Jules Verne — Cele 500 milioane ale Begumei. Sarpele de mare

Jules Verne 


Cele 500 milioane ale Begumei 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RJ - Jules Verne 2010 


Jules Verne 


Fr memeni 


| F. 


peuo 


/ 


i / 
d 4A 
„ut Min 


Jules Verne 


Cele 500 
milioane ale 
Begumei 


CUVÂNT ÎNAINTE 


Pină acum câţiva ani, se credea că ideea romanului cu 
care se deschide volumul de faţă se datorează croazierei 
autorului în Marea Nordului şi Marea Baltică. Legenda a 
fost lansată de Marguerite Allotte de la Fuye, în Jutes 
Verne, viaţa şi opera lui (1926): «Dar deodată, 
pătrunzând în rada portului Kiel, ei  întrezăresc 
arsenalele tinerei Prusii. Nici un străin nu le poate 
vizita, nici chiar Jules Verne (...) dar o privire i-a fost de 
ajuns; prin zidurile înalte şi dincolo de ele, scriitorul a 
văzut şi a presimţit totul: maşinile de război, Essen, 
Krupp, Gotha, Bertha, Zeppelinele. La întoarcerea din 
croazieră, el denunţă primejdia viitoare în Cele cinci 
sute de milioane ale Begumei». 

Această explicaţie seducătoare s-a spulberat însă 
odată cu publicarea corespondenţei dintre Jules Verne şi 
editorul său, Jules Hetzel. Ştim astăzi că prima formă a 
romanului a fost concepută de Pascal Grousset, 
cunoscut mai târziu ca autor pentru copii şi tineret sub 
numele Andre Laurie. Jurnalist de orientare republicană 
şi progresistă, Grousset participase activ la instaurarea 
Comunei, făcând parte din Comitetul ei Central, ca 
delegat cu relaţiile externe. Deportat de guvernul 
reacţionar al lui Thiers în Noua Caledonie, el reuşise să 
evadeze în 1874, ajungând în cele din urmă la Londra. 
De acolo, îi trimisese unui amic parizian manuscrisul 
«cu subiect ştiinţific şi patriotic», intitulat Moştenirea 
lui Langevol. Amicul se adresase lui Hetzel, iar acesta îi 
propusese lui Jules Verne să lucreze asupra textului, 
pentru a-l face publicabil. In sfârşit, Grousset acceptase 
să-şi cedeze toate drepturile în schimbul sumei de 1 500 
de franci (procedeu folosit mai târziu şi în cazul primei 
forme a romanului Steaua Sudului). 

Întrucât obiectul acestei tranzacţii nu s-a păstrat, e 
greu de spus cât anume din el a rămas în versiunea 
finală apărută în 1879. Ne referim, desigur, la subiect şi 
personaje, construcţia şi stilul fiind cele inimitabile ale 
autorului  Călătoriilor extraordinare. Cunoscând 
biografia şi opiniile lui Grousset, putem presupune că 
unele detalii şi idei îi aparţin. Nu e o întâmplare, de 
pildă, că Marcel Bruckmann şi Octave Sarrasin se 
angajează într-un batalion de vânători, pentru a apăra 


Parisul asediat de armatele prusace: Pascal Grousset 
făcuse exact acelaşi lucru. lar experienţa amară a 
deportării pare să fi inspirat un pasaj din discursul 
doctorului Sarrasin: «Nu vă veţi mira că mă gândesc şi 
la acele familii pe care cucerirea străină le-a obligat să 
accepte cruda necesitate a exilului; ele ar găsi la noi un 
loc de desfăşurare a activităţii şi de folosire a 
inteligenţei lor...». Cucerire străină nu numai pentru că 
generalii prusieni patronaseră reprimarea sângeroasă a 
Comunei, dar şi pentru că trupele lui Thiers trecuseră 
Parisul răsculat prin foc şi sabie, ca şi cum s-ar fi aflat 
într-o ţară vrăjmaşă. Ne întrebăm dacă paternitatea 
literară a fostului comunard nu poate fi detectată şi în 
capitolele care ni-i înfăţişează pe locuitorii oraşului- 
model pregătindu-se să respingă atacul lui Herr 
Schultze. Însufleţirea lor o aminteşte pe aceea a 
parizienilor asediați. Şi asemenea Parisului, France-Ville 
se bizuie pe acest eroism colectiv: «Armata noastră e 
alcătuită din toţi cetăţenii şi toţi, atunci când va fi 
nevoie, vor fi soldaţi căliţi şi disciplinaţi». E adevărat că 
poporul înarmat, chemat să lupte pentru o cauză 
dreaptă, apare şi în utopiile mai vechi sau mai noi. Prin 
această filieră, ideea putea să-i aparţină şi lui Jules 
Verne, ştiut fiind că ecourile socialismului utopic 
fertilizează câteva dintre cele mai remarcabile Călătorii 
extraordinare, în romanul de care ne ocupăm, ele îşi fac 
simțită prezenţa în primele capitole. Până şi importanţa 
acordată îmbunătăţirii igienei, credinţa doctorului 
Sarrasin că astfel e posibilă o regenerare a societăţii, 
constituia un element comun mai tuturor programelor 
utopice. Dar cum nu ne propunem o analiză 
atotcuprinzătoare, ne vom opri doar asupra rolului 
atribuit muncii şi învăţăturii. 

În Insula misterioasă (1875), Jules Verne înălța un imn 
muncii creatoare, eliberate de constrângere, capabilă să 
transforme şi să «umanizeze» natura. Era cu atât mai 
firesc să facă acest lucru, cu cât a muncii el însuşi cu 
pasiune, până în ultima clipă, mărturisind undeva: 
«Munca este funcţia mea vitală: când nu lucrez nu simt 
viaţă în mine». Nu e de mirare că articolul din Unsere 
Centurie precizează: «Pentru a obţine dreptul de 
reşedinţă în France-Ville, e destul să ai referinţe 
temeinice că eşti apt să exerciţi o profesiune oarecare, 
manuală sau intelectuală, în industrie, ştiinţă sau artă şi 


să te angajezi să respecţi legile oraşului. Existenţa 
parazitară nu este îngăduită». 

În acelaşi spirit înaintat este abordată şi problema 
învăţământului.  Abandonând metodele învechite, 
scolastice, doctorul Sarrasin este adeptul unui sistem 
întemeiat pe principii neaşteptat de actuale: «Profesorii 
se străduiau să dezvolte spiritul copilului, supunându-l 
unei gimnastici intelectuale calculate, astfel încât să 
urmeze evoluţia naturală a facultăţilor sale. Elevii erau 
învăţaţi să iubească o anumită ştiinţă înainte de a fi 
îndopaţi cu ea, evitându-se astfel acel gen de cunoştinţe 
care, cum spune Montaigne, „plutesc la suprafaţa 
creierului", nu ajung la înţelegerea copilului, nu-l fac 
nici mai înţelept, nici mai bun. Mai târziu, o inteligenţă 
bine pregătită va şti ea singură să-şi aleagă drumul şi 
să-l urmeze în chip rodnic». 

Pentru a respecta adevărul, trebuie să spunem că 
romanul reflectă nu numai dezideratele generoase, ci şi 
limitele socialismului utopic. Din paginile sale se des- 
prinde ideea că progresul ştiinţific şi tehnic ar putea 
duce la slăbirea contradicţiilor economico-sociale, 
asigurând fericirea generală. Sau că înfiinţarea unor 
aşezări ideale ca France-Ville ar deschide ochii tuturor 
asupra căii de urmat («De ce, domnilor, n-am apela noi 
la cel mai puterruc mijloc de convingere: exemplul ?» 
perorează doctorul Sarrasin. «De ce nu am folosi noi 
capitalul de care dispunem pentru a clădi acest oraş şi 
a-l prezenta întregii lumi, ca o învăţătură concretă?...») 
Sau, în sfârşit, că prefaceri cu un conţinut novator, 
uneori de-a dreptul revoluţionar, ar putea fi realizate cu 
consimţământul şi chiar sprijinul burgheziei... 

E necesară o ultimă precizare. Naţionalitatea celor doi 
moştenitori ai milioanelor Begumei, ţelurile lor atât de 
diferite, conflictul dintre ei l-ar putea face pe cititor să 
se întrebe dacă nu e vorba aici de resentimentele unui 
învins, dacă înfierarea şovinismului şi rasismului german 
nu e făcută de pe poziţiile şovinismului francez. O scenă 
din roman ne sugerează răspunsul la aceste întrebări. 
Aflând despre moartea lui Herr Schultze, doctorul 
Sarrasin îşi mărturiseşte astfel regretul: «De ce oare a 
devenit duşmanul nostru acest om cu aptitudini 
deosebite? De ce, mai ales, nu şi-a pus el neobişnuitele 
însuşiri intelectuale în slujba binelui? Câte forţe irosite, 
care ar fi dat roade folositoare dacă s-ar fi unit cu ale 


noastre, într-un scop comun!»... Şi modalitatea de 
obţinere a acestor roade este indicată clar în final, cind 
Stahlstadtul este transformat, dintr-o formidabilă uzină 
de armament, într-un «neasemuit centru de producţie 
pentru toate industriile folositoare». 

Peste graniţi şi peste timp, se lansează astfel o 
chemare la unirea tuturor energiilor închinate propăşirii 
paşnice a umanităţii. La aproape un veac de la apariţia 
romanului, chemarea este mai actuală ca oricând, iar 
certitudinea exprimată în ultimul aliniat se dovedeşte a 
fi pe deplin îndreptăţită: «...exemplul France-Ville-ului şi 
al Stahlstadtului, oraşul şi uzina model, nu va fi pierdut 
pentru generaţiile viitoare.» 

Câteva cuvinte şi despre cel de-al doilea roman, 
intitulat în prima ediţie, din 1901, Poveştile lui Jean-Marie 
Cabidoulin. 

lată ce spune Marguerite Allotte de la Fuye, în 
amintita biografie: «Jules Verne îi îmbarcă pe Saint- 
Enoch pe toţi tovarăşii copilăriei sale. Citind numele 
marinarilor de pe acest bric, ai impresia că-i auzi pe 
micii mamezi strigându-se în grădina din Chantenay, sau 
că asişti la împărţirea premiilor colegiului Saint- 
Donatien: Romain Allotte, Alain Ducrest, Evariste 
Bourceau, Jean-Francois Heurtaux, Yves Coquebert, 
Mathurin Ollive, Pierre Kardek şi — e nevoie totdeuna 
de un parizian — Marcel Ferm, fost maşinist la 
Châtelet». In lumina acestei precizări, înţelegem 
insistența cu care scriitorul septuagenar repetă numele 
evocatoare de amintiri dimr-un timp rămas departe în 
urmă. 

Să întârziem o clipă şi asupra misterului care 
constituie centrul de interes al romanului. 

În 1893, când a apărut lucrarea zoologului olandez 
Oudemans, Marele şarpe de mare, 162 de observaţii, 
unele citate şi de Jules Verne, pledau în favoarea 
existenţei unui animal marin neidentificat. În 1965, 
monumentalul volum cu acelaşi titlu al lui Bernard 
Heuvelmans înregistra 548 de observaţii, ultima datând 
din 12 decembrie 1964. Dosarul s-a îmbogăţit aşadar 
simţitor, dar opiniile specialiştilor rămân împărţite, 
oscilând între contestarea şi acceptarea la fel de 
categorică a fenomenului. O intervenţie mai puţin 
aşteptată s-a produs la doi ani după apariţia romanului. 
În şedinţa din 13 ianuarie 1903 a Societăţii zoologice din 


Franţa, marele savant român Emil Racoviţă prezintă o 
comunicare menită să stârnească o mare vâlvă în lumea 
ştiinţifică. Intemeindu-se pe cercetările lui Oudemans şi 
pe observaţiile mai noi, el nu pregetă să afirme: «Am 
fost şi rămân pe deplin convins de existenţa uriaşului 
animal a cărui apariţie este semnalată aproape în 
fiecare an de către marinari şi pe care ei îl numesc 
şarpe de mare». 

In ceea ce priveşte natura acestui monstru ipotetic, 
ipotezele nu lipsesc. Oudemans discuta, în lucrarea 
citată, nu mai puţin de douăzeci şi trei!... Astăzi pare să 
câştige teren opinia că avem de-a face cu un urmaş 
direct sau colateral al giganticei faune marine 
antediluviene. Să nu uităm că în adâncul continentului 
lichid condiţiile de viaţă sunt aproape aceleaşi ca acum 
zeci sau sute de milioane de ani. De ce nu s-ar fi 
perpetuat, deci, adaptându-se unei existenţe abisale, 
pleziozaurii, elasmozaurii, tilozaurii şi celelalte reptile 
cu nume sonore pe care le-am întâlnit în Călătorie spre 
centrul Pămintului? 

Dacă ştiinţa şi tehnica epocii noastre se vor hotări să 
răspundă acestei întrebări, organizând expediții 
înzestrate cu materialul necesar, vom urmări poate, 
cândva, evoluțiile şarpelui de mare între pereţii de 
cristal ai unui imens acvariu. Încă un mit s-ar preface 
astfel în realitate palpabilă — presupunând că am avea 
curajul să o atingem... 


ION HOBANA 


CELE CINCI SUTE DE MILIOANE 
ALE BEGUMEI 


Capitolul I E 
IN CARE MR. SHARP ISI FACE APARIŢIA 


— Aceste jurnale englezeşti sunt, într-adevăr, bine 
redactate! îşi spuse doctorul, trântindu-se într-un fotoliu 
de piele. 

Doctorul Sarrasin practicase întreaga lui viață 
monologul, care este una dintre caracteristicile celor 
distrati. 

Era un om de cincizeci de ani, cu trăsături fine, cu 
ochii vii şi limpezi sub ochelarii cu ramă de oțel, cu o 
fizionomie în acelaşi timp gravă şi plăcută, unul dintre 
acei inşi despre care spui la prima vedere: iată un om de 
ispravă. La această oră matinală, cu toate că nu avea o 
ţinută pretențioasă, doctorul era ras proaspăt şi 
arborase o cravată albă. 

Pe covor, pe mobilele camerei sale de hotel de la 
Brighton erau răspândite ziarele Times, Daily Telegraph, 
Daily News. Abia sunase ora zece şi doctorul avusese 
timp să facă înconjurul oraşului, să viziteze un spital, să 
se întoarcă la hotel şi să citească în principalele ziare 
londoneze darea de seamă in extenso! a unui memoriu 
pe care-l prezentase, cu două zile în urmă, la marele 
Congres Internaţional de Igienă, în legătură cu invenţia 
sa: un numărător al globulelor sângelui. 


1 Pe larg (în limba latină în text) (NT.) 


În faţa lui, o tavă acoperită cu un şervet alb conţinea 
un cotlet fript cât trebuie, o ceaşcă de ceai fierbinte şi 
câteva dintre acele sandvişuri cu unt pe care bucătarii 
englezi le pregătesc de minune, datorită pâinişoarelor 
speciale furnizate de brutari. 

— Da, repetă el, aceste jurnale din Regatul Unit sunt 
într-adevăr foarte bine redactate, nu se poate susţine 
contrariul!... Cuvântul  vicepreşedintelui, răspunsul 
doctorului Cicogna din Neapole, intervenţiile pe 
marginea memoriului meu, totul e prins din zbor, pe viu, 
fotografiat: 

Ia cuvântul doctorul Sarrasin din Douai. Onorabilul 
membru vorbeşte în franţuzeşte. «Auditorii mei mă vor 
ierta că-mi iau această libertate — spune el la început — 
dar ei pricep, desigur, mai bine limba mea decât aş fi eu 
în stare să o vorbesc pe a lor»... 

— Cinci coloane cu litere mici!... Nu ştiu care dintre 
dările de seamă e mai bună, cea din Times sau cea din 
Telegraph... Nu poate exista mai multă fidelitate şi 
preciziune! 

Doctorul Sarrasin ajunsese aici cu reflecţiile sale, când 
însuşi maestrul de ceremonii — cine ar îndrăzni să dea 
un titlu mai modest unui personaj îmbrăcat cu atâta 
corectitudine în negru! — bătu la uşă şi întrebă dacă 
«monsiou» poate fi deranjat... 

«Monsiou» este numele pe care englezii se cred 
obligaţi să-l dea tuturor francezilor fără deosebire, la fel 
cum şi-ar imagina că nesocotesc toate regulile de 
politeţe adresându-se unui italian altfel decât cu 
«Signor» şi unui german altfel decât cu «Herr». La urma 
urmei, poate că au dreptate. Această obişnuinţă are 
avantajul incontestabil de a indica de la început 
naționalitatea oamenilor. 

Doctorul Sarrasin luă cartea de vizită care-i fusese 
prezentată. Destul de surprins că i se fac vizite într-o 
ţară unde nu cunoştea pe nimeni, el fu de-a dreptul 
uimit citind pe dreptunghiul minuscul de hârtie. 


Mr. Sharp, solicitor 
93. Southampton row London 


Ştia că un «solicitor» este sinonimul englez al unui 
grefier sau, mai precis, al unui om al legii hibrid, 


intermediar între notar, grefier şi avocat — procurorul 
de odinioară. 

— Ce naiba am eu de împărţit cu Mr. Sharp? se întrebă 
el. Să mă fi băgat fără voie în vreo încurcătură?... Eşti 
sigur că-i pentru mine? 

— O, yes, monsiou. 

— Ei bine, să intre! 

Maestrul de ceremonii introduse un bărbat încă tânăr, 
pe care doctorul îl clasă, de la prima vedere, în marea 
familie a «capetelor de mort». Buzele sale subţiri sau 
mai bine-zis uscate, dinţii săi albi şi lungi, oasele 
temporale descărnate sub o piele pergamentoasă, tenul 
său de mumie şi ochii mici, cenuşii, sfredelitori îi dădeau 
drepturi incontestabile la această clasificare. Scheletul 
său dispărea, de la călcâie până la occiput, sub un 
«ulster-coat»! în carouri. În mâna dreaptă strângea 
minerul unei valize de piele lucioasă. 

Acest personaj intră, salută scurt, puse jos valiza şi 
pălăria, se aşeză fără să ceară îngăduinţă şi spuse: 

— William Henry Sharp junior, asociat al casei Billows, 
Green, Sharp & Co. Am onoarea cu doctorul Sarrasin? 

— Da, domnule. 

— Francois Sarrasin? 

— Acesta este, într-adevăr, numele meu. 

— Din Douai? 

— Douai este reşedinţa mea. 

— Tatăl dumneavoastră se numea Isidore Sarrasin? 

— Exact. 

— Am stabilit deci că se numea Isidore Sarrasin. 

Mr. Sharp scoase un carnet din buzunar, îl consultă şi 
reluă: 

— Isidore Sarrasin a murit la Paris în 1857, în 
arondismentul al V-lea, strada Taranne, numărul 54, 
hotelul Şcolilor, actualmente dărâmat. 

— Într-adevăr, încuviinţă doctorul, din ce în ce mai 
surprins. Dar vreţi să-mi explicati... 

— Numele mamei sale era Julie Langevol, continuă Mr. 
Sharp, imperturbabil. Era originară din Bar-le-Duc, fiica 
Iui Benedict Langevol, locuind în fundătura Loriol, mort 
în 1812, după cum reiese din registrele municipalităţii 
numitului oraş. Aceste registre sunt o instituţie foarte 
prețioasă, domnule, foarte preţioasă!... Hm!... Hm!... Şi 


1 Pardesiu gros, larg şi lung ca un halat. (N.T.) 


sora lui Jean-Jacques Langevol, tambur-major în al 36- 
lea regiment... 

— Vă mărturisesc, spuse doctorul Sarrasin, uluit de 
această cunoaştere aprofundată a genealogiei sale, că în 
anumite privinţe păreţi mai bine informat decât mine. E 
adevărat că numele de familie al bunicii mele era 
Langevol, dar asta-i tot ce ştiu despre ea. 

— A părăsit pe la 1807 oraşul Bar-le-Duc împreună cu 
bunicul dumneavoastră, Jean Sarrasin, cu care se 
căsătorise în 1799. S-au stabilit amândoi la Melun ca 
tinichigii şi au rămas acolo până în 181l, anul morţii Juliei 
Sarrasin, născută Langevol. Din căsătoria lor a rămas un 
singur copil, Isidore Sarrasin, tatăl dumneavoastră. Din 
această clipă firul s-a rupt până la data morţii acestuia, 
regăsit la Paris... 

— Pot să înnod acest fir, spuse doctorul, antrenat fără 
voia lui de această precizie cu totul matematică. Bunicul 
meu s-a stabilit la Paris pentru a face educaţia fiului său, 
care voia să devină medic. A murit în 1832 la Palaiseau, 
lângă Versailles, unde tatăl meu îşi exercita profesiunea 
şi unde m-am născut eu însumi în 1822. 

— Sunteţi omul meu, reluă Mr. Sharp. Fraţi sau 
surori?... 

— Nu. Eram singurul copil, şi mama a murit la doi ani 
după naşterea mea. Dar, în sfirşit, vreţi să-mi spuneţi... 

Mr. Sharp se ridică. 

— Sir  Bryah  Jowahir  Mothooranath, spuse «el, 
pronunţând aceste nume cu respectul pe care orice 
englez îl poartă titlurilor nobiliare, sunt fericit că v-am 
descoperit şi că sunt primul care vă prezintă omagiile 
sale! 

„E nebun, gândi doctorul. O boală destul de frecventă 
la «capetele de mort»". 

Solicitorul îi citi diagnosticul în ochi. 

— Nu sunt câtuşi de puţin nebun. La ora actuală, 
sunteţi singurul moştenitor cunoscut al titlului de 
baronet acordat, la cererea guvernatorului general al 
provinciei Bengal, lui Jean-Jacques Langevol, naturalizat 
cetăţean englez în 1819, văduv al Begumei! Gokool şi 
posesor al uzufructului bunurilor ei, decedat în 1841 şi 
lăsând doar un fiu, care a murit, idiot şi fără urmaşi, 
incapabil şi fără testament, în 1869. Succesiunea se 
ridica acum treizeci de ani la aproape cinci milioane de 


1 Begum — titlu nobiliar acordat prinţeselor în India. 


lire sterline. Ea a rămas sub sechestru şi tutelă şi 
dobânzile au fost capitalizate aproape în întregime în 
timpul vieţii fiului imbecil al lui Jean-Jacques Langevol... 
Această succesiune a fost evaluată în 1870 la cifra 
rotundă de douăzeci şi unu de milioane de lire sterline 
sau cinci sute douăzeci şi cinci de milioane de franci. 
Executându-se hotărârea tribunalului din Agra, 
confirmată de Curtea din Delhi, omologată de Consiliul 
privat, bunurile imobile şi mobiliare au fost vândute, 
valorile! realizate, iar totalul a fost depus la Banca 
Angliei. Actualmente, el se cifrează la cinci sute 
douăzeci şi şapte de milioane de franci, pe care-i veți 
putea scoate cu un simplu cec, imediat după ce veţi 
prezenta dovezile genealogice la Curtea cancelariei. Vă 
stau la dispoziție, începând de astăzi, pentru a obține de 
la Mrs. Trollop, Smith & Co, bancheri, orice acont veți 
dori. 

Doctorul Sarrasin era înmărmurit. O clipă, nu putu să 
rostească nici un cuvânt. Apoi, împins de o tresărire a 
spiritului său critic şi neputând accepta ca un fapt 
experimental acest vis din «O mie şi una de nopţi», 
izbucni: 

— Dar la urma urmei, domnule, ce dovezi îmi puteţi da 
în legătură cu această chestiune şi cum aţi ajuns la 
mine? 

— Dovezile sunt aici, răspunse Mr. Sharp, bătând cu 
palma valiza de piele lucioasă. Cât despre felul în care v- 
am găsit, nimic mai firesc. Vă caut de cinci ani. 
Descoperirea rudelor sau «next of kin», cum spunem noi 
în dreptul englez, pentru numeroasele succesiuni fără 
moştenitori care sunt înregistrate în fiecare an în 
posesiunile britanice, este o specialitate a casei noastre. 
Or, moştenirea Begumei Gokool ne-a dat de lucru mai 
bine de cinci ani. Am făcut investigaţii pretutindeni, am 
trecut în revistă sute de familii Sarrasin, fără s-o găsim 
pe aceea care descinde din Isidore. Ajunsesem chiar la 
convingerea că nu există un alt Sarrasin în Franţa când, 
ieri dimineaţa, citind în Daily News darea de seamă a 
Congresului de Igienă, am fost izbit de numele unui 
doctor pe care nu-l cunoşteam. Controlându-mi imediat 
însemnările şi miile de fişe privind această succesiune, 
am constatat cu uimire că oraşul Douai scăpase atenţiei 


1 Valori mobiliare, titluri de renta, acţiuni, obligaţii 
reprezentând anumite sume de bani. (N.T.) 


noastre. Aproape sigur că mă aflu pe un drum bun, am 
luat trenul de Brigthon, v-am văzut la ieşirea din sala 
congresului şi m-am convins. Sunteţi portretul viu al 
unchiului dumneavoastră din partea bunicii, aşa cum 
este înfăţişat într-o fotografie făcută după o pânză a 
pictorului indian Saranoni. 

Mr. Sharp scoase din carnetul său o fotografie şi o 
trecu doctorului Sarrasin. Un bărbat înalt, cu o barbă 
splendidă, un turban cu egretă şi o haină de brocart cu 
broderii verzi, stătea în atitudinea specifică portretelor 
istorice, înfăţişând un general care scrie ordinul de atac 
privind cu atenţie la spectator. In planul doi se 
distingeau vag fumul unei bătălii şi o şarjă de cavalerie. 

— Aceste documente vă vor spune mai multe decât 
mine, reluă Mr. Sharp. Vi le las şi, dacă-mi îngăduiţi, mă 
voi întoarce peste două ceasuri ca să primesc dispoziţiile 
dumneavoastră. 

Spunând acestea, Mr. Sharp scoase din valiză şapte, 
opt legături de dosare, unele imprimate, altele 
manuscrise, le aşeză pe masă şi ieşi cu spatele, 
murmurând: 

— Sir Bryah Jowahir Mothooranath, am onoarea să vă 
salut. 

Pe jumătate convins, pe jumătate sceptic, doctorul luă 
dosarele şi începu să le răsfoiască. Un examen rapid 
dovedi că povestea era cum nu se poate mai adevărată 
şi-i risipi toate îndoielile. Cum să eziţi, de pildă, în 
prezenţa unui astfel de document: 

«Raport către Preacinstiţii Lorzi ai Consiliului Privat al 
Reginei, depus la 5 ianuarie 1870, privind succesiunea 
vacantă a Begumei Gokool de Ragginahra, provincia 
Bengal. 

Starea de fapt. — Este vorba despre drepturile de 
proprietate a câtorva mehali, a patruzeci şi trei de mii 
de beegali de pământ arabil şi a unui ansamblu de 
clădiri, palate şi case de locuit, sate, obiecte mobiliare, 
bijuterii, arme etc., etc., provenind din succesiunea 
Begumei Gokool de Ragginahra. Din expunerile supuse 
succesiv Tribunalului civil din Agra şi Curţii superioare 
din Delhi, rezultă că în 1819 Beguma Gokool, văduvă a 
rajahului Luckmissur şi moştenitoare a unei averi 
considerabile, s-a căsătorit cu un străin, francez de 
origine, numit Jean-Jacques Langevol. Acest străin, după 
ce a servit până în 1815 în armata franceză, unde avusese 


gradul de subofiter (tambur-major) în al 36-lea 
regiment, s-a îmbarcat la Nantes după dizolvarea 
armatei Loirei, ca reprezentant al patronului, pe o navă 
de comerț. Ajungând la Calcutta, a pătruns în interiorul 
țării şi a obținut funcţia de căpitan-instructor al micii 
armate indigene pe care era autorizat s-o întreţină 
rajahul Luckmissur. El n-a întârziat să urce până la 
gradul de comandant-şef şi, la puţin timp după moartea 
rajahului, a obținut mâna văduvei lui. 

Diverse consideraţii de politică colonială şi serviciile 
importante aduse într-o situaţie primejdioasă 
europenilor din Agra de către Jean-Jacques Langevol, 
care obținuse cetățenia britanică, l-au determinat pe 
guvernatorul general al provinciei Bengal să ceară şi să 
obțină titlul de baronet pentru soțul Begumei. 
Proprietatea  Bryah  Jowahir  Mothooranath a fost 
desemnată ca feudă a proaspătului baronet. Beguma a 
murit in 1839, lăsând uzufructul bunurilor sale lui 
Langevol care a urmat-o doi ani mai târziu în mormânt. 
Din căsătoria lor nu rămăsese decât un fiu în stare de 
imbecilitate din cea mai fragedă copilărie, care a trebuit 
să fie pus imediat sub tutelă. Averea ia fost 
administrată cu credinţă până la moartea sa, survenită 
în 1869. Nu există moştenitori cunoscuţi ai acestei 
imense succesiuni. Tribunalul din Agra şi Curtea din 
Delhi, ordonând scoaterea ei la licitaţie, la cererea 
guvernului local acţionând în numele statului, avem 
onoarea să cerem Lorzilor Consiliului Privat omologarea 
acestor hotărâri etc, etc.» 


Urmau semnăturile. 

Copii legalizate ale hotărârilor de la Agra şi de la 
Delhi, acte de vânzare, ordine de depozitare a 
capitalului la Banca Angliei, un istoric al cercetărilor 
făcute în Franţa pentru a-i găsi pe moştenitorii Langevol 
şi o masă impozantă de documente de acelaşi fel nu mai 
îngăduim nici o ezitare doctorului Sarrasin. Era, fără 
discuţie, «next of kin» şi succesor al Begumei. Între el şi 
cele cinci sute douăzeci şi şapte de milioane depuse în 
subteranele băncii nu mai exista decât obstacolul unei 
judecăţi de formă, pronunţate în urma prezentării unor 
acte autentice de naştere şi de deces! 

Un asemenea noroc avea de ce să zguduie spiritul cel 
mai liniştit, şi bunul doctor nu putu să se sustragă în 


întregime emoţiei pe care i-o provoca o certitudine atât 
de neaşteptată. Totuşi emoția sa fu de scurtă durată şi 
se manifestă doar printr-o plimbare de câteva minute 
prin cameră. Îşi recâştigă stăpânirea de sine, îşi reproşa 
ca o slăbiciune această febră trecătoare şi, aruncându- 
se în fotoliu, rămase câtva timp cufundat în gânduri. 

Apoi, dintr-o dată, se apucă iar să măsoare camera în 
lung şi-n lat. Dar acum ochii săi erau luminaţi de o 
flacără curată şi se vedea că o idee generoasă şi nobilă 
se naşte în mintea lui. O primi, o cântări, o lăsă să 
prindă aripi şi până la urmă o adoptă. 

În clipa aceea se auzi o bătaie în uşă. Se întorsese Mr. 
Sharp. 

— Vă cer iertare pentru îndoielile mele, îi spuse 
doctorul cu căldură. Ilată-mă convins şi îndatorat de o 
mie de ori pentru osteneala pe care v-aţi dat-o. 

— Nici un fel de îndatorire... o afacere ca oricare 
alta... meseria mea.... răspunse Mr. Sharp. Pot să sper că 
sir Bryah va rămâne clientul meu? 

— E de la sine înţeles. Vă încredinţez rezolvarea 
întregii chestiuni. Vă rog să renunţaţi la acest titlu 
absurd... 

«Absurd! Un titlu care valorează douăzeci şi unu de 
milioane de sterline?» spunea fizionomia lui Mr. Sharp, 
dar el era prea curtenitor ca să nu cedeze. 

— Cum doriți. Dumneavoastră sunteţi stăpânul, 
răspunse el. Mă întorc la Londra şi aştept ordinele 
dumneavoastră. 

— Pot să păstrez aceste documente? întrebă doctorul. 

— Desigur. Avem copii după ele. 

Rămas singur, doctorul Sarrasin se aşeză la birou, luă 
o foaie de hârtie şi scrise cele ce urmează: 


Brighton, 28 octombrie 1871 


Dragul meu băiat, 

Ne-a picat din cer o avere enormă, colosală, de 
necrezut! Nu mă crede atins de alienaţie mintală şi 
citeşte cele două sau trei documente pe care le adaug 
scrisorii mele. Vei vedea limpede că sunt moştenitorul 
unui titlu de baronet englez, sau mai bine-zis indian, şi 
al unui capital care depăşeşte jumătate de miliard de 
franci, depus la Banca Angliei. 


Nu mă îndoiesc, dragul meu Octave, de sentimentele 
cu care vei primi această veste. Ca şi mine, vei înţelege 
obligaţiile noi pe care o asemenea avere ni le impune şi 
primejdiile la care poate supune ea înţelepciunea 
noastră. A trecut abia un ceas de cind ştiu toate astea şi 
de pe acum grijile unei asemenea responsabilităţi 
înăbuşă pe jumătate bucuria pe care mi-o provocase la 
început, gândindu-mă la tine. Poate că această 
schimbare va fi fatală pentru destinele noastre... 
Modeşti pionieri ai ştiinţei, eram fericiţi în obscuritatea 
noastră. Vom fi şi de-acum înainte? Poate numai dacă... 
nu îndrăznesc să-ţi vorbesc despre o idee care mi-a 
venit... dacă această avere însăşi va deveni în mâinile 
noastre un nou şi puternic aparat ştiinţific, o minunată 
unealtă a civilizaţiei|... 

Vom mai vorbi despre asta. Scrie-mi, spune-mi repede 
ce impresie iţi provoacă această veste şi adu-o la 
cunoştinţa mamei tale. Sunt sigur că o va primi cu calm, 
ca o femeie cu judecată. Cât despre sora ta, ea este prea 
tânără încă pentru ca aşa ceva s-o facă să-şi piardă 
capul. Dealtfel, căpşorul ei e de pe acum destul de bine 
aşezat pe umeri, şi, chiar dacă va pricepe toate 
consecinţele posibile ale acestei ştiri, sunt sigur că 
dintre noi toți ea va fi cel mai puţin tulburată de 
schimbarea survenită în situaţia noastră. 

O caldă strângere de mână lui Marcel, I-am rezervat 
un rol de seamă in toate proiectele mele de viitor. 

Părintele tău iubitor 

FR. SARRASIN 

D.M.P 


Doctorul puse această scrisoare într-un plic împreună 
cu hârtiile mai importante şi o trimise pe adresa 
«Domnului Octave Sarrasin, elev la Şcoala centrală de 
arte şi manufacturi, strada Roi de Sicile, 32, Paris». 

Apoi îşi luă pălăria, îşi îmbrăcă pardesiul şi se duse la 
congres. Peste un sfert de oră, nici nu se mai gândea la 
milioanele sale! 


Capitolul II 
DOI PRIETENI 


Octave Sarrasin, fiul doctorului, nu era propriu-zis un 
leneş. Nu era nici prost, nici de o inteligenţă superioară, 


nici frumos, nici urât, nici înalt, nici scund, nici brun, 
nici blond. Era şaten şi, în totul, reprezentativ pentru 
omul mijlociu. 

În colegiu obținea în general un premiu doi şi două sau 
trei menţiuni. Luase examenul de bacalaureat cu 
«satisfăcător». Respins prima oară la examenul de 
admitere în Şcoala centrală, fusese admis a doua oară 
pe locul 127. Avea o fire nehotărâtă. fiind una dintre 
acele fiinţe care se mulţumesc cu o certitudine 
incompletă, care trăiesc «aşa şi aşa» şi trec prin viaţă ca 
gisca prin apă. Acest gen de oameni sunt în mâinile 
destinului asemenea unui dop de plută pe creasta unui 
val. După cum suflă vântul, dinspre nord sau dinspre 
sud, ei sunt purtaţi spre Ecuator sau spre Pol. Hazardul 
este cel care le hotărăşte cariera. Dacă doctorul 
Sarrasin nu şi-ar fi făcut oarecari iluzii în legătură cu 
caracterul fiului său, poate că ar fi ezitat înainte de a-i 
scrie rândurile pe care le-aţi citit, dar un pic de orbire 
paternă e îngăduită chiar şi celor mai strălucite spirite. 

Norocul voise ca, la începutul educaţiei salet Octave 
să cadă sub dominaţia unei firi energice, a cărei 
influenţă uşor tiranică, dar binefăcătoare, i se impusese 
cu tărie. La liceul Charlemagne. unde tatăl său îl 
trimisese să-şi isprăvească studiile, Ociave se legase cu 
o strânsă prietenie de unul dintre colegii săi, un 
alsacian, Marcel Bruckmann, mai tânăr ca el cu un an, 
dar care-l copleşise de îndată cu vigoarea sa fizică, 
intelectuală şi morală. 

Marcel Bruckmann, orfan de la doisprezece ani, 
moştenise o mică rentă care abia îi ajungea ca să-şi 
plătească taxele. Fără Octave, care-l lua în vacanțe la 
părinţii săi, n-ar fi pus niciodată piciorul în afara 
zidurilor liceului. 

Familia doctorului Sarrasin fu în curând aceea a 
tânărului alsacian. Fire sensibilă sub aparenta sa 
răceală, el înţelese că întreaga lui viaţă trebuie să 
aparţină acestor oameni de treabă, care-i ţineau loc de 
tată şi de mamă. Ajunse deci, în mod cu totul firesc, să 
adore pe doctorul Sarrasin, pe soţia sa şi pe drăgălaşa şi 
de pe acum serioasa fetiţă, care făcuseră să i se 
redeschidă inima. Le dovedi recunoştinţa sa prin fapte, 
nu prin cuvinte. 

Într-adevăr, îşi asumase plăcuta sarcină de a face din 
Jeanne, care iubea învăţătura, o fată cu o judecată 


dreaptă, cu un caracter ferm şi judicios şi, în acelaşi 
timp, din Octave un fiu demn de tatăl său. Trebuie să 
spunem că această sarcină era mai greu de dus la capăt 
cu Octave decât cu sora lui, care, pentru vârsta ei, îl 
depăşea încă de pe atunci. Dar Marcel îşi făgăduise să 
atingă dublul său scop. 

Pentru că Marcel Bruckmann era unul dintre acei 
campioni inimoşi şi pricepuţi pe care Alsacia are 
obiceiul să-i trimită în fiecare an să lupte în marea 
bătălie pariziană. Copil încă, el se distingea prin tăria şi 
supleţea  muşchilor tot atât cât prin  vioiciunea 
inteligenţei. Era numai voinţă şi curaj pe dinăuntru, 
după cum era cioplit în unghiuri drepte pe dinafară. Din 
colegiu îl hărţuia nevoia imperioasă de a excela în toate 
— la paralele, ca şi la jocul cu mingea, în laboratorul de 
chimie, ca şi în sala de gimnastică. 


Doctorul Sarrasin 


Dacă-i lipsea vreunul dintre premii, socotea anul 
pierdut. La douăzeci de ani avea un trup mare şi robust, 
plin de viaţă şi de acţiune, o maşină organică la 
maximum de tensiune şi de randament. Chipul său 
inteligent era dintre acelea care atrag privirile spiritelor 
atente. Intrat al doilea la Şcoala centrală, în acelaşi an 
cu Octave, era hotărât să fie primul la absolvire. 

Dealtfel, Octave datora admiterea lui energiei 
persistente şi prea de ajuns pentru doi oameni a 
prietenului său. Timp de un an, Marcel îl «pistonase», îl 
împinsese la muncă, îl obligase prin luptă să aibă 
succes. Marcel avea faţă de această fire slabă şi 
oscilantă un sentiment de milă  prietenească, 
asemănător celui pe care ar putea să-l aibă un leu faţă 
de un căţel. Se simţea mulţumit să fortifice cu prisosul 
sevei sale această plantă anemică şi s-o facă să rodească 
pe lângă el. 

Războiul din 1870 îi surprinsese pe cei doi prieteni în 
timp ce-şi dădeau examenele. A doua zi după terminarea 
concursului, Marcel, vibrând de un sentiment patriotic 
exasperat de primejdia care ameninţa Strasbourgul şi 
Alsacia, se angajase în al 3l-lea batalion de vânători. 
Octave îi urmase imediat exemplul. 

Făcuseră împreună aspra campanie a asediului în 
avanposturile Parisului. Marcel primise, la Champigny, 
un glonţ în braţul drept; la Buzenval, un epolet pe 
umărul stâng. Octave nu fusese nici rănit, nici avansat în 
grad. De fapt, nu era vina lui, căci îşi urmase totdeauna 
prietenul sub focul inamic. Abia dacă rămăsese în urmă 
cu şase metri. Dar aceşti şase metri erau totul. 

De la încheierea păcii şi de la reluarea vieţii obişnuite, 
cei doi studenţi locuiau împreună în două camere 
alăturate ale unui modest hotel din apropierea şcolii. 
Nenorocirile Franței, răpirea Alsaciei şi Lorenei 
dăduseră caracterului lui Marcel o maturitate cu totul 
bărbătească. «Este datoria tinerilor francezi să îndrepte 
greşelile părinţilor lor, spunea el, şi numai prin muncă 
putem obţine aceasta.» 

În picioare de la ora cinci dimineaţa, îl obliga pe 
Octave să-l imite, îl ducea la cursuri şi, la ieşire, nu-l 
părăsea nici o clipă. Se întorceau ca să se apuce de 
treabă, făcând din când în când pauze pentru o pipă şi o 
ceaşcă de cafea. Se culcau la ora zece, cu inima 
satisfăcută — dacă nu mulţumită — şi cu creierul plin. O 


partidă de biliard, un spectacol bine ales, din când în 
când un concert al orchestrei Conservatorului, o cursă 
călare până la pădurea Verrières, o plimbare printre 
copaci, de două ori pe săptămână un antrenament de 
box sau de scrimă — acestea erau distracţiile lor. Octave 
manifesta uneori veleităţi de revoltă şi arunca ocheade 
pofticioase către amuzamente mai puţin recomandabile. 
El propunea să meargă să-l vadă pe Aristide Leroux, 
care «îşi făcea dreptul» la braseria Saint-Michel. Dar 
Marcel îşi bătea joc cu atâta asprime de aceste fantezii 
încât, de cele mai multe ori, Octave renunţa la ele. 

La 29 octombrie 1871, pe la ora şapte seara, cei doi 
prieteni stăteau ca de obicei la aceeaşi masă, sub 
abajurul unei lămpi comune. Marcel se cufundase cu 
trup şi suflet într-o problemă de geometrie descriptivă 
aplicată la tăierea pietrelor de construcţii. Octave se 
ocupa cu o grijă religioasă de pregătirea, din păcate mai 
importantă pentru el, a unui filtru. Era unul dintre 
puţinele lucruri în care se lăuda că excelează — poate 
pentru că-i oferea prilejul cotidian de a scăpa pentru 
câteva minute de teribila necesitate de a înşira ecuaţii, 
ocupaţie de care, după părerea lui, Marcel abuza un pic. 
Făcea deci să treacă picătură cu picătură apa clocotită 
printr-un strat gros de cafea măcinată, şi această 
fericire liniştită ar fi trebuit să-i ajungă. Dar sârguinţa 
lui Marcel îl apăsa ca o mustrare de cuget şi simţea 
invincibila nevoie de a o tulbura cu trăncăneala lui: 

— Ar trebui să cumpărăm un percolator!, spuse el 
deodată. Acest filtru antic şi solemn nu mai este la 
înălţimea civilizaţiei. 

— Cumpără un percolator! Asia o să te împiedice 
poate să mai pierzi o oră în fiecare seară la bucătărie, 
răspunse Marcel. Şi se întoarse la problema lui. 

«O boltă are ca intrados? un elipsoid cu trei axe 
inegale. Fie ABDE elipsa de origine care cuprinde axa 
maximă o A=a şi axa mijlocie o B=b, în timp ce axa 
minimă (0,0'c!) este verticală şi egală cu c, ceea ce face 
ca bolta să fie lăsată...» 

În clipa aceea se auzi o bătaie în uşă şi apoi o voce: 

— O scrisoare pentru domnul Octave Sarrasin! 


1 Aparat cu filtru, folosit pentru fabricarea unei 
cantităţi mai mari de cafea. (NI.) 
? Partea interioară, concavă, a unei bolți. (N.T.) 


Vă daţi seama cât de binecuvântată fu pentru tânărul 
student această fericită diversiune. _ 

— E de la tata, spuse Octave. li recunosc scrisul... 
Asta-i scrisoare, nu glumă! adăugă el, cântărind plicul în 
mână. 

Marcel ştia, ca şi el, că doctorul e în Anglia. Trecerea 
lui prin Paris, cu opt zile în urmă, fusese marcată de un 
dineu sardanapalic! oferit celor doi colegi într-un 
restaurant din Palais-Royal?.Faimos odinioară, 
restaurantul e astăzi demodat, dar doctorul Sarrasin 
continua să-l considere drept ultimul cuvânt al 
rafinamentului parizian. 

— Să-mi spui dacă tatăl tău vorbeşte despre Congresul 
de Igienă, spuse Marcel. A avut o idee bună să se ducă 
acolo. Savanţii francezi sunt prea înclinați spre izolare. 

Şi se apucă din nou să rezolve problema. 

«..„.Extradosul* va fi format dintr-un elipsoid 
asemănător cu primul, avându-şi centrul dedesubtul lui 
o' pe verticala o. Marcând focarele F, Fz, F ale celor trei 
elipse principale, trasăm elipsa şi hiperbola, auxiliare, 
ale căror axe comune...» 

Strigătul lui Octave îl făcu să-şi ridice capul. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el, cam neliniştit, văzându- 
şi prietenul alb la faţă. 

— Citeşte! murmură celălalt, buimăcit de vestea pe 
care o primise. Marcel luă scrisoarea, o citi până la 
capăt, o reciti, aruncă o privire asupra documentelor 
care o însoțeau şi spuse: 

— Ciudat! 

Apoi îşi umplu pipa cu meticulozitate şi o aprinse. 
Octave era parcă agăţat de buzele lui. 

— Crezi că-i adevărat? strigă el, cu vocea sugrumată 
de emotie. 


1 Sardanapal, personaj legendar (ultim descendent al 
lui Ninus, întemeietorul cetăţii Ninive, şi al soţiei sale, 
fabuloasa  Scmiramida), a ramas ca prototip al 
îmbuibării, desfrânării şi laşităţii. Epitetul folosit de 
autor indică îmbelşugarea şi, poate, costul piperat al 
dineului. (N.T.) 

2 Monument parizian care a găzduit Intre 1829 şi 1934 
numeroase localuri de petrecere. (N.T.) 

3 ? Partea exterioară a unei bolți. (N.T.) 


— Adevărat?... Evident. Tatăl tău are prea mult bun- 
simţ şi spirit ştiinţific ca să se lase convins cu uşurinţă 
de un asemenea lucru. Dealtfel, dovezile sunt aici şi 
totul e în fond foarte simplu. 

Pipa fiind aprinsă după toate regulile, Marcel se apucă 
iar de treabă. Octave rămăsese cu braţele spânzurându-i 
de-a lungul trupului, incapabil să-şi isprăvească măcar 
cafeaua şi cu atât mai mult să lege două idei. Avea 
nevoie să vorbească pentru a se încredința că nu 
visează: 

— Dar... dacă-i adevărat, e absolut dărâmător!... O 
jumătate de miliard înseamnă o avere uriaşă!... 

Marcel îşi înălţă capul şi încuviinţă: 

— Acesta-i cuvântul, uriaşă. Cred că în Franţa nu 
există nici una la fel şi pot fi numărate câteva în Statele 
Unite, abia cinci-şase în Anglia, cu totul cincisprezece- 
douăzeci în întreaga lume. 

— Şi pe deasupra un titlu! reluă Octave. Un titlu de 
baronet! Nu că l-aş fi dorit vreodată, dar, pentru că a 
picat, se poate spune că e totuşi mai elegant decât pur şi 
simplu Sarrasin. 

Marcel lansă un rotocol de fum şi nu scoase nici un 
cuvânt. Rotocolul spunea însă clar: «Pff!... Pff!» 

— Desigur, continuă Octave, n-aş fi tăcut niciodată ca 
atâţia alţii care-şi adaugă o particulă nobiliară sau îşi 
inventează un marchizat de carton! Dar să ai un titlu 
adevărat, un titlu autentic, înscris după cum se cuvine în 
registrul pairilor Marii Britanii şi Irlandei, fără dubii şi 
confuzii posibile, cum se întâmplă prea des... 

Pipa răspundea mereu: «Pff!... Pff!» 

— Orice ai zice, dragul meu, «sângele albastru 
înseamnă ceva», cum spun englezii! 

Octave se opri, sub privirea ironică a lui Marcel, şi se 
întoarse la milioanele sale: 

— Îţi aminteşti?... Binome, profesorul nostru de 
matematici, ne bătea capul în fiecare an, în prima sa 
lecţie despre numere, că o jumătate de miliard este un 
număr prea mare pentru ca forţele inteligenţei umane 
să poată măcar să-şi facă o idee justă despre el, dacă n- 
ar avea la dispoziţie resursele unei reprezentări 
grafice... îţi dai seama că unui om care ar depune un 
franc pe minut i-ar trebui peste o mie de ani ca să 
plătească această sumă! Ah, este într-adevăr... straniu 


să-ţi spui că eşti moştenitorul unei jumătăţi de miliard 
de franci! 

— Jumătate de miliard de franci! strigă Marcel, 
zguduit de cuvinte mai mult decât fusese de faptul în 
sine. Ştii care-i lucrul cel mai bun pe care l-aţi putea 
face? Să-l daţi Franţei ca să-şi plătească datoria de 
război!! N-ar trebui decât de zece ori atât!... 

— Sper că n-ai să sugerezi tatii o asemenea idee! 
strigă Octave, speriat. Ar fi capabil să şi-o însuşească! 
Văd că deja rumegă nu ştiu ce proiect în genul ăsta!... 
Mai treacă-meargă o plasare a banilor în obligaţii de 
stat, dar să păstrăm cel puţin renta! 

— Haide, haide, fără să-ţi dai seama, erai făcut să fii 
capitalist! răspunse Marcel. Ceva îmi spune, bietul meu 
Octave, că ar fi fost mai bine pentru tine, dacă nu şi 
pentru tatăl tău, care are un spirit onest şi echilibrat, ca 
această moştenire să fi avut proporţii mai modeste. Mi- 
ar fi plăcut mai mult să văd că ai de împărţit cu surioara 
ta o rentă de douăzeci şi cinci de mii de livre decât acest 
munte de aur! 

Şi se apucă iar de lucru. 

Cât despre Octave, era cu neputinţă să facă ceva şi se 
agita atât de tare prin cameră, încât prietenul său, cam 
impacientat, sfârşi prin a-i spune: 

— Ai face mai bine să ieşi la aer! E limpede că nu mai 
eşti bun de nimic în seara asta! 

— Ai dreptate, răspunse Octave, folosind cu bucurie 
această cvasiîngăduinţă de a părăsi orice fel de muncă. 

Şi, luându-şi pălăria, se rostogoli pe scări până-n 
stradă. Abia făcuse zece paşi şi se opri sub un felinar ca 
să recitească scrisoarea tatălui său. Avea nevoie să se 
asigure din nou că e treaz. 

— Jumătate de miliard!... Jumătate de miliard!... Asta 
înseamnă o rentă de cel puţin douăzeci şi cinci de 
milioane! Dacă tata nu mi-ar da decât unul pe an, 
jumătate, un sfert, încă aş fi foarte fericit! Poţi să faci 
multe lucruri dacă ai bani! Sunt sigur că aş şti să-i 
folosesc cum se cuvine! Doar nu-s un neghiob, nu-i aşa? 
Am fost primit la Şcoala centrală!... Şi pe deasupra am şi 
un titlu! Voi şti să-l port! 

În trecere, se privi în oglinzile unui magazin. 


l Potrivii tratatului de pace încheiat de guvernul lui 
Thiers, Franţa se obliga sa plătească Germaniei, ca 
despăgubiri de război, 5 miliarde de franci aur. (N.T.) 


— Voi avea un palat, cai!... Marcel va avea şi el unul. 
Dacă voi fi bogat, e ca şi cum ar fi şi el. Ce bine s-a 
nimerit totuşi!... Jumătate de miliard!... Baronet!... 
Ciudat, acum că s-a întâmplat, mi se pare că m-aşteptam 
la asta! Ceva îmi spunea că nu voi fi obligat totdeauna să 
stau aplecat deasupra cărţilor şi a planşelor!... Orice s- 
ar spune, e un vis grozav!... 

Rumegând aceste idei, Octave trecea pe sub arcadele 
străzii Rivoli. Ajunse la Champs-Elysees, dădu colţul 
străzii Royale şi ieşi pe bulevard. 

Odinioară privea splendidele vitrine cu indiferenţă, ca 
pe nişte fleacuri care n-aveau loc în viaţa lui. Acum se 
opri şi se gândi cu un viu sentiment de bucurie că toate 
aceste comori ar putea fi ale lui dacă ar dori. 

— Pentru mine lucrează torcătoarele din Olanda, ţes 
stofele cele mai fine manufacturile din Elbeuf, meşteresc 
ceasornicarii cronometrele lor, revarsă cascade de 
lumini candelabrul Operei, scârţâie viorile, răguşesc 
cântăreţele! Pentru mine sunt dresați caii pursânge în 
manejuri şi se aprind luminile la Cafe Anglais!... Parisul 
este al meu!... Totul este al meu!... Oare nu voi călători? 
Nu voi pleca să vizitez baronia mea din India ?... Voi 
putea foarte bine într-o zi să-mi cumpăr o pagodă, cu 
bonzii şi cu idolii ei de fildeş cu tot! Voi avea elefanţi! 
Voi vâna tigri!... Şi arme frumoase!... Şi-o barcă 
frumoasă!... O barcă? Nu, un solid şi frumos iaht cu 
aburi, ca să merg unde voi vrea, să mă opresc şi să plec 
iar după cum îmi va trăsni prin cap!... Apropo de aburi, 
trebuie să duc maică-mi ştirea. Dacă aş pleca la Douai ? 
Şcoala... Şcoala poate să aştepte!... Dar trebuie să-l 
previn pe Marcel. Am să-i trimit o telegramă. O să 
înţeleagă că sunt grăbit să-mi văd mama şi sora într-o 
asemenea împrejurare! 

Octave intră într-un birou telegrafic şi-şi preveni 
prietenul că pleacă şi se va întoarce peste două zile. 
Apoi opri o trăsură şi porni spre Gara de Nord. 

Cum ajunse în vagon, se apucă iar să viseze. 

La ora două dimineaţa. Octave suna zgomotos la 
poarta casei părinteşti — la soneria de noapte — şi 
stârnea emotie în paşnicul cartier Aubettes. 

— Cine-o fi bolnavul ? se întrebau cumetrele de la o 
fereastră la alta. 

— Doctorul nu-i în oraş! strigă bătrâna servantă, din 
ferestruica sa de la ultimul etaj. 


— Sunt eu,  Octave!... Coboară să-mi deschizi, 
Francine! 

După o aşteptare de zece minute. Octave reuşi să 
pătrundă în casă. Maică-sa şi soră-sa Jeanne, sosite 
grabnic în capoate, aşteptau explicaţia acestei vizite. 

Scrisoarea doctorului, citită cu voce tare, le dădu 
cheia misterului. 

Doamna Sarrasin fu o clipă zguduită. Ea-şi îmbrăţişa 
fiul şi fiica, plângând de bucurie. I se părea că întregul 
univers va fi de-acum al lor şi că nenorocirea nu va 
îndrăzni niciodată să se atingă de nişte tineri care au 
câteva sute de milioane. Totuşi femeile se obişnuiesc 
mai repede decât bărbaţii cu aceste mari lovituri ale 
sorții. Doamna Sarrasin reciti scrisoarea soţului ei, îşi 
spuse că, în definitiv, el trebuie să hotărască destinul 
său şi al copiilor săi, şi îşi recapătă calmul. Cât despre 
Jeanne, era încântată văzînd bucuria mamei şi a fratelui 
său; dar imaginaţia ei de treisprezece ani nu visa o 
fericire mai mare decât această căsuţă modestă, în care 
viaţa i se scurgea încetişor între lecţiile profesorilor şi 
mângâierile părinţilor. Ea nu-şi dădea seama prea bine 
cum ar fi putut câteva pachete de bancnote să-i schimbe 
existenţa, şi această perspectivă nu o tulbură nici o 
clipă. 

Doamna Sarrasin, măritată foarte tânără cu un om 
absorbit în întregime de ocupațiile tăcute ale savantului 
autentic, respecta pasiunea soţului său, pe care-l iubea 
cu duioşie, fără să-l înţeleagă însă prea bine. Neputând 
împărtăşi satisfacţiile pe care studiul le dădea doctorului 
Sarrasin, ea se simţise uneori cam singură alături de 
acest muncitor  îndârijit şi-şi  concentrase toate 
speranţele asupra celor doi copii. Visase totdeauna 
pentru ei un viitor strălucit. Nu se îndoia că Octave era 
menit celor mai înalte împliniri. De când intrase la 
Şcoala centrală, această modestă şi folositoare academie 
de tineri ingineri se transformase în spiritul ei într-o 
pepinieră de oameni iluştri. Singura ei teamă era ca 
averea lor modestă să nu constituie un obstacol sau cel 
puţin o dificultate în cariera glorioasă a fiului său şi să 
nu dăuneze mai târziu măritişului fiicei sale. Ceea ce 
înţelesese din scrisoarea soţului său era că aceste 
temeri nu mai aveau nici un motiv să existe. Satisfacţia 
ei fu deci completă. 


Mama şi fiul petrecură o mare parte din noapte stând 
de vorbă şi făcând proiecte, în timp ce Jeanne, foarte 
mulţumită de prezent şi fără nici o grijă de viitor, 
adormise într-un fotoliu. 

Totuşi, înainte de a se duce, în sfirşit, la culcare, 
doamna Sarrasin spuse fiului său: 

— Nu mi-ai vorbit despre Marcel. Nu i-ai spus ce 
cuprinde scrisoarea tatălui tău? Ce-a zis despre asta? 

— O, doar îl cunoşti pe Marcel! răspunse Octave. E 
mai mult decât un înţelept, e un stoic. Cred că 
imensitatea moştenirii l-a făcut să se înspăimânte pentru 
noi! Spun pentru noi, dar neliniştea lui nu se răsfrângea 
şi asupra tatii, al cărui bun-simţ şi a cărui rațiune 
ştiinţifică le cunoştea. Dar în ceea ce te priveşte, mamă, 
pe Jeanne de asemenea şi, mai ales, pe mine, el nu mi-a 
ascuns că ar fi preferat o moştenire modestă, o rentă de 
douăzeci şi cinci de mii de livre... 

— Poate că Marcel are dreptate, răspunse doamna 
Sarrasin, privindu-şi fiul. O avere neaşteptată poate 
deveni o mare primejdie pentru anumite firi! 

Jeanne tocmai se trezise şi auzise ultimele cuvinte ale 
maică-si. 

— Ştii, mamă. spuse ea, frecându-se la ochi şi 
îndreptându-se către cămăruţa ei, într-o zi mi-ai zis că 
Marcel are totdeauna dreptate! Eu cred în tot ceea ce 
spune prietenul nostru Marcel! 

Şi, îmbrăţişându-şi mama, Jeanne se retrase. 


Capitolul III 
UN FAPT DIVERS 


Sosind la a patra şedinţă a Congresului de Igienă, 
doctorul Sarrasin constată că toţi colegii săi îl întâmpină 
cu un deosebit respect. 

Până atunci, prea-nobilul lord Glandover, cavaler al 
Ordinului Jartierei, care avea preşedinţia nominală a 
adunării, abia dacă binevoise să observe existenţa 
individuală a medicului francez. 

Acest lord era un august personaj, al cărui rol se 
mărginea la a declara şedinţa deschisă sau închisă şi a 
da mecanic cuvântul vorbitorilor înscrişi pe o listă 
aşezată în faţa lui. Işi ţinea mâna dreaptă în deschiză- 
tura redingotei sale îmbutonate nu pentru că ar fi căzut 
de pe cal, ci numai pentru că această atitudine 


incomodă a fost dată de sculptorii englezi statuilor mai 
multor oameni de stat. O faţă palidă şi spână, presărată 
cu pete roşii, şi o perucă, ridicată pretenţios într-un moţ 
lăsat pe o frunte care suna a gol, completau figura cea 
mai comic afectată şi cea mai nebunesc băţoasă care a 
fost văzută vreodată. Lordul Glandover îşi mişca tot 
corpul dintr-o dată, ca şi cum ar fi fost de lemn sau de 
mucava. Până şi ochii lui păreau să nu se rotească în 
orbite decât prin smucituri intermitente, ca nişte ochi de 
păpuşă sau de manechin. 

Cu prilejul prezentării, preşedintele Congresului de 
Igienă îi adresase doctorului Sarrasin un salut protector 
şi condescendent, care ar fi putut fi tradus astfel: 

— Bună ziua, domnule om de nimic!... Dumneata eşti 
acela care, ca să-ţi asiguri mărunta existenţă, te ocupi 
cu aceste mici lucrări pe mici maşinării? Trebuie să am, 
într-adevăr, ochi buni ca să zăresc o creatură atât de 
îndepărtată de mine pe scara umană!... îţi îngădui să te 
aşezi în umbra Senioriei Mele. 

De data aceasta, lordul Glandover îi adresă cel mai 
grațios surâs şi împinse curtoazia până la a-i arăta un 
scaun liber în dreapta sa. Pe de altă parte, toţi membrii 
congresului se ridicaseră în picioare. 

Destul de surprins de aceste semne ale unei atenţii 
excepţional de măgulitoare şi spunându-şi că, după o 
matură gândire, numărătorul de globule li se păruse 
fără îndoială  confraţilor săi o descoperire mai 
importantă decât la prima vedere, doctorul Sarrasin se 
aşeză pe locul care-i fusese oferit. 

Dar toate iluziile sale de inventator se risipiră când 
lordul Glandover se aplecă la urechea lui cu o asemenea 
contorsiune a vertebrelor cervicale, încât mai c-ar fi 
putut să-şi sucească gâtul. 

— Aflu, şopti el, că sunteţi un om cu o avere 
considerabilă. Mi se spune că «valoraţi» douăzeci şi unu 
de milioane de sterline! 

Lordul Glandover părea dezolat că a putut să trateze 
cu uşurinţă echivalentul în carne şi oase al unei 
asemenea valori monetare. Intreaga sa atitudine 
spunea: 

«De ce n-am fost preveniţi?... Sincer vorbind, nu e 
bine! Să expui oamenii la asemenea greşeli!...» 

Doctorul Sarrasin, care nu credea, pe drept cuvânt, că 
«valorează» un ban mai mult decât la şedinţele 


precedente, se întreba cum se răspândise ştirea atât de 
repede, când doctorul Ovidius din Berlin, vecinul său din 
dreapta, i se adresă cu un surâs fals şi searbăd: 

— Iată-vă la fel de bogat ca Rotschild!... Daily 
Telegraph publică ştirea!... Complimentele mele! 

Şi-i dădu un ziar din dimineaţa aceea, în care se putea 
citi următorul «fapt divers», într-o redactare indicând 
destul de limpede autorul: 


O MOȘTENIRE FABULOASĂ — Faimoasa succesiune 
vacantă a Begumei Gokool şi-a găsit, în sfârşit, 
moştenitorul legitim, datorită eforturilor abile ale 
domnilor  Billows, Green şi Sharp,  solicitori, 
Southampton row, 93, Londra. Fericitul proprietar al 
celor douăzeci şi unu de milioane de sterline depuse la 
Banca Angliei este un medic francez, doctorul Sarrasin, 
al cărui frumos memoriu la Congresul de la Brighton l- 
am analizat chiar în aceste pagini în urmă cu trei zile. 
Datorită silinţei sale şi trecând prin peripeții care ar 
alcătui ele singure un adevărat roman, Mr. Sharp a 
ajuns să stabilească fără vreo contestaţie posibilă, că 
doctorul Sarrasin este singurul urmaş în viaţă al lui 
Jean-Jacques Langevol, baronet, al doilea soț al Begumei 
Gokool. Acest om, care s-a ridicat prin meritele lui, era, 
pare-se, originar din micul oraş francez Bar-le-Duc. 
Pentru intrarea în posesie nu mai rămân de îndeplinit 
decât simple formalităţi. Cererea se află la Curtea 
Cancelariei. O ciudată înlănțuire de împrejurări a 
îngrămădit pe capul unui savant francez, împreună cu 
un titlu britanic, comorile adunate de un lung şir de 
rajahi indieni. Hazardul ar fi putut să se arate mai puțin 
inteligent şi trebuie să ne felicităm că un capital atât de 
considerabil cade în mâini care vor şti să-i dea o bună 
folosinţă. 


Datorită unui sentiment destul de straniu, doctorul 
Sarrasin fu contrariat să vadă vestea devenită publică. 
Nu era numai din cauza neplăcerilor pe care experienţa 
sa de viaţă îl făcea să le prevadă, dar se simţea umilit de 
importanţa atribuită acestui eveniment. Avea impresia 
că este micşorat pe măsura enormei cifre a capitalului 
său. Lucrările sale, meritul său personal erau de acum 
înecate în acest ocean de aur şi de argint, chiar în ochii 
confraţilor săi. Nu mai vedeau în el cercetătorul 


neobosit, inteligenţa superioară şi subtilă, inventatorul 
ingenios — vedeau jumătate de miliard. Dacă ar fi fost 
unul dintre specimenele cele mai degradate ale 
umanităţii, în loc de a fi unul din reprezentanţii ei de 
frunte, greutatea lui ar fi fost aceeaşi. Lordul Glandover 
spusese cuvântul: el «valora» de acum înainte douăzeci 
şi unu de milioane de sterline, nici mai mult, nici mai 
puţin. 

Această idee îl scârbi, iar congresul, care privea cu o 
curiozitate întru totul ştiinţifică cum era făcut un 
«semimiliardar». constată nu fără surpriză că fizionomia 
subiectului se voala cu un soi de tristeţe. 

Nu fu însă decât o slăbiciune trecătoare. Măreţia 
scopului căruia hotărâse să-i consacre această avere 
neaşteptată se înfăţişa dintr-o dată doctorului şi-l făcuse 
să se însenineze din nou. Aşteptă sfârşitul lecturii pe 
care-o făcea doctorul Stevenson din Glasgow în legătură 
cu Educaţia tinerilor idioţi şi ceru cuvântul pentru o 
comunicare. 

Lordul Glandover i-l dădu imediat şi cu precădere 
chiar faţă de doctorul Ovidius. I l-ar fi dat chiar dacă s- 
ar ti opus întregul congres, chiar dacă toţi savanții 
Europei ar fi protestat împotriva acestei favori! lată ce 
spunea în mod elocvent intonaţia cu totul specială a 
vocii preşedintelui. 

— Domnilor, spuse doctorul Sarrasin, socoteam să 
aştept câteva zile înainte de a vă împărtăşi ciudatul meu 
noroc şi consecinţele fericite pe care le poate avea 
pentru ştiinţă. Dar întrucât faptul a devenit public, aş 
dovedi poate o anumită afectare dacă nu l-aş plasa de 
îndată pe adevăratul său teren... Da, domnilor, e 
adevărat că o sumă considerabilă, o sumă de mai multe 
sute de milioane, depusă la Banca Angliei, îmi revine în 
mod legitim. E nevoie să vă mai spun că, în aceste 
împrejurări, mă consider doar fideicomisarul! ştiinţei?... 
(Profundă senzaţie.) Nu mie îmi aparţine de drept acest 
capital, ci Umanității, Progresului!... (Mişcări diverse. 
Exclamaţii. Aplauze unanime. întregul congres se ridică, 


1 Fideicomisul este o dispoziţie testamentară prin care 
se dispune ca moştenitorul sau legatarul să remită unei 
a treia persoane (în cazul de faţa ştiinţei) o parte din 
moştenire. (N.1.) 


electrizat de această declaraţie.) Nu mă aplaudaţi, 
domnilor! Nu cunosc un singur om de ştiinţă într-adevăr 
demn de acest frumos nume care să nu fi făcut în locul 
meu ceea ce vreau eu să fac. Poate că unii vor gândi că, 
asemenea multor acţiuni umane, şi în aceasta există mai 
mult amor-propriu decât devotament... («Nu! Nu!/») 
Dealtfel, n-are importanţă! Să luăm în consideraţie doar 
rezultatele. Declar deci, definitiv şi fără rezerve: 
jumătatea de miliard pe care hazardul o pune în mâinile 
mele nu este a mea, ci a ştiinţei! Vreţi să fiţi parlamentul 
care va repartiza acest buget?... N-am suficientă 
încredere în propria mea capacitate pentru a pretinde să 
dispun ca un stăpân absolut. Vă fac judecători şi veţi 
hotărî dumneavoastră înşivă cea mai bună întrebuințare 
care poate fi dată acestei comori! (Urale. Profundă 
agitaţie. Delir general.) 

Congresul e în picioare. în exaltarea lor, câţiva membri 
s-au suit pe masă. Profesorul Turnbull, din Glasgow, 
pare ameninţat de apoplexie. Doctorul Cicogna, din 
Neapole, şi-a pierdut respiraţia. Numai lordul Glandover 
îşi păstrează calmul demn şi senin care se potriveşte cu 
rangul său. El e absolut convins, dealtfel, că doctorul 
Sarrasin glumeşte şi că n-are nici cea mai mică intenţie 
de a înfăptui un program atât de extravagant. 

— Dacă-mi este îngăduit totuşi, reluă oratorul când se 
făcu un pic de linişte, dacă-mi este îngăduit să sugerez 
un plan, care ar putea fi dezvoltat şi perfecţionat, îl 
propun pe acesta. 

Congresul, recăpătându-şi, în sfârşit, sângele rece, 
ascultă cu o atenţie religioasă. 

— Domnilor, printre cauzele de boală, de mizerie şi de 
moarte, se numără una căreia cred că este raţional să-i 
acordăm o deosebită atenţie: condiţiile igienice 
deplorabile în care trăiesc cei mai mulţi oameni. Ei se 
înghesuie în oraşe, în locuinţe lipsite de aer şi de 
lumină, aceşti doi factori indispensabili vieţii. Aceste 
aglomeraţii umane devin câteodată adevărate focare de 
infecţii. Cei care nu-şi găsesc moartea sunt atinşi în 
sănătatea lor. Forţa lor productivă scade, şi societatea 
pierde astfel mari cantităţi de muncă pe care le-ar putea 
folosi în cele mai preţioase îndeletniciri. De ce, domnilor, 
n-am apela noi la cel mai puternic mijloc de convingere: 
exemplul? De ce nu ne-am uni toate resursele 
imaginaţiei pentru a trasa planul unui oraş-model, după 


date riguros ştiinţifice?... (Da! Da! E adevărat!) De ce nu 
am folosi noi capitalul de care dispunem pentru a clădi 
acest oraş şi a-l prezenta întregii lumi ca o învăţătură 
concretă?... (Da! Da! — Tunet de aplauze.) 

Membrii congresului,  cuprinşi de o nebunie 
contagioasă, îşi strâng mâinile, se aruncă asupra 
doctorului Sarrasin, îl ridică, îl poartă în triumf 
împrejurul sălii. 

— Domnilor, reluă doctorul când ajunse din nou la 
locul său, această aşezare, pe care fiecare dintre noi o 
vede de pe acum cu ochii imaginaţiei, acest oraş al 
sănătăţii şi al bunăstării poate deveni în câteva luni o 
realitate. Am invita toate popoarele să vină să-l viziteze, 
am răspândi în toate limbile planul şi descrierea lui, am 
chema să locuiască în el familiile cinstite pe care sărăcia 
şi lipsa de lucru le izgonesc din ţările aglomerate. Nu vă 
veţi mira că mă gândesc şi la acele familii pe care 
cucerirea străină le-a obligat să accepte cruda 
necesitate a exilului; ele ar găsi la noi locul de 
desfăşurare a activităţii şi de folosire a inteligenţei lor, 
aducându-ne aceste bogății morale, de mii de ori mai 
preţioase decât minele de aur şi diamante. Am înfiinţa 
acolo mari colegii, în care tineretul, crescut după prin- 
cipii înțelepte, în stare să dezvolte şi să echilibreze toate 
facultăţile morale, fizice şi intelectuale, ne-ar pregăti 
generaţii puternice pentru viitor! 

Trebuie să renunţăm să descriem entuziastul tumult 
care urmă acestei comunicări. Aplauzele, uralele, 
strigătele de hip! hip! răsunară mai mult de un sfert de 
ceas. 

Doctorul Sarrasin abia reuşise să se aşeze din nou, 
când lordul Glandover, aplecându-se către el, murmură 
clipind din ochi: 

— Bună speculaţie!... Contaţi pe veniturile chiriilor, 
nu-i aşa?... O afacere sigură dacă e bine lansată şi 
patronată de nume  alese!... Toţi  suferinzii şi 
convalescenţii vor dori să locuiască acolo!... Nădăjduiesc 
că-mi veţi reţine un lot bun de teren!... 

Bietul doctor, rănit de această încăpățânare de a da 
acţiunilor sale un mobil cupid, era gata să răspundă 
senioriei sale, când îl auzi pe vicepreşedinte cerând un 
vot de mulţumire prin aclamații pentru autorul 
propunerii filantropice care fusese supusă adunării. 


— Va fi, spuse el, o cinste eternă pentru Congresul de 
la Brighton că o idee atât de sublimă s-a născut aici. 
Pentru a o concepe, era necesară cea mai înaltă 
inteligenţă unită cu inima cea mai mare şi cu 
generozitatea cea mai nemaipomenită... Şi totuşi acum, 
când ideea e sugerată, aproape că ne mirăm că n-a fost 
încă înfăptuită! Câte miliarde cheltuite în războaie 
nebuneşti, câte capitaluri risipite în speculaţii ridicole ar 
fi putut fi consacrate unei asemenea încercări! 

Isprăvind, oratorul cerea pentru noua aşezare, ca un 
omagiu firesc adus fondatorului ei, numele de 
«Sarrasina». 

Propunerea sa începuse să fie aclamată, când trebui să 
se revină asupra votului, la însăşi cererea doctorului 
Sarrasin. 

— Nu, spuse el, numele meu n-are nimic de-a face cu 
asta. Să ne ferim, de asemenea, să înzorzonăm viitorul 
oraş cu vreuna dintre acele apelaţiuni care, sub 
pretextul că derivă din greacă sau latină, dau lucrului 
sau fiinţei care le poartă o alură pedantă. Va fi Cetatea 
Bunăstării, dar eu cer ca numele său să fie acela al 
patriei mele şi să o numim France-Ville! 

Nu i se putea refuza doctorului această satisfacţie, pe 
care o merita din plin. 

France-Ville era de acum întemeiat în cuvinte: datorită 
procesului-verbal care avea să închidă şedinţa, oraşul 
avea să existe şi pe hârtie. Se trecu imediat la 
discutarea articolelor generale ale proiectului 

Dar să lăsăm congresul, prins de această îndeletnicire 
practică, atât de deosebită de grijile obişnuite ale unor 
asemenea adunări, pentru a urma pas cu pas, într-unul 
din nenumăratele sale itinerarii, soarta «faptului divers» 
publicat în Daily Telegraph. 

Încă din seara zilei de 29 octombrie, această notă, 
reprodusă textual de ziarele engleze, începea să facă 
vâlvă în toate cantoanele Regatului Unit. Ea apărea şi în 
Hull-Journal şi figura în partea de sus a celei de-a doua 
pagini a acestei foi modeste pe care Mary Queen vas cu 
trei catarge, încărcat cu cărbuni, o aduse la 1 noiembrie 
la Rotterdam. 

Tăiat fără întârziere de foarfecii sârguincioşi ai 
redactorului-şef şi unicului secretar al FEcoului 
Niederlandez şi tradus în limba lui Cuyp şi Pottert, 


1 Pictori olandezi din secolul al XVII-lea. (NT.) 


«faptul divers» ajunse la 2 noiembrie, pe aripile 
valurilor, la ziarul Memorialul Bremenului. Acolo, fără 
să-şi schimbe trupul, el îmbrăcă un veşmânt nou şi nu 
întârzie să se vadă tipărit în nemţeşte. De ce trebuie să 
constatăm aici că ziaristul teuton, după ce scrisese în 
capul traducerii Fine iibergrosse Erbschaft! nu se dă- 
duse în lături de la un subterfugiu meschin şi abuzase 
de credulitatea cititorilor săi, adăugind între paranteze: 
Corespondenţă specială din Brighton?... 

Oricum ar fi, devenită astfel germană prin drept de 
anexiune, ştirea sosi la impozanta redacţie a Gazetei 
Nordului care-i făcu loc în a doua coloană a celei de-a 
treia pagini, mulţumindu-se să suprime titlul, prea 
şarlatanesc pentru asemenea persoană gravă. 

Trecând prin aceste avataruri succesive, ea îşi făcu, în 
sfirşit, intrarea, în seara zilei de 3 noiembrie, purtată de 
mâna solidă a unui valet saxon, în cabinetul-salon- 
sufragerie al domnului profesor Schultze, de la 
Universitatea din lena. 

Oricât de sus ar fi aşezat un astfel de personaj pe 
scara vieţuitoarelor, la prima vedere nu părea să aibă 
nimic extraordinar. Era un bărbat de patruzeci şi cinci 
sau patruzeci şi şase de ani, destul de înalt; umerii săi 
pătraţi mărturiseau o constituţie robustă; fruntea era 
dezgolită şi puţinul păr care-i mai rămăsese la ceafă şi 
pe tâmple era blond spălăcit. Avea ochii albaştri, acel 
albastru şters care nu trădează niciodată gândul. Nici o 
lumină nu se aprinde în ei şi totuşi te simţi stânjenit 
îndată ce te privesc. Gura profesorului Schultze era 
mare, garnisită cu unul dintre acele duble şiruri de dinţi 
formidabili care nu-şi lasă niciodată prada, închişi însă 
îndărătul unor buze subţiri, a căror menire principală 
trebuie să fie numerotarea cuvintelor lăsate să iasă. 
Toate acestea alcătuiau un ansamblu neliniştitor şi 
neplăcut pentru ceilalţi, de care însă profesorul era în 
mod vizibil foarte satisfăcut pentru el însuşi. 

La zgomotul pe care-l făcu valetul, îşi ridică ochii către 
şemineu, privi la o minunată pendulă de Barbedienne, 
cu totul nelalocul ei în mijlocul mobilelor vulgare care o 
înconjurau, şi spuse cu o voce mai mult bănoasă decât 
aspră: 

— Şase şi cincizeci şi cinci! Poşta soseşte cel mai 
târziu la şase treizeci. Mi-ai adus-o azi cu o întârziere de 


1 O moştenire uriaşă (în limba germană în text). (N.T.) 


douăzeci şi cinci de minute. Prima dată când nu va fi pe 
masa mea la şase treizeci, vei fi concediat la opt. 

— Domnul vrea să ia masa? întrebă servitorul, înainte 
de a se retrage. 

— E şase şi cincizeci şi cinci şi eu cinez la şapte! Ştii 
asta de trei săptămâni, de când eşti la mine! Reţine, de 
asemenea, că nu schimb niciodată ora şi nu repet 
niciodată un ordin. 

Profesorul puse jurnalul pe colţul mesei şi se apucă 
din nou să scrie un memoriu care trebuia să apară peste 
două zile în Annalen fur Physiologie. Nu facem nici o 
indiscreţie constatând că memoriul avea următorul titlu: 

De ce sunt atinşi toţi francezii, în diferite grade, de 
degenerescenţă ereditară ? 

În timp ce profesorul îşi continua lucrul, cina, alcătuită 
dintr-o farfurie enormă cu cârnaţi pe varză, străjuită de 
o gigantică halbă cu bere, fusese servită discret pe o 
măsuţă la colţul focului. Profesorul lăsă pana pentru 
această masă, pe care o savura cu mai multă plăcere 
decât ar fi fost de aşteptat din partea unui om atât de 
serios. Apoi sună pentru cafea, aprinse o mare pipă de 
porțelan şi se apucă iar de lucru. 

Era aproape de miezul nopţii când profesorul semnă 
ultima foaie şi trecu în dormitor pentru o odihnă 
binemeritată. Abia după ce se sui în pat rupse banda 
ziarului şi începu să-l citească. În clipa în care somnul 
era gata să-l cuprindă, atenţia profesorului fu atrasă de 
un nume străin, «Langevol», în ştirea privind fabuloasa 
moştenire. Dar zadarnic încercă el să-şi amintească ce 
anume îi evocă acest nume. După câteva minute de 
căutări, aruncă ziarul, suflă în lumânare şi făcu să se 
audă în curând un sforăit sonor. 

Totuşi, printr-un fenomen fiziologic pe care el însuşi îl 
studiase şi-l explicase în amănunt, numele îl urmări pe 
profesorul Schultze până şi în visurile sale. Trezindu-se 
a doua zi dimineaţa, el se surprinse repetându-l. 

Dintr-o dată, în clipa în care îşi cerceta ceasul ca să 
vadă ce oră e, fu iluminat de o străfulgerare. Aruncându- 
se asupra ziarului, pe care-l regăsi la picioarele patului, 
el citi şi reciti de mai multe ori la rând alineatul pe care 
fusese gata să-l treacă cu vederea în ajun, ducându-şi 
mâna la frunte ca şi cum ar fi vrut să-şi concentreze 
ideile. Era evident că în creierul său se face lumină, 
căci, fără a pierde timpul să-şi pună halatul înflorat, 


alergă la şemineu, desprinse un mic portret miniatural 
atârnat aproape de oglindă şi, întorcându-l, îşi trecu 
mâneca peste cartonul prăfuit de pe spatele lui. 

Profesorul nu se înşelase. Pe carton se putea citi acest 
nume, scris cu o cerneală gălbuie, aproape ştearsă după 
o jumătate de secol: «Therese Schultze eingeborene 
Langevol». (Therese Schultze, născută Langevol). 

În aceeaşi seară, profesorul luă trenul direct către 
Londra. 


Capitolul IV 
PARŢI EGALE 


La 6 noiembrie, la ora şapte dimineaţa, Herr Schultze 
sosea în gara Charing-Cross. La prânz se prezenta în 
Southampton row, la numărul 93, într-o sală mare 
împărţită în două printr-o barieră de lemn — de o parte 
ajutorii de notar, de cealaltă parte publicul — mobilată 
cu şase scaune, o masă neagră, nenumărate dosare verzi 
şi o agendă cu adrese. Doi tineri, aşezaţi la masă, erau 
pe cale să mănânce liniştiţi dejunul tradiţional al 
oamenilor de legi: pâine şi brânză. 

— Domnii Billows, Green şi Sharp? spuse profesorul cu 
aceeaşi voce cu care îşi cerea cina. 

— Mr. Sharp este în cabinetul său. Numele 
dumneavoastră? Afacerea?... 

— Profesorul Schultze, din Iena, afacerea Langevol. 
Tânărul murmură aceste date în pavilionul unui tub 
acustic şi primi în pavilionul propriei sale urechi un 
răspuns pe care se feri să-l divulge şi care s-ar fi putut 
traduce astfel: E 

— La naiba cu afacerea Langevol! Încă un nebun care- 
şi închipuie că are drepturi! 

Riposta tânărului: 

— Este un domn «respectabil». N-are o înfăţişare 
plăcută, dar nu pare să fie un oarecine. 

O nouă exclamaţie misterioasă: 

— Şi vine din Germania?... 

— Cel puţin aşa spune. 

Un suspin se strecură prin tub: 


— Să urce. 

— Etajul doi, uşa din faţă, spuse tânărul cu glas tare, 
indicând un culoar interior. 

Profesorul pătrunse în culoar, urcă cele două etaje şi 
ajunse în faţa unei uşi capitonate pe care numele lui Mr. 
Sharp se desprindea în litere negre pe o placă de aramă. 

Acest personaj era aşezat în faţa unui birou de acaju, 
într-un cabinet cu covoare de pâslă, scaune de piele şi 
mari dulapuri întredeschise. Abia se ridică din fotoliul 
său şi, după obiceiul atât de curtenitor al funcţionarilor, 
se apucă să răsfoiască timp de cinci minute prin dosare, 
ca să aibă aerul că e foarte ocupat. In sfârşit, 
întorcându-se către profesorul Schultze, care se aşezase 
lângă el, spuse: 

— Domnule, vă rog să-mi comunicaţi rapid ce doriţi. 
Timpul meu este extrem de limitat şi nu pot să vă ofer 
decât câteva minute. 

Profesorul surâse abia ghicit, lăsând să se vadă că se 
sinchiseşte prea puţin de felul în care e primit. 

— Poate că veţi socoti nimerit să-mi acordaţi câteva 
minute suplimentare când veţi şti ce mă aduce aici. 

— Vă ascult, domnule. 

— Este vorba despre succesiunea lui Jean-Jacques 
Langevol, din Bar-le-Duc, şi eu sunt nepotul surorii sale 
mai mari, Therese Langevol, căsătorită în 1792 cu 
bunicul meu Martin Schultze, chirurg în armata lui 
Brunswick! şi decedat în 1814. Posed trei scrisori ale 
unchiului meu către soră-sa şi numeroase mărturii 
privind trecerea lui pe-acasă, după bătălia de la Iena, 
fără a mai pune la socoteală documentele legalizate care 
stabilesc filiaţia mea. 

E inutil să urmărim explicaţiile profesorului Schultze. 
Împotriva obiceiurilor sale, el fu aproape prolix. E 
adevărat că vorbea despre singura problemă în care era 
inepuizabil. Trebuia să-i demonstreze lui Mr. Sharp, 
englez, necesitatea de a face ca rasa germanică să 
predomine asupra tuturor celorlalte. Dacă se încăpăţâna 
în ideea de a reclama această moştenire, era mai ales 
pentru a o smulge din mâini franceze, care n-ar fi putut 
s-o folosească decât într-un mod prostesc!... Ceea ce 
detesta la concurentul său era mai ales naţionalitatea!... 
Dacă ar fi avut de-a face cu un german, desigur că n-ar 


1 General prusac, şef al armatelor coalizate împotriva 
Franţei în 1792. (N.T.) 


mai fi insistat etc, etc. Dar gândul că un pretins savant, 
un francez, ar putea să întrebuinţeze acest imens capital 
în serviciul ideilor franceze îl scotea din fire şi socotea 
de datoria lui să-şi apere drepturile până-n pânzele albe. 

La prima vedere, înlănţuirea de idei între această 
digresiune politică şi fabuloasa moştenire părea să fie 
cam ascunsă. Dar Mr. Sharp avea în suficientă măsură 
simţul afacerilor ca să înţeleagă legătura superioară 
existentă între aspiraţiile naţionale ale rasei germanice 
în general şi aspiraţiile particulare ale individului 
Schultze către moştenirea Begumei. Ele erau, în fond, 
de acelaşi ordin. 

Dealtfel, nu era posibilă nici o îndoială. Oricât de 
umilitor ar fi fost pentru un profesor de la Universitatea 
din Iena să aibă legături de rudenie cu oameni de rasă 
inferioară, era evident că o străbunică franceză avusese 
partea ei de responsabilitate în fabricarea acestui 
produs uman fără egal. Numai că această rudenie, de un 
grad inferior celei a doctorului Sarrasin, nu-i crea decât 
drepturi inferioare la amintita succesiune. Solicitorul 
văzu totuşi posibilitatea de a le susţine cu oarecare 
aparenţe de legalitate şi, în această posibilitate, 
întrevăzu o alta, în avantajul firmei Billows, Green şi 
Sharp: aceea de a transforma afacerea Langevol, de pe 
acum frumoasă, într-o afacere magnifică, o nouă 
întruchipare a celebrei «Jarndyce împotriva lui 
Jarndyce» a lui Dickens!. Un orizont de hârtie timbrată, 
acte şi documente de tot felul se desfăşură în faţa 
ochilor omului de legi. Mai mult încă, se gândi la un 
compromis aranjat de el, Sharp, în interesul celor doi 
clienţi ai săi şi care i-ar aduce lui, Sharp, aproape tot 
atâta glorie cât profit. 

Cu toate acestea, îi făcu cunoscute lui Herr Schultze 
drepturile doctorului Sarrasin, îi dădu dovezile necesare 
şi insinua că, dacă Billows, Green şi Sharp se însărcinau 
totuşi să folosească în mod avantajos pentru profesor 
aparenţa drepturilor — «numai aparenţă, scumpe domn, 
şi care, mă tem, n-ar rezista la un proces» — pe care i le 
dădea înrudirea sa cu doctorul, el socotea că remarca- 
bilul simţ al dreptăţii, pe care îl aveau toţi germanii, ar fi 
admis că atât Billows, Green şi Sharp, cât şi el şi-ar fi 
câştigat, cu acest prilej, drepturi de un ordin diferit, dar 


1 Autorul se referă la cartea lui Charles Dickens 
intitulată "Casa groazei». (N.T.). 


mult mai imperioase, la recunoştinţa profesorului 
Schultze. 

Acesta era prea bine înzestrat pentru ca să nu 
înţeleagă logica raţionamentului omului de afaceri. Íl 
linişti deci, fără să precizeze totuşi nimic. Mr. Sharp îi 
ceru politicos îngăduinţa de a examina problema pe 
îndelete şi îl conduse cu toate semnele unui deosebit 
respect. Nu mai era vorba acum de timpul strict limitat 
cu care se arătase atât de zgârcit! 

Herr Schultze se retrase, convins că n-avea nici un 
drept la moştenirea Begumei, dar convins totuşi că o 
luptă între rasa saxonă şi rasa latină, în afară de faptul 
că era totdeauna meritorie, nu putea să se sfirşească, 
dacă ştia cum să acţioneze, decât în avantajul celei 
dintâi. 

Acum, lucrul cel mai important era să se sondeze 
părerea doctorului Sarrasin. O depeşă telegrafică, 
expediată imediat la Brighton, îl aducea către ora cinci 
pe savantul francez în cabinetul solicitorului. 

Doctorul Sarrasin află despre incident cu un calm 
care-l uimi pe Mr. Sharp. La primele cuvinte ale 
acestuia, îi declară cu toată sinceritatea că-şi amintea că 
a auzit vorbindu-se în familia lui despre o mătuşă 
crescută de o doamnă bogată şi nobilă, emigrată 
împreună cu ea şi care s-ar fi căsătorit în Germania. Nu 
ştia, dealtfel, nici numele, nici gradul precis de rudenie 
cu această mătuşă. 

Mr. Sharp recurse la fişele sale, catalogate cu grijă în 
dosare pe care le arătă doctorului. 

Exista aici — şi Mr. Sharp nu-i ascunse — material 
pentru un proces şi procesele de acest fel pot uşor să se 
lungească la nesfârşit. E adevărat că nu erau obligaţi să 
mărturisească părţii adverse această tradiţie familială, 
pe care doctorul Sarrasin o încredinţase cu atâta 
sinceritate solicitorului... Dar existau scrisorile lui Jean- 
Jacques Langevol către sora sa, scrisori despre care 
vorbise Herr Schultze şi care constituiau o prezumție în 
favoarea sa. Prezumţie slabă, lipsită de orice caracter 
legal, dar totuşi prezumție... Alte dovezi ar fi, desigur, 
dezgropate din praful arhivelor municipale. S-ar putea 
chiar ca partea adversă, în lipsă de documente 
autentice, să nu se dea în lături de la fabricarea unora 
imaginare. Trebuia prevăzut totul! Cine ştie dacă noi 
cercetări nu i-ar atribui acestei Therese Langevol, ieşită 


ca din pământ, şi reprezentanţilor săi actuali drepturi 
superioare celor ale doctorului Sarrasin!... În orice caz 
îndelungi proceduri, verificări îndelungi, o rezolvare 
îndepărtată!... Probabilităţile de câştig fiind 
considerabile de ambele părţi, s-ar putea forma cu 
uşurinţă câte o companie care să avanseze cheltuielile 
de procedură şi să epuizeze toate motivele de jurisdicție. 
Un celebru proces asemănător ţinuse timp de optzeci şi 
trei de ani consecutiv la Curtea Cancelariei şi nu se 
terminase decât din lipsă de fonduri: dobânzile şi 
capitalul, totul se epuizase cu cheltuielile de judecată!... 
Anchetele, comenzile, drumurile, procedurile ar fi durat 
la nesfârşit!... Peste zece ani, problema ar putea fi încă 
nerezolvată şi jumătatea de miliard încă imobilizată în 
pivnițele băncii... 

Doctorul Sarrasin îi asculta sporovăială şi se întreba 
când se va opri. Fără să ia drept literă de evanghelie tot 
ce auzea, un fel de descurajare i se strecura în suflet. 
Asemenea unui călător care, aşezat la prova unei 
corăbii, vede portul în care credea că va intra 
îndepărtându-se, apoi devenind din ce în ce mai 
nedesluşit şi, în sfârşit, dispărând, el îşi spunea că nu 
era imposibil ca această avere, cu o clipă mai înainte 
atât de apropiată şi cu o întrebuințare hotărâtă, să nu 
treacă în stare gazoasă şi să se evaporeze! 

— Ce-i de făcut? îl întrebă el pe solicitor. 

Ce era de făcut?... Hm!... Greu de spus. Mai greu încă 
de înfăptuit. Dar toate se mai puteau încă aranja. El, 
Sharp, avea această certitudine. Justiţia engleză era o 
justiţie excelentă, puţin cam înceată poate — era de 
acord... da, hotărât prea înceată — pede claudo.... hm!... 
hm!... dar cu atât mai sigură!... Fără îndoială că doctorul 
Sarrasin ar fi intrat după câţiva ani în posesia acestei 
moşteniri dacă totuşi... hm!... hm!... drepturile sale ar fi 
fost suficiente!... 

Doctorul ieşi din cabinetul de pe Southampton row 
puternic zguduit în încrederea sa şi convins că trebuie 
fie să pornească o serie de nesfârşite procese, fie să 
renunţe la visul său. Gândindu-se la frumosul său 
proiect filantropic, nu putea să nu încerce un oarecare 
regret. 


1 Şchiopătândă, şchioapă (în limba latină în text). 
(N.T.) 


În acest timp, Mr. Sharp trimise după profesorul 
Schultze, care-i lăsase adresa. Il anunţă că doctorul 
Sarrasin nu auzise niciodată vorbindu-se despre vreo 
Therese Langevol, contesta în mod formal existenţa unei 
ramuri germane a familiei şi refuza orice tranzacţie. 
Dacă profesorul credea că drepturile sale sunt bine 
stabilite, nu-i mai rămânea decât să-şi susţină cauza. Mr. 
Sharp, care trata această afacere cu un dezinteres 
absolut, cu o veritabilă curiozitate de amator, n-avea, 
desigur, intenţia de a-l întoarce din drum. Ce putea să 
ceară un solicitor dacă nu un proces, zece procese, 
treizeci de ani de procese, după cum părea să promită 
cazul în chestiune? El personal era încântat. Dacă nu s- 
ar fi temut să-i facă profesorului Schultze o ofertă 
suspectă din partea lui, ar fi împins dezinteresul până la 
a-i indica unul dintre confrații care ar fi putut să-i apere 


interesele... Şi sigur că alegerea avea o mare 
importanţă! Cariera de om de legi devenise un adevărat 
drum  mare!... Aventurierii şi briganzii mişunaul!... 


Constata acest lucru roşind!... 

— Dacă doctorul francez ar vrea să aranjăm lucrurile, 
cât ar costa asta? întrebă profesorul. 

Om înţelept, cuvintele nu puteau să-l ameţească! Om 
practic, mergea drept la ţintă fără să piardă un timp 
preţios cu ocolişurile! Mr. Sharp fu puţin cam 
descumpănit de acest mod de a acţiona. El îi arătă lui 
Herr Schultze că afacerile nu se rezolvă atât de repede; 
că nu se putea prevedea sfârşitul când erau abia la 
început; că pentru a-l hotări pe domnul Sarrasin la o 
înţelegere, lucrurile trebuiau un pic tărăgănate, ca să nu 
se afle că el, Schultze, era gata să se tocmească. 

— Vă rog, domnule, lăsaţi pe mine, încredinţaţi-mi mie 
problema şi răspund de tot. 

— Eu de asemenea, replică Schultze, dar aş fi vrut să 
ştiu despre cât e vorba. 

Totuşi, nu putu să afle de la Mr. Sharp la ce sumă 
evalua solicitorul recunoştinţa saxonă şi trebui să-i lase 
mână liberă în această privinţă. 

Când doctorul Sarrasin, rechemat a doua zi de către 
Mr. Sharp, îl întrebă liniştit dacă avea ceva noutăţi 
importante, solicitorul, neliniştit de însăşi această 
linişte, îl informă că un examen serios îl convinsese că 
ar fi mai bine poate să taie răul de la rădăcină şi să 
propună o tranzacţie acestui nou pretendent. Doctorul 


Sarrasin va fi de acord că acesta este un sfat 
esențialmente dezinteresat, pe care foarte puţini 
solicitori i l-ar fi dat dacă s-ar fi aflat în locul lui Mr. 
Sharp! Dar pentru el era o chestiune de amor-propriu să 
rezolve rapid această afacere, pe care o privea cu ochi 
aproape paterni. 

Doctorul Sarrasin asculta aceste sfaturi şi le găsea 
relativ cuminţi. Se obişnuise atât de mult de câteva zile 
cu ideea de a-şi realiza imediat visul ştiinţific, încât 
subordona totul acestui proiect. Să aştepte zece ani sau 
numai un an până să-l poată înfăptui ar fi fost pentru el 
o crudă decepţie. Prea puţin obişnuit cu problemele 
legale şi financiare şi fără să se lase înşelat de cuvintele 
frumoase ale maestrului Sharp, el şi-ar fi vândut 
drepturile pentru o sumă plătită pe loc, care să-i 
îngăduie să treacă de la teorie la practică. Îi lăsă deci şi 
el mână liberă lui Mr. Sharp şi plecă. 

Solicitorul obținuse ceea ce voia. E adevărat că un 
altul ar fi cedat poate tentaţiei de a începe şi a prelungi 
proceduri menite să devină o importantă rentă viageră 
pentru biroul său. Dar Mr. Sharp nu era dintre aceia 
care fac speculaţii pe termen lung. EI vedea la îndemâna 
sa mijlocul simplu de a strânge dintr-o dată o recoltă 
bogată şi hotărâse să nu-l lase să scape. A doua zi, scrise 
doctorului, lăsându-l să înţeleagă că Herr Schultze nu s- 
ar opune poate oricărei idei de împăcare. În noi vizite, 
făcute fie doctorului Sarrasin, fie lui Herr Schultze, el 
spunea alternativ unuia şi altuia că partea adversă nu 
voia să audă nimic şi că, pe deasupra, era vorba de un al 
treilea candidat atras de mirosul banilor. 

Acest joc dură opt zile. Totul mergea de minune 
dimineaţa, iar seara se ridica dintr-o dată o obiecţie 
neprevăzută care strica totul. Bunul doctor nu mai 
întâlnea decât curse, ezitări, fluctuații. Mr. Sharp nu se 
putea hotărî să tragă undiţa, într-atât se temea că în 
ultima clipă peştele se va zvârcoli şi va rupe firul. Dar 
precauţiile erau în acest caz de prisos. Din prima zi, 
după cum o şi spusese, doctorul Sarrasin, care voia 
înainte de orice să se ferească de neajunsurile unui 
proces, fusese gata pentru un aranjament. Când, în 
sfârşit, Mr. Sharp crezu că, potrivit expresiei celebre, a 
sosit momentul psihologic, sau că, în limbajul său mai 
puţin nobil, clientul era «fiert atât cât trebuie», îşi 
descoperi dintr-o dată bateriile şi propuse o tranzacţie 


imediată. Se prezenta un om bine intenţionat, bancherul 
Stilbing, care se oferea să rezolve diferendul dintre părţi 
numărând fiecăreia două sute cincizeci de milioane şi 
luând drept comision doar excedentul jumătăţii de 
miliard, adică douăzeci şi şapte de milioane. 

Doctorul Sarrasin l-ar fi îmbrăţişat pe Mr. Sharp când 
veni să-i supună această ofertă, care, în definitiv, i se 
părea încă superbă. Era gata să semneze, nu voia decât 
să semneze, ar fi ridicat pe deasupra statui de aur 
bancherului Stilbing, solicitorului Sharp, întregii mari 
finanţe şi întregii proceduri a Regatului Unit. 

Actele erau întocmite, martorii adunaţi, maşinile de 
timbrat de la Somerset House gata să intre în funcţiune. 
Herr Schultze se predase. Sharp răpindu-i orice 
posibilitate de scăpare putuse să se convingă 
cutremurându-se că dacă ar fi avut de-a face cu un ad- 
versar de mai proastă calitate umană decât doctorul 
Sarrasin ar fi rămas doar cu cheltuielile. Totul se isprăvi 
repede. În schimbul mandatului lor formal şi al 
acceptării unor părţi egale, cei doi moştenitori primiră 
câte un cec de o sută de mii de lire sterline, plătibil la 
prezentare şi promisiuni de rezolvare definitivă îndată 
ce se vor fi săvârşit formalităţile legale. 

Astfel se încheie, întru cea mai mare glorie a 
superiorității anglo-saxone, această uimitoare afacere. 

Se spune că în aceeaşi seară, cinând la Cobden-Club 
cu amicul său Stilbing, Mr. Sharp bău un pahar de 
şampanie în sănătatea doctorului Sarrasin, altul în 
sănătatea profesorului Schultze şi, isprăvind sticla, lăsă 
să-i scape această exclamaţie indiscretă: 

—  Ura!... Rule Britania!!.... Numai noi contăm 
deocamdată!... 

Adevărul este că bancherul Stilbing îşi considera 
gazda drept un biet om care, pentru douăzeci şi şapte de 
milioane, ratase o afacere de cincizeci. În fond, 
profesorul gândea la fel, de vreme ce el, Herr Schultze, 
fusese nevoit să accepte orice fel de aranjament! Şi ce 
nu s-ar fi putut face cu un om ca doctorul Sarrasin, un 
celt uşuratic, schimbător şi, desigur, vizionar! 

Profesorul auzise despre proiectul rivalului său, care 
voia să întemeieze un oraş francez în condiţii de igienă 


1 Stăpâneşte, Anglia! — Începutul unui cântec care 
glorifica stăpânirea mărilor şi a oceanelor de către 
Anglia. (N.T.). 


morală şi fizică menite să dezvolte toate calităţile rasei 
umane şi să formeze tinere generaţii puternice şi 
curajoase. Această idee i se părea absurdă şi, după 
părerea lui, trebuia să eşueze, fiind contrară legii 
progresului, care decreta prăbuşirea rasei latine, 
aservirea ei de către rasa saxonă şi, mai târziu, 
dispariţia ei totală de pe suprafaţa pământului. Aceste 
rezultate puteau fi compromise dacă programul 
doctorului ar fi început să se realizeze şi cu atât mai 
mult dacă s-ar fi putut crede în succesul lui. Era deci de 
datoria oricărui saxon, în interesul general şi pentru a 
urma o lege de neînfrânt, să zădărnicească, dacă-i stătea 
în puteri, un plan atât de nebunesc. În împrejurările de 
faţă era limpede că el, Schultze, M.D. «privat docent» de 
chimie la Universitatea din Iena, cunoscut prin 
numeroasele sale lucrări comparative asupra diferitelor 
rase — lucrări în care se demonstra că rasa germanică 
trebuia să le absoarbă pe toate celelalte — era limpede 
că el era desemnat în mod special de marea forţă mereu 
creatoare şi destructiva a naturii pentru a nimici pe 
aceşti pigmei care se revoltau împotriva ei. De o 
veşnicie era stabilit că Therese Langevol se va căsători 
cu Martin Schultze şi că într-o zi, cele două naţionalităţi 
aflându-se faţă în faţă în persoana doctorului francez şi 
cea a profesorului german, acesta din urmă îl va zdrobi 
pe cel dintâi. Pusese de pe acum mâna pe jumătate din 
averea doctorului. Era instrumentul care-i trebuia. 

Dealtfel, acest proiect nu era pentru Herr Schultze 
decât foarte secundar; el nu făcea decât să se adauge 
acelora mult mai vaste privind nimicirea tuturor 
popoarelor care ar refuza să se contopească cu poporul 
german şi să se reunească în Vaterland!. Totuşi, vrând să 
cunoască temeinic — dacă se poate spune că aveau un 
temei — planurile doctorului Sarrasin, al cărui inamic 
neînduplecat se considera încă de pe acum, Schultze 
pătrunse la Congresul Internaţional de Igienă şi-i urmări 
cu asiduitate lucrările. leşind de la o şedinţă, câţiva 
membri, printre care se afla însuşi doctorul Sarrasin, îl 
auziră într-o zi declarând că va construi, în acelaşi timp 
cu France-Ville, un oraş întărit care nu va lăsa să 
subziste acest furnicar absurd şi anormal. 


1 Vaterland — patrie (în limba germană). Acest cuvânt 
era folosit uneori pentru a camufla tendinţele 
expansioniste ale imperialismului german. (NT.) 


— Nădăjduiesc, adăugase el, că experienţa pe care o 
vom face va sluji drept exemplu întregii lumi! 

Bunul doctor Sarrasin, oricât de mult ar fi iubit 
omenirea, n-avea nevoie să i se spună că nu toţi semenii 
săi meritau numele de filantropi. El îşi notă cu grijă 
aceste cuvinte ale adversarului său, gândind, ca orice 
om cu cap, că nici o ameninţare nu trebuie nesocotită. 
După câtva timp, scriindu-i lui Marcel şi invitându-l să-l 
ajute la realizarea planului său, îi relată acest incident 
şi-i făcu portretul lui Herr Schultze, ceea ce îl determină 
pe tânărul alsacian să-şi spună că doctorul va avea un 
duşman de temut. Şi cum doctorul adăuga: «Vom avea 
nevoie de oameni tari şi energici, de savanţi 
întreprinzători nu numai pentru a construi ci şi pentru a 
ne apăra». Marcel îi răspunse: «Dacă nu pot să particip 
de îndată la întemeierea oraşului dumneavoastră, fiţi 
încredinţat că mă veţi găsi când va fi nevoie. Nu-l voi 
pierde din vedere pe acest Herr Schultze, pe care-l 
descrieţi atât de bine. Calitatea mea de alsacian îmi dă 
dreptul să mă ocup de treburile lui. De aproape sau de 
departe, vă sunt credincios. Dacă, prin imposibil, veţi 
rămâne câteva luni sau chiar câţiva ani fără veşti de la 
mine, nu vă neliniştiţi. De departe sau de aproape, voi fi 
stăpânit de un singur gând: să lucrez pentru 
dumneavoastră şi, în consecinţă, să slujesc Franţa.» 


Capitolul V 
CETATEA OTELULUI 


Locurile şi timpurile s-au schimbat. Sunt cinci ani de 
când moştenirea Begumei e în mâinile celor doi 
moştenitori şi ne aflăm acum în Statele Unite, la sud de 
Oregon, la zece leghe de litoralul Pacificului. Acolo se 
întinde un ţinut încă necultivat, prost hotărnicit între 
cele două puteri limitrofe şi care formează un fel de 
Elveţie americană. 

Elveţie, într-adevăr, dacă priveşti doar piscurile 
abrupte înălțate spre cer, văile adânci care despart lungi 
lanţuri de munţi, aspectul grandios şi sălbatic al 
locurilor văzute de sus. 

Dar această falsă Elveţie nu este, ca Elveţia 
europeană, menită  îndeletnicirilor paşnice ale 
păstorului, călăuzei şi hotelierului. Nu e decât un decor 


alpestru, o scoarță de roci, pământ şi pini seculari aşe- 
zată pe un bloc de fier şi cărbune. 

Dacă turistul ajuns prin aceste singurătăţi vrea să 
asculte zgomotele naturii, el nu aude, ca pe potecile 
Oberlandului!, murmurul armonios al vieţii împletit cu 
adânca tăcere a muntelui. El surprinde în depărtare 
loviturile surde ale ciocanului cu aburi şi, chiar sub 
picioarele sale, detunăturile înăbuşite ale exploziilor. Se 
pare că pământul e amenajat ca subsolul unui teatru, că 
aceste roci gigantice sună a gol şi că pot dintr-o clipă 
într-alta să se prăbuşească în adâncuri misterioase. 

Drumurile, asfaltate cu cenuşă vulcanică şi cu cocs, se 
înfăşoară pe coastele munţilor. Sub tufele de iarbă 
gălbuie, grămăjoare de zgură, împestriţate cu toate 
culorile prismei, strălucesc aidoma unor ochi de şopârlă. 
Ici şi colo, o veche mină, părăsită, părăduită de ploi, 
năpădită de mărăcini, îşi cască gura — prăpastie fără 
fund — asemenea craterului unui vulcan stins. Văzduhul 
e îmbibat de fum şi apasă ca o mantie întunecată asupra 
pământului. Nici o pasăre nu-l străbate, până şi 
insectele par să-l ocolească şi nimeni nu-şi aminteşte să 
fi văzut pe aici vreun fluture. 

Înşelătoare Elveţie! La limita ei nordică, acolo unde 
contraforturile munţilor se contopesc cu câmpia, se 
deschide, între două lanţuri de coline sterpe, ceea ce se 
numea, până în 1871, «deşertul roşu», din pricina culorii 
solului impregnat de oxizi de fier, şi ceea ce se numeşte 
astăzi Stah'field, «câmpul de oţel». 

Imaginaţi-vă un platou de cinci, şase leghe pătrate, 
nisipos, presărat cu pietre, uscat şi pustiit ca albia unei 
foste mări interioare. Natura nu făcuse nimic pentru a 
însufleţi această pustă, pentru a-i da viaţă şi mişcare, 
dar omul a desfăşurat dintr-o dată o energie fără egal. 

Pe câmpia goală şi stâncoasă au apărut, în cinci ani, 
optsprezece orăşele de muncitori, cu căsuțe de lemn 
uniforme şi cenuşii aduse gata fabricate de la Chicago şi 
adăpostind o numeroasă populaţie de lucrători de 
nădejde. 

În centrul acestui pâlc de orăşele, chiar la picioarele 
coalsbuttsurilor — inepuizabili munţi de cărbune de 
pământ — se înalţă o masă întunecoasă, colosală, 
stranie, o aglomerare de clădiri de forme regulate, 
străpunse de ferestre simetrice, cu acoperişuri roşii, 


1 Masiv muntos în canionul Berna din Elveţia. (N.T.) 


deasupra cărora creşte o pădure de coşuri cilindrice, 
care aruncă printr-o mie de guri torente continue de 
vapori funinginoşi. Cerul este voalat ca de o cortină 
neagră pe care se ivesc pentru o clipă fulgere iuți, roşii. 
Vântul aduce un muget îndepărtat, asemănător celui al 
tunetului sau al valurilor dezlănţuite, dar mai regulat şi 
mai grav. 

Această masă este Stahlstadt, Cetatea Oţelului, oraşul 
german, proprietatea personală a lui Herr Schultze, 
fostul profesor de chimie de la Iena, devenit, datorită 
milioanelor Begumei, cel mai mare prelucrător al 
fierului şi, în mod special, cel mai mare constructor de 
tunuri al celor două lumi!. 

El toarnă, într-adevăr, tunuri de toate formele şi de 
toate calibrele, cu ţeava netedă sau ghintuită, cu 
chiulasa mobilă sau fixă, pentru Rusia şi pentru Turcia, 
pentru România şi pentru Japonia, pentru Italia şi 
pentru China, dar mai ales pentru Germania. 

Graţie puterii unui capital imens, o aşezare uriaşă, un 
adevărat oraş, care este în acelaşi timp o uzină model, a 
ieşit din pământ ca prin minune. Treizeci de mii de 
muncitori, cei mai mulţi germani de origine, au fost 
aduşi să-i populeze suburbiile. În câteva luni, produsele 
sale şi-au câştigat, graţie zdrobitoarei lor superiorităţi, o 
celebritate universală. 

Profesorul Schultze extrage minereul de fier şi 
cărbunele din propriile sale mine. El le transformă pe 
loc în oţel. Şi tot pe loc face din oţel tunuri. 

El izbuteşte să realizeze mai mult decât oricare dintre 
concurenţii săi. În Franţa se obţin lingouri de oţel de 
patruzeci de mii de kilograme, în Anglia a fost fabricat 
un tun de fier forjat de o sută de tone. La Essen, domnul 
Krupp a reuşit să toarne blocuri de oţel de cinci sute de 
mii de kilograme. Herr Schultze nu cunoaşte limite: 
cereţi-i un tun de o greutate oarecare şi oricât de 
puternic şi vă va livra acest tun, strălucind ca un ban 
nou, la data stabilită. 

Dar vă va cere un preţ straşnic! Se pare că cele două 
sute cincizeci de milioane din 1871 n-au făcut decât să-i 
deschidă pofta. 


1 În epoca scrierii romanului, se foloseau încă termenii 
Lumea Veche (Asia, Europa, Africa) si Lumea Nouă 
(America şi Oceania). (NI.) 


În industria tunurilor, ca şi în orice alt domeniu, eşti 
puternic atunci când eşti în stare de ceea ce nu-s în 
stare alţii. Şi trebuie să spunem că tunurile lui Herr 
Schultze nu numai că ating dimensiuni fără precedent, 
dar, dacă se pot deteriora prin întrebuințare, nu fac 
explozie niciodată. Oţelul din Stahlstadt pare să aibă 
proprietăţi speciale. Circulă în această privinţă legende 
despre aliaje misterioase, despre secrete chimice. Sigur 
e doar faptul că nimeni nu ştie despre ce e vorba. 

E sigur, de asemenea, că la Stahlstadt secretul este 
păstrat cu multă grijă. În acest colţ izolat al Americii 
septentrionale, înconjurat de deşerturi, izolat de lume 
printr-un meterez de munţi, situat la cinci sute de mile 
de cele mai apropiate cătune, ai căuta zadarnic vreo 
urmă a acelei libertăţi care a întemeiat puterea 
republicii Statelor Unite!. 

Ajungând sub zidurile Stahlstadtului, nu încercaţi să 
pătrundeţi prin vreuna dintre porţile masive care 
întrerup din loc în loc linia şanţurilor şi a fortificațiilor. 
Cel mai neînduplecat consemn v-ar respinge. Trebuie să 
coborâţi în vreuna dintre suburbii. Nu veţi intra în 
Cetatea Oţelului, decât dacă aveţi cuvântul de ordine, 
formula magică sau, cel puţin, o autorizaţie timbrată, 
semnată şi parafată după toate regulile. 

Un tânăr muncitor care sosea la Stahlstadt într-o 
dimineaţă de noiembrie avea, fără îndoială, această 
autorizaţie, căci, după ce-şi lăsă la han o mică valiză de 
piele uzată, se îndreptă pe jos către poarta cea mai 
apropiată. 

Era un bărbat înalt, bine zidit, îmbrăcat neglijent, 
după moda pionierilor americani, cu o bluză largă, o 
cămaşă de lână fără guler şi pantaloni de catifea băgaţi 
în cizme. Işi trăsese pe ochi pălăria mare de pâslă, ca 
pentru a ascunde mai bine praful de cărbune care-i im- 
pregna pielea, şi mergea cu un pas elastic, fluierând în 
barba lui neagră. 

Ajuns la ghişeu, tânărul îi arătă şefului de post o foaie 
imprimată şi fu primit imediat. 

— Ordinul dumitale poartă adresa contramaistrului 
Seligmann. sectorul K, strada IX, atelierul 743, spuse 
subofiţerul. Trebuie s-o iei la dreapta, pe drumul de pe 


1 Precum se vede, autorul îşi mai păstrează aici 
iluziile, pierdute mai târziu, după cum arată romanul 
«Insula cu elice». (N.T.) 


zid, până la borna K, şi să te prezinţi portarului... 
Cunoşti regulamentul? Eşti expulzat dacă intri în alt 
sector, adăugă el în clipa în care noul venit se îndepărta. 

Tânărul urmă direcţia care îi fusese indicată şi se 
angaja pe drumul de pe zid. La dreapta lui era un şanţ 
pe marginea căruia patrulau santinelele. La stânga, 
între marele drum circular şi masa clădirilor, se zărea 
mai întâi linia dublă a căii ferate de centură; apoi un al 
doilea zid, asemănător celui exterior, ceea ce preciza 
configuraţia Cetăţii Oţelului. 

Era configuraţia unei circumferinţe ale cărei sectoare, 
mărginite ca nişte raze de o linie fortificată, erau cu 
totul independente unele de altele, cu toate că erau 
înconjurate de un zid şi un şanţ comun. 

Tânărul muncitor ajunse curând la borna K, aşezată la 
marginea drumului, în faţa unei porţi monumentale 
deasupra căreia se afla aceeaşi literă săpată în piatră, şi 
se prezentă portarului. 

De data aceasta, în loc de un soldat, dădu peste un 
invalid cu un picior de lemn şi cu o medalie pe piept. 

Invalidul examină foaia, puse pe ea un nou timbru şi 
zise: 

— Drept înainte. A noua stradă la stânga. 

Tânărul trecu şi această a doua linie fortificată şi 
ajunse, în sfârşit, în sectorul K. Drumul care pornea de 
la poartă era axa sectorului. De fiecare parte se aliniau 
în unghi drept şiruri de construcţii uniforme. 

Zgomotul maşinilor devenise asurzitor. Aceste clădiri 
cenuşii, străpunse de mii de ferestre, păreau mai mult 
monştri vii decât lucruri neînsufleţite. Dar noul venit era 
obişnuit pesemne cu acest spectacol, căci nu-i dădu nici 
cea mai mică atenţie. 

În cinci minute, el găsi strada IX, atelierul 743 şi intră 
într-un mic birou plin de dosare şi registre unde se afla 
contramaistrul Seligmann. 

Acesta luă foaia prevăzută cu toate vizele, o verifică şi, 
privindu-l din nou pe tânărul muncitor, îl întrebă: 

— Angajat ca topitor?... Pari cam tânăr... 

— Vârsta nu contează, răspunse celălalt. Voi avea 
curând douăzeci şi şase de ani şi am lucrat într-o 
topitorie timp de şapte luni... Dacă vă interesează, pot 
să vă arăt certificatele pe baza cărora am fost angajat la 
New York de către şeful personalului. 


Tânărul vorbea nemţeşte cu uşurinţă, dar cu un uşor 
accent care păru să trezească neîncrederea 
contramaistrului. 

— Eşti alsacian? îl întrebă el. 

— Elveţian... din Schaffouse. Iată hârtiile mele. 

Scoase un portofel de piele şi-i arătă contramaistrului 
un paşaport, un livret, diverse certificate. 

— Bine. În definitiv, eşti angajat şi trebuie doar să-ţi 
arăt locul dumitale de muncă, spuse Seligmann, liniştit 
în urma acestei desfăşurări de documente oficiale. 

Inscrise într-un registru numele Johann Schwartz, pe 
care-l copie de pe foaia de angajare, dădu tânărului o 
legitimaţie albastră purtând numărul 57 938 şi adăugă: 

— Trebuie să fii la poarta K în fiecare dimineaţă la ora 
şapte, să prezinţi această legitimaţie, cu care vei putea 
să treci de incinta exterioară, să iei din rastelul lojei 
portarului un jeton de prezenţă imatriculat cu numărul 
dumitale şi să mi-l arăţi la sosire. La ora şapte seara, 
plecând, vei arunca jetonul într-o cutie aşezată la uşa 
atelierului şi care nu e deschisă decât atunci. 

— Cunosc sistemul... Se poate locui în incintă? întrebă 
Schwartz. 

— Nu. Trebuie să-ţi găseşti o locuinţă în exterior, dar 
vei putea să mănânci la cantina atelierului pentru o 
sumă moderată. Salariul dumitale este, la început, de un 
dolar pe zi. El va creşte cu douăzeci la sută pe 
trimestru... Singura pedeapsă este expulzarea. Ea este 
pronunţată de mine în prima instanţă şi de inginer în 
apel, în urma oricărei infracţiuni la regulament... Vrei să 
începi de astăzi? 

— De ce nu ? 

— Ţi se va socoti numai jumătate de zi, observă 
contramaistrul. călăuzindu-l pe Schwartz către o galerie 
interioară. 

Trecură amândoi printr-un culoar larg, traversară o 
curte şi pătrunseră într-o hală mare, asemănătoare, prin 
dimensiuni, ca şi prin forma construcţiei sale uşoare, cu 
peronul unei gări de prim rang. Măsurând-o dintr-o 
aruncătură de ochi, Schwartz nu putu să-şi reţină o 
tresărire de admiraţie profesională. 

De fiecare latură a acestei hale, două şiruri de uriaşe 
coloane cilindrice, asemănătoare, ca diametru şi 
înălţime, acelora ale bazilicii Sfântul Petru din Roma, se 
înălţau până la bolta de sticlă pe care o străpungeau 


dintr-o parte într-alta. Erau coşurile a tot atâtor 
cuptoare de topit, zidite la temelie. Cincizeci în fiecare 
şir. 

La un capăt, locomotivele aduceau în fiecare clipă 
vagoane încărcate cu lingouri de fontă care alimentau 
cuptoarele. La celălalt, vagoane goale primeau şi 
transportau această fontă prefăcută în oţel. 

Operația topirii are drept scop efectuarea acestei 
metamorfoze. Echipe de ciclopi pe jumătate goi, 
înarmaţi cu un lung cârlig de fier, munceau într-un ritm 
viu. 

Lingourile de fontă, aruncate într-un cuptor căptuşit 
cu o îmbrăcăminte de zgură, erau supuse la început unei 
temperaturi ridicate. Pentru a se obţine fier, trebuia să 
se amestece această fontă îndată ce se muia în 
suficientă măsură. Pentru a se obţine oţel — această 
carbură de fier atât de asemănătoare şi totuşi atât de 
deosebită de ruda sa prin proprietăţile sale — se aştepta 
ca fonta să devină fluidă, avându-se grijă să se menţină 
cuptorul încins. Atunci, cu capătul cârligului său, 
topitorul frământa şi rostogolea pe toate părţile masa 
metalică; o învârtea şi o întorcea în mijlocul flăcărilor; 
apoi, în momentul precis în care, prin amestecul cu 
zgura, această masă atingea un anumit grad de 
rezistenţă, o împărțea în patru bule sau «lupe» 
spongioase, pe care le dădea, pe rând, ajutorilor- 
ciocănari. 


Marcel se apucă iar de lucru 


Operația continua chiar pe axa halei. În faţa fiecărui 
cuptor, un ciocan uriaş, pus în mişcare de aburii unei 
căldări verticale situate chiar în coş, dădea de lucru 
unui muncitor forjor. Armat din cap până-n picioare cu 
cizme şi mânecare de tablă, apărat de un şorţ gros de 
piele, cu o mască de pânză metalică, acest cuirasier al 
industriei apuca cu vârful cleştilor săi lungi lupa 
incandescentă şi o punea sub ciocan. Bătută şi rebătută 
sub greutatea acestei mase enorme, ea elimina ca un 
burete materiile impure cu care era îmbibată, într-o 
ploaie de scântei şi împroşcături. 

Cuirasierul o dădea ajutoarelor sale ca s-o bage din 
nou în cuptor şi, odată reîncălzită, să o bată din nou. 

În imensitatea acestei făurării monstruoase era o 
mişcare neîntreruptă, cascade de curele fără sfârşit, 
lovituri crude pe fondul grav al unei sforăieli continue, 
focuri de artificii, de paiete roşii, luciri orbitoare de 
cuptoare încinse până la alb. In mijlocul acestor mugete 
şi furii ale materiei supuse, omul părea aproape un 
copil. 

Şi, totuşi, zdraveni băieţi topitorii ăştia! Să frămânţi cu 
cârligul, într-o căldură toridă, o pastă metalică de două 
sute de kilograme, să rămâi mai multe ore cu ochii 
aţintiţi asupra acestui fier incandescent, care orbeşte, 
este un regim teribil, care te uzează în zece ani. 

Ca pentru a arăta contramaistrului că e capabil să 
suporte acest regim, Schwartz îşi scoase bluza şi 
cămaşa de lână şi, dezgolind un tors atletic, pe care se 
desenau toţi muşchii, luă cârligul unuia dintre topitori şi 
începu să manevreze. 

Văzând că-şi îndeplineşte foarte bine treaba, 
contramaistrul nu întârzie să se întoarcă la biroul său. 

Tânărul muncitor continuă să topească blocuri de 
fontă până la ora mesei. Dar, fie că muncise cu prea 
multă ardoare, fie că neglijase să-şi ia de dimineaţă 
hrana substanţială pe care o cerea o asemenea desfă- 
şurare de forţe, păru istovit. IÎntr-atât de istovit, încât 
şeful de echipă îi spuse: 

— Nu eşti făcut pentru munca asta, băiete. Ai face mai 
bine să ceri imediat o schimbare de sector. Mai târziu n- 
o să ţi-o acorde nimeni. 

Schwartz  protestă. Nu era decât o oboseală 
trecătoare! Putea să muncească şi el ca şi ceilalţi!... 


Şeful de echipă îşi întocmi totuşi raportul, şi tânărul fu 
chemat de îndată la inginerul-şef. 

Acest personaj îi examină hârtiile, clătină din cap şi-l 
întrebă pe un ton inchizitorial: 

— Ai fost, într-adevăr, topitor în Brooklyn? Schwartz îşi 
aplecă privirea, ruşinat. 

— Văd că trebuie să mărturisesc, spuse el. Munceam 
la turnătorie şi am vrut să încerc la topitorie în speranţa 
unei măriri de salariu. 

— Toţi sunteţi la fel! ridică inginerul din umeri. La 
douăzeci şi cinci de ani, vreţi să ştiţi ceea ce un om de 
treizeci şi cinci nu face decât în mod excepţional!... Cel 
puţin, eşti bun turnător? 

— De două luni intrasem în prima clasă. 

— În cazul ăsta, ai fi făcut mai bine să rămâi acolo! 
Aici ai să începi dintr-a treia. Şi încă te poţi socoti fericit 
că ţi-am uşurat această schimbare de sector! 

Inginerul scrise câteva cuvinte pe un bilet de liberă 
trecere, expedie o depeşă şi spuse: 

— Dă înapoi jetonul şi, când pleci din divizie, mergi 
direct în sectorul O, la biroul inginerului-şef. E înştiinţat. 

Aceleaşi formalităţi care-l opriseră pe Schwartz la 
poarta sectorului K îl primiră şi în sectorul O. Ca şi de 
dimineaţă, fu interogat, admis, trimis unui şef de atelier 
care-l introduse într-o sală de turnătorie. Munca era aici 
mai tăcută şi mai metodică. 

— Nu-i decât o mică galerie pentru turnarea pieselor 
de 42, îi spuse contramaistrul. Numai lucrătorii din 
prima clasă au acces în halele de turnare a tunurilor 
mari. 

«Mica» galerie n-avea mai puţin de o sută cincizeci de 
metri lungime şi şaizeci şi cinci lăţime. După socoteala 
lui Schwartz, ea trebuia să încălzească cel puţin şase 
sute de creuzete, aşezate câte patru, câte opt sau câte 
douăsprezece, după dimensiuni, în cuptoarele laterale. 

Tiparele menite să primească oţelul topit erau plasate 
pe axa galeriei, într-o tranşee. De fiecare parte a 
tranşeii, o macara mobilă, alunecând pe şine, deplasa 
aceste uriaşe greutăţi acolo unde era nevoie. Ca şi în 
halele de topitorie, pe la un capăt soseau blocurile de 
oţel topit, iar pe la celălalt plecau tunurile ieşite din 
tipare. 

Lângă fiecare tipar, un om înarmat cu o vargă de fier 
supraveghea temperatura creuzetelor. 


Procedeele pe care Schwartz le văzuse în alte părţi 
erau folosite aici cu o mare perfecţiune. 

În momentul turnării, un clopot dădea de veste tuturor 
supraveghetorilor creuzetelor. Imediat, mergând cu un 
pas egal şi riguros măsurat, muncitori de aceeaşi talie, 
purtând pe umeri o bară de fier în poziţie orizontală, 
veneau să se aşeze, doi câte doi, în faţa fiecărui cuptor. 

Un ofiţer înarmat cu un fluier, ţinând în mână 
cronometrul său, care indica şi fracţiunile de secundă, 
se instala lângă un tipar aflat în vecinătatea tuturor 
cuptoarelor în funcţiune. De fiecare parte, conducte de 
pământ  refractar acoperit cu tablă convergeau, 
coborând în pantă uşoară, până la un vas, în formă de 
pâlnie, aşezat chiar deasupra tiparului. Ofiţerul fluiera o 
dată. Imediat, un creuzet scos din foc cu un cleşte era 
atârnat de bara de fier a muncitorilor opriţi în faţa 
primului cuptor. Fluierul începea atunci o serie de 
modulaţii şi cei doi oameni goleau în cadență conţinutul 
creuzetului în conducta corespunzătoare. Apoi aruncau 
într-un vas recipientul gol şi încins. 

Fără întrerupere, la intervale socotite astfel ca 
turnarea să fie absolut 
regulată şi constantă, echipele celorlalte cuptoare 
acționau succesiv la fel. 

Precizia mişcărilor era atât de extraordinară, încât, în 
zecimea de secundă fixată de ultimul fluierat, ultimul 
creuzet era golit şi aruncat în vas. Această manevră 
perfectă părea să se datorească mai degrabă unui 
mecanism orb decât colaborării a o sută de voințe 
umane. O disciplină inflexibilă, puterea obişnuinţei şi 
forţa unei măsuri muzicale izbuteau totuşi să 
înfăptuiască acest miracol. 

Schwartz părea obişnuit cu un asemenea spectacol. El 
fu cuplat cu un muncitor cam de aceeaşi talie, încercat 
la o turnare mai puţin importantă şi recunoscut drept un 
excelent practician. La sfârşitul zilei, şeful de echipă îi 
făgădui chiar o avansare rapidă. 

La ora şapte seara, abia ieşit din sectorul O şi din 
incinta exterioară, se duse să-şi ia valiza de la han. 
Urmă apoi unul dintre drumurile exterioare şi, ajungând 
la un grup de clădiri pe care le ochise de dimineaţă, găsi 
cu uşurinţă o cameră la o femeie care «primea în 
pensiune». 


După cină, tânărul muncitor nu fu văzut pornind în 
căutarea unei braserii. El se-nchise în cameră, scoase 
din buzunar o bucată de oţel, dosită, fără îndoială, din 
hala topitoriei, şi o bucată de pământ de creuzet din 
sectorul O, apoi le cercetă cu deosebită grijă la lumina 
unei lămpi fumegânde. 

Pe urmă luă din valiză un caiet mare, cartonat, îi răsfoi 
paginile acoperite cu note, formule şi calcule şi scrise 
ceea ce urmează într-o franţuzească curată, dar, pentru 
mai multă siguranţă, într-un cifru a cărui cheie o 
cunoştea el singur: 

10 noiembrie. — Stahlstadt — Nimic deosebit la 
fierărie, în afară, bineînţeles, de alegerea a două 
temperaturi diferite şi relativ joase pentru încălzire şi 
reîncălzire, după regulile stabilite de Cernovi. Cât 
despre turnare, ea se face după procedeul Krupp, dar 
într-o cadență cu adevărat admirabilă. Această precizie 
a manevrei provine din simțul muzical înnăscut al rasei 
germanice. Englezii nu vor atinge niciodată această 
perfecțiune: le lipseşte urechea, dacă nu şi disciplina. 
Francezii pot s-o egaleze cu uşurinţă, ei care sunt primii 
dansatori ai lumii. Până aici, deci, nimic misterios în 
succesele atât de remarcabile ale acestei fabricații. 
Probele de minereu pe care le-am strâns pe munte sunt 
simţitor analoge alor noastre. Specimenele de cărbune 
sunt, desigur, foarte frumoase şi de o calitate 
eminamente metalurgică, dar fără nimic deosebit şi ele. 
E neîndoielnic că fabricaţia Schultze are o grijă specială 
de a curăța aceste materii prime de orice amestec străin 
şi de a le folosi doar într-o stare de deplină puritate. Dar 
şi acesta e un rezultat uşor de obţinut. Nu mai rămâne, 
deci, pentru a intra în stăpânirea tuturor elementelor 
problemei, decât să se determine compoziţia pământului 
refractar din care sunt făcute creuzetele şi conductele 
de turnare. Această ţintă atinsă, şi echipele noastre de 
turnători disciplinate cum se cuvine, nu văd de ce n-am 
face şi noi ceea ce se face aici! Cu toate acestea, n-am 
văzut încă decât două sectoare din cel puţin douăzeci şi 
patru, fără a mai pune la socoteală organismul central, 
departamentul planurilor şi modelelor, cabinetul secret! 
Ce naiba pun la cale in această cavernă? De ce anume 


1 Dmitri Konstantinovici Cernov, mare metalurg rus 
din secolul trecut; a pus bazele metalurgiei fizice si ale 
teoriei tratamentelor termice a oţelului. (N.T.) 


trebuie să se teamă prietenii noştri, după amenințările 
formulate de Herr Schultze când a intrat în posesia 
moştenirii? 

Isprăvind cu aceste semne de întrebare şi destul de 
obosit după ziua de muncă, Schwartz se dezbrăcă, se 
strecură într-un pătuţ atât de inconfortabil cât poate fi 
un pat german — ceea ce nu-i puţin lucru — îşi aprinse o 
pipă şi începu să citească o carte veche. Dar gândul său 
părea să zboare aiurea. Ţâşniturile de fum mirositor se 
succedau în cadență, făcând «Pff!... Pff!... Pff!... Pff!» 

Până la urmă lăsă cartea si rămase visător multă 
vreme, absorbit parcă de rezolvarea unei probleme 
dificile. 

— Ah! strigă el în sfirşit, de s-ar amesteca diavolul în 
persoană şi tot voi descoperi secretul lui Herr Schultze 
şi, mai ales, ce pune la cale împotriva scumpului meu 
France-Ville! 

Schwartz adormi  pronunţând numele doctorului 
Sarrasin, dar, în somnul său, pe buze îi reveni numele 
micii Jeanne. (Amintirea fetiţei îi rămăsese neştirbită, cu 
toate că Jeanne, de când n-o mai văzuse, devenise o 
tânără domnişoară.) Acest fenomen se explică foarte 
simplu prin legile obişnuite ale asociaţiei de idei: numele 
doctorului îl cuprindea şi pe acela al fiicei sale, asociaţie 
prin contiguitate. lată de ce, trezindu-se cu numele 
Jeannei în gând, Schwartz, sau mai bine-zis Marcel 
Bruckmann, nu se miră şi văzu în acest fapt o nouă 
dovadă a superiorității principiilor psihologice ale lui 
Stuart MIll!. 


Capitolul VI 
PUŢUL ALBRECHT 


Doamna Bauer, femeia care-l găzduia pe Marcel 
Bruckmann, elveţiană din naştere, era văduva unui 
muncitor, mort, în urmă cu patru ani, într-unul din acele 
cataclisme care fac din viaţa minerilor o necurmată 
bătălie. Uzina îi dădea o mică pensie anuală de treizeci 
de dolari, căreia i se adăugau chiria unei camere 
mobilate şi salariul adus acasă în fiecare duminică de 
băieţaşul ei, Carl. 


1 John Stuart Mill (1806—1873), filozof englez. (N.T.) 


Cu toate că abia împlinise treisprezece ani, Carl era 
folosit în mină pentru a deschide şi închide, la trecerea 
vagonetelor de cărbuni, una dintre acele porţi de aer 
care sunt indispensabile ventilaţiei galeriilor, forțând 
curentul să urmeze o direcţie dinainte stabilită. Casa 
închiriată de maică-sa aflându-se prea departe de puţul 
Albrecht pentru ca să se poată întoarce în fiecare seară, 
i se dăduse pe deasupra o mică funcţie nocturnă chiar în 
adâncul minei. Era însărcinat să păzească şi să ţesale 
şase cai în grajdul lor subteran, cât timp rândaşul urca 
la suprafaţă. 

Viaţa lui Carl se scurgea deci aproape în întregime la 
cinci sute de metri sub scoarţa terestră. Ziua stătea de 
gardă lângă poarta de aer; noaptea dormea pe paie, 
lângă cai. Numai duminica dimineaţa se întorcea la 
lumină şi putea să se bucure câteva ceasuri de acest 
patrimoniu al tuturor oamenilor: soarele, cerul albastru 
şi surâsul matern. 

După cum vă puteţi închipui, când ieşea din puț, după 
o săptămână, aspectul lui nu era tocmai cel al unui tânăr 
«gomos». Semăna mai curând cu un gnom de feerie, cu 
un coşar sau cu un papuaş. Doamna Bauer îşi pierdea de 
obicei o oră întreagă ca să-l curăţe, cu mare cheltuială 
de apă caldă şi săpun. Apoi îl îmbrăca într-un costum de 
postav gros, verde, croit dintr-o haină rămasă de la 
taică-său, costum pe care-l scotea din adâncurile 
dulapului de brad. Din acest moment şi până seara, nu 
se mai sătura să-şi admire băiatul, găsind că-i cel mai 
frumos din lume. 

Eliberat de veşmântul său de cărbune, Carl nu era, 
într-adevăr, mai urât ca un altul. Părul blond şi mătăsos, 
ochii blânzi, albaştri, se potriveau cu tenul său de o 
albeaţă excesivă. Era însă prea mic pentru vârsta sa. 
Această viaţă fără soare îl făcea anemic ca o lăptucă. 
Probabil că numărătorul de globule al doctorului 
Sarrasin ar fi descoperit în sângele micului miner o 
cantitate cu totul insuficientă de monedă hematică. 

Ca moral, era un copil tăcut, flegmatic, cuminte, cu un 
pic din acea mândrie pe care o dau tuturor minerilor 
simţul continuei primejdii, obişnuinţa muncii de fiecare 
zi şi satisfacția dificultăţilor învinse. 

Marea lui bucurie era să se aşeze, alături de maică-sa, 
la masa pătrată care ocupa mijlocul încăperii scunde şi 
să fixeze pe un carton o mulţime de insecte oribile pe 


care le aducea din măruntaiele pământului. Atmosfera 
călduţă şi neschimbată a minelor are fauna sa 
caracteristică, puţin cunoscută de naturalişti, după cum 
pereţii umezi de cărbune au flora lor stranie de muşchi 
verzui, ciuperci neclasificate şi fulgi amorfi. Este ceea ce 
remarcase inginerul Maulesmulhe, entomolog pasionat, 
care-i promisese lui Carl un taler pentru fiecare 
exemplar dintr-o specie nouă. Perspectivă aurită, care-l 
făcuse la început pe băiat să cerceteze cu grijă toate 
colţurile minei. Până la urmă ajunsese un adevărat 
colecţionar. Aşa că acum căuta insectele pentru colecţia 
lui personală. 

Carl nu-şi mărginea afecțiunea la păianjeni şi 
scolopendre. În singurătatea sa înnodase legături 
prieteneşti cu doi lilieci şi cu un şoarece. Dac-ar fi fost 
să-l crezi, aceste trei animale erau cele mai înțelepte şi 
mai iubitoare din lume; mai spirituale chiar decât caii cu 
păr lung, mătăsos şi cu crupa lucitoare, despre care 
băiatul nu vorbea totuşi decât cu admiraţie. 


Această masă este Stahistadt, Cetatea Oțelului 


ella 
ele 


m -, t 


Era mai cu seamă Blair-Athol, decanul grajdului, un 
bătrân filozof, coborât de şase ani la cinci sute de metri 
sub nivelul mării şi care nu mai revăzuse lumina zilei. 
Acum era aproape orb. Dar cât de bine cunoştea 
labirintul subteran! Cum ştia s-o ia la dreapta sau la 
stânga, trăgându-şi vagonetul, fără să se înşele vreodată 
măcar cu un pas! Cum se oprea exact în faţa porţilor de 
aer, aşteptând să fie deschise! Cât de prieteneşte 
necheza, dimineaţa şi seara, la ora hotărâtă pentru 
hrană! Şi cât era de bun, mângâietor şi tandru! 

— Crede-mă, mamă, când mă apropii de el, mă sărută 
de-a binelea, frecându-şi obrazul de-al meu, spunea 
Carl. Şi e foarte comod că are un orologiu în cap! Fără 
el, n-am şti toată săptămâna dacă-i noapte sau zi, seară 
sau dimineaţă! 

Aşa sporovăia băiatul, şi doamna Bauer îl asculta cu 
încântare. Îl iubea pe Blair-Athol ea însăşi, cu aceeaşi 
afecţiune, şi nu uita niciodată să-i trimită o bucăţică de 
zahăr. Ce n-ar fi dat să-l vadă pe acest bătrân servitor, 
pe care-l cunoscuse şi bărbatul său, şi totodată să 
viziteze locul sinistru unde fusese regăsit după explozie 
cadavrul bietului Bauer, înnegrit, ars de grizul-ul 
aprins... Dar femeile nu au acces în mină şi trebuia să se 
mulţumească cu descrierile fiului său. 

Ah, o cunoştea ea bine această mină, această imensă 
gaură neagră de unde nu i se mai întorsese soţul! De 
câte ori nu aşteptase lângă această gură căscată, cu un 
diametru de optsprezece picioare?, de câte ori nu 
urmărise cu privirea, de-a lungul zidăriei de pietre, coli- 
viile agăţate de cablul lor şi suspendate de scripeţi de 
oţel, de câte ori nu vizitase construcţia exterioară, 
clădirea maşinii cu aburi, cabina pontatorului şi toate 
celelalte! De câte ori nu se încălzise la focul mereu 
aprins al enormului coş de fier la care minerii, ieşind din 
prăpastie, îşi usucă hainele şi de la care fumătorii 
nerăbdători îşi aprind pipele! Cât îi erau de familiare 
zgomotul şi activitatea acestei porţi infernale! 
Socotitorii care desprind vagonetele încărcate cu 


1 Gaz inflamabil care se degajă in minele de cărbune. 
Amestecat cu aerul, face explozie în contact cu un corp 
aprins. (N T.) 

2 Veche unitate de măsură cchivalând cu 0.3428 metri. 
(N.T.) 


cărbuni, agăţătorii, alegătorii, spălătorii, mecanicii, 
fochiştii — îi văzuse şi-i revăzuse pe toţi la treabă! 

Ceea ce nu putuse să vadă şi ceea ce vedea bine totuşi 
cu ochii inimii era ceea ce se petrecea când colivia era 
înghițită de adâncuri, împreună cu ciorchinele de 
oameni, printre care se afla odinioară soţul său, iar 
acum unicul ei copil! 

Auzea vocile şi râsetele lor îndepărtându-se, slăbind şi 
dispărând. Urmărea cu gândul colivia coborând în 
tunelul strâmt şi vertical la cinci, şase sute de metri — 
de patru ori înălţimea marii piramide!!... O vedea 
ajungând, în sfârşit, la capătul cursei şi pe oameni 
grăbindu-se să coboare!... 

Iată-i împrăştiindu-se în oraşul subteran, luând-o unul 
la dreapta, altul la stânga; vagonetarii mergând la 
vagonetele lor; tăietorii, înarmaţi cu uneltele lor de fier, 
îndreptându-se către blocul de cărbune pe care trebuie 
să-l sfărâme; alţi mineri înlocuind cu materiale solide 
comorile de cărbune extras;  dulgherii ridicând 
construcţiile care susţin galeriile rezidite: «cantonierii» 
întrebuinţând căile subterane şi punând şinele; zidarii 
înjghebând bolțile... 

O galerie centrală porneşte din puț, unindu-l, ca un 
larg bulevard, cu un alt puț, situat la trei, patru 
kilometri. De acolo se desfac în unghiuri drepte galerii 
secundare şi, pe liniile paralele, galerii de-al treilea 
ordin. Între aceste căi se ridică ziduri, stâlpi de cărbune 
sau de stâncă. Şi totul e de formă regulată, masiv, solid, 
negrul... 

În acest labirint de străzi, pe cât de late, pe atât de 
lungi, o întreagă armată de mineri pe jumătate goi se 
agită, vorbesc, lucrează la lumina lămpilor de 
siguranţă!... 

Iată ce-şi imagina adesea doamna Bauer, stând singură 
şi visătoare la gura sobei. 

În încrucişarea de galerii, ea vedea mai ales una, una 
pe care o cunoştea mai bine decât pe celelalte, unde 
micul său Carl deschidea şi închidea poarta. 

Seara, schimbul de zi urca la suprafaţă şi era înlocuit 
cu schimbul de noapte. Dar băiatul ei nu-şi lua locul în 
colivie. El se ducea la grajd, îl regăsea pe scumpul său 
Blair-Athol, îi servea supeul de ovăz şi porţia de fân; 


1 Marea piramidă, construită de faraonul Keops din a 
patra dinastie (pe la 2800 î.e.n.), are 138 de metri. (N.T.) 


apoi mânca, la rândul său, puţina hrană rece pe care i-o 
trimiteau de sus, se juca puţin cu şoarecele nemişcat la 
picioarele sale, cu liliecii care-i zburau greoi prin 
preajmă şi adormea pe aşternutul său de paie. 

Cât de bine le ştia toate astea doamna Bauer şi cum 
înţelegea dintr-un cuvânt toate amănuntele pe care i le 
dădea Carl! 

— Mamă, ştii ce mi-a spus ieri domnul inginer 
Maulesmulhe ? A spus că, dacă am să răspund bine la 
întrebările de aritmetică pe care o să mi le pună într-una 
din zilele astea, are să mă ia să ţin lanţul de măsurat 
când ridică planuri în mină cu busola. E vorba să se sape 
o galerie până la puţul Weber şi nu-i deloc uşor să 
nimerească aşa cum se cuvine! 

—A spus asta, într-adevăr, domnul inginer 
Maulesmulhe! exclamă doamna Bauer, încântată. 

Şi-l văzu pe băiatul său ţinând lanţul de-a lungul 
galeriilor, în vreme ce inginerul, cu carnetul în mână, îşi 
nota cifrele şi, cu ochiul aţintit asupra busolei, stabilea 
direcţia străpungerii. 

— Din păcate, reluă Carl, n-am pe nimeni care să-mi 
explice ceea ce nu înţeleg la aritmetică şi mi-e tare 
teamă că n-am să răspund bine! 

Marcel, care fuma tăcut la gura sobei — dreptul său de 
chiriaş! — se amestecă în discuţie: 


— Dummeata ? făcu doamna Bauer cu oarecare neîncredere 


ghete | 


aa! 
Li 
' 


+ 


— Dacă vrei să-mi spui ce te încurcă, poate că aş fi în 
stare să te lămuresc. 

— Dumneata? făcu doamna Bauer cu oarecare 
neîncredere. 

— Desigur. Credeţi că nu învăţ nimic la cursurile 
serale? Profesorul e foarte mulţumit de mine şi spune că 
aş putea fi monitorul clasei! 

Punând astfel lucrurile la punct. Marcel luă din 
camera sa un caiet, se instală lângă băiat, îl întrebă ce 
nu înţelese şi-i explică atât de limpede încât Carl rezolvă 
problema cu cea mai mare uşurinţă. 

Din acea zi, doamna Bauer avu mai multă consideraţie 
pentru chiriaşul său, iar Marcel îl îndrăgi pe micul său 
camarad. 

Alsacianul se arătă a fi un muncitor exemplar şi fusese 
promovat fără întârziere în a doua şi apoi în prima clasă. 
În fiecare dimineaţă, la ora şapte, se afla la poarta O. In 
fiecare seară, după cină, se ducea la cursul condus de 
inginerul 'Trubner. Geometrie, algebră, desene de 
oameni sau de maşini — aborda totul cu aceeaşi ardoare 
şi făcea progrese atât de rapide, încât profesorul fu viu 
impresionat. Două luni după intrarea sa în uzina 
Schultze, tânărul era notat ca una dintre inteligenţele 
cele mai sclipitoare nu numai ale sectorului O, dar ale 
întregii Cetăți a Oţelului. Un raport al şefului său 
imediat, înaintat la sfârşitul trimestrului, purta această 
menţiune formală: 

«Schwartz (Johann), 26 de ani, muncitor topitor de 
prima clasă. Trebuie să-l semnalez administraţiei 
centrale ca fiind cu totul excepţional din triplul punct de 
vedere — al cunoştinţelor teoretice, al îndemânării 
practice şi al celui mai caracteristic spirit inventiv». 

Era necesară totuşi o împrejurare extraordinară 
pentru ca Marcel să se impună definitiv atenţiei şefilor 
săi. Aşa cum se întâmplă totdeauna, mai devreme sau 
mai târziu, această împrejurare se ivi, dar, din 
nenorocire, în cele mai tragice condiţii. 

Într-o duminică dimineaţa, destul de mirat că pendula 
bate ora zece şi micul său prieten nu şi-a făcut apariţia, 
Marcel cobori s-o întrebe pe doamna Bauer ce e cu 
această întârziere. O găsi foarte neliniştită. Carl ar fi 
trebuit să sosească de cel puţin două ceasuri. Văzând-o 
tulburată, Marcel se oferi să afle ce s-a întâmplat şi 
porni spre puţul Albrecht. 


Pe stradă întâlni mai mulţi mineri şi-i întrebă dacă l-au 
văzut pe băiat. După răspunsul lor negativ şi după ce 
schimbară un Gluck auf («Să ieşi cu bine!»), salutul 
minerilor germani, Marcel îşi continuă drumul. 

Pe la ora unsprezece ajunse la puţul Albrecht, al cărui 
aspect nu era tumultuos şi animat ca în restul 
săptămânii. Doar o tânără «modistă» — nume dat de 
mineri în glumă şi prin contrast alegătoarelor de cărbuni 
— sporovăia cu pontatorul, pe care datoria îl reţinea, 
chiar în această zi de sărbătoare, la gura puţului. 

— L-ai văzut ieşind pe micul Carl Bauer, numărul 4l 
902? îl întrebă Marcel pe acest funcţionar. 

Omul îşi cercetă lista şi clătină din cap negativ. 

— Există o altă ieşire din mină? 

— Nu. Răsuflătoarea dinspre miazănoapte nu e încă 
terminată. 

— Atunci băiatul e jos? 

— Da, şi e un lucru, într-adevăr, neobişnuit. Duminica 
trebuie să rămână în mină doar cei cinci gardieni 
speciali. 

— Pot să cobor ca să aflu?... 

— Nu fără autorizaţie. 

— Şi dacă-i un accident? interveni «modista». 

— Duminica? Imposibil! 

— Totuşi trebuie să ştiu ce s-a întâmplat cu băiatul! 
reluă Marcel. 

— Adresează-te contramaistrului maşinii cu aburi, în 
biroul de colo... dacă n-o fi plecat... 

Contramaistrul, în costum de duminică, cu un guler 
tare ca de tablă, întârziase ca să-şi isprăvească 
socotelile. Inteligent şi omenos, el împărtăşi de îndată 
neliniştea lui Marcel: 

— Să vedem ce este! 

Şi, dând ordin mecanicului de serviciu să fie gata să 
desfăşoare cablul, se pregăti să coboare în mină 
împreună cu tânărul muncitor. 

— N-aveţi aparate Galibert? îl întrebă acesta din urmă. 
S-ar putea să ne fie de folos... 

— Ai dreptate. Nu se ştie niciodată ce se întâmplă în 
subteran. 

Contramaistrul luă dintr-un dulap două rezervoare de 
zinc, asemănătoare «fântânilor» pe care le poartă în 
spate vânzătorii de «coc»! din Paris. Sunt recipiente cu 


1 Băutură preparată cu suc de fructe şi apă. (N.T.) 


aer comprimat, comunicând cu buzele prin două tuburi 
de cauciuc al căror capăt de corn se ţine între dinţi. Se 
umplu cu ajutorul unor foale speciale, construite în aşa 
fel încât să se golească complet. Cu nările strânse într- 
un cleşte de lemn, poţi astfel să pătrunzi fără nici un risc 
în cea mai irespirabilă atmosferă. 

Isprăvindu-şi pregătirile, contramaistrul şi Marcel 
intrară în colivie, cablul se desfăşură pe scripeţi şi 
coborârea începu. La lumina a două mici lămpi electrice, 
discutau adâncindu-se în măruntaiele pământului. 

— Pentru unul care nu-i de meserie, te ţii foarte bine, 
spunea contramaistrul. Am văzut oameni care nu se 
puteau hotărî să coboare sau să stea ghemuiţi ca iepurii 
în colivie! 

— Adevărat? Eu n-am nici o emoție. Ce-i drept, am mai 
coborât de două, trei ori în mină. 

Ajunseră curând în fundul puţului. Gardianul de la 
punctul de 
sosire nu-l văzuse pe micul Carl. 

Se îndreptară spre grajd. Caii erau singuri şi păreau 
chiar să se plictisească grozav. Cel puţin s-ar fi putut 
trage această concluzie ascultând nechezatul de bun- 
venit cu care Blair-Athol întâmpină cele trei chipuri 
omeneşti. Săculeţul de pânză al lui Carl era agăţat într- 
un cui, iar într-un colţ, lângă o ţesală, se vedea cartea 
lui de aritmetică. 

Marcel observă imediat că lampa nu era nicăieri — o 
nouă dovadă că băiatul se afla în mină. 

— Să fi fost prins de o prăbuşire? se-ntrebă 
contramaistrul. Puțin probabil! Ce să facă duminica în 
galeriile de exploatare? 

— Poate că s-a dus să caute insecte înainte de a ieşi! 
răspunse gardianul. Are o adevărată pasiune pentru 
asta! 

Băiatul de la grajd, care sosise între timp, confirmă 
această supoziţie. Il văzuse pe Carl plecând înainte de 
ora şapte. 

Nu mai rămânea decât să se treacă la cercetări 
metodice. Ceilalţi gardieni fură chemaţi prin semnale de 
fluier, îşi împărţiră toţi treaba pe un mare plan al minei 
şi începură explorarea galeriilor de-al doilea şi al treilea 
ordin care le fuseseră repartizate. 

În două ceasuri, trecuseră în revistă toate zonele minei 
şi se întâlniră la punctul de sosire. Nicăieri vreo urmă 


cât de mică de prăbuşire, nicăieri de asemeni vreo urmă 
de a lui Carl. Contramaistrul, influenţat poate de o 
foame crescândă, înclină către opinia că băiatul a trecut 
neobservat şi se află pur şi simplu acasă. Dar Marcel, 
convins de contrariu, insistă să se facă noi cercetări. 

— Asta ce-i? întrebă el, arătând pe plan o zonă 
punctată care, faţă de precizia detaliilor înconjurătoare, 
semăna cu acele terrae ignotae! marcate de geografi la 
hotarele continentelor arctice. 

— E zona părăsită provizoriu, din pricina subţierii 
stratului exploatabil, răspunse contramaistrul. 

— O zonă părăsită?... Acolo trebuie să-l căutăm! reluă 
Marcel, cu o autoritate care-i subjugă pe toţi. 

Nu întârziară să ajungă la intrarea unor galerii care, 
după aspectul vâscos şi muced al pereţilor, trebuiau să 
fie, într-adevăr, abandonate de mai mulţi ani. Inaintau 
de o bucată de vreme fără să fi descoperit nimic suspect, 
când Marcel, oprindu-i, îi întrebă: 

— Nu vă simţiţi îngreuiaţi? Nu vă doare capul? 

— Ba da! 

— În ce mă priveşte, sunt pe jumătate ameţit. Trebuie 
să fie bioxid de carbon!... Pot să aprind un chibrit? 

— Aprinde, băiete, nu te sfii, răspunse contramaistrul. 
Marcel scoase o cutie din buzunar, aprinse un chibrit şi, 
aplecându-se, apropie de pământ flăcăruia, care se 
stinse imediat. 

— Eram sigur. Fiind mai greu decât aerul, gazul se 
menţine aproape de sol... Nu rămâneţi aici — vorbesc de 
cei care n-au aparate Galibert. Maistre, dacă sunteţi de 
acord, o să continuăm singuri căutarea. 

Marcel şi contramaistrul apucară între dinţi capătul 
recipientelor cu aer, îşi puseră cleştii pe nas şi se 
înfundară într-un şir de vechi galerii. 

Un sfert de oră mai târziu, ieşiră ca să-şi reînnoiască 
aerul din rezervoare; apoi, după săvârşirea acestei 
operaţii, plecară din nou. 

La a treia încercare, eforturile lor fură, în sfârşit, 
încununate de succes. O luminiţă albăstrie, aceea a unei 
lămpi electrice, se arătă departe, în umbră. Alergară 
într-acolo... 


1 În latină: pământuri necunoscute. Pe vremea când a 
fost scrisă lucrarea de faţă, Arctica nu fusese încă 
temeinic explorată. (N.T.) 


La picioarele zidului umed zăcea, nemişcat şi rece, 
sărmanul Carl. Buzele lui vinete, faţa injectată, inima 
mută mărturiseau, împreună cu poziţia lui, ce se 
întâmplase. 

Voise să ia ceva de jos, se aplecase şi fusese 
literalmente înecat în bioxid de carbon. 

Toate strădaniile de a-l readuce la viaţă fură inutile. 
Murise de patru sau cinci ceasuri. A doua zi seara, în 
cimitirul nou din Stahlstadt era un mic mormânt mai 
mult, iar biata doamnă Bauer îşi pierduse copilul, ca şi 
soţul. 


Capitolul VII 
BLOCUL CENTRAL 


Un luminos raport al doctorului Echternach, medic-şef 
al secţiei puţului Albrecht, stabilise că moartea lui Carl 
Bauer, numărul 41 902, în vârstă de treisprezece ani, 
«portar» în galeria 228, se datora asfixiei rezultând din 
absorbţia prin organele respiratorii a unei mari cantităţi 
de bioxid de carbon. 

Un raport, nu mai puţin luminos, al inginerului 
Maulesmulhe expusese necesitatea de a include într-un 
sistem de aerisire zona B a planului XIV, ale cărei galerii 
lăsau să transpire gaz vătămător printr-un soi de 
distilaţie lentă şi de nesesizat. 

În sfârşit, o notă a aceluiaşi funcţionar semnala 
autorităţilor competente devotamentul contramaistrului 
Rayer şi al topitorului de prima clasă Johann Schwartz. 

Cu opt sau zece zile mai târziu, intrând în loja 
portarului ca să-şi ia jetonul de prezenţă, tânărul 
muncitor găsi un ordin trimis pe adresa sa: 

« Numitul Schwartz se va prezenta astăzi la ora zece la 
cabinetul directorului general, Blocul central, poarta şi 
drumul A. Ţinută de oraş». 

«În sfârşit!... gândi Marcel. S-au codit destul timp, dar 
au ajuns şi la asta!» 

În discuţiile cu camarazii săi şi in plimbările de 
duminică prin împrejurimile Stahlstadtului, el aflase 
destule lucruri despre organizarea generală a cetăţii ca 
să ştie că autorizaţia de a pătrunde în Blocul central nu 
se găsea pe toate drumurile. În această privinţă circulau 
adevărate legende. Se spunea că unii indiscreţi, care 
voiseră să pătrundă prin surprindere în această incintă 


oprită, nu mai reapăruseră; că muncitorii şi funcţionarii 
erau supuşi, înainte de a fi primiţi acolo, unui întreg şir 
de ceremonii secrete, obligaţi — sub jurămintele cele 
mai solemne — să se angajeze că nu vor destăinui nimic 
din ceea ce vor vedea şi pedepsiţi necruţător cu moartea 
de către un tribunal secret dacă-şi călcau jurământul... 
O cale ferată subterană lega acest sanctuar de linia de 
centură... Trenuri de noapte aduceau vizitatori 
necunoscuţi... Se ţineau câteodată consilii supreme la 
care participau personaje misterioase... 

Fără să creadă mai mult decât se cuvenea în aceste 
poveşti, Marcel ştia că ele constituiau, la urma urmei, 
expresia populară a unui fapt pe deplin real: extrema 
dificultate de a pătrunde în divizia centrală. Dintre toţi 
muncitorii pe care-i cunoştea — şi avea prieteni printre 
cei de la minele de fier şi de cărbune, printre cioplitori şi 
furnalişti, printre brigadieri, dulgheri, şi fierari — nici 
unul nu trecuse vreodată pragul porţii A. 

Se prezentă deci la ora indicată cu un sentiment de 
profundă curiozitate şi de plăcere intimă. Şi putu 
imediat să se asigure că precauţiile erau dintre cele mai 
severe. 

Mai întâi că era aşteptat. Doi oameni, îmbrăcaţi într-o 
uniformă cenuşie, cu sabia la şold şi revolverul la 
centură, se aflau în loja portarului. Această lojă, 
asemenea celei a călugăriţei portărese de la o 
mănăstire, avea două uşi, una exterioară şi alta 
interioară, care nu se deschideau niciodată în acelaşi 
timp. 

Permisul de liberă trecere examinat şi vizat, Marcel 
văzu, fără să manifeste nici o surpriză, cum i se prezintă 
o batistă albă cu care cei doi acoliţi în uniformă îi legară 
cu grijă ochii. 

Apucându-l apoi de braţe, începură să meargă 
împreună cu el, fără să scoată un cuvânt. 

După două, trei mii de paşi urcară o scară, o uşă se 
deschise şi se închise, şi Marcel putu să-şi ia legătura de 
la ochi. 

Se afla într-o încăpere foarte obişnuită, mobilată cu 
câteva scaune cu o tablă neagră şi cu o mare planşă 
garnisită cu toate instrumentele necesare desenului 
liniar. Lumina intra prin ferestrele înalte, cu geamuri 
mate. 


Aproape imediat, două personaje cu înfăţişare 
profesorală intrară în încăpere. 

— Ai fost semnalat ca având calităţi deosebite, spuse 
unul dintre ele. Te vom examina ca să vedem dacă e 
cazul să fii admis în divizia de modele. Eşti dispus să 
răspunzi la întrebările noastre? 

Cu modestie, Marcel se declară gata să încerce. 

Cei doi examinatori îi puseră atunci, succesiv, întrebări 
din chimie, geometrie şi algebră. Tânărul muncitor îi 
satisfăcu în toate privinţele prin limpezimea şi precizia 
răspunsurilor. Figurile pe care le desena cu creta pe 
tablă erau curate, aeriene, elegante. Ecuațiile sale se 
aliniau mărunte şi strânse, în şiruri egale, ca rândurile 
unui regiment de elită. Una dintre demonstrațiile sale fu 
chiar atât de strălucită şi atât de nouă pentru judecătorii 
săi, încât îşi exprimară uimirea, întrebându-l unde o 
învățase. 

— La Schaffouse, satul meu, în şcoala primară. 

— Pari un bun desenator. 

— La asta mă pricepeam cel mai bine. 

— Şcoala elveţiană e, într-adevăr, remarcabilă! spuse 
unul dintre examinatori celuilalt... Iti dăm două ceasuri 
ca să reproduci acest desen, reluă el, înmânând 
candidatului o secțiune a unei maşini cu aburi, destul de 
complicată. Dacă reuşeşti, vei fi admis cu menţiunea: 
Întru totul satisfăcător şi excepțional... 

Rămas singur, Marcel se apucă de treabă cu zel. 

Întorcându-se la expirarea termenului de rigoare, 
judecătorii săi fură atât de încântați, încât adăugară la 
menţiunea promisă: Nu avem un alt desenator atât de 
talentat. 

Tânărul muncitor fu încredinţat din nou acoliţilor 
cenuşii şi condus, cu acelaşi ceremonial, adică legat la 
ochi, în biroul directorului general. 

— Eşti propus pentru unul dintre atelierele de desen la 
divizia modelelor, îi spuse acest personaj. Eşti dispus să 
te supui condiţiilor regulamentului? 

— Nu le cunosc, dar bănuiesc că sunt acceptabile. 

— Iată-le: l. Pentru întreaga perioadă a 
angajamentului, eşti obligat să locuieşti în incinta 
diviziei. Nu poţi ieşi decât cu autorizație specială şi în 
mod cu totul excepțional; 2. Eşti supus regimului militar 
şi, sub pedepse militare, datorezi supunere absolută 
superiorilor dumitale. În schimb, eşti asimilat 


subofiţerilor din armata activă şi poţi să te ridici la cele 
mai înalte grade, printr-o avansare regulată; 3. Te 
angajezi sub jurământ să nu dezvălui niciodată, nimănui, 
ceea ce vezi în acel sector al diviziei în care ai acces; 4. 
Corespondenta îţi e deschisă de şefii dumitale ierarhici, 
la ieşire şi la intrare, şi trebuie să se limiteze la membrii 
familiei. 

«Pe scurt, iată-mă la închisoare», gândi Marcel. 

Apoi răspunse foarte simplu: 

— Condiţiile mi se par acceptabile. 

— Bine. Ridică mâna... Jură... Eşti numit desenator la 
atelierul 4... Ţi se va da o cameră şi ai aici o cantină... 
Ţi-ai luat lucrurile? 

— Nu, domnule. Neştiind de ce sunt chemat, le-am 
lăsat la gazda mea. 

— O să ţi le aducă cineva, căci nu mai poţi ieşi din 
divizie. «Ce bine că mi-am scris notele în limbaj cifrat! 
gândi Marcel. Altfel, ar fi fost de ajuns să le 
găsească!...» 

Până seara, Marcel se instalase într-o odăiţă la al 
patrulea etaj al unei clădiri care dădea într-o curte vastă 
şi putuse să-şi facă o primă idee despre noua sa viaţă. 

Ea nu părea să fie atât de tristă pe cât ar fi crezut-o la 
început. Colegii săi — îi cunoscuse la cantină — erau în 
general liniştiţi şi blânzi, ca toţi oamenii muncitori. 
Încercând să se distreze puţin, căci această viaţă 
automată era lipsită de veselie, mai mulţi dintre ei 
alcătuiseră o orchestră şi cântau, în fiecare seară, cu 
destul simţ muzical. O bibliotecă şi o sală de lectură 
ofereau spiritului preţioase resurse din punct de vedere 
ştiinţific, în puţinele ore libere. Cursuri speciale, ţinute 
de profesori de prim rang, erau obligatorii pentru toţi 
salariaţii, supuşi pe deasupra unor dese concursuri şi 
examene. Dar în acest mediu îngust lipseau aerul, 
libertatea. Era ca un colegiu cu mult mai multe restricţii 
şi destinat maturilor. Atmosfera înconjurătoare nu înceta 
deci să apese asupra acestor oameni, oricât de obişnuiţi 
ar fi fost ei cu o disciplină de fier. 

Iarna se sfârşi cu aceste preocupări, cărora Marcel li 
se dăruise cu trup şi suflet. Sârguinţa sa, perfecțiunea 
desenelor sale, progresele extraordinare la învăţătură, 
pe care le semnalau toţi profesorii şi examinatorii, îi 
creaseră în scurt timp, în mijlocul acestor oameni 
harnici, o anumită celebritate. După opinia generală, el 


era desenatorul cel mai abil, cel mai ingenios, cel mai 
fecund în idei. Se ivea o dificultate? Alergau îndată la el. 
Şefii, ei înşişi, recurgeau la experienţa lui, cu stima pe 
care meritul o smulge totdeauna invidiei celei mai 
pronunţate. 

Dar dacă, ajungând în inima diviziei modelelor, tânărul 
socotise că va pătrunde în secretele ei intime, se 
înşelase. 

Viaţa lui era închisă într-un grilaj de fier de trei sute 
de metri diametru care împrejmuia acel segment al 
Blocului central căruia îi era ataşat. Intelectualiceşte, 
activitatea lui putea şi trebuia să se desfăşoare în cele 
mai diferite ramuri ale industriei metalurgice. Ea se 
limita însă, în practică, la desene de maşini cu aburi. 
Desena de toate mărimile şi puterile, pentru tot felul de 
industrii şi întrebuinţări, pentru vase de război şi 
tipografii, dar nu ieşea din această specialitate. 
Diviziunea muncii, împinsă până la ultima limită, îl 
strângea în menghina ei. 

După patru luni petrecute în sectorul A, Marcel nu ştia 
mai mult decât înainte despre ansamblul lucrărilor 
Cetăţii Oţelului. Cel mult dacă strânsese câteva 
informaţii cu caracter general despre organizaţia în care 
— cu toate meritele sale — nu era decât o rotiţă aproape 
neînsemnată. Ştia că centrul pânzei de păianjen pe care 
o închipuia Stahlstadtul era Turnul Taurului, un fel de 
construcţie  ciclopică, dominând toate clădirile 
învecinate. Aflase de asemeni, tot datorită legendelor de 
la cantină, că locuinţa personală a lui Herr Schultze se 
afla la temelia turnului, iar faimosul cabinet secret în 
centrul lui. Se adăuga că această sală boltită, garantată 
împotriva oricărui pericol de incendiu şi blindată pe 
dinăuntru cum sunt monitoarele! pe dinafară, era 
închisă printr-un sistem de uşi de oţel cu broaşte- 
mitraliere demne de cea mai suspicioasă bancă. 
Dealtfel, opinia generală era că Herr Schultze lucrează 
la desăvârşirea unei arme teribile, cu un efect fără 
precedent, destinată să asigure în curând Germaniei 
dominaţia universală. 

Pentru a pătrunde misterul până la capăt, Marcel 
învârtise în cap, zadarnic, cele mai ingenioase planuri de 
escaladare şi deghizare. Trebuise să-şi mărturisească 
neputinţa. Aceste ziduri întunecate şi masive, scăldate 


1 Vase de război cuirasate, de tonaj mijlociu. (N.T.) 


în timpul nopţii în valuri de lumină, păzite de santinele 
încercate, ar fi constituit un obstacol de netrecut. Şi 
chiar dacă ar fi izbutit să le forţeze într-un punct, ce-ar fi 
văzut? Detalii, mereu detalii; niciodată întregul! 

Oricum, îşi jurase să nu cedeze şi nu va ceda! Dacă 
trebuiau zece ani de stagiu, va aştepta zece ani. Dar va 
veni şi ora în care secretul nu va mai fi un secret pentru 
el! Era absolut necesar. France-Ville prospera între timp 
— oraş fericit, ale cărui instituţii binefăcătoare îi 
ocroteau pe toţi şi pe fiecare, deschizând un nou orizont 
popoarelor descurajate. Marcel nu se îndoia că, faţă de 
un asemenea succes al rasei latine, Schultze e mai 
hotărât ca oricând să-şi înfăptuiască amenințările. 
Dovada o constituiau însăşi Cetatea Oţetului şi lucrurile 
care se plănuiau acolo. 

Trecură astfel mai multe luni. 

Într-o zi de martie, Marcel îşi reînnoia, pentru a mia 
oară, acest jurământ, gen Hanibal!, când unul dintre 
acoliţii cenuşii îl informă că directorul general vrea să-i 
vorbească. 

— Herr Schultze mi-a ordonat să-i trimit pe cel mai 
bun desenator, îi spuse înaltul funcţionar. Faceţi-vă 
bagajele ca să treceţi în cercul interior. Sunteţi înaintat 
la gradul de locotenent. 

Astfel, în clipa în care îşi pierduse aproape orice 
nădejde, efectul logic şi firesc al unei munci eroice îi 
aducea admiterea atât de dorită! Marcel fu atât de 
fericit, încât nu putu să nu trădeze acest sentiment. 

— Sunt bucuros că vă dau o veste atât de plăcută şi vă 
urez să persistaţi pe drumul pe care-l urmaţi cu atâta 
curaj, reluă directorul. Vă aşteaptă viitorul cel mai 
strălucit. Duceţi-vă, domnule! 

În sfârşit, după o perioadă de încercare atât de lungă, 
Marcel întrezărea ţinta pe care-şi jurase s-o atingă! 

Să-şi îngrămădească hainele într-o valiză, să-i urmeze 
pe oamenii cenuşii, să intre în această ultimă incintă, a 
cărei unică poartă, deschizându-se pe drumul A, ar fi 
putut să-i rămână încă mult timp interzisă — toate 
acestea nu-i luară lui Marcel mai mult de câteva minute. 


1 Faimosul general cartaginez Hanibal (247—183 î.e.n.) 
avea doar nouă ani când tatăl sau, Hamilcar Barca, îl 
făcu să jure că va purta romanilor o ură eternă. (N.T.) 


Se afla la picioarele inaccesibilului Turn al Taurului, 
căruia nu-i zărise până atunci decât vârful pierdut în 
nori. 

Tabloul din faţa lui era dintre cele mai neaşteptate. 
Imaginaţi-vă un om transportat într-o clipă din mijlocul 
unui atelier zgomotos şi banal, în adâncul unei păduri 
virgine din zona toridă. Aceasta era surpriza care-l 
aştepta pe Marcel în centrul Stahlstadtului. 

Şi încă o pădure virgină e mult înfrumuseţată în 
descrierile marilor scriitori, în timp ce parcul lui Herr 
Schultze era, într-adevăr, cel mai bine întreţinut dintre 
parcuri. Palmierii cei mai zvelţi, bananierii cei mai 
stufoşi, cactuşii cei mai obezi se înşirau în pâlcuri dese. 
Lianele se încolăceau cu eleganţă în jurul eucalipţilor 
subţiri, se drapau în ghirlande verzi sau recădeau în 
plete bogate. Cele mai neverosimile plante cu frunze 
cărnoase creşteau direct pe sol. Ananaşii şi goyavierii! 
se coceau lângă portocali. Colibri şi păsările paradisului 
îşi desfăşurau bogăţiile penajului. În sfârşit, 
temperatura era la fel de tropicală ca şi vegetaţia. 

Marcel căuta din ochi acoperişul de sticlă şi 
caloriferele care produceau acest miracol şi, uimit că 
vede doar cerul albastru, rămase o clipă stupefiat. 

Apoi îşi aminti că nu departe de acolo se afla o mină de 
cărbuni arzând mocnit şi înţelese că Herr Schultze 
utilizase în chip ingenios aceste comori de căldură 
subterană, servindu-şi cu ajutorul unor ţevi metalice o 
temperatură constantă de seră. 

Dar această explicaţie pe care o găsi raţiunea 
tânărului alsacian nu-i împiedică ochii să fie orbiţi şi 
fermecaţi de verdele peluzelor, iar nările să aspire cu 
încântare aromele care umpleau văzduhul. După şase 
luni petrecute fără să vadă un fir de iarbă, îşi lua acum 
revanşa. O alee aşternută cu nisip îl conduse pe o pantă 
abia simțită până la picioarele unei frumoase scări de 
marmură, dominată de un maiestuos şir de coloane. În 
spate se înălța masa enormă a unei clădiri pătrate, care 
era ca un piedestal al Turnului aurului. Sub peristil, 
Marcel zări şapte, opt valeţi în livrea roşie, un elveţian 
cu tricorn şi  halebardă; între coloane atârnau 
candelabre de bronz şi, cum urca scara, un vuiet 


1 Arbori din America Centrală şi Indonezia, al căror fruct 
este un fel de pară cu un gust foarte plăcut (N.T.) 


înăbuşit îi destăinui că drumul de fier subteran trecea 
pe sub picioarele sale. 

Marcel îşi spuse numele şi fu introdus imediat într-un 
vestibul care era un veritabil muzeu de sculptură. Fără 
să aibă timp să se oprească, el traversă un salon roşu şi 
auriu, apoi un salon negru şi auriu şi ajunse într-un 
salon galben şi auriu, în care valetul îl lăsă cinci minute 
singur. Apoi fu introdus într-un cabinet verde şi auriu. 

În mijlocul acestui lux, cu pipa lui de lut ars şi cu halba 
de bere, Herr Schultze făcea impresia unei pete de noroi 
pe o cizmă lustruită. 

Fără să se ridice, fără măcar să-şi întoarcă privirea. 
Regele Oţelului spuse rece şi simplu: 

— Dumneata eşti desenatorul? 

— Da, domnule. 

— 'Ţi-am văzut schiţele. Sunt foarte bune. Nu ştii să 
desenezi decât maşini cu aburi? 

— Nu mi s-a cerut niciodată altceva. 

— Te pricepi puţin la balistică? 

— Am studiat-o, pentru plăcerea mea, în timpul liber. 
Acest răspuns îi merse la inimă lui Herr Schultze, care 
binevoi să-şi privească salariatul. 

— Deci te încumeţi să desenezi un tun împreună cu 
mine?... Să vedem cum te descurci!... O să-ţi fie greu să-l 
înlocuieşti pe imbecilul de Sohne, care s-a omorât azi- 
dimineaţă umblând cu un săculeţ cu dinamită!... 
Animalul ar fi putut să ne arunce pe toţi în aer!... 

Trebuie să mărturisim că această lipsă de consideraţie 
nu suna prea revoltător în gura lui Herr Schultze! 


Capitolul VIII 
CAVERNA DRAGONULUI 


Cititorul, care a urmărit evoluţia şansei tânărului 
alsacian, nu va fi probabil surprins să-l găsească, peste 
câteva săptămâni, pe deplin instalat in familiaritatea lui 
Herr Schultze. Deveniseră inseparabili. Munca, masa, 
plimbările prin parc, pipele şi halbele de bere — totul se 
desfăşura în comun. Fostul profesor din lena nu 
întâlnise niciodată un colaborator care să i se 
potrivească atât de bine, care să-l înţeleagă dintr-un 
cuvânt, care să ştie să fructifice atât de rapid ideile lui 
teoretice. 


Marcel nu avea doar calităţi deosebite în toate 
ramurile meseriei, el era totodată cel mai fermecător 
ucenic, muncitorul cel mai sârguincios, inventatorul cel 
mai modest. 

Herr Schultze era încântat de el. De zece ori pe zi îşi 
spunea in petto!: 

— Ce descoperire! Ce comoară e băiatul ăsta! 

Adevărul este că Marcel ghicise de la prima 
aruncătură de ochi caracterul teribilului său patron. El 
înţelesese că trăsătura lui esenţială era un egoism 
imens,  omnivor, manifestându-se printr-o vanitate 
feroce, şi se constrânsese să-şi regleze în consecinţă 
comportarea sa de fiecare clipă. 

În puţine zile, tânărul alsacian deprinsese atât de bine 
digitaţia specială a acestei claviaturi, încât ajunsese să 
se joace cu Schultze ca şi cum ar fi cântat la pian. 
Tactica lui consta pur şi simplu în a-şi arăta pe cât 
posibil meritele, dar astfel încât să lase totdeauna 
celuilalt un prilej de a-şi restabili superioritatea. De 
pildă, făcea un desen desăvârşit, în afară de un defect 
uşor de observat şi de îndreptat, pe care fostul profesor 
îl semnala îndată cu exaltare. 


Dacă avea o idee, căuta să o facă să se nască în timpul 
conversaţiei, astfel încât Herr Schultze să poată crede 
că-i aparţine. Uneori mergea chiar mai departe, 
spunând: 

— Am schiţat planul navei cu pinten detaşabil, pe care 
mi l-aţi cerut. 

— Eu? se mira Herr Schultze, căruia nu-i trecuse 
niciodată prin cap o asemenea idee. 

— Desigur! Aţi uitat?... Un pinten detaşabil, lăsând în 
coasta duşmanului o torpilă fusiformă care explodează 
după un răgaz de trei minute?! 

— Nu-mi aminteam deloc. Am atâtea idei în cap! 

Şi Herr Schultze îşi însuşea conştiincios paternitatea 
noii invenţii. 


1 Pentru sine (în limba latină în text). (N.T.) 
? Cu un astfel de pinten era prevăzut vasul submarin 


«Turtle», creat de David Bushnell in anul 1776 şi folosit 
de americani în războiul pentru independenţă. (N.T.) 


În definitiv, poate că se lăsa doar pe jumătate înşelat 
de această manevră. Probabil chiar că-l simţea pe 
Marcel mai tare decât el. Dar, printr-una din acele 
misterioase fermentaţii care se petrec în creierele 
omeneşti, se mulțumea cu uşurinţă să «pară» superior şi 
mai ales să dea această iluzie subordonatului său. 

«Cu toată inteligenţa lui, e cam prostănac ţărănoiul 
ăsta!» îşi spunea el câteodată, descoperind într-un râs 
mut cele treizeci şi două de piese de domino ale danturii 
sale. 

Dealtfel, vanitatea lui găsise curând o compensatie. El 
era singurul om din lume care putea să înfăptuiască 
aceste visuri industriale!... Aceste visuri n-aveau valoare 
decât prin el şi pentru el! La urma urmei, Marcel nu era 
decât una din rotiţele organismului pe care el, Schultze, 
ştiuse să-l creeze etc, etc... 

Pe deasupra, el nu-şi descoperea bateriile. După cinci 
luni petrecute în Turnul Taurului, Marcel nu ştia mult 
mai mult despre misterele Blocului central. E adevărat 
că bănuielile sale deveniseră aproape certitudini. Era 
din ce în ce mai convins că Stahlstadt ascunde un secret 
şi că Herr Schultze avea şi un cu totul alt ţel decât 
câştigul material. Natura preocupărilor sale şi a însăşi 
industriei sale făcea extrem de verosimilă ipoteza că 
inventase o nouă armă. 

Dar cheia enigmei rămânea încă ascunsă. 

Marcel ajunse curând să-şi spună că n-o va obţine fără 
o criză. Nevăzînd-o venind, se hotări s-o provoace. 

Era într-o seară, la sfârşitul cinei. Exact cu un an 
înainte găsise în puţul Albrecht cadavrul micului său 
prieten Carl. În depărtare, iarna atât de lungă şi de 
aspră a acestei Elveţii americane acoperea încă întreaga 
câmpie cu mantia sa albă. Dar în parcul Stahlstadtului 
temperatura se menținea la fel de ridicată ca în iunie, şi 
zăpada, topită înainte de a atinge pământul, se aşeza ca 
rouă în loc să cadă în fulgi. 

— Cârnaţii pe varză au fost delicioşi, nu-i aşa? remarcă 
Herr Schultze, pe care milioanele Begumei nu-l făcuseră 
să-şi abandoneze mâncarea preferată. 

— Delicioşi, răspunse Marcel, care-i mânca eroic în 
fiecare seară, cu toate că începuse să nu mai poată 
suferi acest fel! 

Revolta stomacului său îl făcu să încerce, în sfârşit, 
lovitura pe care o pregătise. 


— Mă întreb chiar cum pot să trăiască popoarele care 
n-au nici cârnaţi, nici varză călită, nici bere! reluă Herr 
Schultze, cu un suspin. 

— Viaţa trebuie să fie pentru ele un lung supliciu, 
răspunse Marcel. Reunirea lor la Vaterland ar fi o 
adevărată dovadă de omenie. 

— Ei, ei!... O să vină şi asta!... O să vină! strigă Regele 
Oţelului. Iată-ne de pe acum instalaţi în inima Americii. 
Numai să punem mâna pe o insulă sau două pe lângă 
Japonia şi-ai să vezi ce sărituri o să facem în jurul 
globului! 

Valetul adusese pipele. Herr Schultze şi-o umplu pe a 
lui şi o aprinse. Marcel alesese cu premeditare acest 
moment cotidian de completă beatitudine. 

— Trebuie să vă spun, reluă el după o clipă de tăcere, 
că nu prea cred în această cucerire! 

— Ce cucerire? întrebă Herr Schultze, care se gândea 
la altceva. 

— Cucerirea lumii de către germani. Fostul profesor 
crezu că n-aude bine: 

— Nu crezi în cucerirea lumii de către germani? 

— Nu. 

— Ei, asta-i bună!... Aş fi curios să cunosc motivele 
acestei îndoieli! 

— Pur şi simplu pentru că artileriştii francezi vor sfârşi 
prin a vă întrece. Compatrioţii mei, care-i cunosc bine, 
au ideea fixă că un francez prevenit face cât doi: 1870 
este o lecţie care se va întoarce împotriva celor care au 
dat-o. În mica mea ţară, nimeni nu se îndoieşte de asta 
şi, dacă e să vă spun totul, e şi opinia celor mai de 
seamă oameni din Anglia. 

Marcel pronunţase aceste cuvinte pe un ton rece, sec 
şi tăios, care dublă, dacă mai era posibil, efectul produs 
asupra Regelui Oţelului de o asemenea blasfemie 
azvârlită pe neaşteptate. 

Herr Schultze rămase sufocat, copleşit, zdrobit. 
Sângele îi urcă în obraji cu atâta violenţă, încât tânărul 
se temu că a mers prea departe. Văzînd totuşi că victima 
sa, după ce era să se înăbuşe de furie, nu murise pe loc, 
continuă: 

— Da, constatarea e supărătoare, dar n-avem încotro. 
Dacă rivalii noştri nu mai fac zgomot, în schimb se ţin de 
treabă. Credeţi că n-au învăţat nimic de la război 
încoace? În timp ce noi ne mulţumim să mărim prosteşte 


greutatea tunurilor noastre, puteţi fi sigur că ei 
pregătesc lucruri noi şi că o să ne dăm seama de asta la 
prima ocazie! 

— Lucruri noi, lucruri, noi, îngăimă Herr Schultze. Şi 
noi ne ocupăm de asta, domnule! 

— Ce să spun, grozav ne ocupăm! Refacem în oţel ce- 
au făcut predecesorii noştri în bronz, şi-atâta tot! 
Dublăm dimensiunile şi bătaia pieselor noastre! 

— Dublăm!... ripostă Herr Schultze, pe un ton care 
însemna: De fapt, facem mai mult decât să dublăm! 

— În fond, reluă Marcel, nu suntem decât nişte 
plagiatori. Vreţi să vă spun adevărul? Ne lipseşte spiritul 
inventiv. Nu găsim nimic şi francezii găsesc, puteţi fi 
sigur de asta! 

Herr Schultze îşi recăpătase un pic de calm aparent. 
Totuşi tremurul buzelor şi paloarea care luase locul 
roşeţei apoplectice a figurii sale arătau destul de ce 
sentimente e stăpânit. 

Trebuia să ajungă la acest grad de umilinţă? Să te 
cheme Schultze, să fii stăpânul absolut al celei mai mari 
uzine şi al celei mai perfecţionate turnătorii de tunuri 
din lume, să vezi la picioarele tale regi şi parlamente, şi 
să auzi spunându-ţi-se de către un fleac de desenator 
elveţian că-ţi lipseşte spiritul inventiv, că eşti mai prejos 
decât un artilerist francez!... Şi asta când ai aproape de 
tine, dincolo de grosimea unui zid blindat, lucruri cu 
care să umileşti de o mie de ori pe acest neruşinat, să-i 
închizi gura, să-i spulberi argumentele prosteşti!... Nu, 
nu era posibil să îndure un asemenea supliciu! 

Herr Schultze se ridică din fotoliu cu o mişcare atât de 
bruscă, încât îşi sparse pipa. Apoi, privindu-l pe Marcel 
plin de ironie şi strângând din dinţi, rosti, mai mult 
şuieră, aceste cuvinte: 

— Urmează-mă, domnule, şi am să-ţi arăt dacă eu, 
Herr Schultze, am sau nu spirit inventiv! 

Marcel jucase tare, dar câştigase, datorită surprizei 
produse de un limbaj atât de îndrăzneţ şi de neaşteptat, 
datorită violenţei mâniei pe care o provocase, vanitatea 
fostului profesor fiind mai puternică decât prudenţa. 
Schultze simţea nevoia să-şi dezvăluie secretul şi, parcă 
împins de ceva, intră în cabinetul de lucru, a cărui uşă o 
închise cu grijă, se îndreptă spre bibliotecă şi atinse un 
panou. O deschizătură ascunsă de cărţi se ivi în zid. Era 


intrarea unui pasaj strâmt care ducea până la picioarele 
Turnului Taurului. 

Acolo, o uşă de stejar fu deschisă cu o cheiţă care nu-l 
părăsea niciodată pe stăpânul locului. Apăru o a doua 
uşă, închisă cu un lacăt cu cifru silabic de genul celor 
folosite la casele de bani. Herr Schultze formă cuvântul 
şi deschise canatul greu de fier, prevăzut pe dinăuntru 
cu o serie de maşini infernale, pe care Marcel, din 
curiozitate profesională, ar fi vrut să le examineze mai 
îndeaproape. Dar ghidul său nu-i lăsă timp pentru asta. 

Se aflau în faţa unei a treia uşi, fără nici o încuietoare 
vizibilă, care se deschise la o simplă apăsare, efectuată, 
bineînţeles, după reguli prestabilite. 

Trecând de această triplă fortificaţie, Herr Schultze şi 
însoţitorul său urcară cele două sute de trepte ale unei 
scări de fier şi ajunseră în vârful Turnului Taurului, care 
domina întregul Stahlstadt. 

Pe platforma acestui turn de granit, a cărui soliditate 
era de nezdruncinat, se rotunjea un fel de cazemată 
străpunsă de mai multe ambrazuri. În centrul cazematei 
se afla un tun de oţel. 

— Iată! spuse profesorul, care nu suflase până atunci 
nici un cuvânt. Era cea mai mare piesă pe care o văzuse 
vreodată Marcel. Trebuia să cântărească pe puţin trei 
sute de mii de kilograme şi se încărca prin chiulasă. 
Diametrul gurii sale era de un metru şi jumătate. 
Montată pe un afet de oţel şi mişcându-se pe şine din 
acelaşi metal, ar fi putut fi manevrată de un copil, într- 
atât îi erau de uşurate mişcările printr-un sistem de roţi 
dinţate. Un resort compensator, prins în spatele afetului, 
anula reculul sau cel puţin producea o reacţie riguros 
egală, aducând piesa în mod automat, după fiecare 
lovitură, în poziţia iniţială. 

— Care este puterea de perforare a acestei piese? 
întrebă Marcel, care nu se putu opri s-o admire. 

— La douăzeci de mii de metri, cu un proiectil masiv, 
străpungem o placă de patruzeci de degete! ca o tartină 
cu unt! 

— Care este atunci bătaia ei? 

— Bătaia ei! strigă Schultze, înflăcărându-se. Abia 
spuneai că spiritul nostru de imitație n-a izbutit decât să 
dubleze bătaia tunurilor actuale! Ei bine, cu acest tun 


1 Veche unitate de măsură, echivalentă cu a 12-a parte 
dintr-un picior, deci cu 0.02706 metri. (N.T.) 


mă încumet să trimit, cu o precizie satisfăcătoare, un 
proiectil la o distanţă de zece leghe!. 

— Zece leghe! exclamă Marcel. Zece leghe! Asta 
înseamnă că folosiţi o nouă pulbere! 

— Acum pot să-ţi spun totul! răspunse Herr Schultze, 
pe un ton ciudat. Nu mai există nici un inconvenient ca 
să-ţi dezvălui secretele mele! Pulberea cu grăunţe mari 
şi-a trăit traiul. Cea de care mă servesc este 
fulmicotonul, a cărui putere de expansiune este de patru 
ori mai mare. Eu încincesc această putere amestecând 
opt zecimi din greutatea lui cu nitrat de potasiu! 

— Dar nici o piesă, turnată din cel mai bun oţel, nu 
poate să reziste deflagraţiei acestui piroxil! După trei, 
patru, cinci lovituri, tunul dumneavoastră va fi scos din 
funcţie! 

— Chiar dacă ar trage o lovitură, una singură, această 
lovitură ar fi de ajuns! 

— Ar costa scump! 

— Un milion, pentru că atât costă piesa! 

— O lovitură de un milion!... 

— Ce importanţă are dacă poate distruge un miliard! 

— Un miliard! strigă Marcel. 

Se reţinu totuşi ca să nu lase să izbucnească oroarea 
pe care i-o inspira acest prodigios instrument de 
distrugere. Apoi adăugă: 

— Este, fără îndoială, o minunată şi uimitoare piesă de 
artilerie, care justifică însă, cu toate meritele ei, teza 
mea: perfecţionări, imitații, lipsă de inventivitate. 

— Lipsă de inventivitate! ridică din umeri Herr 
Schultze. Îţi repet că nu mai am secrete pentru 
dumneata! Vino. 

Părăsind cazemata, Regele Oţelului şi însoţitorul său 
coborâră la etajul inferior, care comunica cu platforma 
prin lifturi hidraulice. Acolo se afla un anumit număr de 
obiecte cilindrice, alungite, care semănau de la distanţă 
cu nişte ţevi de tun. 

— Iată obuzele noastre! spuse Herr Schultze. 

De data aceasta, Marcel fu obligat să recunoască 
cinstit că aceste obiecte se deosebeau de tot ceea ce ştia 
el. Erau tuburi lungi de doi metri, cu un diametru de un 
metru şi zece, îmbrăcate într-o cămaşă de plumb făcută 
să se muleze pe ghinturile ţevii, închise în spate printr-o 


1 Veche măsura de itinerar, echivalentă cu 4 kilometri. 
(N.T.) 


placă de oţel prinsă în buloane, iar în faţă printr-un vârf 
ogival de oţel prevăzut cu un percutor. 

Care este natura deosebită a acestor obuze? Nimic din 
aspectul lor nu putea s-o mărturisească. Presimţeai doar 
că trebuie să conţină în pântecele lor o forţă teribilă, 
întrecând tot ceea ce se făcuse vreodată în această 
privinţă. 

— Nu ghiceşti? întrebă Herr Schultze, văzînd că 
Marcel tace. 

— Nu, domnule, pe cinstea mea! De ce un obuz atât de 
lung şi atât de greu — cel puţin în aparenţă? 

— Aparenţa înşală şi greutatea nu e mult mai mare 
decât aceea a unui obuz obişnuit având acelaşi calibru... 
Haide, văd că trebuie să-ţi spun totul!... E un obuz- 
rachetă de sticlă, îmbrăcat în lemn de stejar şi încărcat 
cu bioxid de carbon lichid sub o presiune de şaptezeci şi 
două de atmosfere. Contactul cu pământul determină 
explozia învelişului şi întoarcerea lichidului la starea 
gazoasă. Consecința: un frig de aproximativ o sută de 
grade sub zero în întreaga zonă învecinată şi, totodată, 
difuziunea unui enorm volum de bioxid de carbon în 
atmosferă. Pe o rază de treizeci de metri de la centrul 
exploziei, orice fiinţă vie e congelată şi asfixiată în 
acelaşi timp. Spun treizeci de metri ca o bază de calcul, 
dar urmările exploziei se extind mult mai departe, poate 
până la o sută, două de metri! O circumstanţă şi mai 
avantajoasă: bioxidul de carbon rămânând multă vreme 
în straturile inferioare ale atmosferei, datorită greutăţii 
sale superioare celei a aerului, zona primejdioasă îşi 
păstrează proprietăţile nocive mai multe ore după 
explozie şi oricine încearcă să pătrundă în ea piere 
negreşit. Este o lovitură de tun cu efect în acelaşi timp 
instantaneu şi durabil!... Sistemul meu nu cunoaşte 
răniţi, ci numai morţi! 

Herr Schultze expunea meritele invenţiei sale cu o 
plăcere vizibilă. Buna dispoziţie îi revenise, era 
îmbujorat de orgoliu şi-şi arăta toţi dinţii. 

— Poţi să-ţi închipui un număr de guri de foc 
îndreptate asupra unui oraş asediat, continuă el. Să 
presupunem că e nevoie de o piesă pentru o suprafaţă 
de un hectar — deci, pentru un oraş de o mie de 
hectare, o sută de baterii a câte zece piese instalate cum 
se cuvine. Să presupunem apoi că toate piesele sunt în 
poziţie de tragere, fiecare avându-şi tirul reglat, că 


atmosfera e liniştită şi favorabilă, că se dă semnalul 
general printr-un fir electric... Într-un minut, pe o 
suprafaţă de zece mii de hectare nu va mai rămâne o 
singură fiinţă vie! Oraşul va fi înecat într-un adevărat 
ocean de bioxid de carbon! Şi când te gândeşti că ideea 
asta mi-a venit anul trecut, citind raportul medical 
asupra morţii accidentale a unui mic miner în puţul 
Albrecht! Avusesem prima inspiraţie la Neapole, în timp 
ce vizitam Grota Câinelui!. Dar acest ultim fapt a dat 
gândului meu impulsul definitiv. Înţelegi principiul, nu-i 
aşa? Un ocean artificial de bioxid de carbon pur! Or, o 
proporţie de numai o cincime din acest gaz ajunge ca să 
facă aerul irespirabil! 

Marcel nu scotea un cuvânt. Era, într-adevăr, redus la 
tăcere. Herr Schultze îşi simţi triumful atât de acut, 
încât nu vru să abuzeze. 

— Un singur amănunt mă plictiseşte, spuse el. 

— Ce anume? 

— N-am reuşit să înlătur zgomotul exploziei. Asta face 
ca lovitura mea de tun să semene prea mult cu obişnuita 
lovitură de tun. Gândeşte-te ce-ar fi dacă aş izbuti să 
ajung la un tir tăcut! O moarte subită, secerând fără 
zgomot o sută de mii de oameni deodată, într-o noapte 
liniştită şi senină! 

Fermecătorul tablou pe care-l evoca îl făcu pe Herr 
Schultze să viseze şi poate că reveria lui, care nu era 
decât o adâncă imersiune într-o baie de amor-propriu, s- 
ar fi prelungit mult timp dacă Marcel n-ar fi întrerupt-o 
prin această remarcă: 

— Foarte bine, domnule, foarte bine! Dar o mie de 
astfel de tunuri înseamnă timp şi bani! 

— Bani? Avem din belşug! 'Timp?... Timpul e al nostru! 
Şi într-adevăr, acest german credea ceea ce spunea! 


1 Grota Câinelui, situată in împrejurimile Neapolelui, 
îşi datorează numele proprietăţii curioase pe care o are 
atmosfera sa de a asfixia un câine sau un patruped nu 
prea înalt, fără a face rău unui om în picioare, 
proprietate datorită unui strat de acid carbonic de 
aproximativ şaizeci de centimetri, pe care greutatea lui 
specifică îl menţine la suprafaţa pâmintului(N. ed. 
franceze). 


— Fie, răspunse Marcel. Obuzul dumneavoastră 
încărcat cu bioxid de carbon nu e cu totul nou, derivând 
din proiectilele asfixiante cunoscute de destulă vreme. 
El poate fi distrugător în cel mai înalt grad, nimic de zis. 
Numai că... 

— Numai că?... 

— E relativ uşor pentru volumul său şi, dacă e vorba să 
ajungă la zece leghe... 

— E făcut să ajungă doar la două leghe, răspunse Herr 
Schultze, surâzând. Dar iată un proiectil de fontă! Asta-i 
plin şi conţine o sută de tunuri mici dispuse simetric şi 
băgate unul în altul ca tuburile unei lunete. Lansate ca 
proiectile, redevin tunuri şi aruncă mici obuze încărcate 
cu substanţe incendiare. E un fel de baterie pe care o 
lansez în spaţiu şi care poate să ducă incendiul şi 
moartea asupra unui întreg oraş, copleşindu-l cu un 
torent de focuri de nestins!... Proiectilul ăsta are 
greutatea necesară ca să străbată zece leghe! Şi 
experienţa va fi făcută în curând, astfel încât cei 
neîncrezători să poată atinge cu degetul o sută de mii de 
cadavre! 

Piesele de domino străluceau în clipa aceea atât de 
insuportabil în gura lui Herr Schultze, încât Marcel fu 
cuprins de cea mai violentă poftă de a sfărâma o duzină. 
Avu totuşi puterea să se mai reţină. Nu ajunsese la 
capătul a ceea ce trebuia să afle. 

Într-adevăr, Herr Schultze reluă: 

— Ţi-am spus că experienţa decisivă va avea loc în 
curând. 

— Cum? Unde? strigă Marcel. 

— Cum? Cu unul dintre acele obuze care, lansat de 
tunul meu de pe platformă, va trece dincolo de Cascade- 
Mounts!... Unde? Asupra unui oraş de care ne despart 
cel mult zece leghe, care nu se poate aştepta la această 
lovitură de trăsnet şi care, chiar dacă s-ar aştepta, n-ar 
putea să-i prevină urmările fulgerătoare! Azi e 5 
septembrie... Ei bine, în ziua de 13, la ora unsprezece şi 
patruzeci şi cinci de minute noaptea, France-Ville va 
dispărea de pe solul american! Incendiul Sodomei îşi va 
avea perechea! Profesorul Schultze va dezlănţui, la 
rândul său, toate focurile cerului! 

De data aceasta, chipul lui Marcel deveni de o paloare 
mortală. Din fericire, Herr Schultze nu observă ce se 
petrece cu el. 


— Iată! reluă el, pe tonul cel mai degajat. Noi facem 
aici contrariul a ceea ce fac creatorii oraşului France- 
Ville! Noi căutăm secretul scurtării vieţii oamenilor, în 
timp ce ei caută mijlocul de a o prelungi. Dar opera lor 
este condamnată. Viaţa se va naşte din moartea semă- 
nată de noi. Totul are un scop în natură: întemeind un 
oraş izolat, doctorul Sarrasin mi-a pus la îndemână, fără 
să-şi dea seama, cel mai magnific câmp de experienţe. 

Lui Marcel nu-i venea să creadă ceea ce auzise. 

— Dar, spuse el cu o voce al cărei tremur involuntar 
păru să atragă o clipă atenţia Regelui Oţelului, cei din 
France-Ville nu v-au făcut nimic! După câte ştiu, n-aveţi 
nici un motiv să le căutaţi ceartă! 

— Dragul meu, răspunse Herr Schultze. În creierul 
dumitale, bine organizat în alte privinţe, există un fond 
de idei celtice care ti-ar dăuna mult dacă ar fi să trăieşti 
mult timp! Dreptarea, binele, răul sunt noţiuni cu totul 
relative şi convenţionale. Absolute sunt doar marile legi 
naturale. Legea concurenţei vitale! în acelaşi grad ca 
aceea a gravitaţiei. Să vrei să i te sustragi e un lucru 
nesăbuit; să i te supui şi să acţionezi în sensul pe care 
ni-l indică e un lucru raţional şi înţelept. lată de ce voi 
distruge oraşul doctorului Sarrasin. Datorită tunului 
meu, cincizeci de mii de germani vor veni de hac cu 
uşurinţă celor o sută de mii de visători care alcătuiesc 
acolo un grup sortit pieirii. 

Înţelegând inutilitatea încercării de a-l face pe Herr 
Schultze să raţioneze, Marcel renunţă la discuţie. 

Părăsiră amândoi magazia de obuze, ale cărei uşi cu 
secret fură închise, şi coborâră în sufragerie. Cu cel mai 
firesc aer din lume, Herr Schultze duse din nou la gură 
halba de bere, sună ca să i se dea o nouă pipă în locul 
celei sparte şi-l întrebă pe valet: 

— Arminius şi Sigimer sunt aici? 

— Da, domnule. 

— Spune-le să se ţină pe-aproape. 

Când servitorul părăsi încăperea, Regele Oţelului se 
întoarse către Marcel şi-l privi drept în faţă. 


1 În epoca în care a fost scris romanul, filozofii 
reacţionari încercau să transpună formula «struggle for 
life» (lupta pentru viaţă) a lui Darwin din domeniul 
naturii in acela al vieţii sociale, escamotând astfel legea 
obiectivă a luptei de clasă. (N.T.) 


Tânărul nu-şi plecă ochii sub această privire, care 
căpătase o asprime metalică. 

— Veţi înfăptui, într-adevăr, acest proiect? spuse el. 

— Într-adevăr. Cunosc poziţia oraşului cu o abatere de 
cel mult o zecime de secundă în longitudine şi în 
latitudine. La 13 septembrie, ora unsprezece şi patruzeci 
şi cinci de minute noaptea, France-Viile va înceta să mai 
existe. 

— Poate că ar fi trebuit să ţineţi acest plan absolut 
secret! 

— Dragul meu, hotărât lucru: nu vei fi niciodată logic. 
Asta mă face să regret mai puţin că trebuie să mori 
tânăr. 

La aceste din urmă cuvinte. Marcel se ridică. 

— N-ai înţeles, continuă cu răceală Herr Schultze, că 
nu vorbesc niciodată despre proiectele mele decât cu 
aceia care nu le vor putea dezvălui? 

Se auzi din nou soneria. Arminius şi Sigimer, doi 
uriaşi, se iviră în uşa sufrageriei. 


În centrul cazematei se afla un tun de oțel 


jil Mi W 


— Ai vrut să cunoşti secretul meu, spuse Herr 
Schultze. Îl cunoşti!... Nu-ţi mai rămâne decât să mori. 

Marcel tăcea. Herr Schultze reluă: 

— Eşti prea inteligent ca să-ţi închipui că pot să te las 
să trăieşti acum, când ştii în ce constau proiectele mele. 
Ar fi o uşurinţă de neiertat, ar fi ilogic. Măreţia scopului 
meu îmi interzice să-i compromit succesul pentru o 
consideraţie de o valoare relativă atât de neînsemnată 
ca viaţa unui om — chiar un om ca dumneata, dragul 
meu, căruia îi apreciez în mod deosebit buna organizare 
cerebrală. Regret sincer că un mic impuls de amor- 
propriu m-a târât prea departe şi mă obligă acum să te 
suprim. Dar trebuie să înţelegi că, faţă de interesele 
cărora m-am consacrat, nu mai poate fi vorba de 
sentiment. Pot acum să-ţi spun că predecesorul 
dumitale, Sohne, a murit pentru că mi-a descoperit 
secretul şi nu din pricina exploziei unui săculeţ cu 
dinamită!... Regula este absolută şi trebuie să fie 
inflexibilă! Nu pot s-o schimb cu nimic. 

Marcel îl privea pe Herr Schultze. Înţelesese din tonul 
vocii lui şi după încăpăţânarea bestială a acestui cap 
pleşuv că era pierdut, aşa că nu-şi mai dădu osteneala să 
protesteze... 

— Când voi muri şi de ce moarte? întrebă el. 

— Nu te nelinişti în legătură cu acest amănunt, 
răspunse calm Herr Schultze. Vei muri fără să suferi. 
Într-o dimineaţă n-ai să te mai scoli. Asta-i tot. 

La un semn al Regelui Oţelului, Marcel fu luat şi închis 
în camera sa, a cărei uşă era păzită de cei doi uriaşi. 

Când fu singur, se gândi, fremătând de spaimă şi de 
furie, la doctor, la toţi ai săi, la toţi compatrioţii, la toţi 
cei pe care-i iubea. 

«Moartea care mă aşteaptă nu înseamnă nimic — îşi 
spuse el. Dar cum să înlătur primejdia care-i 
ameninţă?!» 


Capitolul IX 
IN CAPTIVITATE 


Situaţia era, într-adevăr, foarte gravă. Ce putea să facă 
Marcel, ale cărui ceasuri erau de acum numărate şi care 
vedea poate venind ultima lui noapte odată cu apusul 
soarelui? 


Nu dormi o clipă şi nu de teamă că nu se va mai trezi, 
aşa cum spusese Herr Schultze, ci pentru că se gândea 
întruna la France-Ville, aflat sub ameninţarea catastrofei 
iminente. 

«Ce să fac? îşi repetă el. Să distrug tunul? Să arunc în 
aer turnul care-l susţine? Cum aş putea?... Să fug! Să 
fug când camera mea e păzită de aceşti doi coloşi!? Şi 
apoi, chiar dacă aş reuşi să părăsesc Stahlstadtul înainte 
de 13 septembrie, cum aş putea să împiedic...? 

Ba da! Aş putea să salvez cel puţin locuitorii scumpului 
nostru oraş, aş putea să ajung până la ei şi să le strig: 
„Fugiţi! Fugiţi fără întârziere! Sunteţi ameninţaţi să 
pieriţi prin fier şi foc! Fugiţi cu toţii!'"» Apoi ideile lui 
Marcel luau o altă cale: 

«Ce mizerabil acest Schultze! Admiţând chiar că a 
exagerat efectele distructive ale obuzului său şi că nu e 
în stare să cuprindă întregul oraş cu focul de nestins, e 
sigur că poate să incendieze o parte considerabilă dintr- 
o singură lovitură. A inventat o armă îngrozitoare şi, cu 
toată distanţa dintre cele două oraşe, acest tun 
formidabil îşi va trimite până acolo proiectilul. O viteză 
iniţială de douăzeci de ori mai mare decât cele obţinute 
până acum! Zece mii de metri, două leghe şi jumătate pe 
secundă! Dar asta înseamnă o treime din viteza de 
rotaţie a Pământului pe orbita sa! Să fie posibil?... Da... 
dacă tunul nu explodează de la prima lovitură!... 

Şi nu va exploda, căci e făcut dintr-un material având 
o rezistenţă aproape infinită... Ticălosul cunoaşte foarte 
exact poziţia oraşului nostru! Fără să iasă din bârlog, va 
îndrepta tunul spre ţintă cu o precizie matematică şi, 
cum a spus, obuzul va cădea chiar în centrul oraşului! 
Cum să-i previn pe bieţii locuitori?» 

Marcel nu închisese un ochi când se lumina de ziuă. 
Părăsi atunci patul, pe care se întinsese zadarnic în 
timpul acestei insomnii febrile. 

«Se va petrece deci noaptea viitoare! îşi spuse el. 
Acest călău, care vrea să-mi cruţe suferinţa, va aştepta, 
desigur, ca somnul să pună stăpânire pe mine, 
învingându-mi neliniştea. Şi atunci... Oare ce fel de 
moarte îmi pregăteşte? Se gândeşte să mă ucidă cu o 
inhalaţie de acid prusic? Va introduce în cameră bioxidul 
de carbon pe care-l are la discreţie? Sau va folosi acest 
gaz în stare lichidă, aşa cum îl pune în obuzele de sticlă, 
pentru ca întoarcerea lui subită la starea gazoasă să 


determine un frig de o sută de grade sub zero! Şi a doua 
zi, în locul meu, în locul acestui corp viguros, bine făcut, 
plin de viaţă, o să găsească o mumie uscată, îngheţată, 
zbârcită!... Ah, mizerabilul! Ei bine, să mi se usuce 
inima, dacă trebuie, să-mi îngheţe viaţa în această 
temperatură de nesuportat, dar să fie salvaţi prietenii 
mei, doctorul Sarrasin, familia lui, Jeanne, mica mea 
Jeanne! Pentru asta trebuie să fug... Deci am să fug!» 

Pronunţând acest ultim cuvânt, cu toate că se credea 
închis în cameră, Marcel puse mâna instinctiv pe clanţă. 

Spre marea lui surprindere, uşa se deschise şi putu să 
coboare, ca de obicei, în grădina prin care obişnuia să se 
plimbe. 

— Ah, făcu el, sunt prizonier în Blocul central, dar nu 
şi în camera mea! Tot e ceva! 

Numai că abia ajunse afară şi-şi dădu seama că, liber 
în aparenţă, nu putea să facă un pas fără să fie escortat 
de personajele care răspundeau la numele istorice, sau 
mai curând preistorice, de Arminius şi Sigimer. 

Se întrebase nu o dată, întâlnindu-i în drumul său, 
care poate fi funcţia acestor doi coloşi în mantale 
cenuşii, cu grumaji de taur şi bicepşi herculeeni, cu feţe 
roşii, năpădite de mustăţi groase şi favoriţi stufoşi. 

Acum ştia. Erau călăii lui Herr Schultze şi, provizoriu, 
gardienii lui personali. 

Cei doi uriaşi nu-l slăbeau din ochi, se culcau la uşa 
camerei lui, păşeau pe urmele lui dacă ieşea în parc. Un 
formidabil arsenal de revolvere şi pumnale adăugat 
uniformei lor sublinia şi mai mult această supraveghere. 

Pe deasupra, muţi ca nişte peşti!. Vrând să converseze 
cu ei în scopuri diplomatice, Marcel nu obținuse drept 
răspuns decât priviri feroce. Chiar oferirea unui pahar 
cu bere, pe care avea motive s-o socotească irezistibilă, 
rămăsese infructuoasă. După cincisprezece ore de 
observaţie, nu le cunoştea decât un viciu, unul singur: 
pipa pe care-şi îngăduiau s-o fumeze supraveghindu-l. 
Cum ar fi putut să folosească acest viciu pentru salvarea 
lui? Nu ştia, nu putea încă să-şi imagineze, dar jurase să 


1 Păstrăm această comparaţie doar din respect pentru 
text. Se stie astăzi că peştii emit diferite sunete care 
exprimă diverse senzaţii şi slujesc uneori, după cât se 
pare, chiar ca un mijloc rudimentar de comunicare. 
(N.T.) 


fugă şi nu trebuia să neglijeze nimic din ceea ce ar fi 
putut să-i uşureze evaziunea. 

Era cazul să se grăbească. Dar cum să procedeze? 

La cel mai mic semn de revoltă sau de fugă, Marcel 
era sigur că va primi două gloanţe în cap. Admiţând 
chiar că nu l-ar fi nimerit, se afla în centrul unei triple 
linii fortificate, păzită de un triplu şir de santinele. 

După obiceiul său, fostul elev al Şcolii centrale îşi puse 
problema corect, ca un matematician: 

«Fie un om păzit din ochi de doi indivizi fără scrupule, 
mai puternici decât el şi, pe deasupra, înarmaţi până-n 
dinţi. Mai întâi, omul acesta trebuie să scape de 
vigilenţa paznicilor săi. Acest prim punct îndeplinit, îi 
rămâne să iasă dintr-o cetate ale cărei împrejurimi sunt 
supravegheate cu străşnicie...» 

Marcel cântări de o sută de ori această dublă 
problemă şi de o sută de ori se lovi de o imposibilitate. 

Extrema gravitate a situaţiei să fi dat imaginaţiei sale 
imboldul suprem? Sau numai hazardul să fi hotărât 
descoperirea? Greu de spus. 

Fapt este că a doua zi, în timp ce Marcel se plimba 
prin parc, ochii lui se opriră asupra unui arbust a cărui 
înfăţişare îl izbi. 

Era o plantă cu aspect posomorât, o ierbacee, cu 
frunze ovale, ascuţite si îngemănate, cu flori mari, roşii, 
în formă de clopoței, cu o singură petală şi susţinute de 
un peduncul. 

Marcel, care nu fusese decât un botanist amator, crezu 
totuşi că recunoaşte în acest arbust fizionomia 
caracteristică familiei solaneelor!. Culese la noroc o 
frunzuliţă şi o mestecă uşor, continuîndu-şi plimbarea. 

Nu se înşelase. O îngreuiere a membrelor, însoţită de 
un început de greață, îl avertiză în curând că avea la 
îndemână un laborator natural de beladonă, cel mai 
activ dintre narcotice. 

Mereu hoinărind, ajunse până la micul lac artificial 
care se întindea în partea de sud a parcului şi alimenta, 
la una dintre extremităţile sale, o cascadă copiată destul 
de servil după aceea din Bois de Boulogne?. 

«Unde se varsă oare apa acestei cascade?» se întrebă 
Marcel. 


1 Mare familie de plante dicotiledonate cuprinzând, 
printre altele, cartoful. Multe solanee sunt veninoase: 
măselariţa, mătrăguna (beladona) etc. (N.T.) 


Mai întâi în albia unui mic râu care, după ce şerpuia 
de câteva ori, dispărea la limita parcului. 

Trebuia deci ca acolo să se afle un loc de scurgere şi, 
după toate aparențele, râul se precipita printr-unul din 
canalele subterane, mergând să scalde câmpia dinafară 
Stahlstadtului. 

Marcel întrevăzu o ocazie de scăpare. Nu era poate 
cea mare, dar era totuşi o ocazie. 

«Şi dacă acest canal e închis cu un grilaj de fier?» 
obiectă de la început glasul prudenţei. 

«Cine nu riscă nu câştigă! Pilele n-au fost inventate ca 
să roadă dopuri şi în laborator sunt câteva foarte bune!» 
replică un glas ironic, acela care dictează hotărârile 
îndrăzneţe. 

În două minute, Marcel luă o hotărâre. Îi venise o idee, 
irealizabilă poate, dar pe care voia să încerce s-o 
realizeze dacă moartea nu l-ar fi surprins mai înainte. 

Se întoarse în chip firesc spre arbustul cu flori roşii şi 
smulse două, trei frunze, astfel încât gardienii săi să-l 
vadă neapărat. 

Apoi, odată întors în cameră, uscă aceste frunze la foc, 
le făcu sul şi le învârti în palme ca să le sfărâme, 
amestecându-le cu tutunul pipei sale. 

Timp de şase zile, spre marea lui surprindere, Marcel 
se trezi în fiecare dimineaţă. Herr Schultze, pe care nu-l 
mai vedea, pe care nu-l întâlnea niciodată în timpul 
plimbărilor sale, renunţase oare la ideea de a-l ucide? 
Nu, fără îndoială, după cum nu renunţase la ideea de a 
distruge oraşul doctorului Sarrasin. 

Profitând de faptul că i se îngăduise să mai trăiască. 
Marcel îşi reînnoi manevra în fiecare zi. Bineînţeles, 
avea grijă să nu fumeze beladonă şi, în acest scop, avea 
două pachete cu tutun, unul pentru folosinţa personală 
şi altul pentru înscenarea cotidiană. Scopul său era pur 
şi simplu să trezească curiozitatea lui Arminius şi 
Sigimer. Ca nişte fumători pătimaşi ce erau, aceste două 
brute trebuiau să observe curând arbustul pe care-l 
desfoia Marcel, să-i imite manevra şi să încerce gustul 
pe care-l dădea tutunului acest amestec. 

Calculul era just şi rezultatul prevăzut se produse, ca 
să zicem aşa, în mod mecanic. 


? Cunoscut loc de plimbare al parizienilor, situat Intre 
Paris. Ncuilly si Boulogne. (N.T.) 


În a şasea zi — era ajunul acelui fatal 13 septembrie — 
privind în urmă cu coada ochiului, pe neobservate, 
Marcel avu satisfacția să-şi vadă gardienii făcând o mică 
provizie de frunze. 

O oră mai târziu le uscară la foc, le fărâmiţară în 
palmele lor aspre, le amestecară cu tutunul. Păreau să-şi 
lingă buzele dinainte! 

Marcel îşi propunea deci numai să-i adoarmă pe 
Arminius şi Sigimer? Nu. Nu era destul să scape de sub 
supravegherea lor. Trebuia să mai găsească mijlocul de 
a trece prin canal, traversând masa de apă care se 
scurgea prin el, chiar dacă acest canal măsura mai mulţi 
kilometri lungime. Marcel găsise acest mijloc. Ce-i 
drept, avea nouă şanse din zece să moară, dar viaţa lui, 
condamnată de pe acum de Herr Schultze, era 
sacrificată de multă vreme. 

Veni seara şi, odată cu ea, ora cinei, apoi ora ultimei 
plimbări. Inseparabilul trio cobori în parc. 

Fără să ezite, fără să piardă o clipă, Marcel se îndreptă 
spre o clădire aşezată între arbori şi care nu era altceva 
decât atelierul modelelor. Alese o bancă mai lăuntrică, 
îşi umplu pipa şi începu să fumeze. 

Arminius şi Sigimer, care aveau pipele pregătite, se 
instalară imediat pe banca vecină şi începură să înghită 
fumul cu lăcomie. 

Efectul narcoticului nu se lăsă aşteptat. 

Nu se scurseră nici cinci minute şi cei doi teutoni greoi 
căscau şi se întindeau ca nişte urşi în cuşcă. Un nor le 
înceţoşa ochii, urechile începură să le ţiuie; feţele lor îşi 
schimbaseră culoarea din roşu limpede în roşu aprins; 
braţele căzură inerte; capetele se lăsară pe speteaza 
băncii. 

Pipele se rostogoliră la pământ. 

În sfârşit, două sforăituri sonore se amestecară în 
cadență cu ciripitul păsărilor pe care o vară veşnică le 
reţinea în parcul Stahlstadtului. 

Marcel nu aşteptase decât această clipă. E de înţeles 
cu câtă nerăbdare, gândindu-ne că a doua zi noaptea, la 
ora unsprezece şi patruzeci şi cinci, France-Ville, 
condamnat de Herr Schultze, ar fi încetat sa mai existe. 

Tânărul se precipită în atelierul modelelor. Această 
sală vastă cuprindea un întreg muzeu. Machete de 
maşini hidraulice, locomotive, maşini cu aburi, 
locomobile, pompe, turbine, perforatoare, motoare 


marine, schelete de vase — mici capodopere valorând 
câteva milioane. Erau modelele în lemn a tot ceea ce 
fabricase uzina Schultze de la întemeierea ei, şi puteţi fi 
siguri că nu lipseau modelele de tunuri, torpile şi obuze. 

Era o noapte întunecoasă, favorabilă planului 
îndrăzneţ pe care tânărul alsacian voia să-l pună în 
aplicare. Odată cu evadarea sa, el voia să distrugă 
muzeul modelelor Stahlstadtului. Ah, dac-ar fi putut să 
distrugă în acelaşi timp enormul şi indestructibilul Turn 
al Taurului, împreună cu cazemata şi tunul adăpostit de 
ea! 

Prima grijă a lui Marcel fu să ia dintr-un raft cu 
instrumente un mic ferăstrău de oţel, capabil să taie 
fierul, şi să-l bage în buzunar. Apoi, fără ca mâna să-i 
tremure o singură dată, aprinse un chibrit şi-l aruncă 
într-un colţ al sălii unde erau îngrămădite planşe de 
desen şi modele uşoare din lemn de brad. 

Pe urmă ieşi. 

După o clipă, alimentat de toate aceste materiale 
combustibile, incendiul proiecta flăcări mari prin 
ferestrele sălii. Clopotul de alarmă sună imediat, 
curentul puse în mişcare semnalele electrice din diferite 
cartiere ale Stahlstadtului şi pompierii alergară de 
pretutindeni, târându-şi pompele cu aburi. 

În acelaşi timp apăru şi Herr Schultze, a cărui 
prezenţă era menită să-i încurajeze pe salvatori. 

În câteva minute, cazanele cu aburi fură puse sub 
presiune şi pompele puternice începură să funcţioneze 
cu rapiditate. Un adevărat potop de apă se revărsa 
asupra zidurilor şi până şi asupra acoperişului muzeului 
modelelor. Dar focul, mai tare decât apa, care se 
vaporiza în loc să-l stingă, atacase toate părţile clădirii 
deodată. El devenise atât de intens încât trebui să se 
renunţe la orice speranţă de a-l potoli. Spectacolul 
incendiului era grandios şi teribil. 

Ascuns într-un colţ, Marcel nu-l pierdea din ochi pe 
Herr Schultze, care-şi conducea oamenii ca la asaltul 
unei cetăţi. Nu mai era însă nimic de făcut. Muzeul 
modelelor era izolat în parc şi nu mai încăpea nici o 
îndoială că avea să ardă până-n temelii. 

În clipa aceea, văzînd că nu mai poate salva clădirea, 
Herr Schultze strigă cu o voce răsunătoare: 

— Zece mii de dolari celui care-mi va aduce modelul 3 
175, închis în vitrina din centru! 


Era modelul faimosului tun perfecţionat de Schultze, 
mai preţios pentru el decât oricare dintre obiectele din 
muzeu. 

Dar, pentru a-i aduce acest model, trebuia să treci pe 
sub o ploaie de foc, printr-o atmosferă irespirabilă. Erau 
nouă şanse din zece să rămâi acolo! Aşa că, cu toată 
momeala celor zece mii de dolari, nimeni nu răspunse 
apelului lui Herr Schultze. 

Şi iată că se prezentă cineva. 

Era Marcel. 

— Mă duc eu, spuse el. 

— Dumneata! strigă Herr Schultze. 

— Eu! 

— Să ştii că asta nu anulează sentinţa pronunţată 
împotriva dumitale! 

— Nu vreau decât să salvez modelul! 

— Du-te atunci şi îţi jur că, dacă reuşeşti, cei zece mii 
de dolari vor fi înmânaţi moştenitorilor dumitale. 

— Sunt sigur, răspunse Marcel. 

Fuseseră aduse mai multe aparate Galibert, pregătite 
pentru cazuri de incendiu, deoarece îngăduiau să se 
pătrundă în medii irespirabile. Marcel se folosise de 
unul dintre ele când încercase să-l smulgă din ghearele 
morţii pe micul Carl, băiatul doamnei Bauer. 

Un aparat încărcat cu aer sub o presiune de mai multe 
atmosfere fu fixat pe spatele tânărului. Cu cleştele 
strângându-i nările, cu capătul tuburilor între dinţi, se 
năpusti în clădire. 

«În sfirşit! îşi spuse el. Am aer pentru un sfert de 
oră!... Numai de mi-ar ajunge!...» 

După cum vă puteţi închipui, lui Marcel nici nu-i 
trecuse prin cap să salveze modelul tunului Schultze. 
Primejduindu-şi viaţa, el traversă sala plină de fum, sub 
o ploaie de tăciuni aprinşi şi bârne calcinate, care, 
printr-o minune, nu-l atinseră. În clipa în care acoperişul 
se prăbuşea în mijlocul unui foc de artificii de scântei, 
pe care vântul le ridica până la nori, el ieşea printr-o uşă 
dosnică în parc. 

Să fugă până la micul râu şi apoi, pe ţărmul lui, până 
la locul unde apele îşi porneau drumul subteran spre 
câmpia dinafara Stahlstadtului, să plonjeze fără ezitare 
— toate acestea îi luară lui Marcel câteva secunde. 

Un curent rapid îl împinse atunci într-o masă de apă 
cu o adâncime de şapte, opt picioare. N-avea nevoie să 


se orienteze, căci curentul îl călăuzea ca un fir al 
Ariadnei!. îşi dădu scama aproape imediat că intrase 
într-un canal strâmt, un fel de mat pe care apele râului îl 
umpleau în întregime. 

«Care să fie lungimea acestui canal? se întrebă 
Marcel. Totul depinde de asta! Dacă nu ajung la capătul 
lui într-un sfert de oră, sunt pierdut!» 

Tânărul îşi păstrase sângele rece. Curentul îl purta 
astfel de zece minute, când se lovi de un obstacol. 

Era un grilaj de fier care închidea canalul. «Mă 
temeam de asta», îşi spuse Marcel. 

Şi, fără să piardă o clipă, scoase ferăstrăul din 
buzunar şi începu să taie zăvorul. 

După cinci minute de efort, zăvorul încă rezista. 
Grilajul rămânea închis, iar Marcel respira cu mare 
greutate. Rarefiindu-se tot mai mult în rezervor, aerul îi 
ajungea într-o cantitate insuficientă. Ţiuiala din urechi, 
sângele care-i injectase ochii, apăsarea de pe creier, 
totul indica apropierea unei asfixii iminente. El rezista 
totuşi, îţi ţinea răsuflarea, ca să consume cât mai puţin 
din oxigenul pe care plămânii săi nu mai puteau să-l 
extragă din mediul viciat... dar zăvorul nu ceda, cu toate 
că tăietura era adâncă! 

În clipa aceea, ferăstrăul îi scăpă din mână. 

«Nu se poate ca soarta să fie împotriva mea!» gândi el. 

Şi scutură grila cu vigoarea pe care o dă supremul 
instinct de conservare. 

Zăvorul se rupse. Grilajul se deschise şi curentul îl târî 
pe sărmanul Marcel, care, aproape sufocat, înghiţea 
ultimele molecule de aer din rezervor. 

A doua zi, când oamenii lui Herr Schultze pătrunseră 
în edificiul mistuit de incendiu, nu găsiră nici o urmă de 
trup omenesc în resturile calcinate sau în cenuşa caldă. 
Era deci sigur că îndrăzneţul muncitor fusese victima 
devotamentului său. Asta nu-i mira pe cei care-l cunos- 
cuseră în atelierele uzinei. 

Modelul preţios nu putuse fi salvat, dar omul care 
cunoştea secretele Regelui Oţelului era mort. 


1 Potrivii uneia dintre legendele mitologice, Ariadna, 
fiica regelui Minos, i-a dat eroului Tezeu un fir cu 
ajutorul căruia să-şi găsească drumul la ieşirea din 
Labirint, după uciderea Minotaurului. (N.T.) 


«Cerul mi-e martor că voiam să-i cruţ suferinţa, îşi 
spuse Herr Schultze. În orice caz, am făcut o economie 
de zece mii de dolari.» 

Aceasta fu singura cuvântare funebră la moartea 
tânărului alsacian. 


Capitolul X R 
UN ARTICOL DIN REVISTA GERMANA UNSERE 
CENTURIE 


Cu o lună înaintea epocii în care se petreceau 
evenimentele descrise mai sus, o revistă cu coperta 
roşiatică, intitulată Unsere Centurie («Veacul nostru»), 
publica următorul articol despre France-Ville, articol cu 
deosebire apreciat de oamenii delicați din imperiul 
german, poate pentru că nu pretindea să studieze acest 
oraş decât dintr-un punct de vedere exclusiv material: 

Am adus mai de mult la cunoştinţa cititorilor noştri 
fenomenul extraordinar care s-a produs pe coasta 
apuseană a Statelor Unite. Datorită considerabilei 
proporţii de emigranți pe care o cuprinde populaţia sa, 
marea republică americană ne-a obişnuit de multă 
vreme cu un şir de surprize. Ultima şi cea mai deosebită 
este, desigur, cea a unui oraş numit France-Ville, care nu 
exista nici măcar ca idee acum cinci ani şi care astăzi e 
înfloritor şi a ajuns dintr-o dată la cel mai înalt grad de 
prosperitate. 

Acest minunat oraş s-a înălțat ca prin farmec pe 
țărmul înmiresmat al Pacificului. Nu vom discuta aici 
dacă, aşa cum se susține, această idee aparţine unui 
francez, doctorul Sarrasin. Lucrul e posibil, dat fiind că 
doctorul se poate lăuda că e o rudă îndepărtată a 
ilustrului nostru Rege al Oţelului. Fie zis în treacăt, 
întemeierea oraşului nu e străină de însuşirea prin 
vicleşuguri a unei moşteniri considerabile care-i revenea 
în mod legitim lui Herr Schultze. Oriunde se face vreun 
lucru bun în lume, puteți fi siguri că veţi găsi o sămânță 
germanică; este un adevăr pe care suntem mândri să-l 
constatăm şi cu acest prilej. Dar, oricum, datorăm 
cititorilor noştri informaţii precise şi autentice în 
legătură cu această naştere spontană a unei aşezări- 
model. 

Să nu-i căutaţi numele pe hartă. Chiar marele atlas în 
trei sute şaptezeci şi opt de volume in folio al 


eminentului nostru Tuchtigmann, în care sunt indicate 
cu o riguroasă exactitate toate tufişurile şi boschetele de 
copaci din Lumea Veche şi Lumea Nouă, chiar acest 
generos monument al ştiinţei geografice, aplicate la arta 
infanteristului, nu poartă încă nici o urmă de France- 
Ville. În locul unde se înalță noul oraş se întindea, acum 
cinci ani, o câmpie pustie. Este punctul indicat pe hartă 
prin coordonatele 43*11'3" latitudine nordică şi 124*"41' 
IT” longitudine vestică. După cum se vede, se află pe 
țărmul Oceanului Pacific şi la picioarele lanțului 
secundar al Munţilor Stâncoși, botezat Muntele 
Cascadelor la douăzeci de leghe spre nord de Capul Alb, 
statul Oregon, America de Nord. 

Locul cel mai avantajos a fost căutat cu grijă şi ales 
între multe alte locuri favorabile. Printre motivele care 
au determinat această alegere se numără, în mod 
deosebit: situarea în zona temperată din emisfera 
nordică, aflată dintotdeauna în fruntea civilizaţiei 
terestre; poziţia în mijlocul unei republici federative şi 
într-un Stat încă tânăr, care a garantat în mod provizoriu 
independenţa oraşului şi i-a acordat drepturi ase- 
mănătoare celor pe care le are principatul Monaco în 
Europa, cu condiția ca după un anumit număr de ani să 
intre în Uniune; apropierea de ocean, care devine din ce 
în ce mai mult marea cale de comunicaţie a globului; 
natura accidentată, fertilă şi sănătoasă a solului; 
vecinătatea unui lanţ muntos, care stăvileşte vânturile 
dinspre nord, sud şi est, lăsând briza Pacificului să 
purifice atmosfera oraşului; existenţa unui mic râu a 
cărui apă proaspătă, dulce, uşoară, oxigenată de 
numeroasele cascade şi de rapiditatea lunecării sale 
ajunge întru totul pură în ocean; în sfârşit, un port 
natural format de un lung promontoriu întors ca un 
cârlig, port care poate fi lărgit cu ajutorul digurilor. 

Amintim şi câteva avantaje secundare: vecinătatea 
unor bogate cariere de marmură şi piatră, a unor 
zăcăminte de caolin şi chiar a unor urme de pepite de 
aur. Acest detaliu era să ducă la părăsirea teritoriului, 
fondatorii oraşului temându-se ca febra aurului să nu le 
răstoarne planurile. Din fericire însă, pepitele erau mici 
şi rare. 

Alegerea locului, deşi hotărâtă numai după studii 
serioase şi aprofundate, nu ceruse decât puţine zile şi 
nu necesitase o expediţie specială. Știința este astăzi 


destul de înaintată ca să poţi obţine, fără să ieşi din 
cabinet, informaţii precise şi exacte despre cele mai 
îndepărtate regiuni. 

Decizia odată luată, doi comisari ai comitetului de 
organizare au luat primul pachebot care pleca de la 
Liverpool, au ajuns peste unsprezece zile la New York şi 
peste şapte zile la San-Francisco, au închiriat un 
steamer şi peste zece ore se aflau la locul ales. 

În mai puțin de o lună s-au înțeles cu reprezentanții 
statului Oregon, au obţinut o concesiune asupra unei 
fâşii de teren late de patru leghe, de la țărmul oceanului 
până pe culmea Munţilor Cascadei, au despăgubit cu 
câteva mii de dolari o jumătate de duzină de plantatori 
care aveau drepturi reale sau închipuite asupra acestor 
pământuri. 

In ianuarie 1872, teritoriul era de acum explorat, 
măsurat, jalonat, sondat, şi o armată de douăzeci de mii 
de culi!, sub conducerea a cinci sute de contramaiştri şi 
ingineri europeni, se apucaseră de lucru. Afişe 
răspândite în toată California, un vagon publicitar 
adăugat în permanenţă rapidului care pleacă în fiecare 
dimineaţă din San-Francisco, străbătând continentul 
american, o reclamă zilnică în douăzeci şi trei de ziare 
din această localitate fuseseră de ajuns pentru a asigura 
recrutarea muncitorilor. N-ar fi fost nevoie să se adopte 
procedeul publicităţii în mare, cu litere uriaşe sculptate 
pe piscurile Munţilor Stâncoşi, propus cu preţ redus de 
o oarecare companie. 

Prima mare antrepriză constă în construirea unei căi 
ferate secundare până la Sacramento, legind astfel noul 
oraş cu Pacific Railroad”. Avură grijă să evite toate 
accidentele de teren care ar fi putut exercita o influenţă 
supărătoare asupra sănătăţii. Aceste lucrări şi cele din 
port se desfăşurară cu o extraordinară rapiditate. Încă 
în luna aprilie, primul tren direct de la New York aducea 
în gara France-Viile pe membrii comitetului rămaşi până 
atunci în Europa. 

In acest interval fuseseră stabilite planurile generale 
ale oraşului, amănuntele privind casele de locuit şi 
edificiile publice. 


1 Țărani chinezi emigraţi datorită sărăciei si foametei 
care domneau în China acelor vremuri. 
2 Calea ferată a Pacificului. (N.T.) 


Materialele nu lipseau: de la primele ştiri despre 
proiect, industria americană se grăbise să inunde 
peroanele oraşului cu toate elementele de construcţie 
imaginabile. Fondatorii n-aveau decât greutatea alegerii. 
Ei hotărâră ca piatra să fie rezervată pentru edificiile 
publice şi pentru ornamentaţia generală, iar casele să 
fie construite din cărămizi. Bineînţeles, nu acele 
cărămizi turnate grosolan dintr-o bucată de pământ mai 
mult sau mai puţin ars, ci cărămizi uşoare, bine 
proporționale ca formă, greutate şi densitate, străpunse 
în lung de o serie de găuri cilindrice paralele. Aceste 
găuri, puse cap la cap, erau menite să constituie în 
grosimea zidurilor un fel de conducte deschise la ambele 
extremităţi, care să îngăduie aerului să circule liber în 
învelişul exterior al caselor ca şi în pereții interni. 
Aşezarea aceasta avea, în acelaşi timp, preţiosul avantaj 
de a amortiza sunetele şi de a da fiecărui apartament o 
completă independenţă. 

Comitetul nu pretindea, dealtfel, să impună 
constructorilor un anumit tip de casă. El era mai 
degrabă adversarul acestei uniformităţi obositoare şi 
insipide şi se  mulțumise să ceară arhitecților 
respectarea unui anumit număr de reguli fixe: 

1. Fiecare casă va fi izolată într-un lot de teren plantat 
cu arbori, gazon şi flori. Ea va fi locuită de o singură 
familie. 

2. Nici o casă nu va avea mai mult de două etaje; aerul 
şi lumina nu trebuie să fie acaparate de unii în 
detrimentul celorlalți. 

3. Toate casele vor avea faţada la o distanţă de zece 
metri de stradă, de care vor fi despărțite printr-un grilaj. 
Intervalul între grilaj şi fațadă va fi cultivat cu flori. 

4. Zidurile vor fi construite din cărămizi tabulare 
brevetate, conforme modelului. Deplină libertate în 
privinţa ornamentaţiei. 

5. Acoperişurile vor fi în formă de terasă, uşor 
înclinate în cele patru direcţii, acoperite cu catran, 
mărginite de o balustradă destul de înaltă pentru a 
preveni accidentele şi prevăzute cu canale pentru 
scurgerea imediată a apei de ploaie. 

6. Toate casele vor fi clădite pe o boltă deschisă în 
toate părțile şi formând, sub prima suprafaţă de locuit, 
un subsol de aerisire şi în acelaşi timp o hală. 
Conductele de apă şi burlanele vor ajunge aici deschise, 


sprijinite de stâlpul central al boltei, astfel încât să 
poată fi controlate oricând şi să poată furniza imediat 
apa necesară, în caz de incendiu. Pardoseala acestei 
hale, ridicată cu cinci-şase centimetri deasupra nivelului 
străzii, va fi aşternută cu nisip. O uşă şi o scară specială 
o vor pune în legătură directă cu bucătăriile şi cămările, 
şi toate operaţiile culinare se vor putea efectua acolo 
fără a răni văzul şi mirosul. 

7. Bucătăriile,  cămările sau  dependințele vor fi 
aşezate, împotriva obiceiului, la etajul superior şi vor 
comunica cu terasa, care va deveni astfel anexa lor în 
aer liber. Un elevator va îngădui transportul tuturor 
încărcăturilor la etaj. Forţa mecanică necesară mişcării 
elevatorului, ca şi lumina artificială şi apa vor fi puse la 
dispoziţia locuitorilor la un preț redus. 

8. Planul apartamentelor este lăsat în voia fanteziei 
individuale. Stnt proscrişi însă fără cruțare doi 
primejdioşi factori de boală, veritabile cuiburi de 
miasme şi laboratoare de otrăvuri: covoarele şi tapetele. 
Construite artistic din lemn preţios şi asamblate în 
mozaicuri de ebenişti pricepuţi, parchetele n-ar avea 
decât de pierdut ascunse fiind sub covoare de o 
curăţenie îndoielnică. Iar pereții, îmbrăcați în faianţă, au 
strălucirea şi varietatea apartamentelor interioare de la 
Pompei!, cu o bogăţie de culori şi cu o rezistenţă pe care 
tapetul, încărcat cu miile sale de otrăvuri subtile, nu le-a 
atins niciodată. Se spală cum se spală oglinzile şi 
geamurile, cum se freacă parchetele şi tavanele. Nici un 
germen morbid nu poate să se ascundă aici. 

9. Fiecare dormitor e separat de cabinetul de toaletă. 
Nu putem insista atât cât s-ar cuveni ca încăperea unde 
ne petrecem o treime din viaţă să fie cea mai mare, cea 
mai aerisită şi, în acelaşi timp, cea mai simplă. Ea 
trebuie să servească doar pentru somn: patru scaune, 
un pat de fier, prevăzut cu o somieră şi cu o saltea de 
lână scuturată des, sunt singurele mobile necesare. 
Cuverturile de puf învelitoarele de stofă şi alţi aliaţi 
puternici ai bolilor epidemice sunt, desigur, excluşi. 
Cuverturi de lână uşoare şi călduroase, care pot fi 
spălate cu uşurinţă, le vor înlocui cu succes. Fără a 


1 Vechi oraş roman, acoperit de lava şi cenuşa unei 
erupții a Vezuviului in anul 79 e.n. Dezgropat începând 
din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, el ne-a 
oferit, printre altele, remarcabile picturi murale. (NT.) 


proscrie formal perdelele şi draperiile, cerem cel puţin 
să fie alese dintre stofele susceptibile să fie spălate des. 

10. Fiecare încăpere are un şemineu încălzit, după 
gust, cu lemne sau cu cărbuni; fiecărui şemineu îi 
corespunde o gură de aer exterioară. Cât despre fum, în 
loc să fie expulzat prin acoperişuri, se strecoară prin 
conducte subterane până în nişte cuptoare speciale, 
clădite pe cheltuiala municipalităţii, în spatele caselor 
un cuptor la două sute de locuitori. Acolo fumul este 
curățat de particulele de carbon şi trimis în atmosferă, 
incolor şi inofensiv, la o înălțime de treizeci şi cinci de 
metri. 

Acestea sunt cele zece reguli fixe impuse pentru 
construcția fiecărei case particulare. 

Dispoziţiile generale nu sunt studiate cu mai puţină 
grijă. Mai întâi, planul oraşului a fost conceput şi 
realizat astfel încât să corespundă tuturor dezvoltărilor 
ulterioare. Străzile, întretăindu-se în unghiuri drepte, 
sunt trasate la distanţe egale, având o lărgime uniformă, 
fiind plantate cu arbori şi botezate cu numere de ordine. 

Din jumătate în jumătate de kilometru, strada, mai 
largă cu o treime, ia numele de bulevard sau arteră 
principală şi are pe o parte un şanţ descoperit pentru 
tramvaie şi căi de fier metropolitane. La încrucișări se 
află parcuri împodobite cu copii ale capodoperelor 
sculpturii — până când artiştii localnici vor crea lucrări 
demne să le ia locul. Toate industriile şi negoţurile sunt 
libere. 

Pentru a obţine dreptul de reşedinţă în France-Ville, e 
destul să ai referinţe temeinice că eşti apt să exerciţi o 
profesiune oarecare, manuală sau intelectuală, in 
industrie, ştiinţă sau artă, şi să te angajezi să respecţi 
legile oraşului. Existenţa parazitară nu este îngăduită. 

Edificiile publice sunt de pe acum în număr mare... 
muzee, biblioteci, şcoli şi gimnazii, toate amenajate cu 
un lux şi o înțelegere a cerințelor igienice într-adevăr 
demne de o metropolă. 

E inutil să mai spunem că de la vârsta de patru ani 
copiii încep să efectueze exerciţii fizice şi intelectuale 
menite să le dezvolte forța musculară şi cerebrală. Sunt 
educați să păstreze o curăţenie atât de riguroasă, încât 
o pată pe hainele lor e considerată drept o adevărată 
dezonoare. 


Această problemă a curăţeniei individuale şi colective 
constituie, dealtfel, preocuparea de căpetenie a 
fondatorilor oraşului. A curăța, a curăța fără 
întrerupere, a distruge şi anula, îndată după formarea 
lor miasmele pe care le emană în mod constant o 
aglomerație umană. Astfel, produsele canalelor de 
scurgere sunt centralizate in afara oraşului, tratate cu 
procedee care permit să fie condensate şi transportate 
zilnic pe câmpuri. 

Apa curge pretutindeni în valuri. Străzile pavate cu 
lemn acoperit cu catran şi trotuarele de piatră sunt la fel 
de strălucitoare ca lespezile unei curți olandeze. Pieţele 
alimentare sunt supravegheate neîncetat şi comercianții 
care îndrăznesc să speculeze sănătatea publică sunt pe- 
depsiţi fără cruţare. Un precupeț care vinde un ou vechi, 
carne stricată sau lapte botezat este tratat pur şi simplu 
ca un otrăvitor. Această poliție sanitară, atât de 
necesară şi atât de delicată, este încredințată unor 
oameni experimentați, unor  veritabili specialişti, 
instruiți în acest scop în şcolile normale. 

Jurisdicţia lor se extinde până şi asupra spălătoriilor 
organizate toate pe picior mare, cu maşini cu aburi, 
uscătorii artificiale şi, mai ales, camere de dezinfectie. 
Nici o rufă de corp nu se întoarce la stăpânul său fără să 
fi fost spălată atât cât poate fi spălat un lucru. Se 
urmăreşte cu o deosebită grijă ca niciodată să nu se 
amestece rufele a două familii deosebite. Această 
precauție simplă are efecte incalculabile. 

Sistemul de asistență medicală la domiciliu fiind 
generalizat, spitalele sunt puţine la număr şi rezervate 
străinilor fără adăpost sau unor cazuri excepționale. 
Abia dacă mai e nevoie să adăugăm că ideea de a face 
din spital un edificiu mai mare decât toate celelalte şi de 
a îngrămădi în acelaşi focar de infecţie şapte opt sute de 
bolnavi nu putea trece prin capul fondatorilor oraşului 
model. În loc de a căuta, printr-o stranie aberaţie, să 
reunească sistematic mai mulţi pacienţi, ei s-au gândit, 
dimpotrivă, cum să-i izoleze, în interesul lor personal, ca 
şi în cel public. Se recomandă chiar ca în fiecare casă 
bolnavul să fie ţinut într-un apartament distinct. 
Spitalele nu sunt decât construcții excepţionale şi 
restrânse pentru rezolvarea temporară a unor cazuri 
urgente. 


Douăzeci, cel mult treizeci de bolnavi pot să se afle — 
fiecare într-o cameră — în aceste barăci uşoare, făcute 
din lemn de brad, care sunt arse şi reconstruite în 
fiecare an. Aceste ambulanţe, fabricate în întregime 
după un model special, au, dealtfel, avantajul că pot fi 
transportate după nevoie în cutare sau cutare punct al 
oraşului şi multiplicate atât cât este necesar. 

O inovaţie ingenioasă în legătură cu acest serviciu este 
aceea a unui corp de infirmiere încercate, pregătite în 
mod special pentru această meserie specială şi ținute la 
dispoziția publicului de către administraţia centrală. 
Aceste femei, alese cu discernământ, constituie 
ajutoarele cele mai prețioase şi mai devotate ale 
medicilor. Ele împărtăşesc familiilor cunoştinţele 
practice atât de necesare şi atât de des absente în 
momentul primejdiei şi au ca misiune să împiedice 
propagarea bolii odată cu îngrijirea bolnavului. 

N-am mai sfârşi dacă am vrea să enumerăm toate 
perfecţionările igienice pe care le-au introdus fondatorii 
noului oraş. Fiecare nou cetățean primeşte la sosirea sa 
o mică broşură în care sunt expuse, într-un limbaj 
simplu şi clar, principiile cele mai importante ale unei 
vieți rânduite ştiinţific. 

El citeşte în ea că echilibrul perfect al tuturor 
funcțiunilor sale este una dintre condiţiile sănătății; că 
munca şi odihna sunt la fel de indispensabile 
organismului său; că oboseala este necesară creierului, 
ca şi muşchilor; că nouă zecimi din boli se datoresc 
contagiunii prin aer sau prin alimente. El va şti deci cum 
să-şi apere mai bine persoana şi locuinţa cu «carantine» 
sanitare. Să eviţi folosirea otrăvurilor excitante, să 
practici exerciţii fizice, să îndeplineşti conştiincios în 
fiecare zi treaba care-ţi revine, să bei apă curată, să 
mănânci carne şi legume proaspete şi simplu preparate, 
să dormi şapte, opt ore pe noapte — iată ABC-ul 
sănătății. 

Pornind de la primele principii ale fondatorilor, am 
ajuns pe nesimţite să vorbim despre această aşezare 
ciudată ca despre un oraş gata construit. Și adevărul 
este că, odată clădite primele case, celelalte au ieşit din 
pământ ca prin farmec. Trebuie să fi vizitat Far-Westul 
ca să-ţi dai seama ce înseamnă această eflorescenţă 
urbană. Încă pustiu în ianuarie 1872, locul ales număra 


şase mii de case în 1873. În 1874, avea nouă mii şi toate 
edificiile terminate. 

Construite pe terenuri imense şi fără valoare la 
început, casete erau vândute la prețuri foarte modeste. 
Absența oricărui impozit, independența politică a 
acestui mic teritoriu izolat, atracţia noului, blândeţea 
climei au contribuit la atragerea emigranților. La ora 
aceasta, France-Ville numără aproape o sută de mii de 
locuitori. 

Ceea ce valorează mai mult şi singurul lucru care ne 
interesează este că experienţa sanitară a reuşit în chip 
concludent. În timp ce mortalitatea anuală în oraşele 
cele mai favorizate ale bătrânei Furope sau ale Lumii 
Noi n-a scăzut niciodată sensibil sub trei la sută, la 
France-Ville media acestor cinci ani este de unu şi 
jumătate la sută. Şi încă această cifră este îngroşată de 
o mică epidemie de friguri semnalată la început. Luată 
separat, cifra anului trecut nu e decât de unu şi un sfert 
la sută. O împrejurare şi mai importantă: cu câteva 
excepții, toate decesele înregistrate se datoresc unor 
afecțiuni specifice şi de cele mai multe ori ereditare. 
Bolile accidentale au fost infinit mai rare, mai limitate şi 
mai puţin primejdioase ca în orice alt mediu. Cât despre 
epidemiile propriu-zise, nu s-a semnalat nici una. 

Va fi interesant de urmărit consecințele acestei 
tentative. E de văzut, mai ales, dacă influența unui 
regim atât de ştiinţific asupra unei întregi generații, şi 
cu atât mai mult asupra unui şir de generaţii, n-ar putea 
să micşoreze predispoziţiile morbide ereditare. 

«Nu e, desigur, prea mare cutezanța să sperăm 
aceasta — a scris unul dintre fondatorii uimitoarei 
aglomeraţii — şi atunci cât de măreț ar fi rezultatul! 
Oameni trăind până la nouăzeci sau o sută de ani, 
murind numai de bâtrâneţe, ca majoritatea animalelor 
ca plantele!» 

Un asemenea vis are de ce să ne seducă! 

Dacă ne e îngăduit totuşi să exprimăm opinia noastră 
sinceră, nu prea credem în succesul definitiv al 
experienței. Viciul ei original şi după toate 
probabilitățile fatal, este că e condusă de un comitet în 
care predomină elementul latin şi din care elementul 
germanic a fost sistematic exclus. Acesta e un simptom 
supărător. De când există lumea, nu s-au făcut lucruri 
durabile decât de către Germania şi fără ea nu se va 


face nimic definitiv. Fondatorii oraşului France-Ville au 
curăţit poate terenul, au elucidat câteva puncte anume, 
dar nu în acest colț al Americii, ci pe țărmurile Siriei 
vom vedea înălțându-se, într-o zi, adevăratul oraş- 
model!! 


Capitolul XI 
UN DINEU LA DOCTORUL SARRASIN 


La 13 septembrie — doar cu câteva ore înainte de clipa 
fixată de Herr Schultze pentru a distruge France-Ville-ul 
— nici guvernatorul, nici vreun altul dintre locuitorii 
oraşului nu bănuiau încă îngrozitoarea primejdie care-i 
ameninţa. 

Era ora şapte seara. 

Ascuns în boschete dese de leandri şi tamarinzi?, 
oraşul se desfăşura cu graţie la poalele Munţilor 
Cascadei. Valurile Pacificului îi mângâiau fără zgomot 
cheiurile de marmură. Spălate cu grijă şi răcorite de 
briză, străzile ofereau cel mai vesel şi mai însufleţit 
spectacol. Arborii care le umbreau fremătau încet. 
Peluzele erau verzi. Deschizându-şi corolele, florile din 
grădini înmiresmau văzduhul. Casele surâdeau liniştite 
şi cochete în albeaţa lor. Aerul era călduţ, cerul albastru 
ca şi oceanul, care scânteia la capătul marilor 
bulevarde.. 

Sosind în oraş, un străin ar fi fost izbit de aerul de 
sănătate al locuitorilor, de animația de pe străzi. Tocmai 
se închideau academiile de pictură, de muzică şi 
sculptură, care erau reunite în acelaşi cartier şi unde se 
organizau excelente cursuri publice pe secţii nu prea 
numeroase, ceea ce îngăduia fiecărui elev să-şi 
însuşească lecţiile în bune condiţii. leşind din aceste 
edificii, mulţimea se îngrămădi câteva clipe, dar nu se 
auzi nici un strigăt, nici o exclamaţie de nerăbdare. 
Aspectul general era de calm şi mulţumire deplină. 

Familia Sarrasin îşi clădise locuinţa nu în centrul 
oraşului, ci pe ţărmul Pacificului. Şi, cum fusese 


1 Finalul articolului din «Unsere Centurie» reflecta 
expansionismul proaspătului imperiu german, care 
privea cu ochi lacomi la coloniile celorlalte ţări 
capitaliste, situate şi în Orientul Apropiat. 

2 Arbuşti specifici zonei mediteraneene. (N.T.) 


construită printre primele, doctorul se stabilise de la 
început acolo împreună cu soţia sa şi cu Jeanne. 

Octave, milionarul improvizat, ar fi vrut să rămână la 
Paris, dar nu-l mai avea pe Marcel ca mentor. 

Cei doi prieteni se pierduseră aproape din vedere din 
perioada când locuiau împreună pe strada Roi-de-Sicile. 
După ce doctorul emigrase pe coasta Oregonului, 
Octave rămăsese stăpân pe sine însuşi. Fusese târât 
repede departe de şcoala în care tatăl său ar fi vrut să-l 
facă să-şi urmeze studiile şi căzuse la ultimul examen, 
pe care prietenul său îl luase întâiul. 

Marcel fusese până atunci busola bietului Octave, care 
era incapabil să se conducă singur. Când tânărul 
alsacian plecă, prietenul său din copilărie sfârşi prin a-şi 
da drumul la hăţuri. Termenul e cu atât mai potrivit cu 
cât viaţa lui Octave se petrecea în mare parte pe 
scaunul înalt al unei enorme cabriolete cu patru cai, 
aflată mereu pe drum între bulevardul Marigny, unde 
tânărul îşi luase un apartament, şi diversele câmpuri de 
curse din împrejurimile Parisului. Octave Sarrasin, care, 
cu trei luni mai înainte, abia izbutea să se ţină în şa pe 
caii închiriaţi cu ora, devenise subit unul dintre cei mai 
versaţi oameni din Franţa în misterele hipologieil. 
Erudiţia sa era împrumutată de la un groom? englez pe 
care-l luase în slujbă şi care-l domina total prin 
întinderea cunoştinţelor sale speciale. 

Dimineţile îi erau împărţite între croitori, şelari şi 
cizmari. Serile sale aparţineau micilor teatre şi 
saloanelor unui cerc deschis foarte de curând în colţul 
străzii Tronchet. Octave îl alesese întrucât lumea de 
acolo aducea banilor săi un omagiu pe care meritele sale 
nu l-ar fi obţinut în altă parte. Această lume i se părea 
de o distincţie ideală. E interesant de semnalat că lista 
membrilor cercului, somptuos încadrată şi atârnată în 
hol, conţinea doar nume străine. Titlurile nobiliare 
mişunau şi, cel puţin enumerându-le, te-ai fi putut crede 
în anticamera unui colegiu heraldic. Dar dacă 
pătrundeai mai departe, gândeai că te afli mai degrabă 
într-o expoziție etnologică pe viu. Altfel, aceste 
personaje cosmopolite erau foarte bine îmbrăcate... 

Octave Sarrasin părea un zeu tânăr în mijlocul acestor 
bimani. I se repetau cuvintele, i se copiau modelele de 


1 Ştiinţa care se ocupă cu studiul rasei cabaline. (N.T.) 
2 Mic lacheu. (N.T.) 


cravată, i se acceptau raţionamentele ca nişte articole 
de lege. Şi el, îmbătat de această tămâiere, nu-şi dădea 
seama că pierde cu regularitate la bacara! şi la curse. 
Poate că unii membri ai clubului, în calitatea lor de 
orientali, credeau că au drepturi la moştenirea Begumei. 
În orice caz, ştiau s-o atragă în buzunarele lor printr-o 
mişcare lentă, dar continuă. 

Datorită acestui nou mod de viaţă, legăturile dintre 
Octave şi Marcel Bruckmann slăbiră repede. Abia dacă- 
şi mai scriau din când în când. Ce putea fi comun între 
muncitorul dârz, preocupat numai să-şi ridice inteligenţa 
la un înalt grad de cultură şi forţă, şi băiatul drăguţ, 
prea plin de averea lui, cu spiritul îndreptat doar spre 
poveştile lui de club şi de grajd? 

Se ştie cum părăsise Marcel Parisul, mai întâi pentru a 
observa manevrele lui Herr Schultze, care întemeiase 
Stahlstadtul, rivalul oraşului France-Ville, pe acel teren 
neutru al Statelor Unite, apoi pentru a intra în slujba 
Regelui Oţelului. 

Octave duse o viaţă parazitară de risipitor timp de doi 
ani. Apoi îl cuprinse dezgustul faţă de aceste lucruri 
searbede şi, într-o bună zi, după ce devorase câteva 
milioane, plecă la tatăl său, ceea ce-l salvă de la o ruină 
mai mult morală decât fizică. 

Judecând cel puţin după înfăţişare, sora lui, Jeanne, 
era atunci o delicioasă fată de nouăsprezece ani, pe care 
şederea de patru ani în noua ei patrie o înzestrase cu 
toate însuşirile americane, adăugate întregii graţii 
franţuzeşti. Maică-sa spunea câteodată că nu bănuise 
farmecul intimităţii depline înainte de a fi împreună în 
fiecare clipă. 

De la întoarcerea fiului risipitor, delfinul?, speranţa ei, 
doamna Sarrasin era atât de fericită pe cât e posibil, 
căci participa la tot binele pe care putea să-l facă şi-l 
făcea soţul său, datorită averii sale imense. 

În seara aceea, doctorul Sarrasin invitase la cină doi 
dintre cei mai buni prieteni ai săi: pe colonelul Hendon, 
o bătrână rămăşiţă a războiului de secesiune, care-şi 


1 Joc de cărţi. (N.T.) 

? Aşa se numea fiul cel mai mare al regilor Franţei, 
prinţul moştenitor. Aici cu sensul de primul născut. 
(N.T.) 

3 Războiul civil care a izbucnit în 1861 în Statele Unite în 
legătură cu abolirea sclavajului negrilor. S-a sfîrşit în 


lăsase un braţ la Pittsburg şi o ureche la Seven-Oaks, 
dar care juca şah ca oricare altul, şi pe domnul Lentz, 
directorul general al învăţământului în noul oraş. 

Discutau despre proiectele administraţiei oraşului, 
despre rezultatele obţinute în instituţiile publice: şcoli, 
spitale, case de ajutor reciproc. 

După programul doctorului, domnul Lentz înființase 
mai multe şcoli primare. Profesorii se străduiau să 
dezvolte spiritul copilului supunându-l unei gimnastici 
intelectuale calculate astfel, încât să urmeze evoluţia 
naturală a facultăţilor sale. Elevii erau învăţaţi să 
iubească o anumită ştiinţă înainte de a fi îndopaţi cu ea, 
evitându-se astfel acel gen de cunoştinţe care, cum 
spune Montaigne!, «plutesc la suprafaţa creierului», nu 
ajung la înţelegerea copilului, nu-l fac nici mai înţelept, 
nici mai bun. Mai târziu, o inteligenţă bine pregătită va 
şti ea singură să-şi aleagă drumul şi să-l urmeze în chip 
rodnic. 

Igiena se afla pe primul plan într-un sistem de 
educaţie atât de bine rânduit. Omul, fiind trup şi spirit, 
trebuie să fie la fel de bine slujit de amândoi aceşti 
servitori; dacă trupul slăbeşte, omul suferă şi spiritul 
piere curând. 

În acea epocă, France-Ville atinsese cel mai înalt grad 
de prosperitate materială şi intelectuală. Acolo se 
întruneau în congrese cei mai renumiţi savanţi ai celor 
două lumi. Atraşi de reputaţia oraşului, pictorii, 
sculptorii, muzicienii veneau de pretutindeni. Aceştia 
erau profesorii tinerilor, care promiteau să facă ilustră 
într-o zi această bucată de pământ american. Era deci 
îngăduit să se prevadă că această nouă Atenă de origine 
franceză va deveni în scurt timp primul oraş din lume?. 


1865 prin victoria statelor din nord împotriva celor 
sclavagiste din sud. (N.T.) 

1 Ilustru literat francez (1533—1592), autor al 
cunoscutelor «Eseuri». (N.T.) 

? Autorul se referă la acea perioadă a istoriei antice în 
care Atena era socotită primul oraş din lume, datorită 
monumentelor sale şi strălucirii intelectuale a filozofilor, 
scriitorilor şi artiştilor săi. (N.T.) 


Trebuie să spunem, de asemeni, că, la absolvire, tinerii 
cunoşteau mânuirea armelor şi primele elemente de 
tactică şi strategie. 

Când ajunseră la acest capitol, colonelul Hendon 
declară că e mulţumit de recruţii săi. 

— Sunt de pe acum obişnuiţi cu marşurile forţate, cu 
oboseala, cu toate exerciţiile corporale. Armata noastră 
e alcătuită din toţi cetăţenii, şi toţi, atunci când va fi 
nevoie, vor fi soldaţi căliţi şi disciplinaţi. 

E adevărat că France-Ville avea relaţii foarte bune cu 
toate statele vecine, căci nu scăpase nici o ocazie de a şi 
le îndatora, dar, când e vorba de interes, nerecunoştinţa 
poate fi atât de puternică încât doctorul şi prietenii săi 
nu nesocotiseră maxima «Ajută-te şi Cerul te va ajuta!» 
şi nu voiau să conteze decât pe ei înşişi. 

Erau la sfirşitul cinei; isprăviseră desertul şi, potrivit 
obiceiului anglo-saxon care se impusese, doamnele se 
ridicaseră de la masă. 

Doctorul Sarrasin, Octave, colonelul Hendon şi domnul 
Lentz îşi continuau conversaţia şi abordaseră cele mai 
înalte probleme de economie politică. În această 
atmosferă, un servitor intră şi-i aduse doctorului ziarul. 

Era New York Herald. Această onorabilă foaie se 
arătase totdeauna extrem de favorabilă întemeierii, apoi 
dezvoltării oraşului. Notabilităţile din France-Ville se 
obişnuiseră să caute în paginile ei fluctuațiile posibile 
ale opiniei publice din Statele Unite cu privire la opera 
lor. Această colectivitate de oameni fericiţi, liberi, 
independenţi, aşezată pe acest teritoriu neutru, stârnise 
destule invidii. Dacă francevillezii aveau în America 
partizani care să-i apere, aveau şi inamici care să-i 
atace. În orice caz, New York Herald era de partea lor şi 
nu înceta să le dea dovezi de stimă şi de admiraţie. 

Fără să întrerupă discuţia, doctorul Sarrasin desfăcuse 
banda jurnalului şi-şi aruncase maşinal ochii asupra 
primului articol. 

Vă puteţi închipui cât de stupefiat a fost la lectura 
acestor câteva rânduri, pe care le citi mai întâi pentru 
el, apoi cu voce tare, spre cea mai mare surprindere şi 
cea mai adâncă indignare a prietenilor săi: 

New York, 8 septembrie — Un violent atentat 
împotriva drepturilor omului e pe cale să se 
înfăptuiască. Aflăm dintr-o sursă sigură că la Stahlstadt 
se fac formidabile înarmări cu scopul de a ataca şi a 


distruge France-Ville, oraşul de origine franceză. Nu 
ştim dacă Statele Unite pot şi trebuie să intervină în 
acest conflict. Denunţăm însă tuturor oamenilor cinstiţi 
acest odios abuz de putere. France-Ville să nu piardă 
nici un ceas pentru a lua măsuri de apărare... etc. 


Capitolul XII 
CONSILIUL 


Ura Regelui Oţelului faţă de opera doctorului Sarrasin 
nu era un secret pentru nimeni. Se ştia că venise să 
înalte cetate contra cetate. Dar de aici până la a te 
năpusti asupra unui oraş paşnic şi a-l distruge printr-o 
lovitură de forţă s-ar fi putut crede că e o distanţă 
bunicică. Totuşi articolul din New York Herald era 
limpede. Corespondenţii acestui mare jurnal ghiciseră 
planurile lui Herr Schultze şi, după cum scriau, nu era 
nici un ceas de pierdut! 

Câteva clipe, demnul doctor rămase fără grai. Ca orice 
om cinstit, refuza pe cât putea să creadă în existenţa 
răului. I se părea imposibil să se poată împinge 
perversitatea până la a distruge, fără motiv sau din pură 
fanfaronadă, un oraş care era, într-un fel, o proprietate 
comună a umanităţii. 

— Şi când te gândeşti că media mortalităţii va fi anul 
acesta numai de unu şi un sfert la sută! exclamă el, cu 
naivitate. Când te gândeşti că n-avem nici un băiat de 
zece ani care să nu ştie să citească şi că de la 
întemeierea oraşului nu s-a produs nici o crimă şi nici un 
furt! Cum să crezi că există barbari care vor să 
nimicească de la început o experienţă atât de reuşită? 
Nu! Nu pot să admit că un chimist, un savant, fie el deo 
sută de ori german, ar fi capabil de aşa ceva! 

Trebuiră totuşi să ţină seama de mărturia unui ziar 
devotat operei doctorului şi să acţioneze fără întârziere. 
După primul moment de descurajare, recăpătându-şi 
stăpânirea de sine, doctorul Sarrasin se adresă 
prietenilor săi: 

— Domnilor, sunteţi membri ai Consiliului cetăţenesc 
şi aveţi, ca şi mine, datoria de a lua toate măsurile 
necesare pentru salvarea oraşului. Ce trebuie să facem 
în primul rând? 

— Există vreo posibilitate de a aranja lucrurile? spuse 
domnul Lentz. Putem evita războiul în mod onorabil? 


— Imposibil, replică Octave. Este evident că Herr 
Schultze îl vrea cu orice preţ. Ura lui nu ne va face 
concesii! 

— Fie! exclamă doctorul. Vom proceda în aşa fel încât 
să-i putem răspunde. Ce crezi, colonele, există vreun 
mijloc de a rezista tunurilor Stahlstadtului? 

— Orice forţă umană poate fi combătută în mod 
eficient de o altă forţă umană, răspunse colonelul 
Hendon. Nu trebuie însă să ne gândim că ne putem 
apăra cu aceleaşi mijloace şi cu aceleaşi arme de care se 
va sluji Herr Schultze pentru a ne ataca. Construcţia 
unor maşini de război capabile să rivalizeze cu ale sale 
ne-ar cere un timp foarte îndelungat şi nici nu ştiu dacă 
am reuşi să le fabricăm, ţinând seama că ne lipsesc 
atelierele speciale. N-avem deci decât o şansă de 
salvare: să împiedicăm inamicul să ajungă până la noi şi 
să nu ne lăsăm împresuraţi. 

— Am să convoc imediat consiliul, spuse doctorul 
Sarrasin şi-şi conduse oaspeţii în cabinetul său de lucru. 

Era o încăpere mobilată simplu, cu trei pereţi acoperiţi 
de rafturi cu cărţi, în timp ce al patrulea avea, 
dedesubtul câtorva tablouri şi obiecte de artă, un rând 
de deschizături numerotate, asemănătoare unor cornete 
acustice. 

— Graţie telefonului, adăugă el, putem ţine consiliul 
rămânând fiecare acasă la el. 

Doctorul atinse butonul unei sonerii care se auzi, în 
acelaşi timp, în casele tuturor membrilor consiliului. În 
mai puţin de trei minute, cuvântul «prezent», sosit pe 
firele de comunicaţie, anunţă că şedinţa consiliului a 
început. 

— Şedinţa e deschisă... Dau cuvântul onorabilului meu 
prieten, colonelul Hendon, pentru a vă face o 
comunicare extrem de gravă. 

Colonelul trecu în faţa telefonului şi, după ce citi 
articolul din New York Herald, ceru să se ia de îndată 
primele măsuri. Abia sfârşise, când numărul 6 îi puse o 
întrebare: 

— Crede oare colonelul că ne putem apăra în cazul în 
care mijloacele pe care se bizuie pentru a opri inamicul 
să ajungă aici ar da greş? A 

Colonelul Hendon răspunse afirmativ. Întrebarea şi 
răspunsul parveniseră instantaneu fiecăruia dintre 


membrii invizibiti ai consiliului, ca şi explicaţiile 
dinaintea lor. 

Numărul 7 îl întrebă de cât timp dispuneau, după 
părerea lui, ca să se pregătească. 

Colonelul nu ştia, dar trebuiau să acţioneze ca şi cum 
atacul ar fi avut loc peste două săptămâni. 

Numărul 2: 

— Să aşteptăm atacul sau e preferabil să-l prevenim? 

— Trebuie să facem totul pentru a-l preveni şi, dacă 
suntem ameninţaţi cu o debarcare, să scufundăm navele 
lui Herr Schultze cu torpilele noastre. 

La această propunere, doctorul Sarrasin se oferi să-i 
întrunească pe cei mai distinşi chimişti şi pe cei mai 
experimentați ofiţeri de artilerie pentru a le încredința 
sarcina de a examina proiectele colonelului Hendon. 

O întrebare a numărului |: 

— Care este suma necesară pentru a începe imediat 
lucrările de apărare ? 

— Ar trebui să dispunem de cincisprezece-douăzeci de 
milioane de dolari. 

Numărul 4: 

— Propun să convocam imediat adunarea generală a 
cetăţenilor. Preşedintele Sarrasin: 

— Pun la vot propunerea. 

Două sunete de gong în fiecare telefon anunţară că 
propunerea fusese adoptată în unanimitate. 

Consiliul durase mai puţin de optsprezece minute şi nu 
deranjase pe nimeni. 

Adunarea generală fu convocată printr-un mijloc la fel 
de simplu şi aproape la fel de expeditiv. Abia comunicase 
doctorul Sarrasin primăriei, tot telefonic, hotărârea 
consiliului, că un joc de clopote electrice se puse în 
mişcare în vârful fiecăreia dintre coloanele aşezate la 
cele două sute optzeci de răspântii ale oraşului. 
Deasupra acestor coloane, acele orologiilor electrice se 
opriseră la opt şi jumătate: ora convocării. 

Avertizaţi de acest apel zgomotos, care se prelungi mai 
mult de un sfert de ceas, locuitorii se grăbiră să iasă sau 
să-şi ridice ochii spre cadranul cel mai apropiat şi, 
constatând că o datorie patriotică îi chema la hala 
municipală, porniră într-acolo. 

În mai puţin de patruzeci şi cinci de minute, adunarea 
era întrunită. Doctorul Sarrasin se şi afla la locul de 
cinste, înconjurat de întregul consiliu. La picioarele 


tribunei, colonelul Hendon aştepta să i se dea cuvântul. 
Cea mai mare parte a cetăţenilor cunoşteau vestea care 
provocase mitingul. 


Grilajul se deschise şi curentul îl tirt pe sărmanul Marcel... 


Stenografiate în mod automat de telefonul primăriei, 
dezbaterile consiliului fuseseră comunicate imediat 
ziarelor, care publicaseră o ediţie specială, afişată 
pretutindeni. 

Hala municipală era o imensă construcţie cu acoperiş 
de sticlă, în care aerul circula liber şi unde lumina se 
revărsa în valuri dintr-un brâu de lămpi îmbrăţişând 
contururile bolţii. 

Mulțimea stătea în picioare, liniştită, tăcută. Chipurile 
erau vesele. Sănătatea deplină, obişnuinţa unei vieţi 
active şi armonioase, conştiinţa propriei forţe îl aşezau 
pe fiecare deasupra emoţiei dezordonate a spaimei sau a 
mâniei. 

Preşedintele abia atinsese clopoţelul, la opt şi 
jumătate fix, şi se lăsă o tăcere adâncă. 

Colonelul urcă la tribună. 

Într-un limbaj sobru şi puternic, fără podoabe inutile şi 
fără pretenţii oratorice — limbajul oamenilor care, ştiind 
ce au de spus, îşi exprimă ideile cu limpezime pentru că 
le înţeleg bine — el aminti ura inveterată a lui Herr 
Schultze împotriva Franţei, împotriva lui Sarrasin şi a 
operei sale, pregătirile formidabile anunţate de New 
York Herald şi menite să distrugă France-Ville şi pe 
locuitorii săi. 

Trebuiau să aleagă cea mai bună cale de urmat. Destui 
oameni lipsiţi de curaj şi de patriotism ar prefera poate 
să cedeze terenul, să-i lase pe agresori să pună 
stăpânire pe noua patrie. Dar colonelul era sigur că 
asemenea propuneri becisnice n-ar găsi nici un ecou 
printre  concetăţenii săi. Oamenii care ştiuseră să 
înţeleagă măreţia scopului urmărit de fondatorii cetății- 
model, oamenii care ştiuseră să-i accepte legile erau în 
mod necesar inteligenţi şi inimoşi. Reprezentanţi sinceri 
şi militanţi ai progresului, ei vor face totul pentru a 
salva acest oraş neasemuit, monument glorios al artei de 
a îmbunătăţi soarta omului! 

Datoria lor era deci de a-şi da viaţa pentru cauza pe 
care o reprezentau! 

Această peroraţie fu primită cu o uriaşă salvă de 
aplauze. 

Mai mulţi oratori susţinură moţiunea colonelului 
Hendon. 

Fu acceptată apoi propunerea doctorului Sarrasin, 
care arătă necesitatea de a se constitui imediat un 


Consiliu al apărării, însărcinat să ia măsuri urgente, 
păstrând secretul indispensabil operaţiilor militare. 

În timpul şedinţei, unul dintre membrii Consiliului 
cetăţenesc sugeră necesitatea de a se vota un credit 
provizoriu de cinci milioane de dolari destinat primelor 
lucrări. Toate mâinile se ridicară pentru a ratifica 
această măsură. 

La ora zece si douăzeci şi cinci de minute, mitingul se 
terminase şi locuitorii oraşului, alegându-şi şefii, erau 
gata să se retragă, când se produse un incident 
neaşteptat. 

Eliberată cu o clipă mai înainte, tribuna fusese 
ocupată de un necunoscut având cel mai straniu aspect 
cu putinţă. 

Acest om apăruse ca prin farmec. Figura lui energică 
purta semnele unei teribile surescitări, dar atitudinea îi 
era calmă şi hotărâtă. Hainele pe jumătate lipite de trup 
şi încă murdare de nămol, fruntea însângerată 
mărturiseau că trecuse prin încercări groaznice. 

Văzîndu-l, toţi se opriseră. Cu un gest imperios, 
necunoscutul le poruncise tăcere şi nemişcare. 

Cine era? De unde venea? Nimeni, nici măcar doctorul 
Sarrasin nu se gândea să-l întrebe. 

Dealtfel se lămuriră imediat. 

— Am evadat din Stahlstadt, spuse el. Herr Schultze 
mă condamnase la moarte. Providența mi-a îngăduit să 
ajung la voi încă la timp pentru a încerca să vă salvez. 
Nu sunt un necunoscut pentru toată lumea de aici. 
Veneratul meu maestru, doctorul Sarrasin, va putea să 
vă spună, sper, că, în ciuda unei înfăţişări care-l face să 
nu mă recunoască nici chiar el, se poate avea oarecare 
încredere în Marcel Bruckmann! 

— Marcel! strigară în acelaşi timp doctorul şi Octave. 
Amândoi erau gata să se năpustească spre el. 

Un nou gest îi opri. 

Era Marcel, într-adevăr, salvat ca prin miracol. După 
ce forţase grilajul canalului, în clipa în care cădea 
aproape asfixiat, curentul îl antrenase ca pe un corp fără 
viaţă. Dar, din fericire, acest grilaj închidea însăşi 
incinta Stahlstadtului, şi, după două minute, Marcel era 
aruncat pe ţărmul râului, în sfârşit liber dacă şi-ar fi 
recăpătat cunoştinţa. 


Curajosul tânăr rămăsese întins fără mişcare ore 
întregi, în această noapte întunecoasă, pe această 
câmpie pustie, departe de orice ajutor. _ 

Când îşi revenise, se lumina de ziuă. Îşi aminti deodată 
totul!... Slavă domnului, se afla, în sfârşit, în afara 
blestematei Cetăți a Oţelului! Nu mai era prizonier. 
Toate gândurile sale se îndreptară spre doctorul 
Sarrasin, spre prietenii şi concetăţenii săi. 

— Ei! Ei! strigă el atunci. 

Printr-un efort suprem. Marcel reuşi să se ridice. 

Zece leghe îl despărţeau de France-Ville, zece leghe de 
străbătut fără tren, fără trăsură, fără cal prin această 
câmpie, care părea părăsită împrejurul crudei Cetăți a 
Oţelului. El merse zece leghe fără nici o clipă de odihnă 
şi la ora zece şi un sfert intra în cetatea doctorului 
Sarrasin. 

Acest om apăruse ca prin farmec 

Afişele de pe ziduri îl lămuriră. El înţelese că locuitorii 
cunoşteau primejdia care-i ameninţa, dar înţelese 
totodată că ei nu ştiau nici cât de iminentă era 
primejdia, nici mai ales de ce natură deosebită era ea. 

Catastrofa premeditată de Herr Schultze trebuia să se 
producă în noaptea aceea, la ora unsprezece şi patruzeci 
şi cinci... Era ora zece şi un sfert. 

Un ultim efort. Marcel traversă oraşul într-un singur 
elan şi la ora zece şi douăzeci şi cinci de minute, în clipa 
în care locuitorii erau gata să se împrăştie, escalada 
tribuna. 

— Prieteni, strigă el, primul atac va avea loc nu peste 
o lună şi nici măcar peste opt zile! Inainte de miezul 
nopţii, o catastrofă fără precedent, o ploaie de fier şi de 
foc va cădea asupra oraşului. O armă infernală, care 
bate la o distanţă de zece leghe, este aţintită acum 
asupra noastră. Am văzut-o! Femeile şi copiii să caute 
adăpost în fundul pivniţelor care prezintă oarecare 
garanţii de soliditate sau să iasă imediat din oraş şi să se 
refugieze în munţi! Bărbaţii valizi să se pregătească să 
lupte cu focul prin toate mijloacele posibile! Focul, iată 
pentru moment singurul nostru duşman! Nici armate, 
nici soldaţi nu mărşăluiesc încă împotriva noastră. 
Duşmanul care ne ameninţă dispreţuieşte mijloacele de 
atac obişnuite. Dacă se vor realiza planurile şi calculele 
acestui om, a cărui forţă pusă în slujba răului vă e 
cunoscută, dacă nu s-a întâmplat ca Herr Schultze să se 


înşele pentru prima oară, incendiul se va dezlănţui într-o 
sută de locuri deodată! Va trebui să dăm piept cu 
flăcările într-o sută de locuri! Orice s-ar întâmpla, 
trebuie să salvăm în primul rând populaţia! Casele şi 
monumentele pe care nu le vom putea salva — oraşul 
întreg chiar, banii şi timpul îl vor putea reconstrui! 

În Europa, Marcel ar fi fost socotit nebun. Dar în 
America nimeni nu neagă miracolele ştiinţei, fie ele cele 
mai neaşteptate. Tânărul inginer fu ascultat şi, după 
recomandarea doctorului Sarrasin, crezut. 

Subjugată mai mult încă de accentul oratorului decât 
de cuvintele lui, mulţimea i se supuse fără discuţie. 
Doctorul răspundea de Marcel Bruckmann. Atâta era de 
ajuns. 

Mesagerii porniră în toate direcţiile, purtând ordinele 
consiliului. 

Cât despre locuitorii oraşului, unii coborâră în pivnițe, 
resemnându-se să suporte ororile unui bombardament; 
ceilalţi, pe jos, călare, în trăsuri, ieşiră pe câmpie şi 
urcară primele povârnişuri ale Munţilor Cascadei. În 
acest timp, bărbaţii valizi aduceau în grabă în piaţa 
mare şi în câteva puncte indicate de doctor tot ceea ce 
putea sluji în lupta împotriva focului, adică apă, pământ, 
nisip. 

În sala de şedinţe, deliberarea continua sub formă de 
dialog. 

Dar Marcel părea obsedat de o idee care nu mai lăsa 
loc alteia în creierul său. Buzele lui murmurau doar 
aceste cuvinte: 

— La unsprezece şi patruzeci şi cinci! E posibil ca 
blestematul de Schultze să ne dea gata cu invenţia lui 
execrabilă?... 

Deodată scoase un carnet din buzunar. O făcu cu 
gestul unui om care cere linişte şi, cu creionul în mână, 
mâzgăli febril câteva cifre pe o pagină. Fruntea începu 
să i se însenineze, chipul să-i strălucească: 

— Prieteni! strigă el. Prieteni! Sau cifrele astea sunt 
mincinoase, sau tot ceea ce ne înspăimântă se va 
spulbera ca un coşmar în faţa evidenţei unei probleme 
de balistică a cărei soluţie o căutam zadarnic! Herr 
Schultze s-a înşelat! Catastrofa cu care ne ameninţă nu 
e decât un vis! De data aceasta, ştiinţa lui a dat greş! 
Nimic din ceea ce a proorocit nu se va întâmpla, nu 
poate să se întâmple! Formidabilul său obuz va trece pe 


deasupra oraşului fără să-l atingă şi nu mai trebuie să ne 
temem decât pentru viitor! 

Ce voia să spună Marcel? Nimeni nu-l înţelegea! 

Tânărul alsacian expuse atunci rezultatul calculului pe 
care-l făcuse. Vocea sa desluşită şi vibrantă demonstra 
lucrurile astfel încât să devină limpezi celor mai 
ignoranţi. Era lumina care lua locul întunericului, calmul 
care lua locul neliniştii. Nu numai că proiectilul nu va 
atinge oraşul doctorului, dar nu va atinge nimic! Era 
hărăzit să se piardă în spaţiu! 

Doctorul Sarrasin încuviinţa din cap demonstraţia lui 
Marcel, când, îndreptându-şi degetul spre cadranul 
luminos, spuse deodată: 

— Peste trei minute vom şti cine are dreptate: 
Schultze sau Marcel Bruckmann! Oricum, prieteni, să nu 
regretăm nici una dintre măsurile de precauţie luate şi 
să nu neglijăm nimic din ceea ce poate dejuca 
maşinaţiile duşmane. Lovitura sa — chiar dacă va da 
greş, după cum ne face Marcel să nădăjduim — nu va fi 
cea din urmă! Ura lui Schultze nu se va da bătută şi nu 
se va opri în faţa unui eşec! 

— Veniţi! strigă Marcel. 

Şi toţi îl urmară în piaţa cea mare. 

Cele trei minute trecuseră. Orologiul sună ora 
unsprezece şi patruzeci şi cinci!... 

După patru secunde, o masă întunecată trecea în 
înălțimile cerului şi, iute ca gândul, se pierdea în 
depărtări cu un şuierat sinistru. 

— Drum bun! strigă Marcel, izbucnind în râs. Cu 
această viteză iniţială, obuzul lui Herr Schultze, care a 
depăşit acum limitele atmosferei, nu mai poate recădea 
pe Pământ!! 

Două minute mai târziu, se auzea o detunătură 
asemănătoare unui zgomot surd ieşit din măruntaiele 
globului. 

Era bubuitul tunului din Turnul aurului şi acest 
bubuit sosea în întârziere cu o sută treisprezece secunde 


1 Autorul se inşală — ca şi în «De la Pământ la Lună» 
— crezând că un tun clasic, oricare ar fi mărimea lui, 
poate străpunge cuirasa gravitaţiei terestre. Această 
sarcină au rezolvat-o rachetele, odată cu lansarea 
primului satelit artificial. (N.T.) 


faţă de proiectilul care se deplasa cu o viteză de o sută 
cincizeci de leghe pe oră?. 


Capitolul XIII : 5 
MARCEL BRUCKMANN CATRE PROFESORUL 
SCHULTZE, STAHLSTADT 


France-Ville, 14 septembrie 

Se cuvine să-l informez pe Regele Otelului că am 
trecut cu bine, alaltăieri seara, frontiera posesiunilor 
sale, preferând să mă salvez eu în locul modelului 
tunului Schultze. 

Luându-mi rămas bun, aş fi nepoliticos dacă, la rândul 
meu, nu v-aş divulga secretele mele. Fiți însă liniştit, 
cunoaşterea lor n-o să vă coste viața... 

Nu mă numesc Schwartz şi nu sunt elvețian. Sunt 
alsacian. Numele meu este Marcel Bruckmann. Sunt un 
inginer bunicel dacă ar fi să vă dau crezare, dar înainte 
de orice sunt francez. Deveniseți duşmanul de 
neîmpăcat al ţării mele, al prietenilor mei, al familiei 
mele. Nutreaţi planuri odioase împotriva a tot ceea ce 
iubesc. Am îndrăznit totul, am făcut totul pentru a le 
cunoaşte. Voi face totul pentru a le dejuca. Mă grăbesc 
să vă încunoştiințtez că prima dumneavoastră lovitură a 
dat greş, că tinta dumneavoastră n-a fost atinsă şi că 
nici nu putea fi! Tunul dumneavoastră rămâne un tun 
arhiminunat, dar proiectilele pe care le lansează cu o 
asemenea încărcătură de pulbere şi cele pe care ar 
putea să le lanseze nu vor face rău nimănui! Ele nu vor 
cădea niciodată, nicăieri. Presimţisem asta, şi astăzi, 
spre marea dumneavoastră glorie, e un fapt stabilit că 
Herr Schultze a inventai un tun teribil... cu totul 
inofensiv. 


? O greşeală care aparţine neatenţiei autorului sau mai 
degrabă tipografiei. 150 de leghe înseamnă 600de 
kilometri pe oră!... Trebuia scris «pe minut» şi atunci am 
fi obţinut, într-adevăr, o cifră apropiată de aceea a 
vitezei de eliberare necesare pentru ca proiectilul să nu 
mai recadă pe Pământ: 10 kilometri pe secundă. Dealtfel, 
numai peste o pagină, apare cifra aproximativ exactă 
(vezi scrisoarea lui Marcel Bruckmann către profesorul 
Schultze). (N.T.) 


Veţi afla deci cu plăcere că am văzut obuzul 
dumneavoastră ultra-perfecţionat trecând ieri-seara, la 
ora unsprezece şi patruzeci şi cinci de minute, pe 
deasupra oraşului nostru. Se îndrepta spre vest, 
circulând in vid, şi va gravita astfel până la sfârşitul 
veacurilor. Un proiectil având o viteză inițială de 
douăzeci de ori mai mare ca viteza actuală, adică zece 
mii de metri pe secunda, nu poate să mai «cadă»! 
Mişcarea lui de translație, combinată cu atracția 
terestră, face din el un mobil menit să circule veşnic în 
jurul globului. Ar fi trebuit să ştiţi aceasta. 

Nădăjduiesc, dealtfel, că tunul din Turnul Taurului 
este cu totul deteriorat după această primă încercare. 
Dar n-aţi plătit prea scump două sute de mii de dolari, 
plăcerea de a fi înzestrat lumea planetară cu un nou 
astru şi Pământul cu un al doilea sateliti. 

Marcel Bruckmann 


Un mesager special plecă imediat din France-Ville spre 
Stahlstadt. Să-l iertăm pe Marcel că n-a putut să-şi 
refuze satisfacția zeflemitoare de a face să-i parvină fără 
întârziere această scrisoare lui Herr Schultze. 

Marcel avea dreptate când spunea că faimosul obuz, 
având o asemenea viteză şi circulând dincolo de pătura 
atmosferică, nu va mai cădea pe suprafaţa Pământului . 
Avea dreptate, de asemeni, când spera că, datorită 
enormei încărcături de piroxil, tunul din Turnul Taurului 
trebuia să fie scos din uz. 

Primirea acestei scrisori constitui un şoc puternic 
pentru Herr Schultze, un groaznic eşec pentru 
neîmblânzitul său amor-propriu. El deveni livid citind-o 
şi, după ce o isprăvi, capul îi căzu în piept ca şi cum ar fi 
primit o lovitură de măciucă. Nu ieşi din această stare 
de prostraţie decât după un sfert de oră, trecând într-o 


1 Peste zece ani, Jules Verne avea să reia poanta erorii 
balistice în romanul «Sans dessus dessous», apărut in 
româneşte cu titlul «Întâmplări neobişnuite». Este vorba 
despre încercarea de a crea o nouă axă a Pământului 
folosind reculul unui tun gigantic. Încercarea eşuează, 
iar proiectilul devine o mică «planetă» a sistemului 
solar. (N.T.) 


mânie fără margini. Numai Arminius şi Sigimer ar fi 
putut spune ceva despre scăpărările ei. 
_ Totuşi Herr Schultze nu era omul care să se dea bătut. 
intre el şi Marcel avea să înceapă o luptă fără cruţare. 
Nu-i rămăseseră oare obuzele încărcate cu bioxid de 
carbon lichid, pe care tunuri mai modeste, dar mai 
practice, puteau să le lanseze de la mică distanţă? 
Liniştindu-se printr-un efort brusc, Herr Schultze se 
întorsese în cabinetul său şi-şi reluase lucrul. 
Era limpede că France-Ville, mai primejduit ca 
oricând, nu trebuia să neglijeze nimic pentru a-şi lua 
măsurile de apărare. 


Capitolul XIV E 
PREGATIRI DE LUPTA 


Dacă pericolul nu mai era iminent, el era în continuare 
grav. Marcel comunică doctorului Sarrasin şi prietenilor 
acestuia tot ceea ce ştia despre preparativele lui Herr 
Schultze şi despre armele lui de distrugere. Chiar a 
doua zi, Consiliul apărării, la care luă şi el parte, discută 
despre un plan de rezistenţă şi despre înfăptuirea lui. 

În toate acestea, Marcel fu secondat de Octave, pe 
care-l găsi schimbat din punct de vedere moral, spre 
propriul său avantaj. 

Care fură hotărârile luate? Nimeni nu le cunoscu în 
amănunt. Doar principiile generale fură comunicate 
sistematic presei şi răspândite în public. Nu era greu să 
se recunoască aici mâna lui Marcel. 

— În orice apărare, se spunea prin oraş, marea 
problemă este de a cunoaşte bine forţele inamicului şi 
de a adapta sistemul de rezistenţă la înseşi aceste forţe. 
Fără îndoială, tunurile lui Herr Schultze sunt 
formidabile. E mai bine totuşi să ai de-a face cu aceste 
tunuri, cărora le cunoşti numărul, calibrul, bătaia şi 
efectele, decât cu arme puţin cunoscute. 

Trebuia împiedicată apropierea tunurilor de oraş, pe 
pământ sau pe ocean. 

Aceasta era problema pe care o studia cu asiduitate 
Consiliul apărării, şi în ziua când un afiş anunţă că 
problema era rezolvată nimeni nu se îndoi. Cetăţenii 
alergară în masă să se ofere pentru a executa lucrările 
necesare. Nici o îndeletnicire care putea contribui la 
opera de apărare nu era dispreţuită. Oameni de orice 


vârstă, de orice poziţie socială se transformau în simpli 
lucrători cu acest prilej. Munca se desfăşura rapid şi cu 
voioşie. În oraş fură înmagazinate provizii alimentare 
suficiente pentru doi ani. Sosiră, de asemeni, cantităţi 
considerabile de cărbune şi fier: fierul, materie primă a 
armamentului, cărbunele, rezervorul de căldură şi de 
mişcare, indispensabile luptei. 

În timp ce cărbunele şi fierul se rânduiau în pieţe, 
grămezi uriaşe de saci de făină şi de şunci afumate, 
munţi de cutii de conserve şi de legume uscate umpleau 
halele transformate în depozite. Numeroase turme erau 
găzduite în parcurile care făceau din France-Ville o 
vastă peluză. 

În sfârşit, când apăru decretul de mobilizare a tuturor 
bărbaţilor în stare să poarte armele, entuziasmul cu 
care fu primit dovedi încă o dată starea de spirit 
excelentă a acestor soldaţi-cetăţeni. Echipaţi simplu cu 
cămăşi de lână, pantaloni de pânză şi cizme scurte, 
acoperiţi cu o pălărie de piele, înarmaţi cu puşti Werder, 
ei făceau manevre pe bulevarde. 

Alţii scormoneau pământul, săpau şanţuri, ridicau 
fortificaţii şi redute în toate punctele favorabile. 
Turnarea pieselor de artilerie începuse şi continua cu 
asiduitate. O împrejurare extrem de favorabilă era aceea 
că putură folosi marele număr de cuptoare fumivore ale 
oraşului, pe care le transformară cu uşurinţă în cuptoare 
de topit. 

În forfota acestei mişcări neîncetate. Marcel se arăta 
neobosit. Era pretutindeni — şi pretutindeni la înălţimea 
sarcinilor sale. Dacă se ivea o dificultate practică sau 
teoretică, el ştia imediat s-o rezolve. La nevoie îşi 
sufleca mânecile şi demonstra un procedeu expeditiv, o 
mânuire rapidă. Autoritatea lui era acceptată fără 
discuţie şi ordinele îi erau îndeplinite întocmai. 

Alături de el, Octave făcea tot ce-i stătea în puteri. 
Dacă mai întâi îşi făgăduise să-şi garnisească uniforma 
cu galoane de aur, renunţă la asta, înțelegând că, pentru 
început, trebuia să fie un simplu soldat. 

Îşi luă locul în batalionul său şi ştiu să se poarte ca un 
soldat model. Iar celor care se prefăcură că-l căinează le 
răspunse: 

— Fiecare după meritele sale. Poate că n-aş fi ştiut să 
comand!... E mai uşor să înveţi să te supui! 


O ştire — falsă, ce-i drept — dădu lucrărilor de 
apărare un impuls şi mai viu. Se spunea că Herr 
Schultze căuta să trateze cu companiile de navigaţie 
pentru transportul tunurilor sale. Din clipa aceea, 
«bombele» se  răspândiră în fiecare zi. Ba flota 
schultziană se îndrepta spre France-Ville, ba calea ferată 
spre Sacramento fusese tăiată de ulani! căzuţi probabil 
din cer. 

Dar aceste zvonuri, imediat  dezminţite, erau 
întreţinute de ziarişti la pândă, în scopul de a aţâţa 
curiozitatea cititorilor lor. Adevărul este că Stahlstadt nu 
dădea nici un semn de viaţă. 

Această tăcere absolută, lăsându-i lui Marcel timpul 
necesar desăvârşirii lucrărilor de apărare, îl neliniştea 
uneori în puţinele clipe de răgaz. 

«Tâlharul ăsta să-şi fi schimbat gândul şi să-mi 
pregătească vreo nouă surpriză?» se întreba el. 

Dar planul de a opri navele inamice şi de a împiedica 
împresurarea oraşului părea să răspundă oricărei 
tentative criminale, şi Marcel, în clipele de nelinişte, îşi 
dubla eforturile pentru a-l duce la bun sfârşit. 

Singura lui bucurie şi unicul repaus după o zi de 
muncă era ceasul pe care şi-l petrecea în fiecare seară 
în salonul doamnei Sarrasin. 

Doctorul îi pretinsese din prima zi să cineze totdeauna 
împreună cu ei, afară de cazul în care ar fi fost 
împiedicat de o altă obligaţie. Dar, ciudat lucru, nu se 
ivise încă o obligaţie destul de seducătoare pentru ca 
Marcel să renunţe la acest privilegiu. Eterna partidă de 
şah dintre doctor şi colonelul Hendon nu era totuşi atât 
de palpitantă, încât să explice o asemenea asiduitate. 
Trebuie deci să ne gândim că un alt farmec acţiona 
asupra lui Marcel; poate că i-am bănui şi natura — cu 
toate că el nu o bănuia încă — observând interesul pe 
care păreau să-l aibă pentru el discuţiile cu doamna 
Sarrasin şi domnişoara Jeanne, când stăteau toţi trei 
lângă masa la care cele două femei pregăteau cele 
necesare viitorului serviciu al ambulanţelor. 

— Aceste noi buloane de oţel sunt mai bune decât cele 
al căror desen ni l-ai arătat? întreba Jeanne, interesată 
de toate lucrările de apărare. 

— Fără nici o îndoială, domnişoară, răspundea Marcel. 


1 Lăncieri in armata germană. (N.T.) 


— Ah, sunt foarte bucuroasă! Dar câte căutări şi câtă 
trudă reprezintă cel mai mic detaliu!... îmi spuneai că 
geniştii au săpat ieri cinci sute de metri de şanţuri. E 
mult, nu-i aşa? X 

— Nu, nu-i nici măcar destul! În felul acesta nu vom 
putea isprăvi incinta până la sfârşitul lunii. 

— Aş vrea s-o văd odată isprăvită şi apoi aceşti 
groaznici schultzieni n-au decât să vină! Bărbații sunt 
fericiți: ei pot să acționeze, să se simtă utili. In felul 
acesta, aşteptarea e mai scurtă pentru ei decât pentru 
noi, care nu suntem bune de nimic. 

— Bune de nimic! exclama Marcel, de obicei mai calm. 
Bune de nimic! Pentru ce crezi atunci că muncesc aceşti 
oameni, care au părăsit totul ca să devină soldați, dacă 
nu pentru a asigura liniştea şi fericirea mamelor, soțiilor 
şi logodnicelor lor? De unde vine ardoarea lor dacă nu 
de la voi şi de unde izvorăşte puterea lor de sacrificiu 
dacă nu din... 

Marcel se opri, cam încurcat. Domnişoara Jeanne nu 
insistă şi buna doamnă Sarrasin fu nevoită să închidă 
discuția, spunând că sentimentul datoriei justifica, fără 
îndoială, zelul celor mai mulți. 

Când, rechemat de sarcinile nemiloase, grăbit să 
isprăvească un proiect sau un deviz. Marcel se smulgea 
cu părere de rău din această atmosferă plăcută, ducea 
cu el hotărîrea neclintită de a salva France-Ville şi pe 
toți locuitorii oraşului până la unul. 

Tânărul nu se aştepta deloc la ceea ce avea să se 
întâmple şi totuşi nu era decât consecința firească, de 
neînlăturat, a acestei stări de lucruri împotriva naturii, a 
acestei concentrări a tuturora într-unul singur, care era 
legea fundamentală a Cetății Oțelului. 


Capitolul XV 
BURSA DIN SAN FRANCISCO 


Bursa din San Francisco, expresie condensată şi într- 
un fel algebrică a unei imense mişcări industriale şi 
comerciale, este una dintre cele mai animate şi mai 
stranii din lume. Printr-o consecință naturală a poziției 
geografice a capitalei Californiei, ea are un caracter 
cosmopolit, care constituie una dintre trăsăturile ei cele 
mai izbitoare. Sub porticurile sale de granit roşu, 
saxonul înalt şi blond se întâlneşte cu celtul cu ten mat, 


cu părul de culoare mai închisă, cu membrele mai fine şi 
mai suple. Negrul trece pe lângă finlandez şi indian. 
Polinezianul se uită mirat la groenlandez. Chinezul, cu 
ochii oblici, cu coada împletită cu grijă, se întrece în 
fineţe cu japonezul. Toate limbile, toate dialectele, toate 
jargoanele se amestecă aici ca într-un Babel modern. 

Deschiderea pieţei din 12 octombrie a acestei burse 
unice în lume nu avu nimic deosebit. Către ora 
unsprezece, principalii curtieri! şi agenţi de schimb fură 
văzuţi interpelându-se cu voioşie sau grav, după 
temperament, strângându-şi mâinile, îndreptându-se 
spre bufet şi pregătind, prin libaţiuni amicale, operaţiile 
zilei. Apoi merseră pe rând să deschidă portiţele de 
aramă ale căsuţelor numerotate din vestibul în care se 
depune corespondenţa, să scoată dinăuntru enorme 
pachete de scrisori şi să le răsfoiască cu un ochi distrat. 

În curând se anunţară primele cursuri ale zilei, în 
vreme ce mulţimea creştea pe nesimţite. Zgomotul 
vocilor începea să se ridice din mijlocul grupurilor din 
ce în ce mai numeroase. 

Din toate colţurile globului începură să dea năvală 
depeşele telegrafice. Nu trecea un minut fără ca o bandă 
de hârtie albastră, citită — mai bine-zis strigată — în 
mijlocul furtunii de voci, să se adauge pe peretele nordic 
colecţiei de telegrame afişate de către funcţionarii 
bursei. 

Intensitatea mişcării creştea din minut în minut. 
Amploiaţii intrau în goană, plecau, se năpusteau spre 
biroul telegrafic, aduceau răspunsuri. Toate carnetele 
erau deschise, adnotate, pline cu ştersături, cu pagini 
rupte. Un fel de nebunie contagioasă părea să fi pus 
stăpânire pe toată lumea, când, pe la ora unu, un suflu 
misterios păru să treacă printre aceste grupuri agitate. 

O ştire uimitoare, neaşteptată, de necrezut, fusese 
adusă de unul dintre asociaţii «Băncii Far-Westului» şi 
circula cu iuţeala fulgerului. 

Unii spuneau: 

— Ce glumă!... E o manevră! Cum să crezi o 
asemenea minciună gogonată ? 

— Ei, ei! răspundeau alţii. Până nu faci foc, nu iese 
fum! 

— Poţi să te prăbuşeşti într-o asemenea situaţie? 

— Te prăbuşeşti în orice situaţie! 


1 Samsari, mijlocitori ai marilor acţionari. (N.T.) 


— Dar, domnule, numai imobilele şi utilajul fac peste 
optzeci de milioane de dolari! striga unul. 

— Fără a mai pune la socoteală fonta şi oţelul din 
magazii şi produsele fabricate! adăuga altul. 

— Ce spuneam eu? Schultze valorează nouăzeci de 
milioane de dolari şi mă însărcinez să le realizeze 
oricând asupra activului său! 

— Atunci cum îţi explici această suspendare de plăţi? 

— Nu mi-o explic deloc!... Nu cred în ea! 

— Ca şi cum lucrurile astea nu s-ar întâmpla în fiecare 
zi firmelor socotite drept cele mai solide! 

— Stahlstadt nu este o firmă, ci un oraş! 

— La urma urmei, nu se poate să se sfirşească aşa! O 
să se formeze o companie pentru a-i continua afacerile! 

— Dar de ce naiba n-a format-o chiar Schultze, înainte 
de a-i fi protestate poliţele? 

— Tocmai, domnule, e atât de absurd, încât nu rezistă 
la analiză! E pur şi simplu o ştire falsă, lansată probabil 
de Nash, care are mare nevoie de o urcare a acţiunilor 
oţelului! 

— Ba deloc! Schultze nu numai că a dat faliment, dar a 
şi fugit! 

— Haide, haide!... 

— A fugit, domnule! Telegrama a fost afişată chiar 
acum. 

Un formidabil val omenesc se rostogoli spre avizierul 
depeşelor. Ultima bandă de hârtie albastră suna astfel: 

New York, ora 12 şi l0 minute. Central-Bank. Uzina 
Stahlstadt. Plăţile suspendate. Pasiv cunoscut: patruzeci 
şi şapte de milioane de dolari. Schultze dispărut. 

De data aceasta nu mai era nici o îndoială, oricât de 
surprinzătoare ar fi fost ştirea, şi ipotezele începură să- 
şi facă drum. 

La ora două, listele falimentelor secundare, 
determinate de acela al lui Herr Schultze, începură să 
inunde bursa. Cel mai mult pierdea Mining-Bank, din 
New York; casa Westerley şi fiii, din Chicago, era 
implicată cu şapte milioane de dolari; casa Milwaukee, 
din Buffalo, cu cinci milioane; Banca industrială din San 
Francisco cu un milion jumătate, apoi pleava caselor de- 
al treilea rang. 

Pe de altă parte, şi fără a aştepta aceste ştiri, 
contraloviturile fireşti ale evenimentului se dezlănţuiau 
cu furie. 


Piaţa bursei din San Francisco, atât de amorţită 
dimineaţa, după spusele experţilor, nu mai era aşa la ora 
două! Ce tresăriri! Ce urcări! Ce dezlănţuire neînfrânată 
a speculaţiei! 

Urcarea acţiunilor oţelului, care cresc din minut în 
minut! Urcare la cărbuni! Urcarea acţiunilor tuturor 
topitoriilor Uniunii! Urcare la toate produsele fabricate 
de orice fel de industrie a fierului! Urcare, de-asemenea, 
la terenurile din France-Ville! Căzute la zero, dispărute 
de la declararea războiului cu Stahlstadtul, ele urcară 
brusc la o sută optzeci de dolari acrul! 

În aceeaşi seară, chioşcurile de ziare fură luate cu 
asalt. Dar Herald, ca şi Tribune, Alta, ca şi Guardian, 
Echo, ca şi Globe publicară zadarnic cu litere gigantice 
puţinele informaţii pe care le putuseră strânge, căci ele 
se reduceau, de fapt, aproape la zero. 

Tot ceea ce se ştia era că, la 25 septembrie, o poliţă de 
opt milioane de dolari, acceptată de Herr Schultze în 
favoarea casei Jackson, Elder 8c Co din Buffalo, fusese 
prezentată casei Schring, Strauss & Co, bancherii 
Regelui Oţelului la New York. Aceşti domni constataseră 
că bilanţul creditului clientului lor nu îngăduia o 
asemenea plată enormă şi-i telegrafiaseră imediat, fără 
să primească răspuns. Recurseseră atunci la registre şi 
constataseră cu stupefacţie că de treisprezece zile nu 
primiseră nici o scrisoare şi nici un vărsământ din 
Stahlstadt; că, de atunci, poliţele şi cecurile semnate de 
Herr Schultze se îngrămădiseră în fiecare zi, suferind o 
soartă comună şi întorcându-se la locul de origine cu 
menţiunea «no effects» (nu sunt fonduri). 

Timp de patru zile, cererile de lămurire, telegramele 
neliniştite, întrebările furioase se abătuseră pe de o 
parte asupra băncii, pe de altă parte asupra 
Stahlstadtului. 

În sfârşit, sosise un răspuns decisiv: 

Herr Schultze dispărut din 17 septembrie — spunea 
telegrama. Nimeni nu poate da o explicaţie a acestui 
mister. N-a lăsat dispoziţii şi casete sectoarelor sunt 
goale. 

Adevărul nu mai putuse fi ascuns. Principalii creditori 
se înfricoşaseră şi-şi depuseseră hârtiile la tribunalul de 
comerţ. Ruina se conturase în câteva ceasuri cu iuţeala 
fulgerului,  antrenând cortegiul său de prăbuşiri 
secundare. La 13 octombrie, la amiază, totalul poliţelor 


cunoscute se ridica la patruzeci şi şapte de milioane de 
dolari. Totul făcea să se prevadă că, adăugându-se 
poliţele încă nedeclarate, pasivul se va apropia de 
şaizeci de milioane. 

lată ce se ştia, iată ce relatau ziarele, cu unele 
amplificări. E de la sine înţeles că toate anunțau pentru 
a doua zi ştirile cele mai inedite şi cele mai speciale. 

De fapt, nu exista unul care să nu-şi fi trimis din 
primul ceas corespondenţii pe drumul Stahlstadtului. 

Din seara zilei de 14 octombrie. Cetatea Oţelului fusese 
împresurată de o adevărată armată de reporteri, cu 
carnetele deschise şi creioanele în vânt. Dar această 
armată se sfărâma ca un val de incinta exterioară a 
Stahlstadtului. Consemnul era păstrat şi, cu toate că 
puseră în bătaie toate mijloacele de seducţie, reporterii 
nu izbutiră să-l încalce. 

Ei putură totuşi să constate că muncitorii nu ştiau 
nimic şi că nimic nu se schimbase în treburile secţiilor 
lor. Contramaiştrii anunţaseră doar în ajun, primind 
ordin mai de sus, că, nemaiexistând fonduri în casele de 
sector şi nici instrucţiuni primite de la Blocul central, 
lucrările vor fi suspendate în sâmbăta următoare, în 
afara unei dispoziţii contrare. 

Toate acestea, în loc să simplifice situaţia, mai mult o 
complicau. Nimeni nu se mai îndoia că Herr Schultze 
dispăruse de aproape o lună. Dar nimeni nu cunoştea 
cauza şi semnificaţia acestei dispariţii. O vagă impresie 
că misteriosul personaj avea să reapară dintr-un minut 
într-altul domina încă în mod obscur neliniştile. 

În primele zile, lucrările continuaseră ca de obicei în 
uzină, în virtutea inerţiei. Fiecare îşi îndeplinise sarcina 
parţială, în orizontul limitat al secţiei sale. Casele de 
bani plătiseră salariile în fiecare sâmbătă. Casa 
principală făcuse faţă până atunci necesităţilor locale. 
Dar centralizarea ajunsese la un prea înalt grad de 
perfecţiune, stăpânul îşi rezervase o supraveghere prea 
absolută a tuturor proceselor pentru ca lipsa lui să nu 
determine, într-un timp foarte scurt, o oprire forţată a 
maşinii. Din 17 septembrie, zi în care Regele Oţelului 
semnase ultimele dispoziţii, şi până la 13 octombrie, 
când ştirea suspendării plăţilor izbucnise ca o lovitură 
de trăsnet, mii de scrisori — şi multe dintre ele 
conţineau, desigur, valori considerabile — fuseseră 
depuse în cutia de poştă a Blocului central şi ajunseseră, 


fără îndoială, în cabinetul lui Herr Schultze. Doar el îşi 
rezervase dreptul de a le deschide, de a le adnota cu 
creionul roşu şi de a le trimite conţinutul casierului 
principal. 

Celor mai înalţi funcţionari ai uzinei nici nu le-ar fi dat 
prin gând să iasă din cadrul atribuţiilor lor obişnuite. 
Investigaţi faţă de subordonații lor cu puteri aproape 
absolute, ei erau faţă de Herr Schultze — şi chiar faţă de 
amintirea lui — ca tot atâtea instrumente fără auto- 
ritate, fără iniţiativă, fără opinie. Fiecare se izolase deci 
în  responsabilitatea strâmtă a împuternicirii sale, 
aşteptase, tărăgănase, văzuse venind evenimentele. 

Şi, până la urmă, evenimentele veniseră. Această 
situaţie ciudată se prelungise până în momentul în care 
principalele case interesate, alarmându-se brusc, 
telegrafiaseră, ceruseră un răspuns, reclamaseră, 
protestaseră, luaseră, în sfârşit, precauţiile legale. 
Trebuise timp ca să se ajungă la asta. Nimeni nu se 
putuse hotărî cu uşurinţă să creadă că o prosperitate 
atât de notorie are picioare de lut. Faptul era însă acum 
vădit. Herr Schultze fugise de creditorii săi. 

Asta este tot ceea ce putură afla reporterii. Celebrul 
Meiklejohn însuşi, ilustru pentru că izbutise să smulgă 
mărturisiri politice preşedintelui Grant!, cel mai taciturn 
om al secolului; neobositul Blunderbuss, faimos pentru 
că el, simplu corespondent al ziarului World, anunţase 
cel dintâi ţarului marea veste a capitulării Plevnei, 
aceşti aşi ai reportajului nu fuseseră de astă dată mai 
norocoşi decât confrații lor. Erau obligaţi să-şi 
mărturisească în gând că Tribune şi World nu vor putea 
încă să afle cheia falimentului Schultze. 

Ceea ce făcea din această catastrofă industrială un 
eveniment aproape unic era situaţia bizară a 
Stahlstadtului, această poziţie de oraş independent şi 
izolat, care nu îngăduia nici o anchetă obişnuită şi 
legală. Poliţele lui Herr Schultze erau, ce-i drept, 
protestate la New York şi creditorii săi aveau toate 
motivele să creadă că activul reprezentat de uzină putea 
într-o anumită măsură să-i despăgubească. Dar cărui 
tribunal să i se adreseze pentru a obţine confiscarea sau 
punerea sub sechestru? Stahlstadtul rămăsese un 
teritoriu deosebit, încă neclasat, care aparţinea în 


1 Ulysses Grant (1822—1885), general american, 
preşedinte al Statelor Unite intre 1868 si 1876. (N.T.) 


întregime lui Herr Schultze. Măcar dacă acesta ar fi 
lăsat un reprezentant, un consiliu de administraţie, un 
substitut! Dar nimic — nici măcar un tribunal sau un 
consiliu judiciar! Era el singur regele, marele judecător, 
generalul comandant, notarul, avocatul, tribunalul de 
comerţ al oraşului său. Realizase în persoana sa idealul 
centralizării. În lipsa lui, nu mai exista decât neantul şi 
tot acest edificiu formidabil se prăbuşea ca un castel din 
cărţi de joc. 

În orice altă situaţie, creditorii ar fi putut alcătui un 
sindicat!, s-ar fi substituit lui Herr Schultze, ar fi pus 
mâna pe activul rămas, ar fi luat conducerea afacerilor. 
După toate aparențele, şi-ar fi dat seama că, pentru a 
face maşina să funcţioneze, nu lipseau decât poate nişte 
bani şi o forţă organizatoare. 

Dar nimic din toate acestea nu era posibil. Lipsea 
instrumentul legal necesar pentru a opera această 
substituire. Se vedeau opriţi de o barieră morală încă 
mai de netrecut decât întăriturile ridicate împrejurul 
Cetăţii Oţelului. Nefericiţii creditori se aflau în faţa gaju- 
lui poliţelor lor şi nu puteau să pună mâna pe el. 


1? Aici cu sensul de grupare restrânsă de oameni de 


afaceri. (N.T.) 


Acest om apăruse ca prin farmec 


Tot ceea ce le stătu în puteri fu să se întrunească în 
adunare generală, să se sfătuiască şi să adreseze 
Congresului o jalbă prin care cereau să le îmbrăţişeze 
cauza, să apere interesele cetăţenilor americani, să 
pronunţe anexarea Stahlstadtului la Statele Unite şi să 
supună astfel din nou această creaţie monstruoasă 
legilor obişnuite ale civilizaţiei. Mai mulţi membri ai 
Congresului erau personal interesaţi în afacere printr-o 
seamă de aspecte, jalba era pe placul caracterului 
american şi erau motive să se creadă că va avea succes. 
Din nenorocire, sesiunea Congresului se încheiase şi era 
de temut că va trece multă vreme până să i se poată 
înfăţişa problema. 

Între timp, Stahlstadtul agoniza şi cuptoarele se 
stingeau unul câte unul. 

Consternarea populaţiei de zece mii de familii, care 
trăia de pe urma uzinei, era adâncă. Ce era de făcut? Să 
continue lucrul în speranţa unui salariu care va veni 
poate peste şase luni sau care nu va veni deloc? Nimeni 
nu susţinea asta. Ce lucru, dealtfel? Sursa comenzilor 
secase odată cu celelalte. Toţi clienţii lui Herr Schultze 
aşteptau, pentru a relua legăturile, soluţia legală. Lipsiţi 
de dispoziții superioare, şefii de secţii, inginerii, 
contramaiştrii nu puteau să acţioneze. 

Nu  lipsiră întrunirile,  mitingurile, discursurile, 
proiectele. Nu se hotărî nimic, pentru că nimic nu era cu 
putinţă. Şomajul antrena în curând cortegiul său de 
mizerie, vicii, deznădejde. Atelierele se goleau şi 
cârciumile se umpleau. De fiecare coş care înceta să mai 
fumege la uzină, apărea câte o cârciumă în orăşelele 
dimprejur. 

Cei mai înţelepţi dintre muncitori, cei mai chibzuiţi, 
cei care ştiuseră să prevadă zilele grele şi să-şi facă o 
mică rezervă se grăbiră să fugă cu arme şi bagaje — 
uneltele, aşternutul scump inimii de gospodină şi copiii, 
incintati de spectacolul lumii care li se arăta prin uşa 
vagonului. Plecară, se împrăştiară în cele patru colţuri 
ale zării şi regăsiră — unul în răsărit, altul în miazăzi, al 
treilea în miazănoapte — o altă uzină, o altă nicovală, un 
alt cămin... 

Dar, pentru unul, pentru zece care puteau să-şi 
împlinească acest vis, câţi erau aceia pe care mizeria îi 
ţintuia pe loc! Ei rămaseră, cu ochii înfundaţi în orbite, 
cu inimile sfâşiate. 


Ei rămaseră, vânzîndu-şi bietele zdrenţe norului de 
păsări de pradă cu chip omenesc care se abate asupra 
tuturor marilor dezastre, recurgând după câteva zile la 
expedientele supreme, privaţi curând de credit, ca şi de 
salariu, de speranţă, ca şi de muncă, şi văzând cum se 
deschide în faţa lor, negru, ca iarna care se apropia, un 
viitor de mizerie. 


Capitolul XVI _ 
DOI FRANCEZI IMPOTRIVA UNUI ORAŞ 


Când ştirea dispariţiei lui Schultze ajunse la France- 
Ville, primele cuvinte ale lui Marcel fuseseră: 

— Şi dacă nu-i decât un vicleşug de război ? 

Reflectând, îşi spusese apoi că rezultatele unui astfel 
de vicleşug ar fi fost atât de grave pentru Stahlstadt, 
încât, potrivit logicii, ipoteza era inadmisibilă. Dar îşi 
spusese, de asemeni, că ura nu raţionează şi că ura 
înverşunată a unui om ca Herr Schultze putea la un 
moment dat să-l împingă să sacrifice totul pasiunii sale. 
Oricum, el trebuia să rămână în gardă. 

La cererea sa, Consiliul apărării redactă imediat o 
proclamaţie prin care-i îndemna pe cetăţeni să fie 
prevăzători faţă de ştirile false lansate de inamic pentru 
a le adormi vigilenţa. 

Lucrările şi exerciţiile efectuate cu mai multă ardoare 
ca niciodată accentuară răspunsul pe care France-Ville 
socotea nimerit să-l dea eventualei manevre a lui Herr 
Schultze. Dar amănuntele, adevărate sau nu, aduse de 
ziarele din San Francisco, Chicago şi New York, 
consecinţele financiare şi comerciale ale catastrofei 
Stahlstadtului, tot acest ansamblu de dovezi 
insesizabile, fără forţă luate separat, dar atât de 
puternice prin acumularea lor, nu mai îngădui nici o 
îndoială. 

Într-o frumoasă dimineaţă, cetatea doctorului se trezi 
definitiv salvată, ca un om care scapă de un vis urât prin 
simplul fapt al trezirii sale. Da! France-Ville era în mod 
evident în afara pericolului, fără să fi avut de suferit, şi 
Marcel fu acela care, convingându-se pe deplin, 
răspândi vestea pe toate căile de care dispunea. 

Urmarea fu o mişcare generală de destindere şi de 
voioşie, o atmosferă de sărbătoare, un imens oftat de 
uşurare. Toți îşi strângeau mâinile, se felicitau, se 


invitau reciproc la masă. Femeile îşi arătau noile toalete, 
bărbaţii îşi luau deocamdată concediu de la exerciţii, 
manevre şi lucrări. Toată lumea era liniştită, satisfăcută, 
bucuroasă. Parc-ar fi fost un oraş de convalescenţi. 

Dar cel mai mulţumit dintre toţi era, fără îndoială, 
doctorul Sarrasin. El se simţea răspunzător faţă de 
soarta tuturor celor care veniseră cu încredere să se 
instaleze pe teritoriul său şi să se pună sub protecţia sa. 
De o lună, teama de a-i fi dus la pierzanie el, care se 
gândea doar la fericirea lor, nu-i lăsase o clipă de linişte. 
Acum scăpase, în sfârşit, de o grijă atât de imensă şi 
respira în voie. 

Pericolul comun îi unise mai mult pe cetăţeni. Fiecare 
simţise frământându-se în adâncul său o nouă făptură. 
Pentru locuitorii din France-Ville se născuse «patria». Se 
temuseră, suferiseră pentru ea, simţiseră mai bine cât o 
iubesc. 

Rezultatele materiale ale operaţiunilor de apărare 
erau de asemeni numai în avantajul cetăţii. Invăţaseră 
să-şi cunoască forţa si nu mai era nevoie s-o 
improvizeze. Erau mai siguri pe ei înşişi. In viitor, orice 
s-ar fi întâmplat, erau pregătiţi. 

În sfirşit, destinul operei doctorului Sarrasin nu se 
arătase niciodată atât de strălucit. Şi, lucru rar, oraşul 
nu fu ingrat faţă de Marcel. Cu toate că salvarea tuturor 
nu i se datora lui, i se aduseră mulţumiri publice, ca 
organizator al apărării, ca om al cărui devotament ar fi 
împiedicat pieirea oraşului dacă proiectele lui Herr 
Schultze ar fi fost puse în aplicare. 

Totuşi Marcel nu-şi socotea rolul încheiat. Misterul 
care înconjura Stahlstadtul putea încă să ascundă o 
primejdie, gândea el. Nu se putea declara mulţumit 
decât după ce ar fi adus o lumină deplină în mijlocul 
tenebrelor care învăluiau încă Cetatea Oţelului. 

Hotări deci să se întoarcă la Stahlstadt şi să nu dea 
înapoi în faţa nici unui obstacol pentru a dezlega 
ultimele lui secrete. 

Doctorul Sarrasin încercă să-i demonstreze că era o 
aventură dificilă, plină de primejdii; că avea să facă un 
fel de coborâre în infern; că putea să dea peste nu se 
ştie ce abisuri ascunse sub fiecare dintre paşii săi... Herr 
Schultze, aşa cum i-l zugrăvise, nu era omul care să 
dispară fără pericol pentru ceilalţi, care să se îngroape 
singur sub ruinele tuturor speranţelor sale. Aveau 


dreptul să se aştepte la orice din partea ultimei 
maşinaţii a unui asemenea personaj. Ea nu putea să 
semene decât cu teribila agonie a rechinului!... 

— Scumpe maestre, tocmai pentru că tot ceea ce vă 
imaginaţi e posibil, cred că e de datoria mea să mă 
întorc la Stahlstadt. Este o bombă al cărei fitil vreau să-l 
smulg înainte de a exploda şi vă cer permisiunea de a-l 
lua cu mine pe Octave. 

— Octave! exclamă doctorul. 

— Da! A devenit un băiat curajos, pe care se poate 
conta şi vă asigur că această plimbare îi va face bine! 

— Domnul să vă aibă în pază! răspunse bătrânul, 
emoţionat. 

A doua zi dimineaţa, după ce traversase orăşelele 
părăsite, o trăsură îi lăsă pe Marcel şi Octave la poarta 
Stahlstadtului. Erau bine echipați, bine înarmaţi şi 
hotărâți să nu se întoarcă fără a fi limpezit acest sumbru 
mister. 

Mergeau umăr lângă umăr pe drumul de centură 
exterior, care făcea înconjurul fortificațiilor, şi adevărul 
de care Marcel se încăpăţânase să se îndoiască până 
atunci se arătă în faţa lui. 

Era evident că uzina e complet oprită. De pe acest 
drum pe care-l străbăteau sub cerul negru, fără o stea, 
ar fi zărit, odinioară, lumina lămpilor cu gaz, reflexul 
baionetei unei santinele, o mie de semne de viaţă, acum 
absente. Ferestrele luminate ale sectoarelor s-ar fi văzut 
ca tot atâtea vitrine strălucitoare. Acum totul era 
întunecat şi mut. Moartea singură părea să planeze 
asupra cetăţii, ale cărei coşuri înalte se ridicau la 
orizont ca nişte schelete. Paşii lui Marcel şi ai 
însoţitorului său sunau a gol. Impresia de singurătate şi 
de dezolare era atât de puternică, încât Marcel nu se 
putu opri să spună: 

— Ciudat, n-am întâlnit niciodată o asemenea tăcere! 
Parc-am fi într-un cimitir! 

Era ora şapte când ajunseră la capătul şanţului, în faţa 
intrării principale. Nici o fiinţă nu se arăta pe creasta 
zidului şi nu mai era nici 


Nu le. mai rămase decit să lunece pînă jos 


IREGI W ` 
URLA A 
L e GAY 


i 
H 


d i 


MRT 
(ia Mi BANON AA VANERI I M [N 
AL LU A ia LAMA NA LU RAU AULA. 


urmă de santinelele care vegheau odinioară, din distanţă 
în distanţă, ca tot atâţia stâlpi vii. Puntea era ridicată, 
lăsând în faţa porţii o prăpastie largă de cinci, şase 
metri. 

Le trebui mai mult de un ceas ca să izbutească să 
prindă un ochi de funie, aruncându-l, pe rând, de 
capătul unei grinzi. După multă osteneală, Marcel izbuti, 
în sfârşit, şi Octave, agăţându-se în mâini, putu să 
ajungă deasupra porţii. Marcel îi trimise una câte una 
armele şi muniţiile, apoi urmă acelaşi drum. 

Nu le mai rămase atunci decât să treacă funia de 
cealaltă parte a zidului, să coboare lucrurile aşa cum le 
urcaseră şi să lunece şi ei până jos. 

Cei doi tineri se pomeniră atunci pe drumul de pe zid, 
urmat de Marcel în prima zi a sosirii lui la Stahlstadt. 
Pretutindeni, singurătatea şi tăcerea cea mai adâncă. În 
faţa lor se înălța, neagră şi mută, masa impozantă a 
clădirilor care păreau să-i privească prin miile lor de 
ferestre ca pentru a le spune: 

— Plecaţi!...  N-aveţi dreptul să ne  pătrundeţi 
secretele!... Marcel şi Octave se sfătuiră. 

— Să atacăm poarta O, pe care o cunosc, spuse 
Marcel. 

Se îndreptară spre vest şi ajunseră în curând în faţa 
arcadei monumentale care purta pe fruntea sa litera O. 
Cele două canaturi grele de stejar, bătute în ţinte groase 
de oţel, erau închise. Marcel se apropie şi lovi în ele de 
câteva ori, cu o piatră luată de pe drum. Nu-i răspunse 
decât ecoul. 

— La lucru! îi strigă atunci lui Octave. 

Trebuiră să reînceapă penibilul efort de a arunca funia 
pe deasupra porţii, pentru a întâlni un obstacol de care 
să se agate zdravăn. Fu greu, dar până la urmă izbutiră 
să treacă zidul şi ajunseră în axa sectorului O. 

— Poftim! strigă Octave. La ce bun atâta osteneală? 
Am făcut mare ispravă, n-am ce zice! Cum sărim peste 
un zid, cum dăm peste altul! 

— Linişte în front! răspunse Marcel. Iată fostul meu 
atelier. Am să fiu bucuros să-l revăd şi să iau din el 
anumite unelte de care vom avea sigur nevoie, fără a 
uita câteva săculeţe cu dinamită. 

Se aflau în marea hală de turnătorie în care fusese 
primit tânărul alsacian la sosirea sa în uzină. Cât de 
lugubră era acum, cu cuptoarele stinse, cu şinele 


ruginite, cu macaralele prăfuite, care-şi înălţau braţele 
dezolate ca tot atâtea spânzurători! Toate astea îţi 
îngheţau inima, şi Marcel simţea nevoia unei diversiuni. 

— Să mergem într-un atelier care o să te intereseze 
mai mult, îi spuse el lui Octave, pornind spre cantină. 

Octave făcu un semn de încuviinţare, care se prefăcu 
într-un semn de satisfacţie, când zări, înşirate în ordine 
de bătaie, pe o măsuţă de lemn, un regiment de sticle 
roşii, galbene şi verzi. Câteva cutii de conserve îşi 
arătau, de asemeni, învelişul de cositor purtând cele mai 
vestite mărci. Aveau cu ce să înjghebeze un dejun a 
cărui necesitate se făcea, dealtfel, simțită. Aşezară deci 
tacâmurile pe tejgheaua de tablă şi-şi refăcură forţele ca 
să continue expediţia. 

În timp ce mâncau, Marcel se gândea ce-i de făcut. 
Nici nu-i trecea prin cap să escaladeze zidul Blocului 
central. Era un zid de o înălţime ameţitoare, izolat de 
toate celelalte clădiri, fără o ieşitură de care să se poată 
agăța o funie. Pentru a-i găsi poarta — probabil unica 
poartă — ar fi trebuit să străbată toate sectoarele, şi nu 
era deloc uşor. Rămânea folosirea dinamitei — şi asta 
dacă aveau noroc, căci părea imposibil ca Herr Schultze 
să fi dispărut fără a presăra cu capcane terenul pe care-l 
abandona, fără să pună contramine în vederea minelor 
pe care atacatorii Stahlstadtului ar fi fost siliţi să le 
folosească. Dar nimic din toate acestea nu-l putea face 
pe Marcel să dea înapoi. 

Văzîndu-l pe Octave sătul şi odihnit, Marcel se 
îndreptă împreună cu el spre capătul străzii care 
alcătuia axa sectorului, până la picioarele marelui zid de 
piatră. 

— Ce-ai zice de o mină aşezată acolo? întrebă el. 

— Va fi greu, dar nu suntem leneşi! răspunse Octave, 
gata la orice. Munca începu. Trebuiră să dea jos 
cimentul de la temelia zidului, să introducă o pârghie 
între două pietre, să scoată una dintre ele şi, în sfârşit, 
cu ajutorul unui sfredel, să străpungă mai multe mici 
tuneluri paralele. La ora zece isprăviseră. Cartuşele de 
dinamită se aflau la locul lor şi fitilul fu aprins. 

Ştiind că va arde cinci minute, Marcel se refugie 
împreună cu Octave în cantina care, situată într-un 
subsol, alcătuia o adevărată pivniţă boltită. 

Dintr-o dată, clădirea şi pivniţa însăşi fură zguduite ca 
de un cutremur de pământ. O detunătură formidabilă, 


asemănătoare celei a trei-patru baterii de tunuri reunite, 
spintecă văzduhul, urmând îndeaproape zguduitura. 
Apoi, după două, trei secunde, o avalanşă dc resturi 
proiectate în toate părţile recăzu pe sol. 

Câteva clipe fu un vacarm continuu: acoperişurile se 
prăbuşeau, grinzile trosneau, zidurile se năruiau, în 
mijlocul cascadelor limpezi de ferestre sparte. 

În sfârşit, acest zgomot groaznic se sfârşi. Octave şi 
Marcel îşi părăsiră refugiul. 

Oricât ar li fost de obişnuit cu efectul prodigios al 
substanţelor explozive, Marcel se minună constatând 
rezultatele. Jumătate din sector sărise în aer şi zidurile 
dărâmate ale tuturor atelierelor vecine cu Blocul central 
semănau cu cele ale unui oraş bombardat. Grămezile de 
moloz, bucăţile de sticlă şi de tencuială acopereau 
pământul, în timp ce norii de praf, coborând încet din 
înălțimile în care-i proiectase explozia, se aşezau ca un 
fel de zăpadă asupra acestor ruine. 

Marcel şi Octave alergară spre zidul interior. Era 
distrus şi el pe o lărgime de cincisprezece-douăzeci de 
metri, şi, de cealaltă parte a spărturii, fostul desenator 
al Blocului central zări curtea binecunoscută în care 
petrecuse atâtea ceasuri monotone. 

Din moment ce această curte nu mai era păzită, 
grilajul de fier care o împrejmuia nu mai era de 
netrecut. Fură deci curând dincolo. 

Pretutindeni aceeaşi tăcere. 

Marcel trecu în revistă atelierele în care odinioară 
camarazii săi îi admirau desenele. Într-un colţ găsi, pe 
jumătate schiţat, modelul de maşină cu aburi pe care-l 
începuse când fusese chemat de Herr Schultze. În sala 
de lectură revăzu revistele şi cărţile familiare. 

Toate lucrurile păstraseră aspectul unei mişcări 
suspendate, al unei vieţi întrerupte brusc. 

Cei doi tineri ajunseră la limita interioară a Blocului 
central şi se aflară în curând la picioarele zidului care, 
după câte îşi amintea Marcel, îi despărţea de parc. 

— O să trebuiască să facem din nou pietrele să 
danseze? întrebă Octave. 

— Poate că da... dar, ca să intrăm, am putea mai întâi 
să căutăm o poartă pe care o simplă fuzee ar arunca-o în 
aer. 

Începură să se învârtă în jurul parcului, pe lângă zid. 
Din timp în timp, erau obligaţi să facă o cotitură, să 


ocolească un grup de clădiri care se desprindea ca un 
pinten sau să sară peste un grilaj. Dar nu pierdură zidul 
din vedere şi fură recompensaţi pentru osteneală. O 
portiţă scundă şi abia vizibilă le apăru în faţă. 

În două minute, Octave sfredeli o gaură în scândurile 
de stejar. Privind prin această deschizătură, Marcel 
recunoscu, spre via lui mulţumire, parcul tropical cu 
eterna sa verdeață şi temperatura lui primăvăratică. 

— Încă o poartă de aruncat în aer şi am ajuns! 

— O fuzee pentru acest pătrat de lemn ar însemna o 
cinste prea mare! îi răspunse Octave. 

Şi începu să atace uşa cu lovituri de târnăcop. Abia o 
zdruncinase, că se auzi o broască interioară scârţâind 
sub efortul unei chei şi două zăvoare lunecară în 
belciugele lor. 

Poarta se întredeschise, lăsând să se vadă un lanţ gros 
de siguranţă. «Wer da?» (Cine-i acolo?), spuse o voce 
aspră. 


Capitolul XVII _ i 
EXPLICAŢII CU IMPUȘCATURI 


Cel din urmă lucru la care se aşteptau tinerii era o 
asemenea întrebare. Ea îi surprinse mai mult decât o 
împuşcătură. 

Dintre toate ipotezele pe care şi le imaginase Marcel 
cu privire la oraşul aflat în letargie, singura care nu-i 
trecuse prin cap era aceasta: o fiinţă care să-i ceară 
socoteală în legătură cu vizita lui. Operația sa, aproape 
legitimă, dacă se admitea că Stahlstadtul e părăsit de 
toţi, căpăta un alt aspect din moment ce oraşul avea 
încă locuitori. Ceea ce nu era, în primul caz, decât un fel 
de anchetă arheologică devenea, în al doilea, un atac 
armat cu efracţie. 

Toate acestei idei se îmbulziră în mintea lui Marcel cu 
atâta forţă, încât rămase mut. 

— Wer da? repetă vocea, cu un accent de nerăbdare. 
Nerăbdarea nu era cu totul deplasată. Să învingi 
obstacole atât de variate, să sari peste ziduri şi să arunci 
în aer cartiere întregi, toate astea pentru ca la urmă să 
n-ai ce să răspunzi când eşti întrebat pur şi simplu: 
«Cine-i acolo?» era un lucru, într-adevăr, surprinzător. 

O jumătate de minut îi ajunse lui Marcel ca să-şi dea 
seama de falsitatea poziţiei sale şi spuse, în nemţeşte: 


— Prieten sau duşman, la voia dumitale! Vreau să 
vorbesc cu Herr Schultze. 

Nu isprăvise de rostit aceste cuvinte şi prin poarta 
întredeschisă se auzi o exclamaţie de surpriză: 

— Ach! 

Marcel putu să zărească un colț de favoriți roşcaţi, o 
mustață zburlită, un ochi nedumerit, pe care le 
recunoscu imediat. Toate îi aparțineau lui Sigimer, 
vechiul său păzitor. 

— Johann Schwartz! strigă uriaşul cu o stupefacţie 
amestecată cu bucurie. Johann Schwartz! 

Întoarcerea inopinată a prizonierului său părea să-l 
uimească aproape tot atât cât dispariţia lui misterioasă. 

— Pot să vorbesc cu Herr Schultze? repetă Marcel, 
văzînd că nu primeşte un alt răspuns în afara acestei 
exclamaţii. 

Sigimer clătină din cap: 

— Nu-i ordin! Nu se intră aici fără ordin! 

— Poţi măcar să-i spui că am venit şi că vreau să-i 
vorbesc? 

— Herr Schultze nu e aici! Herr Schultze e plecat! 
răspunse uriaşul, cu o nuanţă de tristeţe în glas. 

— Dar unde-i? Când se întoarce? 

— Nu ştiu! Consemnul nu e schimbat! Nimeni nu 
intră fără ordin! Aceste fraze întretăiate fură tot ceea ce 
putu scoate Marcel de la Sigimer, care opuse tuturor 
întrebărilor sale o încăpățânare bestială. Până la urmă 
Octave se impacientă. 

— La ce bun să-i ceri permisiunea de a intra? întrebă 
el. E mult mai simplu să ţi-o iei singur! 

Şi se azvârli asupra porţii, încercând s-o deschidă. Dar 
lanţul rezistă şi o forţă mai mare decât a sa împinse la 
loc canatul, ale cărui zăvoare fură trase pe rând. 

— Probabil că sunt mai mulţi! strigă Octave, destul de 
uluit de acest rezultat. 

Se aplecă la gaura pe care o sfredelise şi scoase o 
exclamaţie de surpriză: 

— Un alt uriaş! «Arminius?» se întrebă Marcel. Şi privi 
la rândul său. 

— Da, e Arminius, colegul lui Sigimer! 

Deodată, o altă voce, care părea să vină din cer, îi făcu 
să-şi ridice capetele. 

— Wer da? >j| 
De data aceasta era vocea lui Arminius. 


Capul gardianului trecea de coama zidului, la care 
ajunsese, probabil, cu ajutorul unei scări. 

— Haide, Arminius, ştii foarte bine cine e! răspunse 
Marcel. Vreţi sau nu să deschideţi? 

Nu sfârşise încă aceste cuvinte şi ţeava unei puşti se 
arătă pe coama zidului. Răsună o detunătură şi un glonţ 
atinse borul pălăriei lui Octave. 

— Ei bine, iată şi răspunsul! strigă Marcel şi, 
introducând un cartuş de dinamită sub poartă, o făcu să 
zboare în ţăndări. Abia fusese făcută deschizătura, că 
Marcel şi Octave, cu carabina în mână şi cuțitul în dinţi, 
se năpustiră în parc. 

O scară era încă rezemată de zidul crăpat de explozie 
şi la picioarele acestei scări se vedeau urme de sânge. 
Dar nici Sigimer, nici Arminius nu se aflau acolo ca să 
apere intrarea. 

Parcul se înfăţişa celor doi asediatori în toată 
splendoarea vegetației sale. Octave era încântat. 

— Magnific! spuse el. Dar atenţie!... Să ne desfăşurăm 
în trăgători!... Aceşti mâncători de varză călită ar fi 
putut să se ascundă în dosul tufişurilor! 

Octave şi Marcel se despărţiră şi, apucând-o fiecare pe 
o latură a aleii care li se deschidea în faţă, înaintară cu 
prudenţă, din copac în copac, din obstacol în obstacol, 
potrivit principiilor celei mai elementare strategii 
individuale. 

Era o precauţie justificată. Nu făcuseră o sută de paşi 
şi se auzi o nouă împuşcătură. Glonţul făcu să sară 
scoarţa unui copac de care Marcel abia se dezlipise. 

— Să nu facem prostii!... La pământ! spuse Octave, 
încet. 

Şi, unind preceptul cu exemplul, se târâ pe genunchi şi 
pe coate până la un _ tufiş spinos din marginea 
luminişului în mijlocul căruia se înălța Turnul Taurului. 

Marcel, care nu-i urmase destul de prompt sfatul, fu 
ţinta unei a treia împuşcături şi abia apucă să se arunce 
după trunchiul unui palmier pentru a scăpa de a patra. 

— Noroc că animalele astea trag ca nişte recruți! îi 
strigă Octave, aflat la o distanţă de treizeci de paşi. 

— Ssst! răspunse Marcel cu vocea şi cu ochii. Vezi 
fumul care iese de la fereastra aceea la parter?... Acolo 
stau la pândă, bandiţii!... Dar am să le joc o festă! 

Într-o clipită, Marcel tăie o creangă de o anumită 
lungime. Apoi, scoţându-şi bluza, o aruncă pe acest băț 


în vârful căruia îşi puse pălăria, fabricând astfel un 
manechin prezentabil. Îl înfipse în locul pe care stătea, 
lăsând să se vadă pălăria şi mânecile şi, târându-se până 
la Octave, îi suflă la ureche: 

— Distrage-i trăgând asupra ferestrei, când de aici, 
când de la locul meu! Eu am să le cad în spate! 

Şi, lăsându-l pe Octave să facă zgomot, Marcel se 
strecură discret în tufişurile care împrejmuiau luminişul. 

Trecu astfel un sfert de oră, timp în care fură 
schimbate vreo douăzeci de gloanţe, fără rezultat. 

Bluza şi pălăria lui Marcel erau pur şi simplu ciuruite, 
lucru care nu-l atingea cu nimic. Cât despre obloanele 
de la parter, carabina lui Octave le făcuse bucățele. 

Deodată, focul încetă şi Octave auzi acest strigăt 
înăbuşit: 

— La mine!... Am pus mâna pe el!... 

Într-o jumătate de minut, Octave îşi părăsi adăpostul, 
se năpusti în luminiş şi urcă la asaltul ferestrei. După o 
clipă, se prăvălea în încăpere. 

Pe covor, înlănţuiţi ca doi şerpi, Marcel şi Sigimer 
luptau cu desperare. Surprins de atacul brusc al 
adversarului său, care deschisese pe neaşteptate o uşă 
interioară, uriaşul nu se putuse folosi de arme. Dar forţa 
sa herculeană făcea din el un luptător de temut şi, cu 
toate că fusese doborât la pământ, nu-şi pierduse 
speranţa de a învinge, în ceea ce-l privea. Marcel dădea 
dovadă de o vigoare şi o supleţe remarcabile. 

Lupta s-ar fi sfârşit, fără îndoială, prin moartea unuia 
dintre combatanți dacă Octave n-ar fi intervenit la timp 
pentru a determina un sfârşit mai puţin tragic. 
Imobilizat şi dezarmat, Sigimer se văzu legat astfel încât 
să nu mai poată face nici o mişcare. 

— Şi celălalt? întrebă Octave. 

Marcel arătă spre celălalt capăt al încăperii. Arminius 
era întins pe o canapea, plin de sânge. 

— Atins de un glonţ? întrebă Octave. 

— Da, răspunse Marcel. Apoi se apropie de Arminius. 

— A murit! 

— O merita, pe cinstea mea! exclamă Octave. 

—  lată-ne stăpâni pe situaţie! conchise Marcel. O să 
facem o inspecţie serioasă. Mai întâi cabinetul lui Herr 
Schultze! 


Din sala de aşteptare, în care se petrecuse ultimul act 
al asediului, cei doi tineri trecură prin şirul de 
apartamente care duceau în sanctuarul Regelui Oţelului. 

Octave căzuse în admiraţia tuturor acestor splendori. 

Marcel surâdea privindu-l şi deschidea una câte una 
uşile pe care le întâlneau până ce ajunseră în salonul 
verde-auriu. 

Se aştepta, desigur, la lucruri noi, dar nu la priveliştea 
atât de ciudată care i se deschidea în faţa ochilor. S-ar fi 
putut crede că Biroul central al poştei din New York sau 
din Paris, jefuit pe neaşteptate, îşi golise conţinutul claie 
peste grămadă în acest salon. Pretutindeni, pe birou, pe 
mobile, pe covor, erau numai scrisori şi pachete sigilate. 

Intrat până la jumătatea gambei în această inundație 
de hârtie, întreaga corespondenţă financiară, industrială 
şi personală a lui Herr Schultze, depusă zi de zi în cutia 
poştală exterioară şi ridicată de Arminius şi Sigimer, se 
afla aici, în cabinetul stăpânului. 

Câte întrebări, suferinţe, aşteptări neliniştite, mizerii 
şi lacrimi erau închise în aceste plicuri mute adresate lui 
Herr Schultze! Câte milioane, de asemeni, în bancnote, 
cecuri, mandate, polite de tot felul!... Toate dormeau 
acolo, imobilizate de absenţa singurei mâini care ar fi 
avut dreptul să deschidă aceste învelişuri fragile, dar 
inviolabile. 

— Acum, spuse Marcel, trebuie să găsim uşa secretă a 
laboratorului! 

Şi începu să golească rafturile bibliotecii. Zadarnic. Nu 
izbuti să descopere pasajul secret prin care trecuse 
cândva împreună cu Herr Schultze. Zadarnic zgâlţâi pe 
rând panourile, desprinzîndu-le apoi cu vătraiul luat din 
şemineu! Zadarnic sondă zidurile, nădăjduind să le audă 
sunând a gol! Curând fu limpede că Herr Schultze, 
neliniştit că nu mai e singurul posesor al secretului uşii 
laboratorului, o suprimase. 

Dar trebuise să facă alta. 

«Unde?... se întreba Marcel. Nu poate fi decât aici, 
pentru că aici au adus scrisorile Arminius şi Sigimer! 
Deci Herr Schultze a continuat să folosească această 
încăpere şi după plecarea mea! îi cunosc destul 
obiceiurile pentru a şti că, punând să se zidească vechiul 
pasaj, a simţit nevoia să aibă un altul la îndemână, la 
adăpost de privirile indiscrete!... Să fie o trapă sub 
covor?» 


Covorul n-avea nici o urmă de tăietură. Totuşi, fu 
desprins din cuie şi ridicat. Examinat lamă cu lamă, 
parchetul nu prezenta nimic suspect. 

— De ce crezi că uşa e în camera asta? întrebă Octave. 

— Sunt sigur! 

— Atunci nu-mi rămâne decât să explorez plafonul, 
spuse Octave, urcându-se pe un scaun. 

Avea de gând să se caţăre pe candelabru şi să sondeze 
rozeta centrală cu patul puștii. 

Dar abia se agăţase de candelabrul aurit că, spre 
marea lui surpriză, îl simţi lăsându-se în jos. Se ivi o 
deschizătură, din care o scară uşoară de oţel cobori 
automat până pe podea. 

Era ca o invitaţie la urcuş. 

— Aşa stau lucrurile? Atunci, iată-ne! spuse liniştit 
Marcel şi, urmat de prietenul său, se urcă imediat pe 
scară. 


i 
x 
= 
E 
Ş 
E 
Š 
© 


eny 


ma Y 


Capitolul XVIII 
MIEZUL SAMBURELUI 


Ultima treaptă a scării de oţel era prinsă direct de 
podeaua unei vaste săli circulare, fără legătură cu 
exteriorul. Această sală ar fi fost cufundată în cel mai 
adânc întuneric dacă o lumină orbitoare nu s-ar fi 
strecurat prin geamul gros al unei ferestruici rotunde în- 
crustate în centrul pardoselei de stejar. 

Între aceşti pereţi surzi şi orbi, care nu puteau să vadă 
şi să audă, domnea o tăcere absolută. Cei doi tineri 
aveau senzaţia că se află în vestibulul unui monument 
funerar. 

Inainte de a se apleca deasupra discului strălucitor, 
Marcel avu o clipă de ezitare. Işi atinsese ţinta! Nu 
încăpea îndoială că aici avea să 1 se lămurească secretul 
de nepătruns pe care venise să-l caute la Stablstadt! 

Dar ezitarea lui nu dură decât o clipă. Împreună cu 
Octave, îngenunche lângă disc şi-şi înclină capul astfel 
încât să poată cerceta în întregime încăperea de 
dedesubt. 

li aştepta o privelişte pe cât de oribilă, pe atât de 
neprevăzută. 

Acest disc de sticlă, convex pe ambele feţe, ca o 
lentilă, îngroşa nemăsurat obiectele privite prin el. 

Dedesubt era laboratorul secret al lui Herr Schultze. 
Lumina intensă care traversa discul, ca şi cum ar fi fost 
aparatul dioptric al unui far, ţâşnea dintr-o lampă 
electrică dublă, arzând încă în globul său golit de aer, 
lampă pe care curentul voltaic al unei pile puternice nu 
încetase s-o alimenteze. În mijlocul încăperii, în această 
atmosferă orbitoare, o formă omenească, mărită enorm 
de refracția lentilei, o formă asemănătoare sfincşilor din 
deşertul libian, era încremenită ca o statuie. 

Împrejurul acestui spectru, solul era acoperit cu 
sfărâmături de obuz. 

Nu încăpea nici o îndoială!... Era Herr Schultze, uşor 
de recunoscut după rictusul înspăimântător al fălcilor 
sale, după dinţii săi strălucitori, dar un Herr Schultze 
gigantic, pe care explozia unuia dintre teribilele sale 
obuze îl asfixiase şi-l congelase totodată, sub acţiunea 
unui frig groaznic! 

Regele Oţelului era aşezat la masa sa de lucru, ţinând 
un condei uriaş, mare cât o lance, şi părea să scrie încă. 


Dacă n-ar fi fost privirea lipsită de expresie a pupilelor 
sale dilatate, imobilitatea gurii sale, l-ai fi crezut încă 
viu. Ca mamuţii găsiţi în gheţurile din regiunile polare, 
acest cadavru zăcea aici de o lună, ascuns tuturor 
privirilor, împrejurul lui totul era îngheţat — reactivele 
în retorte, apa în recipiente, mercurul în termometre. 

Cu toată grozăvia acestui spectacol, Marcel avu un 
moment de satisfacţie, gândindu-se că poate să observe 
din afară interiorul laboratorului, căci altfel şi el şi 
Octave ar fi murit pe loc. 

Cum se produsese acest groaznic accident? Marcel 
ghici cu uşurinţă, văzând că sfărâmăturile de obuz de pe 
podea nu erau decât bucățele de sticlă. În proiectilele 
asfixiante ale lui Herr Schultze, învelişul interior, 
conţinând bioxidul de carbon lichid, era turnat — dată 
fiind presiunea formidabilă căreia trebuia să-i reziste — 
din acea sticlă călită având o rezistenţă de zece, 
douăsprezece ori mai mare decât sticla obişnuită. Unul 
dintre defectele acestui produs, care abia fusese 
brevetat, este că, datorită unei acţiuni moleculare 
misterioase, explodează uneori subit, fără nici un motiv 
aparent. Este ceea ce se întâmplase, pesemne. Poate 
chiar că presiunea interioară provocase şi mai inevitabil 
explozia obuzului adus în laborator. Decomprimat subit, 
bioxidul de carbon determinase atunci, întorcându-se la 
starea gazoasă, o scădere  înspăimântătoare a 
temperaturii ambiante. 

Oricum, efectul fusese fulgerător. Surprins de moarte 
în atitudinea pe care o avea în momentul exploziei, Herr 
Schultze se mumificase instantaneu la un frig de o sută 
de grade sub zero. 

Marcel fu izbit de faptul că Regele Oţelului murise în 
timp ce scria. 

Ce scria el pe această foaie de hârtie, cu acest condei, 
pe care degetele sale îl ţineau încă? Putea fi interesant 
să afli ultimul gând, să descifrezi ultimul cuvânt al unui 
asemenea om. 

Dar cum să-şi procure hârtia? Nu putea fi vorba de a 
sparge discul luminos pentru a cobori în laborator. 
Bioxidul de carbon, înmagazinat sub presiune, ar fi 
erupt în afară, asfixiind orice fiinţă, pe care ar fi învăluit- 
o cu vaporii săi de nerespirat. Ar fi însemnat o moarte 
sigură şi riscurile erau infinit mai mari decât avantajele 


pe care le-ar fi putut aduce stăpânirea acelei foi de 
hârtie. 

Totuşi, dacă nu era posibil să-i răpească lui Herr 
Schultze ultimele rânduri scrise de mâna lui, era 
probabil că vor putea să le descifreze mărite fiind de 
refracția lentilei. Oare n-aveau la îndemână discul 
acesta, cu raze puternice, pe care le făcea să conveargă 
spre toate obiectele din laboratorul atât de puternic 
luminat de dubla lampă electrică? 

Marcel cunoştea scrisul lui Herr Schultze şi, după 
câteva încercări, izbuti să citească următoarele fraze. 

Ceea ce scria Herr Schultze era mai curând un ordin 
decât o instrucţiune: 

Ordon lui B.K.R.Z. să grăbească cu cincisprezece zile 
expediţia proiectată împotriva oraşului France-Viile. 
Imediat ce va primi acest ordin, să execute măsurile 
luate de mine. De data aceasta, experienţa trebuie să fie 
zdrobitoare şi definitivă. Nu schimbaţi o iotă din ceea ce 
am hotărât. Vreau ca peste cincisprezece zile France- 
Ville să fie un oraş mort şi ca nici unul dintre locuitorii 
lui să nu supraviețuiască. Imi trebuie un Pompei 
modern, care să fie în acelaşi timp spaima şi uluirea 
întregii lumi. Ordinele mele bine executate duc în mod 
inevitabil la acest rezultat. 

Îmi veţi expedia cadavrele doctorului Sarrasin şi 
Marcel Bruckmann. Vreau să le văd şi să le am. 

Schultz... 

Semnătura era neterminată: lipseau e-ul final şi parafa 
obişnuită. 

Marcel şi Octave rămaseră la început muţi şi nemişcaţi 
în faţa acestei privelişti stranii, în faţa acestei evocări a 
unui geniu rău, care se învecina cu fantasticul. 

Până la urmă, trebuiră să se smulgă din faţa acestei 
scene lugubre. Foarte tulburaţi, părăsiră deci sala de 
deasupra laboratorului. 

Acolo, în cavoul în care avea să domnească întunericul 
cel mai deplin când lampa se va stinge din lipsă de 
curent electric, cadavrul Regelui Oţelului avea să 
rămână singur, uscat, ca una dintre acele mumii de 
faraoni pe care douăzeci de secole n-au izbutit să le 


O oră mai târziu, după ce-l dezlegaseră pe Sigimer, 
care nu ştia ce să facă cu libertatea redobândită, Octave 


şi Marcel părăseau Stahlstadt-ul şi luau drumul France- 
Ville-ului, unde ajunseră în aceeaşi seară. 

Doctorul Sarrasin lucra în cabinetul său când i se 
anunţă întoarcerea celor doi tineri. 

— Să intre! strigă el. Să intre îndată! Văzîndu-i, primul 
său cuvânt fu: 

— Ei bine? 

—  Veştile pe care vi le aducem din Stahlstadt, 
răspunse Marcel, vă vor linişti pentru multă vreme. Herr 
Schultze nu mai este! Herr Schultze e mort! 

— Mort? exclamă doctorul Sarrasin. Şi rămase câtva 
timp tăcut şi gânditor. 

— Vezi, dragul meu, spuse el după ce-şi reveni, nu 
ştiu dacă poţi înţelege că această ştire, care ar trebui să 
mă bucure, pentru că ne scuteşte de lucrul pe care-l 
urăsc cel mai mult, războiul cel mai nedrept şi mai 
nemotivat, această ştire a făcut să mi se strângă inima! 
De ce oare a devenit duşmanul nostru acest om cu 
aptitudini deosebite? De ce, mai ales, nu şi-a pus el 
neobişnuitele însuşiri intelectuale în slujba binelui? Câte 
forţe irosite care ar fi dat roade folositoare dacă s-ar fi 
unit cu ale noastre, într-un scop comun!... lată ce m-a 
izbit în primul rând când mi-ai spus: «Herr Schultze e 
mort». Dar acum povesteşte-mi ce ştii despre acest 
sfârşit neaşteptat. 

— Herr Schultze, reluă Marcel, şi-a găsit moartea în 
misteriosul laborator, pe care, cu o iscusinţă diabolică, 
se străduise să-l facă inaccesibil. Numai el îi cunoştea 
existenţa şi, prin urmare, nimeni n-ar fi putut să 
pătrundă acolo ca să-i dea ajutor. El a fost deci victima 
acestei incredibile concentrări a tuturor forţelor reunite 
în mâinile sale, concentrare pe care se bizuise în mod cu 
totul greşit pentru a fi el singur cheia întregii sale opere 
şi care, la ora sorocită, s-a întors deodată împotriva lui şi 
împotriva ţelului său! 

— Nici nu putea fi altfel! replică doctorul Sarrasin. 
Herr Schultze a pornit de la o idee cu totul eronată. 
Oare cea mai bună guvernare nu este aceea al cărei şef, 
odată mort, poate fi înlocuit cu cea mai mare uşurinţă şi 
care continuă să funcţioneze tocmai pentru că 
angrenajul ei nu are nimic ascuns? 

— După cum veţi vedea, răspunse Marcel, ceea ce s-a 
petrecut la Stahlstadt este o demonstraţie ipso facto! a 


1 în fapt (în limba latină în text). (N.T.) 


ceea ce aţi spus. L-am găsit pe Herr Schultze aşezat la 
biroul său, punctul central de unde porneau toate 
ordinele cărora li se supunea Cetatea Oţelului, fără ca 
unul dintre ele să fi fost discutat vreodată! Moartea îi 
lăsase în asemenea grad atitudinea şi aparențele vieţii, 
încât am crezut o clipă că acest spectru avea să-mi 
vorbească!... Dar inventatorul a fost victima propriei lui 
invenţii! A fost trăsnit de unul dintre obuzele care tre- 
buiau să ne nimicească oraşul! Arma i s-a sfărâmat în 
mâini, în clipa în care trasa ultima literă a unui ordin de 
exterminare. Ascultati! 

Şi Marcel citi cu voce tare copia teribilelor rânduri 
scrise de mâna lui Herr Schultze. 

Apoi adăugă: 

— Ceea ce mi-ar fi dovedit şi mai bine încă moartea lui 
Herr Schultze, dacă aş fi putut să mă mai îndoiesc, este 
faptul că totul încetase să mai trăiască în jurul lui! Totul 
încetase să mai respire în Stahlstadt! Ca în palatul 
Frumoasei din pădurea adormită, somnul suspendase 
toate vieţile, oprise toate mişcările! Paralizia stăpânului 
îi paralizase, în acelaşi timp, pe servitori şi se extinsese 
până şi asupra instrumentelor! 

— Da, răspunse doctorul Sarrasin... Herr Schultze a 
sucombat, vrând să întreacă orice măsură în atacul 
împotriva noastră, forțând resorturile acţiunii sale! 

— Într-adevăr, încuviinţă Marcel. Dar acum să lăsăm 
trecutul şi să ne gândim la prezent. Dacă moartea lui 
Herr Schultze ne-a adus liniştea, a adus totodată ruina 
impunătoarei instituţii pe care o crease, falimentul ei 
provizoriu. Imprudenţe colosale, ca tot ceea ce imagina 
Regele Oţelului, au săpat la temelia ei zece prăpăstii. 
Orbit, pe de o parte de succesele sale, pe de alta de ura 
sa împotriva Franţei şi împotriva dumneavoastră, el a 
furnizat armament tuturor celor care ne puteau fi 
duşmani, fără a cere garanţii suficiente. 

Cu toate acestea, şi cu toate că recuperarea celor mai 
multe dintre aceste datorii ar putea să se laşe aşteptată 
multă vreme, cred că o mână fermă poate să pună 
Stahlstadtul pe picioare şi să orienteze spre bine forţele 
acumulate în slujba răului. Herr Schultze n-are decât un 
moştenitor posibil şi acela sunteţi dumneavoastră. 
Opera lui nu trebuie lăsată să piară. In lumea asta se 
crede prea mult că nimicirea unei forţe rivale îţi aduce 
numai profit. Este o mare greşeală şi sper că veţi fi de 


acord cu mine că trebuie, dimpotrivă, să salvăm din 
acest imens naufragiu tot ceea ce poate servi umanităţii. 
Sunt gata să mă consacru în întregime acestei sarcini. 

— Marcel are dreptate, interveni Octave, strângând 
mâna prietenului său, şi aş vrea să lucrez sub ordinele 
sale dacă tata e de acord. 

— Vă aprob, dragii mei copii, spuse doctorul Sarrasin. 
Ah, Marcel, ce visuri frumoase! Şi, când simt că prin 
tine şi împreună cu tine voi putea vedea împlinindu-se o 
parte dintre ele, mă întreb de ce... da, de ce n-am doi 
băieţi!... de ce nu eşti fratele lui Octave!... In trei, nimic 
nu mi s-ar fi părut cu neputinţă! 


Capitolul XIX 
O PROBLEMA DE FAMILIE 


Poate că în cursul acestei povestiri am vorbit prea 
puţin despre problemele personale ale eroilor săi. E un 
motiv în plus ca să revenim şi să ne ocupăm, în sfârşit, 
de ceea ce-i priveşte, fără alte implicaţii. 

Trebuie să spunem că doctorul Sarrasin nu aparţinea 
într-atât fiinţei colective, umanităţii, încât individul să 
dispară pentru el în întregime, chiar atunci când se 
avânta în plin ideal. El fu izbit deci de paloarea subită 
care acoperise chipul lui Marcel la ultimele lui cuvinte. 
Ochii lui încercară să citească în cei ai tânărului sensul 
ascuns al acestei emoţii neaşteptate. Tăcerea bătrânului 
doctor interoga tăcerea tânărului inginer şi aştepta 
poate ca acesta s-o rupă. Dar Marcel, recâştigându-şi 
stăpânirea de sine printr-un efort de voinţă, îşi regăsise 
sângele rece. Chipul său îşi recăpătase culorile naturale 
şi atitudinea nu-i mai era decât aceea a unui om care 
aşteaptă continuarea discuţiei începute. 

Cam nemulţumit poate de această revenire promptă, 
doctorul Sarrasin se apropie de tânărul său prieten. Cu 
un gest familiar profesiunii sale, îl apucă de mână şi i-o 
tinu ca pe aceea a unui bolnav căruia ar fi vrut să-i ia 
pulsul în mod discret sau distrat. 

Marcel se lăsase, fără să-şi dea seama prea bine de 
intenţia doctorului. Dar, cum nu-şi descleşta buzele, 
bătrânul său prieten îi spuse: 

— Curajosul meu Marcel, vom relua mai târziu discuţia 
noastră despre destinele viitoare ale Stahlstadtului. Dar 
nu-i oprit ca, în vreme ce te consacri propăşirii tuturor, 


să te ocupi şi de soarta celor pe care-i iubeşti, a celor 
care-ţi sunt mai apropiaţi. Ei bine, cred că a venit mo- 
mentul să-ţi povestesc ce răspundea de curând o tânără 
fată, al cărei nume am să ţi-l spun imediat, părinţilor săi, 
cărora le fusese cerută în căsătorie pentru a douăzecea 
oară într-un an. Erau cereri pe care cele mai năzuroase 
fete ar fi fost îndreptăţite să le accepte, şi totuşi ea 
răspundea nu, mereu nu! 

În clipa aceea, cu o mişcare cam bruscă, Marcel îşi 
trase mâna din aceea a doctorului. Dar, fie că acesta era 
edificat asupra sănătăţii pacientului său, fie că nu-şi 
dăduse seama că tânărul îi retrage odată cu 


Marcel e preafericitul soț al Jeannei 


mâna şi încrederea, continuă să povestească, fără să 
ţină seama de acest mic incident. 

«Dar, în sfârşit, îi spunea maică-sa tinerei persoane 
despre care-ţi vorbesc, spune-ne cel puţin motivele 
acestor multiple refuzuri.  Pretendenţii au totul: 
educaţie, avere, situaţie onorabilă, fizic avantajos! De ce 
aceste „nu'-uri atât de statornice, atât de hotărâte, atât 
de prompte faţă de cereri pe care nici măcar nu-ţi dai 
osteneala să le examinezi? De obicei eşti mai puţin 
categorică!» 

Faţă de această mustrare, tânăra fată se decise, în 
sfârşit, să vorbească şi atunci, cum are o inimă curată şi 
o minte fară ocolişuri, odată hotărâtă să rupă tăcerea, 
iată ce spuse. 

«Răspund „nu" cu aceeaşi sinceritate cu care aş 
răspunde „da" dacă acest „da" ar fi, într-adevăr, gata să- 
mi ţâşnească din inimă. E adevărat că multe dintre 
partidele pe care mi le oferiţi sunt acceptabile din 
diferite puncte de vedere. Dar, pe lângă faptul că toate 
aceste cereri sunt adresate mai mult celei mai frumoase, 
adică celei mai bogate partide din oraş, decât persoanei 
mele — şi ideea aceasta nu mă îmbie deloc să răspund 
„da" — aş îndrăzni să-ţi spun că nici una dintre ele nu 
este aceea pe care o aşteptam, pe care o aştept încă... Şi 
voi adăuga că, din păcate, aceea pe care o aştept ar 
putea să întârzie multă vreme, dacă va veni vreodată!» 

«Cum, domnişoară, spuse mama, uluită, dumneata...» 

Nu-şi sfârşi fraza, neştiind cum s-o sfârşească, şi în 
încurcătura în care se afla îşi îndreptă spre soţul său 
privirile, care implorau în mod vizibil sprijin şi ajutor. 

Dar, fie că nu ţinea să intre în competiţie, fie că 
socotea necesar ca între mamă şi fiică să se facă mai 
multă lumină înainte de a interveni, soţul avu aerul că 
nu înţelege, aşa că biata copilă, îmbujorată de ruşine şi 
poate de un pic de mânie, se hotări deodată să meargă 
până la capăt. 

«i-am spus, mamă, reluă ea, că cererea pe care o 
aştept ar putea să întârzie multă vreme şi că nu-i 
imposibil să nu vină niciodată. Adaug că întârzierea nu 
va putea nici să mă mire, nici să mă rănească. Am 
nenorocirea de a fi, se spune, foarte bogată; cel care ar 
trebui să facă această cerere e foarte sărac. lată de ce n- 
o face — şi are dreptate. El e cel care ar trebui să 
aştepte...» 


«De ce să-l lăsăm...?» spuse mama, vrând poate să 
oprească pe buzele fiicei sale cuvintele pe care se temea 
să le audă. 

Atunci interveni soţul. 

«Scumpa mea prietenă, spuse el, strângând cu 
afecţiune mâinile soţiei sale, faptul că o mamă atât de 
pe drept ascultată de fiica ei, cum eşti tu. laudă în faţa 
ei, de când a venit pe lume sau aproape de atunci, un 
băiat frumos şi viteaz care aproape că face parte din 
familia noastră, faptul că ea atrage tuturor atenţia 
asupra solidităţii caracterului său şi că întăreşte spusele 
soţului ei când acesta are ocazie să-i laude şi el 
neobişnuita inteligenţă sau când vorbeşte înduioşat 
despre nenumăratele dovezi de devotament pe care le-a 
primit, faptul acesta nu poate rămâne fără urmări! Dacă 
fata care-l vedea pe acest tânăr remarcat între toţi de 
tatăl şi mama ei nu l-ar fi remarcat şi ea, şi-ar fi 
nesocotit datoria filială!» 

«Ah, tată, strigă tânăra fată, aruncându-se în braţele 
maică-si ca să-şi ascundă tulburarea, dacă m-ai ghicit, 
de ce m-ai constrâns să vorbesc?» 

«De ce? Ca să am bucuria de a te auzi, micuța mea, ca 
să fiu şi mai sigur că nu mă înşel, în sfirşit ca să pot să-ţi 
spun şi să fac să-ţi spună şi maică-ta că aprobăm 
hotărîrea inimii tale, că alegerea ta corespunde tuturor 
nădejdilor noastre şi că, pentru a-l scuti pe omul sărac şi 
mândru despre care-i vorba să treacă peste delicateţea 
lui înnăscută, cererea o voi face eu — da, o voi face, 
pentru că am citit în inima lui, ca şi în ata! 

Fii deci liniştită! Cu prima ocazie, îmi voi îngădui să-l 
întreb pe Marcel dacă, prin imposibil, nu i-ar surâde să- 
mi fie ginere!» 

Surprins de această încheiere bruscă, Marcel se 
ridicase de pe scaun ca împins de un resort. Octave îi 
strângea mâna tăcut, în timp ce doctorul Sarrasin îi 
întindea braţele. Tânărul alsacian era palid ca un mort. 
Dar nu-i acesta unul dintre aspectele pe care le ia 
fericirea când pătrunde în inimile tari fără a striga: 
fereşte-te? 


Capitolul XX 
INCHEIERE 


Eliberat de orice motiv de nelinişte, trăind în pace cu 
toţi vecinii, bine administrat, mulţumit, datorită 
înţelepciunii locuitorilor săi, France-Ville e în plin avânt. 

Fericirea lui, atât pe drept meritată, nu trezeşte 
invidia, iar forţa lui impune respect celor mai bătăioşi. 

Cetatea Oţelului nu era decât o uzină formidabilă, o 
armă de distrugere redutabilă în mâna de fier a lui Herr 
Schultze. Datorită lui Marcel Bruckmann, lichidarea 
datoriilor ei a fost efectuată fără pagubă pentru nimeni, 
şi Stahlstadtul a devenit un neasemuit centru de 
producţie pentru toate industriile folositoare. 

De un an, Marcel e preafericitul soţ al Jeannei, şi 
naşterea unui copil i-a unit şi mai mult. 

Cât despre Octave, el s-a pus sub ordinele cumnatului 
său şi-l secondează în toate eforturile lui. Soră-sa e pe 
cale să-l însoare cu una dintre prietenele ei, o fată 
fermecătoare, al cărei bun-simţ şi a cărei rațiune îl vor 
apăra împotriva oricăror vechi tentaţii. 

Dorinţele doctorului şi ale soţiei sale au fost deci 
împlinite, şi am putea spune că sunt în culmea fericirii şi 
chiar a gloriei — dacă gloria ar fi intrat vreodată câtuşi 
de puţin în programul ambițiilor lor oneste. 

Putem fi deci siguri că viitorul aparţine eforturilor 
doctorului Sarrasin şi ale lui Marcel Bruckmann şi că 
exemplul France-Ville-ului şi al Stahlstadtului, oraşul şi 
uzina model, nu va fi pierdut pentru generaţiile viitoare. 


CUPRINS 


Cuvânt 
înăințe:ur sia cout ol iba ia i 0 0 că ind că e a dc bea a a 


CELE CINCI SUTE DE MILIOANE ALE BEGUMEI 


Capitolul I In care Mr. Sharp îşi face 


aparita ee P aetra 8 
Capitolul II Doi 
DIiete NE a A OEE SOE 14 
Capitolul II Un fapt 
diVer So a a a uit e aE iaaa 23 
Capitolul IV Părți 
egalere ei n E aE T E E 30 
Capitolul V Cetatea 
Oţelului. nisi zona tre e ratat Pt a ta Dal ct it ratia 37 
Capitolul VI Puţul 
Albrecht: minenin dates coat m atu cada sea de aa adi dt se 46 
Capitolul VII Blocul 
cenah cn ceia data deedee dt a aa ci da 3 iad dead 55 
Capitolul VII Caverna 
Dragonului. ns sii ca atacarea tac e d aaa acasa ua a util 61 
Capitolul IX În 
Caplivilate., ie cca te ae dial cala aa oaie te dea aaa a Das oil 83 a 71 


Capitolul X Un articol din revista germană Unsere 
Centurie............ 78 85 
Capitolul XI Un dineu la doctorul 


Sarrasin satu dă a oaie a at ducă dou 85 

Capitolul XII 
CONSIlIUl 3; see ata o cedarea a sia ca ao da ata ai ae a lua tă 89 
Capitolul XIII Marcel Bruckmann către profesorul 
Schultze, 

Stahlstadt. cenaren iieiea cand di a aa atacata ein acne aaa aa 
posi sie dalta săi 97 

Capitolul XIV Pregătiri de 
TUDTĂ ata tao arate i în a 00 Da ăi eat ia ae 98 

Capitolul XV Bursa din San 
ETaNCISCO. sea aie da ta e aa odă ae da datat 101 


Capitolul XVI Doi francezi împotriva unui 


Capitolul XVII Explicații cu 
împuşcături... eee eee aaa 115 

Capitolul XVIII Miezul 
sîmburelui...... eee a 119 

Capitolul XIX O problemă de 
familje caeca ied tn da la lea dala 123 

Capitolul XX 


MENETET = ARN RDI N R E a a aa a A 126 


JULES VERNE 


. O CĂLĂTORIE SPRE CENTRUL PĂMÎNTULUI 
. OCOLUL PĂMÎNTULUI ÎN OPTZECI DE ZILE 
„ CINCI SĂPTĂMÎNI ÎN BALON 
. STEAUA SUDULUI 
. CĂPITANUL HATTERAS 
. ŞCOALA ROBINSONILOR. RAZA VERDE 
. DOCTORUL OX 
. DOI ANI DE VACANTĂ 
9. UN BILET DE LOTERIE. FARUL DE LA CAPĂTUL LUMII 
. UIMITOAREA AVENTURĂ A MISIUNII BARSAC 
. CELE 500 MILIOANE ALE BEGUMEI. ŞARPELE DE MARE 
. VULCANUL DE AUR 
„20 000 DE LEGHE SUB MĂRI 
. DE LA PĂMÎNT LA LUNĂ. ÎN JURUL LUMII 
. UIMITOARELE PERIPEȚII ALE JUPÎNULUI ANTIFER 
. INSULA CU ELICE 
. BURSE DE CĂLĂTORIE 
. CASA CU ABURI 
. INDIILE NEGRE. GOANA DUPĂ METEOR 
. INSULA MISTERIOASĂ (voL. 1) 
INSULA MISTERIOASĂ (voL. II) 
. MINUNATUL ORINOCO 
. CASTELUL DIN CARPAȚI. ÎNTÎMPLÂRI NEOBIȘNUITE 
. ȚINUTUL BLĂNURILOR (voL. 1) 
. ŢINUTUL BLĂNURILOR (voL. II) 
. CĂPITAN LA CINCISPREZECE ANI 
. 800 LEGHE PE AMAZON 
COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. 1I) 
. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. II) 
TESTAMENTUL UNUI EXCENTRIC 
. ROBUR CUCERITORUL. STĂPÎNUL LUMII 
. CLOVIS DARDENTOR. SECRETUL LUI WILHELM STORITZ 
. AGENJIA THOMPSON 
. HECTOR SERVADAC 
. UN ORAŞ PLUTITOR. SPĂRGĂTORII BLOCADEI. INVAZIA MĂRII 
. PILOTUL DE PE DUNĂRE 
. SATUL AERIAN. ÎNCHIPUIRILE LUI JEAN MARIE CABIDOULIN 
. PRICHINDEL 
39. CESAR CASCABEL 
40. CLAUDIUS BOMBARNAC. KERABAN ÎNCĂPĂȚINATUL 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RI - Jules Verne 2010