Revista Fundatiei Buna Vestire anul XV, nr. 102-103, ian. — feb. 2006

PERIODIC AL FUNDAȚIEI ROMÂNE pentru CULTURĂ şi EDUCAŢIE „BUNA VESTIRE” /an XV,nr. 
102-103 ian. — feb. , 2006; 14 pag. 


VREMEA ŞI VREMURIELE 


Desigur, trăim la sfârşit de vremi. Orice om avizat 
observă aceasta. Unii o spun şi scriu răspicat, alţii o 
sugerează, alţii o ignoră (Nu doresc să aibă „probleme!” „Să 
se lege la cap!” Ne comunică îngrijoraţi: „Am familie şi 
copii!” Alţi preferă să se amuze când sesizează realitatea. 
Râd şi dau din umeri cu aerul: „azi aici... mâine-n Focşani...” 
după cum ne învaţă „Conu Leonida”.), altora nu le pasă, alţii 
vor s-o ducă bine azi, alţii fac pact cu Necuratul pentru a 
avea bani, glorie, o fărâmă de putere, plăceri sau numai 
pentru că aşa le este sufletul. Ciudat, când planeta — limitată 
în resurse, obosită deja de exploatarea omului — se 
îndreaptă cu paşi rapizi spre dezastru, fiara numită om îşi dă 
pe faţă toate apucăturile distructive. Colo vezi o haită de 
broneţi răzând cu drujba hectare întregi de pădure de pe un 
deal. Ii prinde Poliţia? Da! Le face ceva? Nu! Peste un an 
solul de pe dealul curăţat de pădure o ia la vale şi îngroapă 
căscioarele unor bătrânei şi bătrâne (români, evident). Abia 
acum apar şi reporterii madamei Esca şi bagă microfonul în 
nasul unor babe care plâng că au rămas pe drumuri. În 
botul broneţilor nu-şi bagă râtul microfonului. Ar fi „ură de 
rasă”, n-am fi „europeni”, n-am şti „ce-i democraţia”. Alta 
(tot de la tembelizor): Ni se arată o stradă plină de palate 
(pe lângă care palatul lui Ceauşescu este o boşdeucă) şi o 
haită de broneţi şi bronete ţipând la poliţai şi în microfoanele 
aceleaşi Esca de mama focului, ba, bronetele, îşi arată 
ostentativ ruşinea şi chirăie revoltate că „Ilectrica” nu-i mai 
lasă să fure curent („mânca-ţi-aş!”...). Apoi, o bronetă grasă 
şi cu o salbă de 3 kile de aur atârnată de gât îi spune 
„reporterului” că, „mânca-ţi-aş”, „dă undhe bani? Că nhoi 
avhem chopilaş dă crescut! Sunthem discrimânaţ şhi rumânii 
care ne ţânea în scalvie şi bâsarica nu-ş cere iertare di la 
nhoi că ni-a ţânut robi...” Ce gogoriţă mincinoasă. Românii 
erau iobagi, mânăstirile erau închinate grecilor şi bisericile la 
fel. Mai departe: Foştii stăpâni din Transilvania cer să le dăm 
pământ, case, păduri, oraşe. Cică au fost ale lor. Le-au adus 
din Asia în spate. Când le zicem că ni le-au răpit, că noi 
suntem urmaşii dacilor, ne râd in nas şi ne contestă 
continuitatea de urmaşi... dar... în schimb, cer să le-o 
recunoaştem pe a lor. Guvernanţii noştri — ai românilor — le 
recunosc tot ce le „tună prin cap” (vorba ardeleanului!). 
Românilor, care i-au ales în numele lor, nimic. Şi mai 
departe: un copil, un puşti desenează pe un zid o svastică, o 
stea evreiască. Mamă... planeta şi mass-media (Esca numai 
ce sare cu fundul de pe scaun când ne comunică de pe 
prompter) iau foc, se roşesc microfoanele, Poliţiile şi 
serviciile secrete dau comunicate că-l vor prinde pe puşti şi-l 
vor beli, preşedintele României, primul ministru, ministru de 
Interne, de Justiţie, „clubul român de presă”, „societatea 
academică” a madamei Pippidi iau foc de indignare, 
Pârviulescu apare la toate posturile tv, la fel CTP-ul. Toţi îşi 


1937-2006 


69 de ani au 
trecut de la jertfa 
celor doi fruntași 
ai Legiunii — lon |. 
Moţa și Vasile 

„ Marin. Astăzi nu 
se mai ştie unde se 
odihnesc cei din 
imagine alăturată. 
Așa cum nu se știe 
unde odihnesc şi 
alți eroi ai neamu- 
lui românesc. 

Naţionalismele 
europene au pier- 
dut deocammdată 
bătăliile cu  in- 
ternaţionelismele 
secolului XX. Dar 
timpul _ nu s-a 
terminat. Sperăm! 


pun cenuşă pe cap, se „îmbracă în sac”, prezintă scuze, se 
dezvinovăţesc, condamnă, împung aerul cu degetul, iau o 
figură crâncenă, ne fac imediat „antisemiţi”, că „periclităm 
aderare la UE”, vom fi scoşi din Europa, iscăm al patrulea 
război mondial, blasfemiem  „holocaustul”, „nu ne dăm 
seama”, suntem „anti-europeni”, ceea ce s-a întâmplat ar fi 
consecinţa faptului că „suntem ortodocşi” etc. Şi mai departe: 
Nişte ziare din Occident caricaturizează profetul credinţei 
musulmane. Musulmanii — ca un om -— se revoltă şi nu iartă 
țările care au permis neruşinatului (probabil tot „samit” de-al 


(continuare în pag. 14) 
Mişulică OROPSITU' 


Articolele numărului 102-103 / 2006: 


* TEŞU SOLOMOVICIŞ Istoria holocaus- 
tului în România(Pavelică Teşulică ): pag. 
7,9, 10, 11; 

* CUIBUL / Unitatea de bază a Mişcării 
Legionare (Faust Brădescu): pag. 2; 


* Mihai Eminescu: 15 ianuarie 2006 — 
156 de ani de la naştere (Doru MIHAIL): 
pag. 6, 12; 


pagina 2 


BUNA VESTIRE nr. 102 — 103 / 2006, 


legionară este eyj 


d 

, NA profitabilă: CntA ag 

urmare din nr. . E a), Educaţia în acti 

A 
XV. C U || B U L grupelor — când legionarii E 
Pentru anumite unităţi = Se 2 : re pentru a executa un marş d 
cum este cazul Unitatea de bază a Mişcării lia avene o acţiune de 

„Frăţiilor de Cruce” sau ALĂ A CUIBUL propaganda sau pentru 
al „cetăţuilor”, educaţia XIV. VIAȚA SPIRITU executa o pedeapsă prim; î 
începe cu mai multe A îndură. rigorile educaţiei 

robleme de ordin egionare, care glesin 

i care încearcă să distrugă acest suport de Pun 


particular, adaptate la viaţa şi 
mentalitatea tinerilor şi femeilor; ceea 
ce nu-i împiedică să se supună, ca toată 
lumea. principiilor morale şi civice. Dar 
trebuie să se ţină seamă totdeauna de 
condiţia lor specială în ansamblul 
naţiunii. 

In timpul şedinţei solemne a cuibului, 
legionarul învaţă noţiunile preliminare 
ale viitoarei personalităţi care trebuie să 
se creeze. 1 se explică răul care decurge 
din mentalitatea existentă; binefacerile 
care se vor ivi când va fi schimbată 
această mentalitate; mijloacele prin care 
el trebuie şi poate să le îmbunătăţească. 
1 se explică importanţa religiei, a patriei, 
a familiei; respectul şi dragostea care le 
datorează, 1 se explică virtuțile curajului 
şi iertării, cinstei şi sincerităţii. 1 se 
explică respectul pe care îl datorăm 
omului şi societăţii, muncii şi libertăţii. 1 se 
explică importanţa justiţiei şi a 'moralei în 
societatea care trebuie să apară în urma 
eforturilor şi sacrificiilor legionare. Aceste 
învăţăminte nu sunt nişte conferinţe sau 
nişte lecţii! Sunt foarte simplu nişte 
afirmaţii ale şefului de cuib, foarte adesea 
precare, incomplete, stângace, dar pline 
de convingere, de credinţă şi însoţite de 
exerciţii, de  aplicări constante, cerute 
imperios de fiecare legionar. Prin. forţa 
repetării aceste învăţăminte devin cu 
timpul reguli de comportare. Aplicându-le 
propriei sale vieţi, legionarul constată că 
aceste reguli nu sunt greu de suportat, nici 
imposibil de respectat. O bucurie imensă îl 
pătrunde când constată progresele făcute 
asupra lui însuşi şi schimbarea care îl 
cuprinde. El începe să trăiască intens 
transformarea interioară. Sentimentul de 
puritate spirituală este mai puternic decât 
cel al vicleniei şi al egoismului material. In 
timp ce acesta din urmă întreţine o 
nelinişte permanentă şi deprimantă, primul 
dă naştere unui entuziasm şi unei bucurii 
înflăcărate. 

Pe de altă parte, fiecare Corp urmează, 
în favoarea membrilor săi, anumite linii de 
educaţie care vin să completeze educaţia 
morală de bază: 

a). In cuiburile „Frăţiilor de Cruce”, 
rezervate tinerilor între 14 şi 15 ani, se 
evită pe cât posibil problemele politice, 
dezvoltând alte învățăminte indispensabile 
sufletului tânăr şi în plină formare: 

= educaţia religioasă, pentru a-i 
sustrage de la curentele atee şi imorale 


esenţă superioară care este religia; i. 

= educaţia naţională, pentru că ei sâ- 
şi iubească cu sinceritate patria şi să 
respecte patria altora; sd 4 

= educaţia socială, pentru ca ei să 
înțeleagă şi să cultive sentimentul de 
echitate faţă de semenii lor; SA 2 

= educaţia fizică, pentru ca ei sa aibă 
un corp sănătos, refractar la: promis- 
cuitatea pe care vor să le-o impună toate 
curentele decadente ale „hipi'-ştilor şi 


-. altor depravaţi; 


= educaţia sanitară, pentru ca ei să fie 
în stare să respingă tentaţiile vânzătorilor 
de droguri de orice natură: 

b). În cuiburile de femei şi de fete, este 
făcută o educaţie asemănătoare, 
completată cu problemele care intereseaza 
statutul lor de femei şi marea respon- 
sabilitate care apasă asupra umerilor lor ca 
viitoare mame; 

C). În Corpurile Legionare care 
alcătuiesc structura politică a mişcării, 
educaţia propriu-zisă este completată cu o 
serie de problemele care duc spre 
realizarea unei forțe compacte, de 
nezdruncinat, hotărâte: 

= Educarea acţiunii creatoare. Viitorul 
naţiunii depinde de transformarea intimă a 
omului, dar, în acelaşi timp, de muncă, de 
efortul pe care îl va face într-un spirit 
dezinteresat. EI va trebui să accepte acest 
efort permanent şi această acţiune 
concertată, nu pentru a realiza cu orice 
preţ beneficii, ci pentru a participa la 
trezirea naţiunii şi stabilirea prosperității 
acesteia; 

= Educaţia sacrificiului, căci cel mai 
mic sacrificiu acceptat pentru comunitatea 
naţională, contribuie la splendoarea 
naţiunii şi la înnobilarea aceluia care îl 
face; 

= Educaţia disciplinei severe, căci 
numai efortul disciplinat, personal sau 
colectiv poate să dea efectele scontate. 

Astfel, prin aceste învăţăminte, prin 
continuitatea sa, cuibul devine o mare 
şcoală legionară a omului nou, unde 
începe cristalizarea omului de mâine. 

Cu toate acestea, educaţia membrilor 
nu are loc numai în limitele cuibului. 
Oricare formă de manifestare legionară 
permite şi chiar impune educarea celor 
care iau parte la ea, În oricare situaţie sau 
in orice loc, grupa legionară devine o 
şcoală educativă. De altfel se pot distinge 
trei situaţii specifice, în care educaţia 


disciplină, un comportament, un Sacrificiu 
un efort etc. ! 

Aceste reguli impuse şi 
această executare - simultană, reprezintă 
punerea în aplicare a anumitor forme de 
educaţie învăţate în cuib. Astfel: se Cântă la 
şedinţa cuibului, dar a cânta în grupă pe un : 
drum prăfos, în entuziasmul aceleiaşi 
speranţe, provoacă o cu totul altă 
rezonanţă în sufletul participanţilor. E se 
simte în misiune, se simte necesar, se simțe 
prezent în istorie. Intrarea sa triumfală într. 
un sat, sau brațul să zdrobit în satuj 
următor, îl confirmă în convingerile sale şi îl 
întăreşte în credinţă.  Neliniştile Şi 
nehotărârile sale nu îl mai umilesc. E| a 
trecut unul, două, trei. examene în aceeaşi 
zi. Când revine, este un alt om, mai sigur 
pe sine, mai convins în ideile sale, mai 
legionar. 

Fiecare „acţiune de grupă” realizează 
aceeaşi schimbare spirituală la participanţi. 
Învață să fie curajoşi, loialo, demni, gata de 
sacrificiu, atribute care se manifestă apoi în 
viaţa curentă a fiecăruia; d 

b). Educaţia în câmpul muncii. În acest 
gen de manifestări educaţia legionară 
atinge un domeniu mai vast. Câmpul de 
muncă atrage luptători din toate colţurile 
țării, din toate clasele şi de toate 
profesiunile. Ei muncesc împreună, trăiesc 
în comunitate, împărtăşesc aceleaşi 
principii. 

Educaţia pe care ei o primesc este 
directă prin învăţămintele pe care le insuflă 
instructorii specialişti în conferințele sau 
discuţiile purtate. Ea: este de asemenea 
indirectă prin luarea de contact a tuturor 
acestor straturi de cetăţeni născuţi Cu 
mentalități diferite şi adesea îmbâxiţi de 
prejudecăţi  înrădăcinate.  Dormind sub 
aceleaşi corturi, mâncând. aceeaşi. hrană 
frugală, lucrând cot la cot fără nici O 
deosebire de clasă, ei se modelează în 
sensul unei mari înţelegeri, într-o stimă 
reciprocă. Ţăranii şi muncitorii văd că aceşi 
„mici domni” ai oraşelor nu sunt „tipi răi”, în 
timp ce intelectualii şi alţi oameni â! 
oraşului, (...) 


(va urma) 


Faust BRĂDESCU 


* (7raducere, din limba franceză, a 
Eugen BĂLAȘA, din lucrarea. Le Ni | 
Unită de base du Mouverel, 
Legionare. Editions  „CARPATII+ 
Madrid, 1973) 


———————————————————— 2 —— 


> 


BUNA VESTIRE nr. 102 — 103 / 2006. 
Viaţă în doi peri... 


Societatea românească post-decembristă mi-a oferit ceea 
ce nici în nenumărate vise n-am trăit. Posibilitatea de a face 
cunoştinţă cu o mulţime de javre apte de a se cocoța în 
funcţii de conducere prin vreo instituţie sau alta. Pe cât de 
urâţi, pe cât de urâţi, pe cât de semianalfabeţi şi colţoşi la 
limbă şi la minte, pe atât de obraznici şi siguri de tâmpeniile 
ce le susţin public. 

Martor îmi este Domnul că am plecat pe drumul activităţii 
publice doar mânat de un profund ataşament faţă de 
națiunea mea. Şi nu din 1989, odată cu debarcarea, prin 
asasinat, a fostului preşedinte al RSR de la conducere, nu! 
Incă de la vârsta de 14-15 ani. Iar pasiunea mea pentru 
istoria neamului meu s-a conturat încă din clasa a IV-a. Era o 
tradiţie în familiile ardelene a dezbate teme de istorie 
naţională şi europeană. Ei bine, în perioada comunistă 
activitatea mea pe tărâmul activismului naţional s-a redus 
doar la a scrie poezii, studii, romane, teatru etc. legate şi de 
teme naţionale. După 1989 s-a dat drumul la lătrat şi la dat 
din coate. Hai, şi eu, printre din ăştia. Frustraţi, labili psihici, 
dezaxaţi, duşi cu pluta, muncitori prost instruiți, tineri trecuţi 
sau abia ieşiţi din pubertate, interesaţi, mici profitori, femei şi 
fete rămase de căruţă, nemulţumite de starea lor biologică, 
se avântară în viaţa publică şi se dedară la militat prin tot 
soiul de organizaţii de o orientare sau alta. Chiar şi de nuanţă 
naționalistă. Cei, cele mai periculoşi, periculoase, fiind cei, 
cele, fără trecut. Trecut de orice fel. Zelosul este cel mai 
periculos individ. El este în permanenţă mai catolic decât 
papa. Numai el este pe „linie“, numai el este „drept”, numai 
el este „amabil“, numai el ştie „doctrina”, numai el este 
„Cinstit”, numai el este „frumos“, numai el „înţelege”, numai 
el „activează”, numai el „face” şi „face bine”, numai gura lui 
se aude. El ştie şi simte cine este cel ce-i asigură parvenirea. 
Pe lângă el începe să dea din coadă, i se uită-n ochi şi îi face 
voile. Javra are obrazul gros şi este, de regulă, când poate, şi 
nu-i dăunează, amabil. Când trebuie este câine. Muşcă pe 
oricine-i stă-n calea intereselor. Poate fi acela şi de 84 de ani. 
Ţipă la el, îl învaţă, dăscăleşte şi-l face „deviator”, „mexican”, 
îl scuipă între ochi şi mâine-i dă bună ziua fără remuşcări de 
conştiinţă. N-are ruşine să dea ordine unor inşi de două ori 
mai în vârstă ca el. Deşi nu-şi achită — să zicem — cotizaţia... 
îi ia la rost pe cei care întârzâie să şi-o plătească. El 
„urmăreşte” pe unul, pe altul, cum îşi fac „datoria” şi 
raportează unde trebuie. Ştie cine are şi cine n-are merite. 
Este creştin, dar te face albie de porci numai de-l atingi cu un 
fulg. Într-un cuvânt... ştie să fie în centru. Nu-i bun de nimic, 
dar este „cel mai bun”. El şi ai lui şi cei ce-i intră în voie şi-l 
recunosc de şef. Este atât de neruşinat că-ţi dă sfaturi, când 
este o ceremonie numai ce-l vezi că se echipează în uniformă 
de o culoare sau alta şi se bagă-n faţă. În locul unde poate fi 
pozat, dat la gazetă, în locul unde să ţină steagul. ÎI vezi 
umblând de la unul la altul şi făcându-se util şi plăcut, dând 
cu clanţa (că doar nu-l costă nimic amabilităţile debitate din 
gură), perlind pe un bătrân, ajutând o bătrână să bea apă. 
Nu că nu mai poate el de bătrâna cu pricina. Atitudinea lui dă 
bine la popor. Îi sporeşte popularitatea. El se trage de curea 
cu scriitori, cu profesori universitari, cu regizori, ziarişti. Că şi 
te şi miri în ce domeniu o fi as de-şi permite o asemenea 
familiaritate cu astfel de oameni... Nu mai vorbesc de ştiinţa 
tipului de a se da pe lângă oameni cu trecut (foşti deţinuţi 
politici, foşti persecutați pe motive politice, ideologice, 
religioase). Numai ce te trezeşti că scoate carnețelul şi-i 
notează telefonul celui vizat, îi ia şi un interviu de este 


pagina 3 


nevoie. Că te şi întrebi în calitate de ce? Tipul ştie, formal, să 
facă tot ce trebuie pentru a fi apreciat ca indispensabil şi 
promovat. EI chiar îţi spune că nu este el cel mai bun, dar altul 
mai bun nu este în momentul de faţă şi el este dispus să 
„lupte”. Mie-mi spui? În fine, cred că am portretizat destul de 
succint destui tipi şi guşterii, de un sex sau altul, de acest soi 
şi este suficient câtă hârtie am prăpădit pentru astfel de 
specimene, câţi nervi mi-au mâncat. Greaţa mi-a umplut 
sufletul şi nu vreau decât să nu-mi mai amintesc niciodată de 
astfel specimene şi nici să mai trăiesc printre ele, sau cât mai 
puţin cu putinţă. Doamne ajută... vorba respectivului. 


Gaigel PROSTU' 


TV-reurile şi reclamele 


Vrei să urmăriţi un film, un documentar, o emisiune, ceva 
acolo? Pregătiţi-vă nu doar de răbdare... Mai întâi gândiţi-vă 
la consecinţele asupra. creierului. dumneavoastră. Emisiunile 
nu mai sunt emisiuni, filmele nu mai sunt filme, 
documentarele nu mai sunt documentare ci anexe la reclame. 
Reclame la pastă de dinţi, la ciocolată, lenjerie intimă, aparate 
de uz casnic, electronice, aparate de masat, maşini de lux, 
blănuri, ceasuri, brățări, flori, supe, ciorbe, brânzeturi de 
toate calităţile, salamuri. şi pateuri, vinuri,  coniacuri, votci, 
faianţă sau vopsele... Nu am avea hârtie să înşirăm produsele 
şi serviciile ce ni se bagă pe gât în timpul emisiunilor de TV, 
Un om serios, care se mai şi ocupă de altceva, va renunţa să 
mai privească la TV-re. Sunt o grămadă de posturi, o 
grămadă de muieri, care de care mai înfipte, şi toate vorbesc, 
se strâmbă, dau ochii peste cap, şi iar vorbesc în neştire şi 
despre orice, întrerup interlocutorul, îi taie fraza la mijloc, 
răspund în locul lui, nu-l lasă să-şi ducă ideea până la capăt, 
să-şi dezvolte subiectul şi din cinci în cinci minute ne propun 
reclame. Când rulează un film tot aşa. Tocmai când amantul 
gelos se pregăteşte s-o strângă de gât pe „prietena” lui sau 
actorul american - de origine evreiască  Maică/  Dug!/as 
pregăteşte — iţi dai seama ce suspans! — să holbeze ochi între 
picioarele actriţei Șaron Stone pentru a-i vedea intimitatea 
neacoperită de chilot este „băgată” reclama despre brânza 
hocland, iaurtul cu căpşuni danone sau supa de pui cu tăiţei 
sau pate bucegi. Trebuie să ai nervi de oţel să suporţi tot 
acest mod de a trata privitorul. Ca pe un imbecil, ca pe un 
bou ce este ademenit cu otava pentru ca acesta să tragă la 
jug. Altă explicaţie nu există. Omului contemporan i. se 
biciuiesc creieri pentru a fi împins să comită cumpărături. Şi 
dacă nu-i ajung banii să dea fuguţa la bancă (şi pentru a te 
împrumuta se fac reclame la TV-re) şi să ia credit pentru a 
cumpăra produsele cărora li se face reclamă zilnică în timpul 
emisiunilor şi programelor TV. De unde secolul XIX şi o parte 
a celui de al XX-lea reclamă se făcea în neştire ideologiilor 
stângiste acum în sec. XXI reclamă se face numai produselor 
ce trebuie neapărat să le cumpărăm, creditelor de la bănci şi 
holocaustului. Şi la toate este — vorba unuia — „chestie de 
bani!” Banul este păcura ce unge osia pe care se învârte 
roata de la şareta care plimbă ursul ce poartă numele 
„progres”. „Progres” spre ce? Spre unde? Care-i finalitatea 
acestui consumatorism? În. locul omului naţional se vrea 
formarea omului consumator de produse ambalate, 
consumator de credite, consumator de filme pline de violenţă, 
consumator de ideologii minore şi ştiri în care dominanta este 
violenţa, derizoriul, viciul, spectacolul ieftin, analfabetismul, 
vorbirea deşucheată, prostituarea de orice fel şi lipsa 
verticalităţii de orice fel. Trageţi concluzia de ce se fac astea. 


Floricel cel Buimăcel. 


pagina 4 
CINCI TEME PROPUSE DE MIHAI EMINESCU 


Deoarece „manuscrisele lui Eminescu “pe care 
Academia Română, după multe  tergiversări, 
bă/păieli şi altele la fel, le scoate, în fine, /a 
iveală, /a prețuri prohibitive pentru sărmanii 
acestei țări, ne vom strădui ca în fiecare număr al 
publicaţiei noastre, să spunem atenţiei şi 
meditaţiei avs. teme din scrierile poetului, 


1. Căzut e corpul nostru când sufletu-i căzut. 


Moralitatea este pentru suflete identică ci 
sănătatea pentru trup. Un popor imoral este fizic 
nesănătos sau degenerat. 

Plecându-ţi ţie însuţi te corupi. 

O dorinţă neliniştită în sufletul oamenilor de a 
fi ceea ce nu sunt şi de a avea ceea ce nu au 
este rădăcina a toată imoralitatea. 

2. Naționalismul este un semn rău la un 
popor. 

Nimeni nu ţine atât la existenţa sa decât acela 
ce ar putea să om piardă în curând — şi acest 
lucru se simte instinctiv — şi nimeni nu se 
ingrijeşte mai mult pre sine decât cela ce are să 
se desfacă prin moarte. Nicăieri nu se manifestă 
voinţă de viaţă mai tare decât acolo unde viaţa 
este periclitată sau prin boală internă sau prin 
pericol extern. 

3. Există principii în politică? 

Mult timp s-a tăgăduit acest lucru şi se mai 
contestă. 

Dar s-ar putea stabili principii generale, fixe şi 
imuabile din fapte variabile, ale căror cauze sunt 
adesea accidentale şi ale căror urmări înşeală 
frecvent prevederile cele mai legitime? 

Şi dacă am reuşi să stabilim atari principii cum 
le-am putea aplica când acelaşi eveniment nu se 
reproduce. niciodată nici în aceleaşi împrejurări, 
nici sub imperiul unor antecedente analoage? 

De obicei chestiunile ce se prezintă sunt 
complexe şi cuprind diverse elemente diverse, 
adesea contrarii, din care fiecare îşi are raţiunea 
sa de a fi. Să mai adăugăm că în cele mai multe 
cazuri există drepturi câştigate, interese 
respectabile angajate. A le sfărâma în numele 
unui principiu abstract ar fi acelaşi timp culmea 
nedreptăţii şi mijlocul cel mai sigur de a aduce 
turburare în societate. Bunul simţ sfătuieşte 
compromisul şi nici un om de stat demn de acest 
nume nu va urma o altă purtare. Intr-un cuvânt 
a pretinde să  reglementezi după principii 
absolute lucrurile omeneşti sau tot ce le ating 
sau stau în raport cu ele i se par unei mulţimi de 
spirite bune sau o completă imposibilitate sau o 
mare imprudenţă. 


4. Străinul care se ridică prin muncă nu 
dă naştere invidiei. lau 
Fără LIBERTATE şi FARA INEGALITATE nu 


există PROGRES. Nimic nu este mai inegalitar 
decât eâlibertatea. 

Iar voi tineri care v-aţi grupat împrejurul 
acestei umblători literare ascultați sfatul unui om 
„care vă voieşte binele din inimă. Pălămarul, 
cizmarul, croitorul, oameni onorabili, folositori 
sie-şi şi societăţii au nevoie de ucenici. Decât 


BUNA VESTIRE nr. 102 - 103 / 2006. 


pseudotalentat în literatură mai bine talent în 
cizmărie. Mai bine cel dintâi într-un sat decât aj 
doilea la Roma. Ca voi au fost mii şi mii de oameni 
pe lume şi vor mai fi încă. Nimărui din voi să nu-i 
abată cumva prin minte c-ar fi un geniu. Căci, copiii 
mei, pământul nostru e mai sărac în genii decât 
Universul în stele fixe şi mai lesne se naşte în văile 
nemăsurate ale haosului unui nou sistem solar, decât 
pe pământ, un geniu. HOMER şi SHAKESPEARE, 
RAFAEL, geniile în arte se nasc la 3-4 mii de ani, 
încât nu ştiu, zău, dacă de la Adam până la Papa 
Leon IX au existat de toţi o duzină. Incolo, suntem 
toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării 
ne dau de lucru pentru generaţii inainte. Dacă avem 
talent — adică câteva centigrame de creieri mai mult 
decât suma comună — îl putem valorifica pentru 
vremea noastră, prin muncă constantă; dacă nu 
muncim, rămânem asemenea  confraţilor noştri 
obitoacele. 

: 5. Nu se poate sui apa, fără ca să fi scăzut 


undeva, nu te poti îmbogăți din senin, fără ca 
cineva să fi suferit. - fe CAD 

Un răzeş, când îşi cere pământul lui inapoi, îşi cere 
nu numai pământul — (p) —ci şi veniturile lui 
(dobânzi la dobânzi) pe care le-a dobândit cel care, 
pe nedrept, l-a posedat. Și 

Sistemul are tendinţa de a înmulţi consumatorii 
într-un număr disproporționat şi a face ca o mare 
parte a produselor, pe drumul lor de la locul 
producerii până la gură celui de le consumă sau la 
pielea celui care le poartă, să fie atât de absorbite 
încât producătorului să nu-i rămână nici mijloacele 
necesare întreţinerii vieţii — parte lui nedepăşind 10% 
în timp ce 90% se înghit de cei cărora le aparţine 
maşinăria, care supraveghează munca, de acei care 
conduc guvernul, de acei care poartă arme, de acei 
ce trăiesc de pomană — cu un cuvânt de toţi cei care, 


în mii de chipuri se interpun între producerea 
mijloacelor de trai şi consumatorii lor. 
ian. 2006. 


pt. conf. PSM. 
BILANŢUL COMPETENȚEI 


Fiecare-şi aduce aminte de „Principiul lui Peter” a 
cărui prezență în viața noastră cea de toate zilele, 
însemna că ineluctabil, lumea va fi condusă de 
incompetenţi. Pentru că — afirmă canadianul Peter 
Lorenz, „fiecare tinde să ocupe un loc în conducerea 
unei societăți, instituţii, întreprinderi etc. până ce 
atinge NIVELUL INCOMPETENȚEI SALE”. 

Nu ştiu dacă apariţia, destul de confidențială, prin 
1986, a acestui concept va fi avut vreo legătură cu 
„teza lui Peter” — (în bibliografia broşurii publicată de 
colecția QUE SAIS-JE(CE ŞTIU EU? — Paris, 1995) 
numele canadianului nu este regăsit aşa. cum nu 
este citat nici Emil Cioran, care, în volumul „Istorie şi 
Utopie” vorbind despre. „şcoala _tiranilor” scria că 
„cine n-a cunoscut ispita de a fi întâiul în cetate nu 
va pricepe nimic din jocul politic, din voința de a-l 
supune pe ceilalţi pentru a-i transforma în obiecte, la 
fel cum străin îi va fi şi meşteşugul dispreţului. Puţini 
sunt cei pe care setea de putere să nu-i fi încercat 

(continuare în pag. 8) 
Doru MICHAIL 


BUNA VESTIRE nr. 102 —103/ 2006. 
CELE ZECE CĂRŢI 


Intrebarea este cunoscută din frecventele conversații 
publicate în diverse medii: dacă aţi fi singur pe o insulă ce 
cărţi aţi lua cu dvs. ? 

Aproape toţi introduc BIBLIA. Deşi, mulţi dintre ei, aici, în 
libertate şi confort, nu o prea deschid. În schimb, aproape 
nici unul nu aminteşte un:mare poet. 

Cum pe mine nu m-a întrebat niciodată cineva s-ar cuveni 
să tac. Pentru că, nu-i aşa, „să nu vorbeşti neintrebat” — 
(chiar dacă ai ceva de spus?) — şi „dacă tăceai filosof erai!” 
(altă prostie!), 

Apoi, şi, în primul rând, eu nu doresc să fiu „filosof”. 
pentru că nu poţi rămâne ceea ce nu ai fost niciodată. 

Deci, mă-nscriu la cuvânt chiar dacă nu m-a întrebat 
nimeni (Ce, nu s-a văzut şi incendii izbucnind din te miri ce şi 
mai nimic?) 

Aşadar: a). — dacă la 14 ani m-ar fi întrebat careva „cine 

nu trebuie să lipsească din lista celor zece” nu mi-aş. fi 
imaginat cu nici un preţ — absența romanului „Contele de 
Monte Cristo”. Peste vreo doi ani, când am deschis-o, mi s-a 
părut ilizibilă. M-am dus la paginile pentru care-mi bătuse 
inima cu vreo 600 de zile înainte şi am rămas dezamăgit. Nu 
de ceea ce reciteam ci de naivitatea mea - ca să folosesc o 
vorbă blajină. 
b). — In schimb, suntem mereu la 14 ani, nu-l voi 
introduce pe Lucian Blaga decât peste câţiva ani, când voi 
cumpăra de la un anticariat ce se afla pe strada Doamnei, 
ţinut de un ovrei foarte de treabă. Pierdeam ceasuri întregi ca 
să răsfoiesc cărţile. Intr-o zi i-a fost adusă biblioteca unui 
ceh, Thomek, şeful tiparniţei Monitorului Oficial, care, 
adunase, cu autografe, tot ce se tipărea acolo; am reuşit să 
iau două volume, unul semnat de Arghezi — dar cele mai 
multe nu erau abordabile sărăciei mele. 

Nu se supăra, anticarul, că adesea nu cumpăram nimic; 
îmi spunea că „anticariatul este cafeneaua intelectualilor” şi 
că toleranța lui îi va fi răsplătită mai târziu. Când prăvălia lui 
a dispărut — pentru a fi înlocuită cu o mercerie — din comerţul 
de stat, nu l-am mai revăzut pe domnul Victor căruia îi mai 
datorez şi azi 60 de lei. 

De altfel, contactul tardiv cu marii poeţi ai ţării ţinea şi de 
faptul că exista un decalaj de cel puţin 10 ani (uneori cu mult 
peste) între editarea unui poet şi păşirea lui în manualele 
şcolare. 

Matei Caragiale nici cu Pajerele şi cu ațât mai mult căci 
„Craii de curte veche” nu intraseră încă în 1940 în programa 
analitică a liceelor. 

Se mai adaugă ceva: nici atunci cărţile nu erau ieftine iar 
bibliotecile publice nu-şi completau rafturile cu toate noile 
apariţii ci aşteptau „clasicizarea” noilor veniţi — care, frecvent, 
nu se mai întâmplă nicicând. 

c). — Ştiam, la 16 ani, pe de rost — (de unde o veni acest 
termen?) — aproape toate „romanţele” lui Minulescu care deşi 
erau anunţate de poet ca „pentru mai târziu” au intrat repede 
în lume cucerindu-şi asemenea unor şlagăre — o importantă 
notorietate. Au apus, ca foarte multe din făcăturile oamenilor. 
Atunci singur că pe lista mea Ion Minulescu nu ar fi lipsit. 
Azi? Fireşte, da. 

d). — În ce-l priveşte pe Arghezi, din varii pricini, el s-a 
aflat în acei ani — ca, de altfel şi mai târziu, interzis cărţilor de 
limbă română. Unii dintre profesorii mei folosind mai ales 
„florile de mucegai” ni-l prezentau ca fiind nevizitabil. Tot 
anticarul mi-a adus primul lui volum de „VERSURI” publicat 
de aceeaşi „Fundaţie Regală” poate cea mai deschisă noului 
şi frumosului dintre toate editurile României. 


pagina 5 


Pe urmă umbra comunismului s-a extins şi-a asupra poetului 
din Mărţişor iar dragostea lui pentru cele pământeşti l-au împins 
la câteva compromisuri care i-au şi îi dăunează încă. 

Dar aş lua cu mine nu doar versurile ci multe, foarte multe 
din celelalte frumuseți argheziene care mi-au încântat toţi anii. 
ŞI mai ales pe cei negri. 

€). — Erau trei lucruri de care trebuia să ne ferim — susțineau 
autorităţile: 

= legionarismul; 

= jazzul şi; 

= romanele polițiste. 

Pentru că unul dintre liceele destinate, prin firmă şi intenţie 
fiilor, de învăţători, „Liceul Casei Corpului Didactic” a fost 
desfiinţat pentru că nu s-a supus unuia dintre aceste trei 
interdicții. Casa Corpului Didactic era condusă de un cuplu de 
macedoneni — Grigore Tăuşan şi Iuliu Valaori, începuse şi 
construcţie unor locuinţe destinate cadrele didactice în condiţii 
cu totul favorabile acestor slujbaşi ai ţării prost plătiţi atunci ca 
şi azi. 

Nu am priceput refuzul romanului poliţist — mai ales că era 
unul făţarnic — pentru că vizitându-mi profesorul de limba 
română am zărit în rafturile bibliotecii lui 3 volume din colecţia 
celor 15 lei — unul fiind Omul din Maroc scris de un englez, uitat 
azi, Edgar Wallace. Şi nici a jazului. 

În ce priveşte Mişcarea Legionară nici unul dintre ei nu ne-a 
certat niciodată pentru simpatiile noastre, pentru camarazii lui 
Corneliu Zelea Codreanu dintre care vreo 2-3 erau pedagogii 
internatului nostru, 

Azi ştim şi cine ne-a pârât, cine ne-a condamnat şi cine ne-a 
executat. Unul dintre aceştia a mărturisit într-un interviu 
publicat acum câţiva ani de „România Literară”: este membru al 
Academiei fostă URSS, a fost voluntar împotriva României şi a 
părăsit liceul în 1939 atunci când, prin canale necunoscute 
nouă, a aflat de anexele secrete ale Pactului Molotov- 
Ribbentrop: Mişa Fridman. 

Dar, să ne întoarcem la cele 10 cărţi. 

Cum poţi să alegi când cei mai dragi dintre scriitorii români 
au fost fie ucişi, fie întemnițați, fie interzişi; când aproape un 
veac din cultura scrisă a neamului a fost pustiită; când 
„restituirile”, care au început târziu şi timid, falsificau opera celui 
publicat prin transformarea paginilor într-o mare de puncte, 
puncte... 

Sau, după ce-a trecut năpasta comunistă noiane de cărţi, 
frumos editate, corect traduse, ne imbie. Dar noi suntem săraci. 

Au existat însă cărţi pe care le-am întâlnit în copilărie, pe care 
le-am recitit în adolescenţă şi care mă încântă şi acum la bătrâneţe 
şi pe care le-aş lua cu mine în biblioteca celor zece: o colecţie din 
basmele românilor, ale lui Andersen şi 1001 de nopţi; o ediţie 
tipărită pe hârtie de Biblie cu proverbele românilor realizată acum 
peste 100 de ani de Iuliu Zane, (ca să fie uşor de purtat) şi o 
antologie — care, din nefericire încă nu există, a celor 1. 000 cele 
mai frumoase poezii scrise de români (am a face, în această 
privinţă, o observaţie: există scriitori de limbă română fără a fi 
români şi care nu au ce căuta în această antologie deşi poezia lor 
îmi poate fi, mie cel puţin, foarte dragă). 

Inainte de a împlini lista celor 10 aş vrea să atrag atenția 
eventualilor mei cititori să facă un exerciţiu cu totul semnificativ 
şi să recitească basmele lui Andersen — cu condiţia să le f citit 
sau ascultat în copilărie sau adolescenţă — şi vor rămâne uluiţi 
de semnificaţiile pe care le vor descoperi. Incercaţi! Vă cer 
foarte puţin timp şi veţi vedea cum scăpaţi de sclavia 
televiziunilor! 


ian. 2006. 
(continuare în pag. 8) 
D. SPIRU 


a ——————————————— 


pagina 6 


MIHAI EMINESCU 
15 ianuarie 2006 — 156 de ani de la naştere. 


Aproape fiecare din cele două zile destinate 
amintirii poetului sunt însoţite de sondaje ale 
opiniei publice care ilustrează puţinătatea 
relaţiilor noastre cu opera lui. 

Să nu ne imaginăm că-l cunoşteau mai bine 
contemporanii săi dintre care, unul, ne-a lăsat o 
mărturie copleşitoare. Este vorba de Rădulescu- 
Motru, care, în cele şase volume de „REVIZUIRI 
şi ADĂUGIRI” tipărite după 1990 de Editura 
„Floarea Darurilor”; „L-am văzut pe Eminescu o 
singură dată, într-un restaurant aproape de 
Teatrul Naţional, la colţul străzii Sfântul lonică şi 
Câmpineanu. Data când l-am văzut o fixez prin 
octombrie 1885. Mi-l amintesc pe Eminescu 
stând singur la masă, cu figura întunecată”. 

Mi se pare justificată şi „singurătatea” şi 
„întunecarea” lui Eminescu. Să nu uităm că, doar 
acum S ani — adică în 1880 — a fost numit 
redactor şef la ziarul TIMPUL — şefie care a 
durat doar doi ani. 

Dar în aceşti doi ani poetul 
partidului conservato 
slujba cititorilor — 


construieşte 
r nu doar un ziar pus în 
indiferent de culoarea lor 
politică — pentru că, susținea redactorul şef, 
„oamenii se impune să fie judecaţi în funcţie de 
munca pe care o au în producerea de valori 
materiale şi spirituale” ci şi o ideologie coerentă 
care, se va vedea, nu peste multă vreme, că nu 
convenea stăpânilor acestui ziar. 

Eminescu, respectându-şi principiile — precum 
cel citat mai sus — critică cu aceeaşi lipsă de 
milă pe toţi cei care exploatau munca claselor 
pozitive — (această sintagmă este ocolită de toți 
beneficiarii acestei exploatări — şi mai ales 
comuniştilor). 

„Clasele pozitive” nu înseamnă proletariatul 
sau nu doar aceasta ci toţi cei (de aici pluralul 
„Clase”) care produc valori materiale şi spirituale) 
şi de aceea critica poetului se va adresa atât 
partidului conservator — al cărui salariat era — şi 
îl va lăuda pe şeful liberalilor — atunci când 
isprăvile şi unora şi celorlalţi meritau una sau 
alta dintre sancţiuni. 

Politicienii vremii — ca şi cei ai zilelor noastre — 
care, în marea lor majoritate —atunci ca şi azi — 
nu prea erau oameni politici s-au îmbrățişat în 
jurul unei decizii care-i bucurau unanim: 
înlăturarea lui Mihai Eminescu de la conducerea 
oficiosului observator. 

La 1 ianuarie 1882 G. G. Păucescu (mai ştie 
careva dintre voi ce-a lăsat în urma lui acest nou 
redactor şef?) publică un nou program în care se 
dezice de ideile lui Eminescu şi anunţă 
înființarea unui organ destinat cenzurii care urma 
să „fie conforme cu tendințele  „partitei” 
conservatoare. Ni se promit în grupul cenzorilor, 
„câţiva tineri printre cei mai distinşi ai societăţii 
noastre care nu se vor „distinge cu nimic aşa 
cum nu s-au remarcat cu nimic cei doi redactori 
noi — G. Marian şi N. Christescu care ne sunt 
prezentați ca tineri „de mare viitor”. Pentru unul 
dintre ei „viitorul mare a fost extrem de scurt” 
deoarece s-a retras la „interese private” peste 
câteva săptămâni iar despre celălalt nu s-a mai 
aflat nimic din strălucirea lui viitoare. 


BUNA VESTIRE nr. 102 - 103/2006, 


Eminescu rămâne în redacţie; pune, cum se zica 
azi, „batista pe țambal”, găsind „o formă nouă în cara 


să-şi continue critica sa împotriva guvernului libera! şi 
a corupţiei din societatea vremii. 
Articole a căror actualitate s-a păstrat, la fel da 


vioaie, până-n zilele noastre. e 

Dar aflăm cu prilejul unei polemici cu CA Rosetţi i 
că ceea ce se publică în „Timpul sub semnătura 
„Fantasio” „încalcă promisiunile „din declaraţia 
programatică” (ianuarie 1880) şi din aprilie 1882. 
Eminescu nu mai publică cu pseudonimul „Fantasig' 
decât câteva cronici, la mari intervale, Şi, cu Subiecte 
neutre — din punct de vedere politic. 

Dar nu iartă slugărnicia partidului căruia îi 
închinase doi ani de eforturi — în condiţii tehnice şi 
materiale, pe care nici un ziarist din zilele noastre nu 
le-ar accepta şi-şi spune cuvântul într-o Scrisoare 
care D. Vatamaniuc a publica în „Manuscriptum 
(2/1982) şi pe care revista noastră vI-o aduce azi. 

Era „singur şi întunecat” pentru că -— tot din 
manuscrisele ce au fost ţinute ostatece timp de peste 
125 de ani — aflăm că „un om poate avea totul ne- 
având nimic şi nimic având totul”. A „Bă 

„Singur şi întunecat” mi-a rămas in amintire după 
ce, cu foarte mulţi ani în urmă, i-am citit rapoartele, 
propunerile, analizele pe care le întocmea pe vremea 
revizoratului şi le trimitea Ministerului de resort. Fără 
nici un rezultat. 

În cursul anilor 1883-1885, ne povesteşte 
Rădulescu-Motru, pe când eram elev în clasele de 
liceu de la Craiova, n-am auzit, la lecţiile de limba 
română, precum nici la alte lecţii, niciodată, 
pronunțându-se numele lui Mihai Eminescu. 
Profesorii de limba română de la liceul din Craiova, 
D. Popilian şi Mile Strajan, cred, că nici ei nu citiseră 
ceva din Eminescu. (...) Nici la Facultatea de Litere 
din Bucureşti, unde m-am înscris nu NI S-A VORBIT 
de Eminescu, la lecţiile de literatură română, fiindcă, 
şi aici, profesorul de literatură era V. A. Urechia, un 
istoric de modă veche, fără nici o pregătire de cultură 
poetică. (sic!) De existenţa lui Eminescu, continuă 
Rădulescu-Motru (mărturisirea destinată unui volum 
pe care urma să-l publice Vladimir Dogar, profesor la 
Liceul Mihai Eminescu care „făcea toate sforțările 
pentru a înființa şi un muzeu cu obiecte care au 
aparținut lui Eminescu”) am luat cunoştinţă prin 
lecturile mele particulare, iar începând din 1887-1888 
din cele ce auzeam în casa lui Titu Maiorescu. La 
şedinţele „Junimii” — (Bucureşti) — din anii 1887-1889 
n-am văzut pe Eminescu. El era — de altminteri, pe 
atunci, continuu bolnav. 

Ziua înmormântării lui Eminescu -— citim din 
„adăugirile lui Motru”, a coincis cu trecerea 
examenului meu, de licență, la Facultatea de Litere — 
17 iunie 1889, pe la orele 4 1/2 spre seară (...) Titu 
Maiorescu s-a sculat de îndată ce i s-a anunţat 
trecerea cortegiului şi a părăsit sala. După el au 
părăsit sala mulți studenți. Marşul funebru pe care 
odată cu anunţarea cortegiului l-am auzit şi mi se 
părea că venea dinspre Calea Victoriei. Era iunie. 
Probabil că sicriul era acoperit cu trandafiri. 
Eminescu rămânea însă mereu singur şi întunecat. 
Nu spune un proverb arab că „dacă aveţi a-mi da 
trandafiri atunci să mi-i dați cât sunt încă viu"? 


feb. 2006. 
(continuare în pag. 12) 


Doru MIHAIL 


a — 


BUNA VESTIRE nr. 102 - 103/2006. 


TEŞU SOLOMOVICI: ISTORIA HOLOCAUSTULUI din 
ROMANIA (Editura Teşu, Bucureşti 2005, 365 pagini, 
cartonată, pe hârtie velină; cu fotografii greu descifrabile) 


Făcătura despre care vom vorbi mai la vale 
face parte dintr-o colecţie alcătuită de unul dintre 
anticanii bucureşteni şi intitulată: BALIVERNA care 
nu trebuie luată în serios: minciună, născocire 
scomitură (N. R.). 4 

Unii spun că ar fi vorba de ediţia II-a răscroită de niscaiva 
anonimi. Noi nu putem spune nimic pentru că nu am avut în 
mână ediția l-a (Lucrurile, zice târgul, ar sta altfel: Teşu a 
scris o primă versiune, a lansat-o pe piaţă. Versiunea n-a 
convenit coreligionarilor şi a fost retrasă urgent. „Băieţii” au 
alcătuit o alta şi au trimis-o pe piață ca fiind tot prima ediţie. 
Studiul atent al acesteia denotă că este o carte lucrată de 
d mulţi autori şi „Iucrătura” legată sub formă de carte; n. r. 
Ş. 

Dar, Precum se va vedea, chipul opului rămâne la fel: 
poate fi încadrat în colecția anticarului nostru. 

Pentru cei care nu au suficient timp începem cu ceea ce 
în mod obişnuit se scrie la sfârşitul unei cronici: concluziile. 

1. — Dacă opurile mincinoase ar puţi atunci cartea 
semnată de dl Teşu, participând la concurs, ar putea deveni 
cu uşurinţă „miss PUTOAREA! 

2. — Se pare însă că nu doar Teşu trebuie cercetat şi 
certat. Cartea pare a fi scrisă la mai multe mâini ceea ce a 
făcut ca alcătuirea ei să ne aducă aminte de observaţia lui 
Mihai Eminescu: „Zadarnic paiul sec al minţi-l _ treieri, 
drapându-i golul ei cu reci (şi mincinoase) imagini: nimic nu 
iese dintr-un gram de creeri”. 

3. — Lucrarea şi, precum se va vedea, mai ales lucrătura 
face parte din recenta ofensivă a organizaţiei Wiesenthal cu 
numele de cod „ultima şansă” care va încheia vânătoarea 
celor care au făptuit „holocaustul” concomitent cu reactivarea 
„gheşeftului” pricinuit de această acţiune. 

4. — Există însă o declaraţie a singurului autor care 
semnează — Teşu Solomovici — care ar trebui să ne îndemne 
pe noi românii - şi nu numai — în care el afirmă că fiind 
„supravieţuitor al Holocaustului am aşteptat şase decenii ca 
să scriu această carte”. 

Noi toți am aşteptat şi am pătimit 70 de ani sub cea mai 
opresivă guvernare care „ne-a atins cu aripa ei devastatoare 
— (o singură cifră te îngrozeşte: 11 MILIOANE de avorturi) „un 
trecut cu mult mai apăsător decât cel suferit de autorul 
acestei „istorii” - „a cărui uitare este imposibilă”. 

Şi noi trebuie să împlinim „memorialul neuitării” întrebând- 
ne împreună cu „tânărul academician de onoare al Academiei 
Române, Elie Wiesel, „de ce au fost aşa de mulţi evrei care 
au participat, care au trădat umanitatea, alegând să 
persecute, să chinuiască şi să ucidă bărbaţi, femei, tineri = 
inocenți şi fără apărare”: români, germani, unguri, ucraineni, 
ruşi şi chiar evrei? 

Una din explicaţiile apariției acestei „istorii” ar putea fi cea 
propusă de Rădulescu-Motru în memoriile lui intitulate: 
„Revizuiri şi Adăugiri”: „Pentru anii câți îmi vor fi dați să mai 
trăiesc cititul nepotolit pe care-l practicam mai înainte ar fi 
pentru mine un izvor de veşnică nelinişte şi mâhnire. Căci ce 
mi-ar fi dat să citesc? Timp de mai bine de zece ani — adică 
atât cât poate eu nici nu voi mai trăi, se vor publica în 
România numai scrieri politice de patimă adâncă dar de 
gândiri superficiale. În ziaristică vor domina intelectualii evrei 
care au talentul să scrie despre orice, şi, în fond, despre 
nimic serios. y „bai 

Se va continua propaganda de astăzi contra rasismului şi 
a tiraniei hitleriste, simple pretexte pentru evrei de a ascunde 
sub ele, pentru ochii oamenilor, adevăratele lor interese. 


pagina 7 


Intelectualii români — din cauza anarhiei produsă de război 
vor trece printr-o eclipsă în ceea ce priveşte orientarea. De 
frica cenzurii — căci aceasta va dura şi după încheierea păcii, 
ei se vor mărgini la banalități. Publicaţiile cu conţinut filosofic, 
cu deosebire, se vor reduce la repetarea clişeelor preferate de 
partidul ce ne guvernează. Nu aş avea, deci, ce regreta. Dacă 
orbirea mea s-ar reduce doar la neputința de a citi atunci aş 
putea doar să citesc mai puţin — sau de loc — şi să filosofez 
mai mult”. 

A doua explicație aparţine lui |. L. Caragiale. 

lată ce se poate citi în „Justificarea unor expulzări” — 
(Opere, ediția Zarifapol-Cioculescu, Editura Fundațiilor Regale, 
1938, pag. 402): „Europa în urma războiului ruso-turco-român, 
a reclamat Statului Român -— atunci ca şi azi! ; n. n.) să adopte 
principiul  ABSOLUTEI TOLERANȚE RELIGIOASE ca o 
dovadă că acest tânăr stat ce pretinde să fie admis a conlucra 
în marginile mijloacelor sale la opera de. civilizație a 
continentului, voieşte a îmbrățişa, în totul, principiile de drept 
public ale lumii moderne. (...) S-a modificat articolul TA, s-a 
înlăturat orice posibilitate a unei false şi răuvoitoare interpretări 
şi, această ultimă exigență europeană satisfăcută, Europa a 
recunoscut unanim independența Statului Român. (...) 

Ce s-a întâmplat însă? O seamă de evrei de la noi, în 
genere de proveniență galițiană — oameni pribegiți aici din 
cauza scurgerii de acolo a acestui element ce se înăduşă 
trăind multă vreme în masă, la loc prea strâmt pentru libera 
mişcare a pornirilor lui de rapacitate — (precum azi în Israel; n. 
n.) au început să agite din nou chestiunea israeliană (...). 
Această nouă agitaţie, mai întâi ascunsă, a început să iasă la 
iveală câte puţin, apoi să se producă fățiş şi în fine să ia nişte 
proporții, dacă nu primejdioase, cel puţin ofensatoare pentru 
autoritatea statului nostru. S-au făcut întâi agitaţii în sinagoge 
— (precum pe vremea domniei comuniste, când a apărut şi 
inscripția de pe menora sinagogii din Bucureşti — cu cei 400. 
000 de evrei ucişi de „fasciştii români şi unguri”) - , apoi în 
şcolile confesionale; de aici, apoi, au trecut în presă; S-AU 
FUNDAT ZIARE ÎN ACEST SCOP - (cărora, în zilele noastre li 
s-au adăugat posturi de radio şi televiziune) în fine lucrurile au 
ajuns la protestul neruşinat, şi infam şi ridicol, de la Londra. S- 
a comandat apoi în străinătate un agitator dibaci — (azi o 
întreagă echipă în frunte cu Elie Wiesel) — care să vie 
numaidecât să provoace o mişcare de un soi nou, cu scopul 
de a institui aici o societate semitică, cu o direcţie generală, 
recunoscută de stat şi care să reprezinte puterea populaţiei 
israelite în relaţiile cu puterea statului. 

Şi cu ce ton, cu ce aere s-au făcut toate astea?” 

(Vă aduceți aminte de refuzul lui Wiesel — „academicianul” 
lui Iliescu şi Simion, de a merge la Sighet? La discursul lui de 
la Academie? ; n. n) 

Ziarele evreieşti, gaşca internaţionalistă au pornit contra 
României şi poporului român, pe față, un război care, dacă n- 
ar fi cunoscut cineva tradiționala impertinență iudaică, ar fi 
crezut că este pornit din demenţă. Citind acele foi, cineva, ar 
putea crede că aceşti evrei sunt aici poporul autohton, locuitori 
străvechi ai acestei țări. 

S-a aruncat asupra statului şi poporului român, fără nici o 
sfială, tot veninul şi ura mozaică, tot clasicul „foetos iudaicus”. 

Națiunea română; incultă, intolerantă şi stupidă; 

Statul român? — stat asiatic, inuman şi barbar. 

Curat, pe față, textual. 

Şi cine, cine cutează să ia această atitudine față de statul 
nostru? Acei oameni străini care, adăpostiţi aici la noi de 
furtunile şi mizeria de aiurea — (au uitat când fugeau de teama 
trupelor germane care invadaseră Polonia şi au venit la noi 


ianuarie, 2006. 


(continuare în pag. 9) 
Pavelică TEŞULICĂ 


PR o 


pagina 8 


(urmare din pag. 5) 

* (CELE ZECE CĂRŢI) 

Există însă un mare scriitor român pe care nimeni, încă, 
nu-l cunoaşte integral — pentru că nimeni nu s-a silit să-i 
tipărească intreaga operă, 

Este vorba, fireşte, de Mihail Eminescu. 

Uneori mă gândesc că dacă această alegere ar trebui să 
fie limitată şi de timpul. previzibil pe care-l mai am la 
dispoziţie voi renunţa şa toate celelalte cărţi — inclusiv Biblia 


— pentru a scotoci în toată comoara pe care ne-a lăsat-o 


Eminescu, comoară pe care, noi, cei care de două ori îl 


pomenim cu totul formal, nu ne-am învrednicit să o 


valorificăm. 
Nu ştiu dacă lista mea a depăşit cele ZECE cărţi? 


Dar nu aş putea răbda absenţa legionarilor: aşadar o 


antologia din versurile poeţilor de la Radu Gyr şi Dragodan 
pană la Horia Stamatu şi Zahu Pană; cât mai mult din 


Mircea Eliade; ediţia princeps a „Schimbării la faţă a 
României” de Emil Cioran, 


de la Corneliu Zelea Codreanu. 


Iar ultimii, deşi nu cei din urmă: NAE IONESCU şi PETRE 


Şi din Biblie numai Noul 
fragmente din cel Vechi. 

Or fi. mai mult de zece, dar pentru un împătimit al 
lecturii sunt foarte puţine. Mai ales că nu am de gând să 
mai plec niciunde — decât în călătoria cea mare în care nu 
vei duce nimic cu tine decât păcatele şi faptele bune. 


testament plus câteva 


(urmare din pag. 4) 


* (BILANŢUL...) într-o măsură sau alta: o avem 
din născare, ne este naturală şi, cu toate 
acestea, la o privire atentă, ea prezintă toate 
datele unei STĂRI PATOLOGICE de care ne 
vindecă doar întâmplarea sau maturizarea 
lăuntrică în genul celei săvârşite cu Carol 
Quintul, atunci, când, abdicând la Bruxelles, în 
plină glorie, a arătat lumii că excesul de 
oboseală poate genera scene la fel de 
admirabile ca şi excesul de curaj. Oricum, 
anormalul sau miracolul, renunțarea, sfidarea a 
naturii, a identităţii noastre este un fenomen ce 
se produce doar în momente de excepţie, caz — 
limită ce-l delectează pe filosof şi-l 
descumpăneşte pe istoric”. 

Poate că „excepţiile” despre care aminteşte 
Cioran, incapacitatea celui ce atinge nivelul 
incompetenţei sale sau şi mai ales, faptul că a 
ieşit din ce în ce mai mult în evidenţă efectele 
nocive ale acestei stări de lucruri, i-au 
determinat pe numeroşi cercetători, practicieni, 
teoreticieni sau filosofi să accepte, să 
construiască şi să introducă în practica, din ce în 
ce mai extinsă, a acestui „bilanț al competenţei” 
despre care, eu cel puţin nu am prea auzit 
vorbindu-se în România. Aşa se explică de ce 
oamenii politici s-au specializat în tot soiul de 
jonglerii pentru ca să-şi păstreze un mandat în 
ciuda insucceselor evidente ale celor deja 
împlinite; că pe listele de reprezentanţi ai 
neamului se înscriu în repetate rânduri, aceiaşi 
„Necuvântători” — aşa cum reieşea mai zilele 
trecute dintr-o investigație televizată; că există 
medici ce pretind că pot conduce cel puţin TREI 
SPITALE concomitent fiind şi membri în consiliile 
de administraţie a altor trei-patru etc. 


şi, fireşte, puţinul ce ne-a rămas 


BUNA VESTIRE nr. 102 - 103 / 2906. 
ŞACALII 


„Şacalii vor urla în palatele lor şi lupii. în casele lor de petrecere. 

Vremea este aproape să sosească şi zilele ei nu Vor zăbovi” (Isaia 

2). Noi spunem că zilele acelei vremi au sosit. 

a E ala pe care l-a zămislit „epoca celei mai drepte 
orânduliri”. Iubirea aproapelui, podoaba cu care Dumnezeu l-a 
înzestrat pe om, cununa mândriei lui, l-a parâsit transformându-l 
într-un şacal. Multilateralul faliment al unei conceptii nefireşti , 
comportarea barbară a celor care au condus şi conduc acest neam 
fără de noroc, iresponsabilă şi criminală, a întunecat demult sufletul 
şi speranţele bietului român. Q i 

Zvârcolindu-se ca o femei în durerile facerii, oamenii privesc 
pieziş, cu amărăciune, cu feţele întunecate, schimonosite de 
neindestulare şi deznădejde. 

Privesc în ochii lor şi ascult durerea inimii lor ca pe un vuiet surd 
venit din adâncuri. Copii zdrobiţi înaintea părinţilor lor, ca şi deţinuţii 
politici timp de 50 de ani, nu au nici un respect, nici o consideraţie 
din partea acelora care beneficiază de jertfa sângelui lor. Nici măcar 
în Biserică — o rugăciune pentru sufletele“ lor. Mai mult, ei sunt 
prigoniţi pe faţă sau în ascuns. O lume „pe dos” 5 otrăvită — care a 
cultivat ura la adăpostul unor promisiuni şi lozinci schiloade E 
apocaliptică — pe care de fapt ei au creat-o şi aparţine lor, foştilor... 

Cuvintele lor diabolic meşteşugite le folosesc ca pe nişte arme 
ucigătoare. „Rebusiştii roşii” le aşează şi le mută, precum mută 
virgula la cifre în statistici — socialism biruitor — scoțând apă cu ciurul 
din izvoarele izbăvitoare. Cârdăşia corupţiei curge şi dispare, precum 
viaţa omului din timpurile de groază, din crunta dictatură comunistă. 
Ea vine nu din vremi îndepărtate, ci din „epoca de aur”, când luceferi 
pe cer şi puzderie de stele luminau sinistrele însemne: secera şi 
ciocanul. Jefuitorii de ieri — profitori cu lung stagiu în ale minciunilor, 
hoţiilor şi fărădelegilor — mint şi jefuiesc în continuare poporul prin 
cele mai rafinate falsuri, escrocherii şi perfide aranjamente şi 
neruşinate alianţe. Lupta împotriva corupţiei este asemenea unui 
prostituate obscen dezgolite, care se vinde oricui, gălăgios se 
destrăbălează, furând şi arătând cu degetul către alţii. Ea nu este 
decăt praful aruncat în ochii noştri, farmazonii politici, care îşi trăiesc 
din plin lăcomia şi desfrâul cărnii, precum şacalul hulpav care înghite 
pe nemestecate hoitul. 


e Acest articol se reproduce din volumul „Răstigniri ascunse — 
mărturii —”, pag. 426-427. Reproducerea se face cu acordul 
autorului şi al editurii. 


Petru C. BACIU 


Indiferent de ce se întâmplă în România de azi, 
rămasă, fireşte, la politica „dosarului beton” care nu 
ținea seama de ce ştiai să faci tu ci dacă părinţii au 
fost chiaburi, au avut sau nu pământ, ce politică au 
făcut, dacă ai luat sau parte la „rebeliunea legionară” 
etc. „competenţa invadează sfera educată şi lumea 
economică”. 

Dispozitivul „bilanţului competenţei” scrie autorul 
cărțuliei mai sus citate, Michel JORAS — doctor în 
ştiinţele gestiunii - , element de drept nou, dă celor 
activi, salariați sau nu, posibilitatea, liber consimţită şi 
confidențială de a face „punctul”, „bilanţul” — atât 
asupra cunoştinţelor şi aşteptările în ce priveşte 
elaborarea unor proiecte profesionale şi personale, 
garante ale viitorului lor „bilanț ce nu se poate realiza 
— aşa cum se obişnuia în toată lumea prin acele 
„calificative anuale” în cadrul întreprinderii din care 
face parte cel audiat. 


Într-o lume în plină schimbare, întreprinderile, co- 


(continuare în pag. 11) 


—————————————————— O ea eee le e eee 


ESTIRE nr. 102 - 103/2006. 


up DS TIR E E 102708 age i 


(urmare din pag, 7) 


> TEŞU...) unde nu li s-a oferit doar pământ şi apă ci 
multe, multe alte facilități — inclusiv posibilitatea — recunoscută 
chiar în cartea despre vorbim acum) — din dorința de a căpăta 
drepturile de cetățenie. 

Nu! încă odată: dacă nu şi-ar găsi explicaţia în tradiționala 
impertinență biblică, atunci nu ar putea avea decât o scuză: 
demența! Seattle e 4 

lată, dar, nişte copii pribegi ai pământului — atât de bogat în 
deosebi în speţe de târâtoare necurate şi veninoase — goniţi şi 
primiți la noi la adăpostul celei mai largi ospitalităţii, maltratați 
aiurea ca vite şi respectați aici ca oameni, nenorociţi şi mizeri 
aiurea dar prosperi aici intre noi, calomniind poporul nostru, 
batjocorind națiunea noastră şi conspirând contra liniştii şi 
siguranței statului nostru”. 

S-au produs câteva reactivări în anumite domenii care ar 
trebui scrutate mai atent dat fiind că fiecare din aceste 
evenimente are mai multe învelişuri ce ascund adevărul: 

1. — Sub eticheta „ultima şansă” s-a lansat în România 
ofensiva condusă de Elie Wiesel şi susținută de un alt alogen 
- lon lliescu plus aşa zişii academicieni în frunte cu 
preşedintele oportuniştilor şi câțiva „țuțeri” români şi o pleiadă 
de pseudo-istorici evrei; 

2. — Filme, articole în mai toate revistele lumii, eseuri şi 
pseudo-romane vor restabili că „adevărul” în ce priveşte 
uciderea lui lisus, care, nu poate fi decât vina „creştinilor: 

3. — Pentru „salvarea tovarăşilor” se falsifică istoria ultimilor 
60 de ani, se uită crimele comunismului (mai cu seamă a 
comuniştilor evrei; n. red.) şi, politicieni şi aşa zişi intelectuali Şi 
cea mai mare parte a conducătorilor statului, ne demonstrează 
valabilitatea punctului de vedere notat undeva de Mihai 
Eminescu: „Pe când omul neinteligent face din sine însuşi 
măsura lucrurilor şi mestecă subiectul său în cele ce sunt şi se 
întâmplă, cel inteligent şi de bună credință va cerca să se 
dezbare de tot ce ar putea să-i întunece judecata. 

Inteligența este putinţa, buna credință este voința de a 
vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întâmplă”. 

Aceasta a fost introducerea analizei noastre. 

Ne propunem, acum, să vedem, cum răspunde opera şi 
autorul (sau autorii) la aceste observaţii preliminare. 

II. 


HOLOCAUSTULUI din ROMÂNIA”. Se vinde la un preț evident 
subvenţionat (20, 00 lei, 366 pag., pe hârtie de foarte bună 
calitate, cartonată şi plastefiată). 

Atunci când îţi intitulezi carte „istorie” trebuie să îndeplineşti 
anumite canoane — precum cele publicate cu ceva ani în urmă 
de „seminarul de ştiinţe sociale” în volumul intitulat: „Natura şi 
studiul istoriei” (scris de un istoric, (dr. H. Steel Comager) şi 
doi profesori de ştiinţe sociale) — care susțin că „cinstea, 
integritatea, hărnicia, imaginaţia şi bunul simț sunt 
obligațiile importante, esenţiale. gi 

Obligaţia integrității este, evident, implacabilă în istorie - şi 
nu numai — şi de aceea nici nu trebuie să insistăm asupra ei. 

Este suficient să spunem că istoricul trebuie să fie cinstit în 
funcție de luminile lui; că nu trebuie, niciodată, să 
distorsioneze conştient dovezile; că trebuie să fie în gardă față 
de prejudecățile religioase, rasiale, de clasă sau naționale; 
trebuie să caute fără încetare toate dovezile şi să nu se 
mulțumească cu ceea ce a găsit până ce nu a epuizat toate, toate 
resursele disponibile; că trebuie să-şi aducă aminte totdeauna că 
el nu este Dumnezeu şi că nu i-a fost încredințată judecata finală”. 

De asemenea este necesară silința: va trebui să cheltuieşti ore 
şi zile pentru a găsi izvoare care uneori se vor dovedi sau nu 
inutile, să citeşti ziare sau jurnale care, adesea, îţi vor da sau nu o 
informaţie de doi bani sau să lucrezi cu răbdare pentru a 
descoperi în manuscrise încâlcite lucrezi cu răbdare pentru a 


pagina 9 


descoperi în manuscrise încâlcite un ceva nou, proaspăt, 
original şi valoros pentru cercetarea ta. | 

În ce priveşte imaginaţia — asta-i o treabă pe care o ai sau 
nu. Dacă nu o ai nu vei fi decât un simplu compilator de fapte, 
un bun analist, un ghid prin labirintul trecutului, dar nici odată 
capabil să recreezi trecutul. e 

În sfârşit, „bunul simț” („common, de sense” — din nefericire 
el nu este atât de „comun obişnuit” cum este etichetat. Este un 
termen care îmbrățişează calități atât de disparate precum 
moderație, echilibru, inteligență critică, înțelepciune, larg 
orizont mintal, toleranță, proporție, simțul umorului — şi, 
fără îndoială, alte calităţi. ; 

În concluzie, „istoricul, scria Veronica Wedgwood, trebuie 
să fie cel mai umil dintre oameni; el se va întâlni de zeci de ori 
pe zi cu dovada propriei lui ignoranțe; el se va confrunta 
perpetuu cu inabilitatea lui de a interpreta corect materialul de 
care dispune; el este — în sensul, în care nici un alt scriitor nu 
este, sclavul materialului de care dispune”. 

Analizând „istoria” lui Teşu Solomovici în funcţie de toate 
aceste observaţii — care, precum s-a văzut, nu le-am inventat 
noi, vom vedea că dânsul nu dispune decât de o singură 
calitate: capacitatea de a imagina fapte, date, cifre, 
informații mincinoase. : 

Nu vom putea prezenta acum toate încălcările canoanelor 
unei cărți de istorie care să împlinească sfera mai sus definită 
a „bunului simț” pentru că ar trebui să folosim un număr de 
pagini cel puțin egal cu cel pentru care a contribuit, financiar, 
domnul Radu Cătălin Dancu. : 

Ci ne vom limita să ilustrăm spusele noastre cu o serie de 
exemple care invalidează cartea, izgoneşte din neamul istoricilor 
pe domnul Teşu Solomovici — inclusiv colaboratorii lui pitiți — nu 
ştim din ce pricini — pe care însă le bănuim, şi ilustrează 
observaţia pe care Manole, prietenul, evreu ca şi el, al lui Nicu 
Steinhardt: „cu atari evrei în mijlocul comunităţii noastre să nu ne 
mirăm că şi cel mai filosemit român va deveni anti-evreu”. 

AL III - lea 

Fragment care ar putea începe cu întrebarea adresată 
autorului acestui volum care este o ilustrație a lucrării scrise de 
Piotr Wierzbicki — „DICTATURA MINCIUNI!” — CUI PRODEST, 
domnilor? 

Sau este doar o manifestaţie ilustrată de comportarea 
scorpionului care imploră broască să-l treacă Nilul? 

Pentru cei ce pun la îndoială afirmaţiile noastre — textul le 
este oricând accesibil prin editura evreiască „Hasefer”. 

lată, aşadar, fragmente justificative pentru decizia 
anticarului care a înființat colecția: BALIVERNA: 

1. — Bibliografia selectivă — cum îi zice domnia sa, Teşu 
Solomovici — este alcătuită, precum faimoasa „Comisie 
Internațională” înființată de lon Iliescu şi condusă de Elie 
Wiesel, din două naţiuni — preparată, realizată conform 
rețetei... salamului de Sibiu: în părți egale: UN CAL şi O 
CIOCÂRLIE. „Calul este reprezentat de grupul evreiesc — 22 
de evrei — şi „ciocârlia” din 7 mai mult sau mai puţin... români. 
Evident, preşedinţia a fost încredinţată tot „calului”. Ca să se 
păstreze echilibrul! 

Aşadar, majoritatea lucrărilor citate — dar, se pare, multe 
dintre ele NECITITE de autor (sau autori) sunt scrise de evrei. 

Citatele din lucrările româneşti respectă regula stabilită în 
„Structura Minciunii”: scoaterea din context, citatul strâmbat, 
comentariul bolovănos care are o singură ţintă: eliminarea 
adevărului. 

De pildă: „SE SPUNEA, afirmă autorul, că banii Berlinului 
nazist ajungeau în trezoreria legionară prin filiera Nae 
lonescu”. 

lată ce scrie Armin Heinen în cartea întitulată „Legiunea 
Arhanghelul Mihail”: „Nu legionarii erau obiectul favorit de 


(continuare pag. 10) 


pagina 10 
(urmare din pag. 9) 


> (TEȘU...) investiţiei al prestaţiilor financiare germane 
sau interne româneşti, ci Partidul Naţional-Creştin”. 
„Legiunea a ştiut să mobilizeze mijloace proprii, ceea ce a 
contribuit la o mai mare dinamică în raport cu partidul lui 
Goga”. 

în esenţă, este vorba de informaţii ale Serviciului Secret 
Român a căror valoare este DESTUL DE ÎNDOIE 
INDOIELNICĂ. Florea Nedelcu a publicat un astfel de 
document în care se afirmă că „s-ar fi investit 750 mii mărci 
aur, în primul rând în Garda de Fier”. (23 iunie 1934, Garda 
de Fier, NU MAI EXISTA! N. n.) Este inutil să analizăm în 
detaliu documentul: desigur, Rosenberg nu deţinea nici un 
post în Ministerul de Externe al Reichului: „marca aur” nu 
exista decât ca termen tehnic financiar, iar căpitanul 
Erharat nu făcea parte din SS. Pe baza fondului de acte 
german APAR MARI ÎNDOIELI ÎN CE PRIVEŞTE 
EXISTENŢA VREUNUI AJUTOR FINANCIAR IMPORTANT 
ACORDAT LEGIUNII aşa cum s-a PRESUPUS de către 
istoricii români — şi susținut de cei evrei”. 

Toate acuzațiile de acest fel țin de radio Erevan: „s-au 
trimis tone şi nu pentru legionari ci de materiale de 
propagandă pentru lupta electorală — către Garda de Fier; 
dar, ştiţi nu erau materiale de propagandă ci mobilier pentru 
noul cămin german din Bucureşti şi nu cântăreau 17 tone ci 
1.700 kg.” 

Luptător pentru înlăturarea xenofobiei şi 
antisemitismului, Teşulică, umblă cu fofârlica: Nae lonescu 
— ne mai spune dânsul — este de obârşie grecească. Lucrul 
ar trebui să-l clarifice cu Vadim care la o emisiune TV îl 
plasase în etnia țiganilor. Corneliu Zelea Codreanu este 
germano-rutean — lucru care, ne spune acelaşi Teşulică, 
„Nu deranja pe nimeni că cel puțin doi din mentorii 
legionarismului NU ERAU ROMÂNI CURAȚI” — (este o mai 
veche obsesie a evreilor „puritatea rasială!” — Vezi Tora; n. 
red.). 

Lista balivernelor continuă: „Regele nu a încercat să 
stăvilească lava otrăvii antisemite care se revărsa din 
călimările lui Nae Ionescu, Horia Sima (?), Nichifor Crainic, 
Mircea Eliade” (Regele, drăguțul, ca să-l ocrotească pe 
Nae lonescu i-a luat catedra de profesor încă din 1934, iar 
ziarul „Cuvântul” încetase să mai reverse „lava” în acelaşi 
an. Şi pentru ca Nae lonescu să fie şi mai tăcut l-a asasinat 
în martie 1940!). 

Alta: între 28 iunie şi iulie 1940: maltratări, jafuri şi 
ucideri de evrei cu prilejul retragerii trupelor române din 
Basarabia şi Nordul Bucovinei; 

ŞI: „ei au înființat propria lor mişcare numită la început 
legiunea Arhanghelul Mihail, apoi Garda de Fier (?!); 
urechismul se răzbună! Mişcarea Legionară nu era 
legiunea nici unui arhanghel — arhanghelii nu au aşa ceva 
iar partidele, organizaţiile politice cu scop electoral au 
purtat diferite nume: Garda de Fier, Totul pentru Țară etc. — 
parte din M.L. 

După ce ne povesteşte despre maltratările evreilor între 
28 iunie şi 1 iulie 1940, la pag. 126 aflăm că „există multe 
materiale de arhivă referitoare la situaţia civililor din 
Basarabia şi Nordul Bucovinei în intervalul 28 iunie - 1 iulie 
1940. Numeroase documente militare şi civile arată 
participarea unora dintre evreii din Basarabia la 
acțiunile antiromâneşti şi prosovietice; unii istorici 
argumentează că marele număr de asemenea documente 
încriminatoare reflectă o realitate istorică: evreii din 
Basarabia şi Bucovia erau ANTIROMÂNI!” - (Jean Ancel, 
rabinul A. Şafran) 

O altă modalitate de a falsifica adevărul: scoaterea din 
context a unei declarații; ignorarea unor documente 


BUNA VESTIRE nr. 102 - 103 /2006. 


existente la îndemâna oricui sau inventarea unor fapte, 
ii, texte inexistente. 

pila exemple: „el — Căpitanul — adoptase dictatura ca 

principiu organizațional (sic!) şi violența ca instrument A A 

Autorul ignoră declaraţia din „Pentru Legionari , vol. |, i 

pag. 320: Toată istoria omenirii Pai se JUR Svănei LE 
două mai principii care caută să-şi fac 

Si PRINCIPIUL AUTORITĂȚII şi PRINCIPIUL LIBERTĂȚII. 

Autoritatea a încercat să se extindă în dauna libertăţii. lar acesta 

a căutat să limiteze cât mai mult puterea autorităţii. Acestea 

două, față-n față nu pot însemna decât CONFLICT. 

A orienta o mişcare după unul sau celălalt din aceste două 
principii înseamnă a continua linia istorică de turburări şi războire 
socială. Înseamnă a continua, pe de o parte linia de tiranie, 
impilări şi nedreptate, iar pe de altă parte linia de răzvrătire 
sângeroasă şi de permanent conflict (...). e 

Mişcarea Legionară nu se întemeiază exclusiv nici. pe 
principiul autorităţii şi nici pe acela al libertății. Ea îşi are temeliile 
înfipte în principiul DRAGOSTEI. În el îşi au rădăcinile şi 

itatea, şi libertatea. | 
E SC este cheia păcii pe care Mântuitorul a aruncat-o 
tuturor neamurilor din lume. Până la sfârşit ele se vor convinge, 
după ce vor fi rătăcit, cercetat şi încercat totul, că în afară de 
dragostea pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletele oamenilor, ca 
o sinteză a tuturor însuşirilor omeneşti nu există nimic care să ne 
ă da linişte şi pace”. 
E pr, balivernelor: se semnalează la pag. 118 
din „Pentru Legionari” o listă de trădători” alcătuită în 1923. Lista 
este inexistentă în ediția princeps a cărţii semnate de CZ 
Codreanu. A 

Mai ales că la acea dată Mişcarea Legionară nu exista; 

= fotografiile care ilustrează „holocaustul din România”, destul 
de neclare de altfel, ne prezintă evrei din Varşovia, Ungaria, 
Berlin, afişe din Franţa, arderea cărților la Berlin, evrei slovaci la 
Auschwitz; 

= ni se spune că „Frăția de Cruce” era corpul de elită al 
Mişcării Legionare; în realitate era un fel de „şcoală primară” 
pentru adolescenți prin care treceau cei destinaţi să devină 
legionari; 

= pentru următorii 18 ani — se spune în „Minciuna finală 
prezidată de Elie Wiesel” — „legiunea a fost responsabilă pentru 
numeroase incidente de stradă, îndreptate mai ales împotriva 
evreilor” (unde, cine, pentru ce?); : 

= „Porunca Vremii nu a fost niciodată o publicație a Legiunii şi 
nici llie Rădulescu legionar; 

= la pag. 158 ni se spune că aproape 2. 000 de evrei între 15 
şi 85 ani — (veţi vedea că toate cifrele privind evreii ucişi sunt 
„rotunde: 2. 000, 15. 000, 40. 000, 6. 000. 000 etc. ; dacă aceia 
erau şase înseamnă că ceşti 400. 000 din România sunt în 
plus. Deci avem 6. 400. 000 evrei ucişi. Dar, în 1945 nu ştiau 
de aceştia din urmă? Mister! ; cu litere îngroşate ap. n. red.) au 
fost duşi la paisprezece centre de tortură ale Legiunii între care 
şi FERMA LUI CODREANU (suntem în 1941), Abatorul din 
Bucureşti şi „clădiri evreieşti ocupate”, au fost torturați, „deținuți 
abuziv” la Prefectura Poliţiei etc. ; „abatorul din Bucureşti a fost 
locul celor mai atroce torturi, în ultima zi a rebeliunii 15 evrei au 
fost duşi la Prefectura Bucureşi, unde toţi au fost torturați şi/sau 
împuşcaţi” etc. 

= începând cu 1927 raidurile gardiştilor se terminau de obicei 
cu acte de vandalism împotriva sinagogilor. 

„O singură întrebare: dat fiind miile de evrei ucişi în cele două 
zile ale „rebeliunii ei trebuie să se afle înmormântați, în aceeaşi 
zi — deci între 23 şi 25 ianuarie 1941 într-unul din. cimitirele 
evreieşti iar lista lor trebuie că se află la sinagogile existente 
atunci? 

„De ce nu sunt date publicităţii numele lor şi locul 
inmormântării, eventual constatările medicale privind cauzele 


(continuare în pag. 11) 


iar pag 


— 


BUNA_ VESTIRE nr. 102 = 103 / 2006. pagina 11 


(urmare din pag. 10.) lumina zilei” şi, în fine: | 
 (TEŞU...) decesului. De ce „Comisia Internaţională” nu le ADEVĂRUL ESTE TOTDEAUNA VERDE! 
omeneşte numele în „raportul' final şi de ce reprezentanţii 
Cei de a doua națiuni nu s-a dus să le vauă mormintele, 


actele de deces? n 
Deoarece nu putem copia întreaga carte vom încheia cu 


PS: La acuzaţiile aduse poetului Radu Gyr de trecuta la 
cele veşnice Alexandra Sidorovici — (căsătorită Brucan) ic: 
acesta răspunde — în ultimul cuvânt rostit în fața Tribunalului 
Poporului: Dumneavoastră vă străduiți de trei luni să strângeți 
utimele două i lac dovezi apăsătoare împotriva mea şi când eu suflu în ele ca în 

său lia posta £, 000) au murit pe drum nişte baloane de săpun vă enervaţi şi-mi întrerupeţi apărarea. 
(trenul „morții. a parcurs distanţa dintre laşi şi Podul Iloaiei, O învinuire împotriva mea a fost aceea de „spirit rasial” de 
adică 20 km, în 8 ore — Rag.193), acelaş! eveniment la pag. ură de rasă” de „antisemitism”. Să-l vedem şi practic, 
194 aflăm că trenul — 15 km. de la laşi — avea 2. 700 evrei practicat pe teren. şi asta când? Atunci când eram director 
dintre care au fost debarcaţi vii 700 general al teatrelor, în prim regim legionar, când mă puteam 

[nice pi este „irenul: mori apra Călăraşi au ajuns, din 5. manifesta în voie cu toate „patimile” şi „urile” mele. Aşa mi-am 
000 (fix!) evrei, care au plecat, doar 1. 011 — după 7 zile — dar... dat eu. arama pe față: creând teatre (BARAŞEUM) pentru 
poliaisornână a au Narat ruraal, 4. 28 ge,cadavra, totuşi, evrei. Onorata Acuzare Publică a căutat să bagatelizeze 
stie e ruogjiar ii Se: druncaţi din.frenis aceste atitudini — (aşa cum azi, Teşu Solomovici şi ai încearcă 

Rămâne aceeaşi întrebare: unde au fost înmormântați cei să le ascundă) — numindu-le „gesturi izolate”, stranii. cazuri 
peste 3, 000 de decedați? Sau măcar cei numărați de Poliţia private” acelea de a asigura existența într-un teatru, nu a unui 
orară [A căra Mase singur evreu, nici a cinci, nici a zece actori evrei ci a cincizeci 

Balivernă: Liviu Rebreanu NU ERA director general al de actori Ea şomeri! 
teatrelor când s-a înființat Teatrul Baraşeum ci LEGIONARUL Bizare atitudini private, nu? 


RADU DEMETRESCU GYR care este şi cel care a făcut Aşa am aplicat eu pe teren „antisemitismul” meu teoretic, 
BoRunereaă ? aşa mi-am dat arama pe faţă în timpul regimului legionar. 
Şi, în fine, ultima perlă: între iunie 1939 şi august 1944 din = lată şi alte manifestări “antisemite” ale legionarilor în 
porturile româneşti vapoare cu refugiaţi evrei evadau din perioada Statului Naţional Legionar: 
lumea naţional socialistă spre Palestina. Este vorba de 47 de = Anularea deciziilor guvernelor anterioare care limitau 
vapoare cu aproape 30 de mii de emigranți — pentru că funcţionarea cultului mozaic; 
Mareşalul Antonescu era de părere că „rezolvarea problemei = Desființarea lagărului de deţinute politice de la Râmnicul 
evreieşti ține exclusiv de libertatea emigrării”. Sărat: i 
Este semnificativ că vasul Struma, scufundat în apele Rezistență față de ordinul generalului Antonescu de a se 
Mării Negre de un submarin sovietic, nu este listat cu această înfiinta lagăre pentru evrei sau de expulzare a acestora, 
indicație  - în timp ce „Mefkur' a fost scufundat de „un = Corectă atitudine a guvernului legionar față de oficialii 
submarin german şi este citat ca atare! evrei etc. 


Dat fiind gradul extrem de ridicat al falsificării adevărului 
istoricii români au datoria să preia textul lui Teşu şi să verifice 
fiecare „document” prezentat de istorici precum Benjamin, (urmare din pag. 8) 

Ancel, Zigu (zis „Goarnă” în mediile bucureştene) etc. ; să i DĂ LE a 

se ceară îi A. Pippidi, care a semnat „actul final” al faimoasei | P (BILANŢUL...) - lectivităţile, statul îşi remodelează 
comisii conduse de Wiesel să ne dea explicaţiile asupra unor | organizaţiile, îşi regândesc strategiile, practicile 
minciuni acceptate şi în raportul final; să ceară Guvernului | pentru a transforma provocările în opurtunităţi; se 
României să dea publicității costul acestei mistificări — (din | redefinesc meseriile, se dezvoltă o gestiune a 
care noi nu am dat decât un fragment infim culminând cu | competenţelor, se introduce formarea şi pregătirea 
numărătoarea „a la Pristanda” din „raportul final” care ţinteşte | continuă mai ales dacă ținem seama că în țară 


„ultima şansă” şi ultimul gheşeft: | noastră „există un nou peisaj al locului de muncă, 
= Dinu C. Giurescu: 198. 710 evrei români şi ucraineni | al meseriilor prin distrugerea muncii tradiţionale 
morţi; din agricultură dar şi desfiinţarea unor meserii 
= Denis Deletant: între 220. 000 şi 270. 000 evrei morţi în. | industriale concomitent cu apariţia unor locuri de 
Transnistria: muncă şi activităţi noi — de la culegători de căpşuni 
= Radu loanid: cel puţin 250. 999 evrei morți sub în Spania la îngrijirea bătrânilor pretutindeni, . la 
jurisdicție românescă: tehnicieni pentru texte — informaţică, pedagogi 
= Mathatias Carp: 264. 900 evrei români, dar nu sunt |. pentru învățământul la distanță sau specialişti în 
incluşi evreii ucraineni; dezvoltarea teritoriilor. . 
= Raul Hillberg: distruge 270. 000 evrei; u În plus, pe măsură ce se dezvoltă mecanizarea 
Marcu Rozen numără aproximativ; 155. 000 evrei români |informatizată, se produce o diminuare — chiar, 
şi 115. 000 evrei ucraineni şi, bomboana pe colivă, o aduce |uneori, totala suprimare a unor activităţi manuale şi 
faimosul Jean Ancel: / sau mintale înlocuite de gestionarea prin sistemul 
Numai în Transnistria au murit 310. 000 evrei, la care se |informatic. 
adaugă 100. 000 (more or less — cum se zicea în „Secretul Impactul acestor schimbări s-a. manifestat în 
de la Santa Vitoria”) — ucişi în Basarabia şi Bucovina. România  post-decembristă dar  incompetenţa 
Totalul este — fix! — între 280. 000 şi 380. 000! conducătorilor a determinat o scădere a venitului 
naţional, o creştere a sărăciei, o multiplicare a celor 
Dragă Teşule, fără locuri de muncă, o proastă utilizare a 


Îţi amintesc câteva din proverbele lumii: „adevărul este |capacităţii celor apți să împlinească alte nevoi ale 
uneori bolnav, dar nu doarme”: „de adevăr n-ai unde te |colectivităţii, înmulţirea pensionarilor de „boală” ca 
ascunde”, „adevărul nu se îneacă în apă şi nici nu arde în |şi a celor scoşi înainte de împlinirea anilor de 
foc”; „adevărul e ca focul: când cauţi să-l acoperi, arde”; |pensie. 

„adevărul este fiul timpului”; „în cele din urmă totul va ieşi la (continuare în pag. 13) 


pagina 12 
(urmare din pag. 6) 
> (Mihai Eminescu...) 


Gloria lui Eminescu, afirmă profesorul mai sus 
citat, va începe după ce au intrat în învățământul 
superior şi profesori de literatură formaţi la 
şcoala esteticii filosofice germane -— Mihail 
Dragomirescu şi Dumitru Caracostea fiind, în 
această privinţă primii pioneri (sic!). 

„Aceştia doi s-au servit de câte ori a fost 
vorba despre Eminescu de termenii cei mai 
hiperbolici (?!). EMINESCU ESTE PENTRU 
DANŞII PRIN EXCELENȚĂ ACELA CARE 
EXEMPLIFICĂ GENIUL NEAMULUI 
ROMANESC. Şi adaugă — „desigur o exagerare, 
dar  scuzabilă, fiindcă numai aşa se putea 
îndrepta asupra lui Eminescu conştiinţa 
publicului din vreme”. 

Rădulescu-Motru. are şi -el. -o scuză: 
manuscrisele nu ieşiseră din ascunzătoare; 
opera politică nu era cunoscută; şi nici poezia în 
totalitate. 

Ne va trebui 150 de ani ca să deschidem 
moştenirea poetului. 

Dar până atunci şi el şi noi vom avea de 
suportat regimul . carceral impus culturii 
româneşti de Stalin — şi, mai ales, de slugile lui 
printre care s-au aflat şi mulţi români printre care 
şi faimosul „toboşar al timpurilor noi” — MIHAI 
BENIUC care, la împlinirea a 100 de ani de la 
naşterea poetului scria în „Studii şi conferințe” cu 
prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la naşterea lui 
Eminescu: 

„Acum, abia, când clasa muncitoare, în frunte 
cu partidul ei, conduc întregul popor pe un drum 
nou, luminat de mărețul exemplu al Uniunii 
Sovietice, spre socialism, construind o nouă 
viaţă, o nouă cultură, acum când tor ce este de 
preț în trecutul cultural al poporului nostru se 
pune în deplină valoare, prin cercetarea 
ştiinţifică marxist-leninistă putem spera că vom 
ajunge — şi vom ajunge -— la cunoaşterea 
adevărată a întregii opere a lui Eminescu”. 

Prima măsură luată de „clasa muncitoare” şi 
„Partidul său” a fost încarcerarea întregii opere a 
lui Eminescu: ***, absolut întreaga operă tipărită, 
indiferent de data apariţiei, de limba în care era 
scrisă, poezii, antume şi postume, Eminescu 
povestind copiilor ca şi cele trei volume superb 
editate de „Fundaţiile Regale”, au fost scoase 
din circuitul normal al tuturor bibliotecilor din 
tară. 

Calvarul operei lui Eminescu a continuat de-a 
lungul întregii dominaţii comuniste pentru că încă 
în 1980 şi după apăreau completări ale imensei 
liste întocmite între 1946-1948 între care şi 
poeziile postume ale poetului. 

lar Corneliu Zelea Codreanu în PENTRU 
LEGIONARI introducând câteva fragmente din 
„Culmile de gândire”, de simţire şi de caracter ale 
neamului nostru care, la 1879 au luptat cu 
îndârjire pentru drepturile la viață ale poporului 
român” o face „nu pentru a le întrebuința ca 
argumente istorice ci mai ales pentru 
considerentul de a scoate din nou în lumină 
aceste perle de cugetare pe care conspirația 
ocultei masono-iudaice i-a prigonit închizându-i 
cu peceţi grele sub lespezi de uitare tocmai 
pentru că au scris, au cugetat şi au luptatca 


BUNA VESTIRE nr. 102 - 103 / 2006. 


nişte adevăraţi uriaşi ai românismului . 

Această luptă o va prelua Constantin Noica atunci 
când, după ieşirea din ultima lui închisoare şi până a 
închis ochii s-a bătut pentru scoaterea la iveală a 
manuscriselor care, în sfârşit, după 16 ani de „post- 
comunism” încep să se materializeze. 

Este adevărat la preţuri prohibitiv pentru cei dornici 
să citească; ni s-a promis însă şi o ediţie acceptabilă 
şi buzunarele mai sărmane dar poporul român are 
hambarele goale prin care şuieră vântul sărăciei pline 
de promisiunile guvernanţilor care, în imensa lor 
majoritate nu au avut acces în cei 50 de ani de 
comunism la închisoarea culturii româneşti unde 
zăceau operele „giganţilor” pomeniţi de Codreanu. 

Cea ce explică şi mirarea actualului ministru al 
Învățământului când i-a fost prezentat „pPuţinătatea 
materialului didactic pus la dispoziţia viitorilor 
„manelişti” ai neamului! 

Ceea ce ne aduce aminte de felul în care au fost 
batjocorite şi alte minți strălucite ale acestui neam: 
cei care nu au putut fi întemnițați |i s-a distrus opera; 
puținii care au reuşit să evadeze din țara oprimată s- 
au realizat în străinătate — Mircea Eliade, Emil 
Cioran, Brâncuşi, Enescu, Vintilă Horia, Horia 
Stamatu — şi mulţi, mulţi alţii în timp ce „patria celor 
ce munceau cu brațele şi cu mintea de la sate şi 
oraşe” le-au refuzat donațiile — şi cu atelierul lui 
Brâncuşi se mândreşte azi Parisul; bibliotecile lui 
Eliade, Cioran, Lovinescu s-au risipit; iar creaţiile 
acestor au fost batjocorite de nişte „neica nimeni” 
precum Sorin Toma, Norma Manea, Volovici. şi 
cunoscuta gaşcă internaţională. 

În ce ne priveşte noi continuăm să credem, împreună 
cu Emil Cioran, că „tot ce s-a creat până acum în 
România poartă stigmatul fragmentariului. Afară de 
Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am 
lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, toţi, o excepţie 
inexplicabilă printre noi? 

Ce a căutat pe aici omul pe care şi un Budha ar 
putea fi gelos? 

Fără Eminescu am fi ştiut că nu putem fi decât 
esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne- 
am fi adaptat perfect condiţii noastre minore. 

Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi față de 
turburarea pe care ne-a vărsat-o în suflet”. 

să ne ajute Dumnezeu ca din această „turburare” să 
iasă la lumină şi altceva decât aceste aniversări, 
comemorări formale, bicisnice, în care, frecvent se 
împlineşte doar previziunea poetului: 

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare / 
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare.../ lar 
deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel / Nu slăvindu-te 
pe tine — lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. 
lată tot ce te aşteaptă. / Ba să vezi... posteritatea este 
încă şi mai dreaptă. / Neputând să te ajungă, crezi c-or 
vrea să te admire? / Ei vor aplauda, desigur biografia 
subţire / Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru 
mare / C-ai fost om, cum sunt şi dânşii... Măgulit e 
fiecare / Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele 
nări / ŞI le umflă orişicine în savante adunări / Când de 
tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte / C-o ironică 
grimasă să te laude-n cuvinte. / Astfel încăput pe mâna 
a oricărui, te va drege. / Rele-or zice că sunt toate câte 
nu vor înțelege... / Dar afară de acestea, vor căta vieții 
tale / Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale - 
/ Astea toate te aproprie de dânşii... Nu lumina / Ce în 
lume ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, / Oboseala, 
slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal 
legate de o mână de pământ / Mult mai mult îi vor 
atrage decât tot ce ai gândit... (Scrisoarea l-a — Mihai 
Eminescu) 


BUNA VESTIRE nr. 102 - 103/2005. 


(urmare din pag. 11) 


(BILANŢUL...) 

Existau modele utile pentru rezolvarea acestei 
situaţii — dar ignoranța celor care ar fi trebuit să 
preia informaţiile de alurea ne-a fost fatală. De 
idă în Franța anilor 60 au apărut premisele 
acestui tip de evaluare atunci când s-a vădit 
necesară modernizarea siderurgiei şi reconvertirea 
siderurgiştilor şi când s-au preluat experiențe 
trecute, realizate în America de Nord cu ocazia 
reintrării în viața civilă a militarilor ce se întorceau 
de pe toate fronturile celui de al doilea război 
mondial. 

Noi, în perioada post-decembristă, când s-a pus 
problema rezolvării situației din minerit nu am găsit 
altă soluţie decât să le punem în mână o canțtitate 
oarecare de bani care s-au risipit ca umbra unui vis 
deşi România avea suficient de multe acţiuni la 
care priceperea minerilor ar fi utilizabilă — fireşte 
după evaluarea competenţei acestora şi a 
fiecăruia. 

Se pare că vremelnicii conducători ai ţării din 
acei ani nu prea ştiau care sunt componentele 
competenţei: cunoştinţele specifice, aptitudinile, 
capacitatea de a-ţi folosi cunoştinţele teoretice în 
viața practică, inteligența personală şi profesională 
şi dorința, voinţa, de a ţi le folosi pentru dezvoltarea 
capacităților profesionale. 

Şi nici azi când o atare instituţie există aiurea în 
baza unei legi, clară, precisă, cu reguli 
deontologice foarte severe — ca să nu se ajungă în 
situația licitaţiilor, concursurile sau alte forme fără 
fond existente 

În viața noastră cea de toate zilele — nu s-au 
făcut paşii necesari pentru a se instaura 
competenţa peste tot. 

Numai astfel am putea reuşi să nu mai rămânem 
cu fonduri venite pe „daiboj”, necheltuite pentru că 
vajnicii „conducători de partid şi de stat” nu ştiu ce-i 
acela un proiect, cum se realizează şi cum se 
evaluează. 

Este instructivă „logigrama” bilanţului 
competenţei: Investigația îşi propune trei domenii: 
evaluarea cunoştinţelor generale, motivațiile şi 
existența sau absența interesului. După ce se 
adună rezultatele — care vor scoate în evidenţă 
punctele de sprijin şi deficitele se stabileşte sinteza 
evaluării însoţită de proiectele posibile ţinând 
seama de situaţia reală a celui evaluat: profesional 
Şi personal în funcţie de care se desenează traseul 
formații necesare, împlinirea acestor proiecte. 

Concomitent se analizează atât întreprinderea 
cât şi mediul în care, cel cercetat, trăieşte. 

n funcţie de toate aceste informaţii se propun 
Mijloacele necesare dezvoltării şi ajutorul necesar 
concretizării acestor proiecte. i 

Dar munca evaluatorului nu se opreşte aici: 
trebuie să-şi urmărească „elevul” pentru că legea 
Stabileşte că dacă rezultatele evaluării nu se 
regăsesc în viitoarea comportare a celui evaluat 
atunci există atat obligația rambursării cheltuielilor 
pentru bilanț cât, şi dacă se dovedesc încălcări ale 
dis oziţiilor legale, sancțiunii civile sau penale. 

n ce priveşte regulile deontologice ele privesc 
Nouă domenii precise: nu se poate face un bilanţ 
fără consimțământul muncitorului, voluntar exprimat 


pagina 13 


de licenţiere; existența unui contract bipartit — dacă 
cheltuielile sunt suportate de salariat — pentru că el 
doreşte să vadă „cum stă” sau tripartit atunci când 
este implicat şi patronul (sau mai mulţi finanţatori); 
respectul secretului profesional; informaţiile cerute 
celui evaluat trebuie să fie direct legate cu obiectul 
evaluării: beneficiarul unui atare bilanţ este singurul 
destinatar al rezultatelor detailate ale documentului de 
sinteză acesta fiind singurul care poate decide cui îi 
mai poate fi transmis rezultatul; integritatea 
rezultatelor trebuie transmisă beneficiarului; înainte de 
redactarea finală, evaluatorul trebuie să prezinte, celui 
evaluat, textul final în vederea unor eventuale 
observaţii; nu sunt permise — pentru evaluare decât 
tehnici şi metode fiabile folosite de persoane calificate; 
în fine, bilanțul trebuie să fie organizat în trei faze 
identificabile în documentul finalul. ipob i 

Este foarte semnificativă listă priorităţilor atunci 
când cererea de evaluare este prezentată de un 
salariat: în primul rând categoriile socio-profesionale 
cele mai modeste; apoi micile întreprinderi; cei care au 
făcut eforturi personale pentru a atinge nivelul actual 
al calificării; cei care sunt obligaţi la o reconversie 
profesională. Sau doresc obţinerea unei diplome 
naţionale. 2 | 

Suntem în fața unui nou drept al muncitorului de a 
avea un proiect personal, de a-l putea valorifica, de a 
discuta despre el fie plecând de la o inițiativă 
personală sau de la solicitarea întreprinderii. A 

Cu ajutorul unei atari analize el îşi poate optimiza 
atuurile: în negocierile de angajare; în organizarea 
priorităţilor profesionale; pentru înțelegerea situație lui 
în funcţie de locul lui de muncă, cariera şi viitorul lui în 
întreprindere, altele activităţi etc. 

Dat fiind că ce evaluează componentele se află în 
fața unei realităţi complete şi mobile — aşa cum este 
realitatea umană, parţial inaccesibilă şi, pentru acest 
lucru, trebuie să utilizeze unelte cu ajutorul cărora să 
evalueze un individ ce este un tot indisociabil, cu 
capacităţi prodigioase dar totuşi limitate , care are o 
anumită vârstă, o morfologie specifică, o anumită 
stare de sănătate, o cultură şi care trăieşte într-un 
mediu  socio-familial şi profesional al unei culturi 
accentuate prin istoria vieţii. 

De aici bilanțul competenţei trebuie să fie un 
demers personal care are nevoie de o mediaţie 
socială, recunoaşterea ei explicarea potenţialităţilor 
personale şi profesionale ce ar putea fi investiţie într- 
un proiect de inserţie socială. 

Şi cu atât mai necesar într-o situaţie, ca cea din 
România, în care conducătorii sunt marcați de sechele 
indelibile ale unui regim politic dominat de „big 
brother” — „marele frate” supraveghetorul din romanul 
„1984. 

Corect realizat, respectând deontologia mai sus 
amintită, un atare procedeu poate ajuta descoperirea 
unei bogății de potenţialităţi rezultat al pregătirii iniţiale 
şi îmbogăţire prin experienţele ulterioare personale 
sau profesionale; poate facilita întreprinderii 
înțelegerea faptului că competivitatea produselor sale 
depinde, înainte de toate, de toate cunoştinţele ce-i 
sunt incorporate graţie capitalului competenţelor 
întregului personal cu condiția CA ACEŞTIA SĂ FIE 
CONŞTIENŢI DE ROLUL LOR; şi înțelegerea că toţi 
actorii unei activităţi umane trebuie să-şi amelioreze 
componenţele, să cucerească altele noi „învățând să 
înveţe”; şi să se asigure oricui utilizarea dreptului de a 
face un proiect. 

Numai aşa resursa umană — element deosebit de 
important — ar putea fi permanent şi complet folosită. 


ceea ce nu constituie nici greşeală şi nici motiv 


pagina 14 
(urmare din nr. 101 / 2005) 
CELE MAI PRIMEJDIOASE IDEI 


Noi ştim acum ceva despre cum s-au luat hotărârile în ce 
priveşte declarația de război împotriva lraq-ului în cel puţin 
două state de o importantă şi bună credință democratică 
indiscutabilă —Statele Unite şi Anglia. În afara faptului că s-au 
creat probleme înşelătoare şi tăinuiri — democrația electorală 
şi adunările reprezentative au avut puţin de a face cu acest 
proces. 

Deciziile se iau în grupuri mici de oameni, în particular, nu 
foarte deosebit de modul în care se iau hotărârile în țările 
nedemocrate. 

Din fericire, în Anglia, independența mass-mediei nu 
poate fi uşor păcălită — spre deosebire de România unde 
poate fi la fel de uşor cumpărată! 

Dar nu este democrația electorală cea 
efectiv  — libertatea presei 
independenţa judiciară! 


care asigură — 
drepturile cetățenilor sau 


PS — românesc: 


Căpitanul susținea că în afara „haosului şi conflictelor 
etnice” pe care le semnalează şi istoricul englez, „democraţia 
sfarmă unitatea neamului românesc împărțindu-l în partide, 
învrăjbindu-l; este incapabil de continuitate în efort, pentru că 
fiind împărțit în partide care guvernează câte un an, doi sau 
patru, este incapabilă de a concepe şi a realiza un plan de 
lungă durată (...). Ce s-a construit de unul, azi, se dărâmă în 
ziua următoare de altul. Într-o țară în care este nevoie de 
construcție — (şi azi de o reformă reală) — acest dezavantaj al 
democraţiei este o primejdie: democraţia pune în 
imposibilitate omul politic de a-şi face datoria către neam. 
Omul politic — de cea mai mare bunăvoință devine, în 
democraţie, sclavul partizanilor săi; democraţia este 
incapabilă de autoritate — pentru că îi lipseşte puterea 
sancţiunii: Un partid nu ia măsuri contra partizanilor săi, care 
trăiesc din afaceri scandaloase, de milioane, din hoție şi 
pradă, de frică să nu-l piardă. Nici împotriva adversarilor de 
frica acestora care ar putea să le demaşte propriile afaceri şi 
incorectitudini; democraţia este în slujba marii finanțe — 
pentru că, din cauza sistemului costisitor al elecțiunii ea 
trebuie să fie alimentată cu bani. Cu mulţi bani. 

Poporul nu se conduce după voinţa lui: democraţia. 

Nici după voința unei persoane: dictatura. 

Ci după legi. Nu este vorba de legile făcute de oameni. 

Sunt norme. Legi naturale de viață şi de moarte. O 
națiune merge spre moarte sau spre viață după felul în care 
respectă unele sau altele dintre aceste legi”. $ 

nov. 2005. 

pt. conf. Paul Spiru MIHAIL 


(urmare din pag. 1) 


* (Vremea...) lor) să-şi bată joc de profetul cu pricina. 
Logic! Şi corecţ! Cum ceri dumneata din partea mea drept la 
respect faţă ț,holocaust” am şi eu acelaşi drept să-ţi cer 
respectul tău faţă de profetul meu. Nu vrei? Te tratez şi eu cu 
aceeaşi monedă! Şi încă mai departe: Un netot, o netoată, un 
regizor, alţi de ăştia (de la Eco la Pippidoaica) îşi bat joc de 


SER reena-- eaă 


BUNA VESTIRE nr. 102 — 103 /2005. 


lisus, de Fecioara Maria, de sfinţii creştinismului (în scris şi prin 
filme, caricaturi, postere etc.). Toate acestea în numele 
„dreptului la libera exprimare” şi „opinie”. La „Opinie” față de 
„opinia” mea. Dar nu şi a mea faţă de a lui. El îşi bate joc de 
credința mea religioasă în numele „dreptului” dumnealui, 
dumneaei, la „liberă exprimare”. De ce, cine-i dă acest 
supradrept? Îl ironizez eu pentru credinţele lui? Nu! Nici nu i le 
cunosc! Şi atunci? Da', dar eu sunt creştin ortodox! Eu îl iubesc 
pe cel ce mă ucide şi pe cel ce-şi bate joc de mine (cel puţin 
aşa mi se recomandă! Şi o şi fac...). Biserica mea, slujitorii 
bisericii mele nu zic(e) nimic, tineri teologi ai credinţei mele nu 
se revoltă pe blasfemiatori (fie chiar madam Pippidi), preferă 
să închidă ochii şi să îşi astupe urechile să nu audă. Totul le 
este permis ăstora... mie nimic! Pentru că eu sunt „ortodox“ şi 
eu sunt „de la ţară” cum s-ar exprima broneţii Bucureştilor 
despre provinciali. Vreme şi vremuri... La fel am putea continua 
şi înşira „toate relele ce sunt / într-un mod fatal legate de o 
mână de pământ”... A fiarei faţă de o altă fiară care nu-i de 
culoarea şi credinţa lui. Acesta este intolerant faţă de mine şi- 
mi cere mie să fiu tolerant faţă de intoleranţa lui. Că aşa, cică, 
se petrec lucrurile în UE şi SUA şi numai aşa este bine şi 
„modern”. Chiar vor ăştia să ne ia doar de dobitoci?... 


BUNA VESTIRE 


Editor: Fundaţia Română pentru 
Cultură şi Educaţie „BUNA VESTIRE” 


Consiliul Fundaţiei: 
Doru MIHAIL -— 
George URSA 


preşedinte; 
— secretar general. 


Redacţia: 


Fondator: Simion Ghinea — Vrancea 


Redactor şef: George URSA; 
Publicist comentator: Doru MIHAIL; 
Corector: Ionică ILIUŢĂ. 


Culegere texte: Elena SORA, George 


URSA, 


Tehnoredactare: Elena SORA, George 
URSA 


Corespondenţă: RevistaBunaVestireQyahoo.com 
Administraţia: 021 / 4241550. 


E CE Se i AER i je a e, 
Tipărit la Tipografia Editurii ELISAVAROS, str. 
Luduş nr. 32, Bucureşti 


* Materialele Neacceptate. pentru PUBIIEarE, hu 


se. restituire; 
* Opiniile exprimate în articole aparțin autorilor. 


ISSN: 1453 — 5602