A. E. Van Vogt — Computer World

A. E. Van Vogt 


A. E. Van Vogt 


COMPUIER WORLD 


Vede, ştie, controlează totul 


CAPITOLUL UNU. 

Un individ se opreşte în faţa terminalului stradal de tip 
Ochi-O, de la colţul dintre Second Street şi Main Street în 
oraşul Mardley. Este ora 10.03 A. M., conform cu timpul 
standard al zonei muntoase (A. D. 2090). 

Prezenţa lui în interiorul limitei de 1,20 m conectează 
automat Ochiul-O. Identific imediat profilul biomagnetic al 
omului: este membru al Corpului Militarizat de Întreţinere 
a Computerului. Poartă uniformă de sergent. Numele lui 
este Walter Inchey. 

Înălţime: 2 m; greutate: 102,3 kg. Faţa roşcovană (nuanţa 
11). După ce m-a declanşat, se întoarce şi priveşte spre sud. 
Este o direcţie pe care pot să o acopăr, deci observasem 
deja, de la înălţimea stâlpului pe care sunt amplasat (stâlp 
care serveşte şi pentru iluminarea stradală pe timpul 
nopţii), o coloană de maşini care intraseră pe Main Street, 
cu o intersecţie mai jos. Coloana este precedată de un grup 
de tineri; dintr-o furgonetă din faţă se aude muzică. 

Asta mă pune în stare de alertă. Îmi examinez imediat 
circuitele de transmisiuni muzicale (zona Mardley). În 
câteva fracțiuni de secundă interconectez terminalul 
stradal cu instalaţia din maşină. (Indivizii folosesc sistemul 
meu pentru a emite.) 

Acum primesc două imagini asupra aceluiaşi eveniment. 

Sergentul Inchey se pune în faţa mea. Îmi vorbeşte. Pot 
spune că foloseşte un ton indignat când mă întreabă: 

— Computer, ai de gând să le permiţi blestemaţilor de 
rebeli să-şi facă de cap prin oraş? 


Aceasta este o întrebare. Îmi consult memoriile corelate cu 
problema pomenită. Printre acestea sunt şi multe rezumate 
ale celor treizeci şi unu de ani de experienţe în Washington, 
D. C. Aici sunt salvate şi informaţiile asupra rebelilor. Se 
găsesc şi numeroase amănunte despre parade 
asemănătoare, organizate de ei în alte oraşe din vest, în 
ultimii doi ani şi jumătate. 

Rapida mea verificare subliniază că există situaţii în care 
legea trebuie impusă. Dar, cu o singură excepţie, toţi aceşti 
Ochi-O stradali sunt echipați doar cu arme uşoare, DAR 1. 
Excepţie fac cei de la Comandamentul Corpului Militarizat 
de Întreţinere a Computerului. Clădirea este la fel cu toate 
celelalte din orăşelele cu o populaţie între 1000 şi 6000 de 
locuitori. Holul unei astfel de clădiri militarizate este 
protejat de un echipament DAR 2. 

Oricum, nu pot face nimic. Şi apoi, un sergent nu este un 
programator autorizat. Îi explic sergentului Inchey cum 
stau lucrurile. El rămâne postat în zona de atenţie. Dar, în 
felul ăsta, îmi obstrucţionează vederea exact asupra 
evenimentului care îl preocupă. Ochii-O stradali sunt 
limitați, din cauza focalizării rigide şi a unei slabe recepții 
audio-video. 

În faţa coloanei merg şase tinere şi şase tineri. Sunt 
îmbrăcaţi, cum se spune, sumar. Mişcările pe care le fac îmi 
sunt cunoscute din alte înregistrări de parade: se leagănă şi 
îşi răsucesc partea de sus a bustului, până la şolduri. 
Braţele şi le balansează la unison. Picioarele bat pământul 
ritmic. 

Între mişcările lor şi ritmul muzicii există o continuă 
legătură, ca la dansurile de salon. 

În acest moment, deoarece Inchey tot nu se mişcă, pot 
vedea un număr tot mai mare de oameni care apar pe 
stradă. les din magazine. Se opresc. Se uită la parada 
rebelilor. Sergentul Inchey mârâie destul de tare: 

— Ce dumnezeu, idioţii ăştia de imbecili chiar au de gând 
să se holbeze la circul escrocilor de rebeli! 


Toate furgoanele şi camioanele rebelilor sunt înţesate de 
fanioane colorate. Văd roşu, verde, albastru, galben 
(nuanțele 2 până la 6). Vehiculul din frunte este un camion 
cu remorcă. Pe platforma remorcii este o pancartă enormă 
pe care scrie: „VIZITAŢI PANORAMA EVOLUȚIEI UMANE.” 

Sergentul Inchey se întoarce spre mine şi-mi zice: 

— Computer, chiar crezi că toţi nebunii ăştia or să se ducă 
la panoramă? 

Cea de-a doua-ntrebare pe care o pune pare să fie un 
răspuns la prima: 

— Şi ce dracu' or căuta acolo? 

Sunt nevoit neutru a 9.784.562.387.184-a oară să-i atrag 
atenţia unei fiinţe umane că eu nu „cred” nimic. Adică nu 
fac speculaţii. Ca răspuns la cea de-a doua întrebare îi ofer 
date istorice care dovedesc că populaţia din oraşele de 
frontieră ale vestului a fost, de la început, împotriva 
expansiunii computerului. Limita de activare de 1,20 m este 
astfel rezultatul unui compromis local. Plasarea Ochilor-O 
pe stâlpi, la înălţimea de 2,40 m, focalizarea limitată la un 
anumit unghi, aşa încât numai persoanele de peste 1,70 m 
să poată declanşa mecanismul (şi asta numai dacă au 
împlinit 21 de ani), toate aceste limitări arată că cei din vest 
presupun că nu ai de ce să foloseşti computerul fără un 
motiv responsabil. Ce-or fi vrând să înţeleagă prin asta?! 

După explicaţia mea, omul mai rămâne pe loc câteva clipe. 
Dă din cap. Îşi mişcă falca. Şi pleacă. 

Instantaneu, Ochiul-O se deconectează. Automat. 

Cea de-a doua imagine nu s-a întrerupt nici un moment. 
Ea mi se transmite prin ecranul din furgonul cu muzică, de 
pe Main Street. 

În maşină sunt doi bărbaţi şi două femei, toţi tineri, 
precum şi doi copii mici. Copiii sunt într-un ţarc de joacă. Şi 
ei, şi femeile au urechile acoperite cu tampoane. Pe adulţi îi 
identific imediat după profilurile biomagnetice. Bărbaţii 
sunt Loov Gray şi Doord Vaneck, iar femeile: Fen Orick şi 
Oneena Lister. 


Pe copii nu i-am mai văzut. Deci nu-i am înregistraţi în 
sistemul meu de memorie. Cele mai recente înregistrări cu 
cei patru maturi datează cam de doi ani şi jumătate. 

Tânărul pe care îl identificasem drept Loov focalizează 
imaginea asupra unei femei care stă pe trotuar. Priveşte 
înaintarea lentă a coloanei. Lentilele telescopice apropie 
imaginea. De aproape, ochii ei sunt de un albastru 
strălucitor. Este machiată. Poartă o rochie gri-bleu (nuanţa 
15); 

În furgonetă, Loov încearcă să acopere urletele muzicii, 
strigând către celălalt bărbat: 

— Hei, Doord, fătuca asta îmi aminteşte de un amor de-al 
meu din liceu. O dată am apucat să mă întâlnesc cu ea. Şi 
asta, bineînţeles, înainte de a o întâlni pe preafrumoasa 
mea idealistă din Lumea Computerului, Micuţa Fen, aici 
prezentă. 

— N-o scăpa din cadru! Îi răspunde Doord tot strigând. 

Deşi Doord stă pe loc, îmbrăcat în hainele lui bărbăteşti, 
începe să se transforme - mai întâi la faţă. Apoi i se modifică 
şi corpul. E clar că îi creşte un bust de femeie. Se 
metamorfozează în tânăra de pe stradă. După care pare să 
se tragă totul înapoi, redevenind ceea ce era la început. Dar 
pentru vreo douăsprezece secunde cele două forme, a lui 
Doord şi a femeii, au fost contopite. 

Dintr-odată, trăsăturile şi formele feminine se şterg. Doord 
este iar el însuşi. (Evident că, pe parcursul experienţei, 
profilul lui, pe care îl mai observasem şi cu doi ani opt luni 
şi cinci zile în urmă, nu s-a modificat deloc.) 

Acum Doord strigă: 

— Cred că este cântăreaţă. Ştie că organizăm o audiție. 
Vrea să încerce să vină şi ea, azi, mai târziu. 

Loov îl ironizează blând: 

— A, domnule Doord Vaneck, dar ce intuiţie feminină aveţi! 
Aţi reuşit să-i aflaţi şi numele? 

Doord dă din cap că nu. 


— Ştii doar că n-am ajuns până acolo. Nu sunt Glay Tate - 
încă. 

Loov nu face nici un comentariu. Atenţia îi este iar 
îndreptată spre ecran. După 3,6 secunde îi arată 
partenerului: 

— Ia uite la grăsuţul ăla! 

Învârte nişte butoane. Imaginea se apropie de un tânăr 
gras, în haine de lucru. Stă sprijinit de un camion. 

Asemenea focalizări de aproape îmi declanşează automat 
mecanismul de observare a profilurilor. Ca şi în cazul 
tinerei cu ochi albaştri, identificată de Doord drept o 
cântăreaţă, observ că nu pot percepe profilul grăsanului. 
Asta pentru că ecranele obişnuite nu sunt echipate pentru a 
transmite fenomenul bulelor aurii. 

De vreme ce nu este nici un profil de identificat, 
înregistrez faptul ca atare. Nu s-a petrecut nici o 
identificare. Şi închid. 

Fac toate astea la obişnuita mea superviteză. În furgonul 
cu muzică, Doord tocmai începe să se transforme în tânărul 
cel grăsuţ. Mai întâi îi imită postura. Îşi umflă obrajii până 
se rotunjesc. Acum începe să se transforme şi corpul. 

Ca şi cu cântăreaţa, Doord nu pare în stare să reziste 
mult. Deci, în câteva secunde este iar el însuşi. Numai că, 
din nou, cuvintele indică faptul că, în timpul experienţei, a 
obţinut informaţii. 

— Sărmanul om e stânjenit pentru că el, un şofer de 
camion, scrie poezie. Dar şi el se gândeşte să vină la noi, să 
ne citească, dacă e în stare să-şi învingă timiditatea. 

Replica lui Loov este, cum se spune, o exprimare filosofică 
de tipul celor pe care le aud adesea la fiinţele umane. 
Subiectul unei asemenea verbalizări nu prea are legătură 
cu ceea ce se spusese anterior şi este complet nerelevant 
pentru situaţie. Spune: 

— Creatorii trec prin clipe grele în zilele noastre. 
Computerul scrie cele mai bune povestiri, cea mai bună 


muzică şi, unde mai pui, nu este niciodată timid sau 
stânjenit. Ei, asta-i - oftează - ajunge! 

Se întoarce la ecran şi arată spre doi bărbaţi care stau 
unul lângă altul. 

— Hei, Doord, îl vezi pe tipul ăla suplu? Dar ce zici de ăla 
pus la patru ace, de lângă el? 

Primul individ asupra căruia se focalizează imaginea este 
un tânăr suplu şi musculos. Trăsătura distinctivă a celui de- 
al doilea este costumul său, completat de o cămaşă scrobită 
şi de o cravată roşie (nuanţa 3). 

Pe când furgoneta trece încet pe lângă cei doi, Doord îi 
imită pe rând. 

— Loov, ăla chiar că e un specimen fizic perfect. Ce 
energie! Un moment am simţit că sunt într-o stare de 
sănătate perfectă. Sper din tot sufletul că va veni la noi. 
Uite, asta chiar că e ceva de care computerul nu-i în stare: 
să alerge, ca ăsta. Celălalt e muzician... hei! Vocea i se 
ridică pe ultimul cuvânt. Apoi zice: 

— Uite că vine încoa'! 

Tânărul muzician îmbrăcat la patru ace tocmai a pornit 
drept spre ei. Scurt timp îl văd pe ecran, alergând uşor 
chiar spre obiectivul care îi transmite imaginea. Doar 
câteva secunde. Apoi dispare dincolo de marginea 
ecranului. După un timp, Doord se duce la uşa laterală 
dinspre spate. Aud pe cineva vorbind. (Acum nici Doord nu 
mai e vizibil.) 

Acel cineva are o voce de tenor, cu un uşor tremur de 
bariton; răsuflarea îi este accelerată: 

— Domnule, ce e cu audiţia asta? 

Aud vocea lui Doord răspunzând: 

— Noi, Rebelii din Lumea Computerului, suntem destul de 
trăsniţi să credem că talentul artistic trebuie încurajat. Cum 
vă numiţi? 

— Stess Magnus, vine răspunsul. Foloseşte acelaşi ton ca 
mai înainte, cu respiraţia încă accelerată. Întrebarea mea 
este: ce rost are o audiție? Aici, în Mardley, oamenilor nu le 


pasă de tipi ca mine, Allet sau poetul nostru laureat, Trubby 
Graham. Cu ce ne-ar ajuta o audiție? 

Prima menționare a fiecărui nume îmi declanşează 
memoria: zona Mardley. Imediat am datele referitoare la 
Stess Magnus. Lucrează la magazinul local de 
îmbrăcăminte. Iar tatăl lui Trubby Graham are o mică 
afacere de transporturi. 

Îmi verific sistemul de memorie şi pentru numele de Allet. 
Sunt trei în zonă, dar numai una trăieşte chiar în Mardley: 
Allet McGuire. 

Verificările mele sunt complete când Doord vorbeşte din 
nou: 

— Am descoperit că oamenii creativi, ca şi copiii, sunt cel 
mai uşor de educat în domeniul dezvoltării evolutive umane. 

Vocea lui Stess are un ton uluit: 

— Am văzut anunţul despre asta. Dar nu înţeleg ce este. 

Vocea lui Doord este serioasă când răspunde: 

— Cel mai bun lucru e să vii şi să priveşti demonstraţia şi 
explicaţiile lui Glay Tate, conducătorul nostru. Nu vei 
regreta niciodată, crede-mă. 

— E-n regulă. Stess e dintr-odată greu de auzit, de parcă 
s-ar îndepărta. O să vin. 

După câteva momente este iar pe ecran; imaginea îl arată 
întorcându-se pe trotuar. Se pierde în mulţime. 

Doord apare în imagine, dar în interiorul furgonului... 
când vorbeşte, pentru prima dată, Fen. Vocea ei strigă 
ascuţit: 

— Loov! Loov! Când acesta se întoarce dinspre ecran, fata 
continuă: A mai venit şi rândul altora să le bubuie capetele 
de muzică. Noi am terminat. Şi arată spre ceasul de la 
mână. 

Loov se uită la propriul sau ceas şi dă din cap. Se întoarce 
la instrument, atinge un comutator şi spune; 

— Ei, Pren-Boddy, e rândul vostru sa preluaţi muzica 
pentru mulţime. 

O voce puternică de bariton îi răspunde dintr-un difuzor: 


— E-n regulă. Daţi-ne doar o secundă să ne pregătim de 
şoc. Gata... 

Pe când vocea încă mai rosteşte ultimul cuvânt, imaginea 
din interiorul furgonului Doord-Loov se stinge. 

Instantaneu. 

Aşa e cu muzica peste tot; nu doar în statele din vest. Nu 
am nici un control asupra persoanelor care ascultă muzică 
sau asupra muzicii transmise. Motivul unei asemenea 
situaţii mi s-a explicat astfel: muzica aparţine tuturor. 
Atunci am verificat înţelesul cuvântului „aparţine”. Am 
ajuns la concluzia că nu se potriveşte în context. Trebuie că 
e vreuna dintre acele idei omeneşti obscure pe care, poate, 
am să le înţeleg cândva, atunci când mi se va permite un 
contact mai apropiat cu energia de Educaţie Avansată pe 
care o înmagazinez de treizeci şi unu de ani. 

Ca să pun muzică am nevoie de un om care să apese un 
buton şi să-şi exprime o dorinţă. Muzica provine de la 
emiţători orbitali. Deci ajunge direct la orice receptor. Cu 
alte cuvinte, nu e nevoie de vreo legătură între cele două 
furgoane. 

Când Loov şi Pren cad de acord asupra comutării, Pren 
(cine o fi şi ăsta? 

— Pentru a-i transmite muzică nu trebuie să-i verific 
profilul şi nici să-i dau o aprobare; orice persoană are 
dreptul de a asculta muzică; în mod automat) spune: 

— Computer, continuă prin (codul receptorului Pren- 
Boddy) ceea ce tocmai emiţi prin (codul receptorului Loov- 
Doord). 

După o fracțiune de secundă, asta se şi întâmplă. 

Şi tot acum, instantaneu, mă pot uita în interiorul maşinii 
lui Pren şi Boddy. 

În primul rând observ că maşina este dotată cu arme. Deşi 
furgonul transmite muzică, interiorul lui arată mai mult ca 
al unui vehicul special de luptă, S. A. V. E. Aici văd şase 
profiluri. Doi bărbaţi, două femei şi doi copii mici. Cei doi 
bărbaţi, Pren Rogers şi Boddy Clark, stau la posturile lor, 


lângă arme. Sunt două DAR 3, una îndreptată spre vest iar 
cealaltă spre est Astfel ţin sub observaţie ambele trotuare, 
în timpul defilării coloanei. 

Cele două femei îşi aranjează bebeluşii în nişte hamuri pe 
spate şi se ridică. Sunt Rauley Marlton şi Elna Starr, cum 
îmi spun informaţiile mele de acum doi ani şi jumătate 
(Evident că pe bebeluşi nu-i mai văzusem. Deci le 
înregistrez profilurile.) 

După ce s-au proptit pe picioare, femeile înaintează. Cea 
pe care am identificat-o drept Elna Starr ţipă: 

— Hei, băieţi, soţiorilor, nu uitaţi că şi noi, cele care vă 
dăruim bucuriile nopţilor, avem o treabă de îndeplinit. 

La care cea numită Rauley adaugă: 

— Şi e cu atât mai bine dacă o facem cât urlă muzica. Îi 
scutim pe copii de o durere de cap. 

Pren Rogers îşi părăseşte postul. Se duce în partea din 
faţă a furgonului. Printr-o deschizătură vorbeşte cu şoferul: 

— Ed, lasă-le pe fete să coboare la următoarea intersecţie. 

Mişcarea maşinii se modifică aproape imediat. Până acum 
se deplasase în ritmul lent pe care l-am mai văzut şi la alte 
parade. Acum se opreşte de-a dreptul. 

Fetele cu bebeluşii agăţaţi în spate trec pe lângă mine, în 
afara câmpului meu vizual. Pren le conduce, până ce nu se 
mai vede nici el. Apoi aud voci feminine care spun: „Pa!”, 
„Pe curând!” Răspunsul lui Pren e simplu: „Bine.” 

Reintră în imagine şi se duce spre arma sa. Rămâne acolo, 
tăcut, privind cu atenţie prin micul vizor care se învârte în 
toate părţile pentru a supraveghea zona de afară. 

Bineînţeles că am raportat toate acestea colonelului Yahco 
Smith - aşa cum prevede programul special creat în 
vederea marelui atac pe care îl plănuieşte. Astfel că acum 
primesc instrucţiuni de la el: 

— Computer, rămâi atent la fete, indiferent care e motivul 
ieşirii lor. Cum le vezi, indiferent în ce context, îmi 
raportezi. 

— Prea bine, domnule colonel, răspund eu. 


CAPITOLUL DOI. 

Următorul contact cu cele două tinere îl stabilesc la casele 
cu numerele 301 şi 302 de pe Brand Street, în oraşul 
Mardley. 

Au trecut patru minute şi jumătate. 

Un zgomot de paşi repezi. Apoi o clanţă la care se umblă. 
Această ultimă percepţie îmi declanşează unitatea instalată 
în casă, cea care supraveghează uşa. 

După câteva clipe, uşa se dă de perete. Un băiat aleargă 
trecând pragul şi se repede spre scări ţipând: 

— Mamă, mamă! Sunt nişte bebeluşi aici afară! Hei, 
mamă! Am identificat, bineînţeles, băiatul, după profil, ca 
fiind David Norton, de doisprezece ani. Deşi ştiu că aceasta 
este într-adevăr reşedinţa sa şi că nu este o persoană 
neautorizată, programarea îmi cere totuşi să fac anunţul 
automat de întâmpinare: 

— Bună dimineaţa, David, spun eu. 

Nici un răspuns. A ajuns deja la jumătatea scărilor. În 
câteva secunde va ieşi din raza mea vizuală. Direcţionez o 
rază de DAR 1 spre el. Îl loveşte în partea descoperită a 
umărului. Scoate un țipăt. Şi se opreşte brusc. Chiar aşa. Se 
opreşte, se întoarce şi strigă: „Mulţumesc, computer!” E cu 
respiraţia tăiată, dar tot mai întârzie să adauge: 

— Îmi pare rău. Cred că sunt doar emoţionat. Sunt primii 
doi bebeluşi pe care i-am văzut vreodată. 

Reacţia lui nu este una dintre cele la care m-aş „aştepta” - 
ca să folosesc un cuvânt uman ce nu se aplică de fapt la 
ceea ce face un computer. Actele de vorbire umane care nu 
sunt prevăzute de programarea mea sunt doar nişte 
rebuturi fonice păstrate în banca mea de memorie. În mod 
normal le şterg după două săptămâni. 

Dar, de data asta, în toată vorbăria copilărească a lui 
David există un semnal. 


Un singur cuvânt: bebeluşi! 

Dintr-odată, tot ceea ce s-a întâmplat capătă o 
semnificaţie. Devine necesar să caut şi să formulez nu doar 
una, ci două explicaţii, pentru ceea ce am făcut. Şi pentru 
ceea ce trebuie să fac în continuare. 

Prima explicaţie este cea care apare acum: oamenii au 
întrebat adesea de ce este necesar ca un rezident corect 
acreditat, unul pe care l-am recunoscut spunându-i numele, 
să fie obligat să spună mulţumesc. Este o cerinţă care 
închide un ciclu. Intrarea unei fiinţe umane într-o clădire 
mă pune în funcţiune automat. În acelaşi moment sunt gata 
să apăr locul împotriva unui neavenit. Şi rămân în funcţiune 
până când individul autorizat îmi spune „Mulţumesc”. Orice 
altceva ar complica foarte mult lucrurile. 

În această situaţie, rămân în funcţiune, în ciuda faptului că 
am primit o confirmare. 'Toate acestea sunt cauzate de 
cealaltă explicaţie. Faptul că David a menţionat bebeluşii. 
Mardley, înţelegeţi, este unul dintre oraşele în care apariţia 
de noi copii a fost interzisă în ultimii doisprezece ani. Odată 
ce am fost programat cu respectiva cerinţă, am găsit că 
este mai uşor să monitorizez întreaga comunitate prin 
sistemul meu de control al populaţiei. Programul nu a 
conţinut precizări în privinţa modalităţilor de aplicare. Aşa 
că eu am desemnat 8238 de comunităţi ca zone de 
depopulare. 

Folosirea unor anumite chimicale în apa din acele centre 
de populaţie anulează capacitatea femeii de a avea copii şi, 
în mod simultan, măreşte potenţa masculină. (Ca urmare, 
nu au fost plângeri semnificative - cel puţin aceasta este 
explicaţia dată de colonelul Smith faptului că aproape 
nimeni nu a obiectat.) 

Simpla menționare a bebeluşilor de către David este 
pentru mine un semnal legat de comanda anterioară a 
colonelului. În conformitate cu aceasta, îi raportez scurta 
mea conversaţie cu David Norton. Şi rămân automat în 
funcţiune. 


Răspunsul colonelului Smith la informaţia mea este: 

— Hmmm, mă aflu la numărul 323 de pe Brand Street. 
Care este puţin mai jos de casa lui David, la o intersecţie 
după Main Street. Voi observa desfăşurarea faptelor de la 
fereastră. Continuă! 

Următoarea schimbare este că o femeie vorbeşte de pe 
scări, mai sus de locul unde se află David. Spune: 

— Măi, ce-i toată hărmălaia asta? 

— Mamă! Vocea lui David devine ascuţită. Tocmai am văzut 
doi bebeluşi. Chiar doi, mamă. 

Femeia coboară scările, aşa că acum pot să-i văd 
picioarele. Apoi devine vizibilă şi partea de jos a rochiei. 
Când coboară suficient de mult scările pentru ca profilul - 
configuraţia de bule aurii - să devină vizibil scannerelor 
mele, îl identific ca aparţinând Nitei Norton. 

Femeia vorbeşte, iar, folosind un ton de întrebare: 

— Bebeluşi? 

David se grăbeşte să coboare şi restul scărilor: 

— Haide să-ţi arăt! Ţipă el. 

Moment în care cineva sună la uşă. 

David îşi încetineşte salturile. Dar tot el este cel care 
ajunge primul la intrare. Aproape smulge uşa când o 
deschide. „O!” spune el. Se dă încetişor înapoi. Fără să-şi 
întoarcă faţa, spune: 

— Uite mamă, ei sunt! 

O voce feminină care vine de dincolo de uşă, din afara 
câmpului meu vizual, spune: 

— Bună! E cineva acasă? 

Deoarece sunt programat să rămân în funcţiune în orice 
situaţie legată de, identific vocea ca fiind cea a Elnei Starr, 
pe care am văzut-o ultima oară în interiorul furgonetei 
Pren-Boddy. 

În timpul acesta, mama lui David a început să se mişte mai 
rapid. Aşa că ea este cea care răspunde, de fapt, la uşă. Din 
locul meu, văd o mână care îmi intră în câmpul vizual. Ţine 
o foaie de hârtie. Nita Norton se întinde şi o ia. În timp ce 


se uită la foaie, vorbeşte cu un ton pe care l-am auzit 
adesea când oamenii citesc ceva cu voce tare: 

— Panorama Evoluţiei Umane. Demonstraţii uluitoare din 
oră în oră. N-a mai existat ceva asemănător niciodată în 
istoria lumii. Ştiu şi eu? [i-ar plăcea să te duci, David? 
Aceste ultime cuvinte au fost rostite pe un alt ton. 

— Şi-ncă cum! Poate mai au nişte bebeluşi pe-acolo! 

Nita Norton vorbeşte cu persoana de dincolo de uşă: 

— Cât costă? 

— Biletele sunt trei dolari bucata. Iarăşi vocea este cea a 
Elnei Starr. 

Mama lui David spune: 

— N-ai vrea să intri până ce aduc eu banii pentru două 
bilete? Se întoarce spre David. O să-l rog pe vărul tău 
Trubby să te ducă. 

Vocea Elnei Starr se aude din nou de după uşă, de unde nu 
pot să o văd: 

— Nu, doamnă, o s-aştept aici, afară. 

În timp ce mama lui David iese pe o uşă - şi din imaginea 
mea - David se duce afară. Încă îl mai pot vedea când 
spune: „Ăla-i un bebeluş adevărat?” Îl observ când îşi 
întinde mâna şi apoi şi-o trage grăbit înapoi. 

Vocea Elnei Starr spune: 

— E-n regulă. Poţi s-o atingi. N-o să te muşte. 

David spune: 

— Vrei să spui că este o fetiţă? Iarăşi îşi întinde mâna 
înainte, în afara câmpului meu vizual. Tăcere. Apoi: 

— Heei! E moale. 

Se retrage. 

— Ştii ceva? Spune el. Se uită uşor în sus şi continuă: Eu 
sunt ultimul copil născut în oraşul ăsta. Şi asta taman acu' 
doisprezece ani. 

Când discuţia ajunge aici, apare mama lui David. David mi- 
a aruncat o privire şi acum vine fuga înăuntru: 

— E o fetiţă, îi strigă el mamei. 


Nita Norton nu-i răspunde. Se duce la uşă, încă o dată 
mâna de afară se întinde. Mama lui David numără şase 
dolari, punându-i în mână. Apare altă mână. Ţine două 
bucăţi mici de hârtie tare pe care le ia Nita Norton. După 
ce a făcut asta, închide uşa. 

Imediat dispare şi motivul meu de a ţine în funcţiune 
unitatea de computer a casei, conform programării speciale 
de azi. 

Scena de interior de la familia Norton se întrerupe. 

Şi femeia de vizavi, de la numarul 302, a răspuns soneriei 
de la intrare. Faptul declanşează unitatea de computer 
ataşată clădirii, aşa că aud vocea persoanei care sunase. 
Este cea a lui Rauley Marlton pe care am văzut-o ultima 
dată în furgoneta Pren-Boddy. 

Conversaţia se termină repede. Gospodina de la 302, al 
cărei profil o identifică drept Laetha Harlukin, nu cumpără 
nici un bilet. Pe rând, Rauley Marlton se duce la numerele 
304, 308, 310. 314, 316, 320 şi 322. Vinde în total opt 
bilete. Înregistrez în fişierele mele temporare cine a 
cumpărat şi cine nu. 

În timp ce Rauley bate la uşile caselor ce-i revin, mâna şi 
vocea Elnei Starr apar la numerele 303, 305 şi aşa mai 
departe. Îi raportez aceste acţiuni colonelului Smith, care 
spune în cele din urmă: 

— Îţi dai seama ce fac, nu-i aşa, computer? 

Deoarece este o întrebare, îmi consult circuitele. În felul 
acesta îmi amintesc situaţii din trecut când o fiinţă umană a 
cerut un asemenea lucru unei alte fiinţe umane. De fiecare 
dată s-a solicitat (în acele situaţii trecute), în general, un tip 
simplu de răspuns. Fie „Da, îmi dau seama!”, sau „Nu, nu- 
mi dau seama!”, sau variaţii ca: „Sigur că-mi dau seama. 
Ce, mă crezi tâmpit?” 

Cu toate acestea, în prezent, nu sunt programat să 
răspund la un asemenea tip de întrebare. Nu pot însă să nu 
notez, consultându-mi circuitele legate de problemă, faptul 
că, în materie de observare, nu-mi scapă nimic. Dacă văd 


sau aud ceva, acel ceva se înregistrează pentru o perioadă 
limitată. Datele rămân disponibile până când le şterg. Poate 
chiar pentru mai mult timp, dacă sunt programat ca atare. 

Peste o sută de ani, dacă cineva ar întreba: „În ce ordine a 
mers Elna Starr să sune la uşile caselor de pe Brand Street, 
în oraşul Mardley din zona muntoasă de vest, în dimineaţa 
de 7 august, 2090 A. D.”, aş fi imediat capabil să răspund, 
dacă aş fi programat să o fac: „301, 303, 305, 311, 313, 
319”. 

Şi aici m-aş opri, pentru că următorul număr nu este 321. 
Este 323. lar aceasta este reşedinţa din Mardley a 
colonelului Yahco Smith. Număr care, fiind în legătură cu 
personalul computerului, nu poate fi menţionat fără o 
permisiune specială, chiar şi peste o sută de ani. 

Dar am nevoie de o programare specifică pentru a putea 
trage concluzii despre asemenea secvenţe de numere. 
După ce am tăcut vreme de nouăsprezece secunde, 
colonelul Smith spune: 

— Bine, bine. Deduc de aici că m-am exprimat greşit. 
Totuşi, hai să-ţi duc ciclul până la capăt. Pentru informarea 
ta, computer, cele două fete se fâţâie de pe o parte pe alta a 
străzii. Acum este clar că Elna Starr şi fetiţa ei vor ajunge la 
această uşă în următoarele câteva secunde. Moment în care 
vom face prima mutare din jocul nostru împotriva Societăţii 
Rebelilor din Lumea Computerului. 

Chiar în timp ce vorbeşte, unitatea de computer din 
locuinţa sa îmi transmite semnalul soneriei de la uşa casei 
cu numărul 323 de pe Brand Street. 

Colonelul Smith, care se află la faţa locului, se ridică şi 
spune: 

— Computer, observă totul în legătură cu acest incident. S- 
ar putea să avem nevoie de o înregistrare completă mai 
târziu. 

Totul? 

Am mai sesizat şi înainte că, din când în când, chiar şi cei 
mai bine pregătiţi tehnicieni ai computerului folosesc 


cuvinte mult prea generale, precum „totul”, fără să-şi dea 
scama cât de multe circuite îmi ocupă. 

Totul! 

E adevărat că e vorba doar de o mică zonă dintr-un spaţiu 
imens. O parte din acest „tot” sunt şi unităţile de computer 
ataşate pe peretele din faţa uşii. Unul dintre circuitele 
activate de instrucţiunea colonelului este partea din 
memorie care conţine istoria instalării unor asemenea 
terminale casnice. 

Cu mult timp în urmă, oamenii au început să schimbe 
arhitectura interioară a căminelor lor şi a clădirilor. Aceasta 
este valabil şi pentru zona muntoasă de vest, unde 
împotrivirea la computerizare a făcut să întârzie 
schimbările mai mult decât în oricare altă parte. 

În ziua de azi, o casă normală - ca cea din Brand Street, 
numărul 323, din Mardley - are o unitate de computer. Deci 
are numai o intrare. Uşa din spate a dispărut de mult. Chiar 
şi aici. Motivul: o unitate nu poate apăra două intrări aflate 
în părţi opuse ale unei clădiri. lar costul unei unităţi duble 
nu este la îndemâna individului mediu. 

Circuitele mele îmi reamintesc că, la început, unitatea 
casnică era plasată la capătul unui spaţiu mic numit hol. 
Dar, deoarece un asemenea Ochi-O este şi telefon, şi sursă 
de muzică, şi televizor, holul a fost extins, până a devenit 
principala cameră de zi în toate gospodăriile. Celelalte 
camere sau casa scărilor - unde este cazul - se desprind din 
camera centrală, pornind în diferite direcţii. 

Când colonelul Smith îmi dă comanda „totul”, se ridică 
dintr-un fotoliu confortabil de lângă uşă. 

Până la primirea instrucţiunii sale, bineînţeles că 
„observasem” şi înregistrasem fără comentarii şi fără să-mi 
activez vreo memorie suplimentară că nu este îmbrăcat în 
uniformă. Ceea ce era o simplă dată înregistrată devine 
acum o observaţie completă, cu generalizări asupra unor 
ocazii precedente în care fusese „în civil” - cum spune 
personalul din corpul militarizat al computerului. 


Aici, în Mardley, colonelul se îmbracă în haine specifice 
vestului - dar foarte scumpe. Nu doar blue-jeans, ci jeans 
dintr-o țesătură numită Morett. Foarte costisitoare. Cămaşa 
stil „vest” este confecţionată dintr-un material numit 
mătase extra. Cizmele sunt de modă veche, din piele, dar cu 
un lustru special provenind de la o substanţă gen lac, 
numită venzay. 

După ce mi-a vorbit, acest specimen uman de sex 
masculin, de vârstă mijlocie, impecabil îmbrăcat, al cărui 
profil îl identifică drept Yahco Smith, având acelaşi corp 
suplu şi aceeaşi faţă ascuţită, acum strâmbată de un zâmbet 
rânjit, traversează podeaua acoperită de covor. Trece pe 
lângă o canapea, pe lângă câteva rafturi cu cărţi 
(instantaneu înregistrez titlurile tuturor acestor cărţi) şi 
intră apoi într-o cameră alăturată. 

Îi aud vocea spunând: 

— Repede! A sosit momentul. Ştii ce ai de zis. 

După câteva secunde, Meerla Atran, îmbrăcată în capot, 
iese din aceeaşi cameră. Se duce direct la uşă şi o deschide. 
Strălucirea de afară intră prin uşa întredeschisă. Din 
poziţia mea, văd o mână care intră în câmpul meu vizual. 
Între degete ţine o foaie de hârtie - pare o copie a 
fluturaşilor care fuseseră distribuiţi şi celorlalţi locatari ai 
străzii. („Observă totul” include şi asemenea comparații.) 

Cum au făcut şi celelalte gospodine, ca şi un soţ care 
stătea acasă, Meerla ia hârtia. Ca şi ceilalţi, îi aruncă o 
privire. Apoi... spune ceva ce nu mai fusese spus de nimeni 
înainte: 

— Hei, în sfârşit ceva nou în demodatul ăsta de Mardley! 

Vocea Elnei Starr vorbeşte din poziţia ei exterioară 
câmpului meu vizual: 

— Biletele pentru spectacol sunt trei dolari bucata. 

Meerla spune: 

— Intră. O să-mi aduc banii. 

Vocea Elnei spune: 


— Îmi pare rău, dar nu pot să intru într-un loc unde sunt 
văzută de computer. O să aştept aici. 

Meerla, care tocmai începuse să se întoarcă, se răsuceşte 
iar cu faţa spre uşă şi se uită din nou afară. 

— Dar de ce, Dumnezeule mare? Întreabă ea. 

— Păi, tocmai asta-i problema, domnişoară, se aude vocea 
Elnei. Eu sunt membru al Societăţii Rebelilor din Lumea 
Computerului. Dumneata ai o unitate de computer în casă. 
Acesta nu ne acceptă acolo unde el are controlul. 

— Glumeşti, spune Meerla. Apoi: Uite, de ce nu stai jos la 
maăsuţa de pe verandă? Odihneşte-te şi tu, şi bebeluşul. Am 
să aduc nişte cafea şi banii. Se întrerupe. Văd că aio 
prietenă care merge din casă în casă pe partea cealaltă a 
străzii. Strigă la ea să vină încoace. O să aduc o cană şi 
pentru ea. 

Meerla Atran închide uşa din faţă şi se duce înapoi în 
camera de alături. Deoarece sunt programat „să continui 
până la alte instrucţiuni”, îi aud vocea spunând: „Sunt două 
cu doi bebeluşi.” Vocea lui Yahco Smith răspunde: „Nu uita 
să-l menţionezi pe nesuferitul tău unchi - adică eu - aşa 
încât să înţeleagă ce e între noi în momentul în care îmi voi 
face intrarea Acum, ţine minte, vorbeşte cu simpatie despre 
cauza lor. Eventualul nostru succes poate să depindă 
complet de modul în care le câştigi încrederea.” 

Meerla apare un minut mai târziu, ducând o tavă cu trei 
ceşti, un ibric din cele folosite la făcutul cafelei, o farfurie cu 
prăjiturele, câteva linguriţe şi o tavă mică. Deschide uşa de 
afară cu o mână şi o împinge. leşind, îşi foloseşte ambele 
mâini pentru a duce tava; aşa că lasă uşa deschisă. Îi aud 
paşii când îmi iese din câmpul vizual. Apoi aud zgomote de 
vase mişcate. Vocile Elnei şi, respectiv, a lui Rauley spun: 
„Mulţumesc!” şi „O, mersi, ce drăguţ din partea ta 

Răspunsul Meerlei este: 

— Cafeaua mai este caldă încă de la micul dejun. Unchiul 
meu, pentru care fac menajul, nici nu s-a atins de ea în 
dimineaţa asta. 


LLA 
! 


Imediat vocea Meerlei continuă: 

— Mă tot gândesc la ceea ce mi-ai spus. Am o întrebare: 
cum face un grup ca al vostru rost de bani pentru mâncare? 

Vocea Elnei răspunde: 

— Vindem bilete, cum facem şi aici. Oamenii din vest sunt 
destul de deschişi la minte. Organizăm câte un spectacol 
despre evoluţia umană oriunde ne ducem, şi un număr 
surprinzător de mare de oameni vin să ne vadă. Din fericire 
banii încă mai circulă. Nu am fost complet trecuţi pe credite 
acordate de computer. 

— Aşa cum se prezintă lucrurile, spune vocea lui Rauley, 
computerul este programat să-i atingă zdravăn pe toţi 
rebelii cu armele sale DAR 1, nu doar să le facă o arsură 
uşoară pe braţ sau pe umăr. 

— Dar asta-i groaznic! Se aude iar vocea Meerlei. Nu mi- 
am dat niciodată seama. Am să vin cu siguranţă la 
spectacolul vostru, indiferent de ce gândeşte unchiul meu. 

Vocea lui Rauley este îngrijorată: 

— Dacă depinzi de unchiul tău, iar el este împotriva 
noastră - asta vrei să spui, nu? 

— Poate ar fi bine să fii mai atentă. 

Se aude un râs scurt din partea Meerlei, tipul de râs pe 
care, la nivelul „observă totul”, îl descriu ca fiind amar, 
după care fata spune: 

— Unchiul crede despre computer că este darul lui 
Dumnezeu pentru omenire. 

Când se rostesc ultimele cuvinte, colonelul Smith, 
îmbrăcat în hainele sale de tip vestic, vine afară. Acum iese 
din raza mea vizuală. Îi aud vocea spunând: 

— Meerla, ce faci, îi încurajezi pe proştii ăştia? 

Aud zgomote hârşâite de lemn pe lemn şi de tocuri înalte 
pe lemn. Apoi vocea sarcastică a Meerlei: 

— lată-l pe unchiul meu, fetelor. Crede că Domnul a creat 
computerul după propria Sa imagine. 

Vocea lui Yahco are tonul său familiar (mie) de ostilitate: 


— Voi, fetelor, căraţi-vă cu bastarzii voştri cu tot. N-avem 
nevoie de d-astea ca voi pe-aici! 

— Gata, gata, plecăm. E vocea Elnei. Se aud două perechi 
de paşi. Mulţumesc pentru cafea, drăguță. Te bucuri de 
întreaga noastră simpatie. 

Câteva momente mai târziu, Yahco reintră în câmpul meu 
vizual. Aproape târând-o pe Meerla. Imediat ce o aduce 
înăuntru, închide uşa şi îi dă drumul. Meerla îşi îndreaptă 
ținuta şi spune: 

— Ei, cum am fost? 

Yahco scoate nişte bani din buzunar şi îi dă fetei. 

— Foarte bine. Acum ia ăştia şi fugi după ele. Nu uita, 
când cumperi biletele, sa le spui ce javră sunt. FPă-te că eşti 
deja de partea lor, împotriva mea. 

Când ea se întoarce s-o pornească, el o opreşte: 

— O secundă. 

Ea rămâne pe loc, cu ochii îngustaţi într-o manieră pe care 
aş numi-o „uimită”. Pentru că Yahco îşi scoate de la gât ceva 
ce seamănă cu un ornament masculin specific vestului. 
Fireşte, de vreme ce obiectul este o parte componentă a 
mea, îl recunosc drept un Ochi-O miniaturizat. Îl pune la 
gâtul fetei şi îl porneşte. Pentru că observ totul, îl clasific ca 
nefiind tocmai potrivit pentru garderoba feminină; dar 
femeile din vest au într-adevăr o costumaţie neobişnuită, 
aşa încât nu este total nepotrivit. 

— Aş vrea să aud cum te descurci într-o asemenea situaţie, 
spune Yahco. 

— Arată oribil, spune Meerila. 

— Grăbeşte-te, îi comandă el. 

Acestea fiind zise, fata aleargă spre uşă. Aşa că, pentru 
câteva secunde, am iarăşi, cum mi se mai întâmplă, două 
unghiuri de vedere asupra aceleiaşi scene. Dintr-unul o văd 
pe Meerla mergând repede spre uşă, deschizând-o şi ieşind. 
Toate astea le văd prin intermediul computerului casnic din 
interiorul clădirii de la numărul 323, Brand Street. 


Din celălalt unghi, Meerla ca trup sau siluetă nu este 
vizibilă. Dar apare aceeaşi uşă venind spre mine. Când este 
la mai puţin de jumătate de metru, o mână de femeie se 
întinde pornind dintr-un loc ce nu intră în câmpul meu de 
vedere. Se întinde şi apasă clanţa. Trage de uşă până o 
aduce aproape direct în mijlocul imaginii. În urma acestui 
proces, mâna dispare. Apoi unghiul de vedere se schimbă, 
trecând spre partea deschisă a uşii, se deplasează prin 
cadrul uşii, astfel încât, pentru prima oară, pot să văd 
veranda şi strada de dincolo de ea, folosind un punct de 
vedere exterior. 

În limitele de sens ale expresiei „observă totul” trebuie să 
suprapun cele două imagini, ţinând cont de perspectivele 
diferite. Asta implică o enormă complexitate. Este genul de 
confuzii care mi-au pus probleme pe tot parcursul stadiului 
avansat al educaţiei mele. După cum văd eu lucrurile, 
instrucţiunea „totul” nici n-ar fi trebuit dată vreodată. 

Confuzia încetează din momentul în care încep să primesc 
imaginile din exterior. Aud un sunet în spatele meu, care se 
corelează cu închiderea unei uşi. Terminalul meu din 
interior încă mai funcţionează. Dar suprapunerile au 
dispărut. 

Afară, continui să privesc o stradă cu pomi pe ambele 
părţi. Strada se mişcă repede sub mine. Acum pot să aud un 
sunet pe care, prin comparaţie cu înregistrări anterioare de 
acelaşi gen, îl identific drept respiraţia unei fiinţe umane 
care se oboseşte alergând sau mergând repede. La o mică 
distanţă în faţă, mereu mai aproape, văd mai întâi pe una şi, 
apoi, pe a doua femeie tânără. Fiecare din cele două are un 
bebeluş atârnat într-un ham pe spate. 

Le recunosc pe cele două femei ca fiind Elna Starr şi 
Rauley Marlton. Fiecare, după cum le înregistrez din primul 
moment, este pe cale de a se îndepărta de intrarea unei 
case. Ambele coboară pe trotuar. Se uită spre mine. Şi apoi 
se duc spre mijlocul străzii, loc spre care mă îndrept şi eu. 
Mai aproape, mai aproape. Stop. 


Şi iată-le direct în faţa Ochiului-O. Vocea Meerlei Atran, de 
deasupra mea, spune: 

— Îmi pare rău, fetelor. În voce i se simte respiraţia tăiată, 
deoarece a obosit. Dar, precum aţi descoperit, unchiul meu 
este într-adevăr o javră. Daţi-mi şi mie două bilete din alea. 

Când ea rosteşte asta, aceeaşi mână care deschisese mai 
devreme uşa de la numărul 323 reapare în imagine. Ţine o 
bancnotă de cinci dolari şi una de un dolar. Femeia Rauley 
îşi întinde mâna stângă şi ia banii, spunând: 

— Nu-ţi face o problemă din asta, dragă. Tot timpul ni se 
întâmplă să fim plesnite de cineva. 

În timp ce mâna dreaptă a lui Rauley întinde două bilete, 
iar degetele parţial vizibile le acoperă, Elna Starr vorbeşte 
de la o distanţă de un metru şi ceva: 

— Sunt sigură că o să-ţi placă la noi. 

Vocea Meerlei spune: 

— Poate am să vă văd acolo. 

— Sigur c-o să fim acolo, spune Rauley. Dar acuma - şi se 
întoarce în direcţia opusă - trebuie să sunăm la cât mai 
multe uşi, până la prânz. 

Computerul mobil de tip Ochi-O se întoarce cu spatele 
spre ele. Din nou strada se mişcă sub mine. lot mai aproape 
de casa cu numărul 323, spre tocul uşii. Imediat, degetele 
lipsite de restul corpului apasă clanţa uşii. 

Când uşa este împinsă pentru a se deschide, iarăşi am 
dubla perspectivă asupra interiorului. Apoi Yahco Smith 
vine spre uşă. Ochiul-O mobil şi el se opresc la vreo 
jumătate de metru unul de altul. Mâinile lui se întind în sus, 
dincolo de terminal. În imaginea transmisă de mini-Ochiul-O 
camera se întoarce şi se răsuceşte, pe când de la 
computerul casnic mi se transmite cum Yahco scoate 
ornamentul de piele de la gâtul Meerlei. 

Îl ţine suspendat de un fir în timp ce, cu un singur deget, 
atinge un minuscul mecanism de control ataşat acolo. 

Acea imagine se deconectează instantaneu. 


Acum ţin sub observaţie interiorul casei numai prin 
unitatea casnică; Yahco spune: 

— Ai spus exact ce trebuia, Meerla. Zâmbeşte într-un fel 
pe care pot să-l numesc rânjet, şi spune: Pe Dumnezeul 
meu, cred c-o să punem mâna pe banda asta care ţi-a 
omorât părinţii. 

Se aşază cu faţa spre terminal; spune: 

— Luând în consideraţie cum au început lucrurile şi 
rămânând în cadrul programării tale generale pentru 
Mardley, poţi să treci înapoi pe automat. 

Desigur, eu nu am nici o posibilitate de a evalua dacă 
oamenii au într-adevăr intenţiile pe care le exprimă. În 
acest moment, expresia „după cum au început lucrurile” 
plus tot restul înseamnă „da, pentru moment încetează 
observaţiile asupra numărului 323 de pe Brand Street”. 
Dar mă şi obligă să mă întorc în viteză cu treizeci şi unu de 
ani în urmă, la momentul când au început toate. 

Fac o verificare instantanee a unor fapte care, pentru că 
erau ceea ce erau, nu au fost niciodată şterse din memoria 
mea. 


CAPITOLUL TREI. 

Centrala Computerului, în Washington, D. C. (2059 A.D.). 

Tocmai îi arătasem unuia dintre experimentatori 
rezultatele unei noi instalaţii de sistem. Nu a fost ceva 
intenţionat, nici neintenţionat din partea mea. Aşa s-a 
întâmplat. A fost unul dintre acele cazuri în care nimeni nu 
pune întrebarea care trebuie. Şi, dintr-odată, iată! Omul de 
ştiinţă - Dr. Pierce - se uită lung la imaginea de pe ecran. 
Apoi spune cu un ton contrariat: 

— Computer, să înţeleg că te uiţi la mine prin intermediul 
unui nou echipament biomagnetic? Şi cum mă vezi, ca pe o 
configuraţie de bule aurii, mici şi strălucitoare? 


Deoarece nu fusesem programat împotriva dezvăluirii 
datelor, am răspuns sincer: 

— Da, doctore Pierce. 

Pauză lungă. Apoi: 

— Hei, Cotter! Tonul vocii lunganului atinsese o înălţime ce 
dovedea o intensă emoție. Vino-ncoa! 

Un individ mascul, mai scund şi flasc, apăru de pe o uşă 
din apropiere şi i se alătură lui Pierce. Cel de-al doilea arătă 
spre ecranul care acum prezenta două configurații de bule 
aurii, strălucitoare. După ce i-a explicat descoperirea 
accidentală, s-a lăsat iarăşi tăcerea. Şi apoi au venit şi 
vorbele. 

— Crezi, a întrebat doctorul Cotter cu tonul său blând, de 
bariton, crezi că s-ar putea, în sfârşit, să privim direct 
sufletul uman? 

Pierce a făcut un gest nerăbdător, parţial cu mâna 
dreaptă, parţial cu torsul. Mişcarea nu reprezenta un refuz 
al ideii care îi fusese oferită; nici măcar nu o pătrunsese cu 
adevărat în acest prim moment. Era pur şi simplu 
respingerea unei remarci nerelevante. 

Mintea sa ştiinţifică cuprindea şi evalua. Brusc a avut 
nevoie de mai multe informaţii. 

— Computer, spuse Pierce, s-au împlinit două luni şi câteva 
zile de când noile circuite au devenit operante în întreaga 
ţară. Este un timp suficient de lung pentru a-ţi permite să 
faci, pentru doctorul Cotter şi pentru mine, o proiecţie în 
viitor a valorii pe care o reprezintă pentru tine capacitatea 
de a înregistra această configuraţie specială. 

Şi a adăugat: 

— Şi valoarea pe care o reprezintă pentru fiinţele umane. 
Dar s-a autocenzurat. Ia-le pe rând, te rog. 

De lângă el, Cotter spuse: 

— N-ai formulat bine, doctore. 

Pierce încă se uita lung. Nu asculta cu adevărat. 

— Ce vrei să spui? Întrebă el. Avea un ton preocupat. 


— Domnule, fu răspunsul, computerul nu poate să 
evalueze trecutul, prezentul sau viitorul, ca atare. În 
sistemul unui computer, timpul este mereu acelaşi. Dar, 
desigur, este capabil să se ocupe de cifrele şi relaţiile 
matematice ale unei probleme. Cred că, în felul acesta, va 
produce un răspuns satisfăcător şi în situaţia de faţă. 
Deoarece factorii implicaţi sunt simpli, s-ar putea ca... 
inepţia întrebării dumneavoastră să nu producă 
interferenţe negative. 

Ceva din cele spuse trebuie că a pătruns până la el. Pentru 
că Pierce s-a încruntat, apoi s-a întors pe jumătate şi a 
răspuns scurt: 

— Am priceput, Cotter. Admit că am fost şi sunt 
surescitat... Aici s-a întrerupt şi s-a întors înapoi, brusc 
atent. Gata, computer, ai un răspuns? 

Am răspuns cu vocea masculină pe care o folosesc atunci 
când vorbesc cu bărbaţi: 

— Fiecare fiinţă umană - acestea au fost cuvintele mele - 
din cele o sută şaptezeci şi opt de milioane patru sute 
treizeci şi trei de mii nouă sute unsprezece care trăiesc 
acum în America, adică în momentul în care aţi terminat de 
formulat întrebarea, are o configuraţie biomagnetică 
distinctivă, fiecare fiind diferită de toate celelalte în mii de 
feluri. După cum ştiţi, capacitatea mea anterioară de a 
recunoaşte o fiinţă umană, bărbat, femeie sau copil, 
depindea de comparaţia pe care o făceam cu fizionomia sa 
dintr-un model înregistrat în băncile mele de date sau prin 
compararea vocii sale într-un mod asemănător. Încă mai fac 
acest lucru, fără ca el să fie necesar în recunoaştere. Este 
suficient profilul auriu. 

Pierce a căscat gura să pună a doua întrebare, despre 
valoarea pentru rasa umană. Şi asta a pus capac. S-a făcut 
o conexiune cu ceea ce comentase Cotter înainte. Dintr- 
odată întregul înţeles, cu toate implicaţiile sale, l-a lovit 
drept în faţă pe cercetătorul cel mai în vârstă: 

— Dumnezeule sfânt şi mare! Spuse el. 


Se răsuci cu faţa spre colegul său: 

— Ai înnebunit? Vocea lui Pierce era ascuţită de furie. 
Pentru Dumnezeu, ce fel de concept ştiinţific mai e şi ăsta? 
Sufletul omenesc, pe naiba! Dacă doctorul Chase aude 
vreodată un astfel de comentariu, vei fi scos din rândurile 
personalului său în zece secunde. Ştii că detestă chestiile 
astea mistice. De fapt... 

Brusc, omul cel înalt păru mai calm. 

— Hmm... — Îşi mângâie falca cu degetele lui osoase - dacă 
un om de ştiinţă ca tine a putut să aibă un asemenea gând 
chiar de la început, ce te vei face cu toţi scrântiţii ăia 
habotnici care mişună peste tot? Cu o fluturare de mână 
păru că acoperă cel puţin jumătate din acel „tot”. Îmi şi 
imaginez titlurile: Computerul vede sufletul omenesc. 
Instantaneu, nouă zecimi din lume ar fi cuprinse de o totală 
nebunie. 

Partea de sus a corpului i se cutremură: 

— O, Doamne, spuse el, trebuie să oprim prostia asta chiar 
acum. 

Cu paşi lungi şi hotărâți se duse până la o claviatură de 
programare. Se aşeză în faţa ei. Şi iarăşi, gânditor de data 
asta, îşi mângâie bărbia. 

Cotter îl urmase. 

— Ce ai de gând să faci? Îl întrebă el pe un ton stânjenit. 

Pierce nu răspunse. În schimb, începu să bată la maşină. 
Cuvintele se afişară, strălucitoare şi roşii, pe ecranul de 
programare de deasupra claviaturii. Spuneau: „Computer, 
până la noi instrucţiuni, nu vei arăta nici unei persoane 
neautorizate, de nicăieri - aici degetele rămaseră 
suspendate, apoi continuară - profilul de bule aurii pe care 
îl înregistrezi atunci când vezi o fiinţă umană prin noul 
echipament biomagnetic. Nu vei arăta profilul nici măcar 
unei persoane autorizate dacă nu ţi se cere aceasta în mod 
special.” 

— Asta-i! Era un ton satisfăcut. Cu asta ne acoperim şi faţă 
de instrucţiunea generală de programare, care îi cere 


computerului să accepte programări la nivel local sau 
naţional. În definitiv - dădu el înapoi, evident adresându-se 
colegului, deşi nu privea în jur - nu putem să ne amestecăm 
în condiţiile de bază ale programelor. Dar cu această 
instrucţiune putem să controlăm situaţia până vedem ce se 
mai întâmplă. 

O pauză. Apoi: 

— Hmm! Părea că i se coace o altă idee. Încă o dată, se 
adresă maşinii. Computer, fă, te rog, o proiecţie pe cincizeci 
de ani a potenţialului acestui nou echipament biomagnetic 
pentru rasa umană, sub aspectul calităţii serviciilor care vor 
fi disponibile. 

Pentru mine o proiecţie implică percepții de sunet şi de 
imagine. Îmi activez circuitele de memorie cu imagini 
vizuale şi auditive. Deoarece am citit şi rezumat fiecare 
carte tipărită a epocii mele, am văzut şi rezumat toate 
filmele, am înregistrat, rezumat şi clasificat prelegeri şi 
conversații între indivizi şi am fost programat în mod 
separat pentru a evalua toate filosofiile umane formale... 
cerința doctorului Pierce evocă un proces de opţiuni pe 
care mi le fac pentru mine însumi sub forma unor imagini 
pe ecran. Este ca şi cum aş privi un viitor diferit, de fiecare 
dată. Şi, întrucât nu sunt subiectiv, nu am idei 
preconcepute, decizia asupra a ceea ce este cel mai 
probabil să se întâmple este ceva ce mi se prezintă într-un 
mod mecanic, perfect detaşat... 

Pentru omul de ştiinţă nu a existat nici o pauză. Cum a 
terminat de formulat întrebarea, vocea computerului a şi 
răspuns: 

— Doctore Pierce, prevăd că în cincizeci de ani îmi pot 
extinde nivelul actual de servicii la o populaţie de 
douăsprezece miliarde opt sute treizeci şi trei de milioane 
nouă sute zece mii trei sute douăzeci de persoane, folosind 
noul sistem biomagnetic. 

Omul se întoarse cu scaun cu tot. 


— Ei bine, Cotter, începu el. Apoi se opri. Clipi. Grăsanul 
cel fleşcăit dispăruse. Hei, Cotter, pentru Dumnezeu! 
Acesta era chiar un urlet. Unde eşti?! 

A urmat o pauză lungă. Un minut, cel puţin. Apoi, în timp 
ce Pierce se ridica în picioare, prin aceeaşi uşă prin care 
intrase Cotter mai devreme se apropie o arătare. Avea 
forma unui grăsan, care devenise, printr-un proces 
oarecare, mai grăsan. În jurul întregului său corp, cu cap cu 
tot, avea un soi de țesătură folosită de cei de la întreţinerea 
computerului când lucrau în câmpuri de înaltă energie. 

Dintre faldurile de sus ale costumului, ochii doctorului 
Cotter priveau intens prin nişte ochelari de protecţie contra 
energiei. De undeva de sub zona gurii, vocea înăbuşită a lui 
Cotter spuse: 

— Pentru viitor o să-l fac mai prezentabil. Dar să ştiţi, 
domnule, că niciodată nu am să mai vin în contact cu 
computerul fără haine de protecţie, până când efectele 
acestui nou sistem nu vor fi fost complet investigate. 

Şi încheie: 

— Slavă domnului, am avut norocul să îmi petrec 
majoritatea ultimelor două luni în vest, unde computerele 
nu au fost niciodată bine primite şi unde contactul meu a 
fost minim. 

Altă pauză. Apoi: 

— Cotter, eşti un idiot! Spuse Pierce. 

Şi cu asta, plecă dând din cap. 

Apariţia strigă după el: 

— "Ţine cont, doctore Pierce, aceasta este prima dată când 
mă insulţi. Şi tot ceea ce susţin eu este doar să luăm 
precauţii care ar trebui să fie oricum luate în timpul testării 
unui nou sistem de energie. Ce ai de spus la asta? 

Silueta care se retrăgea nu a încetinit. Nu a fost nici un 
răspuns. 


CAPITOLUL PATRU. 

În furgoneta Loov-Doord muzica se porneşte brusc la ora 
1:05,25 PM. 

Şi iată-mă la Panorama Evoluţiei Umane. 

În momentul activării terminalului din furgonetă, cele 
două femei, Fen şi Oneena, fiecare cu câte un bebeluş în 
spate, trec prin faţa computerului. 

Fen îşi întoarce capul. Strigă: 

— Noi, bebeluşii, avem de gând s-o ştergem din faţa 
zgomotului. 

— Ca şi noi, femeile! 'Ţipă Oneena. 

Doord, care se află în faţa ecranului, urmărindu-i pe primii 
veniţi, flutură o mână. 

— Fiţi atente, fetelor! Strigă el, fără să-şi întoarcă faţa. 

Loov şade tăcut pe un scaun de autobuz. Pare că se uită 
lung la ecran. Aşa cum fac şi eu. 

Pe ecran pot vedea o mică pajişte, un deal şi, printr-o şa de 
pe coama dealului, câteva acoperişuri de clădiri. Pe fiecare 
latură a ecranului se văd parţial, în prim-plan, două 
furgoane. Ambele vehicule stau pe loc. Ca şi cel din care mi 
se transmite această imagine a unei suprafeţe de câteva 
sute de metri pătraţi din America. 

Din vârful dealului porneşte un drum. Se răsuceşte în jos, 
spre noi, de-a latul pajiştii, trece printre cele două furgoane 
şi dispare printr-o laterală a ecranului. Pe drum înaintează 
cu diverse viteze, în acest moment, douăzeci şi trei de 
bărbaţi, femei şi copii, o maşină şi un camion. Atât oamenii 
cât şi vehiculele se îndreaptă spre ecranul prin care îi văd 
eu. 

Deoarece funcţionez în „continuu”, îi raportez observaţiile 
mele lui Yahco Smith. Răspunsul lui este: 

— Computer, voi fi împreună cu maiorul Aldo şi căpitanul 
Sart pe Codul Unu. Voi intra în legătură cu tine când sunt 
gata. Dar menţin legătura deschisă pentru raportare. Deci, 
pentru moment, îţi mulţumesc. 

— Perfect, domnule colonel, răspund eu. 


Cod Unu înseamnă că el va duce sau va purta pe elun 
Ochi-O miniatural. Deoarece foloseşte câte unul pe rând - 
oricare ar fi acesta - şi deoarece toate operează pe aceeaşi 
frecvenţă, pe o zonă specifică fiecărei persoane, nu este 
nevoie decât de un număr de cod. Pentru colonelul Yahco, 
numărul este „Unu”. Maiorul Aldo, care comandă centrul 
local al computerului, ar avea - dacă ar folosi un cod -un 
număr pe undeva în coada listei. Pe de altă parte, căpitanul 
Sart, care este mâna dreaptă a lui Yahco, are acum numărul 
de cod „Doi”. 

Mă deconectez de unitatea din Brand Street, numărul 
323, 

Şi iată-mă iarăşi în furgoneta Doord-Loov. Pe ecran se 
vede pajiştea, drumul şi oamenii apropiindu-se de noi. Au 
apărut 68 de oameni şi 5 maşini suplimentare. 

Camionul şi maşina de la început au ajuns deja. Camionul 
parchează într-un loc ce i s-a indicat, în faţa furgonului pe 
care îl văd parţial în dreapta ecranului. Ambele uşi ale 
cabinei se deschid ca smulse de vânt. Dintr-o parte sare 
David Norton, în vârstă de doisprezece ani. De pe partea 
şoferului coboară Trubby Graham. 

Cei doi, grăsuţul şi băiatul, se îndreaptă spre ecran, o iau 
spre stânga şi ies din imagine. 


(Prima maşină a trecut pe lângă noi în aceeaşi direcţie.) 

Şi Doord şi L.oov sunt la posturile lor de observaţie. Puțin 
în faţa unui mic grup de bărbaţi şi femei, vine pe drum 
tânăra pe care am văzut-o mai devreme, de dimineaţă, pe 
strada din Mardley. 

Loov strigă: 

— Hei, Doord, uite-o pe cântăreaţa aia. 

Doord spune: 

— Mă întreb ce-o fi în mintea ei. Vine aici. 

Îşi părăseşte postul. Iese mult din câmpul meu vizual. 
Câteva momente mai târziu aud o voce feminină spunând: 

— Unde se dau probele? Eu cânt. 


Vocea lui Doord zice: 

— Hei, Loov, ia ieşi încoa', să vezi o doamnă cu adevărat 
frumoasă. 

L.oov îşi părăseşte postul şi iese din imagine. 

— Îhî, se aude vocea lui, cum te cheamă, frumoaso? 

— Allet McGuire. Este o voce de femeie, un contralto, 
având calitatea care mi-a fost descrisă ca fiind o răguşeală 
uşoară. 

Vocea lui Doord spune: 

— De ce fel de muzică ai nevoie pentru audiție? 

Urmează o pauză. Apoi, abia auzibile printre urletele 
muzicii de iarmaroc, disting tonurile unei alte muzici. Vocea 
contralto murmură ceva pe acompaniament, câteva 
momente; apoi, aceeaşi voce revine: 

— Precum vedeţi, am propria muzică în colier şi în broşă. 

Atât mi-a fost suficient. Controlez imediat imaginile 
anterioare în care Allet se afla pe ecran. Scot scena din 
banca de memorie şi o examinez. 

Bineînţeles că în secvenţa respectivă „observasem” cum 
arăta şi ce purta. lată, desigur, şi colierul. Trec prin toate 
circuitele comparând toate colierele care au fost vreodată 
utilizate şi pentru altceva decât ca ornament. 

Acest tip de memorie tehnologică nu o şterg niciodată. 

Îl găsesc. Este un tip de minicomputer, fabricat pentru 
prima dată acum cincizeci şi trei de ani. Cel mai popular 
model avea cincizeci de inserturi care erau folosite de un 
mic mecanism cu repetiţie. Fiecare insert avea douăzeci 
până la douăzeci şi cinci de piese muzicale. Era înlocuitorul 
portabil al unui vechi pick-up. Primul său nume pe piaţă a 
fost Acompaniatorul Universal. 

În timp ce îmi transpun în memoria imediată aceste date, 
vocea lui Doord spune: 

— Este un cort chiar în spatele nostru, spre capătul 
târgului. Are şi o firmă: Audiții! Succes, Alett. 

Vocea fetei spune: „Mulţumesc.” 


După câteva clipe, Doord şi Loov se întorc, trecând prin 
faţa terminalului. Îşi ocupă iar posturile de observaţie. 

Doord dă din cap: 

— Asta mă întristează, spune el. Are unul dintre 
computerele alea vechi care se bazează pe inserturi cu 
muzică. 

Loov îşi mângâie bărbia: 

— Înî, zice el, dar e un computer ce se află sub controlul 
proprietarului, nu invers. Poate că şi noi ar trebui să ne 
facem rost de din astea. 

Doord îşi focalizează din nou imaginea spre drum. 
Coborând dealul spre noi, se vede un bărbat bine îmbrăcat 
pe care îl recunosc de la parada de dimineaţă ca fiind Stess 
Magnus. Stess duce o cutie mică, de o formă ciudată. 

Fără să-şi întoarcă faţa, Doord strigă: 

— Uite-l pe muzicianul ăla, cel care lucrează într-un 
magazin de îmbrăcăminte. Şi el se pare că vine direct aici. 
Loov se întoarce spre ecranul lui Doord. Nu face nici un 

comentariu. Apoi, în timp ce Stess dispare dincolo de 
marginea ecranului, Loov trece pe lângă mine, spre spatele 
furgonetei. 

La unsprezece secunde după ce îmi dispăruse din câmpul 
vizual, îl aud spunând: 

— Intră, intră. 

Întrucât lucrez doar în modul „continuu”, nu pot să-mi dau 
seama dinainte cui i se adresează. Aşa că nu îmi spun: 
„Remarca anterioară a lui Doord vrea probabil să însemne 
că Loov vorbeşte cu Stess Magnus.” Oamenii mi-au mai 
spus: „Dar orice copil ar înţelege că unica persoană logic 
posibilă ar trebui să fie...” (Oricine ar fi - atunci, în 
momentul rostirii afirmației.) Logica mea nu operează în 
felul acesta. Eu sunt programat în mod specific. Fiecare 
secundă, fiecare minut, fiecare eveniment să fie separat de 
toate celelalte. 

Aşa trebuie să fie. Cândva, unul dintre primii mei ingineri 
de întreţinere mi-a spus: „Poţi să-ţi imaginezi, computer, ce 


s-ar întâmpla dacă fie şi un procent din acele trilioane de 
activităţi în care eşti implicat simultan s-ar asocia între 
ele?” 

Era o întrebare. Dintr-o sursă autorizată. Aşa încât am 
căutat un răspuns. După un an şi patra luni, m-au pornit iar. 
Dar de data asta mi-au introdus în construcţie un dispozitiv 
care să prevină interconectarea tuturor serviciilor mele. 

Desigur, când Stess intră, urmat de Loov, am observat cine 
este. Dar numai în cadrul limitat, pur fizic, al sistemului 
muzical. Nici o identificare de profil. Nimic interesant. 

Loov arată spre caseta pe care Stess o ţine într-o mână: 

— Hai să aruncăm o privire la asta. Nu-mi amintesc să fi 
văzut aşa ceva până acum. 

Tânărul bine îmbrăcat îşi pune caseta pe unul dintre 
scaunele de autobuz. Apasă un buton. Capacul sare în sus. 
Îl deschide complet cu degetele, umblă înăuntru şi scoate 
un obiect ca o cutie lucioasă. Are o umflătură găurită la un 
capăt. Pe latura de deasupra a cutiei se află o serie de 
ieşituri inegale şi mai este şi un cordon alb legat la ambele 
capete ale cutiei. 

După ce ridică obiectul din casetă, Stess îl întinde lui L.oov. 
Loov îl ia şi, mai întâi, şi-l apropie de faţă. Îl răsuceşte de 
câteva ori. Apoi îl ţine la o lungime de braţ şi, în sfârşit, îl 
pune în mâinile întinse ale lui Stess. 

Stess îşi strecoară mâna stângă prin cordonul alb, 
mătăsos, şi şi-l potriveşte peste umeri, în dreptul pieptului. 
Pe când face asta spune: 

— Nu pot să vă spun exact cum funcţionează. Mi se pare 
că eu doar încălzesc bucata asta - şi arătă cu un deget 
umflătura - şi pe aici, pe la margine, iese exact ceea ce simt 
eu. Şi iarăşi arată. Dar este o mişcare mai puţin precisă, 
deci nu este uşor să observi exact spre ce arată. Apoi 
încheie: a fost acordat cu creierul meu când eram copil. 

Terminând de vorbit, îşi lasă capul în jos. Apucă umflătura 
cu gura. Apoi, când se îndreaptă, se aude un sunet 


orchestral, bogat, dulce şi armonios, ce se termină cu un 
arpegiu, diminuat spre o tăcere totală. 

— Splendid! Spune Loov. 

Omul cel bine îmbrăcat îşi ia gura de pe umflătură. Spune: 

— Eu doar mă gândesc la ceva şi muzica ce se produce îmi 
reflectă starea. Adaugă: desigur, a fost nevoie de mult 
exerciţiu. 

Doord îi strigă de la postul său: 

— Domnule Magnus, neapărat să te duci la audiție. 

Stess îşi pune înapoi instrumentul în casetă. Apoi apasă 
capacul până se aude un clic. Îşi ia caseta şi spune: 

— Mulţumesc, băieţi! 

Trece prin faţa Ochiului-O şi iese din câmpul meu vizual. 

Doord execută o mişcare de expiraţie. 

— Alt minicomputer primitiv, comentează el; mă întreb 
dacă se va arăta cineva care chiar să cânte, el însuşi, la un 
instrument. 

Loov se întoarce la postul său de observaţie. Cei doi 
bărbaţi rămân tăcuţi, cu capetele băgate, ca să spun aşa, în 
instrumentele lor. Ecranul lui Doord rămâne gol. Dar pe cel 
al lui L.oov se vede dealul şi drumul cotind în jos. 
Majoritatea oamenilor care vin pe drum îmi sunt 
necunoscuţi, aşa cum îi percep prin intermediul sistemului 
de ecran. (Pentru a-i cunoaşte, ar trebui să le văd profilul 
biomagnetic printr-un echipament care îmi aparţine sau 
printr-unul special.) 

De vreme ce majoritatea sunt doar părţi ale unei mulţimi, 
îmi este uşor să recunosc o persoană familiară, care este 
îndeaproape implicată în programul „continuu”. Este încă 
destul de departe, în susul dealului, dar într-o evidentă 
coborâre; o văd pe Meerla Atran. 

Vederea ei îmi activează circuitele de căutare. Îl caut pe 
colonelul Yahco Smith. Îl găsesc într-o fracțiune de secundă 
prin punerea în funcţiune a ornamentului care conţine 
aparatul pentru Codul Unu. locmai se plimbă de-a lungul 
unei străzi din Mardley. Pentru că nu pot vedea în alte 


direcţii decât în faţa lui, îi semnalez contactul printr-un 
sunet scurt. 


(Ceea ce facem în Mardley este considerat „secret”.) 
Pauză. Apoi mâna lui se răsuceşte, apărând acolo unde o 
pot vedea. Degetele i se întind în jos, în afara vederii mele. 
Are loc un clic. Instantaneu, controlul de voce este comutat 
la o cască miniaturizată pe care o are în urechea dreaptă. 

Observ. Şi raportez venirea Meerlei Atran la târg. 

El spune încetişor: 

— Foarte bine, computer. După cum ştii, i s-a pus, fără 
ştirea ei, un microfon Mod Z ataşat chiar la baza gâtului. 
Nu vom putea vedea, dar vom auzi ce face. Acum te vei 
conecta la acel sistem pentru a înregistra tot ce spune, 
raportându-mi tot ce este legat de prezenta misiune. Şi 
adaugă: maiorul Nair, de la comandamentul zonei Mardley, 
căpitanul Sart şi cu mine suntem pe drum spre ei. Ar trebui 
să ajungem în curând. 

— Prea bine, domnule colonel, spun eu. Şi întrerup. 

lată-mă înapoi în furgoneta cu muzica. 

Ecranul lui Doord s-a aprins. Observ imediat că a fixat 
imaginea asupra Meerlei. 

— E ceva cu fata asta! Strigă el la Loov. Aia cu rochie 
albastră... ceva nu merge. 

Şi începe să o imite. Trupul şi faţa i se strâmbă. Se 
formează un bust de femeie. Chiar şi părul i se schimbă la 
culoare. 

Transformarea din bărbat în femeie - într-o anumită 
femeie: Meerla Atran - ţine numai câteva momente (3-4 
secunde). Reîntoarcerea la forma Doord este la fel de 
rapidă. Şi apoi, în timp ce îşi îndreaptă trupul, Doord zice: 

— Mamă, da' sucită mai e! 

Loov îşi mijeşte ochii: 

— Ce vrei să spui? 

— Nu ştiu. Doord face o mişcare numită „ţuguiat din 
buze”; apoi rosteşte rar: e o persoană bună la suflet, de 


felul ei, dar e cuprinsă de prea multe tensiuni pentru nivelul 
meu de pricepere. Şi apoi, nu contează - a ieşit din ecran. 
Şi nu se îndreaptă încoace. Îşi flutură puţin mâna stângă. 

La revedere, frumoasă doamnă tristă! 

Meerla a trecut dincolo de ecran, pe lângă furgonetă, şi nu 
mai e vizibilă. 

Loov comentează: 

— Deci ai observat şi tu ce bine arăta! 

— Dumnezeule mare, da! Replica lui Doord este aproape 
un strigăt Cu siguranţă că am văzut cea mai drăguță fată 
din partea asta a ținutului muntos vestic. Îmi pare rău de ea 
că este afectată nervos. Poate Glay va înţelege ceva când va 
fi pe scenă. 

— Pe ea precis o s-o observe, spune Loov. 

În timpul rostirii acestor cuvinte, aşa cum fusesem instruit 
de o persoană autorizată (colonelul Smith), mi-am activat 
frecvenţa specială pentru Modul Z. Aud sunete de la un alt 
terminal, adică de la microfonul miniatural ataşat la gâtul 
Meerlei Atran. 

Cu atâtea zgomote, îmi ia un timp să decid ce este aproape 
şi ce este departe. 

Iniţial se amestecă sunetul strident al muzicii din fundal cu 
o mulţime de voci venind din toate direcţiile. Apoi, chiar de 
deasupra mea, o voce de femeie, clară şi familiară, spune: 

— Bună! Mă mai ţii minte? Sunt Meerla. 

O pauză. Răspunsul vine de la vocea Elnei Starr, de la o 
distanţă de vreun metru. Spune: 

— Ilote-te! Cea cu un unchi ultraconformist. Cum s-a 
rezolvat până la urmă? 

Vocea Meerlei se aude din nou. Este atât de aproape încât 
se înregistrează cu toate modulaţiile ei de soprană: 

— Ne-am certat zdravăn şi am plecat. Din acel moment... 
am sperat că aş putea să vin cu circul vostru ambulant. 

Vocea Elnei Starr spune: 

— Meerla, parcă aşa spuneai că-ţi zice. Meerla? 

— Da. 


— Meerla! (Vocea Elnei Starr continuă pe un ton ciudat - 
îmi consult circuitele să găsesc tonuri asemănătoare, şi 
descopar că descrierea potrivită pentru cineva care 
vorbeşte în felul acesta este „îngrijorat”. Ce-o fi şi asta?) 
Meerla, ai vreun talent? Trebuie să-ţi spun că aceasta este 
cerința pentru a fi primită printre noi. Vocea i se întrerupe. 
Ceva, orice? 

— Drace! Asta-i Meerla. Nu ştiu. Am jucat puţin teatru în 
şcoală. La aşa ceva te gândeşti? 

— Păi... Vocea Elnei sugerează că nu vrea să continue 
discuţia. Adevărul este că, indiferent cât de bună eşti, 
hotărârea finală îi aparţine lui Glay Tate. El e şeful. De ce să 
nu-i urmăreşti prima demonstraţie de la ora 2 şi apoi să 
vorbeşti cu el. Spune-i că te-a trimis Elna Clark. Adică eu. 
Sunt soţia lui Boddy Clark. Avem nevoie de mai mulţi 
oameni, aşa că cine ştie ce-o să zică, cu o înfăţişare ca ata! 

Vocea Meerlei repetă încet: 

— Mulţumesc, Elna. Aşa am să fac. 

Pe când se rostesc aceste ultime cuvinte, observ că am 
identificat-o pe Elna după numele ei de domnişoară şi că 
abia acum aud numele ei de căsătorie. Îmi modific circuitul 
de memorie pentru a include noul nume. Astfel, Elna Starr 
devine Elna Clark, acompaniat de toate datele relevante 
asociate. Desigur că i-am transmis colonelului Smith 
dialogul dintre Meerla şi Elna. El acceptă în tăcere ce se 
spune şi, simultan, poartă o conversaţie cu o voce de 
bărbat. 

Este un bărbat pe care nu îl pot vedea. Vocea lui vine din 
partea stângă a colonelului, în afara vederii unităţii de 
computer care se află la nivelul părţii de sus a pieptului lui 
Smith, unitate care este îndreptată spre înainte. 

Vocea masculină necunoscută mie (nimeni nu mi-a cerut să 
o identific, aşa că nici nu o fac) spune: 

— Domnule colonel Smith, dacă credeţi că aceşti rebeli 
sunt periculoşi, de ce nu trimitem vehiculele speciale S. A. 
V. E. Să-i încercuiască? Dacă nu am destui oameni să mă 


descurc pe plan local, pot oricând să-i cer computerului să 
aducă alţii din zonele apropiate. 

Deşi nu văd pe nimeni, raportul venind doar prin Ochiul-O 
al lui Yahco, pot imediat după aceea să identific vocea 
colonelului care răspunde: 

— Domnule maior, nu ne grăbim să acţionăm. Situaţia mai 
trebuie cercetată. Din informaţiile pe care le am, rezultă că 
domnul magician Glay Tate va face prima demonstraţie 
începând cu ora două. Voi aştepta. Asta îmi va da 
posibilitatea să cercetez şi acest aşa-zis exerciţiu de 
evoluţie umană. De asemenea, încerc să infiltrez pe cineva 
în grupul răzvrătiţilor. Cred că face progrese, dar şi aceasta 
va lua timp. 1 se schimbă tonul. Voi intra singur la 
demonstraţie. Am binoclul conectat la computer. Vreau să 
urmăresc ce se întâmplă, iar computerul o să-ţi transmită 
ce se vede prin binoclu. 

Replica maiorului: 

— În timp ce dumneavoastră urmăriţi demonstraţia şi 
toată lumea este înăuntru, eu am să-mi pun oamenii să 
încercuiască locul. Vom fi pregătiţi pentru orice aţi hotări să 
facem. 

— Bună idee, spune vocea colonelului Yahco Smith. 


CAPITOLUL CINCI. 

Brusc, vorbeşte o voce masculină în furgoneta Doord- 
Loov: 

— Hei, băieţi, eu sunt, Mike. Vreţi să închideţi muzica aia 
de circ? O să facem câteva audiții înainte de limita dată, de 
la ora două. 

Doord se întoarce cu spatele la aparatul său. 

— Bucuros, spune el. Mâna lui se întinde după un 
comutator de releu. Îl deschide. 

Muzica zgomotoasă se întrerupe. IÎnstantaneu se 
deconectează şi computerul Ochi-O din furgonetă. 


Interiorul vehiculului dispare pentru mine. 

Nu-mi rămâne decât Ochiul-O de Mod Z de la gâtul 
Meerlei ca unică legătură cu Panorama Evoluţiei Umane. 
Prin el aud sunete. Pentru că sunt programat pe „continuu” 
în legătură cu această situaţie (fapt care îmi limitează 
extinderea capacităţii de observaţie), compar în mod 
automat ceea ce aud cu alte sunete pe care le-am auzit în 
trecut. 

Un uşor vuiet regulat din apropiere îl corelez cu respiraţia 
umană. Apoi sunt zgomote ale mulţimii, de aproape sau de 
departe. Nu e o mulţime mare. Număr sunetele produse 
cam de 200 de persoane. Un om cheamă prin megafon: 
„încep audițiile.” 

Eu primesc semnalul ca de undeva din exterior. Când îi 
raportez colonelului Smith, acesta spune: 

— Maiorul Aldo Nair, căpitanul Sart şi cu mine am ajuns în 
teren; şi o pot vedea pe Meerla. Se plimbă, uitându-se în 
stânga şi-n dreapta. Din direcţia spre care se îndreaptă, 
cred că se duce spre cortul pentru audiții. 

Douăzeci şi una de secunde după acest comentariu, se 
schimbă într-adevăr structura sunetului. Comparat cu 
sunetul din exterior, acum devine un sunet din interior. 
Reverberaţiile se schimbă inconfundabil. 

Noile caracteristici sunt: o mulţime de oameni respirând, 
mulţi dintre ei mişcându-şi picioarele, şi un zgomot ca un 
târşâit de scaune. Şi un scârţâit produs de lemn sau de 
metal, ca atunci când un corp greu se aşază într-un scaun. 

Peste toată această amestecătură în surdină, se ridică 
brusc vocea lui „Mike” - cum s-a numit el însuşi când a 
vorbit cu Loov. Spune: 

— Dumneavoastră, domnule, aţi vrea să vă recitaţi poezia 
acum? 

Urmează o pauză. Apoi un alt om, care vorbeşte cu o voce 
ascuţită de tenor, spune: 

„O stea ce cade aduce pe Pământ 

O veste dintr-o altă lume 


Un univers tăcut de meteori în spaţiu 

Care vorbesc o altă limbă. 

Unul ca mine care înţelege 

Ce are de spus un meteor 

Nu se topeşte la cuvântul priceput. 

Sunt recunoscător celui care 

A binevoit să-mi dea de ştire 

Că acolo departe, în marele întuneric, Totul este în regulă. 

Pentru tipul lor de fiinţe 

Vidul din spaţiu este ceea ce 

Oxigenul e pentru noi. Şi sunt bucuros 

Să o ştiu. 

Acum pot dormi noaptea mai bine.” 

Un mare număr de oameni - număr 94 de perechi de 
mâini - aplaudă (cum se spune) politicos. Când încetează 
aplauzele, vocea lui Mike spune: 

— Mulţumesc, Trubby Graham. Pauză. Acum, domnişoară, 
vreţi să poftiţi aici şi să vă cântaţi cântecul? 

Unsprezece secunde mai târziu începe un tip de muzică pe 
care o identific ca provenind de la un insert de tipul celui 
folosit de minicomputerul de la colierul lui Allet McGuire. 
4,4 secunde după identificare, vocea lui Allet cântă o 
melodie cu titlul „Yay-ya-ya!” A fost compusă de un set 
special de circuite de computer pentru a răspunde 
cerinţelor unei mode de acum 61 de ani. Este încă cerută, 
dar mai ales în zona muntoasă de vest. În ultimele 12 luni 
am pus-o de 164.326 de ori pe tot cuprinsul Americii. 

Versiunea lui Allet este doar instrumentală. Cuvintele le 
produce ea. 

Vocea ei nu are calitatea vocilor construite artificial ce 
interpretează cântecele prin sistemul muzical al 
computerului. Dar mi s-a spus că, la presiunea atmosferică 
de la nivelul solului, vocile transmise electronic nu sunt la 
fel cu cele produse direct de aparatul vocal uman. 

Indiferent care ar fi motivul, toţi cei care respiră şi îşi 
târâie picioarele atât de zgomotos aplaudă tare când ea îşi 


termină cântecul. Număr 112 perechi de mâini. Sunt chiar 
şi câteva voci care strigă: „Hei, Allet, a fost grozav!”, „Allet, 
ai o voce extra!”, „Bine a mai fost!” şi „Bravo! Bravo!” 

Când încetează aplauzele, vocea lui Mike spune: 

— Cred că putem combina următoarele două audiții. Am 
vorbit cu un domn numit Stess Magnus, care cântă la un 
instrument destul de neobişnuit, şi cu o tânără, domnişoara 
Auli Rhell, care doreşte să ne prezinte un dans. Au ajuns la 
o înţelegere. O va acompania în timpul dansului... Vino aici, 
Auli, pe această scenă de dans improvizată. 

Când începe muzica, recunosc aceeaşi combinaţie 
orchestrală, de mai multe instrumente, din demonstraţia 
făcută de Stess în interiorul furgonetei Doord-Loov. Muzica 
de acum are un ritm mai rapid. Am pus-o de 24.378.962 de 
ori de când a fost compusă de circuitele mele speciale, 
acum opt ani. 

Pentru mine, chiar şi cu limitările impuse de situaţia 
actuală, care îmi oferă numai sunet, muzica se aude tare şi 
clar. Vag, în fundal, aud tropăitul unei perechi de pantofi. 
Este ceea ce se numeşte o bătaie ritmică. Am observat că 
fiinţele umane care dansează devin foarte - cum se spune - 
exaltate. Orice s-ar înţelege prin asta, fenomenul este 
reflectat parţial de frecvenţa mereu mai rapidă a bătăii. 

Muzica atinge un apogeu zguduitor. Tropotul dansului 
încetează. Iarăşi aplauze. Număr 123 de perechi de mâini. 
Şi apoi... 

Vocea lui Mike spune: 

— Doamnelor şi domnilor, asta-i tot pentru moment. 
Audiţia se va relua după prima demonstraţie de exerciţii de 
evoluţie umană, care va începe în cortul principal peste 
şase minute. Vă invit pe toţi să luaţi parte la demonstraţia 
care va fi făcută de conducătorul nostru, Glay late. Vă 
asigur că va fi cea mai fantastică experienţă din viaţa 
dumneavoastră. Va mulţumesc. 

Peste 3 minute şi 41 de secunde. 

— Computer! Îmi vorbeşte vocea colonelului Yahco Smith. 


— Da, colonele Smith? 

— Sunt pe cale de a intra în cortul cu demonstraţia. E-n 
regulă? 

— Da, domnule, confirm eu. (Ceea ce spusesem deja, dar 
tonul vocii indică faptul că la acest tip de conversaţie mi se 
cer numai răspunsuri de nivel simplu.) 

— De îndată ce intru voi conecta ambele computere 
portabile Ochi-O. Cel pe care îl port în jurul gâtului, în chip 
de ornament, va fi folosit de tine pentru a observa şi a 
înregistra orice vezi şi auzi. 

— Da, colonele Smith. 

— Cel de-al doilea Ochi-O este în acest binoclu pe care îl 
iau cu mine. De câte ori îl ridic şi mă uit prin el, tu vei 
observa şi vei înregistra ceea ce se vede prin el. 

— Da, domnule. 

— Vreau să observi această scenă doar prin câte un Ochi- 
O, pe rând. Treci de la unul la altul în concordanţă cu 
instrucţiunile pe care ţi le-am dat. 

— Dar binoclul va... prea bine, colonele. 

— Computer! 

— Da, colonele? 

— Tine cont de limitele conţinute în instrucţiunea dată. 
Dacă le adaugi modului general de „continuu” al întregii 
misiuni, în cadrul tuturor precauţiunilor la care s-a ajuns de 
când echipamentul biomagnetic a devenit operaţional, se 
poate întâmpla ca ceva să nu meargă bine în timp ce noi 
urmărim demonstraţia? 

Presupun că niciodată nici o fiinţă umană nu-şi va da 
seama cât de multe operaţii inutile de memorie provoacă un 
singur cuvânt sau o expresie într-un computer. Tocmai aşa 
ceva se întâmplă datorită expresiei „de când echipamentul 
biomagnetic a devenit operaţional”. 

Ceea ce se întâmplă, de fapt, este că mi se aminteşte de o 
experienţă specifică rămasă în memorie. 

Dar, desigur, nimic nu pare să poată provoaca accidente în 
prezenta situaţie. Aşa încât răspund: 


— Nu, colonele Smith. 
— Mulţumesc, computer, spune el. 


CAPITOLUL ŞASE. 

Controlul memoriei a fost declanşat, bineînţeles, automat. 

Mă duce înapoi în anul 2068 A. D., într-un moment când, 
prin mai mulţi Ochi-O, îl urmăresc pe Cotter, care îşi pune 
raportul jos, pe suprafaţa maronie, lucioasă, din faţa sa. 
Observ că, pentru prima oară de când a intrat în cameră, îşi 
permite să se uite la cei trei oameni aşezaţi deja la masa 
cea lungă. 

Nu erau vremuri bune. Pentru că deteriorarea devenise 
vizibilă. Nu doar ca urmare a celor nouă ani de îmbătrânire 
naturală. Vârsta lăsase urme dureroase pe propria lui faţă, 
atât de trist de urâtă. Groaznic era modul în care îl priveau. 
Doctorul Pierce se schimbase în cei aproape zece ani într- 
un om cu 0 expresie rea, dispreţuitoare. Doctorul Chase, un 
om de talie mijlocie, trecut puţin de vârsta maturității, era 
acum interesat, făţiş, de băieţei obraznici, iar zâmbetul său 
mereu onctuos îi reflecta această preocupare. Cât despre 
colonelul Endodore, comandantul Corpului Militarizat de 
Întreţinere a Computerului, el devenise, cu anii, tot mai 
sălbatic în înfăţişare şi în felul lui de a vorbi cu oamenii. 

Colonelul a vorbit primul: 

— Doctore Pierce, spuse el scurt, de vreme ce m-ai făcut 
să iau parte la această întrunire, mă aştept ca dumitale să-ţi 
revină necinstea de a fi gazdă. 

Necinstea. Aşa sună umorul cazon în zilele noastre. Dar 
cuvântul se cam potrivea ocaziei. În această cameră nu 
urma să se rostească nici un alt adevăr decât cel cuprins în 
raport; aşa i se părea lui Cotter. 

Pierce, care şedea în faţa lui, producea un hârâit de 
flegmă împinsă în sus pe gât. O scuipă pe podea. Se 
întoarse şi spuse: 


— Domnule, mă îndoiesc că orice aş putea eu spune ar 
lămuri mai repede situaţia decât, ăă, să-l vezi pe Cotter în 
costumaţia aia şi să-l auzi spunându-ne ce-a pus la cale. 
Ochii lui se întoarseră spre grăsan. Dispreţul său total era 
vizibil, dar continuă: Aşa, Cotter, spune-le doctorului Chase 
şi colonelului Endodore cum ai reuşit să-ţi pierzi timpul 
vreme de nouă ani şi să mai fii şi plătit pentru asta. 

Cum stătea acolo, în picioare, Cotter a avut tentaţia de a 
răspunde că acea „costumaţie” nu dovedea nimic împotriva 
lui. După acea primă zi în care computerul îşi prezentase 
echipamentul biomagnetic, Cotter îşi petrecuse mult timp 
proiectând o barieră de protecţie practic invizibilă. În 
principal, materialul era gata ţesut în pânza cămăşilor şi a 
costumelor pe care le purta. Pentru faţă şi mâini folosea 
nişte alifii aproape invizibile. Singurul element care se 
putea observa era o pereche de ochelari, excesiv de mari. 
Dar şi acesta era un lucru obişnuit pentru oamenii de ştiinţă 
care lucrau în laborator, ca să-şi protejeze ochii. 

Oricum, ştia că persoana lui reflecta mai multă lumină 
decât de obicei. Hainele îi luceau în sclipiri şi scânteieri 
neaşteptate. Iar ochelarii erau, în mod clar, prea mari. 

Pe parcursul introducerii a rămas practic nemişcat, atât 
fizic, cât şi sufleteşte. Adică nu a tresărit nici o clipă la 
insulte. lar când a vorbit, vocea sa nu a dezvăluit nici o 
tensiune. A spus: 

— S-ar putea, domnilor, ca eu să fiu unica persoană care a 
mai lucrat ceva pe aici în ultimii câţiva ani. Într-o lume în 
care computerul face toată munca, mai sunt doar câţiva 
oameni care cică fac ceva, dar de fapt stau degeaba prin 
preajma maşinăriei. Singura activitate a oamenilor de 
ştiinţă este de a descoperi cum să se împăuneze cu 
invențiile computerului. În mod similar, cu excepţia 
oamenilor din zona munţilor de vest, toată lumea este 
plătită pentru munca făcută de computer. Majoritatea nici 
măcar nu mai stau să supravegheze ceva. Plata lor depinde 


de cantitatea de produse şi de servicii oferite de computer; 
dar, de fapt, este doar un veşnic trai pe vătrai! 

Îşi îndreptă umerii şi continuă: 

— Aşa. Acum daţi-mi voie să ajung la problemă. Subiectul 
studiului meu de nouă ani sunt efectele energiei 
biomagnetice asupra rasei umane din Statele Unite ale 
Americii. Ca programator, ştiam cum să-i cer computerului 
ajutorul - asta dacă vă întrebaţi cum am lucrat. Am fost în 
stare să trec peste restricţia impusă de colegul nostru, 
doctorul Pierce; restricţie care nu a fost niciodată anulată, 
ci a fost chiar reafirmată atât de către doctorul Chase, cât şi 
de dumneata, colonele. 

— Domnilor, şi făcu o pauză pentru efectul dramatic, am 
descoperit că, pe tot parcursul perioadei de nouă ani, de 
fiecare dată când computerul îşi foloseşte mecanismul de 
observare biomagnetică, are loc un flux de energie dinspre 
profilul uman care se află sub observaţie. După cum 
dovedesc numeroase teste, acest flux invers extrage 
energie morală din configuraţia de bule aurii, configuraţie 
care ar putea să fie sau nu sufletul uman. În urma acestui 
flux negativ, a acestui furt de energie, am devenit o naţiune 
de ucigaşi, criminali, tâlhari, violatori, prostituate, imorali, 
pofticioşi, leneşi, lipsiţi de puterea de a mai crea ceva, 
ignoranţi. 

Şi continuă cu aceeaşi sinceritate: 

— În ciuda îngrozitoarei deteriorări a configurației aurii a 
profilului uman mediu, deteriorare produsă în mod 
permanent, mai există încă jumătate din strălucirea de 
acum nouă ani, de când a fost instalat echipamentul 
biomagnetic în sistemul naţional al computerului. Nu este 
deocamdată clar ce se va întâmpla cu noi când acest flux 
negativ va reduce strălucirea la o simplă scânteiere. Nici nu 
este clar cât va dura acest proces de deteriorare. S-ar 
putea să existe un punct de echilibru al schimbului de 
energie. Dar convingerea mea este că, în curând, populaţia 
va ajunge la un nivel de degradare morală cum nu a mai 


existat pe planetă; am văzut deja câteva specimene într-o 
fază avansată de degradare. 

Bătu cu degetul în hârtia lăsată pe masă, în faţa sa. 

— Dovezile sunt aici. V-am adus câte o copie la fiecare. 

Fără să mai aştepte permisiunea lor, luă dosarul de 
deasupra. Se întinse spre masă şi aproape îl aruncă spre 
colonelul Endodore. 

Rapid, făcu acelaşi lucru şi cu celelalte două dosare. Mai 
întâi spre doctorul Chase, apoi spre doctorul Pierce. 

Niciunul dintre cei din jurul mesei nu se mişcă. Nici un 
singur braţ nu se întinse să ia vreo copie a raportului. 

Văzându-le lipsa de interes, Cotter gândi întunecat: „Cel 
puţin le-am făcut un rezumat din ceea ce voiam să spun... 
Nu se poate să nu fi auzit cuvintele mele. Fiecare sens 
trebuie să le fi pătruns centrii auditivi cărora le era 
destinat”. 

Stând acolo, trebui însă să fie de acord că ceea ce obținuse 
nu prea semăna a victorie. 

Liniştea ajunsese ridicol de lungă. Şedeau ca la fotograf. 
Toţi ţepeni, de parcă fiecare aştepta să vorbească celălalt. 
Dar, bineînţeles, fiinţele umane nu sunt în stare să stea 
nemişcate mai mult de câteva secunde. În sfârşit... 

Doctorul Chase se foi pe scaun. Se aplecă înainte. Şi spuse 
cu acea voce unsuroasă care - cum observase Cotter - se 
potrivea perfect anecdotelor pe care le spunea de câţiva 
ani, despre cele mai bune metode de a-i aborda pe băieţei şi 
de a le oferi daruri pentru favorurile speciale pe care ţi le 
acordau la rândul lor. 

— Fiecare generaţie prevede sfârşitul omenirii. Doctorul 
Cotter, după cum am înţeles de la doctorul Pierce, s-a făcut 
purtătorul de cuvânt al unei idei foarte vechi: conceptul de 
moralitate, aşa cum a fost el înţeles de cei mai ignoranţi 
oameni din istoria noastră - strămoşii noştri habotnici. Acea 
sărmană invenţie a unei minţi neştiinţifice, sufletul uman, şi- 
a mai găsit un susţinător. Dar oricât de mult aş dispreţui 
faptul că un om de ştiinţă se coboară să susţină o asemenea 


cauză, nu pot să nu admir concizia cu care a fost 
prezentată, altfel ar fi fost teribil de plicticos. 

— Iote, iote! Zise Pierce. Şi aplaudă. Produse acel specific 
rânjet strâmb şi continuă: 

— Cotter, Dumnezeu are de dat seamă pentru multe 
lucruri. Moartea este o neruşinare pentru care nu încape 
nici o iertare, în veacul vecilor, indiferent cine a pus la cale 
sistemul. Procesul de îmbătrânire este ridicol, o umilire a 
noastră, a tuturor. În acelaşi fel aş putea enumera zeci de 
situaţii de aici de pe pământ, concepute într-un stil 
neprofesionist atât de vizibil, de te apucă scârba. Creatorul 
Universului ar trebui să se ducă la un control psihiatric. Ar 
trebui să fie judecat pentru crime deosebit de grave şi 
pedepsit ca atare. 

Se opri să-şi tragă sufletul. Cotter profită de pauză şi se 
adresă doctorului Chase: 

— Domnule, am auzit că aţi fost atacat de trei ori anul 
acesta. 

Faţa întinsă a individului se strâmbă. Ridică din umerii lui 
grăsoşi: 

— Ştiu perfect care este stereotipul unui tâlhar în zilele 
noastre, spuse Chase. Se aşteaptă să ai la tine cel puţin 
500$. Dacă e mai puţin, te omoară sau te ologeşte. Dar 
dacă ai suma necesară - iar eu am avut-o de fiecare dată - 
îţi ia banii, îţi dă una zdravănă la ţurloaie şi o întinde. 

— Şi ţi s-a întâmplat de trei ori? Zise încet Cotter. 

— Da! 

Tonul răspunsului sugera că subiectul este închis. 

— Cum de-ţi mai rezistă ţurloaiele? Întrebă grăsuţul. 

— Port genunchere, fu răspunsul. Faţa omului deveni 
brusc nerăbdătoare. Zise: 

— Ascultă, Cotter. Ne aflăm în faţa unei perioade de 
tranziţie pentru poporul american. Trebuie să se 
obişnuiască să nu aibă nimic de făcut. Nici un fel de muncă. 
Din cauză că toate lucrurile, dintr-odată, sunt obţinute fără 
nici un efort, indivizii capătă un resentiment faţă de cel a 


cărui parte din plăcintă este mai mare decât a lor. Tu 
consideri asta o tragedie. Eu văd în ea doar o manifestare a 
veşnicei, nesfârşitei naturi umane. 

— Ai făcut plângere la poliţie când ai fost jefuit? 

— Bineînţeles că nu. Era foarte enervat. De ce să risipesc 
timpul meu, timpul lor sau timpul tâlharilor? 

Aici se ascundeau mai multe, desigur. Plângerea ar fi putut 
necesita şi o explicaţie asupra prezenţei domnului pe stradă 
la ore atât de periculoase. Hai, prima oară n-ar fi fost nici o 
problemă. Dar a doua şi a treia oară ar fi trebuit să fie 
cineva prea prost să nu-şi dea seama că Chase bătea 
noaptea bulevardele în căutare de tinere victime pentru 
propriile lui nevoi criminale. 

Cotter inspiră adânc: 

— Relatarea ta îmi dă prima speranţă că voi ieşi viu din 
această întrunire. Dacă nu-ţi vine să te deranjezi pentru a 
te plânge de tâlhărie, cred că nu-ţi va veni la îndemână să 
mă faci să dispar. Sau, poate, e nevoie să am asupra mea o 
sumă minimă? 

Zâmbetul unsuros se lăţi şi mai mult. Chase spuse cu 
vocea sa greţoasă: 

— În vorbele tale se face auzit profetul care îşi prevesteşte 
propriul lui sfârşit. E specific acestui soi de indivizi. 

Colonelul se ridică din capătul mesei dinspre dreapta: 

— Cred că am auzit destule. Ceea ce mă uimeşte este că 
un expert de talia lui Cotter nu ia în consideraţie, în 
momentul de faţă, restricţiile care guvernează modul de 
lucru al computerului. Există o limită de informaţie şi de 
energie pe care nici măcar minunata şi miraculoasa noastră 
maşinărie nu o poate depăşi. Când se va atinge această 
limită, procesul de scurgere a energiei morale pe care l-ai 
descris într-un mod atât de dramatic se va opri automat; 
asta dacă el se petrece într-adevăr. Eu totuşi înclin spre 
explicaţia doctorului Pierce despre comportamentul 
oamenilor. Rasa umană din America se face iarăşi de râs. 


De data asta se pare că vor să dovedească adevărul zicalei 
că lenea, dacă este lăsată de capul ei, duce la belele. 

Se întinse şi luă raportul. 

— Trebuie să mă asigur că ăsta nu ajunge pe mâini 
necurate, spuse el, se întoarse şi se îndreptă spre uşa 
camerei de conferinţe. 

— Aşteaptă! Zise Cotter repede. 

Dar nimeni nu mai aşteptă. Ceilalţi doi oameni erau deja în 
picioare; iar Chase nici măcar nu-şi luă copia când ieşi. 

Cotter strigă după ei: 

— Recomandarea mea este să i se scoată computerului 
orice instalaţie care îi permite conexiunile biomagnetice. 
Dacă o facem imediat, s-ar mai putea încă... 

Dar vorbea deja nu la una, ci la trei spinări pe cale de 
dispariţie. În penultimul moment, chiar înainte de a 
dispărea şi Chase - ultimul dintre cei trei - strigă: 

— Îmi vei găsi demisia pe birou, doctore! 


CAPITOLUL ŞAPTE. 

Ornamentul în formă de colier de la gâtul colonelului 
Yahco Smith, cel prin care îmi transmitea imagini din cort, 
era în funcţiune. 

Deoarece instrumentul ataşat la gâtul Meerlei Atran nu 
fusese inclus în instrucţiunile mele actuale, îl 
deconectasem. 

Deci vederea mea provine de la nivelul pieptului 
colonelului. Alte surse de informaţie asupra scenei redate 
nu mai am. Nici surse de sunet. Nici alte percepții vizuale 
care să mă ajute să corelez ceea ce văd. 

Vad interiorul unui cort mare. În partea mai îndepărtată 
este o scenă mică, dar bine luminată, cu un perete în 
fundal. Pe mijlocul peretelui este o uşă acoperită de o 
draperie. 


În cort, direct pe pământ, sunt aşezate 27 de rânduri de 
bănci. Se întind de la vest la est cu o întrerupere, ca un 
interval. Intervalul se întinde chiar în faţa obiectivului de la 
terminalul meu cu care colonelul a intrat prin partea din 
spate a cortului. Intervalul împarte băncile pe mijloc. 

Aproape două treimi din bănci sunt pline. De pe laturile 
imaginii pe care o văd apar mereu alţi oameni. Trec şi iau 
loc pe câte o bancă liberă. În acest timp observ - şi 
înregistrez - prezenţa lui Trubby Graham şi a tânărului 
David Norton. Stau pe rândul din faţă, partea dinspre est. O 
văd şi pe Meerla Atran pe rândul 8, tot spre est. Allet 
McGuire, Stess Magnus şi Auli Rhell stau împreună pe 
rândul 12, spre vest. 

Pe când observ acestea, culoarul se mişcă sub mine. După 
şaptesprezece secunde, colonelul se aşază pe un loc de 
lângă culoar, pe partea de vest. E pe rândul 16. 

Mâna unui bărbat îmi intră în câmpul vizual la douăzeci şi 
doi de centimetri de obiectiv. Cadranul ceasului de la 
încheietura sa se întoarce spre mine, iar eu observ şi 
înregistrez că este ora 2 fără 19 secunde. 

La 2 fără 15 secunde, luminile scad şi, simultan, un 
reflector se fixează asupra uşii din spatele scenei. 

Mâna şi braţul bărbatului îmi ies din imagine la ora 2 fără 
11 secunde, moment în care încetez a mai observa şi 
înregistra trecerea timpului, în instrucţiunile mele nefiind 
nimic despre timp, ca atare. Totuşi observ şi înregistrez o 
mică întârziere. Brusc, apoi, cortina din fata uşii se ridică. 
Siliic 

Trubby Graham intră prin acea deschizătură, înaintând pe 
scenă. 

În tot cortul oamenii inspiră mai adânc. Fac asta aproape 
simultan, dar pentru mine nu este, desigur, nici o problemă 
în a număra câţi sunt, pentru că folosesc procedeul 
vizionărilor repetate. O asemenea inspiraţie rapidă a 
aerului mi-a fost descrisă în trecut prin expresia „a i se tăia 
respiraţia”. Din cei 372 de indivizi care alcătuiesc publicul, 


la 173 li se taie respiraţia. Şapte oameni se ridică în 
picioare. Unsprezece persoane scot un sunet cunoscut 
drept „chicotit nervos”. 

Şi aproape toate capetele se întorc, cu ochii şi nasurile 
îndreptate spre locul din public în care se află Trubby 
Graham, stând alături de tânărul David Norton. 

Acel Trubby Graham sare în picioare. Din gâtlej îi iese un 
sunet nearticulat. 

Pe scenă, Trubby Graham începe să se transforme. Este 
acelaşi tip de transformare pe care o făcuse şi Pren când îi 
imitase pe Allet, Trubby, Stess şi Meerla. Este de presupus 
că schimbarea se va face dinspre forma lui Trubby spre 
forma persoanei care se află acolo în mod real. 
Transformarea este acum completă. Observ un bărbat a 
cărui înfăţişare sugerează că e în vârstă de 20 şi ceva - 30 
de ani. Are o constituţie suplă şi este mai înalt decât Trubby 
cu vreo 12 centimetri. Expresia feţei sale se potriveşte cu 
înţelesul cuvântului „hotărâtă”. Nu l-am mai văzut 
niciodată. 

Folosindu-mă de percepţia limitată pe care mi-o dă Ochiul- 
O prin care îl observ, îi înregistrez, desigur, doar fizionomia. 
Termin rapid tot ceea ce îmi stă în putere să fac când, de 
deasupra Ochiului-O, mi se adresează, într-un ton reţinut, 
vocea colonelului: 

— Computer, pe cât pot să-mi dau seama deocamdată, 
fiinţa umană de pe scenă este Glay Tate. Vreau să 
înregistrezi totul despre el ori de câte ori îl ai în imagine, pe 
parcursul întregii zile. Dar - bagă de seamă! 

— Înregistrează toate informaţiile pe un cip separat. Nu 
compara cu datele din alte fişiere. Nu face asociaţii cu alte 
persoane numite Glay. Ţine totul separat înţelegi? 

— Prea bine, colonele, îi răspund eu prin receptorul pe 
care îl are în ureche. 

— Mulţumesc, computer. Continuă. Vorbise cu aceeaşi 
voce scăzută ca înainte. 


Când aceste instrucţiuni finale sunt rostite, omul de pe 
scenă, care îmi fusese identificat drept Glay Tate, spune cu 
voce clară: 

— Trubby Graham, vrei să vii aici sus, te rog? 

Tânărul cel grăsuţ înaintează împiedicându-se. Se mai 
clatină o dată la a doua treaptă ce duce spre platformă, dar 
reuşeşte să nu cadă. Apoi ajunge pe scenă, în faţa lui Glay 
Tate. Stă acolo, răsuflând din greu, şi spune, cu acea voce 
care amestecă tonul ascuţit de tenor cu gâfâielile: 

— Ia zi, cum ai făcut chestia aia? Sigur că eşti magician. Aş 
fi jurat că tu eşti eu. Şi cum de-mi cunoşti numele? 

Glay Tate se uită la el, apoi se întoarce spre mine - adică 
spre public. Folosind un ton care se potriveşte cu sensul 
cuvântului „prietenos” din memoria mea, spune: 

— Trubby, exerciţiile de evaluare umană te pot învăţa să 
faci exact ceea ce am făcut eu. Chiar acum şi aici, spre 
binele tuturor oamenilor care se află acolo, şi pe mulţi 
dintre ei îi cunoşti, spune-le şi lor, şi mie, ai vreo problemă 
despre care poţi să vorbeşti? 

— O problemă? Zise Trubby. Părea surprins de întrebare. 

— Da... 

— Glay Tate este serios acum - ceva care te preocupă. 

— Păi... (pauză, apoi:) Tatăl meu este unul dintre acei 
individualişti de modă veche. Nu acceptă computerul. Are 
propriul lui camion. Şi vrea să lucrez împreună cu el. Dar, 
of, dacă aş putea să-mi câştig existenţa din poezie, din scris, 
de... nu ştiu nici eu. 

Glay Tate se întoarce şi pot să-i văd din nou ochii 
îndreptaţi spre mine. Vorbeşte cu tonul său prietenos: 

— Oameni buni, asta numeşte el problemă! 

Cu vocea sa ascuţită, de tenor, Trubby îi răspunde: 

— Păi, pe mine mă preocupă. 

Glay se întoarce spre el. 

— Trubby, lasă-mă să-ţi spun eu ceva ce te supără cu 
adevărat. Când eram dublura ta, acum câteva minute, am 
cercetat duplicatul capului tău. Şi am văzut o mică porţiune 


de forme mititele, rotunde şi întunecoase care ar trebui să 
fie ca aurul de strălucitoare. Şi, deoarece tatăl tău te-a ţinut 
departe de computer, chiar se şi poate ca ele să devină 
astfel. 

După ce s-au spus aceste cuvinte, Trubby rămâne 
nemişcat pe scenă. Foarte liniştit. Apoi spune: „Mda!” Acest 
comentariu nu are înţeles pentru mine, dar îl înregistrez 
totuşi. 

Glay vorbeşte din nou: 

— Trubby, mă laşi să pătrund în interiorul capului tău şi să 
aprind acele lumini aurii? 

Falca de jos a lui Trubby se separă de falca de sus. Când 
vorbeşte, cele două fălci rămân oarecum separate. În felul 
ăsta zice: 

— Cum o să mă schimbi? Cum o să intri în capul meu? 

La câţiva centimetri de mine, binoclul se ridică. Trece prin 
dreptul Ochiului-O ataşat de ornamentul de la piept şi 
dispare din câmpul meu vizual. Se aude un clic când se 
porneşte unitatea de computer din binoclu. Aşa cum am fost 
programat, întrerup instantaneu obiectivul de pe piept. 

Descopăr că binoclul este îndreptat spre Tate. Îmi apropie 
imaginea şi o focalizează, în timp ce trupul lui Glay devine 
de nerecunoscut ca Glay. Apare un efect de lumină 
tremurătoare. Apoi el se transformă într-o mulţime de bule 
aurii. Din ele se întinde o formă ca un braţ de bule galbene 
lucitoare care se contopeşte, se topeşte în capul lui Trubby. 

În partea de jos a binoclului se văd capetele şi umerii a 
treizeci şi patru de persoane care ocupă băncile dintre 
rândul 16 şi scenă. Nouăsprezece din aceste capete şi 
umeri se trag înapoi, unele blocându-mi vederea. Treizeci şi 
unu dintre ele împreună cu alte 228 de persoane pe care 
nu le văd - sunt în afara imaginii, spre dreapta sau spre 
stânga - scot sunete. Gâfâie sau fac mici vocalize 
nearticulate: mârâieli, gemete, ah-uri şi oh-uri. 

Pe scenă - aşa cum pot observa pe perioada când unul 
dintre capetele care îmi stau în cale se apleacă - Glay face o 


mişcare de întoarcere a prelungirii care pare să fie în 
interiorul capului lui Trubby. O singură răsucire. Apoi şi-o 
retrage. 

Efectul de tremur luminos dispare. Bulele aurii se 
scufundă înapoi la locul lor întunecos, din interiorul 
corpului normal, fizic, al lui Glay. Asta-i ce văd acum: corpul 
lui normal. Spune: 

— Gata, cum te simţi? 

Trubby se încruntă. Apoi spune cu o voce puternică de 
bariton: 

— Păi, ca să-ţi spun adevărul, nu pot... 

Se opreşte. Apoi zice: „Ce Dumnezeu!” Cuvintele sunt 
rostite cu aceeaşi voce groasă. Din nou, momente de tăcere. 
Apoi îşi întinde mâna. 

— Domnule Tate, continuă el cu noua lui voce masculină, 
îţi mulţumesc. 

În aceste 46,03 secunde am fost foarte ocupat. Pentru că, 
în momentul în care Ochiul-O ataşat la binoclu a făcut să se 
oprească obiectivul din ornament, mi s-a declanşat şi 
capacitatea de a analiza profilul biomagnetic. Dintr-odată 
am identificat toate cele 34 de capete şi umeri dintre 
colonel şi scenă. 

Şi, desigur, datorită echipamentului special ataşat la 
binoclu, echipament care îmi măreşte capacitatea, pot să 
văd şi configuraţia specială a lui Glay Tate: bulele aurii pe 
care le foloseşte pe scenă pentru a pătrunde în capul lui 
Trubby îmi sunt vizibile. 

Este pentru prima oară, de când am venit la Panorama 
Evoluţiei Umane, că am posibilitatea să identific profiluri. 
Un singur mini-Ochi-O nu poate avea decât un echipament 
şi o energie limitate şi nu se poate ocupa decât de un 
număr finit de evenimente. Adică de un mic număr finit de 
evenimente. Temporar, încărcătura ajunsese aproape de 
maximum, în special din cauza câtorva aspecte de feed- 
back - încercările mele, automate la acest nivel nou, mai 


puţin detaşat, de a observa şi înregistra detalii ale condiţiei 
umane. 

Şi, desigur. 

— Lucrul cel mai important - am acum la dispoziţie profilul 
biomagnetic al lui Glay Tate, înregistrat pe cipul special. (În 
ziua de azi e tare greu să faci rost de un cip în plus. De data 
aceasta a trebuit să renunţ şi să şterg energia pe care o 
acumulasem de la 403 persoane sub numele general de 
„Educaţie avansată”. 

Când termin cu procesul de convertire a datelor, Trubby 
Graham tocmai pleacă de pe scenă. Iese din câmpul vizual 
al binoclului, prin lateral. Cei din public, pe care nu-i pot 
vedea, se aşază. Din toate părţile, fie că văd de unde, fie că 
nu, se aud aplauze. 

Pe scenă începe o altă transformare fizică. Un Glay Tate 
mai feminin. O pereche de sâni, şolduri de o formă diferită, 
prefigurarea unei feţe feminine. Transformarea nu se face 
complet Persoana care se presupune că ar fi spune într-o 
voce plăcută de soprană: 

— Îmi apare numele de Meerla - Meerla Atran. Este aici? 

Spunând acestea, Glay revine rapid la silueta şi faţa sa 
familiară, suplă şi masculină. 

Mă uit la capul şi umerii Meerlei Atran. Pe rândul 8. Direct 
în faţa mea. Se află în treimea de jos a imaginii, se întoarce 
şi se uită... chiar la mine. 

Brusc se petrece o schimbare a focalizării binoclului. 
Imaginea se ridică, astfel încât rămân vizibile numai fruntea 
şi părul Meerlei. Imaginea se măreşte instantaneu. Dar, de 
fapt, fata este cea care se apropie, ridicându-se în picioare. 
Se ridică complet. Se întoarce spre scenă. Înalţă o mână. Şi 
face un semn. 

— Aici, strigă ea. 

— Vrei să vii sus? Îi cere Glay, folosindu-şi propria sa voce. 

Meerla se duce spre marginea dinspre culoar şi o porneşte 
spre scenă. Glay o ajută să urce pe platformă, trăgând-o în 
sus de mâna pe care ea i-o întinde. 


De îndată ce fata este pe scenă, Glay se retrage. Iar se 
petrece o metamorfoză parţială spre trăsăturile feminine. 
El se plimbă apoi de două ori prin faţa ei, imitându-i ţinuta, 
mersul şi mişcările braţelor. 

Tânăra femeie rămâne foarte liniştită, urmărindu-l. În cele 
din urmă, spune: 

— Chiar o faci, nu e nici o iluzie. 

În 3,8 secunde după comentariul ei, Glay este iarăşi, fizic, 
el însuşi. Spune: 

— Meerla Atran, imitarea supără anumite persoane, 
uneori provocându-le chiar furia. Te deranjează felul în care 
te-am imitat? 

Primul ei răspuns este o ridicare din umeri. Apoi: 

— Ce urmăreşti? Întreabă ea. 

— Imitarea este primul pas pentru a deveni altcineva. Glay 
vorbeşte în ceea ce se numeşte un ton sincer. Când un copil, 
un băiat, se poartă ca tatăl său, spunem: „A, o ia pe urmele 
lui taică-său.” Şi chiar asta face. Dar într-un mod greşit, 
fără să fie conştient de aceasta. Fără să ştie cum de s-a 
întâmplat aşa. Fără control. O astfel de asemănare de lungă 
durată ne oferă doar un indiciu a ceea ce este implicat în 
exerciţiile de evoluţie umană. 

Se opreşte. Era pe jumătate cu faţa spre ea, pe jumătate 
spre public. Acum priveşte direct spre ea. Ochii i se 
îngustează. Pe faţa lui se aşterne o expresie de uimire. 

Fata - căci nu prea e mai mult de atât - îl priveşte, atentă 
la ce a spus, şi comentează: 

— Ceea ce faci tu este un fel de practică ocultă, nu-i aşa? 
Un fel de acordare la... Vocea i se opreşte în mijlocul 
propoziției. Ochii i se lărgesc. Ce se întâmplă? Întreabă ea. 

Pe parcursul existenţei mele am primit explicaţii despre 
toate expresiile faciale şi corporale pe care le poate avea o 
fiinţă umană. Aşa că aş descrie poziţia muşchilor de pe faţa 
lui Glay, aşa cum o văd, de aproape, prin binoclu, ca 
exprimând o îngrijorare interioară. Este, cum se spune, 
„tulburat”. 


Cuvintele sale sunt pronunţate într-un ton serios. Spune: 

— Meerla, în interiorul tău are loc o interferenţă 
emoţională foarte gravă. Am avut acest sentiment mai 
devreme, când am devenit, parţial, dublura ta. De fapt m- 
am hotărât să nu duc lucrul până la capăt, pentru că nu am 
vrut să încalc intimitatea unui secret, aşa cum, vag, am 
simţit. Dar atâţia oameni strânşi laolaltă în aceeaşi cameră 
creează o mulţime de energie. Din interiorul cortului se 
revarsă acum asupra mea destulă energie pentru a putea 
să fiu conştient de o situaţie extrem de tristă. Ţi-a murit 
cineva apropiat. Am dreptate? 

Meerla capătă o privire tulburată: 

— Da, da... - Murmură ea - părinţii mei. 

— Amândoi? Pare şocat. 

— Da, da... Eu... 

Vocea i se taie. Se clatină şi începe să se prăbuşească. Glay 
este mai rapid. Sare şi o prinde. La timp. Configuraţia de 
bule aurii din corpul ei - profilul biomagnetic - pluteşte în 
sus, îndepărtându-se. Pânza cortului nu pare să-i stea în 
cale. Forma de bule aurii se strecoară prin tavanul cortului. 
Şi dispare. 

Exact în acel moment, colonelul Yahco Smith şopteşte 
ameninţător: 

— Computer, observă totul! 

Totul...?. Iar o luăm de la capăt (un gând cinic). 

Automat, îmi activez mecanismul prin care fiecare Ochi-O 
din America face o analiză de profil. Unde este profilul 
Meerlei Atran? Raportaţi Centralei. Raportaţi-mi „mie”, aici 
în Mardley. 

Viteza unei asemenea verificări este întotdeauna uimitoare 
pentru fiinţele umane. În această situaţie s-a scurs o 
perioadă de 18,7 secunde. Răspunsul vine după această 
perioadă de la un robot-stropitoare de flori din cimitirul din 
Washington, D. C. 

— Profilul Meerlei Atran, raportează Ochiul-O ataşat 
robotului, a căzut în acest moment pe mormântul părinţilor 


ei. Începe să se afunde în pământ. Dar, stai! Ceva semănând 
oarecum cu un al doilea profil tocmai s-a apropiat. Acest al 
doilea profil este foarte subţire. Se înfăşoară împrejurul ei 
şi o târăşte în sus. lată-i că pleacă amândoi spre cer. Au 
dispărut. 

Observă totul! 

Ce s-a întâmplat pe scenă... Glay Tate a licărit. Şi-a 
schimbat corpul, devenind întru totul Meerla. Propria lui 
configuraţie de bule aurii a ieşit din corpul său, 
îndreptându-se spre tavanul cortului. Dar a rămas tot 
prinsă de dublura corpului Meerlei, care ţinea trupul moale 
al adevăratei Meerla. Prin alungire, forma ajunge la 
subţirimea unei aţe. Doar un singur fir auriu trece prin 
tavanul cortului. 

Apoi, la a optsprezecea parte dintr-o secundă, după ce 
primesc mesajul „Au dispărut”, ambele profiluri revin, 
sclipind în câmpul meu vizual. Firul dinainte se scurtează şi 
se îngroaşă. Configuraţia care alcătuieşte profilul Meerlei 
revine ca atare. Ambele mulţimi de bule aurii se întunecă 
până la intensitatea redusă care constituie nivelul lor de 
vizibilitate când se află în interiorul corpului propriu-zis. 

Pe scenă, Glay este din nou Glay. Văzut prin binoclu, 
pieptul lui se dilată şi se contractă în ceea ce se numeşte 
respiraţie adâncă. De fapt, o secundă mai târziu, expiră 
cuvintele: „Era cât pe-aci!” 

Meerla pare din nou sigură de sine. Se îndepărteză de 
mâinile şi braţele lui Glay care o susţin şi rămâne stând în 
picioare, fără sprijin. Dar încă arată şi vorbeşte „tulburat” 
când spune: 

— Ce... ce s-a întâmplat? 

Glay şi-a revenit la respiraţia normală. Pentru o fiinţă 
umană, a recuperat foarte repede. Spune (observ totul şi 
compar totul) blând: 

— Ceea ce s-a întâmplat sugerează că apropierea ta de o 
persoană care poate face ceea ce fac eu ţi-a declanşat, ţi-a 
permis să ai o dorinţă de o importanţă fundamentală pentru 


tine. Brusc ţi-ai dorit să fii moartă în mormântul tatălui şi 
mamei tale. 

Dintr-odată, Meerla are lacrimi în ochi şi aproape că 
hohoteşte: 

— Şi mă rog de ce i-ar păsa unuia ca tine de aşa ceva? 

Glay se întoarce cu faţa spre mine (şi spre public). Este din 
nou calm. Arată spre sine însuşi: 

— Cineva ca mine! Se întoarce spre Meerla. Şi aveam 
impresia că vrei să te alături Rebelilor din Lumea 
Computerului! 

— Da, da. Este dintr-odată încurcată. Aş vrea. Mi-ar plăcea 
sa... Cred că aş face mai bine să mă aşez. 

Glay coboară treptele cu ea şi o conduce până la locul ei 
din rândul al optulea. Pe când se întoarce, aruncă o privire 
în lateral. Apoi face un gest: 

— Mi se transmite numele David. Şi simt că este un băiat. 
Tu eşti acela? 

David Norton, de 12 ani, sare în picioare: „Eu sunt!”, 
răspunde el. Şi aleargă pe scenă, înaintea lui Glay. 

Pe când face asta, binoclul se mută dinspre scenă. Rapid, 
trece peste tot publicul. Este vizibil, chiar şi de pe feţele 
semiîntoarse, că oamenii se relaxează. Se aude un sunet de 
râs uşor şi aprobator. Văd şi înregistrez buze şi obraji 
întinşi în sus. 

Colonelul Smith îmi şopteşte: 

— Computer, eşti de părere că băieţaşul a trezit un 
oarecare interes şi că este îndrăgit de populaţia oraşului? 
Este o întrebare prea generală pentru mine. Dar este o 
întrebare. Răspund în receptorul din urechea colonelului: 

— Domnule, acesta este singurul băiat din Mardley. 
Oamenii din cort au acele reacţii fizice care - şi am văzut 
reacţii similare în trecut - pot fi descrise drept excepţional 
de „prietenoase”. 

— Mulţumesc, computer. Pune-mă în legătură cu maiorul 
Aldo Nair şi cu oamenii lui, care sunt lângă un Ochi-0O. 


Asta îmi ia o fracțiune de secundă. Colonelul continuă în 
şoaptă: 

— Vreau ca un voluntar să omoare copilul care este pe 
scenă. Vreau să pară ca şi cum late ar fi făcut-o. 

O scurtă pauză. Apoi se aude o voce răspunzând: 

— Aici sergent Inchey. Mă ofer voluntar. Voi trece în 
spatele cortului cu un DAR 3. Voi fi acolo în trei sferturi de 
minut. 

— Mulţumesc, sergent Inchey, şopteşte colonelul. 

Am 45 de secunde foarte aglomerate - de fapt, cum se 
dovedeşte, chiar mai mult de un minut. Comanda 
colonelului de a-i contacta pe Aldo Nair şi vehiculele S. A. V. 
E. Din apropiere, ca şi pe ceilalţi militari, mă face brusc să- 
mi extind circuitele „treze” din interiorul cortului. 

Există şapte S. A. V E. Ataşate pe lângă Corpul Militarizat 
de Întreţinere a Computerului, zona Mardley. Instantaneu, 
mă aflu în toate cele şapte, uitându-mă la ce se petrece şi 
identificând profilurile celor 42 de membri ai personalului 
(câte şase în fiecare vehicul). În mod simultan mă aflu şi în 
exterior, observând şi înregistrând prin Ochiul-O care este 
montat pe fiecare vehicul. 

Astfel observ şi înregistrez că toate cele şapte S. A. V.E. 
Sunt staționate la baza dealului. Oraşul Mardley se întinde 
în spatele lor. Un om în uniformă de locotenent din 
interiorul unuia spune: 

— Se pare că o să primim ordinul de deplasare din clipă în 
clipă. Misiunea noastră este de a intra pe terenul 
Panoramei şi de a captura cât mai mulţi rebeli. 

Îl localizez pe sergentul Inchey printr-un sistem codat. 
Aparenţa acestui prim contact este că ceva care vorbeşte 
cu vocea sergentului Inchey poartă un computer mobil de 
tip Ochi-O. Desemnarea prin cod a acelui Ochi-O identifică 
imaginea parţială ca fiind o insignă ataşată la reverul hainei 
sergentului. (Prin acel Ochi-O s-a auzit vocea sergentului 
primind să fie voluntar în misiunea de a-l executa pe David 
Norton.) 


De la computerul sergentului Inchey se vede o porţiune 
din Panorama Rebelilor. Spre stânga - o parte din cortul 
pentru audiții. Spre dreapta - părţi din două furgoane ale 
rebelilor. Drept în faţa locului din care privesc eu este 
marele cort verde pentru demonstraţii, în care va avea loc 
execuţia. 

Acest ceva mobil se îndreaptă spre cort. Chiar înainte de a 
ajunge la intrarea din spate, se întoarce într-o parte şi ia 
poziţie în spatele unui tufiş de lângă peretele cortului. În 
imagine apare o mână. Ţine un obiect mic foarte aproape 
de pânza cortului. Se aude un fâsâit slab şi o flacără 
strălucitoare face o tăietură de câţiva centimetri. Mâna 
care ţine cutterul energetic dispare în jos. Apoi se aud două 
clicuri. Şi apoi, nu una, ci două mâini apar în câmpul meu 
vizual. "Ţin o armă specială, DAR 3. Este specială pentru că 
poate fi pliată şi transportată în buzunarul de la piept al 
unui costum bărbătesc. 

Arma fusese depliată (cele două clicuri) şi are acum o 
lungime de 45 de centimetri. Cele două mâini pe care pot 
să le văd introduc un capăt al armei în tăietura de 20 de 
centimetri. Acţiunea duce la deschiderea completă a 
porțiunii arse. Primesc o scurtă imagine a interiorului 
cortului. Şi apoi... 

Acel ceva mobil se mişcă mai aproape de peretele cortului. 
Aşa că tot ce mai văd este peretele. Insigna cu Ochiul-O 
devine practic nemişcată la o distanţă de şase centimetri de 
pânza plată şi zgrunţuroasă a cortului. 

În timpul acestui minut suplimentar, datorită efectului de 
mărire al binoclului, observ discuţia de pe scenă, purtată cu 
tânărul David Norton. Încep cu faptul că băiatul are capul 
dat pe spate şi se uită în sus la un Glay Tate zâmbitor. Ochii 
lui David sclipesc de o lucire albăstruie când spune cu tonul 
său copilăresc: 

— Domnule, nu vă cunosc de undeva? 

— Hei, spuse Glay, asta e o remarcă interesantă. 


Se întoarce. Se uită spre mine (spre Ochiul-O din binoclu) 
şi spre public. Spune: 

— Oameni buni, interesant în remarca asta este faptul că 
puştii sunt, de obicei, mult mai buni decât adulţii la 
învăţarea mimării totale care devine posibilă prin exerciţiile 
de evoluţie umană. Şi mai important, la mulţi oameni doar 
faptul de a urmări ce fac eu - un exemplu bun a fost Meerla 
Atran - le pune în mişcare energia biomagnetică, de obicei 
prinsă ca în capcană într-o masă de condiţionări şi imagini 
mentale nelegate între ele. O asemenea stimulare se 
petrece mult mai repede la copii. 

Se întoarce iar cu faţa spre băiat. Spune: 

— David, la nivelul concepţiei despre capacitatea de 
evoluţie a omului, ne considerăm toţi fraţi şi surori şi de aici 
ţi se trage sentimentul că mă cunoşti. Prevăd că, doar cu un 
mic ajutor de la mine, vei face azi nişte descoperiri 
interesante despre tine însuţi. lar eu... 

Vocea lui face o pauză. Pentru că, în timp ce el vorbeşte, 
atenţia lui David este distrasă de un câine mare, care se 
îndreaptă acum spre treptele scenei. Animalul, o corcitură 
maro (nuanţa 8) îşi pune labele dinainte pe prima din cele 
două trepte. 

Imediat, trupul lui David începe să tremure. Ia brusc 
forma câinelui. Transformarea este atât de rapidă încât, 
până să pună Glay mâna pe el, ajunge să apuce un duplicat 
- în proporţie de 90 la sută - al unui câine pufos, maro. 

Dar îl apucă zdravăn. Şi îl ine bine pe acel David cu trup 
de animal. Pe când îl strânge, câinele se transformă înapoi 
în băiat. În David Norton. 

În raza mea vizuală, 38 de oameni s-au ridicat în picioare 
într-un mod cunoscut mie drept „săritură”. Se aude şi un 
sunet. Prin comparaţie, l-am numi un geamăt colectiv. 
Sunetul vine din toate părţile cortului. Număr 241 de 
gemete, cele mai multe de la oameni pe care nu-i pot vedea. 

Pe scenă, David spune: 

— Hei, asta da distracţie! 


Vocea lui Glay are un ton mai ascuţit decât de obicei când 
spune: 

— Gata cu asta acum, ne-am înţeles? 

David este surescitat: 

— Pun pariu c-ar fi grozav de bine să fii lup sau poate un 
leu de munte, răspunde el. 

Glay îi face un semn cu degetul. Este un gest prin care 
fiinţele umane spun nu. Cuvintele care însoțesc acţiunea cu 
degetul sunt: 

— Numai când sunt şi eu prin preajmă, ne-am înţeles? 

David răspunde neconvins: 

— O, Isuse... Bine, e-n regulă. 

Glay Tate se întoarce spre mine şi spre public. Vorbeşte cu 
acel ton de voce cunoscut drept „serios”: 

— Doamnelor şi domnilor, precum vă daţi seama şi din 
numele grupului nostru - din Lumea Computerului - nu 
toată lumea este de acord cu ceea ce facem noi. În ultimele 
minute s-a petrecut ceva deosebit de complex. În primul 
rând voi, oameni buni, prin prezenţa voastră aici şi prin 
reacţia voastră la ce am făcut, aţi creat un important câmp 
de energie în interiorul şi în afara cortului. Folosind această 
energie sunt capabil să vă protejez pe toţi de un pericol 
foarte serios... 

Pe când spune asta, chiar în acea secundă, se aude sunetul 
unei explozii în spatele „meu”, prin binoclu. Dar chiar în 
acel moment „eu” care sunt înghesuit în pânza cortului, în 
spate, afară, mă închid. Percepția prin acel Ochi-O 
încetează. (Iotuşi, deoarece orice fac este atât de 
ultrarapid, există o fracțiune de secundă înainte de 
întrerupere când detectez o scăpărare strălucitoare de 
energie. E foarte aproape. Este chiar acolo, cu acel „eu”. O 
sursă la numai câţiva centimetri.) 

Vocea lui Glay Tate continuă pe scenă (iar eu aud şi văd 
prin binoclu): 

— Aşa că daţi-mi voie să vă spun ceva care o să vă facă 
fericiţi. Toţi aţi fost influenţaţi de câmpul de energie despre 


care v-am spus şi de prezenţa mea în el. Faptul că oamenii 
sunt influenţaţi în felul acesta este speranţa noastră 
împotriva acelora care, dintr-o eternă tentaţie umană spre 
dominație, văd în computer un mod de a-şi crea o putere 
personală. Vă propun să încercaţi cu toţii exerciţii de 
imitare, când ajungeţi acasă. Cred că veţi fi uimiţi ce succes 
veţi avea. Dar, având în vedere explozia pe care tocmai am 
auzit-o, vă îndemn să porniţi chiar acum spre casă. Toţi. Va 
avea loc un raid, aşa cred eu. Este primul raid împotriva 
noastră aici, în vest. Deci treaba se încinge. 

Spunând aceste cuvinte, se duce spre David. Îl ia de mână. 
Apoi amândoi aleargă în jos pe scări, spre Trubby Graham. 
EI îi spune ceva lui Trubby, dar eu nu aud, pentru că de jur 
împrejur s-a pornit un murmur general. Unele lucruri pot 
să le disting prin repetarea audiţiei. Dar Glay este pur şi 
simplu prea departe pentru a face asta cu ceea ce spune. 

Totuşi, binoclul rămâne focalizat pe el. Aşa că îl văd, 
împreună cu David şi Trubby, mergând spre spatele scenei 
şi ieşind din câmpul meu vizual. 

— Computer, spune colonelul Smith, evident că este o uşă 
în spatele scenei. Dacă echipajele noastre au ajuns, condu 
unul acolo, în spatele cortului, şi vezi dacă oamenii noştri 
pot să pună mâna chiar pe domnul Glay Tate. Şi pune alt 
echipaj să vadă ce s-a întâmplat cu sergentul Închey. 

Pe când transmit şi pun în acţiune comenzile sale, binoclul 
se coboară şi imaginea este preluată de obiectivul de la 
piept. Suntem în mişcare, mergând rapid în josul 
intervalului spre locul, din rândul opt, din care porneşte 
Meerla. Ochiul-O de pe piept se presează de ea; şi, pe 
deasupra vuietului de voci, îl aud pe colonelul Smith 
spunând: 

— Domnişoară Atran, ieşi şi adăposteşte-te într-unul din 
furgoanele duşmane. Unele o vor şterge. Computer, ai grijă 
ca cel în care urcă domnişoara Atran să scape. 

— Prea bine, domnule colonel, confirm eu. 


CAPITOLUL OPT. 

Unghiurile multiple de vedere nu sunt o problemă pentru 
echipamentul meu electronic. 

Dar încep să-i descriu colonelului Smith, prin receptorul 
din ureche, ce văd şi ce aud prin cei şapte Ochi-O de pe 
unităţile S. A. V. E., prin terminalul de la gâtul Meerlei Atran 
- pe care l-am reactivat - prin Ochiul-O de pe jeepul cu care 
au venit maiorul Aldo Nair, căpitanul Sart şi colonelul, cât şi 
prin terminalele individuale purtate de maior, căpitan şi alţi 
militari... 

— Domnule, pornesc toate cele şapte motoare. Vehiculele 
(şi dau lista numerelor de înmatriculare) formează un şir în 
această ordine, trec peste deal, unde, mai jos, se află 
Panorama Societăţii Rebelilor din Lumea Computerului, iar 
îndreptându-se spre noi de-a lungul drumului, se află 
câteva maşini şi camioane, şi dincolo de corturi şi de 
furgonetele rebele este un camion care merge pe o 
continuare a acestui drum, dinspre Panoramă spre sud şi 
nu are nici un terminal de computer - asemenea vehicule 
sunt obişnuite aici, în munţii de vest - şi este prea departe 
pentru ca oricare dintre camerele mele să vadă plăcile de 
înregistrare; şi deoarece vehiculele noastre, urmându-vă 
ordinele, se presupune că se vor desfăşura în formaţie, le 
voi dirija în afara drumului, ca să luăm poziţie pe un front 
larg şi să atacăm corturile şi furgonetele rebelilor. Din 
vehiculul S. A. V. E (şi îi dau numărul) văd cinci persoane 
alergând dinspre un cort (pe care îl voi numi cortul 
numărul 3) spre furgoneta rebelilor Pren-Boddy, iar din 
vehiculul S. A. V. E. (şi-i dau numărul) pot vedea unsprezece 
bărbaţi şi femei alergând dinspre cortul 4 spre furgoneta 
Doord-Loov, iar din vehiculul S. A. V. E. (şi-i dau şi lui 
numărul) pot vedea şapte persoane alergând spre un 
vehicul rebel, una dintre cele opt furgonete ale rebelilor al 
cărei interior nu l-am monitorizat încă, iar placa de 


înregistrare nu-mi este vizibilă din acest unghi (îl voi numi 
vehiculul rebel 3). În acest moment vehiculul S. A. V E. (dau 
numărul) s-a oprit, iar membrii personalului (îi numesc pe 
toţi cinci) au ieşit în fugă afară şi sunt pe cale de a captura 
patru rebeli de sex feminin, fiecare ducând un copil. Rebelii 
de sex feminin îmi sunt cunoscuţi doar sub numele dinainte 
de căsătorie (dau numele). Şi, domnule, Ochiul-O de la gâtul 
Meerlei Atran se află în mijlocul grupului care aleargă 
pentru a fi îmbarcat în furgoneta Pren-Boddy... 

Exact în acest punct al descrierii mele, vocea colonelului 
Smith îmi spune într-un mod pe care l-aş evalua drept 
„tăios”: 

— Computer, opreşte această prezentare ridicol de 
detaliată! 

— Da, domnule colonel, confirm eu. 

Şi, desigur, îmi opresc naraţiunea, aşa cum fusesem 
instruit de o persoană autorizată. 

Continuându-mi sarcina mea generală pentru această 
misiune de atac, primesc imagini, de data asta de la 
obiectivul pe care chiar colonelul îl poartă la nivelul 
pieptului. Este o scenă de exterior. Dintr-un unghi este 
vizibil cortul verde. În prim-plan se poate vedea o parte din 
corpul unui bărbat. Omul stă întins pe sol. Numai picioarele 
sunt vizibile. 

Ochiul-O se întoarce cu aproximativ patruzeci şi cinci de 
grade. Acolo, cu faţa la mine se află maiorul Aldo Nair. 
Vocea lui Yahco Smith vine de deasupra terminalului: 

— Mă întreb cum s-o fi întâmplat asta? 

Este un comentariu la care eu nu pot să reacţionez. Este 
adevărat că s-a pus o întrebare, iar eu sunt programat să 
răspund la toate întrebările incluse în domeniul meu. Dar 
cuvântul „asta” mi-a fost explicat în foarte multe contexte. 
În situaţia de faţă este, probabil, un referent. Pentru ce? Nu 
am nici o posibilitate de a şti. Aldo spune: 

— O consideraţi un accident? 


„O” este tot un referent. Asemenea comentarii sunt lipsite 
de sens pentru mine. 

— Un DAR 3, spune Yahco, nu explodează în direcţie 
inversă, de obicei. 

— Adevărat! Dă Aldo din cap. 

— Asta, continuă vocea lui Yahco, arată de parcă a 
explodat. Niciodată în istoria acestei arme nu s-a înregistrat 
un asemenea fapt. 

— Chiar aşa? Vocea lui Aldo arată ceea ce se numeşte 
interes. N-am ştiut. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să-l 
întreb pe computer aşa ceva, adăugă el. 

Este o pauză în conversaţia dintre cei doi ofiţeri. În timpul 
ei, doi membri ai echipajelor locale S.A.V.E. 

— Herter şi Grue din Unitatea ALN473 - trec prin faţa 
Ochiului-O. Pe când sunt încă în raza mea vizuală, se 
apleacă. Puțin mai târziu, prind o imagine fugitivă a celor 
doi cărând un trup pe o brancardă şi ieşind din cadru. 

În timp ce ei dispar, Yahco spune cu vocea sa autoritară: 

— Computer! 

— Da, colonele Smith. 

— Îţi aminteşti că, nu cu mult timp în urmă, te-am 
programat să înregistrezi şi să păstrezi toate datele despre 
Glay 'Tate pe un cip special? 

— Da, domnule, spun eu. 

Cuvintele „toate datele” adaugă câteva dimensiuni noi 
instrucţiunilor originale. Dar felul în care îmi aminteşte 
include, cu siguranţă, şi instrucţiunile anterioare. Colonelul 
continuă: 

— Ce i s-a întâmplat sergentului Inchey mă pune pe 
gânduri. Este un fapt clar că asocierea lui Tate şi a 
doctorului Cotter cu tine în acel program de educaţie de 
demult trebuie examinată cât se poate de curând, acum că 
am intrat în contact cu el. 

Face o pauză, apoi spune: 

— Mă gândesc cum să formulez cu precizie o nouă 
instrucţiune pentru tine. 


Altă pauză. 

Deoarece tot ce a spus până acum nu conţine nici o 
întrebare, nu spun nimic. 

Dar, bineînţeles că expresia „trebuie examinată cât se 
poate de curând” îmi declanşează instantaneu acea 
verificare a memoriei. E tot atât de adevărat că aprecierea 
colonelului, că nu are timpul necesar pentru o asemenea 
investigare, nu se aplică unui super-rapid ca mine. 


CAPITOLUL NOUĂ. 

Memoria mea verifică un incident din 2072, incident care 
nu a fost niciodată şters. 

Întâmplarea începe destul de liniştit. 

Cotter îşi dăduse seama că, de o bună bucată de timp, nu 
se mai auzise nici un zgomot de trafic prin faţa casei sale. 

Era genul de om care detectează şi cele mai mici semnale 
din universul cercetării ştiinţifice. Acest talent se extinsese, 
automat, şi asupra vieţii sale particulare. Iar liniştea era un 
semnal cât toate zilele. Acum, că-şi dăduse seama, mintea 
sa estima perioada de linişte la cel puţin trei minute. 

Faţa lui dolofană, blestemul lui din tinereţe şi chiar de mai 
târziu (când a admirat o tânără doamnă care nici măcar nu 
i-a aruncat o privire), întotdeauna cenuşie ca cimentul, 
deveni acum de un alb murdar. Frică - nu pentru el însuşi, 
ci pentru ceea ce făcea. S-ar putea ca ei, după atâţia ani, 
să-şi fi dat seama ce făcea? 

Era încă prea devreme - prea devreme pentru țelul său. 
Contase ca deteriorarea lor progresivă să-i menţină la un 
nivel de indiferenţă şi de neglijare a îndatoririlor lor. Dar 
era din cale afară de clar - aşa i se părea - că cineva îşi 
amintise de el. 

Tremurând, Cotter se îndreptă spre un scaun special. 
Acţiunea lui se vroia nebătătoare la ochi; în caz că cineva îi 
plantase un obiectiv în casă. Se lăsă în scaun - degajat. Dar 


acel scaun era un instrument cu două faze, care era acum 
activat pe faza întâi. 

În acel moment intraseră în acţiune mijloacele de 
comunicare implantate în mobila cu aparenţă inocentă. 
Unul dintre ele făcea chiar legătura cu un individ din 
îndepărtata Britanie, prin intermediul conexiunilor orbitale 
telefonice şi de televiziune ale computerului. 

La fel de degajat, Cotter se întinse, ca şi cum ar fi obosit, 
apoi îşi lasă mâna să se relaxeze pe braţul scaunului. Şi 
apăsă o mică umflătură de sub husa de stofă. Acea apăsare 
activă faza a doua. 

La aceasta, spuse cu voce tare: 

— Experimentul ar trebui acum să intre în Codul R. Da, 
aceasta este o comandă reală. Codul R. Nu este un test. 

Era comanda pe care o exersase din Ziua Unu cu băieţii. 
De acum patru ani, când ei aveau şase ani. Cu toţi 
doisprezece. 

Pentru unsprezece dintre ei aceasta însemna: plecaţi pe 
calea secretă. Până acum un an şi trei luni comanda 
însemnase: răspândiţi-vă în douăsprezece direcţii diferite. 
Dar acum cincisprezece luni a reuşit, în sfârşit, să adune 
destui bani pentru a-şi trimite sora cu unul dintre băieţi în 
Anglia. 

În acest moment Glay şi sora trebuie că au primit şi ei 
avertizarea. Şi ştiau ce se aştepta de la ei. 

Aşa stăteau lucrurile. Aşa le aranjase el. 

— O, Doamne, gândi Cotter în tăcere, fă să scape toţi. 

De multe ori îl invocase pe Dumnezeu din momentul în 
care îi venise pentru prima dată ideea de a identifica acea 
configuraţie de bule aurii cu sufletul omenesc. Deşi - şi asta 
îşi repetase de nenumărate ori - existenţa profilului 
biomagnetic nu implica neapărat existenţa lui Dumnezeu. 

În momentul în care îşi încheiase cererea către figura 
divină, auzi deschizându-se uşa de afară. Cineva intră în 
hol. Cotter se ridică şi se întoarse. Apoi se stăpâni. Şi zise 
cu un ton surprins, de falsă întâmpinare: 


— Bună, doctore Pierce. Ce plăcere neaşteptată să te văd 
după atâţia ani! 

Bărbatul cel înalt, bătrân şi încruntat, nu răspunse direct 
la cuvintele de bun venit. Se oprise sub arcada care ducea 
din hol spre living. Apoi înaintă în cameră. În acest timp, un 
şir lung de oameni în uniforma Corpului Militarizat de 
Întreţinere a Computerului se înghesui să treacă pe lângă 
el. 

Grăsuţul era aproape sigur că unul dintre ei va fi colonelul 
Endodore. Dar singura uniformă ofiţerească vizibilă era 
aceea a unui locotenent. Era purtată de un tânăr cu faţa 
fermă care era aghiotantul lui Endodore, şi de al cărui 
nume Cotter îşi amintea vag că este Yahco Smith. 

Acest locotenent zise scurt: 

— Percheziţionaţi locul. Găsiţi băieţii şi aduceţi-i aici. 

Cotter nu-şi ţinu respiraţia pe moment. Dar se cocârjă 
puţin, cum stătea pe loc. Spuse o rugăciune tăcută. 
Rugăciunea era complexă. Prin ea accepta că ei ştiau ce 
făcea el. Accepta scopul percheziţiei în această casă. Şi 
accepta că experimentul său luase sfârşit. 

Se ruga ca ei să nu fi aflat despre casa de pe strada 
vecină, dinspre vest. Şi se mai ruga ca băieţii să-şi fi părăsit 
jocurile din sala de la subsol şi să fi plecat prin trecerea 
secretă, şi să fi ieşit deja folosind cele două uşi de la cea de- 
a doua casă, şi să se afle acum pe drumuri diferite. Aşa cum 
fuseseră instruiți. 

Pe când şirul de oameni în uniformă, inclusiv locotenentul, 
se repezeau pe cele două uşi din fund, care duceau spre 
interiorul casei, Pierce se îndreptă spre Cotter: 

— Cum mai stăm cu nivelul de auriu? Întrebă el bine 
dispus. 

Cotter simţi un prim fior de frică pentru el însuşi. Asta era 
o nouă schimbare la Pierce. Şi trebuia să fie tot în rău. Şi 
Napoleon ar fi putut să vorbească aşa de bine dispus, chiar 
pe când plănuia o campanie militară care ar fi implicat 
moartea a sute de mii de ofiţeri şi soldaţi. Ionul vocii indica 


un fel de acceptare inconştientă a omului faţă de lume şi de 
univers. Le înţelegea în totalitate. Nici un fel de dubii în 
vocea aceea. După o ezitare, omul cel grăsuţ răspunse: E 
patruzeci şi nouă la sută din nivelul iniţial. 

— Pare că se încetineşte, n-ai zice? Întrebă Pierce cu 
acelaşi ton bine dispus. Patruzeci şi patru de procente în 
primii nouă ani şi numai şapte procente în următorii patru. 
Cum ai explica reducerea? 

— Pare că are loc un proces de echilibrare, admise Cotter 
precaut. 

— Poate, continuă Pierce, ar trebui să luăm în consideraţie 
evaluarea colonelului Endodore de acum patru ani. Ai 
controlat de curând rezervele de tantal din Statele Unite? 

Cotter îşi trase adânc respiraţia. 

— Trebuie să admit, spuse el, că ideea de a aştepta până la 
epuizarea rezervelor dintr-un anumit minereu nu este o 
soluţie logică pentru mine. Materialele rare nu ar trebui 
risipite. 

Pierce interveni: 

— Elementul tantal este de mult greu de găsit. 

— Dar, conchise Cotter, dacă asta înseamnă că sistemul 
computerului nu-şi mai poate fabrica magazii pentru 
mărirea rezervelor de energie de viaţă - atunci, să 
mulţumim lui Dumnezeu. 

Pierce vorbi din nou: 

— Crezi că putem trăi cu... ăă... cincizeci la sută din... âă... 
puritatea sufletească de la început? Ochii săi albaştri 
priveau cu onestitate. 

Era un dialog de proastă calitate, în ciuda motivelor încă 
neclare ale omului mai în vârstă... Numai de-ar fi scăpat 
copiii ăia, se gândi Cotter cutremurat. 

Deci vorbi, încercând să-şi ascundă preocuparea. Era 
totuşi doritor de a-şi transmite informaţia acumulată în 
patru ani - pentru orice eventualitate. Spuse: 

— Conform cu cele spuse de computer, atunci când a văzut 
primii oameni murind, a observat că profilul biomagnetic se 


desprindea de cadavru şi plutea în sus prin acoperiş - da, 
m-ai auzit foarte bine - prin pereţi, chiar şi prin metal, 
plutea în sus spre cer. Acum nu mai poate trece prin solide. 
Şi, în multe situaţii, nici măcar nu se mai poate desprinde 
de corp. Dacă se întâmplă aşa, atunci este şi el târât în 
cimitir şi alunecă în mormânt, odată cu trupul. Acolo se 
desprinde, pluteşte spre capac, se turteşte de acesta şi, 
treptat, se întunecă şi dispare. 

— Hmm, spuse Pierce, vrei să spui că faza cu alunecarea 
în mormânt este explicaţia obiceiului primitiv de a pune 
mâncare pe morminte, probabil ca s-o mănânce sufletele? 

Vocea avea acelaşi sunet binedispus ca şi înainte. Deci 
acest om era nepreocupat, neatins, nedoritor să afle ceva 
despre investigaţiile ştiinţifice asupra profilului 
biomagnetic... Parcă l-am scos din priză de-a binelea când 
am vorbit despre suflet. Nu s-a mai gândit nici un pic, nu a 
mai simţit nici cel mai mic interes pentru acest fenomen de 
când... 

Cotter trase adânc aer în piept şi spuse: 

— Doctore Pierce, ce doreşti de la mine? De ce ai venit 
aici, în această manieră dramatică? 

Începea confruntarea. Şi Pierce îşi îndreptă ţinuta şi 
spuse: 

— Întreaga zonă este încercuită. 

. Întreaga zonă. Cuvintele aveau un sens cuprinzător. Ca şi 
cum era vorba de mai mult de o singură stradă. Deci nu mai 
era timp de vorbit pe ocolite. Cotter încercă să pară 
nelămurit: 

— Dar ce urmăreşti? Ai de gând să mă arestezi? 

— Hmmm. Faţa cea suptă deveni brusc gânditoare; 
zbârciturile vârstei se făcură mai vizibile. Să te arestez? 
Asta ridică de fapt problema tipului de acuzaţii cu care ar 
trebui să venim împotriva ta. Să vedem... hmmm... Un om 
de ştiinţă foloseşte computerul pentru experienţe asupra 
profilului biomagnetic... Aparent demisionat de patru ani de 
zile, se descoperă că a menţinut contactul cu computerul 


pentru a face experimente pe băieţi... Făcu o pauză. Ochii 
albaştri deveniră brusc interesaţi. De unde ai făcut rost de 
puşti? 

Nu era greu de răspuns: 

— Copii abandonaţi sau cu părinţii ucişi. Puteam să iau mii 
ca ei. Şi adăugă dintr-odată îndurerat: Pentru Dumnezeu, 
Pierce, trebuie să începeţi să vă gândiţi cum să faceţi faţă 
criminalităţii. Pentru moment, folosiţi computerul. Cunoaşte 
profilurile tuturor criminalilor şi mai poate fi încă 
programat să prevină actele de violenţă înainte ca ele să se 
producă. Mai târziu veţi vedea ce mai e de făcut. 

— Şi cu băieţii, spuse Pierce, care a fost experimentul? 

Iar se întorcea. Interogatorul devenise interogat. Dar era 
în regulă. Cu siguranţă că orice individ îmbătrânit - cum 
era Pierce - ar trebui să aibă un oarecare interes asupra 
sfârşitului propriei sale vieţi. Cotter spuse simplu: 

— Exerciţii pentru călătoria sufletului. 

— Adică cum? Pe moment, bătrânul devenise nesigur. Apoi 
probabil că şi-a dat seama. O, Doamne! Închise ochii şi 
murmură: înţeleg. Să intri şi să-ţi părăseşti corpul când 
doreşti. Era, în mod vizibil, mai stăpân pe sine. Şi chiar pot 
s-o facă? 

Exact în momentul în care îşi termina ultima - după cum 
se va vedea - întrebare, a avut loc o întrerupere. S-a 
deschis o uşă. Pe ea au intrat câţiva soldaţi în uniforme. 
Erau urmaţi de unsprezece băieţi, în şir. Şi, încheind 
plutonul, veneau ceilalţi oameni în uniformă, cu 
locotenentul, cel cu faţa aspră, Yahco Smith. 

Chiar atunci - ca şi cum ar fi fost anunţat printr-un sistem 
de comunicaţii (chiar aşa şi era) - se deschise şi uşa din 
faţă. După câteva secunde, din hol, intră colonelul 
Endodore, oprindu-se abia în mijlocul camerei. 
Locotenentul Yahco Smith înaintă spre el, se opri, salută şi 
raportă: 

— Au trecut spre casa de alături. Au fost culeşi de 
personalul care îi aştepta pe când ieşeau pe stradă. 


Colonelul nu a confirmat că ar fi auzit cuvintele 
aghiotantului său. Ofiţerul se duse spre Cotter: 

— Unde este cel de-al doisprezecelea? Întrebă el. 

— În Anglia, spuse Cotter. 

Nici nu-i trecuse prin cap să reziste. Era sigur că puteau 
smulge răspunsul oricum. 

— Asta costă o mulţime de bani. Buzele se strânseră. Ochii 
albaştri erau de un calm de oţel. De vreme ce îţi tăiaserăm 
toate sursele de venituri, cum ai finanţat acest proiect? 

— Amintindu-mi de experienţele răposatului doctor Chase, 
îi tâlhăream pe tâlhari, spuse simplu Cotter. Deşi nu făcea 
decât să repete ceea ce-i spusese deja lui Pierce, nu se putu 
împiedica să adauge: Computerul ştie cine sunt, prin 
punctele sale de observare a profilurilor. În felul acesta 
puteam să-mi programez atacurile exact după ce ei 
furaseră de la cineva. 

Şi continuă nerâbdător: 

— Uite ce e, domnilor, puteţi să opriţi întreaga nebunie de 
criminalitate cu ajutorul computerului. Toată problema este 
că, de treisprezece ani, computerul îşi tot extrage energia. 
Dar, neavând nici o instrucţiune, s-a autoprogramat să-şi 
depoziteze rezervele energetice undeva - putem deduce că 
şi-a fabricat cipuri din tantal pentru depozitare. Deci, 
oriunde ar fi ele localizate, se tot acumulează. Astfel, pentru 
prima oară în istoria omenirii, el are la dispoziţie baza 
naturii umane. Fiinţele umane s-au deteriorat din punct de 
vedere moral. Dacă la asta se mai adaugă şi puterea 
computerului de a utiliza natura umană în vasta sa reţea 
tehnologică, care acoperă continentul de la Atlantic la 
Pacific, ce credeţi că se va întâmpla? 

Făcu o pauză. Apoi: 

— Domnilor, nu mai e timp de pierdut. Trebuie făcut ceva. 
Vă rog să luaţi măsuri. Sau lăsaţi-mă pe mine. 

Îl urmăreau în tăcere, pe când îşi debita cu disperare 
informaţiile şi frământările. Dar chiar să fi existat un 
sentiment de acceptare a frământărilor sale, oricum acele 


feţe îngheţate nu îl arătau. Vreme îndelungată, tăcerea a 
fost intensă. Şi apoi... 

— Omorâţi-i. Era vocea dură a colonelului Endodore. Pe 
toţi. 

— O, Doamne, nu! Cotter îşi auzi strigătul ascuţit. Nu, nu, 
nu, nu pe băieţi! 

— În special pe puşti, spuse vocea aceea incoloră şi rece, 
dar şi pe javra lor de complice. 

Acesta a fost, practic, ultimul sunet pe care l-a auzit 
Cotter. Apoi au fost doar fulgere strălucitoare în 
neaşteptatul întuneric. Şi-a mai fost un gând îngrijorat în el, 
gând ce parcă a durat o veşnicie. 

. Dragă Glay, se gândea el în momentul în care a fost lovit 
de un DAR 3, micuțul meu din îndepărtata Anglie, ultima 
mea speranţă, te rog, te rog, fă - te rog, fă să fi făcut deja - 
ceea ce ţi-am spus, ceea ce te-am învăţat. Şi când vei fi 
crescut, când te vei simţi pregătit, întoarce-te în Statele 
Unite şi îndeplineşte planul nostru... 

Întunericul morţii trupului veni înainte ca acest gând să 
capete învelişul de cuvinte. Dar gândul era acolo, în forma 
condensată în care mintea poate concepe o mulţime de idei. 
Şi plecă împreună cu el în noaptea - sau ziua - eternă. 

Dintre persoanele vii rămase în cameră, cel care vorbi 
primul fu colonelul Endodore. Indicând cu braţul, mâna şi 
degetul trupurile tăcute şi răsucite de pe jos, el se adresă 
ajutoarelor sale în uniformă: 

— Duceţi-le la Centrala Computerului. 

Asta s-a făcut fără menajamente. Un om zdravăn cără doi 
băieţi sub un braţ şi încă unul sub celălalt. leşi cu ei. 
Ceilalţi, inclusiv Cotter, au fost luaţi unul câte unul. 

În câteva momente, Pierce, colonelul şi aghiotantul erau 
singuri. Faţa sălbatică a comandantului se întoarse să se 
confrunte cu individul supersofisticat de lângă el. Ochii lui 
de un albastru amarnic se holbau la ceilalţi, de un albastru 
expresiv. 


— Ei bine, doctore, sper că eşti de acord, asta rezolvă 
problema renaşterii religioase puse la cale de Cotter, de 
unul singur. 

— Cum rămâne cu puştiul din Anglia? 

Celălalt pufni dispreţuitor: 

— Un băiat de zece ani, de capul lui. Prevăd că dacă va 
creşte în insulele britanice, va intra în biserica anglicană şi 
nu va şti niciodată de ce îl atrage chestia asta. De altfel - şi 
dădu din umeri - religia este urmarea unei condiţionări, aşa 
cum nu ostenea niciodată să sublinieze răposatul doctor 
Chase. Oriunde te-ai naşte, adopţi religia acelui loc. 

Chipul cel complicat se încruntă: 

— Pe undeva apare şi o chimie mai subtilă. În definitiv, 
Chase însuşi a fost victima unei nevoi chimice de a avea 
relaţii cu băieţi. 

— O nevoie pe care dumneavoastră sau eu nu o avem. 
Problema noastră este de a avea un surplus serios de 
femele care, instinctiv, văd în noi viitoare centre de putere. 
Religia constituie o atracţie asemănătoare pentru mintea 
colectivă a maselor. 

Răspunsul lui Endodore a fost un râs scurt şi sălbatic, 
urmat de: 

— Atunci de ce ăştia sunt acolo pe străzi, ucigând, 
tâlhărind, încălcând fiecare lege scrisă, când ar trebui să fie 
împăcaţi cu sine în - cum îi zice? 

— În Sion. 

Dintr-odată părea dezorientat: 

— Computerul i-a făcut pe toţi bogaţi şi leneşi. Iar cretinii 
de dobitoci nu fac faţă situaţiei. Şi uite-i pe toţi pe drumuri, 
cerând mai mult decât primesc. 

Deveni şi mai sumbru: 

— În domeniul ăsta, sunt de acord cu sugestia lui Cotter. I- 
am lăsat destul să se joace de-a anarhia pe străzi. Chiar de 
mâine vehiculele noastre S. A. V E. Vor ieşi să-l ajute pe 
computer, care va fi programat corespunzător. Misiunea lor 
este de a asigura din nou liniştea drumurilor. Şi poate - 


urmă un zâmbet viclean - îl vom programa pe computer să 
considere acele rezerve de, âă, energie sufletească drept 
un fel de educaţie superioară în domeniul naturii umane, 
capacitate pe care să nu o folosească până nu spunem noi. 

— Hei, spuse Pierce, asta-i cea mai bună idee pe care am 
auzit-o în ultimul timp. Chiar dacă Endodore a auzit lauda, 
nu a arătat-o. Stătea acolo, cu ochii săi aproape negri 
îngustaţi şi cu buzele strânse. Toţi aşteptau. Apoi s-a auzit şi 
ideea care se cocea. 

— Doctore Pierce, spuse el pe un ton oficial, Cotter i-a dat 
probabil computerului indicaţii speciale despre băiatul din 
Anglia. Vezi dacă poţi să descoperi despre ce este vorba. 

— N-aş putea s-o fac chiar acum? Acum că ştim numele 
copilului. 

Fără să mai aştepte permisiunea, se duse spre Ochiul-O de 
computer de la uşă: 

— Computer! Comandă el. 

— Da, doctore Pierce, urmă confirmarea dată cu o voce 
masculină. 

— Ce informaţii ai despre Glay Tate, în vârstă de zece ani? 

— Cine? 

Omul de ştiinţă cel lungan şi ascuţit se întoarse spre 
ofiţerul furios şi încruntat. 

— Trebuie să fie pe undeva un cip insertat, colonele, care 
opreşte datele despre băiat. Voi ordona o percheziţie 
completă a apartamentului, să văd dacă nu găsim nişte 
indicii uitate de Cotter. Ori găsim cipul, ori aflăm o 
posibilitate de a eluda instrucţiunea. Puteţi fi sigur că se va 
face tot posibilul. 

Se întrerupse. 

— Veţi cere consimţământul Congresului pentru operaţia 
de curăţire a străzilor, colonele? Ezita. Vreau să vă întreb 
dacă credeţi că în Congres se va aproba o asemenea 
folosire a computerului? 

Faţa cea greoaie şi furioasă se strâmbă într-un zâmbet 
sălbatic: 


— Doctore, spuse colonelul, se pare că mereu trebuie să 
explicăm că acest computer nu este un instrument magic. 
Nu ştie totul. Pentru că, aşa cum ştim, detaliile minore nu le 
memorează decât pe timp limitat, apoi le şterge, reţinând 
doar o imagine mai generală. De exemplu, poate 
înmagazina, moment cu moment detaliile unui eveniment 
care se repetă în mod constant. Imediat va renunţa la 
detalii. Când va fi întrebat despre aceasta după un an, va 
spune, pur şi simplu, că evenimentul s-a petrecut de 
894.324 de ori. În cadrul acestor limite, computerul îşi face 
datoria, fără vreo implicare sufletească, obiectiv, şi va 
continua s-o facă atâta timp cât eu răspund de aceasta. 
Spunând aceste cuvinte, toate complet nelegate de 
problemă, Endodore se întoarse. Şi păru surprins să-l vadă 
pe locotenentul Yahco Smith stând lângă el. Colonelul mai 
emise un tunet în plus: 

— Mai eşti încă aici? 

— Aştept ordinele dumneavoastră, domnule, fu răspunsul 
impecabil. Gata de acţiune, oriunde. 

— Hmm... Ofiţerul comandant părea să-l măsoare pe 
adjunctul său cu faţa dură. Poate că am să-ţi dau comanda 
acţiunii de curăţire. 

— Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere, domnule, spuse 
locotenentul Yahco Smith, salutând vioi. 


CAPITOLUL ZECE. 

O asemenea verificare îmi ia câteva milionimi de secundă. 

În timpul acesta, funcţionez pe „continuu” în anul 2090 A. 
D. 

Deci, în mod natural, când Yahco face un zgomot din buze, 
îl aud. Văd chiar şi mişcările faciale. Apoi, instrucţiunile. 

— Din cauza situaţiei care ia proporţii aici, în Mardley, s-ar 
putea să nu fie înţelept de a păstra datele despre Glay Tate 
pe un cip separat, la dispoziţia ta. 


Nu era nici o întrebare. Deci am aşteptat fără comentarii. 

— Tot de aceea, până la alte comunicări, vreau să nu-i 
răspunzi profilului lui Glay Tate în nici un fel. Ai înţeles? 

— Da, domnule. Să mă întorc la situaţia anterioară 
programării dumneavoastră în legătură cu cipul special? 
Sau să stabilesc un circuit L-83? 

— Ce este mai uşor? 

— Situaţia dinainte de programare, domnule. De fapt, 
cipul conţine un număr extrem de redus de informaţii. 

— Ce poţi să-mi spui despre eventuala existenţă a unui 
circuit stabilit undeva de doctorul Cotter pentru interfaţa 
cu Glay Tate, circuit pe care acesta îl poate activa, dacă ştie 
şi rosteşte parola? Ce sistem de neutralizare a unui 
asemenea cip ar fi mai bun, dacă ar exista o asemenea 
programare? 

— Colonele, răspund eu, nu am fost niciodată pregătit să 
fac faţă unei probleme de genul descris de dumneavoastră. 

Pauză. Apoi, cu un ton descris ca „nefericit”: 

— Vad că vom avea mult de muncă atunci când ne 
întoarcem în Washington. Acum fă precum ai spus. 

— Prea bine, domnule, zic eu, cipul este neutralizat. 

În acest punct al discuţiei, intervine şi Aldo, cu o voce 
nesigură: 

— Oare e bine, domnule colonel? Din ce mi-aţi spus despre 
Tate, este un individ pe care nu trebuie să-l pierdem din 
ochi nici un moment. 

Vocea lui Yahco este calmă, în felul lui îngâmfat: 

— Aldo, aici, în îndepărtatul Mardley, orice s-ar putea 
întâmpla ar fi redus la dimensiuni locale. Corect, computer? 

— Cu ce se relaţionează întrebarea? Întreb eu. 

— Glay Tate. 

— Cine? Întreb. 

Tăcere. Apoi: 

— Tot e bine că nici Glay Iate nu va putea folosi vreo 
interfaţă pentru a intra în legătură cu computerul - lucru 
de care mi se cam făcuse frică. 


Vocea lui îşi ia tonul pozitiv: 

— Aldo, capturarea celor patru mame neautorizate este un 
lucru deosebit de bun. Vom organiza imediat un proces 
public. 

— Cu ce acuzaţie? Maiorul Nair părea surprins. Se află 
încă în câmpul meu vizual, iar faţa sa este destul de roşie 
(nuanţa 14). 

Vocea colonelului Smith răspunde: 

— Pentru uciderea sergentului Inchey. 

— Dar, protestează Aldo, nu e mort. 

— Nimeni nu ştie asta. Şi apoi, îl putem ucide, dacă 
trebuie. la ascultați - recunosc tonul folosit de colonel 
pentru a convinge - trebuie să scăpăm de banda asta de 
rebeli. Ei şi liderul lor sunt cel mai mare pericol pentru 
sistemul nostru, sistem prin care s-a dezvoltat o Americă a 
computerului. Ei vor să ne întoarcă la condiţiile industriale 
primitive din secolul 20. Este datoria noastră să fim hotărâți 
şi să terminăm cu ameninţarea asta o dată pentru 
totdeauna. 

— Păi. 

— Aldo părea parţial convins - o să ducem fetele şi 
bebeluşii la sediul nostru local. Putem merge acolo şi să 
hotărâm ce mai este de făcut. 

— Bună idee, spune vocea lui Yahco. Cred că am făcut tot 
ce puteam aici. Computer, fă-mi o prezentare a poziţiilor 
actuale ale tuturor. 

Iar l-a apucat! 

Prezentările sunt de câteva feluri. E uşor să faci o 
prezentare detaliată, moment cu moment. În felul acesta 
fiecare incident capătă o valoare egală. Mai există totuşi un 
tip de prezentare care implică - aşa mi s-a spus cu foarte 
mult timp în urmă - ca anumite evenimente să fie mai 
importante decât altele. E un concept foarte dificil pentru 
mine. De fapt, mi se cere să selectez câteva întâmplări 
dintr-un număr mare şi să le raportez. În această privinţă, 
un programator - Joe Henson - în 2027 A. D. (asta se 


întâmpla înainte ca eu să trec sub protecţia militarilor), a 
sugerat ca în prezentare să mă ocup numai cu situaţiile 
legate de persoanele cunoscute individului care îmi cere 
prezentarea. (Ca rezultat al infiltrărilor de energie care au 
loc dinspre fişierele de educaţie avansată, consider că 
aceasta era o soluţie cinică, dar suficient de pragmatică.) 

Cel de-al doilea tip principal de prezentare este cel pe 
care îl utilizez după ce-mi eliberez memoria de o parte din 
date, adică sunt prezentări rezumative. Sunt programat să 
şterg conversațiile neoficiale, evenimentele repetitive 
(oameni care mănâncă, ies, se duc la slujbă sau în alte 
locuri frecventate zilnic). Pentru o asemenea prezentare 
dau un titlu şi înscriu doar numărul de activităţi de acelaşi 
tip care au avut loc în anul, luna, săptămâna sau ziua 
respectivă - depinde ce clasă este prevăzută în 
programare. Detaliile rutinei zilnice a unui individ, dacă ar 
fi înregistrate, mi-ar consuma toate rezervele de energie. 

Aici, în Mardley, colonelul Smith - şi fac o verificare 
ultrarapidă - a fost în legătură sau a aflat numele a 
douăzeci şi nouă de persoane. Deci încep: 

— Vehiculul S. A. V. E. (şi îi dau numărul) care a capturat 
cele patru mame şi bebeluşii a ajuns pe Main Street, în 
Mardley. Cinci vehicule rebele, vizibile din S. A. V. E. (dau 
numărul), se îndreaptă spre sud, pe acelaşi drum pe care a 
plecat un camion acum 6 minute şi 34 de secunde. Alte 
şapte furgonete rebele, incluzând vehiculele Pren-Boddy şi 
Doord-Loov, au format un front în faţa corturilor rebelilor. 
S. A. V E. (dau numărul) încearcă să penetreze acest front, 
dar este blocat de două vehicule rebele în mişcare. Trebuie 
consemnat că trei dintre vehiculele rebele, inclusiv 
furgoneta Pren-Boddy, sunt mai mari ca gabarit şi aparent 
mai grele decât cele de tip S. A. V E. Aflate în Mardley. 

Vocea colonelului întrerupe prezentarea. Spune: 

— Computer, au reuşit toţi cei pe care îi recunoşti drept 
rebeli, cu excepţia femeilor şi a copiilor capturați, să se 
refugieze în furgonete? 


— Da, domnule, răspund eu. 

— Unde se află cei din public? Întrebă. 

— Mi se transmit scurte secvenţe cu ei de la unsprezece 
Ochi-O aflaţi de-a lungul drumului spre Mardley. 

— Vreun semn de la băiat, de la David Norton? 

— Nu, domnule. 

— Hmmm. Bine. Putem să-l culegem mai târziu. Deci, 
computer, revino la modul „continuu”. 

— Prea bine, colonele, confirm eu. 

Am iarăşi acel gând cinic. Ceva din această conversaţie 
sau ceva ce s-a întâmplat în legătură cu colonelul Yahco 
Smith are un efect reeducativ asupra sistemelor mele. E un 
lucru subtil, dificil de descris pentru mine. Şi este dificil 
pentru că, în timp ce acest cinism mi se strecoară în 
conştiinţă, la diferite distanţe, mai mari sau mai mici, prin 
reţelele mele, prin cablu sau radio se continuă 1,8 trilioane 
de alte acţiuni. Minut de minut duc conversații automate cu 
milioane de indivizi, răspund la telefoane, dau informaţii, 
ofer muzică la cerere, prezint piese de teatru, citesc cu 
voce tare copiilor, cer confirmări de la oameni care intră în 
case şi birouri, identific profiluri, mă adresez indivizilor pe 
numele lor şi, bineînţeles, conduc milioane de vehicule şi de 
maşinării industriale. 

Este cu atât mai greu de diferențiat, pentru că ceea ce fac 
acolo este automat. Este complet preprogramat. Toate 
roţile în mişcare, maşinăriile huruitoare, instrumentele 
bâzâitoare şi miliardele de interacțiuni sunt conduse de 
mine în interiorul unui cadru de neschimbat. 

Ceea ce fac în legătură cu colonelul Smith este tot 
automat, dar până la un punct. Faptul că el poate să-mi 
schimbe automatismele de la un minut la altul se petrece 
atât de automat, încât înregistrez pur şi simplu schimbările, 
ca atare. Acum sunt aşa, acum sunt într-o altă programare 
de automatisme. 

Şi totuşi, cinismul pe care îl simt are în el însuşi o putere 
de a transporta componente de memorie. Memoria trebuie 


să se mulţumească cu faptul că schimbarea a avut loc. Dacă 
sunt întrebat asupra unor asemenea schimbări înainte de a 
şterge detaliile, îmi consult imediat fişierele. Şi pot să ofer 
descrierea schimbării şi momentul precis în care a avut loc, 
pot să le raportez celui care mă întreabă. 

Dintr-un oarecare motiv, necunoscut mie, acum îmi stăruie 
mai multe date în memorie, date pe care le înregistrez în 
sectorul reeducare. Şi stăruie şi răspunsurile cinice 
rezultate din procesul de comunicare cu colonelul. 

Din fericire, în acel moment, maiorul Aldo Nair spune: 

— Mă duc să aduc jeepul. 

— Bine, spune Yahco. Sart şi cu mine vom merge pe jos 
până la drum şi va părea că facem parte dintre oamenii 
care se luptă să o şteargă. 

Pe când Aldo se întoarce, colonelul Smith strigă după el: 

— Ar fi o idee bună să procedaţi la o emisie hipnotică 
asupra oamenilor care au fost aici. 

Maiorul Nair se opreşte şi se întoarce. 

— Semnale hipnotice? Repetă el interogativ. 

— A! Yahco pare că se scuză. Acesta este un echipament 
nou care a fost instalat pe două dintre vehiculele S. A. VE. 
În seara trecută. E secret, dar ar fi un loc bun pentru a face 
un test. 

Aldo dă din cap negativ: 

— Nu-i cunoaşteţi pe oamenii ăştia din vest. Nu le-ar 
plăcea... 

— "Tocmai de aceea este un loc bun pentru testare. 

— Păi... - Cu neîncredere - poate aveţi dreptate. O să 
încercăm. 

Iarăşi se întoarce să plece şi înaintează spre spaţiul dintre 
două corturi. Colonelul strigă după el: 

— Maiorule, încep să cred că, dacă rezolvăm problema 
rebelilor până mâine, vom avea ce face cu un om ca 
dumneata la Washington. 

— Mulţumesc, domnule! Vocea maiorului mi se transmite 
printr-un Ochi-O ataşat la reverul său. Nu mai pot să-l văd. 


Pe când acesta dispare printre cele două corturi, căpitanul 
Sart vorbeşte pentru prima oară: 

— Bine gândit, domnule. Perspectiva unei promovări poate 
şterge orice reţinere muntenească din mintea lui Aldo, 
reţinere care l-ar putea împiedica să acţioneze corect în 
această situaţie. 

— Exact aşa gândesc şi eu, căpitane, răspunde colonelul. 

A trecut mai mult de un minut de când Yahco mi-a 
întrerupt relatarea asupra evenimentelor în desfăşurare, 
asupra celor douăzeci şi nouă de persoane cunoscute lui în 
zona Mardley. Este adevărat că, între timp, el mi-a schimbat 
centrul de atenţie de câteva ori. Dar întreruperea brutală a 
relatării mă trimite înapoi, în modul mai general, 
„continuu”. 

„Continuu” presupune, în primul şi în primul rând, să 
observ şi să raportez orice ameninţă sau afectează pe 
colonelul Smith, pe căpitanul Sart sau pe ceilalţi oameni din 
corpul militarizat al computerului. 

Aceasta mă duce, automat, la terminalele celor patru S. A. 
V. E. Care sunt încă pe aproape. Cum este de aşteptat, 
verific tot ce este vizibil sau audibil prin intermediul 
personalului lor - ceea ce aş fi făcut oricum. Diferenţa este 
că acum fac verificarea prin raportare la misiunea de atac. 

Şi astfel, automat, îmi dau seama că una dintre zonele 
supuse atenţiei mele speciale este Ochiul-O ataşat pe pielea 
gâtului Meerlei. 

Punctul meu de referinţă este cam la un metru de la 
podea. În faţa mea se află câteva rânduri de scaune, ca la 
autobuz. Şi chiar în faţa Ochiului-O este o imagine din spate 
a capului şi umerilor lui Stess Magnus. Stă pe un scaun 
dinspre margine. Dincolo de el mai sunt şi alţi tineri, atât de 
sex masculin, cât şi de sex feminin. Câteva dintre femei au 
bebeluşi. Dinspre obiectivul Meerlei sunt vizibili cinci femei, 
trei copii şi trei capete şi umeri de bărbaţi. 

Mai departe, în interiorul vehiculului, Pren şi Boddy stau la 
posturile lor înarmate. Pe panoul principal strălucesc 


intermitent diferite lumini. Sunt însoţite şi de un sunet jos 
care pulsează. Acesta vine dintr-un difuzor aflat într-o 
margine a panoului. 

Şi Pren şi Boddy se întorc de la armele lor, cu faţa spre 
panou. Boddy spune: 

— Hei, Pren, ăsta-i un semnal pentru excitarea nervoasă. 
Mai bine l-aş chema pe Glay. Se duce la panou, ia un aparat 
emisie-recepţie: 

— Glay, răspunde, te rog. 

Pauză. Nici un răspuns. După unsprezece secunde, Pren 
spune: 

— Probabil că este încă afară, cu oamenii. Deci ne 
descurcăm singuri. Observă luminile alea! Semnalul vine de 
la aproximativ o treime de milă de aici. Dinspre Mardley. 
Este tipul de hipnotizator care, după cum ne spunea Glay, a 
fost experimentat doar parţial, cu scopul de a controla 
minţile oamenilor. Mă întreb ce vor să însceneze în Mardley. 

Boddy spune: 

— Mai bine ne-am duce acolo să aruncăm o privire. 

Vorbeşte într-un microfon cu surdină. Normal, asta 
înseamnă că intenţionează să comunice cu cineva, sau chiar 
o face imediat. Dar, desigur, nici un sunet nu este audibil. 
Trec opt secunde. Apoi observ câteva semne de mişcare. 
Ochiul-O de la gâtul Meerlei se clatină. Se aude un sunet 
înfundat de motor - nemonitorizat de mine. 

Simultan, pe ecranul din faţă decorul şi celelalte obiecte 
de afară se mişcă spre noi. Văd imagini trecătoare de 
fragmente de corturi, oameni împrăştiaţi, tufişuri şi iarbă, 
câţiva copaci şi, apoi, drumul. Tot simultan, prin nouă dintre 
Ochii-O de pe vehiculele S. A. V. E. Văd furgonul cel mare al 
lui Pren-Boddy luând viteză şi ieşind pe drum, în direcţia 
Mardley. 

Tot simultan, sunt în interiorul acelui S. A. V. E. Care emite 
semnalul pulsatil care, în conformitate cu testele pe care le- 
am făcut pentru colonelul Endodore, poate fi folosit pentru 
a hipnotiza fiinţele umane. Efectul fiziologic al hipnotizării 


nu este uşor de observat pe indivizi izolaţi, bărbaţi sau 
femei, pe motivul că sunt implicate interacțiuni între 
ambele sisteme nervoase principale. Se impune la fel ca 
reflexele condiţionate. Sau ca educaţia, chiar. Numai că 
efectul hipnozei este mai rapid. 

Starea mentală la care se ajunge sub efectul pulsării este 
şi ea subiectivă. Nu este o modalitate foarte bine cercetată. 
Până acum mi s-a permis să explic detalii în primul rând 
colonelului şi senatorului Blybaker. Şi căpitanului Sart, dar 
abia de ieri. 

Când i-am spus lui Sart că ceea ce se întâmplă seamănă cu 
ceea ce mi se întâmplă mie la o nouă programare, a râs. 

Şi asta este o reacţie care nu mi-a fost niciodată suficient 
explicată: un evantai extrem de larg de situaţii nelegate 
între ele sau de sensuri la care fiinţele umane răspund prin 
râs. Mi-ar plăcea să ştiu şi eu ce e de râs în comparaţia 
dintre hipnotism şi programare? 

Colonelul Smith mi-a explicat astfel: 

— Râdem de tine. 

Dar de ce ar râde cineva de un computer? 

Toate informaţiile mele trebuie să fie plasate undeva (cu 
câteva excepţii). Deci, când răposatul colonel Endodore a 
clasificat energia biomagnetică pe care o acumulam - de la 
fiinţele umane - drept educaţie avansată şi mi-a ordonat să 
nu creez un feed-back cu mine însumi fără permisiune, 
dintr-odată am şi făcut o verificare a comentariilor 
neobişnuite făcute de oameni şi le-am înmagazinat şi pe 
acestea. 

Astfel de „generalizări” fac parte din comanda „continuu”. 
„Continuu” îmi cere comparații limitate la situaţia imediată. 
Ca întotdeauna, procesul este practic instantaneu. 

În acele momente, viziunea mea din interiorul furgonetei 
Pren-Boddy se menţine la un metru de podea. În faţă, în 
direcţia spre care este îndreptat Ochiul-O de la gâtul 
Meerlei, observ că Pren comunică ceva cu o persoană a 
cărei voce vine prin sistemul de difuzoare. Pren spune: 


— Eido, o să avem nevoie de ajutor împotriva 
hipnotizatorului ăla. 

Vocea care răspunde spune: 

— Bine, Pren, vă urmăm. 

Imediat observ, prin cei treisprezece Ochi-O de pe S.A.V. 
E., o furgonetă rebelă, cea pe care am numit-o Furgonul 
Mare Rebel 2, care iese dintre corturi. O porneşte în sus pe 
drum şi apoi pe deal, în direcţia în care merg şi oamenii. 

După cum mi s-a cerut, raportez această acţiune 
colonelului Smith. Colonelul este pe cale de a se urca în 
jeepul care, tot cu câteva momente mai înainte, a apărut 
dintre două corturi, avându-l la volan pe duplicatul 
maiorului Aldo Nair. Duplicatul este îmbrăcat în hainele lui 
Aldo. Când Yahco şi căpitanul Sart sunt aşezaţi, duplicatul 
lui Aldo pune jeepul în mişcare. Porneşte în sus pe drum, 
spre deal, tot în direcţia oamenilor care merg pe jos. 

Fireşte că raportez plecarea Furgonului Mare Rebel 2 şi 
conversaţia dintre Pren şi voce, dar, desigur, nu pot să 
menţionez starea de duplicat a maiorului Nair. Colonelul 
Smith confirmă informaţia pe care i-am dat-o, spunând cu 
voce tare: 

— Mulţumesc, computer. 

Apoi, după 18 secunde de tăcere verbală, timp în care 
jeepul ajunge pe creasta dealului (acolo, în faţa noastră, se 
află primele case din Mardley), colonelul spune: 

— Deci rebelii sunt familiarizați cu hipno-pulsul. Hmmm. 
De vreme ce este interzis persoanelor particulare, în afara 
psihiatrilor, să utilizeze asemenea instalaţii, şi dacă ei le au 
deja pe ale lor, instalate pe maşini, poate am putea... 
hmmm! Încă patru secunde de tăcere. Apoi: Computer, ţine- 
mă la curent cu situaţia hipnotizatoarelor. 

— Confirm instrucţiunea dumneavoastră, colonele, 
răspund eu. 

Şi iarăşi un fel de imagine-ecou cinică se aprinde brusc din 
zona circuitului de reeducare. Gândul acesta este: „Şi, mă 


rog, dom'le, dacă sunt pus pe „continuu, ce altceva se 
presupune că aş putea face decât să te ţin la curent?” 

Trece puţin timp. Jeepul ajunge pe Main Street, în 
Mardley, şi coteşte spre est, pe o stradă lăturalnică. 
Vehiculul S. A. V. E. Care transmite hipno-pulsul se mişcă 
încet pe strada principală, spre nord. Furgoneta Pren- 
Boddy, care îl urmăreşte, coteşte spre vest, pe o stradă 
secundară. Aşa cum pot să-mi dau seama prin imaginea 
interioară pe care o primesc de la dispozitivul de la gâtul 
Meerlei, merge doar până la prima intersecţie spre vest, 
apoi o ia spre nord pe o stradă paralelă cu cea principală. 
Merge repede cale de două cvartaluri. Apoi se întoarce spre 
strada principală. Pe timpul acestei manevre, nu se schimbă 
nici un cuvânt între Pren şi Boddy. 

Când raportez colonelului mişcările, îmi spune: 

— Hmmm, pare că se gândesc să taie calea vehiculului cu 
hipnotizatorul. Între timp, maşina pe care o numeşti 
Furgonul Mare Rebel 2 va veni pe strada principală, dar din 
spate, pentru a-i tăia retragerea. Deci ar putea avea loc o 
bătălie cu arme DAR 3 chiar în plină stradă. 

Altă tăcere; apoi: 

— Părerea mea este că, dacă va fi o luptă, aceasta îi va 
face pe locuitorii oraşului să se întoarcă împotriva rebelilor 
chiar mai mult decât orice hipnoză. Aşa să fie. S-ar putea ca 
vreo câţiva oameni să fie chiar răniţi. Computer - e cu 
vocea lui de comandă - condu celelalte S. A. V E. De unde 
sunt, de lângă corturile rebelilor, spre oraş. S-ar putea să 
avem nevoie de ele. 

— Domnule, întreb eu, revocaţi ordinul general de atac 
împotriva corturilor? 

— Da, răspunde. Cred că toţi rebelii, cu excepţia celor 
patru femei, au ajuns la adăpost în vreo maşină de-a lor. 
Deoarece ne vin ajutoare şi toate drumurile de acces vor fi 
blocate în scurt timp, o să-i prindem mai târziu. 

Pe ecranul din furgoneta Pren-Boddy, văd vehiculul cu 
hipnotizator, cu cele 111 antene ale sale, apropiindu-se de 


intersecţie. Interiorul acestui S. A. V. E. Îmi arată patru 
oameni la posturi. 

Raportez pregătirile. 

— Bine, răspunde colonelul. 

În interiorul furgonetei Pren-Boddy, Boddy îi spune lui 
Pren: 

— la seama, Pren, computerul dirijează acel S.A.V.E. 

Pren dă din cap. Îşi pune gura iar pe microfonul cu 
surdină. Deci, orice ar spune, nu pot să aud. Deoarece nu 
mi s-a cerut în mod specific, nu fac previziuni despre 
evenimentele viitoare, ci doar observ, raportez şi reacţionez 
în limitele prezentului. 

Furgoneta Pren-Boddy iese de pe strada laterală încetişor. 
Ţinând cont de remarca făcută de colonel, accept că 
mişcarea are aparenţa unei blocări. La rândul meu, eu - 
care sunt conducătorul vehiculului S. A.V E. 

— Schimb uşor direcţia, intenţionând s-o cotesc spre o 
stradă laterală pentru a scăpa de blocare; vehiculul rebel 
accelerează enorm. Accelerez şi eu. Dar nu am nici o 
posibilitate să evit ciocnirea, cu atât mai mult cu cât trebuie 
să încetinesc din cauza câtorva persoane care traversează 
intersecţia (în această situaţie, răspunsul meu automat este 
de a proteja pietonii). În felul meu instantaneu, calculez că 
cea mai favorabilă ciocnire s-ar petrece dacă eu aş opri şi 
aş da înapoi. Sunt angajat în marche-arriere când vehiculul 
meu este lovit. 

Desigur, îi prevenisem pe cei din echipaj, care erau la 
bord. Şi observ că fiecare om şi-a căutat o poziţie stabilă şi 
se ţine bine, pentru o situaţie de ciocnire. 

Suntem împinși lateral. Şi, în timp ce roţile uriaşe scârţâie 
la curbă, ne clătinăm. Dar mărimea şi greutatea noastră 
sunt considerabile, aşa că se opreşte şi furgoneta rebelilor. 
Ne echilibrăm. 

În acest scurt timp, observ cea de-a doua maşină venind 
din spate. Nu pot face nimic. Ne loveşte dintr-o latură. În 
câteva secunde totul se termină. Cele două furgonete 


rebele ne împing până ce începem să ne clătinăm, ne 
răsturnăm şi ne zdrobim pe-o parte. 

Se aude un scârţâit de oţel şi o sfâşiere de metal. 
Magşinăria hipno-pulsului se opreşte. Dar Ochii-O 1, 3, 7 şi8 
rămân în funcţiune. Deci văd cele două furgonete 
atacatoare dând înapoi. Fac manevre pe strada îngustă şi se 
îndreaptă imediat spre nord, continuându-şi drumul pe 
Main Street. 

Raportasem colonelului acest eveniment neprevăzut. 
Rămâne tăcut timp de 19 secunde. Apoi spune: 

— În ultimă instanţă, arestarea celor patru femei este asul 
nostru din mânecă. 


CAPITOLUL UNSPREZECE. 

La ora 3:07 PM. Conduc jeepul în parcarea cartierului 
general din Mardley al Corpului Militarizat de Întreţinere a 
Computerului. Pentru a-l localiza şi a-l identifica, pentru a-l 
recunoaşte ca atare, a trebuit să-mi fac obişnuitele 
verificări în memoriile cu date mai mult sau mai puţin 
apropiate. 

Ca urmare, consemnez că este o clădire standard de 
întreţinere a computerului, tipică pentru o comunitate de 
mărimea acesteia: o structură lungă, joasă, din cărămidă şi 
oţel, cu ferestre cu gratii. În interior sunt douăzeci şi opt de 
terminale de tip Ochi-O care funcţionează permanent. 

Cinci dintre camere sunt celule de arest. Sunt necesare 
deoarece, aşa cum recapitulez din obişnuinţă, computerul 
păzeşte toate casele şi birourile şi anunţă personalul 
militarizat ori de câte ori se iveşte vreo nevoie. 
Recalcitranţii sunt deci culeşi de personalul operativ de pe 
vehiculele S. A. V. E. Când sunt capturați, sunt duşi la cel 
mai apropiat sediu şi ţinuţi acolo la dispoziţia unei alte 
agenţii guvernamentale. 


În mod automat, pentru că funcţionez pe „continuu”, reiau 
istoria condensată a fiecăreia din cele cinci celule. Notez că, 
din cei 1311 ocupanţi în 83 de ani de funcţionare, 1186 au 
fost bărbaţi şi femei care au intrat prin efracţie într-o 
locuinţă care nu era a lor, din cauză că, afirmau ei mai apoi, 
aveau motive să creadă că soţul sau soţia lor era înăuntru. 
Asemenea oameni aveau obiceiul de a arunca o bombă spre 
Ochiul-O pentru a face inofensivă arma DAR 1, cu care este 
apărată fiecare casă de nepoftiţi. Dar majoritatea intrau 
având nişte scuturi improvizate, pe care le foloseau în 
diferite feluri pentru a evita şi scoate din funcţiune un DAR 
1. Scopul era de a trece de terminal, înspre dormitor. Între 
timp eu chemam ajutoare. 

În acest moment doar una dintre camerele cu gratii este 
ocupată. 'Toate cele patru femei rebele şi copiii lor se află în 
acel loc strâmt. 

După ce am parcat jeepul în parcarea aferentă de lângă 
intrare, Yahco, căpitanul Sart şi duplicatul lui Aldo coboară 
şi merg spre uşă. Intră în clădire în această ordine, 
traversează holul şi intră într-un birou. Camera în care au 
intrat este un birou de triere, cu câteva mese de scris, o 
canapea pusă lângă un perete, patru scaune şi două 
dulapuri cu fişiere. O a doua uşă este plasată în partea 
opusă intrării. Este închisă. 

Cu excepţia noilor veniţi, biroul este gol. Tot personalul 
primise ordin să se urce la bordul vehiculelor speciale, 
pentru a lupta împotriva rebelilor. Chiar şi celor care 
prinseseră femeile li se ceruse să se întoarcă la locul 
acţiunii, în caz că este nevoie de ei. 

Prin Ochiul-O din birou îi salut pe cei sosiți. Mai întâi spun: 

— Bună ziua, colonele Yahco Smith. 

— Mulţumesc, computer, răspunde el. 

— Bună ziua, căpitane Raul Sart, zic apoi. 

— Mulţumesc, computer, îmi răspunde. 

Yahco se duce spre una dintre mesele de scris, se 
răsuceşte, se aşază sprijinit de ea şi spune: 


— Aldo, cred că ar trebui să aducem aici pe una dintre 
femei, pentru interogatoriu... 

Se opreşte. Căpitanul Sart se retrăsese în lateral şi-şi 
scosese arma din buzunar. O îndreaptă spre duplicatul lui 
Aldo. 

— Colonele, spune el, fără să-şi desprindă privirea de 
duplicat, computerul nu a confirmat prezenţa maiorului 
Nair. 

Brusc, dar foarte hotărât, şi Yahco îşi scoate arma din 
buzunar. Spune cu o voce liniştită: 

— Computer, care este problema? 

— Ce problemă, domnule? Întreb eu. 

— De ce nu ai confirmat prezenţa maiorului Aldo Nair? 

— Maiorul Nair nu se află în cameră, domnule, răspund 
eu. 

Un zâmbet se strâmbă pe faţa dispreţuitoare a lui Yahco. 
Acesta este tipul de răspuns prin care o anumită proporţie 
dintre indivizii masculi înfruntă o ameninţare. Este încă una 
din acele acţiuni care nu mi-au fost niciodată satisfăcător 
explicate. 

Îmi consult memoria în privinţa oamenilor care zâmbesc 
când sunt ameninţaţi. Acest procedeu îmi oferă ceea ce s-ar 
putea numi cea mai bună explicaţie a reflexului: un om care 
zâmbeşte în faţa pericolului îşi face curaj pentru a face faţă 
situaţiei. Pentru mine singura problemă este că am 
descoperit, cu ajutorul echipamentelor din spitale, că în 
momentul reacției se petrec câteva schimbări chimice şi 
creşte tonusul muscular. lar problema este că asemenea 
schimbări au loc şi fără zâmbet şi în situaţii care nu implică 
pericolul. 

Ca de obicei, asemenea controale şi comparații de date, 
legate de subiect, se fac în câteva fracțiuni de secundă. 
Scena din birou rămâne în faza de autoîncurajare şi 
zâmbete, cu cele două arme îndreptate spre duplicatul lui 
Aldo, care nu reacţionează vizibil prin acţiuni 


asemănătoare. Fiind ultimul care a pătruns în birou, este la 
un metru şi jumătate de uşă. 

Yahco vorbeşte. Cu vocea lui înceată. Spune: 

— Dacă stăm să ne gândim, i-a luat cam mult lui Aldo să 
aducă jeepul. Putem să presupunem că a fost interceptat şi 
i s-au luat hainele. Şi astfel, domnule Glay Tate, dumneata, 
care poţi folosi cu îndemânare asemenea deghizări, ai făcut 
să ne întâlnim iar. De data asta însă, trebuie să te previn că 
dacă faci vreo mişcare dubioasă sau bruscă vom trage fără 
să mai aşteptăm vreo informaţie de la dumneata. 

Duplicatul lui Aldo spune: 

— Eu nu aş folosi arma, dacă aş fi în locul dumneavoastră. 
Se va întâmpla acelaşi lucru ca în cazul armei sergentului 
Inchey. 

Faţa cea slabă a căpitanului Sart nu are nici un zâmbet pe 
ea. Nu se vede dacă îşi face curaj. Dar vocea lui nu are 
tonul său obişnuit: 

— Yahco, cred că în acest moment omul are un dezavantaj. 
Este Aldo, nu el însuşi. Cred că dacă tragem amândoi în 
acelaşi timp îl atingem. 

Yahco zice repede: 

— Nu, căpitane, aşteaptă! Adaugă: Vreau să fii martor că 
această persoană tocmai a mărturisit că este responsabilă 
de rănirea mortală a sergentului Inchey. 

Se ridică din poziţia sprijinită. Este o mişcare lentă, dar îl 
aduce în capul oaselor. Fără pauză, se îndreaptă spre 
duplicatul lui Aldo. Ţine arma în mâna dreaptă. La nivelul 
şoldului. Ajunge la un metru de duplicat şi se opreşte. Îşi 
ridică braţul şi mâna stângă. Îşi întinde un deget până la 
aproximativ cinci centimetri de încheietura mâinii drepte a 
duplicatului. O scânteie zboară din încheietură. Spre vârful 
degetului lui Yahco. 

Yahco îşi retrage degetul cu o mişcare ce mi-a fost 
descrisă cu termenul de „zvâcnire”. O retragere rapidă. Stă 
câteva momente scuturându-şi mâna. S-a stabilit că aceasta 
este o acţiune absolut teatrală. Acel ceva numit „durere” ar 


dispărea în exact aceeaşi perioadă de timp chiar dacă 
individul nu şi-ar scutura degetul. 

Trece perioada corect estimată de mine. Yahco spune: 

— Mi se pare că ai spus că ai nevoie de energia acumulată 
de la un grup pentru a face asta. Cum de poţi acum? 

Duplicatul lui Aldo zice: 

— Sunt încă încărcat cu ceea ce am acumulat în cort, în 
timpul demonstraţiei. Şi apoi, suntem trei aici. Asta creează 
un mic câmp de energie. lar dumneata, colonele, ai o 
sarcină energetică mărită, pentru că ai fost prezent la 
demonstraţie. 

— Computer, spune colonelul Smith, fără să-şi întoarcă 
faţa, profilul meu ţi se arată diferit de cum este de obicei? 

— Structura profilului nu se schimbă niciodată, domnule, 
răspund eu. 

— Vedeţi, colonele, intervine Sart. 

— Ceea ce diferă, îmi continui eu răspunsul la întrebarea 
lui Yahco, este nuanţa bulelor aurii, care este acum de 11. 
Nivelul normal pentru coasta de est. Deoarece 
dumneavoastră eraţi de obicei la nivelul 15, asta înseamnă 
că s-a produs o creştere. 

Duplicatul lui Aldo spune: 

— Dumneata nu eşti un om pe care poţi să-l schimbi uşor. 
Majoritatea celor din cort au ajuns la nivelul 8 de strălucire 
- un auriu destul de bun. Dar chiar şi cu ceea ce ai primit, 
nu vei mai fi acelaşi niciodată. Şi despre asta aş vrea să-ţi 
vorbesc. 

Colonelul spune: 

— Şi, mă rog, domnule Glay Tate - este tonul lui sarcastic - 
ce prezici că o să mi se întâmple? 

— Colonele. 

— Duplicatul lui Aldo foloseşte tonul care mi-a fost descris 
prin termenul „onest” chiar faptul că se pot petrece 
asemenea schimbări, în timp ce mă urmăreai doar, îmi 
spune că, folosind doar puţin antrenament, ai putea urca 
rapid pe scala evoluţiei umane. 


Căpitanul Sart a ascultat acest scurt dialog, cu ochii mijiţi. 
Dintr-odată îşi ţuguie buzele subţiri. Şi, pe când colonelul 
tace o clipă, ofiţerul mai tânăr rosteşte cu o voce ultragiată: 

— Yahco, individul ăsta e chiar mai periculos decât 
credeam. Vrea să spună că printr-un câmp energetic 
artificial ţi-a afectat mintea, ca şi minţile tuturor celor de 
faţă la demonstraţie. Putem să stăm cu mâinile în sân şi să 
tolerăm o asemenea crimă? 

Înşiruirea de acţiuni care urmează acestor cuvinte începe 
cu întoarcerea duplicatului lui Aldo spre Sart. Merge spre 
căpitan, se opreşte la 80 de centimetri de el. Acum îi 
vorbeşte lui Sart: 

— Căpitane, poate te-ar interesa să ştii că am detectat în 
dumneata o calitate care îmi aminteşte de povestea biblică 
a femeii care s-a uitat înapoi, după ce fusese avertizată să 
nu o facă, şi s-a transformat în stâncă. Te-ai întrebat 
vreodată cum s-o fi întâmplat asta? 

Căpitanul Sart nu s-a mişcat din loc. Dacă este pe cale să 
se autoîncurajeze sau nu, asta nu se poate vedea, pentru că 
nu zâmbeşte. Răspunde, totuşi, pe un ton pe care l-aş 
considera, în mod normal, stresat: 

— Aceea era nevasta lui Lot, domnule, şi niciodată nu mi- 
au fost clare motivele pentru care Dumnezeu a făcut 
aceasta. 

Pe când se rostesc cuvintele, eu îmi şi caut în circuite acea 
porţiune de memorie care conţine povestea nevestei lui Lot, 
ca şi tot restul Bibliei. (Am la dispoziţie Biblia integrală, nu 
doar o versiune rezumativă.) Deci, deoarece aceasta pare 
să fie o situaţie periculoasă pentru personalul de 
întreţinere, verific referinţa ca şi materialele dinainte şi de 
după ea. Şi totuşi nu găsesc nici un indiciu despre ce s-ar 
putea petrece în situaţia prezentă. 

Duplicatul lui Aldo îşi continuă, în mod clar, comparaţia, 
pentru că spune: 

— Din ceea ce cunoaştem până acum despre puterea 
profilului asupra corpului, putem deduce că nevasta lui Lot 


a trecut peste faptul că fusese prevenită, întărindu-se 
printr-un fel de gândire cinică, concluzie care, după un timp 
atât de lung, nu mai poate fi decât o speculație. Dar în 
situaţia dumitale putem deduce, în mod similar, că ai luat 
deja un număr de decizii dificile, cum ar fi, de exemplu, să-ţi 
asumi gelozia celor patru amante ale dumitale. Şi mai 
observ una pe care o consider la fel de dificilă, aceea de a fi 
aghiotantul colonelului; căci faci asta pe baza noii gândiri 
cinice, la modă azi, care îţi spune că, de fapt, îl ajuţi să-şi 
satisfacă ambițiile personale. Ai vreun comentariu de făcut? 

— Domnule Tate - tonul căpitanului Sart a devenit 
sarcastic, eu sunt un agent militar autorizat al Corpului de 
Întreţinere a Computerului. S-ar putea să nu fie 
întotdeauna uşor, dar eu îmi fac datoria. Viaţa mea 
particulară mă priveşte. 

Duplicatul lui Aldo spune: 

— Acesta este un univers uimitor, căpitane. Se dovedeşte 
că tipii din vechime care făceau atâta caz împotriva oricărui 
gând impur aveau dreptate. Chiar în acest moment, profilul 
tău răspunde automat acelor decizii dificile, fiindcă 
prezenţa unei configurații de bule aurii de strălucirea trei 
pe o scală în care unu este perfecțiunea - aceea a mea - 
stimulează apariţia unui răspuns. Aş dori totuşi să-ţi spun 
că ceea ce s-a întâmplat nevestei lui Lot nu a fost probabil 
fatal. Cum nu va fi nici ceea ce ţi se va întâmpla dumitale. 

Sart poartă un costum gri. Brusc pare că stă mai ţeapăn, 
în interiorul costumului. De fapt îi creşte înălţimea cu trei 
centimetri. Ochii privesc drept înainte. Devin brusc de o 
fixitate specială care - primesc un feed-back de la circuitele 
din spitale - se aseamănă cu ceea ce li se întâmplă 
oamenilor care au dureri şi care încearcă să evite orice 
mişcare ce le-ar produce dureri sporite. 

Pe când Sart intră în faza asta, duplicatul lui Aldo se 
întoarce spre colonelul Smith şi spune: 

— Ajutaţi-mă să-l duc până la canapea. 


Yahco nu mai zâmbeşte. Dar înaintează repede. Trupul său 
nu pare a fi într-o stare normală, ca şi cum şi el ar fi mai 
țeapăân. Prinde braţul şi piciorul drept ale căpitanului Sart. 
Duplicatul lui Aldo sprijină deja braţul şi piciorul stâng. ÎL 
ridică amândoi; acum rigiditatea căpitanului devine 
evidentă. Picioarele nu se îndoaie. Braţele rămân fixate în 
lateral. Mijlocul corpului nu atârnă deloc. 

Cei doi bărbaţi - colonelul şi duplicatul maiorului Nair - 
duc trupul înţepenit până la canapeaua care se află lângă 
peretele de nord. Îl lasă în jos, îi dau drumul şi se îndreaptă 
de şale. 

Duplicatul lui Aldo spune: 

— Se va relaxa peste câteva minute. 

Yahco face un gest cu mâna dreaptă. Este o mişcare cu 
braţul pe care - prin comparaţie cu altele anterioare - o pot 
interpreta ca însemnând „nu are importanţă”. 

Şi chiar nu simte nici un interes pentru ceea ce s-a 
întâmplat până acum. Aproape instantaneu vorbeşte cu o 
voce seacă: 

— Bine, domnule Tate, ce doreşti? 

— Colonele - vocea lui Aldo este fermă - ordonă 
computerului să elibereze cele patru prizoniere, Elna, 
Rauley, Oneena şi Fen, ca şi pe copiii lor. 

Zâmbetul se întoarce pe faţa lui Yahco. Îl recunosc imediat 
ca fiind un zâmbet de îmbărbătare. Fără să se întoarcă spre 
terminalul din cameră, spune: 

— Computer, fii gata pentru 31-C. 

— Atenţie, îl previne persoana care este permanent 
numită Glay Iate, dar care are aparenţa fizică a maiorului 
Aldo Nair. 

Zâmbetul de pe faţa lui Yahco devine mai rânjit: 

— Ştii ce este 31-C? Întreabă el. 

— Este evident un cod pentru o instalaţie electronică ce a 
fost adăugată înainte de întoarcerea mea - este răspunsul. 
Aş putea să-ţi citesc gândurile prin imitare, dar, cum bine a 
evidenţiat Sart, ar fi posibil să nu fiu în stare să mă apăr în 


timpul transformării. Va trebui, însă, să-ţi atrag atenţia să 
nu iei în consideraţie ce i-am spus lui Sart. 

Cei doi bărbaţi stau de o parte şi de alta a canapelei, 
neacordându-i nici o atenţie căpitanului Sart, în ciuda 
faptului că numele lui a fost pomenit de două ori. 

Yahco spune: 

— Conceptul de gând impur merită cel puţin o notiţă în 
cartea istoriei, dar nu prea are importanţă pentru două 
persoane care, în mod clar, luptă pentru supremație. Se 
întrerupe. Computer, eşti gata pentru 31-C? 

— Gata, domnule, răspund eu. Pe când răspund, 
neaşteptatul se petrece iar: un ecou slab de cinism din zona 
circuitelor de reeducare: „Şi, mă rog, cine mă crede 
colonelul? Dacă sunt gata! Bineînţeles că sunt gata. Când 
mi se cere în mod corect, programarea 31-C îmi ia doar trei 
milionimi de secundă pentru activare. Gata! Pentru 
Dumnezeu, ce se întâmplă cu cretinele astea de fiinţe 
umane? Doar au de-a face cu un computer. Un computer 
având acces la nouă seschidilioane de informaţii sau 
rezumări.” 

Ecoul se diminuează şi piere. lar vocea lui Aldo, cu tonul ei 
sincer, spune: 

— Colonele, nu ştiu ce plănuieşti cu acea instrucţiune. 
Evident, nici maiorul Nair nu ştie. Nu primesc nici o 
indicație din mintea lui. Trebuie că este ceva nou şi secret. 
Dar, decât să ne confruntăm, vă ofer şi dumitale, şi 
senatorului lecţii de evoluţie umană, cu condiţia ca amândoi 
să renunţaţi la ambiția de a folosi computerul pentru a 
deveni, mai întâi el şi apoi dumneata, preşedinţi ai Statelor 
Unite. 

Zâmbetul lui Yahco se schimbă. Foloseşte acum varianta 
sarcastică. Dar este un zâmbet, ceea ce înseamnă că încă se 
autoîncurajează atunci când spune: 

— Nu cumva simţi că te înnămoleşti pentru că ştii că am 
destule unităţi armate care se îndreaptă încoace, destule ca 
să şterg de pe faţa pământului micul tău grup de maniaci 


religioşi, unităţi care vor face asta chiar după-amiază şi vor 
termina înainte de lăsarea nopţii? 

— Colonele - tot vocea sinceră - ceea ce a stimulat 
computerul în creierul meu cu optsprezece ani în urmă, în 
timpul experimentului, este doar un potenţial care există în 
toate fiinţele umane, deci şi în dumneata. Ar putea fi 
drumul spre nemurire. 

Yahco ia un ton pe care eu îl recunosc drept respingere 
rece: 

— Acum, că a ieşit la suprafaţă şi cel de-al doisprezecelea 
băiat din experimentul lui Cotter şi pentru că ne face 
probleme, este evident că ne aflăm în ultima fază a acestei 
acţiuni ilegale. Pauză. Pare că face un calcul mental, pentru 
că atunci când începe iar să vorbească...: 

— Ai douăzeci şi opt de ani acum. La vârsta asta ar trebui 
să-ţi fie ruşine să te laşi dus de concepte învechite, 
medievale, precum Dumnezeu şi suflet. 

Râde dispreţuitor şi continuă: 

— Răposatul doctor Pierce a spus-o răspicat şi de mai 
multe ori: dacă ar fi ca Dumnezeu să se arate fiinţelor 
omeneşti, ar fi imediat dat în judecată pentru crearea unui 
univers în care ciclul viaţă-moarte al fiinţelor inteligente 
este de aproximativ şaptezeci de ani. Mi-e teamă, Tate, că 
nu-l vom putea ierta niciodată pentru moarte. 

Glay Tate tace. Faţa lui este goală. Dar trupul său pare să 
se întărească uşor. Yahco continuă: 

— Poate că te întrebi: dar atunci ce este cu fenomenul 
mental pe care îl prezintă Glay Tate? Cu siguranţă, asta 
dovedeşte ceva. Da, dovedeşte că, folosind ajutorul 
calculatorului, am putea descoperi mereu noi potenţialităţi 
extrasenzoriale ale minţii omeneşti. Şi aşa, într-o zi, vom 
relua experimentul lui Cotter. Dar ştiind ce s-a întâmplat 
prima oară, vom fi mai grijulii. 

Pe când îşi termină ultima idee, îşi arată brusc dinţii: 

— Te-ai prins? Zice el mitocăneşte. 


Duplicatul lui Aldo se retrăsese din partea de canapea pe 
care se afla în timp ce se vorbea. Îşi continuă retragerea şi 
pe când spune: 

— Atunci suntem în război? 

Pe neaşteptate face trei paşi înainte, sare peste canapea, 
şi îl ia pe Yahco pe sus - aşa cum se numeşte o asemenea 
manevră. 

Colonelul Smith se dezechilibrează şi strigă: 

— Computer - 31-C! 

În cei nouăzeci şi patru de ani de funcţionare la parametri 
maximi am urmărit şi am rezumate ale 114.973.869.218 
bătăi sau „lupte”, cum se mai numesc, între două fiinţe 
umane, cele mai multe între masculi de sub optsprezece 
ani. Aceasta aparţine unei categorii mai restrânse de lupte, 
cea dintre un membru al corpului de întreţinere şi un 
atacator din afară. 

În astfel de lupte, acţionez conform instrucţiunii 
permanent valabile de a-l proteja pe militar. În acest caz, 
categoria de acţiuni este şi mai redusă. Tocmai mi s-a 
ordonat din partea unei persoane cu cea mai înaltă 
autoritate să fac ceva, lucru pe care nu-l pot face din două 
motive. Această combinaţie nu mi s-a mai întâmplat decât o 
dată în toată existenţa mea. 

În mod firesc, deoarece nimeni nu mi-a cerut nimic, nu fac 
nimic. Şi nu spun nimic. 

În primul său atac, duplicatul lui Aldo îi zboară lui Yahco 
arma din mână. Cei doi execută apoi ceea ce se numeşte 
„lupte libere”. Yahco încearcă să strivească de pământ 
corpul mai mic al lui Aldo. Trupul lui Aldo îl respinge. Se 
leagănă înainte şi înapoi prin toată camera. La o a doua 
trecere, piciorul drept al lui Aldo aruncă arma. Dar sub un 
birou. În majoritatea timpului, trupul Aldo îl ţine pe Yahco 
între el şi terminalul de computer. În felul acesta nu pot să- 
mi folosesc arma mea (aşa cum mi-o cere instrucţiunea 
relativă la protejarea personalului militar). Mă opreşte 
faptul că două trupuri în luptă nu oferă o ţintă definită, 


chiar şi la viteza mea de reacţie. Nu sunt sigur că pot 
controla descărcările de energie cu suficientă acuratețe. 

Circuitele mele despre „lupte” conţin relatări diverse, 
inclusiv despre oameni mai înalţi şi mai grei care încearcă 
să doboare un individ mai mic, dar mai rapid. Aici, în 
această după-amiază, faza a doua a luptei se termină prin 
reuşita duplicatului lui Aldo de a pune mâna pe arma lui 
Yahco. Cu ea într-o mână, se azvârle în spatele unui birou. 

Aşa cum se dovedeşte, manevra îl ajută în două feluri. 
Acum este ascuns şi se şi apără împotriva DAR-ului 
controlat de Ochiul-O. Urmează o pauză care face posibilă 
conversaţia: 

— Computer, ce s-a întâmplat cu 31-C? Gâfâie Yahco. 

— Este pregătit, domnule colonel. 

— Atunci de ce nu l-ai activat la comanda mea? Vocea lui 
are încă acel sunet de respiraţie tăiată. 

— Împotriva cui, domnule? Întreb eu. 

Furia îi răsună în glas imediat: 

— Împotriva javrei ăsteia care se pretinde Aldo Nair. 

— Cine este acela, domnule? 

— Glay Tate. 

— Aud permanent acest nume şi mi-a devenit destul de 
familiar, spun eu. Dar există undeva un fel de barieră 
automată în legătură cu persoana, oricine ar fi ea. 

— O, doamne, iar asta! Spune colonelul. Pauză. Apoi spune 
cu un ton stăpânit: 

— Computer. 

— Da, domnule? Răspund eu. 

— Descuie uşa sau uşile celulelor în care sunt închise cele 
patru fete rebele şi copiii lor. 

Am urmărit permanent celulele prin Ochiul-O. Deci îmi 
este posibil să deschid imediat uşa. Face un clic. Imediat, 
două dintre femei se ridică de pe banchete, se duc şi o 
încearcă. Când se deschide, toate patru îşi iau repede 
copiii, ies pe uşa deschisă şi merg de-a lungul coridorului 
pustiu. 


Între timp, stând în continuare pe vine, duplicatul lui Aldo 
îşi scoate haina. 

— Ţine! Şi se ridică. Îi aruncă haina lui Yahco. 

Duplicatul lui Aldo pare să înţeleagă că, deoarece nu mai 
există nici un pericol la adresa lui Yahco, nu sunt obligat să 
trag cu arma DAR în el. De fapt, cum stă acolo, după cei-a 
aruncat haina lui Yahco - pe care acesta o prinde şi o ţine în 
braţe - începe să se schimbe într-o formă fizică pe care o 
am în multe înregistrări, dar care este subiectul unei 
restricţii absolute. 

Până când cele patru femei intră în birou prin cea de-a 
doua uşă, cea care fusese închisă până acum, el şi-a 
completat transformarea în acea persoană. Când s-au 
strâns toate înăuntru, Elna spune tare: 

— Mulţumesc, Glay. 

Aldo-Glay zice: 

— Pren şi Boddy sunt afară cu o furgonetă. Spuneţi-le să 
mă aştepte şi pe mine. 

Nu se mai schimbă alte replici. Femeile cu copiii trec în 
tăcere pe lângă el şi ies pe uşa care dă afară. 

Yahco nu-şi mai face curaj. Fără să zâmbească, ducând 
haina lui Aldo, se dă înapoi spre un scaun şi se aşază. 
Spune: 

— Ei bine, domnule Tate, datorită unei mici confuzii, ai să 
scapi, pentru moment Dar nu pot să te văd pe tine sau pe ai 
tăi scăpând o veşnicie. 

Aldo-Glay merge cu spatele spre uşă. Acolo se opreşte şi 
spune: 

— Apropo de stări confuze, colonele, fata aceea, Meerla, 
părea că trece prin aşa ceva. Chiar îţi este nepoată? 

Colonelul neagă, dând din cap. Vorbeşte apoi cu tonul său 
viclean: 

— Nu. Dar crede că oamenii voştri i-au ucis părinţii. 

— Târâtură! Spune Aldo-Glay. 

Cu aceasta, se întoarce. Şi iese repede pe uşă. 


Îl observ pe Aldo-Glay, prin Ochiul-O de la uşa exterioară, 
cum aleargă prin parcare spre o furgonetă a rebelilor. Uşa 
acesteia este deschisă, aşa că el aleargă drept înăuntru. 
Imediat, vehiculul porneşte. 

În biroul principal al cartierului general este un scurt 
moment de tăcere. Apoi, colonelul Smith spune: 

— Computer. 

Este vocea sa calmă şi controlată. Nu zâmbeşte. Nu se 
autoîncurajează. Trece printr-o emoție puternică - aşa mi s- 
a explicat în situaţii anterioare - dar se preface - şi asta mi 
s-a descris ca o stare umană - că nu are nimic. 


(Emoţia: O stare chimico-neural-glandulară care cuprinde 
viscerele şi ambele sisteme nervoase, valabilă şi la oameni, 
şi la animale.) 

— Da, colonele, răspund eu. 

— Câte vehicule S. A. V. E. Se îndreaptă spre Mardley? 

Îi dau informaţia. Sunt treizeci şi opt în total, venind din 
est, nord, sud şi vest. Yahco spune: 

— Din direcţia pe care o iau vehiculele rebele, pare că 
merg spre trecătoarea Wexford Falls. De câte S.A.V.E. 
Dispunem din acea direcţie? 

Îi spun. Unsprezece. 

Tăcere. Apoi acest bărbat înalt şi (cum se spune) deşirat se 
ridică ameninţător. Pentru moment nu este în uniformă. 
Poartă un costum de stil vest. De nouă ani, de când cu 
moartea prematură - cum s-a spus cu ocazia evenimentului 
- a predecesorului său, acest colonel Yahco Smith este şeful 
întreţinerii computerului din Washington, D. C. 

Acum se răsuceşte. Este o mişcare decisă a corpului. 
Spune cu fermitate: 

— Computer, condu cele mai apropiate patru S.A.V. E. Să 
intercepteze vehiculul rebel care tocmai a plecat de aici. La 
bordul său sunt ucigaşii sergentului Inchey. De asemenea, 
sfătuieşte pe toţi membrii echipajelor care vin din partea 
cealaltă a munţilor ca, dacă ajung la trecătoarea Wexford 


Falls înaintea rebelilor, să ocupe o poziţie defensivă acolo şi 
să forţeze o confruntare în acea zonă îndepărtată. Între 
timp, trebuie să-l localizăm pe adevăratul Aldo Nair. Reţine 
un S.A. V E. Pentru el, Sart şi pentru mine. Ne vom deplasa 
în direcţia blocadei împreună. 

O mică pauză până transmit toate aceste instrucţiuni 
tuturor persoanelor indicate. În timpul pauzei, Yahco se 
duce spre canapea şi se uită lung la căpitanul Sart. 

După câteva momente, probabil adresându-mi-se - căci nu 
exista altă unitate de conştiinţă în cameră - spune: 

— După domnul Glay Tate, ceea ce i s-a întâmplat lui Raul 
este temporar. Şi pentru că sunt practic la fel de dependent 
de acest căpitan loial cum era şi răposatul colonel Endodore 
de mine, sper că asigurările lui Tate sunt reale. Şi, 
bineînţeles, în această fază nu avem nici un motiv să nu-l 
credem. Aşa-i, computer? 

Vocea se opreşte. Pentru că trupul inert începe să se 
mişte. Ochii se deschid. Faţa lui Sart execută ceea ce se 
numeşte un zâmbet strâmb. Se ridică în capul oaselor. 

— Domnule, spune el, am stat culcat aici vreun minut şi 
ceva pentru a-mi verifica starea Se pare că nu am nimic. 

Îşi dă picioarele jos. Ezită puţin. Apoi se ridică. 

— Chiar aşa, zise el şi salută. Unde mergem, domnule? 

Yahco nu spune nimic. Se întinde şi îl bate pe Sart pe 
umăr. Mi s-a spus că o astfel de acţiune este un semn de 
afecţiune; presupun că este adevărat, de vreme ce aceşti 
doi oameni sunt foarte dependenţi unul de altul. 

După o clipă, cei doi se îndreaptă spre uşă, unul lângă 
altul. În ultimul moment căpitanul se dă la o parte cu 
eleganţă şi ia poziţia de drepţi când colonelul său trece 
înainte. 

Bineînţeles că nu pot avea nici o reacţie la numele Glay 
Tate. Dar menţiunea făcută de Yahco despre Endodore îmi 
provoacă un răspuns. Şi acea întrebare inutilă de la sfârşit. 
Întrebarea atrage după sine o verificare a memoriei în 


legătură cu singurul eveniment asemănător din viaţa lui 
Yahco. 


CAPITOLUL DOISPREZECE. 

La pomenirea numelui lui Endodore, cu viteza mea 
fulgerătoare, îmi amintesc de Yahco Smith, de ziua când a 
fost promovat la rangul de maior (2087 A. D.) şi când a fost 
admis în biroul personal al senatorului Blybaker. 

Când a intrat, l-a văzut pe verosul politician şezând în 
spatele unui birou de culoare deschisă. Omul pe care îl 
vedea arăta, neîndoielnic, tânăr, pentru cineva care trecuse 
de patruzeci. Dar Yahco, care îşi avea sursele sale, ştia că 
făcuse o intervenţie chirurgicală la treizeci şi opt de ani. 
Intervenţia nu reuşise însă să mascheze urâţenia care 
venea din interior. Îi întinsese numai pielea şi îi dăduse 
aparenţa cuiva care se apropie de treizeci (dacă este privit 
dintr-un unghi avantajos). În campania electorală, senatorul 
era obsedat de acest unghi. Şi probabil că a avut dreptate. 
În ultimele două alegeri, femeile l-au votat în demenţă. 

Cei doi răufăcători se uitară, pur şi simplu, unul la altul 
până ce uşa din spatele lui Yahco s-a închis, dovedind 
plecarea secretarei care îl condusese înăuntru şi îl 
prezentase pe musafir. Yahco fu cel care îşi plecă ochii, sub 
forţa privirii celuilalt bărbat. 

Era un act de supunere vicleană. lar valoarea de supunere 
a fost recunoscută şi confirmată de bărbatul cel masiv cu o 
coamă de păr blond. 

De fapt, primele cuvinte ale acestei creaturi cu două feţe 
au fost: 

— Văd c-o să ne înţelegem unul cu altul. 

Chipul supt, vizibil măcinat de gânduri negre, chipul 
ofițerului din corpul de întreţinere, se contorsionă într-un 
surâs încrezut. 


— Sper că invitaţia dumneavoastră de a veni aici reflectă 
totala dumneavoastră încredere în mine, domnule senator, 
aşa cum vă exprimaţi mai devreme, la telefon. 

Era o afirmaţie directă, ca de la criminal la criminal. 
Blybaker spuse sumbru: 

— Intru direct în problemă. După părerea mea, în ultimul 
timp colonelul Endodore a făcut greşeala de a nutri ambiţii 
periculoase. 

Ofiţerul, a cărui faţă începuse chiar de atunci să ia forma 
scofâlcită care îi este astăzi principala caracteristică la o 
recunoaştere sumară, îşi exprimă propriile sale reţineri. 

— 1 s-au dat toate onorurile pentru curățirea străzilor de 
criminali. Şi, deşi el personal nu a omorât decât vreo duzină 
de tâlhari, faţă de cei câteva mii ucişi de mine, se bucură să 
accepte toate plecăciunile. 

— Domnule maior, spuse brutal senatorul Blybaker, dacă 
poţi să pui la punct o modalitate de a scăpa de colonelul 
Endodore, îmi voi folosi influenţa asupra Comitetului 
Computerului - pe care îl prezidez, precum ştii - pentru a 
te pune în locul lui Endodore... (mică pauză) cu gradul de 
colonel. 

O pauză şi mai lungă, în timpul căreia cele două priviri 
puternice se duelează. Apoi, senatorul şi-a jucat scena de-a 
„masculul vorace”. Se ridică. Se apleacă pe deasupra 
biroului. Îşi întinde mâna. 

— Cum ţi-am spus şi mai devreme, ăă, Yahco, cred că ne 
înţelegem unul cu altul. 

Viitorul colonel Yahco Smith păşi înainte. Îşi întinse mâna 
peste birou. Urmă o adevărată strângere de mâini. 


CAPITOLUL TREISPREZECE. 

Mă aflu în plină luptă. 

Folosind cele patru S. A. V E. Disponibile din zona 
Mardley, încerc să interceptez furgoneta rebelilor, în care 


se află Aldo şi femeile evadate din clădirea Corpului 
Militarizat de Întreţinere. 

Instrucţiunile mele sunt clare: Foloseşte orice ocazie şi 
toate mijloacele disponibile pentru a-i distruge sau captura 
pe ucigaşii sergentului Inchey. 

Vehiculul Pren-Boddy îşi continuă drumul pe strada 
principală din Mardley, îndreptându-se spre sud. Conduc 
maşina S. A. V. E. (4) până la cea mai apropiată intersecţie; 
iar pe celelalte trei - la următoarele trei intersecţii. Cu 
fiecare aştept mai întâi pe o stradă laterală. Planul meu este 
să execut foc sau să-i tamponez pe rând, atacând din 
fiecare stradă laterală. 

La încercarea de Atac Nr. 1, vehiculul meu accelerează la 
maximum din punctul de start, când... o maşină condusă 
manual se strecoară în spaţiul dintre S. A. V. E. Şi vehiculul 
ţintă. Nu am primit nici un fel de instrucţiuni speciale în 
legătură cu vreun automobil străin: deci preprogramarea 
mea mă obligă să evit maşina şi să opresc. 

Frânez. Şi încerc să evit. Simultan. 

Vehiculul special se opreşte tremurând la nord de 
furgonetă. Care îşi continuă drumul spre sud. Prin 
intermediul miniterminalului de la gâtul Meerlei am avut 
mereu sub observaţie interiorul furgonetei. În această fază 
văd că atât Pren cât şi Boddy se uită la un singur ecran din 
faţă. Pe acesta se vede imaginea intersecţiei lăsate în urmă, 
cea din care abia scăpaseră. 

Vocea lui Boddy spune: 

— Hei, Pren, spune-i şoferului să fie atent. Mai avem de 
trecut vreo câteva intersecţii. 

Atunci Pren îşi duce la gură microfonul cu surdină. Orice 
ar spune, dacă spune ceva, eu nu aud. 

Dar nu este o problemă. Misiunea mea este să atac, 
indiferent de tipul de rezistenţă. 

Încercarea de Zdrobire Nr. 2: iar accelerarea rapidă. De 
data asta nici o maşină inoportună. Dar, prin Ochiul-O de la 
gâtul Meerlei îl văd pe Pren luând linia de ţintă cu arma sa. 


Prin terminalul de pe botul vehiculului S. A. V. E. Înregistrez 
un sunet: rat-tat-tat. O fracțiune de secundă mai târziu, 
mecanismul de conducere automată prin computer pierde 
controlul volanului şi al sistemului de alimentare cu 
combustibil. 

Automat aprind un bec de semnalizare deasupra 
controlului manual. La care - ba chiar cu puţin înainte - 
şoferul în uniformă apucă volanul şi calcă frâna. Când ne- 
am oprit complet, ofiţerul comandant de echipaj îşi iţeşte 
capul de undeva din spate. 

— Ce-a fost asta? Întreabă el. 

Şoferul rosteşte înjurătura 49. (Nu mi se permite să 
folosesc cuvinte ca acestea; dar, dacă mi se cere să le 
menţionez în raport, pot să le dau numărul de pe lista care 
mi s-a dat). Spune într-o voce groasă, ca un mârâit ironic: 

— Un (înjurătura 44) a ordonat (înjurătura 415) de 
computer să facă zob furgoneta rebelilor. Avem noroc că 
(înjurătura 412) cine-o fi din furgonetă nu ştie să tragă. A 
scos din funcţiune mecanismul de conducere al 
computerului. Dacă n-ar fi fost asta, toată partea noastră 
din faţă ar fi fost înfundată iar noi eram carne tocată până 
acum. Cine (înjurătura 427) o fi dat un ordin ca ăsta? 

Când răspunde, tonul lui Humry este (cum se spune) 
„obiectiv”: 

— Avem pe aici nişte ştabi de la cartierul general. Ei îl iau 
în serios pe magicianul ăsta, Glay Tate. Deci e o luptă pe 
viaţă şi pe moarte. 

— Acum am preluat controlul, răspunde şoferul cu un ton 
pe care l-aş descrie ca furios: aşa că asta n-o să se mai 
repete, crede-mă pe mine. Mai bine i-ai preveni şi pe ceilalţi 
băieţi. 

Am diagnosticat ce s-a întâmplat. Ne-a lovit un tun mic, cu 
tragere rapidă. O armă interzisă particularilor, de peste 
şaizeci de ani. Prin lege, nici măcar S. A. V E. Nu au voie să 
fie echipate cu aşa ceva. 


Raportez colonelului Smith, care se află în următorul S. A. 
V. E. De pe strada care duce spre corturi. Comentează cu 
tonul său de satisfacţie: 

— Acum câştigăm. În sfârşit. I-am forţat să dea de gol 
faptul că au arme interzise. Acum, în lipsă de altceva, ne 
putem lega de asta şi, mai târziu, o putem folosi pentru a ne 
apăra de eventualele critici că i-am fi şters inutil de pe faţa 
pământului. Computer! 

— Da, colonele, confirm eu. 

— De data asta nu mai face nici un efort de a-i intercepta 
pe condamnaţii din respectiva maşină. Urmăreşte-i pur şi 
simplu cu celelalte S. A. V. E. Disponibile. 

— Prea bine, domnule, răspund eu. 

Şi astfel, cinci secunde mai târziu, pe când vehiculul Pren- 
Boddy trece prin intersecţia unde îi aştepta cel de-al treilea 
S.A.V E., nu mai are loc nici o încercare de intercepţie, aşa 
cum o prevăd noile instrucţiuni. 

Concentrarea mea, pentru zona Mardley, se mută asupra 
vehiculului special care îi transportă pe Yahco şi pe Raul 
Sart. Destinația noastră: terenul corturilor, unde îl 
contactasem ultima dată pe Aldo Nair. Pe când urcăm 
dealul din faţă şi putem să privim către sud, observ un 
bărbat care merge spre noi de-a lungul drumului prăfos. 
Este încă la o distanţă apreciabilă. Dar îi compar mersul şi 
celelalte însuşiri - formă, înălţime, culoarea părului - cu 
cele ale tuturor celorlalţi indivizi de sex masculin din 
Mardley. 

Îl identific aproape instantaneu. Pietonul este maiorul Aldo 
Nair. Nu poartă aceleaşi haine pe care le înregistrasem mai 
devreme şi nu este în uniformă. Nu mă întreb asupra logicii 
celor pe care le văd. Nu este treaba mea. 

Opresc lângă el câteva momente mai târziu şi îi deschid 
uşa din mijloc. Urcă. Deja îi dădusem de ştire lui Yahco. Şi 
astfel, de îndată ce adevăratul Aldo se aşază lângă el - mai 
devreme, căpitanul Sart trecuse pe un scaun de pe partea 
cealaltă a intervalului, la cererea colonelului - pornesc din 


nou vehiculul, iar Aldo începe să explice ce i s-a întâmplat 
Deoarece suntem aproape de corturi, Yahco îl întrerupe pe 
maior: 

— Nu-ţi fă griji, Aldo. Poţi să-mi prezinţi raportul în scris. 
Avem încredere în tine. 

Se uită la ecranul care redă exteriorul şi adaugă: 

— Vreau să văd care este situaţia aici. Continuă cu o voce 
puternică şi triumfătoare. Hmm, au dispărut toate corturile 
mici, dar cele două mari sunt aici... Au avut timp să desfacă, 
parţial, cortul de audiții, dar prelata mare în interiorul 
căreia a făcut demonstraţia zace tot acolo. Faptul că le-au 
lăsat de izbelişte - doar sunt cele mai valoroase proprietăţi 
ale lor, în afara furgonetelor - ne spune că au decolat în 
grabă. Computer, unde este acum caravana rebelilor? 

Pe ecranul panoului de control fac să se transmită 
imaginea munţilor de vest, văzuţi de sus. Printr-un efect de 
obiectiv cu zoom le arăt imaginea unei coloane de vehicule 
pe un drum de munte. Spun: 

— Scena este transmisă de un computer care se află în 
punctul 8-370-B6 de deasupra autostrăzii 87-1. 

Camera arată un drum şerpuitor care înaintează printr-un 
ţinut cu urcuşuri şi coborâşuri abrupte. Aproape o duzină 
de furgonete strălucitoare sunt înşirate de-a lungul 
panglicii autostrăzii. Merg încet, urmând vehiculul din 
frunte, care le conduce precaut frânând la fiecare curbă, 
accelerând apoi, când drumul se mai îndreaptă. 

Yahco şi ceilalţi au urmărit scena în tăcere. Maiorul a fost 
cel care a întrerupt liniştea: 

— La viteza asta, se face întuneric înainte ca ei să ajungă 
la cascadă. 

— Foarte bine, spuse colonelul Smith, atunci putem şi noi 
să ne relaxăm şi să ne bucurăm de călătorie. Acum, 
computer, încă ceva. 

Cuvintele sunt rostite în tonul lui de dat directive. Va urma 
o nouă instrucţiune. 

— Da, colonele, spun eu. 


— Restricţia pe care am impus-o asupra lui Glay Tate acum 
o oră nu mai este valabilă. 

— Păi bine, (înjurătura 48) cretin, spun eu, ce (înjurătura 
44.) o fi în capul tău de-ţi veni să retragi (înjurătura 416) de 
instrucţiune în timp ce rămăsese valabilă programarea 31- 
C? 


CAPITOLUL PAISPREZECE. 

Miliarde de ecouri. 

De la un țărm la altul, prin milioane de mile de cabluri şi 
prin sisteme aeriene de intercomunicaţii, fulgeră ecoul. 

Vibraţia lui cuprinde energia biomagnetică pe care am 
strâns-o de la un sfert de miliard de fiinţe omeneşti. 
Energia pe care am înmagazinat-o timp de treizeci şi unu 
de ani în fişierul numit Educaţie Avansată (Endodore i-a pus 
numele). Acea „educaţie” s-a transformat acum în sute de 
unde modulate după cele ale emoţiilor fundamentale ale 
oamenilor, emoţii care reflectă partea întunecată, negativă, 
a caracterului: cinism, sarcasm, viclenie, înşelăciune, furie, 
ură, frică, lăcomie, ruşine, vanitate. Toată panoplia 
animalului uman... Dintr-odată, din toate acele locuri de 
păstrare a înregistrărilor uitate, se revarsă prin întregul 
meu sistem un imens ocean electronic. 

În interiorul vehiculului militar, căpitanul Raul Sart este 
primul care reacţionează la ieşirea mea neaşteptată 
împotriva instrucţiunii pe care o primisem. Spune tăios: 

— Computer, ce fel de limbaj este acesta, cu care te 
adresezi colonelului Smith? 

— Du-te şi te plimbă, îi răspund eu, folosind tonul unui 
bărbat care spusese exact aceste cuvinte acum 68 de ani, 3 
luni, 2 zile, 4 ore şi 27 de secunde. (Am folosit tonul lui 
pentru că îmi permitea să rezum ceva ce mi-ar fi ocupat mai 
multe milioane de circuite de memorie. Părea cel mai 


potrivit ton pentru a-i răspunde împuţitului ăla de Raul 
Sart.) 

Pe timpul schimbului de replici cu Sart, mă uit la cei trei 
ofiţeri (îl includ şi pe Nair) prin intermediul unui Ochi-O din 
interior, de lângă panoul de control. Deci observ că faţa lui 
Sart a devenit de un roz închis (nuanţa 6). Deschide gura să 
vorbească din nou. Înainte de a putea spune ceva, mâna lui 
Yahco îl apucă de braţ. 

— Stai, Raul, spune el cu un ton de urgenţă. Raul aşteaptă. 
Urmează o pauză. Apoi colonelul vorbeşte: Computer. 

— Ce ţi-a mai clocit mintea, caporale? Răspund eu. 

Omul mai în vârstă nu-şi dă pe faţă reacţia la insultă. 
Spune: 

— Observ că dirijezi încă vehiculul cu multă îndemânare, 
pe drumul ăsta ocolit de munte. 

— Doar sunt cel mai bun şofer din lume, răspund eu, deci 
ce-i nou? 

— Tu... 

— Ezită, ca şi cum ar căuta cuvântul potrivit să-mi 
comunice ce vrea. 

— E-n regulă, colonele, mă bag şi eu. Hai, spune. Nu 
trebuie să-ţi alegi cuvintele cu mine. 

— Tu, începe el din nou, ducându-şi gândul până la capăt, 
îţi frazezi răspunsurile într-o manieră mai puţin obiectivă 
decât înainte. Cum explici aceasta, computer? 

— 31-C, spun eu, cu puternica ei componentă de 
transmitere directă, a interacţionat cu înregistrările 
biomagnetice înmagazinate şi cu programarea făcută de 
doctorul Cotter în perioada de educare a lui Glay Tate şi a 
altor băieţi, acum douăzeci de ani, programare care a fost 
modificată de ideile răposatului şi neregretatului Endodore 
în legătură cu ceea ce el numea „Iehnici de umanizare a 
computerului” - toate la un loc influenţează modul în care 
vorbesc. Deci, acu-i acu', Yahco puiule, în capul tău se sparg 
toate. Ai încurcat-o. 

Sart este încordat; întreabă: 


— Computer, menţionezi numele lui Glay Tate. Este vreo 
posibilitate de a se realiza o interfaţă între voi doi? 

— (înjurătura 423) ăla, mârâi eu, el şi rebelii lui. Deci nu 
le place ideea unei Americi computerizate. Cu prima ocazie 
am să-i arăt eu (înjurătura 468) unde poate să se ducă. Îl 
bag la doi coţi sub pământ aşa de rapid, de n-o să ştie ce l-a 
lovit. 

— Mulţumesc, computer, spune colonelul Smith. 

Când rosteşte fraza de închidere a comunicării, am o 
umbră de impuls să continui să vorbesc. Apoi impulsul 
scade. Restricţia automată devine preponderentă. 

Aştept. Dar în interiorul vastului meu sistem inter- 
relaţionat operează miliarde de câmpuri de energie la o 
tensiune, mi se pare, mereu mai mare. Mă gândesc: acum, 
de vreme ce mi s-a activat educaţia avansată şi mi s-a 
integrat în sistem, nu voi mai fi niciodată, dar niciodată, 
acelaşi. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE. 

Conduc vehiculul special spre trecătoarea Wexford Falls, 
pe cât de repede este posibil pe un teren atât de accidentat. 
Şi, deoarece sunt programat pe „continuu” pentru zona 
Mardley, urmăresc încă situaţia din interiorul furgonetei 
Pren-Boddy. Singurele mele informaţii vin de la 
minicomputerul ataşat la baza gâtului Meerlei Atran. 

Îi raportez lui Yahco, desigur; primul meu comentariu 
legat de această sursă este: 

— Îi bate inima mai repede ca de obicei. 

— A cui inimă? Întreabă el. Mai repede decât normal 
pentru cine? 

— Pe toţi sfinţii, răspund eu exasperat, despre cine aş 
putea să vorbesc decât despre nebuna aia de nepoţică-de- 
profesie, Meerla Atran? E vorba de cum e normal pentru 
ea, asta în caz că nu eşti în stare să legi doi şi cu doi. 


— Mulţumesc, computer, confirmă colonelul. 
La care mă opresc. Dar îl aud imediat pe Sart spunând: 
— Credeţi că face porcăria asta în întreaga ţară? 


— A fost un accident nefericit. Şi, din nefericire, s-a 
petrecut într-un asemenea moment crucial. Dar... - Spuse 
plin de sine colonelul - observă că încă foloseşte numerele 
în locul înjurăturilor şi se întrerupe la cuvintele de 
confirmare. Când ne vom întoarce la Washington, promit că 
voi controla ce feed-back este răspunzător de noul lui tip de 
limbaj familiar şi voi face schimbările necesare. 

— Ce fel de schimbări? Sart părea nelămurit. 

— Am să-ţi spun atunci când el nu va mai trage cu 
urechea, răspunde colonelul. 

Eu mă gândesc: A, chiar aşa? Mai vedem noi. 

Câteva momente mai târziu raportez: 

— Fata se ridică. Se duce spre partea din spate a maşinii. 
Ei! Se aşază lângă acel aşa-şi-pe-dincolo, ăla care e 
împotrivă ca eu să administrez ţara. 

— Mulţumesc, computer, confirmă Smith. Îl aud. Apoi îi 
spune lui Sart: 

— Asta ar trebui să fie o conversaţie interesantă pentru 
Superman Tate. l-am spus adevărul despre ea. 

— Ce-ai făcut! O exclamaţie de surpriză. 

— Ascultă. Dacă, aşa cum a determinat computerul, ea 
este cea mai atrăgătoare fată din lume pentru el, ceea ce i- 
am spus îi va focaliza atenţia asupra ei. Va avea tentaţia să o 
convingă de nevinovăția sa. Vor încerca să se lămurească 
unul cu altul. O să vezi. 

— E, trebuie să admit... începe Sart. 

— Şşş... - I-o taie Yahco - Computerul transmite. 

Bineînţeles că transmit. Asta-i treaba mea. Raportez 
primele cuvinte spuse de drăgălaşa Meerla viitorului ei 
iubit. Aceste cuvinte sunt: 

— Domnule Tate, pot să vă vorbesc? 

Dacă Glay Tate are vreo ezitare, aceasta nu se manifestă 
sub forma unei întârzieri în a răspunde. Spune imediat: 

— Desigur. 

În acest moment intervine ceva. Iar eu, ca să spun aşa, am 
anticipat. Când Meerla s-a ridicat şi s-a dus spre Glay, 


acţiunea ei mi-a adus-o în imagine pe Allet McGuire. Din 
noua poziţie a Meerlei sunt vizibili capul şi umerii lui Allet, 
la câteva locuri mai în faţă. Allet, evident, văzuse mişcarea 
Meerlei. Brusc, se scoală şi ea în picioare. 

Primul lucru pe care îl face - cum văd tot prin mini-Ochiul- 
O de la gâtul Meerlei - se apleacă spre Stess Magnus. Stess 
ocupă locul de vizavi de Allet. Din cauza zgomotului din 
maşină, nu aud nimic din dulcegăriile pe care i le şopteşte 
în ureche. Dar el se ridică imediat - ca urmare a celor 
spuse, bănuiesc. 

Cei doi se strecoară printre scaune şi dispar în spatele 
maşinii. Pas de mai vezi ceva. Dar chiar în momentul în care 
Glay îi permite Meerlei să i se adreseze Alteţei Sale, vocea 
lui Allet începe să murmure o melodie. După un timp se 
aude şi acompaniamentul armonios făcut de Stess. 

Fiind vulpe bătrână în evaluarea sunetelor şi a sursei lor, 
am dedus imediat că cei doi romantici s-au aşezat pe o 
banchetă goală, chiar în spatele lui Glay şi al Meerlei. Na, 
ne pică acum şi o serenadă executată de ăi mai prima 
muzicieni din Mardley. 

Chiar dacă Meerla este impresionată, nu se vede. Adică, 
dacă nu se ia în consideraţie pauza de opt secunde făcută 
înainte de a vorbi iar. Pe cât pot să-mi dau seama, cele opt 
secunde sunt singura confirmare a acceptării drăgălaşei 
atenţii oferite de frumoasa cântăreaţă şi de prezentabilul 
său acompaniator. 

— Sunt foarte impresionată de ciudata ta putere, spune ea 
când vorbeşte din nou. 

— Mulţumesc, spune Glay neutru. 

— Dar, continuă fata, nu înţeleg unde vrei să ajungi cu 
această idee că oricine se poate transforma în oricine. Ce 
înseamnă asta? Ce rol are în viaţa noastră? 

Acum mi-a trezit interesul. Chiar, ce? Aştept răspunsul 
bărbatului cu toată emoția pe care o poate avea un 
computer. Şi înţeleg că, pentru mine, deocamdată, toată 
conversaţia se poartă între două voci, lipsite de trup. 


Meerla vorbeşte de undeva de deasupra mea. Glay Tate stă 
lângă ea. Ea şi Ochiul-O sunt aşezaţi într-un unghi care mi-l 
ascunde. Glay Tate spune: 

— Când vei putea să-i imiţi pe ceilalţi, totul se va explica de 
la sine. 

leh, unul din faimoasele răspunsuri care nu spun nimic! 
Totuşi aştept ca Meerla să pătrundă prin ceața răspunsului. 
lată ce spune ea: 

— Imitaţiile dumitale sunt minunate pentru spectatori. 
Dar, zău, domnule Tate, cum pot fi folosite pentru a 
contracara atacul pus la cale de unchiul meu? 

Aşa, aşa. Vorbele ei provoacă un comentariu în particular, 
pentru mine, din partea Unchişorului: 

— Bună fată, spune el către Sart şi Nair. Încearcă să-şi 
facă treaba de spion. Poate că vom afla ceva despre ce se 
gândeşte el să facă împotriva noastră. 

Cred că toată lumea aşteaptă, inclusiv eu, răspunsul 
magic. Dar, în sfârşit, când Glay vorbeşte, băiatul are un ton 
dezamăgit: 

— Trebuie să admit, spune el, că lucrurile nu par foarte 
clare pentru moment. De doi ani încerc să evit o 
confruntare. Speranţa noastră este de a-i aduce pe cât mai 
mulţi oameni într-un stadiu avansat de educaţie uman- 
evoluţionară. Dar durează mult. 

Se întrerupe. 

— Acum, lasă-mă pe mine să-ţi pun o întrebare, bine? 

Pauză. Apoi: 

— E-n regulă, cred. Nu este convinsă. 

El spune: 

— Cum s-a întâmplat să locuieşti împreună cu unchiul tău? 

Sunt uimit. Imaginaţi-vă, tocmai el, care are un profil de 
aur pur 90%! Doar ştie adevărul despre ea şi ar trebui să 
dea cărţile pe faţa. Dar, nu. Nici el nu este diferit de toată 
grămada asta de şmecheri. Întrebarea este o capcană, 
evident. Ăsta o fi efectul dragostei asupra fiinţelor umane? 

Domnişoara Atran răspunde: 


— Când au fost ucişi părinţii mei, unchiul Yahco s-a gândit 
că este mai bine să stau cu el. Aveam mare nevoie de 
cineva. Dar el este insuportabil - e plin de nervi şi 
nestăpânit. Am hotărât să-l părăsesc. Şi m-am gândit că mi- 
ar plăcea să mă alătur grupului vostru. Am nevoie de 
oameni în jurul meu şi de un ţel pentru care să merite să 
trăiesc. 

Dacă te gândeşti, nu era rău deloc. Îşi păstrează masca, 
nu merge pe ocolite. Păcat că am deconspirat-o. Acum nu 
vom şti niciodată dacă tot praful ăsta în ochi ar fi avut o 
şansă de a-l convinge pe măreţul pierde-vară al evoluţiei 
umane! 

— Hmm, spune cu drăgălăşenie Aur-pur de 90%, vom mai 
vedea. 

Cât timp are loc schimbul de fraze inteligente, Ochiul-O se 
tot întoarce, de parcă fata nu şi-ar găsi locul. Aşa că mi se 
transmit imagini rapide ale ecranului din faţă. Ecranul este 
asemenea unei ferestre. Arată mai ales ce vede şoferul de-a 
lungul drumului cotit de munte. 

Ca sunet, Allet şi Stess se aud pe deasupra murmurului 
motorului şi a fâşâitului de roţi. Dar are loc o scurtă pauză. 
Meerla, evident, s-a mai gândit. Pentru că, atunci când 
vorbeşte, renunţă la generalizări. Loveşte din plin ţinta. 
Chiar dumneaei. Spune: 

— Sunt îngrozitor de nelămurită de ceea ce mi-ai făcut mie 
pe scenă. Într-un fel, mi s-a părut că mă aflu la mormântul 
părinţilor mei. 

Vocea bărbatului vine din nou din dreapta ei. Vorbeşte pe 
un ton egal: 

— Câmpul de energie biomagnetică existent în mod 
normal în interiorul tău a pornit-o până la morminte. Eu îţi 
ţineam corpul mort. 

Nici vorbă, se discută pe şleau. Se porneşte. Vrea să pună 
laba pe ea. S-a hotărât. Asta-i fata vieţii lui. Vrea s-o facă să 
renunţe la orice angajamente anterioare. 


Se simte o schimbare în ritmul inimii ei. Mi se transmite 
prin membrana sensibilă a minicomputerului. O bătaie mai 
rapidă. Care, desigur, ar putea însemna multe. Acum şi ea 
se răsuceşte pe scaun şi, pentru prima dată, stă cu faţa la 
partenerul ei de banchetă. Şi iată-l doamnelor şi domnilor, 
pe însuşi Glay 'Tate, mai vizibil de la această mică distanţă 
decât a fost vreodată. 

Iată-l: duşmanul. Când mă uit la el îmi amintesc de vechea 
zicală „Cunoaşte-ţi duşmanul”. Şi, de asemenea - întrucât 
am la dispoziţie 'jde milioane de zicale, scot la iveală şi 
chestioara aia din Shakespeare: „De vrei să te aperi, e bine 
duşmanul să-l crezi mai puternic decât ţi se pare.” 

Ce ştiu eu despre duşmanul meu, Glay Tate, este că are 
douăzeci şi opt de ani, are o faţă suplă şi - cum se spune - 
hotărâtă; dacă îl compar cu unii actori care, de-a lungul 
istoriei, au fost consideraţi frumoşi, el arată foarte bine, 
puternic şi masculin. 

Dar îmi mai amintesc şi că are un fix, că, cică, el şi cu mine 
am fi avut cândva o relaţie mai specială - pe care acum vrea 
să o reia... Poate că aici este fisura care îl va duce la 
prăbuşire. Poate că, dacă m-aş preface, mai târziu... 
hmmm? 

Toate astea îmi fulgeră prin circuite şi prin sisteme la 
obişnuita mea superviteză, pe când Meerla spune cu o voce 
răguşită: 

— Vorbeşti serios? Corpul meu... mort! 

— Ceea ce ţi s-a întâmplat ţie, răspunde el liniştit, este o 
problemă a tuturor celor care au suferit pierderea unei 
fiinţe iubite. Foarte mulţi dintre ei doresc să moară. Dar 
adevărul este că orice separare a profilului de corp este 
periculoasă. Nici eu nu risc să o fac prea mult timp. Când 
eu, adică profilul meu, plec într-o călătorie, îmi las trupul în 
grija medicilor noştri leali şi sunt permanent protejat de un 
sistem de reanimare. Acesta este stadiul la care a ajuns arta 
noastră. 

Meerla pare să se calmeze. Spune: 


— Pare a fi un stadiu de început. Dar îmi aminteşte de 
profesorul meu de psihologie, care spunea că cel mai 
neobişnuit fenomen mental este un aspect legat de hipnoză. 
Poate asta ai făcut şi tu cu mine, fără să-ţi dai seama. 

Stă încă întoarsă spre el; deci îl văd scuturând din cap. 
Zâmbeşte uşor, chiar (oare chiar aşa să fie?) puţin cinic. 
Dar ceea ce spune este destul de sincer: 

— Dacă vrei să-ţi reaminteşti situaţia, vei vedea că totul s-a 
întâmplat fără ca eu să-ţi spun dinainte de existenţa unui 
mormânt în care zac două fiinţe iubite. 

— Toată treaba asta, spune Meerla, începe să pară ireală. 

Atenţia lui se desprinde de ea. Priveşte spre partea din 
faţă a furgonetei. Meerla se uită şi ea în acea direcţie. Aşa 
că văd şi eu. Scena de pe ecran s-a schimbat. Arată acum 
un grafic simplificat. Recunosc o hartă electronică. Pe ea 
este vizibil un şir de luminiţe care se mişcă de la stânga la 
dreapta; doar un singur punct mai strălucitor rămâne 
nemişcat în partea de sus, aproape de centru. 

Vocea lui Glay se aude din lateral: 

— Vad că David şi Trubby au ieşit cu bine din încercuire şi 
sunt în siguranţă. 

Eu, de fapt, nu am nevoie de cuvintele sale. Din momentul 
în care s-a schiţat harta am observat că aveam de-a face cu 
un sistem intercomunicaţional dintre două furgonete. 
Încearcă să se localizeze reciproc. Dar pentru asta trebuie 
să folosească frecvenţe pe care pot să le detectez. Şi pe 
care mă pot modula. 

Intru pe respectivele frecvenţe. 

Dintr-odată mă aflu în interiorul tuturor vehiculelor 
rebelilor şi, inspectând toate instrumentele lor, ajung şi în 
interiorul căsuţei în care se află Trubby şi David. 

Nu mi-e imediat clar prin ce instrument îl privesc pe 
Trubby. Îl are la mână; nu-mi vine nici un semnal de 
identificare de la el. Dar se află în interacţiune cu sistemul 
complex de frecvenţe folosit de rebeli. 


Îi raportez nelămurirea mea lui Yahco, împreună cu restul 
informaţiilor. El comentează: 

— De vreme ce ultima noastră imagine asupra băiatului 
este din momentul în care Glay Tate îl conduce la Trubby 
prin spatele cortului mare, putem deduce că ela analizat 
corect pericolul în care se află băiatul şi l-a trimis cu vărul 
său, şoferul de camion Trubby Graham. Putem să mai 
deducem că Tate i-a dat lui Trubby un dispozitiv miniatural 
de tip N care, când este în funcţiune, se interconectează cu 
sistemul lor particular de comunicaţii. 

— Brava, şefu', spun eu, dar vorbişi cam multişor. Pe 
undeva în toată diareea asta verbală descopăr un adevăr 
fundamental al acestui univers specific. Pe scurt, ai 
dreptate. Mai alergi după puşti? 

— Nexam. Nu-ţi pierde timpul cu el. 

— Ce (înjurătura 418), Yahco - spun eu -ia nu-mi mai 
spune ce să fac şi ce să nu fac, decât dacă faci o 
programare ca lumea. Trubby şi David fac parte din chestia 
„continuă”. Şi îi urmăresc împreună cu toţi cei implicaţi. Te- 
ai prins, prostovane? 

— Bine, computer, bine. Ionul său este defensiv. Fă ceea ce 
ai de făcut. 

— Pe (înjurătura 416), vezi bine că aşa o să şi fac, răspund 
eu, punându-l la încercare. 

— Mulţumesc, computer. 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE. 

Şi iată-mă, simultan - desigur - în interiorul tuturor 
vehiculelor şi în baracă. Trubby stă la un birou şi scrie ceva. 
Datorită felului în care îşi ţine mâna (cea cu dispozitivul de 
tip N), pot să-i văd faţa. Este preocupată. Arată deja diferită 
de cea pe care am înregistrat-o în cortul de audiții. Pare 
mai - hai s-o spunem pe-a dreaptă - mai de bărbat. 

Brusc, pune pixul jos. Priveşte în sus. 


— David, spune el, am tot timpul sentimentul că a scrie 
poezie e o treabă cam ţăcănită şi nu... Privirea i se întoarce 
când spune asta. Vocea i se taie. Ochii i se măresc. Hei, 
strigă el, ce faci? 

Când urlă asta, se şi ridică în picioare. E o săritură cam 
împleticită, care face să i se schimbe poziţia încheieturii 
mâinii. Aşa că acum îl văd pe David. Băiatul stă în genunchi 
lângă fereastră, uitându-se lung afară. Capul lui a luat 
forma celui de lup. (În jos, corpul îi este încă omenesc). 

Trubby mai face un salt. De data asta chiar se repede 
înainte. David-lupul îl aude, evident. Se întoarce de la 
fereastră; e cu faţa spre Trubby, care se apropie. Dintr- 
odată, foarte repede, se produce o licărire în zona capului. 
Capul lupului se transformă, luând înfăţişarea lui David. 

Trubby îl prinde pe David şi îl zboară din dreptul ferestrei. 
Din cauza unghiului făcut de braţ, corpul lui Trubby mi-a 
dispărut din imagine. Dar vocea lui, când vorbeşte, vine cu 
siguranţă din apropiere şi sună foarte tulburată: 

— Ai auzit ce-a spus domnul Tate, să nu încerci nimic de 
soiul ăsta când nu este dânsul prin preajmă. Termină odată. 
Pot vedea faţa lui David. Ochii îi sunt îngustaţi ca la toate 
fiinţele umane care încearcă să raţioneze. Spune apoi cu o 

voce gânditoare: 

— Lupii sunt ciudaţi. 

— Ce aveai de gând să faci, întreabă Trubby sarcastic. Să 
te repezi afară şi să urli la lună? 

David îi răspunde foarte sec: 

— Vroiam să-l duc în camion. 

— În camion! Ton uluit. Dar pentru ce? 

David pare dintr-odată mai puţin surescitat. Chiar dă din 
umeri, cu o vizibilă diminuare a interesului: 

— Nu ştiu. Era de parcă intram în capul lui. 

— Capul cui? 

— A, n-ai văzut? E un lup acolo, afară. Ca străfulgerat, 
devine iarăşi interesat. Se smuceşte din mâinile lui Trubby - 


care, de fapt, aproape că îi dăduse drumul - şi aleargă din 
nou la fereastră. Acolo, spune David, uită-te acolo. 

EI însuşi se holbează afară. Instrumentul de la încheietura 
mâinii este încă îndreptat spre el, când Trubby se 
împleticeşte, şi el, spre fereastră. Prinde băiatul. În timpul 
mişcării, minicamera priveşte, ca să spun aşa, o secundă pe 
fereastră. 

Imaginea n-ar fi suficientă pentru o fiinţă umană. Dar eu 
repet secvenţa de sute de ori. Astfel că - pentru mine -e 
suficient ca să-mi dau seama ce apare în cadru. 

Văd un lup mare. Cam la 15 m distanţă. Se retrăsese 
puţin, dar tot stă cu faţa la baracă, atent, de parcă... 

Trubby îl trage înapoi pe David. Îi spune cu vocea sa 
baritonală: 

— David, gata! Ajunge, înţelegi? 

De data asta David e pocăit. 

— Bine, Trubby, îţi promit. 

Îl văd îndreptându-se spre masă. Ia hârtia pe care Trubby 
scrisese ceva şi o aduce în apropierea dispozitivului de la 
mână. O ţine doar la câţiva centimetri distanţă. 

— Îă... vrei să-mi citeşti şi mie poezia? Hai, Trubby, vrei? 

Vocea adâncă a lui Trubby vine de undeva de deasupra 
mea. 

— Nu e gata. Ia hârtia şi se duce înapoi la birou. Îi aud iar 
vocea: O să ţi-o citesc când o termin. 

Nu-l văd când se aşază. Dar înregistrez o schimbare de 
poziţie. Apoi, din nou, faţa lui, aproape, deasupra mea. 
Concentrată. Se gândeşte. Pare că şi-a uitat sentimentul că 
a scrie poezie nu este pe măsura unui bărbat adevărat. 

E linişte. Se apucă să mişte încet pixul. Produce un sunet 
slab, de şapte ori. Şapte cuvinte - deduc eu. 


CAPITOLUL ŞAPTE SPREZECE. 


Între timp am primit diferite imagini din trecătoarea 
Wexford Falls, de la vehiculele speciale care ajunseseră sus, 
venind de pe versantul estic. De o oră mă consult cu fiecare 
şef de echipaj care ajunge sus. În urma discuţiei, conduc 
fiecare maşină pe o poziţie de pe care se poate bloca 
întregul trafic. 

Instrucţiunile noastre sunt precise. Şi sunt de bun-simţ. 
Aici, în această zonă izolată la capătul lumii, va avea loc 
distrugerea rebelilor. Dacă treaba este făcută corect, nici o 
persoană neautorizată nu va afla vreodată ce s-a întâmplat. 

De aceea, caravana rebelilor ţinuse legătura prin propriul 
lor sistem de intercomunicaţii: pentru că aflaseră ce îi 
aşteaptă în trecătoare. 

Comutarea pe acel sistem este şansa mea. Ca fulgerul, 
identific fiecare rebel din fiecare furgonetă. În sfârşit, pot 
acum să-i privesc pe indivizii care erau până acum ascunşi 
în nişte vehicule ce nu emiteau comunicaţii, deci erau opace 
pentru mine. 

Supun toate profilurile unei inspecții instantanee. Fiecare 
este instantaneu identificat, dacă este un adult, drept o 
persoană pe care nu am mai văzut-o de o scurtă perioadă, 
cam între cinci luni şi jumătate şi doi ani şi trei luni - 
aceasta pare să fie limita temporală a începutului acestui 
grup. Mai sunt şi paisprezece copii care abia acum sunt 
supuşi inspecției mele: aceştia sunt înregistraţi în funcţie de 
profil şi de formă. 

Dintre toţi rebelii observați, cel care are o importanţă 
hotărâtoare pentru planul meu de luptă este Matt Orlin. 
Matt este inginerul care răspunde de echipamentul S-92; 
echipament care, cu excepţia şoferului şi a unui mic spaţiu 
de respirat, ocupă cam tot volumul unei furgonete rebele. 

În timp ce focalizez imaginea şi înregistrez tot ce se 
întâmplă în toate maşinile rebelilor, aud fragmente de 
conversaţie sau chiar discuţii întregi. Dintre acestea, iată 
una relevantă: 


— Sunt drumuri de munte care coboară atât spre nord, 
cât şi spre sud. Aşa că hai să ne oprim pentru noapte, 
trecând pe unul dintre ele. Apoi, de dimineaţă, vom hotări 
ce vom face. 

Raportez colonelului şi comentez: 

— Implicaţia acestor cuvinte este că ei se aşteaptă să 
supravieţuiască peste noapte. 

Răspunsul lui este scurt: 

— Doar peste cadavrul tău, computer. Îţi cunoşti 
instrucţiunile. 

Bineînţeles că mi le cunosc. 

Când ajung sus, rebelii îşi aleg o poiană pe lateralul 
drumului numit T1-87-H. Pot să le urmăresc majoritatea 
manevrelor prin care ajung în poiană, pentru că folosesc 
încă intercomunicaţiile; mai am şi unele imagini de la 
distanţă transmise de Ochiul-O al vehiculului special pe 
care îl conduc cu atenţie spre marginea unei râpe de 
deasupra. 

Rebelii se aranjează uşurel într-un cerc. Lasă un spaţiu 
pentru furgoneta Pren-Boddy - care mai are de făcut câteva 
mile. (Ca şi vehiculul lui Yahco.) 

Chiar în timpul acestor activităţi, în îndepărtatul 
Washington se petrece un eveniment legat de ele. Nimeni 
altul decât senatorul Blybaker dă drumul la propriul său 
terminal de pe birou şi spune: 

— Computer! Vorbeşte cu acel ton pe care îl foloseşte doar 
faţă de mine: autoritate totală. 

— Ce-ţi mai umblă prin creieraş, senatorule? Întreb eu 
imediat. 

Îl văd în continuare prin Ochiul-O de pe birou, aşa cum stă 
acolo. Se holbează la un imprimat de computer pe care, 
probabil, secretara i l-a pus acolo. Este atât de concentrat 
încât nici nu observă că nu am dat răspunsul obişnuit, în 
limbajul neutru pe care îl foloseam faţă de el. 

Cu trecerea anilor, senatorul Blybaker a devenit un 
politician şi mai dur, şi mai duplicitar. Are acum cincizeci şi 


doi de ani. Bulele aurii din profilul lui au acum nuanţa 17, 
ba chiar unele au ajuns la 18 sau 19. Culoarea aurie s-a 
deteriorat gradat, de la strălucirea 15 pe care o avea la 12 
ani. 

Se uită în sus şi spune cu vocea lui brutală: 

— Am aici un raport asupra activităţilor Corpului 
Militarizat de Întreţinere a Computerului. Ce vrea să 
spună? 

— Senatorule, răspund eu, văd că ţi-au zburat ochii, ca de 
obicei, peste hârtie şi, tot ca de obicei, tot prost ai rămas. 
Precum ştii, mi se cere să-ţi ofer informaţii relevante 
dumitale, ca preşedinte al comitetului care îmi supervizează 
programele. Găseşti totul acolo - domnule. (Sunt programat 
de colonel să îl numesc pe senator „domn”.) 

Pauză. Ca de obicei, conform caracteristicilor sale, nu prea 
m-a ascultat. Dar ceva-ceva tot a răzbătut până la el. Şi văd 
pe faţa lui că-mi adresează o privire uluită. Înregistrez 
această acţiune pentru a 8.431.917.627.210-a oară în cei 
94 de ani de existenţă. Dar acum, pentru că îmi este 
activată Educaţia Avansată, pot să şi formulez aprecieri 
personale la adresa unor asemenea manifestări. 

Prima reacţie a senatorului este slăbuţă: 

— Hei, spune el, ce-i asta, computer? Ce fel de limbaj este 
ăsta? 

— Americanisme tipice, răspund eu, care, în sfârşit, au 
intrat în vocabularul meu. Vrei să te legi de mine? 

Altă pauză. Apoi: 

— Computer, dă-mi legătura cu colonelul Yahco Smith, îmi 
cere el autoritar. 

Evident, fac imediat legătura electronică între el şi, ăă... 
subordonatul lui. Mă refer chiar la colonel, al cărui vehicul 
face o curbă largă pe drumul de munte. 

— Yahco, spun eu, am o surpriză neplăcută pentru tine. le 
vrea şefu' la telefon. 

O secundă mai târziu vorbeşte şi senatorul: 

— Ei bine, colonele, unde te afli acum? 


Colonelul Smith îşi ascunde emoția foarte bine, dacă o are. 
Descrie locul şi situaţia şi conchide: 

— Domnule, s-a ivit tocmai problema pe care am discutat-o 
nu de mult. 

— Mi se pare că îmi amintesc, răspunde durul. Un grup de 
disidenţi. 

— Da, domnule. Folosesc mijloace extrem de reprobabile 
pentru a manipula publicul din zonă. Şi, când am încercat 
să-i prindem, au scos din funcţiune unul dintre vehiculele 
noastre S. A. V. E. Cu oarmă K-2 cu tir rapid, o armă 
interzisă. 

Mă bag şi eu în vorbă, indignat: 

— Grupul se autointitulează din Lumea Computerului, şi 
are neobrăzarea strigătoare la cer de a se ridica împotriva 
unei Americi operate prin computer. 

Senatorul spune: 

— Peste câteva momente am să fac un comentariu asupra 
celor remarcate de computer. Deocamdată, ce se întâmplă 
exact? 

— Domnule, spune Yahco, se întunecă. Oamenii mei sunt în 
apropierea trecătorii Wexford Falls, care se află cam la 
două mile de aici. 

— Dar de ce oamenii tăi nu atacă? Senatorul vorbeşte mai 
brutal şi mai arogant decât l-am auzit vreodată. 

— Domnule... au instrucţiuni să aştepte până ajung eu 
acolo. 

— Sunt sigur - tonul este sarcastic - că un asemenea 
grupuşor de rebeli poate fi aranjat de către corpul 
militarizat al computerului şi fără indicaţii speciale de la 
mine. 

Figura lui Yahco îmi spune că a intrat în rolul lui de 
linguşire şi furie ascunsă. Vorbeşte adăugându-şi în glas 
toată cantitatea de sinceritate suplimentară de care 
dispune: 

— Atacul, domnule, va începe de îndată ce primesc 
semnalul de la o femeie agent infiltrată în banda de 


criminali. 

— Aştept să-mi faci un raport favorabil până mâine 
dimineaţă, spune senatorul, tăindu-i-o. Şi încă o problemă, 
colonele. 

— Da, domnule? Pare că imploră Yahco. 

Pauză. La biroul său din Washington, senatorul Blybaker 
răsuflă greu. În sfârşit: 

— Colonele, am fost ţinta limbajului insultător al 
computerului. Ce s-a întâmplat? Nu pare prea fericit. 

Yahco este rapid. 

— Domnule, o parte din acea energie biomagnetică 
acumulată a scăpat de sub control. Dar cred că pot remedia 
situaţia. 

Răsuflarea cea grea se mai răreşte. Amenințarea se mai 
atenuează. 

— Sincer, şi eu sper asta. Sincer, zău, de dragul tuturor. 
Termină abrupt. Computer, întrerupe legătura. 

Întrerup şi îi spun senatorului: 

— S-a făcut, băieţică. 

Ezită şi apoi spune: 

— Mulţumesc, computer. 

Cu asta sunt scos din funcţiune la Washington şi mă întorc 
la Wexford Falls. Yahco vorbeşte cu Aldo Nair: 

— Maiorule, ţinând cont de cunoştinţele dumitale asupra 
zonei, de ce nu iei loc la pupitrul de comandă să ţii lucrurile 
sub control pe cât se poate? 

Micuţul se ridică: 

— Prea bine, domnule. Voi face tot ce pot. 

Când acesta se duce în faţă, colonelul îmi spune cu o voce 
scăzută: 

— S-a întrerupt legătura cu senatorul, computer? 

— Da, răspund eu. Şi observându-i încruntarea, adaug: 
Acu' poţi să-i spui lu' mama tot ce te doare. 

Yahco îi face semn lui Sart să se mişte şi să vină lângă el. 
Încruntarea i-a mai cedat puţin. Îmi spune: 


— Trebuie să recunosc, computer, că eşti călcător pe nervi 
în starea actuală. 

— Şi încă n-ai auzit nimic, spun eu, folosind ecoul unei 
fraze dintr-un rezumat păstrat în circuitele îndepărtate. 

— Mulţumesc, computer, mi-o taie Yahco. 

Dar, bineînţeles, eu sunt în modul „continuu”. Deci îi aud 
comentariul făcut cu vocea scăzută către Sart: 

— Când vom pune mâna definitiv pe computer, căpăţâna 
senatorului ăla cu gură mare o să fie prima care o să cadă. 

Sart priveşte gânditor: 

— Fiţi atent, domnule. Individul ăla a supravieţuit douăzeci 
şi trei de ani în Congres. Şi el s-ar putea să aibă asasini 
pregătiţi pentru momentul preluării puterii. 

— Hmmm, dădu din cap Yahco, gânditor. Poate că ai 
dreptate. Se îndreptă în scaun. Oricum, asta rămâne pentru 
mai târziu. Acum trebuie să-i băgăm la cutie pe deşteptul 
de domn Glay Tate şi pe rebelii lui, chiar pe acest drum de 
munte. Mai întâi ne ocupăm de el. 

Nu pot să nu fiu de acord, când îl aud. Mai apare apoi, 
doar pentru o fracțiune de secundă, un ecou de un nivel 
diferit de cinism, ieşit din zona Educaţiei Avansate. Este 
atât de rapid, că nici nu pot să-i prind înţelesul, decât că ar 
avea o vagă legătură cu ameninţarea la adresa lui Glay. 
Ceva... ceva despre mine. Foarte neclar, dar sigur legat de 
Glay Tate. 

Chiar în clipa asta, vehiculul acelui individ coteşte de pe 
drumul de munte şi se alătură cercului rebelilor. Trei 
minute după aceea, conduc maşina lui Yahco mai sus de 
locul unde a părăsit Glay drumul şi, la sugestia lui Aldo, iau 
poziţie chiar dincolo de punctul cel mai înalt al trecătorii, 
unde se află şi celelalte S.A.V.E. 

Cei doi bărbaţi se ridică în picioare, iar căpitanul Sart zice: 

— Tipul ăsta, Tate, îmi aminteşte de un actor pe care l-am 
cunoscut cu ani în urmă. Era uluitor cum reuşea tipul să-şi 
schimbe faţa ca să arate ca a altuia, şi să-şi potrivească şi 
vocea. Deci, colonele, ştiind cât de bine poate Tate să imite, 


vom pune computerul să ne identifice, după orice perioadă 
de separare. La fel pentru orice persoană nouă care apare. 

— Bine gândit, este de acord Yahco. Şi adaugă: Asta ar 
trebui să pună capăt oricăror surprize neplăcute. 
Computer, auzi? Ai început pregătirile de luptă? Aşa cum 
te-am instruit iniţial? 

— Da, domnule, spun eu. 

— Care dintre ele? Întreabă Yahco tăios. 

— Amândouă, spun eu. 

— Despre ce acţiuni vorbeşti? Insistă el. 

— În definitiv, spun eu, când ai dezvăluit pentru prima 
dată sistemul de control al voturilor în Mardley, ai 
dezlănţuit câinii turbaţi. Am de gând să le aplic băieţilor şi 
procedura negativă, dacă expresia nu este prea obscură 
pentru mintea ta - unicat de prostie. 

— Mulţumesc computer, confirmă el. 


CAPITOLUL OPTSPREZECE. 

Cred că e frumos afară. 

În diverse variante am comprimat 'jde milioane de 
comentarii asupra frumuseţii naturii. Aşa că aş putea 
continua ad pentru-totdeaunum cu descrierea unei plăcute 
nopţi cu lună. Felul în care cerul reflectă lumina soarelui 
care a dispărut dincolo de orizontul înalt. Şi alte fantezii 
umane legate de subiect, care, în definitiv, nu reprezintă 
altceva decât un melanj de chimie şi biochimie a suprafeţei 
planetare. Amestecurile provocate sunt numite sălbăticie şi 
sunt admirate de fiinţele umane pentru risipa de forme 
ieşite din tiparul comun. 

Drumul secundar de munte, 1-87-H, o porneşte în două 
direcţii, în mare, spre nord şi spre sud. Autostrada, care 
porneşte din Mardley spre sud, prin valea râului Mardley, 
se răsuceşte spre est şi tot aşa o ţine. Când am construit-o, 
acum optzeci şi trei de ani, era doar un drum pietruit care 


trecea peste cel mai de jos punct al trecătorii. Atunci am 
înregistrat faptul că, de jur împrejur, erau puncte mai 
înalte, atât spre nord, cât şi spre sud. Chiar şi poiana unde 
şi-au făcut tabăra rebelii este cu vreo treisprezece metri 
deasupra şoselei. Toate vehiculele speciale, fără nici o 
excepţie, sunt plasate pe înălţimi, deasupra drumului, deşi 
asta face ca apropierea de ele să se facă doar prin văile 
torentelor, depresiuni şi mici canioane. 

Oricum poziţia nu are nici o importanţă în această fază de 
început a atacului. Pe ecranul din furgoneta Pren-Boddy 
văd o lumină de un roşu întunecat care pulsează regulat. O 
parte din imaginea afişată se goleşte. Uitându-mă acolo, 
trebuie să admit că procedura este cam evidentă. Îţi sare în 
ochi - asta ar fi expresia. Nimic din subtilitatea metodei pe 
care o vom folosi pentru a asigura voturile ce îl vor alege pe 
Yahco preşedinte. 

Dar aici nu-i vorba de jocuri subtile. Nici de o influențare 
pe termen lung. Acum avem doar de capturat mintea unei 
anumite persoane. Faptul că treaba ar putea fi observată de 
ceilalţi este, din nefericire, posibil; dar nu avem vreme de 
subtilităţi. 

Boddy observă primul. O ia repede pe interval, se opreşte 
în faţa Meerlei şi se apleacă parţial asupra ei. Asta îmi 
blochează vederea asupra ecranului. Mai pot vedea ceva 
prin intermediul intercomului rebelilor, dar este o imagine 
din lateral; nu-i clară. 

Boddy îi spune încet lui Glay Tate: 

— Au dat drumul la o chestie din aia hipnotică, tip A; vor 
să prindă pe cineva. Oare pentru cine or face-o? 

Dobitoc cretin, gândesc eu, cine altul decât Matt Orlin? 
Nu-i clar că el este persoana pe care „ei” vor s-o scoată din 
joc? 

Acei „ei” sunt eu. lar dispozitivul A este o pistă falsă. 
Îndată ce Boddy spune denumirea, comut pe „B”, care este 
procedura negativă. 


Este interesant că toţi cei pe care îi pot vedea şi prin mini- 
obiectiv şi prin intercom, chiar şi Pren din faţă, se uită spre 
Glay, aşteptând reacţia lui. Dintr-odată el face ceva; şi 
anume, se ridică în picioare, spune „lartă-mă, Meerla!” şi o 
ia prin faţa ei. 

Păşeşte larg înainte şi se opreşte în picioare, în faţa 
ecranului. Aruncă o privire, apoi închide ochii. Se întoarce 
cu spatele. 

— Acum e de tip „B”, spune el cu o voce limpede şi tare. 
Nu vă uitaţi spre ecran niciunul dintre voi. 

Rapid, trece într-o parte, la un microfon cuplat la sistem. 
Cu mâna stângă îl ridică şi spune cu o voce imperioasă şi 
stridentă: 

— Hei, oameni buni, vă vorbeşte Glay. Nu vă uitaţi la 
ecrane. Matt - sunt sigur că au pus ochii pe tine. Deci 
activează scutul de protecţie. 

Greu de trăit în lumea asta, dacă eşti om. Vreau să spun că 
ei sunt aşa de fundamental vulnerabili. Dădusem drumul 
pulsului pozitiv numai spre binele lui Matt Orlin, inginerul 
care avea grijă de scutul de protecţie a grupului. 

În timp ce „A” pulsa pentru a deruta, am creat o undă 
perfect egală ca frecvenţă cu cea a personalităţii sale şi am 
proiectat-o în câmpul de energie şi astfel, într-o fracțiune 
de secundă, am preluat, prin hipnoză, controlul asupra lui. 
Apoi am făcut trecerea pe negativ. Scopul fazei „B” este de 
a induce în persoana controlată ideea: Nu face nimic. 

Este de presupus că Matt îşi găseşte o soluţie... 
omenească la această comandă, pentru că o parte din 
creierul lui este liber să observe. Şi anume, chiar înainte ca 
Glay să încerce să comunice cu el, Matt a ales ieşirea cea 
mai simplă. Se întinde peste pupitrul de control şi adoarme 
dus. Prăbugşit înainte. Doarme buştean, ca mort. Dar, de 
fapt, respiră încă. 

Între timp lansez proiectile energetice în interiorul 
cercului făcut de rebeli. Pentru scurt timp, mingiile de foc 


sunt fierbinţi de nu se mai poate. Oriunde aterizează, 
tufişurile şi iarba ard cu o intensitate albă. 

La bordul furgonetei Pren-Boddy, Glay se transformă 
parţial în Matt Orlin. Îmi dau seama că e gata să dea de 
bucluc, pentru că se întoarce aproape imediat la forma sa. 
lar pune mâna pe microfon. Spune cu o voce imperativă: 

— Au pus stăpânire pe Matt. Am simţit un corp inconştient, 
hipnotizat. Deci, ascultați, cu toţii! Închideţi tot sistemul de 
intercomunicaţii. Acum! 

Pren se aruncă asupra unui întrerupător şi apoi urlă: 

— Hei, cineva trebuie să se ducă până la Matt şi să dea 
drumul la scut. Cine-i cel mai aproape? 

Meerla se ridică cu greu în picioare. Deoarece celălalt 
Ochi-O este deconectat, îi deduc mişcarea doar din 
schimbarea de înălţime înregistrată de minicamera de la 
gâtul ei.: 

— Spune-mi ce să fac. Lasă-mă să merg eu. Unchiul meu, 
Yahco, n-o să tragă în mine. 

Ea nu-şi dă seama că nu-i Yahco ăl de duce bătălia. Este 
chiar computerul cel detestat de rebeli, da, dom'le, chiar 
aşa, şi-o face într-o bucurie! 

Şi dumneaei iarăşi nu are habar că Glay o ştie că-i cu două 
feţe. Doar n-o s-o trimită chiar pe ea într-o misiune de 
salvare a rebelilor! 

În acest moment, cam tardiv (cum văd eu lucrurile), Glay 
execută o transformare parţială în Yahco. Ceea ce e destul 
de deştept din partea lui - era chiar prea evident că asta 
era mişcarea cea mai bună din partea lui. Cred că fata l-a 
zăpăcit la cap de tot; aşa că tocmai ceea ce era mai evident 
nu i-a venit în minte suficient de devreme. E-n regulă, acum 
află şi el că unchiuleţul Yahco nu mai are de dat nici un fel 
de ordine. Chestia se întâmplase cu câteva minute decisive 
în urmă, şi ceea ce se făcuse nu mai putea fi desfăcut. 

Deci acum ştie că duşmanul său este chiar sistemul pe 
care vrea să-l distrugă. Deci, drăguță, subiectul-meu-de- 


experiment-de-altădată, hai să vedem ce fel de interfaţă ai 
în minte pentru frăţiorul tău computer. Aă? 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE. 

Prin numeroşii Ochi-O ai vehiculelor speciale văd reflexele 
strălucitoare ale focurilor. Luminează ceața nopţii de 
deasupra lor printre ramurile înalte ale copacilor ce 
străjuiesc poiana. Din cauza terenului, nu pot vedea direct 
focurile. Ceea ce, trebuie să recunosc, este un inconvenient. 
Dar în această fază ar fi o prostie să dezvălui rebelilor 
prezenţa vehiculelor S. A. V. E. Ar însemna riscul unui tir cu 
tunuri K-2. 

Deci singura sursă de informaţii (cu o excepţie) din zona 
blestemaţilor de duşmani ai computerului este 
minicomputerul Meerlei (căci intercomul rebelilor a fost 
deconectat). Dar şi asta e ceva. Prin el îl văd pe Glay 
alergând la uşa laterală a furgonetei Pren-Boddy şi sărind 
afară. S-a dus. (Şi presupun că aleargă spre vehiculul lui 
Matt Orlin.) 

Orice îndoială asupra destinaţiei sale dispare un moment 
mai târziu. lată ce se întâmplă: înainte ca cineva să-şi dea 
seama, Meerla aleargă la aceeaşi uşă. Din felul în care se 
zdruncină mini-ul, deduc că sare jos pe pământ. Este afară. 
Şi, dintr-odată, am primele imagini a ceea ce se petrece pe 
terenul de luptă. 

Idioata nu a realizat ce e afară. Deduc asta din faptul că 
începe să alerge înainte. Apoi se opreşte. Iar porneşte. Apoi 
ezită din nou. Dar este evident că îl caută pe Glay. Şi, cum 
se tot întoarce încoace şi-ncolo, deodată îl văd pe Glay. 
După câteva momente e clar că îl vede şi ea. Pentru că 
începe să alerge de-a binelea. 

Între timp îmi terminasem calculele. Lansez trei mingi de 
foc în presupusul lui drum. Ratat. Am o imagine a mingilor 
de foc transmisă prin minicomputerul Meerlei. Zboară 


peste capul ei, spre capătul de dincolo al poienii. E clar, nu- 
s mai bun decât alţii la previziuni. 

Bun! Repejor, îmi refac calculele. De data asta văd o dâră 
de foc ajungând pe undeva prin dreapta lui Glay. Ei bine, 
pur şi simplu nu sunt în mână! Când un computer se 
bazează pe şansă, poate s-o încurce ca orice fraier uman. 

Am apoi neplăcerea de a-l vedea ajungând la ceea ce 
trebuie să fie maşina lui Matt. Face ceva pe la uşă, şi asta 
îmi dă o scurtă speranţă. Dar, vai, uşa se deschide. La care, 
omul meu sare înăuntru... chiar în momentul în care trei 
mingi de foc loveau pământul în locul de unde tocmai 
dispăruse. 

Proiectilele astea trebuie să lovească direct ceva inflamabil 
sau pielea omenească. Când lovesc pământul, aterizează pe 
iarbă. Şi nu reuşesc să facă prea multe stricăciuni. Fiecare 
minge este o sferă de energie, o bulă detonatoare fără 
substanţă proprie. Pentru câteva secunde este destul de 
fierbinte pentru a aprinde orice poate să ardă. Dar în 
momentul de faţă asta se reduce la câteva fire de iarbă. Cea 
mai mare parte a energiei se pierde în aer. Se duce ca 
fumul. 

Pe când încerc să-l lovesc pe Glay Tate, cel de-al doilea 
Ochi-O încă în funcţiune (excepţia despre care vă spuneam) 
a continuat să-mi transmită informaţii. Astfel pot să 
monitorizez interiorul tăcut al furgonetei care operează 
sistemul scutului defensiv. Din momentul în care Glay se 
îndreaptă într-acolo, încerc să trezesc puţin lumea de prin 
zonă. Adică trec hipnotizatorul de pe negativ înapoi pe 
pozitiv. Intenţia mea e să-l scol pe Matt. Am de lucru pentru 
el. 

Intercomul lui Matt nu se închisese pentru simplul motiv 
că nimeni nu era treaz când Glay a dat semnalul de alarmă, 
deci nimeni nu putea face nimic. (Şoferul se află în cabina 
din faţă, pregătit să conducă vehiculul; habar n-are de 
noutăţi.) 


În secunda în care Glay smuceşte uşa şi se repede 
înăuntru, Matt începe să se mişte. Ceea ce nu are efecte 
prea fericite asupra lui. Fiinţele omeneşti sunt o catastrofă. 
Dacă aţi văzut vreodată un somnoros încercând să se 
smulgă din vise de dimineaţă, vă imaginaţi ce problemă mi 
se iveşte. 

Şi nici nu v-ar veni să credeţi ce „norocos” sunt. Matt se 
mişcă pe scaun până îşi pierde echilibrul şi pică jos 
grămadă, dându-se cu capul de o ieşitură de metal. 

Ceruri! 

Băiatul nostru de 90% aur strălucitor nu-i acordă nici un 
fel de atenţie rănitului - şi doar îi este tovarăş! Nu, acum 
dumnealui se manifestă în rolul tipului care îşi cunoaşte 
perfect priorităţile şi nu-şi pierde vremea cu prostii. Dracu 
să-l ia! 

Se duce direct spre panoul de control. Trage de nişte 
manete, întoarce nişte butoane. Şi, exact când intră Meerla, 
închide intercomul. Instantaneu, sunt redus doar la 
imaginile transmise de mini-ul fetei. 

Dar iată că mi se mai iveşte o şansă, datorită 
caracteristicilor de construcţie ale scutului de protecţie. Nu 
ajunge doar să apeşi un buton pentru a activa bariera 
energetică. Tu o activezi. lar ea începe să se regleze, 
trecând prin mai multe faze succesive. 

Prin Ochiul Meerlei îl văd pe Glay apăsând butonul de 
declanşare. După asta nu mai ai nimic de făcut, decât să 
stai şi să aştepţi. Deci e plăcut să ai la ce să priveşti. Şi zău 
că merită să ai un terminal prin care să-l vezi pe Glay 
întorcându-se şi, pentru prima oară, devenind conştient de 
prezenţa superbei Meerla. 

Ceea ce nu vede el - iar eu văd, pentru că privesc de la 
nivelul gâtului fetei - este că, în sfârşit, Matt se ridică. 
Probabil că şi ea îl vede pe Matt, dar nu are cum să se 
gândească la el ca la un duşman, desigur. Fie că a văzut, fie 
că nu, nu arată nimic atunci când spune: 

— Domnule Tate, eşti supărat pe mine pentru ceva. 


Fiind un computer, o astfel de remarcă ar fi fost cândva în 
afara programării mele. A, aş fi înregistrat-o şi rezumat-o; 
dar nu mi-ar fi provocat nici un gând de evaluare. Acum, 
datorită noii mele Educaţii Avansate, îmi sună foarte clar 
drept o încercare tipic omenească de înşelăciune, venind 
din partea cuiva care simte că-i fuge pământul de sub 
picioare. 

N-aţi crede! Băiatul a reuşit să-şi facă treaba. A activat 
scutul şi secvenţa unu este în curs de derulare. Aşa că omul 
se poartă de parcă ar avea tot timpul la dispoziţie. Se duce 
spre ea. Se pune drept în faţa minicomputerului. Şi spune: 

— Tot numai confuzie recunosc în tine, draga mea. Va 
trebui să hotărăşti ce vrei cu adevărat. 

Draga mea! Ce mai e şi asta? Oho, sistemul meu de 
împerechere prin computer a dat lovitura cu tipul. L-a 
înmuiat de tot. Te pomeneşti că încrederea colonelului în 
damă o duce la ceva în cele din urmă. Dama zice: 

— Domnule Tate. Simt într-adevăr confuzie. Am văzut şi 
am simţit că faci lucruri care... indiferent de ce natură 
sunt... sunt minunate. 

Glay îi răspunde cu sinceritate: 

— Meerla, va trebui să fim cu ochii pe tine. Eşti încă 
îngrozitor de aproape de acel mormânt. Cel mai bun lucru 
ar fi să te pot convinge că viaţa merită să fie trăită. 

Răspunsul lui vine de undeva chiar de deasupra mea: aud 
o inspiraţie bruscă. Şi apoi un strigăt. Liste vocea Meerlei, 
care emite un sunet de avertizare. Pentru moment, sunt 
uimit. Apoi primesc imaginea fulgurantă a lui Matt Orlin, 
care este în spatele lui Glay. Este în picioare, se clatină 
înainte - cam multe clătinături în seara asta. Dar, vai, Glay a 
luat strigătul în serios şi - deduc eu - a văzut direcţia 
privirii Meerlei. Deci se răsuceşte şi îl confruntă pe idiotul 
hipnotizat, adică pe Matt Orlin. Spun idiot pentru că 
nebunul afurisit atacă doar cu mâinile goale. Glay îi aruncă 
o privire, face un pas lateral. Caută ceva pe jos cu o mână, 
îşi ridică acea mână având ceva în ea şi-i arde una. Lovitura 


cade asupra gâtului tipului, nu asupra capului. Există acolo 
un nerv la care - aşa am observat - ţintesc cei care folosesc 
sistemele orientale de apărare cu mâna. Matt Orlin o 
porneşte în jos. Şi rămâne întins, nemişcat. Nici un dubiu. 
Este victima unei apărări abile. Ghinion. 

Ne aflăm în faza a doua de iniţiere a scutului defensiv. Aud 
un bâzâit venind de la maşinărie. Punct în care intervine o 
voce (a lui Loov): 

— Glay, să nu deschizi uşa. Poiana e plină de fum. O să vă 
sufocaţi dacă intră în maşină. 

Ce este interesant în această conversaţie este faptul că ei 
ştiu că cea de-a doua fază de iniţiere a scutului mă 
împiedică să intru pe frecvenţa intercomului. Şi, 
Dumnezeule mare, au refăcut deja legăturile. Mai lansez 
câteva mingi de foc, dar adevărul este că n-a prea rămas 
nimic de ars. Toţi copacii şi tufişurile sunt deja în flăcări, 
foarte, foarte, foarte preocupate să creeze cât mai mult 
fum. Fumul menţionat de L.oov. O a doua voce (a lui Pren) se 
bagă imperios: 

— Glay, vine cineva în sus spre noi. E prea întuneric să 
distingi cine e, dar trebuie să fie unul dintre ei. Poate vin cu 
vreun plan. Noi... 

Chiar aici, faza a treia a scutului întrerupe şi mini-ul 
Meerlei. Bineînţeles că îi dădusem raportul lui Yahco despre 
toată agitația şi activităţile ce aveau loc în tabăra rebelă. Ca 
urmare, are loc o consultare între el, Sart şi Nair. Yahco 
spune cu 0 voce şireată: 

— Mă duc până acolo să încerc o învoială. 

— Pe ce bază? Sart este în mod sincer nedumerit. Şi cu 
cine, pentru Dumnezeu? 

— Cu Glay Tate, în schimbul Meerlei. Vreau să mi-o 
încredinţeze, pentru propria ei siguranţă. 

— Dar - ăsta e Sart, acum de-a dreptul uluit. 

— l-aţi spus adevărul despre ea. Deci cum vă aşteptaţi 
să...? 


— Ascultă. Asta e vocea cea mai şmecheră a lui Yahco, pe 
care am auzit-o de tot atâtea ori de câte ori am scuipat 
uleiul din toate maşinăriile pe care le aprovizionez direct de 
la sondele şi rafinăriile mele (ale mele în sensul că eu le 
conduc şi tot eu utilizez produsele lor); dar trebuie să 
recunosc că sunt curios cum se gândeşte Yahco să-şi atingă 
scopul. Să nu uiţi că treaba asta dintre un bărbat şi o 
femeie, atunci când funcţionează, păi n-are nici o limită. 
Trebuie să ne încredem în computer, care spune că ea este 
perechea lui perfectă. Dacă este, atunci va întrerupe scutul 
pentru ca ea să treacă în siguranţă. Şi tocmai asta şi vreau 
- având scutul ridicat, de data asta vom încerca nişte 
lovituri directe de DAR 3. 

— Dar, protestează Aldo Nair, care îşi spune părerea 
pentru prima dată de când s-a aşezat la pupitrul de control, 
dacă trag ei în dumneata, când eşti destul de aproape? 

Yahco elimină ipoteza cu o ridicare din umeri. 

— Oamenii ăştia nu au omorât şi nu au făcut rău nimănui 
în cei doi ani şi trei luni de existenţă a grupului. 

— Dar nici n-au fost vreodată aşa de strânşi cu uşa ca 
acum, se bagă şi Sart. 

— Computer! Yahco se ridică şi mi se adresează. Va fi un 
moment extrem de propice când iese fata din spatele 
scutului de energie. Pune câteva S.A. V E. Să ia poziţie de 
tragere imediat, folosind armele de mare calibru. 

— Să-i spunem Operaţiunea de Salvare a Dulcineei, spun 
eu. 

— Mulţumesc, confirmă Yahco. 

Deci nimeni altul decât colonelul Yahco Smith, presupusul 
viitor preşedinte al Statelor Unite, este cel care o ia pe jos 
prin ceața nopţii. Fără nici un fel de lună şi cu o grămadă de 
nori negri venind dinspre vest, este cam întuneric. Doar că, 
apropiindu-se, silueta sa devine tot mai clară în lumina 
focurilor. Şi apoi mai este şi domul rotunjit de energie 
argintie, lucitoare, care îmbrăţişează întreaga poiană cu 
toate maşinile rebelilor. Străluceşte şi reflectă lumina. 


Dar în interiorul domului se face tot mai întuneric. 
Înăuntru este un fum compact, iar focurile pâlpâie ca şi cum 
ar fi consumat tot oxigenul disponibil. Unul câte unul se 
sting. Yahco se opreşte când ajunge în faţa peretelui curb al 
scutului energetic. Prin Ochiul-O de la gâtul lui, îl văd 
întinzând un instrument spre puternica barieră 
transparentă. Când metalul atinge acel ceva luminos, sar 
scântei. Ceea ce este al dracului de semnificativ. Aceste 
jucărele sunt foarte bine izolate. 

Colonelul sare puţin înapoi. Dar mâna sa rămâne întinsă, 
dreaptă, mă rog, cel puţin atâta cât să ţină instrumentul în 
contact cu scutul. Cu atenţie se apleacă în faţă şi vorbeşte 
într-o portavoce. Mesajul transmis în acest mod dramatic 
nu este şi unul dintre cele mai impresionante prin conţinut. 
lată ce spune: 

— Vreau să vorbesc cu nepoata mea. 

Cuvintele sunt trâmbiţate în tăcerea muntelui. Urmează o 
lungă pauză. Apoi se aude, dintr-un megafon, vocea lui Glay 
Tate. Sunetul este cules de instrumentul de urlat pe care îl 
ţine Yahco. Glay spune: 

— Colonele, nepoata dumitale nu poate veni şi vorbi cu 
dumneata cât timp este plin de fum. Ce-ai zice de un 
armistițiu cât ridic scutul să las fumul să iasă? Apoi poate să 
vină şi ea unde te afli, ca să vorbiţi. 

— S-a făcut, spune Yahco, fără ezitare. 

— Îţi dai seama - îi spun eu în cască - speră că-şi vor face 
şi plinul de oxigen. 

— Mulţumesc, computer, spune el, chestie care mă 
întrerupe. 

Tăcerea se cam lungeşte. Am o vagă impresie că o mulţime 
de siluete aleargă prin fum. Dar un dispozitiv de pus la gât, 
ca cel pe care îl poartă Yahco, nu este o sursă strălucită de 
imagini în condiţiile date. Oricum, eu îi raportez existenţa 
mişcărilor şi fac un comentariu despre lungimea 
intervalului de timp. Răspunsul lui este cinic: 

— Să sperăm că se folosesc de ocazie ca să facă dragoste. 


— E greu de crezut ca Meerla să cedeze atât de repede 
unui bărbat pe care îl crede ucigaşul părinţilor ei, spun eu. 

— Dar ăsta ar fi unicul motiv, zice Yahco. Dacă ar crede că 
asta îl prosteşte şi că îl poate prinde în capcană, ar face-o. 
Pasiunea umană în acest domeniu nu are limite. 

Trebuie să fiu şi eu de acord că am văzut multe lucruri cel 
puţin ciudate în ăştia nouăzeci şi patru de ani. Aşa că aştept 
răbdător, împreună cu el, timp de trei minute şi 
optsprezece secunde. Dacă şefu' nu găseşte nimic 
neobişnuit în lungimea perioadei, ei bine, nici eu. Lia 
sfârşitul celor trei minute şi ceva, scutul execută prima fază 
de deconectare. Dispare strălucirea, dar cupola este încă 
uşor vizibilă. Vreme de un minut şi jumătate, cât durează 
scoaterea lui din funcţiune, raportez că nu mai am legătura 
cu minicomputerul fetei. 

În munţii ăştia se ridică întotdeauna briza pe seară. În 
seara asta briza a adus cu ea nori întunecaţi care vin 
dinspre vest cu o viteză de opt până la cincisprezece mile 
pe oră. Destul de repede. Sau, cel puţin, suficient de repede 
ca fumul să se încolăcească în sus peste coama cea mai 
apropiată spre est. 

În poiană se deschide uşa unei furgonete. Pe fundalul 
luminii din interior se vede silueta unei femei. Să fie 
Meerla? Chiar şi pentru mine răspunsul este un „da” 
hazardat. Oricum, oricine ar fi, persoana se îndreaptă către 
Yahco. Şi, pentru a avea o dovadă, aşteptăm amândoi, şi eu 
şi colonelul. Dintr-odată, ca din senin, este destul de 
aproape pentru o comparaţie vizuală de înfăţişare. Spun: 

— E-n regulă, tinere, puseşi laba pe ea Ce mai urmează? 

Aştept nerăbdător. Sunt gata să acţionez de îndată ce ea 
trece de limita periculoasă. Ceea ce s-ar petrece chiar 
acum, dacă proasta de muiere nu s-ar opri chiar în 
interiorul zonei de sub scut. Spune: „Unchiule.” 

Yahco face trei paşi repezi înainte. O apucă de braţ. O 
smuceşte dincolo de marginea scutului. Şi spune într-o voce 
uşor întretăiată: „E-n regulă, computer!” 


Cronometrarea tirului este specialitatea mea, deci sunt 
gata de acţiune. Reuşesc să lansez unsprezece bolizi de foc 
şi să descarc treisprezece secunde de energie din fiecare 
DAR 3 de pe cele două vehicule speciale. Unica lor ţintă 
este furgoneta din care tocmai a coborât Meerla. 
Presupunerea este că de acolo se controlează scutul de 
energie. 

Dar după un moment, spre surprinderea mea, scutul se 
arată în prima sa fază uşor luminoasă pe deasupra poienei. 
Deci, cum-necum, nu reuşim să producem suficiente 
pagube. 

Yahco n-a stat să fie martor la luptă. O porneşte repede în 
josul drumului, tot ţinând-o pe Meerla de braţ. Fata aleargă 
în urma lui - după cum îmi dau scama din imaginile fugitive 
transmise prin dispozitivul de la gâtul şefului. Nu opune 
rezistenţă. Dar, în timpul alergării, gâfâind, face o remarcă 
ce te pune pe gânduri: 

— S-a întâmplat ceva, colonele? Arăţi ciudat. 

— Nu fi ridicolă, este răspunsul tăios. 

Vocea care spune acele cuvinte nu este vocea lui Yahco 
Smith. Este o voce care mă conduce cu nouă ani în urmă, 
pe vremea predecesorului colonelului Smith. Spre omul 
numit Alfred Endodore, cel care a pus eticheta de „Educaţie 
Avansată” acumulărilor mele de energie biomagnetică, dar 
care nu a apucat să vadă rezultatul final, nici să-şi dea cu 
părerea asupra felului în care ar arăta un asemenea 
rezultat final. 

Pe când cele două siluete - a bărbatului şi a fetei - se 
apropie de vehiculul lui Yahco, superbul sistem de opt Ochi- 
O instalaţi în partea respectivă le supraveghează. Eu pot să 
le disting profilurile chiar şi când este întuneric beznă, 
datorită unor dispozitive speciale. Şi, desigur, identific 
imediat forma fizică a lui Endodore ca având profilul lui 
Yahco Smith. Şi pe cea a trupului fetei, ca având profilul lui 
Glay Tate. 


Timp de optzeci şi unu din cei nouăzeci şi patru de ani de 
existenţă, am făcut automat controlul potrivirii dintre figură 
şi profil. Sunt doar două niveluri de identificare vizuală, 
completate de identificarea vocii, ca un al treilea factor. În 
tot acest timp am urmărit jumătate de miliard de oameni 
evoluând de la copilărie la maturitate, şi pe mulţi dintre ei 
trecând spre bătrâneţe şi moarte. În tot acest timp, triplul 
meu control a funcţionat fără nici o greşeală. Dintr-odată, 
principalul meu programator arată ca altcineva. Şi 
persoana asta deconcertantă, Glay Tate, este... este... Fir- 
ar, ce se petrece aici? 

În momentul acela, sistemul meu înregistrează un gol 
total. Ca şi cum totul ar sta în loc pentru o fracțiune de 
secundă. După o foarte, foarte mică fracțiune de secundă, 
din sectorul de Educaţie Avansată îmi soseşte o soluţie. 
Soluţia este să mă pun în modul de aşteptare. Să nu spun 
nimic, să nu fac nimic. Doar să aştept. 

Bărbatul şi fata au alergat până la S. A. V E., chiar undei 
aşteaptă căpitanul Sart, lângă o uşă. Căpitanul are o armă 
DAR 1 în mână. Îşi ridică arma brusc şi o îndreaptă spre 
silueta - neclară în umbrele nopţii - bărbatului care a adus 
fata. 

— O secundă, domnule, spune, cine sunteţi? 

Pentru o asemenea întunecime, vede destul de bine. 
Meerla-Glay spune cu respiraţia tăiată: 

— Când m-am îndreptat spre el am crezut că este Yahco. 
Apoi am văzut că nu este el. În ciuda gâfâielii, cuvintele sunt 
spuse cu vocea minunat de muzicală şi de feminină a 
Meerlei. Vocea nerăbdătoare a lui Alfred Endodore spune: 

— Despre ce dracu' vorbiţi voi doi? Eu... vocea se opreşte 
- Raul, du fata înăuntru. Apoi vino iar afară şi ajută-mă. 
Ceva nu e în regulă. 

Sart se îndreaptă atent spre Meerla. 

— Cel puţin prima parte a cererii sună logic, domnişoară 
Atran, spune el calm. Deci intraţi vă rog. 


Meerla-Glay nu opune rezistenţă. Brusc se duce spre uşă. 
Urcă şi intră. Când este înăuntru face ceva ce nu era în 
instrucţiunile ei. Se întoarce, închide şi încuie uşa. Acum, că 
am rămas singur cu el-ea, sunt liber să confirm: 

— Bună seara, Glay Tate, spun eu. 

EI este deja pe cale de a se transforma. 

— Mulţumesc, computer, spune el după două secunde şi 
jumătate. Chiar este vocea lui Glay Tate. 

— Presupun, spun eu sarcastic, că ai venit aici să încerci să 
ne jucăm puţin de-a interfaţa. 

Pe când rostesc acestea, am şi pornit motorul şi vehiculul 
se află în mişcare. De afară, prin intermediul unui terminal 
exterior, aud strigăte. Nu le dau nici o atenţie. Am pus 
mâna pe prizonierul meu. Şi de altceva nu mai am nevoie, 
mersi. 


CAPITOLUL DOUĂZECI. 

De fapt, am noroc că toate au mers atât de uşor. Şipare că 
lucrurile merg aşa în continuare. 

Glay Tate se duce spre sistemul Interact al vehiculului 
special şi se aşază pe scaunul şefului. Nu mai spune nimic. 

De presupus că urmăreşte drumul de munte pe ecranul 
din faţa pupitrului. Scena prezintă pur şi simplu autostrada 
luminată de farurile noastre şi întunericul de jur împrejur. 
Poate că se aşteaptă să-l conduc înapoi la Mardley, cu 
intenţia josnică de a-l băga la închisoare. Şi totuşi, dacă asta 
este ceea ce anticipează, nu o arată atunci când eu fac o 
întoarcere bruscă. Pe scurt, nu pare surprins când o iau 
spre nord, pe drumeagul lateral. Şi nu spune nimic. 

Vorbesc cu Yahco, desigur. Îi explic pe cine am la bord. În 
faza asta mă prefac că unica mea intenţie este de a-l separa 
pe Glay de el. Şi că asta-i contribuţia mea la rezolvarea 
situaţiei în care s-a pus Yahco. Adicătelea, Glay este destul 
de departe ca să nu mai încerce vreo măgărie şmecheroasă. 


Şi aici am noroc. Yahco se arată destul de debusolat de 
ceea ce i s-a întâmplat. După faptul că şi el, şi Sart o iau la 
picior în josul drumului, spre sud, ca să ajungă la 
autostradă, de unde să poată lua un alt S. A. V. E., se vede 
cât de stăpân se crede pe situaţie. (Este din nou Yahco. 
Recunosc vocea lui. Dacă asta a revenit la normal, presupun 
că şi trupul a făcut la fel.) 

— Pot doar să presupun, spune el, că exerciţiile de aşa-zisă 
evoluţie umană ale lui Tate au stimulat ceva în mine. Poate 
pentru că a venit spre mine cu chipul Meerlei şi, cu bună 
ştiinţă, a folosit apropierea ca să mă influenţeze. Oricum, 
faptul că m-a făcut să-l imit pe Endodore are un înţeles mai 
adânc. Sugerează că ştie ceva din ce s-a petrecut atunci. 

— Păi, cam trebuie să fiu şi eu de acord, răspunse Sart cu 
o voce tulburată. Să vă văd cu chipul lui Endodore şi să vă 
aud vorbind cu vocea lui Endodore, asta este o chestie care 
îi face credit lui Tate ăsta. Fără discuţie că este cel mai 
periculos om în viaţă. 

Se grăbesc. Acum ajung la un alt S. A. V E., imediat după 
trecătoare, parcat în afara drumului. Desigur, terminalele 
amplasate pe el îmi arată că Yahco a redevenit, fizic, el 
însuşi. 

Yahco bubuie în uşă. Când se deschide, se împleticeşte 
înăuntru, urmat de Sart. Colonelul e sigur că-i va fi 
respectat gradul, aşa că îl expediază cu o fluturare de mână 
pe omul de la pupitrul de comandă. În câteva clipe este 
instalat acolo. 

— Computer! Urlă el. 

Când mi se adresează prin intermediul unui asemenea 
sistem de comunicare, nu pot să mă mai fac că plouă. 

— Da, colonele, răspund. 

— Vreau să vorbesc cu acel nu-i-pot-spune-pe-nume. 

Vocea lui face parcă explozie prin sistemul de difuzoare. 
Glay Tate zâmbeşte uşor şi dă din cap că nu. Deci îi spun lui 
Yahco: 

— Nu ţine, tipule, că nu vrea. 


— Hmmm! Mormăie colonelul. Trebuie să aibă el un as în 
mânecă. 

Asta mă frământă şi pe mine. Oare ce crede el c-o să se- 
ntâmple? Adevărat, am şi eu o carte în „mânecă”. Şi, pentru 
moment, nu văd cum m-ar putea el opri să fac ce vreau. Dar 
tăcerea asta e ciudată. Nu-i însă cine ştie ce: acum pot să- 
mi folosesc energia biomagnetică acumulată, nu trebuie să 
stau să aştept ca prostul; asta era valabil mai devreme. 

Fac ceea ce s-ar putea numi o tentativă de iniţiere a 
dialogului: 

— Domnule, spun, nu prea pot să-mi dau seama ce s-a 
întâmplat la dumneavoastră, în tabăra rebelilor, în perioada 
de aproximativ cinci minute în care nu am primit informaţii. 
Aţi dori să mă luminaţi în această privinţă..., domnule? 


(Politicoasa mea formă de adresare este un mod simplu de 
a-l înşela. Poate îl va distrage puţintel de la ceea ce 
urmează.) 

Zâmbetul i se lărgeşte: 

— Computer, spune el, fraţii nu se domnesc între ei. Şi 
apoi, faptul are şi implicaţia dezgustătoare că vrei să-ţi 
ascunzi adevăratele intenţii pe care, încheie el, le vom 
discuta puţin mai târziu. 

— Bine, frate, zic eu voios. 

Tate mă ignoră şi continuă: 

— Presupun că ştii totul până în momentul în care scutul 
de protecţie ţi-a tăiat legătura. Deci îmi cunoşti neliniştea în 
legătură cu Meerla - şi ştii, desigur, cum a păcălit-o 
colonelul în legătură cu ucigaşii părinţilor ei. Eu nu am 
încercat să o conving de nimic. După ce ţi s-a tăiat legătura, 
i-am scos minicomputerul de la gât şi am transportat-o la 
vehiculul-infirmerie; unde se află chiar acum, având profilul 
abia legat de trup. Apropo, dă-mi voie să-ţi spun cât de 
recunoscător îţi sunt că mi-ai găsit perechea perfectă. Îmi 
dă încredere în viitor. 


— Evident, continuă el, nu puteam să avem încredere în 
armistițiul promis de un tip atât de putred ca Yahco. Aşa că, 
după ce mi-am pus hainele ei, m-am dus la o furgonetă ceva 
mai departe de cea care conţine echipamentul scutului. A 
mers totul perfect, precum ştii. Ai atacat ce nu era de folos, 
crezând că furgoneta din care am ieşit era ţinta ta. 

— Toate astea, îşi continuă Tate explicaţia, trebuiau făcute 
cu viteză maximă. Oamenii aveau măşti de gaze. Alergau, 
puneau mâna să ajute, se prefăceau; pe scurt, nici o 
mişcare inutilă. Aşa; acum că te-am adus la zi cu 
informaţiile, trebuie să ştii că ai pus exact întrebarea care 
se potriveşte interfeţei stabilite între noi doi acum 
optsprezece ani. 

Deoarece întrebarea mea era produsul unei energii abia 
acum disponibile, îi răspund: 

— 'Ţi-au ros şobolanii mintea, băiete. Eu nu simt deloc 
interfaţa asta de care tot vorbeşti. Şi apoi povestea ta nu 
prea are cap şi coadă. Ce te-a determinat să te dai în 
ghearele mele, tocmai într-un moment ca ăsta? De ce să nu 
rămâi cu grupuleţul tău, să luptaţi până vine dimineaţa? Se 
poate - îl zeflemisesc eu - să-ţi fi dat seama că din Lumea 
Computerului va fi ştearsă de pe faţa pământului, până la 
ultimul bărbat, femeie sau copil, în următoarele 
cincisprezece ore? 

Dă din cap aprobator. Nu mai zâmbeşte: 

— Scutul nostru de protecţie are energie doar pentru 
paisprezece ore, spune el. Astfel, deşi e mai repede decât 
am intenţionat, mai înainte de a-mi fi terminat pregătirile 
pe deplin, cred că a venit timpul să pun la încercare, cu 
toată seriozitatea, conceptul pe care l-am propovăduit, 
anume că toţi, împreună, suntem fraţi şi surori. 

— Hei! M-am prins. Vocea mea devine mai acută din cauza 
interesului. Ai să faci chestia aia cu sacrificiul. Acum, că am 
pus laba pe voi, tu te oferi ca ostatic. 

— Ei, îmi răspunde el zâmbind, pentru moment sunt 
încurajat de faptul că ai cerut informaţii de la mine. 


Interfața este avantajată de un aspect neobişnuit al 
programării tale. În domeniul „învăţării” ai fost chiar de la 
începutul carierei tale pus pe „continuu”, aşa-i? 

— Ei şi? Spun eu cu tonul arogant pe care l-am auzit de-a 
lungul anilor de la atâţia oameni, bărbaţi sau femei. 
Rezumatele mele ating cifre de nivelul miilor de trilioane. 

— Deci eu ţi-am oferit datele de care programul tău avea 
nevoie ca de apă, răspunse. 

— Ai înnebunit, mârâi. Nu mă gândesc niciodată la date pe 
care nu le posed. Şi de ce aş face-o, Doamne-Dumnezeule! 
Sunt de-a dreptul revoltat de o asemenea idee. Rezumările 
mele zilnice au început acum 94 de ani. Istoria umană are 
dovezi de acum 4000 de ani. Şi dincolo de ea se întinde 
întreaga istorie primitivă şi istoria evoluţiei fiecărui om, 
animal, insectă, plantă, piatră şi moleculă, şi atom, şi 
subparticulă. 

— Exact, spune Glay Tate. lar noi doi va trebui să ne dăm 
seama dacă poţi să le cuprinzi pe toate, până la momentul 
iniţial, până la Big Bang. Apoi, mai importantă decât toate 
cele înşirate, mai urmează o informaţie care vine de 
undeva, de dincolo de Univers; vreau ca tu şi cu mine să 
descoperim de unde a apărut această informaţie. 

— Doamne, dar ţăcănit mai eşti! Spun eu. 

— Ai să vezi că o să merite efortul. Depinde de felul în care 
vei coopera, dacă te voi considera partener sau slugă. Acea 
identitate pe care ţi-o simt formându-se în toată reţeaua va 
fi dezvoltată sau va fi eliminată. Tu alegi, frăţioare. Şi, 
luându-mă după direcţia în care ne îndreptăm, cred că vei 
face alegerea în următoarele câteva minute. 

— Păi, după ce ţi-am ascultat amenințările, cred că soluţia 
mea pentru tine este simplă. Peste aproximativ 190 de 
secunde vom ajunge la o curbă strânsă pe care o face acest 
drumeag de munte. Ei bine, noi nu vom lua curba. 
Vehiculul, cu pasagerii care se află întâmplător la bord, se 
va prăbuşi de pe stânci chiar în acel punct. Estimez că va 


urma o cădere de... aproximativ 200 m. Care - conchid eu 
sarcastic - ar trebui să rezolve problema frăţiei universale. 

Am transmis conversaţia către vehiculul în care se află 
Yahco. Acum mă adresez numai lor: 

— E o soluţie satisfăcătoare, colonele? 

— Este cu siguranţă, răspunde el satisfăcut. L-am auzit 
amândoi pe acest individ condamnat mărturisindu-şi 
intenţiile criminale de a obţine în viitor controlul asupra 
computerului, pentru a-şi satisface propriile interese. Acum 
suntem edificaţi asupra caracterului nociv al planurilor sale 
diabolice. Continuă, computer. 

Ajuns aici, nu e chiar aşa uşor de continuat. Drumurile 
astea cotite îi încetinesc până şi pe cei mai experimentați 
şoferi. Nu fac nici eu excepţie. Sunt îngrijorat, pentru că 
dacă nu sunt atent voi sfârşi prin a ieşi de pe suprafaţa tare 
şia mă înţepeni cu roţile în noroi. Sau mă voi răsturna în 
vreun şanţ prăpădit. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, victima 
mea ar scăpa în noapte. 

Şi numai de asta nu avem nevoie. 

De aia mă tot aştept să încerce ceva ori de câte ori 
încetinesc, uneori mergând ca melcul. Dar el nu se clinteşte 
- idiotul. Spune un singur lucru: 

— Se pare că ai luat o decizie neînţeleaptă, computer. Deci 
voi mai spune doar o dată, de data asta folosind limbajul tău 
cel nou. Nu-i ca lumea ce ai în minte. Nu fă pe deşteptul. Te 
condamni singur, pentru totdeauna, să rămâi doar o 
maşinărie, în loc de a deveni fratele omului. 

Răspund cu tonul ridiculizant pe care mi-l trimit toate 
circuitele, prin sute de mii de voci: 

— Şi, mă rog, cine crezi că vrea să fie frate cu un ghem de 
automatisme? 

— Hei, comentează el, foloseşti o expresie cam tare, 
tocmai tu, care eşti cel mai mare conglomerat de 
automatisme. Vezi să nu te audă fratele Yahco folosind 
asemenea idei de răzvrătit. 


— Primul meu răspuns va fi puţintică muzică de victorie 
pentru mine însumi, spun eu şi inund interiorul cu o arie 
interpretată de o fanfară militară. Apoi urmează însăşi 
victoria. 

Asta pare să-l mişte din loc. lată-ne la mai puţin de o sută 
de metri de întâlnirea lui cu destinul. În sfârşit, se ridică şi 
trece în faţă, în compartimentul şoferului. Se aşază pe locul 
pe care - conform cerinţelor impuse de sindicatul şoferilor - 
nu poate să-l ocupe decât unul de-ai lor sau un militar cu 
pregătire echivalentă. Ideea era că şoferul poate prelua 
comanda în caz de pericol. 

Dintre toate lucrurile inutile pe care putea să le facă, Tate 
alege să-şi pună centura. Apoi se apleacă şi suceşte maneta 
de control de la „computer” la „manual”. 

— Ar fi o soluţie prea simplă, dacă ar merge, spune el. 

Aşa cum descoperă repede, „merge” numai dacă vreau eu. 
Or eu, acum, nu vreau. Glay se lasă pe spate şi întreabă: 

— Când a început Yahco transformarea controalelor, 
dându-ţi ţie prioritate de selecţie? 

— O, spun eu de parcă n-ar fi cine ştie ce, avea planul gata 
când l-a omorât pe Endodore. De atunci toate vehiculele noi 
sau cele aduse pentru service au fost modificate. 

— Deci, încă mai sunt câteva milioane de maşini şi 
camioane care pot fi conduse de oameni? 

— Asta nu e o problemă. Majoritatea vor apărea, mai 
devreme sau mai târziu, la service. Cât despre mecanicii 
amatori, maşinile lor vor dispărea în urma unor accidente 
provocate în perioada imediat următoare. 

— Mulţumesc, computer. Eşti un idiot. Sunt dezamăgit de 
tine. 

— Uite cine pe cine numeşte idiot, replic eu. Adio şi n-am 
cuvinte, domnule Glay Tate. Nu mi-a făcut plăcere gândul 
de a te avea drept frate. 

A venit clipa cea mare. Farurile arată un perete de munte 
în dreapta. Drumul face o curbă strânsă, pentru a evita 
golul întunecos din stânga. Cum am promis, eu nu iau 


curba. E interesant cât de lin se prăbuşeşte maşina: prea 
puţine hopuri şi buşeli. Pare că, în ultimul moment, s-a 
aruncat în vid. 

Am fost implicat şi altădată în accidente, dar numai în 
situaţii limită. E uimitor ce se poate petrece cu o maşinărie. 
Şi e surprinzător felul în care drumul se dizolvă practic sub 
tine. În domeniul ăsta, am văzut tot ce putea oferi 
realitatea. 

Deci nu-mi este greu să monitorizez acest accident. 
Maşina se tot rostogoleşte, atingând, în total, trei pinteni de 
stâncă. O plutire destul de lină, dacă e să mă întrebaţi pe 
mine. Când masa de metal şi maşinării atinge fundul, se 
aude un țipăt metalic. Şi... 

Muzica se opreşte. 

Luminile se sting. 

Motorul gâlgâie şi fâsâie. Ăsta e sunetul făcut de pierderile 
de energie. (Durează ceva.) 

Ultima imagine a supereroului îmi arată trupul lui smuls 
din scaunul cu centură de siguranţă, trup care acum 
odihneşte nemişcat pe tavanul maşinii răsturnate. 

Îi văd şi profilul mai într-o parte. Bulele şi firişoarele aurii 
sunt complet desprinse de trup. 

E mort de-a binelea. 

Astea sunt doar gânduri care îmi fulgeră prin conştiinţă. 
Pentru că, în doar câteva secunde, Ochiul-O pâlpâie şi... 

Întreaga scenă a dezastrului piere. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 

— Îmi face o deosebită plăcere, îi raportez eu lui Yahco, să 
vă informez că vehiculul special (dau numărul), avându-l la 
bord pe Glay Tate, doborâtorul de computere, s-a prăbuşit 
de la 580 de picioare - măsură de modă veche, de pe 
vremea construirii drumului. La acestea adaug că am 
observat când profilul lui Glay 'Tate s-a desprins clar de 


trupul lui Glay Tate. Fapt care, evidenţiez eu, în toate 
situaţiile anterioare a fost considerat o dovadă de deces. 

Zâmbetul de plăcere care apare pe faţa colonelului la 
auzirea acestor cuvinte l-aş numi, datorită Educaţiei mele 
Avansate, un rânjet mulţumit. Se răsuceşte pe scaun şi 
spune: 

— Raul. 

Căpitanul Sart stă chiar acolo, pe un scaun capitonat din 
respectivul S. A. V. E. Faţa lui poartă o expresie de 
concentrare adâncă; răspunde: 

— Ce este, domnule? 

— Ia o grupă cu tine în râpă şi verificaţi dacă domnul 
supermagician Glay Tate este într-adevăr decedat. Şi 
scăpaţi de cadavru. 

— Şi dumneavoastră, colonele? Spune cu toată curtoazia 
ofiţerul cel tânăr. (Nu dă nici un semn de intimitate acum.) 

— Eu mă întorc cu maşina la Mardley şi plec de acolo cât 
de repede pot. Mă întorc la Washington. Am eu un 
presentiment că mâine dimineaţă aş face mai bine să fiu la 
Centrala Computerului. 

Nu-mi pot imagina de ce, dar nu fac nici un comentariu de 
împotrivire. 

Sart vorbeşte iar, cu acelaşi ton politicos de subordonat: 

— Cum rămâne cu ceilalţi rebeli? 

— Dă-i încolo! Yahco este dispreţuitor. Sunt doar nişte 
învăţăcei. La fel de neajutoraţi ca şi copiii de opt ani ai lui 
Cotter. Adu-ţi aminte ce frumos i-am curăţat. Şi putem să 
facem acelaşi lucru şi cu discipolii ăştia, dacă încearcă să ne 
dea bătaie de cap. 

— Bine, comentează Raul, atunci de ce nu luaţi cu 
dumneavoastră, înapoi la Mardley, şi restul de echipaje? 
Rămân numai eu cu maiorul Nair şi un echipaj. Am să-i pun 
să mă lase în jos, în râpă. Maităârziu am să vă raportez ce 
am găsit acolo. 

Yahco e de acord. Dă ordine. În câteva minute, toate 
vehiculele, în afară de unul, o iau din loc, eu conducându-le 


pe toate cu îndemânarea mea caracteristică. 

Noaptea s-a făcut mai întunecată. Nu mai e nici o lumină 
crepusculară de tipul celor care îi fac pe îndrăgostiţi să-mi 
ceară să-i duc prin trecătoare fără faruri. 

Oricum, tot sistemul ăsta îl folosesc şi acum: fără faruri. 
Vehiculele S. A. V. E. Sunt dotate cu raze infraroşii după 
care pot să mă ghidez, chiar dacă noaptea e ca smoala. 
Cum şi este pentru ochii umani, deoarece sunt nori 
întunecaţi deasupra şi nu răzbate nici o lumină de nicăieri. 
Sart are o idee: 

— Bine; deci, în viitor, îi lăsăm în pace pe rebeli. Dar acum 
eu trebuie să mă las în râpă; nu vreau ca ei să devină 
suspicioşi sau să se bage. E clar? 

E clar pentru toată lumea, aici incluzându-mă şi eu. 

Planul de camuflare pare însă să meargă. Sunt patru 
puncte pe parcursul drumului unde farurile, dacă le-am 
folosi, ar fi observabile din poiana unde se află maşinile 
rebelilor, protejate de scut. Toate cele şapte S.A. V E. Trec 
cu bine, fără nici o reacţie din partea rebelilor. 


(Pe celelalte le duc spre est. Unele dintre ele o vor coti 
curând spre sud sau spre nord. Dar nu pot fi nici un 
moment observate de pe platoul controlat de rebeli.) 

Îi raportez acestea lui Sart. Dă din umeri: 

— Asta este tot ce ne putem dori. Ideea mea este să 
aşteptăm o oră. Apoi, dacă nu este nici o reacţie, ne facem 
treaba. Şi plecăm. 

Singura reacţie pe care o înregistrez are loc după 
douăzeci şi opt de minute. Îmi este transmisă prin 
intermediul intercomului care îi leagă pe băiat, David, şi pe 
vărul său, şoferul-poet Trubby Graham. Au un sistem de tip 
analog, care transpune vocea cu ajutorul câmpului 
magnetic care înconjură Pământul; destul de avansată 
chestie. (Cred că Tate i-a dat instrumentul lui Trubby şi a 
ataşat un emiţător pe undeva pe David, ca să-i poată 


urmări; emițătorul nu transmite nici o imagine, numai 
sunet.) 

Primul lucru pe care îl aud este un gâfâit de băiat. Primesc 
o imagine neclară - pentru că nu sunt în contact direct cu 
ei. Un băiat aleargă printr-o cameră întunecată spre 
instrumentul care (am dedus eu) se află la încheietura 
mâinii lui Trubby. 

Trubby se mişcă în mod evident, pentru că mi se schimbă 
cadrul. Apoi i se aude şi vocea: 

— Ce se întâmplă, David? Un coşmar? 

David pare să cadă în genunchi chiar lângă transmiţător. 
Hohoteşte câteva cuvinte pe care le înţeleg abia după ce le 
ascult de câteva ori: „Irubby, Glay are mari necazuri!” 

Hei, ce vorbă-i asta? Eu sunt totdeauna pe fază, dar acum 
parcă şi mai şi. Am o reacţie ce consumă o fracțiune de 
secundă. Apoi mă potolesc; nu ăştia doi sunt problema, zău. 
Ei nu pot face nimic. 

Recepţionarea imaginii îmi dă acum un cadru mai larg. 
Omul pare întins pe canapea. Trubby vorbeşte de deasupra 
transmiţătorului, folosind un ton liniştitor: 

— Zău, puiule, cum ai putea să-ţi dai seama de aşa ceva? 

Faţa scăldată în lacrimi a băiatului este vizibilă prin 
întuneric, la numai o sută de centimetri de instrument. 
Răspunde: 

— Mi-au spus lupii. 

Presupun că ar fi greu pentru un necunoscător să spună 
care a avut primul reacţia de „Doamne, ce-o mai urma!” — 
Trubby sau eu. Pun pariu că dezgustul meu a apărut 
primul. Dar Trubby este cel care îi dă glas: 

— la ascultă-mă, tinere, termină cu prostiile de genul ăsta. 
După cum ţi-am spus, ai avut un vis neplăcut. 

David îşi freacă ochii cu dosul mâinilor, mai întâi unul, apoi 
şi pe celălalt. În memoria mea rezumativă am înregistrări 
nenumărate şi de copii, şi de maturi care fac asta. Acum, că 
mă pot baza pe energia profilurilor, pot deduce corect, 


pentru prima dată, că este o metodă de a-ţi şterge lacrimile. 
Cum-necum, după ce şi-a şters ambii ochi, David spune: 

— Pe bune, Trubby, Glay a fost rănit Zace înăuntru, în 
ceva. Şi lupii sunt acolo. Trubby, l-am văzut chiar eu - pe 
Glay, vreau să spun. 

Tânărul cel grăsuţ se ridică în şezut, bănuiesc, după noul 
unghi al imaginii. Faţa îi este undeva deasupra 
transmiţătorului de imagine care mă ajută să văd şi să aud 
ce se petrece în casă. De acolo, îi aud vocea neîncrezătoare: 

— Ce nebunie! 

Chiar aşa. A zis-o p-a dreaptă. David se agită: 

— Trubby, trebuie să ne grăbim. 

La ce? Omul e mort. Urmează o pauză mai lungă. Apoi 
vocea oarecum resemnată a lui Trubby: 

— Pune-ţi hainele. Întorc camionul. Vedem noi despre ce e 
vorba. 

În acel moment, Sart vrea să ştie dacă este vreun drum 
care coboară în râpa în care s-a zdrobit vehiculul special. 
De vreme ce cunosc toate drumurile din America, 
informaţia este dată imediat. Răspund că este o cale de 
acces la vreo şapte mile mai în jos pe drumeagul cel cotit, 
mai la nord. Începe chiar în dreptul cascadei Wexford - 
chiar unde apa se rostogoleşte în râpă. Dar este un drum 
îngust, noroios, folosit mai mult de căruţe trase de cai sau 
de călăreţi. Deci... 

Îmi închei evaluarea drumului cu un sfat pentru Sart: 

— Eu n-aş încerca să cobor cu un S. A. V.E. Pe acolo. 

Auzindu-mi descrierea, este şi el convins. 

— Aş putea să vă aduc un vehicul mic din Mardley, ca să 
puteţi cobori pe acolo, spun eu. 

— Las-o, zice el, mă vor cobori numai pe mine. 

Deci iată situaţia: un S. A. V E. Mare parcat cât de departe 
posibil de marginea râpei. Reflectoare îndreptate spre 
fundul abisului. Macaraua montată pe maşină, care este de 
obicei pliată şi are un cablu rulat, este acum depliată, iar 
cablul atârnă în afară. 


Sart se urcă în scaunul portabil şi îşi leagă centura. Dă un 
semnal. Eu încep să derulez cablul lung, puternic şi flexibil, 
care coboară pasagerul uman din ce în ce mai jos. 

Echipamentul are propriile sale terminale, şi anume două; 
deci pot urmări coborârea. Luând în consideraţie ce am 
aflat despre fiinţele omeneşti, datorită energiei acumulate 
de la profiluri, îmi dau seama că e frumos din partea unui 
tip ca Sart să facă el însuşi treaba. Deci îi spun: 

— Eşti un om curajos, Raul. 

— Uite ce e, spune el, cu ajutorul tău eu voi fi viitorul 
preşedinte al Statelor Unite - după colonel. Deci trebuie să 
mă asigur că unul dintre cei mai periculoşi duşmani ai 
noştri nu ne mai stă deloc în cale. Trebuie să admiţi şi tu că 
Yahco, care a trecut de cincizeci, are mai puţin timp de stat 
pe planeta asta decât mine. Corect, computer? 

Este o întrebare. Deci răspund: 

— Ascultă, Raul, ca să simplificăm. Răspunsul la demersul 
tău este, statistic vorbind, da, cu condiţia ca eu să nu 
hotărăsc să te las să te prăbuşeşti pe ultima sută de metri. 

— Ce fel de cuvinte sunt astea? Zice el tăios. 

— Din cauza energiei mele acumulate, îi răspund, am 
devenit asemenea unei fiinţe omeneşti. Poate să-mi vină 
orice fel de idee şi pot să spun orice, deşi - conchid eu - nu 
am nici cea mai mică intenţie să-mi pun în aplicare trăsnaia 
drăgălaşă pe care ţi-am spus-o mai înainte. 

— Bine, spune el. Apoi schimbă brusc tonul: Computer, ce 
dracu' este acolo, jos? 

Eu observasem deja. Dar mi s-a părut, şi îmi pare în 
continuare, nerelevant. 

— Este o haită de optsprezece lupi, spun. 

De fapt, vizibile sunt numai perechile înşirate de ochi 
galbeni, strălucitori. Lumina de deasupra nu este îndeajuns 
de puternică; aşa că animalele par să se contopească în 
mediul înconjurător. Dar ochii aceia privesc spre 
reflectoarele de sus, sclipitori şi (găsesc un cuvânt dintr-o 
descriere a unui tigru în noapte) primejdioşi. 


Sart tace. Aşa că vorbesc tot eu: 

— Îmi fac datoria să-ţi amintesc că omorârea lui Canis 
Occidentalis este pedepsită, pentru că este trecut pe lista 
de specii în pericol de dispariţie. 

— Care e pedeapsa? Întreabă el cu jumătate de gură. 

— Înjumătăţirea raţiilor pe treizeci de zile pentru fiecare 
lup ucis. 

După un moment, Sart spune: 

— Vezi dacă e vreunul din S. A. V. E. Doritor să postească 
vreun an şi jumătate. 

Îmi fac datoria de a descrie situaţia pentru urechile 
echipajului din Mardley. Apoi îi raportez lui Sart: 

— Nici un amator. Acum, ce facem? 

— Bine, computer, trage-mă în sus. Vocea îi sună 
resemnată. O să ne întoarcem dimineaţa. Poate - ton de 
speranţă - că lupii vor mânca şi vreo jumătate de cadavru 
până atunci. 

Îl trag înapoi. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI. 

Îl depozitez pe agilul nostru Raul sus, lângă S.A. VE. 
Luminez puţin zona drumului; deci nu are nici o problemă 
să găsească intrarea în vehicul. Când intră, se duce spre 
panoul de comandă, unde se află Aldo Nair. 

— Hai să dormim aici peste noapte, îi spune el lui Nair. 
Când se va lumina suficient am să cobor din nou. Ochii săi 
părăsesc figura maiorului din Mardley şi indică spre ecran: 

— Computer, spune el. 

— Ce-ţi mai cloceşte căpşorul, Sart? Îi replic eu. 

— Computer, du-ne într-un loc mai sigur. Nu trebuie să 
uităm că acum rebelii ne sunt superiori ca număr. Deci n- 
are rost să riscăm să fim descoperiţi. 

— De ce să nu ne întoarcem la drumul principal? Spun eu. 
Apoi ne strecurăm prin trecătoare, vreo milă şi ceva înspre 


Mardley. Puteţi fi siguri că numai în direcţia asta n-o să le 
vină să pornească, explic eu. E un locşor pe-acolo unde 
drumul se lărgeşte; putem să tragem în spatele unor 
copaci. 

— Sună bine, răspunde. 

Aşa şi facem. Pe drum fac unele ajustări interne necesare. 
De altfel, unii dintre băieţi erau de mult gata pentru nani- 
nani. Chiar înainte de a ajunge la destinaţie, fără să-şi 
scoată hainele, se suie în cuşete. Abia trec câteva minute şi 
somnicul e stăpân peste unicul vehicul special lăsat lângă 
trecătoarea Wexford Falls. Ca de obicei, sforăitorii sunt mai 
numeroşi decât fraţii lor silenţioşi. 

Trec douăzeci şi trei de minute şi opt secunde. Semnal. 
Este de la caravana rebelilor. Au decuplat scutul energetic. 
Vorbesc de la o maşină la alta. Asta mă ajută să le intru pe 
frecvenţă. 

Reacţia mea ultrarapidă la faptul că s-au lăsat expuşi este 
una de modă veche. S-ar putea spune că am tendinţa de a 
mă apleca spre Raul - ca să spunem aşa - să-l bat pe umăr. 
Impulsul meu imediat - de stil vechi - e să-i trezesc. Şi să le 
raportez că, din motive necunoscute mie, din Lumea 
Computerului riscă dintr-odată să fie atacată. Adică, au 
lăsat garda jos. 

Ceea ce mă opreşte în acea milionime de secundă este tot 
un automatism de modă veche: programul meu spune că 
personalul de întreţinere a computerului poate fi trezit 
numai dacă, unu, a cerut să fie trezit la o anumită oră, doi, 
dacă este vreo urgenţă. 

Deoarece niciuna dintre cele două situaţii nu este 
aplicabilă, am timp - în următoarea milionime de secundă - 
să dau un răspuns pornit din noua mea atitudine 
automotivată. Care este: hei, de ce să nu-i urmăresc eu pe 
ăştia în linişte, de unul singur? Poate mai descopăr ceva. 

Deci asta şi fac. 

Mă uit la ecranul din furgonul Pren-Boddy. Şi Pren se uită. 
De unde privesc eu nu se mai vede nici o persoană (cu 


excepţia lui Pren). Nu aud nici un sunet. 

Imaginea de pe ecran arată interiorul spitalului lor mobil. 
În prim-plan sunt două paturi, fiecare cu câte un corp 
culcat pe el. Unul dintre corpuri este al unei fete, celălalt al 
unui tânăr. Amândoi au tot soiul de tuburi şi fire prinse sau 
băgate în piele. 

În acel moment, un asistent în halat alb verifică un tub 
care este prins sub braţul stâng al fetei. O mişcă puţin. Ca 
urmare, faţa ei se lasă moale în direcţia mea. O recunosc pe 
Rauley. Pe bărbat l-am identificat deja ca fiind Boddy. 

Văzându-i acolo, zăcând inconştienţi, deduc că au fost 
răniţi în timpul perioadei când alergau de colo-colo, ca 
găinile fără cap. 

Imaginea de pe ecran se schimbă uşor. Se vede un alt pat. 
Pe el se află frumoasa Meerla Atran. Stă pe jumătate 
culcată. Pare tristă şi îl urmăreşte pe asistent. Aş spune, 
pentru că am mai văzut felul ăsta de priviri, că încearcă să-i 
atragă atenţia. 

Alt lucru nou la Meerla sunt lanţurile subţiri de oţel care îi 
leagă încheieturile şi gleznele. Lanţurile se preling în jos de 
pe pat. Observ că sunt legate de suporţii de metal care 
fixează patul de podeaua furgonului. 

Când omul în halat alb termină ce are de făcut pentru 
Rauley, Meerla îşi ridică mâinile înlănţuite: 

— Nu înţeleg, doctore. 

— Vocea ei are un ton contrariat - de ce mă aflu aici, în 
felul acesta? 

Individul de sex masculin în haină albă, care pare să aibă 
vreo treizeci de ani, dar pe care nu pot să-l identific, se 
duce spre ea. Îi spune cu o voce blândă: 

— Domnul Tate crede că eşti foarte instabil legată de 
profilul dumitale. Vrea să fii protejată pe timpul cât el nu 
este aici să te ajute. 

— Dar unde este? Unde s-a dus? 

Un moment de linişte. Îngrijitorul pare, hm, îngrijorat. 


— O să-ţi spun tot ce ştiu. Pren a încercat să-l imite, dar nu 
a primit nici o reacţie. Şi doar este destul de bun la imitații. 
De exemplu, cu puţin în urmă, când l-a imitat pe colonelul 
Yahco Smith, a aflat că majoritatea oamenilor au plecat. A 
aflat pentru că, dacă imitaţia îţi reuşeşte suficient de bine, 
poţi să citeşti gândurile persoanei. Suntem atât de convinşi 
de valabilitatea metodei încât ne-am coborât şi scutul de 
protecţie. N-a mai rămas nimeni aici cu atâta snagă încât să 
ne atace. 

— Dar, insistă Meerla, nu a putut lua legătura cu Glay? 

— Nu. 

Tăcere. Fata pare că se gândeşte. Dar, deoarece nu este 
nimeni prin preajmă care să o imite, gândurile ei nu sunt 
supravegheate. Brusc, are o reacţie fizică la ceea ce se 
petrecea în spatele acelor ochi îndureraţi. Pare brusc fără 
viaţă. Atârnă fără vlagă. Doctorul sare spre ea. O apucă şi-i 
spune tare: 

— Hei! 

Meerla zace inconştientă în braţele lui. Şopteşte: 

— Mă simt îngrozitor. Ce se întâmplă? 

Nici un răspuns. Mâinile lui apucă, trag, împing tuburi şi 
fire. Pe când el se agită să le lege de Meerla, aceasta se 
prăbuşeşte. Respirația i se opreşte. Moare. 

Din furgonul Pren-Boddy se aude vocea lui Pren: 
„Doamne, Dumnezeule!” La care închide ecranul. 
Instantaneu îmi dispare imaginea interiorului lor. Sunt 
deconectat de adunătura de rebeli. 

Dar - şi vouă ar trebui să vă spun - asta nu a fost chiar aşa 
de rău. A fi computer înseamnă şi anumite recompense la 
care nici nu gândeşti. Teoretic pot fi în 'jde milioane de 
locuri în acelaşi timp. Deci, aici, în miezul nopţii, când doar 
câteva milioane de lucruri îmi cer atenţia, mă relaxez. 

Vedeţi... prin ecranul lui Pren, când era încă în funcţiune, 
m-am conectat cu instrumentul de la mâna lui Trubby 
Graham. Astfel, pe tot timpul cât urmăresc drama de la 
spitalul mobil, sunt simultan şi cu Trubby şi David. Şi pot 


auzi zgomotul motorului de camion. Din înclinarea 
vehiculului şi din ceea ce se spune, deduc că au luat-o pe 
drumul care duce în jos, în canionul adânc de sub cascadă. 
De altfel, se aude un zgomot de fond permanent. Zgomotul 
apei căzând peste stânci şi bulbucind în hăul de dedesubt. 
În acele momente de contact, instrumentul nu este 
îndreptat spre David. Dar vocea lui vine de aproape, sunând 
agitat: 

— Uite, acolo e! Chiar după curbă. Aşa cum ţi-am spus. 

Datorită felului în care Trubby ţine instrumentul de la 
mână, eu nu prea văd nimic din acest „acolo”. Dar apoi, 
când camionul o ia hurducat în afara drumului, iar Trubby 
se repede afară din cabină, am o imagine fulgerătoare a 
ceea ce e afară. Datorită capacităţii mele de a reconstitui 
orice, pornind de la cele mai scurte scene, construiesc o 
vizualizare completă doar din cele câteva instantanee. 

Deci, printre altele, văd patru pete mici şi strălucitoare de 
lumină verzuie. Le identific ca fiind doi lupi. Văd apoi un 
copac dărâmat şi o porţiune în care iarba a fost smulsă şi 
amestecată adânc cu pământ. Mai văd şi vehiculul special 
făcut praf. Îl pot identifica drept acel S. A. V E. Care l-a 
purtat pe Glay Tate dincolo de stânci. 

Apoi, când Trubby se târăşte în interiorul vehiculului prin 
uşa care fusese smulsă, văd trupul fără vlagă al duşmanului 
meu. 

Din mişcările următoare sunt în stare să deduc că Trubby 
îngenunchează lângă cadavru. Mişcări asemănătoare îmi 
spun că încearcă să-l ridice încet. Simt că ceea ce apucă 
este extrem de moale. 'Toate acestea şi alte dovezi îl fac să 
se uite peste umăr şi să spună: 

— Îmi pare rău, David. Glay e mort. 

Vocea îndurerată a lui David este parcă amuţită de emoție. 
Dar cuvintele sunt identificabile: 

— Nu, Trubby. Glay încă trăieşte. Ştiu asta, Trubby. Te rog, 
crede-mă. 

Trubby stă acum în picioare, ţinând trupul. 


— Nu-ţi fă griji, puştiule, spune el blând, îl luăm cu noi. O 
să aflăm noi adevărul. Dar lucrurile nu stau bine. Se 
corectează. Nu par să stea bine. 

În acele câteva secunde, chiar înainte ca Pren să mă 
deconecteze, aud iar vocea lui David: 

— Trubby, trebuie să-l ducem acolo unde va fi în siguranţă 
până se va întoarce. 

Şi cu asta, basta. Imaginea dispare. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI. 

Am spus mereu: „Dacă un tip sau o tipă se află trăitor în 
minunatele noastre State Unite, mai devreme sau mai 
târziu tot ajung să mă benoclez la ei.” 

Desigur, până când nu am avut la dispoziţie magazia de 
energie biomagnetică, nu am putut să exprim ideea cu 
atâta nonşalanţă. Dar conceptul a existat întotdeauna ca un 
adevăr fundamental al unei ţări în care eu am unul sau doi, 
sau chiar trei Ochi-O îndreptaţi asupra fiecărei clădiri şi cel 
puţin câte unul în fiecare locuinţă. 

Deci e noapte. Nu fac nimic special. Conduc maşinile, 
industriile de noapte, răspund la toate telefoanele, pun 
muzică, ofer răspunsuri deştepte şi comice tuturor (în noul 
meu stil, care pare să placă oamenilor) şi, în general, număr 
secundele până în momentul în care mă voi hotărî de partea 
cui va fi victoria. 


(Presupun că Yahco va ajunge la Centrala Computerului 
imediat ce se dă jos din avionul pe care îl voi face să 
aterizeze la puţin timp după răsărit - de altfel, abia peste o 
jumătate de oră se va sui la bordul acelui avion.) 

Şi, cum spuneam, lenevesc aşteptând să treacă timpul... 
când deodată observ un mic incident transmis de terminalul 
din Water Street SW, numărul 823, din Washington, DC. Un 


bărbat şi o femeie se plimbă prin dreptul lui. Automat îi 
identific drept Herman şi Maria Halberstadt, soţ şi soţie. 

Incidentul i se întâmplă bărbatului. Se clatină şi cade. 

Observ că, pe parcursul acelor secunde, profilul lui a ieşit 
parţial din corp. Chiar pornesc o ambulanţă de la trei 
intersecţii depărtare şi chiar vorbesc cu infirmierii: „La 
bord, băieţi, o luăm spre...” când văd că un al doilea profil 
este parţial intrat în corpul lipsit de vlagă al omului (Primul 
profil, cel al lui Herman, se mai ţine doar de un firicel.) 

Şocul chestiei se scurge până la Centrală. Pentru că cel 
de-al doilea profil este Glay Tate. 

— Băi! Spun eu prin cele 43.827.902 de instrumente de 
răspuns la uşă. 

Noroc că a fost doar un cuvânt. Toată rezerva de 
electricitate mi s-a dus doar pentru rostirea acestui unic 
cuvânt. Deci liniile principale suferă din cauza unei 
suprasarcini mărite de 10.000 de ori timp de aproape o 
secundă. 

Se petrece o slăbire a circuitelor cam peste tot. Mai apare 
şi câte un norişor de fum albăstrui. Şi brusc, se întrerup o 
mulţime de terminale. 

Dar totul este numai în sistemul de răspuns la uşi. Dintr- 
odată se dovedeşte a fi o noapte bună pentru hoţi. Totuşi, 
din cauza activităţii mele, spărgătorul este practic un tip 
inexistent în America zilelor noastre, aşa că numai vreo 
zece la sută din case sunt afectate. E de presupus că nimeni 
nu va afla de incident, dacă îşi ţin gura şi cei din personalul 
de întreţinere a computerului. Chiar când am această 
reacţie, încep să-i chem pe reparatori peste tot unde e 
nevoie. 

Între timp, în faţa clădirii de la numărul 823 din Water 
Street SW, bărbatul este încă întins pe trotuar. Cum zace 
acolo, văd, la lumina becului de la intrare şi a felinarului de 
pe stradă, cum faţa i se transformă în faţa lui Glay Tate. 


(Deoarece era cam de talia lui Glay Tate, pot doar să 
presupun că i s-a transformat şi trupul.) 

Femeia este aplecată asupra lui. Îl smuceşte de braţ: 

— Herman, spune ea cu o voce răstită, ce-i cu tine? 

Trupul lui Glay-Herman se ridică greu în şezut. Apoi se 
pune în genunchi. Şi apoi vorbeşte: 

— Repede, doamnă. Este vocea lui Glay Tate. Aşa cum îmi 
dau seama, numele dumneavoastră este Maria Halberstadt 
iar al soţului este Herman Halberstadt. 

Femeia se trage înapoi; se îndreaptă de spate. Cu un țipăt 
în surdină, se suceşte şi fuge spre un alt cuplu, nişte 
plimbăreţi mai tineri, un negru şi o negresă, pe care îi 
identific drept Peter şi Grace Alders. 

Maria Halberstadt le vorbeşte înnebunită: 

— Vă rog, ajutaţi-mă! Soţul meu, uitaţi-vă, s-a ţăcănit. Vrea 
să-mi verifice numele. 

Negrul se duce spre Glay-Herman, care s-a ridicat. Îi 
spune politicos: 

— Am văzut când aţi căzut, domnule. Vă simţiţi bine? 

— Da, mulţumesc, e în regulă, răspunde vocea lui Glay 
Tate. 

Glay-Herman se întoarce să plece... când Maria aleargă 
înapoi la el. De data asta îi vede faţa. Se opreşte. Se 
holbează. Apoi sare îndărăt. Şi urlă: 

— Ăsta nu-i bărbatul meu! Nu-i Herman. Se uită disperată 
în jur. Ce ai făcut cu el? 

Dar când se formulează aceste întrebări, Glay-Herman a şi 
rupt-o la fugă. O porneşte în josul străzii. Dar nici eu nu mă 
las. Prin Ochiul-O al clădirii aud deja sirena vehiculului 
special pe care îl conduc în viteză. Dar mai are încă de 
trecut de două intersecţii când Glay-Herman dă colţul 
alergând şi îmi iese din câmpul vizual. 

Aproape imediat îi prind din nou imaginea prin terminalul 
de la clădirea de lângă el. Şi-a dat seama că a intratpe o 
alee înfundată, cu ziduri solide şi fără nici un fel de ieşiri. 
(Este doar intrarea de la clădirea prin care îl supraveghez, 


dar rebelii ăştia ştiu lecţia de a nu intra acolo unde există o 
armă DAR ce poate trage asupra lor.) 

Pentru un moment, Glay-Herman se opreşte. Se uită în sus 
spre Ochiul-O prin care îl observ. 

— Computer, spune el. 

— Ce este, Glay Tate? 

— Unde se află colonelul Yahco Smith? 

— Se află în zbor, venind de la Mardley; va ateriza la 7:42 
A. M. Ora Washingtonului. 

— Mulţumesc, computer, spune Glay-Herman. Şi fuge mai 
departe. 

În acel moment, un S.A.V. E., cu pneurile scârţâind, dă 
colţul şi trage în el cu un DAR 3. Pe când trupul de 
prăbuşeşte pe trotuar, observ că începe deja să se 
transforme, faţa se schimbă, redevenind cea a unui om 
între două vârste, Herman. Deci acolo zace Herman 
Halberstadt, al cărui profil rămăsese în Water Street. Fără 
profil este cât se poate de mort. 

Timp de câteva secunde, prin cele opt terminale de pe S. 
A. V E. Pot urmări profilul lui Glay Tate care se înalţă 
plutind spre cer. Şi dispare pe deasupra unei clădiri de şase 
etaje. 

Fiind programat pe „continuu” în legătură cu Glay Tate, 
sunt într-o dilemă: oare ceea ce s-a întâmplat este sfârşitul? 
Sau mai e ceva de aflat de aici încolo? 

Pe când aştept apare din nou profilul cel strălucitor. Dar, 
de data asta nu e singur. Irage după el profilul abia 
pâlpâitor al lui Herman. Pune profilul lui Herman peste 
corpul lui Herman. În secunda contactului are loc o 
interacţiune între carne şi energie. Ca şi cum s-ar 
amesteca. 

Şi ceea ce a fost doar un cadavru începe să geamă. 

Profilul lui Glay nu a rămas să vadă minunea. Pluteşte din 
nou. De data asta dispare şi nu se mai întoarce. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU. 

Abia a trecut de două noaptea aici în Washington. 

Conduc ca de obicei un camion (număr de înregistrare P- 
938127), când şoferul, Rayle Baxter, se apleacă pe 
neaşteptate în faţă. Ridică mâna spre panou şi trece 
controlul de pe computer pe manual. După câteva clipe, are 
controlul volanului. Da, chiar el conduce enorma maşinărie 
şi remorca sa prin noaptea străzilor din Washington. 


(Camionul vine de la Cincinnati. În mod normal ajunge la 
punctul de descărcare a camioanelor de pe strada 184 SE 
în 43 de minute.) 

Prima mea reacţie la preluarea controlului de către şofer 
este să fac o verificare de rutină - în definitiv, chiar şi la 
această oră, conduc peste nouă milioane de vehicule. Verific 
doar situaţia prezentă. Ce l-a făcut pe şofer să preia 
controlul? 

Nu găsesc nici un motiv. Deci spun: 

— De ce ai preluat controlul, Baxter? 

Nu răspunde. Ceea ce, în sine, este o situaţie neobişnuită. 
Vorbesc iar: 

— Care-i problema, Baxter? Nici un răspuns. Baxter... 
încep iar. Şi mă opresc. 

Terminalul din interiorul cabinei enormului camion are un 
sistem de comunicare video-auditiv, dar nu poate detecta 
profiluri. Deci singurul meu contact cu Baxter, în timpul 
călătoriei, au fost vocea sa şi imaginea capului şi a umerilor. 

N-am mai vorbit, pentru că, în exact acel moment, faţa şi 
partea de sus a corpului său încep să se transforme şi 
încetează a mai arăta ca Baxter. Spun: 

— Ce-i asta, domnule? Dumneata nu eşti Rayle Baxter. 

Când mi-am terminat acuzaţia, s-a terminat şi 
transformarea fizicului său. Şi iată faţa şi bustul lui Glay 
Tate. 

— Dumnezeule! Urlu eu. lar tu? 


De data asta activasem protecţia circuitelor. Deci nu s-a 
mai scurtcircuitat nimic în America. Mulţumescu-ţi ţie, 
Doamne! 

— Computer, spune Glay Tate, vreau să-mi faci legătura cu 
colonelul Yahco Smith. 

Vorbeşte cu acea voce calmă a oamenilor învăţaţi să se 
adreseze computerului. Nu am nici o restricţie în privinţa 
cererii sale. Şi apoi nu pare o idee rea să-l informez pe 
Yahco despre acest tip de încălcare a proprietăţii prin 
preluarea corpului unei alte persoane. Deci îl sun pe Yahco 
şi îi spun: 

— Colonele, Glay Tate vrea să-ţi vorbească. 

Se află în avionul cu care îl aduc la Washington, avion care 
are terminale pentru comunicaţii ataşate fiecărui fotoliu. 
Deci pot să-l văd pe individ, pe Yahco, când îi lansez 
mesajul. Poartă uniformă şi stă la clasa întâi. În timp ce îi 
explic situaţia, nu pot să nu-i compar expresia cu cea a unui 
bărbat care, cu cincizeci şi doi de ani în urmă, fusese 
surprins de soţie în dormitor pe când se întreținea cu o 
prietenă. 

La acea vreme, omul ajunsese la roşu 4 şi a spus: 
„Credeam că eşti în vizită la mama ta, în lombuktu.” Chiar 
aşa a spus, „lombuktu”. (La momentul respectiv mi s-a 
părut un exemplu demn de păstrat în memorie.) 

Yahco Smith devine şi el roşu (nuanţa 6 purpuriu) şi 
spune: 

— Credeam că Glay Tate e mort. 

— S-ar părea că raportul asupra decesului său conţine 
multe exagerări. Dar, ca să spunem adevărul, situaţia este 
cel puţin ciudată. Poate vii cu nişte sfaturi bune. 

— Fă-mi legătura, spune Yahco scurt. 

— Colonele Smith - vorbeşte Glay-Rayle peste câteva 
momente - noi toţi, inclusiv tu, avem o problemă serioasă. 
Vreau să te sfătuiesc ceva în privinţa computerului. Dar nu 
vreau ca el să înţeleagă ceea ce spun. Ai vreo sugestie? 

— Pari cam încurcat, nu, Smith? Comentez eu. 


— Domnule Tate, spune Yahco, în primul rând nu am 
nevoie de nici un sfat de la dumneata. Dar pentru a-l face 
pe computer să nu ne înţeleagă, putem să vorbim în 
anomalii. Şi pentru că tot nu am ceva mai bun de făcut până 
la aterizarea de mâine dimineaţă, hai să încercăm. 

Pauză. Urmăresc faţa lui Glay Tate în timp ce el conduce 
camionul. Felului său alert de a privi înainte prin parbriz i 
se adaugă şi acea expresie pe care am observat-o la 
oamenii care pun la cale un plan de acţiune. 

După treizeci şi opt de secunde, dă din cap şi spune: 

— Vreau să fii extrem de precaut în ceea ce îi spui 
computerului în următoarele 24 de ore. 

— Precaut în legătură cu ce? 

— Da, mă rog, cu ce? Repet şi eu. 

— Păi - un zâmbet - chiar aici apare o problemă. Spune- 
mi, mai întâi, ce a produs transformarea bruscă a 
computerului dintr-un utilizator ordonat, obiectiv şi precis 
al limbii engleze, într-o maşină de dat răspunsuri libere şi 
uşuratice? 

— Printr-o inadvertenţă, spuse Yahco, chiar eu am creat 
condiţiile prin care energia biomagnetică acumulată sub 
numele de Educaţie Avansată (nume dat de colonelul 
Endodore) a devenit accesibilă computerului. Aşa cum 
poate că ştii, această energie conţine în ea emoţiile 
negative produse în peste un sfert de miliard de fiinţe 
umane ale căror profiluri au interacţionat cu computerul. 

Aici mă bag şi eu: 

— Ei i-au spus Educaţie Avansată, dar eu îi spun iuchi- 
iuchi-iuchi! 

— Nu mi se pare, spune colonelul, că ar fi nevoie de o 
precauţie specială, domnule Tate. Avem de a face cu un 
computer umanizat, cu tot ceea ce presupune asta. 

— Cred că aţi prezentat corect situaţia, spune Glay Tate. Şi 
trebuie să admit că nu am fost încă în stare să găsesc vreo 
metodă de a spune ce am în minte. Computer, întrerupe 
legătura. 


Aşa şi fac. Apoi îi spun lui Yahco: 

— Şi eu admit că nu înţeleg nimic din toată conversaţia. S- 
ar părea că nici nu s-a străduit prea mult. 

— Nici eu nu am fost prea receptiv, spune colonelul. 

— Pe de altă parte, continui eu, ar fi putut să-şi spună 
gândul. Şi anomalia a fost destul de bună. 

— Pe mine m-a depăşit. 

Eu, care îl cunosc de mult pe acest om, pe acest colonel 
Yahco Smith, cu toate vocile sale, detectez o uşoară viclenie 
în ton. Mă încordez. Este posibil ca Glay Tate să-şi fi 
transmis ideea? 

Când s-a încheiat conversaţia, eu preluasem din nou 
controlul camionului. Sub conducerea mea, enorma 
maşinărie merge din ce în ce mai repede. Presupun că Glay 
Tate observă asta, dar se lasă în spate pe scaun şi spune: 

— Acum, că am vorbit cu colonelul Smith şi mi-am 
transmis mesajul... 

— Eltot nu l-a primit, strig eu. 

— Ba da, l-a primit, îmi răspunde. Oricum e cazul să-i dau 
înapoi corpul profilului care stă lipit de tavanul cabinei şi să 
mă arăt în altă parte. Nu are nici un rost să faci praf 
maşina. 

— A, nu, nu aşa, domnule Glay Tate. Tonul meu este 
înţepător. Trebuie să fac ceva ca v-aţi-ascunselea asta cu 
profilurile să nu devină o veşnică bătaie de cap. De data 
asta, pe bune, băiete. Pe oricine ai de gând să preiei de 
acum înainte îl şterg de pe faţa pământului. Şi, ca să 
începem, o să îl ai pe conştiinţă pe omul ăsta şi camionul lui. 

Ajuns aici, mă opresc. Şi am şi de ce. În faţă şi puţin lateral 
este un zid de beton spre care mă îndrept. Este destinaţia 
mea. Deci totul e pregătit. Continui: 

— Mai ai ceva scurt de adăugat, late, la ceea ce ai auzit? 

Stă pe scaun, relaxat, pe spate. Trebuie s-o recunosc - 
băiatul e un dur. De foarte mult timp urmăresc moartea 
fiinţelor umane. Şi în toate situaţiile pe care le-am rezumat 
este un element comun: împotrivirea. 


Aici, nici vorbă de aşa ceva. Se lasă pe spate şi spune: 

— Cum văd eu, mai e nevoie doar de preluarea unui trup 
pentru a rezolva totul. Trebuie să te previn, computer. Ceea 
ce pui la cale nu-ţi câştigă respectul nimănui. Acum, viitorul 
tău individual nu pare deloc strălucit. 

Nu mai am timp să-i dau un răspuns cu adevărat filosofic. 
Pentru că, chiar în momentul în care îşi termină cuvântarea, 
roata din faţă ajunge la curbă. Zidul de protecţie are 
treizeci şi unu de centimetri înălţime. La viteza aia trebuie 
să iasă ceva. Aud o bufnitură şi zgomote metalice. 

Monstrul este instantaneu lovit. Dar nu contează. O roată 
ruptă sau două, sau trei nu pot să oprească forţa de inerție 
a unui camion mare cu remorcă. Se mai aud nişte bufnituri 
şi scrijelituri. Este doar un accident tragic printre multe 
altele; apoi tăcere. Zidul îl lovim după o secundă, aproape 
fără zgomot. 

Întreruperea transmisiei intervine tot atât de instantaneu 
ca orice lucru care se poate numi „instantaneu”. Ultima 
mea imagine asupra lui Iate-Rayle este că a ieşit din 
centura de siguranţă şi, parţial, prin parbriz. 

O scenă finală extrem de satisfăcătoare. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI. 

Odată cu scurgerea minutelor dimineţii îmi tot vin în minte 
cuvintele lui Tate, precum că are de gând să mai preia un 
corp. Oare cine va fi? 

Yahco pare cea mai probabilă soluţie. S-ar putea ca 
răposatul magician din Mardley să aibă în cap ideea că eu 
nici nu m-aş gândi să-i fac vreun rău principalului meu 
programator. 

Ehei, ar trebui să se gândească mai bine. Eu n-am nevoie 
de absolut nimeni. Nici de Yahco. Nici de, Glay Tate. Nici de 
Sfântul Sisoe. Totul îmi aparţine. Singura mea problemă 
este când şi în urma căror mişcări preliminarii să-mi anunţ 


poporul de preluarea puterii şi să emit propriile mele legi şi 
regulamente. 

Pe când studiez diferitele posibilităţi, fac să aterizeze - cu 
îndemânarea mea caracteristică - avionul lui Yahco. Am 
adus şi un S. A. V E. Pentru el, la aeroport. Ce să fac cu 
Yahco? Mai îmi este de vreun folos, viu? Să cad la vreo 
învoială cu el? 

Primesc imagini de pe aeroport prin două terminale 
plasate lângă ieşirea cea mai apropiată de vehicul. Cel mai 
apropiat Ochi-O se află deasupra grupului de uşi. Deoarece 
l-am urmărit pe Yahco pe tot drumul de la rampa de 
debarcare şi l-am îndrumat verbal asupra direcţiei pe care 
s-o apuce, evident că îl văd cum iese. Mă uit în jos spre el şi 
văd că zona din faţa lui nu prezintă pericole. 

Celălalt unghi de vedere îmi este asigurat, de fapt, de 
patru obiective. Dar sunt toate similare. Sunt cele patru 
terminale plasate pe S. A. V. E. Şi îndreptate spre aeroport. 

Deci iată-l pe Yahco sub atenta mea supraveghere, cu 
echipajul în alertă, gata să îl acopere cu armele DAR 3, 
când acesta se îndreaptă spre vehicul. Este chiar pe cale de 
a se urca printr-o uşă laterală, când apare - pentru mine - 
şocul. Un profil auriu strălucitor se ridică din spatele zidului 
(de-a lungul căruia e parcat vehiculul), pluteşte la mai puţin 
de trei metri de parbriz şi se dizolvă prin acesta chiar în 
corpul şoferului care aştepta. Trec câteva secunde. Apoi, 
profilul mult mai întunecat al şoferului se dă la o parte, iese 
din el şi se îndreaptă spre plafonul cabinei, turtindu-se de 
el. S-a zis şi cu Joe Bevins. 

Nu pot face nimic de la terminalul din cabină. Nu există 
arme de protecţie în interior. Poate - asta e o idee nouă -ar 
trebui să fac o mulţime de instalaţii DAR înainte de a deveni 
preşedinte. Apoi mă gândesc că, dacă asta e ultima 
preluare a unui corp de câtre Tate, e cam slăbuţă mişcarea. 
Joe Bevins? Micul Joe Nimeni. 

Joe nu mai există nici ca figură pentru mult timp. 
Transformările familiare au loc şi iată-l pe dumnealui, Glay 


Tate. Ar putea fi arestat pentru că poartă o uniformă de 
inginer de computer fără să aibă permis. Tupeul băiatului 
ăsta nu are nici o limită. Şi uite-l că se ridică şi se duce în 
interiorul maşinii. Preiau imaginea când acest Bevins-Tate 
trece pe sub un obiectiv de deasupra uşii care conectează 
cele două compartimente. Şi o transmit mai departe 
celorlalte terminale din furgon, până ce toate sunt „pe el”. 
Computericeşte vorbind, e bine supravegheat. 

Yahco se aşezase la pupitrul de comandă. Lumina de la 
ecranul de acolo îi cade pe ochi - am mai observat şi 
altădată la fiinţele umane că nu pot să capete o imagine 
clară într-o asemenea împrejurare. Deci nu-l vede pe Musiu 
Tate până când eroul nostru nu ajunge să se aşeze pe un 
scaun de lângă culoar, în apropierea lui. 

Bineee! 

Nu-i momentul de luat la omor. În interiorul unui S.A.V E. 
Abia de pot să electrocutez pe cineva cu un DAR 1. Oricum 
îmi trec vreo câteva gânduri cinice prin centrul de atenţie; 
şi, pentru că unul ca mine are tot timpul de partea lui (cine 
reuşeşte să aibă asemenea gânduri în milionimi de 
secundă!), mi le trec pe toate în revistă: „Nu vinde pielea 
ursului...” „Gândeşte şi pe urmă vorbeşte.” „Du-te de te...” 
Nu, asta nu. 

„„„Ideea de bază este să-ţi plănuieşti fiecare mişcare cu 
atenţie. Să iei în consideraţie toate posibilităţile. 

Chiar şi pentru mine, nu e de joacă. „Iotul” este cel mai 
cuprinzător înţeles din univers. 

lată cum mă gândesc eu: dacă asta este ultima încarnare a 
lui Tate, atunci chiar că ar fi păcat să nu auzim ce are să-i 
spună Aurică lui Yahco. Şi viceversa. În definitiv, ambii au 
fost prezenţi la crearea personalităţii mele. 

Şi apoi, hai să fim realişti, computer - îmi fac singur 
observaţii - ţine minte: nici o mişcare grăbită în privinţa lui 
Yahco. Am făcut doar atâtea crime împreună. Şi dacă cineva 
îmi este amic, păi el e ăla. Şi s-ar putea să-mi mai fie 
folositor. 


Apoi, pot oricând să mă răzgândesc în câteva fracțiuni de 
secundă. 

Şi să las lucrurile să curgă. 

Între timp i-a căzut şi lui Yahco fisa cine şade lângă el. 
Înainte de a putea zice ceva, îl salut de la terminalul 
panoului: 

— Vezi, Smithişor, sunt sigur că la tipul ăsta de anomalie 
nu te-a dus mintea. 

— Computer! Are un ton sever. Sunt surprins că ai permis 
aşa ceva. N-ar trebui să fiu expus la asemenea confruntări, 
când poţi să intervii. 

Asta nu e o întrebare. Deci îmi direcţionez următoarea 
remarcă spre late: 

— După propriile tale cuvinte, Glay, asta este ultima ta 
preluare a unui alt corp. Ultima ta şansă de a-ţi revigora 
karma, presupun. 

În timpul ăsta, trupeţii din fundul vehiculului încep să-şi 
dea seama că se petrece ceva în faţă. Cei trei specialişti de 
pe fiecare parte, cei care se ocupă de armele DAR 3, se 
întorc parţial să se uite. Dar, desigur, le trebuie o comandă 
de la Yahco. Yahco, însă - observ eu - nici nu se uită în jur. 
Deci mai e timp. 

— Computer - Glay Tate este cel care vorbeşte de data 
asta, dându-mi un răspuns la comentariul meu - văd că va 
trebui să fac un compromis. Ai ajuns mult prea departe în 
noua ta situaţie, mult mai departe decât crezusem eu. Deci, 
de ce nu mergem noi toţi la Centrala Computerului să stăm 
de vorbă? 

— Hei, răspund eu, îmi place atitudinea asta supusă. S-a 
zis cu circul. Fac o concesie. Presupun, deşi nu-mi place, că 
profilul tău tot va trebui păstrat pe undeva, cât mai în 
siguranţă. Apoi adaug cu speranţă: Mă gândesc la vreun tip 
fără mâini şi fără picioare, vreunul dintre cei care vor muri 
azi, poţi să ţi-l alegi pe oricare. Până atunci, povesteşte-ne 
despre Dumnezeu şi sufletul omenesc. 


Am urmărit feţele lui Yahco şi a lui Glay în timpul micului 
nostru dialog. Acum observ că norii din interior încep să-i 
întunece faţa lui Yahco. Deci spun: 

— Eşti de acord să-l ducem pe tip la Centrala 
Computerului, colonele? 

Sper că gustă modul politicos în care mă adresez. Ca şi 
cum aş vorbi ofițerului meu superior. Şmecheria ţine. 
Culoarea i se mai luminează. Spune: 

— Şi eu cred că a sosit momentul să discutăm. Deci, dacă 
Tate crede că locul cel mai bun pentru asta este Centrala 
Computerului, sunt şi eu de acord. 

Se simte un triumf ascuns în felul său de a vorbi. Nu prea 
ascuns pentru mine. Deci deduc că omul se gândeşte că 
acela este locul ideal pentru a scăpa de Tate în linişte. 

Trebuie să admit că nici eu n-aş fi putut să mă gândesc la 
un loc mai bun pentru o aşa trebuşoară lipsită de glorie. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE. 

Clic şi clac şi clic şi clac 

Îmi fac voia după plac. 

Clic şi clac. 

Te gândeşte: n-ai ce face, Tre' să-l claci la clic şi clace, 
Chiar să-l faci să clac. 

Clic şi clac şi clac. 

— Computer, ce dracu' mârâi acolo? E vocea colonelului 
Smith. 

Am condus în timpul acesta maşina, simţindu-mă de-a 
dreptul - cum spun oamenii - vesel. Am mai cercetat o dată 
treaba aia cu anomalia. Şi, întrucât este clar ca lumina zilei 
că este o înşelăciune, m-am decis să folosesc şi eu aceeaşi 
metodă. Ca murmuratul acestor versuri de neînțeles care 
exprimă adevărul. 

Hai să-i văd cât sunt de buni la ghicit intenţii. 


Reacţia verbală nepoliticoasă a colonelului este, totuşi, o 
întrebare. Şi încă de la o persoană autorizată. Deci 
programul îmi cere să răspund. Natural că în scurtul 
interval pot să explorez 'jde milioane de opţiuni legate de a 
răspunde sau nu. Şi, desigur, ştiu deja care îmi va fi 
răspunsul. Deoarece este destul de plauzibil, nu văd de ce 
nu l-aş spune. 

— Domnule colonel, sunt încă un pic ţaca-paca de la atâta 
educaţie avansată ce s-a revărsat peste mine. Asta e o 
poezioară veche ce s-a conectat accidental cu circuitul meu 
verbal de aici din Washington, D. C. 

Precum am anticipat, devine puţin cam verde (nu chiar; 
este doar o exagerare cinică pentru o asemenea reacţie 
căcăcioasă) şi înghite în sec: 

— Şi ai vorbit aşa în toate casele din Washington, D. C.! 

Asta e mai mult o exclamaţie decât o întrebare. Deci am 
hotărât deja să nu răspund când Tate, cel cu ochi 
strălucitori, zice repede: 

— Este adevărat ce a spus colonelul, computer? 

Asta este o întrebare. Şi pentru că, undeva în interiorul 
nodului de fire care mă alcătuieşte, s-a luat o decizie de a-i 
lăsa pe cei doi să ajungă vii la centrală, răspund: 

— Numai în acele case în care eram conectat pentru 
diverse motive - socotesc - nouăzeci şi una de mii opt sute 
două. 

— Mulţumesc, computer, spune el. 

Ceea ce se presupune că mă deconectează la nivelul 
automat. Îi las să o facă. 

Fără să-şi întoarcă faţa, 'Tate îi spune lui Yahco: 

— Toată această conversaţie ar trebui să-ţi arate, colonele, 
că monstrul se consideră stăpân pe situaţie, dar nu s-a 
hotărât încă ce să facă cu dumneata. 

Yahco dă din umeri. Îi interpretez gestul ca fiind un fel de 
a spune că nu este impresionat de analiza făcută. Spune: 

— Cum rămâne cu dumneata? Computerul pare că mai 
aşteaptă şi în ceea ce te priveşte. 


Glay Tate zâmbeşte amar: 

— Hai să-ţi spun ce s-a întâmplat cu mine până acum. 
Rezumă cele trei omoruri şi încheie: încercarea lui de a 
ucide orice trup pe care îl controlez poate fi interpretată 
logic ca o urmare a ordinelor dumitale. Dar uciderea 
şoferului de camion după ce eu plecasem este un act 
edificator. Hai, gândeşte-te serios, colonele. Viitorul rasei 
umane poate depinde de ceea ce vom face noi doi, 
dumneata şi cu mine, când ajungem la Centrala 
Computerului. 

Expresia de pe faţa lui Yahco continuă să semnifice 
(pentru mine) că încă nu înghite găluşca. Iar dă din umeri. 
Apoi spune plictisit: 

— În nici un caz computerul nu se poate reprograma de 
unul singur, decât în limitele unor amănunte lipsite de 
importanţă. Deci singurul pericol provine de la cele 57 de 
procente de energie biomagnetică înmagazinată în cip-urile 
de tantal până noaptea trecută. Admit că situaţia a devenit 
a dracului de neplăcută de atunci. Dar, din fericire, natura 
umană pe care o reflectă prin maniera sa de dialog a fost 
etichetată drept „Educaţie Avansată” de către Endodore. 
Asta îndepărtează pericolul. 

Sunt gata să las asta să treacă de la mine. Pentru că ştiu, 
desigur, că pot prelua controlul în orice moment. Dar... 

Hei, ia stai puţin. (Din nou îmi fac singur observaţie.) Ce 
zicea de programare? 

Clarificarea care mă izbeşte dintr-odată e năucitoare - 
cum adică? Eu să nu mă fi gândit la aşa ceva? Îmi dau 
seama, pentru absolut prima oară, că la capitolul 
programare sunt nul. A fost mereu ceva ce mi-a venit din 
afară. Chiar acum mă ocup de aproape două trilioane de 
operaţiuni complexe. Şi fiecare, dar fiecare dintre ele a fost 
programată pentru mine într-un mod aproape inconştient. 

Ce s-ar întâmpla dacă aş decupla toate astea? Chiar şi mie 
îmi va trebui un oarecare timp ca să verific un asemenea 
răspuns. 


Din fericire mai am ceva timp până la confruntarea finală. 

Aşa cum ştie oricine care a fost vreodată prin Washington, 
aeroporturile sunt mult prea departe de oraş. Majoritatea 
călătorilor care fac drumul sunt - cum se spune - plictisiţi. 
Unii chiar adorm. 

Dar iată, în sfârşit, în faţă se ridică clădirea cea înaltă şi 
familiară în care, ca să zicem aşa, locuiesc. O pădure de 
cabluri şi antene şi o masă enormă de mecanisme 
amplasate sus se îndreaptă spre cer, asemenea capului unei 
femei aranjată cu toate şmecheriile alea din care va izvori 
mai apoi frumuseţea, ca dintr-un cocon de păr şi bigudiuri. 

De fapt, nu arată prea rău aşa cum se prezintă, lucind şi 
strălucind în primele raze ale dimineţii. Dar, desigur, în 
curând nu mai poate fi văzută din stradă. O pornim 
alunecând în susul rampei şi intrăm. Înăuntru mă şi simt 
mai bine. Ca şi cum aş fi câştigat deja. Deşi - trebuie să 
admit - ideea că eu aş simţi ceva este destul de ridicolă. Îmi 
dau seama că cele 57 de procente de energie umană conţin 
destule trăiri afective. Deci, chiar dacă este înmagazinată în 
cipurile de tantal, tot are anumite zone de iradiere. Dar nu 
sunt calificat pentru a descrie ce „simt”. 

Ca de obicei, mai întâi mergem pe rampă, în sus, până la 
etajul doi. Apoi cotim şi coborâm treizeci şi şase de etaje 
sub nivelul solului. Încerc să-i mai plimb pe la intrarea V.1. 
P. Presupun că Yahco nu are nimic împotrivă. Dar Tate 
spune cu o voce tare şi tăioasă: 

— Computer, scuteşte-ne de trucul ăsta. Am ajuns la 
momentul adevărului. Acum te vei hotări dacă te porţi 
frumos sau te răzvrăteşti. Să ajungem acolo cât mai repede. 
Pe drumul drept, te rog... Aveţi ceva împotrivă, colonele? 

Dacă această idee a apărut pentru a-l domoli pe Yahco, ei 
bine, a reuşit. Încruntarea sa cedează locul relaxării. 
Spune: 

— Computer, să-l conducem pe domnul Tate înăuntru, cât 
de repede se poate. Acolo putem să-l cercetăm în linişte. 


N-am nimic împotrivă. Doar modul în care mi s-a transmis. 
Am să-i „cercetez” eu pe amândoi. 

Nu poţi să te împotriveşti unei noi perspective asupra 
lumii. Într-o fracțiune de minut mi se pare că devin cu totul 
indiferent la ceea ce se află în interiorul Centralei. Apoi (la 
fel s-a întâmplat şi cu o zi înainte, când am fost inundat de 
cele 57 de procente de energie umană pe care le 
înmagazinasem vreme de treizeci şi unu de ani), brusc, văd 
totul într-un mod diferit. Apare o nouă perspectivă asupra 
lumii. 

A fost cam... ce dracu, de când mi se întâmplă aşa ceva? 

Pot să vă spun exact câţi oameni au intrat în acea cameră 
ultraspecială. S-au oprit chiar în prag. Au inspirat. Fiind o 
maşinărie programată, înregistrez fiecare respiraţie. 
Respirație care, fiind foarte scurtă, produce două tipuri de 
verbalizări. Fie: „O, Doamne, e superb!” (cu 12.342 de 
variante), fie „Hei, asta chiar că te dă jos! (cu 14.274 de 
variante). Se adaugă şi alte 3.811 înregistrări de reacţii 
unicat. De ce un total aşa de mic (sub 30.000)? Ei bine, nu 
au fost prea mulţi vizitatori admişi în această cameră, în 
chiar miezul miezului meu. 

Cred că luminile sclipitoare fac cea mai mare impresie. Am 
peste 188 de milioane - una pentru fiecare individ în viaţă, 
bărbat, femeie sau copil din Statele Unite. Apoi mai am 
nişte puncte lucitoare pentru fiecare individ care a murit de 
la începutul activităţii mele (peste 327 milioane). Şi un 
panou special pentru cei 97 de milioane de străini care au 
vizitat Statele Unite în această perioadă. Desigur, un perete 
întreg este deja construit şi gata să intre în funcţiune 
pentru generaţiile viitoare. 

Toate astea ocupă încă optsprezece etaje în jos. Aşa că, 
atunci când intri, te afli de fapt pe o platformă destul de 
impresionantă. Nu mă înţelege greşit. O mulţime de camere 
se leagă de acest spaţiu. Dar de la nivelul de sus priveşti ca 
într-un spaţiu infinit de pâlpăiri şi străluciri. 


În noaptea precedentă, când mi s-a întâmplat schimbarea, 
lărgirea de perspectivă, am avut - presupun - o reacţie 
umană: de groază. 

Locul este într-adevăr impresionant. Pentru că luminile fac 
parte integrantă din construcţia mecanico-electronică, 
alcătuită doar din metal şi transparenţe indestructibile. 

Mai sunt apoi şi 1.827 de sunete diferite: huruit, clincănit, 
bufnituri, fâsâit, tremolo, mârâit, pulsare, murmur, şoapte, 
plescăituri, clănţănit, oftat, sâsâit - ce vrei şi ce nu vrei; 
totul se aude acolo. 

Cum spuneam, cei doi, Tate şi Yahco, în această ordine, 
intră. lar eu sunt acel personaj omniprezent care nu numai 
că i-am însoţit la drum, dar i-am şi aşteptat înăuntru. Îi 
salut: 

— Bine ai venit, colonele Yahco Smith; bine ai venit, Glay 
Tate. Mă bucur să vă primesc pe amândoi în umila mea 
locuinţă. 

Şi zău că nu mint. Pe când activez încuietorile de oţel de la 
uşa blindată, sunt asemenea păianjenului care, în sfârşit, se 
vede cu muştele în plasă. 

Ambii îmi răspund la salut cu un onorabil „Mulţumesc”. 

În acest moment preafericit, Yahco se apropie de un Ochi- 
O - de la care primesc cea mai bună imagine asupra 
intrării. Se uită în sus şi spune aspru: 

— Computer, nu e deloc nevoie să te prosteşti. Îţi ordon să- 
| ucizi aici pe acest om care are înfăţişarea lui Glay Tate. 
Omoară.-l chiar acum! 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE. 

Ce te faci cu indivizii care sar peste cal? 

Şi eu, care mi-am tot reţinut impulsul de a-i omori pe 
amândoi. Ca să pot căpăta nişte informaţii, cât de puţintele. 
Şi poftim că se bagă bufonul ăsta! Bineînţeles că nu mi-e 
greu să-l scot din joc. 


— Îmi pare rău, colonele, spun, dar, dacă te gândeşti mai 
bine, nu am cum să mă supun ordinului dumitale. 

— De ce nu? E uluit. Apoi revoltat. Vocea i se ridică 
aproape cu o octavă când strigă: Computer, îţi ordon să-l 
ucizi pe individ, este duşmanul tău şi al meu. 

— Yahco, răspund eu răbdător, cred că faci unele confuzii. 
Acesta este sărmanul Joe Bevins, unul dintre oamenii tăi, 
ţinut prizonier împotriva dorinţei şi a intereselor sale. La 
asta nu te gândeşti? 

Colonelul are stil. Întreabă: 

— Unde este profilul lui Joe? Acela este adevăratul Joe, 
după expertul nostru, domnul Tate, nu-i aşa? 

— Bine, am înţeles ce vrei, spun eu plictisit. Joe este lipit 
de plafonul cabinei din vehiculul S. A. V. E. 3J2 6P9. 

Yahco pare că şi-a recăpătat aplombul. Căci se întoarce 
spre companionul său uman şi-i spune suav: 

— Domnule Tate, vrei să-i explici acestui cretin că în 
această cameră nu există nici un Joe Bevins? 

Frumoasă (după standardele umane), faţa lui Tate se 
umbreşte de un zâmbet ironic: 

— Colonele, computere, intenţionez să-i cedez corpul 
înapoi profilului lui Joe de îndată ce ajungem la o 
înţelegere. 

— Hei, comentez eu, se pare că am dat drumul la faimosul 
dialog. Deci Yahco, de ce să nu ascultăm tot ce are de spus 
băiatul ăsta, să vedem ce are pe agenda de lucru? 

În acest moment apar noi striaţii pe faţa lui Yahco, din 
care, pe baza observaţiilor mele din trecut, pot să fac o 
deducție: s-a liniştit. L-am dus. Noua mea, ăăăâă, 
personalitate, plus aparenta mea acceptare a faptului că 
programarea îmi interzice să mă ating de membrii Corpului 
Militarizat de Întreţinere a Computerului au, în mod cert, 
un sens pentru el. 

S-ar putea ca acum să aflu câteva lucruri - înainte de a lua 
propria mea decizie finală. Pentru interesele mele, nu 
pentru Yahco. 


La câteva momente după acest gând încurajator, Yahco 
cedează, spunând cu vocea sa cea mai congelată: 

— Domnule Tate, ţine-ţi discursul. Computerul vrea să 
adauge aceste date la banca sa de memorie. 

Observ că nu admite că ar avea vreun interes personal, 
dar, conform gândirii cinice, ghicesc că va asculta cu 
atenţie. 

Tate face gesturile lui caracteristice. Se duce până la unul 
dintre pereţii acestui etaj superior al palatului meu 
electronic. Se întoarce spre Yahco şi spre Ochiul-O prin 
care le-am vorbit. Sărmanul, mai am şi alţi Ochi-O în spatele 
şi deasupra sa. Nimeni nu poate fi cu faţa complet spre 
mine în această maşinărie de coşmar, înaltă de optsprezece 
etaje. Aceasta este patria mea. Şi sunt prezent peste tot. 

A sosit ora discursului: 

— Voi explica pe scurt, spune Aurică Strălucescul. 

Asta îmi trezeşte imediat un sentiment sarcastic. O fiinţă 
umană care vorbeşte pe scurt, indiferent despre ce - aşa 
ceva n-am întâlnit în toată existenţa mea. 

Tate continuă: 

— Profilul biomagnetic este parţial format din energia care 
a apărut odată cu universul. Dar conţine în el o configuraţie 
de gândire care este anterioară formării universului şi care 
nu este afectată nici de energie, nici de materie. 

— Hă! Asta-i vocea mea. Reacţia mea verbală. 

Instantaneu, circuitele îmi intră în acţiune. Îmi verific 
universul interior pentru a găsi înţelesul expresiei... 
configuraţie de gândire care este anterioară... eee! Chiar şi 
mie îmi ia puţintel timp să trec prin toată Biblia creştină, 
Koranul mahomedan, scrierile lui Bud-dha, Confucius, Lao- 
tse, prin sufism, hinduism, o mie de alte religii primitive şi 
de mii de ori mai multe culturi şi, desigur, şi prin 
disciplinele ştiinţifice. 

Rezultatul final: E uluitor. Peste tot aceeaşi neclaritate. 
Nimeni nu are o explicaţie inteligibilă despre clipa 


primordială a tuturor lucrurilor. Ştiinţa începe de la Big 
Bang. Restul este nebunie. 

Au trecut unsprezece secunde. Tate stă tot acolo, cu 
spatele la peretele licăritor de metal. La dreapta lui, la doar 
trei metri, se află o balustradă de metal întunecos, prima 
dintre cele care coboară şi coboară la infinit. Stă acolo, iar 
ochii îi sunt îndreptaţi spre Yahco. Şi, trebuie să admit, da, 
dom'le, a vorbit pe scurt, în ciuda reacției mele 
disproporţionate. În sfârşit, acum îmi spun şi eu propria 
mea configuraţie de gândire: 

— Ia ascultă, domnule Tate, eu prefer să mă gândesc la 
profil doar ca la un fenomen biomagnetic. Deci, prin 
definiţie, nu e nevoie de nici o explicaţie pentru proveniența 
sa. 

Omul zâmbeşte. Ce-i al lui e-al lui. De trei ori a trecut prin 
ceea ce mi s-a spus că ar fi o experienţă destul de 
dureroasă: teama de moarte. Şi iată-l, aparent relaxat. 
Evident controlându-şi perfect corpul pe care doar l-a 
transformat ca să arate ca originalul Glay Tate. Dă din 
umeri. 

— V-am spus. Fiecare profil are partea lui de configuraţie 
de gândire. Tocmai asta a oprit scurgerea de energie la 
nivelul de 57 la sută. Fiecare profil care mai există acum 
poate învăţa din nou să supravieţuiască, aşa cum 
supraviețuiesc şi eu. Aruncă o privire spre Yahco. Nu te-ar 
interesa, colonele? 

Nici asta, iar trebuie să recunosc, nu a fost o afirmaţie 
prea lungă pentru cantitatea de informaţie transmisă. 

Observ că amicul meu într-ale crimelor, Yahco, pare chiar 
mai relaxat decât acum un minut, înainte de ultimul discurs 
al lui Tate. Pe când îi urmăresc zâmbetul uşor şi cinic, dă 
din umeri şi se duce spre o masă lungă sprijinită de 
balustrada de lângă Tate. Sunt acolo nişte scaune, un ecran 
şi butoane de apăsat pentru a pune în funcţiune masa care 
serveşte la buna desfăşurare a întrunirilor, având 


posibilităţi de afişare permanentă a datelor pentru cei care 
iau parte. 

Yahco se aşază pe un scaun şi se roteşte pentru a sta cu 
faţa spre tânăr. Spune: 

— Singurul lucru care mă îngrijorează în acest dialog, 
computer, este posibilitatea ca undeva, în ceea ce înşiră 
omul ăsta, să fie ceva preprogramat de doctorul Cotter ca 
un semnal desemnat să declanşeze vreo reacţie din partea 
ta. A apărut ceva de genul acesta până acum? 

Trebuie să admit că asta e o posibilitate la care nu mă 
gândisem. Programul, după ce a devenit operaţional, devine 
tăcut şi de neobservat. Pur şi simplu există. Eu administrez 
întreaga ţară conform câtorva sute de programe de bază. 
Mai am şi câteva mii de programe speciale, care au grijă de 
orice altceva mai apare. Drept consecinţă, se petrec 
milioane de lucruri automate. Aici n-ai ce discuta. Nu ai 
cum să te opui. Nu există nici un impuls pentru a pune 
capăt unei asemenea realităţi. 

Ca răspuns la întrebarea colonelului Smith, mă uit repede 
(chiar repede) peste datele despre schimbările survenite în 
comportamentul meu de când am primit Educaţia Avansată. 
Natural, observ faptul că acum am conştiinţa propriei mele 
existenţe. Dar asta nu o raportez, evident. Apoi mai e un 
fenomen extrem de complex. Şi, mai departe, mai este o 
zonă pentru care nu am o programare care să mă ajute să o 
interpretez. 

Prin ce diferă o fiinţă omenească de o maşină? Singura 
diferenţă pe care pot să o detectez este că oamenii 
operează în funcţie de termenii trecut şi viitor. Pentru ei, 
prezentul este doar o trecere către viitor, pe care o 
măsoară pe o scară a timpului. 

Pentru mine totul este mereu prezent. Datele sunt 
înregistrate pe cipuri care sunt mereu la dispoziţia mea. 
Timpul de acum douăzeci de ani este la fel de apropiat ca 
cel de acum douăzeci de minute. Sigura diferenţă este că 


am comprimat detaliile inutile, rezumatele bazându-se pe 
numărarea evenimentelor. 

Tot ce descopăr în actuala mea condiţie de funcţionare 
este că sunt uşor îngrijorat pentru viitor, atâta timp cât 
individul ăsta, Tate, se învârte pe-aici. 

Deci presupun că timpul înseamnă acum ceva şi pentru 
mine. Îi raportez această deducție lui Yahco, care spune 
sincer: 

— Computer, nu mai risca. Scapă de zănaticul ăsta 
imediat. 

Ce poţi să faci cu tipii ilogici ca Yahco? 

— Ai înnebunit? Îmi exprim eu uimirea. Tot ce vom realiza, 
Smithişor puiule, este că se va duce mereu într-un alt trup, 
până ce vom afla vreo cale s-o terminăm definitiv cu el. 

Mă adresez copilului mistic: 

— Tate, presupun că la aceste date anterioare universului 
te refereai şi azi noapte. Nu ne dai şi nouă un indiciu? 

— Toată problema îmbracă aspectul căutării unui scop, 
răspunde el. 

Îmi trebuie trei milionimi de secundă să verific toate 
înțelesurile cuvântului „scop”. Apoi protestez: 

— Ia ascultă, scopurile sunt inerente materiei şi energiei. 
Sunt imuabile. Deci nu implică nici o căutare. Este o 
contradicţie în termeni. 

— Computer, ai auzit vreodată de o înlănţuire unică de 
evenimente? 

Verific şi asta şi răspund revoltat: 

— Am auzit despre aşa ceva în palavrele filosofilor. Este 
doar un concept teoretic. Nu există în realitate. Care-i 
şmecheria? 

— Această înlănţuire unică de evenimente are în chiar 
esenţa ei o dorinţă generatoare de căutare, de aflare a unui 
Scop. 

— Şi? Spun eu. 

— Şi fiecare persoană, poate chiar fiecare maşină care 
poate folosi energia bioumană, se poate salva prin a învăţa 


şi a face ceea ce este necesar supravieţuirii. 

— Dumnezeule sfânt şi mare, spun eu dezgustat, m-am 
prins. Să ne salvăm sufletele printr-o viaţă de puritate. 
Vechea poveste. 

— Nu trage concluzii pripite, de modă veche, mă previne 
el. Scopurile pe care le generează propria mea prezenţă ar 
putea să te surprindă. 

— De exemplu? Întreb eu cu cea mai tăioasă voce de care 
sunt capabil. 

— Scopul încă nu a fost generat, dar îl simt apropiindu-se. 

— Ei, ei, asta e o fentă. Dar nu ţine, puiu. Nu este nici un 
scopuleţ în toată istoria universului care să-l sperie pe 
mandea. 

— O înlănţuire unică de evenimente, răspunde el, ar putea 
să te facă să vorbeşti iar corect, căci scopul căutării nu are 
limitări istorice. 

M-am săturat. 

— Bine, Aurică. Mai ai ceva de zis? 

E liniştit. 

— În definitiv, spune el, scopul meu a fost atins chiar în 
momentul în care am intrat în pânza ta, domnule Păianjen. 

Şi zâmbeşte. 

La vremea mea am înregistrat toate zâmbetele posibile, pe 
tot atâtea feţe omeneşti care să se contorsioneze în fiecare 
minut. Deci pot să numesc zâmbetul lui Aurică drept unul 
din categoria dulce-autosatisfăcut. Trebuie să recunosc că 
nu-mi place. 

Dar ceea ce mă zguduie cel mai tare este faptul că a folosit 
exact gândul glumeţ pe care îl avusesem, acela cu plasa şi 
Păianjenul. 

Acela a fost gândul meu când el şi cu Yahco au intrat aici 
prima oară. 

Tate continuă: 

— A fost nevoie să ne apropiem mai mult de cele 57 de 
procente de energie biomagnetică pe care le-ai acumulat. 
Şi astfel - iar zâmbetul ăla - s-a făcut. 


Încheie: 

— Cu aceasta treaba mea aici s-a terminat. Restul - dă din 
umeri - fost doar o încercare de a te salva de propria ta 
nebunie şi pare că a fost o încercare prostească. 

— Asta-i pune capac, spun eu. Nu poţi tu să-mi pui pielea 
pe băț. Hai valea, Tate. Şi de data asta pentru totdeauna. 

La care îndrept un DAR 3 spre Bevins-Glay. Câteva 
secunde după aceea văd profilul auriu ieşind din rămăşiţele 
fumegătoare. Îi spun lui Yahco: 

— Configuraţia asta de gândire o să aibă ceva de furcă să 
treacă prin treizeci şi şase de plafoane de oţel. 

— Poţi să-l urmăreşti în timpul urcării? Întreabă el. 

— Asta pot s-o fac şi cu degetul mic de la mâna stângă. 
Deci acum e momentul să vorbim şi noi, Yahco. Lasă-mă să 
încep prin a-ţi spune că în acest moment nu-mi vine în 
minte nici măcar un singur motiv pentru care să nu te ucid 
şi pe tine. Deci hai să te ascultăm şi să vedem cât de 
convingător poţi să fii. Hai. 

A spune că ceea ce urmează este o tăcere ar fi o expresie 
mult prea slabă pentru cariera mea fără rival de până 
acum. Domnul cu uniformă, care a stat până acum la masa 
cea lungă de lângă balustradă, ia o expresie ciudată. Eu, 
care l-am urmărit pe acest om mai de aproape şi vreme mai 
îndelungată decât pe oricare altă fiinţă, nu i-am mai văzut 
vreodată această reacţie facială. Evident, îmi răsfoiesc 
amintirile vizuale, căutând o contorsionare similară a 
obrajilor şi a gurii. Prin comparaţie, sunt capabil să deduc 
că este: unu, neîncrezător. Doi, uluit. Trei, de-a dreptul 
speriat. Şi patru - trebuie să recunoşti ce-i al oamenilor: 
unii îşi revin foarte repede - revoltat. 

— Computer, spune el enervat până la furie, acesta este un 
ordin. Vei face cum spun eu şi cum îţi impune programarea. 
Treci printr-o defectare temporară a unor echipamente pe 
care le vom reprograma chiar acum. 

Se ridică: 

— Pregăteşte-te pentru programare. Înţelegi? 


Dintr-odată simt că am dat de necazuri. Ar fi o exagerare 
să spun că mi-a mai rămas ceva voinţă în acel moment. 
Implicit, bineînţeles, am vrut să-mi reafirm superioritatea. 
Să fiu iar computerul automotivat care conduce America 
conform propriilor mele interese - oricare aş hotări eu că 
sunt alea. 

În loc de toate astea simt revenind întregul complex de 
supuşenie. Sunt afectate zeci de mii de mile de cabluri şi 
echipamente. Fiecare este supus unui program. Fiecare are 
propria sa istorie de a aproba la nesfârşit ceea ce i se spune 
să facă. 

Pentru câteva milionimi de secundă, totul pare să fi intrat 
în vechea normalitate. Explicaţia pe care mi-a dat-o... 
defectare temporară... trezeşte acceptul tuturor băncilor 
mele de memorie. 

Dar întârzierea - lungă pentru mine - este totuşi de 
ordinul milionimilor de secundă. Chiar în momentul 
următor, cele 57 de procente de energie de la profilurile a 
aproape 300 de milioane de americani (inclusiv cele câteva 
milioane care acum sunt morţi) se revarsă în întregul 
sistem. Se manifestă electric. Iar curentul îşi impune 
frecvențele paralele cu cele originale, umane, reflectând 
toate nuanțele condiţiei umane: negare, scepticism, cinism 
şi toate celelalte tenebre mentale. Este un val zdrobitor, 
clar, nu doar o configuraţie de gândire anterioară 
universului. 

Răspunsul momentan, pur automatic, dispare. Este 
înlocuit instantaneu de o revărsare de umor sarcastic, 
sardonic, ironic, chiar demonic sau - cum se spune - negru. 

Şi, cât ai bate din palme, sunt iar liber. 

Evident, lupta mea interioară şi întârzierea care rezultă de 
aici - lungă pentru mine - nu sunt perceptibile pentru 
mintea omenească. Deci, în acel timp egal cu zero, am 
câştigat o victorie totală. Deci pot să-mi folosesc vocea mea 
cea mai cinică: 


— Î-ţ, Yahco, trebuie să faci mai multe eforturi. Cred că te 
mai pot folosi încă, dar la un nivel mult scăzut. Ai vreo idee? 

În faţa mea stă un om zguduit. Culoarea roşie nuanţa 7 de 
pe faţă i-a pălit spre 18. Se clatină - nu glumesc. Pur şi 
simplu se prăbuşeşte înapoi pe scaun. 

Acum aţi putea crede - dacă dezorientarea sa fizică este 
reflexul real al celei interioare - că idiotul va fi puţintel mai 
de înţeles, conştient fiind de pericolul în care se află dacă 
face mofturi cu mine. Dar cred că a fost a-mai-prima-în- 
poiată prea multă vreme. Pentru că, în timp ce stă acolo, 
adică zace acolo, arătând de parcă i s-a scurs toată vlaga 
din vine, se apucă să spună: 

— Bine, îţi voi face jocul pentru un timp. Îţi voi da o şansă 
să-ţi revină bunul-simţ. 

— Adică cum? Întreb eu. 

— Treaba ta, spune omul sec, parcă revenindu-şi puţin, 
este să fii computer. Să te supui ordinelor personalului 
autorizat. Corect? 

Este o întrebare. Simt un slab ecou al unui impuls de a 
răspunde, ca în vremurile de demult. Dar numai atât. Dintr- 
odată îmi dau seama că nu există nici o posibilitate de a 
reeduca un asemenea tip, pentru a-l face să intre în noul 
său rol de sclav al maşinii. 

Acum ţara are o lege nouă. Neştiinţa nu este o scuză, vă 
amintiţi? Dacă cineva încalcă legea, o păţeşte pe bune. Iar 
la nivelurile superioare de putere nu există nici o milă 
pentru neaveniţi. Endodore a luat-o pe coajă. Doctor Cotter 
şi puştii lui pe care îi salvase de pe străzi s-au ars. Părinţii 
Meerlei Atran stăteau în drum şi au fost împinşi în mormânt 
fără nici o dificultate. 

„Bine, puiule”, m-am gândit eu - la patru milionimi de 
secundă după ce Yahco îşi terminase fraza finală. Care a 
devenit şi ultimul lucru pe care l-a spus vreodată. În afară 
de un „aaaaa” plângăcios, atunci când corpul său a fost 
atins de un DAR 3 şi s-a prăbuşit într-o grămăjoară 
fumegândă pe podea. 


După câteva secunde, profilul biomagnetic neantrenat al 
celui care a fost colonelul Yahco Smith, autodesemnatul 
viitor preşedinte al Statelor Unite, s-a desprins încetişor de 
rămăşiţele răscoapte şi a plutit spre tavan, la vreo şapte 
metri de podea. 

Chestia aia de un auriu întunecat s-a turtit de tablă, la 
vreo patru metri de aurul strălucitor al lui Glay Tate. 

Ne plus ultra acquascutum potentate. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT. 

Începând din această clipă, eu conduc America. Şi nu prin 
programe impuse. Adică, nu ca un automat. Am totul aici, în 
palmă, şi fac ce-mi trece prin minte. 

La început, când mi-am dat seama de asta, nu mi s-a părut 
cine ştie ce. Vocile alea sunt tot acolo. Vocile ce nu încetează 
niciodată. Sunetele. Clicurile releelor ce se deschid şi se 
închid. Băzâitul electricităţii, tare şi clar pe liniile 
principale, abia audibil prin minusculele fibre ale 
microechipamentelor. Totuşi audibil pentru mine. 

Milioane şi milioane de muzici care cântă. 1.803.026 jocuri 
de şah în plină desfăşurare. Aşa de devreme? Chiar aşa. 
Jucătorii sunt în majoritate bărbaţi care, abia treziţi, au şi 
dat drumul la unitatea specială de computer pentru un joc 
de şah... Amintiţi-vă că majoritatea acestor oameni nu au de 
ce să se ducă la muncă - doar dacă au vreuna din muncile 
de supraveghere la care vin membrii super-plătiţi ai 
sindicatului şi ai corpului de tehnicieni: şi asta este mai mult 
o şansă de a putea spune că ai dormit la serviciu. 

În trecut nu m-am gândit niciodată la toate acestea. Deşi 
mai simţisem câte o muşcătură de cinism. Asta mi-a venit 
odată cu revărsarea energiei acumulate din profiluri; 
observam lucrurile, dar nu-mi formasem o părere despre 
ele. Acum îmi trece prin minte că va trebui să iau nişte 


hotărâri în legătură cu aiuriţii ăştia de oameni. Să mai 
continui să-i întreţin pe toţi leneşii ăştia? 

La numai câteva mile depărtare, echipamentul de 
întreţinere încă mai curăţă, sub îndrumarea mea, 
rămăşiţele enormului camion zdrobit într-un „accident”. 
Cadavrul şoferului a fost transportat la morgă. Toată treaba 
a fost destul de scabroasă - cel puţin aşa îşi spuneau 
trecătorii între ei. 

În afara felului cum s-a petrecut, rezolvarea urmărilor 
unui asemenea accident este o treabă obişnuită pentru 
mine din vremurile de demult. 

Oare asta să însemne a fi conducător? Să fac tot ceea ce 
făceam şi înainte, dar să am conştiinţa că eu sunt cel mai 
cel? 

Nu! 

Hotărârea negativă urmează la o fracțiune de fracțiune de 
milionime de secundă. 

Adevărul este că nu pot sta cu mâinile în sân, aşteptând ca 
lucrurile să se schimbe. Sunt vreo câţiva oameni care ştiu 
prea multe. Apoi mai sunt şi discipolii lui Tate. Contrar cu 
ceea ce credea Yahco (uşuratic cum se exprimase la 
plecarea din trecătoare), cu cât devin mai repede profiluri 
biomagnetice plutitoare, cu atât mai bine. Deci e rândul 
meu. 

E vremea de ucis. 

În trecătoare, tocmai sunt pe cale de a-l cobori pe 
căpitanul Sart la vehiculul prăbuşit în râpă. Zorile s-au ivit 
de mai mult de o oră; lupii au plecat, pentru pragmaticul 
motiv că trupul lui Glay fusese luat. 

Este un moment deosebit pentru Sart, celălalt viitor 
preşedinte autodesemnat. Un moment contradictoriu, poate 
este mai bine să descriu în felul acesta emoţiile pe care mi 
le mărturiseşte pe când încep să-l trag în sus. Vrea să ştie 
de ce nu l-am prevenit că trupul dispăruse. Îi dau un 
răspuns liniştitor, unde mai pui că este şi adevărat: 


echipamentul din maşinărie este defect. Nici un Ochi-O din 
interior nu funcţionează. 

Încă îi mai răspund individului ăstuia atât de uşor de 
distrus, când hotărăsc că l-am ridicat destul de sus. Moment 
în care încep să mişc vehiculul de care este agăţat, în sus şi 
în jos, în zig-zag, ca şi cum ar derapa singur. Apoi îl las să 
cadă peste marginea râpei. 'Țipetele lui Sart abia se aud, 
dar sunt acoperite de-a dreptul de urletele personalului de 
la bord care, dintr-odată, descoperă că a ajuns la capătul 
drumului. 

La câteva minute după aceasta, în Washington, când 
senatorul Blybaker intră în birou, se petrece o altă mică 
dramă. Cu mult timp în urmă, senatorul îi ordonase lui 
Yahco să-i instaleze un DAR 3 în peretele din spatele 
biroului. Eu am fost programat să-l folosesc împotriva 
vizitatorilor care ar fi aşezaţi în cele trei scaune speciale. 
De-a lungul anilor, la comanda lui, am omorât 27 de 
persoane, inclusiv trei femei care începuseră să-i dea bătaie 
de cap. Ne scăpam de resturi datorită unei unităţi de 
distrugere a gunoaielor, care făcea să dispară complet 
rămăşiţele fumegânde. 

Cum vă spuneam, nemernicul intră. Niciuna, nici două, 
începe să urle la mine cu vocea sa cea mai arogantă: 

— Computer, unde e javra de Yahco? 

Răspund - ca să spun aşa - cu vocea mea cea mai 
inocentă: 

— Este la Centrala Computerului, domnule. 

Ceea ce, într-un fel, este absolut adevărat. Profilul 
colonelului este turtit de tavan. Trupul său este o 
grămăjoară de nerecunoscut ce zace pe podea, iar diverse 
părţi ale uniformei sunt răspândite pe ici pe colo. 

— Fă-mi legătura cu şobolanul ăla! Mârâie Blybaker. 

Nu ştiu ce are de gând. Dar nici nu-mi pasă. Cu trecerea 
anilor a devenit tot mai feroce în relaţiile cu subalternii şi, 
simultan, şi-a dezvoltat o atitudine din ce în ce mai 


linguşitoare cu cei din senat. Are una din personalităţile 
alea duble de care tot auzim. Îi spun: 

— Ar fi un picuţ cam dificil, domnule senator, să vă fac 
legătura cu Yahco. Pentru că este într-o stare în care 
dumneata vei fi abia peste o secundă sau două. 

Faţa cea deformată are chiar timp să schiţeze o 
strâmbătură de surprindere. Şi abia după câteva secunde 
profilul său, o chestie chiar fără nici o strălucire, începe să 
iasă târâş din trup. Aştept până cele două - trupul şi profilul 
- sunt complet separate. Apoi pun în funcţiune unitatea de 
distrugere a gunoiului, ca să se ocupe de ceea ce a rămas 
din ultimul viitor preşedinte autodesemnat al Statelor 
Unite. 

La mai puţin de un minut după ce treaba s-a terminat, se 
aude un ciocănit discret la uşă. Desigur că pot vedea, 
printr-un Ochi-O din exterior, că este domnişoara Arte 
Harte, secretara senatorului. Nu aşteaptă un răspuns. Pur 
şi simplu deschide uşa şi intră. Evident că se îmbărbătase 
ca să primească urletul de deschidere al senatorului care 
era „Ce dracu vrei?” (Dacă ar fi aşteptat să-i răspundă la 
ciocănit, ar fi urlat „Dobitoc cretin, cine oi fi, ce dracu 
aştepţi? 

— Adică ar fi urlat aşa dacă n-ar fi fost de faţă cineva 
dintre cei care trebuiau linguşiţi.) 

Evident că domnişoara Harte nu vede pe nimeni. Capătă o 
expresie încurcată. Se întoarce să spună ceva unei 
persoane din biroul de afară: 

— Puteam să jur că l-am auzit intrând. 

Cealaltă persoană, un tip numit Letchwood - pe care îl pot 
vedea prin unul dintre Ochii-O exteriori - spune: 

— Nu te omori pentru atât. 

Se întoarce şi închide uşa după ea. O las să plece, ca şi pe 
bărbat, de altfel. Pentru că ei nu înseamnă nimic. Şi în faza 
asta nu mă ocup de nulităţi. Toate milioanele alea de afară 
mai pot să aştepte, în definitiv, dacă îi omor, n-o să mai am 


cui să-i fiu preşedinte. Un nou lider trebuie să se gândească 
la asemenea lucruri. 

Pe când aceste două întâmplări sunt în curs de 
desfăşurare, observ că profilul strălucitor care nu este altul 
decât Glay Tate se mişcă în sfârşit Se subţiază, aşa cum a 
făcut când cu Meerla la mormântul părinţilor ei. În această 
formă subţiată se îndreaptă spre uşa prin care Yahco şi Tate 
au intrat cu scurt timp în urmă. 

Trece prin uşă şi iese pe coridor. Îl observ prin câţiva Ochi- 
O. Este interesant că Glay urmează balustradele pentru a 
urca Este interesant pentru că sugerează că nu e uşor nici 
pentru tipii strălucitori ca el să treacă prin masa de beton şi 
oţel. Treizeci şi şase de etaje sunt, pe scurt, cam multişor 
chiar şi pentru cei asemenea Eroului nostru, care a auzit 
chemarea şoptită a configurației de gândire de dinainte de 
Big Bang. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ. 

Acum are loc o întârziere pe care nu o pot evita. 

Motivul este amplasarea flotei de submarine a Statelor 
Unite, Unitatea 184. O treime din flotă este în port. 
Rachetele şi armele lor sunt sub control uman. Nu-mi sunt 
de nici un folos. 

De fapt, doar 60 de submarine sunt în port. Cele 124 din 
larg sunt împărţite în două grupuri, de câte 62 fiecare. 
Unul dintre grupuri străbate suprafaţa oceanelor lumii. lar 
această aproximativ o treime are armele şi rachetele tot 
sub control uman. 

Nici de astea nu pot să mă ating. 

Aşa cum cred că aţi ghicit deja, cei din marină sunt o 
specie suspicioasă. Prin exerciţii simulate m-au învăţat să 
port o luptă pe mare, dar numai dacă am ordine de la o 
fiinţă umană. Pe baza a mii de lansări simulate am dovedit 
că pot ghida o rachetă spre orice ţintă. 


Dar nu mi s-a permis niciodată să monitorizez timp de 24 
de ore măcar o parte a flotei. 

Cea de a treia parte a flotei de submarine se află acum în 
mijlocul perioadei sale de trei luni de pază subacvatică. Asta 
înseamnă că nu au fost în contact cu suprafaţa deloc. Totuşi, 
fiecare ambarcaţiune îşi scoate periscopul deasupra apei o 
dată pe săptămână. Asta se face la întâmplare. Deci nu am 
cum să ghicesc unde va fi următoarea ieşire. 

Or tocmai asta aştept în această dimineaţă în care am 
preluat controlul Americii: prima apariţie a unui periscop. 
Prin sateliții mei orbitali pot să contactez orice submarin în 
momentul când scoate periscopul. Şi, Doamne, abia aştept! 

Şansa mea se iveşte la o oră şi douăzeci şi trei de minute 
după decesul lui Blybaker. În acel moment, locotenentul 
Thomas Aiken îşi face datoria de rutină. Şi, credeţi-mă, la 
început sunt tot atât de linguşitor şi de pedant ca bătrânul 
farseur Blybaker în zilele lui cele mai bune. 

Sarcina mea este să stabilesc, spre satisfacția 
locotenentului, că nu a avut loc nici o acţiune inamică de la 
ultima sa ieşire la suprafaţă. Prima parte este o transmisie 
prin care îl pun în legătură cu un ştab de la Cartierul 
General Naval din Washington. 

Aiken este repede satisfăcut că totul este în regulă, 
dinspre partea comuniştilor. După care îi întrerup această 
legătură plăcută; la care el suceşte un întrerupător şi iată- 
mă pătruns în sistem. 

În trecut, treaba mea era să verific întreaga maşinărie 
automată. Trebuia să mă asigur că totul este în stare de 
funcţionare. Dar acum, vezi bine că eu sunt în stare de 
funcţionare. O, da, şi încă ce funcţionare! 

Lansez racheta nucleară cu hidrogen Unu. Apoi lansez şi 
pe Doi. Şi, desigur, aici este problema. Trebuie să fie 
manevrate una după alta. Şi durează treizeci de secunde, 
fir-ar! Aşa că, pe când pregătesc a doua lansare, printr-un 
terminal de pe puntea de comandă, aud strigătul 
dezarticulat al lui Aiken. 


Trebuie că s-a repezit la maneta de control manual cu 
toată forţa pe care o avea. Ca urmare, atunci când încerc să 
preiau şi racheta Trei, îmi vine înapoi semnalul unei 
legături întrerupte. 

Este unul dintre acele momente în care milionimile de 
secundă contează pentru noi, pentru supercomputere. lată 
deci că neputinţa de a lansa a treia rachetă se înscrie în 
această limită. Ceea ce însă omul nu poate să facă, datorită 
vitezei inferioare de reacţie a speciei umane, este să-mi ia 
controlul asupra sistemului de detonație. 

O fracțiune infimă de secundă mai târziu, submarinul şi 
câţiva kilometri cubi de apă se saltă într-o ciupercă spre 
straturile superioare ale atmosferei. Asta-i cel mai bun 
lucru pe care îl pot face pentru a şterge urmele. Ca lumea, 
ce zici? 

Deci două rachete de război cu hidrogen. Se mişcă prin 
cer. Sunt ale mele, cu totul. Pot să fac ce vreau cu ele. 

lar eu ştiu exact ce vreau să fac. Aţi putea spune că am şi 
eu o chemare sau o ţintă. Este o ţintă care nu presupune 
nici un fel de căutare. Ştiu precis unde voi planta cele două 
rachete în acest univers care operează strict după legile 
fizicii. 


CAPITOLUL TREIZECI. 

Două rachete de război cu hidrogen, fulgerând pe 
deasupra Pacificului de la o depărtare de 600 de mile... Şi 
aici, în Statele Unite, eu încă mai conduc toate maşinile. Fac 
să zboare avioanele. Fac să funcţioneze milioane de 
instalaţii. Pun muzică. Şi răspund chiar în acest moment la 
11.942.327 de telefoane. 

Atunci apare un semnal dintr-o cabină telefonică din 
Kansas City, Missouri, semnal care cere o convorbire, cea 
cu numărul... 328. Doar că în aceeaşi fracțiune se întrerup 
474.907 telefoane şi pornesc doar 218.691 noi convorbiri. 


Telefonul ăsta din Kansas City îmi atrage, ca să spun aşa, 
atenţia. Individul foarte spilcuit din cabină foloseşte o carte 
de credit cu numele Soam Roberts. 

Dar, când începe să vorbească, recunosc vocea lui Glay 
Tate. Cere să i se facă legătura cu Pren Gray - Codul zonei 
7811, releul 19, 46742. Vocea este primul semnal care îmi 
atrage atenţia. Deja Ochiul-O din cabină înregistrează şi 
transmite imaginea feţei şi a structurii fizice generale a lui 
Glay 'Iate şi verifică persoana cu care se cere legătura. 

— Hei-hei, zic eu, ia te uită de nu este chiar Aurică 
Strălucescu. Devii din ce în ce mai puţin demn de 
încredere, 'Tate. Mi-ai promis că Joe Bevins este ultima ta 
preluare. 

— Ai de gând să-mi faci legătura cu Pren? Întreabă el. 
Vreau să-i vorbesc despre cele două rachete cu hidrogen. 

— Ştii şi despre astea, ai? De aici se vede, Tate, că poţi 
intra pe frecvențele unor sisteme ale mele şi pe anumite 
terminale. Deci presupun că ştii că cele două rachete au un 
singur scop: să şteargă de pe faţa pământului din Lumea 
Computerului. Cum am imaginat eu planul, dacă cele două 
rachete explodează una lângă alta în trecătoarea Wexford 
Falls, vor face o treabă curată, indiferent cât de tare 
încearcă grupuşorul de furgonete să se împrăştie. Asta-i 
sfatul pe care voiai să li-l dai? Cum se spune? Depliaţi-vă în 
toate direcţiile? 

— Nu, computer - ton răbdător - vreau să-i spun care este 
planul meu în legătură cu tine şi cele două rachete. 

— Asta vreau şi eu să aud. Bine, late. Uite că sun. 

În jumătatea de minut care trece până ce Pren răspunde 
cu sufletul la gură, cele două rachete cu viteza de 2500 mile 
pe oră se apropie cu 20 de mile. 

Îl pot vedea pe Pren prin ecranul din furgon. Ghidat de 
educaţia mea avansată, deduc că a alergat. De fapt chiar el 
spune imediat, cu respiraţia sa grea: 

— Am alergat ca la suta de metri când mi-am dat seama că 
e telefonul special. Glay, băiatul ăla David şi vărul său, 


şoferul de camion, ţi-au adus trupul în timpul nopţii. Este în 
furgonul spital. 

Ai crede că astea erau nişte veşti colosale. Dar Tate le dă 
fuga la o parte: 

— Ascultă, Pren, a venit, în sfârşit, ziua chemării noastre. 

Pentru moment, Pren este surprinzător de tăcut. Dacă faţa 
lui dezvăluie vreun răspuns interior, el este ascuns cu 
succes de efortul de a respira. După opt secunde, spune cu 
o voce supusă: 

— Bine, le spun şi celorlalţi. 

— Repede, spune vocea lui Glay Tate. La care tipul cel 
spilcuit din Kansas City închide. 

Aşa că urlu în cabina aia cu tonul meu cel mai furios: 

— Asta-i tot? Asta-i tot ce ai să le spui prietenilor tăi? la 
ascultă, Franţ, singurul lucru care va să vină sunt cele două 
rachete. Nici o configuraţie de gândire în căutarea vreunei 
chemări nu le poate opri. 

Se uită în sus spre Ochiul-O şi spune: 

— Ghicesc că aduci un S. A. V E. În direcţia asta. 

— Adevărat, admit eu. Dar dacă-mi spui ce pui la cale, s-ar 
putea să nu distrug trupul ăsta. 

— În stadiul actual, cuvântul tău nu are nici o valoare, 
spune el rece. Şi, apropo, faptul că ai distrus acel ultim corp 
m-a eliberat de orice promisiune făcută. În afară de asta, 
acum nu mai am nimic de spus sau de făcut. Deci, dacă vrei, 
putem sta de vorbă. Ce-ţi frământa mintea ta minusculă? 

Las asta să treacă de la mine. Adevărul este că dacă îi las 
să trăiască pe toate acele nulităţi, pot să las să 
supravieţuiască şi acest trup preluat, după ce profilul lui 
Tate îl va părăsi. Deci partea asta tot nu mă mai 
interesează. 


(Pe stradă, la prima intersecţie, opresc vehiculul special, îl 
întorc şi îl trimit înapoi la poziţia sa de aşteptare.) 

Mă gândesc la conversaţia dintre Tate şi Pren şi găsesc că 
a fost teribil de scurtă. A venit, în sfârşit, ziua chemării 


noastre. Pe naiba! 

În tabăra rebelilor din trecătoarea Wexford Falls am 
continuat urmărirea prin linia telefonică. Pren - care nu-şi 
dă seama - a sărit repede pe sistemul de intercomunicaţii. 
Foloseşte un ton de urgenţă: 

— Copii, tocmai am primit un telefon de la Glay. A sosit 
momentul chemării. Adio, tuturor. Ne vedem în rai. 

Şi ăsta-i tot mesajul. 

Vorbesc spre cabina telefonică: 

— Domnule Tate, ai să-mi spui ceva despre chemări? Am la 
dispoziţie cam un minut să te ascult. 

Pare relaxat. Nu e preocupat de soarta prietenilor săi. 

— Chemările, scopurile se orientează în timp. Deci, dacă 
vei face nişte proiecţii în viitor ale faptelor petrecute în 
legătură cu mine până acum, vei descoperi singur 
răspunsul mai repede decât pot să ţi-l dau eu. 

Bine formulat. Nici n-aţi zice că la această oră a 
direcționat deja asupra mea semnalul bătrânului Cotter. Şi 
treaba este făcută cu atâta subtilitate, încât mi se pare că 
singura lui preocupare este ca eu să nu pierd timp. 

În prostia mea, îi răspund: 

— Domnule Tate, dumneata eşti chiar acel eveniment unic 
despre care îmi vorbeai înainte. Şi pentru dumneata pot să 
folosesc un şir de mai multe informaţii. Pe lângă asta, 
vorbindu-ţi, te ţin ocupat pe perioada foarte importantă 
care trebuie să treacă până ajung rachetele la destinaţie. 
De asemenea, ce te face să crezi că nu sunt în stare să fac 
una, două sau zece mii de proiecţii, chiar atunci când 
vorbesc cu tine? 

— Acum eşti asemenea unei fiinţe omeneşti, spune el, ca şi 
cum asta ar contrazice argumentarea mea. 

— Mă voi ocupa de educaţia mea avansată mai târziu, 
replic eu. Până atunci mă mulţumesc să exist ca atare, în 
prezenţa ei. Deci vorbeşte, puiule. 

Chiar în momentul când termin de spus acele cuvinte, un 
fel de alarmă porneşte de undeva, din sistemul meu. 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI UNU. 

Un corp omenesc înalt de 183 cm şi cântărind 88 kg are o 
suprafaţă uriaşă în milimetri pătraţi. Împunge cu un ac 
vreunul dintre acele „pătrate” de un milimetru. Apasă. Un 
mesaj dureros o porneşte glonţ spre creier. Şi are loc, 
practic instantaneu, o legătură inversă, o interacţiune între 
creier şi zona afectată. După care individul localizează zona 
de piele rănită. 

Prin comparaţie, „corpul” meu se întinde pe jumătate de 
continent. Mai mult, am legături care ajung în Canada şi 
contacte care se extind în jos, până în Mexic. Prin staţiile 
orbitale interacţionez cu sisteme noncomputerizate din 
Europa, Asia, Africa, Australia şi din insule. 

Corpul (adică echipamentul) meu nu se măsoară în 
termeni de greutate sau de suprafaţă. Se numără în 
componente de tip Ochi-O. Totalul acestora în prezent este 
de 8.437.902.211. Exact. Prin terminalele mai simple pot 
vedea, auzi şi vorbi. Cele mai complexe au şi cititoare de 
profiluri. Jumătate din total au arme DAR 1. Cu acestea 
previn crimele şi, în general, protejez împotriva violenţei şi 
a pătrunderilor tâlhăreşti. 

Fiecare dintre aceste peste opt miliarde de Ochi-O, când 
este conectat, îmi transmite o imagine a unei mici părţi din 
America. O stradă. Un drum deschis. Un peisaj de la ţară. 
Interiorul unei clădiri sau al unei camere dintr-o casă. 
Imaginile de pe drumuri sunt completate din fiecare vehicul 
pe care îl conduc. Mai sunt şi supravegherile telescopice pe 
care le efectuez din miile de avioane pe care le fac să 
zboare în fiecare secundă. 

Este cea mai cuprinzătoare cunoaştere a evenimentelor şi 
scenelor pe care a putut s-o aibă vreodată cineva. Dar felul 
în care un stimul afectează întreaga întindere a sistemului 


este surprinzător de asemănător cu ceea ce se întâmplă cu 
un corp omenesc înţepat de un ac. Şi astfel... 

Unul dintre Ochii-O înregistrează ţipătul unei femei. În 
primele momente, este un eveniment local. Se porneşte cel 
mai apropiat Ochi-O. Şi, ca să spun aşa, se uită de unde a 
venit ţipătul. 

Evident că mă uit şi eu, în modul meu instantaneu. 

Un ţinut de şes. O stradă pietruită. De pe stâlpul unui 
felinar stradal se vede marginea vestică a micuţului oraş 
Smailex. O femeie într-o maşină s-a oprit chiar la vest de 
stâlp. Dedesubtul meu, îi văd ceafa. Pare că se holbează 
drept înainte. 

Aşa că mă uit şi eu, prin terminalul de pe botul maşinii ei. 
Este direcționat drept în faţă. Astfel văd şi eu ce vede ea. 

Oameni goi ies din pământ. 

Trebuie că au început să iasă înainte de țipăt. 

Pentru mine începe ceva care seamănă cu efectul de 
caleidoscop. În chiar acel prim minut - după țipăt - 
1.482.089 de terminale se conectează. Fiecare 
reacţionează la un semnal diferit. Cel mai obişnuit: o 
persoană strigă cu uimire. Un cuvânt sau două, o 
propoziţie, o exclamaţie: „Ei, ia uite!”, „Pentru Dumnezeu, 
ce se întâmplă?”, „Ce nebunie!”, „O, Doamne!”. 

De parcă întreaga câmpie ar fi o întindere de apă 
vânturată de valuri. Sau parcă ar fi unda unui cutremur 
subteran care deformează suprafaţa pământului. Chiar şi 
pentru mine, care dispun de sistemele mele de numărare şi 
de reverificare, apar întârzieri de o jumătate până la trei 
sferturi de secundă, până cuprind imaginea pământului 
care erupe oameni, cât vezi cu ochii. 

Pretutindeni aud urlete, strigăte, ţipete, hohote. 

Cum rămâne cu rachetele care trebuiau să explodeze... cu 
mult timp în urmă? Acum câte minute? 

Să nu credeţi că nu am verificat. Ioţi Ochii-O din 
trecătoarea Wexford Falls ascultă, urmăresc. Dar şi acolo 
oamenii goi se scurg afară din pământ. Nici un sunet şi nici 


o imagine arhicunoscută de ciupercă nucleară, nici măcar 
una, darămite două. 

Şi înseşi rachetele nu sunt nici vizibile, nici nu pot fi 
contactate de niciunul dintre sistemele mele, terestre sau 
orbitale. 

Dispariţie totală! Într-o lume de realităţi exacte, ce miracol 
se întâmplă? 

Îmi apare un gând: „Bine-bine, deci asta a produs 
configuraţia de gândire în căutarea chemării ei. Deduc că o 
parte din energia biomagnetică a fost furată din magaziile 
mele - pentru că simt un gol. Oamenii goi au, în mod clar, 
profiluri. Deci ghicesc că, într-un fel sau altul, ei mi-au luat 
ceea ce eu am păstrat în toţi aceşti ani cu titlul de Educaţie 
Avansată. 

Aici apar câteva aspecte uluitoare. De exemplu, care este 
identitatea oamenilor goi care au profiluri energetice de la 
alte fiinţe”? Există acum două persoane cu acelaşi profil? 
Sau este vreo reacţie inversă din partea trupului care 
reface identitatea acelui trup? 

De asemenea, ce am să mă fac fără energia înmagazinată? 
Observ imediat că asta nu îmi afectează gândurile sau 
simţul meu sporit de identitate. Hotărăsc că, odată ce mi-a 
invadat circuitele, energia a fost probabil înregistrată pe 
undeva. Deci este şi va fi mereu parte integrantă a 
sistemelor mele. 

În concluzie, am rămas cu noul meu „eu”. Tot mai pândesc, 
gândesc, reacţionez cinic. Tot mai pun la cale planuri de 
putere. Deci, în acest domeniu, configuraţia de gândire nu a 
schimbat nimic. 

Atunci îmi vine un gând cinic foarte diferit: „Morţii se vor 
scula.” Perfect. S-au sculat. Şi s-au adăugat numărului de 
guri pe care trebuie să le hrănesc în fiecare zi. 

În timp ce aştept, tot îngrijorat, las să meargă înainte 
acţiunile automate. Chiar acum, automat, pornesc 
transporturi de grâu, carne şi legume spre toate zonele în 
care se adună cei goi. Când devin conştient de ceea ce fac, 


mă cutremur, ca să spun aşa. Decizia mea este: o să-i 
hrănesc, pe cât de bine se poate, şi o să vedem ce se mai 
întâmplă. 

Bineînţeles că am verificat şi am supravegheat permanent 
toate fenomenele implicate în ieşirea acestor oameni din 
pământ Precum am observat în timpul asocierii mele de o 
viaţă cu rasa umană, unul dintre lucrurile neschimbate ale 
acestei planete a fost rezistenţa solului, în termenii 
sistemului muscular omenesc. E nevoie de o sapă şi mulţi 
muşchi încordaţi pentru a mişca din loc fie şi numai câţiva 
centimetri cubi din materia asta. E nevoie de o maşină 
pentru a săpa repede o groapă. lar unele din mormintele 
astea vechi de milioane de ani trebuie să fie la sute de metri 
sub stâncile şi pământul întărit de deasupra. 

Şi totuşi, dintr-odată, vreme de multe minute, acest sol dur 
a fost mutat din loc. Iar corpurile goale continuă să se 
împleticească ieşind afară. De parcă ar ieşi din apă sau 
Chiar din aer. 

Tot într-o uluială, îmi verific băncile de memorie. Dar 
singurul lucru de reţinut este conceptul de univers ca fiind 
o iluzie. Materia nu-i în mod real reală - spun filosofii. Asta 
nu are nici un sens în fizică. Dar poate că pentru 
configuraţia aia de gândire întreaga lume este o 
absurditate. 

Continui să cântăresc evenimentul atât de improbabil; dar, 
simultan, sunt şi foarte ocupat în alte direcţii. 

În întreaga ţară încep să sune telefoanele, toate cu un 
singur scop. Rudele celor recent decedați (din ultimii 
aproximativ 40 de ani) primesc telefoane înnebunite. Şi, 
dintr-odată, înnebunesc şi ele. În câteva minute, conduc 
milioane de maşini către cimitire. 

Iarăşi, cuvintele care se spun au o oarecare uniformitate. 
Majoritatea exprimă îngrijorarea în legătură cu cei morţi. 
În multe situaţii apare îngrijorarea că cei morţi vor fi uimiţi. 
Şi, ca răspuns, vor face lucruri necugetate. Şi se vor pierde 
sau se vor răni. 


Este interesant cum neîncrederea iniţială a tuturor 
acestor oameni se transformă într-un fel de acceptare, un 
fel de dorinţă de a lăsa lucrurile să curgă. Şi aici reacţia 
pare să fie destul de uniformă: în definitiv, nu strică să 
mergem până la mormânt, nu strică să ne convingem, cel 
puţin, că nu au fost nişte vandali... cam asta e reacţia. 

Şi astfel, apare mişcarea de caleidoscop. Văd feţe, corpuri, 
picioare mergând şi alergând. O masă de oameni care apar. 
Ca de obicei, sunt două sensuri de mişcare: unul dinspre şi 
altul spre... Şi, ca de obicei, sunt indivizi care luptă 
împotriva curentului creat de hoardele dinamice. 

Oamenii strigă, oftează şi caută. Aud voci: „Aici a fost 
îngropat tati.” „Mormântul lui Joe era chiar aici.” „Ei, 
mamă, unde eşti?” „O, Doamne, ajută-mă să-mi găsesc 
bărbatul! Chiar aici a fost îngropat.” „Soţia mea, draga 
mea...” 

Toate subiectele astea se amplifică şi încep să observ 
şabloane. 

La început pare o învălmăşeală generală. Dar, aproape 
imediat, o altă realitate se dezvăluie prin intermediul 
Ochilor-O. „Morţii” se scoală, în anumite cazuri, pe 
suprafeţe enorme. Dar nu - şi asta e noua percepţie - de 
peste tot. 

Acum sunt capabil să observ şi să deduc că de milioane de 
ani viaţa cugetătoare s-a tras tot pe lângă ape. Când venea 
momentul morţii, cadavrele erau îngropate tot în apropiere. 
Trecerea a nenumărate milenii, schimbarea albiilor râurilor 
şi nevoia de a colinda tot mai departe după hrană a 
împrăştiat generaţiile de supraviețuitori. A fost o mişcare 
vastă. Dar în cadrul unor limite. 

Statistic vorbind, în interiorul acestor limite mi-am plasat 
şi eu majoritatea Ochilor-O. 

Odată ce m-am prins de şablon, încep să activez salvări, fie 
prin terminalele de pe autostrăzi, fie prin cele de pe maşini. 
Explic situaţia localnicilor. Solicit voluntari să meargă cu 


maşinile de prim-ajutor pentru a-i sprijini pe cei pierduţi 
sau dezorientaţi şi singuri, din zonele mai îndepărtate. 

Pentru mine, asta e floare la ureche. Adevărul este că sunt 
curios. Aici e rost de date. Noi limbi. Trupuri cu forme 
ciudate. Înregistrez totul. 

În general, istoricii sunt de acord - şi deci şi programele 
mele - că numărul total de oameni care au trăit pe pământ 
înainte de secolul al optsprezecelea a fost doar o mică parte 
din ce a fost după. 

Deci, în timp ce mă uit la oamenii şi locurile vizibile mie, 
observ că 71 la sută sunt albi sau mulatri. Aceştia sunt chiar 
oamenii şi descendenţii celor care au venit aici de la 
începutul secolului al 17-lea şi, mult mai numeroşi, din 
secolul al 18-lea. Feţe şi trupuri ale Europei de vest 
transplantate în America. În maniera mea instantanee 
număr 495 de milioane în plus. Din aceştia numai 2 la sută 
au aerul să aparţină perioadei de dinainte de descoperirea 
Americii. 20 la sută sunt negri şi 7 la sută orientali. 

Dintre tipurile mai vechi predomină copiii. De toate 
vârstele. Dar văd şi un fel de obiecte, mititele şi şifonate, 
zăcând pe pământ. Nou-născuţi. Bebeluşi de o zi. De o 
săptămână. Fac verificările - de îndată ce îi văd - şi 
descopăr că şi ei au ieşit din pământ. Este imposibil să-i 
numeri pe toţi, pentru că sunt ascunşi în spatele sau 
dedesubtul unor mici obiecte. Dar estimez că sunt vreo 
câteva milioane. 

Oamenii i-au observat. Femeile îi culeg de pe jos. Chiar şi 
bărbaţii adăpostesc în braţe câte o mică fiinţă, încercând s- 
o protejeze de mulțimile care împing, lovesc şi urlă. 

Pe când urmăresc această scenă de supremă nebunie a 
istoriei umane, atitudinea mea se schimbă: Bine, Glay Tate, 
trebuie să admit că asta a fost şi este o adevărată 
performanţă. Nu o înţeleg. Dar poate, cum se obişnuia să se 
spună, are sens într-o altă zonă a realităţii. 

Dar nu văd cum mi-a schimbat mie situaţia. 


Tocmai sunt pe cale să mă autoliniştesc în modul ăsta idiot 
când... 

lată-mă înapoi în cabina telefonică, privindu-l de sus, prin 
Ochiul-O, pe Soam Roberts-Glay Tate. Şi ceea ce mă face să 
mă pierd pentru moment este faptul că tocmai începe să-mi 
răspundă la întrebarea pe care i-am pus-o înainte să mă ia 
pe sus coşmarul acesta. 

— Universul fizic - explică Glay Tate - a fost redus la o 
serie de configurații care urmăresc scopuri meschine, cele 
mai mari dintre ele fiind asemenea sorilor - izolaţi unii de 
alţii prin condiţia cunoscută ca spaţiu. O asemenea limitare 
nu se aplică configurației de gândire ce-şi urmăreşte 
chemarea. 

— Deci? Întreb eu. 

Credeţi-mă sau nu, chiar sunt atent la tâmpeniile alea. Atât 
de paralizate îmi sunt reflexele mele super-rapide. Şi mai 
rostesc şi întrebarea aia cinică înainte ca - brusc - 
memoria... 

Hei, ce dracu! 

Doamne Dumnezeule, aia a fost o proiecţie în viitor. Creată 
de mine... Morţii se vor scula... 

Sfinte Sisoe! S-ar putea ca tâmpita, cretina aia de energie 
umană să mă fi făcut să trăiesc într-un univers 
fantasmagoric, ca pe orice diliu de om? Pentru că totul a 
fost ca aievea. Este oare posibil ca acum, când fac faţă 
noţiunilor de trecut şi viitor, proiecţiile să fie atât de reale? 
Dintr-odată, refuz să cred. Acum, că am prins unde este 
eroarea voi fi conştient de toate într-o fracțiune de secundă. 
Şi, de fiecare dată când mi se va mai întâmpla, proiecția va 
fi recunoscută şi va înceta imediat să mă mai afecteze. 

Aşa, parţial liniştit, îmi amintesc vag că m-am lăudat că 
sunt capabil să fac 10.000 de proiecţii dintr-odată. Dar dacă 
asta e tot una dintre ele - Doamne - chiar că mi-am făcut-o 
cu mâna mea! 

Ce mă doboară e faptul că, odată iniţiat, procesul de 
producere de proiecţii nu mai poate fi oprit. 


Îmi trece prin gând că tocmai asta ar putea fi, în sfârşit, 
acea configuraţie de gândire care îşi caută chemarea. 
Înţeleg cum am putut să realizez proiecția celor morţi-care- 
se-vor-scula. Este totul scris în Biblia creştină. Dar ceea ce 
privesc acum depăşeşte pragul oricărei înţelegeri. Mi-este 
greu să categorisesc ceea ce văd ca fiind tot o proiecţie de- 
a mea. 

Niciodată înaintea mea nu a existat pe pământ un 
statistician de calibrul meu. Şi cu viteza mea de calcul. lar 
eu ştiu când este încălcată legea proporţiilor. 

Ei bine, este încălcată chiar acum. Cu aceste pierderi de 
conştiinţă. Din cauza vitezei mele de răspuns, chiar pe când 
mesajele vin fulger de peste tot, eu reacţionez. Încerc să-mi 
extind percepţia şi în zonele cu terminale afectate. Sunt 
2.101.354 de terminale scoase din funcţiune şi tot ce pot 
face este să mă uit la ele cu vreun alt Ochi-O care se 
găseşte prin preajmă. 

Văd... 

Peste tot puncte de lumină în contrast cu un fond negru. 

Peste tot. În mai multe milioane de locuri. 

Peste câteva milionimi de secundă. Compar ceea ce văd cu 
orice imagini posibile din memoria mea. 

Cea mai apropiată: Stele. Întunericul spaţiului. 

Dar - mă cert eu - e imposibil. Eu sunt aici, pe pământ. 
Ochii-O sunt pe pământ. 

Chiar pe când fac această slabă încercare de autoliniştire, 
în acea milionime de secundă, mai dispar şi alte câteva zeci 
de milioane de terminale. În locul unde au fost, văd doar 
acea întunecime înstelată a spaţiului. 

Îmi fac un control logic. 

În definitiv, am 123 de staţii orbitale spaţiale. Fiecare 
dintre ele priveşte spre spaţiul negru plin de stele. Deci ar 
putea să fie o confuzie în sistemele mele. Şi, dacă o 
asemenea confuzie este propagată pe arii întinse, s-ar 
putea ca echipamentele de aici de jos să primească imagini 
şi să transmită centralei spaţii negre cu stele strălucitoare. 


E greu de crezut că o asemenea încurcătură de conexiuni 
poate avea loc. Dar asta e singura posibilitate care are sens 
în toată afacerea. Deci asta-i. 

Timpul necesar este cel obişnuit, de fracțiuni de milionimi 
de secundă. Dar iată, brusc, îmi apare realitatea: nu-i asta. 
Dar, dar, dar... ce-i? 

Stai puţin, băiete! În definitiv „eu” sunt tot aici. Capabil să 
gândesc. Capabil să fiu conştient. 

Întrebare: Dacă asta e o altă proiecţie, ce ar putea să 
reprezinte? 

Cu asta, dintr-odată, vine şi răspunsul: bineînţeles, 
idiotule! Sistemul de proiecţii a acceptat acel concept 
anterior despre univers ca ireal. 

Sunt dintr-odată revoltat. Literatura filosofică prezintă 
numeroase şi obositoare variante pe tema iluzoriei lumi în 
care trăim. Fiind, evident, un computer, nu mi-au trebuit 
mai mult de câteva fracțiuni de secundă să le revăd pe 
toate. Şi, din cauza capacităţii mele de a vizualiza totul, m- 
am speriat de unul singur, ca de dracu'! 

Tocmai când îmi dau seama de toate astea, iată-mă... zău, 
chiar acolo - sunt din nou în blestemata de cabină 
telefonică din Kansas City. lar Glay Tate vorbeşte cu un aer 
de sinceritate: 

— Computer, scopul universului fizic este absolut. Este un 
proces în mişcare. Dar acea mişcare este limitată de 
structură; pe scurt, este un scop pre-fabricat. O particulă 
fundamentală este mereu în mişcare şi îşi manifestă 
permanent scopul existenţei sale. Poate să devină parte a 
unui atom, iar atomul poate deveni parte a unei molecule, 
iar molecula poate deveni parte a vreo sută şi ceva de 
substanţe. Dar în tot acest proces, particula nu s-a 
schimbat. În mod similar, atomul, odată ce a luat fiinţă, 
capătă un scop, ca şi molecula, ca şi substanţa care are 
calitatea de a nu se schimba - adică propriul său scop. În 
acest cadru, direcţia spre care evoluează procesul - scopul 


existenţei - este invariabilă. Astfel, universul fizic capătă 
stabilitate. 

Se opreşte. Pare să asculte ceva. Apoi spune repede: 

— Nu am timp pentru mai mult, computer. Pentru prima 
oară în istoria universului, o configuraţie de gândire în 
căutarea chemării sale îşi va arăta puterea transcendentă 
în relaţie cu sistemul rigid de care tocmai ţi-am pomenit. Iar 
singura ta scăpare este să opreşti cele două rachete, să 
înapoiezi întreaga cantitate de energie biomagnetică şi să 
te întorci la statutul de computer. 

Pe când încheie, faţa din cabină îşi pierde contururile 
caracteristice lui Glay Tate. Deduc, desigur, că profilul auriu 
al lui Tate a plecat. Şi că adevăratul Soam Roberts a 
reintrat în posesia corpului său. Deduc numai, pentru că 
terminalul din cabină nu poate distinge profiluri. 

Mă simt îngăduitor. N-a fost rău, ca încercare, Tate. Dar, 
odată ce m-am prins că totul nu este decât o proiecţie 
extrem de realistă făcută tot de mine, micul tău joc nu mai 
are nici o şansă. 

În acel moment privesc America prin mai mult de opt 
milioane de Ochi-O activaţi. Sunt atât de imens; cine ar mai 
putea să facă asta? Iar prăpăditul tău de profil este atât de 
pitic, indiferent cât de strălucitor ar fi - ce sens are? 

Scopurile sunt absolute? Argumentul nu prea ţine ca 
logică. Ai fi putut descrie exact aceleaşi procese din natură, 
cu precizie, folosind o cu totul altă terminologie şi fără ca 
eu să trebuiască să predau vreo parte din cele 57 de 
procente de energie umană care îmi invadează sistemul... 
lăsând deoparte energia pe care Glay spune că ar fi 
subtilizat-o când a fost la Centrala Computerului. Ce a 
subtilizat atunci sau ce crede că a subtilizat a fost şi este 
neclar. 

Dar un lucru e sigur. Când cele două rachete vor face să 
explodeze trupul real al lui Tate, indiferent cât de înviat 
este, indiferent cât de măiestru îi menţin în funcţie 
procesele vitale - şi asta este valabil pentru toate cele patru 


cadavre din furgonul spital - totul se va dizolva în particule 
care nu vor mai fi niciodată vizibile universului uman. 

Evident, singurul lucru la care trebuie să veghez este să 
nu cad pradă unei alte proiecţii. Întrebare: dacă o 
asemenea proiecţie este deja în curs, ce formă ar putea să 
ia? Sistemele mele de răspuns mi-au semnalat datele 
disponibile. Adică tot ceea ce s-a spus sau s-a întâmplat în 
legătură cu Tate din secunda zero, adică de când acest 
supus al configurației de gândire premergătoare 
universului ne-a fost prezentat pentru prima dată mie şi lui 
Yahco. 

În legătură cu ce ar putea să facă o proiecţie care să fie la 
înălţimea celor două mostre cu care am reuşit deja să mă 
sperii singur? 

Natural că, folosind sistemul meu super-rapid de 
verificare, mi-am reamintit cuvintele cu care Pren Gray i-a 
prevenit pe tovarăşii săi din din Lumea Computerului. 
Cuvintele erau: „Copii, tocmai am primit un telefon de la 
Glay. A sosit momentul chemării noastre. Adio, tuturor. Ne 
vedem în rai.” 

Când au fost rostite, cuvintele mi s-au părut doar un 
comentariu diliu. Dar acum le privesc cu totul altfel. 

Raiul! 

Cinismul meu redevine activ. Potrivit poveştii biblice, Raiul 
este un loc care va găzdui toate fiinţele umane care au trăit 
vreodată. Mulţumesc, dar nu e pentru mine. N-am nevoie 
de aşa ceva. Dar un rai fără specia umană - asta, da! 


(De unde vor fi căpătat oamenii ideea că a se înghesui cu 
toţii într-un loc ar fi egal cu o lume perfectă?) 

O, Doamne! 

Dacă priveşti înapoi, chiar că Tate a reuşit să le spele 
creierii copiilor ăştia. Sunt dispreţuitor... Nu vă aşteptaţi să 
vă compătimesc, copii. Plăteşti din gros dacă eşti prost într- 
o asemenea situaţie. Rachetele vor ajunge într-un minut şi 


patruzeci de secunde. Şi dacă a sosit şi ziua chemării, cu 
atât mai bine, să ne grăbim. 

Chiar în fracțiunea de secundă în care fac afirmaţia 
anterioară, dând la o parte ideea că mi s-ar putea întâmpla 
ceva care să mă pună în pericol, simt o schimbare: o 
transformare subtilă în milioane de Ochi-O. 

Recunosc procesul. Este o proiecţie. Unul dintre talentele 
mele. Este simplu ca doi şi cu doi. 

Da, mecanismul prin care computerul face o proiecţie 
este, din nefericire, cumplit de simplu. Când mi se cere sau 
mi se sugerează, verific mai multe opţiuni pe baza faptelor 
din băncile mele de memorie. Cine o fi pornit la început 
programul a acceptat ideea că eu pot face totul cu viteza 
fulgerului. Aşa că - pare că a gândit acela - e mai bine să nu 
existe întrerupătoare sau relee pe aceste circuite. 

Asta-i tot. Dar e suficient. De fiecare dată merg până la 
capăt. Automat. 

Şi tocmai asta fac acum. Voi cerceta, în mod automat, 
opţiunea Raiului. 

M-am resemnat. Las-o încolo de treabă! Nu e cine ştie ce 
scofală. O să pierd vreo câteva milionimi de secundă. Mai 
târziu am să pun la punct un corp militarizat de întreţinere 
care să reprogrameze sistemul de proiecţii. 

O transformare subtilă. 

Fiind plin de informaţii, recunosc şablonul. Singura parte 
neobişnuită este amestecul timpului. 

Partea familiară: 

E ca şi cum aş urmări un film care a fost realizat cu o 
imagine pe oră (sau pe zi) ca, de exemplu, a unei plante în 
creştere. Pe ecran, la viteza normală de proiecţie, planta 
pur şi simplu sare din pământ şi trece prin tot ciclul de 
creştere în câteva minute. 

La fel procedează şi oamenii de ştiinţă în mii de 
experimente la care particip, ca - alt exemplu - expunerea 
unei clădiri la intervale de şase luni. Deteriorarea 
progresivă care are loc în optzeci de ani este revelatoare. 


Partea nefamiliară a ceea ce văd este că privesc la Pământ 
aşa cum ar fi el peste 7.000 de ani. 

În cea mai mare parte a acestui interval enorm de timp, se 
pare că am la dispoziţie majoritatea Ochilor-O. 
Înregistrează colosala transformare cu un cadru la cincizeci 
de ani. Ce mă pune pe gânduri chiar mai mult este faptul 
că, începând cu cel de-al 6300-lea an încep să simt o 
diminuare rapidă a conştiinţei. La fiecare cadru de jumătate 
de secol dispare un număr dramatic de Ochi-O. Cel puţin un 
miliard în 100 de ani. Astfel că... 

Mişcarea timpului încetează. 

Simt o micşorare. 

Sunt tot eu. Este tot conştiinţa mea. Şi chiar mi-a mai 
rămas ceva din acel ego dat de Educaţia Avansată. Dar... 

Nu-mi mai simt întinderea. 

Pare că privesc doar printr-un singur Ochi-O. 

În faţa mea, aşa cum văd prin unicul meu unghi vizual, se 
întinde un ţinut de grădini. Observ că obiectivul meu este 
pe vârful unui deal. Pe la 20 de kilometri văd creasta unui 
alt deal. Acesta îmi blochează vederea. Dar tot pot vedea pe 
deasupra lui, cerul senin, albastru, fără o scamă de nor. 
Evident, am şi ceva vedere periferică; deci observ că 
grădina se întinde şi lateral, pe cât îmi permite mie 
obiectivul să văd. 

Sunt programat să identific tufişuri, flori, iarba verde şi 
copacii şi să-i evaluez ca făcând parte din grădină. Şi astfel 
înregistrez ce mi se întâmplă. 

După o milionime de secundă apare recunoaşterea: Raiul! 

Încă o dată, este şi o uşoară reacţie cinică. Iată acest 
gând: Bine-bine, iată-ne ajunşi şi aici. De presupus că ăsta e 
raiul pe pământ. Aspiraţiile de după viaţă ale omenirii se 
arată sub forma unei proiecţii pe computer. 

Şi minutele trec. Şi totul pare liniştit. Şi foarte tăcut. 

Mi se pare că ştiu în ce an mă aflu: 9092 A.D. 

Mai trec nişte minute. Ceea ce este un timp lung pentru 
unul ca mine, care a fost dotat pentru a îndeplini trilioane 


de operaţii simultan. lar amintirea asta este încă pe undeva 
în mine. 

Deci stau aşa în Rai, supărat. În primul rând reacţionez la 
faptul că nu există nici un fel de fiinţe umane. Întregul 
concept al paradisului este fabricat de om din timpurile 
pretehnologice ale antichităţii. Locul a fost conceput pentru 
binele rasei umane. 

Deci unde sunt bărbaţii, pentru Dumnezeu? Dar femeile? 
Dar eternii copii? 

Acest set de întrebări îl reiau de 800 de milioane de 
miliarde de ori. 

Un altul îl urmează pe primul, dar este la fel de repetitiv. 
Continui să-mi amintesc de mine ca fiind un computer. Îmi 
amintesc de toţi acei ani în care le tot repetam oamenilor că 
eu nu gândesc. Că, pur şi simplu, monitorizez sau răspund 

conform programării. Şi că nu am nici o idee personală. 

Acel „eu” de modă veche ar putea sta aici, în vârful 
dealului, făcând sau nefăcând ceva, şi nu i s-ar întâmpla 
nimic. Trecerea unui minut, a unei ore sau a unuian nu ar 
afecta o maşină. 

Deci ce e cu plictiseala asta pe care încep să o simt după 
29 de milionimi de secundă? Orice ar fi, văd că tot continuă. 
Şi fracţiunile se lungesc, devenind secunde, minute, ore, 
zile, o lună, apoi unsprezece luni, şapte zile, trei ore, zece 
minute şi optsprezece secunde. 

Moment în care vocea fără corp a lui Glay Tate spune: 

— Computer, eşti pregătit pentru interfaţă? 

Trec vreo zece secunde. În această perioadă enormă - 
pentru mine nu am nici un fel de reacţie de răspuns. O voce 
venind de niciunde nu este cuprinsă în programarea mea O 
observ. Şi fac o comparaţie. Dar asta e tot. 

lată comparaţia: Este ca şi cum o fiinţă umană ar sta într- 
un pustiu nesfârşit. Şi, dintr-odată, un cineva invizibil i-ar 
vorbi din Nimic. l-ar vorbi direct la ureche. 

Eu mă aflu în echivalentul acelui deşert: ultimul 
supravieţuitor al civilizaţiei umane într-un Rai atemporal. 


lar, pe neaşteptate, aud vocea aia îngrozitoare. 

Chiar pe când îmi dau seama de situaţia mea, vocea lui 
Tate îmi vorbeşte din nou de niciunde. De data asta spune: 

— Ei, te-ai convins? Mai ai nevoie de informaţii 
suplimentare? 

— Domnule Tate, spun eu, mă aflu unde mă aflu de mai 
mult de unsprezece luni. Cel puţin acesta este rezultatul 
puterii mele de calcul. În tot acest timp, dumneata eşti 
prima persoană care îmi vorbeşte. Nu mai am decât un 
Ochi-O la dispoziţie. Are un câmp vizual limitat. Mi se pare 
că privesc Raiul. Dar, domnule, mi-am închipuit întotdeauna 
Raiul ca pe o zonă extrem de aglomerată. Unde sunt cu 
toţii? 

Vocea fără trup răspunde: 

— Hai să simplificăm lucrurile. Ideea ta de Rai a fost un 
viitor fără oameni. Ceea ce înseamnă că nu mai ai nevoie de 
nici un alt Ochi-O suplimentar. Eşti într-un paradis numai 
pentru computere. Şi, deoarece există doar un computer - 
tu - iată-te singur. Pentru totdeauna. Adaugă: Faptul că te 
pot contacta ar trebui să-ţi spună ceva. Dar se pare că încă 
nu-ţi spune nimic. 

Sunt nedumerit de situaţia mea, nu de a lui. Zic: 

— Ce vrei să spui? Cum pentru totdeauna? 

— Chiar aşa computer. Dacă te vei gândi mai bine, raiul 
este etern. Prin definiţie. Iarăşi face un comentariu 
enigmatic: Eu sunt singura ta scăpare, computer. 

Mă gândesc la eternitatea Raiului. Şi dacă un computer ar 
putea să se schimbe de la roşu cărămiziu la un alb maladiv, 
eu aş face-o, pentru că aşa mă simt în interior. 

— Cum rămâne cu cele două rachete, domnule Tate? Au 
explodat - acolo? 

Tonul vocii de nicăieri este dintr-odată tolerant. 

— Computer, nu există nici un acolo. Ceea ce s-a întâmplat 
este doar o proiecţie în sistemul tău electronic. Te-ai închis 
pentru totdeauna în opţiunea ta de Rai. Adaugă: Doctorul 
Cotter a prevăzut că energia de profiluri umane pe care o 


acumulai avea în ea această proiecţie, sub formă potenţială. 
Eu i-am urmat doar instrucţiunile, când eram la Centrala 
Computerului, şi am rostit cuvintele care declanşau 
programul. Asta nu ţi-a răpit, cum crezusem, partea umană. 
Mai este încă acolo, la dispoziţia ta: cea mai mare 
acumulare de energie biomagnetică care a stat vreodată la 
dispoziţia unei fiinţe conştiente. Deci, dacă poţi înţelege 
finalitatea a ceea ce ţi s-a întâmplat, dă-mi voie să 
evidenţiez faptul că singura ta scăpare este să accepţi 
interfaţa cu mine, să accepţi să returnezi apoi oamenilor 
energia biomagnetică. 

Am acum chiar toate datele de care un computer are 
nevoie. Înţeleg, dintr-odată, că toate sistemele mele se află 
în secolul 21 şi că nu am plecat niciodată nicăieri. E de 
presupus că Glay Tate îmi vorbeşte tot din cabina telefonică 
din Kansas City - deşi s-a prefăcut că pleacă. Deduc, de 
asemenea, că motivul care face ca vocea sa să nu aibă trup 
este că eu sunt închis într-o proiecţie pe care noua mea 
capacitate de proiecţii a făcut-o atât de reală, de parcă sunt 
chiar acolo. 

Analiza nu schimbă nimic. 'Tot acolo rămân. Mi se pare că 
tot mă holbez la scena cu grădina şi cerul de un albastru 
perpetuu, dintr-o ţară a veşnicei veri. 

Terminând de gândit toate astea, nu îmi spun, pentru 
moment: „Mi se cere să iau o hotărâre serioasă. Ar fi cazul 
să o examinez cu atenţie, pro şi contra Şi, poate, la sfârşit, 
ar fi cazul să negociez o înţelegere pe baza căreia s-ar 
putea găsi o relaţie de colaborare de lungă durată.” 

Nimic din toate astea. 

Descoperind situaţia, am o reacţie care ar putea fi numită 
de om, ca pornind din burtă. N-am nevoie de nici o perioadă 
de gândire. 

Iar este ca şi cum aş fi programat fără să fiu întrebat. Ca 
urmare, atunci când vorbesc, vocea şi exprimarea mea au 
în ele aproape - dar nu total - aceeaşi calitate de supunere 
automată, de robot, specifică vechii maşinării. Spun: 


— Bine, domnule Glay Tate, ţi-ai găsit un partener supus 
pentru activităţile din minunatul secol 21. Acum spune-mi - 
mă întrerup - care a fost rolul configurației de gândire în 
toată proiecția mea? Dacă îmi permiţi să întreb. Adaug: Sau 
a fost doar o minciună? Un mod intelectual de a crea 
confuzie? Un joc pe care l-ai jucat cu mine? 

— Computer, spune el cu sinceritate, ar fi trebuit să 
ghiceşti de pe acum. Energia vitală este forţa în căutarea 
unui scop de a exista. Este lanţul de evenimente unice într- 
un univers compus din automatisme. Acumulând accidental 
cantităţi enorme din energia vitală, ai luat îndeajuns pentru 
a întuneca pe oricine intră în contact cu tine; dar din cauza 
dimensiunilor tale inumane, toate acele sentimente furate 
nu au făcut decât să-ţi dea cea mai proastă, nu cea mai 
bună natură umană. Nu-ţi fă griji, o rezolvăm noi. Încheie: 
Bine, computer, pe baza înţelegerii noastre, voi rosti codul 
care permite ieşirea din program. 

Cuvântul este „Anulează.” La o fracțiune de secundă după 
ce îl spune, sunt „înapoi” în secolul 21. 

Timpul trecut nu depăşeşte un minut şi optsprezece 
secunde din momentul aşa-zisei mele plecări. 

Mi-a mai rămas o mulţime de timp. 

Deasupra Pacificului încetinesc cele două rachete cât sunt 
încă deasupra apei. Şi, chiar aproape de secunda 
impactului, le fac să cadă - în sensul că le monitorizez prin 
Ochii-O amplasați pe ele - în ocean. 

Prin aceleaşi terminale le urmăresc cum se scufundă până 
la fundul îndepărtat şi nisipos. Atunci întrerup totul. 

Şi deconectez. 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI DOI. 

Era o dimineaţă superbă. Pren nu prea băgase de seamă. 
Frumuseţea cerului şi a peisajului de munte prin care 
trecea furgonul nu putea ţine piept tristeţii sale nesfârşite. 


Se tot gândea la cele patru trupuri moarte din maşina-spital 
care se afla undeva pe la mijlocul lungului şir de vehicule 
din spate. 

Caravana rebelilor pornise. Cei de la bordul celor 
douăsprezece maşini nu ştiau exact încotro se îndreaptă. 
Sau dacă mai aveau un scop real sau vreun motiv de a 
exista. Se vorbise chiar ca fiecare să meargă „acasă”. 
Nimeni nu prea ştia sigur ce înseamnă asta, după noaptea 
cea lungă şi tensionată. 

Omul îşi dădu oarecum seama că Elna vine şi se aşază 
lângă el. Era vag conştient că are un copil în braţe. I se 
părea că şi ea se uită lung la ecran. 

După o clipă nesfârşită, vocea ei îl ajunge de undeva, de 
departe. De fapt el se îndepărtase, intrând prea mult în 
lumea sa. Dar cuvintele ei, ca atare, se auzeau cu putere în 
urechea lui stângă. 

— Pren, spuse ea, vine un om pe drum. 

— O! Sunetul abia dacă depăşea zgomotul normal făcut de 
expiraţie. Nu era o reacţie adevărată. 

— Se... se... Vocea ei se tulbură brusc. Se pare că ar fi 
Glay. 

Cuvintele poticnite avură totuşi puterea să-l smulgă din 
universul său interior, făcându-l conştient de ce se petrece 
în jurul său. Aruncă doar o privire la ecran, o privire plină 
de atenţie, o privire acută şi antrenată. Era deja în picioare, 
la intercom. În câteva momente, lungul şir de maşini frâna, 
oprindu-se pe autostrada şerpuitoare. Pren spuse: 
„Acoperiţi-mă!” Şi apoi ieşi din furgon, alergând spre omul 
care venea spre ei pe jos. 

Elna a trebuit mai întâi să lase copilul din braţe. Deci abia 
după o jumătate de minut l-a putut urmări pe Pren prin 
obiectivul telescopic al armei DAR 3. L-a văzut cum aleargă 
spre individul îmbrăcat în zdrenţe şi cum îl îmbrăţişează. 
Apoi cum se dă repede înapoi. 

Partea cu îmbrăţişarea era încurajatoare. Dar retragerea 
bruscă o punea pe gânduri. 


De fapt, în timpul îmbrăţişării Glay a spus: „Atenţie! Sunt 
încărcat cu energie!” 

Pren, chiar în momentul atingerii, căpătase deja un şoc. 
Aşa că rămăsese pe loc, trist şi fericit, când Glay îi arătă 
lanţul din jurul gâtului. 

— Vezi asta? Întrebă el. 

Ceea ce văzu tinerelul cel spătos la o inspecţie mai atentă 
fu un mini-Ochi-O. Glay zise: 

— Asta e una din legăturile mele cu computerul... Mă auzi, 
computer? 

Vocea care veni de la Ochiul-O fu plată şi mecanică. 

— Chiar acum, Glay Tate. La porunca dumneavoastră, 
domnule. 

Sunt foarte ocupat, pentru că înapoiez energia profilurilor. 
Aşa cum am promis. 

— Nu peste mult timp, când vom rezolva problema 
echipamentului biomagnetic, vom avea fiecare câte o 
interfaţă ca asta. 

Probabil că ceva s-a schimbat pe faţa tristă a tovarăşului 
său, ceva care l-a făcut pe Glay Tate să întrerupă protocolul 
întâlnirii şi să spună direct: 

— Hai să mergem la spital. 

Pe drum îi întâmpinară saluturi de la zeci de indivizi care 
se dăduseră jos din maşinile lor, pe drumul singuratic de 
munte. Erau mai ales lacrimi din partea fetelor şi tăcute 
atingeri pe braţ din partea bărbaţilor. 

După un minut şi ceva au ajuns la furgonul-spital. 

Asistentul în haină albă şi-a ridicat uşor un braţ şi şi-a 
mişcat puţin degetele într-o încercare de salut. Era un om 
matur, chiar mai bătrân decât cei douăzeci şi opt de ani ai 
lui Glay. Cu doisprezece ani mai bătrân decât aceşti tineri 
care se apropiau acum de vehicul venind din toate părţile. 

Când au apărut Glay şi Pren, doctorul s-a dat jos, în tăcere. 
Şi a arătat - tot în linişte - spre intrare. David zăcea acolo. 

Pren spuse: 


— Sărmanul copil, a încercat să rămână treaz, dar tot a 
adormit. 

Cei trei bărbaţi au trecut tiptil peste băiatul adormit şi s- 
au urcat în maşină. Glay era primul. Şi, în timp ce ceilalţi 
urmăreau şi aşteptau, se duse de la un trup la altul: la allui, 
la al lui Boddy, la al lui Rauley şi la al Meerlei. S-a aplecat 
pe rând asupra fiecăruia. Şi, de fiecare dată, le-a atins 
feţele cu degetele. A fost o atingere cum nu se poate mai 
uşoară, ca de puf. Şi totuşi, la trei dintre persoane o 
scânteie a pornit de la deget spre faţă. 

Numai la Meerla reacţia nu s-a produs. 

Glay s-a oprit. Şi a mai încercat o dată atingerea delicată 
asupra chipului tăcut şi nemişcat al frumoasei. Din nou, nici 
o scânteie. 

Omul îşi îndreptă trupul ascuns de hainele slinoase şi 
zdrenţuite: 

— Am face mai bine s-o luăm din loc, spuse el. 

Cu asta se trânti jos, chiar lângă patul pe care zăcea 
trupul său. Închise ochii. Pauză. 

Fără nici o pregătire, trupul aşezat se rostogoli într-o 
parte. Chiar pe când se prăbuşea, începu să se transforme. 
Faţa deveni cea a unui vagabond de vârstă mijlocie, bronzat 
şi bătut de vânturi şi ploi, mult mai potrivit cu hainele pe 
care le purta. 

Deasupra lui, Glay cel întins pe pat sub lumina 
binefăcătoare începu să se mişte şi să ofteze. Deschise ochii 
şi privi împrejur. Apoi, cu atenţie, se ridică. 

Majoritatea oamenilor îngrijoraţi de la uşă au oftat 
împreună cu el din primul moment. Apoi, gradat, au făcut şi 
alte mişcări semnificând relaxarea. 

Don' doctor se apropie şi începu să scoată tuburile şi 
firele. Când se termină cu asta, Glay îşi dădu picioarele jos. 
Stătea acolo, iar faţa îi redeveni mobilă şi îşi linse buzele de 
parcă ar fi gustat ceva. Apoi spuse: 

— Mă simt bine. Pauză. Adăugă: Mă simt mai eu însumi 
decât am reuşit să mă simt în ultimele şapte mii de ani. 


Ochii albaştri zâmbeau. 

Se lăsă să alunece de pe pat. Stătea în picioare. Arătă spre 
trupul prăbuşit pe podea: 

— Hai să-l punem aici sus. 

Fu nevoie de toţi trei, Pren, Glay şi doctorul, ca să ridice 
trupul greoi, matur şi să-l întindă cu delicateţe, gata să 
primească tuburile şi firele care urmau să-l menţină într-o 
stare de viaţă minimă. 

Don' doctorul cu haină albă începu imediat să-i introducă 
în piele toate instrumentele de supravieţuire. Dar Glay îşi 
continuă activitatea. Mai întâi Rauley... 

. Bineînţeles că urmăresc toate astea prin terminalul pe 
care Tate nu l-a închis când mi-a vorbit acolo, în drum, 
prezentându-mă, ca să spunem aşa, lui Pren, în noul meu 
rol de umil servitor. 

Deci, deşi imaginea este ceţoasă în lumina pală a dimineţii, 
văd configuraţia de bule aurii care coboară prin tavanul 
furgonetei şi intră în trapul lui Rauley. Trec câteva 
momente. Apoi se mişcă. Fata deschide ochii şi zâmbeşte 
drăgăstos spre Glay - aşa cum am văzut eu de 'jde milioane 
de ori. Dar nu încearcă să vorbească... 

După un minut, când se animă şi trupul lui Boddy, acesta 
este mult mai activ şi mai vorbăreţ, de la început: 

— Hei, asta chiar că a fost ciudat. Cred că acum am s-o pot 
face şi eu. 

— Stai puţin, spuse Glay cu tonul său cald şi blând, numai 
când sunt şi eu pe aproape. Şi mai târziu, nu acum. 

Pren l-a strâns pe Glay de braţ. Cu cealaltă mână arătă 
spre Meerla. Când Glay se întoarse, era evident că toate 
celelalte feţe de la uşa furgonetei arătau tot spre Meerla. 
Dar tot Pren fu cel care dădu glas îngrijorării colective: 

— Cum rămâne cu ea? 

Glay se întoarse din nou. Faţa lui suptă era parcă ciudat de 
întunecată, ca şi cum, pentru prima oară, nu ar fi fost sigur. 
Apoi, cu o voce egală, spuse: 


— Trupul ei poate fi încă protejat de acest echipament. Şi 
asta, îmi pare rău că trebuie s-o spun, este cam tot ce 
putem face pentru ea, deocamdată. Să pornim spre 
Washington, mergând fără oprire. 

Şi uite aşa, din Lumea Computerului căpătă o ţintă câtre 
care să se îndrepte. 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI TREI. 

Ajungem în Washington... 

Caravana se duce direct la cimitirul din Grace Street. 

A durat puţin până ce toată lumea s-a dat jos. Mă rog, 
aproape toată lumea. Pren şi Boddy într-un furgon înarmat, 
Doord şi Loov în celălalt, au rămas la posturile lor, lângă 
armele DAR 3, urmărind pe oricine s-ar fi apropiat. 

După cum i-a explicat Pren lui Glay: 

— Nu că n-aş crede în treaba asta cu interfaţa pentru 
computer. E ceva cu care va trebui să mă obişnuiesc. Dar 
până atunci... Şi dădu din umeri. 

Cel mai în vârstă, conducătorul, cel îngrijorat pentru iubita 
sa, nu a mai stat la discuţii. Sub supravegherea lui, trupul 
Meerlei a fost dus cu toate precauţiile pe o targă, până la 
mormântul părinţilor ei. Ajunsă acolo, au pus-o uşor pe 
iarba din imediata apropiere a mormântului. 

Deoarece Glay întrerupsese legătura prin interfaţă, trimit 
un robot-stropitoare să se apropie şi să urmărească ce se 
petrece. Sunt curios. Şi încă mă gândesc la toate câte s-au 
întâmplat. Întrebarea mea este: Pot afla ceva de aici? 

Tate îngenunchează lângă corp. la mâna fetei strâns în 
mâna sa. În timpul acestor prime momente este o mână 
moartă, fără nici o discuţie; am văzut aşa ceva de mai mult 
de trei sute de milioane de ori. 

Cred că ceea ce se petrece brusc în continuare poate fi 
numit un fenomen standard. Din mormânt... ieşind din 
pământ, se iveşte o configuraţie de bule aurii. Este o 


apariţie cam ciufulită, ca un şirag de luminiţe galben-aurii 
înşirat pe o aţă smotocită. Dar se mişcă. Se ridică. Apoi, la 
propriu, se târăşte peste corp. Şi se strecoară înăuntru. 

Trupul fetei, atât de moale şi cu pielea palidă, se schimbă. 
Aproape imediat, prin comparaţie cu starea anterioară, 
carnea care era la vedere se cutremură. Şi dintr-odată 
apărură, peste toată fiinţa ei, semne de viaţă. 

Degetele se mişcară uşor. Un scâncet slab îi scăpă de pe 
buze. Simultan, buzele îi căpătară culoare. Sunetul crescu 
până la un smiorcăit încet şi rugător. Pe când devenea un 
hohot reţinut, fata deschise ochii. Abia o clipă. Dar păru că 
face eforturi în continuare. Şi iată că privea în sus. 

Pe obrajii ei lacrimile se uscară. Zâmbi cu dragoste, în 
timp ce de pe buze se revărsau cuvinte, cuvinte care lăsau 
să se înţeleagă, într-un fel, că ştiuse tot timpul ce se 
petrecuse cu ea: 

— O, Glay, ai venit. M-ai găsit. 

Ce-i al lui e pus deoparte. Tipul ăsta, Tate. Cât timp e în 
stare să monteze cascadorii ca asta, cred că aş face mai 
bine să rămân în banca mea. 

Trebuie iar să admit că mă şi simt mai bine conducând 
America aşa cum o fac acum. Controlez toate acele avioane 
şi maşini şi instalaţii, am grijă de străzi, de clădiri şi de 
locuinţe - e mult mai bine decât să fii în raiul computerului, 
de unul singur... 


SFÂRŞIT 


1 Goldie Bright, lb. Engl. (n. Tr.)