Jules Verne — Cele 500 De Milioane Ale Begumei

Jules Verne 


Jules Verne 


Cele 500 milioane ale 
Begumei 


CUPRINS: 

Cuvânt înainte...4 

CELE CINCI SUTE DE MILIOANE ALE BEGUMEI. 

Capitolul 1 În care Mr. Sharp îşi face apariţia...8 

Capitolul II Doi prieteni...14 

Capitolul III Un fapt divers...23 

Capitolul IV Părţi egale...30 

Capitolul V Cetatea Oţelului...37 

Capitolul VI Puţul Albrecht...46 

Capitolul VII Blocul central...55 

Capitolul VII Caverna Dragonului...61 

Capitolul IX În captivitate...71 

Capitolul X Un articol din revista germană Unsere 
Centurie...78 85 

Capitolul XI Un dineu la doctorul Sarrasin...85 

Capitolul XII Consiliul...89 

Capitolul XIII Marcel Bruckmann către profesorul 
Schultze, Stahlstadt...97 

Capitolul XIV Pregătiri de luptă...98 

Capitolul XV Bursa din San Francisco...101 

Capitolul XVI Doi francezi împotriva unui oraş...107 

Capitolul XVII Explicații cu împuşcături...l15 

Capitolul XVIII Miezul sâmburelui.119 

Capitolul XIX O problemă de familie...123 

Capitolul XX încheiere...126 


CUVÂNT ÎNAINTE. 
Pină acum câţiva ani, se credea că ideea romanului cu 
care se deschide volumul de faţă se datorează croazierei 


autorului în Marea Nordului şi Marea Baltică. Legenda a 
fost lansată de Marguerite Allotte de la Fuye, în Jutes 
Verne, viaţa şi opera lui (1928): „Dar deodată, pătrunzând în 
rada portului Kiel, ei întrezăresc arsenalele tinerei Prusii. 
Nici un străin nu le poate vizita, nici chiar Jules Verne (...) 
dar o privire i-a fost de ajuns; prin zidurile înalte şi dincolo 
de ele, scriitorul a văzut şi a presimţit totul: maşinile de 
război, Essen, Krupp, Gotha, Bertha, Zeppelinele. La 
întoarcerea din croazieră, el denunţă primejdia viitoare în 
Cele cinci sute de milioane ale Begumei”. 

Această explicaţie seducătoare s-a spulberat însă odată cu 
publicarea corespondenţei dintre Jules Verne şi editorul 
său, Jules Hetzel. Ştim astăzi că prima formă a romanului a 
fost concepută de Pascal Grousset, cunoscut mai târziu ca 
autor pentru copii şi tineret sub numele Andre Laurie. 
Jurnalist de orientare republicană şi progresistă, Grousset 
participase activ la instaurarea Comunei, făcând parte din 
Comitetul ei Central, ca delegat cu relaţiile externe. 
Deportat de guvernul reacţionar al lui Thiers în Noua 
Caledonie, el reuşise să evadeze în 1874, ajungând în cele 
din urmă la Londra. De acolo, îi trimisese unui amic 
parizian manuscrisul „cu subiect ştiinţific şi patriotic”, 
intitulat Moştenirea lui Langevol. Amicul se adresase lui 
Hetzel, iar acesta îi propusese lui Jules Verne să lucreze 
asupra textului, pentru a-l face publicabil. În sfârşit, 
Grousset acceptase să-şi cedeze toate drepturile în 
schimbul sumei de 1 500 de franci (procedeu folosit mai 
târziu şi în cazul primei forme a romanului Steaua Sudului). 

Întrucât obiectul acestei tranzacţii nu s-a păstrat, e greu 
de spus cât anume din ela rămas în versiunea finală 
apărută în 1879. Ne referim, desigur, la subiect şi personaje, 
construcţia şi stilul fiind cele inimitabile ale autorului 
Călătoriilor extraordinare. Cunoscând biografia şi opiniile 
lui Grousset, putem presupune că unele detalii şi idei îi 
aparţin. Nu e o întâmplare, de pildă, că Marcel Bruckmann 
şi Octave Sarrasin se angajează într-un batalion de 


vânători, pentru a apăra Parisul asediat de armatele 
prusace: Pascal Grousset făcuse exact acelaşi lucru. lar 
experienţa amară a deportării pare să fi inspirat un pasaj 
din discursul doctorului Sarrasin: „Nu vă veţi mira că mă 
gândesc şi la acele familii pe care cucerirea străină le-a 
obligat să accepte cruda necesitate a exilului; ele ar găsi la 
noi un loc de desfăşurare a activităţii şi de folosire a 
inteligenţei lor...”. Cucerire străină nu numai pentru că 
generalii prusieni patronaseră reprimarea sângeroasă a 
Comunei, dar şi pentru că trupele lui Thiers trecuseră 
Parisul răsculat prin foc şi sabie, ca şi cum s-ar fi aflat într-o 
ţară vrăjmaşă. Ne întrebăm dacă paternitatea literară a 
fostului comunard nu poate fi detectată şi în capitolele care 
ni-i înfăţişează pe locuitorii oraşului-model pregătindu-se să 
respingă atacul lui Herr Schultze. Însufleţirea lor o 
aminteşte pe aceea a parizienilor asediați. Şi asemenea 
Parisului, France-Ville se bizuie pe acest eroism colectiv: 
„Armata noastră e alcătuită din toţi cetăţenii şi toţi, atunci 
când va fi nevoie, vor fi soldaţi căliţi şi disciplinaţi”. E 
adevărat că poporul înarmat, chemat să lupte pentru o 
cauză dreaptă, apare şi în utopiile mai vechi sau mai noi. 
Prin această filieră, ideea putea să-i aparţină şi lui Jules 
Verne, ştiut fiind că ecourile socialismului utopic fertilizează 
câteva dintre cele mai remarcabile Călătorii extraordinare, 
în romanul de care ne ocupăm, ele îşi fac simțită prezenţa 
în primele capitole. Până şi importanţa acordată 
îmbunătăţirii igienei, credinţa doctorului Sarrasin că astfel 
e posibilă o regenerare a societăţii, constituia un element 
comun mai tuturor programelor utopice. Dar cum nu ne 
propunem o analiză atotcuprinzătoare, ne vom opri doar 
asupra rolului atribuit muncii şi învăţăturii. 

În Insula misterioasă (1875), Jules Verne înălța un imn 
muncii creatoare, eliberate de constrângere, capabilă să 
transforme şi să „umanizeze” natura. Era cu atât mai firesc 
să facă acest lucru, cu cât a muncii el însuşi cu pasiune, 
până în ultima clipă, mărturisind undeva: „Munca este 


funcţia mea vitală: când nu lucrez nu simt viaţă în mine”. 
Nu e de mirare că articolul din Unsere Centurie precizează: 
„Pentru a obţine dreptul de reşedinţă în France-Ville, e 
destul să ai referinţe temeinice că eşti apt să exerciţi o 
profesiune oarecare, manuală sau intelectuală, în industrie, 
ştiinţă sau artă şi să te angajezi să respecţi legile oraşului. 
Existenţa parazitară nu este îngăduită”. 

În acelaşi spirit înaintat este abordată şi problema 
învăţământului. Abandonând metodele învechite, scolastice, 
doctorul Sarrasin este adeptul unui sistem întemeiat pe 
principii neaşteptat de actuale: „Profesorii se străduiau să 
dezvolte spiritul copilului, supunându-l unei gimnastici 
intelectuale calculate, astfel încât să urmeze evoluţia 
naturală a facultăţilor sale. Elevii erau învăţaţi să iubească 
o anumită ştiinţă înainte de a fi îndopaţi cu ea, evitându-se 
astfel acel gen de cunoştinţe care, cum spune 
Montaigne,plutesc la suprafaţa creierului”, nu ajung la 
înţelegerea copilului, nu-l fac nici mai înţelept, nici mai bun. 
Mai târziu, o inteligenţă bine pregătită va şti ea singură să- 
şi aleagă drumul şi să-l urmeze în chip rodnic”. 

Pentru a respecta adevărul, trebuie să spunem că romanul 
reflectă nu numai dezideratele generoase, ci şi limitele 
socialismului utopic. Din paginile sale se desprinde ideea că 
progresul ştiinţific şi tehnic ar putea duce la slăbirea 
contradicţiilor economico-sociale, asigurând fericirea 
generală. Sau că înfiinţarea unor aşezări ideale ca France- 
Ville ar deschide ochii tuturor asupra căii de urmat („De ce, 
domnilor, n-am apela noi la cel mai puterruc mijloc de 
convingere: exemplul?” perorează doctorul Sarrasin. „De 
ce nu am folosi noi capitalul de care dispunem pentru a 
clădi acest oraş şi a-l prezenta întregii lumi, ca o învăţătură 
concretă...?”) Sau, în sfârşit, că prefaceri cu un conţinut 
novator, uneori de-a dreptul revoluţionar, ar putea fi 
realizate cu consimţământul şi chiar sprijinul burgheziei... 

E necesară o ultimă precizare. Naţionalitatea celor doi 
moştenitori ai milioanelor Begumei, ţelurile lor atât de 


diferite, conflictul dintre ei l-ar putea face pe cititor să se 
întrebe dacă nu e vorba aici de resentimentele unui învins, 
dacă înfierarea şovinismului şi rasismului german nu e 
făcută de pe poziţiile şovinismului francez. O scenă din 
roman ne sugerează răspunsul la aceste întrebări. Aflând 
despre moartea lui Herr Schultze, doctorul Sarrasin îşi 
mărturiseşte astfel regretul: „De ce oare a devenit 
duşmanul nostru acest om cu aptitudini deosebite? De ce, 
mai ales, nu şi-a pus el neobişnuitele însuşiri intelectuale în 
slujba binelui? Câte forţe irosite, care ar fi dat roade 
folositoare dacă s-ar fi unit cu ale noastre, într-un scop 
comun!”... Şi modalitatea de obţinere a acestor roade este 
indicată clar în final, când Stahlstadtul este transformat, 
dintr-o formidabilă uzină de armament, într-un „neasemuit 
centru de producţie pentru toate industriile folositoare”. 

Peste graniţi şi peste timp, se lansează astfel o chemare la 
unirea tuturor energiilor închinate propăşirii paşnice a 
umanităţii. La aproape un veac de la apariţia romanului, 
chemarea este mai actuală ca oricând, iar certitudinea 
exprimată în ultimul aliniat se dovedeşte a fi pe deplin 
îndreptăţită: „...exemplul France-Ville-ului şi al 
Stahlstadtului, oraşul şi uzina model, nu va fi pierdut pentru 
generaţiile viitoare.” 

Câteva cuvinte şi despre cel de-al doilea roman, intitulat în 
prima ediţie, din 1901, Poveştile lui Jean-Marie Cabidoulin. 

lată ce spune Marguerite Allotte de la Fuye, în amintita 
biografie: „Jules Verne îi îmbarcă pe Saint-Enoch pe toţi 
tovarăşii copilăriei sale. Citind numele marinarilor de pe 
acest bric, ai impresia că-i auzi pe micii mamezi strigându- 
se în grădina din Chantenay, sau că asişti la împărţirea 
premiilor colegiului Saint-Donatien: Romain Allotte, Alain 
Ducrest, Evariste Bourceau, Jean-Francois Heurtaux, Yves 
Coguebert, Mathurin Ollive, Pierre Kardek şi - e nevoie 
totdeuna de un parizian - Marcel Ferm, fost maşinist la 
Châtelet”. În lumina acestei precizări, înţelegem insistența 


cu care scriitorul septuagenar repetă numele evocatoare de 
amintiri dimr-un timp rămas departe în urmă. 

Să întârziem o clipă şi asupra misterului care constituie 
centrul de interes al romanului. 

În 1893, când a apărut lucrarea zoologului olandez 
Oudemans, Marele şarpe de mare, 162 de observaţii, unele 
citate şi de Jules Verne, pledau în favoarea existenţei unui 
animal marin neidentificat. În 1965, monumentalul volum cu 
acelaşi titlu al lui Bernard Heuvelmans înregistra 548 de 
observaţii, ultima datând din 12 decembrie 1964. Dosarul s-a 
îmbogăţit aşadar simţitor, dar opiniile specialiştilor rămân 
împărţite, oscilând între contestarea şi acceptarea la fel de 
categorică a fenomenului. O intervenţie mai puţin aşteptată 
s-a produs la doi ani după apariţia romanului. În şedinţa din 
13 ianuarie 1903 a Societăţii zoologice din Franţa, marele 
savant român Emil Racoviţă prezintă o comunicare menită 
să stârnească o mare vâlvă în lumea ştiinţifică. Întemeindu- 
se pe cercetările lui Oudemans şi pe observaţiile mai noi, el 
nu pregetă să afirme: „Am fost şi rămân pe deplin convins 
de existenţa uriaşului animal a cărui apariţie este 
semnalată aproape în fiecare an de către marinari şi pe 
care ei îl numesc şarpe de mare”. 

În ceea ce priveşte natura acestui monstru ipotetic, 
ipotezele nu lipsesc. Oudemans discuta, în lucrarea citată, 
nu mai puţin de douăzeci şi trei!... Astăzi pare să câştige 
teren opinia că avem de-a face cu un urmaş direct sau 
colateral al giganticei faune marine antediluviene. Să nu 
uităm că în adâncul continentului lichid condiţiile de viaţă 
sunt aproape aceleaşi ca acum zeci sau sute de milioane de 
ani. De ce nu s-ar fi perpetuat, deci, adaptându-se unei 
existenţe abisale, pleziozaurii, elasmozaurii, tilozaurii şi 
celelalte reptile cu nume sonore pe care le-am întâlnit în 
Călătorie spre centrul Pământului? 

Dacă ştiinţa şi tehnica epocii noastre se vor hotări să 
răspundă acestei întrebări, organizând expediţii înzestrate 
cu materialul necesar, vom urmări poate, cândva, evoluţiile 


şarpelui de mare între pereţii de cristal ai unui imens 
acvariu. Încă un mit s-ar preface astfel în realitate palpabilă 
- presupunând că am avea curajul să o atingem... 

ION HOBANA. 


CELE CINCI SUTE DE MILIOANE ALE BEGUMEI. 

Capitolul 1. 

ÎN CARE MR. SHARP ÎŞI FACE APARIŢIA. 

Aceste jurnale englezeşti sunt, într-adevăr, bine redactate! 
îşi spuse doctorul, trântindu-se într-un fotoliu de piele. 

Doctorul Sarrasin practicase întreaga lui viaţă monologul, 
care este una dintre caracteristicile celor distraţi. 

Era un om de cincizeci de ani, cu trăsături fine, cu ochii vii 
şi limpezi sub ochelarii cu ramă de oţel, cu o fizionomie în 
acelaşi timp gravă şi plăcută, unul dintre acei inşi despre 
care spui la prima vedere: iată un om de ispravă. La această 
oră matinală, cu toate că nu avea o ţinută pretențioasă, 
doctorul era ras proaspăt şi arborase o cravată albă. 

Pe covor, pe mobilele camerei sale de hotel de la Brighton 
erau răspândite ziarele Times, Daily Telegraph, Daily News. 
Abia sunase ora zece şi doctorul avusese timp să facă 
înconjurul oraşului, să viziteze un spital, să se întoarcă la 
hotel şi să citească în principalele ziare londoneze darea de 
seamă în extensol a unui memoriu pe care-l prezentase, cu 
două zile în urmă, la marele Congres Internaţional de 
Igienă, în legătură cu invenţia sa: un numărător al 
globulelor sângelui. 

În faţa lui, o tavă acoperită cu un şervet alb conţinea un 
cotlet fript cât trebuie, o ceaşcă de ceai fierbinte şi câteva 
dintre acele sandvişuri cu unt pe care bucătarii englezi le 
pregătesc de minune, datorită pâinişoarelor speciale 
furnizate de brutari. 

— Da, repetă el, aceste jurnale din Regatul Unit sunt într- 
adevăr foarte bine redactate, nu se poate susţine 


contrariul!... Cuvântul vicepreşedintelui, răspunsul 
doctorului Cicogna din Neapole, intervenţiile pe marginea 
memoriului meu, totul e prins din zbor, pe viu, fotografiat: 

Ia cuvântul doctorul Sarrasin din Douai. Onorabilul 
membru vorbeşte în franţuzeşte. „Auditorii mei mă vor ierta 
că-mi iau această libertate - spune el la început - dar ei 
pricep, desigur, mai bine limba mea decât aş fi eu în stare 
să o vorbesc pe a lor”... 

— Cinci coloane cu litere mici!... Nu ştiu care dintre dările 
de seamă e mai bună, cea din Times sau cea din 
Telegraph... Nu poate exista mai multă fidelitate şi 
preciziune! 

Doctorul Sarrasin ajunsese aici cu reflecţiile sale, când 
însuşi maestrul de ceremonii - cine ar îndrăzni să dea un 
titlu mai modest unui personaj îmbrăcat cu atâta 
corectitudine în negru! - bătu la uşă şi întrebă dacă 
„monsiou” poate fi deranjat... 

„Monsiou” este numele pe care englezii se cred obligaţi 
să-l dea tuturor francezilor fără deosebire, la fel cum şi-ar 
imagina că nesocotesc toate regulile de politeţe adresându- 
se unui italian altfel decât cu „Signor” şi unui german altfel 
decât cu „Herr”. La urma urmei, poate că au dreptate. 
Această obişnuinţă are avantajul incontestabil de a indica 
de la început naționalitatea oamenilor. 

Doctorul Sarrasin luă cartea de vizită care-i fusese 
prezentată. Destul de surprins că i se fac vizite într-o ţară 
unde nu cunoştea pe nimeni, el fu de-a dreptul uimit citind 
pe dreptunghiul minuscul de hârtie. 

Mr. Sharp, solicitor 

93. Southampton row London. 

Ştia că un „solicitor” este sinonimul englez al unui grefier 
sau, mai precis, al unui om al legii hibrid, intermediar între 
notar, grefier şi avocat - procurorul de odinioară. 

— Ce naiba am eu de împărţit cu Mr. Sharp? se întrebă el. 
Să mă fi băgat fără voie în vreo încurcătură?... Eşti sigur 
că-i pentru mine? 


O, yes, monsiou. 

Ei bine, să intre! 

Maestrul de ceremonii introduse un bărbat încă tânăr, pe 
care doctorul îl clasă, de la prima vedere, în marea familie a 
„capetelor de mort”. Buzele sale subţiri sau mai bine-zis 
uscate, dinţii săi albi şi lungi, oasele temporale descărnate 
sub o piele pergamentoasă, tenul său de mumie şi ochii 
mici, cenuşii, sfredelitori îi dădeau drepturi incontestabile 
la această clasificare. Scheletul său dispărea, de la călcâie 
până la occiput, sub un „ulster-coat”2 în carouri. În mâna 
dreaptă strângea minerul unei valize de piele lucioasă. 

Acest personaj intră, salută scurt, puse jos valiza şi pălăria, 
se aşeză fără să ceară îngăduinţă şi spuse: 

— William Henry Sharp junior, asociat al casei Billows, 
Green, Sharp & Co. Am onoarea cu doctorul Sarrasin? 

— Da, domnule. 

Francois Sarrasin? 

Acesta este, într-adevăr, numele meu. 

Din Douai? 

Douai este reşedinţa mea. 

Tatăl dumneavoastră se numea Isidore Sarrasin? 

Exact. 

Am stabilit deci că se numea Isidore Sarrasin. 

Mr. Sharp scoase un carnet din buzunar, îl consultă şi 
reluă: 

Isidore Sarrasin a murit la Paris în 1857, în arondismentul 
al V-lea, strada Taranne, numărul 54, hotelul Şcolilor, 
actualmente dărâmat. 

Într-adevăr, încuviinţă doctorul, din ce în ce mai surprins. 
Dar vreţi să-mi explicaţi... 

Numele mamei sale era Julie Langevol, continuă Mr. 
Sharp, imperturbabil. Era originară din Bar-le-Duc, fiica lui 
Benedict Langeveol, locuind în fundătura Loriol, mort în 1612, 
după cum reiese din registrele municipalităţii numitului 
oraş. Aceste registre sunt o instituţie foarte prețioasă, 


domnule, foarte preţioasă!... Hm!... Hm!... Şi sora lui Jean- 
Jacques L.angevol, tambur-major în al 36-lea regiment... 

Vă mărturisesc, spuse doctorul Sarrasin, uluit de această 
cunoaştere aprofundată a genealogiei sale, că în anumite 
privinţe păreţi mai bine informat decât mine. E adevărat că 
numele de familie al bunicii mele era Langevol, dar asta-i 
tot ce ştiu despre ea. 

A părăsit pe la 1807 oraşul Bar-le-Duc împreună cu bunicul 
dumneavoastră, Jean Sarrasin, cu care se căsătorise în 
1799. S-au stabilit amândoi la Melun ca tinichigii şi au 
rămas acolo până în I6Il, anul morţii Juliei Sarrasin, născută 
Langevol. Din căsătoria lor a rămas un singur copil, Isidore 
Sarrasin, tatăl dumneavoastră. Din această clipă firul s-a 
rupt până la data morţii acestuia, regăsit la Paris... 

Pot să înnod acest fir, spuse doctorul, antrenat fără voia lui 
de această precizie cu totul matematică. Bunicul meu s-a 
stabilit la Paris pentru a face educaţia fiului său, care voia 
să devină medic. A murit în 1832 la Palaiseau, lângă 
Versailles, unde tatăl meu îşi exercita profesiunea şi unde 
m-am născut eu însumi în 1622. 

Sunteţi omul meu, reluă Mr. Sharp. Fraţi sau surori...? 

Nu. Eram singurul copil, şi mama a murit la doi ani după 
naşterea mea. Dar, în sfârşit, vreţi să-mi spuneţi... 

Mr. Sharp se ridică. 

— Sir Bryah Jowahir Mothooranath, spuse el, pronunţând 
aceste nume cu respectul pe care orice englez îl poartă 
titlurilor nobiliare, sunt fericit că v-am descoperit şi că sunt 
primul care vă prezintă omagiile sale! 

„E nebun, gândi doctorul. O boală destul de frecventă la 
„capetele de mort”. 

Solicitorul îi citi diagnosticul în ochi. 

— Nu sunt câtuşi de puţin nebun. La ora actuală, sunteţi 
singurul moştenitor cunoscut al titlului de baronet acordat, 
la cererea guvernatorului general al provinciei Bengal, lui 
Jean-Jacques L.angevol, naturalizat cetăţean englez în 1819, 
văduv al Begumei3 Gokool şi posesor al uzufructului 


bunurilor ei, decedat în 1841 şi lăsând doar un fiu, care a 
murit, idiot şi fără urmaşi, incapabil şi fără testament, în 
1869. Succesiunea se ridica acum treizeci de ani la aproape 
cinci milioane de lire sterline. Ea a rămas sub sechestru şi 
tutelă şi dobânzile au fost capitalizate aproape în întregime 
în timpul vieţii fiului imbecil al lui Jean-Jacques Langevol... 
Această succesiune a fost evaluată în 1870 la cifra rotundă 
de douăzeci şi unu de milioane de lire sterline sau cinci sute 
douăzeci şi cinci de milioane de franci. Executându-se 
hotărârea tribunalului din Agra, confirmată de Curtea din 
Delhi, omologată de Consiliul privat, bunurile imobile şi 
mobiliare au fost vândute, valorile4 realizate, iar totalul a 
fost depus la Banca Angliei. Actualmente, el se cifrează la 
cinci sute douăzeci şi şapte de milioane de franci, pe care-i 
veţi putea scoate cu un simplu cec, imediat după ce veţi 
prezenta dovezile genealogice la Curtea cancelariei. Vă 
stau la dispoziţie, începând de astăzi, pentru a obţine de la 
Mrs. Trollop, Smith & Co, bancheri, orice acont veţi dori. 
Doctorul Sarrasin era înmărmurit. O clipă, nu putu să 
rostească nici un cuvânt. Apoi, împins de o tresărire a 
spiritului său critic şi neputând accepta ca un fapt 
experimental acest vis din „O mie şi una de nopţi”, izbucni: 
Dar la urma urmei, domnule, ce dovezi îmi puteţi da în 
legătură cu această chestiune şi cum aţi ajuns la mine? 
Dovezile sunt aici, răspunse Mr. Sharp, bătând cu palma 
valiza de piele lucioasă. Cât despre felul în care v-am găsit, 
nimic mai firesc. Vă caut de cinci ani. Descoperirea rudelor 
sau „next of kin”, cum spunem noi în dreptul englez, pentru 
numeroasele succesiuni fără moştenitori care sunt 
înregistrate în fiecare an în posesiunile britanice, este o 
specialitate a casei noastre. Or, moştenirea Begumei Gokool 
ne-a dat de lucru mai bine de cinci ani. Am făcut investigaţii 
pretutindeni, am trecut în revistă sute de familii Sarrasin, 
fără s-o găsim pe aceea care descinde din Isidore. 
Ajunsesem chiar la convingerea că nu există un alt Sarrasin 
în Franţa când, ieri dimineaţa, citind în Daily News darea 


de seamă a Congresului de Igienă, am fost izbit de numele 
unui doctor pe care nu-l cunoşteam. Controlându-mi 
imediat însemnările şi miile de fişe privind această 
succesiune, am constatat cu uimire că oraşul Douai scăpase 
atenţiei noastre. Aproape sigur că mă aflu pe un drum bun, 
am luat trenul de Brigthon, v-am văzut la ieşirea din sala 
congresului şi m-am convins. Sunteţi portretul viu al 
unchiului dumneavoastră din partea bunicii, aşa cum este 
înfăţişat într-o fotografie făcută după o pânză a pictorului 
indian Saranoni. 

Mr. Sharp scoase din carnetul său o fotografie şi o trecu 
doctorului Sarrasin. Un bărbat înalt, cu o barbă splendidă, 
un turban cu egretă şi o haină de brocart cu broderii verzi, 
stătea în atitudinea specifică portretelor istorice, înfăţişând 
un general care scrie ordinul de atac privind cu atenţie la 
spectator. În planul doi se distingeau vag fumul unei bătălii 
şi o şarjă de cavalerie. 

— Aceste documente vă vor spune mai multe decât mine, 
reluă Mr. Sharp. Vi le las şi, dacă-mi îngăduiţi, mă voi 
întoarce peste două ceasuri ca să primesc dispoziţiile 
dumneavoastră. 

Spunând acestea, Mr. Sharp scoase din valiză şapte, opt 
legături de dosare, unele imprimate, altele manuscrise, le 
aşeză pe masă şi ieşi cu spatele, murmurând: 

— Sir Bryah Jowahir Mothooranath, am onoarea să vă 
salut. 

Pe jumătate convins, pe jumătate sceptic, doctorul luă 
dosarele şi începu să le răsfoiască. Un examen rapid dovedi 
că povestea era cum nu se poate mai adevărată şi-i risipi 
toate îndoielile. Cum să eziţi, de pildă, în prezenţa unui 
astfel de document: „Raport către Preacinstiţii Lorzi ai 
Consiliului Privat al Reginei, depus la 5 ianuarie 1870, 
privind succesiunea vacantă a Begumei Gokool de 
Ragginahra, provincia Bengal. 

Starea de fapt. 


— Este vorba despre drepturile de proprietate a câtorva 
mehali, a patruzeci şi trei de mii de beegali de pământ 
arabil şi a unui ansamblu de clădiri, palate şi case de locuit, 
sate, obiecte mobiliare, bijuterii, arme etc., etc., provenind 
din succesiunea Begumei Gokool de Ragginahra. Din 
expunerile supuse succesiv Tribunalului civil din Agra şi 
Curţii superioare din Delhi, rezultă că în 1819 Beguma 
Gokool, văduvă a rajahului Luckmissur şi moştenitoare a 
unei averi considerabile, s-a căsătorit cu un străin, francez 
de origine, numit Jean-Jacques Langevol. Acest străin, după 
ce a servit până în 1815 în armata franceză, unde avusese 
gradul de subofițer (tambur-major) în al 36-lea regiment, s- 
a îmbarcat la Nantes după dizolvarea armatei Loirei, ca 
reprezentant al patronului, pe o navă de comerţ. Ajungând 
la Calcutta, a pătruns în interiorul ţării şi a obţinut funcţia 
de căpitan-instructor al micii armate indigene pe care era 
autorizat s-o întreţină rajahul Luckmissur. El n-a întârziat 
să urce până la gradul de comandant-şef şi, la puţin timp 
după moartea rajahului, a obţinut mâna văduvei lui. 

Diverse consideraţii de politică colonială şi serviciile 
importante aduse într-o situaţie primejdioasă europenilor 
din Agra de către Jean-Jacques Langevol, care obținuse 
cetăţenia britanică, l-au determinat pe guvernatorul 
general al provinciei Bengal să ceară şi să obţină titlul de 
baronet pentru soţul Begumei. Proprietatea Bryah Jowabhir 
Mothooranath a fost desemnată ca feudă a proaspătului 
baronet. Beguma a murit în 1839, lăsând uzufructul 
bunurilor sale lui Langevol care a urmat-o doi ani mai târziu 
în mormânt. Din căsătoria lor nu rămăsese decât un fiu în 
stare de imbecilitate din cea mai fragedă copilărie, care a 
trebuit să fie pus imediat sub tutelă. Averea i-a fost 
administrată cu credinţă până la moartea sa, survenită în 
1869. Nu există moştenitori cunoscuţi ai acestei imense 
succesiuni. Tribunalul din Agra şi Curtea din Delhi, 
ordonând scoaterea ei la licitaţie, la cererea guvernului 
local acţionând în numele statului, avem onoarea să cerem 


Lorzilor Consiliului Privat omologarea acestor hotărâri etc, 
etc.” 

Urmau semnăturile. 

Copii legalizate ale hotărârilor de la Agra şi de la Delhi, 
acte de vânzare, ordine de depozitare a capitalului la Banca 
Angliei, un istoric al cercetărilor făcute în Franţa pentru a-i 
găsi pe moştenitorii Langevol şi o masă impozantă de 
documente de acelaşi fel nu mai îngăduim nici o ezitare 
doctorului Sarrasin. Era, fără discuţie, „next of kin” şi 
succesor al Begumei. Între el şi cele cinci sute douăzeci şi 
şapte de milioane depuse în subteranele băncii nu mai 
exista decât obstacolul unei judecăţi de formă, pronunţate 
în urma prezentării unor acte autentice de naştere şi de 
deces! 

Un asemenea noroc avea de ce să zguduie spiritul cel mai 
liniştit, şi bunul doctor nu putu să se sustragă în întregime 
emoţiei pe care i-o provoca o certitudine atât de 
neaşteptată. Totuşi emoția sa fu de scurtă durată şi se 
manifestă doar printr-o plimbare de câteva minute prin 
cameră. Îşi recâştigă stăpânirea de sine, îşi reproşa ca o 
slăbiciune această febră trecătoare şi, aruncându-se în 
fotoliu, rămase câtva timp cufundat în gânduri. 

Apoi, dintr-o dată, se apucă iar să măsoare camera în lung 
şi-n lat. Dar acum ochii săi erau luminaţi de o flacără curată 
şi se vedea că o idee generoasă şi nobilă se naşte în mintea 
lui. O primi, o cântări, o lăsă să prindă aripi şi până la urmă 
o adoptă. 

În clipa aceea se auzi o bătaie în uşă. Se întorsese Mr. 
Sharp. 

— Vă cer iertare pentru îndoielile mele, îi spuse doctorul 
cu căldură. lată-mă convins şi îndatorat de o mie de ori 
pentru osteneala pe care v-aţi dat-o. 

— Nici un fel de îndatorire... o afacere ca oricare alta... 
meseria mea... răspunse Mr. Sharp. Pot să sper că sir Bryah 
va rămâne clientul meu? 


— E de la sine înţeles. Vă încredinţez rezolvarea întregii 
chestiuni. Vă rog să renunţaţi la acest titlu absurd... 

„Absurd! Un titlu care valorează douazeci şi unu de 
milioane de sterline?” spunea fizionomia lui Mr. Sharp, dar 
el era prea curtenitor ca să nu cedeze. 

— Cum doriţi. Dumneavoastră sunteţi stăpânul, răspunse 
el. Mă întorc la Londra şi aştept ordinele dumneavoastră. 

Pot să păstrez aceste documente? întrebă doctorul. 

Desigur. Avem copii după ele. 

Rămas singur, doctorul Sarrasin se aşeză la birou, luă o 
foaie de hârtie şi scrise cele ce urmează: 

Brighton, 28 octombrie 1871. 

Dragul meu băiat, Ne-a picat din cer o avere enormă, 
colosală, de necrezut! Nu mă crede atins de alienaţie 
mintală şi citeşte cele două sau trei documente pe care le 
adaug scrisorii mele. Vei vedea limpede că sunt 
moştenitorul unui titlu de baronet englez, sau mai bine-zis 
indian, şi al unui capital care depăşeşte jumătate de miliard 
de franci, depus la Banca Angliei. 

Nu mă îndoiesc, dragul meu Octave, de sentimentele cu 
care vei primi această veste. Ca şi mine, vei înţelege 
obligaţiile noi pe care o asemenea avere ni le impune şi 
primejdiile la care poate supune ea înţelepciunea noastră. A 
trecut abia un ceas de când ştiu toate astea şi de pe acum 
grijile unei asemenea responsabilităţi înăbuşă pe jumătate 
bucuria pe care mi-o provocase la început, gândindu-mă la 
tine. Poate că această schimbare va fi fatală pentru 
destinele noastre... Modeşti pionieri ai ştiinţei, eram fericiţi 
în obscuritatea noastră. Vom fi şi de-acum înainte? Poate 
numai dacă... nu îndrăznesc să-ţi vorbesc despre o idee 
care mi-a venit... dacă această avere însăşi va deveni în 
mâinile noastre un nou şi puternic aparat ştiinţific, o 
minunată unealtă a civilizaţiei...! 

Vom mai vorbi despre asta. Scrie-mi, spune-mi repede ce 
impresie îţi provoacă această veste şi adu-o la cunoştinţa 
mamei tale. Sunt sigur că o va primi cu calm, ca o femeie cu 


judecată. Cât despre sora ta, ea este prea tânără încă 
pentru ca aşa ceva s-o facă să-şi piardă capul. Dealtfel, 
căpşorul ei e de pe acum destul de bine aşezat pe umeri, şi, 
chiar dacă va pricepe toate consecinţele posibile ale acestei 
ştiri, sunt sigur că dintre noi toţi ea va fi cel mai puţin 
tulburată de schimbarea survenită în situaţia noastră. 

O caldă strângere de mână lui Marcel, I-am rezervat un 
rol de seamă în toate proiectele mele de viitor. 

Părintele tău iubitor, FR. SARRASIN. 

D.M.P 

Doctorul puse această scrisoare într-un plic împreună cu 
hârtiile mai importante şi o trimise pe adresa „Domnului 
Octave Sarrasin, elev la Şcoala centrală de arte şi 
manufacturi, strada Roi de Sicile, 32, Paris”. 

Apoi îşi luă pălăria, îşi îmbrăcă pardesiul şi se duse la 
congres. Peste un sfert de oră, nici nu se mai gândea la 
milioanele sale! 

Capitolul II. 

DOI PRIETENI. 

Octave Sarrasin, fiul doctorului, nu era propriu-zis un 
leneş. Nu era nici prost, nici de o inteligenţă superioară, 
nici frumos, nici urât, nici înalt, nici scund, nici brun, nici 
blond. Era şaten şi, în totul, reprezentativ pentru omul 
mijlociu. 

În colegiu obținea în general un premiu doi şi două sau 
trei menţiuni. Luase examenul de bacalaureat cu 
„satisfăcător”. Respins prima oară la examenul de admitere 
în Şcoala centrală, fusese admis a doua oară pe locul 127. 
Avea o fire nehotărâtă. fiind una dintre acele fiinţe care se 
mulţumesc cu o certitudine incompletă, care trăiesc „aşa şi 
aşa” şi trec prin viaţă ca gâsca prin apă. Acest gen de 
oameni sunt în mâinile destinului asemenea unui dop de 
plută pe creasta unui val. După cum suflă vântul, dinspre 
nord sau dinspre sud, ei sunt purtaţi spre Ecuator sau spre 
Pol. Hazardul este cel care le hotărăşte cariera. Dacă 
doctorul Sarrasin nu şi-ar fi făcut oarecari iluzii în legătură 


cu caracterul fiului său, poate că ar fi ezitat înainte de a-i 
scrie rândurile pe care le-aţi citit, dar un pic de orbire 
paternă e îngăduită chiar şi celor mai strălucite spirite. 

Norocul voise ca, la începutul educaţiei salet Octave să 
cadă sub dominaţia unei firi energice, a cărei influenţă uşor 
tiranică, dar binefăcătoare, i se impusese cu tărie. La liceul 
Charlemagne. unde tatăl său îl trimisese să-şi isprăvească 
studiile, Ociave se legase cu o strânsă prietenie de unul 
dintre colegii săi, un alsacian, Marcel Bruckmann, mai 
tânăr ca el cu un an, dar care-l copleşise de îndată cu 
vigoarea sa fizică, intelectuală şi morală. 

Marcel Bruckmann, orfan de la doisprezece ani, moştenise 
o mică rentă care abia îi ajungea ca să-şi plătească taxele. 
Fără Octave, care-l lua în vacanțe la părinţii săi, n-ar fi pus 
niciodată piciorul în afara zidurilor liceului. 

Familia doctorului Sarrasin fu în curând aceea a tânărului 
alsacian. Fire sensibilă sub aparenta sa răceală, el înţelese 
că întreaga lui viaţă trebuie să aparţină acestor oameni de 
treabă, care-i ţineau loc de tată şi de mamă. Ajunse deci, în 
mod cu totul firesc, să adore pe doctorul Sarrasin, pe soţia 
sa şi pe drăgălaşa şi de pe acum serioasa fetiţă, care 
făcuseră să i se redeschidă inima. Le dovedi recunoştinţa sa 
prin fapte, nu prin cuvinte. 

Într-adevăr, îşi asumase plăcuta sarcină de a face din 
Jeanne, care iubea învăţătura, o fată cu o judecată dreaptă, 
cu un caracter ferm şi judicios şi, în acelaşi timp, din Octave 
un fiu demn de tatăl său. lrebuie să spunem că această 
sarcină era mai greu de dus la capăt cu Octave decât cu 
sora lui, care, pentru vârsta ei, îl depăşea încă de pe atunci. 
Dar Marcel îşi făgăduise să atingă dublul său scop. 

Pentru că Marcel Bruckmann era unul dintre acei 
campioni inimoşi şi pricepuţi pe care Alsacia are obiceiul să- 
i trimită în fiecare an să lupte în marea bătălie pariziană. 
Copil încă, el se distingea prin tăria şi supleţea muşchilor 
tot atât cât prin vioiciunea inteligenţei. Era numai voinţă şi 
curaj pe dinăuntru, după cum era cioplit în unghiuri drepte 


pe dinafară. Din colegiu îl hărţuia nevoia imperioasă de a 
excela în toate - la paralele, ca şi la jocul cu mingea, în 
laboratorul de chimie, ca şi în sala de gimnastică. 

Dacă-i lipsea vreunul dintre premii, socotea anul pierdut. 
La douăzeci de ani avea un trup mare şi robust, plin de 
viaţă şi de acţiune, o maşină organică la maximum de 
tensiune şi de randament. Chipul său inteligent era dintre 
acelea care atrag privirile spiritelor atente. Intrat al doilea 
la Şcoala centrală, în acelaşi an cu Octave, era hotărât să fie 
primul la absolvire. 

Dealtfel, Octave datora admiterea lui energiei persistente 
şi prea de ajuns pentru doi oameni a prietenului său. Timp 
de un an, Marcel îl „pistonase”, îl împinsese la muncă, îl 
obligase prin luptă să aibă succes. Marcel avea faţă de 
această fire slabă şi oscilantă un sentiment de milă 
prietenească, asemănător celui pe care ar putea să-l aibă 
un leu faţă de un căţel. Se simţea mulţumit să fortifice cu 
prisosul sevei sale această plantă anemică şi s-o facă să 
rodească pe lângă el. 

Războiul din 1870 îi surprinsese pe cei doi prieteni în timp 
ce-şi dădeau examenele. A doua zi după terminarea 
concursului, Marcel, vibrând de un sentiment patriotic 
exasperat de primejdia care ameninţa Strasbourgul şi 
Alsacia, se angajase în al 3l-lea batalion de vânători. Octave 
îi urmase imediat exemplul. 

Făcuseră împreună aspra campanie a asediului în 
avanposturile Parisului. Marcel primise, la Champigny, un 
glonţ în braţul drept; la Buzenval, un epolet pe umărul 
stâng. Octave nu fusese nici rănit, nici avansat în grad. De 
fapt, nu era vina lui, căci îşi urmase totdeauna prietenul sub 
focul inamic. Abia dacă rămăsese în urmă cu şase metri. 
Dar aceşti şase metri erau totul. 

De la încheierea păcii şi de la reluarea vieţii obişnuite, cei 
doi studenţi locuiau împreună în două camere alăturate ale 
unui modest hotel din apropierea şcolii. Nenorocirile 
Franţei, răpirea Alsaciei şi Lorenei dăduseră caracterului 


lui Marcel o maturitate cu totul bărbătească. „Este datoria 
tinerilor francezi să îndrepte greşelile părinţilor lor, spunea 
el, şi numai prin muncă putem obţine aceasta.” 

În picioare de la ora cinci dimineaţa, îl obliga pe Octave să- 
l imite, îl ducea la cursuri şi, la ieşire, nu-l părăsea nici o 
clipă. Se întorceau ca să se apuce de treabă, făcând din 
când în când pauze pentru o pipă şi o ceaşcă de cafea. Se 
culcau la ora zece, cu inima satisfăcută - dacă nu mulţumită 
- şi cu creierul plin. O partidă de biliard, un spectacol bine 
ales, din când în când un concert al orchestrei 
Conservatorului, o cursă călare până la pădurea Verricres, 
o plimbare printre copaci, de două ori pe săptămână un 
antrenament de box sau de scrimă - acestea erau 
distracţiile lor. Octave manifesta uneori veleităţi de revoltă 
şi arunca ocheade pofticioase către amuzamente mai puţin 
recomandabile. El propunea să meargă să-l vadă pe 
Aristide Leroux, care „îşi făcea dreptul” la braseria Saint- 
Michel. Dar Marcel îşi bătea joc cu atâta asprime de aceste 
fantezii încât, de cele mai multe ori, Octave renunţa la ele. 

La 29 octombrie 1871, pe la ora şapte seara, cei doi prieteni 
stăteau ca de obicei la aceeaşi masă, sub abajurul unei 
lămpi comune. Marcel se cufundase cu trup şi suflet într-o 
problemă de geometrie descriptivă aplicată la tăierea 
pietrelor de construcţii. Octave se ocupa cu o grijă 
religioasă de pregătirea, din păcate mai importantă pentru 
el, a unui filtru. Era unul dintre puţinele lucruri în care se 
lăuda că excelează - poate pentru că-i oferea prilejul 
cotidian de a scăpa pentru câteva minute de teribila 
necesitate de a înşira ecuaţii, ocupaţie de care, după 
părerea lui, Marcel abuza un pic. Făcea deci să treacă 
picătură cu picătură apa clocotită printr-un strat gros de 
cafea măcinată, şi această fericire liniştită ar fi trebuit să-i 
ajungă. Dar sârguinţa lui Marcel îl apăsa ca o mustrare de 
cuget şi simţea invincibila nevoie de a o tulbura cu 
trăncăneala lui: 


— Ar trebui să cumpărăm un percolator5, spuse el 
deodată. Acest filtru antic şi solemn nu mai este la înălţimea 
civilizaţiei. 

Cumpără un percolator! Asia o să te împiedice poate să 
mai pierzi o oră în fiecare seară la bucătărie, răspunse 
Marcel. Şi se întoarse la problema lui. 

„O boltă are ca intrados6 un elipsoid cu trei axe inegale. 
Fie ABDE elipsa de origine care cuprinde axa maximă o 
A=a şi axa mijlocie o B=b, în timp ce axa minimă (0,0'cl) 
este verticală şi egală cu c, ceea ce face ca bolta să fie 
lăsată...” 

În clipa aceea se auzi o bătaie în uşă şi apoi o voce: 

— O scrisoare pentru domnul Octave Sarrasin! 

Vă daţi seama cât de binecuvântată fu pentru tânărul 
student această fericită diversiune. 

— E de la tata, spuse Octave. Îi recunosc scrisul... Asta-i 
scrisoare, nu glumă! adăugă el, cântărind plicul în mână. 

Marcel ştia, ca şi el, că doctorul e în Anglia. Trecerea lui 
prin Paris, cu opt zile în urmă, fusese marcată de un dineu 
sardanapalic7 oferit celor doi colegi într-un restaurant din 
Palais-Royal8. Faimos odinioară, restaurantul e astăzi 
demodat, dar doctorul Sarrasin continua să-l considere 
drept ultimul cuvânt al rafinamentului parizian. 

— Să-mi spui dacă tatăl tău vorbeşte despre Congresul de 
Igienă, spuse Marcel. A avut o idee bună să se ducă acolo. 
Savanţii francezi sunt prea înclinați spre izolare. 

Şi se apucă din nou să rezolve problema. 

„. Extradosul9 va fi format dintr-un elipsoid asemănător cu 
primul, avându-şi centrul dedesubtul lui o' pe verticala o. 
Marcând focarele FI, F2, E ale celor trei elipse principale, 
trasăm elipsa şi hiperbola, auxiliare, ale căror axe 
comune...” 

Strigătul lui Octave îl făcu să-şi ridice capul. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el, cam neliniştit, văzându-şi 
prietenul alb la faţă. 


— Citeşte! murmură celălalt, buimăcit de vestea pe care o 
primise. Marcel luă scrisoarea, o citi până la capăt, o reciti, 
aruncă o privire asupra documentelor care o însoțeau şi 
spuse: 

— Ciudat! 

Apoi îşi umplu pipa cu meticulozitate şi o aprinse. Octave 
era parcă agăţat de buzele lui. 

Crezi că-i adevărat? strigă el, cu vocea sugrumată de 
emoție. 

Adevărat?... Evident. Tatăl tău are prea mult bun-simţ şi 
spirit ştiinţific ca să se lase convins cu uşurinţă de un 
asemenea lucru. Dealtfel, dovezile sunt aici şi totul e în fond 
foarte simplu. 

Pipa fiind aprinsă după toate regulile, Marcel se apucă iar 
de treabă. Octave rămăsese cu braţele spânzurându-i de-a 
lungul trupului, incapabil să-şi isprăvească măcar cafeaua şi 
cu atât mai mult să lege două idei. Avea nevoie să vorbească 
pentru a se încredința că nu visează: 

— Dar... dacă-i adevărat, e absolut dărâmător!... O 
jumătate de miliard înseamnă o avere uriaşă...! 

Marcel îşi înălţă capul şi încuviinţă: 

Acesta-i cuvântul, uriaşă. Cred că în Franţa nu există 
niciuna la fel şi pot fi numărate câteva în Statele Unite, abia 
cinci-şase în Anglia, cu totul cincisprezece-douăzeci în 
întreaga lume. 

Şi pe deasupra un titlu! reluă Octave. Un titlu de baronet! 
Nu că l-aş fi dorit vreodată, dar, pentru că a picat, se poate 
spune că e totuşi mai elegant decât pur şi simplu Sarrasin. 

Marcel lansă un rotocol de fum şi nu scoase nici un cuvânt. 
Rotocolul spunea însă clar: „Pff!... Pff!” 

— Desigur, continuă Octave, n-aş fi tăcut niciodată ca 
atâţia alţii care-şi adaugă o particulă nobiliară sau îşi 
inventează un marchizat de carton! Dar să ai un titlu 
adevărat, un titlu autentic, înscris după cum se cuvine în 
registrul pairilor Marii Britanii şi Irlandei, fără dubii şi 
confuzii posibile, cum se întâmplă prea des... 


Pipa răspundea mereu: „Pff!... Pff!” 

— Orice ai zice, dragul meu, „sângele albastru înseamnă 
ceva”, cum spun englezii! 

Octave se opri, sub privirea ironică a lui Marcel, şi se 
întoarse la milioanele sale: 

Îți aminteşti?... Binome, profesorul nostru de matematici, 
ne bătea capul în fiecare an, în prima sa lecţie despre 
numere, că o jumătate de miliard este un număr prea mare 
pentru ca forţele inteligenţei umane să poată măcar să-şi 
facă o idee justă despre el, dacă n-ar avea la dispoziţie 
resursele unei reprezentări grafice... îţi dai seama că unui 
om care ar depune un franc pe minut i-ar trebui peste o mie 
de ani ca să plătească această sumă! Ah, este într-adevăr... 
straniu să-ţi spui că eşti moştenitorul unei jumătăţi de 
miliard de franci! 

Jumătate de miliard de franci! strigă Marcel, zguduit de 
cuvinte mai mult decât fusese de faptul în sine. Ştii care-i 
lucrul cel mai bun pe care l-aţi putea face? Să-l daţi Franţei 
ca să-şi plătească datoria de război!10 N-ar trebui decât de 
zece ori atât...! 

Sper că n-ai să sugerezi tatii o asemenea idee! strigă 
Octave, speriat. Ar fi capabil să şi-o însuşească! Văd că deja 
rumegă nu ştiu ce proiect în genul ăsta!... Mai treacă- 
meargă o plasare a banilor în obligaţii de stat, dar să 
păstrăm cel puţin renta! 

Haide, haide, fără să-ţi dai seama, erai făcut să fii 
capitalist! răspunse Marcel. Ceva îmi spune, bietul meu 
Octave, că ar fi fost mai bine pentru tine, dacă nu şi pentru 
tatăl tău, care are un spirit onest şi echilibrat, ca această 
moştenire să fi avut proporţii mai modeste. Mi-ar fi plăcut 
mai mult să văd că ai de împărţit cu surioara ta o rentă de 
douăzeci şi cinci de mii de livre decât acest munte de aur! 

Şi se apucă iar de lucru. 

Cât despre Octave, era cu neputinţă să facă ceva şi se 
agita atât de tare prin cameră, încât prietenul său, cam 
impacientat, sfârşi prin a-i spune: 


Ai face mai bine să ieşi la aer! E limpede că nu mai eşti 
bun de nimic în seara asta! 

Ai dreptate, răspunse Octave, folosind cu bucurie această 
cvasiângăduinţă de a părăsi orice fel de muncă. 

Şi, luându-şi pălăria, se rostogoli pe scări până-n stradă. 
Abia făcuse zece paşi şi se opri sub un felinar ca să 
recitească scrisoarea tatălui său. Avea nevoie să se asigure 
din nou că e treaz. 

— Jumătate de miliard!... Jumătate de miliard!... Asta 
înseamnă o rentă de cel puţin douăzeci şi cinci de milioane! 
Dacă tata nu mi-ar da decât unul pe an, jumătate, un sfert, 
încă aş fi foarte fericit! Poţi să faci multe lucruri dacă ai 
bani! Sunt sigur că aş şti să-i folosesc cum se cuvine! Doar 
nu-s un neghiob, nu-i aşa? Am fost primit la Şcoala 
centrală!... Şi pe deasupra am şi un titlu! Voi şti să-l port! 

În trecere, se privi în oglinzile unui magazin. 

— Voi avea un palat, cai!... Marcel va avea şi el unul. Dacă 
voi fi bogat, e ca şi cum ar fi şi el. Ce bine s-a nimerit 
totuşi!... Jumătate de miliard!... Baronet!... Ciudat, acum că 
s-a întâmplat, mi se pare că m-aşteptam la asta! Ceva îmi 
spunea că nu voi fi obligat totdeauna să stau aplecat 
deasupra cărţilor şi a planşelor!... Orice s-ar spune, e un vis 
grozav...! 

Rumegând aceste idei, Octave trecea pe sub arcadele 
străzii Rivoli. Ajunse la Champs-Elysees, dădu colţul străzii 
Royale şi ieşi pe bulevard. 

Odinioară privea splendidele vitrine cu indiferenţă, ca pe 
nişte fleacuri care n-aveau loc în viaţa lui. Acum se opri şi se 
gândi cu un viu sentiment de bucurie că toate aceste 
comori ar putea fi ale lui dacă ar dori. 

— Pentru mine lucrează torcătoarele din Olanda, ţes 
stofele cele mai fine manufacturile din Elbeuf, meşteresc 
ceasornicarii cronometrele lor, revarsă cascade de lumini 
candelabrul Operei, scârţâie viorile, răguşesc cântăreţele! 
Pentru mine sunt dresați caii pursânge în manejuri şi se 
aprind luminile la Cafe Anglais!... Parisul este al meul!... 


Totul este al meu!... Oare nu voi călători? Nu voi pleca să 
vizitez baronia mea din India?... Voi putea foarte bine într-o 
zi să-mi cumpăr o pagodă, cu bonzii şi cu idolii ei de fildeş 
cu tot! Voi avea elefanţi! Voi vâna tigri!... Şi arme 
frumoase!... Şi-o barcă frumoasă!... O barcă? Nu, un solid şi 
frumos iaht cu aburi, ca să merg unde voi vrea, să mă 
opresc şi să plec iar după cum îmi va trăsni prin cap!... 
Apropo de aburi, trebuie să duc maică-mi ştirea. Dacă aş 
pleca la Douai? Şcoala... Şcoala poate să aştepte!... Dar 
trebuie să-l previn pe Marcel. Am să-i trimit o telegramă. O 
să înţeleagă că sunt grăbit să-mi văd mama şi sora într-o 
asemenea împrejurare! 

Octave intră într-un birou telegrafic şi-şi preveni prietenul 
că pleacă şi se va întoarce peste două zile. Apoi opri o 
trăsură şi porni spre Gara de Nord. 

Cum ajunse în vagon, se apucă iar să viseze. 

La ora două dimineaţa. Octave suna zgomotos la poarta 
casei părinteşti - la soneria de noapte - şi stârnea emoție în 
paşnicul cartier Aubettes. 

— Cine-o fi bolnavul? se întrebau cumetrele de la o 
fereastră la alta. 

— Doctorul nu-i în oraş! strigă bătrâna servantă, din 
ferestruica sa de la ultimul etaj. 

— Sunt eu, Octave!... Coboară să-mi deschizi, Francine! 

După o aşteptare de zece minute. Octave reuşi să 
pătrundă în casă. Maică-sa şi soră-sa Jeanne, sosite grabnic 
în capoate, aşteptau explicaţia acestei vizite. 

Scrisoarea doctorului, citită cu voce tare, le dădu cheia 
misterului. 

Doamna Sarrasin fu o clipă zguduită. Ea-şi îmbrăţişa fiul şi 
fiica, plângând de bucurie. I se părea că întregul univers va 
fi de-acum al lor şi că nenorocirea nu va îndrăzni niciodată 
să se atingă de nişte tineri care au câteva sute de milioane. 
Totuşi femeile se obişnuiesc mai repede decât bărbaţii cu 
aceste mari lovituri ale sorții. Doamna Sarrasin reciti 
scrisoarea soţului ei, îşi spuse că, în definitiv, el trebuie să 


hotărască destinul său şi al copiilor săi, şi îşi recapătă 
calmul. Cât despre Jeanne, era încântată văzând bucuria 
mamei şi a fratelui său; dar imaginaţia ei de treisprezece 
ani nu visa o fericire mai mare decât această căsuţă 
modestă, în care viaţa i se scurgea încetişor între lecţiile 
profesorilor şi mângâierile părinţilor. Ea nu-şi dădea seama 
prea bine cum ar fi putut câteva pachete de bancnote să-i 
schimbe existenţa, şi această perspectivă nu o tulbură nici o 
clipă. 

Doamna Sarrasin, măritată foarte tânără cu un om 
absorbit în întregime de ocupațiile tăcute ale savantului 
autentic, respecta pasiunea soţului său, pe care-l iubea cu 
duioşie, fără să-l înţeleagă însă prea bine. Neputând 
împărtăşi satisfacţiile pe care studiul le dădea doctorului 
Sarrasin, ea se simţise uneori cam singură alături de acest 
muncitor îndârjit şi-şi concentrase toate speranţele asupra 
celor doi copii. Visase totdeauna pentru ei un viitor 
strălucit. Nu se îndoia că Octave era menit celor mai înalte 
împliniri. De când intrase la Şcoala centrală, această 
modestă şi folositoare academie de tineri ingineri se 
transformase în spiritul ei într-o pepinieră de oameni iluştri. 
Singura ei teamă era ca averea lor modestă să nu constituie 
un obstacol sau cel puţin o dificultate în cariera glorioasă a 
fiului său şi să nu dăuneze mai târziu măritişului fiicei sale. 
Ceea ce înţelesese din scrisoarea soţului său era că aceste 
temeri nu mai aveau nici un motiv să existe. Satisfacţia ei fu 
deci completă. 

Mama şi fiul petrecură o mare parte din noapte stând de 
vorbă şi făcând proiecte, în timp ce Jeanne, foarte 
mulţumită de prezent şi fără nici o grijă de viitor, adormise 
într-un fotoliu. 

Totuşi, înainte de a se duce, în sfârşit, la culcare, doamna 
Sarrasin spuse fiului său: 

Nu mi-ai vorbit despre Marcel. Nu i-ai spus ce cuprinde 
scrisoarea tatălui tău? Ce-a zis despre asta? 


O, doar îl cunoşti pe Marcel! răspunse Octave. E mai mult 
decât un înţelept, e un stoic. Cred că imensitatea moştenirii 
l-a făcut să se înspăimânte pentru noi! Spun pentru noi, dar 
neliniştea lui nu se răsfrângea şi asupra tatii, al cărui bun- 
simţ şi a cărui rațiune ştiinţifică le cunoştea. Dar în ceea ce 
te priveşte, mamă, pe Jeanne de asemenea şi, mai ales, pe 
mine, el nu mi-a ascuns că ar fi preferat o moştenire 
modestă, o rentă de douăzeci şi cinci de mii de livre... 

Poate că Marcel are dreptate, răspunse doamna Sarrasin, 
privindu-şi fiul. O avere neaşteptată poate deveni o mare 
primejdie pentru anumite firi! 

Jeanne tocmai se trezise şi auzise ultimele cuvinte ale 
maică-si. 

— Ştii, mamă. spuse ea, frecându-se la ochi şi 
îndreptându-se către cămăruţa ei, într-o zi mi-ai zis că 
Marcel are totdeauna dreptate! Eu cred în tot ceea ce 
spune prietenul nostru Marcel! 

Şi, îmbrăţişându-şi mama, Jeanne se retrase. 

Capitolul III. 

UN FAPT DIVERS. 

Sosind la a patra şedinţă a Congresului de Igienă, doctorul 
Sarrasin constată că toţi colegii săi îl întâmpină cu un 
deosebit respect. 

Până atunci, prea-nobilul lord Glandover, cavaler al 
Ordinului Jartierei, care avea preşedinţia nominală a 
adunării, abia dacă binevoise să observe existenţa 
individuală a medicului francez. 

Acest lord era un august personaj, al cărui rol se mărginea 
la a declara şedinţa deschisă sau închisă şi a da mecanic 
cuvântul vorbitorilor înscrişi pe o listă aşezată în faţa lui. Îşi 
ţinea mâna dreaptă în deschizătura redingotei sale 
îmbutonate nu pentru că ar fi căzut de pe cal, ci numai 
pentru că această atitudine incomodă a fost dată de 
sculptorii englezi statuilor mai multor oameni de stat. O faţă 
palidă şi spână, presărată cu pete roşii, şi o perucă, ridicată 
pretenţios într-un moţ lăsat pe o frunte care suna a gol, 


completau figura cea mai comic afectată şi cea mai 
nebunesc băţoasă care a fost văzută vreodată. Lordul 
Glandover îşi mişca tot corpul dintr-o dată, ca şi cum ar fi 
fost de lemn sau de mucava. Până şi ochii lui păreau să nu 
se rotească în orbite decât prin smucituri intermitente, ca 
nişte ochi de păpuşă sau de manechin. 

Cu prilejul prezentării, preşedintele Congresului de Igienă 
îi adresase doctorului Sarrasin un salut protector şi 
condescendent, care ar fi putut fi tradus astfel: 

— Bună ziua, domnule om de nimic!... Dumneata eşti acela 
care, ca să-ţi asiguri mărunta existenţă, te ocupi cu aceste 
mici lucrări pe mici maşinării? Trebuie să am, într-adevăr, 
ochi buni ca să zăresc o creatură atât de îndepărtată de 
mine pe scara umană!... îţi îngădui să te aşezi în umbra 
Senioriei Mele. 

De data aceasta, lordul Glandover îi adresă cel mai grațios 
surâs şi împinse curtoazia până la a-i arăta un scaun liber în 
dreapta sa. Pe de altă parte, toţi membrii congresului se 
ridicaseră în picioare. 

Destul de surprins de aceste semne ale unei atenţii 
excepţional de măgulitoare şi spunându-şi că, după o 
matură gândire, numărătorul de globule li se păruse fără 
îndoială confraţilor săi o descoperire mai importantă decât 
la prima vedere, doctorul Sarrasin se aşeză pe locul care-i 
fusese oferit. 

Dar toate iluziile sale de inventator se risipiră când lordul 
Glandover se aplecă la urechea lui cu o asemenea 
contorsiune a vertebrelor cervicale, încât mai c-ar fi putut 
să-şi sucească gâtul. 

— Aflu, şopti el, că sunteţi un om cu o avere considerabilă. 
Mi se spune că „valoraţi” douăzeci şi unu de milioane de 
sterline! 

Lordul Glandover părea dezolat că a putut să trateze cu 
uşurinţă echivalentul în carne şi oase al unei asemenea 
valori monetare. Întreaga sa atitudine spunea: „De ce n-am 


fost preveniţi? Sincer vorbind, nu e bine! Să expui oamenii 
la asemenea greşeli!” 

Doctorul Sarrasin, care nu credea, pe drept cuvânt, că 
„valorează” un ban mai mult decât la şedinţele precedente, 
se întreba cum se răspândise ştirea atât de repede, când 
doctorul Ovidius din Berlin, vecinul său din dreapta, i se 
adresă cu un surâs fals şi searbăd: 

— Ilată-vă la fel de bogat ca Rotschild!... Daily Telegraph 
publică ştirea!... Complimentele mele! 

Şi-i dădu un ziar din dimineaţa aceea, în care se putea citi 
următorul „fapt divers”, într-o redactare indicând destul de 
limpede autorul: 

O MOȘTENIRE FABULOASĂ - Faimoasa succesiune 
vacantă a Begumei Gokool şi-a găsit, în sfârşit, moştenitorul 
legitim, datorită eforturilor abile ale domnilor Billows, 
Green şi Sharp, solicitori, Southampton row, 93, Londra. 
Fericitul proprietar al celor douăzeci şi unu de milioane de 
sterline depuse la Banca Angliei este un medic francez, 
doctorul Sarrasin, al cărui frumos memoriu la Congresul de 
la Brighton l-am analizat chiar în aceste pagini în urmă cu 
trei zile. Datorită silinţei sale şi trecând prin peripeții care 
ar alcătui ele singure un adevărat roman, Mr. Sharp a ajuns 
să stabilească fără vreo contestaţie posibilă, că doctorul 
Sarrasin este singurul urmaş în viaţă al lui Jean-Jacques 
Langevol, baronet, al doilea soţ al Begumei Gokool. Acest 
om, care s-a ridicat prin meritele lui, era, pare-se, originar 
din micul oraş francez Bar-le-Duc. Pentru intrarea în 
posesie nu mai rămân de îndeplinit decât simple formalităţi. 
Cererea se află la Curtea Cancelariei. O ciudată înlănţuire 
de împrejurări a îngrămădit pe capul unui savant francez, 
împreună cu un titlu britanic, comorile adunate de un lung 
şir de rajahi indieni. Hazardul ar fi putut să se arate mai 
puţin inteligent şi trebuie să ne felicităm că un capital atât 
de considerabil cade în mâini care vor şti să-i dea o bună 
folosinţă. 


Datorită unui sentiment destul de straniu, doctorul 
Sarrasin fu contrariat să vadă vestea devenită publică. Nu 
era numai din cauza neplăcerilor pe care experienţa sa de 
viaţă îl făcea să le prevadă, dar se simţea umilit de 
importanţa atribuită acestui eveniment. Avea impresia că 
este micşorat pe măsura enormei cifre a capitalului său. 
Lucrările sale, meritul său personal erau de acum înecate în 
acest ocean de aur şi de argint, chiar în ochii confraţilor săi. 
Nu mai vedeau în el cercetătorul neobosit, inteligenţa 
superioară şi subtilă, inventatorul ingenios - vedeau 
jumătate de miliard. Dacă ar fi fost unul dintre specimenele 
cele mai degradate ale umanităţii, în loc de a fi unul din 
reprezentanţii ei de frunte, greutatea lui ar fi fost aceeaşi. 
Lordul Glandover spusese cuvântul: el „valora” de acum 
înainte douăzeci şi unu de milioane de sterline, nici mai 
mult, nici mai puţin. 

Această idee îl scârbi, iar congresul, care privea cu o 
curiozitate întru totul ştiinţifică cum era făcut un 
„semimiliardar”...constată nu fără surpriză că fizionomia 
subiectului se voala cu un soi de tristeţe. 

Nu fu însă decât o slăbiciune trecătoare. Măreţia scopului 
căruia hotărâse să-i consacre această avere neaşteptată se 
înfăţişa dintr-o dată doctorului şi-l făcuse să se însenineze 
din nou. Aşteptă sfârşitul lecturii pe care-o făcea doctorul 
Stevenson din Glasgow în legătură cu Educaţia tinerilor 
idioţi şi ceru cuvântul pentru o comunicare. 

Lordul Glandover i-l dădu imediat şi cu precădere chiar 
faţă de doctorul Ovidius. 1 l-ar fi dat chiar dacă s-ar ti opus 
întregul congres, chiar dacă toţi savanții Europei ar fi 
protestat împotriva acestei favori! lată ce spunea în mod 
elocvent intonaţia cu totul specială a vocii preşedintelui. 

— Domnilor, spuse doctorul Sarrasin, socoteam să aştept 
câteva zile înainte de a vă împărtăşi ciudatul meu noroc şi 
consecinţele fericite pe care le poate avea pentru ştiinţă. 
Dar întrucât faptul a devenit public, aş dovedi poate o 
anumită afectare dacă nu l-aş plasa de îndată pe adevăratul 


său teren... Da, domnilor, e adevărat că o sumă 
considerabilă, o sumă de mai multe sute de milioane, 
depusă la Banca Angliei, îmi revine în mod legitim. E nevoie 
să vă mai spun că, în aceste împrejurări, mă consider doar 
fideicomisarull 1 ştiinţei?... (Profundă senzaţie.) Nu mie îmi 
aparţine de drept acest capital, ci Umanității, 
Progresului!... (Mişcări diverse. Exclamaţii. Aplauze 
unanime. întregul congres se ridică, electrizat de această 
declaraţie.) Nu mă aplaudaţi, domnilor! Nu cunosc un 
singur om de ştiinţă într-adevăr demn de acest frumos 
nume care să nu fi făcut în locul meu ceea ce vreau eu să 
fac. Poate că unii vor gândi că, asemenea multor acţiuni 
umane, şi în aceasta există mai mult amor-propriu decât 
devotament... („Nu! Nu!”) Dealtfel, n-are importanţă! Să 
luăm în consideraţie doar rezultatele. Declar deci, definitiv 
şi fără rezerve: jumătatea de miliard pe care hazardul o 
pune în mâinile mele nu este a mea, cia ştiinţei! Vreţi să fiţi 
parlamentul care va repartiza acest buget?... N-am 
suficientă încredere în propria mea capacitate pentru a 
pretinde să dispun ca un stăpân absolut. Vă fac judecători şi 
veţi hotărî dumneavoastră înşivă cea mai bună 
întrebuințare care poate fi dată acestei comori! (Urale. 
Profundă agitaţie. Delir general.) 

Congresul e în picioare. în exaltarea lor, câţiva membri s- 
au suit pe masă. Profesorul Turnbull, din Glasgow, pare 
ameninţat de apoplexie. Doctorul Cicogna, din Neapole, şi-a 
pierdut respiraţia. Numai lordul Glandover îşi păstrează 
calmul demn şi senin care se potriveşte cu rangul său. Ele 
absolut convins, dealtfel, că doctorul Sarrasin glumegşte şi 
că n-are nici cea mai mică intenţie de a înfăptui un program 
atât de extravagant. 

— Dacă-mi este îngăduit totuşi, reluă oratorul când se făcu 
un pic de linişte, dacă-mi este îngăduit să sugerez un plan, 
care ar putea fi dezvoltat şi perfecţionat, îl propun pe 
acesta. 


Congresul, recăpătându-şi, în sfârşit, sângele rece, ascultă 
cu o atenţie religioasă. 

— Domnilor, printre cauzele de boală, de mizerie şi de 
moarte, se numără una căreia cred că este raţional să-i 
acordăm o deosebită atenţie: condiţiile igienice deplorabile 
în care trăiesc cei mai mulţi oameni. Ei se înghesuie în 
oraşe, în locuinţe lipsite de aer şi de lumină, aceşti doi 
factori indispensabili vieţii. Aceste aglomeraţii umane devin 
câteodată adevărate focare de infecţii. Cei care nu-şi găsesc 
moartea sunt atinşi în sănătatea lor. Forţa lor productivă 
scade, şi societatea pierde astfel mari cantităţi de muncă pe 
care le-ar putea folosi în cele mai preţioase îndeletniciri. De 
ce, domnilor, n-am apela noi la cel mai puternic mijloc de 
convingere: exemplul? De ce nu ne-am uni toate resursele 
imaginaţiei pentru a trasa planul unui oraş-model, după 
date riguros ştiinţifice?... (Da! Da! E adevărat!) De ce nu 
am folosi noi capitalul de care dispunem pentru a clădi 
acest oraş şi a-l prezenta întregii lumi ca o învăţătură 
concretă?... (Da! Da! 

— Tunet de aplauze.) 

Membrii congresului, cuprinşi de o nebunie contagioasă, 
îşi strâng mâinile, se aruncă asupra doctorului Sarrasin, îl 
ridică, îl poartă în triumf împrejurul sălii. 

— Domnilor, reluă doctorul când ajunse din nou la locul 
său, această aşezare, pe care fiecare dintre noi o vede de 
pe acum cu ochii imaginaţiei, acest oraş al sănătăţii şi al 
bunăstării poate deveni în câteva luni o realitate. Am invita 
toate popoarele să vină să-l viziteze, am răspândi în toate 
limbile planul şi descrierea lui, am chema să locuiască în el 
familiile cinstite pe care sărăcia şi lipsa de lucru le izgonesc 
din ţările aglomerate. Nu vă veţi mira că mă gândesc şi la 
acele familii pe care cucerirea străină le-a obligat să 
accepte cruda necesitate a exilului; ele ar găsi la noi locul 
de desfăşurare a activităţii şi de folosire a inteligenţei lor, 
aducându-ne aceste bogății morale, de mii de ori mai 
preţioase decât minele de aur şi diamante. Am înfiinţa acolo 


mari colegii, în care tineretul, crescut după principii 
înțelepte, în stare să dezvolte şi să echilibreze toate 
facultăţile morale, fizice şi intelectuale, ne-ar pregăti 
generaţii puternice pentru viitor! 

Trebuie să renunţăm să descriem entuziastul tumult care 
urmă acestei comunicări. Aplauzele, uralele, strigătele de 
hip! hip! răsunară mai mult de un sfert de ceas. 

Doctorul Sarrasin abia reuşise să se aşeze din nou, când 
lordul Glandover, aplecându-se către el, murmură clipind 
din ochi: 

— Bună speculaţie!... Contaţi pe veniturile chiriilor, nu-i 
aşa?... O afacere sigură dacă e bine lansată şi patronată de 
nume alese!... Toţi suferinzii şi convalescenţii vor dori să 
locuiască acolo!... Nădăjduiesc că-mi veţi reţine un lot bun 
de teren...! 

Bietul doctor, rănit de această încăpățânare de a da 
acţiunilor sale un mobil cupid, era gata să răspundă 
senioriei sale, când îl auzi pe vicepreşedinte cerând un vot 
de mulţumire prin aclamații pentru autorul propunerii 
filantropice care fusese supusă adunării. 

— Va fi, spuse el, o cinste eternă pentru Congresul de la 
Brighton că o idee atât de sublimă s-a născut aici. Pentru a 
o concepe, era necesară cea mai înaltă inteligenţă unită cu 
inima cea mai mare şi cu generozitatea cea mai 
nemaipomenită... Şi totuşi acum, când ideea e sugerată, 
aproape că ne mirăm că n-a fost încă înfăptuită! Câte 
miliarde cheltuite în războaie nebuneşti, câte capitaluri 
risipite în speculaţii ridicole ar fi putut fi consacrate unei 
asemenea încercări! 

Isprăvind, oratorul cerea pentru noua aşezare, ca un 
omagiu firesc adus fondatorului ei, numele de „Sarrasina”. 

Propunerea sa începuse să fie aclamată, când trebui să se 
revină asupra votului, la însăşi cererea doctorului Sarrasin. 

— Nu, spuse el, numele meu n-are nimic de-a face cu asta. 
Să ne ferim, de asemenea, să înzorzonăm viitorul oraş cu 
vreuna dintre acele apelaţiuni care, sub pretextul că derivă 


din greacă sau latină, dau lucrului sau fiinţei care le poartă 
o alură pedantă. Va fi Cetatea Bunăstării, dar eu cer ca 
numele său să fie acela al patriei mele şi să o numim 
France-Ville! 

Nu i se putea refuza doctorului această satisfacţie, pe care 
o merita din plin. 

France-Ville era de acum întemeiat în cuvinte: datorită 
procesului-verbal care avea să închidă şedinţa, oraşul avea 
să existe şi pe hârtie. Se trecu imediat la discutarea 
articolelor generale ale proiectului. 

Dar să lăsăm congresul, prins de această îndeletnicire 
practică, atât de deosebită de grijile obişnuite ale unor 
asemenea adunări, pentru a urma pas cu pas, într-unul din 
nenumăratele sale itinerarii, soarta „faptului divers” 
publicat în Daily Telegraph. 

Încă din seara zilei de 29 octombrie, această notă, 
reprodusă textual de ziarele engleze, începea să facă vâlvă 
în toate cantoanele Regatului Unit. Ea apărea şi în Hull- 
Journal şi figura în partea de sus a celei de-a doua pagini a 
acestei foi modeste pe care Mary Queen vas cu trei catarge, 
încărcat cu cărbuni, o aduse la l noiembrie la Rotterdam. 

Tăiat fără întârziere de foarfecii sârguincioşi ai 
redactorului-şef şi unicului secretar al Ecoului 
Niederlandez şi tradus în limba lui Cuyp şi Potter12, „faptul 
divers” ajunse la 2 noiembrie, pe aripile valurilor, la ziarul 
Memorialul Bremenului. Acolo, fără să-şi schimbe trupul, el 
îmbrăcă un veşmânt nou şi nu întârzie să se vadă tipărit în 
nemţeşte. De ce trebuie să constatăm aici că ziaristul 
teuton, după ce scrisese în capul traducerii Eine iibergrosse 
Erbschaft13 nu se dăduse în lături de la un subterfugiu 
meschin şi abuzase de credulitatea cititorilor săi, adăugind 
între paranteze: Corespondenţă specială din Brighton...? 

Oricum ar fi, devenită astfel germană prin drept de 
anexiune, ştirea sosi la impozanta redacţie a Gazetei 
Nordului care-i făcu loc în a doua coloană a celei de-a treia 


pagini, mulţumindu-se să suprime titlul, prea şarlatanesc 
pentru asemenea persoană gravă. 

Trecând prin aceste avataruri succesive, ea îşi făcu, în 
sfârşit, intrarea, în seara zilei de 3 noiembrie, purtată de 
mâna solidă a unui valet saxon, în cabinetul-salon- 
sufragerie al domnului profesor Schultze, de la 
Universitatea din lena. 

Oricât de sus ar fi aşezat un astfel de personaj pe scara 
vieţuitoarelor, la prima vedere nu părea să aibă nimic 
extraordinar. Era un bărbat de patruzeci şi cinci sau 
patruzeci şi şase de ani, destul de înalt; umerii săi pătraţi 
mărturiseau o constituţie robustă; fruntea era dezgolită şi 
puţinul păr care-i mai rămăsese la ceafă şi pe tâmple era 
blond spălăcit. Avea ochii albaştri, acel albastru şters care 
nu trădează niciodată gândul. Nici o lumină nu se aprinde 
în ei şi totuşi te simţi stânjenit îndată ce te privesc. Gura 
profesorului Schultze era mare, garnisită cu unul dintre 
acele duble şiruri de dinţi formidabili care nu-şi lasă 
niciodată prada, închişi însă îndărătul unor buze subţiri, a 
căror menire principală trebuie să fie numerotarea 
cuvintelor lăsate să iasă. Toate acestea alcătuiau un 
ansamblu neliniştitor şi neplăcut pentru ceilalţi, de care 
însă profesorul era în mod vizibil foarte satisfăcut pentru el 
însuşi. 

La zgomotul pe care-l făcu valetul, îşi ridică ochii către 
şemineu, privi la o minunată pendulă de Barbedienne, cu 
totul nelalocul ei în mijlocul mobilelor vulgare care o 
înconjurau, şi spuse cu o voce mai mult bănoasă decât 
aspră: 

Şase şi cincizeci şi cinci! Poşta soseşte cel mai târziu la 
şase treizeci. Mi-ai adus-o azi cu o întârziere de douăzeci şi 
cinci de minute. Prima dată când nu va fi pe masa mea la 
şase treizeci, vei fi concediat la opt. 

Domnul vrea să ia masa? întrebă servitorul, înainte de a se 
retrage. 


E şase şi cincizeci şi cinci şi eu cinez la şapte! Ştii asta de 
trei săptămâni, de când eşti la mine! Reţine, de asemenea, 
că nu schimb niciodată ora şi nu repet niciodată un ordin. 

Profesorul puse jurnalul pe colţul mesei şi se apucă din 
nou să scrie un memoriu care trebuia să apară peste două 
zile în Annalen fur Physiologie. Nu facem nici o indiscreţie 
constatând că memoriul avea următorul titlu: 

De ce sunt atinşi toţi francezii, în diferite grade, de 
degenerescenţă ereditară? 

În timp ce profesorul îşi continua lucrul, cina, alcătuită 
dintr-o farfurie enormă cu cârnaţi pe varză, străjuită de o 
gigantică halbă cu bere, fusese servită discret pe o măsuţă 
la colţul focului. Profesorul lăsă pana pentru această masă, 
pe care o savura cu mai multă plăcere decât ar fi fost de 
aşteptat din partea unui om atât de serios. Apoi sună 
pentru cafea, aprinse o mare pipă de porțelan şi se apucă 
iar de lucru. 

Era aproape de miezul nopţii când profesorul semnă 
ultima foaie şi trecu în dormitor pentru o odihnă 
binemeritată. Abia după ce se sui în pat rupse banda 
ziarului şi începu să-l citească. În clipa în care somnul era 
gata să-l cuprindă, atenţia profesorului fu atrasă de un 
nume străin, „Langevol”, în ştirea privind fabuloasa 
moştenire. Dar zadarnic încercă el să-şi amintească ce 
anume îi evocă acest nume. După câteva minute de căutări, 
aruncă ziarul, suflă în lumânare şi făcu să se audă în curând 
un sforăit sonor. 

Totuşi, printr-un fenomen fiziologic pe care el însuşi îl 
studiase şi-l explicase în amănunt, numele îl urmări pe 
profesorul Schultze până şi în visurile sale. Trezindu-se a 
doua zi dimineaţa, el se surprinse repetându-l. 

Dintr-o dată, în clipa în care îşi cerceta ceasul ca să vadă 
ce oră e, fu iluminat de o străfulgerare. Aruncându-se 
asupra ziarului, pe care-l regăsi la picioarele patului, el citi 
şi reciti de mai multe ori la rând alineatul pe care fusese 
gata să-l treacă cu vederea în ajun, ducându-şi mâna la 


frunte ca şi cum ar fi vrut să-şi concentreze ideile. Era 
evident că în creierul său se face lumină, căci, fără a pierde 
timpul să-şi pună halatul înflorat, alergă la şemineu, 
desprinse un mic portret miniatural atârnat aproape de 
oglindă şi, întorcându-l, îşi trecu mâneca peste cartonul 
prăfuit de pe spatele lui. 

Profesorul nu se înşelase. Pe carton se putea citi acest 
nume, scris cu o cerneală gălbuie, aproape ştearsă după o 
jumătate de secol: „Therese Schultze eingeborene 
Langevol”. (Therese Schultze, născută Langevol). 

În aceeaşi seară, profesorul luă trenul direct către Londra. 

Capitolul IV. 

PĂRŢI EGALE. 

La 6 noiembrie, la ora şapte dimineaţa, Herr Schultze 
sosea în gara Charing-Cross. La prânz se prezenta în 
Southampton row, la numărul 93, într-o sală mare împărţită 
în două printr-o barieră de lemn - de o parte ajutorii de 
notar, de cealaltă parte publicul - mobilată cu şase scaune, 
o masă neagră, nenumărate dosare verzi şi o agendă cu 
adrese. Doi tineri, aşezaţi la masă, erau pe cale să mănânce 
liniştiţi dejunul tradiţional al oamenilor de legi: pâine şi 
brânză. 

Domnii Billows, Green şi Sharp? spuse profesorul cu 
aceeaşi voce cu care îşi cerea cina. 

Mr. Sharp este în cabinetul său. Numele dumneavoastră? 
Afacerea...? 

— Profesorul Schultze, din lena, afacerea Langevol. 
Tânărul murmură aceste date în pavilionul unui tub acustic 
şi primi în pavilionul propriei sale urechi un răspuns pe 
care se feri să-l divulge şi care s-ar fi putut traduce astfel: 

— La naiba cu afacerea Langevol! Încă un nebun care-şi 
închipuie că are drepturi! 

Riposta tânărului: 

— Este un domn „respectabil”. N-are o înfăţişare plăcută, 
dar nu pare să fie un oarecine. 

O nouă exclamaţie misterioasă: 


Şi vine din Germania...? 

Cel puţin aşa spune. 

Un suspin se strecură prin tub: 

— Să urce. 

— Etajul doi, uşa din faţă, spuse tânărul cu glas tare, 
indicând un culoar interior. 

Profesorul pătrunse în culoar, urcă cele două etaje şi 
ajunse în faţa unei uşi capitonate pe care numele lui Mr. 
Sharp se desprindea în litere negre pe o placă de aramă. 

Acest personaj era aşezat în faţa unui birou de acaju, într- 
un cabinet cu covoare de pâslă, scaune de piele şi mari 
dulapuri întredeschise. Abia se ridică din fotoliul său şi, 
după obiceiul atât de curtenitor al funcţionarilor, se apucă 
să răsfoiască timp de cinci minute prin dosare, ca să aibă 
aerul că e foarte ocupat. În sfârşit, întorcându-se către 
profesorul Schultze, care se aşezase lângă el, spuse: 

— Domnule, vă rog să-mi comunicaţi rapid ce doriţi. 
Timpul meu este extrem de limitat şi nu pot să vă ofer decât 
câteva minute. 

Profesorul surâse abia ghicit, lăsând să se vadă că se 
sinchiseşte prea puţin de felul în care e primit. 

Poate că veţi socoti nimerit să-mi acordaţi câteva minute 
suplimentare când veţi şti ce mă aduce aici. 

Vă ascult, domnule. 

Este vorba despre succesiunea lui Jean-Jacques Langevol, 
din Bar-le-Duc, şi eu sunt nepotul surorii sale mai mari, 
Therese Langevol, căsătorită în 1792 cu bunicul meu Martin 
Schultze, chirurg în armata lui Brunswick14 şi decedat în 
1814. Posed trei scrisori ale unchiului meu către soră-sa şi 
numeroase mărturii privind trecerea lui pe-acasă, după 
bătălia de la lena, fără a mai pune la socoteală documentele 
legalizate care stabilesc filiaţia mea. 

E inutil să urmărim explicaţiile profesorului Schultze. 
Împotriva obiceiurilor sale, el fu aproape prolix. E adevărat 
că vorbea despre singura problemă în care era inepuizabil. 
Trebuia să-i demonstreze lui Mr. Sharp, englez, necesitatea 


de a face ca rasa germanică să predomine asupra tuturor 
celorlalte. Dacă se încăpăţâna în ideea de a reclama această 
moştenire, era mai ales pentru a o smulge din mâini 
franceze, care n-ar fi putut s-o folosească decât într-un mod 
prostesc!... Ceea ce detesta la concurentul său era mai ales 
naţionalitatea!... Dacă ar fi avut de-a face cu un german, 
desigur că n-ar mai fi insistat etc, etc. Dar gândul că un 
pretins savant, un francez, ar putea să întrebuinţeze acest 
imens capital în serviciul ideilor franceze îl scotea din fire şi 
socotea de datoria lui să-şi apere drepturile până-n pânzele 
albe. 

La prima vedere, înlănţuirea de idei între această 
digresiune politică şi fabuloasa moştenire părea să fie cam 
ascunsă. Dar Mr. Sharp avea în suficientă măsură simţul 
afacerilor ca să înţeleagă legătura superioară existentă 
între aspiraţiile naţionale ale rasei germanice în general şi 
aspiraţiile particulare ale individului Schultze către 
moştenirea Begumei. Ele erau, în fond, de acelaşi ordin. 

Dealtfel, nu era posibilă nici o îndoială. Oricât de umilitor 
ar fi fost pentru un profesor de la Universitatea din lena să 
aibă legături de rudenie cu oameni de rasă inferioară, era 
evident că o străbunică franceză avusese partea ei de 
responsabilitate în fabricarea acestui produs uman fără 
egal. Numai că această rudenie, de un grad inferior celei a 
doctorului Sarrasin, nu-i crea decât drepturi inferioare la 
amintita succesiune. Solicitorul văzu totuşi posibilitatea de 
a le susţine cu oarecare aparenţe de legalitate şi, în această 
posibilitate, întrevăzu o alta, în avantajul firmei Billows, 
Green şi Sharp: aceea de a transforma afacerea Langevol, 
de pe acum frumoasă, într-o afacere magnifică, o nouă 
întruchipare a celebrei „Jarndyce împotriva lui Jarndyce” a 
lui Dickens15. Un orizont de hârtie timbrată, acte şi 
documente de tot felul se desfăşură în faţa ochilor omului 
de legi. Mai mult încă, se gândi la un compromis aranjat de 
el, Sharp, în interesul celor doi clienţi ai săi şi care i-ar 
aduce lui, Sharp, aproape tot atâta glorie cât profit. 


Cu toate acestea, îi făcu cunoscute lui Herr Schultze 
drepturile doctorului Sarrasin, îi dădu dovezile necesare şi 
insinua că, dacă Billows, Green şi Sharp se însărcinau totuşi 
să folosească în mod avantajos pentru profesor aparenţa 
drepturilor - „numai aparenţă, scumpe domn, şi care, mă 
tem, n-ar rezista la un proces” - pe care i le dădea 
înrudirea sa cu doctorul, el socotea că remarcabilul simţ al 
dreptăţii, pe care îl aveau toţi germanii, ar fi admis că atât 
Billows, Green şi Sharp, cât şi el şi-ar fi câştigat, cu acest 
prilej, drepturi de un ordin diferit, dar mult mai imperioase, 
la recunoştinţa profesorului Schultze. 

Acesta era prea bine înzestrat pentru ca să nu înţeleagă 
logica raţionamentului omului de afaceri. Îl linişti deci, fără 
să precizeze totuşi nimic. Mr. Sharp îi ceru politicos 
îngăduinţa de a examina problema pe îndelete şi îl conduse 
cu toate semnele unui deosebit respect. Nu mai era vorba 
acum de timpul strict limitat cu care se arătase atât de 
zgârcit! 

Herr Schultze se retrase, convins că n-avea nici un drept 
la moştenirea Begumei, dar convins totuşi că o luptă între 
rasa saxonă şi rasa latină, în afară de faptul că era 
totdeauna meritorie, nu putea să se sfârşească, dacă ştia 
cum să acţioneze, decât în avantajul celei dintâi. 

Acum, lucrul cel mai important era să se sondeze părerea 
doctorului Sarrasin. O depeşă telegrafică, expediată 
imediat la Brighton, îl aducea către ora cinci pe savantul 
francez în cabinetul solicitorului. 

Doctorul Sarrasin află despre incident cu un calm care-l 
uimi pe Mr. Sharp. La primele cuvinte ale acestuia, îi 
declară cu toată sinceritatea că-şi amintea că a auzit 
vorbindu-se în familia lui despre o mătuşă crescută de o 
doamnă bogată şi nobilă, emigrată împreună cu ea şi care 
s-ar fi căsătorit în Germania. Nu ştia, dealtfel, nici numele, 
nici gradul precis de rudenie cu această mătuşă. 

Mr. Sharp recurse la fişele sale, catalogate cu grijă în 
dosare pe care le arătă doctorului. 


Exista aici - şi Mr. Sharp nu-i ascunse - material pentru un 
proces şi procesele de acest fel pot uşor să se lungească la 
nesfârşit. E adevărat că nu erau obligaţi să mărturisească 
părţii adverse această tradiţie familială, pe care doctorul 
Sarrasin o încredinţase cu atâta sinceritate solicitorului... 
Dar existau scrisorile lui Jean-Jacques Langevol către sora 
sa, scrisori despre care vorbise Herr Schultze şi care 
constituiau o prezumție în favoarea sa. Prezumţie slabă, 
lipsită de orice caracter legal, dar totuşi prezumție... Alte 
dovezi ar fi, desigur, dezgropate din praful arhivelor 
municipale. S-ar putea chiar ca partea adversă, în lipsă de 
documente autentice, să nu se dea în lături de la fabricarea 
unora imaginare. Trebuia prevăzut totul! Cine ştie dacă noi 
cercetări nu i-ar atribui acestei Therese Langevol, ieşită ca 
din pământ, şi reprezentanţilor săi actuali drepturi 
superioare celor ale doctorului Sarrasin!... În orice caz 
îndelungi proceduri, verificări îndelungi, o rezolvare 
îndepărtată!... Probabilităţile de câştig fiind considerabile 
de ambele părţi, s-ar putea forma cu uşurinţă câte o 
companie care să avanseze cheltuielile de procedură şi să 
epuizeze toate motivele de jurisdicție. Un celebru proces 
asemănător ţinuse timp de optzeci şi trei de ani consecutiv 
la Curtea Cancelariei şi nu se terminase decât din lipsă de 
fonduri: dobânzile şi capitalul, totul se epuizase cu 
cheltuielile de judecată!... Anchetele, comenzile, drumurile, 
procedurile ar fi durat la nesfârşit!... Peste zece ani, 
problema ar putea fi încă nerezolvată şi jumătatea de 
miliard încă imobilizată în pivnițele băncii... 

Doctorul Sarrasin îi asculta sporovăială şi se întreba când 
se va opri. Fără să ia drept literă de evanghelie tot ce 
auzea, un fel de descurajare i se strecura în suflet. 
Asemenea unui călător care, aşezat la prova unei corăbii, 
vede portul în care credea că va intra îndepărtându-se, apoi 
devenind din ce în ce mai nedesluşit şi, în sfârşit, dispărând, 
el îşi spunea că nu era imposibil ca această avere, cu o clipă 


mai înainte atât de apropiată şi cu o întrebuințare hotărâtă, 
să nu treacă în stare gazoasă şi să se evaporeze! 

— Ce-i de făcut? îl întrebă el pe solicitor. 

Ce era de făcut?... Hm!... Greu de spus. Mai greu încă de 
înfăptuit. Dar toate se mai puteau încă aranja. El, Sharp, 
avea această certitudine. Justiţia engleză era o justiţie 
excelentă, puţin cam înceată poate - era de acord... da, 
hotărât prea înceată - pede claudo16... hm!... hm!... dar cu 
atât mai sigură!... Fără îndoială că doctorul Sarrasin ar fi 
intrat după câţiva ani în posesia acestei moşteniri dacă 
totuşi... hm!... hm!... drepturile sale ar fi fost suficiente...! 

Doctorul ieşi din cabinetul de pe Southampton row 
puternic zguduit în încrederea sa şi convins că trebuie fie 
să pornească o serie de nesfârşite procese, fie să renunţe la 
visul său. Gândindu-se la frumosul său proiect filantropic, 
nu putea să nu încerce un oarecare regret. 

În acest timp, Mr. Sharp trimise după profesorul Schultze, 
care-i lăsase adresa. Îl anunţă că doctorul Sarrasin nu 
auzise niciodată vorbindu-se despre vreo Therese Langevol, 
contesta în mod formal existenţa unei ramuri germane a 
familiei şi refuza orice tranzacţie. Dacă profesorul credea 
că drepturile sale sunt bine stabilite, nu-i mai rămânea 
decât să-şi susţină cauza. Mr. Sharp, care trata această 
afacere cu un dezinteres absolut, cu o veritabilă curiozitate 
de amator, n-avea, desigur, intenţia de a-l întoarce din 
drum. Ce putea să ceară un solicitor dacă nu un proces, 
zece procese, treizeci de ani de procese, după cum părea să 
promită cazul în chestiune? El personal era încântat. Dacă 
nu s-ar fi temut să-i facă profesorului Schultze o ofertă 
suspectă din partea lui, ar fi împins dezinteresul până la a-i 
indica unul dintre confrații care ar fi putut să-i apere 
interesele... Şi sigur că alegerea avea o mare importanţă! 
Cariera de om de legi devenise un adevărat drum mare!... 
Aventurierii şi briganzii mişunau!... Constata acest lucru 
roşind...! 


— Dacă doctorul francez ar vrea să aranjăm lucrurile, cât 
ar costa asta? întrebă profesorul. 

Om înţelept, cuvintele nu puteau să-l ameţească! Om 
practic, mergea drept la ţintă fără să piardă un timp preţios 
cu ocolişurile! Mr. Sharp fu puţin cam descumpănit de acest 
mod de a acţiona. El îi arătă lui Herr Schultze că afacerile 
nu se rezolvă atât de repede; că nu se putea prevedea 
sfârşitul când erau abia la început; că pentru a-l hotări pe 
domnul Sarrasin la o înţelegere, lucrurile trebuiau un pic 
tărăgănate, ca să nu se afle că el, Schultze, era gata să se 
tocmească. 

Vă rog, domnule, lăsaţi pe mine, încredinţaţi-mi mie 
problema şi răspund de tot. 

Eu de asemenea, replică Schultze, dar aş fi vrut să ştiu 
despre cât e vorba. 

Totuşi, nu putu să afle de la Mr. Sharp la ce sumă evalua 
solicitorul recunoştinţa saxonă şi trebui să-i lase mână 
liberă în această privinţă. 

Când doctorul Sarrasin, rechemat a doua zi de către Mr. 
Sharp, îl întrebă liniştit dacă avea ceva noutăţi importante, 
solicitorul, neliniştit de însăşi această linişte, îl informă că 
un examen serios îl convinsese că ar fi mai bine poate să 
taie răul de la rădăcină şi să propună o tranzacţie acestui 
nou pretendent. Doctorul Sarrasin va fi de acord că acesta 
este un sfat esențialmente dezinteresat, pe care foarte 
puţini solicitori i l-ar fi dat dacă s-ar fi aflat în locul lui Mr. 
Sharp! Dar pentru el era o chestiune de amor-propriu să 
rezolve rapid această afacere, pe care o privea cu ochi 
aproape paterni. 

Doctorul Sarrasin asculta aceste sfaturi şi le găsea relativ 
cuminţi. Se obişnuise atât de mult de câteva zile cu ideea de 
a-şi realiza imediat visul ştiinţific, încât subordona totul 
acestui proiect. Să aştepte zece ani sau numai un an până 
să-l poată înfăptui ar fi fost pentru el o crudă decepţie. Prea 
puţin obişnuit cu problemele legale şi financiare şi fără să 
se lase înşelat de cuvintele frumoase ale maestrului Sharp, 


el şi-ar fi vândut drepturile pentru o sumă plătită pe loc, 
care să-i îngăduie să treacă de la teorie la practică. Îi lăsă 
deci şi el mână liberă lui Mr. Sharp şi plecă. 

Solicitorul obținuse ceea ce voia. E adevărat că un altul ar 
fi cedat poate tentaţiei de a începe şi a prelungi proceduri 
menite să devină o importantă rentă viageră pentru biroul 
său. Dar Mr. Sharp nu era dintre aceia care fac speculaţii 
pe termen lung. EI vedea la îndemâna sa mijlocul simplu de 
a strânge dintr-o dată o recoltă bogată şi hotărâse să nu-l 
lase să scape. A doua zi, scrise doctorului, lăsându-l să 
înţeleagă că Herr Schultze nu s-ar opune poate oricărei idei 
de împăcare. În noi vizite, făcute fie doctorului Sarrasin, fie 
lui Herr Schultze, el spunea alternativ unuia şi altuia că 
partea adversă nu voia să audă nimic şi că, pe deasupra, 
era vorba de un altreilea candidat atras de mirosul banilor. 

Acest joc dură opt zile. Totul mergea de minune dimineaţa, 
iar seara se ridica dintr-o dată o obiecţie neprevăzută care 
strica totul. Bunul doctor nu mai întâlnea decât curse, 
ezitări, fluctuații. Mr. Sharp nu se putea hotări să tragă 
undiţa, într-atât se temea că în ultima clipă peştele se va 
zvârcoli şi va rupe firul. Dar precauţiile erau în acest caz de 
prisos. Din prima zi, după cum o şi spusese, doctorul 
Sarrasin, care voia înainte de orice să se ferească de 
neajunsurile unui proces, fusese gata pentru un 
aranjament. Când, în sfârşit, Mr. Sharp crezu că, potrivit 
expresiei celebre, a sosit momentul psihologic, sau că, în 
limbajul său mai puţin nobil, clientul era „fiert atât cât 
trebuie”, îşi descoperi dintr-o dată bateriile şi propuse o 
tranzacţie imediată. Se prezenta un om bine intenţionat, 
bancherul Stilbing, care se oferea să rezolve diferendul 
dintre părţi numărând fiecăreia două sute cincizeci de 
milioane şi luând drept comision doar excedentul jumătăţi 
de miliard, adică douăzeci şi şapte de milioane. 

Doctorul Sarrasin l-ar fi îmbrăţişat pe Mr. Sharp când veni 
să-i supună această ofertă, care, în definitiv, i se părea încă 
superbă. Era gata să semneze, nu voia decât să semneze, ar 


fi ridicat pe deasupra statui de aur bancherului Stilbing, 
solicitorului Sharp, întregii mari finanţe şi întregii 
proceduri a Regatului Unit. 

Actele erau întocmite, martorii adunaţi, maşinile de 
timbrat de la Somerset House gata să intre în funcţiune. 
Herr Schultze se predase. Sharp răpindu-i orice posibilitate 
de scăpare putuse să se convingă cutremurându-se că dacă 
ar fi avut de-a face cu un adversar de mai proastă calitate 
umană decât doctorul Sarrasin ar fi rămas doar cu 
cheltuielile. Totul se isprăvi repede. În schimbul mandatului 
lor formal şi al acceptării unor părţi egale, cei doi 
moştenitori primiră câte un cec de o sută de mii de lire 
sterline, plătibil la prezentare şi promisiuni de rezolvare 
definitivă îndată ce se vor fi săvârşit formalităţile legale. 

Astfel se încheie, întru cea mai mare glorie a superiorității 
anglo-saxone, această uimitoare afacere. 

Se spune că în aceeaşi seară, cinând la Cobden-Club cu 
amicul său Stilbing, Mr. Sharp bău un pahar de şampanie în 
sănătatea doctorului Sarrasin, altul în sănătatea 
profesorului Schultze şi, isprăvind sticla, lăsă să-i scape 
această exclamaţie indiscretă: 

— Ura!... Rule Britania!...17. Numai noi contăm 
deocamdată...! 

Adevărul este că bancherul Stilbing îşi considera gazda 
drept un biet om care, pentru douăzeci şi şapte de milioane, 
ratase o afacere de cincizeci. În fond, profesorul gândea la 
fel, de vreme ce el, Herr Schultze, fusese nevoit să accepte 
orice fel de aranjament! Şi ce nu s-ar fi putut face cu un om 
ca doctorul Sarrasin, un celt uşuratic, schimbător şi, 
desigur, vizionar! 

Profesorul auzise despre proiectul rivalului său, care voia 
să întemeieze un oraş francez în condiţii de igienă morală şi 
fizică menite să dezvolte toate calităţile rasei umane şi să 
formeze tinere generaţii puternice şi curajoase. Această 
idee i se părea absurdă şi, după părerea lui, trebuia să 
eşueze, fiind contrară legii progresului, care decreta 


prăbuşirea rasei latine, aservirea ei de către rasa saxonă şi, 
mai târziu, dispariţia ei totală de pe suprafaţa pământului. 
Aceste rezultate puteau fi compromise dacă programul 
doctorului ar fi început să se realizeze şi cu atât mai mult 
dacă s-ar fi putut crede în succesul lui. Era deci de datoria 
oricărui saxon, în interesul general şi pentru a urma o lege 
de neînfrânt, să zădărnicească, dacă-i stătea în puteri, un 
plan atât de nebunesc. În împrejurările de faţă era limpede 
că el, Schultze, M. D. „privat docent” de chimie la 
Universitatea din lena, cunoscut prin numeroasele sale 
lucrări comparative asupra diferitelor rase - lucrări în care 
se demonstra că rasa germanică trebuia să le absoarbă pe 
toate celelalte - era limpede că el era desemnat în mod 
special de marea forţă mereu creatoare şi destructiva a 
naturii pentru a nimici pe aceşti pigmei care se revoltau 
împotriva ei. De o veşnicie era stabilit că Therese Langevol 
se va căsători cu Martin Schultze şi că într-o zi, cele două 
naţionalităţi aflându-se faţă în faţă în persoana doctorului 
francez şi cea a profesorului german, acesta din urmă îl va 
zdrobi pe cel dintâi. Pusese de pe acum mâna pe jumătate 
din averea doctorului. Era instrumentul care-i trebuia. 

Dealtfel, acest proiect nu era pentru Herr Schultze decât 
foarte secundar; el nu făcea decât să se adauge acelora 
mult mai vaste privind nimicirea tuturor popoarelor care ar 
refuza să se contopească cu poporul german şi să se 
reunească în Vaterland1 8. Totuşi, vrând să cunoască 
temeinic - dacă se poate spune că aveau un temei - 
planurile doctorului Sarrasin, al cărui inamic neînduplecat 
se considera încă de pe acum, Schultze pătrunse la 
Congresul Internaţional de Igienă şi-i urmări cu asiduitate 
lucrările. leşind de la o şedinţă, câţiva membri, printre care 
se afla însuşi doctorul Sarrasin, îl auziră într-o zi declarând 
că va construi, în acelaşi timp cu France-Ville, un oraş 
întărit care nu va lăsa să subziste acest furnicar absurd şi 
anormal. 


— Nădăjduiesc, adăugase el, că experienţa pe care o vom 
face va sluji drept exemplu întregii lumi! 

Bunul doctor Sarrasin, oricât de mult ar fi iubit omenirea, 
n-avea nevoie să i se spună că nu toţi semenii săi meritau 
numele de filantropi. El îşi notă cu grijă aceste cuvinte ale 
adversarului său, gândind, ca orice om cu cap, că nici o 
ameninţare nu trebuie nesocotită. După câtva timp, 
scriindu-i lui Marcel şi invitându-l să-l ajute la realizarea 
planului său, îi relată acest incident şi-i făcu portretul lui 
Herr Schultze, ceea ce îl determină pe tânărul alsacian să-şi 
spună că doctorul va avea un duşman de temut. Şi cum 
doctorul adăuga: „Vom avea nevoie de oameni tari şi 
energici, de savanţi întreprinzători nu numai pentru a 
construi ci şi pentru a ne apăra”. Marcel îi răspunse: „Dacă 
nu pot să particip de îndată la întemeierea oraşului 
dumneavoastră, fiţi încredinţat că mă veţi găsi când va fi 
nevoie. Nu-l voi pierde din vedere pe acest Herr Schultze, 
pe care-l descrieţi atât de bine. Calitatea mea de alsacian 
îmi dă dreptul să mă ocup de treburile lui. De aproape sau 
de departe, vă sunt credincios. Dacă, prin imposibil, veţi 
rămâne câteva luni sau chiar câţiva ani fără veşti de la 
mine, nu vă neliniştiţi. De departe sau de aproape, voi fi 
stăpânit de un singur gând: să lucrez pentru 
dumneavoastră şi, în consecinţă, să slujesc Franţa.” 

Capitolul V. 

CETATEA OTELULUI. 

Locurile şi timpurile s-au schimbat. Sunt cinci ani de când 
moştenirea Begumei e în mâinile celor doi moştenitori şi ne 
aflăm acum în Statele Unite, la sud de Oregon, la zece 
leghe de litoralul Pacificului. Acolo se întinde un ţinut încă 
necultivat, prost hotărnicit între cele două puteri limitrofe şi 
care formează un fel de Elveţie americană. 

Elveţie, într-adevăr, dacă priveşti doar piscurile abrupte 
înălțate spre cer, văile adânci care despart lungi lanţuri de 
munţi, aspectul grandios şi sălbatic al locurilor văzute de 
sus. 


Dar această falsă Elveţie nu este, ca Elveţia europeană, 
menită îndeletnicirilor paşnice ale păstorului, călăuzei şi 
hotelierului. Nu e decât un decor alpestru, o scoarță de 
roci, pământ şi pini seculari aşezată pe un bloc de fier şi 
cărbune. 

Dacă turistul ajuns prin aceste singurătăţi vrea să asculte 
zgomotele naturii, el nu aude, ca pe potecile 
Oberlandului19, murmurul armonios al vieţii împletit cu 
adânca tăcere a muntelui. El surprinde în depărtare 
loviturile surde ale ciocanului cu aburi şi, chiar sub 
picioarele sale, detunăturile înăbuşite ale exploziilor. Se 
pare că pământul e amenajat ca subsolul unui teatru, că 
aceste roci gigantice sună a gol şi că pot dintr-o clipă într- 
alta să se prăbuşească în adâncuri misterioase. 

Drumurile, asfaltate cu cenuşă vulcanică şi cu cocs, se 
înfăşoară pe coastele munţilor. Sub tufele de iarbă gălbuie, 
grămăjoare de zgură, împestriţate cu toate culorile prismei, 
strălucesc aidoma unor ochi de şopârlă. Ici şi colo, o veche 
mină, părăsită, părăduită de ploi, năpădită de mărăcini, îşi 
cască gura - prăpastie fără fund - asemenea craterului unui 
vulcan stins. Văzduhul e îmbibat de fum şi apasă ca o 
mantie întunecată asupra pământului. Nici o pasăre nu-l 
străbate, până şi insectele par să-l ocolească şi nimeni nu-şi 
aminteşte să fi văzut pe aici vreun fluture. 

Înşelătoare Elveţie! La limita ei nordică, acolo unde 
contraforturile munţilor se contopesc cu câmpia, se 
deschide, între două lanţuri de coline sterpe, ceea ce se 
numea, până în 1871, „deşertul roşu”, din pricina culorii 
solului impregnat de oxizi de fier, şi ceea ce se numeşte 
astăzi Stah'field, „câmpul de oţel”. 

Imaginaţi-vă un platou de cinci, şase leghe pătrate, 
nisipos, presărat cu pietre, uscat şi pustiit ca albia unei 
foste mări interioare. Natura nu făcuse nimic pentru a 
însufleţi această pustă, pentru a-i da viaţă şi mişcare, dar 
omul a desfăşurat dintr-o dată o energie fără egal. 


Pe câmpia goală şi stâncoasă au apărut, în cinci ani, 
optsprezece orăşele de muncitori, cu căsuțe de lemn 
uniforme şi cenuşii aduse gata fabricate de la Chicago şi 
adăpostind o numeroasă populaţie de lucrători de nădejde. 

În centrul acestui pâlc de orăşele, chiar la picioarele 
coalsbuttsurilor - inepuizabili munţi de cărbune de pământ 
- se înalţă o masă întunecoasă, colosală, stranie, o 
aglomerare de clădiri de forme regulate, străpunse de 
ferestre simetrice, cu acoperişuri roşii, deasupra cărora 
creşte o pădure de coşuri cilindrice, care aruncă printr-o 
mie de guri torente continue de vapori funinginoşi. Cerul 
este voalat ca de o cortină neagră pe care se ivesc pentru o 
clipă fulgere iuți, roşii. Vântul aduce un muget îndepărtat, 
asemănător celui al tunetului sau al valurilor dezlănţuite, 
dar mai regulat şi mai grav. 

Această masă este Stahlstadt, Cetatea Oţelului, oraşul 
german, proprietatea personală a lui Herr Schultze, fostul 
profesor de chimie de la lena, devenit, datorită milioanelor 
Begumei, cel mai mare prelucrător al fierului şi, în mod 
special, cel mai mare constructor de tunuri al celor două 
lumi20. 

El toarnă, într-adevăr, tunuri de toate formele şi de toate 
calibrele, cu ţeava netedă sau ghintuită, cu chiulasa mobilă 
sau fixă, pentru Rusia şi pentru Turcia, pentru România şi 
pentru Japonia, pentru Italia şi pentru China, dar mai ales 
pentru Germania. 

Graţie puterii unui capital imens, o aşezare uriaşă, un 
adevărat oraş, care este în acelaşi timp o uzină model, a 
ieşit din pământ ca prin minune. Treizeci de mii de 
muncitori, cei mai mulţi germani de origine, au fost aduşi 
să-i populeze suburbiile. În câteva luni, produsele sale şi-au 
câştigat, graţie zdrobitoarei lor superiorităţi, o celebritate 
universală. 

Profesorul Schultze extrage minereul de fier şi cărbunele 
din propriile sale mine. El le transformă pe loc în oţel. Şi tot 
pe loc face din oţel tunuri. 


El izbuteşte să realizeze mai mult decât oricare dintre 
concurenţii săi. În Franţa se obţin lingouri de oţel de 
patruzeci de mii de kilograme, în Anglia a fost fabricat un 
tun de fier forjat de o sută de tone. La Essen, domnul Krupp 
a reuşit să toarne blocuri de oţel de cinci sute de mii de 
kilograme. Herr Schultze nu cunoaşte limite: cereţi-i un tun 
de o greutate oarecare şi oricât de puternic şi vă va livra 
acest tun, strălucind ca un ban nou, la data stabilită. 

Dar vă va cere un preţ straşnic! Se pare că cele două sute 
cincizeci de milioane din 1871 n-au făcut decât să-i 
deschidă pofta. 

În industria tunurilor, ca şi în orice alt domeniu, eşti 
puternic atunci când eşti în stare de ceea ce nu-s în stare 
alţii. Şi trebuie să spunem că tunurile lui Herr Schultze nu 
numai că ating dimensiuni fără precedent, dar, dacă se pot 
deteriora prin întrebuințare, nu fac explozie niciodată. 
Oţelul din Stahlstadt pare să aibă proprietăţi speciale. 
Circulă în această privinţă legende despre aliaje 
misterioase, despre secrete chimice. Sigur e doar faptul că 
nimeni nu ştie despre ce e vorba. 

E. sigur, de asemenea, că la Stahlstadt secretul este 
păstrat cu multă grijă. În acest colţ izolat al Americii 
septentrionale, înconjurat de deşerturi, izolat de lume 
printr-un meterez de munţi, situat la cinci sute de mile de 
cele mai apropiate cătune, ai căuta zadarnic vreo urmă a 
acelei libertăţi care a întemeiat puterea republicii Statelor 
Unite21. 

Ajungând sub zidurile Stahlstadtului, nu încercaţi să 
pătrundeţi prin vreuna dintre porţile masive care întrerup 
din loc în loc linia şanţurilor şi a fortificațiilor. Cel mai 
neînduplecat consemn v-ar respinge. Trebuie să coborâţi în 
vreuna dintre suburbii. Nu veţi intra în Cetatea Oţelului, 
decât dacă aveţi cuvântul de ordine, formula magică sau, 
cel puţin, o autorizaţie timbrată, semnată şi parafată după 
toate regulile. 


Un tânăr muncitor care sosea la Stahlstadt într-o 
dimineaţă de noiembrie avea, fără îndoială, această 
autorizaţie, căci, după ce-şi lăsă la han o mică valiză de 
piele uzată, se îndreptă pe jos către poarta cea mai 
apropiată. 

Era un bărbat înalt, bine zidit, îmbrăcat neglijent, după 
moda pionierilor americani, cu o bluză largă, o cămaşă de 
lână fără guler şi pantaloni de catifea băgaţi în cizme. Îşi 
trăsese pe ochi pălăria mare de pâslă, ca pentru a ascunde 
mai bine praful de cărbune care-i impregna pielea, şi 
mergea cu un pas elastic, fluierând în barba lui neagră. 

Ajuns la ghişeu, tânărul îi arătă şefului de post o foaie 
imprimată şi fu primit imediat. 

— Ordinul dumitale poartă adresa contramaistrului 
Seligmann. sectorul K, strada IX, atelierul 743, spuse 
subofiţerul. Trebuie s-o iei la dreapta, pe drumul de pe zid, 
până la borna K, şi să te prezinţi portarului... Cunoşti 
regulamentul? Eşti expulzat dacă intri în alt sector, adăugă 
el în clipa în care noul venit se îndepărta. 

Tânărul urmă direcţia care îi fusese indicată şi se angaja 
pe drumul de pe zid. La dreapta lui era un şanţ pe 
marginea căruia patrulau santinelele. La stânga, între 
marele drum circular şi masa clădirilor, se zărea mai întâi 
linia dublă a căii ferate de centură; apoi un al doilea zid, 
asemănător celui exterior, ceea ce preciza configuraţia 
Cetăţii Oţelului. 

Era configuraţia unei circumferinţe ale cărei sectoare, 
mărginite ca nişte raze de o linie fortificată, erau cu totul 
independente unele de altele, cu toate că erau înconjurate 
de un zid şi un şanţ comun. 

Tânărul muncitor ajunse curând la borna K, aşezată la 
marginea drumului, în faţa unei porţi monumentale 
deasupra căreia se afla aceeaşi literă săpată în piatră, şi se 
prezentă portarului. 

De data aceasta, în loc de un soldat, dădu peste un invalid 
cu un picior de lemn şi cu o medalie pe piept. 


Invalidul examină foaia, puse pe ea un nou timbru şi zise: 

— Drept înainte. A noua stradă la stânga. 

Tânărul trecu şi această a doua linie fortificată şi ajunse, în 
sfârşit, în sectorul K. Drumul care pornea de la poartă era 
axa sectorului. De fiecare parte se aliniau în unghi drept 
şiruri de construcţii uniforme. 

Zgomotul maşinilor devenise asurzitor. Aceste clădiri 
cenuşii, străpunse de mii de ferestre, păreau mai mult 
monştri vii decât lucruri neînsufleţite. Dar noul venit era 
obişnuit pesemne cu acest spectacol, căci nu-i dădu nici cea 
mai mică atenţie. 

În cinci minute, el găsi strada IX, atelierul 743 şi intră într- 
un mic birou plin de dosare şi registre unde se afla 
contramaistrul Seligmann. 

Acesta luă foaia prevăzută cu toate vizele, o verifică şi, 
privindu-l din nou pe tânărul muncitor, îl întrebă: 

— Angajat ca topitor?... Pari cam tânăr... 

— Vârsta nu contează, răspunse celălalt. Voi avea curând 
douăzeci şi şase de ani şi am lucrat într-o topitorie timp de 
şapte luni... Dacă vă interesează, pot să vă arăt certificatele 
pe baza cărora am fost angajat la New York de către şeful 
personalului. 

Tânărul vorbea nemţeşte cu uşurinţă, dar cu un uşor 
accent care păru să trezească neîncrederea 
contramaistrului. 

Eşti alsacian? îl întrebă el. 

Elveţian... din Schaffouse. lată hârtiile mele. 

Scoase un portofel de piele şi-i arătă contramaistrului un 
paşaport, un livret, diverse certificate. 

— Bine. În definitiv, eşti angajat şi trebuie doar să-ţi arăt 
locul dumitale de muncă, spuse Seligmann, liniştit în urma 
acestei desfăşurări de documente oficiale. 

Înscrise într-un registru numele Johann Schwartz, pe 
care-l copie de pe foaia de angajare, dădu tânărului o 
legitimaţie albastră purtând numărul 57 938 şi adăugă: 


— Trebuie să fii la poarta K în fiecare dimineaţă la ora 
şapte, să prezinţi această legitimaţie, cu care vei putea să 
treci de incinta exterioară, să iei din rastelul lojei portarului 
un jeton de prezenţă imatriculat cu numărul dumitale şi să 
mi-l arăţi la sosire. La ora şapte seara, plecând, vei arunca 
jetonul într-o cutie aşezată la uşa atelierului şi care nu e 
deschisă decât atunci. 

— Cunosc sistemul... Se poate locui în incintă? întrebă 
Schwartz. 

— Nu. Trebuie să-ţi găseşti o locuinţă în exterior, dar vei 
putea să mănânci la cantina atelierului pentru o sumă 
moderată. Salariul dumitale este, la început, de un dolar pe 
zi. El va creşte cu douăzeci la sută pe trimestru... Singura 
pedeapsă este expulzarea. Ea este pronunţată de mine în 
prima instanţă şi de inginer în apel, în urma oricărei 
infracţiuni la regulament... Vrei să începi de astăzi? 

— De ce nu? 

— Ţi se va socoti numai jumătate de zi, observă 
contramaistrul. călăuzindu-l pe Schwartz către o galerie 
interioară. 

Trecură amândoi printr-un culoar larg, traversară o curte 
şi pătrunseră într-o hală mare, asemănătoare, prin 
dimensiuni, ca şi prin forma construcţiei sale uşoare, cu 
peronul unei gări de prim rang. Măsurând-o dintr-o 
aruncătură de ochi, Schwartz nu putu să-şi reţină o 
tresărire de admiraţie profesională. 

De fiecare latură a acestei hale, două şiruri de uriaşe 
coloane cilindrice, asemănătoare, ca diametru şi înălţime, 
acelora ale bazilicii Sfântul Petru din Roma, se înălţau până 
la bolta de sticlă pe care o străpungeau dintr-o parte într- 
alta. Erau coşurile a tot atâtor cuptoare de topit, zidite la 
temelie. Cincizeci în fiecare şir. 

La un capăt, locomotivele aduceau în fiecare clipă vagoane 
încărcate cu lingouri de fontă care alimentau cuptoarele. La 
celălalt, vagoane goale primeau şi transportau această 
fontă prefăcută în oţel. 


Operația topirii are drept scop efectuarea acestei 
metamorfoze. Echipe de ciclopi pe jumătate goi, înarmaţi cu 
un lung cârlig de fier, munceau într-un ritm viu. 

Lingourile de fontă, aruncate într-un cuptor căptuşit cu o 
îmbrăcăminte de zgură, erau supuse la început unei 
temperaturi ridicate. Pentru a se obţine fier, trebuia să se 
amestece această fontă îndată ce se muia în suficientă 
măsură. Pentru a se obţine oţel - această carbură de fier 
atât de asemănătoare şi totuşi atât de deosebită de ruda sa 
prin proprietăţile sale - se aştepta ca fonta să devină fluidă, 
avându-se grijă să se menţină cuptorul încins. Atunci, cu 
capătul cârligului său, topitorul frământa şi rostogolea pe 
toate părţile masa metalică; o învârtea şi o întorcea în 
mijlocul flăcărilor; apoi, în momentul precis în care, prin 
amestecul cu zgura, această masă atingea un anumit grad 
de rezistenţă, o împărțea în patru bule sau „lupe” 
spongioase, pe care le dădea, pe rând, ajutorilor-ciocănari. 

Operația continua chiar pe axa halei. În faţa fiecărui 
cuptor, un ciocan uriaş, pus în mişcare de aburii unei 
căldări verticale situate chiar în coş, dădea de lucru unui 
muncitor forjor. Armat din cap până-n picioare cu cizme şi 
mânecare de tablă, apărat de un şorţ gros de piele, cu o 
mască de pânză metalică, acest cuirasier al industriei apuca 
cu vârful cleştilor săi lungi lupa incandescentă şi o punea 
sub ciocan. Bătută şi rebătută sub greutatea acestei mase 
enorme, ea elimina ca un burete materiile impure cu care 
era îmbibată, într-o ploaie de scântei şi împroşcături. 

Cuirasierul o dădea ajutoarelor sale ca s-o bage din nou în 
cuptor şi, odată reîncălzită, să o bată din nou. 

În imensitatea acestei făurării monstruoase era o mişcare 
neîntreruptă, cascade de curele fără sfârşit, lovituri crude 
pe fondul grav al unei sforăieli continue, focuri de artificii, 
de paiete roşii, luciri orbitoare de cuptoare încinse până la 
alb. În mijlocul acestor mugete şi furii ale materiei supuse, 
omul părea aproape un copil. 


Şi, totuşi, zdraveni băieţi topitorii ăştia! Să frămânţi cu 
cârligul, într-o căldură toridă, o pastă metalică de două sute 
de kilograme, să rămâi mai multe ore cu ochii aţintiţi 
asupra acestui fier incandescent, care orbeşte, este un 
regim teribil, care te uzează în zece ani. 

Ca pentru a arăta contramaistrului că e capabil să suporte 
acest regim, Schwartz îşi scoase bluza şi cămaşa de lână şi, 
dezgolind un tors atletic, pe care se desenau toţi muşchii, 
luă cârligul unuia dintre topitori şi începu să manevreze. 

Văzând că-şi îndeplineşte foarte bine treaba, 
contramaistrul nu întârzie să se întoarcă la biroul său. 

Tânărul muncitor continuă să topească blocuri de fontă 
până la ora mesei. Dar, fie că muncise cu prea multă 
ardoare, fie că neglijase să-şi ia de dimineaţă hrana 
substanţială pe care o cerea o asemenea desfăşurare de 
forţe, păru istovit. Într-atât de istovit, încât şeful de echipă îi 
spuse: 

— Nu eşti făcut pentru munca asta, băiete. Ai face mai 
bine să ceri imediat o schimbare de sector. Mai târziu n-o să 
ţi-o acorde nimeni. 

Schwartz protestă. Nu era decât o oboseală trecătoare! 
Putea să muncească şi el ca şi ceilalţi...! 

Şeful de echipă îşi întocmi totuşi raportul, şi tânărul fu 
chemat de îndată la inginerul-şef. 

Acest personaj îi examină hârtiile, clătină din cap şi-l 
întrebă pe un ton inchizitorial: 

— Ai fost, într-adevăr, topitor în Brooklyn? Schwartz îşi 
aplecă privirea, ruşinat. 

Văd că trebuie să mărturisesc, spuse el. Munceam la 
turnătorie şi am vrut să încerc la topitorie în speranţa unei 
măriri de salariu. 

Toţi sunteţi la fel! ridică inginerul din umeri. La douăzeci şi 
cinci de ani, vreţi să ştiţi ceea ce un om de treizeci şi cinci 
nu face decât în mod excepţional!... Cel puţin, eşti bun 
turnător? 

De două luni intrasem în prima clasă. 


În cazul ăsta, ai fi făcut mai bine să rămâi acolo! Aici ai să 
începi dintr-a treia. Şi încă te poţi socoti fericit că ţi-am 
uşurat această schimbare de sector! 

Inginerul scrise câteva cuvinte pe un bilet de liberă 
trecere, expedie o depeşă şi spuse: 

— Dă înapoi jetonul şi, când pleci din divizie, mergi direct 
în sectorul O, la biroul inginerului-şef. E înştiinţat. 

Aceleaşi formalităţi care-l opriseră pe Schwartz la poarta 
sectorului K îl primiră şi în sectorul O. Ca şi de dimineaţă, fu 
interogat, admis, trimis unui şef de atelier care-l introduse 
într-o sală de turnătorie. Munca era aici mai tăcută şi mai 
metodică. 

— Nu-i decât o mică galerie pentru turnarea pieselor de 
42, îi spuse contramaistrul. Numai lucrătorii din prima 
clasă au acces în halele de turnare a tunurilor mari. 

„Mica” galerie n-avea mai puţin de o sută cincizeci de 
metri lungime şi şaizeci şi cinci lăţime. După socoteala lui 
Schwartz, ea trebuia să încălzească cel puţin şase sute de 
creuzete, aşezate câte patru, câte opt sau câte 
douăsprezece, după dimensiuni, în cuptoarele laterale. 

Tiparele menite să primească oţelul topit erau plasate pe 
axa galeriei, într-o tranşee. De fiecare parte a tranşeii, o 
macara mobilă, alunecând pe şine, deplasa aceste uriaşe 
greutăţi acolo unde era nevoie. Ca şi în halele de topitorie, 
pe la un capăt soseau blocurile de oţel topit, iar pe la 
celălalt plecau tunurile ieşite din tipare. 

Lângă fiecare tipar, un om înarmat cu o vargă de fier 
supraveghea temperatura creuzetelor. 

Procedeele pe care Schwartz le văzuse în alte părţi erau 
folosite aici cu o mare perfecţiune. 

În momentul turnării, un clopot dădea de veste tuturor 
supraveghetorilor creuzetelor. Imediat, mergând cu un pas 
egal şi riguros măsurat, muncitori de aceeaşi talie, purtând 
pe umeri o bară de fier în poziţie orizontală, veneau să se 
aşeze, doi câte doi, în faţa fiecărui cuptor. 


Un ofiţer înarmat cu un fluier, ţinând în mână cronometrul 
său, care indica şi fracţiunile de secundă, se instala lângă 
un tipar aflat în vecinătatea tuturor cuptoarelor în 
funcţiune. De fiecare parte, conducte de pământ refractar 
acoperit cu tablă convergeau, coborând în pantă uşoară, 
până la un vas, în formă de pâlnie, aşezat chiar deasupra 
tiparului. Ofiţerul fluiera o dată. Imediat, un creuzet scos 
din foc cu un cleşte era atârnat de bara de fier a 
muncitorilor opriţi în faţa primului cuptor. Fluierul începea 
atunci o serie de modulaţii şi cei doi oameni goleau în 
cadență conţinutul creuzetului în conducta 
corespunzătoare. Apoi aruncau într-un vas recipientul gol şi 
încins. 

Fără întrerupere, la intervale socotite astfel ca turnarea să 
fie absolut regulată şi constantă, echipele celorlalte 
cuptoare acționau succesiv la fel. 

Precizia mişcărilor era atât de extraordinară, încât, în 
zecimea de secundă fixată de ultimul fluierat, ultimul 
creuzet era golit şi aruncat în vas. Această manevră 
perfectă părea să se datorească mai degrabă unui 
mecanism orb decât colaborării a o sută de voințe umane. O 
disciplină inflexibilă, puterea obişnuinţei şi forţa unei 
măsuri muzicale izbuteau totuşi să înfăptuiască acest 
miracol. 

Schwartz părea obişnuit cu un asemenea spectacol. El fu 
cuplat cu un muncitor cam de aceeaşi talie, încercat la o 
turnare mai puţin importantă şi recunoscut drept un 
excelent practician. La sfârşitul zilei, şeful de echipă îi 
făgădui chiar o avansare rapidă. 

La ora şapte seara, abia ieşit din sectorul O şi din incinta 
exterioară, se duse să-şi ia valiza de la han. Urmă apoi unul 
dintre drumurile exterioare şi, ajungând la un grup de 
clădiri pe care le ochise de dimineaţă, găsi cu uşurinţă o 
cameră la o femeie care „primea în pensiune”. 

După cină, tânărul muncitor nu fu văzut pornind în 
căutarea unei braserii. El se-nchise în cameră, scoase din 


buzunar o bucată de oţel, dosită, fără îndoială, din hala 
topitoriei, şi o bucată de pământ de creuzet din sectorul O, 
apoi le cercetă cu deosebită grijă la lumina unei lămpi 
fumegânde. 

Pe urmă luă din valiză un caiet mare, cartonat, îi răsfoi 
paginile acoperite cu note, formule şi calcule şi scrise ceea 
ce urmează într-o franţuzească curată, dar, pentru mai 
multă siguranţă, într-un cifru a cărui cheie o cunoştea el 
singur: 10 noiembrie. 

— Stahlstadt - Nimic deosebit la fierărie, în afară, 
bineînţeles, de alegerea a două temperaturi diferite şi 
relativ joase pentru încălzire şi reîncălzire, după regulile 
stabilite de Cernov22. Cât despre turnare, ea se face după 
procedeul Krupp, dar într-o cadență cu adevărat 
admirabilă. Această precizie a manevrei provine din simţul 
muzical înnăscut al rasei germanice. Englezii nu vor atinge 
niciodată această perfecţiune: le lipseşte urechea, dacă nu 
şi disciplina. Francezii pot s-o egaleze cu uşurinţă, ei care 
sunt primii dansatori ai lumii. Până aici, deci, nimic 
misterios în succesele atât de remarcabile ale acestei 
fabricaţii. Probele de minereu pe care le-am strâns pe 
munte sunt simţitor analoge alor noastre. Specimenele de 
cărbune sunt, desigur, foarte frumoase şi de o calitate 
eminamente metalurgică, dar fără nimic deosebit şi ele. E 
neîndoielnic că fabricaţia Schultze are o grijă specială de a 
curăța aceste materii prime de orice amestec străin şi de a 
le folosi doar într-o stare de deplină puritate. Dar şi acesta 
e un rezultat uşor de obţinut. Nu mai rămâne, deci, pentru 
a intra în stăpânirea tuturor elementelor problemei, decât 
să se determine compoziţia pământului refractar din care 
sunt făcute creuzetele şi conductele de turnare. Această 
ţintă atinsă, şi echipele noastre de turnători disciplinate 
cum se cuvine, nu văd de ce n-am face şi noi ceea ce se face 
aici! Cu toate acestea, n-am văzut încă decât două sectoare 
din cel puţin douăzeci şi patru, fără a mai pune la socoteală 
organismul central, departamentul planurilor şi modelelor, 


cabinetul secret! Ce naiba pun la cale în această cavernă? 
De ce anume trebuie să se teamă prietenii noştri, după 
amenințările formulate de Herr Schultze când a intrat în 
posesia moştenirii? 

Isprăvind cu aceste semne de întrebare şi destul de obosit 
după ziua de muncă, Schwartz se dezbrăcă, se strecură 
într-un pătuţ atât de inconfortabil cât poate fi un pat 
german - ceea ce nu-i puţin lucru - îşi aprinse o pipă şi 
începu să citească o carte veche. Dar gândul său părea să 
zboare aiurea. Ţâşniturile de fum mirositor se succedau în 
cadență, făcând „Pff!... Pff!... Pff!... Pff!I” 

Până la urmă lăsă cartea şi rămase visător multă vreme, 
absorbit parcă de rezolvarea unei probleme dificile. 

— Ah! strigă el în sfârşit, de s-ar amesteca diavolul în 
persoană şi tot voi descoperi secretul lui Herr Schultze şi, 
mai ales, ce pune la cale împotriva scumpului meu France- 
Ville! 

Schwartz adormi pronunţând numele doctorului Sarrasin, 
dar, în somnul său, pe buze îi reveni numele micii Jeanne. 
(Amintirea fetiţei îi rămăsese neştirbită, cu toate că Jeanne, 
de când n-o mai văzuse, devenise o tânără domnişoară.) 
Acest fenomen se explică foarte simplu prin legile obişnuite 
ale asociaţiei de idei: numele doctorului îl cuprindea şi pe 
acela al fiicei sale, asociaţie prin contiguitate. lată de ce, 
trezindu-se cu numele Jeannei în gând, Schwartz, sau mai 
bine-zis Marcel Bruckmann, nu se miră şi văzu în acest fapt 
o nouă dovadă a superiorității principiilor psihologice ale lui 
Stuart Mill23. 

Capitolul VI. 

PUŢUL ALBRECHI. 

Doamna Bauer, femeia care-l găzduia pe Marcel 
Bruckmann, elveţiană din naştere, era văduva unui 
muncitor, mort, în urmă cu patru ani, într-unul din acele 
cataclisme care fac din viaţa minerilor o necurmată bătălie. 
Uzina îi dădea o mică pensie anuală de treizeci de dolari, 


căreia i se adăugau chiria unei camere mobilate şi salariul 
adus acasă în fiecare duminică de băieţaşul ei, Carl. 

Cu toate că abia împlinise treisprezece ani, Carl era folosit 
în mină pentru a deschide şi închide, la trecerea 
vagonetelor de cărbuni, una dintre acele porţi de aer care 
sunt indispensabile ventilaţiei galeriilor, forțând curentul să 
urmeze o direcţie dinainte stabilită. Casa închiriată de 
maică-sa aflându-se prea departe de puţul Albrecht pentru 
ca să se poată întoarce în fiecare seară, i se dăduse pe 
deasupra o mică funcţie nocturnă chiar în adâncul minei. 
Era însărcinat să păzească şi să ţesale şase cai în grajdul lor 
subteran, cât timp rândaşul urca la suprafaţă. 

Viaţa lui Carl se scurgea deci aproape în întregime la cinci 
sute de metri sub scoarţa terestră. Ziua stătea de gardă 
lângă poarta de aer; noaptea dormea pe paie, lângă cai. 
Numai duminica dimineaţa se întorcea la lumină şi putea să 
se bucure câteva ceasuri de acest patrimoniu al tuturor 
oamenilor: soarele, cerul albastru şi surâsul matern. 

După cum vă puteţi închipui, când ieşea din puț, după o 
săptămână, aspectul lui nu era tocmai cel al unui tânăr 
„gomos”. Semăna mai curând cu un gnom de feerie, cu un 
coşar sau cu un papuaş. Doamna Bauer îşi pierdea de obicei 
o oră întreagă ca să-l curăţe, cu mare cheltuială de apă 
caldă şi săpun. Apoi îl îmbrăca într-un costum de postav 
gros, verde, croit dintr-o haină rămasă de la taică-său, 
costum pe care-l scotea din adâncurile dulapului de brad. 
Din acest moment şi până seara, nu se mai sătura să-şi 
admire băiatul, găsind că-i cel mai frumos din lume. 

Eliberat de veşmântul său de cărbune, Carl nu era, într- 
adevăr, mai urât ca un altul. Părul blond şi mătăsos, ochii 
blânzi, albaştri, se potriveau cu tenul său de o albeaţă 
excesivă. Era însă prea mic pentru vârsta sa. Această viaţă 
fără soare îl făcea anemic ca o lăptucă. Probabil că 
numărătorul de globule al doctorului Sarrasin ar fi 
descoperit în sângele micului miner o cantitate cu totul 
insuficientă de monedă hematică. 


Ca moral, era un copil tăcut, flegmatic, cuminte, cu un pic 
din acea mândrie pe care o dau tuturor minerilor simţul 
continuei primejdii, obişnuinţa muncii de fiecare zi şi 
satisfacția dificultăţilor învinse. 

Marea lui bucurie era să se aşeze, alături de maică-sa, la 
masa pătrată care ocupa mijlocul încăperii scunde şi să 
fixeze pe un carton o mulţime de insecte oribile pe care le 
aducea din măruntaiele pământului. Atmosfera călduţă şi 
neschimbată a minelor are fauna sa caracteristică, puţin 
cunoscută de naturalişti, după cum pereţii umezi de 
cărbune au flora lor stranie de muşchi verzui, ciuperci 
neclasificate şi fulgi amorfi. Este ceea ce remarcase 
inginerul Maulesmulhe, entomolog pasionat, care-i 
promisese lui Carl un taler pentru fiecare exemplar dintr-o 
specie nouă. Perspectivă aurită, care-l făcuse la început pe 
băiat să cerceteze cu grijă toate colţurile minei. Până la 
urmă ajunsese un adevărat colecţionar. Aşa că acum căuta 
insectele pentru colecţia lui personală. 

Carl nu-şi mărginea afecțiunea la păianjeni şi scolopendre. 
În singurătatea sa înnodase legături prieteneşti cu doi lilieci 
şi cu un şoarece. Dac-ar fi fost să-l crezi, aceste trei animale 
erau cele mai înțelepte şi mai iubitoare din lume; mai 
spirituale chiar decât caii cu păr lung, mătăsos şi cu crupa 
lucitoare, despre care băiatul nu vorbea totuşi decât cu 
admiraţie. 

Era mai cu seamă Blair-Athol, decanul grajdului, un bătrân 
filosof, coborât de şase ani la cinci sute de metri sub nivelul 
mării şi care nu mai revăzuse lumina zilei. Acum era 
aproape orb. Dar cât de bine cunoştea labirintul subteran! 
Cum ştia s-o ia la dreapta sau la stânga, trăgându-şi 
vagonetul, fără să se înşele vreodată măcar cu un pas! Cum 
se oprea exact în faţa porţilor de aer, aşteptând să fie 
deschise! Cât de prieteneşte necheza, dimineaţa şi seara, la 
ora hotărâtă pentru hrană! Şi cât era de bun, mângâietor şi 
tandru! 


— Crede-mă, mamă, când mă apropii de el, mă sărută de-a 
binelea, frecându-şi obrazul de-al meu, spunea Carl. Şi e 
foarte comod că are un orologiu în cap! Fără el, n-am şti 
toată săptămâna dacă-i noapte sau zi, seară sau dimineaţă! 

Aşa sporovăia băiatul, şi doamna Bauer îl asculta cu 
încântare. Îl iubea pe Blair-Athol ea însăşi, cu aceeaşi 
afecţiune, şi nu uita niciodată să-i trimită o bucăţică de 
zahăr. Ce n-ar fi dat să-l vadă pe acest bătrân servitor, pe 
care-l cunoscuse şi bărbatul său, şi totodată să viziteze locul 
sinistru unde fusese regăsit după explozie cadavrul bietului 
Bauer, înnegrit, ars de grizu24-ul aprins... Dar femeile nu 
au acces în mină şi trebuia să se mulţumească cu 
descrierile fiului său. 

Ah, o cunoştea ea bine această mină, această imensă 
gaură neagră de unde nu i se mai întorsese soţul! De câte 
ori nu aşteptase lângă această gură căscată, cu un 
diametru de optsprezece picioare25, de câte ori nu 
urmărise cu privirea, de-a lungul zidăriei de pietre, coliviile 
agăţate de cablul lor şi suspendate de scripeţi de oţel, de 
câte ori nu vizitase construcţia exterioară, clădirea maşinii 
cu aburi, cabina pontatorului şi toate celelalte! De câte ori 
nu se încălzise la focul mereu aprins al enormului coş de 
fier la care minerii, ieşind din prăpastie, îşi usucă hainele şi 
de la care fumătorii nerăbdători îşi aprind pipele! Cât îi 
erau de familiare zgomotul şi activitatea acestei porţi 
infernale! Socotitorii care desprind vagonetele încărcate cu 
cărbuni, agăţătorii, alegătorii, spălătorii, mecanicii, fochiştii 
- îi văzuse şi-i revăzuse pe toţi la treabă! 

Ceea ce nu putuse să vadă şi ceea ce vedea bine totuşi cu 
ochii inimii era ceea ce se petrecea când colivia era 
înghițită de adâncuri, împreună cu ciorchinele de oameni, 
printre care se afla odinioară soţul său, iar acum unicul ei 
copil! 

Auzea vocile şi râsetele lor îndepărtându-se, slăbind şi 
dispărând. Urmărea cu gândul colivia coborând în tunelul 
strâmt şi vertical la cinci, şase sute de metri - de patru ori 


înălţimea marii piramide26!... O vedea ajungând, în sfârşit, 
la capătul cursei şi pe oameni grăbindu-se să coboare...! 

Iată-i împrăştiindu-se în oraşul subteran, luând-o unul la 
dreapta, altul la stânga; vagonetarii mergând la vagonetele 
lor; tăietorii, înarmaţi cu uneltele lor de fier, îndreptându-se 
către blocul de cărbune pe care trebuie să-l sfărâme; alţi 
mineri înlocuind cu materiale solide comorile de cărbune 
extras; dulgherii ridicând construcţiile care susţin galeriile 
rezidite: „cantonierii” întrebuinţând căile subterane şi 
punând şinele; zidarii înjghebând bolțile... 

O galerie centrală porneşte din puț, unindu-l, ca un larg 
bulevard, cu un alt puț, situat la trei, patru kilometri. De 
acolo se desfac în unghiuri drepte galerii secundare şi, pe 
liniile paralele, galerii de-al treilea ordin. Între aceste căi se 
ridică ziduri, stâlpi de cărbune sau de stâncă. Şi totul e de 
formă regulată, masiv, solid, negru...! 

În acest labirint de străzi, pe cât de late, pe atât de lungi, o 
întreagă armată de mineri pe jumătate goi se agită, 
vorbesc, lucrează la lumina lămpilor de siguranţă...! 

lată ce-şi imagina adesea doamna Bauer, stând singură şi 
visătoare la gura sobei. 

În încrucişarea de galerii, ea vedea mai ales una, una pe 
care o cunoştea mai bine decât pe celelalte, unde micul său 
Carl deschidea şi închidea poarta. 

Seara, schimbul de zi urca la suprafaţă şi era înlocuit cu 
schimbul de noapte. Dar băiatul ei nu-şi lua locul în colivie. 
El se ducea la grajd, îl regăsea pe scumpul său Blair-Athol, 
îi servea supeul de ovăz şi porţia de fân; apoi mânca, la 
rândul său, puţina hrană rece pe care i-o trimiteau de sus, 
se juca puţin cu şoarecele nemişcat la picioarele sale, cu 
liliecii care-i zburau greoi prin preajmă şi adormea pe 
aşternutul său de paie. 

Cât de bine le ştia toate astea doamna Bauer şi cum 
înţelegea dintr-un cuvânt toate amănuntele pe care i le 
dădea Carl! 


Mamă, ştii ce mi-a spus ieri domnul inginer Maulesmulhe? 
A spus că, dacă am să răspund bine la întrebările de 
aritmetică pe care o să mi le pună într-una din zilele astea, 
are să mă ia să ţin lanţul de măsurat când ridică planuri în 
mină cu busola. E vorba să se sape o galerie până la puţul 
Weber şi nu-i deloc uşor să nimerească aşa cum se cuvine! 

A spus asta, într-adevăr, domnul inginer Maulesmulhe! 
exclamă doamna Bauer, încântată. 

Şi-l văzu pe băiatul său ţinând lanţul de-a lungul galeriilor, 
în vreme ce inginerul, cu carnetul în mână, îşi nota cifrele 
şi, cu ochiul aţintit asupra busolei, stabilea direcţia 
străpungerii. 

— Din păcate, reluă Carl, n-am pe nimeni care să-mi 
explice ceea ce nu înţeleg la aritmetică şi mi-e tare teamă 
că n-am să răspund bine! 

Marcel, care fuma tăcut la gura sobei - dreptul său de 
chiriaş! - se amestecă în discuţie: 

— Dacă vrei să-mi spui ce te încurcă, poate că aş fi în stare 
să te lămuresc. 

Dumneata? făcu doamna Bauer cu oarecare neîncredere. 

Desigur. Credeţi că nu învăţ nimic la cursurile serale? 
Profesorul e foarte mulţumit de mine şi spune că aş putea fi 
monitorul clasei! 

Punând astfel lucrurile la punct. Marcel luă din camera sa 
un caiet, se instală lângă băiat, îl întrebă ce nu înţelese şi-i 
explică atât de limpede încât Carl rezolvă problema cu cea 
mai mare uşurinţă. 

Din acea zi, doamna Bauer avu mai multă consideraţie 
pentru chiriaşul său, iar Marcel îl îndrăgi pe micul său 
camarad. 

Alsacianul se arătă a fi un muncitor exemplar şi fusese 
promovat fără întârziere în a doua şi apoi în prima clasă. În 
fiecare dimineaţă, la ora şapte, se afla la poarta O. În 
fiecare seară, după cină, se ducea la cursul condus de 
inginerul Trubner. Geometrie, algebră, desene de oameni 
sau de maşini - aborda totul cu aceeaşi ardoare şi făcea 


progrese atât de rapide, încât profesorul fu viu impresionat. 
Două luni după intrarea sa în uzina Schultze, tânărul era 
notat ca una dintre inteligenţele cele mai sclipitoare nu 
numai ale sectorului O, dar ale întregii Cetăţi a Oţelului. Un 
raport al şefului său imediat, înaintat la sfârşitul 
trimestrului, purta această menţiune formală: „Schwartz 
(Johann), 26 de ani, muncitor topitor de prima clasă. 
Trebuie să-l semnalez administraţiei centrale ca fiind cu 
totul excepţional din triplul punct de vedere - al 
cunoştinţelor teoretice, al îndemânării practice şi al celui 
mai caracteristic spirit inventiv”. 

Era necesară totuşi o împrejurare extraordinară pentru ca 
Marcel să se impună definitiv atenţiei şefilor săi. Aşa cum se 
întâmplă totdeauna, mai devreme sau mai târziu, această 
împrejurare se ivi, dar, din nenorocire, în cele mai tragice 
condiţii. 

Într-o duminică dimineaţa, destul de mirat că pendula bate 
ora zece şi micul său prieten nu şi-a făcut apariţia, Marcel 
cobori s-o întrebe pe doamna Bauer ce e cu această 
întârziere. O găsi foarte neliniştită. Carl ar fi trebuit să 
sosească de cel puţin două ceasuri. Văzând-o tulburată, 
Marcel se oferi să afle ce s-a întâmplat şi porni spre puţul 
Albrecht. 

Pe stradă întâlni mai mulţi mineri şi-i întrebă dacă l-au 
văzut pe băiat. După răspunsul lor negativ şi după ce 
schimbară un Gluck auf! („Să ieşi cu bine!”), salutul 
minerilor germani, Marcel îşi continuă drumul. 

Pe la ora unsprezece ajunse la puţul Albrecht, al cărui 
aspect nu era tumultuos şi animat ca în restul săptămânii. 
Doar o tânără „modistă” - nume dat de mineri în glumă şi 
prin contrast alegătoarelor de cărbuni - sporovăia cu 
pontatorul, pe care datoria îl reţinea, chiar în această zi de 
sărbătoare, la gura puţului. 

— L-ai văzut ieşind pe micul Carl Bauer, numărul 41 902? îl 
întrebă Marcel pe acest funcţionar. 

Omul îşi cercetă lista şi clătină din cap negativ. 


Există o altă ieşire din mină? 

Nu. Răsuflătoarea dinspre miazănoapte nu e încă 
terminată. 

Atunci băiatul e jos? 

Da, şi e un lucru, într-adevăr, neobişnuit. Duminica trebuie 
să rămână în mină doar cei cinci gardieni speciali. 

Pot să cobor ca să aflu...? 

Nu fără autorizaţie. 

Şi dacă-i un accident? interveni „modista”. 

Duminica? Imposibil! 

Totuşi trebuie să ştiu ce s-a întâmplat cu băiatul! reluă 
Marcel. 

Adresează-te contramaistrului maşinii cu aburi, în biroul 
de colo... dacă n-o fi plecat... 

Contramaistrul, în costum de duminică, cu un guler tare 
ca de tablă, întârziase ca să-şi isprăvească socotelile. 
Inteligent şi omenos, el împărtăşi de îndată neliniştea lui 
Marcel: 

— Să vedem ce este! 

Şi, dând ordin mecanicului de serviciu să fie gata să 
desfăşoare cablul, se pregăti să coboare în mină împreună 
cu tânărul muncitor. 

N-aveţi aparate Galibert? îl întrebă acesta din urmă. S-ar 
putea să ne fie de folos... 

Ai dreptate. Nu se ştie niciodată ce se întâmplă în 
subteran. 

Contramaistrul luă dintr-un dulap două rezervoare de 
zinc, asemănătoare „fântânilor” pe care le poartă în spate 
vânzătorii de „coc”27 din Paris. Sunt recipiente cu aer 
comprimat, comunicând cu buzele prin două tuburi de 
cauciuc al căror capăt de corn se ţine între dinţi. Se umplu 
cu ajutorul unor foale speciale, construite în aşa fel încât să 
se golească complet. Cu nările strânse într-un cleşte de 
lemn, poţi astfel să pătrunzi fără nici un risc în cea mai 
irespirabilă atmosferă. 


Isprăvindu-şi pregătirile, contramaistrul şi Marcel intrară 
în colivie, cablul se desfăşură pe scripeţi şi coborârea 
începu. La lumina a două mici lămpi electrice, discutau 
adâncindu-se în măruntaiele pământului. 

Pentru unul care nu-i de meserie, te ţii foarte bine, spunea 
contramaistrul. Am văzut oameni care nu se puteau hotări 
să coboare sau să stea ghemuiţi ca iepurii în colivie! 

Adevărat? Eu n-am nici o emoție. Ce-i drept, am mai 
coborât de două, trei ori în mină. 

Ajunseră curând în fundul puţului. Gardianul de la punctul 
de sosire nu-l văzuse pe micul Carl. * 

Se îndreptară spre grajd. Caii erau singuri şi păreau chiar 
să se plictisească grozav. Cel puţin s-ar fi putut trage 
această concluzie ascultând nechezatul de bun-venit cu 
care Blair-Athol întâmpină cele trei chipuri omeneşti. 
Săculeţul de pânză al lui Carl era agăţat într-un cui, iar într- 
un colţ, lângă o ţesală, se vedea cartea lui de aritmetică. 

Marcel observă imediat că lampa nu era nicăieri - o nouă 
dovadă că băiatul se afla în mină. 

Să fi fost prins de o prăbuşire? se-ntrebă contramaistrul. 
Puţin probabil! Ce să facă duminica în galeriile de 
exploatare? 

Poate că s-a dus să caute insecte înainte de a ieşi! 
răspunse gardianul. Are o adevărată pasiune pentru asta! 

Băiatul de la grajd, care sosise între timp, confirmă 
această supoziţie. Îl văzuse pe Carl plecând înainte de ora 
şapte. 

Nu mai rămânea decât să se treacă la cercetări metodice. 
Ceilalţi gardieni fură chemaţi prin semnale de fluier, îşi 
împărţiră toţi treaba pe un mare plan al minei şi începură 
explorarea galeriilor de-al doilea şi al treilea ordin care le 
fuseseră repartizate. 

În două ceasuri, trecuseră în revistă toate zonele minei şi 
se întâlniră la punctul de sosire. Nicăieri vreo urmă cât de 
mică de prăbuşire, nicăieri de asemeni vreo urmă de a lui 
Carl. Contramaistrul, influenţat poate de o foame 


crescândă, înclină către opinia că băiatul a trecut 
neobservat şi se află pur şi simplu acasă. Dar Marcel, 
convins de contrariu, insistă să se facă noi cercetări. 

Asta ce-i? întrebă el, arătând pe plan o zonă punctată 
care, faţă de precizia detaliilor înconjurătoare, semăna cu 
acele terrae ignotae28 marcate de geografi la hotarele 
continentelor arctice. 

E zona părăsită provizoriu, din pricina subţierii stratului 
exploatabil, răspunse contramaistrul. 

O zonă părăsită?... Acolo trebuie să-l căutăm! reluă 
Marcel, cu o autoritate care-i subjugă pe toţi. 

Nu întârziară să ajungă la intrarea unor galerii care, după 
aspectul vâscos şi muced al pereţilor, trebuiau să fie, într- 
adevăr, abandonate de mai mulţi ani. Înaintau de o bucată 
de vreme fără să fi descoperit nimic suspect, când Marcel, 
oprindu-i, îi întrebă: 

Nu vă simţiţi îngreuiaţi? Nu vă doare capul? 

Ba da! 

În ce mă priveşte, sunt pe jumătate ameţit. Trebuie să fie 
bioxid de carbon!... Pot să aprind un chibrit? 

— Aprinde, băiete, nu te sfii, răspunse contramaistrul. 
Marcel scoase o cutie din buzunar, aprinse un chibrit şi, 
aplecându-se, apropie de pământ flăcăruia, care se stinse 
imediat. 

— Eram sigur. Fiind mai greu decât aerul, gazul se 
menţine aproape de sol... Nu rămâneţi aici - vorbesc de cei 
care n-au aparate Galibert. Maistre, dacă sunteţi de acord, 
o să continuăm singuri căutarea. 

Marcel şi contramaistrul apucară între dinţi capătul 
recipientelor cu aer, îşi puseră cleştii pe nas şi se înfundară 
într-un şir de vechi galerii. 

Un sfert de oră mai târziu, ieşiră ca să-şi reînnoiască aerul 
din rezervoare; apoi, după săvârşirea acestei operaţii, 
plecară din nou. 

La a treia încercare, eforturile lor fură, în sfârşit, 
încununate de succes. O luminiţă albăstrie, aceea a unei 


lămpi electrice, se arătă departe, în umbră. Alergară într- 
acolo... 

La picioarele zidului umed zăcea, nemişcat şi rece, 
sărmanul Carl. Buzele lui vinete, faţa injectată, inima mută 
mărturiseau, împreună cu poziţia lui, ce se întâmplase. 

Voise să ia ceva de jos, se aplecase şi fusese literalmente 
înecat în bioxid de carbon. 

Toate strădaniile de a-l readuce la viaţă fură inutile. 
Murise de patru sau cinci ceasuri. A doua zi seara, în 
cimitirul nou din Stahlstadt era un mic mormânt mai mult, 
iar biata doamnă Bauer îşi pierduse copilul, ca şi soţul. 

Capitolul VII. 

BLOCUL CENTRAL. 

Un luminos raport al doctorului Echternach, medic-şef al 
secţiei puţului Albrecht, stabilise că moartea lui Carl Bauer, 
numărul 4l 902, în vârstă de treisprezece ani, „portar” în 
galeria 228, se datora asfixiei rezultând din absorbţia prin 
organele respiratorii a unei mari cantităţi de bioxid de 
carbon. 

Un raport, nu mai puţin luminos, al inginerului 
Maulesmulhe expusese necesitatea de a include într-un 
sistem de aerisire zona B a planului XIV, ale cărei galerii 
lăsau să transpire gaz vătămător printr-un soi de distilaţie 
lentă şi de nesesizat. 

În sfârşit, o notă a aceluiaşi funcţionar semnala 
autorităţilor competente devotamentul contramaistrului 
Rayer şi al topitorului de prima clasă Johann Schwartz. 

Cu opt sau zece zile mai târziu, intrând în loja portarului 
ca să-şi ia jetonul de prezenţă, tânărul muncitor găsi un 
ordin trimis pe adresa sa: „Numitul Schwartz se va 
prezenta astăzi la ora zece la cabinetul directorului 
general, Blocul central, poarta şi drumul A. Ţinută de oraş”. 

„În sfârşit!... gândi Marcel. S-au codit destul timp, dar au 
ajuns şi la asta!” 

În discuţiile cu camarazii săi şi în plimbările de duminică 
prin împrejurimile Stahlstadtului, el aflase destule lucruri 


despre organizarea generală a cetăţii ca să ştie că 
autorizaţia de a pătrunde în Blocul central nu se găsea pe 
toate drumurile. În această privinţă circulau adevărate 
legende. Se spunea că unii indiscreţi, care voiseră să 
pătrundă prin surprindere în această incintă oprită, nu mai 
reapăruseră; că muncitorii şi funcţionarii erau supuşi, 
înainte de a fi primiţi acolo, unui întreg şir de ceremonii 
secrete, obligaţi - sub jurămintele cele mai solemne - să se 
angajeze că nu vor destăinui nimic din ceea ce vor vedea şi 
pedepsiţi necruţător cu moartea de către un tribunal secret 
dacă-şi călcau jurământul... O cale ferată subterană lega 
acest sanctuar de linia de centură... Trenuri de noapte 
aduceau vizitatori necunoscuţi... Se ţineau câteodată 
consilii supreme la care participau personaje misterioase... 

Fără să creadă mai mult decât se cuvenea în aceste 
poveşti, Marcel ştia că ele constituiau, la urma urmei, 
expresia populară a unui fapt pe deplin real: extrema 
dificultate de a pătrunde în divizia centrală. Dintre toţi 
muncitorii pe care-i cunoştea - şi avea prieteni printre cei 
de la minele de fier şi de cărbune, printre cioplitori şi 
furnalişti, printre brigadieri, dulgheri, şi fierari - niciunul 
nu trecuse vreodată pragul porţii A. 

Se prezentă deci la ora indicată cu un sentiment de 
profundă curiozitate şi de plăcere intimă. Şi putu imediat să 
se asigure că precauţiile erau dintre cele mai severe. 

Mai întâi că era aşteptat. Doi oameni, îmbrăcaţi într-o 
uniformă cenuşie, cu sabia la şold şi revolverul la centură, 
se aflau în loja portarului. Această lojă, asemenea celei a 
călugăriţei portărese de la o mănăstire, avea două uşi, una 
exterioară şi alta interioară, care nu se deschideau 
niciodată în acelaşi timp. 

Permisul de liberă trecere examinat şi vizat, Marcel văzu, 
fără să manifeste nici o surpriză, cum i se prezintă o batistă 
albă cu care cei doi acoliţi în uniformă îi legară cu grijă 
ochii. 


Apucându-l apoi de braţe, începură să meargă împreună 
cu el, fără să scoată un cuvânt. 

După două, trei mii de paşi urcară o scară, o uşă se 
deschise şi se închise, şi Marcel putu să-şi ia legătura de la 
ochi. 

Se afla într-o încăpere foarte obişnuită, mobilată cu câteva 
scaune cu o tablă neagră şi cu o mare planşă garnisită cu 
toate instrumentele necesare desenului liniar. Lumina intra 
prin ferestrele înalte, cu geamuri mate. 

Aproape imediat, două personaje cu înfăţişare profesorală 
intrară în încăpere. 

— Ai fost semnalat ca având calităţi deosebite, spuse unul 
dintre ele. Te vom examina ca să vedem dacă e cazul să fii 
admis în divizia de modele. Eşti dispus să răspunzi la 
întrebările noastre? 

Cu modestie, Marcel se declară gata să încerce. 

Cei doi examinatori îi puseră atunci, succesiv, întrebări din 
chimie, geometrie şi algebră. Tânărul muncitor îi satisfăcu 
în toate privinţele prin limpezimea şi precizia răspunsurilor. 
Figurile pe care le desena cu creta pe tablă erau curate, 
aeriene, elegante. Ecuațiile sale se aliniau mărunte şi 
strânse, în şiruri egale, ca rândurile unui regiment de elită. 
Una dintre demonstrațiile sale fu chiar atât de strălucită şi 
atât de nouă pentru judecătorii săi, încât îşi exprimară 
uimirea, întrebându-l unde o învățase. 

La Schaffouse, satul meu, în şcoala primară. 

Pari un bun desenator. 

La asta mă pricepeam cel mai bine. 

Şcoala elveţiană e, într-adevăr, remarcabilă! spuse unul 
dintre examinatori celuilalt... Îţi dăm două ceasuri ca să 
reproduci acest desen, reluă el, înmânând candidatului o 
secţiune a unei maşini cu aburi, destul de complicată. Dacă 
reuşeşti, vei fi admis cu menţiunea: Întru totul satisfăcător 
şi excepţional... 

Rămas singur, Marcel se apucă de treabă cu zel. 


Întorcându-se la expirarea termenului de rigoare, 
judecătorii săi fură atât de încântați, încât adăugară la 
menţiunea promisă: Nu avem un alt desenator atât de 
talentat. 

Tânărul muncitor fu încredinţat din nou acoliţilor cenuşii şi 
condus, cu acelaşi ceremonial, adică legat la ochi, în biroul 
directorului general. 

Eşti propus pentru unul dintre atelierele de desen la 
divizia modelelor, îi spuse acest personaj. Eşti dispus să te 
supui condiţiilor regulamentului? 

Nu le cunosc, dar bănuiesc că sunt acceptabile. 

Iată-le: 1. Pentru întreaga perioadă a angajamentului, eşti 
obligat să locuieşti în incinta diviziei. Nu poţi ieşi decât cu 
autorizaţie specială şi în mod cu totul excepţional; 2. Eşti 
supus regimului militar şi, sub pedepse militare, datorezi 
supunere absolută superiorilor dumitale. În schimb, eşti 
asimilat subofiţerilor din armata activă şi poţi să te ridici la 
cele mai înalte grade, printr-o avansare regulată; 3. Te 
angajezi sub jurământ să nu dezvălui niciodată, nimănui, 
ceea ce vezi în acel sector al diviziei în care ai acces; 4. 
Corespondenţa îţi e deschisă de şefii dumitale ierarhici, la 
ieşire şi la intrare, şi trebuie să se limiteze la membrii 
familiei. 

„Pe scurt, iată-mă la închisoare”, gândi Marcel. 

Apoi răspunse foarte simplu: 

Condiţiile mi se par acceptabile. 

Bine. Ridică mâna... Jură... Eşti numit desenator la 
atelierul 4... Ţi se va da o cameră şi ai aici o cantină... Ţi-ai 
luat lucrurile? 

Nu, domnule. Neştiind de ce sunt chemat, le-am lăsat la 
gazda mea. 

— O să ţi le aducă cineva, căci nu mai poţi ieşi din divizie. 
„Ce bine că mi-am scris notele în limbaj cifrat! gândi 
Marcel. Altfel, ar fi fost de ajuns să le găsească...!” 

Până seara, Marcel se instalase într-o odăiţă la al patrulea 
etaj al unei clădiri care dădea într-o curte vastă şi putuse 


să-şi facă o primă idee despre noua sa viaţă. 

Ea nu părea să fie atât de tristă pe cât ar fi crezut-o la 
început. Colegii săi - îi cunoscuse la cantină - erau în 
general liniştiţi şi blânzi, ca toţi oamenii muncitori. 
Încercând să se distreze puţin, căci această viaţă automată 
era lipsită de veselie, mai mulţi dintre ei alcătuiseră o 
orchestră şi cântau, în fiecare seară, cu destul simţ muzical. 
O bibliotecă şi o sală de lectură ofereau spiritului preţioase 
resurse din punct de vedere ştiinţific, în puţinele ore libere. 
Cursuri speciale, ţinute de profesori de prim rang, erau 
obligatorii pentru toţi salariaţii, supuşi pe deasupra unor 
dese concursuri şi examene. Dar în acest mediu îngust 
lipseau aerul, libertatea. Era ca un colegiu cu mult mai 
multe restricţii şi destinat maturilor. Atmosfera 
înconjurătoare nu înceta deci să apese asupra acestor 
oameni, oricât de obişnuiţi ar fi fost ei cu o disciplină de fier. 

Iarna se sfârşi cu aceste preocupări, cărora Marcel li se 
dăruise cu trup şi suflet. Sârguinţa sa, perfecțiunea 
desenelor sale, progresele extraordinare la învăţătură, pe 
care le semnalau toţi profesorii şi examinatorii, îi creaseră 
în scurt timp, în mijlocul acestor oameni harnici, o anumită 
celebritate. După opinia generală, el era desenatorul cel 
mai abil, cel mai ingenios, cel mai fecund în idei. Se ivea o 
dificultate? Alergau îndată la el. Şefii, ei înşişi, recurgeau la 
experienţa lui, cu stima pe care meritul o smulge totdeauna 
invidiei celei mai pronunţate. 

Dar dacă, ajungând în inima diviziei modelelor, tânărul 
socotise că va pătrunde în secretele ei intime, se înşelase. 

Viaţa lui era închisă într-un grilaj de fier de trei sute de 
metri diametru care împrejmuia acel segment al Blocului 
central căruia îi era ataşat. Intelectualiceşte, activitatea lui 
putea şi trebuia să se desfăşoare în cele mai diferite ramuri 
ale industriei metalurgice. Ea se limita însă, în practică, la 
desene de maşini cu aburi. Desena de toate mărimile şi 
puterile, pentru tot felul de industrii şi întrebuinţări, pentru 
vase de război şi tipografii, dar nu ieşea din această 


specialitate. Diviziunea muncii, împinsă până la ultima 
limită, îl strângea în menghina ei. 

După patru luni petrecute în sectorul A, Marcel nu ştia mai 
mult decât înainte despre ansamblul lucrărilor Cetăţii 
Oţelului. Cel mult dacă strânsese câteva informaţii cu 
caracter general despre organizaţia în care - cu toate 
meritele sale - nu era decât o rotiţă aproape neînsemnată. 
Ştia că centrul pânzei de păianjen pe care o închipuia 
Stahlstadtul era Turnul Taurului, un fel de construcţie 
ciclopică, dominând toate clădirile învecinate. Aflase de 
asemeni, tot datorită legendelor de la cantină, că locuinţa 
personală a lui Herr Schultze se afla la temelia turnului, iar 
faimosul cabinet secret în centrul lui. Se adăuga că această 
sală boltită, garantată împotriva oricărui pericol de 
incendiu şi blindată pe dinăuntru cum sunt monitoarele29 
pe dinafară, era închisă printr-un sistem de uşi de oţel cu 
broaşte-mitraliere demne de cea mai suspicioasă bancă. 
Dealtfel, opinia generală era că Herr Schultze lucrează la 
desăvârşirea unei arme teribile, cu un efect fără precedent, 
destinată să asigure în curând Germaniei dominaţia 
universală. 

Pentru a pătrunde misterul până la capăt, Marcel învârtise 
în cap, zadarnic, cele mai ingenioase planuri de escaladare 
şi deghizare. Trebuise să-şi mărturisească neputinţa. Aceste 
ziduri întunecate şi masive, scăldate în timpul nopţii în 
valuri de lumină, păzite de santinele încercate, ar fi 
constituit un obstacol de netrecut. Şi chiar dacă ar fi izbutit 
să le forţeze într-un punct, ce-ar fi văzut? Detalii, mereu 
detalii; niciodată întregul! 

Oricum, îşi jurase să nu cedeze şi nu va ceda! Dacă 
trebuiau zece ani de stagiu, va aştepta zece ani. Dar va veni 
şi ora în care secretul nu va mai fi un secret pentru el! Era 
absolut necesar. France-Ville prospera între timp - oraş 
fericit, ale cărui instituţii binefăcătoare îi ocroteau pe toţi şi 
pe fiecare, deschizând un nou orizont popoarelor 
descurajate. Marcel nu se îndoia că, faţă de un asemenea 


succes al rasei latine, Schultze e mai hotărât ca oricând să- 
şi înfăptuiască amenințările. Dovada o constituiau însăşi 
Cetatea Oţetului şi lucrurile care se plănuiau acolo. 

Trecură astfel mai multe luni. 

Într-o zi de martie, Marcel îşi reînnoia, pentru a mia oară, 
acest jurământ, gen Hanibal30, când unul dintre acoliţii 
cenuşii îl informă că directorul general vrea să-i vorbească. 

— Herr Schultze mi-a ordonat să-i trimit pe cel mai bun 
desenator, îi spuse înaltul funcţionar. Faceţi-vă bagajele ca 
să treceţi în cercul interior. Sunteţi înaintat la gradul de 
locotenent. 

Astfel, în clipa în care îşi pierduse aproape orice nădejde, 
efectul logic şi firesc al unei munci eroice îi aducea 
admiterea atât de dorită! Marcel fu atât de fericit, încât nu 
putu să nu trădeze acest sentiment. 

— Sunt bucuros că vă dau o veste atât de plăcută şi vă 
urez să persistaţi pe drumul pe care-l urmaţi cu atâta curaj, 
reluă directorul. Vă aşteaptă viitorul cel mai strălucit. 
Duceţi-vă, domnule! 

În sfârşit, după o perioadă de încercare atât de lungă, 
Marcel întrezărea ţinta pe care-şi jurase s-o atingă! 

Să-şi îngrămădească hainele într-o valiză, să-i urmeze pe 
oamenii cenuşii, să intre în această ultimă incintă, a cărei 
unică poartă, deschizându-se pe drumul A, ar fi putut să-i 
rămână încă mult timp interzisă - toate acestea nu-i luară 
lui Marcel mai mult de câteva minute. 

Se afla la picioarele inaccesibilului Turn al Taurului, căruia 
nu-i zărise până atunci decât vârful pierdut în nori. 

Tabloul din faţa lui era dintre cele mai neaşteptate. 
Imaginaţi-vă un om transportat într-o clipă din mijlocul unui 
atelier zgomotos şi banal, în adâncul unei păduri virgine din 
zona toridă. Aceasta era surpriza care-l aştepta pe Marcel 
în centrul Stahlstadtului. 

Şi încă o pădure virgină e mult înfrumuseţată în 
descrierile marilor scriitori, în timp ce parcul lui Herr 
Schultze era, într-adevăr, cel mai bine întreţinut dintre 


parcuri. Palmierii cei mai zvelţi, bananierii cei mai stufoşi, 
cactuşii cei mai obezi se înşirau în pâlcuri dese. Lianele se 
încolăceau cu eleganţă în jurul eucalipţilor subţiri, se 
drapau în ghirlande verzi sau recădeau în plete bogate. 
Cele mai neverosimile plante cu frunze cărnoase creşteau 
direct pe sol. Ananaşii şi goyavierii31 se coceau lângă 
portocali. Colibri şi păsările paradisului îşi desfăşurau 
bogăţiile penajului. În sfârşit, temperatura era la fel de 
tropicală ca şi vegetaţia. 

Marcel căuta din ochi acoperişul de sticlă şi caloriferele 
care produceau acest miracol şi, uimit că vede doar cerul 
albastru, rămase o clipă stupefiat. 

Apoi îşi aminti că nu departe de acolo se afla o mină de 
cărbuni arzând mocnit şi înţelese că Herr Schultze utilizase 
în chip ingenios aceste comori de căldură subterană, 
servindu-şi cu ajutorul unor ţevi metalice o temperatură 
constantă de seră. 

Dar această explicaţie pe care o găsi raţiunea tânărului 
alsacian nu-i împiedică ochii să fie orbiţi şi fermecaţi de 
verdele peluzelor, iar nările să aspire cu încântare aromele 
care umpleau văzduhul. După şase luni petrecute fără să 
vadă un fir de iarbă, îşi lua acum revanşa. O alee aşternută 
cu nisip îl conduse pe o pantă abia simțită până la picioarele 
unei frumoase scări de marmură, dominată de un maiestuos 
şir de coloane. În spate se înălța masa enormă a unei clădiri 
pătrate, care era ca un piedestal al Turnului Taurului. Sub 
peristil, Marcel zări şapte, opt valeţi în livrea roşie, un 
elveţian cu tricorn şi halebardă; între coloane atârnau 
candelabre de bronz şi, cum urca scara, un vuiet înăbuşit îi 
destăinui că drumul de fier subteran trecea pe sub 
picioarele sale. 

Marcel îşi spuse numele şi fu introdus imediat într-un 
vestibul care era un veritabil muzeu de sculptură. Fără să 
aibă timp să se oprească, el traversă un salon roşu şi auriu, 
apoi un salon negru şi auriu şi ajunse într-un salon galben şi 


auriu, în care valetul îl lăsă cinci minute singur. Apoi fu 
introdus într-un cabinet verde şi auriu. 

În mijlocul acestui lux, cu pipa lui de lut ars şi cu halba de 
bere, Herr Schultze făcea impresia unei pete de noroi pe o 
cizmă lustruită. 

Fără să se ridice, fără măcar să-şi întoarcă privirea. Regele 
Oţelului spuse rece şi simplu: 

Dumneata eşti desenatorul? 

Da, domnule. 

— 'Ţi-am văzut schiţele. Sunt foarte bune. Nu ştii să 
desenezi decât maşini cu aburi? 

Nu mi s-a cerut niciodată altceva. 

Te pricepi puţin la balistică? 

— Am studiat-o, pentru plăcerea mea, în timpul liber. Acest 
răspuns îi merse la inimă lui Herr Schultze, care binevoi să- 
şi privească salariatul. 

— Deci te încumeţi să desenezi un tun împreună cu 
mine?... Să vedem cum te descurci!... O să-ţi fie greu să-l 
înlocuieşti pe imbecilul de Sohne, care s-a omorât azi- 
dimineaţă umblând cu un săculeţ cu dinamită!... Animalul 
ar fi putut să ne arunce pe toţi în aer...! 

Trebuie să mărturisim că această lipsă de consideraţie nu 
suna prea revoltător în gura lui Herr Schultze! 

Capitolul VIII. 

CAVERNA DRAGONULUI. 

Cititorul, care a urmărit evoluţia şansei tânărului alsacian, 
nu va fi probabil surprins să-l găsească, peste câteva 
săptămâni, pe deplin instalat în familiaritatea lui Herr 
Schultze. Deveniseră inseparabili. Munca, masa, plimbările 
prin parc, pipele şi halbele de bere - totul se desfăşura în 
comun. Fostul profesor din lena nu întâlnise niciodată un 
colaborator care să i se potrivească atât de bine, care să-l 
înţeleagă dintr-un cuvânt, care să ştie să fructifice atât de 
rapid ideile lui teoretice. 

Marcel nu avea doar calităţi deosebite în toate ramurile 
meseriei, el era totodată cel mai fermecător ucenic, 


muncitorul cel mai sârguincios, inventatorul cel mai 
modest. 

Herr Schultze era încântat de el. De zece ori pe zi îşi 
spunea în petto32: 

— Ce descoperire! Ce comoară e băiatul ăsta! 

Adevărul este că Marcel ghicise de la prima aruncătură de 
ochi caracterul teribilului său patron. El înţelesese că 
trăsătura lui esenţială era un egoism imens, omnivor, 
manifestându-se printr-o vanitate feroce, şi se constrânsese 
să-şi regleze în consecinţă comportarea sa de fiecare clipă. 

În puţine zile, tânărul alsacian deprinsese atât de bine 
digitaţia specială a acestei claviaturi, încât ajunsese să se 
joace cu Schultze ca şi cum ar fi cântat la pian. Tactica lui 
consta pur şi simplu în a-şi arăta pe cât posibil meritele, dar 
astfel încât să lase totdeauna celuilalt un prilej de a-şi 
restabili superioritatea. De pildă, făcea un desen desăvârşit, 
în afară de un defect uşor de observat şi de îndreptat, pe 
care fostul profesor îl semnala îndată cu exaltare. 

Dacă avea o idee, căuta să o facă să se nască în timpul 
conversaţiei, astfel încât Herr Schultze să poată crede că-i 
aparţine. Uneori mergea chiar mai departe, spunând: 

— Am schiţat planul navei cu pinten detaşabil, pe care mi 
l-aţi cerut. 

Eu? se mira Herr Schultze, căruia nu-i trecuse niciodată 
prin cap o asemenea idee. 

Desigur! Aţi uitat?... Un pinten detaşabil, lăsând în coasta 
duşmanului o torpilă fusiformă care explodează după un 
răgaz de trei minute33! 

— Nu-mi aminteam deloc. Am atâtea idei în cap! 

Şi Herr Schultze îşi însuşea conştiincios paternitatea noii 
invenţii. 

În definitiv, poate că se lăsa doar pe jumătate înşelat de 
această manevră. Probabil chiar că-l simţea pe Marcel mai 
tare decât el. Dar, printr-una din acele misterioase 
fermentaţii care se petrec în creierele omeneşti, se 


mulțumea cu uşurinţă să „pară” superior şi mai ales să dea 
această iluzie subordonatului său. 

„Cu toată inteligenţa lui, e cam prostănac ţărănoiul ăsta!” 
îşi spunea el câteodată, descoperind într-un râs mut cele 
treizeci şi două de piese de domino ale danturii sale. 

Dealtfel, vanitatea lui găsise curând o compensație. El era 
singurul om din lume care putea să înfăptuiască aceste 
visuri industriale!... Aceste visuri n-aveau valoare decât 
prin el şi pentru el! La urma urmei, Marcel nu era decât 
una din rotiţele organismului pe care el, Schultze, ştiuse să- 
| creeze etc, etc... 

Pe deasupra, el nu-şi descoperea bateriile. După cinci luni 
petrecute în Turnul Taurului, Marcel nu ştia mult mai mult 
despre misterele Blocului central. E adevărat că bănuielile 
sale deveniseră aproape certitudini. Era din ce în ce mai 
convins că Stahlstadt ascunde un secret şi că Herr Schultze 
avea şi un cu totul alt ţel decât câştigul material. Natura 
preocupărilor sale şi a însăşi industriei sale făcea extrem de 
verosimilă ipoteza că inventase o nouă armă. 

Dar cheia enigmei rămânea încă ascunsă. 

Marcel ajunse curând să-şi spună că n-o va obţine fără o 
criză. Nevăzând-o venind, se hotări s-o provoace. 

Era într-o seară, la sfârşitul cinei. Exact cu un an înainte 
găsise în puţul Albrecht cadavrul micului său prieten Carl. 
În depărtare, iarna atât de lungă şi de aspră a acestei 
Elveţii americane acoperea încă întreaga câmpie cu mantia 
sa albă. Dar în parcul Stahlstadtului temperatura se 
menținea la fel de ridicată ca în iunie, şi zăpada, topită 
înainte de a atinge pământul, se aşeza ca rouă în loc să 
cadă în fulgi. 

Cârnaţii pe varză au fost delicioşi, nu-i aşa? remarcă Herr 
Schultze, pe care milioanele Begumei nu-l făcuseră să-şi 
abandoneze mâncarea preferată. 

Delicioşi, răspunse Marcel, care-i mânca eroic în fiecare 
seară, cu toate că începuse să nu mai poată suferi acest fel! 


Revolta stomacului său îl făcu să încerce, în sfârşit, 
lovitura pe care o pregătise. 

— Mă întreb chiar cum pot să trăiască popoarele care n-au 
nici cârnaţi, nici varză călită, nici bere! reluă Herr Schultze, 
cu un suspin. 

— Viaţa trebuie să fie pentru ele un lung supliciu, 
răspunse Marcel. Reunirea lor la Vaterland ar fi o adevărată 
dovadă de omenie. 

— Ei, ei!... O să vină şi asta!... O să vină! strigă Regele 
Oţelului. Ilată-ne de pe acum instalaţi în inima Americii. 
Numai să punem mâna pe o insulă sau două pe lângă 
Japonia şi-ai să vezi ce sărituri o să facem în jurul globului! 

Valetul adusese pipele. Herr Schultze şi-o umplu pe a lui şi 
o aprinse. Marcel alesese cu premeditare acest moment 
cotidian de completă beatitudine. 

Trebuie să vă spun, reluă el după o clipă de tăcere, că nu 
prea cred în această cucerire! 

Ce cucerire? întrebă Herr Schultze, care se gândea la 
altceva. 

Cucerirea lumii de către germani. Fostul profesor crezu că 
n-aude bine: 

Nu crezi în cucerirea lumii de către germani? 

Nu. 

Ei, asta-i bună!... Aş fi curios să cunosc motivele acestei 
îndoieli! 

— Pur şi simplu pentru că artileriştii francezi vor sfârşi 
prin a vă întrece. Compatrioţii mei, care-i cunosc bine, au 
ideea fixă că un francez prevenit face cât doi: 1870 este o 
lecţie care se va întoarce împotriva celor care au dat-o. În 
mica mea ţară, nimeni nu se îndoieşte de asta şi, dacă e să 
vă spun totul, e şi opinia celor mai de seamă oameni din 
Anglia. 

Marcel pronunţase aceste cuvinte pe un ton rece, sec şi 
tăios, care dublă, dacă mai era posibil, efectul produs 
asupra Regelui Oţelului de o asemenea blasfemie azvârlită 
pe neaşteptate. 


Herr Schultze rămase sufocat, copleşit, zdrobit. Sângele îi 
urcă în obraji cu atâta violenţă, încât tânărul se temu că a 
mers prea departe. Văzând totuşi că victima sa, după ce era 
să se înăbuşe de furie, nu murise pe loc, continuă: 

Da, constatarea e supărătoare, dar n-avem încotro. Dacă 
rivalii noştri nu mai fac zgomot, în schimb se ţin de treabă. 
Credeţi că n-au învăţat nimic de la război încoace? În timp 
ce noi ne mulţumim să mărim prosteşte greutatea tunurilor 
noastre, puteţi fi sigur că ei pregătesc lucruri noi şi că o să 
ne dăm seama de asta la prima ocazie! 

Lucruri noi, lucruri, noi, îngăimă Herr Schultze. Şi noi ne 
ocupăm de asta, domnule! 

Ce să spun, grozav ne ocupăm! Refacem în oţel ce-au făcut 
predecesorii noştri în bronz, şi-atâta tot! Dublăm 
dimensiunile şi bătaia pieselor noastre! 

Dublăm!... ripostă Herr Schultze, pe un ton care însemna: 
De fapt, facem mai mult decât să dublăm! 

În fond, reluă Marcel, nu suntem decât nişte plagiatori. 
Vreţi să vă spun adevărul? Ne lipseşte spiritul inventiv. Nu 
găsim nimic şi francezii găsesc, puteţi fi sigur de asta! 

Herr Schultze îşi recăpătase un pic de calm aparent. 
Totuşi tremurul buzelor şi paloarea care luase locul roşeţei 
apoplectice a figurii sale arătau destul de ce sentimente e 
stăpânit. 

Trebuia să ajungă la acest grad de umilinţă? Să te cheme 
Schultze, să fii stăpânul absolut al celei mai mari uzine şi al 
celei mai perfecţionate turnătorii de tunuri din lume, să vezi 
la picioarele tale regi şi parlamente, şi să auzi spunându-ţi- 
se de către un fleac de desenator elveţian că-ţi lipseşte 
spiritul inventiv, că eşti mai prejos decât un artilerist 
francez!... Şi asta când ai aproape de tine, dincolo de 
grosimea unui zid blindat, lucruri cu care să umileşti de o 
mie de ori pe acest neruşinat, să-i închizi gura, să-i spulberi 
argumentele prosteşti!... Nu, nu era posibil să îndure un 
asemenea supliciu! 


Herr Schultze se ridică din fotoliu cu o mişcare atât de 
bruscă, încât îşi sparse pipa. Apoi, privindu-l pe Marcel plin 
de ironie şi strângând din dinţi, rosti, mai mult şuieră, 
aceste cuvinte: 

— Urmează-mă, domnule, şi am să-ţi arăt dacă eu, Herr 
Schultze, am sau nu spirit inventiv! 

Marcel jucase tare, dar câştigase, datorită surprizei 
produse de un limbaj atât de îndrăzneţ şi de neaşteptat, 
datorită violenţei mâniei pe care o provocase, vanitatea 
fostului profesor fiind mai puternică decât prudenţa. 
Schultze simţea nevoia să-şi dezvăluie secretul şi, parcă 
împins de ceva, intră în cabinetul de lucru, a cărui uşă o 
închise cu grijă, se îndreptă spre bibliotecă şi atinse un 
panou. O deschizătură ascunsă de cărţi se ivi în zid. Era 
intrarea unui pasaj strâmt care ducea până la picioarele 
Turnului Taurului. 

Acolo, o uşă de stejar fu deschisă cu o cheiţă care nu-l 
părăsea niciodată pe stăpânul locului. Apăru o a doua uşă, 
închisă cu un lacăt cu cifru silabic de genul celor folosite la 
casele de bani. Herr Schultze formă cuvântul şi deschise 
canatul greu de fier, prevăzut pe dinăuntru cu o serie de 
maşini infernale, pe care Marcel, din curiozitate 
profesională, ar fi vrut să le examineze mai îndeaproape. 
Dar ghidul său nu-i lăsă timp pentru asta. 

Se aflau în faţa unei a treia uşi, fără nici o încuietoare 
vizibilă, care se deschise la o simplă apăsare, efectuată, 
bineînţeles, după reguli prestabilite. 

Trecând de această triplă fortificaţie, Herr Schultze şi 
însoţitorul său urcară cele două sute de trepte ale unei 
scări de fier şi ajunseră în vârful Turnului Taurului, care 
domina întregul Stahlstadt. 

Pe platforma acestui turn de granit, a cărui soliditate era 
de nezdruncinat, se rotunjea un fel de cazemată străpunsă 
de mai multe ambrazuri. În centrul cazematei se afla un tun 
de oţel. 


— Iată! spuse profesorul, care nu suflase până atunci nici 
un cuvânt. Era cea mai mare piesă pe care o văzuse 
vreodată Marcel. Trebuia să cântărească pe puţin trei sute 
de mii de kilograme şi se încărca prin chiulasă. Diametrul 
gurii sale era de un metru şi jumătate. Montată pe un afet 
de oţel şi mişcându-se pe şine din acelaşi metal, ar fi putut fi 
manevrată de un copil, într-atât îi erau de uşurate mişcările 
printr-un sistem de roţi dinţate. Un resort compensator, 
prins în spatele afetului, anula reculul sau cel puţin 
producea o reacţie riguros egală, aducând piesa în mod 
automat, după fiecare lovitură, în poziţia iniţială. 

Care este puterea de perforare a acestei piese? întrebă 
Marcel, care nu se putu opri s-o admire. 

La douăzeci de mii de metri, cu un proiectil masiv, 
străpungem o placă de patruzeci de degete34 ca o tartină 
cu unt! 

Care este atunci bătaia ei? 

Bătaia ei! strigă Schultze, înflăcărându-se. Abia spuneai că 
spiritul nostru de imitație n-a izbutit decât să dubleze 
bătaia tunurilor actuale! Ei bine, cu acest tun mă încumet 
să trimit, cu o precizie satisfăcătoare, un proiectil la o 
distanţă de zece leghe35. 

Zece leghe! exclamă Marcel. Zece leghe! Asta înseamnă că 
folosiţi o nouă pulbere! 

Acum pot să-ţi spun totul! răspunse Herr Schultze, pe un 
ton ciudat. Nu mai există nici un inconvenient ca să-ţi 
dezvălui secretele mele! Pulberea cu grăunţe mari şi-a trăit 
traiul. Cea de care mă servesc este fulmicotonul, a cărui 
putere de expansiune este de patru ori mai mare. Eu 
încincesc această putere amestecând opt zecimi din 
greutatea lui cu nitrat de potasiu! 

Dar nici o piesă, turnată din cel mai bun oţel, nu poate să 
reziste deflagraţiei acestui piroxil! După trei, patru, cinci 
lovituri, tunul dumneavoastră va fi scos din funcţie! 

Chiar dacă ar trage o lovitură, una singură, această 
lovitură ar fi de ajuns! 


Ar costa scump! 

Un milion, pentru că atât costă piesa! 

O lovitură de un milion...! 

Ce importanţă are dacă poate distruge un miliard! 

Un miliard! strigă Marcel. 

Se reţinu totuşi ca să nu lase să izbucnească oroarea pe 
care i-o inspira acest prodigios instrument de distrugere. 
Apoi adăugă: 

— Este, fără îndoială, o minunată şi uimitoare piesă de 
artilerie, care justifică însă, cu toate meritele ei, teza mea: 
perfecţionări, imitații, lipsă de inventivitate. 

— Lipsă de inventivitate! ridică din umeri Herr Schultze. 
Îţi repet că nu mai am secrete pentru dumneata! Vino. 

Părăsind cazemata, Regele Oţelului şi însoţitorul său 
coborâră la etajul inferior, care comunica cu platforma prin 
lifturi hidraulice. Acolo se afla un anumit număr de obiecte 
cilindrice, alungite, care semănau de la distanţă cu nişte 
ţevi de tun. 

— lată obuzele noastre! spuse Herr Schultze. 

De data aceasta, Marcel fu obligat să recunoască cinstit că 
aceste obiecte se deosebeau de tot ceea ce ştia el. Erau 
tuburi lungi de doi metri, cu un diametru de un metru şi 
zece, îmbrăcate într-o cămaşă de plumb făcută să se muleze 
pe ghinturile ţevii, închise în spate printr-o placă de oţel 
prinsă în buloane, iar în faţă printr-un vârf ogival de oţel 
prevăzut cu un percutor. 

Care este natura deosebită a acestor obuze? Nimic din 
aspectul lor nu putea s-o mărturisească. Presimţeai doar că 
trebuie să conţină în pântecele lor o forţă teribilă, întrecând 
tot ceea ce se făcuse vreodată în această privinţă. 

Nu ghiceşti? întrebă Herr Schultze, văzând că Marcel 
tace. 

Nu, domnule, pe cinstea mea! De ce un obuz atât de lung 
şi atât de greu - cel puţin în aparenţă? 

Aparenţa înşală şi greutatea nu e mult mai mare decât 
aceea a unui obuz obişnuit având acelaşi calibru... Haide, 


văd că trebuie să-ţi spun totul!... E un obuz-rachetă de 
sticlă, îmbrăcat în lemn de stejar şi încărcat cu bioxid de 
carbon lichid sub o presiune de şaptezeci şi două de 
atmosfere. Contactul cu pământul determină explozia 
învelişului şi întoarcerea lichidului la starea gazoasă. 
Consecința: un frig de aproximativ o sută de grade sub zero 
în întreaga zonă învecinată şi, totodată, difuziunea unui 
enorm volum de bioxid de carbon în atmosferă. Pe o rază de 
treizeci de metri de la centrul exploziei, orice fiinţă vie e 
congelată şi asfixiată în acelaşi timp. Spun treizeci de metri 
ca o bază de calcul, dar urmările exploziei se extind mult 
mai departe, poate până la o sută, două de metri! O 
circumstanţă şi mai avantajoasă: bioxidul de carbon 
rămânând multă vreme în straturile inferioare ale 
atmosferei, datorită greutăţii sale superioare celei a 
aerului, zona primejdioasă îşi păstrează proprietăţile nocive 
mai multe ore după explozie şi oricine încearcă să pătrundă 
în ea piere negreşit. Este o lovitură de tun cu efect în 
acelaşi timp instantaneu şi durabil!... Sistemul meu nu 
cunoaşte răniţi, ci numai morţi! 

Herr Schultze expunea meritele invenţiei sale cu o plăcere 
vizibilă. Buna dispoziţie îi revenise, era îmbujorat de orgoliu 
şi-şi arăta toţi dinţii. 

— Poţi să-ţi închipui un număr de guri de foc îndreptate 
asupra unui oraş asediat, continuă el. Să presupunem că e 
nevoie de o piesă pentru o suprafaţă de un hectar - deci, 
pentru un oraş de o mie de hectare, o sută de baterii a câte 
zece piese instalate cum se cuvine. Să presupunem apoi că 
toate piesele sunt în poziţie de tragere, fiecare avându-şi 
tirul reglat, că atmosfera e liniştită şi favorabilă, că se dă 
semnalul general printr-un fir electric... Într-un minut, pe o 
suprafaţă de zece mii de hectare nu va mai rămâne o 
singură fiinţă vie! Oraşul va fi înecat într-un adevărat ocean 
de bioxid de carbon! Şi când te gândeşti că ideea asta mi-a 
venit anul trecut, citind raportul medical asupra morţii 
accidentale a unui mic miner în puţul Albrecht! Avusesem 


prima inspiraţie la Neapole, în timp ce vizitam Grota 
Câinelui36. Dar acest ultim fapt a dat gândului meu 
impulsul definitiv. Înţelegi principiul, nu-i aşa? Un ocean 
artificial de bioxid de carbon pur! Or, o proporţie de numai 
o cincime din acest gaz ajunge ca să facă aerul irespirabil! 

Marcel nu scotea un cuvânt. Era, într-adevăr, redus la 
tăcere. Herr Schultze îşi simţi triumful atât de acut, încât 
nu vru să abuzeze. 

Un singur amănunt mă plictiseşte, spuse el. 

Ce anume? 

— N-am reuşit să înlătur zgomotul exploziei. Asta face ca 
lovitura mea de tun să semene prea mult cu obişnuita 
lovitură de tun. Gândeşte-te ce-ar fi dacă aş izbuti să ajung 
la un tir tăcut! O moarte subită, secerând fără zgomot o 
sută de mii de oameni deodată, într-o noapte liniştită şi 
senină! 

Fermecătorul tablou pe care-l evoca îl făcu pe Herr 
Schultze să viseze şi poate că reveria lui, care nu era decât 
o adâncă imersiune într-o baie de amor-propriu, s-ar fi 
prelungit mult timp dacă Marcel n-ar fi întrerupt-o prin 
această remarcă: 

— Foarte bine, domnule, foarte bine! Dar o mie de astfel 
de tunuri înseamnă timp şi bani! 

— Bani? Avem din belşug! Timp?... Timpul e al nostru! Şi 
într-adevăr, acest german credea ceea ce spunea! 

— Fie, răspunse Marcel. Obuzul dumneavoastră încărcat 
cu bioxid de carbon nu e cu totul nou, derivând din 
proiectilele asfixiante cunoscute de destulă vreme. El poate 
fi distrugător în cel mai înalt grad, nimic de zis. Numai că... 

— Numai căâ...? 

E relativ uşor pentru volumul său şi, dacă e vorba să 
ajungă la zece leghe... 

E făcut să ajungă doar la două leghe, răspunse Herr 
Schultze, surâzând. Dar iată un proiectil de fontă! Asta-i 
plin şi conţine o sută de tunuri mici dispuse simetric şi 
băgate unul în altul ca tuburile unei lunete. Lansate ca 


proiectile, redevin tunuri şi aruncă mici obuze încărcate cu 
substanţe incendiare. E un fel de baterie pe care o lansez în 
spaţiu şi care poate să ducă incendiul şi moartea asupra 
unui întreg oraş, copleşindu-l cu un torent de focuri de 
nestins!... Proiectilul ăsta are greutatea necesară ca să 
străbată zece leghe! Şi experienţa va fi făcută în curând, 
astfel încât cei neîncrezători să poată atinge cu degetul o 
sută de mii de cadavre! 

Piesele de domino străluceau în clipa aceea atât de 
insuportabil în gura lui Herr Schultze, încât Marcel fu 
cuprins de cea mai violentă poftă de a sfărâma o duzină. 
Avu totuşi puterea să se mai reţină. Nu ajunsese la capătul 
a ceea ce trebuia să afle. 

Într-adevăr, Herr Schultze reluă: 

Ţi-am spus că experienţa decisivă va avea loc în curând. 

Cum? Unde? strigă Marcel. 

Cum? Cu unul dintre acele obuze care, lansat de tunul 
meu de pe platformă, va trece dincolo de Cascade- 
Mounts!... Unde? Asupra unui oraş de care ne despart cel 
mult zece leghe, care nu se poate aştepta la această 
lovitură de trăsnet şi care, chiar dacă s-ar aştepta, n-ar 
putea să-i prevină urmările fulgerătoare! Azi e 5 
septembrie... Ei bine, în ziua de 13, la ora unsprezece şi 
patruzeci şi cinci de minute noaptea, France-Ville va 
dispărea de pe solul american! Incendiul Sodomei îşi va 
avea perechea! Profesorul Schultze va dezlănţui, la rândul 
său, toate focurile cerului! 

De data aceasta, chipul lui Marcel deveni de o paloare 
mortală. Din fericire, Herr Schultze nu observă ce se 
petrece cu el. 

— lată! reluă el, pe tonul cel mai degajat. Noi facem aici 
contrariul a ceea ce fac creatorii oraşului France-Ville! Noi 
căutăm secretul scurtării vieţii oamenilor, în timp ce ei 
caută mijlocul de a o prelungi. Dar opera lor este 
condamnată. Viaţa se va naşte din moartea semănată de 
noi. Totul are un scop în natură: întemeind un oraş izolat, 


doctorul Sarrasin mi-a pus la îndemână, fără să-şi dea 
seama, cel mai magnific câmp de experienţe. 

Lui Marcel nu-i venea să creadă ceea ce auzise. 

— Dar, spuse el cu o voce al cărei tremur involuntar păru 
să atragă o clipă atenţia Regelui Oţelului, cei din France- 
Ville nu v-au făcut nimic! După câte ştiu, n-aveţi nici un 
motiv să le căutaţi ceartă! 

— Dragul meu, răspunse Herr Schultze. În creierul 
dumitale, bine organizat în alte privinţe, există un fond de 
idei celtice care ţi-ar dăuna mult dacă ar fi să trăieşti mult 
timp! Dreptarea, binele, răul sunt noţiuni cu totul relative şi 
convenţionale. Absolute sunt doar marile legi naturale. 
Legea concurenţei vitale37 în acelaşi grad ca aceea a 
gravitaţiei. Să vrei să i te sustragi e un lucru nesăbuit; săi 
te supui şi să acţionezi în sensul pe care ni-l indică e un 
lucru raţional şi înţelept. Iată de ce voi distruge oraşul 
doctorului Sarrasin. Datorită tunului meu, cincizeci de mii 
de germani vor veni de hac cu uşurinţă celor o sută de mii 
de visători care alcătuiesc acolo un grup sortit pieirii. 

Înţelegând inutilitatea încercării de a-l face pe Herr 
Schultze să raţioneze, Marcel renunţă la discuţie. 

Părăsiră amândoi magazia de obuze, ale cărei uşi cu 
secret fură închise, şi coborâră în sufragerie. Cu cel mai 
firesc aer din lume, Herr Schultze duse din nou la gură 
halba de bere, sună ca să i se dea o nouă pipă în locul celei 
sparte şi-l întrebă pe valet: 

Arminius şi Sigimer sunt aici? 

Da, domnule. 

Spune-le să se ţină pe-aproape. 

Când servitorul părăsi încăperea, Regele Oţelului se 
întoarse către Marcel şi-l privi drept în faţă. 

Tânărul nu-şi plecă ochii sub această privire, care 
căpătase o asprime metalică. 

— Veţi înfăptui, într-adevăr, acest proiect? spuse el. 

— Într-adevăr. Cunosc poziţia oraşului cu o abatere de cel 
mult o zecime de secundă în longitudine şi în latitudine. La 


13 septembrie, ora unsprezece şi patruzeci şi cinci de 
minute noaptea, France-Viile va înceta să mai existe. 

— Poate că ar fi trebuit să ţineţi acest plan absolut secret! 

— Dragul meu, hotărât lucru: nu vei fi niciodată logic. Asta 
mă face să regret mai puţin că trebuie să mori tânăr. 

La aceste din urmă cuvinte. Marcel se ridică. 

— N-ai înţeles, continuă cu răceală Herr Schultze, că nu 
vorbesc niciodată despre proiectele mele decât cu aceia 
care nu le vor putea dezvălui? 

Se auzi din nou soneria. Arminius şi Sigimer, doi uriaşi, se 
iviră în uşa sufrageriei. 

— Ai vrut să cunoşti secretul meu, spuse Herr Schultze. Îl 
cunoşti!... Nu-ţi mai rămâne decât să mori. 

Marcel tăcea. Herr Schultze reluă: 

— Eşti prea inteligent ca să-ţi închipui că pot să te las să 
trăieşti acum, când ştii în ce constau proiectele mele. Ar fi o 
uşurinţă de neiertat, ar fi ilogic. Măreţia scopului meu îmi 
interzice să-i compromit succesul pentru o consideraţie de 
o valoare relativă atât de neînsemnată ca viaţa unui om - 
chiar un om ca dumneata, dragul meu, căruia îi apreciez în 
mod deosebit buna organizare cerebrală. Regret sincer că 
un mic impuls de amor-propriu m-a târât prea departe şi 
mă obligă acum să te suprim. Dar trebuie să înţelegi că, 
faţă de interesele cărora m-am consacrat, nu mai poate fi 
vorba de sentiment. Pot acum să-ţi spun că predecesorul 
dumitale, Sohne, a murit pentru că mi-a descoperit secretul 
şi nu din pricina exploziei unui săculeţ cu dinamită!... 
Regula este absolută şi trebuie să fie inflexibilă! Nu pot s-o 
schimb cu nimic. 

Marcel îl privea pe Herr Schultze. Înţelesese din tonul 
vocii lui şi după încăpăţânarea bestială a acestui cap pleşuv 
că era pierdut, aşa că nu-şi mai dădu osteneala să 
protesteze... 

Când voi muri şi de ce moarte? întrebă el. 

Nu te nelinişti în legătură cu acest amănunt, răspunse 
calm Herr Schultze. Vei muri fără să suferi. Într-o dimineaţă 


n-ai să te mai scoli. Asta-i tot. 

La un semn al Regelui Oţelului, Marcel fu luat şi închis în 
camera sa, a cărei uşă era păzită de cei doi uriaşi. 

Când fu singur, se gândi, fremătând de spaimă şi de furie, 
la doctor, la toţi ai săi, la toţi compatrioţii, la toţi cei pe care- 
i iubea. 

„Moartea care mă aşteaptă nu înseamnă nimic - îşi spuse 
el. Dar cum să înlătur primejdia care-i ameninţă?!” 

Capitolul IX. 

ÎN CAPTIVITATE. 

Situaţia era, într-adevăr, foarte gravă. Ce putea să facă 
Marcel, ale cărui ceasuri erau de acum numărate şi care 
vedea poate venind ultima lui noapte odată cu apusul 
soarelui? 

Nu dormi o clipă şi nu de teamă că nu se va maitrezi, aşa 
cum spusese Herr Schultze, ci pentru că se gândea întruna 
la France-Ville, aflat sub ameninţarea catastrofei iminente. 

„Ce să fac? îşi repetă el. Să distrug tunul? Să arunc în aer 
turnul care-l susţine? Cum aş putea?... Să fug! Să fug când 
camera mea e păzită de aceşti doi coloşi?! Şi apoi, chiar 
dacă aş reuşi să părăsesc Stahlstadtul înainte de 13 
septembrie, cum aş putea să împiedic...? 

Ba da! Aş putea să salvez cel puţin locuitorii scumpului 
nostru oraş, aş putea să ajung până la ei şi să le strig: 
„Fugiţi! Fugiţi fără întârziere! Sunteţi ameninţaţi să pieriţi 
prin fier şi foc! Fugiţi cu toţii!” Apoi ideile lui Marcel luau o 
altă cale: „Ce mizerabil acest Schultze! Admiţând chiar că a 
exagerat efectele distructive ale obuzului său şi că nu e în 
stare să cuprindă întregul oraş cu focul de nestins, e sigur 
că poate să incendieze o parte considerabilă dintr-o singură 
lovitură. A inventat o armă îngrozitoare şi, cu toată distanţa 
dintre cele două oraşe, acest tun formidabil îşi va trimite 
până acolo proiectilul. O viteză iniţială de douăzeci de ori 
mai mare decât cele obţinute până acum! Zece mii de 
metri, două leghe şi jumătate pe secundă! Dar asta 
înseamnă o treime din viteza de rotaţie a Pământului pe 


orbita sa! Să fie posibil?... Da... dacă tunul nu explodează 
de la prima lovitură...! 

Şi nu va exploda, căci e făcut dintr-un material având o 
rezistenţă aproape infinită... Ticălosul cunoaşte foarte exact 
poziţia oraşului nostru! Fără să iasă din bârlog, va îndrepta 
tunul spre ţintă cu o precizie matematică şi, cum a spus, 
obuzul va cădea chiar în centrul oraşului! Cum să-i previn 
pe bieţii locuitori?” 

Marcel nu închisese un ochi când se lumina de ziuă. Părăsi 
atunci patul, pe care se întinsese zadarnic în timpul acestei 
insomnii febrile. 

„Se va petrece deci noaptea viitoare! îşi spuse el. Acest 
călău, care vrea să-mi cruţe suferinţa, va aştepta, desigur, 
ca somnul să pună stăpânire pe mine, învingându-mi 
neliniştea. Şi atunci... Oare ce fel de moarte îmi pregăteşte? 
Se gândeşte să mă ucidă cu o inhalaţie de acid prusic? Va 
introduce în cameră bioxidul de carbon pe care-l are la 
discreţie? Sau va folosi acest gaz în stare lichidă, aşa cum îl 
pune în obuzele de sticlă, pentru ca întoarcerea lui subită la 
starea gazoasă să determine un frig de o sută de grade sub 
zero! Şi a doua zi, în locul meu, în locul acestui corp 
viguros, bine făcut, plin de viaţă, o să găsească o mumie 
uscată, îngheţată, zbârcită!... Ah, mizerabilul! Ei bine, să mi 
se usuce inima, dacă trebuie, să-mi îngheţe viaţa în această 
temperatură de nesuportat, dar să fie salvaţi prietenii mei, 
doctorul Sarrasin, familia lui, Jeanne, mica mea Jeanne! 
Pentru asta trebuie să fug... Deci am să fug!” 

Pronunţând acest ultim cuvânt, cu toate că se credea 
închis în cameră, Marcel puse mâna instinctiv pe clanţă. 

Spre marea lui surprindere, uşa se deschise şi putu să 
coboare, ca de obicei, în grădina prin care obişnuia să se 
plimbe. 

— Ah, făcu el, sunt prizonier în Blocul central, dar nu şi în 
camera mea! lot e ceva! 

Numai că abia ajunse afară şi-şi dădu seama că, liber în 
aparenţă, nu putea să facă un pas fără să fie escortat de 


personajele care răspundeau la numele istorice, sau mai 
curând preistorice, de Arminius şi Sigimer. 

Se întrebase nu o dată, întâlnindu-i în drumul său, care 
poate fi funcţia acestor doi coloşi în mantale cenuşii, cu 
grumaji de taur şi bicepşi herculeeni, cu feţe roşii, năpădite 
de mustăţi groase şi favoriţi stufoşi. 

Acum ştia. Erau călăii lui Herr Schultze şi, provizoriu, 
gardienii lui personali. 

Cei doi uriaşi nu-l slăbeau din ochi, se culcau la uşa 
camerei lui, păşeau pe urmele lui dacă ieşea în parc. Un 
formidabil arsenal de revolvere şi pumnale adăugat 
uniformei lor sublinia şi mai mult această supraveghere. 

Pe deasupra, muţi ca nişte peşti38. Vrând să converseze 
cu ei în scopuri diplomatice, Marcel nu obținuse drept 
răspuns decât priviri feroce. Chiar oferirea unui pahar cu 
bere, pe care avea motive s-o socotească irezistibilă, 
rămăsese infructuoasă. După cincisprezece ore de 
observaţie, nu le cunoştea decât un viciu, unul singur: pipa 
pe care-şi îngăduiau s-o fumeze supraveghindu-l. Cum ar fi 
putut să folosească acest viciu pentru salvarea lui? Nu ştia, 
nu putea încă să-şi imagineze, dar jurase să fugă şi nu 
trebuia să neglijeze nimic din ceea ce ar fi putut să-i 
uşureze evaziunea. 

Era cazul să se grăbească. Dar cum să procedeze? 

La cel mai mic semn de revoltă sau de fugă, Marcel era 
sigur că va primi două gloanţe în cap. Admiţând chiar că nu 
l-ar fi nimerit, se afla în centrul unei triple linii fortificate, 
păzită de un triplu şir de santinele. 

După obiceiul său, fostul elev al Şcolii centrale îşi puse 
problema corect, ca un matematician: „Fie un om păzit din 
ochi de doi indivizi fără scrupule, mai puternici decât el şi, 
pe deasupra, înarmaţi până-n dinţi. Mai întâi, omul acesta 
trebuie să scape de vigilenţa paznicilor săi. Acest prim 
punct îndeplinit, îi rămâne să iasă dintr-o cetate ale cărei 
împrejurimi sunt supravegheate cu străşnicie...” 


Marcel cântări de o sută de ori această dublă problemă şi 
de o sută de ori se lovi de o imposibilitate. 

Extrema gravitate a situaţiei să fi dat imaginaţiei sale 
imboldul suprem? Sau numai hazardul să fi hotărât 
descoperirea? Greu de spus. 

Fapt este că a doua zi, în timp ce Marcel se plimba prin 
parc, ochii lui se opriră asupra unui arbust a cărui 
înfăţişare îl izbi. 

Era o plantă cu aspect posomorât, o ierbacee, cu frunze 
ovale, ascuţite şi îngemănate, cu flori mari, roşii, în formă 
de clopoței, cu o singură petală şi susţinute de un peduncul. 

Marcel, care nu fusese decât un botanist amator, crezu 
totuşi că recunoaşte în acest arbust fizionomia 
caracteristică familiei solaneelor39. Culese la noroc o 
frunzuliţă şi o mestecă uşor, continuându-şi plimbarea. 

Nu se înşelase. O îngreuiere a membrelor, însoţită de un 
început de greață, îl avertiză în curând că avea la îndemână 
un laborator natural de beladonă, cel mai activ dintre 
narcotice. 

Mereu hoinărind, ajunse până la micul lac artificial care se 
întindea în partea de sud a parcului şi alimenta, la una 
dintre extremităţile sale, o cascadă copiată destul de servil 
după aceea din Bois de Boulogne40. 

„Unde se varsă oare apa acestei cascade?” se întrebă 
Marcel. 

Mai întâi în albia unui mic râu care, după ce şerpuia de 
câteva ori, dispărea la limita parcului. 

Trebuia deci ca acolo să se afle un loc de scurgere şi, după 
toate aparențele, râul se precipita printr-unul din canalele 
subterane, mergând să scalde câmpia dinafară 
Stahlstadtului. 

Marcel întrevăzu o ocazie de scăpare. Nu era poate cea 
mare, dar era totuşi o ocazie. 

„Şi dacă acest canal e închis cu un grilaj de fier?” obiectă 
de la început glasul prudenţei. 


„Cine nu riscă nu câştigă! Pilele n-au fost inventate ca să 
roadă dopuri şi în laborator sunt câteva foarte bune!” 
replică un glas ironic, acela care dictează hotărârile 
îndrăzneţe. 

În două minute, Marcel luă o hotărâre. Îi venise o idee, 
irealizabilă poate, dar pe care voia să încerce s-o realizeze 
dacă moartea nu l-ar fi surprins mai înainte. 

Se întoarse în chip firesc spre arbustul cu flori roşii şi 
smulse două, trei frunze, astfel încât gardienii săi să-l vadă 
neapărat. 

Apoi, odată întors în cameră, uscă aceste frunze la foc, le 
făcu sul şi le învârti în palme ca să le sfărâme, 
amestecându-le cu tutunul pipei sale. 

Timp de şase zile, spre marea lui surprindere, Marcel se 
trezi în fiecare dimineaţă. Herr Schultze, pe care nu-l mai 
vedea, pe care nu-l întâlnea niciodată în timpul plimbărilor 
sale, renunţase oare la ideea de a-l ucide? Nu, fără îndoială, 
după cum nu renunţase la ideea de a distruge oraşul 
doctorului Sarrasin. 

Profitând de faptul că i se îngăduise să mai trăiască. 
Marcel îşi reînnoi manevra în fiecare zi. Bineînţeles, avea 
grijă să nu fumeze beladonă şi, în acest scop, avea două 
pachete cu tutun, unul pentru folosinţa personală şi altul 
pentru înscenarea cotidiană. Scopul său era pur şi simplu 
să trezească curiozitatea lui Arminius şi Sigimer. Ca nişte 
fumători pătimaşi ce erau, aceste două brute trebuiau să 
observe curând arbustul pe care-l desfoia Marcel, să-i imite 
manevra şi să încerce gustul pe care-l dădea tutunului acest 
amestec. 

Calculul era just şi rezultatul prevăzut se produse, ca să 
zicem aşa, în mod mecanic. 

În a şasea zi - era ajunul acelui fatal 13 septembrie - 
privind în urmă cu coada ochiului, pe neobservate, Marcel 
avu satisfacția să-şi vadă gardienii făcând o mică provizie de 
frunze. 


O oră mai târziu le uscară la foc, le fărâmiţară în palmele 
lor aspre, le amestecară cu tutunul. Păreau să-şi lingă 
buzele dinainte! 

Marcel îşi propunea deci numai să-i adoarmă pe Arminius 
şi Sigimer? Nu. Nu era destul să scape de sub 
supravegherea lor. Trebuia să mai găsească mijlocul de a 
trece prin canal, traversând masa de apă care se scurgea 
prin el, chiar dacă acest canal măsura mai mulţi kilometri 
lungime. Marcel găsise acest mijloc. Ce-i drept, avea nouă 
şanse din zece să moară, dar viaţa lui, condamnată de pe 
acum de Herr Schultze, era sacrificată de multă vreme. 

Veni seara şi, odată cu ea, ora cinei, apoi ora ultimei 
plimbări. Inseparabilul trio cobori în parc. 

Fără să ezite, fără să piardă o clipă, Marcel se îndreptă 
spre o clădire aşezată între arbori şi care nu era altceva 
decât atelierul modelelor. Alese o bancă mai lăuntrică, îşi 
umplu pipa şi începu să fumeze. 

Arminius şi Sigimer, care aveau pipele pregătite, se 
instalară imediat pe banca vecină şi începură să înghită 
fumul cu lăcomie. 

Efectul narcoticului nu se lăsă aşteptat. 

Nu se scurseră nici cinci minute şi cei doi teutoni greoi 
căscau şi se întindeau ca nişte urşi în cuşcă. Un nor le 
înceţoşa ochii, urechile începură să le ţiuie; feţele lor îşi 
schimbaseră culoarea din roşu limpede în roşu aprins; 
braţele căzură inerte; capetele se lăsară pe speteaza băncii. 

Pipele se rostogoliră la pământ. 

În sfârşit, două sforăituri sonore se amestecară în cadență 
cu ciripitul păsărilor pe care o vară veşnică le reţinea în 
parcul Stahlstadtului. 

Marcel nu aşteptase decât această clipă. E de înţeles cu 
câtă nerăbdare, gândindu-ne că a doua zi noaptea, la ora 
unsprezece şi patruzeci şi cinci, France-Ville, condamnat de 
Herr Schultze, ar fi încetat sa mai existe. 

Tânărul se precipită în atelierul modelelor. Această sală 
vastă cuprindea un întreg muzeu. Machete de maşini 


hidraulice, locomotive, maşini cu aburi, locomobile, pompe, 
turbine, perforatoare, motoare marine, schelete de vase - 
mici capodopere valorând câteva milioane. Erau modelele 
în lemn a tot ceea ce fabricase uzina Schultze de la 
întemeierea ei, şi puteţi fi siguri că nu lipseau modelele de 
tunuri, torpile şi obuze. 

Era o noapte întunecoasă, favorabilă planului îndrăzneţ pe 
care tânărul alsacian voia să-l pună în aplicare. Odată cu 
evadarea sa, el voia să distrugă muzeul modelelor 
Stahlstadtului. Ah, dac-ar fi putut să distrugă în acelaşi timp 
enormul şi indestructibilul Turn al Taurului, împreună cu 
cazemata şi tunul adăpostit de ea! 

Prima grijă a lui Marcel fu să ia dintr-un raft cu 
instrumente un mic ferăstrău de oţel, capabil să taie fierul, 
şi să-l bage în buzunar. Apoi, fără ca mâna să-i tremure o 
singură dată, aprinse un chibrit şi-l aruncă într-un colţ al 
sălii unde erau îngrămădite planşe de desen şi modele 
uşoare din lemn de brad. 

Pe urmă ieşi. 

După o clipă, alimentat de toate aceste materiale 
combustibile, incendiul proiecta flăcări mari prin ferestrele 
sălii. Clopotul de alarmă sună imediat, curentul puse în 
mişcare semnalele electrice din diferite cartiere ale 
Stahlstadtului şi pompierii alergară de pretutindeni, 
târându-şi pompele cu aburi. 

În acelaşi timp apăru şi Herr Schultze, a cărui prezenţă 
era menită să-i încurajeze pe salvatori. 

În câteva minute, cazanele cu aburi fură puse sub 
presiune şi pompele puternice începură să funcţioneze cu 
rapiditate. Un adevărat potop de apă se revărsa asupra 
zidurilor şi până şi asupra acoperişului muzeului modelelor. 
Dar focul, mai tare decât apa, care se vaporiza în loc să-l 
stingă, atacase toate părţile clădirii deodată. El devenise 
atât de intens încât trebui să se renunţe la orice speranţă 
de a-l potoli. Spectacolul incendiului era grandios şi teribil. 


Ascuns într-un colţ, Marcel nu-l pierdea din ochi pe Herr 
Schultze, care-şi conducea oamenii ca la asaltul unei cetăţi. 
Nu mai era însă nimic de făcut. Muzeul modelelor era izolat 
în parc şi nu mai încăpea nici o îndoială că avea să ardă 
până-n temelii. 

În clipa aceea, văzând că nu mai poate salva clădirea, Herr 
Schultze strigă cu o voce răsunătoare: 

— Zece mii de dolari celui care-mi va aduce modelul 3 175, 
închis în vitrina din centru! 

Era modelul faimosului tun perfecţionat de Schultze, mai 
preţios pentru el decât oricare dintre obiectele din muzeu. 

Dar, pentru a-i aduce acest model, trebuia să treci pe sub 
o ploaie de foc, printr-o atmosferă irespirabilă. Erau nouă 
şanse din zece să rămâi acolo! Aşa că, cu toată momeala 
celor zece mii de dolari, nimeni nu răspunse apelului lui 
Herr Schultze. 

Şi iată că se prezentă cineva. 

Era Marcel. 

Mă duc eu, spuse el. 

Dumneata! strigă Herr Schultze. 

Eu! 

— Să ştii că asta nu anulează sentinţa pronunţată 
împotriva dumitale! 

— Nu vreau decât să salvez modelul! 

— Du-te atunci şi îţi jur că, dacă reuşeşti, cei zece mii de 
dolari vor fi înmânaţi moştenitorilor dumitale. 

— Sunt sigur, răspunse Marcel. 

Fuseseră aduse mai multe aparate Galibert, pregătite 
pentru cazuri de incendiu, deoarece îngăduiau să se 
pătrundă în medii irespirabile. Marcel se folosise de unul 
dintre ele când încercase să-l smulgă din ghearele morţii pe 
micul Carl, băiatul doamnei Bauer. 

Un aparat încărcat cu aer sub o presiune de mai multe 
atmosfere fu fixat pe spatele tânărului. Cu cleştele 
strângându-i nările, cu capătul tuburilor între dinţi, se 
năpusti în clădire. 


„În sfârşit! îşi spuse el. Am aer pentru un sfert de oră!... 
Numai de mi-ar ajunge...!” 

După cum vă puteţi închipui, lui Marcel nici nu-i trecuse 
prin cap să salveze modelul tunului Schultze. Primejduindu- 
şi viaţa, el traversă sala plină de fum, sub o ploaie de tăciuni 
aprinşi şi bârne calcinate, care, printr-o minune, nu-l 
atinseră. În clipa în care acoperişul se prăbuşea în mijlocul 
unui foc de artificii de scântei, pe care vântul le ridica până 
la nori, el ieşea printr-o uşă dosnică în parc. 

Să fugă până la micul râu şi apoi, pe ţărmul lui, până la 
locul unde apele îşi porneau drumul subteran spre câmpia 
dinafara Stahlstadtului, să plonjeze fără ezitare - toate 
acestea îi luară lui Marcel câteva secunde. 

Un curent rapid îl împinse atunci într-o masă deapăcuo 
adâncime de şapte, opt picioare. N-avea nevoie să se 
orienteze, căci curentul îl călăuzea ca un fir al Ariadnei41. 
îşi dădu scama aproape imediat că intrase într-un canal 
strâmt, un fel de maţ pe care apele râului îl umpleau în 
întregime. 

„Care să fie lungimea acestui canal? se întrebă Marcel. 
Totul depinde de asta! Dacă nu ajung la capătul lui într-un 
sfert de oră, sunt pierdut!” 

Tânărul îşi păstrase sângele rece. Curentul îl purta astfel 
de zece minute, când se lovi de un obstacol. 

Era un grilaj de fier care închidea canalul. „Mă temeam de 
asta”, îşi spuse Marcel. 

Şi, fără să piardă o clipă, scoase ferăstrăul din buzunar şi 
începu să taie zăvorul. 

După cinci minute de efort, zăvorul încă rezista. Grilajul 
rămânea închis, iar Marcel respira cu mare greutate. 
Rarefiindu-se tot mai mult în rezervor, aerul îi ajungea într- 
o cantitate insuficientă. Ţiuiala din urechi, sângele care-i 
injectase ochii, apăsarea de pe creier, totul indica 
apropierea unei asfixii iminente. El rezista totuşi, îţi ţinea 
răsuflarea, ca să consume cât mai puţin din oxigenul pe 
care plămânii săi nu mai puteau să-l extragă din mediul 


viciat... dar zăvorul nu ceda, cu toate că tăietura era 
adâncă! 

În clipa aceea, ferăstrăul îi scăpă din mână. 

„Nu se poate ca soarta să fie împotriva mea!” gândi el. 

Şi scutură grila cu vigoarea pe care o dă supremul instinct 
de conservare. 

Zăvorul se rupse. Grilajul se deschise şi curentul îl târî pe 
sărmanul Marcel, care, aproape sufocat, înghiţea ultimele 
molecule de aer din rezervor. 

A doua zi, când oamenii lui Herr Schultze pătrunseră în 
edificiul mistuit de incendiu, nu găsiră nici o urmă de trup 
omenesc în resturile calcinate sau în cenuşa caldă. Era deci 
sigur că îndrăzneţul muncitor fusese victima 
devotamentului său. Asta nu-i mira pe cei care-l 
cunoscuseră în atelierele uzinei. 

Modelul preţios nu putuse fi salvat, dar omul care 
cunoştea secretele Regelui Oţelului era mort. 

„Cerul mi-e martor că voiam să-i cruţ suferinţa, îşi spuse 
Herr Schultze. În orice caz, am făcut o economie de zece 
mii de dolari.” 

Aceasta fu singura cuvântare funebră la moartea tânărului 
alsacian. 

Capitolul X. 

UN ARTICOL DIN REVISTA GERMANĂ UNSERE 
CENTURIE. 

Cu o lună înaintea epocii în care se petreceau 
evenimentele descrise mai sus, o revistă cu coperta 
roşiatică, intitulată Unsere Centurie („Veacul nostru”), 
publica următorul articol despre France-Ville, articol cu 
deosebire apreciat de oamenii delicaţi din imperiul german, 
poate pentru că nu pretindea să studieze acest oraş decât 
dintr-un punct de vedere exclusiv material: 

Am adus mai de mult la cunoştinţa cititorilor noştri 
fenomenul extraordinar care s-a produs pe coasta apuseană 
a Statelor Unite. Datorită considerabilei proporţii de 
emigranţi pe care o cuprinde populaţia sa, marea republică 


americană ne-a obişnuit de multă vreme cu un şir de 
surprize. Ultima şi cea mai deosebită este, desigur, cea a 
unui oraş numit France-Ville, care nu exista nici măcar ca 
idee acum cinci ani şi care astăzi e înfloritor şi a ajuns dintr- 
o dată la cel mai înalt grad de prosperitate. 

Acest minunat oraş s-a înălţat ca prin farmec pe ţărmul 
înmiresmat al Pacificului. Nu vom discuta aici dacă, aşa cum 
se susţine, această idee aparţine unui francez, doctorul 
Sarrasin. Lucrul e posibil, dat fiind că doctorul se poate 
lăuda că e o rudă îndepărtată a ilustrului nostru Rege al 
Oţelului. Fie zis în treacăt, întemeierea oraşului nu e străină 
de însuşirea prin vicleşuguri a unei moşteniri considerabile 
care-i revenea în mod legitim lui Herr Schultze. Oriunde se 
face vreun lucru bun în lume, puteţi fi siguri că veţi găsi o 
sămânță germanică; este un adevăr pe care suntem mândri 
să-l constatăm şi cu acest prilej. Dar, oricum, datorăm 
cititorilor noştri informaţii precise şi autentice în legătură 
cu această naştere spontană a unei aşezări-model. 

Să nu-i căutaţi numele pe hartă. Chiar marele atlas în trei 
sute şaptezeci şi opt de volume în folio al eminentului 
nostru Tuchtigmann, în care sunt indicate cu o riguroasă 
exactitate toate tufişurile şi boschetele de copaci din Lumea 
Veche şi Lumea Nouă, chiar acest generos monument al 
ştiinţei geografice, aplicate la arta infanteristului, nu poartă 
încă nici o urmă de France-Ville. În locul unde se înalţă noul 
oraş se întindea, acum cinci ani, o câmpie pustie. Este 
punctul indicat pe hartă prin coordonatele 43*11'3' 
latitudine nordică şi 124*41' IT' longitudine vestică. După 
cum se vede, se află pe ţărmul Oceanului Pacific şi la 
picioarele lanţului secundar al Munţilor Stâncoşi, botezat 
Muntele Cascadelor, la douăzeci de leghe spre nord de 
Capul Alb, statul Oregon, America de Nord. 

Locul cel mai avantajos a fost căutat cu grijă şi ales între 
multe alte locuri favorabile. Printre motivele care au 
determinat această alegere se numără, în mod deosebit: 
situarea în zona temperată din emisfera nordică, aflată 


dintotdeauna în fruntea civilizaţiei terestre; poziţia în 
mijlocul unei republici federative şi într-un stat încă tânăr, 
care a garantat în mod provizoriu independenţa oraşului şi 
i-a acordat drepturi asemănătoare celor pe care le are 
principatul Monaco în Europa, cu condiţia ca după un 
anumit număr de ani să intre în Uniune; apropierea de 
ocean, care devine din ce în ce mai mult marea cale de 
comunicaţie a globului; natura accidentată, fertilă şi 
sănătoasă a solului; vecinătatea unui lanţ muntos, care 
stăvileşte vânturile dinspre nord, sud şi est, lăsând briza 
Pacificului să purifice atmosfera oraşului; existenţa unui mic 
râu a cărui apă proaspătă, dulce, uşoară, oxigenată de 
numeroasele cascade şi de rapiditatea lunecării sale ajunge 
întru totul pură în ocean; în sfârşit, un port natural format 
de un lung promontoriu întors ca un cârlig, port care poate 
fi lărgit cu ajutorul digurilor. 

Amintim şi câteva avantaje secundare: vecinătatea unor 
bogate cariere de marmură şi piatră, a unor zăcăminte de 
caolin şi chiar a unor urme de pepite de aur. Acest detaliu 
era să ducă la părăsirea teritoriului, fondatorii oraşului 
temându-se ca febra aurului să nu le răstoarne planurile. 
Din fericire însă, pepitele erau mici şi rare. 

Alegerea locului, deşi hotărâtă numai după studii serioase 
şi aprofundate, nu ceruse decât puţine zile şi nu necesitase 
o expediţie specială. Ştiinţa este astăzi destul de înaintată 
ca să poţi obţine, fără să ieşi din cabinet, informaţii precise 
şi exacte despre cele mai îndepărtate regiuni. 

Decizia odată luată, doi comisari ai comitetului de 
organizare au luat primul pachebot care pleca de la 
Liverpool, au ajuns peste unsprezece zile la New York şi 
peste şapte zile la San-Francisco, au închiriat un steamer şi 
peste zece ore se aflau la locul ales. 

În mai puţin de o lună s-au înţeles cu reprezentanţii 
statului Oregon, au obţinut o concesiune asupra unei fâşii 
de teren late de patru leghe, de la ţărmul oceanului până 
pe culmea Munţilor Cascadei, au despăgubit cu câteva mii 


de dolari o jumătate de duzină de plantatori care aveau 
drepturi reale sau închipuite asupra acestor pământuri. 

În ianuarie 1872, teritoriul era de acum explorat, măsurat, 
jalonat, sondat, şi o armată de douăzeci de mii de culi42, 
sub conducerea a cinci sute de contramaiştri şi ingineri 
europeni, se apucaseră de lucru. Afişe răspândite în toată 
California, un vagon publicitar adăugat în permanenţă 
rapidului care pleacă în fiecare dimineaţă din San- 
Francisco, străbătând continentul american, o reclamă 
zilnică în douăzeci şi trei de ziare din această localitate 
fuseseră de ajuns pentru a asigura recrutarea muncitorilor. 
N-ar fi fost nevoie să se adopte procedeul publicităţii în 
mare, cu litere uriaşe sculptate pe piscurile Munţilor 
Stâncoşi, propus cu preţ redus de o oarecare companie. 

Prima mare antrepriză constă în construirea unei căi 
ferate secundare până la Sacramento, legând astfel noul 
oraş cu Pacific Railroad43. Avură grijă să evite toate 
accidentele de teren care ar fi putut exercita o influenţă 
supărătoare asupra sănătăţii. Aceste lucrări şi cele din port 
se desfăşurară cu o extraordinară rapiditate. Încă în luna 
aprilie, primul tren direct de la New York aducea în gara 
France-Viile pe membrii comitetului rămaşi până atunci în 
Europa. 

În acest interval fuseseră stabilite planurile generale ale 
oraşului, amănuntele privind casele de locuit şi edificiile 
publice. 

Materialele nu lipseau: de la primele ştiri despre proiect, 
industria americană se grăbise să inunde peroanele 
oraşului cu toate elementele de construcţie imaginabile. 
Fondatorii n-aveau decât greutatea alegerii. Ei hotărâră ca 
piatra să fie rezervată pentru edificiile publice şi pentru 
ornamentaţia generală, iar casele să fie construite din 
cărămizi. Bineînţeles, nu acele cărămizi turnate grosolan 
dintr-o bucată de pământ mai mult sau mai puţin ars, ci 
cărămizi uşoare, bine proporţionale ca formă, greutate şi 
densitate, străpunse în lung de o serie de găuri cilindrice 


paralele. Aceste găuri, puse cap la cap, erau menite să 
constituie în grosimea zidurilor un fel de conducte deschise 
la ambele extremităţi, care să îngăduie aerului să circule 
liber în învelişul exterior al caselor, ca şi în pereţii interni. 
Aşezarea aceasta avea, în acelaşi timp, preţiosul avantaj de 
a amortiza sunetele şi de a da fiecărui apartament o 
completă independenţă. 

Comitetul nu pretindea, dealtfel, să impună constructorilor 
un anumit tip de casă. El era mai degrabă adversarul 
acestei uniformităţi obositoare şi insipide şi se mulţumise să 
ceară arhitecţilor respectarea unui anumit număr de reguli 
fixe: 

Fiecare casă va fi izolată într-un lot de teren plantat cu 
arbori, gazon şi flori. Ea va fi locuită de o singură familie. 

Nici o casă nu va avea mai mult de două etaje; aerul şi 
lumina nu trebuie să fie acaparate de unii în detrimentul 
celorlalţi. 

Toate casele vor avea faţada la o distanţă de zece metri de 
stradă, de care vor fi despărțite printr-un grilaj. Intervalul 
între grilaj şi faţadă va fi cultivat cu flori. 

Zidurile vor fi construite din cărămizi tabulare brevetate, 
conforme modelului. Deplină libertate în privinţa 
ornamentaţiei. 

5. Acoperişurile vor fi în formă de terasă, uşor înclinate în 
cele patru direcţii, acoperite cu catran, mărginite de o 
balustradă destul de înaltă pentru a preveni accidentele şi 
prevăzute cu canale pentru scurgerea imediată a apei de 
ploaie. 

Toate casele vor fi clădite pe o boltă deschisă în toate 
părţile şi formând, sub prima suprafaţă de locuit, un subsol 
de aerisire şi în acelaşi timp o hală. Conductele de apă şi 
burlanele vor ajunge aici deschise, sprijinite de stâlpul 
central al boltei, astfel încât să poată fi controlate oricând şi 
să poată furniza imediat apa necesară, în caz de incendiu. 
Pardoseala acestei hale, ridicată cu cinci-şase centimetri 
deasupra nivelului străzii, va fi aşternută cu nisip. O uşă şi o 


scară specială o vor pune în legătură directă cu bucătăriile 
şi cămările, şi toate operaţiile culinare se vor putea efectua 
acolo fără a răni văzul şi mirosul. 

Bucătăriile, cămaările sau dependinţele vor fi aşezate, 
împotriva obiceiului, la etajul superior şi vor comunica cu 
terasa, care va deveni astfel anexa lor în aer liber. Un 
elevator va îngădui transportul tuturor încărcăturilor la 
etaj. Forţa mecanică necesară mişcării elevatorului, ca şi 
lumina artificială şi apa vor fi puse la dispoziţia locuitorilor 
la un preţ redus. 

Planul apartamentelor este lăsat în voia fanteziei 
individuale. Stnt proscrişi însă fără cruţare doi primejdioşi 
factori de boală, veritabile cuiburi de miasme şi laboratoare 
de otrăvuri: covoarele şi tapetele. Construite artistic din 
lemn preţios şi asamblate în mozaicuri de ebenişti 
pricepuţi, parchetele n-ar avea decât de pierdut ascunse 
fiind sub covoare de o curăţenie îndoielnică. Iar pereţii, 
îmbrăcaţi în faianţă, au strălucirea şi varietatea 
apartamentelor interioare de la Pompei44, cu o bogăţie de 
culori şi cu o rezistenţă pe care tapetul, încărcat cu miile 
sale de otrăvuri subtile, nu le-a atins niciodată. Se spală 
cum se spală oglinzile şi geamurile, cum se freacă 
parchetele şi tavanele. Nici un germen morbid nu poate să 
se ascundă aici. 

Fiecare dormitor e separat de cabinetul de toaletă. Nu 
putem insista atât cât s-ar cuveni ca încăperea unde ne 
petrecem o treime din viaţă să fie cea mai mare, cea mai 
aerisită şi, în acelaşi timp, cea mai simplă. Ea trebuie să 
servească doar pentru somn: patru scaune, un pat de fier, 
prevăzut cu o somieră şi cu o saltea de lână scuturată des, 
sunt singurele mobile necesare. Cuverturile de puf, 
învelitoarele de stofă şi alţi aliaţi puternici ai bolilor 
epidemice sunt, desigur, excluşi. Cuverturi de lână uşoare şi 
călduroase, care pot fi spălate cu uşurinţă, le vor înlocui cu 
succes. Fără a proscrie formal perdelele şi draperiile, 


cerem cel puţin să fie alese dintre stofele susceptibile să fie 
spălate des. 

10. Fiecare încăpere are un şemineu încălzit, după gust, 
cu lemne sau cu cărbuni; fiecărui şemineu îi corespunde o 
gură de aer exterioară. Cât despre fum, în loc să fie 
expulzat prin acoperişuri, se strecoară prin conducte 
subterane până în nişte cuptoare speciale, clădite pe 
cheltuiala municipalităţii, în spatele caselor, un cuptor la 
două sute de locuitori. Acolo fumul este curăţat de 
particulele de carbon şi trimis în atmosferă, incolor şi 
inofensiv, la o înălţime de treizeci şi cinci de metri. 

Acestea sunt cele zece reguli fixe impuse pentru 
construcţia fiecărei case particulare. 

Dispoziţiile generale nu sunt studiate cu mai puţină grijă. 
Mai întâi, planul oraşului a fost conceput şi realizat astfel 
încât să corespundă tuturor dezvoltărilor ulterioare. 
Străzile, întretăindu-se în unghiuri drepte, sunt trasate la 
distanţe egale, având o lărgime uniformă, fiind plantate cu 
arbori şi botezate cu numere de ordine. 

Din jumătate în jumătate de kilometru, strada, mai largă 
cu o treime, ia numele de bulevard sau arteră principală şi 
are pe o parte un şanţ descoperit pentru tramvaie şi căi de 
fier metropolitane. La încrucişări se află parcuri împodobite 
cu copii ale capodoperelor sculpturii - până când artiştii 
localnici vor crea lucrări demne să le ia locul. Toate 
industriile şi negoţurile sunt libere. 

Pentru a obţine dreptul de reşedinţă în France-Ville, e 
destul să ai referinţe temeinice că eşti apt să exerciţi o 
profesiune oarecare, manuală sau intelectuală, în industrie, 
ştiinţă sau artă, şi să te angajezi să respecţi legile oraşului. 
Existenţa parazitară nu este îngăduită. 

Edificiile publice sunt de pe acum în număr mare... muzee, 
biblioteci, şcoli şi gimnazii, toate amenajate cu un lux şi o 
înţelegere a cerinţelor igienice într-adevăr demne de o 
metropolă. 


E inutil să mai spunem că de la vârsta de patru ani copiii 
încep să efectueze exerciţii fizice şi intelectuale menite să le 
dezvolte forţa musculară şi cerebrală. Sunt educați să 
păstreze o curăţenie atât de riguroasă, încât o pată pe 
hainele lor e considerată drept o adevărată dezonoare. 

Această problemă a curăţeniei individuale şi colective 
constituie, dealtfel, preocuparea de căpetenie a fondatorilor 
oraşului. A curăța, a curăța fără întrerupere, a distruge şi 
anula, îndată după formarea lor, miasmele pe care le emană 
în mod constant o aglomeraţie umană. Astfel, produsele 
canalelor de scurgere sunt centralizate în afara oraşului, 
tratate cu procedee care permit să fie condensate şi 
transportate zilnic pe câmpuri. 

Apa curge pretutindeni în valuri. Străzile pavate cu lemn 
acoperit cu catran şi trotuarele de piatră sunt la fel de 
strălucitoare ca lespezile unei curţi olandeze. Pieţele 
alimentare sunt supravegheate neîncetat şi comercianții 
care îndrăznesc să speculeze sănătatea publică sunt 
pedepsiţi fără cruţare. Un precupeţ care vinde un ou vechi, 
carne stricată sau lapte botezat este tratat pur şi simplu ca 
un otrăvitor. Această poliţie sanitară, atât de necesară şi 
atât de delicată, este încredinţată unor oameni 
experimentați, unor veritabili specialişti, instruiți în acest 
scop în şcolile normale. 

Jurisdicţia lor se extinde până şi asupra spălătoriilor 
organizate toate pe picior mare, cu maşini cu aburi, 
uscătorii artificiale şi, mai ales, camere de dezinfecţie. Nici 
o rufă de corp nu se întoarce la stăpânul său fără să fi fost 
spălată atât cât poate fi spălat un lucru. Se urmăreşte cu o 
deosebită grijă ca niciodată să nu se amestece rufele a două 
familii deosebite. Această precauţie simplă are efecte 
incalculabile. 

Sistemul de asistenţă medicală la domiciliu fiind 
generalizat, spitalele sunt puţine la număr şi rezervate 
străinilor fără adăpost sau unor cazuri excepţionale. Abia 
dacă mai e nevoie să adăugăm că ideea de a face din spital 


un edificiu mai mare decât toate celelalte şi de a îngrămădi 
în acelaşi focar de infecţie şapte opt sute de bolnavi nu 
putea trece prin capul fondatorilor oraşului model. În loc de 
a căuta, printr-o stranie aberaţie, să reunească sistematic 
mai mulţi pacienţi, ei s-au gândit, dimpotrivă, cum să-i 
izoleze, în interesul lor personal, ca şi în cel public. Se 
recomandă chiar ca în fiecare casă bolnavul să fie ţinut într- 
un apartament distinct. Spitalele nu sunt decât construcţii 
excepţionale şi restrânse pentru rezolvarea temporară a 
unor cazuri urgente. 

Douăzeci, cel mult treizeci de bolnavi pot să se afle - 
fiecare într-o cameră - în aceste barăci uşoare, făcute din 
lemn de brad, care sunt arse şi reconstruite în fiecare an. 
Aceste ambulanţe, fabricate în întregime după un model 
special, au, dealtfel, avantajul că pot fi transportate după 
nevoie în cutare sau cutare punct al oraşului şi multiplicate 
atât cât este necesar. 

O inovaţie ingenioasă în legătură cu acest serviciu este 
aceea a unui corp de infirmiere încercate, pregătite în mod 
special pentru această meserie specială şi ţinute la 
dispoziţia publicului de către administraţia centrală. Aceste 
femei, alese cu discernământ, constituie ajutoarele cele mai 
preţioase şi mai devotate ale medicilor. Ele împărtăşesc 
familiilor cunoştinţele practice atât de necesare şi atât de 
des absente în momentul primejdiei şi au ca misiune să 
împiedice propagarea bolii odată cu îngrijirea bolnavului. 

N-am mai sfârşi dacă am vrea să enumerăm toate 
perfecţionările igienice pe care le-au introdus fondatorii 
noului oraş. Fiecare nou cetăţean primeşte la sosirea sa o 
mică broşură în care sunt expuse, într-un limbaj simplu şi 
clar, principiile cele mai importante ale unei vieţi rânduite 
ştiinţific. 

EI citeşte în ea că echilibrul perfect al tuturor funcţiunilor 
sale este una dintre condiţiile sănătăţii; că munca şi odihna 
sunt la fel de indispensabile organismului său; că oboseala 
este necesară creierului, ca şi muşchilor; că nouă zecimi din 


boli se datoresc contagiunii prin aer sau prin alimente. El 
va şti deci cum să-şi apere mai bine persoana şi locuinţa cu 
„carantine” sanitare. Să eviţi folosirea otrăvurilor excitante, 
să practici exerciţii fizice, să îndeplineşti conştiincios în 
fiecare zi treaba care-ţi revine, să bei apă curată, să 
mănânci carne şi legume proaspete şi simplu preparate, să 
dormi şapte, opt ore pe noapte - iată ABC-ul sănătăţii. 

Pornind de la primele principii ale fondatorilor, am ajuns 
pe nesimţite să vorbim despre această aşezare ciudată ca 
despre un oraş gata construit. Şi adevărul este că, odată 
clădite primele case, celelalte au ieşit din pământ ca prin 
farmec. Trebuie să fi vizitat Far-Westul ca să-ţi dai seama ce 
înseamnă această eflorescenţă urbană. Încă pustiu în 
ianuarie 1872, locul ales număra şase mii de case în 1873. În 
1874, avea nouă mii şi toate edificiile terminate. 

Construite pe terenuri imense şi fără valoare la început, 
casete erau vândute la preţuri foarte modeste. Absența 
oricărui impozit, independenţa politică a acestui mic 
teritoriu izolat, atracţia noului, blândeţea climei au 
contribuit la atragerea emigranților. La ora aceasta, 
France-Ville numără aproape o sută de mii de locuitori. 

Ceea ce valorează mai mult şi singurul lucru care ne 
interesează este că experienţa sanitară a reuşit în chip 
concludent. În timp ce mortalitatea anuală în oraşele cele 
mai favorizate ale bătrânei Europe sau ale Lumii Noi n-a 
scăzut niciodată sensibil sub trei la sută, la France-Ville 
media acestor cinci ani este de unu şi jumătate la sută. Şi 
încă această cifră este îngroşată de o mică epidemie de 
friguri semnalată la început. Luată separat, cifra anului 
trecut nu e decât de unu şi un sfert la sută. O împrejurare şi 
mai importantă: cu câteva excepţii, toate decesele 
înregistrate se datoresc unor afecţiuni specifice şi de cele 
mai multe ori ereditare. Bolile accidentale au fost infinit mai 
rare, mai limitate şi mai puţin primejdioase ca în orice alt 
mediu. Cât despre epidemiile propriu-zise, nu s-a semnalat 
niciuna. 


Va fi interesant de urmărit consecinţele acestei tentative. 
E de văzut, mai ales, dacă influenţa unui regim atât de 
ştiinţific asupra unei întregi generaţii, şi cu atât mai mult 
asupra unui şir de generaţii, n-ar putea să micşoreze 
predispoziţiile morbide ereditare. 

„Nu e, desigur, prea mare cutezanţa să sperăm aceasta - a 
scris unul dintre fondatorii uimitoarei aglomeraţii - şi atunci 
cât de măreț ar fi rezultatul! Oameni trăind până la 
nouăzeci sau o sută de ani, murind numai de bătrâneţe, ca 
majoritatea animalelor, ca plantele!” 

Un asemenea vis are de ce să ne seducă! 

Dacă ne e îngăduit totuşi să exprimăm opinia noastră 
sinceră, nu prea credem în succesul definitiv al experienţei. 
Viciul ei original, şi după toate probabilitățile fatal, este că e 
condusă de un comitet în care predomină elementul latin şi 
din care elementul germanic a fost sistematic exclus. Acesta 
e un simptom supărător. De când există lumea, nu s-au 
făcut lucruri durabile decât de către Germania şi fără ea nu 
se va face nimic definitiv. Fondatorii oraşului France-Ville au 
curăţit poate terenul, au elucidat câteva puncte anume, dar 
nu în acest colţ al Americii, ci pe țărmurile Siriei vom vedea 
înălțându-se, într-o zi, adevăratul oraş-model!45 

Capitolul XI. 

UN DINEU LA DOCTORUL SARRASIN. 

La 13 septembrie - doar cu câteva ore înainte de clipa 
fixată de Herr Schultze pentru a distruge France-Ville-ul - 
nici guvernatorul, nici vreun altul dintre locuitorii oraşului 
nu bănuiau încă îngrozitoarea primejdie care-i ameninţa. 

Era ora şapte seara. 

Ascuns în boschete dese de leandri şi tamarinzi46, oraşul 
se desfăşura cu graţie la poalele Munţilor Cascadei. Valurile 
Pacificului îi mângâiau fără zgomot cheiurile de marmură. 
Spălate cu grijă şi răcorite de briză, străzile ofereau cel mai 
vesel şi mai însufleţit spectacol. Arborii care le umbreau 
fremătau încet. Peluzele erau verzi. Deschizându-şi 
corolele, florile din grădini înmiresmau văzduhul. Casele 


surâdeau liniştite şi cochete în albeaţa lor. Aerul era călduţ, 
cerul albastru ca şi oceanul, care scânteia la capătul 
marilor bulevarde... 

Sosind în oraş, un străin ar fi fost izbit de aerul de 
sănătate al locuitorilor, de animația de pe străzi. 'locmai se 
închideau academiile de pictură, de muzică şi sculptură, 
care erau reunite în acelaşi cartier şi unde se organizau 
excelente cursuri publice pe secţii nu prea numeroase, ceea 
ce îngăduia fiecărui elev să-şi însuşească lecţiile în bune 
condiţii. leşind din aceste edificii, mulţimea se îngrămădi 
câteva clipe, dar nu se auzi nici un strigăt, nici o exclamaţie 
de nerăbdare. Aspectul general era de calm şi mulţumire 
deplină. 

Familia Sarrasin îşi clădise locuinţa nu în centrul oraşului, 
ci pe ţărmul Pacificului. Şi, cum fusese construită printre 
primele, doctorul se stabilise de la început acolo împreună 
cu soţia sa şi cu Jeanne. 

Octave, milionarul improvizat, ar fi vrut să rămână la Paris, 
dar nu-l mai avea pe Marcel ca mentor. 

Cei doi prieteni se pierduseră aproape din vedere din 
perioada când locuiau împreună pe strada Roi-de-Sicile. 
După ce doctorul emigrase pe coasta Oregonului, Octave 
rămăsese stăpân pe sine însuşi. Fusese târât repede 
departe de şcoala în care tatăl său ar fi vrut să-l facă să-şi 
urmeze studiile şi căzuse la ultimul examen, pe care 
prietenul său îl luase întâiul. 

Marcel fusese până atunci busola bietului Octave, care era 
incapabil să se conducă singur. Când tânărul alsacian plecă, 
prietenul său din copilărie sfârşi prin a-şi da drumul la 
hăţuri. Termenul e cu atât mai potrivit cu cât viaţa lui 
Octave se petrecea în mare parte pe scaunul înalt al unei 
enorme cabriolete cu patru cai, aflată mereu pe drum între 
bulevardul Marigny, unde tânărul îşi luase un apartament, 
şi diversele câmpuri de curse din împrejurimile Parisului. 
Octave Sarrasin, care, cu trei luni mai înainte, abia izbutea 
să se ţină în şa pe caii închiriaţi cu ora, devenise subit unul 


dintre cei mai versaţi oameni din Franţa în misterele 
hipologiei47. Erudiţia sa era împrumutată de la un 
groom48 englez pe care-l luase în slujbă şi care-l domina 
total prin întinderea cunoştinţelor sale speciale. 

Dimineţile îi erau împărţite între croitori, şelari şi cizmari. 
Serile sale aparţineau micilor teatre şi saloanelor unui cerc 
deschis foarte de curând în colţul străzii Tronchet. Octave îl 
alesese întrucât lumea de acolo aducea banilor săi un 
omagiu pe care meritele sale nu l-ar fi obţinut în altă parte. 
Această lume i se părea de o distincţie ideală. E interesant 
de semnalat că lista membrilor cercului, somptuos 
încadrată şi atârnată în hol, conţinea doar nume străine. 
Titlurile nobiliare mişunau şi, cel puţin enumerându-le, te-ai 
fi putut crede în anticamera unui colegiu heraldic. Dar dacă 
pătrundeai mai departe, gândeai că te afli mai degrabă într- 
o expoziţie etnologică pe viu. Altfel, aceste personaje 
cosmopolite erau foarte bine îmbrăcate... 

Octave Sarrasin părea un zeu tânăr în mijlocul acestor 
bimani. Il se repetau cuvintele, i se copiau modelele de 
cravată, i se acceptau raţionamentele ca nişte articole de 
lege. Şi el, îmbătat de această tămâiere, nu-şi dădea seama 
că pierde cu regularitate la bacara49 şi la curse. Poate că 
unii membri ai clubului, în calitatea lor de orientali, credeau 
că au drepturi la moştenirea Begumei. În orice caz, ştiau s- 
o atragă în buzunarele lor printr-o mişcare lentă, dar 
continuă. 

Datorită acestui nou mod de viaţă, legăturile dintre Octave 
şi Marcel Bruckmann slăbiră repede. Abia dacă-şi mai 
scriau din când în când. Ce putea fi comun între muncitorul 
dârz, preocupat numai să-şi ridice inteligenţa la un înalt 
grad de cultură şi forţă, şi băiatul drăguţ, prea plin de 
averea lui, cu spiritul îndreptat doar spre poveştile lui de 
club şi de grajd? 

Se ştie cum părăsise Marcel Parisul, mai întâi pentru a 
observa manevrele lui Herr Schultze, care întemeiase 
Stahlstadtul, rivalul oraşului France-Ville, pe acel teren 


neutru al Statelor Unite, apoi pentru a intra în slujba 
Regelui Oţelului. 

Octave duse o viaţă parazitară de risipitor timp de doi ani. 
Apoi îl cuprinse dezgustul faţă de aceste lucruri searbede 
şi, într-o bună zi, după ce devorase câteva milioane, plecă la 
tatăl său, ceea ce-l salvă de la o ruină mai mult morală 
decât fizică. 

Judecând cel puţin după înfăţişare, sora lui, Jeanne, era 
atunci o delicioasă fată de nouăsprezece ani, pe care 
şederea de patru ani în noua ei patrie o înzestrase cu toate 
însuşirile americane, adăugate întregii graţii franţuzeşti. 
Maică-sa spunea câteodată că nu bănuise farmecul 
intimităţii depline înainte de a fi împreună în fiecare clipă. 

De la întoarcerea fiului risipitor, delfinul50, speranţa ei, 
doamna Sarrasin era atât de fericită pe cât e posibil, căci 
participa la tot binele pe care putea să-l facă şi-l făcea soţul 
său, datorită averii sale imense. 

În seara aceea, doctorul Sarrasin invitase la cină doi 
dintre cei mai buni prieteni ai săi: pe colonelul Hendon, o 
bătrână rămăşiţă a războiului de secesiune51, care-şi 
lăsase un braţ la Pittsburg şi o ureche la Seven-Oaks, dar 
care juca şah ca oricare altul, şi pe domnul Lentz, directorul 
general al învăţământului în noul oraş. 

Discutau despre proiectele administraţiei oraşului, despre 
rezultatele obţinute în instituţiile publice: şcoli, spitale, case 
de ajutor reciproc. 

După programul doctorului, domnul Lentz înființase mai 
multe şcoli primare. Profesorii se străduiau să dezvolte 
spiritul copilului supunându-l unei gimnastici intelectuale 
calculate astfel, încât să urmeze evoluţia naturală a 
facultăţilor sale. Elevii erau învăţaţi să iubească o anumită 
ştiinţă înainte de a fi îndopaţi cu ea, evitându-se astfel acel 
gen de cunoştinţe care, cum spune Montaigne52, „plutesc 
la suprafaţa creierului”, nu ajung la înţelegerea copilului, 
nu-l fac nici mai înţelept, nici mai bun. Mai târziu, o 


inteligenţă bine pregătită va şti ea singură să-şi aleagă 
drumul şi să-l urmeze în chip rodnic. 

Igiena se afla pe primul plan într-un sistem de educaţie 
atât de bine rânduit. Omul, fiind trup şi spirit, trebuie să fie 
la fel de bine slujit de amândoi aceşti servitori; dacă trupul 
slăbeşte, omul suferă şi spiritul piere curând. 

În acea epocă, France-Ville atinsese cel mai înalt grad de 
prosperitate materială şi intelectuală. Acolo se întruneau în 
congrese cei mai renumiţi savanţi ai celor două lumi. Atraşi 
de reputaţia oraşului, pictorii, sculptorii, muzicienii veneau 
de pretutindeni. Aceştia erau profesorii tinerilor, care 
promiteau să facă ilustră într-o zi această bucată de pământ 
american. Era deci îngăduit să se prevadă că această nouă 
Atenă de origine franceză va deveni în scurt timp primul 
oraş din lume53. 

Trebuie să spunem, de asemeni, că, la absolvire, tinerii 
cunoşteau mânuirea armelor şi primele elemente de tactică 
şi strategie. 

Când ajunseră la acest capitol, colonelul Hendon declară 
că e mulţumit de recruţii săi. 

— Sunt de pe acum obişnuiţi cu marşurile forţate, cu 
oboseala, cu toate exerciţiile corporale. Armata noastră e 
alcătuită din toţi cetăţenii, şi toţi, atunci când va fi nevoie, 
vor fi soldaţi căliţi şi disciplinaţi. 

E adevărat că France-Ville avea relaţii foarte bune cu 
toate statele vecine, căci nu scăpase nici o ocazie de a şi le 
îndatora, dar, când e vorba de interes, nerecunoştinţa poate 
fi atât de puternică încât doctorul şi prietenii săi nu 
nesocotiseră maxima „Ajută-te şi Cerul te va ajuta!” 
voiau să conteze decât pe ei înşişi. 


şi nu 


Erau la sfârşitul cinei; isprăviseră desertul şi, potrivit 
obiceiului anglo-saxon care se impusese, doamnele se 
ridicaseră de la masă. 

Doctorul Sarrasin, Octave, colonelul Hendon şi domnul 
Lentz îşi continuau conversaţia şi abordaseră cele mai 
înalte probleme de economie politică. În această atmosferă, 
un servitor intră şi-i aduse doctorului ziarul. 

Era New York Herald. Această onorabilă foaie se arătase 
totdeauna extrem de favorabilă întemeierii, apoi dezvoltării 
oraşului. Notabilităţile din France-Ville se obişnuiseră să 
caute în paginile ei fluctuațiile posibile ale opiniei publice 
din Statele Unite cu privire la opera lor. Această 
colectivitate de oameni fericiţi, liberi, independenţi, aşezată 
pe acest teritoriu neutru, stârnise destule invidii. Dacă 
francevillezii aveau în America partizani care să-i apere, 
aveau şi inamici care să-i atace. În orice caz, New York 
Herald era de partea lor şi nu înceta să le dea dovezi de 
stimă şi de admiraţie. 

Fără să întrerupă discuţia, doctorul Sarrasin desfăcuse 
banda jurnalului şi-şi aruncase maşinal ochii asupra 
primului articol. 

Vă puteţi închipui cât de stupefiat a fost la lectura acestor 
câteva rânduri, pe care le citi mai întâi pentru el, apoi cu 
voce tare, spre cea mai mare surprindere şi cea mai adâncă 
indignare a prietenilor săi: 

New York, 8 septembrie - Un violent atentat împotriva 
drepturilor omului e pe cale să se înfăptuiască. Aflăm dintr- 
o sursă sigură că la Stahlstadt se fac formidabile înarmări 
cu scopul de a ataca şi a distruge France-Ville, oraşul de 
origine franceză. Nu ştim dacă Statele Unite pot şi trebuie 
să intervină în acest conflict. Denunţăm însă tuturor 
oamenilor cinstiţi acest odios abuz de putere. France-Ville 
să nu piardă nici un ceas pentru a lua măsuri de apărare... 
etc. 

Capitolul XII. 

CONSILIUL. 


Ura Regelui Oţelului faţă de opera doctorului Sarrasin nu 
era un secret pentru nimeni. Se ştia că venise să înalțe 
cetate contra cetate. Dar de aici până la a te năpusti asupra 
unui oraş paşnic şi a-l distruge printr-o lovitură de forţă s-ar 
fi putut crede că e o distanţă bunicică. Totuşi articolul din 
New York Herald era limpede. Corespondenţii acestui mare 
jurnal ghiciseră planurile lui Herr Schultze şi, după cum 
scriau, nu era nici un ceas de pierdut! 

Câteva clipe, demnul doctor rămase fără grai. Ca orice om 
cinstit, refuza pe cât putea să creadă în existenţa răului. | 
se părea imposibil să se poată împinge perversitatea până 
la a distruge, fără motiv sau din pură fanfaronadă, un oraş 
care era, într-un fel, o proprietate comună a umanităţii. 

— Şi când te gândeşti că media mortalităţii va fi anul 
acesta numai de unu şi un sfert la sută! exclamă el, cu 
naivitate. Când te gândeşti că n-avem nici un băiat de zece 
ani care să nu ştie să citească şi că de la întemeierea 
oraşului nu s-a produs nici o crimă şi nici un furt! Cum să 
crezi că există barbari care vor să nimicească de la început 
o experienţă atât de reuşită? Nu! Nu pot să admit că un 
chimist, un savant, fie el de o sută de ori german, ar fi 
capabil de aşa ceva! 

Trebuiră totuşi să ţină seama de mărturia unui ziar 
devotat operei doctorului şi să acţioneze fără întârziere. 
După primul moment de descurajare, recăpătându-şi 
stăpânirea de sine, doctorul Sarrasin se adresă prietenilor 
săi: 

Domnilor, sunteţi membri ai Consiliului cetăţenesc şi aveţi, 
ca şi mine, datoria de a lua toate măsurile necesare pentru 
salvarea oraşului. Ce trebuie să facem în primul rând? 

Există vreo posibilitate de a aranja lucrurile? spuse 
domnul Lentz. Putem evita războiul în mod onorabil? 

Imposibil, replică Octave. Este evident că Herr Schultze îl 
vrea cu orice preţ. Ura lui nu ne va face concesii! 

Fie! exclamă doctorul. Vom proceda în aşa fel încât să-i 
putem răspunde. Ce crezi, colonele, există vreun mijloc de a 


rezista tunurilor Stahlstadtului? 

Orice forţă umană poate fi combătută în mod eficient de o 
altă forţă umană, răspunse colonelul Hendon. Nu trebuie 
însă să ne gândim că ne putem apăra cu aceleaşi mijloace şi 
cu aceleaşi arme de care se va sluji Herr Schultze pentru a 
ne ataca. Construcţia unor maşini de război capabile să 
rivalizeze cu ale sale ne-ar cere un timp foarte îndelungat şi 
nici nu ştiu dacă am reuşi să le fabricăm, ţinând seama că 
ne lipsesc atelierele speciale. N-avem deci decât o şansă de 
salvare: să împiedicăm inamicul să ajungă până la noi şi să 
nu ne lăsăm împresuraţi. 

Am să convoc imediat consiliul, spuse doctorul Sarrasin şi- 
şi conduse oaspeţii în cabinetul său de lucru. 

Era o încăpere mobilată simplu, cu trei pereţi acoperiţi de 
rafturi cu cărţi, în timp ce al patrulea avea, dedesubtul 
câtorva tablouri şi obiecte de artă, un rând de deschizături 
numerotate, asemănătoare unor cornete acustice. 

— Graţie telefonului, adăugă el, putem ţine consiliul 
rămânând fiecare acasă la el. 

Doctorul atinse butonul unei sonerii care se auzi, în acelaşi 
timp, în casele tuturor membrilor consiliului. În mai puţin 
de trei minute, cuvântul „prezent”, sosit pe firele de 
comunicaţie, anunţă că şedinţa consiliului a început. 

— Şedinţa e deschisă... Dau cuvântul onorabilului meu 
prieten, colonelul Hendon, pentru a vă face o comunicare 
extrem de gravă. 

Colonelul trecu în faţa telefonului şi, după ce citi articolul 
din New York Herald, ceru să se ia de îndată primele 
măsuri. Abia sfârşise, când numărul 6 îi puse o întrebare: 

— Crede oare colonelul că ne putem apăra în cazul în care 
mijloacele pe care se bizuie pentru a opri inamicul să 
ajungă aici ar da greş? 

Colonelul Hendon răspunse afirmativ. Întrebarea şi 
răspunsul parveniseră instantaneu fiecăruia dintre membrii 
invizibiti ai consiliului, ca şi explicaţiile dinaintea lor. 


Numărul 7 îl întrebă de cât timp dispuneau, după părerea 
lui, ca să se pregătească. 

Colonelul nu ştia, dar trebuiau să acţioneze ca şi cum 
atacul ar fi avut loc peste două săptămâni. 

Numărul 2: 

— Să aşteptăm atacul sau e preferabil să-l prevenim? 

— Trebuie să facem totul pentru a-l preveni şi, dacă 
suntem ameninţaţi cu o debarcare, să scufundăm navele lui 
Herr Schultze cu torpilele noastre. 

La această propunere, doctorul Sarrasin se oferi să-i 
întrunească pe cei mai distinşi chimişti şi pe cei mai 
experimentați ofiţeri de artilerie pentru a le încredința 
sarcina de a examina proiectele colonelului Hendon. 

O întrebare a numărului |: 

Care este suma necesară pentru a începe imediat lucrările 
de apărare? 

Ar trebui să dispunem de cincisprezece-douăzeci de 
milioane de dolari. 

Numărul 4: 

Propun să convocam imediat adunarea generală a 
cetăţenilor. Preşedintele Sarrasin: 

Pun la vot propunerea. 

Două sunete de gong în fiecare telefon anunţară că 
propunerea fusese adoptată în unanimitate. 

Consiliul durase mai puţin de optsprezece minute şi nu 
deranjase pe nimeni. 

Adunarea generală fu convocată printr-un mijloc la fel de 
simplu şi aproape la fel de expeditiv. Abia comunicase 
doctorul Sarrasin primăriei, tot telefonic, hotărârea 
consiliului, că un joc de clopote electrice se puse în mişcare 
în vârful fiecăreia dintre coloanele aşezate la cele două sute 
optzeci de răspântii ale oraşului. Deasupra acestor coloane, 
acele orologiilor electrice se opriseră la opt şi jumătate: ora 
convocării. 

Avertizaţi de acest apel zgomotos, care se prelungi mai 
mult de un sfert de ceas, locuitorii se grăbiră să iasă sau să- 


şi ridice ochii spre cadranul cel mai apropiat şi, constatând 
că o datorie patriotică îi chema la hala municipală, porniră 
într-acolo. 

În mai puţin de patruzeci şi cinci de minute, adunarea era 
întrunită. Doctorul Sarrasin se şi afla la locul de cinste, 
înconjurat de întregul consiliu. La picioarele tribunei, 
colonelul Hendon aştepta să i se dea cuvântul. Cea mai 
mare parte a cetăţenilor cunoşteau vestea care provocase 
mitingul. 

Stenografiate în mod automat de telefonul primăriei, 
dezbaterile consiliului fuseseră comunicate imediat ziarelor, 
care publicaseră o ediţie specială, afişată pretutindeni. 

Hala municipală era o imensă construcţie cu acoperiş de 
sticlă, în care aerul circula liber şi unde lumina se revărsa 
în valuri dintr-un brâu de lămpi îmbrăţişând contururile 
bolţii. 

Mulțimea stătea în picioare, liniştită, tăcută. Chipurile 
erau vesele. Sănătatea deplină, obişnuinţa unei vieţi active 
şi armonioase, conştiinţa propriei forţe îl aşezau pe fiecare 
deasupra emoţiei dezordonate a spaimei sau a mâniei. 

Preşedintele abia atinsese clopoţelul, la opt şi jumătate fix, 
şi se lăsă o tăcere adâncă. 

Colonelul urcă la tribună. 

Într-un limbaj sobru şi puternic, fără podoabe inutile şi 
fără pretenţii oratorice - limbajul oamenilor care, ştiind ce 
au de spus, îşi exprimă ideile cu limpezime pentru că le 
înţeleg bine - el aminti ura inveterată a lui Herr Schultze 
împotriva Franţei, împotriva lui Sarrasin şi a operei sale, 
pregătirile formidabile anunţate de New York Herald şi 
menite să distrugă France-Ville şi pe locuitorii săi. 

Trebuiau să aleagă cea mai bună cale de urmat. Destui 
oameni lipsiţi de curaj şi de patriotism ar prefera poate să 
cedeze terenul, să-i lase pe agresori să pună stăpânire pe 
noua patrie. Dar colonelul era sigur că asemenea propuneri 
becisnice n-ar găsi nici un ecou printre concetăţenii săi. 
Oamenii care ştiuseră să înţeleagă măreţia scopului urmărit 


de fondatorii cetăţii-model, oamenii care ştiuseră să-i 
accepte legile erau în mod necesar inteligenţi şi inimoşi. 
Reprezentanţi sinceri şi militanţi ai progresului, ei vor face 
totul pentru a salva acest oraş neasemuit, monument 
glorios al artei de a îmbunătăţi soarta omului! 

Datoria lor era deci de a-şi da viaţa pentru cauza pe care o 
reprezentau! 

Această peroraţie fu primită cu o uriaşă salvă de aplauze. 

Mai mulţi oratori susţinură moţiunea colonelului Hendon. 

Fu acceptată apoi propunerea doctorului Sarrasin, care 
arătă necesitatea de a se constitui imediat un Consiliu al 
apărării, însărcinat să ia măsuri urgente, păstrând secretul 
indispensabil operaţiilor militare. 

În timpul şedinţei, unul dintre membrii Consiliului 
cetăţenesc sugeră necesitatea de a se vota un credit 
provizoriu de cinci milioane de dolari destinat primelor 
lucrări. "Toate mâinile se ridicară pentru a ratifica această 
măsură. 

La ora zece şi douăzeci şi cinci de minute, mitingul se 
terminase şi locuitorii oraşului, alegându-şi şefii, erau gata 
să se retragă, când se produse un incident neaşteptat. 

Eliberată cu o clipă mai înainte, tribuna fusese ocupată de 
un necunoscut având cel mai straniu aspect cu putinţă. 

Acest om apăruse ca prin farmec. Figura lui energică 
purta semnele unei teribile surescitări, dar atitudinea îi era 
calmă şi hotărâtă. Hainele pe jumătate lipite de trup şi încă 
murdare de nămol, fruntea însângerată mărturiseau că 
trecuse prin încercări groaznice. 

Văzându-l, toţi se opriseră. Cu un gest imperios, 
necunoscutul le poruncise tăcere şi nemişcare. 

Cine era? De unde venea? Nimeni, nici măcar doctorul 
Sarrasin nu se gândea să-l întrebe. 

Dealtfel se lămuriră imediat. 

— Am evadat din Stahlstadt, spuse el. Herr Schultze mă 
condamnase la moarte. Providența mi-a îngăduit să ajung la 
voi încă la timp pentru a încerca să vă salvez. Nu sunt un 


necunoscut pentru toată lumea de aici. Veneratul meu 
maestru, doctorul Sarrasin, va putea să vă spună, sper, că, 
în ciuda unei înfăţişări care-l face să nu mă recunoască nici 
chiar el, se poate avea oarecare încredere în Marcel 
Bruckmann! 

— Marcel! strigară în acelaşi timp doctorul şi Octave. 
Amândoi erau gata să se năpustească spre el. 

Un nou gest îi opri. 

Era Marcel, într-adevăr, salvat ca prin miracol. După ce 
forţase grilajul canalului, în clipa în care cădea aproape 
asfixiat, curentul îl antrenase ca pe un corp fără viaţă. Dar, 
din fericire, acest grilaj închidea însăşi incinta 
Stahlstadtului, şi, după două minute, Marcel era aruncat pe 
ţărmul râului, în sfârşit liber dacă şi-ar fi recăpătat 
cunoştinţa. 

Curajosul tânăr rămăsese întins fără mişcare ore întregi, 
în această noapte întunecoasă, pe această câmpie pustie, 
departe de orice ajutor. 

Când îşi revenise, se lumina de ziuă. Îşi aminti deodată 
totul!... Slavă domnului, se afla, în sfârşit, în afara 
blestematei Cetăți a Oţelului! Nu mai era prizonier. Toate 
gândurile sale se îndreptară spre doctorul Sarrasin, spre 
prietenii şi concetăţenii săi. 

— Ei! Ei! strigă el atunci. 

Printr-un efort suprem. Marcel reuşi să se ridice. 

Zece leghe îl despărţeau de France-Ville, zece leghe de 
străbătut fără tren, fără trăsură, fără cal prin această 
câmpie, care părea părăsită împrejurul crudei Cetăți a 
Oţelului. El merse zece leghe fără nici o clipă de odihnă şi la 
ora zece şi un sfert intra în cetatea doctorului Sarrasin. 

Acest om apăruse ca prin farmec. 

Afişele de pe ziduri îl lămuriră. El înţelese că locuitorii 
cunoşteau primejdia care-i ameninţa, dar înţelese totodată 
că ei nu ştiau nici cât de iminentă era primejdia, nici mai 
ales de ce natură deosebită era ea. 


Catastrofa premeditată de Herr Schultze trebuia să se 
producă în noaptea aceea, la ora unsprezece şi patruzeci şi 
cinci... Era ora zece şi un sfert. 

Un ultim efort. Marcel traversă oraşul într-un singur elan 
şi la ora zece şi douăzeci şi cinci de minute, în clipa în care 
locuitorii erau gata să se împrăştie, escalada tribuna. 

— Prieteni, strigă el, primul atac va avea loc nu peste o 
lună şi nici măcar peste opt zile! Înainte de miezul nopţii, o 
catastrofă fără precedent, o ploaie de fier şi de foc va cădea 
asupra oraşului. O armă infernală, care bate la o distanţă 
de zece leghe, este aţintită acum asupra noastră. Am văzut- 
o! Femeile şi copiii să caute adăpost în fundul pivniţelor 
care prezintă oarecare garanţii de soliditate sau să iasă 
imediat din oraş şi să se refugieze în munţi! Bărbaţii valizi 
să se pregătească să lupte cu focul prin toate mijloacele 
posibile! Focul, iată pentru moment singurul nostru 
duşman! Nici armate, nici soldaţi nu mărşăluiesc încă 
împotriva noastră. Duşmanul care ne ameninţă 
dispreţuieşte mijloacele de atac obişnuite. Dacă se vor 
realiza planurile şi calculele acestui om, a cărui forţă pusă 
în slujba răului vă e cunoscută, dacă nu s-a întâmplat ca 
Herr Schultze să se înşele pentru prima oară, incendiul se 
va dezlănţui într-o sută de locuri deodată! Va trebui să dăm 
piept cu flăcările într-o sută de locuri! Orice s-ar întâmpla, 
trebuie să salvăm în primul rând populaţia! Casele şi 
monumentele pe care nu le vom putea salva - oraşul întreg 
chiar, banii şi timpul îl vor putea reconstrui! 

În Europa, Marcel ar fi fost socotit nebun. Dar în America 
nimeni nu neagă miracolele ştiinţei, fie ele cele mai 
neaşteptate. Tânărul inginer fu ascultat şi, după 
recomandarea doctorului Sarrasin, crezut. 

Subjugată mai mult încă de accentul oratorului decât de 
cuvintele lui, mulţimea i se supuse fără discuţie. Doctorul 
răspundea de Marcel Bruckmann. Atâta era de ajuns. 

Mesagerii porniră în toate direcţiile, purtând ordinele 
consiliului. 


Cât despre locuitorii oraşului, unii coborâră în pivnițe, 
resemnându-se să suporte ororile unui bombardament; 
ceilalţi, pe jos, călare, în trăsuri, ieşiră pe câmpie şi urcară 
primele povârnişuri ale Munţilor Cascadei. În acest timp, 
bărbaţii valizi aduceau în grabă în piaţa mare şi în câteva 
puncte indicate de doctor tot ceea ce putea sluji în lupta 
împotriva focului, adică apă, pământ, nisip. 

În sala de şedinţe, deliberarea continua sub formă de 
dialog. 

Dar Marcel părea obsedat de o idee care nu mai lăsa loc 
alteia în creierul său. Buzele lui murmurau doar aceste 
cuvinte: 

— La unsprezece şi patruzeci şi cinci! E posibil ca 
blestematul de Schultze să ne dea gata cu invenţia lui 
execrabilă...? 

Deodată scoase un carnet din buzunar. O făcu cu gestul 
unui om care cere linişte şi, cu creionul în mână, mâzgăli 
febril câteva cifre pe o pagină. Fruntea începu să i se 
însenineze, chipul să-i strălucească: 

— Prieteni! strigă el. Prieteni! Sau cifrele astea sunt 
mincinoase, sau tot ceea ce ne înspăimântă se va spulbera 
ca un coşmar în faţa evidenţei unei probleme de balistică a 
cărei soluţie o căutam zadarnic! Herr Schultze s-a înşelat! 
Catastrofa cu care ne ameninţă nu e decât un vis! De data 
aceasta, ştiinţa lui a dat greş! Nimic din ceea ce a proorocit 
nu se va întâmpla, nu poate să se întâmple! Formidabilul 
său obuz va trece pe deasupra oraşului fără să-l atingă şi nu 
mai trebuie să ne temem decât pentru viitor! 

Ce voia să spună Marcel? Nimeni nu-l înţelegea! 

Tânărul alsacian expuse atunci rezultatul calculului pe 
care-l făcuse. Vocea sa desluşită şi vibrantă demonstra 
lucrurile astfel încât să devină limpezi celor mai ignoranţi. 
Era lumina care lua locul întunericului, calmul care lua 
locul neliniştii. Nu numai că proiectilul nu va atinge oraşul 
doctorului, dar nu va atinge nimic! Era hărăzit să se piardă 
în spaţiu! 


Doctorul Sarrasin încuviinţa din cap demonstraţia lui 
Marcel, când, îndreptându-şi degetul spre cadranul 
luminos, spuse deodată: 

— Peste trei minute vom şti cine are dreptate: Schultze 
sau Marcel Bruckmann! Oricum, prieteni, să nu regretăm 
niciuna dintre măsurile de precauţie luate şi să nu neglijăm 
nimic din ceea ce poate dejuca maşinaţiile duşmane. 
Lovitura sa - chiar dacă va da greş, după cum ne face 
Marcel să nădăjduim - nu va fi cea din urmă! Ura lui 
Schultze nu se va da bătută şi nu se va opri în faţa unui 
eşec! 

— Veniţi! strigă Marcel. 

Şi toţi îl urmară în piaţa cea mare. 

Cele trei minute trecuseră. Orologiul sună ora unsprezece 
şi patruzeci şi cinci...! 

După patru secunde, o masă întunecată trecea în 
înălțimile cerului şi, iute ca gândul, se pierdea în depărtări 
cu un şuierat sinistru. 

— Drum bun! strigă Marcel, izbucnind în râs. Cu această 
viteză iniţială, obuzul lui Herr Schultze, care a depăşit 
acum limitele atmosferei, nu mai poate recădea pe 
Pământ!54 

Două minute mai târziu, se auzea o detunătură 
asemănătoare unui zgomot surd ieşit din măruntaiele 
globului. 

Era bubuitul tunului din Turnul Iaurului şi acest bubuit 
sosea în întârziere cu o sută treisprezece secunde faţă de 
proiectilul care se deplasa cu o viteză de o sută cincizeci de 
leghe pe oră55. 

Capitolul XIII ' 

MARCEL BRUCKMANN CĂTRE PROFESORUL 
SCHULIZE, STAHLSTADI. 

France-Ville, 14 septembrie. 

Se cuvine să-l informez pe Regele Otelului că am trecut cu 
bine, alaltăieri seara, frontiera posesiunilor sale, preferând 
să mă salvez eu în locul modelului tunului Schultze. 


Luându-mi rămas bun, aş fi nepoliticos dacă, la rândul 
meu, nu v-aş divulga secretele mele. Fiţi însă liniştit, 
cunoaşterea lor n-o să vă coste viaţa... 

Nu mă numesc Schwartz şi nu sunt elveţian. Sunt alsacian. 
Numele meu este Marcel Bruckmann. Sunt un inginer 
bunicel dacă ar fi să vă dau crezare, dar înainte de orice 
sunt francez. Deveniseţi duşmanul de neîmpăcat al ţării 
mele, al prietenilor mei, al familiei mele. Nutreaţi planuri 
odioase împotriva a tot ceea ce iubesc. Am îndrăznit totul, 
am făcut totul pentru a le cunoaşte. Voi face totul pentru a 
le dejuca. Mă grăbesc să vă încunoştiinţez că prima 
dumneavoastră lovitură a dat greş, că ţinta dumneavoastră 
n-a fost atinsă şi că nici nu putea fi! Tunul dumneavoastră 
rămâne un tun arhiminunat, dar proiectilele pe care le 
lansează cu o asemenea încărcătură de pulbere şi cele pe 
care ar putea să le lanseze nu vor face rău nimănui! Ele nu 
vor cădea niciodată, nicăieri. Presimţisem asta, şi astăzi, 
spre marea dumneavoastră glorie, e un fapt stabilit că Herr 
Schultze a inventai un tun teribil... cu totul inofensiv. 

Veţi afla deci cu plăcere că am văzut obuzul 
dumneavoastră ultra-perfecţionat trecând ieri-seara, la ora 
unsprezece şi patruzeci şi cinci de minute, pe deasupra 
oraşului nostru. Se îndrepta spre vest, circulând în vid, şi va 
gravita astfel până la sfârşitul veacurilor. Un proiectil având 
o viteză iniţială de douăzeci de ori mai mare ca viteza 
actuală, adică zece mii de metri pe secunda, nu poate să 
mai „cadă”! Mişcarea lui de translație, combinată cu 
atracţia terestră, face din el un mobil menit să circule 
veşnic în jurul globului. Ar fi trebuit să ştiţi aceasta. 

Nădăjduiesc, dealtfel, că tunul din Turnul Taurului este cu 
totul deteriorat după această primă încercare. Dar n-aţi 
plătit prea scump două sute de mii de dolari, plăcerea de a 
fi înzestrat lumea planetară cu un nou astru şi Pământul cu 
un al doilea satelit56. 

Marcel Bruckmann. 


Un mesager special plecă imediat din France-Ville spre 
Stahlstadt. Să-l iertăm pe Marcel că n-a putut să-şi refuze 
satisfacția zeflemitoare de a face să-i parvină fără întârziere 
această scrisoare lui Herr Schultze. 

Marcel avea dreptate când spunea că faimosul obuz, 
având o asemenea viteză şi circulând dincolo de pătura 
atmosferică, nu va mai cădea pe suprafaţa Pământului. Avea 
dreptate, de asemeni, când spera că, datorită enormei 
încărcături de piroxil, tunul din Turnul Taurului trebuia să 
fie scos din uz. 

Primirea acestei scrisori constitui un şoc puternic pentru 
Herr Schultze, un groaznic eşec pentru neîmblânzitul său 
amor-propriu. El deveni livid citind-o şi, după ce o isprăvi, 
capul îi căzu în piept ca şi cum ar fi primit o lovitură de 
măciucă. Nu ieşi din această stare de prostraţie decât după 
un sfert de oră, trecând într-o mânie fără margini. Numai 
Arminius şi Sigimer ar fi putut spune ceva despre 
scăpărările ei. 

Totuşi Herr Schultze nu era omul care să se dea bătut. 
Între el şi Marcel avea să înceapă o luptă fără cruţare. Nu-i 
rămăseseră oare obuzele încărcate cu bioxid de carbon 
lichid, pe care tunuri mai modeste, dar mai practice, puteau 
să le lanseze de la mică distanţă? 

Liniştindu-se printr-un efort brusc, Herr Schultze se 
întorsese în cabinetul său şi-şi reluase lucrul. 

Era limpede că France-Ville, mai primejduit ca oricând, nu 
trebuia să neglijeze nimic pentru a-şi lua măsurile de 
apărare. 

Capitolul XIV. 

PREGĂTIRI DE LUPTĂ. 

Dacă pericolul nu mai era iminent, el era în continuare 
grav. Marcel comunică doctorului Sarrasin şi prietenilor 
acestuia tot ceea ce ştia despre preparativele lui Herr 
Schultze şi despre armele lui de distrugere. Chiar a doua zi, 
Consiliul apărării, la care luă şi el parte, discută despre un 
plan de rezistenţă şi despre înfăptuirea lui. 


În toate acestea, Marcel fu secondat de Octave, pe care-l 
găsi schimbat din punct de vedere moral, spre propriul său 
avantaj. 

Care fură hotărârile luate? Nimeni nu le cunoscu în 
amănunt. Doar principiile generale fură comunicate 
sistematic presei şi răspândite în public. Nu era greu să se 
recunoască aici mâna lui Marcel. 

— În orice apărare, se spunea prin oraş, marea problemă 
este de a cunoaşte bine forţele inamicului şi de a adapta 
sistemul de rezistenţă la înseşi aceste forţe. Fără îndoială, 
tunurile lui Herr Schultze sunt formidabile. E mai bine 
totuşi să ai de-a face cu aceste tunuri, cărora le cunoşti 
numărul, calibrul, bătaia şi efectele, decât cu arme puţin 
cunoscute. 

Trebuia împiedicată apropierea tunurilor de oraş, pe 
pământ sau pe ocean. 

Aceasta era problema pe care o studia cu asiduitate 
Consiliul apărării, şi în ziua când un afiş anunţă că 
problema era rezolvată nimeni nu se îndoi. Cetăţenii 
alergară în masă să se ofere pentru a executa lucrările 
necesare. Nici o îndeletnicire care putea contribui la opera 
de apărare nu era dispreţuită. Oameni de orice vârstă, de 
orice poziţie socială se transformau în simpli lucrători cu 
acest prilej. Munca se desfăşura rapid şi cu voioşie. În oraş 
fură înmagazinate provizii alimentare suficiente pentru doi 
ani. Sosiră, de asemeni, cantităţi considerabile de cărbune 
şi fier: fierul, materie primă a armamentului, cărbunele, 
rezervorul de căldură şi de mişcare, indispensabile luptei. 

În timp ce cărbunele şi fierul se rânduiau în pieţe, grămezi 
uriaşe de saci de făină şi de şunci afumate, munţi de cutii de 
conserve şi de legume uscate umpleau halele transformate 
în depozite. Numeroase turme erau găzduite în parcurile 
care făceau din France-Ville o vastă peluză. 

În sfârşit, când apăru decretul de mobilizare a tuturor 
bărbaţilor în stare să poarte armele, entuziasmul cu care fu 
primit dovedi încă o dată starea de spirit excelentă a 


acestor soldaţi-cetăţeni. Echipaţi simplu cu cămăşi de lână, 
pantaloni de pânză şi cizme scurte, acoperiţi cu o pălărie de 
piele, înarmaţi cu puşti Werder, ei făceau manevre pe 
bulevarde. 

Alţii scormoneau pământul, săpau şanţuri, ridicau 
fortificaţii şi redute în toate punctele favorabile. Turnarea 
pieselor de artilerie începuse şi continua cu asiduitate. O 
împrejurare extrem de favorabilă era aceea că putură folosi 
marele număr de cuptoare fumivore ale oraşului, pe care le 
transformară cu uşurinţă în cuptoare de topit. 

În forfota acestei mişcări neîncetate. Marcel se arăta 
neobosit. Era pretutindeni - şi pretutindeni la înălţimea 
sarcinilor sale. Dacă se ivea o dificultate practică sau 
teoretică, el ştia imediat s-o rezolve. La nevoie îşi sufleca 
mânecile şi demonstra un procedeu expeditiv, o mânuire 
rapidă. Autoritatea lui era acceptată fără discuţie şi 
ordinele îi erau îndeplinite întocmai. 

Alături de el, Octave făcea tot ce-i stătea în puteri. Dacă 
mai întâi îşi făgăduise să-şi garnisească uniforma cu 
galoane de aur, renunţă la asta, înțelegând că, pentru 
început, trebuia să fie un simplu soldat. 

Îşi luă locul în batalionul său şi ştiu să se poarte ca un 
soldat model. Iar celor care se prefăcură că-l câinează le 
răspunse: 

— Fiecare după meritele sale. Poate că n-aş fi ştiut să 
comand!... E mai uşor să înveţi să te supui! 

O ştire - falsă, ce-i drept - dădu lucrărilor de apărare un 
impuls şi mai viu. Se spunea că Herr Schultze căuta să 
trateze cu companiile de navigaţie pentru transportul 
tunurilor sale. Din clipa aceea, „bombele” se răspândiră în 
fiecare zi. Ba flota schultziană se îndrepta spre France-Ville, 
ba calea ferată spre Sacramento fusese tăiată de ulani57 
căzuţi probabil din cer. 

Dar aceste zvonuri, imediat dezminţite, erau întreţinute de 
ziarişti la pândă, în scopul de a aţâţa curiozitatea cititorilor 


lor. Adevărul este că Stahlstadt nu dădea nici un semn de 
viaţă. 

Această tăcere absolută, lăsându-i lui Marcel timpul 
necesar desăvârşirii lucrărilor de apărare, îl neliniştea 
uneori în puţinele clipe de răgaz. 

„Tâlharul ăsta să-şi fi schimbat gândul şi să-mi pregătească 
vreo nouă surpriză?” se întreba el. 

Dar planul de a opri navele inamice şi de a împiedica 
împresurarea oraşului părea să răspundă oricărei tentative 
criminale, şi Marcel, în clipele de nelinişte, îşi dubla 
eforturile pentru a-l duce la bun sfârşit. 

Singura lui bucurie şi unicul repaus după o zi de muncă 
era ceasul pe care şi-l petrecea în fiecare seară în salonul 
doamnei Sarrasin. 

Doctorul îi pretinsese din prima zi să cineze totdeauna 
împreună cu ei, afară de cazul în care ar fi fost împiedicat 
de o altă obligaţie. Dar, ciudat lucru, nu se ivise încă o 
obligaţie destul de seducătoare pentru ca Marcel să 
renunţe la acest privilegiu. Eterna partidă de şah dintre 
doctor şi colonelul Hendon nu era totuşi atât de palpitantă, 
încât să explice o asemenea asiduitate. Trebuie deci să ne 
gândim că un alt farmec acţiona asupra lui Marcel; poate că 
i-am bănui şi natura - cu toate că el nu o bănuia încă - 
observând interesul pe care păreau să-l aibă pentru el 
discuţiile cu doamna Sarrasin şi domnişoara Jeanne, când 
stăteau toţi trei lângă masa la care cele două femei 
pregăteau cele necesare viitorului serviciu al ambulanţelor. 

Aceste noi buloane de oţel sunt mai bune decât cele al 
căror desen ni l-ai arătat? întreba Jeanne, interesată de 
toate lucrările de apărare. 

Fără nici o îndoială, domnişoară, răspundea Marcel. 

Ah, sunt foarte bucuroasă! Dar câte căutări şi câtă trudă 
reprezintă cel mai mic detaliu!... îmi spuneai că geniştii au 
săpat ieri cinci sute de metri de şanţuri. E mult, nu-i aşa? 

Nu, nu-i nici măcar destul! În felul acesta nu vom putea 
isprăvi incinta până la sfârşitul lunii. 


Aş vrea s-o văd odată isprăvită şi apoi aceşti groaznici 
schultzieni n-au decât să vină! Bărbaţii sunt fericiţi: ei pot 
să acţioneze, să se simtă utili. În felul acesta, aşteptarea e 
mai scurtă pentru ei decât pentru noi, care nu suntem bune 
de nimic. 

Bune de nimic! exclama Marcel, de obicei mai calm. Bune 
de nimic! Pentru ce crezi atunci că muncesc aceşti oameni, 
care au părăsit totul ca să devină soldaţi, dacă nu pentru a 
asigura liniştea şi fericirea mamelor, soțiilor şi logodnicelor 
lor? De unde vine ardoarea lor dacă nu de la voi şi de unde 
izvorăşte puterea lor de sacrificiu dacă nu din... 

Marcel se opri, cam încurcat. Domnişoara Jeanne nu 
insistă şi buna doamnă Sarrasin fu nevoită să închidă 
discuţia, spunând că sentimentul datoriei justifica, fără 
îndoială, zelul celor mai mulţi. 

Când, rechemat de sarcinile nemiloase, grăbit să 
isprăvească un proiect sau un deviz. Marcel se smulgea cu 
părere de rău din această atmosferă plăcută, ducea cu el 
hotărârea neclintită de a salva France-Ville şi pe toţi 
locuitorii oraşului până la unul. 

Tânărul nu se aştepta deloc la ceea ce avea să se întâmple 
şi totuşi nu era decât consecinţa firească, de neînlăturat, a 
acestei stări de lucruri împotriva naturii, a acestei 
concentrări a tuturora într-unul singur, care era legea 
fundamentală a Cetăţii Oţelului. 

Capitolul XV. 

BURSA DIN SAN FRANCISCO. 

Bursa din San Francisco, expresie condensată şi într-un fel 
algebrică a unei imense mişcări industriale şi comerciale, 
este una dintre cele mai animate şi mai stranii din lume. 
Printr-o consecinţă naturală a poziţiei geografice a capitalei 
Californiei, ea are un caracter cosmopolit, care constituie 
una dintre trăsăturile ei cele mai izbitoare. Sub porticurile 
sale de granit roşu, saxonul înalt şi blond se întâlneşte cu 
celtul cu ten mat, cu părul de culoare mai închisă, cu 
membrele mai fine şi mai suple. Negrul trece pe lângă 


finlandez şi indian. Polinezianul se uită mirat la 
groenlandez. Chinezul, cu ochii oblici, cu coada împletită cu 
grijă, se întrece în fineţe cu japonezul. 'Toate limbile, toate 
dialectele, toate jargoanele se amestecă aici ca într-un 
Babel modern. 

Deschiderea pieţei din 12 octombrie a acestei burse unice 
în lume nu avu nimic deosebit. Către ora unsprezece, 
principalii curtieri58 şi agenţi de schimb fură văzuţi 
interpelându-se cu voioşie sau grav, după temperament, 
strângându-şi mâinile, îndreptându-se spre bufet şi 
pregătind, prin libaţiuni amicale, operaţiile zilei. Apoi 
merseră pe rând să deschidă portiţele de aramă ale 
căsuţelor numerotate din vestibul în care se depune 
corespondenţa, să scoată dinăuntru enorme pachete de 
scrisori şi să le răsfoiască cu un ochi distrat. 

În curând se anunţară primele cursuri ale zilei, în vreme 
ce mulţimea creştea pe nesimţite. Zgomotul vocilor începea 
să se ridice din mijlocul grupurilor din ce în ce mai 
numeroase. 

Din toate colţurile globului începură să dea năvală 
depeşele telegrafice. Nu trecea un minut fără ca o bandă de 
hârtie albastră, citită - mai bine-zis strigată - în mijlocul 
furtunii de voci, să se adauge pe peretele nordic colecţiei de 
telegrame afişate de către funcţionarii bursei. 

Intensitatea mişcării creştea din minut în minut. Amploiaţii 
intrau în goană, plecau, se năpusteau spre biroul telegrafic, 
aduceau răspunsuri. Toate carnetele erau deschise, 
adnotate, pline cu ştersături, cu pagini rupte. Un fel de 
nebunie contagioasă părea să fi pus stăpânire pe toată 
lumea, când, pe la ora unu, un suflu misterios păru să 
treacă printre aceste grupuri agitate. 

O ştire uimitoare, neaşteptată, de necrezut, fusese adusă 
de unul dintre asociaţii „Băncii Far-Westului” şi circula cu 
iuţeala fulgerului. 

Unii spuneau: 


Ce glumă!... E o manevră! Cum să crezi o asemenea 
minciună gogonată? 

Ei, ei! răspundeau alţii. Până nu faci foc, nu iese fum! 

Poţi să te prăbuşeşti într-o asemenea situaţie? 

Te prăbuşeşti în orice situaţie! 

Dar, domnule, numai imobilele şi utilajul fac peste optzeci 
de milioane de dolari! striga unul. 

Fără a mai pune la socoteală fonta şi oţelul din magazii şi 
produsele fabricate! adăuga altul. 

Ce spuneam eu? Schultze valorează nouăzeci de milioane 
de dolari şi mă însărcinez să le realizeze oricând asupra 
activului său! 

Atunci cum îţi explici această suspendare de plăţi? 

Nu mi-o explic deloc!... Nu cred în ea! 

Ca şi cum lucrurile astea nu s-ar întâmpla în fiecare zi 
firmelor socotite drept cele mai solide! 

Stahlstadt nu este o firmă, ci un oraş! 

La urma urmei, nu se poate să se sfârşească aşa! O să se 
formeze o companie pentru a-i continua afacerile! 

Dar de ce naiba n-a format-o chiar Schultze, înainte de a-i 
fi protestate poliţele? 

Tocmai, domnule, e atât de absurd, încât nu rezistă la 
analiză! E pur şi simplu o ştire falsă, lansată probabil de 
Nash, care are mare nevoie de o urcare a acţiunilor 
oţelului! 

Ba deloc! Schultze nu numai că a dat faliment, dara şi 
fugit! 

Haide, haide...! 

A fugit, domnule! Telegrama a fost afişată chiar acum. 

Un formidabil val omenesc se rostogoli spre avizierul 
depeşelor. Ultima bandă de hârtie albastră suna astfel: 

New York, ora 12 şi 10 minute. Central-Bank. Uzina 
Stahlstadt. Plăţile suspendate. Pasiv cunoscut: patruzeci şi 
şapte de milioane de dolari. Schultze dispărut. 

De data aceasta nu mai era nici o îndoială, oricât de 
surprinzătoare ar fi fost ştirea, şi ipotezele începură să-şi 


facă drum. 

La ora două, listele falimentelor secundare, determinate 
de acela al lui Herr Schultze, începură să inunde bursa. Cel 
mai mult pierdea Mining-Bank, din New York; casa 
Westerley şi fiii, din Chicago, era implicată cu şapte 
milioane de dolari; casa Milwaukee, din Buffalo, cu cinci 
milioane; Banca industrială din San Francisco cu un milion 
jumătate, apoi pleava caselor de-al treilea rang. 

Pe de altă parte, şi fără a aştepta aceste ştiri, 
contraloviturile fireşti ale evenimentului se dezlânţuiau cu 
furie. 

Piaţa bursei din San Francisco, atât de amorţită dimineaţa, 
după spusele experţilor, nu mai era aşa la ora două! Ce 
tresăriri! Ce urcări! Ce dezlănţuire neînfrânată a 
speculaţiei! 

Urcarea acţiunilor oţelului, care cresc din minut în minut! 
Urcare la cărbuni! Urcarea acţiunilor tuturor topitoriilor 
Uniunii! Urcare la toate produsele fabricate de orice fel de 
industrie a fierului! Urcare, de-asemenea, la terenurile din 
France-Ville! Căzute la zero, dispărute de la declararea 
războiului cu Stahlstadtul, ele urcară brusc la o sută optzeci 
de dolari acrul! 

În aceeaşi seară, chioşcurile de ziare fură luate cu asalt. 
Dar Herald, ca şi Tribune, Alta, ca şi Guardian, Echo, ca şi 
Globe publicară zadarnic cu litere gigantice puţinele 
informaţii pe care le putuseră strânge, căci ele se reduceau, 
de fapt, aproape la zero. 

Tot ceea ce se ştia era că, la 25 septembrie, o poliţă de opt 
milioane de dolari, acceptată de Herr Schultze în favoarea 
casei Jackson, Elder 8c Co din Buffalo, fusese prezentată 
casei Schring, Strauss & Co, bancherii Regelui Oţelului la 
New York. Aceşti domni constataseră că bilanţul creditului 
clientului lor nu îngăduia o asemenea plată enormă şi-i 
telegrafiaseră imediat, fără să primească răspuns. 
Recurseseră atunci la registre şi constataseră cu 
stupefacţie că de treisprezece zile nu primiseră nici o 


scrisoare şi nici un vărsământ din Stahlstadt; că, de atunci, 
poliţele şi cecurile semnate de Herr Schultze se 
îngrămădiseră în fiecare zi, suferind o soartă comună şi 
întorcându-se la locul de origine cu menţiunea „no effects” 
(nu sunt fonduri). 

Timp de patru zile, cererile de lămurire, telegramele 
neliniştite, întrebările furioase se abătuseră pe de o parte 
asupra băncii, pe de altă parte asupra Stahlstadtului. 

În sfârşit, sosise un răspuns decisiv: 

Herr Schultze dispărut din 17 septembrie - spunea 
telegrama. Nimeni nu poate da o explicaţie a acestui mister. 
N-a lăsat dispoziţii şi casete sectoarelor sunt goale. 

Adevărul nu mai putuse fi ascuns. Principalii creditori se 
înfricoşaseră şi-şi depuseseră hârtiile la tribunalul de 
comerţ. Ruina se conturase în câteva ceasuri cu iuţeala 
fulgerului, antrenând cortegiul său de prăbuşiri secundare. 
La 13 octombrie, la amiază, totalul poliţelor cunoscute se 
ridica la patruzeci şi şapte de milioane de dolari. Totul făcea 
să se prevadă că, adăugându-se poliţele încă nedeclarate, 
pasivul se va apropia de şaizeci de milioane. 

lată ce se ştia, iată ce relatau ziarele, cu unele amplificări. 
E de la sine înţeles că toate anunțau pentru a doua zi ştirile 
cele mai inedite şi cele mai speciale. 

De fapt, nu exista unul care să nu-şi fi trimis din primul 
ceas corespondenţii pe drumul Stahlstadtului. 

Din seara zilei de 14 octombrie. Cetatea Oţelului fusese 
împresurată de o adevărată armată de reporteri, cu 
carnetele deschise şi creioanele în vânt. Dar această armată 
se sfărâma ca un val de incinta exterioară a Stahlstadtului. 
Consemnul era păstrat şi, cu toate că puseră în bătaie toate 
mijloacele de seducţie, reporterii nu izbutiră să-l încalce. 

Ei putură totuşi să constate că muncitorii nu ştiau nimic şi 
că nimic nu se schimbase în treburile secţiilor lor. 
Contramaiştrii anunţaseră doar în ajun, primind ordin mai 
de sus, că, nemaiexistând fonduri în casele de sector şi nici 
instrucţiuni primite de la Blocul central, lucrările vor fi 


suspendate în sâmbăta următoare, în afara unei dispoziţii 
contrare. 

Toate acestea, în loc să simplifice situaţia, mai mult o 
complicau. Nimeni nu se mai îndoia că Herr Schultze 
dispăruse de aproape o lună. Dar nimeni nu cunoştea cauza 
şi semnificaţia acestei dispariţii. O vagă impresie că 
misteriosul personaj avea să reapară dintr-un minut într- 
altul domina încă în mod obscur neliniştile. 

În primele zile, lucrările continuaseră ca de obicei în 
uzină, în virtutea inerţiei. Fiecare îşi îndeplinise sarcina 
parţială, în orizontul limitat al secţiei sale. Casele de bani 
plătiseră salariile în fiecare sâmbătă. Casa principală făcuse 
faţă până atunci necesităţilor locale. Dar centralizarea 
ajunsese la un prea înalt grad de perfecţiune, stăpânul îşi 
rezervase o supraveghere prea absolută a tuturor 
proceselor pentru ca lipsa lui să nu determine, într-un timp 
foarte scurt, o oprire forţată a maşinii. Din 17 septembrie, zi 
în care Regele Oţelului semnase ultimele dispoziţii, şi până 
la 13 octombrie, când ştirea suspendării plăţilor izbucnise ca 
o lovitură de trăsnet, mii de scrisori - şi multe dintre ele 
conţineau, desigur, valori considerabile - fuseseră depuse în 
cutia de poştă a Blocului central şi ajunseseră, fără îndoială, 
în cabinetul lui Herr Schultze. Doar el îşi rezervase dreptul 
de a le deschide, de a le adnota cu creionul roşu şi de a le 
trimite conţinutul casierului principal. 

Celor mai înalţi funcţionari ai uzinei nici nu le-ar fi dat prin 
gând să iasă din cadrul atribuţiilor lor obişnuite. Investigaţi 
faţă de subordonații lor cu puteri aproape absolute, ei erau 
faţă de Herr Schultze - şi chiar faţă de amintirea lui - ca tot 
atâtea instrumente fără autoritate, fără iniţiativă, fără 
opinie. Fiecare se izolase deci în responsabilitatea strâmtă 
a împuternicirii sale, aşteptase, tărăgănase, văzuse venind 
evenimentele. 

Şi, până la urmă, evenimentele veniseră. Această situaţie 
ciudată se prelungise până în momentul în care principalele 
case interesate, alarmându-se brusc, telegrafiaseră, 


ceruseră un răspuns, reclamaseră, protestaseră, luaseră, în 
sfârşit, precauţiile legale. Trebuise timp ca să se ajungă la 
asta. Nimeni nu se putuse hotări cu uşurinţă să creadă că o 
prosperitate atât de notorie are picioare de lut. Faptul era 
însă acum vădit. Herr Schultze fugise de creditorii săi. 

Asta este tot ceea ce putură afla reporterii. Celebrul 
Meiklejohn însuşi, ilustru pentru că izbutise să smulgă 
mărturisiri politice preşedintelui Grant59, cel mai taciturn 
om al secolului; neobositul Blunderbuss, faimos pentru că 
el, simplu corespondent al ziarului World, anunţase cel 
dintâi ţarului marea veste a capitulării Plevnei, aceşti aşi ai 
reportajului nu fuseseră de astă dată mai norocoşi decât 
confrații lor. Erau obligaţi să-şi mărturisească în gând că 
Tribune şi World nu vor putea încă să afle cheia falimentului 
Schultze. 

Ceea ce făcea din această catastrofă industrială un 
eveniment aproape unic era situaţia bizară a Stahlstadtului, 
această poziţie de oraş independent şi izolat, care nu 
îngăduia nici o anchetă obişnuită şi legală. Poliţele lui Herr 
Schultze erau, ce-i drept, protestate la New York şi 
creditorii săi aveau toate motivele să creadă că activul 
reprezentat de uzină putea într-o anumită măsură să-i 
despăgubească. Dar cărui tribunal să i se adreseze pentru a 
obţine confiscarea sau punerea sub sechestru? Stahlstadtul 
rămăsese un teritoriu deosebit, încă neclasat, care 
aparţinea în întregime lui Herr Schultze. Măcar dacă acesta 
ar fi lăsat un reprezentant, un consiliu de administraţie, un 
substitut! Dar nimic - nici măcar un tribunal sau un consiliu 
judiciar! Era el singur regele, marele judecător, generalul 
comandant, notarul, avocatul, tribunalul de comerţ al 
oraşului său. Realizase în persoana sa idealul centralizării. 
În lipsa lui, nu mai exista decât neantul şi tot acest edificiu 
formidabil se prăbuşea ca un castel din cărţi de joc. 

În orice altă situaţie, creditorii ar fi putut alcătui un 
sindicat60, s-ar fi substituit lui Herr Schultze, ar fi pus 
mâna pe activul rămas, ar fi luat conducerea afacerilor. 


După toate aparențele, şi-ar fi dat seama că, pentru a face 
maşina să funcţioneze, nu lipseau decât poate nişte bani şi o 
forţă organizatoare. 

Dar nimic din toate acestea nu era posibil. Lipsea 
instrumentul legal necesar pentru a opera această 
substituire. Se vedeau opriţi de o barieră morală încă mai 
de netrecut decât întăriturile ridicate împrejurul Cetăţii 
Oţelului. Nefericiţii creditori se aflau în faţa gajului poliţelor 
lor şi nu puteau să pună mâna peel. 

Tot ceea ce le stătu în puteri fu să se întrunească în 
adunare generală, să se sfătuiască şi să adreseze 
Congresului o jalbă prin care cereau să le îmbrăţişeze 
cauza, să apere interesele cetăţenilor americani, să 
pronunţe anexarea Stahlstadtului la Statele Unite şi să 
supună astfel din nou această creaţie monstruoasă legilor 
obişnuite ale civilizaţiei. Mai mulţi membri ai Congresului 
erau personal interesaţi în afacere printr-o seamă de 
aspecte, jalba era pe placul caracterului american şi erau 
motive să se creadă că va avea succes. Din nenorocire, 
sesiunea Congresului se încheiase şi era de temut că va 
trece multă vreme până să i se poată înfăţişa problema. 

Între timp, Stahlstadtul agoniza şi cuptoarele se stingeau 
unul câte unul. 

Consternarea populaţiei de zece mii de familii, care trăia 
de pe urma uzinei, era adâncă. Ce era de făcut? Să 
continue lucrul în speranţa unui salariu care va veni poate 
peste şase luni sau care nu va veni deloc? Nimeni nu 
susţinea asta. Ce lucru, dealtfel? Sursa comenzilor secase 
odată cu celelalte. Toţi clienţii lui Herr Schultze aşteptau, 
pentru a relua legăturile, soluţia legală. Lipsiţi de dispoziţii 
superioare, şefii de secţii, inginerii, contramaiştrii nu 
puteau să acţioneze. 

Nu lipsiră întrunirile, mitingurile, discursurile, proiectele. 
Nu se hotărî nimic, pentru că nimic nu era cu putinţă. 
Şomajul antrena în curând cortegiul său de mizerie, vicii, 
deznădejde. Atelierele se goleau şi cârciumile se umpleau. 


De fiecare coş care înceta să mai fumege la uzină, apărea 
câte o cârciumă în orăşelele dimprejur. 

Cei mai înţelepţi dintre muncitori, cei mai chibzuiţi, cei 
care ştiuseră să prevadă zilele grele şi să-şi facă o mică 
rezervă se grăbiră să fugă cu arme şi bagaje - uneltele, 
aşternutul scump inimii de gospodină şi copiii, incentati de 
spectacolul lumii care li se arăta prin uşa vagonului. 
Plecară, se împrăştiară în cele patru colţuri ale zării şi 
regăsiră - unul în răsărit, altul în miazăzi, al treilea în 
miazănoapte - o altă uzină, o altă nicovală, un alt cămin... 

Dar, pentru unul, pentru zece care puteau să-şi 
împlinească acest vis, câţi erau aceia pe care mizeria îi 
ţintuia pe loc! Ei rămaseră, cu ochii înfundaţi în orbite, cu 
inimile sfâşiate. 

Ei rămaseră, vânzându-şi bietele zdrenţe norului de păsări 
de pradă cu chip omenesc care se abate asupra tuturor 
marilor dezastre, recurgând după câteva zile la 
expedientele supreme, privaţi curând de credit, ca şi de 
salariu, de speranţă, ca şi de muncă, şi văzând cum se 
deschide în faţa lor, negru, ca iarna care se apropia, un 
viitor de mizerie. 

Capitolul XVI. 

DOI FRANCEZI ÎMPOTRIVA UNUI ORAŞ. 

Când ştirea dispariţiei lui Schultze ajunse la France-Ville, 
primele cuvinte ale lui Marcel fuseseră: 

— Şi dacă nu-i decât un vicleşug de război? 

Reflectând, îşi spusese apoi că rezultatele unui astfel de 
vicleşug ar fi fost atât de grave pentru Stahlstadt, încât, 
potrivit logicii, ipoteza era inadmisibilă. Dar îşi spusese, de 
asemeni, că ura nu raţionează şi că ura înverşunată a unui 
om ca Herr Schultze putea la un moment dat să-l împingă 
să sacrifice totul pasiunii sale. Oricum, el trebuia să rămână 
în gardă. 

La cererea sa, Consiliul apărării redactă imediat o 
proclamaţie prin care-i îndemna pe cetăţeni să fie 


prevăzători faţă de ştirile false lansate de inamic pentru a le 
adormi vigilenţa. 

Lucrările şi exerciţiile efectuate cu mai multă ardoare ca 
niciodată accentuară răspunsul pe care France-Ville 
socotea nimerit să-l dea eventualei manevre a lui Herr 
Schultze. Dar amănuntele, adevărate sau nu, aduse de 
ziarele din San Francisco, Chicago şi New York, 
consecinţele financiare şi comerciale ale catastrofei 
Stahlstadtului, tot acest ansamblu de dovezi insesizabile, 
fără forţă luate separat, dar atât de puternice prin 
acumularea lor, nu mai îngădui nici o îndoială. 

Într-o frumoasă dimineaţă, cetatea doctorului se trezi 
definitiv salvată, ca un om care scapă de un vis urât prin 
simplul fapt al trezirii sale. Da! France-Ville era în mod 
evident în afara pericolului, fără să fi avut de suferit, şi 
Marcel fu acela care, convingându-se pe deplin, răspândi 
vestea pe toate căile de care dispunea. 

Urmarea fu o mişcare generală de destindere şi de voioşie, 
o atmosferă de sărbătoare, un imens oftat de uşurare. Toţi 
îşi strângeau mâinile, se felicitau, se invitau reciproc la 
masă. Femeile îşi arătau noile toalete, bărbaţii îşi luau 
deocamdată concediu de la exerciţii, manevre şi lucrări. 
Toată lumea era liniştită, satisfăcută, bucuroasă. Parc-ar fi 
fost un oraş de convalescenţi. 

Dar cel mai mulţumit dintre toţi era, fără îndoială, doctorul 
Sarrasin. El se simţea răspunzător faţă de soarta tuturor 
celor care veniseră cu încredere să se instaleze pe teritoriul 
său şi să se pună sub protecţia sa. De o lună, teama de a-i fi 
dus la pierzanie el, care se gândea doar la fericirea lor, nu-i 
lăsase o clipă de linişte. Acum scăpase, în sfârşit, de o grijă 
atât de imensă şi respira în voie. 

Pericolul comun îi unise mai mult pe cetăţeni. Fiecare 
simţise frământându-se în adâncul său o nouă făptură. 
Pentru locuitorii din France-Ville se născuse „patria”. Se 
temuseră, suferiseră pentru ea, simţiseră mai bine cât o 
iubesc. 


Rezultatele materiale ale operaţiunilor de apărare erau de 
asemeni numai în avantajul cetăţii. Învăţaseră să-şi 
cunoască forţa şi nu mai era nevoie s-o improvizeze. Erau 
mai siguri pe ei înşişi. În viitor, orice s-ar fi întâmplat, erau 
pregătiţi. 

În sfârşit, destinul operei doctorului Sarrasin nu se 
arătase niciodată atât de strălucit. Şi, lucru rar, oraşul nu fu 
ingrat faţă de Marcel. Cu toate că salvarea tuturor nu i se 
datora lui, i se aduseră mulţumiri publice, ca organizator al 
apărării, ca om al cărui devotament ar fi împiedicat pieirea 
oraşului dacă proiectele lui Herr Schultze ar fi fost puse în 
aplicare. 

Totuşi Marcel nu-şi socotea rolul încheiat. Misterul care 
înconjura Stahlstadtul putea încă să ascundă o primejdie, 
gândea el. Nu se putea declara mulţumit decât după ce ar fi 
adus o lumină deplină în mijlocul tenebrelor care învăluiau 
încă Cetatea Oţelului. 

Hotări deci să se întoarcă la Stahlstadt şi să nu dea înapoi 
în faţa nici unui obstacol pentru a dezlega ultimele lui 
secrete. 

Doctorul Sarrasin încercă să-i demonstreze că era o 
aventură dificilă, plină de primejdii; că avea să facă un fel 
de coborâre în infern; că putea să dea peste nu se ştie ce 
abisuri ascunse sub fiecare dintre paşii săi... Herr Schultze, 
aşa cum i-l zugrăvise, nu era omul care să dispară fără 
pericol pentru ceilalţi, care să se îngroape singur sub 
ruinele tuturor speranţelor sale. Aveau dreptul să se 
aştepte la orice din partea ultimei maşinaţii a unui 
asemenea personaj. Ea nu putea să semene decât cu 
teribila agonie a rechinului...! 

— Scumpe maestre, tocmai pentru că tot ceea ce vă 
imaginaţi e posibil, cred că e de datoria mea să mă întorc la 
Stahlstadt. Este o bombă al cărei fitil vreau să-l smulg 
înainte de a exploda şi vă cer permisiunea de a-l lua cu 
mine pe Octave. 

— Octave! exclamă doctorul. 


— Da! A devenit un băiat curajos, pe care se poate conta şi 
vă asigur că această plimbare îi va face bine! 

— Domnul să vă aibă în pază! răspunse bătrânul, 
emoţionat. 

A doua zi dimineaţa, după ce traversase orăşelele părăsite, 
o trăsură îi lăsă pe Marcel şi Octave la poarta 
Stahlstadtului. Erau bine echipați, bine înarmaţi şi hotărâți 
să nu se întoarcă fără a fi limpezit acest sumbru mister. 

Mergeau umăr lângă umăr pe drumul de centură exterior, 
care făcea înconjurul fortificațiilor, şi adevărul de care 
Marcel se încăpăţânase să se îndoiască până atunci se arătă 
în faţa lui. 

Era evident că uzina e complet oprită. De pe acest drum 
pe care-l străbăteau sub cerul negru, fără o stea, ar fi zărit, 
odinioară, lumina lămpilor cu gaz, reflexul baionetei unei 
santinele, o mie de semne de viaţă, acum absente. 
Ferestrele luminate ale sectoarelor s-ar fi văzut ca tot 
atâtea vitrine strălucitoare. Acum totul era întunecat şi mut. 
Moartea singură părea să planeze asupra cetăţii, ale cărei 
coşuri înalte se ridicau la orizont ca nişte schelete. Paşii lui 
Marcel şi ai însoţitorului său sunau a gol. Impresia de 
singurătate şi de dezolare era atât de puternică, încât 
Marcel nu se putu opri să spună: 

— Ciudat, n-am întâlnit niciodată o asemenea tăcere! Parc- 
am fi într-un cimitir! 

Era ora şapte când ajunseră la capătul şanţului, în faţa 
intrării principale. Nici o fiinţă nu se arăta pe creasta 
zidului şi nu mai era nici urmă de santinelele care vegheau 
odinioară, din distanţă în distanţă, ca tot atâţia stâlpi vii. 
Puntea era ridicată, lăsând în faţa porţii o prăpastie largă 
de cinci, şase metri. 

Le trebui mai mult de un ceas ca să izbutească să prindă 
un ochi de funie, aruncându-l, pe rând, de capătul unei 
grinzi. După multă osteneală, Marcel izbuti, în sfârşit, şi 
Octave, agăţându-se în mâini, putu să ajungă deasupra 


porţii. Marcel îi trimise una câte una armele şi muniţiile, 
apoi urmă acelaşi drum. 

Nu le mai rămase atunci decât să treacă funia de cealaltă 
parte a zidului, să coboare lucrurile aşa cum le urcaseră şi 
să lunece şi ei până jos. 

Cei doi tineri se pomeniră atunci pe drumul de pe zid, 
urmat de Marcel în prima zi a sosirii lui la Stahlstadt. 
Pretutindeni, singurătatea şi tăcerea cea mai adâncă. În 
faţa lor se înălța, neagră şi mută, masa impozantă a 
clădirilor care păreau să-i privească prin miile lor de 
ferestre ca pentru a le spune: 

Plecaţi!... N-aveţi dreptul să ne pătrundeţi secretele!... 
Marcel şi Octave se sfătuiră. 

Să atacăm poarta O, pe care o cunosc, spuse Marcel. 

Se îndreptară spre vest şi ajunseră în curând în faţa 
arcadei monumentale care purta pe fruntea sa litera O. 
Cele două canaturi grele de stejar, bătute în ţinte groase de 
oţel, erau închise. Marcel se apropie şi lovi în ele de câteva 
ori, cu o piatră luată de pe drum. Nu-i răspunse decât 
ecoul. 

— La lucru! îi strigă atunci lui Octave. 

Trebuiră să reînceapă penibilul efort de a arunca funia pe 
deasupra porţii, pentru a întâlni un obstacol de care să se 
agate zdravăn. Fu greu, dar până la urmă izbutiră să treacă 
zidul şi ajunseră în axa sectorului O. 

— Poftim! strigă Octave. La ce bun atâta osteneală? Am 
făcut mare ispravă, n-am ce zice! Cum sărim peste un zid, 
cum dăm peste altul! 

— Linişte în front! răspunse Marcel. lată fostul meu 
atelier. Am să fiu bucuros să-l revăd şi să iau din el anumite 
unelte de care vom avea sigur nevoie, fără a uita câteva 
săculeţe cu dinamită. 

Se aflau în marea hală de turnătorie în care fusese primit 
tânărul alsacian la sosirea sa în uzină. Cât de lugubră era 
acum, cu cuptoarele stinse, cu şinele ruginite, cu 
macaralele prăfuite, care-şi înălţau braţele dezolate ca tot 


atâtea spânzurători! Toate astea îţi îngheţau inima, şi 
Marcel simţea nevoia unei diversiuni. 

— Să mergem într-un atelier care o să te intereseze mai 
mult, îi spuse el lui Octave, pornind spre cantină. 

Octave făcu un semn de încuviinţare, care se prefăcu într- 
un semn de satisfacţie, când zări, înşirate în ordine de 
bătaie, pe o măsuţă de lemn, un regiment de sticle roşii, 
galbene şi verzi. Câteva cutii de conserve îşi arătau, de 
asemeni, învelişul de cositor purtând cele mai vestite mărci. 
Aveau cu ce să înjghebeze un dejun a cărui necesitate se 
făcea, dealtfel, simțită. Aşezară deci tacâmurile pe 
tejgheaua de tablă şi-şi refăcură forţele ca să continue 
expediţia. 

În timp ce mâncau, Marcel se gândea ce-i de făcut. Nici 
nu-i trecea prin cap să escaladeze zidul Blocului central. 
Era un zid de o înălţime ameţitoare, izolat de toate celelalte 
clădiri, fără o ieşitură de care să se poată agăța o funie. 
Pentru a-i găsi poarta - probabil unica poartă - ar fi trebuit 
să străbată toate sectoarele, şi nu era deloc uşor. Rămânea 
folosirea dinamitei - şi asta dacă aveau noroc, căci părea 
imposibil ca Herr Schultze să fi dispărut fără a presăra cu 
capcane terenul pe care-l abandona, fără să pună 
contramine în vederea minelor pe care atacatorii 
Stahlstadtului ar fi fost siliţi să le folosească. Dar nimic din 
toate acestea nu-l putea face pe Marcel să dea înapoi. 

Văzându-l pe Octave sătul şi odihnit, Marcel se îndreptă 
împreună cu el spre capătul străzii care alcătuia axa 
sectorului, până la picioarele marelui zid de piatră. 

— Ce-ai zice de o mină aşezată acolo? întrebă el. 

— Va fi greu, dar nu suntem leneşi! răspunse Octave, gata 
la orice. Munca începu. Trebuiră să dea jos cimentul de la 
temelia zidului, să introducă o pârghie între două pietre, să 
scoată una dintre ele şi, în sfârşit, cu ajutorul unui sfredel, 
să străpungă mai multe mici tuneluri paralele. La ora zece 
isprăviseră. Cartuşele de dinamită se aflau la locul lor şi 
fitilul fu aprins. 


Ştiind că va arde cinci minute, Marcel se refugie împreună 
cu Octave în cantina care, situată într-un subsol, alcătuia o 
adevărată pivniţă boltită. 

Dintr-o dată, clădirea şi pivniţa însăşi fură zguduite ca de 
un cutremur de pământ. O detunătură formidabilă, 
asemănătoare celei a trei-patru baterii de tunuri reunite, 
spintecă văzduhul, urmând îndeaproape zguduitura. Apoi, 
după două, trei secunde, o avalanşă dc resturi proiectate în 
toate părţile recăzu pe sol. 

Câteva clipe fu un vacarm continuu: acoperişurile se 
prăbuşeau, grinzile trosneau, zidurile se năruiau, în 
mijlocul cascadelor limpezi de ferestre sparte. 

În sfârşit, acest zgomot groaznic se sfârşi. Octave şi 
Marcel îşi părăsiră refugiul. 

Oricât ar li fost de obişnuit cu efectul prodigios al 
substanţelor explozive, Marcel se minună constatând 
rezultatele. Jumătate din sector sărise în aer şi zidurile 
dărâmate ale tuturor atelierelor vecine cu Blocul central 
semănau cu cele ale unui oraş bombardat. Grămezile de 
moloz, bucăţile de sticlă şi de tencuială acopereau 
pământul, în timp ce norii de praf, coborând încet din 
înălțimile în care-i proiectase explozia, se aşezau ca un fel 
de zăpadă asupra acestor ruine. 

Marcel şi Octave alergară spre zidul interior. Era distrus şi 
el pe o lărgime de cincisprezece-douăzeci de metri, şi, de 
cealaltă parte a spărturii, fostul desenator al Blocului 
central zări curtea binecunoscută în care petrecuse atâtea 
ceasuri monotone. 

Din moment ce această curte nu mai era păzită, grilajul de 
fier care o împrejmuia nu mai era de netrecut. Fură deci 
curând dincolo. 

Pretutindeni aceeaşi tăcere. 

Marcel trecu în revistă atelierele în care odinioară 
camarazii săi îi admirau desenele. Într-un colţ găsi, pe 
jumătate schiţat, modelul de maşină cu aburi pe care-l 


începuse când fusese chemat de Herr Schultze. În sala de 
lectură revăzu revistele şi cărţile familiare. 

Toate lucrurile păstraseră aspectul unei mişcări 
suspendate, al unei vieţi întrerupte brusc. 

Cei doi tineri ajunseră la limita interioară a Blocului 
central şi se aflară în curând la picioarele zidului care, după 
câte îşi amintea Marcel, îi despărţea de parc. 

O să trebuiască să facem din nou pietrele să danseze? 
întrebă Octave. 

Poate că da... dar, ca să intrăm, am putea mai întâi să 
căutăm o poartă pe care o simplă fuzee ar arunca-o în aer. 

Începură să se învârtă în jurul parcului, pe lângă zid. Din 
timp în timp, erau obligaţi să facă o cotitură, să ocolească 
un grup de clădiri care se desprindea ca un pinten sau să 
sară peste un grilaj. Dar nu pierdură zidul din vedere şi 
fură recompensaţi pentru osteneală. O portiţă scundă şi 
abia vizibilă le apăru în faţă. 

În două minute, Octave sfredeli o gaură în scândurile de 
stejar. Privind prin această deschizătură, Marcel recunoscu, 
spre via lui mulţumire, parcul tropical cu eterna sa 
verdeață şi temperatura lui primăvăratică. 

— Încă o poartă de aruncat în aer şi am ajuns! 

— O fuzee pentru acest pătrat de lemn ar însemna o cinste 
prea mare! îi răspunse Octave. 

Şi începu să atace uşa cu lovituri de târnăcop. Abia o 
zdruncinase, că se auzi o broască interioară scârţâind sub 
efortul unei chei şi două zăvoare lunecară în belciugele lor. 

Poarta se întredeschise, lăsând să se vadă un lanţ gros de 
siguranţă. „Wer da?” (Cine-i acolo?), spuse o voce aspră. 

Capitolul XVII. 

EXPLICAŢII CU ÎMPUŞCĂTURI. 

Cel din urmă lucru la care se aşteptau tinerii era o 
asemenea întrebare. Ea îi surprinse mai mult decât o 
împuşcătură. 

Dintre toate ipotezele pe care şi le imaginase Marcel cu 
privire la oraşul aflat în letargie, singura care nu-i trecuse 


prin cap era aceasta: o fiinţă care să-i ceară socoteală în 
legătură cu vizita lui. Operația sa, aproape legitimă, dacă se 
admitea că Stahlstadtul e părăsit de toţi, căpăta un alt 
aspect din moment ce oraşul avea încă locuitori. Ceea ce nu 
era, în primul caz, decât un fel de anchetă arheologică 
devenea, în al doilea, un atac armat cu efracţie. 

Toate acestei idei se îmbulziră în mintea lui Marcel cu 
atâta forţă, încât rămase mut. 

— Wer da? repetă vocea, cu un accent de nerăbdare. 
Nerăbdarea nu era cu totul deplasată. Să învingi obstacole 
atât de variate, să sari peste ziduri şi să arunci în aer 
cartiere întregi, toate astea pentru ca la urmă să n-ai ce să 
răspunzi când eşti întrebat pur şi simplu: „Cine-i acolo?” 
era un lucru, într-adevăr, surprinzător. 

O jumătate de minut îi ajunse lui Marcel ca să-şi dea 
seama de falsitatea poziţiei sale şi spuse, în nemţeşte: 

— Prieten sau duşman, la voia dumitale! Vreau să vorbesc 
cu Herr Schultze. 

Nu isprăvise de rostit aceste cuvinte şi prin poarta 
întredeschisă se auzi o exclamaţie de surpriză: 

— Ach! 

Marcel putu să zărească un colţ de favoriţi roşcaţi, o 
mustață zburlită, un ochi nedumerit, pe care le recunoscu 
imediat. Toate îi aparţineau lui Sigimer, vechiul său păzitor. 

— Johann Schwartz! strigă uriaşul cu o stupefacţie 
amestecată cu bucurie. Johann Schwartz! 

Întoarcerea inopinată a prizonierului său părea să-l 
uimească aproape tot atât cât dispariţia lui misterioasă. 

— Pot să vorbesc cu Herr Schultze? repetă Marcel, văzând 
că nu primeşte un alt răspuns în afara acestei exclamaţii. 

Sigimer clătină din cap: 

Nu-i ordin! Nu se intră aici fără ordin! 

Poţi măcar să-i spui că am venit şi că vreau să-i vorbesc? 

Herr Schultze nu e aici! Herr Schultze e plecat! răspunse 
uriaşul, cu o nuanţă de tristeţe în glas. 

Dar unde-i? Când se întoarce? 


— Nu ştiu! Consemnul nu e schimbat! Nimeni nu intră fără 
ordin! Aceste fraze întretăiate fură tot ceea ce putu scoate 
Marcel de la Sigimer, care opuse tuturor întrebărilor sale o 
încăpățânare bestială. Până la urmă Octave se impacientă. 

— La ce bun să-i ceri permisiunea de a intra? întrebă el. E 
mult mai simplu să ţi-o iei singur! 

Şi se azvârli asupra porţii, încercând s-o deschidă. Dar 
lanţul rezistă şi o forţă mai mare decât a sa împinse la loc 
canatul, ale cărui zăvoare fură trase pe rând. 

— Probabil că sunt mai mulţi! strigă Octave, destul de uluit 
de acest rezultat. 

Se aplecă la gaura pe care o sfredelise şi scoase o 
exclamaţie de surpriză: 

Un alt uriaş! „Arminius?” se întrebă Marcel. Şi privi la 
rândul său. 

Da, e Arminius, colegul lui Sigimer! 

Deodată, o altă voce, care părea să vină din cer, îi făcu să- 
şi ridice capetele. 

— Wer da? >j| De data aceasta era vocea lui Arminius. 

Capul gardianului trecea de coama zidului, la care 
ajunsese, probabil, cu ajutorul unei scări. 

— Haide, Arminius, ştii foarte bine cine e! răspunse 
Marcel. Vreţi sau nu să deschideţi? 

Nu sfârşise încă aceste cuvinte şi ţeava unei puşti se arătă 
pe coama zidului. Răsună o detunătură şi un glonţ atinse 
borul pălăriei lui Octave. 

— Ei bine, iată şi răspunsul! strigă Marcel şi, introducând 
un cartuş de dinamită sub poartă, o făcu să zboare în 
țandări. Abia fusese făcută deschizătura, că Marcel şi 
Octave, cu carabina în mână şi cuțitul în dinţi, se năpustiră 
în parc. 

O scară era încă rezemată de zidul crăpat de explozie şi la 
picioarele acestei scări se vedeau urme de sânge. Dar nici 
Sigimer, nici Arminius nu se aflau acolo ca să apere 
intrarea. 


Parcul se înfăţişa celor doi asediatori în toată splendoarea 
vegetației sale. Octave era încântat. 

— Magnific! spuse el. Dar atenţie!... Să ne desfăşurăm în 
trăgători!... Aceşti mâncători de varză călită ar fi putut să 
se ascundă în dosul tufişurilor! 

Octave şi Marcel se despărţiră şi, apucând-o fiecare pe o 
latură a aleii care li se deschidea în faţă, înaintară cu 
prudenţă, din copac în copac, din obstacol în obstacol, 
potrivit principiilor celei mai elementare strategii 
individuale. 

Era o precauţie justificată. Nu făcuseră o sută de paşi şi se 
auzi o nouă împuşcătură. Glonţul făcu să sară scoarţa unui 
copac de care Marcel abia se dezlipise. 

— Să nu facem prostii!... La pământ! spuse Octave, încet. 

Şi, unind preceptul cu exemplul, se târâ pe genunchi şi pe 
coate până la un tufiş spinos din marginea luminişului în 
mijlocul căruia se înălța Turnul Taurului. 

Marcel, care nu-i urmase destul de prompt sfatul, fu ţinta 
unei a treia împuşcături şi abia apucă să se arunce după 
trunchiul unui palmier pentru a scăpa de a patra. 

Noroc că animalele astea trag ca nişte recruți! îi strigă 
Octave, aflat la o distanţă de treizeci de paşi. 

Ssst! răspunse Marcel cu vocea şi cu ochii. Vezi fumul care 
iese de la fereastra aceea la parter?... Acolo stau la pândă, 
bandiţii!... Dar am să le joc o festă! 

Într-o clipită, Marcel tăie o creangă de o anumită lungime. 
Apoi, scoţându-şi bluza, o aruncă pe acest băț în vârful 
căruia îşi puse pălăria, fabricând astfel un manechin 
prezentabil. Îl înfipse în locul pe care stătea, lăsând să se 
vadă pălăria şi mânecile şi, târându-se până la Octave, îi 
suflă la ureche: 

— Distrage-i trăgând asupra ferestrei, când de aici, când 
de la locul meu! Eu am să le cad în spate! 

Şi, lăsându-l pe Octave să facă zgomot, Marcel se strecură 
discret în tufişurile care împrejmuiau luminişul. 


Trecu astfel un sfert de oră, timp în care fură schimbate 
vreo douăzeci de gloanţe, fără rezultat. 

Bluza şi pălăria lui Marcel erau pur şi simplu ciuruite, 
lucru care nu-l atingea cu nimic. Cât despre obloanele de la 
parter, carabina lui Octave le făcuse bucățele. 

Deodată, focul încetă şi Octave auzi acest strigăt înăbuşit: 

— La mine!... Am pus mâna pe el...! 

Într-o jumătate de minut, Octave îşi părăsi adăpostul, se 
năpusti în luminiş şi urcă la asaltul ferestrei. După o clipă, 
se prăvălea în încăpere. 

Pe covor, înlănţuiţi ca doi şerpi, Marcel şi Sigimer luptau 
cu desperare. Surprins de atacul brusc al adversarului său, 
care deschisese pe neaşteptate o uşă interioară, uriaşul nu 
se putuse folosi de arme. Dar forţa sa herculeană făcea din 
el un luptător de temut şi, cu toate că fusese doborât la 
pământ, nu-şi pierduse speranţa de a învinge, în ceea ce-l 
privea. Marcel dădea dovadă de o vigoare şi o supleţe 
remarcabile. 

Lupta s-ar fi sfârşit, fără îndoială, prin moartea unuia 
dintre combatanți dacă Octave n-ar fi intervenit la timp 
pentru a determina un sfârşit mai puţin tragic. Imobilizat şi 
dezarmat, Sigimer se văzu legat astfel încât să nu mai poată 
face nici o mişcare. 

— Şi celălalt? întrebă Octave. 

Marcel arătă spre celălalt capăt al încăperii. Arminius era 
întins pe o canapea, plin de sânge. 

Atins de un glonţ? întrebă Octave. 

Da, răspunse Marcel. Apoi se apropie de Arminius. 

A murit! 

O merita, pe cinstea mea! exclamă Octave. 

— Iată-ne stăpâni pe situaţie! conchise Marcel. O să facem 
o inspecţie serioasă. Mai întâi cabinetul lui Herr Schultze! 

Din sala de aşteptare, în care se petrecuse ultimul act al 
asediului, cei doi tineri trecură prin şirul de apartamente 
care duceau în sanctuarul Regelui Oţelului. 

Octave căzuse în admiraţia tuturor acestor splendori. 


Marcel surâdea privindu-l şi deschidea una câte una uşile 
pe care le întâlneau până ce ajunseră în salonul verde- 
auriu. 

Se aştepta, desigur, la lucruri noi, dar nu la priveliştea atât 
de ciudată care i se deschidea în faţa ochilor. S-ar fi putut 
crede că Biroul central al poştei din New York sau din Paris, 
jefuit pe neaşteptate, îşi golise conţinutul claie peste 
grămadă în acest salon. Pretutindeni, pe birou, pe mobile, 
pe covor, erau numai scrisori şi pachete sigilate. 

Intrat până la jumătatea gambei în această inundație de 
hârtie, întreaga corespondenţă financiară, industrială şi 
personală a lui Herr Schultze, depusă zi de zi în cutia 
poştală exterioară şi ridicată de Arminius şi Sigimer, se afla 
aici, în cabinetul stăpânului. 

Câte întrebări, suferinţe, aşteptări neliniştite, mizerii şi 
lacrimi erau închise în aceste plicuri mute adresate lui Herr 
Schultze! Câte milioane, de asemeni, în bancnote, cecuri, 
mandate, poliţe de tot felul!... Toate dormeau acolo, 
imobilizate de absenţa singurei mâini care ar fi avut dreptul 
să deschidă aceste învelişuri fragile, dar inviolabile. 

Acum, spuse Marcel, trebuie să găsim uşa secretă a 
laboratorului! 

Şi începu să golească rafturile bibliotecii. Zadarnic. Nu 
izbuti să descopere pasajul secret prin care trecuse cândva 
împreună cu Herr Schultze. Zadarnic zgâlţâi pe rând 
panourile, desprinzându-le apoi cu vătraiul luat din 
şemineu! Zadarnic sondă zidurile, nădăjduind să le audă 
sunând a gol! Curând fu limpede că Herr Schultze, neliniştit 
că nu mai e singurul posesor al secretului uşii laboratorului, 
o suprimase. 

Dar trebuise să facă alta. 

„Unde?... se întreba Marcel. Nu poate fi decât aici, pentru 
că aici au adus scrisorile Arminius şi Sigimer! Deci Herr 
Schultze a continuat să folosească această încăpere şi după 
plecarea mea! îi cunosc destul obiceiurile pentru a şti că, 
punând să se zidească vechiul pasaj, a simţit nevoia să aibă 


un altul la îndemână, la adăpost de privirile indiscrete!... Să 
fie o trapă sub covor?” 

Covorul n-avea nici o urmă de tăietură. Totuşi, fu desprins 
din cuie şi ridicat. Examinat lamă cu lamă, parchetul nu 
prezenta nimic suspect. 

De ce crezi că uşa e în camera asta? întrebă Octave. 

Sunt sigur! 

Atunci nu-mi rămâne decât să explorez plafonul, spuse 
Octave, urcându-se pe un scaun. 

Avea de gând să se caţăre pe candelabru şi să sondeze 
rozeta centrală cu patul puştii. 

Dar abia se agăţase de candelabrul aurit că, spre marea 
lui surpriză, îl simţi lăsându-se în jos. Se ivi o deschizătură, 
din care o scară uşoară de oţel cobori automat până pe 
podea. 

Era ca o invitaţie la urcuş. 

— Aşa stau lucrurile? Atunci, iată-ne! spuse liniştit Marcel 
şi, urmat de prietenul său, se urcă imediat pe scară. 

Capitolul XVIII. 

MIEZUL SÂMBURELUI. 

Ultima treaptă a scării de oţel era prinsă direct de 
podeaua unei vaste săli circulare, fără legătură cu 
exteriorul. Această sală ar fi fost cufundată în cel mai adânc 
întuneric dacă o lumină orbitoare nu s-ar fi strecurat prin 
geamul gros al unei ferestruici rotunde încrustate în 
centrul pardoselei de stejar. 

Între aceşti pereţi surzi şi orbi, care nu puteau să vadă şi 
să audă, domnea o tăcere absolută. Cei doi tineri aveau 
senzaţia că se află în vestibulul unui monument funerar. 

Înainte de a se apleca deasupra discului strălucitor, 
Marcel avu o clipă de ezitare. Îşi atinsese ţinta! Nu încăpea 
îndoială că aici avea să 1 se lămurească secretul de 
nepătruns pe care venise să-l caute la Stablstadt! 

Dar ezitarea lui nu dură decât o clipă. Împreună cu 
Octave, îngenunche lângă disc şi-şi înclină capul astfel încât 
să poată cerceta în întregime încăperea de dedesubt. 


Îi aştepta o privelişte pe cât de oribilă, pe atât de 
neprevăzută. 

Acest disc de sticlă, convex pe ambele feţe, ca o lentilă, 
îngroşa nemăsurat obiectele privite prin el. 

Dedesubt era laboratorul secret al lui Herr Schultze. 
Lumina intensă care traversa discul, ca şi cum ar fi fost 
aparatul dioptric al unui far, ţâşnea dintr-o lampă electrică 
dublă, arzând încă în globul său golit de aer, lampă pe care 
curentul voltaic al unei pile puternice nu încetase s-o 
alimenteze. În mijlocul încăperii, în această atmosferă 
orbitoare, o formă omenească, mărită enorm de refracția 
lentilei, o formă asemănătoare sfincşilor din deşertul libian, 
era încremenită ca o statuie. 

Împrejurul acestui spectru, solul era acoperit cu 
sfărâmături de obuz. 

Nu încăpea nici o îndoială!... Era Herr Schultze, uşor de 
recunoscut după rictusul înspăimântător al fălcilor sale, 
după dinţii săi strălucitori, dar un Herr Schultze gigantic, 
pe care explozia unuia dintre teribilele sale obuze îl 
asfixiase şi-l congelase totodată, sub acţiunea unui frig 
groaznic! 

Regele Oţelului era aşezat la masa sa de lucru, ţinând un 
condei uriaş, mare cât o lance, şi părea să scrie încă. Dacă 
n-ar fi fost privirea lipsită de expresie a pupilelor sale 
dilatate, imobilitatea gurii sale, l-ai fi crezut încă viu. Ca 
mamuţii găsiţi în gheţurile din regiunile polare, acest 
cadavru zăcea aici de o lună, ascuns tuturor privirilor, 
împrejurul lui totul era îngheţat - reactivele în retorte, apa 
în recipiente, mercurul în termometre. 

Cu toată grozăvia acestui spectacol, Marcel avu un 
moment de satisfacţie, gândindu-se că poate să observe din 
afară interiorul laboratorului, căci altfel şi el şi Octave ar fi 
murit pe loc. 

Cum se produsese acest groaznic accident? Marcel ghici 
cu uşurinţă, văzând că sfărâmăturile de obuz de pe podea 
nu erau decât bucățele de sticlă. În proiectilele asfixiante 


ale lui Herr Schultze, învelişul interior, conţinând bioxidul 
de carbon lichid, era turnat - dată fiind presiunea 
formidabilă căreia trebuia să-i reziste - din acea sticlă călită 
având o rezistenţă de zece, douăsprezece ori mai mare 
decât sticla obişnuită. Unul dintre defectele acestui produs, 
care abia fusese brevetat, este că, datorită unei acţiuni 
moleculare misterioase, explodează uneori subit, fără nici 
un motiv aparent. Este ceea ce se întâmplase, pesemne. 
Poate chiar că presiunea interioară provocase şi mai 
inevitabil explozia obuzului adus în laborator. Decomprimat 
subit, bioxidul de carbon determinase atunci, întorcându-se 
la starea gazoasă, o scădere înspăimântătoare a 
temperaturii ambiante. 

Oricum, efectul fusese fulgerător. Surprins de moarte în 
atitudinea pe care o avea în momentul exploziei, Herr 
Schultze se mumificase instantaneu la un frig de o sută de 
grade sub zero. 

Marcel fu izbit de faptul că Regele Oţelului murise în timp 
ce scria. 

Ce scria el pe această foaie de hârtie, cu acest condei, pe 
care degetele sale îl ţineau încă? Putea fi interesant să afli 
ultimul gând, să descifrezi ultimul cuvânt al unui asemenea 
om. 

Dar cum să-şi procure hârtia? Nu putea fi vorba dea 
sparge discul luminos pentru a cobori în laborator. Bioxidul 
de carbon, înmagazinat sub presiune, ar fi erupt în afară, 
asfixiind orice fiinţă, pe care ar fi învăluit-o cu vaporii săi de 
nerespirat. Ar fi însemnat o moarte sigură şi riscurile erau 
infinit mai mari decât avantajele pe care le-ar fi putut aduce 
stăpânirea acelei foi de hârtie. 

Totuşi, dacă nu era posibil să-i răpească lui Herr Schultze 
ultimele rânduri scrise de mâna lui, era probabil că vor 
putea să le descifreze mărite fiind de refracția lentilei. Oare 
n-aveau la îndemână discul acesta, cu raze puternice, pe 
care le făcea să conveargă spre toate obiectele din 


laboratorul atât de puternic luminat de dubla lampă 
electrică? 

Marcel cunoştea scrisul lui Herr Schultze şi, după câteva 
încercări, izbuti să citească următoarele fraze. 

Ceea ce scria Herr Schultze era mai curând un ordin 
decât o instrucţiune: 

Ordon lui B. K.R. Z. să grăbească cu cincisprezece zile 
expediţia proiectată împotriva oraşului France-Viile. 
Imediat ce va primi acest ordin, să execute măsurile luate 
de mine. De data aceasta, experienţa trebuie să fie 
zdrobitoare şi definitivă. Nu schimbaţi o iotă din ceea ce am 
hotărât. Vreau ca peste cincisprezece zile France-Ville să fie 
un oraş mort şi ca niciunul dintre locuitorii lui să nu 
supravieţuiască. Îmi trebuie un Pompei modern, care să fie 
în acelaşi timp spaima şi uluirea întregii lumi. Ordinele mele 
bine executate duc în mod inevitabil la acest rezultat. 

Îmi veţi expedia cadavrele doctorului Sarrasin şi Marcel 
Bruckmann. Vreau să le văd şi să le am. 

Schultz... 

Semnătura era neterminată: lipseau e-ul final şi parafa 
obişnuită. 

Marcel şi Octave rămaseră la început muţi şi nemişcaţi în 
faţa acestei privelişti stranii, în faţa acestei evocări a unui 
geniu rău, care se învecina cu fantasticul. 

Până la urmă, trebuiră să se smulgă din faţa acestei scene 
lugubre. Foarte tulburaţi, părăsiră deci sala de deasupra 
laboratorului. 

Acolo, în cavoul în care avea să domnească întunericul cel 
mai deplin când lampa se va stinge din lipsă de curent 
electric, cadavrul Regelui Oţelului avea să rămână singur, 
uscat, ca una dintre acele mumii de faraoni pe care 
douăzeci de secole n-au izbutit să le prefacă în pulbere...! 

O oră mai târziu, după ce-l dezlegaseră pe Sigimer, care 
nu ştia ce să facă cu libertatea redobândită, Octave şi 
Marcel părăseau Stahlstadt-ul şi luau drumul France-Ville- 
ului, unde ajunseră în aceeaşi seară. 


Doctorul Sarrasin lucra în cabinetul său când i se anunţă 
întoarcerea celor doi tineri. 

Să intre! strigă el. Să intre îndată! Văzându-i, primul său 
cuvânt fu: 

Ei bine? 

— Veştile pe care vi le aducem din Stahlstadt, răspunse 
Marcel, vă vor linişti pentru multă vreme. Herr Schultze nu 
mai este! Herr Schultze e mort! 

— Mort? exclamă doctorul Sarrasin. Şi rămase câtva timp 
tăcut şi gânditor. 

— Vezi, dragul meu, spuse el după ce-şi reveni, nu ştiu 
dacă poţi înţelege că această ştire, care ar trebui să mă 
bucure, pentru că ne scuteşte de lucrul pe care-l urăsc cel 
mai mult, războiul cel mai nedrept şi mai nemotivat, această 
ştire a făcut să mi se strângă inima! De ce oare a devenit 
duşmanul nostru acest om cu aptitudini deosebite? De ce, 
mai ales, nu şi-a pus el neobişnuitele însuşiri intelectuale în 
slujba binelui? Câte forţe irosite care ar fi dat roade 
folositoare dacă s-ar fi unit cu ale noastre, într-un scop 
comun!... lată ce m-a izbit în primul rând când mi-ai spus: 
„Herr Schultze e mort”. Dar acum povesteşte-mi ce ştii 
despre acest sfârşit neaşteptat. 

Herr Schultze, reluă Marcel, şi-a găsit moartea în 
misteriosul laborator, pe care, cu o iscusinţă diabolică, se 
străduise să-l facă inaccesibil. Numai el îi cunoştea 
existenţa şi, prin urmare, nimeni n-ar fi putut să pătrundă 
acolo ca să-i dea ajutor. Ela fost deci victima acestei 
incredibile concentrări a tuturor forţelor reunite în mâinile 
sale, concentrare pe care se bizuise în mod cu totul greşit 
pentru a fi el singur cheia întregii sale opere şi care, la ora 
sorocită, s-a întors deodată împotriva lui şi împotriva ţelului 
său! 

Nici nu putea fi altfel! replică doctorul Sarrasin. Herr 
Schultze a pornit de la o idee cu totul eronată. Oare cea mai 
bună guvernare nu este aceea al cărei şef, odată mort, 
poate fi înlocuit cu cea mai mare uşurinţă şi care continuă 


să funcţioneze tocmai pentru că angrenajul ei nu are nimic 
ascuns? 

— După cum veţi vedea, răspunse Marcel, ceea ce s-a 
petrecut la Stahlstadt este o demonstraţie ipso facto61 a 
ceea ce aţi spus. L-am găsit pe Herr Schultze aşezat la 
biroul său, punctul central de unde porneau toate ordinele 
cărora li se supunea Cetatea Oţelului, fără ca unul dintre 
ele să fi fost discutat vreodată! Moartea îi lăsase în 
asemenea grad atitudinea şi aparențele vieţii, încât am 
crezut o clipă că acest spectru avea să-mi vorbească!... Dar 
inventatorul a fost victima propriei lui invenţii! A fost trăsnit 
de unul dintre obuzele care trebuiau să ne nimicească 
oraşul! Arma i s-a sfărâmat în mâini, în clipa în care trasa 
ultima literă a unui ordin de exterminare. Ascultaţi! 

Şi Marcel citi cu voce tare copia teribilelor rânduri scrise 
de mâna lui Herr Schultze. 

Apoi adăugă: 

Ceea ce mi-ar fi dovedit şi mai bine încă moartea lui Herr 
Schultze, dacă aş fi putut să mă mai îndoiesc, este faptul că 
totul încetase să mai trăiască în jurul lui! Totul încetase să 
mai respire în Stahlstadt! Ca în palatul Frumoasei din 
pădurea adormită, somnul suspendase toate vieţile, oprise 
toate mişcările! Paralizia stăpânului îi paralizase, în acelaşi 
timp, pe servitori şi se extinsese până şi asupra 
instrumentelor! 

Da, răspunse doctorul Sarrasin... Herr Schultze a 
sucombat, vrând să întreacă orice măsură în atacul 
împotriva noastră, forțând resorturile acţiunii sale! 

Într-adevăr, încuviinţă Marcel. Dar acum să lăsăm trecutul 
şi să ne gândim la prezent. Dacă moartea lui Herr Schultze 
ne-a adus liniştea, a adus totodată ruina impunătoarei 
instituţii pe care o crease, falimentul ei provizoriu. 
Imprudenţe colosale, ca tot ceea ce imagina Regele 
Oţelului, au săpat la temelia ei zece prăpăstii. Orbit, pe de o 
parte de succesele sale, pe de alta de ura sa împotriva 
Franţei şi împotriva dumneavoastră, el a furnizat armament 


tuturor celor care ne puteau fi duşmani, fără a cere garanţii 
suficiente. 

Cu toate acestea, şi cu toate că recuperarea celor mai 
multe dintre aceste datorii ar putea să se laşe aşteptată 
multă vreme, cred că o mână fermă poate să pună 
Stahlstadtul pe picioare şi să orienteze spre bine forţele 
acumulate în slujba răului. Herr Schultze n-are decât un 
moştenitor posibil şi acela sunteţi dumneavoastră. Opera lui 
nu trebuie lăsată să piară. În lumea asta se crede prea mult 
că nimicirea unei forţe rivale îţi aduce numai profit. Este o 
mare greşeală şi sper că veţi fi de acord cu mine că trebuie, 
dimpotrivă, să salvăm din acest imens naufragiu tot ceea ce 
poate servi umanităţii. Sunt gata să mă consacru în 
întregime acestei sarcini. 

Marcel are dreptate, interveni Octave, strângând mâna 
prietenului său, şi aş vrea să lucrez sub ordinele sale dacă 
tata e de acord. 

Vă aprob, dragii mei copii, spuse doctorul Sarrasin. Ah, 
Marcel, ce visuri frumoase! Şi, când simt că prin tine şi 
împreună cu tine voi putea vedea împlinindu-se o parte 
dintre ele, mă întreb de ce... da, de ce n-am doi băieţi!... de 
ce nu eşti fratele lui Octave!... În trei, nimic nu mi s-ar fi 
părut cu neputinţă! 

Capitolul XIX. 

O PROBLEMĂ DE FAMILIE. 

Poate că în cursul acestei povestiri am vorbit prea puţin 
despre problemele personale ale eroilor săi. E un motiv în 
plus ca să revenim şi să ne ocupăm, în sfârşit, de ceea ce-i 
priveşte, fără alte implicaţii. 

Trebuie să spunem că doctorul Sarrasin nu aparţinea într- 
atât fiinţei colective, umanităţii, încât individul să dispară 
pentru el în întregime, chiar atunci când se avânta în plin 
ideal. El fu izbit deci de paloarea subită care acoperise 
chipul lui Marcel la ultimele lui cuvinte. Ochii lui încercară 
să citească în cei ai tânărului sensul ascuns al acestei emoţii 
neaşteptate. Tăcerea bătrânului doctor interoga tăcerea 


tânărului inginer şi aştepta poate ca acesta s-o rupă. Dar 
Marcel, recâştigându-şi stăpânirea de sine printr-un efort 
de voinţă, îşi regăsise sângele rece. Chipul său îşi 
recăpătase culorile naturale şi atitudinea nu-i mai era decât 
aceea a unui om care aşteaptă continuarea discuţiei 
începute. 

Cam nemulţumit poate de această revenire promptă, 
doctorul Sarrasin se apropie de tânărul său prieten. Cu un 
gest familiar profesiunii sale, îl apucă de mână şi i-o ţinu ca 
pe aceea a unui bolnav căruia ar fi vrut să-i ia pulsul în mod 
discret sau distrat. 

Marcel se lăsase, fără să-şi dea seama prea bine de 
intenţia doctorului. Dar, cum nu-şi descleşta buzele, 
bătrânul său prieten îi spuse: 

— Curajosul meu Marcel, vom relua mai târziu discuţia 
noastră despre destinele viitoare ale Stahlstadtului. Dar nu- 
i oprit ca, în vreme ce te consacri propăşirii tuturor, să te 
ocupi şi de soarta celor pe care-i iubeşti, a celor care-ţi sunt 
mai apropiaţi. Ei bine, cred că a venit momentul să-ţi 
povestesc ce răspundea de curând o tânără fată, al cărei 
nume am să ţi-l spun imediat, părinţilor săi, cărora le fusese 
cerută în căsătorie pentru a douăzecea oară într-un an. 
Erau cereri pe care cele mai năzuroase fete ar fi fost 
îndreptăţite să le accepte, şi totuşi ea răspundea nu, mereu 
nu! 

În clipa aceea, cu o mişcare cam bruscă, Marcel îşi trase 
mâna din aceea a doctorului. Dar, fie că acesta era edificat 
asupra sănătăţii pacientului său, fie că nu-şi dăduse seama 
că tânărul îi retrage odată cu mâna şi încrederea, continuă 
să povestească, fără să ţină seama de acest mic incident. 

„Dar, în sfârşit, îi spunea maică-sa tinerei persoane despre 
care-ţi vorbesc, spune-ne cel puţin motivele acestor 
multiple refuzuri. Pretendenţii au totul: educaţie, avere, 
situaţie onorabilă, fizic avantajos! De ce aceste „nu”-uri atât 
de statornice, atât de hotărâte, atât de prompte faţă de 


cereri pe care nici măcar nu-ţi dai osteneala să le 
examinezi? De obicei eşti mai puţin categorică!” 

Faţă de această mustrare, tânăra fată se decise, în sfârşit, 
să vorbească şi atunci, cum are o inimă curată şi o minte 
fară ocolişuri, odată hotărâtă să rupă tăcerea, iată ce spuse. 

„Răspund „nu” cu aceeaşi sinceritate cu care aş răspunde 
„da” dacă acest „da” ar fi, într-adevăr, gata să-mi ţâşnească 
din inimă. E adevărat că multe dintre partidele pe care mi 
le oferiţi sunt acceptabile din diferite puncte de vedere. 
Dar, pe lângă faptul că toate aceste cereri sunt adresate 
mai mult celei mai frumoase, adică celei mai bogate partide 
din oraş, decât persoanei mele - şi ideea aceasta nu mă 
îmbie deloc să răspund „da” - aş îndrăzni să-ţi spun că 
niciuna dintre ele nu este aceea pe care o aşteptam, pe 
care o aştept încă... Şi voi adăuga că, din păcate, aceea pe 
care o aştept ar putea să întârzie multă vreme, dacă va veni 
vreodată!” „Cum, domnişoară, spuse mama, uluită, 
dumneata.” 

Nu-şi sfârşi fraza, neştiind cum s-o sfârşească, şi în 
încurcătura în care se afla îşi îndreptă spre soţul său 
privirile, care implorau în mod vizibil sprijin şi ajutor. 

Dar, fie că nu ţinea să intre în competiţie, fie că socotea 
necesar ca între mamă şi fiică să se facă mai multă lumină 
înainte de a interveni, soţul avu aerul că nu înţelege, aşa că 
biata copilă, îmbujorată de ruşine şi poate de un pic de 
mânie, se hotări deodată să meargă până la capăt. 

„Ţi-am spus, mamă, reluă ea, că cererea pe care o aştept 
ar putea să întârzie multă vreme şi că nu-i imposibil să nu 
vină niciodată. Adaug că întârzierea nu va putea nici să mă 
mire, nici să mă rănească. Am nenorocirea de a fi, se spune, 
foarte bogată; cel care ar trebui să facă această cerere e 
foarte sărac. lată de ce n-o face - şi are dreptate. Ele cel 
care ar trebui să aştepte...” „De ce să-l lăsăm.?” spuse 
mama, vrând poate să oprească pe buzele fiicei sale 
cuvintele pe care se temea să le audă. 

Atunci interveni soţul. 


„Scumpa mea prietenă, spuse el, strângând cu afecţiune 
mâinile soţiei sale, faptul că o mamă atât de pe drept 
ascultată de fiica ei, cum eşti tu. laudă în faţa ei, de când a 
venit pe lume sau aproape de atunci, un băiat frumos şi 
viteaz care aproape că face parte din familia noastră, faptul 
că ea atrage tuturor atenţia asupra solidităţii caracterului 
său şi că întăreşte spusele soţului ei când acesta are ocazie 
să-i laude şi el neobişnuita inteligenţă sau când vorbeşte 
înduioşat despre nenumăratele dovezi de devotament pe 
care le-a primit, faptul acesta nu poate rămâne fără urmări! 
Dacă fata care-l vedea pe acest tânăr remarcat între toţi de 
tatăl şi mama ei nu l-ar fi remarcat şi ea, şi-ar fi nesocotit 
datoria filială!” „Ah, tată, strigă tânăra fată, aruncându-se 
în braţele maică-si ca să-şi ascundă tulburarea, dacă m-ai 
ghicit, de ce m-ai constrâns să vorbesc?” „De ce? Ca să am 
bucuria de a te auzi, micuța mea, ca să fiu şi mai sigur că nu 
mă înşel, în sfârşit ca să pot să-ţi spun şi să fac să-ţi spună şi 
maică-ta că aprobăm hotărârea inimii tale, că alegerea ta 
corespunde tuturor nădejdilor noastre şi că, pentru a-l scuti 
pe omul sărac şi mândru despre care-i vorba să treacă 
peste delicateţea lui înnăscută, cererea o voi face eu - da, o 
voi face, pentru că am citit în inima lui, ca şi în a ta! 

Fii deci liniştită! Cu prima ocazie, îmi voi îngădui să-l 
întreb pe Marcel dacă, prin imposibil, nu i-ar surâde să-mi 
fie ginere!” 

Surprins de această încheiere bruscă, Marcel se ridicase 
de pe scaun ca împins de un resort. Octave îi strângea 
mâna tăcut, în timp ce doctorul Sarrasin îi întindea braţele. 
Tânărul alsacian era palid ca un mort. Dar nu-i acesta unul 
dintre aspectele pe care le ia fericirea când pătrunde în 
inimile tari fără a striga: fereşte-te? 

Capitolul XX. 

ÎNCHEIERE. 

Eliberat de orice motiv de nelinişte, trăind în pace cu toţi 
vecinii, bine administrat, mulţumit, datorită înţelepciunii 
locuitorilor săi, France-Ville e în plin avânt. 


Fericirea lui, atât pe drept meritată, nu trezeşte invidia, 
iar forţa lui impune respect celor mai bătăioşi. 

Cetatea Oţelului nu era decât o uzină formidabilă, o armă 
de distrugere redutabilă în mâna de fier a lui Herr 
Schultze. Datorită lui Marcel Bruckmann, lichidarea 
datoriilor ei a fost efectuată fără pagubă pentru nimeni, şi 
Stahlstadtul a devenit un neasemuit centru de producţie 
pentru toate industriile folositoare. 

De un an, Marcel e preafericitul soţ al Jeannei, şi naşterea 
unui copil i-a unit şi mai mult. 

Cât despre Octave, el s-a pus sub ordinele cumnatului său 
şi-l secondează în toate eforturile lui. Soră-sa e pe cale să-l 
însoare cu una dintre prietenele ei, o fată fermecătoare, al 
cărei bun-simţ şi a cărei rațiune îl vor apăra împotriva 
oricăror vechi tentaţii. 

Dorinţele doctorului şi ale soţiei sale au fost deci împlinite, 
şi am putea spune că sunt în culmea fericirii şi chiar a 
gloriei - dacă gloria ar fi intrat vreodată câtuşi de puţin în 
programul ambițiilor lor oneste. 

Putem fi deci siguri că viitorul aparţine eforturilor 
doctorului Sarrasin şi ale lui Marcel Bruckmann şi că 
exemplul France-Ville-ului şi al Stahlstadtului, oraşul şi 
uzina model, nu va fi pierdut pentru generaţiile viitoare. 


SFÂRŞIT 


[1] Pe larg (în limba latină în text) (NI.) 
[2] Pardesiu gros, larg şi lung ca un halat. (N. 1.) 
[3] Begum - titlu nobiliar acordat prinţeselor în India. 


[4] Valori mobiliare, titluri de renta, acţiuni, obligaţii 
reprezentând anumite sume de bani. (N. 1.) 


[5] Aparat cu filtru, folosit pentru fabricarea unei cantităţi 
mai mari de cafea. (NI.) 

[6] Partea interioară, concavă, a unei bolți. (N. 1.) 

[7] Sardanapal, personaj legendar (ultim descendent al lui 
Ninus, întemeietorul cetăţii Ninive, şi al soţiei sale, 
fabuloasa Scmiramida), a rămas ca prototip al îmbuibării, 
desfrânării şi laşităţii. Epitetul folosit de autor indică 
îmbelşugarea şi, poate, costul piperat al dineului. (N. 1.) 
[8] Monument parizian care a găzduit Intre 1829 şi 1934 
numeroase localuri de petrecere. (N. 1.) 

[9] Partea exterioară a unei bolți. (N. 1.) 

[10] Potrivii tratatului de pace încheiat de guvernul lui 
Thiers, Franţa se obliga sa plătească Germaniei, ca 
despăgubiri de război, 5 miliarde de franci aur. (N. 1.) 
[11] Fideicomisul este o dispoziţie testamentară prin care 
se dispune ca moştenitorul sau legatarul să remită unei a 
treia persoane (în cazul de faţa ştiinţei) o parte din 
moştenire. (N. 1.) 

[12] Pictori olandezi din secolul al XVII-lea. (N'I.) 

[13] O moştenire uriaşă (în limba germană în text). (N. 1.) 
[14] General prusac, şef al armatelor coalizate împotriva 
Franţei în 1792. (N. 1.) 

[15] Autorul se referă la cartea lui Charles Dickens 
intitulată „Casa groazei”. (N. 1.). 


[16] Şchiopătândă, şchioapă (în limba latină în text). (N. 1.) 
[17] Stăpâneşte, Anglia! 

— Începutul unui cântec care glorifica stăpânirea mărilor 
şi a oceanelor de către Anglia. (N. 1.). 


[18] Vaterland - patrie (în limba germană). Acest cuvânt era 
folosit uneori pentru a camufla tendinţele expansioniste ale 
imperialismului german. (N'T.) 

[19] Masiv muntos în canionul Berna din Elveţia. (N. [.) 

[20] În epoca scrierii romanului, se foloseau încă termenii 
Lumea Veche (Asia, Europa, Africa) şi Lumea Nouă 


(America şi Oceania). (NI.) 

[21] Precum se vede, autorul îşi mai păstrează aici iluziile, 
pierdute mai târziu, după cum arată romanul „Insula cu 
elice”. (N. 1.) 

[22] Dmitri Konstantinovici Cernov, mare metalurg rus din 
secolul trecut; a pus bazele metalurgiei fizice şi ale teoriei 
tratamentelor termice a oţelului. (N. 1.) 

[23] John Stuart Mill (1806-1873), filosof englez. (N. 1.) 

[24] Gaz inflamabil care se degajă în minele de cărbune. 
Amestecat cu aerul, face explozie în contact cu un corp 
aprins. (N 1.) 

[25] Veche unitate de măsură cchivalând cu 0.3428 metri. 
(N. 1.) 

[26] Marea piramidă, construită de faraonul Keops din a 
patra dinastie (pe la 2800 î.e.n.), are 138 de metri. (N. 1.) 
[27] Băutură preparată cu suc de fructe şi apă. (N. 1.) 

[28] În latină: pământuri necunoscute. Pe vremea când a 
fost scrisă lucrarea de faţă, Arctica nu fusese încă temeinic 
explorată. (N. 1.) 

[29] Vase de război cuirasate, de tonaj mijlociu. (N. 1.) 

[30] Faimosul general cartaginez Hanibal (247-183 î.e.n.) 
avea doar nouă ani când tatăl sau, Hamilcar Barca, îl făcu 
să jure că va purta romanilor o ură eternă. (N. 1.) 

[31] Arbori din America Centrală şi Indonezia, al căror fruct 
este un fel de pară cu un gust foarte plăcut (N. 1.) 

[32] Pentru sine (în limba latină în text). (N. 1.) 

[33] Cu un astfel de pinten era prevăzut vasul submarin 
„Turtle”, creat de David Bushnell în anul 1776 şi folosit de 
americani în războiul pentru independenţă. (N. 1.) 

[34] Veche unitate de măsură, echivalentă cu a I-a parte 
dintr-un picior, deci cu 0.02706 metri. (N. 1.) 

[35] Veche măsura de itinerar, echivalentă cu 4 kilometri. 
(N. 1.) 

[36] Grota Câinelui, situată în împrejurimile Neapolelui, îşi 
datorează numele proprietăţii curioase pe care o are 
atmosfera sa de a asfixia un câine sau un patruped nu prea 


înalt, fără a face rău unui om în picioare, proprietate 
datorită unui strat de acid carbonic de aproximativ şaizeci 
de centimetri, pe care greutatea lui specifică îl menţine la 
suprafaţa pământului(N. ed. franceze). 


[37] În epoca în care a fost scris romanul, filosofii 
reacţionari încercau să transpună formula „struggle for 
life” (lupta pentru viaţă) a lui Darwin din domeniul naturii 
în acela al vieţii sociale, escamotând astfel legea obiectivă a 
luptei de clasă. (N. 1.) 

[38] Păstrăm această comparaţie doar din respect pentru 
text. Se ştie astăzi că peştii emit diferite sunete care 
exprimă diverse senzaţii şi slujesc uneori, după cât se pare, 
chiar ca un mijloc rudimentar de comunicare. (N. 1.) 

[39] Mare familie de plante dicotiledonate cuprinzând, 
printre altele, cartoful. Multe solanee sunt veninoase: 
măselariţa, mătrăguna (beladona) etc. (N. 1.) 

[40] Cunoscut loc de plimbare al parizienilor, situat Intre 
Paris. Ncuilly şi Boulogne. (N. 1.) 

[41] Potrivii uneia dintre legendele mitologice, Ariadna, 
fiica regelui Minos, i-a dat eroului Tezeu un fir cu ajutorul 
căruia să-şi găsească drumul la ieşirea din Labirint, după 
uciderea Minotaurului. (N. 1.) 

[42] 'Ţărani chinezi emigraţi datorită sărăciei şi foametei 
care domneau în China acelor vremuri. 


[43] Calea ferată a Pacificului. (N. 1.) 

[44] Vechi oraş roman, acoperit de lava şi cenuşa unei 
erupții a Vezuviului în anul 79 e.n. Dezgropat începând din 
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, el ne-a oferit, 
printre altele, remarcabile picturi murale. (NI.) 

[45] Finalul articolului din „Unsere Centurie” reflecta 
expansionismul proaspătului imperiu german, care privea 
cu ochi lacomi la coloniile celorlalte ţări capitaliste, situate 
şi în Orientul Apropiat. 


[46] Arbuşti specifici zonei mediteraneene. (N. 1.) 

[47] Ştiinţa care se ocupă cu studiul rasei cabaline. (N. 1.) 
[48] Mic lacheu. (N. 1.) 

[49] Joc de cărţi. (N. 1.) 

[50] Aşa se numea fiul cel mai mare al regilor Franţei, 
prinţul moştenitor. Aici cu sensul de primul născut. (N. 1.) 
[51] Războiul civil care a izbucnit în 1861 în Statele Unite în 
legătură cu abolirea sclavajului negrilor. S-a sfârşit în 1865 
prin victoria statelor din nord împotriva celor sclavagiste 
din sud. (N. 1.) 

[52] Ilustru literat francez (1533-1592), autor al 
cunoscutelor „Eseuri”. (N. 1.) 

[53] Autorul se referă la acea perioadă a istoriei antice în 
care Atena era socotită primul oraş din lume, datorită 
monumentelor sale şi strălucirii intelectuale a filosofilor, 
scriitorilor şi artiştilor săi. (N. 1.) 

[54] Autorul se înşală - ca şi în „De la Pământ la Lună” - 
crezând că un tun clasic, oricare ar fi mărimea lui, poate 
străpunge cuirasa gravitaţiei terestre. Această sarcină au 
rezolvat-o rachetele, odată cu lansarea primului satelit 
artificial. (N. 1.) 

[55] O greşeală care aparţine neatenţiei autorului sau mai 
degrabă tipografiei. 150 de leghe înseamnă 600de kilometri 
pe oră! Trebuia scris „pe minut” şi atunci am fi obţinut, într- 
adevăr, o cifră apropiată de aceea a vitezei de eliberare 
necesare pentru ca proiectilul să nu mai recadă pe Pământ: 
10 kilometri pe secundă. Dealtfel, numai peste o pagină, 
apare cifra aproximativ exactă (vezi scrisoarea lui Marcel 
Bruckmann către profesorul Schultze). (N. 1.) 

[56] Peste zece ani, Jules Verne avea să reia poanta erorii 
balistice în romanul „Sans dessus dessous”, apărut în 
româneşte cu titlul „Întâmplări neobişnuite”. Este vorba 
despre încercarea de a crea o nouă axă a Pământului 
folosind reculul unui tun gigantic. Încercarea eşuează, iar 
proiectilul devine o mică „planetă” a sistemului solar. (N. 1.) 
[57] Lăncieri în armata germană. (N. 1.) 


[58] Samsari, mijlocitori ai marilor acţionari. (N. 1.) 
[59] Ulysses Grant (1822-1885), general american, 
preşedinte al Statelor Unite intre 1868 şi 1876. (N. 1.) 
[60] Aici cu sensul de grupare restrânsă de oameni de 
afaceri. (N. 1.) 

[61] în fapt (în limba latină în text). (N. 1.)