Honore De Balzac — Suanii

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Suanii 


(Scene din viaţa militară) 


CUPRINS: 

Introducere la ediţia din 1829 
ŞUANII. 

AMBUSCADA. 

O IDEE A LUI FOUCHE. 

O ZI FĂRĂ NICI UN MÂINE. 


Introducere la ediţia din 1829 

Luându-şi subiectul lucrării sale din perioada cea mai 
gravă şi cea mai delicată a istoriei contemporane, autorul 
se vede în situaţia de a declara aici, cu o anume 
solemnitate, că n-a avut niciodată intenţia să ridiculizeze 
sau să dispreţuiască nici opinii, nici persoane. El respectă 
convingerile. Persoanele îi sunt necunoscute şi nu e vina lui 
că faptele vorbesc de la sine şi că vorbesc aşa de puternic. 
EI nici nu le-a creat, nici nu le-a provocat. 

Aici, regiunea este regiunea însăşi, oamenii sunt oamenii 
înşişi, cuvintele sunt cuvintele înseşi. Faptele n-au fost 
tăgăduite nici de memoriile publicate în diferite epoci ale 
Restauraţiei, nici de Revoluţia franceză; numai Imperiul le 
înmormântase sub negurile cenzurii. A spune că această 
lucrare n-ar fi putut să vadă lumina sub domnia lui 
Napoleon nu înseamnă, oare, a cinsti opinia publică ce ne-a 
cucerit libertatea? 

Autorul a încercat să exprime unul dintre evenimentele 
pline de triste învăţăminte pentru toate popoarele şi în care 
Revoluţia franceză a fost atât de bogată. 


Existenţa unor persoane interesate i-a impus să redea 
fizionomiile cu o exactitate riguroasă şi să nu aibă decât 
pasiunea îngăduită pictorului: aceea de a înfăţişa întocmai 
un portret, de a distribui în chip firesc lumina şi de a se 
strădui să facă să se creadă în viaţa personajelor. 

Dar aceste precizări cer o explicaţie. 

Autorul nu înţelege să contracteze obligaţia de a reda 
strict toate faptele, sec şi de o asemenea manieră încât să 
demonstreze până la ce punct se poate face ca istoria să 
ajungă la înfăţişarea unui schelet, cu oasele numerotate 
sârguincios. Astăzi, marile învăţăminte pe care istoria le 
desfăşoară în paginile sale trebuie să devină populare. 
După acest sistem, urmat de mai mulţi oameni de talent, 
autorul a încercat să pună, în cartea de faţă, spiritul unei 
epoci şi al unui fapt, preferând discuţia în locul procesului 
verbal, bătălia în locul unui buletin, drama în locul 
povestirii. Deci, niciunul dintre evenimentele acestei vrajbe 
naţionale, cât de mic ar fi fost, niciuna dintre catastrofele 
care au însângerat atâtea câmpuri acum liniştite, n-au fost 
uitate: personajele se pot vedea aici, din faţă ori din profil, 
în umbră sau în lumină, şi cele mai mărunte nenorociri se 
vor regăsi, fie în acţiune, fie în principii. 

În ceea ce priveşte fabulaţia cărţii, autorul nu o dă drept 
nouă, epigraful stă ca dovadă, dar ea-i dureros de 
adevărată; cu deosebirea că realitatea este odioasă şi că 
evenimentul care e descris pe parcurs de câteva zile s-a 
petrecut în patruzeci şi opt de ore. Precipitarea catastrofei 
reale nu va fi fost poate atât de dulce; dar natura s-a 
însărcinat să-l scuze pe autor. 

Ignorând, pe vremea când a scris cartea, destinele câtorva 
dintre actorii dramei sale, el le-a modificat numele. Această 
precauţie, dictată de delicateţe, a fost extinsă şi asupra 
localităţilor. 

Districtul Fougcres nu-l va privi atât de ostil pe autor, încât 
să-l învinovăţească de faptul că l-a făcut teatrul 
întâmplărilor ce s-au petrecut la câteva leghe mai departe. 


Nu el era, oare, cu totul firesc să fie ales drept tip pentru 
Bretania în 1799 unul dintre leagănele şuaneriei şi vatra, 
poate cea mai pitorească, a acelor frumoase ţinuturi? 

Fie ca această lucrare să facă eficace năzuinţele exprimate 
de toţi prietenii acelei regiuni în legătură cu ameliorarea 
fizică şi morală a Bretaniei! De peste treizeci de ani, 
războiul civil a încetat să domnească acolo, nu însă şi 
ignoranţa. Agricultura, învăţământul, comerţul n-au făcut în 
acele ţinuturi nici un progres, de o jumătate de veac. 
Mizeria de la sate e demnă de vremurile feudale, iar 
superstiţiile înlocuiesc morala lui Cristos. 

Încăpăţânarea firii bretone este unul dintre marile 
obstacole în calea realizării celor mai generoase proiecte. 
Prosperitatea Bretaniei nu este o problemă nouă. Ea 
constituia însuşi fondul procesului dintre La Chalotais şi 
ducele d'Aiguillon. 

Mişcarea rapidă a spiritelor către revoluţie a împiedicat 
până acum revizuirea acestui proces celebru; dar când un 
prieten al adevărului va arunca oarecare lumină asupra 
luptelor de atunci, fizionomiile istorice ale opresorului şi ale 
oprimatului vor căpăta aspecte cu totul diferite de acelea 
pe care le-a avut în opinia contemporanilor. Patriotismul 
regalist al unui om care nu căuta, poate, să facă binele 
decât în profitul fiscului şi al tronului, s-a lovit de acel 
strâmt patriotism local, atât de funest progresului luminilor. 
Ministrul avea dreptate, dar el oprima; victima era 
vinovată, dar era în lanţuri. Or, în Franţa, sentimentul de 
generozitate înăbuşă până şi raţiunea. Opresiunea aici este 
tot atât de odioasă în numele adevărului, pe cât poate fi şi 
în numele erorii. 

DL. D'Aiguillon încercase să distrugă acele haie ale 
Bretaniei, să dea pâine provinciei, introducând acolo 
cultura grâului, croind drumuri, săpând canale, cerând să 
se vorbească franceza, perfecţionând comerţul şi 
agricultura, în sfârşit, punând acolo un germene al 
belşugului pentru cât mai mulţi şi făcând să ajungă lumina 


pentru toţi; acestea erau rezultatele îndepărtate ale 
măsurilor al căror gând a dat loc acelei mari dezbateri. 
Viitorul ţării se îmbogăţise cu cele mai frumoase speranţe. 

Câţi oameni de bună credinţă vor fi fost uluiţi să afle că 
victima apăra ruinele, ignoranţa, feudalitatea, aristocrația 
şi că nu invoca toleranța decât pentru a perpetua răul în 
ţara sa! Existau doi oameni în acel om: francezul care, în 
marile probleme de interes naţional, proclamă, cu 
generozitate, cele mai salutare principii; şi bretonul, căruia 
prejudecățile străvechi îi sunt atât de scumpe încât, 
asemenea eroului lui Cervantes, începe să bată câmpii cu 
elocvenţă şi fermitate, de îndată ce e vorba să lecuiască 
plăgile Bretaniei. 

Astăzi, în 1829, un jurnal anunţă că un regiment francez, 
alcătuit din bretoni, a debarcat la Nantes, după ce 
traversase Franţa şi ocupase Spania, fără ca vreunul dintre 
ei să ştie un cuvânt francez ori spaniol; era Bretania 
ambulantă, străbătând Europa ca o seminţie galică. 

lată unul dintre rezultatele victoriei domnului de la 
Chalotais împotriva ducelui d'Aiguillon. 

Autorul va opri aici observaţiile sale. Ele nu erau de natură 
a intra în carte, iar dezvoltarea lor ar fi necesitat o prea 
mare întindere pentru o introducere. 


(Dacă anumite consideraţii materiale îşi mai pot găsi locul, 
după atâtea Credo-uri politice şi literare, autorul îl previne 
aici pe cititor că a încercat să importe în literatura noastră 
micul artificiu tipografic prin care romancierii englezi 
exprimă unele amănunte ale dialogului. 

În natură, un personaj face adeseori câte un gest, scapă 
câte o schimbare de fizionomie în care plasează un uşor 
semn cu capul între un cuvânt şi altul din aceeaşi frază, 
între două fraze şi chiar între cuvinte ce nu par că artrebui 
să fie separate. Până acum, asemenea mici subtilităţi de 
conversaţie erau lăsate pe seama fanteziei cititorului. 
Punctuaţia era de un slab ajutor pentru a ghici intenţiile 


autorului. În sfârşit, ca să spunem totul, punctele ce 
înlocuiau destul de multe lucruri au fost cu totul 
discreditate prin abuzul pe care unii autori l-au făcut cu ele 
în ultimul timp. O nouă expresie pentru sentimentele din 
lectura orală erau, deci, în general, dorite. 

Între acestea, acel semn care, la noi, precede 
interlocuţiunea a fost destinat, la vecinii noştri, să exprime 
ezitările, gesturile, pauzele ce adaugă o anume fidelitate 
unei conversații, pe care cititorul o accentuează atunci mult 
mai bine şi mai la locul ei. 

Astfel, spre a da un exemplu, autorul ar putea să facă 
următorul soliloc: 

— Aş fi făcut o erată pentru greşelile pe care o tipărire 
efectuată în grabă le-a lăsat în cartea mea; dar - cine 
citeşte o erată? 

— Nimeni). 

H. DE BALZAC. 

Paris, 15 ianuarie 1829. 

Domnului Theodor Dablin. 

Primului prieten, prima lucrare. 

DE BALZAC. 

ŞUANII1 sau BRETANIA ÎN 1799 

AMBUSCADA. 

Era desăvârşit de frumoasă. 

Îi spuse: „Cine sunt eu, ca să mă împotrivesc dorințelor 
stăpânului meu? Împlinirea vrerilor tale îmi va fi prilej de 
bucurie până la moarte”. 

Ea îl lovi năprasnic de două ori peste gât şi-i despărţi 
capul de trup. 

IUDITH, cap. 8-12-13 

[. 

În primele zile ale anului al VIII-lea, pe la începutul lui 
vandemiar?2 sau, după calendarul actual, pe la sfârşitul lunii 
septembrie 1799, vreo sută de ţărani şi un număr destul de 
mare de orăşeni, plecaţi de cu dimineaţă din Fougeres ca să 
ajungă la Mayenne, urcau anevoie muntele Pelerinei, situat 


cam la jumătatea distanţei dintre Fougeres ţi Ernce, un 
orăşel unde călătorii, de obicei, opresc să se odihnească. 
Detaşamentul, împărţit în grupuri mai mult sau mai puţin 
numeroase, prezenta o colecţie de costume atât de bizare şi 
un amestec de indivizi de prin locuri şi de îndeletniciri atât 
de diferite, încât descrierea deosebirilor lor specifice nu va 
fi inutilă, spre a da povestirii noastre acele culori vii pe care 
se pune atâta preţ astăzi; cu toate că, după unii critici, ele 
dăunează zugrăvirii sentimentelor. 

O parte dintre ţărani - şi anume cei mai numeroşi - erau 
desculți, purtând ca îmbrăcăminte doar un cojoc de capră 
ce-i acoperea de la gât până la genunchi, şi nişte pantaloni 
de pănură albă şi învârtoşată care, prin firele prost toarse, 
ilustrau starea de înapoiere industrială a ținutului. Pletele 
linse ale părului lor se îmbinau aşa de bine cu părul din 
cojoacele de capră şi le ascundeau atât de desăvârşit 
chipurile aplecate către pământ, încât cojoacele uşor ar fi 
putut să fie luate drept părul lor, iar bieţii nenorociţi să fie 
confundați, la o primă vedere, cu animalele ale căror piei le 
slujeau de veşmânt. Dar, de sub plete, li se întrezăreau 
îndată ochii strălucind ca nişte stropi de rouă într-o iarbă 
deasă; iar privirile lor, deşi vădeau o inteligenţă omenească, 
pricinuiau desigur mai mult spaimă decât plăcere. Pe cap 
purtau o tocă îngălată, de lână roşie, asemănătoare cu 
boneta frigiană pe care pe-atunci Republica o adoptase 
drept emblemă a libertăţii. Toţi sprijineau pe umăr câte-o 
bâtă noduroasă de stejar, în vârful căreia atârna o desagă 
lungă, destul de goluţă. Câţiva purtau peste bonetă o 
pălărie grosolană de fetru, cu boruri mari şi împodobită de 
jur împrejur cu un fel de vipuşcă de lână de culori felurite. 
Nici în hainele acestora, îmbrăcaţi eu aceeaşi dimie din 
care erau făcuţi pantalonii şi desagii celor dintâi, nu se afla 
mai nimic din produsele civilizaţiei actuale. Pletele lungi le 
atârnau peste gulerul unui suman scurt, pe laturi cu nişte 
buzunăraşe pătrate, şi care nu cobora decât până la 
şolduri, îmbrăcăminte specifică ţăranilor din Vest. Sub 


sumanul descheiat se zărea o jiletcă din acelaşi material, cu 
nasturi mari. Unii aveau în picioare saboţi; alţii, din 
economie, îşi duceau ghetele în mână. Acest costum, jegoşit 
de îndelunga purtare, năclăit de sudoare şi de praf, mai 
puţin original decât cei precedent, avea meritul istoric de a 
face tranziţia spre îmbrăcămintea aproape elegantă a 
câtorva inşi care, împrăştiaţi ici şi colo printre cei din 
gloată, străluceau ca nişte flori. Într-adevăr, pantalonii lor 
de pânză albastră, jiletcile roşii sau galbene, împodobite cu 
două rânduri paralele de nasturi de aramă şi asemănătoare 
unor platoşe pătrate, ieşeau numaidecât în evidenţă dintre 
veşmintele albe şi cojoacele tovarăşilor lor, ca albăstriţele şi 
ca macii într-un lan de grâu. Câţiva erau încălţaţi cu acei 
saboţi pe care ţăranii din Bretania se pricep să şi-i facă 
singuri; cei mai mulţi însă purtau botfori mari, ţintuiţi, şi 
haine de dimie grosolană, croite ca vechile haine 
franţuzeşti, a căror formă încă mai este păstrată cu evlavie 
de ţăranii noştri. Gulerul cămăşii le era prins cu nişte 
butoni de argint ce închipuiau fie inimi, fie ancore. În 
sfârşit, desagii pe care-i purtau păreau mai bine 
aprovizionaţi decât cei ai tovarăşilor lor; iar mulţi dintre ei 
aveau în echipamentul lor de drum şi câte-o ploscă, fără 
îndoială plină de rachiu, pe care o purtau atârnată de gât 
cu o sfoară. Printre aceşti oameni pe jumătate sălbatici, cei 
câţiva orăşeni păreau a reprezenta ultimul semn al 
civilizaţiei din acele ţinuturi. Purtând pe cap pălării 
rotunde, clacuri ori caschete, având în picioare cizme cu 
carâmbii răsfrânţi sau ghete şi jambiere, îmbrăcămintea lor, 
ca şi cea a ţăranilor, se remarca prin câteva trăsături 
specifice. Vreo zece dintre ei purtau acea vestă republicană 
cunoscută sub numele de carmaniolă. Alţii, de bună seamă 
niscaiva meşteşugari înstăriți, erau îmbrăcaţi din creştet 
până-n talpă în haine din postav de aceeaşi culoare. Cei mai 
pretenţios îmbrăcaţi se distingeau prin fracurile şi prin 
redingotele de postav albastru ori verde, mai mult sau mai 
puţin uzate. Aceştia, adevăraţi domni, purtau cizme de 


diferite forme şi îşi vânturau în glumă marile bastoane, 
făcând haz de necaz. Câteva capete pudrate din belşug şi 
cu cozile destul de elegant împletite ilustrau acel soi de 
prestanţă pe care-l dă un început de bogăţie sau de 
educaţie. 

Privindu-i pe aceşti oameni, nedumeriţi de a se vedea 
alături, adunaţi ca din întâmplare, s-ar fi putut crede că 
sunt locuitorii vreunui târg alungaţi din căminele lor de cine 
ştie ce incendiu. Vremurile şi locurile dădeau însă un cu 
totul alt rost acestei mase de oameni. Un observator iniţiat 
în tainele discordiilor sociale ce frământau pe atunci Franţa 
ar fi putut recunoaşte uşor un mic număr de cetăţeni, pe a 
căror fidelitate Republica putea conta, în acea trupă, 
alcătuită aproape numai din bărbaţi care, cu patru ani în 
urmă, luptaseră împotriva ei. O ultimă trăsătură, destul de 
evidentă, nu mai lăsa nici o îndoială asupra opiniilor ce 
dezbinau mulţimea respectivă. Numai republicanii păşeau 
cu oarecare voioşie. Pe când ceilalţi indivizi din trupă, dacă 
în îmbrăcămintea lor dovedeau deosebiri evidente, în 
schimb pe feţe şi în atitudini păstrau acea expresie 
uniformă pe care o provoacă nenorocirea. Orăşeni sau 
ţărani, toţi purtau pecetea unei tristeţi adânci; tăcerea lor 
avea ceva sălbatic, toţi păreau încovoiaţi sub jugul unui 
singur gând, cumplit, fără îndoială, însă ascuns cu grijă sub 
chipurile de nepătruns; numai încetineala neobişnuită a 
mersului lor putea să trădeze anumite socoteli tainice. Din 
vreme în vreme, unii dintre ei, deosebiți de ceilalţi prin 
şiragurile de mătănii ce le purtau la gât în ciuda pericolului 
pe care se zvonea că-l prezintă un asemenea semn al unei 
religii mai degrabă suprimate decât zdrobite, îşi scuturau 
pletele şi ridicau iscoditori capul. Cercetau pe furiş 
pădurile, cărările şi stâncile ce mărgineau drumul, însă cu 
aerul cu care un câine, ridicându-şi nasul în vânt, încearcă 
să adulmece vânatul; pe urmă, neauzind decât cadenţa 
monotonă a paşilor tăcuţilor lor tovarăşi, îşi lăsau iar capu-n 
pământ şi-şi reluau înfăţişarea deznădăjduită, asemenea 


criminalilor mânaţi spre ocnă, ca să trăiască ori să moară în 
lanţuri. 

Marşul către Mayenne al unei asemenea coloane, 
elementele eterogene ce-o alcătuiau şi simţămintele 
deosebite pe care le vădea, se explicau, destul de firesc, 
prin prezenţa unei alte trupe, ce forma fruntea 
detaşamentului. Vreo sută cincizeci de soldaţi mergeau 
înainte, cu arme şi cu bagaje, sub comanda unui şef de 
demi-brigadă. Nu e inutil să atragem atenţia celor ce n-au 
asistat la drama Revoluţiei, că denumirea aceasta înlocuia 
titlul de colonel, proscris de către patrioţi, ca fiind prea 
aristocratic. Aceşti soldaţi făceau parte dintr-o demi- 
brigadă de infanterie stabilită la Mayenne. Pe vremurile 
acelea de vrajbă, locuitorii din Vest îi numeau albaştri pe 
toţi soldaţii Republicii. Porecla se datora primelor uniforme, 
albastre şi roşii, a căror amintire este încă destul de 
proaspătă pentru a face de prisos descrierea lor. 
Detaşamentul albaştrilor era, aşadar, escorta acelei gloate 
de oameni, aproape toţi nemulţumiţi că sunt duşi spre 
Mayenne, unde disciplina militară urma să le dea repede 
acelaşi mod de a gândi şi de a simţi, aceeaşi tunică şi 
aceeaşi înfăţişare ce le lipseau deocamdată cu desăvârşire. 

Coloana reprezenta contingentul obţinut cu greu din 
districtul Fougeres, contingent pe care ţinutul îl datora în 
cadrul mobilizării ordonate de Directoratul Executiv al 
Republicii franceze, printr-o lege din 10 messidor 
precedent. Guvernul ceruse o sută de milioane de franci şi o 
sută de mii de oameni, ca să trimită ajutoare grabnice 
armatelor sale, bătute pe atunci de austrieci în Italia, de 
prusaci în Germania şi amenințate în Elveţia de ruşii pe 
care Suvorov îi făcea să viseze la cucerirea Franţei. 
Departamentele din Vest, cunoscute sub numele de 
Vandeea, Bretania şi o parte din Normandia-de-Jos, 
pacificate în urmă cu trei ani prin eforturile generalului 
Hoche după un război de patru ani3, păreau să fi socotit 
momentul potrivit pentru reînceperea luptei. Faţă de atâtea 


lovituri, Republica îşi regăsi energia de la începuturi. Îşi 
asigură mai întâi apărarea departamentelor atacate, 
dându-le în paza locuitorilor patrioţi, printr-unul dintre 
articolele acelei legi din messidor. În consecinţă, guvernul, 
neavând nici trupe, nici bani de care să poată dispune în 
interior, rezolvă dificultatea printr-o gasconadă legislativă: 
neputând trimite nimic în departamentele răzvrătite, le 
acorda încrederea sa. Nădăjduia, poate, că o asemenea 
măsură, înarmându-i pe unii cetăţeni împotriva altora, va 
înăbuşi răzvrătirea din faşă. Acel articol, sursă de represalii 
funeste, era redactat astfel: „Se vor organiza detaşamente 
loiale în departamentele din Vest”. O atare dispoziţie, lipsită 
de tact politic, provocă în Vest o atitudine atât de ostilă, 
încât Directoratul pierdu orice speranţă că va birui prea 
curând acolo. lar după câteva zile, ceru Adunărilor măsuri 
speciale în privinţa slabelor contingente datorate pe 
temeiul articolului ce legaliza detaşamentele loialiste. Deci, 
o nouă lege, promulgată cu câteva zile înainte de începutul 
acestei povestiri, şi comunicată în a treia zi complementară 
a anului al VII-lea, ordona să se organizeze în legiune acele 
firave recrutări de oameni. Legiunile urmau să poarte 
numele departamentelor Sarthe, Orne, Mayenne, Ille-et- 
Vilaine, Morbihan, Loire-Inferieure şi Maine-et-Loire. 
„Aceste legiuni, spunea legea, vor fi folosite în mod special 
în lupta împotriva şuanilor4 şi nu vor putea, sub nici un 
pretext, să fie duse la graniţe” Detaliile acestea plicticoase, 
dar ignorate, explică deopotrivă şi starea de slăbiciune în 
care se afla Directoratul5, şi marşul grupului de oameni 
condus acum de către albaştri. Aşa încât, poate că nu va fi 
de prisos să adăugăm că frumoasele şi patrioticele hotărâri 
directoriale n-au obţinut niciodată altceva decât înserarea 
lor în Buletinul de legi. Nemaifiind susţinute de marile idei 
morale, de patriotismul ori de teroarea care le făceau până 
nu demult executorii, decretele Republicii creau milioane 
de franci şi de soldaţi, din care nimic n-ajungea nici în 
Tezaur, nici în armată; Resortul Revoluţiei se uzase în mâini 


neîndemânatice, iar aplicarea legilor căpăta amprenta 
împrejurărilor, în loc să le domine. 

Departamentele Mayenne şi Ille-et-Vilaine erau comandate 
pe-atunci de un ofiţer cu veche experienţă care, judecând la 
faţa locului oportunitatea măsurilor de luat, încercă să-i 
smulgă Bretaniei contingentele pretinse, şi mai ales pe cel 
din Fougeres, unul dintre focarele cele mai de temut ale 
țuaneriei. Nădăjduia că astfel va slăbi forţa acestor districte 
primejdioase. Devotatul militar profită de prevederile 
iluzorii ale legii, spre a afirma că el îi va echipa şi îi va 
înarma imediat pe cei rechiziţionaţi şi că ţine la dispoziţia 
lor solda promisă de guvern unor astfel de trupe speciale. 
Cu toate că pe atunci Bretania refuza orice fel de serviciu 
militar, planul reuşi, în primul rând datorită făgăduielilor 
făcute, şi cu atâta rapiditate încât ofiţerul se alarmă. El era 
însă un bătrân dulău de pază şi cu greu putea fi luat prin 
surprindere. De îndată ce văzu sosind atât de grabnic la 
district o parte din contingente, bănui că numai vreun motiv 
tainic provocase acea promptă avalanşă de oameni, şi nu se 
înşela, poate, când socotea că ei nu vor decât să-şi procure 
arme. Atunci, fără a-i mai aştepta pe cei întârziaţi, luă 
măsuri spre a încerca să se retragă spre Alenqon, ca să se 
apropie de regiunile aduse la supunere, deşi răzvrătirea 
crescândă din acele ţinuturi făcea foarte problematic 
succesul planului său. Ofiţerul, care, după informaţiile 
primite, păstrase cel mai mare secret în legătură cu 
dezastrele armatelor noastre şi cu ştirile prea puţin 
încurajatoare sosite din Vandeea, încerca, deci, în dimineaţa 
în care începe această istorisire, să ajungă printr-un marş 
forţat la Mayenne, unde era hotărât să aplice legea aşa cum 
va socoti de cuviinţă, completându-şi cadrele demi-brigăzii 
cu conscrişii bretoni. Cuvântul conscris, devenit mai târziu 
atât de celebru, înlocuise, pentru prima dată, în legi, 
numele de rechiziţionaţi, dat la început recruţilor 
republicani. Înainte de plecarea din Fougeres, comandantul 
poruncise soldaţilor lui să-şi ia în taină cartuşele şi rațiile de 


pâine necesare, ca să nu atragă luarea-aminte a 
conscrişilor asupra lungimii drumului; şi îşi făcea socoteala 
să nu poposească nici măcar la Ernee, unde, revenindu-şi 
din buimăceală, oamenii ce alcătuiau contingentul s-ar fi 
putut înţelege cu şuanii, care fără îndoială că erau 
răspândiţi prin toate câmpiile vecine. Tăcerea mohorâtă ce 
domnea în trupa de rechiziţionaţi, luaţi prin surprindere de 
manevra bătrânului republican, precum şi încetineala 
marşului lor peste munte stârneau în cel mai înalt grad 
bănuielile acestui şef de demi-brigadă, pe nume Hulot; 
trăsăturile cele mai izbitoare ale descrierii precedente erau 
pentru el de un viu interes; aşa încât mergea tăcut, între 
cinci tineri ofiţeri care, cu toţii, respectau îngrijorarea 
şefului lor. Dar în clipa când ajunse pe culmea muntelui 
Pelerinei, Hulot întoarse brusc capul, parcă instinctiv, spre 
a inspecta chipurile întunecate ale rechiziţionaţilor, şi nu 
întârzie să rupă tăcerea. Într-adevăr, încetineala tot mai 
mare cu care mergeau bretonii crease între ei şi escortă o 
distanţă de vreo două sute de paşi. Hulot făcu atunci o 
grimasă, care-i era tipică. 

— Ce dracu au muscadinii6 ăia? exclamă el, cu glas 
răsunător. Conscrişii noştri mi se pare că închid compasul, 
în loc să-l deschidă! 

La aceste cuvinte, ofiţerii ce-l însoțeau se întoarseră 
printr-o mişcare spontană, foarte asemănătoare cu 
tresărirea din somn pricinuită de un zgomot brusc. 
Sergenţii şi caporalii îi imitară, iar compania se opri, fără să 
fi primit porunca: „Stai”! Dacă ofiţerii aruncară mai întâi o 
privire asupra detaşamentului care, asemenea unei lungi 
broaşte-ţestoase, urca anevoie muntele Pelerinei, tinerii 
aceştia, pe care apărarea patriei îi smulsese, ca pe atâţia 
alţii, de la eminentele lor studii, şi în sufletul cărora războiul 
nu stinsese încă sensibilitatea faţă de frumuseţe, rămaseră 
atât de impresionați de spectacolul ce li se înfăţişa, încât 
lăsară fără răspuns observaţia lui Hulot, a cărei importanţă 
le era necunoscută. Cu toate că veneau din Fougeres, de 


unde priveliţtea ce li se înfăţişa acum ochilor se vede la fel, 
doar cu deosebirile pricinuite de schimbarea de 
perspectivă, nu putură să n-o mai admire, pentru o ultimă 
oară, asemeni acelor dilettanti cărora o muzică le produce 
cu atât mai multe plăceri, cu cât o cunosc mai în amănunt. 
De pe culmea muntelui Pelerinei, ochii călătorilor priveau 
larga vale a râului Cou&snon unde, pe unul dintre punctele 
cele mai înalte, se ridică la orizont oraşul Fougeres. Castelul 
din Fougeres domină, de pe vârful de stâncă pe care e zidit, 
trei sau patru drumuri importante, poziţie ce-l făcea 
odinioară una dintre cheile Bretaniei. De acolo, ofiţerii 
contemplară în toată întinderea lui acel bazin, tot atât de 
remarcabil prin darnica fertilitate a solului, cât şi prin 
varietatea priveliştilor sale. Jur-împrejur, munţii de şist se 
înalţă ca un amfiteatru, ascunzându-şi coastele roşcate sub 
pădurile de stejari şi tăinuind pe povârnişurile lor vâlcele 
pline de răcoare. Stâncile acelor culmi descriu o vastă 
centură circulară, la poalele căreia se întinde domoală o 
câmpie imensă, frumoasă ca un parc englezesc. Mulțimea 
de garduri de mărăcini ce împrejmuiesc numeroasele 
proprietăţi risipite pretutindeni, toate plantate cu livezi, 
dau acestui covor verde o înfăţişare rară printre peisajele 
Franţei, şi închid, în multiplele lor contraste, nenumărate 
frumuseți tainice, ale căror efecte sunt atât de copleşitoare, 
încât cuceresc până şi sufletele cel mai puţin sensibile. În 
acea clipă, priveliştea era însufleţită de strălucirea fugară 
cu care naturii îi place să-şi încunune uneori nepieritoarele- 
i creaţii. În vreme ce detaşamentul străbătuse valea, 
răsăritul soarelui împrăştiase încet-încet aburii albi şi uşori 
care plutesc peste pajişti în dimineţile de septembrie. Iar 
când soldaţii se opriră, o mână nevăzută părea că ridică 
ultimul văl ce acoperea peisajul, mulţimea de nori diafani, 
asemănători linţoliului de voal străveziu ce se pune peste 
bijuteriile scumpe, pentru ca, privite prin acel văl, să 
stârnească şi mai mult curiozitatea. În vastul orizont pe 
care ofiţerii îl contemplau nu se mai zărea pe cer nici cel 


mai suav nor, care prin strălucirea lui de argint să confirme 
că imensa boltă albastră ar fi într-adevăr firmamentul. 
Părea mai degrabă un baldachin de mătase, sprijinit pe 
piscurile zimţuite ale munţilor şi ridicat în văzduh pentru a 
proteja acea magnifică îmbinare de câmpuri, de pajişti, de 
pârâiaşe şi de crânguri. Ofițerii nu se mai săturau să 
contemple priveliştea scăldată în atâtea frumuseți 
câmpeneşti. Unii şovăiau îndelung înainte de a-şi cobori 
privirile spre uimitoarea risipă de dumbrăvi ale căror culori 
de bronz erau sporite de nuanțele severe ale tufişurilor 
galbene şi pe care verdele de smarald al pajiştilor îl scoteau 
şi mai mult în evidenţă. Alţii se fixau asupra contrastelor 
dintre miriştile roşiatice - unde hrişcă recoltată se ridica în 
snopi conici, ca piramidele de arme pe care soldaţii în 
bivuac le aşază una lângă alta - şi suprafeţele de aur ale 
miriştilor de secară. Ici-colo, ardezia sumbră a câtorva 
acoperişuri de unde se înălţau fumuri albe; apoi făgaşele 
sprintene şi argintate prin care curg pârâiaşele 
întortocheate ce se varsă în Couesnon atrăgeau ochiul prin 
acele ispite optice care, fără a şti de ce, tulbură sufletul şi-l 
predispun la visare. Răcoarea îmbălsămată a adierilor de 
toamnă şi mireasma tare a pădurilor se înălţau ca un abur 
de tămâie, fermecându-i pe admiratorii minunatului ţinut, 
ce contemplau ca vrâjiţi florile necunoscute, vegetaţia 
puternică, pajiştile rivalizând cu cele ale Angliei, vecina sa, 
al cărei nume e comun ambelor ţări?/. Câteva turme 
însufleţeau scena, îndeajuns de emoţionantă şi-aşa. Păsările 
cântau, umplând valea de o suavă şi dulce melodie ce 
fremăta în văzduhuri. Dacă imaginaţia contemplativă ar 
vrea să perceapă din plin bogatele jocuri de umbră şi 
lumină, orizonturile vaporoase ale munţilor, fantasticele 
perspective ce lăsau vaste spaţii fără arbori, pe unde 
râurile străluceau desfăşurându-şi cochetele sinuozităţi; 
dacă amintirea ar colora, ca să spunem aşa, descrierea 
noastră tot atât de rapidă ca şi clipa în care a fost 
încadrată, persoanele pentru care atari privelişti nu-s 


lipsite de valoare vor obţine o imagine aproximativă a 
magicului spectacol în faţa căruia sufletul impresionabil al 
tinerilor ofiţeri rămăsese înmărmurit. 

Atunci, gândindu-se că bieţii oameni îşi părăseau cu 
părere de rău ţinutul şi obiceiurile dragi spre a se duce să 
moară, poate, în pământuri străine, ei le iertară conserişilor 
lipsa de grabă, pe care le-o înțelegeau. Apoi, cu mărinimia 
firească a soldaţilor, îşi ascunseră duioşia sub o prefăcută 
dorinţă de a examina poziţiile militare ale frumosului ţinut. 
Hulot, însă, pe care e mai bine să-l numim comandantul, 
spre a evita numele prea puţin armonios de şef de demi- 
brigadă, era unul dintre acei militari care, în faţa unei mari 
primejdii, nu se prea lasă vrăjiţi de farmecele unui peisaj, 
de-ar fi acela chiar şi raiul pământesc. Îşi scutură, aşadar, 
capul cu un gest de nemulţumire? şi îşi încruntă 
sprincenele groase şi negre ce dădeau fizionomiei lui o 
expresie aspră. 

— De ce dracului nu vin? întrebă el, pentru a doua oară, 
cu vocea-i îngroşată de mizeriile războiului. Nu cumva se 
află în sat cine ştie ce sfântă Fecioară cu care-ar vrea să 
schimbe vreo strângere de mână? 

— Întrebi de ce? răspunse o voce. 

Auzind nişte sunete ce păreau a ieşi din cornul cu care 
ţăranii de prin acele văi îşi strâng turmele, comandantul se 
întoarse brusc, ca înţepat de vârful unei săbii, şi văzu la doi 
paşi de el un personaj mult mai bizar decât oricare dintre 
cei mânaţi spre Mayenne ca să slujească Republica. 
Necunoscutul, un bărbat bondoc şi lat în spete, îi arătă un 
cap aproape tot atât de mare cât al unui bou, animal cu 
care se asemuia şi în alte privinţe. Nişte nări groase făceau 
ca nasul lui să pară încă şi mai scurt decât era. Buzele-i 
late, răsfrânte peste dinţii albi ca zăpada, ochii-i mari, 
rotunzi şi negri, adumbriţi de nişte sprâncene crunte, 
urechile-i clăpăuge şi pletele-i roşii aparţineau mai puţin 
frumoasei noastre rase caucaziene, cât mai degrabă 
genului erbivorelor. În sfârşit, lipsa totală de orice alte 


caracteristici ale omului social îi făceau capul şi mai vrednic 
de luare-aminte. Faţa, ca bronzată de soare, şi ale cărei linii 
colţuroase prezentau o vagă analogie cu granitul ce 
formează solul ținuturilor de-aci, era singura parte vizibilă 
a trupului ciudatei făpturi. De la gât în jos, era acoperit cu 
un soi de zeghe de dimie roşcată, încă şi mai grosolană 
decât cea a pantalonilor celor mai sărăcani dintre conscrişi. 
Această zeghe, în care un muzeograf ar fi recunoscut 
vechea saye (saga) sau sayon a galilor, nu cobora mai jos de 
brâu şi era încheiată cu ajutorul a două fâşii din piele de 
capră şi a câtorva bucăţi de lemn cioplite grosolan, unele 
încă mai păstrând pe ele coaja. Sub cojoacele de biques, 
spre a vorbi în limba regiunii, care-i împodobeau pulpele şi 
coapsele, nu se putea distinge nici un fel de formă 
omenească. Picioarele îi erau vârâte în nişte saboţi enormi. 
Lungile-i plete lucitoare, asemănătoare cu părul din cojocul 
de capră, îi cădeau de-a lungul obrajilor, despărțite în două 
părţi egale, ca pletele acelor statui din evul mediu ce se mai 
văd încă prin unele catedrale, în locul bâtei noduroase pe 
care o purtau pe umăr conscrişii, el ţinea strâns la piept, ca 
pe-o flintă, un bici gros, a cărui curea, împletită cu dibăcie, 
părea să fie de două ori mai lungă decât a biciuştilor 
obişnuite. Brusca apariţie a bizarei fiinţe părea uşor de 
explicat. După prima impresie, câţiva ofiţeri presupuseră că 
necunoscutul era vreun rechiziţionat ce se apropiase de 
coloană când o văzuse oprită. Pe comandant, însă, sosirea 
lui îl impresionase în mod deosebit; deşi păru omul cel mai 
puţin tulburat de pe lume, fruntea i se înnegură: şi, după 
ce-l cântări îndelung pe străin, repetă maşinal şi parcă 
năpădit de gânduri sinistre: 

— Da' de ce nu vin? Ştii tu cumva, ai? 

— Păi, răspunse sumbrul interlocutor, cu un accent ce 
dovedea că vorbeşte destul de greu franţuzeşte, păi, din 
pricină că acolo, spuse el, întinzându-şi mâna aspră şi 
butucănoasă către Ernee, acolo e Maine şi acolo se 
sfârşeşte Bretania. 


Pe urmă, izbi năprasnic în pământ, la picioarele 
comandantului, cu greaua codirişte a biciului său. Impresia 
pe care laconica omilie o produse asupra spectatorilor 
acestei scene fu asemenea celei pe care ar provoca-o un 
bubuit de tam-tam în curgerea lină a armoniilor unei 
melodii. Cuvântul omilie de-abia izbuteşte să redea ura şi 
dorinţa de răzbunare pe care le exprimară gestul sfidător, 
vorba repezită şi înfăţişarea plină de o dârzenie cruntă şi 
rece. Grosolănia acelui bondoc, parcă cioplit cu toporul, 
aspectu-i noduros, ignoranţa stupidă gravată pe chipul lui, 
îl făceau să pară un fel de semizeu barbar. Păstra o 
atitudine profetică şi se ivise acolo ca însuşi duhul 
Bretaniei, ce se redeştepta dintr-un somn de trei ani spre a 
reîncepe un război în care victoria se ascundea sub două 
rânduri de văluri. 

— Ia uite ce cocoşel grozav! zise Hulot, vorbind cu sine 
însuşi. Tare-mi vine să cred că e ambasadorul celor ce se 
pregătesc să parlamenteze cu noi prin bubuituri de puşcă. 

După ce mormăi printre dinţi vorbele acestea, 
comandantul îşi plimbă pe rând privirile de la acest om la 
peisaj, de la peisaj la detaşament, de la detaşament la 
povârnişurile abrupte ale drumului, cu crestele adumbrite 
de înaltele grozame ale Bretaniei; apoi le întoarse deodată 
către necunoscut, pe care-l supuse parcă unui interogatoriu 
mut, încheiat printr-o întrebare bruscă: 

— De unde vii? 

Privirea-i cruntă şi pătrunzătoare încerca să ghicească 
tainele impenetrabilului chip care, în acest răstimp, luase 
înfăţişarea năucă, de toropeală, în care se cufundă ţăranul 
când se odihneşte. 

— Din ţara garsilor9, răspunse omul, fără să arate vreo 
tulburare. 

— Numele tău? 

— Marche-r-lerre. 

— De ce porţi, împotriva legii, poreclă de şuan? 


Marche-r-ITerre, cum singur se recomandase, îl privi pe 
comandant cu un aer de imbecilitate atât de profund 
autentic, încât militarului i se păru că n-a fost înţeles. 

— Faci parte dintre cei rechiziţionaţi la Fougeres? 

La această întrebare, Marche-r-Ierre răspunse printr-un 
Nu ştiu, a cărui inflexiune exasperantă curmă orice 
discuţie. Se aşeză liniştit pe marginea drumului, scoase de 
sub zeghe câteva bucăţi de azimă subţire şi neagră de 
secară, hrană naţională ale cărei triste delicii nu pot fi 
înţelese decât de bretoni, şi începu să mănânce cu o 
nepăsare tâmpă. Făcea impresia unei lipse atât de totale de 
inteligenţă, încât ofiţerii îl asemuiră, în acea situaţie, rând 
pe rând, ba cu vreunul dintre animalele ce păşteau prin 
păşunile grase de pe vale, ba cu sălbaticii din America, ba 
cu vreun primitiv de pe la Capul Bunei-Speranţe. Înşelat de 
o asemenea atitudine, comandantul însuşi începuse să-şi 
uite temerile, când, aruncând o ultimă privire pre caută 
spre omul pe care-l bănuia a fi crainicul unui măcel 
apropiat, îi văzu pletele, zeghea şi cojoacele de capră pline 
de spini, de resturi de frunze, de crengi şi de mărăcini, ce 
dovedeau că şuanul străbătuse un drum lung prin 
tufărişuri. Aruncă o privire semnificativă către adjutantul 
său Gerard, lângă care se afla, îi strânse puternic mâna şi-i 
spuse şoptit: 

— Am plecat după lână, şi-o să ne-ntoarcem tunşi. 

Ofițerii, nedumeriţi, se priviră în tăcere. 

II. 

E necesar să introducem aici o digresiune, menită a-i face 
să înţeleagă temerile comandantului Hulot pe acei oameni 
mărginiţi, deprinşi să se îndoiască de orice, din pricină că 
nu văd nimic, şi care ar putea să tăgăduiască existenţa lui 
Marche-r-lerre ţi a ţăranilor din Vest, a căror comportare, 
pe-atunci, a fost formidabilă. 

Cuvântul gars, care se pronunţă ga, este o moştenire din 
limba celtică. Ela trecut din limba bretonă în franceză, şi 
reprezintă cuvântul care, în limba noastră actuală, conţine 


cea mai mare încărcătură de amintiri străvechi. Gais era 
principala armă a galilor, adică a galilor; gaisde însemna 
„înarmat; gais - „vitejie”; gas - „forţă”. Aceste apropieri 
dovedesc înrudirea cuvântului gars cu expresiile respective 
din limba strămoşilor noştri. Cuvântul prezintă analogii cu 
latinescul vir, „bărbat”, rădăcina lui virtus. - putere, curaj. 
O asemenea disertaţie îşi găseşte scuza în obârşia sa 
naţională şi poate că va fi de folos pentru a reabilita, în 
mintea multora, cuvintele gars, garcon 10, garconettel 1, 
garce12, garcette13 îndeobşte surghiunite din vorbire, ca 
fiind necuviincioase, dar care au o origină destul de 
războinică şi care vor apărea ades în decursul acestei 
povestiri. Expresia: „Este o garce faimoasă”! constituie un 
elogiu pe care nu prea l-a înţeles doamna de Sta€l, care a 
auzit-o într-un canton mărunt din Vendomois, unde a 
petrecut câteva zile de exil. Din întreaga Franţă, Bretania 
este regiunea în care datinile galice au lăsat cele mai 
puternice urme. Iar ţinuturile acestei provincii unde, până 
în zilele noastre, viaţa sălbatică şi spiritul superstiţios al 
crunţilor noştri străbuni s-au păstrat, ca să spunem aşa, 
flagrante, se numesc Ţara Garsilor. Când un canton e locuit 
de un număr mai mare de sălbatici asemănători cu cel ce s- 
a ivit în scena aceasta, oamenii din regiune spun: „Garsii 
din cutare parohie”; şi un asemenea nume clasic reprezintă 
un fel de răsplată acordată credinţei cu care ei se 
străduiesc să păstreze tradiţiile de limbă şi de datini galice; 
aşa încât viaţa lor păstrează vestigii adânci de credinţe şi 
de practici superstiţioase din timpurile vechi. Acolo, 
obiceiurile feudale mai sunt încă respectate. Specialiştii pot 
regăsi neatinse în aceste locuri monumentale druizilor, iar 
spiritul civilizaţiei moderne se sfieşte să pătrundă printre 
uriaşii lor codri ancestrali. O cruzime de necrezut şi o 
încăpățânare brutală, dar şi respectul faţă de jurământul 
dat; o lipsă totală a legilor noastre, a deprinderilor şi a 
felului nostru de a ne îmbrăca, a monedelor noastre noi şi a 
limbajului nostru, dar şi o simplicitate patriarhală şi o 


virtute eroică se îmbină spre a-i face pe locuitorii de aici 
mai incapabili de combinaţii intelectuale decât chiar 
mohicanii ori pieile-roşii din America de Nord, dar tot atât 
de mari, tot atât de vicleni, tot atât de duri ca şi ei. Locul pe 
care Bretania îl ocupă în centrul Europei o face mult mai 
interesantă de studiat decât însăşi Canada. Înconjurate de o 
lumină a cărei binefăcătoare căldură nu le atinge, aceste 
ţinuturi se aseamănă cu un cărbune îngheţat care rămâne 
rece şi negru în mijlocul jarului dintr-o vatră. Strădaniile pe 
care le-au încercat câteva spirite mari spre a cuceri în 
favoarea vieţii sociale şi a prosperității această frumoasă 
parte din Franţa, atât de bogată în comori ignorate; totul, 
până şi tentativele guvernului, se stinge în mijlocul 
imobilităţii acestei populaţii rămase credincioasă practicilor 
unor rutine imemoriale. Faptul se explică îndeajuns, atât 
prin natura unui sol brăzdat peste tot de văi, de torente, de 
lacuri şi de mlaştini, presărat cu garduri de mărăcini 
plantate pe un fel de dâmburi ca nişte bastioane de pământ 
ce fac din fiecare bucată de câmp o cetate, lipsit de drumuri 
şi de canale - cât şi prin firea ignorantei populaţii, 
credincioasă prejudecăţilor, ale căror primejdii vor fi 
ilustrate prin întâmplările din această povestire, şi carE. Nu 
vrea să accepte agricultura noastră modernă. Pitoreasca 
geografie a ținutului, ca şi superstiţiile locuitorilor săi 
exclud atât concentrările de indivizi, cât şi binefacerile pe 
care le aduc confruntările şi schimburile de idei. Sate nu 
există. Şubredele construcţii, denumite locuinţe, sunt 
risipite ici-colo prin regiune. Fiecare familie trăieşte acolo 
ca într-un pustiu. Singurele reuniuni cunoscute sunt 
efemerele adunări, consacrate în zilele de duminică ori de 
sărbători religioase, la parohie. Asemenea reuniuni tăcute, 
dominate de către rector, singurul stăpân al acelor suflete 
primitive, nu durează decât câteva ceasuri. După cea 
ascultat glasul cumplit al preotului, ţăranul se întoarce 
pentru o altă săptămână la sălaşul lui insalubru, din care nu 
iese decât ca să se ducă la muncă, şi în care intră iar ca să 


doarmă. Dacă primeşte cândva vreo vizită, vizita aceea ea 
rectorului, sufletul ținutului. Aşa se face că, la glasul 
preotului, mii de oameni se năpustiră împotriva Republicii, 
şi că aceste părţi ale Bretaniei, cu cinci ani înainte de epoca 
în care începe povestirea noastră, furnizaseră masele de 
soldaţi ale primei insurecţii a şuanilor. Fraţii Cottereau14, 
contrabandişti care au dat numele lor acestui război, îşi 
exercitau primejdioasa meserie între Laval şi Fougeres. Dar 
răscoalele din ţinuturile bretone nu au avut nimic nobil, şi 
se poate spune cu certitudine că, dacă Vandeea a făcut din 
tâlhărie un război, Bretania a făcut din război o tâlhărie. 
Izgonirea principilor, desfiinţarea religiei - n-au fost pentru 
şuani decât pretexte de jaf, iar desfăşurarea luptelor 
intestine a căpătat trăsăturile cruzimii sălbatice ale 
moravurilor de aici. Când adevărații apărători ai monarhiei 
au venit să-şi recruteze soldaţii printre garsii ignoranţi şi 
războinici, s-au străduit zadarnic să dea, sub steagul alb, 
oarecare măreție unor acţiuni ce făcuseră şuaneria odioasă, 
iar şuanii au rămas ca un exemplu vrednic de ţinut minte 
despre primejdia pe care o reprezintă răscularea maselor 
prea puţin civilizate ale unei ţări. Priveliştea celei dintâi văi 
pe care o înfăţişa Bretania ochilor călătorului, zugrăvirea 
oamenilor ce alcătuiau detaşamentul rechiziţionaţilor, 
descrierea garsului apărut pe culmea muntelui Pelerinei 
oferă, în mic, o imagine fidelă a ținutului şi a locuitorilor săi. 
O minte cât de cât imaginativă va putea, pe baza 
amănuntelor de mai sus, să-şi reprezinte şi teatrul şi 
instrumentele războiului de aici; acestea erau elementele. 
Gardurile vii, atât de pline de flori de prin aceste frumoase 
văi, ascundeau pe-atunci nenumărați agresori nevăzuţi. 
Fiecare câmp era o fortăreață, fiecare copac tăinuia o 
capcană, fiecare scorbură de salcie bătrână reprezenta o 
primejdie. Locul de luptă era pretutindeni. Puştile îi 
aşteptau la cotiturile drumurilor pe albaştri pe care tinerele 
fete îi atrăgeau râzând sub tirul armelor, fără ca ele să se 
creadă ticăloase; se duceau în pelerinaj, împreună cu 


părinţii şi cu fraţii lor, să ceară viclenie şi iertarea păcatelor 
de la vreo sfântă-fecioară de lemn mâncat de carii. Religia, 
sau mai degrabă fetişismul acestor fiinţe ignorante, 
despovăra omorul de remuşcările lui. Aşa încât, o dată lupta 
dezlănţuită, totul în ţinut devenea primejdios: zgomotul ca 
şi tăcerea, duioşia ca şi groaza, vatra căminului ca şi 
drumul cel mare. Exista multă bunăcredinţă în acele 
tâlhării. Erau nişte sălbatici careţi slujeau dumnezeul şi 
regele, în genul în care poartă războiul mohicanii. Dar, spre 
a reda cât mai exact şi cât mai adevărat, în toate privinţele, 
tabloul luptelor de-atunci, cronicarul trebuie să adauge că, 
din ziua în care pacea cu Hoche fusese semnată, întregul 
ţinut redevenise zâmbitor şi prietenos. Familiile care, în 
ajun, se mai sfâşiau încă, a doua zi luau masa, fără nici o 
primejdie, sub acelaşi acoperiş. 

În clipa în care Hulot înţelese tainicele intenţii pe care le 
trăda cojocul de capră al lui Marche-r-Ierre, el fu cu totul 
încredinţat de sfârşitul fericitei păci datorate geniului lui 
Hoche şi a cărei menţinere i se păru cu neputinţă. Astfel, 
războiul reîncepea, mai cumplit, fără îndoială, decât 
odinioară, după o linişte de trei ani. Revoluţia, temperată 
după 9 thermidorl15, avea să-şi reia, poate, caracterul de 
teroare care-o făcuse odioasă spiritelor blajine. Aurul 
Angliei ajutase, deci, ca întotdeauna, la discordiile din 
Franţa. Republica, părăsită de tânărul Bonaparte, ce părea 
a fi geniul ei tutelar, făcea impresia că nu va mai fi în stare 
să reziste atâtor duşmani, dintre care cel din urmă se 
dovedea a fi şi cel mai crud. Războiul civil, vestit prin mii de 
mărunte răzvrătiri locale, căpăta un caracter de o gravitate 
cu totul nouă, de vreme ce şuanii îndrăzneau să pună la 
cale atacarea unei escorte atât de puternice. Acestea erau 
gândurile ce se învolburau în mintea lui Hulot, cu toate că 
într-un chip cu mult mai puţin succint, de îndată ce i se 
păru că întrevede în apariţia lui Marche-r-lerre indiciul 
unei ambuscade pregătite cu dibăcie, căci numai el ghici 
din prima clipă tâlcul primejdiei în care se afla. 


Tăcerea ce urmă după fraza profetică a comandantului 
rostită către Gerard, şi care încheia scena precedentă, îi 
sluji lui Hulot pentru a-şi recăpăta sângele rece. Bătrânul 
militar aproape că se clătină pe picioare. El nu izbuti să 
alunge norii ce-i năpădiră fruntea, când se gândi că se şi 
găsea prins în grozăviile unui război de ale cărui cruzimi 
poate că şi canibalii s-ar fi înspăimântat. Căpitanul Merle şi 
adjutantul Gerard, cei doi prieteni ai lui Hulot, căutau să-şi 
explice teama, atât de neobişnuită, pe care o exprima figura 
ţefului lor, ţi-l priveau pe Marche-r-Ierre, ce-ţi ronţăia 
azima pe marginea drumului, fără a putea să stabilească 
nici cea mai mică legătură între acel soi de animal şi 
îngrijorarea neînfricatului lor comandant. Chipul lui Hulot 
se însenină însă pe dată. Deplângând nenorocirile 
Republicii, se bucură totuşi că va lupta pentru ea; îşi 
făgădui, înseninat, să nu se lase înşelat de şuani şi să-l 
descoase pe insul de o viclenie atât de perfidă căruia 
duşmanii îi acordaseră cinstea de a-l folosi împotriva lui. 
Înainte de a lua vreo hotărâre, începu să cerceteze poziţia 
în care atacatorii ar fi voit să-l surprindă. Văzând că drumul 
în mijlocul căruia se afla în acea clipă trecea printr-un fel de 
strungă, nu prea adâncă, ce-i drept, dar mărginită de o 
pădure în care se afundau mai multe poteci, el îşi încruntă 
de-a binelea stufoasele sprâncene negre, apoi, cu o voce 
surdă şi foarte emoţionată, le spuse celor doi prieteni ai săi: 

— Am dat într-o belea afurisită! 

— Şi de ce primejdie vi-i teamă, oare? întrebă Gerard. 

— Teamă?.. zise comandantul; da, teamă! Totdeauna mi-a 
fost teamă să nu fiu împuşcat ca un câine la un colţ de 
pădure, fără ca să-mi strige cineva: „Stai! Cine-i?” 

— Ei, aş! spuse Merle, râzând; „Stai! Cine-i?” e chiar prea 
mult. 

— Ne aflăm, într-adevăr, în vreo primejdie? întrebă 
Gerard, tot atât de nedumerit de sângele rece al lui Hulot, 
pe cât fusese şi de spaima lui trecătoare. 


— Sst! făcu comandantul, suntem în gura lupului, o să se 
facă beznă ca-ntr-un mormânt şi o să trebuiască să 
aprindem lumânările. Noroc că, urmă el, deţinem vârful 
acestei coline!.. 

O împodobi cu un epitet straşnic, şi adăugă: 

— Poate că voi izbuti, până la urmă, să văd limpede. 

Comandantul, trăgându-i după el pe cei doi ofiţeri, îl 
înconjură pe Marche-r-lerre; garsul se prefăcu a crede că-i 
stânjenea şi se ridică numaidecât. 

— Stai pe loc, mişelule! îi strigă Hulot, îmbrâncindu-l şi 
făcându-l să cadă îndărăt pe malul pe care şezuse până 
atunci. 

Din acea clipă, şeful de demi-brigadă nu-l mai slăbi din 
ochi pe impasibilul breton. 

— Prieteni, reluă el în şoaptă, e timpul să vă spun că ni s-a 
cam înfundat. Directoratul, în urma unui tărăboi care-a avut 
loc la Marea Adunare, a mai tras o dată cu mătura prin 
treburile noastre. Pentarciil 6 ăia de directori, sau pantini, 
17 că e mai pe franţuzeşte, au pierdut o sabie de valoare: 
Bernadotte ne-a părăsit. 

— Cine l-a înlocuit? întrebă îngrijorat Gerard. 

— Milet-Mureau, o fostă perucă. Şi-au ales un timp tare 
păcătos ca să-i lase pe gogomani să navigheze! Ia uite 
fregatele englezeşti cum ne înconjoară coastele. Şi toţi 
mierloii ăştia de vandeeni şi de şuani sunt în aer, iar cei ce 
se află în spatele marionetelor alea s-au priceput de minune 
să prindă momentul în care ne prăbuşim. 

— Cum? zise Merle. 

— Armatele noastre sunt bătute pe toate fronturile, reluă 
Hulot, înăbuşindu-şi glasul şi mai mult. Şuanii ne-au şi 
interceptat de două ori până acum curierii, iar eu mi-am 
primit instrucţiunile şi ultimele decrete numai printr-un 
curier special, trimis de Bernadotte18 în momentul când 
părăsea ministerul. Din fericire, nişte prieteni mi-au scris 
confidenţial despre acest prăpăd. Fouche19 a descoperit că 
tiranul de Ludovic al XVIII-lea20 a fost sfătuit de trădătorii 


de la Paris să trimită un comandant ticăloşilor lui 
dinlăuntru. Se crede că Barras21 trădează Republica. Pe 
scurt, Pitt22 şi principii săi l-au trimis în părţile noastre pe 
un fost, un bărbat hotărât şi plin de har, care-ar vrea, unind 
eforturile vandeenilor cu ale şuanilor, să doboare boneta 
Republicii. Camaradul ăsta a debarcat la Morbihan, am 
aflat numaidecât de la deştepţii ăia de la Paris; şi-a dat 
numele de le Gars. Toate vitele astea, spuse el arătându-l pe 
Marche-r-Ierre, încalţă nişte nume care i-ar da dureri de 
burtă unui patriot cinstit. Or, individul se află în districtul 
nostru. Apariţia şuanului ăsta - şi îl arătă din nou pe 
Marche-f-Ierre - mă vesteşte că e în spatele nostru. Dar nu 
se dau unei maimuțe bătrâne lecţii cum să se strâmbe, iar 
voi o să mă ajutaţi să-mi pun cintezoii la loc în colivie, şi cât 
ai clipi! Aş fi un guguman de tot hazul dacă m-aş lăsa prins 
în laţ, ca o cioară, de fostul ăsta, care ne vine de la Londra 
sub pretext că vrea să ne scuture de praf pălăriile! 

Când aflară aceste împrejurări critice şi secrete, cei doi 
ofiţeri, ştiind că niciodată comandantul lor nu se alarma 
degeaba, luară ţinuta gravă pe care o au în toiul primejdiei 
militarii căliţi în lupte şi deprinşi să vadă ceva mai departe 
în treburile omeneşti. Gerard, pe care gradul ce-l avea - 
grad desfiinţat mai târziu în armata franceză - îl apropia de 
şeful său, vru să mai pună câteva întrebări şi să afle toate 
noutăţile politice din care o parte fuseseră, evident, trecute 
sub tăcere; dar un semn al lui Hulot îi impuse linişte, şi 
tustrei îşi îndreptară privirile spre Marche-r-Ierre. Ţuanul 
nu da nici cea mai mică dovadă de tulburare văzându-se 
supravegheat de nişte bărbaţi deopotrivă de primejdioşi 
atât prin inteligenţa, cât şi prin forţa lor fizică. Curiozitatea 
celor doi ofiţeri, pentru care un asemenea fel de război era 
nou, fu viu stârnită de acest început al unor întâmplări ce 
oferea un interes aproape ca-n romane: aşa că vrură să 
glumească; dar, de la primul cuvânt pe care-l rostiră, Hulot 
îi privi cu gravitate şi le spuse: 


— Trăsnetul lui Dumnezeu! Să nu ne-apucăm să fumăm pe 
un butoi cu pulbere, cetăţeni! Mai bine distraţi-vă cărând 
apă într-un coş, decât să dovediţi curaj atunci când nu e 
cazul. 

— Gerard, spuse el mai departe, aplecându-se la urechea 
adjutantului său, apropie-te pe nesimţite de banditul ăsta; 
şi, la cea mai mică mişcare suspectă, stai gata să-nfigi sabia- 
n el. lar eu am să iau măsurile necesare pentru a susţine 
conversaţia, dacă necunoscuţii noştri vor cu tot dinadinsul 
s-o înceapă. 

Gerard înclină uşor capul în semn de înţelegere, pe urmă 
începu să contemple priveliştile văii, cu care se 
familiarizase; păru că vrea să le examineze ceva mai atent, 
şi se învârtea, ca să spunem aşa, pe loc, parcă fără să-şi dea 
seama; e însă de la sine înţeles că peisajul reprezenta cel 
din urmă lucru care-l interesa. La rându-i, Marche-r-Ierre 
nu arăta absolut în nici un chip dacă manevra ofițerului îl 
îngrijora cumva; după felul în care îşi juca vârful biciului, s- 
ar fi zis că pescuia prin şanţ cu o undiţă. 

În vreme ce Gerard încerca să ia astfel poziţie în faţa 
şuanului, comandantul îi spuse abia şoptit lui Merle: 

— Dă-i unui sergent zece oameni pe sprânceană şi du-te 
să-i postezi personal deasupra noastră, pe vârful colinei, 
acolo unde drumul se lărgeşte formând un platou şi de 
unde o să zăriţi o bună bucată din capătul drumului spre 
Ernee. Căutaţi un loc unde şoseaua să nu fie mărginită de 
copaci şi de unde sergentul să poată supraveghea câmpia. 
Ia-l pe la Clef-des-Coeurs, e băiat deştept... Nu-i nimic de 
râs aici; şi n-o să pierdem nici o bucăţică din pieile noastre, 
dacă nu ne-apucăm de zgoande. 

În timp ce căpitanul Merle executa ordinul cu o 
promptitudine a cărei importanţă fu înţeleasă întru totul, 
comandantul ridică mâna dreaptă ca să impună o adâncă 
tăcere soldaţilor ce-l înconjurau şi care tăifăsuiau glumind. 
Ordonă, apoi, printr-un alt gest, să-şi reia toţi armele. Când 
liniştea se restabili, îşi plimbă privirile dintr-o parte a 


drumului în cealaltă, ascultând cu o atenţie încordată, de 
parcă s-ar fi aşteptat să surprindă vreun zgomot înăbuşit, 
vreun zăngănit de arme sau nişte paşi prevestitori ai luptei 
ce urma să se dezlănţuie. Ochii lui negri şi sfredelitori 
păreau că străpung pădurile până în cele mai tainice 
adâncuri; necăpătând însă nici un semn, cercetă nisipul de 
pe drum, aşa cum fac sălbaticii, încercând să descopere 
urmele nevăzuţilor duşmani a căror îndrăzneală îi era 
cunoscută. Necăjit că nu descoperă nimic care să-i 
îndreptăţească temerile, se îndreptă spre marginea 
drumului, urcă anevoie povârnişurile accesibile, apoi 
străbătu cu pas rar culmile. Înţelegând cât de folositoare se 
dovedea pentru salvarea ostaşilor săi experienţa ce-o avea, 
cobori grăbit. Chipu-i deveni şi mai întunecat; căci, pe acele 
vremuri, şefii regretau cu adevărat faptul că nu puteau lua 
numai asupra lor sarcinile cele mai primejdioase. Ceilalţi 
ofiţeri şi soldaţi, băgând de seamă îngrijorarea şefului lor, a 
cărui fire o îndrăgiseră şi a cărui valoare le era cunoscută, 
se gândiră că atenţia lui încordată prevestea vreo 
primejdie; aşa încât, deşi n-aveau cum să bănuiască ce 
gravă era situaţia, rămaseră totuşi nemişcaţi şi aproape 
fără să mai respire, din instinct. Asemenea unor câini de 
vânătoare ce se străduiesc să ghicească intenţiile isteţului 
lor stăpân, a cărui poruncă nu o înţeleg, dar căruia i se 
supun fără cârtire, soldaţii priviră pe rând când valea 
Couesnonului, când pădurile de pe marginea drumului, 
când faţa aspră a comandantului lor, străduindu-se să-şi 
citească astfel soarta. Se întrebau din ochi, şi câteva 
zâmbete se transmiseră de pe o gură pe alta. 

Când Hulot făcu schima lui obişnuită, Beau-Pied, un tânăr 
sergent ce trecea drept mucalitul companiei, spuse în 
şoaptă: 

— Da-n ce naiba ne-om fi băgat, de face soldăţoiul ăsta 
bătrân o mutră aşa de băltăreaţă? Are aerul unui consiliu 
de război! 


Hulot aruncă spre Beau-Pied o privire severă, şi tăcerea 
pretinsă soldaţilor se reînstăpâni numaidecât. În acea 
tăcere solemnă, paşii târşiţi ai conscrişilor, sub tălpile 
cărora nisipul scrâşnea surd, scoteau un sunet regulat ce 
adăuga un vag fior îngrijorării generale. Un asemenea 
sentiment greu de definit nu va fi înţeles decât de cei care, 
în clipele vreunei crude aşteptări, în tăcerea nopţii, şi-au 
simţit bătăile grele ale inimii sporite de cine ştie ce zgomot 
a cărui repetare monotonă picură groaza strop cu strop. 
Întorcându-se în mijlocul drumului, comandantul se întrebă: 
„Să mă fi înşelat eu?” Şi-l privi cu o mânie stăpânită, ce-i 
străfulgera în priviri, pe paşnicul şi netulburatul Marche-r- 
Terre; dar ironia sălbatică pe care Hulot izbuti s-o 
descopere în privirea pământie a şuanului îl convinse să-şi 
ia mai departe măsurile de apărare. În acea clipă, după ce 
îndeplinise ordinele lui Hulot, căpitanul Merle se întoarse 
lângă el. Actorii muţi ai acestei scene, asemănătoare cu mii 
de altele care au făcut ca războiul acela să fie cel mai 
dramatic dintre toate, aşteptară apoi neliniştiţi noile 
evenimente, nerăbdători să vadă luminându-se, prin 
următoarele manevre, punctele întunecate ale poziţiei lor 
de luptă. 

— Am făcut bine, căpitane, spuse comandantul, că i-am 
pus la coada detaşamentului pe cei câţiva patrioţi pe care-i 
avem printre rechiziţionaţi. Mai ia vreo doisprezece flăcăi 
isteţi, pune-i sub comanda sublocotenentului Lebrun şi 
condu-i rapid la coada detaşamentului; să apeleze la 
patrioţii de-acolo şi să facă să înainteze cât mai repede 
stolul ăsta de orătănii, în aşa fel încât, în doi timpi, să le 
adunăm pe toate, pe înălţimea ocupată de camarazi. Aştept! 

Căpitanul dispăru printre militari. Comandantul îşi 
îndreptă apoi privirile către patru ostaşi îndrăzneţi, cărora 
le cunoştea şi priceperea şi isteţia, şi-i chemă la el, făcându- 
le acel semn amical din deget, care constă în a îndoi 
arătătorul către nas, printr-o mişcare rapidă şi repetată. 
Când ei veniră, Hulot le spuse: 


— Aţi luptat împreună cu mine sub comanda lui Hoche, pe 
vremea când îi învăţam minte pe bandiții ăştia care-şi zic 
vânătorii regelui; ştiţi cum se ascundeau pentru a-i împuşca 
din umbră pe albaştri! 

La acest elogiu adus îndemânării lor, cei patru soldaţi 
clătinară din cap, făcând o schimă semnificativă. Aveau acea 
înfăţişare eroic marţială a cărei resemnare nepăsătoare 
dovedea că, de când începuse lupta dintre Franţa şi 
Europa, ideile lor nu depăşiseră, îndărăt, banduliera cu 
cartuşe, şi nici nu le trecuseră, înainte, dincolo de vârful 
baionetei. Cu buzele încreţite ca o pungă strâns legată, îşi 
priveau comandantul cu ochii atenţi şi curioşi. 

— Ei, bine, reluă Hulot, care stăpânea în mod desăvârşit 
arta de a vorbi pitoreasca limbă a soldatului, nu se cuvine 
ca nişte vulpoi bătrâni ca noi să se lase înhăţaţi de nişte 
şuani, şi asta-i primejdia aici, ori nu mă mai cheamă pe 
mine Hulot. Voi patru duceţi-vă să scotociţi cele două laturi 
ale drumului. Estimp, detaşamentul va încerca să spele 
putina. Aşa că ţineţi-vă tare, fiţi cu ochii-n patru să nu vă 
curăţaţi şi lămuriţi-mă cât mai repede! 

Apoi le arătă primejdioasele culmi ale şoselei. Tuspatru, în 
semn de mulţumire, îşi duseră dosul palmelor înaintea 
vechilor lor pălării cu trei colţuri, ale căror boruri înalte, 
bătute de ploi şi roase de ani, se deformaseră şi se 
pleoştiseră. Unul dintre ei, cu numele de Larose, un caporal 
pe care Hulot îl cunoştea demult, îi spuse, zăngănindu-şi 
puşca: 

— O să le fluierăm un cântecel din clarinet, comandante. 

Plecară, doi la dreapta şi doi la stânga. Iar compania îi 
urmări, nu fără o anume lăuntrică înfiorare, cum dispăreau 
pe cele două laturi ale drumului. Îngrijorarea soldaţilor era 
împărtăşită şi de comandant, care-şi spunea în sine că-i 
trimite la o moarte sigură. Fu chiar zguduit de un tremur 
involuntar în clipa când nu mai zări vârful pălăriilor lor. 
Ofiţeri şi soldaţi ascultară foşnetul tot mai stins pe care 
paşii lor îl făceau prin frunza uscată, cu un sentiment cu 


atât mai greu cu cât era mai ascuns în adâncurile sufletului. 
Se petrec în război unele scene când patru oameni ce-şi 
riscă viaţa pricinuiesc mai multă tulburare sufletească 
decât toate miile de morţi căzuţi la Jemmapes23. 
Fizionomiile militarilor au nişte expresii atât de multiforme, 
atât de schimbătoare, încât cei ce se ambiţionează să le 
zugrăvească sunt nevoiţi să apeleze la amintirile soldaţilor 
şi să lase celor cu mintea liniştită grija de a studia îndelung 
asemenea chipuri atât de dramatice, pentru că nişte furtuni 
atât de încărcate cu detalii n-ar putea fi zugrăvite complet 
fără interminabile descrieri. 

În clipa când sclipirile baionetelor celor patru soldaţi nu se 
mai zăriră deloc, căpitanul Merle se înapoie, după ce 
executase cu iuţeala fulgerului ordinele comandantului său. 
Atunci Hulot, prin câteva comenzi scurte, îşi desfăşură 
restul trupei în ordine de luptă de-a lungul drumului şi 
ordonă apoi plecarea spre vârful muntelui Pelerinei, unde 
staţiona mica lui avangardă; el mergea la urmă, uitându-se 
mereu îndărăt, ca să poată observa chiar şi cea mai mică 
schimbare ce ar fi survenit în orice punct al acelei scene pe 
care natura o crease aşa de fermecătoare şi pe care omul o 
făcea aşa de cumplită. Când Hulot ajunse în dreptul unde 
Gerard îl păzea pe Marche-r-Ierre, acesta din urmă, după 
ce urmărise cu priviri aparent nepăsătoare toate manevrele 
comandantului, iar acum se uita cu nişte ochi plini de o 
inteligenţă surprinzătoare după cei doi soldaţi ce se 
afundau în pădurile din dreapta drumului, scoase deodată 
vreo trei-patru şuierături ce imitau ţipătul scurt şi ascuţit al 
cucuvelei. Cei trei contrabandişti celebri, ale căror nume le- 
am citat mai înainte, foloseau şi ei, la vreme de noapte, 
diferite intonaţii ale acestui țipăt, pentru a se avertiza în 
legătură cu primejdiile ori cursele care-i pândeau, şi despre 
tot ceea ce-i interesa. De aceea li s-a şi dat porecla de 
chuin, cuvânt care, în dialectul local, înseamnă cucuvea sau 
bufniţă. Cuvântul acesta, stâlcit, a început să denumească 
apoi pe toţi cei care, în primul război, au folosit procedeele 


şi semnalele celor trei fraţi. Auzind şuierătura aceea 
suspectă, comandantul se opri şi-l privi ţintă pe Marche-r- 
Terre. Se prefăcu încrezător în atitudinea nătângă a 
şuanului, spre a-l reţine în preajma lui, ca pe un barometru 
ce-i indica mişcările duşmanului. Aşadar, opri mâna lui 
Gerard, care se pregătea să-l lichideze pe şuan, şi plasă 
apoi doi soldaţi la câţiva paşi de iscoadă, ordonându-le, cu 
glas tare şi răspicat, să fie gata să-l împuşte la cel mai mic 
semn pe care l-ar face. În ciuda primejdiei iminente în care 
se afla, Marche-rf-lerre nu lăsă să i se vadă nici un fel de 
tulburare, iar comandantul, care-l studia, înţelese tâlcul 
nepăsării lui. 

— Năvlegul ăsta nu e prea deştept! îi spuse el lui Gerard. 
He, he! nu-i uşor să citeşti pe mutra unui şuan; ăsta însă s-a 
trădat prin dorinţa de a-şi dovedi isteţia. Vezi tu, Gerard, 
dacă s-ar fi prefăcut înspăimântat, l-aş fi luat drept un 
dobitoc. Atunci, el şi cu mine am fi făcut o bună pereche. 
Gata! Eh, o să fim atacați! Dar să-nceapă! Acum, sunt gata. 

După ce rosti în şoaptă şi cu un aer de triumf aceste 
cuvinte, încercatul militar îşi frecă mâinile şi-l privi pe 
Marche-rf-Ierre cu un aer mucalit; pe urmă, îşi încrucişă 
braţele pe piept, rămase în mijlocul drumului între cei doi 
ofiţeri dragi şi aşteptă rezultatul măsurilor luate. Sigur de 
bătălie, îşi cercetă liniştit soldaţii. 

— Hehe, aici o să aibă loc o scărmăneală straşnică, zise 
Beau-Pied în şoaptă: comandantul îşi frecă mâinile! 

III. 

Situaţia critică în care se afla comandantul Hulot şi 
detaşamentul său era una dintre acelea în care viaţa este 
atât de cumplit pusă în joc, încât oamenii de acţiune 
socotesc drept o datorie de onoare să se arate plini de 
sânge rece şi netulburaţi sufleteşte. Numai în atare 
împrejurări se poate judeca un bărbat până la ultimul său 
resort. Aşa încât, pentru comandant, mai informat despre 
primejdie decât cei doi ofiţeri ai săi, fu o problemă de amor- 
propriu să pară cel mai liniştit. Aţintindu-şi privirile, rând pe 


rând, când asupra lui Marche-r-lerre, când asupra 
drumului ţi a pădurilor, aştepta, nu fără îngrijorare, salva 
de împuşcături a şuanilor, pe care-i credea ascunşi ca nişte 
spiriduşi împrejurul său; chipu-i rămânea însă impasibil. În 
clipa când ochii tuturor soldaţilor se aţintiră într-ai săi, îşi 
încreţi uşor obrajii măslinii şi ciupiţi de vărsat, ridică în sus 
colţul drept al buzelor şi îşi miji ochii, grimasă totdeauna 
luată drept zâmbet de către soldaţii lui; apoi îl bătu pe 
Gerard pe umăr şi-i spuse: 

— Acum, iată-ne liniştiţi; ce voiai să mă întrebi adineauri? 

— În ce nouă criză ne mai aflăm, aşadar, comandante? 

— Povestea nu-i nouă, răspunse el, în şoaptă. Toată Europa 
e împotriva noastră şi, de astă dată, a brodit-o bine. În 
vreme ce Directorii se bat între ei ca nişte cai fără ovăz într- 
un grajd, şi când totul se duce de râpă sub guvernământul 
lor, ei lasă armatele fără sprijin. Suntem zdrobiţi în Italia! 
Da, prieteni, am evacuat Mantua, în urma dezastrelor de la 
Trebia, şi-acum Joubert a pierdut bătălia de la Novi. 
Nădăjduiesc că Masena va apăra defileurile din Elveţia, 
invadate de Suvorov. Suntem înfrânți pe Rin. Directoratul |- 
a trimis acolo pe Moreau. Vulpoiul ăsta va apăra, oare, 
frontierele?.. eu o doresc din toată inima; dar coaliția va 
sfârşi prin a ne zdrobi şi, din păcate, singurul general care 
ar putea să ne salveze e la dracu-n praznic, pe undeva prin 
Egipt... Şi cum să se întoarcă, la urma-urmei? Anglia e 
stăpână pe mări. 

— Pe mine absenţa lui Bonaparte nu mă prea îngrijorează, 
comandante, răspunse tânărul adjutant Gerard, căruia o 
educaţie aleasă îi dezvoltase o judecată superioară. Oare 
Revoluţia noastră se va opri? Ah, noi n-avem numai sarcina 
de-a apăra teritoriul Franţei, noi avem o dublă misiune. 
Oare nu trebuie ca noi să păzim deopotrivă şi sufletul ţării, 
şi acele măreţe principii de libertate şi de independenţă, 
acea rațiune umană, trezită de Adunările noastre, şi care va 
birui, sper, pas cu pas? Franţa este un călător însărcinat să 
ducă o lumină, ea ţine această lumină cu o mână, iar cu 


cealaltă se apără; dacă informaţiile pe care le aveţi sunt 
adevărate, niciodată în ultimii zece ani n-am fost 
împresuraţi de atâţia duşmani care încearcă s-o stingă. Şi 
doctrine, şi ţară, totul e în pragul pieirii. 

— Vai, da! spuse suspinând comandantul Hulot. Paiaţele 
astea de Directori s-au priceput să se certe cu toţi cei care 
ar fi ştiut să conducă barca aşa cum se cuvine. Bernadotte, 
Carnot, toţi, până şi cetăţeanul Talleyrand24, ne-au părăsit. 
Pe scurt, nu mai rămâne decât un singur bun patriot, 
amicul Fouche, care menţine totul prin poliţie; iată un om! 
Tot el m-a şi prevenit la timp despre insurecția de-aici. 
Totuşi, iată-ne prinşi în capcană, sunt sigur. 

— Oh, dacă armata n-are să se îngrijească oleacă de 
treburile ocârmuirii noastre, spuse Gerard, avocaţii au să 
ne ducă într-o stare şi mai proastă decât cea în care ne 
aflam înainte de Revoluţie. Că ce se mai şi pricep şmecherii 
ăia să comande! 

— Mă tot tem, reluă Hulot, să n-aud că negociază cu 
burbonii. Ar fi ca un trăsnet! De s-ar înţelege, în ce năpastă 
ne-am găsi noi, ceştilalţi de-aici! 

— Nu, nu, comandante, nu vom ajunge până acolo, zise 
Gerard. Armata, aşa cum aţi spus, va ridica glasul şi, dacă 
n-are să-şi ia expresiile din vocabularul generalului 
Pichegru25, sper că nu ne-am trudit vreme de zece ani ca 
să creştem inul şi, la sfârşit, să-l vedem tors de alţii. 

— Oh, da, exclamă comandantul, amarnic ne-a mai costat 
schimbarea straielor! 

— Ei bine, spuse căpitanul Merle, aici să acţionăm totuşi 
ca nişte buni patrioţi şi să ne străduim să-i împiedicăm pe 
şuanii noştri să ia legătura cu Vandeea; căci dacă se înţeleg 
şi dacă se amestecă şi Anglia, de data asta eu nu mai 
răspund de boneta Republicii, una şi indivizibilă. 

În clipa aceea, ţipătul cucuvelei, răsunând la o depărtare 
destul de mare, întrerupse conversaţia. Comandantul, şi 
mai neliniştit, cercetă încă o dată pe Marche-r-Ierre, a 
cărui figură adormită nu da, ca să spunem aşa, nici un semn 


de viaţă. Conscrişii, păziţi de un ofiţer, şedeau cioporâţi ca o 
turmă de vite în mijlocul drumului, la vreo treizeci de paşi 
de compania aşezată în ordine de luptă. Iar în spatele lor, la 
vreo zece paşi, se aflau soldaţii şi patrioţii comandaţi de 
locotenentul Lebrun. Comandantul îşi roti ochii peste 
întreaga-i oaste şi aruncă o ultimă privire către pichetul de 
oameni postat pe drum, ceva mai încolo. Mulţumit de 
măsurile luate, tocmai se întorcea să ordone plecarea, când 
zări deodată cocardele tricolore ale celor doi soldaţi ce se 
înapoiaţi, după ce cercetaseră pădurea situată în stânga. 
Comandantul, văzând că ceilalţi doi cercetaşi din dreapta 
nu se mai arată, se gândi să aştepte şi întoarcerea lor. 

— Poate că tocmai de-acolo va plezni bomba, spuse el 
către cei doi ofiţeri ai săi, arătându-le pădurea în care cei 
doi copii pierduţi ai lui intraseră parcă-n mormânt. 

Pe când cei doi tiraliori îi prezentau un fel de raport, Hulot 
îl scăpă din vedere pe Marche-f-Ierre. Ţuanul scoase atunci 
un ţuierat cumplit, aţa ca să fie auzit la o distanţă cât mai 
mare; apoi, mai înainte ca vreunul dintre paznicii lui s- 
apuce să ridice arma la ochi, el le şi aplică o lovitură de bici 
care-i rostogoli pe povârnişul râpos. Numaidecât, nişte 
strigăte sau mai degrabă nişte urlete sălbatice îi uluiră pe 
republicani. O salvă cumplită de împuşcături, venind din 
pădurea ce acoperea panta pe care şezuse şuanul, dobori 
vreo şapte-opt soldaţi. Marche-rf-Ierre, asupra căruia cinci 
sau şase oameni traseră fără să-l atingă, dispăru în pădure, 
după ce se căţărase pe dâmb cu sprinteneala unei pisici 
sălbatice; tălpile încălţărilor lui se rostogoliră peste culme 
şi-n clipa aceea fu lesne să se vadă că era încălţat cu acei 
vânjoşi bocanci ţintuiţi pe care-i purtau pe-atunci vânătorii 
regelui. De la primele strigăte scoase de şuani, toţi 
conscrişii săriră în pădurea din dreapta, ca un stol de păsări 
ce se împrăştie bătând din aripi la apropierea unui trecător. 

— Foc! Trageţi în orătăniile alea! strigă comandantul. 

Compania trase asupra lor, dar conscrişii izbutiseră cu 
toţii să se pună la adăpost de împuşcături, ascunzându-se 


pe după copaci; şi, până ce armele să fie reîncărcate, 
dispăruseră. 

— Decretaţi, aşadar, legiuni departamentale, na! zise 
Hulot către Gerard. Trebuie să fii tâmpit ca un Directorat 
ca să te bizui pe rechiziţionarea ţării ăsteia. Marea Adunare 
ar face mai bine să nu tot voteze pentru noi atâtea haine şi 
bani şi muniții, ci să ni le şi dea o dată. 

— lacătă nişte broscoi cărora le place mai mult azima lor 
uscată decât pâinea soldăţească, zise Beau-Pied, mucalitul 
companiei. 

La cuvintele lui, huiduielile şi hohotele de râs pornite din 
mijlocul trupei de republicani îi veştejiră pe dezertori, dar 
tăcerea se restabili îndată. Soldaţii îi zăriseră coborând 
anevoie povârnişul pe cei doi cercetaşi pe care 
comandantul îi trimisese să iscodească pădurile din 
dreapta. Cel mai puţin rănit dintre cei doi îl sprijinea pe 
camaradul său, al cărui sânge uda pământul. Cei doi bravi 
soldaţi izbutiseră să ajungă la jumătatea dâmbului, când 
Marche-rf-Ierre îţi arătă faţa hâdă; el îi plezni cu atâta 
dibăcie pe cei doi albaştri, încât îi prăvăli dintr-o singură 
lovitură de bici, iar ei se rostogoliră neputincioşi în şanţ. 
Abia i se zărise capul mare, când treizeci de ţevi de puşcă 
se şi ridicară; dar, asemenea unei vedenii, el şi dispăruse 
printre blestematele tufe de grozamă. Aceste evenimente, 
care au necesitat atâtea cuvinte, se petrecură într-o clipită; 
apoi, tot într-o clipită, patrioţii şi soldaţii din ariergardă se 
strânseră alături de restul escortei. 

— Înainte! strigă Hulot. 

Compania se deplasă rapid spre dâmbul deschis unde se 
plasase pichetul. Acolo, comandantul aşeză compania în 
linie de luptă; neobservând nici o intenţie de atac din 
partea şuanilor, socoti că singurul scop al ambuscadei 
fusese eliberarea conscrişilor. 

— După strigătele lor, spuse el către cei doi prieteni ai săi, 
nu-mi pare să fie prea mulţi. Să pornim la drum cât mai 
repede, poate că vom ajunge la Emee fără ca ei să ne atace. 


Unul dintre patrioţi, auzindu-l, ieşi din rânduri şi se 
prezentă: 

— Generale, spuse el, eu lupt de mult în acest război; sunt 
contra-şuan. Vi se pot spune două cuvinte? 

— Ăsta e avocat, se crede mereu în instanţă, spuse 
comandantul la urechea lui Merle. Hai, pledează, îi 
răspunse el tânărului din Fougeres. 

— Comandante, fără îndoială că şuanii le-au adus arme 
oamenilor cu care s-au unit acum. Or, dacă ne luăm 
tălpăşiţa, au să ne aştepte la fiecare colţ de pădure şi au să 
ne ucidă până la unul, înainte ca noi să ajungem la Ernee. E 
necesară o pledoarie, cum spui tu, dar cu gloanţe. În timpul 
hărţuielilor care vor dura cu mult mai mult decât îţi 
închipui, unul dintre tovarăşii mei va da fuga să cheme 
garda naţională şi trupele regulate din Fougeres. Şi chiar 
dacă noi nu suntem decât nişte conscrişi, ai să poţi vedea că 
nu facem parte din neamul corbilor. 

— Cu alte cuvinte, tu crezi că şuanii sunt foarte numeroşi. 

— Judecă şi tu, cetăţene comandant! 

Şi-l conduse pe Hulot într-un loc de pe platou unde nisipul 
fusese parcă răscolit cu o greblă; pe urmă, după ce-i arătă 
aceasta, îl conduse şi mai departe, pe o cărare, unde îi 
arătă urmele trecerii unui mare număr de oameni. Acolo 
frunzele erau îngropate în pământul bătucit. 

— Ăştia-s garsii din Vitre, spuse tânărul din Fougăres; se 
duc să se unească cu ceilalţi, în Normandia-de-]Jos. 

— Cum te numeşti, cetăţene? întrebă Hulot. 

— Gudin, comandante. 

— Ei bine, Gudin, te fac caporal peste târgoveţii tăi. Îmi 
pari un om straşnic. Te însărcinez să hotărăşti care dintre 
camarazii tăi trebuie să fie trimis la Fougcres. Tu să stai pe 
lângă mine. Deocamdată, ia-ţi rechiziţionaţii şi du-te de- 
adună puştile, cartuşierele şi hainele bieţilor noştri 
camarazi pe care tâlharii i-au doborât în drum. N-o să staţi 
aici să înghiţiţi focuri de puşcă fără a le înapoia şi voi. 


Curajoşii flăcăi din Fougeres se repeziră să strângă 
bunurile rămase de la cei morţi, susținuți de întreaga 
companie printr-un foc de armă necurmat îndreptat către 
pădure, în aşa fel încât izbutiră să-i dezbrace pe morţi fără 
a pierde vreun om. 

— Bretonii ăştia, îi spuse Hulot lui Gerard, dacă vor 
îndrăgi vreodată gamela, au să ajungă nişte ostăşei 
straşnici. 

Emisarul lui Gudin plecă în fugă pe o potecă lăturalnică de 
sub pădurile din stânga. Soldaţii îşi cercetară armele şi se 
pregătiră de luptă; comandantul îi trecu în revistă, le zâmbi 
şi se opri la câţiva paşi mai în faţa lor, împreună cu cei doi 
ofiţeri favoriţi ai săi, aşteptând, cu pieptul scos înainte 
atacul şuanilor. Tăcerea se reînstăpâni pentru un răstimp, 
dar nu dură mult. Trei sute de şuani, ale căror costume 
erau aidoma cu cele ale rechiziţionaţilor, năvăliră din 
pădurea din dreapta şi se repeziră de-a valma, scoțând 
adevărate urlete, să ocupe tot drumul din faţa slabului 
batalion al albaştrilor. Comandantul îşi rândui ostaşii în 
două grupe egale, fiecare dintre ele opunând duşmanului 
un front de zece oameni. Aşeză între aceste două grupe pe 
cei doisprezece rechiziţionaţi ai săi, înarmaţi în grabă, şi 
trecu în fruntea lor. Mica oaste era apărată pe cele două 
laturi de câte o formaţie de douăzeci şi cinci de oameni 
fiecare, rânduiţi pe cele două margini ale şoselei, sub 
ordinele lui Gerard şi ale lui Merle. Cei doi ofiţeri, la 
momentul potrivit, urmau să-i ia pe şuani din flanc şi să-i 
împiedice să se izidească26. Cuvântul acesta, din dialectul 
local, exprimă acţiunea de a se răspândi prin câmpie, unde 
fiecare ţăran se putea piti în aşa fel încât să poată trage în 
albaştri, fără a-şi primejdui viaţa; în atare situaţie, ostaşii 
republicani nu mai ştiau unde să-şi caute duşmanii. 

Dispoziţiile, ordonate de comandant cu iuţeala cerută de 
împrejurări, transmiseră şi soldaţilor încrederea lui, aşa 
încât toţi înaintară tăcuţi împotriva şuanilor. După câteva 
minute, impuse de înaintarea celor două trupe, urmă o 


salvă de împuşcături, de la o distanţă foarte scurtă, 
răspândind moartea în ambele tabere. În acea clipă, cele 
două aripi republicane, cărora şuanii nu putuseră să le 
opună nimic, ajunseră în dreptul flancurilor lor şi, printr-o 
ploaie de împuşcături rapide şi necurmate, semănară 
moartea şi învălmăşeala printre duşmani. Manevra aceea 
aproape că restabili echilibrul numeric dintre cele două 
tabere. Firea şuanilor însă e de o îndrăzneală şi de o 
dârzenie gata să înfrunte orice; fără să şovăie o clipă, fără 
să se tulbure de pierderile suferite, ei îşi strânseră 
rândurile şi încercară să împresoare mica trupă înghesuită 
şi rânduită strict a albaştrilor, ce ocupa un spaţiu atât de 
îngust încât părea o regină de albine în mijlocul roiului. Se 
încinse atunci una dintre acele lupte cumplite, în care 
vuietul împuşcăturilor, răsunând tot mai rar, este înlocuit cu 
clinchetele luptei la baionetă, când bătălia se dă piept la 
piept şi când, la curaj egal, numărul decide victoria. Şuanii 
ar fi dobândit-o din prima clipă, dacă cele două aripi 
comandate de Merle şi de Gerard n-ar fi izbutit să descarce 
două-trei salve ce prinseră în cruciş ultimele rânduri ale 
duşmanului. Albaştrii din cele două aripi ar fi putut să stea 
pe poziţiile lor şi să continue a-i secera astfel, cu mare 
precizie, pe vajnicii adversari; dar, îndârijiţi la vederea 
primejdiei în care se afla viteazul batalion al soldaţilor, 
împresurat de peste tot de vânătorii regelui, ei se repeziră 
pe şosea ca nişte turbaţi, cu baioneta la armă şi, pentru 
câteva clipe, făcură şi mai egală bătălia. Cele două trupe se 
încleştară într-o încăierare sporită de toată ura şi de toată 
cruzimea pasiunilor care au făcut din luptele ce se purtau 
atunci un război cu totul aparte. Fiecare combatant, atent 
la primejdiile ce-l pândeau, deveni tăcut. Scena era sumbră 
şi rece ca moartea. În acea tăcere, nu se auzeau, printre 
zăngănitul de arme şi scârţâitul nisipului sub tălpi, decât 
surdele şi grelele gemete ale celor care, răniţi grav sau 
dându-şi sufletul, se prăbuşeau la pământ. În oastea 
republicanilor, cei doisprezece rechiziţionaţi îl apărau cu 


atâta dârzenie pe comandantul ocupat să dea sfaturi şi 
nenumărate ordine, încât nu numai o dată câţiva soldaţi 
strigară: 

— Bravo, recruţii! 

Hulot, netulburat şi cu ochiul la toate, observă numaidecât 
printre şuani un bărbat care, înconjurat ca şi el de o trupă 
de elită, trebuia să fi fost căpetenia. | se păru necesar să-l 
vadă mai bine pe acel ofiţer; zadarnic încercă însă, în 
câteva rânduri, să-i distingă chipul pe care mereu i-l 
ascundeau bonetele roşii ori pălăriile cu boruri largi. Îl zări 
însă pe Marche-r-Ierre care, stând lângă şeful lui, îi repeta 
ordinele cu un glas răguşit, pe când carabina-i nu se 
odihnea o clipă. Pe comandant înfruntarea aceea tot mai 
îndârjită îl îngrijora. Trase sabia, îşi strigă rechiziţionaţii, 
şarjă spre mijlocul şuanilor cu o asemenea furie încât le 
străpunse rândurile, şi izbuti să-l zărească pe şef, al cărui 
chip, din păcate, era cu totul ascuns sub o pălărie de fetru 
cu cocardă albă. Necunoscutul însă, uluit de un atac atât de 
năprasnic, făcu o săritură îndărăt, care-i dete pe spate 
pălăria; atunci Hulot izbuti să vadă într-a fulgerare obrazul 
acelui personaj. Era un tânăr, căruia Hulot nu-i dădu mai 
mult de douăzeci şi cinci de ani; purta o bluză de vânătoare, 
din postav verde, iar la brâu-i alb stăteau înfipte câteva 
pistoale. Bocancii-i erau ţintuiţi ca şi cei ai şuanilor. 
Jambierele de vânător, înalte până sub genunchi, şi 
pantalonii groşi de dril îi completau costumul, sub care se 
bănuia un trup mijlociu, dar zvelt şi bine legat. Mânios că 
albaştrii răzbătuseră până la el, îşi trase pălăria peste faţă 
şi se năpusti spre ei; numaidecât, însă, fu înconjurat de 
Marche-r-lerre ţi de alţi şuani alarmaţi. Lui Hulot i se păru 
că întrezăreşte, printre spaţiile lăsate de capetele ce se 
înghesuiau împrejurul tânărului, un cordon roşu, lat, peste 
o vestă descheiată. Ochii comandantului, atraşi mai întâi de 
această decorație regală, dată pe-atunci cu totul uitării, se 
opriră o clipă asupra feţei tânărului, pe care o pierdu însă 
imediat din vedere, silit fiind de desfăşurarea bătăliei să 


vegheze la securitatea şi la mişcările micii sale trupe. Aşa 
încât, abia zări nişte ochi strălucitori a căror culoare nu 
izbuti s-o desluşească, nişte plete blonde şi un obraz foarte 
fin, bronzat de soare. Totuşi, reţinu strălucirea unui gât gol, 
a cărui albeaţă ieşea şi mai mult în evidenţă datorită unei 
cravate negre înnodată larg şi neglijent. Atitudinea aprigă 
şi neînfricată a tânărului şef era militărească, în maniera 
celor care într-o luptă caută şi o anume poezie 
convenţională. Mâna lui frumos înmănuşată vântura o sabie 
ce sclipea în soare. Înflăcărarea-i remarcabilă, sporită de 
frumuseţea-i tinerească şi de manierele-i distinse, făcea din 
acel emigrant o graţioasă imagine a nobilimii franceze; 
tânărul contrasta vădit cu Hulot care, la patru paşi de el, 
înfăţişa la rându-i o imagine vie a dârzei Republici în 
numele căreia lupta bătrânul soldat, cu figura lui severă, în 
uniforma-i albastră cu reveniri roşii uzate şi cu epoleţii 
înnegriţi şi spânzurând pe după umeri, ilustrând aşa de 
limpede şi necazurile îndurate şi caracterul. 

Ţinuta graţioasă şi chipul tânărului nu-i scăpară lui Hulot, 
care strigă, cu intenţia să-l zădărească: 

— Hei, dansator de operă, vino să te cotonogesc oleacă! 

Şeful regalist, înfuriat din pricina inferiorităţii lui 
momentane, se năpusti orbeşte, dar, când oamenii lui îl 
văzură primejduindu-se astfel, năvăliră cu toţii asupra 
albaştrilor. Deodată, un glas cântat şi limpede domină 
vuietul luptei: 

— Aici a murit sfântul Lescure! Nu vreţi să-l răzbunaţi? 

La aceste cuvinte magice, dârzenia şuanilor deveni 
teribilă, iar soldaţii Republicii avură mult de furcă pentru a- 
şi menţine neclătinată ordinea de bătălie. 

— Dacă ăsta n-ar fi tânăr, îşi spunea Hulot, dând îndărăt 
pas cu pas, n-am fi fost atacați. S-au mai văzut vreodată, 
oare, şuani avântându-se deschis la luptă? Dar cu-atât mai 
bine, aşa cel puţin nu ne vor ucide ca pe nişte câini pe la 
colţuri de drum. 

Apoi răcni de răsunară pădurile: 


— Hai, mai năprasnic, vulpanii mei! Ce, vreţi să ne lăsăm 
cotoiţi de nişte tâlhari? 

Verbul cu care înlocuim aici expresia folosită de bravul 
comandant nu-i decât un slab echivalent; veteranii, însă, vor 
şti să citească expresia cea adevărată, care, desigur, are un 
iz soldăţesc mult mai tare. 

— Gerard, Merle, zbieră iar comandantul, strângeţi-vă 
oamenii, orânduiţi-i în batalion, aşezaţi-vă în ariergardă şi 
împuşcaţi-i pe câinii ăştia, ca să isprăvim odată! 

Ordinul lui Hulot fu executat anevoie, pentru că, auzind 
strigătul adversarului său, tânărul şef strigă la rându-i: 

— Pe sfânta Anne din Auray, nu le daţi răgaz! Flăcăi, 
izâdiţi-vă! 

Când cele două aripi comandate de Merle şi de Gerard se 
smulseră din grosul încăierării, fiecare batalion fu urmărit 
de şuanii îndârjiţi, mult superiori ca număr. Bătrânele 
cojoace de capră îi împresurară din toate părţile pe soldaţii 
lui Merle şi ai lui Gerard, scoțând iar strigătele lor sinistre, 
asemănătoare cu nişte urlete. 

IV 

— 'Tăceţi odată, domnilor, că nu mai auzim să ucidem! 
strigă Beau-Pied. 

Gluma lui reîmprospăta curajul albaştrilor. În loc să se 
bată într-un singur loc, republicanii se încăierară în trei 
puncte diferite de pe platoul Pelerinei; vuietul 
împuşcăturilor trezi toate ecourile acelor văi, până atunci 
atât de liniştite. Victoria ar fi putut rămâne nehotărâtă 
ceasuri în şir, sau lupta s-ar fi încheiat prin pieirea tuturor 
combatanţilor, căci şi albaştrii şi şuanii dovedeau o valoare 
egală. Dârzenia sporea mereu şi de-o parte şi de cealaltă, 
când, de undeva de departe, o tobă răsună slab; judecând 
după direcţia din care venea vuietul ei, trupa pe care o 
vestea părea a traversa valea Couesnonului. 

— E garda naţională din Fougeres! strigă Gudin; Vannier 
trebuie s-o fi întâlnit. 


La exclamaţia lui, pe care o auziră şi tânărul şef al şuanilor 
şi ferocele său aghiotant, regaliştii făcură o mişcare de dare 
îndărăt, reprimată pe loc de un răcnet cumplit scos de 
Marche-rf-Ierre. După câteva comenzi şoptite de şef şi 
retransmise de Marche-r-Ierre în limba bretonă, şuanii 
executară retragerea cu o abilitate care-i descumpăni pe 
republicani, chiar şi pe comandantul lor. La cel dintâi ordin, 
şuanii valizi se aşezară în linie, alcătuind un front 
respectabil, în spatele căruia răniții şi restul trupei se 
retraseră să încarce puştile. Apoi, deodată, cu sprinteneala 
dovedită mai înainte de Marche-r-lerre, răniții escaladară 
creasta dealului din dreapta drumului, urmaţi de jumătate 
dintre şuani, care se repeziră într-o clipă să pună stăpânire 
pe mal, nemaiarătându-le albaştrilor decât nişte feţe 
crunte. Îşi alcătuiră un meterez din arbori şi îndreptară 
ţevile puştilor către rămăşiţele escortei, care conform 
comenzilor date de Hulot se aşezase rapid în linie, spre a 
opune de pe drum un front egal cu cel al şuanilor. Aceştia 
se retraseră pas cu pas, apărând terenul şi manevrând în 
aşa fel încât să se adăpostească sub tirul camarazilor lor. 
Când răzbătură până la şanţul de pe marginea drumului, se 
căţărară şi ei pe povârnişul înalt a cărui creastă era 
ocupată de ai lor, şi ajunseră acolo, înfruntând vitejeşte 
focul republicanilor, care-i împuşcară cu atâta precizie încât 
presărară cu trupuri mai tot lungul şanţului. Cei de pe 
creasta malului răspunseră printr-un foc nu mai puţin 
ucigător. În acea clipă, garda naţională din Fougeres sosi în 
pas alergător la locul luptei şi prezenţa ei puse capăt 
încăierării. Cei din garda naţională şi câţiva soldaţi 
înfierbântaţi săriseră peste şanţul drumului, ca să se avânte 
în pădure; dar comandantul strigă cu vocea-i marţială: 

— Vreţi să vă lăsaţi ciolanele-acolo? 

Flăcăii se întoarseră lângă batalionul Republicii, rămas, nu 
fără mari pierderi, stăpân pe câmpul de luptă. Toate Vechile 
pălării fură puse în vârful baionetelor, puştile fură înălțate 
în văzduh şi soldaţii strigară în cor, de două ori: „Irăiască 


V 


Republica!” Până şi răniții, înşiraţi pe marginea drumului, 
împărtăşiră entuziasmul general, iar Hulot strânse mâna lui 
Gerard, spunându-i: 

— Eh! Iată ce se cheamă nişte vultani! 

Merle fu însărcinat să-i înmormânteze pe cei căzuţi, într-o 
groapă de lângă drum. Alţi soldaţi se îngrijiră de 
transportarea celor răniţi. Căruţele şi caii de pe la fermele 
învecinate fură rechiziţionate, iar camarazii suferinzi fură 
aşezaţi în grabă pe hainele celor morţi. Înainte de a pleca, 
garda naţională din Fougeres predase lui Hulot un şuan 
grav rănit, pe care-l găsise la poalele coastei abrupte pe 
unde se retrăseseră şuanii şi de unde acesta se rostogolise, 
părăsit de ultimele puteri. 

— Mulţumesc pentru mâna de ajutor, cetăţeni, spuse 
comandantul. Trăsnetul lui Dumnezeu! Fără voi, am fi avut 
de petrecut un sfert de oră năprasnic. Fiţi cu băgare de 
seamă: a început războiul! Adio, vitejii mei! 

Şi Hulot se întoarse către prizonier: 

— Cum se numeşte comandantul tău? întrebă el. 

— Le Gars. 

— Cine?.. Marche-r-lerre? 

— Nu, le Gars. 

— De unde-a apărut le Gars ăsta? 

La această întrebare, vânătorul regelui, cu faţa cruntă şi 
posacă schimonosită de durere, rămase tăcut, îşi luă 
mătăniile şi începu să murmure rugăciuni. 

— Pesemne că le Gars e acel tânăr fost, cu cravată 
neagră? L-au trimis aici tiranul şi aliaţii lui, Pitt şi 
Cobourg... 

Şuanul, care nu ştia prea multe, înălţă dârz capul: 

— E trimis de Dumnezeu şi de rege! 

Rosti aceste cuvinte cu o mânie ce-i secătui toate puterile. 
Comandantul, văzând că era greu să interogheze un 
muribund a cărui încăpățânare dovedea un fanatism orb, 
întoarse capul şi încruntă o sprinceană. Doi soldaţi, prieteni 
cu cei pe care Marche-r-lerre izbutise cu năprasnica-i 


lovitură de bici să-i lichideze pe dâmbul drumului, căci, într- 
adevăr, îi lichidase, se dădură câţiva paşi înapoi, îndreptară 
puştile către şuan, ai cărui ochi împietriţi nu se clintiră în 
faţa ţevilor aţintite spre el, traseră, şi şuanul se prăbuşi. 
Când soldaţii se apropiară să-l despoaie de haine, el mai 
apucă să strige o dată: 

— Trăiască regele! 

— Da, da, ticăloşiile, spuse le Clef-des-Coeurs, du-te să 
mănânci galete la buna ta Fecioară... Ia uite-l cum ne ţipă-n 
nas: „Lrăiască tiranul!” taman când ai fi zis că a crăpat. 

— Poftiţi, comandante, zise Beau-Pied, iată hârtiile 
tâlharului. 

— O, o! exclamă Clef-des-Coeurs, veniţi să-l vedeţi pe 
pedestraşul ăsta al preabunului Dumnezeu, ia uitaţi ce de 
mai zugrăveli are pe burtă! 

Hulot şi câţiva soldaţi veniră lângă trupul complet gol al 
şuanului şi văzură pe pieptul lui un fel de tatuaj de culoare 
albastră, reprezentând o inimă în flăcări. Era semnul de 
aderare al iniţiaţilor în confreria Sacre-Coeur. Sub inima 
tatuată, Hulot citi: Marie Lambregquin - de bună seamă, 
numele şuanului. 

— Ai vedere bună, Clef-des-Coeurs! spuse Beau-Pied. Da' 
ai putea să stai o sută de decade, fără să ghiceşti la ce 
slujeşte o zugrăveală ca asta. 

— Păi ce mă pricep eu la uniformele papii? răspunse Clef- 
des-Coeurs. 

— Bă, pifan păcătos, tu n-ai de gând să-nveţi nimic în viaţa 
asta? reluă Beau-Pied. Nu vezi că neicuşorului i s-a făgăduit 
că va învia şi că şi-a zugrăvit pipota ca să aibă după ce să fie 
recunoscut? 

La gluma aceasta, care nu era lipsită de temei, Hulot 
însuşi nu se mai putu stăpâni să nu împărtăşească ilaritatea 
generală. Isprăvind şi Merle înmormântarea celor căzuţi, 
iar răniții fiind, de bine, de rău, aşezaţi de câtre camarazii 
lor în două căruţe, ceilalţi soldaţi se rânduiră pe două şiruri 
de-a lungul ambulanţelor improvizate şi porniră să coboare 


povârnişul muntelui pe latura dinspre Maine, de unde se 
vede frumoasa vale a Pelerinei, tot atât de frumoasă ca şi 
valea Couesnonului. Hulot, însoţit de cei doi prieteni ai săi, 
Merle şi Gerard, porni şi el încet după soldaţi, urându-şi să 
ajungă cu bine la Ern6e, unde răniții aveau să primească 
îngrijiri. Bătălia aceasta, rămasă aproape ignorată printre 
atâtea mari evenimente ce se desfăşurau pe-atunci în 
Franţa, primi numele locului unde se dăduse. Ea stârni 
totuşi oarecare vâlvă în Vest, unde locuitorii, preocupaţi de 
această a doua insurecție armată, observară o schimbare în 
maniera în care şuanii reîncepeau războiul. Odinioară, ei n- 
ar fi atacat detaşamente atât de mari. După presupunerile 
lui Hulot, tânărul regalist pe care-l văzuse trebuie să fi fost 
le Gars, noul comandant trimis în Franţa de către suverani, 
şi care, după obiceiul şefilor regalişti, îşi ascundea titlul şi 
numele sub o poreclă aşa-zisă nume de război. Atare 
situaţie îl neliniştea pe comandant după trista-i biruinţă, tot 
atât de mult ca şi în clipa când aştepta să înceapă 
ambuscada; se întoarse de mai multe ori să privească 
platoul Pelerinei, pe care-l lăsa în urmă-i şi dinspre care se 
mai auzea, din când în când, sunetul înfundat al tobei gărzii 
naţionale ce cobora spre valea Coue&snonului, în vreme ce 
albaştrii coborau spre valea Pelerinei. 

— Poate să-mi spună vreunul dintre voi, îi întrebă el brusc 
pe cei doi prieteni ai săi, care-o fi fost motivul atacului dat 
de şuani? împuşcăturile, pentru ei, reprezintă o negustorie, 
iar eu nu izbutesc să văd ce aveau de câştigat aici. Trebuie 
să fi pierdut pe puţin vreo sută de oameni, iar noi, adăugă 
el, încreţindu-şi obrazul drept şi clipind din ochi a zâmbet, 
noi n-am pierdut nici şaizeci. Trăsnetul lui Dumnezeu! nu 
pricep care-i socoteala. Caraghioşii puteau foarte bine să se 
dispenseze a ne ataca, noi am fi trecut în pace şi onor, şi nu 
mă dumiresc ce le-a folosit să ne ciuruiască oamenii. 

Şi arătă cu un gest trist cele două căruţe pline de răniţi. Pe 
urmă adăugă: 

— Poate-or fi vrut să ne dea un bună-ziua. 


— Păi, comandante, nu i-au câştigat pe cei o sută cinci zeci 
de piţigoi ai noştri? răspunse Merle. 

— Rechiziţionaţii să fi sărit ca broaştele în pădure, şi noi 
nu ne-am fi dus să-i mai pescuim, mai ales după ce 
înghiţiserăm o salvă de împuşcături, replică Hulot. 

— Nu, nu, reluă el, aici e un clenci. 

Se mai întoarse o dată către Pelerină. 

— lacă-tă, exclamă el, priviţi! 

Cu toate că cei trei ofiţeri se îndepărtaseră destul de mult 
de platoul fatal, ochii lor exersaţi recunoscură cu uşurinţă 
pe Marche-r-lerre ţi pe alţi câţiva şuani ce puseseră iarăşi 
stăpânire pe culme. 

— Grăbiţi pasul! strigă Hulot către trupă, lărgiţi compasul 
şi îndemnați caii să meargă mai iute. Ce, le-au îngheţat 
picioarele? Ori şi vitele-astea-s tot nişte Pitt şi Cobourg? 

Vorbele lui imprimară micii oştiri un mers rapid. 

— Cât despre taina prin al cărei întuneric mi se pare cu 
neputinţă să străvăd ceva, deie Dumnezeu, prieteni, spuse 
el către cei doi ofiţeri, să nu ni se dezlege prin nişte 
bubuituri de puşcă la Ernee. Tare mă tem să nu aflăm că 
drumul spre Mayenne ni-i tăiat de supuşii regelui. 

Problema de strategie care zburlea mustaţa 
comandantului Hulot nu pricinuia, în acele clipe, o mai mică 
nelinişte nici oamenilor pe care el îi zărise pe culmea 
muntelui Pelerina. De îndată ce vuietul tobei gărzii 
naţionale din Fougcres nu se mai auzi, iar Marche-r-lerre îi 
zări pe albaştri dedesubtul lungului povârniş pe care 
aceştia îl coborâseră, începu vesel să scoată ţipetele-i de 
bufniţă, iar şuanii reapărură, mai puţin numeroşi însă. Mulţi 
dintre ei erau, de bună seamă, ocupați cu pansarea 
răniților, în satul Pelerinei, situat de partea cealaltă a 
muntelui, pe latura dinspre valea Couesnonului. Câţiva şefi 
de-ai vânătorilor regelui veniră lângă Marche-r-Ierre. 

La patru paşi de grupul lor, tânărul nobil, stând pe o 
stâncă de granit, părea cufundat în gândurile negre 
stârnite de dificultăţile pe care sarcina ce o avea ile şi 


oferise. Marche-r-lerre îţi puse mâna streaţină la frunte, ca 
să-şi ferească ochii de lumina soarelui, şi scrută îngândurat 
drumul pe care-l străbăteau republicanii prin valea 
Pelerinei. Micii-i ochi negri şi pătrunzători se străduiau să 
descopere ce se petrecea pe celălalt dâmb de la capătul 
văii. 

— Albaştrii au să pună mâna pe curier, rosti cu o voce 
cumplită acela dintre şefi ce se găsea cel mai aproape de 
Marche-r-Ierre. 

— Pe sfânta Anne din Aurey! întrebă un altul, de ce ne-ai 
mai pus atunci să ne batem? Ca să-ţi salvăm pielea? 

Marche-r-lerre aruncă spre cel ce pusese întrebarea o 
privire otrăvită şi izbi în pământ cu greaua lui carabină. 

— Ce, eu sunt şeful? spuse el. 

Apoi, după o pauză: 

— Dacă aţi fi luptat toţi ca mine, niciunul dintre albaştrii 
ăia n-ar fi scăpat, reluă el, arătând restul detaşamentului lui 
Hulot. Atunci, poate că trăsura ar fi ajuns până aici. 

— Crezi că, se băgă în vorbă un al treilea, s-ar fi gândit ei 
s-o escorteze sau s-o oprească, dacă noi i-am fi lăsat să 
treacă în linişte? Ai vrut să-ţi scapi pielea ta de câine, 
pentru că nu-i credeai pe albaştri plecaţi la drum. Pentru 
plăcerea râtului lui, adăugă nemulţumitul întorcându-se 
spre ceilalţi, ne-a pus să ne vărsăm sângele şi, pe deasupra, 
mai pierdem şi douăzeci de mii de franci de aur curat... 

— Rât eşti tu! zbieră Marche-rf-lerre, dându-se cu trei paţi 
îndărăt şi luându-l la ochi pe cel care-l învinuise. Tu nu-i 
urăşti pe albaştri, tu iubeşti doar aurul. Ai să mori 
nespovedit, ţărănoi blestemat care tot anul ăsta nu te-ai 
împărtăşit o dată! 

Insulta îl mânie aşa de cumplit pe şuan, încât îngălbeni şi 
scoase un grohăit înfundat din piept, în vreme ce se 
pregătea să-l ia la ochi pe Marche-rf-Ierre. Tânărul şef se 
repezi întrei ei şi le zvârli armele din mâini, izbindu-le 
carabinele cu ţeava puştii sale; ceru apoi lămuriri în 


legătură cu cearta, căci discuţia fusese purtată în bretonă, 
idiom ce nu-i era prea familiar. 

— Domnule marchiz, spuse Marche-r-Ierre, isprăvindu-şi 
lămurirea, pe deasupra îmi poartă pică de pomană, de 
vreme ce l-am lăsat în urmă pe Pille-Miche, care are să 
izbutească cumva să scape trăsura din ghearele hoţilor. 

Şi-i arătă pe albaştri care, pentru acei credincioşi slujitori 
ai altarului şi ai tronului, erau cu toţii asasini ai lui Ludovic 
al XVI-lea, şi tâlhari. 

— Cum? strigă tânărul clocotind de mânie, aşadar numai 
pentru a jefui o trăsură aţi rămas aici, laşilor, care n-aţi 
izbutit să câştigaţi o victorie în prima bătălie comandată de 
mine! Dar cum să fi izbândit cu asemenea gânduri? 
Apărătorii lui Dumnezeu şi ai regelui sunt, oare, nişte 
borfaşi? Pe sfânta Anne din Auray! noi ducem lupta 
împotriva Republicii, nu împotriva diligenţelor. Cei care de 
azi înainte se vor face vinovaţi de asemenea atacuri josnice 
nu vor căpăta sfânta împărtăşanie şi nu vor beneficia de nici 
o răsplată acordată bravilor slujitori ai regelui. 

Un murmur surd se ridică din mijlocul trupei. Era uşor de 
văzut că autoritatea noului şef, atât de greu de stabilit 
asupra unor asemenea gloate nedisciplinate, avea să fie 
compromisă. Tânărul, căruia nemulţumirea aceea nu-i 
scăpase, căuta să salveze în vreun fel onoarea-i de 
comandant, când un tropot de cal se auzi în toiul tăcerii. 
Toate capetele se întoarseră în direcţia din care se 
presupunea că va apărea noul personaj. Era o doamnă 
tânără, aşezată lăturalnic pe un mic cal breton şi care, 
zărindu-l pe tânărul şef, îndemnă calul la galop spre a 
ajunge cât mai repede lângă ceata de şuani. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, privind când spre şuani, 
când spre şeful lor. 

— Închipuieşte-ţi, doamnă, că ei aşteaptă poşta de la 
Mayenne către Fougeres, cu gândul s-o jefuiască, după ce, 
pentru a-i elibera pe garsii noştri de la Fougcres, am avut o 


încăierare ce ne-a costat mulţi oameni, fără a fi izbutit să-i 
zdrobim pe albaştri. 

— Ei bine, şi care-i supărarea? întrebă tânăra doamnă, 
căreia un tact instinctiv de femeie îi dezvăluise secretul 
scenei. Aţi pierdut nişte oameni, de care nu vom duce lipsă 
niciodată. Curierul poştal aduce nişte bani, iar aceştia ne 
vor lipsi totdeauna! Ne vom înmormânta oamenii, care vor 
ajunge în cer; şi vom pune mâna pe bani, care vor ajunge în 
buzunarele tuturor acestor viteji. Care-i neînţelegerea? 

Şuanii toţi aprobară cele spuse, prin zâmbete unanime. 

— Aşadar, nu există nimic în această poveste care să te 
facă să roşeşti? întrebă tânărul în şoaptă. Oare ai o atât de 
mare nevoie de bani, încât trebuie să-i capeţi la drumul 
mare? 

— Sunt atât de flămândă de ei, marchize, încât cred că mi- 
aş da inima zălog, de n-ar fi dată, spuse ea, zâmbind cochet. 
Dar de unde vii, oare, dumneata, de-ţi închipui că te poţi 
sluji de şuani fără a-i lăsa să jefuiască, pe ici, pe colo, câte- 
un albastru? N-ai auzit zicala: Hoţ ca o cucuvaie? Or, ce-i un 
şuan? 27 De-altminteri, spuse ea, ridicând glasul, oare nu-i 
drept aşa? N-au răpit, oare, albaştrii toate bunurile Bisericii 
şi pe cele ale noastre? 

Un alt murmur, cu totul deosebit de grohăitul prin care 
şuanii răspunseseră marchizului, îi întâmpină cuvintele. 
Tânărul, a cărui frunte se întunecă, o luă atunci pe tânăra 
doamnă de-o parte şi-i spuse cu cea mai vădită nemulţumire 
a unui om bine crescut. 

— Domnii-aceia vor veni la Viveticre în ziua stabilită? 

— Da, spuse ea, toţi, şi l'Intime, şi Grand-Jacques, şi poate 
că şi Ferdinand. 

— Îngăduie-mi, atunci, să plec; căci n-aşi putea să întăresc 
asemenea tâlhării prin prezenţa mea... Da, doamnă, am 
spus tâlhării. Există o nobleţe în faptul de a fi jefuit de alţii, 
dar... 

— Ei bine, spuse ea, întrerupându-l, voi lua eu şi partea 
dumitale, şi-ţi mulţumesc că mi-ai cedat-o. Acest supliment 


de pradă îmi va fi de mare folos. Mama a întârziat atâta să- 
mi trimită banii, încât am ajuns la disperare. 

— Adio! rosti marchizul. 

Şi dispăru; dar tânăra doamnă alergă sprintenă după el. 
— De ce nu rămâi cu mine? întrebă ea, aruncându-i acea 
privire pe jumătate despotică, pe jumătate alintătoare, prin 
care femeile care au unele drepturi la respectul unui bărbat 

se pricep atât de bine să-şi exprime dorinţele. 

— Nu te duci să jefuieşti trăsura? 

— Să jefuiesc? replica ea; ce expresie ciudată! Lasă-mă să- 
ţi explic... 

— Nimic, spuse el, luându-i mâinile şi sărutându-i-le, şi cu 
galanteria iscusită a unui curtezan. 

— Ascultă-mă, continuă el după o pauză: dacă aş rămâne 
aici în timpul capturării diligenţei, oamenii noştri m-ar 
ucide, pentru că eu îi... 

— Nu-i vei ucide, reluă ea cu vioiciune, pentru că îţi vor 
lega mâinile, cu toată cinstirea datorată rangului ce-l deţii, 
şi, după ce vor lua de la republicani o contribuţie necesară 
echipării, întreţinerii şi cumpărării pulberii lor de puşcă, te 
vor asculta orbeşte. 

— Şi vrei ca eu să poruncesc aici? Dacă viaţa mea este 
necesară cauzei pe care o apăr, îngăduie-mi să salvez 
onoarea puterii mele. Retrăgându-mă, pot ignora această 
laşitate. Mă voi întoarce să te însoțesc după aceea. 

Şi se îndepărtă grăbit. Tânăra doamnă ascultă, cu o 
neplăcere vădită, zgomotul paşilor săi. Când foşnetul de 
frunze uscate se stinse cu totul, ea rămase tulburată o clipă, 
pe urmă se întoarse în mare grabă la şuani. Făcu un gest 
brusc de nepăsare şi-i spuse lui Marche-r-lerre, care o 
ajută să coboare de pe cal: 

— Tânărul ăsta ar vrea să poarte un război legal împotriva 
Republicii... ah, bine! încă vreo câteva zile şi-are să-şi 
schimbe părerea. Cum m-a tratat! îşi spuse ea, după o 
pauză. 


Se aşeză pe stânca de care se servise ca de un scaun 
marchizul şi aşteptă în tăcere sosirea trăsurii. Prezenţa aici 
a acestei tinere şi nobile doamne, aruncată de pasiunile sale 
violente în lupta monarhilor împotriva spiritului veacului, şi 
împinsă de clocotul sentimentelor ei la acţiuni cu care, ca să 
spunem aşa, nu era complice, reprezenta unul dintre 
fenomenele cele mai puţin remarcabile ale acelei epoci; era 
şi ea asemenea atâtor altora care au fost târâte de o 
exaltare adeseori creatoare de lucruri măreţe. Ca şi ea, 
multe femei au jucat pe atunci roluri fie eroice, fie 
blamabile, în acea furtună. Cauza regalistă n-a găsit emisari 
nici mai devotați, nici mai activi decât aceste femei, dar 
niciuna dintre eroinele sale n-au plătit erorile 
devotamentului sau nefericirea unor situaţii interzise 
sexului lor cu o ispăşire atât de grea ca amărăciunea 
acestei doamne, atunci când, aşezată pe piatra de lângă 
drum, nu putu să nu admire nobilul dispreţ şi caracterul 
integru al tânărului şef. Pe nesimţite, ea se cufundă într-o 
visare profundă. Amintiri amare o făcură să dorească 
inocenţa celor dintâi ani ai vieţii sale şi să regrete că n-a 
căzut şi ea victimă a acestei Revoluții al cărei marş, pe- 
atunci biruitor, nu putea fi oprit de mâinile ei atât de firave. 

V, 

Trăsura, care deţinea un anume rost în atacul şuanilor, 
părăsise orăşelul Ernee la câteva clipe după începerea 
încăierării dintre cele două trupe. Nimic nu zugrăveşte o 
regiune mai exact decât bunurile ei sociale. Sub acest 
raport, tipul de trăsură în cauză merită o menţiune aparte. 
Nici măcar Revoluţia n-a izbutit să-l desființeze, el se mai 
află în circulaţie şi în zilele noastre. Când Turgot a 
cumpărat privilegiul pe care o companie îl obținuse sub 
Ludovic al XIV-lea de-a transporta, în exclusivitate, călătorii 
în întregul regat şi când a înfiinţat întreprinderile denumite 
turgotine, vechile rădvane ale domnilor de Vousges, 
Chanteclaire şi ale văduvei Lacombe se refugiară în 
provincie. Una dintre acele butci prăpădite asigura, deci, 


legătura dintre Mayenne şi Fougeres. Câţiva deştepţi au 
denumit-o cândva, prin antifrază, turgotină, spre a imita 
Parisul, ori din dușmănie faţă de un ministru ce încerca să 
introducă unele inovaţii. Turgotina de-aici era o cabrioletă 
nenorocită, pe două roţi foarte înalte, în fundul căreia două 
persoane ceva mai grasE. Anevoie s-ar fi putut ghemui. 
Îngustimea unei alcătuiri atât de şubrede neîngăduind o 
încărcătură prea mare, iar lada ce reprezenta scaunul fiind 
rezervată strict serviciului poştal, călătorii, dacă aveau 
vreun bagaj, erau nevoiţi să-l ţină între picioare, destul de 
chinuiţi şi fără asta, într-o colivie a cărei formă o făcea să se 
asemuie teribil cu nişte foale. Culoarea ei originară, ca şi 
cea a roţilor, rămâneau pentru călători o enigmă de 
nedezlegat. Două perdele de piele, greu de manevrat, în 
ciuda îndelungii lor folosiri, trebuia să-i apere pe stoicii 
călători împotriva frigului şi a ploii. Surugiul, aşezat pe o 
banchetă mai prăpădită decât lada celei mai prăpădite 
coucou28 pariziene, lua parte, vrând-nevrând, la 
conversaţia călătorilor, datorită felului în care era plasat 
între victimele lui bipede şi cele patrupede. Trăsura aceasta 
prezenta o fantastică asemănare cu acei bătrâni decrepiţi 
care au suferit un mare număr de guturaiuri şi de apoplexii, 
şi pe care moartea pare a-i ocoli: gemea amarnic şi se 
văicărea într-una. Ca un călător cuprins de un somn greu, 
ea se apleca ba înainte, ba îndărăt, de parcă se străduia să 
reziste violentei acţiuni a celor doi căluţi bretoni care o 
târau pe un drum destul de gloduros. Monumentul acesta 
din alte vremuri ducea trei călători care, după ieşirea din 
Ernee, unde caii fuseseră schimbaţi, continuară cu vizitiul o 
discuţie, începută înainte de popas. 

— Cum de credeţi că şuanii s-ar putea ivi pe-aici? zicea 
vizitiul. La Ernee mi s-a spus că comandantul Hulot nici n-a 
plecat din Fougcres. 

— He-he, prietene, îi răspunse cel mai puţin vârstnic 
dintre călători, tu nu-ţi primejduieşti decât harabaua! Dacă 


ai avea, ca mine, trei sute de scuzi29 asupra ta, şi dacă te- 
ar şti toţi drept un bun patriot, n-ai mai fi aşa de liniştit. 

— În tot cazul, sunteţi tare limbut, răspunse surugiul, 
clătinând din cap. 

— Oile numărate le mănâncă lupul, răspunse cel de al 
doilea personaj. 

Îmbrăcat în negru, el părea să aibă vreo patruzeci de ani 
şi era, pesemne, vreun rector de prin împrejurimi. Bărbia i 
se sprijinea pe două caturi, iar obrazu-i dojenitor făcea 
parte, fără îndoială, din tagma preoțească. Deşi era gros şi 
scurt, dovedea o oarecare sprinteneală ori de câte ori 
trebuia să coboare din trăsură sau să se urce la loc. 

— Nu cumva sunteţi şuani? exclamă cel ce se lăudase cu 
cei trei sute de scuzi, al cărui larg cojoc de capră acoperea 
un pantalon de stofă bună şi o vestă foarte curată, ce 
păreau a dovedi că personagiul era vreun cultivator bogat. 
Pe sufletul sfântului Robespierre! jur că veţi nimeri rău... 

Îşi plimbă apoi ochii suri de la surugiu la călător, arătându- 
le cele două pistoale ce le avea ia brâu. 

— Bretonii nu se prea sperie de-aşa ceva, spuse cu dispreţ 
rectorul. De-altminteri, facem noi impresia că am râvni la 
banii dumneavoastră? 

De fiecare dată când se rostea cuvântul bani, vizitiul 
devenea tăcut, şi de bună seamă că rectorul avea destulă 
minte ca să nu-şi închipuie că patriotul ar poseda vreun 
scud, ori ca să creadă că ghidul lor nu transportă totuşi 
bani. 

— Ai un transport greu, astăzi, Coupiau? întrebă abatele. 

— Oh, domnule Gudin, n-am mai ni'ic, răspunse poştaşul. 

Abatele Gudin, cercetând chipul patriotului şi pe cel al lui 
Coupiau, le găsi la fel de imperturbabile la acest răspuns. 

— Cu atât mai bine pentru tine, replică patriotul; voi 
putea, deci, să iau măsurile necesare pentru a-mi salva 
averea, în caz de primejdie. 

O asemenea afirmaţie, exprimată atât de răspicat, îl 
revoltă pe Coupiau, care răspunse cu brutalitate: 


— Sunt stăpân pe trăsura mea şi, de vreme ce vă 
transport... 

— Eşti patriot sau eşti şuan? îl întrebă repezit adversarul 
său, întrerupându.-l. 

— Niciuna, nici alta, Îi răspunse Coupiau. Sunt surugiu şi, 
pe deasupra, breton; aşa că nu mă tem nici de albaştri, nici 
de gentilomi. 

— Vrei să spui gens-pille-hommes30 spuse ironic patriotul. 

— Nu fac decât să ia îndărăt ceea ce li s-a răpit, spuse 
aspru rectorul. 

Cei doi călători se priviră, dacă ne este îngăduit să 
împrumutăm un termen din limbajul de toată ziua, până-n 
albul ochilor. În fundul trăsurii se afla un al treilea personaj, 
care păstra, în toiul acestor dezbateri, cea mai adâncă 
tacere. Căruţaşul, patriotul şi chiar Gudin nu-i acordau nici 
o atenţie mutului personaj. Acesta era, într-adevăr, unul 
dintre acei călători incomozi şi prea puţin sociabili care stau 
în trăsură ca un vițel ce s-a resemnat să fie dus, cu 
picioarele legate, la târgul din apropiere. Ei încep prin a 
pune stăpânire pe întregul lor spaţiu legal şi sfârşesc prin a 
adormi, fără nici un respect faţă de om, cu capul pe umerii 
celor de lângă ei. Patriotul Gudin şi vizitiul îl lăsară să 
doarmă în boii lui, după ce văzuseră că era zadarnic să 
vorbească unui ins al cărui chip de piatră trăda o viaţă 
petrecută cu măsuratul coţilor de pânză şi o inteligenţă 
preocupată numai să vândă mai scump decât cumpăra. Era 
un omuleţ gras, ghemuit în colţul lui, deschidea din când în 
când ochii-i mici şi albaştri ca de faianţă, purtându-i pe rând 
de la un interlocutor la altul, cu o expresie de spaimă, de 
îndoială şi de neîncredere, în timpul discuţiei lor. Părea însă 
a nu se teme decât de aceşti tovarăşi de călătorie şi a-i păsa 
prea puţin de şuani. Când îl privea pe vizitiu, ai fi zis că sunt 
doi francmasoni. În acea clipă, împuşcăturile de pe Pelerină 
începură. Coupiau, uluit, opri trăsura. 

— O! O! se minună eclesiastul, care părea a pricepe 
despre ce-i vorba; e o încăierare serioasă acolo, e lume 


multă. 

— Domnule Gudin, greu-i să ştim cine va birui! exclamă 
Coupiau. 

De data aceasta, toate feţele se arătară unanim 
îngrijorate. 

— Să tragem trăsura la hanul de colea, spuse patriotul, şi 
s-o ascundem, aşteptând rezultatul bătăliei. 

Sfatul păru atât de înţelept, încât Coupiau îl urmă 
numaidecât. Patriotul îi ajută surugiului să ascundă trăsura 
în spatele unei grămezi de butuci de vie. Presupusul rector 
se folosi de prilej spre a-i şopti lui Coupiau: 

— Oare să aibă într-adevăr bani? 

— Deh, domnule Gudin, de-ar avea atâţia câţi s-au scurs 
din buzunarele Reverenţei Voastre, n-ar fi prea mulţi! 

Republicanii, grăbind să ajungă la Ernee, trecură prin faţa 
hanului, fără să se oprească. La auzul cadenţei lor de marş 
forţat, Gudin şi hangiul, mânaţi de curiozitate, se duseră 
până la poartă ca să-i vadă. Deodată, vânjosul preot se 
repezi la un ostaş ce rămăsese mai în urmă: 

— Hei, Gudin, încăpăţânatule, strigă el: te duci, aşadar, cu 
albaştrii!.. Copilul meu, te-ai gândit bine? 

— Da, unchiule, răspunse caporalul. Am jurat că voi apăra 
Franţa. 

— Eh, nenorocitule, ai să-ţi pierzi sufletul! spuse unchiul, 
încercând să trezească în sufletul nepotului său 
simţămintele religioase, atât de puternice în inimile 
bretone. 

— Unchiule, dacă regele ar fi trecut în fruntea armatelor 
sale, nu zic că... 

— Ah, prostănacule! cine-ţi pomeneşte de rege? Dar 
Republica ta a dat cuiva vreo abație? A răsturnat totul. Ce 
vrei s-ajungi? Rămâi cu noi; vom birui, într-o zi ori alta, şi 
vei ajunge consilier în parlament. 

— Parlament?.. spuse Gudin batjocoritor. Adio, unchiule. 

— N-ai să capeţi de la mine nici trei ludovici găuriţi, zise 
mânios unchiul. Te dezmoştenesc! 


— Mulţumesc, spuse republicanul. 

Se despărţiră. Rachiul de cidru, cu care patriotul îl cinstise 
pe Coupiau în timpul trecerii micii trupe, izbutise să tulbure 
minţile surugiului; el se ridică plin de voioşie în clipa când 
hangiul, după ce aflase rezultatul luptei, aduse vestea că 
albaştrii fuseseră mai tari. Coupiau atunci îşi scoase iarăşi 
la drum trăsura, care nu peste mult se ivi în josul văii 
Pelerinei în care, şi de pe platoul dinspre Maine, şi de pe cel 
dinspre Bretania, putea fi uşor văzută, ca o epavă de 
corabie legănată de valuri după o furtună. 

Ajuns în vârful unei coline pe care tocmai atunci o urcau 
albaştrii şi de unde încă se mai zărea în depărtări Pelerina, 
Hulot se întoarse să vadă dacă şuanii se mai aflau acolo 
unde îi lăsase; soarele sclipind în ţevile puştilor lor, i-i 
semnală ca pe nişte puncte strălucitoare. Aruncând o ultimă 
privire peste valea pe care o părăseau spre a intra în valea 
Ernee-ului, i se păru că zăreşte pe drumul cel mare trăsura 
lui Coupiau. 

— Oare aceea nu-i poşta de Mayenne? îi întrebă pe cei doi 
prieteni ai săi. 

Cei doi ofiţeri, îndreptându-şi privirile spre vechea 
turgotină, o recunoscură numaidecât. 

— Ei bine, zise Hulot, cum de n-am întâlnit-o în drum? 

Se priviră în tăcere. 

— Iată încă o enigmă! exclamă comandantul. Încep, totuşi, 
să întrevăd adevărul. 

În acea clipă, Marche-r-Terre, recunoscând ţi el turgotina, 
o arătă tovarăşilor săi, iar manifestarea bucuriei lor 
generale o trezi din visare pe tânăra doamnă. Necunoscutul 
veni şi el şi văzu trăsura ce se apropia pe drumul dinspre 
Pelerina cu o viteză fatală. Prăpădita turgotină ajunse 
îndată pe platou. Şuanii, ce se ascunseseră din nou, săriră 
atunci asupra prăzii, cu o sprinteneală lacomă. Călătorul cel 
mut se lăsă să alunece în fundul trăsurii şi se ghemui acolo, 
încercând să capete înfăţişarea unui balot. 


— Aha, exclamă Coupiau de pe lada lui, arătându-l pe 
ţaran, l-aţi dibăcit pe patriotul ăsta cu sacul lui de aur! 

Şuanii îi întâmpinară cuvintele cu un hohot de râs general 
şi strigară: 

— Pille-Miche! Pille-Miche! Pille-Miche! 

În zarva de râsete, la care însuşi Pille-Miche răspunse ca 
un ecou, Coupiau cobori umilit de pe ladă. Când vestitul 
Cibot, poreclit Pille-Miche, îl ajută pe vecinul lui să se dea 
jos din trăsură, se auzi un murmur de respect. 

— E părintele Gudin! strigară câţiva. 

La auzul veneratului nume, toate pălăriile se ridicară, 
şuanii îngenuncheară dinaintea preotului şi-i cerură 
binecuvântarea, pe care abatele, grav, le-o dădu. 

— Asta l-ar înşela până şi pe sfântul Petru şi i-ar şterpeli 
cheile raiului, zise rectorul, bătându-l pe umeri pe Pille- 
Miche. Fără el, albaştrii ar fi pus mâna pe noi. 

Zărind-o pe tânăra doamnă, abatele Gudin se duse să stea. 
De vorbă cu ea, la câţiva paşi mai încolo. lar Marche-r- 
Terre, deschizând cu îndemânare lada cabrioletei, scoase la 
iveală, cu o bucurie sălbatică, un sac care, după înfăţişare, 
părea să conţină o sumă frumugşică de aur. Nu zăbovi prea 
mult până să facă împărţeala. Fiecare şuan îşi primi partea 
cu atâta exactitate, încât împărţirea nu stârni nici cea mai 
mică nemulţumire. Pe urmă, Marche-r-Ierre se apropie de 
tânăra doamnă şi de preot şi le înmână vreo şase mii de 
franci. 

— Pot să-i primesc cu conştiinţa liniştită, domnule Gudin? 
întrebă ea, simțind nevoia unei aprobări. 

— De ce nu, doamnă? Oare Biserica, odinioară, n-a 
aprobat confiscarea bunurilor protestanților? Cu atât mai 
mult o va îngădui în ce-i priveşte pe revoluționari, care-l 
tăgăduiesc pe Dumnezeu, distrug bisericile şi prigonesc 
religia. 

Abatele Gudin adăugă şi exemplul personal la predică, 
primind fără şovăială zeciuiala de tip nou pe care i-o oferea 
Marche-r-lerre. 


— De altfel, adăugă părintele, eu, de-acuma, pot închina 
tot ce am apărării lui Dumnezeu şi a regelui: nepotul meu a 
plecat cu albaştrii! 

Coupiau se jeluia şi striga că a fost ruinat. 

— Vino cu noi, îi spuse Marche-r-Ierre, ţi îţi vei căpăta şi 
tu partea. 

— Dar se va crede că anume m-am lăsat furat, dacă am să 
mă întorc fără să fi suferit nici un necaz. 

— Numai asta-i?.. zise Marche-r-Ierre. 

Făcu un semn, şi o salvă de împuşcături ciurui turgotina. 
La o asemenea lovitură neprevăzută, bătrâna trăsură 
scoase un țipăt atât de jalnic, încât şuanii, superstiţioşi din 
fire, tresăriră înfioraţi; Marche-r-lerre însă văzu sărind şi 
răsturnându-se într-un colţ al cabrioletei figura palidă a 
călătorului taciturn. 

— Ce, mai aveai o orătanie în coteţul tău? îl întrebă 
Marche-f-Ierre în ţoaptă pe Coupiau. 

Pille-Miche, care auzise întrebarea, clipi din ochi în semn 
de înţelegere. 

— Da, răspunse surugiul; dar n-am să mă înrolez în 
rândurile voastre, decât dacă mă lăsaţi să-l duc viu şi 
nevătămat pe acest om de treabă, până la Fougeres. Am 
jurat pe numele sfintei Anne din Auray. 

— Cine este? întrebă Pille-Miche. 

— Nu pot să vă spun, răspunse Coupiau. 

— Lasă-l! zise Marche-r-Ierre, trăgându-l pe Pille-Miche 
de mână; a jurat pe sfânta Anne din Auray, trebuie să-şi ţină 
jurământul. 

— Dar, spuse şuanul, adresându-se lui Coupiau, să nu 
cobori prea iute muntele, trebuie să te ajungem din urmă; 
avem noi motivele noastre. Vrem să vedem mutra 
călătorului tău şi să-i dăm un paşaport. 

În acea clipă, se auzi un galop de cal ce se apropia grăbit 
de Pelerină. Curând se ivi şi tânărul şef. Doamna ascunse 
repede punga pe care-o ţinea în mână. 


— Poţi păstra banii fără nici o remuşcare, spuse tânărul, 
aducând în faţă mâna doamnei. lată o scrisoare pe care am 
găsit-o printre cele ce mă aşteptau la Viveticre; e de la 
mama dumitale. 

După ce privi pe rând spre şuanii ce se retrăgeau în 
pădure şi spre trăsura ce cobora în valea Couesnonului, 
adăugă: 

— Cu toată silinţa pe care mi-am dat-o, n-am izbutit să 
ajung la timp. Deie Cerul să mă fi înşelat în temerile mele! 

— Aceştia-s banii de la biata mea mamă! strigă doamna, 
după ce deschisese scrisoarea, ale cărei cele dintâi rânduri 
îi smulseră acea exclamaţie. 

Câteva râsete înfundate răsunară în pădure. Tânărul 
însuşi nu se putu împiedica să nu zâmbească, văzând-o pe 
doamna cum ţine în mână punga în care se afla partea ei 
din jefuirea propriilor săi bani. Ea însăşi începu să râdă. 

— Ei bine, marchize, Domnul fie lăudat! De data asta am 
scăpat neprihănită, îi spuse ea şefului. 

— Eşti, aşadar, o uşuratică în toate, până şi în remuşcările 
dumitale?.. zise tânărul. 

Ea roşi şi-l privi pe marchiz cu o căinţă atât de vădită, 
încât el se simţi dezarmat. Abatele înapoie politicos, deşi cu 
destulă şovăire, zeciuiala pe care o primise şi porni după 
tânărul şef, ce se îndreptă către drumul lăturalnic pe care 
venise. Înainte de a-l ajunge, tânăra doamnă făcu un semn 
lui Marche-r-lerre, care veni lângă ea. 

— Duceţi-vă la intrarea în Mortagne, îi spuse doamna în 
şoaptă; albaştrii trebuie să trimită fără întârziere la Alenqon 
o sumă mare de bani în vederea pregătirilor de război. 
Dacă le las camarazilor tăi captura de-acum, o fac cu 
convingerea că ei vor şti să mă despăgubească. Şi ai grijă 
ca le Gars să nu afle nimic despre această operaţie; s-ar 
putea opune; iar dacă se va întâmpla ceva grav, am să am 
eu grijă. 

— Doamnă, spuse marchizul, pe al cărui cal încălecă şi ea, 
la spate, dând calul ei abatelui, prietenii noştri de la Paris 


îmi scriu să fim cu luare-aminte. Republica încearcă să 
lupte împotriva noastră prin viclenie şi prin trădare. 

— Nu-i prea rău, răspunse ea. Au destule idei bune, 
domnii ăia! Voi putea să iau şi eu parte la război şi să-mi 
găsesc adversari pe potrivă. 

— Cred! exclamă marchizul. Pichegru mă sfătuieşte să fiu 
cât mai atent şi cât mai prudent în relaţiile mele de orice 
natură. Republica îmi face cinstea de a mă socoti mai 
primejdios decât toţi vandeenii laolaltă, şi mizează pe 
slăbiciunile mele, ca să mă înhaţe. 

— Te îndoieşti de mine? spuse ea, lovindu-l uşor peste 
inimă cu mâna cu care se ţinea deel. 

— Vei fi acolo, doamnă?.. răspunse el, întorcându-şi spre 
ea fruntea, pe care doamna o sărută. 

— În acest caz, grăi abatele, poliţia lui Fouche va fi mai 
primejdioasă pentru noi decât toate batalioanele mobile şi 
decât toţi contra-şuanii. 

— Aşa-i cum spuneţi, reverende. 

— Ah, ah! exclamă doamna, deci Fouche are să trimită 
nişte femei împotriva dumitale?.. Le aştept, adăugă ea, 
după o scurtă pauză, cu un glas profund. 

La o depărtare de vreo trei-patru bătăi de puşcă de la 
platoul pustiu pe care şefii îl părăseau, se petrecea una 
dintre acele scene care, pentru încă o bună bucată de 
vreme, vor deveni destul de frecvente pe drumurile cele 
mari. La ieşirea din micul sat Pelerina, la o curmătură a 
drumului, Pille-Miche şi Marche-r-lerre opriseră din nou 
trăsura. Coupiau coborâse de pe lada lui, după o uşoară 
rezistenţă. Călătorul cel taciturn, dezgropat din 
ascunzătoare de către cei doi şuani, sta îngenuncheat într-o 
tufă de grozamă. 

— Cine eşti? îl întrebă Marche-r-Terre cu glas sinistru. 

Călătorul păstră tăcere; Pille-Miche repetă întrebarea, 
izbindu-l cu patul puştii. 

— Sunt Jacques Pinaud, spuse el atunci, aruncând o 
privire către Coupiau; sunt un biet negustor de pânzeturi. 


Coupiau făcu un semn de tăgadă, fără a se gândi că-şi 
calcă făgăduiala. Semnul lui îl lumină pe Pille-Miche, care-l 
luă la ochi pe călător, pe când Marche-r-Ierre îi aducea la 
cunoţtinţă în mod hotărât următorul ultimatum cumplit: 

— Eşti prea gras ca să porţi grijă de cei săraci! Dacă 
aştepţi să mai fi întrebat o dată care ţi-e numele adevărat, 
iacătă-l pe prietenul meu Pille-Miche stând gata, cu o 
singură apăsare de trăgaci, să capete toată cinstirea şi 
recunoştinţa moştenitorilor tăi. Cine eşti? adăugă el, după o 
pauză. 

— Sunt d'Orgemont, din Fougeres. 

— Ah! ah! exclamară cei doi şuani. 

— Nu eu v-am trădat numele, domnule d'Orgemont, zise 
Coupiau. Mi-e martoră sfânta Fecioară că v-am apărat 
destul. 

— De vreme ce dumneavoastră sunteţi domnul 
d'Orgemont din Fougeres, zise Marche-r-Ierre cu un 
respect ironic, noi vă vom lăsa să plecaţi în bună pace. Dar, 
întrucât nu sunteţi nici bun şuan, nici un adevărat albastru, 
cu toate că aţi cumpărat bunurile abației din Juvigny, ne veţi 
plăti, adăugă şuanul, cu aerul că-şi socoteşte asociaţii, trei 
sute de scuzi de câte şase franci, pentru răscumpărarea 
dumneavoastră. Neutralitatea preţuieşte din plin o sumă ca 
asta. 

— Trei sute de scuzi de şase franci! repetară în cor 
nenorocitul bancher, Pille-Miche şi Coupiau, dar în feluri 
deosebite. 

— Vai, scumpul meu domn, spuse d'Orgemont, sunt ruinat. 
Împrumutul forţat, de o sută de milioane, făcut de 
Republica asta a diavolului, care mă taxează cu o sumă 
enormă, m-a secătuit. 

— Şi cât ţi-a cerut Republica asta a ta? 

— O mie de scuzi, scumpul meu domn, răspunse bancherul 
pe un ton jalnic, sperând că va obţine vreo reducere. 

— Dacă Republica ta scoate de la tine împrumuturi forţate 
atât de mari, vezi bine că ai totul de câştigat cu noi 


ceştilalţi, ocârmuirea noastră nu e aşa de scumpă. Trei sute 
de scuzi reprezintă, prin urmare, prea mult pentru pielea 
ta? 

— De unde să-i iau? 

— Din casa ta de bani, spuse Pille-Miche. Şi să nu care 
cumva să fie scuzi piliţi, ca să nu-ţi pilim şi noi unghiile la 
flacără! 

— Unde să vi-i plătesc? întrebă d'Orgemont. 

— Conacul tău de lângă Fougeres nu-i prea departe de 
ferma din Gibarry în care locuieşte vărul meu Galope- 
Chopine, numit şi Marele-Cibot; dă-i lui banii, spuse Pille- 
Miche. 

— Asta nu-i legal, zise d'Orgemont. 

— Ei şi! răspunse Marche-r-Ierre. [i nu uita că, dacă 
până-n cincisprezece zile, începând de azi, nu-i vor fi 
înmânaţi lui Galope-Chopine, avem să-ţi facem o mică vizită 
ce-are să te vindece de guta de la picioare. În ce te priveşte 
pe tine, Coupiau, continuă el adresându-i-se surugiului, 
numele tău de azi înainte va fi Mene-r-Bien31. 

După aceste cuvinte, cei doi şuani plecară. Călătorul se 
urcă la loc în trăsura care, cu ajutorul biciului lui Coupiau, 
porni în goana mare către Fougeres. 

— Dacă aţi fi fost înarmat, îi spuse Coupiau, am fi putut să 
ne apărăm ceva mai bine. 

— Nerodule, am colea zece mii de franci! răspunse 
d'Orgememt, arătându-şi bocancii enormi. Poţi să te aperi 
când ai o sumă aşa de mare la tine? 

Mene-r-Bien se scărpină după ureche şi privi în urmă-i, 
dar noii lui camarazi dispăruseră cu desăvârşire. 

VI. 

Hulot şi soldaţii lui se opriră la Ernee, spre a-şi depune 
răniții la spitalul din acel orăşel; apoi, fără ca vreun 
eveniment neplăcut să întrerupă marşul trupelor 
republicane, ajunseră la Mayenne. Acolo, comandantul 
putu, a doua zi, să-şi verifice toate îndoielile în legătură cu 
poştalionul, căci toţi locuitorii aflaseră de cu zori despre 


jefuirea trăsurii. La câteva zile după aceea, autorităţile 
strânseră în Mayenne destui conscrişi patrioţi, cu care 
Hulot putu să-şi completeze cadrele demi-brigăzii lui. Pe 
urmă, începură să circule tot felul de zvonuri alarmante 
despre răscoală. Revolta era totală pretutindeni unde, în 
vremea ultimului război, şuanii şi vandeenii îşi avuseseră 
stabilite principalele focare ale insurecției. În Bretania, 
regaliştii puseră stăpânire pe Pontorson şi făcuseră 
joncţiunea cu marea. Orăţelul Saint-James, situat între 
Pontorson ţi Fougeres, fusese cucerit, ţi se părea că acolo 
intenţionează să-şi instaleze deocamdată locul de adunare 
al oştilor, centrul depozitelor şi baza de operaţii. De acolo, 
puteau lua fără nici o primejdie legătura cu Normandia şi 
cu Morbihan. Şefii subalterni străbăteau cele trei regiuni 
pentru a ridica la răscoală pe toţi partizanii monarhiei şi 
pentru a-i determina să se unească, în vederea ţelului 
comun. Urzelile acestea coincideau cu veştile sosite din 
Vandeea, unde uneltiri asemănătoare tulburau ţinutul, sub 
influenţa a patru şefi vestiți: abatele de Vernal, conții de 
Fontaine, de Chatillon şi Suzannet. lar cavalerul de Valois, 
marchizul d'Esgrignon şi Troisville-ii32 se zicea că sunt 
similarii lor din departamentul Orne. Şeful vastului plan de 
operaţii ce se desfăşurau încet, dar într-un chip formidabil, 
era într-adevăr le Gars, poreclă pe care şuanii o dăduseră 
domnului marchiz de Montauran, încă de la debarcarea lui. 
Observațiile transmise miniştrilor de către Hulot era exacte 
din toate punctele de vedere. Autoritatea noului şef venit de 
peste graniţă fusese recunoscută numaidecât. Marchizul 
căpătă chiar şi asupra şuanilor suficientă influenţă încât săi 
facă să priceapă adevăratul ţel al războiului şi să-i convingă 
că excesele de care se făceau vinovaţi întinau cauza 
generoasă pe care-o îmbrăţişaseră. Firea cutezătoare, 
vitejia, sângele rece, capacităţile deosebite ale tânărului 
senior redeşteptau speranţele vrăjmaşilor Republicii şi 
înflăcărau atât de puternic cruntul entuziasm din acele 
ţinuturi, încât până şi cei mai puţin zeloşi cooperau în 


vederea pregătirii unor evenimente hotărâtoare pentru 
monarhia doborâtă. Hulot nu primea nici un răspuns la 
cererile şi la rapoartele repetate pe care le tot expedia la 
Paris. Tăcerea aceasta de necrezut prevestea, fără îndoială, 
o nouă criză revoluţionară. 

— Vom fi rămas acum, le spunea bătrânul şef prietenilor 
săi, în ceea ce priveşte guvernul, tot aşa cum am rămas şi în 
ceea ce priveşte banii: toate petiţiile noastre se aruncă la 
COŞ? 

Dar zvonul despre magica întoarcere a generalului 
Bonaparte şi despre evenimentele de la 18 brumar33 nu 
întârzie să se răspândească. Comandanții militari din vest 
înţeleseră atunci tăcerea miniştrilor. 'Totuşi, aceşti 
comandanţi nu deveniră decât şi mai nerăbdători să fie 
eliberaţi de responsabilitatea ce apăsa asupra loR. Şi destul 
de e curioşi să afle măsurile ce avea să le ia noul guvern. 
Auzind că generalul Bonaparte fusese numit prim-consul al 
Republicii, militarii fură cuprinşi de o bucurie nemărginită: 
ei vedeau, pentru întâia oară, pe unul dintr-ai lor ajungând 
la conducerea treburilor. Franţa, care-şi făcuse un idol din 
tânărul general, tresări de speranţă. Energia naţiunii se 
reîmprospătă. Capitala, obosită de îndelunga-i atmosferă 
posacă, se dărui sărbătorilor şi plăcerilor de care fusese 
lipsită atâta vreme. Cele dintâi acte ale Consulatului nu 
tulburară nici o speranţă, iar libertatea n-avu de ce să se 
sperie. Primul-consul adresă o proclamaţie către locuitorii 
din Vest. Asemenea elocvente alocuţiuni adresate maselor, 
şi pe care, ca să spunem aşa, Bonaparte le inventase, 
produceau, în acele vremuri de patriotism şi de miracole, 
efecte nemaipomenite. Glasul lui răsuna în lume ca glasul 
unui profet, pentru că niciuna dintre proclamaţiile sale nu 
fuseseră încă dezminţite de victorie: 

Locuitori, Un război nelegiuit cuprinde pentru a doua oară 
departamentele din Vest. 

Capii acelor trupe sunt trădători vânduți englezilor sau 
tâlhari care nu urmăresc în discordiile civile decât jaful şi 


scăparea de pedeapsă pentru ticăloşiile lor. 

Unor asemenea oameni, guvernul nu le datorează nici 
îndurare, nici declaraţii de principii. 

Există însă unii cetăţeni scumpi patriei, care au fost 
amăgiţi de vicleşugurile lor; acestor cetăţeni li se cuvine 
lumina şi adevărul. 

Legi nedrepte au fost promulgate şi executate; acte 
arbitrare au tulburat siguranţa cetăţenilor şi libertatea de 
conştiinţă; pretutindeni, înscrieri întâmplătoare pe listele 
de emigranţi au lovit mulţi cetăţeni; în sfârşit, mari principii 
de ordine socială au fost încălcate. 

Consulii declară că, libertatea credinţei fiind garantată de 
Constituţie, legea din 11 prerial al anului II, care lasă 
cetăţenilor folosinţa edificiilor destinate cultelor religioase, 
va fi aplicată strict. 

Guvernul va ierta; el va graţia pe cei ce dovedesc căinţa, 
iertarea pe care o dă va fi totală şi absolută; dar va pedepsi, 
după această declaraţie, pe oricine va îndrăzni să se opună 
autorităţii naţionale. 

— E bine, spunea Hulot, după afişarea publică a acestei 
cuvântări consulare, e destul de părintesc, nu? Veţi vedea, 
însă, că nici un tâlhar de regalist n-are să-şi schimbe 
părerea! 

Comandantul avea dreptate. Proclamaţia nu sluji decât să 
întărească pe fiecare în convingerile lui. Peste câteva zile, 
Hulot şi colegii săi primiră întăriri. Noul ministru de război 
îl anunţa că generalul Brune a fost însărcinat Să ia 
comanda trupelor din vestul Franţei. Hulot, a cărui 
experienţă era cunoscută, fu numit provizoriu comandant al 
departamentelor Orne şi Mayenne. O activitate 
nemaipomenită reînsufleţi numaidecât toate resorturile 
guvernului. O circulară a ministrului de război şi a 
ministrului poliţiei generale vestea că măsuri hotărâte, 
încredințate şefilor comandamentelor militare, au fost 
luate, pentru a stârpi răscoala din rădăcină. Dar şuanii şi 
vandeenii profitaseră deja de delăsarea Republicii pentru a 


răzvrăti satele şi pentru a pune stăpânire pe toate; aşa 
încât o nouă proclamaţie consulară fu rostită. De data 
aceasta, generalul se adresa trupelor: 

Soldaţi, N-au mai rămas în Vest decât tâlhari, emigranţi, 
stipendiaţi ai Angliei. 

Armata este alcătuită din peste şaizeci de mii de viteji; să 
mi se comunice îndată că şefii rebelilor au fost înfrânți. 
Gloria nu se capătă decât prin trudă; dacă s-ar putea 
căpăta ţinânduc-ţi cartierul general în marile oraşe, cine n- 
ar căpăta-o?.. 

Soldaţi, oricare ar fi gradul pe care-l aveţi în armată, 
recunoştinţa naţiunii vă aşteaptă. Pentru a fi demni de ea, 
trebuie să înfruntaţi intemperiile, viscolele, zăpezile, frigul 
cumplit al nopţilor; surprindeţi-i pe duşmanii voştri în 
revărsat de zori şi exterminaţi-i pe mizerabili, ruşini ale 
numelui de francez. 

Înfăptuiţi o campanie scurtă şi deplină; fiţi neînduplecaţi 
faţă de tâlhari, dar păstraţi sever disciplina. 

Gărzi naţionale, uniţi eforturile braţelor voastre cu cele ale 
trupelor de linie. 

Dacă printre voi cunoaşteţi partizani ai briganzilor, 
arestaţi-i! Nicăieri să nu găsească adăpost faţă de soldaţii 
care-i vor urmări; şi, dacă vor exista trădători ce ar îndrăzni 
să-i primească şi să-i apere, să piară împreună cu ei! 

— Ce cumătru! exclamă Hulot; face ca şi cu armata din 
Italia: el anunţă liturghia, şi tot el o şi cântă. Se poate vorbi 
aşa? 

— Da, dar vorbeşte singur şi în numele lui, zise Gerard, 
care începea să se alarmeze de urmările lui 18 brumar. 

— Eh, sfântă gheretă, ce-are a face asta, de vreme ce-i 
vorba de-un militar de-al nostru? exclamă Merle. 

La câţiva paşi mai încolo, mai mulţi soldaţi se îmbulzeau 
înaintea proclamaţiei afişate pe un zid. Şi cum niciunul 
dintre ei nu ştia să citească, o contemplau, unii cu un aer 
nepăsător, alţii cu o anume curiozitate, în vreme ce câţiva 


căutau printre trecători vreun cetăţean care să aibă un chip 
mai de savant. 

— Ia vezi, Clef-des-Coeurs, ce-i cu zdreanţa aia ele hârtie, 
îi spuse mucalitul de Beau-Pied camaradului său. 

— Păi e destul de lesne de ghicit, răspunse Clef-des- 
Coeurs. 

La aceste cuvinte, toţi priviră către cei doi camarazi gata 
pururea să-şi joace rolul. 

— Poftim, priviţi, adăugă Clef-des-Coeurs, arătând în 
fruntea proclamaţiei o vignetă grosolană în care, de câteva 
zile, un compas înlocuise nivela lui 1793. Asta vrea să 
însemne că va trebui ca noi ăştia, soldăţoii, să mărşăluim 
zdravăn! Au pus acolea un compas veşnic deschis, asta-i o 
emblemă. 

— Băiatule, nu-ţi este prea la îndemână să faci pe 
savantul! Asta se numeşte o problemă. Eu am fost la 
început în artilerie, adăugă Beau-Pied, ofiţerii mei nu 
rumegau decât de-astea. 

— E o emblemă. 

— E o problemă. 

— Pariem? 

— Pe ce? 

— Pe pipa ta nemţească. 

— Bate palma! 

— Fără să vreau să vă influenţez, domnule adjutant, nu-i 
aşa că aceasta-i o emblemă, şi nu o problemă? îl întrebă 
Clef-des-Coeurs pe Gerard, care, îngândurat, venea în urma 
lui Hulot şi a lui Merle. 

— E şi una, e şi alta, răspunse el grav. 

— Adjutantul îşi bate joc de noi, zise Beau-Pied. Hârtia 
asta vrea să spună că generalul nostru din Italia a ajuns 
consul, ceea ce-i un grad fain, şi că noi vom căpăta mantăi şi 
ciubote. 

Pe la sfârşitul lunii brumar, în clipa când, într-o dimineaţă, 
Hulot făcea instrucţie cu demi-brigada lui, concentrată 
toată la Mayenne, în urma unor ordine de sus, un curier 


special, venind de la Alencon, îi înmână nişte depeşe; pe 
când le citea, o nemulţumire destul de puternică i se 
zugrăvi pe chip. 

— Hai înainte! strigă el, morocănos, mototolind hârtiile în 
fundul pălăriei. Două companii vor porni în marş, împreună 
cu mine, şi se vor îndrepta către Mortagne. Şuanii sunt 
acolo. Voi mă veţi însoţi, spuse el către Merle şi Gerard... 
Dacă pricep o vorbă din depeşa asta, pretind să fiu făcut 
nobil! Poate că nu sunt decât un dobitoc, dar ce-are a face? 
înainte! Nu-i timp de pierdut. 

— Comandante, dar ce-i aşa de barbar în tolba asta? zise 
Merle arătând cu vârful cizmei plicul ministerial în care 
fusese adusă scrisoarea. 

— Trăsnetul lui Dumnezeu! nu-i nimic, dacă nu cumva vor 
numai să ne aiurească. 

Când comandantul lăsă să-i scape această expresie 
militărească, ce cuprindea în sine însăşi o anume rezervă, 
ea prevestea totodată şi cine ştie ce furtună, diferitele 
intonaţii ale unei asemenea fraze exprimând diverse 
sensuri, care, pentru demi-brigadă, constituiau un 
termometru sigur al stării sufleteşti a şefului; iar firea 
deschisă a bătrânului soldat îl făcuse atât de lesne de ghicit, 
încât până şi cel mai prostănac tambur ghicea îndată cum 
sta Hulot al său cu inima, luând seama doar la variațiile 
uşoarei grimase cu care comandantul îşi strâmba obrazul şi 
clipea din ochi. De data aceasta, tonul de mânie surdă cu 
care îşi însoţise cuvintele îi făcu pe cei doi prieteni să 
rămână tăcuţi şi circumspecţi. Până şi micile semne de 
vărsat de pe obrazu-i milităros părură mai adânci, iar 
culoarea feţei mai smeadă decât de obicei. lar când lunga-i 
panglică tivită cu trese i se agăţă de unul dintre epoleţi în 
clipa în care îşi pusese pe cap pălăria cu trei colţuri, Hulot o 
smulse cu atâta furie, încât cadenetele34 i se deranjară. 
Totuşi, pe când Hulot sta nemişcat, cu pumnii strânşi, cu 
braţele dârz încrucişate pe piept, cu mustaţa zburlită, 
Gerard îndrăzni să-l întrebe: 


— Plecăm chiar acum? 

— Da, dacă patrontaşele sunt pline, răspunse el 
mormăind. 

— Sunt. 

— Cu ocolire la stânga, înainte marş! ordonă Gerard, la un 
semn al comandantului. 

Toboşarii se şi aşezaseră în fruntea celor două companii 
indicate de Gerard. La sunetele tobei, comandantul, 
cufundat în gândurile lui, păru a se trezi, şi ieşi din oraş, 
însoţit de cei doi prieteni, cărora nu le spuse o vorbă. Merle 
şi Gerard se priviră de câteva ori în tăcere, de parcă s-ar fi 
întrebat: „Oare mult timp are să ne mai frece aşa?” Şi, în 
vreme ce mărşăluiau, aruncau pe furiş priviri iscoditoare 
spre Hulot, care continua să mormăie printre dinţi cuvinte 
neînţelese. În mai multe rânduri, frazele lui răsunară a 
înjurătură în urechile soldaţilor; dar niciunul nu cuteză să 
sufle o vorbă, căci, la nevoie, toţi ştiau să păstreze severa 
disciplină cu care fuseseră deprinşi ostaşii comandaţi 
odinioară în Italia de către Bonaparte. Cei mai mulţi dintre 
ei erau, ca şi Hulot, rămăşiţele faimoaselor batalioane care 
capitulaseră la Maienţa, făgăduindu-li-se că nu vor fi folosiţi 
pe frontiere, iar armata îi denumise maienţenii. Era greu să 
întâlneşti nişte soldaţi şi nişte comandanţi care să se 
înţeleagă mai bine. 

O IDEE A LUI FOUCHE. 

VII. 

A doua zi, Hulot şi cei doi amici ai lui se aflau, de cu zori, 
pe drumul Alenconului, la vreo leghe depărtare de acest 
ultim oraş, spre Mortagne, în regiunea unde drumul 
străbate păşunile udate de râul Sarthe. Priveliştile pitoreşti 
ale câmpiilor se aştern una după alta, pe partea stângă a 
drumului, în vreme ce pe dreapta, umbrită de pădurile 
bătrâne care se unesc cu codrii de la Menil-Broust, 
formează, dacă ne este îngăduit să împrumutăm acest 
termen de pictură, un repoussoir pentru fermecătoarele 
cotituri ale râului. Laturile drumului sunt delimitate de 


nişte şanţuri, din care pământul, fiind aruncat mereu afară, 
a dat naştere unor maluri acoperite cu ajoncs, nume dat în 
întregul vest spinăriilor de grozamă. Acest arbust, cu 
lăstărişurile lui bogate, furnizează un excelent nutreţ de 
iarnă pentru cai şi pentru celelalte vite; până a fi însă 
recoltat, şuanii se ascund de minune pe sub tufele lui de un 
verde întunecat. Malurile-acelea acoperite de desişurile de 
grozamă, ce semnalau călătorului apropierea de Bretania, 
făceau, aşadar, această parte a drumului tot atât de 
primejdioasă pe-atunci, pe cât era de frumoasă. Pericolele 
ce se puteau ivi pe traseul dintre Mortagne şi Alencon, 
precum şi pe cel dintre Alenqon şi Mayenne, constituiau 
cauza deplasării lui Hulot; iar acolo, până la urmă, taina 
mâniei sale se dădu pe faţă. Escortă o străveche diligenţă 
trasă de nişte cai de poştă care, din pricina oboselii 
soldaţilor, trebuiau să meargă foarte încet. Companiile de 
albaştri, aparţinând garnizoanei de la Mortagne şi care 
însoţiseră prăpădita de trăsură până la capătul etapei lor, 
unde Hulot venise să-i înlocuiască în acel serviciu, pe bună 
dreptate numit de soldaţi o corvoadă patriotică, se 
întorceau spre Mortagne, mai întrezărindu-se în depărtare 
ca nişte puncte negre. Una dintre cele două companii ale 
bătrânului republican mergea la câţiva paşi în urma caleştii, 
pe când cealaltă mergea înaintea ei. Hulot, aflat între Merle 
şi Gerard, la jumătatea distanţei dintre avangardă şi 
trăsură, spuse deodată: 

— Mii de trăsnete! Credeţi că pentru a le însoţi pe cele 
două fuste din furgonul ăsta hodorogit ne-a detaşat de la 
Mayenne generalul? 

— Dar, comandante, adineauri, când am luat poziţie în 
preajma acestor cetăţence, răspunse Gerard, le-aţi salutat 
cu un aer ce nu părea prea răuvoitor. 

— Păi asta-i ticăloşia! Muscadinii ăia de la Paris ne pretind 
cele mai alese atenţii faţă de blestematele lor de muieruşti! 
Poţi, oare, să dezonorezi nişte buni şi bravi patrioţi ca noi, 
punându-i în coada unei fuste? O, eu păşesc drept pe 


drumul meu şi nu-mi plac zigzagurile altora! Când am văzut 
că Danton are amante, că Barras35 are amante, le-am spus: 
„Cetăţeni, când Republica v-a cerut s-o guvernaţi, n-a făcut- 
o ca să legalizeze chiolhanurile vechiului regim”. O să-mi 
spuneţi că femeile...? O, femeile, da, e just. Unor vulpani de 
soi, aşa-i, le trebuie femei, ba chiar nişte femei de soi. Dar, 
când vine primejdia, gata cu trăncăneala! La ce slujeşte să 
mături abuzurile vechiului regim, dacă patrioţii le reiau de 
la cap? la uite la primul-consul, ăla om: nici o femeie, pururi 
la datorie! Aş paria pe mustaţa mea a stângă că el habar n- 
are de slujba pe care am fost puşi s-o săvârşim aici. 

— Pe legea mea, comandante, răspunse Merle râzând, eu 
am zărit vârful nasului tinerei doamne ghemuite în fundul 
diligenţei şi mărturisesc că oricine din lumea asta ar putea, 
fără nici o jenă, să se simtă ispitit, aşa cum mă simt şi eu, să 
dea târcoale împrejurul acestei trăsuri ca să-nnoade cât de 
cât o conversaţie cu călătoarele. 

— Ia seama, Merle! zise Gerard. Ciorile astea coafate sunt 
însoţite de un cetăţean destul de viclean ca să te prindă 
într-o cursă. 

— Cine? Incroyabilul36 ăla care-şi plimbă necontenit 
ochişorii dintr-o parte a drumului în cealaltă, de parcă ar 
vedea peste tot numai şuani? Muscadinul ăla din care de- 
abia se zăresc călcâiele şi care, în clipa când picioarele 
calului lui sunt mascate de trăsură, seamănă cu un cap de 
răţoi, ieşind dintr-o plăcintă? Dacă nătăfleaţă ăsta m-ar 
împiedica vreodată s-o giugiulesc pe drăguţa de bibilică... 

— Răţoi! Bibilică! Oh, bietul meu Merle, te dai tare la 
orătănii. Fereşte-te, însă, de răţoi! Ochii lui verzi mi se par 
vicleni ca ai unei vipere şi isteţi ca ai unei femei care îşi 
iartă soţul. Eu nici de şuani nu mă tem, cum mă tem de 
avocaţii ăştia cu mutrele ca nişte carafe de limonadă. 

— Aş! exclamă Merle înveselit, eu am să risc, eu 
permisiunea comandantului! Femeia asta are ochi ca nişte 
stele, merită să pui totul la bătaie ca să-i vezi. 


— Camaradul e prins tare, zise Gerard către comandant, 
a-nceput să toarne prostii. 

Hulot făcu grimasa obişnuită, ridică din umeri şi răspunse: 

— Înainte de-a înfuleca ciorba, eu îl sfătuiesc s-o miroasă. 

— Bravul Merle, reluă Gerard calculându-şi mersul în aşa 
fel încât să fie ajuns treptat-treptat de diligentă, e vesel. El 
e singurul om în stare să râdă de moartea unui camarad, 
fără a fi învinuit de nesimţire. 

— Aşa-i adevăratul soldat francez, spuse Hulot, pe un ton 
grav. 

— Oho, ia uite-l ce-şi mai aranjează epoleţii pe umeri ca să 
se poată vedea că e căpitan, exclamă Gerard râzând; ca şi 
cum, aici, ar avea vreo importanţă gradul! 

În trăsura spre care se tot răsucea ofiţerul, se aflau, într- 
adevăr, două femei, dintre care una părea a fi slujnica 
celeilalte. 

— Femeile astea umblă totdeauna două câte două, spuse 
Hulot. 

Un omuleţ uscat şi slab se tot vânzolea, când înaintea, 
când în urma trăsurii; dar, deşi părea că le însoţeşte pe cele 
două călătoare privilegiate, nimeni nu-l văzuse încă 
adresându-le vreun cuvânt. Tăcerea aceasta, dovadă de 
dispreţ ori de respect, bagajele numeroase, cutiile de 
carton ale celei pe care comandantul o numea prinţesa, 
totul, până şi costumul curtenitorului ei cavaler, stârniseră 
şi mai mult veninul lui Hulot. Costumul necunoscutului 
înfăţişa un tablou exact al modei care prilejuise pe-atunci 
caricaturile de incroyabili. Închipuiţi-vă un personaj 
împopoţonat cu o haină ale cărei poale erau atât de scurte 
încât lăsau să se vadă vreo cinci-şase degete din vestă, şi cu 
pulpanele atât de lungi încât semănau cu o coadă de 
morun, termen folosit pe-atunci pentru a le denumi. O 
cravată enormă îi aşternea împrejurul gâtului atât de multe 
încreţituri, încât căpşorul ce ieşea din acest labirint de 
muselină mai că îndreptăţea comparaţia gastronomică a 
căpitanului Merle. Necunoscutul purta nişte pantaloni 


strâmţi şi cizme a la Suvorov. O imensă camee albă şi 
albastră îi servea drept ac de cămaşă. Două lanţuri de ceas 
îi atârnau paralele la brâu; iar pletele-i, spânzurând ca nişte 
tirbuşoane pe laturile feţei, îi acopereau aproape toată 
fruntea. În sfârşit, ca ultim ornament, gulerul cămăşii, 
asemenea celui al hainei sale, se ridicau atât de sus, încât 
capul lui semăna cu un buchet de flori înfăşurat într-un 
cornet de hârtie. Adăugaţi la un asemenea potop de 
recuzite, ce se băteau cap în cap, fără să alcătuiască un 
ansamblu, nepotriveala burlescă dintre culoarea galbenă a 
pantalonilor, cea roşie a jiletcii, cea de scorţişoară a hainei, 
şi veţi avea imaginea exactă a bontonului căruia i se 
supuneau eleganţii pe la începutul Consulatului. Un atare 
costum, oricât de baroc, părea să fi fost inventat spre a 
servi drept dovadă de graţie şi spre a demonstra că nimic 
nu este suficient de caraghios pentru ca moda să nu 
izbutească a-l consacra. Cavalerul arăta ca un om de vreo 
treizeci de ani, dar de-abia împlinise douăzeci şi doi; îşi 
datora, poate, această înfăţişare fie destrăbălărilor, fie 
frământărilor epocii. În ciuda toaletei sale empirice, 
comportamentul lui dovedea o anume eleganţă în manierele 
după care se recunoaşte un om bine crescut. Când 
căpitanul ajunse lângă caleaşcă, muscadinul păru a-i 
pricepe intenţiile, şi i le favoriză, încetinind pasul calului 
său; Merle, care-i aruncase o privire sardonică, întâlni una 
dintre acele feţe de nepătruns, deprinse, prin vicisitudinile 
Revoluţiei, să-şi ascundă toate emoţiile, chiar şi pe cele mai 
mărunte. În clipa când călătoarele zăriră vârful îndoit al 
vechii pălării triunghiulare şi epoletul căpitanului, o voce de 
o dulceaţă îngerească îl întrebă: 

— Domnule ofiţer, sunteţi aşa de bun să ne spuneţi pe 
unde ne aflăm? 

Există un farmec de nespus într-o întrebare pusă de o 
călătoare necunoscută, când până şi în cel mai neînsemnat 
cuvânt pare să se ascundă o întreagă aventură; iar dacă 
femeia, în temeiul slăbiciunii sale şi al unei anume 


ignoranţe a lucrurilor, solicită vreo protecţie, ce bărbat nu-i 
tentat să făurească o poveste imposibilă, în care se şi vede 
copleşit de fericire? Aşa încât cuvintele „domnule ofiţer” şi 
felul politicos al întrebării treziră o tainică tulburare în 
inima căpitanului. Încercă s-o cerceteze mai bine pe 
călătoare şi fu cu totul dezamăgit, pentru că un blestemat 
de voal îi ascundea chipul; de-abia izbuti să-i zărească ochii 
care, prin pânza străvezie, străluceau ca două pietre de 
onix bătute de soare. 

— Vă aflaţi acum la o leghe depărtare de Alengon, 
doamnă. 

— Alengon? 

Şi doamna cea necunoscută se răsturnă iar, sau mai 
degrabă se lăsă să alunece în fundul trăsurii, fără să mai 
răspundă ceva. 

— Alencon? repetă cealaltă femeie, părând a se trezi. Veţi 
revedea locurile... 

Îl privi pe căpitan şi tăcu. Merle, înşelat în nădejdea lui de- 
a o vedea pe frumoasa necunoscută, începu s-o cerceteze 
pe însoţitoarea ei. Era o fată de vreo douăzeci şi şase de 
ani, blondă, cu un trup drăguţ, cu acea culoare proaspătă în 
obraz, cu acea strălucire de sănătate ce caracterizează 
femeile din Valognes, din Bayeux şi de prin împrejurimile 
Alenqonului. Privirile ochilor ei albaştri nu relevau multă 
inteligenţă, ci doar o anume fermitate amestecată cu 
duioşie. Era îmbrăcată cu o rochie de stofă obişnuită. Părul 
strâns sub o boneţică după moda din regiunea Caux a 
Normandiei şi fără nici o pretenţie da chipului ei o 
simplitate fermecătoare. Atitudinea sa, fără a avea noblețea 
convenţională a saloanelor, nu era lipsită de acea demnitate 
naturală a unei tinere modeste care îşi putea privi tabloul 
vieţii sale trecute fără să găsească în el nici o faptă de care 
să se ruşineze. Dintr-o singură privire, Merle înţelese că 
această fiinţă era ca o floare de câmp care, transplantată 
într-o seră pariziană unde se concentrează atâtea lumini 
veştejitoare, nu-şi pierduse totuşi nimic din culorile-i pure, 


ori din rustica-i prospeţime. Atitudinea naivă a tinerei fete şi 
modestia privirii sale îi arătară lui Merle că nu dorea să fie 
auzită ce spune. Într-adevăr, după ce el se depărtă, cele 
două necunoscute începură pe şoptite o conversaţie al cărei 
murmur abia ajungea până la urechile lui. 

— Aţi plecat aşa de grăbită, spuse tânăra ţărancă, încât n- 
aţi avut timp nici să vă îmbrăcaţi cum trebuie. Frumos vă 
stă! Dacă mergem mai departe de Alenqon, va trebui 
numaidecât să vă schimbaţi acolo îmbrăcămintea... 

— Oh, oh! Francine! exclamă necunoscuta. 

— Bine-i aşa? 

— Uite, pentru a treia oară încerci să afli încotro şi de ce 
facem această călătorie. 

— Am spus eu cât de cât ceva pentru care să mi se cuvină 
un asemenea reproş?.. 

— O, am băgat de seamă micul tău vicleşug! Din 
nevinovată şi simplă cum erai, ai căpătat oarecare viclenie 
la şcoala mea, începi să ai oroare de întrebări. Faci foarte 
bine, fetiţo. Dintre toate modurile obişnuite de a smulge un 
secret, acesta, după părerea mea, este cel mai prostesc. 

— Ei bine, reluă Francine, de vreme ce nu vi se poate 
ascunde nimic, de ce nu recunoaşteţi, domnişoară Marie, că 
purtarea dumneavoastră ar trezi până şi curiozitatea unui 
sfânt? Ieri de dimineaţă n-aveaţi un ban, iar astăzi aveţi 
mâinile pline de aur; la Mortagne vi se dă diligenţa poştală 
jefuită, al cărei surugiu a fost omorât; sunteţi ocrotită de 
trupele guvernamentale şi vegheată de un bărbat pe care 
eu îl socotesc drept duhul rău al dumneavoastră... 

— Cine, Corentin?.. întrebă tânăra necunoscută, 
accentuând cele două cuvinte prin două inflexiuni de voce 
pline de un dispreţ ce se revărsă până şi prin gestul cu care 
îl arătă pe cavaler. Ascultă, Francine, continuă ea, îţi 
aminteşti de Patriot, maimuţoiul pe care-l învăţaserăm să-l 
imite pe Danton şi care ne distra grozav? 

— Da, domnişoară. 

— Ei bine, ţi-era frică de el? 


— Era legat. 

— Păi şi Corentin are botniţă, fetiţo! 

— Ne jucam cu Patriot ceasuri în şir, ştiu, zise Francine, 
dar, până la urmă, tot elizbutea să ne joace vreo festă. 

Cu aceste cuvinte, Francine se ghemui în fundul trăsurii 
lângă stăpâna sa, îi luă mâinile pe care începu să i le 
strângă şi să i le alinte, spunându-i cu un glas plin de 
afecţiune: 

— Dar dumneavoastră, domnişoară Marie, aţi înţeles ce 
vreau eu şi nu mi-aţi răspuns nimic. Cum de puteţi ca, la 
douăzeci şi patru de ore după acele lacrimi şi suferinţe, 
care pe mine m-au topit, oh, m-au topit de tot, să deveniți 
dintr-odată de o veselie nebună, ca atunci când spuneaţi că 
o să vă omorâţi? De unde vine schimbarea asta? Am şi eu 
dreptul întrucâtva să vă cer socoteală despre sufletul 
dumneavoastră. Pentru că, înainte de al oricui altcuiva, 
sufletul dumneavoastră e al meu, căci nimeni, niciodată, n- 
are să vă iubească mai mult decât vă iubesc eu. Spuneţi-mi, 
domnişoară! 

— Păi, Francine, oare nu vezi împrejurul nostru tot 
secretul veseliei mele? Priveşte vârfurile galbene ale 
acestor copaci în zare: niciunul nu-i la fel cu celălalt. 
Contemplându-i în depărtări, n-ai zice că sunt nişte vechi 
draperii ale unui castel? Priveşte dâmburile gardurilor 
acoperite de lăstărişuri, din dosul cărora se pot ivi în fiece 
clipă şuanii. Când mă uit la aceste tufărişuri, îmi pare că şi 
zăresc ţevi de puşcă. Îmi place primejdia aceasta nouă care 
ne înconjoară. Ori de câte ori drumul la o înfăţişare sumbră, 
mă gândesc că îndată vom şi auzi împuşcăturile; atunci, 
inima mi se înfioară, o senzaţie necunoscută mă cuprinde. 
Şi nu este nici tremurai pe care ţi-l dă frica, nici fiorul 
plăcerii; nu! e mai mult, e jocul a tot ceea ce se zbuciumă-n 
mine, e viaţa. Şi când n-am fost eu gata să mă bucur că-mi 
pot însufleţi o clipă viaţa? 

— Ah, nu vreţi să-mi spuneţi nimic, rea ce sunteţi. 


— Sfântă Fecioară, adăugă Francine, ridicând ochii cu 
durere spre cer, faţă de cine-şi va deschide inima, dacă 
până şi faţă de mine tace? 

— Francine, reluă necunoscuta pe un ton grav, nu pot să-ţi 
împărtăşesc ceea ce am de făcut. De data aceasta e ceva 
îngrozitor. 

— De ce să faci răul cu bună ştiinţă? 

— Ce vrei? mă surprind adesea gândind ca şi cum aş avea 
cincizeci de ani şi comportându-mă ca şi cum aş mai avea 
încă tot cincisprezece! 'Tu ai fost totdeauna raţiunea mea, 
biată fată; dar, în problema de-acum, trebuie să-mi înăbuş 
conştiinţa... Şi, adăugă după o pauză, suspinând, nu 
izbutesc. Şi-atunci cum vrei să mai şi pun pe urmele mele 
un duhovnic aşa de aspru ca tine? 

Şi o bătu duios pe mână. 

— Eh, când v-am dojenit eu pentru vreo faptă? exclamă 
Francine. La dumneavoastră, până şi ceea ceerăue 
frumos. Da, sfânta Anne din Auray, la care atâta mă rog 
pentru mântuirea dumneavoastră, are să vă ierte totul. Şi- 
apoi, oare nu mă aflu eu lângă dumneavoastră, fără ca nici 
măcar să ştiu încotro mergeţi? 

Şi, în revărsarea ei de afecţiune, îi sărută mâinile. 

— Dar poţi să mă părăseşti, răspunse Marie, dacă 
conştiinţa ta... 

— Hai, stăpână, nu mai vorbiţi aşa, o întrerupse Francine, 
făcând un botişor supărat. Oh, nu vreţi să-mi spuneţi...? 

— Nimic! zise tânăra domnişoară, cu voce hotărâtă. Să ştii 
însă că urăsc ceea ce trebuie să fac acum, mai mult decât îl 
urăsc chiar şi pe cela cărui limbă de aur m-a determinat... 
Vreau să fiu sinceră şi să-ţi mărturisesc că nu m-aş fi 
potrivit dorințelor lor, de n-aş fi întrezărit în această farsă 
vulgară un amestec de spaimă şi de plăcere care m-a ispitit. 
Şi-apoi, n-am vrut să plec de pe pământ fără a fi încercat să 
culeg florile în care mai nădăjduiesc, chiar dacă va trebui să 
pier! Dar să-ţi aminteşti, spre cinstea amintirii mele, că, 
dacă aş fi fost vreodată fericită, vederea cruntului lor cuţit 


gata să cadă asupra capului meu nu m-ar fi făcut să accept 
vreun rol în această tragedie, pentru că este o tragedie... 
Acum, continuă necunoscuta, făcând un gest de dezgust, 
dacă cele hotărâte ar fi contramandate, m-aş arunca în 
apele Sarthei; şi n-ar fi o sinucidere, pentru că de fapt eu n- 
am trăit încă niciodată. 

— O, iart-o, sfântă Fecioară din Auray! 

— De ce ţi-e frică? Serbedele plictiseli ale vieţii casnice nu 
mă ispitesc, ştii şi tu. Asta-i rău pentru o femeie, însă 
sufletul meu şi-a făurit un mod de a simţi cu mult mai 
măreț, în stare să îndure suferinţele cele mai grele. Aş fi 
fost, poate, ca şi tine, o fiinţă blajină. De ce m-am ridicat 
mai presus, sau de ce am coborât mai prejos de sexul meu? 
Ah, ce fericită e soţia generalului Bonaparte! Uite, eu voi 
muri tânără, dacă am şi ajuns să nu mă mai înspăimânt de 
plăcerile unei întâmplări în care se va bea sânge, cum 
spunea sărmanu-acela de Danton. Să uiţi însă ceea ce ţi-am 
spus acum; nu ţi-a vorbit decât femeia de cincizeci de ani. 
Slavă Domnului, copila de cincisprezece se va reîntoarce 
numaidecât. 

Tânăra ţărancă se înfioară. Numai ea cunoştea firea 
clocotitoare şi pătimaşă a stăpânei sale; numai ea era 
iniţiată în misterele acestui suflet plin de avânturi, în 
sentimentele acestei fiinţe care, până atunci, privise cum 
viaţa trece pe nesimţite ca o umbră, vrând totuşi s-o prindă. 
După ce semănase cu amândouă mâinile, fără să recolteze 
nimic, această femeie rămăsese fecioară; dar, biciuită de o 
mulţime de doruri înşelate, obosită de o luptă fără adversar, 
ajunsese atunci, în deznădejdea ei, să prefere binele în locul 
răului, dacă binele se înfăţişa ca o plăcere; răul în locul 
binelui, dacă răul oferea puţină poezie; mizeria în locul 
mediocrităţii, ca pe un lucru mai de preţ; primejdia sumbră 
şi necunoscută a morţii, în locul unei vieţi sărace în 
speranţe sau chiar în suferinţe. Niciodată nu se 
îngrămădise la un loc atâta pulbere de puşcă gata să 
explodeze, niciodată atâtea comori gata să fie mistuite de 


iubire, în sfârşit, niciodată vreo fiică a Evei nu fusese 
plămădită cu mai mult aur în lutul ei. Asemeni unui înger 
pământean, Francine veghea asupra acestui suflet, în care 
ea adora desăvârşirea, crezând că îndeplineşte un mesaj 
ceresc dacă îl menţine în corul serafimilor, de unde i se 
părea surghiunit spre a ispăşi vreun păcat de trufie. 

— lată clopotniţa din Alencon, spuse cavalerul, apropiindu- 
se de trăsură. 

— O văd, răspunse scurt tânăra doamnă. 

— Ah! bun! spuse el, îndepărtându-se cu supunere servilă, 
în ciuda unei vădite nemulțumiri. 

— Mână, mână cât mai iute, spuse doamna către surugiu. 
Acum nu mai există nici o primejdie. Mână la trap întins, ba 
chiar la galop, dacă se poate. Nu ne aflăm, oare, pe 
caldarâmul din Alencon? 

Când trecură prin faţa comandantului, ea îi strigă cu o 
voce caldă: 

— Ne revedem la han, comandante. Vă aştept. 

— S-a făcut, răspunse comandantul. 

„La han! Vă aştept. Aşa-i vorbeşti mata unui şef de demi- 
brigadă?..” Şi scutură pumnul după trăsura ce duruia în 
goană pe drum. 

— Să nu crâcniţi, comandante, gradul dumneavoastră de 
general se află în mâneca ei, spuse râzând Corentin, care se 
străduia să dea galop calului ca să ajungă din urmă trăsura. 

— Ah, n-am să mă las eu cotoit de enoriaşii ăştia, mormăi 
Hulot către cei doi prieteni ai săi. Mai degrabă mi-aş zvârli 
haina de general într-un şanţ, decât s-o capăt dintr-un pat. 
Ce-or vrea orătăniile astea? Voi pricepeţi ceva? 

— O, da! zise Merle, eu ştiu că aceasta-i femeia cea mai 
frumoasă pe care am văzut-o vreodată! Cred că înţelegeţi 
greşit metafora. Poate că-i chiar soţia primului-consul? 

— Aş! Soţia primului-consul e bătrână, iar asta-i tânără, 
răspunse Hulot. De altminteri, ordinul pe care l-am primit 
de la ministru mă informează că se numeşte domnişoara de 
Verneuil. E o fostă. Ce, nu mă pricep eu la de-astea? Înainte 


de Revoluţie, toate practicau meseria asta; pe-atunci, în doi 
timpi şi trei mişcări, ajungeai şef de demi-brigadă; nu 
trebuia decât să ştii cum să le spui de vreo două-trei ori: 
Inima mea! 

VIII. 

Pe când fiecare soldat, ca să folosim expresia 
comandantului, lărgea compasul, cumplita trăsură ce slujea 
de diligenţă ajunse repede la hanul Trei mauri, situat la 
jumătatea străzii principale din Alencon. Zgomotul de 
fierărie pe care-l făcea informa haraba îl scosese pe hangiu 
în pragul uşii. Sosirea diligenţei la hanul Trei mauri era o 
întâmplare de care nimeni din Alengon n-ar fi trebuit să se 
mire; dar groaznicul eveniment de la Mortagne făcu ca ea 
să fie înconjurată de atâta lume, încât cele două călătoare, 
ca să scape de curiozitatea generală, intrară repede în 
bucătărie, inevitabila anticameră a hanurilor din întregul 
Vest; hangiul tocmai se pregătea să le urmeze, după ce 
cercetase trăsura, când surugiul îl luă de braţ. 

— Atenţiune, cetăţene Brutus, spuse el, suntem urmaţi de- 
o escortă de albaştri. Întrucât nu există nici un alt şef şi nici 
o recomandaţie oficială scrisă, eu însumi ţi le dau în seamă 
pe aceste cetăţence; şi-ţi vor plăti, fireşte, ca fostele 
prințese; aşa că... 

— Aşa că o să bem pe curând un pahar de vin împreună. 
Flăcăule, îi spuse hangiul. 

După ce aruncă o privire asupra bucătăriei afumate şi 
asupra unei mese pline de sânge de carne crudă, 
domnişoara de Verneuil se refugie, sprintenă ca o păsărică, 
în sala de alături, îngrozită de aspectul şi de mirosurile din 
bucătărie, precum şi de curiozitatea unui bucătar murdar 
şi-a unei muieruşti grase care o şi cercetaseră cu atenţie. 

— Cum să facem, nevastă? spuse hangiul. Cine naiba s-ar 
fi gândit că o să avem atâta omenet tocmai acuma? Până s- 
apuc eu să-i pregătesc o masă ca lumea, femeia aceea are 
să-şi piardă răbdarea. Pe legea mea, mi-a venit o idee: 


întrucât par persoane de neam, ce-ar fi să le propun să ia 
masa împreună cu cei pe care-i avem colo sus, ce zici? 

Când hangiul se uită după noua sosită, n-o mai văzu decât 
pe Francine, căreia îi spuse în şoaptă, conducând-o în 
fundul bucătăriei, în partea dinspre curte, ca să fie mai 
departe de cei ce ar fi putut să-l audă: 

— Dacă doamnele vor să fie servite mai acătării, lucru de 
care de altminteri nici nu mă îndoiesc, am gata pregătită 
pentru o doamnă şi pentru fiul ei o masă foarte bună. 
Călătorii aceştia nu se vor opune, de bună-seamă, să-şi 
împartă dejunul cu dumneavoastră, adăugă el cu un aer 
tainic. Sunt persoane de vază. 

Nici nu-şi isprăvise bine ultima frază, când hangiul se simţi 
bătut pe spate uşor cu o coderie de biciuşcă; se întoarse 
brusc şi văzu îndărătul lui un om mic şi îndesat, ieşit fără 
zgomot dintr-o cămăruţă de-alături, şi a cărui apariţie îi 
îngheţase de spaimă pe femeia cea grasă, pe bucătar şi pe 
ajutorul lui. Când întoarse capul, hangiul îngălbeni. 
Bondocul îşi scutură pletele ce-i acopereau cu totul fruntea 
şi ochii, se ridică în vârful picioarelor, ca să ajungă la 
urechea hangiului, şi-i spuse: 

— Ştii ce-nseamnă o prostie sau o denunţare, şi cam ce 
culoare are moneda cu care plătim noi. Suntem darnici... 

Şi la aceste cuvinte adăugă un gest ce constituia prin sine 
însuşi un comentariu înfricoşător. Deşi Francine n-avu cum 
să-l vadă pe cruntul personaj, ascuns pe după trupul vânjos 
al hangiului, ea prinse câteva cuvinte din frazele mormăite 
de el şi rămase ca lovită de trăsnet auzind sunetele răguşite 
ale unui glas breton. În clipa aceea de spaimă generală, ea 
se repezi către scundac. El, însă, parcă lunecând cu 
agilitatea unui animal sălbatic, ieşise printr-o uşă laterală 
ce da spre curte. Francine se gândi că vor fi înşelat-o 
urechile, mai ales că nu zări decât blana neagră-roşcată a 
unui urs de mărime mijlocie. Nedumerită, alergă la 
fereastră. Prin geamurile îngălbenite de fum, îl privi pe 
necunoscutul ce se ducea cu pas târşâit către grajd, înainte 


de a intra în grajd, el îndreptă doi ochi negri spre catul de 
sus al hanului şi, de-acolo, câtre trăsură, ca şi cum ar fi vrut 
să-i împărtăşească vreunui prieten o observaţie importantă 
în legătură cu acea trăsură. În ciuda cojocului său de capră, 
în urma acestei mişcări ce-i îngădui să distingă faţa 
scundacului, Francine recunoscu îndată, şi după biciu-i 
enorm, şi după mersu-i târşit, deşi sprinten la nevoie, pe 
şuanul poreclit Marche-r-lerre; îl urmări cu privirile, destul 
de greu însă, în umbra din grajd, unde el se culcă în paie 
aşezându-se într-o poziţie care să-i îngăduie să observe tot 
ce se petrecea în han. Marche-f-lerre se ghemuise în aţa 
fel încât, ţi de departe, ţi de-aproape, chiar ţi iscoada cea 
mai dibace l-ar fi luat cu uţurinţă drept un dulău de cărăuş, 
făcut covrig şi dormind cu botul pe labe. Comportarea lui 
Marche-r-Ierre îi dovedea Francinei că şuanul n-o 
recunoscuse. Or, în împrejurările delicate în care se afla 
stăpâna sa, ea nu ştiu dacă ar trebui să se bucure sau să se 
întristeze. Dar legătura misterioasă dintre ameninţarea 
făcută de şuan şi propunerea hangiului, ofertă destul de 
obişnuită la birtaşi, care caută totdeauna să scoată două 
măcinişuri dintr-un sac, îi stârni curiozitatea; părăsi 
fereastra murdară de unde privise grămada informă şi 
neagră care, în întuneric, îi indica locul ocupat de Marche- 
T-Ierre, se întoarse către hangiu şi-l văzu în atitudinea unui 
om care a făcut un pas greşit şi nu ştie cum să mai dea 
îndărăt. Vorbele şuanului îl împietriseră pe bietul om. Toată 
lumea, în Vest, cunoştea groaznicele rafinamente ale 
torturilor cu care-i pedepseau vânătorii regelui pe cei doar 
bănuiţi de vreo indiscreţie; aşa încât hangiului i se părea că 
şi simte pe gât cuţitele lor. Bucătarul privea cu spaimă vatra 
focului, unde adesea şuanii încălziseră picioarele celor care- 
i denunţaseră. Femeiuşcă cea grasă ţinea un cuţit de 
bucătărie într-o mână, în cealaltă un cartof pe jumătate 
curăţat, şi se uita năucă la soţul ei. În sfârşit, ajutorul de 
bucătar, nedumerit, încerca să afle secretul, de care habar 
n-avea, al acestei spaime tăcute. Curiozitatea Francinei 


spori, fireşte, la vederea acestei scene mute, al cărei 
principal actor era văzut de toţi, cu toate că nu se afla de 
faţă. Tânăra fată se simţi mândră de teribila putere a 
şuanului şi, deşi nu sta în firea ei cuminte să săvârşească 
meschinării de slujnică, de data aceasta era mult prea 
interesată să dezlege misterul, ca să nu profite de 
avantajele pe care le avea. 

— Ei bine, domnişoara primeşte propunerea 
dumneavoastră, spuse ea cu gravitate către hangiu, care 
păru că tresare din somn la aceste cuvinte. 

— Care? întrebă el, cu o uimire reală. 

— Care? întrebă Corentin, intrând pe uşă. 

— Care? întrebă domnişoara de Verneuil. 

— Care? întrebă un al patrulea personaj, ce se afla pe 
ultima treaptă a scării şi care veni grăbit în bucătărie. 

— Ei bine, să luăm masa împreună cu persoanele 
dumneavoastră de vază, răspunse Francine nerăbdătoare. 

— De vază, repetă cu o voce acră şi ironică personajul care 
venise pe scară. Aşa ceva, dragul meu, mi se pare o glumă 
proastă de hangiu; dar, dacă aceasta-i tânăra cetăţeancă pe 
care vrei să ne-o faci tovarăşă de masă, ar trebui să fie 
cineva nebun să refuze, preacinstite hangiu, spuse el, 
privind-o pe domnişoara de Verneuil. În lipsa mamei mele, 
accept, adăugă apoi, bătându-l pe umăr pe birtaşul 
încremenit. 

Graţioasa nesocotinţă a tinereţii mască trufia obraznică a 
cuvintelor lui, care fireşte că atraseră atenţia tuturor 
actorilor acelei scene asupra noului personaj. Hangiul luă 
atunci atitudinea lui Pilat când încerca să-şi spele mâinile 
de moartea lui lisus Cristos, se dete cu câţiva paşi îndărăt 
către dolofana-i soţie şi-i spuse la ureche: 

— Eşti martoră că, dacă se întâmplă vreo nenorocire, eu n- 
am nici o vină. Dar, până una alta, adăugă el şi mai încet, 
du-te să-l previi despre toate astea pe domnul Marche-r- 
Terre. 


Călătorul, un tânăr de talie mijlocie, purta o haină 
albastră, nişte jambiere mari, negre, înalte până sub 
genunchi, şi pantaloni de pânză tot albaştri. Uniforma 
aceasta simplă şi fără epoleţi era purtată de elevii Şcolii 
Politehnice. Dintr-o singură privire, domnişoara de Verneuil 
ştiu să distingă sub costumul acela sobru formele elegante 
şi acel nu ştiu ce care indică o nobleţe înnăscută. Destul de 
banală la întâia vedere, figura tânărului se făcea 
numaidecât remarcată prin conformaţia câtorva trăsături 
care vădeau un suflet capabil de lucruri mari. Faţa smeadă, 
părul blond şi inelat, ochii albaştri strălucitori, nasul fin, 
mişcările degajate, întreaga lui înfăţişare dovedea şi o viaţă 
călăuzită de sentimente înalte, şi obişnuinţa de a comanda. 
Semnele cele mai caracteristice ale firii sale se aflau însă în 
bărbia-i r la Bonaparte ţi în buza-i inferioară care se îmbina 
cu buza superioară conturând acea curbă graţioasă a 
frunzei de acantă de sub capitelul corintian. În aceste două 
trăsături, natura pusese un farmec irezistibil. 

— Tânărul acesta este mult prea distins pentru un 
republican, îşi zise domnişoara de Verneuil. 

A vedea toate acestea dintr-o aruncătură de ochi, a se 
simţi cuprinsă de dorinţa de a plăcea, a înclina gingaş capul 
într-o parte, a zâmbi cochet, a arunca una dintre acele 
priviri galeşe care ar aprinde până şi-o inimă moartă pentru 
iubire; a-şi pleca ochii lungi şi negri sub pleoapele mari ale 
căror gene dese şi întoarse trasară o linie neagră deasupra 
obrajilor; a căuta sunetele cele mai melodioase ale glasului 
spre a da un farmec ameţitor banalei fraze: „Vă suntem 
foarte îndatorate, domnule”; toată această manevră nu ceru 
măcar atâta timp cât este necesar pentru a o descrie. Apoi, 
domnişoara de Verneuil, adresându-se hangiului, întrebă 
care este apartamentul ei, urcă scara şi dispăru, împreună 
cu Francine, lăsând străinului sarcina să ghicească dacă 
răspunsul ei exprima o acceptare sau un refuz. 

— Cine-i femeia asta? îl întrebă atunci elevul de la Şcoala 
Politehnică pe hangiul nemişcat şi tot mai uluit. 


— Este cetăţeana Verneuil, o fostă, răspunse acru 
Corentin, măsurându-l pe tânăr cu gelozie! Ce vrei cu ea? 

Necunoscutul, fredonând un cântec republican, ridică 
trufaş capul spre Corentin. Cei doi tineri se priviră o clipă 
ca doi cocoşi gata să se încaiere, şi privirea aceasta făcu să 
izbucnească între ei o ură veşnică. Pe cât de sinceri erau 
ochii albaştri ai militarului, pe-atât se arătau de plini de 
răutate şi de prefăcătorie ochii verzi ai lui Corentin; unul 
poseda prin naştere manierele nobile, celălalt n-avea decât 
nişte ifose insinuante: unul se avânta, celălalt se strecura; 
unul impunea respect, celălalt se străduia să-l obţină; unul 
părea că spune: „Să cucerim! a celălalt: „Să împărţim”. 

— Cetăţeanul du Gua Saint-Cyr e aici? zise un ţăran, 
intrând în salon. 

— Ce vrei de la el? răspunse tânărul, venind către ţăran. 

Țăranul îl salută până la pământ şi îi înmână o scrisoare pe 
care tânărul politehnician, după ce o citi, o aruncă în foc. 
Drept orice răspuns, înclină din cap, iar ţăranul plecă. 

— Pe cât se pare, vii de la Paris, cetăţene? spuse atunci 
Corentin, apropiindu-se de străin, cu o oarecare 
dezinvoltură în gesturi şi cu un aer mieros şi slugarnic, ce 
părură a-i fi de nesuportat cetăţeanului du Gua. 

— Da, răspunse el scurt. 

— Şi, fără îndoială, ţi s-a făgăduit vreun grad în artilerie? 

— Nu, cetăţene, în marină. 

— A, te duci la Brest? întrebă Corentin pe un ton 
nepăsător. 

Dar tânărul marinar făcu brusc stânga-mprejur, fără să-şi 
dea osteneala să răspundă, şi spulberă repede frumoasele 
speranţe pe care înfăţişarea sa o făcuse pe domnişoara de 
Verneuil să le nutrească. Se interesă de mâncăruri cu o 
plăcere copilărească, îl întrebă pe bucătar şi pe hangiţă 
despre felul cum le gătiseră, se minună de obiceiurile din 
provincie, ca un parizian smuls din fermecata lui găoace, 
manifestă nişte sclifoseli de domnişorică şi, în sfârşit, arătă 
cu atât mai puţin caracter cu cât înfăţişarea şi manierele lui 


păreau a dovedi mai mult. Corentin zâmbi a silă, văzându-l 
ce strâmbătură făcu atunci când gustă cel mai bun cidru 
din Normandia. 

— Ptiu! exclamase el, cum puteţi să înghiţiţi aşa ceva, 
oameni buni? Există prin părţile astea destule lucruri de 
băut şi de mâncat! Republica are mare dreptate să nu se- 
ncreadă într-o provincie unde strugurii se culeg bătându-i 
cu prăjina şi unde călătorii sunt pândiţi şi împuşcaţi pe 
drumuri. Nu cumva să ne mai puneţi pe masă vreo carafă 
cu doctoria asta; daţi-ne nişte vin adevărat, de Bordeaux, 
alb sau roşu. Şi, mai cu seamă, vedeţi dacă a fost făcut focul 
cum trebuie colo sus! Oamenii ăştia îmi fac impresia că au 
cam rămas în urmă cu civilizaţia. Ah! reluă el, suspinând, nu 
există decât un Paris pe lume, şi-i mare păcat că nu poate fi 
luat pe mare! Cum, măi strică-sos, spuse el bucătarului, 
torni oţet în tocana asta de pui, când ai lămâi acolo?!.. lar 
dumneavoastră, doamnă hangiţă, mi-aţi dat nişte 
cearceafuri aşa de groase, încât n-am putut să-nchid ochii 
toată noaptea. 

Pe urmă, începu să se joace cu un baston solid, executând 
cu o atenţie copilărească nişte mişcări care, prin mai multa 
sau mai puţina lor desăvârşire şi abilitate, demonstrau 
treapta mai mult sau mai puţin onorabilă pe care un tinerel 
o deţinea în clasa incroyabililor. 

— Şi cu muscadini ca ăsta, îi spuse Corentin confidenţial 
hangiului, iscodindu-i chipul, vor să refacă marina 
Republicii? 

— Individul ăsta, spunea tânărul marinar la urechea 
hangiţei, e vreo iscoadă de-a lui Fouche, are pecetea poliţiei 
gravată pe chip şi aş jura că pata care i se mai vede pe 
bărbie e de prin noroaiele Parisului. Dar, la o pisică bună, 
un bun... 

În acea clipă, o doamnă, în întâmpinarea căreia marinarul 
se îndreptă cu toate semnele unui respect vădit, intră în 
bucătăria hanului. 


— Scumpă mamă, spuse el, iată-te în sfârşit. Mi se pare că, 
în lipsa ta, am recrutat nişte comeseni. 

— Comeseni? Ce nebunie! îi răspunse ea. 

— Este domnişoara de Verneuil, adăugă el în şoaptă. 

— A pierit pe eşafod, după dezastrul de la Savenay; venise 
la Mans, ca să-l salveze pe fratele ci, prinţul de Loudon, îi 
spuse tare mama sa. 

— Vă înşelaţi, doamnă, zise Corentin dulce, accentuând 
cuvântul doamnă; există două domnişoare de Verneuil, 
marile case au totdeauna mai multe ramuri. 

Străina, surprinsă de o asemenea familiaritate, se trase 
înapoi cu câţiva paşi, ca pentru a-i cerceta pe neaşteptatul 
interlocutor; îşi opri asupra lui ochii negri, plini de acea 
perspicacitate rapidă, atât de firească la femei, şi păru că 
vrea să descopere cu ce scop afirmase el existenţa 
domnişoarei de Verneuil. În acelaşi timp, Corentin, 
cercetând-o pe doamnă cu coada ochiului, o despuia de 
toate bucuriile maternității, pentru a i le acorda pe cele ale 
dragostei; galant, el îi refuza fericirea de-a avea un fiu de 
douăzeci de ani unei femei al cărei ten minunat, ale cărei 
sprâncene arcuite şi destul de lungi, ale cărei gene încă 
tinereşti constituiră obiectul admiraţiei lui, şi al cărei păr 
negru şi îmbelşugat, despărţit în două printr-o cărare pe 
mijloc, scotea în evidenţă frumuseţea unui cap inteligent. 
Uşoarele riduri de pe frunte, departe de a dezvălui anii, 
trădau pasiuni tinereşti; şi, dacă ochii pătrunzători erau 
uşor adumbriţi, nu se ştia dacă această umbră se datora 
oboselii călătoriei sau prea desei frecventări a plăcerilor. În 
sfârşit, Corentin observă că necunoscuta era îmbrăcată cu o 
manta de stofă englezească şi că aspectul pălăriei sale, fără 
îndoială străină, nu se încadra în niciuna dintre modele 
denumite greceşti, care pe-atunci dominau încă toaletele 
pariziene. Corentin era o fiinţă înclinată din fire să 
presupună totdeauna răul, mai degrabă decât binele, aşa 
încât îşi făuri pe dată o sumedenie de gânduri în legătură 
cu civismul celor doi călători. La rându-i, doamna, care şi ea 


îşi făcuse cu tot atâta rapiditate observaţiile sale asupra 
persoanei lui Corentin, se întoarse către fiul ei cu un aer 
semnificativ, destul de precis tălmăcit prin cuvintele: „Cine-i 
caraghiosul ăsta? E de teapa noastră? u La întrebarea 
aceasta, pusă în gând, tânărul marinar răspunse printr-o 
atitudine, printr-o privire şi printr-un gest cu mâna care 
spuneau: „Nu ştiu, pe legea mea, nimic, şi-mi pare încă şi 
mai suspect decât crezi”. Pe urmă, lăsând mamei sale 
sarcina să dezlege misterul, se întoarse către hangiţă şi-i 
spuse la ureche: 

— Încearcă să afli cumva cine este zevzecul ăsta, dacă o 
însoţeşte într-adevăr pe acea domnişoară, şi pentru ce. 

— Aşadar, zise doamna du Gusa, privindu-l pe Corentin, tu, 
cetăţene, eşti sigur că domnişoara de Verneuil există? 

— Există tot atât de sigur, în carne şi în oase, doamnă, ca 
şi cetăţeanul du Gua Saint-Cyr. 

Răspunsul ascundea în sine o ironie adâncă, al cărei tâlc 
nu-l cunoştea decât doamna, şi oricare alta, în locul ei, s-ar 
fi zăpăcit. Fiul său îl privi deodată ţintă pe Corentin, care-şi 
scotea calm ceasul, fără să pară că s-ar gândi cumva la 
tulburarea pe care o pricinuise răspunsul lui. Doamna, 
neliniştită şi curioasă să afle cât mai repede dacă fraza 
ascundea vreo viclenie sau dacă nu cumva se datora numai 
întâmplării, îi spuse lui Corentin, cu aerul cel mai natural: 

— Dumnezeule, ce nesigure sunt drumurile! Pe noi ne-au 
atacat şuanii dincolo de Mortagne. Fiul meu era cât pe-aci 
să-şi piardă zilele acolo; pe când mă apăra, două gloanţe i- 
au trecut prin pălărie. 

— Cum, doamnă, dumneavoastră eraţi în poştalionul pe 
care l-au prădat briganzii, cu toate că era escortat, şi care 
chiar acum a fost adus aici? Atunci dumneavoastră trebuie 
să cunoaşteţi trăsura! Mi s-a spus, când am trecut prin 
Mortagne, că şuanii care au atacat diligenţa erau în număr 
de două mii şi că toată lumea a pierit, chiar şi călătorii. la 
uite cum se scrie istoria! 


Tonul flecar pe care-l luă Corentin şi aerul lui nerod îl 
făcură în acea clipă să semene perfect cu vreun băştinaş de 
prin vreun fund de provincie, care recunoştea cu durere 
falsitatea unei noi politici. „Vai, doamnă, continuă el, dacă 
aşa de aproape de Paris sunt asasinați călătorii, gândiţi-vă 
ce primejdioase trebuie să fie drumurile din Bretania! Pe 
legea mea, mai bine mă-ntorc la Paris, nu mai am chef să 
merg mai departe.” 

— Domnişoara de Verneuil e frumoasă, e tânără? întrebă 
doamna, cuprinsă de un gând subit, adresându-se hangiţei. 

În acea clipă, hangiul întrerupse conversaţia, ale cărei 
înţelesuri ascundeau o anume cruzime pentru cele trei 
personaje, anunțând că masa a fost pusă. Tânărul marinar îi 
oferi mamei sale mâna, cu o familiaritate prefăcută, ce 
confirma bănuielile lui Corentin, căruia îi spuse destul de 
tare, pe când se îndrepta spre scară: 

— Cetăţene, dacă o însoţeşti pe cetăţeanca Verneuil şi 
dacă ea acceptă propunerea hangiului, nu te sfii... 

Deşi cuvintele acestea fură rostite pe un ton rece şi prea 
puţin îmbietor, Corentin urcă. Tânărul strânse cu putere 
mâna doamnei şi, când se aflară la o depărtare de vreo 
şapte-opt paşi de parizian: 

— lată, şopti el, la ce primejdii lipsite de glorie ne expun 
hotărârile tale necugetate! Dacă vom fi descoperiţi, cum 
vom izbuti să scăpăm? Şi ce rol mă faci să joc? 

Tustrei intrară într-o încăpere destul de mare. Nu era 
nevoie să fi umblat prea mult prin Vest ca să-ţi dai seama că 
hangiul, pentru a-şi găzdui oaspeţii, pusese la bătaie tot ce 
avea mai de preţ şi desfăşurase un lux cu totul neobişnuit. 
Masa era servită destul de îngrijit. Un foc straşnic alungase 
răceala din odăi. În sfârşit, faţa de masă, scaunele, vesela 
nu erau chiar murdare. Aşa încât Corentin înţelese că 
hangiul se făcuse, spre a ne servi de o expresie populară, 
luntre şi punte, ca să fie pe placul străinilor. 

— Deci, îşi zise spionul, aceste persoane nu sunt ceea ce 
vor să pară. Neicuşorul ăsta e isteţ; îl socoteam un 


prostănac, însă acum îl cred tot atât de dibaci ca şi mine. 

Tânărul marinar, mama sa şi Corentin o aşteptară pe 
domnişoara de Verneuil, pe care hangiul se duse s-o anunţe. 
Frumoasa călătoare nu se arătă însă. Politehnicianului nu-i 
prea venea să creadă că ea ar face nazuri, se ridică 
fredonând Să veghem la salvarea Imperiului şi se îndreptă 
spre camera domnişoarei de Verneuil, stăpânit de ambiția 
de a înfrânge reticenţele invitatei şi de a o aduce cu el. 
Poate că voia să-şi limpezească bănuielile ce-l frământau, 
sau poate că îşi încerca faţă de această necunoscută 
puterea pe care orice bărbat are pretenţia s-o exercite 
asupra unei femei frumoase. 

— Dacă ăsta e republican, îşi zise Corentin când îl văzu 
ieşind, primesc să fiu spânzurat! Are în umeri mişcările 
oamenilor de la curte... Iar dacă asta-i maică-sa, îşi mai zise 
el, privind-o pe doamna du Gua, eu sunt papa de la Roma! îi 
ţin de şuani. la să cercetăm noi cam care li-i calitatea. 

IX. 

Nu peste mult timp, uşa se deschise şi tânărul marinar 
apăru, ţinând-o de mână pe domnişoara de Verneuil, pe 
care-o conduse la masă cu o satisfacţie plină de curtoazie. 
Ora ce se scursese nu trecuse zadarnic pentru diavol. 
Ajutată de Francine, domnişoara de Verneuil se înarmase 
cu un costum de călătorie mult mai de temut, poate, decât o 
toaletă de bal. Simplitatea lui avea acel farmec ce izvorăşte 
din arta cu care o femeie, suficient de frumoasă ca să se 
poată lipsi de podoabe, ştie să-şi reducă toaleta până la a o 
face doar un ornament secundar. Purta o rochie verde, bine 
croită, şi un spenţer37 împodobit cu brandenburguri, care 
îi reliefau formele trupului cu o ostentaţie cam nepotrivită 
unei tinere fete, şi lăsau să i se vadă talia zveltă, pieptul 
suplu şi mişcările graţioase. Intră zâmbitoare, cu acea 
gingăşie firească femeilor care pot să arate o gură 
trandafirie cu dinţi frumoşi şi sclipitori ca porţelanul, iar pe 
obraji două gropiţe dulci, ca de copil. Fără gluga care, la 
întâia ei apariţie la han, o ascunsese aproape cu totul 


privirilor tânărului marinar, ea ştiu cu iscusinţă să se 
folosească de miile de artificii mărunte, atât de 
neînsemnate în aparenţă, prin care o femeie face să 
strălucească şi să fie admirate toate farmecele şi toate 
gingăşiile chipului ei. Armonia dintre manierele şi toaleta sa 
o întinereau atât de mult, încât doamna du Gua se socoti 
exagerată dându-i douăzeci de ani. Cochetăria acelei 
toalete, făcută evident pentru a plăcea, e de la sine înţeles 
că insuflă multe nădejdi tânărului; domnişoara de Verneuil 
însă îl salută cu o uşoară înclinare din cap, fără să se uite la 
el, şi păru a-l părăsi cu o nepăsare distrată, care îl 
descumpăni. Rezerva domnişoarei nu păru, în ochii 
străinilor, nici ca o precauţie, nici ca o cochetărie, ci mai 
degrabă ca o indiferenţă, firească ori prefăcută. Expresia 
de nevinovăție pe care călătoarea ştiu s-o dea feţei sale o 
făcu de nepătruns. Ea nu lăsă să se întrevadă că ar urmări 
vreun triumf anume şi părea înzestrată cu acele maniere 
frumoase ce seduc şi care şi amăgiseră amorul-propriu al 
junelui marinar. Aşa încât acesta se reaşeză, cu o oarecare 
ciudă, pe scaunul lui. 

Domnişoara de Verneuil o luă pe Francine de mână şi, 
adresându-se doamnei du Gua: 

— Doamnă, spuse, cu un glas alintător, veţi avea oare 
bunătatea să îngăduiţi acestei fete, care pentru mine este 
mai degrabă o prietenă decât o slujnică, să ia masa 
împreună cu noi? În vremurile acestea de prăpăd, 
devotamentul nu se poate plăti decât cu inima şi, de altfel, 
oare nu aceasta-i tot ce ne-a mai rămas? 

Doamna du Gua răspunse ultimei fraze, rostită în şoaptă, 
printr-o jumătate de reverență puţin cam ceremonioasă, 
care dezvăluia nemulţumirea ei de a fi întâlnit o femeie atât 
de frumoasă. Apoi, aplecându-se spre urechea fiului său: 

— Oh, vremuri de prăpăd, devotament, doamnă şi slujnică! 
spuse ea; asta nu-i domnişoara de Verneuil, trebuie să fie 
vreo fată trimisă de Fouche. 


Oaspeţii tocmai se aşezau la masă, când domnişoara de 
Verneuil îl zări pe Corentin, care continua să supună unei 
analize severe pe cei doi necunoscuţi, destul de îngrijoraţi 
de privirile lui: 

— Cetăţene, îi spuse ea, fără îndoială că eşti prea bine 
crescut ca să-mi urmăreşti în felul acesta fiecare pas. 
Trimiţându-mi părinţii la eşafod, Republica n-a avut 
mărinimia să-mi dea un tutore. Dacă, printr-o 
nemaipomenită galanterie cavalerească, m-ai întovărăşit, 
fără voia mea - şi scoase un suspin - sunt hotărâtă să nu 
îngăduiesc ca grijile ocrotitoare cu care eşti aşa de darnic 
să ajungă să-ţi pricinuiască vreo stânjeneală. Aici sunt în 
siguranţă, poţi, deci, să mă părăseşti. 

Şi-i aruncă o privire cruntă şi dispreţuitoare. Fu înţeleasă: 
Corentin îşi reprimă un surâs care aproape că-i încreţise 
colţurile buzelor viclene şi o salută respectuos. 

— Cetăţeană, spuse el, pentru mine va fi întotdeauna o 
cinste să te slujesc. Frumuseţea este singura regină pe care 
un adevărat republican poate s-o slujească bucuros! 

Când îl văzu plecat, ochii domnişoarei de Verneuil 
străluciră de o bucurie aşa de naivă, o privi pe Francine cu 
un zâmbet de înţelegere plin de atâta fericire, încât doamna 
du Gusa, din prudentă cum era, devenind geloasă, se simţi 
înclinată să-şi alunge bănuielile pe care frumuseţea 
desăvârşită a domnişoarei de Verneuil i le provocase. 

— Poate că este într-adevăr domnişoara de Verneuil, spus 
ea la urechea fiului său. 

— Dar escorta? îi răspunse tânărul, pe care ciuda îl făcea 
înţelept. Oare domnişoara e prizonieră sau protejată, 
prietenă sau vrăjmaşă a regimului? 

Doamna du Gua clipi din ochi, ca pentru a spune că va şti 
ea să lămurească repede acest mister. Plecarea lui Corentin 
păru, totuşi, că domolise neîncrederea marinarului, al cărui 
chip îşi pierdu expresia severă, şi se uită spre domnişoara 
de Verneuil cu nişte priviri în care se vădea o dragoste 
nestăpânită pentru femei, fără respectuoasa înflăcărare a 


unui început de afecţiune. Tânăra deveni atunci, şi mai 
circumspectă şi îşi îndreptă toate cuvintele prietenoase 
numai către doamna du Gua. Tânărul, mâniindu-se pe sine 
însuşi, încercă, în amarnica-i ciudă, să se prefacă şi el tot 
atât de nepăsător. Domnişoara de Verneuil nu păru să bage 
de seamă schimbarea lui şi se arătă simplă - fără sfiiciune, 
rezervată - fără prefăcătorie. Aşadar, întâlnirea acestor 
persoane, ce nu păreau menite să se împrietenească, nu 
stârni vreo simpatie deosebită. Ba chiar se făcu simțită un 
fel de stânjeneală care spulbera întreaga plăcere la care 
domnişoara de Verneuil şi tânărul marinar se aşteptau cu o 
clipă mai înainte. Femeile însă păstrează între ele un tact 
atât de minunat al convenienţelor, nişte legături aşa de 
intime sau dorinţa unor emoţii atât de vii, încât totdeauna 
ştiu cum să spargă gheaţa în atare împrejurări. Dintr-o 
dată, de parcă cele două frumoase convive ar fi avut acelaşi 
gând, începură să-l tachineze pe unicul lor cavaler, 
întrecându-se să-i arunce tot felul de ironii, de aluzii şi de 
drăgălăşenii; această preocupare comună le făcea să se 
simtă mai în largul lor. O privire ori un cuvânt care, scăpat 
în clipele de stânjeneală, capătă un anume sens, deveneau 
acum fără importanţă. Pe scurt, după o jumătate de oră, 
cele două femei, oricât de duşmance în taină, părură a fi 
cele mai bune prietene de pe lume. Tânărul marinar se 
surprinse atunci înciudându-se din pricina glumelor 
domnişoarei de Verneuil, tot atâta cât se supărase de 
rezerva ei de mai înainte. Era aşa de contrariat, încât 
regreta, cu o mânie surdă, că a acceptat să-şi împartă masa 
cu ea. 

— Doamnă, spuse domnişoara de Verneuil către doamna 
du Gua, fiul dumneavoastră e totdeauna trist a acum? 

— Domnişoară, răspunse el, mă întrebam la ce oare 
serveşte o fericire ce se va spulbera în curând. Secretul 
mâhnirii mele provine din prea via plăcere pe care-o simt. 

— Ia uite, observă ea râzând, ce madrigaluri, în care se 
simte mai degrabă curtea regală, decât Şcoala Politehnică!.. 


— N-a făcut decât să exprime un gând destul de firesc, 
domnişoară, spuse doamna du Gua, care avea motivele ei s- 
o facă pe necunoscută puţin bănuielnică. 

— Atunci, hai, râdeţi! reluă domnişoara de Verneuil, 
zâmbindu-i tânărului. Cum sunteţi, oare, când plângeţi, 
dacă ceea ce vă place să numiţi o fericire vă întristează aşa? 

Zâmbetul ei, însoţit de o privire provocatoare ce spulbera 
armonia acelei măşti de candoare, îi dădu iar oarecare 
speranţă marinarului. Dar, conform cu firea sa, care o 
îndeamnă pe femeie totdeauna să facă fie prea mult, fie 
prea puţin, domnişoara de Verneuil părea când cucerită de 
junele politehnician printr-o scurtă privire în care ardeau 
fermecătoare făgăduieli de iubire, când opunea deodată 
galantelor lui expresii o reţinere rece şi severă; viclenie 
banală, sub care femeile îşi ascund adevăratele simţăminte. 
O clipă, una singură, în care fiecăruia i se păruse că-l va 
putea surprinde pe celălalt cu pleoapele coborâte, ei îşi 
comunicară adevăratele gânduri; îşi ascunseră însă privirile 
cu tot atâta repeziciune cu câtă îşi dezvăluiseră acea lumină 
ce le tulbură sufletele fulgerându-le. 

Stânjeniţi de faptul că îşi spuseseră atâtea lucruri printr-o 
singură privire, nu mai îndrăzniră să se uite unul la altul. 
Domnişoara de Verneuil, dornică să-i arate necunoscutului 
că se înşală, se închise iarăşi într-o politeţe rece, şi păru 
chiar că abia aşteaptă sfârşitul mesei. 

— Domnişoară, trebuie să fi suferit mult în închisoare? o 
întrebă doamna du Gua. 

— Vai, doamnă, mi se pare că nici n-am încetat să fiu tot 
acolo. 

— Escorta dumneavoastră e pusă ca să vă protejeze, 
domnişoară, sau ca să vă supravegheze?.. Sunteţi preţuită 
sau sunteţi suspectată de Republică? 

Domnişoara de Verneuil înţelese instinctiv că persoana sa 
suscita prea puţin interesul doamnei du Gua, aşa încât 
întrebarea o sperie. 


— Doamnă, îi răspunse, nu ştiu foarte exact caro este în 
prezent natura relaţiilor dintre mine şi Republică. 

— Veţi fi făcând-o, poate, să tremure, zise tânărul, cu 
oarecare ironie. 

— De ce să nu respectăm secretele domnişoarei? spuse 
doamna du Gua. 

— Ah, doamnă, secretele unei tinere, care încă n-a 
cunoscut din viaţă decât nenorocirile, nu sunt prea 
interesante. 

— Dar, adăugă doamna du Gusa, ca să continue o 
conversaţie din care ar fi putut afla ceea ce voia să ştie, 
primului-consul pare să aibă cele mai bune intenţii. Oare nu 
urmează, zice-se, să pună capăt aplicării legii împotriva 
emigranților? 

— E adevărat, doamnă, răspunse ea, poate cam cu prea 
multă vioiciune; dar, atunci, pentru ce răzvrătim Vandeea şi 
Bretania? De ce să fie incendiată Franţa?.. 

Acest strigăt generos, prin care părea că-şi face un reproş 
sie-însăşi, îl făcu pe marinar să tresară. O privi foarte atent 
pe domnişoara de Verneuil, dar nu izbuti să descopere pe 
faţa ei nici ură, nici iubire. Obrazul fetei, al cărui colorit 
dovedea nobleţe, era de nepătruns. O curiozitate de 
neînfrânt îl apropie deodată de această fiinţă neobişnuită, 
către care de la început se simţise atras printr-o puternică 
dorinţă. 

— Dar dumneavoastră, doamnă, mergeţi la Mayenne? 
întrebă ea, după o scurtă pauză. 

— Da, domnişoară, răspunse tânărul, pe un ton întrebător. 
— Ei bine, doamnă, continuă domnişoara de Verneuil, de 
vreme ce fiul dumneavoastră se află în serviciul Republicii... 

Rosti aceste cuvinte cu un aer nepăsător în aparenţă, 
aruncând însă asupra celor doi necunoscuţi una dintre 
acele priviri furişe pe care numai femeile şi diplomaţii le 
stăpânesc. 

— De bună-seamă că vă e teamă de şuani? reluă ea; o 
escortă nu-i de disprețuit. Întrucât am devenit aproape 


tovarăşi de călătorie, haideţi împreună cu noi până la 
Mayenne. 

Fiul şi mama şovăiră şi părură a se consulta. 

— Nu ştiu, domnişoară, răspunse tânărul, dacă este destul 
de prudent să vă mărturisim că interese de o mare 
importanţă ne impun să fim prezenţi astă-noapte în 
împrejurimile Fougcres-ului, ţi că încă n-am găsit mijlocul 
de transport necesar; femeile sunt însă aşa de mărinimoase 
din fire, încât m-aş ruşina să nu am încredere în 
dumneavoastră. Totuşi, adăugă el, înainte de a ne 
încredința în mâinile dumneavoastră, suntem datori cel 
puţin să ştim dacă vom putea sa ieşim din ele teferi şi 
nevătămaţi. Sunteţi oare regina ori sclava escortei 
dumneavoastră de republicani? Scuzaţi francheţea unui 
tânăr marinar, dar situaţia dumneavoastră nu mi se pare 
deloc firească... 

— Trăim într-un timp, domnule, când nimic din ce se 
întâmplă nu este firesc. Aşa încât, puteţi accepta fără 
teamă, credeţi-mă, zău. Şi, mai ales, adăugă ea subliniindu- 
şi cuvintele, n-aveţi să vă temeţi de nici o viclenie faţă de o 
propunere făcută deschis de către cineva care nu 
împărtăşeşte în nici un fel urile politice. 

— O asemenea călătorie nu va fi lipsită de primejdia, 
remarcă el, punând în privire o sclipire ce da un anume tâlc 
banalului răspuns. 

— De ce v-aţi şi teme? întrebă ea, cu un zâmbet şiret; eu 
nu văd nici un pericol, pentru nimeni. 

— Femeia care vorbeşte astfel să fie, oare, tot cea a cărei 
privire împărtăşea dorinţele mele? îşi zicea tânărul. Ce 
accent! Îmi întinde vreo cursă. 

În acea clipă, ţipătul clar şi pătrunzător al unei cucuvăi, ce 
părea aciuată chiar deasupra hornului, răsună ca o 
prevestire întunecată. 

— Ce-i asta? zise domnişoara de Verneuil. Călătoria 
noastră nu începe sub semne bune. Dar cum de există 


cucuvăi care cântă în plină zi? întrebă ea, făcând un gest de 
uimire. 

— Se-ntâmplă uneori, spuse rece tânărul. Domnişoară, 
reluă el, poate că v-am purta ghinion. Nu la asta vă gândiţi? 
Să nu călătorim, deci, împreună. 

Cuvintele lui fuseseră rostite cu un calm şi cu o rezervă 
care-o surprinseră pe domnişoara de Verneuil. 

— Domnule, spuse ea, cu o sfidare pur aristocratică, sunt 
departe de a vrea să vă contrazic. Să ne păstrăm fărâma de 
libertate pe care ne-o mai lasă Republica. Dacă doamna ar 
fi singură, aş insista... 

Paşi grei de militar răsunară pe coridor şi comandantul 
Hulot intră cu o înfăţişare posomorâtă. 

— Poftiţi aici, colonele, spuse zâmbind domnişoara de 
Verneuil, arătându-i cu mâna un scaun de lângă ea. Să ne 
ocupăm, de vreme ce aşa trebuie, de afaceri de Stat. Dar de 
ce sunteţi atât de posac? Ce-aveţi? Există cumva pe-aici 
şuani? 

Comandantul rămase cu gura căscată, scrutându-l cu o 
atenţie deosebită pe tânărul necunoscut. 

— Mamă, mai vrei puţin iepure? Domnişoara, n-aţi mâncat 
nimic, spunea marinarul către Francine, ocupându-se de 
tovarăşele sale de masă. 

Dar figura surprinsă a lui Hulot şi nedumerirea 
domnişoarei de Verneuil erau de o gravitate extremă şi ar fi 
fost primejdios să nu le ia în seamă. 

— Ce-i, comandante? Nu cumva mă cunoşti? zise brusc 
tânărul. 

— Poate, răspunse republicanul. 

— Într-adevăr, cred că te-am văzut pe la şcoală. 

— N-am fost niciodată la vreo şcoală, replică brusc 
comandantul. Şi, mă rog, cam de pe la ce şcoală-ai ieşit? 

— De la Şcoala Politehnică. 

— Aha, aha! Da, din cazarma aia, unde vor să fabrice 
militari În dormitoare comune, răspunse comandantul, a 


cărui aversiune faţă de ofiţerii ieşiţi din acea pepinieră 
savantă era nemărginită. Şi-n ce corp activezi? 

— În marină. 

— A, zise Hulot, râzând răutăcios. Mulţi elevi din şcoala aia 
ai văzut tu în marină? De-acolo, reluă el eu un accent grav, 
nu ies decât ofiţeri de artilerie şi de geniu. 

Tânărul rămase netulburat. 

— Cu mine s-a făcut o excepţie, datorită numelui pe care-l 
port, răspunse el. În familia mea, toţi am fost marinari. 

— A, reluă Hulot, şi care-i numele tău de familie, cetăţene? 

— Du Gua Saint-Cyr. 

— Aşadar, n-ai fost asasinat la Mortagne? 

— Ah, n-a lipsit mult! spuse grăbit doamna du Gua, fiul 
meu a primit două gloanţe... 

— Ai actele la tine? zise Hulot, fără s-o asculte pe mamă. 

— Nu cumva vrei să le buchiseşti? întrebă sfidător tânărul 
marinar, ai cărui ochi albaştri, plini de maliţie, cercetau pe 
rând chipul sumbru al comandantului şi pe cel al 
domnişoarei de Verneuil. 

— Nu cumva un ageamiu ca tine vrea, aşa, ca din 
întâmplare, să mă ia peste picior? Hai, dă-mi hârtiile, sau 
urmează-mă! 

— Ho, ho, frate dragă! Nu sunt un fluieră-vânt. Aşadar, 
sunt nevoit să-ţi răspund! Dar tu cine eşti? 

— Comandantul departamentului, replică Hulot. 

— O, atunci cazul meu poate deveni foarte grav. Sunt prins 
cu arma în mână. 

Şi îi întinse comandantului un pahar cu vin de Bordeaux. 

— Nu mi-e sete, răspunse Hulot. Hai, ia să-ţi vedem actele. 

În acea clipă, un zăngănit de arme şi paşi de soldaţi 
răsunară în stradă; Hulot se apropie de fereastră şi luă o 
înfăţişare satisfăcută, care-o făcu pe domnişoara de 
Verneuil să tresară. Semnul acesta de interes îl bucură pe 
tânăr, a cărui figură devenise rece şi distantă. După ce se 
scotoci în buzunarul hainei, scoase un portofel elegant şi-i 
prezentă comandantului hârtiile pe care Hulot începu să le 


citească încet, comparând semnalmentele de pe paşaport 
cu figura călătorului suspect. În timp ce Hulot cerceta 
actele, ţipătul de cucuvaie reîncepu; de data aceasta însă 
nu fu greu să se distingă în el accentul şi tonurile unui glas 
omenesc. Cu un aer iscoditor, comandantul îi înapoie atunci 
tânărului hârtiile. 

— 'Toate-s bune şi frumoase, dar trebuie să mă urmezi la 
district. Mie nu prea-mi place muzica! 

— Pentru ce să-l duceţi la district? întrebă domnişoara de 
Verneuil, cu o voce tremurată. 

— Drăguţă domnişoară, răspunse comandantul, făcând 
schima lui obişnuită, nu vă priveşte pe dumneavoastră. 

Iritată de tonul şi de expresia bătrânului militar, ca şi, mai 
ales, de felul în care era umilită astfel în faţa unui bărbat 
care-o plăcuse, domnişoara de Verneuil se ridică, lepădă 
brusc atitudinea de candoare şi de modestie în care se 
arătase până atunci, obrazul i se împurpură şi ochii-i 
străluciră. 

— Spune-mi, tânărul acesta a satisfăcut tot ceea ce 
pretinde legea? exclamă ea, stăpânit, dar şi cu un fel de 
tremur în glas. 

— Da, în aparenţă, răspunse ironic Hulot. 

— Ei bine, nu vă cer decât să-i daţi pace, în aparenţă, 
reluă ea. Vă temeţi să nu vă scape? N-a veţi decât să-l 
escortaţi laolaltă cu mine până la Mayenne, va lua loc în 
trăsură împreună cu mama sa... Nici o obiecţie, vă rog! Ei 
bine, cum!.. reluă ea, văzându-l pe Hulot care-şi îngădui să 
facă mica-i grimasă, tot îl mai socotiți suspect? 

— Oarecum, pare-mi-se. 

— Şi-atunci, ce vreţi să faceţi cu el? 

— Nimic altceva, decât să-i bag oleacă minţile-n cap... E 
cam zăpăcit, reluă comandantul cu ironie. 

— Vă arde de glumă, colonele? exclamă domnişoara de 
Verneuil. 

— Hai, camarade! spuse comandantul, făcându-i semn cu 
capul marinarului; hai să lichidăm! 


La această obrăznicie a lui Hulot, domnişoara de Verneuil 
deveni calmă şi zâmbi. 

— Staţi pe loc, spuse ea tânărului, apărându-l cu un gest 
plin de măreție. 

— O, frumoasă figură! spuse marinarul la urechea mamei 
sale, care îşi încruntă sprâncenele. 

Ciuda şi mii de alte sentimente iritate, dar stăpânite, 
aşternură un farmec nou pe chipul pariziencei. Francine, 
doamna du Gua, fiul ei se ridicaseră cu toţii. Domnişoara de 
Verneuil se aşeză dârză între ei şi comandantul ce surâdea, 
şi îşi descheie zorită două brandenburguri de la spenţer. 
Apoi, acţionând sub impulsul acelei orbiri care le cuprinde 
pe femei atunci când sunt lezate grav în amorul lor propriu, 
dar şi încântată ori nerăbdătoare să-şi exercite puterea, 
asemenea unui copil abia aşteptând să-şi încerce noua 
jucărie căpătată, ea îi prezentă mândră comandantului o 
scrisoare deschisă. 

— Citiţi, îi spuse, cu un zâmbet sardonic. 

Se întoarse apoi către tânăr, căruia, în beţia triumfului, îi 
aruncă o privire în care şiretenia se îmbina cu o expresie de 
dragoste. Frunţile amândurora se luminară; bucuria le 
coloră feţele agitate, şi mii de gânduri contradictorii se 
stârniră în sufletele lor. Printr-o singură privire, doamna du 
Gua păru să atribuie mai mult iubirii decât carităţii 
generozitatea domnişoarei de Verneuil, şi sigur că avea 
dreptate. Drăgălaşa călătoare mai întâi se înroşi, pe urmă 
îşi cobori cu modestie pleoapele, ghicind tot ceea ce spunea 
privirea aceea de femeie. Faţă de o asemenea învinuire 
primejdioasă, ea înălţă apoi semeaţă capul, înfruntând 
privirile tuturor. Comandantul, împietrit, înapoie scrisoarea 
contrasemnată de miniştri, şi care ordona tuturor 
autorităţilor să se supună dispoziţiilor acestei misterioase 
persoane; îşi trase însă sabia din teacă, o luă, o frânse de 
genunchi şi o zvârli la pământ. 

— Domnişoară, dumneavoastră desigur ştiţi prea bine ce- 
aveţi de făcut; dar un republican îşi are ideile şi mândria 


lui, spuse el. Nu pot să slujesc unde comandă fetele 
frumoase; chiar din această seară, voi înainta demisia mea 
primului consul, şi alţii, nu Hulot, vor fi supuşii 
dumneavoastră. Eu, acolo unde nu mai înţeleg, mă opresc; 
mai ales atunci când este de datoria mea să înţeleg. 

Urmă o clipă de tăcere, care fu însă repede ruptă de 
tânăra pariziancă; înaintând spre comandant, îi întinse 
mâna şi-i spuse: 

— Colonele, chiar dacă aveţi o barbă cam prea lungă, 
puteţi să mă sărutaţi. Sunteţi un om! 

— Şi sunt mândru de asta, domnişoară, răspunse el. 
Sărutând cu stângăcie mâna ciudatei fete. În ce te priveşte, 
camarade, adăugă el ameninţându-l cu degetul pe tânăr, ai 
scăpat dintr-o mare belea! 

— Comandante, spuse râzând necunoscutul, e timpul să 
punem capăt glumelor şi, dacă vrei, te urmez la district. 

— Ai să vii împreună cu invizibilul tău fluieraş, cu Marche- 
r-lerre...? 

— Care Marche-r-Ierre? întrebă marinarul, cu toate 
semnele celei mai sincere uimiri. 

— Nu ela şuierat adineauri? 

— Ei bine, replică străinul, ce are-a-face şuieratul acela cu 
mine, te-ntreb? Eu am crezut că soldaţii, cărora, fără- 
ndoială, le-ai poruncit să mă aresteze, îţi dădeau de ştire în 
felul acela că au sosit. 

— Nu zău, aşa ai crezut tu? 

— Ah, Doamne-Dumnezeule, da! Bea, totuşi, paharul cu 
vin de Bordeaux, e minunat. 

Descumpănit de uimirea sinceră a marinarului, de 
nepăsarea de necrezut a manierelor şi de tinereţea chipului 
său, care făceau să-i pară aproape copilăreşti buclele 
părului blond pieptănat cu grijă, comandantul şovăia între 
mii de presupuneri. O zări atunci pe doamna du Gua 
încercând să surprindă tâlcul privirilor pe care fiul ei le 
arunca spre domnişoara de Verneuil şi o întrebă brusc: 

— Ce vârstă aveţi, cetăţeanco? 


— Vai, domnule ofiţer, legile Republicii noastre devin tot 
mai crude! Am treizeci şi opt de ani. 

— De-ar fi şi să mă-mpuşte, şi tot nu cred. Marche-r-lerre 
e-aici, el a ţuierat; sunteţi nişte şuani deghizați. Trăsnetul 
lui Dumnezeu! Am să-nconjur şi-am să scotocesc întregul 
han. 

În acea clipă, un şuierat tremurat, destul de asemănător 
cu cele auzite mai înainte, venind din curtea hanului, îi tăie 
vorba comandantului, care se repezi încântat pe coridor şi 
nu mai zări paloarea pe care cuvintele lui o aşternuseră pe 
faţa doamnei du Gua. Hulot văzu un surugiu ce-şi înhăma 
caii la diligenţă şi crezu că el şuierase; renunţă la bănuielile 
sale,. Părându-i-se cu totul de necrezut ca şuanii să se 
hazardeze chiar până în mijlocul Alenconului, şi se întoarse 
încurcat. 

— N-am ce-i face acum, dar, mai târziu, are să plătească 
scump clipa prin care ne-a făcut să trecem, zise grav mama 
la urechea fiului ei, în clipa când Hulot se întoarse în 
cameră. 

Bravul ofiţer purta pe chipu-i îngândurat expresia luptei 
ce se da în inima sa între severitatea datoriei şi bunătatea 
lui firească. Rămase tot mohorât, poate şi din pricină că 
gândea că se va fi înşelat; luă deci paharul cu vin de 
Bordeaux şi spuse: 

— Camarade, scuză-mă; şcoala ta însă trimite armatei 
ofiţeri prea tineri... 

— Oare tâlharii au şi mai tineri? întrebă râzând pretinsul 
marinar. 

— Şi drept cine-l luaţi pe fiul meu? reluă doamna du Gua. 

— Drept le Gars, cel pe care guvernul de la Londra l-a 
trimis ca şef al şuanilor şi al vandeenilor, şi care se numeşte 
marchizul de Montauran. 

Comandantul iscodi cu şi mai multă luare-aminte chipurile 
celor două personaje suspecte, care se priviră cu acea 
expresie tipică a feţei pe care o capătă treptat doi ignoranţi 


închipuiţi, şi care s-ar putea reda prin următorul dialog: 
„Ştii tu ceva? 

— Nu; dar tu? 

— Habar n-am. 

— Atunci, ce tot ne-ndrugă ăsta? 

— Aiurează”. Apoi, zâmbetul obraznic şi batjocoritor al 
prostiei ce se crede biruitoare. 

Schimbarea subită a atitudinii şi îngândurarea 
domnişoarei Marie de Verneuil, când auzi rostindu-se 
numele generalului regalist, nu fură sesizate decât de 
Francine, singura care cunoştea până şi nuanțele cele mai 
neînsemnate ale acelui chip tineresc. Pus brusc în derută, 
comandantul ridică de pe jos cele două bucăţi ale săbiei lui, 
se uită la domnişoara de Verneuil, al cărei gest plin de 
căldură izbutise să descopere secretul de a-i înduioşa inima, 
şi-i spuse: 

— În ce vă priveşte, domnişoară, n-am să mă dezic; mâine, 
sabia mea frântă îi va parveni lui Bonaparte, de nu cumva... 

— Eh, ce mă interesează pe mine Bonaparte, Republica 
voastră, şuanii, regele şi le Gars? exclamă ea, înfrângându- 
şi cu greu o iritare nedorită. 

Cine ştie ce toane, sau poate pasiunea, aşternură peste 
obrajii ci nişte culori pline de strălucire şi fu evident că 
lumea întreagă n-ar mai fi însemnat nimic pentru ea, din 
clipa în care s-ar fi ataşat de o fiinţă: dar numaidecât tânăra 
reintră într-un calm silit, când se văzu, ca un actor sublim, 
ţinta privirii tuturor spectatorilor. Comandantul se ridică 
brusc. Îngrijorată şi emoţionată, domnişoara de Verneuil se 
luă după el, îl opri pe coridor şi îl întrebă pe un ton solemn: 

— Aveţi, oare, motive suficient de temeinice ca să credeţi 
că acest tânăr este le Gars? 

— 'Trăsnetul lui Dumnezeu! Domnişoară, cocoşelul care vă 
însoţeşte a venit să mă informeze că atât călătorii cât şi 
vizitiul au fost omorâţi de şuani, lucru pe care-l ştiam şi eu; 
ceea ce nu ştiam, însă, era numele călătorilor asasinați; iar 
numele lor este du Gua Saint-Cyr! 


— O, dacă s-a amestecat Corentin, nu mă mai mir de 
nimic! exclamă ea, cu un gest de dezgust. 

Comandantul plecă fără a îndrăzni s-o privească pe 
domnişoara de Verneuil, a cărei primejdioasă frumuseţe îi şi 
tulburase inima. 

— Dacă aş mai fi întârziat două minute, aş fi făcut prostia 
să-mi reiau sabia şi s-o escortez, îşi zicea el, în timp ce 
cobora scara. 

Văzându-l pe tânărul marinar cu ochii aţintiţi la uşa prin 
care ieşise domnişoara de Verneuil, doamna du Gua îi spuse 
la ureche: 

— Mereu acelaşi! N-ai să pieri decât prin femeie. O păpuşă 
te face să uiţi totul. De ce-ai îngăduit să ia masa împreună 
cu noi? Cine-i această domnişoară de Verneuil, care 
primeşte să ia masa cu nişte necunoscuţi, pe care o 
escortează albaştrii şi care-i dezarmează cu o scrisoare 
păstrată cu grijă la piept, sub spenţer, ca o scrisoare de 
dragoste? Asta-i una dintre ticăloasele cu ajutorul cărora 
Fouche vrea să pună mâna pe tine, iar scrisoarea pe care a 
arătat-o i-a fost dată spre a avea dreptul să solicite sprijinul 
albaştrilor împotriva ta. 

— O, doamnă, răspunse tânărul, pe un ton acru, care-o 
făcu pe doamnă să îngălbenească şi-i sfâşie inima, 
generozitatea ei dezminte bănuielile tale. Aminteşte-ţi, pe 
deasupra, că, pe noi doi, nu ne unesc decât interesele 
regelui. După ce l-ai, avut pe Charette la picioarele tale, 
universul nu-i, oare, prea gol pentru tine? Oare nu mai 
trăieşti decât pentru a-l răzbuna? 

Doamna rămase gânditoare şi dreaptă, ca un om care 
contemplă de pe țărm naufragiul comorilor sale şi care 
râvneşte şi mai fierbinte averea lui pierdută. Domnişoara de 
Verneuil se întoarse, tânărul marinar schimbă cu ea un 
zâmbet şi o privire plină de gingăşie poznaşă. Oricât de 
nesigur părea viitorul, oricât de efemeră părea întâlnirea 
lor, bucuriile aşteptate erau cu atât mai ispititoare. Şi oricât 
de rapidă fu acea privire, ea nu scăpă ochiului iscoditor al 


doamnei du Gua, care pricepu totul; numaidecât, fruntea i 
se încreţi uşor, iar fizionomia ei nu izbuti să ascundă în 
întregime gândurile întunecate. Francine o observă; îi văzu 
ochii aprinzându-i-se, obrajii împurpurându-i-se; i se păru 
că zăreşte un duh infernal trecând peste faţa ei bântuită de 
o furtună groaznică; dar trăsnetul nu-i mai scurt, nici 
moartea mai fulgerătoare decât fusese acea expresie 
trecătoare; doamna du Gua îşi reluă înfăţişarea voioasă, cu 
atâta seninătate, încât Francine gândi că visase. Totuşi, 
recunoscând în această femeie o dârzenie cel puţin egală cu 
cea a domnişoarei de Verneuil, se cutremură prevăzând 
cumplitele ciocniri ce aveau să se dezlănţuie între două 
inimi aşa de oţelite, şi se înfioră când o văzu pe domnişoara 
de Verneuil ducându-se la tânărul ofiţer, luându-l de 
amândouă mâinile, trăgându-l spre ea şi conducându-l către 
fereastră, cu un gest de o cochetărie iscoditoare. 

— Acum, mărturisiţi-mi, spuse ea, căutând să-i citească în 
ochi, sunteţi cetăţeanul du Gua Saint-Cyr? 

— Da, domnişoară. 

— Dar şi el şi mama sa au fost omorâţi alaltăieri! 

— Sunt dezolat, răspunse el râzând. Oricum ar fi, nu vă 
sunt mai puţin îndatorat de un lucru pentru care vă voi 
păstra totdeauna o mare recunoştinţă, şi aş vrea să am 
prilejul că vi-o dovedesc. 

— Am crezut că salvez un emigrant, dar îmi plăceţi şi mai 
mult ca republican. 

După aceste cuvinte, scăpate de pe buzele sale ca din 
nebăgare de seamă, ea se tulbură; ochii-i părură a se 
ruşina, şi nu mai avu în întreaga-i înfăţişare decât o 
delicioasă naivitate emoţionată; lăsă încetişor mâinile 
ofițerului, împinsă nu de ruşinea că le strânsese, ci de un 
gând prea greu de purtat în inimă, şi-l părăsi ameţit de 
nădejdi. Deodată, păru că se înciudează pe sine însăşi 
pentru o atare libertate, ce putea fi atribuită pasagerelor 
aventuri de călătorie; îşi reluă atitudinea convenţională, 
salută pe cei doi tovarăşi de călătorie şi dispăru împreună 


cu Francine. Când ajunseră în camera lor, Francine îşi 
împreună degetele, îşi întoarse palmele răsucindu-şi braţele 
şi îşi privi lung stăpâna, spunându-i: 

— Ah, domnişoară Marie, câte întâmplări într-un timp atât 
de scurt! Numai dumneavoastră vi se puteau întâmpla 
atâtea! 

Domnişoara de Verneuil sări şi-o îmbrăţişă pe Francine. 

— Ah, asta-i viaţa! Sunt în ceruri! 

— În iad, poate, replică Francine. 

— O, dă-l încolo de iad, reluă domnişoara de Verneuil 
voioasă. Uite, dă-mi mâna: simţi cum îmi bate inima? Am 
febră. Lumea-ntreagă acuma-i o nimica toată! De câte ori 
nu l-am văzut pe bărbatul acesta în visele mele! Oh, ce chip 
frumos are, şi ce priviri strălucitoare! 

— Vă va iubi, oare? întrebă cu glas stins naiva şi simpla 
câmpeancă, a cărei faţă era umbrită de melancolie. 

— Tu mă-ntrebi? răspunse domnişoara de Verneuil. Dar, ia 
spune-mi, Francine, adăugă ea, luând o atitudine pe 
jumătate serioasă, pe jumătate glumeaţă: ar fi chiar aşa de 
greu? 

— Ba nu, dar are să vă iubească totdeauna? reluă 
Francine zâmbind. 

Se priviră o clipă, încurcate de-a binelea - Francine pentru 
că dovedea atâta experienţă, Marie pentru că întrezărea 
întâia oară în viaţa ei un vis de iubire şi de fericire; 
rămaseră aşa, ca aplecate deasupra unui abis căruia ar fi 
vrut să-i sondeze adâncimea ascultând vuietul unei pietre 
zvârlite la început cu nepăsare. 

— Eh, asta mă priveşte pe mine, spuse ea, făcând gestul 
unui jucător care mizează la disperare. N-am s-o căinez 
niciodată pe o femeie înşelată, care n-ar trebui să se 
învinuiască decât pe sine atunci când este părăsită. Voi şti 
să-mi păstrez, pe viaţă şi pe moarte, bărbatul a cărui inimă 
va fi a mea. Dar, adăugă uimită, după o clipă de tăcere, de 
unde ai căpătat tu atâta experienţă, Francine?.. 

— Domnişoară, tresări ţăranca, aud nişte paşi pe coridor... 


— Ah, spuse ea ascultând, nu e el! Dar, reluă apoi, ia uite 
cum îmi răspunzi! Te-nţeleg: te voi aştepta sau te voi ghici. 

Francine avea dreptate. Trei lovituri bătute în uşă 
întrerupseră conversaţia. Căpitanul Merle se arătă, îndată 
ce auzi invitaţia de a intra, pe care i-o adresă domnişoara 
de Verneuil. 

X. 

Salutând-o milităreşte pe domnişoara de Verneuil, 
căpitanul îndrăzni să-i arunce o privire şi, uluit cu totul de 
frumuseţea ei, nu nimeri să-i spună altceva decât: 

— Domnişoară, sunt la ordinele dumneavoastră! 

— Aşadar, aţi devenit protectorul meu, în urma demisiei 
şefului dumneavoastră de demi-brigadă? Sau nu aşa se 
numeşte regimentul dumneavoastră? 

— Superiorul meu este adjutantul-major Gerard; el m-a 
trimis aici. 

— Deci comandantului, într-adevăr, îi este frică de mine? 
întrebă ea. 

— Scuzaţi-mă, domnişoară, lui Hulot nu-i e frică; dar, 
vedeţi dumneavoastră, femeile nu-s specialitatea sa; aşa 
încât l-a şifonat faptul de a-şi găsi generalul într-o scufă. 

— Totuşi, răspunse prompt domnişoara de Verneuil, era de 
datoria lui să se supună superiorilor! Mie îmi place 
disciplina, vă previn, şi nu vreau să fiu înfruntată. 

— Aşa ceva ar fi şi greu, răspunse Merle. 

— Să ne sfătuim, reluă domnişoara de Verneuil. Aici aveţi 
trupe proaspete care mă vor însoţi până la Mayenne, unde 
aş putea să ajung chiar astă-seară. Oare am putea găsi 
acolo alţi soldaţi, ca să ne continuăm drumul iară să ne 
oprim? Şuanii nu ştiu nimic despre mica noastră expediţie. 
Călătorind noaptea, am avea necazuri dacă i-am întâlni într- 
un număr destul de mare pentru a ne ataca... Ce ziceţi, 
credeţi că ar fi posibil aşa ceva? 

— Da, domnişoară. 

— Cum e drumul dintre Mayenne ţi Fougeres? 


— Prost. Mereu trebuie să urci şi să cobori, ca-ntr-un 
adevărat ţinut al veveriţelor. 

— Să pornim, totuşi, zise ea; şi, întrucât n-avem să ne 
temem de nici o primejdie la ieşirea din Alenqon, luaţi-o 
înainte, noi vă vom ajunge repede. 

— S-ar zice că domnişoara asta îşi poartă gradul de zece 
ani, îşi spuse Merle plecând. Hulot se înşală, fetiţa nu-i 
dintre cele care-şi capătă rentele cu ajutorul unui pat 
moale. Şi, mii de cartuşe! dacă bravul căpitan Merle vrea s- 
ajungă adjutant-major, nu-l sfătuiesc să-l creadă diavol pe 
arhanghelul Mihail. 

În timpul discuţiei dintre domnişoara de Verneuil şi 
căpitan, Francine ieşise din cameră, cu gândul să cerceteze 
de la o fereastră de pe coridor un anume loc din curte, spre 
care o curiozitate irezistibilă o împingea încă de pe când 
sosise la han. Privea paiele din grajd cu o atenţie atât de 
încordată, încât s-ar fi putut crede că se roagă în faţa 
vreunei sfinte Fecioare. Deodată, o zări pe doamna du Gua 
îndreptându-se către Marche-r-Ierre, cu precauţiile unei 
pisici ce nu vrea să-şi ude labele. Văzând-o pe doamna du 
Gua, şuanul se ridică şi rămase înaintea ei într-o atitudine 
de cel mai adânc respect. Această ciudată întâlnire stârni 
curiozitatea Francinei, care alergă în curte, se strecură pe 
lângă ziduri în aşa fel încât să nu fie văzută de doamna du 
Gua ci încercă să se ascundă în spatele uşii grajdului; 
mergea în vârful picioarelor, ţinându-şi răsuflarea, şi izbuti 
să se apropie de Marche-r-lerre, fără a-i trezi atenţia. 

— Iar dacă, după toate informaţiile, îi spunea necunoscuta 
şuanului, nu-i ăsta numele ei, trage-n ea fără milă, ca-ntr-o 
căţea turbată! 

— S-a-nţeles, răspunse Marche-r-lerre. 

Doamna plecă. Şuanul îşi puse pe cap căciula de lână roşie 
şi rămase în picioare, scărpinându-se după ureche, ca un 
om care nu ştie ce să facă; atunci o văzu pe Francine, 
apărându-i ca prin magie. 

— Sfântă Anne din Auray! exclamă el. 


Lăsă biciul să-i cadă din mână, întinse braţele şi rămase în 
extaz. O uşoară îmbujorare îi împurpură chipul grosolan, 
iar ochii-i străluciră ca nişte diamante căzute în noroi. 

— Să fie într-adevăr fata lui Cottin? spuse şuanul, cu un 
glas atât de stins, încât numai el putu să se audă. Sunteţi 
godaine! reluă el după o pauză. 

— Cuvântul acesta, destul de bizar, godain, o godaine, este 
un superlativ din dialectul locuitorilor de-aici, servind 
îndrăgostiţilor ca să exprime armonia dintre frumuseţea 
unei fiinţe şi îmbrăcămintea elegantă pe care-o poartă. 

— Nici n-aş îndrăzni să vă ating, adăugă Marche-r-Terre, 
întinzând totuţi mâna-i lată către Francine, ca pentru a 
cerceta greutatea unui lanţ gros de aur pe care fata îl purta 
la gât şi care-i atârna până la brâu. 

— Şi aţi face bine, Pierre! răspunse Francine, inspirată de 
acel instinct ce-o schimbă pe femeie în despot, atunci când 
nu-i ea cea împilată. 

Se trase înapoi cu trufie, după ce se bucură în sine de 
uimirea şuanului; compensă însă asprimea cuvintelor 
printr-o privire plină de duioşie şi se apropie din nou de el. 

— Pierre, reluă ea, doamna aceea îţi vorbea despre tânăra 
domnişoară în slujba căreia mă aflu, nu-i aşa? 

Marche-r-lerre rămase mut, iar faţa-i se zbuciuma ca 
aurora între întuneric şi lumină. Privi când spre Francine, 
când spre vajnicul bici căzut pe jos, când spre lanţul de aur 
ce părea că exercită asupra lui ispite tot atât de puternice 
ca şi chipul bretonei; pe urmă, ca pentru a pune capăt 
neliniştii sale, îşi ridică biciul şi păstră tăcerea. 

— O, nu e greu de ghicit că doamna ţi-a poruncit s-o omori 
pe stăpâna mea, reluă Francine, care cunoştea adânca 
fidelitate a şuanului şi socoti că-i va risipi astfel şovăielile. 

Marche-r-Terre lăsă capu-n jos, într-un chip semnificativ. 
Pentru fata lui Cottin, acesta fu un răspuns. 

— Ei bine, Pierre, dacă i se va întâmpla cel mai mic necaz, 
dacă un singur fir de păr de pe cap i se va clătina, ultima 


noastră întâlnire, şi pe veci, va fi cea de-acum, pentru că eu, 
da! eu voi fi în rai, pe când tu, tu te vei duce-n iad! 

Posedatul, pe care Biserica îl exorciza odinioară cu mare 
pompă, n-ar fi fost mai zbuciumat decât Marche-r-Ierre 
auzind profeția aceasta rostită cu o credinţă ce-i conferea o 
anume certitudine. Privirile lui, la început pline de o duioşie 
sălbatică, domolite apoi de îndatoririle unui fanatism tot 
atât de sever ca şi cel al iubirii, deveniră deodată crunte, 
atunci când zări aerul poruncitor al neprihănitei fete de 
care se îndrăgostise cândva. Francine interpretă tăcerea 
şuanului în felul ei. 

— Aşadar, nu vrei să faci nimic pentru mine? îi spuse ea, 
pe un ton de reproş. 

La aceste cuvinte, şuanul aruncă asupra iubitei sale o 
privire neagră ca o aripă de corb. 

— Eşti liberă? întrebă el, printr-un mormăit pe care numai 
Francine îl putea înţelege. 

— Eu?.. răspunse ea cu indignare. Dar tu, tu ce faci pe- 
aici? Te ţii tot de şueneală! Şi-alergi pe drumuri ca o fiară 
turbată care caută ce să muşte. Oh, Pierre, dacă ai avea 
minte, ai veni cu mine. Frumoasa domnişoară care, pot să-ţi 
spun, a fost crescută pe vremuri în casa noastră, mi-a 
purtat de grijă. Acuma am două sute de livre rentă sigură. 
Pe deasupra, domnişoara mi-a mai cumpărat, pe cinci sute 
de scuzi, şi casă cea mare a unchiului Thomas, iar eu am 
agonisit două mii de livre. 

Zâmbetul şi enumerarea bogățiilor ei se prăbuşiră însă în 
faţa chipului de nepătruns al lui Marche-r-lerre. 

— Rectorii au hotărât să ne ridicăm la război, răspunse el. 
Fiecare albastru doborât e plătit cu o indulgenţă.. 

— Dar albaştrii n-ar putea şi ei să te ucidă? 

El răspunse îndepărtându-şi braţele ca pentru a regreta 
puţinătatea ofrandei pe care o aducea lui Dumnezeu şi 
regelui. 

— Şi eu ce-am să mă fac? întrebă cu durere fata. 


Marche-r-lerre o privi năuc; ochii parcă i se măriră, două 
lacrimi i se rostogoliră de pe obrajii bărboşi pe cojocul de 
capră în care era îmbrăcat, şi un geamăt surd îi ieşi din 
piept. 

— Sfântă Anne din Auray!.. Pierre, asta-i tot ce ai să-mi 
spui după o despărţire de şapte ani?.. Tare te-ai mai 
schimbat! 

— Da' tot te iubesc, răspunse şuanul cu glas repezit. 

— Nu, îi spuse ea la ureche, regele a trecut înaintea mea. 

— Dacă mă mai priveşti aşa, zise el, plec. 

— Atunci, adio, adăugă ea cU. Tristeţe. 

— Adio! repetă Marche-r-lerre. 

Luă mâna Francinei, o strânse, o sărută, făcu semnul 
crucii şi dispăru în grajd, ca un câine care a şterpelit un os. 

— Pille-Miche, spuse el ortacului său, nu văd neam. Ai 
chinchoier-a la tine? 

— Uf, sacristenia raiului! mândru lanţ!.. răspunse Pille- 
Miche, scotocind printr-un buzunar al cojocului lui de 
capră. 

Îi întinse lui Marche-r-Terre vârful de corn de bou în care 
bretonii îţi ţin praful de tutun ce şi-l pisează singuri în 
timpul lungilor seri de iarnă. Şuanul îşi ridică degetul cel 
mare de la mâna stângă în aşa fel încât să formeze cu 
încheietura mâinii acea scobitură în care se pune priza de 
tabac, şi scutură acolo, vârtos, cornul al cărui capac fusese 
scos de Pille-Miche. O pulbere măruntă căzu încetişor prin 
găurica cu care se termina vârful acelei tabachere bretone. 
Marche-r-lerre, tăcut, repetă de vreo şapte-opt ori aceeaşi 
mişcare, de parcă praful de tutun ar fi avut putere să-i 
schimbe gândurile. Deodată făcu un gest deznădăjduit, 
aruncă chinchoire-a lui Pille-Miche şi înhăţă o carabină 
ascunsă sub paie. 

— Şapte-opt chinchees de-astea-n şir nu preţuiesc ni'ic? 
întrebă zgârcitul de Pille-Miche. 

— La drum! strigă Marche-r-lerre, cu glasu-i răguşit. 
Avem de lucru. 


Vreo treizeci de şuani ce dormeau pe sub iesle şi prin paie 
ridicară capetele, îl văzură pe Marche-r-lerre în picioare ţi 
dispărură într-o clipă printr-o uşă ce da spre grădini, de 
unde se putea ajunge în câmp. Când Francine ieşi din grajd, 
găsi diligenţa gata de plecare. Domnişoara de Verneuil şi 
cei doi tovarăşi ai ei de călătorie se şi urcaseră în ea. 
Bretona se înfioră văzându-şi stăpâna stând în fundul 
trăsurii, lângă femeia care, cu puţin mai înainte, poruncise 
să fie ucisă. Suspectul se aşeză în faţa domnişoarei Marie şi, 
de îndată ce Francine se urcă şi ea, greoaia trăsură porni 
cu mare caznă. 

Soarele risipise norii suri ai toamnei, iar razele lui 
înseninau cu un aer oarecum sărbătoresc şi tineresc 
melancolia câmpurilor. Mulţi îndrăgostiţi iau asemenea 
schimbări ale cerului drept prevestiri. Francine fu nespus 
de uimită de tăcerea care domni la început între călători. 
Domnişoara de Verneuil îşi reluase înfăţişarea rece şi sta cu 
ochii în jos, cu capul plecat uşor într-o parte şi cu mâinile 
împreunate pe un fel de manta, cu care se învelise. Când îşi 
ridica ochii, o făcea numai ca să privească peisajele ce 
rămâneau în urmă, schimbându-se rapid. Sigură că este 
admirată, nu se lăsa supusă ele admiraţie; dar aparenta ei 
nepăsare dovedea mai mult cochetărie, decât candoare. 
Emoţionanta puritate, ce dă atâta armonie diferitelor 
expresii prin care se exteriorizează sufletele delicate, părea 
că nu poate să lumineze farmecul ei o fiinţă pe care apriga-i 
fire o destina furtunilor dragostei. Pradă plăcerii pe care o 
dau începuturile unei iubiri, necunoscutul nu mai încerca 
să-şi explice discordanţa dintre cochetăria şi exaltarea 
ciudatei fete. Candoarea ei prefăcută nu-i îngăduia să 
contemple în voie o figură pe care acum liniştea o 
înfrumuseţa, tot atât cât o înfrumuseţase mai înainte 
zbuciumul! Nimănui nu-i place să dea vina pe izvorul 
plăcerilor sale. 

E greu pentru o femeie frumoasă să se sustragă, într-o 
trăsură, privirilor însoţitorilor săi, care-şi fixează ochii 


asupra ei ca pentru a căuta astfel o distracţie faţă de 
monotonia drumului. Aşa încât, fericit că poate să satisfacă 
aviditatea noii lui pasiuni, fără ca necunoscuta să-i evite 
privirea ori să se simtă jignită de atâta stăruinţă, tânărul 
ofiţer se delectă să studieze liniile pure şi încântătoare ce 
alcătuiau contururile feţei tinerei fete. 1 se păru ca un 
tablou. Uneori, lumina făcea să strălucească transparenţa 
trandafirie a nărilor ei şi arcul dublu dintre nas şi buza 
superioară; alteori, o rază galbenă de soare ilumina 
nuanțele tenului - sidefii dedesubtul ochilor şi împrejurul 
gurii, trandafirii pe obraji, întunecate spre tâmple şi pe gât. 
Tânărul admira contrastele de lumină şi de umbră pe care 
le produceau în jurul feţei buclele negre ale părului ei, 
dăruindu-i o graţie efemeră; căci totu-i atâta de trecător la 
femeie! Oare frumuseţea ei de astăzi nu este, adeseori, cea 
de ieri. - din fericire, poate, pentru ea! Aşa-zisul marinar, 
aflându-se încă la vârsta când un bărbat se mai poate 
bucura de nimicurile ce reprezintă întreaga iubire, aştepta, 
cu încântare, să se repete fermecătoarea clipire de pleoape 
a frumoasei fete şi mişcările seducătoare pe care respiraţia 
le da pieptului ei. Din când în când, furat de gânduri, 
pândea un acord între expresia ochilor şi imperceptibilul 
tremur al buzelor. Fiecare gest îi dezvăluia un alt suflet, 
fiecare mişcare o nouă faţă. Ori de câte ori vreun gând 
tainic trecea peste aceste trăsături mobile, ori de câte ori 
obrajii ei se împurpurau brusc, ori de câte ori străluceau de 
un zâmbet cald, el savura mii de delicii, căutând să 
ghicească secretele misterioasei domnişoare. Totul era o 
capcană, şi pentru suflet, şi pentru simţuri. În sfârşit, 
tăcerea, departe de a ridica vreo piedică împotriva 
înţelegerii dintre inimile lor, constituia un loc de întâlnire 
pentru gânduri, Câteva priviri, prin care ochii ei se aţintiră 
în cei ai străinului, îi arătară domnişoarei de Verneuil că 
tăcerea aceea putea s-o compromită; atunci, îi puse 
doamnei du Gua câteva dintre acele întrebări fără 


importanţă, cu care se încep conversațiile; dar nu izbuti să 
nu-l amestece şi pe fiu. 

— Cum de-aţi putut să vă hotărâți, doamnă, întrebă ea, să-l 
daţi pe fiul dumneavoastră la marină? Nu-i aceasta tot una 
cu a vă condamna la o stare de necurmate îngrijorări? 

— Domnişoară, soarta femeilor, vreau să zic a mamelor, 
este să tremure totdeauna pentru comorile lor cele mai 
scumpe. 

— Domnul vă seamănă foarte mult. 

— Găsiţi, domnişoară? 

Această nevinovată legitimare a vârstei pe care şi-o dase 
doamna du Gusa îl făcu pe tânărul marinar să zâmbească, 
iar pretinsei sale mame îi inspiră o nouă ciudă. Ura acestei 
femei sporea cu fiecare privire pe care fiul ei o îndrepta 
spre Marie. Şi tăcerea, şi vorba, totul aprindea în ea o 
mânie înfricoşătoare, mascată sub manierele cele mai 
calde. 

— Domnişoară, spuse atunci necunoscutul, săvârşiţi o 
eroare. Marinarii nu sunt mai în primejdie decât ceilalţi 
militari. Femeile n-ar trebui să urască marina: n-avem noi, 
oare, faţă de trupele terestre, imensul avantaj de a rămâne 
credincioşi iubitelor noastre? 

— Oh, fiindcă nu se poate altfel, răspunse domnişoara 
Verneuil râzând. 

— Există totuşi fidelitate, zise doamna du Gua cu o voce 
aproape sumbră. 

Conversaţia se însufleţi şi alunecă spre subiecte care nu 
prezentau interes decât pentru cei trei călători; căci, în 
astfel de împrejurări, oamenii inteligenţi ştiu să dea 
banalităţilor semnificaţii noi; dar discuţia, aparent frivolă, 
prin care aceşti necunoscuţi se amuzară iscodindu-se 
reciproc, ascundea dorinţele, pasiunile şi speranţele ce-i 
frământau. Fineţea şi şiretenia domnişoarei Marie, care se 
ţinu mereu în gardă, demonstrară doamnei du Gua că 
numai prin calomnie şi prin viclenie ar izbuti să triumfe 
împotriva unei rivale primejdioase atât prin inteligenţa, cât 


şi prin frumuseţea sa. Călătorii ajunseră din urmă escorta, 
iar trăsura începu să meargă ceva mai încet. Tânărul 
marinar, văzând un povârniş lung pe care trebuiau să-l 
urce, propuse domnişoarei Verneuil o plimbare pe jos. 
Eleganţa, politeţea caldă a tânărului părură a o cuceri pe 
pariziancă, iar consimţământul ei îl încântă pe marinar. 

— E şi doamna de aceeaşi părere? o întrebă Marie pe 
doamna du Gua. Nu vreţi şi dumneavoastră să faceţi o 
plimbare? 

— Fandosita! scrâşni doamna, coborând din trăsură. 

Marie şi necunoscutul porniră împreună, dar nu alături, 
Marinarul, sub stăpânirea unor dorinţe dezlănţuite, se 
gândea să împrăştie rezerva ce i se împotrivea şi de care nu 
voia să se lase împiedicat. Socoti că va putea să reuşească, 
glumind cu necunoscuta după tipicul acelei amabilităţi 
franţuzeşti, al acelui spirit, când mai uşuratic, când mai 
grav, totdeauna cavaleresc, nu arare zeflemist, prin care se 
remarcau oamenii de frunte ai aristocrației exilate. Vesela 
pariziancă însă ştiu să-l ironizeze aşa de usturător pe 
tânărul republican, se pricepu să-i vestejească atât de 
dispreţuitor intenţiile de frivolitate, şi îşi arătă preferința 
faţă de ideile lui serioase şi faţă de căldura ce străbătea 
fără voia sa în vorbele ce le rostea, încât el ghici uşor 
secretul că domnişoara îl plăcea. Conversaţia se schimbă, 
deci. Din acea clipă, străinul corespunse tuturor 
speranţelor pe care figura lui expresivă le îndreptăţea. De 
la o clipă la alta, el întâmpină noi dificultăţi, ori de câte ori 
încerca s-o înţeleagă pe sirena de care se îndrăgostea tot 
mai tare şi, până la urmă, fu silit să renunţe la orice 
impresie despre o fată care îşi făcea un joc din a le infirma 
pe toate. După ce fusese sedus admirându-i frumuseţea, el 
fu atras, deci, spre acest suflet necunoscut, de o curiozitate 
pe care Marie o stârni încântată. Conversaţia lor luă, pe 
nesimţite, un caracter de intimitate cu totul străin de tonul 
nepăsător pe care domnişoara de Verneuil se străduia să i-l 
imprime, fără a izbuti. 


Cu toate că doamna du Gua îi urmase pe cei doi 
îndrăgostiţi, ei începură, treptat-treptat să meargă mai 
repede decât ea, aşa încât se găsiră în curând la vreo sută 
de paşi înaintea ei. Cele două încântătoare fiinţe călcau 
pietrişul fin de pe drum, răpite de farmecul copilăresc de a- 
şi uni scrâşnetul paşilor, fericiţi de a se vedea învăluiţi în 
aceeaşi rază de lumină, ce părea că se revarsă dintr-un 
soare de primăvară, şi că respiră împreună miresmele 
acelei toamne, încărcate de atâta jaf vegetal, încât păreau o 
hrană adusă de văzduhuri melancoliei dragostei lor. Deşi 
părea că niciunul dintre ei nu vede altceva decât o aventură 
trecătoare în întâlnirea lor de o clipă. - cerul, priveliştea şi 
toamna puseră în sentimentele pe care le trăiau o nuanţă 
de gravitate ce le da înfăţişarea dragostei. Începură prin a 
face elogiul zilei şi al frumuseţilor ei; pe urmă, vorbiră 
despre ciudata lor întâlnire, despre sfârşitul apropiat al 
unei legături atât de plăcute şi despre uşurinţa cu care îţi 
deschizi sufletul, într-o călătorie, faţă de persoane abia 
întrevăzute şi numaidecât pierdute. La această ultimă 
observaţie, tânărul profită de permisiunea tacită ce părea 
că-i dă dreptul să facă unele confidenţe sentimentale şi 
încercă să rişte câteva declaraţii indirecte, ca un bărbat 
deprins cu astfel de situaţii. 

— Remarcaţi, domnişoară, îi spuse el, cât de puţin 
urmează sentimentele drumul comun, în vremurile de 
teroare pe care le trăim? împrejurul nostru, nu-i oare totul 
bântuit de un inexplicabil neprevăzut? Iubim ori urâm, în 
temeiul unei priviri. Oamenii se unesc pe viaţă sau se 
despart cu graba cu care aleargă spre moarte. Ne grăbim 
în toate, ca şi națiunea în zbuciumul ei. În toiul primejdiilor, 
îmbrăţişările sunt datoare să fie mai arzătoare decât în 
scurgerea obişnuită a vieţii. La Paris, până nu de mult, 
fiecare a învăţat, ca pe un câmp de bătălie, tot ce poate să 
spună o strângere de mână. 

— Se simţea nevoia de a trăi repede şi mult, răspunse ea, 
pentru că pe-atunci nu prea aveai mult timp de trăit. 


Şi, după ce-i aruncă tânărului ei însoțitor o privire ce 
părea să-i arate sfârşitul scurtului lor drum, adăugă 
maliţioasă: 

— Sunteţi destul de instruit în rosturile vieţii, pentru un 
tânăr abia ieşit din şcoală! 

— Ce gândiţi despre mine? întrebă el, după o clipă de 
tăcere. Spuneţi-mi părerea dumneavoastră, fără nici un 
menajament. 

— Vreţi, desigur, să obţineţi astfel dreptul de a-mi vorbi 
despre mine?.. replică ea, râzând. 

— Nu vreţi să-mi răspundeţi, reluă el, după o uşoară 
pauză. Luaţi seama, adesea şi tăcerea este un răspuns. 

— Credeţi că nu bănuiesc tot ce aţi dori să puteţi să-mi 
spuneţi? Of, Doamne, mi-aţi şi spus destule. 

— O, dacă ne înţelegem aşa de bine, făcu el, râzând, obţin 
mai mult decât îndrăzneam să sper. 

Ea începu să râdă atât de grațios, încât păru că acceptă 
lupta curtenitoare cu care oricărui bărbat îi place să 
amenințe o femeie. Amândoi se convinseră atunci, mai în 
glumă, mai în serios, că le-ar fi imposibil vreodată să fie 
unul pentru celălalt altceva decât ceea ce erau în acea 
clipă. Aşa încât tânărul se putea încredința unei pasiuni 
lipsite de perspectivă, iar Marie putea să râdă. Pe urmă, 
după ce ridicaseră astfel între ei o barieră imaginară, 
părură şi unul şi altul foarte grăbiţi să profite de 
primejdioasa libertate pe care o stabiliseră. 

Marie se împiedică deodată de-o piatră şi făcu un pas 
greşit. 

— Luaţi-mă de braţ, spuse necunoscutul. 

— Sunt nevoită, bine-nţeles! Aţi fi prea mândru, dacă aş 
refuza. N-aş da, atunci, impresia că mi-e teamă de 
dumneavoastră? 

— Ah, domnişoară, răspunse el, strângându-i braţul ca s-o 
facă să-i simtă bătăile inimii, am să devin mândru prin 
favoarea pe care mi-o acordaţi. 

— Ei bine, firea mea uşuratică vă va spulbera orice iluzie. 


— V-aţi şi pus de gând să mă apăraţi de primejdia 
sentimentelor pe care le provocaţi? 

— Încetaţi, vă rog, spuse ea, să mă târâţi în asemenea 
discuţii mărunte, de budoar, în asemenea logogrife de iatac. 
Nu-mi place să constat la un bărbat ca dumneavoastră un 
spirit pe care-l pot avea şi proştii. Priviţi!.. Ne aflăm sub un 
cer albastru, în plin câmp; înaintea noastră, deasupra 
noastră, totul este măreț. Aţi vrea să-mi spuneţi că sunt 
frumoasă, nu-i aşa? Dar ochii dumneavoastră mi-o dovedesc 
destul, şi, de altminteri, ştiu acest lucru; eu nu sunt femeia 
pe care-o pot flata complimentele. Vreţi, cumva, să-mi 
vorbiţi despre sentimentele dumneavoastră? adăugă ea, cu 
o emfază sardonică. Mă consideraţi, deci, atât de naivă 
încât să cred într-o subită simpatie atât de puternică încât 
să domine o întreagă viaţă cu amintirea unei dimineţi?.. 

— Nu a unei dimineţi, răspunse el, ci a unei femei 
frumoase, care s-a dovedit generoasă. 

— O veţi uita repede, reluă ea, râzând, cu ajutorul altor 
frumuseți, pe această femeie necunoscută,: la care totul, 
probabil, pare bizar: numele, calitatea, situaţia, libertatea 
de spirit şi de maniere. 

— Nu-mi sunteţi necunoscută, exclamă el, am ştiut să vă 
intuiesc bine şi n-aş avea de adăugat nimic la desăvârşirile 
dumneavoastră, afară doar de un pic mai multă încredere 
în dragostea pe care o inspirați din prima clipă. 

— Ah, băieţelul meu cel de şaptesprezece ani! Aţi şi 
început să vorbiţi de dragoste? spuse ea surâzând. Ei bine, 
fie... lată un bun subiect de conversaţie între două 
persoane, la fel ca şi ploaia ori ca timpul frumos, atunci 
când ne aflăm într-o vizită. Să vorbim despre ea! Nu veţi 
constata la mine nici false modestii, nici sfială. Pot să ascult 
acest cuvânt fără să mă înroşesc, căci de-atâtea ori mi-a fost 
spus fără căldura inimii, încât a devenit aproape fără sens. 
Mi-a fost repetat la teatru, în cărţi, în societate, 
pretutindeni; dar n-am întâlnit încă nimic care să se 
asemene cu un astfel de sentiment magnific. 


— L-aţi căutat? 

— Da. 

Răspunsul ei fu rostit cu atâta dispreţ, încât tânărul făcu 
un gest de uimire şi o privi ţintă pe Marie, ca şi cum şi-ar fi 
schimbat brusc părerea despre firea şi despre adevărata ei 
situaţie. 

— Domnişoară, spuse el cu o emoție destul de prost 
mascată, sunteţi fată sau femeie, înger sau demon? 

— Sunt şi una şi alta, răspunse ea râzând. Oare nu există 
totdeauna ceva diabolic şi angelic într-o tânără fată care n-a 
iubit încă, nu iubeşte şi nu va iubi, poate, niciodată? 

— Şi sunteţi fericită astfel?.. întrebă el, luând un ton şi 
nişte maniere degajate, ca şi cum ar fi şi început să aibă mai 
puţină stimă pentru salvatoarea lui. 

— O, fericită nu, reluă ea. Când mă gândesc că sunt 
singură, dominată de convenţii sociale care mă fac în mod 
necesar artificioasă, invidiez privilegiile bărbaţilor. Dar, 
când îmi aduc aminte de toate mijloacele pe care natura mi 
le-a dăruit pentru a vă învălui, pe dumneavoastră, ceilalţi, 
pentru a vă înlănţui în firele invizibile ale unei puteri căreia 
niciunul dintre dumneavoastră nu-i poate rezista, atunci 
rolul meu aici, pe pământ, începe să-mi surâdă; apoi, 
deodată, mi se pare mic şi simt că l-aş dispreţui pe un 
bărbat care s-ar lăsa înşelat de ispite vulgare. În sfârşit, 
uneori zăresc jugul nostru şi-mi place, apoi mi se pare 
cumplit şi-l resping, alteori simt în mine acea dorinţă de 
devotament care o face pe femeie atât de nobil de 
frumoasă; adesea, simt o dorinţă de a domina, care mă 
sfâşie. Poate că aceasta-i lupta naturală dintre principiul 
binelui şi cel al răului, care face să trăiască orice făptură pe 
pământ. Înger şi demon, spuneaţi dumneavoastră. Ah, 
astăzi, nu-mi recunosc această fire dublă. Totuşi, noi, 
femeile, ne înţelegem insuficienţa mult mai bine decât 
dumneavoastră. N-avem noi, oare, un instinct care ne face 
să presimţim în orice lucru o desăvârşire la care, fără 
îndoială, nu-i cu putinţă să ajungi? Dar, adăugă ea privind 


cerul şi scoțând un suspin, ceea ce ne ridică în ochii 
dumneavoastră... 

— Este...? zise el. 

— Ei bine, răspunse ea, este că noi toate luptăm, mai mult 
sau mai puţin, împotriva unei soarte incomplete. 

— Domnişoară, pentru ce, aşadar, să ne despărţim astă- 
seară? 

— Ah, spuse ea zâmbind la privirea pasionată pe care i-o 
aruncă tânărul, să ne urcăm în trăsură, aerul înălțimilor nu 
prea ne prieşte. 

Marie se întoarse brusc, necunoscutul o urmă şi-o strânse 
de braţ într-un chip nu chiar respectuos, dar care exprima 
şi imperioase dorinţe şi admiraţie, totodată. 

Ea grăbi pasul; marinarul, bănuind că fata vrea să evite o 
declaraţie inoportună, deveni şi mai arzător, riscă totul 
pentru a smulge o primă favoare de la ea şi-i spuse, privind- 
o cu subînţeles: 

— Vreţi să vă spun un secret? 

— Oh, zise ea grăbit, dacă se referă la dumneavoastră?.. 

— Nu sunt în serviciul Republicii. Unde mergeţi? Voi 
merge şi eu. 

La această mărturisire, Marie se cutremură, îşi trase 
braţul şi îşi acoperi obrajii cu amândouă mâinile, spre a 
ascunde roşeaţa ori, poate, paloarea care-i acoperise 
chipul; îşi dezveli însă numaidecât faţa şi spuse cu un glas 
stins: 

— Aţi început, aşadar, la fel cum veţi şi sfârşi: înşelându- 
mă? 

— Da, spuse el. 

La un asemenea răspuns, ea se întoarse cu spatele către 
greoaia diligenţă spre care se îndreptau şi aproape că 
începu să alerge. 

— Dar, reluă necunoscutul, parcă nu prea vă pria aerul? 

— Oh, s-a schimbat, spuse Marie cu o voce gravă, 
continuându-şi drumul apăsată de clocotul gândurilor. 


— Nu mai spuneţi nimic? întrebă străinul, cu inima plină 
de acea înfiorare plăcută pe care o dă aşteptarea unei 
bucurii. 

— Oh, spuse ea pe un ton uscat, tragedia a început prea 
repede. 

— Despre ce tragedie vorbiţi? întrebă el. 

Ea se opri, îl măsură pe elev mai întâi cu o privire în care 
strălucea o expresie dublă de teamă şi de curiozitate, apoi 
îşi ascunse sub un calm de nepătruns sentimentele ce-o 
frământau, dovedind că, pentru o fată tânără, avea o înaltă 
şcoală a vieţii. 

— Cine sunteţi? reluă ea; dar ştiu! Când v-am văzut întâi, 
n-aş fi crezut; sunteţi şeful regalist numit le Gars? Fostul 
episcop de Autun avea mare dreptate când ne spunea să ne 
încredem totdeauna în presimţirile care anunţă nenorociri. 

— Şi ce interes aveţi să-l cunoaşteţi pe garsonelul acela? 

— Dar ce interes are să se ascundă de mine, când eu i-am 
şi salvat viaţa? 

Ea începu să râdă, însă silit. 

— Am făcut bine când nu v-am îngăduit să-mi spuneţi că 
mă iubiţi. Să ştiţi, domnule: vă urăsc din tot sufletul. Eu 
sunt republicană, iar dumneavoastră sunteţi regalist; v-aş 
denunța, dacă nu v-aş fi dat cuvântul de onoare, dacă nu v- 
aş mai fi salvat o dată, şi dacă... 

Se opri. Cruntele învinuiri pe care şi le aducea singură şi 
zbuciumul pe care nici nu-şi da silinţa să-l ascundă îl 
neliniştiră pe necunoscut, care încerca zadarnic s-o 
înţeleagă. 

— Să ne despărţim numaidecât, numaidecât. Adio! spuse 
ea. 

Se întoarse brusc, făcu câţiva paşi şi se întoarse iar. 

— Ba nu, am un interes enorm să aflu cine sunteţi, reluă 
ea. Să nu-mi ascundeţi nimic, să-mi spuneţi numai adevărul. 
Cine sunteţi? Căci nu sunteţi elev la Şcoala Politehnică, tot 
aşa cum n-aveţi şaptesprezece ani... 


— Sunt un marinar, gata oricând să părăsească oceanul 
spre a vă urma ori încotro va voi imaginaţia dumneavoastră 
să mă poarte. Dacă am fericirea să vă ofer oarecare mister, 
mă voi feri să vă risipesc curiozitatea. De ce să amestecăm 
gravele interese ale vieţii banale cu cele ale vieţii inimii, în 
care începuserăm să ne înţelegem atât de bine? 

— Sufletele noastre s-ar fi putut înţelege, spuse ea pe un 
ton grav. Dar, domnule, eu nu am dreptul să vă cer să-mi 
acordaţi încrederea. Nu veţi şti niciodată cât de mare vă 
este datoria faţă de mine: eu n-am să vă spun nimic. 

Merseră câţiva paşi în cea mai adâncă tăcere. 

— Ce mult vă interesează viaţa mea! reluă necunoscutul. 

— Domnule, spuse ea, vă implor, spuneţi-mi cum vă numiţi, 
sau tăceţi. Sunteţi un copil, adăugă ea, ridicând din umeri; 
şi-mi faceţi milă. 

Stăruinţa pe care-o punea călătoarea ca să-i afle secretul îl 
făcu pe pretinsul marinar să şovăie între prudenţă şi 
dorinţă. Supărarea unei femei râvnite are ispite destul de 
puternice; supunerea, ca şi mila ei, este atât de imperioasă, 
atinge atâtea fibre ale inimii bărbatului, încât îl săgetează şi 
îl subjugă! Era aceasta, oare, la domnişoara de Verneuil o 
cochetărie în plus? Cu toată pasiunea lui, străinul avu tăria 
să nu se încreadă într-o femeie care voia să-i smulgă cu tot 
dinadinsul o taină de viaţă şi de moarte. 

— Pentru ce, spuse el, luându-i mâna pe care ea îl lăsa ca 
din neatenţie s-o ia, pentru ce indiscreţia mea, care oferea 
o perspectivă de viitor acestei zile, a risipit întreaga vrajă? 

Domnişoara de Verneuil, care părea îndurerată, păstră 
tăcerea. 

— Cu ce v-am putut mâhni atât, urmă el, şi ce-aş putea să 
fac ca să vă îmbunez? 

— Spuneţi-mi numele dumneavoastră. 

De data aceasta, merse el în tăcere. După câţiva paşi, 
domnişoara de Verneuil se opri deodată, ca şi cum ar fi luat 
o hotărâre importantă. 


— Domnule marchiz de Montauran, spuse ca cu 
demnitate, fără a izbuti să-şi ascundă pe de-a-ntregul 
zbuciumul ce da un fel de tremur nervos feţei sale, oricât 
m-ar costa, sunt fericită să vă fac un serviciu de mare preţ. 
Ne vom despărţi aici. Escorta şi diligenţa sunt mult prea 
necesare securităţii dumneavoastră, ca să nu le acceptaţi şi 
pe una, şi pe cealaltă. Să nu vă fie teamă de republicani; 
toţi soldaţii aceştia, vedeţi, sunt oameni de onoare, iar eu 
am să-i dau adjutantului câteva dispoziţii pe care le va 
executa întocmai. Eu pot să mă întorc la Alengon şi pe jos, 
împreună cu camerista mea: câţiva soldaţi ne vor însoţi. Dar 
să nu uitaţi ceea ce vă spun, pentru că e vorba de viaţa 
dumneavoastră: dacă-l veţi întâlni, înainte de a vă fi văzut în 
siguranţă, pe oribilul muscadin pe care l-aţi cunoscut la 
han, fugiţi, căci vă va aresta numaidecât. În ce mă 
priveşte... 

Făcu o pauză. 

— În ce mă priveşte, eu mă reîntorc, mândră, în mizeriile 
vieţii, reluă ea în şoaptă, abia stăpânindu-şi lacrimile. Adio, 
domnule, fiţi fericit! Adio... 

Şi-i făcu un semn căpitanului Merle, care tocmai ajungea 
în vârful dealului. Tânărul nu se aşteptase la un atât de 
brusc deznodământ. 

— Aşteptaţi! strigă el, cu un fel de disperare destul de bine 
jucată. 

Ciudatul capriciu al unei fete pentru care el, atunci, Şi-ar fi 
sacrificat şi viaţa, îl surprinse într-atâta pe necunoscut, 
încât născoci o deplorabilă viclenie ca să-şi ascundă numele, 
dar totodată să satisfacă şi curiozitatea domnişoarei de 
Verneuil. 

— Aproape că aţi ghicit, spuse el; sunt emigrant, 
condamnat la moarte, şi mă numesc vicontele de Bauvan. 
Dragostea de ţară m-a readus în Franţa, lângă fratele meu. 
Nădăjduiesc că voi fi şters de pe listă, prin influenţa 
doamnei de Beauharnais, astăzi soţia primului-consul; dar, 
dacă nu voi izbuti, vreau să mor pe pământul ţării mele, 


luptând alături de Montauran, prietenul meu. Mai întâi 
vreau, însă, graţie unui paşaport pe care l-am căpătat, să 
cercetez, în taină, dacă mi-a mai rămas vreo proprietate în 
Bretania. 

În vreme ce tânărul gentilom vorbea, domnişoara de 
Verneuil îl cerceta cu ochi sfredelitori. Ar fi vrut să se 
îndoiască de adevărul vorbelor lui; dar, naivă şi 
încrezătoare, luă treptat o expresie de seninătate şi 
exclamă: 

— Domnule, ceea ce-mi spuneţi acum este adevărul 
adevărat? 

— Cu desăvârşire adevărat, repetă necunoscutul, care 
părea să pună destul de puţină probitate în relaţiile lui cu 
femeile. 

Domnişoara de Verneuil suspină adânc, ca o fiinţă care 
revine la viaţă. 

— Ah, exclamă ea, sunt tare fericită. 

— Aşadar, îl urâţi, într-adevăr, pe bietul meu Montauran? 

— Nu, spuse ea; dar nu veţi putea să mă înţelegeţi. N-aş 
vrea ca dumneavoastră să fiţi ameninţat de primejdiile de 
care mă voi strădui să-l apăr, acum, când ştiu că vă este 
prieten. 

— Cine v-a spus că Montauran e în primejdie? 

— Eh, domnule, chiar dacă n-aş veni de la Paris, unde nu 
se vorbeşte decât despre acţiunile lui, cred că, totuşi, 
comandantul de la Alencon ne-a spus destule despre el. 

— V-aş întreba, atunci, cum veţi putea să-l apăraţi de 
primejdie? 

— Şi dacă nu vreau să răspund? spuse ea, cu acel aer 
dispreţuitor sub care femeile ştiu atât de bine să-şi ascundă 
sentimentele. Cu ce drept vreţi să-mi cunoaşteţi secretele? 

— Cu dreptul pe care trebuie să-l aibă un om care vă 
iubeşte. 

— Atât de repede?.. zise ea. Nu, nu mă iubiţi, domnule! 
Dumneavoastră nu vedeţi în mine decât obiectul unei 
plăceri trecătoare, atâta tot. Nu v-am intuit eu, oare, din 


capul locului? O persoană care cunoaşte cât de cât 
obiceiurile lumii bune, ar putea, în împrejurările în care ne 
aflăm, să se înşele când îl aude pe un elev de la Şcoala 
Politehnică servindu-se de expresii alese şi ascunzându-şi 
aşa de nedibaci ca dumneavoastră manierele de mare 
senior sub înfăţişarea unui republican; dar în părul 
dumneavoastră mai este un rest de pudră, şi mai păstraţi 
încă un parfum de gentilom pe care o femeie de lume 
trebuie să-l simtă de la bun început. Aşa încât, temându-mă 
ca nu cumva însoţitorul meu, care are toate isteţiile unei 
femei, să nu vă recunoască, l-am concediat cât mai degrabă. 
Domnule, un adevărat ofiţer republican, proaspăt ieşit din 
şcoală, nu s-ar socoti un cuceritor de inimi în preajma mea 
şi nu m-ar lua drept o intrigantă drăguță. Îngăduiţi-mi, 
domnule de Bauvan, să vă supun, în această privinţă, unor 
simple deducţii de femeie. Sunteţi, oare, atât de tânăr, încât 
să nu ştiţi că, dintre toate creaturile de sexul nostru, cea 
mai greu de cucerit este cea a cărei valoare este evaluată în 
cifre şi pe care plăcerea o scârbeşte? Pentru un asemenea 
gen de femeie, sunt necesare, s-a spus, ispite imense, ea nu 
cedează decât toanelor sale, iar pentru un bărbat, a 
pretinde să fie iubit de o astfel de femeie constituie cea mai 
mare înfumurare. Să lăsăm, însă, la o parte această 
categorie de femei, în care mi-aţi făcut galanteria de a mă 
orândui, pentru că ele, neapărat, trebuie să fie frumoase; 
nu se poate, totuşi, să nu vă daţi seama că o femeie tânără, 
nobilă, frumoasă, inteligentă (îmi acordaţi aceste avantaje) 
nu se vinde şi nu poate fi obţinută decât într-un singur fel: 
atunci când este iubită. Mă înţelegeţi? Dacă iubeşte şi dacă 
vrea să facă o nebunie, nebunia ei trebuie să fie justificată 
prin ceva măreț! lertaţi-mi risipa aceasta de logică, atât de 
rară la persoanele de sexul nostru; dar, spre onoarea 
dumneavoastră şi... a mea, spuse ea înclinându-se, n-aş 
vrea să ne fi amăgit reciproc în ceea ce priveşte meritele 
noastre, şi nici ca dumneavoastră să vi-o fi închipuit pe 


domnişoara de Verneuil, înger ori demon, fată sau femeie, 
în stare să se lase înşelată de nişte galanterii banale. 

— Domnişoară, spuse pretinsul viconte, a cărui uimire, cu 
toate că şi-o ascunse, era nemărginită, şi care redeveni 
dintr-odată om de înaltă societate, vă rog să credeţi că vă 
accept ca pe o foarte nobilă persoană, plină de inimă şi de 
sentimente înalte, sau... ca pe o fată bună, la alegerea 
dumneavoastră! 

— Nu vă cer atâta, domnule, spuse ea, râzând. Lăsaţi-mi 
incognito-ul meu. De altminteri, masca mea e mai bine pusă 
decât a dumneavoastră, şi vreau să mi-o păstrez, fie şi 
numai pentru a şti dacă bărbaţii care-mi vorbesc despre 
dragoste sunt sinceri... Nu vă hazardaţi, aşadar, prea cu 
nepăsare pe lângă mine. Domnule, ascultați, adăugă ea, 
strângându-l tare de braţ: dacă mi-aţi putea dovedi o 
dragoste adevărată, nici o putere omenească nu ne-ar mai 
despărţi. Da, aş vrea să mă alătur unei vieţi de bărbat 
grandioase, să mă căsătoresc cu o ambiţie vastă, cu nişte 
gânduri sublime. Inimile nobile nu pot fi infidele, căci 
statornicia este una dintre forţele lor specifice; aş fi, aşadar, 
totdeauna iubită, totdeauna fericită; dar eu, oare, la rându- 
mi, n-aş fi gata totdeauna să fac din trupul meu o treaptă pe 
care să se ridice bărbatul căruia i-aş fi dăruit inima mea, să 
mă jertfesc pentru el, să îndur totul de la el, să-l iubesc 
totdeauna, chiar şi atunci când el nu m-ar mai iubi? N-am 
îndrăznit niciodată să încredinţez unei alte inimi nici 
dorinţele inimii melc, nici avânturile pătimaşe ale visurilor 
care mă mistuie; dar dumneavoastră pot să vă mărturisesc 
liniştita câteva dintre ele, căci ne vom despărţi, îndată ce vă 
veţi afla în siguranţă. 

— Să ne despărţim?.. Niciodată! spuse el electrizat de 
bătăile care răsunau din acea inimă viguroasă ce părea că 
se zbate împotriva unui vis imens. 

— Sunteţi liber? reluă ea, aruncându-i o privire plină de 
mândrie, care-l îngheţă. 

— Oh, de liber... da, în afară de condamnarea Ia moarte. 


Ea îi spuse atunci, cu o voce grea de sentimente amare: 

— Dacă n-ar fi totul decât un vis, ce viaţă frumoasă am trăi 
noi doi!.. Dar, dacă am vorbit prostii, să nu le şi săvârşim. 
Când mă gândesc la tot ceea ce ar trebui să fiţi pentru ca să 
mă puteţi preţui la adevărata mea valoare, mă îndoiesc de 
toate. 

— Iar eu, eu nu m-aş îndoi de nimic, dacă aţi vrea să-mi 
aparţi... 

— Sst! exclamă ea, auzindu-i declaraţia spusă pe un ton 
într-adevăr pătimaş; e limpede că aerul nu prea ne prieşte; 
hai să ne întoarcem la însoțitorii noştri. 

XI. 

Diligenţa îi ajunse repede din urmă pe cei doi îndrăgostiţi, 
care îşi reluară locurile şi călătoriră câteva leghe în cea mai 
adâncă tăcere. Acum, şi unul şi celălalt aveau, într-adevăr, 
un subiect destul de vast pentru a se cufunda în gânduri; 
ochii lor însă nu se mai sfiau să se întâlnească. Amândoi 
păreau să aibă un interes egal de a se observa şi de a-şi 
ascunde un secret de seamă; se simțeau însă atraşi unul 
către celălalt printr-o aceeaşi dorinţă care, după discuţia 
avută, căpătase adâncimile unei pasiuni, căci fiecare 
recunoscuse la celălalt calităţi ce făceau şi mai atrăgătoare, 
în ochii lor, plăcerile pe care le aşteptau din conflictul sau 
din înţelegerea dintre ei. Poate că fiecare, târât într-o viaţă 
de riscuri, ajunsese în acea stare sufletească singulară 
când, fie din oboseală, fie pentru a-şi desfide soarta, fugeau 
de cugetările grave şi se lăsau în voia capriciilor hazardului 
continuând o acţiune numai pentru motivul că ea nu niai 
oferea nici o ieşire şi pentru că voiau totuşi să-i vadă 
deznodământul final. Oare lumea sufletului nu are, ca şi 
lumea fizică, vârtejurile şi abisurile ei, în care firilor 
puternice le place să se cufunde, riscându-şi viaţa, aşa cum 
unui jucător îi place să-şi încerce norocul? Gentilomul şi 
domnişoara de Verneuil avură, într-un fel, revelaţia unor 
atari gânduri, ce le deveniră comune după convorbirea care 
le şi pricinuise, şi-astfel realizară amândoi dintr-odată un 


pas imens, afecțiunea lor sufletească urmând îndată pe cea 
a simţurilor. Cu toate acestea, cu cât se simțeau mai 
fatalmente atraşi unul către celălalt, cu atât mai mult se 
simţiră interesaţi să se studieze, fie şi numai spre a spori, 
printr-un calcul involuntar, suma bucuriilor viitoare. 
Tânărul, încă uimit de profunzimea gândurilor ciudatei fete, 
se întreba, în primul rând, cum de putea ea să îmbine atâta 
cunoaştere a vieţii cu atâta nevinovăție şi tinereţe. 1 se 
păru, atunci, că descoperă, în neobişnuita castitate pe care 
Marie voia s-o dea atitudinilor ei, numai dorinţa de a părea 
castă; o bănui de prefăcătorie, se mustră în sinea lui pentru 
plăcerea ce-o trăise şi nu mai voi să vadă în acea 
necunoscută decât o comediantă dibace: şi avea dreptate. 
Domnişoara de Verneuil, ca toate fetele din lumea ei, 
devenind cu atât mai modestă cu cât se simţea mai 
înflăcărată, lua în modul cel mai firesc acea atitudine de 
mironosiţă sub care femeile ştiu să-şi învăluie aşa de bine 
dorinţele cele mai aprinse. Toate ar vrea să se ofere 
fecioare dragostei; şi, dacă nu mai sunt fecioare, faptul că 
ar vrea totuşi să pară aşa, constituie omagiul pe care ele îl 
aduc iubirii. Asemenea gânduri trecură fulgerător prin 
mintea gentilomului şi-i făcură plăcere. Într-adevăr, pentru 
amândoi, studierea aceea trebuia să fie un pas înainte, iar 
bărbatul îndrăgostit ajunge repede în faza pasională când 
până şi în defectele femeii îndrăgite găseşte temeiuri ca s-o 
iubească şi mai mult. Domnişoara de Verneuil rămase pe 
gânduri mai mult timp decât emigrantul; poate că 
imaginaţia o purtase într-un viitor mult mai vast: tânărul nu 
se supunea decât unuia dintre miile de sentimente pe care 
desigur că le mai încercase în viaţa lui de bărbat; pe când 
tânăra visa la o întreagă viaţă, pe care se simţea fericită s-o 
înfrumuseţeze, s-o umple cu bucurii, cu sentimente mari şi 
nobile. Fericită în visele ei, tot atât de îndrăgostită de 
aceste himere ca şi de realitate, de viitor ca şi de prezent, 
Marie se gândea să-şi schimbe atitudinea de până atunci şi 
să-şi consolideze puterea asupra acelei inimi tinere, 


procedând astfel din instinct, aşa cum procedează toate 
femeile. După ce se hotărâse în sine să i se dăruie în 
întregime, ea râvnea, ca să spunem aşa, să i se dăruiască cu 
bucata; ar fi vrut să-şi poată readuna, din trecut, toate 
faptele, toate cuvintele, toate privirile, şi să le pună în 
armonie cu demnitatea de femeie iubită. Iar în ochi i se ivea 
un fel de spaimă, ori de câte ori se gândea la convorbirea 
avută, când se dovedise atât de îndrăzneață. Contemplând 
însă figura lui plină de forţă, îşi spuse că o fiinţă atât de 
puternică nu se poate să nu fie mărinimoasă şi se felicită că 
a avut norocul să întâlnească o dragoste mult mai de preţ 
decât cea de caro au avut parte multe alte femei, văzând în 
iubitul ei un om de caracter, un om care, condamnat la 
moarte, venea de bunăvoie să-şi rişte capul şi să reînceapă 
războiul împotriva Republicii. Gândul de a putea să 
stăpânească numai ea peste un asemenea suflet dădu pe loc 
tuturor lucrurilor o fizionomie deosebită. Între clipa când, 
în urmă cu cinci ore, îşi compunea o faţă şi un glas 
destinate să-l aţâţe pe junele gentilom, şi momentul de- 
acum, când îl putea vrăji cu o singură privire, era 
deosebirea dintre un univers mort şi universul viu. Râsete 
fericite şi o veselă cochetărie ascunseră imensitatea unei 
pasiuni ce se înfăţişa, ca şi nenorocirea, surâzând. În starea 
sufletească în care se afla atunci domnişoara de Verneuil, 
viaţa exterioară luă, pentru ea, înfăţişarea unei năluciri. 
Trăsura trecu prin sate, printre văi şi printre munţi, din 
care însă nici o imagine nu-i rămase în minte. Ajunseră la 
Mayenne, soldaţii din escortă se schimbară, Merle îi vorbi, 
ea îi răspunse, străbătură apoi un întreg oraş, pe urmă 
porniră iar la drum; dar figurile, casele, străzile, priveliştile, 
oamenii se scurseră ca formele vagi dintr-un vis. Se lăsă 
seara. Marie plutea sub un cer de diamante, învăluită într-o 
lumină lină, pe drumul spre Fougeres, fără să ia aminte că 
cerul îşi schimbase înfăţişarea, fără să ştie ce mai însemnau 
nici Mayenne, nici Fougcres ţi nici unde se afla. Că peste 
câteva ore s-ar putea despărţi de bărbatul de care se 


îndrăgostise şi pe care-l credea îndrăgostit - un asemenea 
lucru nu i se mai părea cu putinţă. Dragostea este singura 
pasiune care nu acceptă nici trecutul, nici viitorul. 

Uneori gândul ei se trăda în câte un cuvânt, dar frazele-i 
păreau aproape cu totul lipsite de sens, răsunând însă în 
inima iubitului ca făgăduiala unor desfătări. În ochii celor 
doi martori ai proaspetei iubiri, pasiunea lor lua o alură 
înfricoşătoare. Francine o cunoştea tot aşa de bine pe 
Marie, cum îl cunoştea străina pe tânărul gentilom, iar 
atare experienţă a trecutului le făcea pe amândouă să 
aştepte, tăcute, cine ştie ce deznodământ cumplit. Într- 
adevăr, nu peste mult, ele putură vedea sfârşitul dramei, pe 
care cu atâta tristeţe domnişoara de Verneuil, fără să ştie, 
poate, o numise tragedie. 

Când cei patru călători se aflară la vreo leghe dincolo de 
Mayenne, auziră un călăreț galopând năprasnic după ei; 
când ajunse în dreptul trăsurii, se aplecă şi o privi pe 
domnişoara de Verneuil, care-l recunoscu pe Corentin. 
Sinistrul personaj îşi permise să-i facă un semn tainic, de o 
familiaritate destul de umilitoare pentru ea şi, după ce o 
îngheţase cu acel semn josnic, dispăru. Emigrantul păru 
neplăcut impresionat de întâmplare, lucru ce nu scăpă, 
desigur, nici pretinsei sale mame; Marie însă făcu o uşoară 
mişcare spre el, parcă spre a se refugia printr-o privire în 
inima lui, ca în singurul adăpost al ei pe pământ. Fruntea 
tânărului se Însenină atunci, savurând fiorul pe care-l făcu 
să-l trăiască gestul prin care iubita îi dezvăluise, parcă fără 
să vrea, profunzimea sentimentelor ei. O frică inexplicabilă 
alungase toată cochetăria, iar dragostea se arătă, pentru o 
clipă, fără voal; tăcură, ca pentru a prelungi plăcerea acelei 
clipe. Din nefericire, între ei se afla doamna du Gua, care 
vedea totul; şi, ca un avar care dă un ospăț, ea părea că le 
numără fiecare înghiţitură şi că le socoteşte zilele. Pierduţi 
în fericirea lor, cei doi îndrăgostiţi, fără să-şi dea seama ce 
drumuri bătuseră, ajunseră pe acea porţiune a şoselei care 
străbate valea Ern6e-ului şi care reprezintă primul dintre 


cele trei bazine unde s-au petrecut evenimentele ce servesc 
de cadru acestei povestiri. Francine zări atunci, şi le arătă 
şi lor, figurile stranii ce se deplasau ca nişte umbre printre 
copacii şi desişurile de pe dâmburile din jurul ogoarelor. 
Când trăsura ajunse în dreptul acelor umbre, o salvă 
generală de împuşcături şi gloanţele ce le şuierau pe 
deasupra capetelor le dovedi călătorilor că toate acele 
năluciri erau reale. Escorta era prinsă într-o ambuscadă. 

Sub salva de împuşcături, căpitanul Merle se mustră 
cumplit că o ascultase pe domnişoara de Verneuil, care 
săvârşise greşeala de a se bizui pe lipsa de primejdie a unei 
călătorii nocturne şi rapide, şi nu-l lăsase să ia cu el decât 
vreo şaizeci de oameni. La comanda lui Gerard, căpitanul îşi 
despărţi fulgerător mica oaste în două şiruri, ca să apere 
cele două laturi ale drumului, iar ofiţerii porniră în pas 
alergător prin câmpurile de grozamă şi prin spinării, 
alergând să-i înfrunte pe atacatori, fără să aibă vreo idee de 
numărul lor. Albaştrii începură să scotocească în dreapta şi 
în stânga prin tufărişurile dese, cu o vitejie imprudentă, şi 
răspunseră atacului şuanilor printr-un tir susţinut, 
îndreptat spre desişurile de unde porneau împuşcăturile. 
Prima reacţie a domnişoarei de Verneuil fu să sară din 
caleaşcă şi să fugă cât mai departe în urmă, ca să iasă din 
câmpul de luptă; dar, ruşinându-se de frica ei şi îndemnată 
de acel sentiment ce pretinde să te arăţi măreț în ochii 
fiinţei dragi, se opri în loc şi se strădui să urmărească lupta 
cu stăpânire de sine. 

Emigrantul veni lângă ea, îi luă mâna şi-o puse pe inima 
lui. 

— Mi-a fost frică, spuse ea zâmbind; acum însă... 

În acea clipă, camerista speriată strigă: 

— Marie, luaţi seama! 

Dar când Francine dădu să sară din trăsură, se simţi 
înşfăcată de o mână viguroasă şi enormă, a cărei strângere 
o făcu să scoată un strigăt de durere. Se întoarse, 
recunoscu figura lui Marche-r-lerre ţi amuţi. 


— Datorez, deci, spaimei dumneavoastră, spuse atunci 
străinul către domnişoara de Verneuil, dezvăluirea celei mai 
dulci taine a inimii! Datorită Francinei, aflu că purtaţi 
numele grațios de Marie; Marie, numele pe care l-am rostit 
în toate clipele mele de deznădejde! Marie, numele pe care 
îl voi rosti de acum înainte cu bucurie, şi pe care nu-lvoi 
mai spune fără să săvârşesc sacrilegiul de a confunda 
religia cu dragostea! Ar constitui însă un păcat faptul de a 
te ruga şi de a şi iubi totodată? 

La aceste cuvinte, îşi strânseră mâna cu putere, se priviră 
în tăcere, iar năvala de senzaţii pe care le trăiau le luă şi 
tăria şi putinţa de a se exprima. 

— Pentru dumneavoastră cei de-aici, nu-i nici o primejdie! 
spuse brutal Marche-r-lerre către Francine, dând sunetelor 
răguşite şi guturale ale glasului său o notă sinistră de 
dojană şi accentuând în aşa fel fiecare cuvânt, încât 
nevinovata ţărancă rămase înmărmurită. 

Pentru întâia oară, biata fată zărea ferocitatea din privirile 
lui Marche-r-lerre. Părea că numai lumina lunii se potrivea 
unei asemenea figuri. Sălbaticul breton, ţinându-şi căciula 
într-o mână şi greaua-i carabină în cealaltă, ghemuit ca un 
năpârstoc şi învăluit în acea lumină albă sub razele căreia 
toate formele capătă înfăţişări atât de ciudate, aparţinea 
astfel mai degrabă vedeniilor decât realităţii. Apariţia lui şi 
reproşul făcut avură ceva din fulgerarea fantomelor. El se 
întoarse brusc către doamna du Gua, cu care schimbă 
câteva cuvinte grăbite şi din care Francine, care uitase 
întrucâtva limba bretonă, nu putu să înţeleagă mai nimic. 
Părea că doamna îi da lui Marche-r-Ierre mai multe ordine. 
Scurta lor discuţie se încheie printr-un gest poruncitor al 
doamnei, care-i arăta şuanului pe cei doi îndrăgostiţi. 
Înainte de a se supune, Marche-r-Terre aruncă o ultimă 
privire spre Francine, pe care părea s-o deplângă; el ar fi 
vrut să-i vorbească, dar bretona ştiu că tăcerea iubitului 
său era impusă. Pielea aspră şi tăbăcită de pe fruntea lui 
izbuti aproape să se încreţească, iar sprâncenele i se 


împreunară cumplit. Va rezista el, oare, poruncii reînnoite 
de-a o ucide pe domnişoara de Verneuil? Schima aceea îl 
făcu, de bună-seamă, şi mai hidos pentru doamna du Gua, 
dar lumina ochilor lui îl făcu aproape frumos pentru 
Francine care, ghicind din acea privire că ea ar putea face 
să se supună sub voinţa ei de femeie dârzenia cruntului 
sălbatic, nădăjdui că mai domneşte încă, după Dumnezeu, 
asupra inimii lui cumplite. 

Amoroasa conversaţie a domnişoarei Marie fu întreruptă 
de doamna du Gua, care veni şi o luă, ţipând de parcă cine 
ştie ce primejdie ar fi ameninţat-o; țelul ei însă nu era decât 
să-i înlesnească unui călăreț, pe care-l recunoscuse de 
departe, să vorbească cu emigrantul. 

— Feriţi-vă de fata pe care aţi cunoscut-o la hanul Trei 
mauri! 

După ce spuse această frază la urechea tânărului, 
cavalerul de Valois, unul dintre membri comitetului regalist 
din Alencon, dispăru, călare pe căluţul lui breton, printre 
tufele de grozamă din care ieşise. În acea clipă, 
împuşcăturile se dezlănţuiră cu o repeziciune uluitoare, 
fără însă ca vreuna dintre cele două tabere să se avânte 
asupra celeilalte. 

— Adjutante, să nu fi fost asta numai o încercare de atac 
pentru a-i răpi pe călătorii noştri şi a le impune o 
răscumpărare?.. zise Clef-des-Coeurs. 

— Pune mâna pe ei, sau naiba să mă ia! răspunse Gerard, 
zburând pe drum. 

În acea clipă, focul şuanilor se rări, căci singurul scop al 
încăierării fusese acel avertisment comunicat de cavaler. 
Merle, care-i văzu pe şuani furişându-se în grupuri mici 
peste gardurile de mărăcini, nu socoti potrivit să se 
angajeze într-o luptă primejdioasă şi zadarnică. Gerard 
ordonă scurt escortei să-şi reia poziţia pe drum şi 
reîncepură marşul, fără să fi suferit vreo pierdere. 

Căpitanul avu atunci prilejul să ofere mâna domnişoarei de 
Verneuil, pentru a se sui iar în trăsură, căci gentilomul 


rămăsese ca lovit de trăsnet. Parizianca, nedumerită, se 
urcă fără să accepte politeţea republicanului; întoarse 
capul spre iubitul ei, îl văzu nemişcat şi fu uluită de 
schimbarea subită pe care tainicele cuvinte ale cavalerului 
i-o provocaseră. Tânărul emigrant porni încet spre trăsură, 
cu faţa în pământ, şi din întreaga lui atitudine se revărsa un 
profund sentiment de silă. 

— Aşa-i că aveam dreptate? spuse doamna du Gua la 
urechea tânărului, conducându-l la trăsură; e sigur că ne 
aflăm în mâinile unei creaturi cu care s-a pus la preţ capul 
tău; dar, de vreme ce-i atât de proastă încât să se 
amorezeze de tine, în loc să-şi facă meseria, nu te-apuca 
acuma să te comporţi ca un copil; prefă-te că o iubeşti, până 
ce vom ajunge la Viveticre... Odată acolo!.. „Dar nu cumva 
s-a şi îndrăgostit? ”... îşi zise ea, văzându-l pe tânăr că se 
aşază pe locul lui, cu o înfăţişare de om adormit. 

Caleaşca huruia surd peste pietrele de pe drum. De la 
întâia privire pe care domnişoara de Verneuil o aruncă 
împrejurul său, totul i se păru schimbat. Moartea se şi 
strecurase în dragostea ei. Nu erau, poate, decât câteva 
umbre; dar, în ochii oricărei femei care iubeşte, asemenea 
umbre sunt la fel de clare ca şi cele mai strălucitoare culori. 
Francine înţelesese din privirile lui Marche-r-Ierre că 
soarta domnişoarei de Verneuil, asupra căreia ea îi 
poruncise să vegheze, era în alte mâini şi, ori de câte ori 
stăpâna sa o privea, îi arăta un obraz palid şi nu izbutea să- 
şi stăpânească lacrimile. Doamna necunoscută abia îşi 
ascundea răutatea şi ura de femeie sub zâmbetele-i 
prefăcute, iar subita schimbare ce se ivea de sub 
slugarnica-i bunăvoință faţă de domnişoara de Verneuil, din 
comportamentul, din glasul şi din fizionomia ci, erau de 
natură să trezească toate temerile unei fiinţe perspicace. 
Aşa încât domnişoara de Verneuil se înfiora instinctiv când 
se întrebă: 

— De ce mă înfioară?.. E mama lui. 


Se cutremură însă, din creştet până-n talpă, spunându-şi 
deodată: 

— Dar e, într-adevăr, mama lui? 

Şi zări un întreg abis, pe care o ultimă aruncătură de ochi 
spre necunoscută îl lumină pe deplin. 

— Femeia aceasta îl iubeşte! gândi ea. Dar de ce mă 
copleşeşte cu amabilităţi, după ce mi-a arătat atâta răceală? 
Sunt, oare, pierdută? Se teme, oare, de mine? 

În ce-l priveşte pe gentilom, el îngălbenea şi se înroşea, 
rând pe rând, păstrând totuşi o atitudine calmă şi lăsând 
ochii în jos, ca să nu i se vadă straniile emoţii ce-l 
frământau. O cumplită strângere a buzelor îi schimonosea 
graţioasa arcuire a gurii, iar obrazul lui era alb de 
zbuciumul furtunii din gânduri. Domnişoara de Verneuil nu 
mai ştia nici măcar dacă se mai putea bănui un pic de 
dragoste în mânia lui. Drumul, mărginit de pădure, de 
venise întunecat, şi nu le mai îngădui acestor actori muţi să 
se interogheze din priviri. Vuietul vântului, foşnetul 
frunzelor, tropotul paşilor cadenţaţi ai escortei dădură 
scenei acel caracter solemn care face să sporească bătăile 
inimii. Încercarea domnişoarei de Verneuil de a ghici cauza 
schimbării tânărului nu putea rămâne zadarnică. Figura lui 
Corentin îi trecu ca un fulger prin minte şi-i reconstitui 
imaginea sorții ei reale, care-i reapăru dintr-o dată. Pentru 
întâia oară în ziua aceea, Marie se gândi în mod serios la 
situaţia sa. Până atunci se lăsase purtată de fericirea de a 
iubi, fără să se gândească nici la ea, nici la viitor. Acum, 
neînstare să-şi mai îndure deznădejdea, căuta, aştepta, cu 
fermecătoarea răbdare a iubirii, o privire din partea 
tânărului, pe care-o cerşea atât de fierbinte, iar paliditatea 
şi tremurul ei aveau un grai atât de răscolitor, încât el şovăi; 
dar prăbuşirea nu fu decât şi mai totală. 

— Nu cumva vă doare ceva, domnişoară? întrebă el. 

Vocea lui, lipsită de orice bunăvoință, întrebarea însăşi, 
privirea, gestul, totul nu făcea decât s-o convingă pe biata 
fată că întâmplările din ziua aceea aparţineau unui miraj al 


sufletului ei, un miraj ce se spulbera acum ca nişte nori abia 
iviţi pe care-i risipeşte vântul. 

— Dacă mă doare ceva?.. răspunse ea, râzând silit; voiam 
să vă pun aceeaşi întrebare. 

— Credeam că sunteţi înţeleşi, zise doamna du Gua, cu o 
veselie prefăcută. 

Nici gentilomul, nici domnişoara de Verneuil nu 
răspunseră. Tânăra fată, de două ori jignită, se înciudă 
văzându-şi puternica frumuseţe rămasă fără putere. Ştia 
că, dacă ar vrea, ar putea să afle oricând cauza noii situaţii; 
dar, nemaidorind s-o cunoască, pentru prima dată, poate, o 
femeie renunţă să afle un secret. Viaţa omului e dureros de 
darnică în situaţii în care, fie ca urmare a unei meditații 
prea adânci, fie a unei catastrofe, ideile noastre nu se mai 
leagă de nimic, rămân goale de orice conţinut, fără nici un 
punct de sprijin, când prezentul nu mai găseşte nici un 
mijloc prin care să se atârne nici de trecut, nici de viitor. 
Într-o astfel de stare era acum domnişoara de Verneuil. 
Ghemuită în fundul trăsurii, sta acolo ca un arbust 
dezrădăcinat. Tăcută şi tristă, nu mai privea pe nimeni, se 
învălui în durerea ei şi se cuibări cu atâta îndârjire în lumea 
tainică în care se refugiază cei nefericiţi, încât nu mai văzu 
nimic. Câteva ciori trecură croncănind pe deasupra; dar, 
deşi în inima sa exista, ca în toate sufletele dârze, un 
ungher destinat superstiţiilor, nu le mai acordă nici o 
atenţie. O vreme, călătorii îşi continuară drumul în tăcere. 

XII 

„Aşa de repede despărțiți?” îşi spunea domnişoara de 
Verneuil. Totuşi, nimeni din preajma mea n-a vorbit. S-o fi 
făcut Corentin? N-avea nici un interes. Cine s-ar fi putut 
ridica să mă învinuiască? De-abia iubită, şi iată-mă trăind 
durerea de a fi părăsită. Semăn iubire şi culeg dispreţ. 
Aşadar, soarta mea-i pururea să întrezăresc fericirea şi 
pururea s-o pierd? 

Simţi în inimă o tulburare necunoscuta, pentru că, într- 
adevăr, iubea pentru întâia oară. Totuşi, nu era subjugată 


până într-atâta, încât să nu poată găsi, în mândria firească a 
unei femei tinere şi frumoase, tăria de a reacţiona împotriva 
durerii. Secretul iubirii ei, păstrat cu chinuri, nu-i scăpase. 
Îşi reveni şi, ruşinându-se că prin tăcerea aceea îndurerată 
îşi dăduse pe faţă profunzimea dragostei, îşi scutură capul 
cu un gest de voioşie, arătând un chip sau, mai degrabă, o 
mască zâmbitoare, apoi se sili să ia un glas prin care să-şi 
ascundă emoția. 

— Unde ne aflăm? îl întrebă pe căpitanul Merle, care 
venea la o mică distanţă în urma lor, după trăsură. 

— La trei leghe şi jumătate de Fougeres, domniţoară. 

— Nu mai avem, deci, mult până să ajungem! îi spuse ea, 
spre a-l încuraja să înceapă o conversaţie, cu intenţia de a-i 
arăta o oarecare stimă tânărului căpitan. 

— Locurile de pe-aici, replică Merle foarte bucuros, nu 
sunt prea grozave; atâta doar că îşi îngăduie, prin părţile 
astea, să nu se isprăvească niciodată. Când vă veţi afla în 
vârful dealului pe care-l urcăm, veţi zări o vale la fel cu cea 
pe care am lăsat-o în urmă, iar la orizont veţi putea vedea 
Pelerina. Deie Dumnezeu ca şuanii să n-aibă de gând să-şi 
ia revanşa! Dumneavoastră înţelegeţi că, tot urcând şi tot 
coborând aşa, nu înaintăm deloc. După Pelerina, veţi 
descoperi, de asemenea... 

Auzind acele nume, emigrantul tresări pentru a doua oară, 
atât de uşor, însă, încât numai domnişoara de Verneuil îi 
observă tresărirea. 

— Ce-i Pelerina asta? întrebă cu interes tânăra, 
întrerupându-l pe căpitanul cufundat în topografia bretonă. 

— E vârful unui munte, de la care-şi trage numele valea 
aceasta a râului Maine, spre care vom cobori îndată şi care 
desparte regiunea de-aici de valea Couesnonului, dincolo de 
care se află Fougeres, cel mai de seamă oraş din Bretania, 
răspunse Merle. Acolo, pe la sfârşitul lui vandemiar, am dat 
o luptă împotriva lui le Gars şi a tâlharilor lui. Conduceam 
nişte conscrişi care, ca să nu-şi părăsească locurile de 


baştină, au vrut să ne omoare, la hotar; Hulot, însă, e-un 
creştin dat naibii; le-a tras o... 

— Atunci, dumneavoastră trebuie să-l fi văzut pe le Gars? 
întrebă ea. Ce fel de om e?.. 

Ochii ei şireţi şi iscoditori se aţintiră asupra feţei falsului 
viconte de Bauvan. 

— Oh, Dumnezeule! răspunse Merle, întrerupt iarăşi, aşa 
de mult seamănă, domnişoară, cu cetăţeanul du Gua, încât, 
de n-ar purta uniforma Şcolii Politehnice, aş paria că e el. 

Domnişoara de Verneuil îl privea ţintă pe liniştitul şi 
netulburatul tânăr care-o sfida, însă nu întrezări pe chipul 
lui nimic din care s-ar fi putut bănui vreun simţământ de 
teamă; ea, în schimb, îi da să înţeleagă, printr-un surâs 
amar, descoperirea ce-o făcea în acea clipă, în legătură cu 
secretul pe care el i-l ascunsese atât de vulgar; apoi, cu un 
glas ironic, cu nările umflate de satisfacţie, cu capul înclinat 
uşor într-o parte, ca să-l poată examina pe gentilom şi 
totodată să-l vadă şi pe Merle, îi spuse republicanului: 

— Şeful ăsta de şuani îi dă destule griji primului-consul, 
căpitane. Are curaj, zice-se; numai că se aventurează în 
anumite acţiuni ca un tinerel fără minte, mai ales când e 
vorba de femei. 

— Şi noi contăm mult pe asta, ca să ne lichidăm socotelile 
cu el, răspunse căpitanul. De l-am avea în mâinile noastre 
măcar vreo două ceasuri, i-am băga noi oleacă minţile-n 
scăfârlie. Dacă ne-ar întâlni ăia de la Coblenz, ar cam auzi 
câte ceva despre noi, şi ne-ar ţine minte; aşa încât, cu 
ajutorul parizi... 

— Oh, zise emigrantul, noi n-avem de ce ne teme! Nue 
nevoie ca soldaţii dumneavoastră să meargă până la 
Pelerina, sunt prea obosiţi; dacă sunteţi de acord, s-ar 
putea odihni la doi paşi de-aici. Mama rămâne la Viveticre 
ţi, uite, drumul ce duce acolo e la câteva bătăi de puşcă. 
Cred că şi cele două doamne vor fi de acord să se 
odihnească puţin, trebuie să fie istovite de drumul acesta 
fără popas de la Alenqon până aici. Şi, întrucât domnişoara, 


spuse el cu o politeţe forţată, întorcându-se către 
pariziancă, a avut generozitatea să asigure călătoriei 
noastre tot atâta linişte cât şi plăcere, va binevoi, poate, să 
accepte să ia masa de seară la mama? în sfârşit, adăugă el, 
adresându-i-se lui Merle, vremurile nu sunt chiar aşa de 
nenorocite încât să nu se mai poată găsi la Viveticre un 
butoiaţ de cidru bun, ca să-l destupăm pentru oamenii 
dumneavoastră. Veniţi, le Gars nu ne va fi luat totul; cel 
puţin mama aşa crede... 

— Mama dumneavoastră?.. făcu domnişoara de Verneuil, 
întrerupându-l ironică şi fără să răspundă ciudatei invitaţii 
ce i se făcea. 

— Vârsta mea nu vi se mai pare demnă de crezut astă- 
seară, domnişoară? răspunse doamna du Gua. Am avut 
nenorocul să fiu căsătorită ele foarte tânără, l-am născut pe 
fiul meu când aveam cincisprezece ani... 

— Nu cumva vă înşelaţi, doamnă? Nu cumva aveţi treizeci 
de ani? 

Doamna du Gua îngălbeni, înghițind sarcasmul; ar fi vrut 
să poată să se răzbune, dar se vedea nevoită să zâmbească, 
din pricină că voia să afle cu orice preţ, fie chiar, şi cu 
preţul celor mai crude ironii, ce sentiment o anima pe 
tânăra domnişoară; aşa încât se prefăcu a n-o fi înţeles. 

— Niciodată şuanii n-au avut un şef mai crud decât acesta, 
dacă e să dăm crezare zvonurilor ce umblă despre el, spuse 
doamna du Gua, adresându-se totodată şi Francinei şi 
stăpânei sale. 

— Oh, de crud, nu cred, răspunse domnişoara de Verneuil; 
ştie să mintă însă, şi mi se pare cam credul; un şef de partid 
nu trebuie să fie jucăria nimănui. 

— Îl cunoaşteţi? întrebă domol tânărul emigrant. 

— Nu, răspunse ea, aruncându-i o privire de dispreţ; 
credeam că-l voi cunoaşte... 

— Oh, domnişoară, categoric e un împieliţat! reluă 
căpitanul, ridicând capul şi redând printr-un gest expresiv 
fizionomia particulară pe care acest cuvânt o avea pe-atunci 


şi pe care a pierdut-o mai târziu. Familiile astea vechi 
puiază uneori nişte lăstari viguroşi. E de baştină dintr-un 
ţinut unde foştii nu prea s-au bucurat, zice-se, de multe 
hatâruri; iar oamenii, vedeţi dumneavoastră, sunt ca şi 
moşmoanele, se coc pe paie. Dacă băiatul ăla e dibaci, va 
izbuti să ne poarte mult timp pe drumuri. S-a priceput 
destul de bine să opună nişte companii mobile companiilor 
noastre uşoare şi să neutralizeze eforturile guvernului. 
Dacă e ars vreun sat de-al regaliştilor, el pune să fie arse 
două sate de-ale republicanilor. Îşi desfăşoară forţele pe o 
întindere imensă, şi ne sileşte astfel să folosim un număr 
considerabil de trupe, într-un moment când nu prea le 
avem!.. Oh! îşi cunoaşte meseria! 

— Îşi asasinează patria! spuse Gerard, cu o voce 
puternică, întrerupându-l pe căpitan. 

— Dar, replică gentilomul, dacă moartea lui ar scăpa ţara, 
atunci, împuşcaţi-l cât mai repede. 

Scrută apoi printr-o privire sufletul domnişoarei de 
Verneuil şi se petrecu între ei una dintre acele scene mute 
căreia cuvintele nu-i pot reproduce decât foarte incomplet 
spontaneitatea dramatică şi subtilităţile fulgerătoare. 
Primejdia face ca orice şi oricine să devină interesant. În 
faţa morţii, până şi criminalul cel mai josnic trezeşte 
totdeauna un pic de milă. Or, cu toate că acum domnişoara 
de Verneuil nu mai avea nici o îndoială că iubitul care o 
dispreţuia era însuşi primejdiosul şef, încă nu voia să se 
convingă pe deplin de aceasta printr-un supliciu; o cu totul 
altă curiozitate voia să-şi satisfacă ea. Preferă, deci, să se 
îndoiască sau să creadă, după sentimentul pe care-l nutrea, 
şi începu să se joace cu focul. Privirea ei, plină de o 
şiretenie batjocoritoare, îi arătă, cu un aer triumfător, 
tânărului şef rândurile de soldaţi: prezentându-i în acest fel 
imaginea primejdiei în care se afla junele, Marie se bucura 
că-l face să simtă din plin că viaţa lui depindea de un singur 
cuvânt, iar buzele ei păreau că se şi mişcă spre a-l rosti. 
Asemenea unui sălbatic din America, domnişoara de 


Verneuil studia fiecare fibră de pe faţa duşmanului legat de 
stâlp, şi-i rotea grațios pe dinainte toporul, savurând o 
răzbunare cu totul nevinovată şi pedepsind ca o 
îndrăgostită care încă mai iubeşte. 

— Dacă aş avea un fiu ca al dumneavoastră, doamnă, 
spuse ea străinei vădit îngrozite, mi-aş pune doliu pentru el 
din clipa în care l-aş lăsa să se expună primejdiilor. 

Nu primi nici un răspuns. Îşi întoarse de zeci de ori capul 
către ofiţeri şi îl reîntoarse spre doamna du Gua, fără să 
surprindă între ea şi le Gars nici un semn tainic care să-i 
confirme o intimitate pe care o bănuia şi de care voia să se 
îndoiască. Unei femei îi place grozav să şovăie într-o luptă 
pe viaţă şi pe moarte, atunci când sentinţa se află la 
discreţia ei! Tânărul general zâmbea cu aerul cel mai liniştit 
şi suporta netulburat tortura la care îl supunea domnişoara 
de Verneuil; şi atitudinea şi expresia pe care-o afişa 
fizionomia lui dovedeau că tânărul era un om pe care 
primejdiile la care era supus nu-l impresionau, şi uneori 
părea să-i spună: „lată prilejul să-ţi răzbuni vanitatea 
rănită, foloseşte-l! Mi-ar părea teribil de rău să renunţ la 
disprețul pe care-l am faţă de tine!” Domnişoara de 
Verneuil începu să-l scruteze pe şef din toată înălţimea 
poziţiei ei, cu o sfruntare şi cu o mândrie doar aparente, 
căci, în adâncul inimii, admira curajul şi netulburarea lui. 
Încântată de constatarea că iubitul său poartă un titlu 
străvechi, încărcat de privilegii ce plac oricărei femei, 
simţea o mulţumire deosebită că-l cunoştea într-o 
împrejurare în care, luptător pentru o cauză înnobilată de 
nenorocire, marchizul lupta cu toate însuşirile sufletului său 
dârz împotriva unei republici de-atâtea ori victorioase, şi 
era bucuroasă că-l vedea înfruntând primejdiile şi dovedind 
acea bravură ce emoţionează atât de mult o inimă de 
femeie; îl puse de zeci de ori la încercare, supunându-se 
poate acelui instinct ce-o îndeamnă pe femeie să se joace cu 
prada sa, aşa cum pisica se joacă cu şoarecele pe care l-a 
prins. 


— Şi-n virtutea cărei legi îi condamnaţi la moarte pe 
şuani? îl întrebă ea pe Merle. 

— Păi, cea din 14 fructidor trecut, care declară în afara 
legii toate departamentele răzvrătite şi care instituie 
consiliile de război în aceste departamente, răspunse 
republicanul. 

— Cui datorez cinstea de a vă fi atras acum privirile 
asupra mea? îl întrebă domnişoara de Verneuil pe tânărul 
comandant, care o privea atent. 

— Unui sentiment pe care un om galant nu l-ar putea 
mărturisi nici unei femei, oricine ar fi aceasta, răspunse 
marchizul de Montauran încet, aplecându-se spre ea. 
Trebuia, spuse apoi tare, să trăiesc în aceste vremuri, 
pentru a vedea fetele îndeplinind slujba de călău şi 
depăşindu-l pe gâde prin felul în care se amuză jucându-se 
cu securea... 

Marie îl ţintui pe Montauran cu privirea; apoi, încântată că 
el o insultase chiar în clipa în care viaţa-i se afla în mâinile 
ei, îi şopti la ureche, râzând cu o dulce maliţie: 

— Aveţi un cap prea urât; călăilor le-ar displace; eu însă îl 
păstrez. 

Marchizul, uimit, o contemplă o clipă pe această fată a 
cărei iubire biruia totul, chiar şi cele mai crude injurii; şi 
care se răzbuna iertând o jignire pe caro femeile niciodată 
n-o iartă. Ochii lui deveniră mai puţin severi şi mai puţin 
reci, iar în trăsăturile sale se strecură parcă o umbră de 
melancolie. Pasiunea lui era deci mai tare decât şi-ar fi 
putut închipui el însuşi. Domnişoara de Verneuil, mulţumită, 
chiar şi cu o atât de slabă mărturie de împăcare viitoare, îl 
privi pe şef cu dragoste, dăruindu-i un zâmbet ce semăna 
cu un sărut; pe urmă se ghemui în fundul trăsurii şi nu mai 
îndrăzni să primejduiască viitorul dramului său de fericire, 
gândind că, prin acel zâmbet a legat iarăşi nodul. Era aşa 
de frumoasă! Ştia aşa de bine să biruie toate piedicile din 
calea iubirii ei! Era atât de obişnuită să rişte totul, să-şi 


joace norocul! lubea atât de mult neprevăzutul şi furtunile 
vieţii! 

În curând, la porunca marchizului, trăsura părăsi şoseaua 
principală şi se îndreptă spre Viveticre, pe un drum plin de 
gropi ţi Încadrat de maluri înalte, plantate cu meri, ce-l 
făceau mai degrabă un şanţ decât un drum. Călătorii îi 
lăsară pe albaştri să răzbească anevoie în urma lor până la 
vechiul castel, ale cărui turnuri cenugşii ba apăreau, ba 
dispăreau printre pomii de pe marginea drumului, de-a 
lungul căruia câţiva soldaţi rămaseră să-şi smulgă cişmele 
din lutul clisos. 

— Drumul ăsta seamănă amarnic cu drumul spre rai! 
exclamă Beau-Pied. 

Mulțumită dibăciei surugiului, nu peste mult domnişoara 
de Verneuil putu să admire castelul Viveticre. Casa, aţezată 
pe culmea unui fel de promontoriu, era înconjurată de două 
lacuri adânci ce nu îngăduiau să se ajungă la ea decâtpeo 
alee îngustă. Partea acestei peninsule unde se aflau 
locuinţele şi grădinile era protejată la o oarecare distanţă, 
în spatele castelului, printr-un şanţ lat în care se revărsa 
prisosul de apă al lacurilor, cu care era în legătură, 
alcătuind o adevărată insulă aproape inexpugnabilă, 
adăpost de mare preţ pentru un şef ce nu putea fl. Astfel 
surprins decât prin trădare. Auzind scârţâitul porţilor şi 
trecând pe sub bolta în ogivă a unui portal ruinat de 
războiul precedent, domnişoara de Verneuil scoase capul 
din trăsură. Aspectul sinistru al tabloului ce i se înfăţişă 
privirilor spulberă cu totul visele de dragoste şi cochetăria 
în care se legănase. Trăsura intră într-o curte mare, 
aproape pătrată, delimitată de malurile abrupte ale 
lacurilor. Aceste maluri sălbatice, scăldate de apele 
acoperite de mari pete verzi, aveau ca singură podoabă 
nişte arbori acvatici despuiaţi de frunze, ale căror 
trunchiuri chircite, cu vârfurile enorme şi pleşuve înălțate 
deasupra stufărişurilor şi a mărăcinişurilor, păreau nişte 
figurine groteşti. Hidoasele garduri de mărăcini dădură 


impresia că se însufleţesc şi că încep să capete grai, când 
broaştele săriră din ele orăcăind, şi când lişiţele, trezite de 
zgomotul trăsurii, zburară plescăind peste oglinda lacurilor. 
Curtea, înconjurată de ierburi înalte şi veştejite, de 
mărăcinişuri şi de arbuşti pitici ori piperniciţi, excludea 
orice idee de ordine şi de splendoare. Castelul părea 
părăsit de mult timp. Acoperişurile păreau că se îndoaie sub 
povara vegetaţiilor ce creşteau pe ele. Zidurile, deşi 
construite din pietrele şistoase şi solide de care abundă aici 
solul, erau pline de crăpături printre care iedera îşi agăța 
cârceii. Două corpuri de clădiri, legate în unghi drept 
printr-un turn înalt, îndreptate cu faţa spre lac, constituiau 
întregul castel, cu uşile şi cu obloanele lui spânzurânde şi 
putrezite, cu balustradele scârţâind, cu ferestrele ruinate 
stând parcă să cadă la întâia răbufnire de furtună. Vântul 
bătea atunci printre aceste ruine, cărora luna, cu lumina ei 
tulbure, le da caracterul şi înfăţişarea unei vedenii enorme. 
Culorile pietrelor de granit, vinete şi sure, amestecate cu 
cele de şist negre şi galbene, meritau să fie văzute, pentru a 
şti cât de reală era imaginea sugerată de aspectul acelei 
schelării goale şi sumbre. Pietrele-i dezgărdinate, ferestrele 
fără geamuri, turnul cu creneluri şi acoperişurile sparte îi 
dădeau întrutotul înfăţişarea unui schelet; iar păsările de 
pradă, ce se ridicară ţipând în zbor, adăugară o trăsătură în 
plus acestei vagi asemănări. Câţiva brazi înalţi, plantați în 
spatele casei, îşi legănau pe deasupra acoperişurilor 
frunzişurile sumbre, iar câteva tise, tăiate în aşa fel încât să 
decoreze colţurile clădirii, o înconjurau cu o jalnică 
broderie festonată, asemănătoare cu un cortegiu întunecat. 
În sfârşit, forma uşilor, ornamentele grosolane, puţinele 
construcţii ce alcătuiau întregul ansamblu, totul ilustra acel 
tip de castele feudale cu care, se mândrea Bretania, pe 
bună dreptate, poate, de vreme ce ele alcătuiesc pe 
pământul galic un tel de istorie monumentală a vremurilor 
nebuloase premergătoare înscăunării monarhiei. 
Domnişoara de Verneuil, în imaginaţia căreia cuvântul 


castel închipuise totdeauna nişte forme de un tip 
convenţional, impresionată de fizionomia funebră a 
tabloului, sări grăbită din caleaşcă şi îl contemplă de una 
singură, cu spaimă, gândindu-se ce hotărâre s-ar fi cuvenit 
să ia. Francine o auzise pe doamna du Gua scoțând un oftat 
de bucurie când se văzuse scăpată de supravegherea 
albaştrilor, şi o altă exclamaţie involuntară îi mai scăpase şi 
atunci când poartă cea mare se închisese în urma trăsurii şi 
când intrase în acest soi de cetăţuie naturală. Montauran se 
repezise sprinten spre domnişoara de Verneuil, bănuind ce 
gânduri o preocupau. 

— Castelul, spuse el cu o uşoară tristeţe, a fost distrus de 
război, întocmai cum proiectele pe care le făuriserăm 
pentru fericirea noastră au fost distruse de dumneavoastră. 

— Cum adică? întrebă ea, cu totul surprinsă. 

— Sunteţi o tânăra femeie frumoasă, nobilă şi spirituală? 
zise el, pe un ton ironic, repetându-i cuvintele pe care eai 
le spusese cu atâta cochetărie în discuţia lor de pe deal. 

— Şi cine v-a spus că nu-i aşa? 

— Nişte prieteni demni de încredere, pe care-i interesează 
siguranţa mea şi stau de veghe să dejoace ticăloşiile. 

— Ticăloşii! spuse ea cu un zâmbet amar. Aşadar, Alenqon 
şi Hulot au rămas acum atât de departe? N-aveţi memorie 
bună, domnule, şi acesta-i un defect grav pentru un 
conducător! Dar, de vreme ce nişte prieteni, adăugă ea cu o 
sfidare profundă, domnesc atât de puternic peste inima 
dumneavoastră, păstraţi-vă prietenii. Nimic nu se poate 
asemui cu plăcerile prieteniei. Adio! Nici eu, nici soldaţii 
Republicii nu vom intra aici. 

Şi se îndreptă spre poartă, cu o grabă plină de mândrie 
rănită şi de dispreţ, reflectând însă în mersul ei o nobleţe şi 
o mâhnire ce dădeau peste cap toate ideile marchizului, 
care nu putea să renunţe uşor la dorinţele lui şi să nu se 
dovedească imprudent şi lesne încrezător. Era limpede că şi 
el o iubea. Cei doi îndrăgostiţi nu se simțeau, aşadar, 
dispuşi, niciunul, nici celălalt să se certe definitiv. 


— Adăugaţi un cuvânt şi vă cred, spuse el cu glas rugător. 

— Un cuvânt? răspunse ea ironică, strângându-şi buzele; 
un cuvânt? Nici măcar un gest! 

— Măcar certaţi-mă, se rugă el, încercând s-o ia de o 
mână, pe care ea şi-o trase îndărăt, dacă totuşi îndrăzniţi 
să-l sfidaţi pe un şef de rebeli, tot atât de bănuitor şi de 
sumbru acum, pe cât era de fericit şi de încrezător mai 
înainte. 

Marie îl privi pe marchiz fără mânie, aşa încât el adăugă: 

— Dumneavoastră cunoaşteţi secretul meu; cu nu-l cunosc 
pe al dumneavoastră. 

La aceste cuvinte, fruntea de alabastru păru că devine 
brună. Marie aruncă o privire posacă spre general şi 
răspunse: 

— Secretul meu?.. Niciodată! 

În dragoste, fiecare cuvânt, fiecare privire are elocvenţa 
sa de moment; acum însă domnişoara de Verneuil nu 
exprimase nimic precis şi, oricât de abil era Montauran, 
tâlcul exclamaţiei îi rămase de nepătruns, cu toate că glasul 
tinerei femei trădase simţăminte destul de neobişnuite, 
care de bună-seamă că stârniseră curiozitatea marchizului. 

— Aveţi o manieră nostimă de a risipi bănuielile, reluă el. 

— Le mai păstraţi, deci? întrebă ea măsurându-l din ochi, 
de parcă i-ar fi spus: „Aveţi vreun drept asupra mea”?”. 

— Domnişoară, răspunse tânărul cu un aer supus şi 
hotărât, puterea pe care o exercitaţi asupra trupelor 
republicane, escorta... 

— Ah, bine că mi-aţi adus aminte! Escorta mea şi eu, îl 
întrebă ea, cu o uşoară ironie, protectorii dumneavoastră, 
deci, vom fi în siguranţă aici? 

— Da, pe cuvântul meu de gentilom! Oricine aţi fi, 
dumneavoastră şi oamenii dumneavoastră n-a veţi să vă 
temeţi de nimic în casa mea! 

Jurământul acesta fu rostit într-o pornire atât de loială şi 
de generoasă, încât domnişoara de Verneuil simţi că poate 
avea toată încrederea pentru siguranţa vieţii republicanilor. 


Tocmai se pregătea să vorbească, dar sosirea doamnei du 
Gusa îi impuse tăcere. Doamna auzise, pesemne, ori ghicise 
o parte din conversaţia celoR. Doi îndrăgostiţi şi nu mică îi 
fu îngrijorarea, zărindu-i într-o poziţie ce nu mai dovedea 
nici un fel de duşmănie. La apariţia ei, marchizul oferi mâna 
domnişoarei de Verneuil şi o conduse grăbit spre casă, 
vrând parcă să se descotorosească de o companie nedorită. 

— Îi stânjenesc! îşi zise necunoscuta, rămânând locului 
nemişcată. 

Privi după cei doi îndrăgostiţi care, împăcaţi, se duceau 
încet spre terasa casei, unde se opriră de vorbă, îndată ce 
între ea şi ei rămase oarecare depărtare. 

„Da, da, îi stânjenesc! urmă doamna, vorbindu-şi sieşi; în 
curând, însă, creatura asta nu mă va mai stânjeni; pe 
Dumnezeul meu, lacul îi va fi mormântul! Şi care n-am să-ţi 
respect, astfel, domnule, cuvântul de gentilom? Şir când va 
fi pe fundul acestui lac, de ce ai să te mai temi? Nu va fi 
acolo în siguranţă?” 

Privea cu ochi crunţi oglinda calmă a micului lac din 
dreapta, când deodată auzi foşnind mărăcinii de pe mal şi 
zări în lumina lunii figura lui Marche-r-Ierre, ce se iţea pe 
deasupra trunchiului cioturos al unei sălcii bătrâne. Trebuia 
să-l cunoşti pe şuan pentru a-l putea distinge dintre 
mormanele acelea de trunchiuri, cu care trupul lui se 
confunda aşa de uşor. Doamna du Gua aruncă mai întâi o 
privire cercetătoare împrejur; îl văzu pe vizitiu 
conducându-şi caii către grajdul situat în latura castelului 
dinspre malul sub care era ascuns Marche-r-lerre; 
Francine se îndrepta către cei îndrăgostiţi care, în acea 
clipă, uitaseră de întregul pământ; atunci doamna du Gua 
înaintă, cu un deget pe buze, ca pentru a impune tăcere 
deplină; pe urmă şuanul mai degrabă înţelese decât auzi 
următoarele cuvinte: 

— Câţi sunteţi? 

— Optzeci şi şapte. 

— Ei nu sunt decât şaizeci şi cinci, i-am numărat. 


— Bun, răspunse sălbaticul, cu o satisfacţie cruntă. Atent 
la fiecare gest al Francinei, şuanul dispăru în scorbura 
sălciei, când o văzu că se întoarse ca s-o caute cu privirea 
pe vrăjmaşa împotriva căreia veghea instinctiv”. 

XIII. 

Vreo şapte-opt persoane, atrase de huruitul trăsurii, ieşiră 
pe terasa castelului şi exclamară: 

— E le Gars!.. Ele, uite-l! 

La exclamaţiile acestea, alţi câţiva domni veniră în fugă şi 
întrerupseră, prin apariţia lor, conversaţia celor doi 
îndrăgostiţi. Marchizul de Montauran ieşi, grăbit, în 
întâmpinarea gentilomilor, le făcu un semn poruncitor 
pentru a le impune tăcere, şi le arătă spre capătul aleii pe 
soldaţii republicani care intrau de-a valma. La vederea 
uniformelor albastre cu revere roşii, atât de cunoscute, şi a 
baionetelor sclipitoare, conspiratorii exclamară uluiţi: 

— Aţi venit să ne daţi pe mâna lor? 

— Nu v-aş fi avertizat de primejdie, răspunse marchizul, 
zâmbind cu amărăciune. Soldaţii pe care-i vedeţi, reluă el 
după o pauză, alcătuiesc escorta acestei tinere domnişoare, 
a cărei generozitate ne-a salvat ca prin minune dintr-o 
primejdie în care era să pierim, într-o cârciumă din 
Alencon. Vă vom povesti totul îndată. Domnişoara şi escorta 
sa se află aici, pe garanţia cuvântului meu, şi trebuie să fie 
trataţi ca nişte prieteni. 

Doamna du Gua şi Francine ajunseră şi ele pe terasă, 
marchizul îşi oferi, galant, mâna domnişoarei de Verneuil, 
grupul de nobili se despărţi în două şiruri pentru a-i lăsa să 
treacă, şi toţi se străduiră să zărească chipul necunoscutei, 
mai ales că doamna du Gua le stârnise şi mai mult 
curiozitatea, prin câteva semne făcute pe ascuns. 
Domnişoara de Verneuil zări în prima sală o masă mare, 
servită desăvârşit şi aranjată ca pentru vreo douăzeci de 
persoane. Prin sufragerie se ajungea într-un salon vast, 
unde toată lumea se găsi numaidecât laolaltă. Cele două 
încăperi erau în perfectă armonie cu aspectul ruinat pe 


care-l prezentau exterioarele castelului. Lambriurile din 
lemn de nuc lustruit, aspre şi grosolane ca formă, masive, 
prost lucrate, erau crăpate şi păreau gata să cadă. 
Culoarea lor sumbră sporea şi mai mult mohoreala sălii 
aceleia fără geamuri, fără perdele, şi în care câteva mobile 
seculare se armonizau cu întregul ansamblu de vechituri. 
Marie văzu câteva hărţi geografice şi nişte planuri 
desfăşurate pe o masă mare; apoi, prin toate colţurile 
apartamentului, grămezi de arme şi carabine. Totul 
dovedea că era vorba de o consfătuire importantă între şefii 
vandeenilor şi cei ai şuanilor. Marchizul o conduse pe 
domnişoara de Verneuil la un imens fotoliu ros de carii, 
lângă cămin, iar Francine veni să se aşeze în spatele 
stăpânei sale, pe spătarul acelei mobile antice. 

— Sper că-mi veţi îngădui o clipă să fac pe stăpânul casei? 
zise marchizul, părăsindu-le pe cele două străine, pentru a 
se duce la grupul format de oaspeţii săi. 

Francine îi văzu pe toţi şefii, după câteva cuvinte rostite de 
Montauran, grăbindu-se să-şi ascundă armele, hărţile şi tot 
ceea ce ar fi putut deştepta bănuielile ofiţerilor republicani; 
unii îşi scoaseră numaidecât latele centuri de piele pline de 
pistoale şi de cuțite de vânătoare. Marchizul îi sfătui să se 
comporte cu cea mai mare discreţie, şi ieşi, scuzându-se că 
e dator să se îngrijească de primirea stânjenitorilor oaspeţi, 
pe care i-i adusese întâmplarea. Domnişoara de Verneuil, 
care-şi pusese picioarele la gura sobei ca să şi le 
încălzească, îl lăsă pe Montauran să plece, şi nu-şi întoarse 
capul, dezamăgind astfel aşteptarea tuturor celor de faţă, 
care ar fi vrut s-o privească mai bine. Aşa încât numai 
Francine putu să remarcE. Mişcarea produsă printre 
aceştia, după plecarea tânărului şef. Gentilomii se strânseră 
împrejurul doamnei şi, în timpul tainicei conversații ce avu 
loc atunci, niciunul dintre ei nu se sfii să privească de mai 
multe ori spre cele două necunoscute. 

— Îl ştiţi pe Montauran! le spunea doamna. Acum s-a 
îndrăgostit de fata asta şi vă daţi seama că, din gura mea, 


cele mai bune sfaturi i s-au părut interesate. Prietenii noştri 
de la Paris, domnul de Valois şi domnul d'Esgrignon din 
Alencon, toţi l-au prevenit de cursa ce i s-a întins, 
aruncându-i-se pe cap o lepădătură; iar el se aprinde după 
prima fustă ce-i iese în drum, după o fată: are, conform cu 
informaţiile ce le-am căpătat, îşi însuşeşte un nume mare 
pentru a-l terfeli, care... etC. Etc. 

Această doamnă, în care s-a putut, desigur, recunoaşte 
femeia ce hotărâse atacul împotriva turgotinei, îşi va păstra 
de aci înainte, în cadrul prezentei istorisiri, numele de care 
se slujise ca să scape de primejdiile trecerii sale prin 
Alencon. Publicarea adevăratului ei nume n-ar face decât să 
jignească o familie nobilă, şi aşa destul de profund afectată 
de nesocotinţele acestei tinere doamne, al cărei destin de 
altminteri a constituit subiectul unei alte scene. 
Numaidecât, curiozitatea pe care o manifestase adunarea 
deveni lipsită de orice respect, ba chiar aproape ostilă. 
Câteva exclamaţii destul de tari ajunseră la urechea 
Francinei care, după ce-i şopti stăpânei sale câteva cuvinte, 
se strecură în ambrazura unei ferestre. Marie se ridică, se 
întoarse spre grupul insolent şi-i zvârli câteva priviri pline 
de demnitate, de dispreţ chiar. Frumuseţea, eleganța 
manierelor şi mândria ei schimbară dintr-odată atitudinea 
duşmanilor săi şi le smulseră un murmur de admiraţie. Doi 
sau trei dintre ei, al căror aspect trăda deprinderi de 
politeţe şi de galanterie ce se capătă numai în sferele înalte 
ale curților regale, se apropiară cu bunăvoință de Marie; 
decenţa ei le impunea respect, niciunul nu îndrăzni să-i 
adreseze vreun cuvânt şi nu numai că nu o acuzară, ci 
dimpotrivă, ea fu cea care părea că-i judecă. Şefii acestui 
război, început în numele lui Dumnezeu şi al regelui, nu 
prea se asemănau cu portretele fanteziste pe care Marie se 
complăcuse să li le schiţeze. Lupta aceea, cu adevărat 
mare, se diminuă şi căpătă nişte proporţii meschine atunci 
când, în afară de două-trei figuri mai zdravene, nu văzu 
decât nişte nobili provinciali, lipsiţi cu totul de orice 


expresie şi de viaţă. După ce făcuse atâta poezie, Marie se 
prăbuşi deodată în crudul adevăr. Fizionomiile lor păreau 
să dovedească de la bun început mai degrabă o nevoie de 
intrigă decât dragostea de glorie; era evident că numai 
interesul le punea tuturor acelor gentilomi armele în mână; 
şi, dacă ei vor fi devenind eroici în acţiune, aici se arătau în 
toată goliciunea lor. Pierderea iluziilor o făcu pe 
domnişoara de Verneuil să fie nedreaptă şi o împiedică să 
recunoască devotamentul real pe care-l manifestaseră 
câţiva dintre aceşti bărbaţi atât de remarcabili. Totuşi, cei 
mai mulţi dovedeau maniere comune. lar când câteva 
capete originale se replicau deasupra celorlalte, ele erau 
numaidecât acoperite de formule şi de etichete 
aristocratice. Dacă Marie le recunoscu, în general, 
subţirime şi spirit oamenilor din faţa sa; îi găsi însă cu totul 
lipsiţi de acea simplitate, de acea măreție cu care o 
deprinseseră triumfurile şi oamenii Republicii. Reuniunea 
aceea nocturnă, între zidurile acelui castel ruinat şi sub 
acele ornamente părăduite, atât de bine armonizate cu 
figurile de-aici, o făcu să zâmbească, şi socoti că poate 
vedea în ea un tablou simbolic al monarhiei. Gândi apoi, cu 
satisfacţie, că marchizul cel puţin juca primul rol printre 
asemenea oameni, al căror singur merit, după ea, era de a 
se dărui unei cauze pierdute. Îşi închipui figura iubitului ei 
dominând peste această masă, îi plăcu să şi-l imagineze plin 
de strălucire şi nu mai văzu în figurile acelea şubrede şi 
scofâlcite decât instrumentele nobilelor lui scopuri. În acea 
clipă, paşii marchizului răsunară în încăperea de alături. 
Îndată, conspiratorii se împărţiră în mai multe grupuri şi 
şuşotelile încetară. Asemenea unor şcolari care au pus la 
cale vreo răutate în absenţa dascălului lor, se grăbiră să 
afecteze ordinea şi tăcerea. Montauran intră, Marie avu 
fericirea să-l admire în mijlocul acelor oameni între care era 
cel mai tânăr, cel mai frumos, cel dintâi. Ca un rege la 
curtea sa, el trecea de la un grup la altul, împărțea uşoare 
înclinări din cap, strângeri de mână, priviri, cuvinte de 


înţelegere sau de reproş, îndeplinindu-şi funcţia de şef cu o 
graţie şi cu o siguranţă aproape de nebănuit la tânărul pe 
care ea, la început, îl considerase un uşuratic. Prezenţa 
marchizului puse capăt curiozităţii provocate de 
domnişoara de Verneuil; în curând însă, ticăloşiile doamnei 
du Gua îşi produseră efectul. Baronul du Guenic, poreclit 
I'Intime, care, dintre toţi bărbaţii aduşi acolo de nişte 
interese grave, părea singurul autorizat, prin numele şi 
prin rangul lui, să-l trateze familiar pe Montauran, îl luă de 
braţ şi îi conduse într-un colţ. 

— Ascultă, scumpul meu marchiz, îi spuse el, noi toţi 
suntem îngrijoraţi văzându-te pe punctul de a face o mare 
nebunie. 

— Ce-nţelegi prin aceste cuvinte? 

— Ştii tu, oare, de unde vine fata asta, cine e ea cu- 
adevărat şi ce planuri are faţă de tine? 

— Scumpul meu l'Intime, între noi fie zis, mâine dimineaţă 
capriciul acesta al meu va fi de domeniul trecutului. 

— De-acord; dacă, însă, fiinţa asta te trădează până mâine 
dimineaţă?.. 

— Îţi voi răspunde numai după ce ai să-mi spui de ce n-a 
făcut-o până acum, replică Montauran, care, în glumă, luă 
un aer infatuat. 

— Dar, dacă-i placi, poate că nu vrea să te trădeze până ce 
nu-i va trece şi ei capriciul. 

— Dragul meu, priveşte-o pe această fată frumoasă, 
studiază-i manierele şi îndrăzneşte să mai afirmi că nu eo 
femeie de mare distincţie! Dacă ţi-ar acorda câteva priviri 
favorabile, n-ai simţi, în adâncul sufletului tău, respect 
pentru ea? O anumită doamnă v-a şi prevenit împotriva ei; 
dar, după cele ce-am vorbit cu această domnişoară, dacă ar 
fi una dintre acele făpturi pierdute despre care ne-au 
comunicat prietenii noştri, eu aş omori-o... 

— Îl crezi pe Fouchâ atât de prost, întrebă doamna du 
Gua, intervenind, încât să-ţi trimită o fată culeasă la un colţ 
de stradă? Eli-a calculat puterile de seducţie în raport cu 


valoarea pe care o ai. Dar, dacă eşti orb, cei ce-ţi sunt 
prieteni vor sta cu ochii larg deschişi spre a te veghea. 

— Doamnă, răspunse le Gars săgetând-o cu priviri de 
mânie, bagă de seamă să nu care cumva să întreprinzi ceva 
împotriva ei sau a escortei sale; altminteri nimic nu te-ar 
putea scăpa de răzbunarea mea. Vreau ca domnişoara să 
fie tratată cu cele mai alese atenţii şi ca o femeie care se 
află sub protecţia mea. Noi suntem. - cred, aliaţi cu 
Verneuil-ii. 

Opoziția pe care marchizul o întâmpina produse obişnuitul 
efect pe care-l fac asupra tinerilor asemenea obstacole. 
Chiar dacă în aparenţă o tratase cu foarte mare uşurătate 
pe domnişoara de Verneuil şi lăsa să se creadă ca pasiunea 
lui pentru ea era un capriciu, el, datorită unui simţământ de 
orgoliu, străbătuse rapid un spaţiu imens, Luându-i 
apărarea, îşi văzu propria onoare angajată în ambiția ca 
domnişoara de Verneuil să fie respectată; merse, deci, de la 
grup la grup, dând asigurări, ca un om pe care era 
primejdios să-l jigneşti, că tânăra necunoscută era 
realmente domnişoara de Verneuil. În curând toate 
şuşotelile se stinseră. 

După ce Montauran stabili o oarecare armonie în salon şi 
satisfăcu toate pretenţiile, se apropie nerăbdător de iubita 
sa şi-i şopti: 

— Oamenii ăştia mi-au furat o clipă de fericire. 

— Sunt cu totul mulţumită că vă am lângă mine, răspunse 
ea, râzând. Vă previn că sunt o fiinţă curioasă; aşa încât, să 
nu vă necăjiţi prea tare din pricina întrebărilor mele. 
Spuneţi-mi, mai întâi, cine-i bătrânelul acela care poartă o 
vestă de stofă verde? 

— E faimosul maior Brigaut, un domn din Marais, tovarăş 
cu răposatul Mercier, zis la Vendee. 

— Şi cine-i eclesiastul acela voinic, cu obraji roşii şi cu care 
maiorul Brigaut vorbeşte acum despre mine? reluă 
domnişoara de Verneuil. 

— Aţi vrea să ştiţi ce vorbesc? 


— Dacă aş vrea să ştiu?.. E o întrebare? 

— N-aş putea însă să vă spun, fără să vă jignesc. 

— De vreme ce îngăduiţi să fiu jignită fără să pedepsiţi 
injuriile pe care le primesc în casa dumneavoastră, adio, 
marchize! Nu vreau să mai rămân nici o clipă aici. Şi aşa am 
destule remuşcări că i-am înşelat pe vrednicii mei 
republicani, atât de cinstiţi şi de încrezători. 

Făcu câţiva paşi, iar marchizul o urmă. 

— Scumpa mea Marie, scuză-mă. Pe fericirea mea, am 
impus tăcere răutăcioaselor lor apropouri, înainte de a şti 
dacă ele erau false ori adevărate. Totuşi, în situaţia mea, 
când prietenii noştri din ministerele de la Paris m-au 
avertizat să mă feresc de orice fel de femeie ce s-ar ivi în 
drumul meu, vestindu-mă că Fouche vrea să folosească 
împotriva mea o ludit38 de trotuar, nu li se poate interzice 
prietenilor mei cei mai buni să vă socotească mult prea 
frumoasă pentru a fi o femeie onestă... 

Vorbind, marchizul îşi cufundă privirea în ochii 
domnişoarei de Verneuil, care se împurpură şi nu izbuti să- 
şi reţină câteva lacrimi. 

— Merit aceste injurii, spuse ea. Aş vrea să vă conving că 
sunt o creatură mizerabilă, dar să mă ştiu iubită;.. atunci, 
nu m-aş mai îndoi de dumneavoastră. Eu, însă, v-am crezut, 
deşi dumneavoastră m-aţi înşelat; pe când dumneavoastră 
nu mă credeţi, cu toate că eu nu vă mint! Hai să punem 
punct, domnule, spuse ea încruntându-şi sprâncenele şi 
îngălbenind ca o femeie gata să moară. Adio. 

Se repezi afară din sufragerie, cu un gest plin de 
deznădejde. 

— Marie, viaţa mea e a ta! îi spuse tânărul marchiz la 
ureche. 

Ea se opri şi-l privi. 

— Nu, nu, spuse ea, voi fi generoasă. Adio. Nu m-am 
gândit, atunci când v-am urmat, nici la trecutul meu, nici la 
viitorul dumneavoastră, eram nebună. 


— Cum! mă părăseşti în clipa în care eu îţi ofer viaţa 
mea?.. 

— Mi-o oferiţi într-o clipă de pasiune, de dorinţă... 

— 'Ţi-o ofer fără şovăire şi pentru totdeauna, spuse el. 

Ea se întoarse. Ca să-şi ascundă emoția, marchizul 
continuă conversaţia: 

— Grăsanul despre al cărui nume m-ai întrebat este un ins 
de temut, abatele Gudin, unul dintre acei iezuiţi destul de 
vajnici, destul de devotați, poate, pentru a rămâne în Franţa 
în ciuda edictului din 1763 care i-a surghiunit. Ele 
aţâţătorul războiului în aceste ţinuturi şi propagatorul 
asociaţiei religioase numită Sacre-Coeur. Deprins să se 
slujească de religie ca de un instrument, el le bagă în cap 
afiliaţilor săi că vor învia, şi ştie să le întreţină fanatismul cu 
predici iscusite. Priveşte-l! Trebuie să foloseşti interesele 
particulare ale fiecăruia pentru a ajunge la un ţel mare! în 
asta constau toate tainele politicii. 

— Dar bătrânul acela, încă verde şi voinic, cu figura aşa de 
respingătoare? Uite-l colo, îmbrăcat în zdrenţele unei robe 
de avocat? 

— Avocat? El pretinde gradul de mareşal de câmp. N-ai 
auzit niciodată de Longuy? 

— Asta-i? zise domnişoara de Verneuil, înfricoşată. Şi te 
slujeşti de asemenea oameni! 

— Sst! ar putea să te audă. Îl vezi pe celălalt, angajat într- 
o conversaţie criminală cu doamna du Gua?.. 

— Domnul acela în negru, care pare judecător? 

— E unul dintre agenţii noştri pentru străinătate, la 
Billardicre, fiul unui consilier din parlamentul Bretaniei, un 
nume cam ca Flamet; beneficiază însă de încrederea 
majestăţilor lor. 

— Şi vecinul lui, cel care-şi umple acum pipa de lut alb şi 
se sprijină cu toate degetele mâinii drepte de perete, ca un 
ciobănoi? întrebă domnişoara de Verneuil, râzând. 

— L-ai ghicit, zău! E fostul paznic de vânătoare al 
răposatului soţ al doamnei. Comandă una dintre companiile 


cu care înfrunt batalioanele mobile. El şi cu Marche-r-lerre 
sunt, poate, cei mai conţtiincioţi servitori pe care-i are 
regele aici. 

— Dar ea, ea cine-i? 

— Ea, răspunse marchizul, este ultima amantă a lui 
Charette. Are o mare influenţă asupra întregii lumi de-aici. 

— l-a rămas fidelă? 

Drept răspuns, marchizul făcu o uşoară schimă de 
îndoială. 

— Şi-o stimezi? 

— Eşti, într-adevăr, foarte curioasă. 

— Îmi e duşmancă, pentru că nu mai poate să-mi fie rivală, 
spuse râzând domnişoara de Verneuil; îi iert greşelile 
trecute, ca să le ierte şi ea pe ale mele. Dar ofiţerul ăla cu 
mustăţi? 

— Permite-mi să nu-i spun numele. Are de gând să-l 
lichideze pe primul-consul, atacându-l cu arma în mână. De 
va reuşi ori nu, ai să afli; va deveni celebru. 

— Şi-ai venit să comanzi asemenea oameni?.. spuse ea cu 
oroare. lată-i pe apărătorii regelui! Unde-s, deci, gentilomii 
şi seniorii?.. 

— Sunt răspândiţi pe la toate curţile Europei, spuse 
marchizul cu amărăciune. Cine, altminteri, îi înrolează pe 
regi, cu guvernele şi cu armatele lor, în slujba casei de 
Bourbon, şi-i asmute asupra acestei Republici ce ameninţă 
cu moartea toate monarhiile şi cu o distrugere completă 
întreaga ordine socială? 

— Ah, răspunse Marie cu o emoție generoasă, fii de aici 
înainte izvorul curat din care să sorb toate ideile pe care va 
trebui să le capăt... consimt. Dar lasă-mă să cred că eşti 
singurul nobil care-şi îndeplineşte datoria şi atacă Franţa 
cu nişte francezi, nu cu ajutorul străinilor. Sunt femeie şi 
simt că dacă fiul meu m-ar lovi într-o clipă de mânie, aş 
putea să-l iert; dar dacă ar privi cu sânge rece cum sunt 
sfâşiată de un necunoscut, l-aş considera un monstru. 


— Vei rămâne pururea o republicană, spuse marchizul, 
cuprins de o beţie delicioasă, provocată de generoasele 
izbucniri ale fetei, care-i confirmau prezumţiile. 

— Republicană? Nu, nu mai sunt. Nu te-aş stima, dacă te- 
ai supune primului-consul, replică ea; dar n-aş vrea să te 
mai văd în fruntea unor oameni care jefuiesc într-un colţ din 
Franţa, în loc să atace întreaga Republică. Şi pentru cine 
lupţi? Ce aştepţi de la un rege reinstaurat pe tron de 
mâinile tale? O femeie a săvârşit cândva o asemenea 
frumoasă capodoperă, iar regele salvat a lăsat-o să ardă pe 
rug39... Domnii ăştia sunt unşii lui Dumnezeu, şi e 
primejdios să te atingi de lucrurile sfinte. Lăsaţi-i lui 
Dumnezeu sarcina să-i plaseze, să-i deplaseze, să-i 
replaseze pe taburetele lor de purpură. Dacă ai fi cântărit 
răsplata ce-o vei primi, ai fi în ochii mei de zece ori mai 
mare decât mi-am închipuit; în acest caz, ai putea să mă 
calci, dacă vrei, în picioare, te-aş lăsa s-o faci şi aş fi fericită. 

— Eşti fermecătoare! Să nu te-apuci să-i îndoctrinezi şi pe 
domnii de-aici, pentru că aş rămâne fără soldaţi. 

— Ah, dacă ai vrea să mă laşi să te convertesc, am pleca la 
o mie de leghe de-aici! 

— Oamenii aceştia, pe care se pare că-i dispreţuieşti, s-ar 
putea să piară în luptă, replică marchizul, pe un ten mai 
grav, iar păcatele lor vor fi uitate. De altfel, dacă eforturile 
mele vor fi încununate de oarecare succes, laurii biruinţei 
nu vor acoperi atunci totul? 

— Eşti singurul de-aici pe care-l văd riscând ceva. 

— Nu sunt singurul, reluă el cu o modestie neprefăcută. 
lată colo doi şefi proaspeţi ai Vandeei. Primul, cel pe care l- 
ai auzit strigat pe numele de Grand-Jacques, este contele 
de Fontaine; celălalt este la Billardicre, pe care ţi l-am 
arătat adineauri. 

— Ai uitat de Quiberon, unde la Billardicre a jucat cel mai 
ciudat rol?.. răspunse ea, fulgerată de o amintire. 

— La Billardicre a luat multe asupra lui, crede-mă. Nu 
prea trăieşti pe roze, atunci când eşti în slujba maiestăţilor 


lor... 

— Ah, mă faci să mă înfior! exclamă Marie. Marchize, reluă 
ea, pe un ton ce părea să ascundă o şovăire şi a cărei taină 
rămânea nemărturisită, e suficientă o clipă pentru a 
distruge o iluzie şi a dezvălui secrete de care depind viaţa şi 
fericirea multor oameni... 

Se opri, ca şi cum s-ar fi temut să nu spună prea mult, apoi 
adăugă: 

— Aş vrea să-i ştiu în siguranţă pe soldaţii Republicii. 

— Voi fi prevăzător, spuse el zâmbind ca să-şi ascundă 
emoția; dar nu-mi mai aminti de soldaţii tăi, ţi-am garantat 
pe cuvântul meu de gentilom. 

— Şi, la urma urmei, cu ce drept vreau eu să te conduc? 
reluă ea. Între noi doi, vei fi totdeauna cel care porunceşte. 
Nu ţi-am spus că aş fi deznădăjduită dacă aş domni peste 
un sclav? 

— Domnule marchiz, spuse respectuos maiorul Brigaut, 
întrerupându-le conversaţia, deci albaştrii vor rămâne mai 
multă vreme aici? 

— Vor pleca îndată după ce se vor fi odihnit, exclamă 
Marie. 

Marchizul privi scrutător pe cei de faţă, observă agitația 
generală, o părăsi pe domnişoara de Verneuil şi o lăsă pe 
doamna du Gua să-i ia locul lângă ea. Doamna se înfăţişă cu 
o mască surâzătoare şi vicleană, pe care zâmbetul amar al 
tânărului şef n-o tulbură deloc. În acea clipă, Francine 
scoase un țipăt, repede înăbuşit. Domnişoara de Verneuil o 
zări cu uimire pe fidela-i tovarăşă repezindu-se spre 
sufragerie, o privi apoi pe doamna du Gua, iar surpriza-i 
spori când văzu paloarea de pe faţa duşmancei sale. 
Dornică să înţeleagă taina bruştei plecări a Francinei, 
alergă la ambrazura ferestrei, unde rivala sa, spre a risipi 
bănuielile pe care vreo imprudenţă ar fi putut să le 
trezească, o urmă surâzându-i cu o perfidie de neînchipuit. 
După ce aruncară o privire asupra priveliştii lacului, se 
întoarseră împreună lângă cămin, Marie fără să fi zărit 


nimic care să justifice fuga Francinei, iar doamna du Gua 
satisfăcută că poruncile ei fuseseră ascultate. Lacul, de pe 
malul căruia Marche-r-lerre se ivise în curte aţa cum îi 
poruncise doamna du Gua, se unea cU. [anţul înconjurător 
ce ocolea grădinile, descriind nenumărate cotituri, când 
largi ca nişte bălți, când înguste ca pârâiaşele artificiale 
dintr-un parc. Râpa înaltă şi abruptă, scăldată de apele 
acelea limpezi, trecea la câţiva stânjeni pe sub fereastră. 
Preocupată cu cercetarea liniilor negre pe care vârfurile 
câtorva sălcii bătrâne le aşterneau pe suprafaţa apelor, 
Francine privea într-o doară uniformitatea curburii 
imprimată ramurilor de o adiere uşoară de vânt. Deodată, i 
se păru că zăreşte una dintre acele umbre clătinându-se în 
oglinda apelor, cu o mişcare spontană şi aidoma unei fiinţe 
vii. Umbra aceea, oricât era de vagă, părea să fie a unui om. 
Francine la început gândi că nălucirea ei se datora 
contururilor înşelătoare pricinuite de lumina lunii 
strecurată printre frunzişuri; nu peste mult însă un al 
doilea cap se ivi, apoi altele şi altele apărură până hăt 
departe. Arbuştii de pe dâmb se îndoiră şi se clătinară 
brusc. Francine văzu atunci lungul gard de tufărişuri 
mişcându-se încet-încet, ca un uriaş şarpe indian de formă 
fabuloasă. Pe urmă, ici şi colo, printre desişurile de 
grozame şi printre masivele mărăcinişuri, străluciră câteva 
puncte luminoase ce se apropiau. Încordându-şi atenţia, 
iubitei lui Marche-rf-Ierre i se păru că o recunoaşte pe cea 
mai apropiată dintre formele negre ce se deplasau de-a 
lungul mişcătorului mal. Oricât de indistinctă era umbra 
aceea de om, Francine se convinse, după bătăile propriei 
sale inimi, că îl vedea pe însuşi Marche-r-Ierre. Un gest o 
lămuri pe deplin şi, nerăbdătoare să afle dacă nu cumva 
misteriosul marş ascundea cine ştie ce ticăloşie, se repezi în 
curte. Ajungând în mijlocul acelui platou năpădit de iarbă, 
scrută pe rând când cele două corpuri de casă, când cele 
două maluri ale lacurilor, fără să descopere pe povârnişul 
din faţa aripei nelocuite a castelului nici cea mai mică 


mişcare. Îşi plecă urechea şi izbuti să audă un zgomot uşor, 
asemănător cu cel pe care l-ar putea face nişte paşi de 
animal sălbatic în tăcerea unei păduri; tresări, dar nu se 
înfricoşă. Oricât de tânără şi de neştiutoare era, dorinţa de 
a afla despre ce e vorba îi inspiră repede un vicleşug. Văzu 
trăsura, alergă şi se ascunse în ea, nemairidicându-şi capul 
decât cu precauţia iepurelui în urechile căruia răsună 
larma unei vânători îndepărtate. Îl zări atunci pe Pille- 
Miche ieşind din grajd. Şuanul era însoţit de doi ţărani, şi 
tustrei transportau câteva braţe de paie pe care le 
aşternură de-a lungul zidului din latura nelocuită a 
castelului, paralel cu malul acoperit de tufărişurile pe sub 
care şuanii se strecurau într-o tăcere ce dovedea 
pregătirea cine ştie cărei îngrozitoare mişelii. 

— Le-aşterni atâtea paie de parcă chiar o să şi doarmă 
aci... Ajunge, Pille-Miche, ajunge! spuse un glas răguşit şi 
înfundat, pe care Francine îl recunoscu. 

— Păi ce, n-au să doarmă aici? chicoti din gât Pille-Miche. 
Da' nu ţi-e teamă că se supără le Gars? adăugă atât de 
încet, încât Francine nu auzi nimic. 

— De bună-seamă c-o să se supere, răspunse Marche-r- 
Terre în ţoaptă; da' noi, până una alta, îi terminăm pe 
albaştri. 

— la uite colea, reluă el, o trăsură pe care trebuie s-o 
băgăm noi doi înăuntru. 

Pille-Miche trase rădvanul de oişte, iar Marche-r-lerre 
împinse de una dintre roţi cu atâta îndemânare, încât 
Francine se văzu într-o clipită în şură, gata-gata să rămână 
închisă acolo, înainte de-a avea vreme să-şi dea seama de 
situaţia ei. Pille-Miche plecă să ajute la aducerea 
butoiaşului cu cidru pe care marchizul poruncise să-l 
distribuie soldaţilor din escortă. Marche-r-Ierre tocmai se 
strecura pe lângă caleaşcă spre uşa pe care intenţiona s-o 
încuie în urma lui şi apoi să plece şi el, când se simţi oprit 
de o mână ce se agăţase de şuviţele lungi ale cojocului său 
de capră. Recunoscu nişte ochi a căror blândeţe exercita 


asupra lui o putere magnetică şi rămase o clipă ca vrâjit. 
Francine sări îndată jos din trăsură şi îi spuse cu acea voce 
repezită ce se potriveşte de minune unei femei supărate: 

— Pierre, ce veste le-ai adus astăzi, pe drum, doamnei 
acesteia şi fiului ei? Ce fac ei aici? Şi de ce te-ascunzi tu? 
Vreau să ştiu tot. 

Cuvintele ei aduseră pe chipul şuanului o expresie pe care 
Francine nu i-o cunoştea. Bretonul o împinse pe naiva lui 
iubită până în pragul uşii; acolo o întoarse spre lumina albă 
a lunii şi-i răspunse, privind-o cu ochi crunţi: 

— Da, pe mântuirea mea! Francine, eu am să-ţi spun, da' 
numai după ce ai să te juri pe mătăniile astea... 

Şi trase un şirag de mătănii de sub cojocul lui de capră. 

— Jură pe relicva asta pe care-o cunoşti, reluă el, că ai să- 
mi răspunzi adevărul adevărat la o singură întrebare. 

Francine se înroşi privind acele mătănii, care fără îndoială 
că erau un zălog al dragostei lor. 

— Acolo sus, continuă şuanul emoţionat cu totul, te-ai 
jurat. 

Nu isprăvi. Ţăranca îşi puse mâna pe bubele cruntului ei 
iubit, pentru a-l face să tacă. 

— Aşadar, e nevoie să mă jur? spuse ea. 

Elo luă duios de mână, o privi o clipă, apoi întrebă: 

— Domnişoara la care slujeşti se numeşte, într-adevăr, 
domnişoara de Verneuil? 

Francine rămase cu braţele atârnânde, cu pleoapele 
lăsate, cu capu-n pământ, palidă, uluită. 

— E o stricată! adăugă Marche-r-Ierre, cu un glas cumplit. 

La acest cuvânt, gingaşa mână îi acoperi iarăşi buzele, dar 
de data aceasta el se trase îndărăt cu mânie. Micuța 
bretonă nu mai văzu în faţa sa un iubit, ci mai degrabă o 
fiară în toată grozăvia firii ei. Sprâncenele şuanului erau 
încruntate înfricoşător, buzele i se contractară şi rânji ca un 
câine care-şi apără stăpânul. 

— Te-am lăsat floare şi-acum te găsesc bălegar. Ah, de ce 
te-am părăsit? Aţi venit să ne vindeţi, să-l înhăţaţi pe le 


Gars! 

Frazele acestea fuseseră mai degrabă nişte răgete decât 
cuvinte. Cu toate că Francine se înfricoşă auzindu-i ultima 
învinuire, îndrăzni totuşi să-i privească sălbaticul chip, 
ridică spre el nişte ochi îngereşti şi, răspunse liniştită: 

— Pe mântuirea mea că nu este adevărat. Asta-i o idee de- 
a doamnei tale... 

Acum fu rândul lui să coboare capu-n pământ; ea îl luă 
atunci de mână, se întoarse spre el cu o mişcare plină de 
gingăşie şi-i spuse: 

— Pierre, ce amestec avem noi aici? Ascultă: nu ştiu cum 
de poţi tu să pricepi ceva din toate astea, că eu nu pricep 
nimic! Să nu uiţi, însă, că această frumoasă şi nobilă 
domnişoară este binefăcătoarea mea; ea-i astfel şi-a ta, iar 
noi două trăim aproape ca nişte surori. Nu trebuie să i se 
întâmple nimic rău, niciodată, acolo unde vom fi noi lângă 
ea, cel puţin cât suntem vii. Jură-mi acest lucru! Aici, nu am 
încredere decât în tine. 

— Nu eu comand aici, răspunse şuanul, pe un ton 
mMorocănos. 

Faţa-i deveni sumbră. Ea îl apucă de urechile mari şi 
clăpăuge şi începu să i le răsucească încetişor, de parca ar 
fi alintat un motan. 

— Ei, bine, făgăduieşte-mi, reluă Francine, văzându-i mai 
puţin ursuz, că ai să faci pentru apărarea binefăcătoarei 
noastre tot ce stă în puterile tale. 

EI clătină din cap ca pentru a spune că se îndoieşte de 
succes, iar acest gest al lui o făcu pe bretonă să se înfioare. 
În clipa aceea critică, escorta ajunse pe alee. Pasul 
soldaţilor şi zăngănitul armelor lor treziră ecourile curţii şi 
părură a pune capăt şovăielilor lui Marche-r-lerre. 

— Am s-o scap, poate, îi spuse şuanul iubitei sale, dacă tu 
ai să izbuteşti s-o faci să nu iasă din casă. Şi, adăugă el - 
orice-ar fi să se întâmple, tu să rămâi cu ea şi să păstrezi 
cea mai mare tăcere; altminteri ni'ic! 

— Aşa am să fac, răspunse ea cu spaimă. 


— Acuma, întoarce-te în casă... întoarce-te îndată şi 
ascunde-ţi frica faţă de toată lumea, chiar şi faţă de 
stăpână-ta. 

— Da. 

Ea strânse mâna şuanului, care o privi cu un aer părintesc 
cum alerga uşoară ca o păsărică spre terasă; pe urmă, 
Marche-r-Ierre se strecură pe după tufărişurile gardului, 
ca un actor ce se ascunde în culisa în clipa în care se 
deschide cortina tragică. 

XIV 

— Află, Merle, că locul asta-mi face impresia unei 
adevărate curse de şoareci, spuse Gerard, când ajunseră la 
castel. 

— Văd şi eu, răspunse căpitanul îngrijorat. 

Cei doi ofiţeri se grăbiră să instaleze santinele pentru a 
supraveghea aleea şi poarta de intrare, pe urmă aruncară 
câteva priviri bănuitoare asupra ţărmurilor şi a peisajului 
dimprejur. 

— Deh, zise Merle, trebuie fie să ne lăsăm în seama barăcii 
ăsteia, cu toată încrederea, fie să nu intrăm în ea. 

— Intrăm, răspunse Gerard. 

Soldaţii, lăsaţi liberi printr-o comandă a şefului lor, se 
grăbiră să-şi aşeze puştile în piramidă şi-apoi se rânduiră în 
linie înaintea stratului de paie în mijlocul căruia domnea 
butoiaşul de cidru. Se despărţiră în câteva grupuri, şi doi 
ţărani începură să le distribuie unt şi pâine de secară. 
Marchizul veni în întâmpinarea celor doi ofiţeri, pe care-i 
conduse în salon. După ce Gerard urcă pe terasă şi văzu 
cele două laturi ale casei, în jurul cărora bătrânele zade îşi 
întindeau ramurile negre, îi chemă la el pe Beau-Pied şi pe 
Clef-des-Coeurs. 

— Duceţi-vă amândoi să faceţi o recunoaştere prin grădini 
şi să cercetaţi desişurile gardului, înţelegeţi? Pe urmă, 
puneţi o santinelă în preajma voastră. 

— Înainte de a începe cercetarea, adjutante, putem s- 
aprindem focul? întrebă Clef-des-Coeurs. 


Gerard înclină capul. 

— Vezi bine, Clef-des-Coeurs, zise Beau-Pied, că adjutantul 
a scrântit-o vârându-se în buclucul ăsta. Dacă ne comanda 
Hulot, el nu s-ar fi împotmolit aici; stăm ca prinşi într-o 
căldare. 

— Eşti tu prostănac! răspunse Clef-des-Coeurs; ce, tu, 
regele isteţilor, nu pricepi că ghereta asta-i castelul 
simpaticei puicuţe în preajma căreia cotcodăceşte voiosul 
nostru Merle, cel mai desăvârşit dintre căpitani, şi-are să se 
însoare cu ea, lucru-i limpede ca o baionetă bine lustruită? 
O femeie ca asta va face onoare demi-brigăzii noastre. 

— Dreptu-i, răspunse Beau-Pied. Poţi să mai adaugi că iată 
şi nişte cidru straşnic, eu însă nu simt nici o plăcere să-l 
beau în faţa căţelelor astea de tufărişuri. Îi văd mereu 
înaintea ochilor pe Larose şi pe Vieux-Chapeau 
rostogolindu-se în groapa de sub Pelerina. N-am să uit cât 
oi trăi coada pletelor bietului Larose, cum se bălăngănea ca 
un ciocan de poartă boierească. 

— Amice Beau-Pied, ai prea multă emaginaţie pentru un 
soldat. Ai fi fost bun să faci cântece la Institutul naţional. 

— Dacă eu am prea multă imaginaţie, îi replică Beau-Pied, 
tu nu ai deloc, şi ţi-ar trebui mult timp ca să ajungi consul. 

Râsetele ostaşilor puseră capăt discuţiei, căci Clef-des- 
Coeurs nu găsi nimic în cartuşiera lui pentru a riposta 
antagonistului său. 

— Îţi începi rondul? Eu o iau la dreapta, îi spuse Beau- 
Pied. 

— Atunci, eu am s-o iau la stânga, răspunse camaradul 
său. Dar, mai întâi, o clipă! vreau să beau un păhărel de 
cidru, mi s-a năclăit beregata ca taftaua cauciucată care 
acoperă mândra pălărie a lui Hulot. 

Partea din stânga grădinilor, pe care Clef-des-Coeurs 
întârzie să se ducă s-o cerceteze, era, din nefericire, tocmai 
râpa cea primejdioasă unde Francine observase mişcarea 
aceea de oameni. La război totul depinde de noroc. Intrând 
în salon şi salutând pe cei strânşi acolo, Gerard aruncă o 


privire scrutătoare asupra tuturora. lemerile i se 
redeşteptară în suflet cu şi mai multă acuitate; se duse de-a 
dreptul la domnişoara de Verneuil şi-i spuse în şoaptă: 

— Cred că trebuie să vă retrageţi numaidecât, aici nu 
suntem în siguranţă. 

— Vă temeţi de ceva? întrebă ea, râzând. Sunteţi mai în 
siguranţă aici decât la Mayenne. 

O femeie garantează totdeauna cu toată convingerea 
pentru iubitul ei. Cei doi ofiţeri se simţiră ceva mai puţin 
îngrijoraţi. În acea clipă, convivii trecură în sufragerie, în 
ciuda celor câtorva opoziții formulate în legătură cu un 
oaspete destul de important ce se lăsa aşteptat. 
Domnişoara de Verneuil, datorită tăcerii care domneşte 
totdeauna la începutul meselor, putu să acorde oarecare 
atenţie acelei adunări, atât de curioase în împrejurările de- 
atunci şi a cărei pricină, într-un fel, era chiar ea, ca urmare 
a nesocotinţei cu care femeile deprinse să ia totul în joacă 
acţionează în cele mai critice momente ale vieţii. Un fapt o 
surprinse însă numaidecât. Cei doi ofiţeri republicani, prin 
caracterul impunător al fizionomiilor, dominau acea 
adunare. Părul lor lung, strâns pe tâmple şi împletit într-o 
coadă enormă la ceafă, imprima frunţilor lor acele linii ce 
dau atâta puritate şi nobleţe chipurilor tinereşti. Jerpelitele 
uniforme albastre, manşetele şi reverurile roşii, uzate, totul, 
până şi epoleţii căzuţi îndărăt, după atâtea marşuri, şi care 
trădau lipsa de pelerine a întregii armate, chiar şi pentru 
şefi, îi făceau pe cei doi militari să se evidenţieze faţă de 
domnii din jurul lor. 

— Oh, ei reprezintă națiunea, libertatea! îşi zise ea. 

Apoi, aruncând o privire asupra regaliştilor: 

— lar ăştelalţi reprezintă un om, un rege şi privilegiile! 

Şi nu putu să nu admire figura lui Merle, voiosul militar ce 
răspundea atât de perfect ideii ce şi-o poate face cineva 
despre ostaşul francez care ştie să fluiere o melodie sub 
vâjâitul gloanţelor şi nu uită să spună o glumă chiar şi în 
clipa în care camaradul său se prăbuşeşte rănit. Gerard 


impunea. Grav, plin de sânge rece, el părea unul dintre 
acele suflete într-adevăr republicane care, în acea epocă, se 
găseau cu nemiluita în armatele franceze şi al căror 
devotament, rămas în mod măreț necunoscut, le imprima o 
tărie nemaiîntâlnită până atunci. 

— lată unul dintre oamenii mei cu vederi mari, îşi zise 
domnişoara de Verneuil. Sprijinindu-se pe prezentul pe 
care-l domină, ei dărâmă trecutul, în folosul viitorului... 

Gândul acesta o întristă, pentru că nu se referea şi la 
iubitul său, spre care ea se îndrepta ca să se răzbune, 
printr-un alt fel de admiraţie, pe Republica pe care o ura. 
Văzându-l pe marchiz înconjurat de acei bărbaţi destul de 
dârzi, de fanatici şi de încrezători în viitor pentru a ataca o 
republică victorioasă, cu speranţa de a reînvia o monarhie 
moartă, o religie interzisă, nişte prinți rătăcitori şi nişte 
privilegii expirate, Marie îşi spuse: 

— Nici el nu e mai puţin măreț decât celălalt, de vreme ce, 
cocoţat pe nişte ruine, vrea să facă din trecut viitor. 

Mintea ei, îmbibată cu imagini, şovăia atunci între ruinele 
tinere şi cele vechi. Conştiinţa îi striga totuşi că unul lupta 
pentru un om, iar celălalt pentru o ţară; ea însă ajunsese 
prin sentiment la principiul la care se ajunge prin rațiune, şi 
socoti că regele este ţara. 

Auzind în salon paşii unui bărbat, marchizul se ridică să-i 
iasă în întâmpinare. Era oaspetele cel aşteptat care, 
surprins de prezenţa acolo a unor persoane străine, vru să 
întrebe ceva, dar le Gars, ascunzând faţă de republicani 
semnul pe care i-l făcu spre a-l determina să tacă, îl pofiti să 
ia loc la ospăț. Bănuielile, pe care cei doi ofiţeri republicani 
le avuseseră de la bun început, renăşteau pe măsură ce 
analizau fizionomiile gazdelor lor. Hainele preoţeşti ale 
abatelui Gudin şi bizareria costumelor şuanilor îi îndemnau 
să fie prudenţi; îşi sporiră atenţia şi descoperiră nepotriviri 
între manierele şi cuvintele oaspeţilor. Pe cât era de 
exagerat republicanismul manifestat de câţiva dintre ei, pe- 
atât era de aristocratică comportarea celorlalţi. Câteva 


ocheade surprinse între marchiz şi oaspeţii săi, câteva 
cuvinte cu dublu înţeles rostite în mod imprudent, dar mai 
ales la colanul ce împodobea gâtul unora dintre comeseni şi 
pe care şi-l ascundeau destul de prost sub cravată, sfârşiră 
prin a-i convinge pe cei doi ofiţeri de un adevăr pe care 
amândoi îl remarcară în aceeaşi clipă. Nu-şi putură 
împărtăşi gândurile decât printr-o privire, căci doamna du 
Gua îi despărţise cu multă abilitate, silindu-i să se 
mărginească la limbajul ochilor. Situaţia le impunea să 
acţioneze cu dibăcie: nu aveau de unde să ştie dacă sunt 
doar ei în castel sau dacă fuseseră atraşi într-o cursă, nici 
dacă domnişoara de Verneuil fusese înşelată ori era 
complice în acea aventură ciudată; un eveniment 
neprevăzut precipită însă deznodământul, mai înainte ca 
ofiţerii să-şi poată da seama de toată gravitatea tragediei. 
Noul oaspete era unul dintre acei oameni pătraţi atât în 
lăţime cât şi în înălţime, cu obrajii puternic colorați, care, în 
mers, se pleacă înainte, care par a stârni vârtejuri de aer în 
jurul lor, şi care cred că întreaga omenire e datoare să le 
acorde mai mult decât o privire pentru a-i admira. În ciuda 
nobleţei sale, lua viaţa ca pe o glumă din care trebuie să 
tragi cele mai mari foloase posibile; dar, deşi se tot 
ploconea atâta în faţa lui însuşi, era un om bun, politicos şi 
spiritual, după tipicul acelor gentilomi care, după ce şi-au 
sfârşit educaţia la curte, se întorc pe moşiile lor şi nu vor să 
se gândească niciodată că au izbutit, în douăzeci de ani, să 
se hodorogească. Asemenea inşi săvârşesc gafe cu un tupeu 
netulburat, spun prostii pline de duh, îşi bat joc de orice 
bun cu multă îndemânare şi-şi dau o silinţă de necrezut să 
cadă în tot felul de capcane. După ce, printr-o zarvă de 
furculiţe, ce-l dovedea mare mâncăcios, recâştigă timpul 
pierdut, îşi ridică ochii asupra adunării şi uimirea lui deveni 
totală când îi zări pe cei doi ofiţeri; o interogă din priviri pe 
doamna du Gua care, drept orice răspuns, arătă spre 
domnişoara de Verneuil. Zărind-o pe sirena a cărei 
frumuseţe începea să impună tăcere simţămintelor 


provocate la început în sufletele convivilor de către doamna 
du Gua, grăsanul hlizi spre ea unul dintre acele zâmbete 
obraznice şi perfide, ce par a cuprinde o întreagă poveste 
deşuchiată. Se plecă la urechea vecinului şi spuse câteva 
cuvinte care, rămânând un secret pentru ofiţeri şi pentru 
Marie, trecură de la o ureche la alta, de la o gură la alta, 
până în inima celui pe care trebuiau să-l lovească de 
moarte. Şefii vandeenilor şi ai şuanilor îşi întoarseră 
privirile cu o crudă curiozitate spre marchizul de 
Montauran. Ochii doamnei du Gua alergau de la marchiz la 
nedumerita domnişoară de Verneuil, zvârlind sclipiri de 
bucurie. Ofițerii, îngrijoraţi, se consultară, aşteptând 
rezultatul bizarei scene. Apoi, într-o clipă, furculiţele 
rămaseră nemişcate în mâinile tuturora, tăcerea se aşternu 
în sală şi toate privirile se concentrară asupra lui le Gars. O 
mânie înspăimântătoare izbucni pe faţa lui cruntă şi 
îmbujorată, care căpătă apoi o culoare ca de ceară. Tânărul 
şef se întoarse spre oaspetele de la care pornise acea 
săgetătură şerpuitoare şi, cu un glas ce părea că iese de 
sub o pătură, întrebă: 

— Pe sufletul meu, conte, spune-mi, e-adevărat? 

— P'onoarea mea, răspunse contele, înclinându-se cu 
gravitate. 

Marchizul lăsă ochii în jos o clipă, îi ridică apoi şi-i îndreptă 
spre Marie care, atentă la tot, primi această privire grea ca 
moartea. 

— Mi-aş da viaţa, spuse el cu glas stins, ca să mă pot 
răzbuna pe loc! 

Doamna du Gua îi înţelese vorbele numai după mişcarea 
buzelor şi-i surâse tânărului, aşa cum se zâmbegşte unui 
prieten a cărui mâhnire are să înceteze. Dispreţul general 
faţă de domnişoara de Verneuil, zugrăvit pe toate chipurile, 
puse vârf indignării celor doi republicani, care se ridicară 
brusc. 

— Ce doriţi, cetăţeni? întrebă doamna du Gua. 

— Săbiile noastre, cetăţeancă, răspunse ironic Gerard. 


— N-aveţi nevoie de ele la masă, spuse calm marchizul. 

— Nu! dar avem să jucăm un joc pe care dumneavoastră-l 
cunoaşteţi, îl înfruntă Gerard. Ne vom putea privi aici ceva 
mai de-aproape decât pe dealul Pelerinei. 

Adunarea înmărmuri. În acea clipă o salvă de împuşcături, 
vuind groaznic în urechile celor doi ofiţeri, bubui în curte. 
Ofițerii se repeziră pe terasă: de acolo, văzură cum vreo 
sută de şuani îi lichidau pe cei câţiva soldaţi ce mai 
scăpaseră cu viaţă după prima salvă, împuşcându-i ca pe 
iepuri. Bretonii ieşeau de-a valma din râpa de sub care 
Marche-r-Ierre îi pusese să se ascundă, cu primejdia vieţii 
lor; în acea învălmăşeală, după cele din urmă împuşcături, 
printre gemetele muribunzilor, se auzi şi zgomotul căderii 
în apă a câtorva şuani ce se rostogoleau ca nişte bolovani 
într-un gâldău. Pille-Miche îşi îndreptă arma spre Gerard, 
iar Marche-r-Ierre îl ţinea la respect pe Merle. 

— Căpitane, spuse liniştit marchizul câtre Merle, 
repetându-i vorbele pe care republicanul le spusese despre 
el, uite, oamenii sunt ca moşmoanele, se pârguiesc pe paie. 

Şi-i arătă cu mâna întreaga escortă a albaştrilor, întinsă pe 
paiele însângerate, unde şuanii îi lichidau pe cei ce mai 
trăiau şi-i jefuiau pe cei morţi, cu o rapiditate uluitoare. 

— Aveam dreptate când vă spuneam că soldaţii voştri nu 
vor ajunge la Pelerina, adăugă marchizul. Şi cred că voi o să 
vă băgaţi minţile-n cap înaintea mea, ce ziceţi? 

Montauran simţea o nevoie cumplită să-şi satisfacă mânia. 
Ironia lui faţă de cel învins, cruzimea, ticăloşia acelui 
masacru săvârşit fără ordinul său, dar pe care acum el îl 
aproba, răspundeau unor dorinţe lăuntrice ale inimii sale. 
În furia lui, ar fi vrut să nimicească întreaga Franţă. 
Albaştrii măcelăriți, cei doi ofiţeri încă în viaţă, cu toţii 
nevinovaţi de crima pentru care dorea el să se răzbune, 
erau în mâinile marchizului ca nişte cărţi de joc pe care un 
cartofor disperat le rupe în bucățele. 

— Prefer să mor aşa, decât să birui ca voi, zise Gerard. 

Apoi, văzându-şi ostaşii jefuiţi şi zăcând în sânge, strigă: 


— l-aţi asasinat ca nişte laşi! 

— Aşa cum a fost asasinat şi Ludovic al XVI-lea, domnule, 
răspunse marchizul crunt. 

— Domnule, replică Gerard cu mândrie, la condamnarea 
unui rege intervin taine pe care n-ai să le înţelegi niciodată. 

— Îl acuzi pe rege! ţipă marchizul, scos din minţi. 

— Lupţi împotriva Franţei! răspunse Gerard dispreţuitor. 

— Neghiobule! zise marchizul. 

— Paricidule! răspunse republicanul. 

— Regicidule! 

— Ei uite, ţi-ai găsit şi tu să te cerţi tocmai în ceasul morţii! 
exclamă înveselit Merle. 

— E-adevărat, spuse scurt Gerard, întorcându-se către 
marchiz. Domnule, dacă ai de gând să ne omori, reluă el, fă- 
ne măcar onoarea de a ne împuşca pe loc. 

— l-auzi, domnule! răspunse căpitanul; tu totdeauna-i dai 
zori să termini. Prietene, când pleci la drum lung şi când ştii 
că n-ai să mănânci a doua zi dimineaţa, e bine să mănânci 
cel puţin seara. 

Gerard se avântă hotărât, fără să mai scoată o vorbă, spre 
marginea terasei; Pille-Miche duse arma la ochi, apoi, 
văzându-l pe marchiz nemişcat, luă tăcerea şefului drept 
ordin, şi adjutantul-major se prăbuşi ca un copac. Marche-r- 
Terre alergă să împartă noua pradă cu Pille-Miche. Ca doi 
corbi flămânzi, ei se încăierară croncănind pe cadavrul cald 
încă. 

— Dacă vreţi să vă isprăviţi cina, puteţi veni cu mine, 
căpitane, îi spuse marchizul lui Merle, pe care se gândi să-l 
lase în viaţă, în vederea vreunor schimburi de prizonieri. 

Căpitanul se întoarse maşinal în casă, împreună cu 
marchizul, rostind în şoaptă, de parcă şi-ar fi făcut un 
reproş: 

— Numai diavoliţa aia de târfă e de vină... Ce-are să spună 
Hulot? 

— Târfă! exclamă marchizul, cu glas înfundat. Aşadar, e-o 
târfă, într-adevăr? 


Părea că tânărul căpitan îl ucisese de-a binelea pe 
Montauran, care îl urma livid, frânt, zdrobit, clătinându-se 
în mers. 

În sufragerie se petrecuse o altă scenă care, datorită 
absenței marchizului, luase un caracter atât de sinistru 
încât Marie, văzându-se fără protectorul ei, socoti că i-a 
sosit ceasul morţii, scrisă în ochii rivalei sale. La auzul 
împuşcăturilor, toţi comesenii se ridicaseră, în afară de 
doamna du Gua. 

— Aşezaţi-vă la loc, spusese ea, nu-i nimic, oamenii noştri îi 
lichidează pe albaştri. 

După ce marchizul ieşise afară, ea se ridicase. 

— Domnişoara aceasta, strigase ea cu calmul unei mânii 
înăbuşite, a venit să-l prindă pe le Gars! Voia să-l dea pe 
mâna Republicii. 

— De azi-dimineaţă până acum, aş fi putut să-l arestez de 
douăzeci de ori, eu însă i-am salvat viaţa, replică 
domnişoara de Verneuil. 

Doamna du Gua se repezi la rivala sa cu iuţeala fulgerului; 
smulse în pornirea-i oarbă fragilele brandenburguri ale 
spenţerului tinerei fete, uluită de neaşteptatul atac, rupse 
cu mâini tremurânde adăpostul sacru în care era ascunsă 
scrisoarea, sfâşie haina, broderiile, corsetul, cămaşa; 
profită, apoi, de această căutare, spre a-şi satisface gelozia, 
şi zgârie cu atâta îndemânare şi cu atâta furie gâtul 
palpitând al rivalei, încât în carne rămaseră dârele 
însângerate lăsate de degetele ei, simțind o plăcere cruntă 
s-o facă să îndure o înjosire atât de odioasă. Din pricina 
unei plăpânde opoziții cu care Marie încercă să se apere de 
furioasa doamnă, boneta sfâşiată a fotei căzu, părul scăpă 
din legătura lui şi se revărsă în valuri mătăsoase; faţa i se 
îmbujoră de ruşine, şi două lacrimi traseră o dâră umedă şi 
strălucitoare de-a lungul obrajilor, făcând flacăra din ochii 
ei să pară şi mai aprinsă; în sfârşit, tremurând de ruşine, 
rămase pradă privirilor musafirilor. Până şi judecătorul cel 


mai neîndurător ar fi crezut în nevinovăția ei, văzându-i 
durerea. 

Ura socoteşte atât de prost, încât doamna du Gua nu-şi 
dădu seama că nimeni n-o mai asculta atunci când strigă 
triumfătoare: 

— Priviţi, domnilor, am calomniat-o, oare, pe-această 
oribilă creatură? 

— Nu chiar aşa de oribilă, spuse încet oaspetele cel gras, 
autorul nenorocirii. Mie, personal, îmi plac la nebunie 
ororile astea. 

— Iată, aici, continuă crâncena vandeeană, un ordin 
semnat de Laplace şi contrasemnat de Dubois. 

La auzul acestor nume, câţiva ridicară capul. 

— Şi iată-i şi conţinutul, spuse mai departe doamna du 
Gua: „Cetăţenii comandanţi militari de orice grad, 
administratorii de districte, procurorii-sindici etc., din 
departamentele insurgente, şi în mod special cei din 
localităţile în care se va găsi fostul marchiz de Montauran, 
şeful briganzilor, supranumit le Gars, sunt datori să acorde 
sprijin şi ascultare cetăţencei Marie Verneuil şi să se 
conformeze ordinelor pe care ea le va da, fiecare în ceea ce 
îl priveşte... etc” 

— Actriţa asta de Operă a luat nu nume ilustru ca să-l 
terfelească într-o infamie! adăugă ea. 

O mişcare de uimire se stârni printre cei de faţă. 

— Dacă Republica foloseşte fete aşa de frumoase 
împotriva noastră, lupta nu mai este egală! spuse înveselit 
baronul du Guenic. 

— Mai ales fete care nu mai au nimic de pierdut, replică 
doamna du Gua. 

— Nimic? zise cavalerul du Vissard; domnişoara are, 
totuşi, un domeniu care trebuie să-i aducă venituri destul 
de straşnice! 

— Republicii i-o fi plăcând atât de mult să facă haz, de ne 
trimite ca soli fete aşa de frumoase? se minună abatele 
Gudin. 


— Din păcate, domnişoara umblă după plăceri care ucid, 
reluă doamna du Gua, cu o bucurie groaznică pe faţă, semn 
că se apropia sfârşitul glumelor. 

— Şi-atunci, cum de mai sunteţi în viaţă, doamnă? întrebă 
Marie, revenindu-şi, după ce îşi aranjase toaleta răvăşită. 

Sarcasmul ei cumplit aduse un oarecare respect faţă de o 
victimă atât de mândră şi impuse tăcere tuturor. Doamna 
du Gua zări pe buzele şefilor înflorind un zâmbet, a cărui 
ironie o înnebunea; şi-atunci, fără să se uite la marchizul ce 
intra în salon împreună cu căpitanul: 

— Pille-Miche, ia-o, îi spuse ea şuanului, arătând-o pe 
domnişoara de Verneuil: ea-i partea mea de pradă, ţi-o 
dăruiesc, fă cu ea tot ce vrei. 

La cuvântul tot, rostit de această femeie, întreaga adunare 
se înfioră, privind mutrele hidoase ale lui Marche-r-Ilerre şi 
Pille-Miche, ce se iviseră din spatele marchizului, iar 
cruzimea răzbunării li se înfăţişă în toată oroarea ei. 

Francine, în picioare, cu mâinile împreunate, cu ochii plini 
de lacrimi, sta ca lovită de trăsnet. Domnişoara de Verneuil, 
redobândindu-şi în faţa primejdiei întreaga prezenţă de 
spirit, aruncă asupra celor dimprejur o privire de dispreţ, 
smulse scrisoarea din mâna doamnei du Gua, înălţă capul 
şi, cu ochi uscați, dar scăpărând fulgere, se repezi spre uşa 
lângă care se afla sabia lui Merle şi-l zări pe marchizul alb 
şi nemişcat ca o statuie. Nimic nu părea a fi în favoarea ei 
pe obrazul împietrit şi crunt al lui Montauran. Rănită până- 
n adâncul inimii, viaţa i se păru odioasă. Bărbatul care-i 
arătase atâta dragoste ascultase, aşadar, batjocurile cu 
care fusese acoperită şi rămânea martor îngheţat al 
terfelirii îndurate de ea, atunci când toate frumuseţile pe 
care o femeie le păstrează numai pentru iubire înfruntaseră 
privirile tuturor! Poate că i-ar fi iertat lui Montauran 
disprețul, dar faptul că el o putuse privi nepăsător, într-o 
situaţie înjositoare, o scotea din minţi; îi aruncă o privire 
năucă şi plină ură, simțind cum se naşte în inima ei o 
dorinţă cumplită de răzbunare. Văzându-şi moartea cu 


ochii, neputinţa o înăbuşea. Prin creieri parcă îi vuia un 
vânt de nebunie; sângele-i clocotind făcu să i se pară lumea 
ca un incendiu; atunci, în loc să se omoare, apucă sabia, o 
repezi spre marchiz şi-o înfipse până-n plăsele; sabia, însă, 
lunecă printre braţul şi şoldul lui le Gars, marchizul o 
prinse pe Marie de încheietura mâinii şi o târi afară din 
sală, ajutat de Pille-Miche, care se şi aruncase asupra 
furioasei domnişoare, chiar din clipa când ea încercase să-l 
ucidă pe şef. Văzând acest spectacol, Francine ţipă din 
toate puterile: 

— Pierre! Pierre! Pierre! pe un ton deznădăjduit. 

Şi, ţipând într-una, se repezi după stăpâna ei. 

Marchizul lăsase adunarea înmărmurită şi ieşise închizând 
uşa sălii. Când ajunse pe terasă, încă mai ţinea încheietura 
mâinii domnişoarei de Verneuil, strângând-o convulsiv, în 
vreme ce degetele puternice ale lui Pille-Miche aproape că-i 
sfărâmau fetei osul braţului; ea însă nu simţea decât mâna 
arzândă a tânărului şef, pe care-l privea ţintă. 

— Domnule, mă doare! 

Drept răspuns, marchizul o privi o clipă pe iubita lui. 

— Oare ai ceva de răzbunat tot atât de josnic ca şi doamna 
aceea? întrebă ea. 

Zărind apoi cadavrele de pe paie, strigă îngrozită: 

— Cuvântul unui gentilom!.. Ha! Ha! Ha! 

După hohotul acesta înfiorător, adăugă: 

— Frumoasă zi! 

— Da, repetă el, frumoasă şi fără nici un mâine. 

Şi lăsă mâna domnişoarei de Verneuil, după ce, pentru 
ultima oară, o mai privi o dată lung pe fermecătoarea fată, 
la care îi era aproape cu neputinţă să renunţe. Niciunul 
dintre aceste spirite mândre nu voi să se încovoaie. 
Marchizul aştepta, poate, o lacrimă; ochii tinerei fete 
rămaseră însă uscați şi dârzi. El se întoarse brusc, lăsându-i 
lui Pille-Miche victima. 

— Dumnezeu mă va asculta, marchize; am să-i cer să-ţi 
dăruiască o zi fără nici un mâine! 


Pille-Miche, tulburat de o pradă atât de minunată, o târi cu 
o gingăşie respectuoasă şi veselă totodată. Marchizul 
scoase un suspin, se întoarse în sală şi le înfăţişă oaspeţilor 
săi o faţă asemănătoare cu a unui mort uitat cu ochii 
deschişi. 

XV. 

Pentru actorii acestei tragedii, prezenţa căpitanului Merle 
era inexplicabilă; aşa încât toţi îl priveau uimiţi şi 
întrebându-se din priviri. Merle observă nedumerirea 
şuanilor şi, conform firii sale, spuse zâmbind trist: 

— Domnilor, nu cred că-i veţi refuza un pahar de vin unui 
om care urmează să străbată ultima sa etapă. 

În acea clipă, când oaspeţii toţi se liniştiseră auzind 
cuvintele rostite cu o nepăsare atât de franţuzească, încât 
nu putea fi decât pe placul vandeenilor, Montauran 
reapăru, îngheţându-i cu figura-i palidă şi cu privirile-i 
năuce. 

— Aveţi să vedeţi, spuse căpitanul, cum moartea are să-i 
înveselească pe cei vii! 

— Ah, zise marchizul, cu aerul unui om care se trezeşte, 
iată scumpul meu consiliu de război! 

Şi îi întinse lui Merle o sticlă cu vin de Grave, ca pentru a-i 
da să bea. 

— Oh, mulţumesc, cetăţene marchiz; s-ar putea să mă 
zăpăcesc, pricepeţi dumneavoastră... 

La această glumă, doamna du Gua, râzând, le spuse 
oaspeţilor: 

— Hai să-i respectăm desertul. 

— Sunteţi prea crudă în răzbunările dumneavoastră, 
doamnă, răspunse căpitanul. Îl uitaţi pe camaradul meu 
asasinat, care mă aşteaptă; iar eu nu întârzii la întâlniri. 

— Căpitane, spuse atunci marchizul, aruncându-i mănuşa 
sa, eşti liber! Poftim, iată un paşaport. Vânătorii regelui ştiu 
că nu tot vânatul trebuie ucis! 

— Primesc viaţa! răspunse Merle; greşiţi, însă: eu vă 
asigur că voi juca tare cu dumneavoastră, n-am să vă acord 


nici o iertare. Puteţi fi oricât de deştept, nu preţuiţi însă cât 
Gerard. Capul dumneavoastră, deşi nu mi-l poate plăti pe al 
lui, îmi trebuie, şi-l voi avea. 

— Păreai grăbit! replică marchizul. 

— Adio!.. cu călăii mei aş putea să ciocnesc, dar cu asasinii 
prietenului meu nu pot să rămân, spuse căpitanul” care 
dispăru, lăsându-i pe oaspeţi uluiţi. 

— Ei bine, domnilor, ce părere aveţi de notarii, de chirurgii 
şi de avocaţii care conduc Republica? întrebă rece le Gars. 

— Pe Dumnezeul meu, marchize, răspunse contele de 
Bauvan, în tot cazul, sunt destul de prost crescuţi! Asta, am 
eu impresia, ne-a zvârlit o impertinenţă. 

Plecarea bruscă a căpitanului avea un anume motiv. Fata 
aceea, atât de dispreţuită, atât de umilită, şi care-n acea 
clipă poate că îşi da sufletul, îi oferise, în scena precedentă, 
nişte frumuseți aşa de greu de uitat, încât Merle îşi zicea, în 
vremea ce ieşea din salon: 

— Dacă-i o fată veselă, în nici un caz nu e o fată ordinară, 
şi oricum ar fi, eu am s-o fac soţia mea... 

Era aşa de sigur că o va salva din mâinile sălbaticilor 
aceia, încât primul lui gând, după ce se văzuse scăpat cu 
zile, fu s-o ia sub protecţia lui de aci înainte. Din nefericire, 
când ajunse pe peron, căpitanul găsi curtea pustie, îşi 
aruncă ochii împrejur, ascultă şi nu auzi altceva decât 
îndepărtatele hohote de râs ale şuanilor care petreceau în 
grădini, bând şi împărţindu-şi prada. Se hazardă să 
ocolească aripa fatală în faţa căreia soldaţii săi fuseseră 
împuşcaţi şi, ascuns pe după colţ, zări la lumina slabă a 
câtorva lumânări diferitele grupuri pe care le formau 
vânătorii regelui. Nici Pille-Miche, nici Marche-r-Terre, nici 
tânăra fată nu se aflau acolo; deodată însă se simţi tras 
încetişor de poala hainei, se întoarse şi o văzu pe Francine 
în genunchi. 

— Ea unde-i? întrebă Merle. 

— Nu ştiu... Pierre m-a izgonit şi mi-a poruncit să nu mă 
mişc de-aici. 


— Încotro au luat-o? 

— Încolo, răspunse ea, arătând aleea. 

Căpitanul şi Francine zăriră atunci, în direcţia arătată, 
câteva umbre pe care lumina lunii le proiecta peste apele 
lacului, şi recunoscură o formă feminină a cărei subţirime, 
deşi de-abia se bănuia, făcu să le bată inima. 

— Oh, ea e! zise bretona. 

Domnişoara de Verneuil părea că stă în picioare, copleşită, 
între câţiva bărbaţi caic, după mişcările ce le făceau, 
păreau că se ceartă. 

— Sunt mulţi! exclamă căpitanul. Mi-e tot una, să mergem! 

— Au să vă omoare fără nici un folos, zise Francine. 

— Am mai murit o dată astăzi, răspunse el mucalit. 

Şi amândoi se îndreptară spre poarta întunecată, unde se 
petrecea scena. La mijlocul drumului, Francine se opri: 

— Nu, eu nu mai merg de-aici! spuse ea încet; Pierre mi-a 
spus să nu mă amestec; îl cunosc, o să stricăm tot! Faceţi 
cum vreţi, domnule ofiţer; dar plecaţi de lângă mine. Dacă 
v-ar vedea cu mine, Pierre v-ar omori. 

În acea clipă, Pille-Miche se ivi de după poartă, îl strigă pe 
surugiul rămas în grajd, îl zări pe căpitan şi spuse, 
îndreptând puşca spre el: 

— Sfântă Anne din Auray! Rectorul de la Antrain avea 
mare dreptate când ne spunea că albaştrii au semnat pact 
cu diavolul. Aşteaptă, aşteaptă, te învăţ eu să mai înviezi, 
neicuşorule! 

— Hei, mi s-a garantat viaţa! îi strigă Merle, văzându-se 
ameninţat. lată mânuşa şefului tău. 

— Da? Ia auzi ce glumă bună! replică şuanul. Eu unul nu-ţi 
garantez nici o viaţă... Ave Maria! 

Şi trase. Glonţul îl lovi în cap pe căpitan, care se prăbuşi. 

Când Francine se apropie de Merle, îl auzi pronunţând cu 
greu aceste cuvinte: 

— Sunt mai bucuros să rămân aici cu ei, decât să mă 
întorc fără ei. 

Şuanul se repezi la albastru ca să-l jefuiască şi grăi: 


— Bun lucru-i că strigoii ăştia înviază cu hainele pe ei. 

Când văzu în mâna căpitanului, care făcuse gestul să-i 
arate mânuşa lui le Gars, salvconductul sacru, rămase 
înlemnit. 

— N-aş vrea să fiu în pielea fiului maică-mi! exclamă el. 

Pe urmă dispăru iute ca pasărea. 

Pentru a înţelege mai bine această întâlnire atât de fatală 
pentru căpitan, este necesar s-o urmărim pe domnişoara de 
Verneuil încă din clipa când marchizul, pradă deznădejdii şi 
furiei sale, o părăsise, lăsând-o pe mâinile lui Pille-Miche. 
Atunci Francine apucase cu o mişcare convulsivă braţul lui 
Marche-r-Terre ţi, cu ochii plini de lacrimi, îi ceruse să-şi 
împlinească făgăduiala dată. La câţiva paşi de ei, Pille- 
Miche îşi ducea victima de parcă ar fi tânt după el cine ştie 
ce povară grea. Marie, cu părul răvăşit, cu capul plecat, 
întorcea ochii spre lac; dar, ţinută de un pumn de oţel, fu 
silită să-l urmeze anevoie pe şuanul care se întoarse de mai 
multe ori s-o privească sau ca s-o facă să grăbească pasul şi, 
de fiecare dată, un gând poznaş îi desena pe chip un 
zâmbet înfricoşător. 

— E faină!.. exclamă el, cu o încântare grosolană. 

Auzind aceste cuvinte, Francine îşi recăpătă graiul. 

— Pierre! 

— Ce-i? 

— Are s-o omoare pe domnişoara? 

— Nu numaidecât, răspunse Marche-r-lerre. 

— Dar ea n-are să se lase siluită; şi, dacă ea moare, voi 
muri şi eu! 

— A, bghine, o iubeşti mult;.. să moară! zise Marche-r- 
Terre. 

— Dacă noi suntem bogaţi şi fericiţi, ei îi datorăm fericirea 
noastră; şi nu mi-ai făgăduit tu c-o scapi? 

— Am să încerc; rămâi aci, nu te mişca. 

Braţul lui Marche-r-Terre rămase îndată liber şi Francine, 
pradă celei mai cumplite nelinişti, aşteptă în curte. Marche- 
T-Terre îl ajunse pe camaradul lui chiar în clipa când acesta, 


după ce intrase în hambar, o silise pe victima lui să se urce 
în trăsură. Pille-Miche ceru ajutorul tovarăşului său ca să 
scoată caleaşca afară. 

— Ce vrei să faci cu toate astea? îl întrebă Marche-r-lerre. 

— Bene! Garsa cea mare40 mi-a dăruit femeia, şi tot ce e- 
al ei e-al mieu. 

— Trăsura, fie! ai s-o faci bani! Dar femeia? O să-ţi sară în 
obraz ca o pisică! 

Pille-Miche izbucni într-un hohot de râs dezlănţuit şi 
răspunse: 

— He-he, o duc şi p'ea la mene, am s-o leg. 

— Ei bene, să-nhămăm caii, zise Marche-r-lerre. 

O clipă mai târziu, Marche-r-Ierre, care-ţi lăsase 
camaradul să-şi păzească prada, împinse caleaşca dincolo 
de poartă, pe şosea, iar Pille-Miche se urcă lângă 
domnişoara de Verneuil, fără să se sinchisească de faptul că 
ea se smucea să fugă şi să se arunce în lac. 

— Hei! Pille-Miche! strigă Marche-r-lerre. 

— Ce-i? 

— Îţi cumpăr toată partea ta de pradă. 

— Îţi baţi joc? întrebă şuanul, trăgând-o de fustă pe 
prizoniera lui, întocmai cum face un măcelar cu viţelul care 
dă să fugă. 

— Lasă-mă s-o văd şi-am să-ţi spun cât dau pe ea. 

Nefericita fu silită să coboare şi să stea între cei doi şuani, 
ce-o ţineau fiecare de câte o mână, privind-o aşa cum 
trebuie s-o fi privit cei doi bătrâni pe Suzana la baie41. 

— Primeţti, zise Marche-f-Ierre scoțând un suspin, 
primeşti treizeci de livre în rente bune? 

— Dirept spui? 

— Bate palma, îi zise Marche-r-Ierre, întinzând mâna. 

— Oh, am bătut palma;... cu asta ai din cine să scoţi nişte 
bretoni şi nişte godaines! 

— Dar trăsura, a lu' care are să fie? reluă Pille-Miche, 
răzgândindu-se. 


— A mea! exclamă Marche-r-Terre, cu un sunet teribil în 
glas, ce trăda superioritatea pe care firea-i crudă i-o da 
asupra tuturor tovarăşilor săi. 

— Şi dacă-i niscaiva aur în trăsură? 

— N-ai bătut palma? 

— Da, am bătut. 

— Ei bine, du-te şi adu-l pe surugiul care-i legat în grajd. 

— Dar dacă-o fi aur în... 

— Ai aşa ceva aci? o întrebă Marche-r-lerre brusc pe 
Marie, zgâlţâind-o de braţ. 

— Am o sută de scuzi, răspunse domnişoara de Verneuil. 

Cei doi şuani se priviră. 

— Eh, tu mi-eşti cel mai bun prieten, n-o să ne certăm 
acuma pentru o albastră, îi spuse Pille-Miche lui Marche-r- 
Terre; hai s-o tăbârcim în lac cu-o piatră de gât şi să- 
mpărţim cei o sută de scuzi. 

— Îţi dau cei o sută de scuzi din partea mea de la 
răscumpărarea lui d'Orgemont! exclamă Marche-rf-Ierre, 
înăbuşindu-şi un grohăit pricinuit de acest sacrificiu. 

Pille-Miche scoase un fel de geamăt răguşit, plecă să-l 
caute pe surugiu, iar bucuria lui aduse nenorocirea 
căpitanului care-i ieşi în drum. Auzind împuşcătura, 
Marche-r-Ierre se repezi în goană spre locul unde 
Francine, pierită de frică, se ruga în genunchi, cu mâinile 
împreunate, lângă sărmanul căpitan, aşa de tare o zguduise 
vederea omorului. 

— Fugi la stăpână-ta, îi zise brusc şuanul; e scăpată! 

El însuşi se repezi să-l caute pe surugiu, se întoarse iute ca 
fulgerul şi, trecând din nou pe lângă trupul lui Merle, zări 
mânuşa lui le Gars, pe care mâna moartă o mai strângea 
convulsiv. 

— Oh, oh, exclamă el, Pille-Miche a făcut-o de oaie! nu e 
prea sigur c-o să se bucure de rentele lui... 

Luă mânugşa şi-i spuse domnişoarei de Verneuil, care se şi 
aşezase în caleaşcă împreună cu Francine: 


— Poftim, luaţi mânugşa asta. Dacă vă atacă pe drum 
cineva, strigaţi: „Oh, le Gars!”, arătaţi paşaportul ăsta şi nu 
vi se va întâmpla nici un rău. Francine, spuse apoi, 
întorcându-se către bretonă şi strângându-i mâna vârtos, 
suntem chit faţă de femeia asta; acum, hai cu mine şi naiba 
s-o ia! 

— Vrei s-o părăsesc într-o clipă ca asta! răspunse 
Francine, cu voce îndurerată. 

Marche-r-lerre îţi frecă urechile, apoi fruntea; pe urmă 
ridică privirea şi arătă nişte ochi aprinşi de o expresie 
cruntă: 

— Dreptu-i, zise el. le mai las cu ea opt zile; dacă peste 
opt zile nu vii la mine... 

Nu-şi isprăvi vorba, izbi însă năprasnic cu podul palmei în 
ţeava carabinei şi făcu gestul de a o lua la ochi pe iubita lui, 
după care dispăru fără să mai aştepte răspuns. 

Îndată ce şuanul plecă, un glas ce părea să vină din lac 
strigă şoptit: 

— Doamnă!.. Doamnă!.. 

Surugiul şi cele două femei tresăriră de groază, zărind 
cele câteva cadavre ce plutiseră pe apă până acolo. Un 
albastru ascuns după un copac se arătă numaidecât: 

— Lăsaţi-mă să mă sui şi eu pe lada din spatele furgonului 
dumneavoastră, altminteri voi fi un om mort! Blestemata 
aia de sticlă cu cidru, pe care Clef-des-Coeurs a vrut s-o 
bea, a costat mai mult de-o oca de sânge! Dacă m-ar fi 
ascultat şi şi-ar fi făcut rondul, bieţii noştri camarazi n-ar fi 
acuma acolo, plutind ca nişte galiote... 

În vreme ce pe-afară se petreceau aceste evenimente, şefii 
din Vandeea şi cei ai şuanilor deliberau, cu paharul în mână, 
sub conducerea marchizului de Montauran. Frecventele 
libaţiuni cu vin de Bordeaux însufleţiseră discuţia, care 
deveni deosebit de importantă şi de gravă spre sfârşitul 
mesei. La desert, după ce fu stabilită linia generală comună 
a tuturor operaţiunilor militare, regaliştii închinară în 
sănătatea burbonilor, chiar în clipa când focul de armă al lui 


Pille-Miche răsună ca un ecou al groaznicului război pe 
care aceşti veseli şi nobili conspiratori voiau să-l înceapă 
împotriva Republicii. Doamna du Gua tresări; la gestul care- 
i trăda bucuria de a se şti scăpată de rivala sa, convivii se 
priviră tăcuţi, iar marchizul se ridică de la masă şi ieşi. 

— O iubea totuşi, spuse ironic doamna du Gua. Duceţi-vă 
să-i ţineţi tovărăşie, domnule de Fontaine; ar deveni 
plicticos ca o muscă, dacă l-am lăsa să-şi mistuie singur 
durerea. 

Şi se duse la fereastra ce da spre curte, ca să încerce să 
vadă cadavrul domnişoarei Marie. De-acolo, izbuti să 
distingă, la ultima rază a lunii în asfinţit, caleaşca ce urca 
pe aleea de meri cu o viteză de necrezut. Voalul 
domnişoarei de Verneuil, bătut de vânt, flutura în afara 
caleştii. La vederea lui, doamna du Gua, furioasă, părăsi 
adunarea. Marchizul, rezemat de zidul terasei şi cufundat 
într-o meditaţie sumbră, contempla pe cei vreo sută 
cincizeci de şuani care, după ce îşi împărţiseră în grădină 
prada, se întorseseră să sfârşească butoiaşul de cidru şi 
pâinea promisă albaştrilor. Cetele acestor soldaţi de tip nou, 
pe care se întemeiau speranţele monarhici, beau vârtos, în 
vreme ce, pe malul din faţa terasei, vreo şapte-opt dintre ei 
se distrau aruncând în apă cadavrele albaştrilor, de gâtul 
cărora legau pietroaie. Cruntul spectacol, adăugat multor 
altor tablouri oferite de costumele ciudate şi de chipurile 
sălbatice ale garşilor nepăsători şi barbari, era atât de 
neobişnuit şi atât de nou pentru domnul de Fontaine, căruia 
trupele din Vandeea lui îi oferiseră lucruri întrucâtva mai 
nobile şi mai corecte, încât se folosi de prilej pentru a-l 
întreba pe marchizul de Montauran: 

— Ce nădăjduieşti că vei putea săvârşi cu asemenea bestii? 

— Nu prea mare lucru, nu-i aşa, scumpe conte? răspunse 
le Gars. 

— Vor izbuti ei vreodată să execute o manevră în faţa 
republicanilor? 

— Niciodată. 


— Vor fi-n stare măcar să te înţeleagă şi să îţi execute 
ordinele? 

— Niciodată. 

— Atunci, la ce-ţi vor fi buni? 

— La a-mi înfige sabia în pântecele Republicii! răspunse 
marchizul cu glas tunător; la a-mi cuceri Fougeres-ul în trei 
zile, ţi întreaga Bretanie în zece!.. Hai, domnule, spuse el cu 
o voce dulce, du-te în Vandeea; numai de-ar mărşălui şi 
d'Antichamp şi Suzannet şi abatele Bernier tot atâta de 
repede ca mine; dacă nu vor trata cu primul-consul, aşa 
cum mi-au dat motive să mă tem (şi strânse puternic mâna 
vandeeanului) în douăzeci de zile vom fi la treizeci de leghe 
de Paris. 

— Dar Republica trimite împotriva noastră şaizeci de mii 
de oameni şi pe generalul Brune! 

— Şaizeci de mii de oameni? Într-adevăr? replică 
marchizul cu un râs batjocoritor. Şi cu ce va duce 
Bonaparte campania din Italia? Cât despre generalul 
Brune, nu va veni, Bonaparte l-a trimis împotriva englezilor 
în Olanda, şi va fi înlocuit aici de generalul Hedouville, 
amicul amicului nostru Barras... Mă înţelegeţi? 

Auzindu-l vorbind astfel, domnul de Fontaine îl privi pe 
marchizul de Montauran cu un aer zâmbitor şi spiritual, ce 
părea să-l. Reproşeze că el însuşi nu pricepe sensul 
misterioaselor cuvinte pe care i le spusese. Cei doi 
gentilomi se înţeleseră atunci perfect; tânărul şef însă 
răspunse cu un zâmbet vag la gândurile pe care şi le citeau 
în ochi: 

— Domnule de Fontaine, cunoşti stema mea? Deviza mea-i: 
„Perseverează până la moarte”. 

Contele de Fontaine luă mâna lui de Montauran şi i-o 
strânse spunând: 

— Eu am rămas ca şi mort după Quatre-Chemins, aşa încât 
să nu te îndoieşti de mine; dă crezare însă experienţei mele, 
vremurile s-au schimbat... 


— Oh, da, zise la Billardicre venind spre ei. Sunteţi tânăr, 
marchize. Ascultaţi-mă pe mine: bunurile dumneavoastră n- 
au fost toate vândute... 

— Ah, dumneavoastră vreţi jertfe fără sacrificii? zise 
Montauran. 

— Îl cunoaşteţi bine pe rege? întrebă la Billarditre. 

— Da. 

— Vă admir. 

— Regele, răspunse tânărul şef, este preotul, iar eu lupt 
pentru credinţă! 

Se despărţiră, vandeeanul convins de necesitatea de a se 
resemna în faţa evenimentelor, păstrându-şi credinţa în 
inimă, la Billardicre cu gândul să se reîntoarcă în Anglia, 
Montauran pentru a lupta cu îndârjire şi pentru a-i forţa pe 
vandeeni, prin biruinţele la care visa, să se ralieze la 
acţiunea lui. 

XVI. 

Aceste evenimente stârniră atâtea emoţii în sufletul 
domnişoarei de Verneuil, încât ea se ghemui, cu totul 
istovită şi ca şi moartă, în fundul trăsurii, poruncind să fie 
dusă la Fougeres. Francine tăcea şi ea, ca şi stăpână-sa. 
Surugiul, de teamă să nu se mai întâmple iar cine ştie ce, 
zori să iasă la drumul mare şi ajunse curând în vârful 
culmei Pelerinei. 

Prin pâcla deasă şi alburie a zorilor, Marie de Verneuil 
traversă frumoasa şi larga vale a Couesnonului, locul unde 
a început prezenta istorie, şi-abia izbuti să întrezărească, 
de pe înălţimea muntelui Pelerina, stânca de şist pe care e 
construit oraşul Fougeres. Cei trei călători mai aveau de 
străbătut până acolo încă vreo două leghe. Simţindu-se 
pătrunsă de frig, domnişoara de Verneuil îşi aminti de bietul 
ostaş din spatele trăsurii şi ţinu neapărat, în ciuda refuzului 
lui, ca el să se urce lângă Francine. Sosirea la marginea 
oraţului Fougeres o smulse pentru o clipă din gânduri. Pe 
deasupra, santinela de la poarta Saint-Leonard, 
necunoscându-i, nu le îngădui să intre în oraş şi Marie fu 


nevoită să arate scrisoarea ministerială; şi se simţi, în 
sfârşit, la adăpost de orice primejdie, numai atunci când 
intră în piaţa apărată, deocamdată, doar de propriii ei 
locuitori. Surugiul nu-i găsi alt loc unde să tragă decât 
hanul Poştei. 

— Doamnă, spuse albastrul pe care-l salvase, dacă veţi 
avea nevoie vreodată să administraţi o lovitură de sabie 
vreunui individ, viaţa mea-i la dispoziţia dumneavoastră. Mă 
pricep la aşa ceva. Numele meu e Jean Falcon, zis Beau- 
Pied, sergent în compania întâia a vulpanilor lui Hulot, 
demi-brigada a şaptezeci şi doua, supranumită maienţiana. 
Ilertaţi-mi tupeul şi îngâmfarea; dar nu vă pot oferi decât 
sufletul unui sergent, atâta-i tot ce am, deocamdată, pentru 
a vă sluji. 

Se răsuci pe călcâie şi plecă zorit. 

— Cu cât mai jos cobori pe treptele societăţii, spuse cu 
amărăciune Marie, cu atât găseşti mai multe sentimente 
generoase şi curate. Un marchiz îmi dă moartea pentru 
viaţă, pe când un sergent... în sfârşit, să lăsăm asta. 

După ce frumoasa pariziană se culcă într-un pat bine 
încălzit, credincioasa Francine aşteptă zadarnic cuvântul 
afectuos cu care era obişnuită; văzând-o însă stând 
îngrijorată în picioare, stăpâna ei făcu un semn plin de 
tristeţe. 

— Se cheamă că aceasta n-a fost decât o zi, Francine, 
spuse ea. Şi sunt cu zece ani mai bătrână! 

A doua zi de dimineaţă, când se sculă, apăru Corentin, 
venit s-o vadă pe Marie, care îi îngădui să intre. 

— Francine, spuse ea, atât de mare să fie oare 
nenorocirea mea? lată că venirea lui Corentin nu-mi mai e 
atât de dezagreabilă! 

Totuşi, revăzându-l, simţi pentru a mia oară o silă 
instinctivă, pe care doi ani de relaţii cu el nu izbutiseră s-o 
îndulcească. 

— Ei bine, zise Corentin zâmbind, eu eram sigur de 
reuşită. Aşadar, nu el era cel căutat? 


— Corentin, răspunse Marie cu o expresie calmă de 
durere, să nu-mi mai pomeneşti de afacerea asta decât 
atunci când voi pomeni eu. 

Corentin începu să se plimbe prin cameră, aruncând spre 
domnişoara de Verneuil priviri piezişe şi încercând să 
ghicească gândurile tainice ale ciudatei fete, care cu o 
singură aruncătură de ochi putea într-o clipă să 
descumpănească până şi pe oamenii cei mai abili. 

— Am prevăzut eşecul, reluă el, după un moment de 
tăcere. Dacă vrei să-ţi stabileşti cartierul general aici, în 
oraş, eu am şi luat unele informaţii. Ne aflăm în inima 
şuaneriei. Vrei să rămâi aici? 

Ea răspunse printr-un semn din cap afirmativ, care-i dădu 
prilej lui Corentin să stabilească anumite deducţii, în parte 
adevărate, în legătură cu evenimentele din ajun. 

— Am închiriat pentru tine o casă confiscată şi nevândută 
încă. Locuitorii de pe-aici nu sunt prea isteţi. Nimeni n-a 
îndrăznit să cumpere baraca, din pricină că a aparţinut 
unui emigrant care trece drept foarte crud. E situată lângă 
biserica Saint-Leonard: şi pe cu'ântu' meu de'inste, se 
bucură de-o vedere frumoasă. Se poate face ceva cu coteţul 
ăsta, e locuibil; vrei să vii acolo? 

— Îndată, exclamă ea. 

— Mai am nevoie, totuşi, de vreo câteva ore, ca să fac 
ordine şi curăţenie, aşa încât să găseşti totul aranjat pe 
gustul tău. 

— Ce importanţă are asta? zise ea; aş locui, fără să mă 
plâng, şi-ntr-o mânăstire, şi-ntr-o închisoare. Totuşi, fă în 
aşa fel încât, astă-seară, să pot să mă odihnesc în cea mai 
adâncă singurătate acolo. Şi-acum pleacă, lasă-mă. 
Prezenţa ta îmi e insuportabilă. Vreau să rămân singură cu 
Francine, mă înţeleg cu ea poate mai bine decât cu mine 
însămi... Adio! Hai! pleacă odată! 

Vorbele acestea, rostite cu volubilitate şi cuprinzând, pe 
rând, cochetărie, asprime, pasiune, dovedeau că ajunsese la 
o linişte deplină. Fără îndoială că somnul alungase treptat 


impresiile din ziua precedentă, iar meditaţia o îndemna să 
se răzbune. Dacă pe obrazul ei încă se mai zăreau culori 
sumbre, ele păreau să ilustreze doar acea facultate pe care 
o au unele femei de a ascunde în sufletul lor sentimentele 
cele mai învolburate şi acea disimulare ce le îngăduie să 
surâdă cu graţie, în vreme ce calculează pieirea victimei. 
Rămase singură, preocupată de găsirea unui mijloc prin 
care ar putea să-l prindă viu pe marchiz. Pentru prima oară 
în viaţa sa, această femeie trăise după propria ei simţire; 
dar, din tot ceea ce trăise, nu mai avea acum decât un 
sentiment, cel al răzbunării, al unei răzbunări nemărginite, 
depline. Era singurul ei gând, unica ei pasiune. Mută la 
toate vorbele şi la toate atenţiunile Francinei, părea că 
doarme cu ochii deschişi; şi lunga zi se scurse fără ca vreun 
gest ori vreun fapt să exprime cumva acea viaţă exterioară 
ce dă expresie gândurilor noastre. Sta culcată pe o 
otomană pe care-o întocmise din câteva scaune şi perne. 
Seara doar, privind-o pe Francine, rosti cu nepăsare aceste 
cuvinte: 

— Fetiţa mea, ieri am înţeles că omul trăieşte ca să 
iubească; astăzi înţeleg că el poate să moară ca să se 
răzbune. Da, ca să mă duc să-l caut, ori unde-ar fi, să-l 
întâlnesc din nou, să-l seduc şi să-l fac al meu, mi-aş da 
viaţa!.. lar dacă, în câteva zile, nu-l voi vedea la picioarele 
mele, umil şi supus, pe acest domn care m-a disprețuit, 
dacă nu-l voi face sluga mea, atunci înseamnă că am căzut 
pe treapta cea mai de jos, că nu mai sunt femeie, că nu mai 
sunt eu!.. 

Casa pe care Corentin i-o propusese domnişoarei de 
Verneuil oferea destule posibilităţi spre a satisface gustul 
înnăscut pentru lux şi eleganţă al tinerei fete; el aduse 
acolo tot ceea ce ştia că poate să-i facă plăcere, cu 
amabilitatea unui îndrăgostit faţă de iubita lui, ori, şi mai 
exact, cu servilitatea unui bărbat puternic ce caută să şi-l 
ataşeze pe vreun subaltern de care are nevoie. A doua zi, 


veni să-i spună domnişoarei de Verneuil că se poate muta în 
acel palat improvizat. 

Cu toate că nu făcea decât să se mute de pe şubreda 
otomană pe o sofa antică pe care Corentin izbutise s-o 
găsească, fantastica pariziancă luă în stăpânire casa de 
parcă i-ar fi aparţinut pe veci. Se comportă cu o nepăsare 
regală faţă de tot ce vedea acolo, cuprinsă de o simpatie 
subită până şi pentru cele mai mărunte mobile pe care şi le 
însuşi de la bun început, de parcă le-ar fi cunoscut de cine 
ştie când: detalii banale, dar care nu-s indiferente pentru 
zugrăvirea acestui caracter excepţional. Părea că un vis ar 
fi familiarizat-o de mai înainte cu locuinţa aceasta, în care 
trăi cu ura ei, întocmai cum ar fi trăit cu iubirea ei. 

— Eu n-am căpătat din partea lui nici măcar acea milă 
umilitoare ce te ucide, îşi zicea ea; nu-i datorez viaţa. O, 
întâia mea, singura şi ultima mea iubire, ce deznodământ! 

Se aruncă dintr-o săritură asupra Francinei înfricoşate. 

— Tu iubeşti? O, da, iubeşti, mi-aduc aminte! Ah, sunt tare 
fericită că am lângă mine o femeie care mă înţelege. Ei 
bine, buna mea Francine, nu ţi se pare că bărbatul e o 
creatură înspăimântătoare? Hm, spunea că mă iubeşte, dar 
n-a rezistat nici la cea mai uşoară încercare... Pe când eu, 
dacă lumea întreagă l-ar fi alungat, eu i-aş fi făcut din 
sufletul meu adăpost; dacă universul l-ar fi acuzat, eu l-aş fi 
apărat! Mai înainte, vedeam lumea populată cu tot felul de 
fiinţe ce plecau, veneau şi-mi erau absolut indiferente; iar 
lumea era tristă, nu însă şi groaznică; acum, ce-i lumea fără 
el? Şi el va trăi, fără ca eu să fiu lângă el, fără ca eu să-l 
văd, fără să-i vorbesc, fără să-l simt, fără să-l ţin, fără să-l 
strâng...? Ah, mai degrabă îl sugrum cu mâna mea în timp 
ce doarme! 

Francine, speriată, o privi o clipă în tăcere. 

— Să-l omori pe cel pe care-l iubeşti?.. se minună ea, cu un 
glas dulce. 

— A, hotărât, dacă nu mă iubeşte! 


Însă după aceste înfricoşătoare cuvinte, ea îşi ascunse faţa 
în mâini, se aşeză pe scaun şi rămase tăcută. 

A doua zi, un om se prezentă brusc în faţa ei, fără să se fi 
anunţat. Avea chipul crunt. Era Hulot. Corentin îl însoțea. 
Marie ridică privirile şi se înfioră. 

— Aţi venit să-mi cereţi socoteală despre prietenii 
dumneavoastră? întrebă ea. Sunt morţi. 

— Ştiu, răspunse Hulot. Şi n-au murit pentru Republică! 

— Pentru mine şi prin mine... reluă ea. Îmi veţi pomeni de 
Patrie! Dar Patria mai dă îndărăt viaţa celor care mor 
pentru ea? îi răzbună, măcar? Eu, însă, îi voi răzbuna! 
exclamă ea. 

Imaginile lugubre ale tragediei a cărei victimă fusese se 
desfăşurară fulgerător în mintea sa şi, uitând acea stare 
graţioasă ce situează pudoarea pe primul loc între artificiile 
femeii, domnişoara de Verneuil avu o pornire de nebunie şi 
se apropie cu un pas sacadat de comandantul uluit. 

— Pentru cei câţiva soldaţi măcelăriți, voi aduce sub cuțitul 
eşafoadelor voastre un cap care preţuieşte cât mii de 
capete! spuse ea. Femeile rareori poartă război, dar, 
comandante, oricât aţi fi de trecut prin multe, veţi putea să 
învăţaţi IA. Şcoala mea câteva şiretlicuri straşnice. Voi 
aduce în faţa baionetelor dumneavoastră un neam întreg: 
pe strămoşii lui şi pe el, şi viitorul, şi trecutul lui. Pe cât am 
fost de bună şi de sinceră faţă de el, pe atâta am să fiu de 
perfidă şi de mincinoasă. Da, comandante, am să-l aduc pe 
acest gentilom în patul meu, de unde nu va ieşi decât ca să 
plece la moarte. Aşa voi face, şi nu voi mai avea niciodată 
vreo rivală... Mizerabilul şi-a rostit singur sentinţa: o zi fără 
nici un mâine! Şi Republica dumneavoastră şi eu vom fi 
răzbunate... Republica! reluă ea, cu o voce ale cărei 
intonaţii ciudate îl înspăimântară pe Hulot; aşadar, rebelul 
nu va muri decât pentru că a ridicat armele împotriva ţării 
sale? Aşadar, Franţa îmi va răpi răzbunarea?.. Ah, dacă o 
viaţă nu-i mare lucru, o moarte nu ispăşeşte decât o crimă! 
Dar, dacă domnul acesta nu are de oferit decât un cap, eu 


voi avea o noapte întreagă pentru a-l face să înţeleagă că 
pierde mai mult decât o viaţă. Orice-ar fi, comandante, voi, 
cei care îl veţi ucide (şi scoase un suspin), să procedaţi în 
aşa fel încât nimic să nu trădeze trădarea mea, pentru ca el 
să moară convins de fidelitatea mea. Nu vă cer decât atât. 
El nu trebuie să mă vadă decât pe mine, pe mine şi 
mângâierile mele! 

Tăcu; dar, dincolo de purpura de pe obrazul ei, Hulot şi 
Corentin văzură că mânia şi delirul nu-i înăbuşeau în 
întregime pudoarea. Marie se înfioră din creştet până-n 
talpă când rosti ultimele cuvinte; ea le mai ascultă o dată, 
de parcă s-ar fi îndoit că le-a putut rosti, şi tresări cu 
naivitate făcând gesturile involuntare ale unei femei căreia 
i-a căzut un voal. 

— Dar l-ai avut în mână! spuse Corentin. 

— Probabil, răspunse ea cu amărăciune. 

— De ce mi-aţi stat împotrivă, atunci când îl înhăţasem? 
întrebă Hulot. 

— Eh, comandante, nu ştiam cine-i el. 

Brusc, femeia aceea agitată, care se plimba cu paşi repezi 
aruncând priviri de foc spre cei doi spectatori ai furtunii ei, 
se calmă. 

— Nu mă mai recunosc, zise Marie pe un ton bărbătesc. 
Dar ce să mai vorbim? Trebuie să mă duc să-l caut! 

— Să vă duceţi să-l căutaţi? spuse Hulot. Dar, copilă dragă, 
ia seama că noi nu suntem stăpânii ținutului şi că, dacă vă 
veţi hazarda să ieşiţi din oraş, veţi fi* prinsă şi omorâtă 
după o sută de paşi. 

— Nu există primejdie în calea celor ce vor să se răzbune! 
răspunse ea, făcând un gest de mândrie, spre a-i concedia 
pe cei doi bărbaţi, pe care-i era ruşine să-i mai privească. 

— Ce femeie! exclamă Hulot, plecând cu Corentin. Ce idee 
au mai avut şi tipii ăia de la poliţia din Paris! N-o să ni-l dea 
însă pe mână niciodată, adăugă el, clătinând din cap. 

— O, ba da! răspunse Corentin. 

— Nu vezi că-l iubeşte? reluă Hulot. 


— Păi tocmai de-aceea! De altminteri, zise Corentin 
privindu-l pe comandantul uimit, eu mă aflu aici anume ca 
s-o împiedic să facă prostii; căci, după mine, camarade, nu 
există dragoste care să preţuiască trei sute de mii de franci. 

După ce agentul de poliţie se despărţi de militar, bravul 
luptător îl urmări îndelung cu privirea; iar când nu-i mai 
auzi zgomotul paşilor, scoase un oftat şi îşi zise: 

— Aşadar, există uneori şi-o fericire să nu fii decât un 
dobitoc ca mine?.. Trăsnetul lui Dumnezeu! dacă-l voi 
întâlni pe le Gars, am să mă bat cu el corp la corp, sau nu 
mă mai cheamă Hulot; căci, dacă vulpoiul ăsta de la Paris mi 
l-ar aduce să-l judec eu, acuma când au creat consiliile de 
război, conştiinţa mea mi s-ar părea tot atâta de năclăită ca 
şi cămaşa unui tânăr răcan care aude pentru întâia oară 
împuşcăturile. 

Masacrul de la Viveticre ţi dorinţa de a-i răzbuna pe cei 
doi prieteni ai lui contribuiseră să-l determine pe Hulot să 
reia comanda demi-brigăzii sale, tot atâta cât contribuise şi 
răspunsul prin care un nou ministru, Berthier42, îi declara 
că demisia sa nu putea fi acceptată în împrejurările actuale. 
La depeşa ministerială era adăugată o scrisoare 
confidențială în care, fără să-l informeze asupra misiunii 
domnişoarei de Verneuil, i se spunea totuşi că incidentul 
acela, cu totul în afara războiului, nu trebuia să tulbure 
operaţiile militare. Rolul şefilor militari, scria ministrul, 
trebuia să se mărginească, în acea afacere, numai la a o 
ajuta pe onorabila cetăţeancă, dacă este cazul. Aflând din 
rapoartele ce le primea că mişcările şuanilor prevesteau o 
concentrare de forţe spre Fougcres, Hulot trimisese pe 
ascuns, în marţ forţat, două batalioane din demi-brigada lui 
în acel loc important. Primejdia în care se afla patria, ura 
faţă de aristocrație, ai cărei partizani amenințau o mare 
regiune din ţară, prietenia, totul contribuise să-i redea 
bătrânului militar ardoarea tinereţii sale. 

— lată, deci, viaţa pe care mi-o doream! exclamă 
domnişoara de Verneuil, când rămase singură cu Francine; 


oricât de scurte ar fi orele, mie mi se par cât nişte veacuri 
de gânduri... 

O luă de mână pe Francine, şi glasul ei, ca întâiul ciripit de 
piţiguş după furtună, şopti încetişor: 

— Orice-aş face, copila mea, văd mereu acele două buze 
dulci, bărbia scurtă şi uşor în vânt, ochii de foc, şi-aud şi- 
acum hi-ul surugiului. În sfârşit, visez... de ce, dar, atâta ură 
la trezire! 

Scoase un suspin adânc, se ridică; apoi, pentru întâia oară, 
începu să privească locurile date pradă războiului civil de 
către crudul gentilom pe care ea voia să-l atace, ea, 
singură. Ispitită de frumuseţea peisajului, ieşi să respire în 
voie, sub largul cerului; şi, dacă alese un drum, absolut la 
întâmplare, drumul acela o duse spre Promenada oraşului, 
iar alegerea se datora numai stării de vrajă a sufletului care 
ne îndeamnă să căutăm speranţa până şi în absurd. 
Gândurile zămislite sub imperiul unui astfel de farmec se 
realizează adesea; atunci, însă, previziunea e pusă pe 
seama puterii denumită presimţire; putere inexplicabilă, 
dar reală, pe care totdeauna pasiunile o găsesc tot atât de 
plăcută ca şi un linguşitor care, printre multele-i minciuni, 
spune şi adevărul câteodată. 

O ZI FĂRĂ NICI UN MÂINE. 

XVII. 

Ultimele evenimente ale acestei povestiri fiind strâns 
legate de locurile în care s-au desfăşurat, este necesar să 
facem o descriere amănunţită a lor, fără de care 
deznodământul ar fi greu de înţeles. 

Oraţul Fougeres este aţezat în parte pe o stâncă de şist ce 
pare prăvălită înaintea munţilor care închid, spre apus, 
marea vale a Couesnonului şi care capătă diferite denumiri, 
după localităţile din preajma lor. În latura de-aici, oraşul e 
despărţit de munţi printr-o strungă în adâncul căreia curge 
un pârâiaş numit Nangon. Partea dinspre răsărit a stâncii 
are ca perspectivă peisajul contemplat de pe vârful 
Pelerinei, pe când partea orientată spre vest are drept 


unică perspectivă întortocheata vale a Nangonului; există 
însă un loc de unde pot fi cuprinse, într-o singură privire, 
atât un segment din cercul format de valea cea mare, cât şi 
frumoasele şerpuiri ale văii celei mici, care se contopesc 
aici. Acest loc, ales de către locuitorii oraşului pentru 
promenada lor, şi spre care se îndrepta domnişoara de 
Verneuil, era tocmai teatrul unde avea să se încheie drama 
începută la Vivetiere. Aţadar, oricât de pitoreţiti ar fi 
celelalte părţi ale oraşului Fougeres, trebuie să ne 
concentrăm atenţia exclusiv asupra amănuntelor de peisaj 
pe care le dezvăluie porţiunea dinspre munte a 
Promenadei. 

Pentru a avea o idee despre aspectul pe care-l prezintă 
stâncă Fougeres-ului privită de-aici, ea poate fi comparată 
cu unul dintre acele turnuri imense împrejurul cărora 
arhitecţii sarazini au construit, la fiecare etaj, vaste 
balcoane legate între ele prin scări în spirală. Într-adevăr, 
această stâncă se încheie printr-o biserică gotică, ale cărei 
fleşe minuscule împreună cu clopotniţa şi cu arcurile de 
sprijin îi dau o formă aproape aidoma cu cea a unei 
căpăţâni de zahăr. În faţa porţii acelei biserici, închinată 
sfântului Leonard, se află o mică piaţă neregulată, 
împrejmuită de un zid înălţat în formă de balustradă şi care 
comunică printr-un pasaj cu Promenada. Această esplanadă 
se desfăşoară circular, ca o a doua cornişă, împrejurul 
stâncii, la câţiva stânjeni mai jos de piaţa Saint-Leonard, şi 
cuprinde o suprafaţă largă, acoperită cu arbori, întinsă 
până la fortificațiile din jurul oraşului. Apoi, la zece stânjeni 
dincolo de zidurile şi de stâncile pe care se sprijină terasa, 
datorită unei fericite dispoziţii a şisturilor şi unei trudnice 
munci omeneşti, există un drum răsucit, denumit Scara 
Reginei, cioplit în stâncă, şi care duce la un pod construit 
peste Nangon de către Anne de Bretagne. În sfârşit, pe sub 
acest drum, care închipuie o a treia cornişă, un şir de 
grădini coboară din terasă în terasă până la râu, ca treptele 
unui amfiteatru împodobit cu flori. 


Paralel cu Promenada, înaltele stânci, care-şi iau numele 
de la cartierul din acea parte a oraşului şi cărora li se spune 
munţii Saint-Sulpice, se aştern de-a lungul râului şi coboară 
în pante dulci către marea vale a Cou&snonului, unde 
descriu o cotitură bruscă spre nord. Stâncile acestea 
drepte, pleşuve şi întunecate par a se atinge cu şisturile 
Promenadei; în unele locuri, ele se află la depărtare de o 
bătaie de puşcă, şi apără de vânturile dinspre miază-noapte 
o vale îngustă, adâncă de vreo sută de stânjeni, unde 
Nangonul se desparte în trei braţe ce udă o câmpie 
presărată cu căsuțe minunate şi cu livezi încântătoare. 

Spre sud, acolo unde se sfârşeşte oraşul propriu-zis şi 
unde începe cartierul Saint-Leonard, stâncă Fougeres-ului 
face o cută, povârnişul ei se îndulceşte, coborând domol şi 
întorcându-se către valea mare de-a lungul țărmului pe 
care-l înghesuie astfel spre munţii Saint-Sulpice, formând 
un defileu pe unde Nangqonul se avântă prin două braţe 
spre Couesnon, în care se varsă. Această poetică 
îngrămădire de coline pietroase este numită Nid-aux-Crocs, 
valea pe care o îngrădesc se numeşte valea Gibarry, iar 
mănoasele ei pajişti furnizează o mare parte din untul 
cunoscut de gurmanzi sub numele de unt de Prevalaye. 

În locul unde Promenada se uneşte cu fortificațiile se 
ridică un turn, numit turnul lui Papegaut. Dincolo de 
această construcţie pătrată, pe care e zidită casa în care 
locuia domnişoara de Verneuil, se vede când un zid, când 
stâncă goală, atunci când stâncă se prezintă ca nişte table 
drepte; iar partea oraşului situată sub această temelie 
înaltă şi inexpugnabilă descrie o vastă semilună, la capătul 
căreia stâncile se înclină şi se despică pentru a lăsa loc de 
trecere apelor Nanqconului. Acolo se află poarta prin care se 
intră în cartierul Saint-Sulpice, nume comun dat şi porţii şi 
cartierului. Apoi, peste un dâmb de granit ce domină trei 
vâlcele în care se unesc mai multe drumuri, săgetează spre 
cer bătrânele creneluri şi turnurile feudale ale castelului 
din Fougeres, una dintre cele mai uriaţe construcţii făcute 


de ducii de Bretania, cu zidurile înalte de cincisprezece 
stânjeni şi groase de cincisprezece picioare, întărită spre 
răsărit printr-un şanţ prin care curge Nangonul, ce se 
revarsă într-un şir de canale de unde învârteşte morile 
dintre poarta Saint-Sulpice şi podurile umblătoare ale 
fortăreței şi apărată spre vest de culmile abrupte ale 
blocurilor de granit pe care a fost clădită. 

Astfel, de la Promenadă până la această magnifică 
rămăşiţă din evul mediu, îmbrăcată în mantalele-i de 
iederă,. Împodobită cu turnuri pătrate sau rotunde, unde în 
fiecare se poate încartirui un întreg regiment, castelul, 
oraşul şi stânca pe care-i zidit, apărate de zidurile drepte 
sau de pantele abrupte ale muntelui, formează o vastă 
potcoavă străbătută de văi adânci, pe unde, cu timpul, 
bretonii au trasat câteva cărări înguste. Din loc în loc 
blocuri mari de stânci se iţesc ca nişte ornamente. Apele se 
strecoară printre văiugi din care cresc nişte arbori rahitici. 
Mai încolo, printre câteva dale de granit, ceva mai puţin 
abrupte decât celelalte, creşte o iarbă măruntă căutată de 
capre. Şi pretutindeni tufele de mărtăloagă, răsărite printre 
crăpăturile jilave, tapetează cu ghirlandele lor roze 
stâncăriile negre. 

În adâncul acestei pâlnii imense, pârâiaşul şerpuieşte 
printr-o pajişte pururi proaspătă şi desfăşurată ca un covor 
moale. 

La piciorul castelului, dintr-o mulţime de mase de granit, 
se înalţă biserica închinată sfântului Sulpice, care dă 
numele său unui cartier situat dincolo de Nancon. Acest 
cartier, parcă zvârlit în fundul unei prăpăstii, împreună cu 
biserica lui - a cărui clopotniţă ascuţită nu ajunge până la 
înălţimea stâncilor ce par gata să cadă peste ea şi peste 
căsuţele prăpădite care o înconjoară - sunt scăldate de 
apele pitoreşti ale câtorva afluenţi ai Nangonului, 
adumbrite de arbori şi împodobite cu grădini; afluenții 
aceştia despică ici-colo semiluna alcătuită de Promenadă, 
de oraş şi de castel, şi produc, prin detaliile lor, naive 


contraste cu gravele spectacole ale amfiteatrului în faţa 
căruia se află. În sfârşit, întregul Fougeres, cu cartierele, cu 
bisericile, cu înţiţi munţii Saint-Sulpice, este încadrat de 
înălțimile munţilor Rille, care fac parte din centura 
generală a marii văi a Cuesnonului. 

Acestea-s trăsăturile cele mai de seamă ale naturii de-aici, 
al căror caracter principal este de o asprime sălbatică, 
îndulcită de armonii fermecătoare, prin îmbinarea fericită a 
celor mai grandioase realizări omeneşti, cu capriciile unui 
sol frământat de neaşteptate contraste printr-un anume soi 
de neprevăzut ce surprinde, uimeşte şi tulbură. Nicăieri în 
Franţa călătorul nu întâlneşte contraste atât de măreţe ca 
acelea oferite de largul bazin al Couesnonului şi de văile 
pierdute între stâncile de la Fougeres ţi înălțimile munţilor 
Rille. Sunt frumuseți de neuitat, în care triumfă 
neprevăzutul şi cărora nu le lipseşte niciuna dintre 
splendorile firii. Cu apele limpezi, strălucitoare, 
spumegătoare; cu munţii înveşmântaţi în puternica 
vegetaţie specifică locurilor; cu stâncile sumbre şi 
construcţiile elegante, cu fortificaţii ridicate de natură şi cu 
turnurile de granit zidite de oameni; şi cu toate jocurile de 
lumină şi de umbră, cu toate contrastele feluritelor 
frunzişuri, atât de râvnite de pictori; cu grupurile de case 
unde forfoteşte o populaţie harnică, şi cu locurile goale 
unde granitul nu îngăduie nici măcar umbra fumurie a 
muşchilor ce se lipesc de piatră; în sfârşit, cu tot ceea cei 
se poate pretinde unui peisaj: farmec şi groază, un poem 
plin de magii pururi proaspete, de tablouri sublime, de 
încântătoare rusticităţii! Este Bretania în toată splendoarea 
ei. 

Turnul numit al lui Papegaut, pe care este zidită casa 
ocupată de domnişoara de Verneuil, îşi are baza chiar în 
afundul prăpastiei, şi se înalţă până la esplanada practicată 
în formă de cornişă în faţa bisericii Saint-Leonard. De la 
această casă, izolată pe trei laturi, se pot cuprinde cu 
privirile dintr-odată şi marea potcoavă ce începe chiar de la 


turn, şi valea abruptă a Nangonului, şi piaţa Saint-Leonard. 
Ea face parte dintr-o salbă de locuinţe triseculare şi 
construite din lemn, situate pe o linie paralelă cu latura 
nordică a bisericii, împreună cu care alcătuiesc o fundătură 
ce se deschide spre o stradă în pantă, de-a lungul bisericii, 
şi duce mai departe spre poarta Saint-Leonard, către care 
cobora domnişoara de Verneuil. 

Marie, fireşte, (nu se abătu prin piaţa bisericii, dedesubtul 
căreia se afla, ci se îndreptă către Promenadă. După ce 
trecu dincolo de micuța barieră vopsită în verde din faţa 
postului de gardă stabilit atunci în turnul porţii Saint- 
Leonard, măreţia priveliştii îi amuţi pasiunile pentru o clipă. 
Admiră vasta porţiune din marea vale a Couesnonului pe 
care ochii ei o puteau cuprinde de la vârful Pelerinei până la 
platoul străbătut de drumul ce duce la Vitre; privirile-i se 
opriră apoi asupra stâncilor de la Nid-aux-Crocs şi a 
sinuozităţilor văii Gibarry, cu creştetele scăldate în lumina 
aburie a soarelui în asfinţit. Rămase aproape înfricoşată de 
adâncimile văii Nanconului, de unde cei mai înalţi plopi de- 
abia ajungeau până la zidurile grădinilor situate dedesubtul 
Scării Reginei. În sfârşit, merse din uimire în uimire până la 
locul de unde putu să zărească atât larga vale Gibarry, cât 
şi fermecătorul peisaj încadrat de potcoava alcătuită de 
oraş, de stâncile Saint-Sulpice şi de culmile munţilor Rille. 
La acel ceas al zilei, fumul caselor din cartier şi de pe vale 
aşternea în văzduh un nor ce nu lăsa să se întrezărească 
lucrurile decât ca printr-un baldachin albăstrui; nuanțele 
prea puternice ale luminii începeau să se stingă; 
firmamentul căpăta o culoare de perlă sură; luna îşi arunca 
vălurile de raze peste acea frumoasă genune; totul, în 
sfârşit, tindea să cufunde sufletul în reverie şi-l îmbia să-şi 
amintească de fiinţele dragi. Dintr-o dată, nici acoperişurile 
de şindrilă ale cartierului Saint-Sulpice, nici biserica lui, cu 
fleşa-i ascuţită ce se pierde în afundurile văii, nici mantiile 
seculare de iederă şi de curpen ce îmbrăcau zidurile vechii 
fortărețe dincolo de care apele Nanconului spumegă sub 


roţile morilor, în sfârşit, nimic din întregul peisaj nu o mai 
interesă. În zadar soarele asfinţind îşi arunca pulberea de 
aur şi pânzele roşii peste căsuţele presărate printre stânci, 
pe văile apelor şi prin pajiştile graţioase; ea rămase 
nemişcată, dinaintea stâncilor de la Saint-Sulpice. Speranţa 
absurdă care-o adusese pe Promenadă se realizase în mod 
miraculos. Printre desişurile şi tufărişurile de grozamă de 
pe culmile opuse, i se păru a recunoaşte, în ciuda cojoacelor 
de capră ce-i acopereau, pe câţiva dintre convivii de la 
Viveticre, printre care se zărea şi la Gars, pe care-l putea 
distinge până la cel mai mărunt gest în lumina molcomă a 
soarelui în scapăt. La câţiva paşi în spatele grupului 
principal, o zări pe cumplita ei duşmancă, doamna du Gua. 
O clipă, domnişoara de Verneuil gândi că visează; însă ura 
rivalei sale îi dovedi imediat că totul era real în acel vis. 
Adânca atenţie cu care Marie urmărea fiecare gest al 
marchizului o făcu să nu ia seama la grija cu care doamna 
du Gua o lua la ochi cu o puşcă lungă. Bubuitura unei 
împuşcături trezi apoi ecourile munţilor, iar glonţul ce 
şuieră pe lângă Marie îi dovedi îndemânarea rivalei sale. 

— Îmi trimite cartea ei de vizită! îşi zise Marie, zâmbind. 

Într-o clipă numeroase „Stai! Cine-i?” răsunară, din 
santinelă în santinelă, de la castel până la poarta Saint- 
Leonard, dovedindu-le şuanilor cât de mare era prudenţa 
locuitorilor din Fougeres, de vreme ce până şi partea cea 
mai puţin vulnerabilă a zidurilor lor de apărare era atât de 
bine păzită. 

— E ea şi cu el! îşi zise Marie. 

A se duce să-l caute pe marchiz, a-l urmări şi a-l surprinde, 
fu o idee concepută cu iuţeala fulgerului. 

— N-am nici o armă la mine! oftă ea. 

Îşi aduse aminte că, în clipa plecării din Paris, aruncase 
într-una dintre cutiile ei de carton un elegant pumnal, 
purtat cândva de o sultană şi cu care se gândise să se 
înarmeze atunci când pornise spre teatrul de război, aşa 
cum unii caraghioşi se aprovizionează cu caiete de 


însemnări pentru ideile ce le-ar putea trece prin cap în 
timpul călătoriei; ea atunci se gândise mai puţin la 
perspectiva că va trebui să înjunghie pe cineva, cât mai ales 
la plăcerea de a purta un frumos hanger împodobit cu 
pietre scumpe şi de a se distra cu lama aceea pură ca o 
privire. Cu trei zile în urmă, regretase destul că-şi lăsase 
arma în cutie, când, pentru a scăpa de odiosul supliciu la 
care o supusese rivala, vrusese să se sinucidă. Într-o clipită, 
se întoarse acasă, găsi pumnalul, îl puse la brâu, îşi petrecu 
peste umeri şi în jurul mijlocului un şal mare, îşi legă părul 
cu un voal negru, îşi aşeză pe cap o pălărie cu boruri largi, 
asemenea celor purtate de şuani, a unui servitor de-al ei, şi, 
cu acea prezenţă de spirit pe care o dau uneori pasiunile, 
luă mânuşa marchizului pe care i-o dăduse Marche-r-lerre 
ca pe un paţaport; apoi, după ce-i răspunse Francinei 
înspăimântate: „Ce vrei! m-aş duce şi-n iad ca să-l caut!” se 
întoarse pe Promenadă. 

Le Gars era tot acolo, dar singur. După direcţia lunetei lui, 
părea să examineze, cu o atenţie meticuloasă de comandant 
militar, diferitele treceri peste Nangon, Scara Reginei şi 
drumul care, dincolo de poarta Saint-Sulpice, ocoleşte 
biserica şi se împreună apoi cu drumul cel mare, sub 
zidurile castelului. Domnişoara de Verneuil se avântă pe 
micile poteci bătute de capre şi de păstori peste culmea 
Promenadei, cobori Scara Reginei, ajunse în fundul văii, 
trecu Nanqonul, străbătu cartierul şi îşi urmă, ca pasărea în 
pustie, drumul printre primejdioasele pante ale stâncilor 
Saint-Sulpice, până ce în curând răzbătu la un drum 
alunecos, peste blocurile de granit şi, în ciuda spinăriilor de 
grozamă şi de drobiţă, şi a grohotişurilor care o înţepau, 
începu să urce coasta cu acea aprigă dârzenie pe care 
bărbaţii n-o au, poate, dar pe care o femeie mânată de 
pasiune o posedă adesea. Noaptea o surprinse pe Marie 
chiar în clipa când, ajungând pe culme, încerca să zărească, 
la palidele raze ale lunii, drumul pe care presupunea că-l va 
fi luat marchizul; căutare stăruitoare, rămasă însă fără 


succes; iar tăcerea ce domnea pretutindeni îi dovedi că şi 
şuanii şi şeful lor plecaseră. Toată puterea pasiunii sale se 
prăbuşi brusc, odată cu speranţa care i-o insuflase. 
Văzându-se singură, la vreme de noapte, în mijlocul unui 
ţinut necunoscut şi bântuit de război, o cuprinseră 
gândurile, iar sfaturile ce i le dase Hulot şi focul de armă 
tras de doamna du Gua o făcură să se înfioare de frică. 
Liniştea nopţii, atât de adâncă în munţi, îi permise să audă 
până şi cea mai mică adiere de frunză, oricât de depărtată, 
iar aceste zgomote uşoare fremătau împrejur, ca pentru a 
da o tristă măsură a singurătăţii şi a tăcerii. Vântul bătea 
peste culmi, ducând norii învolburaţi şi creând jocuri de 
umbră şi de lumină ale căror efecte îi sporiră spaima, dând 
înfăţişări fantastice şi înfricoşătoare celor mai inofensive 
lucruri. Marie îţi întorsese privirile spre casele din 
Fougceres, ale căror lumini mărunte străluceau ca tot atâtea 
stele pământene, şi foarte aproape zări distinct turnul lui 
Papegaut. N-ar fi fost de parcurs decât o mică distanţă până 
acasă la ea, dar acea distanţă era o prăpastie. Îşi amintea 
destul de bine de râpele ce mărgineau îngusta cărare pe 
unde venise şi îşi da seama că ar avea de întâmpinat mai 
multe primejdii dacă ar încerca să se întoarcă la Fougeres, 
decât dacă îşi va urma calea pe care pornise. Socoti că 
mânuşa marchizului o va apăra de toate pericolele plimbării 
sale nocturne, dacă şuanii stăpâneau într-adevăr 
împrejurimile oraşului. Singura primejdie o constituia 
doamna du Gua. La acest gând, Marie strânse în mână 
pumnalul şi se strădui să răzbată spre o casă al cărei 
acoperiş îl întrezărise în clipa când ajunsese pe culmea 
stâncilor Saint-Sulpice; înainta însă foarte încet, până 
atunci nu mai cunoscuse niciodată întunecata măreție ce 
apasă asupra unui suflet singuratic, la vreme de noapte, 
într-un peisaj sălbatic unde munţii înalţi îşi pleacă de 
pretutindeni capetele, ca nişte uriaşi strânşi la sfat. 
Fâşâitul rochiei sale, ce se agăța în mărăcini, o făcu să 
tresară de nenumărate ori; ba îşi grăbea pasul, ba îl 


încetinea, socotind că i-a venit clipa cea de pe urmă. În 
curând, însă, evenimentele luară un aspect căruia poate că 
nici cei mai îndrăzneţi bărbaţi nu i-ar fi rezistat şi care o 
aruncă pe domnişoara de Verneuil într-una dintre acele 
spaime ce încleştează aşa de puternic toate resorturile 
vieţii, încât în atare împrejurări atât forţa cât şi slăbiciunea 
unei fiinţe ating limita. Fiinţele cele mai plăpânde săvârşesc 
atunci acte de o tărie nemaipomenită, iar cele mai 
puternice înnebunesc de groază. Marie auzi, nu departe de 
ea, nişte zgomote ciudate, când distincte, când vagi, după 
cum noaptea era când sumbră, când luminoasă; ele păreau 
când o învălmăşeală, când zarva unei mulţimi; iar urechea 
se chinuia să le perceapă; veneau ca din adâncurile 
pământului, care parcă se zguduia sub paşii unei mari 
gloate de oameni în marş. O rază de lună îi îngădui 
domnişoarei de Verneuil să zărească la câţiva paşi de ea un 
lung şir de feţe hidoase ce se mişcau ca spicele într-un lan 
şi lunecau ca nişte fantome; dar de-abia apucă să le 
întrevadă, că întunericul se şi aşternu iar ca o perdea 
neagră, ascunzând privirilor înspăimântătorul tablou, plin 
de ochi galbeni şi scânteietori. Ea se trase repede îndărăt şi 
alergă spre o creastă de dâmb, ca să scape de trei dintre 
acele figuri cumplite ce veneau către ea. 

— L-ai văzut tu? întrebă unul. 

— Am simţit un vânt rece, atunci când a trecut pe lângă 
mine, răspunse un glas răguşit. 

— Şi eu am simţit un vânt jilav şi un miros de cimitir, spuse 
al treilea. 

— E alb? reluă primul. 

— De ce-o fi înviat oare numai el dintre toţi câţi au murit la 
Pelerina? 

— Eh, de ce? răspunse al treilea. De ce-s oploşiţi cu 
binefaceri cei din Sacre-Coeur? Ba să spun drept că mie-mi 
place mai degrabă să mor nespovedit, decât să rătăcesc ca 
el, fără să beau, fără să mănânc, fără sânge în vine, fără 
carne pe oase. 


— Ah! 

Această exclamaţie, sau mai degrabă acest strigăt de 
spaimă, izbucni din grup, atunci când unul dintre cei trei 
şuani arătă cu degetul trupul zvelt şi chipul palid al 
domnişoarei de Verneuil, care fugea cu o rapiditate 
uluitoare, fără ca ei să audă cel mai mic zgomot. 

— Ilată-l! 

— Uite-l! 

— Unde-i? 

— Colo. 

— Colea. 

— A pierit! 

— Nu. 

— Ba da. 

— Priveşte-l! 

Cuvintele de mirare răsunară unul după altul, ca şopotul 
repetat al valurilor la țărm. 

Domnişoara de Verneuil se îndreptă cu tot curajul spre 
casă şi văzu figurile învălmăşite ale unei mulţimi ce fugea 
din calea ei, dând toate semnele unei spaime cumplite. Se 
simţea ca purtată de o forţă necunoscută de sub a cărei 
influenţă nu putea ieşi; iar lipsa de greutate a trupului său, 
care-i părea inexplicabilă, constituia o nouă pricină de 
spaimă pentru ea însăşi. Figurile acelea ce se ridicau de-a 
valma la apropierea sa, ţâşnind ca dedesubtul pământului 
unde parcă zăceau culcate, scoteau nişte gemete ce n- 
aveau nimic omenesc. În sfârşit, ajunse, cu chiu, cu vai, într- 
o grădină răvăşită, cu gardurile şi cu porţile doborâte la 
pământ. O santinelă o opri, ea îi arătă mânuşa. În acea 
clipă, luna lumină chipul domnişoarei de Verneuil, iar 
şuanul, care o şi luase la ochi, văzând-o, scăpă carabina din 
mână şi scoase ţipătul răguşit de care răsunau toate 
împrejurimile. Marie zări nişte clădiri mari, unde câteva 
lumini dovedeau că mai multe odăi erau locuite, şi izbuti să 
ajungă până lângă zidurile casei, fără să întâmpine vreo 
piedică. Prin cea dintâi fereastră către care se îndreptă, o 


văzu pe doamna du Gua şi pe şefii care participaseră la 
adunarea de la Viveticre. Uluită şi de cele ce vedea şi de 
simţământul primejdiei în care se afla, se trase brusc 
îndărăt şi se ghemui într-o mică nişă de fereastră apărată 
cu bare groase de fier; de acolo, într-o lungă sală boltită, îl 
zări pe marchiz singur şi trist, la doi paşi de ea. Reflexele 
focului, în faţa căruia el sta pe un scaun grosolan, îi puneau 
pe chip o lumină roşiatică şi tremurătoare ce dădea scenei 
caracterul unei năluciri; nemişcată şi tremurând, viteaza 
fată se lipi de zăbrele şi, în tăcerea profundă ce domnea, 
nădăjdui să-l poată auzi, dacă va vorbi; văzându-l abătut, 
descurajat, palid, se amăgi cu gândul că ea ar fi una dintre 
pricinile tristeţii lui; şi-atunci, mânia i se schimbă în 
compătimire, compătimirea în duioşie, şi simţi deodată că 
nu numai răzbunarea o adusese acolo. Marchizul se ridică, 
întoarse capul şi rămase înmărmurit când zări, ca într-un 
nor, chipul domnişoarei de Verneuil, făcu un gest de mânie 
şi de silă, exclamând: 

— Oare-o văd pe diavoliţa asta pretutindeni, chiar şi când 
sunt treaz? 

Dispreţul acela adânc faţă de ea o făcu pe sărmana fată să 
izbucnească într-un hohot de râs nebunesc, ce-l înfioră pe 
tânărul şef, care se repezi la fereastră. Domnişoara de 
Verneuil fugi. Auzi în spatele ei paşii unui om şi crezu că e 
Montauran; şi, ca să n-o ajungă, ea nu mai cunoscu piedici 
în cale-i, ar fi trecut prin ziduri şi-ar fi zburat prin aer, ar fi 
apucat drumul spre iad, numai ca să nu-i mai fie dat să 
citească în litere de foc cuvintele: El te dispreţuieşte! scrise 
pe fruntea acelui om, şi pe care o voce lăuntrică i le striga 
în acele clipe cu tăria unei trompete. După ce alergă aşa o 
vreme, fără a şti pe unde trecea, se opri, simțindu-se 
pătrunsă de un aer jilav. Înfricoşată de zgomotul paşilor mai 
multor persoane, şi mânată de spaimă, cobori o scară care- 
o conduse în fundul unei pivnițe. Când ajunse pe ultima 
treaptă, ciuli urechea, străduindu-se să recunoască direcţia 
în care se îndreptau cei ce o urmăreau; dar, cu toată zarva 


destul de mare de afară, auzi gemetele lugubre ale unui 
glas omenesc care-i sporiră groaza. O fâşie de lumină, 
venită din vârful scării, o făcu să se teamă că refugiul său 
are să fie descoperit de urmăritori; ca să le scape, găsi 
puteri noi. Îi fu foarte greu să-şi explice, câteva clipe mai 
târziu, când putu din nou să gândească, prin ce mijloace 
izbutise să se caţere pe colţul de zid unde se ascunsese. Nu- 
şi dădu seama de la început nici măcar de jena pe care 
poziţia trupului ei o făcea s-o îndure; dar această jenă 
deveni repede de nesuportat, întrucât fata se asemăna, sub 
arcul unei bolți, cu o Venus ghemuită, pe care vreun amator 
ar fi plasat-o într-o nişă prea strâmtă. Zidul pe care şedea, 
destul de larg şi construit din granit, forma o despărţi tură 
între treptele unei scări şi o pivniţă de unde se auzeau 
gemetele. Marie văzu în curând un necunoscut îmbrăcat cu 
cojoc de capră coborând scările de sub ea şi trecând pe sub 
boltă cu mişcări ce nu arătau în nici un fel graba de-a căuta 
pe cineva. Dornică să vadă de nu cumva există vreo 
posibilitate de scăpare pentru ea, domnişoara de Verneuil 
aşteptă cu nerăbdare ca lumina purtată de necunoscut să 
lumineze pivniţa, unde zări pe jos o grămadă informă, dar 
însufleţită, ce se străduia să atingă zidul într-un loc anume, 
zbuciumându-se amarnic şi zvârcolindu-se neîncetat, cu 
mişcăm asemănătoare cu zbaterile unui peşte aruncat afară 
din apă, pe țărm. 

XVIII. 

Îndată, o mică torţă de răşină îşi aruncă lumina albăstrie 
în pivniţă. În ciuda sumbrei poezii pe care imaginaţia 
domnişoarei de Verneuil o atribuia acelor bolți sub care 
răsuna geamătul unei rugăciuni jalnice, ea trebui să 
recunoască faptul că se afla într-o simplă bucătărie de 
subsol, părăsită de multă vreme. La lumina torţei, masa 
informă se arătă a fi un omuleţ foarte gras, cu mâinile şi cu 
picioarele legate cobză, dar care părea a fi fost lăsat pe 
dalele reci fără nici o pază de către cei ce-l înhăţaseră. 
Când îl văzu pe străinul care ţinea într-o mână torţa şi-n 


cealaltă un braţ de vreascuri, captivul scoase un geamăt 
adânc ce-o impresionă pe domnişoara de Verneuil aşa de 
tare, încât îşi uită şi propria-i spaimă, şi deznădejdea, şi 
suferinţa cumplită a întregului trup, amorţit de atâta şedere 
ghemuită, şi se strădui să rămână nemişcată. Şuanul 
aruncă vreascurile pe vatra cuptorului, după ce încercă mai 
întâi soliditatea unui cârlig afumat ce spânzura de-a lungul 
unei plăci înalte de fontă, apoi aprinse lemnele cu torţa. 
Domnişoara de Verneuil îl recunoscu atunci, nu fără emoție, 
pe ticălosul de Pille-Miche, cel pe mâna căruia o dăduse 
rivala sa şi a cărui figură, iluminată de flăcări, se asemăna 
cu cea a omuleţilor groteşti sculptați în lemn de cimişir, în 
Germnia. Gemetele prizonierului său stârniră o schimă de 
râs nestăvilit pe obrazu-i brăzdat de riduri şi ars de soare. 

— Precum vezi, îi spuse el schingiuitului, noi ăştilalţi 
creştini nu ne călcăm cuvântul, ca tine. Focul ăsta de colea 
are să-ţi dezgheţe oleacă picioarele, limba şi mâinile... Iaca 
ne! iaca ne! nu văd nicăieri o tigaie să ţi-o pun sub picioare, 
ca s-adun grăsimea; că ai nişte picioare grăsulii, şi untura 
scursă din ele ar putea să stingă focul. Oare-aşa de amărâtă 
să fie casa ta, de nu se găseşte pe-aici cu ce să-l serveşti pe 
stăpânul ei cu toate cele de trebuinţă, atunci când 
dumnealui se încălzeşte? 

Victima scoase lin geamăt ascuţit, parcă nădăjduind că va 
fi auzit în afara bolților şi că va sări careva să-l scape. 

— Oh, poţi să cânţi cât te ţin bojocii, domnule d'Orgemont! 
Deasupra dorm toţi, iar Marche-r-Ierre are să vină îndată 
şi-o să închidă uşa pivniţei. 

În vreme ce vorbea, Pille-Miche ciocănea cu vârful 
carabinei placa de deasupra cuptorului, dalele ce 
pardoseau bucătăria, apoi pereţii, vatra, hornul, încercând 
să descopere ascunzătoarea în care avarul îşi ţinea banii. 
Căutarea lui se desfăşura cu o asemenea iscusinţă, încât 
d'Orgemont amuţi, de parcă s-ar fi temut să nu fi fost 
vândut de vreun servitor înfricoşat; căci, deşi nu se 
dezvăluise faţă de nimeni, obiceiurile ce le avea ar fi putut 


să dea prilej vreunor presupuneri adevărate. Din când în 
când, Pille-Miche se întorcea brusc, privindu-şi victima ca în 
acel joc în care copiii încearcă să ghicească, după expresia 
chipului celui care a ascuns ceva, dacă se apropie sau se 
îndepărtează de obiectul ascuns. D'Orgemont se prefăcu 
speriat când îl văzu pe şuan ciocănind hornul şi vatra, care 
scoaseră un sunet gol, şi păru că speră astfel să mai 
păcălească un timp lacoma credulitate a lui Pille-Miche. În 
acea clipă, alţi trei şuani năvăliră pe scară şi intrară grăbiţi 
în bucătărie. La apariţia lui Marche-r-Ierre, Pille-Miche 
puse capăt căutării, după ce aruncase spre d'Orgemont o 
privire plină de toată cruzimea pe care-o stârnea lăcomia 
lui înşelată. 

— A înviat Marie Lambreguin! zise Marche-r-Ierre, 
rămânând într-o atitudine ce arăta că orice altă preocupare 
pălea în faţa unei ştiri atât de neobişnuite. 

— Nu mă miră deloc, răspunse Pille-Miche; se împărtăşea 
atât de des, încât parcă bunul Dumnezeu n-ar mai fi fost 
decât al lui! 

— Ah, ah! remarcă Mene-r-Biene, asta i-a slujit ca unui 
mort pantofii. Că iacătă-l că n-a căpătat iertarea păcatelor 
până la afacerea de la Pelerina; o-ncoţopenise pe fata lui 
Goguelu şi se afla sub pedeapsa unui păcat de moarte. Aşa 
că abatele Gudin zice că de-aia are să umble două luni ca 
strigoi, până s-apuce să-şi afle tihna de-a binelea! Noi 
tustrei l-am văzut când a trecut pe dinaintea noastră; e 
galben, şi rece, şi uşor, şi duhneşte a cimitir. 

— Reverenţa Sa mai spunea că, dacă strigoiul va putea să 
pună gajba pe careva, are să şi-l facă tovarăş, adăugă cel de 
al patrulea şuan. 

Figura grotescă a acestui ultim interlocutor îl trezi pe 
Marche-r-Terre din reveria religioasă în care îl cufundase 
împlinirea unui miracol pe care credinţa putea, după 
spusele abatelui Gudin, să-l împlinească faţă de toţi 
apărătorii cucernici ai religiei şi ai regelui. 


— lacătă, Galope-Chopine, îi spuse el neofitului, cu o 
anume gravitate, unde ne duce nepăsarea faţă de 
îndatoririle poruncite de sfânta noastră biserică. Asta-i un 
semn pe care ni-l trimite sfânta Anne din Auray, ca să fim 
fără cruţare între noi, chiar şi pentru cel mai mărunt păcat. 
Văru-tău Pille-Miche a cerut pentru tine slujba de 
supraveghetor al oraşului Fougeres, ţi le Gars a catadicsit 
să ţi-o dea, aşa că ai să fii bine plătit; ştii însă din ce făină 
frământăm noi azima trădătorilor! 

— Da, domnule Marche-r-lerre. 

— Ştii de ce-ţi spun asta? Unii zic că-ţi cam place cidrul şi 
bănişorii; dar n-avem de gând să fim zgârie-brânză; tu n-ai 
decât datoria să fii cu noi. 

— Fie-mi cu iertăciune, domnule Marche-r-Ierre, da cidrul 
ţi paralele-s două ceştii bune, care nu împiedică întru nimic 
mântuirea. 

— Dacă văru-meu ar săvârşi vreo prostie, zise Pille-Miche, 
n-ar face-o decât din neştiinţă. 

— În orice chip s-ar petrece năpasta, răcni Marche-f-Ierre 
cu un glas care făcu să vuiască bolta, eu n-am să-l iert! Şi tu 
ai să-mi răspunzi de asta, adăugă elf întorcându-se către 
Pille-Miche, căci de-ar cădea-n greşală, mi-ai plăti-o cu ceea 
ce îţi căptuşeşte cojoaca de capră. 

— Dar, nu vă fie cu supărare, domnule Marche-rf-Ierre, 
urmă Galope-Chopine, oare dumneavoastră nu vi s-a 
întâmplat niciodată să-i luaţi pe nişte contra-şueni drept 
şueni? 

— Vericule, replică Marche-r-lerre pe un ton sec, aţa ceva 
să nu ţi se întâmple, că te despic în două ca pe-un nap. În 
ce-i priveşte pe trimişii lui le Gars, aceia vor avea mânuşa 
lui, la care, de când cu afacerea de la Viveticre, Garsa cea 
mare a adăugat un tiv verde. 

Pille-Miche smuci vârtos de coada părului camaradului 
său, arătându-i-l pe d'Orgemont, care se prefăcea că 
doarme; dar Marche-r-Ierre ţi Pille-Miche ţtiau din 
experienţă că nimeni nu mai are somn în preajma focului 


lor; şi, cu toate că ultimele vorbe spuse lui Galope-Chopine 
fuseseră rostite în şoaptă, ele ar fi putut totuşi să fie auzite 
de către cel schingiuit, aşa încât cei patru şuani îl priviră cu 
toţii o clipă şi gândiră, de bună-seamă, că frica îi tulburase 
simţurile. Brusc, la un semn discret al lui Marche-r-lerre, 
Pille-Miche smulse ghetele ţi ciorapii lui d'Orgemont; Mene- 
T-Bien şi Galope-Chopine îl înşfăcară pe după mijloc şi-l 
târâră lângă cuptor; Marche-r-lerre luă un ciot aprins şi pe 
urmă agăţă picioarele cămătarului în cârlig. Toate aceste 
mişcări şi uluitoarea rapiditate cu care se desfăşurară îl 
făcură pe d'Orgemont să scoată nişte ţipete ce deveniră 
sfâşietoare în clipa când Pille-Miche începu să-i 
îngrămădească jeraticul sub picioare. 

— Prieteni, bunii mei prieteni, răcnea d'Orgemont, aveţi să 
mă betejiţi! Sunt creştin ca şi voi... 

— Minţi ca o javră, îi răspunse Marche-r-lerre. Frate-tău 
s-a lepădat de Dumnezeu, iar tu ai cumpărat abația de la 
Juvigny. Abatele Gudin spune că-i putem prăji fără teamă de 
păcat pe toţi apostaţii. 

— Dar, fraţi ai mei întru Dumnezeu, eu nu refuz să vă 
plătesc. 

— 'Ţi-am dat cincispreze zile, şi iată c-au trecut două luni 
de-atunci, fără ca Galope-Chopine să fi primit ceva. 

— Cum n-ai primit, Galope-Chopine? întrebă avarul cu 
disperare. 

— Ni'ic, domnule d'Orgemont! răspunse Galope-Chopine 
speriat. 

Gemetele ce se schimbaseră într-un mormăit neîncetat, ca 
răsuflarea unui muribund, reîncepură cu o tărie 
nemaipomenită. Tot atâta de obişnuiţi cu astfel de 
spectacole cum erau să-şi vadă câinii umblând fără ghete, 
cei patru şuani îl priviră atât de nepăsători pe d'Orgemont, 
care se zvârcolea şi urla, încât semănau cu nişte călători 
aşteptând în faţa cuptorului unui han să li se prăjească 
suficient friptura ca să poată fi mâncată. 

— Mor! mor! urlă victima... şi nu veţi mai avea banii mei. 


Deşi ţipetele erau destul de cumplite, Pille-Miche băgă de 
seamă că para focului nu atingea încă pielea picioarelor lui 
d'Orgemont; aţâţă, aşadar, cu multă artă, jarul, în aşa fel 
încât focul să înalțe o mică flacără; schingiuitul spuse atunci 
cu glas abătut: 

— Dezlegaţi-mă, prieteni... Cât vreţi? O sută, o mie, zece 
mii, o sută de mii de scuzi? Vă dau două sute de mii de 
scuzi. 

Glasu-i era aşa de jalnic, încât domnişoara de Verneuil uită 
de propria-i primejdie şi scoase o exclamaţie. 

— Cine-a vorbit? întrebă Marche-r-Ilerre. 

Şuanii aruncară împrejur priviri năuce. Aceşti bărbaţi, atât 
de neînfricaţi în faţa ţevilor ucigătoare ale puştilor, nu 
rezistau înaintea unui spirit. Singur Pille-Miche asculta fără 
să-i pese mărturisirile pe care durerile tot mai crâncene le 
smulgeau victimei sale. 

— Cinci sute... da, îi dau, spunea avarul. 

— Aş! Unde-s? răspunse liniştit Pille-Miche. 

— Ha? sunt sub un măr... Sfântă Fecioară! în fundul 
grădinii, în stânga... Sunteţi nişte tâlhari... nişte hoţi... Ah! 
mor... Am acolo zece mii de franci. 

— Nu vreau franci, zise Marche-r-lerre, nouă ne trebuie 
livre. Scuzii Republicii tale au pe ei nişte chipuri păgâneşti 
care nu vor căpăta preţ niciodată. 

— Sunt în livre, în ludovici adevăraţi, de aur. Dar 
dezlegaţi-mă o dată, dezlegaţi-mă... Ah, aţi aflat unde-i viaţa 
mea... comoara mea! 

Cei patru şuani se priviră, căutându-l pe acela dintre ei 
căruia i s-ar fi putut încredința sarcina de a se duce să 
dezgroape banii. În acea clipă, cruzimea aceasta de canibali 
o îngrozi până într-atâta pe domnişoara de Verneuil încât, 
fără a şti bine dacă rolul ce i-l atribuia figura-i palidă o va 
mai apăra de primejdii, strigă curajoasă cu un glas cumplit: 

— Nu vă temeţi de mânia lui Dumnezeu? Daţi-i drumul, 
barbarilor! 


Şuanii ridicară capul, văzură deasupra lor în aer nişte ochi 
ce străluceau ca două stele şi o luară la fugă înspăimântați. 
Domnişoara de Verneuil sări în bucătărie, alerga la 
d'Orgemont, îl trase atât de brusc din foc încât vreascurile 
aprinse se împrăştiară, apoi tăie cu pumnalul frânghia cu 
care fusese legat. Când avarul se văzu în picioare, liber, cea 
dintâi expresie pe obrazul său fu un râs dureros, dar 
sardonic. 

— Duceţi-vă, duceţi-vă la măr, tâlharilor!.. zise el. Oh! oh! 
iată, izbutesc pentru a doua oară să-i înşel; a treia oară nu 
mâi pun ei mâna pe mine! 

În acea clipă, un glas de femeie se auzi afară: 

— Un spirit! un spirit! ţipa doamna du Gua; tâmpiţilor, e 
ea! O mie de scuzi - celui care mi-aduce capul târfei ăsteia! 

Domnişoara de Verneuil îngălbeni; avarul însă zâmbi, o luă 
de mână, o trase pe sub placa de deasupra cuptorului, cu 
grijă să nu lase vreo urmă a trecerii lor, conducând-o în aşa 
fel încât să nu deranjeze jarul ce nu ocupa decât un foarte 
mic spaţiu; puse apoi în mişcare un resort tainic, placa de 
fontă se ridică; iar când duşmanii lor se întoarseră în 
pivniţă, greaua intrare a ascunzătoarei fusese de mult 
coborâtă la loc, fără zgomot. Parizianca înţelese atunci 
rostul zbaterilor ca de peşte, pe care le făcuse nefericitul 
bancher. 

— Uitaţi-vă, doamnă, strigă Marche-r-lerre, strigoiul ţi l-a 
luat pe albastru de tovarăşi... 

Spaima şuanilor trebuie să fi fost mare, căci cuvintele lui 
Marche-r-lerre fură urmate de o tăcere aşa de adâncă, 
încât d'Orgemont şi tovarăşa lui îi auziră pe şuani şoptind: 

Ave, sancta Arma Auriaca gratia plena, Dominus tecum 
etc. 

— Se roagă, imbecilii! exclamă d'Orgemont. 

— Nu vă e frică, spuse domnişoara de Verneuil 
întrerupându-l pe tovarăşul ei, că ne aud şi... 

Un râs de avar bătrân împrăştie temerile tinerei 
parizience. 


— Placa e făcută dintr-o tablă de granit groasă de zece 
degete. Noi îi auzim, ei însă nu. 

Luă cu gingăşie mâna salvatoarei sale, o puse în dreptul 
unei scobituri pe unde se simţea un curent de aer proaspăt, 
şi Marie bănui că deschizătura aceea era practicată în 
hornul cuptorului. 

— Ah! ah! oftă d'Orgemont! mă cam înjunghie picioarele! 
Iapa asta a lui Charette, cum i se spune la Nantes, nu-i atât 
de proastă încât să-şi contrazică ciracii; ştie bine că dacă 
ăştia n-ar fi nişte brute, n-ar lupta împotriva intereselor lor. 
Ia auzi-o cum se roagă şi ea. Trebuie să fie grozav s-o vezi 
cum îşi spune Ave-le către sfânta Anne din Auray! Ar face 
mai bine să mai jefuiască vreo diligenţă, ca să aibă de unde- 
mi da îndărăt cei patru mii de franci pe care mi-i datorează. 
Cu dobânzile şi cu despăgubirile cuvenite, fac numai bine 
vreo patru mii şapte sute optzeci de franci şi câteva 
centime... 

După ce-şi isprăviră rugăciunea, şuanii se ridicară şi 
plecară. Bătrânul d'Orgemont strânse mâna domnişoarei de 
Verneuil, ca pentru a o preveni că totuşi primejdia n-a 
trecut cu totul. 

— Nu, doamnă, exclamă Pille-Miche, după câteva clipe de 
tacere, puteţi să aşteptaţi aici şi zece ani, n-au să se mai 
întoarcă. 

— Dar n-a avut pe unde să iasă, trebuie să fie-aici! spuse 
cu îndârjire Iapa lui Charette. 

— Nu, doamnă, nu, au zburat şi au trecut prin zid. Păi 
diavolul nu ne-a mai plimbat pe dinainte, mai adineaori, un 
juruit? 

— Cum de nu-ţi dai seama, măi Pille-Miche, tu, care eşti tot 
atât de lacom de bani ca şi el, că jigodia asta bătrână a 
putut foarte bine să cheltuie, câteva mii de livre şi să-şi 
construiască în zidurile boitei ăsteia un ascunziş a cărui 
intrare trebuie să fie pe-aici, pe undeva? 

Avarul şi tânăra îl auziră pe Pille-Miche izbucnind într-un 
hohot de râs năprasnic: 


— Dereptu-i! zise el. 

— Rămâi aici, spuse doamna du Gua. Aşteaptă-i la ieşire. 
Pentru o singură împuşcătură, îţi voi da tot ceea ce vei găsi 
în vistieria cămătarului ăstuia. Dacă vrei să te iert că ai 
vândut-o pe fată, atunci când eu îţi spusesem s-o omori, fă 
acum ceea ce-ţi spun. 

— Cămătar! zise bătrânul d'Orgemont; şi nu i-am luat, 
totuşi, decât nouă la sută. E drept că mai am şi o cauţiune 
ipotecară! Dar, mă rog, o vezi ce nerecunoscătoare el Aşa, 
doamnă, nu ştiu dacă Dumnezeu ne-o pedepsi când va 
pentru faptele noastre rele, da-i sigur că diavolul ne 
pedepseşte numaidecât pentru cele bune; şi, aşezat între 
aceşti doi termeni, bietul om, care nu ştie nimic despre 
viitor, mă face să mă gândesc mereu la o regulă de trei, în 
care x nu poate fi aflat. 

Şi scoase un oftat hârâit, ce-i era caracteristic, datorat 
aerului care, când trecea prin laringele său, părea că 
întâlneşte acolo şi că face să zbârnâie două coarde uzate şi 
dezacordate. Zgomotul pe care-l făcură Pille-Miche şi 
doamna du Gua cercetând din nou zidurile, bolțile şi 
lespezile, păru a-l mulţumi pe d'Orgemont, care o luă pe 
salvatoarea lui de mână, ajutând-o să urce o scară în 
spirală, îngustă, săpată în grosimea unui perete de granit. 
După ce urcară vreo douăzeci de trepte, lumina unei lămpi 
le ilumină slab capetele. Avarul se opri, se întoarse către 
tovarăşa sa, îi cercetă faţa de parcă ar fi privit, ar fi sucit şi 
ar fi răsucit în mână o poliţă a cărei scontare era nesigură, 
şi scoase cumplitu-i suspin. 

— Aducându-te aici, zise el după o clipă de tăcere, am 
rambursat integral serviciul pe care mi l-ai făcut; aşa încât 
nu văd de ce ţi-aş da... 

— Domnule, lăsaţi-mă în hrubă, nu vă cer altceva nimic, 
spuse ea. 

Aceste ultime cuvinte, şi poate că şi disprețul pe care-l 
exprima frumoasa ei figură, îl liniştiră pe bătrânelul care 
răspunse, după un nou oftat: 


— Ah! conducându-vă până aici, am şi făcut mult prea mult 
pentru a nu continua... 

O ajută politicos pe Marie să suie câteva trepte destul de 
ciudat aşezate, apoi o introduse, pe jumătate cu bunăvoință, 
pe jumătate strâmbând din nas, într-o cămăruţă de patru 
picioare pătrate, luminată de o lampă atârnată în tavan. Era 
uşor de observat că avarul îşi luase toate precauţiunile 
pentru a putea rămâne mai multe zile în ascunzătoarea lui, 
dacă evenimentele războiului civil l-ar fi silit să stea acolo 
vreme mai îndelungată. 

— Nu vă apropiaţi de perete, vă murdăriţi de var! zise 
deodată d'Orgemont. 

Şi se repezi să-şi pună mâna între şalul tinerei fete şi 
peretele ce părea tencuit de curând. Gestul bătrânului 
zgârcit produse un efect cu totul contrar celui la care se 
aşteptase. Domnişoara de Verneuil îşi aţinti privirile 
înaintea sa şi văzu într-un colţ un fel de construcţie a cărei 
formă îi smulse un țipăt de groază, când înţelese că acolo se 
afla o fiinţă omenească, acoperită cu mortar şi aşezată în 
picioare; d'Orgemont îi făcu un semn înfricoşător spre ao 
sili să tacă, iar ochii lui mititei, albaştri, ca de faianţă, 
exprimau tot atâta spaimă cât şi cei ai însoţitoarei sale. 

— Greşiţi! Ce, credeţi că eu l-am omorât?.. E fratele meu, 
spuse el, hârâindu-şi suspinul într-un mod lugubru. E 
primul rector care a depus jurământul faţă de Republică. 
Acesta-i singurul adăpost unde-a putut să scape de ura 
şuanilor şi a celorlalţi preoţi. O, să prigoneşti pe un om 
vrednic şi atât de cuminte! Era mai mare ca mine şi numai 
el a avut răbdarea să mă-nveţe calculul zecimal. Oh! era un 
preot bun! Era econom şi ştia să strângă. Sunt patru ani de 
când a murit de nu ştiu ce boală; dar, vedeţi 
dumneavoastră, preoţii ăştia, aşa au ei obiceiul, de 
îngenunchează din când în când, ca să se roage, şi el n-a 
putut, pesemne, să se deprindă să stea aici în picioare, ca 
mine... L-am pus acolo; în altă parte, ăştia l-ar fi dezgropat. 
Într-o zi, când s-o putea, am să-l înmormântez în pământ 


sfânt, cum zicea bietul de el, că nici jurământul nu l-a depus 
decât de frică. 

O lacrimă se rostogoli din ochii goi ai bătrânelului, a cărui 
perucă roşcovană i se păru atunci mai puţin slută tinerei 
fete, care întoarse ochii, dintr-un respect lăuntric faţă de 
acea durere; dar, în ciuda înduioşării sale, d'Orgemont îi 
spuse iar: 

— Nu vă apropiaţi de perete, hei... 

Şi îşi aţinti ochii în ochii domnişoarei de Verneuil, sperând 
că astfel o împiedică să examineze mai cu atenţie pereţii 
acelei cămăruţe, unde aerul, foarte rarefiat, nu era suficient 
pentru funcţionarea plămânilor. Cu toate astea, Marie izbuti 
să furişeze o privire pe lângă Argusul ei şi, după bizarele 
proeminențe ale pereţilor, bănui că avarul îi căptuşise 
singur cu pungi de argint şi de aur. Dar d'Orgemont căzuse 
de-odată într-un extaz grotesc. Durerea pe care o simţea la 
picioare din pricina arsurilor şi spaima de a vedea o fiinţă 
omenească în mijlocul comorilor lui i se citeau în fiecare rid; 
în acelaşi timp, însă, ochii lui reci exprimau printr-un foc 
neobişnuit puternica, emoție pe care i-o pricinuia 
primejdioasa prezenţă a salvatoarei sale, cu obrajii-i alb- 
trandafirii ce parcă cereau să fie sărutaţi, cu privirea-i 
neagră şi catifelată ce-i aducea în inimă valuri de sânge atât 
de fierbinţi încât el nu mai ştia dacă aceasta era un semn de 
viaţă ori de moarte. 

— Sunteţi măritată? o întrebă el, cu o voce tremurătoare. 

— Nu, răspunse ea, zâmbind. 

— Am câteva lucruri, reluă el, hârâindu-şi suspinul, deşi nu 
sunt chiar atât de bogat pe cât spune lumea. Unei tinere ca 
dumneavoastră nu se poate să nu-i placă diamantele, 
bijuteriile, echipajele, aurul, adăugă el, privind cu un aer 
năuc în jurul său. Eu vă pot oferi toate astea, după moartea 
mea... Şi, dacă aţi vrea...? 

Ochii bătrânului vădeau atâta calcul, chiar şi în acest amor 
efemer, încât domnişoara de Verneuil, clătind din cap în 
semn de neacceptare, nu putu să nu se gândească la faptul 


că avarul voia s-o ia de soţie numai pentru a-şi înmormânta 
secretul în inima unui alt el-însuşi. 

— Banii! spuse ea, aruncându-i lui d'Orgemont o privire 
plină de ironie, care-l făcu deopotrivă şi fericit şi mâhnit, 
banii nu înseamnă nimic pentru mine. Aţi fi de trei ori mai 
bogat decât sunteţi, dacă tot aurul pe care l-am refuzat eu 
ar fi aici. 

— Nu te-apropia de per...! 

— Şi nu mi se cerea totuşi decât o privire, urmă ea, cu o 
mândrie fără pereche. 

— Aţi greşit, ar fi fost o afacere excelentă. Păi ia gândiţi-vă 
numai... 

— Gândiţi-vă, îl întrerupse domnişoara de Verneuil, că aud 
vorbind undeva pe-aici un glas din care un singur sunet 
preţuieşte pentru mine mai mult decât toate bogăţiile 
dumneavoastră. 

— Nu le cunoaşteţi... 

Înainte ca avarul s-o poată opri, Marie împinse cu degetul 
într-o parte o micuță gravură miniaturală ce-l reprezenta 
pe Ludovic al XV-lea călare, şi-l zări, printr-o deschizătură 
aflată sub gravură, pe marchizul ce se îndeletnicea cu 
încărcarea flintei. Deschizătura ascunsă de micul panou pe 
care era prinsă stampa părea să corespundă vreunui 
ornament de pe peretele camerei vecine, unde pesemne 
generalul regalist îşi avea dormim torul. D'Orgemont 
împinse la loc, cu cea mai mare precauţie, vechea stampă şi 
o privi cu un aer sever pe tânăra fată. 

— Să nu scoateţi o vorbă, dacă ţineţi la viaţă! Nu v-aţi 
aruncat cangea, îi spuse el la ureche, după o pauză, asupra 
unui bastiment de rând... Ştiţi, oare, că marchizul de 
Montauran stăpâneşte o avere de o sută de mii de livre 
rentă, în pământuri arendate ce n-au fost încă vândute 
nimănui? Or, un decret al consulilor, pe care l-am citit în 
Primidi de l'Ille-et-Vilaine, pune capăt confiscărilor. Ah! ah! 
aşa-i că garsul ăsta vi se pare acuma şi mai drăguţ, nu? Vă 
sclipesc ochii ca doi ludovici de aur noi-nouţi. 


Privirile domnişoarei de Verneuil se însufleţiră deodată, 
auzind din nou glasul binecunoscut. De când sta acolo, în 
picioare, ca îngropată într-o mină de bani, resortul ei 
sufletesc, încovoiat sub atâtea evenimente, se restabilise. 
Păru a fi luat o hotărâre sinistră şi că întrezăreşte 
mijloacele de a o pune în aplicare. 

— Un asemenea dispreţ nu mai trece niciodată, îşi zicea 
ea, şi, de vreme ce nu mă mai iubeşte, am să-l omor... Nici o 
femeie nu-l va avea. 

— Nu, abate, nu! se auzi vocea puternică a tânărului şef; 
aşa trebuie să fie! 

— Domnule marchiz, obiecta abatele Gudin cu mândrie, 
veţi stârni indignarea întregii Bretanii, dacă veţi da un 
asemenea bal la Saint-James. Predicatorii, şi nu nişte 
dansatori, vor ridica la luptă satele noastre... S-aveţi puşti, 
nu viori. 

— Abate, dumneavoastră aveţi suficientă înţelepciune 
pentru a şti că numai într-o adunare generală a tuturor 
partizanilor noştri pot să-mi dau seama ce voi fi în stare să 
întreprind cu ei. Un dineu mi se pare mult mai prielnic ca să 
le cercetez fizionomiile şi să le aflu intenţiile, decât toate 
spionajele posibile, de care, pe deasupra, mi-e şi silă; îi vom 
face să-şi spună părerile cu paharul în mână. 

Marie tresări auzind cuvintele generalului, întrucât ea îşi 
făcu pe loc planul să se ducă la acel bal şi acolo să se 
răzbune. 

— Mă luaţi drept un idiot cu predica dumneavoastră 
despre dans! reluă Montauran. Nu v-aţi visa, cu toată inima, 
la o chacona pentru a vă vedea instalat sub noul 
dumneavoastră nume de părinte al Credinţei?.. Sau nu ştiţi 
că bretonii pleacă de la liturghie ca să se ducă să danseze? 
Şi nu ştiţi că domnul Hyde de Neuville şi domnul d'Andigne 
au avut-o întâlnire, acum o săptămână, cu primul-consul, în 
legătură cu problema reîntronării Majestății Sale Ludovic al 
XVIII-lea? Dacă acuma mă pregătesc să risc un atac atât de 
temerar, o fac numai pentru a adăuga la negocierile lor şi 


greutatea bocancilor noştri ţintuiţi. Nu ştiţi că toţi şefii 
Vandeei, chiar şi Fontaine, vor să se supună? Ah! domnule, 
e limpede că majestăţile lor au fost amăgite în legătură cu 
situaţia din Franţa. Devotamentele despre care li se tot 
vorbeşte sunt devotamente oportuniste. Abate, dacă am 
călcat în sânge, nu vreau să mă afund în el până la brâu, 
decât cu toată buna-credinţă. M-am devotat regelui şi nu 
unor capete exaltate, unor oameni pierduţi în datorii ca 
Rifoel, unor schingiuitori, unor... 

— Spuneţi, domnule, în continuare: unor abaţi care adună 
contribuţii la drumul mare pentru a susţine războiul | 
întrerupse abatele Gudin. 

— De ce n-aş spune şi asta? răspunse înrăit marchizul. Voi 
spune şi mai mult: timpurile eroice ale Vandeei au trecut. 

— Domnule marchiz, noi vom şti să facem minuni, şi fără 
dumneavoastră. 

— Da, ca minunea cu Marie Lambrequin, replică râzând 
marchizul. Hai, fără ură, abate! Ştiu că dumneavoastră vă 
primejduiţi viaţa şi că împuşcaţi un albastru tot aşa de bine 
cum spuneţi un oremus. Cu ajutorul lui Dumnezeu, 
nădăjduiesc să vă fac să asistați, cu mitra pe cap, la 
încoronarea regelui. 

Ultima frază avu, fără îndoială, o putere magică asupra 
abatelui, de vreme ce acesta bătu cu palma în carabină şi 
strigă: 

— Am cincizeci de cartuşe în buzunare, domnule marchiz, 
şi viaţa mea aparţine regelui! 

— Iată încă unul dintre debitorii mei, spuse avarul către 
domnişoara de Verneuil. Nu vorbesc de cei vreo cinci-şase 
prăpădiţi de scuzi pe care i-a împrumutat de la mine, ci de o 
datorie de sânge, pe care trag nădejde că are s-o achite 
odată. N-are să i se întâmple nicicând atâta rău cât îi doresc 
eu satanei ăsteia iezuite; jurase moartea lui frate-meu şi 
ridicase ţara împotriva lui. Pentru ce? pentru că bietului om 
îi era frică de legile cele noi!.. 

După ce-şi lipi urechea de un anumit loc al ascunzătorii: 


— Ia uite-i pe tâlharii ăştia că-şi iau tălpăşiţa, spuse el. Te 
pomeneşti că vor să mai facă vreo minune! Numai să nu- 
ncerce să-mi spună adio, ca ultima oară, dând foc casei! 

După vreo jumătate de oră, în timpul căreia domnişoara 
de Verneuil şi d'Orgemont se priviră ca şi cum fiecare ar fi 
privit un tablou, vocea aspră şi groasă a lui Galope-Chopine 
strigă încetişor: 

— Nu mai e nici o primejdie, domnule d'Orgemont. De 
data asta, însă, îmi merit din plin cei trei sute de scuzi! 

— Copila mea, zise avarul, jură-mi că ai să stai cu ochii 
închişi. 

Domnişoara de Verneuil îşi puse o mână pe pleoape; dar, 
pentru mai multă siguranţă, bătrânul stinse lampa, o luă pe 
salvatoarea sa de mână şi o ajută să facă vreo şapte-opt paşi 
printr-un pasaj dificil; peste câteva minute o luă iarăşi 
uşurel de mână, şi ea se trezi în camera pe care marchizul 
de Montauran abia o părăsise şi care era a avarului. 

— Scumpa mea copilă, îi spuse bătrânul, poţi pleca. Nu 
privi aşa împrejur. Fără îndoială că n-ai bani! Poftim, iată 
zece scuzi; sunt piliţi oleacă, dar au să meargă. Când ai să 
ieşi din grădină, vei găsi o cărare ce duce în oraş sau, cum 
se spune acum, la district. Dar şuanii sunt acum la 
Fougcres, nu prea e de crezut că vei izbuti să te întorci în 
oraş prea uşor; aşa că s-ar putea să ai nevoie de un adăpost 
sigur. la aminte la ceea ce-ţi spun acum şi să nu te foloseşti 
de lucrul ăsta decât în caz de mare primejdie. Pe drumul ce 
duce spre Nid-aux-Crocs prin valea Gibarry, vei vedea o 
gospodărie; acolo locuieşte Cibot-cel-mare, zis Galope- 
Chopine; intră şi spune-i nevesti-si: „Bună ziua, Becanicre 
ţi Barbette are să te ascundă. Dacă Galope-Chopine te va 
descoperi, te va lua drept un spirit, dacă e întuneric; iar 
dacă e lumină, îl vei înduioşa cu zece scuzi. Adio! socotelile 
noastre sunt chit... Dacă ai vrea, adăugă el arătându-i cu un 
gest câmpurile ce-i împrejmuiau casa, toate astea ar fi ale 
dumitale! 


LIA 


Domnişoara de Verneuil aruncă o privire de recunoştinţă 
ciudatei fiinţe şi reuşi să-i smulgă un zâmbet plin de toate 
nuanțele cu putinţă. 

— Îmi vei înapoia cândva, fără-ndoială, cei zece scuzi; 
bagă de scamă, bine-nţeles, că nu pomenesc nimic despre 
dobânzi; să-i depui în contul meu la maestrul Patrat, notarul 
din Fougeres, care, dacă ai vrea, ar scrie şi contractul 
nostru de căsătorie, frumoasă comoară... Adio! 

— Adio, spus o ea, zâmbindu-i şi salutându-l cu mâna. 

— Dacă vei avea nevoie de bani, îi strigă el, îţi dau cu cinci! 
Da, cu cinci numai... Am zis cinci? 

Ea plecase. 

— Îmi face impresia că e fată bună, adăugă d'Orgemont; 
totuşi, am să schimb ascunzătoarea de la cuptorul meu. 

Luă apoi o pâine de douăsprezece livre şi un jambon, şi se 
întoarse în ascunzătoare. 

Când domnişoara de Verneuil se văzu iarăşi în câmp, i se 
păru că se născuse a doua oară; aerul nopţii îi răcori obrajii, 
care de câteva ceasuri i se păreau bătuţi ca de un vânt de 
foc. Încercă să descopere cărarea descrisă de avar; dar, 
după asfinţitul lunii, bezna devenise aşa de mare, încât fu 
nevoită să înainteze la întâmplare. În curând, teama de a nu 
cădea în vreo prăpastie îi cuprinse inima şi-i salvă viaţa, 
căci se opri brusc, presimţind că, dacă ar mai fi făcut un 
pas, ar fi călcat în gol. Un vânt ceva mai rece care-i flutura 
părul, murmurul apelor, instinctul, toţi 1 contribui să-i 
indice că se afla pe stâncile Saint-Sulpice. Îşi petrecu 
braţele în jurul unui pom şi aşteptă zorii, străbătută de fiori, 
auzind o zarvă de arme, de cai şi de glasuri omeneşti. 
Mulţumi întunericului care o ascundea de primejdia de a 
cădea în mâinile şuanilor, dacă, aţa cum îi spusese avarul, 
aceţtia împresurau oraţul Fougeres. 

XIX. 

Asemenea unor focuri aprinse în noapte ca nişte semnale 
de libertate, câteva raze de lumină, uşor împurpurate, 
trecură pe deasupra munţilor, la poalele cărora încă se mai 


învolburau umbrele albăstrii ce contrastau cu trandafiriul 
norilor plutind peste văi. În curând, un disc de rubin se 
ridică încet la orizont, bolta cerului se lumină; toate 
detaliile peisajului, clopotniţa de la Saint-Leonard, stâncile, 
pajiştile învăluite în umbră se iviră din nou, treptat-treptat, 
iar copacii de pe culmi se conturară în razele lui 
strălucitoare. Soarele se înălţă apoi desprinzându-se lin din 
mijlocul broboadelor sale de un roşu ca focul, de ocru şi de 
safir. Lumina-i vie se împrăştie în raze drepte din colină în 
colină, se revărsă din vale în vale. Negurile se risipiră, ziua 
acoperi natura. O adiere proaspătă fremătă în aer, păsările 
ciripiră, viaţa se trezi pretutindeni. Dar tânăra fată nici n- 
apucă bine să-şi coboare privirile asupra peisajului atât de 
interesant, că, printr-un fenomen destul de frecvent în 
ţinuturile acelea de munte, ceţurile se şi desfăşurară în 
pânze groase, acoperiră văile, urcară până şi pe cele mai 
înalte culmi şi învăluiră fermecătorul bazin într-o mantie 
albă. În curând, domnişoarei de Verneuil i se păru că 
revede una dintre acele mări de gheată ce împodobeşte 
Alpii. Pe urmă, atmosfera aceea plină de nori se rostogoli 
de-a valma, ca un ocean, ridicându-şi valurile de nepătruns, 
ce se legănară alene, se unduiră, apoi se învolburară 
năprasnic, căpătând, în strălucirile soarelui, nuanţe de un 
trandafiriu crud şi, din loc în loc, transparenţele unui lac de 
argint topit. Brusc, vântul dinspre nord suflă peste măreaţa 
fantasmagorie şi spulberă ceţurile, care depuseră peste 
ierburi o rouă plină de oxid. Domnişoara de Verneuil zări 
atunci o imensă masă brună aşezată pe stâncile oraşului 
Fougcres. Vreo ţapte-opt sute de ţuani înarmaţi forfoteau 
prin cartierul Saint-Sulpice, ca furnicile într-un muşuroi. 
Zidurile castelului, înconjurate de trei mii de oameni, sosiți 
acolo ca printr-o magie, fură atacate cu mânie. Oraşul 
cufundat în somn ar fi capitulat numaidecât, în ciuda 
tuturor meterezelor lui acoperite cu muşchi verde şi a 
bătrânelor turnuri sure, dacă n-ar fi fost vegheat. O baterie, 
ascunsă sub proeminenţa ce se află în fundul unei nişe pe 


care-o formează meterezele oraşului, răspunse la prima 
salvă de împuşcături a şuanilor, lovindu-i din plin de-a 
lungul drumului spre castel. Mitraliile bătură drumul şi-l 
măturară. O companie ieşi apoi pe poarta Saint-Sulpice, 
profită de uluiala şuanilor, se aşeză în linie de tragere pe 
drum şi descărcă asupra lor un foc ucigător. Şuanii nici nu 
mai încercară să opună vreo rezistenţă când văzură 
meterezele castelului acoperindu-se cu soldaţi, de parcă un 
maşinist ar fi meşterit un mecanism care să rânduiască 
deodată liniile albastre, iar salvele din fortăreață protejau 
pe cele ale puşcaşilor republicani. 


Cu toate astea, alţi şuani, punând stăpânire pe mica vale a 
Nangonului, se căţărară printre stânci şi izbutiră să ajungă 
până pe Promenadă, pe care cojoacele de capră o năpădiră 
numaidecât, dându-i aspectul unui acoperiş de paie înnegrit 
de intemperii. Totodată, o salvă de împuşcături răsună în 
partea oraşului dinspre valea Couesnonului. Era limpede că 
Fougcres, atacat din toate părţile, fusese împresurat în 
întregime. Iar incendiul care izbucni pe versantul dinspre 
răsărit al oraşului dovedea că şuanii dădeau foc cartierelor. 
Scânteile ce se ridicau din acoperişurile de grozamă sau de 
şindrilă încetară însă repede, şi câteva coloane de fum 
negru arătară că incendiul se stingea. Ceţuri albe şi sure 
ascunseră încă o dată privirilor domnişoarei de Verneuil 
scena bătăliei, dar vântul împrăştie iute pâcla subţire. 
Comandantul republican abia poruncise să se schimbe 
direcţia bateriei sale în aşa fel încât să poată prinde 
succesiv în bătaie şi valea Nangonului şi Scara Reginei şi 
stânca Saint-Sulpice, că şi putu vedea, de pe înălţimea 
Promenadei, primele sale ordine executate admirabil. Două 
tunuri plasate la postul de gardă de la poarta Saint-Leonard 
loviră în plin furnicăraia de şuani ce încerca să cucerească 
acea poziţie, în vreme ce gărzile naţionale din Fougeres 
soseau în pas alergător în piaţa bisericii, de unde-l izgoniră 
repede pe duşman. Întreaga bătălie nu dură nici o jumătate 
de oră şi nu-i costă pe albaştri nici o sută de oameni. Şuanii, 
bătuţi şi zdrobiţi, se şi retrăgeau, în toate direcţiile, după 
ordinele repetate ale lui le Gars, al cărui atac îndrăzneţ 
eşua, dintr-o pricină de care habar n-avea, şi care nu era 
decât urmarea măcelului de la Viveticre, fapt ce-l 
reîntorsese într-un mod atât de tainic pe Hulot la Fougcres. 
Artileria nu fusese adusă aici decât în ultima noapte; căci 
numai ştirea unui transport de muniții ar fi fost suficientă 
pentru a-l face pe Montauran să renunţe la atacul său care, 
dacă era aflat, nu putea avea decât urmări dezastruoase. 
lar Hulot ardea de nerăbdare să-i dea o lecţie aspră lui le 
Gars, tot aşa cum le Gars râvnea să izbândească în lovitura 


lui, pentru a influenţa atitudinea primului-consul. La cea 
dintâi bubuitură de tun, marchizul înţelesese, deci, că ar fi o 
nebunie să stăruiască, din amor-propriu, într-un atac prin 
surprindere ratat. Aşa încât, pentru a nu lăsa să-i fie ucişi în 
mod inutil şuanii, se grăbi să trimită numaidecât vreo şapte- 
opt emisari însărcinaţi cu instrucţiunile necesare spre a 
opera rapid retragerea de pe toate poziţiile. Comandantul, 
zărindu-şi adversarul în mijlocul unui numeros consiliu 
dominat de doamna du Gua, încercă să le expedieze o 
ghiulea pe stâncile de la Saint-Sulpice; locul însă fusese 
foarte bine ales, tânărul şef se afla acolo la adăpost de orice 
pericol. Oricum, Hulot izbutise să schimbe repede rolurile, 
din atacat devenise atacator. De la cele dintâi mişcări ce 
trădară intenţiile marchizului, compania plasată sub 
zidurile castelului se pregăti să taie retragerea şuanilor, 
instalându-se la ieşirile din susul văii Nanconului. 

În ciuda urii sale, domnişoara de Verneuil îmbrăţişă cauza 
oamenilor de sub comanda iubitului ei şi îşi întoarse 
privirile curioasă spre cealaltă ieşire, să vadă dacă aceea 
era liberă; acolo însă văzu alţi albaştri, cei care, fără 
îndoială, biruiseră în cealaltă parte a Fougcres-ului ţi care 
se întorceau din valea Cou&snonului, prin valea Gibarry, 
pentru a pune stăpânire pe Nid-aux-Crocs şi pe stâncile de 
la Saint-Sulpice, unde se aflau ieşirile din josul văii 
Nangonului. Aşa încât părea că şuanii, închişi în câmpia 
îngustă a acelei văi, urmau să piară până la unul, atât de 
exacte se dovediseră previziunile bătrânului comandant 
republican şi atât de iscusite măsurile luate de el. Dar, în 
aceste două poziţii, tunurile ce-l serviseră aşa de bine pe 
Hulot se dovediră neputincioase, şi se încinseră lupte 
îndârjite, iar oraşul Fougeres, odată salvat, bătălia luă un 
caracter de încăierare, lucru cu care şuanii erau deprinşi. 
Domnişoara de Verneuil înţelese atunci şi rostul mulţimii de 
oameni pe care-i zărise pe câmp, şi consfătuirea şefilor în 
casa lui d'Orgemont, şi toate întâmplările din acea noapte, 
fără să înţeleagă însă cum de izbutise ea să scape din 


atâtea primejdii. Atacul dictat de* disperare, la care 
asistase, o captivase atât de mult, încât rămase nemişcată, 
contemplând tablourile însufleţite ce i se înfăţişau privirilor. 
În curând, lupta ce se desfăşura la poalele culmilor Saint- 
Sulpice căpătă pentru ea un interes şi mai mare. Văzându-i 
pe şuani aproape zdrobiţi de albaştri, marchizul şi prietenii 
lui se avântară în valea Nangonului spre a le veni în ajutor. 
Piciorul muntelui fu acoperit de o sumedenie de grupuri 
încăierate, luptând pe viaţă şi pe moarte, pe un teren şi cu 
arme favorabile cojoacelor de capră. Încet-încet, arena 
aceasta zbuciumată se întinse tot mai mult în suprafaţă. 
Şuanii, dispersându-se, năpădiră toate stâncile, la adăpostul 
arbuştilor ce se ridicau din loc în loc. Domnişoara de 
Verneuil trăi o clipă de spaimă atunci când îi văzu, mai 
târziu, pe duşmanii ei urcând iarăşi spre înălțimile de pe 
care îşi apăraseră cu îndârjire cărările abrupte pe unde 
veniseră. Toate ieşirile muntelui fiind ocupate de cele două 
oştiri, ea, temându-se să nu fie prinsă la mijloc, părăsi 
copacul vânjos în spatele căruia se adăpostise şi o luă la 
fugă, cu gândul să se folosească de cele ce-i spusese 
bătrânul avar. După ce alergă o bună bucată de vreme pe 
panta muntelui Saint-Sulpice dinspre valea cea mare a 
Couesnonului, zări de departe un grajd şi socoti că trebuie 
să aparţină gospodăriei lui Galope-Chopine care, de bună- 
seamă, în timpul luptei o lăsase pe nevastă-sa acolo singură. 
Încurajată de atari presupuneri, domnişoara de Verneuil 
nădăjdui că va fi bine primită în acea casă şi că va putea 
rămâne acolo câteva ceasuri, până ce-i va fi cu putinţă să se 
întoarcă, fără primejdie, la Fougeres. După toate 
aparențele, Hulot avea să câştige bătălia. Şuanii fugeau aşa 
de repede, încât Marie auzi răsunând peste tot împrejuru-i 
împuşcăturile, iar frica de a nu fi atinsă de vreun glonţ o 
făcu să ajungă într-o clipă la coliba al cărui horn îi slujea de 
călăuză. Poteca pe care venise se sfârşea într-un fel de şură, 
al cărei acoperiş de mărăcini era sprijinit pe patru copaci 
groşi, încă înveliţi de scoarţa lor. Un perete de chirpici 


constituia fundul şurii, sub care se adăposteau un teasc de 
cidru, o vânturătoare de hrişcă şi câteva unelte plugăreşti. 
Domnişoara de Verneuil se opri lângă unul dintre stâlpi, 
fără să îndrăznească a străbate băltoaca stătută ce umplea 
curtea casei, casă pe carE. De departe, ca o adevărată 
pariziancă, o luase drept grajd. 

Coliba, apărată de vânturile dinspre miazănoapte de un 
cleanţ de stâncă ce se înălța până peste acoperiş şi de care 
se şi sprijinea, nu era lipsită de o anume poezie, înconjurată 
fiind de lăstărişuri de ulm, de tot felul de arbuşti şi de florile 
de munte ce o încununau cu ghirlandele lor. Un şir de 
trepte, săpate grosolan în piatră, pe porţiunea dintre şură 
şi casă, dădeau locuitorilor ei putinţa de a urca să respire 
aerul curat de pe culmea acelei stânci. În stânga colibei, 
dâmbul cobora brusc şi deschidea privirii o înşiruire de 
gospodării, prima dintre ele aparţinând, fără îndoială, 
fermei. Fiecare câmp cuprindea livezi fermecătoare, 
despărțite între ele prin garduri de pământ plantate cu 
pomi; primul dintre garduri cuprindea şi curtea din jurul 
colibei. Drumul ce ducea spre livezi era închis cu un trunchi 
imens de copac, pe jumătate putrezit. - poartă bretonă al 
cărei nume va prilejui, mai încolo, o digresiune ce va 
completa caracterizarea ținutului. Intre scara săpată în şist 
şi cărarea barată de trunchiul de copac, înaintea bălții şi 
sub stânca aceea spânzurată, câteva bucăţi de granit 
cioplite grosolan, puse unele peste altele, alcătuiau cele 
patru colţuri ale locuinţei şi mențineau legătura dintre 
chirpicii şubrezi şi bârnele şi pietrele din care erau zidiţi 
pereţii. Faptul că jumătate din acoperiş era durat din 
grozamă în loc de paie, iar cealaltă era de şindrilă, un fel de 
scândurele tăiate în formă de ţigle, dovedea că locuinţa 
cuprindea două despărţituri; şi, într-adevăr, una, îngrădită 
de o leasă prăpădită, slujea de staul, pe când gospodarii 
locuiau în cealaltă. Deşi sălaşul acesta datora vecinătăţii cu 
oraşul câteva îmbunătăţiri cu totul de neînchipuit în 
regiunile mai depărtate, el ilustra perfect nesiguranța vieţii 


la care războaiele şi prădăciunile feudalităţii supusesem 
atât de crunt rosturile şerbilor, încât până şi astăzi mulţi 
ţărani de prin părţile locului dau numele de locuinţă numai 
castelului locuit de către seniorii lor. Până la urmă, 
cercetând gospodăria, cu o uimire uşor de înţeles, 
domnişoara de Verneuil zări ici şi colo, prin noroiul din 
curte, câteva pietre aşezate în aşa fel încât să alcătuiască 
până la casă o potecă ce părea destul de greu de străbătut; 
auzind însă zarva împuşcăturilor ce se apropia vertiginos, 
sări din piatră în piatră, de parcă ar fi trecut peste un râu, 
şi se duse să caute adăpost acolo. Casa era închisă cu o uşă 
alcătuită din două părţi separate; partea inferioară era 
făcută dintr-un lemn tare şi masiv, iar cea superioară era 
apărată de un oblon ce slujea şi de fereastră. La multe 
prăvălii de prin unele orăşele din Franţa se poate vedea 
acest tip de uşi, dar cu mult mai împodobite şi înzestrate în 
partea de jos cu un clopoțel de alarmă; uşa de-aici se 
deschidea cu ajutorul unui zăvor de lemn vrednic de epoca 
de aur, iar partea superioară nu se închidea decât noaptea, 
căci lumina nu putea pătrunde în încăpere decât prin 
această deschizătură. Exista totuşi şi o fereastră grosolană, 
dar geamurile ei păreau nişte funduri de clondire, iar 
masivele dreve de plumb ce le susțineau erau aşa de late 
încât fereastra părea menită mai degrabă să oprească, 
decât să lase să treacă lumina. Când domnişoara de 
Verneuil împinse uşa, care scârţâi din toate ţâţânile, simţi o 
râăbufnire de miasme dospite ieşind din colibă şi văzu că 
loviturile de picior ale patrupedelor dărâmaseră peretele 
interior ce despărţea staulul de odaie. Aşa încât, interiorul 
fermei - pentru că, într-adevăr, era vorba de o fermă - nu 
dezminţea prin nimic exteriorul. Domnişoara de Verneuil 
tocmai se întreba dacă era posibil ca nişte fiinţe omeneşti să 
trăiască într-o asemenea băligărie statornicită, când un 
băieţel zdrenţăros şi părând să tot aibă vreo opt sau nouă 
ani îşi îţi deodată chipul nostim, bălai şi îmbujorat, cu obrajii 
bucălaţi, cu ochii vii, cu dinţii ca de fildeş şi cu un păr blond 


ce-i cădea sculuri-sculuri peste umerii pe jumătate goi; 
mâinile şi picioarele îi erau durdulii, iar atitudinea lui avea 
acea nedumerire simpatică şi acea naivitate speriată care-i 
face pe copii să caşte ochii mari. Băieţelul era într-adevăr 
de o frumuseţe sublimă. 

— Unde-i mămica ta? îl întrebă Marie cu o voce dulce, 
aplecându-se să-l sărute pe ochi. 

După ce se lăsă sărutat, copilul se smulse ca un ţipar şi 
dispăru pe după o grămadă de bălegar ce se afla între 
potecă şi casă, pe o latură a stâncii. Căci, ca mulţi alţi 
plugari bretoni, Galope-Chopine depozita îngrăşămintele, 
după un sistem de agricultură aparte, pe locurile cele mai 
ridicate, în aşa fel ca, atunci când gospodarul avea să se 
servească de ele, apele ploilor să le fi spălat de toate 
calităţile. Stăpână pentru câteva clipe în toată casa, Marie îi 
făcu repede inventarul. Odaia în care o aştepta pe Barbette 
reprezenta întreaga locuinţă. Obiectul cel mai de seamă şi 
cel mai fălos era o sobă imensă cu prichiciul făcut dintr-o 
bucată de granit albastră, garnisit cu o fâşie de serj verde 
tivită cu o panglică verde-deschis, tăiată rotund, ce atârna 
de-a lungul lui; deasupra-i se înălța o sfântă Fecioară de 
ipsos vopsit. Pe soclul statuii, domnişoara de Verneuil citi 
două versuri dintr-o poezie religioasă foarte răspândită în 
regiune: 

Sunt mama lui Dumnezeu, Protectoarea acestui loc al 
meu. 

În spatele Fecioarei, o imagine groaznică, spoită cu pete 
roşii şi albastre, cu pretenţie de pictură, reprezenta pe 
sfântul Labre. Un pat, zis en tombeau43, acoperit cu serj 
verde, apoi un fel de pătuţ de copil, o vârtelniţă, nişte 
scaune grosolane, un cufăr sculptat, umplut cu fel de fel de 
scule - alcătuiau mai tot mobilierul lui Galope-Chopine. 
Lângă fereastră se afla o masă lungă din lemn de castan şi 
două laviţe tot de castan, cărora ochiurile de geam le da 
culoarea sumbră a mahonului vechi. Un butoi enorm cu 
cidru, sub cepul căruia domnişoara de Verneuil zări un 


smag gălbui, dovedea că porecla dată de şuani stăpânului 
casei era căpătată pe drept44. Domnişoara de Verneuil 
ridică privirile, ca pentru a nu mai vedea acel spectacol, şi- 
atunci i se păru că zăreşte toţi liliecii de pe pământ, atât 
erau de numeroase pânzele de păianjen ce spânzurau din 
tavan. Două pichet enorme, pline cu cidru, se aflau pe masa 
cea lungă. Aceste ulcioare sunt nişte vase de pământ ars, al 
căror model există şi în multe alte regiuni din Franţa, şi pe 
care un parizian poate să şi le imagineze, dacă se gândeşte 
la olurile în care gurmanzilor le place să li se servească 
untul de Bretania, cu pântecele ceva mai rotunjit, lăcuite 
neregulat şi împestriţate cu pete ruginii ca acelea de pe 
unele scoici. Un astfel de ulcior se termină cu un fel de 
gură, destul de asemănător cu un cap de broască scos 
deasupra apei. Marie îşi concentră atenţia asupra celor 
două ulcioare; zarva luptei însă, devenind brusc mult mai 
distinctă, o sili să-şi caute un ungher potrivit, unde să se 
ascundă fără a o mai aştepta pe Barbette, când femeia se ivi 
deodată. 

— Bună ziua, Becanicre, îi zise Marie, stăpânindu-şi un 
zâmbet involuntar, la vederea unui chip ce se asemăna cu 
capetele pe care arhitecţii le aşază ca ornament deasupra 
ferestrelor. 

— Ah! ah! veniţi de la d'Orgemont, răspunse Barbette, cu 
un aer cam încurcat. 

— Unde mă ascunzi? şuanii sunt aici... 

— Colo!.. zise Barbette, tot atât de uluită de frumuseţea ca 
şi de ciudata îmbrăcăminte a unei făpturi pe care nu 
îndrăznea s-o socotească printre cele de sexul ei. Colo! în 
ascunzătoarea preotului. 

O conduse la capătul patului şi o puse să intre în spaţiul 
dintre zid şi pat; amândouă însă rămaseră năuce când li se 
păru că aud pe cineva străbătând în fugă balta din curte. 
Barbette de-abia avu timp să smulgă o pătură de pe pat şi s- 
o arunce peste Marie, că se şi trezi faţă în faţă cu un şuan 
fugar. 


— Bătrâno, unde mă pot ascunde aici? sunt contele de 
Bauvan. 

Domnişoara de Verneuil tresări, recunoscând glasul 
oaspetelui ale cărui cuvinte, rămase o taină pentru ea, 
pricinuiseră nenorocirea de la Viveticre. 

— Vai! uitaţi-vă şi dumneavoastră, domnule, nu e ni'c aici! 
Tot ce pot să fac este să ies afară şi să stau de veghe. Dacă 
au să vină albaştrii, eu am să vă vestesc. Dacă aş rămâne 
aici şi m-ar găsi cu dumneavoastră, mi-ar da foc la casă. 

Şi Barbette ieşi, neavând destulă înţelepciune pentru a şti 
cum să împace interesele a doi duşmani, ce aveau drepturi 
egale asupra ascunzătorii, în virtutea rolului dublu pe care 
îl juca bărbatul ei. 

— Mai am două cartuşe, zise contele cu disperare; dar ei 
m-au şi depăşit. Eh, aş păţi-o rău dacă, trecând pe-aici, le-ar 
veni pofta să se uite sub pat. 

Îşi aşeză încetişor puşca de stâlpul lângă care Marie sta în 
picioare, învăluită în pătura cea verde, şi se aplecă să 
cerceteze dacă va putea să se strecoare sub pat. Era 
neîndoielnic că urma să dea cu ochii de picioarele celei 
ascunse care, în acea clipă de disperare, înhăţă puşca, sări 
sprintenă în lături şi îl ameninţă pe conte; el însă, 
recunoscând-o, izbucni într-un hohot de râs; căci, pentru a 
se ascunde, Marie lepădase larga-i pălărie de şuan, iar 
părul i se revărsa în bucle groase de sub un fel de plasă 
dantelată. 

— Nu râde, conte! Eşti prizonierul meu. Dacă faci o 
mişcare, vei vedea de ce e în stare o femeie jignită. 

În clipa când contele şi Marie se priveau cu simţăminte 
destul de diferite, câteva glasuri învălmăşite se auziră 
ţipând printre stânci: 

— Salvaţi-l pe le Gars! Izâdiţi-vă! Salvaţi-l pe le Gars! 
Izâdiţi-vă... 

Glasul Barbettei domina zarva de-afară, iar cei doi 
duşmani din colibă îl ascultau cu gânduri absolut deosebite, 


ţăranca strigând mai puţin pentru fiul ei, cât mai mult 
pentru ei: 

— Nu-i vezi pe albaştri? ţipa ascuţit Barbette. Vino-ncoace, 
copil rău ce eşti, ori vin eu la tine! Ai de gând să te 
împuşte?.. Of, ascunde-te numaidecât. 

În vremea acestor mărunte evenimente, care se petrecură 
cât ai clipi, un albastru trecu în goană prin baltă. 

— Beau-Pied! îl strigă domnişoara de Verneuil. 

Beau-Pied alergă la chemarea ei şi-l luă la ochi pe conte, 
ceva mai convins decât o făcuse salvatoarea lui. 

— Aristocratule, zise mucalitul soldat, nu te clinti, sau te 
dărâm ca pe Bastilia, în doi timpi. 

— Domnule Beau-Pied, spuse domnişoara de Verneuil cu o 
voce dulce, vă încredinţez acest prizonier. Faceţi cum veţi 
crede, dar trebuie să mi-l daţi îndărăt, sănătos şi teafăr, la 
Fougeres. 

— S-a-nţeles, doamnă! 

— Drumul spre Fougeres este, oare, liber acum? 

— Garantat! Numai de n-or fi înviat din morţi şuanii. 

Domnişoara de Verneuil se înarmă voioasă cu uşoara 
puşcă de vânătoare şi zâmbi ironic spunându-i prizonierului 
său: „Adio, domnule conte, la revedere!” şi se avântă pe 
cărare, după ce-şi puse iar pe cap larga pălărie. 

— Învăţ cu oarecare întârziere, zise cu amărăciune contele 
de Bauvan, că niciodată nu trebuie să glumeşti cu onoarea 
celor ce nu au aşa ceva. 

— Aristocratule, strigă crunt Beau-Pied, dacă nu vrei să te 
trimit în fostul tău paradis, nu mai rosti o vorbă de rău 
despre această frumoasă doamnă! 

Domniţoara de Verneuil se întoarse la Fougeres pe 
potecile ce se aţtern între stâncile Saint-Sulpice ţi Nid-aux- 
Crocs. Când ajunse pe această ultimă culme şi când intră pe 
drumul întortocheat săpat printre asperităţile de granit, 
putu să admire frumoasa vale a Nanqonului, aşa de 
tulburată mai înainte, acum cu desăvârşire liniştită. Privită 
de acolo, valea părea un drum înverzit. Domnişoara de 


Verneuil intră în oraş prin poarta Saint-Leonard, la care 
ducea acel drum. Locuitorii, încă îngrijoraţi de lupta care, 
după împuşcăturile ce se auzeau în depărtare, părea că va 
dura toată ziua, aşteptau acolo întoarcerea gărzii naţionale, 
spre a afla ce pierderi suferiseră. Când o zăriră pe tânăra 
fată, în costumul ei bizar, cu părul răvăşit, cu puşca în 
mână, ştergând cu şalul şi rochia ei zidurile, murdară de 
noroi şi udă de rouă, curiozitatea celor din Fougeres fu cu 
atât mai stârnită, cu cât puterea, frumuseţea şi ciudăţenia 
pariziencei puseseră demult stăpânire pe toate 
conversațiile lor. 

XX. 

Francine, în prada unor temeri îngrozitoare, o aşteptase 
pe stăpână-sa toată noaptea şi, când o revăzu, vru să 
deschidă gura, dar un gest amical îi impuse tăcere. 

— N-am murit, fetiţa mea, zise Marie. Ah! când am plecat 
din Paris îmi doream emoţii... şi le-am avut! adăugă ea, 
după o pauză. 

Francine vru să se ducă să aranjeze masa, spunând 
stăpâne-si că trebuie să-i fie foame. 

— Oh! zise domnişoara de Verneuil, o baie, o baie!.. Să mă 
spăl, înainte de orice. 

Francine fu cu totul uimită auzind-o pe stăpâna ei cerând 
hainele cele mai elegante pe care le aduseseră de la Paris. 
După ce mâncă, Marie se îmbrăcă în modul cel mai iscusit şi 
cel mai minuţios cu care ştie să împlinească o asemenea 
operă capitală o femeie atunci când urmează să se 
înfăţişeze ochilor fiinţei dragi, în strălucirea unui bal. 

Francine nu izbutea să-şi explice nicicum şireata veselie a 
stăpânei sale. Nu era bucuria dragostei, o femeie nu se 
înşală în această privinţă; era o perfidie stăpânită, de un 
destul de rău augur. Marie aranjă ea însăşi perdelele la 
fereastra de unde se putea privi o vastă panoramă, trase 
apoi canapeaua lângă sobă, aşezând-o într-o lumină 
prielnică figurii sale şi-i spuse Francinei să facă rost de flori 
spre a da camerei o înfăţişare sărbătorească. lar când 


Francine aduse florile, Marie le orândui în modul cel mai 
pitoresc. După ce mai aruncă o ultimă privire de satisfacţie 
asupra apartamentului, îi spuse Francinei să se ducă să-l 
ceară pe prizonierul ei de la comandant. Se culcă 
voluptuoasă pe canapea, atât pentru a se odihni, cât şi 
pentru a lua o atitudine de graţie şi de gingăşie prin care 
unele femei devin de o putere irezistibilă. O melancolie 
suavă, poza provocatoare a picioarelor, al căror vârf de-abia 
se ivea de sub pliurile rochiei, toropeala trupului, înclinarea 
capului, totul, până şi felul cum ţinea îndoite degetele 
resfirate ale mâinii, atârnând peste pernă asemenea 
clopoţeilor unei tufe de iasomie, totul se armoniza cu 
privirile ei, spre a provoca toate seducţiile. Aprinse câteva 
mirodenii, ca să împrăştie în aer acele miresme ce farmecă 
atât de puternic simţurile bărbatului şi pregătesc adesea 
izbânzile pe care femeile vor să le obţină fără a le cere. 
Câteva clipe mai târziu, paşii grei ai bătrânului comandant 
răsunară în antreul apartamentului. 

— Ei bine, comandante, unde-mi este prizonierul? 

— Tocmai am dat ordin unui pluton de doisprezece oameni 
să-l împuşte pentru vina de a fi fost prins cu arma în mână. 

— Aţi luat, deci, o hotărâre în legătură cu prizonierul meu? 
întrebă ea. Ascultaţi-mă, cetăţene comandant: moartea unui 
om nu pare a vă fi, în afara luptei, un lucru prea plăcut, 
dacă judec după fizionomia dumneavoastră. Ei bine, daţi-mi 
şuanul înapoi şi acordaţi o amânare a morţii lui, pentru care 
îmi iau toată răspunderea. Trebuie să vă declar că acest 
aristocrat mi-a devenit foarte necesar şi că el trebuie să 
contribuie la realizarea planurilor noastre. La urma urmei, 
a împuşca un astfel de amator de şuanerie ar însemna 
săvârşirea unui act tot atât de absurd ca acela de a împuşca 
un balon ce nu necesită decât o împunsătură de ac spre a 
se dezumfla. Pentru Dumnezeu! lăsaţi-i aristocrației 
cruzimile. Republicile trebuie să fie mărinimoase. Oare 
dumneavoastră nu i-aţi fi iertat pe cei executaţi la 
Quiberon, şi pe atâţia alţii?.. Hai, trimiteţi-i pe cei 


doisprezece să facă un rond şi veniţi să luaţi masa la mine, 
împreună cu prizonierul meu. Nu e încă ora unu şi, vedeţi şi 
dumneavoastră, adăugă ea zâmbind, dacă întârziaţi, toaleta 
mea nu va mai avea nici un succes. 

— Dar, domnişoară... zise comandantul nedumerit. 

— Ei bine, ce-i? Vă aştept. Hai, contele n-are cum să vă 
scape. Mai devreme ori mai târziu, fluturaşul ăsta are să 
ardă în focul plutonului dumneavoastră. 

Comandantul ridică uşor din umeri, ca un om nevoit să se 
supună, fie ce-o fi, dorințelor unei femei frumoase, şi peste 
o jumătate de oră se întoarse urmat de contele de Bauvan. 

Domnişoara de Verneuil se prefăcu surprinsă de vizita 
celor doi oaspeţi şi păru încurcată că fusese văzută de conte 
culcată aşa de neglijent; dar, după ce citi în ochii 
gentilomului că întâiul efect se produsese, se ridică şi îl 
trată cu o graţie şi cu o politeţe desăvârşite. Nimic studiat, 
nimic forţat în atitudine, în zâmbet, în gesturi sau în glas nu 
dezvăluia vreo intenţie anume, ori vreun gând ascuns. Totul 
era într-o deplină armonie şi nimic aparte nu lăsa să se 
creadă că afecta doar manierele unei lumi în care nu trăise 
niciodată. După ce regalistul şi republicanul se aşezară, ea 
îl privi pe conte cu un aer aspru. Gentilomul cunoştea 
destul de bine femeile pentru a şti că jignirea pe care o 
adusese celei din faţa lui era pedepsită cu condamnarea la 
moarte. În ciuda temerilor, fără a fi nici vesel, nici trist, el 
avu aerul unui om care nu se gândea la deznodăminte atât 
de crunte. În curând, i se păru chiar ridicul să se teamă de 
moarte în faţa unei femei drăguţe. În sfârşit, înfăţişarea 
severă a domnişoarei Marie îi sugeră nişte idei. 

„Eh! cine ştie, se gândea el, dacă o coroană sigură de 
conte nu i-ar plăcea mai mult decât o coroană de marchiz 
pierdută?.. Montauran e uscat ca un cui, pe când eu...” 

Şi se privi cu un aer satisfăcut. 

„Or, lucrul cel mai rău care mi s-ar putea întâmpla ar fi să- 
mi salvez capul”. 


Reflecţiile sale diplomatice se dovediră cu totul inutile. 
Dorinţa de care contele se hotărâse să se prefacă cuprins 
faţă de domnişoara de Verneuil deveni un violent capriciu 
pe care primejdioasa domnişoară se complăcu să-l 
sporească. 

— Domnule conte, spuse ea, sunteţi prizonierul meu şi am 
dreptul să dispun de dumneavoastră cum vreau. 
Executarea dumneavoastră nu va avea loc decât cu 
consimţământul meu;... or, eu sunt mult prea curioasă ca să 
îngădui să fiţi împuşcat acum. 

— Şi dacă m-aş încăpăţâna să păstrez tăcerea? răspunse 
el glumeţ. 

— Cu o femeie cinstită, poate, dar cu o... fată ca mine! 
haide, haide, domnule conte, e imposibil. 

Cuvintele acestea, pline de o ironic amară, fură şuierate, 
cum zice Sully, vorbind despre ducesa de Beaufort, printr- 
un botişor aşa de ascuţit, încât gentilomul, descumpănit, se 
mulţumi s-o privească pe cruda lui antagonistă. 

— lată, reluă Marie cu un aer batjocoritor, ca sa nu vă 
dezmint, am să fiu şi eu ca acele creaturi, ca acele fete 
bune. Mai întâi, uite, vă înapoiez puşca. 

Şi-i întinse arma, cu un gest uşor batjocoritor. 

— Pe cuvântul meu de gentilom, dumneavoastră, 
domnişoară, procedaţi... 

— Ah! spuse ea, întrerupându-l, ştiu cât preţuiesc 
cuvintele de onoare ale gentilomilor! În urma unui astfel de 
cu vânt m-am dus la Viveticre. Ţeful vostru îmi jurase că eu 
şi oamenii mei vom fi acolo în siguranţă... 

— Ce ticăloşie! exclamă Hulot, încruntându-şi sprâncenele. 

— Vina este a domnului conte, reluă ea, arătându-i-l lui 
Hulot pe gentilom. Sunt sigură că le Gars era hotărât să-şi 
respecte cuvântul dat; însă domnul acesta a spus despre 
mine nu ştiu ce calomnie care confirma tot ceea ce 
născocise lapa lui Charette... 

— Domnişoară, zise contele tulburat de-a binelea, cu capul 
sub secure vă jur că n-am spus decât adevărul... 


— Spunând ce? 

— Că aţi fost... 

— Zi-i pe nume: amanta...? 

— Marchizului de Lenoncourt, astăzi duce, unul dintre 
prietenii mei, răspunse contele. 

— Acum, aş putea să vă las pe seama călăului, zise Marie, 
fără să pară tulburată de acuzaţia exactă a contelui, care 
rămase uluit de nepăsarea, aparentă ori prefăcută, pe care 
fata o arătă faţă de o asemenea învinuire. Dar, continuă 
Marie râzând, să alungăm pentru totdeauna sinistra 
imagine a acelor bucăţi de plumb, întrucât dumneavoastră 
nu m-aţi jignit cu nimic mai mult decât acel prieten al 
dumneavoastră căruia vreţi ca eu să-i fi fost... ah! mi-e şi 
scârbă!.. Ascultaţi, domnule conte: n-aţi venit oare, 
dumneavoastră, odată la tatăl meu. - ducele de Verneuil? Ei 
bine? 

Gândind, de bună-seamă, că Hulot nu trebuia să audă o 
confidenţă atât de importantă ca aceea pe care voia s-o 
facă, domnişoara de Verneuil îl chemă cu un gest pe conte 
lângă ea şi-i spuse câteva cuvinte la ureche. Domnul de 
Bauvan scoase o scurtă exclamaţie de uimire şi o privi 
năucit pe Marie, care completă amintirea pe care o 
evocase, sprijinindu-se de şemineu, în atitudinea de 
inocenţă şi de naivitate a unui copil. Contele îndoi un 
genunchi. 

— Domnişoară, exclamă el, vă implor să mă iertaţi, sunt un 
om cu totul nedemn. 

— N-am nimic de iertat, spuse ea. N-aveţi mai multă 
dreptate acum, când vă faceţi reproşuri, decât atunci când 
rosteaţi, la Viveticre, insolenta calomnie. Asemenea taine 
însă depăşesc inteligenţa dumneavoastră. Să ştiţi, totuşi, 
domnule conte, adăugă ea grav, că fiica ducelui de Verneuil 
are un suflet mult prea nobil pentru a nu se preocupa cu 
adevărat de soarta dumneavoastră. 

— Chiar şi după o insultă? întrebă contele, cu un fel de 
regret. 


— Oare anumite persoane nu-s situate mult prea sus, încât 
o insultă să nu le mai atingă? Domnule conte, eu fac parte 
dintre asemenea persoane. 

Rostind aceste cuvinte, tânăra domnişoară luă o atitudine 
atât de nobilă şi de mândră, încât îl copleşi pe prizonier şi 
făcu toată acea intrigă încă şi mai puţin clară pentru Hulot. 
Comandantul îşi duse mâna la mustață, ca pentru a şi-o 
ridica în sus, şi privi cu un aer înciudat pe domnişoara de 
Verneuil, care-i făcu un semn de liniştire, de parcă ar fi vrut 
să-l avertizeze că nu-şi uitase socotelile. 

— Acum, reluă ea după o pauză, să stăm de vorbă. 

— Francine, aprinde lămpile, drăguţo. 

Ea conduse cu dibăcie conversaţia către vremurile care 
deveniseră, în numai câţiva ani, vechiul regim, îl făcu pe 
conte, prin plasticitatea observaţiilor şi a tablourilor 
evocate, să retrăiască acea epocă şi-i oferi gentilomului 
atâtea prilejuri să-şi etaleze iscusinţa, prin fineţea 
curtenitoare cu care ştiu să-i menajeze replicile, încât 
contele sfârşi prin a-şi spune că nu fusese în viaţa lui mai 
strălucitor ca acum; şi, înviorat de un asemenea gând, el 
încercă s-o facă pe seducătoarea domnişoară să-i 
împărtăşească buna părere ce-o avea despre sine-însuşi. 
Isteaţa fată se amuză să exercite asupra contelui toate 
vicleşugurile cochetăriei sale, ştiu să se comporte cu atât 
mai dibaci, cu cât totul era un joc pentru ea. Astfel, aci lăsa 
să se creadă că între ea şi conte se realizează nişte 
progrese rapide, aci, parcă uimită de tăria sentimentului pe 
care-l trăia, manifesta o răceală ce-l fermeca pe gentilom şi 
care contribuia pe nesimţite la sporirea neprevăzutei lui 
pasiuni. Marie semăna întru totul cu un pescar care, din 
când în când, scoate undiţa spre a vedea dacă peştele 
muşcă momeala. Bietul conte se lăsă prins de maniera 
nevinovată în care salvatoarea lui acceptase două-trei 
complimente destul de bine plasate. Emigraţia, Republica, 
Bretania şi şuanii erau atunci la mii de leghe de gândurile 
lui. Hulot sta ţeapăn, nemişcat şi bănuielnic ca zeul 


Terminus. Cultura lui incompletă îl făcea cu totul nepriceput 
la asemenea gen de conversaţie şi, de altminteri, nu se 
îndoia că cei doi interlocutori erau foarte spirituali; toate 
străduinţele minţii lui nu ţinteau însă decât la a încerca să-i 
priceapă, spre a şti de nu cumva complotau, prin vorbe în 
doi peri, împotriva Republicii. 

— Montauran, domnişoară, spunea contele, e dintr-un 
neam de seamă, e binecrescut, e băiat drăguţ; nu pricepe, 
însă, absolut nimic din legile galanteriei. E prea tânăr şi n-a 
cunoscut Versailles-ul. Educaţia lui a rămas neterminată şi, 
decât să-şi facă gânduri negre, preferă să aplice o lovitură 
de cuţit. E în stare să iubească pătimaş, dar nu va poseda 
niciodată acea floare gingaşă a manierelor, care-i făcea să 
strălucească pe un Lauzun, pe un Adhemar, pe un Coigny şi 
pe atâţia alţii!.. El nu cunoaşte deloc arta dulce de a spune 
femeilor drăguţele nimicuri care, la urma urmei, le plac mai 
mult decât elanurile înflăcărate de care se plictisesc 
repede. Da, oricâte succese ar avea în dragoste, nu are nici 
nonşalanţă, nici graţie. 

— Mi-am dat şi eu seama, răspunse Marie. 

„Ah, îşi zise contele, a vorbit cu o inflexiune în glas şi cu o 
privire ce dovedesc că nu voi avea prea mult de aşteptat 
până să ajung la bunul suprem cu ea; şi, pe legea mea! 
pentru a-i aparţine, am să cred tot ceea ce va voiea să 
cred”. 

Îi oferi mâna, masa era servită. Domnişoara de Verneuil 
făcu onorurile mesei, cu o politeţe şi cu un tact ce nu 
puteau fi căpătate decât prin educaţie şi prin viaţa trăită la 
curtea regală. 

— Plecaţi, îi şopti ea lui Hulot, la sfârşitul mesei; se va sfii 
faţă de dumneavoastră, pe când, dacă rămân singură cu el, 
voi afla în curând tot ceea ce vreau să ştiu; e în starea în 
care un bărbat îmi mărturiseşte totul şi nu mai vede decât 
prin ochii mei. 

— Şi pe urmă? întrebă comandantul, cu aerul că îl 
pretinde pe prizonier. 


— O! liber, răspunse ea, va fi liber ca aerul. 

— A fost totuşi prins cu arma în mână... 

— Nu, spuse ea, făcând una dintre acele glume sofisticate 
pe care femeile se amuză să le opună unei judecăţi limpezi, 
îl dezarmasem eu. Conte, îi spuse ea gentilomului, 
întorcându-se în cameră, am izbutit să obţin eliberarea 
dumneavoastră; dar îţi dau, ca să-mi dai! adăugă ea, 
zâmbind şi lăsându-şi capu-ntr-o parte, ca pentru a-l 
întreba ceva. 

— Cereţi-mi orice, chiar şi numele şi onoarea mea! 
exclamă el, ca beat; aştern totul la picioarele 
dumneavoastră. 

Şi se repezi să-i sărute mâna, străduindu-se s-o facă pe 
Marie să-i ia dorinţele drept recunoştinţă; domnişoara de 
Verneuil nu era însă o copilă care să se lase amăgită de 
asemenea vorbe. Zâmbind, deci, mai departe, în aşa fel 
încât să-i dea oarecare speranţe proaspătului îndrăgostit: 

— Nu mă veţi face, oare, să-mi reproşez cândva 
încrederea de-acum? spuse ea, dându-se înapoi cu câţiva 
paşi. 

— Imaginaţia unei tinere fete zboară mult mai repede 
decât a unei femei, răspunse el râzând. 

— O tânără fată are de pierdut mai multe decât o femeie. 

— E-adevărat, trebuie să fii precaut atunci când ai de 
păstrat o comoară. 

— Să părăsim limbajul acesta, replică ea, şi să vorbim 
serios. Daţi un bal la Saint-James. Am auzit că aţi şi instalat 
acolo depozitele, arsenalul şi reşedinţa guvernului 
dumneavoastră... Pe când balul? 

— Mâine seară. 

— Nu vă veţi mira, domnule, dacă o femeie calomniată 
vrea, cu îndărătnicia de care numai femeile sunt în stare, să 
obţină o strălucitoare cerere de iertare pentru injuriile pe 
care le-a suferit, în prezenţa celor ce au fost martorii acelei 
umiliri. Voi veni deci la balul dumneavoastră. Vă cer să-mi 
acordaţi protecţie, din clipa când voi apărea acolo, până 


când voi pleca... Nu vă cer cuvântul de onoare, spuse ea, 
văzându-l că-şi pune mâna pe inimă. Urăsc jurămintele, 
prea au un aer circumspect. Spuneţi-mi doar că făgăduiţi să 
mă apăraţi de orice agresiune criminală ori umilitoare. 
Promiteţi-mi că vă veţi ispăşi greşeala, declarând acolo că 
sunt fiica ducelui de Verneuil, fără însă a pomeni nimic 
despre nenorocirile ca le-am avut de îndurat din pricina 
lipsei unei protecţii paterne: vom fi chit! Eh! două ore de 
protecţie acordate unei femei la un bal constituie oare o 
pedeapsă prea grea?.. Hai, nu veţi plăti un singur obol mai 
mult... 

Şi, cu un surâs, împrăştie toată amărăciunea din vorbele 
ei. 

— Şi ce veţi pretinde pentru puşca mea? zise contele, 
râzând. 

— O, mai mult decât pentru dumneavoastră. 

— Ce? 

— Secretul. Credeţi-mă, domnule Bauvan, o femeie nu 
poate fi înţeleasă decât tot de o femeie. Sunt sigură că, 
dacă aţi spune un singur cuvânt, s-ar putea să dispar încă 
înainte de a ajunge acolo. Ieri, câteva gloanţe m-au prevenit 
asupra primejdiilor pe care le am de întâmpinat pe 
drumuri. Oh! doamna aceea e tot atât de dibace la 
vânătoare, pe cât e de iscusită la îmbrăcăminte. Nici o 
cameristă nu m-a dezbrăcat vreodată atât de repede ca 
ea... Ah! te rog, spuse Marie, fă în aşa fel încât să n-am a 
mă teme de nimic asemănător la bal. 

— Vă veţi afla acolo sub protecţia mea, răspunse contele 
mândru. Dar, veţi veni, oare, la Saint-James pentru 
Montauran? întrebă el, cu un aer trist. 

— Vreţi să ştiţi mai multe decât ştiu eu însămi, spuse 
Marie râzând. Acum, plecaţi, adăugă ea după o pauză. Vă 
voi conduce până în afara oraşului, altminteri aţi fi atacat 
aici ca de nişte canibali. 

— Aşadar, vă preocupă puţin viaţa mea? exclamă contele. 
Ah! domnişoară, îngăduiţi-mi să sper că nu veţi rămâne 


nepăsătoare faţă de prietenia pe care vi-o port; căci, 
trebuie să mă mulţumesc numai cu acest sentiment, nu-i 
aşa? adăugă el, curtenitor. 

— Ghiciţi! răspunse ea, cu acea expresie nostimă pe care o 
ia o femeie ca să facă o mărturisire ce nu-i compromite nici 
demnitatea, nici secretul. 

Apoi îşi puse o haină de blană şi-l însoţi pe conte până la 
Nid-aux-Crocs. Ajungând la capătul potecii, îi spuse: 

— Domnule, păstraţi cea mai desăvârşită discreţie, chiar şi 
faţă de marchiz. 

Şi îi puse un deget pe buze. 

Contele, încurajat de aerul de bunătate al domnişoarei de 
Verneuil, îi luă mâna; ea îl lăsă s-o ia, acordându-i parcă o 
mare favoare, iar el i-o sărută cu delicateţe. 

— Oh! domnişoară, puteţi conta pe mine toată viaţa, până 
la moarte! exclamă el, văzându-se în afară de orice 
primejdie. Cu toate că vă datorez o recunoştinţă aproape 
egală cu cea pe care o datorez mamei mele, îmi va fi foarte 
greu să păstrez faţă de dumneavoastră numai un sentiment 
de respect... 

Plecă grăbit pe potecă; în clipa când îl văzu ajuns pe 
stâncile Saint-Sulpice, Marie clătină din cap în semn de 
mulţumire şi-şi spuse încetişor: 

— Băieţelul ăsta grăsan mi-a dăruit mai mult decât viaţa, 
pentru viaţa pe care i-am dăruit-o eu; am să fac din el 
creatura mea, şi cu foarte puţină cheltuială! A fi o creatură 
sau a fi un creator, iată, deci, toată diferenţa ce există între 
un om şi altul! 

Nu mai zăbovi, aruncă o privire deznădâăjduită spre cer şi 
se întoarse încet către poarta Saint-Leonard, unde o 
aşteptau Hulot şi Corentin. 

— Încă două zile! exclamă ea, şi... 

Se opri, văzând că nu erau singuri. 

— Şi el va cădea sub puştile voastre! şopti la urechea lui 
Hulot. 


Comandantul se dete un pas înapoi şi privi cu un aer 
ironic, greu de redat, spre această fată, a cărei înfăţişare şi 
al cărei obraz nu arătau nici un fel de remuşcare. Femeile 
posedă o calitate admirabilă, anume aceea de a nu-şi 
reproşa nici măcar acţiunile cele mai blamabile, lăsându-se 
călăuzite de sentiment; există ceva firesc până şi în 
prefăcătoria lor, şi numai ele săvârşesc o crimă fără 
josnicie; mai totdeauna, ele nu pricep cum de s-a întâmplat. 

— Mă voi duce la Saint-James, la balul dat de şuani şi... 

— Dar, o întrerupse Corentin, sunt cinci leghe până acolo, 
nu vrei să te întovărăşesc? 

— Te preocupi prea mult, îi spuse ea, de un lucru la care 
eu nu mă gândesc niciodată: (...) de dumneata. 

Dispreţul pe care Marie i-l arăta lui Corentin îi plăcu 
grozav lui Hulot, care făcu grimasa-i obişnuită, privind-o 
cum dispare spre Saint-Leonard. Corentin o urmări şi el cu 
ochii, lăsând să-i strălucească pe chip convingerea adâncă a 
fatalei superiorităţi pe care socotea că o poate exercita 
asupra fermecătoarei fete, guvernându-i pasiunile, pe care 
îşi întemeia credinţa că o va avea într-o zi. Domnişoara de 
Verneuil, ajungând acasă, se grăbi să chibzuiască asupra 
toaletei sale de bal. Francine, deprinsă să se supună fără a 
înţelege vreodată rosturile stăpânei sale, răscoli 
geamantanele şi propuse o toaletă grecească. Totul se 
supunea pe atunci sistemului grec. 'Toaleta preferată de 
Marie putea fi ţinută într-o cutie de carton uşor de 
transportat. 

— Francine, drăguţo, va trebui să străbat drumuri grele, 
prin câmpuri; gândeşte-te dacă vrei să rămâi aici sau să 
mergi cu mine. 

— Să rămân? exclamă Francine; şi cine-o să vă-mbrace? 

— Unde-ai pus mânuşa pe care ţi-am dat-o azi-dimineaţă? 

— Uite-o. 

— Coase la mânugşa asta un tiv verde; şi, mai ales, ia nişte 
bani. 


Amintindu-şi că Francine nu avea decât bani de cei noi, 
exclamă: 

— Numai atâta ar trebui ca să fim asasinate! Trimite-l pe 
Jeremie să-l scoale pe Corentin... Ba nu, mizerabilul s-ar lua 
după noi! Trimite-l mai degrabă la comandant, să-i ceară 
pentru mine câţiva scuzi de şase franci. 

Cu acea isteţime de femeie, care nu uită nici cele mai mici 
amănunte, Marie se gândea la toate. În vreme ce Francine 
isprăvea pregătirile pentru ciudata plecare, ea se străduia 
să imite ţipătul de cucuvaie şi izbuti să scoată semnalul lui 
Marche-f-Ierre atât de bine, încât să pară destul de 
natural. 

La miezul nopţii, ieşi prin poarta Saint-Leonard, ajunse la 
potecuţa dinspre Nid-aux-Crocs şi, cu pas hotărât, se 
aventură, urmată de Francine, în valea Gibarry, mânată 
fiind de acea voinţă puternică ce dă mersului şi trupului un 
anume caracter de putere. Pentru femei, ieşirea de la un 
bal în aşa fel încât să evite o răceală constituie un lucru 
dificil; dar, când poartă în suflet o pasiune mare, trupul lor 
devine ca de bronz. În faţa unei călătorii ca aceasta de- 
acum, sufletul unui bărbat îndrăzneţ ar fi şovăit multă 
vreme; domnişoara de Verneuil se simţi aproape fericită, 
pentru ea primejdiile reprezentau tot atâtea atracţii. 

— Plecaţi la drum fără să cereţi ocrotirea lui Dumnezeu? 
întrebă Francine, întorcându-şi privirile spre turla bisericii 
Saint-Leonard. 

Pioasa bretonă se opri, îşi împreună mâinile şi rosti un Ave 
către sfânta Anne din Auray, rugând-o să le ajute în 
călătorie, pe când stăpâna ei sta îngândurată şi privea pe 
rând şi atitudinea nevinovată a cameristei sale ce se ruga 
cu evlavie, şi umbrele pe care palidele raze ale lunii, 
strecurate printre turnurile bisericii, le aşterneau pe 
stâncile de granit, dându-le suavitatea unei lucrări 
filigranate. 

XXI. 


Cele două călătoare ajunseră repede la sălaşul lui Galope- 
Chopine. Zgomotul paşilor lor, oricât de uşor fu, trezi unul 
dintre acei dulăi enormi, în vrednicia cărora bretonii lasă 
paza simplului drug de lemn cu care îşi închid uşile. Clinele 
se repezi la cele două străine, iar lătrăturile lui deveniră 
atât de amenințătoare, încât fetele fură nevoite să strige 
după ajutor, dându-se îndărăt, pas cu pas; nimic nu se 
mişca însă nicăieri. Domnişoara de Verneuil scoase atunci 
ţipătul de cucuvaie, îndată ţâţânile ruginite ale uşii de la 
colibă scârţâiră ascuţit, şi Galope-Chopine, sculat în mare 
grabă, îşi arătă chipul mohorât. 

— Trebuie să ajung numaidecât la Saint-James, îi spuse 
Marie supraveghetorului oraşului Fougeres, arătându-i 
mânuşa marchizului de Montauran. Domnul conte de 
Bauvan mi-a spus că tu mă vei călăuzi şi mă vei ocroti până 
acolo. Aşa încât, prietene Galope-Chopine, fă-ne rost de doi 
măgari de călărie şi pregăteşte-te să ne însoţeşti Fiecare 
clipă-i prețioasă, căci, dacă nu vom ajunge până mâine 
seară la Saint-James, nu vom mai vedea nici pe le Gars, nici 
balul. 

Galope-Chopine, cu totul năucit, luă mânuşa, o suci, o 
răsuci, şi aprinse o lumânare de răşină, groasă cât degetul 
cel mic de la mână şi de culoarea unei păpuşi de turtă 
dulce. Asemenea marfă, importată în Bretania din nordul 
Europei, ilustrează, ca tot ceea ce se poate vedea prin 
aceste locuri aparte, o ignoranță până şi a celor mai 
elementare principii comerciale. După ce studie panglica 
verde, privi lung la domnişoara de Verneuil, îşi frecă 
urechea, bău o ulcică de cidru şi-apoi oferi un pahar şi 
frumoasei doamne; Galope-Chopine o lăsă lângă masă, pe 
laviţa lustruită, de castan, şi plecă să caute doi măgari. 
Lumina violetă pe care o răspândea exotica lumânare nu 
era suficient de puternică pentru a înlătura jocurile ciudate 
ale razelor de lună, ce aşterneau pete albe peste tonurile 
negre ale podelei şi ale mobilelor din coliba afumată. 
Băieţelul îşi ridicase faţa bucălaie şi nedumerită, iar peste 


frumoasele-i bucle de păr două vaci îşi iţeau prin găurile din 
peretele staulului boturile trandafirii şi ochii mari şi 
strălucitori. Dulăul, a cărui figură nu era chiar cea mai 
puţin inteligentă din familie, părea că examinează pe cele 
două străine cu tot atâta curiozitate câtă arăta şi copilul. Un 
pictor ar fi admirat îndelung efectele de noapte ale acestui 
tablou; dar, nu prea dornică să intre în conversaţie cu 
Barbette, care se ridică în capul oaselor ca un spectru şi 
căscă ochii mari recunoscând-o, Marie ieşi afară, ca să 
scape de aerul rău mirositor al magherniţei şi de întrebările 
pe care Becanicre ar fi putut să i le pună. Urcă sprintenă 
scara cioplită în stânca ce adăpostea coliba lui Galope- 
Chopine şi admiră de-acolo vasta desfăşurare a peisajului 
care-şi schimba perspectiva cu fiecare pas făcut, înainte ori 
înapoi, în sus spre culmi „ori în jos spre văi. Lumina lunii 
învăluia ca-ntr-o brumă de văpaie întreagă valea 
Couesnonului. De bună-seamă că o femeie ce purta în inimă 
o dragoste dispreţuită nu putea decât să savureze 
melancolia pe care acea lumină suavă o trezea în suflet, 
prin fantasticele umbre pe care le imprima stâncilor şi 
copacilor, şi prin strălucirile cu care arginta apele. 

În acea clipa, tăcerea fu tulburată de zbierătul măgarilor; 
Marie cobori în graba la cabana şuanului şi plecară 
numaidecât. Galope-Chopine, înarmat cu o puşcă de 
vânătoare cu două ţevi şi îmbrăcat cu un cojoc lung de 
capră, semăna perfect cu Robinson Crusoe. Chipul lui, plin 
de buburuze şi: de riduri, abia se vedea de sub larga 
pălărie pe care ţăranii o mai păstrează încă şi acum, ca pe o 
tradiţie din timpurile de odinioară, mândri de a fi cucerit, 
prin servitutea lor străveche, dreptul să poarte această 
podoabă a capetelor senioriale. Nocturna caravană, 
protejată de ghidul care prin costumul, prin atitudinea şi 
prin înfăţişarea sa avea ceva patriarhal, era aidoma 
celebrului tablou al Fugii în Egipt datorat asprei pensule a 
lui Rembrandt. Galope-Chopine evită cu grijă drumul cel 


mare şi le călăuzi pe cele două străine prin imensul dedal 
de drumuri lăturalnice ale Bretaniei. 

Domnişoara de Verneuil înţelese atunci taina războiului 
purtat de şuani. Străbătând acele drumuri, putu să 
aprecieze mai bine starea câmpiilor bretone care, privite 
dintr-un unghi îndepărtat, i se păruseră fermecătoare, dar 
în care trebuia să te afunzi pentru a izbuti să înţelegi atât 
primejdiile, cât şi dificultăţile lor de nedescâlcit. Din 
vremuri imemoriale, în jurul fiecărei proprietăţi ţăranii au 
ridicat un mal de pământ, înalt de şase picioare, de formă 
prismatică, pe culmea căruia cresc castani, stejari şi fagi. O 
asemenea îngrăditură, plantată astfel, se numeşte haie, 
(haie normandă), iar lungile ramuri ale pomilor care o 
acoperă, trecând aproape totdeauna peste drum, descriu 
deasupra acestuia o boltă imensă. Drumurile, îndiguite 
jalnic de atari dâmburi alcătuite dintr-un sol argilos, se 
asemuie cu şanţurile de apărare clin jurul fortăreţelor, iar 
acolo unde granitul care, în aceste ţinuturi, răzbate mai 
totdeauna la suprafaţa pământului, nu alcătuieşte un fel de 
pavaj bolovănos, ele devin aşa de impracticabile, încât nici 
cea mai uşoară şaretă nu le poate străbate decât cu 
ajutorul a două perechi de boi şi a doi cai, mărunți, dar, în 
general, viguroşi. Aceste drumuri sunt de obicei atât de 
mlăştinoase, încât oamenii, vrând-nevrând, au trebuit să 
stabilească, pentru a putea să treacă de pe o proprietate pe 
alta, de-a lungul acestor haie, o potecă denumită rote, care 
începe şi se sfârşeşte la capotele terenului fiecărei 
gospodării. Pentru a trece de pe o proprietate pe alta, 
trebuie, deci, să urci pe culmea acelei haie, folosind o scară 
cu câteva trepte, care, din pricina umezelii, este de obicei 
lunecoasă. 

Călătorii mai aveau încă şi alte multe obstacole de 
înfruntat de-a lungul acelor poteci întortocheate. Fiecare 
bucată de pământ, datorită unor atari fortificaţii, îşi are 
intrarea ei, largă de vreo zece picioare şi închisă prin ceea 
ce se numeşte în vest un echalier. Este un trunchi sau un 


ram puternic de copac, cu unul dintre capete sfredelit şi 
care se îmbucă într-o altă piesă de lemn informă, ce-i 
slujeşte de pivot. Capătul echalier-ului se prelungeşte puţin 
dincolo de pivot, în aşa fel încât să se poată agăța de elo 
piatră suficient de grea pentru a opune o contragreutate şi 
a permite astfel chiar şi unui copil să manevreze bizara 
poartă câmpenească. Cealaltă extremitate a ei se propteşte 
într-o scobitură practicată în partea interioară a dâmbului 
de pământ ce slujeşte de gard. Uneori, pentru a economisi 
piatra de contragreutate, ţăranii lasă capătul cel gros al 
trunchiului de copac sau de ram să depăşească pivotul de 
sprijin, aşa încât tipurile de porţi variază după iscusinţa 
fiecărui proprietar. Adesea, echalier-ul constă dintr-un 
singur ram de copac cu amândouă capetele proptite în 
pământul care alcătuieşte respectiva haie. Alteori e o 
poartă pătrată, întocmită dintr-o mulţime de ramuri mai 
mărunte de copac, aşezate din distanţă în distanţă, ca 
stinghiile unei scări puse culcat. O asemenea poartă 
funcţionează tot ca un echalier, cu capătul mobil sprijinit pe 
o mică roată de lemn plină. Aceste haie şi echalier-e dau 
pământurilor de-aici aspectul unei imense table de şah, pe 
care fiecare proprietate reprezintă un careu izolat perfect 
de celelalte, închis ca o fortăreață şi ca şi ea înconjurat de 
metereze. O asemenea poartă, uşor de apărat, constituie 
pentru asediatori cea mai primejdioasă dintre toate 
cuceririle. Într-adevăr, ţăranul breton crede că îngraşă 
pământul ce se odihneşte, încurajând creşterea pe haie a 
stufoaselor mărăcinişuri de grozamă, arbust căruia-i merge 
aşa de bine în acele ţinuturi, încât în puţin timp ajunge la 
înălţimea unui stat de om. Atare prejudecată, demnă de 
nişte oameni ce aşază bălegarul pe locul cel mai ridicat din 
curţile lor, întreţine, în proporţie de un câmp din patru, 
păduri de grozamă în care se pot întinde mii de capcane. În 
sfârşit, nu există poate nici o singură proprietate pe care să 
nu se găsească şi câţiva vechi meri de cidru, cu crengile 
aplecate până la pământ şi, în consecinţă, ucigătoare 


pentru producţiile solului pe care-l umbresc; or, dacă veţi 
lua seama cât de puţin întinse sunt acele proprietăţi, pe ale 
căror haie cresc nenumărați copaci cu rădăcini lacome, 
ocupând o pătrime din întregul teren, veţi avea o idee 
despre agricultura şi despre aspectul regiunii pe care o 
străbătea domnişoara de Verneuil. 

Nu se ştie dacă nu cumva nevoia de a evita gâlcevile, mai 
degrabă decât deprinderea, atât de prielnică lenei, de a 
închide vitele fără a le mai păzi, a dus la construirea acestor 
împrejmuiri formidabile, cu veşnicele lor obstacole ce fac 
ţinutul de nepătruns şi războiul de mase imposibil. Numai 
după ce se studiază pas cu pas o asemenea dispoziţie a 
terenului, se poate vedea limpede cât de categoric este aici 
insuccesul unui atac de trupe regulate împotriva 
partizanilor, de vreme ce în astfel de locuri cinci sule de 
oameni pot înfrunta trupele unui întreg regat. În aceasta 
consta tot secretul războiului purtat de şuani. Domnişoara 
de Verneuil înţelese atunci necesitatea în care se găsea 
Republica de a înăbuşi răzmeriţă mai degrabă prin mijloace 
poliţieneşti şi diplomatice, decât printr-o zadarnică 
desfăşurare de forţe militare. Ce se poate face, într-adevăr, 
împotriva unor oameni atât de abili încât să dispreţuiască 
stăpânirea oraşelor, asigurându-şi-o în schimb pe cea a 
acestor câmpii apărate de fortificațiile lor de netrecut? 
Cum, dar, să nu negociezi, de vreme ce toată forţa acestor 
ţărani fanatizaţi se concentra într-un şef dibaci şi 
cutezător? Marie admiră atunci geniul ministrului care, din 
umbra unui cabinet, ştiuse să ghicească în ce consta 
secretul păcii, şi i se păru că întrevede motivele oare-i 
călăuzesc pe acei bărbaţi atât de înzestrați încât pot vedea 
un întreg imperiu dintr-o singură privire, şi ale căror 
acţiuni, criminale în ochii mulţimii, nu reprezintă decât 
mişcările unei minţi uriaşe. Asemenea genii teribile posedă 
un fel de cumpănă între puterea fatalităţii şi cea a 
destinului, un fel de preştiinţă ale cărei semne îi înalţă 
dintr-o dată; mulţimea îi caută o vreme în mijlocul său, 


ridică apoi ochii şi-i zăreşte planând. Atare gânduri păreau 
să justifice şi chiar să înnobileze dorinţa de răzbunare pe 
care-o nutrea domnişoara de Verneuil; iar acest zbucium al 
sufletului şi al speranţelor ei îi transmitea o energie 
suficientă pentru a o face să poată îndura cumplita oboseală 
a acelei călătorii. La marginea fiecărei proprietăţi, Galope- 
Chopine era silit să le descalece de pe măgăruşi pe cele 
două călătoare şi-apoi să le ajute să străbată trecerile atât 
de anevoioase, iar atunci când drumurile dispăreau cu 
totul, ele erau nevoite să încalece din nou şi să se 
hazardeze pe acele cărări noroioase, ce se resimţeau de 
apropierea iernii. Copacii aceia mari, cărările pline de gropi 
şi împrejmuirile acelea întreţineau în umbra lor o jilăveală 
care adesea îi învăluia pe cei trei călători într-o mantie de 
gheata. După o trudă amarnică, izbutiră să ajungă, pe la 
răsăritul soarelui, în pădurile de la Marignay. Drumul 
deveni ceva mai uşor pe cărarea cea largă din pădure. 
Bolta crengilor şi desimea copacilor îi puseră pe călători la 
adăpost de neîndurarea cerului, iar nenumăratele piedici 
pe care le avuseseră de depăşit până aci încetară. 

Abia străbătuseră vreo leghe prin pădure, când auziră în 
depărtare un murmur confuz de glasuri şi sunetul unui 
clopoțel cu nişte clinchete ca de argint, ce nu aveau nimic 
din acea melancolie pe care-o imprimă mersul turmelor. 
Urmându-şi cărarea, Galope-Chopine asculta acea melodie 
cu o atenţie deosebită, şi în curând o pală de vânt îi aduse 
câteva cuvinte psalmodiate a căror armonie păru să-l 
emoţioneze puternic, căci le conduse pe truditele călăreţe 
pe o cărare ce le îndepărta fără doar şi poate de drumul 
către Saint-James, şi se făcu n-aude, n-a vede la toate 
mustrările domnişoarei de Verneuil, speriată din ce în ce 
mai mult din pricina întunecatei înfăţişări a locurilor. La 
dreapta şi la stânga, stânci uriaşe, aşezate unele peste 
altele, alcătuiau configurații bizare. Printre blocurile de 
granit, nenumărate rădăcini se strecurau ca nişte şerpi 
enormi pentru a merge să caute cine ştie unde sucurile 


nutritive ale câtorva fagi seculari. Cele două laturi ale 
drumului se asemuiau cu acele grote subterane, vestite prin 
stalactitele lor. Mari festoane de piatră, peste care sumbra 
verdeață a ilicelor şi a ferigilor se îmbina cu petele verzui 
sau albicioase ale muşchilor, decorau prăpăstiile şi intrarea 
câtorva peşteri adânci. Când cei trei călători parcurseră 
câţiva paşi pe o potecă îngustă, cel mai uluitor spectacol se 
înfăţişă deodată privirilor domnişoarei de Verneuil, care 
abia atunci înţelese îndărătnicia lui Galope-Chopine. 

Un bazin semicircular, clădit în întregime din bucăţi de 
stâncă, închipuia un amfiteatru pe ale cărui gradene 
informe înalţi brazi negri şi castani galbeni se ridicau unii 
peste alţii, ca într-un circ uriaş asupra căruia soarele iernii, 
părea mai degrabă să-şi reverse palidele culori decât să-şi 
risipească lumina, şi peste care toamna îşi aşternuse 
pretutindeni covorul ruginiu de frunze moarte. În mijlocul 
acelei săli, al cărei arhitect părea să fi fost însuşi potopul 
biblic, se ridicau trei uriaşe pietre druidice, vast altar 
deasupra căruia flutura un vechi prapur bisericesc. Peste-o 
sută de oameni, îngenuncheaţi şi cu capul gol, se rugau 
plini de smerenie în acea incintă, unde un preot, asistat de 
alţi doi ecleziaşti, slujeau sfânta liturghie. Sărăcăcioasele 
veşminte sacerdotale, vocea slabă a preotului răsunând ca 
un murmur în văzduh, bărbaţii aceia cucernici, uniţi într-o 
singură simţire şi prosternaţi înaintea unui altar lipsit de 
fală, crucea simplă, primitiva energie a templului, ora, locul, 
totul dădea scenei caracterul de puritate ce constituise 
cândva specificul epocilor dintâi ale creştinismului. 
Domnişoara de Verneuil rămase înmărmurită de admiraţie. 
Acea liturghie săvârşită în adâncul codrilor, acel cult pe 
care prigoanele îl întorceau la sursa lui, poezia vremurilor 
de odinioară aruncată de-a dreptul în inima unei naturi 
singulare şi sălbatice, acei şuani, care cu arme, care fără 
arme, cruzi şi evlavioşi, deopotrivă de bărbaţi şi de copii 
totodată, toate acestea nu semănau cu nimic din câte 
văzuse sau îşi imaginase ea până atunci. Îşi mai amintea 


cum admirase în copilărie fasturile atât de impresionante 
ale Bisericii romane; dar nu-l văzuse încă niciodată pe 
Dumnezeu însuşi, şi crucea lui pe un altar, şi altarul lui pe 
pământ; în locul frunzelor de piatră ce încunună bolțile 
gotice ale catedralelor, vedea acum copacii toamnei 
susţinând bolta cerurilor; în locul miilor de culori strecurate 
prin vitralii, vedea soarele abia lunecându-şi razele 
roşietice şi reflexele umbrei lui peste altar, peste preot şi 
peste asistenţi. Oamenii, acolo, nu mai erau decât un fapt şi 
nu un sistem, era vorba de o rugăciune şi nu de o religie. 
Dar patimile omeneşti, a căror înăbuşire momentană lăsau 
tabloului întreaga-i armonie, se iviră numaidecât în cadrul 
acestei misterioase scene şi o însufleţiră vertiginos. 

La sosirea domnişoarei de Verneuil, Evanghelia se încheia. 
Nu fără spaimă, Marie recunoscu în cel ce slujise liturghia 
pe abatele Gudin, şi se grăbi să se ferească de privirile lui, 
în dosul unei mari bucăţi de stâncă din care îşi făcu 
ascunzătoare şi unde o trase şi pe Francine după ea; 
zadarnic încercă însă să-l smulgă şi pe Galope-Chopine din 
Jocul ce şi-l alesese pentru a participa la foloasele 
ceremoniei aceleia. Se gândi că va putea să scape din 
primejdia care o ameninţa, văzând că natura terenului îi 
permitea să se retragă laolaltă cu toţi cei ce luau parte la 
slujbă. Printr-o largă crăpătură de stâncă, îl zări pe abatele 
Gudin urcându-se pe o piatră de granit pe care-o folosi, 
drept amvon şi începându-şi de acolo predica în aceşti 
termeni: In nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti. 

La aceste cuvinte, întreaga asistenţă îşi făcu pioasă semnul 
crucii. 

— Scumpii mei fraţi, reluă abatele cu un glas puternic, ne 
vom ruga întâi pentru cei răposaţi: Jean Cochegrue, Nicolas 
Laferte, Joseph Brouest, Frangqois Parguoi, Sulpice Coupiau, 
toţi din această parohie, şi morţi de rănile primite în lupta 
de la Pelerina şi la atacul împotriva oraşului Fougeres... De 
profundis etc. 


Psalmul fu recitat, conform datinii, de către asistenţă şi 
preoţi laolaltă, rostindu-se alternativ verset după verset, cu 
o înflăcărare de bun augur pentru succesul predicii. Când 
psalmul morţilor se sfârşi, abatele Gudin continuă cu o voce 
a cărei violenţă sporea mereu, căci bătrânul iezuit ştia că 
vehemenţa cu care vorbeşti reprezintă cel mai puternic 
dintre argumente pentru a-i convinge pe sălbaticii lui 
auditori. 

— Aceşti apărători ai lui Dumnezeu, creştinilor, v-au dat 
pilda datoriei, spuse el. Nu vă ruşinaţi, oare, de ceea ce se 
va putea spune în paradis despre voi? Fără bine-fericiţii 
aceştia care, de bună-seamă, au fost primiţi acolo cu braţele 
deschise de către toţi sfinţii, Stăpânul nostru ar putea să 
creadă că parohia voastră e locuită de mahumetani!.. Oare 
ştiţi, voi, garsii mei, ce se spune despre voi în Bretania şi în 
preajma regelui?.. Nu ştiţi deloc, aşa-i? Am să vă spun eu: 
„Cum! albaştrii au pângărit altarele, au ucis pe rectori, au 
asasinat pe rege şi pe regină, vor să-i ia pe toţi enoriaşii din 
Bretania şi să-i facă albaştri ca ei, să-i trimită să lupte în 
afara parohiilor lor, în ţări tare îndepărtate, unde îi paşte 
primejdia să moară nespovediţi şi astfel să fie azvârliţi pe 
veci în infern; şi garsii din Marignay, cărora le-a fost arsă 
biserica, au stat cu braţele nemişcate? Vai! Vai! Această 
Republică de blestemaţi a vândut la mezat bunurile lui 
Dumnezeu şi pe cele ale seniorilor, şi-a împărţit între 
albaştrii ei banii luaţi; şi-apoi, ca să se îmbuibe cu bani aşa 
cum se îmbuibă cu sânge, se-apucă să decreteze că ia trei 
livre pe scuzi de şase franci, aşa cum vrea să înhaţe trei 
oameni din şase; şi garsii din Marignay n-au pus mâna pe 
arme ca să-i alunge pe albaştri din Bretania? Of! of!.. Ei nu 
vor dobândi intrarea în Paradis şi niciodată nu vor putea să- 
şi capete mântuirea!” Iată ce se spune despre voi. De 
mântuirea voastră-i vorba, aşadar, creştinilor. Sufletul 
vostru îl veţi izbăvi, luptând pentru religie şi pentru rege. 
Însăşi sfânta Anne din Auray mi s-a arătat alaltăieri, la ora 


două şi jumătate. Ea mi-a grăit, întocmai aşa cum vă spun: 
„Eşti preot în Marignay? 

— Da, doamnă, şi-s gata să vă slujesc. 

— Ei bine, eu sunt sfânta Anne din Auray, mătuşa 
Domnului. Eu sunt totodată şi la Auray şi aici, şi-am venit 
pentru ca tu să le spui garsilor din Marignay că n-au a 
nădăjdui să fie mântuiţi, dacă nu pun mâna pe arme. Tot 
aşa, tu să nu le dai iertarea de păcate, de-a nu-l vor sluji pe 
Dumnezeu. Să le binecuvântezi puştile, iar garsii care vor fi 
fără de păcat îi vor ţinti fără greş pe albaştri, pentru că 
puştile lor vor fi blagoslovite!.. Pe urmă a pierit, lăsând sub 
stejarul de la Patte-d'Oie o mireasmă de tămâie. Am 
însemnat locul. O frumoasă Fecioară de lemn a fost aşezată 
acolo de către domnul rector din Saint-James. Acolo, 
povesteşte Marche-rf-Ierre, mama lui Pierre Leroi, venind 
spre seară să se roage, a fost vindecată de dureri, ca drept 
răsplată pentru faptele bune ale fiului ei. Iat-o acum în 
mijlocul vostru şi o puteţi vedea cu ochii voştri cum umblă 
singură-singurică. Acesta-i un miracol săvârşit, întocmai ca 
şi învierea preafericitului Marie Lambreguin, anume spre a 
vă dovedi că Dumnezeu nu va părăsi niciodată cauza 
bretonilor, câtă vreme ei vor lupta pentru slujitorii săi şi 
pentru rege. Aşadar, scumpii mei fraţi, dacă vreţi să 
dobândiţi mântuirea şi să vă arătaţi apărători ai regelui, 
stăpânul nostru, trebuie să îndepliniţi tot ce are să vă 
poruncească acela pe care regele ni l-a trimis şi pe care noi 
îl numim le Gars. Atunci, n-aveţi să mai fiţi ca nişte 
mahumetani şi vă veţi afla, laolaltă cu toţi garsii din toată 
Bretania, sub flamura lui Dumnezeu. Veţi putea să luaţi 
îndărăt din buzunarele albaştrilor tot argintul pe care l-au 
furat; căci dacă, în vreme ce vă aflaţi la război, pământurile 
voastre rămân nesemănate, Domnul şi regele vă dau 
îngăduinţa să luaţi prada de la vrăjmaşii voştri. Vreţi, oare, 
voi, creştinilor, să se spună că garsii din Marignay sunt mai 
prejos decât garsii din Morbihan, decât garsii din Saint- 
Georges, decât cei din Vitre, din Antrain, care sunt toţi în 


slujba lui Dumnezeu şi a regelui? Îi veţi lăsa voi să ia totul? 
Veţi rămâne, oare, ca nişte eretici, cu braţele încrucişate, 
când atâţia bretoni îşi dobândesc mântuirea şi-şi salvează 
regele? „Lepădaţi-vă de toate pentru mine!” spune 
Evanghelia. Oare noi, preoţii, n-am renunţat la toate 
dijmele ce ni se cuveneau? Jertfiţi totul pentru a duce acest 
sfânt război! Veţi fi asemenea macabeilor! Şi totul vi se va 
ierta. În mijlocul vostru vor sta rectorii şi preoţii voştri, şi 
veţi birui! Luaţi aminte, dar, creştinilor! spuse el încheind: 
numai astăzi avem dezlegare să vă binecuvântăm puştile. 
Cei ce nu se vor grăbi să se folosească de această favoare, 
nu vor mai avea prilejul s-o afle pe sfânta din Auray atâta de 
milosârdioasă, şi nu se va mai îndura de ei aşa cum s-a 
îndurat în războiul de rândul trecut. 

Predica aceasta, susţinută de tunetul unui glas emfatic şi 
de gesturi atât de des repetate încât oratorul asudă cu 
totul, nu produse aparent un prea mare efect. Ţăranii, 
nemişcaţi şi drepţi, cu ochii aţintiţi la orator, păreau nişte 
statui; domnişoara de Verneuil observă însă repede că o 
astfel de atitudine generală se datora vrajei pe care abatele 
o revărsase asupra acelei mulţimi. El cucerise, asemenea 
marilor actori, întreaga asistenţă, ca pe un singur om, 
vorbind atât intereselor, cât şi pasiunilor ei. Nu dezlega el 
astfel, de mai înainte, toate excesele, şi nu rupea singurele 
legături ce-i siliseră pe oamenii aceştia grosolani să 
respecte preceptele religioase şi sociale? El vânduse 
sacerdoţiul pe interesele politice; dar, în acele vremuri de 
revoluţie, fiecare făcea, pentru partidul său, o armă din 
orice avea la îndemână, iar crucea paşnică a lui lisus 
devenea o unealtă de război, la fel ca şi harnicul fier de 
plug. Nezărind nici o fiinţă la care să găsească înţelegere, 
domnişoara de Verneuil se întoarse s-o privească pe 
Francine, şi nu mică-i fu uimirea văzând-o că împărtăşeşte 
entuziasmul general, de vreme ce-şi rostea pioasă 
rugăciunile, slujindu-se de şiragul de mătănii al lui Galope- 


Chopine care, de bună-seamă, i-l împrumutase în timpul 
predicii. 

— Francine, îi spuse ea în şoaptă, ţi-e frică să nu fii o 
mahumetistă? 

— Oh! domnişoară, răspunse bretona, priviţi-o colo, pe 
mama lui Pierre cum umblă... 

Atitudinea Francinei dovedea o convingere atât de adâncă, 
încât Marie înţelese atunci întregul secret al acelei predici, 
influenţa clerului asupra ţăranilor şi uluitoarele efecte ale 
scenei ce începea. Ţăranii cei mai apropiaţi de altar 
înaintară unul câte unul şi îngenuncheară, oferind puştile 
lor predicatorului, care le depuse pe altar. Galope-Chopine 
se repezi şi el să-şi prezinte vechea-i carabină. Cei trei 
preoţi cântară imnul Veni Creator, în vreme ce oficiantul 
învăluia acele instrumente ale morţii într-un nor de fum 
albăstrui, închipuind o mulţime de dâre ce păreau că se 
întreţes. După ce adierea vântului risipi norii de tămâie, 
puştile fură distribuite în ordine. Fiecare om, stând în 
genunchi, îşi primi arma din mâna preoţilor, care recitau o 
rugăciune latină în vreme ce le-o înapoiau. lar când toţi 
oamenii înarmaţi se întoarseră la locurile lor, entuziasmul 
deplin al asistenţei, mută până atunci, izbucni într-un chip 
formidabil şi emoţionant. 

— Domine, salvum fac regem! 

Aceasta fu rugăciunea pe care predicatorul o intonă cu 
glas răsunător şi care fu cântată de două ori, puternic. 
Strigătele acestea aveau ceva cumplit de sălbatic şi de 
războinic. Cele două note ale cuvântului regem, lesne 
traduse de către ţărani, fură atacate cu atâta energie, încât 
domnişoara de Verneuil nu se putu împiedica să nu-şi 
îndrepte gândurile înfiorate spre familia burbonilor exilați. 
Aceste amintiri treziră alte amintiri din viaţa ei trecută. 
Memoria-i reînvia serbările de la acea curte risipită acum, 
şi în mijlocul căreia strălucise şi ea. Figura marchizului se 
ivi numaidecât în această reverie. Cu acea nestatornicie 
firească a gândurilor unei femei, Marie uită tabloul ce i se 


înfăţişa dinaintea ochilor şi se întoarse la planurile ci de 
răzbunare, pentru care şi-ar fi dat viaţa, dar care ar fi putut 
să eşueze în faţa unei priviri. Vrând ca în acea împrejurare, 
cea mai decisivă a existenţei ei, să apară frumoasă, se gândi 
că nu avea nimic cu ce să-şi împodobească părul la bal, şi fu 
ispitită de ideea de a se încununa cu o creangă de ilică, ale 
cărei frunze creţe şi bobiţe roşii îi treziră atenţia. 

— Ho! ho! puşca mea va putea să dea greş de-acu-nainte 
dacă trag în niscaiva păsări, da-n albaştri... niciodată! zise 
Galope-Chopine, clătinând din cap în semn de mulţumire. 

Marie cercetă mai cu atenţie chipul călăuzei sale şi găsi în 
el tipul tuturor celor pe care-i vedea acolo. Bătrânul şuan 
nu părea să aibă mai multă minte decât un copil. O bucurie 
naivă îi încreţea obrajii şi fruntea, când îşi privea puşca; dar 
o încredere religioasă revărsa în expresia bucuriei lui o 
nuanţă de fanatism care, pentru o clipă, lăsa să 
strălucească pe sălbatica-i figură viciile civilizaţiei. Nu peste 
mult, ajunseră la un sat, adică la o aşezare de vreo patru- 
cinci sălaşuri asemănătoare celui al lui Galope-Chopine, 
unde şuanii proaspăt recrutaţi sosiră, pe când domnişoara 
de Verneuil isprăvea de mâncat o gustare frugală alcătuită 
din unt, pâine şi lapte. Ceata era condusă de rectorul ce 
ţinea în mână o cruce grosolană, transformată în drapel, şi 
pe care îl urma un gars grozav de mândru că poartă 
flamura parohiei. Vrând-nevrând, domnişoara de Verneuil 
se văzu alăturată acelui detaşament, care mergea ca şi ea 
la Saint-James şi care, fireşte, o feri de orice primejdie, din 
clipa când Galope-Chopine săvârşi fericita indiscreţie de a 
spune şefului trupei că frumoasa garsă căreia îi slujea de 
călăuză era drăguţa lui le Gars. 

XXII. 

Pe la asfinţitul soarelui, cele trei personaje sosiră la Saint- 
James, un orăşel ce-şi datorează numele englezilor, care l- 
au construit în secolul al XIV-lea, pe vremea stăpânirii lor în 
Bretania. Înainte de a intra în oraş, domnişoara de Verneuil 
fu martora unei ciudate scene de război, căreia nu-i dădu 


prea multă atenţie: se temea să nu fie recunoscută de 
vreunul dintre duşmanii ei, şi această teamă o făcu să 
zorească pasul. Vreo cinci-şase mii de ţărani aşezaseră o 
tabără pe un câmp. Costumele lor, destul de asemănătoare 
cu cele ale rechiziţionaţilor de la Pelerina, excludeau orice 
idee de război. Gălăgioasa mulţime de oameni se asemuia 
cu aceea dintr-un mare iarmaroc. Ba chiar era necesară o 
oarecare atenţie, spre a descoperi că bretonii erau 
înarmaţi, căci cojoacele lor de capră, croite atât de felurit, 
le ascundeau aproape cu totul puştile, iar singura armă 
vizibilă era coasa, cu care câţiva înlocuiau puştile ce urma 
să li se distribuie. Unii beau şi mâncau, alţii se trânteau sau 
se ciorovăiau cu mare zarvă, cei mai mulţi însă dormeau 
culcaţi pe pământ. Nu exista nici urmă de ordine şi de 
disciplină. Un ofiţer, îmbrăcat în uniformă roşie, trezi 
atenţia domnişoarei de Verneuil, care-l bănui că trebuie să 
facă parte din armata Angliei. Mai încolo, alţi doi ofiţeri 
păreau a voi să-i înveţe pe câţiva şuani, ceva mai deştepţi 
decât ceilalţi, cum să manevreze două tunuri ce păreau a 
constitui întreaga artilerie a viitoarei armate regaliste. 
Sosirea garsilor de la Marignay, recunoscuţi îndată după 
steagul lor, fu întâmpinată cu urale. Profitând de zarva pe 
care noua trupă şi rectorii ei o stârniră în tabără, 
domnişoara de Verneuil putu să treacă mai departe fără nici 
un neajuns şi să intre în oraş. Nimeri la un han cu aspect 
modest, nu prea îndepărtat de casa în care se ţinea balul. 
Oraşul era năpădit de atâta lume încât, cu toate stăruinţele 
cele mai de neînchipuit, nu obţinu decât o cămăruţă 
nenorocită. După ce se instală acolo, Galope-Chopine îi 
aduse Francinei cutia cu hainele stăpânei şi rămase în 
picioare, într-o atitudine de aşteptare şi de nehotărâre 
indescriptibilă. În orice altă împrejurare, domnişoara de 
Verneuil s-ar fi amuzat văzând cum arată un ţăran breton 
scos din parohia lui, acum însă ea curmă fermecătoarea 
scenă, scoțând din pungă patru scuzi de şase franci pe care 
îi întinse bretonului. 


— Ia-i! îi spuse lui Galope-Chopine; şi, dacă vrei să mă 
îndatorezi, întoarce-te numaidecât la Fougcres, fără să te 
abaţi prin tabără şi fără să guşti o picătură de cidru. 

Şuanul, uluit de o asemenea dărnicie, privi pe rând când la 
cei patru scuzi căpătaţi, când la domnişoara de Verneuil; ea 
însă îi făcu semn cu mâna şi el dispăru. 

— Cum de-aţi putut să-l lăsaţi să plece aşa, domnişoară? 
întrebă Francine. N-aţi văzut ce împresurat e oraşul? Cum 
vom mai putea să plecăm de-aici şi cine are să ne 
ocrotească?.. 

— Nu-l ai pe ocrotitorul tău? spuse domnişoara de 
Verneuil, şuierând în glumă încetişor, aşa cum şuiera 
Marche-r-Ierre, ţi încercând să-i imite felul de a fi. 

Francine se înroşi şi zâmbi mohorâtă de veselia stăpânei 
sale. 

— Dar al dumneavoastră unde-i? 

Domnişoara de Verneuil trase brusc pumnalul şi îl arătă 
bretonei înfricoşate, care se prăbuşi pe un scaun 
împreunându-şi mâinile. 

— De ce-aţi venit, oare, aici, domnişoară Marie? exclamă 
ea, cu o voce rugătoare care nu cerea răspuns. 

Domnişoara de Verneuil, ocupată cu împletitul ramurilor 
de ilice pe care le culesese, spuse: 

— Nu ştiu dacă ilicele astea vor fi destul de frumoase în 
păr. Numai la o faţă sclipitoare ca a mea se poate potrivi o 
pieptănătură aşa de mohorâtă; tu ce zici, Francine? 

Multe alte asemenea întrebări dovediră totala seninătate a 
gândurilor ciudatei fete, în vreme ce se îmbrăca. Cine-ar fi 
ascultat-o, cu greu ar fi crezut în gravitatea acelor 
momente, în care ea îşi risca viaţa. O rochie de muselină de 
India, destul de scurtă şi semănând cu o pânză udă, îi 
scotea în evidenţă contururile delicate ale trupului; îşi puse 
apoi o mantie roşie ale cărei pliuri numeroase, tot mai largi 
pe măsură ce se apropiau de linia laterală, închipuiau 
graţiosul cintru al tunicilor greceşti. Acest veşmânt 
voluptuos de preoteasă păgână făcu mai puţin indecent 


costumul pe care moda epocii îngăduia să-l poarte femeile. 
Ca să atenueze indecenţa modei, Marie îşi acoperi cu un 
voal umerii albi, pe care tunica îi lăsa mult prea goi. Îşi 
adună apoi lungile cosiţe ale părului în aşa fel încât să 
alcătuiască din ele, la ceafă, acel con imperfect şi uşor turtit 
ce dă atâta graţie unor figuri de statui antice, printr-o 
prelungire artificială a capului, iar câteva bucle lăsate 
libere deasupra frunţii fură desfăşurate pe laturile feţei în 
lungi văluri sclipitoare. Îmbrăcată şi pieptănată astfel, ea 
înfăţişa o asemănare desăvârşită cu cele mai ilustre 
capodopere ale daliei greceşti. După ce, cu un zâmbet, se 
felicită pentru această pieptănătură, care până şi prin cele 
mai mărunte artificii îi punea în lumină frumuseţile chipului, 
ea îşi aşeză pe cap cununa de ilice pe care-o întocmise şi ale 
cărei numeroase bobiţe roşii îi presărau şi-n păr minunata 
culoare a tunicii. Şi pe când întorcea câteva frunze aşa 
încât să producă un fel de contraste nostime între faţa şi 
spatele lor, domnişoara de Verneuil se privi într-o oglindă ca 
să-şi dea seama ce efect stârnea ansamblul toaletei sale. 

— Astă-seară sunt oribilă! spuse ea, de parcă ar fi fost 
înconjurată numai de admiratori. Am o înfăţişare de statuie 
a Libertăţii... 

Îşi aşeză cu grijă pumnalul la cingătoare, lăsând să i se 
vadă rubinele ce-i împodobeau minerul şi ale căror reflexe 
roşietice trebuiau să atragă privirile spre frumuseţile pe 
care rivala ei le pângărise atât de josnic. Francine nu se 
putu hotărî s-o părăsească pe stăpână-sa. Când o văzu gata 
de plecare, ştiu să găsească, pentru a o însoţi, toate 
pretextele legate de piedicile pe care le are de trecut o 
femeie atunci când se duce la o petrecere într-un orăşel, în 
Bretania-de-]Jos. Oare nu ea, Francine, trebuia s-o ajute pe 
domnişoara de Verneuil să-şi dezbrace mantoul şi să-şi 
schimbe încălţămintea pe care noroiul şi mizeria de pe 
stradă o obligaseră s-o pună, chiar dacă drumul fusese 
proaspăt presărat cu pietriş, şi de voalul străveziu sub care 
Marie îşi ascundea faţa de privirile şuanilor aduşi de 


curiozitate împrejurul casei unde avea loc balul? Era atât 
de multă lume, încât cele două femei trebuiră să treacă 
printre două şiruri de şuani. Francine nu mai încercă s-o 
reţină pe stăpână-sa; dar, după ce-i dădu ultimele ajutoare 
cerute de o îmbrăcăminte a cărei principală calitate consta 
într-un inedit total, ea rămase în curte, ca să n-o lase în 
seama capriciilor sorții fără a putea fi gata să zboare în 
ajutorul ei, căci buna bretonă nu prevedea altceva decât 
nenorociri. 

O scenă destul de stranie avea loc în apartamentul lui 
Montauran, în vreme ce Marie de Verneuil se îndrepta spre 
locul petrecerii. Tânărul marchiz tocmai isprăvise să se 
îmbrace şi îşi punea lata panglică roşie, semnul distinct al 
primului personaj al acelei adunări, când abatele Gudin 
intră cu un aer îngrijorat. 

— Domnule marchiz, veniţi repede, îi spuse el. Numai 
dumneavoastră puteţi potoli furtuna care s-a stârnit, nu ştiu 
la vorba cui, între şefi. Cică nu mai vor să rămână în slujba 
regelui. Eu socot că numai diavolul de Rifoel e pricina 
întregii zarve. Asemenea certuri sunt pricinuite totdeauna 
din prostie. Mi s-a spus că doamna du Gua i-a reproşatcăa 
venit la bal îmbrăcat prost. 

— Femeia asta trebuie să fie nebună, exclamă marchizul, 
dacă vrea... 

— Cavalerul du Vissard, reluă abatele, întrerupându-l pe 
şef, a răspuns că, de i-aţi fi dat banii promişi în numele 
regelui... 

— Destul, destul, domnule abate! Acum înţeleg totul. 
Scena aceasta a fost pusă la cale anume, nu-i aşa? lar 
dumneavoastră sunteţi solul... 

— Eu, domnule marchiz? reluă abatele, întrerupându-l 
iarăşi; eu vă voi sprijini cu toată tăria, şi sper că îmi veţi 
acorda cinstea de a crede că restabilirea bisericii noastre în 
Franţa şi cea a regelui pe tronul părinţilor săi însemnează, 
pentru umilele mele strădanii, nişte țeluri cu mult mai de 


preţ decât această episcopie de Rennes pe care 
dumneavoastră... 

Abatele nu îndrăzni să continue, căci, la cuvintele lui, 
marchizul începuse să surâdă cu amărăciune. Tânărul şef îşi 
reprimă pe loc tristeţea reflecţiunilor ce le făcea, fruntea-i 
căpătă o expresie severă, şi marchizul îl urmă pe abatele 
Gudin într-o sală care răsuna de vorbe aprige. 

— Nu recunosc autoritatea nimănui aici! striga Rifoel, 
aruncând priviri aprinse spre toţi cei ce-l înconjurau şi 
ducându-şi mâna la pumnalul săbiei. 

— Recunoaşte-o pe cea a bunului simţ! îi ceru rece 
marchizul. 

Tânărul cavaler du Vissard, mai bine cunoscut sub numele 
său patronimic de Rifoel, păstră tăcere în faţa şefului 
suprem al armatelor catolice. 

— Ce este, domnilor? întrebă tânărul şef, examinând feţele 
tuturora. 

— Este, domnule marchiz, răspunse un celebru 
contrabandist, stânjenit ca un om de rând care dintru-ntâi 
rămâne sub jugul prejudecăţilor în faţa unui mare senior, 
dar care nu mai cunoaşte măsura de îndată ce a depăşit 
bariera ce-i desparte, căci nu mai vede atunci în senior 
decât un semen de-al său; este, răspunse el, că picaţi 
tocmai la ţanc. Eu nu mă pricep să spun vorbe poleite, aşa 
c-am să grăiesc pe şleau. Am comandat cinci sute de 
oameni în tot timpul ultimului război. De când am luat iarăşi 
armele în mână, am izbutit să găsesc, pentru slujirea 
regelui, o mie de capete tot atât de tari ca şi al meu. lacătă- 
s şapte ani de când îmi primejduiesc viaţa pentru cauza cea 
dreaptă” nu vă reproşez asta, dar orice trudă merită şi-o 
răsplată. Aşa că, deocamdată, vreau să fiu numit domnul de 
Cottereau; vreau ca gradul de colonel să-mi fie recunoscut; 
de nu, am să mă supun primului-consul. Vedeţi 
dumneavoastră, domnule marchiz, şi eu şi oamenii mei 
avem un creditor al naibii de pisălog şi pe care trebuie să-l 
satisfacem oricum!.. lată-l, adăugă el, lovindu-şi pântecul. 


— Vioriştii au venit? o întrebă marchizul, cu un accent 
ironic, pe doamna du Gua. 

Dar contrabandistul atacase hotărât un subiect mult prea 
important, iar minţile tuturora, pe cât de chiţibuşare pe- 
atât de ambiţioase, erau de prea mult timp nesigure în 
legătură cu cele ce aveau de nădăjduit de la rege, pentru ca 
disprețul tânărului şef să poată pune capăt acelei scene. 
Tânărul şi aprigul cavaler du Vissard se aşeză dârz în calea 
lui Montauran şi îl luă de mână, obligându-l să rămână. 

— Luaţi seama, domnule marchiz, îi spuse el; îi trataţi cu 
prea multă uşurinţă pe oamenii ce au oarecare drept la 
recunoştinţa celui pe care îl reprezentaţi aici. Ştim că 
Majestatea-sa v-a acordat întreaga putere pentru a atesta 
serviciile noastre, care trebuie să-şi afle răsplata, în lumea 
aceasta ori în cealaltă, de vreme ce în fiecare zi eşafodul stă 
pregătit pentru noi. Eu ştiu, în ceea ce mă priveşte, că 
gradul de mareşal de câmp... 

— Vreţi să spuneţi: de colonel? 

— Nu, domnule marchiz, Charette m-a numit colonel. 
Gradul despre care vorbesc neputând să-mi fie contestat, 
nu pledez în acest moment pentru mine, ci pentru toţi vitejii 
mei fraţi de arme, ale căror servicii este necesar să fie 
recunoscute. Semnătura şi făgăduielile dumneavoastră le 
vor fi suficiente azi; şi, adăugă abia şoptit, vă asigur că se 
mulţumesc cu puţin. Dar, reluă el ridicând glasul, când 
soarele se va înălța peste castelul de la Versailles spre a 
lumina zilele fericite ale monarhiei, atunci credincioşii care 
l-au ajutat pe rege să cucerească Franţa, în Franţa, vor 
putea ei, oare, în mod firesc, să obţină favorurile cuvenite 
familiilor lor, pensii pentru văduvele lor, şi restituirea 
bunurilor care li s-au confiscat atât de tâlhăreşte? Eu mă 
îndoiesc. Aşa încât, domnule marchiz, dovezile pentru 
serviciile aduse nu vor fi inutile atunci. Eu nu mă îndoiesc 
deloc de rege, ci numai de cormoranii de miniştri şi de 
curtenii care îi vor turui la ureche consideraţiuni despre 
bunul public, despre onoarea Franţei, despre interesele 


coroanei, şi-o mie de alte trăsnăi. Şi-şi vor bate joc de un 
vandeean credincios sau de un brav şuan, pentru că acesta 
va fi bătrân şi pentru că spada pe care ela tras-o pentru 
cauza cea dreaptă i se va împiedica printre picioarele 
betejite de suferinţe... Găsiţi că judecăm greşit? 

— Vorbiţi admirabil de bine, domnule du Vissard, dar puţin 
cam prea devreme, răspunse marchizul. 

— Ascultaţi, deci, marchize, îi spuse în şoaptă contele de 
Bauvan, pe legea mea, Rifoel a rostit câteva lucruri foarte 
adevărate. Dumneavoastră sunteţi sigur că totdeauna veţi 
avea acces la urechea regelui; dar, noi ceştilalţi, noi n-avem 
să-l vedem pe rege decât din an în paşte; şi vă mărturisesc 
că, dacă nu-mi veţi da cuvântul dumneavoastră de gentilom 
că-mi veţi obţine la timpul şi locul potrivit slujba de mare 
maestru al apelor şi al pădurilor Franţei, al naibii să fiu 
dacă-mi voi primejdui gâtul. Cucerirea Normandie! pentru 
rege nu-i o treabă uşoară, aşa încât am toată dreptatea să 
nădăjduiesc că voi căpăta Ordinul. Dar, adăugă el înroşindu- 
se, mai avem timp să ne gândim la astea. Ferească-mă 
Dumnezeu să fac şi eu la fel ca aceşti coate-goale şi să vă 
sâcâi. Îi veţi vorbi regelui despre mine şi totul va fi spus. 

Fiecare şef găsi modalitatea de a-i aduce la cunoştinţă 
marchizului, în vreun fel mai mult ori mai puţin isteţ, preţul 
exagerat pe care-l aştepta pentru serviciile aduse. Unul 
cerea, modest, guvernământul Bretaniei; altul o baronie; 
cutare un grad, celălalt un comandament; şi toţi voiau 
pensii. 

— Ei bine, spuse marchizul către domnul du Gunic, 
dumneavoastră, baroane, nu doriţi nimic? 

— Pe legea mea, marchize, aceşti domni nu-mi lasă decât 
coroana Franţei; însă aş putea, sper, să mă mulţumesc şi cu 
ea... 

— Hei, domnilor, tună abatele Gudin, luaţi seama că, dacă 
sunteţi atât de repeziţi, aveţi să pierdeţi totul în ziua 
victoriei. Oare regele n-o să fie nevoit să facă unele concesii 
şi revoluţionarilor? 


— Cui? lacobinilor? strigă contrabandistul. Ah! să mă lase 
pe mine regele, şi-mi iau răspunderea că-i pun pe miile 
mele de oameni să-i spânzure şi să scăpăm lesne de ei... 

— Domnule de Cotterau, zise marchizul, văd că sosesc 
câteva persoane invitate aici. Trebuie să depunem toată 
râvna şi toată stăruința pentru a-i hotărî să coopereze la 
sfânta noastră acţiune, şi vă daţi seama că nu acesta-i 
momentul să ne ocupăm de cererile dumneavoastră, oricât 
de juste ar fi ele. 

Spunând acestea, marchizul se îndreptă spre uşă, ca 
pentru a ieşi în întâmpinarea unor nobili din ţinuturile 
învecinate pe care-i zărise; dârzul contrabandist îi bară însă 
trecerea, cu un aer supus şi respectuos. 

— Nu, nu, domnule marchiz; iertaţi-mă, dar iacobinii ne-au 
învăţat prea bine, în 1793, că pita nu o mănâncă acela care 
seamănă. Semnaţi-mi petecul ăsta de hârtie, şi mâine vă 
aduc o mie cinci sute de garsi; de nu, am să tratez cu 
primul-consul. 

După ce privi scrutător împrejurul lui, marchizul văzu că 
îndrăzneala vechiului partizan şi aerul lui hotărât nu 
displăcuseră nici unuia dintre cei ce erau de faţă la acea 
discuţie. Un singur om, aşezat într-un colţ, părea a nu lua 
nicicum parte la scenă şi era preocupat să-şi umple cu 
tutun pipa de lut alb. Aerul dispreţuitor pe care-l arăta faţă 
de cei ce luau cuvântul, atitudinea-i modestă şi privirea 
tristă pe care marchizul o întâlni în ochii lui îl făcură pe 
Montauran să-l cerceteze mai atent pe generosul slujitor în 
care recunoscu pe majorul Brigaut; şeful se îndreptă brusc 
către el. 

— Dar tu, îl întrebă marchizul, tu ce pretinzi? 

— Oh! domnule marchiz, dacă regele se va întoarce, eu voi 
fi mulţumit. 

— Dar pentru tine? 

— O! eu... Vreţi să râdeţi. 

Marchizul strânse mâna noduroasă a bretonului şi spuse 
doamnei du Gua, apropiindu-se de ea: 


— Doamnă, s-ar putea ca în acţiunea pe care o întreprind 
să pier înainte de-a avea timpul să transmit regelui un 
raport exact despre armatele catolice din Bretania. Dacă 
vei apuca Restauraţia, să nu uiţi nici de acest om brav, nici 
de baronul du Guenic. Ei doi au mai mult devotament decât 
toţi ceilalţi laolaltă. 

Şi îi arătă pe şefii care aşteptau cu oarecare nerăbdare ca 
tânărul marchiz să le împlinească cererile. 'Toţi ţineau în 
mână, desfăşurate, hârtiile în care, fără îndoială, serviciile 
lor fuseseră consemnate de către comandanții regalişti din 
războaiele precedente, şi toţi începură să murmure. În 
mijlocul lor, abatele Gudin, contele de Bauvan şi baronul du 
Guenic se sfătuiau cum să-l ajute pe marchiz să respingă 
nişte pretenţii atât de exagerate, poziţia tânărului şef 
părându-li-se foarte delicată. 

Deodată, marchizul îşi plimbă ochii albaştri, strălucind de 
ironie, peste întreaga adunare şi spuse cu voce limpede: 

— Domnilor, nu ştiu dacă puterile pe care regele a binevoit 
să mi le încredinţeze sunt atât de largi încât să pot să vă 
satisfac cererile. Poate că nu s-a prevăzut nici atâta zel, nici 
atâta devotament. Veţi judeca înşivă asupra datoriilor mele 
şi poate că voi putea să le împlinesc. 

Dispăru şi se întoarse numaidecât, ţinând în mână o 
scrisoare despăturită, purtând pecetea şi semnătura regală. 

— Iată scrisorile regale în virtutea cărora îmi datoraţi 
ascultare, spuse el. Ele mă autorizează să guvernez 
provinciile Bretania, Normandia, Maine şi Anjou, în numele 
regelui, şi să recunosc serviciile ofiţerilor ce se vor distinge 
în armatele sale. 

O mişcare de mulţumire izbucni printre cei de faţă, Şuanii 
se apropiară de marchiz, alcătuind în jurul lui un cerc 
respectuos. Toţi ochii erau aţintiţi la semnătura regelui. 
Tânărul şef, care sta în picioare în faţa şemineului, aruncă 
scrisoarea în foc, unde fu mistuită într-o clipită. 

— Nu vreau să mai comand, strigă marchizul, decât pe cei 
care vor să vadă în rege un rege şi nu o pradă de sfâşiat. 


Sunteţi liberi să mă părăsiţi, domnilor. 

Doamna du Gusa, abatele Gudin, majorul Brigaut, cavalerul 
du Vissard, baronul du Guenic, contele de Bauvan, 
entuziasmați, strigară: „Trăiască regele!” Dacă, la început, 
ceilalţi şefi şovăiră o clipă să repete strigătul lor, totuşi, 
numaidecât, antrenați de nobilul gest al marchizului, ei îl 
rugară să uite cele întâmplate, asigurându-l că şi fără 
scrisorile regale, el le va rămâne şef. 

— Hai să dansăm, exclamă contele de Bauvan, şi să fie-ntr- 
un ceas bun! La urma urmei, adăugă voios, e mai bine, 
prieteni, să te adresezi lui Dumnezeu, decât sfinţilor săi. 
Mai întâi să ne batem, şi pe urmă-om vedea. 

— A! asta-i drept! lertaţi-mă, domnule baron, zise Brigaut 
încetişor, adresându-se loialului du Guenic, eu încă n-am 
văzut până-acum să se ceară de cu zori preţul zilei care 
începe. 

Toţi se împrăştiară prin saloane, unde oaspeţii se şi 
adunaseră. Marchizul se străduia în zadar să-şi alunge 
aerul sumbru ce-i întuneca faţa, şefii zăriră lesne ce 
impresii defavorabile pricinuise acea scenă asupra unui om 
al cărui devotament mai era încă stăpânit de frumoasele 
iluzii ale tinereţii, şi se simţiră jenaţi. 

O veselie ameţitoare se declanşă în adunarea aceea 
alcătuită din persoanele cele mai exaltate ale partidului 
regalist, persoane care, din fundul unei provincii nesupuse, 
nefiind în stare vreodată să judece evenimentele Revoluţiei, 
luau cele mai ipotetice speranţe drept realităţi, 
îndrăzneţele operaţiuni începute de Montauran, numele, 
averea şi capacitatea lui trezeau curajul tuturora şi 
provocau acea beţie politică, cea mai primejdioasă dintre 
toate, întrucât ea nu se răceşte decât în torente de sânge, 
aproape întotdeauna vărsate zadarnic. Pentru toate 
persoanele prezente, Revoluţia nu însemna decât o 
tulburare trecătoare în regatul Franţei, unde, pentru ele, 
nimic nu părea schimbat. Aceste ţinuturi au aparţinut 
totdeauna casei de Bourbon. Regaliştii le stăpâneau atât de 


complet încât, cu patru ani în urmă, Hoche obținuse aici nu 
atât o pace, cât un armistițiu. Nobilii îi tratau cu foarte 
mare uşurinţă pe revoluționari: pentru ei, Bonaparte era un 
Marceau mai norocos decât precedentul său. Aşa încât, 
femeile se pregăteau foarte voioase să danseze. Numai 
puţini dintre şefii ce luptaseră împotriva albaştrilor 
cunoşteau gravitatea crizei actuale şi, ştiind că, dacă le-ar fi 
vorbit despre primul-consul şi despre puterea sa 
înapoiaţilor lor compatrioți, n-ar fi fost înţeleşi, tăifăsuiau 
între ei, privind femeile cu o nepăsare de care ele se 
răzbunau criticându-se una pe alta. Doamna du Gua, ce 
părea să facă onorurile balului, încerca să domolească 
nerăbdarea dansatoarelor, adresând fiecăreia pe rând 
obişnuitele măguliri. Tocmai începuseră să răsune ascuţit 
instrumentele ce se acordau, când doamna du Gua îl zări pe 
marchiz, cu figura păstrând încă o expresie de tristeţe; ea 
se îndreptă brusc spre tânărul şef. 

— Îndrăznesc să sper că nu scena mai mult decât ordinară 
pe care ai avut-o cu ţărănoii ăştia a putut să te întunece 
aşa? îi spuse ea. 

Nu căpătă nici un răspuns; marchizului, pierdut în reveria 
sa, i se părea că-i sună în urechi motivele pe care, cu un 
glas profetic, Marie i le înşirase, tot între aceşti şefi, la 
Viveticre, îndemnându-l să părăsească lupta regilor 
împotriva popoarelor. Tânărul acesta însă avea un suflet 
mult prea ales, prea mult orgoliu, şi poate prea multă 
convingere, ca să renunţe la o operă începută, iar în clipa 
de acum hotăra s-o continue curajos, în ciuda piedicilor. 
Ridică semeţ capul şi-abia atunci înţelese ce-i spunea 
doamna du Gua. 

— Eţti, pesemne, la Fougeres! spunea ea, cu o amărăciune 
ce exprima inutilitatea eforturilor pe care le depusese spre 
a-l înveseli pe marchiz. Ah! domnule, mi-aş da sângele ca să 
ţi-o dau în mână şi ca să te văd fericit cu ea. 

— Atunci, de ce ai tras în ea cu-atâta precizie? 


— Pentru că o voiam moartă sau în braţele tale. Dar 
domnule, am putut să-l iubesc pe marchizul de Montauran 
în ziua în care am crezut că văd în el un erou. Acum, nu mai 
am faţă de el decât o dureroasă prietenie, văzându-l 
îndepărtat de la glorie de inima vagabondă a unei fete de 
operă. 

— În ce priveşte dragostea, reluă marchizul ironic, mă 
judeci foarte greşit! Dacă aş fi iubit-o pe fata aceea, 
doamnă, aş dori-o, cel puţin... şi dacă nu pomeneai de ea, 
poate că nici nu mi-aş mai fi adus-o aminte. 

— Iat-o! spuse brusc doamna du Gua. 

Graba cu care marchizul întoarse privirile îi făcu 
îngrozitor de rău bietei femei; dar, puternica lumină a 
lumânărilor îngăduindu-i să zărească mai bine până şi cele 
mai uşoare schimbări ce se iviră în trăsăturile acestui 
bărbat aşa de aprig iubit, i se păru că descoperă oarecari 
speranţe de recâştigare a lui, atunci când el întoarse capul 
spre ea, zâmbind de o astfel de viclenie femeiască. 

— De ce râdeţi? întrebă contele de Bauvan. 

— De un balon de săpun ce se evaporă! răspunse doamna 
du Gua veselă. Marchizul, de-ar fi să-l credem, se miră 
astăzi de faptul că şi-a simţit inima bătând o clipă pentru 
fata aia care-şi spunea domnişoara de Verneuil. Ştiţi? 

— Fata aia?.. reluă contele, pe un ton de reproş. Doamnă, 
cel ce-a săvârşit un rău este dator să-l şi repare, şi vă dau 
cuvântul meu de onoare că domnişoara de Verneuil este 
într-adevăr fiica ducelui de Verneuil. 

— Domnule conte, spuse marchizul cu un glas profund 
schimbat, pe care dintre cele două cuvinte de onoare ale 
dumneavoastră să-l credem, pe cel de la Viveticre sau pe cel 
de la Saint-James? 

O voce răsunătoare o anunţă pe domnişoara de Verneuil. 
Contele se repezi spre uşă, îi oferi frumoasei necunoscute 
mâna, cu semnele celui mai adânc respect, şi o prezentă, 
prin mulţimea curioasă, marchizului şi doamnei du Gusa: 


— Crede-l numai pe cel de astăzi, răspunse el tânărului şef 
uluit. 

Doamna du Gua îngălbeni la vederea nedoritei fete, care 
rămase dreaptă o clipă, aruncând priviri semeţe peste 
întreaga adunare şi căutându-i pe oaspeţii de la Viveticre. 
Aşteptă salutul silit al rivalei sale şi, fără a-l privi pe 
marchiz, se lăsă condusă spre un loc de onoare, de către 
contele care o invită să se aşeze lângă doamna du Gusa, şi-i 
răspunse acesteia printr-un uşor salut prevenitor, dar, 
dintr-un instinct de femeie, fără pic de provocare, luând 
numaidecât un aer zâmbitor şi amical. Îmbrăcămintea 
neobişnuită şi frumuseţea domnişoarei de Verneuil stârni 
pentru o clipă murmurul adunării. Când marchizul şi 
doamna du Gusa îşi întoarseră privirile spre oaspeţii de la 
Viveticre, îi văzură într-o atitudine de respect ce nu părea 
deloc prefăcută, fiecare dintre ei căutând parcă o 
modalitate de a intra în grațiile tinerei parizience 
dispreţuite. Duşmanii se aflau, deci, faţă-n faţă. 

XXIII 

— Dar asta-i o vrăjitorie, domnişoară! Numai 
dumneavoastră, pe lume, puteţi să uluiţi astfel oamenii. 
Cum, aţi venit absolut singură? se minuna doamna du Gua. 

— Absolut singură, repetă domnişoara de Verneuil; aşa 
încât, doamnă, astă-seară nu mă veţi avea decât pe mine de 
omorât. 

— Fiţi indulgentă, spuse doamna du Gua. Nu pot să vă 
exprim câtă plăcere simt revăzându-vă. Eram, într-adevăr, 
împovărată de amintirea greşelilor pe care le-am săvârşit 
faţă de dumneavoastră şi căutam un prilej care să-mi 
îngăduie a le repara. 

— În ceea ce priveşte greşelile dumneavoastră, doamnă, le 
iert cu uşurinţă pe cele ce le-aţi săvârşit faţă de mine; port 
însă pe conştiinţă moartea albaştrilor pe care i-aţi asasinat. 
Aş avea poate să mă mai plâng şi de felul cum mi-aţi dat 
semne de viaţă... Ei bine, iert totul, drept mulţumire pentru 
serviciul pe care mi l-aţi făcut. 


Doamna du Gua îşi pierdu cumpătul simţindu-şi mâna 
apăsată de mâna frumoasei sale rivale, care-i zâmbea cu o 
graţie jignitoare. Marchizul rămăsese nemişcat, dar 
deodată strânse cu putere braţul contelui. 

— M-aţi înşelat într-un mod josnic, îi spuse el, şi mi-aţi 
compromis onoarea; nu sunt un Geronte45 de comedie, şi 
îmi veţi plăti, sau vă voi plăti eu, cu viaţa. 

— Marchize, răspunse contele cu mândrie, sunt gata să vă 
dau toate explicaţiile pe care le doriţi. 

Şi se îndreptară spre încăperea de alături. Până şi cei mai 
puţin iniţiaţi în dedesubturile acelei scene începură să-şi 
dea seama că se petrec lucruri grave, aşa încât, atunci când 
vioriştii dădură semnalul de dans, nimeni nu se mişcă. 

— Domnişoară, ce serviciu atât de important v-am făcut, 
aşadar, încât să merit?.. întrebă doamna du Gua, muşcându- 
şi buzele cu un fel de turbare. 

— Doamnă, oare nu dumneavoastră mi-aţi descris 
adevăratul caracter al marchizului de Montauran? Cu ce 
nepăsare acest om îngrozitor mă lăsa să pier!.. Vi-l cedez cu 
dragă inimă. 

— Atunci, ce căutaţi aici? spuse repezit doamna du Gua. 

— Stima şi consideraţia pe care dumneavoastră mi le-aţi 
răpit la Viveticre, doamnă. În ce priveşte restul, fiţi cât se 
poate de liniştită. Dacă marchizul s-ar întoarce la mine, 
dumneavoastră trebuie să ştiţi că o întoarcere nu înseamnă 
niciodată dragoste. 

Doamna du Gua luă atunci mâna domnişoarei de Verneuil 
cu acea gentileţe afectuoasă în gesturi pe care femeile o 
desfăşoară bucuroase între ele, mai ales când se află şi 
bărbaţi de faţă. 

— Ei bine, buna mea copilă, sunt încântată văzându-vă 
atât de plină de judecată. Dacă serviciul pe care vi l-am 
făcut a fost, la început, destul de crud, spuse ea strângând 
dulce mâna pe care-o ţinea, deşi îi venea s-o sfâşie când 
simţi sub degete gingaşa-i prospeţime, el va fi cel puţin 
complet. Credeţi-mă, îi cunosc firea lui le Gars, spuse ea cu 


un zâmbet perfid; ei bine, v-ar fi înşelat, pentru că el nici nu 
vrea, nici nu poate sa se căsătorească cu nimeni. 

— Ah!.. 

— Da, domnişoară; n-a acceptat primejdioasa-i misiune, 
decât ca să merite mâna domnişoarei d'Uxelles, alianţă 
pentru care Majestatea-sa i-a făgăduit întregul sprijin. 

— Ah! Ah! 

Domnişoara de Verneuil nu adăugă nici un cuvânt la 
această exclamaţie ironică. Tânărul şi frumosul cavaler du 
Vissard, nerăbdător să fie iertat pentru gluma ce dăduse 
semnalul injuriilor de la Viveticre, se apropie de ca ţi o 
invită respectuos la dans; ea îi întinse mâna şi luă loc în 
cadrilul la care participa şi doamna du Gua. Ţinuta doamnei 
şi îmbrăcămintea-i imitând modelele de la curtea exilată, 
care toate aveau părul pudrat sau frizat, părură ridicule de 
îndată ce putură fi comparate cu costumul totodată elegant, 
bogat şi sever pe care moda îi da voie domnişoarei de 
Verneuil să-l poarte, şi care fu criticat, cu comentarii 
zgomotoase, dar invidiat în petto46 de către femei. Iar 
bărbaţii nu se mai săturau să admire frumuseţea unei 
pieptănături naturale şi detaliile unui costum a cărui 
întreagă graţie consta în desăvârşirea formelor pe care le 
scotea în evidenţă. 

În acea clipă, contele şi marchizul se înapoiară în sala de 
bal şi se opriră în spatele domnişoarei de Verneuil, care nu 
se întoarse. Dacă o oglindă aşezată în faţa ci nu i-ar fi trădat 
prezenţa marchizului, Marie tot l-ar fi ghicit, după 
înfăţişarea doamnei du Gua, ce nu izbutea să-şi ascundă 
întru totul, sub un chip în aparenţă indiferent, nerăbdarea 
cu care abia aştepta disputa ce, mai devreme sau mai 
târziu, avea să se declare între cei doi îndrăgostiţi. Deşi 
marchizul se întreținea cu contele şi cu încă alte două 
persoane, el putu totuşi să audă apropourile cavalerilor şi 
ale dansatoarelor carE. După capriciile paşilor 
contradansului, ocupau rând pe rând locul pe care se afla 
domnişoara de Verneuil şi vecinii săi. 


— Ah, Dumnezeule! Da, doamnă, a venit absolut singură, 
spunea unul. 

— Trebuie să fie tare îndrăzneață, răspunse dansatoarea. 

— Dacă aş fi îmbrăcată aşa, mi s-ar părea că sunt goală, 
spuse o altă doamnă. 

— O! nu-i un costum decent, răspunse cavalerul, dar ea-i 
aşa de frumoasă şi-i vine aşa de bine! 

— Vedeţi, mi-e ruşine mie pentru ea, de perfecțiunea 
dansului ei. Nu găsiţi că seamănă, totuşi, cu o fată de la 
Operă? replică doamna, geloasă. 

— Credeţi că a venit aici să negocieze în numele primului- 
consul? întrebă o a treia doamnă. 

— Ce snoavă! răspunse cavalerul. 

— Ea n-ar aduce ca dotă nici un pic de inocenţă, spuse 
râzând dansatoarea. 

Le Gars se întoarse brusc s-o vadă pe femeia ce-şi 
permitea o asemenea ironie, şi doamna du Gua îl privi cu un 
aer ce spunea clar: „lată ce se crede despre ea!” 

— Doamnă, îi spuse contele, râzând, rivalei domnişoarei de 
Verneuil, nu gândesc astfel decât doamnele care i-au smuls- 
0... 

Marchizul îl iertă în sinea sa pe conte de toate greşelile 
săvârşite. Când îndrăzni să arunce o privire spre iubita sa, 
ale cărei farmece erau puse într-o puternică lumină de 
strălucirile candelabrelor, ca aproape ale tuturor femeilor 
din bal, Marie îi întoarse spatele îndreptându-se spre locul 
ei şi se întreţinu cu cavalerul său în aşa fel încât să ajungă 
la urechea marchizului sunetele cele mai dulci ale glasului 
ei. 

— Primul-consul ne trimite nişte soli tare primejdioşi! îi 
spunea cavalerul. 

— Domnule, răspunse Marie, acest lucru s-a mai spus şi la 
Viveticre. 

— Da' aveţi o memorie ca a regelui! replică gentilomul, 
jenat de gafa sa. 


— Pentru a ierta jignirile, trebuie să le ţii minte bine, 
adăugă ea îndată, scoţându-l din încurcătură cu un zâmbet. 

— Suntem cuprinşi toţi în această amnistie? o întrebă 
marchizul. 

Marie însă se avântă în dans cu o bucurie copilărească, 
lăsându-l uluit şi fără răspuns; el o privi lung, cu o tristeţe 
rece, ea îl văzu şi îşi înclină capul într-o atitudine cochetă 
ce-i înfrumuseţa graţioasa armonie a gâtului şi, desigur, nu 
neglijă niciuna dintre mişcările ce puteau ilustra rara 
desăvârşire a corpului ei. Marie atrăgea ca speranţa şi se 
îndepărta ca o amintire. A o vedea astfel era totuna cu a voi 
s-o posede cu orice preţ. Ea ştia aceasta, şi-atunci conştiinţa 
pe care-o avu despre frumuseţea sa îi ilumină chipul cu un 
farmec inexprimabil. Marchizul simţi cum i se învolburează 
în inimă un vârtej de iubire, de mânie şi de nebunie; strânse 
cu violenţă mâna contelui şi se îndepărtă. 

— Ce, a plecat, oare? întrebă domnişoara de Verneuil, 
întorcându-se la locul ei. 

Contele se repezi în sala vecină şi-i făcu un semn de 
înţelegere protejatei sale, aducându-i-l pe le Gars. 

— E-al meu, îşi zise ea, în vreme ce-l examina prin oglindă 
pe marchizul a cărui figură uşor tulburată strălucea de 
speranţă. 

Marie îl primi pe tânărul şef supărată şi fără a spune un 
cuvânt, dar îl părăsi zâmbind; îl vedea atât de deosebit, 
încât se simţi mândră că poate să-l tiranizeze, şi vru să-l 
facă să plătească scump câteva vorbe dulci, ca să-i arate 
întregul preţ, procedând astfel după un instinct căruia toate 
femeile i se supun mai mult sau mai puţin. Când cadrilul se 
sfârşi, toţi gentilomii de la Viveticre se grăbiră s-o 
Înconjoare pe Marie, şi fiecare îşi cerea iertare pentru 
eroarea săvârşită, prin cuvinte măgulitoare, mai mult sau 
mai puţin bine rostite; dar cel pe care ar fi vrut să-l vadă la 
picioarele sale nu se apropia de grupul peste care ea 
domnea. 


— Încă se mai crede iubit, îşi zise Marie, nu vrea să fie 
amestecat cu cei fără importanţă. 

Refuză să mai danseze un timp. Pe urmă, ca şi cum balul 
ar fi fost dat pentru ea, trecu dintr-un cadril în altul, 
sprijinită de braţul contelui de Bauvan, faţă de care se 
amuza să manifeste o oarecare familiaritate. Întâmplarea 
de la Viveticre era atunci cunoscută de întreaga adunare, 
până în cele mai mici amănunte, graţie silinţelor doamnei 
du Gua, care spera că, prezentând astfel pe domnişoara de 
Verneuil şi pe marchiz, va pune încă o piedică în calea 
apropierii dintre ei; aşa încât cei doi îndrăgostiţi certaţi 
deveniseră obiectul atenţiei generale. 

Montauran nu îndrăznea să intre în vorbă cu iubita sa, 
căci sentimentul vinovăţiei şi violenţa dorințelor lui 
reaprinse i-o făceau aproape înspăimântătoare; iar tânăra 
fată, la rându-i, spiona figura în aparenţă calmă, 
prefăcându-se că priveşte balul. 

— S-a făcut îngrozitor de cald aici, spuse ea cavalerului 
său. Văd că fruntea domnului de Montauran a transpirat 
toată. Conduceţi-mă în cealaltă parte, ca să pot respira... 
mă sufoc. 

Şi, cu un gest din cap, îi arătă contelui salonul vecin, unde 
se aflau mai puţini dansatori. Marchizul îşi urmă iubita 
acolo, ghicindu-i vorbele rostite numai după mişcarea 
buzelor. El vru să spere că Marie nu se îndepărta de 
mulţime decât pentru a-l putea revedea, şi o asemenea 
favoare închipuită dădu pasiunii sale o violenţă 
necunoscută; căci dragostea-i sporise din fiecare rezistenţă 
ce socotise de datoria lui să şi-o impună de câteva zile. 
Domnişoara de Verneuil îşi făcu o plăcere din a-l chinui pe 
tânărul şef, privirea ei, atât de dulce, atât de catifelată 
pentru conte, devenea uscată şi sumbră când, din 
întâmplare, întâlnea ochii marchizului. Montauran păru să 
facă un efort penibil şi spuse cu voce surdă: 

— Nu mă vei ierta, deci, niciodată? 


— Dragostea, îi răspunse ea rece, nu iartă nimic, sau iartă 
totul. Dar, adăugă văzându-l că face o mişcare de bucurie, 
trebuie să iubeşti... 

Îl luă iarăşi de braţ pe conte şi se îndreptă spre un fel de 
budoar ce ţinea de sala de dans. Marchizul o urmă şi acolo 
pe Marie. 

— Ascultă-mă! exclamă el. 

— Veţi face să se creadă, domnule, răspunse ea, că am 
venit aici pentru dumneavoastră şi nu din respect faţă de 
mine însămi. Dacă nu încetaţi această penibilă urmărire, voi 
fi nevoită să plec. 

— Ei bine, spuse el amintindu-şi de una dintre cele mai 
nebuneşti isprăvi ale ultimului duce de Lorraine, lăsaţi-mă 
să vă vorbesc numai atâta timp cât voi putea să ţin în mână 
acest cărbune. 

Se aplecă spre vatra căminului, luă un cărbune aprins şi îl 
strânse mânios. Domnişoara de Verneuil se înroşi, îşi 
desprinse brusc braţul de cel al contelui şi-l privi pe 
marchiz uluită. Contele se îndepărtă discret şi-i lăsă pe cei 
doi îndrăgostiţi singuri. O faptă atât de nebunească zgudui 
inima domnişoarei de Verneuil, căci nimic nu-i mai 
convingător în dragoste decât o prostie înflăcărată. 

— Cu asta-mi dovediţi, spuse ea încercând să-l facă să 
arunce cărbunele, că m-aţi supune celei mai crunte 
schingiuiri. Sunteţi exagerat în toate. Crezând în vorba unui 
zevzec şi în calomniile unei femei, aţi crezut că aceea care 
v-a salvat viaţa ar fi în stare să vă vândă! 

— Da, spuse el zâmbind, am fost crud faţă de 
dumneavoastră; iertaţi-mă, totuşi; eu n-am să mi-o iert 
niciodată. Ascultaţi-mă... Am fost înşelat în mod josnic, 
atâtea circumstanţe se ridicau împotriva dumneavoastră în 
acea zi fatală... 

— Şi-acele circumstanţe au fost suficiente ca să vă stingă 
dragostea? 

El şovăi să răspundă, ea făcu un gest de lehamite şi se 
ridică. 


— Oh! Marie, acum nu mai vreau să cred că... 

— Ci aruncă o dată focul ăla! Eşti nebun? Deschide mâna 
te rog! 

EI fu bucuros să opună o rezistenţă moale la gingaşele 
eforturi ale iubitei sale, ca să prelungească plăcerea 
profundă pe care-o trăia simțindu-se strâns puternic de 
degetele micuţe şi mângâietoare; ea însă reuşi în sfârşit să-i 
deschidă mâna, pe care-ar fi vrut s-o poată săruta. Sângele 
stinsese cărbunele. 

— Ei bine, ce-ai folosit cu asta?.. întrebă Marie. 

Îşi rupse batista şi bandajă rana uşoară pe care marchizul 
şi-o ascunse apoi sub mânuşă. Doamna du Gua intră în 
vârful picioarelor în salonul de joc şi aruncă priviri furioase 
spre cei doi îndrăgostiţi, dar se feri să fie zărită de ei, 
aplecându-se doar înainte, cu multă dibăcie, la cea mai mică 
mişcare a lor; era evident însă că nu izbutea să-şi explice ce 
vorbeau, după cele ce-i vedea că fac. 

— Dacă tot ceea ce ai spus despre mine este adevărat, 
declară-mi că acum voi fi răzbunată pe deplin! spuse Marie, 
cu o expresie de răutate care-l făcu pe marchiz să 
îngălbenească. 

— Ce sentiment te-a adus oare aici? 

— Dar, scumpul meu, eşti un mare naiv. Îţi închipui că o 
femeie ca mine poate fi umilită nepedepsit? Am venit şi 
pentru marchizul de Montauran, şi pentru mine, continuă 
Marie după o pauză, punându-şi mâna pe ciorchinele de 
rubine de la pieptul ei şi arătându-i lama pumnalului. 

— Ce-nseamnă toate astea? gândea doamna du Gua. 

— Dar, urmă Marie, încă mă mai iubeşti... Sau mă doreşti, 
cel puţin; iar prostia pe care-ai făcut-o adineauri, adăugă ea 
luându-l de mână, mi-a dovedit-o. Acum am devenit iarăşi 
ceea ce voiam să fiu, şi plec fericită. Cine ne iubeşte este 
iertat totdeauna. În ce mă priveşte, am recăpătat stima 
bărbatului care reprezintă în ochii mei lumea întreagă: 
acum pot să mor. 

— Aşadar, mă iubeşti? întrebă marchizul. 


— Am spus eu asta? răspunse Marie cu un aer glumeţ, 
privind cu bucurie progresele groaznicelor torturi pe care, 
de când sosise, începuse să-l facă pe marchiz să le îndure. 
N-a trebuit să fac destule sacrificii ca să vin aici? L-am 
salvat pe domnul de Bauvan de la moarte, iar el, mai 
recunoscător decât marchizul de Montauran, mi-a oferit, în 
schimbul protecţiei mele, averea şi numele său. Nu te-ai 
gândit niciodată la aşa ceva! 

Marchizul, năucit de ultimele ei cuvinte, îşi reprimă cea 
mai cruntă furie pe care-o încercase vreodată, crezându-se 
jucat de conte, şi nu răspunse. 

— Ah! stai pe gânduri? reluă ea, cu un surâs amar. 

— Domnişoară, răspunse tânărul, neîncrederea ce mi-o 
arăţi o justifică pe a mea. 

— Domnule, să ieşim de-aici! exclamă domnişoara de 
Verneuil, zărind un colţ din rochia doamnei du Gua. 

Ea se ridică. Dar dorinţa de a o exaspera pe rivala sa o 
făcu să şovăie să plece. 

— Vrei să mă arunci în infern? întrebă marchizul, luându-i 
mâna şi strângându-i-o violent. 

— Oare, de cinci zile încoace, tu nu m-ai aruncat în infern? 
Şi-acum chiar, nu mă laşi în cea mai crudă incertitudine în 
legătură cu sinceritatea dragostei tale? 

— Dar de unde ştiu eu că nu împingi răzbunarea până la a 
pune stăpânire pe întreaga-mi viaţă, ca să mi-o înjoseşti, în 
loc să-mi doreşti moartea!.. 

— Ah! nu mă iubeşti: te gândeşti numai la tine, nu şi la 
mine! spuse ea mânioasă, vărsând câteva lacrimi. 

Cocheta cunoştea bine puterea ochilor ei scăldaţi în 
lacrimi. 

— Ei bine, spuse el scos din fire, ia-mi viaţa, dar şterge-ţi 
lacrimile! 

— O, dragostea mea, exclamă ea cu glas sugrumat, iată 
vorbele, şi accentul, şi privirea pe care le aşteptam, spre a 
putea prefera să te văd fericit, cu preţul fericirii mele! Dar, 
domnule, reluă ea, îţi cer o ultimă dovadă a afecțiunii pe 


care o pretinzi atât de mare. Nu vreau să rămân aici decât 
timpul necesar pentru a face să se ştie limpede că eşti al 
meu. Nu mă voi atinge nici măcar de un pahar de apă într-o 
casă unde se află o femeie care a încercat de două ori până 
acum să mă omoare, care cine ştie ce altă ticăloşie pune la 
cale împotriva noastră, şi care, în această clipă, ne ascultă, 
adăugă ea, arătându-i marchizului cu degetul largile pliuri 
ale rochiei doamnei du Gua. 

Îşi şterse apoi lacrimile şi se aplecă la urechea tânărului 
şef, care tresări simțindu-se atins de suavul abur al 
răsuflării ei. 

— Pregăteşte totul ca să plecăm, spuse ea; mă vei conduce 
înapoi la Fougeres ţi numai acolo vei afla limpede că te 
iubesc! Pentru a doua oară, mă încred în tine. Le vei încrede 
şi tu pentru a doua oară în mine? 

— Ah! Marie, m-ai adus în situaţia de a nu mai şti ce fac! 
Sunt ameţit de vorbele tale, de privirile tale, de tine, în 
sfârşit, şi sunt gata să te ascult. 

— Ei bine, fă-mă o clipă fericită cu totul! Fă-mă să mă 
bucur de singurul triumf pe care mi l-am dorit. Vreau să 
respir liberă, în viaţa pe care am visat-o, şi să mă îmbăt cu 
iluziile mele, înainte de a se risipi. Vino, hai să dansezi cu 
mine. 

Se întoarseră împreună în sala de bal şi, cu toate că 
domnişoara de Verneuil se simţi atât de complot satisfăcută 
în inima şi în mândria sa pe cât poate fi o femeie, 
impenetrabila gingăşie a ochilor, zâmbetul suav al buzelor 
ei şi rapiditatea mişcărilor unui dans sprinten păstrară 
ascunsă taina gândurilor sale, aşa cum marea o păstrează 
pe cea a criminalului care-i încredinţează lestul unui 
cadavru. Totuşi, întreaga adunare scoase un murmur de 
admiraţie când ea se avântă, în braţele iubitului ei, pentru a 
valsa şi când, amândoi înlănţuiţi voluptuos, cu ochii 
pierduţi, cu capul greu, se învârtiră îmbrăţişându-se unul 
pe altul cu un fel de frenezie şi arătând astfel toate 
bucuriile pe care le visau într-o mai intimă uniune. 


— Conte, spuse doamna du Gua domnului de Bauvan, 
duceţi-vă şi vedeţi dacă Pille-Miche e în tabără; aduceţi-l la 
mine; şi fiţi sigur că veţi obţine, pentru acest mic serviciu, 
tot ceea ce veţi dori de la mine, chiar şi mâna mea. 
Răzbunarea are să mă coste scump, spuse ea, văzându-l că 
pleacă; dar, de data asta, n-are să-mi mai scape. 

La câteva clipe după această scenă, domnişoara de 
Verneuil şi marchizul se aflau într-o berlină trasă de patru 
cai voinici. Uimită că-i vedea pe cei doi pretinşi duşmani cu 
mâinile înlănţuite şi într-o atât de deplină înţelegere, 
Francine sta mută, fără a îndrăzni să se întrebe clacă, în 
ceea ce-o privea pe stăpâna sa, era vorba de prefăcătorie, 
sau de dragoste. Din cauza tăcerii şi a întunericului, 
marchizul nu putu să bage de seamă zbuciumul 
domnişoarei de Verneuil, ce sporea pe măsură ce se 
apropiau de Fougtres. În slabele lumini ale înserării, se 
putea zări, în depărtare, clopotul de la Saint-Leonard. În 
acea clipă, Marie îşi zise: 

— Voi muri! 

La cel dintâi povârniş, cei doi îndrăgostiţi avură acelaşi 
gând: coborâră din trăsură şi urcară dealul pe jos, în 
amintirea primei lor întâlniri. Marie îl luă pe marchiz de 
braţ, şi după câţiva paşi, printr-un zâmbet, îi mulţumi 
tânărului şef pentru faptul că îi respectase tăcerea; iar când 
ajunseră în vârful culmii de pe care se zărea oraşul 
Fougcres, ea se trezi deodată din reverie. 

— Mai departe nu mergi, spuse domnişoara de Verneuil; 
atribuţiile mele nu te-ar mai putea salva acum din mâinile 
albaştrilor. 

Montauran se arătă oarecum surprins; ea zâmbi trist, cu 
degetul îi indică un colţ de stâncă, parcă pentru a-i spune 
să se aşeze, şi rămase în picioare, într-o atitudine 
melancolică. Sfâşietoarele emoţii din sufletul ei nu-i mai 
îngăduiau să-şi desfăşoare prefăcătoriile pe care le 
plănuise. În acea clipă, ar fi stat în genunchi pe jeratic, fără 
să simtă arsura mai mult decât simţise marchizul cărbunele 


aprins pe care-l ţinuse în mână ca să-i dovedească tăria 
pasiunii lui. După ce îl privi îndelung pe iubitul ei, cu ochii 
plini de cea mai adâncă durere, îi spuse aceste cuvinte 
cumplite: 

— 'Tot ceea ce ai bănuit despre mine este adevărat! 

Marchizul vru să facă un gest. 

— Ah! te rog, spuse ea împreunându-şi mâinile, ascultă-mă 
fără să mă întrerupi. Sunt, într-adevăr, reluă Marie cu un 
glas emoţionat, fiica ducelui de Verneuil, dar fiica lui 
nelegitimă. Mama, o domnişoară de Casteran, care s-a 
călugărit ca să scape de chinurile ce-o aşteptau în familia 
sa, şi-a ispăşit greşeala prin cincisprezece ani de lacrimi, şi 
a murit la Seez. Numai pe patul de moarte această scumpă 
stareță, ştiindu-mă fără prieteni, fără avere, fără 
perspective, l-a implorat, pentru mine, pe bărbatul care o 
părăsise... Acest bărbat, al cărui nume a fost prezent mereu 
sub acoperişul mamei Francinei, în grija căreia fusesem 
dată, îşi uitase copilul. Totuşi, ducele m-a primit cu plăcere 
şi m-a recunoscut legal, pentru că eram frumoasă şi poate 
şi pentru că se revedea în mine pe el însuşi tânăr. Era unul 
dintre acei seniori care, sub regimul trecut, şi-au făcut o 
glorie din a arăta cum se poate căpăta iertarea pentru o 
crimă, săvârşind-o cu graţie. N-am să spun nimic altceva: 
era tatăl meu! Totuşi, lasă-mă să-ţi explic în cel fel şederea 
mea la Paris mi-a distrus sufletul. Societatea ducelui de 
Verneuil şi cea în care m-a introdus el erau îmbibate de 
acea filosofie zeflemistă de care se entuziasma Franţa, 
pentru că se profesa pretutindeni cu mult spirit. 
Strălucitele conversații ce-mi fermecau urechea se 
distingeau prin fineţea observaţiilor şi printr-un dispreţ 
exprimat inteligent în ceea ce era exact şi adevărat. 
Bărbaţii, ironizând sentimentele, le zugrăveau cu atât mai 
bine eu cât nu le simțeau; şi seduceau tot atâta prin 
expresiile lor batjocoritoare, cât şi prin bonomia cu care 
ştiau să cuprindă o întreagă aventură într-un singur 
cuvânt.; adesea însă păcătuiau prin prea mult spirit, şi le 


plictiseau pe femei, făcând din iubire mai degrabă o artă 
decât o problemă de inimă. Am putut să rezist uşor acestui 
torent. Totuşi, sufletul meu, iartă-mi orgoliul, era prea 
pătimaş, şi simţeam că spiritul secătuise toate inimile; viaţa 
pe care o duceam a avut însă drept rezultat declanşarea 
unei lupte continue între sentimentele mele fireşti şi 
deprinderile vicioase pe care le-am contractat pe-atunci. 
Câţiva oameni superiori au ţinut să dezvolte în mine acea 
libertate de gândire şi acel dispreţ faţă de opinia publică ce 
răpesc femeii o anume modestie sufletească, fără de care 
farmecul ei îşi pierde din strălucire. Vai! necazurile n-au 
avut puterea să distrugă defectele pe care mi le-a dăruit 
bogăţia. Tatăl meu, continuă Marie cu un suspin, ducele de 
Verneuil, a murit după ce m-a recunoscut legal şi ra-a 
favorizat printr-un testament ce diminua considerabil 
averea fratelui meu, fiul său legitim. Într-o bună zi, m-am 
trezit brusc fără adăpost şi fără nici un sprijin. Fratele meu 
contestase testamentul ce mă făcea bogată. Trei ani 
petrecuţi într-o lume a belşugului îmi dezvoltaseră 
vanitatea. Satisfăcându-mi toate fanteziile, tatăl meu îmi 
crease o nevoie de lux şi nişte deprinderi de ale căror 
primejdii şi tiranii sufletul meu, încă tânăr şi naiv, habar n- 
avea. Un prieten al tatălui meu, mareşalul duce de 
Lenoncourt, în vârstă de şaptezeci de ani, se oferi să-mi fie 
tutore. Acceptai; la câteva zile după îngrozitorul proces 
testamentar, mă aflam într-o casă strălucită unde mă 
bucuram de toate avantajele pe care cruzimea fratelui meu 
mi le refuza după moartea tatălui nostru. În fiecare seară, 
bătrânul mareşal venea să petreacă lângă mine câteva 
ceasuri, în timpul cărora bătrânul nu-mi spunea decât 
cuvinte blânde şi consolatoare. Pletele-i albe şi toate 
dovezile mişcătoare de tandreţe părintească ce mi le da mă 
îndemnau să-mi restrâng sentimentele asupra inimii sale şi 
mă simţeam fericită să mă cred fiica lui. Acceptam 
bijuteriile şi darurile pe care mi le oferea şi nu mă sfiam să-i 
mărturisesc toate capriciile mele, văzându-l atât de fericit 


să mi le satisfacă. Într-o seară, aflai că întregul Paris mă 
credea amanta acestui biet bătrân. Mă convinsei îndată că 
era peste puterile mele să recâştig o inocenţă de care, fără 
nici un temei, mă lipseau toţi. Omul care abuzase de 
inexperienţa mea nu-mi putea fi amant şi nu voia să-mi fie 
soţ. În săptămâna în care făcui această groaznică 
descoperire, în ajunul zilei fixate pentru căsătoria mea cu 
acela de la care izbutii să smulg numele, singura satisfacţie 
ce mi-o putea oferi, el plecă la Coblentz. Fusei izgonită în 
mod ruşinos din căsuţa în care mareşalul mă instalase, şi 
care nu era a lui. Până aici ţi-am spus adevărul, ca şi cum 
m-aş fi aflat în faţa lui Dumnezeu; acum însă, nu-i cere 
socoteală unei nefericite despre suferinţele înmormântate 
în amintirile ei. Într-o zi, domnule, m-am trezit căsătorită cu 
Danton. Câteva zile mai târziu, uraganul frânse uriaşul 
stejar în jurul căruia îmi împreunasem braţele. Văzându-mă 
aruncată iar în cea mai adâncă mizerie, hotărâi, de data 
aceasta, să mor. Nu ştiu dacă dragostea de viaţă ori 
speranţa că voi birui nenorocirea şi că voi găsi, în fundul 
acestei prăpăstii fără de sfârşit, o fericire ce fugea de mine, 
mi-au fost sfetnici neştiuţi, sau dacă m-au sedus 
raţionamentele unui tânăr din Vendme care, de doi ani 
încoace, s-a agăţat de mine ca un şarpe în jurul unui copac 
şi care nădăjduieşte, fără îndoială, că vreo mare nenorocire 
mă va da pe mâna lui; în sfârşit, nu ştiu cum de am acceptat 
odioasa misiune de-a pleca, pentru trei sute de mii de 
franci, să devin iubita unui necunoscut pe care apoi să-l 
arestez. Te-am văzut, domnule, şi te-am recunoscut din 
prima clipă, printr-unul dintre acele presentimente ce nu 
ne înşală niciodată; totuşi, îmi plăcea să mă îndoiesc, căci, 
cu cât te iubeam mai mult, cu atât certitudinea îmi devenea 
mai cumplită. Atunci când te-am scăpat din mâinile 
comandantului Hulot, mă lepădăm deci de rolul meu şi luam 
hotărârea să-i înşel pe călăi, în loc s-o înşel pe victima lor. 
Am greşit, jucându-mă astfel cu oamenii, cu viaţa şi cu 
politica lor, şi cu mine însămi, nepăsătoare ca o fată care nu 


vede în lume decât sentimente. M-am crezut iubită şi m-am 
lăsat cuprinsă de speranţa de a-mi reîncepe viaţa; dar totul, 
şi până şi eu însămi poate, a dat în vileag trecutul meu 
dezordonat, şi n-ai putut avea încredere într-o femeie atât 
de pătimaşă ca mine. Vai, cine nu va ierta şi dragostea şi 
prefăcătoria mea? Da, domnule, mi s-a părut că, după ce 
dormisem un somn penibil, la deşteptare aveam iarăşi 
şaisprezece ani. Căci nu mă aflam, oare, în Alencon, unde 
copilăria mea îmi întorcea amintirile ei caste şi pure? Am 
avut nebuneasca naivitate să cred că dragostea îmi va fi un 
botez de nevinovăție. O clipă, am visat că sunt încă fecioară, 
pentru că încă nu iubisem. În seara asta, însă, sentimentele 
tale mi s-au părut sincere şi o voce mi-a strigat: „De ce să-l 
înşeli?” Să ştii, deci, domnule marchiz, reluă ea cu o voce 
guturală care cerşea cu hotărâre o reprobare, să ştii 
limpede: nu sunt decât o fiinţă dezonorată, nedemnă de 
tine. Din această clipă, îmi reiau rolul de fată pierdută, 
obosită cum sunt de a-ljuca pe acela al unei femei pe care 
tu ai redat-o tuturor sfinţeniilor inimii. Virtutea mă apasă. 
Te-aş dispreţui, dacă ai avea slăbiciunea să te căsătoreşti cu 
mine. Ar fi o prostie pe care o poate face contele de 
Bauvan; dar marchizul de Montauran, domnule, trebuie să 
fie demn de viitorul său, şi să mă părăsească fără regret. 
Curtezana, vezi, ar fi prea exigentă; ea te-ar iubi cu totul 
altfel decât tânăra copilă simplă şi naivă care-a nutrit în 
inima ei, pentru o clipă, dulcea nădejde de a putea fi 
tovarăşa ta, de a te face fericit totdeauna, de a-ţi face 
cinste, de-a deveni o nobilă, o mare soţie, şi care a stors din 
acest sentiment curajul de a-şi reîmprospăta firea, 
blestemată de viciu şi de infamie, ca să aştearnă între ea şi 
tine o barieră eternă. Îţi jertfesc şi onoarea şi situaţia mea. 
Mândria pe care mi-o dă acest sacrificiu mă va susţine în 
mizeria care mă aşteaptă, iar soarta n-are decât să facă ce- 
o vrea cu mine. N-am să te dau niciodată pe mâna călăilor. 
Mă întorc la Paris. Acolo, numele tău va fi pentru mine un 
întreg alt eu-însămi, iar măreaţa valoare pe care vei izbuti 


s-o impui mă va consola de toate durerile mele. În ce te 
priveşte, eşti bărbat, mă vei uita... Adio. 

Se avântă în direcţia văilor de la Saint-Sulpice şi dispăru 
înainte ca marchizul să se fi ridicat pentru a o reţine; Marie 
însă se întoarse îndărăt pe furiş, profită de o scobitură de 
sub o stâncă, se ascunse acolo, înălţă capul ca să-l 
cerceteze pe marchiz cu o curiozitate amestecată cu 
îndoială, şi-l văzu mergând fără a şti încotro, ca un om 
copleşit. 

— Să fie oare un cap slab?.. îşi zise Marie, când marchizul 
dispăru şi când se simţi despărțită de el. Mă va înţelege? 

Tresări. Apoi se îndreptă grăbită către Fougeres, cu paţi 
mari, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva marchizul s-o 
urmeze în oraş, unde şi-ar fi găsit moartea. 

— Ei bine, Francine, ce ţi-a spus?.. o întrebă pe 
credincioasa bretonă, atunci când se văzură din nou 
împreună. 

— Vai! domnişoară Marie, mi-e şi milă de el. Voi, doamnele 
de neam mare, înjunghiaţi un om cu împunsături de limbă. 

— Hai, spune-mi, cum era când s-a întors? 

— Păi, ce, m-a văzut?.. O, vă iubeşte! 

— Oh! mă iubeşte sau nu mă iubeşte! răspunse ea; iată 
două cuvinte care pentru mine înseamnă paradisul sau 
infernul. Intre aceste două extreme, nu găsesc un locşor pe 
care să-mi pot pune piciorul. 

După ce se supuse astfel cumplitului ei destin, Marie putu 
să se lase în voia durerii, iar chipu-i, până atunci susţinut de 
furtuna atâtor sentimente contradictorii, se vesteji atât de 
fulgerător, încât după acea zi, în timpul căreia plutise fără 
încetare între presimţirea unei mari fericiri şi disperare, îşi 
pierdu acea frumuseţe strălucitoare şi acea prospeţime ce 
se nasc fie din absenţa oricărei pasiuni, fie din beţia 
fericirii. Nerăbdători să afle rezultatul încercării sale 
nebuneşti, Hulot şi Corentin veniră s-o vadă pe Marie la 
puţin timp după întoarcerea sa. Domnişoara de Verneuil îi 
primi râzând. 


— Ei bine, îi spuse comandantului, a cărui figură 
îngrijorată avea un aer foarte interogativ, vulpoiul se va 
întoarce în bătaia puştilor dumneavoastră şi veţi câştiga în 
curând o glorioasă victorie. 

— Cum a fost? întrebă într-o doară Corentin, aruncând 
spre domnişoara de Verneuil una dintre acele priviri piezişe 
prin care diplomaţii de soiul lui iscodesc gândurile. 

— Ah! răspunse ea, le Gars este mai îndrăgostit ca oricând 
de mine, şi l-am făcut să ne întovărăşească până la intrarea 
în Fougeres. 

— S-ar părea că acolo puterea ta a încetat, reluă Corentin, 
şi ca frica acestui fost încă-i mai tare decât dragostea ce i-o 
inspiri. 

Domnişoara de Verneuil aruncă o privire de dispreţ către 
Corentin. 

— Îl judeci după tine, îi răspunse ea. 

— Atunci, spuse el, fără să se tulbure, de ce nu l-ai adus 
până la noi? 

— Dacă m-ar iubi cu adevărat, comandante, îi spuse ea lui 
Hulot, aruncându-i o privire iscoditoare, m-aţi dispreţui tare 
dacă l-aş salva scoţându-l afară din Franţa? 

Bătrânul soldat se apropie brusc de ea şi-i sărută mâna, cu 
un fel de entuziasm; apoi o privi ţintă şi-i spuse cu un aer 
sumbru: 

— Dumneavoastră îi uitaţi pe cei doi prieteni şi pe cei 
şaizeci şi trei de oameni ai mei! 

— Ah! comandante, spuse ea cu toată naivitatea iubirii, nu 
e vinovat el, a fost înşelat de o femeie ticăloasă, amanta lui 
Charette, care cred că ar fi-n stare să bea sânge de 
albaştri... 

— Hai, hai, Marie, reluă Corentin, nu-ţi bate joc de 
comandant, el nu-i încă la curent cu glumele tale. 

— Taci, îi răspunse ea, şi ia aminte că ziua în care vei 
depăşi puterea mea de răbdare va fi o zi fără nici un mâine 
pentru tine. 


— Văd, domnişoară, spuse Hulot fără amărăciune, că 
trebuie să mă pregătesc să-l înfrunt. 

— Nu veţi putea, scumpe colonele. Am văzut la Saint- 
James mai bine de şase mii de oameni, trupe regulate, 
artilerie şi ofiţeri englezi. Dar ce vor însemna toţi acei 
oameni fără el? Eu gândesc ca Fouche: capul lui reprezintă 
totul. 

— Ei bine, îl vom avea? întrebă Corentin mâniat. 

— Nu ştiu, răspunse cu nepăsare Marie. 

— Englezi! strigă Hulot înfuriat, nu-i mai lipsea decât atâta 
ca să fie un brigand desăvârşit! Ah! am să-i dau eu lui 
englezi!.. S-ar părea, cetăţene diplomat, că te laşi derutat 
periodic de fata asta, îi spuse Hulot lui Corentin, când se 
aflară la câţiva paşi de casă. 

XXIV 

— E foarte natural, cetăţene comandant, replică Corentin, 
cu un aer gânditor, ca, în tot ceea ce ne-a spus, să nu vezi 
decât pojarul. Voi, soldaţii, nu ştiţi că există mai multe feluri 
de a purta războiul. A te folosi cu abilitate de pasiunile 
bărbaţilor sau ale femeilor, ca de nişte forţe pe care să le 
faci să acţioneze în folosul Statului, a pune fiecare rotiţă la 
locul ei în uriaşa maşină pe care-o numim guvernământ, şi a 
te strădui să integrezi în ea cele mai nestăpânite 
sentimente ca pe nişte explozive pe care te amuzi să le 
supraveghezi, nu înseamnă, oare, a crea şi a te plasa, ca şi 
Dumnezeu, în centrul universului?.. 

— Îngăduie-mi să prefer meseria mea faţă de-a ta, 
răspunse sec militarul. Aşa că faceţi ce vreţi cu toate 
rotiţele voastre; eu însă nu recunosc alt şef decât pe 
ministrul de război; am ordinele mele, mă duc să mă 
instalez în linie de bătaie cu nişte vulpani care nu se 
fâstâcesc şi să-l iau din faţă pe duşmanul pe care tu vrei să-l 
înhaţi pe la spate. 

— A, de marş poţi să te pregăteşti, spuse. Corentin. Din 
câte m-a lăsat fata asta să ghicesc, oricât de impenetrabilă 
ţi se pare, te aşteaptă o încăierare grea, iar eu am să-ţi 


pregătesc neîntârziat plăcerea unei confruntări de la om la 
om cu şeful briganzilor ălora. 

— Ce, ce? întrebă Hulot, dându-se îndărăt ca să-l 
privească mai bine pe ciudatul personaj. 

— Domnişoara de Verneuil îl iubeşte pe le Gars, răspunse 
Corentin cu glas înăbuşit, şi poate că şi el o iubeşte pe ea! E 
marchiz, poartă cordonul roşu, e tânăr, e inteligent, ba cine 
ştie dacă nu mai e încă şi bogat, iată destule tentaţii! Ar fi o 
proastă să nu lucreze pe cont propriu, încercând să se 
căsătorească cu el, mai degrabă decât să-l dea pe mâna 
noastră! încearcă să ne ducă. Am citit însă în ochii ei o 
oarecare nesiguranţă. Cei doi îndrăgostiţi îşi vor da, 
probabil, o întâlnire, de nu cumva şi-au şi dat-o. Ei bine, 
mâine îl voi înhăţa pe domnişorul meu de urechi. Până aci, 
dumnealui nu era decât duşmanul Republicii; de câteva 
clipe însă a devenit şi al meu personal; iar cei care au avut 
vreodată ideea să se aşeze între fata asta şi mine au murit 
pe eşafod, toţi. 

După ce rosti aceste cuvinte, Corentin se cufundă iarăşi în 
gândurile lui, care nu-i mai îngăduiră să vadă profunda 
scârbă ce se zugrăvi pe chipul cinstitului militar în clipa 
când descoperi dedesubturile acelei intrigi şi mecanismul 
mijloacelor folosite de Fouche. Şi Hulot luă hotărârea să-l 
contracareze pe Corentin, ori de câte ori faptul acesta nu 
va dăuna prea mult succesului şi ţelurilor autorităţilor, şi să- 
i lase duşmanului Republicii posibilitatea să piară demn, cu 
arma în mână, înainte de a ajunge prada călăului, al cărui 
instrument se dovedea a fi zbirul acesta. 

— Dacă primul-consul ar asculta de mine, îşi zise el, 
întorcându-i spatele lui Corentin, i-ar lăsa pe vulpoii ăştia să 
se lupte cu aristocrații, că se potrivesc unii cu alţii, şi i-ar 
folosi pe ostaşi la cu totul alte lucruri. 

Corentin îl privi de sus pe militar, a cărui faţă se luminase 
de hotărârea luată, ochii lui căpătară atunci o expresie 
sardonică ce exprima superioritatea acestui Machiavel 
subaltern. 


— Dă-le animalelor ăstora trei coţi de stofă albastră şi 
atârnă-le o bucată de fier la şold, îşi zise el, şi-au să-şi 
închipuie că în politică oamenii nu pot fi ucişi decât într-un 
singur chip... 

Se mai plimbă încetişor câteva minute şi deodată îşi zise: 

— Da, momentul a venit, femeia aceasta va fi a mea! De 
cinci ani, cercul pe care l-am tras împrejurul ei s-a strâns pe 
nesimţite, acum o am în mână şi, prin ea, voi ajunge tot atât 
de sus ca şi Fouche!.. Da, dacă îl va pierde pe singurul 
bărbat pe care l-a iubit, durerea mi-o va da legată trup şi 
suflet. Nu mai trebuie decât să veghez zi şi noapte, ca să-i 
surprind secretul. 

O clipă mai târziu, figura palidă a acestui bărbat putea fi 
zărită la fereastra unei case de unde supraveghea tot ce se 
petrecea în fundătura formată de şirul de case paralele cu 
Saint-Leonard. Răbdător ca o pisică la pândă, a doua zi 
Corentin era tot acolo, atent la cel mai mic zgomot şi 
preocupat să supună la cel mai sever examen pe fiecare 
trecător. Ziua ce începea era o zi de târg. Cu toate că, în 
acele vremuri de prăpăd, ţăranii se încumetau anevoie să 
vină în oraş, Corentin văzu un om cu chipul mohorât, 
îmbrăcat într-un cojoc de capră şi purtând pe braţ un 
coşuleţ rotund şi turtit, ce se îndreptă spre casa 
domnişoarei de Verneuil, după ce aruncă împrejurul său 
priviri destul de nepăsătoare. Corentin cobori, cu gândul 
să-l aştepte pe ţăran la ieşire; dar, deodată, îi trecu prin cap 
că, dacă ar intra prin surprindere la domnişoara de 
Verneuil, ar afla, poate, dintr-o singură privire, toate 
secretele ascunse în coşul acelui emisar. De altminteri, 
auzise că e aproape cu neputinţă să lupţi cu succes 
împotriva răspunsurilor de nepătruns ale bretonilor şi ale 
normanzilor. 

— Galope-Chopine! exclamă domnişoara de Verneuil, 
atunci când Francine deschise uşa înaintea şuanului. Mă 
iubeşte, deci? îşi spuse ea în şoaptă. 


O speranţă instinctivă îi revărsă cele mai luminoase culori 
pe obraz şi îi umplu inima de bucurie. Galope-Chopine se 
uită rând pe rând când spre stăpâna casei, când spre 
Francine, aruncându-i acesteia din urmă nişte priviri pline 
de neîncredere; un semn al domnişoarei de Verneuil îl linişti 
însă. 

— Doamnă, spuse şuanul, peste două ceasuri el va fi la 
mine şi vă va aştepta. 

Emoţia nu-i lăsă putinţa domnişoarei de Verneuil să mai 
dea vreun alt răspuns în afară de o înclinare din cap, dar şi 
un samoed ar fi înţeles tot ceea ce voia să spună. În acea 
clipă, paşii lui Corentin răsunară în salon. Galope-Chopine 
nu se tulbură câtuşi de puţin atunci când privirile şi 
tresărirea domnişoarei de Verneuil îi atraseră atenţia că e 
vorba de o primejdie şi, de îndată ce chipul viclean al 
spionului se ivi, şuanul începu să turuiască ameţitor: 

— Ah! ah! spuse el Francinei, există unt de Bretania şi unt 
de Bretania. Vreţi unt de Gibarry şi nu daţi decât 
unsprezece scuzi pe litră? Nu trebuia să mai trimiteţi după 
el! Asta-i unt fain, spuse el, descoperindu-şi coşul ca să 
arate două turtiţe de unt întocmite de Barbette. Se cuvine 
să fim drepţi, buna mea doamnă, mai puneţi un scud. 

Vocea lui cavernoasă nu trăda nici o emoție, iar ochii-i 
verzi, adumbriţi de nişte sprâncene groase şi uşor cărunte, 
înfruntară fără sfială privirea iscoditoare a lui Corentin. 

— Haide-hai, neicuşorule, doar n-ai venit aici ca să vinzi 
unt unei femei care-n viaţa ei n-a cumpărat niciodată nimic. 
Meseria pe care-o practici, bătrâne, are să te scurteze de 
cap într-o zi. 

Şi Corentin, bătându-l pe umăr prieteneşte, adăugă: 

— Nu poţi fi prea multă vreme şi omul şuanilor şi omul 
albaştrilor totodată. 

Galope-Chopine avu nevoie de toată prezenţa lui de spirit 
pentru a-şi stăpâni furia şi a nu răspunde la o acuzaţie pe 
care o datora lăcomiei lui. Se mulţumi să spună: 

— Domnul vrea să-şi bată joc de mine... 


Corentin îşi întoarse spatele spre şuan; dar, în vreme ce o 
saluta pe domnişoara de Verneuil, a cărei inimă se făcuse 
mică, putu să-l supravegheze uşor prin oglindă. Galope- 
Chopine, crezându-se scăpat din ochii spionului, în o 
consultă printr-o privire pe Francine, iar Francine îi arătă 
uşa spunând: 

— Hai cu mine, taică; o să ne înţelegem noi până la urmă. 

Nimic nu-i scăpase lui Corentin: nici zbuciumul pe care 
zâmbetul domnişoarei de Verneuil abia îl ascundea, nici 
roşeaţa şi schimbarea trăsăturilor sale, nici îngrijorarea 
şuanului, nici gestul Francinei; văzuse totul. Încredinţat că 
Galope-Chopine era un trimis al marchizului, îl înhăţă de 
laţele cojocului de capră în clipa când da să iasă pe uşă, îl 
aduse înaintea lui, îl privi ţintă şi-l întrebă: 

— Unde locuieşti, dragă amice? Îmi trebuie şi mie nişte 
unt... 

— Cinstite domnule, răspunse şuanul, întregul Fougeres 
tie unde stau, e pe-aproape de... 

— Corentin! strigă domnişoara de Verneuil, întrerupând 
răspunsul lui Galope-Chopine, ai fost destul de obraznic 
venind la mine la o asemenea oră şi găsindu-mă astfel! De- 
abia m-am îmbrăcat... Lasă-l în pace pe acest ţăran, nu 
poate să-ţi înţeleagă şiretlicurile, aşa cum nici eu nu-ţi 
pricep motivele. Du-te, cetăţene! 

Galope-Chopine şovăi o clipă să plece. Şovăiala, firească 
ori prefăcută, a pârlitului de ţăran, care nu ştia de cine să 
asculte mai întâi, îl şi derutase pe Corentin, atunci când 
şuanul, la un semn poruncitor al tinerei fete, se îndepărtă 
cu paşi greoi. Domnişoara de Verneuil şi Corentin se 
înfruntară în tăcere. De data aceasta, ochii strălucitori ai 
domnişoarei Marie nu putură să înfrunte sclipirea de 
flacără care ardea în privirile acestui bărbat, înfăţişarea 
hotărâtă cu care spionul intrase în casă, expresia de pe 
chipul său, pe care Marie n-o cunoştea, sunetul uscat al 
glasului ascuţit, chiar şi mersul lui, totul o înfricoşa; înţelese 
că o luptă tainică începuse între ei şi că el va desfăşura 


împotrivă-i toate puterile sinistrei lui influenţe; dar, dacă 
Marie, în acea clipă, avu o imagine clară şi completă a 
prăpastiei spre fundul căreia se rostogolea, găsi totuşi în 
dragostea ei destulă putere pentru a risipi frigul glacial al 
presimţirilor. 

— Corentin, reluă ea cu o veselie prefăcută, sper că ai să 
pleci şi-ai să mă laşi să mă îmbrac. 

— Marie... zise el, da, îngăduie-mi să-ţi spun aşa... tu încă 
nu mă cunoşti! Ascultă-mă; chiar şi un om mai puţin 
perspicace decât mine ar fi băgat de seamă de mult 
dragostea pe care-o ai pentru marchizul de Montauran. Eu 
ţi-am oferit, de mai multe ori, şi inima şi mâna mea. Nu m-ai 
socotit demn de tine, şi poate că ai dreptate; dar, dacă te 
consideri prea sus, prea frumoasă sau prea mare pentru 
mine, voi şti să te fac să cobori până la mine. Ambiţia şi 
preceptele mele de viaţă n-au contribuit să-mi acorzi prea 
multă stimă; şi, hotărât, greşeşti.. Oamenii nu valorează, 
după câte i-am cântărit eu, aproape nimic. Voi ajunge, 
neîndoielnic, la o situaţie înaltă, la onoruri care te vor 
măguli. Cine te-ar putea iubi mai bine, cine te-ar lăsa mai 
regeşte stăpână a lui, de nu omul care te iubeşte de cinci 
ani? Chiar dacă risc să te văd făcându-ţi despre mine o 
părere defavorabilă, căci nu vei înţelege că, din prea multă 
dragoste, se poate şi renunţa la o fiinţă idolatrizată, am să-ţi 
demonstrez măsura dezinteresului cu care te ador. Nu 
clătina aşa frumosul tău cap. Dacă marchizul te iubeşte, 
căsătoreşte-te cu el; mai întâi, însă, asigură-te de 
sinceritatea lui. Aş fi deznădăjduit să te ştiu înşelată, căci 
prefer fericirea ta în locul fericirii mele. Hotărârea mea te 
uimeşte, poate, dar să n-o atribui decât prudenţei unui om 
care nu-i atât de nătâng încât să dorească să aibă o femeie 
împotriva voinţei sale. Aşa încât eu, şi nu tu, vorbesc despre 
zădărnicia străduinţelor mele. Am sperat să te cuceresc 
prin supunere şi prin devotament, căci de multă vreme, aşa 
cum ştii, încerc să te fac fericită, conform cu principiile 
mele; tu însă n-ai vrut să mă răsplăteşti în nici un fel. 


— Te-am suferit în preajma mea, spuse ea cu mândrie. 

— Adaugă că îţi pare rău. 

— După acţiunea infamă la care m-ai împins, mai trebuie 
oare să-ţi şi mulţumesc...? 

— Propunânduc-ţi o faptă care nu era scutită de oprobriul 
unor spirite mărunte, reluă el obraznic, n-aveam în vedere 
decât bunăstarea ta. În ce mă priveşte, fie că izbutesc, fie 
că eşuez, voi şti acum să fac ca orice rezultat să slujească 
numai succesului ţelurilor mele. Dacă te vei căsători cu 
Montauran, voi fi fericit să servesc cu folos cauza 
burbonilor, la Paris, unde sunt membru al clubului din 
Clichy47. Orice împrejurare ce m-ar pune în legătură cu 
principii m-ar determina să părăsesc îndată interesele unei 
Republici care merge spre prăbuşire. Generalul Bonaparte 
e prea isteţ ca să nu simtă că-i este imposibil să fie totodată 
şi în Germania, şi în Italia, şi aici, unde Revoluţia îşi dă 
duhul. E cert că n-a făcut 18 brumar decât ca să obţină de 
la burboni avantaje cât mai mari, negustorind cu ei Franţa; 
e un băiat prea inteligent şi-şi cunoaşte interesele; oamenii 
isteţi însă trebuie să i-o ia înainte, pe calea pe care a pornit. 
Trădarea Franţei este încă una dintre acele griji pe care 
noi, oamenii superiori, o lăsăm pe seama proştilor. N-am să- 
ţi ascund că am împuternicirile necesare pentru a angaja 
tratative cu şefii şuanilor, tot aşa de bine ca şi pentru a 
porunci să fie distruşi; căci Fouche, protectorul meu, este 
un om destul de profund, el a jucat totdeauna un joc dublu; 
pe vremea Teroarei, era în acelaşi timp şi pentru 
Robespierre, şi pentru Danton... 

— Pe care l-aţi abandonat în mod laş! spuse ea. 

— Prostii! răspunse Corentin; e mort, uită-l! Hai, vorbeşte- 
mi deschis, aşa cum fac şi eu. Şeful acesta de demi-brigadă 
e mai viclean decât pare şi, dacă ai de gând să scapi de sub 
supravegherea lui, eu nu ţi-aş fi inutil. la seama că a umplut 
toate văile cu contra-şuani şi că ar putea să surprindă 
numaidecât întâlnirea voastră! Rămânând aici, sub ochii lui, 
eşti la cheremul supravegherii sale. Ai văzut cu câtă 


rapiditate a aflat că era la tine şuanul de-adineauri! 
Perspicacitatea lui de militar nu-l va face, oare, să înţeleagă 
că şi cele mai neînsemnate mişcări ale tale îi pot indica pe 
cele ale marchizului, dacă marchizul te iubeşte?.. 

Domnişoara de Verneuil nu mai auzise niciodată o voce 
atât de dulce şi de afectuoasă. Corentin era numai bună- 
credinţă şi părea plin de sinceră dăruire. Inima nefericitei 
fete sorbea cu atâta sete generoasele aparenţe, încât era 
gata să-şi destăinuie secretul faţă de şarpele care o înfăşură 
în încolăcirile lui; se gândi că, totuşi, nimic nu garanta 
sinceritatea acelui limbaj prefăcut, aşa încât nu mai avu nici 
o remuşcare să-şi înşele supraveghetorul. 

— Ei bine, răspunse ea, ai ghicit, Corentin. Da, îl iubesc pe 
marchiz; el însă nu mă iubeşte! sau, cel puţin, aşa mi se 
pare; de aceea, mă tem ca întâlnirea pe care mi-o dă să nu 
ascundă cine ştie ce cursă. 

— Păi ieri ne-ai spus, zise Corentin, că te-a însoţit până la 
Fougcres... Dacă ar fi avut de gând să se poarte duşmănos 
cu tine, n-ai mai fi acum aici. 

— Ai o inimă pustie, Corentin. Eşti în stare să stabileşti 
cele mai savante combinaţii între evenimentele vieţii 
umane, dar nu şi între cele ale unei pasiuni. lată de unde 
provine, poate, statornica aversiune pe care mi-o inspiri. De 
vreme ce eşti atât de perspicace, încearcă să pricepi cu 
câtă nerăbdare un bărbat, de care m-am despărţit brusc 
alaltăieri, mă aşteaptă în seara asta pe drumul spre 
Mayenne, într-o casă din Florigny... 

La această destăinuire, ce păru rostită fără voie, într-o 
pornire destul de firească la o fiinţă atât de deschisă şi de 
pătimaşă, Corentin se înroşi, căci mai era încă tânăr; îi 
aruncă însă, pe furiş, una dintre acele priviri iscoditoare ce 
pătrund până în suflet. Naivitatea domnişoarei de Verneuil 
era atât de bine jucată, încât îl înşelă pe spion care, la 
rându-i, răspunse cu o bunăvoință prefăcută: 

— Nu vrei să te însoțesc de departe? Aş lua cu mine câţiva 
ostaşi deghizați şi-am sta gata să vă sărim în ajutor. 


— Bine, spuse ea; făgăduieşte-mi, însă, pe onoarea ta... 
Oh! nu, nu cred în ea!.. pe mântuirea ta... dar tu nu crezi în 
Dumnezeu!.. pe sufletul tău... poate că n-ai aşa ceva! Ce 
garanţie-mi poţi da despre credinţa ta? Şi eu, totuşi, mă 
încred în tine, şi-mi pun în mâinile tale mai mult decât viaţa: 
dragostea, sau răzbunarea mea! 

Uşorul zâmbet ce se ivi pe faţa veştedă a lui Corentin îi 
arătă domnişoarei de Verneuil primejdia pe care o evitase. 
Zbirul, ale cărui nări, în loc să se dilate, se contractară, luă 
mâna victimei sale, o sărută cu aerul celui mai adânc 
respect şi plecă făcând un salut ce nu era lipsit da graţie. 

La trei ore după această scenă, domnişoara de Verneuil, 
care se temea de întoarcerea lui Corentin, ieşi tainic pe 
poarta Saint-Leonard şi o apucă pe cărăruia de la Nid-aux- 
Crocs spre valea Nangonului. Se crezu scăpată când ajunse, 
nevăzută de nimeni, în dedalul de poteci ce duceau la 
cabana lui Galope-Chopine, către care cobori voioasă, 
mânată de speranţa că va găsi, în sfârşit, fericirea, şi de 
dorinţa de a-l salva pe iubitul ei de la soarta ce-l ameninţa. 
În acest timp, Corentin era în căutarea comandantului. 
Izbuti cu greu să-l recunoască pe Hulot, când îl găsi într-o 
piaţetă, ocupat cu o seamă de pregătiri militare. Într- 
adevăr, bravul veteran făcuse un sacrificiu al cărui preţ nu 
va fi uşor de apreciat. Îşi tăiase mustăţile şi coada, iar 
pletele-i fuseseră supuse regulilor eclesiastice şi păreau 
încărcate cu un deget de pudră. Încălţat cu nişte bocanci 
mari ţintuiţi, schimbându-şi vechea-i uniformă albastră şi 
sabia pentru un cojoc de capră, înarmat cu o centură de 
pistoale şi cu o carabină grea, el trecea în revistă două sute 
de cetăţeni din Fougeres, ale căror costume ar fi putut să 
înşele chiar şi ochiul celui mai iscusit şuan. Tot spiritul 
războinic al orăşelului şi-ntregul său caracter breton se 
manifestau în această scenă, care nu era nouă. Ici şi colo, 
câteva mame şi câteva surori aduceau fiilor sau fraţilor lor 
vreo ploscă de rachiu ori nişte pistoale uitate. Mai mulţi 
bătrâni se interesau de numărul şi de calitatea cartuşelor 


acestor gărzi naţionale deghizate în contra-şuani şi a căror 
veselie făcea să pară că era vorba mai degrabă de o partidă 
de vânătoare decât de o expediţie militară plină de 
primejdii. Pentru ei, ciocnirile cu şuanii, ciocniri în care 
bretonii de la oraş se luptau cu cei de prin sate, păreau a fi 
înlocuit turnirurile cavalereşti. Entuziasmul acela patriotic 
poate că izvora din cine ştie ce achiziţie de bunuri 
naţionale. Totuşi, realizările Revoluţiei, mai bine apreciate 
la oraşe, spiritul de partid, o anume dragoste naţională faţă 
de război - contribuiau şi ele destul de mult la această 
înflăcărare. Hulot, încântat, străbătea rândurile, cerând 
informaţii lui Gudin, asupra căruia îşi revărsa acum toate 
sentimentele de prietenie dăruite cândva lui Merle şi lui 
Gerard. Un mare număr de locuitori priveau pregătirile 
făcute în vederea expediției, comparând ţinuta gălăgioşilor 
lor compatrioți cu cea a unui batalion din demi-brigada lui 
Hulot. Toţi albaştrii, nemişcaţi şi aliniaţi în tăcere, aşteptau, 
sub conducerea ofiţerilor, ordinele comandantului, pe care 
ochii fiecărui soldat îl urmăreau din grupă în grupă. Când 
ajunse lângă bătrânul şef de demi-brigada, Corentin nu se 
putu opri să nu zâmbească de schimbarea la faţă a lui 
Hulot. Părea un portret ce nu seamănă deloc cu originalul. 

— Ce-i nou? îl întrebă Corentin. 

— Vino cu noi să tragi câteva împuşcături, şi-ai să afli, îi 
răspunse comandantul. 

— O, eu nu sunt din Fougcres, îi răspunse Corentin. 

— Se vede, se vede, cetăţene, îi zise Gudin. 

Câteva hohote de râs ironice răsunară de prin toate 
grupurile dimprejur. 

— Tu crezi, adăugă Corentin, că Franţa nu poate fi slujită 
decât cu baionetele?.. 

Pe urmă, întoarse spatele către cei ce râdeau şi se adresă 
unei femei, ca să afle scopul şi destinaţia expediției. 

— Vai! drăguţule, şuanii au şi intrat în Florigny! Se zice că 
sunt peste trei mii şi că vin să pună mâna pe Fougcres.. 


— Florigny! exclamă Corentin, îngălbenind. Întâlnirea nu-i 
acolo!.. la spune-mi, reluă el, Florigny e pe drumul spre 
Mayenne? 

— Nu-s două Florigny, îi răspunse femeia, arătându-i 
drumul ce ducea spre culmea Pelerinei. 

— Plecaţi după marchizul de Montauran? îl întrebă 
Corentin pe comandant. 

— Cam aşa ceva! răspunse Hulot. 

— Nu e la Florigny, zise Corentin. Trimite batalionul şi 
garda naţională spre Florigny, dar păstrează-ţi alături 
câţiva contra-şuani şi aşteaptă-mă. 

— E prea şmecher ca să fie nebun, exclamă comandantul, 
când îl văzu pe Corentin îndepărtându-se cu paşi mari. 
Asta-i chiar regele spionilor! 

Şi Hulot dădu ordinul de plecare batalionului său. Soldaţii 
republicani porniră în marş, fără tobe şi în tăcere, de-a 
lungul strâmtului foburg, către drumul spre Mayenne, 
trasând o lungă linie albastră şi roşie printre arbori şi 
printre case; gărzile naţionale deghizate îi urmau; Hulot 
rămase însă în mica piaţă, cu Gudin şi cu încă vreo douăzeci 
dintre cei mai isteţi tineri din oraş, aşteptându-l pe 
Corentin, al cărui aer misterios îi stârnise curiozitatea. 
Francine îi comunică ea însăşi plecarea domnişoarei de 
Verneuil acestui perspicace spion, ale cărui bănuieli se 
schimbară într-o totală certitudine, şi care porni 
numaidecât să culeagă informaţii despre o fugă, pe bună 
dreptate, suspectă. După ce află de la soldaţii de gardă din 
postul de la Saint-Leonard despre trecerea frumoasei 
necunoscute de pe Nid-aux-Crocs, Corentin alergă spre 
Promenadă şi ajunse acolo din nenorocire destul de la 
vreme pentru a mai putea zări până şi cele mai mici mişcări 
ale domnişoarei de Verneuil. Cu toate că-şi pusese o rochie 
şi o mantilă de culoare verde, spre a nu fi zărită prea uşor, 
fuga ei aproape nebunească, ce se putea urmări limpede 
printre acele haie desfrunzite şi albite de brumă, arăta locul 
către care i se îndreptau paşii. 


— Ah! exclamă el, trebuie să te duci la Florigny şi cobori în 
valea Gibarry-ului! Sunt un dobitoc, m-a dus. Dar, răbdare, 
mă pricep să-mi aprind lampa şi ziua, la fel de bine ca şi 
noaptea. 

Corentin, ghicind cam care era locul de întâlnire al celor 
doi îndrăgostiţi, ajunse în piaţă chiar în clipa când Hulot se 
pregătea să plece şi să-şi ajungă trupele din urmă. 

— Stai, generale! strigă el după comandant, care se 
întoarse. 

Într-o clipă, Corentin îl informă pe militar despre 
evenimentele a căror urzeală, oricât de ascunsă, lăsa să se 
întrevadă câteva fire; Hulot, impresionat de perspicacitatea 
spionului, îi strânse aprig braţul: 

— Mii de trăsnete! cetăţene, eşti formidabil! Ai dreptate! 
Briganzii efectuează colo jos un fals atac! Cele două coloane 
mobile pe care le-am trimis să inspecteze împrejurimile, 
între drumul spre Antrain şi cel spre Vitre, nu s-au întors 
încă; aşa că avem să găsim în câmp ceva întăriri, care de 
bună seamă că n-au să ne fie de prisos, căci le Gars nu-i aşa 
de prost să-şi rişte viaţa fără să aibă cu el sfintele-i cucuvăi. 
Gudin, spuse el tânărului fougerean, dă fuga şi spune-i 
căpitanului Lebrun să-i chelfâănească, fără mine, la Florigny 
pe briganzi, şi-ntoarce-te cât ai clipi. Tu cunoşti potecile; te- 
aştept ca să mergem la vânătoarea fostului ăstuia, şi să 
răzbunăm asasinatele de la Viveticre. Trăsnetul lui 
Dumnezeu, ce mai fuge! reluă el, privind după Gudin, care 
dispăru ca prin farmec; Gerard l-ar fi iubit pe flăcăul ăsta! 

Când Gudin se întoarse, găsi mica trupă a lui Hulot sporită 
cu câţiva soldaţi luaţi de pe la diferitele posturi de gardă 
din oraş. Comandantul îi spuse tânărului fougerean să-şi 
aleagă doisprezece dintre compatrioţii săi cei mai bine 
exersaţi în anevoioasa îndeletnicire de contra-şuani şi îi 
ordonă să plece cu ei prin poarta Saint-Leonard, în aşa fel 
încât să se înşiruie pe panta munţilor Saint-Sulpice dinspre 
valea cea largă a Couesnonului, unde se afla sălaşul lui 
Galope-Chopine; după care, el însuşi trecu în fruntea 


restului trupei şi ieşi pe poarta Saint-Sulpice, îndreptându- 
se spre culmea muntelui, unde, după socotelile sale, trebuia 
să dea de oamenii lui Beau-Pied, pe care avea de gând să-i 
folosească pentru a stabili un cordon de santinele menit să 
apere stâncile dintre foburgul48 Saint-Sulpice şi Nid-aux- 
Crocs, Corentin, sigur acum că soarta şefului şuanilor a fost 
dată pe mâna celor mai înverşunaţi duşmani ai lui, alergă 
pe Promenadă, ca să poată privi mai bine ansamblul 
dispoziţiunilor militare ale lui Hulot. Nu peste mult, zări 
mica escuadă a lui - Gudin strecurându-se prin valea 
Nangonului şi-apoi de-a lungul stâncilor de pe latura văii 
celei mari a Couesnonului, pe când Hulot, făcându-şi drum 
pe sub castelul din Fougeres, suia prăpăstioasa potecă ce 
ducea spre vârful muntelui Saint-Sulpice. Astfel, cele două 
trupe se desfăşurau pe două linii paralele. Toţi arborii şi 
toate tufişurile, fiind împodobite de brumă cu bogate 
arabescuri, aruncau peste câmpie o strălucire albă ce 
permitea să se vadă clar, ca nişte linii sure, cele două trupe 
de ostaşi în mişcare. Ajuns pe platoul de stânei, Hulot 
scoase din trupa lui pe toţi soldaţii ce purtau uniformă, şi 
Corentin îi văzu cum, conform ordinelor priceputului 
comandant, stabileau o linie de santinele ce se deplasau, 
păstrând între ele o anumită distanţă, în aşa fel încât cea 
diN. Frunte trebuia să ţină legătura cu Gudin, iar ultima cu 
Hulot, şi astfel nici un tufiş să nu scape de baionetele 
acestor trei linii mişcătoare ce aveau să-l hăituiască pe le 
Gars prin munţi şi prin văi. 

— E şiret lupu-ăsta bătrân de gheretă! exclamă Corentin, 
când pierdu din ochi şi ultimele vârfuri de puşcă ce 
străluciseră printre spinării; le Gars e lichidat. Dacă Marie 
l-ar fi dat pe mâna mea pe blestematul ăsta de marchiz, am 
fi fost, ea şi cu mine, legaţi prin cea mai puternică dintre 
legături: o ticăloşie... Şi totuşi, Marie tot a mea va fi!.. 

XXV. 

Cei doisprezece tineri din Fougeres, conduţi de 
sublocotenentul Gudin, atinseră în curând versantul pe 


care-l formează stâncile muntelui Saint-Sulpice, coborând 
în mici coline spre valea Gibarry. Gudin părăsi drumul, sări 
sprinten peste echalier-ul celui dintâi dâmb de grozamă ce-l 
întâlni, şi fu urmat de şase dintre compatrioţii săi; ceilalţi 
şase se îndreptară, după ordinele lui, spre câmpurile din 
dreapta, pentru a cerceta locurile de pe fiecare parte a 
drumului. Gudin se avântă fulgerător spre un măr ce se afla 
în mijlocul grozamelor. La zgomotul făcut de paşii celor şase 
contra-şuani pe care-i conducea prin acea pădurice, 
încercând să nu lovească tufele brumate, vreo şapte-opt 
oameni, în frunte cu Beau-Pied, se ascunseseră pe după 
castanii de care era plin gardul dimprejurul acelei livezi. Cu 
toată alba strălucire ce lumina câmpul şi în ciuda vederii lor 
experimentate, fougerenii nu-i văzură de la început pe 
contra-şuanii ce-şi făcuseră metereze din tulpinile copacilor. 

— Sst! iată-i, spuse Beau-Pied, care înălţă cel dintâi capul. 
Briganzii ne-au luat-o înainte, dar, de vreme ce-i avem în 
cătarea puştilor, n-au cum să ne scape, sau, pi' legea mea! 
nu suntem buni nici măcar de soldaţi ai papei! 

Totuşi, ochii pătrunzători ai lui Gudin descoperiseră până 
la urmă câteva ţevi de puşcă îndreptate spre mica lui 
escuadă. În acea clipă, ca o cruntă batjocură, opt voci 
groase strigară: „Stai!” şi opt bubuituri de puşcă răsunară 
numaidecât. Gloanţele şuierară împrejurul contra-şuanilor. 
Unul dintre ei fu lovit în braţ, un altul se prăbuşi. Cei cinci 
fougereni rămaşi neatinşi ripostară printr-o salvă, 
răspunzând: „Prieteni!” şi se repeziră asupra presupugşilor 
lor duşmani, să-i împuşte mai înainte ca ei să fi apucat să-şi 
încarce armele. 

— Nu ştiam că o să ne vorbim aşa de iute! exclamă tânărul 
sublocotenent, recunoscând uniformele şi vechile pălării ale 
demi-brigăzii sale. Ne-am repezit ca nişte adevăraţi bretoni 
şi ne-am luat la bătaie înainte de a fi schimbat o vorbă. 

Cei opt soldaţi rămaseră năuci când îl recunoscură pe 
Gudin. 


— Fir-ar să fie, cetăţene ofiţer, cine naiba nu v-ar lua drept 
nişte briganzi, îmbrăcaţi cum sunteţi în cojoacele alea! 
exclamă Beau-Pied mohorât. 

— Ce nenorocire! Şi niciunul dintre noi nu e vinovat. - nu 
v-a vestit nimeni de ieşirea contra-şuanilor noştri. Dar ce-i 
nou? îl întrebă Gudin. 

— Cetăţene ofiţer, suntem pe urmele unei duzini de şuani 
care se distrează să ne tăbârcească. Alergăm ca nişte 
şobolani otrăviţi; dar, tot sărind peste gardurile şi peste 
dâmburile astea, arză-le-ar trăsnetul! compasurile ni s-au 
cam înmuiat şi ne-am aşezat oleacă. Socotesc că briganzii 
trebuie să fie acum prin preajma bordeiului ăla la care 
vedeţi hornul fumegând. 

— Bun! zise Gudin. Voi, se adresă el celor opt soldaţi şi lui 
Beau-Pied, repliaţi-vă spre stâncile Saint-Sulpice, 
strecurându-vă printre haie, până la linia de sentinele pe 
care a stabilit-o comandantul acolo. Nu puteţi să rămâneţi 
cu noi, pentru că sunteţi în uniformă. Mii de cartuşe! 
trebuie să le venim de hac javrelor ălora, lui le Gars şi alor 
lui! Camarazii au să vă spună mai multe decât vă spusei eu. 
Strecuraţi-vă prin dreapta şi-aveţi grijă să nu le distribuiţi 
niscaiva. Împuşcături celor şase cojoace de capră ale 
noastre de care s-ar putea să daţi la drum. O să-i 
recunoaşteţi pe contra-şuanii noştri după basmalele pe care 
le poartă înfăşurate la gât, dar fără nod. 

Gudin îi lăsă pe cei doi răniţi ai lui sub măr şi se îndreptă 
spre casa lui Galope-Chopine, pe care Beau-Pied i-o arătase 
şi al cărei horn fumegând îi sluji de busolă. În vreme ce 
tânărul ofiţer dibuise urma şuanilor printr-o întâmplare 
destul de obişnuită în acest război, întâmplare însă ce-ar fi 
putut să devină şi mai catastrofală, micul detaşament 
comandat de Hulot parvenise, pe linia de operaţii „la un 
punct paralel cu cel la care ajunsese Gudin. Bătrânul 
militar, în fruntea contra-şuanii or săi, se strecura în tăcere 
de-a lungul dâmburilor, cu toată ardoarea unui flăcău, 
sărea gardurile încă destul de sprinten, aruncând priviri 


crunte peste toate colinele şi ciulind urechile, ca un vânător, 
la cel mai mie zgomot În cea de a treia ogradă în care intră, 
zări o femeie de vreo treizeci de ani, ce săpa aplecată: pe 
săpăligă muncind de zor, pe când un băieţel de vreo şapte- 
opt ani, ajutându-se cu un cosor, scutura promoroaca de pe 
nişte crengi ce lăstăriseră ici şi acolo, le tăia şi le aşeza 
grămadă. La zgomotul greu pe care-l făcu Hulot când sări 
peste haiE. Micuţul gars şi mama lui ridicară capul. Nu e de 
mirare că Hulot o socoti pe femeie drept o băbuţă. Riduri 
pretimpurii brăzdau fruntea şi pielea de pe gâtul bretonei, 
care era atât de grosolan îmbrăcată cu un cojoc de capră 
ferfeniţit încât, de n-ar fi purtat o fustă de pânză galbenă şi 
murdară, semn deosebitor pentru sexul ei, Hulot n-ar fi 
ştiut ce sex va fi având ţăranca, pentru; că. Lungile coade 
ale părului ei negru erau ascunse sub o bonetă de lână 
roşie. Micului gars i se vedeau ciolanele de sub zdrenţele 
care îl acopereau. 

— Hei, bătrâno! îi strigă Hulot încet femeii, apropiindu-se 
de ea, unde-i le Gars? 

În acea clipă, cei douăzeci de contra-şuani ce-l urmau pe 
Hulot săriră şi ei peste gardul împrejmuitor în ogradă. 

— Păi ca s-ajungeţi la Gars,. Trebuie să vă întoarceţi pe 
unde aţi venit, răspunse femeia, după ce aruncă o privire 
bănuitoare asupra trupei. 

— Eu nu te-ntreb de drumul spre mahalaua Gars din 
Fougcres, şandrama bătrână! se răsti brutal Hulot. Pe 
Sfânta Anne din Auray! Nu l-ai văzut pe le Gars? 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, răspunse femeia, aplecându- 
se să-şi reia munca. 

— Garsă blestemată, vrei să pună mâna pe noi albaştrii 
care ne urmăresc? exclamă Hulot. 

La aceste cuvinte, femeia ridică iarăşi capul şi aruncă o 
nouă privire îndoielnică spre contra-şuani; apoi le răspunse: 
— Cum să fie albaştrii pe urmele voastre, când adineaori 
am văzut vreo şapte sau opt trecând spre Fougcres pe 

drumul din vale?.. 


— Nu vă vine să spuneţi că asta parcă vrea să ne muşte cu 
nasul? se minună Hulot. Na, priveşte, capră bătrână! 

Şi comandantul îi arătă cu degetul, la vreo cincizeci de 
paşi în urmă, câteva sentinele de-ale lui, uşor de recunoscut 
după pălării, după uniforme şi după puşti. 

— Vrei să fie omorâţi oamenii trimişi de Marche-r-Terre în 
ajutorul lui le Gars, pe care vor să-l prindă fougerenii? reluă 
el mânios. 

— Oh, iertaţi-mă! răspunse femeia; da-i tare lesne să fii 
înşelat! Din ce parohie sunteţi? întrebă ea. 

— Din Saint-Georges, strigară câţiva fougereni în limba 
bretonă, şi murim de foame. 

— Aha, răspunse femeia, atunci, ia uite colo fumul ăla; 
acolo-i casa mea. Luaţi-o pe potecile din dreapta, pe sub 
pădure, şi-o s-ajungeţi peste culme. Pe drum poate că daţi şi 
de bărbatu-meu, Galope-Chopine, care stă la pândă ca să-l 
vestească pe le Gars, că doar ştiţi că le Gars vine la noi, 
astăzi, adăugă ea cu mândrie. 

— Mulţumesc, bătrânico, răspunse Hulot. Înainte, copii! 
Trăsnetul lui Dumnezeu! adăugă el către ai săi; am pus 
mâna pe el! 

La aceste cuvinte, detaşamentul porni în pas alergător 
după comandantul care o luă pe potecile recomandate. 
Auzind înjurătura atât de puţin catolică a aşa-zisului şuan, 
nevasta lui Galope-Chopine îngălbeni. Privi apoi ghetele şi 
cojoacele de capră ale tinerilor fougereni, ie aşeză jos pe 
pământ, îşi strânse copilul în braţe şi spuse: 

— Sfânta fecioară din Auray şi preafericitul sfânt Labre 
aibă milă de noi! Nu cred că ăştia-s de-ai noştri, bocancii lor 
sunt fără cuie... Dă fuga pe drumul din vale şi dă-i de veste 
lui taică-tău, trebuie să-şi scape capul! spuse ea bâieţelului, 
care dispăru ca un căprior printre grozame şi tufărişuri. 

Domnişoara de Verneuil nu întâlnise, însă, în drumul ei, pe 
nimeni din cele două tabere ale albaştrilor şi şuanilor, ce se 
urmăreau unii pe alţii prin labirintul livezilor situate în jurul 
sălaşului lui Galope-Chopine. Când zări o dâră de fum 


albăstruie ridicându-se din hornul pe jumătate în ruină al 
ogeacului acelei locuinţe prăpădite, inima ei simţi una 
dintre acele violente palpitaţii ale cărei bătăi precipitate şi 
sonore pare că urcă valuri-valuri până în gât. Se opri, se 
sprijini cu mâna de o ramură de copac şi privi îndelung acel 
fum care trebuia să servească de călăuză deopotrivă, şi 
prietenilor şi duşmanilor tânărului şef. Niciodată nu mai 
simţise o emoție atât de copleşitoare. 

— Ah, prea îl iubesc mult! îşi zise ea, cu un fel de 
disperare; astăzi, nu mai sunt stăpână pe mine... 

Străbătu dintr-odată distanţa ce-o despărţea de colibă şi 
ajunse în curtea în care noroiul se întărise de frig. Dulăul se 
repezi, lătrând, la ea; dar, la un singur cuvânt rostit de 
Galope-Chopine, începu să dea din coadă şi tăcu. Intrând în 
colibă, domnişoara de Verneuil aruncă împrejur una dintre 
acele priviri ce cuprind totul. Marchizul nu era acolo. Marie 
respiră mai liniştită. Băgă de seamă, cu mulţumire, că 
şuanul se străduise să facă oarecare curăţenie prin 
murdara şi singura odaie a cocioabei lui. Galope-Chopine îşi 
luă canardiera, salută în tăcere pe musafira lui şi ieşi 
împreună cu câinele; Marie îl urmă până în prag şi îl văzu 
afundându-se pe poteca ce pornea din dreapta cabanei 
sale, dincolo de un trunchi de arbore gros şi putrezit, ce 
forma acolo un €echalier aproape ruinat. De acolo, 
domnişoara de Verneuil putu să zărească o mulţime de 
livezi ale căror echalier-e prezentau ochiului un fel de 
înşiruire de porţi, căci goliciunea copacilor şi a gardurilor 
permiteau să se vadă limpede chiar şi cele mai mici 
amănunte ale peisajului. Când marea pălărie a lui Galope- 
Chopine dispăru cu totul, domnişoara de Verneuil se 
întoarse spre stânga pentru a vedea biserica din Fougeres; 
dar hangarul i-o ascundea în întregime. Îţi aruncă atunci 
privirile spre valea Cou&snonului, ce i se înfăţişă ca o uriaşă 
pânză de muselină faţă de albeaţa căreia cerul sur şi 
încărcat de nori părea şi mai mohorât. Era una dintre acele 
zile când natura pare mută şi când orice zgomot se stinge 


în văzduh. Astfel, cu toate că albaştrii şi contra-şuanii 
străbăteau câmpia desfăşuraţi pe trei linii ce alcătuiau un 
triunghi care se strângea pe măsură ce se apropiau de 
cocioabă, tăcerea era atât de adâncă, încât domnişoara de 
Verneuil se simţi înfiorată de împrejurimile acelea, care 
adăugau la spaimele sale un fel de tristeţe fizică. 
Nenorocirea plutea în văzduh. În sfârşit, în dreptul unde 
şirul de echalier-e se termina la o mică perdea de copaci, 
Marie văzu un tânăr sărind ca o veveriţă peste stoboare şi 
alergând cu o rapiditate uluitoare. 

— E el, îşi zise ea. 

Îmbrăcat simplu ca un şuan, le Gars îşi purta în spate 
flinta cea scurtă aşezată de-a curmezişul peste cojocul de 
capră şi, de n-ar fi fost graţia din mişcările lui, ar fi fost de 
nerecunoscut. Domnişoara de Verneuil se retrase grabnic în 
cocioabă, supunându-se uneia dintre acele îndemnuri 
instinctive, tot atât de puţin explicabile ca şi frica; dar în 
clipa următoare, tânărul şef se afla la doi paşi de ea, în faţa 
vetrei, în care ardea un foc viu şi strălucitor. Amândoi 
rămaseră fără grai, neîndrăznind să se privească ori să facă 
vreo mişcare. O aceeaşi speranţă le unea gândurile, o 
aceeaşi îndoială le separa, erau sfială şi voluptate totodată. 

— Domnule, spuse domnişoara de Verneuil în sfârşit, cu 
vocea emoţionată, numai teama pentru siguranţa ta m-a 
adus aici. 

— Siguranţa mea? întrebă el cu amărăciune. 

— Da, răspunse ea; atâta timp cât voi rămâne în Fougeres, 
viaţa ta este în primejdie, şi te iubesc prea mult pentru a nu 
pleca chiar astă-seară; aşadar, să nu mă mai cauţi. 

— Să pleci, înger scump?.. Te voi urma. 

— Vrei să mă urmezi! Te-ai gândit la asta?.. Şi albaştrii? 

— Eh, scumpa mea Marie, ce-are a face albaştrii cu 
dragostea noastră? 

— Dar mi se pare greu să rămâi în Franţa, lângă mine, şi 
mai greu să pleci cu mine. 


— Există vreun lucru imposibil pentru cel ce iubeşte cu 
adevărat? 

— Ah, aşa-i! eu cred că totul e posibil... Oare n-am avut eu 
curajul să renunţ la tine, pentru tine! 

— Cum? te-ai daT. Unei fiinţe oribile, pe care n-o iubeai, şi 
nu vrei să-i dărui fericirea unui om care te adoră, căruia i-ai 
însenina viaţa, şi care jură să nu fie decât al tău?.. Spune- 
mi, Marie, mă iubeşti? 

— Da, spuse ea. 

— Ei bine, fii a mea. 

— Ai uitat oare că eu mi-am reluat infamul rol de 
curtezană şi că tu eşti cel care trebuie să fie al meu? Dacă 
vreau să dispar din viaţa ta, o fac pentru ca să nu las să 
cadă asupra ta disprețul pe care l-aş putea atrage eu; de n- 
ar fi această teamă, poate că... 

— Dar de vreme ce eu nu mă tem de nimic? 

— Şi cine-mi poate da certitudinea? Sunt cu totul 
neîncrezătoare. În situaţia mea, cine n-ar fi?.. Dacă 
dragostea pe care o inspirăm nu ţine, atunci, cel puţin, să 
fie completă şi să ne facă să suportăm cu bucurie răutatea 
lumii. Tu ce-ai făcut pentru mine?.. Mă doreşti. Crezi, 
cumva, că prin asta te-ai ridicat deasupra celor care m-au 
cunoscut până acum? Dar ţi-ai risca vreodată, pentru o oră 
de plăcere, şuanii tăi, fără să-ţi mai pese de ei, aşa cum am 
făcut eu cu albaştrii asasinați, atunci când pentru mine totul 
a fost pierdut? Şi dacă ţi-aş cere să renunţi la ideile tale, la 
toate visele, la regele tău, care mă înfurie şi care poate-şi 
bate joc de tine, în timp ce tu ţi-ai da viaţa pentru el, pe 
când eu sunt gata să mor pentru tine cu o bucurie sfântă? 
Şi, în sfârşit, ce-ar fi dacă aş vrea să trimiţi o declaraţie de 
supunere primului-consul, ca să poţi merge cu mine la 
Paris?.. Dacă aş pretinde să plecăm în America şi să trăim 
departe de o lume în care totu-i vanitate, spre a şti dacă mă 
iubeşti pentru mine însămi, aşa cum te iubesc eu acum? Ca 
să spun totul într-un cuvânt, dacă aş vrea, în loc să mă ridic 
eu până la tine, să cobori tu până la mine, ce-ai face? 


— Taci, Marie, nu te mai calomnia. Biată copilă, te-am 
înţeles. Da! Dacă ceea ce a fost prima mea dorinţă a devenit 
pasiune, acum pasiunea mea este dragoste. Scump suflet al 
sufletului meu, ştiu, eşti tot atât de nobilă ca şi numele tău, 
tot atât de mare pe cât eşti de frumoasă; iar eu însumi sunt 
destul de nobil şi mă simt destul de mare pentru a te 
impune lumii. Se datoreşte, oare, aceasta faptului că 
presimt în tine voluptăţi nemaipomenite şi nesfârşite? Sau 
sper să găsesc în sufletul tău acele însuşiri alese ce ne fac 
să iubim pururea aceeaşi femeie? Nu ştiu, dar dragostea 
mea e fără margini şi-mi pare că nu mai pot să mă lipsesc 
de tine. Da, mi-ar fi silă să mai trăiesc, dacă nu ai fi 
totdeauna lângă mine... 

— Cum lângă tine? 

— O, Marie, oare de ce nu vrei să-l înţelegi pe Alphonse al 
tău? 

— Ah! crezi că mă simt grozav de măgulită că-mi oferi 
numele şi mâna ta? spuse ea, cu o nepăsare aparentă, dar 
privindu-l ţintă pe marchiz, spre a-i surprinde chiar şi cele 
mai ascunse gânduri. Şi de unde ştii că ai să mă mai iubeşti 
şi peste şase luni, şi-atunci ce se va alege de mine?.. Nu, nu, 
doar o amantă poate fi sigură de sentimentele ce i le 
declară un bărbat; căci datoria, legile, societatea, interesele 
copiilor numai atunci nu vin ca nişte jalnice adausuri şi, 
dacă puterea acelei femei este durabilă, ea găseşte în iubire 
mulţumirea şi fericirea cu ajutorul cărora pot fi acceptate 
chiar şi cele mai mari suferinţe din lume. Să-ţi fiu soţie şi să 
am şansa de a-ţi deveni povară într-o zi?.. Unei asemenea 
temeri eu îi prefer o dragoste trecătoare, dar adevărată, 
chiar dacă sfârşitul ei ar însemna moartea sau prăbuşirea. 
Da, aş putea, mai bine decât oricare alta, să fiu o mamă 
vrednică şi o soţie credincioasă; dar pentru a întreţine 
asemenea sentimente în sufletul unei femei, un bărbat nu 
trebuie să se căsătorească cu ea sub impulsul unei pasiuni. 
De altminteri, ştiu oare eu însămi dacă mâine te voi mai 
iubi? Nu, nu vreau să fiu nenorocirea ta, părăsesc Bretania, 


spuse ea văzând o şovăială în privirea lui, mă întorc la Paris 
şi acolo nu vei veni să mă cauţi... 

— Ei bine, dacă poimâine în zori ai să vezi înălțându-se 
fumul pe culmile de la Saint-Sulpice, însemnează că seara 
voi fi cu tine, amant, soţ... ce vei vrea tu să fiu. Voi accepta 
orice! 

— Dar, Alphonse, mă iubeşti tu oare îndeajuns, spuse ea 
ameţită, ca să-ţi rişti astfel viaţa înainte de a mi-o dărui? 

Marchizul nu răspunse, o privi doar, iar ea lăsă ochii în jos; 
el însă citi pe obrazul înflăcărat al iubitei sale o pasiune tot 
atât de nebună ca şi a lui, şi-atunci îi întinse braţele. Un fel 
de beţie o cuprinse pe Marie, care se lăsă să cadă moale la 
pieptul marchizului, hotărâtă să i se dăruiască, pentru a-şi 
face din acea dăruire cea mai mare fericire, riscându-şi 
întregul viitor, care ar fi fost mult mai sigur dacă scăpa 
biruitoare din această ultimă încercare. Dar abia îşi 
sprijinise capul pe umărul iubitului său, când un zgomot 
uşor se auzi afară. Marie se smulse din braţele lui ca trezită 
dintr-un vis şi se repezi afară din cocioabă. Putu astfel să-şi 
recapete întrucâtva sângele rece şi să cugete la situaţia ei. 

— M-ar fi avut şi şi-ar fi râs de mine, poate, îşi zise ea. Ah! 
dacă aş putea să-l cred, l-aş omorî. Ah! totuşi, nu încă, reluă 
ea, zărindu-l pe Beau-Pied, căruia îi făcu un semn pe care 
soldatul îl înţelese pe deplin. 

Isteţul flăcău făcu stânga-mprejur, prefăcându-se a nu fi 
văzut nimic. Domnişoara de Verneuil se întoarse 
numaidecât în odaie şi, prin felul în care îşi apăsă buzele cu 
degetul arătător al mâinii drepte, îl făcu pe tânărul şef să 
păstreze tăcerea. 

— Au sosit, spuse ea îngrozită, cu o voce stinsă. 

— Cine? 

— Albaştirii. 

— Ah! voi muri fără să fi avut...? 

— Ba vei avea... 

EI o strânse la piept, ea sta rece şi fără apărare; marchizul 
îi culese de pe buze un sărut plin de spaimă şi de plăcere, 


căci putea fi şi cel dintâi şi cel din urmă totodată. După care 
amândoi se apropiară de usciorul uşii, strecurându-şi 
capetele în aşa fel încât să poată cerceta totul fără a fi 
văzuţi. Marchizul îl zări pe Gudin în fruntea unei duzini de 
oameni, de-a lungul văii Cou&snonului. Îşi întoarse apoi 
privirile către echalier-ul gospodăriei lui Galope-Chopine; 
acolo, vânjosul trunchi putred de copac era păzit de şapte 
soldaţi. Atunci se sui pe butoiul de cidru şi sparse acoperişul 
de şindrilă, cu gândul să sară pe cleanţul de stâncă de 
lângă casă; îşi trase însă repede capul din despicătura pe 
care-o făcuse: Hulot sta pe creastă şi-i tăia drumul către 
Fougeres. În acea clipă, marchizul o privi pe iubita lui, care 
scoase un țipăt de disperare: auzise tropăitul celor trei 
detaşamente strânse împrejurul casei. 

— leşi tu întâi, îi spuse el, ca să-mi serveşti de acoperire. 

Auzind acest cuvânt, sublim pentru ea, Marie se aşeză 
fericită în faţa uşii, pe când marchizul îşi încărca puşca. 
După ce măsură distanţa dintre uşa colibei şi trunchiul de 
copac de la începutul potecii, le Gars se aruncă în faţa celor 
şapte albaştri, slobozi în ei o ploaie de alice şi îşi tăie 
trecere printre ei. Cele trei grupe de ostaşi se înghesuiră 
împrejurul pârleazului peste care şeful sărise şi-l văzură pe 
marchiz alergând peste câmp cu o iuţeală de necrezut. 

— Foc, foc, o mie de mii de draci! Nu sunteţi francezi! Foc 
odată, afurisiţilor! strigă Hulot cu glas tunător. 

În clipa când Hulot răcnea aceste cuvinte de pe vârful 
stâncii, oamenii săi şi cei ai lui Gudin îşi descărcară cu toţii 
armele, din fericire însă greşit îndreptate. Marchizul 
ajunsese la echalier-ul de la capătul celei dintâi livezi, când, 
în clipa în care sărea în cea de a doua, era gata să fie prins 
de Gudin, care se repezise cu îndârjire după el. Auzindu-l 
pe vajnicu-i adversar la câţiva stânjeni în urma lui, le Gars 
îşi dublă viteza. Cu toate acestea, Gudin şi marchizul 
ajunseră aproape în aceeaşi clipă la pârleaz; Montauran 
însă îşi aruncă atât de îndemânatic puşca în capul lui Gudin, 
încât i-l sparse, şi flăcăul nu mai putu să fugă aşa de 


repede. E imposibil de zugrăvit spaima domnişoarei de 
Verneuil, ca şi emoția arătată faţă de acest spectacol de 
către Hulot şi trupa lui. Cu toţii repetau în tăcere, fără să 
vrea, gesturile celor doi alergători. Le Gars şi Gudin 
ajunseră în acelaşi timp la perdeaua albă alcătuită de 
tufărişurile pline de promoroacă; dar ofiţerul sări fulgerător 
la pământ şi se ascunse în spatele unui mar. Vreo douăzeci 
de şuani, care nu trăseseră de teamă să nu-şi împuşte şeful, 
se iviră şi ciuruiră arborele cu alicele. Toată mica trupă a lui 
Hulot se repezi în pas alergător să-l salveze pe Gudin, care, 
neavând armă, se întorcea strecurându-se de la un măr la 
altul, pândind, pentru a fugi, clipa în care vânătorii regelui 
îşi reîncărcau armele. Fuga lui nu dură mult. Contra-şuanii 
amestecați printre albaştri, cu Hulot în fruntea lor, se 
apropiară ca să-l susţină pe tânărul ofiţer în locul unde 
marchizul zvârlise arma. În acea clipă, Gudin îşi zări 
adversarul, epuizat cu totul, aşezat pe o creangă din tufiş; 
îşi lăsă camarazii să se împuşte cu şuanii pitiţi pe după un 
dâmb acoperit cu tufărişuri dintr-o latură a livezii, se repezi 
în desiş şi se îndreptă către marchiz cu sprinteneala unei 
sălbăticiuni. Văzându-i manevra, vânătorii regelui scoaseră 
ţipete înfricoşătoare pentru a-l avertiza pe şef, apoi, după 
ce traseră în contra-şuani cu o bucurie de braconieri, 
încercară să le ţină piept; aceştia însă se căţărară curajos 
peste dâmbul ce le slujea de metereze duşmanilor lor şi îşi 
luară o sângeroasă revanşă. Şuanii atunci se retraseră pe 
drumul de pe lângă livada înăuntrul căreia avea loc această 
scenă şi se instalară pe înălțimile pe care Hulot săvârşise 
greşeala să le părăsească. Înainte ca albaştrii să aibă timp 
să se recunoască între ei, şuanii îşi şi făcuseră adăposturi în 
dosul colţurilor de pe culmile acelor stânci, de unde puteau 
să tragă fără nici o primejdie în oamenii lui Hulot, dacă 
aceştia ar fi dat semne că vor să vină să-i înfrunte acolo. În 
vreme ce Hulot, urmat de câţiva soldaţi, se apropia încet de 
micuța crivină căutându-l pe Gudin, fougerenii rămaseră să- 
i despoaie pe şuanii morţi şi să-i lichideze pe cei încă vii. În 


acest război înfricoşător, cele două tabere nu făceau 
prizonieri. Marchizul fiind salvat, şuanii şi albaştrii 
recunoscură reciproc tăria poziţiilor lor şi inutilitatea unei 
noi lupte, aşa încât fiecare nu se mai gândi decât cum să se 
retragă. 

— Dacă-l pierd pe tânărul acesta, exclamă Hulot cercetând 
cu atenţie păduricea, n-am să-mi mai fac niciodată prieteni! 
— Ah! ah! zise unul dintre tinerii din Fougeres, ocupat cu 

despuiatul morţilor, ia uite o pasăre cu penele galbene... 

Şi le arătă compatrioţilor săi o pungă plină cu piese de aur, 
pe care-o găsise în buzunarul unui om grăsan, îmbrăcat în 
negru. 

— Da' asta ce-o mai fi? zise un altul, trăgând un breviar 
din redingota răposatului. E pâine sfinţită, ăsta-i un preot! 
exclamă el, aruncând breviarul la pământ. 

— Cu banditul ăsta dăm faliment! zise al treilea, negăsind 
decât doi scuzi de câte şase franci în buzunarele şuanului 
pe care-l dezbrăca. 

— Da, dar are o pereche de bocanci faini, răspunse un 
soldat care se îndatoră să i le ia. 

— Ai să-i capeţi, dacă au să cadă în prada ta, îi răspunse 
unul dintre fougereni, smulgându-i din picioarele mortului 
şi aruncându-i în grămada de efecte care crescuse binişor. 

Un al patrulea contra-şuan strângea banii pe care avea să- 
i împartă după ce toţi soldaţii din expediţie se vor fi adunat. 
Când Hulot sosi împreună cu tânărul ofiţer, a cărui ultimă 
încercare de a-l prinde pe le Gars fusese tot atât de 
primejdioasă pe cât de inutilă, găsi vreo douăzeci de soldaţi 
de-ai săi şi vreo treizeci de contra-şuani stând în faţa a 
unsprezece duşmani morţi, ale căror trupuri şi fuseseră 
aruncate într-un şanţ de sub dâmbul acoperit de tufărişuri. 

— Soldaţi, strigă Hulot cu o voce aspră, vă interzic să 
primiţi zdrenţele astea. În rânduri, alinierea, gata! 

— Comandante, zise un soldat, arătându-şi lui Hulot 
bocancii de sub botul cărora cele cinci degete ale 
picioarelor sale se iveau goale, în ce priveşte banii, fie; dar 


încălţările alea, adăugă el, arătând cu patul puştii perechea 
de bocanci ţintuiţi, încălţările alea, comandante, mi s-ar 
potrivi ca o mânuşă. 

— Vrei să porţi în picioarele tale bocanci englezeşti, hai? 
replică Hulot. 

— Păi, zise respectuos unul dintre fougereni, noi, de când 
e război, ne-am împărţit întotdeauna prada... 

— Pe voi, ăştilalţi, nu va împiedic să faceţi cum v-aţi 
deprins, îi spuse dur Hulot, întrerupându-l. 

— "Ţine, Gudin, uite colea o punga în care sunt câţiva 
ludovici; tu ai avut destule de pătimit, şeful tău n-are să se 
opună s-o iei, îi spuse ofițerului unul dintre vechii lui 
camarazi. 

Hulot îl privi pe Gudin şi-l văzu îngălbenind. 

— Asta-i punga unchiului meu! exclamă tânărul. 

Sfârşit cum era de oboseală, făcu câţiva paşi spre 
mormanul de cadavre şi primul trup pe care-i căzură 
privirile fu chiar cel al unchiului său; dar abia zări faţa 
rubicondă, brăzdată de dungi albăstrui, braţele răsfrânte şi 
rana făcută de împuşcătură, că scoase un geamăt înăbuşit 
şi exclamă: 

— Să mergem, comandante! 

Trupa albaştrilor porni la drum. Hulot îl sprijini pe tânărul 
său prieten, oferindu-i braţul. 

— Trăsnetul lui Dumnezeu! nu-i nimic, îi spunea bătrânul 
soldat. 

— E mort! răspunse Gudin, mort! Era singura mea rudă şi, 
chiar dacă mă blestema, mă iubea. Dacă regele s-ar fi 
întors, tot ţinutul ar fi cerut capul meu, dar bătrânul m-ar fi 
ascuns sub sutana lui. 

— Mare prost el spuneau cei din garda naţională, care 
rămăseseră să-şi împartă prada; bătrânul era bogat şi, de 
bună seamă, n-a avut vreme să facă un testament prin care 
să-l fi dezmoştenit. 

Împărţeala fiind făcută, contra-şuanii porniră după micul 
batalion al albaştrilor şi îl urmară la distanţă. 


XXVI. 

O spaimă cumplită se strecură, spre seară, în cocioaba lui 
Galope-Chopine, unde până atunci viaţa cursese atât de 
simplu şi de liniştit. Barbette şi micul ei gars, purtând în 
spinare - ea greaua-i povară de crengi, el un polog de iarbă 
pentru vite - se întoarseră acasă la vremea când familia lua 
masa de seară. Intrând în locuinţă, mama şi fiul îl căutară în 
zadar pe Galope-Chopine; şi niciodată mizerabila încăpere 
nu li se mai păruse atât de mare, aşa era de goală. Vatra 
stinsă, întunericul, tăcerea, totul le prevestea numai 
nenorocire. Când se lăsă noaptea, Barbette se apucă să 
facă un foc straşnic şi aprinse două oribus, nume dat 
lumânărilor de răşină în ţinutul cuprins de la țărmurile 
armoricane până mai sus de Loara şi folosit şi dincolo de 
Amboise în câmpiile vandome. Barbette făcea aceste lucruri 
cu încetineala de care sunt cuprinse toate acţiunile noastre 
atunci când le stăpâneşte un sentiment adânc; ea tresărea 
la cel mai mic zgomot şi, înşelată adesea de şuierăturile 
vântului, alerga la poarta mizerabilei colibe, de unde se 
întorcea şi mai mohorâtă. Spălă apoi două ulcele, le umplu 
cu cidru şi le puse pe masa cea lungă de nuc. Îşi privi de 
câteva ori copilul, care supraveghea coacerea turtiţelor de 
hrişcă, dar nu-i putu spune o vorbă. Ochii micuţului gars se 
opriră o clipă asupra celor două cuie în care tatăl său îşi 
atârna canardiera, şi Barbette se înfioră văzând, ca şi el, 
locul gol. Tăcerea nu era întreruptă decât de răsuflarea 
vacilor sau de picăturile de cidru ce cădeau regulat de la 
slăvina butoiului. Biata femeie oftă, în vreme ce turna în trei 
străchini de pământ negru un fel de terci făcut din lapte 
amestecat cu azimă dumicată mărunt şi cu castane coapte. 

— S-au bătut în livadă la Beraudicre, zise micuțul gars. 

— Du-te-atunci până acolo să vezi ce-o fi, răspunse mama. 

Garsul plecă în fugă, zări la lumina lunii mormăiţii de 
cadavre, tatăl său nu se afla printre ele, şi se întoarse cu 
sufletul la gură, tare fericit: descoperise câteva monede de 
o sută de scuzi, călcate în picioare de către învingători şi 


pierdute în noroi. O găsi pe maică-sa stând pe un scăunaş şi 
torcând nişte cânepă lângă vatră. Copilul făcu un semn 
negativ către Barbette, care nu cuteza să creadă în vreun 
lucru bun; apoi, când ceasul de la Saint-Leonard bătu de 
zece, micul gars se culcă, după ce îngăimase o rugăciune 
către sfânta Fecioară din Auray. Spre ziuă, Barbette, care 
nu aţipise o clipă, scoase un strigăt de bucurie când auzi de 
departe cunoscutul bocănit al vârtoşilor bocanci ţintuiţi, şi 
Galope-Chopine îşi arătă în curând faţa posomorâtă. 

— Slavă sfântului Labre, căruia i-am făgăduit că am să-i 
aprind o lumânare: le Gars a scăpat! Să nu uiţi că acuma îi 
datorăm sfântului trei lumânări. 

După care, Galope-Chopine înhăţă o ulcică şi o dădu pe 
gât dintr-o dată, fără să răsufle. După ce nevastă-sa îi servi 
strachina cu terci şi îl despovără de canardieră, iar el se 
aşeză pe laviţa de nuc, şuanul spuse, întorcându-se spre 
vatra focului: 

— Cum de-or fi nimerit aici albaştrii şi contra-şuanii? Se 
băteau la Florigny. Ce diavol a putut să le spună că le Gars 
era la noi? Că nu ştiam de asta decât noi, el şi frumoasa lui 
garsă... 

Femeia îngălbeni. 

— Contra-şuanii m-au amăgit că erau garsii din Saint- 
Georges, răspunse ea tremurând, şi eu le-am spus unde era 
le Gars. 

Galope-Chopine îngălbeni la rându-i şi îşi împinse 
strachina pe marginea mesei. 

— L-am trimis pe gars al nost' să-ţi spuie, adăugă Barbette 
speriata, da' nu te-a găsit. 

Şuanul se ridică şi o izbi aşa de cumplit pe nevastă-sa încât 
femeia se prăbuşi peste pat pe jumătate moartă. 

— Garsă afurisită, m-ai omorât! spuse el. 

Dar, cuprins de groază, o luă pe nevastă-sa în braţe: 

— Barbette! strigă el, Barbette!.. Sfânta Fecioară! avusei 
mâna prea grea! 


— Socoţi, zise ea deschizând ochii, că Marche-r-Ierre o să 
afle? 

— Le Gars, răspunse şuanul, a spus să se cerceteze de 
unde a venit trădarea. 

— I-a spus asta lui Marche-r-lerre? 

— Pille-Miche ţi Marche-r-Ierre erau la Florigny. 

Barbette răsuflă mai uşurată. 

— Dacă se ating de-un singur fir de păr de pe capul tău, 
spuse ea, am să-i ard de vii. 

— Uf! nu mai mi-e foame! oftă cu jale Galope-Chopine. 

Nevastă-sa îi puse dinainte o altă ulcică plină, el însă nici 
n-o luă în scamă. Două şiruri de lacrimi brăzdară atunci 
obrajii Barbettei şi scăldară ridurile de pe faţa ei veştejită. 

— Ascultă, nevastă, mâine dimineaţă trebuie să strângem 
nişte vreascuri, în dereptul lui Saint-Leonard, pe stâncile de 
la Saint-Sulpice, şi să le dăm foc. Asta-i semnalul hotărât 
între le Gars şi rectorul cel bătrân de la Saint-Georges, care 
are să vină să-i slujească o liturghie. 

— Adică, vrea să se ducă la Fougeres? 

— Păi da, se duce la frumoasa lui garsă. Am de alergat 
astăzi toată ziua din pricina asta! Pare-mi că vrea să se 
însoare cu ea şi s-o ducă undeva, că mi-a zis să fac rost de 
nişte cai şi să-i ascund pe drumul dinspre Saint-Malo. 

După care, Galope-Chopine, obosit, se culcă pentru câteva 
ceasuri; pe urmă, porni la drum. A doua zi dimineaţă, se 
întoarse acasă, după ce se achitase conştiincios de sarcinile 
pe care i le dăduse marchizul. Aflând că Marche-r-Terre ţi 
Pille-Miche nu se arătaseră, el risipi îngrijorările nevesti-si, 
care plecă aproape înseninată la stâncile Saint-Sulpice, 
unde pregătise din ajun, pe culmea dinspre Saint-Leonard, 
câteva vreascuri acoperite de promoroacă. Îl ţinea de mână 
pe micuţu-i gars, care ducea o cioată de sabot aprinsă. Nici 
nu dispăruseră bine fiu-său şi nevastă-sa pe după peretele 
şurii, când Galope-Chopine şi auzi doi inşi sărind peste 
gardul dinspre cărare şi zări cu greu, ca printr-o ceaţă 


deasă, nişte forme ghemuite ce se strecurau asemenea 
unor umbre abia vizibile. 

— Ăştia-s Pille-Miche şi Marche-r-Terre! gândi el. 

Şi se cutremură. Cei doi şuani îşi arătară în curte 
întunecatele feţe care, sub marile pălării învechite, 
semănau întocmai cu acele chipuri cu care gravorii 
împodobesc unele peisaje. 

— Bună ziua, Galope-Chopine, zise Marche-r-Ierre grav. 

— Bună ziua, domnule Marche-r-lerre, răspunse umil 
soţul Barbettei. Nu vreţi să intraţi şi să goliţi câteva ulcele? 
Am ceva pită rece şi unt proaspăt bătut. 

— Asta nu-i de lepădat, vericule, zise Pille-Miche. 

Cei doi şuani intrară. Începutul acesta n-avea nimic 
înfricoşător pentru Galope-Chopine, care se grăbi să scoată 
rachiu diN. Butoi şi să umple trei ulcele, în vreme ce 
Marche-rf-Ierre ţi Pille-Miche, aţezaţi fiecare la câte-un 
capăt al mesei lungi, pe laviţele lustruite, îşi tăiau azimele şi 
le ungeau cu un unt gras şi gălbui ce lăsa să ţâşnească, sub 
apăsarea cuţitului, băşicuţe de lapte. Galope-Chopine puse 
bărdacele pline cu cidru şi garnisite cu spumă dinaintea 
oaspeţilor, şi cei trei şuani începură să mănânce; din vreme 
în vreme însă, stăpânul casei arunca o privire piezişă spre 
Marche-r-Ierre care se zorea să-şi stâmpere setea. 

— la dă-mi chinchoire-a aia, zise Marche-r-lerre lui Pille- 
Miche. 

Şi după ce scutură vârtos câteva chinchees în scobitura 
mâinii, bretonul trase pe nas praful de tutun, ca un ins ce se 
pregătea să treacă la o treabă serioasă. 

— S-a făcut frig, zise Pille-Miche, ridicându-se şi ducându- 
se să închidă partea de sus a uşii. 

Lumina zilei, mohorâtă de ceaţă, nu mai pătrunse în odaie 
decât prin ferăstruică, abia mai luminând masa şi cele două 
laviţe; doar focul îşi răspândea împrejur luminile roşietice. 
În acea clipă, Galope-Chopine tocmai umpluse pentru a 
doua oară ulcelele oaspeţilor săi şi le punea în faţa lor; ei 
însă refuzară să mai bea, îşi aruncară largile pălării şi luară 


deodată un aer solemn. Gesturile lor şi privirea pe care o 
schimbară între ei îl făcură să tremure pe Galope-Chopine, 
căruia i se păru că zăreşte sânge sub bonetele de lână roşie 
ce le purtau pe cap. 

— Ia adu-ne satârul încoace, zise Marche-r-Ierre. 

— Păi ce vreţi să faceţi cu el, domnule Marche-r-Ierre? 

— Haide, vere, că ştii şi tu destul de bine, zise Pille-Miche 
strângându-şi cu grijă chinchoire-a pe care i-o înapoia 
Marche-r-Ierre; ai fost condamnat. 

Cei doi şuani se ridicară deodată, apucând carabinele. 

— Domnule Marche-r-lerre, eu n-am spus ni'c despre le 
Gars... 

— 'Ţi-am spus să te duci să aduci satârul, răspunse şuanul. 

Nenorocitul de Galope-Chopine zgâlţâi de lemnul grosolan 
al patului fiului său şi trei piese de o sută de scuzi se 
rostogoliră pe podea; Pille-Miche le ridică. 

— He! He! albaştrii ţi-au dat bani de-ăi noi! se minună 
Marche-r-Ierre. 

— Jur pe chipul de-aici al sfântului Labre, răspunse 
Galope-Chopine, eu n-am spus ni'c. Barbette i-a luat pe 
contra-şuani drept garsii din Saint-Georges, asta-i tot. 

— De ce vorbeşti de afaceri nevesti-ti? răspunse brutal 
Marche-r-Ierre. 

— Şi-apoi, vericule, noi nu te-ntrebăm de pricini, ci de 
satâr. Ai fost condamnat. 

La un semn al camaradului său, Pille-Miche îl ajută să-şi 
înhaţe victima. Când se văzu în mâinile celor doi şuani, 
Galope-Chopine îşi pierdu toată puterea, căzu în genunchi 
şi ridică spre călăii lui mâinile deznădăjduite: 

— Bunii mei prieteni, vărucule, ce vreţi s-ajungă micuțul 
meu gars? 

— Am eu grijă de el, zise Marche-r-lerre. 

— Fraţilor, reluă Galope-Chopine, alb ca varul, nu sunt 
pregătit să mor. Vreţi să mă lăsaţi să plec nespovedit? Aveţi 
dreptul să-mi luaţi viaţa, dar nu să mă faceţi să pierd şi 
fericirea cea de veci. 


— Asta-i drept, zise Marche-r-lerre, privindu-l pe Pille- 
Miche. 

Cei doi şuani rămaseră o clipă în cea mai mare 
încurcătură, nefiind în stare să rezolve acest caz de 
conştiinţă. Galope-Chopine asculta şi cel mai mic zgomot 
pricinuit de vânt, ca şi cum ar mai fi nutrit vreo speranţă. 
Clipocitul picăturii de cidru, ce cădea la intervale regulate 
p” lângă cana, îl făcu să arunce o privire maşinală spre 
butoi şi să ofteze cu tristeţe. Deodată, Pille-Miche îl luă pe 
cel condamnat de braţ, îl duse într-un colţ şi-i spuse: 

— Spovedegşte-te faţă de mine de toate păcatele, iar eu am 
să le spun mai departe unui preot al dreptei Biserici, care 
are să-mi dea iertarea; şi, dacă au să fie de împlinit niscaiva 
canoane, am să le fac eu pentru tine. 

Galope-Chopine căpătă oarecare răgaz prin felul în care 
îşi povesti păcatele; dar, în ciuda marelui lor număr şi a 
împrejurărilor în care săvârşise nelegiuirile, el ajunse până 
la urmă la capătul lungului lor şir. 

— Vai! zise el încheind, pe deasupra, vărucule, de vreme 
ce-ţi spun toate ca unui duhovnic, îţi jur pe sfântul nume al 
lui Dumnezeu, că n-am să-mi bag nici o altă vină, fără de- 
aceea că, din când în când, mi-am cam uns pita cu unt, şi 
mărturisesc pe sfântul Labre, de colea de deasupra vetrei, 
că eu n-am vorbit ni'c despre le Gars. Nu, măi, fraţilor, n-am 
trădat ni'c. 

— Bine, vere, hai, ridică-te; o să ai timp să aranjezi toate 
astea cu bunul Dumnezeu. 

— Dar lasă-mă să-i spun măcar o ţâră de bun-rămas 
Barbe... 

— Haide, hai, răspunse Marche-r-lerre, dacă vrei să nu fii 
mai scârbos decât se cade, poartă-te ca un breton şi 
sfârşeşte curat. 

Cei doi şuani îl înhăţară iarăşi pe Galope-Chopine, îl 
culcară pe laviţă, unde el nu dădu alte semne de opunere în 
afară de acele mişcări convulsive produse de instinctul de 
animal; la sfârşit, scoase câteva răgete înfundate, care 


încetară îndată ce se auzi izbitura grea a satirului. Capul fu 
retezat dintr-o singură lovitură. Marche-r-lerre apucă acest 
rap de un smoc de păr, ieşi din colibă, căută şi găsi în 
grosolanul toc al uşii un piron împrejurul căruia răsuci tufa 
aceea de păr şi lăsă să spânzure acolo capul sângerând, 
căruia nici măcar nu-i închise ochii. Cei doi şuani îşi spălară 
mâinile, fără nici o grabă, într-o strachină mare, plină cu 
apă, îşi luară pălăriile şi carabinele şi săriră peste pârleaz, 
fluierând melodia Baladei căpitanului. Când ieşiră din 
livadă, Pille-Miche intonă, cu glas răguşit, următoarele 
strofe luate la întâmplare din acel cântec naiv, ale cărui 
cadenţe rustice plutiră pe vânt: 

În cel dintâi târg, O-mbrăcă de sârg. 

În satin sclipind; 

Într-al doilea târg, O-mbrăcă de sârg. 

În aur şi-argint. 

De mândră ce era, Pânze-i întindea. 

Regimentul tot. 

Melodia se auzi din ce în ce mai stins, pe măsură ce se 
îndepărtau cei doi şuani; dar tăcerea din câmp era atât de 
adâncă, încât câteva note ajunseră la urechea Barbettei, 
care tocmai atunci se întorcea acasă ţinându-şi micuțul gars 
de mână. Nici o ţărancă nu poate asculta nepăsătoare acest 
cântec, atât de popular în vestul Franţei, aşa încât Barbette 
începu să cânte fără să vrea primele strofe ale baladei: 

— Hai, mândro, şi noi, Haidem la război, E vremea, socot”. 

— Căpitan viteaz, Nu-ţi fie ne caz, Fata-mi nu ţi-oi da. 

N-o dau pe pământ, Pe mare nici gând, Doar de-o ai fura”. 

Tata-o ia pe fată, O dezbracă-ndată, Dă-n apă cu ea. 

Căpitanul sare, Se aruncă-n mare, Şi-o scoate aşa. 

Hai, mândro, şi noi, Haidem la război, E vremea, socot. 

La cel dintâi târg... etc... 

Când Barbette era gata să reia cântarea baladei de la 
stihul cu care o începuse Pille-Miche, tocmai intra în curtea 
casei; limba îi îngheţă deodată, rămase nemişcată şi un 
țipăt cumplit, curmat numaidecât, ieşi din gura ei căscată. 


— Ce ai, măicuţă? întrebă copilul. 

— Ai rămas singur, strigă înfundat Barbette, smucindu-l de 
mână şi împingându-l cu o cruzime de necrezut; tu nu mai 
ai nici tată, nici mamă! 

Copilul, care-şi freca ţipând umărul, văzu agăţat în piron 
capul, şi obrazul lui plăpând înmărmuri, stăpânindu-şi 
convulsia nervoasă pe care plânsetul o dă feţei. Deschise 
ochii mari, privi îndelung capul tatălui său, cu un aer stupid 
ce nu exprima nici un fel de emoție; pe urmă, chipul lui, 
abrutizat de neştiinţă, izbuti să manifeste o curiozitate 
îngrozită. Deodată, Barbette îl luă iarăşi de mână, îl strânse 
cumplit şi îl târî făcând paşi mari spre casă. Atunci când 
Pille-Miche şi Marche-r-Ierre îl culcaseră pe Galope- 
Chopine pe laviţă, unul dintre bocancii acestuia îi căzuse 
sub gât, în aşa fel încât se umpluse de sânge; şi bocancul 
acela fu cel dintâi obiect pe care văduva lui îl zări când intră 
în casă. 

— Scoate-ţi sabotul, spuse mama către fiul ei. Bagă-ţi 
piciorul colea, în bocancul ăsta. Bine. Să ţii minte câte zile- 
ai avea, strigă ea cu un glas lugubru, bocancul tatălui tău, şi 
să nu te încalţi vreodată fără să-ţi aduci aminte de bocancul 
plin de sângele pe care l-au vărsat aici şuimi, şi să-i omori 
pe şuini! 

Şi îşi clătină capul cu o mişcare atât de convulsivă, încât 
pletele părului negru îi căzură pe gât, dând figurii ei o 
expresie sinistră. 

— Jur înaintea sfântului Labre, reluă ea, că am să te 
dăruiesc albaştrilor! Să te faci soldat şi să-l răzbuni pe tată- 
tău! Să-i omori, să-i omori pe şuini, şi să faci ca mine. Ah! i- 
au luat capul bărbatului meu; am să-l dau şi eu pe-al lui le 
Gars albaştrilor. 

Dintr-o săritură se repezi la pat, scoase un săculeţ plin cu 
bani, ascuns acolo într-o tainiţă, îl luă iar de mână pe fiu-său 
uluit, îl smuci după ea fără să-i mai lase vreme să-şi încalţe 
sabotul, şi se îndreptară cu paşi grăbiţi către Fougcres, ţi 
niciunul dintre ei nu mai întoarse capul spre coliba pe care 


o părăseau. Când ajunseră pe culmea stâncilor Saint- 
Sulpice, Barbette aţăâţă focul de vreascuri şi garsul ei o 
ajută să-l acopere cu tufe verzi jilave de chiciură, ca să facă 
fumul şi mai gros. 

— Asta are să dăinuie mai mult decât tată-tău, mai mult 
decât mine şi mai mult decât le Gars! zise Barbette, cu o 
privire sălbatică, arătându-i fiului ei focul. 

XXVII. 

În clipa în care văduva lui Galope-Chopine şi fiul ei cu 
piciorul scăldat în sânge priveau, cu o mohorâtă expresie de 
răzbunare şi de curiozitate, fumul ce se învârtejea, 
domnişoara de Verneuil sta cu ochii ţintă la acea stâncă şi 
încerca, însă zadarnic, să descopere acolo semnalul 
comunicat de către marchiz. Ceaţa, care treptat-treptat se 
îngroşase, învăluise întreaga regiune într-un văl de umbre 
cenuşii ce ascundeau chiar şi cele mai apropiate privelişti 
ale oraşului. Marie privi pe rând, cu o uşoară nelinişte, 
stâncile, castelul, edificiile ce se asemănau, în acea pâclă, 
unor pâcle încă şi mai negre. Lângă fereastră, câţiva copaci 
se detaşau de fondul albăstrui, ca madreporii ce se pot 
întrezări prin apele unei mări liniştite. Soarele îi da cerului 
culoarea ştearsă a argintului vechi, lumina lui punând o 
roşeaţă vagă în ramurile golaşe ale copacilor în care se mai 
legănau cele din urmă frunze. Dar sufletul domnişoarei 
Marie era frământat de sentimente mult prea plăcute 
pentru ca să vadă vreo prevestire sumbră în priveliştea 
aceasta, nepotrivită cu fericirea pe care ea o savura 
dinainte. De două zile încoace, ideile ei se modificaseră într- 
un mod straniu. Nestăpânirea, descărcările necontrolate 
ale pasiunii sale suferiseră treptat-treptat influenţa ridicatei 
temperaturi pe care o dă vieţii iubirea adevărată. 
Certitudinea că este iubită, certitudine pe care se dusese s- 
o caute înfruntând atâtea primejdii, îi trezise în suflet 
dorinţa de a se întoarce la condiţiile sociale ce statornicesc 
fericirea şi din care ea nu ieşise decât împinsă de 
deznădejde. A nu iubi decât pentru o clipă i se părea cu 


neputinţă. Mai mult încă, ea se văzu deodată înălţată iarăşi, 
din adâncurile societăţii în care o cufundase nenorocirea, la 
înaltul rang în care o aşezase o clipă tatăl său. Vanitatea ei, 
strivită de crudele schimbări ale unei pasiuni rând pe rând 
fericite sau dispreţuite, se trezi, făcând-o să viseze la toate 
avantajele unei poziţii sociale superioare. Născută oarecum 
marchiză, a se căsători cu Montauran nu însemna, oare, 
pentru ea, a se înălța şi a trăi în sfera ce-i era proprie? 
După ce cunoscuse toate primejdiile unei vieţi pline de 
aventură, ea putea, mai bine decât oricare altă femeie, să 
preţuiască măreţia sentimentelor ce stau la temelia unei 
familii. lar căsătoria şi maternitatea, cu toate grijile lor, 
reprezentau pentru ea mai puţin o povară, şi mai degrabă o 
odihnă, li era dor de o viaţă virtuoasă şi liniştită, întrezărită 
prin acea ultimă furtună, aşa cum o femeie sătulă de virtute 
poate arunca o privire avidă spre o pasiune neîngăduită. 
Virtutea constituia acum pentru Marie o nouă ispită. 

— Poate că, îşi spunea ea întorcându-se de la fereastră 
fără să fi văzut focul de pe stâncă de la Saint-Sulpice, am 
fost prea cochetă cu el? Dar habar n-aveam cât sunt de 
iubită!.. 

— Francine, nu-i un vis, astă-seară voi fi marchiză de 
Montauran. Ce-am făcut eu ca să merit o fericire atât de 
mare? Oh! îi iubesc, şi numai iubirea poate să răsplătească 
iubirea. De bună seamă că Dumnezeu vrea să mă 
răsplătească pentru faptul că am păstrat totuşi atâta inimă 
curată, în ciuda atâtor mizerii, şi vrea să mă iacă să-mi uit 
suferinţele! căci, ştii şi tu, fetiţa mea, că am suferit destul! 

— În seara asta veţi fi marchiză de Montauran, 
domnişoară Marie? Oh! până ce lucrul n-are să se 
împlinească, eu una am să cred că visez. Cine i-o fi spus, 
oare, ce fată bună sunteți? 

— Păi bine, scumpa mea copilă, el doar nu are numai ochi 
frumoşi; mai are şi un suflet. Dacă l-ai fi văzut, ca mine, în 
toiul primejdiei! Oh! trebuie să ştie să iubească, e-aşa de 
curajos! 


— Dacă-l iubiţi atâta, cum de-l lăsaţi să vină la Fougeres? 

— Da' ce, crezi că am mai avut timp să mai schimbăm vreo 
vorbă atunci când am fost surprinşi? Şi-apoi, nu-i aceasta o 
dovadă de dragoste cum nu s-a mai pomenit vreodată?.. 
Până una alta, ia piaptănă-mă! 

Îşi deranjă însă de o sută de ori, prin mişcări parcă 
electrice, izbutitele combinaţii ale pieptănăturii sale, 
adăugând gândurile cele mai furtunoase în toate îngrijirile 
cerute de cochetărie. În timp ce-şi friza firele de păr ale 
unei bucle sau îşi aranja cosiţele, Marie se întreba, cu o 
ultimă îndoială, dacă nu cumva marchizul o înşală, şi-atunci 
îşi spunea că o asemenea şiretenie ar trebui să fie de 
neînțeles, de vreme ce el, venind după ea la Fougcres, se 
expunea cu atâta îndrăzneală unei răzbunări imediate. 
Studiind în oglindă efectele iscusite ale unei priviri piezişe, 
ale unui surâs, ale unei uşoare încreţiri a frunţii, ale unei 
atitudini supărate, îndrăgostite sau dispreţuitoare, ea căuta 
o şiretenie de femeie prin care să sondeze, până-n ultima 
clipă, inima tânărului şef. 

— Ai dreptate, Francine, spuse ea; şi eu aş vrea, ca şi tine, 
să aibă loc odată căsătoria asta. Ziua de azi este cea din 
urmă dintre zilele mele tulburi, ea poartă în sine fie 
moartea, fie fericirea noastră... îngrozitoare ceaţă, adăugă 
apoi, privind iarăşi spre vârfurile Saint-Sulpice, învăluite în 
nori. 

Începu să aranjeze ea însăşi perdelele de mătase şi de 
muselină ce împodobeau fereastra, străduindu-se să le 
pună în aşa fel încât lumina strecurată prin ele să producă 
în încăpere un clar-obscur voluptuos. 

— Francine, zise ea, ia fleacurile astea care zac pe 
şemineu şi nu mai lăsa decât pendula şi cele două vaze de 
Saxa, în care am să pun florile pe care mi le-a adus 
Corentin... Scoate toate scaunele, nu vreau să văd aici 
decât canapeaua şi un fotoliu. Când termini, fetiţa mea, ia şi 
bate covorul până ce-ai să-l faci să strălucească; pe urmă, 
aranjează candelabrele, şemineul, lumânările... 


Marie privi îndelung şi cu luare-aminte tapetul învechit de 
pe pereţii încăperii. Călăuzită de un gust înnăscut, ea izbuti 
să găsească nuanțele ce puteau să îmbine aspectele anticei 
decorări cu mobilele şi cu lucrurile din acel budoar, printr-o 
armonie de culori sau prin frumuseţea contrastelor. Tot aşa 
potrivi şi florile cu care umplu multele vaze ce împodobeau 
camera. Canapeaua fu aşezată lângă sobă. Iar la dreapta şi 
la stânga patului, care se afla lângă peretele paralel cu cel 
unde era şemineul, Marie aşeză pe două măsuţe aurite 
marile vaze de Saxa, pline cu frunze şi cu flori care 
împrăştiau cele mai dulci miresme. Şi nu numai o dată se 
înfioră, în vreme ce aranja pliurile unduitoare ale verdelui 
brocart de pe pat şi studiind şerpuiturile înfloratei draperii 
dimprejurul acestuia. Asemenea preparative cuprind 
totdeauna un suav secret de fericire şi produc o emoție atât 
de plăcută, încât adesea, în toiul unor astfel de pregătiri 
voluptuoase, o femeie îşi uită de toate îndoielile, întocmai 
aşa cum domnişoara de Verneuil uita acum de ale sale. Nu-i 
oare ceva ca un sentiment religios în această mulţime de 
pregătiri făcute pentru fiinţa iubită care, deşi în clipa aceea 
nu se află acolo ca să le vadă şi să le răsplătească, le va 
răsplăti totuşi mai târziu, prin acel zâmbet aprobator pe 
care îl obţin asemenea graţioase preparative, totdeauna 
înţelese atât de bine! În astfel de clipe, femeile se dăruiesc, 
ca să spunem aşa, mai dinainte iubirii, şi nu există niciuna 
care să nu spună, aşa cum gândea domnişoara de Verneuil: 
„Astă-seară voi fi într-adevăr fericită!” Chiar şi cea mai 
inocentă dintre ele aşterne atunci această suavă speranţă 
până şi în cuta cea mai puţin vizibilă a mătăsii sau a 
muselinei sale; aşa încât, pe nesimţite, armonia pe care 
femeia o stabileşte în jurul său imprimă tuturor lucrurilor o 
fizionomie în care respiră iubirea. În mijlocul sferei aceleia 
de voluptate, pentru ea lucrurile devin fiinţe şi martori; iar 
ea şi-a şi făcut complici din toate bucuriile viitoare. Cu 
fiecare gest, cu fiecare gând, ea se avântă să înhaţe din 
zbor viitorul. În curând, femeia nu mai aşteaptă, nu mai 


speră, ci doar blestemă tăcerea, iar cel mai mic zgomot i se 
pare un semn; apoi începe îndoiala, care vine să-şi pună pe 
inima sa o mână grea, iar femeia arde, se zbuciumă, se 
simte sugrumată de o cugetare ce se desfăşoară ca o forţă 
pur fizică; este, rând pe rând, un triumf şi un supliciu, pe 
care, fără nădejdea viitoarei plăceri, femeia nu le-ar putea 
îndura. De zeci de ori domnişoara de Verneuil ridicase 
perdeaua sperând că va zări o coloană de fum ridicându-se 
dintre stânci; ceţurile însă păreau să ia de la o clipă la alta 
nuanţe tot mai întunecate, în care imaginaţia sa începu să 
vadă semne tot mai sinistre. Până la urmă, într-o clipă de 
iritare, lăsă perdeaua să cadă, hotărâtă să n-o mai ridice 
deloc. Privi cu un aer îmbufnat încăperea căreia îi dase un 
suflet şi un glas, şi se întrebă dacă totul nu va fi fost 
zadarnic, iar acest gând îi aduse aminte că uitase anumite 
lucruri. 

— Micuța mea, spuse ea Francinei, ducând-o în cabinetul 
de toaletă al camerei sale, luminat printr-un oberlicht ce se 
deschidea spre colţul din umbră unde fortificațiile oraşului 
se îmbinau cu stâncile Promenadei, orânduieşte aici totul şi 
fă să fie cât mai curat! în ce priveşte salonul, lasă-l, dacă 
vrei, cum o fi, adăugă ea, însoţindu-şi cuvintele de unul 
dintre acele zâmbete pe care femeile îl păstrează pentru 
ele înseşi, şi cărora bărbaţii niciodată nu le vor putea afla 
gingaşa picanterie. 

— Ah! ce frumoasă sunteţi! exclamă scundaca bretonă. 

— Eh! nebune ce suntem! Oare nu iubitul este cea mai 
frumoasă podoabă a noastră? 

Francine o lăsă tolănită, visător, pe otomană şi se retrase 
în vârful picioarelor, înțelegând că, fie că este, fie că nu este 
iubită, stăpâna ei nu-l va trăda niciodată pe Montauran. 

XXVIII 

— Eşti sigură de ceea ce-mi trăncăneşti, bătrâno? o 
întrebă Hulot pe Barbette, pe care o recunoscu când 
aceasta veni la el la Fougeres. 


— Ai ochi? Uite, priveşte stâncile de la Saint-Sulpice, colo- 
şa, oştene, 'n dereptul lu' Saint-Leonard. 

Corentin îşi întoarse privirile spre culme, în direcţia 
indicată de degetul Barbettei; şi cum ceața începea să se 
risipească, putu să vadă destul de limpede coloana de fum 
albăstruie despre care pomenise văduva lui Galope- 
Chopine. 

— Dar când are să vie, bătrâno, hei? Diseară?.. La 
noapte?.. 

— Oştene, răspunse Barbette, nu ştiu ni'c. 

— De ce-i trădezi pe-ai tăi? o întrebă repezit Hulot, 
ducând-o pe ţărancă la câţiva paşi mai încolo de Corentin. 

— Oh, domnule general, ia te uită la piciorul garsului meu! 
ei bine, e năclăit în sângele bărbatului meu, pe care l-au 
căsăpit şuinii, nu-ţi fie cu supărare, ca pe-un berbec, drept 
pedeapsă pentru alea trei vorbe pe care le-ai scos de la 
mine alaltăieri, pe când săpam. la-mi garsul, de vreme ce l- 
ai lăsat fără tată şi fără mamă, dar fă din el un albastru 
adevărat, taică, să poată să-i omoare pe suini! Na, uite 
colea două sute de scuzi, păstrează-i pentru el; dacă are să 
şi-i chivernisească bine, are s-ajungă departe cu atâta, de 
vreme ce taică-său a strâns la ei vreme de doisprezece ani. 

Hulot o privi cu uimire pe această ţărancă gălbejită, 
scofâlcită şi cu ochii uscați. 

— Dar tu, maică, spuse el, ce-ai să te faci? Ar fi mai bine să 
păstrezi tu banii ăştia. 

— Eu, răspunse ea clătinând din cap cu tristeţe, eu nu mai 
am trebuinţă de ni'c. Să mă băgaţi colo-n umbra turnului 
Melusinei (şi arătă unul dintre turnurile castelului), unde 
şuinii-au să se priceapă cum s-ajungă şi să mă omoare! 

Îşi îmbrăţişă garsul cu un chip întunecat de durere, îl privi, 
vărsă două lacrimi, îl mai privi o dată, şi dispăru. 

— Comandante, zise Corentin, iată una dintre acele ocazii 
care, ca să poată fi de folos, pretind două capete straşnice, 
mai degrabă decât unul. Ştim totul şi nu ştim nimic. Dacă 
am pune să fie împresurată îndată casa domnişoarei de 


Verneuil, ar însemna s-o ridicăm împotriva noastră pe 
frumoasa fată. Nici tu, nici eu, nici contra-şuanii şi cele 
două batalioane ale tale la un loc n-avem destulă putere să 
luptăm împotriva acestei fete, dacă-şi va băga-n cap să-l 
salveze pe domnul fost al ei. Flăcăiaşul ăsta e om de curte, 
şi-n consecinţă e isteţ; e tânăr şi e plin de inimă. N-o să 
putem niciodată să-l înhăţăm când va încerca să intre în 
Fougcres. De altminteri, poate că se şi află aici. Să facem 
nişte vizite domiciliare? Ar fi o absurditate! N-am afla nimic, 
am alarma pe toată lumea şi i-am speria pe locuitori. 

— Plec, zise Hulot nerăbdător, mă duc să dau ordin 
străjilor din postul de la Saint-Leonard să-şi lungească 
rondul cu încă trei paşi, aşa încât paza lor să ajungă până în 
faţa casei domnişoarei de Verneuil. Am să stabilesc un 
semnal cu fiecare santinelă, şi-am să aştept la corpul de 
gardă, iar când mi se va semnala intrarea vreunui tânăr în 
casa fetei am să iau un caporal şi patru oameni, şi... 

— Şi, făcu Corentin, întrerupându-l pe impetuosul militar, 
dacă tânărul nu va fi marchizul, dacă marchizul nu va intra 
pe poartă, dacă el se şi află la domnişoara de Verneuil, 
dacă... dacă...? 

Şi Corentin îl privi pe comandant cu un aer de 
superioritate atât de jignitor, încât bătrânul militar strigă: 

— Mii de trăsnete, Dumnezeule! Du-te şi te plimbă, 
cetăţene al infernului! Ce mă privesc pe mine toate astea? 
Dacă aiuritul ăla are să dea peste unul dintre corpurile 
mele de gardă, va trebui să-l împuşc pe loc; dacă aflu că e 
într-o casă, va trebui să mă duc numaidecât să-l împresor, 
să-l prind şi să-l împuşc; dar să fie-al naibii dacă am să-mi 
bat capul cum să-mi năclăiesc cu noroi uniforma... 

— Comandante, scrisoarea celor trei miniştri îţi ordonă să 
te supui domnişoarei de Verneuil. 

— Cetăţene, să vină domnişoara de Verneuil la mine, şi-am 
să văd eu atunci ce e de făcut. 

— Ei bine, cetăţene, replică fălos Corentin, domnişoara n- 
are să întârzie. Îţi va spune chiar ea ceasul şi clipa când 


fostul ăsta va intra în casa ei. Poate că nici nu se va simţi 
liniştită decât atunci când te va vedea instalând santinelele 
şi împresurându-i casa. 

„Diavolul s-a făcut om! îşi zise cu durere bătrânul şef de 
demi-brigadă, privind după Corentin care suia cu paşi mari 
Scara Reginei, unde avusese loc această scenă, către 
poarta Saint-Leonard. Ăsta are să mi-l aducă pe cetăţeanul 
Montauran legat de mâini şi de picioare, reluă Hulot, 
vorbindu-şi sie-însuşi, iar eu mă voi trezi pe cap cu pacostea 
de-a prezida un consiliu de război. La urma urmei, adăugă 
el ridicând din umeri, le Gars este un duşman al Republicii, 
el mi l-a ucis pe bietul Gerard şi, oricum, are să fie un nobil 
mai puţin... La dracu!” 

Se răsuci sprinten pe călcâiele cizmelor şi plecă să 
inspecteze posturile de gardă din oraş, fluierând Marsilieza. 

XXIX. 

Domnişoara de Verneuil era cufundată într-una dintre 
acele meditații ale căror taine rămân parcă înmormântate 
în adâncurile sufletului şi ale căror mii de sentimente 
contradictorii adeseori au dovedit celor pe care i-au 
stăpânit că se poate trăi o viaţă de zbucium şi de pasiuni 
chiar şi numai între patru pereţi, fără măcar a părăsi 
otomana pe care cel în cauză îşi petrece existenţa. 
Ajungând la deznodământul dramei după care alergase, 
această fată retrăia pe rând scenele de iubire şi de durere 
ce-i însufleţiseră atât de năprasnic viaţa în cele zece zile de 
la prima ei întâlnire cu marchizul. În acea clipă, în salon se 
auziră nişte paşi de bărbat şi fata tresări; uşa se deschise, 
Marie întoarse repede capul şi-l văzu pe Corentin. 

— Şmecherico! spuse râzând agentul superior al poliţiei, 
mult o să mai ai poftă să mă-nşeli? Ah! Marie! Marie! Joci 
un joc tare primejdios, dacă nu vrei să mă iei tovarăş la 
partida ta şi hotărăşti singură loviturile, fără să mă consulţi. 
Dacă marchizul a izbutit să scape de soarta care... 

— Nu tu eşti vinovat de asta, aşa-i? răspunse domnişoara 
de Verneuil, cu o ironie adâncă. Domnule, reluă ea cu o 


voce gravă, cu ce drept mai vii la mine? 

— La tine? întrebă el pe un ton amar. 

— A, da, replică ea cu mândrie, nu sunt la mine. Poate că 
ai şi ales anume această casă spre a săvârşi aici, în deplină 
siguranţă, asasinatele tale; am să plec de-aici. Am să mă 
duc într-un pustiu, ca să nu mai văd nişte... 

— Nişte spioni, zi-i! reluă Corentin. Dar casa asta nu-i nici 
a ta, nici a mea, e a guvernului; iar în ceea ce priveşte 
plecarea, n-ai s-o faci, adăugă el, aruncându-i o privire 
diabolică. 

Domnişoara de Verneuil se ridică atunci cu un gest de 
indignare şi făcu câţiva paşi; deodată însă se opri, văzându-l 
pe Corentin că dă la o parte perdeaua de la fereastră şi 
începe să zâmbească invitând-o să vină lângă el. 

— Vezi coloana aceea de fum? spuse el cu calmul 
desăvârşit ce ştia să-l păstreze pe chipu-i alb, oricât de mari 
i-ar fi fost emoţiile. 

— Ce legătură poate exista între plecarea mea şi nişte 
buruieni cărora li s-a dat foc? întrebă Marie. 

— De ce ţi-e glasul aşa de schimbat? răspunse Corentin. 
Păpuşico, adăugă el cu o voce dulce, ştiu tot! Marchizul vine 
astăzi la Fougeres, ţi nu cu intenţia de a ni-l da pe mână ţi- 
ai aranjat aşa de voluptuos budoarul, florile, candelabrele... 

Domnişoara de Verneuil îngălbeni văzând moartea 
marchizului scrisă în ochii acelui tigru cu chip de om şi simţi 
pentru iubitul ei o dragoste vecină cu delirul. Prin fiecare fir 
de păr i se scurgea în cap o durere groaznică, pe care nu 
mai putu s-o îndure şi se prăbuşi pe otomană. Corentin 
rămase o clipă cu braţele încrucişate pe piept, pe jumătate 
mulţumit de chinul ce-l răzbuna pentru toate ironiile şi 
disprețul cu care îl copleşise această femeie, pe jumătate 
îndurerat că vedea suferind o făptură al cărei jug îi plăcea 
totuşi, oricât de greu îi era. 

— Îl iubeşte, spuse el cu glas înfundat. 

— Dacă-l iubesc! exclamă ea; eh! ce înseamnă acest 
cuvânt!.. Corentin, el e viaţa, e sufletul, e răsuflarea mea!.. 


Şi se aruncă la picioarele acelui bărbat, al cărui calm o 
înfricoşa. 

— Sunt un suflet de mocirlă, îi spuse ea; prefer să mă 
înjosesc ca să-i scap viaţa, decât să mă înjosesc ca să i-o 
răpesc! Vreau să-l salvez cu preţul sângelui meu... 
Vorbeşte, cât ceri? 

Corentin tresări. 

— Venisem să-mi porunceşti ce să fac, Marie, spuse el cu o 
voce plină de dulceaţă şi ridicând-o cu o politeţă plină de 
graţie. Da, Marie, jignirile tale nu mă vor împiedica să fiu cu 
totul al tău, cu condiţia doar să nu mă mai înşeli. Tu ştii, 
Marie, că nu mă las niciodată prostit, fără să mă răzbun! 

— Ah, Corentin, dacă vrei să te iubesc, ajută-mă să-l 
salvez. 

— Ei, bine, la ce oră vine marchizul? spuse el, silindu-se să 
pună această întrebare pe un ton calm. 

— Vai! nu ştiu nimic... 

Se priviră amândoi în tăcere. 

„Sunt pierdută!” îşi spuse domnişoara de Verneuil. 

— Mă înşală, gândi Corentin. 

— Marie, reluă polițistul, eu am două principii: unul - să 
nu cred nici un cuvânt din tot ce spun femeile, ca să nu fiu 
păcălit de ele; altul - să văd dacă nu cumva au vreun interes 
să facă exact contrariul de ceea ce au spus şi să procedeze 
invers de cum au avut bunăvoința să ni se destâinuiască. 
Cred că ne-am înţeles acum? 

— De minune, replică domnişoara de Verneuil. Vrei dovezi 
de buna mea credinţă; eu însă le rezerv pentru clipa în care 
şi tu mi le vei fi dat pe ale tale... 

— Adio, domnişoară, zise Corentin scurt. 

— Haide, reluă tânăra zâmbind; stai, ia loc colea şi nu te 
mai îmbufna; altminteri voi şti să-l salvez pe marchiz şi fără 
tine. Cât despre cei trei sute de mii de franci pe care veşnic 
îi vezi aşternuţi în faţa ta, pot să ţi-i dăruiesc în aur, colo, pe 
şemineul acela, în clipa când marchizul va fi în siguranţă. 


Corentin se ridică, se dădu câţiva paşi înapoi şi o privi pe 
domnişoara de Verneuil. 

— Ai devenit bogată destul de repede! zise el, cu o 
amărăciune prost ascunsă în glas. 

— Montauran, zise Marie zâmbind în silă, va putea să-ţi 
ofere el însuşi mult mai mult pentru răscumpărarea sa. 
Aşadar, dovedeşte-mi că poţi să-l fereşti de orice primejdie 
Şi... 

— N-ai putea, exclamă brusc Corentin, să-i spui să fugă de 
îndată ce va sosi, câtă vreme Hulot nu ştie ora şi...? 

Se opri, ca şi cum şi-ar fi reproşat sie însuşi că a vorbit 
prea multe. 

— Dar tu-mi ceri mie să te-nvâăţ vicleniile? reluă el, cu 
zâmbetul cel mai natural. Ascultă, Marie, eu sunt sigur de 
loialitatea ta. Făgăduieşte-mi că ai să mă răsplăteşti pentru 
tot ceea ce pierd servindu-te, şi-l voi adormi aşa de bine pe 
mocofanul ăsta de comandant, încât marchizul va fi la 
Fougcres tot aţa de liber ca la Saint-James. 

— Îţi făgăduiesc, răspunse fata, cu un fel de solemnitate. 

— Nu, nu aşa, spuse el. Jură-mi pe mama ta! 

Domnişoara de Verneuil tresări; şi, ridicând o mână 
tremurătoare, făcu jurământul cerut de acest om, ale cărui 
maniere se schimbaseră brusc. 

— Bizuie-te pe mine, zise Corentin. Nu mă înşela, şi astă- 
seară ai să mă binecuvântezi. 

— 'Te cred, Corentin, exclamă domnişoara de Verneuil, 
convinsă pe deplin. 

Îl salută printr-o uşoară înclinare a capului şi îi zâmbi cu o 
duioşie amestecată cu uimire, văzându-i pe faţă o expresie 
de tandreţe tristă. 

— Ce fată fermecătoare! îşi zise Corentin plecând. Oare n- 
o voi avea niciodată, ca să fac din ea şi instrumentul 
situaţiei mele şi izvorul meu de plăceri?.. Să îngenunche la 
picioarele mele, ea?.. Oh! da, marchizul va pieri... lar dacă 
nu pot s-o obţin pe această femeie decât afundând-o în 
mocirlă, am s-o afund. În sfârşit, îşi zise el, ajungând în 


piaţă, unde paşii îl conduseseră fără să-şi dea seama, poate 
că nu mă mai dispreţuieşte. O sută de mii de scuzi pe loc! 
Mă crede lacom de bani. Ori vrea să mă ducă, ori s-a 
căsătorit cu el. 

Corentin, pierdut în gândurile lui, nu îndrăznea să ia o 
hotărâre. Ceaţa, pe care spre miezul zilei soarele o risipise, 
îşi recăpătă treptat întreaga putere şi deveni atât de deasă, 
încât Corentin nu mai zărea nici măcar copacii, chiar de la 
mică distanţă. 

— Ilacătă o nouă pacoste, îşi zise el, întorcându-se cu paşi 
rari acasă. Nu mai poţi vedea nici la şase paşi. Vremea-i 
ocroteşte pe amorezii noştri. Poftim, supraveghează o casă 
învăluită într-o ceaţă ca asta! Stai! Cine-i? strigă deodată, 
înhăţându-l de braţ pe un necunoscut ce părea a se fi suit 
pe Promenadă căţărându-se printre cele mai primejdioase 
cleanţuri. 

— Eu sunt, răspunse cu naivitate un glas de copil. 

— A, eşti micuțul gars cel cu picior roşu. Nu vrei să-l 
răzbuni pe taică-tău? îl întrebă Corentin. 

— Vreau! zise copilul. 

— Bine. Îl cunoşti pe le Gars? 

— Da. 

— Asta-i şi mai bine. Atunci, stai pe lângă mine şi să faci 
întocmai ce-am să-ţi spun eu; aşa ai să îndeplineşti şi 
dorinţa mamei tale şi-ai să câştigi şi o grămadă de bani. Îţi 
plac banii? 

— Da. 

— Îţi plac banii şi vrei să-l omori pe le Gars; te iau în 
seama mea. He, he, Marie, îşi zise în sine Corentin după o 
pauză, chiar mătăluţă ai să ni-l dai pe mână! Eşti prea 
repezită pentru a-ţi da seama de lovitura pe care ţi-o 
pregătesc; de altminteri, pasiunea nu cugetă niciodată. 
Domnişoara de Verneuil nu cunoaşte scrisul marchizului; 
iată, deci, momentul potrivit să-i întind capcana în care 
firea ei are s-o facă să cadă cu capu-n jos. Dar, spre a 


asigura succesul vicleniei mele, am nevoie de Hulot, aşa că 
alerg să-l caut. 

În acea clipă, domnişoara de Verneuil şi Francine îşi 
băteau capul prin ce mijloace să-l scape pe marchiz de 
îndoielnica generozitate a lui Corentin şi de baionetele lui 
Hulot. 

— Mă duc să-l înştiinţez! exclamă micuța bretonă. 

— Eşti nebună! păi, ştii tu pe unde-o fi ol acum? Nici eu, 
ajutată de tot instinctul inimii mele, n-aş putea să-l găsesc, 
de l-aş căuta mult şi bine. 


După ce născociră o sumedenie de planuri anapoda, 
grozav de uşor de înfăptuit la gura sobei, domnişoara de 
Verneuil exclamă: 

— Când am să-l văd pe marchiz, primejdia în care se va 
afla are să mă inspire! 

Şi-apoi, ca toate făpturile pătimaşe, amână să ia vreo 
hotărâre până în ultima clipă, încrezătoare în steaua ei sau 
în acel instinct al iscusinţei care nu le părăseşte decât 
arareori pe femei. Niciodată, poate, inima ei nu îndurase 
chinuri aşa de cumplite. Frumoasa îndrăgostită ba rămânea 
ca năucă, cu ochii ficşi, ba, la cel mai mic zgomot, tresărea 
ca acei arbori aproape dezrădăcinaţi pe care tăietorii de 
lemne îi zgâlţâie zdravăn cu o frânghie spre a le grăbi 
căderea. Brusc, o detunătură cumplită, produsă de 
descărcarea unei duzini de puşti, răsună în depărtare. 
Domnişoara de Verneuil îngălbeni, o apucă pe Francine de 
mână şi zise: 

— Mor... mi l-au ucis! 

Pasul apăsat al unui soldat se auzi în salon. Francine, 
speriată, se ridică şi pofiti în cameră pe un caporal. 
Republicanul, după ce o salută milităreşte pe domnişoara 
de Verneuil, îi întinse nişte hârtii nu prea curate. Soldatul, 
neprimind nici un răspuns de la frumoasa domnişoară, îi 
spuse retrăgându-se: 

— Doamnă, sunt din partea comandantului. 

Domnişoara de Verneuil, în prada unor presimţiri sinistre, 
citi scrisoarea, scrisă probabil în grabă de către Hulot: 

Domnişoară, contra-şuanii mei au capturat un mesager de- 
al lui le Gars şi l-au împuşcat. Dintre scrisorile interceptate, 
cea pe care vi-o trimit poate vă va fi de oarecare utilitate 
etc. 

— Slavă cerului, nu pe el l-au împuşcat! exclamă ea, 
aruncând scrisoarea în foc. 

Respiră uşurată şi citi cu lăcomie biletul ce-i fusese trimis; 
era al marchizului şi părea adresat doamnei du Gua: 


Nu, îngerul meu, nu mă duc astă-seară la Viveticre. Astă- 
seară, vei pierde pariul cu contele, iar eu voi birui împotriva 
Republicii, prin persoana acelei fete delicioase, care merită 
să-i acorzi o noapte, recunoaşte asta. Acesta va fi singurul 
câştig real pe care îl voi obţine în această campanie, căci 
Vandeea se supune. Nu mai e nimic de făcut în Franţa şi 
pesemne că ne vom întoarce cu toţii în Anglia. Dar, pentru 
afacerile serioase, pe mâine! 

Marie scăpă biletul din mână, închise ochii, păstră o tăcere 
adâncă şi rămase aplecată înainte, cu capul sprijinit de-o 
pernă. După o lungă pauză, ridică ochii şi privi pendula, 
care bătea orele patru. 

— Şi domnul se lasă aşteptat! spuse ea, cu o ironie crudă. 

— Oh, de-ar putea să nu vie! exclamă Francine. 

— Dacă n-ar veni, zise Marie cu o voce sugrumată, m-aş 
duce eu după el! Dar nu, nu se poate să nu vină acum... 
Francine, sunt destul de frumoasă? 

— Sunteţi foarte palidă! 

— Ia vezi! reluă domnişoara de Verneuil, camera asta 
parfumată, florile, candelabrele, miresmele astea 
ameţitoare: vor izbuti, oare, să-i dea iluzia unei vieţi cereşti 
aceluia pe care în noaptea asta vreau să-l scald în plăcerile 
iubirii? 

— Da' ce s-a-ntâmplat, domnişoară? 

— Sunt trădată, sunt înşelată, sunt amăgită, sunt jucată, 
viclenită, pierdută, şi-aş vrea să-l omor, să-l sfâşii!.. Ah, da, 
totdeauna se vedea în manierele lui un dispreţ pe care nu 
ştia să şi-l ascundă bine şi pe care eu nu voiam să-l văd! Ah! 
am să mor! Proastă ce sunt! spuse ea râzând; va veni şi voi 
avea o noapte întreagă pentru a-l învăţa că, fie căsătorită, 
fie necăsătorită, un bărbat care m-a avut nu mai poate să 
mă părăsească. Am să-i plătesc răzbunarea după măsura 
jignirii şi are să moară disperat. Credeam că are o anume 
măreție în inima lui, dar fără îndoială că e fiul vreunui 
lacheu! Categoric că m-a înşelat cu mare dibăcie; căci îmi 
vine greu să cred că bărbatul în stare să mă dea pe mâna 


lui Pille-Miche fără pic de milă n-ar putea cobori la nişte 
viclenii vrednice de Scapin. E-aşa de uşor să-ţi baţi joc de o 
femeie îndrăgostită, încât asta-i cea mai josnică ticăloşie. Să 
mă omoare, bine; dar să mă mintă, el, cel pe care-l 
socoteam atât de mare? La eşafod! La eşafod! Ah! Aş vrea 
să-l văd ghilotinat. Sunt oare-atât de crudă? Ah, va muri 
acoperit de mângăâierile şi de sărutările care-l vor costa 
douăzeci de ani de viaţă... 

— Domnişoară Marie, spuse Francine cu o gingăşie 
îngereasca, fiţi, ca atâtea altele, victima iubitului 
dumneavoastră, dar nu vă faceţi nici amanta, nici călăul lui. 
Păstraţi-i chipul în adâncul inimii şi nu fiţi crudă cu 
dumneavoastră înşivă. Dacă n-ar exista nici o bucurie într-o 
dragoste fără speranţă, ce-am deveni noi, biete femei ce 
suntem? Domnişoară Marie, Dumnezeu, la care nu vreţi să 
vă gândiţi niciodată, ne va răsplăti cândva pentru că ne-am 
supus datoriei noastre pe pământ: să iubim şi să suferim! 

— Pisicuţo, răspunse domnişoara de Verneuil mângâind 
mâna Francinei, vocea ta-i aşa de dulce şi de fermecătoare! 
Dreapta judecată pare tare ispititoare sub chipul tău! Mi-ar 
plăcea să fac aşa cum spuitu... 

— O să-l iertaţi, da? N-o să-l daţi pe mâna călăilor? 

— Taci, nu-mi mai pomeni de acest om. Pe lângă el, 
Corentin e un adevărat domn... Mă-nţelegi? 

Se ridică, ascunzând, sub o figură înfricoşător de calmă, şi 
nebunia care-o cuprindea şi o nepotolită sete de răzbunare. 
Mersul ei, domol şi măsurat, prevestea un fel de hotărâre 
irevocabilă. Pradă gândurilor sale, mistuindu-şi jignirea, şi 
prea mândră pentru a mărturisi chiar şi cel mai mic chin al 
ei, se îndreptă spre postul de gardă de la poarta Saint- 
Leonard ca să întrebe unde se află locuinţa comandantului. 

Abia ieşise din casă, când Corentin şi intră pe uşă: 

— Oh, domnule Corentin, exclamă Francine, dacă vreţi să-l 
ajutaţi pe acel tânăr, salvaţi-l! Domnişoara vrea să-l 
aresteze. Ticăloasa asta de hârtie a distrus totul. 

Corentin luă nepăsător hârtia şi întrebă: 


— Dar domnişoara unde a plecat? 

— Nu ştiu. 

— Alerg, spuse el, s-o scap de propria ei disperare. 

Apoi dispăru, luând cu el scrisoarea, trecu în goană pe 
lângă casă şi-l întrebă pe micuțul gars ce se juca în faţa 
porţii: 

— Încotro a luat-o doamna care-a ieşit adineauri? 

Fiul lui Galope-Chopine făcu câţiva paşi pe lângă Corentin 
ca să-i arate strada în pantă ce ducea spre poarta Saint- 
Leonard. 

— Pe-aici, spuse el fără să şovăie şi mânat de dorul 
răzbunării pe care i-l sădise în inimă maică-sa. 

În acea clipă, patru oameni deghizați intrară în casa 
domnişoarei de Verneuil, fără să fi fost văzuţi nici de micul 
gars, nici de Corentin. 

— Întoarce-te la postul tău, spuse spionul. Prefă-te că te 
joci cu încuietorile de pe la obloane, dar ia seama la tot şi 
supraveghează tot, chiar şi acoperişurile... 

XXX. 

Corentin se repezi în direcţia arătată de micuțul gars, i se 
păru că o zăreşte pe domnişoara de Verneuil prin ceaţă şi o 
prinse din urmă abia în clipa în care ea ajungea la postul 
Saint-Leonard. 

— Unde te duci? o întrebă spionul, oferindu-i braţul. Eşti 
palidă, ce s-a întâmplat? Oare-i potrivit să umbli aşa pe 
drumuri absolut singură? la-mă de braţ. 

— Unde e comandantul? îl întrebă Marie. 

Nici nu isprăvise bine domnişoara de Verneuil această 
întrebare, că şi auzi paşii cadenţaţi ai unei patrule militare 
dincolo de poarta Saint-Leonard şi recunoscu îndată vocea 
groasă a lai Hulot în zarva stârnită. 

— Trăsnetul lui Dumnezeu! striga el, niciodată n-am văzut 
mai puţin limpede ca acuma cum să-mi fac rondul. Domnul 
fost ăsta a ordonat vremea... 

— De ce vă plângeţi? răspunse domnişoara de Verneuil, 
strângându-i cu putere braţul, ceața poate să ascundă la fel 


de bine şi răzbunarea şi perfidia... Comandante, adăugă ea 
în şoaptă, trebuie să luăm împreună nişte măsuri, în aşa fel 
ca le Gars să nu mai poată scăpa astăzi. 

— E-acasă la dumneavoastră? o întrebă el, cu o emoție 
plină de uimire în glas. 

— Nu, răspunse ea; daţi-mi însă un om sigur, pe care să-l 
trimit să vă vestească atunci când domnul marchiz se va ivi. 
— Ce vrei să faci? o întrebă Corentin îngrijorat; un soldat 
acasă la tine l-ar înfricoşa, dar un copil, şi-am să găsesc eu 

unul, nu-i va provoca nici o teamă... 

— Comandante, reluă domnişoara de Verneuil, graţie ceţei 
acesteia, pe care-o blestemaţi, puteţi chiar de pe-acum să- 
mi împresuraţi casa. Puneţi soldaţi peste tot. Aşezaţi un 
post în biserica Saint-Leonard, ca să păzească esplanada 
spre care dau ferestrele de la salonul meu. Postaţi câţiva 
oameni pe Promenadă; căci, cu toate că fereastra de la 
camera mea se află la o înălţime de douăzeci de picioare, 
disperarea găseşte uneori putere să străbată până şi cele 
mai periculoase distanţe. Ascultaţi: îl voi face, probabil, pe 
acest domn să iasă pe uşă din casa mea; aşadar, însărcinaţi 
cu supravegherea ei pe cineva curajos; pentru că 
marchizului, spuse ea scoțând un suspin, nu i se poate 
contesta vitejia, şi are să se apere! 

— Gudin! strigă comandantul. 

Numaidecât tânărul fougerean se desprinse din mijlocul 
trupei ce se întorsese împreună cu Hulot şi care rămăsese, 
în rânduri, la o oarecare distanţă. 

— Ascultă băiete, îi spuse bătrânul militar în şoaptă, 
trăsnetul ăsta de fată ni-l dă pe mână pe le Gars, habar n- 
am de ce; mă rog, asta nu-itreaba noastră. la zece oameni 
cu tine şi plasează-te în aşa fel încât să supraveghezi 
fundătura în care se află casa domnişoarei; dar ai grijă să 
nu fiţi văzuţi nici tu, nici oamenii tăi. 

— Da, comandante, cunosc terenul. 

— Ei bine, fiule, reluă Hulot, Beau-Pied are să vie să te 
înştiinţeze din partea mea în clipa când va trebui să- 


ncepem să cântăm din săbiuţe. Încearcă să-l înhaţi chiar tu 
pe marchiz şi, dacă poţi să-l omori, ca să nu mai trebuiască 
să-l împuşc eu juridic, vei fi locotenent peste cincisprezece 
zile, ori nu mă mai cheamă Hulot. 

— Poftim, domnişoară, iată un şoiman care n-o să facă 
fasoane, îi spuse el tinerei fete arătându-i-l pe Gudin. Va fi o 
strajă faină în faţa casei dumneavoastră şi, dacă domnul 
fost ăla iese de-acolo ori vrea să intre, ăsta n-are să-l scape. 

Gudin plecă împreună cu zece soldaţi. 

— Îţi dai seama ce faci? o întrebă abia auzit Corentin pe 
domnişoara de Verneuil. 

Marie nu-i răspunse; urmări doar, cu oarecare mulţumire, 
plecarea oamenilor care, sub ordinele sublocotenentului, 
aveau să se plaseze pe Promenadă, şi pe cei care, conform 
instrucţiunilor lui Hulot, se postară de-a lungul laturilor 
întunecate ale bisericii Saint-Leonard. 

— Există şi câteva case legate de casa mea, îi spuse 
domnişoara de Verneuil comandantului, împresuraţi-le şi 
pe-acelea. Să nu ne reproşăm pe urmă că am neglijai vreo 
măsură ce s-ar fi putut lua. 

— Asta-i turbată rău, gândi Hulot. 

— Nu-s profet? îl întrebă Corentin la ureche. Am să-l pun 
de pază la casa ei pe micul gars, cel cu piciorul scăldat în 
sânge; astfel... 

N-apucă să isprăvească. Domnişoara de Verneuil, printr-o 
mişcare bruscă, se îndreptase spre casă, iar el o urmă 
răsuflând ca un om fericit; când o ajunse, ea şi trecuse 
pragul uşii, unde Corentin îl văzu pe fiul lui Galope- 
Chopine. 

— Domnişoară, îi spuse el, ia-l cu tine pe copilul ăsta, n-ai 
putea găsi un emisar mai inocent şi mai sprinten decât el. 

— Când ai să-l vezi pe le Gars intrat în casă, orice ţi s-ar 
spune, fugi şi vino la corpul de gardă după mine, iar eu am 
să-ţi asigur pită de mâncat pentru toată viaţa ta. 

La aceste cuvinte, suflate, ca să spunem aşa, în urechea 
micului gars, Corentin îşi simţi mâna strânsă cu tărie de 


tânărul breton, care se luă după domnişoara de Verneuil. 

— Acum, bunii mei amici, explicaţi-vă cât vreţi! exclamă 
Corentin, când uşa se închise. Dacă ai să faci şi dragoste, 
micul meu marchiz, ai s-o faci pe propriul tău giulgiu. 

Dar Corentin, care nu se putu hotări să scape din vedere 
casa fatală, se întoarse pe Promenadă, unde îl găsi pe 
comandant ocupat cu darea câtorva ordine. În curând se 
lăsă noaptea. Două ceasuri se scurseră, fără ca diferitele 
santinele, plasate din distanţă în distanţă, să fi zărit ceva ce- 
ar fi putut să dea de presupus că marchizul ar fi trecut prin 
tripla centură de oameni ascunşi la pândă, care 
împrejmuiau cele trei laturi accesibile ale turnului lui 
Papegaut. De zeci de ori Corentin alergă de pe Promenadă 
la corpul de gardă, de zeci de ori atenţia lui fu înşelată, iar 
tânărul său emisar nu venise încă să-l caute. Cufundat în 
gânduri, spionul străbătea încetişor Promenada, îndurând 
chinul la care-l supuneau cele trei pasiuni teribile în 
lovitura lor: dragostea, lăcomia şi ambiția. Orele opt 
răsunară în toate orologiile. Luna se ridica târziu de tot. 
Ceaţa şi noaptea învăluiau, aşadar, în tenebre înfricoşătoare 
locurile unde urma să se încheie drama izvodită de aceşti 
oameni. Agentul superior de poliţie ştiu să impună tăcere 
pasiunilor sale, îşi încrucişă dârz braţele pe piept şi nu-şi 
mai luă ochii de la fereastra ce sta ca o fantomă luminoasă 
în vârful acelui turn. Când, plimbându-se, paşii îl purtau pe 
latura dinspre prăpăstiile ce se deschideau în văi adânci, el 
scruta maşinal ceața brăzdată de razele palide ale câtorva 
lumini ce străluceau ici şi colo pe la casele din oraş sau din 
mahalale, deasupra şi dedesubtul zidurilor de apărare. 
Tăcerea adâncă ce domnea nu era tulburată decât de 
susurul Nangconului, de loviturile lugubre şi periodice ale 
clopotului din turn, de paşii apăsaţi ai santinelelor, sau de 
zăngănitul armelor, atunci când, din oră în oră, se schimbau 
gărzile. Totul devenise solemn - şi oamenii şi natura. 

— S-a făcut negură ca într-un gătlej de lup, spuse în acea 
clipă Pille-Miche. 


— Mergi înainte, răspunse Marche-r-Ierre, ţi nu mai 
scânci nici cât un câine mort. 

— De-abia cutez să răsuflu, replică şuanul. 

— Dacă ăla care-a făcut să se rostogolească o pietricică 
vrea să-şi facă inima teacă la cuțitul meu, n-are decât să 
mai încerce o dată! zise Marche-r-Ierre, într-o ţoaptă aşa 
de slabă, încât se confunda cu şopotitul apelor Nanconului. 

— Păi eu sunt ăla, zise Pille-Miche. 

— Păi, teaşcă de bani prăpădită, reluă şeful, târăşte-te pe 
burtă ca o şopârlă, dacă nu vrei să ne lăsăm pe-aici 
ciolanele mai devreme decât s-ar cuveni. 

— Hei, Marche-r-Ierre! continuă incorigibilul Pille-Miche, 
care se ajuta cu mâinile ca să se târască pe pântece şi să 
ajungă în linie cu camaradul lui, căruia îi şopti la ureche, cu 
o voce atât de stinsă încât şuanii din spatele lor nu desluşiră 
nici o silabă măcar, hei, Marche-r-lerre! dacă e să-i dăm 
crezare garsei noastre, trebuie să se afle o pradă faină colo 
sus. Nu vrei s-o-mpărţim între noi doi? 

— Ascultă, Pille-Miche! zise Marche-r-lerre, oprindu-se cu 
pântecele lipit de pământ. 

Întreaga trupă imită mişcarea lui, atât de istoviţi erau 
şuanii de dificultăţile pe care povârnişul le ridica în calea 
marşului lor. 

— 'Te cunosc, reluă Marche-r-lerre, ţtiu că eşti unul dintre 
acei Jean-înhaţă-tot care dau tot atâtea lovituri câte 
primesc, dacă n-au altceva de ales. Aici nu venim ca să 
strângem bocancii morţilor, aici suntem diavoli contra 
diavoli, şi vai de cine are ghearele scurte! Garsa noastră ne- 
a trimis aici ca să-l salvăm pe le Gars. El e colo, ne, ridică-ţi 
nasul de câine şi uită-te la fereastra aia din vârful turnului!.. 

În acea clipă, sună miezul nopţii. Luna se ivi şi dădu ceţii 
aspectul unui fum alb. Pille-Miche strânse năprasnic braţul 
lui Marche-r-lerre şi-i arătă tăcut, la zece picioare 
deasupra lor, fierul triunghiular şi strălucitor al câtorva 
baionete. 


— Albaştri-s aici, zise Pille-Miche; nu mai putem să facem 
NIMIC. 

— Răbdare! răspunse Marche-r-lerre; dacă-am văzut azi- 
dimineaţă totul bine, trebuie să dăm, sub turnul lui 
Papegaut, între fortărețe şi Promenadă, peste o grămadă de 
bălegar unde se poate cădea ca pe un pat. 

— Dacă sfântul Labre, zise Pille-Miche, ar vrea să schimbe 
în cidru adevărat sângele care-o să curgă-aici, fougerenii ar 
găsi mâine o provizie straşnică. 

Marche-r-Ierre acoperi cu lata lui mână gura prietenului 
său; apoi, un cuvânt dat de el pe înfundate trecu din rând în 
rând, până la ultimul dintre şuanii ce stau spânzurați în aer 
de tufărişurile de pe clanţuri. Într-adevăr, Corentin avea o 
ureche prea exersată ca să nu fi auzit foşnetul câtorva 
arbuşti striviţi de şuani, sau zgomotul uşor al pietricelelor 
ce se rostogoleau spre fundul prăpastiei, şi pândea de pe 
marginea esplanadei. Marche-r-lerre, care părea să posede 
darul de a vedea prin întuneric, sau ale cărui simţuri, veşnic 
în acţiune, trebuie să fi căpătat fineţea celor ale sălbaticilor, 
îl zărise pe Corentin; ca un câine bine dresat, poate că-l 
simţise. Isteţul poliţist avu de ascultat tăcerea şi de privit 
zidul natural al şisturilor mult şi bine, căci nu putu să 
descopere nimic. Dacă lumina înşelătoare a nopţii îi îngădui 
să zărească vreo câţiva şuani, el îi luă drept bucăţi de 
stâncă, până într-atâta acele trupuri omeneşti păstrară 
înfăţişarea exactă a unei naturi inerte. Primejdia în care se 
afla trupa nu ţinu mult. Corentin fu atras de un zgomot 
foarte limpede ce se auzi dinspre celălalt capăt al 
Promenadei, în locul unde se termina zidul de susţinere şi 
unde începea panta abruptă a stâncii. O cărare, ce venea pe 
marginea şisturilor şi ducea la Scara Reginei, trecea exact 
pe lângă acest punct de intersecţie. În clipa când Corentin 
ajunse acolo, văzu o figură ridicându-se ca printr-o 
vrăjitorie şi când întinse mâna să înhaţe acea fiinţă, 
fantastică ori reală, pe care numai de intenţii bune n-o 
bănuia, dădu de formele rotunde şi gingaşe ale unei femei. 


— Lua-te-ar dracu, drăguţo! bombăni el. Dacă n-ai fi avut 
de-a face cu mine, ai fi putut să te trezeşti cu un glonţ în 
cap... Dar de unde vii şi unde te duci la ora asta? Eşti mută? 
O fi-ntr-adevăr o femeie? îşi zise el în sine. 

Tăcerea devenind suspectă, necunoscuta răspunse cu un 
glas ce trăda o mare spaimă: 

— Ah, domnule dragă, mă întorc de la un priveghi. 

— Asta-i aşa-zisa mamă a marchizului, gândi Corentin. Să 
vedem ce vrea să facă. Ei bine, ia-o pe colo, măicuţă, 
continuă el cu glas tare, prefăcându-se că n-o recunoaşte. 
La stânga, la stinge, dacă nu vrei să fii împuşcată! 

Şi Corentin rămase nemişcat; dar, văzând-o pe doamna du 
Gua că se îndreaptă spre turnul lui Papegaut, o urmări de 
departe cu o dibăcie drăcească. Pe când avea loc fatala lor 
întâlnire, şuanii se postaseră foarte abil pe grămada de 
bălegar spre care îi călăuzise Marche-r-ITerre. 

— Iat-o pe garsa noastră! îşi şopti încetişor Marche-r- 
Terre, ridicându-se în picioare de-a lungul turnului, aşa cum 
se ridică urşii. Suntem aici, şopti el doamnei. 

— Bine! răspunse doamna du Gua. Dacă izbuteşti să 
găseşti vreo scară în ograda ce se întinde până la vreo şase 
picioare dedesubtul vostru, le Gars e salvat. Vezi ferestruica 
aia rotundă de colo de sus? Dă într-un cabinet de toaletă de 
lângă dormitor, acolo trebuie să ajungem. Această latură a 
turnului sub care vă aflaţi voi este singurul loc 
neîmpresurat. Caii-s gata şi, dacă ai asigurat trecerea peste 
Nangon, într-un sfert de oră avem să-l scoatem în afară de 
orice primejdie, în ciuda nebuniei lui. Dar, dacă vrea şi 
căţeaua aia să se ia după el, înjunghiaţi-o. 

Corentin, zărind prin noapte câteva dintre formele 
indistincte, pe care le luase mai întâi drept pietre, cum se 
mişcă sprinten, se îndreptă în goana mare spre postul de 
gardă de la poarta Saint-Leonard, unde îl găsi pe 
comandant dormind îmbrăcat pe patul de campanie. 

— Daţi-i pace! îi spuse brutal Beau-Pied lui Corentin, de- 
abia s-a aşezat şi el o clipă. 


— Şuanii sunt aici! strigă Corentin la urechea lui Hulot. 

— Imposibil, dar cu-atât mai bine! strigă comandantul, 
încă adormit cum era; cel puţin o să ne batem! 

Când Hulot ajunse pe Promenadă, Corentin îi arătă în 
umbră ciudata poziţie ocupată de şuani. 

— Ori au înşelat, ori au strangulat santinelele pe care le- 
am pus la Scara Reginei şi la castel, exclamă comandantul. 
Ah! ce trăsnet de ceaţă! Dar, răbdare! am să trimit acolo, 
sub stâncă, vreo cincizeci de oameni, sub conducerea unui 
locotenent. Nu trebuie să-i atacăm acuma, căci bestiile 
astea sunt aşa de tari, încât şi-ar da drumul de-a rostogolul 
ca nişte pietroaie până-n fundul prăpastiei fără ca să-şi 
frângă vreun picior. 

Clopotul dogit din turn bătea orele două, atunci când 
comandantul se întoarse pe Promenadă, după ce luase 
măsurile militare cele mai severe, spre a pune mâna pe 
şuanii comandanţi de Marche-r-Terre. În acel moment, 
toate posturile fiind dublate, casa domniţoarei de Verneuil 
devenise centrul unei mici armate. Comandantul îl găsi pe 
Corentin cufundat în contemplarea ferestrei ce domina 
turnul lui Papegaut. 

— Cetăţene, zise Hulot, am impresia că acest domn fost ne 
duce cu preşul, până acuma nu s-a clintit nimic. 

— E-acolo! exclamă Corentin, arătând fereastra. Am văzut 
umbra unui bărbat pe perdele... Nu-nţeleg ce s-a întâmplat 
cu micul meu gars; l-or fi omorât sau l-au amăgit. Ia uite, 
comandante, vezi? Uite-un om! Să mergem! 

— Eu unul n-am să merg să-l înhaţ din pat, trăsnetul lui 
Dumnezeu! O să iasă el afară, dacă-a intrat; Gudin n-o să-l 
scape, replică Hulot, care avea motivele lui să aştepte. 

— Hai, comandante, îţi ordon în numele legii să pătrunzi 
numaidecât în această casă. 

— Măi cocoşelule, eşti prea puişor ca să-mi porunceşti mie 
unde să mă duc! 

Fără să se tulbure de mânia comandantului, Corentin 
spuse liniştit: 


— Ai să mă asculţi! Iată aici un ordin în cea mai bună 
formă, semnat de ministrul de război, care te va lămuri, 
reluă el scoțând din buzunar o hârtie. Ori îţi închipui că 
suntem aşa de prostănaci încât s-o lăsăm pe fetiţa asta să 
procedeze cum o taie pe ea capul? Noi trebuie să înăbuşim 
războiul civil, iar măreţia scopului scuză josnicia 
mijloacelor. 

— Îmi iau libertatea, cetăţene, să te trimit să faci... mă- 
nţelegi? Ajunge! Ia-o cu piciorul stâng înainte şi lasă-mă-n 
pace, cât ai clipi. 

— Dar citeşte! zise Corentin. 

— Nu mă aiuri cu funcţiile tale, exclamă Hulot, mâniat să 
primească ordine de la o fiinţă pe care-o considera aşa de 
josnică. 

În acea clipă, fiul lui Galope-Chopine se ivi între ei, ca un 
şoarece ieşit din pământ. 

— Le Gars fuge! strigă el. 

— Pe unde? 

— Prin strada Saint-Leonard. 

— Beau-Pied, şuieră Hulot la urechea caporalului care se 
afla lângă el, aleargă şi vesteşte-l pe locotenentul tău să 
intre în casă şi să sloboadă o salvă straşnică, mă-nţelegi! Cu 
ocolire la stânga, înainte, spre turn, voi, ăştilalţii! strigă 
comandantul. 

Pentru deplina înţelegere a deznodământului, este 
necesar să intrăm în casa domnişoarei de Verneuil 
împreună cu ea. 

XXXI. 

Când pasiunile ajung la catastrofă, ele ne supun unei 
exaltări de o putere cu mult superioară meschinei beţii 
pricinuite de vin sau de opium. Luciditatea care contractă 
atunci ideile, delicateţea simţurilor prea aprinse produc 
cele mai ciudate şi cele mai neaşteptate efecte. Când se află 
sub tirania unui aceluiaşi gând, unele persoane zăresc clar 
obiectele cele mai puţin perceptibile, în vreme ce lucrurile 
cele mai palpabile devin pentru ele ca şi cum n-ar exista. 


Domnişoara de Verneuil era victima unei astfel de beţii, 
care face din viaţa reală o viaţă asemănătoare celei a 
somnambulilor, atunci când, după ce citise scrisoarea 
marchizului, se grăbise să orânduiască totul aşa ca el să nu 
poată scăpa de răzbunarea ei, după cum mai înainte 
pregătise totul pentru cea dintâi sărbătoare a iubirii sale. 
Dar, văzându-şi casa împresurată strict, în urma ordinelor 
ei, cu un triplu rând de baionete, o lumină se aprinse brusc 
în sufletul său. Îşi judecă propria conduită şi înţelese cu 
groază că săvârşeşte o crimă. Într-o primă pornire de 
spaimă, se repezi spre casă şi se opri înlemnită o clipă în 
prag, străduindu-se să reflecteze, fără însă a putea să ducă 
până la capăt nici un raţionament. Se îndoia până într-atâta 
de tot ceea ce făcuse, încât se întreba de ce se afla în 
anticamera casei sale, ţinând de mână un copil necunoscut. 
Prin ochii ei, mii de steluțe pluteau în aer ca nişte limbi de 
foc. Începu să umble, pentru a se scutura de cumplita 
sfârşeală ce-o toropea, dar, ca unui om care pică de somn, 
nici un obiect nu-i apărea în forma sau în culorile lui 
adevărate. Îl strângea de mână pe micuțul breton cu o 
violenţă ce nu şi-o cunoştea şi îl târa după ea într-un mers 
aşa de zorit, încât părea al unei nebune. Străbătu salonul 
fără să vadă nimic împrejur, deşi fu salutată de trei bărbaţi 
care se dădură la o parte spre a-i face loc să treacă. 

— Iat-o! zise unul dintre ei. 

— Tare-i frumoasă! exclamă preotul. 

— Da, răspunse cel dintâi; dar ce palidă şi ce zbuciumată 
el.. 

— Şi distrată! adăugă al treilea, nici nu ne vede. 

La uşa camerei sale, domnişoara de Verneuil zări figura 
fericită şi veselă a Francinei, care-i spuse la ureche: 

— E-aici, Marie... 

Domnişoara de Verneuil se trezi, izbuti să cugete, privi 
copilul pe care-l ţinea de mână, îl recunoscu şi răspunse 
Francinei: 


— Închide-l pe băiatul ăsta şi, dacă vrei ca eu sa trăiesc, fii 
cu ochii-n patru să nu-l laşi să fugă. 

În timp ce rostea rar aceste cuvinte, îşi aţintise privirile 
spre uşa camerei sale, şi ochii ei rămaseră aşa, într-o atât 
de înfricoşătoare imobilitate, că s-ar fi zis că îşi vedea 
victima prin grosimea canaturilor. Împinse uşa încetişor şi o 
închise fără a se întoarce, căci îl zărise pe marchiz în 
picioare, în faţa şemineului. Fără a fi prea căutată, 
îmbrăcămintea marchizului avea o oarecare ţinută 
sărbătorească şi o anume îngrijire ce sporea strălucirea pe 
care orice femeie o atribuie iubitului ei. Văzându-l astfel, 
domnişoara de Verneuil îşi regăsi întreaga prezenţă de 
spirit. Buzele-i, contractate dur, deşi erau întredeschise, 
lăsată să se zărească smalţul alb al dinţilor şi schiţară un 
zâmbet stăpânit a cărui expresie era mai degrabă teribilă 
decât voluptuoasă. Se îndreptă cu paşi rari spre tânărul 
bărbat şi, arătându-i cu degetul pendulul: 

— Un bărbat vrednic de iubire merită din plin chinul de a 
fi aşteptat, spuse ea cu o veselie prefăcută. 

Dar, copleşită de furtuna sentimentelor sale, Marie se 
prăbuşi pe sofaua de lângă şemineu. 

— Dragă Marie, eşti tare ispititoare când eşti mâniată! 
spuse marchizul, aşezându-se lângă ea, luându-i o mână pe 
care ea îl lăsă s-o ia şi implorând o privire pe care ea i-o 
refuză. 

— Sper continuă el cu o voce tandră şi mângâietoare, că 
Marie va fi într-o clipă destul de supărată că şi-a ascuns 
capul faţă de fericitul său soţ. 

Auzind aceste cuvinte, Marie se întoarse brusc şi-l privi în 
ochi. 

— Ce înseamnă privirea asta teribilă? continuă el, râzând. 
Dar mâna ta-i fierbinte!.. Iubirea mea, ce ai? 

— Iubirea ta! răspunse ea cu un glas înfundat şi schimbat. 

— Da, spuse el îngenunchind dinaintea ei, luându-i mâinile 
şi acoperindu-i-le cu sărutări, da, iubirea mea, sunt al tău 
pentru întreaga viaţă. 


Ea îl împinse cu violenţă şi se ridică. Trăsăturile i se 
contractară, râse cu un râs de nebună şi îi spuse: 

— Nu crezi nici un cu vânt măcar, om mai perfid decât cel 
mai mârşav ucigaş! 

Se repezi brusc la pumnalul ce se găsea lângă una dintre 
vazele de flori şi vântură lama strălucitoare la două degete 
de pieptul tânărului uluit. 

— Nu! spuse ea aruncând arma, nu te preţuiesc atâta 
încât să te omor! Sângele tău e prea josnic ca să fie vărsat 
chiar şi de soldaţi, pentru tine nu vreau decât călăul... 

Aceste cuvinte fură pronunţate pe un ton cu greu stăpânit, 
şi domnişoara de Verneuil izbi cu piciorul în podea, ca un 
copil rău care se irită. Marchizul se apropie de ea, 
încercând s-o îmbrăţişeze. 

— Să nu m-atingi! strigă ea, dându-se înapoi cu un gest de 
oroare. 

— E nebună! spuse marchizul deznădăjduit. 

— Da, nebună, repetă ea, dar nu atâta încât să fiu 
batjocura ta... Ce nu i-aş fi iertat eu dragostei! Dar să vrei 
să mă ai, fără să mă iubeşti, şi să-i scrii acest lucru acelei... 

— Ce-am scris? Cui i-am scris? întrebă el, cu o uimire care 
se vedea clar că nu e prefăcută. 

— Acelei neprihănite doamne care a vrut să mă omoare. 

Marchizul îngălbeni, strânse rezemătoarea fotoliului de 
parcă ar fi vrut s-o sfarme şi exclamă: 

— Dacă doamna du Gua a fost în stare de vreo mârşăvie... 

Domnişoara de Verneuil căută scrisoarea, dar n-o mai găsi; 
o strigă atunci pe Francine şi bretona veni. 

— Unde-i scrisoarea aceea? 

— A luat-o domnul Corentin. 

— Corentin! Ah, înţeleg totul: el a ticluit scrisoarea şi m-a 
înşelat aşa cum ştie el să înşele, cu o artă diavolească... 

Scoase un țipăt sfâşietor, se prăbuşi pe sofa şi un potop de 
lacrimi ţâşni din ochii ei. Şi îndoiala şi certitudinea erau tot 
atât de groaznice. Marchizul se aruncă la picioarele iubitei 


sale, o strânse la piept, repetându-i de zeci de ori aceste 
cuvinte, singurele pe care le putu rosti: 

— De ce plângi, îngerul meu? Care-i nenorocirea? 
Reproşurile tale sunt pline de iubire. Nu mai plânge, te 
iubesc! te voi iubi mereu! 

Deodată, marchizul se simţi îmbrăţişat de Mario cu o forţă 
supranaturală şi, printre suspine?: 

— Mă mai iubeşti?.. îl întrebă ea. 

— Te îndoieşti! răspunse el pe un ton aproape îndurerat. 

Ea se desprinse brusc din braţele lui şi, parcă speriată şi 
năucită, se retrase la câţiva paşi departe de el. 

— Dacă mă îndoiesc?.. exclamă Marie. 

Îl văzu pe marchiz surâzând cu o voioşie atât de dulce, 
încât cuvintele i se stinseră pe buze. Se lăsă luată de mână 
şi condusă în pragul uşii. Marie zări în umbra salonului un 
altar înjghebat în grabă în timpul cât ca lipsise de-acasă. 
Preotul aştepta îmbrăcat în costumul său sacerdotal. Câteva 
lumânări aprinse aruncau pe plafon o strălucire dulce ca 
speranţa. Domnişoara de Verneuil recunoscu în cei doi 
bărbaţi care o salutaseră pe contele de Bauvan şi pe 
baronul du Guenic, doi martori sieşi de Montauran. 

— Mă vei refuza şi-acum? îi spuse marchizul în şoaptă. 

Marie atunci făcu deodată un pas înapoi pentru a se 
întoarce în camera ei, căzu în genunchi, ridică mâinile spre 
marchiz şi strigă: 

— Ah! iertare! iertare! iertarel!.. 

Vocea i se stinse, capu-i căzu înainte, ochii i se închiseră şi 
rămase în mâinile marchizului şi ale Francinei de parcă şi- 
ar fi dat sufletul. Când îşi redeschise ochii, întâlni privirea 
tânărului şef, o privire plină de bunătate şi de iubire. 

— Marie, curaj! Furtuna aceasta este ultima, spuse el. 

— Da, ultima! repetă ea. 

Francine şi marchizul se priviră uimiţi, dar Marie, printr- 
un gest, le impuse tăcere. 

— Chemaţi preotul, spuse ea, şi lăsaţi-mă singură cu el. 

Ei se retraseră. 


— Părinte, îi spuse Marie preotului, oare apăru 
numaidecât în faţa ei, părinte, în copilăria mea, un bătrân 
cu părul alb, semănând cu dumneavoastră, îmi spunea 
adeseori că, printr-o credinţă puternică, se poate obţine 
orice de la Dumnezeu: e-adevărat? 

— E adevărat, răspunse preotul. Totul e cu putinţă la cel 
care a creat totul. 

Domnişoara de Verneuil se aruncă în genunchi cu o 
fervoare uimitoare. 

— O, Dumnezeul meu! spuse ea în extaz, credinţa mea în 
tine este tot atât de mare cât mi-e dragostea pentru el! 
Inspiră-mă! Fă aici o minune, sau ia-mi viaţa! 

— Rugăciunea dumneavoastră se va împlini, spuse preotul. 

Domnişoara de Verneuil se arătă apoi privirilor tuturor, 
sprijinită de braţul bătrânului preot cu plete albe. Emoţia ei 
adâncă şi tainică o dăruia dragostei iubitului său mai 
strălucitoare decât oricând în viaţa ei, o seninătate 
asemănătoare celei pe care pictorii se străduiesc s-o dea 
martirilor imprima chipului domnişoarei de Verneuil un 
caracter impunător. Ea îi întinse mâna marchizului şi 
amândoi se apropiară de altar, unde îngenuncheară. 
Această căsătorie, care urma să fie binecuvântată la doi 
paşi de patul nupţial, acest altar ridicat în grabă, această 
cruce, aceste vaze, acest potir adus tainic de către preot, 
această mireasmă de tămâie răspândită sub nişte cornişe ce 
nu cunoscuseră până atunci decât mireasma mâncărurilor, 
acest preot ce nu purta peste sutana lui decât o etolă, 
aceste lumânări aprinse în salon, totul alcătuia o scenă 
emoţionantă şi ciudată, care este suficientă spre a ilustra 
acele vremuri de tristă amintire, când zâzania civilă 
răsturnase instituţiile cele mai sfinte. Ceremoniile religioase 
aveau pe atunci toată sfinţenia misterelor. Copiii erau 
botezați în camerele în care încă mai gemeau mamele lor. 
Ca odinioară, Domnul venea, simplu şi sărac, să-i mângâie 
pe cei ce mureau. lar tinerele fete primeau pentru întâia 
oară pâinea sfântă chiar acolo unde dansaseră în ajun. 


Căsătoria marchizului şi a domnişoarei de Verneuil avea să 
fie oficiată, ca şi atâtea alte căsătorii, printr-un act contrar 
noilor legislații; dar, mai târziu, asemenea căsătorii, cele 
mai multe binecuvântate la umbra stejarilor, au fost toate 
recunoscute cu stricteţe. Preotul, care păstra astfel până în 
cea din urmă clipă vechile obiceiuri, era unul dintre acei 
oameni credincioşi principiilor lor, în ciuda năprasnelor. 
Glasul lui, nepătat de jurământul pretins de către 
Republică, nu răspândea prin furtună decât cuvântul păcii. 
El nu aţâţa, aşa cum făcuse abatele Gudin, flacăra 
incendiului; dar, ca mulţi alţii, el se dăruise primejdioasei 
misiuni de a îndeplini datoriile sacerdoţiului pentru 
sufletele rămase catolice. Spre a izbândi în acest periculos 
ministeriu, el se folosea de toate pioasele artificii pricinuite 
de persecuții, iar marchizul de-abia-l putuse descoperi într- 
una dintre acele ascunzători care, până şi în zilele noastre, 
poartă numele de ascunzătoarea preotului. Vederea 
chipului său palid şi suferind inspira Un respect şi o evlavie 
atât de puternice, încât era îndeajuns pentru a da acestei 
săli mondene înfăţişarea unui loc sfânt Actul durerii şi al 
bucuriei era pregătit. Înainte de a începe slujba, într-o 
tăcere profundă, preotul întrebă numele logodnicei. 

— Marie-Nathalie, fiica domnişoarei Blanche de Casteran, 
decedată stareță la Notre-Dame din Seez, şi a lui Victor- 
Amedee, duce de Verneuil. 

— Născută la...? 

— La Chasterie, lângă Alencon. 

— N-aş fi crezut, îi spuse baronul în şoaptă contelui, că 
Montauran are să facă prostia de-a se însura cu ea!.. Fata 
din flori a unui duce ptiu! 

— Dacă ar fi fost a regelui, treacă-meargă, răspunse 
contele de Bauvan zâmbind; dar nu eu am să-l blamez. 
Cealaltă mă place, aşa că acuma am să dau atacul asupra 
acestei lepe a lui Charette. Aia nu face fiţe!.. 

Numele marchizului fusese scris de mai înainte; cei doi 
îndrăgostiţi semnară, iar după ei şi martorii. Ceremonia 


începu. În acea clipă, numai Marie auzi zăngănitul de arme 
şi paşii grei şi cadenţaţi ai soldaţilor care pesemne că 
veneau să schimbe garda albaştrilor pe care ea îi spusese 
lui Hulot să-i plaseze în biserică. Tresări şi îşi ridică ochii 
spre crucea altarului. 

— Iată o sfântă, spuse în şoaptă Francine. 

— Să mi se dea numai sfinte de-astea, şi-am să mă fac al 
dracului de evlavios, adăugă încet contele. 

Când preotul îi puse domnişoarei de Verneuil întrebarea 
obişnuită, ea răspunse printr-un da însoţit de un suspin 
adânc. Se aplecă apoi spre urechea soţului său şi-i spuse: 

— În curând ai să afli de ce îmi calc jurământul pe care |- 
am făcut de a nu mă căsători niciodată cu tine. 

După ceremonie, când adunarea trecu într-o sală unde 
fusese aranjată masa şi când oaspeţii luară loc pe scaune, 
deodată apăru Jeremie speriat. Sărmana mireasă se ridică 
brusc, ieşi înaintea servitorului, urmată de Francine şi, sub 
unul dintre acele pretexte pe care femeile se pricep să le 
găsească atât de bine, îi rugă pe marchiz să facă el pentru o 
clipă onorurile casei, şi îl scoase afară pe servitor mai 
înainte ca acesta să fi comis vreo indiscreţie ce-ar fi putut 
deveni fatală. 

— Ah! Francine, să simţi ca mori şi să nu poţi să spui: 
Mor!.. exclamă domnişoara de Verneuil, care nu se mai 
întoarse la masă. 

Absența ei îşi putea afla justificarea în ceremonia care 
tocmai avusese loc. La sfârşitul mesei şi în clipa când 
neliniştea marchizului ajunsese la limită, Marie reapăru în 
toată strălucirea unei rochii de miroasă. Figura ei era 
veselă şi liniştită, pe când Francine care o însoțea avea o 
spaimă atât de adânc întipărită în toate trăsăturile sale, 
încât oaspeţilor li se păru că văd în cele două fete un tablou 
bizar în care extravaganta pensulă a lui Salvator Rosa ar îi 
reprezentat Viaţa şi Moartea ţinându-se de mână. 

— Domnilor, se adresă Marie preotului, baronului şi 
contelui, astă-seară veţi fi oaspeţii mei, căci pentru 


dumneavoastră ar fi prea mare primejdie să teşiţi în 
Fougcres. Această fată de treabă a primit instrucţiunile 
mele şi vă va conduce pe fiecare la apartamentul 
dumneavoastră. Nici o cârtire, îi zise preotului, care se 
pregătea să spună ceva; sper că-i veţi face acest hatâr unei 
femei în ziua nunţii sale. 

O oră mai târziu, Marie se găsea singură cu iubitul ei în 
camera voluptuoasă pe care o împodobise atât de frumos. 
Se aflau, în sfârşit, în acel pat fatal în care, ca într-un 
mormânt, se curmă atâtea speranţe, în care trezirea la o 
viaţă fericită este atât de nesigură, în care moare sau se 
naşte iubirea, după felul cum sunt alcătuite caracterele ce 
nu se pot cunoaşte decât acolo. Marie privi pendulul şi îşi 
spuse: „Şase ore de viaţă!” 

— Ia uite c-am putut s-adorm!.. exclamă ea spre ziuă, 
tresărind din somn cu una dintre acele mişcări ce ne fac să 
ne deşteptăm brusc, atunci când ne luăm în ajun 
angajamentul faţă de noi înşine că ne vom trezi de 
dimineaţă la o anumită oră. Da, am dormit, repetă ea, 
văzând la lumina lumânărilor că acele pendulului nu mai 
aveau mult până să arate orele două din noapte. 

Se întoarse şi-l privi îndelung pe marchizul care adormise 
ca un copil, cu capul sprijinit pe-o mână, iar cu mâna 
cealaltă strângând mâna soţiei sale, şi zâmbind vag, de 
parcă ar fi adormit în timpul unui sărut. 

— Ah, îşi zise ea încet, doarme ca un copil! Dar cum ar 
putea să se teamă de mine, de mine care-i datorez o fericire 
fără nume? 

Îl atinse uşor, el se trezi şi încetă să zâmbească. Sărută 
mâna pe care-o ţinea şi o privi pe nefericita-i soţie cu nişte 
ochi atât de luminoşi, încât ea, nemaiputând să le înfrunte 
voluptuoasa strălucire, îşi închise încet pleoapele-i mari, ca 
pentru a-şi interzice o contemplaţie atât de primejdioasă; 
dar, ascunzând astfel flacăra din priviri, ea provoca, părând 
că o refuză, o dorinţă atât de vie încât, de n-ar fi ascuns 
nişte spaime atât de adânci, soţul ei ar fi putut s-o 


învinovăţească de o prea mare cochetărie. Îşi ridicară 
amândoi deodată încântătoarele feţe, mulţumindu-şi 
mutual, printr-un semn plin de toate plăcerile pe care le 
gustaseră; dar, după o cercetare rapidă a deliciosului 
tablou pe care i-l oferea figura soţiei salo, marchizul, 
atribuind unui sentiment de melancolie umbrele răspândite 
pe fruntea frumoasei Marie, întrebă cu un glas duios: 

— Pentru ce umbra aceasta de tristeţe, iubirea mea? 

— Sărmane Alphonse, unde-ţi închipui tu oare că te-am 
adus?.. întrebă ea tremurând. 

— La fericire... 

— La moarte! 

Şi, înfiorată de groază, sări jos din pat; marchizul o urmă 
nedumerit, iar soţia sa îl conduse lângă fereastră. După un 
gest înnebunit pe care-l făcu fără voia ei, Marie trase la o 
parte perdelele şi-i arătă cu degetul, în piaţă, vreo douăzeci 
de soldaţi. Luna, împrăştiind negurile, lumina cu albele ei 
raze uniformele, puştile, pe cruntul Corentin, care se 
învârtea ca un şacal în aşteptarea prăzii, şi pe comandantul 
care sta cu braţele încrucişate, nemişcat, cu nasul în vânt, 
cu gura strânsă, atent şi hotărât. 

— Eh! să-i lăsăm, Marie, şi să... 

— De ce râzi, Alphonse? Eu i-am postat acolo! 

— Aiurezi? 

— Nu. 

Se priviră o clipă, marchizul înţelese totul şi, strângând-o 
în braţe: 

— Fie! eu tot te iubesc, spuse el. 

— Aşadar, nu totu-i pierdut! exclamă Marie. Alphonse, 
spuse ca după o pauză, mai există o speranţă. 

În acea clipă, auziră clar ţipătul înfundat al cucuvaiei, şi 
Francine intră brusc în cabinetul de toaletă. 

— Pierre e-aici! spuse ea, cu o bucurie delirantă. 

XXXII. 

Marchiza şi Francine, cu acea uluitoare promptitudine de 
care numai femeile sunt în stare, îl îmbrăcară pe 


Montauran într-un costum de şuan. Când marchiza îl văzu 
pe soţul ei pregătindu-se să-şi încarce armele pe care i le 
adusese Francine, se strecură sprintenă afară din odaie, 
după ce-i făcu un semn credincioasei sale bretone. Francine 
îl conduse atunci pe marchiz în cabinetul de toaletă de 
lângă cameră. Tânărul, văzând o mare grămadă de perdele 
legate straşnic între ele, putu să se convingă de grija 
neobosită cu care muncise bretona ca să înşele paza 
soldaţilor. 

— N-am să pot trece nicicum prin gaura aceea, zise 
marchizul, cercetând îngusta ferestruică a cabinetului. 

În acea clipă, un chip mare şi negru umplu întreg ovalul 
ferestruicii şi un glas răguşit, binecunoscut di Francine, 
strigă încetişor: 

— Repede, generale! jigodiile astea de albaştri ne-au luat 
urma... 

— Oh, încă un sărut! spuse o voce tremurătoare şi dulce. 

Marchizul, care izbutise să atingă cu piciorul scara 
salvatoare, dar care încă mai avea o parte a trupului prinsă 
în ferestruică, se simţi strâns într-o îmbrăţişare 
deznădăjduită. Scoase un strigăt atunci când înţelese că 
soţia sa se îmbrăcase cu hainele lui, vru s-o îmbrăţişeze, dar 
Marie i se smulse brusc din braţe şi el se văzu silit să 
coboare. Rămăsese cu o fâşie de stofă în mână şi, la lumina 
de lună care lumină o clipă, marchizul constată că fâşia 
aceea era ruptă din vestonul pe care-l purtase el în ajun. 

— Pluton, stai! Foc!.. 

Aceste cuvinte, rostite de Hulot în toiul unei tăceri care 
avea ceva de groază, rupseră farmecul sub imperiul căruia 
păreau a se fi aflat şi oamenii şi locurile. 

O salvă de gloanţe trasă din adâncul văii spre piciorul 
turnului urmă îndată după salva trasă de albaştrii postați pe 
Promenadă. Tirul republicanilor nu lăsă o clipă de răgaz şi 
se dezlânţui necurmat şi fără milă. Victimele nu scoaseră un 
geamăt. După fiecare descărcătură, tăcerea se aşternea 
înfricoşătoare. 


Totuşi, Corentin, când îl auzi căzând din vârful scării pe 
unul dintre personajele aeriene pe care el le semnalase 
comandantului, se temu să nu fie vreo cursă. 

— Niciunul dintre dobitoacele astea nu cântă, îi spuse el 
lui Hulot; cei don amorezi ai noştri ar fi în stare să ne 
distreze cu cine ştie ce şmecherie aici, în vreme ce ei poate 
că fug prin altă parte... 

Spionul, dornic să lumineze misterul, trimise pe fiul lui 
Galope-Chopine să aducă câteva torţe. Bănuiala lui 
Corentin fusese aşa de bine înţeleasă de către Hulot, încât 
bătrânul oştean, atent la zarva unei încăierări foarte 
serioase ce avea loc în faţa postului de gardă de la Saint- 
Leonard, strigă: 

— E-adevărat, nu pot fi numai ei doi. 

Şi se repezi spre corpul de gardă. 

— I-au ciuruit capul cu plumb, comandante, îi spuse Beau- 
Pied, ieşind în întâmpinarea lui Hulot; dar şi el l-a omorât 
pe Gudin şi-a rănit alţi doi ostaşi. Ah! era ca un turbat! 
trecuse peste trei rânduri de şoimani de-ai noştri şi-ar fi 
răzbit spre câmpuri, de nu era santinela de la poarta Saint- 
Leonard, care a-nfipt baioneta-n el. 

Auzind aceste cuvinte, comandantul se repezi la corpul de 
gardă şi văzu pe patul de campanie un trup însângerat pe 
care chiar atunci ostaşii îl aşezau acolo; se apropie de 
pretinsul marchiz, ridică pălăria care acoperea faţa 
acestuia şi se prăbuşi pe un scaun. 

— M-aş fi mirat, exclamă el, încrucişându-şi braţele cu 
mânie; trăsnetul trăsnetului, l-a ţinut prea mult! 

Toţi soldaţii rămaseră înmărmuriţi. Comandantul desfăcea 
pletele lungi şi negre ale unei femei. Brusc, tăcerea fu ruptă 
de larma unei mulţimi de ostaşi. Corentin intră în corpul de 
gardă, urmat de patru soldaţi, care-l aduceau pe puştile lor, 
cu care întocmiseră o targă, pe Montauran, cu coapsele şi 
cu braţele sfărâmate de împuşcături. Marchizul fu depus pe 
patul de campanie, lângă soţia sa; când o zări, el mai găsi 
puterea s-o ia de mână, într-o mişcare convulsivă. 


Muribunda întoarse anevoie capul, îşi recunoscu soţul, se 
cutremură într-o zguduitură îngrozitoare şi murmură, cu o 
voce aproape stinsă, aceste cuvinte: 

— O zi fără nici un mâine!.. Dumnezeu m-a ascultat întru 
totul! 

— Comandante, zise marchizul, adunându-şi ultimele 
puteri şi fără a da drumul mâinii soţiei sale, mă bizui pe 
cinstea dumneavoastră să-l vestiți că am murit pe tânărul 
meu frate, care se află la Londra. Scrieţi-i că, dacă vrea să 
asculte de ultimele mele cuvinte, să nu ridice niciodată 
armele împotriva Franţei, dar că, pentru aceasta, nu 
trebuie să-l părăsească pe rege. 

— S-a făcut! spuse Hulot, strângând mâna muribundului. 

— Duceţi-i în spitalul de-alături! strigă Corentin. 

Hulot îl apucă pe spion de braţ, aşa de strâns încât să-i 
rămână unghiile în carnea acestuia, şi-i spuse: 

— Do vreme ce treburile tale pe-aici s-au sfârşit, spală 
putina numaidecât! şi ia seama bine la mutra 
comandantului Hulot, ca nu cumva să te nimereşti 
vreodată-n calea lui, dacă nu vrei să-şi facă teacă la sabie 
din burdihanul tău. 

Şi bătrânul militar îşi şi trăgea sabia. 

— Iată încă unul dintre preacinstiţii mei cetăţeni care n-au 
să facă niciodată avere, îşi zise Corentin, când fu departe de 
corpul de gardă. 

(Marchizul mai putu să-i mulţumească printr-un semn 
adversarului său, arătându-i acea stimă pe care o au 
soldaţii pentru duşmanii lor loiali. 

În 1827, un bătrânel, întovărăşit de soţia lui, vindea vite în 
piaţa din Fougeres ţi nimeni nu-i spunea nimic, cu toate că 
omorâse mai bine de o sută de oameni; nu i se pomenea nici 
măcar porecla de Marche-r-lerre. Persoana căreia i se 
datorează cele mai preţioase informaţii asupra tuturor 
personajelor din această Scenă l-a văzut mânând o vacă şi 
mergând cu acel aer simplu şi nevinovat care te face să 
spui: „la uite un om tare de treabă!”. 


Cât despre Cibot, zis Pille-Miche, se ştie cum a sfârşit. 
Poate că Marche-r-Ierre va fi încercat, fără succes însă, să-l 
smulgă pe tovarăşul său de la eşafod, şi se va fi aflat în piaţa 
din Alencon cu prilejul înfricoşătoarei agitaţii care a 
constituit unul dintre evenimentele faimosului proces Rifoel, 
Bryond şi la Chanterie.) 

Fougeres, august 1827. 


SFÂRŞIT 


1 'Ţuanii - romanul a fost început în toamna anului 1828 ţi 
aproape terminat la Fougeres, în casa generalului 
Pommereul Gilbert, care a fost gazda lui Balzac şi a rămas 
prietenul său. A fost intitulat mai întâi Le Gars apoi Les 
Chouans ou la Bretagne ily a trente ans, înainte de a 
deveni temporar Le Dernier Chouan. În prima ediţie, din 
1829 a lui Urbain, a primit titlul Le Dernier Chouan ou la 
Bretagne en 1800. În 1834 romanul a fost publicat de 
Vimont cu titlul schimbat din nou: Les Chouans ou la 
Bretagne en 1799. În ediţia din 1845 a lui Furne, apare cu 
numele final Les Chouans, în volumul al XIII-lea a Comediei 
Umane, în secţiunea Scene din viaţa militară. (n.k.) 

2 anului al VIII-lea, pe la începutul lui vandemiar - în 
timpul revoluţiei franceze, sub influenţa revoluţionarilor 
raţionalişti şi atei, calendarul creştin a fost înlocuit în 
Franţa cu un calendar nou. Astfel, calendarul republican de 
după revoluţia din 1789 începe cu anul 1 de la 22 sept. 
1792, când Convenţiunea naţională a proclamat Republica. 
Săptămâna era înlocuită prin decadă (perioadă de zece 
zile), a zecea zi - decadi - fiind zi de sărbătoare, în locul 
duminicii. O lună era împărţită în trei decade, iar un an în 
douăsprezece luni, ce aveau nume legate de climă şi 
vegetaţie: „brumar”, „fructidor”, „vandemiar” etc. (n.k.) 


3 un război de patru ani - în aceste regiuni a stăruit multă 
vreme o mişcare contrarevoluţionară condusă de preoţi şi 
de aristocrați; ea a fost reprimată energic în 1793 de 
trupele Convenţiunii naţionale conduse de generalii Hoche, 
Kleber şi Marceau. 

4 Şuani - participanţi la mişcarea contrarevoluţionară din 
Bretania (vezi şi nota 14). 

5 starea de slăbiciune în care se afla Directoratul - 
Perioada Directoratului (octombrie 1795-noiembrie 1798) a 
însemnat în Franţa degradarea Revoluţiei prin abuzuri de 
tot felul şi prin moravuri corupte. 

6 muscadin - termen, folosit iniţial în Lyon; la început 
desemna un tânăr bine îmbrăcat şi parfumat cu mosc; un 
dandy. Ulterior, denumirea de muscadin va fi folosită pentru 
a-i numi pe tinerii regalişti din mişcările de după 9 
Thermidor numiţi şi „jeunesse doree” şi ulterior „Les 
Incroyables”. (n.k.) 

7 al cărei nume e comun ambelor ţări - numele Bretagne, 
în limba franceză desemnează o regiunea nordică a Franţei 
(Bretania) dar şi ţara vecină, Marea Britanie. (n.k.) 

8 Bique - capră. 

9 Gars - (se pronunţă ga), în limbaj familiar curent 
înseamnă flăcău, băiat. Noi am păstrat aici cuvântul 
francez, pentru motivele care se înţeleg uşor din text. Mai 
departe, în traducerea noastră, ori de câte ori necesităţile 
filologice ne vor permite, vom folosi echivalentul românesc. 

10 gargcon - băiat. 

11 garconette - băietancă. 

12 garce - până prin seC. Al XVI-leA. Aceasta era forma, la 
feminin, a cuvântului gars, şi însemna fată; apoi a căpătat 
un sens peiorativ: fată cu purtări proaste. 

13 garcette - până prin sec. Al XIII-lea, însemna fetiţă; 
mai târziu, termenul a intrat în limbajul marinăresc, 
însemnând: saulă, parâmă, frânghie. 

14 Cei patru fraţi Cottereau, porecliţi „fraţii Chouan”, au 
organizat prima insurecție regalistă din 1791, în Bas- 


Maine, contrarevoluţionară. De la numele unuia dintre ei 
(Jean Chouan), şef al răscoalei din Vandeea şi Bretania, s-a 
format şi numele dat apoi tuturor insurecţiilor regaliste din 
vestul Franţei, acela de şuanerie (chouanerie). 

159 thermidor - ziua (27 iulie 1794) când Robespierre şi 
iacobinii au fost răsturnaţi de coaliția reacționară din sânul 
Convenţiunii naţionale. 

16 Poreclă dată celor cinci membrii ai Directoratului (din 
grec.: penta şi archos: cei cinci arhonţi, conducători). 
Directoratul a condus Franţa de la 4 brumar al anului al IV- 
lea republican (26 octombrie 1795) până la 18 brumar al 
anului al VIII-lea (9 noiembrie 1799), când a fost răsturnat 
de Bonaparte. 

17 Paiaţe. 

18 Bernadotte, Jean (1763-1844), mareşal al Franţei care 
s-a remarcat în războaiele Revoluţiei şi ale Imperiului, 
ajungând, în 1818, rege al Suediei, sub numele de Carol al 
XIV-lea, sau Carol-Jean. 

19 Fouche, Joseph (1759-1820), revoluţionar montagnard 
la începutul Revoluţiei, a reprimat răscoala de la Lyon în 
1793, a ajuns ministru al poliţiei şi duce de Otrante sub 
Imperiul Napolonian; trădându-l pe Napoleon, şi-a păstrat 
ministerul şi sub Restauraţie; mai târziu a părăsit Franţa. A 
obţinut cetăţenia austriaca şi a murit la Triest. 

20 Ludovic al XVIII-lea (1755-1824) - rege al Franţei 
(1814-1624); în timpul Revoluţiei a trăit în emigrație; după 
înfrângerea din 1814 a lui Napoleon, a fost instaurat, cu 
ajutorul armatelor invadatoare străine, rege al Franţei. În 
timpul Celor o sută de zile (întoarcerea lui Napoleon din 
exil), s-a refugiat la Gand, în Belgia, reîntorcându-se pe 
tronul Franţei după bătălia de la Waterloo. 

21 Barras, Paul, viconte de - (1755-1829), om politic 
francez, unul dintre cei cinci membri ai Directoratului. 

22 Pitt, William (1759-1806), om de stat englez, duşman al 
Revoluţiei, a organizat trei coaliţii împotriva Franţei. 


23 Jemmapes este o localitate din Belgia, unde, în 1792, 
trupele revoluţionare franceze au obţinut o mare victorie 
împotriva armatelor intervenţioniste austriece. 

24 'Talleyrand - Charles-Maurice de Talleyrand-Perigord, 
prinţ de Benevent (1754-1638), diplomat francez capabil, 
dar fără scrupule, a servit toate regimurile din prima 
jumătate a secolului al XIX-lea, începând cu Republica 
revoluţionară şi sfârşind cu monarhia casei de Orleans; 
Napoleon I l-a făcut prinţ. 

25 Pichegru (Charles) - general francez din timpul 
Convenţiunii, care mai târziu, din carierism, a trădat 
republica: împreună cu vendeeanul Georges Cadoudal a 
conspirat împotriva lui Bonaparte; arestat şi încarcerat, s-a 
sinucis în închisoare. 

26 în original: s'egailler. - un cuvânt regional, folosit 
adesea în cursul povestirii, şi pe care noi l-am tradus, 
pentru a reda întrucâtva nuanţa originalului, printr-un 
regionalism ce ni s-a părut adecvat. 

27 Porecla de şuan provine de la strigătul lor de raliere, 
care imita ţipătul cucuvelei. (în IB. Fr.: chouette). (n.k.) 

28 Coucou, după Dictionnaire de l'Academie (1835), era o 
trăsură publică „având patru sau şase locuri, care parcurge 
împrejurimile Parisului”. După Petit Robert (1977), în 1800 
acest cuvânt însemna „veche trăsură publică cu două roţi”. 

29 scuzi - traduce cuvântul francez ecus = veche monedă 
de argint, valorând în mod obişnuit cam 3 franci. 

30 Joc de cuvinte: gentilomi (gentilshommes) - „nobili”; 
gens-pille-hommes - „oameni care jefuiesc oamenii”, 
briganzi. 

31 Conduce-la-bine. 

32 nume de aristocrați; personaje balzaciene care apar şi 
în alte romane din Comedia Umană. Vezi Adendda. 

3318 brumar - la 18 brumar (9 noiembrie) 1799, are loc 
lovitura de stat a lui Napoleon Bonaparte, care, întors 
victorios din expediţia în Egipt, răstoarnă Directoriul şi 
devine prim-consul, iar în 1804 - împărat. 


34 Lungă şuviţă de păr împletită, pe care soldaţii din 
infanterie o purtau de fiecare parte a feţei. (De la numele 
seniorului de Cadenet, care a lansat această modă de 
pieptănătură pe vremea lui Ludovic al XIII-lea, în sec. Al 17- 
lea.) 

35 Danton... Barras - personaje istorice care au participat 
la Revoluţia franceză din 1789-1794; Danton (1759-1794) a 
însufleţit Comitetul salvării publice şi Apărarea naţională; a 
fost condamnat şi executat în 1794. Paul Barras (1755- 
1829) membru al Convenţiunii, a devenit apoi unul din 
membrii Directoratului; 

36 Incroyabili - nume purtat în vremea Directoriului din 
Franţa (1795-1799) de către tinerii regalişti, afectaţi în 
costum, maniere şi limbaj; se prefăceau că nu-l pot 
pronunţa pe r şi repetau tot timpul c'est inc (r) oyable - e 
de necrezut. Vezi şi nota 6. 

37 Spenţer - haină scurtă, fără pulpane, lansată în Anglia 
de lordul Spencer. 

38 ludit (Judith) - Eroina legendară care, pentru a-şi salva 
oraşul, l-a sedus pe generalul duşman Holofern şi i-a tăiat 
capul. 

39 Aluzie la fapte istorice petrecute în timpul domniei lui 
Carol al VII-lea (1403-1461), supranumit indolentul pentru 
nepăsarea cu care asista, din Bourges, la cotropirea Franţei 
de către englezi - cotropire combătută prin iniţiativa 
curajoasă a Jeannei d'Arc. Aceasta va sfârşi arsă pe rug, 
acuzată de vrăjitorie. (n.k.) 

40 Fireşte, poreclă dată doamnei du Gua. 

41 După o legendă biblică, tânără evreică Suzana, pe cât 
de frumoasă pe atât de virtuoasă, a fost acuzată pe nedrept 
de adulter de către doi bătrâni libidinoşi. 

42 Berthier (Louis-Alexandre) - mareşal al Franţei sub 
Napoleon Î, care-l preţuia în mod deosebit (1753-1615). 

43 Lit en tombeau - pat mare şi pătrat, foarte încărcat cu 
ţoale. 

44 Galope-Chopine s-ar traduce: Zoreşte-Ulceaua. 


45 Geronte, personaj din comedia Le Legataire universel 
(1708) de Jean-Frangois Regnard; bătrân ridicol, stupid şi 
grotesc, îndrăgostit de tânăra Isabelle. 

46 în petto - expresie italiană însemnând: „în sine”. Aici cu 
sensul de: pe ascuns, pe furiş. 

47 Clichy - Clichy era numele închisorii din Paris care, din 
1826, servea pentru întemnițarea debitorilor insolvabili. 

48 foburg - cartier.