea 
vedea la mare distanţă jur împrejur; nu mai era nimeni 
altcineva decât băietanul pe care îl zărise la început... „Se 
pare că domnul Ambroise se scoală cam târziu” îşi zise el. 
Fără să mai stea la îndoială o luă de-a dreptul prin ogor. 

— Hei! băiete, strigă, apropiindu-se, nu cumva ai vreun 
foc? 


— Foc? întrebă băiatul de formă ridicând capul şi 
împlântând în acelaşi timp brăzdarul în pământ. 

— Da, vreau să-mi aprind ţigara! 

— Nu fumăm domnule, răspunse plugarul, care nu era 
altul decât cunoştinţa noastră, Pornic. 

— Dar eşti bun să-mi spui unde pot găsi? 

— Ba da!... la fermă... adică la o distanţă de jumătate de 
leghe. Dar dacă nu eşti grăbit... 

— Nu sunt deloc grăbit. 

— Ei bine, atunci poţi aştepta pe stăpânul nostru. 

— Cine e stăpânul tău? 

— Arendaşul Ambroise. 

— Bine, îi zise Rocambole. 

„Aici e; vicontele mi-a dat indicaţii exacte”, gândi 
Rocambole. 

— Şi zici că stăpânul tău are foc? 

— Totdeauna fumează... 

— Dar unde-i acum? 

— Fii fără grijii, va veni îndată. Uite-l chiar... printre 
ulmii aceia de colo... Vine. 

— Ah! da... îl văd şi eu; un om cu pălărie de paie pe cap. 

— Da. Priveşte... E cu ţigara în gură. 

— Într-adevăr. 

— Se scoală cam de dimineaţă stăpânul vostru, continuă 
Rocambole. 

— Ehei! şi încă aseară s-a culcat târziu de tot... 

— Pentru ce? 

Aşa are dânsul obicei: m-a deşteptat în mijlocul nopţii. 

— "Te-a deşteptat? 

— Da. domnule. 

— Cum?... Aşa de cu noapte voia să te trimită la plug? 

Pornic clipi şiret din ochi. 

— Oh! nu, răspunse el. Am fost cu parizianul la vânat... 
Ah! ce lovitură frumoasă!... 

La auzul cuvântului „parizian”, Rocambole devenise 
foarte curios. 


— Numai parizienii, continuă Pornic, cu oarecare 
admiraţie, sunt în stare să dea asemenea lovituri. 

— Aşadar, e un parizian pe la dumneavoastră?... 

— Da, domnule; locuieşte în Casa Albă împreună cu o 
doamnă. 

— Ce-i asta Casa Albă? 

— E locuinţa proprietarului fermei, un burghez din 
Rouen. 

— Şi spui că ocheşte bine parizianul? 

— Ehei! domnule, ar fi trebuit să-l vezi şi dumneata... 

— Dar la ce vânat aţi fost, întrebă Rocambole. 

Pornic îşi luă o mutră misterioasă şi răspunse: 

— Patronul m-a deşteptat astă-noapte şi mi-a zis: „Dacă 
voieşti să te duci împreună cu parizianul... sunt nişte 
mistreți în pădurea Chenu”. 

— Şi tu le-ai dus, împreună cu parizianul?... Nu v-a fost 
teamă? 

— Oh! domnule... 

— A mers şi patronul, bineînţeles? 

— Nu, patronul e consilier comunal şi vrea să se aleagă 
primar. 

— A! exclamă Rocambole cu naivitate. Şi zici că aţi văzut 
mistreţii? 

— Mi se pare că da. Eu am ucis unul, la orele patru 
dimineaţa, când ne întorceam. 

— Şi parizianul? 

— Oh!... dânsul a ucis doi; a fost o lovitură dublă. 

— Dar, mi se pare, continuă Rocambole, că nu e mult 
timp de când v-aţi întors de la vânătoare şi că tu n-ai dormit 
deloc. 

— Drace!... Fără să mai pun la socoteală că parizianul şi- 
a uitat fereastra deschisă şi că vântul i-a împrăştiat toate 
hârtiile... 

— Şi că a trebuit să caut împreună cu dânsul prin 
grădină pentru a le regăsi... 


— Hm! cugetă Rocambole, combinaţia cu mistreţii şi cu 
fereastra lăsată deschisă este destul de drăguță. Trebuie să 
fie la mijloc scrisori interesante, bineînţeles. 

Pe când Rocambole făcea reflecţia aceasta, domnul 
Ambroise apăru la extremitatea opusă a ogorului. 

Fermierul purta pe umăr un sac de ovăz, trăgea din pipă 
cu poftă, şi mergea cu pasul încet şi măsurat. 

Pornic, văzându-l, îndemnă caii şi începu să tragă 
brazda. 

Rocambole, mereu călare, ieşi întru întâmpinarea 
fermierului. 

— Bună ziua, domnule Ambroise, zise el. 

— Mă cunoşti?... întrebă acesta. 

— Servitorul dumitale mi-a spus cum te numeşti... 

— Ce doreşti de la mine? întrebă fermierul cu un ton 
protector. 

Rocambole purta jiletcă roşie şi caschetă galonată. Pe 
scara ierarhiei sociale, fermierul e dintotdeauna mai mult 
decât un lacheu. 

— Voiam să-ţi cer un foc, domnule. 

Fermierul examină cu atenţie pe pretinsul lacheu şi-şi 
zicea: „Are un aer foarte şiret, domnul acesta... Domnul 
viconte ştie să aleagă bine...” 

Rocambole reluă: 

— Servitorul dumitale n-avea foc şi atunci mi-am luat 
permisiunea de a te aştepta. 

— Se pare că nu eşti tocmai grăbit... 

— Nu, am ieşit numai pentru ca să plimb puţin calul. Le 
fac rândul, în fiecare zi câte unul. 

— Aşadar, ai mai mulţi cai? 

— Domnul viconte are doi. 

— AI... zise fermierul cu naivitate, eşti în serviciul unui 
viconte? 

Rocambole îşi aprinse ţigara de la pipa lui Ambroise. 

— Sunt, zise el, în serviciul vicontelui de Morlicre. 

— Acela care a închiriat Charmerie? 


— Da. 

— Şi eşti mulţumit de stăpânul dumitale? 

— Destul de mulţumit. 

Rocambole îşi stăpâni un surâs şi continuă privind ţintă 
în ochii lui Ambroise: 

— Serviciul nu e deloc greu. Servesc la masă, 
supraveghez caii şi vin pe aici dimineaţa pentru a vedea 
dacă dumneata porţi caschetă sau pălărie de paie... 

Ambroise tresări. 

— Ah! ah!... zise el, mi se pare că domnul viconte ţi-a dat 
oarecari instrucţiuni... 

— Vicontele n-are nici un secret pentru mine, răspunse 
Rocambole. 

— Oh! exclamă Ambroise, cu un surâs neîncrezător. 

— Drace! răspunse Rocambole, care înţelesese cum stau 
lucrurile, vei vedea îndată. 

Şi privind în jurul lui: 

— Ne-am putea aşeza undeva ca să putem vorbi în 
linişte? 

— Nu e nevoie, dragul meu, răspunse Ambroise. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că n-am a-ţi spune decât un singur cuvânt. 

— Ah! Să vedem... 

— Vei spune domnului viconte că am copiile pe care le 
ştie şi de care are nevoie. 

— Foarte bine. 

— Şi că aş vrea să-l văd, dacă se poate, astă-seară sau 
mâine dimineaţă. 

— De minune! 

— Vezi bine, continuă Ambroise, că nu era deloc nevoie 
să ne aşezăm jos pentru a-ţi spune atâta lucru. 

— Ba... să mă ierţi, zise Rocambole. 

— Cum?... 

Rocambole clipi din ochi. 

— Am vorbit până acum despre afacerile vicontelui zise 
el; dar despre ale noastre nu am vorbit nimic. 


Ambroise rămase uluit. 

— Nu te înţeleg... ce voieşti să spui, dragul meu? întrebă 
dânsul. 

— Despre afacerile noastre, repetă Rocambole apăsat. 

— După câte ştiu, n-am nici o afacere cu dumneata... 

— Crezi una ca asta? 

— Desigur. 

— Te înşeli, domnule Ambroise. 

— Ei aş!... exclamă Ambroise; ştii că ai haz, tinere... 

— Eu ştiu bine ce spun, zise Rocambole cu seriozitate; 
avem afaceri importante de discutat. 

— Noi amândoi? 

— Fără îndoială. 

— Eşti nebun dragul meu; dar eu nu te-am mai văzut 
niciodată până astăzi... 

— Nu-i nimic. 

— Atunci dar, cum voieşti... 

— Ei! Ai puţină răbdare... Eu sunt din Vendeea. 

Ambroise tresări din nou şi vocea i se schimbă. Cu toate 
acestea, ştiu să-şi stăpânească emoția. 

— Ei bine, zise el, şi ce-mi pasă mie dacă dumneata eşti 
născut în Vendeea sau nu?... 

— Ah!... dar mi se pare că şi dumneata cunoşti, ţinutul 
acesta, domnule Ambroise. 

— Da?... 

— Drace!... N-ai fost dumneata cameristul baronului 
Rupert, ginerele generalului de Morfontaine? 

— E adevărat. Dar e mult timp de atunci dragul meu; 
foarte mult timp. 

Şi cu un ton naiv continuă: 

— Mi se pare că era... a! da, era sub Restauraţie, în 
1820. 

— Da. Şi după moartea baronului, ai rămas în serviciul 
soţiei sale. 

— Da! dar pentru puţin timp; până în 18630 sau 1831... 
nu-mi mai aduc aminte bine. 


— Ei!... Mi se pare că nu prea stai bine cu memoria. Ai 
părăsit castelul Bellombre în decembrie 1832... 

— Se poate... 

— În aceeaşi zi în care contele de Main-Hardye, amantul 
doamnei baronese... 

— Ah! exclamă Ambroise, surprins, ştii asta dumneata?... 
ştii asta?... 

— Vezi bine că ştiu... 

— Şi ce s-a făcut cu domnul conte? Eu am plecat din 
serviciul baronesei mai înainte... 

— S-avem iertare, domnule Ambroise, dumneata ai 
părăsit serviciul în aceeaşi zi, în care contele a căzut în 
Cursa de lupi. 

— O cursă de lupi?... Haida del... 

— Hei... replică Rocambole, nu cumva ai de gând să-mi 
faci pe nevinovatul, mizerabile!... Tu însuţi ai întins-o. 

Ambroise se îngălbeni şi se clătină pe picioare. 

— Glumeţule!... Trebuia să-mi spui de la început că 
vicontele... 

— Aşteaptă, domnule Ambroise, continuă Rocambole, 
mai ştiu încă şi altceva... 

— Da? 

— Ştiu că deghizat în saltimbanc... 

— Cum? 

— Ai răpit pe fiica baronesei Rupert. 

De data acesta Ambroise trânti o înjurătură. 

— Vicontele e un dobitoc! zise el; ce zor avea să-ţi 
povestească asemenea lucruri? 

— Ei! reluă Rocambole, liniştit şi ironic; acum, domnule 
Ambroise, cred că eşti şi dumneata de părere că putem să 
ne aşezăm jos şi să vorbim. 

— Poate că da. 

Rocambole indică cu mâna un grup de arbori situat în 
marginea ogorului. 

— Să mergem acolo. 


Ambroise se simţea dominat. Vocea lui Rocambole îşi 
schimbase accentul: gestul său devenise imperativ şi 
mândru. 

— Fie!... murmură fermierul, luând calul lui Rocambole 
de căpaăstru. 

Rocambole se aşeză pe un trunchi de arbore. 

— Ia loc, domnule Ambroise, îi zise el; avem de vorbit 
mai mult decât îţi închipui dumneata. 

— Ah!... 

Ambroise era din ce în ce mai tulburat. 

— Ai putea să-mi spui, domnul meu, întrebă Rocambole, 
după o mică pauză, ai putea să-mi spui ce s-a făcut cu 
mititica? 

— Mititica?... 

— Da, Daniela. 

— E moartă... 

— Minţi. 

— Pe onoarea mea, eu nu ştiu nimic în privinţa asta. 
Domnul viconte ştie ceva? 

— Nu. Dar eu... 

— Dumneata? 

— Eu ştiu multe. 

Cuvintele acestea fură ca o lovitură de trăsnet pentru 
Ambroise. 

— Dragul meu domn Ambroise, reluă falsul lacheu, ştii că 
pentru cele două crime ai putea merge de-a dreptul la 
ocnă? 

Ambroise deveni livid de spaimă. 

— Şi amicul tău, vicontele, ar merge de-a dreptul la 
eşafod, continuă vicontele. 

Lui Ambroise i se zbârli părul în cap. 

— Din fericire... bolborosi el... ştim bine cu cine avem de- 
a face. 

— Dar, mi se pare, că nu demult îmi spuneai că nici mă 
cunoşti... 

— Da, dar acum... 


— Acum e altceva, nu-i aşa? 

— Drace! 

— Şi cred că ai fi în stare să faci orice pentru ca să-mi 
cumperi tăcerea? 

— Glumeţule! murmură fermierul, care încerca să-şi 
capete cumpătul său obişnuit, fără însă să reuşească. 

— Aşadar, continuă falsul lacheu, vom servi pentru a 
treia oară planurile domnului viconte? 

— Voi face tot ce voi putea. 

— Vom încerca să provocăm gâlceavă între domnul de 
Pierrefeu şi domnişoara Victoria? 

— Dacă se va putea... 

— Şi a duce la bun sfârşit căsătoria domnişoarei Victoria 
cu domnul Paul. 

— Fără îndoială. 

— Şi pentru asta vom încasa... 

— Oh! răspunse Ambroise care crezu că de astădată 
Rocambole avea să fie înşelat, şase mii de franci, nimic mai 
mult. 

— Minţi!... 

— Cum! ştii şi... 

— Ştiu totul. Dar suma pe care ai încasat-o e numai 
pentru început: după căsătorie, ţi se va da... 

Ambroise crezu că Rocambole cunoştea cifrele. 

— O sută de mii de franci, murmură el. 

Rocambole nici nu clipi. 

— Ei bine! zise el, cred că-mi vei da şi mie jumătate din 
suma aceasta... 

— Jumătate? 

— Drace!... La nevoie, am limba puţin cam lungă... 

— Desigur că voieşti să râzi!... 

— Din întâmplare, am câteva cunoştinţe în magistratură. 

— Jumătate!... murmură Ambroise dezolat. 

— Vezi bine... 

— Aşadar, ţi-ai pus în gând să mă ruinezi? 

Rocambole râmase un moment tăcut. 


Deodată se sculă în picioare şi sprijinindu-şi mâna de 
umărul fermierului îl întrebă: 

— Ce vârstă ai? 

— Şaizeci de ani. 

— Şi după o viaţă de infamii, cum a fost viaţa ta, n-ai 
reuşit încă să te îmbogăţeşti? 

— N-am avut noroc. 

— Cât valorează ferma al cărei arendaş eşti? 

— Două sute de mii de franci. Speram s-o pot cumpăra; 
mi s-ar fi dat timp, aş fi fost îngăduit... 

— Ascultă, zise Rocambole, eu îţi voi da mai mult decât 
atât. 

— Cum? 

— Îţi voi da putinţa de a plăti ferma cu bani sunători. 

Ambroise credea că visează. 

Rocambole urmă: 

— Eşti devotat vicontelui? 

— Aş! 

— Prin urmare îl serveşti pentru o sută de mii de franci? 

— Drace! 

— Dar nu vei avea niciodată această sută de mii. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu se va face căsătoria. 

— Oh! exclamă Ambroise, neîncrezător, ce ştii 
dumneata? 

— Nu se va face pentru că sunt aici eu. 

— Şi cine eşti dumneata?... 

— Sunt un om care te voi scăpa de griji pentru 
totdeauna dacă mă vei servi bine; dacă nu, te voi trimite să 
putrezeşti în închisoare. Şi pe vicontele de la Morlicre îl voi 
trimite la spânzurătoare. 

Rocambole îşi scoase cascheta sa galonată şi adăugă: 

— Uită-te bine la mine, nesocotitule: priveşte-mi mâinile 
albe; am eu mutra unui lacheu? 

Lui Ambroise i se făcu frică. 

Capitolul XXIII. 


Rocambole se reîntoarse la Charmerie mai înainte ca 
domnul de la Morlicre să se fi sculat. 

Vicontele era zguduit de câteva zile de emoţii violente şi 
nu mai avea puterea de rezistenţă de altădată. 

Când Rocambole intră în curtea vilei, dormea încă. 
Falsul lacheu îşi conduse calul la grajd, scoase şaua, îl 
frecă puţin cu o mână de paie şi-i aruncă de mâncare; apoi, 

văzând că vicontele doarme, se hotări să intre la Saphire. 

Tânăra femeie se sculase şi stătea sprijinită de fereastra 
care dădea spre grădină. 

Rocambole intră în vârful picioarelor, îşi duse un deget la 
buze pentru a-i recomanda tăcere şi-i zise încetişor: 

— Avem de vorbit, draga mea. 

— Ah! 

— Voiesc să-ţi dau o mică lecţie pentru ziua de astăzi. 

Rocambole rămaşi închis cu Saphire, timp de o jumătate 
de oră. Apoi se duse să se culce; petrecuse o noapte albă. 

Saphire ieşise în grădină şi sorbea cu lăcomie aerul 
proaspăt al dimineţii. 

La orele opt, domnul de la Morlicre se deşteptă şi sări în 
picioare. 

— John trebuie să se fi întors, cugetă el. 

Deschise fereastra şi strigă: 

— John!... John!... 

Rocambole nu răspunse. 

— Oare nu s-o fi reîntors încă! se întrebă vicontele. 

Se îmbrăcă şi se îndreptă spre grajd pentru a vedea 
dacă amândoi caii erau acolo. 

John dormea pe o grămadă de paie, într-un colţ al 
grajdului. 

— John! repetă vicontele. 

Rocambole nici nu clipi. 

Domnul de la Morlicre îl atinse atunci cu vârful 
degetelor. 

John deschise un ochi şi adormi din nou. 

— Hei! leneşule!... ai de gând să te trezeşti o dată? 


Rocambole deschise ochii şi-i frecă bine şi sări în 
picioare. 

Salută cu respect şi-şi ceru iertare că adormise aşa de 
greu. 

— Ei bine? întrebă vicontele. 

— Fermierul era cu cascheta, domnule. 

— Ah! 

— L-am privit, şi am trecut înainte. 

— Fără să-i vorbeşti. 

— Drace!... Domnul viconte îmi spusese... 

— Bine! zise vicontele, cu bruscheţe, pune şaua pe calul 
cel negru. 

— Domnul se duce undeva? 

— Nu eu, doamna. 

— Bine, zise Rocambole; eu voi întovărăşi-o sau nu? 

— Nu e nevoie. 

Vicontele ieşi din grajd şi se îndreptă spre grădină. 
Saphire se plimba absentă. Domnul de la Morlicre se 
apropie. 

— Bună ziua, copila mea, zise el. 

— Bună ziua. domnule, răspunse Saphire. 

— Ai dormit bine? 

— Vai!... nu. 

— Şi pentru ce? 

— Dumnezeule! murmură Saphire, mă mai întrebi? 

— Curaj, copila mea! Nu suferi oare pentru fericirea lui 
Paul? 

Saphire îşi plecă ochii. 

— 'Te voi asculta, zise ea, cu o voce care i se păru 
domnului de la Morlicre întretăiată de suspine. 

Vicontele o privea mereu şi, ca în ajun, se simţea din ce 
în ce mai tulburat. 

Saphire era frumoasă, avea privirea vie, vocea plină de 
farmec. 

— Sunt nebun! îşi repetă vicontele pentru a 
douăsprezecea oară. 


Apoi, făcând o sforţare: 

— Ştii, draga mea, că e trecut de ora opt. 

— Aşa curând! 

— Haide, copila mea, a venit momentul să încaleci. 

Saphire suspină. 

— Te voi aştepta la orele zece, la dejun. 

— Dar, domnule, reluă Saphire cu oarecare bruscheţe, 
nu e deloc sigur că îl voi întâlni... 

— Dacă nu-l vei întâlni astăzi, îl vei întâlni mâine... puţin 
importă. 

Saphire luă braţul vicontelui şi ieşi cu el din grădină. 
John, adică Rocambole, pusese şaua pe cal. 

Tânăra femeie era îmbrăcată într-un costum de 
amazoană, cu brandemburguri verzi, care o prindea de 
minune. 

Pe cap purta o pălărie de paie simplă, garnisită cu o 
pană neagră; în mână ţinea o cravaşă elegantă cu care 
biciuia vârfurile crengilor şi ale tufişurilor. 

Saphire se pregătea tocmai să încalece, când se auzi 
clopotul de afară. 

— Ah! zise Rocambole, mi se pare că e factorul. 

Saphire încălecă cu ajutorul vicontelui şi se îndreptă 
spre grilaj. 

Factorul aducea o singură scrisoare, care purta ştampila 
biroului poştal vecin şi era adresată: 

Doamnei Saphire - La Charmerie. 

— E pentru doamna, zise Rocambole, întinzând 
scrisoarea tinerei femei. 

Saphire o luă, îşi înăbuşi un strigăt uşor şi rupse plicul 
cu o încetineală şi o grijă care mirară foarte mult pe domnul 
de la Morlicre. 

Saphire citi scrisoarea şi vicontele o văzu îngălbenindu- 
se. 

— Ah! Dumnezeule! îi zise el; ce ţi s-a întâmplat, copila 
mea? 


— Nimic, murmură dânsa, absolut nimic... e o scrisoare 
de la una din prietenele mele. 

— Cum!... Aşadar ştie lumea prin Paris că dumneata eşti 
cu mine în Normandia?... 

— Văd şi eu că am greşit, dându-mi adresa... 

Rocambole deschisese portiţa. 

— La revedere! zise Saphire, lovind calul cu cravaşa. 

Calul porni în galop pe alee. 

Pentru moment cel puţin, tânăra femeie era scutită de 
grija unor explicaţii pe care poate n-ar fi putut să le dea. 
Vicontele rămăsese înlemnit, faţă în faţă cu Rocambole. 

Falsul lacheu clipea din ochi surâzând cu fineţe. 

— Ei bine? întrebă vicontele, ce crezi tu despre toate 
acestea? 

— Dar e foarte simplu: cred că... Rocambole se opri. 

— De unde-i scrisoarea aceasta?... De la Paris, fără 
îndoială?... 

— Nu. 

— Atunci de unde? 

— De la Criquetot, biroul de poştă vecin. 

— Cum? 

— Cunosc scrisul bine şi nu mă pot înşela. 

— Ah!... 

— Mi se pare că doamna a început să aibă puţină teamă. 

Vorbele lui Rocambole uimeau pe domnul de la Morlicre 
în cel mai înalt grad. 

— Aşadar, strigă el, Saphire cunoaşte pe cineva în 
împrejurimi? 

— Nu tocmai... 

— Explică-te o datăl!... 

— Ah!... drace! exclamă Rocambole, dar mi se pare că 
dumneavoastră viconte, îmi cereţi să-mi trădez stăpâna!... 

— Drace! 

— Mi se pare că asta nu era în învoiala noastră... 

— Te voi plăti şi eu! exclamă vicontele, dar vorbeşte. 

— Foarte bine, zise Rocambole; dar acum e zadarnic. 


— Pentru ce? 

— Voi avea onoarea să mă explic mai târziu. 

— Cum asta? 

— Aşteptaţi să se întoarcă doamna... Atunci vom putea 
vedea ce conţine scrisoarea. 

Rocambole vorbea cu un ton aşa de hotărât încât domnul 
de la Morlicre se înclină şi se depărtă fără să mai insiste. 

Se sui în camera sa, închise uşa cu cheia şi începu să 
viseze. 

Trecu o jumătate de oră. Cineva bătu în uşă. 

Era Rocambole. 

— Ce voieşti? întrebă dânsul. 

Rocambole vorbi cu voce înceată: 

— Domnule, zise el, am auzit o detunătură, urmată la un 
mic interval de o şuerătură puternică. Faptul acesta mi s-a 
părut cam bizar şi am alergat să văd ce se întâmplase. În 
dosul unor tufişuri am zărit un om, care avea puşca la 
spate. L-am recunoscut îndată. 

— Ah! exclamă, vicontele. 

— Era omul de azi dimineaţă. 

— Ambroise? 

— Da, fermierul; numai că în cap nu mai purta caschetă, 
ci o pălărie largă de paie. 

— Asta e semn că voieşte să-mi vorbească, zise vicontele. 

— Tot aşa m-am gândit şi eu; de aceea am venit să 
înştiinţez pe domnul viconte. 

— Ai vorbit ceva cu dânsul? 

— Nu, dar m-a văzut alergând spre casă şi a înţeles, fără 
îndoială, că am venit să vă înştiinţez. 

— Foarte bine; poţi să-ţi cauţi de treabă. 

— Domnul nu mai are nevoie de mine? 

— Vom vedea asta îndată. 

Domnul de la Morlicre cobori în curte şi se îndreptă spre 
extremitatea grădinii. 

Ambroise îl aştepta dincolo de grad; stătea foarte liniştit, 
cu puşca pe umăr fumând o ţigară. 


— Bună ziua, domnule viconte, zise Ambroise, surâzând 
cu fineţe. 

— Bună ziua, Ambroise. S-a petrecut ceva nou la Casa 
albă astăzi? 

— Da, domnule viconte, astă-dimineaţă a sosit o 
scrisoare de la Paris, care, după umila mea părere, te va 
face să-ţi modifici puţin planurile... 

— Crezi? 

— Drace!... 

— De la cine e scrisoarea aceea? 

— De la doamna marchiză. 

— Bine!... Şi ai putut să iei cunoştinţă de cuprinsul ei aşa 
de repede? 

— Da, am citit-o. 

— Cum asta? 

— Pe când domnul Leon era în sala de mâncare 
împreună cu domnişoara Victoria şi cu Madame Hulot, m- 
am strecurat binişor în camera sa şi am citit scrisoarea, pe 
care neprevăzătorul tânăr avusese imprudenţa s-o lase pe 
masă. 

— Şi cum scrisoarea aceasta mi s-a părut de oarecare 
importanţă, am crezut că e bine să mă întâlnesc îndată cu 
domnul viconte. 

— Să vedem, zise vicontele cu nerăbdare: explică-te. 

— Marchiza, reluă Ambroise, e la curent cu tot ce se 
petrece aici... 

— Ce vrei să spui? 

— Da, dânsa povesteşte că domnul de Morfontaine a 
pierdut sau a lăsat să i se fure o scrisoare de la domnul 
viconte. 

— Dobitocul!... 

— Marchiza ştie că dumneata şi domnul marchiz sunteţi 
înţeleşi pentru a distruge planurile tinerilor. 

— Cum! exclamă vicontele furios, marchiza ştie asta? 

— Da, şi mai adaugă că e timpul să plece de la Casa albă 
fără nici un moment de întârziere... 


— Cum? 

— Domnul de Morfontaine, spune dânsa, va pleca într-o 
lungă şi misterioasă călătorie: şi nu trebuie ca dânsul să se 
poată întâlni cu fiica sa. 

— Oh! oh! murmură pentru a doua oară vicontele. 

Ambroise continuă: 

— După ce am citit scrisoarea aceasta, am voit să văd ce 
efect produce asupra tinerilor. M-am strecurat binişor în 
sala de lângă sufragerie. 

Domnul Leon vorbea cu animaţie şi spunea. 

— Chiar astă dimineaţă m-am dus călare până la 
Fecamp. E un vapor englez în port, care va ridica poimâine 
ancora. 

— Foarte bine, zicea Madame Hulot; să sperăm că până 
atunci nu ni se va întâmpla nimic supărător. 

— Cine ştie? răspunse Leon, dacă acel blestemat viconte 
nu este deja pe urmele noastre? 

— Oh!... mie mi-e teamă... exclamă domnişoara 
Victoria... Mi s-a spus că de câteva zile un domn de la Paris 
care nu ieşea niciodată din casă, s-a stabilit într-o căsuţă 
mică din vecinătate... la Charmerie. 

— Ei bine? 

— Dacă ar fi vicontele! 

— Din fericire, continuă Ambroise în momentul acela am 
intrat eu în camera de mâncare şi cu cel mai naiv aer din 
lume am întrebat: 

— Vorbiţi despre Charmerie, domnule Leon? 

— Da. 

— E o casă foarte drăguță, situată într-un foarte frumos 
loc. 

— Cine e proprietarul ei? 

— Nu ştiu, dar acum e locuită de un domn foarte original 
din Rouen sau din Havre care nu iese niciodată din casă. 

— Şi spui că e închiriată?... 

— Aşa mi se pare. 

— De când? 


— De câteva zile. 

— Şi domnul acela e singur? 

— A! nu... E un domn bătrân şi o femeie foarte tânără şi 
foarte drăguță. 

Explicaţia aceasta a mai liniştit puţin pe tine înamoraţi, 
eu i-am lăsat şi am alergat să-ţi comunic cele întâmplate. 

Vicontele rămase tăcut. 

— Eu cred, mai zise Ambroise, după o scurtă pauză, că 
micile dumneavoastră combinaţii trebuie modificate într-un 
mod radical, cu atât mai mult cu cât domnul Leon şi-a 
manifestat dorinţa de a se reîntoarce chiar astăzi la 
Fecamp. 

— Astăzi? 

— Fără îndoială. 

— Dar pentru ce? 

— Pentru a reţine trei locuri la vapor... Vedeţi bine că nu 
e vreme de stat pe gânduri. 

Vicontele păru că ia o hotărâre subită. 

— Trebuie s-o răpim pe Victoria, zise el. 

— E foarte grav!... 

— Ţi se pare?... 

— Drace!... dumneata nu eşti tatăl ei şi înţelegi bine... 

— Sunt unchiul ei. 

— Nu e destul. 

— E adevărat, dar... 

— Ar trebui să fie de faţă şi tatăl. Puteţi trimite îndată un 
servitor călare la Beuzeville... 

Marchizul va putea să plece astă-seară de la Paris şi să 
sosească la noapte. 

— Ideea e bună, zise vicontele. 

— Dar, adăugă Ambroise, trebuie ca domnul marchiz să 
sosească pe ascuns şi să se înţeleagă cu dumneata mai 
înainte de a veni la Casa albă. 

— Aşteaptă-mă un moment, zise vicontele, mă reîntorc 
îndată. 


Se urcă repede în camera sa şi căută un Indicator al 
drumurilor de fier. 

Pe scară se întâlni cu John sau mai bine zis cu 
Rocambole. 

Aceasta clipi şiret din ochi. 

— Am făcut bine ca l-am înştiinţat pe domnul viconte? 

— Da. 

— Domnul are nevoie de mine? 

— Pune şaua pe un cal, vei pleca îndată. 

— Unde? 

— La Beuzeville. Îţi voi spune ce trebuie să faci. 

Şi vicontele se reîntoarse în fugă lângă Ambroise, care 
trăgea cu cea mai mare linişte din pipa sa. 

În timpul drumului deschisese indicatorul şi constatase 
că era un tren care pleca din Paris la şase seara şi ajungea 
la Beuzeville la unsprezece noaptea. 

— Ambroise, zise el, ai în grajdurile tale vreun cal bun? 

— Da, domnule, zise fermierul. Am unul care face cinci 
leghe pe oră. 

— Foarte bine. 

— Voi avea nevoie de el? 

— Te vei duce tu însuţi astă-noapte la Beuzeville. Vei fi 
acolo la unsprezece şi te vei înapoia cu marchizul. Când 
vom fi toţi trei împreună, vom vedea ce avem de făcut. 

— Drace! murmură Ambroise, care părea puţin cam 
încurcat, va trebui să găsesc un pretext bun pentru ca să 
pot pleca astă-seară de acasă. Turtureii noştri ar putea să 
simtă ceva. 

Ambroise scutură cenuşa din pipă, îşi aşează mai bine 
puşca pe umăr şi plecă încetişor, liniştit, de-a lungul 
şanţului. 

Vicontele se întorsese în curte ca să vorbească cu 
Rocambole. 

Rupsese o filă din carnet şi scrisese cu creionul 
următoarele cu vinete: „Domnului marchiz de Morfontaine 
la Paris. 


Pleacă cu trenul de şase seara şi coboară la staţia 
Beuzeville: afacere urgentă. 

— Uite, zise el lui Rocambole, să expediezi îndată 
telegrama aceasta. 

Lacheul luă foaia de hârtie din mâna vicontelui şi o citi. 

— Dar aţi uitat să semnaţi, domnule marchiz, zise el. 

— Te înşeli, e inițiala convenită între mine şi marchiz. 
Marchizul va înţelege, fii liniştit. 

Rocambole îşi înşeuase calul. 

Puse telegrama în buzunar şi încălecă cu dibăcia unui 
adevărat grom englez. 

Porni în galop spre Beuzeville. 

Fie numai dintr-o simplă întâmplare, fie că lucrul fusese 
hotărât de mai înainte, dar Ambroise şi Rocambole se 
întâlniră la cea dintâi încrucişare de drumuri. 

Ambroise îşi trecu puşca de pe umărul stâng pe cel 
drept. 

Atunci cavalerul şi pietonul se priviră şi amândoi 
începură să râdă. 

— Ei bine? întrebă Rocambole. 

— A căzut în cursă. 

— Cum?... 

— A crezut povestea mea de la început până la sfârşit. 

— A!... dovada acestei încrederi o am în buzunarul meu; 
mă duc la Beuzeville. 

— Şi eu de asemenea. 

— Când? 

— Deseară. 

— Ah! zise Rocambole, ghicesc: te vei duce să-l aştepţi 
pe marchiz. 

— Întocmai. Dar, adăugă fermierul, îmi vei da voie să-ţi 
pun o întrebare, domnule John? 

— Să vedem? 

— Pentru ce îl aduseşi pe marchiz aici şi pentru ce am 
imaginat acea scrisoare a marchizei de Morfontaine, care, 


după cum ştii bine, n-a existat niciodată? Tinerii sunt 
departe de a voi să plece la Fecamp; din contra, ei se simt 
aşa de bine la Casa albă, încât mi se pare că ar voi să-şi 
petreacă toată viaţa acolo. 

Rocambole nu răspunse direct la întrebarea fermierului: 
se mulţumi să-l întrebe şi el: 

— Tu de ce mă serveşti? 

— Drace!... pentru că... 

Ambroise se opri. 

— Pentru că, zise Rocambole, mai întâi de toate ai 
speranţă într-o răsplată regească. 

— Într-adevăr... 

— Pe urmă, ştii bine că am în mâinile mele dovada 
micilor tale păcate şi că aş putea să te trimit de-a dreptul 
ştii tu unde... 

— Nu mai face glume de acestea răutăcioase, murmura 
Ambroise, umil. 

— Aşadar, continuă Rocambole, va trebui să-mi execuţi 
ordinele şi să nu te îngrijeşti deloc de nişte lucruri care nu 
te privesc! 

Rocambole pronunţase vorbele, acestea cu mândrie. 

Ambroise îşi plecă capul, înțelegând bine că-şi găsise 
stăpânul. 

— Mai ai nevoie de mine? întrebă dânsul, cu umilinţa 
unui inferior. 

— Nu, ne vom întâlni diseară. 


Ambroise îşi continuă drumul mai departe. 

Rocambole dădu pinteni calului şi porni din nou în galop; 
după trei sferturi de oră sosi la Beuzeville. 

Dar, în loc să intre în sat şi să se îndrepte spre staţia 
drumului de fier, unde era şi biroul telegrafic, apucă un 
drum spre stânga, în direcţia unui grup de arbori, izolaţi în 
mijlocul câmpului. 

Capitolul XXIV. 

Rocambole zărise în acel loc spre care se îndrepta un om 
îmbrăcat într-o bluză albastră. Era un pictor. Era, adică, 
domnul baron Gontran de Neubourg, care schiţa un peisaj. 

La zgomotul produs de copitele calului, baronul întoarse 
capul şi recunoscu pe Rocambole. 

— Domnule baron, îi zise acesta apropiindu-se, voi avea 
numaidecât nevoie de dumneata. 

— Ah! zise baronul. 

— Mai întâi vei veni cu mine până la staţia de drum de 
fier. 

— Ce să fac acolo? 

— Sau aşteaptă-mă aici, totuna e. Mă reîntorc peste zece 
minute. 

— Mai bine îmi convine aşa, zise domnul de Neubourg, 
şi-şi continuă lucrul. 

— Atunci, la revedere, zise Rocambole. 

Şi, întorcând calul, plecă în goană. Până la staţie era o 
distanţă de un sfert de leghe. 

Rocambole intră în biroul telegrafic, dădu telegrama, 
plăti şi, încălecând din nou, se reîntoarse la domnul de 
Neubourg. 

Acesta nici nu se mişcase de la locul său. 

— Drace L. exclamă baronul, văzându-l, ce se petrece 
oare la Charmerie, de alergi aşa ca un disperat? 

— A!... răspunse Rocambole, dar la Charmerie n-a fost 
vorba, toată dimineaţa asta, decât de dumneata. 

— Cum? 

— Pe cuvântul meu de onoare. O cunoşti pe Saphire? 


— Nu. 

— Şi, cu toate acestea, ai făcut cunoştinţă cu ea, cu 
ocazia duelului cu Paul. 

— E adevărat; şi, pe lângă asta, mai ştiu că e principalul 
instrument al vicontelui. 

— Ei bine. Saphire a primit o scrisoare cât se poate de 
drăguță de la dumneata. 

— Ce glumă! 

— E foarte adevărat. Eu însumi am compus scrisoarea. 
Domnul de la Neubourg surâse. 

— Da?... zise el nedumerit. 

— Fii pe pace; n-am semnat decât cu o singură literă, 
G...2: o simplă iniţială. 

— E mai bine aşa: şi ai putea să-mi spui şi mie ce 
conţinea scrisoarea aceea? 

— Era plină de cuvinte exprimând gelozia. 

— Eiaş!... 

— Dumneata eşti un prieten al frumoasei Saphire. 

— Eu? 

— Dumneata te ruinezi pentru dânsa. 

Domnul de Neubourg începu să râdă cu hohote. 

— E într-adevăr, superb!... zise el. 

— Pentru ea te-ai bătut în duel cu Paul de la Morlicre, 
acum trei săptămâni. 

— De minune! 

— Pentru ea ai întreprins călătoria aceasta în 
Normandia. 

— Ah!... Să vedem... Cum vine asta?... 

Atunci Rocambole povesti domnului de Neubourg tot ce 
se petrecuse la Charmerie. 

— Ei bine, zise baronul, de vreme ce am rupt orice 
legătură cu Saphire ce va trebui să fac? 

— A!... dar nu înţelegi că te reîntorci, că ai cedat 
impulsului unei patimi violente?... 

— Nu te înţeleg. 

— Nu înţelegi că vii pentru ca s-o răpeşti pe Saphire? 


— Explică-te, te rog, domnule Rocambole. 

— Acum nu pot, căci nu ştiu nici eu singur bine ce se va 
întâmpla diseară; dar mâine dimineaţă, înainte de a se 
lumina, voi fi aici. 

— Aici? 

— Nu, la Beuzeville, ceea ce e totuna. Nu vei deschide 
fereastra decât după ce voi lovi de trei ori. 

— Bine. Şi până atunci?... 

— Până atunci va fi nevoie să te repezi până la locuinţa 
domnului de Verne. 

— S-o văd pe Daniela? 

— Întocmai. Ai vreo ştire de la dânsa? 

— Nu, de ieri nu mai am niciuna. Chenevicres a trecut 
lăsându-mi câteva cuvinte la poştă. 

— Şi ce-ţi spunea dânsul? 

— Că Paul de la Morlicre era foarte mulţumit de starea 
sa de prizonier. 

— Cred şi eu; e înamorat. 

— Aşadar, voi vedea-o pe Daniela? 

— Da, chiar astazi. 

— Şi ce-i voi spune? 

— Că la noapte, nu ştiu bine la ce oră, dar, desigur, după 
miezul nopţii... să mă aştepte. Şi, adăugă Rocambole după o 
clipă de cugetare, ar fi bine să mă aştepţi şi dumneata 
acolo... 

— Ce? 

— De vreme ce te duci s-o vezi pe Daniela, rămâi acolo. 

— Până când? 

— Până noaptea viitoare. Mă vei aştepta. 

— Foarte bine, zise domnul de Neubourg. Numai că... 

— Numai că?... 

— Pentru a o răpi pe Saphire, după cum spui dumneata, 
îmi va trebui un ajutor. 

— Desigur. 

— Şi eu sunt singur. 

Rocambole surâse. 


— Dar pe mine mă uiţi? zise el. 

— Dumneata? 

— Desigur. Lucrurile vor fi astfel aranjate, încât vicontele 
să mă trimită undeva: la Ambroise, de exemplu. 

— Bine! 

— Ne vom întoarce împreună. 

— Dar vicontele te va recunoaşte... 

— Nu mă poate recunoaşte nimeni, zise Rocambole, 
când nu voiesc eu să fiu recunoscut. 

Şi falsul lacheu încălecă din nou, adăugind: 

— Aşadar ne-am înţeles, nu-i aşa? 

— Da. Te voi aştepta. 

Rocambole plecă fără să se mai uite înapoi. 

— Ah!... îşi repetase vicontele, pentru a nu ştiu câta oară 
în spaţiul a trei zile, am înnebunit şi pace!... lată-mă 
înamorat la şaizeci de ani, eu, care n-am iubit pe nimeni la 
douăzeci şi cinci de ani. E absurd! 

Domnul de la Morlicre făcea toate eforturile pentru a nu 
trăi decât în lumea reală, pentru a nu se gândi decât la 
combinaţiile sale drăceşti, care aveau ca scop căsătoria 
fiului său Paul cu domnişoara de Morfontaine. 

Desigur, deznodământul pe care îl întrevedea acum nu 
era aşa cum îl visase. 

Trebuise ca evenimentele să se impună cu autoritatea 
lor draconică pentru ca vicontele să consimtă a-l chema pe 
marchiz, obligându-l să joace rolul tatălui iritat, care-şi 
arestează fiica. 

Vicontele se gândise să facă din Paul un fel de eliberator, 
care s-o scape pe Victoria în momentul de descurajare. 

Din nenorocire însă, vicontele era dominat de 
evenimente. 

Pretinsa imprudenţă a marchizului de Morfontaine îl 
silea să grăbească lucrurile şi să le dea o întorsătură 
brutală. 

Ingeniosul plan, în care Saphire trebuia să joace rolul 
principal, nu se mai putea executa. Trebuia să renunţe la 


Saphire. 

Domnul de la Morlicre păşea apăsat, cugetând, 
meditând, în momentul în care Rocambole intra în curtea 
vilei. Falsul lacheu avea o mutră umilă şi naivă. S-ar fi zis că 
executase un ordin pe care nu-l înţelegea nicidecum. 

Cu o seară înainte domnul de la Morlicre nu voise să-şi 
deschidă inima în faţa lacheului, cu toate că îşi propunea să 
se folosească de el. Dar în momentul acesta, domnul de la 
Morlicre îşi schimbă deodată părerea. 

— S-a făcut, domnule, zise Rocambole, scoţându-şi 
cascheta cu respect. 

— Depegşa a fost expediată? 

— Trebuie să fi ajuns la Paris... 

— Bine. 

John făcu un pas înapoi voind să se retragă, dar vicontele 
îl reţinu cu un gest. 

— Domnul are nevoie de mine? 

— Poate... 

— Porunciţi!... 

Vicontele se trânti pe o bancă şi John rămase în picioare 
respectuos, cu cascheta în mână. 

— S-ar putea, zise vicontele, să renunţ la planul meu 
iniţial în privinţa celor doi de la Casa Albă... 

— Ah! exclamă Rocambole, uimit. 

— Cineva i-a prevenit... 

— I-a prevenit de prezenţa domnului, prin împrejurimi? 

— Aproape... 

Rocambole îşi părăsi masca sa umilă; deveni ironic, 
insolent, şi zise domnului de la Morlicre: 

— Domnul viconte a binevoit ieri seară să-mi facă unele 
confidenţe, dar apoi şi-a dat seama... 

— Dar nicidecum... 

— Şi acum, fără îndoială, domnul viconte e cam încurcat? 

— Ei bine! şi dacă aş fi? îl întrerupse vicontele eu 
bruscheţă. 

— Domnul se află în încurcătură, asta se vede bine. 


— Ei bine, fie, sunt încurcat. 

— Şi bine face domnul că aleargă după sfatul meu. 

— Crezi? 

— Întotdeauna am câte o idee bună. Numai că... 

— Numai că?... repetă vicontele. 

— Nu pot să dau un sfat sigur decât dacă cunosc bine 
afacerea, împrejurările... 

Fizionomia lui Rocambole era aşa de inteligentă în 
momentele acelea, încât domnul de la Morlicre fu fascinat. 

— Fie, zise el. Te voi ridica la demnitatea de confident. 

— În cazul acesta, răspunse lacheul, domnul viconte îmi 
va permite să iau loc. 

Şi Rocambole trase un scaun şi se aşeză în faţa domnului 
de la Morlicre. 

Acesta îi povesti cu de-amănuntul cum stătea situaţia şi 
la urmă îl întrebă familiar: 

— Ce-ai face tu în locul meu? 

— Eu, zise Rocambole, aş aştepta sosirea marchizului. 

— Bine. 

— Şi după ce marchizul va fi sosit, aş ţine sfat cu dânsul. 

— De minune! 

— Şi l-aş admite şi pe John în acest consiliu de război. 

Vicontele încreţi din sprâncene. 

— Drace! adăugă Rocambole cu răceală, dacă domnul 
crede că poate să se lipsească de sfaturile mele... 

— Fie, zise domnul de la Morlicre. Dar până la sosirea 
marchizului... 

— În timpul acesta voi cugeta. Domnul viconte va aştepta 
până diseară. 

Rocambole vorbea scurt şi cuprinzător; domnul de la 
Morlicre se simţi ofensat, dar nu zise nimic. Cineva îi 
insuflase parcă credinţa că John îl va scăpa din încurcătură. 

— Dar, zise Rocambole, după o pauză, mi se pare că 
domnul viconte nu mai are nevoie de doamna Saphire. 

— Sigur că nu. 

— Şi domnul o va pofti să se întoarcă la Paris?... 


Vicontele tresări. 

— Pentru ce? întrebă el, fără să ştie bine ce spune. 

Rocambole surâse ironic. 

— Dar, zise el, eu ştiam bine că domnul viconte nu va 
face asta. 

— Pentru ce? repeta domnul de la Morlicre, care pierdea 
logica când pronunţa cineva numele frumoasei Saphire. 

— Pentru că... pentru că... La urma urmei, asta nu mă 
priveşte!... Dar se vede bine. 

Vicontele se îngălbeni. 

— Ah! se vede? zise el. 

— Ca soarele la amiezi. 

— Dar... 

— Fără să mai ţii socoteală, urmă lacheul, de scrisoarea 
de azi dimineaţă... 

Vicontele tresări. 

— Ei bine!... scrisoarea aceea... ştii tu ceva? 

— Eu ştiu totul, domnule, zise Rocambole. 

În clipa aceea se auzi tropăitul unui cal. Era Saphire 
care se reîntorcea. 


Vicontele se sculă şi alergă s-o întâmpine. 

Capitolul XXV. 

Pe Paul de la Morlicre l-am lăsat în misterioasa locuinţă 
în care îl condusese vicontele Arthur de Chenevicres. 

Ne aducem aminte că Paul, după ce băuse un pahar de 
vin de Spania, adormise adânc şi nu se mai trezise decât a 
doua zi, aproape de amiază. 

Ne aducem, de asemenea, aminte că alergase prin toată 
casa pentru a da ochii cu Daniela şi că în cele din urmă se 
întâlnise cu lacheul mascat. 

Şi ne mai aducem aminte că Paul observase prezenţa 
unui străin în casă şi că întrebase pe lacheu: 

— Cine şi-a petrecut noaptea aici, în camera aceea de 
jos? 


Lacheul îi răspunsese că prea voieşte să afle multe 
lucruri. 

Paul era chinuit de un violent sentiment de gelozie. Un 
moment rămase ca înlemnit. 

Apoi, puţin câte puţin, îşi recapătă liniştea şi privind pe 
lacheu cu atenţie îl întrebă: 

— Cât îţi plăteşte stăpânul tău, camarade? 

— Domnul se înşeală. 

— Vorbeşte o dată! 

— Domnul se înşeală, repetă valetul, surâzând sub 
masca sa. 

— 'Te voi face să scapi de orice nevoi. 

Şi Paul îşi desfăcu haina şi scoase un portofel destul de 
bine garnisit. 

Lacheul ridică din umeri. 

— Eu nu mă vând, domnule, zise el; eu nu sunt din aceia 
de care ai nevoie dumneata. 

Paul era furios şi strânse pumnii. 

— Domnule, continuă valetul ironic, îmi veţi face onoarea 
de a-mi spune la ce oră voiţi să dejunaţi? 

Şi înclinându-se adânc se îndreptă spre uşă şi dispăru. 
Paul de la Morlicre rămase iarăşi singur, dezorientat peste 
măsură de intrigat. 

Alergă după lacheu prin coridor... dar coridorul era gol. 

Erau orele douăsprezece. 

Ajuns în culmea mâniei şi a nerăbdării, omul găseşte 
câteodată în sine însuşi o forţă uimitoare de linişte şi 
stăpânire. 

Paul se lăsă pe un scaun lângă măsuţa din mijlocul 
salonului. 

Un teanc de cărţi şi de ziare îl aşteptau. 

Paul începu să citească pentru a-şi înşela nerăbdarea. 
Un sfert de oră trecu, apoi o uşă se deschise. Lacheul 
mascat împingea înaintea lui o măsuţă pe roate, încărcată 
cu tot soiul de mâncăruri. 

— Domnul e servit, zise lacheul. 


Şi voi să se retragă. Dar Paul îl reţinu cu un gest 
imperios. 

— Aşteptaţi, zise el. 

— Ce voieşte domnul? 

— Să-ţi pun o singură întrebare. 

— Dacă se va putea, voi răspunde cu toată plăcerea... 

— Voi vedea-o pe doamna Daniela astazi? 

— Da, domnule. 

— La ce oră? 

— Nu ştiu. 

Şi lacheul plecă. 

Paul mâncă cu poftă, bău o cafea şi răsturnându-se pe 
speteaza fotoliului îşi aprinse o ţigară. 

Apoi se duse în grădină, care ca şi casa părea pustie. 

Totul în grădina aceasta care era înconjurată de jur 
împrejur de ziduri înalte şi de două rânduri de plopi, era în 
cea mai completă dezordine. 

Stăpânul probabil că lipsea de multă vreme. 

Paul zări în zid o poartă. 

Pentru un prizonier, o poartă e totdeauna un eveniment 
fericit. 

Paul se îndreptă într-acolo. Se apropie şi încercă s-o 
deschidă, dar uşa era încuiată şi tânărul văzu îndată că 
orice efort, era zadarnic. 

Atunci Paul începu să caute de-a lungul zidului o 
crăpătură cât de mică pentru ca să-şi poată arunca privirea, 
în afară. 

Dar osteneala îi fu zadarnică. 

S-ar fi zis că dincolo de acele ziduri nu mai era deloc 
pământ. 

Paul se reîntoarse în salon. 

Cititul a fost totdeauna un mijloc excelent de scurtarea 
timpului. 

Paul se lungi pe canapea şi luă o carte. 

Cu toate acestea, din când în când, îşi întrerupea cititul 
şi trăgea cu urechea, atent fiind la orice zgomot. 


O tăcere profundă domnea de jur împrejur. 

Încetul cu încetul, se înnopta; lacheul mascat apăru din 
nou. 

Paul îl întâmpină cu o bucurie copilărească. 

— Ah! în fine! zise el. 

Lacheul surâse. 

— Domnul are nevoie de mine? întrebă el. 

— Da şi nu. 

— Acesta nu e un răspuns. 

— Voiesc să-mi spui dacă doamna Daniela va veni. 

— Am avut onoarea să afirm o dată lucrul acesta, 
domnule. 

— Dar... când? 

— Astă-seară, nu pot, şti cu siguranţă ora. 

Paul suspină. Lacheul reluă: 

— Domnul ar face mai bine să cineze. 

— Ah! exclamă Paul. 

— Timpul trece mai iute la masă. 

— Crezi? 

— Drace!... aşa mi se pare... 

— Fie, serveşte-mă. 

Peste puţin timp lacheul mascat îi servi domnului Paul de 
la Morlicre o masă delicioasă. 

— Stăpâna ta se pricepe de minune, zise Paul surâzând. 

Lacheul se înclină în tăcere. 

Paul goli câteva pahare de vin de Madera. 

— Vinul acesta, adăugă el, trebuie să aibă vreo treizeci 
de ani vechime, pe puţin. 

— Nu ştiu bine cam câţi ani să aibă, dar aş putea s-o aflu. 

— De la cine? 

— De la Domnul. 

Cuvântul acesta nu-l lăsă indiferent pe Paul. Aşadar, era 
şi un domn la mijloc?... 

Lacheul îl văzu îngălbenindu-se şi tremurând. De aceea 
se grăbi să adauge: 

— Dar domnul nu e aici acum. 


Paul începu să respire normal. 

— Dar unde e? întrebă tânărul, făcând un efort suprem 
pentru a părea liniştit. 

— E la Paris. 

Lacheul era un om foarte tăcut. Ca şi dimineaţă se 
retrase aproape îndată. 

— Dacă domnul are nevoie de ceva poate să sune. 

— Aşadar, nu voieşti să-mi spui nimic?... 

Lacheul care ajunsese în prag se opri un moment: 

— Drace! exclamă el, domnul îmi cere nişte lucruri 
extraordinare. 

Salută şi ieşi. 

„Şi când te gândeşti, murmura Paul, că sunt oameni care 
nu cred în O mie şi una de nopţi... Pe onoarea mea, vinul 
acesta este excelent!” 

Şi Paul mâncă şi bău în continuare. Cu toate acestea era 
cu ochii mereu îndreptaţi spre uşă şi cu urechea la pândă. 

Deodată, un zgomot uşor se auzi în coridor şi Paul 
întoarse capul tresărind. 

Era Daniela. Daniela, care intra, liniştită, surâzătoare, 
frumoasă ca niciodată. 

Paul voi să alerge în calea ei, dar tânăra femeie îl opri cu 
un gest. 

— Stai jos, îi zise ea. 

Apoi veni şi se aşeză într-un fotoliu lângă tânăr. Era 
mereu surâzătoare. Cu vocea sa armonioasă şi plină de 
farmec, îi zise: 

— Mă prind că te-ai plictisit azi toată ziua? 

— Te-am aşteptat... 

Daniela îl privi scrutătoare. Paul îşi plecă ochii, 
îngenunche în faţa ei şi îndrăzni să-i ia mâna. 

— Dumnezeule! zise el, dacă ai şti cât de mult te 
iubesc!... 

Daniela deveni gravă. 

— Fie, zise ea, te cred. 

— Şi cât de mult am suferit!... adăugă tânărul. 


— Ai suferit? 

— Da. 

— Când? 

— Astazi. 

— Pentru ce? 

Cuvântul acesta simplu şi precis îl cam încurcă pe Paul. 

— Pentru ce?... pentru ce?... repetă el, pe tonuri diferite. 
Mă mai întrebi?... 

— Da... fără îndoială. 

— Am suferit într-un mod oribil... izolarea aceasta... 
tăcerea care mă înconjoară... 

— Toate acestea sunt puţin cam prea misterioase, e 
adevărat. Dar de aici până la suferinţă, mai este mult... 

— Şi camera aceea... 

— Care cameră? 

— Aceea în care am fost introdus ieri seară pentru a-mi 
schimba hainele şi care azi-dimineaţă... 

Paul nu-şi sfârşi fraza: i se păru că Daniela devenise 
palidă şi tremurătoare şi o tristeţe adâncă se citea pe faţa 
sa. 

— Ah! exclamă Daniela, ai intrat în camera aceea? 

— Da, murmură el, plecându-şi ochii. 

— Şi, fără îndoială, ai pus întrebări lacheului care te 
serveşte? 

Daniela pronunţă vorbele acestea fără nici un sentiment 
de mânie, dar cu o adâncă expresie de tristeţe. 

Paul nu mai întrebă nimic: stătea cu ochii plecaţi. Un 
moment de tăcere domni între cei doi tineri. 

În fine, Daniela îi luă mâna. 

— Domnule Paul, îi zise ea, aşa de repede ai uitat? 

— Am uitat? 

— Da, ai uitat ce mi-ai făgăduit ieri. le-am lăsat să 
alegi... 

— E adevărat! 

— Sau să pleci fără întârziere... 

— Oh! niciodată... exclamă el cu patimă. 


— Sau să nu te miri de nimic... să nu întrebi nimic... să 
aştepţi... 

— Ah! ai dreptate, zise el, şi cu toate acestea... lartă-mă 
doamnă, dar te iubesc şi sunt gelos pe toată lumea. 

— Fie, zise ea, te iert dar să-mi juri că de acum înainte 
nu vei mai pune nici o întrebare. 

— Îţi jur! 

— Şi că te vei resemna... că vei accepta captivitatea 
dumitale momentană. 

— Ah! exclamă Paul, captivitatea aceasta ar putea să fie 
eternă, numai să te pot vedea în fiecare zi... 

Daniela clătină din cap cu tristeţe. 

— Da, zise ea, mă vei vedea în fiecare zi, dar numai în 
spaţiul a câtorva momente... Uite, acum trebuie să te 
părăsesc. 

— O, Dumnezeule! 

Paul ţinea mereu mâna Danielei între mâinile sale. 

— Nu, exclamă el, nu e cu putinţă, nu mă vei părăsi! 

— Trebuie să te părăsesc fără întârziere. 

— Dar... 

Pe buzele tinerei femei flutură un surâs îngeresc. 

— lată, zise ea, cu toate făgăduielile făcute, din nou eşti 
neascultător... Nu ţi-am spus-o oare de atâtea ori?... lotul 
în jurul meu e mister. 

Paul îşi plecă capul. 

— lartă-mă, zise el, pentru a doua oară. 

Şi cum Daniela se ridica: 

— Dar te voi vedea mâine, nu-i aşa? întrebă cu vocea 
rugătoare. 

— Da, fără îndoială... 

— Şi... nu poţi să-mi spui... 

— Nu pot să-ţi spun la ce oră, căci eu singură nu ştiu... 
Ţi-am spus că nu sunt stăpână pe mine. 

Daniela îşi retrase mâna din mâinile tânărului, cu 
blândeţe. 

— La revedere, zise ea, nu mă urma... rămâi aici! 


Privirea ei aşa de blândă, deveni imperioasă, tânărul, 
fascinat, rămase țintuit pe loc. 

Daniela se depărtă încetişor şi dispăru. 

Închizând uşa în urma ei, tânăra femeie intră într-o 
încăpere neluminată. Cu toate acestea, merse înainte cu 
pasul sigur până la capătul coridorului. Acolo se opri, bătu 
încetişor într-o uşă mică, ascunsă în zid, care se deschise 
fără zgomot, aruncând un val de lumină în umbra 
coridorului. 

Capitolul XXVI. 

Trecuse abia o oră de când plecase Saphire şi cei doi 
oameni rămaseră uimiţi văzând-o întorcându-se. 

Rocambole, în calitatea sa de lacheu, se repezise 
înaintea ei să deschidă portiţa grilajului. 

Şi cu toate că domnul de la Morlicre venea şi el foarte 
repede întru întâmpinarea tinerei femei, Saphire şi falsul 
lacheu avură destul timp ca să schimbe câteva cuvinte. 

— Ei bine? întrebă încetişor Saphire. 

— Efectul s-a produs. 

— Bine! 

— A căzut în cursă... îţi vei pierde scrisoarea, după cum 
ţi-am mai spus... 

— Oh! fii liniştii, îmi ştiu bine rolul. 

Vicontele se apropie şi Saphire îşi luase mutra cea mai 
supărată de care era capabilă. 

— Cum!... exclamă vicontele, te-ai reîntors aşa de 
curând? 

— Da, răspunse Saphire, care părea şi mai agitată decât 
la plecare. 

— Ei bine? o întrebă vicontele, privind-o fix. 

— Ce să fie? întrebă tânăra femeie cu o privire rătăcită. 

— Te-ai întâlnit cu dânsul? 

Saphire tresări. 

— Nu, răspunse ea, nu m-am întâlnit cu nimeni... te 
asigur. 

— Dar atunci unde ai fost? 


— Am galopat drept înainte, pe alee. 

Vocea frumoasei Saphire tremura, gestul său era 
nesigur; toată fiinţa sa trăda o emoție puternică. 

Descălecă, refuzând ajutorul vicontelui, străbătu curtea 
şi se îndreptă spre camera sa. 

Rocambole îşi apăsă fruntea cu palma şi privi pe viconte 
ca şi cum ar fi voit să-i zică: „Sărmana femeie îşi pierde 
capul!” 

Vicontele o urmă. 

Saphire voi să închidă uşa cu cheia, dar vicontele intră 
şi-i zise: 

— Vreau să-ţi vorbesc! 

Saphire îl privi pierdută. 

— Să-mi vorbeşti? repetă ea. 

Domnul de la Morlicre, cu preţul unui efort, izbuti să se 
liniştească. 

Închise uşa încetişor şi se apropie de Saphire. 

Tânăra femeie îşi ţinea privirea aţintită asupra 
parchetului camerei şi părea că şi uitase de prezenţa 
vicontelui. 

Domnul de la Morlicre se aşeză lângă ea şi-i luă mâna. 

— Ce ţi s-a întâmplat, copila mea? o întrebă cu blândeţe. 

Saphire ridică capul. 

— Nu mi s-a întâmplat nimic, veni răspunsul. 

— Ai primit azi dimineaţă o scrisoare care... 

— E o scrisoare de la sora mea, zise Saphire, cu 
oarecare bruscheţe. 

Saphire minţea şi o făcu fără să-şi dea măcar osteneala 
ca să-i reuşească. 

— Ah!... aşadar ai o soră? 

— Da. 

— Care se serveşte de o coroană, o soră nobilă? întrebă 
vicontele privind-o cu atenţie. 

Saphire ridică din umeri şi păru că voieşte să-şi păstreze 
secretul. 


— De când te interesează pe dumneata lucrurile 
acestea? zise ea. 

Vicontele tresări. 

— Mă interesează, răspunse dânsul cu vocea 
tremurătoare, şi ai face mult mai bine să îmi spui adevărul. 

— Ce adevăr? 

— Adevărul asupra scrisorii aceleia... 

Saphire ridică din nou din umeri. 

— Cine a putut să-ţi scrie aici?... Cui i-ai dat adresa? 

Saphire nu răspunse. 

— Când ai plecat azi dimineaţă era vorba să nu te întorci 
decât la ora dejunului, urmă domnul de la Morlicre, şi te-ai 
întors aproape îndată... Pentru ce? 

— Sunt indispusă, răspunse Saphire, privind aiurea. 

— Saphire! Saphire!... murmură domnul de la Morlicre, 
care începea să-şi piardă liniştea: Saphire, dumneata mă 
înşeli! 

— Dar, domnule, strigă femeia deodată, cu vocea 
ridicată, îţi repet că sunt bolnavă... că am nevoie de aer!... 
Mă înăbuş... 

Se sculă, se apropie de fereastra deschisă şi se sprijini 
de pervazul ei. 

În spaţiul celor trei paşi pe care-i făcu o hârtie îi căzu din 
corsajul întredeschis, fără ca ea să observe ceva. 

Hârtia aceasta era o scrisoare şi vicontele o recunoscu 
îndată: era cea pe care o primise de dimineaţă. 

Încălcând orice etichetă, domnul de Morlitre se aplecă, 
ridică scrisoarea în tăcere şi o deschise. 

Saphire, mereu aplecată peste fereastră, privea în 
grădină, stând cu spatele la viconte. 

Acesta citi: „Scumpa mea Saphire, Trebuie s-o recunosc: 
ai devenit artistă în arta de a croi palavre pentru prietenul 
tău. 

Am fost pe la tine alaltăieri şi mi s-a spus că ai plecat în 
ţinutul tău natal, să-ţi vezi familia. 


Înţelegi bine că lucrul acesta m-a mirat foarte mult, 
ventru că, după câte ştiam eu, tu nu prea aveai familie... 

Din fericire, în aceeaşi zi am primit o scrisoare de la tine 
şi am aflat că erai în Normandia, lângă sărmana ta amică 
Naneta Gilion, care e foarte bolnavă şi are nevoie de 
îngrijiri. 

Eu ştiam că Naneta Gilion e o fată cât se poate de 
drăguță, care mai are şi meritul de a se bucura de o 
sănătate perfectă. Cu toate acestea eram foarte dispus să-ţi 
cred povestea... 

S-a întâmplat însă ca o oră după aceea să mă întâlnesc în 
colţul bulevardului cu Naneta Gilion în persoană. Era într-o 
drăguță toaletă de dimineaţă şi ieşea de la Delille, unde 
făcuse câteva mici târguieli. 

— Ah! exclamai eu, oprind-o, aşadar nu eşti în 
Normandia? 

— Cum?... întrebă dânsa, privindu-mă uimită. 

— Nu te întorci din Normandia? 

— Desigur că nu. 

— Dar nu-i aşa că Normandia e provincia dumitale 
natală? 

— Nicidecum, sunt din Lorena. 

— Dar atunci desigur că ai nişte rude în Normandia, 
lângă Havre? 

— N-am nici o rudă acolo. 

— Nişte rude care locuiesc într-o proprietate numită 
Charmerie? 

— Mi se pare că vrei să-ţi baţi joc de mine, dragul meu, 
răspunse Naneta. Habar n-am de toate câte mi le spui. 
Dar... ce mai face Saphire... Presupun că mai eşti prietenul 
ei... 

— Fără îndoială. 

— N-am văzut-o de mai bine de trei luni; sărut-o din 
partea mea. Adio. 

Naneta s-a depărtat şi eu am intrat La Cafe Anglais, 
meditând asupra şireteniei femeilor. 


Închipuieşte-ţi, draga mea, că rezultatul acestei meditații 
mi te-a adus mai aproape de inimă. Am observat că te 
iubeam şi că-mi era urât fără tine. 

De aceea am plecat spre Criquelot, unde mă găsesc 
acum şi de unde îţi scriu rândurile acestea, care vor ajunge 
mâine la Charmerie. 

Tu o ştii bine, draga mea Saphire, eu sunt un om bine 
crescut, incapabil de vreo indelicateţe... 

De aceea nu voi veni la Charmerie astă-seară. 

Adio, dar, pe mâine.” 

Drept semnătură era o singură iniţială, un G. Domnul de 
la Morlicre o citise de la un capăt la celălalt, fără ca Saphire 
să-şi întoarcă capul. 

Vicontele mai ţinea încă scrisoarea în mână când, 
deodată, tânăra femeie îşi întoarse faţa de la fereastră. 

Urmă un adevărat joc de scenă. 

Saphire se repezi şi voi să smulgă scrisoarea din mâna 
vicontelui. Acesta se ridică furios şi-i zise cu voce sălbatică: 

— Ah! ah!... aşadar, lucruri de acestea îţi scrie surioara 
dumitale? 

— Domnule!... bâlbâi Saphire. 

— Ţi-ai închipuit, urmă domnul de la Morlicre, peste 
măsură de înfuriat, ţi-ai închipuit că mă vei înşela în modul 
acesta?... 

— Să te înşel!... exclamă Saphire uimită. 

— Da, ai voit să... dar... 

Vicontele era aşa de tulburat, încât nici nu putea vorbi. 

Saphire, care-şi juca de minune rolul, se prefăcu 
supărată, atinsă în demnitatea ei de femeie. 

— Eşti nebun! zise ea. 

— Ah! sunt... nebun? 

— Fără îndoială. 

— Cum!... mai îndrăzneşti în faţa acestei scrisori? 

— Scrisoarea aceasta e de la un om, care a fost 
întotdeauna bun cu mine. 

— Aşadar, recunoşti? 


— Sigur că da!... Nu văd de ce m-aş ascunde!... Cu ce 
drept însă îmi pui dumneata întrebări?... În ce mod te înşel? 
— Dar, strigă vicontele cu violenţă, dacă omul acela va 

veni aici, nu-l voi primi, nu voiesc să-l primesc! 

— Nu va veni, fii liniştit; am vorbit cu el. 

— Ai vorbit?... l-ai văzut?... 

— Da, azi dimineaţă, şi acum el ştie totul. Ştie că sunt 
aici cu tatăl lui Paul, şi n-a voit să mă creadă când i-am 
jurat... 

Saphire îşi prinse capul între mâini şi izbucni în lacrimi. 

Domnul de la Morlicre scăpă o înjurătură teribilă, se 
sculă şi voi să plece. Dar accesul acesta de mânie nu ţinu 
decât o singură clipă. Se reîntoarse lângă tânăra femeie. 

— lartă-mă, zise el, sunt prea violent, dar inima mi-e mai 
bună decât capul. 

Îi luă mâna între mâinile sale, fără ca Saphire să se 
împotrivească. 

— Copila mea, îi zise el, acum când mă vezi liniştit, poţi 
să-mi vorbeşti ca unui prieten bun. 

— Fie! 

— Spune-mi adevărul. 

— ŢIi-l voi spune. 

— Spui că azi-dimineaţă, ieşind de aici, te-ai întâlnit cu 
domnul acela? 

— Da, era călare în capul aleii. Mă pândea. 

— Şi i-ai povestit totul?... 

— Totul şi nimic în acelaşi timp. M-am mărginit să-i jur că 
nu făceam nici un rău aici. 

— Şi nu te-a crezut? 

— Nu. 

— Ce s-a petrecut între voi? întrebă vicontele. 

Saphire îşi plecă ochii şi murmură: 

— Baronul mi-a zis: „Nu vreau să ştiu cu cine eşti în casa 
aceasta, nici ce faci. Dacă voieşti să te iert, trebuie să pleci 
cu mine, fără întârziere. Ne vom urca în tren la Beuzeville”. 

— Şi dumneata ai refuzat? 


— Da. 

— Şi ce-a răspuns baronul? 

— Eşti o ingrată, mi-a răspuns, şi nu meriţi ceea ce am 
făcut pentru tine. Nu mă vei mai revedea niciodată.” Mi-a 
întors spatele, sfârşi Saphire, ştergându-şi pe furiş o 
lacrimă, şi s-a depărtat în galop. 

— Dar, întrebă vicontele, dumneata îl iubeşti? 

— Nu-l iubesc decât pe Paul, răspunse tânăra femeie dar 
datorez multă recunoştinţă baronului. S-a arătat aşa de bun 
cu mine! 

— Şi nu-l vei mai revedea? 

— Niciodată, răspunse Saphire. 

Domnul de la Morlicre strânse mâna tinerei femei cu 
căldură. 

— Ei bine! zise el, îl voi înlocui eu pe baron... 

— Dumneata? 

— Eu, zise el. Căci... 

Stătu un moment în cumpănă, apoi un surâs îi flutură pe 
buze. 

— Oare nu sunt eu tatăl lui Paul? zise el. 

În momentul acela uşa se deschise şi Rocambole intră. 

Capitolul XXVII. 

Intrarea lui Rocambole în asemenea clipe fu pentru 
domnul de la Morlicre o întâmplare fericită. 

Saphire se ridică şi dădu câteva ordine pretinsului 
lacheu; aceasta, fără îndoială, numai pentru a-l reţine mai 
mult timp acolo. 

Domnul de la Morlicre ieşi. Avea nevoie de aer şi mai cu 
seamă, avea nevoie de linişte. 

Întrevederea pe care o avusese de dimineaţă cu 
Ambroise îi modifica toate planurile. 

Saphire îşi pierdea dintr-o dată toată importanţa în 
această afacere. 

Cu toate acestea domnul de la Morlicre voia ca Saphire 
să rămână mereu lângă dânsul. 

Ziua aceea i se păru vicontelui lungă cât un an. 


În sfârşit, veni şi noaptea. 

După masă, Saphire se retrase aproape îndată în camera 
ei; o durea capul. Cel puţin aşa spunea. 

Asta convenea de minune vicontelui care nu voia ca 
Saphire să fie de faţă la sosirea marchizului. 

Domnul de la Morlicre cobori în grădină ca să fumeze o 
ţigară şi să mai cugete încă; acolo se întâlni din nou cu 
Rocambole care se opri respectuos în faţa lui, cu cascheta 
în mână. 

— Ce voieşti? îl întrebă dânsul. 

— Voiesc să-mi daţi libertate pentru două ore, domnule 
viconte. 

— Pentru ce? 

— Pentru a face o mică recunoaştere prin împrejurimi. 

— O recunoaştere? 

Rocambole clipi şiret din ochi. 

— Domnul viconte mi-a spus, dacă nu mă înşel, că ţine 
foarte mult s-o păstreze încă pe doamna Saphire. 

— Nu ţi-am spus asta, răspunse domnul de la Morlicre cu 
bruscheţe. 

— Atunci, cel puţin... 

— 'Taci!... Ce vrei să-mi spui?... Nu te înţeleg... 

— Vreau să ştiu unde e domnul în chestiune... ştii 
dumneata. 

— A plecat. 

— Aş!... zise Rocambole neîncrezător. 

— Saphire mi-a spus-o. 

— A!... atunci e altceva. 

Şi Rocambole se prefăcu că vrea să plece. 

— Stai! îi zise vicontele. 

Apoi adăugă încetişor. 

— Crezi tu că Saphire m-a minţit? 

— Drace!... nu ştiu încă. 

— Vorbeşte!... se cunoaşte bine că ştii ceva. 

— Domnul viconte nu mă va crede pe mine mai bine 
decât pe doamna. 


— Din contră. Vorbeşte... 

— Ei bine, pe când expediam la Beuzeville depeşa 
domnului marchiz de Morfontaine... 

— Pe când expediai depeşa?... 

— A sosit în gară, cu trenul de Paris, o lădiţă pe adresa 
baronului Gontran de Neubourg!... 

— Gontran de Neubourg)!... exclamă vicontele. 

— Da, domnule. 

— Acela care s-a bătut în duel cu fiul meu acum o lună? 

— EI însuşi. 

— Ah! asta e prea din cale-afară!... murmură vicontele 
furios. 

— De aceea, reluă Rocambole, voiam să fac o mică 
recunoaştere prin împrejurimi. 

— În ce parte? 

— Prin jurul locuinţei marchizului de Verne, amicul 
baronului. 

— Du-te! exclamă domnul de la Morlicre. 

Rocambole salută şi se îndreptă spre grajd. Vicontele îl 
chemă înapoi. 

— Te duci călare? întrebă. 

— Drace!... e puţin cam departe... 

— Şi nu te temi că vei fi observat, că prezenţa ta va 
atrage atenţia?... 

— Nu, îmi voi lăsa calul în pădure. 

— Foarte bine. 

Rocambole puse şaua pe calul cel alb şi plecă în galop. 
Când ajunse în capătul aleii, suna de orele zece. 

— Ehei! îşi zise el, nu prea am mult timp de pierdut dacă 
vreau să mai ies în calea domnului Ambroise. 

Şi implantându-şi adânc pintenii în burta calului, se 
îndreptă ca o vijelie spre Beuzeville. 

Drumul dinspre Charmerie se încrucişa cu acela dinspre 
fermă, la o mică distanţă de staţie. Ajuns la această 
încrucişare, Rocambole examină cu atenţie pământul şi 
putu să se convingă că Ambroise nu trecuse încă pe acolo. 


Dar peste puţin se auzi în depărtare clinchet de zurgălăi. 

— El este, îşi zise Rocambole. 

Într-adevăr, era Ambroise. 

— Opreşte! îi strigă Rocambole. 

— Dumneata eşti? întrebă fermierul. 

— Eu sunt. 

— Bine!... Mi se pare că am cam întârziat puţin... 

— Biciuieşte-ţi calul, trebuie să câştigăm timpul pierdut. 

— Mi se pare că te duci la gară să-l aştepţi pe marchizul 
de Morfontaine, nu-i aşa? 

— Ştii bine că acolo mă duc... 

— Îl cunoşti pe domnul marchiz?... 

— Frumoasă întrebare!... 

— Şi crezi că dânsul te va recunoaşte? 

— Aşa îmi închipui... 

— Va trebui să facem o mică haltă înainte de staţie... 

— Pentru ce? 

— Am o mică afacere. 

— A!... atunci e altceva... 

— Îmi voi lăsa calul la han. 

— Şi vei merge cu mine la staţie? 

— Da... vreau să-l văd şi eu pe marchiz. 

Ambroise o luă pe drumul spre sat fără să mai obiecteze 
ceva. Se opriră la hanul unde locuia şi domnul de 
Neubourg. 

Baronul nu era acasă; fără îndoială, se dusese s-o vadă 
pe Daniela. 

Rocambole sări jos şi bătu în poartă. Un servitor veni să-i 
deschidă. 

— "Tocmai voiam să mă culc, zise el. 

— Ei bine, domnule, i se adresă falsul lacheu, în loc de 
asta, vei duce calul acesta la grajd şi-i vei da de mâncare. 
După aceea vei aştepta să ne întoarcem. 

— Ah!... zise servitorul, mirat, dar unde vă duceţi? 

— La staţie. 

— Şi când vă reîntoarceţi? 


— După sosirea trenului. Şi-mi trebuie şi o cameră 
pentru că s-ar putea întâmpla să vină cineva de la Paris. 

Rocambole intră în camera pe care i-o indică servitorul, 
aprinse o lumânare şi închise uşa. Ambroise îl aştepta afară. 

După câteva momente, falsul lacheu apăru sau cel puţin 
Ambroise auzi o voce care striga: 

— Să ai grijă de cal, băiete; dă-i de mâncare. 

În acelaşi timp un om se urcă în gabrioleta sa, un om pe 
care la început nu-l recunoscu nicidecum. 

Era un băiat de ţară, îmbrăcat într-o bluză albastră, cu o 
pălărie pe cap, cu nişte cizme mari. Părul negru îi flutura 
cârlionţat pe umeri. 

— Te-ai înşelat, domnule, zise Ambroise; cine eşti 
dumneata? 

— Eu sunt, imbecile, răspunse vocea lui Rocambole. 

— Dumneata!... exclamă fermierul uimit. 

— Da, eu... Dă drumul calului!... Ascultă, jupâne, va 
trebui să spui tuturor că sunt nepotul tău şi că sosesc de la 
Vannes. 

— Dar... 

— Ascultă-mă... Am sosit chiar azi dimineaţa şi... 

— Dar... cu toate acestea... 

— Nu ştiu să vorbesc decât dialectul breton... Tocmai 
voiam să te întreb: tu cunoşti dialectul breton? 

— Puțin. 

— Foarte bine. Sunt nepotul tău şi tu eşti unchiul meu. 

Ambroise privea metamorfoza lui Rocambole peste 
măsură de uimit. 

— Nu te-aş fi recunoscut în ruptul capului. 

— Şi cu toate acestea eu sunt. 

— Aşadar eu sunt unchiul dumitale? 

— Da. Şi vei putea să vorbeşti în voie înaintea mea, de 
vreme ce eu nu înţeleg dialectul breton. Vei spune lucrul 
acesta şi marchizului. 

— Dar... pentru ce asta? 


— Ei... între oameni care nu s-au văzut de multă vreme 
conversaţia poate să meargă departe... Să nu care cumva 
să te împingă dracul să faci vreun semn marchizului. 

— Ah! răspunse Ambroise, poţi să fii sigur de asta... [ii 
mult să-l fac pe marchiz să vorbească? 

— Foarte mult. 

— Bine... 

În timpul acesta ajunseră în staţie. 

În acelaşi timp, intră şi trenul de Paris. 

Un bărbat de vreo cincizeci şi cinci de ani, înalt, elegant, 
cobori din vagon. 

Omul acesta privi de jur împrejur, ca şi cum ar fi căutat 
pe cineva. 

— Uite! şopti Rocambole fermierului, iată omul tău. 

— Într-adevăr, el e, răspunse Ambroise. 

Sări din gabrioletă şi ieşi în calea marchizului. 

Domnul de Morfontaine îl privi tresărind. 

— Ambroise! exclamă el. 

— Eu suni. 

— Tu aici? 

— Da, domnule marchiz. 

— Şi ce cauţi? 

— Te voi conduce la Charmerie. 

— Ah! 

— Ia loc în trăsură, domnule marchiz; vom discuta pe 
drum. 

Marchizul se urcă şi învălui pe Rocambole într-o privire 
scrutătoare. 

— Oh! făcu Ambroise, nu-ţi face griji, domnule marchiz, e 
nepotul nevestei mele dintâi; nu înţelege decât dialectul 
breton. 

— Ah! exclamă marchizul. 

— Putem vorbi în linişte, adăugă Ambroise. 

O oră după aceea, cabrioleta ajungea la Charmerie. 

Domnul de la Morlicre era la fereastra camerei sale, şi 
când lanternele trăsurii luciră la capătul aleii, cobori în 


grabă. 

— John!... John!... strigă dânsul. Dar John nu se întorsese 
încă. 

Vicontele deschise el însuşi poarta şi se aruncă în braţele 
marchizului. Urcară amândoi sus. 

— Vino cu noi, Ambroise, zise vicontele; vom avea nevoie 
de tine. 

Rocambole, rămas singur, scoase căpăstrul calului şi-i 
dădu animalului de mâncare; apoi, încetişor, pe furiş, se 
strecură şi el în casă. 

— Vreau să ştiu ce pun la cale domnii aceştia, murmură 
falsul lacheu. 

Urcă scările şi se ascunse în camera frumoasei Saphire. 
Tânăra femeie dormea. 

Peretele care despărţea apartamentul domnului de la 
Morlicre de acela al tovarăşei sale de drum avea la mijloc o 
uşă. 

Rocambole îşi lipi urechea de ea şi stătu în aşteptare. 

— Consiliul de război şi-a început şedinţa!... îşi zise el, 
surâzând ironic. 

Capitolul XXVIII. 

Când Ambroise ieşi din camera domnului de la Morlicre 
se lumină de ziuă. Marchizul de Morfontaine, vicontele şi 
Ambroise avuseseră o lungă discuţie. 

Vicontele cobori împreună cu Ambroise până în curte. 

— Aşadar, zise el, ne-am înţeles? 

— Cât se poate de bine, domnule... 

— Vei pregăti o trăsură bună... 

— Da. 

— Cei doi tineri se vor urca pentru a pleca spre Fecamp. 

— Bineînţeles. 

— Şi la prima staţie marchizul va interveni. 

— Da, da... domnule viconte, somn uşor! 

Se luminase bine. Vicontele se reîntoarse în casă şi 
fermierul se îndreptă spre cabrioletă. 


Tânărul breton, nepotul defunctei neveste a lui 
Ambroise, adică Rocambole, nu mai era acolo. 

— Hei! băiete!... strigă fermierul cu voce tare. 

Nimeni nu răspunse. 

— Desigur că a plecat, cugetă fermierul. 

Dezlegă apoi calul şi-l înhamă la cabrioletă. Plecă lăsând 
portiţa deschisă în urma sa. 

— Unde naiba s-o fi dus? se întrebă Ambroise. 

În speranţa că se va întâlni cu Rocambole, merse foarte 
încet de-a lungul aleii. Într-adevăr, când ajunse la 
încrucişarea drumurilor de la Beuzeville şi de la fermă, auzi 
galopul îndepărtat al unui cal. 

Ambroise se opri şi trase cu urechea; călăreţul venea 
spre el. 

Era Rocambole. 

Rocambole, care îşi lepădase costumul de breton, 
îmbrăcase din nou livreaua de lacheu şi încălecase pe calul 
cel negru. 

Ne aducem aminte că celălalt cal - cel alb - rămăsese la 
hanul de la Beuzeville. 

— De unde vii, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă 
fermierul, când Rocambole fu lângă dânsul. 

— Asta nu te priveşte. 

Rocambole descălecă. 

— Ei bine?... întrebă el. 

— S-a pus la cale un plan drăgălaş. 

— Da?... Am auzit şi eu ceva, dar, cu tot regretul, n-am 
putut să stau până la sfârşitul conferinţei de război. 
Povesteşte-mi şi mie ce s-a hotărât. 

— Ştiau că mâine, în zorii zilei, tinerii noştri se vor 
îmbarca la Fecamp. 

— Şi? 

— Mai ştiu - aici trebuie să-ţi spun că ideea aceasta am 
insinuat-o eu în mintea domnului viconte - mai ştiu zic, că 
adeseori domnul Leon şi domnişoara Victoria primesc 
pachete şi scrisori la staţia Beuzeville? 


— Ştiu. 

— Ei bine, domnul Leon va trece şi acum pe la 
Beuzeville. 

— Foarte bine! 

— Aşa că domnul marchiz va putea să-şi joace mica sa 
comedie. 

Ambroise ridică din umeri cu dispreţ. 

— Oamenii aceştia s-au prostit într-un mod 
înspăimântător. 

— Într-adevăr! 

— Închipuieşte-ţi că marchizul voieşte să facă apel la 
comisarul de poliţie. 

— Mă aşteptam la aşa ceva, zise Rocambole, şi am luat 
măsurile în consecinţă. 

— Da? 

— Desigur. 

— Ei bine, eu ce va trebui să fac? 

— 'Te vei întoarce la fermă şi vei convinge pe cei doi 
tineri că trebuie să plece fără întârziere. 

— Şi dacă nu se vor învoi? 

— Le vei spune că marchizul este la Charmerie şi te 
asigur că vor pleca fără să facă vreo obiecţie. Din contră... 

— Îi vei conduce aşadar până la F&camp şi acolo îi vei 
îmbarca pe un vas oarecare care pleacă spre Le Havre. 

— Foarte bine, zise fermierul. Dar... 

— Pe la amiază vei veni să rătăceşti puţin pe lângă 
Charmerie. 

— Bine! 

— Şi atunci îţi voi da alte instrucţiuni. 

— Am înţeles. 

— Acum grăbeşte-te. La revedere. 

Rocambole încălecă şi o luă de-a lungul aleii. Ambroise 
îşi biciui calul şi se îndreptă spre fermă. Când ajunse era 
ziuă de-a binelea, dar soarele nu răsărise încă. 

Numai câţiva servitori se aflau prezenţi în curte. Pornic 
alergă cel dintâi întru întâmpinarea stăpânului. 


— Ascultă-mă, îi zise fermierul, peste o oră voi pleca din 
nou. Să scoateţi din şopron trăsura şi să înhămaţi pe Cocota 
şi pe Cenuşiul. 

După ce dădu aceste ordine, Ambroise se îndreptă spre 
Casa Albă. 

La uşa camerei ocupate de Leon se opri şi bătu încetişor. 

Tânărul avea somnul uşor, căci sări îndată din pat şi veni 
să deschidă. 

— Ah! dumneata eşti! 

— Eu sunt, domnule Leon. 

— Şi ce pofteşti? 

— Trebuie să te îmbraci îndată. 

— Pentru ce? 

— Pentru că vei face o mică călătorie. 

— Cum? 

Ambroise intră în cameră şi închise uşa după dânsul. 

— Ascultă-mă bine, domnule Leon, continuă el, pentru 
dumneata jupânul Ambroise e un fermier care, în afară de 
meseria sa, nu se mai interesează de nimic... Şi cu toate 
acestea eu am ştiinţă de toate câte se petrec în jurul meu... 

Leon tresări. 

— Fără vorbă multă domnule. Îţi voi spune că ştiu totul şi 
că... am venit să te servesc. 

— Ah! 

— Şi să te salvez. 

— Să mă salvezi?... exclamă tânărul. 

— Desigur... dumneata trebuie să ştii că justiţia are 
dreptul să se amestece în afacerile unui tânăr care răpeşte 
de la părinţii ei pe o copilă minoră, cum este încă 
domnişoara Victoria... 

— Cum!... Ce ai spus? exclamă Paul cu vădită 
surprindere. 

— Îl cunoşti dumneata pe marchizul de Morfontaine?... 

— Tatăl Victoriei? 

— Chiar el. Ei bine omul acesta se află în apropiere, la o 
distanţă de numai trei leghe! 


— Dumnezeule!... 

— Şi astă-seară chiar va veni să vă facă o scurtă vizită, 
însoţit de un comisar de poliţie şi de doi jandarmi. 

— Dumnezeule!... Sărmana Victoria!... murmură tânărul. 

— Din fericire sunt şi eu pe aici... Hai, îmbracă-te 
repede. 

După aceea Ambroise alergă spre camera doamnei 
Hulot, pe care o deşteptă strigându-i: 

— Deschide! deschide!... eu sunt, eu, Ambroise. 

Doamna Hulot deschise uşa. 

— Repede!... continuă Ambroise, îmbracă-te, deşteapt-o 
pe domnişoara!... Trebuie să plecăm. 

— Să plecăm?... 

— Da... îţi voi spune mai pe urmă... Marchizul a dat de 
urma voastră... 

Doamna Hulot scoase un strigăt de groază şi se îmbrăcă 
cât putu de repede. 

Fermierul veni din nou la Leon şi-i zise: 

— Plecăm la Fecamp... vă veţi îmbarca pentru Anglia. 

— Dar... mama Victoriei?... 

— Voi avea eu grijă de toate. De va fi nevoie, mă voi duce 
chiar şi la Paris. Dacă n-aveţi bani destui, vă voi împrumuta 
eu... Am totdeauna o sumă oarecare în casă... 

— Mulţumesc, zise tânărul. 

După o oră, domnul Leon de Pierrefeu, domnişoara 
Victoria de Morfontaine, doamna Hulot şi domnul fermier 
Ambroise erau în drum spre Fecamp. 

Trăsura trecea în goană; un nor gros de praf se ridica în 
urmă, astfel că roţile nici nu se mai vedeau. 

Capitolul XXIX. 

Rocambole se întoarse foarte liniştit la Charmerie. Când 
falsul lacheu intră în curte, soarele răsărise demult şi 
domnul de la Morlicre era la fereastră. 

— De unde vii? îi strigă vicontele de departe. 

— Aşteaptă-mă, am să-ţi spun multe lucruri, zise 
Rocambole, cu gest semnificativ. 


Domnul de la Morlicre îl aşteptase toată noaptea, cu o 
nelinişte vie. 

Falsul valet îşi luă o mutră îngrijorată. 

— De unde vii?... îl întrebă vicontele din nou, după ce 
închisese mai întâi uşa în urma lacheului. 

— De la Beuzeville. 

— Da?... 

— Şi mai înainte de a mă duce la Beuzeville mi-am 
petrecut două treimi din noapte în jurul locuinţei domnului 
de Verne. 

Vicontele tresări... 

— Voiam, continuă Rocambole, să cunosc toate faptele şi 
toate gusturile domnului baron. 

— Ah!...ah!... 

— Baronul n-a plecat... 

— L-ai văzut?... 

— Cum te văd şi pe dumneata... Şi nu va pleca decât 
împreună cu Saphire. 

— Ah!... vom vedea, murmură vicontele, strângând din 
pumni. 

— Şi cu toate astea... 

— Ah! ştiu ce vrei să spui... Nu va mai avea nevoie de 
dânsa!... Dar vreau eu s-o ţin!... 

— Dar dacă dânsa va voi să plece? 

— O voi ţine cu sila, o voi închide... 

— Imposibil!... O femeie ştie totdeauna să găsească un 
mijloc de salvare!... 

Vicontele rămase gânditor. 

— Ce e de făcut atunci? 

— După părerea mea, continuă falsul lacheu, doamna 
Saphire ar trebui să plece îndată de aici... Numai aşa vom 
putea scăpa de baron... 

— Fie... dar unde s-o trimitem? 

— La Paris. 

— Nu-mi spuneai tu însuţi că marchizul e prin 
împrejurimi? 


— Da, dar noaptea e foarte întunecoasă... 

— A!... exclamă vicontele, am eu o idee... 

— Da? 

— Cei doi tineri de la Casa Albă vor pleca spre Fecamp, 
oprindu-se mai întâi pe la Beuzeville. La prima staţie vor fi 
interceptaţi. 

— Ingenioasă combinaţie, murmură Rocambole, cu o 
expresie ciudată de ironie, pe care vicontele nu putea s-o 
observe. 

— Şi pe când domnul de Pierrefeu va trece sub o bună 
escortă, domnişoara va fi adusă aici. 

— Minunat! 

— Atunci mă voi sui eu în trăsură, împreună cu Saphire, 
şi vom pleca amândoi. 

— Şi pe la ce oră socoţi că va fi trăsura aici? 

— Pe la miezul nopţii. 

— Foarte bine. 

— Aşadar, aprobi planul meu? 

— În totul. Domnul viconte este într-adevăr un geniu. 

Şi Rocambole se depărtă, fără ca domnul de la Morlicre 
să se mai gândească să-l întrebe cum se face de plecase cu 
un cal negru şi se întorcea cu un cal alb. 

În timpul zilei, Saphire nu se arătă deloc. Vicontele o 
rugase să rămână în camera ei, din cauza prezenţei 
domnului de Morfontaine. 

Pe la amiază, Rocambole îşi luă tălpăşiţa şi se duse să se 
întâlnească cu Ambroise. 

Cei doi avură o discuţie misterioasă de câteva momente. 

Pe la orele cinci, domnul de la Morlicre intră în camera 
frumoasei Saphire. 

Tânăra femeie îi întinse mâna şi-i zise: 

— Eram nerăâbdătoare să te văd. 

— St! copila mea, n-avem decât un singur minut la 
dispoziţie. 

Saphire făcu o strâmbătură drăgălaşă. 

— Am venit să te anunţ că vom pleca astă noapte. 


— Da? 

— Pregăteşte totul; pe la orele zece voi veni să te iau. Îţi 
voi explica totul pe drum. Adio. 

— La revedere. 

Vicontele da să iasă, când tânăra femeie îl chemă înapoi: 

— Vreau să-mi faci o promisiune, zise ea. 

— Vorbeşte. 

— Am o mică manie. Când îmi fac bagajele, vreau să fiu 
singură. Să nu vii până la orele zece. 

— Fie! zise vicontele surâzând. 

După-amiaza aceea trecu foarte repede; în curând se 
înnopta. 

Pe la orele nouă, domnul de Morfontaine şi vicontele 
ieşeau din curte împreună. 

— 'Te voi însoţi şi eu o jumătate de leghe, zise domnul de 
la Morlicre. 

Se îndreptară de-a lungul aleii ce ducea spre mare. 
Noaptea era tăcută şi întunecoasă. Cei doi oameni mergeau 
ţinându-se de braţ. Peste puţin timp ajunseră la drum. Un 
zgomot de zurgălăi se auzea în depărtare. 

— Ei sunt, zise vicontele. 

După câtva timp două lanterne roşii fură observate de la 
distanţă... 

— Ei sunt, repetă domnul de la Morlicre. Ambroise mi-a 
spus că lanternele vor fi roşii. 

Vicontele se dădu la o parte, ascunzându-se după un 
tufiş. 

— Vreau să te văd urcându-te, zise el vărului său. 

Marchizul se postă în mijlocul drumului. 

— Hei!... vizitiu!... strigă el cu voce puternică. 

Trăsura mergea în goană şi vizitiul opri cu mare 
greutate caii. 

— Cine eşti dumneata? 

Marchizul nu răspunse. Vizitiul îl privi mai atent şi 
exclamă: 


— A!... e domnul şef-conducător. Urcă-te aici, domnule 
şef. 

Lanternele roşii proiectau o lumină vie, dar interiorul 
trăsurii rămânea în cel mai complet întuneric. 

Tot ce putu să vadă marchizul fu o rochie albă şi rămase 
convins că era fiica sa, împreună cu domnul de Pierrefeu. 

Vizitiul plezni din bici şi trăsura plecă. 

Capitolul XXX. 

Vizitiul care vorbise cu domnul de Morfontaine nu era 
altul decât cunoştinţa noastră Pornic. Pornic, care primise 
instrucţiuni amănunțite de la stăpânul său Ambroise. 

— Unde e staţia? îl întrebă domnul de Morfontaine, după 
o pauză. 

— La Beuzeville. 

— "Ţi-a spus cineva că va trebui să opreşti mai multişor 
acolo? 

— Da, domnul Ambroise m-a rugat să-i fac hatârul acesta 
şi mi-a spus o istorioară cam de... Ştiu că dumneata eşti 
tatăl fetei... 

— Bine!... îl întrerupse marchizul, prin urmare ştii ce ai 
de făcut... Nu vei pleca până când nu voi sosi cu brigadierul 
de jandarmi. Ai cinci ludovici de la mine dacă te porţi bine. 

Vizitiul chiui de bucurie şi dădu bice cailor. Trăsura 
trecea ca o nălucă. 

Peste puţin timp ajunseră la Beuzeville şi roţile răsunară 
pe pavajul străzii principale. 

Pornic opri trăsura la poarta jandarmeriei. 

Marchizul sări jos şi şopti vizitiului: 

— Ştii, ai cinci ludovici... 

— Fii fără grijă, domnule. 

Marchizul voi să arunce o privire în interiorul trăsurii, 
dar şi de astă dată nu putu să zărească decât rochia albă a 
fugarei. 

În localul jandarmeriei era lumină. 

Brigadierul însuşi veni să deschidă marchizului. 

— Sunt marchizul de Morfontaine, zise acesta. 


— Cunosc afacerea dumneavoastră, răspunse 
subofiţerul, înclinându-se. Domnul Ambroise mi-a scris 
câteva cuvinte. 

— Ei bine, eşti gata? 

— Sunt la ordinele dumitale, domnule marchiz. 

— Fă-ţi datoria, domnule brigadier, zise marchizul. 

Brigadierul se apropie şi deschise uşa trăsurii de poştă. 

— Paşapoartele dumneavoastră, zise el cu vocea sonoră. 

Femeia păru uimită; bărbatul îi întinse o hârtie îndoită în 
patru. 

N-am nici un paşaport, zise el; e un simplu permis de 
vânătoare. 

Brigadierul desfăcu hârtia, o apropie de o lanternă şi 
citi. 

— Biletul acesta nu este al dumitale, domnule. 

— Ba e chiar al meu. 

— Nicidecum, zise brigadierul. Dumneata eşti domnul 
Leon de Pierrefeu şi doamna e domnişoara de Morfontaine. 

— Ce-mi tot spui acolo domnule brigadier? 

Şi domnul dădu drumul unui hohot de râs. Femeia de 
lângă el îl imită. 

Atunci brigadierul se apropie cu lanterna şi zise: 

— Tatăl dumitale te va recunoaşte, domnişoară. 

Marchizul se apropie la rândul său. 

Acum lanterna lumina interiorul trăsurii şi domnul de la 
Morfontaine scoase un strigăt de mânie, amestecată cu 
uimire: 

— Nu e fiica mea!... exclamă el. 

Cei doi călători coborâră din trăsură. Bărbatul privea cu 
răceală pe marchiz şi arătându-i pe tovarăşa sa de drum, 
care nu era alta decât Saphire, îi zise cu un ton sever: 

— Mă uimeşte foarte mult, domnule, purtarea dumitale. 
Mă numesc baronul Gontran de Neubourg şi, după câte 
ştiu, doamna n-a fost niciodată fiica dumitale. 

Marchizul stătea ca împietrit. 

— Daniela, bolborosi el, iartă-mă... a fost o greşeală. 


— Cu toate acestea, continuă baronul, aş putea să-ţi 
aduc ştiri despre fiica dumitale. 

Azi-dimineaţă eram la Fecamp şi am remarcat o 
domnişoară foarte frumoasă care se îmbarca pe un vas 
englez. Mi s-a spus că era domnişoara de Morfontaine... 

Saphire se urcase din nou în trăsură. 

Marchizul stătea ca înlemnit. 

Baronul dădu ordin vizitiului să fie gata de plecare, apoi, 
apropiindu-se de marchiz, îi şopti la ureche: 

— Ce părere ai dumneata, domnule, despre sfârşitul 
tragic al nenorocitului conte Hector de Main-Hardye?... 

Cuvintele acestea bubuiră ca un tunet în urechea 
marchizului. Un tremur nervos îi cuprinsese tot corpul. 

Baronul pusese piciorul pe scară şi trăsura plecă în fugă. 

În timpul acesta, domnul de la Morlitre se îndrepta de 
îndată spre Charmerie cu pasul grăbit. 

Avea timp destul înaintea sa, dar se grăbea s-o vadă pe 
Saphire. 

În curte se întâlni cu Rocambole. 

— Ai văzut-o pe doamna Saphire? întrebă vicontele. 

— Da... chiar adineauri a ieşit să facă o plimbare, prin 
grădină. 

— Aşadar acum e în grădină. 

— Aşa mi se pare. 

Vicontele intră în grădină şi strigă: 

— Saphire!... copila mea!... 

Dar Saphire nu răspundea. 

În camera tinerei femei era lumină. Vicontele urcă în 
fugă. 

Bătu în uşă, dar nimeni nu-i răspunse. Vicontele deschise 
uşa. 

Camera era goală. În cabinetul de toaletă iarăşi nu era 
nimeni. 

— E bizar!... murmură domnul de la Morlicre. 

Zări însă o scrisoare pe o măsuţă. 


Scrisoarea i se adresa Domnului viconte de la Morlicre şi 
conţinea următoarele: „Domnule şi scumpul meu protector, 
lartă-mă... 

Astă-noapte am auzit toată conversaţia dumitale cu 
domnul de Morfontaine şi am tras concluzia că nu mai ai 
nevoie de mine pentru a-l scăpa pe fiul dumitale. 

Dimineaţa, pe când dumneata dormeai, m-am întâlnit din 
nou cu Baronul G... de N..., care de trei zile mă pândeşte 
prin împrejurimi... 

Când rândurile acestea vor fi în mâinile dumitale, eu voi 
fi departe, ducând cu mine amintirea bunătăţii dumitale 
nemărginite. 

Saphire.” 

Vicontele scoase un strigăt de furie; Rocambole alergă. 

— Citeşte, îi zise marchizul, întinzându-i scrisoarea. 

— Ah! ah! zise Rocambole, păsărica a zburat. Dar dacă 
domnul viconte voieşte, o putem readuce la cuib. 

— Vorbeşte, exclamă vicontele, dar vorbeşte odată!... 

— O vom regăsi! Vino cu mine!... 

Un surâs misterios flutură pe buzele lui Rocambole. 

Domnul de la Morlicre, însă, era din cale afară de 
preocupat ca să-l mai poată observa. 

Capitolul XXXI. 

În tot timpul acesta, Paul rămăsese prizonierul Danielei. 

Tânărul nu ştia, nu voia să ştie altceva decât că o iubea 
pe Daniela cu o patimă nebună. 

Daniela îl vizita de două ori în fiecare zi şi-l lăsa după 
fiecare vizită şi mai aprins şi mai înfrigurat şi mai intrigat. 

În seara aceea, Paul o aştepta cu o nerăbdare mai mare 
decât de obicei. 

Daniela întârzia prea mult. 

În sfârşit tânăra femeie intră, surâzătoare şi frumoasă ca 
totdeauna. Numai că i se părea puţin mai tristă, mai gravă. 

Paul îi sărută mâna cu patimă. 

— Dumnezeule! exclamă el, cât eşti de palidă! 

— Sunt în prada unei emoţii violente... 


— Doamne! De ce nu voieşti să-mi spui şi mie?... Aş fi aşa 
de fericit să te pot apăra! 

— Copil ce eşti! 

— Aş muri pentru dumneata cu surâsul pe buze. 

— Oh! taci, te rog... 

— Dacă ai şti cât de mult te iubesc!... 

Tânărul îngenunche în faţa fetei şi, luându-i mâna, îi 
repetă printre lacrimi: 

— Daniela, te iubesc!... să mor pentru dumneata ar fi 
paradisul pentru mine. 

Daniela îşi acoperi ochii cu mâna şi murmură: 

— Nu, nu e cu neputinţă! 

Apoi adăugă cu energie: 

— Nu vreau să mă servesc de dumneata! 

— Poftim! 

— Nu vreau să devii dumneata instrumentul răzbunării 
mele. 

Paul repetă cu entuziasm: 

— 0Oh!... Lasă-mă să mor pentru dumneata!... 

— Nu, repetă Daniela, trebuie să pleci îndată... 

— Să plec? zise el; să plec când te ştiu în pericol?... 

Daniela tăcea. 

— Eşti nebună, Daniela, nebună de legat, doamnă... 

Frământarea o cuprinsese pe tânăra femeie. 

Deodată se ridică şi-i spuse blând: 

— Aşteaptă-mă aici, mă reîntorc îndată. 

— Adevărat?... 

— Da, dar te rog să-mi faci un jurământ. 

— Oh!... vorbeşte... 

— Să-mi juri că nu vei veni după mine. 

— Îţi jur! 

Daniela ieşi, uşoară ca o silfidă. Paul îşi ţinu jurământul. 

Tânăra femeie merse de-a lungul coridorului şi bătu în 
acea uşă mică, ascunsă în zid. 

Trei bărbaţi o aşteptau acolo. Erau cei trei Cavaleri ai 
Nopţii: Arthur de Chenevicres, marchizul de Verne şi lordul 


Blakstone. 

Daniela era foarte emoţionată, ochii îi erau plini de 
lacrimi. 

— Ce ai, domnişoară?... o întrebară toţi trei deodată. 

— Îmi lipseşte curajul... Copilul acesta nu are nici o 
vină... De ce l-am chinuit astfel? 

Marchizul de Verne luă cuvântul: 

— Domnişoară, zise el, e prea târziu acum! 

— Sângele mamei dumitale... adaugă lordul Blakstone. 

— Mama mea!... Aveţi dreptate, murmură Daniela; 
mama mea cere răzbunare.!... 

Şi întărită, hotărâtă, se reîntoarse în salon. Paul o 
aşteptase nemişcat. Daniela îl privi îndelung. 

— Mă iubeşti? întrebă dânsa. 

— Ah! răspunse tânărul, mă mai întrebi? 

— Mă vei apăra? 

— Până la ultimul suspin. 

— Ei bine, ascultă-mă... Mama mea a fost asasinată. 

— O ştiu. 

— Tatăl meu a fost dat pe mâna călăilor. 

— Ştiu şi asta. 

— Mizerabilul care i-a ucis pe amândoi a încercat să mă 
asasineze şi pe mine. 

— Mi s-a spus şi lucrul acesta, Daniela! 

— Eram o copilă neştiutoare şi fără milă m-a vândut unor 
saltimbaci care mi-au chinuit carnea... 

— Oh!... mizerabilul! 

— Ei bine, omul acesta mă credea moartă. Într-o zi însă, 
a aflat că trăiesc şi acum mă urmăreşte din nou. 

— Dumnezeule! 

— Peste o oră omul acesta va veni aici, peste câteva 
momente, poate. 

— Îl voi ucide, zise Paul de la Morlitre cu cea mai mare 
linişte. 

Daniela surâse. 

— Eşti înarmat? întrebă ea. 


— Trebuie să găsim arme undeva... zise tânărul. 

— Într-adevăr, vom găsi. 

Daniela deschise un sertar şi-i prezentă două pistoale. 

Paul le apucă cu lăcomie şi le examină. 

— Foarte bine! zise el. 

— Omul acela are un complice, zise Daniela, şi ştie că eu 
am un protector... Se va repezi asupra dumitale mai întâi. 

Paul surâse cu mândrie. După o pauză întrebă: 

— Dar cum va putea să pătrundă omul acela până aici? 
Zidurile sunt înalte. 

— Porţile sunt deschise, i-am întins o cursă. 

— Casa aceasta va deveni mormântul său. 

— Omul pe care şi-l crede complice e cumpărat de mine 
şi mi-e prieten. 

Paul voi să răspundă când se auzi un zgomot bizar. 

— El este! zise Daniela... 

— EI... 

— Da... Tăcerel... 

Daniela stinse lampa şi cei doi tineri rămaseră în 
întuneric. 

— Escaladează zidul, zise tânăra femeie. Trebuie să aibă 
vreo scară cu el. 

Paul se aplecă pe fereastră şi zări două umbre pe aleile 
grădinii. 

— Tăcere! îi şopti Daniela, trăgându-l în mijlocul 
salonului. 

Paul îşi încărcă pistoalele. 

Daniela îi surâdea din umbră, strângându-i mâna. 

Capitolul XXXII. 

Vicontele de la Morlicre, nebun de furie, se lăsase târât 
de Rocambole. 

Acesta îi puse două pistoale în mână, ca unui copil, 
zicându-i: 

— Poate că va trebui să ne batem. 

— Îl voi ucide! răspunse vicontele. 


— N-avem decât un singur cal odihnit, zise Rocambole, 
dar e solid şi ne va duce pe amândoi. 

Calul era gata înşeuat, dar vicontele era prea zăpăcit 
pentru ca să observe amănuntul acesta. 

Rocambole deschise portiţa şi încălecară amândoi cu 
destulă uşurinţă. 

Noaptea era întunecoasă, dar falsul lacheu cunoştea 
bine drumul şi, cu toate că greutatea era dublă, calul zbura. 

În mai puţin de un sfert de oră ajunseră la locuinţa 
marchizului de Verne. 

— Aici e, zise Rocambole descălecând. Vino după mine. 

O scară lungă era rezemată de zid. Vicontele se urcă cel 
dintâi, Rocambole îl urmă de aproape. 

Ajuns sus, măsură înălţimea, îşi făcu vânt şi sări de 
cealaltă parte. 

— Fă ca mine, şopti dânsul vicontelui. 

Jos era un strat gros de nisip şi cei doi oameni săriră. 

— Să mergem cu băgare de seamă, zise falsul lacheu. 

— Au stins lumina, observă domnul de la Morlicre. 

— Desigur, că s-au culcat... Cu atât mai bine!... Vino 
după mine, cunosc bine casa. 

Ajunşi la peron, Rocambole se opri. 

— Încarcă-ţi pistoalele, zise el; s-ar putea să tragă 
asupra noastră... 

Vicontele îl ascultă şi amândoi pătrunseră în vestibul. 

Vicontele era în prada unei surescitări aşa de mari, încât 
nu-şi mai dădea seama de nimic şi se lăsă condus ca un 
copil. 

Ajunşi la uşa salonului, Rocambole se opri din nou şi 
trase cu urechea. 

— N-aud nici un zgomot, zise el. Desigur că baronul şi 
Saphire se plimbă prin grădină. 

Deschise uşa şi vicontele intră cel dintâi. 

Domnul de la Morlicre înainta pe dibuite; dar la 
extremitatea salonului zări o formă albă, care se strecură în 


fugă printre razele slabe de lumină ce pătrundeau prin 
fereastra deschisă. 

În aceeaşi clipă un fulger ilumină salonul; o detunătură 
se auzi. 

Paul de la Morlicre îşi descărcase arma. 

Paul îl recunoscuse pe tatăl său! 

Dar, deodată, un țipăt teribil răsună. 

Vicontele ripostă la rândul său. 

În aceeaşi clipă o uşă se deschise şi un val de lumină 
năvăli în salon. 

În prag apăru o femeie îmbrăcată într-o rochie albă. 

Femeia aceasta avea o lampă în mână şi faţa îi era în 
plină lumină. 

Vicontele, înlemnit, îşi trecea privirea de la omul asupra 
căruia îşi descărcase arma, la femeia care apăruse în prag. 

Îl recunoscuse pe fiul său. 

Femeia însă, nu era Saphire. Reuşi să spună gâtuit de 
emoție: 

— Umbra Dianei de Morfontaine! 

Daniela, căci ea era, exclamă: 

— Paul de la Morlicre, priveşte-l bine pe omul acesta 
care e tatăl dumitale... Ei bine!... Ele asasinul tatălui meu. 
El e acela care m-a vândut saltimbancilor, e ucigaşul mamei 
mele!... 

Cuvintele acestea răsunară grav ca o condamnare; tatăl 
şi fiul căzură în genunchi ca şi cum ar fi aşteptat ca focul 
cerului să se deschidă asupra lor!... 

În clipa aceea Daniela făcu un pas înapoi, lampa se stinse 
şi totul se cufundă în întuneric. 


SFÂRŞIT