Alexandra Mosneaga — Tainele Ocultismului

Alexandra 
Moşneaga 


Tainele Ocultismului 


CUPRINS: 

CAPITOLUL |. 

Ucenicul. Treapta iniţială 

1 Introducere. 7 2 Concentrarea (concentrarea ideilor). 17 
3 Starea pasivă. 28 4 Exerciţiu de respiraţie. 36 5 Privirea 
magnetică. 42 6 Forţa voinţei. 51 

CAPITOLUL II. Ajutorul. Educarea capacităţilor oculte care 
necesită o anumită evoluţie morală. 

7 Autocunoaşterea şi eliberarea. Educaţia voinţei. 

Armonia. 61 8 Despre od. 95 9 Telepatia sau transmiterea 
gândurilor. 103 10 Monoteismul şi provocarea voită a somnului. 
Visele promotorii pregătite anterior. 113 11 Clarviziunea şi 
claraudibilitate. 127 1 Clarviziunea în cristal. 134 2 Clarviziunea 
produsă de un obiect strălucitor 134 3 Clarviziunea indusă cu 
ajutorul „oglinzii magice". 134 4 Clarviziunea în cerneală. 135 5 
Clarviziunea în apă. 135 6 Clarviziunea pe hârtie. 135 7 
Clarviziunea într-o suprafaţă lustruită. 135 8 Clarviziunea într-o 
cameră perfect întunecată. 136 12 Psihometria. 143 13 Forţa 
magnetică de vindecare. 150 14 Tratamentul general. -e « e 162 
1 Tratamentul local. 163 2 Mijloacele magnetice auxiliare. 165 3 
Diferite boli. 171 15 Despre corpul astral. e e e e e e e e 175 16 
Exerciţii pentru relaxare şi meditații. 179 17 Cercul şi 
însemnătatea lui. e e e e 181 18 Puterea dea mări forţa 
gândului. 182 19 Energia soarelui - exerciţii de încărcare. 182 20 
Mineraloterapia. -. e e e e e e 184 21 IN LOC DE POSTFAŢA 
Dorinţă, voinţă, credinţă. 186 


ÎN LOC DE POSTFAŢĂ. , 
DORINŢĂ, VOINŢĂ, CREDINŢĂ. 


ALEXANDRA MOŞNEAGA ne oferă o cale. 

Aceasta a fost concluzia mea după ce am cunoscut-o şi 
după ce am ascultat prima prelegere ţinută de AM. În primăvara 
lui 1992 

Descinderea dintr-o lume soră cu a noastră mancurtizată 
în care părea că numai poate pătrunde lumina pe căile obişnuite 
considerate normale. 

Evadarea era exclusă chiar ca o posibilitate a visului. 
Poate asta stă la originea căutării unor meleaguri paranormale. 
Calităţi biologice native au favorizat înaintarea pe tărâmul 
paranormalului şi escaladarea lui dar oricât am căuta explicaţii 
ale fenomenului A. M, el nu poate fi înţeles dacă nesocotim 
factorul social-politic al societăţii din care se ridicase. Dacă A. M. 
îşi caută de lucru în paranormal, este întâi de toate că 
societatea care o formă era de mult smulsă din limitele normale. 
Această stare de fapt a condus-o pe A. M. pe meleagurile 
paranormale. 

Venită în România, din Basarabia, spera să găsească un 
Eldorado spiritual în care să se replanteze şi îl găseşte, într-o 
lume nouă. 

Meşterii Manole, Ciobanii Mioritici, Gânditorii Paşoptişti 
erau din ce în ce mai izolaţi pe undeva prin unele meandre ale 
istoriei, ea însăşi în curs de refacere. „Creatorii de istorie " era o 
meserie „intelectuală" care conducea la fotoliile Academiei. 

In această lume în care disperarea nu numai că se 
cuibărise dar începuse să prolifereze, să devină marele nostru 
produs cultural, ce putea face cineva care izbutise să se 
detaşeze şi să vadă lumea într-o lumină nouă? A. M. a oferit o 
cale nouă care să ducă la sănătate, la lumină, la adevăr, la 
realizarea binelui. Mi-am dat seama că pentru aceasta A. M.a 
trebuit să facă magie albă, să practice vederea cu al treilea ochi 
şi atâtea alte aparente minunăţii. Pentru aceasta nu aveam 
nevoie de nimic din afară. Aveam în adâncul sufletului nostru de 
toate. Dumnezeu ne-a înzestrat bine. Să învăţăm să ne 
redescoperim, acesta este mesajul desprins din operă A. M. 

Inţelegând că trebuie să pornească de la zero AM. A 
început prin a şcolariza pe amatori. A ţinut cursuri de iniţiere în 
parapsihologic la laşi, Suceava, Cluj, Arad etc. Şi bineînţeles în 
Bucureşti. Am avut norocul de a organiza primele cursuri ale ei 
în Bucureşti. Zic am avut norocul, pentru că am văzut şi am 


participat la acest proces al transformărilor psihice ale unui grup 
de peste 80 de persoane. La sfârşitul şcolii, 20 dintre ei, au 
văzut cu al treilea ochi, 30 au văzut aura şi aproape în toţi s-au 
trezit forţe datorită cărora, au putut ameliora o durere a lui, sau 
a semenilor săi. 

Sigur că potrivit continuării observaţiilor mele, nu toţi s-au 
păstrat la stadiul unde ajunseseră, mai puţini de 50% au 
progresat consacrându-se studiilor şi exerciţiilor, dar restul şi-au 
pierdut posibilităţile, furaţi de alte treburi care-l asaltau moment 
de moment. 

De atunci, dificultăţile nu au luat sfârşit, ele au luat 
amploare. Foarte mulţi preoţi şi doctori au considerat că este 
cazul să lupte cu noul val care le ameninţa viaţa liniştită şi caldă 
adăpostită de dogme vechi, de tradiţii conservatoare 
împământenite. 

Lumină aprinsă nu mai poate fi totuşi ţinută sub obroc şi 
în nici un caz stinsă, în carte A. M. recomandă colaborarea cu 
medicii şi recomandă a se pleca de la diagnosticul precizat de 
ei. 

Mi s-a cerut o prefaţă a cărţii şi am făcut o prezentare a 
autorului considerând că această carte se va recomanda şi 
susţine singură. Sunt sigur că cei ce se vor apuca s-o citească la 
culcare se vor trezi că au fost purtaţi pe lunga cărare a nopţii 
către zorii zilei fără ca să-şi dea seama. Capitolele cărţii te 
cuprind într-o vrajă plăcută şi instructivă. De aceea n-am 
considerat necesar a analiza cartea care cred că va deschide un 
drum al iubirii, al păcii şi al sănătăţii. 

Mii de cititori vor porni sigur pe acest drum şi se vor ridica 
sigur pe o nouă treaptă a spiritualităţii. 

ALEXANDRU VOINESCU. 

Preşedinte A. N. C. A. P. (Aş. Naţională pt. Cercetări 
Aplicative Parapsihologice) Capitolul | UCENICUL*. TREAPTA 
INIŢIALA 

1 Introducere. 

Ce suntem noi, dacă nu nişte fiinţe slabe? Lipsiţi de 
putere, neajutoraţi, ne poartă o puternică furtună pe oceanul 
vieţii. Daţi pradă diferitelor rele, dispunem de mijloace 
insuficiente pentru a le respinge. Avem ochi, dar nu suntem în 
stare să vedem nimic din ceea ce se va întâmpla cu noi, din 
ceea ce ne pândeşte în spatele stâncilor, din ce se ascunde în 


adâncul timpurilor. Suntem în întregime dependenţi de timp şi 
de oscilaţii puternice ale luminii. Ascultăm, dar între noi şi corpul 
care emite vibraţiile nu trebuie să se afle un obstacol prea dens, 
distanţa nu trebuie să fie prea mare şi, în plus, noi percepem 
doar anumite oscilaţii, celelalte nu au nici un efect asupra 
noastră. 

Ce folos avem de pe urma unui auz foarte fin, dacă 
ascultând vorba mieroasă şi linguşitoare a interlocutorului, nu 
suntem capabili să-l simţim gândurile mincinoase şi ticăloase? 
Ce folos că nişte ochi minunati ne învăluie cu lumina lor 
binevoitoare şi drăgăstoasă, dacă noi nu suntem în stare să 
vedem trădarea ce şi-a făcut cuib în inima acestei fiinţe? Dotaţi 
cu simţuri imperfecte, rudimentare, trebuie să ne croim drum 
prin hăţişul pădurii sălbatice primordiale cu care ne înconjoară 
viaţa şi care, pe lângă 

Cititorul va întâlni foarte des în cuprinsul cărţii cuvântul 
ucenic. Este vorba despre persoana care, practicând metodele 
indicate, cunoaşte, îşi însuşeşte şi îşi educă forţele oculte pe 
care le posedă, pentru a deveni un sfătuitor, un dirijor şi un 
medic infailibil pentru sine. 

Aceasta, este populată de reptile veninoase, fiare 
sălbatice şi mii de alte pericole! 

Omul culmea creaţiei! Cât de straniu sună această frază, 
dacă luăm în consideraţie neajutorarea sa fizică. Privim în sus şi 
nu observăm pietrele de pe drum şi ne împiedicăm şi cădem; 
privim cu atenţie drumul pe care păşim şi nu vedem bârnele 
care ameninţă să cadă şi, neputincioşi, ne supunem pericolelor 
ce ne pândesc. 

Dar oare suntem chiar neputincioşi? Nu! Inţeleaptă grijă a 
Providenţei ne-a pus la dispoziţie o armă fără pereche pentru a 
respinge nenumăratele atacuri. Suntem dotați cu inteligenţă. 
Datorită acesteia am atins un înalt grad de cultură, dar, ca 
urmare, am atras asupra neamului omenesc o întreagă legiune 
de noi duşmani duşmani invizibili, ce nu pot fi capturați, care ne 
ameninţă la fiecare pas, la fiecare respiraţie. 

Câte nu se ascund în pieptul unui om şi de ce demoni 
groaznici nu este el bântuit! Şi cum se mai târăşte omul uneori 
în praf la picioarele acestor tirani, ca un rob slab şi biciuit de 
stăpânul atotputernic! 


Şi totuşi şi pentru această luptă fiinţele vii sunt înzestrate 
cu o armă puternică. Cunoaştem foarte bine acest mijloc de 
apărare, pe care-l numim „voinţă". Dar, din nefericire, nu ştim 
să-l folosim, întoarcem această armă redutabilă cu tăişul spre 
noi înşine şi cu partea neascuţită spre duşman. Ce folos avem 
de pe urma raţiunii şi a voinţei, dacă nu le folosim corect? 

Deci, cum trebuie să le folosim spre binele nostru, cine ne 
va învăţa aceasta? Ne va învăţa spiritul nostru, cel care aude, 
vede şi ştie tot, care nu este legat nici de timp, nici de spaţiu, 
aşa cum este trupul nostru cu simţurile sale inerte. Acest spirit 
ne vorbeşte permanent, cu claritate şi ne previne de tot, dar noi 
nu-l auzim. 

Începutul a tot ce există ne-a dăruit un simţ, menit să 
comunice conştiinţei noastre nemijlocite limbajul sufletului, iar 
noi, folosind mintea şi voinţa în mod greşit, am obligat acest 
simţ să rămână inactiv. Suntem înclinați să recunoaştem numai 
senzațiile fizice primare, ne credem deosebit de înţelepţi şi 
credem că am descoperit marea taină, studiind în detaliu 
organele acestor simţuri. Cel mai înalt dintre simţuri, aşa- 
numitul „simţ psihic", care, dacă nu i-ar fi limitată activitatea, ar 
putea să-l transforme pe om într-un semizeu. Acest mijlocitor 
între infinit şi vremelnic, l-am respins însă cu aroganță. 

Ştiinţa modernă denumeşte „simţul psihic" „superstiție“, 
dar cât de mult ar putea face pentru ştiinţă acest atât de blamat 
„al şaselea simţi! 

Atunci, autorităţile din domeniul ştiinţei ar putea explica 
mai bine „enigmele lumii" şi să peroreze cu mai multă 
inteligenţă despre „forţă şi materie", nu ar mai da o importanţă 
atât de mare celulelor din creier, dacă simţul lor psihic s-ar mai 
înviora. Dar, desigur, cine neagă în totalitate spiritul, se poate 
lipsi de intermediari. 

Simţul psihic există, el se dezvăluie tuturor celor ce se 
ocupă de ştiinţele oculte şi-şi ascultă, fără prejudecăţi 
materialiste, glasul propriului suflet. Ucenicul trebuie să fie 
convins de la început de existenţa acestei fiinţe nemateriale, a 
„eu-lui" spiritual, pe care-l vom numi „suflet“; totodată, el 
trebuie să cunoască, folosind bibliografia indicată aici că, pe 
lângă trupul său primar material, el mai are încă un corp 
perfecţionat, otic, corpul astral. El trebuie să cunoască faptul că 
materia există în diverse forme. 


Dacă adevărul privind fiinţa interioară a ucenicului a fost 
asimilat de acesta, pentru el devine de înţeles că simţul psihic, 
trezit prin exerciţii, îl poate dota cu puteri nebănuite, aflate 
până atunci în stare latentă în trupul său şi reprezentând 
comoara capabilă să-l fericească pe cel ce o are din toate 
punctele de vedere. Căutătorul de comori trebuie să aibă 
răbdare şi perseverenţă. Chiar de-l curge transpiraţia pe frunte, 
cu fiecare lovitură a lopeţii el se apropie de ţintă. 

Dar ucenicul trebuie să aibă în atenţie faptul că îl aşteaptă 
eforturi mari şi luptă cu sine însuşi! Este necesar şi mult curaj. 
Curajul în lupta împotriva lumii materiale egoiste. Aceasta e 
avidă de distracţii, materia primară este un dragon nesătul, un 
balaur păzind comorile pe care ucenicul trebuie să le 
cucerească. Este foarte greu să învingi balaurul acesta. Prezenta 
carte este astfel întocmită, încât din cuprinsul său pot trage un 
folos chiar şi cei care se tem să lupte cu sine. Prima parte, 
destinată ucenicului, va satisface pe deplin pe mulţi, deoarece 
cel ce o va studia cu atenţie şi sârguinţă se va ridica la un nivel 
superior celui anterior, în majoritatea cazurilor el va fi capabil 
să-şi dirijeze propria soartă, cel puţin în măsura în care aceasta 
nu este conturată fără abatere de la destinul său. Cu mare 
uimire el va constata ce forţă este ascunsă în gândurile sale, va 
afla cu bucurie că nu mai este un om umil, lipsit de curaj, pe 
care soarta oarbă îl aruncă de colo-colo. El va intra acum în 
luptă înarmat şi apărat, în finalul cursului său de pregătire el va 
dispune de forţe care, corect folosite, îi vor asigura o viaţă liberă 
şi fericită şi îl vor apăra de durere, de boli şi suferinţe de tot 
soiul. Cu uimire, el va afla că omul nu este nici pe departe atât 
de neajutorat, ci dimpotrivă, este dotat cu forţele necesare 
pentru a-l apăra de toate pericolele. El va vedea că nu-l pot 
afecta nici măcar toate relele de pe pământ. 

Dar cel ce va simţi că trebuie să meargă din nou înainte 
nu se va mulţumi cu ceea ce a obţinut şi va dori să poarte lupta 
împotriva naturii sale egoiste, va trece la capitolul (partea) II, 
scris special pentru el. Ucenicul va putea pătrunde acum în 
templu pentru a asculta de la uşă adevărurile spuse cu 
sinceritate. Aşa cum credincioşii pătrund în Casa Domnului 
îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, ucenicul va trebui, la rândul 
său, să se curețe de murdăria lumii şi să se îmbrace în haine 
noi, curate, înainte de a fi iniţiat. După săvârşirea iniţierii el se 


vede înălţat deasupra deşertăciunilor lumii şi simte că forţele 
sale cresc continuu şi este treptat pătruns de măreţia înaltului. 
lată adevăratul OM, aşa cum trebuie el să fie eliberat de 
patimile josnice, de obiceiurile copilăreşti care-l fac să piardă 
preţiosul timp şi-l ruinează sănătatea; el este stăpân deplin pe 
sine şi pe lumea simţurilor. Voința sa s-a dezvoltat şi el ştie deja 
ce influenţă poate avea cu ajutorul ei. El ţine în propriile-l mâini 
o putere măreaţă, dar nu o va folosi în scopuri rele. Şi nici nu ar 
putea să o facă, deoarece pasul înapoi este imposibil, iar 
această măreție poate fi atinsă numai cu condiţia ridicării 
prealabile la un nivel moral corespunzător. 

El a urcat o parte a muntelui şi în faţa ochilor săi bucuroşi 
se deschide panorama largă a unui ţinut înfloritor. Până acum el 
s-a aflat într-o depresiune; cât de limitat îi era orizontul, cât de 
mică şi strâmtă i se părea lumea şi, în schimb, cât de mare şi de 
necuprins i se pare acum din punctul înalt în care se află. Mulţi 
se vor mulţumi cu atât. Fericiţi de succesele obţinute, ei îi vor 
ajuta pe alţii să urce şi să-şi folosească puterile căpătate cu o 
tenacitate de fier, pentru a-şi ajuta din toate puterile aproapele. 
Altora însă şi sunt convinsă că nu foarte mulţi vor fi aceştia 
glasul interior le va ordona: „pregăteşte-te pentru continuarea 
urcuşului. Muntele aflat în faţa ta este şi mai înalt şi mai abrupt 
decât până acum. Dar nu te teme: vei atinge vârful muntelui, 
atâta timp cât o doreşti!". Şi, încet dar sigur, ei înaintează către 
culme; ei respiră tot mai uşor, orizontul lor devine tot mai larg, 
forţa lor creşte în măreție. 

Celor puţini care au atins culmea (preoţilor) le este permis 
să pătrundă în templu. Lor le este destinat să ridice vălul de pe 
chipul dumnezeirii şi să cunoască sub chipul acesteia adevărul. 
„Eu-l" lor spiritual a atins o forţă nelimitată învelişul corporal nu 
mai prezintă pentru ei nici o importanţă, în ochii lor acesta este 
doar un rău inevitabil. Ei nu vor mai cunoaşte durerea şi 
suferinţa pământeană. Aceştia sunt supraoameni într-adevăr 
liberi! 

Cine doreşte să-şi dezvolte pe deplin forţele spirituale 
trebuie să uite interesele egoiste. Nu vor obţine succesul toţi cei 
care se vor dedica exerciţiilor cu țelul exclusiv al îmbogăţirii. 
Este pe deplin permis, desigur, să folosim într-o mică măsură 
forţele trezite pentru a ne pune în poziţia demnă a unui om şi a 
uşura suferinţele trupeşti. Grija faţă de nevoile propriului trup 


constituie o îndatorire a noastră şi nu este o manifestare de 
egoism. Dar ar fi un consum inutil şi irațional de timp ca cineva 
să înceapă să-şi folosească voinţa pentru a obţine, de pildă, un 
câştig la loterie. Exerciţiile cu un asemenea scop vor rămâne 
fără rezultat şi, totodată, vor face un mare rău persoanei care 
execută asemenea experimente, deoarece el se va abate de la 
telul său şi fiecare succes ulterior este pus sub semnul îndoielii. 

Trebuie condamnată, de asemenea, influențarea 
psihologică a celor din jur, dacă aceasta are loc, aşa cum 
recomandă conducătorii americani, în vederea obţinerii de 
câştiguri materiale, a subjugării celor apropiaţi şi asupririi lor 
prin acţiuni reprobabile. Este imoral şi periculos pentru societate 
ca oamenii să fie lipsiţi de libertatea de voinţă pentru a obţine 
anumite avantaje pe seama lor. Forţele psihice nu ne-au fost 
date pentru ca în final să ne pierdem unii pe alţii, aşa cum a 
făcut-o omenirea civilizată cu o forţă a naturii, ci forţele acestea 
trebuie să ne aducă fericirea, să ne uşureze soarta şi să ridice 
omenirea pe cea mai înaltă treaptă a dezvoltării etice. Progresul 
inteligenţei nu va suferi din această cauză, deoarece, odată cu 
sporirea forţelor psihice şi dezvoltarea lor, vor creşte şi 
capacitatea intelectuală şi inteligenţa, iar arta, industria şi 
ştiinţa vor atinge culmi fără precedent. 

Înainte de a începe pregătirea şi instruirea, aş dori să 
reamintesc încă odată că succesul depinde în totalitate de 
răbdarea manifestată. Roma n-a fost construită într-o zi! 

Cel ce se instruieşte astfel trebuie să se transforme într-un 
nou om, în sinea sa el trebuie să dezvolte un sâmbure măreț, 
despre care nu avea anterior nici un fel de imagine sau doar o 
vagă reprezentare. 

Noul sentiment înălţător trebuie să se descopere în omul 
respectiv. El este simţul care domină noţiunile noastre despre 
timp şi spaţiu, care ne leagă de fiinţa noastră trupească. 
Aceasta reprezintă un pas spre Dumnezeu! 

Poate el fi făcut dintr-o dată în veacul nostru grăbit şi 
nervos, care sapă mormântul simțului psihic? 

Cine s-a hotărât să sfărâme temniţa în care-l este ferecat 
sufletul şi să rupă lanţurile ce leagă nefericitul suflet de lumea 
senzorială, trebuie să se înarmeze cu răbdare şi perseverenţă şi, 
încetul cu încetul, se va înălța un edificiu măreț. 


În plus este necesară şi o altă calitate punctualitatea. De 
ea depinde, de asemenea, succesul celor întreprinse. Exerciţiile 
trebuie continuate pe toată durata timpului care le este 
destinat. Nu trebuie admise nici un fel de pauze. Excepţie fac 
doar bolile grave, pe perioada cărora exerciţiile de antrenament 
respective pot fi întrerupte. Aceasta se referă, însă, doar la 
exerciţiile din prima parte. Persoanele care trec la etapele 
următoare trebuie să aibă în vedere şi alte rigori. 

Gând şi să aibă forţa de a suprima toate celelalte gânduri, 
imagini şi reprezentări care nu sunt în legătură cu gândul 
(ideea) asupra căruia trebuie să se concentreze, adică să le 
suprime în chiar momentul apariţiei lor. 

În acelaşi timp trebuie să se renunţe complet la toate 
influenţele exterioare. Nici prin intermediul văzului, nici al 
auzului sau a oricărui alt organ de simţ nu trebuie să fie 
percepută nici un fel de perturbare sau senzaţie. Concentrarea 
asupra unei idei alese trebuie să cuprindă în toate detaliile sale 
acelaşi gând; este posibilă chiar identificarea completă a „eu- 
lui" nostru spiritual cu acest gând. 

Trupul celui ce se iniţiază şi totul în jurul său, încetează să 
mai existe pentru el pe tot timpul exerciţiilor de parcă ar 
dispărea şi rămâne doar lumea lui spirituală şi gândul 
concentrat. 

Acest gând, care în mod obişnuit trece de la o 
reprezentare (imagine) la alta, trebuie țintuit, focalizat ca într-o 
lentilă optică. 

Există o orientare în ştiinţă, care consideră gândurile ca 
pe nişte obiecte materiale. Concentrate intens într-un singur 
punct, neîntrerupt, acestea exteriorizează forţa otice şi, poate, 
chiar electrice, care acţionează asupra substanţelor în zona 
miracolului. 

Următoarea acţiune confirmă cele afirmate mai sus. 
Privim timp îndelungat o anumită parte a corpului şi, prin 
concentrarea gândurilor, ne rupem de toate gândurile străine de 
aceasta. După un timp oarecare, în funcţie de caracterul 
gândului concentrat, locul respectiv se înroşeşte şi spre el se 
îndreaptă un aflux sporit de sânge. Dacă se recurge sistematic 
la acest procedeu, este posibilă favorizarea unei creşteri 
intensive sau a dezvoltării mai accentuate a părţii respective a 


corpului. Aici ne vine, fără voie, în minte creşterea unei plante 
sub ochii spectatorilor, fenomen realizat de fachirii indieni. 

Imi amintesc o poveste pe care am citit-o despre o 
doamnă englezoaică, care avea sânul stâng aproape atrofiat. 
Prin repetarea îndelungată a acestui exerciţiu s-a reuşit 
creşterea sânului nedezvoltat, care a devenit de dimensiuni 
comparabile cu celălalt. Printre anunţurile publicate de revistele 
actuale se află diverse reclame de mijloace „sigure" pentru 
obţinerea unui bust superb, în orice caz, procedeul de mai sus 
este inofensiv şi mai ieftin decât orice băi şi pomezi mult 
lăudate prin reclame. 

Pentru a avea posibilitatea de a dirija cu o forţă deosebită 
toate gândurile într-un punct central, trebuie să se amenajeze o 
încăpere închisă, protejată împotriva zgomotelor străzii. Acolo 
unde nu este posibilă amenajarea unei astfel de camere, 
exerciţiile se vor face cu ferestrele închise, în orele în care 
încetează zgomotele (de obicei seară sau dimineaţa). Mai târziu 
de orele 9-10 seara corpul uman este obosit şi se poate lesne 
trece de la starea de linişte şi calm la cel mai adânc somn. In 
timpul nopţii exerciţiile vor fi făcute doar în cazuri excepţionale. 

Dacă locul ales pentru exerciţii este împărţit cu o altă 
persoană, între ei trebuie să existe o draperie sau un paravan, 
în alcovul astfel realizat trebuie să se afle o sofa sau un pat, 
pentru ca în cadrul următoarelor exerciţii, ucenicul să se poată 
relaxa aici în totalitate, aducându-şi toţi muşchii în repaus 
absolut. Această nişă este destul de primitivă, dar ea îi permite, 
totuşi, ucenicului să se simtă singur şi să-şi poată realiza scopul 
propus. 

Repet încă odată că aceste amenajări trebuie apoi 
îndepărtate destul de curând; în general, ele servesc numai la 
început, deoarece un om iscusit în concentrarea gândurilor va 
putea să se cufunde în lumea sa de gânduri în condiţiile celui 
mai mare zgomot şi, folosindu-şi voinţa, îşi va izola toate 
simţurile de orice acţiune exterioară. O piedică serioasă în calea 
concentrării gândurilor este neliniştea trupului, menţionată 
anterior. 

Primele exerciţii ale ucenicului trebuie orientate spre 
realizarea controlului perfect asupra contracţiilor musculare. Să 
luăm, de pildă, cazul cuiva care are obiceiul ca la cel mai mic 
zgomot să întoarcă capul în direcţia în care se presupune că se 


află cauza acestuia. Acest obiect poate dăuna unui novice. El 
trebuie să se instaleze în timpul liber cu cartea sau cu altceva, 
la aer curat, într-un loc în care este multă mişcare sau lângă un 
loc dejoacă pentru copii şi să hotărască ferm că nimic nu-l poate 
împiedica în activitatea sa: nici oamenii care se plimbă nervoşi, 
nici zgomotele care-l răsună în urechi. El nu întoarce capul de la 
ceea ce face pentru nimic în lume şi în nici un fel de ocazii; orice 
s-ar întâmpla, el rămâne calm, de un calm absolut. 

La început, ucenicul va fi capabil să efectueze aceste 
exerciţii doar un timp scurt, de aproximativ 10 minute, dar 
încetul cu încetul, el se va strădui să sporească durata acestuia 
de câte 5 minute, astfel că în curând exerciţiul va putea avea 
durata de | oră. 

În general, nu trebuie să se descurajeze cei ce 
înregistrează unele eşecuri, la oricare din exerciţiile pe care le 
prezentăm aici. Cine învaţă să tragă cu puşca poate să nu 
împuşte nici un iepure mult timp şi va învăţa să nimerească la 
ţintă numai după multe ratări. 

Trebuie să ne obişnuim să fim de o punctualitate plină de 
pedanterie. Pentru succesul exerciţiilor este deosebit de 
important să se înceapă cu un minut (exact un minut). Datorită 
puterii obişnuinţei, corpul nostru va deveni mai docil şi 
exerciţiile vor putea deveni mult mai intense. 

Majoritatea oamenilor mişcă necontenit mâinile, împotriva 
acestor mişcări recomandăm următorul exerciţiu: se pun 
palmele mâinilor pe marginea mesei, aşa cum îi puneau pe 
vremuri învățătorii pe copii în primele zile de şcoală şi se îndoaie 
degetul mare dedesubt. Se rămâne astfel pe tot timpul lecturii 
unei cărţi interesante. 

Aici se pot face cele mai diverse combinaţii. Cine are 
astfel de obiceiuri şi defecte îşi va compune curând singur astfel 
de exerciţii, care să fie potrivite pentru tot felul de obiceiuri şi 
defecte şi să conducă drept la ţintă, astfel încât cei ce le 
efectuează nu trebuie să-şi piardă speranţa şi răbdarea. 

Concentrarea gândurilor este cheia către toate forţele 
psihice. Atât în formă activă cât şi în formă pasivă, concentrarea 
reprezintă fundamentul fenomenelor psihice provocate 
conştient de fiecare. Prin urmare, nu poate fi nici un fel de 
manifestare conştientă a fiinţei astrale fără o concentrare activă 
a gândurilor telepatia, codismul curativ, influențarea unei 


substanţe prin puterea voinţei etc. Sunt posibile doar cu ajutorul 
unei intense şi precise concentrări a gândurilor, la fel cum 
psihometria, clarviziunea şi clarauzirea (Hellhoren) depinde în 
mare măsură de artă de a produce o stare pasivă completă, 
care este opusă concentrării active a gândurilor. De aceea, 
ucenicul trebuie să ţină minte în permanenţă că exerciţiul 
următor, care se află la baza tuturor capacităţilor fizice, trebuie 
executat cu exactitate şi cu multă asiduitate şi se va întrerupe 
numai atunci când ucenicul poate spune cu conştiinţa împăcată 
că ambele stări (activă şi pasivă) stau pe deplin la dispoziţia sa. 
Succesul depinde, în continuare, exclusiv şi în întregime, de 
intensitatea cu care persoana respectivă este capabilă să-şi 
concentreze gândurile într-un singur punct sau, aşa cum se va 
explica în continuare în capitolul următor, să se elibereze în 
întregime de toate gândurile. 

Dacă ucenicul a executat exerciţiile descrise mai sus cu 
răbdare şi calm, el poate trece la exerciţiile de concentrare a 
gândurilor. 

Fiecare a întreprins, cel puţin odată în viaţă, o călătorie de 
durată mai mare sau mai mică. Aceasta trebuie să ne inspire la 
primul nostru exerciţiu. 

În fiecare zi, la momentul fixat, ucenicii se izolează în 
încăperile închise speciale, îşi închid ochii şi urechile prin 
procedeele prezentate mai sus, se aşează comod şi încep să se 
gândească la una din călătoriile lor. Ei caută să-şi aducă în 
minte toate amănuntele şi-şi reprezintă mental că efectuează 
încă odată această călătorie. Gândurile trebuie să evolueze 
astfel: 

Ne reprezentăm cazul în care călătoria începe dis-de- 
dimineaţă. Ne imaginăm trezirea, ridicarea din aşternut, cum ne 
spălăm, ne îmbrăcăm, luăm în mână geamantanul şi, uşor, 
pentru a nu-l trezi pe ceilalţi membri ai familiei, care mai dorm, 
ne furişăm pe vârfuri pe scara care scârţâie, spre ieşire. Pe 
stradă este încă întuneric şi felinarele luminează slab în ceața 
deasă şi umedă, în fine, sosim la gară. La restaurant, un chelner 
adormit sau o cameristă, aduce micul dejun. Până la plecarea 
trenului este suficient timp, gustăm cu plăcere din cafeaua 
aromată şi simţim cum o neobişnuită căldură plăcută se 
împrăştie prin membrele îngheţate. Acum însă este timpul! 
Cumpărăm repede un bilet şi urcăm în vagon. Locomotiva 


fluieră, trenul porneşte şi gonim prin ceața deasă, care se 
întinde sub ochii noştri de fiecare dată când privim pe fereastră. 
Ne privim tovarăşii de călătorie şi, deodată, ne sare în ochi, într- 
un colţ, o faţă cunoscută. O privire mai atentă ne permite să-l 
recunoaştem pe prietenul nostru X, cu care nu ne-am văzut de 
multă vreme. Ne mutăm repede şi îl salutăm din inimă pe 
neaşteptatul tovarăş drag de drum etc. 

Prin acest procedeu sau prin altul asemănător, vom putea 
efectua din nou călătoria pe toată durata până când 
deşteptătorul va suna sfârşitul exerciţiului. Trebuie să fim atenţi 
însă pentru a nu da frâu liber gândurilor ce nu au nici o legătură 
cu călătoria, lucru ce nu se află, din păcate, prea des în atenţia 
ucenicilor. Imediat ce un astfel de gând străin începe să ia 
amploare, el trebuie eliminat cu hotărâre. Gândurile trebuie 
orientate numai spre călătorie şi spre tot ce se află în legătură 
cu ea. Chiar dacă nu vom reuşi pe deplin de la început, va trebui 
să se depună mai mult efort, de el putând depinde succesul 
exerciţiului. Dacă în fiecare zi vom efectua acest exerciţiu câte 
odată, timp de 12-14 zile, apoi, cu fiecare zi, el se va desfăşura 
mai bine, tot mai bine. Acest exerciţiu nu trebuie prelungit prea 
mult, sunt suficiente 20-30 minute, în acest scop este indicat să 
punem ceasul deşteptător, fixat în momentul întreruperii 
exerciţiului. 

Nu este obligatoriu ca să ajungem la sfârşitul călătoriei; 
când sună deşteptătorul, exerciţiul deci călătoria se întrerupe 
imediat. Data viitoare se începe din nou de la început, nu din 
locul în care ne-am oprit cu o zi înainte. Cu fiecare exerciţiu 
călătoria va fi derulată tot mai intens şi se poate ajunge cu 
adevărat la retrăirea mentală a călătoriei respective cu toată 
forţa. 

Când se va atinge această stare şi întreaga călătorie va 
putea fi reprodusă fără cea mai mică întrerupere, trebuie să 
trecem la un alt exerciţiu. 

Se alege un obiect oarecare de mici dimensiuni. Acesta 
poate fi un briceag, un ceas de buzunar sau un băț de chibrit. Se 
concentrează toate gândurile asupra obiectului respectiv. 

Ochii trebuie să rămână deschişi, numai urechile trebuie 
să rămână în permanenţă acoperite. 

Deci, se ia în mână obiectul ales şi se examinează cu 
foarte multă atenţie. Mai întâi ne vom gândi la destinaţia şi 


utilizarea acestuia, la materialul din care este confecţionat, în 
fine, la procedeul de fabricaţie al acestuia. 

Desigur este necesar să se evite cea mai mică abatere. 
Trebuie să ne gândim numai la ceea ce se află în strânsă 
legătură cu obiectul ales. 

Adesea se poate întâmpla ca, gândindu-ne la modul de 
fabricaţie al unui briceag, de exemplu, să ne formăm o imagine 
despre toţi cei ce lucrează asupra acestui briceag. Aceasta ar 
prezenta deja o mare abatere de la exerciţiu şi ar aduce un 
mare prejudiciu desfăşurării sale ulterioare. Imediat ce apare 
dorinţa de a ne abate de la gândul principal, ea trebuie imediat 
înăbuşită. Acest lucru trebuie să ni-l amintim mai des, pentru că 
este locul periculos care trebuie evitat, dar pe care nu mulţi pot 
ţine în frâu fantezia şi, în disperare, abandonează exerciţiile. Cel 
care a reuşit măcar odată, într-o situaţie similară, să-şi 
reorienteze din nou gândurile, cu toată puterea, asupra 
obiectului exerciţiului, nu va mai întâmpina greutăţi în a repeta 
exerciţiul. 

Desigur, este pe deplin corect că, pe timpul analizei, 
privind plăcuţa de sidef de pe briceag, să se reţină 
reprezentarea scoicii din care s-a tăiat plăcuţa, dar ar fi o 
abatere însemnată de la ţinta reală, dacă ne-am reprezenta, în 
plus, fundul mării cu minunile şi monştrii săi. Această 
reprezentare nu are, desigur, nici o legătură cu briceagul. 

În continuare, trebuie să remarcăm încă odată că starea 
pasivă absolută corespunde finalizării cu succes a acestor 
exerciţii, de aceea este necesar să se relaxeze complet toţi 
muşchii şi să se ocupe o poziţie cât mai comodă, pentru a evita 
toate influenţele nocive. 

Pentru a-l ajuta pe cei dornici să se antreneze, vom 
prezenta aici o parte a unui astfel de exerciţiu. Ucenicul îşi 
pironeşte privirea ascuţită şi imobilă spre un obiect oarecare, să 
zicem briceagul. Apoi apare un flux de gânduri, după cum 
urmează: lată-mi briceagul. El are două lame mici şi una mare. 
La capătul celălalt se află un tirbuşon. Lamele mici servesc la 
ascuţit creioane şi la curățirea hârtiei. Lama mare se foloseşte în 
diferite activităţi, de aceea s-a mai ştirbit puţin. Tirbuşonul este 
foarte artistic executat. Este un briceag foarte fin (acesta pe 
care-l ţin acum în mâini), confecţionat dintr-un material de 
calitate. Mă servesc de el de peste 10 ani şi el tot mai este apt 


să mai servească timp îndelungat. Foarte frumos este executată 
plăcuţa din sidef cu ţinte de aur strălucitoare. lată, aici pe 
plăcuţa ovală din cupru este gravat numele meu. Lamele sunt 
executate din oţel Solingen, iar restul părţilor lui componente 
unele din cupru, altele din fier". 

Astfel se descrie briceagul în întregime. Apoi se 
formulează gândul privind arta fabricării lui. Această parte a 
concentrării trebuie pusă la dispoziţia exclusivă a fanteziei, 
deoarece nu oricui îi este dat să vadă pe viu procesul de 
fabricare a briceagului. De aceea ne vom limita aici numai la a 
ne imagina care parte este forjată, care turnată, cum s-ar putea 
confecţiona plăselele şi cum sunt asamblate la un loc toate 
părţile componente. 

Acest exerciţiu trebuie să aibă la început o durată de 
numai 5 minute, dar puţin câte puţin ea va trebui majorată până 
la 15 minute. 

Dacă judecată este încheiată, atunci, fără a admite 
apariţia unor gânduri străine, se revine imediat la locul de unde 
s-a început şi se continuă antrenamentul până va suna ceasul 
deşteptător. 

Pentru a se feri într-o primă etapă de devieri ale 
gândurilor, este bine să se spună în şoaptă exerciţiul respectiv, 
ceea ce permite până la un punct un control mai eficient. Dar nu 
trebuie să se abuzeze de această metodă, deoarece reprezintă 
o pierdere de forţe cu urechile astupate şoaptele nu se aud, ci 
se sesizează doar după mişcarea buzelor, ceea ce reprezintă o 
oarecare abatere, în nici un caz nu trebuie să se recurgă la 
această metodă de mai mult de 4-5 ori şi doar până când se 
capătă obişnuinţa de a gândi energic. Cine poate evita acest 
procedeu ajutător, este mai bine să se lipsească şi să nu 
recurgă deloc la el. Desigur, obiectele se pot schimba, 3-4 
exerciţii se pot executa cu briceagul, apoi un număr egal de 
exerciţii se vor executa cu un alt obiect oarecare; trebuie să 
menţionăm că trecerea se face, de regulă, de la obiecte mai 
complexe la obiecte mai simple. Cu cât obiectul este mai 
simplu, de exemplu un nasture, cu atât va fi mai greu să se 
concentreze asupra sa toate gândurile timp îndelungat. 

Cine este capabil să se concentreze astfel asupra unui 
obiect foarte simplu timp de 1/4 de oră sau mai mult, fiind 
ocupat exclusiv de obiectul respectiv, fără să admită în tot acest 


timp nici cea mai mică abatere a gândurilor de la aceasta, dacă 
nici cele mai plăcute imagini, care se schimbă cu repeziciune, 
nu pot să-l abată de la concentrarea gândurilor sale asupra 
acestui obiect, atunci, înaripat de speranţă, el se poate avânta 
spre celelalte exerciţii. 

Exerciţiul următor constă în reprezentarea clară în minte a 
unui obiect oarecare. 

Se ia obiectul respectiv în mână şi se examinează. De 
data aceasta se porneşte de la obiectele cele mai simple şi se 
continuă cu obiecte din ce în ce mai complexe. 

Se examinează timp îndelungat obiectul simplu, ţinut în 
mână de exemplu, un creion apoi se închid ochii şi se reprezintă 
mental imaginea cât mai exactă a creionului, percepută atunci 
când a fost examinat. Când ucenicul va deschide ochii şi va 
compara reprezentarea sa mentală cu obiectul real, el va 
constata diferite deficienţe în imaginea pe care şi-a făcut-o 
despre obiect. 

Ucenicul trebuie să-şi corecteze aceste greşeli. Cu ochii 
închişi el se va strădui să-şi imagineze obiectul exact aşa cum 
este în realitate. Apoi îl va privi din nou. Exerciţiul se reia de 
atâtea ori, până când se reuşeşte ca, după un minut de 
examinare atentă, să se obţină cu ochii închişi imaginea fidelă, 
ca în oglindă, a obiectului respectiv. Durata acestui exerciţiu nu 
trebuie să depăşească în total 30 minute. 

Dacă se obţin rezultate satisfăcătoare, se poate trece la 
următoarele exerciţii, mai complexe Se concentrează gândirea 
asupra unui obiect oarecare fără a-l examina în realitate, adică 
exclusiv în domeniul mental. De exemplu, ne imaginăm ceasul 
nostru de buzunar şi apoi ne concetrăm gândurile ca la 
exerciţiul al doilea, adică asupra scopului, materialului şi 
procesului de fabricaţie al obiectului. Mai târziu se revine la 
obiecte mai simple, încetul cu încetul se trece la feţe cunoscute, 
care servesc ca material pentru experienţele noastre, la 
animalele domestice, apoi la noţiuni abstracte etc. 

Dacă şi aceste exerciţii vor fi încununate de succes, el se 
schimbă astfel: se trece cât se poate de repede de la o orientare 
a gândurilor la o alta, apoi, cu o precizie fără greş, se revine ca 
la comandă la punctul în care tocmai s-a întrerupt cursul 
primului raţionament. Aceasta este abaterea voluntară, 
conştientă. 


Acest exerciţiu trebuie să fie precedat de o problemă mai 
simplă, prezentată mai jos. Incă înainte de începerea celui de-al 
doilea exerciţiu se folosesc 2-3 minute libere şi se rezolvă 
următoarea problemă: începem să ne gândim la o noţiune, un 
obiect sau o fiinţă şi, cât se poate de repede, ne străduim să ne 
reprezentăm o noţiune contrară. Ne gândim, de pildă, la 
cuvântul „gol" şi imediat ne aducem în minte noţiunea de „plin". 
După „apă' trebuie să urmeze „foc", după „soare strălucitor pe 
cer senin", „o zi mohorâtă şi ploioasă", după „porumbe!" poate 
să urmeze „şarpe" sau „vultur" etc. De fiecare dată ne vom 
strădui să îndeplinim cât mai repede condiţia problemei, 
efectuând-o zilnic. Problema în sine nu este grea, dacă nu ar 
trebui să fie reprezentată foarte clar fiecare noţiune sau obiect, 
aducându-l imediat imaginea în minte. Datorită acestor exerciţii, 
cu trecerea timpului, se capătă deprinderile necesare pentru 
trecerea la următorul exerciţiu. 

Imi îndrept toate gândurile, de pildă, spre fiica mea cea 
mică şi, imediat, îmi imaginez cum copilaşul m-a îmbrăţişat cu 
mânuţele-l calde şi şi-a pus cepuşorul cârlionţat pe umărul meu. 
Dar iată că ea mă priveşte cu ochişorii săi veseli şi senini şi mă 
cheamă mângâietor şi rugător cu obişnuitul nume de alint 
mămucuţo". Instantaneu îmi mut gândurile asupra unei alte 
imagini, îmi închipui o maşină de calcul abia inventată, pe care 
am văzut-o de curând la un prieten şi mă concentrez prin 
metoda ştiută asupra acestui obiect. Apoi din nou (după 2-3 
minute) mă străduiesc cu cea mai mare claritate să revin fără 
greş, cu precizie şi cât mai repede, la locul din care am început 
concentrarea gândurilor. Dacă exerciţiul se desfăşoară fără 
oprire, îmi continui firul gândurilor, în timpul unui exerciţiu se 
poate recurge la schimbarea obiectului concentrării de 4 sau 5 
ori, durata lui nedepăşind 30 minute. Acum toate exerciţiile 
executate anterior pot fi reluate fără a astupa urechile. Aici 
întâmpinăm o mare dificultate şi trebuie să punem în evidenţă o 
mare cantitate de voinţă; dar ucenicul nu trebuie să se sperie; 
până la urmă îi reuşeşte, dar nimic nu poate ieşi perfect de 
prima dată. In nici un caz nu trebuie să fim uşuratici, trebuie să 
ne antrenăm timp îndelungat, încât concentrarea gândurilor să 
reuşească chiar în condiţii de zgomot foarte puternic. 

În tot timpul efectuării exerciţiilor fără a astupa urechile, 
se va executa zilnic un set de probleme. 


În timpul liber se iese în aer liber, dar nu într-un loc liniştit 
şi izolat, ci acolo unde domneşte agitația, traficul intens şi 
zgomotul sau, dacă starea timpului şi anotimpului nu permit, se 
alege o încăpere cu multă lume, care cu discuţiile şi mişcarea 
lor, produc un zgomot suficient de puternic, de exemplu un 
restaurant. 

Se ia un ziar sau o carte şi se citeşte un pasaj care ne 
place cel mai mult sau pare mai atractiv. Apoi, cu tot zgomotul, 
ne vom strădui să reproducem în memorie cele citite. Cu cât 
ucenicul va putea să se concentreze mai bine asupra celor 
citite, cu atât îi va funcţiona mai bine memoria şi, cu cât se va 
antrena mai mult în concentrarea gândurilor fără a astupa 
urechile, cu atât mai puţin îl va distruge zgomotul din jur. 

Nu este necesar defel că cele citite să fie reproduse 
cuvânt cu cuvânt, este suficient un rezumat. Desigur, cu cât 
ucenicul va reuşi mai des reproducerea conţinutului principal a 
celor citite, cu atât mai mult a progresat acesta. În acest 
exerciţiu se poate trece de la uşor la mai greu. Cu cât este mai 
interesant şi mai atractiv conţinutul celor citite în timpul 
exerciţiilor, cu atât este mai simplă reproducerea. Puțin câte 
puţin se trece la citirea unor texte mai puţin interesante, care 
sunt chiar în dezacord cu interesele ucenicului. Dacă acesta, de 
exemplu, este un om cu o fire artistică, concentrarea asupra 
ziarului care publică cronica bursei nu îi va produce, evident, 
nici cea mai mică plăcere, iar reproducerea acestei cronici va fi 
foarte dificilă la început. Acelaşi lucru se va petrece cu un om 
dedicat studierii trăirilor sale interioare şi care se obligă să 
urmărească revista modei şi ştiri din sport. La început se aleg 
articole nu prea mari, note, ştiri, conţinând maximum 30 de 
rânduri. Apoi se trece la articole mai mari. Exerciţiile nu trebuie 
să dureze mai mult de 30 de minute. Este mai bine să se reia 
încă o dată, decât să dureze prea mult. 

Gradul cel mai înalt de concentrare a gândului este 
considerat a fi atins pe deplin dacă ucenicul poate rezolva 
probleme complicate în condiţiile de zgomot foarte puternic. 

Pentru a atinge marea artă, ucenicul îşi permite să-şi 
întrerupă activitatea sau să o oprească, pentru ca apoi să revină 
din nou cu neslăbită forţă şi atenţie la punctul în care s-a 
întrerupt. 


Pentru concentrarea gândurilor este necesar un 
antrenament permanent şi asiduu. Antrenamentul desfăşurat 
astfel este capabil să accelereze atingerea de către ucenic a 
unor rezultate uimitoare, în aceasta constă, în parte, succesul 
multor genii ale finanţelor, ale marilor conducători de oşti şi 
altor răsfăţaţi ai sorții. 

3 Starea pasivă. 

Aproape de concentrarea activă se situează, de 
asemenea, starea pasivă. Aceasta apare numai ca rezultat al 
celei dintâi. Cine este capabil să-şi concentreze gândurile, 
numai acela este capabil să ajungă în starea ce poate fi cel mai 
bine caracterizată ca „nefiinţă" 

Lumea gândurilor noastre poate fi comparată cu o mare; 
când suntem tulburaţi, gândurile noastre sunt asemănătoare cu 
nişte valuri furioase şi învolburate; când însă suntem liniștiți sau 
puţin emoţionaţi, gândurile noastre aleargă ca nişte valuri 
uşoare. 

Numărul lor este infinit, dar viaţa lor este scurtă; el 
trebuie să facă imediat loc valurilor ce abia s-au născut, care le 
ajung din urmă şi apoi dispar, fără a lăsa vreo urmă a scurtei lor 
existenţe. Starea pasivă cere ca marea să fie netedă ca o 
oglindă. Trebuie să dispară toate valurile puternice, toate 
valurile mici fără de număr şi marea trebuie să încremenească, 
de parcă ar fi formată din ulei. 

Trebuie suprimate toate gândurile, în momentul apariţiei 
lor ele trebuie suprimate aceasta este condiţia necesară a stării 
pasive. 

Deci se cere o perfectă curăţire a aparatului de gândit. 

Trebuie să ne străduim să ajungem în acea stare, în care 
creierul nostru poate fi asemuit cu o foaie albă, nescrisă şi noi 
trebuie să studiem această stare, pentru a avea posibilitatea de 
a o atinge la momentul stabilit. 

În această stare trebuie să uităm de toate, chiar de 
propria existenţă. Când ne vom depăşi pe deplin dorinţele 
pământene, ne vom separa de toate impresiile exterioare şi 
vom deveni insensibili la tot ce se află în jurul nostru şi la lumea 
materială care ne influenţează, vom face ca sufletul să ne fie 
receptiv la influenţele mai subtile ale lumii spirituale; altfel ele 
trec pe lângă noi, fără a lăsa vreo urmă. In această stare pasivă 
sufletul nostru poate influenţa mai bine trupul nostru. 


Când ieşim din starea pasivă, găsim foaia albă scrisă. 

Fluxul de idei creatoare, înălţătoare ne prinde, acestea 
fiind idei de care nu suntem capabili în starea noastră obişnuită 
de veghe. Idei şi proiecte noi, neaşteptate, izvorăsc din noi şi ne 
uimesc prin claritatea şi originalitatea lor. 

Starea pasivă are pentru toată lumea o mare valoare. Cei 
ce exercită muncă intelectuală, ca şi meseriaşii, pot avea un 
foarte mare folos de pe urma acesteia. Dar numai un om cu o 
înaltă moralitate va afla în această stare pârghia puternică a 
progresului moral. Ea comunică sufletului său posibilitatea de a 
acţiona mai puternic asupra trupului ce se revoltă. 

Deosebit de necesară este această stare pentru 
dezvoltarea diverselor capacităţi oculte, despre care vom vorbi 
mai jos. 

Dar starea pasivă prezintă, desigur, un oarecare pericol. 

Deşi, pe de o parte, aflându-ne în această stare suntem 
sub influenţa propriului nostru spirit şi a unor fiinţe binevoitoare, 
mai perfecţionate, fine şi evoluate spiritual, pe de altă parte 
constituim un instrument în mâinile unor fiinţe raţionale 
inferioare, imperfecte şi ne supunem influenţei lor, care nu este 
totdeauna lipsită de pericole pentru noi. Pentru a contracara 
această din urmă influenţă avem un mijloc minunat şi anume 
concentrarea gândurilor, adică starea activă. Când simţim o 
influenţă impură, trebuie să ne concentrăm gândurile, chemând 
astfel în ajutor influenţa benefică a lumii spirituale. De exemplu, 
când pe timpul exerciţiilor, aflându-ne în stare pasivă, suntem 
cuprinşi de dorinţe nearmonice, ne concentrăm pur şi simplu 
gândul asupra unor reprezentări înalte: pace, iubire faţă de 
aproapele tău, armonie pură. Astfel vom determina radiaţiile 
nearmonice ale firelor joase să-şi piardă puterea de a pătrunde 
în sufletul nostru. 

Deoarece în lumea spirituală ceea ce se aseamănă caută 
să se apropie („cine se aseamănă se adună"), influențelor 
nearmonice li se supun, de cele mai multe ori, oameni înclinați 
prin natura lor către dizarmonie, ca şi cei robiţi plăcerilor 
simţurilor, cei chinuiţi de fiinţele de categorie inferioară ce 
posedă astfel de vicii; foarte rar se întâmplă ca un om calm, 
care tinde sus din punct de vedere etic, să fie neliniştit datorită 
unor astfel de emanaţii inferioare. Dar, chiar dacă se întâmpla 
aşa ceva, el va şti acum să se ajute singur. Un astfel de caz îi 


poate servi doar la fortificarea propriului „eu" şi la trecerea 
către o nouă etapă a exerciţiilor. 

Altul, care atrage prin viciile sale fiinţe de natură 
apropiată, se poate apăra de acestea, ceea ce-l va servi la 
sporirea voinţei proprii; aşa trebuie să procedeze, dacă nu vrea 
să pună sub semnul îndoielii succesul exerciţiilor sale. Repet cu 
insistenţă că, cine doreşte să-şi dezvolte capacitatea de a intra 
în stare pasivă, trebuie să se obişnuiască în suficientă măsură 
cu concentrarea gândurilor. Altfel spus, el niciodată nu va fi în 
stare să atingă binefăcătoarea eliberare a aparatului său de 
gândire. Pentru un începător şi aici principala condiţie este 
calmul absolut. Linişte în jurul său, linişte în interiorul său. Abia 
acum începe pentru el perioada exerciţiilor pe care el trebuie să 
le efectueze de la bun început, pentru a-şi asigura linişte 
trupească. 

Starea pasivă necesită nemişcarea absolută a corpului. 
Momentul cel mai bun pentru aceste exerciţii este liniştea serii 
sau dimineaţa foarte devreme. Ucenicul merge din nou în 
camera sa, în colţişorul său izolat, în alcovul pe care şi l-a 
amenajat, îşi astupă urechile, se leagă la ochi şi se întinde pe 
sofa. 

Trebuie să avem grijă ca poziţia corpului să fie foarte 
comodă pentru a-şi aduce treptat muşchii într-o stare de 
relaxare absolută. Poziţia capului şi a tuturor încheieturilor 
trebuie să fie astfel, încât nici un muşchi şi nici o forţă să nu 
intre în acţiune, întregul corp trebuie să se găsească într-o stare 
de linişte şi somnolenţă. 

Procesul respirației fără eforturi deosebite sau voinţă prea 
energică trebuie redus până la limita posibilului. Trebuie evitată 
respiraţia întreruptă sau prea profundă. 

Se imaginează un disc alb (de aproximativ 20 cm 
diametru) pe fond negru, care se roteşte permanent în jurul 
centrului său. 

— Se orientează vederea interioară chiar asupra discului şi 
se alungă, la fel ca la concentrarea gândului, toate gândurile 
exterioare şi reprezentările. 

Starea pasivă diferă de concentrarea gândurilor prin 
aceea că în această stare trebuie să ne abţinem de la orice 
consideraţii privind discul alb şi fondul negru. Există o singură 
preocupare, aceea de a menţine imaginea discului alb în formă 


neschimbată. Nu trebuie să gândim nimic altceva. Rotirea 
discului se priveşte calm, egal. 

Ucenicul trebuie să 'se ferească să adoarmă, dar nu 
trebuie să-şi încordeze voinţa în mod deosebit, pentru a nu se 
abate de la starea de calm. 

Cum o neobişnuită căldură plăcută se împrăştie prin 
membrele îngheţate. Acum însă este timpul! Cumpărăm repede 
un bilet şi urcăm în vagon. Locomotiva fluieră, trenul porneşte şi 
gonim prin ceața deasă, care se întinde sub ochii noştri de 
fiecare dată când privim pe fereastră. Ne privim tovarăşii de 
călătorie şi, deodată, ne sare în ochi, într-un colţ, o faţă 
cunoscută. O privire mai atentă ne permite să-l recunoaştem pe 
prietenul nostru X, cu care nu ne-am văzut de multă vreme. Ne 
mutăm repede şi îl salutăm din inimă pe neaşteptatul tovarăş 
drag de drum etc. 

Prin acest procedeu sau prin altul asemănător, vom putea 
efectua din nou călătoria pe toată durata până când 
deşteptătorul va suna sfârşitul exerciţiului. Trebuie să fim atenţi 
însă pentru a nu da frâu liber gândurilor ce nu au nici o legătură 
cu călătoria, lucru ce nu se află, din păcate, prea des în atenţia 
ucenicilor. Imediat ce un astfel de gând străin începe să ia 
amploare, el trebuie eliminat cu hotărâre. Gândurile trebuie 
orientate numai spre călătorie şi spre tot ce se află în legătură 
cu ea. Chiar dacă nu vom reuşi pe deplin de la început, va trebui 
să se depună mai mult efort, de el putând depinde succesul 
exerciţiului. Dacă în fiecare zi vom efectua acest exerciţiu câte 
odată, timp de 12-14 zile, apoi, cu fiecare zi, el se va desfăşura 
mai bine, tot mai bine. Acest exerciţiu nu trebuie prelungit prea 
mult, sunt suficiente 20-30 minute, în acest scop este indicat să 
punem ceasul deşteptător, fixat în momentul întreruperii 
exerciţiului. 

Nu este obligatoriu ca să ajungem la sfârşitul călătoriei; 
când sună deşteptătorul, exerciţiul deci călătoria se întrerupe 
imediat. Data viitoare se începe din nou de la început, nu din 
locul în care ne-am oprit cu o zi înainte. Cu fiecare exerciţiu 
călătoria va fi derulată tot mai intens şi se poate ajunge cu 
adevărat la retrăirea mentală a călătoriei respective cu toată 
forţa. 


Când se va atinge această stare şi întreaga călătorie va 
putea fi reprodusă fără cea mai mică întrerupere, trebuie să 
trecem la un alt exerciţiu. 

Se alege un obiect oarecare de mici dimensiuni. Acesta 
poate fi un briceag, un ceas de buzunar sau un băț de chibrit. Se 
concentrează toate gândurile asupra obiectului respectiv. 

Ochii trebuie să rămână deschişi, numai urechile trebuie 
să rămână în permanenţă acoperite. 

Deci, se ia în mână obiectul ales şi se examinează cu 
foarte multă atenţie. Mai întâi ne vom gândi la destinaţia şi 
utilizarea acestuia, la materialul din care este confecţionat, în 
fine, la procedeul de fabricaţie al acestuia. 

Desigur este necesar să se evite cea mai mică abatere. 
Trebuie să ne gândim numai la ceea ce se află în strânsă 
legătură cu obiectul ales. 

Adesea se poate întâmpla ca, gândindu-ne la modul de 
fabricaţie al unui briceag, de exemplu, să ne formăm o imagine 
despre toţi cei ce lucrează asupra acestui briceag. Aceasta ar 
prezenta deja o mare abatere de la exerciţiu şi ar aduce un 
mare prejudiciu desfăşurării sale ulterioare. Imediat ce apare 
dorinţa de a ne abate de la gândul principal, ea trebuie imediat 
înăbuşită. Acest lucru trebuie să ni-l amintim mai des, pentru că 
este locul periculos care trebuie evitat, dar pe care nu mulţi pot 
ţine în frâu fantezia şi, în disperare, abandonează exerciţiile. Cel 
care a reuşit măcar odată, într-o situaţie similară, să-şi 
reorienteze din nou gândurile, cu toată puterea, asupra 
obiectului exerciţiului, nu va mai întâmpina greutăţi în a repeta 
exerciţiul. 

Desigur, este pe deplin corect că, pe timpul analizei, 
privind plăcuţa de sidef de pe briceag, să se reţină 
reprezentarea scoicii din care s-a tăiat plăcuţa, dar ar fi o 
abatere însemnată de la ţinta reală, dacă ne-am reprezenta, în 
plus, fundul mării cu minunile şi monştrii săi. Această 
reprezentare nu are, desigur, nici o legătură cu briceagul. 

In continuare, trebuie să remarcăm încă odată că starea 
pasivă absolută corespunde finalizării cu succes a acestor 
exerciţii, de aceea este necesar să se relaxeze complet toţi 
muşchii şi să se ocupe o poziţie cât mai comodă, pentru a evita 
toate influenţele nocive. 


Pentru a-l ajuta pe cei dornici să se antreneze, vom 
prezenta aici o parte a unui astfel de exerciţiu. Ucenicul îşi 
pironeşte privirea ascuţită şi imobilă spre un obiect oarecare, să 
zicem briceagul. Apoi apare un flux de gânduri, după cum 
urmează: „lată-mi briceagul. El are două lame mici şi una mare. 
La capătul celălalt se află un tirbuşon. Lamele mici servesc la 
ascuţit creioane şi la curățirea hârtiei. Lama mare se foloseşte în 
diferite activităţi, de aceea s-a mai ştirbit puţin. Tirbuşonul este 
foarte artistic executat. Este un briceag foarte fin (acesta pe 
care-l ţin acum în mâini), confecţionat dintr-un material de 
calitate. Mă servesc de el de peste 10 ani şi el tot mai este apt 
să mai servească timp îndelungat. Foarte frumos este executată 
plăcuţa din sidef cu ţinte de aur strălucitoare. lată, aici pe 
plăcuţa ovală din cupru este gravat numele meu. Lamele sunt 
executate din oţel Solingen, iar restul părţilor lui componente 
unele din cupru, altele din fier". 

Astfel se descrie briceagul în întregime. Apoi se 
formulează gândul privind arta fabricării lui. Această parte a 
concentrării trebuie pusă la dispoziţia exclusivă a fanteziei, 
deoarece nu oricui îi este dat să vadă pe viu procesul de 
fabricare a briceagului. De aceea ne vom limita aici numai la a 
ne imagina care parte este forjată, care turnată, cum s-ar putea 
confecţiona plăselele şi cum sunt asamblate la un loc toate 
părţile componente. 

Acest exerciţiu trebuie să aibă la început o durată de 
numai 5 minute, dar puţin câte puţin ea va trebui majorată până 
la 15 minute. 

Dacă judecată este încheiată, atunci, fără a admite 
apariţia unor gânduri străine, se revine imediat la locul de unde 
s-a început şi se continuă antrenamentul până va suna ceasul 
deşteptător. 

Pentru a se feri într-o primă etapă de devieri ale 
gândurilor, este bine să se spună în şoaptă exerciţiul respectiv, 
ceea ce permite până la un punct un control mai eficient. Dar nu 
trebuie să se abuzeze de această metodă, deoarece reprezintă 
o pierdere de forţe cu urechile astupate şoaptele nu se aud, ci 
se sesizează doar după mişcarea buzelor, ceea ce reprezintă o 
oarecare abatere, în nici un caz nu trebuie să se recurgă la 
această metodă de mai mult de 4-5 ori şi doar până când se 
capătă obişnuinţa de a gândi energic. Cine poate evita acest 


procedeu ajutător, este mai bine să se lipsească şi să nu 
recurgă deloc la el. 

Desigur, obiectele se pot schimba, 3-4 exerciţii se pot 
executa cu briceagul, apoi un număr egal de exerciţii se vor 
executa cu un alt obiect oarecare; trebuie să menţionăm că 
trecerea se face, de regulă, de la obiecte mai complexe la 
obiecte mai simple. Cu cât obiectul este mai simplu, de exemplu 
un nasture, cu atât va fi mai greu să se concentreze asupra sa 
toate gândurile timp îndelungat. 

Cine este capabil să se concentreze astfel asupra unui 
obiect foarte simplu timp de 1/4 de oră sau mai mult, fiind 
ocupat exclusiv de obiectul respectiv, fără să admită în tot acest 
timp nici cea mai mică abatere a gândurilor de la aceasta, dacă 
nici cele mai plăcute imagini, care se schimbă cu repeziciune, 
nu pot să-l abată de la concentrarea gândurilor sale asupra 
acestui obiect, atunci, înaripat de speranţă, el se poate avânta 
spre celelalte exerciţii. 

Exerciţiul următor constă în reprezentarea clară în minte a 
unui obiect oarecare. 

Se ia obiectul respectiv în mână şi se examinează. De 
data aceasta se porneşte de la obiectele cele mai simple şi se 
continuă cu obiecte din ce în ce mai complexe. 

Se examinează timp îndelungai obiectul simplu, ţinut în 
mână de exemplu, un creion apoi se închid ochii şi se reprezintă 
mental imaginea cât mai exactă a creionului, percepută atunci 
când a fost examinat. Când ucenicul va deschide ochii şi va 
compara reprezentarea sa mentală cu obiectul real, el va 
constata diferite deficienţe în imaginea pe care şi-a făcut-o 
despre obiect. 

Ucenicul trebuie să-şi corecteze aceste greşeli. Cu ochii 
închişi el se va strădui să. Cu cât ucenicul va putea să se 
concentreze mai bine asupra celor citite, cu atât îi va funcţiona 
mai bine memoria şi cu cât se va antrena mai mult în 
concentrarea gândurilor fără a astupa urechile, cu atât mai 
puţin îl va distruge zgomotul din jur. 

Nu este necesar defel că cele citite să fie reproduse 
cuvânt cu cuvânt, este suficient un rezumat. Desigur, cu cât 
ucenicul va reuşi mai des reproducerea conţinutului principal a 
celor citite, cu atât mai mult a progresat acesta. 


În acest exerciţiu se poate trece de la uşor la mai greu. Cu 
cât este mai interesant şi mai atractiv conţinutul celor citite în 
timpul exerciţiilor, cu atât este mai simplă reproducerea. Puțin 
câte puţin se trecu la citirea unor texte mai puţin interesante, 
care sunt chiar în dezacord cu interesele ucenicului. Dacă 
acesta, de exemplu, este un om cu o fire artistică, concentrarea 
asupra ziarului care publică cronica bursei nu îi va produce 
evident, nici cea mai mică plăcere, iar reproducerea acestei 
cronici va fi foarte dificilă la început. Acelaşi lucru se va petrece 
cu un om dedicat studierii trăirilor sale interioare şi care se 
obligă să urmărească revista modei şi ştiri din sport. La început 
se aleg articole nu prea mari, note, ştiri, conţinând maximum 30 
de rânduri. Apoi se trece la articole mai mari. Exerciţiile nu 
trebuie să dureze mai mult de 30 de minute. Este mai bine să se 
reia încă o dată, decât să dureze prea mult. 

Gradul cel mai înalt de concentrare a gândului este 
considerat a fi atins pe deplin dacă ucenicul poate rezolva 
probleme complicate în condiţiile de zgomot foarte puternic. 

Pentru a atinge marea artă, ucenicul îşi permite să-şi 
întrerupă activitatea sau să o oprească, pentru ca apoi să revină 
din nou cu neslăbită forţă şi atenţie la punctul în care s-a 
întrerupt. 

Pentru concentrarea gândurilor este necesar un 
antrenament permanent şi asiduu. Antrenamentul desfăşurat 
astfel este capabil să accelereze atingerea de către ucenic a 
unor rezultate uimitoare, în aceasta constă, în parte, succesul 
multor genii ale pieţelor marilor conducători de oşti şi altor 
răsfăţaţi ai sorții. 

3 Starea pasivă. 

Aproape de concentrarea activă se situează, de 
asemenea, starea pasivă. Aceasta apare numai ca rezultat al 
celei dintâi. Cine este capabil să-şi concentreze gândurile, 
numai acela este capabil să ajungă în starea ce poate fi cel mai 
bine caracterizată ca „nefiinţă". 

Lumea gândurilor noastre poate fi comparată cu o mare; 
când suntem tulburaţi, gândurile noastre sunt asemănătoare cu 
nişte valuri furioase şi învolburate; când însă suntem liniștiți sau 
puţin emoţionaţi, gândurile noastre aleargă ca nişte valuri 
uşoare. 


Numărul lor este infinit, dar viaţa lor este scurtă; el 
trebuie să facă imediat loc valurilor ce abia s-au născut, care le 
ajung din urmă şi apoi dispar, fără a lăsa vreo urmă a scurtei lor 
existenţe. Starea pasivă cere ca marea să fie netedă ca o 
oglindă. Trebuie să dispară toate valurile puternice, toate 
valurile mici fără de număr şi marea trebuie să încremenească, 
de parcă ar fi formată din ulei. 

Trebuie suprimate toate gândurile, în momentul apariţiei 
lor ele trebuie suprimate aceasta este condiţia necesară a stării 
pasive. 

Deci se cere o perfectă curăţire a aparatului de gândit. 

Trebuie să ne străduim să ajungem în acea stare, în care 
creierul nostru poate fi asemuit cu o foaie albă, nescrisă şi noi 
trebuie să studiem această stare, pentru a avea posibilitatea de 
a o atinge la momentul stabilit. 

În această stare trebuie să uităm de toate, chiar de 
propria existenţă. Când ne vom depăşi pe deplin dorinţele 
pământene, ne vom separa de toate impresiile exterioare şi 
vom deveni insensibili la tot ce se află în jurul nostru şi la lumea 
materială care ne influenţează, vom face ca sufletul să ne fie 
receptiv la influenţele mai subtile ale lumii spirituale; altfel ele 
trec pe lângă noi, fără a lăsa vreo urmă. In această stare pasivă 
sufletul nostru poate influenţa mai bine trupul nostru. 

Când ieşim din starea pasivă, găsim foaia albă scrisă. 

Fluxul de idei creatoare, înălţătoare ne prinde, acestea 
fiind idei de care nu suntem capabili în starea noastră obişnuită 
de veghe. Idei şi proiecte noi, neaşteptate, izvorăsc din noi şi ne 
uimesc prin claritatea şi originalitatea lor. 

Starea pasivă are pentru toată lumea o mare valoare. Cei 
ce exercită muncă intelectuală, ca şi meseriaşii, pot avea un 
foarte mare folos de pe urma acesteia. Dar numai un om cu o 
înaltă moralitate va afla în această stare pârghia puternică a 
progresului moral. Ea comunică sufletului său posibilitatea de a 
acţiona mai puternic asupra trupului ce se revoltă. 

Deosebit de necesară este această stare pentru 
dezvoltarea diverselor capacităţi oculte, despre care vom vorbi 
mai jos. 

Dar starea pasivă prezintă, desigur, un oarecare pericol. 

Deşi, pe de o parte, aflându-ne în această stare suntem 
sub influenţa propriului nostru spirit şi a unor fiinţe binevoitoare, 


mai perfecţionate, fine şi evoluate spiritual, pe de altă parte 
constituim un instrument în mâinile unor fiinţe raţionale 
inferioare, imperfecte şi ne supunem influenţei lor, care nu este 
totdeauna lipsită de pericole pentru noi. Pentru a contracara 
această din urmă influenţă avem un mijloc minunat şi anume 
concentrarea gândurilor, adică starea activă. Când simţim o 
influenţă impură, trebuie să ne concentrăm gândurile, chemând 
astfel în ajutor influenţa benefică a lumii spirituale. De exemplu, 
când pe timpul exerciţiilor, aflându-ne în stare pasivă, suntem 
cuprinşi de dorinţe nearmonice, ne concentrăm pur şi simplu 
gândul asupra unor reprezentări înalte: pace, iubire faţă de 
aproapele tău, armonie pură. Astfel vom determina radiaţiile 
nearmonice ale sferelor joase să-şi piardă puterea de a pătrunde 
în sufletul nostru. 

Deoarece în lumea spirituală ceea ce se aseamănă caută 
să se apropie („cine se aseamănă se adună"), influențelor 
nearmonice li se supun, de cele mai multe ori, oameni înclinați 
prin natura lor către dizarmonie, ca şi cei robiţi plăcerilor 
simţurilor, cei chinuiţi de fiinţele de categorie inferioară ce 
posedă astfel de vicii; foarte rar se întâmplă ca un om calm, 
care tinde sus din punct de vedere etic, să fie neliniştit datorită 
unor astfel de emanaţii inferioare. Dar, chiar dacă se întâmpla 
aşa ceva, el va şti acum să se ajute singur. Un astfel de caz îi 
poate servi doar la fortificarea propriului „eu" şi la trecerea 
către o nouă etapă a exerciţiilor. 

Altul, care atrage prin viciile sale fiinţe de natură 
apropiată, se poate apăra de acestea, ceea ce-l va servi la 
sporirea voinţei proprii; aşa trebuie să procedeze, dacă nu vrea 
să pună sub semnul îndoielii succesul exerciţiilor sale. 

Repet cu insistenţă că, cine doreşte să-şi dezvolte 
capacitatea de a intra în stare pasivă, trebuie să se obişnuiască 
în suficientă măsură cu concentrarea gândurilor. Altfel spus, el 
niciodată nu va fi în stare să atingă binefăcătoarea eliberare a 
aparatului său de gândire. Pentru un începător şi aici principala 
condiţie este calmul absolut. Linişte în jurul său, linişte în 
interiorul său. Abia acum începe pentru el perioada exerciţiilor 
pe care el trebuie să le efectueze de la bun început, pentru a-şi 
asigura linişte trupească. 

Starea pasivă necesită nemişcarea absolută a corpului. 
Momentul cel mai bun pentru aceste exerciţii este liniştea serii 


sau dimineaţa foarte devreme. Ucenicul merge din nou în 
camera sa, în colţişorul său izolat, în alcovul pe care şi l-a 
amenajat, îşi astupă urechile, se leagă la ochi şi se întinde pe 
sofa. 

Trebuie să avem grijă ca poziţia corpului să fie foarte 
comodă pentru a-şi aduce treptat muşchii într-o stare de 
relaxare absolută. Poziţia capului şi a tuturor încheieturilor 
trebuie să fie astfel, încât nici un muşchi şi nici o forţă să nu 
intre în acţiune, întregul corp trebuie să se găsească într-o stare 
de linişte şi somnolenţă. 

Procesul respirației fără eforturi deosebite sau voinţă prea 
energică trebuie redus până la limita posibilului. Trebuie evitată 
respiraţia întreruptă sau prea profundă. 

Se imaginează un disc alb (de aproximativ 20 cm 
diametru) pe fond negru, care se roteşte permanent în jurul 
centrului său. 

— Se orientează vederea interioară chiar asupra discului şi 
se alungă, la fel ca la concentrarea gândului, toate gândurile 
exterioare şi reprezentările. 

Starea pasivă diferă de concentrarea gândurilor prin 
aceea că în această stare trebuie să ne abţinem de la orice 
consideraţii privind discul alb şi fondul negru. Există o singură 
preocupare, aceea de a menţine imaginea discului alb în formă 
neschimbată. Nu trebuie să gândim nimic altceva. Rotirea 
discului se priveşte calm, egal. 

Ucenicul trebuie să se ferească să adoarmă, dar nu 
trebuie să-şi încordeze voinţa în mod deosebit, pentru a nu se 
abate de la starea de calm. 

Trebuie să ne străduim să menţinem starea de calm, de 
pasivitate, între 3 şi 5 minute. 

La prima experienţă ucenicul va trebui să ducă o luptă 
energică cu sine. Gând după gând vor pătrunde în conştiinţa sa 
şi vor întuneca imaginea discului; aceasta va fi cu atât mai uşor, 
cu cât el nu trebuie să se oprească la nici o judecată, ci trebuie 
să'menţină doar imaginea discului. 

Cu fiecare încercare, forţa va creşte şi, după 10-12 
experienţe, ucenicul va fi capabil să se abţină cel puţin 3 minute 
de la orice gând, astfel încât imaginea discului să rămână clară 
şi strălucitoare. Apoi trebuie să se străduiască să execute acest 
exerciţiu timp de 4-5 minute etc., mereu mai multe minute. 


Şi aici deşteptătorul poate fi de folos. Dar ciocănelul 
ceasului deşteptător ar trebui izolat cu ceva, pentru ca sunetul 
lui strident să nu dăuneze nervilor. Astfel, firile mai sensibile pot 
cădea în transă hipnotică din cauza acestui zgomot. 

Dacă ucenicul va reuşi ca imaginea discului să se menţină 
clară şi luminoasă timp de 10 minute şi nici o altă imagine său 
gând nu va perturba această imagine, se poate merge mai 
departe. 

Din disc trebuie să se obţină un mic punct luminos, care 
se roteşte, înconjurat de spaţiul negru. Acest exerciţiu se 
desfăşoară ca şi cel precedent. 

Dacă vom fi capabili şi aici să realizăm ceea ce am reuşit 
la exerciţiul anterior şi, timp de 10 minute nu ne vom abate de 
la contemplarea punctului pe care ni-l reprezentăm foarte clar, 
trebuie să continuăm astfel, încât să nu ne mai reprezentăm 
nimic, iar apoi vom atinge starea pasivă propriu-zisă. 

Este necesar să nu auzim nimic, să nu simţim nimic şi să 
nu ne gândim la nimic, adică să fim de parcă nu am exista. 

Incepem acest exerciţiu cu reprezentarea unui punct. 
Ucenicul încearcă, fie pentru 2 minute, să se elibereze de 
contemplarea punctului, astfel încât să rămână un spaţiu negru, 
gol. Această contemplare trebuie să dispară încetul cu încetul, 
spaţiul negru trebuie să fie înlocuit de un fond cenușiu nedefinit 
şi, în fine, să se transforme în nimic. 

Trecerea de la reprezentarea punctului la această fază se 
face treptat, puţin câte puţin, dar oamenii cu o voinţă energică 
sunt capabili să desființeze acest punct şi spaţiu imediat. 

Şi unul şi celălalt procedează bine, totul depinde de 
individualitatea ucenicului. Sunt multe persoane care preferă să 
înceapă trecerea la starea pasivă tocmai prin contemplarea 
punctului. Eu nu am nimic împotrivă, deşi obiceiul acesta poate 
îngreuna într-o oarecare măsură exerciţiile ulterioare. 

In unele cazuri, când suntem foarte nervoși, de exemplu şi 
fluxul gândurilor nu poate fi oprit prea repede, este de preferat 
să se folosească contemplarea punctului, decât a discului. 

Starea de pasivitate este, cu deosebire, un minunat mijloc 
de calmare în orice nelinişte sufletească. Ea ne ajută să biruim 
durerea şi necazurile, ea ne aduce consolarea şi ne umple de 
noi speranţe şi credinţe. Cine este bolnav şi nu ştie prin ce să se 


ajute, să recurgă la acest mijloc şi va avea o mare uşurare, 
poate chiar din prima încercare. 

Antrenamentele trebuie continuate până când vom atinge 
din nou (timp de alte 10 minute) starea de pasivitate absolută, 
fără nici un fel de gânduri. Dacă reuşim aceasta, schimbăm felul 
exerciţiului, prin faptul că ne dezlegăm ochii şi ne destupăm 
urechile. Acum nu ne vom mai culca pe sofa, ci ne vom aşeza 
cât mai comod. 

Pentru ca aparatul vizual să nu producă nici un fel de 
abateri, punem în faţa noastră o pânză albă întinsă pe o ramă, 
cât de uniform putem (dimensiunile pânzei trebuie să fie de 15 
m), acelaşi scop putând să-l slujească la fel de bine şi o coală 
albă de hârtie de desen; se aşează această suprafaţă albă 
astfel, încât să ne putem uita cu uşurinţă la ea. Ne aşezăm cu 
ochii la această suprafaţă şi o privim cu atenţie, fără a ne abate 
nimic de la această contemplare. Apoi se continuă exerciţiul în 
mod cunoscut, în aceste condiţii exerciţiul este deosebit de 
uşor. Mai greu devine când îndepărtăm suprafaţa albă. Aceasta 
este echivalent cu a privi „nimic" cu ochii deschişi. 

Acest exerciţiu trebuie practicat cât se poate de asiduu, 
alături de principalele antrenamente. Cum vom avea un răgaz 
de 10 minute, imediat ce vom putea părăsi preocupările noastre 
obişnuite, ne vom aşeza undeva, ne vom relaxa musculatura, 
vom renunţa la toate gândurile şi ne vom strădui în mod 
intenţionat să ne „înceţoşăm" privirea pentru ca, privind spaţiul 
înconjurător şi obiectele din jur, să nu distingem nimic. Deci, 
privim şi nu ne gândim la nimic. 

Aceste exerciţii ajutătoare trebuie efectuate într-un birou 
comercial, într-un bistro, în locuri de distracţie, pe scurt 
pretutindeni, oriunde se poate, având ca scop obişnuirea 
ucenicului să nu audă, dacă nu vrea, chiar cu urechile 
neastupate, sau, mai precis să audă şi să nu gândească în acest 
timp. După o perioadă oarecare, ucenicul va putea rămâne cu 
urechile neastupate şi în timpul exerciţiilor de bază. 

Când vom deţine arta ca timp de 10 minute, cu ochii 
deschişi, cu urechile neastupate, să ne menţinem starea de 
pasivitate, atunci vom realiza independenţa deplină faţă de 
corpul nostru şi de situaţia ce ne înconjoară. 


Apoi trebuie să realizăm starea pasivă stând în picioare şi 
pe timpul mersului. Acelaşi lucru poate fi realizat şi în timpul 
exerciţiilor de concentrare a gândurilor. 

Aceste exerciţii trebuie practicate permanent, alături de 
celelalte, deoarece ambele stări, doar reunite, conduc, aşa cum 
vom constata, la rezultate însemnate. 

Concentrarea gândurilor şi starea pasivă se folosesc 
alternativ, când în condiţii de zgomot puternic, când în locuri 
aglomerate. Aceasta se numeşte încordare energică a voinţei. 
Starea pasivă este posibilă în condiţiile tirului de artilerie, pe 
timp de incendiu, într-o mulţime agitată ca şi într-o cameră 
liniştită. 

Ucenicul îşi spune cu fermitate: „Eu nu vreau să aud 
nimic, nu vreau să văd nimic şi vreau, de asemenea, sănu mă 
gândesc la nimic. Doar un disc, apoi un punct şi, în sfârşit, 
nimic". 

În cadrul exerciţiilor de stare pasivă executate pe stradă 
este necesar, în orice caz, din considerente de siguranţă 
personală, să se aleagă locuri sigure şi ucenicul să se poată 
sprijini pe ceva. Apoi se poate proceda astfel, de parcă ucenicul 
ar privi cu interes o clădire oarecare sau o vitrină, pentru a nu 
atrage curioşii care, după cum se cunoaşte, apar imediat dacă 
se petrece ceva mai puţin obişnuit. 

Cine a progresat într-o măsură atât de mare, poate avea 
un folos de pe urma capacităţilor dezvoltate. Cineva doreşte să 
aibă într-o anumită lumină o anumită problemă, de exemplu una 
ştiinţifică; în acest caz el îşi va concentra mai întâi gândurile 
asupra temei respective timp de câteva minute, apoi îşi va 
produce starea de pasivitate şi, la încetarea acesteia, se va 
realiza, în mare măsură, ceea ce doreşte persoana respectivă. 
Problema care-l preocupă pe respectivul om se va soluţiona 
printr-un procedeu remarcabil şi neaşteptat. Realitatea îi va 
depăşi aşteptările. 

Savanţilor sau artiştilor li se întâmplă destul de des să se 
oprească din lucru; ei stau în faţa unei uşi închise pe care le 
este greu să o deschidă, oricât ar încerca. Ei sunt nevoiţi să-şi 
amâne lucrul pentru un moment mai favorabil, în speranţa că 
vor reuşi altădată să învingă toate dificultăţile. Deşi această 
pierdere de timp este dăunătoare, adesea uşa rămâne în 
continuare închisă şi cele mai bune opere rămân neterminate 


sau pierd din forţă şi frumuseţe, dar depăşirea cu greu a acestor 
momente care de cele mai multe ori sunt foarte importante 
merită mai multă atenţie. 

Fiecare dintre cei aflaţi într-o astfel de situaţie, să 
efectueze cu curaj exerciţiile de concentrare a ideilor şi de stare 
pasivă şi intrarea se va elibera pentru el fără eforturi deosebite. 

Şi în alte situaţii din viaţă aceste două stări pot oferi un 
însemnat ajutor. Cine va înţelege odată cum să le dirijeze, acela 
va şti să le utilizeze în toate momentele deosebite ale vieţii. 
Pentru a obţine asemenea rezultate, cel mai bine este, desigur, 
să ne acoperim ochii şi urechile prin procedeele prezentate 
anterior, iar în cameră trebuie să fie linişte. 

Dacă vom atinge starea de pasivitate în condiţii de linişte 
absolută, vom putea avea intuiţii şi vom vedea raze luminoase, 
care devin din ce în ce mai strălucitoare. 

In trecerea la aceste două stări trebuie să ne antrenăm în 
zgomotul cotidian mai ales pentru ca să fim capabili să folosim 
aceste capacităţi în condiţii de pericol, oriunde şi în orice 
situaţie. 

Regula de bază trebuie să fie antrenamentul în realizarea 
celor două stări oriunde, oricând dacă persoana respectivă este 
singură sau în mijlocul mulţimii tumultoase. 

În încheiere vă voi reaminti, încă odată, că nici un 
exerciţiu, oricare ar fi, nu se va executa cu stomacul prea plin. 
După ultimă masă trebuie să treacă cel puţin o oră. 

Insist din nou ca ucenicul să fie deosebit de silitor şi să 
acorde o deosebită atenţie în dezvoltarea ambelor stări psihice. 
Abia pe o treaptă ulterioară a evoluţiei sale, el va înţelege în 
mod clar cât de importantă şi de necesară este stăpânirea 
absolută a cestor două stări pentru educaţia forţelor superioare. 

4 Exerciţiu de respiraţie. 

Respirația este un proces vital deosebit de important. Fără 
respiraţie nu este posibilă nici un fel de viaţă. Cu cât este mai 
pur aerul şi cu cât mai adânc îl inspirăm în interiorul nostru, cu 
atât corpul nostru se va afla într-o stare fizică mai bună. Nu 
numai prin hrană punem la loc materia consumată, ci şi prin 
respiraţie. Acest fapt este cunoscut acum fiecărui şcolar. 

Dar şi sufletul nostru respiră. Cu fiecare oftat noi 
introducem în interiorul nostru o cantitate oarecare de 
substanţă foarte fină, cu care este saturată din abundență 


întreaga atmosferă. Această substanţă extrem de fină şi 
insesizabilă ne înzestrează cu capacităţi şi forţe proprii lumii 
spiritelor; datorită schimbărilor şi transformărilor pe care le 
suferă în corpul nostru, sunt capabile să influenţeze lumea 
materialului, dacă le vom pune în condiţii necesare pentru 
aceasta. 

Când inspirăm adânc şi din plin, introducem în sânge o 
mare cantitate de oxigen, necesar vieţii. Odată cu acesta noi 
inspirăm o cantitate şi mai mare de particule foarte fine de eter, 
care ne pătrund corpul în întregime şi suferă acolo o oarecare 
transformare, înzestrând cu forţele şi capacităţile sale corpul 
nostru otic compus din materie fină şi învelişul nostru trupesc. 

Acest corp din materie fină, denumit otic, se mai numeşte 
şi corp astral; premisele activităţii sale nu sunt dezvoltate de 
majoritatea oamenilor, ca urmare a legării excesive de lumea 
materială; printr-o respiraţie adâncă şi deplină corpul otic 
(astral) primeşte un uimitor aflux de forţe capabil, peste câtva 
timp, să înfrângă împotrivirea trupului şi să formeze o putere, 
desigur nu spre răul omului. 

În primul rând trebuie să ne străduim, prin exerciţii 
adecvate, să întărim fiinţa noastră astrală, pentru ca acesta să 
preia dominaţia asupra noastră. Căci acest scop astral (otic) 
este purtătorul forţelor oculte şi, cu cât aceasta va acţiona mai 
puternic asupra noastră, cu atât vom folosi mai bine aceste 
forţe. 

Oamenii respiră de obicei rar. 

Pentru respiraţie folosim puţin timp. Un nou născut face 
într-un minut 44 de inspiraţii, un copil de 5 ani aproximativ 26 
de inspiraţii, iar un adult doar 16 sau 17 deşi necesarul ar fi de 
trei ori mai mare. Şi acest număr redus de respiraţii se face, pe 
deasupra, în aerul viciat şi impur şi într-un mod total incorect. 

Aerul este o substanţă hrănitoare deosebit de importantă, 
singura hrană pe care o avem şi pe care o ignorăm. 

Deoarece majoritatea este nevoită, datorită serviciului, să- 
şi petreacă cea mai mare parte a zilei într-o încăpere strâmtă şi 
sufocantă sau într-o hală urât mirositoare, trebuie ca măcar o 
dată pe zi să recurgem la acest preţios aliment „aerian". 

Dar cine se gândeşte la asta! După activitatea grea de 
peste zi se caută răgazul în spatele pipei fumegând sau la o 
masă într-un local. lată cum se îngrijesc oamenii de pretenţioşi 


lor plămâni! Aceştia pretind 1/4 de oră de atenţie în 24 de ore şi 
sunt gata să răsplătească acest neînsemnat sacrificiu regeşte: 
cu forţă, sănătate, veselie şi capacitate de depăşire a 
obstacolelor. 

Omul interior reaminteşte toate acestea, căci şi el doreşte 
să fie sătul şi fortificat, pentru a ajuta trupului nostru şi a-l 
elibera de necazuri şi suferinţe dar nu-l aude nimeni şi el nu 
este auzit, deoarece alcoolul şi nicotină, alături de cultura 
himerică şi falsă, îi barează accesul la cele mai fine căi de 
pătrundere în conştiinţa diurnă a omului ce se împleticeşte pe 
un fals drum. 

Dar noi, eliberaţi de modul impropriu de viaţă al acestor 
oameni nefericiţi, dorim să păşim pe drumul nostru conştient în 
întâmpinarea adevărului; noi îl ascultăm cu atenţie pe omul 
interior ce sălăşluieşte în noi şi ne reaminteşte adevăruri de 
bază, înlăturăm cu bucurie toate obstacolele ce ne despart de 
acesta şi suntem gata să construim punți pe care să obţinem, 
fără dificultate, unirea cu „eu-l" nostru sufletesc. 

Vrem să ne întărim şi să ne purificăm cu ajutorul 
gimnasticii respiratorii, pentru ca fiinţa astrală şi, prin aceasta, 
corpul nostru (primar material), să devină minunat instrument 
pentru transmiterea ordinelor sufletului nemuritor. 

Primele exerciţii trebuie să aibă ca scop învăţarea 
respirației corecte şi anume de sus în jos. In condiţiile modului 
nostru de respiraţie viciat, vârfurile pulmonilor încetează, în 
orice caz, să funcţioneze. Dar noi trebuie să ne impunem ca 
regulă să respirăm întotdeauna pe nas, dacă dorim să respirăm 
adânc şi complet; vom inspira deci numai pe nas şi vom expira 
pe gură. 

Înainte de toate, în ceea ce priveşte exerciţiile de 
respiraţie, trebuie să menţionăm că, în perioada caldă a anului, 
acestea trebuie efectuate, în majoritatea lor, la aer curat, într-o 
cameră cu ferestrele larg deschise sau în apropierea acestora; 
în perioada rece a anului, înaintea exerciţiilor, camera trebuie 
bine aerisită şi bine încălzită. Dacă în cameră este foarte cald, 
se poate lăsa o fereastră deschisă, dar fără a sta prea aproape 
de ea, astfel încât aerul rece de afară să nu pătrundă imediat în 
plămâni, ci să fie mai întâi încălzit. 


Nu pot fi formulate aici reguli bune pentru toate cazurile; 
important este doar să se respecte regula principală evitarea 
inspirării aerului rece, ceea ce ar putea dăuna foarte mult. 

Exerciţiile trebuie efectuate la o anumită oră, dar trebuie 
evitat aerul de seară. Nu se recomandă alegerea serii că 
moment de desfăşurare a exerciţiilor, mai ales în anotimpul rece 
şi umed. 

Următorul exerciţiu ar putea fi executat în picioare. Se 
întind mâinile orizontal, la dreapta şi la stânga, apoi se 
încordează toţi muşchii mâinilor şi se ridică braţele în sus, astfel 
încât să se atingă una de alta în spatele capului. Apoi se ridică 
umerii în sus, se apleacă capul puţin pe spate şi, golind de aer 
cutia toracică, se închide gura. In această poziţie se inspiră lent, 
umplând cutia toracică cu aer, pe nas, apoi se expiră aerul din 
nou pe gură. Acest exerciţiu se efectuează de la 8 până la 10 
ori, alternativ, timp de 8 zile, de atâtea ori pe zi de câte ori este 
posibil. Totodată, se încearcă o inspiraţie puternică pe o singură 
nară, astupând-o pe cealaltă cu vată. 

După ce ne-am obişnuit suficient cu respiraţia adâncă şi 
completă, trebuie să reținem aerul mai mult timp în plămâni; 
desigur, mâinile trebuie să rămână permanent prinse una de 
alta, la ceafă. 

La început putem respecta următorul program. Inspirăm 
timp de 10 secunde, menţinem aerul în plămâni timp de alte 10 
secunde şi expirăm lent, încă 10 secunde. Apoi se adaugă 
fiecărei etape câte 2 secunde, până când este posibil, dar sunt 
interzise orice fel de excese. După 10 sau 14 zile, exerciţiul 
trebuie schimbat astfel, încât ucenicul să se culce, dar mâinile 
rămân prinse una de alta la ceafă, în etapa de menţinere a 
aerului în plămâni, se dilată obligatoriu abdomenul între ultima 
pereche de coaste şi ombilic şi, apoi, întreaga cutie toracică. Se 
procedează astfel. 

Se dilată la maximum abdomenul şi, totodată, se goleşte 
mai puternic cutia toracică, pentru ca în secunda următoare să 
se dilate toracele şi să se golească abdomenul de aer. In acest 
loc se află aşa-numitul Plex solar (Plexul Solaris), principalul nod 
de nervi simpatici, care, datorită acestui exerciţiu, ajunge într-o 
stare de benefică excitație, ceea ce, la rândul său, are o 
puternică influenţă asupra funcţiei psihice a omului. Misticii 
antici erau unanimi în opinia că plexul solar se află în strânsă 


dependenţă de fiinţa astrală şi de capacităţile acesteia, ceea ce 
trebuie să ne facă să ne îndreptăm atenţia asupra acestui 
exerciţiu. 

Este necesar să ne reținem ferm respiraţia la trecerea 
aerului din cavitatea toracică în cea abdominală; la început se 
fac 5-6 asemenea exerciţii, apoi se sporesc încet până la 10-15 
Aerul trebuie evacuat încet pe gură. Intregul exerciţiu trebuie 
efectuat de 8-10 ori pe zi. 

Dacă ne-am acomodat oarecum cu acest exerciţiu, el 
poate fi efectuat în pat dimineaţa la trezire sau seara la culcare. 
De asemenea, la orele obişnuite pentru exerciţii, acestea vor fi 
efectuate în poziţia „în picioare". Exerciţiile executate în pat 
este de dorit să fie continuate, deoarece mai târziu, în 
îmbinarea cu con * centrarea gândurilor, ele vor putea soluţiona 
probleme foarte complexe, aşa cum vom constata din capitolele 
următoare. 

După un interval oarecare de timp, în timpul zilei se poate 
efectua următorul exerciţiu: la inspirarea aerului se răsuceşte 
capul spre spate şi se menţine astfel în intervalul în care se ţine 
respiraţia, iar la expiraţie se revine cu capul în poziţia normală. 
Durata acestui exerciţiu trebuie să fie egală cu cea a exerciţiului 
de respiraţie obişnuită; toate exerciţiile pot fi repetate de 6 până 
la 10 ori. 

O săptămână se fac antrenamente alternativ, când în 
gimnastică respiratorie obişnuită, când după metoda numită 
„plexul"; ceea ce trebuie reţinut este că toate trei tipurile de 
exerciţii se efectuează în poziţia „în picioare". 

În continuare, se recomandă cu insistenţă ca, după fiecare 
masă, să se facă câte o inspiraţie profundă. Foarte curând se va 
observa influenţa pe care o are acest exerciţiu de respiraţie 
asupra digestiei. 

Ucenicul va face bine dacă-şi va înviora plămânii cu aer 
proaspăt în timpul nopţii. Cei ce s-au obişnuit să doarmă cu 
ferestrele închise trebuie să fie foarte precauţi în perioada rece 
a anului, să se obişnuiască treptat cu aerul rece al nopţii, având 
grijă ca fluxul de aer rece să nu ajungă imediat la ei. Cel mai 
bine este să fie două camere, pentru a deschide într-o primă 
etapă doar un geam în camera de alături, lăsând uşa dintre 
camere deschisă. 


Mai târziu, în locul exerciţiului matinal de tip „plexul" se 
pot face alte exerciţii, în camera alăturată se lasă fereastra 
deschisă şi se menţine o temperatură adecvată în încăperea în 
care se fac exerciţiile, pe toată perioada rece a anului. Acest 
lucru trebuie să ne preocupe pe toată durata exerciţiilor 
efectuate în pat, seara la culcare sau dimineaţa la sculare. 

Deci, se începe cu cunoscutul exerciţiu de respiraţie, dar 
fără a duce şi a uni mâinile la ceafă, ci dimpotrivă, mâinile 
trebuie să rămână liniştite de o parte şi de alta a corpului, în 
secundele în care se reţine respiraţia, toţi muşchii se 
încordează, dar nu deodată, ci pe rând, dar atât de tare cât 
poate ucenicul. Se începe cu muşchii mâinilor şi se trece treptat 
la toţi ceilalţi muşchi supuşi voinţei noastre, până la picioare. 
Numai muşchii capului şi gâtului trebuie să rămână neîncordaţi. 

Dacă ucenicul va simţi după un timp oarecare că nu mai 
poate să-şi ţină respiraţia, el îşi relaxează lent toţi muşchii şi 
expiră prin procedeul cunoscut. 

Acest exerciţiu este foarte important şi nu trebuie omis; 
ulterior el trebuie reluat din când în când. 

Pentru a-şi uşura exerciţiile de respiraţie, ucenicul poate 
recurge la un procedeu util celor ce nu pot expira lent. Chiar la 
începutul procesului de evacuare a aerului se va face o mică 
inspirare. Deci, se execută o mică inspirare, după care se 
continuă expirarea lentă a aerului şi se reuşeşte astfel 
menţinerea timp mai îndelungat a aerului în plămâni. 

Încă odată trebuie să menţionăm necesitatea unei 
maxime prudente în evitarea exceselor de orice fel. Un prea 
mare zel poate produce mult rău. Durata tuturor exerciţiilor va fi 
mărită treptat, cu foarte mare grijă, în nici un caz nu trebuie să 
se ajungă la senzaţii dureroase. 

Experienţa ne atestă dependenţa excepţională a voinţei 
de procesul de respiraţie. Preoţii egipteni şi persani includeau 
arta respirației în tainele sfinte, aducându-l la un înalt grad de 
perfecţionare. Mai ştim şi că adepţii exerciţiilor yoga pun mare 
preţ pe exerciţiile respiratorii, care au un mare rol în minunile 
realizate de ei. 

Din următoarele două capitole se va vedea, de asemenea, 
cât de important este ca ucenicul să fie deosebit de silitor în 
studierea artei respiratorii, deoarece, alături de conducerea 
gândurilor, aceasta îi va trezi forţa care, folosită în mod 


inteligent, va conduce la realizarea a numeroase dorinţe ale 
acestuia. 

5 Privirea magnetică în ochii omului se ascunde o mare şi 
minunată putere. Cu cât privirea este mai calmă şi mai 
luminoasă, cu atât fluxul otic, care izvorăşte din ochi, transmite 
mai bine dorinţele şi cu atât este mai mare influenţa pe care 
aceşti ochi o pot avea asupra celor din preajmă. Adesea 
observăm aceasta în viaţa de fiecare zi. Există persoane care 
subjugă pe toată lumea cu privirea. Ei s-au convins ce putere 
mare au ochii lor, dar nu-şi dau seama în ce fel se obţine acest 
efect, deoarece ei văd că ochii lor sunt la fel, au aceeaşi 
structură ca ai celorlalţi oameni. Ei nu ştiu că posedă din 
naştere capacitatea concentrării privirii otice, căci forţa lor se 
bazează doar pe privirea magnetică centralizată. 

Dar fericiţii cărora le este dată de la naştere această 
proprietate sunt foarte puţini. 

Ceilalţi pot căpăta această proprietate prin exerciţii 
corespunzătoare. Ceea ce alţii au din naştere, ceilalţi pot căpăta 
prin stăruinţă şi voinţă. Natura nu părtineşte pe nimeni şi dă 
fiecăruia capacităţi, în noi toţi se ascund forţe egale şi scopul 
Providenţei constă în folosirea acestei forţe de cât mai mulţi, cu 
multă răbdare şi silinţă, în scopul progresului etic. 

Un novice, ca şi doritorii de a parcurge toate capitolele 
acestei cărţi, trebuie să depună mult efort pentru a-şi dezvolta 
privirea magnetică. 

Oricine are nevoie de această privire. Şi un negustor şi un 
orator, un educator sau un militar, oricine va avea de câştigat 
prin această artă a privirii. Un om de afaceri care stăpâneşte 
acest fel special de privire îşi va depăşi cu uşurinţă concurenţa 
şi va înregistra numai succese în relaţiile cu clienţii săi. Un 
pedagog va primi un ajutor de nepreţuit prin această privire, pe 
care n-o va putea ocoli nici un vinovat. Şi mulţimea se supune 
privirii otice concentrate şi se pleacă în faţa puterii sale. Foarte 
curând calităţile acestei priviri vor fi preţuite de pedagog, ca şi 
de ostaş. Multe personalităţi istorice au stăpânit această privire 
şi ei i-au datorat în cea mai mare parte succesul lor. Pentru 
jurişti o privire concentrată reprezintă o necesitate. Forţa 
acestei priviri este uneori mai mult decât suficientă pentru a 
duce un criminal înveterat pe calea mărturisirii. 


Peste tot unde pătrunde lumina adevărului se descoperă 
însemnătatea privirii otice. Şi un magician nu se poate lipsi de 
forţa privirii. Privirea magnetică este cea care pune în mişcare 
toate obiectele. Această privire stă la baza clarviziunii, fiind de 
ajutor şi în ceea ce priveşte forţa de vindecare adică, deoarece 
ochii au un rol foarte important în vindecarea celor bolnavi. 

Ucenicul află foarte repede câtă însemnătate are această 
privire magnetică în ceas de primejdie; după un timp oarecare 
de antrenament el va constata succesele pe care le obţine, mai 
ales în asocierea cu concentrarea activă. Această artă a privirii 
poate fi adusă la un asemenea grad de perfecţiune, încât 
ucenicul va reuşi să îndepărteze tot ce se îndreaptă cu gând sau 
intenţii rele asupra sa, fie fiară sau om. Aici dispunem de un 
mijloc foarte puternic, cu ajutorul căruia putem face inofensiv 
tot ce ne este ostil. Magii secolului trecut foloseau adesea 
această forţă pentru propria lor protecţie. 

Este păcat doar că acest mijloc poate fi folosit în scopuri 
dăunătoare, ca şi celelalte capacităţi oculte, deoarece însuşirea 
lor nu necesită o evoluţie etică de înalt nivel. Aşa-numiţii „ochi 
răi" reprezintă folosirea în scopuri rele a acestei capacităţi. 

In diferite manuale, de cele mai multe ori americane, 
magnetismul personal atât de lăudat nu este altceva decât 
privirea concentrată, legată de concentrarea gândurilor. 
Expresiile: „privirea magnetică, privirea adică, privirea centrală 
sau privirea concentrată" semnifică, de cele mai multe ori, 
acelaşi mod de a privi, dar prin denumirea „privire magnetică 
sau adică" trebuie să înţelegem, de fapt, o reunire a privirii 
centrale cu o concentrare activă a gândurilor. 

Privirea adică se bazează, în primul rând, pe proprietatea 
denumită privire centrală. 

O privire aruncată în oglindă ne arată cât de greşit privim. 
Dacă vom fi atenţi la felul în care privim imaginea noastră în 
oglindă, vom constata că trebuie să ne îndreptăm privirea într- 
un anume loc de fiecare dată când dorim să examinăm mai în 
amănunt locul respectiv. Dacă privim în ochii imaginii noastre 
din oglindă, spre exemplu, partea inferioară a feţii ne apare 
oarecum neclară şi estompată. 

Când ne îndreptăm privirea spre mijlocul unui obiect 
trebuie să distingem clar toate detaliile, chiar cele mai 
neînsemnate, fără a modifica nici un pic poziţia ochilor. 


Acum trebuie să revenim la imaginea noastră din oglindă 
şi vom menţine ochii imobili, fixaţi în ochii imaginii noastre; 
peste un timp oarecare vom începe să distingem cu claritate şi 
celelalte detalii ale feţei. Fiecare punct al conturului feţii noastre 
îl vom vedea la fel de distinct, ca şi cum ochii noştri ar fi 
îndreptaţi chiar în punctul respectiv. 

Acest lucru pare foarte dificil, dar se poate învăţa destul 
de repede. Ce greu este, în general, să ne debarasăm de 
mobilitatea ochilor, dar este foarte necesar. Ochii degajă o mare 
forţă adică. Acest flux, care poate avea o mare influenţă datorită 
unei concentrări adecvate a voinţei, se întrerupe mereu din 
cauza unei prea mari vioiciuni a privirii şi forţa lor scade. 

Această pierdere a forţei este datorată atât globilor 
oculari, cât şi pleoapelor şi tuturor muşchilor care înconjoară 
ochiul. 

Aproape toată lumea are o oarecare nervozitate şi 
nelinişte a ochilor. Pare că nu prea depinde de noi stăpânirea 
mişcărilor ochilor şi a pleoapelor. La aproape fiecare mişcare a 
globilor oculari tresar şi pleoapele, ceea ce pune în mişcare toţi 
muşchii frunţii. 

Cât este de măreaţă, de superioară, privirea unui om; ce 
mult promite şi câtă siguranţă ne dă, când este calmă şi 
luminoasă şi limpede, dar cât de schimbătoare, de nesigură şi 
de neplăcută este o privire datorită tresăririlor şi clipirii 
permanente a pleoapelor. Ca primă măsură, trebuie să ne 
dezvăţăm complet de aceasta. 

Privirea centrală depinde de dominarea absolută a 
mişcărilor ochilor. 

Deci, pentru a dirija mişcările ochilor şi ale muşchilor ce-l 
înconjoară şi a le supune voinţei noastre, trebuie să efectuăm 
următoarele exerciţii. 

Pe o foaie de hârtie albă se desenează un cerc negru de 
mărimea unei monede de 5 lei. Apoi se măsoară distanţa de la 
podea la cap, în poziţia şezând. La această înălţime se fixează 
coală de hârtie cu desenul. Apoi cel ce se antrenează se aşează 
în dreptul foii cu desenul, la o distanţă de cea 2-3 metri. Apoi 
ucenicul îşi îndreaptă ochii spre cercul desenat, astfel că ambii 
ochi vor fixa uniform cercul negru. 

Scopul acestui exerciţiu este ca un anumit interval de 
timp să nu se permită mişcări ale globilor oculari şi ai 


pleoapelor. Desigur sunt interzise orice tresărire şi clipire. Ochii 
trebuie menţinuţi cu fermitate şi perseverenţă aţintiţi asupra 
cercului negru, de parcă acolo s-ar produce o minune sau ceva 
deosebit; ucenicul va fi atât de preocupat de ceea ce priveşte 
(cercul), de parcă tot ce se află în dreapta şi stânga nu există 
pentru el. 

Cei pentru care acest exerciţiu pare prea dificil pot 
recurge la uşoare mişcări ale frunţii, dar în nici un caz nu se vor 
admite mişcări ale ochilor, schimbarea poziţiei lor sau clipirea. 
Pleoapele şi globii oculari trebuie să rămână nemişcate; nici 
lacrimile, care apoi vor dispărea, nu trebuie să schimbe ceva. 

Exerciţiile se continuă timp de aproximativ 14 zile câte o 
repriză zilnic, indiferent de momentul ales. Nu se execută 
exerciţiile la lumină artificială, care oboseşte ochii foarte mult. 

In primele zile durata unui exerciţiu de antrenament este 
de trei minute, apoi se adaugă câte un minut. După 14 zile, 
exerciţiul din fiecare a doua zi se amână pentru ziua următoare. 

Ucenicul stă în aceeaşi poziţie ca la început, iar desenul cu 
cercul se deplasează mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga, 
cu aproximativ l-15 m de la poziţia iniţială, la aceeaşi înălţime. 
Deoarece poziţia ucenicului rămâne neschimbată, privirea lui 
cade exact în locul ocupat anterior de cerc. Apoi se deplasează 
lent privirea, până când din nou cercul va fi fixat de ambii ochi. 
De menţionat că poziţia capului şi a corpului celui care priveşte 
nu trebuie să se modifice. Numai ochii se vor deplasa sub un 
unghi de cea 40°. 

Ambele exerciţii vor fi executate alternativ, până când 
ucenicul va fi capabil ca minimum 10 minute să fixeze perfect 
imobil cercul desenat. 

Mai târziu se poate renunţa la cerc şi orice obiect poate 
servi la exerciţiu. 

În continuare, ucenicul se poate ocupa de vederea 
centrală. 

Ucenicul se va aşeza în faţa oglinzii şi va privi propria 
imagine cu nemişcarea unei statui de marmură. Se priveşte cu 
ambii ochi simultan, între sprâncenele imaginii din oglindă, în 
primele zile este bine ca punctul în care privim să fie marcat cu 
dermatograf. Se priveşte punctul respectiv timp de 3 minute, la 
fiecare 3-4 zile adăugând câte un minut (până la 15 min), 
ucenicul va rămâne perfect imobil, astfel că după un timp să 


poată fi văzută perfect întreaga faţă, cu toate detaliile, deşi se 
priveşte exclusiv în punctul dintre sprâncene. Treptat se 
micşorează punctul desenat, se trece la culori din ce în ce mai 
pale, până când se ajunge la desfiinţarea punctului desenat 
între sprâncene. 

O etapă superioară este antrenamentul în contemplarea 
animalelor domestice sau a celor apropiaţi. Privind fiinţe vii, 
vom putea să ne convingem de puterea pe care o are privirea 
noastră antrenată. Privirea ne poate fi de folos, îndeosebi dacă 
ne vom strădui să insuflăm celor din jurul nostru o anumită 
dorinţă. Ucenicul va reuşi să obţină îndeplinirea dorințelor sale, 
dacă exprimarea lor va fi însoţită de privirea centrală, care le va 
da forţa de convingere necesară. 

Se recomandă folosirea acestei priviri doar când ucenicul 
vorbeşte între patru ochi cu cineva; cât timp vorbeşte 
interlocutorul, ucenicul va trebui să se abţină şi să nu folosească 
privirea centrală, pentru a nu-l intimida. Cu ajutorul privirii 
centrale putem afla adevărul, ea determină pe cel în cauză să 
spună adevărul. Folosirea privirii centrale trebuie să fie însoţită 
de o vorbire clară, calmă şi limpede, ceea ce-l sporeşte efectul 
de sugestie. 

De aceea, trebuie să ne obişnuim să vorbim clar, calm şi 
să ne exprimăm gândurile cu precizie. Dacă într-o primă etapă, 
în cursul exerciţiilor, ochii vor lăcrima şi vom simţi usturimi în 
ochi, să nu ne imaginăm că exerciţiile le dăunează, în 
majoritatea cazurilor, la antrenamentele ulterioare, aceste 
fenomene vor dispare. Se recomandă zilnic efectuarea de 
spălaturi ale ochilor, mai întâi cu apă caldă, apoi cu apă rece. 

Zilnic, dimineaţa şi seara, se cufundă faţa într-un vas cu 
apă şi se deschid ochii uşor, astfel încât să se vadă fundul 
vasului. Vasul trebuie să fie suficient de adânc, pentru ca faţa să 
fie în întregime cufundată în el. 

Durata acestui exerciţiu depinde de capacitatea fiecăruia 
de a-şi menţine respiraţia sub apă şi poate fi adusă cu uşurinţă 
la | minut. Cufundarea se poate repeta de 6-7 ori în cursul unui 
antrenament. 

Exerciţiile de respirat pot fi foarte utile în învăţarea 
procedeelor de spălare a ochilor prin cufundarea în apă. 


Pentru ochii obosiţi şi cu vederea slăbită recomand aici un 
mijloc totdeauna eficace, deosebit de simplu, apreciat de 
strămoşii noştri. 

Se pregăteşte un decoct dintr-o mână de plante Euphrazia 
officinalis. După răcire se adaugă la apa din vasul folosit pentru 
băile de ochi. În plus, de 2-3 ori pe zi, se poate folosi decoctul 
pentru comprese pe ochi. De asemenea, pe timpul nopţii, aceste 
comprese pot fi legate pe ochi cu o faşă. Ochii devin foarte 
luminoşi şi curaţi, iar privirea capătă o deosebită forţă. 

Această plantă are flori mărunte; ea poate fi întâlnită 
aproape oriunde cresc păşuni; ţăranii nu sunt prea bucuroşi 
când o întâlnesc, deoarece ea alungă toate celelalte plante 
furajere, în stare uscată planta poate fi cumpărată la magazinul 
specializat (PLAFAR), dar cel mai bine este să o culegem în luna 
august, în stare proaspătă. 

De asemenea, se recomandă, după fiecare antrenament, 
timp ° de an minut, să se privească în depărtare, astfel încât 
nici un obiect să nu fie clar cuprins în câmpul vizual. Aceasta 
întăreşte ochii şi trebuie să se reia după fiecare activitate care 
solicită mult ochii, de exemplu pe timpul cititului timp 
îndelungat, scrisului, lucrului manual cusut, brodat, croşetat etc. 

Totuşi, privirea centrală nu poate fi încă folosită. Pentru a 
nu-şi pierde influenţa deosebită, privirea trebuie să cadă 
nemijlocit pe un anumit obiect. 

Pentru a realiza această, există un mijloc minunat. Se 
caută o încăpere în care se află numeroase tablouri de 
dimensiuni destul de mari, reprezentând portrete de bărbaţi şi 
femei. Apoi ucenicul se aşează în faţa lor şi priveşte un astfel de 
portret cu privirea centrală, timp de un minut. 

Esenţa acestui exerciţiu constă în variaţia rapidă. După ce 
ucenicul a privit timp de | minut o imagine, el îşi mută rapid 
privirea şi, fără a şi-o fixa asupra altui obiect, fixând-o apoi 
asupra tabloului din faţă, fixându-l acum pe acesta timp del 
minut, apoi se repetă din nou trecerea rapidă a privirii spre un 
alt portret şi aşa mai departe. Trecerea de la un tablou la altul 
se face transversal şi cruciş şi foarte repede. Desigur, exerciţiile 
nu trebuie continuate până la epuizare. El nu trebuie să 
continue mai mult de 10-15 minute. 

Pentru a progresa mai rapid, acest exerciţiu, ca şi cele cu 
băile de ochi, pot fi efectuate grupat. 


Acum ne propunem să căpătăm o privire perfect centrală 
sau o privire adică concentrată, în acest scop trebuie continuate 
intens exerciţiile în faţa oglinzii, concentrând în ochi 
sentimentele şi gândurile. 

Pentru noi nu este dificil să menţinem ferm şi fix privirile 
aţintite într-un punct; acum va trebui să învăţăm să încercăm 
privirile noastre ferme cu o anumită expresie şi diferite 
sentimente: dragoste, prietenie, veselie, ură, furie, durere şi 
suferinţă, pe care trebuie să le exprimăm prin priviri şi, cu 
emanaţiile otice, să transmitem acestea imaginii din oglindă. 

Deci este necesară concentrarea intensă a privirii. 
Ucenicul îşi imaginează, de pildă, că imaginea din oglindă este 
un om viu, care are un trup, pe care îl cunoaşte bine şi faţă de 
care simte o mare dragoste şi simpatie. 

Trebuie să recurgem la o puternică autosugestie că în 
oglindă nu este defel propria noastră imagine, ci o persoană 
reală, străină de noi, pe care o fixăm cu privirea centrală şi 
căreia ne străduim să-l transmitem, prin intermediul privirii, 
bunele noastre sentimente. 

Sau vedem în oglindă pe propriul nostru duşman, în acest 
caz procesul gândirii este următorul: timp îndelungat acest 
duşman s-a străduit pe ascuns şi, poate, a şi reuşit uneori să ne 
facă rău, oriunde s-a putut. Acum el este în puterea noastră şi 
trebuie pedepsit cu privirea, îi transmitem din ochi cât de mult îl 
dispreţuim şi cât de drastic îl vom pedepsi pentru toate relele 
făptuite etc. 

Cu cât vom fi mai capabili să ne concentrăm gândurile pe 
o anumită mişcare a sufletului, cu atât mai puternic va fi efectul, 
lesne de controlat pe imaginea din oglindă. 

Nu trebuie să recurgem la contracţii inutile ale muşchilor 
faciali. Trebuie să se acorde o serioasă atenţie ca toţi muşchii 
faciali, chiar şi când trebuie exprimate pasiuni puternice şi stări 
sufleteşti deosebite, să rămână perfect liniştiţi şi imobili. 

Dacă, după îndelungi exerciţii, ucenicul este capabil să 
îndeplinească această cerinţă în mod perfect, el îşi încearcă 
puterea în devenire a privirii sale şi concentrarea voinţei, legată 
de aceasta, pe fiinţele vii, la început pe cele mărunte păsări, 
pisici apoi pe câini, cai etc. 


Dacă simţim o putere suficientă, ne putem permite să 
asmuţim câinele rău al vecinilor şi apoi să-l potolim cu puterea 
privirii noastre. 

Cine a încercat această putere măcar o singură dată, 
poate să găsească singur diferite situaţii, pentru a aprofunda 
studiul şi a face numeroase exerciţii. El se poate pune dinadins 
în diverse situaţii dificile sau neplăcute şi chiar primejdioase, de 
exemplu în mijlocul unor oameni neciopliţi şi inculţi, pentru a-şi 
proba pe ei puterea şi a învăţa utilizarea cu folos a forţelor sale 
trezite la viaţă. Ucenicul poate efectua întocmai aceste percepte 
sau le poate modifica, în funcţie de individualitatea sa. 

Căile pot fi cele mai diferite, dar scopul este atins de cel 
ce are o voinţă de neclintit. 

Ucenicul îşi construieşte singur exerciţiile care îi para fi 
cele mai potrivite personalităţii sale. El nu va greşi în alegerea 
lor, deoarece scopul şi orientarea îi sunt cunoscute, dar nu i se 
interzice să meargă spre acest scop pe propriul său drum, dacă 
va păstra puţin numeroasele exerciţii de bază prezentate în 
acest manual. 

Numeroşi sunt cei care au un bun prieten său soţ (soţie), 
care se interesează în egală măsură de dezvoltarea lor ocultă; în 
curând ei vor învăţa să se ajute unul pe altul, iar după seria de 
exerciţii cu imaginea din oglindă şi cu vederea centrală, iar apoi 
magnetică, pot exersa unul pe celălalt. 

În acelaşi mod ei se pot dezvăţa de clipitul des şi de alte 
obiceiuri similare, efectuând în comun exerciţiul următor. 

Cei doi se aşează unul în faţa celuilalt şi se privesc intens, 
cu atenţie. Unul din participanţi are drept sarcină să abată 
permanent privirea celuilalt, desenând cu mâinile, diferite figuri 
în aer sau bătând pe neaşteptate din palme. De asemenea, 
mişcă repede şi prin surprindere palmele cu degetele răsfirate în 
faţa ochilor celuilalt (la distanţa de numai | cm), sau se face că 
ar dori să-l bage degetul arătător în ochi. Acest exerciţiu se 
repetă de mai multe ori, până când celălalt reuşeşte să 
privească perfect liniştit, fără a clipi sau a mişca ochii. 

După un sfert de oră rolurile se inversează, pentru că 
ambii ucenici să-şi dezvolte în mod egal capacităţile oculte. 

Uneori se consideră util ca, în prealabil, să se efectueze 
următorul exerciţiu. 


Aşezându-se în faţa cercului desenat (din exerciţiile 
anterioare), ucenicul trebuie să privească drept şi fix, iar apoi, 
fără a schimba poziţia corpului, se roteşte în permanenţă capul. 
Scopul acestui exerciţiu este ca, fără a ţine seama de mişcările 
capului, să nu se permită pierderea cercului din câmpul vizual. 

Un alt exerciţiu util este următorul: ucenicul se aşează în 
picioare la un perete şi-şi mută repede privirea de la un obiect la 
altul, spre dreapta şi spre stânga, în sus şi în jos, în zig-zag şi în 
cruce. 

Scopul este de a cuprinde cu privirea, cu maximă 
claritate, fiecare obiect astfel explorat. 

Fiecare poate completa setul de exerciţii după propria 
orientare. Scopul principal constă în a reuşi să-şi înzestreze 
privirea cu voinţă. Persoanele sfioase şi supuse, sperioase, 
agitate sau nesigure trebuie să devină energice, pline de forţă 
interioară, pe care o radiază în jur. 

6 Forţa dorinţei. 

Acest termen a fost introdus de „neopsihologii" din 
America. Prin acest termen trebuie să se înţeleagă reunirea 
capacităţilor studiate până acum cu voinţa concentrată, 
capabilă să conducă la îndeplinirea a ceea ce pare imposibil, de 
neatins. 

Termenul de „forţă a dorinţei" păcătuieşte, de fapt, prin 
inexactitate. 

Ceea ce rezultă din totalitatea acestor forţe nu este 
dorinţa, ci o voinţă decisivă, neabătută, care, datorită 
concentrării gândurilor şi exerciţiilor de respiraţie, iar în unele 
cazuri cu concursul privirii otice, este capabilă să se transforme 
într-o putere care subjugă tot. 

Desigur, nu este uşoară reunirea tuturor acestor factori în 
vederea atingerii scopurilor propuse, dar, în primul rând, este 
necesar exerciţiul. 

La început, exerciţiile trebuie să fie bazate pe dorinţe 
foarte modeste, uşor de îndeplinit, de îndeplinirea cărora 
suntem oricum convinşi. 

Dacă exerciţiile sunt începute cu dorinţe prea mari în 
comparaţie cu forţa dobândită, un eşec, perfect normal, ar 
putea avea un efect atât de puternic, încât ar putea zdruncina 
puternic încrederea ucenicului. 


Oricum, la început vor fi o serie de eşecuri, dar ele sunt 
uşor de depăşit, dacă se referă la probleme de importanţă 
secundară. Dacă, datorită exerciţiilor efectuate, forţa creşte, în 
curând va apare şi succesul, iar odată cu el încrederea în forţele 
proprii. 

Această forţă îl eliberează pe om de „karma" sa 
întâmplătoare, în afara celei reale, făcându-l stăpânul sorții sale. 
Cu ajutorul acestei forţe omul îşi poate îmbunătăţi situaţia 
materială, îşi poate face viaţa mai plăcută. Cu ajutorul acestei 
forţe, el se poate împotrivi cu succes tuturor bolilor cu care 
„bună" noastră planetă îşi torturează creaturile. 

Această forţă poate vindeca toate bolile. Fiecare devine 
un medic infailibil pentru sine. 

El nu va mai avea nevoie să-şi împovăreze trupul şi aşa 
slab cu toxinele de tot felul, care-l duc la îmbătrânire prematură 
şi descompunere înainte de vreme. 

Această forţă este capabilă, în continuare, să ne 
îmbunătăţească situaţia materială. Aplicarea sistematică a 
puterii dorinţei în acest sens ne poate înconjura, pe traseul vieţii 
noastre, de ceea ce ne va aduce bunăstare şi fericire. 

Cei ce se află în serviciu se vor dovedi în curând atât de 
utili, încât vor primi o distincţie (premiu) de la şeful lor, se vor 
bucura de şi mai multă încredere şi în curând vor îndeplini 
sarcini care le vor aduce cinstire şi o situaţie materială şi socială 
superioară. Un întreprinzător independent meseriaş, artist, 
savant va constata că în scurtă vreme toate lucrurile lui devin 
împliniri, el se va bucura de atenţia tuturor cu maximum de 
avantaje pentru el. In locul nesiguranţei, a laşităţii şi 
insuccesului vor apare energia şi bunăstarea. 

Dar această forţă este un aliat mai puternic al celor care 
se străduiesc să atingă un nivel superior de dezvoltare morală. 
Lupta împotriva pasiunilor, viciilor sufleteşti şi trupeşti va deveni 
mai uşoară, va conduce mai rapid la un succes decât fără 
ajutorul acestei forţe. 

In asociaţie cu această forţă vor fi foarte puţine recidive şi 
drumul triumfal spre adevăratele virtuţi îi va umple sufletul 
ucenicului de bucurie şi luminoasă fericire. 

O gospodină, o soţie şi mamă grijulie va putea avea un 
imens folos de pe urma aplicării permanente a forţei dorinţei 
faţă de cei aflaţi în grijă să. Datorită acesteia, ea poate influenţa 


sănătatea şi dezvoltarea trupească a celor daţi în grijă; cu 
ajutorul voinţei, ea reuşeşte să alunge din locuinţă mica lor 
lume tristeţea şi neînțelegerile, să umple această lume de 
lumina soarelui, de veselie şi fericire. Şi cât de uşor reuşeşte 
oricine din cei ce-l stau în preajmă, cu ajutorul ei, să alunge şi să 
se ferească de dorinţe, gânduri şi fapte deşarte. 

Cea mai mare fericire este atinsă de o mamă, dacă eaa 
dezvoltat proprietatea de forţă a dorinţei şi ştie să o folosească 
corect, imediat ce a simţit că este însărcinată. Pentru ea 
fericirea va deveni curând palpabilă, ca şi pentru viaţa care se 
naşte. Ea va căpăta astfel posibilitatea ca, încă înainte de 
naştere, să se ocupe de fericirea odraslei sale. Evoluţia trupului 
permite, de asemenea, să se acţioneze în cel mai bun mod 
asupra sa. 

Dar forţa dorinţei conduce la o fericire şi mai mare. Ei îi 
sunt proprii proprietăţi uimitoare. Forţa dorinţei nu va da nici un 
rezultat, dacă se doreşte folosirea sa în mod abuziv, în scopuri 
egoiste sau pentru a face rău celor apropiaţi. 

Nici un zgârcit, nici un răufăcător nu şi-ar putea atinge 
scopurile cu ajutorul forţei dorinţei. 

Dorinţa datorită căreia această forţă începe să lucreze, 
chiar dacă serveşte unor interese materiale modeste, are la 
bază principii etice. Dorinţa de îmbogăţire va rămâne fără 
rezultat, dar cea de a obţine o modestă bunăstare, cu 
asigurarea existenţei, se va îndeplini, desigur. Dorinţa de a afla 
în sfârşit la fiinţa adorată un răspuns la iubirea curată, plină de 
sacrificiu de sine, se va îndeplini fără îndoială, dar s-ar înşela cel 
ce ar crede că va căpăta, cu ajutorul forţei dorinţei” puterea de 
a provoca pasiuni josnice. Cine ar dori să folosească forţa 
dorinţei pentru a prejudicia viaţa, cinstea şi fericirea celor din jur 
poate fi sigur de un insucces total şi ar putea avea de suferit de 
la reflectarea dorințelor şi pasiunilor sale josnice. Mulţi mistici 
din vechime au verificat toate acestea pe exemplul propriei lor 
vieţi şi pe propria sănătate. Nu există proverb mai adevărat în 
ceea ce priveşte forţa dorinţei, ca: „Cine sapă groapa altuia, 
cade singur în ea". 

Trebuie să menţionăm, de asemenea, că uneori dorinţele, 
cu toate că sunt din cele mai curate, nu se îndeplinesc, chiar 
dacă exerciţiile au fost efectuate cu exactitate, în acest caz 
trebuie să fim convinşi că este efectul „larmei". Soarta rămâne 


neschimbată în toată viaţa omului şi nu poate fi schimbată cu 
toate eforturile lumii întregi. Acest lucru este posibil doar pentru 
omul însuşi şi doar atunci când acesta, datorită înaltei sale 
moralităţi, devine stăpânul propriei sale sorţi. Omul îşi făureşte 
propria fericire numai în cazul în care ştie să se educe pe sine, 
dacă este în stare, prin puterea care biruie totul şi printr-o 
voinţă de fier, să izgonească din el tot ce este vicios şi rău. 

Deci, pentru a învăţa folosirea directă a forţei dorinţei, 
este necesar să se practice următorul exerciţiu. 

Se ia ceva asemănător unui pupitru sau se confecţionează 
ceva asemănător o scândurică cu dimensiunile de cea 25 sau 30 
cm lungime se prinde în spate o scândurică mai mică, drept 
suport. Pe faţa acestui pupitru improvizat se prind cu pioneze foi 
de hârtie, pe care s-a scris cu litere mari şi citeţ dorinţa (sau 
dorinţele), de tipul: „Vreau să-mi birui proasta dispoziţie, 
începând cu ziua de azi vreau să fiu şi să rămân mereu, chiar şi 
în nenorocire, vesel. Vreau să înfrâng în mod energic orice 
dizarmonie şi să nu-l permit să revină, nici să sporească. Am 
hotărât în mod ferm să fiu de acum armonic". Sau: „Doresc ca 
să devină mai sigure şi mai puternice capacităţile mele 
sufleteşti. Vreau să am o înţelegere rapidă şi precisă şi o 
memorie minunată, absolut fidelă, încetineala şi lenea mea 
psihică trebuie să dispară, iar capacităţile mele sufleteşti se vor 
dezvolta şi vor funcţiona în cel mai bun mod". Şi aşa mai 
departe. La început trebuie alese doar dorinţe cu caracter 
spiritual, deoarece dorinţele cu caracter material necesită o 
evoluţie mai puternică a forţei dorinţei şi o voinţă bine formată 
Zilnic la un anumit moment, ucenicul se duce în camera izolată, 
se îngrijeşte de accesul aerului curat şi îşi scoate veşmintele 
care-l stingheresc mişcările. 

Pe timp de iarnă încăperea trebuie încălzită, dar totuşi 
trebuie facilitat accesul aerului curat. 

După ce şi-a scos hainele mai strâmte, ucenicul se va 
înfăşura într-o pătură sau cuvertură călduroasă, care să nu-l 
stingherească mişcările sau respiraţia. 

Apoi ucenicul se culcă pe sofa sau în pat. Poziţia va trebui 
să fie întins, dar suficient de comod, având sub ochi inscripţia de 
pe pupitru. La nevoie, pupitrul se aşază astfel, încât să fie vizibil 
fără vreun efort. 


Acum, prin procedeul cunoscut, se vor relaxa toţi muşchii: 
în continuare, gândurile vor fi îndreptate cu toată forţa spre 
conţinutul dorinţei, după procedeul studiat de concentrare, în 
timp ce ochii trebuie să rămână fixaţi pe inscripţie. Totodată 
trebuie efectuate exerciţiile de respiraţie, astfel încât toată 
dorinţa să fie formulată în timpul unei inspiraţii, reţinerii 
respirației şi a unei expiraţii. Iniţial acest exerciţiu se va efectua 
de 6 până la 8 ori la rând, apoi se creşte numărul exerciţiilor 
până la 15 (după numai o zi). 

Dacă şi acest exerciţiu poate fi efectuat fără nici o pauză, 
se poate face un pas înainte şi se poate efectua exerciţiul, stând 
în picioare în faţa mesei. Pe toată desfăşurarea exerciţiului nu 
va avea loc nici o schimbare, deoarece stând liniştit în picioare, 
se poate realiza o relaxare a muşchilor. Pupitrul trebuie să fie 
aşezat mai sus, pentru a nu fi nevoie să se încline capul prea 
mult. 

Dacă se însuşeşte cum trebuie acest exerciţiu, se lasă 
pupitrul cu inscripţia şi, pe timpul exerciţiului de respirat, 
gândurile se concentrează exclusiv asupra dorinţei care ne stă 
la inimă. 

lată procedeul obişnuit, folosit de o persoană care are o 
anumită experienţă, dacă vrea să pună în funcţiune forţa 
dorinţei. 

Prin exerciţiile precedente, ucenicul a căpătat deprinderea 
de a se împotrivi acţiunii lumii exterioare asupra organelor 
noastre de simţ, de aceea el trebuie să folosească forţa dorinţei 
în orice poziţie, în orice situaţie şi în orice moment. Dar 
rezultatul acestor experienţe nu poate apărea imediat, dintr-o 
dată, numai în rare cazuri experienţele de acest fel sunt rapid 
încununate de succes; în majoritatea cazurilor exerciţiul trebuie 
reluat de multe ori, înainte ca dorinţa să se îndeplinească. 
Pentru a trezi forţa dorinţei, trebuie să ne retragem în camera 
noastră liniştită. 

Dacă ne frământă vreo dorinţă, trebuie să depunem multă 
stăruinţă pentru ca ea să se îndeplinească, ne vom aşeza în 
poziţia „culcat", pentru că trebuie să provocăm o deplină 
relaxare a muşchilor, ca urmare concentrarea devenind mai 
intensă. 

Principala sarcină a ucenicului, dacă vrea să aibă de pe 
urma cunoştinţelor căpătate un real folos, constă în a folosi forţa 


dorinţei pentru întărirea, menţinerea sănătăţii proprii şi 
purificarea trupului. Se spune că într-un corp sănătos 
sălăşluieşte un suflet sănătos. Cine vrea să ajungă la adevăratul 
sens al acestui proverb, nu trebuie în nici un caz să înţeleagă 
cum că fiecare care aparent este sănătos, un om puternic dar 
ignorant, trebuie să aibă un suflet minunat elevat. Experienţa ne 
învaţă că nu totdeauna este aşa. Ar trebui în acest caz să fie 
achitaţi toţi ucigaşii cu sănătatea înfloritoare. De aici rezultă clar 
că un trup cu adevărat sănătos nu trebuie să fie cuprins de 
dorinţe şi pasiuni josnice. Acestea sunt de cele mai multe ori un 
produs al unui trup bolnav, numai în aparenţă sănătos şi 
puternic, ca un măr putred, dar rumen. 

Dacă cu ajutorul forţei dorinţei am reglat funcţiile 
organismului şi ne-am purificat trupul de toate umorile rele, vom 
constata foarte repede un aflux de sănătate şi corpul nostru 
sănătos se va face treptat purtătorul unui suflet la fel de 
sănătos. Aceasta este foarte important pentru toţi cei ce doresc 
să se ridice până la rangul de ajutor sau chiar de preot 
(învăţător). 

Deci, zilnic, de dimineaţă şi până la culcare, trebuie să 
recurgem la ajutorul forţei dorinţei, pentru a obţine o sănătate 
trupească completă. 

Pe timpul concentrării gândurilor, firul logic al gândirii 
noastre trebuie să fie similar următorului: „Acum vreau să devin 
complet sănătos, plin de forţă şi puternic. Toate organele 
corpului meu vor funcţiona acum cu precizie, în mod corect. Tot 
ce este inutil şi dăunător se elimină, în locul lor pătrunde 
sângele şi toate sucurile sănătoase. Toate bolile şi durerile mele 
dispar complet, tinereţea şi prospeţimea revin şi sufletul meu 
devine curat şi armonios etc.". Cine suferă de vreo boală trebuie 
să-şi orienteze gândurile, desigur, spre înlăturarea acesteia. 
Fluxul raţional de oxigen, care apare datorită acestor gânduri 
însoţite de exerciţii de respiraţie permite trupului să primească 
din abundență forţă şi sănătate. Pieptul se bombează, 
membrele se întăresc şi în curând pe chip apar culorile unei 
sănătăţi înfloritoare. 

Desigur trebuie să se dea atenţie faptului că, la început, 
este posibilă apariţia unor simptome contrare. Dar aceasta doar 
un timp scurt. Trupul, scos din situaţia periculoasă datorită 
exerciţiilor zilnice, tinde spre putere şi sănătate şi începe, printr- 


un mod oarecare, prin abcese sau transpiraţie abundentă în 
condiţiile unei uşoare slăbiciuni generale, să înlăture energic 
substanţele toxice acumulate. 

Datorită forţei dorinţei, energia vitală va fi stimulată spre 
o activitate mai intensă şi mai puternică: ca urmare a exerciţiilor 
zilnice, ea trebuie să ajungă la scopul propus şi astfel va începe 
să înlăture tot ce dăunează sănătăţii trapului, forţei şi 
prospeţimii naturale. 

Activitatea vitală slabă a unui corp bolnav, stimulată de 
forţa dorinţei, devine similară unui stăpân puternic, care, fără 
sfială, alungă toţi oaspeţii nepoftiţi care s-au instalat şi se 
înmulţesc în corpul nostru şi-l dau pradă bătrâneţii premature. 
Dacă trupul este purificat, el este sănătos; în acest caz, 
continuarea exerciţiilor este de mare folos alimentaţiei trupului, 
ceea ce duce la un aflux neaşteptat de forţe, care generează 
veselie şi poftă de muncă, încrederea în forţele proprii creşte, 
devenim conştienţi, liberi şi, în primul rând, membri capabili şi 
cu adevărat folositori ai societăţii umane. 

La fel, un ucenic care intenţionează să ajungă ajutor, 
trebuie să aplice zilnic forţa dorinţei pentru a-şi uşura însuşirea 
tuturor celorlalte capacităţi oculte. 

Momentul cel mai potrivit al zilei este dis de dimineaţă, 
imediat după sculare. Ucenicul s-ar putea concentra pe 
următoarele idei: „Vreau ca exerciţiile pentru căpătarea forţelor 
oculte să fie încununate de succes cât mai repede. Forţele mele 
astrale trebuie să se manifeste şi să se dezvolte rapid. Voi reuşi 
tot mai mult să aprofundez concentrarea gândurilor şi să intru în 
stare pasivă, mai clar şi mai imperturbabil. Capacităţile formate 
vor deveni o calitate a mea pentru un timp îndelungat şi-mi vor 
aduce binecuvântarea, care să favorizeze fericirea spirituală şi 
bunăstarea materială". 

Acest exerciţiu, cu un conţinut uşor modificat, trebuie 
repetat zilnic, chiar şi de cei ce nu vor merge mai departe şi se 
vor mulţumi cu cele realizate ca ucenic. 

Regula de bază, cea mai importantă, trebuie să fie 
următoarea: exerciţiile, chiar dacă sunt grele şi neplăcute, 
trebuie să fie efectuate cu bucurie, fără repulsie. Credinţa 
neabătută în atingerea scopului propus trebuie să umple sufletul 
ucenicului, deoarece îndoiala din sufletul său poate face ca 
toate eforturile să rămână iluzorii. 


De asemenea, trebuie să se respecte un secret desăvârşit 
asupra exerciţiilor, ceea ce favorizează succesul. Ucenicul va 
spune rudelor şi celor apropiaţi, de care nu se poate ascunde, 
căci uneori îl vor ajuta chiar, să nu spună nimănui nimic despre 
aceasta. 

Exerciţiile din primul capitol sunt îndreptate, în principal, 
spre determinarea unei cooperări corecte între trup şi suflet. 

Aceste exerciţii nu sunt, în nici un caz, extenuante, nici 
lipsite de sens, ci sunt bine gândite şi experimentate. Ele 
necesită un timp atât de scurt, încât un om, chiar copleşit de 
problemele sale de serviciu, le poate dedica puţine minute. 
Aceste exerciţii nu depind deloc de sex şi vârstă! Un tânăr sau o 
tânără sunt la fel de potriviţi, la orice vârstă, pentru a-şi 
dezvolta capacităţile şi forţele oculte, ca şi un bătrân foarte în 
vârstă. Unele exerciţii încununate de succes, atât de respiraţie, 
cât şi de privire magnetică, pot fi efectuate şi de copii, uşurând 
cu succes educaţia ulterioară a acestor copii. 

Ucenicul, chiar după primul exerciţiu uneori, va simţi clar 
şi va avea senzaţia puterii, încredere în sine, automulţumire şi 
mai multă hotărâre. Aceste sentimente se vor amplifica treptat, 
până când ucenicul, cu ajutorul dorinţei de a depăşi, al forţei 
dorinţei, îşi va înfrânge sărăcia, tristeţile, neajutorarea, care au 
drept cauză părerea proastă despre sine şi, în final, starea de 
sănătate. 

Abia atunci va cunoaşte el cât este de lipsit de sens să-ţi 
pierzi fără folos propriile gânduri, deoarece astfel se pierd multe 
forţe. 

El va afla atunci că ideea aceasta este viabilă, reală şi 
imediat după naştere aceasta îşi leapădă învelişul şi creează şi 
construieşte, fără a fi auzită, fără a fi văzută, dar adevărată. 

Atunci pentru el va deveni clar că tradiţiile reflectate de 
lumea ideilor sale, în funcţie de proprietăţile lor, vor determina 
formarea unor dispoziţii fericite sau nefericite, a unor situaţii 
fericite şu nenorocite şi-l vor influenţa soarta. Din nefericite, 
puţini cunosc aceasta. 

In timpul liber aflat la dispoziţia ucenicului se poate trece 
la formarea unor grupe de antrenament, astfel încât, alături de 
exerciţiile de concentrare a gândului să se efectueze şi exerciţii 
de respiraţie şi de privire magnetică. 


În nici un caz nu trebuie ca, protejând una din grupe, să 
frusrtăm celelalte, în toate grupele ucenicii trebuie să tindă spre 
un ţel, care constă în stăpânirea perfectă a propriului eu şi în 
folosirea cum se cuvine a capacităţilor achiziţionate. 

Abia atunci se poate trece la exerciţiile propriu-zise de 
forţă a dorinţei. 

La încheierea acestei părţi a prezenţei cărţi ucenicul 
trebuie să fie atent că atitudinea sa să fie de seriozitate şi 
conştiinciozitate faţă de evoluţia sa, dacă nu a sesizat încă în 
sufletul său dorinţa de a merge înainte şi de a progresa în 
domeniul cunoştinţelor, pentru a ajunge ajutor de preot (dascăl). 

Pentru a atinge aceste scopuri trebuie să se acţioneze 
asupra propriului eu, pentru a deveni un om mai bun. 

Alături de conştiinţa puterii căpătate datorită exerciţiilor 
din partea a doua, trebuie să ne gândim la o moralitate cu 
adevărat înaltă, la simţul unei beatitudini nemaisimţite până 
acum, care poate fi atinsă numai dacă dispui de toate calităţile 
morale, nu de dispreţuita avere. 

Cine nu este încă hotărât să se dezică parţial de viaţa 
pământeană, aşa cum este necesar pentru exerciţiile de un grad 
mai înalt, trebuie să caute ca, cel puţin, să fie demn de forţele 
câştigate şi să menţină un mod de viaţă ireproşabil pentru a şi 
le păstra. 

CAPITOLUL II. 

AJUTORUL. EDUCAREA CAPACITĂŢI LOR OCULTE CARE 
NECESITĂ O ANUMITĂ EVOLUȚIE MORALĂ 

7 Autocunoaşterea şi eliberarea. Educarea voinţei. 
Armonia. 

Deasupra porţilor templului, cu litere de foc, stau înscrise 
următoarele cuvinte importante spre aducerea aminte a 
novicilor adepţi: „Cei ce doriţi să intraţi! Străduiţi-vă să vă faceţi 
inima o armonie şi purificaţi-o. Va vedea doar cel ce poartă în 
sufletul său pacea. Cine nu s-a hotărât încă să se scuture de 
pulberea pământului, să nu se încumete să păşească înăuntru 
căci orbilor nu le trebuie lumină. El va arde ca o molie ce zboară 
către foc!" Vino mai aproape, cel ce ai o voinţă fermă, ai hotărât 
să te smulgi din cătuşele măruntei vieţi pământene şi ai simţit în 
tine chemarea de a face în fine un pas mare înainte în evoluţia 
ta spirituală şi morală, apropie-te şi priveşte în această oglindă! 
Oare nu ai sărit înapoi, plin de teamă? Sau poate nu ai văzut 


nimic. Aşa poţi vedea cu claritate propria imagine din oglindă. 
Acum priveşte-o. Acolo este dublura ta într-o imagine mult mai 
bună şi mai luminoasă. 

Aceasta este imaginea ta viitoare. 

Adevărata ta imagine din oglindă îţi va arăta ce anume 
trebuie să distrugi şi să învingi, pentru a deveni la fel cu 
imaginea ta din viitor. 

Nu te teme de luptă crâncenă pe care urmează să o dai. 
Numai primele atacuri îţi vor părea dure, vor cere să-ţi foloseşti 
întreaga ta putere, întregul curaj. Cel ce este familiarizat şi 
obişnuit cu bătăliile şi victoriile se bucură de prilejul acestei 
bătălii, care a devenit conţinutul principal al vieţii sale. 

Unii vor constata pe imaginea viitoare din oglindă o pată 
foarte neplăcută, la unii mai slabă şi mai puţin vizibilă, dar la 
alţii foarte mare, sub forma unui păienjeniş des, de mari 
dimensiuni. 

Acesta este egoismul, iar părţile cele mai întunecate ale 
petei ne indică patimile cu desfătările. Ucenicul, însufleţit de o 
fierbinte chemare de a ajunge la rangul de ajutor, trebuie să 
lupte energic împotriva patimii de desfătări, care este 
principalul său inamic. 

Patimă de desfătări împiedică dezvoltarea armonioasă, ea 
aspreşte sufletul, întunecă dragostea faţă de aproapele nostru şi 
ne pune lanţuri grele la picioare, înlănţuindu-ne de materia 
primară şi întunecându-ne în aşa măsură vederea, că începem 
să ne simţim bine şi în mocirlă. 

Această patimă este un mare duşman tiranul simțului 
psihic, pe care-l ţine prizonier în favoarea minciunii grosolane, a 
vieţii trupeşti, al cărei scop este atât de greşit înţeles de 
majoritatea oamenilor. Plăcerea slăbeşte, lipseşte de putere, 
răpeşte, prin urmare energia; dar viaţa este formată din luptă, 
din cuceririle ei şi din tendinţa de a merge înainte. 

Sufletul nostru se înfăşoară în învelişul primar nu pentru 
plăcerile simţurilor, ci acesta trebuie să slujească drept mijloc 
pentru călirea fiinţei spirituale în mijlocul ispitelor vieţii. 

Lumea noastră trupească, iluzorie, este în majoritatea 
cazurilor, nimic altceva decât o foarte puternică sugestie în 
masă, pe care sufletul nostru nemuritor trebuie să o urmeze de 
dragul progresului moral, care nu este posibil fără învelişul 
trupesc Dar, în orice caz, este foarte nedrept să se atribuie 


materiei neevoluate o însemnătate excesivă, cum o face omul 
modern dedat plăcerii. De ce să ne legăm atât de puternic şi 
strâns de bucuriile trecătoare, dacă ne-au fost date aripi ce ne 
pot purta în împărăţia plăcerii „adevărate"? 

Deci ucenicul, înarmat cu arma sa atât de ascuţită, va 
ataca cu curaj acest bastion care se opune evoluţiei sale 
superioare în domeniul simțului psihic şi-l va înfrânge pe acest 
duşman tenace. Inamici foarte puternici ai întregii omeniri sunt 
cei ce apără acest bastion. 

In primele rânduri se află demonul „alcool!", în ghearele lui 
sângerează cea mai mare parte a rasei umane. De aceea este 
lipsit de omenie şi imoral să favorizezi în vreun fel plăcerea 
băuturilor alcoolice. Ispita trezeşte dorinţe şi pasiuni josnice. 

Din păcate, nu se poate dovedi statistic că aproape toţi 
sunt într-o măsură mai mare sau mai mică supuşi patimii 
băuturii, dar acesta este adevărul adevărat, ceea ce confirmă 
faptul că oameni stăpâniţi sunt puţini. Este suficient să urmărim 
un ţăran sau un muncitor într-o zi de sărbătoare sau dumineca. 

Dacă nu se tăvălesc încă în noroi, sunt deja foarte veseli, 
“grizaţi" sau bine dispuşi, cum obişnuieşte să se spună. ŞI 
această bună dispoziţie, care de multe ori ţine până a doua zi de 
dimineaţă, a devenit la unii un obicei. 

Cele mai cumplite drame se nasc, cel puţin pe jumătate, 
din această „bună dispoziţie" 

De parcă omul nu s-ar putea veseli şi fără consumul de 
alcool! De aici se poate vedea cât de mult ne-am abătut de la 
modul de viaţă natural şi cât suntem de bolnavi trupeşte şi 
sufleteşte! 

Pentru a ne înveseli, trebuie să ne otrăvim sângele cu 
băuturi otrăvitoare şi să-l agităm artificial. 

Pentru noi nu trebuie să aibă importanţă declaraţiile 
alcoolicilor înregistraţi, pe care acest viciu îi duce încetul cu 
încetul spre crime sau la casa de nebuni; de asemenea, pentru 
noi nu contează oamenii din straturile superioare ale societăţii, 
aşa-numita „cremă", care în apartamentele lor bine ferecate, se 
dedau adesea la chefuri monstruoase, costisitoare şi prelungite, 
după care cad fără puteri în braţele valeţilor lor. 

Nu vrem să vorbim despre aceste animale, care sunt mai 
prejos decât fiarele, ca despre nişte băutori nevinovaţi, care 


zilnic beau, din obişnuinţă, o anumită doză, din dozele 
respective obținându-se o cantitate impresionantă. 

Pentru aceşti oameni consumul de alcool a devenit deja o 
necesitate, conştientă, deoarece pentru a ne potoli setea este 
suficientă apă. Şi această necesitate de a bea alcool, mai bine 
spus această patimă căci este deja o patimă, dacă dis-de- 
dimineaţă, înainte de micul dejun, simţi nevoia de a bea un 
pahar de vodcă reţine evoluţia forţelor astrale, ne face să ne 
simţim rău. Deci, cine nu se hotărăşte să învingă această 
patimă, nu va obţine nici un rezultat. Desigur, nu este deloc 
necesar ca ucenicul să devină total abstinent, deşi pe măsură ce 
avansează, se va convinge singur că pentru el este mai onorabil 
să bea numai atât cât îi este necesar pentru întreţinerea 
organismului, iar ce este peste, este împotriva sa, reprezintă un 
semn de slăbiciune, de lipsă de voinţă. 

Ucenicul care progresează nu trebuie să facă nimic 
împotriva naturii. El va lupta neabătut împotriva atracției 
nenaturale către alcool. 

Ucenicul îşi adună toată voinţa şi-şi spune: „Eu vreau ca, 
încetul cu încetul, să mă dezobişnuiesc de consumul de alcool. 
Ştiu foarte bine că băuturile alcoolice excită puternic şi chiar mă 
irită, că şi cel mai mic consum de alcool atrage după sine 
somnolenţa şi nemulţumirea, ca orice faptă contrară legilor 
naturii, în nici un caz nu pot să permit să fiu atras spre un 
consum nemăsurat de alcool. Oare pot eu, care tind înainte şi 
vreau să fiu capabil de ştiinţa înaltă, să devin irațional, ca un 
animal? Cât de josnic, cât de lipsit de chip uman este omul beat! 
Deci am hotărât să reduc cantitatea pe care o consum de obicei, 
încât zilnic să nu beau mai mult decât 2 pahare de bere sau vin, 
dar nu dintr-o dată. Mai târziu vreau să mă limitez la un singur 
pahar şi, treptat, să renunţ complet la consumul de alcool. Orice 
altă băutură alcoolică (în afară de vin şi bere) am hotărât s-o 
elimin de la bun început, în plus, serile nu mai vreau să beau 
nici o picătură". Dezobişnuirea de consumul de alcool este 
necesară numai în cazul unei voințe slabe. Cine şi-a educat 
voinţa va putea, prin procedeul menţionat mai sus, să se 
elibereze treptat de acesta. 

Trebuie să se ia drept regulă ca, cu cel puţin 3 ore înainte 
de orice exerciţiu, precum şi înaintea fiecărei folosiri a forţei 


astrale, să se renunţe la consumul de alcool, în caz contrar orice 
rezultat obţinut va sta sub semnul îndoielii. 

Nu trebuie să ne pierdem curajul din cauza prejudecăţilor 
şi a ironiilor celor orbiţi. Cine are în vedere un scop măreț spre 
care tinde, va învinge orice obstacol, oricât de greu ar părea şi- 
şi va găsi alinare în faptul că, până şi în Germania ţara berii sunt 
deja peste 60 000 antialcoolici declaraţi. 

Un mic mănunchi de oameni împotriva multor milioane 
aflaţi la picioarele idolului-alcool aceasta poate, de asemenea, 
insufla curaj şi o senzaţie plăcută, că totuşi conştiinţa nu a 
dispărut din ţară. 

De mână cu alcoolul împiedică orice dezvoltare a 
capacităţilor astrale o altă otravă nicotină. 

Cât de distructiv este acest drog în toate ipostazele lumii 
delicate demonstrează faptul că mediumurile spiritiste se pot 
elibera imediat de orice influenţă a lumii de dincolo, imediat ce 
devine de nesuportat, tocmai în orele în care fumează puţin. 
Sub influenţa nicotinei ele devin complet incapabile să 
servească drept intermediar pentru lumea spiritelor. 

Abuzul de acest mijloc plăcut de excitare, pe care-l 
foloseşte aproape toată lumea, duce la îmbolnăviri grave, fiind 
atacate măduva spinării, creierul şi chiar stomacul. 

In ceea ce priveşte fumatul putem aduce, de asemenea 
multe exemple, pentru a demonstra că un consum îndelungat 
de nicotină este o otrăvire lentă. 

Desigur, toţi fumătorii susţin că plăcerea fumatului este 
un indiciu al sănătăţii lor, deoarece, dacă nu se simt bine, în 
primul rând ţigara, trabucul sau pipa lor nu mai are gust. Prin 
urmare, tutunul este folositor. 

Nu putem fi de acord cu o astfel de argumentaţie falsă. 
Mulţi susţin chiar că doar datorită fumatului sunt apți de muncă. 
Dacă fumează se simt reconfortaţi şi capabili de activitate 
psihică la un înalt nivel, li se trezeşte fantezia, nervii sunt 
excitaţi şi capacitatea intelectuală se trezeşte la viaţă. 

Cei ce practică o muncă intelectuală susţin, de asemenea, 
că doar fumatul le deşteaptă capacităţile, ei putând înfrânge 
astfel toată oboseala şi eforturile depuse. 

Pentru cei ce duc un mod de viaţă natural, nu este deloc 
necesară această excitație în întărirea artificială a organismului. 


Un organism sănătos nu are nevoie de mijloace artificiale pentru 
a-şi ridica tonusul. 

Fumatul este o plăcere inutilă, dăunătoare. Deci educarea 
forţelor oculte necesită o totală abstinenţă de la consumul de 
nicotină şi admite, sau mai bine zis tolerează, doar un consum 
moderat de alcool. 

Interdicţia de fumat se referă, desigur şi la cei ce prizează 
sau mestecă tutun. Ambele practici sunt la fel de dăunătoare şi 
împiedică în egală măsură dezvoltarea forţelor astrale. 

Dar şi alte mijloace modeme de excitație plăcute cafeaua 
şi ceaiul trebuie consumate în cantităţi limitate. Cafea este de 
dorit să nu se bea zilnic, dacă se poate deloc, ceaiul numai slab 
şi, în nici un caz, nu zilnic. 

Trebuie să ne menţinem strâns în limitele celor hotărâte, 
deoarece ambele droguri cofeina şi teina îngreuiază exerciţiile 
oculte şi, de asemenea, influenţează, chiar în cantităţi limitate, 
viaţa spirituală. 

Dacă dorim să căpătăm proprietăţile descrise în 
subcapitolul 2 trebuie să ne preocupe înalta armonie şi liniştea 
sufletească. Este posibil că înalta armonie a caracterului 
ucenicului să fie condiţia principală a atingerii unor rezultate 
favorabile. 

Experienţa ne demonstrează că un consum regulat de 
cafea şi ceai irită nervii şi în final îi dereglează. Omul devine 
mofturos, agitat şi intră într-o stare sufletească disarmonică şi 
este total incapabil pentru formarea şi folosirea forţelor astrale. 

Mai există o pasiune care poate conduce exerciţiile la un 
rezultat negativ. Ne referim la abuzul de dragoste trupească. 
Satisfacerea nevoilor sexuale este o necesitate naturală pentru 
ambele sexe şi, dacă nu se abuzează prea des, este chiar utilă 
sănătății. 

Dar în câte feluri greşeşte omenirea lipsită de rațiune şi 
aici, atât faţă de sine, cât şi faţă de generaţiile viitoare! 

Desigur, mijloacele noastre excitante, iritante, acre, 
picante atât alimente cât şi condimente ne conduc la o dragoste 
trupească atât de intensă, încât simţim că toată fiinţa noastră 
este robită de ea. 

Sentimentele şi avânturile, străduinţa şi luptă pentru 
existenţă a majorităţii oamenilor sunt orientate, în final, numai 


la satisfacerea neînfrânată a pasiunilor lor josnice, între care 
dragostea animalică ocupă un loc de frunte. 

Scopul dragostei trupeşti este perpetuarea speciei. Natura 
nu a avut nimic altceva în vedere când a pus în noi această 
nevoie, care, desigur, n-ar trebui să aibă mai multă semnificaţie 
şi importanţă decât toate celelalte funcţii ale organismului 
uman. Satisfacerea acestei nevoi, urmată de beţia simţurilor, 
este doar un mijloc, nu un scop, la fel ca fermecătoarele nuanţe 
de culori ale florilor şi minunatul lor parfum, care sunt doar o 
capcană cu ajutorul căruia plantele atrag insectele pentru a-şi 
îndeplini rolul de cărăuş al seminţelor şi polenului, pentru care 
sunt recompensate cu polen şi miere ca alimente. 

Omenirea consideră mijlocul drept scop. Delectarea 
simţurilor este considerată ca scop, iar înmulţirea, perpetuarea 
speciei legată de aceasta, este considerată drept o povară 
inutilă. 

Datorită acestei greşite înţelegeri a intenţiilor mamei- 
natură, nu este de mirare că se face permanent abuz de 
această simplă funcţie animalică. Bătrânii la vârsta 
adolescenţei, îmbătrâniţi de această viaţă sunt în firea lucrurilor. 
Viaţa imorală a femeilor este în mare parte cauza tot mai marii 
degenerări a omenirii. Este deosebit de trist că tineretul de 
ambele sexe, rămaşi fără conducători demni, în tendinţa lor 
neînfrânata spre plăceri, a slăbit şi s-a epuizat într-atât, că a 
încetat să blameze faptul că instituţia modernă a căsătoriei nu 
este considerată decât o prelungire a acestui mod de viaţă fără 
morală. Din păcate, în societate se cunoaşte prea puţin despre 
cât de neînfrânat şi demential se satisface în interiorul 
căsătoriei pasiunea sexuală. Unii o fac din cauza atracției, 
ceilalţi din obişnuinţă. 

Există soţi care, doar cu mici întreruperi, timp de 10-15 ani 
se dedau aproape în fiecare noapte desfătărilor sexului. 

Nimănui nu-l pasă cât de mult suferă din această cauză 
trupul şi sufletul. Dacă la încheierea căsătoriei se dă libertate 
deplină satisfacerii nelimitate a nevoilor sexuale, totuşi nu 
trebuie să excludem din sfera atenţiei cerinţele raţiunii. 

Nu trebuie să ne mirăm dacă şi copiii născuţi din aceşti 
părinţi lipsiţi de rațiune au deosebit de exacerbat apetitul 
sexual, ceea ce-l conduce la excese de acest gen. 


Satisfacerea prea frecventă a apetitului sexual trebuie, de 
asemenea, condamnată din punctul de vedere al ştiinţelor 
oculte, deoarece corpul pierde în acest fel un mare număr de 
plane. Fiecare excitație sexuală produce o puternică emisie 
adică. La satisfacerea nevoilor sexuale se pierde o mare 
cantitate din acest element vital, despre proprietăţile căruia 
vom vorbi într-o altă parte a cărţii. „Udul" (plana) este baza 
psihică a activităţii forţelor oculte. Prin urmare, cel care, în urma 
actului sexual a pierdut o cantitate mai mare de „ode", acela nu 
poate să mizeze pe succes, dacă ar dori să practice exerciţii sau 
să-şi aplice capacităţile astrale; el trebuie să aştepte cel puţin o 
zi, până ce în corpul său se va reface cantitatea necesară de 
„ode". 

Din capitolele următoare vom afla că „udul'" este purtător 
al energiei vitale; cu contribuția sa omului i se transmit diferite 
proprietăţi sufleteşti şi trupeşti. La fiecare contact sexual are loc 
o deplasare a udului radiant şi, astfel, oamenii îşi transmit unul 
altuia proprietăţi psihice şi fizice. Acest proces reprezintă în 
cazul soţilor cauza pentru care, cu timpul, aceştia devin 
asemănători la trup şi la suflet. Un soţ ia de la celălalt o parte a 
înclinațiilor, talentelor, proprietăţilor sufleteşti şi 
particularităţilor fizice, dăruindu-l, la rândul său, o parte a 
proprietăţilor sale proprii. Se poate întâmpla chiar că, odată cu 
trecerea anilor, cei doi soţi să devină aproape identici ca fizic. 
Această amestecare prin deplasarea „odelor", care are loc, în 
parte, datorită contactului fizic nemijlocit ce are loc în 
permanenţă atât prin contact sexual cât şi prin îmbrăţişări şi 
atingeri are şi partea sa pozitivă. Soții înţelepţi, care caută să se 
dezvolte în permanenţă, se pot folosi, de pildă, de acest proces, 
pentru a uşura perfecţionarea morală reciprocă. Dar această 
amestecare a „odelor" poate deveni periculoasă pentru cei care 
au obiceiul de a căuta diversitatea în contactul sexual. Dacă ei 
ar şti cum îşi însuşesc, prin contactul sexual cu numeroase 
persoane, diferite obieceiuri stranii, tendinţe rele, vicii şi 
suferinţe fizice! 

Cu cât este mai puternică pasiunea, cu atât se degajă mai 
puternic „udul" şi, în cazul unei puternice excitaţii sexuale, 
datorită numai deplasării şi amestecului de „ode", el poate să 
preia, căutând plăcerea, instincte rele, fără să-şi dea seama de 
aceasta. Dintr-o dată va simţi o chemare spre fapte care sunt 


total diferite de ideile şi sentimentele sale anterioare, în zadar 
se va întreba, de unde au apărut aceste obiceiuri şi tendinţe 
rele, de care înainte era total eliberat. 

In viaţa conjugală, privită din punct de vedere al „udului", 
satisfacerea prea des a nevoilor sexuale este dăunătoare, 
deoarece, dacă unul dintre soţi are, de pildă, o natură 
nearmonică, iar celălalt are o voinţă slabă, mai puţin dezvoltată, 
acesta din urmă nu se poate apăra timp îndelungat de 
dizarmonia celeilalte părţi, cu atât mai mult, cu cât acestuia îi 
rămâne prea puţin timp, datorită transmiterii prea dese, poate 
chiar în fiecare noapte, a „udului" disarmonică atotpătrunzător. 
In acest caz se poate constata că soţul cu voinţă mai slabă, care 
a fost până acum mai armonic, capătă, încetul ce încetul, 
înclinația către dizarmonie. Din fericire, astfel de defecte psihice 
nu se transmit prea uşor unui alt suflet, prin urmare această 
proprietate poate influenţa doar latura fizică a personalităţii 
celuilalt soţ, putând rămâne astfel întreaga viaţă, spre chinul 
nefericitei fiinţe, dacă aceasta din urmă nu va reuşi să-şi 
formeze o viaţă mai puternică, cu ajutorul căreia vă putea 
depăşi cu uşurinţă dizarmonia ce i-a fost impusă. Asemenea soţi 
trebuie să se hotărască la consumarea actului sexual numai a 
cazul în care cel înclinat spre dizarmonie se simte într-atât de 
armonic pe cât îi permite natura sa. Dar, din grijă faţă de partida 
nevinovată, nu trebuie să se cadă de acord asupra unui contact 
sexual în condiţiile în care partea disarmonică se simte cuprinsă 
de furie, este iritată, emoţionată sau neliniştită, în continuare, 
vom afla ce sunt armonia şi dizarmonia şi cât de puternic îl 
influenţează ele pe om. 

Liniştea sufletească absolută, este cel mai bun mod de 
gândire şi deplina disponibilitate sufletească faţă de partener 
trebuie să constituie pentru fiecare din cei ce vor să progreseze, 
condiţii obligatorii pentru a admite satisfacerea nevoilor 
sexuale. 

Trebuie să se acorde foarte mare atenţie faptului că poate 
avea loc concepţia şi conform legii amestecului „odelor", starea 
sufletească de moment se transmite astfel şi fiinţei ce urmează 
a se naşte. 

Dacă soţii doresc să-şi înlesnească unul altuia evoluţia 
etică şi una dintre părţi se simte dotată cu mai multă voinţă şi 


cu o moralitate mai înaltă, ei trebuie să recurgă mai ales la 
amestecul „odelor". 

Dimineaţa, dacă corpul este perfect odihnit, cu 
aproximativ o oră înainte de a se scula, cei doi soţi se culcă unul 
lângă altul cu cea mai deplină dragoste, caută să se strângă în 
braţe cât pot mai tare şi rămân în această poziţie timp de o oră, 
perfect liniştiţi, concentrându-şi toată voinţa şi înfrângând-şi 
toate dorinţele senzuale. Dacă vor simţi că pasiunea devine mai 
puternică decât ei, trebuie să întrerupă imediat experimentul şi 
să se îndepărteze imediat unul de celălalt. Ei trebuie să se lupte 
să înfrângă orice tentaţie de a-şi satisface imediat pasiunea. 

A doua zi de dimineaţă se reia experimentul şi aşa mai 
departe, până când acesta va reuşi, deci cei doi vor fi capabili să 
rămână unul lângă altul un timp dat, fără cea mai mică tendinţă 
carnală, fără gânduri sau dorinţe sexuale, liniştii, strângându-se 
în braţe, lipiţi unul de celălalt. Nu trebuie să credem că, odată 
experimentul reuşit, cei doi trebuie să-şi acorde drept premiu, la 
sfârşitul experimentului, plăcerile de la care s-au oprit. Ar fi total 
incorect şi ar paraliza orice influenţă, care se manifestă prin 
transferul calităţilor de la cel mai tare şi superior din punctul de 
vedere moral la celălalt, mai slab şi mai puţin evoluat în acest 
sens. Aceasta produce perfecţionarea celui de-al doilea, 
producând în el (ea) o serie de schimbări pozitive, tot aşa cum 
unele din trăsăturile negative ale celui de-al doilea se transmit 
într-o măsură oarecare, celuilalt, în funcţie de puterea voinţei 
sale, cel mai tare va dubla în curând „udul" transmis celui slab, 
cu ceva efort desigur. 

După una sau două luni, partea mai puţin morală va 
resimti influenţa benefică a acestui exerciţiu, care este, desigur, 
foarte greu. Se va mai executa acest exerciţiu încă o lună. Apoi 
se va trece la un alt exerciţiu, în cazul exerciţiului descris mai 
sus, nu se poate stabili o durată comună pentru toţi. Soții vor 
alege singuri, astfel încât rezultatele să fie cât mai bune, pentru 
ca partea mai slabă să atingă valoarea morală şi tăria voinţei 
celei mai tari. 

Exerciţiul poate fi mult uşurat datorită distragerii 
gândurilor. Aceasta se poate realiza vorbind despre idei şi fapte 
înălţătoare, despre progresul moral ca o chemare a omenirii, ca 
o menire divină. 


Desigur, este admis actul sexual, dar el trebuie să aibă loc 
numai seara, înainte şi după consumarea să nu trebuie 
menţionat în nici un fel exerciţiul de dimineaţă, la care cei doi 
soţi nu trebuie nici să se gândească măcar. 

Pe lângă amestecul nepasional al odelor, exerciţiul este 
folositor, de asemenea, pentru dezvoltarea voinţei. 

De această voinţă depinde întreaga evoluţie spirituală. 

Un om încăpățânat, egoist, dedat plăcerilor, în realitate nu 
are nici un fel de voinţă. El este un rob lipsit de voinţă al 
senzualităţii şi pasiunilor josnice. 

„A-ţi manifesta voinţa înseamnă să fii stăpân pe trupul 
tău, înseamnă să devii complet independent de poftele şi 
capriciile sale". 

Orgolioşii, avarii, senzualii, furioşii şi toţii cei ce pot fi 
numiţi nefericiţi, chinuiţi, jenaţi şi torturați de propriile lor 
pasiuni. Se poate crede că orgoliosul vrea să fie orgolios, avarul 
avar, senzualul senzual, deci, altfel spus, că fiecare din ei are o 
puternică voinţă orientată spre rău. Dar aceasta este doar 
aparenţa, în realitate există doar o voinţă, care este exprimată 
în tendinţa spre bine, spre cunoaştere şi spre iubire 
atotcuprinzătoare, adică în tendinţa spre progresul real; tot 
restul ţine de slăbiciune. 

Avarul nu poate proceda altfel, deşi ştie că încalcă astfel 
porunca iubirii faţă de aproapele său; furiosul este incapabil să- 
şi reprime furia şi ucigaşul îşi omoară victima, deşi ştie perfect 
de bine că, mai devreme sau mai târziu, îl va pedepsi mâna 
providenţei şi justiţiei, ceea ce vede şi el zilnic. Senzualul 
trebuie să se dedea la plăceri, împotriva conştiinţei că 
oropseşte, umple de ruşine şi perverteşte mulţi dintre cei ce-l 
sunt apropiaţi. 

In ceasurile de trezire inevitabilă a conştiinţei lor, cei mai 
mulţi simt un fel de milă faţă de victimele lor şi conştiinţa 
chinuitoare a vinei lor le provoacă suferinţe ale sufletului, dar 
cum slăbeşte căinţa, ei revin la vechile obiceiuri. 

Toţi oamenii de acest fel nu se pot împotrivi pasiunilor lor, 
deoarece nu au voinţă, aparenta lor voinţă nu este decât 
domnia nelimitată a pasiunilor lor. 

Aceste pasiuni dispar dacă adevărata voinţă cea care 
sălăşluieşte în sufletul fiecărui om, dar în stare latentă se 


trezeşte şi, datorită unor exerciţii potrivite, devine puternică şi 
atotstăpânitoare. 

Cea mai puternică pasiune omenească este satisfacerea 
simţurilor, dar aceasta constituie şi piatra de încercare a 
oamenilor, căci cea mai importantă sarcină a unui ucenic ce 
tinde spre titlul de preot constă în călirea şi rafinarea voinţei 
proprii. 

Cine recunoaşte că nu este încă stăpânul necondiţionat al 
trupului său, să nu evite în mod laş bătălia, ci să-şi afle inamicul, 
să-l găsească pârtiile slabe şi să-şi consolideze propriile poziţii 
cât mai mult. Să nu ne lăsăm în mod laş robiţi de pasiuni, ci să 
le înfruntăm în permanenţă! 

Abstinenţa permanentă întăreşte organismul în general şi 
ne face independenţi de propriul trup. Cu cât îi spunem mai des 
trupului „nu vreau", cu atât mai tare devine voinţa noastră şi 
sufletul este victorios. 

Pentru a-ţi înfrânge sexualitatea deosebit de puternică nu 
trebuie să ne retragem în pustie. Să ne amintim de romanul lui 
Georg Emers „Homo sum". 

Arta supremă a unui adept constă tocmai în a nega viaţa 
în mijlocul tumultului vieţii. 

De exemplu, se poate căli voinţa cu ajutorul tablourilor 
senzuale sau privind trupul gol al unui reprezentant al sexului 
opus. Literatura efotică poate servi, de asemenea, foarte bine 
acestui scop. 

Cine vrea să-şi disciplineze voinţa trebuie să stăpânească 
în cel mai deplin mod propria fantezie şi propriul trup din 
punctul de vedere senzual. O carte erotică nu ne mai poate 
excita, un tablou picant trebuie să ne lase rece şi trupul gol al 
reprezentantului celuilalt sex nu poate avea efect asupra 
simţurilor noastre, dacă noi nu o dorim. Şi cu cât mai des nu 
vom dori aceasta, cu atât vor fi mai minunate rezultatele 
exerciţiilor noastre şi cu atât mai puternic se vor manifesta în 
afara noastră capacităţile astrale. 

Numai prin exerciţii prelungite, multă vigilenţă şi o 
deosebită severitate faţă de sine este posibil să ne aducem la 
faza în care şi cea mai puternică ispită ne va găsi liniştiţi, tari şi 
de neclintit. 

De aici nu rezultă de fel că ucenicului i se cere o negare 
absolută a vieţii. El trebuie doar să evite orice pasiune; el nu 


trebuie să caute plăcerile, ci să-şi permită satisfacerea nevoilor 
naturale doar cu o înţeleaptă reţinere. Abia pătruns pe calea 
cunoaşterii, el va simţi de îndată că este eliberat de multe dintre 
cele ce-l păreau necesare, iar apoi vor deveni un balast inutil. 
Ucenicul trebuie să ţină minte în permanenţă că existenţa sa 
trupească trebuie să servească nu obţinerii de plăceri, ci 
înfrângerii pasiunilor; în aceasta constă scopul întrupării sale şi 
cine atinge pe deplin acest ţel, se poate elibera pentru 
totdeauna de nefericita încarnare pământeană. 

Plăcerile trupeşti sunt asemenea lanțurilor grele care 
ţintuiesc la pământ fiinţele ce nu sunt pe deplin evoluate 
sufleteşte. 

In plăcerile trupeşti se manifestă deosebit de puternic 
enormul egoism, de aceea ucenicul care tinde spre evoluţie 
trebuie să lupte cu ele în mod deosebit. Cine vrea să privească 
în sus, trebuie să înveţe să înţeleagă şi să simtă iubirea 
superioară, atotcuprinzătoare: acea iubire, liberă de tendinţele 
egoiste de posesiune, care nu depinde de frumuseţea formelor 
trupului, de pasiune; acea iubire care ne uneşte cu întregul 
univers şi cu Dumnezeu. 

Mulţi îşi vor aminti aici cunoscuta formulare din Biblie: 
„Spiritul este viguros, trupul este neputincios". Dar aici se 
ascunde o oarecare contradicţie. 

Un suflet viguros nu poate sălăşlui într-un trup 
neputincios. Slăbiciunea trupului indică, de asemenea, o 
slăbiciune şi o teamă a sufletului. Sufletul este de neînfrânt în 
avântul său către lumină. El are o voinţă puternică acum şi îi va 
fi uşor să îşi fortifice trupul său slab, căci acesta devine supus 
voinţei. Numai de ar şti să o folosească cum se cuvine! Într-o 
măsură oarecare trupul este după chipul sufletului respectiv. 

Trupul este ceară în mâinile sufletului şi, de voinţa 
acestuia din urmă depinde forma pe care o va da trupului. 

Cunoaştem deja mijlocul cu ajutorul căruia putem să-l 
uşurăm sufletului ce tinde spre lumină, truda sa. Astfel ceara 
devine mai moale, mai maleabilă şi poate fi aşezată într-o 
formă. 

Dacă ne vom întoarce la un mod de viaţă raţional şi ne 
vom curăța astfel sângele, ne vom linişti şi întări nervii noştri 
slăbiţi; dacă vom înceta să ne mai obosim trupul (de 3-4 ori pe 
zi) cu pofte animalice; dacă, în final, ne vom feri întregul 


organism de toate substanţele excitante toxice, vom deveni mai 
maleabili şi mai pregătiţi pentru acţiunea sufletului. 

Deci să revenim în sânul naturii! 

In loc de alcool şi alte băuturi nocive este apa cea 
sănătoasă, în locul alimentelor pe bază de carne cele vegetale, 
iar în locul fumului de tutun aerul curat. Astfel trebuie să 
trăiască un om! 

Putem să nu fim strict vegetarieni, consumând exclusiv 
alimentele de origine vegetală; şi mai puţin trebuie să ne 
înscriem în rândul celor ce consumă exclusiv crudităţi legume, 
fructe etc. Putem consuma foarte bine şi produse de origine 
animală: lapte, ouă, unt etc. 

In alimentaţia noastră trebuie să ne abţinem, pentru 
atingerea scopurilor propuse, de la toate substanţele excitante. 

Carnea animalelor excită puternic corpul uman şi-l 
alimentează de minune pasiunile. 

Din partea adversarilor alimentaţiei vegetariene se aud în 
permanenţă obiecţii că doar consumul de carne poate contribui 
la menţinerea sănătăţii şi puterii omului şi că doar consumul de 
proteine îi permite să satisfacă în cea mai mare măsură 
cerinţele secolului nostru faţă de psihicul şi intelectul uman; la 
toate acestea partizanii modului de viaţă natural răspund că nu 
este nimic adevărat. Vegetarienii se plâng foarte rar de dureri 
de cap, amețeli şi indigestii, pe când la cei ce se alimentează cu 
carne ele se manifestă permanent. De asemenea, sunt 
nefondate opiniile autorităţilor în materie, partizani ai 
alimentaţiei pe bază de carne, cum că alimentele vegetale în 
general nu ar conţine suficiente principii utile şi că, pentru a 
hrăni în mod suficient corpul este necesară o cantitate excesiv 
de mare de asemenea alimente, pe care le poate digera doar un 
stomac deosebit de sănătos. Oamenii care duc o viaţă 
sedentară ar trebui, chipurile, în cazul alimentaţiei vegetariene 
să umble continuu, deoarece pentru a digera o cantitate atât de 
mare de alimente trebuie să se facă multă mişcare etc. 

Un vegetarian poate să-şi încarce la fel de puţin stomacul 
ca şi un om care consumă carne, în ceea ce priveşte mişcarea, 
datorită lipsei acesteia toţi oamenii se vor îmbolnăvi cu timpul. 

Alimentele vegetale sunt uşor digerabile şi sunt potrivite 
pentru orice vârstă şi funcţie, pe când carnea este un obiect de 
plăcere şi are o acţiune excitantă, dăunătoare pentru organism. 


Nu degeaba medicii interzic cu străşnicie alimentaţia pe bază de 
carne în numeroase boli, în deosebi în cazul frigurilor (febrei). 

Nu trebuie să credem că în carne sunt incluse deosebit de 
multe principii hrănitoare. Această prejudecată este foarte 
răspândită. Cu o bucată mare de carne nu ne vom sătura nici pe 
jumătate aşa cum ne vom sătura cu o cantitate egală de 
alimente vegetale. 

Consumul cărnii are încă mare neajuns alături de carne se 
foloseşte o mare cantitate de condimente, care neîndoielnic, 
sunt dăunătore. 

Problema ucenicului constă, în principal, în a se alimenta 
cu alimente pe cât posibil mai puţin excitante. Căci, încetul cu 
încetul, el doreşte să uite de bucuriile pământeşti, de aceea el 
va trebui să mănânce 'doar pentru a se hrăni şi nu pentru a-şi 
satisface o plăcere. Cine s-a obişnuit cu alimentaţia neexcitantă, 
o găseşte la fel de gustoasă ca şi cel ce preconizează să se 
alimenteze doar cu feluri puternic condimentate. 

Alimentaţia vegetală pentru care ne-a destinat natura, 
care ne-a dăruit cu dantură similară cu a mamuţilor ce se 
hrănesc cu vegetale este, în general, foarte folositoare pentru 
organism. Ea ar putea foarte bine să-l sature pe om, să-l facă 
puternic, sănătos şi iscusit. Proteinele de origine animală ar 
putea fi foarte bine înlocuite cu alimente de natură vegetală. 

Conţinutul redus de săruri minerale din diferite alimente 
ale omului civilizat se manifestă, în primul rând, prin anemie şi 
slăbiciunea sistemului osos. În carne, în cartofi, de pildă, 
principalele alimente ale omenirii civilizate, sunt conţinute 
extrem de puţine săruri minerale, pe când la o alimentaţie 
vegetariană sărurile se află în cantităţi suficiente, atât în oase 
cât şi în sânge. 

Deci, în vederea menţinerii vieţii nu trebuie să admitem 
această barbarie exterminarea în masă a animalelor. 

Faptul că omenirea actuală nu se află pe o treaptă 
superioară a evoluţiei morale este demonstrat de tendinţele de 
fiară care predomină în ea. Este oare posibil să-ţi menţii 
existenţa lipsind de viaţă alte fiinţe, când însăşi natura ne arată 
căi mai bune! 

Deci, dacă nimicirea unor fiinţe inteligente, cu o 
organizare superioară şi a unor fiare perfect inofensive nu este 
defel necesară pentru menţinerea existenţei noastre, prin 


decizia de a o comite manifestăm o cruzime nemaiîntâlnită şi 
devenim mai răi decât fiarele sălbatice, pe care nevoile organice 
le obligă să se alimenteze cu came. 

Pentru ucenici este important un alt considerent, care nu 
admite folosirea alimentelor pe bază de carne. Este necesară 
interzicerea cu desăvârşire a ingerării de instincte animalice. O 
anumită substanţă adică rămâne legată timp îndelungat de 
carnea respectivă şi se degajă numai parţial din aceasta prin 
descompunere. Prăjirea şi fierberea distrug acest compus numai 
într-o oarecare măsură. Astfel, odată cu corpul animalelor 
sacrificate, ingerăm şi această substanţă şi instinctele animalice 
care ne alimentează pasiunile noastre. 

Oamenii furioşi, iritabili, netemperaţi sexual, cei ce se 
pretează plăcerilor primare, ca şi majoritatea firilor disarmonică, 
sunt adepţi înveteraţi ai alimentaţiei carnivore. 

Cu cât un ucenic doreşte mai mult să-şi dezvolte fiinţa 
interioară, cu atât mai asiduu trebuie să renunţe la preluarea de 
instincte animalice josnice, deoarece omul care se alimentează 
cu carne nu-şi va domina niciodată pasiunile trupeşti. 

Deci ce înţelegem, în acest caz, prin alimentaţie 
vegetariană? 

O alimentaţie mixtă, compusă din produse ale fiinţelor vii, 
plante şi fructe. 

Şi totul, pe cât posibil, fără condimente! Natura şi aşa a 
dăruit totul cu un gust foarte plăcut, iar noi trebuie să ne 
dezobişnuim să stimulăm digestia în mod artificial. Prin urmare, 
trebuie să ne hrănim cu unt, brânză, lapte, ouă, pâine de secară 
sau de grâu, legume de tot felul, fructe cu coajă, făinoase, 
derivate din ovăz, lactate şi poame. Acestea din urmă în stare 
crudă sau fiartă. O mare atenţie trebuie să acordăm produselor 
din ovăz, care pot înlocui din toate punctele de vedere carnea. 
Vegetarianul, preparându-şi hrana, nu trebuie să uite să 
folosească o mare cantitate de produse din ovăz. 

De asemenea, la fiecare masă de prânz trebuie să se 
consume fructe, în principal, acestea trebuie să fie din zonele 
calde ale planetei curmale, struguri, banane etc. 

Aşa-zisele fructe sudice sunt capabile în toate situaţiile să 
ne hrănească. Unele popoare meridionale, care se mulţumesc la 
prânz cu o mână de curmale sau struguri şi o cantitate mică de 
orez, sunt totuşi sănătoase şi în putere. Aceasta demonstrează 


calităţile hrănitoare ale acestor alimente sudice. De asemenea, 
se poate consuma o mare cantitate de portocale, care au o 
puternică acţiune calmantă asupra sistemului nervos. 

Prânzul trebuie să se compună din câteva feluri şi să se 
încheie prin consumul abundent de fructe. 

Un vegetarian începător va proceda minunat dacă va 
studia bibliografia indicată aici, după care trebuie să se 
adreseze uneia din multiplele uniuni ale celor specializaţi în 
metode naturiste de tratament şi unei societăţi de primă mână, 
specializate în producţia şi exportul alimentelor igienice, de 
pildă firmei N. Mader (Berlin, Prinzenstrasse) şi „Talisia" 
(Leipzig). 

Burlacii care locuiesc în marile oraşe trebuie să ia masa la 
restaurantele (cantinele) vegetariene, în orăşelele mici ucenicul 
trebuie să găsească pe cineva care, cu ajutorul uneia din 
numeroasele cărţi de bucate vegetariene, să-l gătească felurile 
sănătoase respective. 

Cine a consumat came timp îndelungat trebuie să se 
ferească de a trece rapid la regimul vegetarian şi fără 
condimente, deoarece şi-ar produce un şoc alimentar. Trebuie 
să se dezobişnuiască treptat, încetul cu încetul, de alimentaţia 
carnivoră. 

Mai întâi se v «consuma carne cinci zile pe săptămână; 
după un timp se va trece la consumul de carne numai 4 zile, 
apoi 2 şi, în final, timp de câteva luni, se va mânca numai 
dumineca. 

Dacă s-a realizat aceasta, după un interval de timp va fi 
uşoară trecerea la alimentaţia complet fără carne, fără a 
produce nici un fel de rău organismului. 

Viaţa de restaurant trebuie evitată necondiţionat. 

Intregul proces de renunțare şi dezobişnuire va necesita în 
orice caz |-l5 ani, iar pentru femei trebuie chiar prelungit. 

Alături de alimentaţia naturală, ucenicul trebuie să acorde 
atenţie şi unei alte cerinţe igienice importante: el trebuie să se 
obişnuiască să doarmă cu geamurile deschise. Aceasta îi va 
generă un od sănătos. Udul sănătos reprezintă bază pentru 
descoperirea forţelor astrale. Cine nu doreşte să se expună 
deîndată acţiunii directe a aerului nopţii, va deschide un geam 
într-o cameră învecinată şi va lăsa deschisă uşa dintre camere. 


Încetul cu încetul el se va obişnui cu aerul proaspăt al 
nopţii şi, în fine, va deschide geamul dormitorului. Se mai pot 
încerca şi alte variante un paravan în faţa patului, sau numai 
oberlichtul deschis etc. 

Trebuie că ucenicii să fie preveniţi împotriva întreruperii 
prea bruşte a modului de viaţă obişnuit, în acest caz organismul 
poate avea de suferit un stres foarte puternic. Numai în cazul 
unor obiceiuri rele cu cauze psihice, ce nu pot fi părăsite treptat 
datorită lipsei de voinţă este de preferat întreruperea bruscă. 

In timpul somnului trebuie să se renunţe la învelitorile de 
puf (pilote), care sensibilizează deosebit organismul celor ce le 
folosesc. Şi aici însă schimbarea trebuie să se facă treptat 
numai picioarele vor rămâne pentru început învelite cu pilote, în 
partea de sus se va folosi o plapumă (pătură) mai groasă, mai 
aspră. Apoi se va renunţa complet la pilotă. 

Patul trebuie să fie tare, în nici un caz nu trebuie să se 
doarmă pe perină de puf. Somnul dinainte de miezul nopţii 
întăreşte corpul în mod deosebit, de aceea se interzice orice fel 
de lectură şi activitate nocturnă; se va merge la culcare înainte 
de ora 10 seara, astfel încât la 10 somnul să se instaleze deja. În 
acest caz, corpul va fi menţinut sănătos şi puternic şi se va 
genera un od activ. 

In acest scop trebuie să ne îngrijim, de asemenea, de 
suficientă mişcare în aer liber, timp de 2 ore. Cu atât mai mult 
această este necesară pentru ucenic, pentru dezvoltarea udului, 
ceea ce este foarte afectat de şederea prelungită într-o încăpere 
închisă. 

Ucenicul trebuie să acorde, de asemenea, o mare atenţie 
aer, soare şi apă. Astfel este posibilă atât prevenirea a 
numeroase boli, împrospătarea, călirea şi întărirea corpului, 
făcându-l rezistent la schimbările de climă, cât şi un câştig 
pentru corpul astral datorită băilor de soare şi aer, deoarece 
astfel i se procură acea substanţă extrem de fină, care-l este 
necesară pentru manifestarea sa în exterior, dar corpul acoperit 
de haine o absoarbe într-o măsură insuficientă. 

Băile de aer se efectuează foarte uşor. Într-o cameră 
încuiată ucenicul se dezbracă complet şi efectuează exerciţii de 
gimnastică. Mai întâi geamul rămâne închis, apoi se va deschide 
geamul pentru a pătrunde aerul curat. Trebuie să avem grijă ca 


să ne ferim de priviri indiscrete punând un paravan sau un alt 
dispozitiv în faţa geamului. Cine este suficient de călit poate lua 
chiar băi de aer în natură, dacă este posibil. Pentru început, baia 
de aer durează doar o jumătate de oră, mai târziu poate fi 
prelungită după voie, doar că după fiecare baie de aer trebuie 
să urmeze fricţionarea întregului corp cu apă la început la 
temperatura de 15e, iar apoi tot mai rece. 

Băile de soare trebuie efectuate obligatoriu doar în 
perioada caldă a anului, din iulie până în septembrie, în toate 
marile oraşe există în prezent locuri special amenajate pentru 
băile de soare, în alte zone se pot alege (în aer liber) locuri 
izolate în care să se stea cu o îmbrăcăminte cât mai sumară 
câte o oră sau chiar mai mult sub razele soarelui. Acolo unde 
este posibil, se va sta în costum de baie; este bine ca locul ales 
să fie în apropierea unui lac sau râu, pentru a încheia baia de 
soare printr-o baie adevărată în apa acestuia. 

Ucenicul trebuie să stea cât mai mult la soare; curând el 
va simţi în cel mai plăcut mod acţiunea benefică a razelor 
soarelui şi, foarte repede, va primi radiaţia puternică şi 
sănătoasă a udului. 

Sunt necesare, de asemenea, băile de apă. Cele calde 
sunt necesare pentru curățirea corpului, dar ele relaxează 
organismul, dacă sunt practicate prea des. Acţiunea cea mai 
benefică asupra funcţiilor de bază ale tegumentelor o are apa 
rece. Strămoşii ştiau foarte bine că apa vindecă. Nu este locul 
potrivit pentru a închina cântece de laudă apei, dar ucenicul 
trebuie să fie convins că spălarea şi băile totale cu apă rece 
sunt, de asemenea, importante pentru dezvoltarea unui od 
sănătos, ca toate celelalte precepte higienice. De aceea trebuie 
să ne obişnuim puţin câte puţin cu ştergerea trupului cu apă 
rece în orice anotimp. Ucenicul trebuie să atingă stadiul în care 
să facă băi reci chiar şi iarna. Desigur, o asemenea baie trebuie 
să continue doar | minut. La început sunt suficiente doar 10-20 
secunde, în cazul unei căliri insuficiente, se va începe cu apă de 
cea 15* (încălzită). Apoi, puţin câte puţin, se trece la apă 
complet rece. 

Deci toate preceptele trebuie îndeplinite cu aceeaşi 
conştiinciozitate. Ele pot fi rezumate în trei cuvinte: voinţă, viaţă 
naturală şi armonie. 


Diversele situaţii din viaţa ucenicului, desigur, vor 
necesita şi schimbări în condiţiile respective. Deci, pentru a 
executa totul corect, în toate cazurile particulare trebuie avute 
în vedere doar cele trei condiţii principale cei trei factori 
menţionaţi anterior. Acum trebuie să ne ocupăm, în special, de 
cel de-al treilea factor principal armonia. 

Incă din primul capitol ucenicul a remarcat, probabil, că la 
încheierea perioadei de ucenicie, dorind să meargă înainte, el 
trebuie să-şi schimbe hainele sale vechi cu altele, albe ca 
zăpada. 

Albul este simbolul curăţeniei şi virtuţii. 

Vechile haine, murdare, rupte şi peticite, trebuie să cadă 
una câte una. Cel de care dorim să ne apropiem are nevoie doar 
de îmbrăcăminte albă şi curată ca zăpada. Haină albă, 
curăţenia, armonia împodobesc numai pe cel pe care bucuriile 
pământeşti nu-l mai pot atrage pe o cale înşelătoare şi, până şi 
suferinţele, nu-l tulbură liniştea. 

Calea către armonie ne-o arată autocunoaşterea. Dar 
această cale este plină de strâmtori şi mărăcinişuri. În plus, noi 
suntem încă îngreuiaţi de multe. Purtăm cu noi sarcini mai mari 
sau mai mici de care avem legate obiceiuri rele, lipsuri, pasiuni 
de slabă calitate şi chiar unele vicii. Ne-am îngrijit şi de 
autocunoaştere, adică, la capătul drumului comod pe care am 
mers până acum, ne oprim şi ne odihnim puţin. Apoi, examinăm 
conţinutul bagajelor noastre şi ne îngrozim că trebuie să purtăm 
atât de multe lucruri grele şi, în plus, neplăcute. Şi când dorim 
să păşim înainte, aceste greutăţi ne apasă îngrozitor. Şi cu 
aceste poveri trebuie să mergem înainte pe un drum abrupt, 
greu şi periculos! Este lesne să cazi în disperare, dar o situaţie 
favorabilă ne ajută. 

Numai începutul este foarte greu. Cu cât ne căţărăm mai 
sus, cu atât constatăm, spre fericirea noastră, o minune bagajul 
nostru nedorit se face tot mai puţin, tot mai mic şi mai uşor; o 
greutate după alta cad singure din mâinile noastre. Dacă, odată 
ajunşi în vârf, ne aruncăm o privire spre prăpastia îngrozitoare 
aflată la picioarele noastre, vom vedea zăcând ici şi colo toate 
cele lepădate de noi, toate viciile şi pasiunile nedemne. lar noi 
suntem acum liberi şi ne simţim atât de uşori şi de bucuroşi, 
căci ne umple sufletul de beatitudine de neînchipuit! Am devenit 
armonici. 


Nu ne-a fost uşor să ţinem mereu calea dreaptă pe care 
am mers, deoarece în dreapta şi în stânga se deschideau 
drumuri splendide care ne atrăgeau, ducând spre nefericirile 
anterioare pe care le evitasem abia. Aceste drumuri, care 
străluceau amăgitor, nu duc nicicând spre vârf. 

Ne-am sprijinit pe un baston, care ne-a fost reazem de 
nădejde. De mirare! Chiar şi acesta, care la început părea o 
biată nuia, ce se putea îndoi fără greutate şi rupe în fiece clipă, 
cu fiecare pas făcut înainte devenea tot mai rezistent şi mai 
potrivit pentru apărare. Acum nu s-ar mai putea rupe, căci a 
devenit mai rezistent ca piatra. 

Acest baston este voinţa noastră. 

Dacă ne reamintim întreaga noastră acţiune curajoasă, ne 
cuprinde o uşoară teamă. Fiecare avânt de înaltă moralitate 
este asemenea acesteia. 

Autocunoaşterea noastră ne spune, de pildă: „Sunt 
stăpânit de un viciu sau altul. Este îngrozitor să recunoşti că eşti 
îngreunat de vicii; ştiu că ele îmi îngreunează progresul etic şi 
vreau să-mi încordez toate puterile pentru a mă elibera de ele." 
Dacă zilnic se citesc aceste cuvinte, în curând se dezvăluie 
minunatul lor efect. 

Trebuie să ajungem ca această autoinculpare să fie 
capabilă să provoace în noi o reacţie benefică, de influențare în 
bine a tuturor gândurilor, vorbelor şi faptelor. Prin toată fiinţa sa 
omul se va simţi însufleţit de o singură dorinţă fierbinte, tot mai 
arzătoare şi care se va afirma tot mai puternic şi mai poruncitor: 
„Eu vreau să devin mai bun"! 

Zilnic se efectuează exerciţiul de respiraţie împreună cu 
concentrarea gândurilor asupra întăririi voinţei în aspiraţia către 
bine, despre folosirea ei permanentă în toate situaţiile, despre 
suprimarea tuturor laşităţilor faţă de sine etc. 

Puțin câte puţin voinţa creşte şi începe luptă crâncenă 
împotriva omului mincinos, a celui pseudocult, nutrit de lumea 
orgolioasă, senzuală şi mincinoasă. Toate obiceiurile urâte, 
defectele şi viciile ce ne-au fost inoculate de aşa-numita 
civilizaţie sub forma normelor sociale trebuie să dispară, iar 
omul trebuie să se străduiască să gândească, să vorbească şi să 
acţioneze numai pe baza adevărului, indiferent ce consecinţe ar 
urma apoi. 


În continuare trebuie să ne străduim să fim drepţi. Cine s- 
a obişnuit să-l judece pe ceilalţi din punctul lor de vedere, 
renunțând în totalitate la propriul eu, cine în aceste cazuri a fost 
capabil să simtă şi să înţeleagă gândurile celorlalţi, să 
descopere şi să înţeleagă din punctul lor de vedere principalele 
motive care-l guvernează în faptele lor, trebuie să fie drept, 
îngăduitor şi omenos faţă de toţi ceilalţi, dar mult mai exigent 
faţă de sine. 

În continuare, trebuie ca ucenicul să muncească asiduu, 
pentru a deveni cât mai lipsit de orgoliu. Toate faptele pe care 
vrea să le execute trebuie analizate în prealabil din punctul de 
vedere al folosului pentru cei apropiaţi. Nu se admit nici un fel 
de probleme privind avantajele sau câştigul pe care acestea le- 
ar putea aduce ucenicului însuşi, care ar fi plăcerea pe care i-ar 
produce-o. 

Adevărata iubire faţă de aproapele nostru nu se rezumă la 
vorbele frumoase, ci acţionează. De aceea trebuie să ne 
obişnuim să însoţim toate faptele noastre de numeroase acte de 
iubire faţă de cei apropiaţi nouă. 

Aceasta va produce orgoliului şi egoismului nostru o mare 
pierdere. 

Tot astfel, gândurile noastre trebuie să se elibereze tot 
mai mult de egoism. Curăţenia inimii trebuie să cucerească 
lumea gândurilor, deoarece gândurile, aşa cum am mai spus, 
sunt reale, materiale, neauzite, nevăzute şi insesizabile cu 
simţurile noastre, dar care rămân în legătură cu fiinţa noastră 
interioară şi ne produc noi gânduri, înrudite cu ele. 

Acest proces de descoperire a gândului primordial 
continuă până când fluxul de gânduri care se acumulează cu 
încetul irumpe în noi ca o stihie şi ne împinge spre eliberare, la 
fapte. 

Astfel, un gând rău naşte necontenit alte gânduri rele, 
care ne conduc, în final, spre o faptă rea. Dacă s-a întâmplat 
aceasta, suntem, cuprinşi de tristeţe, se manifestă în conştiinţă 
şi ne duce la căință, generează un presentiment confuz al unei 
karme grele, prin care noi trebuie să ne împăcăm cu încălcarea 
armoniei, care pune stăpânire pe întreaga noastră fiinţă şi ne 
face nefericiţi. 

Dimpotrivă, fiecare gând bun naşte o serie de noi gânduri 
bune şi din ele decurge şi fapta bună. Sentimentul unei înalte 


satisfacţii, a unei adevărate fericiri sunt răsplata pentru aceasta. 
Dar lumea gândurilor, a ideilor acţionează în mod reflexiv nu 
numai asupra agentului, dar şi asupra celorlalţi oameni; aceştia, 
în sfera de acţiune a acestei lumi, sunt influenţaţi de ea. 

Astfel, un om rău face rău nu numai prin faptele sale, dar 
şi prin răspândirea intenţiilor sale josnice, pe când un om bun îşi 
forţează starea sa de armonie să acţioneze asupra mediului 
înconjurător şi, prin acesta şi asupra celor ce-l înconjoară, astfel 
încât, de cele mai multe ori, el dirijează gândurile celorlalţi spre 
bine, ca şi faptele lor. 

În primul rând vom învăţa să dominăm lumea gândurilor 
noastre şi, pe această cale, putem să ne înfrângem lipsurile. 
Gândurile reprezintă viitoarele fapte; acest lucru trebuie să ni-l 
amintim mereu şi ne vom uşura astfel mersul înainte. Urmările 
vizibile ale viciilor şi pasiunilor noastre josnice decurg dintr-o 
serie de gânduri de acest fel. Primul gând timid este doar o 
scânteie; în viciile şi pasiunile noastre ea găseşte material 
inflamabil. Acesta începe imediat să ardă mocnit. Instantaneu se 
formează noi gânduri scântei şi dintr-o dată totul este cuprins 
de o flacără strălucitoare. Incendiul a fost declanşat şi voinţa 
slabă nu l-a putut stinge. După ce nenorocirea este comisă, 
revine imediat gândirea cea sănătoasă şi, odată cu ea, căinţa. Și 
cât ar fi fost de uşor să fie stinsă prima scânteie! Dar 
majoritatea oamenilor se comportă ca şi copiii care se bucură de 
foc şi se joacă cu el, până iau şi ei foc. Cititorul să ia aminte: 
„cel mai bine este ca gândurile rele să fie suprimate prin 
trezirea unei serii de gânduri opuse lor". Aceasta funcţionează 
fără greş, dar numai până când grinzile casei nu sunt cuprinse 
de flăcări, căci în acest caz cea mai mare parte a casei este deja 
în puterea stihiilor nesăţioase. 

Autocunoaşterea noastră cinstită, pe care putem să ne-o 
însuşim, atât teoretic datorită autoinvestigaţiei severe 
permanente, cât şi practic datorită unei analize critice a faptelor 
şi acţiunilor noastre, ne-a spus şi ne spune zilnic cât de mult 
suntem dedaţi încă proastelor obiceiuri, viciilor şi chiar 
pasiunilor josnice, degradante. 

Numai severitatea nemiloasă faţă de sine poate fi aici de 
folos. 


Deci, omul care doreşte să devină armonic, îşi va întări, în 
primul rând, voinţa şi-şi va înfrâna simţurile şi poftele. Apoi se 
va strădui să-şi capete liniştea. 

El îşi va imagina că toate cele pământeşti sunt mult prea 
mărunte şi neînsemnate, pentru că din cauza lor să intre într-o 
iritaţie nearmonică. Căci un nou nearmonic îşi exprimă dorinţele 
prea impetuos, este prea insistent în cererile lui. 

Omul va învăţa se preţuiască la adevărata valoare lumea 
cu tentaţiile sale, dacă va ţine minte că noi ne înşelăm foarte 
mult asupra substanţei. 

Pentru cel hipnotizat, la comanda hipnotizatorului apare 
un zid compact real acolo unde pentru toţi ceilalţi, care nu sunt 
sub influenţa hipnozei, este doar un aer şi nimic altceva. Pentru 
cel hipnotizat zidul este atât de real, încât el se poate chiar izbi 
de acesta. Pentru noi toţi ceilalţi, locul respectiv este gol sau 
ocupat de mobile, pentru cel hipnotizat el este un zid compact, 
iar pentru un altul, supus unei alte sugestii, el poate fi marea 
învolburată şi zgomotoasă. Fiecare îşi simte imaginea foarte 
palpabilă. Un astfel de rezultat poate fi obţinut nu numai prin 
sugestie. Fiecare care se poate autohipnotiza, se poate 
convinge dacă doreşte, că un lucru oarecare încetează să mai 
existe pentru el, iar în locul său poate apare altceva, la fel de 
real pentru el, care acţionează asupra simţurilor sale, în funcţie 
de autosugestia sa. Deci, dacă materia în general, poate apare 
în urma sugestiei sau, cel puţin, se poate metamorfoza, se naşte 
în sine supoziţia justă că întreaga lume materială, sau cel puţin 
formele accesibile simţurilor noastre, nu reprezintă nimic mai 
mult decât o asemenea sugestie în masă. 

Cu ce zâmbet vesel îl gratulăm pe cel hipnotizat care este 
încântat de lucruri imaginare sau, dacă i s-a insuflat o durere, o 
suferinţă, se vaită şi geme. Noi ştim că senzațiile lui sunt doar 
rezultatul sugestiei, sunt închipuite şi pier în momentul în care 
aceasta nu mai acţionează; când va fi trezit, cel hipnotizat va 
râde şi de primejdiile pe care tocmai le-a întâlnit şi care, în 
realitate, nu au existat. La fel vom putea râde odată cu 
comportarea noastră după trezire, adică atunci când am reuşit 
să devenim perfecţi, dacă am scuturat de pe noi efectele 
sugestiei ce acţionează pe pământ. 

Atunci vom înţelege că întregul vis al durerilor şi bucuriilor 
imaginare, miile de lucruri mărunte care ne par deosebit de 


importante, nu merită să ne frânăm dezvoltarea nici pentru un 
ceas măcar, pentru a nu mai pomeni de multele mii de ani, cum 
s-a întâmplat mereu, din păcate. Dacă am fi cunoscut în 
totalitate adevărul, am fi putut atinge mult mai înainte acest 
punct de vedere superior şi ar fi fost cu atât mai mic numărul de 
încarnări chinuitoare necesare pentru aceasta. 

Viaţa pământească poate fi, de asemenea, asemuită 
visului. Ce evenimente tragice trăim adesea în vis evenimente 
ce se referă la întreaga existenţă umană; noaptea ele ne 
zguduie la fel ca pe timpul zilei. Dar după un timp, după ce ne 
trezim, vom râde de cele văzute în vis şi nu le luăm niciodată în 
serios. „Visele sunt ca fumul" spun oamenii ceea ce, desigur, nu 
este pe deplin adevărat, cum vom vedea într-un alt capitol al 
acestei cărţi. 

Ce este, dacă nu vis, această existenţă trupească pentru 
suflet? Noaptea a trecut, sufletul s-a trezit din somn în cătuşele 
trupului şi este frământat mereu de întrebarea: „ce folos îmi 
aduce visul şi somnul? Mă duce înainte? Sau trebuie să mă las 
din nou pradă grelei vieţi pământeşti care mă torturează şi mă 
sfâşie încă odată, mai rău decât înainte şi, de câte ori încă de 
acum încolo?". 

„Până când i-ar putea răspunde sufletul perfecţionat în 
timpul somnului vei avea conştiinţa că dormi şi visezi, în cest 
caz ai înceta să mai acorzi atâta importanţă somnului şi visului 
tău şi ai înţelege nimicnicia vieţii trupeşti; atunci te-ai folosi de 
somn nu de dragul somnului, ci ca să-ţi dezvolţi spiritul până la 
culmile cele mai înalte. Atunci, încetul cu încetul, te vei elibera 
de lanţurile care te ţintuiesc mereu de pământ, pe când 
cunoaşterea ta creşe, starea ta de somn va dispare încetul cu 
încetul; trebui să-ţi realizezi originea divină. Acum nu te vei mai 
afla în întuneric, dar în depărtare, drept în faţa ta, este ascunsă 
într-o ceaţă cenuşie lumina adevărului, " 

De aceea, ne vom împotrivi din răsputeri tuturor tentaţiilor 
vieţii trupeşti, pentru a fi calmi şi armonici! 

În acest scop trebuie să ne străduim să devenim cât mai 
lipsiţi de dorinţe. Nici un fel de avânturi pasionale, nici un fel de 
nădejdi deşarte, nici un fel de dorinţe nesăbuite! 

Şi dacă ne cuprinde suferinţa, îi vom opune o linişte plină 
de stoicism. Nici un vaiet, nici o plângere sau manifestare de 
furie, nici blesteme sau împotriviri inutile, nici o stare de iritare 


îngrozitoare, în suferinţă iubirea se manifestă mai deplin decât 
în plăceri. Doar suferinţa plină de răbdare în depăşirea 
inevitabilului ne aureolează şi este de folos sufletului nostru 
Dacă bucuria ne zâmbeşte, să fim cu atât mai mult plini de calm 
şi să ne păzim cu şi mai multă grijă. Nici excese, nici pofte 
nesăţioase, nici plăceri nesăbuite! Căci în spatele bucuriei se 
ascund pasiunile pentru plăcere şi pasiunile josnice, care ne 
pândesc părţile slabe, pentru ca apoi să ne asuprească din nou! 

Nu este deloc uşor să treci prin viaţă fără a fi marcat 
puternic de ea. În primul rând această se învaţă şi se exersează 
un timp, dar putem reuşi dacă avem o voinţă puternică şi 
aplicăm forţa dorinţei. 

Exerciţiul următor poate uşura, într-o măsură oarecare, 
munca noastră grea. 

Ne imaginăm cât mai clar o mare bucurie, care survine pe 
neaşteptate că biletul de loterie pe care-l avem a câştigat locul 
cel mare, sau că dintr-o dată, îl putem vedea din nou pe omul 
iubit de care am fost despărțiți timp îndelungat, sau un alt 
eveniment de acest fel. Reprezentarea trebuie să fie adusă, 
timp de câteva minute, la o claritate deosebită, foarte veridică, 
trebuie să pună în totalitate stăpânire pe noi şi să ajungem la a 
ne convinge că iluzia a devenit realitate. Trebuie să trăim 
această bucurie până la cele mai mici amănunte de pildă, cum 
vom încasa câştigul, ce vom face datorită lui, ce bucurii dorim 
să ne provocăm cu ajutorul lui etc. 

Apoi trecem brusc sub imperiul reprezentării contrare că 
ne-am înşelat, un alt bilet a ieşit câştigător, am greşit cu o 
singură cifră. Etc. 

Acum vom trece la partea morală a exerciţiului. Ne vom 
strădui să depăşim repede dezamăgirea. Trebuie să ne 
imaginăm că pentru noi bogăţia este perfect inutilă, că ne-ar fi 
deranjat chiar în mod evident în tendinţa de progres, că omul 
interiorizat, veşnic, adevărat, suferă de cele mai multe ori, dacă 
omul schimbător cu înveliş trupesc se bucură de fericirea 
înşelătoare, că este mult mai raţional să trăim după regulile lui 
Cato, care ne învaţă că trebuie să ne obişnuim cu lipsurile şi să 
nu avem nevoie de nimic, în continuare trebuie să ne spunem 
că nimic nu e mai înşelător decât fericirea pământească. Omul 
nu a fost creat pentru a rămâne timp îndelungat alături de ea, 
până nu a atins un grad înalt de cunoaştere, deoarece saturaţia, 


tristeţea şi setea de schimbare împiedică apariţia fericirii 
adevărate, a fericirii veşnice. 

Astfel ne vom strădui să refacem armonia. 

Cine s-a obişnuit să privească fericirea calm şi nu se lasă 
îmbătat de ea, va rămâne liniştit chiar şi atunci când o va pierde 
din nou. 

„Nu-ţi da inima nimănui şi nu vei pierde nimic". Astfel te 
vei feri de multe suferinţe şi de multe ceasuri de amărăciune, 
încetează să te mai iubeşti pe tine însuţi îţi aduci mai mult folos 
dacă serveşti altora din simţământul pur al dragostei faţă de 
oameni şi al datoriei împlinite! 

Pentru a te înălța mai sus, exersează totdeauna, orice s-ar 
întâmpla cu tine, în condiţiile unor evenimente mari sau mici, 
urmăreşte cu stricteţe suprimarea dorințelor şi speranţelor tale 
deşarte. Dacă ai învăţa, toate acestea, ce te mai poate nelinişti 
în cazul acesta? 

Învață renunţarea de bună voie, dezice-te de micile 
plăceri din proprie iniţiativă, renunţă la confortul, la lucrurile ce 
te bucură în mod deosebit şi nu-ţi va mai fi greu când soarta îţi 
va cere un sacrificiu important! 

Suportă cu răbdare şi toate suferinţele sufleteşti. 
Niciodată omul nu poate învăţa mai bine ce este răbdarea decât 
în timpul suferințelor trupeşti, întăreşte-ţi voinţa. Suferințele 
trupului său ale sufletului te pot chinui doar atât timp cât ai 
voinţa slabă! 

La fel, forţa dorinţei ne poate fi sprijin în mare măsură 
pentru a deveni calmi şi armonici, în fiecare dimineaţă, după 
trezire, ne vom concentra atenţia asupra următoarelor idei, care 
pot fi modificate după dorinţă, doar sensul să rămână acelaşi: 
„Trebuie să fiu deosebit de calm, bucuros şi perfect armonic şi 
aşa trebuie să rămân pentru totdeauna. Nu voi mai avea nici un 
fel de recidive. Toată fiinţa mea trebuie să fie pătrunsă de 
armonie şi să împartă în jur calm şi pace asupra atotcemă 
înconjoară. 

Nu mai vreau să fiu de neînduplecat. Trebuie, de 
asemenea, să fiu deosebit de răbdător şi voi primi cu calm tot 
ce se întâmplă. Nu mă voi înfuria şi nu voi mai fi iritat de nimic. 
Vreau să fiu îngăduitor în legătură cu toată lumea, serviabilă şi 
să suport în linişte orice contrazicere. Pe viitor în sufletul meu 
trebuie să predomine o stare de calm absolut şi nu trebuie să 


permit ca acest calm şi echilibru sufletesc să fie încălcat de 
ceva. 

Nu mai vreau să am nici un fel de stări de dizarmonie. 
Orice astfel de stare ce s-ar manifesta în sufletul meu sau pe 
care ar dori să mi-o transmită altcineva o voi suprima chiar din 
faşă şi nu-l voi permite să se dezvolte. Nu mai vreau, de 
asemenea, să fiu supărăcios. 

Voința mea va fi dirijată spre bine şi se va întări foarte 
mult. 

„ Seara, chiar înainte de a adormi, trebuie să ne gândim cu 
asiduitate dacă în decursul zilei am gândit şi am acţionat aşa 
cum ne-am propus prin forţa dorinţei încă de dimineaţă, în ceea 
ce priveşte comportamentul propriu în cursul zilei se aplică cea 
mai severă autocritică. Aceasta reprezintă o rugăciune 
miraculoasă, care este totdeauna eficientă, îndeosebi dacă 
suntem capabili să adormim totdeauna cu unul şi acelaşi gând, 
cu aceeaşi dorinţă de a ne trezi dimineaţa mai veseli şi 
armonici, (v. cap. 10 despre monoideism). 

Ucenicul trebuie să observe cu grijă ce este foarte 
important pentru dezvoltarea sa, cu ce simţăminte a adormit, 
deoarece s-a trezit cu aceleaşi simţăminte care peste noapte au 
devenit mai puternice şi îi va fi mai greu acum să se apere de 
ele. Nimic nu este mai periculos decât să luăm cu noi în lumea 
somnului şi a viselor grijile, furia sau dizarmonia. Desigur, 
trebuie să vrem să scăpăm de proasta noastră dispoziţie şi vom 
reuşi totdeauna. 

În cadrul autocriticii sale zilnice, ucenicul va trebui să 
acorde atenţie tuturor lipsurilor sale. 

Ucenicul trebuie să lupte energic împotriva lipsei de 
îngăduinţă, a inflexibilităţii sale, deoarece în caz contrar el nu va 
putea scăpa de starea de iritare continuă; el trebuie să înveţe să 
suporte cu calm contrazicerile, trebuie să recurgă la concursul 
raţiunii şi să permită şi celuilalt să spună ce crede, căci fiecare 
este dotat cu rațiune şi libertate de voinţă. Cerând de la ceilalţi 
concesii permanente, cel în cauză îi supune la o dependenţă de 
sclavi faţă de el. Cine tinde să progreseze nu trebuie să comită 
astfel de greşeli. 

Toţi oamenii sunt egali în drepturi, în realitate nu există 
nici un fel de diferențieri sociale sau de origine. 


Opinia nedreaptă, dar, din păcate, foarte răspândită, că 
femeia trebuie să se supună bărbatului, că pentru ea nu este 
posibilă atingerea unui nivel de dezvoltare psihică şi intelectuală 
egal cu al bărbatului, reprezintă o gravă eroare, care pune 
pecetea iraţionalului şi a despotismului asupra secolului nostru, 
aparent civilizat. Nu trebuie să educăm femeile ca pe nişte 
păpuşi, nu trebuie să le educăm insuflându-le, încă din copilărie, 
sentimentul supunerii şi al slăbiciunii fizice şi psihice; ele trebuie 
pregătite în mod corespunzător pentru bătălia vieţii şi vor 
deveni atunci egale, din toate punctele de vedere, cu bărbaţii. 

Pentru a ne dezobişnui de lipsa de îngăduinţă nu trebuie, 
desigur, să cădem în cealaltă extremă, spunând în orice situaţie 
„da“, chiar la o petrecere sau o nedreptate. Trebuie să 
procedăm raţional, luând în consideraţie că şi această a doua 
extremă nu ne este permisă. 

De asemenea, trebuie să ne ferim de iritare şi furie. De 
cum începem să ne agităm şi un cuvânt rău este gata să ne 
scape de pe buze, sau muşchii se încordează pentru o faptă 
necugetată, imediat trebuie să ne imaginăm următorul 
raţionament: Ceea ce vreau să săvârşesc acum este nedemn de 
mine! Eu iubesc pe toată lumea şi m-am decis să le fac numai 
bine. Inima mea este însufleţită de dorinţa fierbinte de a-l sluji 
pe toţi; cât de irațional ar fi să-mi dezvălui astfel lipsă de 
stăpânire! Şi de ce sunt atât de iritat? Aproapele meu m-a 
nedreptăţit, el a vrut să-mi facă rău, iar eu vreau să-l plătesc 
pentru aceasta printr-o faptă bună. Fie mai bine ca el să acorde 
mai multă atenţie faptei sale nedrepte, decât să mă las pradă 
supărării şi să-l plătesc răul cu rău. Cine în momentele de furie 
se sileşte să raţioneze în cest mod, acela în majoritatea cazurilor 
nu va spune o vorbă rea şi nu se va înfuria. 

Cu cât vom manifesta mai multă răbdare, cu atât va trece 
mai repede furia. 

Este foarte bine să se manifeste răbdare în timpul zilei, în 
cazul unor neplăceri mici, pe timpul îndeplinirii îndatoririlor de 
serviciu, în relaţiile cu familia şi cei apropiaţi. Răbdarea se 
capătă numai datorită unor antrenamente permanente şi unei 
permanente vigilenţe. Răbdarea este vecină cu dragostea. Dacă 
îţi iubeşti aproapele, vei fi şi răbdător cu el, faţă de lipsurile şi 
neajunsurile lui. II vei privi nu ca pe un om rău, ci doar ca pe un 


suflet aflat în rătăcire. Căci şi tu însuţi eşti la fel şi ai nevoie de o 
imensă răbdare a celorlalţi faţă de tine! 

Ucenicul trebuie să se elibereze, de asemenea, de orice 
orgolii. Aceasta se referă la reprezentanţii ambelor sexe. 
Orgoliul se compune din egoism şi trufie. El este comic, 
deoarece demonstrează naivitate şi superficialitate. 

Ce folos are ucenicul din faptul că oamenii îl consideră 
frumos, deştept, dotat cu bun gust şi fineţe sau savant? Aceasta 
se potriveşte în jocurile copilăreşti. Este mai bine dacă oamenii 
îl consideră bun şi iubitor de adevăr. Este mai bine să fii 
considerat om decât fante. Cine-şi doreşte aplauzele publicului, 
s-a abătut de la calea cea dreaptă. 

Adevărul, iubirea şi binele poartă haine sărăcăcioase. 
Ucenicul care tinde spre aceste virtuţi trebuie să se 
îmbrace curat şi îngrijit, dar simplu şi adecvat, fără nici un fel de 
găselniţe (nebunii) ale modei, îmbrăcămintea nu există pentru 

a-l „compune" pe om, ci doar pentru a-l apăra împotriva 
influențelor atmosferice. 

Cel ce stăpâneşte adevărata cunoaştere trebuie să fie 
modest şi nu trebuie să se împopoţoneze ca un păun, deoarece 
în lumea spirituală, bunătatea inimii este mai de preţ decât 
orice cunoaştere umană. 

Nu este locul aici să vorbim despre numeroasele obiceiuri 
mărunte de care trebuie să se elibereze ucenicul. Civilizaţia 
modernă ne-a înzestrat cu o mulţime de obiceiuri dăunătoare, 
cu numeroase griji mărunte, care ne consumă timpul, astfel, 
încât despre un singur aspect de acest fel se poate scrie o carte 
întreagă. Pe măsura adâncirii autocunoaşterii, ucenicul va reuşi 
să observe părţile comice ale acestui balast şi să se elibereze cu 
încetul de el. 

Insemnătatea virtuţilor menţionate şi a înaltei dezvoltări 
etice merită pe deplin că, la încheierea acestui capitol, ucenicul 
să-şi îndrepte din nou atenţia spre achiziţionarea tuturor 
celorlalte calităţi, pe care le va căpăta în următoarele capitole, 
să fie realizate nu atât pentru folosul propriului trup trecător, cât 
pentru bunăstarea aproapelui şi în folosul spiritului nemuritor 
care se avântă spre progres. 

8 Despre OD. 

Toate comunicările astrale au loc numai cu ajutorul unei 
substanţe infinit de fine, care a fost denumită de savantul Karl 


von Reichenbach „od", de la numele zeului norvegian „Odin", 
care conducea lumea. 

Prin nenumărate experienţe, pe care le-a desfăşurat într- 
un mod strict ştiinţific şi riguros, Reichenbach a demonstrat că 
trupul omului radiază, emite radiaţii luminoase sau, uneori, chiar 
palpabile, care înfăşoară întregul corp. 

In continuare el a demonstrat că acest od este capabil de 
polarizare. Partea dreaptă a corpului emite radiaţii albăstrui şi, 
ca şi mâna dreaptă, acţionează pozitiv asupra unui magnet 
mineral, pe când partea stângă emite radiaţii roşiatice şi 
acţionează negativ, ca şi mâna stângă. 

Aceste radiaţii otice sunt extrem de diferite la 
reprezentanţii celor două sexe şi, chiar la cei de acelaşi sex se 
remarcă diferenţe mari, suferind, de asemenea, mari modificări 
în funcţie de starea sănătăţii. Radiațiile cele mai luminoase şi 
puternice se înregistrează la omul sănătos, pe când bolnavul 
emite radiaţii slabe şi palide. 

Udul este emis de toate substanţele organice şi 
anorganice; probabil întregul univers este plin cu acesta. Chiar 
luna şi soarele îl emit. In corpul uman udul este activat pe cale 
chimică. Noi îl emitem şi receptăm permanent. Noi îl emitem la 
fiecare mişcare, la fiecare respiraţie din picioare pe pardoseală, 
din mâini asupra tuturor obiectelor pe care le atingem, asupra 
tuturor materialelor lemn, metale, apă, hainele noastre etc. 

La partea inferioară a corpului radiaţiile emise sunt mai 
gălbui, iar partea superioară emite radiaţii mai albăstrui, într-un 
corp bolnav predomină radiaţiile gălbui. Orice persoană cu 
percepţie extrasenzorială se poate convinge imediat de 
existenţa acestor radiaţii. Partea mai puţin sensibilă a neamului 
omenesc din păcate mai mult de jumătate dintre oameni se 
poate convinge pe deplin de existenţa radiaţiei otice numai prin 
dezvoltarea sensibilităţii psihice, în orice caz, următorul 
experiment interesant ne permite să ne facem o imagine a 
acestei radiaţii 

. Corpului uman. Dacă ne vom pomeni pe neaşteptate 
într-o cameră întunecoasă, unde se mai află încă o persoană, 
ştiind unde anume se găseşte cealaltă persoană şi, 
presupunând că stă perfect liniştită, fără a-şi trăda prin nici un 
zgomot prezenţa, după cea o jumătate de oră, iar uneori după 
abia o oră, vom putea distinge în direcţia respectivă o slabă 


fosforescenţă, care încet devine mai intensă şi ia conturul unui 
corp uman. Din păcate, această experienţă nu reuşeşte 
totdeauna, deoarece nu oricine dispune de suficientă răbdare. 

In urma tuturor cercetărilor întreprinse, udul a început să 
fie considerat conductor material al forţei vitale, deoarece udul 
sănătos se transmite unui corp bolnav şi îl vindecă. Udul este, 
de asemenea, conductor al gândurilor, lucru de care ne 
convinge telepatia. El umple întreaga natură şi este elementul 
formativ, care dă viaţă chiar şi regnului mineral; transferat 
asupra altui organism, nu-şi pierde proprietăţile. 

Ştiinţa, care până acum a negat existenţa udului şi, în 
parte, încă o neagă, este nevoită, datorită celor mai noi 
descoperiri, să recunoască acest adevăr. Un număr nesfârşit de 
savanţi au demonstrat, prin numeroase experienţe de 
necontestat, existenţa emisiei otice a corpului omenesc, 
existenţa, în general, a udului, minunatele sale proprietăţi; ei au 
ajuns permanent la concluzia că udul constituie transportul 
material al voinţei, gândurilor şi energiei vitale. 

Datorită fineţii sale udul pătrunde prin toate corpurile 
materiale, mai puţin fine, îndeosebi prin lemn, metale şi părţi 
ale corpului uman. Astfel, el are o mare asemănare cu multe 
tipuri de radiaţii nou descoperite. Reichenbach putea abate acul 
busolei cu un deget, fără să atingă în vreun fel busola, ca şi cum 
degetul său era un magnet. 

Această proprietate adică a fost arătată în ultima vreme 
de Harnak, profesor la universitatea din Halle. Experiențele lui 
confirmă emisia unei forţe magnetice din mână. Profesorul a 
remarcat că, la o uşoară frecare a geamului cutiei unei busole, 
acul acesteia se va abate, fiind deviat de la poziţia iniţială. 
Remarcabile sunt experienţele desfăşurate de colonelul Ro-chat, 
directorul Politehnicii din Paris, care a studiat îndeosebi 
problema exteriorizării udului uman şi a confirmat pe deplin 
descoperirile lui Reichenbach. El a reuşit şi imprimarea pe placă 
fotografică a radiaţiei corpului omenesc. 

lată ce povesteşte despre aceste experienţe ale lui Rochat 
autorul lucrării „Magia ca ştiinţă a naturii", Du Presle: 
„Experiențele lui Rochat constituie un strălucit exemplu de 
pătrundere a ştiinţelor naturale moderne în domeniul magiei. 
Partea cea mai întunecată a magiei vrăjitoria va fi pusă în 
lumină şi-şi va găsi explicaţia ştiinţifică, atâta timp cât 


magnetismul constituie conducătorul energiei vitale, dacă este 
capabil de exteriorizare, păstrându-şi totodată capacitatea de 
sensibilitate". 

„Din cele mai vechi timpuri se cunoaşte, de pildă, aşa- 
numita imagine vrăjită; se executau din ceară figurine şi, prin 
tratarea lor cu asprime era produs un rău oarecare persoanelor 
pe care le reprezentau. Acum Rochat a demonstrat că nu numai 
apa, dar şi alte substanţe dense, pot acumula udul exteriorizat 
şi, prin aceasta, devin capabile de sensibilitate; în cazul unui 
raport magnetic existent (despre raport v. cap. 13), se poate 
produce un rău omului care emite' udul. Rochat introducea o 
mică statuetă confecţionată din ceară în fluxul otic exteriorizat 
şi, dacă aceasta era înţepată cu acul, se descopereau înţepături 
pe aceleaşi părţi ale corpului unui somnambul care emitea udul. 
Pe capul figurinei de ceară au fost fixate fire de păr prelevate de 
la o somnambulă (de la ceafă), apoi figurina a fost îndepărtată. 
Rochet a trezit-o pe somnambulă şi a început să discute cu ea. I) 
eo-dată, ea a dus mâna la ceafă, susţinând că a fost trasă de 
păr. In acelaşi timp a fost trasă de păr figurină de ceară. Apoi, în 
calea fluxului otic exteriorizat a fost aşezată o placă fotografică. 
S-a luat o fotografie a subiectului (somnambulei). Când acest 
portret a fost înţepat de două ori cu acul, somnambula a simţit 
înţepăturile exact în locurile respective pe mâna dreaptă, a 
strigat şi şi-a pierdut pentru o secundă cunoştinţa. Când s-la 
revenit dosul mâinii drepte s-au observat două dungi roşii care 
nu fuseseră acolo anterior şi care corespundeau pe deplin 
dungilor trasate cu acul pe fotografie, în cadrul unei alte 
experienţe Rochat a făcut înţepături pe mâinile încrucişate de 
pe portret. Somnambula a început să plângă şi peste 2-3 minute 
a apărut, sub ochii privitorilor şi stigmatul respectiv. Sugestia şi 
autosugestia sunt excluse, deoarece Rochat se întorcea 
intenţionat cu spatele când înţepa imaginea, iar somnambula nu 
ştia nici unde se află imaginea". 

„După ce s-a convins odată că din mâna lui iese un 
adevărat flux magnetic şi că poate adormi somnambula ţinând 
mâna în faţa frunţii sale, i-a venit ideea să transfere unei 
plăcuţe de sticlă această radiaţie; apoi i-a ordonat asistentului 
ascuns după un paravan să suprapună această plăcuţă peste 
imaginea fotografică a somnambulei, care imediat a încetat să 
vorbească şi a adormit. Atunci Rochat s-a dus după paravan şi a 


trezit-o pe somnambulă, suflând asupra fotografiei. Când 
somnambulei i s-a povestit ce s-a întâmplat, ea a crezut cu greu 
şi a declarat că, la repetarea experienţei, ea ar putea să-şi 
înfrângă somnolenţa. Când cele două plăcuţe au fost suprapuse 
din nou, n-a durat nici un minut şi ea a adormit din nou" în 
cadrul acestor experienţe de exteriorizare, Rochat a ajuns până 
acolo încât în dreapta somnambulei a apărut un spectru 
luminos, adică dublura exteriorizată vizibilă de somnambulă şi a 
trebuit realizat un experiment pentru a demonstra realitatea 
acestui spectru cu ajutorul fotografiei. De aceea Rochat a dus 
somnambula la fotograful Nadar. Somnambula era cufundată 
într-un somn magnetic şi a spus că spectrul se află la distanţa 
de | m de ea. Rochat a întins mâna în direcţia arătată de ea şi 
somnambula i-a spus că simte o atingere directă, de unde se 
putea deduce că acum el atinsese spectrul (fantoma). Apoi 
mâna i-a fost luminată pentru a menţine aparatul de fotografiat. 
Timp de un sfert de oră aparatul a fost îndreptat spre locul 
respectiv, în acest timp somnambula îşi relata impresiile: ea 
vedea că dublura sa străluceşte într-o lumină albăstruie, că are 
un trup ce se distinge nu prea clar, că faţa, pe care ea o vede în 
profil, care este mult mai clară, este înconjurată de o flacără 
tremurătoare. Pe placa developată a apărut un profil, iar sub 
nas şi pe ochiul drept erau două pete, al căror studiu 
microscopic a demonstrat că acestea nu sunt defecte ale 
peliculei (plăcii de sticlă). De aici Rochat a dedus că, poate, 
chiar somnambula însăşi are puncte hipnogene, din care apare 
o radiaţie magnetică mai puternică decât din alte puncte ale 
corpului. Un studiu minuţios a demonstrat existenţa acestor 
puncte, despre care Rochat nu ştia până atunci. Deoarece 
somnambula nu avea astfel de puncte în partea stângă a 
corpului, fantomă a fost fotografiată din partea dreaptă". 

Dacă simţul tactil poate fi exteriorizat, acest lucru trebuie 
să fie posibil şi în ceea ce priveşte celelalte simţuri. Când Rochat 
a pus în apă sensibilizată de od un flacon cu o substanţă 
puternic mirositoare, mulţi subiecţi au simţit mirosul acesteia. O 
persoană a căzut în extaz când în apă a fost introdus un flacon 
cu picături de laur. Fără voie îţi vin în minte frunzele de laur 
(dafin) pe care le avea Pitia la Oracolul de la Delfi. Când Rochat 
a aşezat lângă umărul somnambulei adormite o soluţie de sare 
Glauber şi o a treia persoană a realizat cristalizarea acesteia, 


somnambula a suferit în acelaşi timp o contracție foarte 
dureroasă a mâinii; după 12 zile în masa cristalină a fost înfipt 
un cuţit şi somnambula, aflată în camera vecină, a simţit 
înţepătura şi a scos ion strigăt. 

În timpul primei sale experienţe, Rochat a făcut fără să 
vrea o greşeală, în loc să lase lichidul odizat să se evapore în 
mod natural, el l-a aruncat afară pe fereastră. Aceasta s-a 
petrecut într-o seară, când afară era un ger puternic şi el trebuia 
să execute nişte experienţe cu două persoane, care erau 
invitate şi a doua zi. Dar ele nu au venit. După o zi a venit una 
dintre persoane, cu mare greutate, arătând a fi foarte bolnavă. 
Ea a povestit ce au păţit în cursul nopţii precedente: amândouă 
au avut colici foarte puternici şi au îngheţat cumplit, neputând 
să se încălzească toată noaptea. 

Dar udul este şi individual şi depinde de proprietăţile 
psihice ale omului. El modifică tonul dominant (de bază) în 
funcţie de starea sufletească. Despre aceasta putem citi în 
articolul medicului Stanton Huker din caietul 3 anul XIII al „Lumii 
supra-simţurilor", articol intitulat „Radiațiile umane şi spectrul 
lor", care reprezintă o dovadă târzie a emisiei otice şi din care 
aflăm că razele emise de oameni foarte pasionaţi au, de cele 
mai multe ori, o culoarea intensă verde închis. Cei ce caută să 
fie buni şi să facă fapte bune emit raze de culoarea roz; marii 
gânditori emit radiaţii albastru închis; la cei iubitori de artă 
razele au culoarea galbenă, iar cei abătuţi sau preocupaţi au o 
emisie de culoare cenuşie. Oamenii care duc o viaţă 
destrăbălată emit raze cu o culoare brun-murdar; persoanele 
religioase şi virtuoase emit raze albastru deschis; cei cu 
tendinţe spre progres verde-deschis; bolnavii fizic sau psihic 
raze de culoare verde închis etc. 

Culorile se văd la periferia radiaţiilor, care îmbracă 
întregul corp ca un înveliş. Ele se schimbă, dar în nici un caz nu 
influenţează tonul de bază, care în partea dreaptă este 
albăstrui, iar în stânga roșiatic. 

După Reichenbach, ochii oamenilor par în întuneric mai 
întâi complet întunecaţi, dar după un timp oarecare încep să 
lumineze şi, cu cât persoana respectivă este într-o stare de 
agitaţie sufletească mai puternică, cu atât fascicolul de raze 
emis de ochii săi este mai luminos. Emoţiile psihice intensifică 
emisia adică, dar influenţează, de asemenea, modificând 


calitatea acesteia. Intensitatea gândurilor are, de asemenea, 
influenţă asupra procesului de emisie adică. Cu cât un 
magnetizator se gândeşte mai intens la ceea ce face, cu atâtel 
îşi va atinge obiectivele mai bine şi mai uşor. 

Udul este pe deplin individual. Dacă diferite persoane vor 
magnetiza prin acţiunea lor un pahar cu apă, de fiecare dată 
aceasta va avea un gust aparte. Odată, într-o societate 
numeroasă, o persoană deosebit de sensibilă a cerut celor 
prezenţi să-l dea fiecare câte un obiect mărunt după aspectul 
căruia să nu poată fi recunoscut posesorul acestuia, dar care să 
fi fost purtate timp îndelungat de posesorii respectivi, ca bijuterii 
(inele), mănuşi etc. Persoana sensibilă a amestecat foarte bine 
aceste obiecte şi apoi le-a înapoiat, cu o precizie uimitoare, 
posesorilor respectivi, îndată ce lua în mână un obiect, ea intră 
în comuniune cu udul respectivului posesor de care era 
impregnat obiectul şi care îl atrăgea irezistibil spre persoana 
căreia îi aparţinea obiectul. Persoanele foarte sensibile disting 
proprietăţile individuale ale udului chiar când se amestecă cu o 
serie de alte emanaţii. 

Pe scurt, putem să declarăm, alături de Du Presle că la 
baza individualităţii noastre se află udul. 

În lucrarea sa „Magia ca ştiinţă a naturii”, partea a doua, 
la pag. 56 el spune: „Toate particularităţile organice şi psihice 
prin care fiinţele vii se deosebesc unele de altele sunt, fără 
îndoială, de natură adică. Recunoaştem aceasta mai mult sau 
mai puţin în toate procesele de exteriorizare adică, la toate 
funcţiile denumite magice, deoarece ele se săvârşesc fără 
contribuţia corpului material şi pentru care noi considerăm ca 
agent omul magic interior, în cazul acestor funcţii magice omul 
acţionează de la periferia corpului său către exterior, iar noi nu 
suntem făcători de minuni, deoarece şi aceste funcţii trebuie să- 
şi aibă fundamentul fizic. 

Deci, la analiză considerăm în permanenţă ca ultimă 
verigă a procesului psihic această emisie adică, ca urmare noi 
pătrunzând în domeniul fizicii invizibilului, dar în nici un caz a 
supranaturalului. Astfel, toţi magii realizează faptul că omul otic 
interior se contopeşte cu fiinţa adică interioară a naturii, le 
percepe influenţa şi poate acţiona asupra lor". 

Totul emite radiaţii! Despre aceasta putem vorbi cu 
încredere datorită celor mai noi descoperiri. 


Toate substanţele materiale au proprietatea de forma 
permanent emisii de radiaţii. Elementul nou-descoperit „radiul", 
care poate fi transformat într-un alt element „heliul“, ne 
convinge de proprietăţile materiei de a genera de la sine 
radiaţii, deoarece radiul le emite cu o forţă de necrezut, fără a 
se împuţina defel. Ceva similar se petrece şi cu trupul omenesc. 
Udul care a luat naştere în el este emis necontenit şi se 
restabileşte neîncetat. Dacă pierderile de od se află într-un 
raport corect cu reînnoirea sa, corpul este sănătos, în principal, 
udul este emis din păr, din mâini şi picioare; din mâini emisia 
este deosebit de puternică din degetele mare, arătător şi 
mijlociu; el iese mai ales din vârfurile degetelor sub forma unui 
norişor albăstrui, subţire, care se roteşte în jurul degetelor şi se 
împrăştie apoi în sus. Reichenbach a denumit acest norişor 
„flacără adică". Senzitivii descriu apa magnetizată de od ca pe 
un lichid fosforescent care fumegă şi care, amestecat cu o 
baghetă, poate fi asemănat cu un foc lichid. 

Aură strălucitoare pe care cei sensibili o vedeau în jurul 
capului unui sfânt nu era nimic altceva, decât o puternică emisie 
a flăcării otice, ceea ce putem demonstra aici. Marele 
magnetizator Kramer le apărea adesea în semiîntuneric celor 
sensibili cu o aureolă strălucitoare în jurul capului. 

În acelaşi fel savanții explică majoritatea minunilor biblice. 
Apostolii şi sfinţii, datorită modului lor de viaţă şi înaltului lor 
simţ etic, aveau o emisie adică deosebit de puternică şi intensă; 
de aceea, cu ajutorul ambelor mâini, a respirației şi, uneori şi 
printr-o deosebită concentrare a voinţei pentru vindecare, ei 
puteau transmite unui trup bolnav o cantitate atât de mare de 
od, încât se restabilea schimbul otic perturbat de boală şi corpul 
omului redevenea sănătos. 

Udul este oprit asemenea luminii, poate fi concentrat de o 
lentilă şi dispersat de o alta. Udul poate voala, de asemenea, o 
peliculă fotografică aflată în caseta opacă. 

Despre razele N, nou-descoperite, care sunt perfect 
identice razelor otice descoperite de Reichenbach, vom prelua 
din raportul lui Pavel Zillman, care a fost publicat în „Noua 
revistă metafizică" (caietul 6 pag. 365 anul 1904), prezentat la 
congresul de la Dresda la 24 septembrie 1904 următorul pasaj: 
„Trecând de la diferitele substanţe radioactive ale împărăției 
mineralelor, ne vom referi la plante, animale şi om. Aici, în 


lumea activităţii conştiente superioare constatăm, de 
asemenea, emisia continuă din interior în afară. Mai întâi 
aceasta este formată de undele calorice ale corpului viu şi 
undele electrice, cunoscute de multă vreme. Acum savanții 
francezi Blondelot şi Charpantier au descoperit la Nancy un al 
treilea tip de raze, denumite de ei raze N. Metodă ştiinţifică de 
cercetare a constat în apropierea unei hârtii acoperite cu un 
strat de sulfură de calciu, de părţile corpului care manifestă o 
activitate mai intensă. Sulfură de calciu devine fosforescentă şi 
pe hârtia respectivă apare conturul luminos al organului vizat. 
Astfel, udul luminos al corpului uman, de existenţa căruia am 
fost deja convinşi în anii '50 datorită experienţelor riguroase ale 
lui Reichenbach, a fost descoperit din nou în mod ştiinţific. Până 
în prezent numai savanții francezi au reuşit să urmărească 
aceste fenomene. Despre mecanismul experienţelor lui 
Blondelot şi Charpantier nu se cunoaşte încă dincolo de hotarele 
patriei lor. 

Aici se deschide un nou tărâm propice pentru cercetări. 
Imaginaţi-vă o scufiţă acoperită cu sulfură de calciu, care se 
îmbracă pe capul celui supus experienţelor. De îndată ce 
subiectul începe să vorbească, începe să lumineze în creierul 
său centrul vorbirii, aşa-numita circumvoluţie a lui Broca, în 
partea anterioară stângă, producând fosforescenţa învelişului. 
La scriere se obţine un efect mai slab al centrului scrierii. 
Experiențele ulterioare vor permite localizarea centrilor din 
creier, cel puţin a celor dispuşi la suprafaţă, mai bine şi mult mai 
uşor decât în cazul vivisecţiei! Mielita, al cărei diagnostic are o 
mare însemnătate în medicină, poate fi determinată mai uşor şi 
mai precis. Şi ceea ce este mai important, un corp mort nu 
emite nici un fel de raze N şi astfel putem determina cu precizie 
despărţirea monadei din corpul material", într-un alt pasaj se 
spune: „în practică aceste raze au fost folosite dintotdeauna de 
magnetizatori, pentru a elimina dereglările din diferite corpuri 
eterice şi fizice". 

9 Telepatia sau transmiterea gândurilor. 

O telepatie perfectă necesită o stăpânire completă a 
concentrării gândurilor şi stării pasive. În cazul majorităţii 
acţiunilor otice avem de-a face cu trei factori invariabili şi 
anume: agentul (cel ce-l lansează, adică cel ce produce voinţa, 


elementul pozitiv), percipientul (elementul pasiv primitorul) şi, 
în fine, udul (care transmite voinţa, intermediarul). 

Ucenicul se poate antrena în mod egal în rolul de agent şi 
percipient. El trebuie să convingă o persoană simpatică pentru 
a-l ajuta în acest exerciţiu şi a se antrena astfel laolaltă. Dar 
această persoană trebuie să fie sănătoasă şi trebuie să aibă o 
bună moralitate; ucenicul trebuie să fie convins în mod deosebit 
de aceasta, ca şi de faptul că persoana este pe deplin demnă de 
încrederea sa şi-l este atât de devotat, încât nu i-ar putea în nici 
un fel face rău. De asemenea este necesar ca persoana 
respectivă să fie convinsă pentru a se antrena în permanenţă în 
stare activă sau pasivă, iar pregătirea teoretică necesară o 
poate afla cu uşurinţă în cuprinsul prezentei lucrări, sau din 
propria experienţă. 

Percipientul, adică partea care recepționează, nu trebuie 
hipnotizat, pentru ca persoanele neîncrezătoare să nu-şi explice 
astfel fenomenele ce urmează prin hiperestezie. 

Pentru a explica transmiterea la distanţă a gândurilor unii 
savanţi au emis presupunerea că în cazul telepatiei poate avea 
loc emiterea inconştientă a unor şoapte. De exemplu, dacă timp 
îndelungat ne vom gândi la un anumit număr, se poate constata 
o mişcare foarte slabă a buzelor. Dorinţa de a vorbi, în starea de 
concentrare maximă, va trebui să devină în final atât de 
puternică, încât agentul poate şopti, contrar voinţei sale, deşi 
ţine gura strâns închisă. Aceasta este o şoaptă interioară, tot 
aşa cum, la gândul unei fraze muzicale, fără voie, o reproducem 
în gând. Această şoaptă se va transmite foarte slab centrelor 
vorbirii, astfel încât doar auzul percipientului, aflat în 
hiperestezie datorită hipnozei, o poate înregistra. Aceşti savanţi 
nu pot totuşi găsi o explicaţie cât de cât fundamentată a 
telepatiei în condiţiile în care agentul şi percipientul sunt 
separați printr-o draperie, se află în încăperi diferite sau la 
distanţă mare unul de celălalt. 

Teoria şoaptei poate fi aplicată doar dacă agentul are o 
voinţă slabă; dar cel ce se instruieşte conform prezentei 
metodici are o* stăpânire de sine ce nu admite o asemenea 
explicaţie a experienţelor sale de telepatie. 

De asemenea, explicaţia prin intermediul şoaptelor nu 
rezistă în cazul transmiterii prin telepatie a unor desene şi figuri. 


Cercetătorii declară cu convingere că în nici un caz 
transmiterea gândurilor nu poate avea altă explicaţie, decât 
nebunia sau înşelăciunea involuntară. Acesta este, din păcate, 
punctul de vedere al savantilor, în majoritate, în ceea ce 
priveşte ocultismul în general. Ceea ce ei nu pot concepe, ce nu 
se potriveşte sistemului lor de noţiuni, pur şi simplu nu are 
dreptul să existe; dacă faptele încep să nu le dea pace, nu mai 
pot fi ignorate, ei le înghesuie unde se nimereşte, total 
nepotrivit. Se vehiculează cele mai imposibile teorii pentru a le 
explica, pentru că nu poate fi acceptată realitatea evidentă, 
care însă nu se proclamă de la înălţimea nici unei catedre. Cu 
cât un adevăr este mai simplu, elementar, cu atât mai greu este 
acceptat de clica savanților. Majoritatea nu au nici idei, nici mod 
de gândire proprii. Pentru ei reprezintă adevărat şi de 
necontestat doar ceea ce le-a fost administrat de somităţi drept 
adevăr. 

Nu exagerăm, căci dacă lucrurile nu ar sta astfel, nu s-ar fi 
răspândit atât de mult concepţia materialistă, falsă şi care 
înăspreşte sufletele. 

În ţara tuturor minunilor, India, telepatia este folosită 
deseori. Un caz similar a avut loc în timpul războiului dintre 
Anglia şi Afganistan. Hinduşii au aflat de rezultatul unei bătălii 
cu o zi înainte de a se fi primit comunicarea oficială. Guvernul 
englez a ordonat efectuarea unei cercetări a evenimentului 
respectiv şi s-a constatat că un hindus transmitea pe cale 
telepatică datele de pe câmpul de luptă. 

Telepatia poate avea următoarele forme: 1) transmiterea 
de către agentul treaz a unor imagini mentale unui percipient 
treaz; 2) transmiterea de către agentul treaz a unor imagini 
mentale unui percipient în stare de somn, sub forma unor vise; 
3) transmiterea de către agentul treaz a unei imagini mentale 
unui percipient adormit, sub forma unui spectru (fantomă) 
vizibil; 4) transmiterea de către agentul aflat în stare de somn a 
unor imagini unui percipient treaz (în stare de veghe), sub forma 
unei fantome vizibile sau a unui gând; 5) transmiterea unei 
reprezentări oarecare de către un agent ce şi-a părăsit trupul, 
adică mort, unui percipient viu, treaz sau adormit, sub forma 
unei fantome său gând (înştiinţare, vis, inspiraţie). 

Primul tip de telepatie va fi studiat în exerciţiile ce 
urmează, cele din cel de-al doilea tip vor fi prezentate în 


capitolul despre „provocarea intenţionată a somnului", pe când 
tipurile trei, patru şi cinci vor fi prezentate în partea a 3-a, de 
ştiinţă celor iniţiaţi în cel mai înalt grad. 

În vederea însuşirii capacităţii de transmitere a gândurilor 
sunt necesare, în primul rând, o mare încredere în sine şi, mai 
ales, o voinţă puternică, bine antrenată, încrederea în succesul 
acţiunii va înlesni desfăşurarea cu succes a experimentelor. 
Ucenicul care şi-a educat răbdarea prin precedentele exerciţii 
trebuie să fie şi aici la fel de perseverent, până la obţinerea 
rezultatului dorit. Este din nou necesar să amintim necesitatea 
de a efectua exerciţiile în izolare, în compania unei persoane 
care, desigur, nu are o voinţă tot atât de puternică cu a 
ucenicului, deoarece nu a parcurs în întregime prezentul manual 
până aici. Dacă vom fi silitori şi punctuali în efectuarea 
antrenamentelor, rezultatele nu vor întârzia prea mult. 

Trebuie să alungăm orice urmă de îndoială şi să nu ne 
molipsim de scepticism, în acest sens este foarte bine să ne 
abţinem de la a povesti unor terţi despre exerciţiile noastre. 
Numai în cazul dobândirii constante a succesului şi a unei 
absolute încrederi este admis, uneori, să efectuăm în comun 
exerciţiile, principalul mobil fiind dorinţa de a-l convinge pe cei 
ce se îndoiesc. Trebuie să reținem că cei doi participanţi la 
experiment trebuie să fie legaţi printr-o simpatie reciprocă, între 
ei fiind o prietenie armonioasă. Dacă sunt fraţi sau rude de 
sânge, succesul se va constata mai rapid, în cazul soţilor legaţi 
printr-o iubire puternică, datorită amestecului odelor, este 
posibil, de asemenea, succesul rapid al experienţelor. Cu cât 
proprietăţile otice ale participanţilor sunt mai apropiate, cu atât 
rezultatul este mai sigur şi mai rapid. Desigur, cu cel puţin 2 ore 
înainte de desfăşurarea experimentului, amândoi trebuie să fie 
într-o stare de pură armonie sufletească. 

De asemenea, ambele părţi trebuie să fie perfect 
sănătoase, deoarece orice indispoziţie fizică acţionează ca o 
frână, iar dacă agentul este cel indisponibil, aceasta poate 
provoca un insucces. 

Desigur, este posibil un insucces întâmplător, dar nu 
trebuie să i se acorde prea multă atenţie şi nici nu trebuie să fim 
speriaţi. Speranţa de a realiza ulterior comuniunea sufletească 
cu rudele şi prietenii, la orice distanţă ne-am afla unii de alţii, 
reprezintă răsplata pentru eforturile de autoperfecţionare pe 


care le-am depus. Ucenicul trebuie să creadă că, imediat ce a 
căpătat proprietatea de transmitere a gândurilor, va putea, prin 
intermediul acesteia, să facă bine celor ce-l sunt apropiaţi. Cu 
cât oamenii se ocupă mai conştiincios de telepatie, cu atât mai 
mult cel ce aspiră d. p. d. v. etic către treptele cele mai de sus 
îşi va subordona aceste gânduri, pe când cei nearmonici nu vor 
putea realiza această nicicând. 

Pe când percipientul pe care l-am ales pentru experienţele 
noastre telepatice se antrenează încă în concentrarea gândurilor 
şi stare pasivă, problema noastră este călirea voinţei, într-o 
concentrare prelungită. 

Dacă mergem pe stradă în spatele unei persoane, avem o 
minunată ocazie pentru aceasta. 

Privim îndelung şi intens în ceafa persoanei respective şi 
avem o dorinţă puternică ca acesta să se întoarcă şi să 
privească înapoi spre noi. Înfăţişarea persoanei sau tot ce ne 
înconjoară nu trebuie să ne abată în nici un caz de la această 
idee, pe care trebuie să ne-o menţinem cu tărie, astfel încât ea 
să pătrundă în creierul celui aflat în faţa noastră. 

Va trebui să ne imaginăm că ideile noastre pătrund, ca 
ceva material, în ceafa persoanei ce păşeşte în faţa noastră şi 
se fixează bine acolo. 

Desigur, la început experienţele nu vor fi încununate de 
succes. Dar nu trebuie să vorbim despre aceasta. Chiar dacă nu 
se înregistrează nici un fel de progrese vizibile, totuşi ne-am 
atins scopul de a ne antrena voinţa în acest sens. Trebuie să fim 
convinşi că persoană, chiar dacă nu întoarce capul la comanda 
noastră mentală, va resimţi totuşi influenţa noastră, chiar dacă 
nu se va manifesta în nici un fel. În aceasta constă scopul 
antrenamentelor de transmitere a gândurilor. Exerciţiile trebuie 
efectuate zilnic, cel puţin odată, oriunde este posibil la teatru, 
pe stradă, într-un hotel etc. 

Dacă s-a realizat un oarecare succes în transmiterea 
dorințelor proprii, se trece la următorul exerciţiu, mult mai 
dificil. Dacă întâlnim pe cineva pe stradă, îl vom obliga (exclusiv 
printr-o concentrare a voinţei) să o ia la dreapta sau la stânga, 
acolo unde vom dori noi. Privind drept în ochii persoanei 
respective, îi vom transmite în gând, cât mai repede, comanda 
noastră: „Trebuie să coteşti într-acolo, aşa vreau eu!". 


Poate că nici în cadrul acestui exerciţiu nu se va înregistra 
vreun rezultat vizibil, el fiind mai dificil, datorită lipsei 
posibilităţii de a acţiona timp îndelungat asupra persoanei 
vizate. Deci vom fi nevoiţi să transmitem cu ajutorul privirii 
voinţa noastră persoanei respective. Aici ne va fi de folos 
privirea magnetică, în cazul acestei experienţe, persoana vizată 
va resimţi efectul puternicei voințe ce o influenţează şi va intra 
în panică. Persoană îşi va manifesta vizibil neliniştea din interior, 
la care l-am împins datorită concentrării voinţei. Persoana va fi 
nehotărâtă când va trebui să o ia într-o parte sau alta. 

Dacă experienţele vor fi efectuate în aer liber, va fi 
necesar, pentru început, să alegem străzi mai puţin animate, 
pentru ca prudenţa în cazul traficului prea intens să nu-l 
distragă atenţia ucenicului de la scopul exerciţiului. După un 
timp oarecare, alături de exerciţiul de mai sus, putem efectua şi 
pe cel următor. 

Este rugată o persoană care ne este prietenă dar o 
persoană simpatică, care locuieşte foarte aproape de noi, dacă 
se poate în aceeaşi casă sau curte, sau la maximum câteva 
străzi distanţă, ca la momentul stabilit, în momentul precis (de 
preferat seară sau dimineaţa devreme) să renunţe, timp de 20- 
30 minute, la orice fel de activitate, să se aşeze cât mai comod 
şi să alunge cât se poate de energic orice fel de gânduri. 

În acelaşi timp, ne vom aşeza şi noi cât mai comod în 
camera noastră, în linişte şi vom evoca în mintea noastră chipul 
persoanei respective, străduindu-ne ferm să menţinem această 
imagine pe întregul interval al exerciţiului. 

Apoi, cu cea mai mare concentrare de care suntem 
capabili, ne vom gândi că persoana respectivă trebuie să 
execute o anumită acţiune. 

Şi aici succesul se obţine arareori, dar vom putea afla 
ulterior de la respectiva persoană în ce măsură am reuşit să o 
influenţăm. Dacă am reuşit să acumulăm suficientă forţă, vom 
alege o persoană cu un grad de rudenie mai îndepărtat, aflată la 
o distanţă mai mare. Este de la sine înţeles că trebuie să ne lege 
o simpatie reciprocă. Experiențele se vor efectua de 2-3 ori pe 
săptămână, timp îndelungat. 

În timpul experienţelor cu persoane ce nu sunt de faţă, cel 
mai bine este să ne imaginăm că ne leagă un fir sau un tub, prin 
care transmitem percipientului gândurile noastre. 


După ce ne imaginăm foarte clar chipul persoanei căreia îi 
sunt destinate gândurile noastre, trebuie să ne imaginăm că 
aceasta este aşezată în camera sa, relaxată, pasivă, apoi să ne 
adresăm acestei persoane, vorbindu-l întâi cu glas încet, apoi 
doar în gând. În acelaşi timp nu trebuie să uităm de imaginea 
firului de legătură. 

Aceste exerciţii de influențare la distanţă trebuie 
executate la început în starea de linişte şi relaxare cunoscută şi 
în completă singurătate. Este posibilă cunoaşterea în 
permanenţă a rezultatelor. In acest timp, prietenul său ruda 
noastră, care s-a antrenat în permanenţă în realizarea stării 
pasive de concentrare, trebuie să fie capabilă pentru efectuarea 
experienţelor în comun. Chiar dacă nu se va obţine nici un fel de 
rezultate pozitive, folosul acestor exerciţii va fi mare, datorită 
dezvoltării voinţei pe care o favorizează. 

Persoana receptoare se aşează cu spatele. Atunci ne vom 
aşeza imediat în spatele său şi luăm în mână un mic obiect 
oarecare, astfel încât percipientul, care trebuie să stea şi cu 
ochii închişi, nu va avea în nici un fel posibilitatea de a vedea 
obiectul respectiv. Apoi vom privi cu foarte multă atenţie 
obiectul şi îl proiectăm cu gândul în ceafa percipientului, 
imaginându-ne că creierul persoanei este descoperit şi putem 
aşeza obiectul în interior. Cu cât suntem mai capabili să ne 
concentrăm astfel, cu atât mai clar va apare vederii interioare a 
celuilalt imaginea obiectului. 

La început imaginea va apare doar după o serie de 
repetări şi, mai întâi, doar ca o imagine ceţoasă, neclară: încet, 
încet, cu fiecare exerciţiu, imaginea va deveni tot mai clară, 
astfel încât percipientul va identifica cu precizie imaginea 
mentală, descriind exact obiectul. 

Mai întâi se efectuează antrenamentele cu unul şi acelaşi 
obiect, până când aceasta va fi identificat cu uşurinţă. Desigur, 
nu va trebui să divulgăm obiectul, ascunzându-l cu grijă. Dacă 
obiectul a fost identificat măcar odată, experienţele se continuă 
cu un alt obiect şi aşa mai departe. 

Dacă ne-am antrenat suficient, fiecare în rolul său de 
emiţător sau receptor, vom inversa rolurile. Exerciţiul acesta va 
fi mai dificil, deoarece actualul agent este antrenat să 
recepţioneze şi invers. Dar cel ce a emis gândurile va recepționa 


cu mai multă uşurinţă, deoarece a reuşit să-şi perfecţioneze mai 
mult starea de pasivitate. 

Dacă după schimbări repetate ale rolurilor (inversări), se 
reuşeşte eliminarea oricărei erori şi ambii participanţi au devenit 
la fel de buni emiţători ca şi receptori de gânduri, se trece la 
transmiterea de noţiuni abstracte cu ajutorul următoarelor 
exerciţii. 

Agentul desenează pe o tablă aflată în spatele 
percipientului figuri simple. Percipientul, care ţine acum ochii 
deschişi, desenează, la rândul său pe o tablă figurile pe care le-a 
recepționat. Exerciţiile vor continua până când figurile desenate 
de percipient vor fi identice cu cele desenate de agentul 
emiţător. Dacă rezultatele pozitive devin frecvente, se 
inversează rolurile celor doi. Antrenamentele continuă până 
când ambii participanţi vor obţine un succes deplin. 

Apoi se transmit mental reprezentările cărţilor de joc. Mai 
întâi se transmit figuri: rege, damă, valet, apoi asul, iar dacă 
aceasta reuşeşte, se poate trece la diferite culori, transmițând, 
de asemenea, diferite valori, de exemplu nouă de treflă, şapte 
de carou etc. 

Ulterior exerciţiile se efectuează cu pietre de domino, 
percipientul trebuind să vadă cu ochii minţii punctele înscrise pe 
faţa pieselor de domino. 

Apoi se trece la transmiterea nemijlocită a numerelor. 

De pe un calendar se decupează cifrele de la | la 10 se 
lipesc fiecare pe câte un carton şi apoi se alege o cifră şi, la fel 
ca în cazul obiectelor, agentul priveşte cu atenţie cifra aleasă, 
încercând apoi proiectarea ei în mintea percipientului prin ceafă, 
în nici un caz nu se va trece la alegerea altei cifre până când 
precedenta nu va fi identificată cu claritate de percipient. După 
înregistrarea unui oarecare succes, se va trece, ca la exerciţiile 
precedente, la inversarea rolurilor între cei doi. De îndată ce 
ambele părţi au obţinut rezultate bune în ambele roluri, se 
complică exerciţiul renunțând la cartoane şi încercând 
transmiterea mentală a numerelor. La început această pare 
complicat. Exerciţiul reuşeşte totdeauna, cu răbdare şi 
perseverenţă. 

Pentru menţinerea şi întărirea deprinderilor căpătate este 
bine, ca printre exerciţiile acestea, să se repete din nou 
exerciţiile simple iniţiale. Deci, dacă am reuşit transmiterea cu 


uşurinţă a cifrelor, vom modifica exerciţiul astfel: ne vom gândi 
mai întâi la o culoare foarte vie, apoi la un anumit miros şi gust, 
căutând să transmitem toate cestea percipientului. 

După acest exerciţiu, se înţelege, vom trece la 
transmiterea de cuvinte, pentru a transmite în încheiere idei. 

Transmiterea ideilor începe cu structuri simple, dj; câte 2- 
3 cuvinte, care se înscriu pe o tablă, pentru a le avea permanent 
înaintea ochilor. Apoi se trece la structuri mai complicate. 

Dacă ambii participanţi au devenit suficient de 
experimentați, transmițând cu uşurinţă toate gândurile unul 
altuia (se interzice transmiterea unor gânduri foarte complexe), 
vor urma antrenamentele în transmiterea gândurilor exclusiv 
prin intermediul privirii. 

După obţinerea de rezultate favorabile, între cele două 
persoane se aşează un paravan. Apoi se repetă toate exerciţiile, 
începând cu transmiterea imaginilor obiectelor, în ordinea de 
mai sus. 

Agentul trebuie să-şi imagineze doar percipientul invizibil 
pentru el şi să se gândească la faptul că între ei există o 
legătură adică. 

Dacă rezultatele acestor experienţe sunt satisfăcătoare, 
se poate mări distanţa dintre cele două părţi, mai întâi în 
camere diferite, apoi cât mai departe posibil. 

Agentul poate transmite percipientului, mai ales, comenzi 
pe care acesta din urmă trebuie să le îndeplinească. Se 
stabileşte, de asemenea, un sistem de control, care atestă că 
transmisia a avut într-adevăr loc. Desigur, legătura telepatică 
dintre cei doi trebuie întărită la extrem, cât mai mult posibil. 
Trebuie să se ajungă la posibilitatea transmiterii la mare 
distanţă a unei scrisori întregi. 

Toate exerciţiile prezentate în acest capitol nu trebuie să 
depăşească durata de o oră. Excesele sunt interzise. Mai ales 
agentul nu trebuie să prelungească intervalul său de 
concentrare cu mai mult de 10 minute; este mai bine să se facă 
o scurtă pauză. Şi, dacă obiectul sau dorinţa nu au fost aflate de 
percipient în intervalul de 10 minute, experienţa se repetă. Dacă 
timpul şi situaţia permit, aceste exerciţii se pot relua zilnic sau 
cel puţin de 3 ori pe săptămână. 

Aplicațiile practice ale acestor capacităţi astrale sunt cu 
adevărat nelimitate. 


Pentru cei perseverenţi şi silitori, care au atins o anumită 
măiestrie în domeniul telepatiei nu mai există nici un fel de 
distanţe, pereţii sau chiar munţii nu-l mai separă pe unii de 
ceilalţi şi nici chiar oceanul nu mai poate fi stavilă. Dacă cei doi 
merg pe acelaşi drum, dacă îi leagă un sentiment de dragoste 
adevărată şi tind în egală măsură către lumină, din capitolul 
următor ei vor învăţa în ce fel, dacă vor fi nevoiţi să se despartă, 
să aibă nu numai legături telepatice, dar să şi capete 
proprietatea de a se vedea unul pe celălalt de câte ori vor dori, 
de îndată ce vor căpăta proprietatea de a-şi exterioriza corpul 
astral. 

10 Monoideismul şi provocarea voită a somnului. Visele 
premonitorii pregătite anterior. 

Prin „monoideism" trebuie să înţelegem dezvoltarea totală 
a unei idei, dominaţia absolută a unei singure idei. Această stare 
poate fi de durată şi poate domina pe tot parcursul vieţii sau 
doar un interval scurt de timp, până la atingerea scopului 
„monoideistic" propus. 

Toate personalităţile istorice au fost într-o anumită 
măsură monoideizate. Ele şi-au propus un scop, care a devenit 
misiunea vieţii lor. Toate gândurile, dorinţele lor, toate faptele 
lor au fost orientate exclusiv către realizarea scopului propus, ei 
reuşind să realizeze ceea ce părea imposibil. Datorită 
concentrării permanente asupra acestui scop şi, implicit, 
reprimării tuturor celorlalte interese care i-ar fi abătut de la 
acest scop, toate capacităţile indivizilor respectivi s-au dezvoltat 
astfel, încât, oricât ar fi părut de îndepărtat, scopul a putut fi 
atins, ceea ce ar fi fost irealizabil pentru majoritatea oamenilor. 

Dar nu numai indivizi, ci şi unele popoare se supun 
monoideismului. 

Moda, diversele reprezentări ale întregii populaţii despre 
moralitate, obiceiuri, drepturi şi absenţa acestora, caracteristica 
generală a poporului şi diversele manifestări ale vieţii sociale, 
care influenţează uneori o ţară întreagă; ce altceva reprezintă 
acestea, dacă nu manifestări ale monoideismului care cuprinde 
masele populare, pătrunderea unei idei generale în rândul 
tuturor păturilor sociale? 

Monoideismul este autosugestia atotputernică. La fel cum 
cel hipnotizat este obligat să execute tot ce-l comandă cel ce l-a 
hipnotizat, fiinţa noastră astrală este nevoită să se străduiască 


să îndeplinească pe orice cale misiunea pe care i-o impunem, 
dacă noi nu ne despărţim nici în vis de monoideismul nostru. 

Această problemă este ca o greutate pe umerii fiinţei 
astrale, deoarece aceasta este nevoită, odată cu adormirea 
conştiinţei diurne, să se pătrundă de această idee 
atotstăpânitoare; de aceea fiinţa astrală este nevoită să-şi 
încordeze toate puterile, pentru a scăpa de această povară, 
îndeplinind dorinţa dominantă a fiinţei noastre. 

Cu cât în stare de veghe suntem capabili să ne 
concentrăm mai mult gândurile asupra muncii noastre, cu atât 
ne vom putea elibera mai deplin de toate influenţele contrare şi 
ne vom putea concentra toate eforturile, în vederea îndeplinirii 
în cele mai bune condiţii a scopului propus. 

Cu cât vom reuşi să ne concentrăm asupra unei idei 
înainte de a adormi, cu atât vom reuşi mai bine să o luăm cu noi 
în starea de somn şi realizarea succesului va deveni mai sigură, 
deoarece conştiinţa astrală, după ce vom adormi, intră într-o 
stare de concentrare, de stres, care face toate eforturile să o 
depăşească. De aceea, fie că muşchii acţionaţi de nervii motori 
permit realizarea într-o stare mai relaxată a activităţii dorite, fie 
că vom avea un vis, în care ni se va arăta soluţia problemei ce 
ne frământă. 

Adesea, la trezire, găsim cu uşurinţă rezolvarea 
problemelor asupra cărora ne-am chinuit în zadar în ajun. 

Monoideismul transferat în somn şi vis produce o 
încordare însemnată a forţelor noastre psihice normale, 
eliberând proprietăţile magice latente în noi. Pentru un ucenic 
aceasta are un efect ajutător, similar forţei unei dorinţe 
puternice, de aceea trebuie folosită această proprietate cât mai 
des, deoarece starea monoideistică va conduce la clarviziune şi 
telepatie, dându-ne puteri ce nu le avem în stare de veghe. 

Monoideismul ne poate face, de asemenea, independenţi 
în faţa timpului şi spaţiului, fără a recurge la hipnoza pe care am 
respins-o, deoarece ne lipseşte de voinţa proprie şi ne dă pe 
mâna altei persoane. 

Care este folosul practic pe care îl poate avea un om aflat 
în stare de somn monoideistic? Cât de utilă este această stare 
pentru artişti, savanţi, comercianţi şi, în general, pentru toată 
lumea, dacă va fi folosită corect! 


Această stare nu trebuie folosită pentru scopuri rele sau 
egoiste, deoarece va înceta influenţa sa asupra noastră. 

Toate proprietăţile magice descrise în prezenta lucrare vor 
putea fi folosite, desigur, la rău, dar numai când aceasta va fi 
favorizată de întâmplare. Cel ce va dori să-şi folosească 
proprietăţile extraordinare pentru a face rău este desigur, pe o 
treaptă atât de joasă a scării valorilor umane, încât nu va putea 
înţelege, din fericire, cele prezentate în capitolele de faţă. 

Efectul majorităţii capacităţilor magice trebuie să se 
propage până la anumite limite; acest hotar nu trebuie, în nici 
un caz, încălcat, dacă cel ce experimentează nu doreşte să-şi 
facă singur rău. 

Monoideismul ne poate fi util şi în serviciu. 

Cei ce au o activitate intelectuală mai ales, pot folosi cu 
succes monoideismul; în fiecare dimineaţă se pot bucura de 
inspiraţie sau pot constata că ştiu rezolvarea prolemelor ce-l 
frământă. 

Autorul lucrării de faţă a obţinut chiar el, datorită acestei 
stări, explicaţii pe care nu le-ar fi putut obţine pe vreo altă cale. 

Şi cât de uşor se reţine totul în memorie în timpul 
somnului monoideistic! Toţi îşi amintesc cât de util este, înainte 
de culcare, să reciteşti lecţia pentru a doua zi şi să-ţi pui apoi 
caietul sub pernă. Am procedat astfel din instinct şi, în 
majoritatea cazurilor, cu folos. 

Îndeosebi când ne concentrăm asupra muncii noastre, 
este folositor să o transferăm în starea de vis, fiind ultimul gând 
înainte de a adormi. Nu bănuiam, dar în clipa în care ne 
cufundăm în somn cu ochii închişi, fiinţa noastră astrală îşi 
începe activitatea şi fixează pe creierul nostru, spre exemplu, 
lecţia ce nu a fost încă bine fixată. Rezultatul este că dimineaţa 
ne trezim cu lecţia învățată, deşi nu am citit-o decât o singură 
dată, seara la culcare. 

Aşezarea caietului sub pernă nu este de loc ceva fără 
importanţă, deoarece caietul, îmbibat de udul nostru, se află 
toată noaptea în contact nemijlocit cu noi, ceea ce este foarte 
util pentru activitatea corpului nostru astral. 

Adesea, în somn au putut fi rezolvate probleme ce nu au 
putut fi soluționate în stare de veghe. Desigur, este necesar ca 
această soluţionare să fie precedată de o intensă activitate de 
gândire, în stare de veghe, la obiectul respectiv, indiferent de 


caracterul teoretic sau practic al acestuia. Spiritul, insatisfăcut 
de faptul că nu a aflat soluţia în stare de veghe, continuă 
activitatea sa şi în stare de somn, soluţia apărând la fel că 
momentul de inspiraţie în stare de veghe. 

In lucrarea sa „De tabaco" (CVI, 86), medicul Magnenus 
spune: „odată, în vis, am primit indicaţii privind un leac deosebit 
de eficace, după ce, înainte de a adormi, m-am gândit foarte 
intens la unul din pacienţii mei. De cum am folosit 
medicamentul, s-a constatat o ameliorare". 

Deci, acolo unde corpul astral nu ne poate influenţa sub 
forma viselor, sarcina monoideist va fi îndeplinită prin 
intermediul stării de somn. Artiştii şi savanții, care adorm în 
timpul unei activităţii intelectuale complexe, o găsesc dimineaţa 
pe deplin finalizată, deşi în ajun au lăsat-o baltă într-un punct 
foarte dificil. 

Datorită stării de surescitare, ei au acţionat într-o stare 
apropiată de a lunaticilor, rezolvând problema. Exemplele de 
acest fel sunt nenumărate. 

Secretarul de stat Hoppe şi-a încheiat în somn o lucrare de 
examen, spre marea sa satisfacţie (Schindler. „Viaţa spirituală 
magică", pag. 25). 

In culegerea „Revista cercetărilor psihice" (V, t. III, 88), 
profesorul Wener menţionează următoarele: „Când era elev, a 
trebuit să transforme o idee în două versuri greceşti. Nu a reuşit 
aceasta şi a adormit, în vis el a văzut cum şi-a finalizat perfect 
lucrarea. La trezire nu-şi mai amintea nimic, dar, spre marea sa 
uimire, a găsit pe masă lucrarea terminată, scrisă de propria sa 
mână". 

Acelaşi lucru s-a petrecut cu profesorul Reich, care, după 
eforturi zadarnice de a întocmi raportul de seară, l-a răzbit 
somnul şi s-a dus la culcare. Dimineaţa şi-a găsit raportul gata 
pe masă, scrisul fiind al său propriu. 

Foarte interesant este cazul prezentat în continuare, când 
monoideismul transferat în stare de somn a dus la clarviziune şi 
vedere la distanţă (televiziune). 

Un prim caz de acest fel este preluat din „Revista de 
analiză a comunicărilor spirituale" a lui Moritz (IV, 75-78). 

„Unui casier i s-a furat o sumă mare de bani publici; hoţul 
un om de serviciu a dispărut împreună cu banii; casierul, 
neavând posibilitatea să compenseze faptul, s-a adresat cu 


rugăminţi tuturor prietenilor şi cunoştinţelor, chiar celor mai 
puţin apropiate, dar totul era zadarnic; mâhnirea sa era tot mai 
mare, mai ales că peste câteva zile trebuia întocmită balanţa de 
plăţi. Noaptea i s-a năzărit că cineva vorbea parcă cu el: 

El s-ar putea duce pe strada cutare, într-o anumită clădire; 
clădirea şi strada i-au fost indicate atât de exact cu ajutorul 
caselor şi locurilor din preajmă, încât nu se putea înşela, în 
clădirea respectivă el va trebui să urce două scări, dar să aibă 
grijă să nu cadă pe cea de-a doua şi va primi banii necesari. 
Apoi, a doua zi, la el a venit un prieten, căruia casierul i-a 
povestit întâmplarea şi de la care a aflat cine locuia în casa şi la 
etajul respectiv, căci casierul nu ştia. Omul respectiv îi era 
necunoscut; el şi-a amintit doar că l-a zărit odată, într-o 
societate foarte numeroasă. Casierul nu acordă atenţie viselor 
şi, pentru prima oară s-a hotărât, în ziua următoare, să dea curs 
presimţirii sale, pentru a avea conştiinţa că a făcut tot ce-l stă în 
putere pentru a preîntâmpina nenorocirea ce urma să se abată 
asupra sa. Deci s-a dus acolo, a urcat prima scară şi, amintindu- 
şi de pericolele din vis referitoare la cea de-a doua scară, a păşit 
cu multă grijă pe treptele acesteia. Era aproape sus, când, 
deodată, s-a deschis brusc o uşă în dreapta şi, din smucitură, 
rama uşii a zburat în jos pe scară pe care urca casierul. 

Teribil de încurcat şi sfios, casierul s-a adresat persoanei 
pe care o căuta, dar s-a liniştit îndată, căci cel în cauză era 
foarte binevoitor; spre uimirea casierului, la solicitarea sa 
sfioasă, acesta a răspuns: „De ce nu aţi venit mai din timp? leri 
am împrumutat cuiva o sumă mai mare decât cea pe care o 
solicitaţi, v-aş fi dat-o cu plăcere dv.". El a îndeplinit rugămintea 
casierului şi l-a salvat de la dezastru. 

Despre cazul ce urmează povesteşte doctorul Cari du 
Presle n lucrarea sa „Magia ca ştiinţă a naturii", II, pag. 263: „în 
cazul lui Tritemiu se poate identifica, de asemenea, reportul 
monoideistic; faptele le voi relata mai jos. 

Despre cum şi-a întocmit „Stenografia", acesta îi scria 
prietenului său Amold Bost: „Am preluat-o, desigur, dar nu de la 
cineva anume, ci datorită unei mărturisiri, dar nici eu nu ştiu 
cum. În acest an (1499) m-am ocupat foarte mult de toate 
acestea şi eram disperat ca de ceva imposibil; noaptea, când 
am adormit ostenit de gânduri, mi-a apărut în vis ceva, care mi- 
a zis: „Tritemiu, ceea ce ai tu în cap nu sunt lucruri inutile şi, 


deşi nu sunt imposibil de realizat, nici tu şi nici altul din preajma 
ta nu le puteaţi inventa". 

Şi eu i-am spus: dacă sunt posibile, spune-mi, te implor, f 
cum? Şi atunci el şi-a deschis gura şi m-a învăţat, pe rând, tot cu 
de-amănuntul şi mi-a arătat, cât de uşor se poate face ceea ce 
am gândit zadarnic eu multe zile de-a rândul. Mă jur pe 
Dumnezeu: adevăr grăiesc şi nu minciună!" în anii adolescenţei 
sale Tritemiu mai văzuse un astfel de vis. Tatăl său vitreg l-a 
crescut pe Tritemiu în ignoranță, deşi acesta din urmă simţea în 
sine setea de nestins a cunoaşterii. Timp de un an întreg el şi-a 
încredinţat, în post şi rugăciune, gândurile şi dorinţele sale lui 
Dumnezeu şi, în fine, în al cincisprezecelea an al vieţii sale a 
fost răsplătit cu un vis, pe care el îl numeşte vedere cerească. 

Noaptea el a văzut în vis un tânăr în haine strălucitoare, 
cu două table în mâini una era plină de litere, cealaltă de 
desene. Tânărul i-a spus: alege-ţi din cele două tabla care-ţi 
place". 

Şi deşi pe atunci Tritemiu nu ştia carte, el a ales totuşi 
tabla cu scriere, căci această ştiinţă era singura dorință a inimii 
sale, unicul gând care-l ocupa sufletul zi şi noapte. Apoi tânărul 
i-a spus: lată, Dumnezeu ţi-a auzit ruga şi ţi-a dat ce ai dorit, 
chir mai mult decât ţi-ai fi putut dori. (Cuiul de argint: Tritemiu). 

Operele dramatice şi simbolismul sunt pătrunse în prezent 
de puternice accente de viziune la distanţă (televiziune). 

Foarte multe exemple de acest fel le aflăm în literatură. 
Cine a fost atent la exemplele pe care le-am grupat aici (Du 
Presle: vedere la distanţă şi telepatia) va recunoaşte de fiecare 
dată introducerea: cineva, copleşit de o mare tristeţe sau agitat 
de altceva şi-a transferat în starea de somn grijile şi 
autosugestia şi a avut o clarviziune, care a pus capăt tristeţii 
sale. Norke povesteşte: „soţia unui negustor a pierdut la Paris, 
în drum spre casă, nişte hârtii de mare importanţă şi refăcând 
zadarnic drumul înapoi fără nici un rezultat, a considerat 
pierderea ireparabilă. Trei zile mai târziu ea a visat că se afla pe 
strada St. Honore şi că un om îmbrăcat în roşu îi ridică hârtiile 
căzute pe jos. Dimineaţa ea şi-a povestit visul şi, cum a ieşit din 
casă, a întâlnit pe stradă un om în haine roşii, pe care l-a 
recunoscut a fi cel din vis. Ea a intrat în vorbă cu necunoscutul 
şi în aceeaşi zi el i-a adus hârtiile pe care le avea acasă". 
(Norke: Despre Fatalism, 96). 


Un monoideism deosebit de puternic se află la baza aşa 
numitelor apariţii ale morţilor (în momentul morţii lor). 
Monoideismul poate acţiona, de asemenea, posthipnotic. Există 
suficiente exemple de transferare a monoideismului dincolo de 
mormânt, în viaţa de apoi. Îndeplinirea dorinţei a avut loc 
imediat după moarte. 

Somnul monoideistic poate fi utilizat în scopuri 
terapeutice. Dorinţa puternică de vindecare, care se exprimă cu 
tărie în fiecare seară, va fi de fapt cauza vindecării, numai că 
bolnavul trebuie să stăpânească la perfecţie capacitatea de 
concentrare a ideilor, pentru a elimina în totalitate din minte 
imaginea bolii şi durerilor ce o însoțesc. 

În monoideism este, desigur, necesar exerciţiul, 
antrenamentul permanent. Mai întâi se cer lucruri simple, uşor 
de îndeplinit, de pildă să ne trezim dimineaţa vioi şi veseli sau 
să ne trezim la o anumită oră. Pentru exerciţiu se poate citi 
înainte de culcare, o dată sau de două ori, o mică poezioară 
(până la 8 versuri), concentrându-ne atenţia că, în dimineaţa 
următoare, să ştim pe de rost poezioara. 

Încet-încet se trece apoi la probleme mai complexe, 
înainte de a ne culca (nu mai târziu, desigur, de ora 10 seara) 
vom începe o activitate (lucrare) ce ni se pare foarte dificilă. De 
cum am ajuns în punctul care ne produce multe necazuri sau 
este de neînțeles, aici întrerupem lucrul şi ne ducem la culcare, 
încredinţând rezolvarea problemei monoideismului. 

Este de la sine înţeles că, folosind somnul monoideist, ne 
putem elibera de toate viciile noastre şi de toate obiceiurile rele, 
favorizând mersul nostru înainte, în legătură cu forţa dorinţei, 
această stare ne poate ajuta îndeosebi în atingerea armoniei şi 
a fericirii sufleteşti. 

Ucenicul trebuie să fie atent numai să suprime cu mare 
grijă toate gândurile ce-l pot abate de la cele ce are de făcut şi 
nu au nici un fel de legătură cu cele cărora le-a aplicat 
monoideismul. Mai departe el trebuie să caute să treacă în 
starea de somn intenţia sa, ca ultimă idee înainte de a dormi, 
ceea ce el va realiza, desigur, dacă nu va înceta să se 
gândească la aceasta, până când ochii i se vor închide de somn. 
Totodată, el trebuie să se pătrundă pentru întreaga perioadă de 
dorinţa ca lucrarea sa să poată fi realizată în cursul nopţii. 
Despre tehnica puţin complicată a monoideismului nu mai este 


nimic de spus. Ucenicul va descoperi singur folosul pe care-l 
aduce această stare şi va învăţa diversele moduri de a-l folosi. 

Deoarece monoideismul apare foarte des în vise, în timpul 
somnului, este locul să vorbim aici despre somn şi vis în general 
şi în special. 

Există vise de trei tipuri şi anume: 1) Visele care apar 
datorită unei tulburări interne a organismului. Visele din această 
categorie sunt deseori foarte chinuitoare şi se produc de cele 
mai multe ori înainte de miezul nopţii. 

2) Visele ce pot fi provocate de factori exteriori. 

3) Visele premonitorii; acestea se produc de cele mai 
multe ori spre dimineaţă. 

Visele care se produc din cauza unei tulburări a 
organismului reprezintă senzaţii care apar sub forma unor 
evenimente în vis. In acest sens sângele, nervii şi toate organele 
interne generează vise. Dacă chiar înainte de culcare ne-am 
încărcat stomacul sau la cină am mâncat alimente greu 
digerabile, dacă dormim într-o poziţie care împiedică respiraţia, 
dacă nervii noştri şi sângele sunt excitate şi ne aflăm în stare 
febrilă, vom fi chinuiţi de vise. 

La fel, toate dereglările fizice, chiar cele mai slabe, când 
au apărut datorită activităţii de menţinere şi hrănire a 
organismului, care nu încetează nici în timpul somnului, produc 
vise. Aceasta se petrece, aşa cum s-a mai amintit, în 
majoritatea cazurilor la începutul somnului, iar la cei ce merg la 
culcare la oră fixă, de obicei, înainte de miezul nopţii. 

Trebuie să menţionăm că orice om vede vise de acest fel, 
chiar şi vise din tipul al treilea, doar că nu-şi amintesc de ele, de 
aceea susţin că ei nu văd nici un fel de vise. 

După conţinutul acestor vise putem trage, de cele mai 
multe ori, concluzii privind natura dereglărilor din organism. 
Astfel, situaţiile de pericol de moarte se explică prin boli 
cardiovasculare şi exces de sânge (tensiune); respiraţia 
îngreuiată provoacă vise despre înghesuială, munci grele, urcuş 
în munte şi diverse pericole de sufocare sau înec; când sângele 
se urcă la cap, visul este dominat de furie, iar în cazul unor 
probleme de digestie apar în vis banchete de gală şi desfătări 
culinare, etc. 


Pentru noi acest tip de vise nu are nici un fel de 
importanţă, deci vom trece la visele provocate de influenţe 
exterioare. 

Dacă în timpul somnului vântul aduce prin fereastra 
deschisă parfumul florilor, de cele mai multe ori vom visa vise 
foarte plăcute. 

Visele noastre sunt influențate, de asemenea, de zgomote 
ce se repetă periodic, ritmic, de exemplul ploaia ce cade 
monoton, care, de cele mai multe ori, determină un vis în care 
asistăm la un concert, în care se repetă aceeaşi melodie. 
Furtuna ce bate în ferestre poate determina un vis plin de 
peripeții, de pildă cu nişte bandiți care umblă să ne spargă uşa. 

Zgomotele şi mai puternice pot provoca vise pline de 
întâmplări cumplite. 

Este deci pe deplin înţeles că putem provoca anumite vise 
prin acţiuni exterioare. De aici ucenicul poate trage de fiecare 
dată un folos, când ştie cum să evite visele care apar din 
diverse cauze exterioare. 

Un mare număr din visele noastre rele este produs de 
influenţa fiinţelor inferioare. Există momente în viaţă, când 
suntem cu predilecție supuşi influenţei acestora. Atunci este 
foarte potrivit ca, prin provocarea voită a unor vise plăcute, 
armonice, să restabilim echilibrul nostru sufletesc. 

Se poate întâmpla să fie nevoie să provocăm vise pentru 
aducere aminte. 

Dacă noi dăm atenţie unui anumit eveniment, ale cărui 
amănunte sunt uitate şi pe care trebuie să ni le amintim datorită 
anumitor circumstanţe, sau unor anumite culori sau mirosuri, în 
majoritatea cazurilor este suficient ca cel ce doarme să oblige 
anumite simţuri ale sale să perceapă aceste nuanţe sau mirosuri 
în timpul somnului, pentru a apare visul ce redă evenimentul 
respectiv. 

Să luăm, de pildă, cazul unei întâmplări complet uitate, ce 
s-a petrecut cu o mătuşă în tinereţea ei. 

Memoria ne joacă feste şi nu mai ţinem minte decât ceva 
foarte vag; ne amintim însă cu exactitate că mătuşa era o 
admiratoare ferventă a mirosului de lavandă şi avea în toate 
dulapurile această plantă puternic mirositoare, levănţica. 

Pentru noi era o mare plăcere vizita la mătuşica şi glumele 
privind levănţica uscată. 


Deci, pentru a îndeplini prescripţiile privind visele 
provocate în vederea împrospătării memoriei, trebuie să simţim 
acest miros atât înainte de culcare cât şi în timpul somnului, 
pentru a provoca visul care va clarifica evenimentul respectiv. 
Amintirea clară la trezire depinde de o bună concentrare a 
ideilor, asupra căreia ne-am antrenat înainte de a adormi. 

Şi în scop terapeutic, ca şi în scop educativ ca cel mai 
eficient mod de educare putem folosi metoda provocării viselor. 

Aceasta este o hipnoză sui-generis, în care influențarea se 
exercită sub forma visului. Astfel, hipnoza în somn, pe timpul 
viselor, se deosebeşte de cea reală prin faptul că nu necesită 
nici un fel de constrângere şi nu poate provocă nici un fel de 
subjugare a voinţei, în cazul hipnozei noastre din vis, cel ce 
doarme şi visează devine doar mult mai receptiv la sfaturile 
bune decât cel ce este în stare de veghe, ceea ce permite 
exercitarea unei mai bune influenţe asupra energiei sale vitale. 
Ucenicul trebuie nu numai să aibă grijă de propria sa dezvoltare 
etică, dar să o şi transforme în practică, aplicând legea 
dragostei şi sfătuind în acest sens pe rudele şi prietenii săi 
apropiaţi, sau trezindu-le cel puţin dorinţa de a merge înainte, 
de a progresa. De asemenea el trebuie să tindă spre a alina 
suferinţele şi a vindeca bolile lor. In acest scop, alături de 
magnetismul curativ, îi poate sluji şi provocarea de vise; în 
timpul somnului cu vise influenţa asupra sufletului şi trupului 
este mai mare. Visele rele, coşmarurile, ne agită, ne fac să ne 
trezim slăbiţi şi obosiţi. Cât de mult ne costă uneori să ne 
revenim după un vis rău şi atingerea stării de linişte anterioare. 
Un asemenea vis poate să ne influenţeze sentimentele şi chiar 
faptele chiar şi o zi întreagă! Dimpotrivă, după un vis armonic, 
plăcut, ne trezim împrospătaţi şi învioraţi, sufletul ne este calm 
şi liniştit, în armonie, timp îndelungat simţim ecoul fericirii pe 
care o putem resimţi, în mod normal, doar în vis. 

Acum vom aplica în practică influenţa vieţii din vis pentru 
a ne aduce pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru într-o stare 
sufletească armonică. Folosind această metodă în caz de boală, 
vom putea trezi forţele vitale şi curative şi le vom putea sprijini, 
vom putea interveni, de asemenea, în educaţia copiilor noştri. 

Pentru ca aceasta să fie posibil, atât la provocarea acestor 
vise propriilor noastre persoane cât şi celorlalţi, trebuie să avem 
în atenţie următoarele reguli: 


Cu cel puţin 2 ore înainte de culcare nu trebuie să se 
mănânce mult. Cina trebuie să fie totdeauna moderată şi nu 
este voie să se bea băuturi alcoolice şi excitante. Prin urmare, 
nici alcool, nici cafea, ceai etc.; timp de cel puţin 2 ore înainte 
de culcare se interzice orice fel de solicitare a minţii, între cină 
şi ora de culcare trebuie să rămânem liniştiţi şi paşnici, să 
învăţăm cât mai puţin şi să ne gândim doar la lucruri curate şi 
care înalţă sufletul; înainte de culcare nu trebuie să ne 
ghemuim, ci să adoptăm o poziţie relaxată, cu tot corpul întins 
cât mai comod şi, în funcţie de starea fiecăruia, pe spate sau pe 
o parte, după dorinţă. 

Poziţia culcat pe partea stângă este mai puţin 
recomandată datorită influenţei asupra inimii, iar poziţia pe 
burtă trebuie interzisă fără discuţii. Trebuie să ne culcăm cu 
capul orientat spre nord (faţa privind către sud); trebuie să 
avem grijă ca în cameră să pătrundă în permanenţă când vrem 
să avem un vis, nu trebuie să dormim în cameră întunecoasă, ci 
luminată puţin cu o lumină mată, de culoare roz, bleu pal sau 
verde deschis; atât înainte de culcare cât şi pe timpul somnului 
cu vise trebuie să fie cea mai deplină linişte; camera celui ce 
doarme trebuie parfumată discret cu un miros plăcut, nu greu, 
de flori. Parfumul este interzis. Unde nu există flori naturale, 
trebuie să lăsăm complet deoparte gândul de a acţiona asupra 
organelor olfactive; unde este posibil, se va folosi o muzică 
liniştită, odihnitoare, care favorizează cufundarea într-un somn 
liniştit. Cele mai potrivite sunt instrumentele următoare: pianul, 
harpă, flautul şi chitara, conform dorinţei celui ce trebuie să 
doarmă. Este bună şi o cutie muzicală, cu melodii melancolice; 
cel ce doreşte să vadă anume vise, imediat ce s-a culcat în pat, 
trebuie să nu mai scoată nici o vorbă. Dacă nu vrea să apeleze 
la o persoană de încredere, va trebui să execute timp de 10-15 
minute exerciţiul de concentrare a gândurilor asupra direcţiei pe 
care doreşte să o ia visele. Apoi îşi pune în funcţiune cutia 
muzicală, miroase o floare parfumată, ia o poziţie comodă şi se 
cufundă în gânduri armonice şi înălţătoare, orientate, de 
asemenea, către visele dorite, până când adoarme. De 
asemenea, concentrarea gândurilor va avea ca scop amintirea 
după trezire a tuturor amănuntelor visului. Dacă participă şi o 
persoană de încredere, după ce subiectul adoarme, aceasta se 


pleacă la urechea sa şi, fără a-l atinge, îi şopteşte rar şi 
convingător, ce anume să viseze în timpul somnului său. 

Intre momentul în care subiectul a adormit şi cel în care i 
se spune la ureche subiectul visului trebuie să treacă o oră, 
pentru ca somnul să fie suficient de adânc, fapt de însemnătate 
pentru rezultatul experienţei. Nu trebuie să-l strigăm pe nume 
pe cel adormit, deoarece se poate trezi sau devine agitat, deci 
contravine condiţiilor de obţinere a succesului experimentului. 

Dacă este vorba de a se debarasa de un viciu sau obicei 
rău, persoana de încredere trebuie să atragă cu insistenţă 
atenţia celui adormit asupra urmărilor nefaste ale faptelor sale 
şi să-l povăţuiască de bine. Dacă subiectul începe să se agite, îl 
vom ţine de mâini până când se va linişti şi va adormi din nou 
profund; 


Cel ce va acţiona ca persoană de 
încredere pentru un alt subiect, va trebui să procedeze ca mai 
sus. 

In ceea ce-l priveşte pe copii, nu se vor face preparativele 
de mai sus. După ce somnul copilului, liniştit şi profund, a durat 
cel puţin o jumătate de oră, se face operaţiunea de 
sugestionare, ca mai sus. Dacă între copil şi cel ce-l 
sugestionează este o relaţie de simpatie, un grad apropiat de 
rudenie sau o dragoste puternică, este util ca persoană adultă 
să se culce uşurel alături de copil şi să-l îmbrăţişeze strâns, 
pentru a se amesteca odurile, dar cu grijă, ca acesta să nu se 
trezească. Apoi trebuie să se apuce cel puţin una din mâinile 
copilului, iar cealaltă mână a adultului se aşează pe creştetul 
copilului, spunând în şoaptă cele cuvenite, la urechea copilului, 
cu grijă pentru a fi la nivelul de înţelegere a-l acestuia. 

Această metodă de educaţie este mai eficientă decât 
oricare alta şi poate fi denumită „educaţie astrală". 

Desigur, nu trebuie ignorate metodele pedagogice 
cunoscute, dar trebuie folosite permanent în îmbinare cu cele 


ale „educaţiei astrale". După un timp se va vedea că nu mai 
sunt necesare pedepsele. 

Numai pe această cale se poate obţine un rezultat 
apropiat de idealul adevăratei educaţii, astfel încât copilul să 
vrea şi să facă bine nu datorită recompenselor, ci din iubire, să 
nu facă rău nu din teamă, ci din ură faţă de rău. 

Mamele îndeosebi pot educa astfel pe copiii lor, scutindu-l 
de multe lacrimi şi suferinţe. 

Arta de a produce anumite vise ne conduce la cea de-a 
treia categorie de vise, cele premonitorii. Desigur, acestea pot fi 
provocate artificial. De aceasta ne-au convins preoţii din 
vechime, care cunoşteau perfect această artă. In temple se 
realiza provocarea somnului magic, care genera posibilitatea de 
a scurta viitorul şi de a prezice lucruri ce nu puteau exista în 
conştiinţa obişnuită a oamenilor. 

Pentru a provoca aceste vise se vor folosi aceleaşi metode 
ca şi în cazul celorlalte, doar că este necesară o forţă deosebită 
a concentraţiei şi folosirea monoideismului. Dorinţa noastră se 
poate împlini în două moduri fie sub forma unui vis cu conţinutul 
dorit, fie sub forma unei soluţii a problemelor ce ia forma dorită. 

Tălmăcirea viselor premonitorii este, de cele mai multe 
ori, foarte dificilă. Aici nu pot fi respectate nici un fel de reguli; 
tălmăcirile sunt extrem de individuale, de aceea a vedea în vis 
un şarpe înseamnă pentru unul un prieten mincinos, pe când 
altuia îi indică înţelepciune. 

De aceea, cărţile de tălmăcire a viselor nu sunt prea utile, 
cel mai bine este să ne ghidăm după experienţa proprie. Se 
notează toate visele clare, îndeosebi cele din dimineaţă, 
comparându-le cu evenimentele ce au loc. Aceasta va conduce 
cu timpul la întocmirea unei cărţi de tălmăcire proprii, visele 
căpătând scrisul pe care trebuie să îl aibă. Admiţând doar visele 
de provenienţă materială, organică, ne privăm de un minunat 
mijloc de a pătrunde în lumea de dincolo. 

11 Clarviziune şi claraudibilitate. 

Prin clarviziune înţelegem, de obicei, capacitatea de 
percepere a tuturor fenomenelor lumii substanţiale fine, care nu 
sunt accesibile simţurilor noastre trupeşti în stare normală, ca şi 
această lume în genere, sub formă de imagini, cu ajutorul 
vederii interioare sau capacităţii de a percepe impresii printr-o 
sensibilitate deosebită a vederii oculare. 


Clarviziunea nu este limitată nici în timp, nici în spaţiu. 

Dacă recepţionăm evenimentele lumii astrale sub forma 
unor imagini care se referă la un alt timp decât cel prezent, ar fi 
mai corect să denumim această capacitate, vedere de la 
distanţă (televiziune). 

Clarviziunea şi vederea de la distanţă depind de una şi 
aceeaşi cauză. Cine este clarvăzător are şi capacitatea vederii la 
distanţă. Este mai important să deosebim imaginile furnizate de 
vederea obişnuită decât cele date de vederea interioară. 

Am auzit că toate substanţele se află în stare de emisie 
permanentă de radiaţii. Această radiaţie formează un al doilea 
corp (asemănător primului, adică un adaos la corpul material). 

Mai cunoaştem, de asemenea, că forma de stare a 
materiei accesibilă simţurilor noastre, nu este singura formă 
existentă. Ştim că putem percepe doar un anumit număr de 
oscilaţii materiale şi că un număr mult mai mare de oscilaţii 
diverse piere fără urmă pentru noi. 

Deci, dacă putem contempla aceste adaosuri, radiaţii şi 
diverse oscilaţii astrale, această formă de materie rarefiată, 
suntem clarvăzători. 

Aşa cum am amintit, trebuie să transmitem această 
contemplare celui de-al şaselea simţ al nostru, cel interior sau 
psihic. Aceasta trebuie făcut cu ajutorul vederii interioare. 
Aflându-ne în această stare privim, ca să zic aşa, cu creierul, 
adică cu privirea sufletului, care trebuie să vadă clar şi plastic 
totul. Această privire a sufletului a apărut în majoritatea 
cazurilor în prima treaptă a dezvoltării şi, apoi, face loc vederii 
reale, dar se poate dezvolta astfel, încât va fi în stare să 
înlocuiască în întregime contemplarea reală. Clarviziunea 
spirituală are nevoie de ochii obişnuiţi, corporali, numai în 
timpul antrenamentelor, în caz contrar nu, deoarece 
clarvăzătorul, cu ajutorul simțului psihic, poate vedea şi cu ochii 
închişi ce se petrece în spatele său. Clarviziunea cu ajutorul 
ochilor obişnuiţi este, de cele mai multe ori, un stadiu târziu de 
evoluţie a vederii interioare, dar poate apare, de asemenea şi 
sub forma unei urmări directe a exerciţii-lor de antrenament. 

Datorită antrenamentelor sistematice ochii vor deveni 
mult mai sensibili, încât vor sesiza oscilaţiile lumii substanţiale 
fine. Astfel ochii vor deveni senzitivi. Nu trebuie să credem că 
aceasta ar dăuna ochilor. 


Starea senzitivă este o stare normală, proprie tuturor 
fiinţelor vii. Aşa-numita noastră cultură, ostilă oricărei activităţi 
astrale, ne-a adus în stare de a percepe numai lumea strict 
materială. Pe această bază incompletă şi şubredă ne-am 
construit noi întregul nostru orizont; ne-am îndopat cu ştiinţă, 
care conţine o mare cantitate de erori, căci se bazează pe 
eroare. Aceasta ar fi egal cu a construi o casă fără ciment, var şi 
liant, punând doar cărămizile una peste alta. 

Dovada că starea de senzitivitate este o stare normală o 
aduce lumea animală. Un observator atent se convinge de 
multe ori pe exemplul animalelor sale domestice că acestea au 
proprietatea de clarviziune. Câinii latră, scheaună, stau cu 
coada între picioare şi manifestă toate semnele unei frici 
puternice; evident, ei se tem de ceva ce există pentru ei, dar nu 
şi pentru noi. Ceva asemănător se poate constata la cai, despre 
aceasta putând să povestească mulţi călăreţi şi vizitii cu 
experienţă. Oamenii de ştiinţă au avut deseori ocazia să 
constate astfel de manifestări la popoarele sălbatice 
sensibilitate, clarviziune şi claraudibilitate. 

Dacă clarviziunea naturală s-a accentuat, apare 
capacitatea de vedere la distanţă (televiziune). Timpul şi spaţiul 
dispar şi evenimentele secolelor demult apuse trec prin faţa 
noastră atât de clar, de parcă am vedea acum aici evenimentele 
desfăşurate. Şi viitorul îşi înlătură puţin vălul în faţa noastră şi 
vom vedea acţiuni şi evenimente ce trebuie să aibă loc până la 
amănunte aşa cum s-au arătat ochilor noştri. De aici rezultă că 
nu există nici un fel de timp prezent, trecut, viitor ci numai un 
prezent infinit. Şi spaţiul nu prezintă pentru clarvăzători nici un 
fel de obstacole. Dimensiunile pământene nu au nici un fel de 
importanţă şi, cu atât mai mult, nu sunt obstacole materiale. 
Clarvăzătorul poate sta într-un beci adânc şi, cu toate acestea, 
poate vedea dintr-odată un eveniment ce a avut loc pe un alt 
continent. Pentru el obstacolele materiale pur şi simplu nu 
există. Aceasta dovedeşte încă odată că substanţa (materia) 
există numai în imaginaţia noastră. 

Clarviziunea şi viziunea la distanţă apar foarte des prin 
surprindere, fără exerciţii premergătoare. Cea mai mare parte a 
oamenilor a fost, cel puţin odată în viaţă, clarvizionară. Dar în 
majoritate ei şi-au format atunci nişte reprezentări incorecte sau 
explicaţii incomplete ale fenomenului pe baza fanteziei bolnave, 


a unui defect de vedere sau halucinaţiilor etc. Puţini vor fi de 
acord că imaginea văzută care aparţine unei alte. Lumi, este la 
fel de reală ca şi ei înşişi. Desigur, ei nu-şi pot aminti că ei înşişi 
au favorizat apariţia acestui fenomen, prin faptul că au privit 
timp îndelungat la un obiect strălucitor sau la suprafaţa apei. 

Experienţa conform căreia clarviziunea se poate provoca 
privind timp îndelungat suprafaţa strălucitoare a unei pietre 
şlefuite sau un obiect luminos este veche de când lumea. Ne 
putem referi la colierul purtat de primii preoţi evrei, format din 
12 pietre preţioase, sau la cheile fermecate ale celor, vechi; 
Moise şi Solomon aveau un aşa-numit inel al uitării, care 
provoca clarviziune celui ce privea timp îndelungat piatra sa. El 
se numea aşa, pentru că în starea de clarvăzător, persoanele 
respective îşi uitau propria personalitate din timpul activităţilor 
obişnuite. Un inel asemănător avea şi Gustav Adolf; cu puţin 
înainte de bătălia de la Lucena inelul s-a spart. Jakov Bohme 
inducea starea de clarviziune cu ajutorul unui recipient 
strălucitor din zinc. 

Catherina Medici ştia să devină clarvăzătoare cu ajutorul 
unei oglinzi. Odată, când a dorit să afle cine va fi conducătorul 
Franţei, în oglindă au apărut fiii ei, fiecare din ei apărând de 
atâtea ori câţi ani avea să domnească. Apoi ea a văzut în 
oglindă cum a apărut pe neaşteptate Henric de Guise, iar în 
urma lui, de peste 20 de ori, Henric de Navara. 

Vestitul Cagliostre ştia să provoace clarviziunea cu 
ajutorul unei carafe plină cu apă. 

Cel mai faimos clarvăzător al acelor vremuri a fost 
Immanuil von Svedenborg (născut în anul 1688 ela murit în 
1772). Acest mare mistic susţinea că timp de 20 de ani s-a aflat 
în strânsă legătură cu duhurile şi sufletele morţilor. El a scris o 
mare cantitate de compoziţii mistice. Putem prezenta câteva 
exemple edificatoare de clarviziune, demonstrând astfel 
proprietăţile sale ieşite din comun. 

lată ce scria un ambasador danez: „Svedenborg a fost 
invitat odată la regină, în prezenţa unui alt ambasador, care se 
afla în relaţii cu cel danez, în timpul acestei audienţe s-a vorbit 
mult despre problemele oculte. La sfârşit regina, care avea o 
minte luminată şi o judecată dreaptă, i-a dat lui Svedenborg o 
misiune secretă în legătură cu comunicările din lumea duhurilor. 


Câteva zile mai târziu Svedenborg s-a prezentat a doua 
oară şi, spre marea uimire a reginei, i-a adus mesajul cerut. Ea a 
declarat că mesajul avea conţinutul trebuincios şi adevărat. Era 
vorba despre o taină pe care o ştia doar regina şi Svedenborg 
nu ar fi putut cunoaşte de la nici o persoană în viaţă această 
taină." 

Despre viaţa lui Svedenborg trebuie relatate următoarele: 
„Văduva Marteville, care era la curtea suedeză, a primit de la un 
bijutier, un serviciu de argint care ar fi fost cumpărat şi 
neachitat de defunctul ei soţ; ea a refuzat să plătească, 
deoarece cunoştea corectitudinea soţului său. Văduva a început 
să caute în hârtiile soţului său, pentru a găsi o confirmare a 
plăţii făcute de soţ, dar nu a putut găsi nici o dovadă. Fiind în 
dificultate, ea i s-a adresat lui Svedenborg. După câteva zile 
acesta i-a comunicat că într-un dulap, pe care ea l-a crezut 
complet gol, este un sertar secret şi acolo poate fi găsită 
chitanţa căutată. Imediat au început să caute acolo şi, într- 
adevăr, au găsit chitanţa, dovadă a efectuării la timp a plăţii. 
Aceasta l-a obligat pe bijutierul necinstit să-şi retragă pretenţiile 
absurde". 

„în anul 1759 Svedenborg, care abia se înapoiase din 
Anglia, a fost invitat într-o seară la un negustor din Gotenburg. 
Era o societate foarte veselă şi pusă pe glume. Dintr-o dată, 
Svedenborg a declarat că tocmai în momentul respectiv, la 
Stocholm, în Sudermalmo, bântuie un incendiu foarte puternic, 
care creşte în proporţii. Din timp în timp el se îndepărta de 
ceilalţi, iar apoi revenea şi povestea din nou societăţii uimite 
despre desfăşurarea incendiului nimicitor. Abia peste câteva ore 
el a putut declara că stihia a încetat. Printr-o minune casa sa a 
rămas neatinsă, deşi se aflase în mare pericol. După două zile s- 
a primit un mesaj de la Stokholm, care a confirmat pe deplin 
cuvintele lui Svedenborg". 

O capacitate deosebită de clarviziune avea şi faimoasă 
„clarvăzătoare din Prevorst'" (doamna Frederika Hauffe). 
Această persoană vedea în permanenţă duhuri în jurul său. Mai 
mult, de fiecare dată când privea în ochiul drept al unui om, pe 
lângă oglindirea propriei sale imagini, ea vedea în adâncul 
ochiului persoanei respective o fiinţă ce semăna cu cel în ochiul 
căruia o privea. 


Ea considera că aceasta este imaginea omului interior şi 
avea deplină dreptate, acela fiind, desigur, omul astral al 
persoanei respective, care se arăta vederii clarvăzătoare a 
doamnei Hauffe. 

Vrem să mai menţionăm încă un caz interesant, prezent în 
lucrarea lui Bemat, la pag. 402: 

lată ce povesteşte un martor ocular, a cărui curiozitate a 
fost stârnită de consulul general englez Salt. Acesta din urmă îşi 
bănuia servitorii de furt şi l-a rugat pe un „magician" să vină la 
el acasă. Salt a ales un comisionar oarecare pentru rolul de 
clarvăzător, în timp ce magicianul a făcut pregătirile necesare şi 
a scris pe o hârtie descântece pe care apoi le-a ars cu plante 
armate şi alte substanţe. Apoi magicianul a desenat pe mâna 
comisionarului un desen oarecare, a turnat în mijlocul ei puţină 
cerneală şi i-a ordonat băiatului să privească atent pata de 
cerneală, fără a-şi lua ochii de la ea. După ce comisionarul a 
văzut o serie de vedenii care apăreau şi dispăreau, i-a apărut 
persoană ce se făcea vinovată de furt, care apoi a fost 
recunoscută după chip şi îmbrăcăminte şi, după ce a fost 
arestată, a recunoscut fapta. 

Determinat de această experienţă, povesteşte Parisi în 
continuare, martorul Ljane a obţinut succese şi mai mari. În 
timpul uneia din experienţele de acest fel, magicianul a scris din 
nou pe o hârtie un mesaj către două genii, apoi un verset din 
Coran: „deschideţi urechile băiatului printr-un procedeu 
supranatural, obligaţi-l să pătrundă cu vederea în lumea 
nevăzută pentru noi". Toate acestea, împreună cu substanţele 
aromate, au fost arse pe cărbuni. Un băieţel de 8-9 ani a fost 
ales la întâmplare dintre copiii ce se jucau pe stradă. Magicianul 
i-a luat mâna dreaptă, a desenat un semn magic, adică două 
pătrate înscrise unul în altul, iar în intervalul dintre cele două 
pătrate a scris cifre arabe. Apoi a turnat în mijlocul semnului 
puţină cerneală şi i-a ordonat băiatului să privească cu atenţie 
acolo. Mai întâi băiatul a văzut în pata de cerneală chipul 
magicianului. După ce a privit acolo timp îndelungat (iar 
magicianul a ars în acest răstimp mai multe descântece), băiatul 
a descris ceea ce vedea: un om măturând, apoi un soldat 
defilând, cu un drapel, în încheiere Ljane a cerut să apară 
Nelson. Băiatul a descris un bărbat într-un costum albastru 
închis, care-şi pierduse mâna stângă, dar a adăugat că mâna 


este prinsă de piept cu ace. De fapt, lordul Nelson îşi prindea 
mâneca goală cu ace de piepţii hainei. Dar Nelson îşi pierduse 
mâna dreaptă, nu stânga. De fapt baitul vedea imaginea 
reflectată, ca în oglindă. 

Particularitatea clarviziunii este determinarea pe cale 
senzitivă a bolilor şi pătrunderea cu privirea în interiorul corpului 
omenesc. 

Această capacitate se poate dezvolta prin exerciţii; la 
exerciţiile de antrenare a puterii dorinţei, care trebuie să 
preceadă exerciţiile care se expun în continuare, se foloseşte 
metoda concentrării foarte intense, pentru a dezvolta 
capacitatea de a privi în acest fel. În intervalul de timp în care 
se priveşte în cristal, oglindă, etc. Este necesar ca în locul 
inactivităţii prescrise anterior să dirijăm continuu gândurile 
noastre spre obiectivul propus. Se poate recurge, de asemenea, 
la monoideism. 

Acum vreau să prezint diverse exerciţii, cu ajutorul cărora 
se pot dezvolta asemenea capacităţi. 

Este posibilă utilizarea de procedee diverse, care, dacă 
avem suficientă răbdare, conduc toate către acelaşi scop. 
Trebuie ales procedeul cel mai potrivit pentru personalitatea 
omului respectiv. Succesul se va obţine cel mai repede, desigur, 
cu ajutorul aşa-numitei „oglinzi magice". 

1 Clarviziunea în cristal. 

Se ia un cristal bine şlefuit sau o bucată de sticlă de 10-15 
cm lungime şi de 4-5 cm grosime, se pune pe o bucată de 
catifea (pluş) neagră şi se priveşte ţintă timp de 20-30 minute 
partea superioară a cristalului. Exerciţiul acesta, ca şi toate 
celelalte exerciţii similare, se va executa numai seara. 

O lumină foarte slabă, acoperită de un abajur (învelită), se 
va afla în spatele persoanei care se antrenează. Exerciţiul se 
poate face şi cu ajutorul unei pietre preţioase, bine şlefuite, 
montate într-un inel. 

2 Clarviziunea produsă de un obiect strălucitor. 

Orice sferă metalică sau din sticlă (bilă etc.), orice 
suprafaţă metalică strălucitoare, o farfurie de tablă bine 
curățată şi lustruită induc starea de clarviziune, dacă sunt 
privite cum s-a arătat mai sus. 

3 Clarviziunea indusă cu ajutorul „oglinzii magice " Acest 
fel de oglindă şi-o confecţionează fiecare pentru sine, cu forţele 


proprii. Obiectele din comerţ sunt, în primul rând, foarte 
scumpe, în al doilea rând impurificate de emanaţiile celui ce le 
confecţionează şi ale vânzătorului. 

Se procură o lentilă obiectivă acromatică, lipsită de orice 
inexactităţi; aceasta este de dimensiunile 9-12 sau 13-18 cm 
diametru (aprox.). Partea concavă, bine ştearsă cu alcool, 
trebuie acoperită cu un strat gros de lac negru. Ne vom strădui 
că stratul de lac să fie cât mai uniform. După ce stratul de lac se 
usucă, operaţiunea se repetă. Nu trebuie să rămână nici o 
porţiune, cât de mică, neacoperită cu lac. După terminarea 
operaţiunii de acoperire cu lac, se curăţă bine suprafaţa 
concavă a lentilei şi se aşează oglinda într-o cutie căptuşită cu 
vată, aşezând oglinda cu partea lăcuită în jos. Oglinda se poate 
folosi în două situaţii: fie când încăperea are o sursă de lumină 
foarte slabă, fie când este atât de întuneric, încât, oricât ne 
străduim, nu putem vedea oglinda. Cel ce se antrenează se 
aşează cât mai comod şi începe să privească în oglindă, ținând- 
o cu ambele mâini, astfel încât oglinda se atinge cu degetele 
mari. 

4 Clarviziunea în cerneală într-o ceşcuţă mică de porțelan, 
de tipul celor pentru prepararea tuşului şi vopselelor, se pune 
cerneală neagră şi apoi se priveşte cu atenţie. 

5 Clarviziunea în apă. 

Un pahar plin cu apă se înfăşoară într-o bucată de 
material de culoare neagră sau roşie. Apoi se priveşte suprafaţa 
din pahar, cum s-a arătat mai sus. Se poate folosi, de 
asemenea, o sticlă bine şlefuită, plină cu apă, în jurul ei aşezând 
câteva lumânări aprinse. Se priveşte punctul cel mai strălucitor 
de pe suprafaţa sticlei. 

6 Clarviziunea pe hârtie. 

Se aşează în faţa celui ce se antrenează o foaie de hârtie 
albă sau neagră, foarte netedă şi lucioasă. Se priveşte cu 
atenţie, timp îndelungat, coală de hâârtie. Şi în acest caz lumina 
trebuie să fie foarte slabă, sursa de lumină aflându-se în spatele 
privitorului. 

7 Clarviziunea într-o suprafaţă lustruită. 

Cel ce se antrenează se aşează într-o încăpere destul de 
întunecoasă (cu lumina din spate), la o distanţă de aproximativ 
3 m de un dulap lăcuit (lustruit), privind la suprafaţa lustruită a 
uşii dulapului astfel, ca şi cum ar privi aerul care se află între 


privitor şi dulap. Se urmăreşte ca obiectele aflate împrejur să nu 
intre în câmpul vizual al privitorului. Se va privi numai spre uşa 
dulapului, cu ochii acoperiţi de un voal transparent, în timpul 
acestei experienţe, privitorul va fi aşezat cât mai comod. 

8 Clarviziunea într-o cameră perfect întunecată Cel ce se 
antrenează se va aşeza cât mai comod într-o cameră perfect 
întunecată, privind în întuneric, fără că privirea să prindă 
conturul vreunui obiect din încăpere. 

După cum s-a mai menţionat, toate aceste procedee 
conduc la ţel, unele mai repede, altele mai încet, în principal 
putem recomanda oglinda, cristalul şi uşa lustruită a unui dulap. 

Este foarte bine dacă putem reuni aceste trei metode, 
astfel încât în prima seară se începe cu privitul unui cristal şi se 
încheie cu uşa dulapului, iar în cea de-a doua zi, în locul 
cristalului se foloseşte oglinda, în acest fel se obţin repede 
rezultatele scontate, cu condiţia seriozităţii şi hărniciei celui ce 
se antrenează. Cel ce a devenit deja clarvăzător poate aplica 
toate metodele pentru a provoca viziuni; chiar şi prin simpla 
încordare a voinţei, privind în gol sau la un obiect oarecare, el 
reuşeşte să aibă viziuni. 

Următoarele reguli sunt valabile pentru toate situaţiile: 
Toate obiectele cu care se fac antrenamentele trebuie supuse la 
suflatul de trei ori asupra lor înainte de executarea, primului 
exerciţiu. Aceasta are ca scop supunerea respectivului obiect 
influențelor propriului od al celui ce efectuează antrenamentele. 
Suflatul asupra obiectului se face conform celor învăţate la 
gimnastica respirației, adică la respiraţie se adaugă 
concentrarea, orientată spre realizarea cât mai rapidă, cu 
ajutorul obiectului respectiv, a capacităţii de clarviziune sau 
vedere la distanţă. 

Apoi este necesar să se ţină mâinile (cu degetele în jos, iar 
dosul palmelor faţă în faţă, la aproximativ 2 cm distanţă) 
deasupra obiectului folosit pentru a provoca clarviziunea, la 2-3 
cm deasupra lui; apoi persoana se închipuie pe sine şi-şi 
imaginează cum din vârfurile degetelor ies puternice jeturi 
luminoase ale udului, care se contopesc cu obiectul respectiv, 
încă odată se realizează concentrarea gândurilor asupra ideii de 
a-şi provoca cât mai curând capacitatea de clarviziune, apoi se 
mişcă lent mâinile dinspre centru către ambele lături pe 
deasupra obiectului, acoperindu-l cu propriul od. Mâinile întinse 


mult, se deplasează circular spre centru în cercuri largi, 
repetând procedeul de 5 până la 7 ori. Apoi se aşează cu grijă 
obiectul într-o cutiuţă şi nu se mai supune niciodată acţiunii 
privirii sau respirației şi, mai ales, atingerii unei alte persoane. 

De la sine înţeles este faptul că o excepţie de la aceste 
reguli, care se referă, în principal, la cristal şi oglindă, este uşa 
dulapului. 

În general, suflarea şi magnetizarea se pot repeta timp de 
12 şedinţe (este chiar necesar). Dacă exerciţiul se efectuează cu 
un pahar cu apă, aceste pase manuale trebuie efectuate 
înaintea fiecărui exerciţiu, deoarece de fiecare dată se foloseşte 
apă proaspătă. 

Cel mai bine este că cel ce se antrenează să poată 
rămâne complet singur sau cei din jurul său să doarmă. 

O atenţie foarte mare necesită şi prevenirea accidentelor 
de orice fel. 

Regula de bază pe timpul exerciţiilor esteoca, în afara 
celor apropialVi din familie nimeni să nu ştie de ele până când 
se va constata (un succes constant al lor. 

Procesul descoperirii clarviziunii este aproximativ 
următorul: 

Cu ajutorul unor exerciţii adecvate trebuie să ajungem să 
auzim tot ce se petrece în lumea fin materială. Trebuie să 
simţim că fiinţele din lumea fin organizată ne vorbesc. Dar şi în 
viaţa noastră materială putem avea mult folos de pe urma 
capacităţii de a auzi la fel cum vede un clarvăzător, prin ziduri şi 
stânci, fără a întâmpina vreo piedică. La un grad înalt de 
perfecţionare, proprietatea aceasta ne permite, de pildă, să 
percepem, deşi ne aflăm în Europa, muzica ce răsună în 
momentul respectiv în America, de exemplu. 

Claraudibilitatea se poate manifesta în două feluri şi 
anume: fără ajutorul auzului, adică exclusiv cu sufletul, sau pur 
şi simplu auzind cu ajutorul organului specializat, urechea. 

Acest al doilea tip apare de obicei, lent, din dezvoltarea 
auzului acela special al sufletului şi este asemănător vederii cu 
ochii ce se dezvoltă din vederea aceea interioară a sufletului. 

Pentru a atinge aceste posibilităţi este necesar ca ucenicul 
să înveţe să dirijeze pe deplin stările sale de pasivitate. 


La baza claraudibilităţii se află starea pasivă. Trebuie să 
devenim pasivi în totalitate, pentru a avea posibilitatea de a 
auzi minunatele oscilaţii. 

Este foarte greu să descriem auzul cu sufletul. Ar fi absurd 
dacă am spune că seamănă foarte mult cu un gând emis cu glas 
tare, dar aceasta ar fi unică posibilitate de a descrie acest 
fenomen. 

Claraudibilitatea cu ajutorul organului auditiv ne permite 
să auzim sunetele oarecum neclar. Este ca şi cum în faţa 
timpanelor s-ar afla un paravan sau parcă am avea vată în 
urechi. Aceasta nu seamănă defel cu senzaţia de surzenie, 
deoarece percepem cele mai slabe sunete, dar ele sună ca şi 
cum între undele sonore şi urechile noastre s-ar afla un 
obstacol. Adesea persoanele cu astfel de proprietăţi aud 
sunetele astrale ca şi cum ar veni de foarte departe, din spaţiu. 

Alte persoane au senzaţia că aceste sunete le vin parcă 
prin telefon. 

Proprietatea de claraudibilitate se manifestă cel mai bine 
pe întuneric, în izolare. De aceea, se recomandă" că 
următoarele exerciţii să fie efectuate seara, sau dimineaţa 
foarte devreme, când toată lumea doarme şi este linişte 
deplină. 

Proprietatea de claraudibilitate se manifestă deseori la 
populaţiile sălbatice. Omul cult şi-a pierdut însă aceste 
proprietăţi. Şi în lumea animală se poate constata existenţa 
acestei capacităţi, încă din antichitate este menţionată această 
capacitate auditivă specială, în zgomotul pădurii Didona auzea 
voci speciale. Budiştii din Tibet devin capabili de claraudibilitate 
cu ajutorul unei scoici (duhul aerului). Această artă era 
cunoscută şi necromanţilor medievali, care o practicau foarte 
asiduu. 

Capacitatea de claraudibilitate se poate căpăta cu 
uşurinţă datorită stării pasive. 

Seară sau dis-de-dimineaţă ne izolăm, ne legăm cu un 
fular la ochi (numai în prima etapă), ne astupăm urechile cum s- 
a menţionat anterior şi, luând o poziţie comodă, ne cufundăm în 
starea pasivă. 

Înaintea exerciţiului îl vom ajuta printr-o gimnastică 
respiratorie, care trebuie să meargă mână în mână cu 


concentrarea, pentru a obţine capacitatea de a auzi toate 
undele sonore astrale. 

Fără a întrerupe starea pasivă, ne încordăm auzul şi 
ascultăm zgomotele ce se iscă în urechile noastre. Din acest 
zgomot de fond se vor detaşa încetul cu încetul silabe distincte 
şi vom auzi apoi din când în când şi cuvinte. Acesta este 
începutul. 

Problema noastră constă în a înţelege bine aceste prime 
mesaje, fără a ieşi totuşi din starea pasivă. Treptat vor fi primite 
mesaje, dar numai într-o stare mai avansată poate fi întreruptă 
pasivitatea pentru a pune întrebări. După ce se formulează o 
întrebare, pentru a auzi răspunsul, trebuie să ne cufundăm 
imediat, din nou, în starea de pasivitate. 

Trebuie să menţionăm că, de multe ori, înaintea cuvintelor 
se aud alte sunete. Uneori, chiar după numai câteva 
antrenamente, se aud deja zvon îndepărtat de clopote, ciripit de 
păsări, tunete, muzică etc., iar din noianul lor apar cu încetul 
vocile. Este bine ca în acest timp să ne ţinem respiraţia cât mai 
mult. După un timp oarecare se înlătură legătura de pe ochi şi 
se astupă tot mai puţin urechile, până când se va obţine în final 
manifestarea claraudibilităţii fără a astupa ochii şi urechile, ca o 
urmare obligatorie a stării de pasivitate. 

Procesul prezentat se referă şi la auzul cu sufletul care, cu 
urechile astupate, nu diferă prea mult de auzul adevărat. Dacă 
această capacitate de claraudibilitate s-a dezvoltat suficient şi 
nu ne astupăm urechile, devine clar ce fel de proprietate este, 
dacă auzim cu sufletul sau cu urechile, atunci când recepţionăm 
oscilaţiile astrale, în acest caz putem să rămânem timp 
îndelungat la audibilitatea cu sufletul, dezvoltând această 
capacitate mai intens, dar în majoritatea cazurilor după un 
interval de timp ea se transformă în auzul real. 

Un mijloc auxiliar foarte util este o cochilie. 

Dacă, respectând regulile arătate, se pune cochilia la 
ureche (cealaltă ureche fiind astupată) şi se trece la starea 
pasivă, procesul evoluţiei va fi accelerat. Trebuie doar să avem 
grijă ca zgomotul produs de cochilie să nu ne scoată din starea 
de pasivitate. Cochilia (melcul sau scoica) de mare trebuie să fie 
suficient de mare şi să aibă pereţii cât mai subţiri. Trebuie să 
alegem cochiliile care sunt cu cât mai multe răsucituri (melci). 
Ca şi în cazul clarviziunii, exerciţiile trebuie să continue odată la 


două zile, până când succesul va fi sigur. Apoi exerciţiile trebuie 
continuate de două ori pe săptămână, iar apoi cel puţin odată 
pe săptămână, în caz contrar, capacitatea dobândită va fi 
repede pierdută. 

Cel ce exersează pentru a dobândi proprietăţi de 
clarviziune şi claraudibilitate este supus unui oarecare pericol. 
Datorită stării pasive el devine vulnerabil la toate înşelătoriile şi 
minciunile astrale. El devine foarte credul şi mintea-l devine 
foarte slabă. De aceea este lesne să i se pricinuiască neajunsuri. 
Aici trebuie să fie mereu înfrânte sentimentele şi numai raţiunea 
rece şi echilibrată poate decide în ce măsură mesajele primite 
din cealaltă lume sunt credibile. Numai cel ce va supune 
mesajele primite, fără excepţie, criticii raţiunii sale, acela se va 
feri de rătăciri şi neplăceri de tot soiul. 

Aceste exerciţii trebuie să fie însă efectuate, în ciuda 
pericolelor existente, deoarece pe această cale ucenicul va 
trebui să-şi cunoască pe al său „Mahatma" instructorul, 
învățătorul său, intrând în strâns contact cu el. 

Îndată ce ucenicul va simţi dorinţa fermă de a deveni un 
ajutor al maestrului său, el va simţi că este condus de o fiinţă 
raţională, superioară, independentă de propriul lui „eu". De cum 
va intra în starea pasivă, ucenicul va simţi influenţa 
învățătorului său, pe care-l atrage dorinţa lui puternică de 
perfecţionare. 

Capacitatea de clarviziune şi claraudibilitate ne permite să 
ne vedem maestrul şi să fim în contact cu el. Aceasta este de 
mare folos pentru evoluţia noastră ulterioară. 

Faptul că, datorită acestei capacităţi dobândite acum, 
suntem supuşi înşelăciunii şi relei voințe a unor duhuri 
rătăcitoare, are, desigur şi partea sa bună. Astfel vom învăţa să 
deosebim grâul de neghină. Putem spune, deci, că exerciţiile 
pot ascunde primejdii pentru ucenic, dar numai cei slabi şi lipsiţi 
de rațiune sunt capabili să-şi facă singuri rău, folosindu-se de 
această capacitate. După cum am mai menţionat, gândul este 
un obiect material cu adevărat 

. Numai forma stării lor este inaccesibilă simţurilor noastre 
în starea lor aşa-zis normală. 

Dacă vom face că acestor simţuri ale noastre să le fie 
accesibilă lumea astrală dezvoltând sensibilitatea, vom putea 
vedea şi auzi gândurile fiinţei astrale. Ceea ce, în starea de 


clarviziune, ne apare sub forma unei imagini, poate fi, deci, doar 
gândul fiinţei astrale. La fel, în starea de claraudibilitate, vom 
auzi cum vorbeşte fiinţa astrală. 

Aceste forme astrale ale gândului ne influenţează 
simţurile prin intermediul udului. Cel ce nu generează în trupul 
său un od puternic sau o cantitate suficientă a acestuia, nu va 
reuşi un nivel înalt de dezvoltare a acestor capacităţi. 

De aceea, ucenicul va trebui să acorde atenţie ca, printr- 
un mod de viaţă raţional, să intensifice formarea udului, din 
punct de vedere calitativ şi cantitativ. 

Nu numai răbdarea, cu care vă sfătuim încă odată să vă 
înarmaţi din belşug, dar şi forţa dorinţei ne vor duce în fine la un 
succes neîndoielnic dacă vom efectua cum se cuvine fiecare 
antrenament. 

Până în acest moment ucenicul a avansat atât de mult, 
încât nu-şi va mai folosi aceste capacităţi numai pentru a-şi 
satisface curiozitatea, deoarece aceasta ar avea drept rezultat o 
epuizare a acestor capacităţi. 

Aceste capacităţi astrale ale omului sunt punți care ne 
unesc cu o altă lume. Cunoaşterea tainelor fără o clarviziune şi 
claraudibilitate care să ne pună direct în legătură cu lumea 
astrală nu are nici un preţ, de aceea ucenicul trebuie să-şi 
adune toate puterile pentru a căpăta şi păstra aceste capacităţi. 

12 Psihometria. 

Diferenţa dintre clarviziune şi psihometrie nu este prea 
mare. O capacitate o completează pe cealaltă şi amândouă se 
continuă una pe cealaltă. Un psihometrist are, desigur viziuni, 
ca şi un clarvăzător, dar ele se referă toate la timpul trecut şi 
pot fi provocate cu ajutorul oricărui obiect material. 

Doctorul Buchanan, profesor de fiziologie la Boston a 
denumit-o psihometrie, dar această denumire, de fapt, nu este 
tocmai exactă. 

Profesorul a dat în mâinile unor persoane foarte sensibile, 
aflate printre audienţii săi, unele pacheţele bine închise, în care 
se găseau: o cantitate mică de diferite mirodenii, sare sau 
zahăr, devenite de neidentificat datorită ambalării. Totuşi, 
curând, persoanele respective începeau să simtă gustul 
substanţelor din pacheţelele pe care le ţineau în mână fiecare. 
Această constatare, pe care profesorul a făcut-o cu prilejul 
diverselor experienţe pe care le-a făcut la diagnosticarea 


persoanelor sensibile, l-a determinat să meargă mai departe pe 
calea aceasta, nou descoperită. El a reuşit să facă o descoperire 
neaşteptată: persoanele nu numai că simțeau gustul 
substanţelor, dar şi efectul oricărui medicament pe care el îl 
ambala cu multă grijă şi îi punea să-şi atingă fruntea cu ele. 
Astfel, vomitivele produceau senzaţia de vomă, opiaţii 
somnolenţă etc. 

Odată, profesorul l-a rugat, în timpul unei lecţii de 
medicină citite în faţa studenţilor, pe unul dintre ei să ţină în 
dreptul frunţii o scrisoare. Acesta din urmă a povestit conţinutul 
acelei scrisori, ba mai mult, a descris foarte exact înfăţişarea şi 
caracterul celui ce scrisese scrisoarea, deşi nu-l cunoştea şi nici 
nu-l văzuse pe omul respectiv niciodată. 

Geologul american, profesorul William Denton s-a ocupat 
de asemenea de această nouă ştiinţă şi a obţinut rezultate 
remarcabile în domeniu. 

Du Presle vorbeşte despre aceasta în a sa „Magia ca 
ştiinţă a naturii", voi. II, pag. 91: „Denton avea în persoana 
soţiei sale, a surorii şi a unuia dintre fii, persoane foarte 
sensibile şi capabile, cu care a desfăşurat experienţe timp de 20 
de ani şi a scris pe această temă o lucrare în 3 volume" (Denton: 
Sufletul lucrurilor „The soul of the Things"). 

El credea că influenţa trecătoare asupra hârtiei de scris 
exercitată de cel ce scrie o scrisoare este suficientă pentru a 
provoca viziunile respective senzitivilor; deci şi alte obiecte, 
chiar pietre, ar trebui să păstreze timp îndelungat influenţele 
exercitate asupra lor. El a făcut experienţe cu minerale, 
descoperiri arheologice etc. Şi în faţa ochilor ajutoarelor sale au 
apărut, imediat sau încetul cu încetul, peisaje sau scene istorice 
demult dispărute. Denton s-a străduit să evite transmiterea 
gândurilor, iar veridicitatea viziunilor a putut fi apreciată prin 
compararea relatărilor. 

De la cele mai bune cunoştinţe ale sale el a luat peste 200 
obiecte bine ambalate, neştiind care sunt ele şi le-a apropiat de 
fruntea soţiei, iar ea i-a descris, între altele, un templu antic; 
despre culorile folosite la materialele de construcţie ea a spus 
că erau nu vopsite, ei incrustate. Desfăşurând hârtia pachetului 
respectiv, doctorul Denton a văzut o bucată dintr-un mozaic din 
Roma. Denton spune despre importanţa psihometriei în toate 
ramurile ştiinţei: „Abia dacă există ceva intangibil pentru 


aviditatea noastră de a cunoaşte, cu sprijinul psihometriei adică 
pe o cale mult mai uşoară şi mai plăcută, decât cu aplicarea 
actualelor metode de cercetare. O relicvă personală a lui 
Shakespeare poate într-un interval de o jumătate de oră să ne 
povestească despre el mai multe decât au fost în stare să 
descopere în 200 de ani biografii săi. 

Cremenea de pe străzile lerusalimului este o bibliotecă ce 
ne descoperă istoria întregului popor evreu. 

Evenimente minunate ale celor mai vechi secole ies la 
lumina zilei; trebuie să ne străduim să deschidem doar ochii 
sufletului nostru şi le vom descoperi. Se pare că aceasta ne va 
conduce şi la gândul despre universul spiritual alături de cel 
material, adică universul care cuprinde tot ce există sau a 
existat cândva". 

Psihometria este manifestarea superioară a activităţii, a 
manifestării celui de-al şaselea simţ sau simţul otic. Acest simţ 
este pe bună dreptate denumit de oameni „principal" său 
„perfect'", deoarece le include pe celelalte 5 Acest simţ le poate 
înlocui pe toate celelalte, deoarece persoana senzitivă poate 
vedea, simţi, gustă, mirosi şi auzi fără ajutorul organelor 
primare destinate pentru aceasta. 

Capacitatea psihometrică de a recepta senzaţii este 
deosebit de puternică acolo unde se află punctul otic central, 
adică în creier şi în plexul solar. 

Persoanele puternic psihometrice pot, fără a trebui să 
intre în starea de somnambulism, să citească scrisorile pe care 
le aşează pe plexul solar. 

Şi din nou starea pasivă este cea care ne induce 
capacitatea psihometrică. În concentrarea pasivă, în suprimarea 
tuturor gândurilor, în liniştea absolută vedem punți care ne 
poartă spre minunatul simţ central (principal). Devenim 
accesibili oscilaţiilor înalte şi fine şi, de aceea, trebuie să uităm 
lumea exterioară. 

Deci, ne chemăm starea de pasivitate, închidem ochii, ne 
astupăm urechile şi ne relaxăm musculatura; apoi ne gândim cu 
cea mai mare intensitate la o figură foarte apropiată sau 
simpatică. 

Ne concentrăm la gândul înfăţişării, proprietăţilor morale 
şi psihice ale persoanei respective şi ne străduim să ne 
reprezentăm cu ce ar putea să se ocupe în momentul respectiv. 


După ce ne-am menţinut în această stare de concentrare 
aproximativ 10 minute, ne întrerupem activitatea mentală şi ne 
provocăm starea pasivă. 

Aceasta din urmă trebuie să dureze 5 minute (cu 
aproximaţie). 

Apoi continuăm să mai rămânem aşezaţi în linişte o 
perioadă de timp. 

După 10 sau 12 asemenea exerciţii vom fi cuprinşi în 
timpul stării pasive şi după aceea de intuiţii şi reprezentări care 
se referă toate la situaţia persoanei respective, aşa cum se află 
în momentul respectiv. Treptat ele vor deveni mai sesizabile, 
mai palpabile, mai clare şi, în sfârşit, ce este mai important, vor 
corespunde pe deplin realităţii. Acum vom şti cu precizie ce face 
persoana respectivă în acel moment. 

Ni se vor transmite, de asemenea, stările de spirit, 
senzațiile şi sentimentele, ca şi accidentalele necazuri psihice. 

Succesul va fi cu mult mai mare dacă vom ţine în mână 
fotografia persoanei respective, asupra căreia aceasta a suflat 
cm putere şi pe care o vom privi mereu în timpul stării de 
concentrare, sau o buclă din părul său, sau un petic din 
îmbrăcămintea sa, pe care a purtat-o un timp mai îndelungat, 
sau un alt obiect care îi aparţine. 

Deoarece psihometria se află într-o strânsă legătură cu 
clarviziunea, prin acest exerciţiu se poate dezvolta, de 
asemenea, capacitatea de diagnostic senzitiv. 

Desigur, este neplăcut să simţi suferinţele altuia, dar 
senzaţia nu este prea puternică şi durează numai câteva 
minute, dacă vom utiliza concentrarea gândurilor imediat ce va 
deveni greu de suportat. 

Atunci când ne simţim cuprinşi într-o oarecare măsură de 
supărările psihice ale persoanei la care ne gândim, este posibilă 
apariţia de mai multe ori a unor viziuni, descoperindu-ne astfel 
cauzele necazurilor sale. Aceasta se întâmplă când, în timpul 
antrenamentului, persoana respectivă simte o stare de 
deprimare. Vom împărtăşi într-o măsură şi această stare 
sufletească, până când nu ne va apare o viziune care să ne 
descopere cauza tristeţii sale. 

Acest exerciţiu trebuie efectuat o dată pe săptămână, 
dacă este posibil alternativ, odată dimineaţa, odată seara, în 


timpul zilei, alături de alte exerciţii de clarviziune şi 
claraudibilitate, trebuie executate şi următoarele exerciţii. 

Se iau mai multe substanţe sare, zahăr, piper, scorţişoară 
etc. Şi se împachetează bine (cantităţile sunt mici), ca să nu 
răzbată nici un fel de miros şi să nu fie simţite prin ambalaj. 
Trebuie însă evitate substanţele cu miros prea puternic sau cele 
ce nu pot fi transformate în pulbere fină. Într-un colţişor al 
pacheţelului trebuie să fie înscrisă, cu litere mici de tot, 
denumirea conţinutului. Ca aspect, pacheţelele trebuie să fie 
perfect identice. 

Se ia unul dintre pacheţelele pregătite, se ţine la frunte 
închizând ochii, se exprimă dorinţa fierbinte de a afla ce se află 
în pacheţel, apoi se provoacă starea pasivă, astupând urechile 
(în prima perioadă de antrenament). 

Apoi, după ce timp de 2-3 minute s-a menţinut starea 
pasivă, ucenicul se lasă în voia efluviilor de od care-l 
influenţează, ceea ce se constată imediat în sesizarea gustului 
materialului conţinut în pacheţel, uneori chiar prin vizualizarea 
acestuia. Se rămâne în această stare până când acest gust sau 
altul, această imagine sau alta, nu se vor menţine un timp mai 
îndelungat, apărând mai bine definite, mai clare. Apoi va trebui 
să ne convingem că imaginea obţinută prin psihometrie 
corespunde cu conţinutul pacheţelului respectiv. 

In cursul unui exerciţiu de antrenament trebuie să ne 
ocupăm numai de 2 pachetele, deoarece fiecăruia trebuie să i 
se aloce 1/4 de oră. 

Desigur este necesară o imensă răbdare. Orice grabă nu 
duce decât la insucces. Dacă după cea 15 minute nu avem o 
reprezentare asupra unuia dintre pacheţele, vom trece la un alt 
pacheţel, în toate aceste antrenamente este necesară cea mai 
mare onestitate. 

Dacă am obţinut de mai multe ori rezultate favorabile, îl 
putem schimba astfel, încât să introducem scrisori de la prieteni 
şi cunoştinţe în pachete perfect identice, aşezându-le apoi pe 
masă, în faţa noastră. Cu ochii închişi se alege apoi unul dintre 
pachete, se scoate din el scrisoarea şi se duce la" frunte. Apoi 
ne concentrăm asupra dorinţei puternice de a afla cine a scris 
această scrisoare şi ce conţine ea, apoi trecem pentru scurt 
timp în stare pasivă, pentru a avea apoi viziunile care apar în 
faţa privirii noastre interioare sau senzaţii materiale de tot felul. 


Caracterul autorului scrisorii, situaţii din viaţa acestuia, 
starea sa de spirit când a scris această scrisoare, iar în final, 
chiar şi imaginea sa vor apare treptat în faţa noastră. Dacă 
autorul scrisorii a fost, de pildă, furios când a scris-o, simţim şi 
noi acelaşi sentiment, dar, desigur, mai puţin intens. Astfel, vom 
simţi absolut tot ce i-a putut face vreo impresie pe timpul 
redactării scrisorii respective. Vom vedea ambianta în care s-a 
aflat autorul în acele momente, apoi va apare propria sa 
imagine, mai întâi ca o umbră neclară, apoi tot mai clară şi mai 
colorată, în final vom afla şi conţinutul respectivei scrisori. 

Este bine să alegem scrisori care nu ne sunt adresate 
nouă, al căror conţinut nu ne este deloc cunoscut, nici persoana 
care a scris-o. Acestea sunt necesare doar în prima etapă. Mai 
târziu vom fi capabili să ne verificăm reprezentările după 
relatările destinatarului. 

Scrisorile scrise de persoane energice, cu un spirit 
puternic, sau cele scrise în momente de agitaţie, vor da 
rezultate mai bune şi mai rapide. 

Dacă exerciţiile de acest fel sunt suficiente, din timp în 
timp, în loc de scrisoare se poate lua un obiect oarecare, pe 
care o familie l-a avut multă vreme în folosinţă, de exemplu o 
monedă veche, o fotografie veche, un mic obiect oarecare, pe 
care o altă persoană trebuie să îl învelească bine de tot, pentru 
ca pe dinafară să nu se poată vedea ce obiect este. 

Uneori viziunile sunt compuse din imagini ale unor 
persoane care au avut odată, cândva, o tangenţă oarecare cu 
acest obiect; uneori se vor arăta şi situaţii din afară. Influenţa 
adică a acestor persoane şi a evenimentelor respective este atât 
de mare, încât ele se menţin foarte puternic pe obiectele 
studiate şi atenuează orice alte influenţe, în acest caz este 
necesar să se repete exerciţiile cu obiectele respective, pentru a 
obţine viziuni potrivite. 

Deoarece noi schimbăm obiectele în timpul exerciţiilor 
noastre de antrenament, este de dorit să le apropiem de 
asemenea odată de frunte, iar data viitore de plexul solar; astfel 
ambele puncte otice centrale se vor antrena în mod 
corespunzător. 

În cadrul unor experienţe psihice, iniţial vor fi multe 
eşecuri, la fel ca aici. Ucenicul trebuie să ştie aceasta. 


De aceea, el trebuie să manifeste o imensă răbdare şi 
perseverenţă, după care se vor pune în evidenţă, desigur, 
rezultate uimitoare şi el va fi răsplătit pentru răbdarea şi munca 
sa. 

Mai uşor îşi atinge scopul cel ce pune în joc forţa dorinţei, 
la începutul fiecărui exerciţiu. 

Pentru experienţele psihometrice, cel mai potrivit este 
intervalul de timp dis-de-dimineaţă sau seara târziu. Cel ce 
poate alege, trebuie să prefere orele dimineţii (cel mai bine este 
imediat după trezire). 

Se poate întâmpla că într-o direcţie anume succesul va fi 
mai filare, de pildă în determinarea conţinutului scrisorilor, sau 
în diagnosticul senzitiv, în experienţele cu obiecte vechi etc.; în 
acest caz este necesar că principala atenţie să se acorde acestei 
specializări, efectuând celelalte exerciţii doar printre picături. 

Dacă aţi obţinut deja în această direcţie un succes deplin, 
cu aceeaşi asiduitate veţi continua exerciţiile într-o direcţie 
nouă. Ucenicul trebuie să acorde o atenţie deosebită exersării 
permanente în domeniul psihometriei, deoarece aceasta 
dezvoltă în mare măsură simţul său otic şi favorizează 
pătrunderea sa în tainele naturii, ascunse celorlalte fiinţe 
muritoare. 

13 Forţa magnetică de vindecare. 

Majoritatea savanților nu fac deosebire între hipnotism şi 
magnetism. Aceasta este, desigur, incorect. 

Se aduc cele mai detaliate şi ample argumentări, că 
simptomele hipnozei şi ale magnetismului animal sunt aceleaşi, 
ceea ce, desigur, este de asemenea incorect, deoarece se 
constată doar în puţine situaţii. 

Experiențele lui Rochat au demonstrat în suficientă 
măsură că magnetismul curativ nu are nimic comun cu hipnoza 
şi sugestia. Sugestia are loc numai pornind din creier şi se 
transmite altui creier, dar nu poate fi transmisă cu ajutorul 
substanţelor influențate de od. Hipnoza acţionează numai cu 
ajutorul voinţei şi este un act pur psihic, pe când magnetismul, 
prin natura sa, este material transmis sub acţiunea voinţei, a 
substanţei fine similare energiei vitale. 

Pot fi hipnotizaţi doar omul şi animalele, pe când 
magnetiza-rea poate fi aplicată oricărei substanţe, încă Mesmer 
a magnetizat în scopuri curative lâna, pielea, lemnul, pietrele, 


metalele şi pâinea. Supoziţia lipsită total de seriozitate că 
hipnoza şi magnetismul sunt unul şi acelaşi lucru trebuie 
dezminţită, în principal, prin magnetizarea plantelor. 

Cu ajutorul transmiterii magnetice curative a odului putem 
obliga să se dezvolte splendid orice plantă, chiar în condiţiile 
unei hrăniri insuficiente. 

Plantele decorative ofilite şi slăbite pot fi aduse, printr-o 
transmitere puternică de od, la o dezvoltare inimaginabilă din 
punct de vedere al taliei, vigorii şi capacităţii de înflorire. Dar 
chiar şi o simplă emisie de od, fără nici un fel de gând de a le 
influenţa în mod voit, are o influenţă benefică asupra plantelor. 
Dacă persoanele care au o emisie puternică de od se află timp 
îndelungat în apropierea plantelor sau se ocupă de ele mai 
multă vreme, acestea vor creşte impetuos şi sporul de vegetaţie 
va fi evident. Acest lucru poate fi confirmat de numeroşi 
grădinari. 

Mama vestitului astronom Johannes Kepler a fost învinuită 
de vrăjitorie şi trebuia să fie supusă torturilor. Vecinele 
invidioase au pus şi mai mult paie pe foc, arătând că bătrâna îşi 
vrăjeşte plantele, care sub mâinile ei au atins dimensiuni şi 
vigoare de necrezut, pe când plantele lor sunt din ce în ce mai 
pipernicite, cu toată grija pe care le-o arată. 

Cândva aceasta se consideră a fi vrăjitorie, în prezent 
oamenii sunt mai cultivați şi ignoră pur şi simplu astfel de fapte, 
dacă nu cumva recurg la un procedeu şi mai comod, 
denumindu-le autosugestie. Căci nu peste tot se poate folosi un 
alt termen, tot nou, cel de nebunie. 

Din fericire, lumea ştiinţifică se ridică în parte în favoarea 
studierii generale a odelor. Experiențele lui Reichenbach şi 
Mesmer şi multe alte descoperiri ştiinţifice ale vremurilor 
noastre demonstrează existenţa radiaţiei otice în calitate de 
conductor al energiei vitale şi voinţei. 

Ceea ce a fost hulit şi supus oprobiului tuturor începe să 
se ridice ca pasărea Phoenix din cenuşă şi va deveni în curând o 
forţă remarcabilă şi demnă de uimire. Atotputernicul 
„magnetism curativ", considerat încă drept o înşelătorie şi 
vorbire goală, va deveni leacul viitorului omenirii. 

Magnetismul animal, care are multă putere, astfel că o 
atingere a mâinilor sau magnetizarea apei au un efect puternic, 
există într-adevăr. Până în prezent, magnetismul animal a fost 


cercetat de foarte puţini oameni instruiți, de aceea forţa sa este 
prea puţin cunoscută; el a fost utilizat doar în scopuri 
mercantile, de către unii. De aceea, din punctul de vedere al 
medicinei legale, el trebuie judecat cu mare atenţie şi grijă. 

Deci îmi voi permite să prezint 3 principii: 1 Există unii 
oameni care-l influenţează pe ceilalţi, calmându-l şi alţii care au 
o influenţă contrară. 

Copiii mici nu adorm la fel de repede în braţele diferitelor 
persoane. 

Sunt numeroase exemplele, dar până în prezent nu s-a 
studiat încă suficient când şi cum se poate folosi magnetismul 
pentru a-l ajuta pe bolnavi. 

2 Medicii savanţi s-au ocupat prea puţin de studierea 
magnetismului, dar îl numesc înşelăciune, căci este mai comod; 
dar adevărul îşi croieşte totdeauna drum şi aceste forţe 
minunate se află în puterea neiniţiaţilor, de aceea ele nu trebuie 
ignorate. 

Această atitudine este teama egoistă a medicilor de a nu- 
şi pierde renumele câştigat. 

3 Deoarece încă la nici o universitate nu au fost ţinute 
cursuri de magnetism, este foarte greu să cunoaştem aplicaţiile 
practice ale acestuia. Majoritatea consideră că este adevărat că 
noi am fi dotați cu un mijloc foarte puternic de vindecare 
magnetismul. Acesta este cu adevărat o forţă, dar în prezent 
prea puţin studiată, de aceea fiecare trebuie să se conducă 
numai după propria experienţă. 

În prezent, nu trebuie să-l învinovăţim pe cei ce nu cred în 
minuni, pe cei ce povestesc despre magnetism, la fel ca şi pe 
cei ce consideră că acesta nu este încă suficient studiat. 

Este demnă de atenţie şi opinia lui Schopenhauer, care 
spunea: „Cine, în zilele noastre, se mai îndoieşte de existenţa şi 
acţiunea magnetismului, trebuie denumit nu sceptic, ci 
ignorant". Mulţi medici de seamă au exprimat aproximativ 
aceleaşi opinii. Dacă ne vom întreba acum, ce înseamnă a 
magnetiza un om, ne vom adresa pentru răspuns la cap. 8 din 
prezenţa lucrare. Acolo vom găsi următorul pasaj: „După 
cercetări îndelungate, udul a început să fie considerat ^ un 
conductor material de forţă vitală, deoarece udul sănătos se 
transmite unui trup bolnav şi-l vindecă". 


Prin „magnetism curativ" trebuie să înţelegem astfel 
trecerea fluxului otic, cu concursul voinţei, de la omul sănătos la 
cel bolnav. Udul sănătos al unei alte persoane, dirijat de voinţă, 
reface armonia distrusă în trupul bolnav, căci boala nu este 
altceva decât distrugerea echilibrului circulaţiei otice, urmarea 
căreia este, în primul rând, un schimb defectuos de substanţe în 
organism. Fiziologia modernă consideră drept cauză ceea ce 
este o consecinţă. Conform opiniei fiziologilor, cauza bolilor este 
schimbul defectuos de substanţe în organism. 

Magnetismul animal este, deci, o forţă mult mai mare 
decât toate forţele fizice şi chimice şi, deoarece el iese din 
interiorul fiinţei umane, nu este o forţă exterioară oarecare, dar 
pătrunde în interiorul substanţelor ca şi în atomi, distruge 
legăturile dintre atomi şi lasă intacţi doar atomii. Astfel, 
magnetismul animal este indestructibil pentru forţele naturale 
inferioare. 

Descoperirea lui Mesmer constă în transmiterea 
magnetismului la bolnavii pe care-l vindecă. El l-a denumit 
„comunicare a energiei vitale". După magnetizare, bolnavul şi 
cel care l-a tratat au energie vitală în cantităţi egale. 

De aceea, magnetizarea poate fi denumită operaţie 
magică, dacă fiinţele magice ale agentului şi percipientului intră 
în contact una cu cealaltă şi terapia magică, datorită 
transmiterii de energie ce pătrunde ca o forţă vindecătoare (vis 
medicatrix), înfrânge nu numai simptomele, dar şi boala ce 
sălăşluieşte în interior, pe suportul otic. 

Cele două părţi trebuie să aibă o simpatie reciprocă, altfel 
toate eforturile vor fi zadarnice, iar pentru bolnav poate fi chiar 
periculos, dacă i se va impune udul unei persoane ce-l este 
antipatică. Cu cât este mai mare simpatia dintre magnetizator şi 
pacient, cu atât bolnavul va nutri mai multă încredere în 
medicul său, iar tratamentul va da rezultate rapide şi sigure. 

Increderea îl aduce pe pacient într-o stare de maximă 
receptivitate, deci celulele sale sunt pregătite să absoarbă udul 
medicului său. Antipatia sau teamă le face să nu recepteze udul. 
Organismul bolnav se împotriveşte energic pătrunderii udului 
ostil, ceea ce provoacă reacţii periculoase, care înrăutăţesc 
starea bolnavului şi-l agravează boala. 

Magnetizatorul îşi asumă o grea răspundere. Forţa sa 
devine cu atât mai mare cu cât el este mai puţin egoist şi este 


mai dispus pentru sacrificiul de sine. Numai un om de o înaltă 
moralitate, care se bucură de o deplină armonie, total eliberat 
de orice pasiuni josnice, va avea un od cu adevărat pur şi 
capabil de minuni. Numai un astfel de om poate influenţa în bine 
echilibrul sufletesc şi trupesc al celor bolnavi, încât 
însănătoşirea să fie grabnică şi sigură. 

Un adevărat magnetizator trebuie să fie plin de o iubire 
curată faţă de aproapele său şi numai această iubire trebuie să-l 
conducă pe calea grea a vindecării, nu setea de mărire, orgoliul 
sau dorinţa egoistă de a fi bogat. Cel ce este magnetizator din 
vocaţie poate lua, desigur, dacă nu este prea bogat, o 
recompensă pentru munca sa, pentru a-şi putea duce zilele, dar 
trebuie să-l fie străină dorinţa de a culege bogăţiile pământeşti 
prin pretenţii lipsite de ruşine. El îşi poate oferi, de asemenea, 
puterea, cu toată sărăcia, fără a cere vreo recompensă. 

Ceea ce determină, în principal, succesul în orice acţiune 
prin magnetism, este starea sufletească a celor doi 
magnetizator şi magnetizat. Pasiunile josnice de orice fel teama, 
grijile, necazurile, supărarea, distrugerea atenţiei slăbesc sau 
distrug raportul (relaţia) magnetic. 

In capitolul despre od am aflat că acesta este individual, 
că este influenţat de proprietăţile psihice ale omului. Un 
magnetizator care însă nu şi-a supus propriile pasiuni voinţei, nu 
le-a înfrânt, le va transmite pacienţilor săi. 

Un om disarmonică, de exemplu, poate induce în cel 
bolnav nu numai o aceeaşi stare emoţională sau dispoziţie, dar 
şi problemele serioase ale organismului, cum sunt spasmele şi 
dereglările (distoniile) nervoase. Deosebit de periculos este să 
se treacă la magnetizare într-o stare de iritare sau furie. 

Şi starea de sănătate a celui ce magnetizează are o mare 
influenţă asupra forţei sale de vindecare. Orice indispoziţie sau 
boală, chiar cea mai uşoară, poate influenţa pacientul. Cine nu 
se simte prea bine, trebuie să întrerupă şedinţa de magnetizare 
şi numai energia să va fi capabilă să-l ferească pe bolnav de un 
mare pericol. 

Nimeni nu trebuie să aibă mai multă grijă de starea sa de 
sănătate şi de modul de viaţă sănătos, ca un magnetizator. 

Cel mai important factor al magnetismului curativ este 
voinţa. Cu cât voinţa se manifestă mai energic, cu atât influenţa 
este mai puternică. O puternică încordare a voinţei aduce după 


sine o emisie mai intensă a udului. În plus, datorită unei 
concentrări intense, el va fi orientat cu o putere mai mare 
asupra locului bolnav şi-şi va manifesta acţiunea curativă. 

Magnetizatorii, capabili de o excepţională încordare a 
voinţei, pot vindeca numai la atingerea pacientului, fără nici un 
fel de pase, adică, datorită voinţei imense, sau, mai bine zis, 
emisiei otice a întregului lor corp, orientate de această voinţă 
nelimitată. Aceşti magnetizatori sunt înconjurați în asemenea 
momente, după cum relatează clarvăzătorii, de o lumină ca 
focul, din care ies fluxuri de od, care se unesc cu aura 
pacientului. 

Dacă însă magnetizatorul este distrat sau nu se 
concentrează, emisia din corpul său apare foarte slabă, iese lent 
din degetele acestuia şi dispare fără să se unească cu aura 
bolnavului; de cum el începe să se concentreze, razele otice 
încep să iasă tot mai puternic din degetele magnetizatorului şi, 
cu cât acesta îşi încordează mai puternic voinţa, cu atât devin 
mai puternice şi se amestecă cu aura pacientului. 

Înainte de a continua, trebuie să răspundem la încă o 
întrebare a ucenicului ce se iniţiază: oricine poate oare 
magnetiza? 

La această întrebare se poate răspunde, de cele mai 
multe ori, afirmativ. Fiecare om are o emisie adică, unii mai 
mult, alţii mai puţin şi fiecare poate, printr-o concentrare 
corespunzătoare, să transmită cu ajutorul voinţei, această 
emisie adică corpului bolnav al aproapelui său. Realizarea 
deplină şi perfectă a vindecării dorite va depinde de forţa 
acestei emisii, de sinceritatea dorinţei magnetizatorului, de 
puritatea intenţiilor sale, de amploarea iubirii sale faţă de 
oameni, de forţa cu care-şi concentrează voinţa, îndeosebi de 
proprietăţile sale psihice şi, în fine, de puterea credinţei sale în 
posibilitatea vindecării. 

Dacă aceste condiţii necesare nu vor fi îndeplinite, atunci, 
cu toată acţiunea magnetică, percipientului i se poate face mult 
rău. De aceea, toţi cei ce apelează la magnetizatori novici sau 
cu experienţă, este bine să afle din timp care le este starea 
fizică şi psihică. 

Dacă suntem convinşi că avem de-a face cu un om moral, 
cu aspirații înalte, străin de orice pasiuni josnice şi faţă de care 
nu avem nici un fel de resentiment sau antipatie, trebuie să 


lăsăm deoparte orice grijă şi să-l ajutăm, acordându-l toată 
încrederea. 

Pentru un novice în ale magnetismului este necesar să 
aibă încredere în forţele sale. Orice sentiment de teamă şi 
nesiguranţă îi slăbeşte puterea şi reduce receptivitatea 
bolnavului. Magnetizarea multiplă a apei, ca şi unirea deseori a 
odurilor cu subiectul (stând aşezaţi faţă în faţă şi ţinându-se de 
mână) trebuie să preceadă prima acţiune de magnetizare. 

Magnetizatorul începător trebuie să se antreneze, mai 
întâi, pe obiecte neînsufleţite. Se magnetizează apa, ţesături, 
cristale etc. Încet-încet radiaţiile emise vor deveni tot mai 
puternice, în continuare se fac antrenamente cu ajutorul unui 
subiect, o persoană sănătoasă şi simpatică. De asemenea, 
novicele trebuie să exerseze magnetismul pe plantele din 
apartament, deoarece efectul se constată foarte repede. 

Tratamentul magnetic s-a utilizat din cele mai vechi 
timpuri. La toate popoarele aceasta era o proprietate secretă şi 
un privilegiu al castei preoţilor, păstrată ca cea mai sfântă taină. 

Ne vom referi aici şi la Biblie. Acolo sunt descrise vindecări 
prin atingere cu mâna adică prin transmitere de od. Aşa 
vindeca, de exemplu, Issus Hristos. 

Acest procedeu de vindecare a fost apreciat şi păstrat în 
toate epocile, deşi opiniile religioase ascundeau esenţa sa şi 
atribuiau efectele tratamentelor acţiunii lui Dumnezeu sau 
diavolului. 

Formaţia noastră prea ştiinţifică ne-a făcut însă ca, odată 
cu apa din covată să aruncăm şi copilul. Pentru a îndrepta 
eroarea strămoşilor, secolul nostru neagă în general 
posibilitatea vindecării prin transmiterea forţei vitale de la un 
om la altul. 

Medicului Frederick Anton Mesmer (1734-1815) îi aparţine 
gloria de a fi creat o grupă de persoane instruite care erau 
adepţii procedeului magnetic de vindecare. Mai târziu la 
Universitatea din Berlin s-a înfiinţat chiar o catedră de 
magnetism animal. 

In anul 1831 după 5 ani de cercetări, Academia din Paris 
s-a decis, după ce în 1784 guvernul a interzis orice vindecări cu 
ajutorul atingerii mâinilor şi paselor, să se pronunţe în privinţa 
existenţei magnetismului. 


După trecerea a 10 ani, Reichenbach şi-a desfăşurat 
cercetările, dar toţi l-au tratat cu indiferenţă sau dezaprobare. 
Şcoala materialistă şi-a mobilizat toate forţele şi a sugrumat în 
faşă toate eforturile îndreptate spre recunoaşterea vindecării 
prin magnetism şi a udului. 

Doar în ultima vreme, sub influenţa tendinţelor tot mai 
intense de a reveni la metodele naturiste de tratament, se pare 
că există dorinţa de a-l reabilita pe Mesmer şi Reichenbach. 

Principala misiune a unui ajutor care doreşte să devină 
maestru este să transforme în realitate porunca de a-şi iubi 
aproapele. El trebuie să urmărească să facă bine altora în modul 
cel mai altruist, să aducă numai foloase tuturor unde este 
posibil. Edu-cându-şi forţa magnetică, el va putea ajuta pe toţi 
cei ce suferă, vindecându-l de cele mai multe ori. Nimic nu 
trebuie să împiedice evoluţia forţei sale. El va trebui să o 
folosească zilnic, spre binele celor din jur. 

Cu timpul va avea multe ocazii, mai întâi în familie, apoi în 
cercul de prieteni şi cunoscuţi, în fine printre ceilalţi, 
demonstrându-şi forţa magnetică şi bunele intenţii, într-o bună 
zi va vedea cum uşa să este luată cu asalt de cei nevoiaşi, 
împinşi de suferinţă, sau de către cei ce şi-au otrăvit trupul şi 
mintea cu diferite medicamente, care nu le-au pricinuit decât 
rău, fără să-l scutească de suferinţe. Printre ei vor fi şi persoane 
care au avut de ales între a muri şi a-şi pierde o mână sau un 
picior printr-o operaţie chirurgicală. 

Forţa magnetică vindecătoare a unui om care tinde spre 
înalt poate face mult bine celor mai mulţi dintre aceşti nefericiţi. 
Desigur, ea este neputincioasă în lupta împotriva morţii sau a 
bolilor stabilite prin karma bolnavilor. Dar ea poate reţine, opri 
în evoluţia lor toate bolile. De asemenea, poate face rănile să nu 
mai sângereze şi să se închidă. Omul dotat cu această forţă va 
putea vindeca necazurile sufleteşti şi va aduce multă linişte în 
sufletele bolnavilor. 

Niciodată nu se poate spune de la început cât timp este 
necesar pentru vindecarea completă a unei boli. Receptivitatea 
bolnavului şi caracterul bolii au o mare însemnătate. Unii au 
nevoie de o singură şedinţă de magnetism pentru a se vindeca 
de o boală prelungită; alţii trebuie să suporte o mie de 
asemenea şedinţe, pentru a putea scăpa pentru totdeauna de 
suferinţă. Este păcat însă când un pacient, după numai două 


şedinţe de magnetism, renunţă la a le continua, iar apoi acuză 
metoda magnetizării că este neputincioasă în faţa bolii lui. 

Se poate întâmpla ca, după o primă şedinţă de 
magnetism, durerile să revină a doua zi. Desigur, aici va trebui 
repetarea şedinţei până ce durerile dispar. 

Putem spune că, cu ajutorul magnetismului, se poate 
vindeca orice boală, dar nu orice bolnav. Desigur, dacă boală 
netratată este într-o fază atât de avansată încât a afectat sau 
chiar distrus organul bolnave, sau subiectul este nereceptiv la 
influenţa magnetică, este inutilă folosirea acestei metode; 
trebuie să recunosc sincer că mulţi bolnavi, care nu au constatat 
nici cea mai mică ameliorare sau atenuare a durerilor, au fost 
nevoiţi să renunţe la tratamentul magnetic. Nu pot fi tratate 
astfel o serie de boli, cum ar fi leziuni vechi ale măduvei spinării, 
epilepsia congenitală sau cancerul., 

Bolile ce pot fi vindecate cu succes cu ajutorul 
magnetismului sunt frigurile, congestiile de tot felul, suferinţele 
organice locale, spasmele (între care şi epilepsia în crize), 
isteriile, delirium tremens, crizele de furie şi tetaniile. În toate 
aceste boli am înregistrat vindecări de succes. 

Clarvăzătorii au observat că, uneori, chiar după prima 
şedinţă de tratament magnetic, emisiile bolnavilor s-au 
diminuat, iar în cazul unuia, la încheierea şedinţei, au dispărut 
cu desăvârşire. Acest lucru însă, se întâmplă foarte rar. In medie 
sunt necesare cea 15-30 şedinţe de tratament. 

Oricine poate fi tratat prin magnetism indiferent de vârstă 
sau sex. Dar numai un om de o înaltă moralitate, calm şi 
înzestrat cu o voinţă deosebită, care-şi dirijează perfect 
concentrarea gândurilor şi a voinţei, poate să-l facă pe toţi, fără 
excepţie, să fie receptivi la emisia sa adică. 

Senzaţiile celor supuşi magnetizării sunt dintre cele mai 
diferite. Unii au o senzaţie plăcută de căldură, alţii simt o 
răcoare reconfortantă. 

Dar fluxul otic nu trebuie să producă pacientului o stare 
de excitație. Dacă se întâmplă aşa, magnetizatorul trebuie să 
tragă concluzia că acesta se află într-o stare psihică sau fizică 
nefavorabilă. 

Dacă şedinţa de magnetism produce somnolenţă, ne 
putem aştepta la succes. Este bine dacă după tratament 
bolnavul mai rămâne o perioadă relaxat, chiar adormit, în 


general, durata unei şedinţe nu trebuie să fie sub 5 minute, dar 
să nu depăşească 30 minute. 

O transmitere exagerată de od poate avea efecte inverse. 
Pentru a satura corpul pacientului de od, nu trebuie mai mult de 
20 de pase. În funcţie de gravitatea cazului, şedinţele de 
tratament trebuie să se desfăşoare de l-3 ori pe zi, dar în 
general de 2-4 ori pe săptămână. 

Pentru un maestru bun şi puternic, 10-12 şedinţe zilnic nu 
trebuie să fie prea obositoare. Trebuie evitate însă, pierderile de 
forţă prea intense sau prea dese. Desigur pot fi situaţii în care 
magnetizatorul trebuie să-şi folosească întreaga putere pentru a 
salva pe cineva, poate chiar de la moarte, în acest caz trebuie 
să renunţe la tot şi să dea tot ce poate din capacitatea sa! 
Magnetizator trebuie să respecte 3 reguli: 1 Să nu facă pase 
spre sine, altfel îşi va transfera boala asupra sa. 

2 Grijă pentru polaritate. 

3 Atenţie la direcţia de creştere a nervilor, dacă este 
posibil, în ceea ce priveşte punctul |, se mai poate adăuga că, în 
cazul unor boli contagioase, magnetizatorul va face bine dacă la 
picioarele sale, între el şi pacient, va aşeza un lighean plin cu 
apă, în care îşi va dirija fluxul magnetic, după ce mâna să vă 
cobori de-a lungul corpului bolnavului. Mâinile sale nu trebuie să 
atingă suprafaţa apei, ci vor aluneca doar deasupra acesteia, 
concentrându-şi totodată atenţia către voinţa ca toate 
substanţele bolii, pătrunse de magnetism, să se cufunde imediat 
în apă. 

După fiecare mişcare de coborâre se recomandă o uşoară 
scuturare a degetelor, care va fi dublată de gândul energic al 
debarasării de substanţele sau germenii preluaţi de la bolnav. 
La fel se va proceda şi la încheierea paselor, dar mult mai 
energic. Desigur, înainte şi după fiecare şedinţă trebuie spălate 
foarte bine mâinile, cu apă şi săpun, înainte de a trece la 
şedinţa de magnetizare, mâinile maestrului trebuie să devină 
calde şi uscate. 

Spălatul pe mâini este obligatoriu atât din grijă pentru 
bolnav cât şi pentru a nu lua boală contagioasă de la acesta. De 
asemenea, este necesar ca înainte şi după fiecare şedinţă să ne 
clătim gura. 


Îmbrăcămintea pacientului şi a magnetizatorului pe timpul 
şedinţei trebuie să fie foarte uşoară. Trebuie îndepărtate toate 
obiectele de îmbrăcăminte strâmte. 

Magnetizatorul trebuie să renunţe la îmbrăcămintea de 
mătase, ca şi bolnavul. 

Magnetizatorul poate folosi atât ochiul central cât şi 
vederea obişnuită, în funcţie de efectul pe care trebuie să-l aibă 
asupra pacientului excitant sau calmant, în unele boli este 
nevoie de ochiul central, dar de obicei nu se impune folosirea 
acestuia. 

O privire calmă, profundă, după ce s-a instalat 
comuniunea adică, îi va inspira pacientului multă încredere. Este 
ca şi cum magnetizatorul i-ar spune pacientului să lase orice 
temere, căci se află pe mâini bune, care-l vor scăpa de toate 
durerile, necazurile sau neplăcerile sale. Ochii magnetizatorului 
constituie un izvor puternic de od şi au un rol foarte important. 
Sunt însă foarte puţine cazuri în care privirea trebuie să 
acţioneze ca un excitant, în plus, nu totdeauna trebuie să privim 
în faţă pacientul; este bine să urmărim cu privirea mişcările 
mâinilor, acţionând ca sursă de od, împreună cu degetele. 

În ceea ce priveşte polaritatea, magnetizatorul trebuie să 
fie atent să magnetizeze cu mâna dreaptă proprie, mâna stângă 
a pacientului. 

După cum se ştie, polii de acelaşi semn se resping, deci în 
cazul de faţă se anulează, pe când cei opuşi se atrag, deci în 
cazul nostru fac schimb reciproc de oduri. Spinarea bolnavului 
poate fi magnetizată cu mâinile încrucişate. Trebuie să 
remarcăm însă că, în cazul a două persoane, cel cu 
magnetismul mai puternic va determina în corpul celuilalt o 
inversare de semn. Totuşi, magnetizatorii cu o experienţă mai 
puţin îndelungată trebuie să respecte regula polarităţii. 

În timpul şedinţelor de magnetizare, atât magnetizatorul 
cât şi pacientul trebuie să scoată de pe mâini inelele, trebuie să 
se elibereze amândoi de orice obiecte metalice şi să nu se afle 
în apropierea nemijlocită a acestora, pentru a nu se produce 
vreo abatere a udului. 

Este bine să se amintească mereu pacienţilor că, de multe 
ori, la primele şedinţe de magnetism bolile se intensifică mai 
întâi, dar aceasta nu durează prea mult şi, în curând, este 
înlocuită de o stare generală foarte bună şi de însănătoşire. 


Această intensificare de la început este doar reacţia la 
introducerea de od sănătos în organismul bolnav, acesta este 
excitat şi are o criză benefică. 

După fiecare şedinţă, magnetizatorul trebuie să se 
străduiască să-l aducă pe pacient într-o stare de repaos psihic şi 
fizic. După magnetizare, somnul are o acţiune calmantă şi de 
vindecare. 

Înainte de a trece la diversele procedee de tratament 
magnetic, trebuie să atragem atenţia ucenicului că trebuie să se 
abţină de la a magnetiza o persoană fără un martor. Numai 
astfel el va putea să se apere de orice clevetiri. Numeroşi 
magnetizatori cu bun simţ şi purtări civilizate au fost supuşi 
atacurilor unor pacienţi, care i-au acuzat de diferite fapte 
reprobabile. De asemenea, ei sunt supuşi şi altor atacuri de 
către nedreptăţile reprezentanţilor medicinei oficiale. 

Pe lângă magnetismul transmis cu ajutorul mâinilor, de 
multe ori se folosesc şi diferite substanţe. 

Aceste substanţe sunt: apa, vata etc. 

14 Tratamentul general. 

El se referă la întregul corp şi se foloseşte aproape în 
toate bolile, pentru a-l întări pe pacient şi a-l provoca o criză 
benefică, înainte de a aplica magnetizarea trebuie să se facă 
pregătirea prealabilă. Cel ce trebuie magnetizat se aşează în 
poziţie magnetică, adică este cu faţa spre sud şi spatele către 
nord. Când este în poziţia culcat, capul va fi orientat spre nord, 
iar picioarele spre sud. Dar este mai bine ca pacientul să se afle 
aşezat într-un fotoliu comod, cu capul sprijinit. 

Magnetizatorul se aşează în faţa bolnavului, astfel încât 
genunchii lor se sting uşor. Apoi se iau calm mâinile bolnavului, 
se aşează degetele mari pe cele ale bolnavului şi se rămâne în 
această poziţie timp de 3-5 minute. 

În acest timp se priveşte cu cea mai mare linişte în ochii 
pacientului, magnetizatorul închipuindu-şi în acest timp că udul, 
în formă de fascicole, iese din ochii săi şi, orientat de voinţa 
concentrată a acestuia, este receptat de pacient. 

Apoi magnetizatorul se scoală, se duce în partea dreaptă 
a bolnavului, îi pune mâna dreaptă pe frunte, mâna stângă pe 
ceafa acestuia, rămânând în această poziţie din nou câteva 
minute. Apoi se ia mâna dreaptă de pe fruntea pacientului, 
întorcând-o cu dosul palmei spre frunte şi retrăgând-o încet, la 


distanţa de | cm de fruntea acestuia, coborând apoi de-a lungul 
corpului, la aceeaşi distanţă, în acelaşi timp, mâna stângă 
rămâne pe ceafa pacientului. Apoi se îndepărtează ambele 
mâini, prin mişcări circulare, de corpul pacientului, revenind 
apoi în poziţiile dinainte. Aceste pase sunt necesare doar în 
primele 5-6 şedinţe. Apoi bolnavul este supus influenţei otice a 
magnetizatorului în aşa măsură, încât se poate trece imediat la 
continuarea tratamentului. 

Magnetizatorul se aşează în faţa pacientului şi-l pune 
ambele mâini pe creştet. Mâna dreaptă este aşezată pe 
jumătatea dreaptă a capului, iar cea stângă pe partea stângă. 
Desigur palmele sunt spre creştetul pacientului. 

După l-2 minute se ridică mâinile de pe cap şi se 
deplasează la distanţa de aproximativ | cm, cu degetele 
desfăcute şi uşor îndoite, mai întâi deasupra obrazului, apoi de-a 
lungul întregului corp până la vârful degetelor şi apoi ceva mai 
departe. Apoi se scutură mâinile energic. Se duc apoi mâinile cu 
mişcări largi, arcuite, către în afară, pentru a începe o a doua 
linie magnetică. 

La revenirea în poziţia iniţială este necesar ca mâinile să 
fie întoarse în afară şi revenirea să se facă în arcuri largi, pentru 
a anula efectele anterioare. 

Toată linia magnetică, de la cap la degetele picioarelor 
pacientului, se efectuează în cea 30 secunde, la nevoie 
repetându-se de 10-12 ori. 

Mai multe linii magnetice ar putea surmena pacientul, 
printr-o cantitate prea mare de od. 

1 Tratamentul local. 

Prin linii magnetice se tratează locurile bolnave 
(dureroase). Dacă locul respectiv este pe spatele pacientului, 
magnetizarea trebuie făcută cu ambele mâini încrucişate. 

Dacă locul respectiv este pe abdomen sau pe pieptul 
bolnavului, se pot face câteva mişcări circulare largi, cu opriri în 
diferite locuri de pe corp. Se face câte o pauză de câteva 
secunde (15-20) la fiecare linie, mai întâi pe frunte sau deasupra 
ochilor, apoi în jos spre piept, apoi spre plexul solar, apoi spre 
abdomen, genunchi, etc., cu opriri scurte în fiecare din aceste 
puncte, în funcţie de locul bolnav, se mai pot alege şi alte 
puncte pe suprafaţa corpului gâtul, punctul central dintre 
omoplaţi, zona lombară, uneori şalele, coapsele, gambele. 


În cazul tratamentului local trebuiesc magnetizate 
organele aflate în partea stângă a corpului cu mâna dreaptă, iar 
mâna stângă se va afla în acest timp fie pe mâna dreaptă a 
pacientului, fie pe ceafa acestuia. 

Organele din partea dreaptă a corpului vor fi magnetizate 
cu mâna stângă, pe când mâna dreaptă a magnetizatorului se 
odihneşte pe mâna stângă a pacientului. 

Spre final, linia trebuie efectuată cu calm, dar hotărât şi 
cu palmele spre în afară. In final se scutură mâinile. 

Orice şedinţă magnetică trebuie să se încheie printr-o linie 
efectuată fără nici o oprire. Cel mai bine este că şedinţele să se 
încheie prin 3-5 linii uniforme, lungi, fără oprire. 

În timpul tratamentului local, chiar înainte de a executa 
liniile de încheiere, se intensifică efectul tratamentului punând 
mâinile pe locul bolnav şi suflând asupra lui. In cazul durerilor de 
abdomen şi stomac, se aşează ambele mâini la fel ca la durerile 
de cap datorate nervilor. Pentru mame este un sfat foarte util, în 
cazul în care le sunt copiii bolnavi, pentru a-l ajuta prin câteva 
şedinţe de magnetism. 

Atingerea cu una sau două mâini este de mare ajutor în 
numeroase cazuri, în cazul îmbolnăvirii unui copil este bine ca 
mama să folosească tratamentul cu magnetism, pentru care îi 
va aşeza mâna dreaptă pe piept, iar stânga pe frunte. Foarte 
repede se va înregistra o ameliorare şi febra va scădea. Dacă nu 
se întâmplă aşa, este rugat un alt membru al familiei frate, soră 
sau alt membru al familiei care poate avea mai multă putere 
decât mama, să repete tentativă. Pentru a-l influenţa pe copii nu 
este nevoie de prea multă energie. 

Istoria este plină de exemple de personalităţi care aveau o 
emisie foarte puternică de od. Astfel de persoane au fost, de 
pildă, Hristos şi ucenicii săi, Apolo din Tiana etc. 


, Wu ajuiorui atingerii cu mâinile 
se fa'Ce pe piei neacaperită sau doar cu a 
pânză subțire, altfel efectul nu va 
Vindecarea cu ajutorul atingerii cu mâinile se face pe pielea 


acoperită sau doar cu o pânză, în procedeele combinate este 
necesară o atingere a mâinilor de numai câteva minute, în 
tratamentul local se va ţine mâna pe locul bolnav timp de 20 
minute, în acest timp nu trebuie să se apese pe locul respectiv. 

După fiecare şedinţă de atingere cu mâinile se suflă 
asupra locului respectiv, în timp ce se suflă, trebuie ca 
magnetizatorul să se concentreze asupra acestei operaţii, 
imaginându-şi cum udul iese odată cu răsuflarea şi vindecă locul 
bolnav. 

Ca întotdeauna, este necesară concentrarea voinţei. Un 
om care nu-şi asociază emisia de od, chiar dacă puternică, cu o 
voinţă concentrată, nu va obţine rezultatele pe care un altul, cu 
o voinţă mai fermă, chiar dacă udul este mai slab, le va obţine. 

La fiecare magnetizare trebuie să ne imaginăm cum udul 
propriu este emis şi, apoi, procesul de pătrundere în corpul 
pacientului a udului binefăcător, în acelaşi timp, ne vom 
concentra asupra gândului că dorim că boala să dispară, 
durerea să înceteze, organele bolnave să se vindece şi pacientul 
să fie din nou sănătos şi vesel, în acelaşi timp, ne vom gândi că 
udul nostru restabileşte armonia în corpul pacientului. 

Cei ce cunosc anatomie şi fiziologie au avantajul că-şi pot 
concentra udul asupra părţii bolnave şi procesului de evoluţie a 
bolii, putând provoca mai uşor criza binefăcătoare. 

În tratamentul local, când este vorba de locuri ce nu pot fi 
atinse, se vor face mişcări circulare cu vârfurile degetelor. - 

Când se acţionează cu degetele, trebuie să avem grijă că 
degetul mare şi cel mic să poată emite, iar celelalte să fie uşor 
îndoite spre palmă. Degetul mijlociu emite cantitatea cea mai 
mică de od. 

Dorind să magnetizăm un pacient adormit, acesta nu 
trebuie trezit. Oricare ar fi poziţia în care doarme, el poate fi 
magnetizat. Un om adormit este mai receptiv la emisia de od. 

2 Mijloacele magnetice auxiliare. 

Magnetizatorul are, de asemenea, o mică farmacie cu 
medicamente, leucoplast, comprese etc., dar nu o poate purta 
mereu cu sine. Medicamentele sale nu sunt toxice, dar, cu atât 
mai mult, sunt foarte indicate şi au efect în tratarea bolilor. Ele 
se compun din apă magnetizată, ulei sau cărbune, iar 
compresele sale nu surit altceva decât bucățele de pânză 


magnetizate şi o mică cantitate de vată şi hârtie, de asemenea 
magnetizate. 

Toate acestea sunt simple, totuşi apa magnetizată face 
minuni, iar bucăţelele de pânză (finet) magnetizate asupra 
cărora se suflă des liniştesc şi chiar fac să dispară durerile 
atroce. 

lată deci cum trebuie magnetizate apa, vată, pânza, uleiul 
etc. Apa magnetizată se poate folosi intern (se poate bea) sau 
sub formă de prişniţe şi chiar pentru băi. 

Pentru băut, se ia un pahar cu apă, care este umplut până 
la cea 5 mm sub nivelul marginii paharului. 

Se pune problemă ce acţiune trebuie să aibă apa, dacă ea 
trebuie să fie odopozitivă sau odonegtivă. Apa magnetizată 
negativ acţionează ca dizolvant şi vindecă şi cele mai rebele şi 
mai vechi constipaţii. Apa magnetizată pozitiv opreşte diareea 
cea mai rebelă. 

Magnetizarea apei se face, de către bărbaţi, cu mâna 
stângă negativ, cu dreapta pozitiv. Femeile însă magnetizează 
cu mâna stângă pozitiv, iar cu dreapta negativ. 

Presupunem că un bărbat doreşte, cu scopul de a opri o 
diaree rebelă, să magnetizeze apa odopozitiv. In acest caz el ia 
paharul cu apă cu mâna stângă, lateral sau apucându-l de fund. 
Apoi ţine degetele mâinii drepte timp de câteva minute (cea 5) 
deasupra paharului, la l-3 cm distanţă de suprafaţa apei, fără a 
le mişca. Apoi mişcă lin mâna dreaptă de 7-12 ori, dinspre pahar 
în afară, pe partea care nu este acoperită de mâna stângă, 
aducând mâna înapoi pe o traiectorie arcuită, pentru a nu 
şterge efectul realizat. Apoi se scutură uşor paharul cu apă. Se 
duce, în mişcări circulare, mâna dreaptă în sus, ca şi cum ar 
vrea să prindă soarele sau particulele din eter acest gând 
trebuie să le domine pe toate celelalte - apoi se aduce mâna din 
nou, prin mişcări circulare, la suprafaţa paharului cu apă, 
strângând treptat mâna în pumn. La cea 15 cm distanţă de 
suprafaţa apei se desface pumnul şi trebuie să predomine 
gândul că udul şi particulele culese din eter sunt iradiate cu 
putere din vârful degetelor în apă. Procedeul de magnetizare se 
repetă de trei ori, iar în încheiere se suflă asupra apei. 

În toate aceste procedee, cel mai important este gândul la 
scopul magnetizării şi concentrarea absolută. Trebuie să ne 
gândim mereu că dorim ca apa să devină foarte puternică şi să 


acţioneze împotriva bolii pentru care o pregătim, în acest fel apa 
devine medicament. Kramer a denumit apa magnetizată 
„medicament universal" şi aceasta şi-a câştigat pe deplin 
dreptul de a fi astfel numită. 

Apa magnetizată îşi schimbă şi proprietăţile. De aceasta 
ne putem convinge, magnetizând apa din două pahare dintr-un 
grup de şase, iar apoi schimbându-le locul astfel, încât nimeni, 
nici chiar cel ce le-a magnetizat, să nu poată deosebi paharele 
cu eşantioanele de apă în ele. Vom constata apoi că două dintre 
probele de apă au un gust total diferit faţă de celelalte patru. 

Dacă este nevoie să se magnetizeze o cantitate mai mare 
de apă dintr-o dată, se ia o carafă sau un alt recipient cu gura 
largă. Operațiunile de magnetizare sunt aceleaşi, în cazul 
prişniţelor, de acestea nu trebuie să se atingă o a treia 
persoană. Doar magnetizatorul sau bolnavul însuşi va putea 
atinge aceste prişniţe (comprese). De asemenea, când este 
magnetizată apa pentru a fi băută, nimeni nu trebuie să atingă 
paharul, în afara magnetizatorului şi a celui care o va bea. 

Administrarea apei magnetizate pentru a fi băută se face 
în înghiţituri sau cu lingura (cel puţin două linguri la o priză), la 
orice oră sau câte două linguri, înaintea meselor principale. 
Trebuie urmărit efectul apei asupra stomacului bolnavului, 
intervenind la nevoie prin magnetizarea ei de semn contrar. 

Apa este foarte sensibilă la voinţa magnetizatorului. Ea 
poate fi medicament, dacă i s-a dat această destinaţie, sau 
poate fi înzestrată cu calităţile vinului sau ale extractului de 
aloe, dacă el doreşte aceasta şi-şi încordează voinţa în acest 
sens. Ea poate căpăta nu numai proprietăţile, dar şi gustul 
acestor substanţe. 

Apa magnetizată poate fi folosită, alături de celelalte 
mijloace magnetice, în tratamentul tuturor bolilor, cu cel mai 
mare succes, în cazul durerilor în gât de orice fel, folosită ca 
gargară, apa are de asemenea un efect deosebit de bun. Apa 
odonegativă este, de asemenea, un bun somnifer. 

Băile cu apă magnetizată au efect benefic în numeroase 
boli, de pildă în pierderea sau scăderea capacităţilor fizice (a 
forţei vitale). 

Baia cu apă magnetizată se pregăteşte astfel. Cada cel 
mai bine din lemn trebuie să fie aşezată astfel, încât bolnavul să 
fie cu capul spre nord, iar picioarele spre sud. Temperatura apei 


depinde de boală şi de starea bolnavului, dar trebuie să fie între 
32 şi 38-C. Magnetizatorul îşi suflecă mânecile până la cot şi-şi 
trece mâinile peste suprafaţa apei, în linii lungi, de la cap la 
picioare, la cea 2 cm deasupra apei. Apoi mişcările trebuie să 
continue în afara căzii, revenind apoi prin mişcări circulare în 
sus. Se repetă procedeul de 7-12 ori şi se suflă apoi deasupra 
apei de mai multe ori; apoi baia este gata pentru a fi folosită. 

Bolnavul trebuie să rămână în cada<cu apă maximum 15- 
20 minute, apoi se va duce direct în pat, căci de cele mai multe 
ori după baie se instalează un somn sănătos, care ajută foarte 
mult la vindecare şi care nu trebuie întrerupt decât în caz de 
mare pericol. Pentru a-l trezi pe pacient din somnul acesta, i se 
spune mai întâi că va fi trezit, dar să nu se agite şi să nu sufere 
din această cauză, că va trebui să se trezească imediat şi să se 
simtă înviorat şi puternic. Apoi cel adormit se apucă de mâini şi i 
se suflă energic în faţă de câteva ori, ordonându-l să se 
trezească imediat. Ordinul se va da în şoaptă şi nu se suflă 
dintr-o dată foarte puternic, pentru a nu-l speria pe cel adormit. 
Dacă nu se va trezi, se încearcă câteva pase inverse, de jos în 
sus sau, în fine, prin stropire cu apă rece. 

In locul compreselor (prişniţelor) umede se pot folosi 
comprese uscate, în acest sens se pregătesc bucăţi de pânză, 
vată sau hârtie, de mărimea unei coli de scris. Bucăţile 
respective se magnetizează prin pase liniare dinspre mijloc 
către margini (12-15 pase), apoi se suflă foarte puternic în 
mijlocul compresei, apoi se pliază bucata respectivă şi se repetă 
procedeul pe ambele părţi (feţe) etc., până obţinem compresa 
de dimensiunea dorită pentru a putea acoperi locul bolnav. 
Materialele folosite vor fi hârtia velină, vată în formă de pachete 
cu strat continuu, pânza (finet sau tricot) de cea mai bună 
calitate, de culoare roşie. Numeroşi magnetizatori încarcă 
aceste comprese cu od numai prin suflare asupra lor. 

Se poate acţiona cu respiraţia direct asupra locului bolnav, 
obţinând rezultate foarte bune, acţiunea fiind mai rapidă decât 
în cazul paselor, în cazurile de cefalee se suflă uşor pe frunte, 
de la o tâmplă spre cealaltă. Când este vorba de erizipel, se 
suflă uşor asupra locurilor respective şi roşeaţa se reduce de 
îndată. Dispare şi febra care însoţeşte iritaţiile de pe faţă. 


Se pot obţine aceleaşi rezultate cu ajutorul unei batiste de 
mătase, magnetizate prin suflare, care se aşează apoi pe 
porțiunile iritate ale feţei. 

Substanțele magnetizate trebuie să fie permanent 
învelite, păstrându-se la loc întunecat. Ele nu se vor lăsa pe 
corpul bolnavului mai mult de 15 minute, cu excepţia nopţii, 
când pot rămâne timp îndelungat, chiar ore, dacă pacientul 
doarme. 

În cazurile de lovituri, tăieturi şi arsuri este mai bine să se 
folosească comprese cu apă magnetizată decât compresele 
uscate, în rănile cu coajă sau inflamații poate fi folosit cu succes 
uleiul magnetizat. Locurile bolnave se vor unge cu grijă cu acest 
ulei, efectuând mişcări circulare uşoare. Se pot folosi mici 
comprese din pânză, care s-au înmuiat în uleiul acesta şi se 
aşează apoi pe locurile bolnave. 

Pentru a provoca somnul sunt buni, de asemenea, alături 
de apa magnetizată şi cărbunii. Se iau 2-3 bucăţi, de preferinţă 
cărbuni din lemn de mesteacăn, cu lungimea de cea 10-15 cm şi 
grosimea de 3-5 cm. Se ţin cărbunii de capete şi se suflă energic 
asupra lor pe toate feţele, de la stânga la dreapta, lent, dar 
puternic, concentrându-ne voinţa asupra transmiterii de 
proprietăţi somnifere. Dacă aceşti cărbuni nu sunt folosiţi 
imediat, se vor înfăşura cu grijă în hârtie velină şi se vor păstra 
la loc întunecos. 

La folosire se pune câte un cărbune în fiecare palmă a 
pacientului, apoi i se strâng de către magnetizator mâinile în 
pumni. Bolnavul ţine cărbunii strânşi timp de 8-15 minute. De 
cele mai multe ori se instalează somnul, Desfăcând uşor pumnii 
pacientului, magnetizatorul ia cărbunii, pentru a-l mai folosi a 
doua oară sau a-l distruge a doua zi, când pacientului îi va trece 
efectul şi se va trezi. 

În nici un caz cărbunii nu vor fi lăsaţi să acţioneze mai 
mult de 15 minute. Chiar dacă pacientul nu a adormit, el va 
adormi imediat ce va rămâne singur. 

După l-2 ore, somnul magnetic provocat de cărbuni se va 
transforma în somn adevărat, normal. 

Materialele folosite trebuie remagnetizate la o nouă 
folosire, dar nu se vor utiliza mai mult de trei ori, apoi se vor 
folosi materiale noi. 


În bolile de inimă se recomandă folosirea unei plăcuţe de 
sticlă, ca adjuvant în tratamentul general cu pase magnetice. 
Plăcuța din sticlă va avea 6 cm lungime, 4 lăţime şi marginile 
şlefuite (la partea superioară are o gaură, prin care se trece un 
şnur). Plăcuța se freacă pe ambele părţi cu ambele mâini ale 
magnetizatorului, până se încălzeşte. Apoi se suflă intens pe 
ambele feţe, de la strângă spre dreapta; se agaţă la gâtul 
pacientului, astfel încât să se afle în zona inimii. Această plăcuţă 
din sticlă nu se va folosi mai mult de 8-10 minute, înainte de 
orice nouă folosire ea va fi, desigur, din nou pregătită de 
magnetizator. 

Amintim încă odată că toate materialele magnetizate 
trebuie ferite de atingerea altor persoane, în afara 
magnetizatorului şi a bolnavului. Chiar prin privire, persoanele 
din afară pot avea o influenţă dăunătore. De asemenea, trebuie 
ferite de acţiunea luminii, iar apa şi uleiul se vor păstra în vase 
închise 3 Diferite boli. 

Vom indica acum câteva boli, împreună cu tratamentul 
adecvat. Metodele de aplicare a paselor diferă, fiecare 
magnetizator acţionând aşa cum i se pare mai bine şi cum îi 
dictează experienţa. Va trebui să respecte doar legea polarităţii, 
să nu revină spre pacient făcând pasele în sens invers, pentru a 
nu-şi anula singur tratamentul, sau de jos în sus, nu-şi va stresa 
pacientul cu excesul de od. Toate celelalte depind de voinţa, 
concentrarea şi proprietăţile udului său, evoluţia sa etică. 

La dureri de cap, se recomandă să se aşeze ambele mâini 
pe capul pacientului său degetele mâinii drepte pe plexul solar, 
iar mâna stângă pe frunte, că degetul mare să atingă rădăcina 
nasului, în final se suflă de mai multe ori asupra frunţii 
pacientului, de la stânga la dreapta. Se obţin, de asemenea, 
rezultate bune dacă se fac pase de sus în jos, de la cap până la 
picioare, unde se află un lighean cu apă. Sunt utile şi 
compresele cu apă magnetizată. 

Durerile (bolile) urechilor. Mâna de polaritate inversă cu a 
urechii bolnave se aşează pe ureche, iar degetul mare în 
pavilionul urechii. Apoi se fac pase dinspre cap spre gât 
deasupra urechii şi se suflă de câteva ori. In final se poate 
picura o picătură de ulei magnetizat sau se introduce puţină 
vată magnetizată. 


Bolile de ochi. Se fac pase deasupra capului în jos spre 
gât, cu oprire deasupra ochilor. Se poate aşeza, de asemenea, o 
mână pe ceafă, iar vârfurile degetelor celeilalte mâini se ţin în 
faţa ochilor bolnavi, larg deschişi. Apoi se suflă cu putere de 
câteva ori asupra ochiului (ochilor) bolnav, în congestionarea 
ochilor sunt utile compresele cu apă magnetizată sau băile cu 
aceasta. Aceste băi sunt deosebit de utile în readucerea vederii. 

Durerile de dinţi. Se aşează o mână pe falcă, apoi se fac 
pase în jos şi se suflă asupra locului bolnav. Pacientul poate lua 
o gură de apă magnetizată, pe care o ţine mai mult timp în 
gură. Se înclină capul ca apa să ajungă la locul dureros. Se 
poate pune în ureche o bucată de vată magnetizată. Durerile de 
cap. Se pot pune, în afară de pase, comprese cu apă magnetică, 
vată, pânză sau hârtie magnetizată care se lasă peste noapte. 
Se clăteşte capul cu apă magnetizată şi se bea această apă. Se 
suflă asupra gâtului. 

Răguşeli, tuse etc. Ca mai sus, doar că pasele se fac 
asupra pieptului şi, în jos, spre abdomen, cu oprire în zona 
vârfului plămânului, în cazurile cu expectoraţii abundente se vor 
pune mâinile pe pieptul pacientului pentru câteva minute şi se 
suflă asupra acestuia. 

Bolile de plămâni. Se fac pase lungi de la cap până la 
picioare. Se vor face opriri asupra vârfurilor plămânilor şi pe 
mijlocul pieptului şi la plexul solar. Pase pe spate cu ambele 
mâini încrucişate, apoi, aşezarea mâinii pe piept. Pe spate se va 
face o oprire sub omoplaţi. Apoi se aşează pe spate său piept 
apă magnetizată, hârtie sau pânză, iar înainte de culcare se pun 
comprese calde cu apă magnetizată. 

De asemenea, se suflă de multe ori asupra locului în care 
pacientul resimte durerea cea mai acută. Se bea, de asemenea, 
apă magnetizată.< 

Bolile de inimă. Se procedează la magnetizare în poziţia 
culcat. Intern se prescrie apă magnetizată. In bolile a căror 
cauză este nervul vag, se vor face mişcări cu mâinile, de sus în 
jos, de la gât către inimă şi mai jos, însoţite de respiraţii adânci 
şi lente. 

Suferințele gastrice. Pe lângă băutul apei magnetizate, 
sunt foarte utile şi compresele cu apă de acest fel, cu vată sau 
pânză magnetizată. Compresele uscate sunt cel mai indicate să 
fie aplicate după mese. Inainte de culcare este bine să se aplice 


o compresă umedă, o faşă înmuiată în apă magnetizată şi oţet, 
care poate rămâne aşa o oră sau toată noaptea. Deasupra 
compresei umede se va aşeza un fular uscat. De asemenea este 
indicat uleiul, cu care se unge zona din dreptul stomacului, care 
se face cu mişcări circulare şi uşoare. Alte metode sunt pasele 
de sus în jos, coborând până la genunchi. De asemenea, se 
aşează mâna dreaptă pe abdomen, iar stânga pe şale. Apoi se 
suflă din multe ori asupra zonei abdominale, de la stânga spre 
dreapta. Dar niciodată nu se va uita administrarea apei 
magnetizate ca medicament intern. 

La durerile abdominale sunt utile şi alte procedee. Se ţin, 
de exemplu, pe abdomen cele 10 degete ale mâinilor, răsfirate, 
până când va dispare senzaţia de durere; apoi se trece la pase 
(dinspre plexul solar până la picioare). Se mai fac băi de şezut 
cu apă magnetizată, comprese cu apă, vată sau pânză 
magnetizată. 

Bolile genitale necesită atât tratament local, cât şi pase 
generale, deasupra întregului corp. In locul dureros se pun 
prişniţe cu apă magnetizată sau ulei. Cel mai bine acţionează 
băile de şezut cu apă magnetizată. 

Naşterile. Fiecare gravidă trebuie magnetizată chiar 
înaintea declanşării naşterii. Cel mai bine este ca gravida să fie 
magnetizată şi înainte de momentul decisiv, în cursul zilei. Se 
recomandă pasele ample deasupra întregului corp, apoi câteva 
pase deasupra abdomenului, de la piept până la genunchi. 
Opririle se fac deasupra plexului solar şi al abdomenului. Apoi se 
aşează mâinile pe abdomen şi în final se suflă de mai multe ori, 
de la stânga la dreapta. Toate acestea uşurează naşterea. Un 
bun magnetizator, având o voinţă fermă, poate face ca naşterea 
să se desfăşoare aproape fără dureri, îndeosebi dacă pe timpul 
acesteia i se vor da gravidei înghiţituri mici de apă magnetizată 
special. Acţiunile asupra copilului înainte de naştere, începând 
cu luna a 6-a a sarcinii trebuie începute şedinţele de 
magnetizare. In cazul femeilor cu o sănătate mai precară 
acestea trebuie începute la puţin timp după ce rămâne gravidă. 
Sunt suficiente şedinţele desfăşurate odată pe săptămână, 
prevenind astfel îmbolnăvirile copilului şi mamei, încă înainte de 
momentul naşterii copilului. 


Sunt utile, de asemenea, băile magnetizate, calde. 
Magnetizarea favorizează, de asemenea, hrănirea naturală a 
copilului, influențând calitatea şi cantitatea laptelui matern. 

Bolile copiilor. Aici este deosebit de util magnetismul 
animal. Copiii sunt foarte receptivi la tratamentul magnetic, 
care-l poate feri de foarte multe boli şi de neplăceri multiple. 
Organismul Copiilor nu are nimic de suferit. Copiii sunt 
magnetizaţi la fel ca şi adulţii, dar trebuie feriţi de o transmitere 
excesivă a udului. 

Deci şedinţele vor fi mai scurte şi cu un număr mai mic de 
pase. În cazul infecțiilor. Se fac mişcări circulare în jurul infecţiei. 

Se unge apoi cu ulei magnetizat. Se suflă energic. Se pot 
folosi comprese cu apă magnetizată. 

Junghiuri şi reumatism. Interesul este îndreptat mai ales 
asupra tratamentului general, apoi pase deasupra locului 
dureros, băi calde magnetizate şi suflarea peste locul respectiv. 
Frecţii ale locurilor dureroase. Se va bea, de asemenea, apă 
magnetizată. 

Spasme, paralizii etc. Alături de tratamentul general, pase 
pe spate, de-a lungul coloanei până la mijloc. Tratament local cu 
pase, băi, suflat asupra locului bolnav. 

Bolile de nervi. Se tratează numai cu tratament general 
prelungit, după care urmează pase de-a lungul coloanei. Se 
aşează apoi mâinile pe creştet sau mâna stângă pe ceafă şi 
dreapta pe plexul solar. O perioadă, băi zilnice cu apă 
magnetizată. 

Desigur, tratamentul magnetic trebuie să meargă mână în 
mână cu un mod de viaţă sănătos, raţional. Obligatorii sunt 
regimul şi liniştea sufletească. 

Totdeauna trebuie să se lucreze cu asistenţă medicală. 
Bolnavul este bine să fie examinat, în prealabil, de un medic cu 
experienţă, pentru a-l pune diagnosticul. 

Persoanele cu părul de culoare mai închisă decât al 
magnetizatorului se vor împotrivi acţiunii de supunere la udul 
acestuia, pe când cele mai deschise la culoare se vor supune 
mai lesne. Persoanele cu părul mai întunecat au, în general, o 
voinţă şi o emisie a udului mai puternică, de aceea este 
necesară mai multă răbdare cu ei. 

Tratamentul magnetic este posibil, de asemenea, la 
distanţă, chiar prin poştă. Dacă vom magnetiza cu mâinile 


încrucişate o fotografie a unui pacient, care a mai fost 
magnetizat personal de câteva ori şi se pune apoi într-un 
pachet, pe care-l vom trimite pacientului prin poştă, acesta, 
aşezând fotografia asupra plexului solar, va resimţi influenţa 
magnetismului. Desigur, aceste şedinţe de la distanţă nu sunt la 
fel de eficiente ca magnetizarea directă, dar cei ce au o voinţă 
puternică reuşesc să imprime puteri şi acestor procedee. 

15 Despre corpul astral „Ascultă, amice, eşti un mare 
cusurgiu. Odată mi-ai făcut cinstea de a mă recunoaşte, iar a 
doua oară nu mai vrei să mă cunoşti, ziua în amiaza mare. 
Desigur, mă supără, este jignitor şi, dacă nu am fi vechi prieteni 
şi nu aş şti cât eşti de ciudat, m-aş supăra pe tine pentru ieri!" 

Aşa-l spunea odată A prietenului său B, foarte supărat. 
Foarte uimit, cel de-al doilea i-a răspuns: „Ce-l cu povestea 
asta? leri nici nu ne-am întâlnit! Te-am prevenit că boala soţiei 
mele ne va împiedica să ne vedem, nu?". 

„Ce este cel mai urât din partea ta, este că ai trecut pe 
lângă mine şi nu ai vrut să mă recunoşti, ba mi-ai şi râs în faţă! 

Eu te-am recunoscut, te-am strigat, tu te-ai întors şi m-ai 
privit ciudat, apoi ai mers mai departe. Am mers în urma ta 
până la colţ. Acolo te-ai întors, mi-ai râs în nas şi ai dispărut. 
Deşi am alergat peste tot, nu te-am mai putut găsi, aşa căte 
rog să-mi explici purtarea ta bizară, fiindcă altfel nu mai putem 
rămâne prieteni!" 

Domnul B îşi reveni cu greu din uimire. „Prietene, mă tem 
că ai luat-o razna! Când s-au întâmplat toate astea? leri nu am 
ieşit toată ziua din casă!" „E imposibil, ne-am întâlnit pe la trei 
după amiază. Te-am văzut la fel de clar cum te văd acum în faţa 
mea". 

„De fapt am mai auzit că aş avea o dublură. Se pare că te- 
ai întâlnit cu dublura mea!". 

Se pare că, într-adevăr, este vorba de „dublura" noastră 
astrală, cea care poartă intelectul nostru. 

Teosofia hindusă îl înzestrează pe om cu şapte trupuri sau 
corpuri. Şi, ca de cele mai multe ori, are dreptate. Dar putem 
spune că, pe lângă corpul material, cu celulele sale muritoare, 
avem şi un corp eteric, sau astral. Corpul astral poate fi numit şi 
otic. In el se află energia vitală. El dă viaţă, de fapt, corpului 
nostru material, iar când îl părăseşte, corpul nostru material 
moare. 


După cum spune Du Presle în cartea sa „Magia ca ştiinţă a 
naturii" următoarele: „Omul poate nu numai să-şi degaje 
propriile radiaţii, dar totul poate emite radiaţii, separându-se de 
corpul material, exteriorizându-se ca un corp astral. Aceasta are 
loc în telepatie, ca şi în cazul apariţiei dublurilor. La moarte 
corpul astral se desparte definitiv de trup şi trece în starea în 
care se află în embrion toate particularităţile noastre corporale 
şi psihice, deoarece şi după moarte suntem conştienţi de 
individualitatea noastră, ceea ce dovedesc pe cale empirică 
fantomele şi materializările". 

Existenţa corpului astral a fost pe deplin dovedită de 
experienţele lui Rochat. El supravieţuieşte trupului material şi se 
descompune dacă are loc o nouă încarnare. Duhurile spiritelor 
sunt corpurile astrale ale oamenilor decedați” sau, cum se 
întâmplă adesea, ale unora încă vii. 

Această fiinţă fin materială, adică, ia forma trupului 
material pe timpul vieţii acestuia, supunându-se permanent 
influenţei acestuia şi trăind în comuniune cu el. Scopul 
antrenamentelor noastre este de a face corpul astral cât mai 
liber. 

Încă în timpul vieţii devenim mai independenţi de corpul 
nostru material, de timp şi spaţiu, de îndată ce reuşim să slăbim 
legăturile dintre corpul astral şi cel material. Toţi cei ce au 
aplicat în practică tot ce am prezentat în această lucrare au 
aflat că nu este nimic mai presus de a intra în legătură cu 
propria fiinţă interioară, de a acţiona astfel asupra propriului eu. 
Corpul astral este, aşa cum am mai spus, purtătorul simțului 
superior, care le include pe toate celelalte. 

Cea mai mare libertate pe care omul o poate da fiinţei 
sale astrale este cazul în care el îl face să iasă. Din trup, pentru 
a acţiona asupra obiectelor raţional sau pentru a se arăta 
apropiaților săi. 

Separarea voită a corpului astral de cel material cere 
multă voinţă şi efort. Uneori separarea se produce fără voie, în 
timpul somnului sau sub acţiunea unei emoţii foarte puternice. 
Adesea privim în gol, stând imobili. Respirația se încetineşte 
foarte mult. Simţurile sunt parcă umbrite. Dacă nimeni şi nimic 
nu întrerupe această stare, corpul astral rupe învelişul material 
şi se poate ivi la mare distanţă de locul unde ne aflăm, putând 
apărea chiar sub formă de corp viu. 


De multe ori oamenii s-au folosit de narcotice pentru a 
realiza această evadare a corpului astral din cel material. 
Acelaşi rezultat se poate obţine însă prin exerciţii adecvate, fără 
a ne expune pericolului de a nu ne mai trezi, cum s-a şi 
întâmplat adesea la folosirea de droguri. 

Se poate însă ajunge la această stare printr-o foarte 
puternică concentrare a voinţei. Pentru acest exerciţiu ne vom 
aşeza la fereastră. Dacă vremea este frumoasă, fereastra va fi 
deschisă. Se alege un moment de linişte, când nimeni şi nimic 
nu-l poate deranja pe cel ce se antrenează. Trebuie să stăm 
nemişcaţi, urmărind cu atenţie norii ce aleargă pe cer sau doar 
adâncimea cerului albastru. Toate gândurile trebuie să se 
concentreze asupra dorinţei de a avea aripi, de a ne elibera 
dintr-o dată de greutate şi de a zbura în depărtări. Ele trebuie să 
fie atât de intense, încât să se transforme într-o dorinţă 
arzătoare. Trebuie să uităm cu desăvârşire de propriul trup. 
Dacă simţim o puternică ameţeală, este semn că trebuie 
imediat oprit antrenamentul. Şedinţa nu trebuie în nici un caz să 
dureze mai mult de 25-30 minute, dar trebuie reluat cât mai 
des. Persoanele foarte sensibile trebuie să se lege de fotoliu, 
pentru a nu cădea la declanşarea stării similare cu 
somnambulismul. 

În plus este bine că zilnic să ne magnetizăm un pahar cu 
apă, concentrându-ne atenţia asupra dorinţei de a căpăta 
posibilitatea desprinderii de propriul trup a corpului astral. 

În cadrul repetiţiilor zilnice, ucenicul îşi va spune: „Corpul 
meu astral va avea acum putinţa de a domina asupra trupului 
meu material. Corpul meu astral va fi acum foarte puternic şi va 
domina tot ce va dori, cu uşurinţă. Materia nu va mai fi un 
obstacol pentru mine. Voi putea acum să-mi trimit oricând 
corpul astral oriunde voi dori. Voi putea să-l fac, de asemenea, 
vizibil pentru ceilalţi". 

Următorul exerciţiu este antrenamentul în realizarea stării 
de catalepsie. Ne vom întinde pe o canapea, concentrându-ne 
atenţia şi voinţa. Apoi ne vom relaxa muşchii, concentrându-ne 
întreaga voinţă asupra acestei operaţiuni. Inhalând cât mai mult 
aer, ne vom trece apoi în starea pasivă. După aceasta ne vom 
lăsa fantezia să lucreze în voie. Ne imaginăm cum înţepeneala 
pune stăpânire încet, treptat, pe degetele picioarelor, urcă apoi 


pe picioare în sus, mai departe, mai sus, până când am atins 
starea de absolută nemişcare. - 

După ce catalepsia ne-a cuprins de mai multe ori, 
continuăm cu exerciţiul principal. 

Pentru acest exerciţiu vom alege orele de linişte dis de 
dimineaţă sau seara târziu. Cu cel puţin 2 ore înaintea 
exerciţiului nu trebuie să mâncăm nimic, îmbrăcămintea trebuie 
să fie foarte lejeră. Ceasul deşteptător îl vom potrivi astfel, încât 
să sune peste 40 de minute. Apoi ne efectuăm exerciţiul de 
voinţă, de intensitatea dorinţei, concentrându-ne apoi asupra 
reuşitei separării corpului astral de trupul material, dar cu 
păstrarea tuturor amintirilor despre toate acestea. 

Apoi ne astupăm bine urechile şi ne legăm ochii. Ne 
întindem pe divan (canapea, pat), ne relaxăm toţi muşchii şi 
provocăm starea de catalepsie, după care, pentru câteva 
minute, ne concentrăm intens pe succesul exerciţiului, însoţită 
de stare pasivă pe 3-5 minute. 

Apoi, cel ce se antrenează, încet-încet, iese din propriul 
trup, separându-se bucată cu bucată, ultimul fiind capul. El îşi 
vede trupul, care este întins pe pat. 

Este uimitor simţământul când ne vedem propriul trup, 
sentimentul de libertate deplină, de uşurinţă şi lipsă de 
greutate, de atracţie a pământului. Spaţiul nu mai constituie 
pentru noi un obstacol. 

Cu un simplu efort de voinţă trecem prin zid sau pe 
fereastra deschisă şi ne avântăm în spaţiu, zburând tot mai sus, 
spre soare sau stele. Probabil că la această fază deşteptătorul 
va suna. 

În continuare, înaintând cu antrenamentele, vom fixa 
ceasul tot mai departe la 45 50 60 minute, apoi la 15 ore. In 
continuare, antrenamentele vor avea mereu această durată. 

În exerciţiile următoare, vom schimba exerciţiul făcând 
corpul nostru astral să bântuie prin casă, să aducă, de pildă, o 
carte din altă cameră. Aceste încercări vor continua, până când, 
ieşind din starea noastră cataleptică, vom fi uimiţi să găsim 
cartea sau un alt obiect, lângă noi. 

Dacă am atins un grad de iscusinţă în aceste exerciţii, 
vom încerca o mică călătorie, de exemplu la unul din cunoscuţii 
mai apropiaţi. Cu o zi înainte vom efectua drumul până la casa 
acestuia în modul obişnuit, observând cu atenţie tot ce se 


întâlneşte. Vom încerca apoi să ajungem la casa prietenului în 
cursul antrenamentelor noastre. Vom încerca să luăm de acolo 
un mic obiect, pe care să-l aducem acasă. Vom repeta acest 
exerciţiu, până când ne va reuşi. 

Mai târziu vom încheia acest exerciţiu prin a ne face 
vizibili pentru prietenul pe care-l vizităm! Adunând toată voinţa 
pe care o avem, îl vom atinge şi-l vom face să simtă această 
atingere, după care ne vom face vizibili. 

Cine a reuşit măcar odată acest exerciţiu, pentru acela 
spaţiul a încetat să mai existe, în câteva minute el îşi va putea 
trimite corpul astral în cele mai îndepărtate ţări. Cel ce a atins 
acest stadiu, poate fi sigur că nu este prea departe de a deveni 
maestru! 

16 Exerciţii pentru relaxare şi meditații. 

După misticul francez Piobb, schemele meditaţiilor se 
reduc la: 

Formarea unei holograme cu scopul de a chema sau de a 
face o legătură directă cu Absolutul, pe care o simţim sub forma 
unei mingi energetice şi coborâm această minge în inimă. 

Inima este organul perceperii energiilor superioare. 

Ea are DOI CENTRI secundari: partea din stânga, care se 
află plasată la nivelul mamelonului stâng, este cea care 
recepționează energia astrală chiar şi în timpul somnului, când 
omul visează şi trimite această energie prin centrul inimii 
transformând-o în energie materială, în partea centrului 
secundar din dreapta (plasat în regiunea mamelonului drept). 

2 închidem ochii şi ne imaginăm clar o realitate (formăm 
în gând) un peisaj, de exemplu: 

A) o pădure de aur, pământul este acoperit cu aur; toate 
acestea se scaldă în razele soarelui auriu; b) o floare albastră pe 
un fond azuriu; c) o floare albă cu vârful în sus, pe fond de cer 
albastru; d) vârfuri de munţi acoperite cu zăpadă, ieşind dintr-un 
văl de ceaţă care luminează; e) o cruce albă înclinată, pe un cer 
albastru foarte strălucitor, care te orbeşte pe un fond azuriu 
infinit. 

3 Noi umblăm rătăcind prin acea pădure, zburăm pe acel 
cer azuriu la înălţimea munţilor înzăpeziţi (nici într-un caz nu vă 
controlaţi capul, veţi pierde meditaţia). Spunem cuvinte 
neînţelese, gesticulăm, facem alte operaţiuni magice. Când 
scopul hologramei va fi atins, conştiinţa va reveni singură. 


4 Pentru ca prin aceste operaţiuni să vi se dea puterea 
Macrocosmosului, trebuie să începem totul cu o moliftă către 
Tatăl Ceresc, cu rostirea cuvintelor magice AUM şi a 
descântecului: AUM, AUM, VANITĂ ENSOF. 

Astfel, noi, cu ajutorul undelor acustice (vibraţiile care se 
formează la rostirea acestor mantre), punem corpul sub un 
control pe planurile trecutului. Aceste mantre se rostesc stând 
doar în postura lotus sau pe scaun cu mâinile pe genunchi, 
picioarele depărtate unul de celălalt la distanţa de 20-30 cm, 
coloana vertrebrală dreaptă. Timpul mantrei: 3-5-7 minute. 

Vă poate ajuta scopului un susur de apă, de picături 
căzând. E bună pentru meditaţie o muzică specială, formată pe 
vibraţiile centrilor, în aşa fel puteţi ieşi şi în astral. Ştiu că 
aceasta ar fi dorinţa tuturor, să-şi afle trecutul, viitorul, 
rezolvarea unor probleme foarte importante. Nu e neapărat 
nevoie să apelaţi la persoane suspicioase, vrăjitori fel de fel, ca 
să vă dea în cărţi sau în cafea. Este de ajuns să vă dezvoltați 
capacităţile proprii ca să puteţi uşor obţine ceea ce doriţi. De 
fapt, de multe ori se întâmplă, ca multe persoane, în timpul 
somnului, să viseze ceva care le determină sau le ajută să ia 
nişte decizii pentru care avea de câteva zile reţinere. Culcându- 
se cu aceste gânduri care le frământă zile în şir, noaptea, în 
timpul somnului, corpul astral părăseşte corpul fizic ţinând 
legătura doar prin cordonul ombilical (firul auriu genetic). Prin 
acest cordon se transmite energie astrală care prin centru 
secundar al inimii se transformă în energie vitală, aducând cu ea 
odată de pe planul astral informaţia de care aveam nevoie 
înainte de somn. Visele de obicei nu sunt scurte. Senzaţia care o 
aveţi la trezire, după ce aţi visat, e că au fost vise felurite, însă 
ele de fapt sunt diferite planuri astrale. Cu cât mai pur este 
corpul celui care visează (se are în vedere şi spiritual şi 
emoţional şi energetic), cu atât mai sus se ridică şi cu atât mai 
pură este informaţia primită prin somn. Cerul este Nesfârşitul, 
acel Infinit care ţine legătura Creatorului cu elevul. 

17 Cercul şi însemnătatea lui. 

Cercul este simbolul Legii Karmice. Lumea e compusă din 
două cercuri: 

— Un cerc mic care se roteşte în sens opus acelor de ceas; 
- un cerc mai mare care este într-o rotaţie continuă, dar se 
roteşte în sensul acelor de ceas. 


(Observaţi cum merg preoţii în timpul ritualului de botez, 
apoi în timpul ritualului unei cununii, sau în biserică, cum e 
stabilit să se meargă). 

lată de ce tămăduitorii, extrasenzorii din China, Japonia, 
Tibet, fac aceste pase în felul următor: mâna dreaptă, care 
înscrie cercuri mari în partea de jos (pacientul stând în picioare), 
în sens orar, iar mâna stângă în creştetul capului face pase 
înscriind cercuri mai mici - antiorar. Prin aceste pase se 
transmite energia de la vindecător către bolnav. 

Acesta este simbolul Legii Karmice, pe care, dacă fiecare 
din noi şi l-ar imagina înainte de a dormi şi-ar forma o protecţie 
astrală, fiind formată din doi cilindri unul mai mic pe interior, 
care s-ar roti antiorar şi unul pe exterior, care s-ar roti orar. Cu 
această protecţie puteţi adormi, dar să ţineţi cont că e valabilă 
doar în timpul somnului şi cu rugăciunea către Dumnezeu sau 
mantra inimii (de apărare). Să nu încurcaţi rotirea cercurilor sau 
a cilindrilor, că vă va fi rău, pe parcursul a câtorva zile vă veţi 
simţi starea sănătăţii proastă. Deci fiţi foarte atenţi la exerciţii. 
Adresaţi-vă mai bine unui specialist în domeniul respectiv şi veţi 
fi ajutat. 

18 Puterea de a mări forţa gândului. 

Pentru a mări puterea gândului, se foloseşte focul. Puteţi 
trimite un gând de binefacere stând şi în faţa altarului, atunci 
când vă găsiţi în biserică, sau în faţa unui rug care arde, 
trimițând acest gând în para focului. Acest exerciţiu amplifică 
gândul de a trimite telepatic vise plăcute şi însănătoşire 
grabnică bolnavilor. De aceea rugăciunile, pentru a ajunge la 
cer, se fac la lumânarea aprinsă. De aici şi ridicarea sufletelor 
celor morţi se face cu slujbă bisericească şi cu multe lumânări 
arzând. Şi tare ar fi bine, dacă mergeţi la sf. biserică, aprindeţi 
câte o lumânare şi pentru cei care au murit fără foc. 

19 Energia soarelui - exerciţii de încărcare. 

Soarele are cea mai mare putere dimineaţa, când răsare. 
Este foarte folositor un exerciţiu din Radja-Yoga pe care îl puteţi 
face doar dimineaţa la răsăritul soarelui: 1 Se stă în picioare, cu 
faţa la răsărit, mâinile întinse cu palmele spre Soare, spre 
Lumină. Vă imaginaţi că Soarele arde şi emană lumină în 
mâinile voastre, întoarceţi palmele spre sine şi apropiaţi-le, 
dându-le drumul de-a lungul corpului, imaginându-vă că Soarele 


s-a oprit în voi şi luminează din interiorul vostru. Mulţumiţi 
Soarelui. 

Alt exerciţiu care se face tot la răsărit de Soare, dar după 
o metodă ocultă, este următorul: 2 Staţi sub forma literei „Y", cu 
palmele în sus, vă imaginaţi că energia iese din palmele voastre 
şi se intersectează deasupra capului. Aduceţi cu gândul Soarele 
în locul intersectării energiei ieşite din mâini, în acest mod, 
energia Soarelui va veni spre mâini prin razele canalului deja 
format din palme, centrul inimii şi mai sus. 

Există în Yoga circa 2000 mijloace de a vă uni cu Focul 
Soarelui. 

Pentru a lua contact cu Puterea Focului (AGNI), trebuie ca 
seara, când vă culcaţi, să vă imaginaţi un foc mare de culoare 
albă, lumina focului lumânărilor din biserică sau răsăritul 
Soarelui. Este de dorit să vă culcaţi cu capul spre răsărit, iar 
culcându-vă să vă formaţi holograma (scopul). 

În Radja-Yoga se apelează la vindecarea prin somn cu 
ajutorul Focului. Pot fi vindecate bolile de ochi, scleroza 
creierului etc. Exerciţiul pentru scleroză se face dimineaţa, cel 
pentru ochi-seara. Durata exerciţiului la flacăra lumânării - 15- 
20 minute. Toate exerciţiile de mai sus se îmbină cu mantrele 
de chemare a Focului; aceste mantre trebuie spuse cu precauţie 
numai de către oamenii psihic sănătoşi. Mantrele Focului provin 
de la cuvântul AOUM, iar variantele lui prescurtate ar fi: O, OM, 
UM, AM, AO, OUM, AUM. Aceste mantre duc la vibrația spaţiului 
şi la intrarea în vibraţie a celui ce repetă mantra. Se curăţă unda 
de legătură între OM şi FOC. Când canalul e curăţat, mantra 
AOUM defineşte deja venirea focului din spaţiu şi intrarea în 
vibraţie cu Focul propriu, deschide energia Kundalini, urcând-o 
de jos în sus, pe coloana vertebrară. Merge încet deschizând 
ceilalţi centri energetici cu uşoară căldură în coloana vertebrală 
şi luminează în toate culorile spectrului. 

Şcoala Chineză învaţă acumularea acestui foc în coloana 
vertebrală în regiunea coccisului, sau să-l acumulezi tot timpul 
din spaţiu. 

Mantra OM MANI PA DM E RUM se foloseşte la chemarea 
focului. Puteţi începe vindecarea cu aceste cuvinte sfinte. Pentru 
a nu slăbi energia focului spuneţi pacientului să repete tot 
timpul mantra RAM. Această mantră duce energia de la 
vindecător la pacient. 


AOUM - AOUM - RAM este mantra de a ţine sub influenţa 
focului un organ grav bolnav (tumoare), mai este şi mantra de 
apărare a corpului vindecătorului, fiindcă de multe ori se 
întâmplă ca, din imprudenţă, lucrând cu pase magnetice asupra 
unui bolnav, să se preia boala de la pacientul bolnav; de aceea, 
mulţi vindecători preferă să lucreze la nivel mental sau 
punându-l o apărare de foc pe toate corpurile. După fiecare 
bolnav, spălaţi-vă mâinile sau faceţi un duş energetic. 

20 Mineraloterapia în afara lucrului cu puterea gândului se 
pot folosi şi pietrele preţioase, semiprețioase sau chiar pietre 
obişnuite. Cu ajutorul lor se poate efectua corecţia (echilibrarea) 
biocâmpurilor omului. Câmpul energetic poate fi corectat şi pe 
fantomă atunci când bolnavul se află la o distanţă mai mare şi 
nu se poate deplasa către vindecător. Fantoma este copia 
energetică a omului, care se numeşte corpul informaţional. 
Având la dispoziţie chiar şi un fir de păr al unui bolnav, se poate 
depista de ce boli suferă, ce vârstă are şi ce fel de om este. Deci 
se poate citi codul energetic al omului. Cunoscând codul, 
vindecătorului îi vine uşor să facă vindecări la distanţă. 

Există şapte nivele de capacităţii senzoriale: 1 Etapa 
conştientă, când omul cunoaşte ceva care-l face plăcere să 
cunoască sau nu; 2 Etapa tactică, când omul simte vibraţiile 
funcţionării centrilor de forţă sau organelor bolnavului; 3 Etapa 
mentală, când se pune în funcţiune lucrul creierului; 4 Etapa de 
sunete, când omul simte vibrația, dar o percepe ca pe un sunet 
(clarauzul); 5 Omul începe să vadă imagini sub formă de chip 
energetic; 6 Vederea deplină a chipurilor + vederea peisajelor 
geografice (clarvederea şi clarauzul); 7 Vederea transcedentală 
- la acest nivel ajung numai persoanele care au un Guru, un 
învăţător spiritual, fie că au meditat foarte mult cu un bun 
cunoscător de ştiinţe oculte, fie că sunt la o treaptă de 
dezvoltare spirituală foarte înaltă şi li s-a trimis un Guru spiritual 
care îi învaţă prin Şcoala Astrală. 

Când omul are viziuni transcedentale. Vede chipurile 
sfinţilor, stelele - acest om are un Guru spiritual. Ajungând la 
acest nivel, care se mai numeşte şi aurie, se poate uşor ajunge 
la levitaţie. Dacă s-a ajuns la nivelul de desprindere de la 
pământ şi Kundalini este deschis, omul poate ajunge la 
Conştiinţa Universală, însă cei slabi, care nu-şi pot controla 
energiile, îşi pierd firea ieşindu-şi din minţi. 


Cu ajutorul cristalului de cuarţ se pot deschide capacităţile 
extrasensoriale, după metoda propusă de Rudolf Steiner. Dar 
există şi o tehnică de securitate în lucrul cu pietrele: 

— Luaţi piatra şi aduceţi-o la nivelul ochiului al treilea, 
vedeţi dacă emană sau absoarbe energie şi ce fel de energie 
absoarbe; - ţineţi palma dreaptă deasupra mineralului şi 
remarcaţi dacă dă căldură sau răceală în palmă. 

Influenţa hipnozei, este doar un aer şi nimic altceva. 
Pentru cel hipnotizat zidul este atât de real, încât el se poate 
chiar izbi de acesta. Pentru noi toţi ceilalţi, locul respectiv este 
gol sau ocupat de mobile, pentru cel hipnotizat el este un zid 
compact, iar pentru un altul, supus unei alte sugestii, el poate fi 
marea învolburată şi zgomotoasă. Fiecare îşi simte imaginea 
foarte palpabilă. Un astfel de rezultat poate fi obţinut nu numai 
prin sugestie. Fiecare care se poate autohipnotiza, se poate 
convinge dacă doreşte, că un lucru oarecare încetează să mai 
existe pentru el, iar în locul său poate apare altceva, la fel de 
real pentru el, care acţionează asupra simţurilor sale, în funcţie 
de autosugestia sa. Deci, dacă materia în general, poate apare 
în urma sugestiei sau, cel puţin, se poate metamorfoza, se naşte 
în sine supoziţia justă că întreaga lume materială, sau cel puţin 
formele accesibile simţurilor noastre, nu reprezintă nimic mai 
mult decât o asemenea sugestie în masă. 

Cu ce zâmbet vesel îl gratulăm pe cel hipnotizat care este 
încântat de lucruri imaginare sau, dacă i s-a insuflat o durere, o 
suferinţă, se vaită şi geme. Noi ştim că senzațiile lui sunt doar 
rezultatul sugestiei, sunt închipuite şi pier în momentul în care 
aceasta nu mai acţionează; când va fi trezit, cel hipnotizat va 
râde şi de primejdiile pe care tocmai le-a întâlnit şi care, în rea-L 
iţa te, nu au existat. La fel vom putea râde odată cu 
comportarea noastră după trezire, adică atunci când am reuşit 
să devenim perfecţi, dacă am scuturat de pe noi efectele 
sugestiei ce acţionează pe pământ. 

Atunci vom înţelege că întregul vis al durerilor şi bucuriilor 
imaginare, miile de lucruri mărunte care ne par deosebit de 
importante, nu merită să ne frânăm dezvoltarea nici pentru un 
ceas măcar, pentru a nu mai pomeni de multele mii de ani, cum 
s-a întâmplat mereu, din păcate. Dacă am fi cunoscut în 
totalitate adevărul, am fi putut atinge mult mai înainte acest 


punct de vedere superior şi ar fi fost cu atât mai mic numărul de 
încarnări chinuitoare necesare pentru aceasta. 

Viaţa pământească poate fi, de asemenea, asemuită 
visului. Ce evenimente tragice trăim adesea în vis, evenimente 
ce se referă la întreaga existenţă umană; noaptea ele ne 
zguduie la fel ca pe timpul zilei. Dar după un timp, după ce ne 
trezim, vom râde de cele văzute în vis şi nu le luăm niciodată în 
serios. „Visele sunt ca fumul" spun oamenii ceea ce, desigur, nu 
este pe deplin adevărat, cum vom vedea într-un alt capitol al 
acestei cărţi. 

Ce este, dacă nu vis, această existenţă trupească pentru 
suflet? Noaptea a trecut, sufletul s-a trezit din somn în cătuşele 
trupului şi este frământat mereu de întrebarea: „ce folos îmi 
aduce visul şi somnul? Mă duce înainte? Sau trebuie să mă las 
din nou pradă grelei vieţi pământeşti care mă torturează şi mă 
sfâşie încă odată, mai rău decât înainte şi, de câte ori încă de 
acum încolo?". 

„Până când i-ar putea răspunde sufletul perfecţionat în 
timpul somnului vei avea conştiinţa că dormi şi visezi, în cest 
caz ai înceta să mai acorzi atâta importanţă somnului şi visului 
tău şi ai înţelege nimicnicia vieţii trupeşti; atunci te-ai folosi de 
somn nu de dragul somnului, ci ca să-ţi dezvolţi spiritul până la 
culmile cele mai înalte. Atunci, încetul cu încetul, te vei elibera 
de lanţurile care te ţintuiesc mereu de pământ, pe când 
cunoaşterea ta creşe, starea ta de somn va dispare încetul cu 
încetul; trebui să-ţi realizezi originea divină. Acum nu te vei mai 
afla în întuneric, dar în depărtare, drept în faţa ta, este ascunsă 
într-o ceaţă cenuşie lumina adevărului, " 

De aceea, ne vom împotrivi din răsputeri tuturor tentaţiilor 
vieţii trupeşti, pentru a fi calmi şi armonici! 

In acest scop trebuie să ne străduim să devenim cât mai 
lipsiţi de dorinţe. Nici un fel de avânturi pasionale, nici un fel de 
nădejdi deşarte, nici un fel de dorinţe nesăbuite! 

Şi dacă ne cuprinde suferinţa, îi vom opune o linişte plină 
de stoicism. Nici un vaiet, nici o plângere sau manifestare de 
furie, nici blesteme sau împotriviri inutile, nici o stare de iritare 
îngrozitoare, în suferinţă iubirea se manifestă mai deplin decât 
în plăceri. Doar suferinţa plină de răbdare în depăşirea 
inevitabilului ne aureolează şi este de folos sufletului nostru 


SFÂRŞIT