Alexandre Dumas — Contesa fantoma

— Alexandre Dumas — 


Coperta: LUMINIŢA IONESCU 
I.S.B.N. 973-95947-3-5 


ALEXANDRE DUMAS 
CONTESA FANTOMĂ 


(Taina castelului Eppstein) 


Traducere: ALEXANDRU BÂDAN 
Editura „ATLANTIS” - 1993 


Cuvânt înainte 


Florenţa, iarna anului 1841. 

Ne aflam la castelul prinţesei Galitzin. Seara, lungă ca toate 
serile de iarnă, era totuşi plăcută. 

Ne înţelesesem de cu vreme, ca fiecare din noi să 
povestească cea mai interesantă aventură a vieţii sale. 

Toţi se achitaseră de datorie, fiecare se ostenise cât mai 
mult să ne încânte, fie prin verva lui, fie prin diversitatea 
întâmplărilor povestite, fie prin nimbul de mister care 
înconjura păţania fiecăruia. 

— Dar contele Elim, de ce nu ne povesteşte ceva? zise într- 
un timp unul din musafiri, care începuse să simtă povara 
tăcerii. 

Încă tânăr, contele Elim avea o statură înaltă, subţire şi 
impunătoare. Ochii săi erau ferestrele bunătăţii şi melancoliei 
sufletului său; privirea lor sinceră trăda sentimentele ce-l 
stăpâneau, tot atât de schimbătoare ca şi firea lui nehotărâtă. 

Trăsătura cea mai caracteristică a lui Elim era însă fără 
îndoială, credinţa sa în fantome, în năluci, în apariţii şi în 
spectre. 


— Contesa fantomă — 


De câte ori prietenii îl întrebau care e explicaţia acestei 
credinţe, sau cel puţin care sunt motivele ce l-au convins de 
realitatea apariţiilor, Elim nu avea decât un singur răspuns, 
acelaşi totdeauna „Cred”. 

De ce credea? Nimeni nu ştia. 

De fapt nu s-a găsit omul, care să poată spume cu precizie 
de ce este sigur de realitatea unor astfel de lucruri; fiecare, 
crede sau nu, fără să se întrebe de ce şi pentru ce. 

S-ar fi putut discuta asupra acestui subiect ceasuri întregi. 
Contele Elim nu ţi-ar fi răspuns niciodată mai mult decât 
invariabilul „Cred”. 

Nimeni nu se îndoia însă de buna sa credinţă. Nimeni nu ar 
fi cutezat să gândească măcar că Elim n-ar fi sigur de apariţia 
spectrelor sau a celor dispăruţi. 

Aşadar, când veni rândul său, fiecare se întoarse spre el, 
hotărât să înfrunte orice argument de împotrivire al 
povestitorului şi convins că ceea ce va urma, avea să îmbrace 
haina realităţii. Ă 

Dar Elim nici nu se gândea să refuze invitaţia de a vorbi. Işi 
cerea numai iertare că dezvăluie auditorilor o întâmplare strict 
personală. 

Se înţelege că această mică introducere nu era menită 
decât să mărească atenţia ascultătorilor. 

Fiecare aştepta începutul povestirii. Răbdarea lor, nu fu 
pusă la grele încercări, căci contele începu: 


„1838. Călătoream prin Germania; mă îndreptam spre 
domeniul de vânătoare al unui negustor din Frankfurt care 
ştiindu-mă pasionat după acest sport, mă invitase să vânez, 
nu cu el (trebuie să recunosc: negustorul nu aprecia deloc 
patima mea), ci cu fiul său care avea cu totul alte idei decât 
tatăl. 

În ziua hotărâtă, ne-am întâlnit la locul fixat. Trăsurile ne 
aşteptau.  Vizitiii, ba chiar şi caii, dădeau semne de 
neastâmpăr, aşa că ne-am grăbit să plecăm. 

După vreo două ore, am ajuns la castelul gazdei; ne aştepta 
acolo un ospăț în toată regula. Stăpânul vroia să-şi arate şi el 
talentele. 

Nu eram prea numeroşi - numai opt - aşa că prieteniile s- 
au legat destul de uşor. 

Fiul amfitrionului, profesorul lui, alţi cinci prieteni şi cu mine 
eram foarte veseli şi ne bucuram de ideea că, în curând ne 


3 


— Alexandre Dumas — 


vom putea arăta priceperea. 

La masă, am fost aşezat lângă profesor; vorbeam de 
călătorii. El fusese în Egipt, iar eu tocmai sosisem din ţara 
faraonilor. 

Ne-am împrietenit repede. O unire pe care o credem de 
lungă durată la început, dar se rupse foarte uşor. 

Ne-am înţeles să vânăm împreună, unul lângă altul. 

Sculându-se de la masă, profesorul mi-a dat un sfat: să fim 
veşnic în fruntea celorlalţi şi să ne apropiem cât mai mult de 
munţii Taunus. 

— lepurii şi  potârnichile, spuse el, se adăpostesc 
întotdeauna în pădurile acestor munţi. 

Am urmat sfatul cu ardoare, şi aceasta cu atât mai mult cu 
cât am căpătat repede convingerea că spusele profesorului 
erau adevărate. Belşugul vânatului ne-a făcut să uităm 
întârzierea pe care o suferise plecarea noastră de la castel. 

Ispita era însă atât de mare încât, încredinţat de simţul de 
orientare al câinelui meu, m-am hotărât să mă afund, cât mai 
mult posibil în pădure. 

Dar... omul gândeşte şi Dumnezeu hotărăşte. 

Într-adevăr câtăva vreme, deşi în plină pădure, puteam zări 
pe tovarăşii mei; nu m-aş fi putut rătăci deci. 

Deodată, un cârd de potârnichi se cobori spre valea 
întunecoasă: m-am luat după el. Ţintisem câteva din ele şi, 
dornic de a mai nimeri şi altele, le urmăream. 

— Încă o dată vă cer iertare, ne zise contele Elim, pentru 
toate aceste amănunte lăudăroase, sunt însă trebuincioase 
pentru a explica singurătatea mea şi fantastica aventură care 
urmează. 

Am asigurat pe conte de atenţia noastră. Numai atunci a 
continuat: 

— Urmăream deci cu înfocare stolul meu de potârnichi care, 
din colţ în colţ, din vale în vale, m-a condus în afunzimile 
prăpăstioase ale muntelui. 

Nici nu observasem că norii acoperiseră cerul şi că furtuna 
ameninţa, dar bubuitul tunetului mi-a atras atenţia. 

Mă aflam în fundul unei văi, în mijlocul unui luminiş, în jurul 
meu nu vedeam decât crestele amenințătoare ale stâncilor. În 
depărtare se zăreau ruinele unui vechi castel, probabil părăsit; 
dar nu observam nici un drum, nici o potecă. Nu ştiam ce să 
fac 

Norii cenușii acopereau cerul. Tunetele din ce în ce mai 


4 


— Contesa fantomă — 


puternice, erau mai dese acum. Picături mari de ploaie 
începuseră să cadă. Vântul puternic învolbura frunzele căzute, 
dând naştere la vârtejuri macabre. Ce puteam face? 

Nu aveam timp de pierdut. M-am hotărât să merg drept 
înainte. Trebuia să găsesc o cărare sau un drum care să mă 
ducă la un adăpost. Nu-mi era frică de nimic. Muntele nu era 
locuit decât de iepuri şi... poate de ţărani timizi şi 
neospitalieri. Atunci, dacă n-aş fi găsit o casă în care să 
poposesc, m-aş fi culcat în pădure. 

Da, dacă cerul nu mi-ar fi vestit intenţiile sale. 

Mă grăbeam. Pasul mi-era însă împiedicat de greutăţile 
terenului. Desişurile, gropile, atât de des întâlnite în ţinuturile 
de munte, întunericul care se iuţea să îmbrăţişeze natura s-au 
hotărât să mă împiedice şi să mă pedepsească pentru 
îndrăzneală mea. Pe lângă toate acestea, foamea începuse să 
mă chinuiască. Pădurea devenea din ce în ce mai deasă; 
totuşi înaintam, căci nu pierdusem speranţa de a găsi un 
adăpost. i 

Aşteptările mele n-au fost zadarnice. In sfârşit, iată urmele 
unei poteci. Dar în ce parte trebuia să mă îndrept: spre 
stânga, spre dreapta? 

Neştiind, m-am luat după câinele ce mă însoțea; o apucase 
spre dreapta. 

Dacă aş fi avut răgaz, aş fi admirat cu bucurie minunăţia 
naturii: fulgere luminoase brăzdau cerul, răspândind asupra 
pădurii o lumină fantastică, zgomotele tunetelor se năşteau în 
fundul unei văi pentru a muri în adâncul alteia, vârtejuri de 
vânt îndoiau brazii cei falnici şi stejarii seculari. Totuşi lupta 
era mare, pădurea se războia cu forţele dezlănţuite ale naturii, 
arborii gemeau, munţii vuiau, iar peste tot zvon trist, foarte 
trist, întocmai ca al unui om care simte că i se apropie 
sfârşitul. 

Sufeream însă prea mult din cauza furtunii, ca să mai pot 
admira poezia locului; apa mă udase până la piele, iar foamea 
nu-mi dădea astâmpăr. 

După o jumătate de ceas de mers, zăresc umbra unui 
bordei. Câinele nu mă înşelase. 

Grăbesc pasul, încălzit de speranţa unei  odihne 
binefăcătoare. 

Mă aflu în faţa colibei, dar, spre amărăciunea mea, nu 
zăresc nici o lumină. 

Nu era prea târziu. Desigur că proprietarul „casei” nu se 


5 


— Alexandre Dumas — 


culcase. Uşile şi ferestrele erau închise. Singurătatea pe care 
o închideau se răspândea chiar în afara lor. Dar se vedeau 
urmele mâinilor omeneşti: o viţă de vie de toată frumuseţea 
acoperea un zid întreg, iar grădiniţa era destul de îngrijită. 

Am bătut, deşi eram convins că nimeni nu mă va auzi. |n 
cele din urmă bătăile pumnilor mei au trebuit să înceteze, căci 
nimeni nu se arăta; am strigat, dar nimeni nu m-a auzit. 

Mărturisesc că dacă aş fi putut intra, aş fi făcut-o fără să 
mai întreb pe cineva; uşile şi ferestrele se opuneau însă 
dorinţei mele. 

Un singur lucru mă mai liniştea: nu se putea ca această 
colibă să fie răzleaţă, cu siguranţă că în apropiere, se afla un 
castel, sau poate chiar un sat... 

Am făcut o ultimă încercare, dar fără succes; atunci m-am 
aşternut din nou la drum. 

Aşa cum prevăzusem, după două-trei sute de paşi zăresc 
un parc. Am sărit micul zid ce-l împrejmuia şi m-am aflat 
înăuntrul lui. 

Era unul din acele domenii princiare, cum se văd din când 
în când în Germania. Un singur lucru m-a impresionat la prima 
vedere; coliba pe care o văzusem adineauri părea îngrijită, pe 
când parcul, mândra grădină a unui principe, avea, în 
contrast, un aspect jalnic; tristeţea, singurătatea şi 
sălbăticiunea lui te înfiorau. 

Pe cer norii se risipiseră, furtuna se potolise, luna începuse 
să apară din nou pe boltă, iar natura se liniştea; am remarcat 
atunci că parcul, fără îndoială măreț altădată, părea acum 
devastat de o nevăzută forţă răufăcătoare: mărăcinişurile şi 
bălăriile te împiedicau să înaintezi, arborii, dezrădăcinaţi de 
mânia furtunilor sau doborâţi de bătrâneţe, înfundau aleile 
făcute pentru plimbări, astfel că la fiecare moment trebuia să 
tai ramurile care te opreau, sau să sări peste copacii care 
stăteau de-a curmezişul drumului. Totul îţi dădea impresia de 
jale, de moarte, de negare. 

Peisajul mă descuraja, nu mai aveam decât puţine speranţe 
că palatul pe care trebuia să-l întâlnesc şi în care aveam să 
mă adăpostesc, era locuit. 

Ajungând la o încrucişare a cărărilor şi scrutând zările, 
zăresc o luminiţă care, mânată parcă de o iuţeală 
înspăimântătoare, s-a grăbit, întocmai ca şi o nălucă, să 
dispară. 

Mi-a fost de ajuns pentru a-mi îndrepta paşi într-acolo. 

6 


— Contesa fantomă — 


După zece minute, o masă imensă neagră, înconjurată din 
toate părţile de arbori, apăru în calea mea. Bănuiam că era 
castelul mult dorit. 

Nu m-am înşelat, dar lumina dispăruse fără speranţe de 
revenire, iar castelul părea din ce în ce mai singuratec. 

Era unul din cele mai măreţe palate ale Germaniei; stilul lui 
trăda secolul în care fusese clădit: al XIV-lea. Ferestrele cu 
totul adâncite în întuneric îi dădeau un aspect de tristeţe 
înfiorătoare. 

Numai trei din ele aveau obloane, şi acestea sparte sau 
mâncate de putregai. Celelalte erau complet dezvelite. 
jaluzelele împrăştiate prin curte măreau jălnicia castelului. 

Căutam cu înfrigurare un mijloc prin care să pot pătrunde în 
curtea interioară a castelului; de acolo aş fi văzut cu siguranţă 
luminiţa pe care o zărisem adineauri. 

La unul din colţurile clădirii observ o poartă mare de fier; de 
bună seamă însă, gândeam eu, era ferecată. Nu. Pentru prima 
oară mă înşelam, am deschis-o foarte uşor. 

Trec peste prag, traversez o alee întortocheată şi mă aflu 
înăuntrul unei curţi interioare. Şi aici aceiaşi mărăcini, aceeaşi 
lipsă de îngrijire. 

Dar în sfârşit, iată că din negura care mă înconjura se 
desprinse o rază aurie de lumină; era singurul lucru care mă 
interesa. 

Un slab opaiţ proiecta umbrele lui tremurătoare asupra a 
doi bătrâni ce se încălzeau la gura unui cămin. Erau fără 
îndoială bărbat şi nevastă. 

Căutam uşa. 

Am găsit-o lângă fereastră, o deschid şi mă aflu în pragul 
unei camere mici, dar prietenoase. La vederea mea, femeia 
dă un țipăt ce trăda spaima de care fusese cuprinsă. 

M-am grăbit să-i liniştesc de frica pe care, fără voia mea, o 
pricinuisem. 

— Să nu vă fie teamă, oameni buni, sunt un vânător rătăcit; 
sunt obosit, mi-e foame, mi-e sete, am venit deci să vă cero 
bucată de pâine, un pahar cu apă şi un pat. 

— lertaţi spaima soţiei, îmi zise bătrânul, ridicându-se în 
picioare, dar castelul este atât de departe de orice aşezare 
omenească, încât numai un accident ne poate aduce câte un 
vizitator. Să nu vă miraţi aşadar, că Bertha s-a speriat la 
vederea unui om înarmat, cu toate că, mulţumim lui 
Dumnezeu, aici, nici nouă şi nici stăpânului nostru nu ne este 


7 


— Alexandre Dumas — 


frică de hoţi. 

— În orice caz, prieteni, liniştiţi-vă, sunt contele Elim M., 
ştiu că nu mă cunoaşteţi, dar veţi şti cine sunt, dacă vă voi 
spune că întreţin legături de prietenie cu contele R... din 
Frankfurt. 

— O domnule, continuă bărbatul, în timp ce femeia mă 
privea foarte curioasă, noi nu mai cunoaştem pe nimeni în 
oraş, căci nici eu, nici soţia mea, n-am mai fost pe acolo de 
vreo 20 de ani; dar nu aveam nevoie de alte informaţii decât 
cele pe care ni le-aţi dat. Vă e foame, sunteţi însetat şi vă este 
somn; ne vom duce deci să pregătim masa, cât despre pat 
(cei doi bătrâni se priviră lung unul pe altul) va fi poate ceva 
mai greu, dar în sfârşit, vom vedea. 

— O parte din cina voastră şi un fotoliu în fundul castelului, 
asta-i tot ce vă cer. 

— Lăsaţi totul pe seama noastră, îmi spuse femeia care-şi 
revenise din prima emoție, ne vom da toată osteneala să vă 
fim pe plac; între timp încălziţi-vă şi uscaţi-vă hainele. 

Sfatul era îmbietor şi necesar. Eram ud până la piele şi-mi 
clănţăneau dinţii de frig. Câinele îmi şi dăduse pilda, culcându- 
se în faţa vetrei, şi îndura cu plăcere o căldură care ar fi fost 
de ajuns ca să frigă unul din iepurii pe care-i vânasem mai 
înainte. 

Bănuiam însă că mâncarea acestor oameni trebuie să fie 
destul de simplă; cu siguranţă că în afară de supa care 
bolborosea pe maşină şi de rasolul nedespărţit, nu mai aveau 
nimic altceva; de aceea le-am oferit tolba. 

— Cred, domnule, zise bătrânul, că faceţi foarte bine. Cu 
siguranţă că nu v-aţi fi putut mulţumi cu sărăcăcioasa noastră 
cină şi, s-o mărturisesc, observând pofta dvs. de mâncare, 
eram puţin îngrijorat. 

După câteva cuvinte schimbate în şoaptă, femeia începu să 
curețe potârnichile de fulgi şi să jumulească iepurele. 

Bărbatul dispăru, trăgând cu putere uşa în urma lui. Zece 
minute mai târziu, timp în care începusem şi eu să mă 
încălzesc, bătrânul se reîntoarse spunându-mi: 

— Domnule, dacă aţi vrea să treceţi în sufragerie, veţi fi 
mai bine ca aici. Am făcut un foc mare şi masa e pregătită. 

l-am reproşat că se osteneşte prea mult pentru mine. 

Aş fi fost foarte mulţumit să pot lua masa împreună cu ei. 
Dar nu vru să primească acest lucru, deşi mi-era recunoscător 
pentru onoarea pe care i-o făceam. 


8 


— Contesa fantomă — 


N-am mai insistat, şi l-am urmat în odaia ce-mi fusese 
destinată. 

Câinele, cu mare greutate, mă urma. 

Mă grăbeam să ajung la focul promis, şi de aceea n-am 
observat lungile ganguri sau camerele întunecoase prin care 
treceam; simţeam că totul are un aspect nespus de jalnic. 

O uşă mare se deschise. In sfârşit, focul aşteptat. Mă 
grăbesc spre cămin, dar şi de astădată, Fido, mulţumită 
labelor sale care-şi regăsiseră acum toată elasticitatea, mi-o 
luase înainte. 

Privirile mi-au căzut spre celălalt colţ al odăii. M-au 
impresionat albeaţa şi fineţea feţei de masă. Devenisem 
curios; am cercetat atunci tacâmurile pregătite. Toate erau 
foarte frumoase, dar mai ales trădau o imensă bogăţie. Pe 
fiecare era gravată stema proprietarului şi o coroană de conte. 
Eram preocupat de astfel de gânduri, când uşa se deschise şi 
un valet în livrea apăru aducându-mi, într-o ceaşcă de argint, 
supa clocotindă. Uitându-mă mai bine la cel ce mă servea, mi- 
am dat seama că era bătrânul de adineauri. 

— Prietene, i-am spus, mă răsfeţi prea mult, prea multă 
ceremonie, şi eu nu vreau să vă stingheresc; de ce vă osteniţi 
atâta? 

— Ştim cât respect datorăm domnului conte, pentru a-l 
primi cât putem mai bine. De altfel nici contele Everard nu ne- 
ar da voie să facem altfel. 

Am cedat. Am vrut să mă aşez pe un scaun, dar 
majordomul nu m-a lăsat, mi-a oferit un fotoliu, acela al 
stăpânului său. Pe speteaza lui aceleaşi semne: armele 
contelui şi coroana princiară. 

Am mâncat cu poftă. Totul era delicios, în special vinul: cel 
mai bun din viile de Bordeaux, de Bourgogne şi de Rin. 

În acest timp bătrânul nu înceta să-şi ceară iertare de felul 
în care mă primea, după el nu destul de „maiestos”. 

Găseam de prisos scuzele lui, de aceea am schimbat 
subiectul discuţiei. 

L-am întrebat cine era stăpânul său, şi dacă nu locuia în 
castel. 

— Stăpânul meu, răspunse valetul, este contele Everard 
Eppstein, ultimul vlăstar al unei familii nobile. De 25 de ani, 
acum pentru prima oară, părăseşte castelul. A fost chemat la 
Viena; cineva la care ţine foarte mult este bolnav şi s-a dus 
lângă el. E plecat de şase zile şi nu ştim când se va întoarce. 


9 


— Alexandre Dumas — 


— Dar de ce, am întrebat din nou, coliba pe care am 
întâlnit-o nu departe de castel e atât de curată şi de îngrijită, 
pe când palatul acesta este atât de părăsit? Cine locuieşte 
acolo? 

— Acolo e adevărata locuinţă a contelui. Toţi cei ce au 
locuit-o sunt morţii; în urmă stăpânul a hotărât să-şi mute 
acolo locuinţa. Petrece în ea tot timpul zilei, şi nu vine aici 
decât noaptea pentru a dormi. Astfel pe zi ce trece, palatul 
cade din ce în ce mai mult în ruine, ceea ce face ca nici o 
cameră în afară de cea roşie să nu mai poată fi locuită. 

— Şi ce este acea cameră roşie? 

— Este camera pe care au locuit-o toţi conții Eppstein. În ea 
s-au născut şi tot acolo au murit. De la contesa Eleonora şi 
până la contele Maximilian, cea mai mare parte din viaţa 
acestei familii s-a desfăşurat în această odaie. 

Isprăvisem de mâncat. 

Pe măsură ce foamea şi setea treceau, somnul îşi cerea tot 
mai imperios dreptul său, Morfeu pretindea tributul unei zile 
atât de trudite. M-am ridicat de la masă şi am rugat să fiu 
condus în camera de culcare. La cererea mea, majordomul 
începu să bâiguie cuvinte neînţelese. În fine, îşi luă inima în 
dinţi şi-mi zise: 

— Bine, domnule conte, urmaţi-mă. 

L-am urmat. 

După noi venea Fido, care era şi el mulţumit de ospăţul la 
care luase parte şi se grăbea să se ducă la culcare. 

Bătrânul mă conduse înapoi în odaia lui. Patul strălucea de 
albeaţa aşternutului. 

— Dar, îmi daţi chiar camera voastră! 

— Cerem iertare domnului conte, îngână bătrânul, dar în tot 
castelul nici o altă cameră nu mai poate fi locuită. 

— Şi atunci, unde te vei culca dumneata şi soţia dumitale? 

— In sufragerie, fiecare pe un fotoliu. 

— Nu admit, eu mă voi culca acolo; păstraţi-vă camera sau 
daţi-mi alta. 

— Am spus domnului conte că în tot castelul nu există altă 
cameră locuibilă, în afară de cea... 

— In afară de cea... 

— In afară de cea a contelui Everard, de cea roşie. 

— Dar ştii că e peste putinţă ca domnul conte să se culce 
acolo, se grăbi să adauge bătrâna. 

l-am privit pe amândoi. Plecaseră ochii, păreau stânjeniţi. 


10 


— Contesa fantomă — 


Curiozitatea mea ajunsese la culme. 

— Şi de ce e peste putinţă? întrebai. Stăpânul vă opreşte? 

— Nu. 

— Dacă contele Everard va afla că un străin s-a culcat în 
patul lui, v-ar certa? 

— Nu. 

— Atunci de ce este cu neputinţă? Şi care este misterul 
acestei camere roşii, de care vorbiţi cu atâta frică? 

— Este... 

Bătrânul se opri şi privi lung pe soţia sa, care dând din 
umeri păru a-i zice: „Fie, dacă vrei, spune-i.” 

— Este... 

— Ce este, insist eu. 

— Să vedeţi, domnule conte, noaptea, această cameră este 
vizitată de stafii. 

Mi se vorbea o limbă străină pe care nu o înţelegeam prea 
bine, am crezut chiar că nu pricep deloc. 

— Ce spui, prietene? 

— În acea cameră, răspunse femeia, noaptea apar morţii. 

— Morți, stafii? Dar întotdeauna am dorit să văd şi eu unul 
care a plecat pe lumea cealaltă. Nu numai că nu mă tem de 
nimic, dar aş vrea chiar să-mi petrec noaptea în odaia roşie. 

— Rugăm pe domnul conte să se gândească bine înainte de 
a insista. 

— M-am gândit destul de bine; de altfel vă repet: vreau să 
văd o stafie. 

— Contele Maximilian, spuse soţia valetului, dorea acelaşi 
lucru, dar dorinţa aceasta i-a fost fatală. 

— Poate că Maximilian se temea pe bună dreptate de morţi. 
Mie nu mi-e frică de ei, căci ei nu se întorc pe pământ decât 
pentru a proteja sau a pedepsi pe cineva; eu însă nu merit 
supărarea lor, căci toată viaţa n-am făcut nici o faptă rea. 
Dacă dimpotrivă, vin ca binefăcători, nu-i pot ocoli căci au 
intenţii prea frumoase. 

— E peste putinţă, zise femeia. 

— Dar totuşi dacă domnul conte insistă... făcu bătrânul. 

— Nu spun că vreau, pentru că aici n-am dreptul să vreau 
ceva, dar dacă aş putea, v-aş cere-o! 

— Bine, spuse atunci bătrânul soţiei sale, să facem cum 
vrea domnul conte. Ştii ce ne spune mereu stăpânul nostru: 
„musafirul este stăpânul stăpânului”. 

— Fie, răspunde femeia, primesc dar cu o singură condiţie: 


11 


— Alexandre Dumas — 


vei veni împreună cu mine, vom pregăti amândoi patul; pentru 
nimic în lume nu m-aş duce singură în camera roşie. 

— Bine, voi merge. Domnul conte va aştepta aici până ne 
vom întoarce. 

Cei doi bătrâni servitori plecaseră, luând fiecare câte o 
lumânare. 

Eu am rămas gânditor lângă foc. Auzisem, în copilărie, mii 
de poveşti asemănătoare, ştiam că aproape toţi călătorii 
rătăciţi vorbiseră cu fantome; dar întotdeauna am privit cu 
neîncredere cele ce mi se spuneau. M-aş fi mirat să fiu eroul 
unei astfel de aventuri, aş fi fost uimit de apariţia unui 
spectru. 

Vroiam însă să mă conving că sunt treaz şi că mă aflu în 
acelaşi castel. O muşcătură de deget, şi am fost sigur că nu 
dormeam. 

Am ieşit afară: cerul se înseninase, iar luna arginta cu 
razele ei piscurile semeţe. Era o linişte apăsătoare. Totul 
părea mort, nimic nu se mişca. 

Am început atunci să fiu sigur de ceva: mă aflam într-unul 
din acele castele de veche tradiţie ale căror amintiri sunt pline 
de vraja unor legende misterioase. 

Cu siguranţă că dacă stafia n-ar fi apărut, ar fi arătat rea 
voinţă şi nu neexistenţă; începusem să cred. 

M-am întors în camera valetului, unde sosise şi bătrâna, 
grăbită să termine treaba cât mai repede. 

Soţul ei rămase în camera roşie să aprindă focul. 

Deodată se auzi clinchetul unui clopot; fără să vreau am 
tresărit. 

— Ce e, ce s-a întâmplat? 

— O, încă nimic, bărbatul meu mă vesteşte că a terminat. 
Voi conduce pe domnul până la capătul scării, bătrânul vă va 
aştepta sus. 

— Să mergem, căci, vă spun, mă grăbesc să văd odată 
această încăpere. 

Cu un sfeşnic în mână, femeia mergea înainte. 

Eu şi Fido, care, sărmanul, nu înţelegea încă nimic, o 
urmam. Pentru mai multă siguranţă mi-am luat puşca. Am 
traversat nişte coridoare întunecoase şi am ajuns la capătul 
unei scări de piatră. Bătrânul servitor mă aştepta la capătul ei. 

„În sfârşit, iată faimoasa cameră roşie. Focul pâlpâia 
jucăuş în vatră. Două candelabre, răspândeau o lumină 
gălbuie; întreaga odaie avea un aspect lugubru. 


12 


— Contesa fantomă — 


Bătrânul se retrase după ce i-am spus că nu mai doream 
nimic. 

Am văzut uşa închizându-se în urma lui, i-am auzit paşii 
care se îndepărtau şi apoi... nimic; singurătatea şi tăcerea mă 
înconjurau. Ochii mei se îndreptau acum spre cameră. Nu o 
puteam cuprinde cu o singură privire. Hotărât, am luat un 
sfeşnic şi începui să cercetez fiecare colţ. Probabil că a fost 
numită camera roşie din cauza canavalelor roşii ce atârnau pe 
pereţi. Cu siguranţă că ele au fost lucrate în secolul al XVI-lea. 
Erau încadrate în rame de bronz care mai străluceau încă, 
reflectând razele aurii ale lumânărilor. În colţ, la stânga uşii, 
un pair mare peste care veghea un baldachin pictat cu armele 
contelui Eppstein, iar peste pat cuverturi roşii. Intre ferestre, 
poliţe stil Ludovic al XIV-lea, a căror poleială se desprinsese de 
mult. De plafon atârna o lampă de aramă împodobită cu 
cristale; se vedea însă că nu fusese întrebuințată, de mulţi 
ani. Înconjurul camerei era aproape terminat. Mă aflam acum 
între pat şi fereastră. Fido mă urmărea atent, deşi nu 
înţelegea ce făceam. Deodată se lungi, îşi lipi botul de perete; 
dădea semne de nelinişte, dar nu puteam şti care e cauza 
acestei enervări. 

Am continuat cercetările sub ochiul atent al cânelui, care 
din când în când îşi îndrepta capul spre acel colţ de perete de 
care-şi lipise botul. Sfârşind inspecția, am revenit lângă sobă; 
din nou acea tăcere chinuitoare, nici măcar zgomotul paşilor 
mei nu se mai auzea; ba da, ţipetele unei cucuvele speriate 
pesemne de propria sa umbră ajungeau până la mine. 

Era ceasul 10. Eram obosit, totuşi simţeam că nu voi putea 
dormi. 

Camera misterioasă, aspectul său lugubru, întâmplările la 
care fusesem martor şi cele pe care încercam să mi le 
imaginez, povestea bătrânilor, totul îmi dădea o emoție pe 
care nu o puteam stăpâni. Nu-mi era frică, eram numai 
îngrijorat şi curios. Nu ştiam ce mi se va întâmpla, dar eram 
sigur că voi petrece o aventură fantastică. Am mai stat aşa 
vreo jumătate de ceas; mă afundasem în fotoliu şi mă 
gândeam la soarta conților Eppstein. 

Apoi, neauzind şi nevăzând nimic, m-am hotărât, să mă 
culc. Am lăsat însă o lumânare aprinsă. Întins pe patul 
contelui, am chemat pe Fido care şi el, ascultător, a venit 
lângă mine. 

Oricine în situaţia mea, aşteptând ceva tainic şi misterios, 

13 


— Alexandre Dumas — 


ar fi încercat să doarmă. Dar somnul” vine greu atunci, ochii 
nu se închid decât foarte încet pentru a se redeschide la cel 
mai uşor zgomot, privirea cuprinde toată încăperea, dar 
văzând-o tristă şi tăcută, pleoapele se închid pentru a se 
redeschide o secundă mai târziu. 

De două - trei ori m-am deşteptat suspinând; aţipisem 
doar. Apoi, după puţin timp, lucrurile căpătau forme şterse în 
mintea mea; în sfârşit am adormit de-a binelea. 

Nu ştiu cât a durat somnul meu, dar ştiu că m-am trezit 
speriat. Simţeam că cineva mă apasă; mi-era frică. M-am 
sculat. Lumânarea se stinsese şi întunericul era adânc, nu 
vedeam nimic. De altfel camera nu era luminată decât de o 
palidă rază de lună. Simţeam că ceva extraordinar se va 
întâmpla, ceva de nedefinit, uimitor. M-am ridicat sprijinindu- 
mă în cot. În acest minut Fido, culcat la picioarele patului, 
scoase un urlet trist. Geamătul lui lugubru şi prelung m-a 
făcut să tresar. 

— Fido, spune-mi Fido, ce ai? 

Dar în loc să-mi răspundă, câinele se ascunse sub pat; 
tremura din tot corpul şi gemea trist. 

Se auzi scârţâitul unei uşi. Apoi o perdea se mişcă; era 
tocmai cea în faţa căreia se oprise câinele. Am văzut atunci o 
siluetă albă, imaterială, transparentă, care, fără să atingă 
podeaua, se îndrepta cu paşi mari, drept spre mine. Părul mi 
se zburlise în cap, broboane de sudoare reci mi-au apărut pe 
frunte. Am fost cuprins de spaimă, m-am îngrozit chiar, căci 
umbra se apropia de mine, mă privi un moment şi apoi dădu 
din cap schiţând un gest de îndoială: „nu, nu este el”. 

Suspină, îmi întoarse spatele şi plecă. 

Lumina palidă a lunii o învăluia în umbre stranii; pe când ea 
dispărea sub faldurile perdelei, lăsându-mi impresia groazei 
care mă stăpânea. Nu mai puteam vorbi: eram sugrumat de 
emoție. 

Pe moment ce trecea, Fido se liniştea; acum chiar îşi luase 
locul părăsit mai înainte. 

Nu m-am înşelat deci, nici n-am visat, ceea ce văzusem era 
într-adevăr o  nălucă. Eram pe urmele unei aventuri 
extraordinare; camera roşie avusese, fără îndoială, un trecut 
misterios. Căutam să pătrund enigma. Trebuie să recunosc că- 
mi era foarte greu. 

M-am sculat îndată ce s-a crăpat de ziuă. Pe când mă 
îmbrăcam, zgomot de paşi, omeneşti de astădată, se 


14 


— Contesa fantomă — 


îndreptau spre mine. Era bătrânul servitor care venea să se 
intereseze de soarta mea. 

— Mulţumesc, mă simt foarte bine, i-am răspuns, silindu-mă 
să nu trădez zbuciumul meu sufletesc. 

— Somnul dumneavoastră nu v-a fost deloc stârnit? 

— De loc. 

— Foarte bine. Acum spuneti-mi când vreţi să plecaţi? 

— Imediat după ce voi lua gustarea. 

— O vom pregăti imediat. Puteţi cobori peste un sfert de 
ceas, totul va fi pregătit. 

Un sfert de ceas, de ajuns ca să cuget la cele întâmplate. 

Am închis uşa şi m-am îndreptat spre locul de unde apăruse 
năluca. 

Cu toate îndemnurile şi loviturile mele, Fido nu vrea să mă 
ajute în cercetări. Săracul, îi intrase spaima în oase. Am 
examinat tot peretele, nicăieri o deschizătură care să permită 
trecerea cuiva. Simţul meu de detectiv nu dădea nici un 
rezultat. A trebuit să renunţ la dezlegarea misterului. De altfel 
se auzeau din nou paşii valetului. Nu vroiam să găsească 
odaia încuiată. M-am repezit spre uşă, pentru a o deschide. 

— Gustarea dumneavoastră este pregătită, spuse el. 

Mi-am luat puşca şi l-am urmat; m-am despărţit foarte uşor 
de camera roşie. 

Nu mă gândeam decât la cele ce mi se întâmplaseră, dar n- 
am spus nimănui nimic; cu siguranţă că bătrânii aceştia 
credincioşi stăpânului lor, nu m-ar fi ajutat să găsesc cheia 
misterului. 

După masă, mi-am luat rămas bun şi-am rugat pe 
majordom să-mi arate drumul pe care trebuia s-o iau. Se oferi 
chiar să mă conducă până la un punct de unde mă puteam 
descurca cu uşurinţă. N-am mers împreună mai mult decât 
câteva sute de metri şi ne-am despărţit. 

După câteva ore am ajuns din nou la Frankfurt. 

M-am dus direct la profesorul despre care vă vorbeam 
adineauri! L-am găsit neliniştit; nu ştia care era exact, cauza 
întârzierii mele. Trimisese chiar câţiva oameni să mă caute. 

— Dar unde ţi-ai petrecut noaptea, m-a întrebat curios. 

— La Castelul Eppstein. 

— La Castelul Eppstein! Şi în care parte a palatului? 

— În camera roşie, în odaia contelui Everard, care se afla la 
Viena. 

— Şi n-ai văzut nimic, nu ţi s-a întâmplat ceva, mă întrebă 


15 


— Alexandre Dumas — 


profesorul. 

— Ba da, am văzut o fantomă. 

— Da, este aceea a contesei Aldina. 

— Cine este această doamnă? 

— Oh, este o întreagă poveste, o întâmplare minunată şi 
groaznică, o aventură neînchipuită, pe care nu ai fi crezut-o 
niciodată, dacă n-ai fi dormit în camera roşie. 

— Dar acum o voi crede, te conjur deci să mi-o povesteşti 
căci niciodată nu vei avea un ascultător mai interesat şi mai 
atent. 

— Bine, zise profesorul, dar povestea e cam lungă. Vei veni 
la mine şi, la gura sobei, instalaţi confortabil în jilţuri de 
catifea, ţi-o voi povesti. 

N-am putut refuza o astfel de invitaţie. Mânat parcă de o 
forţă nevăzută, chiar în aceeaşi seară, m-am dus la profesor. 
S-a ţinut de cuvânt, mi-a povestit... 

La aceste cuvinte vocea contelui Elim scăzu, tăcu 
împrumutând atmosferei înconjurătoare nimbul de mister al 
secretului ce-l deţinea. 

— Ei bine, spune-ne-o şi nouă, stăruiră toţi musafirii. 

— Nu, prefer să vă citesc repede cartea pe care am scris-o. 
Dar asta, dacă vreţi, mâine seară, adăugă Elim. 

— Şi de ce nu acum? 

— Pentru că e târziu şi trebuie să plecăm. 

L-am ascultat. Am plecat. Fiecare era hotărât să vină a 
doua zi. La ora fixată ne-am găsit acolo. Elim nu întârzie. 

Şi sub privirile atente ale ascultătorilor, începu să depene 
firul minunatei povestiri. 


Septembrie 1789. 

Europa trăieşte încă sub impresia căderii Bastiliei, iar 
Frankfurt, oraş liber şi loc de încoronare a regilor, doreşte o 
reîmprospătare a vechilor principii absolute, dar se teme de 
urmările pe care revoluţia le va avea asupra Germaniei. 

La castelul Eppstein teama şi tristeţea au cuprins toate 
sufletele; contele Rudolf, stăpânul, este credincios împăratului 
care se pregăteşte să pornească vijelie de foc peste noua 
republică. 

16 


— Contesa fantomă — 


Dar nu numai grijile politice încreţeau fruntea lui Rudolf. 
Sufletul lui şi al contesei Gertrude erau pustiite şi de alte 
dureri. 


Ne aflăm în sala cea mare a castelului. 

Pe canapeaua din fund, doi bătrâni cu fruntea plecată: 
contele şi contesa. 

Lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii ei; Rudolf se străduia în 
zadar să nu pară turburat. Totul trăda la ei o demnitate şi o 
bunătate înduioşătoare şi, ca să întrebuinţăm cuvintele 
celebrului Schiller, capetele lor albe păreau încununate de o 
aureolă sfântă. 

Vorbeau în şoaptă, căci tristeţea şi obida sufletelor le tăia 
orice avânt. 

— Trebuie să iertaţi, zicea contesa. 

— Mă întreb dacă o pot face, răspunse contele. Dacă 
nimeni nu ne-ar vedea aş fi bucuros să întind mâna lui Conrad 
şi soţiei sale; dar situaţia mea mă împiedică să procedez 
astfel, căci toate privirile sunt îndreptate spre noi. Suntem 
datori să dăm exemple pilduitoare şi să nu ne lăsăm doborâţi 
de soarta potrivnică; să fim mândri şi să ne păstrăm 
demnitatea cu orice preţ. lată, pentru ce l-am alungat pe 
Conrad. Niciodată nu va mai apărea în faţa mea. Niciodată nu- 
| vom mai putea îmbrăţişa. 

— AŞ fi înţeles mai bine felul tău de a gândi, reluă mama, 
dacă Conrad ar fi fost urmaşul direct al familiei noastre; dar 
după tine, şeful Eppsteinilor va fi Maximilian. De ce atunci 
atâta severitate? 

— Nu ştiu decât un lucru: Conrad este şi el un Eppstein. 

— Oare va putea supravieţui mâniei tale? mai îndrăzni să 
adauge contesa. 

— Atunci ne-am întâlni şi mai curând acolo, unde părinţii îşi 
pot îmbrăţişa mai lesne copiii. 

Contele tăcu; se temea că dacă ar mai fi adăugat un 
cuvânt, l-ar fi podidit şi pe el lacrimile ca şi pe soţia lui. 

Cineva bătu încet la uşă; era bătrânul servitor Daniel. 
Venea să întrebe pe conte dacă poate primi pe Maximilian, 
care voia să-i comunice ceva. 

— Să poftească, răspunse Rudolf cu o voce stinsă. 

— Maximilian, cel puţin, se adresă bărbatul soţiei sale, după 
ce Daniel plecă, se dezonorează în sufletul meu, dar nu se 


17 


— Alexandre Dumas — 


amestecă cu cei ce nu sunt de rangul său; se înjoseşte faţă de 
noi, dar respectă noblețea; este rău, dar nu uită că este un 
conte, nu are un suflet ales, dar ştie să salveze aparențele; 
este aşadar, un demn urmaş. 

— Dar şi Conrad este fiul tău, răspunse contesa Gertrude. 

Cu toate acestea, când Maximilian intră, cutele care 
brăzdau faţa lui Rudolf pierduseră mult din severitatea lor; nu 
dispăruseră însă cu totul şi aceasta pentru că voinţa lui era 
mai puternică decât orice alt sentiment. 

Maximilian îngenunche în faţa contelui, apoi sărută mâna 
contesei şi ridicându-se în picioare aşteptă ca Rudolf să-i 
vorbească. 

Contele Maximilian avea aproape 30 de ani. Era înalt, bine 
făcut şi bine legat. Avea o fire hotărâtă, bruscă şi 
întreprinzătoare. Nu era prea inteligent, dar avea multă 
îndrăzneală. În faţa lui te simţeai mic, căci prin firea sa 
mândră ştia să-ţi impună voinţa sa, de aceea era respectat 
până şi de superiorii săi. Orice dorinţă însemna pentru el o 
acţiune. Nimeni nu putea înfrunta privirea sa fixă şi 
pătrunzătoare. Foarte puţini erau aceia care puteau să i se 
împotrivească. 

Cu toate că era încă tânăr, faţa contelui Maximilian era 
brăzdată de cute; grijile pe care şi le făcea din cauza firii sale 
ambiţioase, lăsaseră urme adânci. Fruntea lui mare, înaltă şi 
colţuroasă, trăda felul ideilor ce o străbăteau; nu sclipiri 
geniale, ci numai rodul mândriei sale nemărginite. Nasul său 
puţin coroiat şi buzele puţin subţiri îi dădea o înfăţişare de 
tiran. Cuta dintre sprâncene, pe care le încrunta deseori, era 
înfricoşătoare, în acelaşi timp surâsul lui - care-i apărea pe 
buze adeseori - era surâsul linguşitor, fals şi lacom al 
curtezanului. Silueta sa dreaptă şi înaltă ştia însă să se plece 
în faţa stăpânului. Maximilian era curajos, dar nu măreț; rece, 
dar nu liniştit; dispreţuitor şi nemilos. Era ambițios ca un om 
care lucrează în umbră, şi nicidecum ca un erou. De la prima 
aruncătură de ochi îţi dădeai seama că se răzbuna pentru 
umilinţa sa faţă de cei mari printr-o mândrie excesivă faţă de 
cei mici. 

— Înainte de a te asculta, începu Rudolf, trebuie să-ţi atrag 
atenţia asupra unui lucru, fiul meu. Cât timp ai fost tânăr, am 
fost foarte blând cu tine, socotind că năzdrăvăniile tale se 
datoresc numai vârstei. Maximilian, lucrurile s-au schimbat. 
Acum eşti un bărbat în toată firea. Dumnezeu ţi-a răpit soţia, 


18 


— Contesa fantomă — 


dar ţi-a lăsat un fiu. În curând vei deveni şeful familiei 
Eppstein şi stăpânul tuturor bogățiilor ei; vei fi singurul urmaş 
al străbunilor noştri. Ai pricinuit destule scandaluri şi ne-ai 
necăjit pe mine şi pe mama ta de-ajuns; acum lumea 
veghează cu o privire plină de invidie asupra ta şi a noastră. 
Nu-ţi mai poţi îngădui îndrăzneli care ar putea trezi duşmăniile 
altora; trebuie să te pregăteşti pentru viitoarea ta misiune. 
Ajunge, fii de acum înainte mai ascultător. 

— Tată, răspunse Maximilian, cred că urechea ta se apleacă 
prea des la intrigile răuvoitorilor. Sunt cavaler, îmi place să 
trăiesc şi să mă distrez, dar niciodată nu m-am dat în lături de 
la datoria mea. Pentru a păstra neatinsă onoarea mea şi alor 
mei, m-am bătut de trei ori până acum; n-am păcătuit cu 
nimic altceva. Ce s-a întâmplat deci? Ce am făcut? Cine m-a 
pârât? 

— Fiule, ai necinstit pe copila unui ţăran din Alpoening. 

— E adevărat, tată, dar n-ar trebui să te gândeşti la un 
astfel de lucru. Nu ştii că niciodată n-aş fi în stare să trec 
peste îndatoririle mele şi că pentru nimic în lume nu m-aş 
căsători cu o fată din popor, cum a făcut Conrad? Nu crezi şi 
tu că n-aş fi în stare să fac o asemenea prostie? 

— Nu niciodată nu mi-ar fi frică de aşa ceva, răspunse cu 
tristeţe bătrânul conte. 

— Ei bine, atunci de ce te temi? De scandal? Poţi să fii 
liniştit! S-a întâmplat o mare nenorocire; biata Gretchen s-a 
plimbat ieri pe malurile fluviului; a vrut - cel puţin aşa cred - 
să culeagă o floare, dar i-a alunecat piciorul şi... valurile au 
înghiţit-o. Cadavrul său a fost găsit azi dimineaţă. Sunt 
disperat de această moarte neaşteptată. Am iubit-o mult pe 
Gretchen şi... iartă-mă, dar am plâns-o, totuşi vezi prea bine 
că poţi fi liniştit. Nimic nu trebuie să te mai turbure. 

— Da, zise tatăl, înspăimântat de această durere prefăcută, 
de egoismul inconştient, care vedea în această întâmplare un 
accident şi nu o sinucidere, o soartă nenorocită şi nu o inimă 
rănită, care-şi căuta pacea în lumea de dincolo. 

Contesa ridică ochii şi mâinile spre cer; fără îndoială că 
cerea iertare Domnului şi lui Gretchen pentru inconştienţa 
fiului său. 

După o mică întrerupere, Rudolf continuă: 

— Aveai să-mi spui ceva, Maximilian? 

— Da, tată, vreau să cer bunăvoința ta, nu pentru mine, 
căci eu nu îndrăznesc să mă împotrivesc mâniei tale, ci pentru 


19 


— Alexandre Dumas — 


Conrad care e foarte nefericit. 

— Foarte bine, fiul meu, ai vorbit acum ca un adevărat 
frate, exclamă contesa, mândră că cel puţin de astădată 
vedea la Maximilian urmele unui sentiment nobil. 

— Ştiţi prea bine, reluă Maximilian, că-l iubesc foarte mult 
pe Conrad. El e o fire slabă, dar are un suflet minunat. M-a 
ascultat întotdeauna ca pe un stăpân şi nu pot fi gelos pe un 
om ca el, care fără să crâcnească, mi-a recunoscut 
întotdeauna superioritatea. Este o fire visătoare, şi nu un 
conte. A făcut, ştiu prea bine, o greşeală mare: s-a căsătorit 
cu o fată din popor pentru că o iubea. Vrea să aducă în sânul 
familiei copila unor oameni de jos; da, ca şi voi, îl 
compătimesc. Dar a greşit numai, n-a făcut nici o crimă. Soţia 
lui, Noemi, este foarte drăguță şi-l iubeşte foarte mult. Să-l 
iertăm, să facem ceva pentru el. Şi apoi, ar fi fost mult mai rău 
dacă eu, moştenitorul direct al titlului de conte, aş fi făcut o 
astfel de prostie. Ştiu bine că împăratul s-ar supăra, dacă aţi 
ierta pe fiul rătăcit, dar mă voi duce eu însumi la Viena şi voi 
potoli mânia lui. 

Tatăl lui Noemi este pădurar. Voi spune că e un fost soldat; 
cu timpul povestea va fi uitată. Aş lua asupră-mi, iubite tată, 
toate urmările acestor fapte. Voi şti să repar eu, onoarea 
noastră ştirbită, voi fi în stare să recâştig, pentru Casa 
Eppstein, încrederea Suveranului nostru, al tuturor. De aceea, 
tată, te rog, te implor, nu arunca blestemul tău asupra lor; nu 
arunca deznădejdea în sufletele a doi oameni tineri; nu 
depărta pe Conrad de lângă tine: lasă-l să trăiască în preajma 
noastră. Bietul băiat, vă iubeşte atât de mult, se simte atât de 
legat de acest pământ pe care nu l-a părăsit niciodată, că 
dacă-l îndepărtezi va muri; tată, te rog, iartă-l. 

— Ţi-ai făcut datoria, Maximilian: apărând pe fratele tău, 
dar şi eu trebuie să mi-o îndeplinesc pe a mea: trebuie să te 
refuz, nu-l pot ierta pe Conrad care nu vrea să renunţe la 
această căsătorie. 

— E hotărât să nu se despartă de Noemi. Ar fi de prisos să 
cauţi să vorbeşti cu el despre posibilitatea unei rupturi. 

— Dar crezi tu oare că dacă aş încuviinţa purtarea lui, 
ceilalţi nobili mi-ar ierta slăbiciunea? 

— Nu, dar cel puţin primeşte.-l. Lasă-l să se spovedească, 
dă-i prilejul să mai simtă cel puţin încă odată căldura sufletului 
tău, răspunse Maximilian. 

— Nu, făcu contele, căruia îi era frică de slăbiciunea şi 


20 


— Contesa fantomă — 


bunătatea sufletului său; cu neputinţă. 

— lartă-mă, tată, dar l-am chemat aci pe Conrad. Lasă-l să 
te mai îmbrăţişeze odată. Nu-l alunga înainte de a-i vorbi. 

— Rudolf, se rugă contesa, ţi-am fost întotdeauna o 
tovarăşă supusă şi credincioasă; lasă-mă să-mi mai văd odată 
copilul. 

— Bine, Gertruda, dar să fim tari. 

La auzul acestor cuvinte, Maximilian se îndreptă spre uşă. O 
deschise şi chemă pe Conrad înăuntru. 

Acesta, înaintă cu paşi mici, se apropie şi îngenunche în 
faţa bătrânului conte. 

Niciodată nu s-au văzut fraţi mai deosebiți. 

Pe cât de hotărât părea Maximilian, pe atât de slab şi de 
şovăielnic arăta Conrad. Obrazul lui străveziu, pletele sale 
galbene aurii, ochii săi negri şi focoşi contrastau plăcut cu faţa 
colţuroasă, cu tenul auriu şi cu statura voinică a contelui 
Maximilian. 

Mâna mare a fratelui se deosebea mult de cele mici şi 
delicate ale lui Conrad. 

Când Conrad, intră, salonul - această cameră seculară pe 
pereţii căreia atârnau portretele strămoşilor, martorii şi 
judecătorii momentului - căpătă un aer de solemnitate. La 
aceasta se mai adăuga şi majestatea celor de faţă; fratele mai 
mare, în picioare, nemişcat martor indiferent al unei scene pe 
care voinţa lui o pregătise; fratele cel mai mic, îngenunchiat, 
emoţionat şi tremurând la gândul unei aprige mânii, dar 
îmbărbătat de o gândire lăuntrică; tatăl, un bătrân cu plete 
albe, măreț în atitudinea sa, aşezat într-un fotoliu sculptat, 
mândru la vedere, dar neliniştit în suflet, voind să-şi ascundă 
sentimentele ce-i înfloreau în suflet, şi mama ascunsă într-un 
colţ, privind când pe soţul ei, când pe fiul iubit, şi ştergându-şi 
mereu lacrimile ce se furişau în colţul ochilor întristaţi. 

— Vorbeşte, Conrad, zise Rudolf. 

— Stăpâne, începu el, acum, trei ani n-aveam decât 20 de 
ani, dar sufletul meu visător era însetat după dragoste. În timp 
ce fratele meu Maximilian cutreiera Germania, eu am rămas 
lângă voi, iubiții mei părinţi; nu m-am dus nici la Viena, şi nici 
n-am vizitat măcar pe Principii din împrejurimi. Nu-mi trebuia 
mult ca să fiu fericit, cu toate că, dacă picioarele mele erau 
leneşe, mintea mea se gândea mereu la altceva, iar inima 
mea era din ce în ce mai nerăbdătoare. Singura femeie pe 
care o cunoscusem era mama, şi atunci când în drumul meu 


21 


— Alexandre Dumas — 


am întâlnit o fată frumoasă, aşa cum trebuia să fie, curată şi 
încântătoare, aşa cum era, bună, aşa cum este, am iubit-o. 
Dar, pentru că nu vreau să ascund nimic, îţi mărturisesc, tată, 
că înainte de a lăsa frâu liber pasiunii mele, am căutat să mi-o 
înăbuşesc, nu pentru că între mine şi Noemi ar fi o distanţă 
prea mare, dar pentru că nu vroiam să te amărăsc. N-am 
reuşit însă, căci din strânsoarea sa, patima a izbucnit cu mai 
multă putere şi mânat de o forţă nevăzută, eram mereu atras 
către casa lui Gaspar. După puţin timp, Noemi mi-a spus că 
ţinea la mine. N-am mai putut răbda; m-am căsătorit cu ea. Ce 
trebuia să fac? Să fug cu ea? nu puteam, nu eram destul de 
tare. S-o înşel? nu eram destul de laş. Să vă mărturisesc totul? 
n-am avut curaj. Atunci m-am căsătorit în ascuns cu Noemi: 
credeam că nu supăr nici pe Dumnezeu şi nici pe oameni; 
speram să mă feresc astfel de blestemul vostru, năzuiam să 
pun capăt suferințelor mele. M-am înşelat însă. Domnul, ne-a 
dăruit un copil. Trebuia atunci să aleg între mândria voastră şi 
ruşinea soţiei mele. Am ales pe cea dintâi şi mi-am urmat 
viaţa, alături de cea pe care o iubeam. Dar ştiam ce veţi 
hotărî; nu am venit la voi pentru a zădărnici pedeapsa 
voastră, dar nu pot să plec de lângă voi până ce nu ştiu, că nu 
mă dispreţuiţi. 

— Conrad, răspunse contele cu o voce stinsă şi tărăgănată. 
Suntem purtătorii unui titlu care nu poate primi nici o 
slăbiciune. Soarta ne-a aşezat foarte sus; lumea vrea să ne 
vadă căci are nevoie de pildele noastre; acesta este destinul 
nostru. Suntem obligaţi să-l purtăm cu noi; dar tu te-ai 
îndepărtat de el. Te-ai făcut vinovat de o crimă împotriva 
rangului tău. Spiritul revoluţionar care vine din Franţa ar fi 
trebuit să te întărească, pentru că acum, mai mult că oricând, 
suntem datori să apărăm drepturile noastre. Este obligaţia 
mea de cavaler şi de cap de familie să fiu răspunzător de 
faptele alor mei; severitatea mea să repare dar greşeala ta. 
Du-te în Franţa şi serveşte cu credinţă pe Ludovic al XVI-lea. 
Aceasta e dorinţa mea; te va întovărăşi peste tot. M-ai 
întrebat dacă te dispreţuiesc; cele ce ţi-am spus te vor lămuri. 
La naşterea ta, te-am destinat întâi Domnului, apoi 
împăratului, nobleţei şi străbunilor mei. Azi răspund de tine în 
faţa strămoşilor, a nobililor si a împăratului; de aceea te 
reneg. Mâine însă, poate voi fi mândru de tine în faţa 
Stăpânului Atotputernic. 

— Tată, exclamă Conrad, te respect şi te iubesc, eşti mare, 


22 


— Contesa fantomă — 


aspru dar bun; mă pedepseşti, dar sunt mândru de această 
pedeapsă. Voi fi demn de tine; datorez familiei noastre o 
ispăşire, şi voi şti s-o îndeplinesc. 

Conrad se înclină adânc în faţa contelui şi plecă fără să se 
apropie de el. Rudolf schiţă un gest cu mâna, dar nu-i vorbi; 
emoția îl sugruma şi-i era teamă să-şi îmbrăţişeze fiul. 

Contesa nici nu cuteza să-l privească. Plecase capul. Cu 
obrazul scăldat în lacrimi, ea se ruga pentru copilul său. 

Conrad plecă fără s-o îmbrăţişeze, dar nu se putu împiedica 
să nu-i trimită, din depărtare, o sărutare. Se ridică mândru şi 
porni. Tatăl era mulţumit de fiul său. 

— Întovărăşeşte pe fratele tău până în prag, se adresă 
contele lui Maximilian, care tot timpul tăcuse. 

— Dacă-mi dai voie, tată, voi veni apoi să-ţi spun ceva, 
răspunse fiul cel mare. 

— Te aştept. 

Cei doi fraţi ieşiră. 

Unul, pleca, pentru totdeauna, căci nu avea să se mai 
întoarcă niciodată. 

Nimeni nu ar putea spune ce s-a petrecut între cei doi 
bătrâni rămaşi singuri. 

Numai Dumnezeu, le-a văzut lacrimile şi a auzit gemetele 
sufletelor lor. 

Dar când Maximilian se reîntoarse, îşi reluaseră o înfăţişare 
liniştită; arătau puterea lor părintească. 

— Acum, când hotărârea ta nu mai poate fi schimbată, 
acum, când am văzut pe Conrad, pe soţia şi pe copilul lor 
plecând, acum să-ţi mărturisesc, tată, zise Maximilian, ai 
procedat aşa cum trebuia să faci. 

— Nu e aşa, reluă Rudolf, că aceasta este şi părerea ta, 
Maximilian? 

— Da, tată. Împăratul ar fi fost mânios şi desigur că, pentru 
mult timp, ar fi rămas supărat pe familia noastră. 

— Dar ce vroiai să-mi spui? întrebă contele, întrerupând 
deodată pe fiul său. 

— lată, tată, cu toată severitatea ta, demnitatea Casei 
noastre a scăzut; vreau s-o recâştig. Nu e decât un an de când 
soţia mea a murit, dar aveam un fiu şi nu m-am mai gândit să 
mă însor din nou; totuşi, pentru că vreau să recapăt dragostea 
împăratului doresc să mă însor cu fiica unui fost prieten al tău, 
cu fata Ducelui Schwalbach, foarte puternic acum. 

— Vorbeşti de Aldina Schwalbach? întrebă mama. 


23 


— Alexandre Dumas — 


— Da. Este unica lui copilă şi vă aduce multă fericire 
familiei noastre. 

— Sora mea, stareţa mănăstirii în care Aldina a fost 
crescută, mi-a vorbit de frumuseţea ei fără pereche. 

— Domeniul Winckel, de la porţile Vienei, este al ei, adăugă 
Maximilian. lar Ducele îmi va transmite, după moartea sa, 
titlul şi bogăţiile sale. 

— Ce fericire, reluă contesa, să fiu mama acestei copile 
orfane. 

— Şi ce onoare pentru noi de a ne uni cu Schwalbach, 
insistă Maximilian. 

— Da, făcu Rudolf, Schwalbach este cel mai mare nobil 
german. 

— Bine, tată, atunci te rog scrie fostului tău tovarăş de 
arme şi cere pentru fiul tău, mâna copilei sale. 

Urmă o tăcere lungă şi apăsătoare. Contele plecase capul şi 
părea gânditor. 

— Ce ai, tată, nu-mi răspunzi? Şovăi? Este cu neputinţă ca o 
asemenea unire, care va ajuta mult la mărirea gloriei noastre, 
să-ţi displacă! 

— Maximilian, răspunse Rudolf, eşti sigur că Ducesa Aldina 
va fi fericită? 

— Tată, va fi contesă de Eppstein. Altă tăcere. 

Cu siguranţă că cei doi oameni nu se înțelegeau, îi lega mai 
mult lumea de afară, decât sângele comun. 

— Fii cu băgare de seamă, tată, fii păzitorul gloriei noastre; 
tu eşti acela care refuzi aureola unei legături măreţe? 

— Ştiu ce trebuie să fac, răspunse tatăl. Du-te la Viena, şi 
acolo vei găsi scrisoarea mea de recomandaţie. 

— Voi părăsi castelul numaidecât. Sunt grăbit, nu vreau s-o 
fac să aştepte. 

— Fă ce vrei, fiule, spuse contele. 

— Vreţi să mă binecuvântaţi înainte de plecare, întrebă 
Maximilian pe părinţii săi. 

— Fii binecuvântat, adăugă Rudolf. 

— Dumnezeu să te conducă, îngână contesa. 

Maximilian sărută mâna Gertrudei, salută pe conte şi plecă. 

— Celălalt, se adresă Rudolf soţiei sale, după ce fiul lor 
plecase, cel care a plecat mai întâi, nu a îndrăznit să ceară 
binecuvântarea ta, dar a avut-o, nu-i aşa, pe ata, ca și pe a 
mea. lar Domnul ascultă mult mai bine pe acei care tac, decât 
buzele care vorbesc. 


24 


— Contesa fantomă — 


Să părăsim pentru moment malul fluviului Mein şi tristul său 
castel. 

Să schimbăm viaţa monotonă şi întunecată a Eppsteinilor 
pentru a pătrunde în împrejurimile vesele şi însorite ale 
Vienei. Să ne oprim la încântătoarea vilă Winckel. Vom găsi 
aci, în vesela grădină, zburdând din floare în floare, o 
fetişcană de vreo 16 ani, o zeiţă minunată cu cosiţe aurii şi cu 
bucle  despletite, cu obrajii rumeni şi sănătoşi; este 
încântătoarea Aldina de Schwalbach. 

La capătul aleii, ducele - un adevărat nobil german - mai 
puţin ceremonios şi mai vorbăreţ decât Rudolf, se odihnea pe 
o bancă de piatră, privind la fiica sa. 

— Ce ai, tată? întrebă mica ducesă, trecând prin faţa 
părintelui său. De azi dimineaţă observ, în colţul buzelor tale, 
acelaşi surâs enigmatic a cărui cauză nu mi-o pot explica. Mă 
priveşti foarte mirat. La ce te gândeşti? 

— La scrisoarea pe care am primit-o. La acea misivă ce vine 
de la o depărtare atât de mare şi care, după spusele tale, 
aduce aerul unor vremuri trecute. 

— Atunci nu te mai întreb nimic, tată, căci de bună seamă 
epistola nu are de a face cu mine. 

— Dimpotrivă, scrisoarea te interesează foarte mult, căci ea 
nu vorbeşte decât de tine. 

Aldina se opri mirată. Ochii săi mari trădau toată 
curiozitatea acestei fiinţe drăgălaşe. 

— De mine? făcu ea apropiindu-se de duce, de mine? 
Atunci arată-mi-o repede. Despre ce e vorba? Spune-mi... 

— Este vorba de o cerere în căsătorie. 

— Dacă nu este decât atât... răspunse ducesa, pe buzele 
căreia flutura un aer de dispreţ. 

— Cum, dacă nu este decât atât? întrebă ducele zâmbind. 
La dracu! Ce poate fi mai însemnat pentru tine, dacă vorbeşti 
cu atâta indiferenţă despre măritiş? 

— Dar, tată, este de prisos să insişti, ştii prea bine că voi 
refuza. Nu-mi plac deloc toţi aceşti fanţi ai Vienei, fie ei 
sfetnici la curte sau la ambasadă. Toţi sunt nişte spilcuiţi şi 
lipsiţi de minte; nu-mi plac şi nici nu-mi vor plăcea vreodată, 

25 


— Alexandre Dumas — 


cred că eşti convins de asta, nu? De altfel parcă ne-am înţeles 
odată, dragă tată, să nu mai vorbim de căsătoria mea. 

— Dar uiţi, copila mea, că scrisoarea vine de foarte departe. 

— Adevărat!? Atunci e şi mai rău. Ar trebui să te părăsesc şi 
n-am chef deloc, zise fata fugind să urmărească un fluture ce 
dispăru în înălţimi. 

Ducele tăcu un moment. Apoi, când ducesa Aldina veni din 
nou în apropierea lui, adăugă: 

— Prefăcuto! Nu vrei să spui adevărata cauză a refuzului 
tău. 

— Adevărata cauză? Şi care e aceasta? 

— Dragostea ta adâncă şi neputincioasă. 

— Tată, iar vrei să-ţi baţi joc de mine, spuse Aldina 
apropiindu-se de duce, ca şi cum ar fi vrut să-l dezarmeze. 

— Această dragoste nenorocită şi fără speranţă pentru 
Goetz de Berlichingen, cavalerul cu mâna de fier, mort, din 
păcate, încă de pe timpul împăratului Maximilian. 

— Dar renăscut prin stihurile poetului, tată. El a reînviat şi 
trăieşte în drama lui Goethe. Da, de o sută de ori da, cu toate 
răutăţile tale, iubesc şi admir acest suflet nobil, acest om 
simplu şi măreț care iubeşte cu atâta putere şi care loveşte 
atât de tare. Da, cât de bătrân ar fi - căci pretinzi că este 
bătrân, ca şi cum ar exista o vârstă pentru oameni ca el - el 
umbreşte, cel puţin pentru mine, pe toţi cavalerii Vienei. Da, 
Goetz de Berlichingen, acesta este omul ce-mi place; dar 
recunoaşte că până azi nu mi-ai prezentat oameni ca el. Nu 
mi-ai făcut cunoştinţă decât cu păpuşi pe care nu le pot suferi. 

— Eşti un copil, nici nu ai 16 ani şi ai vrea un bărbat de 60. 

— De 60, de 70 sau de 80, ce importanţă are, dacă 
seamănă cu mândrii şi minunaţii cavaleri ai Rinului, cu Goetz 
cel cu mâna de fier, cu Franz de Sickingen, sau chiar cu Hans 
de Selbitz? 

— Bine, dragă Aldina, spuse ducele cu un aer solemn, dacă 
aceasta este voinţa ta, cred că de data aceasta nu mă vei 
refuza. Un asemenea erou îmi cere mâna ta. 

— Nu, priveşte numai semnătura acestei scrisori şi te vei 
convinge că este aşa cum spun. 

— De ce râzi de mine, tată? De ce eşti rău? Bătrânul duce 
scoase scrisoarea din buzunar şi arătă fiicei sale iscălitura ei. 

— Rudolf de Eppstein, citi ducesa. 

— Da, frumoasa mea amazoană, iată ce, să sperăm, te va 
încânta. Contele s-a bătut vitejeşte în războiul de 7 ani, 


26 


— Contesa fantomă — 


întocmai ca un cavaler din secolul XVI-lea. Mărturisesc că este 
cam bătrân, dar ce importanţă are dacă împlineşte 60, 70 sau 
80 de ani îi? Rudolf de Eppstein are 72 de ani; cred că nu vei 
pune la îndoială curajul, noblețea şi cavalerismul lui. 

— Crezi, tată, că nu cunosc destul de bine istoria 
Germaniei, pentru a şti că acum 30 de ani contele Rudolf de 
Eppstein s-a căsătorit cu sora mătuşii mele, stareţa mănăstirii 
Sfântul Tei. 

— Pentru că nu ţi se poate ascunde nimic, ducesă, îţi voi 
spune adevărul: vechiul meu prieten te cere pentru unul din 
fiii lui, care însă n-are decât 30 de ani şi e foarte puţin cărunt. 
Poţi fi liniştită totuşi, căci va îmbătrâni şi va albi şi el. Nu este 
un erou dar aparţine unei familii vestite. Adaugă la toate 
acestea, fire romanţioasă ce eşti, un castel în munţi - foarte 
aproape de Rinul pe care-l iubeşti atât - despre care se 
povesteşte o legendă misterioasă şi destul de curioasă: o 
castelană care apare în fiecare noapte, pentru că a murit într- 
o seară de Crăciun. Dar, după cum prea bine ştii, poezia şi 
raţiunea aceste fiice ale cerului, sunt ca şi visul; pornesc din 
acelaşi loc, dar iau căi diferite. 

— Şi care e această legendă, tată, o ştii? întrebă fata cu 
ochii scânteietori de curiozitate. 

— Nu prea mult pentru a te lămuri; vechiul meu prieten, 
contele Rudolf, mi-a povestit-o de mult, dar n-am înţeles-o 
prea bine. O vei afla de la logodnicul tău. 

— Logodnicul meu? Dar asta înseamnă că tu încuviinţezi 
căsătoria noastră. 

— Din nenorocire da; poate că pentru tine ar fi fost mai 
frumos o dragoste ascunsă, o căsătorie tainică, urmată de 
iertarea mea postumă. Dar vezi tu, vârsta, origina, bogăţia şi 
prietenia pe care o păstrez de mai bine de 50 ani pentru 
contele de Eppstein, toate acestea, mă fac să primesc 
căsătoria. Singurul lucru de care mi-ar fi frică, este că 
Maximilian este văduv şi că are un copil. Dar, desigur că nu ți- 
e frică de amintirile trecutului. Şi apoi, la urma urmei, îţi vei da 
singură seama dacă vrei sau nu, să-ţi uneşti destinul cu cel al 
lui Maximilian de Eppstein. Căci scrisoarea tatălui, n-a venit 
decât cu puţin înaintea fiului. 

— Şi care e numele acestui pretendent, care, pentru mine, 
trebuie să-l înlocuiască pe Goetz? 

— Maximilian. 

— Maximilian? Numele lui promite... Nu pentru mine, ci 


27 


— Alexandre Dumas — 


pentru duşmanii lui, căci, ca să-mi placă, acest vajnic luptător 
trebuie să fie drăgăstos şi Supus. 

„Acesta e avantajul şi răsplata pentru suferinţele noastre: 
să îmblânzim pe aceşti lei şi să ruşinăm cu o singură privire pe 
cel de teama căruia tremură toţi”. 

— Primesc, tată, adăugă Aldina, căci, recunosc, prefer pe 
unul tânăr unuia bătrân. Rostind numele meu, va avea prima 
izbândă. lar eu, ca şi Elisabeta, voi fi martora vitejiilor sale. 

— Mai crezi, iubita mea copilă că timpurile strălucite ale 
marilor bătălii pot reveni? Crezi oare că sabia va fi folosită? 

— De ce nu? 

— Pentru că invenţia prafului de puşcă a umbrit mult gloria 
cavalerismului. Roland, Renaud, Olivier, sunt morţi pentru 
totdeauna, niciodată timpurile lor nu vor mai reveni; acum toţi 
oamenii sunt egali în faţa unui obuz de tun. 

— Dar, tată, alături de marii spintecători rămân glorioşii 
Căpitani. Isteţimea a înlocuit puterea, şi Gustav Adolf, 
Wallenstein sau Frederic cel Mare, au fost victorioşi şi fără 
buzduganul lui Roland, spada lui Renaud sau lancea 
fermecată a lui Astolfo. Nu ştiu de ce, dar am încredere în 
timpurile viitoare. 

— Foarte bine, teoria ta va cunoaşte, poate, într-o zi gloria. 
Dar până atunci, zise ducele uitându-se la ceas, să mergem la 
masă; sunt mai bătrân decât tine şi nu mă pot sătura cu 
profeţii, cu poezii, cu flori sau cu idealuri. 

Aldina luă braţul tatălui său făcând un semn, care voia să 
spună că timpul n-are vârstă, amândoi intrară în castel. 

O zi după această convorbire - din desfăşurarea, căreia se 
desprindea imaginaţia vioaie şi originală, spiritul poetic şi 
curat al Aldinei, - Contele Maximilian, de Eppstein sosi la 
Viena. 

Visele contesei îi precedaseră şi pregătiseră sosirea. 

Ştim cine era Maximilian, şi de aceea vom înţelege mai uşor 
de ce a plăcut mai puţin tatălui decât fiicei. 

Tatăl, un bătrân diplomat, obişnuit să demaşte pe oricine 
pentru a-i cunoaşte adevărata înfăţişare, găsea la el mai 
multă ambiţie, decât merit, mai multă mândrie, decât 
inteligenţă, mai mult calcul decât dragoste. 

Dar Aldinei - datorită staturii sale viguroase, frunţii sale 
veşnic încruntate, şi înfăţişării sale bărbăteşti - îi făcuse o 
impresie bună, în orice caz, superioară celorlalţi pretendenți. Il 
vedea prin prisma poeziei pe care o făurise; bruscheţea lui fu 


28 


— Contesa fantomă — 


luată drept sinceritate, asprimea sa drept simplicitate, şi 
indiferența lui drept nobleţe. 

— Este un suflet primitiv şi mândru, socotea ea, iar toată 
greşeala lui este că trăieşte cu trei sute de ani prea devreme. 

împărtăşi lui Maximilian visele sale, îi destăinuia gândurile 
pe care le produse. 

El nu era destul de inteligent ca să-şi dea toată osteneala 
să-i facă pe plac: mărturisi cel mai mare dispreţ pentru fastul 
de la Curte, şi-şi arătă cu prisosinţă sabia şi epoleţii 
strălucitori. 

Într-o zi Aldina se hotăra să încarce spiritul poetic al 
contelui; vroia mai mult să vadă dacă sufletul lui Maximilian se 
potrivea cu setea sa poetică: îl rugă să-i povestească legenda 
Eppsteinilor. 

Dar tânărul conte voia să repurteze un nou succes, avea o 
voce puternică, o frază colorată şi o vorbă vioaie; primi prin 
urmare şi povesti cu multă convingere şi căldură misterioasa 
legendă. 

Izbuti chiar să subjuge pe tânăra Aldina, fire atât de 
impresionabilă. 

lată care este povestea castelului: 

Contele Eppstein, străbunul lui Rudolf, clădise acest 
minunat palat pe timpul lui Carol cel Mare. Trecutul fusese 
uitat cu desăvârşire. 

Se ştia numai că bătrânul Merlin profetizase că toate 
contesele de Eppstein care vor muri în acest palat, în noaptea 
Crăciunului, nu vor muri decât în parte. Ca orice prezicere, şi 
această prevestire era destul de neprecisă; ea n-a fost 
înţeleasă decât atunci când a murit soţia unui împărat 
german. 

Numele împăratului fusese uitat de mult, dar se ştia că pe 
împărăteasă toţi o chemau Ermengarda. Ea crescuse 
împreună cu fiica nobilului Windeck, care devenise contesă de 
Eppstein. Cu toată diferenţa de ranguri, cele două femei erau 
foarte bune prietene. Şi pentru că împărăteasa locuia atunci la 
Frankfurt, foarte aproape de castelul contesei, cele două 
prietene se vedeau destul de des. Chiar Sigismund Eppstein, 
bărbatul Leonorei, era în slujba împărătesei. 

Dar la 24 Decembrie 1342, aceasta muri. Dispariţia ei 
pricinui mare jale la curte. Impăratul mai ales, era foarte trist, 
căci îşi iubise foarte mult soţia. 

Moarta fu expusă pe un catafalc de onoare şi toţi nobilii şi 


29 


— Alexandre Dumas — 


doamnele de la curte puteau vedea şi săruta mâna celei ce 
fusese stăpâna lor. Lucrurile se petreceau cam aşa: îmbrăcată 
în veşmintele sale împărăteşti, cu coroana pe cap şi cu 
sceptrul în mână, defuncta se afla singură în biserica Palatului. 

Unul din slujitorii ei veghea la intrarea capelei; acest slujitor 
era schimbat la fiecare două ore. Cel, sau cea, ce venea să se 
închine împărătesei era condus lângă catafalc, îngenunchea în 
faţa ei, îi săruta mâna şi apoi bătea în poarta care se 
deschidea, pentru a permite intrarea altui vizitator. 

Veni şi rândul lui Sigismund să stea de pază la poarta 
bisericii. Trecuseră 24 de ore de când murise împărăteasa; era 
ultima zi de Crăciun. Sigismund începuse veghea la orele 
douăsprezece. Era unu şi un sfert şi nu condusese lângă 
moartă decât zece sau douăsprezece persoane. 

Spre marea lui uimire, văzu deodată pe contesa Leonora 
Eppstein, soţia lui. Era nedumerit; nu anunţase pe contesă, 
căci nu voise să-i aducă la cunoştinţă această veste tristă 
decât personal. Ştia că cele două femei fuseseră bune 
prietene, şi voia să mai uşureze durerea Leonorei. Intr-adevăr, 
faţa contesei era galbenă ca ceara; cu siguranţă că ştirea 
acestei morţii o mâhnise mult. Sigismund se îndreptă spre 
soţia sa, şi fără s-o întrebe ceva, o întovărăşi lângă catafalc; 
apoi se îndepărtă. 

Vizitele erau scurte, dar contele Eppstein bănui că aceasta 
se va prelungi. Era sigur că nu numai o simplă datorie 
adusese pe contesa la Frankfurt, dar că vizita ei răspundea 
unei sincere dureri, unei tainice porniri; de aceea nu se miră 
că, după câteva minute, contesa nu părăsise încă biserica, dar 
după un sfert de ceas începu să se neliniştească, temându-se 
ca nu cumva puterile s-o fi părăsit pe Leonora. 

Nu putea striga după ajutor şi nici nu avea curajul să intre 
înăuntru: se uită pe gaura cheii, deşi îi era frică să nu vadă pe 
Leonora leşinată. Dar spre mirarea sa, văzu cu totul altceva. 
Sigismund păli, trăsăturile feţii lui trădau o emoție atât de 
puternică, încât cei din jurul lui întrebară dacă nu cumva era 
bolnav. 

— Nu, răspunse curteanul, frecându-şi mâna pe fruntea 
brobonată de sudoare. 

Crezând că n-a văzut bine, Sigismund se mai uită odată. De 
astă dată era sigur că nu se înşeală. Impărăteasa, cu coroana 
pe cap şi cu sceptrul în mână, stătea pe catafalcul său şi 
vorbea cu Leonora. Contele credea că visează, că este pradă 


30 


— Contesa fantomă — 


unei halucinaţii, atât era de speriat. 

Dar chiar în acelaşi timp, Leonora bătu la uşă, Sigismund îi 
deschise şi aruncă o privire pe furiş în camera moartei: era 
întinsă pe acelaşi catafalc. Contele conduse pe soţia sa până 
în anticameră, unde o părăsi, căci mai trebuia să se reîntoarcă 
pentru scurt timp la poarta bisericii. Pe drum îi puse două-trei 
întrebări, dar ea nu răspunsese. Socotea că durerea o amuţise 
sau, mai bine zis, nu-şi dădea seama de nimic, căci era prea 
turburat. 

Curtenii intrau pe rând în biserică. De fiecare dată 
Sigismund privea catafalcul; moarta era tot nemişcată. Totuşi 
îndată ce veni cel care trebuia să-l înlocuiască, se grăbi să 
plece. Se îndreptă spre împărat, care părea foarte îndurerat. 

— Majestate, nu mai plângeţi, strigă Sigismund. Mai bine, 
trimiteţi pe doctor în biserică. Împărăteasa nu e moartă. 

— Ce zici, Sigismund? 

— Sire, am văzut, mai adineauri, pe nobila dumneavoastră 
soţie stând de vorbă cu contesa de Eppstein. 

— Care Contesă de Eppstein? 

— Soţia mea. 

— Sărmane prieten, durerea ţi-a luat minţile. 

— De ce, Sire? 

— Contesa de Eppstein... Dumnezeu să-ţi dea putere să 
supravieţuieşti nenorocirii. 

— Ei bine, contesa de Eppstein?... întrebă Sigismund 
îngrijorat. 

— Contesa de Eppstein a murit azi dimineaţă. 

Contele Sigismund scoase un strigăt de spaimă. 

O porni în goană spre locuinţa sa, încălecă, străbătu străzile 
Frankfurtului cu o iuţeală ameţitoare şi peste o jumătate de 
ceas era la castelul Eppstein. 

— Contesă Leonora, strigă Sigismund, Contesă Leonora... 

Dar nimeni nu-i răspundea, iar cei din jurul său nu-i 
spuneau nimic. Feţele lor erau însă scăldate în lacrimi. 
Sigismund se îndreptă spre scară şi întrebă: 

— Ce face contesa Leonora? 

Servitorii palatului nu-i spuneau însă nimic. luţi pasul spre 
camera soţiei sale: era culcată în pat, îmbrăcată în negru, cu 
faţa tot aşa de galbenă ca şi înainte şi nemişcată; preotul 
intona rugăciuni la căpătâiul ei. 

Contesa murise de dimineaţă. 

Sigismund mai avu puterea să întrebe dacă de la miezul 


31 


— Alexandre Dumas — 


nopţii, de când contesa murise, Leonora nu făcuse nici o 
mişcare. 

— Niciuna, i se răspunse. 

întrebă pe preot dacă nu cumva s-a îndepărtat de la 
căpătâiul moartei. 

— Nici un minut, răspunse acesta. 

Atunci Sigismund îşi aminti că era zi de Crăciun şi că mult 
timp înainte, Merlin făcuse o profeție ciudată despre contesele 
Eppstein care, primite pe cea lume în zi de Crăciun, nu 
mureau decât în parte. 

Sigismund se înşelase. Nu împărăteasa înviase, ci Leonora; 
cele două fantome se întâlniseră şi şezuseră de vorbă. 

Contele de Eppstein se simţea la capătul puterilor sale. 

Un an mai târziu se retrase la o mănăstire. 

Părăsise pe fiul său, căruia îi transmisese rangul, titlul şi 
bogăţia lui, pentru a se consacra Domnului şi vieţii monahale. 

Aparițiile contesei se petreceau întotdeauna în această 
cameră a castelului - cea roşie - care printr-o uşă ascunsă în 
perete, comunica cu o scară secretă ce ducea spre cavoul 
familiei. 

Trei generaţii fuseseră urmărite de spectrul contesei 
Leonora care, profita de orice ocazie însemnată, pentru a se 
arăta. 

Aparițiile ei încetară numai odată cu naşterea celei de a 
patra generaţii. 

Cu toate acestea tradiţia era mai departe respectată la 
castel; cel mai vârstnic membru al Eppsteinilor dormea 
regulat în camera roşie. 

Dar de la această vreme, nici o contesă Eppstein nu mai 
murise în noaptea de Crăciun. 

înţelegem uşor înrâurirea pe care povestea a avut-o asupra 
ducesei Aldina. Sufletul ei poetic şi romanţios sorbea cu nesat 
misterioasa legendă. Se gândea că va fi o contesă de 
Eppstein, că va locui în acest castel misterios: se şi vedea 
trăind în acel Ev-Mediu pe care-l îndrăgea atât. 

Maximilian nu-şi putea susţine prea mult rolul său, Aldina, 
fire curioasă şi clar-văzătoare şi-ar fi dat repede seama că nu 
este natural. 

Din fericire, după vreo 15 zile tatăl său îl chemă înapoi, 
având să lichideze o afacere importantă. 

Plecă, ducând cu sine mărturisirea tinerei fete şi 
consimţământul ducelui care dorea ca celebrarea căsătoriei să 


32 


— Contesa fantomă — 


aibă loc de-abia peste un an. 

În acest răstimp, Maximilian se reîntoarse de câteva ori la 
Viena; întotdeauna găsise însă pretexte să plece la timp. Întâi 
îi muri mama, apoi tatăl, care se ducea să-şi întâlnească 
tovarăşa de viaţă. 

Înainte de a muri, Gertrude şi Rudolf trimiseră logodnicii 
fiului lor o scrisoare tot atât de frumoasă ca şi sufletele lor 
neîntinate. 

Misiva nu numai că menținea, dar sporea chiar iluziile 
sărmanei Aldina. 

Prin prisma depărtării, ducesa, credincioasă fantomei pe 
care sufletul său curat o crease, credea din ce în ce mai mult 
că Maximilian este un om minunat; era grăbită să-l consoleze 
pentru toate durerile sale, dorea cu înfocare să locuiască în 
acel castel singuratic căruia prin prezenţa sa, să-i dea un suflu 
de viaţă. 

Apoi, gândindu-se la misterioasa legendă a Eppsteinilor, se 
ruga Domnului să moară într-o noapte de Crăciun pentru ca să 
se bucure şi ea de favorurile acordate conteselor acestui 
castel care decedau în acea noapte, pentru a putea şi ea să 
apară după moarte în faţa bărbatului său. 

Spre sfârşitul anului 1791, căsătoria fu celebrată la Viena. 
Însuşi împăratul o onoră cu prezenţa lui. 

Apoi cei doi tineri plecară spre castel. 

Primul lucru pe care Aldina îl ceru după ce ajunsese, fu să 
fie condusă în camera roşie. De altminteri era aceeaşi odaie 
pe care o locuia Maximilian de la moartea tatălui său. 

Am făcut descrierea acestei odăi; pe atunci era la fel ca şi 
acum, vremurile n-au schimbat-o. 

Cincisprezece zile după plecarea fiicei sale, ducele de 
Schwalbach muri; poate că Dumnezeu hotărâse că Aldina nu 
mai avea nevoie de ocrotirea lui. A fost prima durere a tinerei 
contese; nu era decât începutul vieţii sale de suferinţe. 

Nimeni nu mai vorbea de Conrad şi Noemi. Maximilian nu 
pomenea niciodată de ei. 


Un an mai târziu, totul se schimbase, nu numai la castelul 
Eppstein, dar şi în toată lumea: Aldina tremura în faţa lui 
Maximilian, iar Europa în faţa Franţei. 


33 


— Alexandre Dumas — 


Revoluţia nu atinsese încă culmea furiei sale, regele nu era 
mort, dar era arestat; bubuiturile tunurilor anunțau furtuna şi, 
la fel ca marea spumegândă care se revarsă peste ţărmuri, 
oştirile franceze inundau plaiurile Rinului, aşteptând să 
supună tot continentul. 

Custine cucerise oraşul Meinz şi se pregătea să atace 
Frankfurtul. 

La castelul Eppstein firea neastâmpărată şi sălbatică a lui 
Maximilian, - cu toate că ea nu-l condusese până la rătăcirile 
de altă dată, - începea să se afirme. Toate iluziile Aldinei 
dispăreau rând pe rând. 

Nobilul cavaler, pe care şi-l închipuise în visele sale 
copilăreşti, dispăruse, făcând loc unei triste realităţi, unui 
ambițios de rând şi unui liberal tiranic care nu vedea în 
căsătoria sa decât o redută cucerită spre înălțimile unor 
serbede onoruri, iar în soţia lui, decât un obiect de plăcere. 

La început Aldina suferise mult, mai târziu însă, se 
resemnase; fără să crâcnească, lăsă pe brutalul Maximilian să 
calce în picioare sufletul ei curat. De altfel, nici nu avea timp 
să se plictisească sau să se căineze: evenimentele politice 
depăşiră gândurile sale. 

Indată după cucerirea Meinzului, trupele imperiale au fost 
nevoite să se retragă în faţa tinerei oştiri revoluţionare; 
Frankfurtul nu mai putea rezista decât câteva zile. 

Contele Eppstein putea fi, ce-i drept, un ostatec de valoare, 
dar megaloman cum era, îşi atribuia o însemnătate exagerată. 

intre timp fusese chemat la Viena: aşteptând sfârşitul 
evenimentelor, trebuia să părăsească Germania. Să încerce o 
rezistenţă din castelul său ar fi fost cu neputinţă: vitejia n-ar fi 
fost decât o imprudenţă. 

Fuga lui Maximilian devenise însă primejdioasă: cercetaşii 
francezilor tăiau drumul Vienei, iar calea sa părea presărată 
de multe obstacole. Cu siguranţă că Aldina l-ar fi încurcat mai 
mult: se hotărî deci să-şi lase soţia la castel. 

Contesa încercă, atât îi era cu putinţă să-şi convingă soţul 
s-o ia cu el. In ultima zi chiar, îl conjură să nu o lase singură. 
Din nenorocire, hotărârile luate de Maximilian nu puteau suferi 
nici o schimbare: era prea puţin înduioşat de lacrimile durerii 
ei şi prea surd la rugăminţile sale. 

— De ce ţi-e frică? îi zise el. Şi ce înseamnă toate aceste 
copilării? Dacă vom fi împreună, suntem pierduţi, ne vom 
salva amândoi. Ştii, în noaptea aceasta voi pleca cu Daniel 


34 


— Contesa fantomă — 


îmbrăcaţi în haine ţărăneşti, dar ziua, dacă vom fi întâlniți, nu 
vom putea îndepărta uşor bănuielile. Ce am face dacă am fi cu 
tine? lar de îndată ce voi fi departe, ce ţi se mai poate 
întâmpla? Ai auzit vreodată de femei luate în captivitate? Nu. 
Francezii sunt generoşi. Fă-te respectată, şi te vor respecta. ŞI 
apoi, orice discuţie e de prisos: nu mai am de ales, zarurile au 
fost aruncate. Dacă viaţa mea nu mi-ar fi aparţinut decât mie, 
aş şti ce să fac; dar nu cred că ea este nefolositoare ţării 
mele. Curaj, Aldina! Gândeşte-te că îţi încredinţez tot ce am 
mai de preţ pe acest pământ: copilul şi onoarea mea. Mâine 
vei fi singură, dar, - şi el urmărind să impresioneze pe soţia 
lui, rosti aceste cuvinte cu o voce caldă şi emoţionată, - să nu 
ne gândim la ziua de mâine, când ne rămâne încă cea de azi. 

Ca întotdeauna, Aldina se supuse fără şovăire stăpânului 
său. 

În dimineaţa zilei următoare, Maximilian plecă; peste trei 
zile, contesa primi vestea că se afla în siguranţă. Trei zile... 
aceste trei zile au fost de ajuns pentru a se produce un mare 
eveniment, o schimbare ce va înrâuri mult asupra vieţii 
nenorocitei Aldine. 

Înainte de a ataca Frankfurtul, Custine, comandantul 
oştirilor franceze, pentru mai multă siguranţă, puse să fie 
cercetate toate împrejurimile oraşului. Două companii au fost 
însărcinate să cutreiere potecile munţilor Taunus. Ideea lui 
Custine se dovedi excelentă: o cursă fu descoperită de 
francezi în apropierea castelului Eppstein. 

În lupta ce urmă, soldaţii republicii fură nevoiţi sa se 
retragă; dar tactica germană era descoperită şi astfel drumul 
spre Frankfurt, liber. Oraşul căzu chiar a doua zi de dimineaţă, 
pe când cele două companii deplângeau moartea multor 
soldaţi şi chiar a câtorva ofiţeri. 

Printre aceştia se afla un căpitan tânăr, cunoscut sub 
numele de Jacques, dar care era admirat pentru curajul său; 
când francezii trecuseră Rinul, când puseseră piciorul pe 
pământul german, ofiţerul îşi aruncase sabia în fluviu şi 
rămase numai cu teaca ei. Cu toate că era lipsit de această 
armă - care pentru ofiţerii de infanterie este mai mult un 
semn al gradului lor, decât un mijloc de apărare eficace - 
tânărul căpitan, prin curajul, prin sângele său rece şi prin 
cunoaşterea locului adusese camarazilor săi multe servicii. 

El se îndreptase direct spre cursă; săracul, plăti îndrăzneala 
sa chiar de la prima salvă a soldaţilor împăratului. Căzuse, 


35 


— Alexandre Dumas — 


nimerit de un glonte în frunte şi crezut mort, fusese lăsat pe 
câmpul de luptă nu numai de ai săi, dar chiar şi de duşmani. 
Seara însă, unul din noii servitori ai castelului (la moartea 
tatălui său, Maximilian  reîmprospătase tot personalul 
palatului, păstrând dintre cei vechi, numai pe intendentul 
Daniel şi pe Jonathas, ginerele bătrânului păzitor) auzise, 
întorcându-se de la Falkenstein, gemetele ofițerului care mai 
respira încă. Ajutat de doi țărani care tocmai treceau pe 
şosea, transportă pe muribund la castel, unde Aldina porunci 
să se dea rănitului cea mai desăvârşită ospitalitate. 

Preotul bisericuţei din curtea castelului era însă un foarte 
bun cunoscător al artei chirurgicale, aşa că, după ce consultă 
bolnavul, îşi dete repede seama că-i putea salva viaţa. 

Aldina avea mare grijă de bolnav: mai întâi pentru că era 
femeie, şi ca atare orice suferinţă o impresiona, apoi pentru 
că prezenţa căpitanului era pentru ea o piedică în calea celor 
ce ar fi îndrăznit să se atingă de ea. 

învingătorii nu sărbătoreau, s-o recunoaştem, triumful cu 
modestia pe care Maximilian, din cauza egoismului său o 
lăudase soţiei sale: într-o zi chiar, bande de jefuitori se arătau 
în imediata apropiere a castelului; atunci Jacques, cu toate că 
preotul şi Aldina i-o interziceau, se sculă, se duse la ei şi ştiu 
prin cuvintele sale tăioase şi prin glasul lui tunător să-i 
îndepărteze. 

De atunci recunoştinţa şi mila obligară pe tânăra contesă să 
dubleze îngrijirile ei faţă de acel care-i salvase viaţa, ba poate 
chiar şi mai mult. 

Căpitanul avea de altfel o fire generoasă, înfocată, 
înflăcărată şi simpatică; era tocmai omul pe care-l căuta 
Aldina. | se putea imputa doar un singur lucru: era aproape 
întotdeauna trist şi avea gesturi feminine. Tristeţea se 
potrivea însă temperamentului lui, şi nimeni nu se îndoia de 
curajul său. 

Soldaţii, care l-au văzut nepăsător în mijlocul obuzelor şi al 
gloanţelor, aveau pentru el cea mai mare admiraţie, şi un 
profund respect. Pe de altă parte Căpitanul Jacques era foarte 
iubit de ofiţeri pentru marea sa cultură, ceea ce făcea să i se 
ierte anumite idei prea originale şi o imaginaţie din cauza 
căreia tovarăşii săi de arme nu-i puteau urmări totdeauna 
gândurile. 

În orice caz felul său de a fi, îndreptăţea atât porecla pe 
care i-o dăduseră soldaţii - „înțeleptul Jaques” - cât şi pe cea 


36 


— Contesa fantomă — 


dată de ofiţeri - „visătorul Jacques”. Se vedea bine că el nu se 
bătea decât pentru o idee, şi că cearta regilor dispărea în faţa 
lui, lăsând loc altei preocupări: fericirea popoarelor. 

„„„Se înţelege că un atare caracter corespundea întocmai 
năzuinţelor Aldinei: Jacques era adevăratul erou al viselor 
sale, cavaler înţelept şi îndrăzneţ ca Goetz de Berlichingen, 
frumos şi visător ca Max Picolomiri. 

Ne putem explica aşadar pentru ce după puţine zile, 
Jacques şi Aldina se tutuiau. 

De altfel, căpitanul, nevrând să fie văzut de vecinii 
castelului, nu prea ieşea din camera sa, unde Aldina îi ţinea, 
aproape continuu, tovărăşie. 

Servitorii castelului puteau intra oricând în odaia în care se 
aflau ei, i-ar fi găsit întotdeauna vorbind şi surâzând. Cea mai 
perfectă nevinovăție a gândurilor; iată salvarea lor. 

S-ar fi crezut că aceste două suflete atât de curate, de 
asemănătoare şi de înfrăţite s-au cunoscut în împrejurări mai 
fericite, dar că nu s-au regăsit decât acum. 

Orele petrecute într-o convorbire plină de farmec, li se 
păreau clipe, astfel că ei nu-şi dădură seama de fuga timpului. 

Lui Jacques i se păru că se deşteaptă dintr-un vis când primi 
vestea că trebuia, împreună cu armata sa, să se reîntoarcă în 
Franţa. 

Cele două luni de convalescenţă trecuseră prea repede. 

Aldina conduse pe ofiţer până în pragul porţii. Aici el îşi luă 
rămas bun de la ea sărutându-i mâna şi numind-o soră; ea îi 
ură tot norocul şi-l numi frate. 

Apoi, atât cât îl mai putu zări, ea îl urmări din ochi, făcându- 
i cu mâna semne de adio. 

Două săptămâni după plecarea lui Jacques, Aldina primi o 
scrisoare de la bărbatul ei. 

Retragerea francezilor permitea lui Maximilian să se 
întoarcă la castelul său; putea deci să-l aştepte din oră în oră. 
Fiindcă diligenţa nu mergea până la Castel, Aldina trimisese 
pe Tobias (care după plecarea lui Daniel luase locul acestuia) 
cu doi cai, să-l aştepte pe conte la Frankfurt. 

Maximilian vedea în acest gest o drăgălăşenie din partea 
soţiei sale, dar, spirit orgolios, credea că i se datora totul. 
Incalecă pe unul din cai, în timp ce Tobias călărea pe celălalt. 

Ceilalţi tovarăşi de călărie trebuiau să ajungă singuri la 
castel, aşa cum vor putea. 

Pe drum, cei doi călăreţi nu vorbiră altceva decât despre 


37 


— Alexandre Dumas — 


şederea francezilor prin împrejurimi. Contele îi făcu semn lui 
Tobias, care mergea în spatele lui, să se apropie de el: 
servitorul ascultă. 

— Aşadar, francezii au respectat castelul, aşa după cum mi- 
a scris şi contesa, începu Maximilian. 

— Da, domnule conte, răspunse Tobias, dar aceasta, 
datorită căpitanului Jacques, fără de care lucrurile ar fi luat cu 
totul altă întorsătură. 

— Dar cine era acest căpitan? Contesa mi-a scris despre el. 
A fost rănit? _ 

— Da. Hans l-a găsit rănit lângă castel şi l-a adus la noi. In 
prima noapte i-a fost foarte rău, credeam că va muri, dar 
Sfinţia Sa l-a operat atât de bine, iar contesa l-a îngrijit atât de 
mult, încât numai într-o lună a fost complet vindecat. 

— Şi atunci a plecat? întrebă Maximilian care încruntă 
fruntea la auzul acestei veşti. 

— Nu, a mai rămas o lună. 

— O lună? Si ce făcea? 

— Nimic, domnule, stătea aproape tot timpul în camera 
contesei şi nu ieşea decât foarte rar, seara pentru a face o 
mică plimbare în parc. Mi se părea că se ferea să fie văzut. 

Buzele lui Maximilian păliră, dar el nu lăsă să i se observe 
nici cea mai mică schimbare în glas. 

— De când a plecat? întrebă Maximilian. 

— De vreo zece, douăsprezece zile. 

— Şi ce fel de om era? Bătrân sau tânăr? Urât sau frumos? 
Trist sau vesel? 

— Era un tânăr cam de 26-27 de ani, blond, palid şi subţire, 
care părea întotdeauna foarte trist. 

— Într-adevăr, zise Maximilian, muşcându-şi buzele, dar 
urmând convorbirea chiar fără voia lui, cu acea încăpățânare 
care porunceşte sufletului să caute să afle lucruri care să-l 
mâhnească şi mai tare, într-adevăr trebuie să se fi plictisit 
grozav. 

— Nu, domnule conte, avea aerul trist, dar nu părea 
plictisit. 

— Da? întrerupse contele. Tovarăşii lui veneau să-l vadă? 
Se distra cu ei? 

— Oh, nu căuta deloc să se distreze; dovada cea mai bună 
că în două luni cât a stat la castel, poşta nu i-a venit decât de 
două ori; şi aceasta nu pentru că ar fi cerut-o el, ci pentru că 
trebuia să i se transmită ordinele comandantului său. 


38 


— Contesa fantomă — 


— Atunci, înţeleg, vâna! 

— N-a luat nici o puşcă în mână şi nici n-a încălecat 
vreodată: Jonathas mi-a spus chiar că nu l-a văzut niciodată. 

— Dar atunci ce făcea, întrebă contele, care simţea că 
enervarea îl va trăda. 

— Ce făcea? Nu este greu de spus; dimineaţa se juca cu 
domnişorul Albert, care-l iubea foarte mult şi care se ducea în 
fiecare zi în odaia lui, sau vorbea cu Sfinţia Sa, care se mira de 
ştiinţa lui; după masă, făcea muzică, cânta din gură şi 
acompania pe doamna care cânta la pian; iar noi servitorii, 
ascultam la uşă, vocile lor îngereşti. După ce sfârşeau 
concertul, citeau ceva cu glas tare, apoi seara, dar foarte rar, 
făceau o plimbare. 

— lată, zise Maximilian, cu amărăciune, am ofiţer foarte 
curios, care se joacă cu copiii, care filozofează cu bătrânii, 
care cântă cu femeile, care citeşte tare şi care se plimbă 
singur. 

— Singur? Nu, reluă Tobias. Doamna îl întovărăşea 
întotdeauna, sau aproape întotdeauna. 

— Asta e tot ce ştii despre acest ofiţer, observă Maximilian. 
Nimic despre originea lui? Nimic despre familia sa? Era nobil 
sau plebeu, bogat sau sărac? Răspunde. 

— Eu nu ştiu nimic, dar cu siguranţă că doamna contesă vă 
va putea da lămuririle necesare. 

— Şi de ce crezi aceasta, Tobias? întrebă contele privind pe 
indiscretul său interlocutor spre a se asigura de intenţia cu 
care servitorul zise aceste cuvinte. 

— Cred aceasta, răspunse cel întrebat, trădând duşmănia 
pe care întotdeauna slugile o poartă stăpânilor lor, pentru că 
îmi pare că doamna contesă îl cunoaşte de mult pe acest 
ofiţer. 

— Şi după ce semn ai judecat? întrebă din nou Maximilian 
pe un ton ironic al cărui sens scăpă lui Tobias, că doamna 
contesă a văzut pe căpitan înainte de aceste evenimente? 

— Pentru că doamna îl striga pe ofiţer pe nume şi Jacques o 
chema pe contesă, Aldina. 

Maximilian ridică instinctiv biciul; fără îndoială că voia să 
lovească pe acest fin observator care mergea lângă el. Dar 
imediat, potolindu-şi mânia, continuă: 

— Bine. lată tot ce voiam să ştiu pentru moment. Ai 
dreptate, Tobias, contesa îmi va spune şi restul. Şi în loc să 
biciuiască pe servitor, îşi lovi calul, îndepărtându-se. Animalul 


39 


— Alexandre Dumas — 


o luă la fugă. Tobias rămase în urmă şi pentru că Maximilian 
nu-i mai făcu semn şi nu-l mai întrebă nimic, nu dădu pinteni 
calului său. 

Faţa contelui rămânea liniştită, dar sufletul său, atât de 
nesimţitor la dragoste, atât de iute la mânie şi atât de repede 
la învinuire, era în prada unei mari nelinişti. Dar nu era sigur. 
Galopând, îşi zicea mereu: o dovadă a necinstei sale, o 
dovadă care să-mi permită s-o omor pe vinovată. 

Ajungând în faţa castelului, zări pe Aldina care-l aştepta, 
veselă şi surâzătoare, în prag; printr-o mişcare nervoasă, dădu 
pinteni calului. 

Săraca femeie: credea că Maximilian este grăbit s-o vadă. 

În momentul în care contele descăleca, Aldina îl îmbrăţişa: 

— Îţi cer iertare că n-am venit să te întâmpin. Sunt bolnavă. 
Dar ce ai Maximilian, de ce pari atât de îngrijorat? Politica? Da, 
voi readuce surâsul pe buzele tale. Vino, Maximilian, să-ţi 
spun un mare secret. O taină fermecătoare care mă fericeşte 
şi care m-a ajutat să suport lipsa ta, o taină pe care n-am 
încredinţat-o unei scrisori, căci voiam să ţi-o spun personal, un 
secret pe care nu-l ştiam la plecarea ta. Ascultă, Maximilian, 
îţi aminteşti de noaptea plecării tale; seară crudă dar 
înfiorător de dulce?... Imbrăţişează-ţi soţia, căci peste şase 
luni, Maximilian, îţi vei îmbrăţişa copilul. 


IV 


să părăsim un moment tristul castel al Eppsteinilor şi să ne 
aruncăm privirea asupra modestei, dar încântătoarei locuinţe 
a maestrului de vânătoare, Jonathas. 

Am mai vorbit, în legătură cu palatul contelui Maximilian, 
de această colibă; vom vedea mai departe cât de strânsă era 
legătura dintre unul şi cealaltă, ba chiar cum, de multe ori, 
istoria unuia se explică prin povestirea celeilalte. 

Căsuţa lui Jonathas, - situată la o sută de paşi de poarta 
castelului, la intrarea în pădurice, - se ascundea după un mic 
deal care o ferea de mânia vântului de nord. Era veche şi 
şubredă, părea însă nouă şi veselă, căci cărămizile din care 
era construită, obloanele ferestrelor de un verde închis şi viţa 
care acoperea pereţii luaseră, în decursul timpului, culori 
atrăgătoare pline de armonie. Totul te atrăgea spre ea, totul 
te încânta: cei patru tei plantați în faţa casei îţi dădeau 


40 


— Contesa fantomă — 


impresia unei anticamere, banca din faţă te îndemna la o 
odihnă  binefăcătoare, susurul pârâiaşului care traversa 
curtea, bine îngrijită, plină de flori, fructe şi păsărele te 
încânta. 

înăuntru aceeaşi ordine, aceeaşi curăţenie, aceeaşi 
atmosferă primitoare: jos, camera de şedere şi odaia tatălui, 
sus, cea cu pereţii albi a copiilor, înveselită de ciripitul 
păsărelelor din colivii şi parfumată de flori. 

Încă din 1750, Gaspard Muden era maestrul de vânătoare al 
contelui Rudolf de Eppstein. In 1768, atunci când trecuse de 
prima tinereţe, căci împlinise de mult patru zeci de ani, se 
însura. 

Căsătoria lui, deşi lipsită de entuziasmul vârstei, era liniştită 
şi foarte fericită. După cinci ani însă soarta îi răpise soţia, 
lăsându-i drept mângâiere cele două fetiţe ale sale: Vilhelmina 
şi Noemi. 

Gaspard, fire hotărâtă, avea spiritul unui adevărat cavaler. 
Era omul lui Dumnezeu: la moartea nevestei, citi un capitol 
din Biblie - cel în care se vorbea de Ruth - şi se hotări să 
trăiască numai pentru copiii săi. Ducea o viaţă simplă şi 
demnă; era un minunat exemplu pentru fetiţele sale care, 
înconjurate de dragostea lui părintească, erau tot atât de 
frumoase ca şi de virtuoase. 

Wilhelmina şi Noemi erau două fetiţe încântătoare; foarte 
studioase, le deosebea doar un singur lucru: cea dintâi era 
veselă, cea de a doua avea un temperament gânditor şi 
melancolic. 

Wilhelmina abia împlinise 16 ani, şi avea o mulţime de 
pretendenți; dintre toţi Gaspard a ales pe Jonathas, pe care-l 
admira pentru curajul şi norocul său la vânătoare. Gaspard era 
un pasionat al acestei îndeletniciri şi văzând priceperea 
ginerelui său, obţinu ca Maximilian să-l numească urmaşul lui. 
Atât timp cât Gaspard mai putea îndeplini funcțiunea lui, 
Jonathas avea să fie ajutorul lui. 

Wilhelmina nu se opuse voinţei părinteşti, şi făcu foarte 
bine, căci Jonathas, deşi cam simplu, era totuşi un bărbat 
minunat. Indiferent faţă de lucrurile ce nu priveau căprioarele 
sau mistreţii, era un soţ credincios ce nu vedea decât prin 
prisma soţiei sale. Trăiau, aşadar, foarte fericiţi în casa tatălui. 

Din contra Noemi, răsfăţată de Gaspard şi de sora sa, era o 
fire mai puţin supusă decât Wilhelmina şi se obişnuise să 
refuze pe cei care o cereau în căsătorie; aceasta pentru că 


41 


— Alexandre Dumas — 


fusese fermecată de privirea plină de dragoste a lui Conrad de 
Eppstein. 

Tânărul zvelt şi trist pe care-l întâlnise în pădure şi care de 
câte ori o vedea se îndepărta în grabă ocupa acum toate 
gândurile sale. 

Într-o zi singuraticul Conrad fusese silit de furia furtunii să 
se adăpostească în casa maestrului de vânătoare; încurajat de 
primirea călduroasă a tatălui şi fascinat de frumuseţea fetei, 
tânărul conte începu s-o viziteze pe Noemi în fiecare 
săptămână, apoi în fiecare zi. 

Gaspard, cu privirea lui pătrunzătoare, observă emoția lui 
Noemi când trebuia să vină Conrad şi melancolia ei când 
pleca. 

Fără îndoială că el ar fi interzis vizitele unui emancipat ca 
Maximilian, dar seriozitatea şi caracterul demn al „tânărului 
savant” - aşa cum îl numeau ei - impuneau lui Gaspard 
încredere şi respect. 

Când Conrad nu era de faţă, maestrul de vânătoare vorbea 
cu mânie despre el şi ameninţa pe fiica sa că nu va mai primi 
pe tânărul conte, al cărui rang nu se potrivea cu sărăcăcioasa 
lui colibă. Dar când contele venea, Gaspard îl saluta sfios şi 
pleca bombănind şi supărat pe el însuşi. 

Cunoaştem restul. Când Gaspard află de căsătoria secretă a 
fiicei sale, nu se supără; îi era teamă numai de mânia contelui 
Rudolf. 

Cu toate acestea ştiuse să se dezvinovăţească în faţa lui, 
dar trebui să suporte despărţirea de Noemi, alungată pentru 
că iubise. 

Fata semăna atât de mult cu mama ei, încât îndepărtându- 
se de ea, bătrânul Gaspard avu impresia că pierde pentru a 
doua oară pe tovarăşa lui de viaţă. 

Se plecă însă în faţa sorții, suportă cu resemnare plecarea 
fiicei sale şi citi încă o dată pasajul biblic care povesteşte viaţa 
lui Agar. Trecură zile, luni şi chiar ani fără ca el să afle ceva 
despre Noemi; tot ce ştia, era că se afla în Franţa. 

Wilhelmina era foarte fericită şi-şi iubea prea mult bărbatul, 
pentru a mai avea timpul să se gândească la sora sa; dar când 
gândurile o mânau spre ea, plângea cu lacrimi amare. 

Am spus că la moartea lui Rudolf si a contesei, Maximilian 
schimbă tot personalul castelului; numai Jonathas şi Gaspard 
fură păstraţi. Faţă de un alt stăpân ar fi putut cu siguranţă 
vorbi de cei plecaţi; dar Maximilian ştiu să le impună tăcerea. 


42 


— Contesa fantomă — 


„„„Aldina se împrieteni repede cu Wilhelmina; caracterul ei 
blând şi atrăgător contribui mult la strângerea prieteniei lor. 

Gelozia crescândă a lui Maximilian interzicea soţiei sale 
vizitarea castelelor din împrejurimi, dar nu şi a colibelor 
vecine. Ne explicăm acum pentru ce, Aldina prefera cocioaba 
veselă a maestrului Gaspard, castelului monoton şi trist. Ea 
găsi la Wilhelmina flori pe care să le ude, păsări care o 
cunoşteau, aer, soare şi libertate pe care le gusta din plin. 

Dar când contele fu silit să părăsească Viena, Aldina nu mai 
avea voie să plece din întunecoasa fortăreață. Treburile casei 
o reţineau din ce în ce mai mult pe Wilhelmina aşa încât, 
atunci când sosi căpitanul Jacques, Aldina era singură şi se 
simţea părăsită. 

Cei al căror suflet sângerează, împărtăşesc toate 
suferinţele. lată pentru ce Aldina se interesa din ce în ce mai 
mult de rănit. Din partea sa, Jacques arătă multă simpatie 
Aldinei. 

Într-o seară căpitanul povesti contesei viaţa sa. Fără 
îndoială că această povestire, care a rămas necunoscută până 
azi a impresionat mult pe soţia lui Maximilian căci de atunci o 
prietenie sinceră legă sufletele lor. 

De atunci, se pare că şi gândirea Aldinei avea o ţintă, 
precum şi viaţa ei un interes. Nu-i mai părea rău de plimbările 
în pădure şi nu mai invita pe Wilhelmina la castel. 

Soţia noului maestru de vânătoare n-a zărit niciodată pe 
frumosul ofiţer. 

Când Aldina simţi lipsa căpitanului, se apropie din nou de 
fiica lui Gaspard, pe care acum o implora să vină la castel. 

Soţia lui Jonathas trebuia să nască, cu o lună înaintea 
contesei; atunci se stabili între ele o comunicare de gândiri, 
de vise şi de idealuri. 

— Copiii noştri, zicea Aldina, vor fi crescuţi împreună şi vor 
avea aceiaşi profesori; aşa vreau Wilhelmina! 

— Da, doamnă, dar eu m-am gândit şi la altceva: 
dumneavoastră sunteţi prea slabă pentru a hrăni un copil, îi 
voi alăpta eu pe amândoi. Sunt sănătoasă şi voinică, şi voi 
îngriji tot aşa de bine pe amândoi. 

Pe când ele făceau aceste planuri, pe când sufletele lor se 
uneau prin atâtea speranţe, Maximilian se întoarse de la 
Viena. 

A doua zi, Wilhelmina veni la castel ca de obicei, dar fu 
îndepărtată. 


43 


— Alexandre Dumas — 


Doamna, nu mai primea pe nimeni, aşa poruncea stăpânul. 
Se întoarse acasă foarte neliniştită. 

Inainte, Maximilian nu mergea la vânătoare decât foarte 
rar, acum însă o făcea în fiecare zi, întovărăşit de Jonathas, 
căci bătrânul Gaspard, mulţumit că ginerele său îi luase locul, 
nu mai ieşea din casă. 

La vânătorile sale zilnice, contele arăta o cruzime sălbatică 
ce creştea în fiecare zi şi care părea că răspunde unei stări 
sufleteşti. 

Când nimerea un cerb sau un mistreţ, nu încerca să-i 
uşureze printr-un glonte sau printr-o lovitură de cuţit, chinurile 
agoniei; dar îi plăcea să vadă cum câinii săi de vânătoare 
sfâşiau bietul animal şi numai în faţa acestor sălbăticii contele 
Maximilian râdea cu poftă. Era de altfel şi singura ocazie când 
stăpânul castelului Eppstein vorbea, căci în restul zilei păstra 
mereu tăcerea. 

Totuşi odată, pentru a face pe placul Wilhelminei, Jonathas 
întrebă pe Maximilian ce mai face contesa. 

Cu o voce tăioasă şi cu o privire plină de ameninţări, 
contele răspunse răspicat: 

— Nu te priveşte ce face doamna! 

Din această cauză, Jonathas nu mai îndrăzni să pună 
stăpânului său asemenea întrebări. 

Trecuseră mai multe săptămâni. Era pe la sfârşitul lui 
decembrie. Wilhelmina era în ajunul naşterii. 

In ziua de Crăciun, contele porunci lui Jonathas să-l aştepte 
la oră fixată, dar nu veni la întâlnire. 

In locul lui însă, veni altcineva care-i spuse că soţia lui îl 
cheamă repede. 

__ Când ajunse acasă, Wilhelmina dăduse naştere unei fetiţe. 
In primul rând, tânăra mamă se gândise la soţul ei, apoi la 
Aldina. 

— Să fie înştiinţată contesa, spuse Wilhelmina vădit 
emoţionată, deşi era sleită de durerile facerii. 

Dar nimeni nu-i răspunse decât prin lacrimi şi tăcere. 

O dramă înspăimântătoare se petrecuse în dimineaţa aceea 
la Castel. 


V 


Aldina credea că atunci când va destăinui contelui secretul 
44 


— Contesa fantomă — 


fericirii sale, Maximilian o va îmbrăţişa cu dragoste, 
împărtăşind bucuria ei, fără a ţine seamă de rangul său. Era 
convinsă că un nou drum se deschide în calea ei. 

Dezamăgirea fu mare când văzu indiferența lui Maximilian. 

— Nu l-am cunoscut pe conte, îşi zicea ea: l-am crezut bun, 
mărinimos şi sincer, l-am asemuit cu nevinovăția şi cu 
năzuinţele unui copil, ceream sorții să îndeplinească capriciile 
imaginaţiei mele ca şi cum un om de seama lui ar fi un erou 
de roman, ca şi cum cei ce trăiesc în secolul al XVIII-lea pot fi 
la fel cu cei ce existau acum două sute de ani. Eram nebună; 
dar acum îmi dau seama că trebuie să fiu serioasă şi tare; 
sunt mamă, nu mai pot visa, nu mai pot fi neînduplecată, am 
o răspundere; de altfel voi ierta totul tatălui copilului meu; voi 
ierta totul, aceluia care mi-a dat simţămintele de mamă, cea 
mai mare fericire ce poate exista pe lume. 

înţelegem acum cu câtă nerăbdare aşteptase Aldina sosirea 
contelui, cu câtă mândrie îi împărtăşea secretul său, cu câtă 
emoție urmărea efectul acestei ştiri, cu câtă atenţie urmărea 
trăsăturile feţei lui Maximilian. 

Spera că soţul ei o va îmbrăţişa cu căldură, o va dezmierda 
cu cele mai măgulitoare cuvinte, îi va pune întrebări duioase, 
dovedind îngrijorare. 

Dar în loc de toate acestea, Maximilian îngălbeni, strânse 
cu asprime mâna pe care Aldina i-o întinse; apoi simțind 
nevoia unei destinderi se îndepărtă repede, îndreptându-se 
spre Tobias şi grupul său. 

Aldina rămase în picioare, nemişcată; părea o statuie a 
durerii. 

Îşi trecu mâna pe frunte; era trează, nu visase, trăise o 
scenă, din nenorocire, adevărată. Cu sufletul plin de spaimă 
se îndreptă spre camera ei. 

Ce făcuse? Ce păcate au atras mânia contelui? Ce crimă? 
Căci fără îndoială numai o crimă putea înăbuşi fericirea 
secretului, pe care-l împărtăşise lui Maximilian. 

Aldina se întreba mereu, dar nu găsea nici un răspuns, nu 
vrea să-şi impute nimic, care ar fi putut avea urmări atât de 
triste. 

Poate că ţinuse ascuns prea mult taina ei, dar nu făcuse 
aceasta decât ca să poată înştiinţa singură pe conte şi apoi, o 
greşeală atât de mică nu putea atrage o pedeapsă atât de 
aspră. 

Aldina, închisă în camera ei, nu-şi putea închipui motivele 

45 


— Alexandre Dumas — 


care determinaseră pe Maximilian la o asemenea hotărâre, şi 
nici nu-şi putea da seama ce faptă rea făcuse. 
Era atât de speriată, încât tremura de cel mai mic zgomot. 
Nu trecuse decât un ceas şi uşa se deschise. Un servitor 
intră aducând o scrisoare. Era de la conte, care scria Aldinei. 


Doamnă, 

Vă aduc la cunoştinţă dorința mea. 

lat-o: nu veți mai părăsi zidurile castelului, nu veți mai 
apare niciodată în fata mea. Puteţi doar atunci când sunt 
plecat, şi voi pleca zilnic - să vă plimbaţi prin curte şi grădină, 
clar vă poruncesc să nu faceți un pas mai departe. 

Răspundeţi cu viaţa pentru aceasta. 

Nu veți scrie nimănui şi nu veţi mai primi nici vizitele 
Wilhelminei. Ştiţi cine sunt şi de ce sunt în stare. 

Supuneţi-vă şi nu vă împotriviţi voinţei mele, altfel nu 
răspund de urmările faptelor pe care singură le veți provoca. 

Maximilian de Eppstein 


Contesa rămase încremenită; nu înţelegea nimic, dar 
simţea că era pierdută. 

Am descris autoritatea pe care o impunea voinţa lui 
Maximilian, şi-am arătat cum trebuia să te supui acestei puteri 
nemărginite pe care n-ai fi putut-o înlătura, după cum n-ai fi 
putut îndepărta nici forţele oarbe ale destinului. 

De aceea, cu toate că era sigură de nevinovăția ei, Aldina 
se plecă în faţa acestei hotărâri şi aşteptă zile mai bune. 
Atitudinea liniştită pe care o adoptă era demnă si resemnată. 
Sentimentul nevinovâăţiei o susţinea, căci acum, nemaiiubindu- 
şi bărbatul, preţuia mai mult stima pe care o avea pentru ea 
însăşi, decât pe aceea a contelui. 

— Dacă Maximilian nu-şi mai respectă soţia, îşi zicea 
Aldina, sunt datoare să păstrez respectul pentru mine însumi 
şi să răspund printr-o tăcere demnă unei condamnări 
nedrepte. Nu ştiu de ce crimă sunt acuzată, dar am încredere 
în viitor, căci totdeauna el luminează cu făclii strălucitoare 
trecutul. 

Va veni o zi când Maximilian va recunoaşte greşeala sa; 
până atunci trebuie să fiu liniştită şi împăciuitoare. 

Oare această fiinţă visătoare, în faţa căreia altădată se 
năruiau (până a nu se mărită) orice ambiţii, nu avea prea 
mare încredere în puterile sale? 


46 


— Contesa fantomă — 


Mânia unui om ca Maximilian nu putea fi nesocotită: odată 
aţâţată, ea nu se putea opri la mijlocul drumului şi nici nu 
putea fi împiedicată de ceva; cu toate acestea, ea îşi promitea 
să sfărâme furia contelui şi să-şi ajungă scopul. 

Maximilian simţea aceasta atât de bine, încât îi era frică de 
el însuşi şi tremura chiar în faţa propriei sale mânii. 

Orbit de furie atunci când Aldina îi destăinuise fericirea sa, 
bucurie pe care o privea ca pe o atingere a onoarei sale, 
fugise dinaintea răzbunării; dacă ar fi ascultat numai de 
pornirile sale impulsive, cu siguranţă că ar fi omorât imediat 
pe cea care după ce-l înşelase, îl insulta, dar ar fi însemnat 
atunci să-şi trădeze ruşinea; îşi stăpâni aşadar mânia, şi 
deocamdată nu condamnă pe contesă decât la închisoare. 

El însuşi nu făcea altceva decât să aştepte; acum când 
trimise Aldinei acea scrisoare plină de ameninţări. 

Amândoi locuiau sub acelaşi acoperiş; în fiecare dimineaţă 
şi în fiecare seară contesa auzea paşii slabi şi trişti ai lui 
Maximilian care trecea prin coridor, dar niciodată ei nu se mai 
opriră în faţa uşii sale. 

Trecuseră săptămâni şi luni, în timpul cărora eroii noştri nu 
se văzuseră niciodată; aceasta nu însemna însă că nu se 
gândeau unul la altul, ba chiar că se simțeau tot atât de legaţi 
unul de celălalt ca cei mai desăvârşiţi îndrăgostiţi. 

Contele încercase zadarnic să alunge gândurile ce-l 
chinuiau. 

Oamenii de seama lui sunt prea orgolioşi pentru a putea 
uita sau ierta insulta pe care cred c-au trebuit s-o înfrunte. 

Nici contesa nu putea să alunge din sufletul ei suferinţele 
pe care le încerca; mângâierea ce o simţea atunci când îşi 
îndrepta gândul spre Dumnezeu sau spre copilul ei, nu-i venea 
cu nimic în ajutor, căci purtarea lui Maximilian o 
înspăimântase mult şi-i tulbura ziua speranţele, iar noaptea 
visele. 

Tăcerea pe care cei doi şi-o impuneau era înşelătoare; ea 
anunţa cu siguranţă furtuna; amândoi erau chinuiţi de 
senzaţia unei dureroase aşteptări. 

Maximilian şi Aldina nu mai trăiau, feţele lor împrumutaseră 
o înfăţişare liniştită, dar sufletele lor muriseră de mult. 

El tremura în faţa răspunderii; aureola de nevinovăție care 
o înconjura pe Aldina, îi zădărnicea ca o forţa nevăzută, orice 
porniri ucigaşe. 

Ea cunoscând violenţa contelui, se aştepta la orice pentru 

47 


— Alexandre Dumas — 


clipa când aveau să se revadă. 

Şi totuşi Aldina fusese cea dintâi care se hotărâse să pună 
capăt acestei stări de lucruri; sigură de nevinovăția ei, se 
hotărî să iasă întru întâmpinarea acestei primejdii 
necunoscute, pe care o simțea totuşi plutind în jurul ei. 

Era atât de convinsă de existența unei groaznice fatalități, 
încât după câteva zile de frământări, hotărându-se să ceară o 
explicație lui Maximilian, scrise următoarele rânduri care 
semănau mai degrabă cu un testament. 


Buna mea Wilhelmina. 

Nu am voie nici să te văd şi nici să-ți scriu, dar totuşi dacă 
voi muri, cineva iţi va înmâna această scrisoare; căci singură 
moartea ne poate dezlega de datoria de a asculta. 

Nu te înspăimânta, dragă Wilhelmina; în starea în care mă 
aflu trebuie să prevăd totul, dar nu vreau să mor înainte de a- 
ți împărtăşi, tie care mi-ai fost întotdeauna atât de 
credincioasă, dorințele sufletului meu. 

Nu ştiu de ce nu sunt în stare să scriu decât cuvinte triste, 
căci sunt veselă şi liniştită. 

Chiar acum, când mă gândesc la planurile pe care ni le 
făceam cu puțin înainte, surâd. Ţi le aminteşti? în orice caz, ti 
le voi aminti eu, căci atunci şi eu şi tu, ne-am legat să le 
îndeplinim. 

Wilhelmina, mi-ai promis să-mi hrăneşti, dacă nu voi putea 
eu şi pe copilul meu. 

Nu uita această promisiune, pe care am pus atâta temei, să 
fie pentru tine o datorie mai ales dacă gândurile mele se vor 
îndeplini. 

Sunt sigură, scumpă prietenă, că dacă Domnul mă va 
chema la El, contele Maximilian va da o creştere aleasă 
copilului; dar numai o femeie poate face educația sufletească 
unui copil. 

Bărbaţii te obişnuiesc cu viața, dar femeile te învață ce e 
farmecul divinității. 

Tu, care mă cunoşti, îi vei vorbi despre mine mult mai bine 
decât ar putea s-o facă el, care nu m-a cunoscut niciodată. 

Vorbeşte-i despre mine, Wilhelmina, cât mai des; încearcă 
să-l faci să mă cunoască. Să-i faci impresia că sunt lângă el. 
Nu-l lipsi de nici o mângâiere. Sărmanul copil, să trăiască 
încălzit de dragostea ta, să nu-i fi numai doică, ci şi mamă. 

Asta e oare tot ce am să-ți spun? 


48 


— Contesa fantomă — 


Da, de altfel dacă am uitat ceva, sufletul tău va ghici 
gândurile mele. 

Vei crede că sunt egoistă; n-am vorbit încă nimic despre 
tine, iartă-mă că nu ţi-am scris până acum decât despre copil, 
de ființa pe care o port în pântecul meu. 

Să nu-ți închipui că l-am uitat pe al tău. 

Vei găsi în plicul alăturat două scrisori; una este adresată 
stareței mânăstirii Sf. Tei, cealaltă, generalului Kniebs din 
Viena. 

Dacă vei avea o fetiță, o vei trimite, când va împlini cinci 
sau şase ani, cu prima scrisoare la mătuşa mea, stareța 
Dorotea, care a fost pentru mine o a doua mamă. Ea va primi 
imediat pe fetița ta, care va creşte acolo împreună cu cele mai 
nobile fiice ale Germaniei. 

Fii liniştită, Wilhelmina, copilul tău va primi o educație 
aleasă. 

Dacă vei avea un băiat, să-l trimiti generalului, care-l va 
înscrie într-o şcoală militară. 

Era cel mai bun prieten al tatălui meu; venea în fiecare zi la 
castelul nostru. 

Imi amintesc cu câtă plăcere mă jucam cu el şi cu câtă 
bunătate privea micile mele pozne. 

Fără îndoială că generalul nu a uitat de mica lui Aldina şi că 
va primi pe fiul tău, ca şi cum ar fi al meu. 

Aş vrea ca fiecare din noi să aibă câte un băiat sau câte o 
fată; ar fi frați sau surori. _ 

Adio, scumpă Wilhelmina! Inainte de a pleca pentru 
totdeauna, îţi mai spun încă o dată: fă pentru copilul meu, 
ceea ce ai făcut şi pentru al tău. 

De altfel sunt convinsă că sufletele nu mor şi că al meu va 
continua să viețuiască în copilul meu. 

Adio, nu uita nimic. 

Aldina de Eppstein născută Schwalbach 


P. S. Era să uit; dacă voi avea un băiat să-l cheme Everard, 
după numele tatălui meu, iar dacă voi avea o fetiță s-o cheme 
Ida, aşa cum o chema pe mama mea. 


După ce scrise această scrisoare, Aldina se simţi mult mai 
liniştită. 

Nimic nu-ţi uşurează sufletul mai mult decât luarea unei 
hotărâri şi acum Aldina era hotărâtă să-l facă pe Maximilian să 


49 


— Alexandre Dumas — 


sfârşească cu tăcerea sa tristă şi neînduplecată, chiar dacă 
cuvintele sale ar fi trebuit s-o rănească de moarte. 

Pentru Aldina, ziua aceasta trecu mult mai repede decât 
celelalte, căci ea gândea mereu că fiecare minut care trece o 
face să se apropie de clipa fatală. Ultimele ceasuri îi măreau 
nerăbdarea. 

Întunericul nopţii devenea din ce în ce mai des. 

Contesa aprinse câteva lumânări; cu cât camera va fi mai 
luminată, gândea Aldina, cu atât Maximilian va observa mai 
bine liniştea resemnării şi nevinovăția sufletului meu; în sfârşit 
credea că lumina o va face mai hotărâtă. 

La ora obişnuită, se auziră paşii lui Maximilian; Aldina 
deschise uşa şi se îndreptă spre el. 

Contele era la capătul de sus al scării. Un servitor care-i 
lumina calea mergea înaintea lui. Când o zări pe Aldina se opri 
puţin mirat. 

Ca şi valetul, Maximilian se înclină în faţa ei şi vru să treacă 
mai departe. Ar fi dorit să treacă nestingherit, dar Aldina cu o 
hotărâre de care nu se crezuse niciodată capabilă, îi puse 
mâna pe braţ. La atingerea mâinii ei omul de fier tresări. 

— Ce doreşti? întrebă Maximilian. 

— O mică întrevedere, conte, răspunse Aldina. 

— Pe când? 

— Dacă nu te superi, chiar acum. 

— Cum, astă seară? 

— Astă seară. 

— Doamnă... zise Maximilian pe un ton ameninţător. 

— Vă rog. 

— Cred că-ţi aminteşti de sfatul pe care ţi l-am dat: lasă 
mai bine înăbuşită mânia mea, nu o scormoni, te sfătuiesc. Nu 
vrei să mă asculţi? Te priveşte... 

Se priviră în ochi; la lumina pâlpâindă a lumânărilor, se 
vedea cât de palizi erau amândoi. 

În sfârşit acest moment hotărâtor, atât de temut, dar cu 
neputinţă de înlăturat, sosise. Nimeni nu l-ar mai fi putut 
întârzia, o pornire mai puternică decât ei le dădea acest 
imbold. 

— Aldina, zise contele cu glasul schimbat, mai ai timp; 
retrage-te, ştiu că eşti suferindă şi apoi, nici eu nu pot 
răspunde de mine, fii prudentă. Preferi să vorbim acum, sau 
să amânăm această întrevedere? 

— Nu, nu vreau s-o amân, răspunse contesa, o aştept de 


50 


— Contesa fantomă — 


prea mult timp şi nu mi-e frică de ea... Pe aici te rog. 

Maximilian făcu semn valetului să se îndepărteze şi-şi urmă 
soţia în camera ei. 

Aldina intră mai întâi şi închise uşa în urma contelui. 

Atâta hotărâre îl surprinse pe Maximilian; se uită mirat la 
contesă, dar văzând că ea vine drept în faţa lui, zise: 

— Va trebui să-ţi cer socoteală de toate faptele tale, ia 
seama. 

— Şi eu, domnule, te acuz. N-ai decât să mă judeci apoi. 

— Vorbeşte tu mai întâi, şi ia loc, adăugă Maximilian, 
întinzând un fotoliu contesei, cu o amabilitate prefăcută. 

Aldina se supuse. 

Contele rămase în picioare cu braţele încrucişate, cu buzele 
strânse şi privirea întunecată. 

Camera roşie pe care Aldina o locuise, atât timp cât 
Maximilian fusese plecat şi pe care acesta o transformase în 
închisoare, era luminată de patru lumânări. Totuşi, nici o rază 
de lumină nu ajungea până la peretele din fund, atât de mare 
era încăperea. Patul se zărea prin întuneric, iar perdelele din 
faţa ferestrelor erau umflate de vântul iernatic ce pătrundea 
în încăpere. 

După un minut de tăcere, vocea hotărâtă a contesei se auzi 
din nou. 

— Domnule, lângă tatăl meu am fost o fată liniştită, fericită 
şi bucuroasă fiindcă mă simţeam iubită; toată ziua râdeam, 
zburdam şi mă jucam. Mulţumirea şi voioşia îmi umplea 
sufletul. Şi să ştii că entuziasmul nu este o virtute ce poate fi 
găsită la oricine. Numai temperamentele nobile o au, dar 
tocmai asta m-a pierdut pe mine. Ai venit la noi, şi am crezut 
atunci că vei fi o realizare a viselor mele. Vedeam în tine un 
adevărat cavaler, curajos şi înflăcărat; te-ai căsătorit însă cu 
mine numai pentru avere şi titlu... 

— Doamnă... întrerupse Maximilian cu glas scăzut, dar plin 
de venin. 

— Dar când am devenit soţia ta, continuă Aldina, nu ţi-ai 
mai dat nici măcar osteneala să mă amăgeşti, să-mi întreţii 
iluziile. 

— Da? strigă Maximilian, în timp ce un surâs amar îi înflori 
pe buze. 

— Una după alta, toate iluziile mele, fără de care credeam 
că nu pot trăi, s-au spulberat. Atunci mi-am amintit de 
cuvintele mătuşii mele, stareţa Mănăstirii Sfântul Tei, care-mi 


5l 


— Alexandre Dumas — 


spunea când am părăsit-o: „Copila mea, dacă vreodată vei fi 
nefericită, caută-ţi mângâierea în îndeplinirea datoriei”. 

— Ah da! întrerupse din nou contele cu un ton sarcastic... 

— Încrezătoare, reîncepu cu nevinovăție Aldina, mă sileam 
să fiu supusă, mă hotărâsem să mă resemnez; dar m-am 
înarmat împotriva uitării şi nu a urii, împotriva indiferenţei şi 
nu a dispreţului. Nu te acuz pentru tinereţea mea înşelată, 
pentru visele mele distruse sau pentru viaţa mea pierdută; nu- 
ţi cer o dragoste imposibilă, dar cer, cel puţin, respectul tău. 
Nu vreau să mă compromit în faţa altor oameni. Răspunde-mi, 
domnule conte, îţi cer poate prea mult? 

— Ai terminat, nu-i aşa? întrebă Maximilian. E rândul meu 
să vorbesc. 

— Te ascult, zise Aldina. 

— Voi începe prin a-ţi spune că nu mă interesez de aceste 
copilării de fetiţe de pension; timpul este prea preţios pentru 
a-l risipi pe asemenea fleacuri, şi chiar dacă eu n-am îndeplinit 
visele copilăriei tale, oare tu ai împlinit năzuinţele mele? 

— Oh, tată, tată, strigă Aldina, mi-ai spus toate acestea, 
aveai dreptate, nu este decât un ambițios. Nu râvneşte decât 
la mărire. Nu ţinteşte decât un titlu mai înalt decât cel pe 
care-l are. Nu luptă decât pentru un grad superior, ar vrea să 
fie comandor în loc de ofiţer, duce în loc de conte... 

— Stai, zise contele roşind de mânie, nu este totul, o ştii 
prea bine. 

— Nu, nu ştiu nimic, căci dacă aş fi bănuit măcar ceva, n-aş 
mai fi dorit această întrevedere. 

— Bine, atunci să ne explicăm: Ti-am încredinţat numele şi 
onoarea mea. Ce ai făcut cu ele? Nu minţi, nu şovăi, nu lua un 
aer de sfânta sau martiră. Este de prisos. Întrebarea e foarte 
limpede, răspunde... 

— N-am minţit niciodată, nu voi minţi nici acum. 

— Bine, atunci spune-mi cine era acel francez, cine era acel 
căpitan Jacques? 

La aceste cuvinte, Aldina surâse uitându-se la conte cu un 
aer de milă. Înţelese mânia lui Maximilian. Apoi adăugă: 

— Acest căpitan, domnule, era un rănit căruia, i-am salvat 
poate viaţa, dar care, cu siguranţă mi-a salvat onoarea. 

— Şi de aceea îţi spunea pe nume. De aceea îi spuneai 
Jacques. De aceea îi spuneai „Prietenul meu” iar el te numea 
„sora mea”. lată motivul pentru care stătea totdeauna în 
această cameră. lată pentru ce nu-l părăseai niciodată. lată 


52 


— Contesa fantomă — 


pentru ce, ai plâns când a plecat. 

— Ah, domnule, zise contesa ridicându-se. 

— Nu, nu făcea pe ofensata, reluă Maximilian înflăcărat de 
propriile sale cuvinte. Lasă acest surâs dispreţuitor, nu mă 
sfida, te sfătuiesc. Dacă cineva dintre noi ar fi să 
dispreţuiască, apoi acesta este bărbatul înşelat, şi nu soţia 
vinovată. 

— Sărmanul meu, murmură Aldina. 

— Mă compătimeşti? la seama, doamnă. Nu mă împinge la 
fapte necugetate cu această indiferenţă insultătoare a 
dumitale. la seama, doamnă, nu sunt o fire îngăduitoare. 
Acest om a fost amantul dumitale, dar nu te teme, mă voi 
răzbuna; am jurat, şi ţi-o spun şi ţie. In loc să surâzi, cred că ar 
fi mai nimerit să tremuri. 

— Totuşi, vezi că nu este aşa. 

— Şi atunci ce faci? 

— Te compătimesc. 

— Destul. Opreşte-te, strigă contele cu mânie. Pleacă-te 
înaintea furiei mele. Mă înfrunţi, eşti dârză şi necuviincioasă, 
speri să mă înşeli cu îndrăzneala ta? Ţi-o repet, ştiu totul, nu 
mă poţi păcăli, sunt sigur că ai cedat acestui om, că cel pe 
care-l porţi în pântecul tău nu e copilul meu, ci rodul dragostei 
tale ascunse. Şi mai cutezi să mă priveşti în faţă!... Mai ai 
acest curaj!... Pleacă această privire!... Cum, nu vrei s-o faci? 
„„. Şi mai păstrezi surâsul acesta dispreţuitor?... 

Maximilian se îndreptă cu paşi mari spre contesă, era orbit 
de mânie, ochii lui scăpărau de ciudă. 

Aldina, liniştită, cu un surâs trist pe buze privea cum 
furtuna se apropie. 

Tremurând, contele se oprise brusc înaintea ei; amândoi se 
simțeau în prada unor sentimente potrivnice: el chema mânia 
iadului, ea implora mila cerului. Dar cu o pornire sălbatecă îşi 
înfipse mâinile în gâtul Aldinei. 

— Pentru ultima dată, strigă el, cazi în genunchi şi cere 
iertare! 

— Nenorocitule, îngână contesa. 

Nu avu timp să termine, blestemul contelui se traduse în 
fapt, mâinile lui pângărite o siliră pe Aldina să se plece; corpul 
celei ce avusese curajul să înfrunte furia lui Maximilian, căzu 
la pământ. Capul ei se lovi de muchia scaunului pe care 
stătuse o clipă mai înainte. Sângele ţâşni. Leşină bolborosind: 
„O Doamne, copilul meu!”. 


53 


— Alexandre Dumas — 


Maximilian se opri în faţa ei, încremenit. Era înspăimântat 
de crima pe care o săvârşise. Apoi se repezi spre uşă strigând: 

— Ajutor, ajutor! 

Servitorii sosiră în goană. 

Contesa, care zăcea în nesimţire, fu aşezată pe pat; preotul 
care, după cum am spus, avea cunoştinţe de medicină, 
chemat în grabă, se plecă peste corpul tânăr al Aldinei spre a 
o examina. 

— Nu ştiu cum s-a întâmplat, bâlbâi Maximilian. A căzut şi 
s-a lovit cu capul de un scaun. Piciorul i-a alunecat. 

Şi rostind aceste cuvinte, gândurile contelui se îndreptau 
spre Gretchen. 

Şi ea alunecase, şi ea murise ca o victimă, nu a mâniei, ci a 
dragostei sale. 

Acum Maximilian îşi dădea seama că aducea moartea 
acelor de cari se apropia. 

Castelanul îngălbeni de spaimă la aceste gânduri, se 
rezemă de sobă, pentru a-şi reveni în fire, căci servitorii se 
uitau îngroziţi la el. 

Dar cu toate stăruinţele, Aldina nu putea fi deşteptată. 
Sufletul, şi nu corpul ei, fusese zdrobit. 

Preotul nu ştia ce să mai facă: toate îngrijirile lui rămâneau 
zadarnice. 

Dar în curând, minunea pe care ştiinţa lui n-o putea 
îndeplini o săvârşise natura. 

Durerile facerii o cuprinseră pe contesă. Aldina deschise 
ochii, cu toate că privirea ei, rămase rătăcită: începu să 
delireze. 

Cuvintele pe care le rostea, de neînțeles pentru cei 
prezenţi, erau pline de sens pentru Maximilian, singurul care 
le pricepea. 

„„„Preotul mărturisi că are nevoie de ajutorul unui doctor din 
Frankfurt, fără de care nu putea răspunde nici de viaţa mamei 
şi nici de cea a copilului. 

Imediat unul din servitori plecă la oraş pentru a-l aduce în 
grabă pe doctor. 

Aldina delira încă: 

— Mor, zicea ea, cu glasul întretăiat de suspine. Simt că 
sufletul se desparte de mine. Doamne, nu mi-l lua cu totul, 
lasă o parte şi copilului meu... 

„Copilul meu, al tău Maximilian, mă auzi? Al tău! în pragul 
morţii o jur. Te-ai înşelat, Maximilian, te-ai înşelat! Doamne, 


54 


— Contesa fantomă — 


cât sufăr! într-o zi vei afla Maximilian, o taină pe care am jurat 
să nu o spun; dar va reveni într-o zi şi atunci vei afla.” 

„Moartea... dar Sfinte Părinte, moartea nu este sfârşitul, nu- 
i aşa? Cosciugul nu este leagănul cerului, da... da...” 

„Părinte, dă-mi mâna... vreau să te rog ceva, bagă de 
seamă ca Maximilian să nu audă ce spun.” 

„Ascultă-mă: vei găsi sub pernă o scrisoare pentru 
Wilhelmina. Te conjur, părinte, să i-o dai. Spune-i că eu mor, 
dar că voi veni să văd dacă mi-a împlinit dorinţele. Părinte, 
ştii? Contesele Eppstein care se sting în noaptea Crăciunului, 
nu mor decât pe jumătate...” 

„O, copilul meu, nu te mai simt, după cum nu-mi dau 
seama nici, de mine însumi. Îţi dau însă sufletul meu, îţi dau 
viaţa mea. la, ia totul şi lasă-mă să mor. Părinte, scapă-l şi nu 
te mai îngriji de mine... Eu mor...” 


Bătu miezul nopţii, Maximilian tresări. Într-adevăr, începea 
prima zi de Crăciun. Aldina slăbea mereu. 

— Adio... adio, zise ea. Maximilian, te iert, dar să-ţi iubeşti 
copilul, să-l iubeşti. Doamne, ia-mă, sunt gata... Este noaptea 
de Crăciun şi eu mor. 

Aldina în agonia ei, se ridicase puţin, apoi plecă capul şi-şi 
dădu sfârşitul. 

Maximilian se îndreptă spre pat şi îmbrăţişă pe aceea care 
fusese o soţie credincioasă. 

Simţi însă că o nouă fiinţă mişca în pântecul ei. Se 
îndepărtă speriat. 

În momentul acesta sosise doctorul din Frankfurt. Toată 
lumea, chiar şi Maximilian, fu poftită să iasă din cameră. 
Trebuia salvat copilul. Se încerca o operaţie foarte grea. 

După o oră, din pântecul mort al mamei era scos un copil 
viu, curios mister al naturii, care smulgea viaţa din moarte. 

Vă întreb, domnilor filozofi, spuneţi domnilor doctori, în 
aceste cazuri, legătura dintre mamă şi copil nu e oare mai 
strânsă? Viaţa pruncului nu apare atunci cu o ultimă răsuflare 
a mamei? 

Preotul se duse la Maximilian; acesta era trist şi chinuit de 
remuşcări. Îi întinse scrisoarea pe care Aldina o adresase 
Wilhelminei: 

— Domnule, zise el, aveţi un fiu. 

Contele citi scrisoarea şi răspunse: 

— Bine, îl veţi numi Everard. 


55 


— Alexandre Dumas — 


Pe când fiul lui Maximilian vedea lumina zilei, Wilhelmina 
năştea o fetiţă, în coliba tatălui său. 


VI 


Timp de trei zile, odaia roşie fusese transformată în cameră 
mortuară. Pe catafalcul alb, Aldina părea că trăieşte, în somn, 
amintirile vieţii sale de altădată; apoi, aşa împodobită cum 
era, fu coborâtă în cavoul familiei. 

Imediat după înmormântare, Maximilian plecă la Viena, 
unde rămase timp de o lună; îndeajuns pentru ca să uite totul. 
Nimeni n-ar fi bănuit, la reîntoarcerea contelui, că omul acesta 
trăise o tragedie atât de înfiorătoare. 

Copilul Aldinei era foarte bine îngrijit de Wilhelmina, aşa că 
micuțul nu simţea lipsa adevăratei sale mame. 

Servitorii se străduiau să îndepărteze orice urmă care ar fi 
putut aminti de moartă. 

Totuşi, când s-a văzut singur în acest castel trist şi 
monoton, contele fu cuprins de spaimă; nu avea pe nimeni pe 
care să-l poată simţi aproape de el. Fiul său Albert, era 
internat la o şcoală din Viena. 

Dar mai ales atunci când intră în camera roşia, când se 
împiedecă de fotoliul de care Aldina se lovise, când se apropie 
de patul în care „Ea” îşi dăduse sufletul, Maximilian îşi aduse 
aminte de tot ce-l legase de Aldina şi simţea cum ghimpele 
remuşcării îi pătrunde în suflet. Atunci, „Omul de fier” 
devenea neputincios, voinţa sa nu-i mai era de folos. 

Din aceste perdele întunecoase, se resimțea, chiar şi pentru 
acei ce-şi simțeau conştiinţa împăcată, o groază care îngheţa 
sângele în vine; în seara aceasta, ea sporea cu furia vântului 
care şuiera afară. Un foc mare ardea în cămin, unde se 
consumau butuci mari de stejar; cu toate acestea, în odaia 
mare şi pustie era frig, ca mai totdeauna. Un candelabru mare 
cu patru braţe era pe masă, şi cu toate acestea nici o lumină 
nu părea să poată înveseli aceste ziduri întunecoase şi tavanul 
înalt. Era tocmai ca în acea seară îngrozitoare când avusese 
loc scena din noaptea de Crăciun; afară numai că fotoliul în 
care şezuse Aldina era gol. 

Furtuna era din ce în ce mai violentă; strivindu-se de 
unghiurile zidurilor, uraganul gemea înfricoşător; păreau 
suspine lungi care mureau numai pentru a renaşte, care nu se 


56 


— Contesa fantomă — 


stingeau decât pentru a reîncepe. 

Contele era fără îndoială un om cinic şi curajos; dacă i s-ar 
fi spus că există oameni care să tremure la orice bătaie a 
vântului, ar fi râs şi i-ar fi acuzat de laşitate, cu toate acestea 
contele tremura fără voia lui. 

Se plimba visând, cu capul aplecat pe piept şi cu bărbia în 
mâini; se plimba în lung şi în lat, dar nu depăşea cercul de 
lumină pe care-l răsfrângea candelabrul. 

Din când în când arunca câte o privire cercetătoare spre 
colţurile odăii sau spre perdelele ce se unduiau în bătaia 
vântului ca şi cum s-ar fi temut ca nu cumva cineva să se fi 
furişat în cameră. 

„Cei ce cred că suspinele disperate ale morţilor se exprimă 
prin bătăile vântului, cei ce bănuiesc că plânsetul lor pluteşte 
peste făptura neînsufleţită, cei ce par convinşi că strigătul 
dispăruţilor poate pune stăpânire pe sufletul celor vii, cei ce 
susţin că glasul celor duşi pe lumea cealaltă poate străbate 
freamătul pădurilor sau vuietul munţilor, nu sunt decât 
oameni cu închipuirea bolnavă”, murmură contele ca şi când 
ar fi vrut să se îmbărbăteze pe sine însuşi. 

Maximilian se opri tremurând şi se sprijini de sobă; apoi i se 
păru şi lui că ceea ce adesea îşi închipuie cei urmăriţi de o 
idee: odată mintea lor îmbuibată de acest gând, nu se mai 
poate despărţi, de el. 

— Poate că prin aceşti morţi care gem atât de trist prin 
coridoarele castelului meu, se gândea acum contele, sunt şi 
dintre ai mei. Din păcate ei sunt foarte numeroşi, căci coasa 
morţii necruțătoare a trecut de multe ori pe aici. Fără să 
vorbesc de strămoşi sau de cei pe care nu i-am cunoscut, este 
în primul rând mama mea. Ce femeie sfântă! Imi pare rău de 
multe ori, că am făcut-o să suspine; cu cât era mai bună şi 
mai drăgăstoasă, eu eram mai îndărătnic şi mai ambițios. De 
câte ori mama a petrecut nopţi întregi pe lângă mine şi tatăl 
meu sfătuind pe unul şi liniştind pe altul. Şi tatăl meu, este 
aci, şi poate din vina mea a murit atât de timpuriu. Contele 
Rudolf era un bătrân foarte venerabil, deşi poate cam aspru şi 
neînduplecat: n-ar fi trebuit să ia prea în serios toate 
neghiobiile mele de copil. Cu siguranţă că şi fratele meu este 
aici, căci de când a plecat n-am avut nici o ştire de la el. L-am 
iubit mult pe Conrad, deşi era o fire prea romantică şi un tânăr 
prea slab, pe care tata l-a îndepărtat din cauza căsătoriei sale 
şi care probabil că a murit, pentru că tatăl său l-a blestemat. 


57 


— Alexandre Dumas — 


Oare numai pe aceştia îi plâng? Nu. Seria lor nu s-a terminat 
încă: a mai rămas Berthe, prima mea soţie, mai mult un nume 
decât o amintire, o umbră, chiar şi când trăia, o fiinţă care n-a 
trecut prin viaţă decât pentru a lăsa, mulţumită Domnului, un 
urmaş casei Eppstein; şi apoi mai este, da, mai este... 

Maximilian se opri gâfâind; simţea că deşi rezemat de sobă, 
puterea îl va părăsi, şi se lăsă greu într-un fotoliu. Apoi 
gândurile îşi urmară calea aleasă: 

— Mai este cealaltă, mai este cea care m-a înşelat. Aldina, 
ea trebuie să plângă mai tare decât ceilalţi, căci moartea ei n- 
a fost naturală ca cea a Berthei: boala care a omorât-o pe ea, 
este gelozia mea şi nu sabia, mânia mea s-a răzbunat. Bine, 
dar am omorât-o, mai bine zis am pedepsit-o; nu mă căiesc, 
ba chiar dacă ar trebui să repet hotărârea mea, aş face-o. 

Aceasta fu ultima idee care trecu prin mintea contelui; se 
agăţă de ea, ca şi cum ar fi fost singura lui scăpare. 

Deodată se auzi un geamăt prelung; şuieratul vântului 
părea mai sinistru ca adineauri. 

Contele îngălbeni de teamă şi se ridică anevoie. 

— Ce frig este aici! zise el tare. 

Cu piciorul împinse un butuc în foc. 

— Ce întuneric este! 

Şi aprinse încă un candelabru aşezat pe sobă. 

Dar la ce-i foloseau toate acestea? Frigul pătrunsese în 
sufletul lui, nu în odaie. Întunericul se furişase în conştiinţa lui, 
nu în încăpere.. 

Totuşi Maximilian încerca să alunge aceste gânduri negre, 
care se ciocneau în sufletul lui, ca şi bufniţele de zidurile unui 
cavou. Implora acum întoarcerea celei mai scumpe năzuinţe 
pentru el: visele sale ambiţioase. 

— Curaj, Maximilian, îşi zicea contele, alungă toate 
închipuirile acestea nebune. Eşti bărbat, ce dracu! Mai bine 
scrie lui Kannitz! 

Se aşeză în faţa biroului, luă tocul şi începu să scrie; mai 
întâi data: 24 | 1793. 

— O lună de când a murit, murmură contele. 

Şi se sculă împingând cu putere scaunul pe care şedea. O 
mare nelinişte îi apăsa pe suflet. incepu din nou să meargă 
prin cameră, încerca în zadar să-şi îndrepte gândirea spre alte 
făgaşuri. 

Voci tainice îi ziceau că se va întâmpla ceva neobişnuit, 
ceva peste puterile omeneşti, ceva pe care nu l-ar fi putut 


58 


— Contesa fantomă — 


învinge, ceva de care nu ar putea fugi. Apoi asemui clocotul 
ce zdrobea sufletul său cu trista tăcere ce-l înconjura, şi care 
nu era turburată decât de zgomotul răbufnelilor de vânt; era 
înspăimântat. 

Sunt momente în care, chiar pentru sufletele cele mai tari, 
totul i-a o înfăţişare de teamă, de groază neînţeleasă. 

In mijlocul acestei tăceri apăsătoare, freamătul ceasului 
care bătea ora douăsprezece, vestind că zorile celei de a 
douăzeci şi cincea zi de lanuarie se apropiau, scânteia care 
sări pe podea, totul înfricoşa pe acest om atât de viteaz 
altădată; lătratul îndepărtat al câinilor din curte înspăimântă 
pe conte, odinioară atât de mândru de neiînfricarea lui. Ba se 
speria până şi de zgomotul paşilor lui; se opri, rămase 
nemişcat, cu faţa îndreptată spre perete. Dar atunci se temu 
de rigiditatea lui, îşi frecă mâinile şi clătină din cap nervos. 
Auzea, simţea că ceva groaznic se apropie cu paşi mari. 

Lumea nevăzută care ne înconjoară, care scapă vederii 
noastre, care fuge de gândurile omeneşti, care înşeală 
credinţele oamenilor, se învârtea în jurul lui. Toată groaza pe 
care Alighieri a pus-o în poemul său, toată înfricoşarea pe care 
Michelangelo a întipărit-o în pictura sa, toată teroarea pe care 
Weber a transpus-o în muzica sa, fremătau în jurul tâmplelor 
lui Maximilian, care le simţea plutind în aer. 

Ce putea face judecata sa împotriva vedeniilor sinistre ale 
imaginaţiei sale? 

O amintire mai dăinuia în sufletul contelui: Maximilian îşi 
aminti de ciudata legendă a Leonorei: Aldina murise în aceeaşi 
zi ca şi contesa Leonora şi ştia că toate contesele de Eppstein, 
decedate în noaptea de Crăciun, nu mor decât pe jumătate. 

Oare şi cu Aldina se va întâmpla la fel? Spectrul ei îl va 
chinui? 

| se păru chiar că Aldina îi răspunde: 

„Da! Ce bine ar fi fost să fiu vinovată, şi nu victimă! Şi tu, 
Maximilian, care te-ai crezut judecător nu ai fost decât un 
ucigaş!” 

Vocea înceată şi solemnă repetase de zeci de ori aceste 
cuvinte: de zeci de ori ele atinseră conştiinţa contelui, 
conştiinţă grea şi otrăvită ca şi acele picături de plumb de 
care vorbeşte Dante. 

Contele se căznea din răsputeri să alunge aceste gânduri 
chinuitoare. 

— O iluzie ciudată şi nebunească, iată ce repeta acum 


59 


— Alexandre Dumas — 


mereu contele, vrând să înăbuşe prin răsunetul vocii sale, 
glasul ce murmura în sufletul său. 

Deodată, în timp ce Maximilian rostea aceste cuvinte, 
ţipătul unui copil străbătu până la el, părând că prelungeşte 
tânguirile morţii. De data aceasta putea fi sigur: nu se 
înşelase, auzise un strigăt adevărat. Era scâncetul copilului 
care se afla în camera de deasupra celei roşii. 

„Ei drăcie, gândi contele, după mamă, iată acum copilul ei; 
acest Everard este totuşi un străin pentru mine, un duşman pe 
care trebuie să-l cresc în casa mea, sub ochii mei, ca şi când 
ar fi copilul meu; căci dacă nu, mânia mamei s-ar răsfrânge 
asupra mea... 

— Dar, în fine, zise el, va tăcea sau nu? Oare Wilhelmina a 
plecat? L-a lăsat singur în leagăn? Aşa îndeplineşte ultima 
rugăminte a prietenei sale? 

De astă dată Maximilian avea de-a face cu ceva care exista 
într-adevăr, de aceea era poate mai puţin speriat, dar şi mai 
nerăbdător. 

Cu toate acestea lacrimile copilului nu încetau. 

Maximilian îşi luă sabia, se urcă pe scara bibliotecii şi bătu 
cu mânerul în tavan; fără îndoială, gândea el, doica a adormit 
şi trebuie deşteptată. 

Ţipetele însă continuau. 

Curând mânia lui Maximilian se transformă în teamă: 
sufletul lui era acum chinuit de altă nelinişte, cel puţin tot atât 
de puternică ca şi cea dinainte. 

Geamătul care părea că plânge în faţa Domnului, moartea 
mamei şi părăsirea copilului, turburau, până la nebunie, pe 
conte. 

Voia să se îndrepte spre el, dar încotro s-o apuce? 

Incercă să cheme pe cineva, dar vocea i se opri în gât. Luă 
clopotul şi-l puse pe masă, dar pe cine să cheme? 

Toţi dormeau, afară de copil şi de el. Focul se stinse în 
vatră. 

Nu mai răspândea nici el acea lumină gălbuie, iar 
candelabrele luptau cu anevoie împotriva întunericului; afară 
vântul şuiera sinistru, scâncetele copilului îl înfiorau. 

Teama puse stăpânire pe conte, frigul îl îngheţa, de aceea 
când îşi trecu mâna pe frunte, o retrase repede: i se părea că 
fruntea lui de foc îi va arde mâinile lui de gheaţă. 

Atunci, împins de o forţă nevăzută, începu să râdă; era un 
râs surd şi întrerupt de propriile lui cuvinte, rostite cu 


60 


— Contesa fantomă — 


uimitoare luciditate: 

— Dumnezeu să mă ierte, cred însă că voi înnebuni! Hai, 
mai bine să mă duc să văd pentru ce plânge copilul, este mai 
simplu. 

Se îndreptă spre perete, apăsă pe un buton ascuns în 
stucatura unui gips şi deschise o uşă secretă. Această uşă 
ducea la o scară de piatră, cunoscută numai de conți de 
Eppstein, care nu conducea decât la etajul de sus, unde 
dormea copilul, la etajul de jos, sau la mormântul unde se 
odihneau strămoşii lui Maximilian. 

Scara, ridicată de-a lungul zidului şi înconjurând castelul, 
era întocmai ca un spion, căruia nu-i scapă nimic vederii. 

Atunci când uşa secretă se deschise, o boare rece, un vânt 
de mormânt, izbi faţa contelui şi stinse candelabrul pe care îl 
ţinea în mână; Maximilian, galben ca un mort, cu părul vâlvoi, 
rămase împietrit în capăt. 

Vedea la capătul acestei scări, al cărui secret îl deţinea 
numai el, pe care numai el o putea folosi, o formă albă, care 
înainta spre el. 

Copilul ţipa mereu. 

Contele era la capătul puterilor sale: groaza îl slăbea prea 
mult, picioarele începură să-i tremure, de aceea, pentru a nu 
cădea, se rezemă de zid. 

Nimeni nu ne-ar putea spune cât timp rămase astfel. Poate 
numai o clipă, dar câteodată clipele par ceasuri, poate numai 
o oră, dar câteodată orele par zile... dar când se trezi, faţa lui 
Maximilian era brăzdată de şiroaie de sudoare rece; acum 
contele părea că ascultă tăcerea, vrând să smulgă şi alte 
secrete acestei taine chinuitoare. 

Scâncetele copilului încetaseră; vântul nu mai sufla de loc, 
pe cer luna apărea printre nori. 

Maximilian căpătă din nou curaj, ridică candelabrul care îi 
căzuse din mână, îl aprinse, îşi scoase sabia din teacă şi suind 
scara se îndreptă spre camera copilului. Când deschise uşa, 
candelabrul se stinse din nou, dar de astă dată, nu vântul era 
de vină; intervenise o forţă supranaturală. 

Lumina palidă a unei raze de lună pătrunse până la ei şi 
atunci Maximilian observă că Wilhelmina lipsea. 

În locul ei Aldina legănă copilul, care adormi de îndată. 
Maximilian recunoscu numaidecât pe misterioasa dădacă. 

Era îmbrăcată cu aceeaşi rochie albă cu care fusese 
înmormântată, iar la gât purta lanţul de aur pe care i-l dăduse 


61 


— Alexandre Dumas — 


contele şi de care dorise să nu se despartă nici pe cealaltă 
lume. 

Aldina era mai frumoasă ca niciodată, moartea o 
înfrumuseţase. 

Părul negru îi cădea pe umeri, a căror albeaţă părea 
transparentă; împrejurul umbrei plutea parcă o aureolă 
strălucitoare, privirea ei avea un farmec deosebit, dar mai 
ales surâsul ei fermeca. 

Când Maximilian apăru în pragul uşii, ea îşi îndreptă privirea 
spre el, tot atât de liniştită şi de mândră ca odinioară, şi 
ducând degetul la buze îi făcu semn să nu întrerupă tăcerea. 

Contele îşi făcu fără să vrea semnul crucii, apoi mâna îi 
rămase ca paralizată. 

Deodată moarta se adresă contelui: 

— Diavolii şi nu zeii pot fi blestemaţi. Crezi oare că 
Dumnezeu mi-ar fi îngăduit să vin aici dacă nu aş fi fost 
printre cei aleşi de el? 

— Printre cei aleşi? îngână contele. 

— Da, Maximilian, căci Dumnezeu e drept şi ştie foarte bine 
că am fost întotdeauna o soţie demnă şi credincioasă. Ti-am 
spus atunci, în ultima clipă a vieţii mele, ţi-o repet azi, ştii 
prea bine că morţii nu mint; Dumnezeu m-a luat sub ocrotirea 
lui. Nici de data asta nu mă crezi? 

— Dar copilul... adăugă contele, arătând spre Everard. 

— Este fiul tău, Maximilian, răspunse contesa. Poate că pe 
când trăiam, aparențele erau împotriva mea, dar acum, 
prezenţa mea aici nu-ţi mai poate lăsa nici o urmă de îndoială. 
Repet, conte, acesta este copilul nostru legitim. 

— Este oare cu putinţă? E adevărat? întrebă Maximilian fără 
să vrea, împins de o forţă mai puternică decât voinţa sa. Dar 
atunci acest căpitan, cine era? 

— O vei afla într-o zi când va fi poate prea târziu. Tot ce-ţi 
pot spune este că acum, când sunt moartă, ca şi atunci pe 
când trăiam, un jurământ mă leagă de el; trebuie să ştii însă 
că niciodată acest om nu a fost pentru mine mai mult decât 
un frate. 

— Atunci, atunci, strigă contele, bănuielile mele erau 
greşite! De ce nu te răzbuni? 

Aldina surâse la auzul acestui cuvânt. 

— Îţi iert, Maximilian, moartea mea; furtuna pasiunilor 
omeneşti nu are ce căuta aci, în cer, unde trăim noi. Vreau 
numai un singur lucru: caută să fii bun cu fiul tău, firea ta 


62 


— Contesa fantomă — 


mândră şi violentă să nu te mai stăpânească să nu ridici 
niciodată mâna împotriva lui. Să ştii, Maximilian: Dumnezeu 
mi-a dat voie să veghez asupra fiului meu, chiar din mormânt, 
să veghez asupra copilului meu şi a tatălui lui, fie pentru a 
mângâia pe unul, fie, dacă va trebui, să pedepsesc pe celălalt. 

— Dumnezeule Atotputernic! bolborosi Maximilian. 

— Astfel, continuă moarta, cu un glas hotărât, pentru că, 
fără voia ei, Wilhelmina a trebuit să fie astă seară lângă soţul 
ei rănit şi fiindcă micul meu Everard plângea, am venit să-l 
mângâi. Dar iată, prietena mea soseşte, mă întorc în 
mormânt, dar gândeşte-te bine, Maximilian, la cel mai mic 
țipăt al copilului voi fi aci. Adio! 

— Aldina, Aldina, exclamă contele. 

— Adio, Maximilian, ia bine seama la cele ce ţi-am spus. 
Adio! 

Umbra de lângă leagănul copilului, care acum dormea 
liniştit, se sculă şi trecând pe lângă Maximilian care se dăduse 
la o parte îşi duse mâna la gură ca şi când ar fi vrut să impună 
tăcere. Maximilian, împietrit de spaimă o văzu dispărând pe 
scara secretă. 

Pradă unei emoţii mereu crescânde, Maximilian nu-şi mai 
dădea seama ce face. Auzind însă paşii doicii, închise maşinal 
uşa misterioasă şi dispăru în urma ei. Apoi, călăuzit de acel 
instinct orb, mai puternic decât raţiunea, se duse în camera 
roşie şi se culcă! 

Deşteptându-se dimineaţa după un somn chinuit, îşi dădu 
seama că se culcase îmbrăcat. 

— Am avut un vis îngrozitor, îşi zise el. 

Cu toate acestea, când o întrebă pe Wilhelmina, ea 
răspunse că într-adevăr dormise în noaptea aceea în coliba ei, 
căci fusese chemată acolo de Jonathas, care fusese muşcat de 
mistrețul pe care voise să-l vâneze. Reîntorcându-se, găsise 
copilul tot atât de liniştit precum îl lăsase. 

Aşadar, nu fusese un vis; contele vorbise într-adevăr cu o 
fantomă. Acest gând i se părea însă prea groaznic. 

— Nu; am visat, am visat... încerca el să se convingă. 


VII 


Evenimentele - vesele şi triste, dar mai mult triste decât 
vesele, - care se petrecură la castelul Eppstein în ultimii cinci 


63 


— Alexandre Dumas — 


ani, îşi încetiniră mersul după misterioasa apariţie a Aldinei. 

Şederea lui Maximilian la castel devenise cu neputinţă din 
acea seară înspăimântătoare de Crăciun: în fiece noapte se 
deştepta tresărind; i se părea că aude paşii Aldinei care 
scoborau treptele scării secrete. Ziua se speria de câte ori o 
zărea pe Wilhelmina şi pe micul Everard. 

Nu mai putea răbda. Işi dădea seama că dacă nu va fugi din 
acel blestemat castel, nu va mai putea lupta contra 
remuşcărilor, va fi doborât sub povara lor. Într-o dimineaţă, 
ceru un cal şi plecă spre Viena; acolo avea să întâlnească pe 
fiul Albert. 

Toate speranţele şi toată dragostea contelui se îndreptau 
spre fiul său. Cel puţin acesta era copilul lui; Maximilian vedea 
în el pe viitorul reprezentant al casei de Eppstein, pe urmaşul 
ambițiilor şi titlurilor sale. Contele se hotărâse să dea cea mai 
aleasă educaţie lui Albert; voia să facă din el un nobil, un 
ofiţer, dar mai ales un bun diplomat. De altfel, Albert, singurul 
său copil căci Everard nu era considerat ca atare, profita, ca şi 
Maximilian, de înrudirea cu familia ducelui de Schalbach; 
căsătoria contelui şi a Aldinei fusese, fără îndoială nefericită, 
dar Maximilian ştiuse să profite de pe urma ei: situaţia lui 
politică fu mult întărită. Schwalbachii erau foarte puternici şi 
aveau multe relaţii. 

Maximilian ştiuse să le ascundă adevărul asupra morţii 
Aldinei; tot ce aflară fu că ea murise în timpul naşterii. Toţi îl 
compătimeau pe conte, căci numai la doi ani după căsătorie el 
rămânea văduv pentru a doua oară. 

„De ce să mă simt vinovat în faţa lor, de ce să-mi fac zile 
amare, dacă ei nu ştiu nimic?” gândea Maximilian. 

Şi deoarece conştiinţa lui era adormită, contele uită repede 
totul şi luă parte la plăcerile zgomotoase ale curţii, făcând 
planuri de mărire, atât pentru el cât şi pentru copilul său. 

Cât despre celălalt, despre vlăstarul străin, despre Everard, 
Maximilian nu-şi făcea nici o grijă şi tot aşa după cum gândul 
său nu se îndrepta niciodată spre Conrad, Berta sau Gretchen, 
nu se gândea nici la Everard. 

Dar Maximilian mai ştiu să răspândească şi alte ştiri 
favorabile lui: sănătatea copilului era destul de şubredă, de 
aceea el trebuia să stea tot timpul în munţi. 

Era un nou prilej pentru conte de a fi compătimit de 
societatea vieneză, care vedea în el un părinte martir ce 
trebuia să-şi părăsească copilul. 


64 


— Contesa fantomă — 


În timp ce Maximilian accepta aceste compătimiri, 
sprijinindu-se din ce în ce mai mult pe familia fostei sale soţii, 
Everard găsise o mamă bună şi duioasă. 

Wilhelmina citea în fiecare zi scrisoarea Aldinei şi executa 
întocmai testamentul dispărutei. 

indiferența Contelui îi permitea, să fie în linişte, doica 
micului Everard, pe care din cauza împrejurărilor cunoscute, îl 
îngrijea mai bine poate decât pe fetiţa ei. 

— Ascultă Jonathas, zicea ea într-o zi soţului ei, care nu 
vedea cu ochi buni această părtinire, Rosemonde este fata 
noastră şi nu trebuie să dăm nimănui socoteală de creşterea 
ei; acest orfan însă, nu ne are decât pe noi şi pe Dumnezeu. 
Ce ar gândi contesa, dacă acum, când ea e moartă şi când 
tatăl său îl uită, noi l-am părăsi?... Şi apoi Everard este bolnav 
şi slab, pe când Rosemonde e puternică şi sănătoasă. 

Wilhelmina era pentru Everard mama cea mai drăgăstoasă 
şi cea mai credincioasă. Niciodată - în afară de acea seară de 
Crăciun când a trebuit să-l îngrijească pe bărbatul său rănit - 
ea nu-l părăsea mai mult de un sfert de ceas. Datorită 
îngrijirilor ei, creştea voinic. Ţi-era mai mare dragul să-i vezi 
pe cei doi copii tăvălindu-se prin iarbă în jocurile lor 
nevinovate. 

Trecură ani. 

Gusturile lui Everard păreau bizare. Nu-i prea plăcea cartea 
şi nu voia să se supună unei educaţii potrivite rangului său. Cu 
toate stăruinţele preotului nu-l interesa nici istoria, nici latina 
cu care „nici Rosemonde nu-şi bătea capul”. Ştia doar să scrie 
şi să citească atât învățase şi fetiţa. 

Îi plăcea mai mult să fugărească pe surioară sau să-l 
însoţească pe Jonathas la vânătoare; aceasta nu-l împiedica 
însă să asculte bucuros poveştile cu zâne pe care Jonathas sau 
bătrânul Gaspard le povestea. 

Poate că nu ştia prea multă carte, dar în schimb Wilhelmina 
- respectând dorinţa Aldinei - îi dăduse o frumoasă educaţie 
sufletească. 

Mai întâi, pentru a se deprinde cu învăţătura credinţei şi cu 
pietatea sufletului, nu făcuse altceva decât să imite exemplul 
bunei Wilhelmina; apoi, când Everard ajunse la vârsta la care 
putea să înţeleagă astfel de lucruri, ea îl conducea, dimineaţa 
şi seara, la mormântul mamei sale, unde se ruga Domnului 
pentru odihna sufletului ei; apoi îi vorbea în sfârşit de fiinţa pe 
care o pierduse dar care, deşi moartă, veghea asupra lui. 


65 


— Alexandre Dumas — 


— Gândeşte-te, Everard, îi zicea ea, că mama ta te vede, 
că-ţi urmăreşte, toate gândurile tale bune şi că plânge de câte 
ori greşeşti. Trupul ei este în mormânt dar sufletul ei se află 
peste tot, acolo unde eşti şi tu. 

Copilul se silea atunci să fie cuminte şi ascultător, pentru ca 
mama lui să-i surâdă. lar de câte ori greşea, se ruşinea şi 
privea spre mormânt, ca şi cum Aldina l-ar fi dojenit. 

Aceste gânduri deveniseră pentru el o nouă credinţă, căci i 
se părea că vede atunci, îndreptându-se spre el, în tăcerea 
nopţii, o umbră albă care se aşeza alături de patul său şi care- 
| privea cu drag. lar când întindea mâinile şi vroia să 
vorbească, umbra îi zicea: 

— Dormi, Everard, dormi, căci copiii au nevoie de somn. 

Atunci el adormea şi visa lucruri frumoase. 

A doua zi, Everard povestea totul Wilhelminei. Ea nu căuta 
să-i contrazică această credinţă. Gândea că apariţia unui înger 
bun şi drăgăstos nu putea fi dăunătoare copilului. Şi cum l-ar fi 
putut convinge Wilhelmina pe Everard, că acest înger păzitor 
al copilăriei sale nu era decât o închipuire, când ea singură 
credea în el? 

„Contesa spunea, gândea soţia maestrului de vânătoare, că 
va veghea asupra doicii şi asupra copilului”. 

Adesea i se întâmpla chiar să vorbească cu moarta şi să-i 
ceară sfatul sau ajutorul. 

Everard, luând exemplu de la ea, se obişnui şi el să invoce 
pe dispărută, pe care o chema „mama mea”. Aldina trăia 
mereu în sufletele lor. 

Nu vom vorbi de Rosemonde. Cu cât creştea mai mult, cu 
atât se făcea mai frumoasă, mai bună şi mai fermecătoare. 
Everard o iubea foarte mult şi asculta întotdeauna de ea. 

Wilhelmina plângea de fericire văzând copiii îngenunchind 
în faţa icoanei şi rugându-se pentru ea; la rândul ei, implora 
mila Creatorului pentru copii. 

Contele Maximilian rămase la Viena şapte ani: viaţa politică 
îl cuprinsese în vârtejul său. Apoi veni pentru două săptămâni 
la castel, nu spre al vedea pe Everard, ci pentru a încasa 
arenda şi pentru a face reparaţii palatului. Cu mare greutate 
se hotărâse să se intereseze puţin şi de Everard; toată 
dragostea lui se concentra numai asupra lui Albert, care-i 
semăna în totul şi care se bucura de câte ori putea să-şi bată 
joc de fratele său sau de oamenii care trăiau în jurul 
castelului. 


66 


— Contesa fantomă — 


Preotul, care trăia pe lângă castel, se simţi însă dator să-i 
spună lui Maximilian că Everard nu voia să înveţe nimic. 

— Ei lasă-l, răspunse contele, spre mirarea părintelui; lasă-l 
să facă ce vrea, şi să ajungă ce va putea, nu mă interesează... 
De ce trebuie oare să ştie carte, când nu este sortit să fie 
cineva? 

Dar numai după o săptămână, Maximilian pierdu răbdarea 
şi plecă cu Albert îndărăt la Viena. 

Alţi doi ani se scurseră liniștiți. Casa maestrului de 
vânătoare era înveselită de râsul cristalin al celor doi copii. 
Everard şi Rosemonde împliniseră zece ani. 

Intr-o dimineaţă bătrânul şi nobilul Dom Aloysius muri pe 
neaşteptate, pe când răsfoia o carte. Era prima durere a lui 
Everard, care plângea sincer pe fostul lui profesor, prea bun şi 
prea indulgent faţă de el. 

Dar ce însemna, această pierdere faţă de cea pe care va 
trebui, în curând să o suporte? Dom Aloysius era bătrân, îşi 
trăise viaţa, era ultimul supravieţuitor al contemporanilor săi. 
Trăise pe vremea lui Rudolf şi a contesei Gertrude care se 
odihneau de zece ani în mormintele lor. Prin el se stingea 
generaţia străbunilor. 

Nu era oare mai prețioasă viaţa Wilhelminei pentru cei doi 
copii? Cu toate acestea, Dumnezeu o chemă la „El” aproape în 
acelaşi timp pe tânăra femeie de 29 de ani şi pe moşneagul 
de 80 de ani. 

De altfel toţi cei din familia Wilhelminei mureau tineri. 
Mama ei şi, fără îndoială Noemi, se stinseră în floarea vârstei. 

Wilhelmina se va duce în curând să se întâlnească pe 
cealaltă lume cu Aldina pe care o servise cu atâta credinţă. 

„„„De mai mult timp sănătatea ei devenise îngrijorătoare. 
Slăbea pe zi ce trecea; Dom Aloysius observase la ea semnele 
acelei boli care pune stăpânire numai pe cel cu sufletul prea 
trist. Era ciudată această boală: faţa Wilhelminei devenea din 
ce în ce mai palidă, şi, totuşi obrajii i se îmbujorau la cea mai 
mică emoție. In fiecare toamnă slăbea văzând cu ochii, şi 
totuşi în fiecare primăvară căpăta noi puteri. Toamna starea ei 
se asemăna cu acea a florilor; credeai că va muri odată cu 
crinul de la care împrumutase albeaţa şi modestia, sau odată 
cu trandafirii de la care luase strălucirea şi graţia. Primăvara, 
viaţa care se răspândea în întreaga natură înflorea şi în ea; nu 
era însă decât vestirea unui sfârşit din ce în ce mai apropiat. 
Copiii nu-şi dădeau seama de aceste lucruri; o îmbrăţişau şi 


67 


— Alexandre Dumas — 


murmurau: 

— O, mămico, cât eşti de frumoasă! 

Atunci Wilhelmina surâdea trist, căci nu se înşela asupra 
sfârşitului. Lacrimile o podideau, strângea la piept copiii şi le 
răspundea când aceştia o întrebau de ce plânge, că este prea 
fericită. 

Pe la începutul anului 1802, Wilhelmina simţi că i se apropie 
moartea; atunci, pentru a-şi întârzia sfârşitul, renunţă la 
plimbările prin pădure, plimbări care plăceau atât de mult 
copiilor, şi se închise în camera ei. Nu se plângea de nimic, 
căci atunci ar fi trezit bănuieli şi ar fi întristat pe toţi ai casei. 

Nimeni nu prevedea ceea ce se va întâmpla; numai 
bătrânul Gaspard, mai aproape de moarte decât ceilalţi, 
simţea că sfârşitul nu mai e departe. 

De multe ori, pe o frumoasă seară de vară, la asfinţitul 
soarelui, Gaspard aştepta în pragul casei întoarcerea lui 
Jonathas şi-i privea pe cei doi copii cum se fugăreau, cum 
culegeau flori şi cum urmăreau vreo insectă, zburând în bătaia 
vântului. Atunci Wilhelmina slăbită şi galbenă ca ceara, venea 
în prag şi se aşeza la picioarele tatălui său; îşi pleca capul pe 
genunchii lui tremurători. Fără să înceteze a privi spre cer, 
bătrânul punea mâna lui pe capul fiicei, sale; Wilhelmina 
simţea slăbiciunea acestei mâini şi răspunzând unui gând 
nemărturisit, murmura: 

— Ce vrei tată? Trebuie să fie bine acolo sus, dacă 
Dumnezeu ne cheamă la „El”. 

Bătrânul nu răspundea nimic: un părinte nu poate înţelege 
că Atotputernicul doreşte moartea copilului său. 

Nici Everard şi nici Rosemonde nu-şi dădeau seama că 
Wilhelmina era pe pragul morţii: se jucau, cântau, erau veseli 
şi nu se îngrijeau de nimic. 

La rândul său, Jonathas observă slăbiciunea soţiei sale; 
teama puse stăpânire pe el. Împărtăşi neliniştea sa bătrânului, 
şi atunci află ceea ce el bănuia de mult. 

Dis de dimineaţă, Jonathas plecă ca de obicei. Nimeni n-ar fi 
bănuit că nu se duce la vânătoare; spre prânz însă, se 
reîntoarse cu un doctor din Frankfurt. 

Wilhelmina se întristă la vederea doctorului, căci înţelegea 
că bărbatul său ştia tot; suferea acum mai mult ca oricând. 

Doctorii sunt prevăzători cu cei bogaţi, le dau speranţe şi le 
ascund adevărul, dar săracii nu se bucură de aceste favoruri: 
lor li se dezvăluie realitatea, fie ea cât de crudă. 


68 


— Contesa fantomă — 


Jonathas nu voia să creadă. Niciodată nu se gândise ca ar fi 
putut să-şi piardă tovarăşa de viaţă. Spera că Wilhelmina nu 
avea nimic grav şi nu putea admite că va muri. Se uită mai 
bine la bolnavă şi-şi dădu seama că într-adevăr era pierdută. 
Atunci - ca toţi oamenii obişnuiţi cu oboselile fizice dar, al 
căror spirit nu e învăţat să lupte cu durerile sufletului - 
Jonathas se simţi foarte abătut. Işi petrecu restul zilei şi toată 
seara privindu-şi soţia în tăcere; Toată noaptea veghe în odaia 
învecinată. Dimineaţa îşi luă puşca şi ieşi, făcu patru paşi şi se 
reîntoarse; nu avea putere să meargă mai departe. 

Când Wilhelmina se sculă, îl găsi pe Jonathas aşezat pe un 
scăunel în faţa vetrei, cu capul în mâini. Se apropie de el. 

— Ce ai, Jonathas? Trebuie să fii curajos! 

Jonathas vru să răspundă, dar simţi că-l podideau lacrimile. 
Fugi din faţa Wilhelminei. 

Din acest moment viaţa maestrului de vânătoare deveni un 
chin. 

leşea în fiecare dimineaţă, cu puşca la umăr, dar nu putea 
să se îndepărteze de această colibă pe care nu voia s-o piardă 
din vedere. Adesea copii întristaţi o întrebau pe Wilhelmina: 

— Mămico, ce are Jonathas? L-am văzut culcat şi plângând 
la picioarele unui copac. 

În cele din urmă, veni ziua când Wilhelmina nu mai putu 
părăsi patul. Numai seara, la apusul soarelui, i se deschideau 
ferestrele, şi atunci bolnava surâdea trist razelor în asfinţit. 
Era momentul când toată lumea se strângea în camera 
suferindei: copiii îi aduceau buchete de flori, pe care le 
puneau pe patul ei. Wilhelmina se ruga, iar în acest timp 
Jonathas plângea şi bătrânul Gaspard citea biblia pe care i-o 
dăduse ginerele său. 

Într-o dimineaţă, Wilhelmina se simţi mai râu ca oricând; 
atunci ea îl rugă pe Jonathas să nu plece de acasă. Impreună 
cu Gaspard el rămase toată ziua la căpătâiul bolnavei. 

Everard şi Rosemonde îşi petreceau timpul ca de obicei; 
aduceau flori proaspete şi ridicau pe cele vechi; cu cât 
bolnava se apropia de sfârşit, cu atât ea îndrăgea mai mult 
florile. 

Seara aceea fu la fel ca celelalte: Gaspard citise un capitol 
din Cartea sfântă. 

Când bătrânul isprăvi, Wilhelmina îşi pierdu cunoştinţa. 
Jonathas auzise geamătul ei şi crezând că-şi dă sufletul, 
scoase un țipăt de spaimă. Wilhelmina se deşteaptă din leşin 


69 


— Alexandre Dumas — 


şi întinzând mâna sa rece spre Jonathas zise: 

— Scump şi sărman prieten, crede-mă, şi mie îmi pare rău 
că trebuie să te părăsesc tocmai acum când ai mai multă 
nevoie de mine, dar ce putem noi să facem, dacă aceasta este 
voia Domnului?... Fii tare, fii bărbat. Din fericire, datoria mea 
este aproape împlinită: copiii au ajuns la vârsta când se pot 
apăra şi singuri. N-am avut curajul să mă despart de 
Rosemonde, poate că am greşit, de aceea, după ce voi muri, 
te rog du-o la mănăstirea Sf. Tei şi predă directoarei 
scrisoarea contesei Aldina; fetiţa noastră îşi va completa 
educaţia în casa Domnului. Veghează asupra lui Everard, 
înlocuieşte-mă şi fii sigur că mama lui te va întovărăşi 
pretutindeni. 

Apoi, întorcându-se spre cei doi copii, adăugă: 

— Ascultă, Everard... acum eşti mare, poţi judeca singur 
lucrurile. Nu uita să te duci, chiar atunci când vei fi rămas 
singur, în fiecare zi, să te rogi la mormântul mamei. Să nu 
lipseşti niciodată. Să respecţi pe tatăl tău, dar să iubeşti pe 
aceea care ţi-a dăruit viaţa. Poartă-te ca un frate cu 
Rosemonde. lar tu, fiica mea, să nu încetezi o clipă de a fi 
bună şi credincioasă. Să fii mândră de mănăstirea în care vei 
intra. Să dai întotdeauna exemplu nobilei tale protectoare, de 
care ţi-am vorbit atât de des. 

Copiii începură să plângă; nu pentru că înțelegeau prea 
bine cele spuse, ci pentru că toţi ceilalţi plângeau. 

Muribunda se întoarse apoi spre Gaspard, care se ascundea 
îndărătul lui Jonathas. 

— ie, tată, îi zise ea, ţie stejar falnic care vezi cum pier toţi 
urmaşii tăi, ţie care-ţi trăieşti durerea şi care-ţi vei petrece la 
groapă ultimul copil, ce să-ţi spun oare? 

— Spune-mi la revedere, fiica mea, căci sunt primul care te 
voi întâlni pe cealaltă lume, răspunse bătrânul. Despărțirea 
noastră va fi de scurtă durată, iar sfinţenia morţii tale este 
pentru mine o consolare. Ne vom întâlni, Wilhelmina, la 
judecata de apoi, unde m-aş înfăţişa cu sufletul împăcat, dacă 
aş şti că Noemi a murit tot atât de creştineşte ca şi tine. 

— Să nu te îndoieşti de aceasta, tată. Eu mor fără să fi 
suferit în viaţă, dar Noemi a avut multe de îndurat. Nu vorbi 
însă, tată, de întâlnirea noastră pe cealaltă lume: tu trebuie să 
trăieşti pentru a-l deprinde pe Jonathas cu resemnarea şi 
pentru a veghea asupra celor doi copii ai mei, care nu vă au 
decât pe voi; Noemi şi cu mine vă vom aştepta împăcate acolo 


70 


— Contesa fantomă — 


sus. 

Apoi simțind că sfârşitul nu mai era departe şi voind să-i 
cruţe lui Jonathas clipa deznodământului, se adresă celor doi 
bărbaţi: 

— Mă simt puţin mai bine, plecaţi, aş vrea să dorm. 

Jonathas vru să plece împreună cu Everard şi Rosemonde. 

— Nu, lasă copiii aici, adăugă Wilhelmina, vor sta amândoi 
pe fotolii. 

Maestrul de vânătoare se retrase atunci. Gaspard înţelese 
însă dorinţa Wilhelminei şi plecându-se, îi spuse încet la 
ureche: 

— La revedere, în cer. 

Wilhelmina tresări apoi cu glas scăzut, pentru ca soţul său 
să nu audă, murmură: adio. 

Socrul şi ginerele ieşiră. Jonathas, istovit de oboseală, se 
culcă imediat; bătrânul Gaspard se ruga. 

Peste o oră nemaiauzind nimic, deschiseră încet uşa 
încăperii în care zăcea Wilhelmina: părea adormită, - un înger 
culcat pe un pat de trandafiri; în mâna ei, mânuţele 
împreunate ale copiilor. Everard şi Rosemonde o priveau cu 
mirare. 

—  Bunicule, exclamară ei când îl văzură pe bătrânul 
Gaspard, nu ştim de ce mămica nu mai răspunde la întrebările 
noastre şi de ce mâna ei e aşa de rece încât le îngheaţă şi pe 
ale noastre. 

Gaspard se apropie de patul fiicei sale: era moartă. 

A doua zi, Jonathas, întorcându-se de la înmormântarea 
soţiei sale, îngenunche în faţa locului pe care se odihnea de 
obicei Wilhelmina...  Simţi apoi braţele copiilor care-l 
cuprindeau şi buclele lor mângâindu-i obrajii scăldaţi în 
lacrimi: privi mulţumit la Everard şi Rosemonde şi păru mai 
consolat. 

„..În acelaşi an, contele de Eppstein avea şi el o mângâiere, 
fu numit sfetnic intim al împăratului. 


VIII 


Curând Everard fu obligat să-şi ia rămas bun de la 
Rosemonde: o nouă dezamăgire, o altă suferinţă pentru el; 
după ce cunoscuse vitregia morţii, avea să cunoască acum şi 
durerea despărțirii. Cu toate lacrimile şi rugăminţile lui, 


7l 


— Alexandre Dumas — 


Jonathas, pentru a îndeplini ultima dorinţă a Wilhelminei, 
hotărâse s-o ducă pe Rosemonde la Viena. Aldina nu se 
înşelase; scrisoarea ei deschise porţile mănăstirii Sfântul Tei 
copilei lui Jonathas, care fu primită de stareță ca şi cum ar fi 
fost fiica contesei. 

Everard spera că va merge şi el s-o conducă pe 
Rosemonde, dar Jonathas îl făcu să înţeleagă că, fără învoirea 
contelui, nu-l putea lua cu el. Rămase deci singur şi abătut, 
împreună cu bătrânul Gaspard. 

Reîntoarcerea maestrului de vânătoare nu era menită să-l 
înveselească; nu era decât un prilej să afle unde era situată 
mănăstirea şi cum era camera Rosemondei. 

Căsuţa, atât de veselă altădată, plină de cântece şi de voie 
bună, devenise tristă şi mohorâtă; cei ce o locuiau - Gaspard, 
Jonathas si Everard - erau aproape tot timpul tăcuţi unul faţă 
de celălalt. Bătrânul nu mai părăsea deloc casa şi grădina: 
când timpul era frumos, se odihneau pe banca din faţa casei, 
când ploua, stătea pe scaun lângă vatră; acolo, gânditor, îşi 
aducea aminte de trecut, şi de râsetele zglobii ale fiicelor sale. 

Jonathas, pe orice vreme, pleca dis de dimineaţă cu puşca 
pe umăr, şi, întovărăşit de câinii lui, se afunda în pădure; 
seara, de cele mai multe ori, revenea fără vânat: în zilele 
acelea se ghicea că petrecuse toată ziua rătăcind prin locurile 
cele mai întunecoase sau dormind la rădăcina vreunui copac. 

Sufletele celor doi bărbaţi semănau cu un ceas stricat, 
încremenit de durere. Din ziua în care această durere se 
încuibase în inimile lor, ei încetaseră să mai trăiască sufleteşte 
şi numai vegetau. 

Everard era însă prea tânăr pentru ca culoarea vieţii să se 
stingă în el sau pentru ca voioşia lui să fie paralizată în faţa 
suferinţei; în singurătatea lui însă, departe de orice prietenie 
omenească, fără familie, neavând cui să-şi împărtăşească 
gândurile, neavând în afară de castelul Eppstein şi de pădurea 
înconjurătoare, încotro să-şi îndrepte primirile, neavând altă 
dragoste decât iubirea lui filială faţă de Wilhelmina, moartă 
acum, şi cea frăţească faţă de Rosemonde, atât de departe, 
mărginit la propriile-i sentimente care n-aveau cui să se 
mărturisească, Everard îşi lăsă mintea sa, călăuzirea 
instinctului şi-şi forma un caracter generos şi drept, dar 
sălbatic şi ciudat. Singur întotdeauna numai cu el, sufletul lui 
nu se putea dezvolta: impresiile copilăriei sale deveniră 
convingerile tinereţii, la care adăuga acum pasiuni şi credinţe, 


72 


— Contesa fantomă — 


sentimente şi idealuri greşite, căci ar fi dispărut, cu siguranţă 
dacă ar fi găsit explicarea lor în cărţi sau dacă cineva ar fi 
încercat să i le scoată din cap. Acum imaginaţia luă locul 
judecății. Credincios sentimentelor din care Wilhelmina îl 
plămădise întrucâtva el avea pretutindeni viziunea mamei 
sale, unica lui prietenă şi unica lui fericire. 

Trăia astfel în veşnica tovărăşie a unor închipuiri. lar 
martorul şi părtaşul acestei continue şi sfinte apariţii, era 
pădurea minunată a Eppsteinilor. 

Am mai descris această pădure întunecoasă, adâncă, 
singuratică şi totuşi fermecătoare în care vântul părea a fi 
sufletul ei întristat. Se întâlneau într-însa foarte des văi în 
fundul cărora lumina zilei nu pătrundea niciodată, pâraie care 
în surâsul lor păreau a vorbi cu păsărelele, stânci de granit 
cenuşii în bătaia razelor soarelui şi albite ele lumina lunii, 
asemenea unei ruine ale naturii, ziduri dărâmate; sau vestigii 
ale unor palate măreţe doborâte sub povara grea a secolelor. 
În acele turnuri, rămăşiţe ale vechilor castele, păreau că 
veghează ca nu cumva barbarii să revină. Desigur că 
fantomelor le plăcea să apară în mijlocul acestor ruine ale 
istoriei, ele înşile fantome ale timpurilor trecute. 

Everard cunoscu în scurt timp toate colţurile acestui 
univers: luminişurile, desişurile, crângurile, nu mai constituiau 
un secret pentru el; se căţărase pe toţi copacii; coborâse în 
toate adâncurile, îmbrăţişase cu privirea toate colţurile, 
alergase pe marginile prăpăstiilor, urmărise toate cursurile de 
apă, se juca cu pădurea aşa cum un copil se joacă cu doica lui, 
iar ea, pădurea, îl respecta, îl iubea şi-i surâdea. 

Totul îi era cunoscut, totul îi era drag. lar el era bun şi 
cruţător cu tot ce-l înconjura. N-ar fi rupt niciodată vreo 
ramură din copac, n-ar fi călcat niciodată vreo floare, n-ar fi 
vânat niciodată, aşa cum vâna Jonathas, vreun cerb sau vreo 
ciută; dimpotrivă, îi era milă până şi de cucuvelele sau de 
năpârcile care fuseseră ucise. Şi astfel, căprioarele ce veneau 
să se adape la izvor, nu se înspăimântau la vederea lui, iar 
păsărelele nu părăseau arborele la rădăcina căruia se odihnea 
el. 

Vieţuitoarele pădurii nu se temeau de el, căci ghiceau că 
acest tânăr încântător adăpostea un suflet bun şi nevinovat. 

Dar pădurea nu era pentru Everard numai un loc de refugiu, 
o casă, un adăpost. Mai era şi altceva; poate ceva mai mult 
decât toate acestea; era, ca şi cavoul castelului, locul unde o 


73 


— Alexandre Dumas — 


întâlnea pe mama lui. Sub lespedea de piatră a cavoului, 
Aldina era moartă, dar aici, ea trăia ca şi el şi, împreună cu el. 

Uneori, când Everard voia să-şi revadă mama, se înfunda 
într-un desiş şi era de ajuns să închidă ochii pentru ca dorinţa 
lui să fie împlinită; alteori, o zărea chiar şi cu ochii deschişi, 
atât de întunecoase erau acele colţuri ale pădurii. 

Ea, Aldina îi ajuta să se caţere în copaci şi să sară peste 
prăpăstii, ea-l scăpa când aluneca pe pietrele umede; nu se 
mulțumea însă numai să apară sau să-l ajute, îi şi vorbea, îl şi 
sfătuia. Împrumuta atunci glasul, pădurii, un glas uneori 
drăgăstos, blând, plin de voioşie, alteori, grav, serios, 
dojenitor. 

Într-o zi, în zorii unei zile de Mai, când soarele pusese în 
fiecare picătură de rouă o parte din scânteierea sa când 
fiecare arbore răsuna de cântecul păsărelelor, când fiecare 
floare răspândea un parfum mai puternic ca oricând, când 
totul cânta şi strălucea, când adierile unui vânt de primăvară îi 
mângâiau fruntea, Everard culcat pe iarbă, răsfăţat de razele 
unui soare prietenos, îmbătat de măreţia naturii, avu impresia 
că se afla în braţele mamei sale care-i acoperea obrajii cu 
săruturi duioase care-i şoptea cu o voce blândă, acele cuvinte 
drăgăstoase cu care mamele-şi obişnuiesc copiii, şi din care el 
nu desprindea decât atât: „Everard, dragul meu copil, eşti 
frumos şi bun; priveşte-mă şi surâde-mi, căci te iubesc mult”. 

Cu cât soarele urca la orizont, cu atât cuvintele Aldinei 
deveneau mai înfocate, cu atât Everard devenea mai 
înflăcărat şi mai încălzit de această iubire; era fericit. 

Cine ar fi zis atunci că el este un copil orfan care, ca toţi cei 
de o seamă cu el, nu cunoaşte decât tristeţea? 

„„„După cum iubea vara, tot aşa îndrăgea şi iarna. Mai cu 
seamă zilele în care ningea. Zăpada e tristă la oraş, dar 
fermecătoare în păduri. Linţoliul alb al pământului este tot 
atât de vesel ca şi podoaba lui cea verde. In acele zile, 
Everard era mulţumit, căci, fără îndoială, că şi mama lui era 
fericită. 

Aldina nu vorbea întotdeauna cu el ca o mamă; adesea 
căuta să-l înveţe ceva, să-l facă mai bun sau mai puternic. Aşa 
era în ceasurile tainice ale înserării, când umbra coboară pe 
pământ şi gândirea în suflete: totul adoarme atunci, doar omul 
cugetă. 

In foşnetul frunzelor, odată cu ultimul ciripit al păsărilor, la 
asfinţitul soarelui, Aldina îşi sfătuia copilul. 


74 


— Contesa fantomă — 


Câte o dată, Everard îmbrăţişa cu privirea întreagă 
orizontul: urca pe culmea câte unui munte şi, în timp ce 
pădurea se desfăşura la picioarele sale, auzea din depărtare 
un murmur neîntrerupt, ce părea freamătul eternității. Era apa 
Meinului, care şerpuia în vale liniştită şi puternică, argintată 
de primele raze ale lunii... 

Astfel totul o lega pe moartă de acest visător singuratic: 
ploaia cea monotonă, ceața cea tristă, furtuna înfricoşătoare. 

Aşa fu desăvârşită educaţia lui Everard, între capriciile 
naturii şi umbra dispărutei. 

încolo, el nu mai vedea şi nu mai auzea pe nimeni 
altcineva. 

Tatăl său? Dar simţea el oare că avea un tată? Din când în 
când auzea pe oamenii din castel spunând: Domnul conte nu 
mai vine anul acesta. Ce-i priveau însă pe el aceste cuvinte? 
În orice caz, ele nu deşteptau în sufletul lui nici un ecou, nici o 
amintire! Nu era nici supărat şi nici bucuros că fusese părăsit; 
se obişnuise astfel şi nu se plângea de aceasta; nu zicea 
niciodată „tatăl meu” ci întotdeauna „domnul conte”. 

Câţiva servitori erau însărcinaţi cu îngrijirea Castelului şi a 
grădinii înconjurătoare; dar Everard nu se ocupa de ei, după 
cum nici ei nu se sinchiseau de el. Avea camera sa la palat, nu 
stătea însă acolo decât foarte rar; de cele mai multe ori îşi 
petrecea nopţile sub acoperişul lui Jonathas. 

Aici era mai aproape de natură; de altfel, vara nici nu avea 
nevoie de vreo odaie; pădurea era locuinţa lui. 

În fundul unui desiş, la marginea unui izvor, care, lărgindu- 
se în acel loc, părea că revarsă un torent, găsise un fel de 
peşteră formată din scobitura unei stânci foarte înalte şi foarte 
abrupte. 

Malurile râpoase ale râului îl încântaseră, iar când află un 
ascunziş la adăpost de privirile trecătorilor şi umbrit de un 
tufiş de spini şi de un smochin sălbatic, se crezu în rai. Pe 
malul din faţă se înălța un munte stâncos acoperit cu brazi 
înalţi; verdeaţa acestor copaci, unită cu vuietul torentului, 
dădea locului un aspect sinistru, dar măreț. Totul părea tainic 
şi fermecător. Tristeţea locului era risipită câteodată de 
strălucirea unei raze aurii de soare sau de miresmele aerului 
proaspăt ce semănau cu unele fapte bune ascunse de vederea 
lumii. 

Everard nu gusta nicăieri mai bine acea muzică misterioasă 
care, pretindea el, îl întovărăşea peste tot, inspirându-l în tot 


75 


— Alexandre Dumas — 


ceea ce făcea sau gândea. 

— O auzi? întreba el 

— Nu. 

— Ei bine, eu o aud, ea mă vrăjeşte şi-mi dă curaj; îmbiat 
de acordurile tainice ale acestei melodii, mă destăinuiesc 
mamei mele, îi împărtăşesc dorinţele, necazurile şi bucuriile 
mele. 

Everard îşi petrecea aşadar, multe nopţi în mijlocul acestei 
văi. 

Aici crescu, aici trăia fericit amintindu-şi de Wilhelmina şi 
aici spera în reîntoarcerea cât mai curând a Rosemondei: un 
vis şi o dorinţă. Dar oare nu constituie ele întreaga noastră 
viaţă? Şi visătorul Everard ar fi găsit oare în călătorii, în emoţii 
şi în plăceri, ceva mai măreț decât singurătatea sa 
îmbălsămată de parfumul florilor? 

Dorea cu înflăcărare reîntoarcerea Rosemondei: nu-şi, 
uitase prietena din copilărie, avea întotdeauna înaintea ochilor 
icoana ei, o vedea mereu cu aceeaşi pălărie neagră din care 
ieşeau buclele aurii, îşi amintea mereu de chipul ei drăgălaş, 
de mutra ei posomorâtă sau de surâsul ei şiret. Numai despre 
ea vorbea cu Jonathas şi cu Gaspard. Când aceştia îi 
răspundeau, nu se gândea decât la ea. Aşadar, pentru Everard 
Rosemonde era singura fiinţă care-l înfrăţea cu viaţa. 

Cât despre rest, în pofida celor 14 ani ai săi, semăna cu 
Jonathas, care avea 40, sau cu Gaspard, care împlinea 80. 
Serios şi tăcut, ca şi ceilalţi doi, se aşeza lângă ei, fără să zică 
nimic, nu-i cereau socoteală de unde vine, ce face sau ce are 
de gând să facă. 

Numai scrisorile micii pensionare de la Sfântul Tei aduceau 
puţină înviorare în casa maestrului de vânătoare. Copilul nu 
mai putea sta locului de bucurie, tatăl îşi ştergea o lacrimă 
fugară, ba până şi bătrânul ieşea din tăcerea sa. 

Rosemonde vorbea mai întotdeauna de colegele ei, de 
progresele pe care le făcea sau de îngrijirile ce i se dădeau 
„ca şi cum ar fi fiica unui duce”. Invăţa istorie, franceză, 
muzică, desen, ştiinţe al căror nume erau deabia cunoscute lui 
Everard. Ceea ce îi plăcea mai mult, era când Rosemonde îşi 
îndrepta gândurile spre castelul Eppstein, spre bunicul ei, spre 
Jonathas şi spre el. 

Scrisoarea, odată citită, era recitită, apoi discutată în fel şi 
chip şi la urmă încă odată citită. In acele seri lumina şi focul 
ardeau târziu în coliba maestrului de vânătoare. A doua zi, 


76 


— Contesa fantomă — 


fiecare se gândea la cea plecată, dar nimeni nu mai vorbea de 
ea. 

În mijlocul acestei singurătăţi de pustnic, în această 
libertate absolută, printre apariţiile Aldinei, în tovărăşia 
brazilor seculari, se scurgea tinereţea visătoare a lui Everard. 

Mulţi ani el nu citi altă carte decât aceea pe care i-o oferea 
natura; mult timp el nu vorbi decât cu tăcuţii săi prieteni, 
Jonathas şi Gaspard. Când un ţăran sau vreun pădurar de prin 
împrejurimi se adresa, el fugea întocmai ca o căprioară 
speriată. Când biblia bătrânului Gaspard îi cădea în mâini, nu 
o citea, se mulțumea numai să-i privească literele înnegrite pe 
care altă dată Wilhelmina i le arătase lui şi Rosemondei când îi 
învățase să citească. 

Oare sufletul acestui neştiutor de carte, care învățase 
alfabetul din biblie, care era atât de credincios şi bun, atât de 
curat şi de eroic, era mut? Sau era poate pustiu şi lipsit de 
orice sensibilitate? De necrezut. 


Astfel zilele se scurgeau liniştite. Trecuseră cinci ani, fără să 
se producă vreo schimbare, şi totuşi ceva se schimbase: 
Everard, ca şi Rosemonde, aveau acum 14 ani, iar Jonathas, 
spre marea bucurie a băiatului, spunea că se va duce la Viena 
pentru a o duce înapoi pe fiica sa. 

În timpul acestor cinci ani, adică între 1808, Napoleon 
săvârşise cele mai glorioase fapte de arme. Nu ne interesează 
însă aici drama Europei de atunci, sau odiseea Franţei 
revoluţionare; nu povestim decât viaţa dintre Frankfurt şi 
Mein. lar aceşti cinci ani, atât de bogaţi în evenimente pentru 
întregul Univers, au fost atât de monotoni pentru castelul 
Eppstein, încât nici nu merită să vorbim de ei. 

„Într-o dimineaţă, bătrânul Gaspard nu mai avu puterea să 
coboare din pat spre a se aşeza pe banca din faţa colibei sau 
pe fotoliul din faţa vetrei. Atunci, chemându-l pe Jonathas la 
el, îi zise: 

— Ştiu că voi muri acum, căci simt cum moartea se apropie 
de mine. 

— Cu siguranţă că eşti numai slăbit, răspunse maestrul de 
vânătoare care nu reuşea totuşi, decât în parte, să-şi ascundă 
emoția. Vei mai trăi încă mult timp. 

— Nu, Jonathas, reluă bătrânul, crede-mă, nu mai am decât 
câteva zile. Nu mă plâng, mai degrabă mă bucur. Dar înainte 
de a pleca din această lume, mai doresc două lucruri. Aşa e 


77 


— Alexandre Dumas — 


omul, totdeauna vrea ceva; chiar şi în ultimele clipe ale vieţii 
are dorinţe. Aş vrea să ştiu mai întâi dacă Noemi mai trăieşte 
sau nu. Dacă a murit creştineşte sau nu. Din nenorocire, 
această dorinţă nu poate fi împlinită, deşi ea, mi-ar uşura 
moartea. Dar mai e un lucru pe care ai putea să-l îndeplineşti, 
Jonathas. 

— Care-i, tată, spune... 

— Jonathas, aş vrea s-o mai văd odată pe fiica Wilhelminei. 

— Voi pleca mâine la Viena. 

— iți mulţumesc, Jonathas, Dumnezeu te va binecuvânta 
pentru aceasta şi-mi va da puteri să aştept liniştit întoarcerea 
ta. 

A doua zi, Jonathas plecă. Everard îl conduse mai mult de 
jumătate din drum. O, cât ar fi dorit să meargă şi el la Viena... 
Intr-adevăr, cine ar fi observat la castel lipsa lui? Totuşi 
maestrul de vânătoare se opuse: Cineva trebuia să rămână 
lângă bătrân. 

După ce mâncară împreună, Everard îşi luă rămas bun de la 
Jonathas, îl însărcină s-o sărute pe Rosemonde şi din partea 
sa, să-i spună că o aştepta cu nerăbdare, şi apoi o porni agale 
îndărăt spre castel. 
< Când ajunse în pădure, noaptea se lăsase de mult. 
intunericul cuprinsese toată natura. Era 9 seara. O seară de 
lunie, limpede şi răcoroasă. 

De pe o culme de deal, Everard îmbrăţişa cu privirea toate 
ondulaţiile armonioase ale pădurii argintată de razele lunii. Nu 
se auzea decât târâitul greierilor, o boare de vânt sufla prin 
ramurile copacilor, pe cer stelele sclipeau, iar jos, un eleşteu 
dădea impresia unei uriaşe oglinzi de argint. Casele păreau că 
dorm şi câmpiile liniştite că visează. 

Everard se aşeză pe iarbă şi căzu pe gânduri. O vecină 
făgăduise că va sta tot timpul lângă bătrân: de aceea el hotări 
să-şi petreacă toată noaptea în pădure. 

Simţea nevoia să rămână singur, să gândească, să 
vorbească cu mama lui, care-i trimitea mângâierile acestei 
adieri de vânt; simţea nevoia să-şi reamintească viaţa sa şi să 
revadă trecutul; era sigur că o nouă viaţă începea pentru el şi 
atunci, întocmai ca drumeţul care, ajuns în vârful unui munte, 
aruncă o ultimă privire asupra urcuşului pe care l-a străbătut, 
se gândi şi el la viaţa pe care o trăise până atunci. Puţine 
evenimente, dar multe frământări şi impresii se perindaseră în 
viaţa. lui. De aceea, era naiv şi înţelept în acelaşi timp, avea o 


78 


— Contesa fantomă — 


minte copilărească şi un suflet înflăcărat ca al unui bărbat în 
toată firea. 

In acea noapte el simţea că sufletul şi mintea sa sufereau o 
transformare: îşi amintea de umbrele dragi şi indiferente care 
apăruseră în viaţa lui. 

În timp ce Aldina era, în picioare lângă el, văzu ca într-un 
vis luminos, pe Wilhelmina şi pe fostul său profesor Albysius, 
apoi în depărtare, zări figura încruntată a contelui Maximilian 
şi pe cea batjocoritoare a lui Albert; îşi îndepărtă cu teamă 
privirile de la ei, şi le îndreptă asupra nobilei figuri a 
bătrânului Gaspard şi a tristului Jonathas. 

Atunci, pătrunzând din ce în ce mai mult în adâncimile 
sufletului său, Everard, iubit de două moarte şi de doi oameni 
tăcuţi, îşi dădu seama că era prea singur pe lume, că sufletul 
său era prea gol, că-i lipsea ceva... 

Se gândi că Aldina ar fi fost mânioasă la un asemenea 
gând, de aceea, de teamă să nu-i întâlnească privirea 
dojenitoare, nu îndrăznea să închidă ochii: se înşela însă, 
moarta îi zâmbea fericită. 

Bucuros, că nu era socotit vinovat pentru că dorea lucruri 
pe care nu le avea, îşi îndreptă gândurile spre prietena de altă 
dată, pe care trebuia s-o revadă în curând: sufletul său fu 
cuprins atunci de o tainică bucurie. 

Nu şi-o închipuia crescută, o vedea tot aşa de mică şi 
fricoasă ca acum cinci ani. Se va juca din nou cu ea: vor râde 
iarăşi cu hohote, vor vorbi şi se vor înţelege, căci erau doar de 
aceeaşi vârstă. Ce bine avea să petreacă lângă tovarăşa lui, 
cu care în sfârşit avea să poată vorbi cât voia. 

Nu se mai gândea la nimic, altceva. Pentru moment, îi 
ajungea această bucurie, şi în sufletul lui înflori un cântec 
vesel; aşteptând întoarcerea Rosemondei, se îmbăta de 
fericirea viitoare, atât de apropiată şi i se părea că acum avea 
două suflete. 

Noaptea trecu repede; zorii zilei încununau cu diadema lor 
aurie muntele pe care Everard se oprise. Atunci se sculă, şi 
după ce-şi făcu rugăciunea către Dumnezeu şi către mama sa, 
se îndreptă cu pasul grăbit spre colibă. 

Peştera, singurul său adăpost, se afla în drum; n-ar fi putut 
trece pe lângă ea fără a-şi lua rămas bun, căci multe zile n- 
avea poate s-o vadă. Susurul apei, ce trecea prin apropiere se 
auzea, curând ajunse în faţa ei. Deodată se opri brusc; 
adăpostul înflorit pe care nimeni nu-l cunoştea, fusese 


79 


— Alexandre Dumas — 


descoperit. Un străin sta cu fruntea în mâini pe malul 
izvorului. 

La început Everard se mânie. Se îndreptă spre acel om, dar 
desimea ierbii îi încetini paşii; ajunse lângă el fără ca acesta 
să-l poată observa, dar când se văzu înaintea lui, toată 
supărarea lui dispăru: omul plângea. 

Părea cam de 35-40 de ani, era scund şi slab, părea nervos, 
dar avea o faţă frumoasă. Imbrăcămintea-i era tot atât de 
severă ca şi figura: haina verde lăsa să se vadă un colţ de 
pamblică roşie. Avea o înfăţişare de militar. 


IX 


După ce făcu aceste observaţii, Everard simţi o nelămurită 
simpatie pentru acest străin: poate din cauza lacrimilor ce-i 
curgeau şiroaie pe obraji. 

După ce-l privi în tăcere, câteva minute, simțind pentru el 
multă milă dar mult respect, îi zise cu o voce blândă: 

— Fericiţi cei ce plâng! 

— Cine-mi vorbeşte astfel? răspunse călătorul, întorcându- 
se spre el. Un copil?... Eşti de prin partea locului, prietene? 

— Da, domnule. 

— Atunci cu siguranţă că îmi vei putea da lămuririle pe care 
le caut. Spune... Stai puţin să mă liniştesc... 

— Da, domnule, liniştiţi-vă, răspunse Everard, impresionat 
de durerea lui; lacrimile uşurează şi fac numai bine. 
Cunoaşteţi legenda apelor acestui munte? întrebă cu glas 
scăzut, ca şi cum şi-ar fi vorbit sie însuşi. 

„Un cavaler lipsit de credinţă povestea unui sfânt călugăr 
viaţa sa desfrânată, nu în semn de căinţă, ci în batjocură. 

— „Ce aş putea face părinte, zise el ironic, ca să mi se ierte 
asemenea greşeli?” 

— „Nimic altceva decât să umpli cu apă această tidvă.” 

— „Atât de puţin? Şi atunci voi fi pocăit?” 

— „Când tidva va fi plină, ţi se vor ierta toate păcatele. Dar 
făgăduieşte-mi, pe cuvântul dumitale de cavaler, că o vei 
umple, zise călugărul.” 

— „O voi face: şipotul izvorului pe care-l aud, nu-mi pare 
departe.” 

Dar izvorul secă la apropierea cavalerului. 

Se duse la pârâu, pârâul încetă să curgă. 


80 


— Contesa fantomă — 


Se duse la râu dar apa nu pătrundea în tidvă. 

Se duse la fluviu, dar tidva rămase goală. 

Se duse la mare, dar tidva nu se udă măcar. 

Atunci, după un an de încercări zadarnice, cavalerul, cel cu 
sufletul hain, se întoarse la călugăr. 

„Bătrâne, zise el, ţi-ai bătut joc de mine, dar te voi 
pedepsi.” 

Şi cu toată puterea pumnilor săi, îl lovi pe călugăr în obraz. 

— „Doamne, ai milă de el, zise sfântul.” 

— „Mai bine mi-ai cere iertare”, şi zicând acestea cavalerul 
îl îmbrânci pe călugăr, care căzu în ţărână. 

— „Doamne, primeşte toate rugăciunile mele şi iartă 
păcatele sale.” 

„Nu mai isprăveşti odată, zise enervat cavalerul şi 
rostind acestea, îl lovi cu sabia.” 

— „Doamne iartă-l pe el, aşa după cum îl iert şi eu.” 

Auzind aceste cuvinte evanghelice, văzând că bătrânul se 
roagă pentru acela care-l lovise, sufletul cavalerului fu cuprins 
de remuşcări: începu să tremure ca un copil, îngenunche în 
faţa călugărului plângând, şi lacrimile sale căzând în tidvă o 
umplu repede. Totuşi cavalerul nu încetă să plângă; lacrimile 
sale n-au obţinut numai iertarea dumnezeiască, dar 
pătrunzând în matca izvorului secat, făcură ca apa acestor 
munţi să poată vindeca orice rană a trupului, tot aşa după 
cum altă dată ele vindecaseră rănile sufletului”. 

— Plângeţi, plângeţi, adăugă Everard, lacrimile liniştesc şi 
mângâie. 

Străinul ridică fruntea şi privi surâzând pe micul ţăran care-i 
spunea cuvinte atât de înțelepte. Intr-adevăr Everard purta 
costumul ţăranilor acestor munţi: ghetre şi cingătoare de 
piele, pantaloni largi, haină de culoare cafenie, cămaşă cu 
guler răsfrânt şi o pălărie de pâslă cenuşie împodobită cu o 
pană neagră; sub această îmbrăcăminte grosolană, se 
observa o înfăţişare distinsă. Cu siguranţă că privirea lui 
hotărâtă şi pătrunzătoare nu era aceea a unui bădăran; 
desigur că fruntea lui trăda sentimente duioase şi se vedea că 
sufletul lui era animat de virtuțile unui caracter nobil; în 
sfârşit, atitudinea lui timidă şi inocentă lăsa să se vadă multă 
cinste şi sinceritate. 

Curios, străinul îl întrebă pe copil: 

— Şi cine eşti tu, prietene? 

— Fiul contesei de Eppstein. 


81 


— Alexandre Dumas — 


— Copilul Aldinei?... Dar unde este mama ta? 

— A murit pentru toţi afară de mine, răspunse cu multă 
seriozitate Everard. 

— Ce vrei să spui? 

— Oare morţii nu trăiesc de-a pururi pentru cei care iubesc? 

— Atunci Aldina trăieşte pentru mine? exclamă străinul 
înspăimântat... Căci Doamne, cât am iubit-o. Şi când ai 
pierdut-o? 

— În ziua în care m-am născut. 

— Cel puţin a rămas ceva din ea pe acest pământ; dă-mi 
voie aşadar, copilul meu, să nutresc pentru tine aceeaşi 
dragoste pe care altădată i-o purtam ei. 

— Îmi sunt dragi toţi aceia care au cunoscut-o şi iubit-o pe 
mama mea, răspunse Everard. 

Îşi strânseră mâna ca doi prieteni. 

— Într-adevăr, semeni mult cu Aldina, vorbi iar călătorul. 

— Adevărat? Ce bucurie îmi faci spunându-mi aceasta. 

— Ai aceiaşi ochi limpezi, oglinda sufletului ei îngeresc, ai 
aceeaşi voce care pătrunde, ca şi cea odinioară, până în 
suflet. 

— Prietene, cum te cheamă? 

— Ascultă, Everard, mama ta trăieşte prin tine. Everard. 

— Şi nu trăieşte decât pentru mine, adăugă băiatul, căci v-o 
repet, ea n-a murit decât pentru ceilalţi, dar eu, eu o aud, eu o 
văd; ea este deținătoarea secretelor mele, ea este sprijinul 
meu. Ea mi-a insuflat această simpatie pe care o simt pentru 
dumneata. Nu m-aţi fi putut înşela; cu ajutorul mamei mele, 
văd foarte limpede. 

Everard povesti străinului toată viaţa sa, dacă viaţa poate fi 
numită această existenţă între o pădure sălbatică şi un 
mormânt rece, această viziune continuă a morţii, în care 
dispăruta împărtăşea existenţa celui viu, în care băiatul părea 
o fantomă, iar mama o realitate. 

Străinul ascultă cu atenţie ciudata povestire a lui Everard, 
ca un om care cunoştea nesiguranța şi slăbiciunea sufletului 
omenesc, fără ca să poată însă măsura atotputernicia 
Creatorului. 

Everard îi vorbi puţin de contele de Eppstein. 

Secretul geloziei lui Maximilian şi al ultimului ceas din viaţa 
Aldinei, rămase un mister. Drumeţul plângea moartea ei, fără 
să bănuiască însă o crimă. 

Străinul se interesa de asemeni şi de aceia care alcătuiau 


82 


— Contesa fantomă — 


familia maestrului de vânătoare. 

— Ai cunoscut-o deci şi pe cealaltă mamă a mea, de te 
îndurerează atâta moartea Wilhelminei? Pe ea şi pe Aldina le 
plângi acum ca pe două surori... 

— Da, într-adevăr, ca pe două surori. E adevărat ce-mi 
spui? Gaspard mai trăieşte? Wilhelmina are o fetiţă? 

— Da. Sora mea Rosemonde. Jonathas s-a dus ieri s-o 
aducă de la Viena. Spuneam tocmai mamei mele astă noapte, 
că reîntoarcerea ei va însemna pentru mine începutul unei 
vieţi noi. 

— Şi Jonathas se va întoarce în curând? 

— Aşa nădăjduiesc cel puţin. Trebuie să se grăbească, dacă 
vrea să îndeplinească una din ultimele dorinţe ale lui Gaspard, 
care zace acum pe patul de moarte, şi care ar vrea să-şi vadă 
nepoata înainte de a-şi da sfârşitul. Trebuie să facem totul 
pentru a-i mulţumi pe cei ce mor. Dar cealaltă dorinţă a 
bătrânului depinde numai de voia Domnului: ar vrea să ştie 
dacă fiica lui, Noemi, a murit sau trăieşte. Ea se află însă în 
Franţa aşa că această dorinţă nu-i va putea fi îndeplinită. 

— Ba da, răspunse străinul. 

— Şi cine ar îndeplini-o? 

— Eu. 


X 


Everard îl conduse pe străin spre coliba maestrului de 
vânătoare. 

— N-aş vrea să dau ochii cu bătrânul Gaspard înainte de 
sosirea lui Jonathas, zise necunoscutul; atunci, în timp ce 
prezenţa nepoatei va fi îndeplinit una dintre dorinţele lui, eu i- 
o voi realiza pe cealaltă. 

Pe măsură ce se apropiau, străinul îşi încetinea pasul şi 
respira anevoie; o curioasă simţire puse stăpânire pe sufletul 
lui; când ajunse în faţa casei lui Jonathas, se opri în prag, fără 
să mai poată înainta. Everard îl privea uimit, dar nu îndrăznea 
să-l întrebe ceva. 

Străinul îşi reveni, intră în căsuţă şi fu condus de tânăra sa 
călăuză într-o cameră depărtată de aceea a bolnavului; aici îşi 
petrecu restul zilei, fie odihnindu-se, fie scriind. 

Apoi, când se înnoptă, - o noapte limpede de vară —, îl 
rugă pe Everard, care venise să-i facă o vizită, să-l conducă la 


83 


— Alexandre Dumas — 


castel. 

Băiatul avea cheia portiţei parcului şi putea oricând intra 
sau ieşi din palat, căci nimeni nu se interesa de prezenţa sau 
absenţa lui. Astfel, Everard împlini dorinţa musafirului, 
făcându-l să pătrundă în vechea lui locuinţă părintească. 

Cei doi intrară mai întâi în grădină. De abia acum începea 
uimirea lui Everard. Grădina părea că aminteşte multe lucruri 
frumoase tovarăşului său: el se oprea la fiecare tufiş, la 
fiecare arbore, se aşeza pe fiecare bancă şi culegea frunze de 
trifoi, pe care le săruta. 

Din grădină trecură în castel. Nimic nu se schimbase de la 
moartea Aldinei. Străinul se duse de-a dreptul la capelă: 
bisericuţa nu era luminată decât de o rază de lună ce cădea 
pe o măsuţă, pe care se afla biblia, deschisă la pagina citită 
de dispărută, în ajunul morţii sale. Străinul îngenunche 
înaintea acestuia şi cu fruntea lipită de Sfânta Evanghelie se 
rugă Domnului. 

Everard stătea în picioare şi se uita la acest om, pe care nu- 
| văzuse niciodată, dar pentru care fiecare lucru părea o 
amintire. După un sfert de ceas, prietenul său se ridică. 

Acum Everard nu-l mai conducea. Se îndreptară spre acea 
cameră pe care o locuise Aldina, spre camera roşie. 

Când străinul vru să intre acolo, Everard îl apucă de mână 
şi-i spuse: 

— Aici e camera mamei mele. 

— Ştiu! 

Intrară. Camera nu era luminată decât de aceeaşi rază de 
lună. Era însă de ajuns ca să se poată vedea fiecare lucru. 
Străinul se îndreptă spre un fotoliu de stejar. 

— Acesta este scaunul bunicului meu, contele Rudolf, zise 
băiatul. 

— Ştiu, răspunse necunoscutul. 

Atunci se apropie de celălalt fotoliu. 

— lar acesta este al bunicii mele Gertrude. 

— Ştiu. 

Străinul se întoarse spre uşă şi privi cele două fotolii care, 
cu siguranţă, numai după felul cum erau aşezate, îi aminteau 
trecutul. 

Îşi duse mâna la ochi şi începu să plângă. 

Apoi, după un moment de tăcere: 

— Şi acum, să coborâm în cavou. 

Everard voia să iasă, căci el nu ştia să ajungă la morminte 


84 


— Contesa fantomă — 


decât prin biserică. Dar prietenul îl luă de mână şi-i spuse: 

— Vino pe aici. 

Copilul mirat, se lăsă condus de acest om, care părea să 
cunoască mai bine decât el, castelul părinţilor săi. 

Străinul se apropie de perete şi apăsă pe un buton. Spre 
uimirea lui Everard, o uşă se deschise: un aer umed îl izbi în 
faţă şi ochii săi, obişnuiţi cu întunericul, văzură treptele unei 
scări. 

— Urmează-mă. 

Băiatul, din ce în ce mai mirat, îl ascultă. 

Pe măsură ce coborau treptele acelei scări ascunse în zid, o 
lumină palidă părea că vine în întâmpinarea lor. 

Erau scânteierile candelei ce lumina cavoul şi care, aşa cum 
poruncise unul din strămoşi, trebuia să ardă întotdeauna. 

Everard şi tovarăşul său ajunseră la o mică portiţă. Era 
închisă: atunci necunoscutul întinse mâna şi luă cheia 
atârnată pe un cui în dosul unui stâlp, şi deschise. 

Everard observase de multe ori această portiţă, dar 
niciodată nu se interesase încotro ducea. 

„„.Copilul îngenunche în faţa mormântului mamei sale, iar 
străinul la acela al contelui Rudolf. Se duse apoi la acel al 
contesei Gertrude, şi în sfârşit la acel al Aldinei. 

Everard era atât de cufundat în rugăciunea lui, încât nu auzi 
paşii celui ce se apropia de el. 

Ajuns la Everard, străinul ascultă rugăciunea copilului. Spre 
mirarea lui, observă că Everard nu se ruga, ci vorbea, ca şi 
când ar fi discutat cu mama sa, ca şi când Aldina ar fi trăit. 
Apoi tăcea şi surâdea: părea că ascultă ceva. Străinul 
îngenunche lângă el. 

Şi rămaseră aşa mult timp; uitaseră unul de celălalt. 

Apoi străinul se sculă şi-l bătu pe Everard pe umăr. 

— Haidem, e târziu, trebuie să fii obosit. 

Copilul adormise pe mormântul Aldinei. 

A doua zi şi în zilele următoare, misteriosul călător, arătă 
faţă de Everard o dragoste părintească, iar băiatul, mai cu 
seamă de la cele întâmplate înaintea mormântului, îi dovedea 
multă prietenie. 

Străinul îl întreba des de Maximilian, dar, din păcate, 
Everard ştia prea puţin despre conte. 

— Nu ştiu, zicea băiatul, dacă eu însumi l-aş cunoaşte; atât 
de mult timp a trecut de când nu l-am mai văzut. Toată 
dragostea lui se revarsă asupra lui Albert. Nu mă plâng. In 


85 


— Alexandre Dumas — 


felul acesta eu am rămas numai cu mama, care mă iubeşte în 
locul lui. 

Necunoscutul observase că Everard vorbea de Aldina, nu ca 
de o dispărută, ci ca şi cum ar fi trăit. Il intriga mult această 
luptă pe care o dădea copilul, ce vroia să răpească morţii 
dragostea mamei sale. 

Împrietenindu-se din ce în ce mai bine cu el, observă spre 
mirarea lui că acest copil atât de înţelept, atât de gânditor şi 
atât de subtil, nu ştia prea multe lucruri. 

Într-o zi, necunoscutul pronunţă, în faţa lui Everard numele 
lui Napoleon. 

— Cine este? îl întrebă el. 

Poate, cu siguranţă chiar, că era singurul om care nu 
cunoştea acest nume. 

Străinul îi povesti atunci acea minunată epopee în care 
Egiptul nu este decât un capitol, iar Austerlitzul un simplu 
episod. Îi mai spuse că Napoleon era unul din acele genii care 
apar din când în când ca nişte trimişi ai cerului. Tot aşa a fost, 
zicea el, Cezar sau Carol cel Mare. 

Dar Everard nu cunoştea nici măcar numele acestora. 

Astfel, când îi povesti de luptele din Alpi, din Italia sau clin 
Egipt, Everard ascultă cu mirare acest răsunet al istoriei. Era 
însă încântat, ca şi cum ar fi auzit o poveste din o mie şi una 
de nopţi; gândirea sa adâncă, însăşi viaţa sa, îl pregătiseră 
pentru măreție şi pentru infinit: în curând nu se mai mira, 
admira numai. 


XI 


Moartea lui Gaspard Muden fu tot atât de frumoasa ca şi 
viaţa lui. Nici chiar regii înconjurați de prinți şi de splendoarea 
curţii lor, nu au adesea o astfel de moarte. De fiecare parte a 
căpătâiului îl străjuiau Conrad de Eppstein şi Rosemonde, 
reprezentanţii pe pământ ai celor două dispărute, Wilhelmina 
şi Noemi. La picioarele patului, Everard şi Jonathas plângeau. 

Ultimele dorinţe ale bătrânului Gaspard fuseseră astfel 
împlinite. Cea mai fericită moarte încununa viaţa lui chinuită; 
ultima suflare fu însoţită de un surâs dumnezeiesc. 

Până şi durerea copiilor care pierdeau pe tatăl lor, era 
alinată de o seninătate inexplicabilă. Acest sfârşit, liniştit şi 
frumos, întocmai ca asfinţitul unui soare tomnatic, le apărea 


86 


— Contesa fantomă — 


ca o răsplată; iar când dimineaţa, potrivit obiceiului din partea 
locului, îl conduseră pe bătrân la groapă, lacrimile lor duioase, 
se amestecau cu o speranţă înviorătoare. 

Printre aceste lacrimi liniştite de credinţă, Everard observa 
drăgălaşa figură a Rosemondei. 

Aşteptase mult pe copilul jucăuş şi surăzător pe care-l 
cunoscuse altădată. Işi închipuise că o va lua de mână şi se va 
juca cu ea ca şi altădată, îşi dorise s-o întâmpine cu o caldă 
sărutare frăţească. Copila devenise însă o domnişoară, iar 
Everard văzând-o cât era de frumoasă, rămase mut şi ruşinat 
în faţă ei, neîndrăznind să se apropie de sora lui atât de 
schimbată. Admiraţia sa era atât de mare, încât uită - e drept 
numai pentru un minut - şi pe vechiul prieten pe care-l 
pierduse, şi pe fratele tatălui său pe care-l regăsise. 

Într-adevăr Rosemonde era încântătoare; deşi n-avea decât 
15 ani, era destul de dezvoltată şi de bine făcută; ceea ce te 
impresiona însă mai mult la vederea ei era farmecul său, era 
cuminţenia şi bunătatea sufletului, era în sfârşit ceva 
impunător şi plăcut. Se observa în purtările ei o seriozitate 
admirabilă şi în liniile fine ale trăsăturilor sale, o linişte 
nesfârşită. Fruntea sa netedă şi ochii săi albaştri trădau pacea 
şi duioşia sufletului. 

să ne închipuim acum uimirea sălbaticului Everard la 
vederea acestei apariţii strălucitoare. 

Oricât de simple ar fi fost faptele Rosemondei, sau oricât de 
sărăcăcioase hainele ei, ea părea ca o regină a visului, ca o 
zână, ca un înger; pentru prima oară i se înfăţişă lui Everard 
frumuseţea ideală. De aceea era atât de emoţionat. 

| se părea lui, fiu de conte, că fata aceasta de ţăran a atins 
înălţimi la care el nu ar fi putut ajunge niciodată. 

În admiraţia naivă pe care fata i-o inspira, lui i se părea că o 
prăpastie există între ei, şi era sigur că niciodată nu va putea 
împlini acest gol. 

Rosemonde, observând că prietenul său din copilărie părea 
că nu o mai cunoaşte, se îndreptă spre el şi întinzându-i mâna, 
îi zise: 

— Bună ziua, Everard. 

Vraja fusese ruptă. Totuşi, puţinele cuvinte pe care le 
schimbară fură dominate de acelaşi respect care pusese 
stăpânire pe el de la prima vedere a Rosemondei. 

Convorbirea lor fusese repede întreruptă, căci ziua morţii lui 
Gaspard era sortită rugăciunilor şi lacrimilor; deşi cina avu loc 


87 


— Alexandre Dumas — 


în familie, ea se petrecu în cea mai desăvârşită linişte. 

A doua zi după ce se reîntoarseră de la cimitir, în timp ce 
Rosemonde implora mila Atotputernicului pentru mama ei, 
Conrad luându-şi rămas bun de la Everard şi Jonathas, le 
dezvălui taina vieţii sale. 

Trebuia să se întoarcă imediat în Franţa, unde-l chema 
datoria; întârziase până acum destul, stând la înmormântarea 
lui Gaspard, şi plecarea lui nu mai putea suferi nici o 
întârziere. 

Dar nu putea părăsi pe fiul Aldinei şi pe bărbatul 
Wilhelminei fără să le fi spus ceva despre trecutul şi despre 
viitorul său. 

— Sunt şters, le zise el, din rândurile familiei mele; în afară 
de voi, nimeni pe această lume nu se interesează de mine, 
numai voi mai ştiţi că exist. M-am hotărât însă să mor de viu, 
să distrug numele şi fiinţa mea socială, să mă şterg de pe faţa 
pământului. Povestea mea e foarte tristă; cunoaşteţi o parte 
din ea, şi vă voi spune şi ceea ce a urmat: 

„Tatăl meu m-a exilat pentru că am iubit curat şi sincer. 
Atunci m-am adăpostit în Franţa, unde m-am refugiat 
împreună cu singurul lucru de preţ pe care-l mai aveam: 
dragostea mea. 

Eram un cavaler; de aceea am fost silit să împrumut un alt 
nume, un nume oarecare. Astfel am fost uitat, ba câtva timp 
am uitat până şi eu de mine. 

Dar a izbucnit revoluţia, şi mi-a fost greu atunci să apăr 
flacăra dragostei mele de suflul puternic al acestei furtuni. Ba 
am fost şi eu câştigat de ideile acestui vârtej: l-am citit pe 
Rousseau, pe Mirabeau şi m-am obişnuit cu îndrăzneţii 
gânditori ai secolului trecut. 

Studiile şi visele copilăriei mele mă pregătiseră, de altfel, în 
acest sens. German, gonit din Germania, nobil îndepărtat de 
nobleţă, mi-am făcut o familie din filozofie şi o patrie din 
libertate. Liberat de orice prejudecată, putând să gândesc aşa 
cum îmi plăcea, judecam mai bine pe cei care mă izgoniseră 
din rândurile lor şi vedeam foarte limpede greşelile trecutului 
ca şi tendinţele viitorului. 

Am luat atunci, nu sabia mea de conte, ci una de soldat şi 
m-am pus în serviciul tinerei republici. 

Noemi, fără să se supere, mă lăsa să fac tot ce voiam; se 
mulțumea numai să surâdă cu tristeţe. Era fericită numai când 
vedea entuziasmul meu. Eu nu-mi făcusem decât datoria faţă 


88 


— Contesa fantomă — 


de ea, dar ea jurase să-mi sacrifice totul: fericire, dragoste şi 
suflet. 

Se ţinea de cuvânt şi încuraja toate speranţele mele. Părea 
să-mi împărtăşească iluziile fără să se plângă că o părăseam. 
Eram orb, nu înţelegeam spiritul ei de sacrificiu şi-mi urmam 
calea fără a-mi face griji în privinţa ei; nu am întârziat însă a- 
mi da seama de greşelile pe care le săvârşeam. 

Primele victorii ale libertăţii întunecară judecata Franţei, 
aşa că în scurt timp am văzut, pe podeaua închisorii, 
spulberându-mi-se toate visele. 

Cunoaşteţi restul nenorocirii mele. Noemi mi-a fost 
credincioasă până la moarte: pentru numele pe care i-l 
dădusem, ea mi-a dăruit viaţa. 

Timp de trei sau patru ani, nu ştiu ce am devenit ce am 
gândit. 

Nu m-am deşteptat din toropeala în care căzusem decât la 
primele ecouri ale victoriei lui Napoleon. Atunci entuziasmul 
meu a fost din nou trezit. Vedeam că ideile mele de altădată 
nu fuseseră simple himere, căci ele trăiau acum, ba chiar 
porneau la cucerirea întregii lumi. M-am convins atunci că 
viaţa mea nu mai putea fi folositoare la ceva, că întotdeauna 
omul poate avea o menire. Nu ţineam la nimic şi nimeni nu se 
interesa de mine. M-am închinat atunci împăratului, m-am pus 
în serviciul ambiţiei lui. Am rupt pentru totdeauna cu trecutul, 
m-am despărţit de persoana sau de vechile mele convingeri, 
pentru a mă contopi cu acela care întrupa ideile secolului său 
şi pentru a deveni instrumentul proiectelor sale, maşinăria 
geniului său. Mi se părea că închinându-mă lui, mă închinam 
unui destin neînvins. Mă lăsam condus de el, căci 
Atotputernicul îi îndrepta paşii. 

Suntem mulţi care îl urmăm aşa, orbeşte. Privirea lui ne-a 
fascinat, toţi acei care se nimeresc prin preajma lui se simt 
atraşi către el, aşa cum magnetul atrage fierul. Cred totuşi că 
nu l-am urmat decât din judecată, şi nu ca ceilalţi, din instinct. 
Nu ştiu unde ne va duce; dar ştiu că-l voi urma până la capătul 
pământului, nu voi muri până ce nu-mi voi fi îndeplinit datoria 
şi până ce nu-mi voi da seama că nu mai are nevoie de mine. 

— Este un om căruia nu-i scapă nimic, n-a întârziat deci să- 
şi dea seama de supunerea mea; ştie că el este singurul meu 
ideal, că o unicul meu stăpân, că el e întreaga familie şi toată 
patria mea. Dacă mi-ar spune: „Du-te acolo” m-aş duce, dacă 
mi-ar porunci „Fă aceasta” aş face-o, dacă mi-ar ordona 


89 


— Alexandre Dumas — 


„Mori”, aş muri; nici n-aş crâcni măcar, căci el este voinţa 
mea. 

Vă miră că un descendent al Eppsteienilor gândeşte astfel, 
că ascultă de altcineva; vă spun însă, Conrad e mort, este 
chiar de două ori mort: odată când a fost izgonit de tatăl lui, 
altă dată când şi-a pierdut soţia. Cel ce se află în faţa voastră 
este un colonel francez în serviciul împăratului şi reîntors de la 
Viena dintr-o misiune secretă. 

Napoleon care până acum nu a cerut decât viaţa mea, mi-a 
pus acum inteligenţa la încercare. 

Ca întotdeauna am îndeplinit poruncile sale. Sub acest 
nume m-au primit acolo mult mai bine decât dacă m-aş fi 
prezentat ca un urmaş al Eppsteienilor. 

Austria vrea să facă din Germania o a doua Spanie, iar 
vechea dinastie, geloasă pe imperiul de ieri, vrea să sprijine 
răscoala din peninsulă. Pentru aceasta ea a trimis în Germania 
pe agenţii săi, a împărţit acolo manifestele sale, a pregătit o 
armată de, patru sute de mii de oameni, şi a reînnoit alianţa 
sa cu Anglia. De aceea peste cel mult şase luni sau un an va fi 
dezlănţuit războiul contra fostei mele patrii. Imi iubesc însă 
mai mult ţara pe care am ales-o, decât pe aceea în care m-am 
născut. 

Jonathas şi Everard, ştiţi acum totul. Eram obligat să 
consolez ultimele momente ale vieţii părintelui lui Noemi, dar 
n-am putut să mă împiedic de a vă dezvălui vouă, care sunteţi 
atât de simpli şi atât de iubitori viaţa mea. Vă implor însă, 
păstraţi secretul. În mine sunt doi oameni: pe unul vreau să-l 
ucid. Vreau să privesc ca un vis această lună petrecută printre 
voi. lată deşteptarea, nici nu-mi mai amintesc măcar de 
fantomele dragi care m-au obsedat; îmi reiau viaţa şi numele 
ales, devin din nou persoana care trebuie să existe. 

Prieteni, vă conjur, nici un cuvânt din cele ce v-am spus: să 
fiu ca înmormântat în sufletele voastre. Fratele meu, 
îndeosebi, să nu ştie nimic de trecerea mea pe aici. Poate că 
dacă l-aş fi ştiut nenorocit, m-aş fi dus să-l îmbrăţişez; dar ştiu 
că e mulţumit şi nu vreau să-i tulbur fericirea. 

Acum, adio, prieteni. Nu ştiu dacă vă voi mai vedea? Cum 
va fi voia Domnului! Totuşi parcă ceva îmi spune că nu 
părăsesc castelul pentru ultima oară. La revedere, Jonathas. 
Ţie, Everard, îţi mai datorez o explicaţie: vrei să mă 
întovărăşeşti până la Worms, cale de câteva zile? Şi apoi 
plecându-se spre urechea lui, Conrad adăugă: 


90 


— Contesa fantomă — 


— Vom vorbi despre mama ta. 

— Da, iubite prietene, cu multă plăcere. 

— Ei bine, atunci s-a hotărât, plecăm peste o oră. Vei fi 
înapoi peste opt zile. 

Everard era bucuros că putea părăsi castelul. De ce? Care 
era cauza? Rosemonde? Îi era frică de ea, tremura la ideea de 
a se găsi din nou în faţa tinerei fete; de aceea accepta cu 
bucurie tot ce ar fi putut întârzia momentele în care aveau să 
se găsească faţă în faţă. 

Îşi făcu deci repede pregătirile de plecare, îşi luă în fugă 
rămas bun de la Rosemonde şi nu observă deziluzia ei când îl 
văzu depărtându-se atât de grăbit. 


XII 


După opt zile, întocmai cum spuse Conrad, Everard era 
îndărăt la Frankfurt; nu văzuse în toată viaţa lui ceea ce 
văzuse acum într-o săptămână. 

Înainte de a se reîntoarce la Eppstein, se opri după cum îi 
era obiceiul, în pădure; ajuns la peştera lui, rămase, acolo 
pentru a cugeta asupra celor petrecute. 

Câte evenimente într-o singură lună: plecarea lui Jonathas, 
sosirea lui Conrad, povestirile uimitoare ale colonelului, 
moartea lui Gaspard, reîntoarcerea Rosemondei, destăinuirile 
unchiului său asupra primei sale reveniri la Eppstein, călătorie 
care precedase cu şase luni naşterea lui, întâlnirea cu lumea 
reală, limpezirea trecutului, înnegurarea viitorului... 

Câte lucruri, câte idei! 

Îl preocupa însă în primul rând ceea ce aflare de la Conrad 
asupra mamei sale. Fără îndoială, Gaspard şi Jonathas îi 
vorbiseră de multe ori despre Aldina, dar amintirile unuia se 
strecurau prin sita anilor, iar povestirile celuilalt erau cernute 
prin grosolănia unei minţi simple; în timp ce Conrad îi vorbise 
de mama lui ca un frate cu suflet de poet şi cu mintea unui 
visător. 

Apoi, această dragoste dintre Conrad şi Noemi, această 
unire dintre castel şi colibă, acest trecut al altuia, care putea fi 
viitorul său, îl impresiona mult. 

Curios! Această amintire menită să lumineze calea lui, nu-l 
înspăimânta; dimpotrivă, ca şi o promisiune, ca şi un miraj, ea 
atrăgea sufletul copilului. 

91 


— Alexandre Dumas — 


Acest exemplu, trimis de Creator pentru a-l speria, îi părea 
ca o îndreptăţire. Conrad de Eppstein iubise pe Noemi. 

Un tânăr înflăcărat, un conte de Eppstein, ieşise o dată din 
castelul său, întâlnise o fată de origine burgheză care se 
trăgea din coliba lui Gaspard, maestrul de vânătoare. O iubise 
şi se căsătorise cu ea; da se căsătorise cu ea, asta era tot ce 
rămăsese în mintea lui Everard. 

Toate acestea îl tulburau, îl influenţau, îl transformau, şi-l 
entuziasmau: se credea foarte puternic şi era mândru de 
aceasta; visuri spulberate, speranţe deşarte, noi suferinţe, el 
împărtăşi totul mamei sale cu o bucurie de care nu-şi dădea 
seama. Everard era fericit şi nu ştia pentru ce trăise şi 
gândise, acum trebuia să înfăptuiască. 

înţelese atât de bine şi de repede lucrurile care-i fuseseră 
arătate pentru prima oară, deşi nu era la înălţimea lor, credea 
că va ajunge la ele prin gândire. Care ar fi lucrul pe care nu l- 
ar putea întreprinde acum? Ce piedică l-ar mai putea opri? 
înaintea cui va tremura? 

În acel minut se gândi că nu se găsea decât la o palmă de 
loc de casa maestrului de vânătoare şi, că o va putea vedea 
pe Rosemonde; se opri, şi păli la acest gând. 

Da, cu siguranţă că ar putea înfrunta tot restul lumii; dar 
oare va îndrăzni să apară în faţa Rosemondei, atât de 
frumoasă, de încântătoare şi de învățată acum? Şi fără să-şi 
dea seama, nu se mai întoarse, ca de obicei, spre coliba lui 
Jonathas, ci se îndreptă spre castel. 

Când ajunse la porţile palatului, începuse să se însereze. 
Absorbit de gânduri, el nu observă că o mişcare neobişnuită 
domnea în curţile şi coridoarele castelului. Intră în palat fără 
să vadă şi fără să audă ceva; sufletul lui devenise mândru şi 
îndrăzneţ, căci toată fiinţa lui se înnoise. 

— lată pe domnul Everard, zise un valet, pe când deschidea 
uşa unui coridor care ducea în camera roşie. 

Copilul nu ştia de ce sosirea lui era anunţată. Intră în odaia 
roşie. Cineva pe care Everard nu-l cunoştea, înalt stătea 
înaintea căminului în care ardea un foc mare. Căci în această 
cameră cu zidurile groase, se aprindea focul în orice timp al 
anului. Dar pentru că vâlvătaia nu lumina îndeajuns, un 
servitor aprinse lumânările unui candelabru cu patru braţe; ele 
formau un cerc luminos care cuprindea aproape toată 
încăperea. 

— Ah, da. lată-l pe domnul Everard, zise străinul cu o voce 


92 


— Contesa fantomă — 


batjocoritoare. Spre uimirea băiatului, el părea că se instalase 
în această cameră pe care o locuise mama sa şi în care ea 
murise. 

— Da, iată-mă, răspunse Everard. Ce este şi ce vreţi de la 
mine? 

— Ce este? Ce vreau de la tine? Mai întâi, hoinarule, vreau 
să ştiu de unde vii. 

— Vin de unde-mi place. Am fost întotdeauna liber să fac ce 
vreau, şi n-am dat nimănui vreodată socoteală unde m-am 
dus. 

— Ce înseamnă această obrăznicie? zise străinul încruntând 
sprâncenele şi punând mâna pe spătarul fotoliului din faţa sa: 
domnule, pesemne că nu ştii cui vorbeşti astfel. 

— Într-adevăr, nu ştiu, răspunse Everard din ce în ce mai 
mirat. 

— Cum? Nu Ştii? îţi baţi joc când te întreb ceva? glumeşti 
când te acuz? 

— Fără îndoială căci nu ştiu de unde v-aţi luat acest drept 
de a mă întreba sau de a mă acuza. 

— De unde-mi iau acest drept? Trebuie să fii cel puţin 
nebun, domnule, dacă îndrăzneşti să mă întrebi astfel de 
lucruri, pe mine, Contele Maximilian de Eppstein... Pe mine... 
tatăl tău? 

— Sunteţi Contele de Eppstein! Sunteţi tatăl meu? 

— A, nu m-ai recunoscut? Scuza e bună şi mai ales demnă 
de un copil. 

— Domnule, vă rog să mă iertaţi, dar este atât de 
întuneric... şi apoi eu n-am avut cinstea să vă văd de atâta 
timp... 

— Taci! strigă contele furios, la auzul acestor cuvinte, ce 
păreau o dojană adresată lui însuşi. Taci sau vorbeşte mai 
bine ca un fiu supus şi nu ca un copil răzvrătit. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare; Everard ruşinat, cu capul gol, 
cu ochii înlăcrimaţi, aştepta în picioare. Maximilian, a cărui 
mânie creştea din ce în ce, se plimba de-a lungul şi de-a latul 
camerei, oprindu-se din când în când pentru a privi pe acela 
căruia, cu mare greutate, îi zisese „fiul meu”. 

Şi toate acestea, gândea Maximilian, se petrec în această 
cameră roşie, în această încăpere locuită de Aldina şi chiar în 
acelaşi loc în care, cu 15 ani mai înainte, stăpânit de aceeaşi 
mânie care şi azi îl sugruma, omorâse pe aceea pe care o 
credea vinovată. 


93 


— Alexandre Dumas — 


Maximilian simţea o ură nemărginită pentru acest copil; nu- 
i putea ierta groaza care-l cuprinsese în noaptea când o 
văzuse pe Aldina legănându-şi copilul. 

Deodată, cu mâinile încrucişate pe piept, se opri în faţa 
băiatului, şi parcă dorind ca gândurile ce-l frământau să fie 
ghicite, îi strigă: 

— Ei răspunde odată! 

— Credeam că mi-aţi spus să tac, răspunse copilul. 

— Am zis aşa ceva? Ei bine, acum însă îţi poruncesc să 
vorbeşti. Hai, spune, de unde vii? Pentru ce părăseşti castelul 
săptămâni întregi? Sunt aici de cinci zile, am întrebat de tine, 
dar nimeni n-a ştiut să-mi spună unde eşti; mi s-a spus doar 
că după ce ai luat parte la înmormântarea unui ţăran, ai 
plecat cu un vagabond. 

— Domnule, a murit Gaspard Muden, iar vagabondul nu era 
altul decât... 

— Şi tu, Conte de Eppstein, ai condus înmormântarea 
acestui ţăran? Foarte bine; dar după aceasta, ce ai făcut? 
Unde te-ai dus? Răspunde... Pentru numele lui Dumnezeu, 
răspunde. 

— lartă-mă, stăpâne, zise cu o voce liniştită Everard, dar 
părăsind castelul pentru zile sau chiar săptămâni, ştiu bine că 
nu îngrijorez pe nimeni. 

În aceste cuvinte atât de simple, dar atât de pline de înţeles 
în simplicitatea lor, contele văzu o aluzie la părăsirea în care-l 
lăsase pe fiul său. Intr-adevăr purtarea pe care tatăl o avea 
faţă de copilul lui era de aşa natură încât Everard n-ar fi putut 
spune nimic care să nu-l supere pe Maximilian. 

Ştim cât de mânios era contele şi ne putem închipui câtă 
furie produse în el cuvintele ironice ale aceluia pe care-l 
privea ca un intrus în familia lui. 

Se îndreptă deci spre Everard şi cu o voce tunătoare îi 
spuse: 

— Vei înceta să mă insulţi? N-ai pe cine să nelinişteşti? Dar 
oare tu, copil blestemat, care umileşti toată familia noastră 
prin grosolănia şi neştiinţa ta, meriţi să nelinişteşti pe cineva? 
Eşti demn să faci parte din această nobilă familie sau să fii 
iubit de tatăl tău? Ai câştigat oare dreptul la dragoste? Cine 
eşti tu? Ce eşti? 

— Conte Maximilian mi s-a spus că sunt fiul dumneavoastă. 
Nu ştiu nimic mai mult. 

— i s-a spus? Ţi s-a spus, repetă contele ale cărui bănuieli 


94 


— Contesa fantomă — 


se treziră la aceste cuvinte; ah, ţi s-a spus că eşti fiul meu? 
Eşti însă sigur, adăugă Maximilian, apăsându-şi mâna pe 
umărul copilului, că cel ce ţi-a spus aceasta nu te-a minţit? 

— Domnule, strigă băiatul indignat, domnule, probabil că 
dumneata minţi, căci necinsteşti memoria aceleia care ne 
priveşte din mormânt pe amândoi. 

— Nu, nu eşti copilul meu, strigă contele. Eşti fructul unei 
dragoste neîngăduite. 

Şi în acelaşi timp, Maximilian, neputându-şi stăvili mânia, 
ridică mâna, lăsând-o să cadă asupra lui Everard, care căzu la 
pământ, sub greutatea ei. 

Maximilian înspăimântat de cele întâmplate, făcu un pas 
înapoi. Everard, se sculă încet şi-l privi pe tatăl său. 

Urmă o tăcere înfricoşătoare. Apoi Everard umilit, mânios, 
cu ochii plini de lacrimi, rosti cu o voce întretăiată, aceste 
cuvinte simple dar pătrunzătoare, naive dar înfricoşătoare, 
cuvinte de copil mai groaznice decât ameninţarea unui om în 
vârstă: 

— la seama, domnule, am să te spun mamei! 


XIII 


Înspăimântat, Everard ieşi, din cameră şi din castel. Merse 
câtva timp drept înainte, fără să ştie unde se ducea şi nu-şi 
găsi liniştea decât lungindu-se în iarba ce înconjura peştera 
lui. Plângea. 

Numai cu două ore înainte era atât de mândru şi de voios, 
gândurile sale îl măriseră atât, era fericit de dragostea şi de 
prietenia pe care le câştigase şi, deodată o singură insultă, îl 
adusese îndărăt la copilăria lui tristă şi fără speranţă. 

Cu toată dragostea Rosemondei, de care îi era teamă, şi cu 
tot disprețul tatălui său, de care-i era ruşine, Everard se 
simţea singur şi părăsit. Castelul şi coliba îi erau pentru 
totdeauna închise; acum nu-i rămânea ca adăpost decât 
peştera în care se afla şi ca prieten, decât umbra protectoare 
a Aldinei: o pustietate şi o stafie. 

— Mamă, mamă! strigă el suspinând, ce insultaţi am fost 
amândoi! Mamă, eşti aici? Mă auzi? Sau mă vei îndepărta şi 
tu? Ştii cât sufăr, nu pentru că am fost pălmuit pe nedrept, dar 
pentru că numele tău a fost întinat, pentru că dragostea ta a 
fost pângărită şi pentru că respectul ce ţi se datorează a fost 


95 


— Alexandre Dumas — 


nesocotit. Sfătuieşte-mă mamă, oare mânia mea a fost 
nedemnă? Oare revolta mea e nedreaptă? Sfătuieşte-mă şi 
mângâie-mă căci sufăr prea mult. 

Plânsete, suspine, rugăminţi se îmbulzeau în pieptul lui 
Everard; iar lacrimile pe care le vărsa necontenit uşurau 
amărăciunea deznădejdii sale, astfel încât în curând fu în stare 
să gândească mult mai liniştit. 

Noaptea era limpede şi răcoroasă. Stelele scânteiau pe cer. 
Razele lunii argintau apa izvorului, tufele de trandafirii 
sălbatici răspândeau un miros pătrunzător; o privighetoare 
cânta frumuseţea acestei naturi liniştite şi toată pădurea 
părea cuprinsă de bucurie şi de farmec, iar Everard, eliberat 
parcă printr-o forţă nevăzută, de acele gânduri chinuitoare, 
legănat de acele cântece fermecătoare şi de acele palide 
lumini, se linişti în sfârşit. Ridică, capul şi privi cerul senin. 
Adierea vântului usca lacrimile ce şiroiau pe obrazul lui. 

— Da, mamă, da buna mea mămică, zicea el, ai avut 
dreptate, nu trebuia să mă supăr. Nu trebuia să privesc acele 
insulte, ca pe o jignire. După cum mama mea nu poate atinge 
razele lunii, tot aşa nici necuviinţele lui nu te puteau atinge pe 
tine. Am fost nebun că m-am putut necăji pentru o dojană sau 
pentru o pedeapsă ce nu venea de la tine. Tu, mamă, tu mă 
iubeşti. Da. Pe această noapte senină eu te aud şi te văd. Tu 
împrumuţi întunericului această dulce împăcare ce stârneşte 
întreaga natură. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, mămico, că mă 
linişteşti căci ştiu că tu nu eşti supărată pe fiul tău, 
dimpotrivă, ştiu că tu mă plângi şi mă mângâi. Susurul 
izvorului este vocea ta, adierea este respiraţia ta, ştiu, ştiu, 
toate acestea. lţi mulţumesc, mamă. Incă un cuvânt, încă o 
îmbrăţişare şi voi adormi liniştit şi fericit sub privirea ta 
îngerească. 

Şi pronunţând aceste cuvinte, Everard închise ochii şi 
adormi în curând, într-un somn lin şi odihnitor. 


Să vedem însă dacă cel din castel dormea tot atât de liniştit 
ca băiatul din pădure. 

Contele Maximilian rămase înmărmurit la vorbele lui 
Everard: „Voi spune totul mamei mele”. Pentru remuşcările 
sale, aceste cuvinte aveau o însemnătate îngrozitoare. 

Contele îngălbeni de frică; se întreba mereu: oare cine l-a 
învăţat pe copil să rostească această ameninţare? Nu găsea 
însă răspunsul. Tremura de frică la ideea că spusele băiatului 


96 


— Contesa fantomă — 


ar fi putut deveni o realitate. Făcu câţiva paşi şi sună 
servitorul, apoi se adânci în fotoliu. 

Câţiva valeţi veniră în grabă. 

— Să se facă focul! Să se aducă lumină! porunci contele, 
dar numaidecât! 

Servitorii ascultară: aprinseră focul în vatră şi cât ai clipi din 
ochi, şase lumânări luminau încăperea. 

— Aprindeţi şi lampa! Du-te caută-l pe Everard, se adresă ei 
unui valet. Să-l aduci aici. 

Simţea în sufletul său atâta groază, încât voia să i se aducă 
copilul; se gândea că dacă va reveni asupra injuriei sale, 
Everard nu-şi va mai îndeplini ameninţarea. 

Ceva mai târziu, servitorul se reîntoarse singur: nu putea 
să-l găsească nicăieri pe Everard. 

— Atunci, zise Maximilian, să vină secretarul meu. Am de 
lucru cu el. 

Secretarul, veni. Pretextând că voia să verifice socotelile 
arendaşilor săi, contele îl ţinu la el până seara. Atunci, fu 
vestit că masa era pregătită. Maximilian coborî singur, 
poruncind secretarului să-l aştepte. Credea că prezenţa unui 
străin va alunga stafiile. 

Albert aştepta pe tatăl său în sufragerie. Era un tânăr bine 
dezvoltat, dar trist, obraznic, plictisit şi plictisitor. Faţa 
contelui era atât de palidă şi de neliniştită, încât Albert, 
privindu-l cu mirare, îl întrebă cu o voce caldă dacă nu i s-a 
întâmplat ceva. Maximilian, pe un ton zgomotos şi vesel, îl 
linişti, apoi se aşeză la masă: vorbea, râdea, bea şi mânca mai 
mult ca de obicei. Un minut, contele se gândi să-şi înece 
teama în beţie, dar apoi se gândi că alcoolul poate scoate la 
iveală spectrul care-l înspăimânta. Încetă imediat să mai 
mănânce şi căzu într-o toropeală adâncă: mintea lui era atât 
de absentă, încât nici nu observă când Albert părăsi 
sufrageria. 

Deşteptat, din această stare de un valet care-l întreba dacă 
nu se simte bolnav, Maximilian îşi dădu seama că era singur, 
întrebă unde s-a dus fiul său, şi apoi aflând că acesta se 
retrăsese în camera lui, se hotărî să se ducă la culcare. 

Secretarul îl aştepta lucrând. 

— Nu ai văzut şi nu ai auzit nimic, Wilhelm? întrebă contele. 

— Nu, Excelenţă, pentru ce? 

— Oh, pentru nimic; mi s-a părut că aud paşii cuiva. 

— Domnul conte s-a înşelat. 


97 


— Alexandre Dumas — 


Şi spunând acestea secretarul se apucă din nou de lucru. 

Contele se plimba prin cameră oprindu-se din când în când 
în faţa uşii secrete şi privind-o cu teamă. 

— Wilhelm, întrebă contele trecând prin faţa lui, cât timp 
crezi că mai ai de lucru? 

— Trei sau patru ore, Excelenţă. 

— Aş vrea să fie totul gata până mâine de dimineaţă. 

— Dacă ţineţi, mă voi duce să lucrez în camera mea. 

— Mai bine isprăveşte aici. 

— Dar poate că astfel voi stânjeni somnul domnului conte. 

— Nu, de altfel nu mă prea simt bine şi aş vrea ca cineva să 
stea cu mine. 

— Voi face cum vrea domnul conte. 

— Ei bine, atunci fă cum vreau eu, cred că e mai bine. 

Secretarul se înclină în semn de ascultare şi, crezând că 
într-adevăr stăpânul său voia să verifice socotelile, se apucă 
grăbit de lucru. Maximilian, încântat că cineva sta cu el chemă 
pe cameristul său pentru a-i ajuta să se dezbrace. Apoi se 
culcă. 

Dar cu toate acestea, contele nu putea să adoarmă. 
Camera era luminată, Wilhelm era acolo, auzea scârţâitul 
peniţei secretarului, dar gândurile sale ţineau locul 
fantomelor. Un singur lucru îl mai liniştea, seninătatea acestei 
nopţi de lunie, atât de deosebită de acea noapte furtunoasă 
de Crăciun. De data aceasta o linişte completă domnea peste 
tot; toată natura părea adormită, iar prin fereastra sa, contele 
vedea stelele sclipind. 

Bătându-şi joc de închipuirile sale şi liniştit de prezenţa lui 
Wilhelm, Maximilian trase perdelele alcovului şi adormi. 

Nu-şi dădea seama cât dormise, când deodată, se deşteptă 
suspinând; se ridică. O sudoare rece îi îmbrobona fruntea, 
apoi,  uluit, văzu prin  despărţitura  perdelelor, cum 
candelabrele se stingeau. Wilhelm, doborât de oboseală 
adormise pe fotoliul său. Contele vru să-l strige pentru a-i 
deştepta, dar glasul i se opri în gât; s-ar fi zis că o mână 
nevăzută îl sugruma. Vru să coboare din pat, dar se simţea ca 
pironit locului. În acest timp lumânările se stinseră şi camera 
fu cufundată în întuneric. 

Atunci se auzi scârţâitul unei uşi. Contele, trăgându-şi 
plapuma peste cap, se întoarse spre perete. 

Cu siguranţă, cineva se apropia de pat; o simţea mai mult 
decât o auzea. Dădu la o parte plapuma şi-şi îndreptă privirea 


98 


— Contesa fantomă — 


către partea din care venea zgomotul. 

Maximilian se frământa degeaba: nu putea, nici să 
vorbească, nici să se ridice, nici să gonească şi nici să fugă de 
stafia care-l ameninţa. 

Deschizătura perdelelor se lărgea din ce în ce mai mult; 
Contele rămase împietrit văzând umbra palidă a Aldinei. Ea 
părea acum mai supărată decât prima oară, şi când privirea 
sa se pironi asupra lui Maximilian, vinovatul râmase nemişcat 
ca un mort şi părul i se zbârii. 

Atunci, în tăcerea acestei nopţi înstelate, la fel ca şi acum 
14 ani, o voce gravă şi dojenitoare se auzi: 

— Maximilian, Maximilian, fără îndoială că vrei să uiţi 
plângerile muribundei şi poruncile moartei! Loveşti în copilul 
meu şi profanezi mormântul în care mă odihnesc. la seama, 
păzeşte-te! Copilul te va învinovăţi şi mormântul te va 
pedepsi. Pentru ultima oară, ascultă-mă şi aminteşte-ţi, crede- 
mă, căci dacă nu vei crede vorbele mele, te va convinge mâna 
mea îngheţată. 

Contele vru să spună ceva, dar, printr-un gest, Aldina îl sili 
să tacă şi continuă: 

— Ascultă, Maximilian, Everard este fiul meu, tot aşa după 
cum e şi al tău. Tot aşa după cum este şi Albert. Îl iubeşti pe 
Albert şi l-ai părăsit pe Everard: fie. Veghez eu asupra 
copilului meu şi nu am nevoie de sprijinul tău, pentru a face 
din el un om de valoare. Pleacă, dacă vrei, părăseşte acest 
castel fără a te mai gândi la Everard, reîntoarce-te la Viena şi 
la viaţa ta de ambiţii; admit să fie aşa, ba chiar îţi ordon să 
faci astfel. Dar, în numele lui Dumnezeu, îţi interzic să ridici 
mâna asupra copilului meu; poţi să-l părăseşti, dar nu ai 
dreptul să-l ameninţi; poţi fi indiferent, dar nu violent; dacă nu 
vrei să fii tatăl lui, nu ţi-e îngăduit să fii călăul său. Nu eşti în 
drept să-l cerţi şi nu vreau să te atingi de Everard. M-ai auzit, 
Maximilian, acum ascultă-mă, căci de nu, eşti pierdut pe 
această lume, iar pe cealaltă, vei fi condamnat. Prima oară 
când m-ai văzut după moartea mea, a fost acolo sus, în 
camera copilului, acum mă vezi aici, într-o cameră a etajului 
de mijloc, în camera roşie, dar bagă de seamă, data viitoare 
mă vei vedea la mine, în camera mea de jos, în mormântul 
meu. 

— Ce groază, murmură contele. 

— Incă un cuvânt, Maximilian, şi mă întorc la locuinţa mea 
de piatră. Să ştii că sufletul meu vorbeşte cu adevărat 


99 


— Alexandre Dumas — 


sufletului tău, să nu crezi că este un vis; dacă vrei însă, poţi să 
exclami şi acum ca odinioară, când te vei scula, „am visat, am 
visat”. Dar nici pentru Everard şi nici pentru mine, nu vreau să 
te las să comiţi această greşeală. Maximilian, recunoşti acest 
lanţ cu care ai împodobit, acum 20 de ani, gâtul logodnicei 
tale şi cu care ai înmormântat, patru ani mai târziu, pe soţia 
ta? Mâine dimineaţă, când vei găsi pe umărul tău acest lanţ, 
nu vei mai putea spune că ai avut un coşmar, nu vei mai 
putea cădea în inconştienţa ta oarbă şi ucigătoare, căci vei 
vedea cu ochii tăi şi vei pipăi cu degetele tale dovada trecerii 
şi a cuvintelor mele: primeşte de la moartă acest lanţ. pe care 
mi l-ai dat pe când trăiam. 

Şi zicând acestea, Aldina îşi scoase lanţul petrecându-l pe 
gâtul lui Maximilian, înmărmurit de spaimă. 

Buzele contelui se mişcară, dar el nu putu scoate un 
cuvânt. 

— Şi acum, termină Aldina, ţi-am spus tot, adio sau la 
revedere, Maximilian: adu-ţi aminte. 

Contele de-abia auzea cuvintele ei. El nu văzu nici când 
fantoma se îndepărtă, ochii i se închiseră, respiraţia i se 
curmă şi se prăbuşi pe pernă. 

„„„In acest timp, Everard, culcat pe iarbă, dormea un somn 
liniştit. 

„„.A doua zi, când Maximilian se trezi, sau mai bine zis când 
se deşteptă din toropeala care-l cuprinsese simţi pe gât, acel 
lanţ de aur, îl pipăi cu mâna sa îngheţată de frică, şi atunci... 
văzu că nu visase. 

— Wilhelm, Wilhelm, strigă el, scoală-te, nenorocitule. 

Secretarul se trezi suspinând. 

— Ce este, Excelenţă? întrebă el buimăcit de somn. 

— Vreau să vorbesc cu Jonathas, maestrul de vânătoare. 
Coboară şi ordonă, unui servitor să-l caute numaidecât. 
Trebuie să-i vorbesc. 

— Dar lucrul meu, trebuie să-l termin aici? mai întrebă 
Wilhelm. 

— Nu, du-te în camera ta. Vreau să rămân singur. 

Când Jonathas, înştiinţat că stăpânul îl chema, intră în 
odaie, îl găsi pe Maximilian sculat şi îmbrăcat. Contele era atât 
de palid şi părea atât de îngrozit, încât Jonathas nu avu curajul 
să se apropie de el. Dar Maximilian încercă să surâdă. 

— Jonathas, apropie-te şi fii sincer: Ai fost aici când a fost 
înmormântată contesa Aldina? 


100 


— Contesa fantomă — 


— Din păcate da, stăpâne. 

— Cum era îmbrăcată? 

— Cu rochia ei albă de mireasă. 

— Ai observat, Jonathas, avea ceva la gât? 

— Da, un lanţ de aur pe care i-l dăduse Excelenţa Voastră, 
şi cu care ea voise să fie înhumată. 

— Ai recunoaşte acest lanţ? 

— Desigur. Numai dacă moarta n-ar fi închisă într-un 
mormânt de plumb, acoperit cu o placă grea de marmură. 

— Uită-te bine, Jonathas, este acesta? 

— Profanare sau minune, strigă maestrul de vânătoare. 
Este chiar acesta. _ 

Maximilian deveni alb ca varul. Işi puse lanţul la gât şi făcu 
semn lui Jonathas să plece. 

„„.După un sfert de ceas Maximilian şi Albert se aflau în 
trăsura ce-i ducea spre Viena. 


XIV 


Everard, obosit de călătoria pe care o făcuse şi de emoţiile 
prin care trecuse, nu se sculă decât foarte târziu. 

Soarele era la orizont, păsărelele umpleau văzduhul cu 
ciripitul lor. Totul era numai lumină şi voioşie. Totuşi pe cer, în 
partea dinspre Nord, se adunau nori negri. Everard privea spre 
cer, iar din când în când îşi îndrepta ochii spre acest nor 
ameninţător. 

— lată, zise el, simbolul destinului meu; azi sunt liniştit şi 
fericit, căci ştiu că mama mea nu e supărată pe mine; mâine, 
voi fi neliniştit şi turburat. Unde voi fi mâine? Nu mai vreau să 
rămân la castel, căci tatăl meu mă va primi mai rău ca pe un 
cerşetor. Dar nici la colibă nu pot să mă întorc, căci acolo o voi 
întâlni pe Rosemonde, în faţa căreia, nu ştiu de ce, tremur de 
frică. Ce să fac atunci? Ce adăpost îmi mai rămâne? Tu 
singură, mamă... 

Copilul îşi luă capul în mâini şi gândi. Nu mai plângea, dar 
era foarte curios; multe proiecte şi gânduri îi treceau prin 
minte. 

Apoi, hotărât, se ridică zicând: 

— Singura cale ce-mi rămâne este să mă duc cu unchiul 
Conrad. Cum voi face? Sunt singur şi n-am nici un ajutor. Nu 
ştiu, dar o voi face. Voi părăsi pentru totdeauna aceste locuri; 


101 


— Alexandre Dumas — 


sprijinul providenţei, al Atotputernicului şi al mamei mele, mă 
va întovărăşi peste tot. Cu ajutorul lor, voi fi tare şi curajos, iar 
dacă piedici de netrecut se vor ivi în calea mea, mă voi 
întoarce şi voi renunţa la planurile mele, căci cu siguranţă că 
Domnul şi mama, au vrut să nu-mi îndeplinesc scopul. Fac 
ceea ce cred că e bine să facă din mine ceea ce vor. Mă 
îndrept într-acolo unde cred că trebuie să mă duc, să mă 
conducă unde au hotărât. 

Călătoria lui Everard nu cerea multe pregătiri. El ducea cu 
sine toată averea sa, tot viitorul lui, nu avea decât să-şi ia un 
baston şi să pornească. Dar înainte de a pleca, înainte de a 
părăsi pădurea, văile sau peştera lui, îngenunche şi se rugă 
mamei sale. 

Se ridică mulţumit şi hotărât. Nu voia să se gândească prea 
mult. Începu să urce dealul care-l conducea pe şoseaua ce 
ducea la Meinz. Către prânz, găsi drumul ce mărginea 
pădurea de la un capăt la altul. Valea Meinului şi calea ce 
ducea la graniţa franceză. Era pe punctul ce a părăsi pentru 
totdeauna castelul în care se născuse şi pădurea pe care o 
îndrăgise: încă câţiva paşi şi va fi într-o ţară străină. 

Se întoarse încă o dată spre a privi pentru ultima oară, spre 
a-şi lua rămas bun de la acest colţ în care-şi legănase visele 
copilăriei. 

Everard avusese dreptate când, în proiectele sale lăsase un 
loc providenţei, căci aruncându-şi ochii spre dealul pe care nu 
avea să-l mai vadă vreodată, zări, ieşind dintr-un luminiş, pe 
Jonathas cu puşca pe umăr ţinând de căpăstru calul său, pe 
care-l călărea surâzătoare, Rosemonde. 

Băiatul, care, am zis-o, nu mai avea de făcut decât un pas 
pentru a părăsi pentru totdeauna locul în care se născuse, 
rămase nemişcat şi privea cu admiraţie pe maestrul de 
vânătoare şi pe fiica lui, ca şi când i-ar fi văzut în vis şi ca şi 
cum prietenii săi nu l-ar fi văzut. 

Viaţa sa pe care şi-o închipuise, cu puţin înainte, îi părea 
acum cu totul alta. Dacă Everard ar fi trecut pe acolo, cu cinci 
minute mai târziu sau mai devreme, soarta sa ar fi fost cu 
totul alta. 


„..Înainte însă de a vedea ce se va întâmpla când Jonathas, 
cel cu părul cărunt şi Rosemonde, cea cu bucle de aur, se vor 
întâlni cu Everard să pătrundem în viaţa tinerei fete şi să 
aflăm care erau secretele şi gândurile sale... 


102 


— Contesa fantomă — 


În toată viaţa ei de până acum, scursă la mănăstirea 
Sfântul Tei, ea nu urmărise decât un singur scop: să pătrundă 
şi să înţeleagă forţele spiritul şi să-şi păstreze curăţenia 
sufletului. Acum, Rosemonde se întorcea la Eppstein foarte 
instruită şi totuşi foarte nevinovată. Invăţase cu ardoare limbi 
străine, istorie şi muzică, dar nu ştia ce e răul. Avea darul de a 
învăţa totul, de a înţelege orice; cu toate acestea, nu 
pricepuse niciodată viciul. La vârsta ei de 15 ani, era femeie 
prin gând, dar copil prin suflet. 

Foarte puţine evenimente în existenţa ei: studii serioase şi 
prietenii sincere, multe sentimente şi idei, dar puţine fapte; 
iată totul. 

Din toate tovarăşele sale de studii, - şi ea avea drept 
colege cele mai bogate şi mai nobile fiice ale Austriei, - fusese 
întotdeauna cea mai inteligentă şi, lucru curios, cea mai 
iubită. Era atât de duioasă şi de bună, încât i se ierta 
superioritatea. Toate prietenele se sfătuiau cu ea. O 
respectau, se supuneau voinţei sale, şi aceasta fără s-o 
pizmuiască. Era regina demnă, bună şi fermecătoare a acestui 
popor tânăr, era iubită de profesoare care o considerau ca pe 
copilul lor. Astfel ne explicăm de ce şi maicele şi pensionarele 
regretau atât plecarea ei. 

De altfel, nici nu mai avea ce să înveţe la mănăstire, căci ea 
singură putea acum să înveţe pe altele. La 15 ani, curiozitatea 
ei era atât de mare, încât studiile nu mai aveau nici o taină 
pentru ea. Cu toate acestea, graţia şi modestia sa nu fuseseră 
atinse. Povestea cu cea mai mare simplitate orice lucru şi nu 
se mândrea niciodată cu ceea ce ştia. Vorbea cu acelaşi 
entuziasm sincer de Corneille sau de Klopstock, de Goethe sau 
de Shakespeare. Îl înţelegea deopotrivă de bine pe Gliick sau 
pe Palestrina, pe Mozart sau pe Paisiello; firea ei poetică sau 
inteligenţa ei muzicală n-o împiedicau însă să se joace cu 
mingea sau cu cercul. 

Pe cât de serioasă şi de gânditoare era în orele de 
învăţătură, pe atât de zglobie şi de veselă era în timpul liber 
pe care şi-l petrecea în tovărăşia prietenelor sale. Contrastele 
sufletului ei, vesel şi entuziast, serios şi gânditor, o făceau 
dragă şi respectată de toţi. 

Dintre toate prietenele ei, Rosemonde iubea cel mai mult 
pe fiica unui fost ambasador în Anglia, care se retrăsese din 
viaţa politică de mai mulţi ani. Mama Luciei de Gansberg era 
englezoaică, aşa că tânăra fată învăţă uşor pe prietena ei 


103 


— Alexandre Dumas — 


nedespărţită limba insularilor. De multe ori, Rosemonde 
fusese invitată în casa Luciei; acolo învăţă multe despre viaţa 
mondenă, totdeauna însă, revenea la mănăstire fără ca pacea 
sufletului ei să fi fost turburată. Ea nu vedea lumea decât prin 
vălul naivităţii şi al cinstei. 

Aceasta fusese până aici viaţa Rosemonadei: liniştită şi 
lipsită de evenimente. 

Am uitat totuşi unul, şi poate cel mai însemnat, căci el le 
preocupă mult pe cele două prietene: la adăpostul unui tufiş, 
ele citiseră împreună Romeo şi Julieta. Acest înflăcărat poem 
de dragoste, transportase pe cititoare într-o lume ideală, mult 
mai periculoasă decât cea reală. 

Frumuseţea pasiunii pe care Shakespeare a fixat-o atât de 
bine, tulbură pe cele două copile; curând însă, nevinovăția 
sufletului lor, învinsese jocurile imaginaţie; Rosemonde fu 
prima care se deşteptă din acest vis periculos. 

„..Înţelegem cât de mare a fost durerea Rosemondei, când 
a trebuit să se despartă de mânăstirea care o fermecase, de 
colegele care o îndrăgiseră, şi mai ales de Lucia cu care 
legase o prietenie atât de strânsă. Regretele lor erau şi 
regretele celor ce o cunoşteau. 

— Te vom iubi întotdeauna, i se striga de peste tot. Ne vom 
gândi mereu la tine. Cine ne va mai împăca acum? Cine ne va 
mai sfătui? Cine va obţine pentru noi iertarea călugăriţelor? 
Îngerul nostru păzitor ne părăseşte, conducătoarea noastră 
pleacă. 

Şi atunci, urmară, mii de proteste, mii de cadouri, mii de 
alintări; voiau s-o mai reţină cel puţin câteva zile, nu se 
puteau hotărî să se despartă de ea atât de repede; aceasta 
era cauza pentru care Jonathas rămase la Viena mai mult 
decât se aşteptase. 

Călugăriţele nu erau mai puţin triste decât elevele. 

— Dacă departe de noi nu vei fi fericită, întoarce-te. Vei 
găsi totdeauna un loc, vei fi oricând bine primită, vei fi 
întotdeauna înconjurată de dragostea noastră de mamă. 

— Vă mulţumesc, măicuţelor, vă mulţumesc. Cu siguranţă 
că nu v-aş fi părăsit niciodată dacă tatăl meu nu ar fi rămas 
singur, dacă bunicul meu, pe patul de moarte, n-ar vrea să mă 
vadă şi dacă n-aş fi avut un frate care mă aşteaptă; simt că 
las aici toată liniştea şi veselia vieţii mele. Şi dacă voi suferi, 
cândva, dacă într-o zi nu voi mai fi trebuincioasă nimănui, mă 
voi reîntoarce. 


104 


— Contesa fantomă — 


Cu toate acestea Rosemonde trebuia să plece; bătrânul 
care murea, nu mai avea timp să aştepte; se va despărţi deci 
de mănăstire, de călugăriţe şi de prieteni. Se va despărţi şi de 
Lucia. 

După ce se îmbrăţişară de sute de ori, după ce-şi făgăduiră 
că-şi vor scrie, Rosemonde plecă ducând cu ea cadoul Luciei, 
o bibliotecă mică, alcătuită din autorii lor preferaţi şi 
adăpostind într-un colţ operele lui Shakespeare în original. 

— Citind pe poeţii noştri, îi zise Lucia, îţi vei aminti de ziua 
în care le citeam împreună şi de cea care stătea alături de 
tine. Adio, iubita mea prietenă, şi poate la revedere. 

Poarta grea a mănăstirii se închise în urma Rosemondei. 

— Se vor redeschide oare cândva pentru mine? gândea ea, 
mergând la braţul tatălui său. Voi revedea oare vreodată 
aceste ziduri liniştite, aceste călugăriţe, aceste prietene? Nu 
îndrăznesc să cred; facă-se voia Domnului. Am fost fericită 
aici, căci am fost tânără, dar nu mă voi mai întoarce decât 
după ce voi fi suferit; când însă bucuriile devin consolări, ele 
sunt dureroase; când faci din paradisul tinereţii refugiul 
bătrâneţii, el este foarte trist; iată de ce, cu voia Domnului, n- 
aş mai vrea să mă reîntorc la Sfântul Tei. 

Curând însă noutatea impresiilor şi diversitatea călătoriei 
reuşiră s-o distreze pe Rosemonde. 

Tăcută la început, ea răspundea acum întrebărilor lui 
Jonathas, iar după două zile de drum îl ruga să-i povestească 
despre Eppstein, despre viaţa de acolo şi despre cei pe care-i 
va întâlni. 

Jonathas era bucuros că putea satisface curiozitatea fiicei 
sale. La început fusese chiar gelos că Rosemonde regreta atât 
de mult plecarea de la mănăstire. Nu-i spunea că va fi fericită, 
ci că va fi iubită, că va fi mândria şi fericirea lui şi că se va 
simţi tot atât de stăpână ca pe vremuri, când era atât de 
alintată de Wilhelmina. 

li vorbi apoi despre tânărul simplu, trist, dar atât de bun pe 
care-l va vedea, despre Everard care o aştepta cu multă 
nerăbdare. 

Rosemonde se gândise adesea la Everard, care era orfan ca 
şi ea, se născuse în aceeaşi zi cu ea, era părăsit şi nefericit, în 
sufletul ei mila se adăugase dragostei frăţeşti ce nutrea 
pentru Everard. 

Punea tatălui ei tot felul de întrebări despre acest tânăr. 
Toate răspunsurile lui Jonathas îl arătau ca pe o fiinţă 


105 


— Alexandre Dumas — 


visătoare şi fermecătoare; nu ştia de ce simţea atunci nevoia 
de a-l vedea cât mai repede. De altfel, această nerăbdare i se 
părea naturală; Everard era fratele ei, crescuseră împreună, 
avuseseră aceeaşi doică, Everard era fiul binefăcătoarei ei, 
era copilul Aldinei a cărei amintire se păstra încă vie la Sfântul 
Tei, era singurul om care o înţelegea şi cu care putea vorbi 
frăţeşte. Tatăl ei îi spunea că era simplu şi încântător. Nu-l mai 
întrebă deci dacă era inteligent sau învăţat, principalul era că 
nu avea o fire mândră şi dispreţuitoare. 

Nevinovata Rosemonde se gândea astfel la cel pe care-l 
numea fratele său: voia să grăbească clipa când îi va putea 
întinde mâna şi când îi va putea spune toate bucuriile pe care 
voia să i le povestească. 

Să mărturisim chiar că bucuria revederii lui Everard, 
ştergea din sufletul Rosemondei durerea pe care ar fi trebuit 
s-o simtă la gândul morţii apropiate a bunicului. Acest egoism 
al tinereţii, care se crede stăpână pe lume şi care nu priveşte 
decât înainte, este doar atât de natural - s-o spunem chiar - 
atât de încântător! Să uite trecutul; să nu se ocupe de ceea ce 
a fost ieri, căci ei îi aparţine viitorul. 

Am văzut cum s-a petrecut revederea dintre Rosemonde şi 
Everard. Băiatul nu era numai modest, era chiar şi timid. Nu 
numai că era lipsit de orice mândrie, era chiar fricos. Duioşia 
şi neîndemânarea lui se potriveau de minune cu firea hotărâtă 
şi serioasă a Rosemondei, care nu ura nimic mai mult decât 
obrăznicia şi îngâmfarea. 

Bucuria sa se prefăcu în tristeţe, când observă că Everard o 
ocoleşte. Oare nu o înţelegea? Era jignită în simpatia pe care o 
avea pentru acest tânăr, căci el nici nu se uitase la ea atunci 
când plecase cu Conrad. 

Işi închipuise că va putea să-l ajute, să-l susţină pe Everard 
şi suferea că trebuia să renunţe la acest rol de soră iubitoare. 
Indiferenţa fratelui îi rănea sufletul; ce ar fi putut face spre a 
şi-l apropia pe Everard, care se îndepărtase de ea? 

„Tot timpul cât  lipsise Everard, Rosemonde fusese 
neliniştită şi îngrijorată; cu toate acestea Jonathas se străduia 
s-o mulţumească. In fiecare dimineaţă călărea şi umbla prin 
pădure cu maestrul de vânătoare, iar el era fericit când o 
vedea surâzând. li vorbea cât mai mult de Everard căci 
observase că era singurul subiect care o încânta. 

Am aflat destul despre Rosemonde care-l întâlnea acum pe 
Everard ce, sprijinit de trunchiul unui copac o privea venind. 


106 


— Contesa fantomă — 


Să revenim la ei; îi vom găsi împreună. 


XV 


Văzându-l pe Everard, Rosemonde scoase un țipăt de 
bucurie. 

— lată pe fratele meu, Everard! 

Descălecă şi se duse drept spre băiat, căruia îi întinse o 
mână prietenească. 

Era bine dispusă: Jonathas îi povestise cum Everard salvase 
de la înec copilul unei femei sărace care căzuse în Mein. 

— În sfârşit, Everard! Ce mult ai lipsit! Începusem să fim 
îngrijoraţi. Ai făcut rău că ne-ai lăsat fără veşti; dar iată-te 
întors. 

În acest timp, Jonathas se apropie de copil. 

— În sfârşit, te-ai întors, începu maestrul de vânătoare. Nici 
nu ştii, Everard că pe când lipseai, contele de Eppstein a venit 
la castel şi că te-a căutat mai multe zile în şir fără să te 
găsească. Asta nu l-a împiedicat însă să plece fără să te 
revadă. 

— A plecat? întrebă Everard. 

— Da, azi dimineaţă, şi plecând n-a mai vorbit de tine. 
Părea foarte nervos şi grăbit. Eram aici şi văzând că se 
pregăteşte să părăsească castelul, l-am întrebat dacă nu te 
aşteaptă. M-a silit însă să tac. 

— Plecat? repetă Everard. Plecat... 

— Da, dar în schimb te-ai întors tu, zise Rosemonde. 

Deşi stânjenit, băiatul o privi cu duioşie; Rosemonde plecă 
ochii şi surâse. 

— Şi pentru că te-ai reîntors, vă las, adăugă Jonathas să vă 
plimbaţi singuri mai departe; Rosemonde, de când eşti aici, de 
când îmi petrec timpul umblând cu tine şi povestindu-ţi 
mereu, puşca mea n-a mai fost întrebuințată, iar lupii şi-au 
făcut de cap. 

— Everard, condu pe această domnişoară în luminişurile 
pădurii; le cunoşti tot atât de bine ca şi mine. Veţi mânca 
împreună; a adus în sacul ei tot ce trebuia, drept desert, veţi 
culege mure şi fragi, setea vi-o veţi potoliţi-o la vreun izvor. Ei, 
şi acum vă las, copii. Pe diseară, la cină. Plimbare plăcută 
copii! 

Maestrul de vânătoare îşi aruncă puşca pe umăr şi se 

107 


— Alexandre Dumas — 


îndepărtă fluierând. 

Rosemonde şi Everard râmaseră singuri. Amândoi erau 
stânjeniţi; fata rupse cea dintâi tăcerea. 

— Să mâncăm numaidecât, Everard, la umbra acestui 
stejar. lar în timp ce păsărelele, vor cânta, noi să ospătăm pe 
iarbă. 

Zis şi făcut. Băiatul legă calul de un copac, iar fata întinse 
pe iarbă o bucată de pânză albă, improvizând o masă; se 
aşezară să mănânce. 

Everard era tăcut; de abia schimbase câteva cuvinte, dar 
Rosemonde văzu că ochii lui spun mai mult decât ar vrea, şi-i 
ghicea gândurile. 

In veşmintele sale ţărăneşti, Everard, am mai spus-o era 
frumos, avea mai ales o frumuseţe sufletească. 

Din gesturile lui cunoşteai mândria şi demnitatea firii sale; 
privirea lui te fermeca, şi cu toată stângăcia şi tăcerea lui, nu 
era prost. lar Rosemonde, care avea un spirit pătrunzător, 
învățase să cunoască oamenii. 

— Când vom sfârşi masa, zise Rosemonde, îmi vei arăta 
acele colţuri din pădure care-ţi plac mai mult. Vrei, Everard? 
Spune, nu teva plictisi să fii călăuza şi conducătorul meu? 

— Să mă plictisesc? 

— Sau poate, reluă Rosemonde, ţi-am turburat plimbarea şi 
singurătatea care-ţi place atât de mult, cum văd prea bine. 
Singur, te simţeai fericit, pe când eu te plângeam. 

— M-ai plâns, Rosemonde? 

— Da, şi-mi ziceam: „De acum va avea o soră, o prietenă”. 
Am crezut că ne vom înţelege. Îmi aminteam de zilele trecute 
şi credeam că vom putea relua prietenia frăţească ce ne lega. 
Visam întâmplări ca acelea povestite în, „Paul şi Virginia”, 
adăugă ea surâzând. 

— Ce e aceea „Paul şi Virginia”, întrebă Everard? 

— O carte franţuzească foarte frumoasă, scrisă de 
Bernardin de Saint-Pierre. Nu ai citit-o? Ţi-o voi împrumuta. 
Sperasem că vom fi fericiţi. Am fi trăit neştiuţi de nimeni, dar 
atât de mulţumiţi, în munţi, în păduri cu tatăl meu laolaltă. Mă 
gândeam în tot timpul la asta. Jonathas, răspunzând 
întrebărilor mele, îmi încuraja visele şi speranţele. De îndată 
ce am sosit însă, mi-am dat seama că planurile mele nu erau 
decât iluzii. Ţi-am întins mâna ca unui frate, dar m-ai privit ca 
pe o străină; ştiu că nu eşti mândru; tatăl meu mi-a spus că ai 
un suflet nobil; de ce eşti atât de rece şi de indiferent atunci? 


108 


— Contesa fantomă — 


— Nu sunt rece şi nici indiferent... Dar, ce vrei, sunt copilul 
sălbatec al acestei păduri, iar prezenţa ta m-a intimidat, tot 
aşa ca şi apariţia unei zâne sau a unui înger. 

— Ce? într-adevăr, te-am speriat atât de mult? întrebă 
Rosemonde, râzând. Everard, să nu fim niciodată stăpâniţi de 
mândrie; îţi spun sincer: mă simt atrasă de tine, şi pentru că 
te cred cinstit şi bun te rog să-mi fii tovarăş şi prieten. De ce 
să fim singuri, când am putea fi uniţi? Natura în mijlocul căreia 
trăim şi amintirea morţilor care ne proteguiesc, consfinţesc 
înfrăţirea noastră. Să nu ne ruşinăm: în faţa mamelor noastre 
şi a acestor bătrâni stejari, te rog să fii fratele meu, vrei? 

— Mă întrebi dacă vreau? Eşti prea bună, Rosemonde: mă 
voi sili să merit prietenia ta. Mi-e ruşine acum că am fost atât 
de fricos şi de timid; dar sălbaticul s-a domesticit şi în loc să 
fugă la vederea ta, îţi va sta la picioare. 

— Îmi iei o piatră de pe suflet, continuă fata. Aşadar, numai 
din timiditate nu mi-ai vorbit în prima zi, numai din timiditate 
te fereai să mă întâlneşti, numai din timiditate ai plecat cu 
unchiul Conrad, fără să-ţi iei rămas bun de la mine? 

— Da şi numai din timiditate aş fi plecat pentru totdeauna 
din Germania, fără să te revăd, căci nu te-aş mai fi revăzut 
dacă soarta nu mi te-ar fi scos în cale. 

— Dar acum, acum vei rămâne, se grăbi să adauge 
Rosemonde; ne vom iubi şi ne vom înţelege... Ei bine, la ce te 
gândeşti? 

— Cred că n-am vrut să plec în Franţa, să mă înrolez în 
oastea împăratului, numai din timiditate. Doar tatăl meu mai 
putea... dar a plecat la Viena. Mai era încă ceva care... 

— Ce? întrebă Rosemonde cu nelinişte. 

Urmă o tăcere apăsătoare. Everard, cu ochii ficşi părea că 
priveşte adânc în noaptea gândurilor sale. Într-un târziu, el 
adăugă: 

— Rosemonde, Rosemonde, farmecul tău mă atrage, totuşi 
parcă o voce îmi spune: fugi, fugi. Nu mă înţelegi? Nu trebuie 
să mă judeci ca pe ceilalţi. Eu sunt o fire ciudată, am un 
caracter cu totul deosebit, nu trăiesc viaţa celorlalţi. Vezi, îţi 
vorbesc cu încredere, da, am încredere în tine şi... mi-e frică 
de tine; ceva îmi spune că prietenia noastră va fi nenorocită, 
ceva îmi spune că aş face mai bine să plec, şi totuşi nu voi 
pleca. E soarta noastră, Rosemonde. 

— Este Atotputernicul, răspunse fata. 

— Da, Atotputernicul, rosti Everard devenind visător. 


109 


— Alexandre Dumas — 


Doamne, tu care călăuzeşti paşii mei, tu care mă faci să 
doresc această îndepărtare fără ca să-mi dai curajul şi puterea 
de a pleca, Doamne, numai pe tine te ascult, fă cu mine ce 
vrei. De ce mă neliniştesc, când mâna ta mă conduce? Poate 
că mama mea mă sfătuieşte să plec, dar dacă Tu, Doamne, 
vrei altfel, ce pot să fac? 

— Da, da, rămâi, zise fermecătoarea Rosemonde, vom fi 
atât de fericiţi împreună! Mi-a spus tata că sunt colţuri de 
pădure în care-ţi place să te retragi. Mă vei duce şi pe mine 
acolo şi vei vedea că e mult mai bine să fim împreună, decât 
singuri! Departe de tine, fără tata, care-şi petrece toată ziua 
în pădure, m-aş plictisi de moarte, pe când împreună, vom 
putea vorbi ne vom putea împărtăşi ideile, simţirile, în sfârşit, 
vom putea învăţa împreună. Pari mirat, cu siguranţă că mă 
crezi o fetiţă neştiutoare? Te înşeli însă, am învăţat multe, pot 
să te înţeleg şi să-ţi răspund aproape la toate întrebările pe 
care mi le vei pune. Mărturisesc că n-am adâncit ca tine care 
eşti bărbat, cunoştinţele mele de franceză, de greacă, de 
latină, de istorie sau de matematici, care nu-mi plac deloc. 

— Rosemonde, Rosemonde, dar eu nu ştiu nimic din toate 
acestea. 

— Ce e? Ce spui? 

— Adevărul. Mama ta m-a învăţat să citesc, domnul 
Aloysius să scriu, dar ei au murit iar eu am rămas singur şi 
părăsit aici, neavând alt profesor decât natura şi neprimind 
altă educaţie decât pe aceea a naturii. Cine ar fi putut să mă 
înveţe? Nimeni. N-am deschis decât biblia, şi aceasta încă 
foarte rar. Copacii şi păsărelele nu mă certau pentru neştiinţa 
mea: pentru prima oară mi-am dat seama cât de puţin sunt 
instruit, acum o lună, la sosirea unchiului meu; pentru prima 
oară mi-e ruşine de mine, acum. 

— Este oare cu putinţă? Da, fără îndoială, aş fi trebuit să 
mă gândesc că nu putea fi altfel... sărman prieten, te rog 
iartă-mă dacă, fără să vreau, te-am jignit. 

— Nu m-ai jignit, Rosemonde, vezi prea bine că tovărăşia 
mea nu poate să-ţi placă, căci nu ţi-ar fi folositoare, nu sunt la 
înălţimea minţii tale, şi poveştile mele nu te vor distra, ci te 
vor obosi; vezi bine că aveam dreptate, şi că aş face foarte 
bine să plec, să mă duc la luptă. 

— Prietene, răspunse Rosemonde, ai un suflet prea nobil 
pentru a asculta glasul mândriei sau al linguşirii. Rămâi aici şi 
vom putea fi folositori unul altuia. Everard, ai un suflet curat; 


119 


— Contesa fantomă — 


cu siguranţă că livezile, pădurile, păsărelele şi cerul te-au 
învăţat multe lucruri folositoare. Mi le vei spune şi mie, căci 
îmi sunt necesare. lar mie, eu care datorez sorții, sau mai bine 
zis contesei Aldina, învăţătura mea, dă-mi voie să-şi înapoiez 
ceea ce am luat de la mamă, dă-mi voie să fiu profesoara ta, 
va fi încântător. 

— Nu, Rosemonde, acum e prea târziu, mult prea târziu. 

— Dumnezeule! Crezi că învăţătura e atât de grea? Nu vei 
afla nimic nou, Everard: vei vedea cum popoarele se nasc ca 
şi izvoarele muntelui, cum geniile se înalţă ca stejarii, cum 
revoluțiile izbucnesc ca furtunile. Sunt cărţi care te vor încânta 
ca şi o frumoasă seară de Mai, sunt epoci, care te vor mâhni 
ca şi o zi ploioasă de Decembrie. Limbile străine nu sunt mai 
greu de învăţat decât semnele cerului şi ale vântului; vei fi 
mândru când vei întâlni în istoria Germaniei numele glorioasei 
tale familii, numele tău, Eppstein. 

— Dar oare eu sunt un Eppstein? întrerupse Everard cu 
tristeţe. Te înşeli, Rosemonde, eu sunt un copil părăsit, 
renegat de tatăl său. De ce să învăţ, de ce să mă înalt? Pentru 
a înţelege mai bine starea de decădere în care mă aflu? Mie 
mi-ajunge ceea ce sunt. Mama mea mă călăuzeşte, mi-este de 
ajuns. Nu mă înţelegi? Dar dacă vei fi prietena mea, dacă vei 
fi părtaşa secretelor mele, îţi voi spune lucruri care te vor mira 
şi înspăimânta chiar. Ţi-o repet: sufletul şi existenţa mea sunt 
foarte ciudate; Atotputernicul mă îndreaptă spre un viitor de 
la care nu pot să mă abat. „El” vede pentru mine, atunci la ce- 
mi va folosi ştiinţa omenească? Neştiinţa mea îmi este de 
ajuns pentru a-l asculta. Ştiinţa mă va înspăimânta; cel mai 
bun lucru pentru mine ar fi să plec, sau dacă nu, să nu învăţ 
nimic. 


„„„Nu vom reproduce aici toate rugăminţile Rosemondei, nici 
toate răspunsurile lui Everard. Aproape că ghicim ce şi-au 
spus ei, care a fost rezultatul acestei lupte dintre instinctul 
luminat şi prudenţa cea oarbă. 

Rolul de proteguire şi de învăţătoare se potrivea de minune 
cu sufletul senin şi cu firea serioasă a tinerei fete. Ea îi arata 
lui Everard cât de încântătoare aveau să fie lecţiile lor, la 
umbra copacilor şi în singurătatea pădurii. Băiatul ezita, părea 
că acceptă, apoi şovăia iar. 

lşi petrecură toată ziua în aceste discuţii. Sfaturile 
Rosemondei - s-o recunoaştem - erau deseori întrerupte de 


Bl 


— Alexandre Dumas — 


jocuri copilăreşti. _ 

Soarele asfinţise. Intunericul nopţii avea să cuprindă în 
curând pământul; Everard se grăbi deci s-o conducă pe 
Rosemonde la casa maestrului de vânătoare. Nu se hotărâse 
încă să accepte propunerile fetei, ba chiar gândea că va pleca 
a doua zi, dis de dimineaţă. 

Nu spuse nimic Rosemondei, căci nu-i putea spune pentru 
ce voia să plece: insulta pe care o primise de la tatăl său şi 
care-l împiedica să se mai întoarcă la castelul din care 
plecase. Era frământat de aceste gânduri, când intră în casa 
lui Jonathas; maestrul de vânătoare îl aştepta: 

— Ce mult aţi lipsit! Eram neliniştit. Everard, iată o 
scrisoare pe care am primit-o de la domnul conte. Citeşte-o, te 
priveşte. 

Everard luă hârtia cu o mână tremurătoare şi o citi. Contele 
îl înştiinţa pe Jonathas că se stabilea pentru totdeauna la 
Viena şi nu se va mai reîntoarce niciodată la Eppstein. 

„Anunţă pe fiul meu, mai adăuga Maximilian, că poate 
stăpâni castelul şi că poate încasa un sfert din venituri. Voi 
trimite în fiecare an pe cineva, ca să ia partea mea. Dar 
Everard, să ştie bine, că n-are nici dreptul de a părăsi castelul 
şi nici voie să vină aici. Destinele noastre trebuie să fie 
despărțite şi nu-i dau voie să le unească. Aceasta e singura 
condiție pe care i-o pun. Va face tot ce va voi, dar numai aici, 
la Viena, n-are dreptul să se arate. Nu-l voi mai tulbura 
niciodată, dar nici el să nu mă tulbure pe mine. Nu-i voi cere 
niciodată socoteală pentru faptele sale, dar nici el să nu caute 
să afle motivul faptelor mele. Ca să fim liniştiți amândoi, să 
rămânem străini unul de altul. Aceasta e hotărârea mea, să nu 
caute să i se împotrivească”. 

Everard nu era nici trist nici vesel, la citirea acestei scrisori. 
Plecase capul în piept, dus pe gânduri. 

— Ei bine? întrebă Rosemonde neliniştită. 

— Ei bine, răspunse el suspinând, Dumnezeu vrea să 
rămân. 


XVI 


Aproape de castelul Eppstein la două sute de paşi de căsuţa 
maestrului de vânătoare, se afla, la marginea pădurii, un 
luminiş unde ţăranii din împrejurimi se strângeau Duminica. 

112 


— Contesa fantomă — 


Aci era locul de petrecere al celor din vecinătate. 

Ceva mai departe, la umbra unui tei, stăteau bătrânii şi 
înţelepţii satului. Intre copaci, o fântână limpede la care 
ajungeai coborând nişte scări de piatră acoperite cu muşchi. 
In jurul fântânii, se află bănci pe care se odihneau cei care 
veneau să ia apă. 

Intr-o dimineaţă de Septembrie, la trei ani după moartea lui 
Gaspard, un tânăr, culcat pe iarbă, desena trunchiul găunos al 
unui arbore din care albinele îşi făcuseră adăpost. Tânărul îşi 
întrerupea deseori lucrul, pentru a privi luminişul. Dar nimeni 
nu se arăta, căci era o zi de lucru. Nu se auzea decât şipotul 
apei şi cântecul unei privighetori rătăcite printre crengile 
copacilor. 

După o oră de aşteptare, o fată tânără apăru dintr-un desiş. 
Tânărul se ridică ca pentru a-i ieşi întru întâmpinare; dar după 
câţiva paşi se opri, privind-o fără a fi văzut. 

Tânărul nu era altul decât Everard, iar fata era Rosemonde. 

Everard, nobil şi frumos, purta cu mai multă eleganţă ca 
altădată, costumul său simplu, dar pitoresc; privirea sa era tot 
aşa de speriată şi duioasă, dar mult mai pătrunzătoare şi mai 
tristă; fruntea sa părea tot atât de serioasă, dar cutele ei erau 
parcă mai adânci. 

Rosemonde, încântătoare şi demnă, era îmbrăcată cu un ilic 
roşu şi cu o fustă neagră; gulerul încreţit al cămăşii dădea o 
mare distincţie feţei sale. Având pe umăr un urcior mare de 
pământ şi ţinând în mână unul mai mic, ea se îndrepta spre 
fântână. 

In vreme ce cobora scările, roase de vreme, Everard îi ieşi 
în cale. 

— Bună ziua, Everard, îi zise ea zărindu-l, fără să pară 
surprinsă, căci era sigură că-l găseşte aici. Se aşezară 
amândoi pe bancă. 

— lată, Rosemonde, spuse băiatul, arătându-i tabloul, 
aproape am terminat desenul şi cred că, datorită sfaturilor pe 
care mi le-ai dat ieri, n-a ieşit prea rău. Am căutat să-i imprim 
acea sălbăticie pe care Albert Durer, a cărei sublimă epopee 
mi-ai povestit-o mai demult, o atribuia pădurilor noastre. 

— Dar este foarte bine, răspunse Rosemonde. Un singur 
lucru: umbra acestei crengi poate produce un efect mai 
frumos. 

Şi luând creionul, ea corectă greşeala din câteva trăsături. 

— Acum e perfect, zise Everard bătând din mâini, iar eu 


113 


— Alexandre Dumas — 


sunt de două ori mai mândru de opera mea, de când ai lucrat 
şi tu la ea. Trebuie să fii tot atât de bună pe cât eşti de 
frumoasă, Rosemonde, pentru a avea atâta bunăvoință şi 
răbdare cu un şcolar neîndemânatec. 

— Ce copil eşti, răspunse fata, în timp ce el, cu sufletul lui 
inocent, o admira; spuse, nu-i aşa că studiile noastre sunt 
fermecătoare? Şcolarul meu nu este oare şi prietenul meu? ŞI 
apoi eu sunt foarte mândră, Everard, că pot reda nobleţei 
germane pe unul din cei mai străluciți reprezentanţi ai ei, un 
cavaler chemat să îndeplinească datorii atât de mari, dar care, 
din pricina neştiinţei se plictisea grozav. Am făcut pentru tine, 
ceea ce ar fi făcut mama ta, sau ceea ce ar fi trebuit să facă 
contele Maximilian. Ce progrese ai făcut în aceşti trei ani! Ce 
repede înţelegeai orice! Ce iute ghiceai până şi ceea ce eu 
însămi nu ştiam! Acum te poţi arăta la Curtea din Viena; cine- 
ţi va putea ţine piept? 

— Din păcate, răspunse trist Everard, nu prin ştiinţă m-ai 
făcut fericit; la ce bun să mai îmbogăţesc gândirea, când albia 
vieţii este atât de îngustă? Cum poate schimba un nume 
strălucit, un destin întunecat? Niciodată nu mi-am iubit mai 
mult singurătatea decât astăzi când cunosc lumea; dacă 
prezenţa ta nu mi-ar fi atât de dragă, crede-mă că te-aşuri 
pentru lecţiile tale. Nu exist decât din clipa când te-am 
revăzut, dar sufăr de când am învăţat să gândesc. 
Rosemonde, poate că într-o zi îţi va părea rău de darul pe care 
mi l-ai făcut. 

— Nu voi regreta niciodată că am redat pe un Eppstein ţării 
sale. 

— Da, dar eu sunt un Eppstein renegat şi uitat, răspunse 
Everard, dând din cap cu tristeţe; nu voi fi niciodată un 
general celebru ca bunicul meu Rudolf, de care se temea şi 
Frederich cel Mare şi nici un diplomat dibaci ca strămoşul meu 
Kaunitz; voi fi cel mult eroul câtorva legende triste, şi dacă se 
va vorbi de mine cândva, asta nu se va întâmpla nici la oraşe, 
ci poate prin cocioabele ţăranilor. 

— Everard, întrerupse Rosemonde, iar cu aceste gânduri? 

— Da, căci simt că soarta mea e nenorocită. De când m-ai 
obişnuit cu realitatea, îmi dau seama de viaţa ciudată pe care 
Dumnezeu mă sileşte s-o duc alături de o moartă. De când am 
început să întrevăd adevărul, îmi dau seama că sunt în afara 
lumii; sunt orice vrei, o umbră, o fantomă, o ameninţare, 
poate o răzbunare, dar nicidecum un om. 


114 


— Contesa fantomă — 


— Everard! 

— Nu poţi face nimic împotriva acestui destin. Tu, 
Rosemonde, îmi stai înainte, dar mama se află în spatele meu. 
Tu, poate ai fi un viitor strălucit, ea însă e un trecut măreț. 
Dar, hai să vorbim despre altceva. 

Urmă o tăcere apăsătoare. 

— Ai isprăvit istoria războiului de 30 de ani? întrebă 
Rosemonde. 

— Da, Wallenstein era un general tot atât de glorios, pe cât 
de celebru era poetul Schiller. lţi mulţumesc, Rosemonde, că 
m-ai ajutat să cunosc cronicile trecutului, că ai împodobit 
existenţa mea cu viaţa acestor bărbaţi străluciți, îţi mulţumesc 
că m-ai învăţat ce înseamnă entuziasmul. lartă-mă, când îţi 
spun cuvinte usturătoare, nu mă asculta, sunt nedrept, sunt 
rău, totuşi eu te iubesc şi te respect. 

— Everard, zise Rosemonde - şi într-adevăr vocea sa gravă 
şi atitudinea ei serioasă o făceau să semene cu o mamă care- 
şi dăscăleşte copilul - ştiu că eşti bun şi duios, dar te cert, 
pentru că eşti trist şi descurajat. De ce crezi în fatalitate şi nu 
în Providenţă? Faci rău. Oare Atotputernicul şi mama ta, nu 
veghează asupră-ţi? Îţi lipsea un singur lucru; educaţia minţii. 
Am fost aleasă pentru a ţi-o da, şi atunci, iarna în faţa vetrei, 
sau vara în peştera ta, sau la umbra acestei fântâni, am 
discutat, citit şi gândit, ai învăţat repede, tot ceea ce ştiam şi 
apoi, întrecându-mă, mi-ai arătat ceea ce eu nu cunoşteam 
încă. Acum, fie că vei rămâne în mijlocul acestei singurătăţi, 
fie că te vei duce la Viena, vei fi pretutindeni o inteligenţă 
luminată. Acum te poţi conduce singur şi poţi sfătui şi pe alţii. 
Nu tulbura, prin îndoielile şi tristeţile tale, bucuria pe care o 
simt când mă gândesc că am contribuit, cu slabele mele 
mijloace, la a te face demn de numele pe care-l porţi şi de 
viitorul pe care-l aştepţi. 

— Voi fi fericit, Rosemonde, atât timp cât vei fi aici, 
întocmai ca florile care cresc atât timp cât soarele străluceşte 
pe cer. 

— Foarte bine, dar acum lasă-mă să iau apa pe care trebuie 
s-o duc imediat acasă, şi pe urmă, dacă vrei vom revedea 
împreună istoria Hobenstaufenilor. 

— Cred şi eu că vreau, strigă entuziasmat Everard. 
Rosemonde, îţi promit să nu mă mai gândesc la trecut, dacă 
rămâi azi cu mine toată ziua. 


Şi cei doi prieteni îşi strânseră mâinile surâzând. Apoi, 
115 


— Alexandre Dumas — 


Rosemonde umplu cu apă urciorul cel mic, iar Everard pe cel 
mare. 

Cerul era de un albastru deschis, iar feţele lor se oglindeau 
pe suprafaţa lucie a apei. 

— Lasă-mă să beau, zise Everard. Şi Rosemonde îi dădu să 
bea. 

Sculptorul care i-ar fi putut vedea, care ar fi putut admira 
atitudinile lor pline de graţie, ar fi găsit cel mai frumos grup ce 
se poate închipui. 

Cu ulciorul pe umăr, Rosemonde se îndepărtă. Cu celălalt în 
mână şi cu desenul sub braţ, Everard o urmă. Amândoi se 
îndreptau spre casa maestrului de vânătoare. 

Mergând, se uitau adesea unul la altul. Privirea lui Everard 
era plină de admiraţie şi duioşie, cea ce Rosemondei plină de 
seriozitate şi bunătate. 


XVII 


Descrierea acestei dimineţi ne face să înţelegem care a 
fost, în timpul acestor trei ani, viaţa celor doi tineri. Duiosul 
cavaler al Munţilor Taunus şi serioasa pensionară a mănăstirii 
Sfântului Tei, se dezvoltară amândoi aşa cum le cerea 
caracterul şi destinul lor. Rosemonde îl învățase pe Everard, 
Everard o iubise pe Rosemonde. Singuraticul de altă dată nu 
mai era singur. Avea în sfârşit cui să împărtăşească 
sentimentele sale, cui să-i dedice timpul pe care mama sa i-l 
lăsa liber. Era fericit ascultând-o pe Rosemonde: făcea ceea 
ce-i spunea ea. O lăsa să fie stăpâna minţii sale. li închina 
totul. 

Singurul lucru pe care Everard îl păstra pentru el, fu 
respectul şi dragostea sa pentru umbra Aldinei. 

Încolo, împărtăşea Rosemondei toate secretele sale; dar nu- 
i pomenea decât anevoie de apariţiile şi sfaturile Aldinei. 

Ca şi dragostea cea adevărată, respectul filial îl împiedica 
pe Everard să trădeze secretul acestui mormânt, închis pentru 
toţi în afară de el. 

De atunci, Everard ducea o existentă dublă, împărțindu-se 
între dragostea faţă de mama sa şi aceea pentru Rosemonde; 
dar Aldina nu părea supărată de aceasta. 

Când Rosemonde era lângă el, lucra împreună cu ea, căci 
era fericit s-o poată auzi vorbind. Când ea lipsea, se afunda în 


116 


— Contesa fantomă — 


pădure şi chema pe mama sa, care-şi lua asupra lui 
stăpânirea de altădată şi care-i vorbea întotdeauna, fie pentru 
a-l învăţa ceva, fie pentru a-l face mai bun. 

El nu pomenea nimic Rosemondei, despre aceste 
convorbiri. 

Razele slabe ale lunii şi licărirea slabă a stelelor, erau 
singurii martori; trebuie să spunem însă că mama lui îl 
plângea şi că, dacă el nu-şi da seama de amărăciunea 
imputărilor, simţea mila şi compătimirea ei, căci el se întorcea 
totdeauna din peşteră trist şi gânditor. 

lar când Rosemonde îl întreba care-i cauza necazurilor sale, 
el nu-i răspundea: începea să plângă şi-i vorbea cu mâhnire 
de viitorul său întunecat. Atunci nici chiar ea nu putea să-l mai 
consoleze. In afară de aceasta, el era cu totul supus 
Rosemondei, a cărei influenţă o suferea zi de zi. 

Să mărturisim însă că ea se folosea de această putere cu 
foarte multă băgare de seamă. Intreprinsese cu voioşie şi 
terminase cu dragoste educaţia lui Everard; dovedise multă 
răbdare atunci când trebuia să parcurgă eu el paginile grele 
de ştiinţă, îi arătase cu multă bunăvoință tot ce ştia; istorie, 
geografie, desen, muzică. Il învățase franceza şi engleza, îi 
vorbise în sfârşit, cu înflăcărare, de literatura ţării sale. 

in multe privinţe, el o depăşise, în altele, ea îi era 
superioară; era foarte impresionant să-l vezi pe acest copil 
care servise de profesor celuilalt, şi era într-adevăr o minune 
dibăcia cu care această fată reuşise să facă dintr-un ţăran 
neştiutor, un bărbat elegant şi învăţat. 

Ne-ar fi imposibil de altfel, să povestim evenimentele 
acestor trei ani. Nimic nu era mai simplu decât existenţa pe 
care o duceau Rosemonde şi Everard, existenţă lipsită de 
evenimente dar bogată în idei. 

Să-i urmărim în decursul unei zile şi vom cunoaşte viaţa lor 
în acest răstimp. 

Dis de dimineaţă Everard părăsea castelul, unde se 
instalase definitiv, şi după ce se ruga la mormântul mamei 
sale, venea la coliba lui Jonathas. 

In vreme ce Rosemonde, ca o bună gospodină deretica prin 
casă, el învăţa singur; citea lecţiile din ajun, sau le învăţa pe 
cele noi. Urma masa în familie întotdeauna simplă şi veselă. 
Veneau apoi orele de lucru: în casă, când timpul era ploios, în 
luminiş sau la fântână, când era frumos. 

Cu toate acestea, lecţiile nu erau rău făcute, deşi se 


117 


— Alexandre Dumas — 


petreceau într-un lan de grâu, iar lecturile nu erau mai puţin 
pasionate, deşi erau întovărăşite de cântecul păsărilor. 

Seara se odihneau sau vorbeau. larna se aşezau în faţa 
focului din vatră, vara, pe banca din prag sau chiar pe iarbă. 
larna, ascultau zgomotul ploilor sau priveau dansul fulgilor de 
zăpadă, vara contemplau  asfinţitul soarelui şi răsăritul 
stelelor. Apoi, Jonathas şi Rosemonde aveau întotdeauna de 
istorisit vreo poveste minunată sau vreo legendă 
încântătoare. 

indeosebi, maestrul de vânătoare, cel mai bun povestitor 
de prin părţile locului, nu termina niciodată cu depanarea 
amintirilor sale. Nu uita nici poveştile de dragoste, care ar fi 
fost poate periculoase pentru copii, dacă el nu le-ar fi spus cu 
atâta nevinovăție şi naivitate. 

Atunci când nu se vorbea, Rosemonde se aşeza la clavecin 
şi cânta cele mai frumoase bucăţi de Gluck Haiden, Mozart 
sau de Beethoven, care tocmai începuse să se facă cunoscut. 

Nu s-ar putea descrie efectul pe care aceste melodii îl 
făceau asupra lui Everard, al cărui spirit era tot atât de 
profund ca şi muzica. 

In timp ce dragostea Rosemondei luneca pe clape, 
gândurile tânărului visător alergau nestingherite pe câmpiile 
fără margini ale imaginaţiei. 

Am spus că Everard se simţea înconjurat de o armonie 
sublimă şi că, în tăcerea sa, auzea glasuri cereşti. 

De multe ori recunoştea în inspiraţiile maeştrilor muzicii, 
notele divine ale acestei armonii. 

In acele momente, Rosemonde îi apărea, ca şi altă dată 
Aldina, precedată de sunete serafice şi înconjurată de nimbul 
melodiei. Ar fi venerat-o atunci ca pe o sfântă, dacă vocea lui 
Jonathas nu i-ar fi amintit că se află pe pământ şi nu în 
paradis. 

Apoi, cu toate că evenimentele erau foarte rare în viaţa sa, 
pustnicul nostru credea că în cutare sau cutare sonată sau 
simfonie se oglindeşte însăşi istoria vieţii sale. 

Da, această melodie minunată şi gravă, era fondul trist şi 
întunecat al existenţei sale, amintirea veşnic prezentă a 
mamei sale, ameninţarea surdă a unui viitor necunoscut; în 
timp ce fanteziile vesele şi luminoase - arabescuri de sunete 
brodate pe canavaua acordurilor monotone, - îi reaminteau 
soarele sclipitor, surâsul fermecător al Rosemodei, câmpiile 
aurii, pădurile înfrunzite şi lecţiile sale amestecate cu jocuri 


118 


— Contesa fantomă — 


copilăreşti. Everard asculta şi se desfăta, legănat de capriciile 
armoniei, până când, - ca o bubuitură de tunet în cerul 
albastru, - o notă fulgerătoare îi evoca evenimente sinistre. 

Când nu se povestea, când nu se făcea muzică, atunci 
Rosemonde şi Everard cântau cu voce tare. Astfel, într-o 
seară, fata citi Hamlet. 

Everard ascultă în tăcere această dramă sumbră, şi când 
lectura fu terminată, fără a spune un cuvânt, plecă, covârşit 
de povara gândurilor. 

A doua zi, el împărtăşi Rosemondei impresiile pe care 
epopeea îndoielii i le lăsase în suflet. 

Amândoi vedeau fără încetare o umbră pe lângă ei. Erau 
tineri, trişti şi foarte slabi. Credeau că au de îndeplinit ceva 
înspăimântător şi că nu sunt decât instrumentele unei 
fatalităţi răuvoitoare. 

Everard nu îndrăznea s-o spună, dar lui, ca şi lui Hamlet, îi 
era frică de viaţă, de speranţă, de siguranţă, dar mai ales de 
dragoste. 

— Este totuşi, zicea Everard gânditor, o mare diferenţă 
între prinţul Danemarcei şi mine: el cunoştea misiunea 
destinului său, eu nici nu o bănuiesc măcar. El vede ţinta spre 
care merge, sau cuțitul cu care trebuie să lovească şi se 
înspăimântă. Ce ar fi fost dacă întocmai, ca mine, ar fi bâjbâit 
prin întuneric sau s-ar fi simţit un călău orb? 

— Everard, ce spui? strigă disperată Rosemonde. 

— Da, Rosemonde, poate că insuflu teama, dar fiecăruia îi e 
milă de mine. Cu toate acestea nu sunt nebun. Revelaţiile 
mele nu mă înşeală. Hamlet era instrumentul unei răzbunări şi 
eu trebuie să fiu instrumentul unei pedepse. Mama este tristă 
şi plânge necontenit. Poate nu voi lovi, dar voi fi cauza pentru 
care Domnul va lovi. N-am venit pe lume pentru altceva, 
Rosemonde. Sunt oameni mari şi glorioşi, sunt alţii care 
îndeplinesc lucruri minunate, sunt alţi care schimbă faţa 
pământului, dar eu nu sunt dintre aceştia. Nu sunt liber ca 
semenii mei, şi nu voi folosi Creatorului sau Satanei decât 
pentru a pedepsi pe cineva. Ca o piatră căzută pe marginea 
drumului, nu sunt bun decât pentru a face ca cineva să cadă 
în infern, într-acolo mă conduce viaţa, această viaţă pe care 
tu, Rosemonde, vrei s-o faci folositoare. 

Acestea erau, câteodată, tânguirile acestui suflet obidit. Cu 
mare greutate, surâsul Rosemondei îl liniştea şi-i dădea 
speranţe. 


119 


— Alexandre Dumas — 


Datorită îngrijirilor, curajului şi bunătăţii ei, tânăra fată 
reuşea. 

Cine va triumfa în această luptă dintre dragoste şi soartă? 
Cine va învinge? Speranţele Rosemondei sau influenţele 
Aldinei? Cea care trăia, sau cea care murise? Numai 
Dumnezeu ştia! 

Cunoaştem acum amănuntele impresionante sau 
înfricoşătoare, copilăreşti sau sinistre, ale acestor trei ani de 
viaţă. 

Să adăugăm că, dacă noi am pronunţat de mai multe ori 
cuvântul „dragoste”, cei doi copii nu-l rosteau niciodată. 
Everard era prea trist, iar Rosemonde prea cinstită pentru 
aceasta. 

Daphnis şi Cloe s-au iubit fără să ştie, fără să şi-o fi 
mărturisit. 

Numai o revelaţie din afară i-ar fi putut lumina. 

Trăiau nevinovaţi laolaltă, sub cerul albastru, la umbra 
copacilor, în casa rustică, totdeauna uniţi, mână în mână, 
atingându-şi frunţile când citeau aceeaşi carte. 


XVIII 


Jonathas avea un suflet cinstit şi naiv. Lipsit de spiritul 
prevederii, în sufletul său nu se putea încuiba vreo pasiune, 
iar mintea lui era incapabilă să provoace sau să oprească 
cursul evenimentelor. 

Everard şi Rosemonde îi păreau tot doi copii. 

Deşi crescuseră şi se schimbaseră atât, el nu se înşela prea 
mult; nevinovăția sufletelor lor îndreptăţea această credinţă. 

Ar fi fost într-adevăr frate şi soră - aşa cum obişnuiau să se 
numească - dacă o prietenie mult mai sinceră nu i-ar fi unit în 
convorbirile şi jocurile lor. De-i întrebai dacă se iubeau, ţi-ar fi 
răspuns cu multă nevinovăție, „da”, ei nu-şi dădeau însă 
seama de ceea ce se petrecea în sufletele lor. Numai o 
întâmplare le-ar fi putut dezvălui această taină. 

Pentru a grăbi desfăşurarea povestirii lor de dragoste, 
Atotputernicul le-a hărăzit această întâmplare. 

„..Într-o zi maestrul de vânătoare, întorcându-se acasă, găsi 
o scrisoare. Era de la Conrard. 

Tovarăşul împăratului care, de trei ani, nu le mai dăduse 
nici o veste, le vorbea puţin despre el şi le trimetea numai o 


120 


— Contesa fantomă — 


amintire. 

De altfel, spera să vină să-i vadă în curând, căci de multe 
ori - în timpul glorioaselor campanii - se gândea la familia ce 
se adăpostea în munţii Taunus. 

Le trimitea tuturor cele mai calde urări. 

Ei erau singurele rude pe care le mai avea. 

În tabără, sau când gornistul suna pornirea la atac, 
imaginea lor îi trecea pe dinaintea ochilor. 

Dar ei oare, ei se gândeau la cel plecat? Jonathas îl 
pomenea vreodată? Copiii se rugau pentru el? Tânărul 
Everard, tovarăşul său, era tot atât de sălbatic, de singuratec 
şi de visător, sau întocmai ca Hypolit, eroul lui Racine s-a 
domesticit? lată ceea ce scria Conrad. 

— Desigur că păstrăm mereu în mintea şi în sufletele 
noastre amintirea lui, exclamă Jonathas, înduioşat de citirea 
acestei misive. Este frumos din partea lui că nu ne-a uitat. Şi 
acum, la masă, copii. Să bem în sănătatea lui. 

Într-adevăr, Jonathas bău în amintirea lui Conrad câteva 
pahare mai mult ca de obicei; îşi simţi chiar sufletul extaziat şi 
limba dezlegată. 

Era la sfârşitul lui Decembrie. Noaptea se lăsase afară, 
zăpada cădea în fulgi mari. Un foc vesel ardea în vatră, 
răspândind o căldură ce te îmbia, tot aşa ca şi vinul, la vorbă. 

După ce isprăviră cu cina, Jonathas se cuibări într-un jilţ de 
piele. Copiii se aşezară în faţa lui, pe o bancă mică din faţa 
patului. Vorbeau, bineînţeles, despre Conrad. Jonathas, era 
aproape de aceeaşi vârsta ca şi cumnatul său, pe care-l 
cunoscuse din copilărie. Povesti despre plimbările sale 
singuratice, despre gusturile sale serioase şi în sfârşit, despre 
felul în care el, fiul celei mai strălucite familii din Germania, 
devenise oaspetele lui Gaspard şi iubitul lui Noemi. 

Povestea era prea asemănătoare cu a lor, pentru ca 
Rosemonde şi Everard să nu asculte cu cea mai mare luare 
aminte, cele ce le povestea Jonathas. 

Odaia nu era luminată decât de flăcările focului numai 
maestrul de vânătoare, care sta lângă vatră, era luminat; 
copiii se aflau în umbră. 

Fără să ştie de ce, ei se simțeau emoţionaţi şi-şi ţineau 
răsuflarea ca la apropierea unui mare eveniment. 

— Ştiţi, întrebă Jonathas, când mi-am dat seama de iubirea 
lui Conrad pentru Noemi? Observând că soarta încăpăţânată îi 
scotea întotdeauna faţă în faţă. Noemi avea o capră pe care o 


121 


— Alexandre Dumas — 


ducea la păscut în livada din marginea pădurii. Ei bine, la orice 
oră s-ar fi dus şi pe orice potecă ar fi apucat, era sigur că se 
va întâlni cu Conrad, care se plimba cu puşca pe umăr. Cu un 
aer indiferent, el o oprea atunci pe Noemi; şi astfel începea 
convorbirea. Când nu era capra, era o vizită, iar când nu era 
nici o vizită, era slujba de Duminică, care o silea pe Noemi să 
iasă din casă şi dragostea care-l conducea pe Conrad pe 
urmele tinerei fete. Şi, mai adăugă Jonathas, pe vremea aceea 
eu eram tot atât de tânăr ca şi ei; nu mi-era greu să ghicesc 
că aceste întâlniri nu se datorau numai întâmplării. 

Everard şi Rosemonde se priviră, cu tot întunericul în care 
se aflau. Şi ei, atraşi ca de un magnet de neînvins, se 
întâlniră, fără să vrea, de multe ori; nu se vorbiseră; se 
credeau singuri, gândeau unul la altul, şi deodată într-un 
luminiş sau pe marginea unei ape, se pomeneau faţă în faţă, 
veseli amândoi, dar uimiţi de această legătură nevăzută, care- 
i apropia, fără ca voinţa lor să poată interveni. 

— Îmi amintesc, reluă Jonathas, de ziua în care câinele lui 
Gaspard a omorât pitulicea lui Noemi. Fata plângea cu 
suspine, căci iubea mult această pasăre care, la primul strigăt 
al stăpânei sale, venea şi se aşeza pe mâna ei. Conrad nu zise 
nimic, dar plecă în pădure; reveni seara, cu hainele sfâşiate şi 
mâinile însângerate, dar aducând lui Noemi, cinci păsări 
cântătoare, în loc de una, viitorul în locul prezentului. Intr- 
adevăr, reuşise să pătrundă acolo unde nimeni n-ar fi putut 
ajunge. Lacrimile de tristeţe se schimbară repede în lacrimi de 
bucurie; dar această ispravă a lui Conrad se potrivea atât de 
puţin cu caracterul lui, încât dacă Gaspard ar fi văzut mai 
bine... 

Nici Rosemonde şi nici Everard nu auziră sfârşitul acestei 
fraze. Mâinile lor se uniră; iar Rosemonde îşi aminti de 
surpriza pe care i-o făcuse Everard. 

Într-o zi, îi desenase pe o bucată de hârtie planul unei 
grădiniţe de la mânăstire, pe care o cultivase singură şi de 
care-i părea nespus de rău. 

A doua zi, plimbându-se prin grădina tatălui său, 
Rosemonde, zări ceva ce o făcu să chiuie de bucurie: o 
grădiniţă asemănătoare cu cea pe care o părăsise la Sfântul 
Tei. 

Într-un colţ, Everard se bucura de fericirea ei. lar ea era cu 
atât mai mândră şi-i era cu atât mai recunoscătoare băiatului, 
cu cât era pentru prima dată că Everard punea mâna pe o 


122 


— Contesa fantomă — 


sapă sau un hârleţ. 

„„Povestea pitulicei avea o mare legătură cu cea a 
grădiniţei; cei doi copii, deşi tulburaţi, erau încântați de 
această asemănare. 

Rosemonde strânse mâna lui Everard, ca şi cum ar fi vrut 
să-i mulţumească încă odată pentru plăcerea pe pare i-o 
făcuse în acea zi. 

Mâinile lor rămaseră unite, iar ei erau fericiţi. Li se părea că 
ceea ce povestea Jonathas era un vis frumos. 

— Erau într-adevăr două suflete foarte nobile, continuă 
maestrul de vânătoare. Erau nevinovaţi ca doi îngeri. Erau 
tineri, frumoşi şi se iubeau. Eu eram aproape de aceeaşi 
vârstă cu ei: şi eu o iubeam atunci pe Wilhelmina, şi de aceea 
îi înţelegeam, poate chiar mai bine decât se înțelegeau ei 
înşişi. Într-o zi Noemi se îmbolnăvi. Din fericire, nu era grav. 
Doctorul îi interzise totuşi să părăsească patul câteva zile. 
Conrad nu avea de ce să se neliniştească, dar rămânea 
singur. O mare tristeţe îi cuprinse atunci sufletul. De multe ori 
îl înlocuiam pe bătrânul Gaspard. De fiecare dată când 
ieşeam, mă întâlneam cu acest tânăr; mă întrista durerea şi 
disperarea lui. Când mă vedea îşi ştergea lacrimile. Nu voia 
să-mi spună ce-l întrista. „Ce vrei? îmi răspundea el, de câte 
ori îl întrebam ce are, eu nu ştiu, nu-mi explic cauza 
indispoziţiei mele. Orice mă jigneşte, orice mă supără, orice 
mă face să plâng, dar nu ştiu de ce?” Eu însă, îmi dădeam 
bine seama care era cauza supărării sale şi i-aş fi putut-o 
spune, căci, şi eu o iubeam pe Wilhelmina, dar fusesem 
despărţit de ea. 

Dacă umbra ce-i învăluia pe Everard şi Rosemonde n-ar fi 
fost atât de deasă, s-ar fi putut vedea cât de adâncă fusese 
asupra lor impresia cuvintelor lui Jonathas. 

Cu o lună mai înainte, Rosemonde petrecuse câteva zile la 
o rudă a tatălui său, din alt sat. 

La întoarcere Everard îi povestise ce lungi şi plicticoasa îi 
păruseră zilele petrecute departe de ea. 

Plângea atunci ceasuri întregi, fără să ştie de ce: tânjea de 
dorul ei. 

Doamne, gândiră ei atunci, când eşti atras fără încetare 
spre cineva, când ţi-ai da fericirea şi viaţa pentru multumirea 
cuiva, când simţi că nu trăieşti decât pentru altcineva, atunci 
înseamnă că iubeşti. Doamne, Doamne, iată deci misterul pe 
care-l căutam: este dragostea! 


123 


— Alexandre Dumas — 


O lume necunoscută se dezvălui celor doi copii, minunaţi, şi 
poate puţin speriaţi de descoperirea lor. Tremurau de emoție. 
Trupurile lor se atinseră, mâinile lor se ţineau strâns: ar fi 
putut auzi atunci bătăile inimilor, dacă tumultul gândurilor nu 
le-ar fi acoperit. 

Afară, noaptea era liniştită şi senină. Vântul încetase să mai 
sufle. Luna strălucea pe cer şi trimitea câteva raze în 
ferestrele cocioabei. Pădurea părea adormită. Everard şi 
Rosemonde se simțeau înspăimântați de tăcerea ce-i 
înconjura. 

— Dar până la urmă, cum s-a înţeles Conrad cu Noemi? 
întrebă Everard cu o voce întretăiată de emoție. 

— S-au înţeles fără să-şi spună nimic, răspunse Jonathas. 
Cei ce se iubesc n-au nevoie de cuvinte pentru a se înţelege. 
Ei nu se iubeau însă ca alţii. Erau atât de curaţi şi de 
nevinovaţi, încât îmi făcea impresia că sunt căsătoriţi, chiar 
când nu erau; credeam că Domnul i-a unit, înaintea preotului. 
Şi apoi, au suferit atâta, încât durerea şi moartea i-a învăluit 
într-un nimb sfânt. Povestea dragostei lor este tot atât de 
cucernică ca şi vieţile sfinţilor şi ale martirilor. Aveau 
încredere în mine şi-mi împărtăşeau gândurile lor. Cu câtă 
duioşie vorbeau unul de altul. Noemi i-a povestit Wilhelminei, 
care apoi mi-a spus şi mie, cum într-o zi stăteau pe bancă 
amândoi. Cu mâinile împreunate citeau o carte - cu toate că 
ei n-au citit cu adevărat, decât o singură carte, aceea a 
sufletului lor - şi fără să ştie cum, respiraţiile lor nevinovate se 
amestecară, iar buzele lor se uniră şi atunci şi-au spus, fără 
cuvinte, ceea ce bănuiţi: că se iubeau. 

In timp ce Jonathas, cel cu sufletul naiv şi cu gândul curat, 
vorbea astfel, Everard şi Rosemonde, cu mâinile unite şi cu 
sufletele împerecheate, se strângeau unul în altul ascunşi de 
întunericul nopţii. 

Braţul tânărului cuprinse trupul tremurând al Rosemondei, 
care fascinată, sta acolo fără gând, cu răsuflarea oprită: 
capetele lor se atinseră, respiraţiile lor se amestecară, buzele 
lor se uniră. Sărutarea lor, prima lor fericire, nu dură însă mai 
mult decât scăpărarea unui trăsnet. Speriaţi de ei înşişi, se 
depărtară grăbiţi. 

— Haideţi, copii, zise Jonathas, ca şi cum ar fi vrut să le vină 
în ajutor. Focul se stinge, e timpul să ne culcăm. Tu, domnule 
conte, trebuie să te duci la castel, iar tu, Rosemonde, du-te în 
camera ta. 


124 


— Contesa fantomă — 


Vocea puternică a maestrului de vânătoare îi deşteptă din 
extazul lor pe cei doi copii, făcându-i să cadă din ceruri pe 
pământ. 

Se sculară atunci. Everard şi Rosemonde erau atât de 
năuciţi, încât trebuiră să se sprijine unul de altul pentru a nu 
cădea. După câteva cuvinte ei se despărţiră, Jonathas 
gândindu-se la trecut, Everard şi Rosemonde preocupaţi de 
viitorul lor. 

Ce repede băteau inimile lor, şi ce gâfâită era respiraţia lor. 
S-ar fi zis că au gonit multă vreme. 

lată cum au înţeles Everard şi Rosemonde ce se petrecea în 
sufletele lor. Destinul se slujise de povestea dragostei dintre 
Conrad şi Noemi, pentru a o continua cu nepoţii lor. 

Care va fi sfârşitul acestei poveşti? 

Am spus: numai Dumnezeu putea să-l ştie. 


XIX 


A doua zi, cei doi îndrăgostiţi, căci de acum înainte le 
putem da acest nume, se întâlniră la peştera lui Everard. 

Sufletul băiatului cânta de fericire. Ochii lui străluceau de 
bucurie; Rosemonde însă, părea mai gânditoare şi mai 
serioasă ca niciodată. 

Nu trebuie să mai spunem că nu dormiseră nici unul nici 
altul. Everard petrecuse noaptea într-un fel de delir. Era iubit 
şi iubea. 

Ceea ce gândiseră deci împreună, ceea ce făcuseră de când 
se găseau laolaltă, acea tulburare care-i cuprindea mereu, 
acele porniri mai puternice decât voinţa lor, toate acestea nu 
erau decât exprimarea dragostei care-i unea. 

O viaţă nouă i se deschidea acum lui Everard: multe 
amintiri duioase i se lămureau, multe speranţe îi luminau 
viitorul. Nu va mai fi trist. Şi ce dacă destinul lui părea 
întunecat? Oare acum nu avea lângă el un altul care să-l 
poată adăposti? 

Pentru Rosemonde însă, veghea fusese plină de nelinişte, 
nu pentru că sufletul sau curajos cedase unei porniri de 
neînvins, ci fiindcă nu-şi ierta că ar fi putut să pricinuiască noi 
suferinţe lui Everard, şi fiindcă i-ar fi dat lui Maximilian un nou 
prilej de mânie. Aşa răsplătea ea toate binefacerile Aldinei? 
Căci în cele din urmă, dragostea sa, nevinovată în ochii lui 


125 


— Alexandre Dumas — 


Dumnezeu, era vrednică de dojana în faţa lumii, iar exemplul 
lui Conrad şi al lui Noemi, care o fascinase mai înainte, o 
înspăimânta acum. Unde i-a dus dragostea lor sfântă? La exil, 
la disperare, la moarte. Şi asta cu toate că Rudolf nu-l ura pe 
fiul său aşa cum Maximilian îl ura pe Everard. 

— Rosemonde, începu Everard, cuvintele îmi lipsesc; lasă- 
mă totuşi să-ţi spun un singur lucru, o vorbă care îmbrăţişează 
toată lumea: „Te iubesc” şi încă una care cuprinde tot cerul: 
„Rosemonde mă iubeşti”. 

Si tânărul, privind-o cu atenţie, îngenunche în faţa ei. 

— Everard, prietenul meu, fratele meu, zise Rosemonde cu 
o voce demnă. Ridică-te şi să vorbim frăţeşte aşa cum ne este 
obiceiul. Nu voi tăgădui niciodată ceea ce ţi-am mărturisit fără 
vorbe, într-o clipă de uitare; da, te iubesc aşa cum şi tu mă 
iubeşti. 

— O, îngeri ai cerului, o auziţi? exclamă Everard. 

— Da, urmă gânditoare Rosemonde, da, o repet, căci 
sufletul meu îndrăgeşte farmecul acestor cuvinte, te iubesc 
aşa după cum Noemi îl iubea pe Conrad; dar gândeşte-te la 
Conrad şi la Noemi. Ţi-aş da viaţa mea dar din păcate, n-aş 
putea-o primi pe a ta. Mi-ai spus, Everard, Că prevezi o mare 
nenorocire în viitorul tău; n-aş putea suporta ca ea să vină de 
la mine. Aş vrea ca eu să fiu nenorocită, dar n-aş putea 
admite ca tu să nu fii mulţumit. Cel mai bine ar fi, aşadar, să 
uităm visul pe care l-am făurit ieri seară. 

— Ar trebui atunci, reluă Everard, să uit toată viaţa mea, 
căci acest vis este suflarea mea, este existenţa mea; de acum 
înainte nimic nu ne mai poate despărţi. Tu eşti a mea tot aşa 
după cum eu sunt al tău. 

— Cine vorbeşte de despărţire? zise Rosemonde, care fără 
îndoială asculta de imboldul unei pasiuni de neînvins. Putem 
rămâne împreună, Everard, cu condiţia ca să trăim ca şi în 
trecut, dacă vrei să ştergem din minţile noastre amintirea serii 
de ieri, dacă consimţi să revenim la liniştea şi nevinovăția 
prieteniei noastre, dacă primeşti să fii sprijinul meu şi dacă 
primeşti ca amintirea mamelor noastră să fie păstrată vie în 
sufletele noastre. Dacă ai vrea, am putea trăi foarte fericiţi, 
căci îţi mărturisesc că aş suferi mult dacă ar trebui să ne 
despărţim. Să ne gândim că viitorul nostru depinde de voinţa 
Atotputernicului aşadar, să împlinim cu curaj şi cu resemnare 
datoria noastră. 

— Viitorul... da, zise Everard cu amărăciune, să amânăm 


126 


— Contesa fantomă — 


fericirea noastră, aşa după cum un datornic rău la plată îşi 
amână datoriile. 

— Everard, prietenul meu, răspunse Rosemonde, privind cu 
tristeţe pe băiat. Pentru ce atâta ironie, pentru ce eşti atât de 
nedrept? Dispreţuieşti oare acum bucuriile cu care până ieri te 
mulţumeai? Nu vrei oare ca prietena şi sora ta să fie sfântă 
pentru tine şi onorată de toţi? 

— Da, Rosemonde, trebuie să fii respectată şi onorată de 
toată lumea, tocmai de aceasta nu trebuie să ne limităm la 
cuvinte îndoielnice. Ascultă: îmi place azi părăsirea în care am 
fost lăsat, părăsire care altădată, Dumnezeu şi mama mea o 
ştiu, m-a făcut să vărs multe lacrimi. Tatăl meu a hotărât că 
dacă el nu va mai exista pentru mine, nici eu să nu mai exist 
pentru el; sunt deci liber şi stăpân pe viaţa mea. Ei bine, viaţa 
mea îţi aparţine; nu ţi-o dau eu, ţi-o dă Domnul care făcându- 
mă orfan, mă îndreptăţeşte să fac ce vreau cu ea. Primeşte-o, 
Rosemonde, primeşte-o. Fii soţia mea. 

— Din păcate, astfel a vorbit şi Conrad Noemiei... lar 
Noemi... aminteşte-ţi, Everard. 

— Noemi a murit pe eşafod. Dar eu, Rosemonde, nu-ți 
propun o căsătorie secretă; dimpotrivă va fi o căsătorie făcută 
la lumina zilei, o căsătorie recunoscută de oameni şi de 
Dumnezeu, o căsătorie pe care n-aş ascunde-o nici tatălui 
meu. Cărţile pe care le-am citit, m-au învăţat să cunosc 
lumea, cu ajutorul lor am ghicit care sunt planurile şi 
sentimentele contelui Maximilian. Cu siguranţă că m-ar fi 
blestemat dacă aş fi căutat să mă cultiv, dacă aş fi râvnit la o 
parte din gloria lui, dacă aş fi îndrăznit să mă arăt la curtea 
imperială; dar el nu se va supăra niciodată dacă mă închid în 
singurătate, dacă nu lupt pentru un renume, dacă, după ideile 
sale strâmte cobor şi fac o mezalianţă. Asta nu-l va supăra 
câtuşi de puţin, te asigur; dimpotrivă, nu mă va îndepărta de 
la această cale, ci mă va îndemna chiar spre ea. Acolo, poate 
aş atinge ambiția şi vanitatea sa; dar crede-mă că va fi 
mulţumit să scape de mine, prin mine însumi. Din momentul 
în care voi ridica această barieră dintre noi, de îndată ce nu va 
mai trebui să răspundă nimănui de mine, când va putea să mă 
învinovăţească şi să se plângă de mine, atunci, va începe 
pentru el rolul de martir şi, în sine va fi recunoscător, pentru 
că i-am prilejuit acest rol. Va putea atunci să se gândească în 
linişte la soarta lui şi a fratelui meu mai mare. Albert va fi 
atunci singurul lui copil, eu nu voi mai sta în calea proiectelor 


127 


— Alexandre Dumas — 


sale. Voi fi atunci un copil răzvrătit, care ca şi Conrad de 
Eppstein s-a căsătorit cu o ţărancă şi pe care tatăl său l-a 
renegat pe deplin drept. Ca şi pe Conrad, lumea mă va uita; 
nu vom mai fi siliţi atunci să fugim şi nimic nu ne va mai sili să 
ne schimbăm viaţa şi să renunţăm la fericire. Maximilian se 
află la Viena, şi, după scrisoarea pe care mi-a trimis-o, nu va 
mai părăsi niciodată capitala iar noi, Rosemonde, vom putea 
locui în casa tatălui tău, singuri şi neştiuţi de nimeni, adică 
liniştiţi şi fericiţi. Poţi primi, Rosemonde; nu moştenitorul 
bogatei case de Eppstein te ia în căsătorie, ci un proscris, 
sărac şi nefericit, căruia îi dai speranţă, bucurie şi dragoste. 
Nu vrei să-mi arăţi această recunoştinţă? Oare căsătoria 
noastră nu va fi un adevărat rai şi oare tu, Rosemonde ai avea 
curajul să respingi acest rai? 

— Everard, Everard, răspunse Rosemonde, nu mă ispiti. Da, 
tu îmi oferi cerul, dar noi suntem pe pământ. Eşti copil, dacă 
năzuieşti la o fericire absolută, tot aşa după cum erai 
netrebnic atunci când îţi preziceai un viitor întunecat. 
Visătorule, oare nu ştii că, aici jos, n-ai dreptul să visezi? Tot 
ce ai de făcut este să aştepţi. 

— Rosemonde, nu mă nelinişti, cred că numai tu poţi 
îndepărta nenorocirea care mă urmăreşte. Printr-un singur 
semn, întocmai ca o zână fermecătoare, ai putea goni 
îndoielile şi iluziile mele. Dacă mă respingi, dimpotrivă, voi 
crede că nu vrei să împărţi cu mine suferinţele destinului meu. 

— Să nu zici şi să nu crezi asta, nu mi-e frică decât că aş 
putea provoca aceste nenorociri. 

— Bine, atunci, Rosemonde, vei fi soţia mea. Vie şi moartea 
acum, ce însemnătate mai are? O zi de fericire împreună cu 
tine, e totul pentru mine. 

Tânărul vorbea cu atâta înflăcărare încât, ca şi seara, 
Rosemonde se simţi fascinată. Ea se aşeză pe o piatră, el 
îngenunche. 

Privea în jurul ei şi admira frumuseţea acestor locuri, 
martori ai atâtor ore fericite, petrecute împreună cu Everard. 
În sufletul ei simţea o bucurie îngerească, şi ea, ea 
nevinovata, căzu pradă unor emoţii periculoase. 

Apoi, chiar liniştea ce o înconjura, o tulbura şi o seducea. 

Dar tocmai noutatea acestor senzaţii o deşteptă din visele 
sale. 

Trecându-şi mâna peste frunte, ca pentru a îndepărta 
gândurile ce o stăpâneau, se ridică şi cu un gest hotărât, îi 


128 


— Contesa fantomă — 


porunci şi lui Everard să se ridice şi el. Apoi, în picioare, în faţa 
iubitului său, zise cu o voce liniştită, dar hotărâtă: 

— Frate, să nu fim slabi, să nu visăm lucruri deşarte. Oare 
trebuie într-o clipă de uitare, să legăm, nu sufletele noastre, 
căci ele sunt de mult unite, ci vieţile noastre? Curaj şi sânge 
rece; să ne gândim în linişte la viitorul pe care Atotputernicul 
ni l-a făurit şi la viaţa pe care trebuie s-o urmăm. 

— Dacă te gândeşti, răspunse Everard, înseamnă că nu mă 
iubeşti. 

— Te iubesc cu sfinţenie, Everard; când mă gândesc la tine, 
o simţire duioasă şi îmbătătoare pune stăpânire pe sufletul 
meu, dar trebuie să-ţi spun că dragostea mea e pură, 
maternă. 

— Nu mă iubeşti, nu mă iubeşti, repetă Everard. 

— Ascultă, zise fata, mi se pare că nu te iubesc cu aceeaşi 
dragoste cu care mă iubeşti tu. Te iubesc în felul meu, totuşi, 
pot să-ţi mărturisesc un lucru, la care m-am gândit mult azi 
noapte: îţi jur, Everard, că dacă nu voi fi a ta, nu voi fi decâta 
lui Dumnezeu, căci n-aş putea să-mi leg viaţa, pe această 
lume, de altcineva. Aş fi foarte fericită să ştiu că prin aceasta 
te-ai liniştit puţin. 

— Mă încântă azi, dar este oare îndeajuns şi pentru mâine? 

— Mâine ca şi azi, Everard, viaţa mea îţi aparţine; să lăsăm 
însă dragostei noastre ocazia şi timpul suferinţei, căci dacă n- 
am supune bucuria noastră la vreo încercare, soarta s-ar 
răzbuna. Nu-ţi cer nimic mai mult decât răbdare. Poate că 
greşesc  dându-ţi o speranţă vagă, poate că greşesc 
negândindu-mă îndeajuns, dar nu pot renunţa la toată 
fericirea dorită... O Doamne, o contesă Aldina, iartă-mă. 

— Rosemonde, nu numai ca mama mea te iartă, dar chiar 
prin fiul ei, ea îţi mulţumeşte, căci tu vei schimba tristeţea 
vieţii mele în veselie. In numele ei, Rosemonde, primeşte 
acest inel pe care-l purta atunci când nu era căsătorită încă, şi 
deoarece tu-mi dai speranţe pentru viitor, fie ca acest dar să 
fie semnul logodnei noastre. 

— Everard, o doreşti? 

— Te rog, te implor. 

— lată atunci condiţiunile mele, reluă Rosemonde. 

— Le ascult. 

— Dacă mă logodesc cu tine, tu rămâi totuşi liber şi poţi 
face ce vrei. Păstrând amintirea acestei dimineţi încântătoare, 
nu vom mai vorbi niciodată de ea. Vom deveni iarăşi frate şi 


129 


— Alexandre Dumas — 


soră, vom relua lecţiile şi convorbirile noastre liniștite. 
Niciodată nu vom mai rosti cuvântul „dragoste” şi vom 
aştepta cu răbdare schimbările timpului şi ale sorții. 

— Oare această încercare dureroasă nu va avea un sfârşit? 

— Peste doi ani, când vom împlini amândoi 20 de ani, vei 
împărtăşi contelui Maximilian dorinţele tale, şi atunci ne vom 
hotărî. 

— Doi ani... 

— Trebuie, zise Rosemonde. Everard, pune-mi inelul în 
deget. De azi sunt logodnica ta în sufletul meu, dar din acest 
moment redevin sora ta, în cuvintele mele. 

— lubită Rosemonde... 

— Everard, povesteşte-mi sfârşitul lui „Hamlet”. 

Se înţelege că lecţia fu în acea zi, cu toată hotărârea lor, 
întreruptă de jocurile lor nevinovate. 

Când se despărţiră însă, rămaseră credincioşi legământului 
lor... 


XX 


Rosemonde era fericită; credea, sărmana copilă, că a 
câştigat totul, câştigând timp. Şi pentru că reuşise să-şi 
îndeplinească datoria, nerenunţând la dragoste, pentru că îşi 
împăcase pasiunea fără să nesocotească vocea conştiinţei, 
era mulţumită de ea însăşi şi credea că şi Aldina şi 
Atotputernicul erau mulţumiţi. 

— Doi ani este mult, îşi zicea ea, cu siguranţă că Everard nu 
mă va mai iubi. Totuşi îl voi scăpa de orice remuşcare. Între 
timp va rămâne lângă mine, şi dacă peste doi ani mă va mai 
iubi... Dar mi-eşti martor, Doamne, eu sunt sigură că nu mă va 
mai iubi. 

Everard o părăsi pe Rosemonde foarte fericit şi bucuros. 

— Doi ani, nu este prea mult, îşi zicea el, că o! o voi vedea 
zilnic; în aceşti doi ani o voi convinge de dragostea mea. Nu 
cred că m-am înşelat asupra hotărârilor tatălui meu. De altfel, 
îl voi pune la încercare; Dumnezeu să mă ierte de îndrăzneala 
pe care o vei avea; voi căuta să-l neliniştesc în privinţa 
proiectelor mele şi-l voi face să creadă că am mari ambiţii. Va 
fi mulţumit atunci când va găsi în locul unor dorinţe legitime 
care l-ar nelinişti, o dragoste care-l va potoli; mă va învinovăţi, 
dar mă va lăsa să fac ce vreau, căci Resemonde, prea mândră 


130 


— Contesa fantomă — 


ca să mă iubească, dacă sunt nobil şi puternic, este prea 
credincioasă ca să mă părăsească atunci când voi fi singur şi 
părăsit. Da, chiar azi voi scrie tatălui meu şi-l voi nelinişti prin 
câteva fraze bine ticluite. Să recitesc mai întâi scrisoarea pe 
care a trimis-o lui Jonathas şi prin care spune că dacă voi 
renunţa la drepturile mele, va renunţa şi el la autoritatea lui. 

Everard ascunsese această scrisoae în camera lui de la 
castei- Făcând planul celor ce va scrie, cu paşi înceţi şi cu 
capul plecat se îndreptă într-acolo. Când ajunse la porţile 
castelului, scrisoarea era ticluită în gând. 

— Da, îşi zicea el, în acest sens trebuie să-i scriu. Succesul 
meu este aproape sigur, şi pentru că tatăl meu mi-a promis că 
nu mai vine niciodată la Eppstein trebuie să recurg la ajutorul 
unei misive. 

Vorbindu-şi astfel, cu sufletul plin de bucurie, Everard intră 
pe poarta castelului. Deodată, ridicându-şi capul, el zări 
statura înalta a contelui Maximilian; îmbrăcat în haine negre. 

Tatăl şi fiul, fură cuprinși de aceeaşi emoție. 

Contele Maximilian de Eppstein, aparţinea acelei rase de 
politicieni vicleni, care priveau linia dreaptă ca drumul cel mai 
lung între două puncte. 

Dacă cineva ar fi observat intonaţia glasului lui Maximilian 
când acesta îl întâmpină pe Everard, ar fi presimţit că 
diplomatul, prin întrebările sale, urmărea un scop ascuns. Se 
vedea că, înainte de a rosti acel cuvânt misterios al cărui 
secret îl păstra încă atât de bine, contele voia să-l sondeze pe 
fiul său. 

— Contele de Eppstein, murmură Everard uimit. 

— Spune-mi tată şi îmbrăţişează-mă, răspunse Maximilian. 

Everard şovăia. 

— Mă grăbeam să te văd, reluă contele, de aceea am venit 
de la Viena numai în patru zile. 

— Aţi venit să mă vedeţi, domnule? bâigui Everard. 

— Gândeşte-te, fiule, că nu te-am văzut de trei ani, timp în 
care grijile politicii m-au reţinut la Viena. Trebuie să-ți 
mărturisesc, Everard, sunt foarte plăcut surprins: am lăsat un 
copil, şi găsesc un bărbat. Ai un aer viteaz şi fermecător care 
mă încântă, şi văzându-te atât de schimbat, mă simt mândru 
şi fericit. 

— Domnule, dacă v-aş putea crede, eu însumi aş fi mândru 
şi fericit. 

Everard nu-şi putea reveni din uimirea lui: oare tot contele 

131 


— Alexandre Dumas — 


Maximilian, altă dată atât de crud, îi vorbea acum cu atâta 
duioşie şi bunătate? Cu toată naivitatea sufletului său, Everard 
îşi dădu seama că i se întindea o cursă. La rândul său, 
Maximilian ghicea gândurile lui Everard. 

După trei ani, era ciudată această întrevedere, dintre tată şi 
fiu, căci îmbrăţişându-se ei se bănuiau şi rostind cuvinte 
drăgăstoase, îşi supravegheau privirile şi mişcările. 

— Da, Everard; reluă contele, nici nu-ţi poţi închipui cu câtă 
bucurie mă apropiam de Eppstein, unde aveam să întâlnesc 
un fiu pe care l-am nesocotit puţin şi pe care l-am părăsit; dar 
care-mi va ierta, această neglijenţă, când va fi aflat de toate 
grijile mele. Everard, în singurătatea ta, pe care azi o deplâng 
amarnic, lumina cărţilor, şi cunoştinţele lumii n-au putut 
ajunge; dar pentru un suflet mărinimos, cum este desigur al 
tău, educaţia nu vine niciodată prea târziu. lată savantul 
profesor Blazius pe care l-am adus de la Viena pentru a te 
ridica la gradul de instrucţiune care-ţi este trebuitor. 

În acest moment, Everard, văzu îndreptându-se spre el un 
om uscăţiv şi înalt. Salutându-l pe Everard, el rosti câteva 
cuvinte, din care viitorul elev nu înţelesese decât „domnule” şi 
„credinţă”. 

„Cu siguranţă, gândi Everard - temenele profesorului ca şi 
mângâielile tatălui mă conving - că vor să ştie dacă n-am 
devenit periculos şi dacă am rămas acelaşi copil neştiutor de 
odinioară. E vremea să neliniştesc sufletele lor bănuitoare şi 
să le arăt că pot, la nevoie, să dejoc planurile lor. 

— Tată, răspunse Everard, îţi sunt recunoscător, - ţie şi 
domnului profesor - că mi-aţi adus acea ştiinţă de care sunt 
atât de lacom, cu atât mai mult cu cât până acum n-am gustat 
decât foarte puţin din frumuseţile ei. 

— Din păcate, iată o imputare pe care mi-o poţi face, dar, - 
şi întorcându-se spre profesor, - domnule Blazius, se poate 
îndrepta, nu-i aşa? 

— Fără nici o îndoială, domnule, îmi place mai mult să am 
de-a face cu o minte necoaptă şi neştiutoare, decât cu o 
inteligenţă înşelată de doctrine şi principii greşite; vom avea 
totul de făcut şi nimic de desfăcut, şi asta este foarte mult. 

— Vă mulţumesc pentru speranţe, zise contele. 

— Şi eu, adăugă Everard, al cărui spirit cavaleresc se 
indigna de comedia la care credea că ia parte. Tânărului îi 
plăcea să amestece ironia sa, falsităţii lor. 

— Vom lua, răspunse doctorul, toate lucrurile de la început: 


132 


— Contesa fantomă — 


istorie, limbi străine, ştiinţe şi filozofie. 

— Ca să nu pierdem timpul, se adresă Everard profesorului, 
urmărind pe faţa contelui efectul cuvintelor sale, vom lăsa la o 
parte începuturile, pe care cred că le stăpânesc destul de 
bine, şi vom pătrunde în miezul chestiunilor. In ceea ce 
priveşte istoria, nu cred că mă puteţi învăţa mare lucru, dar 
voi fi foarte fericit să discut cu un om atât de luminat ca 
dumneavoastră asupra filozofiei evenimentelor. Sunteţi, ca şi 
mine, de partea lui Herder sau admiraţi pe Bossuet? 

Contele şi profesorul se priviră miraţi. 

— Cât despre limbi, reluă Everard, ştiu destul de bine 
franţuzeşte şi englezeşte, ca să-l pot explica pe Moliere şi pe 
Shakespeare. Dar dacă dumneata ai vrea să mă faci să înţeleg 
mai bine gândirea lor, vei avea în mine un elev - dacă nu prea 
inteligent - cel puţin foarte sârguincios. 

Maximilian şi Blazius nu-şi puteau reveni din uimirea lor. 

— Everard, strigă contele, cine oare, în singurătatea ta, te-a 
învăţat atâtea lucruri? 

— Chiar această singurătate, răspunse Everard, care simţea 
că acum trebuia să fie mai prudent ca oricând. Duceam în 
pădure cărţile din bibliotecă, gramatică, cronici, tratate de 
matematici - şi nu le părăseam decât după ce le înţelegeam; 
apoi gândeam mult asupra celor citite. Mi-a fost greu; ştiinţele 
pozitive mai ales, mi-au dat mult de furcă, dar prin răbdare şi 
curaj am învins toate greutăţile. Intr-o zi, spre bucuria mea, 
am găsit programul oficial al şcolilor de stat şi atunci mi-am 
dat seama că mă pot prezenta la Universitate sau la şcoala de 
Ofiţeri, ba chiar dacă m-aş prezenta la curtea împăratului, n-ai 
avea de ce să te ruşinezi de mine. 

— E oare cu putinţă? Dar, profesorule, asta-i minune! 
exclamă Maximilian. Vino sus şi examinează-l, căci eu nu pot 
crede. Vino şi tu fiul meu, vino. 

Intrară în sufragerie, care se afla în drumul lor. 

Acolo, profesorul Blazius supuse la un examen pe pretinsul 
şcolar; dar curând îşi dădu seama că nu trebuie să meargă 
prea departe, căci desigur în multe privinţe elevul era mai 
învăţat decât profesorul. Curiozitatea şi aplicaţia lui Everard 
depăşiseră în multe direcţii pe aceea a Rosemondei. Acum, 
băiatul se mândrea, că putea uimi prin ştiinţa lui pe profesor şi 
pe tată. 

— Este o minune, zise el în sfârşit contelui, este o minune 
pentru care trebuie să mulţumim cerului. 


133 


— Alexandre Dumas — 


— Şi eu, şi eu mă bucur atât la aflarea acestei veşti, încât 
am uitat pentru moment doliul sufletului meu. Da, dragă 
Everard, acum îţi pot spune şi ţie această tristă veste, pe care 
nu voiam să ţi-o împărtăşesc mai înainte de a te vedea demn 
de tine însuţi şi de strămoşii tăi. Fratele tău mai mare, 
sărmanul Albert, este... 

— Ce? întrebă Everard cu nelinişte. 

— A murit, Everard... A fost doborât în chip fulgerător, 
numai în trei zile, de o boală necruțătoare. La vârsta de 21 de 
ani. Ucis tocmai acum când un viitor atât de frumos, un viitor 
pregătit de mâinile mele şi de talentele sale i se deschidea în 
cale. Era atât de dibaci, atât de deştept, ştia să se poarte atât 
de bine la curte, dejuca cu atâta pricepere intrigile cele mai 
criminale, pătrundea atât de bine planurile duşmanului, încât 
nu se putea ca laurii fericirii să nu-l aştepte. Şi domnul mi l-a 
luat. Everard, mă înţelegi? Mi l-a luat. 

Atotputernicul mi-a lăsat totuşi o mângâiere, căci mi-a mai 
rămas un fiu, tot atât de vrednic ca şi Albert, de dragostea 
mea şi de favoarea împăratului. Vei fi urmaşul fratelui tău; 
iată-te cel mai mare şi singurul moştenitor al Eppsteinilor. Ştii 
care ţi-e datoria? O viaţă nouă începe pentru tine; să uităm 
trecutul, şi să nu privim decât spre viitor. Fii sigur, de acum 
înainte, de dragostea şi de proteguirea tatălui tău. Am făcut 
planuri care-ţi vor reda tot ceea ce ai pierdut. 

Everard păli la auzul acestor cuvinte: îşi închipuia ce 
schimbare se va petrece în viaţa sa. 

Cu toată lupta sa interioară însă, faţa lui rămase senină. 

— Everard, urmă contele, de azi înainte eşti ofiţer în slujba 
Austriei. lată brevetul tău de numire. 

Contele se îndreptă spre un scaun, pe care se afla o sabie, 
o luă şi o întinse fiului său. 

— lată sabia ta, adăugă contele. Nu ar fi trebuit să-ţi fac 
aceste daruri decât paste şase luni; dar pentru că le meriţi de 
pe acum, primeşte-le din mâna mea. Crede-mă însă, Everard, 
favorurile împăratului nu se vor opri aici. Dar despre acestea, 
vom mai vorbi altădată. Amintirile pe care vederea ta mi le-a 
evocat, regretele morţii lui Albert, fericirea pe care am 
resimţit-o văzându-te la nivelul năzuinţelor mele, toate aceste 
emoţii, bune sau dureroase, m-au obosit. Acum te las să stai 
de vorbă cu profesorul Blazius. Te voi vedea înainte de 
căderea serii; atunci îţi voi împărtăşi planurile mele, şi vei 
vedea că-ţi vor fi pe plac. Până atunci, gândeşte-te cu mândrie 

134 


— Contesa fantomă — 


la destinul ce te aşteaptă la curtea din Viena, unde vei merge 
cu mine peste câteva zile. 

Apoi, contele îmbrăţişând pe Everard uimit, şi salutându-l 
pe Blasius, ieşi. 

— În câteva zile la Viena, repetă Everard, zdrobit de emoție 
şi privind întristat brevetul şi sabia sa. Doamne, Doamne, ce 
va zice ea? 

Şi cu toate strigătele lui Blasius, el o luă la fugă. 

— Nu uitaţi, îi strigă profesorul, că tatăl dumneavoastră vă 
aşteaptă la masă. 

Everard, ajunse cât ai clipi din ochi la colibă. Rosemonde se 
plimba în grădiniţa pe care i-o aranjase el. Palid şi gâfâind 
apăru în faţa ei, ţinând încă în mână sabia şi brevetul. 

— Ce ai, Everard? întrebă Rosemonde. 

— Ce am, ce am? Contele s-a întors şi ca întotdeauna a 
adus nenorocirea cu el. 

— Ce vrei să spui, Everard? 

— lată, iată, strigă tânărul. 

— Ce-i asta? 

— Nu ghiceşti? 

— Nu. 

— Fratele meu Albert a murit; sunt cel mai vârstnic urmaş 
al familiei şi tatăl meu, care mi-a adus acest brevet şi această 
sabie, vrea să mă ia la Viena. 

Rosemonde păli; totuşi un surâs trist îi înflori pe buze. 

— la-mă de braţ, Everard, şi hai în casă. 

Cei doi tineri intrară în colibă. Rosemonde se lăsă într-un 
fotoliu, iar Everard zvârli brevetul sub masă şi puse sabia într- 
un colţ. 

— Ei, Everard, începu fata, nu ţi-am spus oare azi dimineaţă 
că trebuie să ţii seamă şi de partea fatalităţii? Numai că ea a 
venit mai repede decât mă aşteptam. 

— Ce-mi pasă, Rosemonde, crezi că voi pleca? 

— Fără îndoială. 

— Nu te voi părăsi niciodată, am jurat. 

— N-ai jurat de loc, căci atunci ar fi însemnat să nu asculţi 
pe tatăl tău, ceea ce nu ai dreptul să faci. 

— Contele mă părăsise, mi-a scris-o el singur, eu nu mai 
eram fiul lui, iar el nu mai era tatăl meu. 

— Un gând mârşav l-a depărtat de tine, un gând bun îl 
apropie. Atotputernicul n-a dorit această despărţire dintre tată 
şi fiu. Îl vei asculta, te vei duce la Viena. 


135 


— Alexandre Dumas — 


— Niciodată, ţi-am spus. 

— Atunci mă voi reîntoarce la mănăstirea Sfântul Tei, căci, 
fără îndoială, nu vreau să fiu părtaşa neascultării tale. 

— Rosemonde, nu mă iubeşti. 

— Dimpotrivă, Everard, tocmai pentru că te iubesc, vreau 
să-l asculţi pe tatăl tău. Unii oameni au datorii chiar din ziua 
naşterii lor. Atât timp cât aveai un frate mai mare, atât timp 
cât altul răspundea de gloria şi de numele Eppsteinilor, puteai 
rămâne un necunoscut. Acum, dacă ai refuza această 
moştenire, ai comite o crimă faţă de strămoşii şi de urmaşii 
tăi. Cariera armelor pe care ţi-a propus-o tatăl tău, e frumoasă 
şi onorabilă. Vei pleca deci. 

— Rosemonde, Rosemonde, se crudă eşti! 

— Nu, Everard, îţi vorbesc însă ca şi când n-aş fi existat, 
căci în faţa unor asemenea interese, o fată ca mine trebuie... 

— Bine, Rosemonde, dar jură-mi un lucru. 

— Care? 

— Dacă nu voi putea să conving pe tatăl meu să nu mă 
ducă la Viena, dacă voi fi obligat să mă dedic acestei cariere a 
armelor, unde nu voi aduce decât dezgust pentru viaţă şi 
dispreţ pentru moarte, dacă în sfârşit, ajung liber, stăpân pe 
mine însumi, jură-mi Rosemonde, că vei îndeplini ceea ce mi- 
ai promis azi dimineaţă: vei fi a mea. 

— Am jurat, Everard, că nu voi fi decât a ta, sau alui 
Dumnezeu, ţi-o jur încă o dată, şi-mi voi respecta jurământul. 

— Şi eu, ascultă bine, Rosemonde, jur pe mormântul mamei 
mele că nu mă voi căsători decât cu tine. 

— Everard, Everard, strigă fata speriată. 

— Jurământul e făcut, Rosemonde, nu-l voi călca:; a mea 
sau a lui Dumnezeu, al tău sau al nimănui. 

— Jurămintele sunt groaznice, Everard. 

— Pentru sperjuri, da, dar nu şi pentru cei ce vor să le 
respecte. 

— Ascultă, Everard, pentru a te dezlega de jurământul tău, 
n-ai nevoie să vii până la mine, eşti dezlegat de pe acum. 

— Bine, Rosemonde. lată clopotul care mă cheamă la masă. 
Pe mâine. 

Şi Everard plecă, lăsând pe Rosemonde înspăimântată de 
hotărârea iubitului ei. 


136 


— Contesa fantomă — 


XXI 


După cină, în timpul căreia contele se arătase faţa de fiul 
său şi mai drăgăstos decât la sosire, Maximilian îl invită pe 
Everard în camera sa. Tânărul, cu mintea tulburată şi cu inima 
palpitând, îşi urmă tatăl. 

Când ajunseră în camera roşie, Maximilian îi oferi lui 
Everard un fotoliu, pe care acesta se aşeză. El se plimba 
nervos prin odaie, aruncând din când în când câte o privire 
băiatului care simţise atât de puţin dragostea lui de tată. 

Aproape intimidat de fruntea lui senină şi de privirea sa 
pătrunzătoare, contele îşi căuta cuvintele, neştiind cum să 
înceapă; în cele din urmă se hotărî să ia un ton dojenitor şi o 
atitudine gravă, ca aceea pe care o întrebuința cu succes în 
relaţiile sale diplomatice. 

— Everard, zise el, aşezându-se în faţa fiului său, dă-mi voie 
să-ţi vorbesc, nu ca un tată, ci ca un bărbat de stat, cu alte 
cuvinte, ca un om care e însărcinat cu destinele marelui 
nostru imperiu. Everard, vei cârmui şi tu într-o zi - pentru că 
fratele tău ţi-a cedat locul lui - popoarele şi ideile; primind 
însă această glorioasă, dar periculoasă misiune, trebuie să 
cunoşti datoriile pe care ţi le impune. Trebuie, ca să poţi 
conduce, cu dreptate, - aşa după cum Dumnezeu călăuzeşte 
paşii întregului univers - națiunea de al cărui destin eşti 
răspunzător, să te desparţi de pasiuni şi de personalitate, de 
dorinţe şi de mândrie; să nu trăieşti pentru tine, ci pentru toţi, 
să fii superior convențiilor sociale, sistemelor sau 
prejudecăţilor, să nesocoteşti lucrurile omeneşti şi să te ridici 
deasupra binelui sau răului. 

Mulţumit cu această introducere, contele făcu o pauză, 
pentru a observa efectul pe care aceste cuvinte îl avea asupra 
lui Everard. Băiatul părea atent, dar nu încântat; atitudinea lui 
trăda tot atât de bine plictiseala ca şi respectul. 

— Cu siguranţă, Everard, întrebă contele, neliniştit de 
tăcerea fiului său, că te-ai şi gândit la toate aceste lucruri şi că 
îmi dai dreptate. 

— Sunt de aceeaşi părere, tată, şi admir din tot sufletul pe 
cei ce-şi înţeleg atât de bine funcţia lor. Dar cred, şi cu 
siguranţă că şi tu îmi împărtăşeşti credinţa, că sacrificând 
talentele şi dorinţele tale, trebuie să-ţi păstrezi drepturile 
conştiinţei şi că renunțând la mândrie, trebuie să-ţi păstrezi 
neatinsă demnitatea. 


137 


— Alexandre Dumas — 


— Vorbe goale, reluă contele, vorbe goale, de netemeinicia 
cărora îţi vei da şi tu în curând seama. 

— Nu ştiu dacă cuvintele virtute şi cinste sunt pentru unii 
vorbe goale, dar pentru mine - aici în singurătatea mea - sunt 
lucruri la care ţin ca şi la viaţa mea, poate mai mult chiar. Dă- 
mi voie să-ţi spun, mi se pare că speratele pe care ţi le-ai pus 
în mine nu sunt tocmai întemeiate. In definitiv nu sunt decât 
un ţăran, copilul sălbatic al acestor păduri şi munţi, şi-mi va fi 
foarte greu să mă obişnuiesc cu cerinţele curţii. Aş putea - 
fără ruşine - să apar pentru un moment în lume, dar îmi pare 
un lucru imposibil să mă conduc fără a face stângăcii. Mă 
cunosc, şi de azi dimineaţă, de când eşti aici, mă gândesc la 
toate astea. Obişnuit cu aerul pădurilor, mă voi înăbuşi între 
zidurile oraşului; învăţat cu adevărul şi libertatea, voi muri în 
mijlocul intrigilor şi convenienţelor. Voi arăta indignările mele, 
mă voi revolta şi în felul acesta eu voi fi pierdut, iar tu, cu 
siguranţă compromis. Te rog, tată, renunţă la aceste proiecte 
şi - pentru că nu este vorba decât de fericirea mea - lasă-mă 
aci, în mijlocul pădurilor şi livezilor mele şi du-te singur la 
Viena. 

— Nu este vorba numai de fericirea ta, răspunse contele cu 
o voce aspră, căci - înăbuşindu-şi mânia care începea să 
clocotească în el - mai avem în vedere şi gloria şi soarta 
acestei case al cărui singur moştenitor, din nenorocire, ai 
rămas tu. Şi eu, odinioară aş fi preferat să vânez pe domeniile 
mele, decât să mă înham la jugul politicii, dar nu degeaba 
sunt un Eppstein. Tatăl meu m-a învăţat să pun frâu dorințelor 
mele; azi îi mulţumesc, tot aşa după cum mai târziu îmi vei 
mulţumi şi tu. Am fost altă dată, tot atât de iute şi de 
nerăbdător, pe cât de liniştit şi de răbdător mă vezi azi, dar 
am ştiut să-mi înving pasiunile. Cu toate acestea, Everard, nu 
ar trebui să mi te opui prea mult şi nici să pui răbdarea mea la 
încercare, mai ales că eu mă consider judecător suprem al 
acestei familii; de multe ori pornirile cele mai vechi se 
deşteaptă, şi să nu uiţi că mânia mea e înfricoşătoare. 

Furtuna începea; vocea contelui era din ce în ce mai 
tăioasă. Vorbea totuşi cu linişte. 

— De altfel cred, Everard, că nu va fi nevoie să recurg la 
ameninţări. Vei asculta de sfaturile mele părinteşti. Nu am 
nevoie să-ţi spun decât un singur cuvânt pentru a-ţi dovedi că 
am dreptate: Everard, copilul meu, am nevoie de tine... 

— Ce? strigă băiatul impresionat în naivitatea sufletului său 


138 


— Contesa fantomă — 


şi mişcat de bunăvoința cu care contele pronunţase aceste 
cuvinte. Cum, tată, ai putea să ai nevoie de mine? 

Maximilian observă buna impresie pe care cuvintele sale o 
făcuseră asupra lui Everard, şi se hotărî să profite de ea. 

— Adică, reluă contele luând mâinile fiului său, vreau să 
spun că-mi eşti necesar. Nici nu ştii ce înseamnă viaţa de 
curte şi nu-ţi poţi da seama de intrigile care se ţes îndărătul 
tău. Ei bine, acum două luni una din aceste intrigi era să mă 
piardă. Dragostea şi devotamentul fratelui tău erau să mă 
scape, când... Domnul mi l-a răpit. Atunci, Everard, eu care te- 
am uitat, mi-am adus aminte de tine şi am venit. 

— Spune-mi, tată, spune-mi, exclamă Everard şi voi face 
ceea ce ar fi făcut şi Albert. 

— Da, o vei face, Everard, răspunse Maximilian căci înţelegi 
că oamenii chemaţi prin naşterea lor în fruntea statului, 
trebuie să plătească această glorie printr-o abnegaţie 
completă şi că nu pot obţine demnități decât în multe sacrificii 
şi grele încercări. Pregătirea pentru aceste onoruri este foarte 
grea, Everard; trebuie să-ţi câştigi titlurile prin multă 
bunăvoință, prin nopţi nedormite, prin zile fără odihnă. De 
multe ori, prinții şi miniştrii, pentru a ne pune la încercare, ne 
impun sarcini foarte grele. Scopul este însă atât de frumos şi 
de măreț, încât uităm greutăţile semănate în calea noastră. 

De astă dată, diplomatul greşise efectiv. Everard îşi 
câştigase sângele rece, acum el căuta un mijloc de a refuza 
oferta contelui. 

Acesta, crezând că fiul său este atent, continuă: 

— Ei bine fiule, în timp ce atâtea obstacole se pun în calea 
acestor ambiţioşi, tu jucându-te şi dormind ai ajuns la un 
punct pe care alţii, după douăzeci de ani de trudă zadarnică, 
nu l-ar fi putut atinge. Pentru tine, totul depinde de o simplă 
formalitate, de un act neînsemnat. Nu este vorba decât să te 
însori. 

— Să mă însor? strigă Everard, să mă însor! Ce spui, tată? 

— Da, înţeleg că eşti tânăr, dar n-are nici o importanţă. 
Haide, ascultă-mă până la capăt. Dacă vrei, te vei mira apoi. 
Dar căsătoria pe care ţi-o propun va face fericirea ta, poţi să 
fii încredinţat. Când fratele tău a murit, era tocmai pe punctul 
de a contracta această căsătorie pe care ţi-o propun. Pe urmă, 
m-am gândit la tine, căci vezi tu, această unire este un viitor 
minunat, o fericire neaşteptată, o cale deschisă care te va 
conduce lângă tron, ba cred chiar, pe tron. 


139 


— Alexandre Dumas — 


— Tată, nu acesta era idealul meu. 

— Dar ce, Everard, acest vis pe care tu îl dispreţuieşti, a 
fost idealul curţii întregi. Cei mai străluciți nobili s-au silit să 
obţină mâna acestei B... dar toţi au înţeles că trebuiau să se 
dea în lături înaintea numelui de Eppstein, şi atunci au părăsit 
lupta. 

— Şi cine este această ducesă B... de care n-am auzit 
vorbindu-se niciodată şi care vrea să se mărite eu 
moştenitorul celei mai vestite case din Germania? 

— Ducesa B... Everard, este totul şi nimic, este o femeie 
fără nume, deoarece i s-a creat un ducat, dar ea este 
adevărata împărăteasă. Înţelegi, Everard, ce putere va avea 
acela care va avea norocul să devină soţul ducesei? 

— Nu, tată, nu înţeleg prea bine. 

— Cum? Nu înţelegi că pentru a salva aparențele această 
femeie trebuie să fie căsătorită? Soţul ei va putea dori şi da 
orice. Mărirea sa şi a familiei sale va fi o necesitate de stat. 
Priveşte lucrurile prin această prismă, şi răspunde-mi dacă nu 
te ispiteşte. 

— Domnule, la ce trebuie să răspund? întrebă Everard? 

— La propunerea mea. 

— Ce propunere? 

— Ei drăcie, la această propunere de căsătorie! 

— Sunt uimit că dumneata, conte de Eppstein, propui fiului 
dumitale... Dar iartă-mă, tată, mă pui la încercare, sau îţi baţi 
joc de mine? Nu e aşa că n-ai vorbit serios? 

— Everard, Everard, zise contele scrâşnind din dinţi. 

— Nu, tată, reluă Everard fără să fi auzit pe tatăl său, nu, 
nu, te cred. lubeşti titlurile şi onorurile mai mult decât gloria; 
aceasta îmi pare destul de curios, totuşi mai înţeleg. Dar să te 
serveşti de străbunii tăi, să vinzi numele pe care-l vor purta 
nepoţii tăi, este o ruşine pe care n-o pot înţelege şi nu cred că 
dumneata Maximilian de Eppstein, îmi poţi cere un astfel de 
lucru. Admit să mă împingi la a fi ambițios, dar nu voi fi 
niciodată un netrebnic. 

— Mizerabile, strigă contele pălind de furie. 

— Mizerabil, nu. Dar nebun că am putut să mă înşel asupra 
intenţiilor dumitale. lartă-mă, ce vrei, nu trebuie să crezi prea 
mult în puterea mea de înţelegere. lau totul aşa cum mi se 
spune şi comit de multe ori greşeli prosteşti. Cum îţi spuneam; 
mai bine lasă-mă aci şi du-te singur să-ţi pui în aplicare 
planurile tale. Vezi bine că nu sunt bun de nimic; pentru că 

140 


— Contesa fantomă — 


ştiu să vorbesc două trei limbi străine, nu înseamnă că voi şti 
să vorbesc şi limba de la curte. Părăseşte-mă, tată, reîntoarce- 
te singur la Viena şi nu mă sili să părăsesc acest sat, unde am 
îngropat ambiția şi dorinţele mele. 

De câteva minute, cu toată mânia sa, contele observă faţa 
senină a lui Everard. În cele din urmă, el păru a se fi hotărât, 
şi zise: 

— Totuşi, Everard, dacă nu te-ai fi înşelat, dacă această 
căsătorie n-ar fi o simplă presupunere, ci un fapt, oare te-ai 
împotrivi? 

— Da, tată, răspunse băiatul. Numai că atunci aş fi zis 
„tată, pentru numele lui Dumnezeu”, şi atunci el gândi să 
spună „în numele mamei mele”, (dar fără să-şi dea seama de 
ce, nu îndrăzni să invoce această amintire) „nu mă împinge la 
o faptă ruşinoasă”. Umilirea fiului tău n-ar pute să te facă atât 
de fericit, pe cât de nenorocit m-ar face pe mine. Tată, ia-mi 
viaţa, clar cruţă-mi demnitatea. Şi dacă ai fi insistat în cererea 
ta, ţi-aş fi răspuns: „Conte de Eppstein, cu ce drept îmi ceri 
onoarea mea? Viaţa mea îţi aparţine, poate, dar nu şi virtutea 
mea; şi fiindcă port unul din cele mai strălucite nume ale 
Germaniei, nu mă vei nesocoti ca pe cel din urmă om? Nu voi 
asculta, domnule! 

Everard vorbea cu convingere. Contele, cu privirea rece şi 
pătrunzătoare, surâdea. 

Când tânărul isprăvi, el îl luă de mână şi, părând foarte 
mulţumit îi spuse: 

— Bine, Everard, vino fiul meu, să te îmbrăţişez şi iartă-mă 
că m-am îndoit o clipă de sufletul tău cavaleresc. Dar eu nu te 
cunoşteam decât de azi. Sunt cel mai fericit dintre părinţi, căci 
văd, acum, că eşti demn de cea care ţi-e destinată; cea mai 
nevinovată şi încântătoare fată a Vienei va fi a ta. Cea mai 
nobilă şi bogată fiică a Austriei: Lucia de Gansberg, va fi soţia 
ta. 

Contele Maximilian îi pomenise de aceea despre care 
Rosemonde îi vorbise de multe ori. 

— Ce? strigă Everard, înmărmurit. Ce? Lucia de Gansberg? 

— Aşa am hotărât, te vei însura cu ea peste o lună. Sper, că 
onoarea ta nu va avea nimic de obiectat asupra acestei 
uniuni. 

— Credeam că Lucia de Gansberg este fata cea mai căutată 
din toată Germania. 

— Ei bine, Everard, aştept să-mi mulţumeşti. O femeie 


141 


— Alexandre Dumas — 


nevinovată şi o sabie de ofiţer sunt două daruri care merită o 
răsplată. 

— Da, tată, îţi mulţumesc, răspunse Everard, sărutând 
mâna pe care i-o întindea Maximilian; da, eşti cel mai bun tată 
care poate exista. Nu ştiu cum să-ţi exprim recunoştinţa mea, 
dar nu pot... nici nu îndrăznesc... nu voi putea niciodată iubi şi 
nici nu mă voi căsători cu Lucia de Gansberg. 

— Te-am prins, strigă Maximilian, ridicându-se. Ai căzut în 
cursă; nu numai onoarea te împiedică să te căsătoreşti cu fata 
pe care ţi-am ales-o! Nu ca persoană, ci însăşi ideea căsătoriei 
te înspăimântă. Unde ţi-e oare dragostea ta ascunsă? 

Comedia devenea dramă. Everard, palid şi tremurând, nu 
avea putere să mai vorbească. Contele puse mâna pe umăr, o 
mână care părea de plumb. Cu o voce ascuţită, zise scrâşnind 
din dinţi: 

— Ascultă, iubite fiu, acum nu te mai rog, ci îţi poruncesc! 
Nu-ţi mai spun „vrei” îţi spun „îţi ordon”. Am dat cuvântul 
prinţului, nunta e hotărâtă. Dacă n-aş fi avut cincizeci de ani, 
m-aş lipsi de tine dar aşa, am nevoie de cineva tânăr. Eşti fiul 
meu, te iau; să nu spui un cuvânt, căci ia seama, să nu aflu 
motivul refuzului tău, a cărui singură bănuială mă înfurie. Sunt 
de temut, ia seama. Nu mai încape nici o vorbă. Taci şi pleacă 
ochii. Sunt amintiri care mai mult mă supără decât mă 
înspăimântă. Mi-e milă de tine şi frică de mine. leşi, ai timp să 
te hotărăşti până mâine; ieşi, pe mâine. Gândeşte-te bine că 
tatăl tău insultat, va fi un judecător de temut. 

Şi Contele, îngălbenit de mânie, arată cu braţul ameninţător 
uşa. 

Turburat de această mânie şi convins că până mâine nu va 
obţine nimic, Everard ieşi. 

Toate acestea se petreceau cu o zi înainte de Crăciun. 


XXII 


Everard ieşi din castel şi se afundă în pădure. Noaptea era 
rece, dar frumoasă, cu cerul albastru şi senin. Sufla un vânt 
tăios, ninsese câteva zile, dar pământul era acoperit cu 
linţoliul zăpezii. Pinii se desenau întunecaţi pe albul sinistru al 
câmpiilor. 

Everard, cu capul gol, cu părul zburlit, umbla în neştire, fără 
vreo ţintă, fără vreun gând: nu simţea nici frigul, nici vântul. 


142 


— Contesa fantomă — 


Mai mult instinctul decât voinţa, îl conduse drept la colibă, 
era aproape de miezul nopţii. Uşile erau încuiate şi nici o 
lumină nu se vedea. Făcu de cinci-şase ori ocolul căsuţei, dar 
văzând că stăpânii ei dormeau, fugi la peştera lui şi 
îngenunchind în prag, se porni pe plâns, invocând pe mama 
sa. 

— Mamă, mamă, strigă el disperat, unde eşti? Ştii tu oare 
ce vrea să facă cu copilul tău? Şi ce ruşine vrea să-i facă? Ştii 
ce-l ameninţă? Vei îngădui oare ca el să fie dezonorat? Vei 
asista neputincioasă la pierderea lui? Erai aici azi dimineaţă, 
chiar în acest loc unde plâng acum, şi m-ai văzut plin de 
bucurie. Oare nu aprobi tu fericirea mea? Mi se pare că nu. 
Dar tu nu mi-ai vorbit deloc azi; este drept că nici eu - ameţit 
de fericire sau de durere, nu te-am mai întrebat nimic, dar te 
întreb acum. lartă-mă, şi răspunde-mi. 

Everard ascultă. Nu auzea decât şuieratul vântului şi 
trosnetul crengilor. Rămase tăcut câteva minute: s-ar fi zis că- 
i era frică de însuşi glasul lui. 

— Mamă, reluă el cu glas duios, nu-mi spui nimic? au dacă- 
mi vorbeşti prin acest geamăt lugubru al crivăţului, eu nu te 
aud, nu te înţeleg; eşti oare supărată din pricina dragostei 
mele? Mă părăseşti? Sau poate, având a-mi împărtăşi veşti 
îngrozitoare, preferi să taci? Dumnezeule, se poate ca marele 
eveniment al vieţii mele să se apropie? Nu mai vrei deci să mă 
sfătuieşti? Aş face poate bine să fug? Este oare prea târziu? 
Ah, nimic... nimic... Mamă, nu-mi răspunzi nimic? Şi acest vânt 
care plânge mereu! Este înfricoşător. Mamă, oare pentru 
prima oară în viaţa mea mă lipseşti de dragostea ta? Mă simt 
singur; oare Domnul te îndepărtează de mine, pentru a mă 
lăsa pradă fatalităţii? Sau poate ai murit, umbră a mamei 
mele? 

Totul tăcea, numai vântul îngheţat sufla dinspre Nord. Nu 
se auzea decât mugetul lui sinistru. Everard începu să tremure 
de frig şi de spaimă. 

—  Milostivire cerească, strigă el descurajat, cu un glas 
întretăiat de suspine, sunt sigur că îngerul meu păzitor nu se 
mai află lângă mine. Ce va fi mâine? Ce va face contele? Ce 
voi face eu însumi? Trebuia să plec acum trei ani! Dar mai 
este timp! Da, să plec! Mă duc la unchiul meu Conrad. El e 
singurul meu prieten, unicul care mă va ajuta; el a fost 
prietenul tău, mamă! Să plec, să fug, din faţa destinului meu. 

Şi zăpăcit, se ridică, vrând să fugă. 

143 


— Alexandre Dumas — 


— Dar Rosemonde! exclamă el, trebuie s-o văd. Este 
logodnica mea, să plec fără ea? Mamă, eşti crudă că mă 
pedepseşti şi părăseşti. Ce mult sufăr... 

O bufnitură de vânt, mai puternică decât celelalte, atât de 
puternică încât, dezrădăcină unul din stejarii ce ascundeau 
intrarea peşterii, răspunse  tânguirilor lui Everard, 
înspăimântându-l. Petrecu restul nopţii între aceste alternanţe 
de groază şi disperare, de resemnare sau revoltă. 

Când palida lumină a aurorei învălui coamele munţilor, 
Everard era mai alb decât pământul acoperit de zăpadă, mai 
îngheţat decât stâncile acoperite de chiciură: cine l-ar fi văzut, 
ar fi crezut cu siguranţă că era o fantomă. 

Soarele, un soare trist de Decembrie, trimitea prinde arbori 
câteva raze palide; Everard, sleit de puteri, se îndreptă totuşi 
spre colibă. 

Singura hotărâre pe care o luase, era s-o revadă pe 
Rosemonde şi să se sfătuiască cu ea. Ştia bine că trebuia să 
fugă departe de tatăl său, departe de Germania, dar voia s-o 
vadă pe Rosemonde. 

Pe când mergea astfel, îngândurat, auzi deodată sunetul 
unui corn de vânătoare şi lătrat de copoi. Întoarse capul într- 
acolo: văzu prin desişul arborilor haita de câini. Inaintaşii şi în 
sfârşit pe Maximilian călare, care se ducea la vânătoare. 

Avu doar timpul, să sară peste un şanţ şi să se ascundă 
îndărătul unui copac, pentru a nu fi văzut. 

Când îşi reluă drumul, i se păru că-l urmărea un valet al 
contelui; nu era însă decât o iluzie, căci fusese cuprins de 
delir. 

Chinuit de aceste gânduri, ajunse la căsuţa maestrului de 
vânătoare. Jonathas plecase de dimineaţă, pentru a-şi 
întovărăşi stăpânul. Everard nu găsi deci acasă decât pe 
Rosemonde. Văzându-l atât de palid şi de tulburat, tânăra fată 
scoase un țipăt de spaimă. 

„„„Everard îi povesti ceea ce se petrecuse în timpul discuţiei 
cu tatăl său. Povestirea fu lungă, căci de multe ori îl podidiră 
lacrimile. 

Ca întotdeauna, Rosemonde îi dădu sfaturi înțelepte. 

— Prietene, îi spuse ea, dacă într-adevăr Lucia de Gansberg 
ar trebui să devină soţia ta, atunci ţi-aş spune: „Everard, Lucia 
este o fată nobilă, ascultă-l pe tatăl tău, căsătoreşte-te cu ea, 
şi dacă nu vei fi fericit, cel puţin vei rămâne cu demnitatea 
neatinsă. Dar această unire cu ducesa, este îngrozitoare. lar 


144 


— Contesa fantomă — 


eu am dreptul să te opresc de la îndeplinirea unei asemenea 
fapte, căci prin această hotărâre, contele Maximilian nu numai 
că ne desparte pe noi, dar nesocoteşte însăşi dreptatea şi 
puterea Atotputernicului. Este tatăl tău, dar are un suflet hain 
şi tiranic; e prea primejdios să lupţi contra lui şi atunci, cel mai 
bun lucru ar fi să fugi. Nu te ocupa de mine, Everard; ştiam 
prea bine că visele noastre nu sunt decât iluzii şi că în afară 
de vreo minune - eu n-aş fi putut niciodată să ajung soţia ta. 
Nu-i nimic, nu sunt a ta, dar nu voi fi nici a altuia. Voi rămâne 
aici şi mă voi ruga pentru tine, iubindu-te fără nici o speranţă. 
Fără speranţă, căci iată-te bogat acum, iată-te conte; şi chiar 
dacă tatăl tău ar-admite, ceea ce este imposibil, să te 
căsătoreşti cu mine n-aş mai vrea eu. lţi voi fi însă, toată viaţa 
mea, tot aşa de credincioasă ca şi când aş fi soţia ta, dar tu, 
Everard, tu eşti liber. Fii bun, linişteşte mânia contelui, sileşte- 
| prin faptele tale bune, să te ierte, să te numească fiul său... 
Apoi dacă vrei, poţi să mă uiţi, să uiţi pe cea care te va iubi 
întotdeauna. 

— Rosemonde, exclamă Everard cu ochii înlăcrimaţi, cel 
puţin tu să nu mă părăseşti; vorbeşte, căci cuvintele tale 
drăgăstoase potolesc zbuciumul sufletului meu. Te voi asculta, 
voi pleca, nu pentru a mă salva pe mine, ci pentru a-l salva pe 
tatăl meu. Mama nu a răspuns întrebărilor mele în noaptea 
aceasta. Azi e Crăciunul şi mi-e frică, mi-e frică pentru el. Fug 
dinaintea primejdiei, poate dinaintea blestemului său. 

— Ce vrei să spui, Everard? întrebă fata neliniştită de 
privirile rătăcite ale băiatului. 

— Nimic, nimic, morţii ştiu totul, cei vii, nimic. Lasă-mă să 
plec iute, Rosemonde; o ultimă sărutare. Nu te speria, o 
sărutare de soră, pe frunte, pe care o voi primi în genunchi. 

Everard îngenunche, iar Rosemonde - aşa după cum 
obişnuia la sfârşitul fiecărei lecţii, - îl sărută pe frunte 
suspinând. 

In acest moment, îndărătul acestor doi copii nevinovaţi, se 
auzi un rânjet înfiorător. 

Se întoarseră şi-l văzură pe contele Maximilian, ţinând biciul 
într-o mână şi puşca în cealaltă. 

— Foarte bine, zise el cu ironie. 

Şi după ce-şi sprijini puşca de zid şi-şi azvârli biciul şi şapca 
pe masă, contele intră în odaie. Rosemonde, ruşinată, plecă 
ochii şi nu îndrăzni să facă un pas. Everard, se aşeză înaintea 
ei, înfruntând cu o privire mândră şi hotărâtă, zeflemisirea 


145 


— Alexandre Dumas — 


contelui. 

Maximilian, fluierând o arie de vânătoare şi uitându-se 
batjocoritor când la fată când la băiat, îşi scotea încet 
mănuşile, apoi lăsându-se într-un fotoliu, zise cu indiferenţă: 

— lată dezlegarea enigmei. lată pentru ce ai refuzat 
propunerea mea. Trebuie să admit că ai avut un motiv foarte 
drăguţ şi ispititor. 

— Domnule, zise Everard, dacă mânia dumneavoastră... 

— Mânie? întrerupse contele. Dar cine vorbeşte de mânie? 
Everard, sunt un cavaler şi trăiesc în secolul al XVIII-lea. Slavă 
Domnului, nu m-am călugărit încă. Nu, copii, nu vă 
duşmănesc. Nu te-am urmărit, Everard, pentru a te deranja, ci 
în interesul tău. Frumoasă copilă, am trimis la oraş cu un 
pretext oarecare pe tatăl tău, care cred că nu ştie secretul 
vostru şi care v-ar fi putut surprinde. Vedeţi deci, că nu vă 
sunt duşman. Totuşi, nu vreau să fiu înşelat şi nu vreau ca 
dragostea voastră... 

— lertaţi-mă, domnule, dacă vă întrerup, reluă Everard cu 
hotărâre, dar e la mijloc o neînțelegere, ce se cere îndreptată. 
Vă rog fiţi puţin atent. M-aţi părăsit, lăsându-mă singur, fără 
conducător, fără profesor şi fără sprijin. A trebuit să cresc 
singur ca arborii pădurii. Aţi fost oare tatăl meu? Am fost eu 
oare fiul dumneavoastră? După indiferența, aş zice chiar ură, 
pe care mi-aţi arătat-o, nu s-ar putea spune aşa ceva. Într-o zi 
mi-aţi scris că trebuie să renunţ pentru totdeauna la 
dragostea dumneavoastră, după cum şi dumneavoastră 
renunţaţi pentru totdeauna la ascultarea mea; apoi, fidel 
hotărârii dumneavoastră nu v-aţi mai ocupat de mine, parcă 
aş fi fost mort sau nedemn de numele de Eppstein. Un ţăran îl 
învăţă pe fiul său să citească, pentru ca să poată buchisi 
cuvintele Domnului; dumneavoastră nici nu v-aţi interesat 
dacă ştiu să citesc. M-aţi lăsat neînvăţat şi vagabond şi v-aţi 
dus împreună cu unicul fiu pe care-l iubeaţi, cu Albert să 
cuceriţi titluri şi onoruri. Dar fiul dumneavoastră v-a fost răpit 
de Dumnezeu a cărui dreptate se îndeplineşte întotdeauna. 
Atunci v-aţi amintit de cel părăsit, căci aveţi nevoie, pentru 
împlinirea proiectelor dumneavoastră de un tovarăş care să 
fie fiul dumneavoastră. V-aţi aşteptat să găsiţi aici un incult, 
un sălbatic, chiar de aceea l-aţi adus pe acel profesor: ca să 
mă facă vrednic de a împlini proiectele dumneavoastră. Aţi 
fost surprins constatând că nu mai aveam prea multe de 
învăţat, şi v-aţi bucurat, nu pentru că progresasem, ci pentru 


146 


— Contesa fantomă — 


că aşa vi s-ar fi putut realiza mai repede ambițiile. Ei bine, 
domnule, ştiţi cine m-a învăţat toate aceste lucruri? Cine m-a 
obişnuit cu viaţa şi cu credinţa în Dumnezeu? Cine a format 
sufletul şi inteligenţa mea, cine a înlocuit prin lecţiile sale pe 
tatăl meu absent, şi prin sfaturile sale, pe mama mea moartă? 

— Ca să fiu sincer, nu, răspunse Maximilian. Mi-ai vorbit de 
singurătate, dar nu cred că ea poate fi un profesor atât de 
bun. 

— Nu, Domnule, profesoara mea a fost Rosemonde, pe care 
era s-o insultaţi adineauri. Această nobilă şi nevinovată copilă 
mi-a înlesnit binefacerile educaţiei. Zi de zi, oră de oră, ea m-a 
învăţat toate aceste lucruri. Ea a făcut un om din cel pe care-l 
vedeţi aici. Ea mi-a dat speranţă, ea m-a făcut demn, ea m-a 
pregătit pentru cele mai grele lovituri ca şi pentru cele mai 
delicate misiuni. Mai insultaţi-o acum! 

— Îmi dau seama, cu plăcere, Everard, că ştii să vorbeşti 
foarte frumos. Din tot acest discurs minunat pe care l-ai ţinut, 
nu am desprins decât un lucru pe care îl ghicisem de mult: 
această copilă te-a instruit. Foarte bine, îi sunt recunoscător; 
cred însă că în schimbul lecţiilor sale i-ai dat şi tu altele, nu 
mai eşti neştiutor, dar oare ea mai este nevinovată? 

Rosemonde, înmărmurită, vru să spună ceva. Dar buzele 
sale nu erau în stare să articuleze vreun cuvânt. Palidă, ea 
încremenise locului. 

—  Insistaţi în greşeala dumneavoastră, strigă Everard, 
tremurând de indignare. 

— În greşeala mea? Nu, în disprețul meu, da. 

Rosemonde, tăcută, ridică mâinile spre cer. 

— Domnule, ia seama, reluă Everard, furios, aţi uitat atâta 
vreme că sunteţi tatăl meu, încât, să mă ierte Dumnezeu, şi 
eu aş putea uita că sunt fiul dvs. 

— Ar fi foarte ciudat, zise Maximilian, renunțând la surâsul 
său şi devenind serios şi mândru. Te sfătuiesc, tinere, să te 
linişteşti, mânia ta se va spulbera repede în faţa furiei mele. 
Isprăveşte cu dulcineea ta, care nu este ducesă, dar care mi 
se pare că este copia fidelă a aceleia pe care ai refuzat-o azi 
dimineaţă. 

— Dumnezeule mare! strigă Rosemonde căzând leşinată pe 
podea. 

— La dracu, exclamă Everard, apucând sabia sa pe care o 
sprijinise de cu seară de sobă. 

Apoi trăgând-o pe jumătate, înaintă spre conte. Dar când 


147 


— Alexandre Dumas — 


ajunse în faţa lui, se opri şi o vâri din nou în teacă. 

— Mi-aţi dat viaţa, zise el, suntem chit. 

Maximilian apucase puşca încărcată. 

— i-am dat viaţa? Te înşeli, mizerabile, nu ţi-am dat nimic 
şi nu-mi datorezi nimic. Trage sabia ta, mâniile noastre se vor 
măsura. Dar tu, tu dai înapoi, eşti laş; eu însă nu dau înapoi... 

Se îndreptă spre uşă şi chemă servitorii care-l întovărăşeau. 

— Luaţi pe această fată, porunci el şi, leşinată sau nu, 
goniţi-o de pe proprietăţile mele. 

Everard se postă în faţa Rosemondei şi trase sabia. 

— Dacă cineva dintre voi o atinge, e mort... 

Servitorii speriaţi, ezitau. 

— Laşilor, veţi înainta? strigă Maximilian ridicând biciul. 

— Domnule, ia seama, o voi apăra contra oricui. 

— Chiar şi contra tatălui tău? strigă Maximilian înaintând cu 
puşca întinsă spre Everard? 

— Chiar, contra călăului mamei mele, răspunse Everard. 

Maximilian, orbit de mânie îl dobori la pământ pe fiul său. Şi 
se pregătea să tragă. 

— Mamă, mamă, fie-ţi milă de el, exclamă Everard. 

Contele Maximilian îngălbenit de frică, rămase împietrit. | 
se părea că lângă Rosemonde şi Everard îl vede pe Conrad şi 
pe Aldina. 


Într-adevăr Maximilian îl vedea pe fratele său, pe Conrad, 
care, ţinându-se de cuvânt, venise să-i viziteze pe Everard, pe 
Jonathas şi pe Rosemonde. El ajungea la timp pentru a-l 
împiedica pe Maximilian să comită o crimă. 

Graţie lui Everard, nu fusese ucis, căci lovitura primită nu-i 
pricinui decât o rană uşoară. 

Contele, revenind spre el, îl observă mai bine. La început 
crezu că este prada unei halucinaţii. Rămase singur în cameră 
cu fratele său; ceilalţi plecaseră. Podeaua era pătată de 
sânge. 

— Unde este Everard? întrebă Maximilian tremurând. 

— Sus; linişteşte-te, e rănit uşor la umăr. 

— Şi Rosemonde? 

— Şi-a revenit. Acum îl îngrijeşte pe Everard. 

— Dar tu, tu eşti Conrad? Cum se face că eşti aici, şi ce 
înseamnă această uniformă de ofiţer francez? 

— Da, eu sunt acela care a fost Conrad, acum sunt unul 


148 


— Contesa fantomă — 


dintre generalii lui Napoleon. Îți voi povesti totul, atunci când 
te vei linişti. 

— Aşadar, trăieşti! Nu am visat? Dar cealaltă? cealaltă? 

— De cine vorbeşti, Maximilian? 

— De cea care era în picioare lângă Everard cu o mână 
întinsă asupra lui pentru a-l apăra, cu alta spre mine pentru a 
mă ameninţa. 

— De cine vorbeşti? întrebă Conrad neliniştit. 

— Am recunoscut-o, urmă Maximilian înmărmurit, de 
spaimă. Am recunoscut-o, sunt condamnat. Everard a avut 
dreptate când a spus: Ai milă de el mamă. Nu mai pot aştepta 
nici o milă. 

— Nu ştiu ce vorbeşti, răspunse Conrad, am să-ţi spun un 
singur lucru: Everard mi-a spus că el te iartă şi că se va ruga 
pentru tine. 

— La ce-mi va folosi, la ce-mi va folosi? întrebă contele cu 
nelinişte. Ea a fost aici, ţi-o spun. 

— Cine ea? 

— Ea, pedeapsa. Ea condamnarea, ea Aldina. Vino, să ieşim 
de aici. Nu auzi oare că acest sânge cere răzbunare? Nu vezi 
că tremur de groază? Vino. Aerul curat al câmpurilor îmi va 
face bine! Dar poate că răsuflarea mea îl va strica? Da, sunt 
osândit! 

— Nu vrei să-l vezi pe Everard şi să-l ierţi? 

— Nu, nu vreau să văd pe nimeni. Nu mai sunt tată, nici 
om. Nu mai aparţin pământului, ci iadului... Şi apoi, ce-i pasă 
lui de iertarea mea? lertarea unui blestemat este o 
nenorocire. Vino, Conrad, să ieşim de aici. 

Maximilian şi fratele său părăsiră casa lui Jonathas. Conrad 
cu greu se ţinea după el. 

În drumul său, contele se lovea de toate pietrele, alergând 
peste câmp cu părul vâlvoi şi cu privirea rătăcită. Ai fi zis că 
fugea de cineva. Şi într-adevăr fugea dinaintea remuşcărilor. 

Cei doi fraţi ajunseră la castel. Maximilian îngrozit, se 
îndreptă spre camera roşie făcându-i semn lui Conrad să-l 
urmeze. Încuie uşa în urma lui. 

— Acum sunt în siguranţă, zise el aşezându-se pe un fotoliu. 
Acum sunt treaz, pot să mă reculeg şi pot gândi. Aş vrea să 
ştiu dacă cele întâmplate mai adineauri ţin de realitate, sau 
sunt o viziune înfricoşătoare? 

— Din păcate, răspunse Conrad, totul este adevărat. 

— Dar tu, chiar tu care-mi spui acestea, nu eşti o fantomă? 


149 


— Alexandre Dumas — 


— Viaţa mea e o taină, cu toate acestea trăiesc. Am venit 
aici pentru a-mi îndeplini o promisiune făcută lui Everard şi lui 
Jonathas. Norocul m-a făcut să ajung la timp pentru a 
zădărnici o crimă; şi încă ce crimă: uciderea fiului său. 

— Este cu putinţă? Este cu putinţă? 

— Da, şi pentru a te scăpa de halucinaţiile tale, pentru a te 
aduce pe calea adevărului, îţi voi istorisi trista mea poveste. 
Ne întâlnim în împrejurări atât de înfiorătoare încât cred că e 
de prisos să te fac să juri că nu vei spune mai departe secretul 
meu. Acest mister, fără a fi absolut trebuincios a devenit o 
obişnuinţă pentru mine. Am trăit atât de departe de 
convenienţele sociale, cauzele care au determinat acţiunile 
mele ar fi atât de greşit înţelese, judecata mulţimii ar putea fi 
atât de falsă, încât prefer să nu-l am ca martor decât pe 
Dumnezeu, căci numai el vede nevinovăția intenţiilor mele. Şi 
apoi, iubesc această umbră, îndărătul căreia mă ascund, căci 
tăinuind altora începuturile vieţii mele de multe ori, nu mi le 
mai aduc nici eu însumi aminte. 

Conrad începu atunci povestea existenţei sale triste şi 
sinistre. O începu mâhnit şi o isprăvi plângând. Maximilian era 
foarte atent. Faţa sa devenea din ce în ce mai liniştită şi mai 
senină. 

— Îţi mulţumesc, Conrad, zise el fratelui său, când acesta 
isprăvi, îţi mulţumesc că m-ai adus la realitate. 

Cu toate că povestea ta este ciudată, şi cu toate că omul al 
cărui tovarăş ai devenit este miraculos, ascultându-te, m-am 
simţit cel puţin printre fiinţe cunoscute, printre oameni care 
trăiesc şi respiră. Eram nebun adineauri, aveam viziuni şi 
eram stăpânit de o frică copilărească. Mânia mă orbise; mi se 
pare că ţi-am vorbit de Aldina, de apariţii şi de răzbunare, nu-i 
aşa? 

— Da, răspunse Conrad, mirat de cuvintele fratelui său. 

— Dumnezeule! Se poate oare ca sufletele tari să aibă 
câteodată momente de slăbiciune? Gândeşte-te că eu, 
Maximilian de Eppstein, eu, sfetnicul împăratului, am fost 
influenţat de nişte poveşti. Te-ai distrat bine pe socoteala 
mea, nu? 

— Mi-ai făcut milă, zise Conrad; furia şi groaza ta m-au 
speriat tot aşa după cum acum, ironia şi egoismul tău mă 
indignează. 

— Haidem, răspunse Maximilian, trebuie să ne arătăm 
bărbaţi şi să nu ne lăsăm impresionați de nişte închipuiri. Am 

150 


— Contesa fantomă — 


greşit lăsându-mă dominat de mânie, îţi mulţumesc ţie şi 
Domnului că m-ai împiedicat să comit o crimă. Dar nu mai 
eram stăpân pe mine, căci acest impertinent mă supărase 
prea mult. Din fericire nu s-a ales decât cu o rană uşoară. Asta 
îi va servi drept lecţie si-l va hotărî, sper, să mă asculte. lar 
cât despre amenințările moartei sau visele în care mi-a 
apărut, numai un copil poate crede în asemenea lucruri. Şi tu, 
Conrad, om înţelept şi soldat al lui Napoleon, crezi că aceste 
vise n-au fost adevărate, nu-i aşa? 

— Cine ştie? răspunse Conrad gânditor. 

— Cum? şi tu crezi în fantome? 

— lisus a cerut celor ce trăiesc să se roage pentru cei morţi. 
De ce oare, evanghelia morţilor nu le-ar impune să vegheze 
asupra celor ce trăiesc? 

— Taci! strigă contele pălind, nu, nu este posibil. Sunt sigur, 
vreau, ca toate legăturile dintre moartă şi cei vii să fie rupte. 
Frate, nu mă speria. 

Într-un minut, contele, care se credea atât de puternic cu 
câteva clipe mai înainte, deveni mai timid şi mai fricos decât 
un copil. Cu mare greutate ridică privirile şi spuse: 

— Când Dumnezeu va face din aleşii cerului, îngeri păzitori 
ai pământului, va acorda el oare această favoare şi 
blestemaţilor? Cred însă, sunt sigur, ştiu că Aldina nu merită 
mila cerului, căci nimeni, nici chiar copilul ei nu poate protegui 
o femeie care a înşelat. 

— Aldina? strigă Conrad. Oare vorbeşti astfel de cucernica 
şi inocenta Aldina? 

— Ai cunoscut-o? întrebă Maximilian. 

— Mi s-a spus, răspunse Conrad. 

— Ah, ţi s-a spus! Da, părea foarte inocentă şi ştia foarte 
bine să înşele oamenii. lpocrita! Ţie însă, fratele meu, îţi pot 
spune, vreau şi chiar trebuie să-ţi spun ruşinea ei. Da, urmă 
Maximilian, la urma urmei, este o nevoie pentru mine să mă 
justific învinuind-o... Şi vei vedea că am avut dreptate, că 
trebuie să înfrunt amenințările ei, că este o mizerabilă, că 
remuşcările mele sunt întemeiate. Da, am fost drept, nu 
vinovat; dacă cuvintele mele au ucis-o, am făcut foarte bine: 
Everard nu este fiul meu, este băiatul acelui căpitan Jacques, 
Dumnezeu să-l blesteme. 

— Al căpitanului Jacques? strigă Conrad. 

— Da, un francez care i-a arătat o dragoste plină de 
cavalerism, un aventurier al cărui nume sau poveste nu a vrut 


151 


— Alexandre Dumas — 


să mi-o spună, un străin pe care-l numea prietenul şi fratele 
ei! 

— Şİ care într-adevăr era prietenul şi fratele ei. 
Nenorocitule! strigă Conrad cu disperare, acest aventurier, 
acest căpitan Jacques, eram eu, Conrad de Eppstein, fratele 
tău şi alei. _ 

Maximilian se ridică. Ingălbenise de spaimă. 

— Eram eu, zise Conrad, eu care i-am cerut să nu divulge 
nimănui secretul pe care sufletul ei minunat l-a păstrat până 
la moarte, eu care ca şi tine, dar cel puţin fără să vreau, sunt 
ucigaşul ei, eu care adineauri, nu ţi-am pomenit nimic despre 
reîntoarcerea mea la castel acum 20 de ani pentru a nu trezi 
amintirile tale, eu care-ţi spun acum că ai omorât o 
nevinovată. Maximilian, vei răspunde în faţa lui Dumnezeu. 

Conrad tăcea, căci descurajarea contelui, a acestui om atât 
de mândru altădată, îi făcea milă. Contele era galben ca un 
mort: s-ar fi zis că mâna Atotputernicului apăsa greu pe umerii 
lui. De abia îndrăznea să-şi ridice ochii plini de spaimă. | se 
părea că vede alături de el îngerul răzbunător cu sabia în 
mână. 

O tăcere apăsătoare urmă cuvintelor lui Conrad, care nu 
mai avea putere să blesteme. Maximilian, cu glas tremurător, 
repetă de mai multe ori: sunt pierdut. 

Era ora patru. Afară se întuneca. Norii cenuşii goniţi de un 
vânt năprasnic, goneau pe cer. Copacii trosneau. Corbii se 
roteau în jurul turnurilor castelului. 

Deodată, ieşind din toropeala ce-l cuprinsese, Maximilian 
strigă: 

— Lume, să vină lume! De ce suntem singuri? Conrad, 
porunceşte ca toţi oamenii castelului să se adune în sala mare 
de jos, să se aprindă toate candelabrele, să se facă zgomot; 
împiedicaţi-mă s-o văd şi s-o aud. 

— Eşti salvat pentru că te căieşti, spuse Conrad, cuprins de 
milă la vederea fratelui său. 

— Mă căiesc? Mi-e frică! Mă înţelegi, Conrad, nu-i aşa? 
Lumină? lumină şi zgomot!... Aş putea oare rămâne singur în 
această cameră, în camera roşie, lângă scara ce duce la 
cavou? Nu observi nimic sinistru în aceste perdele care se 
mişcă? în această flacără de lampă care pâlpâie, în acest foc 
tremurător, în aer, în această tăcere? Nu vezi că la gâtul meu 
am acel lanţ de aur, ultima înştiinţare a moartei? Uiţi că 
suntem în ajunul Crăciunului? Repede! cântece, lumini, 


152 


— Contesa fantomă — 


mulţime!... Sau mai bine să se înhame caii la trăsură. Vreau să 
plec imediat la Viena. 

— Frate, zise Conrad, de ce să fugi, de ce să te înconjuri de 
mulţime? Cel mai bine ar fi să te căieşti, căci de pe acum tu 
simţi o teamă care te va salva. 

— Cine spune că mi-e teamă? strigă Maximilian. 

Cu pumnii strânşi, cu pumnii încleştaţi, contele căzu într-un 
fotoliu. Ruşinea şi frica se luptau în sufletul lui Maximilian. 
Mândria însă învinsese. 

— Eppsteinii nu ştiu ce-i frica, zise contele râzând, un râs ce 
aducea mai curând a şuierat. 

Conrad dădea din cap cu milă, dar tocmai această milă îl 
înspăimânta pe Maximilian. 

—  Eppsteinii nu ştiu de frică! repetă el. Oare această 
femeie care, în viaţă fiind, a terminat în faţa mea, mă va face 
să tremur de frică acum când e moartă? Nu, o înfrunt atât pe 
ea cât şi pe fiul ei! 

— Asta-i o nelegiuire! strigă Conrad. 

— Nu, bun simţ. Cred în Dumnezeu, pentru că aşa se cere 
la curte, dar nu cred în fantome. Totdeauna legenda acestui 
castel m-a lăsat indiferent. Lasă-mă, vreau să fiu singur, 
închipuirile tale m-au înnebunit. N-am de ce să mă tem. 

— Maximilian, zise Conrad, prefer să fii îngrozit şi sa lupţi cu 
spaima, decât să fii vesel şi păcătos. 

— Dar despre ce spaimă vorbeşti? Tu însuţi, sosirea ta 
neaşteptată, prostia ta, şi mila pe care o am pentru victimă, 
mi-au zăpăcit minţile; nu mi-e frică însă de nimic, nici de 
fantome, nici de diavoli, şi o voi dovedi. Mă vei lăsa singur şi 
te vei duce la Everard să-i spui că trebuie să părăsească 
dragostea sa şi să mă urmeze la Viena. 

— Frate, te-ai gândit bine? Eu nu te părăsesc. 

— Ba da, pleacă, căci mă plictiseşti. Nu sunt un copil care 
dă îndărăt tremurând; voi da în numele lui Everard 
consimţământul său la căsătoria sa, cu Ducesa B... 

— la seama! strigă Conrad. 

— la tu seama! strigă supărat contele bătând din picior. Am 
foarte puţină răbdare. Vreau să rămân singur, vreau să rămân 
singur... 

— Să las să se îndeplinească dreptatea Domnului? 

— leşi! strigă Maximilian. 

— Da, nenorocitule! vei scăpa în noaptea aceasta, căci 
aceea care ar putea merge repede, dar care vine încet pentru 


153 


— Alexandre Dumas — 


că are răbdarea eternității, te va lua mâine. 

— La dracu! strigă Maximilian, cu privirea încărcată de 
mânie, îndreptându-se spre Conrad cu pumnii încleştaţi. 

Printr-o privire senină, privirea oamenilor cinstiţi care 
liniştesc pe nevolnici, Conrad îl opri pe Maximilian. 

— Adio, îi spuse el, privindu-l cu milă. 

Se duse încet spre uşă, o deschise şi ieşi. 

— Bună seara, îi strigă Maximilian, încuindu-se în urma lui. 
Vezi că vreau să rămân singur cu fantoma? Mă închid cu ea. 
Ah, da! dacă până mâine la opt nu mă vezi, vino te rog şi 
forţează uşa. Bună seara şi du-te la dracu. 

Conrad, din capătul scării, voia să mai ureze pentru ultima 
oară noapte bună, fratelui său, dar vorba i se opri în gât. Se 
gândise să vegheze toată noaptea în pragul camerei, dar o 
putere nevăzută îl împiedică. Simţea că voinţa Domnului îl 
împinge mai departe. 

Cobori scara şi se duse să-l întâlnească pe Everard în coliba 
lui Jonathas. 


XXIII 


Conrad, Everard, Rosemonde şi Jonathas laolaltă petrecură 
o noapte de veghe, o noapte de spaimă, o noapte de lacrimi. 

Everard, a cărui rană fusese pansată de Rosemonde, era 
întins pe canapea. Conrad, şezând lângă el, îl ţinea de mână. 
Rosemonde intra şi ieşea. Din când în când, ea îngenunchea şi 
se ruga. 

Jonathas, pe care aceste întâmplări - pe care trebuia să le fi 
prevăzut în parte - îl impresionară foarte mult, plângea cu 
suspine. 

Era o tăcere apăsătoare; nu se auzea decât suspinele lui 
Jonathas, bătăile ceasornicului şi vântul care vuia afară, 
amenințând să smulgă acoperişul casei. 

Rugăciunile şi invocările Atotputernicului făcea şi mai 
lugubră această înfricoşătoare aşteptare. 

— Să ne rugăm pentru el, zise Conrad. 

— Doamne, ai milă de el, răspunde Rosemonde. 

— Mamă, iartă-l, murmură Everard. 


Sună miezul nopţii. Întrebarea lui Conrad îi făcu să tresară 
154 


— Contesa fantomă — 


pe toţi: 

— Mai trăieşte? 

— Este pierdut, răspunse Everard. Mama mi-a spus 
întotdeauna că trebuie să moară sau de mâna mea sau din 
cauza mea. N-am fost călăul, am fost însă securea. Cu toate 
acestea, mama îl plângea, dar destinul a fost mai tare decât 
ea. Totul a contribuit la acest eveniment prezis, numai ceea 
ce-i rău şi vinovat, ca ambiția contelui şi viciile fratelui meu, 
dar şi ceea ce e bun şi nevinovat, ca încrederea lui Jonathas şi 
dragostea noastră. Soarta a vrut-o. Pasiunile de care tatăl 
meu era stăpânit, s-au cerut ispăşite. E pierdut... 

Cu o oră mai târziu, Everard reluă: 

— Ce s-o fi petrecând acum acolo? Ce chinuri ne mai 
aşteaptă? Doamne, ce fericiţi eram ieri dimineaţă şi ce vise 
frumoase făceam! lar acum ce speranţe ne mai rămân, ce 
viaţă ne mai aşteaptă? 

— Să ne rugăm, ziseră deodată Conrad şi Rosemonde. 


Ce încet se iviră zorile... zori triste şi întunecate de 
Decembrie. 

De îndată ce prima rază de lumină, spintecă văzduhul, 
Conrad se sculă. 

— Mă duc într-acolo, zise el. 

— Vom merge cu toţii, zise Everard. 

Nimeni nu se împotrivi. Everard se sprijini de Conrad; 
Rosemonde şi Jonathas îi urmau. Plecară spre castel. 

Când ajunseră în faţa porţii, bătea ceasurile opt: servitorii 
de abia se sculaseră. 

— Careva dintre voi l-a văzut pe conte de ieri seară? 
întreabă Conrad. 

— Nu, contele s-a încuiat în cameră şi ne-a interzis să-l 
deranjăm. 

— A sunat azi dimineaţă ? 

— Sunt contele Conrad, fratele stăpânului vostru, iar acesta 
e fiul său, Everard, pe care-l cunoaşteţi. Urmaţi-ne. 

Conrad şi Everard, urmaţi de câţiva servitori, se îndreptară 
spre camera roşie; Rosemonde şi Jonathas râmaseră în prag. 

Ajunşi la uşa camerei lui Maximilian, unchiul şi nepotul se 
priviră înspăimântați. 

Conrad bătu: nimeni nu răspunse. Bătu mai tare, aceeaşi 
tăcere. Îl strigă pe Maximilian, mai întâi încet, apoi mai tare. 


155 


— Alexandre Dumas — 


Pe urmă cu disperare, tăcere. 
— Să se aducă răngile, porunci Conrad. 


Uşa fu forţată. Camera era goală. 

— Vom intra numai noi, Everard şi cu mine. 

Intrară, închiseră uşa şi priviră în jurul lor. 

Patul era neatins, totul era la locul lui, numai uşa secretă 
era deschisă. 

— la te uită, strigă Everard, arătând-o lui Conrad. 

Acesta luă o lumânare care mai ardea încă. Coborâră scara. 
Poarta cavoului era deschisă, Everard îl conduse pe Conrad la 
mormântul mamei sale. Piatra era ridicată. 

Mâna Aldinei ţinea strâns lanţul de aur de la gâtul lui 
Maximilian. Nevinovâăţia fusese răzbunată. 


A doua zi, după ce contele fu înmormântat, Conrad, Everard 
şi Rosemonde se regăsiră la căsuţa din pădure. 

— Adio, zise Conrad, mă duc să mor pentru împărat. 

— Adio, zise Rosemonde. Everard ţi-am promis să fiu a ta 
sau a lui Dumnezeu. Nu pot fia ta, mă întorc la mănăstire. 

— Adio, zise Everard, eu rămân să sufăr aici. 


Conrad, atins de un glonte, muri la Waterloo. După un an, 
Rosemonde îşi exprima la Viena ultimele dorinţe. Everard 
rămase singur la Eppstein, şi locuia în acea cameră roşie în 
care se îndeplinise acest înspăimântător destin. 

Moartea soldatului, rugăciunile fecioarei, lacrimile 
singuraticului, au dobândit oare iertare pentru ucigaş? 


Sfârşit 


156