Alexandre Dumas — Contesa Fantoma

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


CONTESA FANTOMĂ 


(Taina castelului Eppstein) 


Cuvânt înainte. 

Florenţa, iarna anului 1841. 

Ne aflam la castelul prinţesei Galitzin. Seara, lungă ca 
toate serile de iarnă, era totuşi plăcută. 

Ne înţelesesem de cu vreme, ca fiecare din noi să 
povestească cea mai interesantă aventură a vieţii sale. 

Toţi se achitaseră de datorie, fiecare se ostenise cât mai 
mult să ne încânte, fie prin verva lui, fie prin diversitatea 
întâmplărilor povestite, fie prin nimbul de mister care 
înconjura păţania fiecăruia. 

— Dar contele Elim, de ce nu ne povesteşte ceva? Zise 
într-un timp unul din musafiri, care începuse să simtă 
povara tăcerii. 

Încă tânăr, contele Elim avea o statură înaltă, subţire şi 
impunătoare. Ochii săi erau ferestrele bunătăţii şi 
melancoliei sufletului său; privirea lor sinceră trăda 
sentimentele ce-l stăpâneau, tot atât de schimbătoare ca şi 
firea lui nehotărâtă. 

Trăsătura cea mai caracteristică a lui Elim era însă fără 
îndoială, credinţa sa în fantome, în năluci, în apariţii şi în 
spectre. 

De câte ori prietenii îl întrebau care e explicaţia acestei 
credinţe, sau cel puţin care sunt motivele ce l-au convins de 
realitatea apariţiilor, Elim nu avea decât un singur răspuns, 
acelaşi totdeauna „Cred”. 

De ce credea? Nimeni nu ştia. 

De fapt nu s-a găsit omul, care să poată spume cu precizie 
de ce este sigur de realitatea unor astfel de lucruri; fiecare, 


crede sau nu, fără să se întrebe de ce şi pentru ce. 

S-ar fi putut discuta asupra acestui subiect ceasuri întregi. 
Contele Elim nu ţi-ar fi răspuns niciodată mai mult decât 
invariabilul „Cred”. 

Nimeni nu se îndoia însă de buna sa credinţă. Nimeni nu 
ar fi cutezat să gândească măcar că Elim n-ar fi sigur de 
apariţia spectrelor sau a celor dispăruţi. 

Aşadar, când veni rândul său, fiecare se întoarse spre el, 
hotărât să înfrunte orice argument de împotrivire al 
povestitorului şi convins că ceea ce va urma, avea să 
îmbrace haina realităţii. 

Dar Elim nici nu se gândea să refuze invitaţia de a vorbi. 
Îşi cerea numai iertare că dezvăluie auditorilor o 
întâmplare strict personală. 

Se înţelege că această mică introducere nu era menită 
decât să mărească atenţia ascultătorilor. 

Fiecare aştepta începutul povestirii. Răbdarea lor, nu fu 
pusă la grele încercări, căci contele începu: 

„1838. Călătoream prin Germania; mă îndreptam spre 
domeniul de vânătoare al unui negustor din Frankfurt care 
ştiindu-mă pasionat după acest sport, mă invitase să vânez, 
nu cu el (trebuie să recunosc: negustorul nu aprecia deloc 
patima mea), ci cu fiul său care avea cu totul alte idei decât 
tatăl. 

În ziua hotărâtă, ne-am întâlnit la locul fixat. Trăsurile ne 
aşteptau. Vizitiii, ba chiar şi caii, dădeau semne de 
neastâmpăr, aşa că ne-am grăbit să plecăm. 

După vreo două ore, am ajuns la castelul gazdei; ne 
aştepta acolo un ospăț în toată regula. Stăpânul vroia să-şi 
arate şi el talentele. 

Nu eram prea numeroşi - numai opt - aşa că prieteniile s- 
au legat destul de uşor. 

Fiul amfitrionului, profesorul lui, alţi cinci prieteni şi cu 
mine eram foarte veseli şi ne bucuram de ideea că, în 
curând ne vom putea arăta priceperea. 


La masă, am fost aşezat lângă profesor; vorbeam de 
călătorii. El fusese în Egipt, iar eu tocmai sosisem din ţara 
faraonilor. 

Ne-am împrietenit repede. O unire pe care o credem de 
lungă durată la început, dar se rupse foarte uşor. 

Ne-am înţeles să vânăm împreună, unul lângă altul. 

Sculându-se de la masă, profesorul mi-a dat un sfat: să fim 
veşnic în fruntea celorlalţi şi să ne apropiem cât mai mult 
de munţii Taunus. 

— Iepurii şi potârnichile, spuse el, se adăpostesc 
întotdeauna în pădurile acestor munţi. 

Am urmat sfatul cu ardoare, şi aceasta cu atât mai mult cu 
cât am căpătat repede convingerea că spusele profesorului 
erau adevărate. Belşugul vânatului ne-a făcut să uităm 
întârzierea pe care o suferise plecarea noastră de la castel. 

Ispita era însă atât de mare încât, încredinţat de simţul de 
orientare al câinelui meu, m-am hotărât să mă afund, cât 
mai mult posibil în pădure. 

DaR. Omul gândeşte şi Dumnezeu hotărăşte. 

Într-adevăr câtăva vreme, deşi în plină pădure, puteam 
zări pe tovarăşii mei; nu m-aş fi putut rătăci deci. 

Deodată, un cârd de potârnichi se cobori spre valea 
întunecoasă: m-am luat după el. Ţintisem câteva din ele şi, 
dornic de a mai nimeri şi altele, le urmăream. 

— Încă o dată vă cer iertare, ne zise contele Elim, pentru 
toate aceste amănunte lăudăroase, sunt însă trebuincioase 
pentru a explica singurătatea mea şi fantastica aventură 
care urmează. 

Am asigurat pe conte de atenţia noastră. Numai atunci a 
continuat: 

— Urmăream deci cu înfocare stolul meu de potârnichi 
care, din colţ în colţ, din vale în vale, m-a condus în 
afunzimile prăpăstioase ale muntelui. 

Nici nu observasem că norii acoperiseră cerul şi că 
furtuna ameninţa, dar bubuitul tunetului mi-a atras atenţia. 


Mă aflam în fundul unei văi, în mijlocul unui luminiş, în 
jurul meu nu vedeam decât crestele amenințătoare ale 
stâncilor. În depărtare se zăreau ruinele unui vechi castel, 
probabil părăsit; dar nu observam nici un drum, nici o 
potecă. Nu ştiam ce să fac. 

Norii cenuşii acopereau cerul. Tunetele din ce în ce mai 
puternice, erau mai dese acum. Picături mari de ploaie 
începuseră să cadă. Vântul puternic învolbura frunzele 
căzute, dând naştere la vârtejuri macabre. Ce puteam face? 

Nu aveam timp de pierdut. M-am hotărât să merg drept 
înainte. Trebuia să găsesc o cărare sau un drum care să mă 
ducă la un adăpost. Nu-mi era frică de nimic. Muntele nu 
era locuit decât de iepuri şi. Poate de ţărani timizi şi 
neospitalieri. Atunci, dacă n-aş fi găsit o casă în care să 
poposesc, m-aş fi culcat în pădure. 

Da, dacă cerul nu mi-ar fi vestit intenţiile sale. 

Mă grăbeam. Pasul mi-era însă împiedicat de greutăţile 
terenului. Desişurile, gropile, atât de des întâlnite în 
ţinuturile de munte, întunericul care se iuţea să îmbrăţişeze 
natura s-au hotărât să mă împiedice şi să mă pedepsească 
pentru îndrăzneală mea. Pe lângă toate acestea, foamea 
începuse să mă chinuiască. Pădurea devenea din ce în ce 
mai deasă; totuşi înaintam, căci nu pierdusem speranţa de a 
găsi un adăpost. 

Aşteptările mele n-au fost zadarnice. În sfârşit, iată urmele 
unei poteci. Dar în ce parte trebuia să mă îndrept: spre 
stânga, spre dreapta? 

Neştiind, m-am luat după câinele ce mă însoțea; o apucase 
spre dreapta. 

Dacă aş fi avut răgaz, aş fi admirat cu bucurie minunăţia 
naturii: fulgere luminoase brăzdau cerul, răspândind 
asupra pădurii o lumină fantastică, zgomotele tunetelor se 
năşteau în fundul unei văi pentru a muri în adâncul alteia, 
vârtejuri de vânt îndoiau brazii cei falnici şi stejarii seculari. 
Totuşi lupta era mare, pădurea se războia cu forţele 
dezlănţuite ale naturii, arborii gemeau, munţii vuiau, iar 


peste tot zvon trist, foarte trist, întocmai ca al unui om care 
simte că i se apropie sfârşitul. 

Sufeream însă prea mult din cauza furtunii, ca să mai pot 
admira poezia locului; apa mă udase până la piele, iar 
foamea nu-mi dădea astâmpăr. 

După o jumătate de ceas de mers, zăresc umbra unui 
bordei. Câinele nu mă înşelase. 

Grăbesc pasul, încălzit de speranţa unei odihne 
binefăcătoare. 

Mă aflu în faţa colibei, dar, spre amărăciunea mea, nu 
zăresc nici o lumină. 

Nu era prea târziu. Desigur că proprietarul „casei” nu se 
culcase. Uşile şi ferestrele erau închise. Singurătatea pe 
care o închideau se răspândea chiar în afara lor. Dar se 
vedeau urmele mâinilor omeneşti: o viţă de vie de toată 
frumuseţea acoperea un zid întreg, iar grădiniţa era destul 
de îngrijită. 

Am bătut, deşi eram convins că nimeni nu mă va auzi. În 
cele din urmă bătăile pumnilor mei au trebuit să înceteze, 
căci nimeni nu se arăta; am strigat, dar nimeni nu m-a 
auzit. 

Mărturisesc că dacă aş fi putut intra, aş fi făcut-o fără să 
mai întreb pe cineva; uşile şi ferestrele se opuneau însă 
dorinţei mele. 

Un singur lucru mă mai liniştea: nu se putea ca această 
colibă să fie răzleaţă, cu siguranţă că în apropiere, se afla 
un castel, sau poate chiar un sat. 

Am făcut o ultimă încercare, dar fără succes; atunci m-am 
aşternut din nou la drum. 

Aşa cum prevăzusem, după două-trei sute de paşi zăresc 
un parc. Am sărit micul zid ce-l împrejmuia şi m-am aflat 
înăuntrul lui. 

Era unul din acele domenii princiare, cum se văd din când 
în când în Germania. Un singur lucru m-a impresionat la 
prima vedere; coliba pe care o văzusem adineauri părea 
îngrijită, pe când parcul, mândra grădină a unui principe, 


avea, în contrast, un aspect jalnic; tristeţea, singurătatea şi 
sălbăticiunea lui te înfiorau. 

Pe cer norii se risipiseră, furtuna se potolise, luna începuse 
să apară din nou pe boltă, iar natura se liniştea; am 
remarcat atunci că parcul, fără îndoială măreț altădată, 
părea acum devastat de o nevăzută forţă răufăcătoare: 
mărăcinişurile şi bălăriile te împiedicau să înaintezi, arborii, 
dezrădăcinaţi de mânia furtunilor sau doborâţi de 
bătrâneţe, înfundau aleile făcute pentru plimbări, astfel că 
la fiecare moment trebuia să tai ramurile care te opreau, 
sau să sări peste copacii care stăteau de-a curmezişul 
drumului. Totul îţi dădea impresia de jale, de moarte, de 
negare. 

Peisajul mă descuraja, nu mai aveam decât puţine 
speranţe că palatul pe care trebuia să-l întâlnesc şi în care 
aveam să mă adăpostesc, era locuit. 

Ajungând la o încrucişare a cărărilor şi scrutând zările, 
zăresc o luminiţă care, mânată parcă de o iuţeală 
înspăimântătoare, s-a grăbit, întocmai ca şi o nălucă, să 
dispară. 

Mi-a fost de ajuns pentru a-mi îndrepta paşi într-acolo. 
După zece minute, o masă imensă neagră, înconjurată din 
toate părţile de arbori, apăru în calea mea. Bănuiam că era 
castelul mult dorit. 

Nu m-am înşelat, dar lumina dispăruse fără speranţe de 
revenire, iar castelul părea din ce în ce mai singuratec. 

Era unul din cele mai măreţe palate ale Germaniei; stilul 
lui trăda secolul în care fusese clădit: al XIV-lea. Ferestrele 
cu totul adâncite în întuneric îi dădeau un aspect de tristeţe 
înfiorătoare. 

Numai trei din ele aveau obloane, şi acestea sparte sau 
mâncate de putregai. Celelalte erau complet dezvelite. 
Jaluzelele împrăştiate prin curte măreau jălnicia castelului. 

Căutam cu înfrigurare un mijloc prin care să pot pătrunde 
în curtea interioară a castelului; de acolo aş fi văzut cu 
siguranţă luminiţa pe care o zărisem adineauri. 


La unul din colţurile clădirii observ o poartă mare de fier; 
de bună seamă însă, gândeam eu, era ferecată. Nu. Pentru 
prima oară mă înşelam, am deschis-o foarte uşor. 

Trec peste prag, traversez o alee întortocheată şi mă aflu 
înăuntrul unei curţi interioare. Şi aici aceiaşi mărăcini, 
aceeaşi lipsă de îngrijire. 

Dar în sfârşit, iată că din negura care mă înconjura se 
desprinse o rază aurie de lumină; era singurul lucru care 
mă interesa. 

Un slab opaiţ proiecta umbrele lui tremurătoare asupra a 
doi bătrâni ce se încălzeau la gura unui cămin. Erau fără 
îndoială bărbat şi nevastă. 

Căutam uşa. 

Am găsit-o lângă fereastră, o deschid şi mă aflu în pragul 
unei camere mici, dar prietenoase. La vederea mea, femeia 
dă un țipăt ce trăda spaima de care fusese cuprinsă. 

M-am grăbit să-i liniştesc de frica pe care, fără voia mea, o 
pricinuisem. 

— Să nu vă fie teamă, oameni buni, sunt un vânător 
rătăcit; sunt obosit, mi-e foame, mi-e sete, am venit deci să 
vă cer o bucată de pâine, un pahar cu apă şi un pat. 

— Iertaţi spaima soţiei, îmi zise bătrânul, ridicându-se în 
picioare, dar castelul este atât de departe de orice aşezare 
omenească, încât numai un accident ne poate aduce câte un 
vizitator. Să nu vă miraţi aşadar, că Bertha s-a speriat la 
vederea unui om înarmat, cu toate că, mulţumim lui 
Dumnezeu, aici, nici nouă şi nici stăpânului nostru nu ne 
este frică de hoţi. 

— În orice caz, prieteni, liniştiţi-vă, sunt contele Elim M., 
ştiu că nu mă cunoaşteţi, dar veţi şti cine sunt, dacă vă voi 
spune că întreţin legături de prietenie cu contele R. Din 
Frankfurt. 

— O domnule, continuă bărbatul, în timp ce femeia mă 
privea foarte curioasă, noi nu mai cunoaştem pe nimeni în 
oraş, căci nici eu, nici soţia mea, n-am mai fost pe acolo de 
vreo 20 de ani; dar nu aveam nevoie de alte informaţii 


decât cele pe care ni le-aţi dat. Vă e foame, sunteţi însetat şi 
vă este somn; ne vom duce deci să pregătim masa, cât 
despre pat (cei doi bătrâni se priviră lung unul pe altul) va 
fi poate ceva mai greu, dar în sfârşit, vom vedea. 

— O parte din cina voastră şi un fotoliu în fundul 
castelului, asta-i tot ce vă cer. 

— Lăsaţi totul pe seama noastră, îmi spuse femeia care-şi 
revenise din prima emoție, ne vom da toată osteneala să vă 
fim pe plac; între timp încălziţi-vă şi uscaţi-vă hainele. 

Sfatul era îmbietor şi necesar. Eram ud până la piele şi-mi 
clănţăneau dinţii de frig. Câinele îmi şi dăduse pilda, 
culcându-se în faţa vetrei, şi îndura cu plăcere o căldură 
care ar fi fost de ajuns ca să frigă unul din iepurii pe care-i 
vânasem mai înainte. 

Bănuiam însă că mâncarea acestor oameni trebuie să fie 
destul de simplă; cu siguranţă că în afară de supa care 
bolborosea pe maşină şi de rasolul nedespărţit, nu mai 
aveau nimic altceva; de aceea le-am oferit tolba. 

— Cred, domnule, zise bătrânul, că faceţi foarte bine. Cu 
siguranţă că nu v-aţi fi putut mulţumi cu sărăcăcioasa 
noastră cină şi, s-o mărturisesc, observând pofta dvS. De 
mâncare, eram puţin îngrijorat. 

După câteva cuvinte schimbate în şoaptă, femeia începu să 
curețe potârnichile de fulgi şi să jumulească iepurele. 

Bărbatul dispăru, trăgând cu putere uşa în urma lui. Zece 
minute mai târziu, timp în care începusem şi eu să mă 
încălzesc, bătrânul se reîntoarse spunându-mi: 

— Domnule, dacă aţi vrea să treceţi în sufragerie, veţi fi 
mai bine ca aici. Am făcut un foc mare şi masa e pregătită. 

I-am reproşat că se osteneşte prea mult pentru mine. 

Aş fi fost foarte mulţumit să pot lua masa împreună cu ei. 
Dar nu vru să primească acest lucru, deşi mi-era 
recunoscător pentru onoarea pe care i-o făceam. 

N-am mai insistat, şi l-am urmat în odaia ce-mi fusese 
destinată. 

Câinele, cu mare greutate, mă urma. 


Mă grăbeam să ajung la focul promis, şi de aceea n-am 
observat lungile ganguri sau camerele întunecoase prin 
care treceam; simţeam că totul are un aspect nespus de 
jalnic. 

O uşă mare se deschise. În sfârşit, focul aşteptat. Mă 
grăbesc spre cămin, dar şi de astădată, Fido, mulţumită 
labelor sale care-şi regăsiseră acum toată elasticitatea, mi-o 
luase înainte. 

Privirile mi-au căzut spre celălalt colţ al odăii. M-au 
impresionat albeaţa şi fineţea feţei de masă. Devenisem 
curios; am cercetat atunci tacâmurile pregătite. Toate erau 
foarte frumoase, dar mai ales trădau o imensă bogăţie. Pe 
fiecare era gravată stema proprietarului şi o coroană de 
conte. Eram preocupat de astfel de gânduri, când uşa se 
deschise şi un valet în livrea apăru aducându-mi, într-o 
ceaşcă de argint, supa clocotindă. Uitându-mă mai bine la 
cel ce mă servea, mi-am dat seama că era bătrânul de 
adineauri. 

— Prietene, i-am spus, mă răsfeţi prea mult, prea multă 
ceremonie, şi eu nu vreau să vă stingheresc; de ce vă 
osteniţi atâta? 

— Ştim cât respect datorăm domnului conte, pentru a-l 
primi cât putem mai bine. De altfel nici contele Everard nu 
ne-ar da voie să facem altfel. 

Am cedat. Am vrut să mă aşez pe un scaun, dar 
majordomul nu m-a lăsat, mi-a oferit un fotoliu, acela al 
stăpânului său. Pe speteaza lui aceleaşi semne: armele 
contelui şi coroana princiară. 

Am mâncat cu poftă. Totul era delicios, în special vinul: cel 
mai bun din viile de Bordeaux, de Bourgogne şi de Rin. 

În acest timp bătrânul nu înceta să-şi ceară iertare de felul 
în care mă primea, după el nu destul de „maiestos”. 

Găseam de prisos scuzele lui, de aceea am schimbat 
subiectul discuţiei. 

L-am întrebat cine era stăpânul său, şi dacă nu locuia în 
castel. 


— Stăpânul meu, răspunse valetul, este contele Everard 
Eppstein, ultimul vlăstar al unei familii nobile. De 25 de ani, 
acum pentru prima oară, părăseşte castelul. A fost chemat 
la Viena; cineva la care ţine foarte mult este bolnav şi s-a 
dus lângă el. E plecat de şase zile şi nu ştim când se va 
întoarce. 

— Dar de ce, am întrebat din nou, coliba pe care am 
întâlnit-o nu departe de castel e atât de curată şi de 
îngrijită, pe când palatul acesta este atât de părăsit? Cine 
locuieşte acolo? 

— Acolo e adevărata locuinţă a contelui. Toţi cei ce au 
locuit-o sunt morţii; în urmă stăpânul a hotărât să-şi mute 
acolo locuinţa. Petrece în ea tot timpul zilei, şi nu vine aici 
decât noaptea pentru a dormi. Astfel pe zi ce trece, palatul 
cade din ce în ce mai mult în ruine, ceea ce face ca nici o 
cameră în afară de cea roşie să nu mai poată fi locuită. 

— Şi ce este acea cameră roşie? 

— Este camera pe care au locuit-o toţi conții Eppstein. În 
ea s-au născut şi tot acolo au murit. De la contesa Eleonora 
şi până la contele Maximilian, cea mai mare parte din viaţa 
acestei familii s-a desfăşurat în această odaie. 

Isprăvisem de mâncat. 

Pe măsură ce foamea şi setea treceau, somnul îşi cerea tot 
mai imperios dreptul său, Morfeu pretindea tributul unei 
zile atât de trudite. M-am ridicat de la masă şi am rugat să 
fiu condus în camera de culcare. La cererea mea, 
majordomul începu să bâiguie cuvinte neînţelese. În fine, îşi 
luă inima în dinţi şi-mi zise: 

— Bine, domnule conte, urmaţi-mă. 

L-am urmat. 

După noi venea Fido, care era şi el mulţumit de ospăţul la 
care luase parte şi se grăbea să se ducă la culcare. 

Bătrânul mă conduse înapoi în odaia lui. Patul strălucea de 
albeaţa aşternutului. 

— Dar, îmi daţi chiar camera voastră! 


— Cerem iertare domnului conte, îngână bătrânul, dar în 
tot castelul nici o altă cameră nu mai poate fi locuită. 

— Şi atunci, unde te vei culca dumneata şi soţia dumitale? 

— În sufragerie, fiecare pe un fotoliu. 

— Nu admit, eu mă voi culca acolo; păstraţi-vă camera sau 
daţi-mi alta. 

— Am spus domnului conte că în tot castelul nu există altă 
cameră locuibilă, în afară de cea. 

— În afară de cea. 

— În afară de cea a contelui Everard, de cea roşie. 

— Dar ştii că e peste putinţă ca domnul conte să se culce 
acolo, se grăbi să adauge bătrâna. 

I-am privit pe amândoi. Plecaseră ochii, păreau stânjeniţi. 
Curiozitatea mea ajunsese la culme. 

— Şi de ce e peste putinţă? Întrebai. Stăpânul vă opreşte? 

— Nu. 

— Dacă contele Everard va afla că un străin s-a culcat în 
patul lui, v-ar certa? 

— Nu. 

— Atunci de ce este cu neputinţă? Şi care este misterul 
acestei camere roşii, de care vorbiţi cu atâta frică? 

— Este. 

Bătrânul se opri şi privi lung pe soţia sa, care dând din 
umeri păru a-i zice: „Fie, dacă vrei, spune-i.” 

— Este. 

— Ce este, insist eu. 

— Să vedeţi, domnule conte, noaptea, această cameră este 
vizitată de stafii. 

Mi se vorbea o limbă străină pe care nu o înţelegeam prea 
bine, am crezut chiar că nu pricep deloc. 

— Ce spui, prietene? 

— În acea cameră, răspunse femeia, noaptea apar morţii. 

— Morți, stafii? Dar întotdeauna am dorit să văd şi eu unul 
care a plecat pe lumea cealaltă. Nu numai că nu mă tem de 
nimic, dar aş vrea chiar să-mi petrec noaptea în odaia roşie. 


— Rugăm pe domnul conte să se gândească bine înainte 
de a insista. 

— M-am gândit destul de bine; de altfel vă repet: vreau să 
văd o stafie. 

— Contele Maximilian, spuse soţia valetului, dorea acelaşi 
lucru, dar dorinţa aceasta i-a fost fatală. 

— Poate că Maximilian se temea pe bună dreptate de 
morţi. Mie nu mi-e frică de ei, căci ei nu se întorc pe pământ 
decât pentru a proteja sau a pedepsi pe cineva; eu însă nu 
merit supărarea lor, căci toată viaţa n-am făcut nici o faptă 
rea. Dacă dimpotrivă, vin ca binefăcători, nu-i pot ocoli căci 
au intenţii prea frumoase. 

— E peste putinţă, zise femeia. 

— Dar totuşi dacă domnul conte insistă. Făcu bătrânul. 

— Nu spun că vreau, pentru că aici n-am dreptul să vreau 
ceva, dar dacă aş putea, v-aş cere-o! 

— Bine, spuse atunci bătrânul soţiei sale, să facem cum 
vrea domnul conte. Ştii ce ne spune mereu stăpânul nostru: 
„musafirul este stăpânul stăpânului”. 

— Fie, răspunde femeia, primesc dar cu o singură 
condiţie: vei veni împreună cu mine, vom pregăti amândoi 
patul; pentru nimic în lume nu m-aş duce singură în camera 
roşie. 

— Bine, voi merge. Domnul conte va aştepta aici până ne 
vom întoarce. 

Cei doi bătrâni servitori plecaseră, luând fiecare câte o 
lumânare. 

Eu am rămas gânditor lângă foc. Auzisem, în copilărie, mii 
de poveşti asemănătoare, ştiam că aproape toţi călătorii 
rătăciţi vorbiseră cu fantome; dar întotdeauna am privit cu 
neîncredere cele ce mi se spuneau. M-aş fi mirat să fiu 
eroul unei astfel de aventuri, aş fi fost uimit de apariţia unui 
spectru. 

Vroiam însă să mă conving că sunt treaz şi că mă aflu în 
acelaşi castel. O muşcătură de deget, şi am fost sigur că nu 
dormeam. 


Am ieşit afară: cerul se înseninase, iar luna arginta cu 
razele ei piscurile semeţe. Era o linişte apăsătoare. Totul 
părea mort, nimic nu se mişca. 

Am început atunci să fiu sigur de ceva: mă aflam într-unul 
din acele castele de veche tradiţie ale căror amintiri sunt 
pline de vraja unor legende misterioase. 

Cu siguranţă că dacă stafia n-ar fi apărut, ar fi arătat rea 
voinţă şi nu neexistenţă; începusem să cred. 

M-am întors în camera valetului, unde sosise şi bătrâna, 
grăbită să termine treaba cât mai repede. 

Soţul ei rămase în camera roşie să aprindă focul. 

Deodată se auzi clinchetul unui clopot; fără să vreau am 
tresărit. 

— Ce e, ce s-a întâmplat? 

— O, încă nimic, bărbatul meu mă vesteşte că a terminat. 
Voi conduce pe domnul până la capătul scării, bătrânul vă 
va aştepta sus. 

— Să mergem, căci, vă spun, mă grăbesc să văd odată 
această încăpere. 

Cu un sfeşnic în mână, femeia mergea înainte. 

Eu şi Fido, care, sărmanul, nu înţelegea încă nimic, o 
urmam. Pentru mai multă siguranţă mi-am luat puşca. Am 
traversat nişte coridoare întunecoase şi am ajuns la capătul 
unei scări de piatră. Bătrânul servitor mă aştepta la capătul 
ei. 

„..„În sfârşit, iată faimoasa cameră roşie. Focul pâlpâia 
jucăuş în vatră. Două candelabre, răspândeau o lumină 
gălbuie; întreaga odaie avea un aspect lugubru. 

Bătrânul se retrase după ce i-am spus că nu mai doream 
NIMIC. 

Am văzut uşa închizându-se în urma lui, i-am auzit paşii 
care se îndepărtau şi apol. Nimic; singurătatea şi tăcerea 
mă înconjurau. Ochii mei se îndreptau acum spre cameră. 
Nu o puteam cuprinde cu o singură privire. Hotărât, am 
luat un sfeşnic şi începui să cercetez fiecare colţ. Probabil 
că a fost numită camera roşie din cauza canavalelor roşii ce 


atârnau pe pereţi. Cu siguranţă că ele au fost lucrate în 
secolul al XVI-lea. Erau încadrate în rame de bronz care 
mai străluceau încă, reflectând razele aurii ale lumânărilor. 
În colţ, la stânga uşii, un pair mare peste care veghea un 
baldachin pictat cu armele contelui Eppstein, iar peste pat 
cuverturi roşii. Între ferestre, poliţe stil Ludovic al XIV-lea, a 
căror poleială se desprinsese de mult. De plafon atârna o 
lampă de aramă împodobită cu cristale; se vedea însă că nu 
fusese întrebuințată, de mulţi ani. Înconjurul camerei era 
aproape terminat. Mă aflam acum între pat şi fereastră. 
Fido mă urmărea atent, deşi nu înţelegea ce făceam. 
Deodată se lungi, îşi lipi botul de perete; dădea semne de 
nelinişte, dar nu puteam şti care e cauza acestei enervări. 

Am continuat cercetările sub ochiul atent al cânelui, care 
din când în când îşi îndrepta capul spre acel colţ de perete 
de care-şi lipise botul. Sfârşind inspecția, am revenit lângă 
sobă; din nou acea tăcere chinuitoare, nici măcar zgomotul 
paşilor mei nu se mai auzea; ba da, ţipetele unei cucuvele 
speriate pesemne de propria sa umbră ajungeau până la 
mine. 

Era ceasul 10. Eram obosit, totuşi simţeam că nu voi putea 
dormi. 

Camera misterioasă, aspectul său lugubru, întâmplările la 
care fusesem martor şi cele pe care încercam să mi le 
imaginez, povestea bătrânilor, totul îmi dădea o emoție pe 
care nu o puteam stăpâni. Nu-mi era frică, eram numai 
îngrijorat şi curios. Nu ştiam ce mi se va întâmpla, dar eram 
sigur că voi petrece o aventură fantastică. Am mai stat aşa 
vreo jumătate de ceas; mă afundasem în fotoliu şi mă 
gândeam la soarta conților Eppstein. 

Apoi, neauzind şi nevăzând nimic, m-am hotărât, să mă 
culc. Am lăsat însă o lumânare aprinsă. Întins pe patul 
contelui, am chemat pe Fido care şi el, ascultător, a venit 
lângă mine. 

Oricine în situaţia mea, aşteptând ceva tainic şi misterios, 
ar fi încercat să doarmă. Dar somnul' vine greu atunci, ochii 


nu se închid decât foarte încet pentru a se redeschide la cel 
mai uşor zgomot, privirea cuprinde toată încăperea, dar 
văzând-o tristă şi tăcută, pleoapele se închid pentru a se 
redeschide o secundă mai târziu. 

De două - trei ori m-am deşteptat suspinând; aţipisem 
doar. Apoi, după puţin timp, lucrurile căpătau forme şterse 
în mintea mea; în sfârşit am adormit de-a binelea. 

Nu ştiu cât a durat somnul meu, dar ştiu că m-am trezit 
speriat. Simţeam că cineva mă apasă; mi-era frică. M-am 
sculat. Lumânarea se stinsese şi întunericul era adânc, nu 
vedeam nimic. De altfel camera nu era luminată decât de o 
palidă rază de lună. Simţeam că ceva extraordinar se va 
întâmpla, ceva de nedefinit, uimitor. M-am ridicat 
sprijinindu-mă în cot. În acest minut Fido, culcat la 
picioarele patului, scoase un urlet trist. Geamătul lui 
lugubru şi prelung m-a făcut să tresar. 

— Fido, spune-mi Fido, ce ai? 

Dar în loc să-mi răspundă, câinele se ascunse sub pat; 
tremura din tot corpul şi gemea trist. 

Se auzi scârţâitul unei uşi. Apoi o perdea se mişcă; era 
tocmai cea în faţa căreia se oprise câinele. Am văzut atunci 
o siluetă albă, imaterială, transparentă, care, fără să atingă 
podeaua, se îndrepta cu paşi mari, drept spre mine. Părul 
mi se zburlise în cap, broboane de sudoare reci mi-au 
apărut pe frunte. Am fost cuprins de spaimă, m-am îngrozit 
chiar, căci umbra se apropia de mine, mă privi un moment 
şi apoi dădu din cap schiţând un gest de îndoială: „nu, nu 
este el”. 

Suspină, îmi întoarse spatele şi plecă. 

Lumina palidă a lunii o învăluia în umbre stranii; pe când 
ea dispărea sub faldurile perdelei, lăsându-mi impresia 
groazei care mă stăpânea. Nu mai puteam vorbi: eram 
sugrumat de emoție. 

Pe moment ce trecea, Fido se liniştea; acum chiar îşi luase 
locul părăsit mai înainte. 


Nu m-am înşelat deci, nici n-am visat, ceea ce văzusem era 
într-adevăr o nălucă. Eram pe urmele unei aventuri 
extraordinare; camera roşie avusese, fără îndoială, un 
trecut misterios. Căutam să pătrund enigma. Trebuie să 
recunosc că-mi era foarte greu. 

M-am sculat îndată ce s-a crăpat de ziuă. Pe când mă 
îmbrăcam, zgomot de paşi, omeneşti de astădată, se 
îndreptau spre mine. Era bătrânul servitor care venea să se 
intereseze de soarta mea. 

— Mulţumesc, mă simt foarte bine, i-am răspuns, silindu- 
mă să nu trădez zbuciumul meu sufletesc. 

— Somnul dumneavoastră nu v-a fost deloc stârnit? 

— De loc. 

— Foarte bine. Acum spuneţi-mi când vreţi să plecaţi? 

— Imediat după ce voi lua gustarea. 

— O vom pregăti imediat. Puteţi cobori peste un sfert de 
ceas, totul va fi pregătit. 

Un sfert de ceas, de ajuns ca să cuget la cele întâmplate. 

Am închis uşa şi m-am îndreptat spre locul de unde 
apăruse năluca. 

Cu toate îndemnurile şi loviturile mele, Fido nu vrea să mă 
ajute în cercetări. Săracul, îi intrase spaima în oase. Am 
examinat tot peretele, nicăieri o deschizătură care să 
permită trecerea cuiva. Simţul meu de detectiv nu dădea 
nici un rezultat. A trebuit să renunţ la dezlegarea 
misterului. De altfel se auzeau din nou paşii valetului. Nu 
vroiam să găsească odaia încuiată. M-am repezit spre uşă, 
pentru a o deschide. 

— Gustarea dumneavoastră este pregătită, spuse el. 

Mi-am luat puşca şi l-am urmat; m-am despărţit foarte 
uşor de camera roşie. 

Nu mă gândeam decât la cele ce mi se întâmplaseră, dar 
n-am spus nimănui nimic; cu siguranţă că bătrânii aceştia 
credincioşi stăpânului lor, nu m-ar fi ajutat să găsesc cheia 
misterului. 


După masă, mi-am luat rămas bun şi-am rugat pe 
majordom să-mi arate drumul pe care trebuia s-o iau. Se 
oferi chiar să mă conducă până la un punct de unde mă 
puteam descurca cu uşurinţă. N-am mers împreună mai 
mult decât câteva sute de metri şi ne-am despărţit. 

După câteva ore am ajuns din nou la Frankfurt. 

M-am dus direct la profesorul despre care vă vorbeam 
adineauri! L-am găsit neliniştit; nu ştia care era exact, 
cauza întârzierii mele. Trimisese chiar câţiva oameni să mă 
caute. 

— Dar unde ţi-ai petrecut noaptea, m-a întrebat curios. 

— La Castelul Eppstein. 

— La Castelul Eppstein! Şi în care parte a palatului? 

— În camera roşie, în odaia contelui Everard, care se afla 
la Viena. 

— Şi n-ai văzut nimic, nu ţi s-a întâmplat ceva, mă întrebă 
profesorul. 

— Ba da, am văzut o fantomă. 

— Da, este aceea a contesei Aldina. 

— Cine este această doamnă? 

— Oh, este o întreagă poveste, o întâmplare minunată şi 
groaznică, o aventură neînchipuită, pe care nu ai fi crezut-o 
niciodată, dacă n-ai fi dormit în camera roşie. 

— Dar acum o voi crede, te conjur deci să mi-o povesteşti 
căci niciodată nu vei avea un ascultător mai interesat şi mai 
atent. 

— Bine, zise profesorul, dar povestea e cam lungă. Vei veni 
la mine şi, la gura sobei, instalaţi confortabil în jilţuri de 
catifea, ţi-o voi povesti. 

N-am putut refuza o astfel de invitaţie. Mânat parcă de o 
forţă nevăzută, chiar în aceeaşi seară, m-am dus la profesor. 
S-a ţinut de cuvânt, mi-a povestit. 

La aceste cuvinte vocea contelui Elim scăzu, tăcu 
împrumutând atmosferei înconjurătoare nimbul de mister 
al secretului ce-l deţinea. 

— Ei bine, spune-ne-o şi nouă, stăruiră toţi musafirii. 


— Nu, prefer să vă citesc repede cartea pe care am scris- 
o. Dar asta, dacă vreţi, mâine seară, adăugă Elim. 

— Şi de ce nu acum? 

— Pentru că e târziu şi trebuie să plecăm. 

L-am ascultat. Am plecat. Fiecare era hotărât să vină a 
doua zi. La ora fixată ne-am găsit acolo. Elim nu întârzie. 

Şi sub privirile atente ale ascultătorilor, începu să depene 
firul minunatei povestiri. 

[. 

Septembrie 1789. 

Europa trăieşte încă sub impresia căderii Bastiliei, iar 
Frankfurt, oraş liber şi loc de încoronare a regilor, doreşte 
o reîimprospătare a vechilor principii absolute, dar se teme 
de urmările pe care revoluţia le va avea asupra Germaniei. 

La castelul Eppstein teama şi tristeţea au cuprins toate 
sufletele; contele Rudolf, stăpânul, este credincios 
împăratului care se pregăteşte să pornească vijelie de foc 
peste noua republică. 

Dar nu numai grijile politice încreţeau fruntea lui Rudolf. 

Sufletul lui şi al contesei Gertrude erau pustiite şi de alte 
dureri. 

Ne aflăm în sala cea mare a castelului. 

Pe canapeaua din fund, doi bătrâni cu fruntea plecată: 
contele şi contesa. 

Lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii ei; Rudolf se străduia 
în zadar să nu pară turburat. Totul trăda la ei o demnitate şi 
o bunătate înduioşătoare şi, ca să întrebuinţăm cuvintele 
celebrului Schiller, capetele lor albe păreau încununate de 
o aureolă sfântă. 

Vorbeau în şoaptă, căci tristeţea şi obida sufletelor le tăia 
orice avânt. 

— Trebuie să iertaţi, zicea contesa. 

— Mă întreb dacă o pot face, răspunse contele. Dacă 
nimeni nu ne-ar vedea aş fi bucuros să întind mâna lui 
Conrad şi soţiei sale; dar situaţia mea mă împiedică să 
procedez astfel, căci toate privirile sunt îndreptate spre noi. 


Suntem datori să dăm exemple pilduitoare şi să nu ne lăsăm 
doborâţi de soarta potrivnică; să fim mândri şi să ne 
păstrăm demnitatea cu orice preţ. lată, pentru ce l-am 
alungat pe Conrad. Niciodată nu va mai apărea în faţa mea. 
Niciodată nu-l vom mai putea îmbrăţişa. 

— Aş fi înţeles mai bine felul tău de a gândi, reluă mama, 
dacă Conrad ar fi fost urmaşul direct al familiei noastre; dar 
după tine, şeful Eppsteinilor va fi Maximilian. De ce atunci 
atâta severitate? 

— Nu ştiu decât un lucru: Conrad este şi el un Eppstein. 

— Oare va putea supravieţui mâniei tale? Mai îndrăzni să 
adauge contesa. 

— Atunci ne-am întâlni şi mai curând acolo, unde părinţii 
îşi pot îmbrăţişa mai lesne copiii. 

Contele tăcu; se temea că dacă ar mai fi adăugat un 
cuvânt, l-ar fi podidit şi pe el lacrimile ca şi pe soţia lui. 

Cineva bătu încet la uşă; era bătrânul servitor Daniel. 
Venea să întrebe pe conte dacă poate primi pe Maximilian, 
care voia să-i comunice ceva. 

— Să poftească, răspunse Rudolf cu o voce stinsă. 

— Maximilian, cel puţin, se adresă bărbatul soţiei sale, 
după ce Daniel plecă, se dezonorează în sufletul meu, dar 
nu se amestecă cu cei ce nu sunt de rangul său; se înjoseşte 
faţă de noi, dar respectă noblețea; este râu, dar nu uită că 
este un conte, nu are un suflet ales, dar ştie să salveze 
aparențele; este aşadar, un demn urmaş. 

— Dar şi Conrad este fiul tău, răspunse contesa Gertrude. 

Cu toate acestea, când Maximilian intră, cutele care 
brăzdau faţa lui Rudolf pierduseră mult din severitatea lor; 
nu dispăruseră însă cu totul şi aceasta pentru că voinţa lui 
era mai puternică decât orice alt sentiment. 

Maximilian îngenunche în faţa contelui, apoi sărută mâna 
contesei şi ridicându-se în picioare aşteptă ca Rudolf să-i 
vorbească. 

Contele Maximilian avea aproape 30 de ani. Era înalt, bine 
făcut şi bine legat. Avea o fire hotărâtă, bruscă şi 


întreprinzătoare. Nu era prea inteligent, dar avea multă 
îndrăzneală. În faţa lui te simţeai mic, căci prin firea sa 
mândră ştia să-ţi impună voinţa sa, de aceea era respectat 
până şi de superiorii săi. Orice dorinţă însemna pentru el o 
acţiune. Nimeni nu putea înfrunta privirea sa fixă şi 
pătrunzătoare. Foarte puţini erau aceia care puteau să i se 
împotrivească. 

Cu toate că era încă tânăr, faţa contelui Maximilian era 
brăzdată de cute; grijile pe care şi le făcea din cauza firii 
sale ambiţioase, lăsaseră urme adânci. Fruntea lui mare, 
înaltă şi colţuroasă, trăda felul ideilor ce o străbăteau; nu 
sclipiri geniale, ci numai rodul mândriei sale nemărginite. 
Nasul său puţin coroiat şi buzele puţin subţiri îi dădea o 
înfăţişare de tiran. Cuta dintre sprâncene, pe care le 
încrunta deseori, era înfricoşătoare, în acelaşi timp surâsul 
lui - care-i apărea pe buze adeseori - era surâsul linguşitor, 
fals şi lacom al curtezanului. Silueta sa dreaptă şi înaltă ştia 
însă să se plece în faţa stăpânului. Maximilian era curajos, 
dar nu măreț; rece, dar nu liniştit; dispreţuitor şi nemilos. 
Era ambițios ca un om care lucrează în umbră, şi nicidecum 
ca un erou. De la prima aruncătură de ochi îţi dădeai seama 
că se răzbuna pentru umilinţa sa faţă de cei mari printr-o 
mândrie excesivă faţă de cei mici. 

— Înainte de a te asculta, începu Rudolf, trebuie să-ţi atrag 
atenţia asupra unui lucru, fiul meu. Cât timp ai fost tânăr, 
am fost foarte blând cu tine, socotind că năzdrăvăniile tale 
se datoresc numai vârstei. Maximilian, lucrurile s-au 
schimbat. Acum eşti un bărbat în toată firea. Dumnezeu ţi-a 
răpit soţia, dar ţi-a lăsat un fiu. În curând vei deveni şeful 
familiei Eppstein şi stăpânul tuturor bogățiilor ei; vei fi 
singurul urmaş al străbunilor noştri. Ai pricinuit destule 
scandaluri şi ne-ai necăjit pe mine şi pe mama ta de-ajuns; 
acum lumea veghează cu o privire plină de invidie asupra ta 
şi a noastră. Nu-ţi mai poţi îngădui îndrăzneli care ar putea 
trezi duşmăniile altora; trebuie să te pregăteşti pentru 


viitoarea ta misiune. Ajunge, fii de acum înainte mai 
ascultător. 

— Tată, răspunse Maximilian, cred că urechea ta se 
apleacă prea des la intrigile răuvoitorilor. Sunt cavaler, îmi 
place să trăiesc şi să mă distrez, dar niciodată nu m-am dat 
în lături de la datoria mea. Pentru a păstra neatinsă 
onoarea mea şi alor mei, m-am bătut de trei ori până acum; 
n-am păcătuit cu nimic altceva. Ce s-a întâmplat deci? Ce 
am făcut? Cine m-a pârât? 

— Fiule, ai necinstit pe copila unui ţăran din Alpoening. 

— E adevărat, tată, dar n-ar trebui să te gândeşti la un 
astfel de lucru. Nu ştii că niciodată n-aş fi în stare să trec 
peste îndatoririle mele şi că pentru nimic în lume nu m-aş 
căsători cu o fată din popor, cum a făcut Conrad? Nu crezi 
şi tu că n-aş fi în stare să fac o asemenea prostie? 

— Nu niciodată nu mi-ar fi frică de aşa ceva, răspunse cu 
tristeţe bătrânul conte. 

— Ei bine, atunci de ce te temi? De scandal? Poţi să fii 
liniştit! S-a întâmplat o mare nenorocire; biata Gretchen s-a 
plimbat ieri pe malurile fluviului; a vrut - cel puţin aşa cred 
- să culeagă o floare, dar i-a alunecat piciorul şi. Valurile au 
înghiţit-o. Cadavrul său a fost găsit azi dimineaţă. Sunt 
disperat de această moarte neaşteptată. Am iubit-o mult pe 
Gretchen şi. lartă-mă, dar am plâns-o, totuşi vezi prea bine 
că poţi fi liniştit. Nimic nu trebuie să te mai turbure. 

— Da, zise tatăl, înspăimântat de această durere 
prefăcută, de egoismul inconştient, care vedea în această 
întâmplare un accident şi nu o sinucidere, o soartă 
nenorocită şi nu o inimă rănită, care-şi căuta pacea în 
lumea de dincolo. 

Contesa ridică ochii şi mâinile spre cer; fără îndoială că 
cerea iertare Domnului şi lui Gretchen pentru inconştienţa 
fiului său. 

După o mică întrerupere, Rudolf continuă: 

— Aveai să-mi spui ceva, Maximilian? 


— Da, tată, vreau să cer bunăvoința ta, nu pentru mine, 
căci eu nu îndrăznesc să mă împotrivesc mâniei tale, ci 
pentru Conrad care e foarte nefericit. 

— Foarte bine, fiul meu, ai vorbit acum ca un adevărat 
frate, exclamă contesa, mândră că cel puţin de astădată 
vedea la Maximilian urmele unui sentiment nobil. 

— Ştiţi prea bine, reluă Maximilian, că-l iubesc foarte mult 
pe Conrad. El e o fire slabă, dar are un suflet minunat. M-a 
ascultat întotdeauna ca pe un stăpân şi nu pot fi gelos pe un 
om ca el, care fără să crâcnească, mi-a recunoscut 
întotdeauna superioritatea. Este o fire visătoare, şi nu un 
conte. A făcut, ştiu prea bine, o greşeală mare: s-a căsătorit 
cu o fată din popor pentru că o iubea. Vrea să aducă în 
sânul familiei copila unor oameni de jos; da, ca şi voi, îl 
compătimesc. Dar a greşit numai, n-a făcut nici o crimă. 
Soţia lui, Noemi, este foarte drăguță şi-l iubeşte foarte mult. 
Să-l iertăm, să facem ceva pentru el. Şi apoi, ar fi fost mult 
mai rău dacă eu, moştenitorul direct al titlului de conte, aş 
fi făcut o astfel de prostie. Ştiu bine că împăratul s-ar 
supăra, dacă aţi ierta pe fiul rătăcit, dar mă voi duce eu 
însumi la Viena şi voi potoli mânia lui. 

Tatăl lui Noemi este pădurar. Voi spune că e un fost soldat; 
cu timpul povestea va fi uitată. Aş lua asupră-mi, iubite tată, 
toate urmările acestor fapte. Voi şti să repar eu, onoarea 
noastră ştirbită, voi fi în stare să recâştig, pentru Casa 
Eppstein, încrederea Suveranului nostru, al tuturor. De 
aceea, tată, te rog, te implor, nu arunca blestemul tău 
asupra lor; nu arunca deznădejdea în sufletele a doi oameni 
tineri; nu depărta pe Conrad de lângă tine: lasă-l să 
trăiască în preajma noastră. Bietul băiat, vă iubeşte atât de 
mult, se simte atât de legat de acest pământ pe care nu l-a 
părăsit niciodată, că dacă-l îndepărtezi va muri; tată, te rog, 
iartă-l. 

— "Ţi-ai făcut datoria, Maximilian: apărând pe fratele tău, 
dar şi eu trebuie să mi-o îndeplinesc pe a mea: trebuie să te 


refuz, nu-l pot ierta pe Conrad care nu vrea să renunţe la 
această căsătorie. 

— E hotărât să nu se despartă de Noemi. Ar fi de prisos să 
cauţi să vorbeşti cu el despre posibilitatea unei rupturi. 

— Dar crezi tu oare că dacă aş încuviinţa purtarea lui, 
ceilalţi nobili mi-ar ierta slăbiciunea? 

— Nu, dar cel puţin primeşte-l. Lasă-l să se spovedească, 
dă-i prilejul să mai simtă cel puţin încă odată căldura 
sufletului tău, răspunse Maximilian. 

— Nu, făcu contele, căruia îi era frică de slăbiciunea şi 
bunătatea sufletului său; cu neputinţă. 

— lartă-mă, tată, dar l-am chemat aci pe Conrad. Lasă-l să 
te mai îmbrăţişeze odată. Nu-l alunga înainte de a-i vorbi. 

— Rudolf, se rugă contesa, ţi-am fost întotdeauna o 
tovarăşă supusă şi credincioasă; lasă-mă să-mi mai văd 
odată copilul. 

— Bine, Gertruda, dar să fim tari. 

La auzul acestor cuvinte, Maximilian se îndreptă spre uşă. 
O deschise şi chemă pe Conrad înăuntru. 

Acesta, înaintă cu paşi mici, se apropie şi îngenunche în 
faţa bătrânului conte. 

Niciodată nu s-au văzut fraţi mai deosebiți. 

Pe cât de hotărât părea Maximilian, pe atât de slab şi de 
şovăielnic arăta Conrad. Obrazul lui străveziu, pletele sale 
galbene aurii, ochii săi negri şi focoşi contrastau plăcut cu 
faţa colţuroasă, cu tenul auriu şi cu statura voinică a 
contelui Maximilian. 

Mâna mare a fratelui se deosebea mult de cele mici şi 
delicate ale lui Conrad. 

Când Conrad, intră, salonul - această cameră seculară pe 
pereţii căreia atârnau portretele strămoşilor, martorii şi 
judecătorii momentului - căpătă un aer de solemnitate. La 
aceasta se mai adăuga şi majestatea celor de faţă; fratele 
mai mare, în picioare, nemişcat martor indiferent al unei 
scene pe care voinţa lui o pregătise; fratele cel mai mic, 
îngenunchiat, emoţionat şi tremurând la gândul unei aprige 


mânii, dar îmbărbătat de o gândire lăuntrică; tatăl, un 
bătrân cu plete albe, măreț în atitudinea sa, aşezat într-un 
fotoliu sculptat, mândru la vedere, dar neliniştit în suflet, 
voind să-şi ascundă sentimentele ce-i înfloreau în suflet, şi 
mama ascunsă într-un colţ, privind când pe soţul ei, când pe 
fiul iubit, şi ştergându-şi mereu lacrimile ce se furişau în 
colţul ochilor întristaţi. 

— Vorbeşte, Conrad, zise Rudolf. 

— Stăpâne, începu el, acum, trei ani n-aveam decât 20 de 
ani, dar sufletul meu visător era însetat după dragoste. În 
timp ce fratele meu Maximilian cutreiera Germania, eu am 
rămas lângă voi, iubiții mei părinţi; nu m-am dus nici la 
Viena, şi nici n-am vizitat măcar pe Principii din 
împrejurimi. Nu-mi trebuia mult ca să fiu fericit, cu toate 
că, dacă picioarele mele erau leneşe, mintea mea se gândea 
mereu la altceva, iar inima mea era din ce în ce mai 
nerăbdătoare. Singura femeie pe care o cunoscusem era 
mama, şi atunci când în drumul meu am întâlnit o fată 
frumoasă, aşa cum trebuia să fie, curată şi încântătoare, aşa 
cum era, bună, aşa cum este, am iubit-o. Dar, pentru că nu 
vreau să ascund nimic, îţi mărturisesc, tată, că înainte de a 
lăsa frâu liber pasiunii mele, am căutat să mi-o înăbuşesc, 
nu pentru că între mine şi Noemi ar fi o distanţă prea mare, 
dar pentru că nu vroiam să te amărăsc. N-am reuşit însă, 
căci din strânsoarea sa, patima a izbucnit cu mai multă 
putere şi mânat de o forţă nevăzută, eram mereu atras 
către casa lui Gaspar. După puţin timp, Noemi mi-a spus că 
ţinea la mine. N-am mai putut răbda; m-am căsătorit cu ea. 
Ce trebuia să fac? Să fug cu ea? Nu puteam, nu eram destul 
de tare. S-o înşel? Nu eram destul de laş. Să vă mărturisesc 
totul? N-am avut curaj. Atunci m-am căsătorit în ascuns cu 
Noemi: credeam că nu supăr nici pe Dumnezeu şi nici pe 
oameni; speram să mă feresc astfel de blestemul vostru, 
năzuiam să pun capăt suferințelor mele. M-am înşelat însă. 
Domnul, ne-a dăruit un copil. Trebuia atunci să aleg între 
mândria voastră şi ruşinea soţiei mele. Am ales pe cea 


dintâi şi mi-am urmat viaţa, alături de cea pe care o iubeam. 
Dar ştiam ce veţi hotărî; nu am venit la voi pentru a 
zădărnici pedeapsa voastră, dar nu pot să plec de lângă voi 
până ce nu ştiu, că nu mă dispreţuiţi. 

— Conrad, răspunse contele cu o voce stinsă şi tărăgănată. 
Suntem purtătorii unui titlu care nu poate primi nici o 
slăbiciune. Soarta ne-a aşezat foarte sus; lumea vrea să ne 
vadă căci are nevoie de pildele noastre; acesta este destinul 
nostru. Suntem obligaţi să-l purtăm cu noi; dar tu te-ai 
îndepărtat de el. Te-ai făcut vinovat de o crimă împotriva 
rangului tău. Spiritul revoluţionar care vine din Franţa ar fi 
trebuit să te întărească, pentru că acum, mai mult că 
oricând, suntem datori să apărăm drepturile noastre. Este 
obligaţia mea de cavaler şi de cap de familie să fiu 
răspunzător de faptele alor mei; severitatea mea să repare 
dar greşeala ta. Du-te în Franţa şi serveşte cu credinţă pe 
Ludovic al XVI-lea. Aceasta e dorinţa mea; te va întovărăşi 
peste tot. M-ai întrebat dacă te dispreţuiesc; cele ce ţi-am 
spus te vor lămuri. La naşterea ta, te-am destinat întâi 
Domnului, apoi împăratului, nobleţei şi străbunilor mei. Azi 
răspund de tine în faţa strămoşilor, a nobililor şi a 
împăratului; de aceea te reneg. Mâine însă, poate voi fi 
mândru de tine în faţa Stăpânului Atotputernic. 

— Tată, exclamă Conrad, te respect şi te iubesc, eşti mare, 
aspru dar bun; mă pedepseşti, dar sunt mândru de această 
pedeapsă. Voi fi demn de tine; datorez familiei noastre o 
ispăşire, şi voi şti s-o îndeplinesc. 

Conrad se înclină adânc în faţa contelui şi plecă fără să se 
apropie de el. Rudolf schiţă un gest cu mâna, dar nu-i vorbi; 
emoția îl sugruma şi-i era teamă să-şi îmbrăţişeze fiul. 

Contesa nici nu cuteza să-l privească. Plecase capul. Cu 
obrazul scăldat în lacrimi, ea se ruga pentru copilul său. 

Conrad plecă fără s-o îmbrăţişeze, dar nu se putu 
împiedica să nu-i trimită, din depărtare, o sărutare. Se 
ridică mândru şi porni. Tatăl era mulţumit de fiul său. 


— Întovărăşeşte pe fratele tău până în prag, se adresă 
contele lui Maximilian, care tot timpul tăcuse. 

— Dacă-mi dai voie, tată, voi veni apoi să-ţi spun ceva, 
răspunse fiul cel mare. 

— Te aştept. 

Cei doi fraţi ieşiră. 

Unul, pleca, pentru totdeauna, căci nu avea să se mai 
întoarcă niciodată. 

Nimeni nu ar putea spune ce s-a petrecut între cei doi 
bătrâni rămaşi singuri. 

Numai Dumnezeu, le-a văzut lacrimile şi a auzit gemetele 
sufletelor lor. 

Dar când Maximilian se reîntoarse, îşi reluaseră o 
înfăţişare liniştită; arătau puterea lor părintească. 

— Acum, când hotărârea ta nu mai poate fi schimbată, 
acum, când am văzut pe Conrad, pe soţia şi pe copilul lor 
plecând, acum să-ţi mărturisesc, tată, zise Maximilian, ai 
procedat aşa cum trebuia să faci. 

— Nu e aşa, reluă Rudolf, că aceasta este şi părerea ta, 
Maximilian? 

— Da, tată. Împăratul ar fi fost mânios şi desigur că, 
pentru mult timp, ar fi rămas supărat pe familia noastră. 

— Dar ce vroiai să-mi spui? Întrebă contele, întrerupând 
deodată pe fiul său. 

— lată, tată, cu toată severitatea ta, demnitatea Casei 
noastre a scăzut; vreau s-o recâştig. Nu e decât un an de 
când soţia mea a murit, dar aveam un fiu şi nu m-am mai 
gândit să mă însor din nou; totuşi, pentru că vreau să 
recapăt dragostea împăratului doresc să mă însor cu fiica 
unui fost prieten al tău, cu fata Ducelui Schwalbach, foarte 
puternic acum. 

— Vorbeşti de Aldina Schwalbach? Întrebă mama. 

— Da. Este unica lui copilă şi vă aduce multă fericire 
familiei noastre. 

— Sora mea, stareţa mănăstirii în care Aldina a fost 
crescută, mi-a vorbit de frumuseţea ei fără pereche. 


— Domeniul Winckel, de la porţile Vienei, este al ei, 
adăugă Maximilian. Iar Ducele îmi va transmite, după 
moartea sa, titlul şi bogăţiile sale. 

— Ce fericire, reluă contesa, să fiu mama acestei copile 
orfane. 

— Şi ce onoare pentru noi de a ne uni cu Schwalbach, 
insistă Maximilian. 

— Da, făcu Rudolf, Schwalbach este cel mai mare nobil 
german. 

— Bine, tată, atunci te rog scrie fostului tău tovarăş de 
arme şi cere pentru fiul tău, mâna copilei sale. 

Urmă o tăcere lungă şi apăsătoare. Contele plecase capul 
şi părea gânditor. 

— Ce ai, tată, nu-mi răspunzi? Şovăi? Este cu neputinţă ca 
o asemenea unire, care va ajuta mult la mărirea gloriei 
noastre, să-ţi displacă! 

— Maximilian, răspunse Rudolf, eşti sigur că Ducesa Aldina 
va fi fericită? 

— Tată, va fi contesă de Eppstein. Altă tăcere. 

Cu siguranţă că cei doi oameni nu se înțelegeau, îi lega 
mai mult lumea de afară, decât sângele comun. 

— Fii cu băgare de seamă, tată, fii păzitorul gloriei 
noastre; tu eşti acela care refuzi aureola unei legături 
măreţe? 

— Ştiu ce trebuie să fac, răspunse tatăl. Du-te la Viena, şi 
acolo vei găsi scrisoarea mea de recomandaţie. 

— Voi părăsi castelul numaidecât. Sunt grăbit, nu vreau s- 
o fac să aştepte. 

— Fă ce vrei, fiule, spuse contele. 

— Vreţi să mă binecuvântaţi înainte de plecare, întrebă 
Maximilian pe părinţii săi. 

— Fii binecuvântat, adăugă Rudolf. 

— Dumnezeu să te conducă, îngână contesa. 

Maximilian sărută mâna Gertrudei, salută pe conte şi 
plecă. 


— Celălalt, se adresă Rudolf soţiei sale, după ce fiul lor 
plecase, cel care a plecat mai întâi, nu a îndrăznit să ceară 
binecuvântarea ta, dar a avut-o, nu-iaşa, peata, ca şipea 
mea. lar Domnul ascultă mult mai bine pe acei care tac, 
decât buzele care vorbesc. 

II. 

Să părăsim pentru moment malul fluviului Mein şi tristul 
său castel. 

Să schimbăm viaţa monotonă şi întunecată a Eppsteinilor 
pentru a pătrunde în împrejurimile vesele şi însorite ale 
Vienei. Să ne oprim la încântătoarea vilă Winckel. Vom găsi 
aci, în vesela grădină, zburdând din floare în floare, o 
fetişcană de vreo 16 ani, o zeiţă minunată cu cosiţe aurii şi 
cu bucle despletite, cu obrajii rumeni şi sănătoşi; este 
încântătoarea Aldina de Schwalbach. 

La capătul aleii, ducele - un adevărat nobil german - mai 
puţin ceremonios şi mai vorbăreţ decât Rudolf, se odihnea 
pe o bancă de piatră, privind la fiica sa. 

— Ce ai, tată? Întrebă mica ducesă, trecând prin faţa 
părintelui său. De azi dimineaţă observ, în colţul buzelor 
tale, acelaşi surâs enigmatic a cărui cauză nu mi-o pot 
explica. Mă priveşti foarte mirat. La ce te gândeşti? 

— La scrisoarea pe care am primit-o. La acea misivă ce 
vine de la o depărtare atât de mare şi care, după spusele 
tale, aduce aerul unor vremuri trecute. 

— Atunci nu te mai întreb nimic, tată, căci de bună seamă 
epistola nu are de a face cu mine. 

— Dimpotrivă, scrisoarea te interesează foarte mult, căci 
ea nu vorbeşte decât de tine. 

Aldina se opri mirată. Ochii săi mari trădau toată 
curiozitatea acestei fiinţe drăgălaşe. 

— De mine? Făcu ea apropiindu-se de duce, de mine? 
Atunci arată-mi-o repede. Despre ce e vorba? Spune-mi. 

— Este vorba de o cerere în căsătorie. 

— Dacă nu este decât atâT. Răspunse ducesa, pe buzele 
căreia flutura un aer de dispreţ. 


— Cum, dacă nu este decât atât? Întrebă ducele zâmbind. 
La dracu! Ce poate fi mai însemnat pentru tine, dacă 
vorbeşti cu atâta indiferenţă despre măritiş? 

— Dar, tată, este de prisos să insişti, ştii prea bine că voi 
refuza. Nu-mi plac deloc toţi aceşti fanţi ai Vienei, fie ei 
sfetnici la curte sau la ambasadă. Toţi sunt nişte spilcuiţi şi 
lipsiţi de minte; nu-mi plac şi nici nu-mi vor plăcea vreodată, 
cred că eşti convins de asta, nu? De altfel parcă ne-am 
înţeles odată, dragă tată, să nu mai vorbim de căsătoria 
mea. 

— Dar uiţi, copila mea, că scrisoarea vine de foarte 
departe. 

— Adevărat?! Atunci e şi mai râu. Ar trebui să te părăsesc 
şi n-am chef deloc, zise fata fugind să urmărească un 
fluture ce dispăru în înălţimi. 

Ducele tăcu un moment. Apoi, când ducesa Aldina veni din 
nou în apropierea lui, adăugă: 

— Prefăcuto! Nu vrei să spui adevărata cauză a refuzului 
tău. 

— Adevărata cauză? Şi care e aceasta? 

— Dragostea ta adâncă şi neputincioasă. 

— Tată, iar vrei să-ţi baţi joc de mine, spuse Aldina 
apropiindu-se de duce, ca şi cum ar fi vrut să-l dezarmeze. 

— Această dragoste nenorocită şi fără speranţă pentru 
Goetz de Berlichingen, cavalerul cu mâna de fier, mort, din 
păcate, încă de pe timpul împăratului Maximilian. 

— Dar renăscut prin stihurile poetului, tată. Ela reînviat şi 
trăieşte în drama lui Goethe. Da, de o sută de ori da, cu 
toate răutăţile tale, iubesc şi admir acest suflet nobil, acest 
om simplu şi măreț care iubeşte cu atâta putere şi care 
loveşte atât de tare. Da, cât de bătrân ar fi - căci pretinzi că 
este bătrân, ca şi cum ar exista o vârstă pentru oameni ca el 
- el umbreşte, cel puţin pentru mine, pe toţi cavalerii 
Vienei. Da, Goetz de Berlichingen, acesta este omul ce-mi 
place; dar recunoaşte că până azi nu mi-ai prezentat 


oameni ca el. Nu mi-ai făcut cunoştinţă decât cu păpuşi pe 
care nu le pot suferi. 

— Eşti un copil, nici nu ai 16 ani şi ai vrea un bărbat de 60. 

— De 60, de 70 sau de 80, ce importanţă are, dacă 
seamănă cu mândrii şi minunaţii cavaleri ai Rinului, cu 
Goetz cel cu mâna de fier, cu Franz de Sickingen, sau chiar 
cu Hans de Selbitz? 

— Bine, dragă Aldina, spuse ducele cu un aer solemn, dacă 
aceasta este voinţa ta, cred că de data aceasta nu mă vei 
refuza. Un asemenea erou îmi cere mâna ta. 

— Nu, priveşte numai semnătura acestei scrisori şi te vei 
convinge că este aşa cum spun. 

— De ce râzi de mine, tată? De ce eşti rău? Bătrânul duce 
scoase scrisoarea din buzunar şi arătă fiicei sale iscălitura 
ei. 

— Rudolf de Eppstein, citi ducesa. 

— Da, frumoasa mea amazoană, iată ce, să sperăm, te va 
încânta. Contele s-a bătut vitejeşte în războiul de 7 ani, 
întocmai ca un cavaler din secolul XVI-lea. Mărturisesc că 
este cam bătrân, dar ce importanţă are dacă împlineşte 60, 
70 sau 80 de ani îi? Rudolf de Eppstein are 72 de ani; cred 
că nu vei pune la îndoială curajul, noblețea şi cavalerismul 
lui. 

— Crezi, tată, că nu cunosc destul de bine istoria 
Germaniei, pentru a şti că acum 30 de ani contele Rudolf de 
Eppstein s-a căsătorit cu sora mătuşii mele, stareţa 
mănăstirii Sfântul Tei. 

— Pentru că nu ţi se poate ascunde nimic, ducesă, îţi voi 
spune adevărul: vechiul meu prieten te cere pentru unul 
din fiii lui, care însă n-are decât 30 de ani şi e foarte puţin 
cărunt. Poţi fi liniştită totuşi, căci va îmbătrâni şi va albi şi 
el. Nu este un erou dar aparţine unei familii vestite. Adaugă 
la toate acestea, fire romanţioasă ce eşti, un castel în munţi 
- foarte aproape de Rinul pe care-l iubeşti atât - despre 
care se povesteşte o legendă misterioasă şi destul de 
curioasă: o castelană care apare în fiecare noapte, pentru 


că a murit într-o seară de Crăciun. Dar, după cum prea bine 
ştii, poezia şi raţiunea aceste fiice ale cerului, sunt ca şi 
visul; pornesc din acelaşi loc, dar iau căi diferite. 

— Şi care e această legendă, tată, o ştii? Întrebă fata cu 
ochii scânteietori de curiozitate. 

— Nu prea mult pentru a te lămuri; vechiul meu prieten, 
contele Rudolf, mi-a povestit-o de mult, dar n-am înţeles-o 
prea bine. O vei afla de la logodnicul tău. 

— Logodnicul meu? Dar asta înseamnă că tu încuviinţezi 
căsătoria noastră. 

— Din nenorocire da; poate că pentru tine ar fi fost mai 
frumos o dragoste ascunsă, o căsătorie tainică, urmată de 
iertarea mea postumă. Dar vezi tu, vârsta, origina, bogăţia 
şi prietenia pe care o păstrez de mai bine de 50 ani pentru 
contele de Eppstein, toate acestea, mă fac să primesc 
căsătoria. Singurul lucru de care mi-ar fi frică, este că 
Maximilian este văduv şi că are un copil. Dar, desigur că nu 
ţi-e frică de amintirile trecutului. Şi apoi, la urma urmei, îţi 
vei da singură seama dacă vrei sau nu, să-ţi uneşti destinul 
cu cel al lui Maximilian de Eppstein. Căci scrisoarea tatălui, 
n-a venit decât cu puţin înaintea fiului. 

— Şi care e numele acestui pretendent, care, pentru mine, 
trebuie să-l înlocuiască pe Goetz? 

— Maximilian. 

— Maximilian? Numele lui promite. Nu pentru mine, ci 
pentru duşmanii lui, căci, ca să-mi placă, acest vajnic 
luptător trebuie să fie drăgăstos şi Supus. 

„Acesta e avantajul şi răsplata pentru suferinţele noastre: 
să îmblânzim pe aceşti lei şi să ruşinăm cu o singură privire 
pe cel de teama căruia tremură toţi”. 

— Primesc, tată, adăugă Aldina, căci, recunosc, prefer pe 
unul tânăr unuia bătrân. Rostind numele meu, va avea 
prima izbândă. Iar eu, ca şi Elisabeta, voi fi martora 
vitejiilor sale. 

— Mai crezi, iubita mea copilă că timpurile strălucite ale 
marilor bătălii pot reveni? Crezi oare că sabia va fi folosită? 


— De ce nu? 

— Pentru că invenţia prafului de puşcă a umbrit mult 
gloria cavalerismului. Roland, Renaud, Olivier, sunt morţi 
pentru totdeauna, niciodată timpurile lor nu vor mai reveni; 
acum toţi oamenii sunt egali în faţa unui obuz de tun. 

— Dar, tată, alături de marii spintecători rămân glorioşii 
Căpitani. Isteţimea a înlocuit puterea, şi Gustav Adolf, 
Wallenstein sau Frederic cel Mare, au fost victorioşi şi fără 
buzduganul lui Roland, spada lui Renaud sau lancea 
fermecată a lui Astolfo. Nu ştiu de ce, dar am încredere în 
timpurile viitoare. 

— Foarte bine, teoria ta va cunoaşte, poate, într-o zi gloria. 
Dar până atunci, zise ducele uitându-se la ceas, să mergem 
la masă; sunt mai bătrân decât tine şi nu mă pot sătura cu 
profeţii, cu poezii, cu flori sau cu idealuri. 

Aldina luă braţul tatălui său făcând un semn, care voia să 
spună că timpul n-are vârstă, amândoi intrară în castel. 

O zi după această convorbire - din desfăşurarea, căreia se 
desprindea imaginaţia vioaie şi originală, spiritul poetic şi 
curat al Aldinei. 

— Contele Maximilian, de Eppstein sosi la Viena. 

Visele contesei îi precedaseră şi pregătiseră sosirea. 

Ştim cine era Maximilian, şi de aceea vom înţelege mai 
uşor de ce a plăcut mai puţin tatălui decât fiicei. 

Tatăl, un bătrân diplomat, obişnuit să demaşte pe oricine 
pentru a-i cunoaşte adevărata înfăţişare, găsea la el mai 
multă ambiţie, decât merit, mai multă mândrie, decât 
inteligenţă, mai mult calcul decât dragoste. 

Dar Aldinei - datorită staturii sale viguroase, frunţii sale 
veşnic încruntate, şi înfăţişării sale bărbăteşti - îi făcuse o 
impresie bună, în orice caz, superioară celorlalţi 
pretendenți. Îl vedea prin prisma poeziei pe care o făurise; 
bruscheţea lui fu luată drept sinceritate, asprimea sa drept 
simplicitate, şi indiferența lui drept nobleţe. 

— Este un suflet primitiv şi mândru, socotea ea, iar toată 
greşeala lui este că trăieşte cu trei sute de ani prea 


devreme. 

Împărtăşi lui Maximilian visele sale, îi destăinuia gândurile 
pe care le produse. 

El nu era destul de inteligent ca să-şi dea toată osteneala 
să-i facă pe plac: mărturisi cel mai mare dispreţ pentru 
fastul de la Curte, şi-şi arătă cu prisosinţă sabia şi epoleţii 
strălucitori. 

Într-o zi Aldina se hotăra să încarce spiritul poetic al 
contelui; vroia mai mult să vadă dacă sufletul lui Maximilian 
se potrivea cu setea sa poetică: îl rugă să-i povestească 
legenda Eppsteinilor. 

Dar tânărul conte voia să repurteze un nou succes, avea o 
voce puternică, o frază colorată şi o vorbă vioaie; primi prin 
urmare şi povesti cu multă convingere şi căldură 
misterioasa legendă. 

Izbuti chiar să subjuge pe tânăra Aldina, fire atât de 
impresionabilă. 

lată care este povestea castelului: 

Contele Eppstein, străbunul lui Rudolf, clădise acest 
minunat palat pe timpul lui Carol cel Mare. Trecutul fusese 
uitat cu desăvârşire. 

Se ştia numai că bătrânul Merlin profetizase că toate 
contesele de Eppstein care vor muri în acest palat, în 
noaptea Crăciunului, nu vor muri decât în parte. Ca orice 
prezicere, şi această prevestire era destul de neprecisă; ea 
n-a fost înţeleasă decât atunci când a murit soţia unui 
împărat german. 

Numele împăratului fusese uitat de mult, dar se ştia că pe 
împărăteasă toţi o chemau Ermengarda. Ea crescuse 
împreună cu fiica nobilului Windeck, care devenise contesă 
de Eppstein. Cu toată diferenţa de ranguri, cele două femei 
erau foarte bune prietene. Şi pentru că împărăteasa locuia 
atunci la Frankfurt, foarte aproape de castelul contesei, 
cele două prietene se vedeau destul de des. Chiar 
Sigismund Eppstein, bărbatul Leonorei, era în slujba 
împărătesei. 


Dar la 24 Decembrie 1342, aceasta muri. Dispariţia ei 
pricinui mare jale la curte. Împăratul mai ales, era foarte 
trist, căci îşi iubise foarte mult soţia. 

Moarta fu expusă pe un catafalc de onoare şi toţi nobilii şi 
doamnele de la curte puteau vedea şi săruta mâna celei ce 
fusese stăpâna lor. Lucrurile se petreceau cam aşa: 
îmbrăcată în veşmintele sale împărăteşti, cu coroana pe cap 
şi cu sceptrul în mână, defuncta se afla singură în biserica 
Palatului. 

Unul din slujitorii ei veghea la intrarea capelei; acest 
slujitor era schimbat la fiecare două ore. Cel, sau cea, ce 
venea să se închine împărătesei era condus lângă catafalc, 
îngenunchea în faţa ei, îi săruta mâna şi apoi bătea în 
poarta care se deschidea, pentru a permite intrarea altui 
vizitator. 

Veni şi rândul lui Sigismund să stea de pază la poarta 
bisericii. Trecuseră 24 de ore de când murise împărăteasa; 
era ultima zi de Crăciun. Sigismund începuse veghea la 
orele douăsprezece. Era unu şi un sfert şi nu condusese 
lângă moartă decât zece sau douăsprezece persoane. 

Spre marea lui uimire, văzu deodată pe contesa Leonora 
Eppstein, soţia lui. Era nedumerit; nu anunţase pe contesă, 
căci nu voise să-i aducă la cunoştinţă această veste tristă 
decât personal. Ştia că cele două femei fuseseră bune 
prietene, şi voia să mai uşureze durerea Leonorei. Într- 
adevăr, faţa contesei era galbenă ca ceara; cu siguranţă că 
ştirea acestei morţii o mâhnise mult. Sigismund se îndreptă 
spre soţia sa, şi fără s-o întrebe ceva, o întovărăşi lângă 
catafalc; apoi se îndepărtă. 

Vizitele erau scurte, dar contele Eppstein bănui că aceasta 
se va prelungi. Era sigur că nu numai o simplă datorie 
adusese pe contesa la Frankfurt, dar că vizita ei răspundea 
unei sincere dureri, unei tainice porniri; de aceea nu se 
miră că, după câteva minute, contesa nu părăsise încă 
biserica, dar după un sfert de ceas începu să se 


neliniştească, temându-se ca nu cumva puterile s-o fi 
părăsit pe Leonora. 

Nu putea striga după ajutor şi nici nu avea curajul să intre 
înăuntru: se uită pe gaura cheii, deşi îi era frică să nu vadă 
pe Leonora leşinată. Dar spre mirarea sa, văzu cu totul 
altceva. Sigismund păli, trăsăturile feţii lui trădau o emoție 
atât de puternică, încât cei din jurul lui întrebară dacă nu 
cumva era bolnav. 

— Nu, răspunse curteanul, frecându-şi mâna pe fruntea 
brobonată de sudoare. 

Crezând că n-a văzut bine, Sigismund se mai uită odată. 
De astă dată era sigur că nu se înşeală. Împărăteasa, cu 
coroana pe cap şi cu sceptrul în mână, stătea pe catafalcul 
său şi vorbea cu Leonora. Contele credea că visează, că 
este pradă unei halucinaţii, atât era de speriat. 

Dar chiar în acelaşi timp, Leonora bătu la uşă, Sigismund îi 
deschise şi aruncă o privire pe furiş în camera moartei: era 
întinsă pe acelaşi catafalc. Contele conduse pe soţia sa până 
în anticameră, unde o părăsi, căci mai trebuia să se 
reîntoarcă pentru scurt timp la poarta bisericii. Pe drum îi 
puse două-trei întrebări, dar ea nu răspunsese. Socotea că 
durerea o amuţise sau, mai bine zis, nu-şi dădea seama de 
nimic, căci era prea turburat. 

Curtenii intrau pe rând în biserică. De fiecare dată 
Sigismund privea catafalcul; moarta era tot nemişcată. 
Totuşi îndată ce veni cel care trebuia să-l înlocuiască, se 
grăbi să plece. Se îndreptă spre împărat, care părea foarte 
îndurerat. 

— Majestate, nu mai plângeţi, strigă Sigismund. Mai bine, 
trimiteţi pe doctor în biserică. Împărăteasa nu e moartă. 

— Ce zici, Sigismund? 

— Sire, am văzut, mai adineauri, pe nobila dumneavoastră 
soţie stând de vorbă cu contesa de Eppstein. 

— Care Contesă de Eppstein? 

— Soţia mea. 

— Săârmane prieten, durerea ţi-a luat minţile. 


— De ce, Sire? 

— Contesa de Eppstein. Dumnezeu să-ţi dea putere să 
supravieţuieşti nenorocirii. 

— Ei bine, contesa de Eppstein? întrebă Sigismund 
îngrijorat. 

— Contesa de Eppstein a murit azi dimineaţă. 

Contele Sigismund scoase un strigăt de spaimă. 

O porni în goană spre locuinţa sa, încălecă, străbătu 
străzile Frankfurtului cu o iuţeală ameţitoare şi peste o 
jumătate de ceas era la castelul Eppstein. 

— Contesă Leonora, strigă Sigismund, Contesă Leonora. 

Dar nimeni nu-i răspundea, iar cei din jurul său nu-i 
spuneau nimic. Feţele lor erau însă scăldate în lacrimi. 
Sigismund se îndreptă spre scară şi întrebă: 

— Ce face contesa Leonora? 

Servitorii palatului nu-i spuneau însă nimic. luţi pasul spre 
camera soţiei sale: era culcată în pat, îmbrăcată în negru, 
cu faţa tot aşa de galbenă ca şi înainte şi nemişcată; preotul 
intona rugăciuni la căpătâiul ei. 

Contesa murise de dimineaţă. 

Sigismund mai avu puterea să întrebe dacă de la miezul 
nopţii, de când contesa murise, Leonora nu făcuse nici o 
mişcare. 

— Niciuna, i se răspunse. 

Întrebă pe preot dacă nu cumva s-a îndepărtat de la 
căpătâiul moartei. 

— Nici un minut, răspunse acesta. 

Atunci Sigismund îşi aminti că era zi de Crăciun şi că mult 
timp înainte, Merlin făcuse o profeție ciudată despre 
contesele Eppstein care, primite pe cea lume în zi de 
Crăciun, nu mureau decât în parte. 

Sigismund se înşelase. Nu împărăteasa înviase, ci 
Leonora; cele două fantome se întâlniseră şi şezuseră de 
vorbă. 

Contele de Eppstein se simţea la capătul puterilor sale. 

Un an mai târziu se retrase la o mănăstire. 


Părăsise pe fiul său, căruia îi transmisese rangul, titlul şi 
bogăţia lui, pentru a se consacra Domnului şi vieţii 
monahale. 

Aparițiile contesei se petreceau întotdeauna în această 
cameră a castelului - cea roşie - care printr-o uşă ascunsă 
în perete, comunica cu o scară secretă ce ducea spre cavoul 
familiei. 

Trei generaţii fuseseră urmărite de spectrul contesei 
Leonora care, profita de orice ocazie însemnată, pentru a 
se arăta. 

Aparițiile ei încetară numai odată cu naşterea celei de a 
patra generaţii. 

Cu toate acestea tradiţia era mai departe respectată la 
castel; cel mai vârstnic membru al Eppsteinilor dormea 
regulat în camera roşie. 

Dar de la această vreme, nici o contesă Eppstein nu mai 
murise în noaptea de Crăciun. 

Înţelegem uşor înrâurirea pe care povestea a avut-o 
asupra ducesei Aldina. Sufletul ei poetic şi romanţios 
sorbea cu nesaţ misterioasa legendă. Se gândea că va fi o 
contesă de Eppstein, că va locui în acest castel misterios: se 
şi vedea trăind în acel Ev-Mediu pe care-l îndrăgea atât. 

Maximilian nu-şi putea susţine prea mult rolul său, Aldina, 
fire curioasă şi clar-văzătoare şi-ar fi dat repede seama că 
nu este natural. 

Din fericire, după vreo 15 zile tatăl său îl chemă înapoi, 
având să lichideze o afacere importantă. 

Plecă, ducând cu sine mărturisirea tinerei fete şi 
consimţământul ducelui care dorea ca celebrarea căsătoriei 
să aibă loc de-abia peste un an. 

În acest răstimp, Maximilian se reîntoarse de câteva ori la 
Viena; întotdeauna găsise însă pretexte să plece la timp. 
Întâi îi muri mama, apoi tatăl, care se ducea să-şi 
întâlnească tovarăşa de viaţă. 

Înainte de a muri, Gertrude şi Rudolf trimiseră logodnicii 
fiului lor o scrisoare tot atât de frumoasă ca şi sufletele lor 


neîntinate. 

Misiva nu numai că menținea, dar sporea chiar iluziile 
sărmanei Aldina. 

Prin prisma depărtării, ducesa, credincioasă fantomei pe 
care sufletul său curat o crease, credea din ce în ce mai 
mult că Maximilian este un om minunat; era grăbită să-l 
consoleze pentru toate durerile sale, dorea cu înfocare să 
locuiască în acel castel singuratic căruia prin prezenţa sa, 
să-i dea un suflu de viaţă. 

Apoi, gândindu-se la misterioasa legendă a Eppsteinilor, se 
ruga Domnului să moară într-o noapte de Crăciun pentru ca 
să se bucure şi ea de favorurile acordate conteselor acestui 
castel care decedau în acea noapte, pentru a putea şi ea să 
apară după moarte în faţa bărbatului său. 

Spre sfârşitul anului 1791, căsătoria fu celebrată la Viena. 
Însuşi împăratul o onoră cu prezenţa lui. 

Apoi cei doi tineri plecară spre castel. 

Primul lucru pe care Aldina îl ceru după ce ajunsese, fu să 
fie condusă în camera roşie. De altminteri era aceeaşi odaie 
pe care o locuia Maximilian de la moartea tatălui său. 

Am făcut descrierea acestei odăi; pe atunci era la fel ca şi 
acum, vremurile n-au schimbat-o. 

Cincisprezece zile după plecarea fiicei sale, ducele de 
Schwalbach muri; poate că Dumnezeu hotărâse că Aldina 
nu mai avea nevoie de ocrotirea lui. A fost prima durere a 
tinerei contese; nu era decât începutul vieţii sale de 
suferinţe. 

Nimeni nu mai vorbea de Conrad şi Noemi. Maximilian nu 
pomenea niciodată de ei. 

III. 

Un an mai târziu, totul se schimbase, nu numai la castelul 
Eppstein, dar şi în toată lumea: Aldina tremura în faţa lui 
Maximilian, iar Europa în faţa Franţei. 

Revoluţia nu atinsese încă culmea furiei sale, regele nu era 
mort, dar era arestat; bubuiturile tunurilor anunțau furtuna 
şi, la fel ca marea spumegândă care se revarsă peste 


ţarmuri, oştirile franceze inundau plaiurile Rinului, 
aşteptând să supună tot continentul. 

Custine cucerise oraşul Meinz şi se pregătea să atace 
Frankfurtul. 

La castelul Eppstein firea neastâmpărată şi sălbatică a lui 
Maximilian. 

— Cu toate că ea nu-l condusese până la rătăcirile de altă 
dată. 

— Începea să se afirme. Toate iluziile Aldinei dispăreau 
rând pe rând. 

Nobilul cavaler, pe care şi-l închipuise în visele sale 
copilăreşti, dispăruse, făcând loc unei triste realităţi, unui 
ambițios de rând şi unui liberal tiranic care nu vedea în 
căsătoria sa decât o redută cucerită spre înălțimile unor 
serbede onoruri, iar în soţia lui, decât un obiect de plăcere. 

La început Aldina suferise mult, mai târziu însă, se 
resemnase; fără să crâcnească, lăsă pe brutalul Maximilian 
să calce în picioare sufletul ei curat. De altfel, nici nu avea 
timp să se plictisească sau să se câineze: evenimentele 
politice depăşiră gândurile sale. 

Îndată după cucerirea Meinzului, trupele imperiale au fost 
nevoite să se retragă în faţa tinerei oştiri revoluţionare; 
Frankfurtul nu mai putea rezista decât câteva zile. 

Contele Eppstein putea fi, ce-i drept, un ostatec de 
valoare, dar megaloman cum era, îşi atribuia o însemnătate 
exagerată. 

Între timp fusese chemat la Viena: aşteptând sfârşitul 
evenimentelor, trebuia să părăsească Germania. Să încerce 
o rezistenţă din castelul său ar fi fost cu neputinţă: vitejia n- 
ar fi fost decât o imprudenţă. 

Fuga lui Maximilian devenise însă primejdioasă: cercetaşii 
francezilor tăiau drumul Vienei, iar calea sa părea 
presărată de multe obstacole. Cu siguranţă că Aldina l-ar fi 
încurcat mai mult: se hotări deci să-şi lase soţia la castel. 

Contesa încercă, atât îi era cu putinţă să-şi convingă soţul 
s-o ia cu el. În ultima zi chiar, îl conjură să nu o lase singură. 


Din nenorocire, hotărârile luate de Maximilian nu puteau 
suferi nici o schimbare: era prea puţin înduioşat de 
lacrimile durerii ei şi prea surd la rugăminţile sale. 

— De ce ţi-e frică? Îi zise el. Şi ce înseamnă toate aceste 
copilării? Dacă vom fi împreună, suntem pierduţi, ne vom 
salva amândoi. Ştii, în noaptea aceasta voi pleca cu Daniel 
îmbrăcaţi în haine ţărăneşti, dar ziua, dacă vom fi întâlniți, 
nu vom putea îndepărta uşor bănuielile. Ce am face dacă 
am fi cu tine? lar de îndată ce voi fi departe, ce ţi se mai 
poate întâmpla? Ai auzit vreodată de femei luate în 
captivitate? Nu. Francezii sunt generoşi. Fă-te respectată, 
şi te vor respecta. Şi apoi, orice discuţie e de prisos: nu mai 
am de ales, zarurile au fost aruncate. Dacă viaţa mea nu mi- 
ar fi aparţinut decât mie, aş şti ce să fac; dar nu cred că ea 
este nefolositoare ţării mele. Curaj, Aldina! Gândeşte-te că 
îţi încredinţez tot ce am mai de preţ pe acest pământ: 
copilul şi onoarea mea. Mâine vei fi singură, dar. 

— Şi el urmărind să impresioneze pe soţia lui, rosti aceste 
cuvinte cu o voce caldă şi emoţionată. 

— Să nu ne gândim la ziua de mâine, când ne rămâne încă 
cea de azi. 

Ca întotdeauna, Aldina se supuse fără şovăire stăpânului 
său. 

În dimineaţa zilei următoare, Maximilian plecă; peste trei 
zile, contesa primi vestea că se afla în siguranţă. Trei zilE. 
Aceste trei zile au fost de ajuns pentru a se produce un 
mare eveniment, o schimbare ce va înrâuri mult asupra 
vieţii nenorocitei Aldine. 

Înainte de a ataca Frankfurtul, Custine, comandantul 
oştirilor franceze, pentru mai multă siguranţă, puse să fie 
cercetate toate împrejurimile oraşului. Două companii au 
fost însărcinate să cutreiere potecile munţilor Taunus. Ideea 
lui Custine se dovedi excelentă: o cursă fu descoperită de 
francezi în apropierea castelului Eppstein. 

În lupta ce urmă, soldaţii republicii fură nevoiţi sa se 
retragă; dar tactica germană era descoperită şi astfel 


drumul spre Frankfurt, liber. Oraşul căzu chiar a doua zi de 
dimineaţă, pe când cele două companii deplângeau moartea 
multor soldaţi şi chiar a câtorva ofiţeri. 

Printre aceştia se afla un căpitan tânăr, cunoscut sub 
numele de Jacques, dar care era admirat pentru curajul 
său; când francezii trecuseră Rinul, când puseseră piciorul 
pe pământul german, ofiţerul îşi aruncase sabia în fluviu şi 
rămase numai cu teaca ei. Cu toate că era lipsit de această 
armă - care pentru ofiţerii de infanterie este mai mult un 
semn al gradului lor, decât un mijloc de apărare eficace - 
tânărul căpitan, prin curajul, prin sângele său rece şi prin 
cunoaşterea locului adusese camarazilor săi multe servicii. 

EI se îndreptase direct spre cursă; săracul, plăti 
îndrăzneala sa chiar de la prima salvă a soldaţilor 
împăratului. Căzuse, nimerit de un glonte în frunte şi crezut 
mort, fusese lăsat pe câmpul de luptă nu numai de ai săi, 
dar chiar şi de duşmani. Seara însă, unul din noii servitori ai 
castelului (la moartea tatălui său, Maximilian 
reimprospătase tot personalul palatului, păstrând dintre cei 
vechi, numai pe intendentul Daniel şi pe Jonathas, ginerele 
bătrânului păzitor) auzise, întorcându-se de la Falkenstein, 
gemetele ofițerului care mai respira încă. Ajutat de doi 
ţărani care tocmai treceau pe şosea, transportă pe 
muribund la castel, unde Aldina porunci să se dea rănitului 
cea mai desăvârşită ospitalitate. 

Preotul bisericuţei din curtea castelului era însă un foarte 
bun cunoscător al artei chirurgicale, aşa că, după ce 
consultă bolnavul, îşi dete repede seama că-i putea salva 
viaţa. 

Aldina avea mare grijă de bolnav: mai întâi pentru că era 
femeie, şi ca atare orice suferinţă o impresiona, apoi pentru 
că prezenţa căpitanului era pentru ea o piedică în calea 
celor ce ar fi îndrăznit să se atingă de ea. 

Învingătorii nu sărbătoreau, s-o recunoaştem, triumful cu 
modestia pe care Maximilian, din cauza egoismului său o 
lăudase soţiei sale: într-o zi chiar, bande de jefuitori se 


arătau în imediata apropiere a castelului; atunci Jacques, cu 
toate că preotul şi Aldina i-o interziceau, se sculă, se duse la 
ei şi ştiu prin cuvintele sale tăioase şi prin glasul lui tunător 
să-i îndepărteze. 

De atunci recunoştinţa şi mila obligară pe tânăra contesă 
să dubleze îngrijirile ei faţă de acel care-i salvase viaţa, ba 
poate chiar şi mai mult. 

Căpitanul avea de altfel o fire generoasă, înfocată, 
înflăcărată şi simpatică; era tocmai omul pe care-l căuta 
Aldina. 1 se putea imputa doar un singur lucru: era aproape 
întotdeauna trist şi avea gesturi feminine. Tristeţea se 
potrivea însă temperamentului lui, şi nimeni nu se îndoia de 
curajul său. 

Soldaţii, care l-au văzut nepăsător în mijlocul obuzelor şi al 
gloanţelor, aveau pentru el cea mai mare admiraţie, şi un 
profund respect. Pe de altă parte Căpitanul Jacques era 
foarte iubit de ofiţeri pentru marea sa cultură, ceea ce 
făcea să i se ierte anumite idei prea originale şi o imaginaţie 
din cauza căreia tovarăşii săi de arme nu-i puteau urmări 
totdeauna gândurile. 

În orice caz felul său de a fi, îndreptăţea atât porecla pe 
care i-o dăduseră soldaţii - „înțeleptul Jaques” - cât şi pe 
cea dată de ofiţeri - „visătorul Jacques”. Se vedea bine că el 
nu se bătea decât pentru o idee, şi că cearta regilor 
dispărea în faţa lui, lăsând loc altei preocupări: fericirea 
popoarelor. 

„„„Se înţelege că un atare caracter corespundea întocmai 
năzuinţelor Aldinei: Jacques era adevăratul erou al viselor 
sale, cavaler înţelept şi îndrăzneţ ca Goetz de Berlichingen, 
frumos şi visător ca Max Picolomiri. 

Ne putem explica aşadar pentru ce după puţine zile, 
Jacques şi Aldina se tutuiau. 

De altfel, căpitanul, nevrând să fie văzut de vecinii 
castelului, nu prea ieşea din camera sa, unde Aldina îi ţinea, 
aproape continuu, tovărăşie. 


Servitorii castelului puteau intra oricând în odaia în care 
se aflau ei, i-ar fi găsit întotdeauna vorbind şi surâzând. Cea 
mai perfectă nevinovăție a gândurilor; iată salvarea lor. 

S-ar fi crezut că aceste două suflete atât de curate, de 
asemănătoare şi de înfrăţite s-au cunoscut în împrejurări 
mai fericite, dar că nu s-au regăsit decât acum. 

Orele petrecute într-o convorbire plină de farmec, li se 
păreau clipe, astfel că ei nu-şi dădură seama de fuga 
timpului. 

Lui Jacques i se păru că se deşteaptă dintr-un vis când 
primi vestea că trebuia, împreună cu armata sa, să se 
reîntoarcă în Franţa. 

Cele două luni de convalescenţă trecuseră prea repede. 
Aldina conduse pe ofiţer până în pragul porţii. Aici el îşi 
luă rămas bun de la ea sărutându-i mâna şi numind-o soră; 

ea îi ură tot norocul şi-l numi frate. 

Apoi, atât cât îl mai putu zări, ea îl urmări din ochi, 
făcându-i cu mâna semne de adio. 

Două săptămâni după plecarea lui Jacques, Aldina primi o 
scrisoare de la bărbatul ei. 

Retragerea francezilor permitea lui Maximilian să se 
întoarcă la castelul său; putea deci să-l aştepte din oră în 
oră. Fiindcă diligenţa nu mergea până la Castel, Aldina 
trimisese pe Tobias (care după plecarea lui Daniel luase 
locul acestuia) cu doi cai, să-l aştepte pe conte la Frankfurt. 

Maximilian vedea în acest gest o drăgălăşenie din partea 
soţiei sale, dar, spirit orgolios, credea că i se datora totul. 
Încalecă pe unul din cai, în timp ce Tobias călărea pe 
celălalt. 

Ceilalţi tovarăşi de călărie trebuiau să ajungă singuri la 
castel, aşa cum vor putea. 

Pe drum, cei doi călăreţi nu vorbiră altceva decât despre 
şederea francezilor prin împrejurimi. Contele îi făcu semn 
lui 'Tobias, care mergea în spatele lui, să se apropie de el: 
servitorul ascultă. 


— Aşadar, francezii au respectat castelul, aşa după cum 
mi-a scris şi contesa, începu Maximilian. 

— Da, domnule conte, răspunse Tobias, dar aceasta, 
datorită căpitanului Jacques, fără de care lucrurile ar fi luat 
cu totul altă întorsătură. 

— Dar cine era acest căpitan? Contesa mi-a scris despre 
el. A fost rănit? 

— Da. Hans l-a găsit rănit lângă castel şi l-a adus la noi. În 
prima noapte i-a fost foarte rău, credeam că va muri, dar 
Sfinţia Sa l-a operat atât de bine, iar contesa l-a îngrijit atât 
de mult, încât numai într-o lună a fost complet vindecat. 

— Şi atunci a plecat? Întrebă Maximilian care încruntă 
fruntea la auzul acestei veşti. 

— Nu, a mai rămas o lună. 

— O lună? şi ce făcea? 

— Nimic, domnule, stătea aproape tot timpul în camera 
contesei şi nu ieşea decât foarte rar, seara pentru a face o 
mică plimbare în parc. Mi se părea că se ferea să fie văzut. 

Buzele lui Maximilian păliră, dar el nu lăsă să i se observe 
nici cea mai mică schimbare în glas. 

— De când a plecat? Întrebă Maximilian. 

— De vreo zece, douăsprezece zile. 

— Şi ce fel de om era? Bătrân sau tânăr? Urât sau frumos? 
Trist sau vesel? 

— Era un tânăr cam de 26-27 de ani, blond, palid şi 
subţire, care părea întotdeauna foarte trist. 

— Într-adevăr, zise Maximilian, muşcându-şi buzele, dar 
urmând convorbirea chiar fără voia lui, cu acea 
încăpățânare care porunceşte sufletului să caute să afle 
lucruri care să-l mâhnească şi mai tare, într-adevăr trebuie 
să se fi plictisit grozav. 

— Nu, domnule conte, avea aerul trist, dar nu părea 
plictisit. 

— Da? Întrerupse contele. Tovarăşii lui veneau să-l vadă? 
Se distra cu ei? 


— Oh, nu căuta deloc să se distreze; dovada cea mai bună 
că în două luni cât a stat la castel, poşta nu i-a venit decât 
de două ori; şi aceasta nu pentru că ar fi cerut-o el, ci 
pentru că trebuia să i se transmită ordinele comandantului 
său. 

— Atunci, înţeleg, vâna! 

— N-a luat nici o puşcă în mână şi nici n-a încălecat 
vreodată: Jonathas mi-a spus chiar că nu l-a văzut niciodată. 

— Dar atunci ce făcea, întrebă contele, care simţea că 
enervarea îl va trăda. 

— Ce făcea? Nu este greu de spus; dimineaţa se juca cu 
domnişorul Albert, care-l iubea foarte mult şi care se ducea 
în fiecare zi în odaia lui, sau vorbea cu Sfinţia Sa, care se 
mira de ştiinţa lui; după masă, făcea muzică, cânta din gură 
şi acompania pe doamna care cânta la pian; iar noi 
servitorii, ascultam la uşă, vocile lor îngereşti. După ce 
sfârşeau concertul, citeau ceva cu glas tare, apoi seara, dar 
foarte rar, făceau o plimbare. 

— Iată, zise Maximilian, cu amărăciune, am ofiţer foarte 
curios, care se joacă cu copiii, care filosofează cu bătrânii, 
care cântă cu femeile, care citeşte tare şi care se plimbă 
singur. 

— Singur? Nu, reluă Tobias. Doamna îl întovărăşea 
întotdeauna, sau aproape întotdeauna. 

— Asta e tot ce ştii despre acest ofiţer, observă Maximilian. 
Nimic despre originea lui? Nimic despre familia sa? Era 
nobil sau plebeu, bogat sau sărac? Răspunde. 

— Eu nu ştiu nimic, dar cu siguranţă că doamna contesă 
vă va putea da lămuririle necesare. 

— Şi de ce crezi aceasta, Tobias? Întrebă contele privind 
pe indiscretul său interlocutor spre a se asigura de intenţia 
cu care servitorul zise aceste cuvinte. 

— Cred aceasta, răspunse cel întrebat, trădând duşmănia 
pe care întotdeauna slugile o poartă stăpânilor lor, pentru 
că îmi pare că doamna contesă îl cunoaşte de mult pe acest 
ofiţer. 


— Şi după ce semn ai judecat? Întrebă din nou Maximilian 
pe un ton ironic al cărui sens scăpă lui Iobias, că doamna 
contesă a văzut pe căpitan înainte de aceste evenimente? 

— Pentru că doamna îl striga pe ofiţer pe nume şi Jacques 
o chema pe contesă, Aldina. 

Maximilian ridică instinctiv biciul; fără îndoială că voia să 
lovească pe acest fin observator care mergea lângă el. Dar 
imediat, potolindu-şi mânia, continuă: 

— Bine. lată tot ce voiam să ştiu pentru moment. Ai 
dreptate, Tobias, contesa îmi va spune şi restul. Şi în loc să 
biciuiască pe servitor, îşi lovi calul, îndepărtându-se. 
Animalul o luă la fugă. Tobias rămase în urmă şi pentru că 
Maximilian nu-i mai făcu semn şi nu-l mai întrebă nimic, nu 
dădu pinteni calului său. 

Faţa contelui rămânea liniştită, dar sufletul său, atât de 
nesimţitor la dragoste, atât de iute la mânie şi atât de 
repede la învinuire, era în prada unei mari nelinişti. Dar nu 
era sigur. Galopând, îşi zicea mereu: o dovadă a necinstei 
sale, o dovadă care să-mi permită s-o omor pe vinovată. 

Ajungând în faţa castelului, zări pe Aldina care-l aştepta, 
veselă şi surâzătoare, în prag; printr-o mişcare nervoasă, 
dădu pinteni calului. 

Săraca femeie: credea că Maximilian este grăbit s-o vadă. 

În momentul în care contele descăleca, Aldina îl îmbrăţişa: 

— Îţi cer iertare că n-am venit să te întâmpin. Sunt 
bolnavă. Dar ce ai Maximilian, de ce pari atât de îngrijorat? 
Politica? Da, voi readuce surâsul pe buzele tale. Vino, 
Maximilian, să-ţi spun un mare secret. O taină fermecătoare 
care mă fericeşte şi care m-a ajutat să suport lipsa ta, o 
taină pe care n-am încredinţat-o unei scrisori, căci voiam să 
ţi-o spun personal, un secret pe care nu-l ştiam la plecarea 
ta. Ascultă, Maximilian, îţi aminteşti de noaptea plecării 
tale; seară crudă dar înfiorător de dulce? Îmbrăţişează-ţi 
soţia, căci peste şase luni, Maximilian, îţi vei îmbrăţişa 
copilul. 

IV. 


Să părăsim un moment tristul castel al Eppsteinilor şi să 
ne aruncăm privirea asupra modestei, dar încântătoarei 
locuinţe a maestrului de vânătoare, Jonathas. 

Am mai vorbit, în legătură cu palatul contelui Maximilian, 
de această colibă; vom vedea mai departe cât de strânsă 
era legătura dintre unul şi cealaltă, ba chiar cum, de multe 
ori, istoria unuia se explică prin povestirea celeilalte. 

Căsuţa lui Jonathas. 

— Situată la o sută de paşi de poarta castelului, la intrarea 
în pădurice. 

— Se ascundea după un mic deal care o ferea de mânia 
vântului de nord. Era veche şi şubredă, părea însă nouă şi 
veselă, căci cărămizile din care era construită, obloanele 
ferestrelor de un verde închis şi viţa care acoperea pereţii 
luaseră, în decursul timpului, culori atrăgătoare pline de 
armonie. Totul te atrăgea spre ea, totul te încânta: cei patru 
tei plantați în faţa casei îţi dădeau impresia unei 
anticamere, banca din faţă te îndemna la o odihnă 
binefăcătoare, susurul pârâiaşului care traversa curtea, 
bine îngrijită, plină de flori, fructe şi păsărele te încânta. 

Înăuntru aceeaşi ordine, aceeaşi curăţenie, aceeaşi 
atmosferă primitoare: jos, camera de şedere şi odaia 
tatălui, sus, cea cu pereţii albi a copiilor, înveselită de 
ciripitul păsărelelor din colivii şi parfumată de flori. 

Încă din 1750, Gaspard Muden era maestrul de vânătoare 
al contelui Rudolf de Eppstein. În 1768, atunci când trecuse 
de prima tinereţe, căci împlinise de mult patru zeci de ani, 
se însura. 

Căsătoria lui, deşi lipsită de entuziasmul vârstei, era 
liniştită şi foarte fericită. După cinci ani însă soarta îi răpise 
soţia, lăsându-i drept mângâiere cele două fetiţe ale sale: 
Vilhelmina şi Noemi. 

Gaspard, fire hotărâtă, avea spiritul unui adevărat cavaler. 
Era omul lui Dumnezeu: la moartea nevestei, citi un capitol 
din Biblie - cel în care se vorbea de Ruth - şi se hotări să 
trăiască numai pentru copiii săi. Ducea o viaţă simplă şi 


demnă; era un minunat exemplu pentru fetiţele sale care, 
înconjurate de dragostea lui părintească, erau tot atât de 
frumoase ca şi de virtuoase. 

Wilhelmina şi Noemi erau două fetiţe încântătoare; foarte 
studioase, le deosebea doar un singur lucru: cea dintâi era 
veselă, cea de a doua avea un temperament gânditor şi 
melancolic. 

Wilhelmina abia împlinise 16 ani, şi avea o mulţime de 
pretendenți; dintre toţi Gaspard a ales pe Jonathas, pe 
care-l admira pentru curajul şi norocul său la vânătoare. 
Gaspard era un pasionat al acestei îndeletniciri şi văzând 
priceperea ginerelui său, obţinu ca Maximilian să-l 
numească urmaşul lui. Atât timp cât Gaspard mai putea 
îndeplini funcțiunea lui, Jonathas avea să fie ajutorul lui. 

Wilhelmina nu se opuse voinţei părinteşti, şi făcu foarte 
bine, căci Jonathas, deşi cam simplu, era totuşi un bărbat 
minunat. Indiferent faţă de lucrurile ce nu priveau 
căprioarele sau mistreţii, era un soţ credincios ce nu vedea 
decât prin prisma soţiei sale. Trăiau, aşadar, foarte fericiţi 
în casa tatălui. 

Din contra Noemi, răsfăţată de Gaspard şi de sora sa, era 
o fire mai puţin supusă decât Wilhelmina şi se obişnuise să 
refuze pe cei care o cereau în căsătorie; aceasta pentru că 
fusese fermecată de privirea plină de dragoste a lui Conrad 
de Eppstein. 

Tânărul zvelt şi trist pe care-l întâlnise în pădure şi care de 
câte ori o vedea se îndepărta în grabă ocupa acum toate 
gândurile sale. 

Într-o zi singuraticul Conrad fusese silit de furia furtunii să 
se adăpostească în casa maestrului de vânătoare; încurajat 
de primirea călduroasă a tatălui şi fascinat de frumuseţea 
fetei, tânărul conte începu s-o viziteze pe Noemi în fiecare 
săptămână, apoi în fiecare zi. 

Gaspard, cu privirea lui pătrunzătoare, observă emoția lui 
Noemi când trebuia să vină Conrad şi melancolia ei când 
pleca. 


Fără îndoială că el ar fi interzis vizitele unui emancipat ca 
Maximilian, dar seriozitatea şi caracterul demn al 
„tânărului savant” - aşa cum îl numeau ei - impuneau lui 
Gaspard încredere şi respect. 

Când Conrad nu era de faţă, maestrul de vânătoare 
vorbea cu mânie despre el şi ameninţa pe fiica sa că nu va 
mai primi pe tânărul conte, al cărui rang nu se potrivea cu 
sărăcăcioasa lui colibă. Dar când contele venea, Gaspard îl 
saluta sfios şi pleca bombănind şi supărat pe el însuşi. 

Cunoaştem restul. Când Gaspard află de căsătoria secretă 
a fiicei sale, nu se supără; îi era teamă numai de mânia 
contelui Rudolf. 

Cu toate acestea ştiuse să se dezvinovăţească în faţa lui, 
dar trebui să suporte despărţirea de Noemi, alungată 
pentru că iubise. 

Fata semăna atât de mult cu mama ei, încât îndepărtându- 
se de ea, bătrânul Gaspard avu impresia că pierde pentru a 
doua oară pe tovarăşa lui de viaţă. 

Se plecă însă în faţa sorții, suportă cu resemnare plecarea 
fiicei sale şi citi încă o dată pasajul biblic care povesteşte 
viaţa lui Agar. Trecură zile, luni şi chiar ani fără ca el să afle 
ceva despre Noemi; tot ce ştia, era că se afla în Franţa. 

Wilhelmina era foarte fericită şi-şi iubea prea mult 
bărbatul, pentru a mai avea timpul să se gândească la sora 
sa; dar când gândurile o mânau spre ea, plângea cu lacrimi 
amare. 

Am spus că la moartea lui Rudolf şi a contesei, Maximilian 
schimbă tot personalul castelului; numai Jonathas şi 
Gaspard fură păstraţi. Faţă de un alt stăpân ar fi putut cu 
siguranţă vorbi de cei plecaţi; dar Maximilian ştiu să le 
impună tăcerea. 

„„„Aldina se împrieteni repede cu Wilhelmina; caracterul ei 
blând şi atrăgător contribui mult la strângerea prieteniei 
lor. 

Gelozia crescândă a lui Maximilian interzicea soţiei sale 
vizitarea castelelor din împrejurimi, dar nu şi a colibelor 


vecine. Ne explicăm acum pentru ce, Aldina prefera 
cocioaba veselă a maestrului Gaspard, castelului monoton şi 
trist. Ea găsi la Wilhelmina flori pe care să le ude, păsări 
care o cunoşteau, aer, soare şi libertate pe care le gusta din 
plin. 

Dar când contele fu silit să părăsească Viena, Aldina nu 
mai avea voie să plece din întunecoasa fortăreață. Treburile 
casei o reţineau din ce în ce mai mult pe Wilhelmina aşa 
încât, atunci când sosi căpitanul Jacques, Aldina era singură 
şi se simţea părăsită. 

Cei al căror suflet sângerează, împărtăşesc toate 
suferinţele. Iată pentru ce Aldina se interesa din ce în ce 
mai mult de rănit. Din partea sa, Jacques arătă multă 
simpatie Aldinei. 

Într-o seară căpitanul povesti contesei viaţa sa. Fără 
îndoială că această povestire, care a rămas necunoscută 
până azi a impresionat mult pe soţia lui Maximilian căci de 
atunci o prietenie sinceră legă sufletele lor. 

De atunci, se pare că şi gândirea Aldinei avea o ţintă, 
precum şi viaţa ei un interes. Nu-i mai părea râu de 
plimbările în pădure şi nu mai invita pe Wilhelmina la 
castel. 

Soţia noului maestru de vânătoare n-a zărit niciodată pe 
frumosul ofiţer. 

Când Aldina simţi lipsa căpitanului, se apropie din nou de 
fiica lui Gaspard, pe care acum o implora să vină la castel. 

Soţia lui Jonathas trebuia să nască, cu o lună înaintea 
contesei; atunci se stabili între ele o comunicare de gândiri, 
de vise şi de idealuri. 

— Copiii noştri, zicea Aldina, vor fi crescuţi împreună şi 
vor avea aceiaşi profesori; aşa vreau Wilhelmina! 

— Da, doamnă, dar eu m-am gândit şi la altceva: 
dumneavoastră sunteţi prea slabă pentru a hrăni un copil, îi 
voi alăpta eu pe amândoi. Sunt sănătoasă şi voinică, şi voi 
îngriji tot aşa de bine pe amândoi. 


Pe când ele făceau aceste planuri, pe când sufletele lor se 
uneau prin atâtea speranţe, Maximilian se întoarse de la 
Viena. 

A doua zi, Wilhelmina veni la castel ca de obicei, dar fu 
îndepărtată. 

Doamna, nu mai primea pe nimeni, aşa poruncea stăpânul. 
Se întoarse acasă foarte neliniştită. 

Înainte, Maximilian nu mergea la vânătoare decât foarte 
rar, acum însă o făcea în fiecare zi, întovărăşit de Jonathas, 
căci bătrânul Gaspard, mulţumit că ginerele său îi luase 
locul, nu mai ieşea din casă. 

La vânătorile sale zilnice, contele arăta o cruzime sălbatică 
ce creştea în fiecare zi şi care părea că răspunde unei stări 
sufleteşti. 

Când nimerea un cerb sau un mistreţ, nu încerca să-i 
uşureze printr-un glonte sau printr-o lovitură de cuţit, 
chinurile agoniei; dar îi plăcea să vadă cum câinii săi de 
vânătoare sfâşiau bietul animal şi numai în faţa acestor 
sălbăticii contele Maximilian râdea cu poftă. Era de altfel şi 
singura ocazie când stăpânul castelului Eppstein vorbea, 
căci în restul zilei păstra mereu tăcerea. 

Totuşi odată, pentru a face pe placul Wilhelminei, Jonathas 
întrebă pe Maximilian ce mai face contesa. 

Cu o voce tăioasă şi cu o privire plină de ameninţări, 
contele răspunse răspicat: 

— Nu te priveşte ce face doamna! 

Din această cauză, Jonathas nu mai îndrăzni să pună 
stăpânului său asemenea întrebări. 

Trecuseră mai multe săptămâni. Era pe la sfârşitul lui 
decembrie. Wilhelmina era în ajunul naşterii. 

În ziua de Crăciun, contele porunci lui Jonathas să-l 
aştepte la oră fixată, dar nu veni la întâlnire. 

În locul lui însă, veni altcineva care-i spuse că soţia lui îl 
cheamă repede. 

Când ajunse acasă, Wilhelmina dăduse naştere unei fetiţe. 
În primul rând, tânăra mamă se gândise la soţul ei, apoi la 


Aldina. 

— Să fie înştiinţată contesa, spuse Wilhelmina vădit 
emoţionată, deşi era sleită de durerile facerii. 

Dar nimeni nu-i răspunse decât prin lacrimi şi tăcere. 

O dramă înspăimântătoare se petrecuse în dimineaţa 
aceea la Castel. 


V. 

Aldina credea că atunci când va destăinui contelui secretul 
fericirii sale, Maximilian o va îmbrăţişa cu dragoste, 
împărtăşind bucuria ei, fără a ţine seamă de rangul său. 
Era convinsă că un nou drum se deschide în calea ei. 

Dezamăgirea fu mare când văzu indiferența lui 
Maximilian. 

— Nu l-am cunoscut pe conte, îşi zicea ea: l-am crezut bun, 
mărinimos şi sincer, l-am asemuit cu nevinovăția şi cu 
năzuinţele unui copil, ceream sorții să îndeplinească 
capriciile imaginaţiei mele ca şi cum un om de seama lui ar 
fi un erou de roman, ca şi cum cei ce trăiesc în secolul al 
XVIII-lea pot fi la fel cu cei ce existau acum două sute de 
ani. Eram nebună; dar acum îmi dau seama că trebuie să 
fiu serioasă şi tare; sunt mamă, nu mai pot visa, nu mai pot 
fi neînduplecată, am o răspundere; de altfel voi ierta totul 
tatălui copilului meu; voi ierta totul, aceluia care mi-a dat 
simţămintele de mamă, cea mai mare fericire ce poate 
exista pe lume. 

Înţelegem acum cu câtă nerăbdare aşteptase Aldina 
sosirea contelui, cu câtă mândrie îi împărtăşea secretul său, 
cu câtă emoție urmărea efectul acestei ştiri, cu câtă atenţie 
urmărea trăsăturile feţei lui Maximilian. 

Spera că soţul ei o va îmbrăţişa cu căldură, o va dezmierda 
cu cele mai măgulitoare cuvinte, îi va pune întrebări 
duioase, dovedind îngrijorare. 

Dar în loc de toate acestea, Maximilian îngălbeni, strânse 
cu asprime mâna pe care Aldina i-o întinse; apoi simțind 


nevoia unei destinderi se îndepărtă repede, îndreptându-se 
spre 'Iobias şi grupul său. 

Aldina rămase în picioare, nemişcată; părea o statuie a 
durerii. 

Îşi trecu mâna pe frunte; era trează, nu visase, trăise o 
scenă, din nenorocire, adevărată. Cu sufletul plin de spaimă 
se îndreptă spre camera ei. 

Ce făcuse? Ce păcate au atras mânia contelui? Ce crimă? 
Căci fără îndoială numai o crimă putea înăbuşi fericirea 
secretului, pe care-l împărtăşise lui Maximilian. 

Aldina se întreba mereu, dar nu găsea nici un răspuns, nu 
vrea să-şi impute nimic, care ar fi putut avea urmări atât de 
triste. 

Poate că ţinuse ascuns prea mult taina ei, dar nu făcuse 
aceasta decât ca să poată înştiinţa singură pe conte şi apoi, 
o greşeală atât de mică nu putea atrage o pedeapsă atât de 
aspră. 

Aldina, închisă în camera ei, nu-şi putea închipui motivele 
care determinaseră pe Maximilian la o asemenea hotărâre, 
şi nici nu-şi putea da seama ce faptă rea făcuse. 

Era atât de speriată, încât tremura de cel mai mic zgomot. 

Nu trecuse decât un ceas şi uşa se deschise. Un servitor 
intră aducând o scrisoare. Era de la conte, care scria 
Aldinei. 

Doamnă, 

Vă aduc la cunoştinţă dorinţa mea. 

Iat-o: nu veţi mai părăsi zidurile castelului, nu veţi mai 
apare niciodată în faţa mea. Puteţi doar atunci când sunt 
plecat, şi voi pleca zilnic - să vă plimbaţi prin curte şi 
grădină; clar vă poruncesc să nu faceţi un pas mai departe. 

Răspundeţi cu viaţa pentru aceasta. 

Nu veţi scrie nimănui şi nu veţi mai primi nici vizitele 
Wilhelminei. Ştiţi cine sunt şi de ce sunt în stare. 

Supuneţi-vă şi nu vă împotriviţi voinţei mele, altfel nu 
răspund de urmările faptelor pe care singură le veţi 
provoca. 


Maximilian de Eppstein. 

Contesa rămase încremenită; nu înţelegea nimic, dar 
simţea că era pierdută. 

Am descris autoritatea pe care o impunea voinţa lui 
Maximilian, şi-am arătat cum trebuia să te supui acestei 
puteri nemărginite pe care n-ai fi putut-o înlătura, după 
cum n-ai fi putut îndepărta nici forţele oarbe ale destinului. 

De aceea, cu toate că era sigură de nevinovăția ei, Aldina 
se plecă în faţa acestei hotărâri şi aşteptă zile mai bune. 
Atitudinea liniştită pe care o adoptă era demnă şi 
resemnată. Sentimentul nevinovăţiei o susţinea, căci acum, 
nemaiiubindu-şi bărbatul, preţuia mai mult stima pe care o 
avea pentru ea însăşi, decât pe aceea a contelui. 

— Dacă Maximilian nu-şi mai respectă soţia, îşi zicea 
Aldina, sunt datoare să păstrez respectul pentru mine 
însumi şi să răspund printr-o tăcere demnă unei 
condamnări nedrepte. Nu ştiu de ce crimă sunt acuzată, 
dar am încredere în viitor, căci totdeauna el luminează cu 
făclii strălucitoare trecutul. 

Va veni o zi când Maximilian va recunoaşte greşeala sa; 
până atunci trebuie să fiu liniştită şi împăciuitoare. 

Oare această fiinţă visătoare, în faţa căreia altădată se 
năruiau (până a nu se mărită) orice ambiţii, nu avea prea 
mare încredere în puterile sale? 

Mânia unui om ca Maximilian nu putea fi nesocotită: odată 
aţâţată, ea nu se putea opri la mijlocul drumului şi nici nu 
putea fi împiedicată de ceva; cu toate acestea, ea îşi 
promitea să sfărâme furia contelui şi să-şi ajungă scopul. 

Maximilian simţea aceasta atât de bine, încât îi era frică de 
el însuşi şi tremura chiar în faţa propriei sale mânii. 

Orbit de furie atunci când Aldina îi destăinuise fericirea sa, 
bucurie pe care o privea ca pe o atingere a onoarei sale, 
fugise dinaintea răzbunării; dacă ar fi ascultat numai de 
pornirile sale impulsive, cu siguranţă că ar fi omorât 
imediat pe cea care după ce-l înşelase, îl insulta, dar ar fi 
însemnat atunci să-şi trădeze ruşinea; îşi stăpâni aşadar 


mânia, şi deocamdată nu condamnă pe contesă decât la 
închisoare. 

EI însuşi nu făcea altceva decât să aştepte; acum când 
trimise Aldinei acea scrisoare plină de ameninţări. 

Amândoi locuiau sub acelaşi acoperiş; în fiecare dimineaţă 
şi în fiecare seară contesa auzea paşii slabi şi trişti ai lui 
Maximilian care trecea prin coridor, dar niciodată ei nu se 
mai opriră în faţa uşii sale. 

Trecuseră săptămâni şi luni, în timpul cărora eroii noştri 
nu se văzuseră niciodată; aceasta nu însemna însă că nu se 
gândeau unul la altul, ba chiar că se simțeau tot atât de 
legaţi unul de celălalt ca cei mai desăvârşiţi îndrăgostiţi. 

Contele încercase zadarnic să alunge gândurile ce-l 
chinuiau. 

Oamenii de seama lui sunt prea orgolioşi pentru a putea 
uita sau ierta insulta pe care cred c-au trebuit s-o înfrunte. 

Nici contesa nu putea să alunge din sufletul ei suferinţele 
pe care le încerca; mângâierea ce o simţea atunci când îşi 
îndrepta gândul spre Dumnezeu sau spre copilul ei, nu-i 
venea cu nimic în ajutor, căci purtarea lui Maximilian o 
înspăimântase mult şi-i tulbura ziua speranţele, iar noaptea 
visele. 

Tăcerea pe care cei doi şi-o impuneau era înşelătoare; ea 
anunţa cu siguranţă furtuna; amândoi erau chinuiţi de 
senzaţia unei dureroase aşteptări. 

Maximilian şi Aldina nu mai trăiau, feţele lor 
împrumutaseră o înfăţişare liniştită, dar sufletele lor 
muriseră de mult. 

El tremura în faţa răspunderii; aureola de nevinovăție 
care o înconjura pe Aldina, îi zădărnicea ca o forţa 
nevăzută, orice porniri ucigaşe. 

Ea cunoscând violenţa contelui, se aştepta la orice pentru 
clipa când aveau să se revadă. 

Şi totuşi Aldina fusese cea dintâi care se hotărâse să pună 
capăt acestei stări de lucruri; sigură de nevinovăția ei, se 


hotărî să iasă întru întâmpinarea acestei primejdii 
necunoscute, pe care o simţea totuşi plutind în jurul ei. 

Era atât de convinsă de existenţa unei groaznice fatalităţi, 
încât după câteva zile de frământări, hotărându-se să ceară 
o explicaţie lui Maximilian, scrise următoarele rânduri care 
semănau mai degrabă cu un testament. 

Buna mea Wilhelmina. 

Nu am voie nici să te văd şi nici să-ţi scriu, dar totuşi dacă 
voi muri, cineva îţi va înmâna această scrisoare; căci 
singură moartea ne poate dezlega de datoria de a asculta. 

Nu te înspăimânta, dragă Wilhelmina; în starea în care mă 
aflu trebuie să prevăd totul, dar nu vreau să mor înainte de 
a-ţi împărtăşi, ţie care mi-ai fost întotdeauna atât de 
credincioasă, dorinţele sufletului meu. 

Nu ştiu de ce nu sunt în stare să scriu decât cuvinte triste, 
căci sunt veselă şi liniştită. 

Chiar acum, când mă gândesc la planurile pe care ni le 
făceam cu puţin înainte, surâd. Ţi le aminteşti? În orice caz, 
ţi le voi aminti eu, căci atunci şi eu şi tu, ne-am legat să le 
îndeplinim. 

Wilhelmina, mi-ai promis să-mi hrăneşti, dacă nu voi putea 
eu şi pe copilul meu. 

Nu uita această promisiune, pe care am pus atâta temei; 
să fie pentru tine o datorie mai ales dacă gândurile mele se 
vor îndeplini. 

Sunt sigură, scumpă prietenă, că dacă Domnul mă va 
chema la El, contele Maximilian va da o creştere aleasă 
copilului; dar numai o femeie poate face educaţia 
sufletească unui copil. 

Bărbaţii te obişnuiesc cu viaţa, dar femeile te învaţă ce e 
farmecul divinității. 

Tu, care mă cunoşti, îi vei vorbi despre mine mult mai bine 
decât ar putea s-o facă el, care nu m-a cunoscut niciodată. 

Vorbeşte-i despre mine, Wilhelmina, cât mai des; încearcă 
să-l faci să mă cunoască. Să-i faci impresia că sunt lângă el. 


Nu-l lipsi de nici o mângâiere. Sărmanul copil, să trăiască 
încălzit de dragostea ta, să nu-i fi numai doică, ci şi mamă. 

Asta e oare tot ce am să-ţi spun? 

Da, de altfel dacă am uitat ceva, sufletul tău va ghici 
gândurile mele. 

Vei crede că sunt egoistă; n-am vorbit încă nimic despre 
tine, iartă-mă că nu ţi-am scris până acum decât despre 
copil, de fiinţa pe care o port în pântecul meu. 

Să nu-ţi închipui că l-am uitat pe al tău. 

Vei găsi în plicul alăturat două scrisori; una este adresată 
stareţei mânăstirii Sf. Tei, cealaltă, generalului Kniebs din 
Viena. 

Dacă vei avea o fetiţă, o vei trimite, când va împlini cinci 
sau şase ani, cu prima scrisoare la mătuşa mea, stareţa 
Dorotea, care a fost pentru mine o a doua mamă. Ea va 
primi imediat pe fetiţa ta, care va creşte acolo împreună cu 
cele mai nobile fiice ale Germaniei. 

Fii liniştită, Wilhelmina, copilul tău va primi o educaţie 
aleasă. 

Dacă vei avea un băiat, să-l trimiţi generalului, care-l va 
înscrie într-o şcoală militară. 

Era cel mai bun prieten al tatălui meu; venea în fiecare zi 
la castelul nostru. 

Îmi amintesc cu câtă plăcere mă jucam cu el şi cu câtă 
bunătate privea micile mele pozne. 

Fără îndoială că generalul nu a uitat de mica lui Aldina şi 
că va primi pe fiul tău, ca şi cum ar fi al meu. 

Aş vrea ca fiecare din noi să aibă câte un băiat sau câte o 
fată; ar fi fraţi sau surori. 

Adio, scumpă Wilhelmina! Înainte de a pleca pentru 
totdeauna, îţi mai spun încă o dată: fă pentru copilul meu, 
ceea ce ai făcut şi pentru al tău. 

De altfel sunt convinsă că sufletele nu mor şi că al meu va 
continua să vieţuiască în copilul meu. 

Adio, nu uita nimic. 

Aldina de Eppstein născută Schwalbach. 


P S. Era să uit; dacă voi avea un băiat să-l cheme Everard, 
după numele tatălui meu, iar dacă voi avea o fetiţă s-o 
cheme Ida, aşa cum o chema pe mama mea. 

După ce scrise această scrisoare, Aldina se simţi mult mai 
liniştită. 

Nimic nu-ţi uşurează sufletul mai mult decât luarea unei 
hotărâri şi acum Aldina era hotărâtă să-l facă pe Maximilian 
să sfârşească cu tăcerea sa tristă şi neînduplecată, chiar 
dacă cuvintele sale ar fi trebuit s-o rănească de moarte. 

Pentru Aldina, ziua aceasta trecu mult mai repede decât 
celelalte, căci ea gândea mereu că fiecare minut care trece 
o face să se apropie de clipa fatală. Ultimele ceasuri îi 
măreau nerăbdarea. 

Întunericul nopţii devenea din ce în ce mai des. 

Contesa aprinse câteva lumânări; cu cât camera va fi mai 
luminată, gândea Aldina, cu atât Maximilian va observa mai 
bine liniştea resemnării şi nevinovăția sufletului meu; în 
sfârşit credea că lumina o va face mai hotărâtă. 

La ora obişnuită, se auziră paşii lui Maximilian; Aldina 
deschise uşa şi se îndreptă spre el. 

Contele era la capătul de sus al scării. Un servitor care-i 
lumina calea mergea înaintea lui. Când o zări pe Aldina se 
opri puţin mirat. 

Ca şi valetul, Maximilian se înclină în faţa ei şi vru să 
treacă mai departe. Ar fi dorit să treacă nestingherit, dar 
Aldina cu o hotărâre de care nu se crezuse niciodată 
capabilă, îi puse mâna pe braţ. La atingerea mâinii ei omul 
de fier tresări. 

— Ce doreşti? Întrebă Maximilian. 

— O mică întrevedere, conte, răspunse Aldina. 

— Pe când? 

— Dacă nu te superi, chiar acum. 

— Cum, astă seară? 

— Astă seară. 

— Doamnă. Zise Maximilian pe un ton ameninţător. 

— Vă rog. 


— Cred că-ţi aminteşti de sfatul pe care ţi l-am dat: lasă 
mai bine înăbuşită mânia mea, nu o scormoni, te sfătuiesc. 
Nu vrei să mă asculţi? Ie priveşte. 

Se priviră în ochi; la lumina pâlpâindă a lumânărilor, se 
vedea cât de palizi erau amândoi. 

În sfârşit acest moment hotărâtor, atât de temut, dar cu 
neputinţă de înlăturat, sosise. Nimeni nu l-ar mai fi putut 
întârzia, o pornire mai puternică decât ei le dădea acest 
imbold. 

— Aldina, zise contele cu glasul schimbat, mai ai timp; 
retrage-te, ştiu că eşti suferindă şi apoi, nici eu nu pot 
răspunde de mine, fii prudentă. Preferi să vorbim acum, sau 
să amânăm această întrevedere? 

— Nu, nu vreau s-o amân, răspunse contesa, o aştept de 
prea mult timp şi nu mi-e frică de ea. Pe aici te rog. 

Maximilian făcu semn valetului să se îndepărteze şi-şi 
urmă soţia în camera ei. 

Aldina intră mai întâi şi închise uşa în urma contelui. 

Atâta hotărâre îl surprinse pe Maximilian; se uită mirat la 
contesă, dar văzând că ea vine drept în faţa lui, zise: 

— Va trebui să-ţi cer socoteală de toate faptele tale, ia 
seama. 

— Şi eu, domnule, te acuz. N-ai decât să mă judeci apoi. 

— Vorbeşte tu mai întâi, şi ia loc, adăugă Maximilian, 
întinzând un fotoliu contesei, cu o amabilitate prefăcută. 

Aldina se supuse. 

Contele rămase în picioare cu braţele încrucişate, cu 
buzele strânse şi privirea întunecată. 

Camera roşie pe care Aldina o locuise, atât timp cât 
Maximilian fusese plecat şi pe care acesta o transformase în 
închisoare, era luminată de patru lumânări. Totuşi, nici o 
rază de lumină nu ajungea până la peretele din fund, atât 
de mare era încăperea. Patul se zărea prin întuneric, iar 
perdelele din faţa ferestrelor erau umflate de vântul 
iernatic ce pătrundea în încăpere. 


După un minut de tăcere, vocea hotărâtă a contesei se 
auzi din nou. 

— Domnule, lângă tatăl meu am fost o fată liniştită, fericită 
şi bucuroasă fiindcă mă simţeam iubită; toată ziua râdeam, 
zburdam şi mă jucam. Mulţumirea şi voioşia îmi umplea 
sufletul. Şi să ştii că entuziasmul nu este o virtute ce poate 
fi găsită la oricine. Numai temperamentele nobile o au, dar 
tocmai asta m-a pierdut pe mine. Ai venit la noi, şi am 
crezut atunci că vei fi o realizare a viselor mele. Vedeam în 
tine un adevărat cavaler, curajos şi înflăcărat; te-ai căsătorit 
însă cu mine numai pentru avere şi titlu. 

— Doamnă. Întrerupse Maximilian cu glas scăzut, dar plin 
de venin. 

— Dar când am devenit soţia ta, continuă Aldina, nu ţi-ai 
mai dat nici măcar osteneala să mă amăgeşti, să-mi întreţii 
iluziile. 

— Da? Strigă Maximilian, în timp ce un surâs amar îi 
înflori pe buze. 

— Una după alta, toate iluziile mele, fără de care credeam 
că nu pot trăi, s-au spulberat. Atunci mi-am amintit de 
cuvintele mătuşii mele, stareţa Mănăstirii Sfântul Tei, care- 
mi spunea când am părăsit-o: „Copila mea, dacă vreodată 
vei fi nefericită, caută-ţi mângâierea în îndeplinirea 
datoriei”. 

— Ah da! Întrerupse din nou contele cu un ton sarcastic. 

— Încrezătoare, reîncepu cu nevinovăție Aldina, mă sileam 
să fiu supusă, mă hotărâsem să mă resemnez; dar m-am 
înarmat împotriva uitării şi nu a urii, împotriva indiferenţei 
şi nu a dispreţului. Nu te acuz pentru tinereţea mea 
înşelată, pentru visele mele distruse sau pentru viaţa mea 
pierdută; nu-ţi cer o dragoste imposibilă, dar cer, cel puţin, 
respectul tău. Nu vreau să mă compromit în faţa altor 
oameni. Răspunde-mi, domnule conte, îţi cer poate prea 
mult? 

— Ai terminat, nu-i aşa? Întrebă Maximilian. E rândul meu 
să vorbesc. 


— "Te ascult, zise Aldina. 

— Voi începe prin a-ţi spune că nu mă interesez de aceste 
copilării de fetiţe de pension; timpul este prea preţios 
pentru a-l risipi pe asemenea fleacuri, şi chiar dacă eu n-am 
îndeplinit visele copilăriei tale, oare tu ai împlinit năzuinţele 
mele? 

— Oh, tată, tată, strigă Aldina, mi-ai spus toate acestea, 
aveai dreptate, nu este decât un ambițios. Nu râvneşte 
decât la mărire. Nu ţinteşte decât un titlu mai înalt decât 
cel pe care-l are. Nu luptă decât pentru un grad superior, 
ar vrea să fie comandor în loc de ofiţer, duce în loc de conte. 

— Stai, zise contele roşind de mânie, nu este totul, o ştii 
prea bine. 

— Nu, nu ştiu nimic, căci dacă aş fi bănuit măcar ceva, n- 
aş mai fi dorit această întrevedere. 

— Bine, atunci să ne explicăm: Ţi-am încredinţat numele şi 
onoarea mea. Ce ai făcut cu ele? Nu minţi, nu şovăi, nu lua 
un aer de sfânta sau martiră. Este de prisos. Întrebarea e 
foarte limpede, răspunde. 

— N-am minţit niciodată, nu voi minţi nici acum. 

— Bine, atunci spune-mi cine era acel francez, cine era 
acel căpitan Jacques? 

La aceste cuvinte, Aldina surâse uitându-se la conte cu un 
aer de milă. Înţelese mânia lui Maximilian. Apoi adăugă: 

— Acest căpitan, domnule, era un rănit căruia, i-am salvat 
poate viaţa, dar care, cu siguranţă mi-a salvat onoarea. 

— Şi de aceea îţi spunea pe nume. De aceea îi spuneai 
Jacques. De aceea îi spuneai „Prietenul meu” iar el te 
numea „sora mea”. lată motivul pentru care stătea 
totdeauna în această cameră. lată pentru ce nu-l părăseai 
niciodată. lată pentru ce, ai plâns când a plecat. 

— Ah, domnule, zise contesa ridicându-se. 

— Nu, nu făcea pe ofensata, reluă Maximilian înflăcărat de 
propriile sale cuvinte. Lasă acest surâs dispreţuitor, nu mă 
sfida, te sfătuiesc. Dacă cineva dintre noi ar fi să 


dispreţuiască, apoi acesta este bărbatul înşelat, şi nu soţia 
vinovată. 

— Sărmanul meu, murmură Aldina. 

— Mă compătimeşti? la seama, doamnă. Nu mă împinge la 
fapte necugetate cu această indiferenţă insultătoare a 
dumitale. la seama, doamnă, nu sunt o fire îngăduitoare. 
Acest om a fost amantul dumitale, dar nu te teme, mă voi 
răzbuna; am jurat, şi ţi-o spun şi ţie. În loc să surâzi, cred că 
ar fi mai nimerit să tremuri. 

— Totuşi, vezi că nu este aşa. 

— Şi atunci ce faci? 

— Te compătimesc. 

— Destul. Opreşte-te, strigă contele cu mânie. Pleacă-te 
înaintea furiei mele. Mă înfrunţi, eşti dârză şi 
necuviincioasă, speri să mă înşeli cu îndrăzneala ta? Ţi-o 
repet, ştiu totul, nu mă poţi păcăli, sunt sigur că ai cedat 
acestui om, că cel pe care-l porţi în pântecul tău nu e copilul 
meu, ci rodul dragostei tale ascunse. Şi mai cutezi să mă 
priveşti în faţă! Mai ai acest curaj! Pleacă această privire! 
Cum, nu vrei s-o faci? Şi mai păstrezi surâsul acesta 
dispreţuitor? 

Maximilian se îndreptă cu paşi mari spre contesă, era orbit 
de mânie, ochii lui scăpărau de ciudă. 

Aldina, liniştită, cu un surâs trist pe buze privea cum 
furtuna se apropie. 

Tremurând, contele se oprise brusc înaintea ei; amândoi 
se simțeau în prada unor sentimente potrivnice: el chema 
mânia iadului, ea implora mila cerului. Dar cu o pornire 
sălbatecă îşi înfipse mâinile în gâtul Aldinei. 

— Pentru ultima dată, strigă el, cazi în genunchi şi cere 
iertare! 

— Nenorocitule, îngână contesa. 

Nu avu timp să termine, blestemul contelui se traduse în 
fapt, mâinile lui pângărite o siliră pe Aldina să se plece; 
corpul celei ce avusese curajul să înfrunte furia lui 
Maximilian, căzu la pământ. Capul ei se lovi de muchia 


scaunului pe care stătuse o clipă mai înainte. Sângele ţâşni. 
Leşină bolborosind: „O Doamne, copilul meu!”. 

Maximilian se opri în faţa ei, încremenit. Era înspăimântat 
de crima pe care o săvârşise. Apoi se repezi spre uşă 
strigând: 

— Ajutor, ajutor! 

Servitorii sosiră în goană. 

Contesa, care zăcea în nesimţire, fu aşezată pe pat; 
preotul care, după cum am spus, avea cunoştinţe de 
medicină, chemat în grabă, se plecă peste corpul tânăr al 
Aldinei spre a o examina. 

— Nu ştiu cum s-a întâmplat, bâlbâi Maximilian. A căzut şi 
s-a lovit cu capul de un scaun. Piciorul i-a alunecat. 

Şi rostind aceste cuvinte, gândurile contelui se îndreptau 
spre Gretchen. 

Şi ea alunecase, şi ea murise ca o victimă, nu a mâniei, ci a 
dragostei sale. 

Acum Maximilian îşi dădea seama că aducea moartea 
acelor de cari se apropia. 

Castelanul îngălbeni de spaimă la aceste gânduri, se 
rezemă de sobă, pentru a-şi reveni în fire, căci servitorii se 
uitau îngroziţi la el. 

Dar cu toate stăruinţele, Aldina nu putea fi deşteptată. 
Sufletul, şi nu corpul ei, fusese zdrobit. 

Preotul nu ştia ce să mai facă: toate îngrijirile lui 
rămâneau zadarnice. 

Dar în curând, minunea pe care ştiinţa lui n-o putea 
îndeplini o săvârşise natura. 

Durerile facerii o cuprinseră pe contesă. Aldina deschise 
ochii, cu toate că privirea ei, rămase rătăcită: începu să 
delireze. 

Cuvintele pe care le rostea, de neînțeles pentru cei 
prezenţi, erau pline de sens pentru Maximilian, singurul 
care le pricepea. 

„.„„Preotul mărturisi că are nevoie de ajutorul unui doctor 
din Frankfurt, fără de care nu putea răspunde nici de viaţa 


mamei şi nici de cea a copilului. 

Imediat unul din servitori plecă la oraş pentru a-l aduce în 
grabă pe doctor. 

Aldina delira încă: 

— Mor, zicea ea, cu glasul întretăiat de suspine. Simt că 
sufletul se desparte de mine. Doamne, nu mi-l lua cu totul, 
lasă o parte şi copilului meu. „Copilul meu, al tău 
Maximilian, mă auzi? Al tău! În pragul morţii o jur. Te-ai 
înşelat, Maximilian, te-ai înşelat! Doamne, cât sufăr! Într-o 
zi vei afla Maximilian, o taină pe care am jurat să nu o spun; 
dar va reveni într-o zi şi atunci vei afla.” „Moartea. Dar 
Sfinte Părinte, moartea nu este sfârşitul, nu-i aşa? 
Cosciugul nu este leagănul cerului, dA. Da.” „Părinte, dă-mi 
mânA. Vreau să te rog ceva, bagă de seamă ca Maximilian 
să nu audă ce spun.” „Ascultă-mă: vei găsi sub pernă o 
scrisoare pentru Wilhelmina. 'le conjur, părinte, să i-o dai. 
Spune-i că eu mor, dar că voi veni să văd dacă mi-a împlinit 
dorinţele. Părinte, ştii? Contesele Eppstein care se sting în 
noaptea Crăciunului, nu mor decât pe jumătate.” „O, copilul 
meu, nu te mai simt, după cum nu-mi dau seama nici, de 
mine însumi. Îţi dau însă sufletul meu, îţi dau viaţa mea. Ia, 
ia totul şi lasă-mă să mor. Părinte, scapă-l şi nu te mai îngriji 
de mine. Eu mor.” 

Bătu miezul nopţii, Maximilian tresări. Într-adevăr, 
începea prima zi de Crăciun. Aldina slăbea mereu. 

— AdiO. Adio, zise ea. Maximilian, te iert, dar să-ţi iubeşti 
copilul, să-l iubeşti. Doamne, ia-mă, sunt gata. Este noaptea 
de Crăciun şi eu mor. 

Aldina în agonia ei, se ridicase puţin, apoi plecă capul şi-şi 
dădu sfârşitul. 

Maximilian se îndreptă spre pat şi îmbrăţişă pe aceea care 
fusese o soţie credincioasă. 

Simţi însă că o nouă fiinţă mişca în pântecul ei. Se 
îndepărtă speriat. 

În momentul acesta sosise doctorul din Frankfurt. Toată 
lumea, chiar şi Maximilian, fu poftită să iasă din cameră. 


Trebuia salvat copilul. Se încerca o operaţie foarte grea. 
După o oră, din pântecul mort al mamei era scos un copil 
viu, curios mister al naturii, care smulgea viaţa din moarte. 

Vă întreb, domnilor filosofi, spuneţi domnilor doctori, în 
aceste cazuri, legătura dintre mamă şi copil nu e oare mai 
strânsă? Viaţa pruncului nu apare atunci cu o ultimă 
răsuflare a mamei? 

Preotul se duse la Maximilian; acesta era trist şi chinuit de 
remuşcări. Îi întinse scrisoarea pe care Aldina o adresase 
Wilhelminei: 

— Domnule, zise el, aveţi un fiu. 

Contele citi scrisoarea şi răspunse: 

— Bine, îl veţi numi Everard. 

Pe când fiul lui Maximilian vedea lumina zilei, Wilhelmina 
năştea o fetiţă, în coliba tatălui său. 

VI. 

Timp de trei zile, odaia roşie fusese transformată în 
cameră mortuară. Pe catafalcul alb, Aldina părea că 
trăieşte, în somn, amintirile vieţii sale de altădată; apoi, aşa 
împodobită cum era, fu coborâtă în cavoul familiei. 

Imediat după înmormântare, Maximilian plecă la Viena, 
unde rămase timp de o lună; îndeajuns pentru ca să uite 
totul. Nimeni n-ar fi bănuit, la reîntoarcerea contelui, că 
omul acesta trăise o tragedie atât de înfiorătoare. 

Copilul Aldinei era foarte bine îngrijit de Wilhelmina, aşa 
că micuțul nu simţea lipsa adevăratei sale mame. 

Servitorii se străduiau să îndepărteze orice urmă care ar fi 
putut aminti de moartă. 

Totuşi, când s-a văzut singur în acest castel trist şi 
monoton, contele fu cuprins de spaimă; nu avea pe nimeni 
pe care să-l poată simţi aproape de el. Fiul său Albert, era 
internat la o şcoală din Viena. 

Dar mai ales atunci când intră în camera roşia, când se 
împiedecă de fotoliul de care Aldina se lovise, când se 
apropie de patul în care „Ea” îşi dăduse sufletul, Maximilian 
îşi aduse aminte de tot ce-l legase de Aldina şi simţea cum 


ghimpele remuşcării îi pătrunde în suflet. Atunci, „Omul de 
fier” devenea neputincios, voinţa sa nu-i mai era de folos. 

Din aceste perdele întunecoase, se resimțea, chiar şi 
pentru acei ce-şi simțeau conştiinţa împăcată, o groază care 
îngheţa sângele în vine; în seara aceasta, ea sporea cu furia 
vântului care şuiera afară. Un foc mare ardea în cămin, 
unde se consumau butuci mari de stejar; cu toate acestea, 
în odaia mare şi pustie era frig, ca mai totdeauna. Un 
candelabru mare cu patru braţe era pe masă, şi cu toate 
acestea nici o lumină nu părea să poată înveseli aceste 
ziduri întunecoase şi tavanul înalt. Era tocmai ca în acea 
seară îngrozitoare când avusese loc scena din noaptea de 
Crăciun; afară numai că fotoliul în care şezuse Aldina era 
gol. 

Furtuna era din ce în ce mai violentă; strivindu-se de 
unghiurile zidurilor, uraganul gemea înfricoşător; păreau 
suspine lungi care mureau numai pentru a renaşte, care nu 
se stingeau decât pentru a reîncepe. 

Contele era fără îndoială un om cinic şi curajos; dacă i s-ar 
fi spus că există oameni care să tremure la orice bătaie a 
vântului, ar fi râs şi i-ar fi acuzat de laşitate, cu toate 
acestea contele tremura fără voia lui. 

Se plimba visând, cu capul aplecat pe piept şi cu bărbia în 
mâini; se plimba în lung şi în lat, dar nu depăşea cercul de 
lumină pe care-l răsfrângea candelabrul. 

Din când în când arunca câte o privire cercetătoare spre 
colţurile odăii sau spre perdelele ce se unduiau în bătaia 
vântului ca şi cum s-ar fi temut ca nu cumva cineva să se fi 
furişat în cameră. 

„Cei ce cred că suspinele disperate ale morţilor se exprimă 
prin bătăile vântului, cei ce bănuiesc că plânsetul lor 
pluteşte peste făptura neînsufleţită, cei ce par convinşi că 
strigătul dispăruţilor poate pune stăpânire pe sufletul celor 
vii, cei ce susţin că glasul celor duşi pe lumea cealaltă poate 
străbate freamătul pădurilor sau vuietul munţilor, nu sunt 


decât oameni cu închipuirea bolnavă”, murmură contele ca 
şi când ar fi vrut să se îmbărbăteze pe sine însuşi. 

Maximilian se opri tremurând şi se sprijini de sobă; apoii 
se păru şi lui că ceea ce adesea îşi închipuie cei urmăriţi de 
o idee: odată mintea lor îmbuibată de acest gând, nu se mai 
poate despărţi, de el. 

— Poate că prin aceşti morţi care gem atât de trist prin 
coridoarele castelului meu, se gândea acum contele, sunt şi 
dintre ai mei. Din păcate ei sunt foarte numeroşi, căci coasa 
morţii necruțătoare a trecut de multe ori pe aici. Fără să 
vorbesc de strămoşi sau de cei pe care nu i-am cunoscut, 
este în primul rând mama mea. Ce femeie sfântă! Îmi pare 
rău de multe ori, că am făcut-o să suspine; cu cât era mai 
bună şi mai drăgăstoasă, eu eram mai îndărătnic şi mai 
ambițios. De câte ori mama a petrecut nopţi întregi pe 
lângă mine şi tatăl meu sfătuind pe unul şi liniştind pe altul. 
Şi tatăl meu, este aci, şi poate din vina mea a murit atât de 
timpuriu. Contele Rudolf era un bătrân foarte venerabil, 
deşi poate cam aspru şi neînduplecat: n-ar fi trebuit să ia 
prea în serios toate neghiobiile mele de copil. Cu siguranţă 
că şi fratele meu este aici, căci de când a plecat n-am avut 
nici o ştire de la el. L-am iubit mult pe Conrad, deşi era o 
fire prea romantică şi un tânăr prea slab, pe care tata l-a 
îndepărtat din cauza căsătoriei sale şi care probabil că a 
murit, pentru că tatăl său l-a blestemat. Oare numai pe 
aceştia îi plâng? Nu. Seria lor nu s-a terminat încă: a mai 
rămas Berthe, prima mea soţie, mai mult un nume decât o 
amintire, o umbră, chiar şi când trăia, o fiinţă care n-a 
trecut prin viaţă decât pentru a lăsa, mulţumită Domnului, 
un urmaş casei Eppstein; şi apoi mai este, da, mai este. 

Maximilian se opri gâfâind; simţea că deşi rezemat de 
sobă, puterea îl va părăsi, şi se lăsă greu într-un fotoliu. 
Apoi gândurile îşi urmară calea aleasă: 

— Mai este cealaltă, mai este cea care m-a înşelat. Aldina, 
ea trebuie să plângă mai tare decât ceilalţi, căci moartea ei 
n-a fost naturală ca cea a Berthei: boala care a omorât-o pe 


ea, este gelozia mea şi nu sabia, mânia mea s-a răzbunat. 
Bine, dar am omorât-o, mai bine zis am pedepsit-o; nu mă 
căiesc, ba chiar dacă ar trebui să repet hotărârea mea, aş 
face-o. 

Aceasta fu ultima idee care trecu prin mintea contelui; se 
agăţă de ea, ca şi cum ar fi fost singura lui scăpare. 

Deodată se auzi un geamăt prelung; şuieratul vântului 
părea mai sinistru ca adineauri. 

Contele îngălbeni de teamă şi se ridică anevoie. 

— Ce frig este aici! Zise el tare. 

Cu piciorul împinse un butuc în foc. 

— Ce întuneric este! 

Şi aprinse încă un candelabru aşezat pe sobă. 

Dar la ce-i foloseau toate acestea? Frigul pătrunsese în 
sufletul lui, nu în odaie. Întunericul se furişase în conştiinţa 
lui, nu în încăpere... 

Totuşi Maximilian încerca să alunge aceste gânduri negre, 
care se ciocneau în sufletul lui, ca şi bufniţele de zidurile 
unui cavou. Implora acum întoarcerea celei mai scumpe 
năzuinţe pentru el: visele sale ambiţioase. 

— Curaj, Maximilian, îşi zicea contele, alungă toate 
închipuirile acestea nebune. Eşti bărbat, ce dracu! Mai bine 
scrie lui Kannitz! 

Se aşeză în faţa biroului, luă tocul şi începu să scrie; mai 
întâi data: 24 1 1793. 

— O lună de când a murit, murmură contele. 

Şi se sculă împingând cu putere scaunul pe care şedea. O 
mare nelinişte îi apăsa pe suflet. Începu din nou să meargă 
prin cameră, încerca în zadar să-şi îndrepte gândirea spre 
alte făgaşuri. 

Voci tainice îi ziceau că se va întâmpla ceva neobişnuit, 
ceva peste puterile omeneşti, ceva pe care nu l-ar fi putut 
învinge, ceva de care nu ar putea fugi. Apoi asemui clocotul 
ce zdrobea sufletul său cu trista tăcere ce-l înconjura, şi 
care nu era turburată decât de zgomotul răbufnelilor de 
vânt; era înspăimântat. 


Sunt momente în care, chiar pentru sufletele cele mai tari, 
totul i-a o înfăţişare de teamă, de groază neînţeleasă. 

În mijlocul acestei tăceri apăsătoare, freamătul ceasului 
care bătea ora douăsprezece, vestind că zorile celei de a 
douăzeci şi cincea zi de Ianuarie se apropiau, scânteia care 
sări pe podea, totul înfricoşa pe acest om atât de viteaz 
altădată; lătratul îndepărtat al câinilor din curte 
înspăimântă pe conte, odinioară atât de mândru de 
neînfricarea lui. Ba se speria până şi de zgomotul paşilor 
lui; se opri, rămase nemişcat, cu faţa îndreptată spre 
perete. Dar atunci se temu de rigiditatea lui, îşi frecă 
mâinile şi clătină din cap nervos. Auzea, simţea că ceva 
groaznic se apropie cu paşi mari. 

Lumea nevăzută care ne înconjoară, care scapă vederii 
noastre, care fuge de gândurile omeneşti, care înşeală 
credinţele oamenilor, se învârtea în jurul lui. Toată groaza 
pe care Alighieri a pus-o în poemul său, toată înfricoşarea 
pe care Michelangelo a întipărit-o în pictura sa, toată 
teroarea pe care Weber a transpus-o în muzica sa, fremătau 
în jurul tâmplelor lui Maximilian, care le simţea plutind în 
aer. 

Ce putea face judecata sa împotriva vedeniilor sinistre ale 
imaginaţiei sale? 

O amintire mai dăinuia în sufletul contelui: Maximilian îşi 
aminti de ciudata legendă a Leonorei: Aldina murise în 
aceeaşi zi ca şi contesa Leonora şi ştia că toate contesele de 
Eppstein, decedate în noaptea de Crăciun, nu mor decât pe 
jumătate. 

Oare şi cu Aldina se va întâmpla la fel? Spectrul ei îl va 
chinui? 

I se păru chiar că Aldina îi răspunde: „Da! Ce bine ar fi 
fost să fiu vinovată, şi nu victimă! Şi tu, Maximilian, care te- 
ai crezut judecător nu ai fost decât un ucigaş!” 

Vocea înceată şi solemnă repetase de zeci de ori aceste 
cuvinte: de zeci de ori ele atinseră conştiinţa contelui, 


conştiinţă grea şi otrăvită ca şi acele picături de plumb de 
care vorbeşte Dante. 

Contele se căznea din răsputeri să alunge aceste gânduri 
chinuitoare. 

— O iluzie ciudată şi nebunească, iată ce repeta acum 
mereu contele, vrând să înăbuşe prin răsunetul vocii sale, 
glasul ce murmura în sufletul său. 

Deodată, în timp ce Maximilian rostea aceste cuvinte, 
ţipătul unui copil străbătu până la el, părând că prelungeşte 
tânguirile morţii. De data aceasta putea fi sigur: nu se 
înşelase, auzise un strigăt adevărat. Era scâncetul copilului 
care se afla în camera de deasupra celei roşii. 

„Ei drăcie, gândi contele, după mamă, iată acum copilul ei; 
acest Everard este totuşi un străin pentru mine, un duşman 
pe care trebuie să-l cresc în casa mea, sub ochii mei, ca şi 
când ar fi copilul meu; căci dacă nu, mânia mamei s-ar 
răsfrânge asupra mea. 

— Dar, în fine, zise el, va tăcea sau nu? Oare Wilhelmina a 
plecat? L-a lăsat singur în leagăn? Aşa îndeplineşte ultima 
rugăminte a prietenei sale? 

De astă dată Maximilian avea de-a face cu ceva care exista 
într-adevăr, de aceea era poate mai puţin speriat, dar şi mai 
nerăbdător. 

Cu toate acestea lacrimile copilului nu încetau. 

Maximilian îşi luă sabia, se urcă pe scara bibliotecii şi bătu 
cu mânerul în tavan; fără îndoială, gândea el, doica a 
adormit şi trebuie deşteptată. 

Ţipetele însă continuau. 

Curând mânia lui Maximilian se transformă în teamă: 
sufletul lui era acum chinuit de altă nelinişte, cel puţin tot 
atât de puternică ca şi cea dinainte. 

Geamătul care părea că plânge în faţa Domnului, moartea 
mamei şi părăsirea copilului, turburau, până la nebunie, pe 
conte. 

Voia să se îndrepte spre el, dar încotro s-o apuce? 


Încercă să cheme pe cineva, dar vocea i se opri în gât. Luă 
clopotul şi-l puse pe masă, dar pe cine să cheme? 

Toţi dormeau, afară de copil şi de el. Focul se stinse în 
vatră. 

Nu mai răspândea nici el acea lumină gălbuie, iar 
candelabrele luptau cu anevoie împotriva întunericului; 
afară vântul şuiera sinistru, scâncetele copilului îl înfiorau. 

Teama puse stăpânire pe conte, frigul îl îngheţa, de aceea 
când îşi trecu mâna pe frunte, o retrase repede: i se părea 
că fruntea lui de foc îi va arde mâinile lui de gheaţă. 

Atunci, împins de o forţă nevăzută, începu să râdă; era un 
râs surd şi întrerupt de propriile lui cuvinte, rostite cu 
uimitoare luciditate: 

— Dumnezeu să mă ierte, cred însă că voi înnebuni! Hai, 
mai bine să mă duc să văd pentru ce plânge copilul, este 
mai simplu. 

Se îndreptă spre perete, apăsă pe un buton ascuns în 
stucatura unui gips şi deschise o uşă secretă. Această uşă 
ducea la o scară de piatră, cunoscută numai de conți de 
Eppstein, care nu conducea decât la etajul de sus, unde 
dormea copilul, la etajul de jos, sau la mormântul unde se 
odihneau strămoşii lui Maximilian. 

Scara, ridicată de-a lungul zidului şi înconjurând castelul, 
era întocmai ca un spion, căruia nu-i scapă nimic vederii. 

Atunci când uşa secretă se deschise, o boare rece, un vânt 
de mormânt, izbi faţa contelui şi stinse candelabrul pe care 
îl ţinea în mână; Maximilian, galben ca un mort, cu părul 
vâlvoi, rămase împietrit în capăt. 

Vedea la capătul acestei scări, al cărui secret îl deţinea 
numai el, pe care numai el o putea folosi, o formă albă, care 
înainta spre el. 

Copilul ţipa mereu. 

Contele era la capătul puterilor sale: groaza îl slăbea prea 
mult, picioarele începură să-i tremure, de aceea, pentru a 
nu cădea, se rezemă de zid. 


Nimeni nu ne-ar putea spune cât timp rămase astfel. Poate 
numai o clipă, dar câteodată clipele par ceasuri, poate 
numai o oră, dar câteodată orele par zilE. Dar când se trezi, 
faţa lui Maximilian era brăzdată de şiroaie de sudoare rece; 
acum contele părea că ascultă tăcerea, vrând să smulgă şi 
alte secrete acestei taine chinuitoare. 

Scâncetele copilului încetaseră; vântul nu mai sufla de loc, 
pe cer luna apărea printre nori. 

Maximilian căpătă din nou curaj, ridică candelabrul care îi 
căzuse din mână, îl aprinse, îşi scoase sabia din teacă şi 
suind scara se îndreptă spre camera copilului. Când 
deschise uşa, candelabrul se stinse din nou, dar de astă 
dată, nu vântul era de vină; intervenise o forţă 
supranaturală. 

Lumina palidă a unei raze de lună pătrunse până la ei şi 
atunci Maximilian observă că Wilhelmina lipsea. 

În locul ei Aldina legănă copilul, care adormi de îndată. 
Maximilian recunoscu numaidecât pe misterioasa dădacă. 

Era îmbrăcată cu aceeaşi rochie albă cu care fusese 
înmormântată, iar la gât purta lanţul de aur pe care i-l 
dăduse contele şi de care dorise să nu se despartă nici pe 
cealaltă lume. 

Aldina era mai frumoasă ca niciodată, moartea o 
înfrumuseţase. 

Părul negru îi cădea pe umeri, a căror albeaţă părea 
transparentă; împrejurul umbrei plutea parcă o aureolă 
strălucitoare, privirea ei avea un farmec deosebit, dar mai 
ales surâsul ei fermeca. 

Când Maximilian apăru în pragul uşii, ea îşi îndreptă 
privirea spre el, tot atât de liniştită şi de mândră ca 
odinioară, şi ducând degetul la buze îi făcu semn să nu 
întrerupă tăcerea. 

Contele îşi făcu fără să vrea semnul crucii, apoi mâna îi 
rămase ca paralizată. 

Deodată moarta se adresă contelui: 


— Diavolii şi nu zeii pot fi blestemaţi. Crezi oare că 
Dumnezeu mi-ar fi îngăduit să vin aici dacă nu aş fi fost 
printre cei aleşi de el? 

— Printre cei aleşi? Îngână contele. 

— Da, Maximilian, căci Dumnezeu e drept şi ştie foarte 
bine că am fost întotdeauna o soţie demnă şi credincioasă. 
Ţi-am spus atunci, în ultima clipă a vieţii mele, ţi-o repet azi, 
ştii prea bine că morţii nu mint; Dumnezeu m-a luat sub 
ocrotirea lui. Nici de data asta nu mă crezi? 

— Dar copilul. Adăugă contele, arătând spre Everard. 

— Este fiul tău, Maximilian, răspunse contesa. Poate că pe 
când trăiam, aparențele erau împotriva mea, dar acum, 
prezenţa mea aici nu-ţi mai poate lăsa nici o urmă de 
îndoială. Repet, conte, acesta este copilul nostru legitim. 

— Este oare cu putinţă? E adevărat? Întrebă Maximilian 
fără să vrea, împins de o forţă mai puternică decât voinţa 
sa. Dar atunci acest căpitan, cine era? 

— O vei afla într-o zi când va fi poate prea târziu. 'Tot ce-ţi 
pot spune este că acum, când sunt moartă, ca şi atunci pe 
când trăiam, un jurământ mă leagă de el; trebuie să ştii însă 
că niciodată acest om nu a fost pentru mine mai mult decât 
un frate. 

— Atunci, atunci, strigă contele, bănuielile mele erau 
greşite! De ce nu te răzbuni? 

Aldina surâse la auzul acestui cuvânt. 

— Îţi iert, Maximilian, moartea mea; furtuna pasiunilor 
omeneşti nu are ce căuta aci, în cer, unde trăim noi. Vreau 
numai un singur lucru: caută să fii bun cu fiul tău, firea ta 
mândră şi violentă să nu te mai stăpânească să nu ridici 
niciodată mâna împotriva lui. Să ştii, Maximilian: Dumnezeu 
mi-a dat voie să veghez asupra fiului meu, chiar din 
mormânt, să veghez asupra copilului meu şi a tatălui lui, fie 
pentru a mângâia pe unul, fie, dacă va trebui, să pedepsesc 
pe celălalt. 

— Dumnezeule Atotputernic! Bolborosi Maximilian. 


— Astfel, continuă moarta, cu un glas hotărât, pentru că, 
fără voia ei, Wilhelmina a trebuit să fie astă seară lângă 
soţul ei rănit şi fiindcă micul meu Everard plângea, am venit 
să-l mângâi. Dar iată, prietena mea soseşte, mă întorc în 
mormânt, dar gândeşte-te bine, Maximilian, la cel mai mic 
țipăt al copilului voi fi aci. Adio! 

— Aldina, Aldina, exclamă contele. 

— Adio, Maximilian, ia bine seama la cele ce ţi-am spus. 
Adio! 

Umbra de lângă leagănul copilului, care acum dormea 
liniştit, se sculă şi trecând pe lângă Maximilian care se 
dăduse la o parte îşi duse mâna la gură ca şi când ar fi vrut 
să impună tăcere. Maximilian, împietrit de spaimă o văzu 
dispărând pe scara secretă. 

Pradă unei emoţii mereu crescânde, Maximilian nu-şi mai 
dădea seama ce face. Auzind însă paşii doicii, închise 
maşinal uşa misterioasă şi dispăru în urma ei. Apoi, călăuzit 
de acel instinct orb, mai puternic decât raţiunea, se duse în 
camera roşie şi se culcă! 

Deşteptându-se dimineaţa după un somn chinuit, îşi dădu 
seama că se culcase îmbrăcat. 

— Am avut un vis îngrozitor, îşi zise el. 

Cu toate acestea, când o întrebă pe Wilhelmina, ea 
răspunse că într-adevăr dormise în noaptea aceea în coliba 
ei, căci fusese chemată acolo de Jonathas, care fusese 
muşcat de mistrețul pe care voise să-l vâneze. 
Reîntorcându-se, găsise copilul tot atât de liniştit precum îl 
lăsase. 

Aşadar, nu fusese un vis; contele vorbise într-adevăr cu o 
fantomă. Acest gând i se părea însă prea groaznic. 

— Nu; am visat, am visaT. Încerca el să se convingă. 

VII. 

Evenimentele - vesele şi triste, dar mai mult triste decât 
vesele. 

— Care se petrecură la castelul Eppstein în ultimii cinci 
ani, îşi încetiniră mersul după misterioasa apariţie a Aldinei. 


Şederea lui Maximilian la castel devenise cu neputinţă din 
acea seară înspăimântătoare de Crăciun: în fiece noapte se 
deştepta tresărind; i se părea că aude paşii Aldinei care 
scoborau treptele scării secrete. Ziua se speria de câte ori o 
zărea pe Wilhelmina şi pe micul Everard. 

Nu mai putea răbda. Îşi dădea seama că dacă nu va fugi 
din acel blestemat castel, nu va mai putea lupta contra 
remuşcărilor, va fi doborât sub povara lor. Într-o dimineaţă, 
ceru un cal şi plecă spre Viena; acolo avea să întâlnească pe 
fiul Albert. 

Toate speranţele şi toată dragostea contelui se îndreptau 
spre fiul său. Cel puţin acesta era copilul lui; Maximilian 
vedea în el pe viitorul reprezentant al casei de Eppstein, pe 
urmaşul ambițiilor şi titlurilor sale. Contele se hotărâse să 
dea cea mai aleasă educaţie lui Albert; voia să facă din el un 
nobil, un ofiţer, dar mai ales un bun diplomat. De altfel, 
Albert, singurul său copil căci Everard nu era considerat ca 
atare, profita, ca şi Maximilian, de înrudirea cu familia 
ducelui de Schalbach; căsătoria contelui şi a Aldinei fusese, 
fără îndoială nefericită, dar Maximilian ştiuse să profite de 
pe urma ei: situaţia lui politică fu mult întărită. 
Schwalbachii erau foarte puternici şi aveau multe relaţii. 

Maximilian ştiuse să le ascundă adevărul asupra morţii 
Aldinei; tot ce aflară fu că ea murise în timpul naşterii. Toţi 
îl compătimeau pe conte, căci numai la doi ani după 
căsătorie el rămânea văduv pentru a doua oară. 

„De ce să mă simt vinovat în faţa lor, de ce să-mi fac zile 
amare, dacă ei nu ştiu nimic?” gândea Maximilian. 

Şi deoarece conştiinţa lui era adormită, contele uită 
repede totul şi luă parte la plăcerile zgomotoase ale curţii, 
făcând planuri de mărire, atât pentru el cât şi pentru 
copilul său. 

Cât despre celălalt, despre vlăstarul străin, despre 
Everard, Maximilian nu-şi făcea nici o grijă şi tot aşa după 
cum gândul său nu se îndrepta niciodată spre Conrad, 
Berta sau Gretchen, nu se gândea nici la Everard. 


Dar Maximilian mai ştiu să răspândească şi alte ştiri 
favorabile lui: sănătatea copilului era destul de şubredă, de 
aceea el trebuia să stea tot timpul în munţi. 

Era un nou prilej pentru conte de a fi compătimit de 
societatea vieneză, care vedea în el un părinte martir ce 
trebuia să-şi părăsească copilul. 

În timp ce Maximilian accepta aceste compătimiri, 
sprijinindu-se din ce în ce mai mult pe familia fostei sale 
soţii, Everard găsise o mamă bună şi duioasă. 

Wilhelmina citea în fiecare zi scrisoarea Aldinei şi executa 
întocmai testamentul dispărutei. 

Indiferenţa Contelui îi permitea, să fie în linişte, doica 
micului Everard, pe care din cauza împrejurărilor 
cunoscute, îl îngrijea mai bine poate decât pe fetiţa ei. 

— Ascultă Jonathas, zicea ea într-o zi soţului ei, care nu 
vedea cu ochi buni această părtinire, Rosemonde este fata 
noastră şi nu trebuie să dăm nimănui socoteală de 
creşterea ei; acest orfan însă, nu ne are decât pe noi şi pe 
Dumnezeu. Ce ar gândi contesa, dacă acum, când ea e 
moartă şi când tatăl său îl uită, noi l-am părăsi? Şi apoi 
Everard este bolnav şi slab, pe când Rosemonde e 
puternică şi sănătoasă. 

Wilhelmina era pentru Everard mama cea mai 
drăgăstoasă şi cea mai credincioasă. Niciodată - în afară de 
acea seară de Crăciun când a trebuit să-l îngrijească pe 
bărbatul său rănit - ea nu-l părăsea mai mult de un sfert de 
ceas. Datorită îngrijirilor ei, creştea voinic. Ţi-era mai mare 
dragul să-i vezi pe cei doi copii tăvălindu-se prin iarbă în 
jocurile lor nevinovate. 

Trecură ani. 

Gusturile lui Everard păreau bizare. Nu-i prea plăcea 
cartea şi nu voia să se supună unei educaţii potrivite 
rangului său. Cu toate stăruinţele preotului nu-l interesa 
nici istoria, nici latina cu care „nici Rosemonde nu-şi bătea 
capul”. Ştia doar să scrie şi să citească atât învățase şi 
fetiţa. 


Îi plăcea mai mult să fugărească pe surioară sau să-l 
însoţească pe Jonathas la vânătoare; aceasta nu-l împiedica 
însă să asculte bucuros poveştile cu zâne pe care Jonathas 
sau bătrânul Gaspard le povestea. 

Poate că nu ştia prea multă carte, dar în schimb 
Wilhelmina - respectând dorinţa Aldinei - îi dăduse o 
frumoasă educaţie sufletească. 

Mai întâi, pentru a se deprinde cu învăţătura credinţei şi 
cu pietatea sufletului, nu făcuse altceva decât să imite 
exemplul bunei Wilhelmina; apoi, când Everard ajunse la 
vârsta la care putea să înţeleagă astfel de lucruri, ea îl 
conducea, dimineaţa şi seara, la mormântul mamei sale, 
unde se ruga Domnului pentru odihna sufletului ei; apoi îi 
vorbea în sfârşit de fiinţa pe care o pierduse dar care, deşi 
moartă, veghea asupra lui. 

— Gândegşte-te, Everard, îi zicea ea, că mama ta te vede, 
că-ţi urmăreşte, toate gândurile tale bune şi că plânge de 
câte ori greşeşti. Trupul ei este în mormânt dar sufletul ei 
se află peste tot, acolo unde eşti şi tu. 

Copilul se silea atunci să fie cuminte şi ascultător, pentru 
ca mama lui să-i surâdă. Iar de câte ori greşea, se ruşinea şi 
privea spre mormânt, ca şi cum Aldina l-ar fi dojenit. 

Aceste gânduri deveniseră pentru el o nouă credinţă, căci i 
se părea că vede atunci, îndreptându-se spre el, în tăcerea 
nopţii, o umbră albă care se aşeza alături de patul său şi 
care-l privea cu drag. lar când întindea mâinile şi vroia să 
vorbească, umbra îi zicea: 

— Dormi, Everard, dormi, căci copiii au nevoie de somn. 

Atunci el adormea şi visa lucruri frumoase. 

A doua zi, Everard povestea totul Wilhelminei. Ea nu căuta 
să-i contrazică această credinţă. Gândea că apariţia unui 
înger bun şi drăgăstos nu putea fi dăunătoare copilului. Şi 
cum l-ar fi putut convinge Wilhelmina pe Everard, că acest 
înger păzitor al copilăriei sale nu era decât o închipuire, 
când ea singură credea în el? 


„Contesa spunea, gândea soţia maestrului de vânătoare, 
că va veghea asupra doicii şi asupra copilului”. 

Adesea i se întâmpla chiar să vorbească cu moarta şi să-i 
ceară sfatul sau ajutorul. 

Everard, luând exemplu de la ea, se obişnui şi el să invoce 
pe dispărută, pe care o chema „mama mea”. Aldina trăia 
mereu în sufletele lor. 

Nu vom vorbi de Rosemonde. Cu cât creştea mai mult, cu 
atât se făcea mai frumoasă, mai bună şi mai fermecătoare. 
Everard o iubea foarte mult şi asculta întotdeauna de ea. 

Wilhelmina plângea de fericire văzând copiii îngenunchind 
în faţa icoanei şi rugându-se pentru ea; la rândul ei, implora 
mila Creatorului pentru copii. 

Contele Maximilian rămase la Viena şapte ani: viaţa 
politică îl cuprinsese în vârtejul său. Apoi veni pentru două 
săptămâni la castel, nu spre al vedea pe Everard, ci pentru 
a încasa arenda şi pentru a face reparaţii palatului. Cu 
mare greutate se hotărâse să se intereseze puţin şi de 
Everard; toată dragostea lui se concentra numai asupra lui 
Albert, care-i semăna în totul şi care se bucura de câte ori 
putea să-şi bată joc de fratele său sau de oamenii care 
trăiau în jurul castelului. 

Preotul, care trăia pe lângă castel, se simţi însă dator să-i 
spună lui Maximilian că Everard nu voia să înveţe nimic. 

— Ei lasă-l, răspunse contele, spre mirarea părintelui; 
lasă-l să facă ce vrea, şi să ajungă ce va putea, nu mă 
interesează. De ce trebuie oare să ştie carte, când nu este 
sortit să fie cineva? 

Dar numai după o săptămână, Maximilian pierdu răbdarea 
şi plecă cu Albert îndărăt la Viena. 

Alţi doi ani se scurseră liniştiţi. Casa maestrului de 
vânătoare era înveselită de râsul cristalin al celor doi copii. 
Everard şi Rosemonde împliniseră zece ani. 

Într-o dimineaţă bătrânul şi nobilul Dom Aloysius muri pe 
neaşteptate, pe când răsfoia o carte. Era prima durere a lui 


Everard, care plângea sincer pe fostul lui profesor, prea 
bun şi prea indulgent faţă de el. 

Dar ce însemna, această pierdere faţă de cea pe care va 
trebui, în curând să o suporte? Dom Aloysius era bătrân, îşi 
trăise viaţa, era ultimul supravieţuitor al contemporanilor 
săi. Irăise pe vremea lui Rudolf şi a contesei Gertrude care 
se odihneau de zece ani în mormintele lor. Prin el se stingea 
generaţia străbunilor. 

Nu era oare mai prețioasă viaţa Wilhelminei pentru cei doi 
copii? Cu toate acestea, Dumnezeu o chemă la „El” aproape 
în acelaşi timp pe tânăra femeie de 29 de ani şi pe 
moşneagul de 80 de ani. 

De altfel toţi cei din familia Wilhelminei mureau tineri. 
Mama ei şi, fără îndoială Noemi, se stinseră în floarea 
vârstei. 

Wilhelmina se va duce în curând să se întâlnească pe 
cealaltă lume cu Aldina pe care o servise cu atâta credinţă. 
„„„.De mai mult timp sănătatea ei devenise îngrijorătoare. 

Slăbea pe zi ce trecea; Dom Aloysius observase la ea 
semnele acelei boli care pune stăpânire numai pe cel cu 
sufletul prea trist. Era ciudată această boală: faţa 
Wilhelminei devenea din ce în ce mai palidă, şi, totuşi obrajii 
i se îmbujorau la cea mai mică emoție. În fiecare toamnă 
slăbea văzând cu ochii, şi totuşi în fiecare primăvară căpăta 
noi puteri. Ioamna starea ei se asemăna cu acea a florilor; 
credeai că va muri odată cu crinul de la care împrumutase 
albeaţa şi modestia, sau odată cu trandafirii de la care luase 
strălucirea şi graţia. Primăvara, viaţa care se răspândea în 
întreaga natură înflorea şi în ea; nu era însă decât vestirea 
unui sfârşit din ce în ce mai apropiat. Copiii nu-şi dădeau 
seama de aceste lucruri; o îmbrăţişau şi murmurau: 

— O, mămico, cât eşti de frumoasă! 

Atunci Wilhelmina surâdea trist, căci nu se înşela asupra 
sfârşitului. Lacrimile o podideau, strângea la piept copiii şi 
le răspundea când aceştia o întrebau de ce plânge, că este 
prea fericită. 


Pe la începutul anului 1802, Wilhelmina simţi că i se 
apropie moartea; atunci, pentru a-şi întârzia sfârşitul, 
renunţă la plimbările prin pădure, plimbări care plăceau 
atât de mult copiilor, şi se închise în camera ei. Nu se 
plângea de nimic, căci atunci ar fi trezit bănuieli şi ar fi 
întristat pe toţi ai casei. 

Nimeni nu prevedea ceea ce se va întâmpla; numai 
bătrânul Gaspard, mai aproape de moarte decât ceilalţi, 
simţea că sfârşitul nu mai e departe. 

De multe ori, pe o frumoasă seară de vară, la asfinţitul 
soarelui, Gaspard aştepta în pragul casei întoarcerea lui 
Jonathas şi-i privea pe cei doi copii cum se fugăreau, cum 
culegeau flori şi cum urmăreau vreo insectă, zburând în 
bătaia vântului. Atunci Wilhelmina slăbită şi galbenă ca 
ceara, venea în prag şi se aşeza la picioarele tatălui său; îşi 
pleca capul pe genunchii lui tremurători. Fără să înceteze a 
privi spre cer, bătrânul punea mâna lui pe capul fiicei, sale; 
Wilhelmina simţea slăbiciunea acestei mâini şi răspunzând 
unui gând nemărturisit, murmura: 

— Ce vrei tată? Trebuie să fie bine acolo sus, dacă 
Dumnezeu ne cheamă la „El”. 

Bătrânul nu răspundea nimic: un părinte nu poate înţelege 
că Atotputernicul doreşte moartea copilului său. 

Nici Everard şi nici Rosemonde nu-şi dădeau seama că 
Wilhelmina era pe pragul morţii: se jucau, cântau, erau 
veseli şi nu se îngrijeau de nimic. 

La rândul său, Jonathas observă slăbiciunea soţiei sale; 
teama puse stăpânire pe el. Împărtăşi neliniştea sa 
bătrânului, şi atunci află ceea ce el bănuia de mult. 

Dis de dimineaţă, Jonathas plecă ca de obicei. Nimeni n-ar 
fi bănuit că nu se duce la vânătoare; spre prânz însă, se 
reîntoarse cu un doctor din Frankfurt. 

Wilhelmina se întristă la vederea doctorului, căci înţelegea 
că bărbatul său ştia tot; suferea acum mai mult ca oricând. 

Doctorii sunt prevăzători cu cei bogaţi, le dau speranţe şi 
le ascund adevărul, dar săracii nu se bucură de aceste 


favoruri: lor li se dezvăluie realitatea, fie ea cât de crudă. 

Jonathas nu voia să creadă. Niciodată nu se gândise ca ar 
fi putut să-şi piardă tovarăşa de viaţă. Spera că Wilhelmina 
nu avea nimic grav şi nu putea admite că va muri. Se uită 
mai bine la bolnavă şi-şi dădu seama că într-adevăr era 
pierdută. Atunci - ca toţi oamenii obişnuiţi cu oboselile 
fizice dar, al căror spirit nu e învăţat să lupte cu durerile 
sufletului - Jonathas se simţi foarte abătut. Îşi petrecu 
restul zilei şi toată seara privindu-şi soţia în tăcere; Toată 
noaptea veghe în odaia învecinată. Dimineaţa îşi luă puşca 
şi ieşi, făcu patru paşi şi se reîntoarse; nu avea putere să 
meargă mai departe. 

Când Wilhelmina se sculă, îl găsi pe Jonathas aşezat pe un 
scăunel în faţa vetrei, cu capul în mâini. Se apropie de el. 

— Ce ai, Jonathas? Trebuie să fii curajos! 

Jonathas vru să răspundă, dar simţi că-l podideau 
lacrimile. Fugi din faţa Wilhelminei. 

Din acest moment viaţa maestrului de vânătoare deveni un 
chin. 

leşea în fiecare dimineaţă, cu puşca la umăr, dar nu putea 
să se îndepărteze de această colibă pe care nu voia s-o 
piardă din vedere. Adesea copii întristaţi o întrebau pe 
Wilhelmina: 

— Mămico, ce are Jonathas? L-am văzut culcat şi plângând 
la picioarele unui copac. 

În cele din urmă, veni ziua când Wilhelmina nu mai putu 
părăsi patul. Numai seara, la apusul soarelui, i se 
deschideau ferestrele, şi atunci bolnava surâdea trist 
razelor în asfinţit. Era momentul când toată lumea se 
strângea în camera suferindei: copiii îi aduceau buchete de 
flori, pe care le puneau pe patul ei. Wilhelmina se ruga, iar 
în acest timp Jonathas plângea şi bătrânul Gaspard citea 
biblia pe care i-o dăduse ginerele său. 

Într-o dimineaţă, Wilhelmina se simţi mai râu ca oricând; 
atunci ea îl rugă pe Jonathas să nu plece de acasă. 


Împreună cu Gaspard el rămase toată ziua la căpătâiul 
bolnavei. 

Everard şi Rosemonde îşi petreceau timpul ca de obicei; 
aduceau flori proaspete şi ridicau pe cele vechi; cu cât 
bolnava se apropia de sfârşit, cu atât ea îndrăgea mai mult 
florile. 

Seara aceea fu la fel ca celelalte: Gaspard citise un capitol 
din Cartea sfântă. 

Când bătrânul isprăvi, Wilhelmina îşi pierdu cunoştinţa. 
Jonathas auzise geamătul ei şi crezând că-şi dă sufletul, 
scoase un țipăt de spaimă. Wilhelmina se deşteaptă din 
leşin şi întinzând mâna sa rece spre Jonathas zise: 

— Scump şi sărman prieten, crede-mă, şi mie îmi pare rău 
că trebuie să te părăsesc tocmai acum când ai mai multă 
nevoie de mine, dar ce putem noi să facem, dacă aceasta 
este voia Domnului?... Fii tare, fii bărbat. Din fericire, 
datoria mea este aproape împlinită: copiii au ajuns la vârsta 
când se pot apăra şi singuri. N-am avut curajul să mă 
despart de Rosemonde, poate că am greşit, de aceea, după 
ce voi muri, te rog du-o la mănăstirea Sf. Tei şi predă 
directoarei scrisoarea contesei Aldina; fetiţa noastră îşi va 
completa educaţia în casa Domnului. Veghează asupra lui 
Everard, înlocuieşte-mă şi fii sigur că mama lui te va 
întovărăşi pretutindeni. 

Apoi, întorcându-se spre cei doi copii, adăugă: 

— Ascultă, EverarD. Acum eşti mare, poţi judeca singur 
lucrurile. Nu uita să te duci, chiar atunci când vei fi rămas 
singur, în fiecare zi, să te rogi la mormântul mamei. Să nu 
lipseşti niciodată. Să respecţi pe tatăl tău, dar să iubeşti pe 
aceea care ţi-a dăruit viaţa. Poartă-te ca un frate cu 
Rosemonde. Iar tu, fiica mea, să nu încetezi o clipă de a fi 
bună şi credincioasă. Să fii mândră de mănăstirea în care 
vei intra. Să dai întotdeauna exemplu nobilei tale 
protectoare, de care ţi-am vorbit atât de des. 

Copiii începură să plângă; nu pentru că înțelegeau prea 
bine cele spuse, ci pentru că toţi ceilalţi plângeau. 


Muribunda se întoarse apoi spre Gaspard, care se 
ascundea îndărătul lui Jonathas. 

— 'Ţie, tată, îi zise ea, ţie stejar falnic care vezi cum pier 
toţi urmaşii tăi, ţie care-ţi trăieşti durerea şi care-ţi vei 
petrece la groapă ultimul copil, ce să-ţi spun oare? 

— Spune-mi la revedere, fiica mea, căci sunt primul care 
te voi întâlni pe cealaltă lume, răspunse bătrânul. 
Despărțirea noastră va fi de scurtă durată, iar sfinţenia 
morţii tale este pentru mine o consolare. Ne vom întâlni, 
Wilhelmina, la judecata de apoi, unde m-aş înfăţişa cu 
sufletul împăcat, dacă aş şti că Noemi a murit tot atât de 
creştineşte ca şi tine. 

— Să nu te îndoieşti de aceasta, tată. Eu mor fără să fi 
suferit în viaţă, dar Noemi a avut multe de îndurat. Nu 
vorbi însă, tată, de întâlnirea noastră pe cealaltă lume: tu 
trebuie să trăieşti pentru a-l deprinde pe Jonathas cu 
resemnarea şi pentru a veghea asupra celor doi copii ai 
mei, care nu vă au decât pe voi; Noemi şi cu mine vă vom 
aştepta împăcate acolo sus. 

Apoi simțind că sfârşitul nu mai era departe şi voind să-i 
cruţe lui Jonathas clipa deznodământului, se adresă celor 
doi bărbaţi: 

— Mă simt puţin mai bine, plecaţi, aş vrea să dorm. 

Jonathas vru să plece împreună cu Everard şi Rosemonde. 

— Nu, lasă copiii aici, adăugă Wilhelmina, vor sta amândoi 
pe fotolii. 

Maestrul de vânătoare se retrase atunci. Gaspard înţelese 
însă dorinţa Wilhelminei şi plecându-se, îi spuse încet la 
ureche: 

— La revedere, în cer. 

Wilhelmina tresări apoi cu glas scăzut, pentru ca soţul său 
să nu audă, murmură: adio. 

Socrul şi ginerele ieşiră. Jonathas, istovit de oboseală, se 
culcă imediat; bătrânul Gaspard se ruga. 

Peste o oră nemaiauzind nimic, deschiseră încet uşa 
încăperii în care zăcea Wilhelmina: părea adormită. 


— Un înger culcat pe un pat de trandafiri; în mâna ei, 
mânuţele împreunate ale copiilor. Everard şi Rosemonde o 
priveau cu mirare. 

— Bunicule, exclamară ei când îl văzură pe bătrânul 
Gaspard, nu ştim de ce mămica nu mai răspunde la 
întrebările noastre şi de ce mâna ei e aşa de rece încât le 
îngheaţă şi pe ale noastre. 

Gaspard se apropie de patul fiicei sale: era moartă. 

A doua zi, Jonathas, întorcându-se de la înmormântarea 
soţiei sale, îngenunche în faţa locului pe care se odihnea de 
obicei Wilhelmina. Simţi apoi braţele copiilor care-l 
cuprindeau şi buclele lor mângâindu-i obrajii scăldaţi în 
lacrimi: privi mulţumit la Everard şi Rosemonde şi păru mai 
consolat. 

„„„În acelaşi an, contele de Eppstein avea şi el o mângâiere, 
fu numit sfetnic intim al împăratului. 

VIII. 

Curând Everard fu obligat să-şi ia rămas bun de la 
Rosemonde: o nouă dezamăgire, o altă suferinţă pentru el; 
după ce cunoscuse vitregia morţii, avea să cunoască acum 
şi durerea despărțirii. Cu toate lacrimile şi rugăminţile lui, 
Jonathas, pentru a îndeplini ultima dorinţă a Wilhelminei, 
hotărâse s-o ducă pe Rosemonde la Viena. Aldina nu se 
înşelase; scrisoarea ei deschise porţile mănăstirii Sfântul 
Tei copilei lui Jonathas, care fu primită de stareță ca şi cum 
ar fi fost fiica contesei. 

Everard spera că va merge şi el s-o conducă pe 
Rosemonde, dar Jonathas îl făcu să înţeleagă că, fără 
învoirea contelui, nu-l putea lua cu el. Rămase deci singur şi 
abătut, împreună cu bătrânul Gaspard. 

Reîntoarcerea maestrului de vânătoare nu era menită să-l 
înveselească; nu era decât un prilej să afle unde era situată 
mănăstirea şi cum era camera Rosemondei. 

Căsuţa, atât de veselă altădată, plină de cântece şi de voie 
bună, devenise tristă şi mohorâtă; cei ce o locuiau - 
Gaspard, Jonathas şi Everard - erau aproape tot timpul 


tăcuţi unul faţă de celălalt. Bătrânul nu mai părăsea deloc 
casa şi grădina: când timpul era frumos, se odihneau pe 
banca din faţa casei, când ploua, stătea pe scaun lângă 
vatră; acolo, gânditor, îşi aducea aminte de trecut, şi de 
râsetele zglobii ale fiicelor sale. 

Jonathas, pe orice vreme, pleca dis de dimineaţă cu puşca 
pe umăr, şi, întovărăşit de câinii lui, se afunda în pădure; 
seara, de cele mai multe ori, revenea fără vânat: în zilele 
acelea se ghicea că petrecuse toată ziua rătăcind prin 
locurile cele mai întunecoase sau dormind la rădăcina 
vreunui copac. 

Sufletele celor doi bărbaţi semănau cu un ceas stricat, 
încremenit de durere. Din ziua în care această durere se 
încuibase în inimile lor, ei încetaseră să mai trăiască 
sufleteşte şi numai vegetau. 

Everard era însă prea tânăr pentru ca culoarea vieţii să se 
stingă în el sau pentru ca voioşia lui să fie paralizată în faţa 
suferinţei; în singurătatea lui însă, departe de orice 
prietenie omenească, fără familie, neavând cui să-şi 
împărtăşească gândurile, neavând în afară de castelul 
Eppstein şi de pădurea înconjurătoare, încotro să-şi 
îndrepte primirile, neavând altă dragoste decât iubirea lui 
filială faţă de Wilhelmina, moartă acum, şi cea frăţească faţă 
de Rosemonde, atât de departe, mărginit la propriile-i 
sentimente care n-aveau cui să se mărturisească, Everard 
îşi lăsă mintea sa, călăuzirea instinctului şi-şi forma un 
caracter generos şi drept, dar sălbatic şi ciudat. Singur 
întotdeauna numai cu el, sufletul lui nu se putea dezvolta: 
impresiile copilăriei sale deveniră convingerile tinereţii, la 
care adăuga acum pasiuni şi credinţe, sentimente şi idealuri 
greşite, căci ar fi dispărut, cu siguranţă dacă ar fi găsit 
explicarea lor în cărţi sau dacă cineva ar fi încercat să i le 
scoată din cap. Acum imaginaţia luă locul judecății. 
Credincios sentimentelor din care Wilhelmina îl plămădise 
întrucâtva el avea pretutindeni viziunea mamei sale, unica 
lui prietenă şi unica lui fericire. 


Trăia astfel în veşnica tovărăşie a unor închipuiri. lar 
martorul şi părtaşul acestei continue şi sfinte apariţii, era 
pădurea minunată a Eppsteinilor. 

Am mai descris această pădure întunecoasă, adâncă, 
singuratică şi totuşi fermecătoare în care vântul părea a fi 
sufletul ei întristat. Se întâlneau într-însa foarte des văi în 
fundul cărora lumina zilei nu pătrundea niciodată, pâraie 
care în surâsul lor păreau a vorbi cu păsărelele, stânci de 
granit cenuşii în bătaia razelor soarelui şi albite ele lumina 
lunii, asemenea unei ruine ale naturii, ziduri dărâmate; sau 
vestigii ale unor palate măreţe doborâte sub povara grea a 
secolelor. În acele turnuri, rămăşiţe ale vechilor castele, 
păreau că veghează ca nu cumva barbarii să revină. 
Desigur că fantomelor le plăcea să apară în mijlocul acestor 
ruine ale istoriei, ele înşile fantome ale timpurilor trecute. 

Everard cunoscu în scurt timp toate colţurile acestui 
univers: luminişurile, desişurile, crângurile, nu mai 
constituiau un secret pentru el; se căţărase pe toţi copacii; 
coborâse în toate adâncurile, îmbrăţişase cu privirea toate 
colţurile, alergase pe marginile prăpăstiilor, urmărise toate 
cursurile de apă, se juca cu pădurea aşa cum un copil se 
joacă cu doica lui, iar ea, pădurea, îl respecta, îl iubea şi-i 
surâdea. 

Totul îi era cunoscut, totul îi era drag. Iar el era bun şi 
cruţător cu tot ce-l înconjura. N-ar fi rupt niciodată vreo 
ramură din copac, n-ar fi călcat niciodată vreo floare, n-ar fi 
vânat niciodată, aşa cum vâna Jonathas, vreun cerb sau 
vreo ciută; dimpotrivă, îi era milă până şi de cucuvelele sau 
de năpârcile care fuseseră ucise. Şi astfel, căprioarele ce 
veneau să se adape la izvor, nu se înspăimântau la vederea 
lui, iar păsărelele nu părăseau arborele la rădăcina căruia 
se odihnea el. 

Vieţuitoarele pădurii nu se temeau de el, căci ghiceau că 
acest tânăr încântător adăpostea un suflet bun şi nevinovat. 

Dar pădurea nu era pentru Everard numai un loc de 
refugiu, o casă, un adăpost. Mai era şi altceva; poate ceva 


mai mult decât toate acestea; era, ca şi cavoul castelului, 
locul unde o întâlnea pe mama lui. Sub lespedea de piatră a 
cavoului, Aldina era moartă, dar aici, ea trăia ca şi el şi, 
împreună cu el. 

Uneori, când Everard voia să-şi revadă mama, se înfunda 
într-un desiş şi era de ajuns să închidă ochii pentru ca 
dorinţa lui să fie împlinită; alteori, o zărea chiar şi cu ochii 
deschişi, atât de întunecoase erau acele colţuri ale pădurii. 

Ea, Aldina îi ajuta să se caţere în copaci şi să sară peste 
prăpăstii, ea-l scăpa când aluneca pe pietrele umede; nu se 
mulțumea însă numai să apară sau să-l ajute, îi şi vorbea, îl 
şi sfătuia. Împrumuta atunci glasul, pădurii, un glas uneori 
drăgăstos, blând, plin de voioşie, alteori, grav, serios, 
dojenitor. 

Într-o zi, în zorii unei zile de Mai, când soarele pusese în 
fiecare picătură de rouă o parte din scânteierea sa când 
fiecare arbore răsuna de cântecul păsărelelor, când fiecare 
floare răspândea un parfum mai puternic ca oricând, când 
totul cânta şi strălucea, când adierile unui vânt de 
primăvară îi mângâiau fruntea, Everard culcat pe iarbă, 
răsfăţat de razele unui soare prietenos, îmbătat de măreţia 
naturii, avu impresia că se afla în braţele mamei sale care-i 
acoperea obrajii cu săruturi duioase care-i şoptea cu o voce 
blândă, acele cuvinte drăgăstoase cu care mamele-şi 
obişnuiesc copiii, şi din care el nu desprindea decât atât: 
„Everard, dragul meu copil, eşti frumos şi bun; priveşte-mă 
şi surâde-mi, căci te iubesc mult”. 

Cu cât soarele urca la orizont, cu atât cuvintele Aldinei 
deveneau mai înfocate, cu atât Everard devenea mai 
înflăcărat şi mai încălzit de această iubire; era fericit. 

Cine ar fi zis atunci că el este un copil orfan care, ca toţi 
cei de o seamă cu el, nu cunoaşte decât tristeţea? 

„„„După cum iubea vara, tot aşa îndrăgea şi iarna. Mai cu 
seamă zilele în care ningea. Zăpada e tristă la oraş, dar 
fermecătoare în păduri. Linţoliul alb al pământului este tot 
atât de vesel ca şi podoaba lui cea verde. În acele zile, 


Everard era mulţumit, căci, fără îndoială, că şi mama lui era 
fericită. 

Aldina nu vorbea întotdeauna cu el ca o mamă; adesea 
căuta să-l înveţe ceva, să-l facă mai bun sau mai puternic. 
Aşa era în ceasurile tainice ale înserării, când umbra 
coboară pe pământ şi gândirea în suflete: totul adoarme 
atunci, doar omul cugetă. 

În foşnetul frunzelor, odată cu ultimul ciripit al păsărilor, la 
asfinţitul soarelui, Aldina îşi sfătuia copilul. 

Câte o dată, Everard îmbrăţişa cu privirea întreagă 
orizontul: urca pe culmea câte unui munte şi, în timp ce 
pădurea se desfăşura la picioarele sale, auzea din 
depărtare un murmur neîntrerupt, ce părea freamătul 
eternității. Era apa Meinului, care şerpuia în vale liniştită şi 
puternică, argintată de primele raze ale lunii. 

Astfel totul o lega pe moartă de acest visător singuratic: 
ploaia cea monotonă, ceața cea tristă, furtuna 
înfricoşătoare. 

Aşa fu desăvârşită educaţia lui Everard, între capriciile 
naturii şi umbra dispărutei. 

Încolo, el nu mai vedea şi nu mai auzea pe nimeni 
altcineva. 

Tatăl său? Dar simţea el oare că avea un tată? Din când în 
când auzea pe oamenii din castel spunând: Domnul conte 
nu mai vine anul acesta. Ce-i priveau însă pe el aceste 
cuvinte? În orice caz, ele nu deşteptau în sufletul lui nici un 
ecou, nici o amintire! Nu era nici supărat şi nici bucuros că 
fusese părăsit; se obişnuise astfel şi nu se plângea de 
aceasta; nu zicea niciodată „tatăl meu” ci întotdeauna 
„domnul conte”. 

Câţiva servitori erau însărcinaţi cu îngrijirea Castelului şi a 
grădinii înconjurătoare; dar Everard nu se ocupa de ei, 
după cum nici ei nu se sinchiseau de el. Avea camera sa la 
palat, nu stătea însă acolo decât foarte rar; de cele mai 
multe ori îşi petrecea nopţile sub acoperişul lui Jonathas. 


Aici era mai aproape de natură; de altfel, vara nici nu avea 
nevoie de vreo odaie; pădurea era locuinţa lui. 

În fundul unui desiş, la marginea unui izvor, care, 
lărgindu-se în acel loc, părea că revarsă un torent, găsise 
un fel de peşteră formată din scobitura unei stânci foarte 
înalte şi foarte abrupte. 

Malurile râpoase ale râului îl încântaseră, iar când află un 
ascunziş la adăpost de privirile trecătorilor şi umbrit de un 
tufiş de spini şi de un smochin sălbatic, se crezu în rai. Pe 
malul din faţă se înălța un munte stâncos acoperit cu brazi 
înalţi; verdeaţa acestor copaci, unită cu vuietul torentului, 
dădea locului un aspect sinistru, dar măreț. Totul părea 
tainic şi fermecător. Tristeţea locului era risipită câteodată 
de strălucirea unei raze aurii de soare sau de miresmele 
aerului proaspăt ce semănau cu unele fapte bune ascunse 
de vederea lumii. 

Everard nu gusta nicăieri mai bine acea muzică 
misterioasă care, pretindea el, îl întovărăşea peste tot, 
inspirându-l în tot ceea ce făcea sau gândea. 

— O auzi? Întreba el 

— Nu. 

— Ei bine, eu o aud, ea mă vrăjeşte şi-mi dă curaj; îmbiat 
de acordurile tainice ale acestei melodii, mă destăinuiesc 
mamei mele, îi împărtăşesc dorinţele, necazurile şi bucuriile 
mele. 

Everard îşi petrecea aşadar, multe nopţi în mijlocul acestei 
văi. 

Aici crescu, aici trăia fericit amintindu-şi de Wilhelmina şi 
aici spera în reîntoarcerea cât mai curând a Rosemondei: 
un vis şi o dorinţă. Dar oare nu constituie ele întreaga 
noastră viaţă? Şi visătorul Everard ar fi găsit oare în 
călătorii, în emoţii şi în plăceri, ceva mai măreț decât 
singurătatea sa îmbălsămată de parfumul florilor? 

Dorea cu înflăcărare reîntoarcerea Rosemondei: nu-şi, 
uitase prietena din copilărie, avea întotdeauna înaintea 
ochilor icoana ei, o vedea mereu cu aceeaşi pălărie neagră 


din care ieşeau buclele aurii, îşi amintea mereu de chipul ei 
drăgălaş, de mutra ei posomorâtă sau de surâsul ei şiret. 
Numai despre ea vorbea cu Jonathas şi cu Gaspard. Când 
aceştia îi răspundeau, nu se gândea decât la ea. Aşadar, 
pentru Everard Rosemonde era singura fiinţă care-l 
înfrăţea cu viaţa. 

Cât despre rest, în pofida celor 14 ani ai săi, semăna cu 
Jonathas, care avea 40, sau cu Gaspard, care împlinea 80. 
Serios şi tăcut, ca şi ceilalţi doi, se aşeza lângă ei, fără să 
zică nimic, nu-i cereau socoteală de unde vine, ce face sau 
ce are de gând să facă. 

Numai scrisorile micii pensionare de la Sfântul Tei 
aduceau puţină înviorare în casa maestrului de vânătoare. 
Copilul nu mai putea sta locului de bucurie, tatăl îşi ştergea 
o lacrimă fugară, ba până şi bătrânul ieşea din tăcerea sa. 

Rosemonde vorbea mai întotdeauna de colegele ei, de 
progresele pe care le făcea sau de îngrijirile ce i se dădeau 
„ca şi cum ar fi fiica unui duce”. Învăţa istorie, franceză, 
muzică, desen, ştiinţe al căror nume erau deabia cunoscute 
lui Everard. Ceea ce îi plăcea mai mult, era când 
Rosemonde îşi îndrepta gândurile spre castelul Eppstein, 
spre bunicul ei, spre Jonathas şi spre el. 

Scrisoarea, odată citită, era recitită, apoi discutată în fel şi 
chip şi la urmă încă odată citită. În acele seri lumina şi focul 
ardeau târziu în coliba maestrului de vânătoare. A doua zi, 
fiecare se gândea la cea plecată, dar nimeni nu mai vorbea 
de ea. 

În mijlocul acestei singurătăţi de pustnic, în această 
libertate absolută, printre apariţiile Aldinei, în tovărăşia 
brazilor seculari, se scurgea tinereţea visătoare a lui 
Everard. 

Mulţi ani el nu citi altă carte decât aceea pe care i-o oferea 
natura; mult timp el nu vorbi decât cu tăcuţii săi prieteni, 
Jonathas şi Gaspard. Când un ţăran sau vreun pădurar de 
prin împrejurimi se adresa, el fugea întocmai ca o căprioară 
speriată. Când biblia bătrânului Gaspard îi cădea în mâini, 


nu o citea, se mulțumea numai să-i privească literele 
înnegrite pe care altă dată Wilhelmina i le arătase lui şi 
Rosemondei când îi învățase să citească. 

Oare sufletul acestui neştiutor de carte, care învățase 
alfabetul din biblie, care era atât de credincios şi bun, atât 
de curat şi de eroic, era mut? Sau era poate pustiu şi lipsit 
de orice sensibilitate? De necrezut. 

Astfel zilele se scurgeau liniştite. Trecuseră cinci ani, fără 
să se producă vreo schimbare, şi totuşi ceva se schimbase: 
Everard, ca şi Rosemonde, aveau acum 14 ani, iar Jonathas, 
spre marea bucurie a băiatului, spunea că se va duce la 
Viena pentru a o duce înapoi pe fiica sa. 

În timpul acestor cinci ani, adică între 1808, Napoleon 
săvârşise cele mai glorioase fapte de arme. Nu ne 
interesează însă aici drama Europei de atunci, sau odiseea 
Franţei revoluţionare; nu povestim decât viaţa dintre 
Frankfurt şi Mein. lar aceşti cinci ani, atât de bogaţi în 
evenimente pentru întregul Univers, au fost atât de 
monotoni pentru castelul Eppstein, încât nici nu merită să 
vorbim de ei. 

..„Într-o dimineaţă, bătrânul Gaspard nu mai avu puterea 
să coboare din pat spre a se aşeza pe banca din faţa colibei 
sau pe fotoliul din faţa vetrei. Atunci, chemându-l pe 
Jonathas la el, îi zise: 

— Ştiu că voi muri acum, căci simt cum moartea se 
apropie de mine. 

— Cu siguranţă că eşti numai slăbit, răspunse maestrul de 
vânătoare care nu reuşea totuşi, decât în parte, să-şi 
ascundă emoția. Vei mai trăi încă mult timp. 

— Nu, Jonathas, reluă bătrânul, crede-mă, nu mai am 
decât câteva zile. Nu mă plâng, mai degrabă mă bucur. Dar 
înainte de a pleca din această lume, mai doresc două 
lucruri. Aşa e omul, totdeauna vrea ceva; chiar şi în ultimele 
clipe ale vieţii are dorinţe. Aş vrea să ştiu mai întâi dacă 
Noemi mai trăieşte sau nu. Dacă a murit creştineşte sau nu. 
Din nenorocire, această dorinţă nu poate fi împlinită, deşi 


ea, mi-ar uşura moartea. Dar mai e un lucru pe care ai 
putea să-l îndeplineşti, Jonathas. 

— Care-i, tată, spune. 

— Jonathas, aş vrea s-o mai văd odată pe fiica Wilhelminei. 

— Voi pleca mâine la Viena. 

— Îţi mulţumesc, Jonathas, Dumnezeu te va binecuvânta 
pentru aceasta şi-mi va da puteri să aştept liniştit 
întoarcerea ta. 

A doua zi, Jonathas plecă. Everard îl conduse mai mult de 
jumătate din drum. O, cât ar fi dorit să meargă şi el la 
Viena. Într-adevăr, cine ar fi observat la castel lipsa lui? 
Totuşi maestrul de vânătoare se opuse: Cineva trebuia să 
rămână lângă bătrân. 

După ce mâncară împreună, Everard îşi luă rămas bun de 
la Jonathas, îl însărcină s-o sărute pe Rosemonde şi din 
partea sa, să-i spună că o aştepta cu nerăbdare, şi apoi o 
porni agale îndărăt spre castel. 

Când ajunse în pădure, noaptea se lăsase de mult. 
Întunericul cuprinsese toată natura. Era 9 seara. O seară 
de lunie, limpede şi răcoroasă. 

De pe o culme de deal, Everard îmbrăţişa cu privirea toate 
ondulaţiile armonioase ale pădurii argintată de razele lunii. 
Nu se auzea decât târâitul greierilor, o boare de vânt sufla 
prin ramurile copacilor, pe cer stelele sclipeau, iar jos, un 
eleşteu dădea impresia unei uriaşe oglinzi de argint. Casele 
păreau că dorm şi câmpiile liniştite că visează. 

Everard se aşeză pe iarbă şi căzu pe gânduri. O vecină 
făgăduise că va sta tot timpul lângă bătrân: de aceea el 
hotări să-şi petreacă toată noaptea în pădure. 

Simţea nevoia să rămână singur, să gândească, să 
vorbească cu mama lui, care-i trimitea mângâierile acestei 
adieri de vânt; simţea nevoia să-şi reamintească viaţa sa şi 
să revadă trecutul; era sigur că o nouă viaţă începea pentru 
el şi atunci, întocmai ca drumeţul care, ajuns în vârful unui 
munte, aruncă o ultimă privire asupra urcuşului pe care l-a 
străbătut, se gândi şi el la viaţa pe care o trăise până 


atunci. Puţine evenimente, dar multe frământări şi impresii 
se perindaseră în viaţa. Lui. De aceea, era naiv şi înţelept în 
acelaşi timp, avea o minte copilărească şi un suflet 
înflăcărat ca al unui bărbat în toată firea. 

În acea noapte el simţea că sufletul şi mintea sa sufereau o 
transformare: îşi amintea de umbrele dragi şi indiferente 
care apăruseră în viaţa lui. 

În timp ce Aldina era, în picioare lângă el, văzu ca într-un 
vis luminos, pe Wilhelmina şi pe fostul său profesor 
Albysius, apoi în depărtare, zări figura încruntată a contelui 
Maximilian şi pe cea batjocoritoare a lui Albert; îşi 
îndepărtă cu teamă privirile de la ei, şi le îndreptă asupra 
nobilei figuri a bătrânului Gaspard şi a tristului Jonathas. 

Atunci, pătrunzând din ce în ce mai mult în adâncimile 
sufletului său, Everard, iubit de două moarte şi de doi 
oameni tăcuţi, îşi dădu seama că era prea singur pe lume, 
că sufletul său era prea gol, că-i lipsea ceva. 

Se gândi că Aldina ar fi fost mânioasă la un asemenea 
gând, de aceea, de teamă să nu-i întâlnească privirea 
dojenitoare, nu îndrăznea să închidă ochii: se înşela însă, 
moarta îi zâmbea fericită. 

Bucuros, că nu era socotit vinovat pentru că dorea lucruri 
pe care nu le avea, îşi îndreptă gândurile spre prietena de 
altă dată, pe care trebuia s-o revadă în curând: sufletul său 
fu cuprins atunci de o tainică bucurie. 

Nu şi-o închipuia crescută, o vedea tot aşa de mică şi 
fricoasă ca acum cinci ani. Se va juca din nou cu ea: vor 
râde iarăşi cu hohote, vor vorbi şi se vor înţelege, căci erau 
doar de aceeaşi vârstă. Ce bine avea să petreacă lângă 
tovarăşa lui, cu care în sfârşit avea să poată vorbi cât voia. 

Nu se mai gândea la nimic, altceva. Pentru moment, îi 
ajungea această bucurie, şi în sufletul lui înflori un cântec 
vesel; aşteptând întoarcerea Rosemondei, se îmbăta de 
fericirea viitoare, atât de apropiată şi i se părea că acum 
avea două suflete. 


Noaptea trecu repede; zorii zilei încununau cu diadema 
lor aurie muntele pe care Everard se oprise. Atunci se 
sculă, şi după ce-şi făcu rugăciunea către Dumnezeu şi 
către mama sa, se îndreptă cu pasul grăbit spre colibă. 

Peştera, singurul său adăpost, se afla în drum; n-ar fi putut 
trece pe lângă ea fără a-şi lua rămas bun, căci multe zile n- 
avea poate s-o vadă. Susurul apei, ce trecea prin apropiere 
se auzea, curând ajunse în faţa ei. Deodată se opri brusc; 
adăpostul înflorit pe care nimeni nu-l cunoştea, fusese 
descoperit. Un străin sta cu fruntea în mâini pe malul 
izvorului. 

La început Everard se mânie. Se îndreptă spre acel om, 
dar desimea ierbii îi încetini paşii; ajunse lângă el fără ca 
acesta să-l poată observa, dar când se văzu înaintea lui, 
toată supărarea lui dispăru: omul plângea. 

Părea cam de 35-40 de ani, era scund şi slab, părea 
nervos, dar avea o faţă frumoasă. Îmbrăcămintea-i era tot 
atât de severă ca şi figura: haina verde lăsa să se vadă un 
colţ de pamblică roşie. Avea o înfăţişare de militar. 

IX. 

După ce făcu aceste observaţii, Everard simţi o nelămurită 
simpatie pentru acest străin: poate din cauza lacrimilor ce-i 
curgeau şiroaie pe obraji. 

După ce-l privi în tăcere, câteva minute, simțind pentru el 
multă milă dar mult respect, îi zise cu o voce blândă: 

— Fericiţi cei ce plâng! 

— Cine-mi vorbeşte astfel? Răspunse călătorul, 
întorcându-se spre el. Un copil? Eşti de prin partea locului, 
prietene? 

— Da, domnule. 

— Atunci cu siguranţă că îmi vei putea da lămuririle pe 
care le caut. Spune. Stai puţin să mă liniştesc. 

— Da, domnule, liniştiţi-vă, răspunse Everard, impresionat 
de durerea lui; lacrimile uşurează şi fac numai bine. 
Cunoaşteţi legenda apelor acestui munte? Întrebă cu glas 
scăzut, ca şi cum şi-ar fi vorbit sie însuşi. 


„Un cavaler lipsit de credinţă povestea unui sfânt călugăr 
viaţa sa desfrânată, nu în semn de căinţă, ci în batjocură. 

— Ce aş putea face părinte, zise el ironic, ca să mi se ierte 
asemenea greşeli?” 

— Nimic altceva decât să umpli cu apă această tidvă.” 

— Atât de puţin? Şi atunci voi fi pocăit?” 

— Când tidva va fi plină, ţi se vor ierta toate păcatele. Dar 
făgăduieşte-mi, pe cuvântul dumitale de cavaler, că o vei 
umple, zise călugărul.” 

— O voi face: şipotul izvorului pe care-l aud, nu-mi pare 
departe.” 

Dar izvorul secă la apropierea cavalerului. 

Se duse la pârâu, pârâul încetă să curgă. 

Se duse la râu dar apa nu pătrundea în tidvă. 

Se duse la fluviu, dar tidva rămase goală. 

Se duse la mare, dar tidva nu se udă măcar. 

Atunci, după un an de încercări zadarnice, cavalerul, cel 
cu sufletul hain, se întoarse la călugăr. 

— Bătrâne, zise el, ţi-ai bătut joc de mine, dar te voi 
pedepsi.” 

Şi cu toată puterea pumnilor săi, îl lovi pe călugăr în 
obraz. 

— Doamne, ai milă de el, zise sfântul.” 

— Mai bine mi-ai cere iertare”, şi zicând acestea cavalerul 
îl îmbrânci pe călugăr, care căzu în ţărână. 

— Doamne, primeşte toate rugăciunile mele şi iartă 
păcatele sale.” 

— Nu mai isprăveşti odată, zise enervat cavalerul şi 
rostind acestea, îl lovi cu sabia.” 

— Doamne iartă-l pe el, aşa după cum îl iert şi eu.” 

Auzind aceste cuvinte evanghelice, văzând că bătrânul se 
roagă pentru acela care-l lovise, sufletul cavalerului fu 
cuprins de remuşcări: începu să tremure ca un copil, 
îngenunche în faţa călugărului plângând, şi lacrimile sale 
căzând în tidvă o umplu repede. Totuşi cavalerul nu încetă 
să plângă; lacrimile sale n-au obţinut numai iertarea 


dumnezeiască, dar pătrunzând în matca izvorului secat, 
făcură ca apa acestor munţi să poată vindeca orice rană a 
trupului, tot aşa după cum altă dată ele vindecaseră rănile 
sufletului”. 

— Plângeţi, plângeţi, adăugă Everard, lacrimile liniştesc şi 
mângâie. 

Străinul ridică fruntea şi privi surâzând pe micul ţăran 
care-i spunea cuvinte atât de înțelepte. Într-adevăr Everard 
purta costumul ţăranilor acestor munţi: ghetre şi 
cingătoare de piele, pantaloni largi, haină de culoare 
cafenie, cămaşă cu guler răsfrânt şi o pălărie de pâslă 
cenuşie împodobită cu o pană neagră; sub această 
îmbrăcăminte grosolană, se observa o înfăţişare distinsă. 
Cu siguranţă că privirea lui hotărâtă şi pătrunzătoare nu 
era aceea a unui bădăran; desigur că fruntea lui trăda 
sentimente duioase şi se vedea că sufletul lui era animat de 
virtuțile unui caracter nobil; în sfârşit, atitudinea lui timidă 
şi inocentă lăsa să se vadă multă cinste şi sinceritate. 

Curios, străinul îl întrebă pe copil: 

— Şi cine eşti tu, prietene? 

— Fiul contesei de Eppstein. 

— Copilul Aldinei? Dar unde este mama ta? 

— A murit pentru toţi afară de mine, răspunse cu multă 
seriozitate Everard. 

— Ce vrei să spui? 

— Oare morţii nu trăiesc de-a pururi pentru cei care 
iubesc? 

— Atunci Aldina trăieşte pentru mine? Exclamă străinul 
înspăimântat. Căci Doamne, cât am iubit-o. Şi când ai 
pierdut-o? 

— În ziua în care m-am născut. 

— Cel puţin a rămas ceva din ea pe acest pământ; dă-mi 
voie aşadar, copilul meu, să nutresc pentru tine aceeaşi 
dragoste pe care altădată i-o purtam ei. 

— Îmi sunt dragi toţi aceia care au cunoscut-o şi iubit-o pe 
mama mea, răspunse Everard. 


Îşi strânseră mâna ca doi prieteni. 

— Într-adevăr, semeni mult cu Aldina, vorbi iar călătorul. 

— Adevărat? Ce bucurie îmi faci spunându-mi aceasta. 

— Ai aceiaşi ochi limpezi, oglinda sufletului ei îngeresc, ai 
aceeaşi voce care pătrunde, ca şi cea odinioară, până în 
suflet. 

— Prietene, cum te cheamă? 

— Ascultă, Everard, mama ta trăieşte prin tine. Everard. 

— Şi nu trăieşte decât pentru mine, adăugă băiatul, căci v- 
o repet, ea n-a murit decât pentru ceilalţi, dar eu, eu o aud, 
eu o văd; ea este deținătoarea secretelor mele, ea este 
sprijinul meu. Ea mi-a insuflat această simpatie pe care o 
simt pentru dumneata. Nu m-aţi fi putut înşela; cu ajutorul 
mamei mele, văd foarte limpede. 

Everard povesti străinului toată viaţa sa, dacă viaţa poate 
fi numită această existenţă între o pădure sălbatică şi un 
mormânt rece, această viziune continuă a morţii, în care 
dispăruta împărtăşea existenţa celui viu, în care băiatul 
părea o fantomă, iar mama o realitate. 

Străinul ascultă cu atenţie ciudata povestire a lui Everard, 
ca un om care cunoştea nesiguranța şi slăbiciunea sufletului 
omenesc, fără ca să poată însă măsura atotputernicia 
Creatorului. 

Everard îi vorbi puţin de contele de Eppstein. 

Secretul geloziei lui Maximilian şi al ultimului ceas din 
viaţa Aldinei, rămase un mister. Drumeţul plângea moartea 
ei, fără să bănuiască însă o crimă. 

Străinul se interesa de asemeni şi de aceia care alcătuiau 
familia maestrului de vânătoare. 

— Ai cunoscut-o deci şi pe cealaltă mamă a mea, de te 
îndurerează atâta moartea Wilhelminei? Pe ea şi pe Aldina 
le plângi acum ca pe două surori. 

— Da, într-adevăr, ca pe două surori. E adevărat ce-mi 
spui? Gaspard mai trăieşte? Wilhelmina are o fetiţă? 

— Da. Sora mea Rosemonde. Jonathas s-a dus ieri s-o 
aducă de la Viena. Spuneam tocmai mamei mele astă 


noapte, că reîntoarcerea ei va însemna pentru mine 
începutul unei vieţi noi. 

— Şi Jonathas se va întoarce în curând? 

— Aşa nădăjduiesc cel puţin. Trebuie să se grăbească, 
dacă vrea să îndeplinească una din ultimele dorinţe ale lui 
Gaspard, care zace acum pe patul de moarte, şi care ar 
vrea să-şi vadă nepoata înainte de a-şi da sfârşitul. Trebuie 
să facem totul pentru a-i mulţumi pe cei ce mor. Dar 
cealaltă dorinţă a bătrânului depinde numai de voia 
Domnului: ar vrea să ştie dacă fiica lui, Noemi, a murit sau 
trăieşte. Ea se află însă în Franţa aşa că această dorinţă nu- 
i va putea fi îndeplinită. 

— Ba da, răspunse străinul. 

— Şi cine ar îndeplini-o? 

— Eu. 

X. 

Everard îl conduse pe străin spre coliba maestrului de 
vânătoare. 

— N-aş vrea să dau ochii cu bătrânul Gaspard înainte de 
sosirea lui Jonathas, zise necunoscutul; atunci, în timp ce 
prezenţa nepoatei va fi îndeplinit una dintre dorinţele lui, 
eu i-o voi realiza pe cealaltă. 

Pe măsură ce se apropiau, străinul îşi încetinea pasul şi 
respira anevoie; o curioasă simţire puse stăpânire pe 
sufletul lui; când ajunse în faţa casei lui Jonathas, se opri în 
prag, fără să mai poată înainta. Everard îl privea uimit, dar 
nu îndrăznea să-l întrebe ceva. 

Străinul îşi reveni, intră în căsuţă şi fu condus de tânăra sa 
călăuză într-o cameră depărtată de aceea a bolnavului; aici 
îşi petrecu restul zilei, fie odihnindu-se, fie scriind. 

Apoi, când se înnoptă. 

— O noapte limpede de vară —, îl rugă pe Everard, care 
venise să-i facă o vizită, să-l conducă la castel. 

Băiatul avea cheia portiţei parcului şi putea oricând intra 
sau ieşi din palat, căci nimeni nu se interesa de prezenţa 


sau absenţa lui. Astfel, Everard împlini dorinţa musafirului, 
făcându-l să pătrundă în vechea lui locuinţă părintească. 

Cei doi intrară mai întâi în grădină. De abia acum începea 
uimirea lui Everard. Grădina părea că aminteşte multe 
lucruri frumoase tovarăşului său: el se oprea la fiecare tufiş, 
la fiecare arbore, se aşeza pe fiecare bancă şi culegea 
frunze de trifoi, pe care le săruta. 

Din grădină trecură în castel. Nimic nu se schimbase de la 
moartea Aldinei. Străinul se duse de-a dreptul la capelă: 
bisericuţa nu era luminată decât de o rază de lună ce cădea 
pe o măsuţă, pe care se afla biblia, deschisă la pagina citită 
de dispărută, în ajunul morţii sale. Străinul îngenunche 
înaintea acestuia şi cu fruntea lipită de Sfânta Evanghelie 
se rugă Domnului. 

Everard stătea în picioare şi se uita la acest om, pe care 
nu-l văzuse niciodată, dar pentru care fiecare lucru părea o 
amintire. După un sfert de ceas, prietenul său se ridică. 

Acum Everard nu-l mai conducea. Se îndreptară spre acea 
cameră pe care o locuise Aldina, spre camera roşie. 

Când străinul vru să intre acolo, Everard îl apucă de mână 
şi-i spuse: 

— Aici e camera mamei mele. 

— Ştiu! 

Intrară. Camera nu era luminată decât de aceeaşi rază de 
lună. Era însă de ajuns ca să se poată vedea fiecare lucru. 
Străinul se îndreptă spre un fotoliu de stejar. 

— Acesta este scaunul bunicului meu, contele Rudolf, zise 
băiatul. 

— Ştiu, răspunse necunoscutul. 

Atunci se apropie de celălalt fotoliu. 

— lar acesta este al bunicii mele Gertrude. 

— Ştiu. 

Străinul se întoarse spre uşă şi privi cele două fotolii care, 
cu siguranţă, numai după felul cum erau aşezate, îi 
aminteau trecutul. 

Îşi duse mâna la ochi şi începu să plângă. 


Apoi, după un moment de tăcere: 

— Şi acum, să coborâm în cavou. 

Everard voia să iasă, căci el nu ştia să ajungă la morminte 
decât prin biserică. Dar prietenul îl luă de mână şi-i spuse: 

— Vino pe aici. 

Copilul mirat, se lăsă condus de acest om, care părea să 
cunoască mai bine decât el, castelul părinţilor săi. 

Străinul se apropie de perete şi apăsă pe un buton. Spre 
uimirea lui Everard, o uşă se deschise: un aer umed îl izbi 
în faţă şi ochii săi, obişnuiţi cu întunericul, văzură treptele 
unei scări. 

— Urmează-mă. 

Băiatul, din ce în ce mai mirat, îl ascultă. 

Pe măsură ce coborau treptele acelei scări ascunse în zid, 
o lumină palidă părea că vine în întâmpinarea lor. 

Erau scânteierile candelei ce lumina cavoul şi care, aşa 
cum poruncise unul din strămoşi, trebuia să ardă 
întotdeauna. 

Everard şi tovarăşul său ajunseră la o mică portiţă. Era 
închisă: atunci necunoscutul întinse mâna şi luă cheia 
atârnată pe un cui în dosul unui stâlp, şi deschise. 

Everard observase de multe ori această portiţă, dar 
niciodată nu se interesase încotro ducea. 

„..Copilul îngenunche în faţa mormântului mamei sale, iar 
străinul la acela al contelui Rudolf. Se duse apoi la acelal 
contesei Gertrude, şi în sfârşit la acel al Aldinei. 

Everard era atât de cufundat în rugăciunea lui, încât nu 
auzi paşii celui ce se apropia de el. 

Ajuns la Everard, străinul ascultă rugăciunea copilului. 
Spre mirarea lui, observă că Everard nu se ruga, ci vorbea, 
ca şi când ar fi discutat cu mama sa, ca şi când Aldina ar fi 
trăit. Apoi tăcea şi surâdea: părea că ascultă ceva. Străinul 
îngenunche lângă el. 

Şi rămaseră aşa mult timp; uitaseră unul de celălalt. 

Apoi străinul se sculă şi-l bătu pe Everard pe umăr. 

— Haidem, e târziu, trebuie să fii obosit. 


Copilul adormise pe mormântul Aldinei. 

A doua zi şi în zilele următoare, misteriosul călător, arătă 
faţă de Everard o dragoste părintească, iar băiatul, mai cu 
seamă de la cele întâmplate înaintea mormântului, îi 
dovedea multă prietenie. 

Străinul îl întreba des de Maximilian, dar, din păcate, 
Everard ştia prea puţin despre conte. 

— Nu ştiu, zicea băiatul, dacă eu însumi l-aş cunoaşte; atât 
de mult timp a trecut de când nu l-am mai văzut. Toată 
dragostea lui se revarsă asupra lui Albert. Nu mă plâng. În 
felul acesta eu am rămas numai cu mama, care mă iubeşte 
în locul lui. 

Necunoscutul observase că Everard vorbea de Aldina, nu 
ca de o dispărută, ci ca şi cum ar fi trăit. Îl intriga mult 
această luptă pe care o dădea copilul, ce vroia să răpească 
morţii dragostea mamei sale. 

Împrietenindu-se din ce în ce mai bine cu el, observă spre 
mirarea lui că acest copil atât de înţelept, atât de gânditor 
şi atât de subtil, nu ştia prea multe lucruri. 

Într-o zi, necunoscutul pronunţă, în faţa lui Everard 
numele lui Napoleon. 

— Cine este? Îl întrebă el. 

Poate, cu siguranţă chiar, că era singurul om care nu 
cunoştea acest nume. 

Străinul îi povesti atunci acea minunată epopee în care 
Egiptul nu este decât un capitol, iar Austerlitzul un simplu 
episod. Îi mai spuse că Napoleon era unul din acele genii 
care apar din când în când ca nişte trimişi ai cerului. Tot aşa 
a fost, zicea el, Cezar sau Carol cel Mare. 

Dar Everard nu cunoştea nici măcar numele acestora. 

Astfel, când îi povesti de luptele din Alpi, din Italia sau clin 
Egipt, Everard ascultă cu mirare acest răsunet al istoriei. 
Era însă încântat, ca şi cum ar fi auzit o poveste din o mie şi 
una de nopţi; gândirea sa adâncă, însăşi viaţa sa, îl 
pregătiseră pentru măreție şi pentru infinit: în curând nu se 
mai mira, admira numai. 


XI. 

Moartea lui Gaspard Muden fu tot atât de frumoasa ca şi 
viaţa lui. Nici chiar regii înconjurați de prinți şi de 
splendoarea curţii lor, nu au adesea o astfel de moarte. De 
fiecare parte a căpătâiului îl străjuiau Conrad de Eppstein 
şi Rosemonde, reprezentanţii pe pământ ai celor două 
dispărute, Wilhelmina şi Noemi. La picioarele patului, 
Everard şi Jonathas plângeau. 

Ultimele dorinţe ale bătrânului Gaspard fuseseră astfel 
împlinite. Cea mai fericită moarte încununa viaţa lui 
chinuită; ultima suflare fu însoţită de un surâs dumnezeiesc. 

Până şi durerea copiilor care pierdeau pe tatăl lor, era 
alinată de o seninătate inexplicabilă. Acest sfârşit, liniştit şi 
frumos, întocmai ca asfinţitul unui soare tomnatic, le apărea 
ca o răsplată; iar când dimineaţa, potrivit obiceiului din 
partea locului, îl conduseră pe bătrân la groapă, lacrimile 
lor duioase, se amestecau cu o speranţă înviorătoare. 

Printre aceste lacrimi liniştite de credinţă, Everard 
observa drăgălaşa figură a Rosemondei. 

Aşteptase mult pe copilul jucăuş şi surâzător pe care-l 
cunoscuse altădată. Îşi închipuise că o va lua de mână şi se 
va juca cu ea ca şi altădată, îşi dorise s-o întâmpine cu o 
caldă sărutare frăţească. Copila devenise însă o 
domnişoară, iar Everard văzând-o cât era de frumoasă, 
rămase mut şi ruşinat în faţă ei, neîndrăznind să se apropie 
de sora lui atât de schimbată. Admiraţia sa era atât de 
mare, încât uită - e drept numai pentru un minut - şi pe 
vechiul prieten pe care-l pierduse, şi pe fratele tatălui său 
pe care-l regăsise. 

Într-adevăr Rosemonde era încântătoare; deşi n-avea 
decât 15 ani, era destul de dezvoltată şi de bine făcută; 
ceea ce te impresiona însă mai mult la vederea ei era 
farmecul său, era cuminţenia şi bunătatea sufletului, era în 
sfârşit ceva impunător şi plăcut. Se observa în purtările ei o 
seriozitate admirabilă şi în liniile fine ale trăsăturilor sale, o 


linişte nesfârşită. Fruntea sa netedă şi ochii săi albaştri 
trădau pacea şi duioşia sufletului. 

Să ne închipuim acum uimirea sălbaticului Everard la 
vederea acestei apariţii strălucitoare. 

Oricât de simple ar fi fost faptele Rosemondei, sau oricât 
de sărăcăcioase hainele ei, ea părea ca o regină a visului, ca 
o zână, ca un înger; pentru prima oară i se înfăţişă lui 
Everard frumuseţea ideală. De aceea era atât de emoţionat. 

I se părea lui, fiu de conte, că fata aceasta de ţăran a atins 
înălţimi la care el nu ar fi putut ajunge niciodată. 

În admiraţia naivă pe care fata i-o inspira, lui i se părea că 
o prăpastie există între ei, şi era sigur că niciodată nu va 
putea împlini acest gol. 

Rosemonde, observând că prietenul său din copilărie 
părea că nu o mai cunoaşte, se îndreptă spre el şi 
întinzându-i mâna, îi zise: 

— Bună ziua, Everard. 

Vraja fusese ruptă. Totuşi, puţinele cuvinte pe care le 
schimbară fură dominate de acelaşi respect care pusese 
stăpânire pe el de la prima vedere a Rosemondei. 

Convorbirea lor fusese repede întreruptă, căci ziua morţii 
lui Gaspard era sortită rugăciunilor şi lacrimilor; deşi cina 
avu loc în familie, ea se petrecu în cea mai desăvârşită 
linişte. 

A doua zi după ce se reîntoarseră de la cimitir, în timp ce 
Rosemonde implora mila Atotputernicului pentru mama ei, 
Conrad luându-şi rămas bun de la Everard şi Jonathas, le 
dezvălui taina vieţii sale. 

Trebuia să se întoarcă imediat în Franţa, unde-l chema 
datoria; întârziase până acum destul, stând la 
înmormântarea lui Gaspard, şi plecarea lui nu mai putea 
suferi nici o întârziere. 

Dar nu putea părăsi pe fiul Aldinei şi pe bărbatul 
Wilhelminei fără să le fi spus ceva despre trecutul şi despre 
viitorul său. 


— Sunt şters, le zise el, din rândurile familiei mele; în 
afară de voi, nimeni pe această lume nu se interesează de 
mine, numai voi mai ştiţi că exist. M-am hotărât însă să mor 
de viu, să distrug numele şi fiinţa mea socială, să mă şterg 
de pe faţa pământului. Povestea mea e foarte tristă; 
cunoaşteţi o parte din ea, şi vă voi spune şi ceea ce a urmat: 
„Tatăl meu m-a exilat pentru că am iubit curat şi sincer. 
Atunci m-am adăpostit în Franţa, unde m-am refugiat 
împreună cu singurul lucru de preţ pe care-l mai aveam: 
dragostea mea. 

Eram un cavaler; de aceea am fost silit să împrumut un alt 
nume, un nume oarecare. Astfel am fost uitat, ba câtva timp 
am uitat până şi eu de mine. 

Dar a izbucnit revoluţia, şi mi-a fost greu atunci să apăr 
flacăra dragostei mele de suflul puternic al acestei furtuni. 
Ba am fost şi eu câştigat de ideile acestui vârtej: l-am citit 
pe Rousseau, pe Mirabeau şi m-am obişnuit cu îndrăzneţii 
gânditori ai secolului trecut. 

Studiile şi visele copilăriei mele mă pregătiseră, de altfel, 
în acest sens. German, gonit din Germania, nobil îndepărtat 
de nobleţă, mi-am făcut o familie din filosofie şi o patrie din 
libertate. Liberat de orice prejudecată, putând să gândesc 
aşa cum îmi plăcea, judecam mai bine pe cei care mă 
izgoniseră din rândurile lor şi vedeam foarte limpede 
greşelile trecutului ca şi tendinţele viitorului. 

Am luat atunci, nu sabia mea de conte, ci una de soldat şi 
m-am pus în serviciul tinerei republici. 

Noemi, fără să se supere, mă lăsa să fac tot ce voiam; se 
mulțumea numai să surâdă cu tristeţe. Era fericită numai 
când vedea entuziasmul meu. Eu nu-mi făcusem decât 
datoria faţă de ea, dar ea jurase să-mi sacrifice totul: 
fericire, dragoste şi suflet. 

Se ţinea de cuvânt şi încuraja toate speranţele mele. Părea 
să-mi împărtăşească iluziile fără să se plângă că o 
părăseam. Eram orb, nu înţelegeam spiritul ei de sacrificiu 
şi-mi urmam calea fără a-mi face griji în privinţa ei; nu am 


întârziat însă a-mi da seama de greşelile pe care le 
săvârşeam. 

Primele victorii ale libertăţii întunecară judecata Franţei, 
aşa că în scurt timp am văzut, pe podeaua închisorii, 
spulberându-mi-se toate visele. 

Cunoaşteţi restul nenorocirii mele. Noemi mi-a fost 
credincioasă până la moarte: pentru numele pe care i-l 
dădusem, ea mi-a dăruit viaţa. 

Timp de trei sau patru ani, nu ştiu ce am devenit ce am 
gândit. 

Nu m-am deşteptat din toropeala în care căzusem decât la 
primele ecouri ale victoriei lui Napoleon. Atunci 
entuziasmul meu a fost din nou trezit. Vedeam că ideile 
mele de altădată nu fuseseră simple himere, căci ele trăiau 
acum, ba chiar porneau la cucerirea întregii lumi. M-am 
convins atunci că viaţa mea nu mai putea fi folositoare la 
ceva, că întotdeauna omul poate avea o menire. Nu ţineam 
la nimic şi nimeni nu se interesa de mine. M-am închinat 
atunci împăratului, m-am pus în serviciul ambiţiei lui. Am 
rupt pentru totdeauna cu trecutul, m-am despărţit de 
persoana sau de vechile mele convingeri, pentru a mă 
contopi cu acela care întrupa ideile secolului său şi pentru a 
deveni instrumentul proiectelor sale, maşinăria geniului 
său. Mi se părea că închinându-mă lui, mă închinam unui 
destin neînvins. Mă lăsam condus de el, căci Atotputernicul 
îi îndrepta paşii. 

Suntem mulţi care îl urmăm aşa, orbeşte. Privirea lui ne-a 
fascinat, toţi acei care se nimeresc prin preajma lui se simt 
atraşi către el, aşa cum magnetul atrage fierul. Cred totuşi 
că nu l-am urmat decât din judecată, şi nu ca ceilalţi, din 
instinct. Nu ştiu unde ne va duce; dar ştiu că-l voi urma 
până la capătul pământului, nu voi muri până ce nu-mi voi fi 
îndeplinit datoria şi până ce nu-mi voi da seama că nu mai 
are nevoie de mine. 

— Este un om căruia nu-i scapă nimic, n-a întârziat deci 
să-şi dea seama de supunerea mea; ştie că el este singurul 


meu ideal, că o unicul meu stăpân, că ele întreaga familie şi 
toată patria mea. Dacă mi-ar spune: „Du-te acolo” m-aş 
duce, dacă mi-ar porunci „Fă aceasta” aş face-o, dacă mi-ar 
ordona „Mori”, aş muri; nici n-aş crâcni măcar, căci el este 
voinţa mea. 

Vă miră că un descendent al Eppsteienilor gândeşte astfel, 
că ascultă de altcineva; vă spun însă, Conrad e mort, este 
chiar de două ori mort: odată când a fost izgonit de tatăl lui, 
altă dată când şi-a pierdut soţia. Cel ce se află în faţa 
voastră este un colonel francez în serviciul împăratului şi 
reîntors de la Viena dintr-o misiune secretă. 

Napoleon care până acum nu a cerut decât viaţa mea, mi-a 
pus acum inteligenţa la încercare. 

Ca întotdeauna am îndeplinit poruncile sale. Sub acest 
nume m-au primit acolo mult mai bine decât dacă m-aş fi 
prezentat ca un urmaş al Eppsteienilor. 

Austria vrea să facă din Germania o a doua Spanie, iar 
vechea dinastie, geloasă pe imperiul de ieri, vrea să sprijine 
răscoala din peninsulă. Pentru aceasta ea a trimis în 
Germania pe agenţii săi, a împărţit acolo manifestele sale, a 
pregătit o armată de, patru sute de mii de oameni, şi a 
reînnoit alianţa sa cu Anglia. De aceea peste cel mult şase 
luni sau un an va fi dezlâănţuit războiul contra fostei mele 
patrii. Îmi iubesc însă mai mult ţara pe care am ales-o, 
decât pe aceea în care m-am născut. 

Jonathas şi Everard, ştiţi acum totul. Eram obligat să 
consolez ultimele momente ale vieţii părintelui lui Noemi, 
dar n-am putut să mă împiedic de a vă dezvălui vouă, care 
sunteţi atât de simpli şi atât de iubitori viaţa mea. Vă implor 
însă, păstraţi secretul. În mine sunt doi oameni: pe unul 
vreau să-l ucid. Vreau să privesc ca un vis această lună 
petrecută printre voi. lată deşteptarea, nici nu-mi mai 
amintesc măcar de fantomele dragi care m-au obsedat; îmi 
reiau viaţa şi numele ales, devin din nou persoana care 
trebuie să existe. 


Prieteni, vă conjur, nici un cuvânt din cele ce v-am spus: să 
fiu ca înmormântat în sufletele voastre. Fratele meu, 
îndeosebi, să nu ştie nimic de trecerea mea pe aici. Poate că 
dacă l-aş fi ştiut nenorocit, m-aş fi dus să-l îmbrăţişez; dar 
ştiu că e mulţumit şi nu vreau să-i tulbur fericirea. 

Acum, adio, prieteni. Nu ştiu dacă vă voi mai vedea? Cum 
va fi voia Domnului! Totuşi parcă ceva îmi spune că nu 
părăsesc castelul pentru ultima oară. La revedere, 
Jonathas. 'Ţie, Everard, îţi mai datorez o explicaţie: vrei să 
mă întovărăşeşti până la Worms, cale de câteva zile? Şi apoi 
plecându-se spre urechea lui, Conrad adăugă: 

— Vom vorbi despre mama ta. 

— Da, iubite prietene, cu multă plăcere. 

— Ei bine, atunci s-a hotărât, plecăm peste o oră. Vei fi 
înapoi peste opt zile. 

Everard era bucuros că putea părăsi castelul. De ce? Care 
era cauza? Rosemonde? Îi era frică de ea, tremura la ideea 
de a se găsi din nou în faţa tinerei fete; de aceea accepta cu 
bucurie tot ce ar fi putut întârzia momentele în care aveau 
să se găsească faţă în faţă. 

Îşi făcu deci repede pregătirile de plecare, îşi luă în fugă 
rămas bun de la Rosemonde şi nu observă deziluzia ei când 
îl văzu depărtându-se atât de grăbit. 

XII. 

După opt zile, întocmai cum spuse Conrad, Everard era 
îndărăt la Frankfurt; nu văzuse în toată viaţa lui ceea ce 
văzuse acum într-o săptămână. 

Înainte de a se reîntoarce la Eppstein, se opri după cum îi 
era obiceiul, în pădure; ajuns la peştera lui, rămase, acolo 
pentru a cugeta asupra celor petrecute. 

Câte evenimente într-o singură lună: plecarea lui Jonathas, 
sosirea lui Conrad, povestirile uimitoare ale colonelului, 
moartea lui Gaspard, reîntoarcerea Rosemondei, 
destăinuirile unchiului său asupra primei sale reveniri la 
Eppstein, călătorie care precedase cu şase luni naşterea lui, 


întâlnirea cu lumea reală, limpezirea trecutului, 
înnegurarea viitorului. 

Câte lucruri, câte idei! 

Îl preocupa însă în primul rând ceea ce aflare de la Conrad 
asupra mamei sale. Fără îndoială, Gaspard şi Jonathas îi 
vorbiseră de multe ori despre Aldina, dar amintirile unuia 
se strecurau prin sita anilor, iar povestirile celuilalt erau 
cernute prin grosolănia unei minţi simple; în timp ce 
Conrad îi vorbise de mama lui ca un frate cu suflet de poet 
şi cu mintea unui visător. 

Apoi, această dragoste dintre Conrad şi Noemi, această 
unire dintre castel şi colibă, acest trecut al altuia, care 
putea fi viitorul său, îl impresiona mult. 

Curios! Această amintire menită să lumineze calea lui, nu-l 
înspăimânta; dimpotrivă, ca şi o promisiune, ca şi un miraj, 
ea atrăgea sufletul copilului. 

Acest exemplu, trimis de Creator pentru a-l speria, îi părea 
ca o îndreptăţire. Conrad de Eppstein iubise pe Noemi. 

Un tânăr înflăcărat, un conte de Eppstein, ieşise o dată din 
castelul său, întâlnise o fată de origine burgheză care se 
trăgea din coliba lui Gaspard, maestrul de vânătoare. O 
iubise şi se căsătorise cu ea; da se căsătorise cu ea, asta era 
tot ce rămăsese în mintea lui Everard. 

Toate acestea îl tulburau, îl influenţau, îl transformau, şi-l 
entuziasmau: se credea foarte puternic şi era mândru de 
aceasta; visuri spulberate, speranţe deşarte, noi suferinţe, 
el împărtăşi totul mamei sale cu o bucurie de care nu-şi 
dădea seama. Everard era fericit şi nu ştia pentru ce trăise 
şi gândise, acum trebuia să înfăptuiască. 

Înţelese atât de bine şi de repede lucrurile care-i fuseseră 
arătate pentru prima oară, deşi nu era la înălţimea lor, 
credea că va ajunge la ele prin gândire. Care ar fi lucrul pe 
care nu l-ar putea întreprinde acum? Ce piedică l-ar mai 
putea opri? Înaintea cui va tremura? 

În acel minut se gândi că nu se găsea decât la o palmă de 
loc de casa maestrului de vânătoare şi, că o va putea vedea 


pe Rosemonde; se opri, şi păli la acest gând. 

Da, cu siguranţă că ar putea înfrunta tot restul lumii; dar 
oare va îndrăzni să apară în faţa Rosemondei, atât de 
frumoasă, de încântătoare şi de învățată acum? Şi fără să-şi 
dea seama, nu se mai întoarse, ca de obicei, spre coliba lui 
Jonathas, ci se îndreptă spre castel. 

Când ajunse la porţile palatului, începuse să se însereze. 
Absorbit de gânduri, el nu observă că o mişcare neobişnuită 
domnea în curţile şi coridoarele castelului. Intră în palat 
fără să vadă şi fără să audă ceva; sufletul lui devenise 
mândru şi îndrăzneţ, căci toată fiinţa lui se înnoise. 

— Iată pe domnul Everard, zise un valet, pe când 
deschidea uşa unui coridor care ducea în camera roşie. 

Copilul nu ştia de ce sosirea lui era anunţată. Intră în 
odaia roşie. Cineva pe care Everard nu-l cunoştea, înalt 
stătea înaintea căminului în care ardea un foc mare. Căci în 
această cameră cu zidurile groase, se aprindea focul în 
orice timp al anului. Dar pentru că vâlvătaia nu lumina 
îndeajuns, un servitor aprinse lumânările unui candelabru 
cu patru braţe; ele formau un cerc luminos care cuprindea 
aproape toată încăperea. 

— Ah, da. Iată-l pe domnul Everard, zise străinul cu o voce 
batjocoritoare. Spre uimirea băiatului, el părea că se 
instalase în această cameră pe care o locuise mama sa şi în 
care ea murise. 

— Da, iată-mă, răspunse Everard. Ce este şi ce vreţi de la 
mine? 

— Ce este? Ce vreau de la tine? Mai întâi, hoinarule, vreau 
să ştiu de unde vii. 

— Vin de unde-mi place. Am fost întotdeauna liber să fac 
ce vreau, şi n-am dat nimănui vreodată socoteală unde m- 
am dus. 

— Ce înseamnă această obrăznicie? Zise străinul 
încruntând sprâncenele şi punând mâna pe spătarul 
fotoliului din faţa sa: domnule, pesemne că nu ştii cui 
vorbeşti astfel. 


— Într-adevăr, nu ştiu, răspunse Everard din ce în ce mai 
mirat. 

— Cum? Nu Ştii? Îţi baţi joc când te întreb ceva? Glumeşti 
când te acuz? 

— Fără îndoială căci nu ştiu de unde v-aţi luat acest drept 
de a mă întreba sau dea mă acuza. 

— De unde-mi iau acest drept? Trebuie să fii cel puţin 
nebun, domnule, dacă îndrăzneşti să mă întrebi astfel de 
lucruri, pe mine, Contele Maximilian de Eppstein. Pe minE. 
Tatăl tău? 

— Sunteţi Contele de Eppstein! Sunteţi tatăl meu? 

— A, nu m-ai recunoscut? Scuza e bună şi mai ales demnă 
de un copil. 

— Domnule, vă rog să mă iertaţi, dar este atât de 
întuneriC. Şi apoi eu n-am avut cinstea să vă văd de atâta 
timp. 

— Taci! Strigă contele furios, la auzul acestor cuvinte, ce 
păreau o dojană adresată lui însuşi. Taci sau vorbeşte mai 
bine ca un fiu supus şi nu ca un copil răzvrătit. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare; Everard ruşinat, cu capul gol, 
cu ochii înlăcrimaţi, aştepta în picioare. Maximilian, a cărui 
mânie creştea din ce în ce, se plimba de-a lungul şi de-a 
latul camerei, oprindu-se din când în când pentru a privi pe 
acela căruia, cu mare greutate, îi zisese „fiul meu”. 

Şi toate acestea, gândea Maximilian, se petrec în această 
cameră roşie, în această încăpere locuită de Aldina şi chiar 
în acelaşi loc în care, cu 15 ani mai înainte, stăpânit de 
aceeaşi mânie care şi azi îl sugruma, omorâse pe aceea pe 
care o credea vinovată. 

Maximilian simţea o ură nemărginită pentru acest copil; 
nu-i putea ierta groaza care-l cuprinsese în noaptea când o 
văzuse pe Aldina legănându-şi copilul. 

Deodată, cu mâinile încrucişate pe piept, se opri în faţa 
băiatului, şi parcă dorind ca gândurile ce-l frământau să fie 
ghicite, îi strigă: 

— Ei răspunde odată! 


— Credeam că mi-aţi spus să tac, răspunse copilul. 

— Am zis aşa ceva? Ei bine, acum însă îţi poruncesc să 
vorbeşti. Hai, spune, de unde vii? Pentru ce părăseşti 
castelul săptămâni întregi? Sunt aici de cinci zile, am 
întrebat de tine, dar nimeni n-a ştiut să-mi spună unde eşti; 
mi s-a spus doar că după ce ai luat parte la înmormântarea 
unui ţăran, ai plecat cu un vagabond. 

— Domnule, a murit Gaspard Muden, iar vagabondul nu 
era altul decât. 

— Şi tu, Conte de Eppstein, ai condus înmormântarea 
acestui ţăran? Foarte bine; dar după aceasta, ce ai făcut? 
Unde te-ai dus? Răspunde. Pentru numele lui Dumnezeu, 
răspunde. 

— Iartă-mă, stăpâne, zise cu o voce liniştită Everard, dar 
părăsind castelul pentru zile sau chiar săptămâni, ştiu bine 
că nu îngrijorez pe nimeni. 

În aceste cuvinte atât de simple, dar atât de pline de 
înţeles în simplicitatea lor, contele văzu o aluzie la părăsirea 
în care-l lăsase pe fiul său. Într-adevăr purtarea pe care 
tatăl o avea faţă de copilul lui era de aşa natură încât 
Everard n-ar fi putut spune nimic care să nu-l supere pe 
Maximilian. 

Ştim cât de mânios era contele şi ne putem închipui câtă 
furie produse în el cuvintele ironice ale aceluia pe care-l 
privea ca un intrus în familia lui. 

Se îndreptă deci spre Everard şi cu o voce tunătoare îi 
spuse: 

— Vei înceta să mă insulţi? N-ai pe cine să nelinişteşti? Dar 
oare tu, copil blestemat, care umileşti toată familia noastră 
prin grosolănia şi neştiinţa ta, meriţi să nelinişteşti pe 
cineva? Eşti demn să faci parte din această nobilă familie 
sau să fii iubit de tatăl tău? Ai câştigat oare dreptul la 
dragoste? Cine eşti tu? Ce eşti? 

— Conte Maximilian mi s-a spus că sunt fiul dumneavoastă. 
Nu ştiu nimic mai mult. 


— 'Ţi s-a spus? Ţi s-a spus, repetă contele ale cărui bănuieli 
se treziră la aceste cuvinte; ah, ţi s-a spus că eşti fiul meu? 
Eşti însă sigur, adăugă Maximilian, apăsându-şi mâna pe 
umărul copilului, că cel ce ţi-a spus aceasta nu te-a minţit? 

— Domnule, strigă băiatul indignat, domnule, probabil că 
dumneata minţi, căci necinsteşti memoria aceleia care ne 
priveşte din mormânt pe amândoi. 

— Nu, nu eşti copilul meu, strigă contele. Eşti fructul unei 
dragoste neîngăduite. 

Şi în acelaşi timp, Maximilian, neputându-şi stăvili mânia, 
ridică mâna, lăsând-o să cadă asupra lui Everard, care căzu 
la pământ, sub greutatea ei. 

Maximilian înspăimântat de cele întâmplate, făcu un pas 
înapoi. Everard, se sculă încet şi-l privi pe tatăl său. 

Urmă o tăcere înfricoşătoare. Apoi Everard umilit, mânios, 
cu ochii plini de lacrimi, rosti cu o voce întretăiată, aceste 
cuvinte simple dar pătrunzătoare, naive dar înfricoşătoare, 
cuvinte de copil mai groaznice decât ameninţarea unui om 
în vârstă: 

— la seama, domnule, am să te spun mamei! 

XIII. 

Înspăimântat, Everard ieşi, din cameră şi din castel. Merse 
câtva timp drept înainte, fără să ştie unde se ducea şi nu-şi 
găsi liniştea decât lungindu-se în iarba ce înconjura peştera 
lui. Plângea. 

Numai cu două ore înainte era atât de mândru şi de voios, 
gândurile sale îl măriseră atât, era fericit de dragostea şi de 
prietenia pe care le câştigase şi, deodată o singură insultă, 
îl adusese îndărăt la copilăria lui tristă şi fără speranţă. 

Cu toată dragostea Rosemondei, de care îi era teamă, şi cu 
tot disprețul tatălui său, de care-i era ruşine, Everard se 
simţea singur şi părăsit. Castelul şi coliba îi erau pentru 
totdeauna închise; acum nu-i rămânea ca adăpost decât 
peştera în care se afla şi ca prieten, decât umbra 
protectoare a Aldinei: o pustietate şi o stafie. 


— Mamă, mamă! Strigă el suspinând, ce insultaţi am fost 
amândoi! Mamă, eşti aici? Mă auzi? Sau mă vei îndepărta şi 
tu? Ştii cât sufăr, nu pentru că am fost pălmuit pe nedrept, 
dar pentru că numele tău a fost întinat, pentru că dragostea 
ta a fost pângărită şi pentru că respectul ce ţi se datorează 
a fost nesocotit. Sfătuieşte-mă mamă, oare mânia mea a fost 
nedemnă? Oare revolta mea e nedreaptă? Sfătuieşte-mă şi 
mângâie-mă căci sufăr prea mult. 

Plânsete, suspine, rugăminţi se îmbulzeau în pieptul lui 
Everard; iar lacrimile pe care le vărsa necontenit uşurau 
amărăciunea deznădejdii sale, astfel încât în curând fu în 
stare să gândească mult mai liniştit. 

Noaptea era limpede şi răcoroasă. Stelele scânteiau pe 
cer. Razele lunii argintau apa izvorului, tufele de trandafirii 
sălbatici răspândeau un miros pătrunzător; o privighetoare 
cânta frumuseţea acestei naturi liniştite şi toată pădurea 
părea cuprinsă de bucurie şi de farmec, iar Everard, 
eliberat parcă printr-o forţă nevăzută, de acele gânduri 
chinuitoare, legănat de acele cântece fermecătoare şi de 
acele palide lumini, se linişti în sfârşit. Ridică, capul şi privi 
cerul senin. Adierea vântului usca lacrimile ce şiroiau pe 
obrazul lui. 

— Da, mamă, da buna mea mămică, zicea el, ai avut 
dreptate, nu trebuia să mă supăr. Nu trebuia să privesc 
acele insulte, ca pe o jignire. După cum mama mea nu poate 
atinge razele lunii, tot aşa nici necuviinţele lui nu te puteau 
atinge pe tine. Am fost nebun că m-am putut necăji pentru o 
dojană sau pentru o pedeapsă ce nu venea de la tine. Tu, 
mamă, tu mă iubeşti. Da. Pe această noapte senină eu te 
aud şi te văd. Tu împrumuţi întunericului această dulce 
împăcare ce stârneşte întreaga natură. Îţi mulţumesc, îţi 
mulţumesc, mămico, că mă linişteşti căci ştiu că tu nu eşti 
supărată pe fiul tău, dimpotrivă, ştiu că tu mă plângi şi mă 
mângâi. Susurul izvorului este vocea ta, adierea este 
respiraţia ta, ştiu, ştiu, toate acestea. Îţi mulţumesc, mamă. 


Încă un cuvânt, încă o îmbrăţişare şi voi adormi liniştit şi 
fericit sub privirea ta îngerească. 

Şi pronunţând aceste cuvinte, Everard închise ochii şi 
adormi în curând, într-un somn lin şi odihnitor. 

Să vedem însă dacă cel din castel dormea tot atât de 
liniştit ca băiatul din pădure. 

Contele Maximilian rămase înmărmurit la vorbele lui 
Everard: „Voi spune totul mamei mele”. Pentru remuşcările 
sale, aceste cuvinte aveau o însemnătate îngrozitoare. 

Contele îngălbeni de frică; se întreba mereu: oare cine l-a 
învăţat pe copil să rostească această ameninţare? Nu găsea 
însă răspunsul. Tremura de frică la ideea că spusele 
băiatului ar fi putut deveni o realitate. Făcu câţiva paşi şi 
sună servitorul, apoi se adânci în fotoliu. 

Câţiva valeţi veniră în grabă. 

— Să se facă focul! Să se aducă lumină! Porunci contele, 
dar numaidecât! 

Servitorii ascultară: aprinseră focul în vatră şi cât ai clipi 
din ochi, şase lumânări luminau încăperea. 

— Aprindeţi şi lampa! Du-te caută-l pe Everard, se adresă 
ei unui valet. Să-l aduci aici. 

Simţea în sufletul său atâta groază, încât voia să i se aducă 
copilul; se gândea că dacă va reveni asupra injuriei sale, 
Everard nu-şi va mai îndeplini ameninţarea. 

Ceva mai târziu, servitorul se reîntoarse singur: nu putea 
să-l găsească nicăieri pe Everard. 

— Atunci, zise Maximilian, să vină secretarul meu. Am de 
lucru cu el. 

Secretarul, veni. Pretextând că voia să verifice socotelile 
arendaşilor săi, contele îl ţinu la el până seara. Atunci, fu 
vestit că masa era pregătită. Maximilian cobori singur, 
poruncind secretarului să-l aştepte. Credea că prezenţa 
unui străin va alunga stafiile. 

Albert aştepta pe tatăl său în sufragerie. Era un tânăr bine 
dezvoltat, dar trist, obraznic, plictisit şi plictisitor. Faţa 
contelui era atât de palidă şi de neliniştită, încât Albert, 


privindu-l cu mirare, îl întrebă cu o voce caldă dacă nui s-a 
întâmplat ceva. Maximilian, pe un ton zgomotos şi vesel, îl 
linişti, apoi se aşeză la masă: vorbea, râdea, bea şi mânca 
mai mult ca de obicei. Un minut, contele se gândi să-şi înece 
teama în beţie, dar apoi se gândi că alcoolul poate scoate la 
iveală spectrul care-l înspăimânta. Încetă imediat să mai 
mănânce şi căzu într-o toropeală adâncă: mintea lui era 
atât de absentă, încât nici nu observă când Albert părăsi 
sufrageria. 

Deşteptat, din această stare de un valet care-l întreba 
dacă nu se simte bolnav, Maximilian îşi dădu seama că era 
singur, întrebă unde s-a dus fiul său, şi apoi aflând că acesta 
se retrăsese în camera lui, se hotări să se ducă la culcare. 

Secretarul îl aştepta lucrând. 

— Nu ai văzut şi nu ai auzit nimic, Wilhelm? Întrebă 
contele. 

— Nu, Excelenţă, pentru ce? 

— Oh, pentru nimic; mi s-a părut că aud paşii cuiva. 

— Domnul conte s-a înşelat. 

Şi spunând acestea secretarul se apucă din nou de lucru. 

Contele se plimba prin cameră oprindu-se din când în 
când în faţa uşii secrete şi privind-o cu teamă. 

— Wilhelm, întrebă contele trecând prin faţa lui, cât timp 
crezi că mai ai de lucru? 

— Trei sau patru ore, Excelenţă. 

— Aş vrea să fie totul gata până mâine de dimineaţă. 

— Dacă ţineţi, mă voi duce să lucrez în camera mea. 

— Mai bine isprăveşte aici. 

— Dar poate că astfel voi stânjeni somnul domnului conte. 

— Nu, de altfel nu mă prea simt bine şi aş vrea ca cineva 
să stea cu mine. 

— Voi face cum vrea domnul conte. 

— Ei bine, atunci fă cum vreau eu, cred că e mai bine. 
Secretarul se înclină în semn de ascultare şi, crezând că 
într-adevăr stăpânul său voia să verifice socotelile, se apucă 

grăbit de lucru. Maximilian, încântat că cineva sta cu el 


chemă pe cameristul său pentru a-i ajuta să se dezbrace. 
Apoi se culcă. 

Dar cu toate acestea, contele nu putea să adoarmă. 
Camera era luminată, Wilhelm era acolo, auzea scârţâitul 
peniţei secretarului, dar gândurile sale ţineau locul 
fantomelor. Un singur lucru îl mai liniştea, seninătatea 
acestei nopţi de Iunie, atât de deosebită de acea noapte 
furtunoasă de Crăciun. De data aceasta o linişte completă 
domnea peste tot; toată natura părea adormită, iar prin 
fereastra sa, contele vedea stelele sclipind. 

Bătându-şi joc de închipuirile sale şi liniştit de prezenţa lui 
Wilhelm, Maximilian trase perdelele alcovului şi adormi. 

Nu-şi dădea seama cât dormise, când deodată, se deşteptă 
suspinând; se ridică. O sudoare rece îi îmbrobona fruntea, 
apoi, uluit, văzu prin despărţitura perdelelor, cum 
candelabrele se stingeau. Wilhelm, doborât de oboseală 
adormise pe fotoliul său. Contele vru să-l strige pentru a-i 
deştepta, dar glasul i se opri în gât; s-ar fi zis că o mână 
nevăzută îl sugruma. Vru să coboare din pat, dar se simţea 
ca pironit locului. În acest timp lumânările se stinseră şi 
camera fu cufundată în întuneric. 

Atunci se auzi scârţâitul unei uşi. Contele, trăgându-şi 
plapuma peste cap, se întoarse spre perete. 

Cu siguranţă, cineva se apropia de pat; o simţea mai mult 
decât o auzea. Dădu la o parte plapuma şi-şi îndreptă 
privirea către partea din care venea zgomotul. 

Maximilian se frământa degeaba: nu putea, nici să 
vorbească, nici să se ridice, nici să gonească şi nici să fugă 
de stafia care-l ameninţa. 

Deschizătura perdelelor se lărgea din ce în ce mai mult; 
Contele rămase împietrit văzând umbra palidă a Aldinei. Ea 
părea acum mai supărată decât prima oară, şi când privirea 
sa se pironi asupra lui Maximilian, vinovatul râmase 
nemişcat ca un mort şi părul i se zbârli. 

Atunci, în tăcerea acestei nopţi înstelate, la fel ca şi acum 
14 ani, o voce gravă şi dojenitoare se auzi: 


— Maximilian, Maximilian, fără îndoială că vrei să uiţi 
plângerile muribundei şi poruncile moartei! Loveşti în 
copilul meu şi profanezi mormântul în care mă odihnesc. Ia 
seama, păzeşte-te! Copilul te va învinovăţi şi mormântul te 
va pedepsi. Pentru ultima oară, ascultă-mă şi aminteşte-ţi, 
crede-mă, căci dacă nu vei crede vorbele mele, te va 
convinge mâna mea îngheţată. 

Contele vru să spună ceva, dar, printr-un gest, Aldina îl sili 
să tacă şi continuă: 

— Ascultă, Maximilian, Everard este fiul meu, tot aşa după 
cum e şialtău. Tot aşa după cum este şi Albert. Îl iubeşti pe 
Albert şi l-ai părăsit pe Everard: fie. Veghez eu asupra 
copilului meu şi nu am nevoie de sprijinul tău, pentru a face 
din el un om de valoare. Pleacă, dacă vrei, părăseşte acest 
castel fără a te mai gândi la Everard, reîntoarce-te la Viena 
şi la viaţa ta de ambiţii; admit să fie aşa, ba chiar îţi ordon 
să faci astfel. Dar, în numele lui Dumnezeu, îţi interzic să 
ridici mâna asupra copilului meu; poţi să-l părăseşti, dar nu 
ai dreptul să-l ameninţi; poţi fi indiferent, dar nu violent; 
dacă nu vrei să fii tatăl lui, nu ţi-e îngăduit să fii călăul său. 
Nu eşti în drept să-l cerţi şi nu vreau să te atingi de 
Everard. M-ai auzit, Maximilian, acum ascultă-mă, căci de 
nu, eşti pierdut pe această lume, iar pe cealaltă, vei fi 
condamnat. Prima oară când m-ai văzut după moartea mea, 
a fost acolo sus, în camera copilului, acum mă vezi aici, într- 
o cameră a etajului de mijloc, în camera roşie, dar bagă de 
seamă, data viitoare mă vei vedea la mine, în camera mea 
de jos, în mormântul meu. 

— Ce groază, murmură contele. 

— Încă un cuvânt, Maximilian, şi mă întorc la locuinţa mea 
de piatră. Să ştii că sufletul meu vorbeşte cu adevărat 
sufletului tău, să nu crezi că este un vis; dacă vrei însă, poţi 
să exclami şi acum ca odinioară, când te vei scula, „am 
visat, am visat”. Dar nici pentru Everard şi nici pentru mine, 
nu vreau să te las să comiţi această greşeală. Maximilian, 
recunoşti acest lanţ cu care ai împodobit, acum 20 de ani, 


gâtul logodnicei tale şi cu care ai înmormântat, patru ani 
mai târziu, pe soţia ta? Mâine dimineaţă, când vei găsi pe 
umărul tău acest lanţ, nu vei mai putea spune că aiavutun 
coşmar, nu vei mai putea cădea în inconştienţa ta oarbă şi 
ucigătoare, căci vei vedea cu ochii tăi şi vei pipăi cu 
degetele tale dovada trecerii şi a cuvintelor mele: primeşte 
de la moartă acest lanţ. Pe care mi l-ai dat pe când trăiam. 

Şi zicând acestea, Aldina îşi scoase lanţul petrecându-l pe 
gâtul lui Maximilian, înmărmurit de spaimă. 

Buzele contelui se mişcară, dar el nu putu scoate un 
cuvânt. 

— Şi acum, termină Aldina, ţi-am spus tot, adio sau la 
revedere, Maximilian: adu-ţi aminte. 

Contele de-abia auzea cuvintele ei. El nu văzu nici când 
fantoma se îndepărtă, ochii i se închiseră, respiraţia i se 
curmă şi se prăbuşi pe pernă. 

.„„În acest timp, Everard, culcat pe iarbă, dormea un somn 
liniştit. 

„.„.„A doua zi, când Maximilian se trezi, sau mai bine zis 
când se deşteptă din toropeala care-l cuprinsese simţi pe 
gât, acel lanţ de aur, îl pipăi cu mâna sa îngheţată de frică, 
şi atunci. Văzu că nu visase. 

— Wilhelm, Wilhelm, strigă el, scoală-te, nenorocitule. 

Secretarul se trezi suspinând. 

— Ce este, Excelenţă? Întrebă el buimăcit de somn. 

— Vreau să vorbesc cu Jonathas, maestrul de vânătoare. 
Coboară şi ordonă, unui servitor să-l caute numaidecât. 
Trebuie să-i vorbesc. 

— Dar lucrul meu, trebuie să-l termin aici? Mai întrebă 
Wilhelm. 

— Nu, du-te în camera ta. Vreau să rămân singur. 

Când Jonathas, înştiinţat că stăpânul îl chema, intră în 
odaie, îl găsi pe Maximilian sculat şi îmbrăcat. Contele era 
atât de palid şi părea atât de îngrozit, încât Jonathas nu avu 
curajul să se apropie de el. Dar Maximilian încercă să 
surâdă. 


— Jonathas, apropie-te şi fii sincer: Ai fost aici când a fost 
înmormântată contesa Aldina? 

— Din păcate da, stăpâne. 

— Cum era îmbrăcată? 

— Cu rochia ei albă de mireasă. 

— Ai observat, Jonathas, avea ceva la gât? 

— Da, un lanţ de aur pe care i-l dăduse Excelenţa Voastră, 
şi cu care ea voise să fie înhumată. 

— Ai recunoaşte acest lanţ? 

— Desigur. Numai dacă moarta n-ar fi închisă într-un 
mormânt de plumb, acoperit cu o placă grea de marmură. 

— Uită-te bine, Jonathas, este acesta? 

— Profanare sau minune, strigă maestrul de vânătoare. 
Este chiar acesta. 

Maximilian deveni alb ca varul. Îşi puse lanţul la gât şi făcu 
semn lui Jonathas să plece. 

„„„După un sfert de ceas Maximilian şi Albert se aflau în 
trăsura ce-i ducea spre Viena. 

XIV. 

Everard, obosit de călătoria pe care o făcuse şi de emoţiile 
prin care trecuse, nu se sculă decât foarte târziu. 

Soarele era la orizont, păsărelele umpleau văzduhul cu 
ciripitul lor. Totul era numai lumină şi voioşie. Totuşi pe cer, 
în partea dinspre Nord, se adunau nori negri. Everard 
privea spre cer, iar din când în când îşi îndrepta ochii spre 
acest nor ameninţător. 

— lată, zise el, simbolul destinului meu; azi sunt liniştit şi 
fericit, căci ştiu că mama mea nu e supărată pe mine; 
mâine, voi fi neliniştit şi turburat. Unde voi fi mâine? Nu 
mai vreau să rămân la castel, căci tatăl meu mă va primi 
mai rău ca pe un cerşetor. Dar nici la colibă nu pot să mă 
întorc, căci acolo o voi întâlni pe Rosemonde, în faţa căreia, 
nu ştiu de ce, tremur de frică. Ce să fac atunci? Ce adăpost 
îmi mai rămâne? Tu singură, mamă. 

Copilul îşi luă capul în mâini şi gândi. Nu mai plângea, dar 
era foarte curios; multe proiecte şi gânduri îi treceau prin 


minte. 

Apoi, hotărât, se ridică zicând: 

— Singura cale ce-mi rămâne este să mă duc cu unchiul 
Conrad. Cum voi face? Sunt singur şi n-am nici un ajutor. 
Nu ştiu, dar o voi face. Voi părăsi pentru totdeauna aceste 
locuri; sprijinul providenţei, al Atotputernicului şi al mamei 
mele, mă va întovărăşi peste tot. Cu ajutorul lor, voi fi tare şi 
curajos, iar dacă piedici de netrecut se vor ivi în calea mea, 
mă voi întoarce şi voi renunţa la planurile mele, căci cu 
siguranţă că Domnul şi mama, au vrut să nu-mi îndeplinesc 
scopul. Fac ceea ce cred că e bine să facă din mine ceea ce 
vor. Mă îndrept într-acolo unde cred că trebuie să mă duc, 
să mă conducă unde au hotărât. 

Călătoria lui Everard nu cerea multe pregătiri. El ducea cu 
sine toată averea sa, tot viitorul lui, nu avea decât să-şi ia 
un baston şi să pornească. Dar înainte de a pleca, înainte de 
a părăsi pădurea, văile sau peştera lui, îngenunche şi se 
rugă mamei sale. 

Se ridică mulţumit şi hotărât. Nu voia să se gândească 
prea mult. Începu să urce dealul care-l conducea pe 
şoseaua ce ducea la Meinz. Către prânz, găsi drumul ce 
mărginea pădurea de la un capăt la altul. Valea Meinului şi 
calea ce ducea la graniţa franceză. Era pe punctul ce a 
părăsi pentru totdeauna castelul în care se născuse şi 
pădurea pe care o îndrăgise: încă câţiva paşi şi va fi într-o 
ţară străină. 

Se întoarse încă o dată spre a privi pentru ultima oară, 
spre a-şi lua rămas bun de la acest colţ în care-şi legănase 
visele copilăriei. 

Everard avusese dreptate când, în proiectele sale lăsase 
un loc providenţei, căci aruncându-şi ochii spre dealul pe 
care nu avea să-l mai vadă vreodată, zări, ieşind dintr-un 
luminiş, pe Jonathas cu puşca pe umăr ţinând de căpăstru 
calul său, pe care-l călărea surâzătoare, Rosemonde. 

Băiatul, care, am zis-o, nu mai avea de făcut decât un pas 
pentru a părăsi pentru totdeauna locul în care se născuse, 


rămase nemişcat şi privea cu admiraţie pe maestrul de 
vânătoare şi pe fiica lui, ca şi când i-ar fi văzut în vis şi ca şi 
cum prietenii săi nu l-ar fi văzut. 

Viaţa sa pe care şi-o închipuise, cu puţin înainte, îi părea 
acum cu totul alta. Dacă Everard ar fi trecut pe acolo, cu 
cinci minute mai târziu sau mai devreme, soarta sa ar fi fost 
cu totul alta. 

„„„Înainte însă de a vedea ce se va întâmpla când Jonathas, 
cel cu părul cărunt şi Rosemonde, cea cu bucle de aur, se 
vor întâlni cu Everard să pătrundem în viaţa tinerei fete şi 
să aflăm care erau secretele şi gândurile sale. 

În toată viaţa ei de până acum, scursă la mănăstirea 
Sfântul Tei, ea nu urmărise decât un singur scop: să 
pătrundă şi să înţeleagă forţele spiritul şi să-şi păstreze 
curăţenia sufletului. Acum, Rosemonde se întorcea la 
Eppstein foarte instruită şi totuşi foarte nevinovată. 
Învăţase cu ardoare limbi străine, istorie şi muzică, dar nu 
ştia ce e răul. Avea darul de a învăţa totul, de a înţelege 
orice; cu toate acestea, nu pricepuse niciodată viciul. La 
vârsta ei de 15 ani, era femeie prin gând, dar copil prin 
suflet. 

Foarte puţine evenimente în existenţa ei: studii serioase şi 
prietenii sincere, multe sentimente şi idei, dar puţine fapte; 
iată totul. 

Din toate tovarăşele sale de studii. 

— Şi ea avea drept colege cele mai bogate şi mai nobile 
fiice ale Austriei. 

— Fusese întotdeauna cea mai inteligentă şi, lucru curios, 
cea mai iubită. Era atât de duioasă şi de bună, încât i se 
ierta superioritatea. Toate prietenele se sfătuiau cu ea. O 
respectau, se supuneau voinţei sale, şi aceasta fără s-o 
pizmuiască. Era regina demnă, bună şi fermecătoare a 
acestui popor tânăr, era iubită de profesoare care o 
considerau ca pe copilul lor. Astfel ne explicăm de ce şi 
maicele şi pensionarele regretau atât plecarea ei. 


De altfel, nici nu mai avea ce să înveţe la mănăstire, căci 
ea singură putea acum să înveţe pe altele. La 15 ani, 
curiozitatea ei era atât de mare, încât studiile nu mai aveau 
nici o taină pentru ea. Cu toate acestea, graţia şi modestia 
sa nu fuseseră atinse. Povestea cu cea mai mare simplitate 
orice lucru şi nu se mândrea niciodată cu ceea ce ştia. 
Vorbea cu acelaşi entuziasm sincer de Corneille sau de 
Klopstock, de Goethe sau de Shakespeare. Îl înţelegea 
deopotrivă de bine pe Gluck sau pe Palestrina, pe Mozart 
sau pe Paisiello; firea ei poetică sau inteligenţa ei muzicală 
n-o împiedicau însă să se joace cu mingea sau cu cercul. 

Pe cât de serioasă şi de gânditoare era în orele de 
învăţătură, pe atât de zglobie şi de veselă era în timpul liber 
pe care şi-l petrecea în tovărăşia prietenelor sale. 
Contrastele sufletului ei, vesel şi entuziast, serios şi 
gânditor, o făceau dragă şi respectată de toţi. 

Dintre toate prietenele ei, Rosemonde iubea cel mai mult 
pe fiica unui fost ambasador în Anglia, care se retrăsese din 
viaţa politică de mai mulţi ani. Mama Luciei de Gansberg 
era englezoaică, aşa că tânăra fată învăţă uşor pe prietena 
ei nedespărţită limba insularilor. De multe ori, Rosemonde 
fusese invitată în casa Luciei; acolo învăţă multe despre 
viaţa mondenă, totdeauna însă, revenea la mănăstire fără 
ca pacea sufletului ei să fi fost turburată. Ea nu vedea 
lumea decât prin vălul naivităţii şi al cinstei. 

Aceasta fusese până aici viaţa Rosemondei: liniştită şi 
lipsită de evenimente. 

Am uitat totuşi unul, şi poate cel mai însemnat, căci el le 
preocupă mult pe cele două prietene: la adăpostul unui 
tufiş, ele citiseră împreună Romeo şi Julieta. Acest înflăcărat 
poem de dragoste, transportase pe cititoare într-o lume 
ideală, mult mai periculoasă decât cea reală. 

Frumuseţea pasiunii pe care Shakespeare a fixat-o atât de 
bine, tulbură pe cele două copile; curând însă, nevinovăția 
sufletului lor, învinsese jocurile imaginaţie; Rosemonde fu 
prima care se deşteptă din acest vis periculos. 


...Înţelegem cât de mare a fost durerea Rosemondei, când 
a trebuit să se despartă de mânăstirea care o fermecase, de 
colegele care o îndrăgiseră, şi mai ales de Lucia cu care 
legase o prietenie atât de strânsă. Regretele lor erau şi 
regretele celor ce o cunoşteau. 

— Te vom iubi întotdeauna, i se striga de peste tot. Ne vom 
gândi mereu la tine. Cine ne va mai împăca acum? Cine ne 
va mai sfătui? Cine va obţine pentru noi iertarea 
călugăriţelor? Îngerul nostru păzitor ne părăseşte, 
conducătoarea noastră pleacă. 

Şi atunci, urmară, mii de proteste, mii de cadouri, mii de 
alintări; voiau s-o mai reţină cel puţin câteva zile, nu se 
puteau hotări să se despartă de ea atât de repede; aceasta 
era cauza pentru care Jonathas rămase la Viena mai mult 
decât se aşteptase. 

Călugăriţele nu erau mai puţin triste decât elevele. 

— Dacă departe de noi nu vei fi fericită, întoarce-te. Vei 
găsi totdeauna un loc, vei fi oricând bine primită, vei fi 
întotdeauna înconjurată de dragostea noastră de mamă. 

— Vă mulţumesc, măicuţelor, vă mulţumesc. Cu siguranţă 
că nu v-aş fi părăsit niciodată dacă tatăl meu nu ar fi rămas 
singur, dacă bunicul meu, pe patul de moarte, n-ar vrea să 
mă vadă şi dacă n-aş fi avut un frate care mă aşteaptă; simt 
că las aici toată liniştea şi veselia vieţii mele. Şi dacă voi 
suferi, cândva, dacă într-o zi nu voi mai fi trebuincioasă 
nimănui, mă voi reîntoarce. 

Cu toate acestea Rosemonde trebuia să plece; bătrânul 
care murea, nu mai avea timp să aştepte; se va despărţi 
deci de mănăstire, de călugăriţe şi de prieteni. Se va 
despărţi şi de Lucia. 

După ce se îmbrăţişară de sute de ori, după ce-şi 
făgăduiră că-şi vor scrie, Rosemonde plecă ducând cu ea 
cadoul Luciei, o bibliotecă mică, alcătuită din autorii lor 
preferaţi şi adăpostind într-un colţ operele lui Shakespeare 
în original. 


— Citind pe poeţii noştri, îi zise Lucia, îţi vei aminti de ziua 
în care le citeam împreună şi de cea care stătea alături de 
tine. Adio, iubita mea prietenă, şi poate la revedere. 

Poarta grea a mănăstirii se închise în urma Rosemondei. 

— Se vor redeschide oare cândva pentru mine? Gândea 
ea, mergând la braţul tatălui său. Voi revedea oare vreodată 
aceste ziduri liniştite, aceste călugăriţe, aceste prietene? 
Nu îndrăznesc să cred; facă-se voia Domnului. Am fost 
fericită aici, căci am fost tânără, dar nu mă voi mai întoarce 
decât după ce voi fi suferit; când însă bucuriile devin 
consolări, ele sunt dureroase; când faci din paradisul 
tinereţii refugiul bătrâneţii, el este foarte trist; iată de ce, 
cu voia Domnului, n-aş mai vrea să mă reîntorc la Sfântul 
Tei. 

Curând însă noutatea impresiilor şi diversitatea călătoriei 
reuşiră s-o distreze pe Rosemonde. 

Tăcută la început, ea răspundea acum întrebărilor lui 
Jonathas, iar după două zile de drum îl ruga să-i 
povestească despre Eppstein, despre viaţa de acolo şi 
despre cei pe care-i va întâlni. 

Jonathas era bucuros că putea satisface curiozitatea fiicei 
sale. La început fusese chiar gelos că Rosemonde regreta 
atât de mult plecarea de la mănăstire. Nu-i spunea că va fi 
fericită, ci că va fi iubită, că va fi mândria şi fericirea lui şi 
că se va simţi tot atât de stăpână ca pe vremuri, când era 
atât de alintată de Wilhelmina. 

Îi vorbi apoi despre tânărul simplu, trist, dar atât de bun 
pe care-l va vedea, despre Everard care o aştepta cu multă 
nerăbdare. 

Rosemonde se gândise adesea la Everard, care era orfan 
ca şi ea, se născuse în aceeaşi zi cu ea, era părăsit şi 
nefericit, în sufletul ei mila se adăugase dragostei frăţeşti 
ce nutrea pentru Everard. 

Punea tatălui ei tot felul de întrebări despre acest tânăr. 
Toate răspunsurile lui Jonathas îl arătau ca pe o fiinţă 
visătoare şi fermecătoare; nu ştia de ce simţea atunci 


nevoia de a-l vedea cât mai repede. De altfel, această 
nerăbdare i se părea naturală; Everard era fratele ei, 
crescuseră împreună, avuseseră aceeaşi doică, Everard era 
fiul binefăcătoarei ei, era copilul Aldinei a cărei amintire se 
păstra încă vie la Sfântul Tei, era singurul om care o 
înţelegea şi cu care putea vorbi frăţeşte. Tatăl ei îi spunea 
că era simplu şi încântător. Nu-l mai întrebă deci dacă era 
inteligent sau învăţat, principalul era că nu avea o fire 
mândră şi dispreţuitoare. 

Nevinovata Rosemonde se gândea astfel la cel pe care-l 
numea fratele său: voia să grăbească clipa când îi va putea 
întinde mâna şi când îi va putea spune toate bucuriile pe 
care voia să i le povestească. 

Să mărturisim chiar că bucuria revederii lui Everard, 
ştergea din sufletul Rosemondei durerea pe care ar fi 
trebuit s-o simtă la gândul morţii apropiate a bunicului. 
Acest egoism al tinereţii, care se crede stăpână pe lume şi 
care nu priveşte decât înainte, este doar atât de natural - s- 
o spunem chiar - atât de încântător! Să uite trecutul; să nu 
se ocupe de ceea ce a fost ieri, căci ei îi aparţine viitorul. 

Am văzut cum s-a petrecut revederea dintre Rosemonde şi 
Everard. Băiatul nu era numai modest, era chiar şi timid. 
Nu numai că era lipsit de orice mândrie, era chiar fricos. 
Duioşia şi neîndemânarea lui se potriveau de minune cu 
firea hotărâtă şi serioasă a Rosemondei, care nu ura nimic 
mai mult decât obrăznicia şi îngâmfarea. 

Bucuria sa se prefăcu în tristeţe, când observă că Everard 
o ocoleşte. Oare nu o înţelegea? Era jignită în simpatia pe 
care o avea pentru acest tânăr, căci el nici nu se uitase la ea 
atunci când plecase cu Conrad. 

Îşi închipuise că va putea să-l ajute, să-l susţină pe Everard 
şi suferea că trebuia să renunţe la acest rol de soră 
iubitoare. Indiferenţa fratelui îi rănea sufletul; ce ar fi putut 
face spre a şi-l apropia pe Everard, care se îndepărtase de 
ea? 


„.. Tot timpul cât lipsise Everard, Rosemonde fusese 
neliniştită şi îngrijorată; cu toate acestea Jonathas se 
străduia s-o mulţumească. În fiecare dimineaţă călărea şi 
umbla prin pădure cu maestrul de vânătoare, iar el era 
fericit când o vedea surâzând. Îi vorbea cât mai mult de 
Everard căci observase că era singurul subiect care o 
încânta. 

Am aflat destul despre Rosemonde care-l întâlnea acum pe 
Everard ce, sprijinit de trunchiul unui copac o privea 
venind. Să revenim la ei; îi vom găsi împreună. 

XV. 

Văzându-l pe Everard, Rosemonde scoase un țipăt de 
bucurie. 

— lată pe fratele meu, Everard! 

Descălecă şi se duse drept spre băiat, căruia îi întinse o 
mână prietenească. 

Era bine dispusă: Jonathas îi povestise cum Everard 
salvase de la înec copilul unei femei sărace care căzuse în 
Mein. 

— În sfârşit, Everard! Ce mult ai lipsit! Începusem să fim 
îngrijoraţi. Ai făcut rău că ne-ai lăsat fără veşti; dar iată-te 
întors. 

În acest timp, Jonathas se apropie de copil. 

— În sfârşit, te-ai întors, începu maestrul de vânătoare. 
Nici nu ştii, Everard că pe când lipseai, contele de Eppstein 
a venit la castel şi că te-a căutat mai multe zile în şir fără să 
te găsească. Asta nu l-a împiedicat însă să plece fără să te 
revadă. 

— A plecat? Întrebă Everard. 

— Da, azi dimineaţă, şi plecând n-a mai vorbit de tine. 
Părea foarte nervos şi grăbit. Eram aici şi văzând că se 
pregăteşte să părăsească castelul, l-am întrebat dacă nu te 
aşteaptă. M-a silit însă să tac. 

— Plecat? Repetă Everard. Plecat. 

— Da, dar în schimb te-ai întors tu, zise Rosemonde. 


Deşi stânjenit, băiatul o privi cu duioşie; Rosemonde plecă 
ochii şi surâse. 

— Şi pentru că te-ai reîntors, vă las, adăugă Jonathas să vă 
plimbaţi singuri mai departe; Rosemonde, de când eşti aici, 
de când îmi petrec timpul umblând cu tine şi povestindu-ţi 
mereu, puşca mea n-a mai fost întrebuințată, iar lupii şi-au 
făcut de cap. 

— Everard, condu pe această domnişoară în luminişurile 
pădurii; le cunoşti tot atât de bine ca şi mine. Veţi mânca 
împreună; a adus în sacul ei tot ce trebuia, drept desert, 
veţi culege mure şi fragi, setea vi-o veţi potoliţi-o la vreun 
izvor. Ei, şi acum vă las, copii. Pe diseară, la cină. Plimbare 
plăcută copii! 

Maestrul de vânătoare îşi aruncă puşca pe umăr şi se 
îndepărtă fluierând. 

Rosemonde şi Everard râmaseră singuri. Amândoi erau 
stânjeniţi; fata rupse cea dintâi tăcerea. 

— Să mâncăm numaidecât, Everard, la umbra acestui 
stejar. Iar în timp ce păsărelele, vor cânta, noi să ospătăm 
pe iarbă. 

Zis şi făcut. Băiatul legă calul de un copac, iar fata întinse 
pe iarbă o bucată de pânză albă, improvizând o masă; se 
aşezară să mănânce. 

Everard era tăcut; de abia schimbase câteva cuvinte, dar 
Rosemonde văzu că ochii lui spun mai mult decât ar vrea, 
şi-i ghicea gândurile. 

În veşmintele sale ţărăneşti, Everard, am mai spus-o era 
frumos, avea mai ales o frumuseţe sufletească. 

Din gesturile lui cunoşteai mândria şi demnitatea firii sale; 
privirea lui te fermeca, şi cu toată stângăcia şi tăcerea lui, 
nu era prost. lar Rosemonde, care avea un spirit 
pătrunzător, învățase să cunoască oamenii. 

— Când vom sfârşi masa, zise Rosemonde, îmi vei arăta 
acele colţuri din pădure care-ţi plac mai mult. Vrei, 
Everard? Spune, nu te va plictisi să fii călăuza şi 
conducătorul meu? 


— Să mă plictisesc? 

— Sau poate, reluă Rosemonde, ţi-am turburat plimbarea 
şi singurătatea care-ţi place atât de mult, cum văd prea 
bine. Singur, te simţeai fericit, pe când eu te plângeam. 

— M-ai plâns, Rosemonde? 

— Da, şi-mi ziceam: „De acum va avea o soră, o prietenă”. 
Am crezut că ne vom înţelege. Îmi aminteam de zilele 
trecute şi credeam că vom putea relua prietenia frăţească 
ce ne lega. Visam întâmplări ca acelea povestite în, „Paul şi 
Virginia”, adăugă ea surâzând. 

— Ce e aceea „Paul şi Virginia”, întrebă Everard? 

— O carte franţuzească foarte frumoasă, scrisă de 
Bernardin de Saint-Pierre. Nu ai citit-o? Ţi-o voi împrumuta. 
Sperasem că vom fi fericiţi. Am fi trăit neştiuţi de nimeni, 
dar atât de mulţumiţi, în munţi, în păduri cu tatăl meu 
laolaltă. Mă gândeam în tot timpul la asta. Jonathas, 
răspunzând întrebărilor mele, îmi încuraja visele şi 
speranţele. De îndată ce am sosit însă, mi-am dat seama că 
planurile mele nu erau decât iluzii. Ţi-am întins mâna ca 
unui frate, dar m-ai privit ca pe o străină; ştiu că nu eşti 
mândru; tatăl meu mi-a spus că ai un suflet nobil; de ce eşti 
atât de rece şi de indiferent atunci? 

— Nu sunt rece şi nici indiferent. Dar, ce vrei, sunt copilul 
sălbatec al acestei păduri, iar prezenţa ta m-a intimidat, tot 
aşa ca şi apariţia unei zâne sau a unui înger. 

— Ce? Într-adevăr, te-am speriat atât de mult? Întrebă 
Rosemonde, râzând. Everard, să nu fim niciodată stăpâniţi 
de mândrie; îţi spun sincer: mă simt atrasă de tine, şi 
pentru că te cred cinstit şi bun te rog să-mi fii tovarăş şi 
prieten. De ce să fim singuri, când am putea fi uniţi? Natura 
în mijlocul căreia trăim şi amintirea morţilor care ne 
proteguiesc, consfinţesc înfrăţirea noastră. Să nu ne 
ruşinăm: în faţa mamelor noastre şi a acestor bătrâni 
stejari, te rog să fii fratele meu, vrei? 

— Mă întrebi dacă vreau? Eşti prea bună, Rosemonde: mă 
voi sili să merit prietenia ta. Mi-e ruşine acum că am fost 


atât de fricos şi de timid; dar sălbaticul s-a domesticit şi în 
loc să fugă la vederea ta, îţi va sta la picioare. 

— Îmi iei o piatră de pe suflet, continuă fata. Aşadar, 
numai din timiditate nu mi-ai vorbit în prima zi, numai din 
timiditate te fereai să mă întâlneşti, numai din timiditate ai 
plecat cu unchiul Conrad, fără să-ţi iei rămas bun de la 
mine? 

— Da şi numai din timiditate aş fi plecat pentru totdeauna 
din Germania, fără să te revăd, căci nu te-aş mai fi revăzut 
dacă soarta nu mi te-ar fi scos în cale. 

— Dar acum, acum vei rămâne, se grăbi să adauge 
Rosemonde; ne vom iubi şi ne vom înţelege. Ei bine, la ce te 
gândeşti? 

— Cred că n-am vrut să plec în Franţa, să mă înrolez în 
oastea împăratului, numai din timiditate. Doar tatăl meu 
mai puteA. Dar a plecat la Viena. Mai era încă ceva care. 

— Ce? Întrebă Rosemonde cu nelinişte. 

Urmă o tăcere apăsătoare. Everard, cu ochii ficşi părea că 
priveşte adânc în noaptea gândurilor sale. Într-un târziu, el 
adăugă: 

— Rosemonde, Rosemonde, farmecul tău mă atrage, totuşi 
parcă o voce îmi spune: fugi, fugi. Nu mă înţelegi? Nu 
trebuie să mă judeci ca pe ceilalţi. Eu sunt o fire ciudată, 
am un caracter cu totul deosebit, nu trăiesc viaţa celorlalţi. 
Vezi, îţi vorbesc cu încredere, da, am încredere în tine şl. 
Mi-e frică de tine; ceva îmi spune că prietenia noastră va fi 
nenorocită, ceva îmi spune că aş face mai bine să plec, şi 
totuşi nu voi pleca. E soarta noastră, Rosemonde. 

— Este Atotputernicul, răspunse fata. 

— Da, Atotputernicul, rosti Everard devenind visător. 
Doamne, tu care călăuzeşti paşii mei, tu care mă faci să 
doresc această îndepărtare fără ca să-mi dai curajul şi 
puterea de a pleca, Doamne, numai pe tine te ascult, fă cu 
mine ce vrei. De ce mă neliniştesc, când mâna ta mă 
conduce? Poate că mama mea mă sfătuieşte să plec, dar 
dacă Tu, Doamne, vrei altfel, ce pot să fac? 


— Da, da, rămâi, zise fermecătoarea Rosemonde, vom fi 
atât de fericiţi împreună! Mi-a spus tata că sunt colţuri de 
pădure în care-ţi place să te retragi. Mă vei duce şi pe mine 
acolo şi vei vedea că e mult mai bine să fim împreună, decât 
singuri! Departe de tine, fără tata, care-şi petrece toată 
ziua în pădure, m-aş plictisi de moarte, pe când împreună, 
vom putea vorbi ne vom putea împărtăşi ideile, simţirile, în 
sfârşit, vom putea învăţa împreună. Pari mirat, cu siguranţă 
că mă crezi o fetiţă neştiutoare? Te înşeli însă, am învăţat 
multe, pot să te înţeleg şi să-ţi răspund aproape la toate 
întrebările pe care mi le vei pune. Mărturisesc că n-am 
adâncit ca tine care eşti bărbat, cunoştinţele mele de 
franceză, de greacă, de latină, de istorie sau de matematici, 
care nu-mi plac deloc. 

— Rosemonde, Rosemonde, dar eu nu ştiu nimic din toate 
acestea. 

— Ce e? Ce spui? 

— Adevărul. Mama ta m-a învăţat să citesc, domnul 
Aloysius să scriu, dar ei au murit iar eu am rămas singur şi 
părăsit aici, neavând alt profesor decât natura şi neprimind 
altă educaţie decât pe aceea a naturii. Cine ar fi putut să 
mă înveţe? Nimeni. N-am deschis decât biblia, şi aceasta 
încă foarte rar. Copacii şi păsărelele nu mă certau pentru 
neştiinţa mea: pentru prima oară mi-am dat seama cât de 
puţin sunt instruit, acum o lună, la sosirea unchiului meu; 
pentru prima oară mi-e ruşine de mine, acum. 

— Este oare cu putinţă? Da, fără îndoială, aş fi trebuit să 
mă gândesc că nu putea fi altfelL.. Sărman prieten, te rog 
iartă-mă dacă, fără să vreau, te-am jignit. 

— Nu m-ai jignit, Rosemonde, vezi prea bine că tovărăşia 
mea nu poate să-ţi placă, căci nu ţi-ar fi folositoare, nu sunt 
la înălţimea minţii tale, şi poveştile mele nu te vor distra, ci 
te vor obosi; vezi bine că aveam dreptate, şi că aş face 
foarte bine să plec, să mă duc la luptă. 

— Prietene, răspunse Rosemonde, ai un suflet prea nobil 
pentru a asculta glasul mândriei sau al linguşirii. Rămâi aici 


şi vom putea fi folositori unul altuia. Everard, ai un suflet 
curat; cu siguranţă că livezile, pădurile, păsărelele şi cerul 
te-au învăţat multe lucruri folositoare. Mi le vei spune şi 
mie, căci îmi sunt necesare. lar mie, eu care datorez sorții, 
sau mai bine zis contesei Aldina, învăţătura mea, dă-mi voie 
să-şi înapoiez ceea ce am luat de la mamă, dă-mi voie să fiu 
profesoara ta, va fi încântător. 

— Nu, Rosemonde, acum e prea târziu, mult prea târziu. 

— Dumnezeule! Crezi că învăţătura e atât de grea? Nu vei 
afla nimic nou, Everard: vei vedea cum popoarele se nasc 
ca şi izvoarele muntelui, cum geniile se înalţă ca stejarii, 
cum revoluțiile izbucnesc ca furtunile. Sunt cărţi care te vor 
încânta ca şi o frumoasă seară de Mai, sunt epoci, care te 
vor mâhni ca şi o zi ploioasă de Decembrie. Limbile străine 
nu sunt mai greu de învăţat decât semnele cerului şi ale 
vântului; vei fi mândru când vei întâlni în istoria Germaniei 
numele glorioasei tale familii, numele tău, Eppstein. 

— Dar oare eu sunt un Eppstein? Întrerupse Everard cu 
tristeţe. Te înşeli, Rosemonde, eu sunt un copil părăsit, 
renegat de tatăl său. De ce să învăţ, de ce să mă înalţ? 
Pentru a înţelege mai bine starea de decădere în care mă 
aflu? Mie mi-ajunge ceea ce sunt. Mama mea mă 
călăuzeşte, mi-este de ajuns. Nu mă înţelegi? Dar dacă vei fi 
prietena mea, dacă vei fi părtaşa secretelor mele, îţi voi 
spune lucruri care te vor mira şi înspăimânta chiar. [i-o 
repet: sufletul şi existenţa mea sunt foarte ciudate; 
Atotputernicul mă îndreaptă spre un viitor de la care nu pot 
să mă abat. „El” vede pentru mine, atunci la ce-mi va folosi 
ştiinţa omenească? Neştiinţa mea îmi este de ajuns pentru 
a-l asculta. Ştiinţa mă va înspăimânta; cel mai bun lucru 
pentru mine ar fi să plec, sau dacă nu, să nu învăţ nimic. 

„„„Nu vom reproduce aici toate rugăminţile Rosemondei, 
nici toate răspunsurile lui Everard. Aproape că ghicim ce şi- 
au spus ei, care a fost rezultatul acestei lupte dintre 
instinctul luminat şi prudenţa cea oarbă. 


Rolul de proteguire şi de învăţătoare se potrivea de 
minune cu sufletul senin şi cu firea serioasă a tinerei fete. 
Ea îi arata lui Everard cât de încântătoare aveau să fie 
lecţiile lor, la umbra copacilor şi în singurătatea pădurii. 
Băiatul ezita, părea că acceptă, apoi şovâăia iar. 

Îşi petrecură toată ziua în aceste discuţii. Sfaturile 
Rosemondei - s-o recunoaştem - erau deseori întrerupte de 
jocuri copilăreşti. 

Soarele asfinţise. Întunericul nopţii avea să cuprindă în 
curând pământul; Everard se grăbi deci s-o conducă pe 
Rosemonde la casa maestrului de vânătoare. Nu se 
hotărâse încă să accepte propunerile fetei, ba chiar gândea 
că va pleca a doua zi, dis de dimineaţă. 

Nu spuse nimic Rosemondei, căci nu-i putea spune pentru 
ce voia să plece: insulta pe care o primise de la tatăl său şi 
care-l împiedica să se mai întoarcă la castelul din care 
plecase. Era frământat de aceste gânduri, când intră în 
casa lui Jonathas; maestrul de vânătoare îl aştepta: 

— Ce mult aţi lipsit! Eram neliniştit. Everard, iată o 
scrisoare pe care am primit-o de la domnul conte. Citeşte-o, 
te priveşte. 

Everard luă hârtia cu o mână tremurătoare şi o citi. 
Contele îl înştiinţa pe Jonathas că se stabilea pentru 
totdeauna la Viena şi nu se va mai reîntoarce niciodată la 
Eppstein. 

„Anunţă pe fiul meu, mai adăuga Maximilian, că poate 
stăpâni castelul şi că poate încasa un sfert din venituri. Voi 
trimite în fiecare an pe cineva, ca să ia partea mea. Dar 
Everard, să ştie bine, că n-are nici dreptul de a părăsi 
castelul şi nici voie să vină aici. Destinele noastre trebuie să 
fie despărțite şi nu-i dau voie să le unească. Aceasta e 
singura condiţie pe care i-o pun. Va face tot ce va voi, dar 
numai aici, la Viena, n-are dreptul să se arate. Nu-l voi mai 
tulbura niciodată, dar nici el să nu mă tulbure pe mine. Nu-i 
voi cere niciodată socoteală pentru faptele sale, dar nici el 
să nu caute să afle motivul faptelor mele. Ca să fim liniştiţi 


amândoi, să rămânem străini unul de altul. Aceasta e 
hotărârea mea, să nu caute să i se împotrivească”. 

Everard nu era nici trist nici vesel, la citirea acestei 
scrisori. Plecase capul în piept, dus pe gânduri. 

— Ei bine? Întrebă Rosemonde neliniştită. 

— Ei bine, răspunse el suspinând, Dumnezeu vrea să 
rămân. 

XVI. 

Aproape de castelul Eppstein la două sute de paşi de 
căsuţa maestrului de vânătoare, se afla, la marginea 
pădurii, un luminiş unde ţăranii din împrejurimi se 
strângeau Duminica. 

Aci era locul de petrecere al celor din vecinătate. 

Ceva mai departe, la umbra unui tei, stăteau bătrânii şi 
înţelepţii satului. Între copaci, o fântână limpede la care 
ajungeai coborând nişte scări de piatră acoperite cu 
muşchi. În jurul fântânii, se află bănci pe care se odihneau 
cei care veneau să ia apă. 

Într-o dimineaţă de Septembrie, la trei ani după moartea 
lui Gaspard, un tânăr, culcat pe iarbă, desena trunchiul 
găunos al unui arbore din care albinele îşi făcuseră 
adăpost. Tânărul îşi întrerupea deseori lucrul, pentru a privi 
luminişul. Dar nimeni nu se arăta, căci era o zi de lucru. Nu 
se auzea decât şipotul apei şi cântecul unei privighetori 
rătăcite printre crengile copacilor. 

După o oră de aşteptare, o fată tânără apăru dintr-un 
desiş. Tânărul se ridică ca pentru a-i ieşi întru întâmpinare; 
dar după câţiva paşi se opri, privind-o fără a fi văzut. 

Tânărul nu era altul decât Everard, iar fata era 
Rosemonde. 

Everard, nobil şi frumos, purta cu mai multă eleganţă ca 
altădată, costumul său simplu, dar pitoresc; privirea sa era 
tot aşa de speriată şi duioasă, dar mult mai pătrunzătoare şi 
mai tristă; fruntea sa părea tot atât de serioasă, dar cutele 
ei erau parcă mai adânci. 


Rosemonde, încântătoare şi demnă, era îmbrăcată cu un 
ilic roşu şi cu o fustă neagră; gulerul încreţit al cămăşii 
dădea o mare distincţie feţei sale. Având pe umăr un urcior 
mare de pământ şi ţinând în mână unul mai mic, ea se 
îndrepta spre fântână. 

În vreme ce cobora scările, roase de vreme, Everard îi ieşi 
în cale. 

— Bună ziua, Everard, îi zise ea zărindu-l, fără să pară 
surprinsă, căci era sigură că-l găseşte aici. Se aşezară 
amândoi pe bancă. 

— Iată, Rosemonde, spuse băiatul, arătându-i tabloul, 
aproape am terminat desenul şi cred că, datorită sfaturilor 
pe care mi le-ai dat ieri, n-a ieşit prea rău. Am căutat să-i 
imprim acea sălbăticie pe care Albert Durer, a cărei sublimă 
epopee mi-ai povestit-o mai demult, o atribuia pădurilor 
noastre. 

— Dar este foarte bine, răspunse Rosemonde. Un singur 
lucru: umbra acestei crengi poate produce un efect mai 
frumos. 

Şi luând creionul, ea corectă greşeala din câteva trăsături. 

— Acum e perfect, zise Everard bătând din mâini, iar eu 
sunt de două ori mai mândru de opera mea, de când ai 
lucrat şi tu la ea. Trebuie să fii tot atât de bună pe cât eşti 
de frumoasă, Rosemonde, pentru a avea atâta bunăvoință şi 
răbdare cu un şcolar neîndemânatec. 

— Ce copil eşti, răspunse fata, în timp ce el, cu sufletul lui 
inocent, o admira; spuse, nu-i aşa că studiile noastre sunt 
fermecătoare? Şcolarul meu nu este oare şi prietenul meu? 
Şi apoi eu sunt foarte mândră, Everard, că pot reda 
nobleţei germane pe unul din cei mai străluciți 
reprezentanţi ai ei, un cavaler chemat să îndeplinească 
datorii atât de mari, dar care, din pricina neştiinţei se 
plictisea grozav. Am făcut pentru tine, ceea ce ar fi făcut 
mama ta, sau ceea ce ar fi trebuit să facă contele 
Maximilian. Ce progrese ai făcut în aceşti trei ani! Ce 
repede înţelegeai orice! Ce iute ghiceai până şi ceea ce eu 


însămi nu ştiam! Acum te poţi arăta la Curtea din Viena; 
cine-ţi va putea ţine piept? 

— Din păcate, răspunse trist Everard, nu prin ştiinţă m-ai 
făcut fericit; la ce bun să mai îmbogăţesc gândirea, când 
albia vieţii este atât de îngustă? Cum poate schimba un 
nume strălucit, un destin întunecat? Niciodată nu mi-am 
iubit mai mult singurătatea decât astăzi când cunosc lumea; 
dacă prezenţa ta nu mi-ar fi atât de dragă, crede-mă că te- 
aş uri pentru lecţiile tale. Nu exist decât din clipa când te- 
am revăzut, dar sufăr de când am învăţat să gândesc. 
Rosemonde, poate că într-o zi îţi va părea rău de darul pe 
care mi l-ai făcut. 

— Nu voi regreta niciodată că am redat pe un Eppstein 
țarii sale. 

— Da, dar eu sunt un Eppstein renegat şi uitat, răspunse 
Everard, dând din cap cu tristeţe; nu voi fi niciodată un 
general celebru ca bunicul meu Rudolf, de care se temea şi 
Frederich cel Mare şi nici un diplomat dibaci ca strămoşul 
meu Kaunitz; voi fi cel mult eroul câtorva legende triste, şi 
dacă se va vorbi de mine cândva, asta nu se va întâmpla nici 
la oraşe, ci poate prin cocioabele ţăranilor. 

— Everard, întrerupse Rosemonde, iar cu aceste gânduri? 

— Da, căci simt că soarta mea e nenorocită. De când m-ai 
obişnuit cu realitatea, îmi dau seama de viaţa ciudată pe 
care Dumnezeu mă sileşte s-o duc alături de o moartă. De 
când am început să întrevăd adevărul, îmi dau seama că 
sunt în afara lumii; sunt orice vrei, o umbră, o fantomă, o 
ameninţare, poate o răzbunare, dar nicidecum un om. 

— Everard! 

— Nu poţi face nimic împotriva acestui destin. Tu, 
Rosemonde, îmi stai înainte, dar mama se află în spatele 
meu. Tu, poate ai fi un viitor strălucit, ea însă e un trecut 
măreț. Dar, hai să vorbim despre altceva. 

Urmă o tăcere apăsătoare. 

— Ai isprăvit istoria războiului de 30 de ani? Întrebă 
Rosemonde. 


— Da, Wallenstein era un general tot atât de glorios, pe 
cât de celebru era poetul Schiller. Îţi mulţumesc, 
Rosemonde, că m-ai ajutat să cunosc cronicile trecutului, că 
ai împodobit existenţa mea cu viaţa acestor bărbaţi 
străluciți, îţi mulţumesc că m-ai învăţat ce înseamnă 
entuziasmul. lartă-mă, când îţi spun cuvinte usturătoare, nu 
mă asculta, sunt nedrept, sunt rău, totuşi eu te iubesc şi te 
respect. 

— Everard, zise Rosemonde - şi într-adevăr vocea sa gravă 
şi atitudinea ei serioasă o făceau să semene cu o mamă 
care-şi dăscăleşte copilul - ştiu că eşti bun şi duios, dar te 
cert, pentru că eşti trist şi descurajat. De ce crezi în 
fatalitate şi nu în Providenţă? Faci rău. Oare Atotputernicul 
şi mama ta, nu veghează asupră-ţi? Îţi lipsea un singur 
lucru; educaţia minţii. Am fost aleasă pentru a ţi-o da, şi 
atunci, iarna în faţa vetrei, sau vara în peştera ta, sau la 
umbra acestei fântâni, am discutat, citit şi gândit, ai învăţat 
repede, tot ceea ce ştiam şi apoi, întrecându-mă, mi-ai 
arătat ceea ce eu nu cunoşteam încă. Acum, fie că vei 
rămâne în mijlocul acestei singurătăţi, fie că te vei duce la 
Viena, vei fi pretutindeni o inteligenţă luminată. Acum te 
poţi conduce singur şi poţi sfătui şi pe alţii. Nu tulbura, prin 
îndoielile şi tristeţile tale, bucuria pe care o simt când mă 
gândesc că am contribuit, cu slabele mele mijloace, la a te 
face demn de numele pe care-l porţi şi de viitorul pe care-l 
aştepţi. 

— Voi fi fericit, Rosemonde, atât timp cât vei fi aici, 
întocmai ca florile care cresc atât timp cât soarele 
străluceşte pe cer. 

— Foarte bine, dar acum lasă-mă să iau apa pe care 
trebuie s-o duc imediat acasă, şi pe urmă, dacă vrei vom 
revedea împreună istoria Hobenstaufenilor. 

— Cred şi eu că vreau, strigă entuziasmat Everard. 
Rosemonde, îţi promit să nu mă mai gândesc la trecut, dacă 
rămâi azi cu mine toată ziua. 


Şi cei doi prieteni îşi strânseră mâinile surâzând. Apoi, 
Rosemonde umplu cu apă urciorul cel mic, iar Everard pe 
cel mare. 

Cerul era de un albastru deschis, iar feţele lor se 
oglindeau pe suprafaţa lucie a apei. 

— Lasă-mă să beau, zise Everard. Şi Rosemonde îi dădu să 
bea. 

Sculptorul care i-ar fi putut vedea, care ar fi putut admira 
atitudinile lor pline de graţie, ar fi găsit cel mai frumos grup 
ce se poate închipui. 

Cu ulciorul pe umăr, Rosemonde se îndepărtă. Cu celălalt 
în mână şi cu desenul sub braţ, Everard o urmă. Amândoi 
se îndreptau spre casa maestrului de vânătoare. 

Mergând, se uitau adesea unul la altul. Privirea lui 
Everard era plină de admiraţie şi duioşie, cea ce 
Rosemondei plină de seriozitate şi bunătate. 

XVII. 

Descrierea acestei dimineţi ne face să înţelegem care a 
fost, în timpul acestor trei ani, viaţa celor doi tineri. Duiosul 
cavaler al Munţilor Taunus şi serioasa pensionară a 
mănăstirii Sfântului Tei, se dezvoltară amândoi aşa cum le 
cerea caracterul şi destinul lor. Rosemonde îl învățase pe 
Everard, Everard o iubise pe Rosemonde. Singuraticul de 
altă dată nu mai era singur. Avea în sfârşit cui să 
împărtăşească sentimentele sale, cui să-i dedice timpul pe 
care mama sa i-l lăsa liber. Era fericit ascultând-o pe 
Rosemonde: făcea ceea ce-i spunea ea. O lăsa să fie stăpâna 
minţii sale. Îi închina totul. 

Singurul lucru pe care Everard îl păstra pentru el, fu 
respectul şi dragostea sa pentru umbra Aldinei. 

Încolo, împărtăşea Rosemondei toate secretele sale; dar 
nu-i pomenea decât anevoie de apariţiile şi sfaturile Aldinei. 
Ca şi dragostea cea adevărată, respectul filial îl împiedica 
pe Everard să trădeze secretul acestui mormânt, închis 

pentru toţi în afară de el. 


De atunci, Everard ducea o existentă dublă, împărțindu-se 
între dragostea faţă de mama sa şi aceea pentru 
Rosemonde; dar Aldina nu părea supărată de aceasta. 

Când Rosemonde era lângă el, lucra împreună cu ea, căci 
era fericit s-o poată auzi vorbind. Când ea lipsea, se afunda 
în pădure şi chema pe mama sa, care-şi lua asupra lui 
stăpânirea de altădată şi care-i vorbea întotdeauna, fie 
pentru a-l învăţa ceva, fie pentru a-l face mai bun. 

El nu pomenea nimic Rosemondei, despre aceste 
convorbiri. 

Razele slabe ale lunii şi licărirea slabă a stelelor, erau 
singurii martori; trebuie să spunem însă că mama lui îl 
plângea şi că, dacă el nu-şi da seama de amărăciunea 
imputărilor, simţea mila şi compătimirea ei, căci el se 
întorcea totdeauna din peşteră trist şi gânditor. 

lar când Rosemonde îl întreba care-i cauza necazurilor 
sale, el nu-i răspundea: începea să plângă şi-i vorbea cu 
mâhnire de viitorul său întunecat. Atunci nici chiar ea nu 
putea să-l mai consoleze. În afară de aceasta, el era cu totul 
supus Rosemondei, a cărei influenţă o suferea zi de zi. 

Să mărturisim însă că ea se folosea de această putere cu 
foarte multă băgare de seamă. Întreprinsese cu voioşie şi 
terminase cu dragoste educaţia lui Everard; dovedise multă 
răbdare atunci când trebuia să parcurgă eu el paginile 
grele de ştiinţă, îi arătase cu multă bunăvoință tot ce ştia; 
istorie, geografie, desen, muzică. Îl învățase franceza şi 
engleza, îi vorbise în sfârşit, cu înflăcărare, de literatura 
țarii sale. 

În multe privinţe, el o depăşise, în altele, ea îi era 
superioară; era foarte impresionant să-l vezi pe acest copil 
care servise de profesor celuilalt, şi era într-adevăr o 
minune dibăcia cu care această fată reuşise să facă dintr-un 
ţăran neştiutor, un bărbat elegant şi învăţat. 

Ne-ar fi imposibil de altfel, să povestim evenimentele 
acestor trei ani. Nimic nu era mai simplu decât existenţa pe 


care o duceau Rosemonde şi Everard, existenţă lipsită de 
evenimente dar bogată în idei. 

Să-i urmărim în decursul unei zile şi vom cunoaşte viaţa 
lor în acest răstimp. 

Dis de dimineaţă Everard părăsea castelul, unde se 
instalase definitiv, şi după ce se ruga la mormântul mamei 
sale, venea la coliba lui Jonathas. 

În vreme ce Rosemonde, ca o bună gospodină deretica 
prin casă, el învăţa singur; citea lecţiile din ajun, sau le 
învăţa pe cele noi. Urma masa în familie întotdeauna simplă 
şi veselă. Veneau apoi orele de lucru: în casă, când timpul 
era ploios, în luminiş sau la fântână, când era frumos. 

Cu toate acestea, lecţiile nu erau rău făcute, deşi se 
petreceau într-un lan de grâu, iar lecturile nu erau mai 
puţin pasionate, deşi erau întovărăşite de cântecul 
păsărilor. 

Seara se odihneau sau vorbeau. Iarna se aşezau în faţa 
focului din vatră, vara, pe banca din prag sau chiar pe 
iarbă. larna, ascultau zgomotul ploilor sau priveau dansul 
fulgilor de zăpadă, vara contemplau asfinţitul soarelui şi 
răsăritul stelelor. Apoi, Jonathas şi Rosemonde aveau 
întotdeauna de istorisit vreo poveste minunată sau vreo 
legendă încântătoare. 

Îndeosebi, maestrul de vânătoare, cel mai bun povestitor 
de prin părţile locului, nu termina niciodată cu depanarea 
amintirilor sale. Nu uita nici poveştile de dragoste, care ar 
fi fost poate periculoase pentru copii, dacă el nu le-ar fi 
spus cu atâta nevinovăție şi naivitate. 

Atunci când nu se vorbea, Rosemonde se aşeza la clavecin 
şi cânta cele mai frumoase bucăţi de Gluck Haiden, Mozart 
sau de Beethoven, care tocmai începuse să se facă 
cunoscut. 

Nu s-ar putea descrie efectul pe care aceste melodii îl 
făceau asupra lui Everard, al cărui spirit era tot atât de 
profund ca şi muzica. 


În timp ce dragostea Rosemondei luneca pe clape, 
gândurile tânărului visător alergau nestingherite pe 
câmpiile fără margini ale imaginaţiei. 

Am spus că Everard se simţea înconjurat de o armonie 
sublimă şi că, în tăcerea sa, auzea glasuri cereşti. 

De multe ori recunoştea în inspiraţiile maeştrilor muzicii, 
notele divine ale acestei armonii. 

În acele momente, Rosemonde îi apărea, ca şi altă dată 
Aldina, precedată de sunete serafice şi înconjurată de 
nimbul melodiei. Ar fi venerat-o atunci ca pe o sfântă, dacă 
vocea lui Jonathas nu i-ar fi amintit că se află pe pământ şi 
nu în paradis. 

Apoi, cu toate că evenimentele erau foarte rare în viaţa sa, 
pustnicul nostru credea că în cutare sau cutare sonată sau 
simfonie se oglindeşte însăşi istoria vieţii sale. 

Da, această melodie minunată şi gravă, era fondul trist şi 
întunecat al existenţei sale, amintirea veşnic prezentă a 
mamei sale, ameninţarea surdă a unui viitor necunoscut; în 
timp ce fanteziile vesele şi luminoase - arabescuri de sunete 
brodate pe canavaua acordurilor monotone. 

— Îi reaminteau soarele sclipitor, surâsul fermecător al 
Rosemodei, câmpiile aurii, pădurile înfrunzite şi lecţiile sale 
amestecate cu jocuri copilăreşti. Everard asculta şi se 
desfăta, legănat de capriciile armoniei, până când. 

— Ca o bubuitură de tunet în cerul albastru. 

— O notă fulgerătoare îi evoca evenimente sinistre. 

Când nu se povestea, când nu se făcea muzică, atunci 
Rosemonde şi Everard cântau cu voce tare. Astfel, într-o 
seară, fata citi Hamlet. 

Everard ascultă în tăcere această dramă sumbră, şi când 
lectura fu terminată, fără a spune un cuvânt, plecă, covârşit 
de povara gândurilor. 

A doua zi, el împărtăşi Rosemondei impresiile pe care 
epopeea îndoielii i le lăsase în suflet. 

Amândoi vedeau fără încetare o umbră pe lângă ei. Erau 
tineri, trişti şi foarte slabi. Credeau că au de îndeplinit ceva 


înspăimântător şi că nu sunt decât instrumentele unei 
fatalităţi răuvoitoare. 

Everard nu îndrăznea s-o spună, dar lui, ca şi lui Hamlet, îi 
era frică de viaţă, de speranţă, de siguranţă, dar mai ales 
de dragoste. 

— Este totuşi, zicea Everard gânditor, o mare diferenţă 
între prinţul Danemarcei şi mine: el cunoştea misiunea 
destinului său, eu nici nu o bănuiesc măcar. El vede ţinta 
spre care merge, sau cuțitul cu care trebuie să lovească şi 
se înspăimântă. Ce ar fi fost dacă întocmai, ca mine, ar fi 
bâjbâit prin întuneric sau s-ar fi simţit un călău orb? 

— Everard, ce spui? Strigă disperată Rosemonde. 

— Da, Rosemonde, poate că insuflu teama, dar fiecăruia îi 
e milă de mine. Cu toate acestea nu sunt nebun. Revelaţiile 
mele nu mă înşeală. Hamlet era instrumentul unei 
răzbunări şi eu trebuie să fiu instrumentul unei pedepse. 
Mama este tristă şi plânge necontenit. Poate nu voi lovi, dar 
voi fi cauza pentru care Domnul va lovi. N-am venit pe lume 
pentru altceva, Rosemonde. Sunt oameni mari şi glorioşi, 
sunt alţii care îndeplinesc lucruri minunate, sunt alţi care 
schimbă faţa pământului, dar eu nu sunt dintre aceştia. Nu 
sunt liber ca semenii mei, şi nu voi folosi Creatorului sau 
Satanei decât pentru a pedepsi pe cineva. Ca o piatră 
căzută pe marginea drumului, nu sunt bun decât pentru a 
face ca cineva să cadă în infern, într-acolo mă conduce 
viaţa, această viaţă pe care tu, Rosemonde, vrei s-o faci 
folositoare. 

Acestea erau, câteodată, tânguirile acestui suflet obidit. 
Cu mare greutate, surâsul Rosemondei îl liniştea şi-i dădea 
speranţe. 

Datorită îngrijirilor, curajului şi bunătăţii ei, tânăra fată 
reuşea. 

Cine va triumfa în această luptă dintre dragoste şi soartă? 
Cine va învinge? Speranţele Rosemondei sau influenţele 
Aldinei? Cea care trăia, sau cea care murise? Numai 
Dumnezeu ştia! 


Cunoaştem acum amănuntele impresionante sau 
înfricoşătoare, copilăreşti sau sinistre, ale acestor trei ani 
de viaţă. 

Să adăugăm că, dacă noi am pronunţat de mai multe ori 
cuvântul „dragoste”, cei doi copii nu-l rosteau niciodată. 
Everard era prea trist, iar Rosemonde prea cinstită pentru 
aceasta. 

Daphnis şi Cloe s-au iubit fără să ştie, fără să şi-o fi 
mărturisit. 

Numai o revelaţie din afară i-ar fi putut lumina. 

Trăiau nevinovaţi laolaltă, sub cerul albastru, la umbra 
copacilor, în casa rustică, totdeauna uniţi, mână în mână, 
atingându-şi frunţile când citeau aceeaşi carte. 

XVIII. 

Jonathas avea un suflet cinstit şi naiv. Lipsit de spiritul 
prevederii, în sufletul său nu se putea încuiba vreo pasiune, 
iar mintea lui era incapabilă să provoace sau să oprească 
cursul evenimentelor. 

Everard şi Rosemonde îi păreau tot doi copii. 

Deşi crescuseră şi se schimbaseră atât, el nu se înşela 
prea mult; nevinovăția sufletelor lor îndreptăţea această 
credinţă. 

Ar fi fost într-adevăr frate şi soră - aşa cum obişnuiau să se 
numească - dacă o prietenie mult mai sinceră nu i-ar fi unit 
în convorbirile şi jocurile lor. De-i întrebai dacă se iubeau, 
ţi-ar fi răspuns cu multă nevinovăție, „da”, ei nu-şi dădeau 
însă seama de ceea ce se petrecea în sufletele lor. Numai o 
întâmplare le-ar fi putut dezvălui această taină. 

Pentru a grăbi desfăşurarea povestirii lor de dragoste, 
Atotputernicul le-a hărăzit această întâmplare. 

„„„Într-o zi maestrul de vânătoare, întorcându-se acasă, 
găsi o scrisoare. Era de la Conrard. 

Tovarăşul împăratului care, de trei ani, nu le mai dăduse 
nici o veste, le vorbea puţin despre el şi le trimetea numai o 
amintire. 


De altfel, spera să vină să-i vadă în curând, căci de multe 
ori - în timpul glorioaselor campanii - se gândea la familia 
ce se adăpostea în munţii Taunus. 

Le trimitea tuturor cele mai calde urări. 

Ei erau singurele rude pe care le mai avea. 

În tabără, sau când gornistul suna pornirea la atac, 
imaginea lor îi trecea pe dinaintea ochilor. 

Dar ei oare, ei se gândeau la cel plecat? Jonathas îl 
pomenea vreodată? Copiii se rugau pentru el? Tânărul 
Everard, tovarăşul său, era tot atât de sălbatic, de 
singuratec şi de visător, sau întocmai ca Hypolit, eroul lui 
Racine s-a domesticit? lată ceea ce scria Conrad. 

— Desigur că păstrăm mereu în mintea şi în sufletele 
noastre amintirea lui, exclamă Jonathas, înduioşat de citirea 
acestei misive. Este frumos din partea lui că nu ne-a uitat. 
Şi acum, la masă, copii. Să bem în sănătatea lui. 

Într-adevăr, Jonathas bău în amintirea lui Conrad câteva 
pahare mai mult ca de obicei; îşi simţi chiar sufletul extaziat 
şi limba dezlegată. 

Era la sfârşitul lui Decembrie. Noaptea se lăsase afară, 
zăpada cădea în fulgi mari. Un foc vesel ardea în vatră, 
răspândind o căldură ce te îmbia, tot aşa ca şi vinul, la 
vorbă. 

După ce isprăviră cu cina, Jonathas se cuibări într-un jilţ 
de piele. Copiii se aşezară în faţa lui, pe o bancă mică din 
faţa patului. Vorbeau, bineînţeles, despre Conrad. Jonathas, 
era aproape de aceeaşi vârsta ca şi cumnatul său, pe care-l 
cunoscuse din copilărie. Povesti despre plimbările sale 
singuratice, despre gusturile sale serioase şi în sfârşit, 
despre felul în care el, fiul celei mai strălucite familii din 
Germania, devenise oaspetele lui Gaspard şi iubitul lui 
Noemi. 

Povestea era prea asemănătoare cu a lor, pentru ca 
Rosemonde şi Everard să nu asculte cu cea mai mare luare 
aminte, cele ce le povestea Jonathas. 


Odaia nu era luminată decât de flăcările focului numai 
maestrul de vânătoare, care sta lângă vatră, era luminat; 
copiii se aflau în umbră. 

Fără să ştie de ce, ei se simțeau emoţionaţi şi-şi ţineau 
răsuflarea ca la apropierea unui mare eveniment. 

— Ştiţi, întrebă Jonathas, când mi-am dat seama de iubirea 
lui Conrad pentru Noemi? Observând că soarta 
încăpăţânată îi scotea întotdeauna faţă în faţă. Noemi avea 
o capră pe care o ducea la păscut în livada din marginea 
pădurii. Ei bine, la orice oră s-ar fi dus şi pe orice potecă ar 
fi apucat, era sigur că se va întâlni cu Conrad, care se 
plimba cu puşca pe umăr. Cu un aer indiferent, el o oprea 
atunci pe Noemi; şi astfel începea convorbirea. Când nu era 
capra, era o vizită, iar când nu era nici o vizită, era slujba 
de Duminică, care o silea pe Noemi să iasă din casă şi 
dragostea care-l conducea pe Conrad pe urmele tinerei 
fete. Şi, mai adăugă Jonathas, pe vremea aceea eu eram tot 
atât de tânăr ca şi ei; nu mi-era greu să ghicesc că aceste 
întâlniri nu se datorau numai întâmplării. 

Everard şi Rosemonde se priviră, cu tot întunericul în care 
se aflau. Şi ei, atraşi ca de un magnet de neînvins, se 
întâlniră, fără să vrea, de multe ori; nu se vorbiseră; se 
credeau singuri, gândeau unul la altul, şi deodată într-un 
luminiş sau pe marginea unei ape, se pomeneau faţă în faţă, 
veseli amândoi, dar uimiţi de această legătură nevăzută, 
care-i apropia, fără ca voinţa lor să poată interveni. 

— Îmi amintesc, reluă Jonathas, de ziua în care câinele lui 
Gaspard a omorât pitulicea lui Noemi. Fata plângea cu 
suspine, căci iubea mult această pasăre care, la primul 
strigăt al stăpânei sale, venea şi se aşeza pe mâna ei. 
Conrad nu zise nimic, dar plecă în pădure; reveni seara, cu 
hainele sfâşiate şi mâinile însângerate, dar aducând lui 
Noemi, cinci păsări cântătoare, în loc de una, viitorul în 
locul prezentului. Într-adevăr, reuşise să pătrundă acolo 
unde nimeni n-ar fi putut ajunge. Lacrimile de tristeţe se 
schimbară repede în lacrimi de bucurie; dar această 


ispravă a lui Conrad se potrivea atât de puţin cu caracterul 
lui, încât dacă Gaspard ar fi văzut mai bine. 

Nici Rosemonde şi nici Everard nu auziră sfârşitul acestei 
fraze. Mâinile lor se uniră; iar Rosemonde îşi aminti de 
surpriza pe care i-o făcuse Everard. 

Într-o zi, îi desenase pe o bucată de hârtie planul unei 
grădiniţe de la mânăstire, pe care o cultivase singură şi de 
care-i părea nespus de rău. 

A doua zi, plimbându-se prin grădina tatălui său, 
Rosemonde, zări ceva ce o făcu să chiuie de bucurie: o 
grădiniţă asemănătoare cu cea pe care o părăsise la Sfântul 
Tei. 

Într-un colţ, Everard se bucura de fericirea ei. lar ea era 
cu atât mai mândră şi-i era cu atât mai recunoscătoare 
băiatului, cu cât era pentru prima dată că Everard punea 
mâna pe o sapă sau un hârleţ. 

..„„Povestea pitulicei avea o mare legătură cu cea a 
grădiniţei; cei doi copii, deşi tulburaţi, erau încântați de 
această asemănare. 

Rosemonde strânse mâna lui Everard, ca şi cum ar fi vrut 
să-i mulţumească încă odată pentru plăcerea pe pare i-o 
făcuse în acea zi. 

Mâinile lor rămaseră unite, iar ei erau fericiţi. Li se părea 
că ceea ce povestea Jonathas era un vis frumos. 

— Erau într-adevăr două suflete foarte nobile, continuă 
maestrul de vânătoare. Erau nevinovaţi ca doi îngeri. Erau 
tineri, frumoşi şi se iubeau. Eu eram aproape de aceeaşi 
vârstă cu ei: şi eu o iubeam atunci pe Wilhelmina, şi de 
aceea îi înţelegeam, poate chiar mai bine decât se 
înțelegeau ei înşişi. Într-o zi Noemi se îmbolnăvi. Din 
fericire, nu era grav. Doctorul îi interzise totuşi să 
părăsească patul câteva zile. Conrad nu avea de ce să se 
neliniştească, dar rămânea singur. O mare tristeţe îi 
cuprinse atunci sufletul. De multe ori îl înlocuiam pe 
bătrânul Gaspard. De fiecare dată când ieşeam, mă 
întâlneam cu acest tânăr; mă întrista durerea şi disperarea 


lui. Când mă vedea îşi ştergea lacrimile. Nu voia să-mi 
spună ce-l întrista. „Ce vrei? Îmi răspundea el, de câte ori îl 
întrebam ce are, eu nu ştiu, nu-mi explic cauza indispoziţiei 
mele. Orice mă jigneşte, orice mă supără, orice mă face să 
plâng, dar nu ştiu de ce?” Eu însă, îmi dădeam bine seama 
care era cauza supărării sale şi i-aş fi putut-o spune, căci, şi 
eu o iubeam pe Wilhelmina, dar fusesem despărţit de ea. 

Dacă umbra ce-i învăluia pe Everard şi Rosemonde n-ar fi 
fost atât de deasă, s-ar fi putut vedea cât de adâncă fusese 
asupra lor impresia cuvintelor lui Jonathas. 

Cu o lună mai înainte, Rosemonde petrecuse câteva zile la 
o rudă a tatălui său, din alt sat. 

La întoarcere Everard îi povestise ce lungi şi plicticoasa îi 
păruseră zilele petrecute departe de ea. 

Plângea atunci ceasuri întregi, fără să ştie de ce: tânjea de 
dorul ei. 

Doamne, gândiră ei atunci, când eşti atras fără încetare 
spre cineva, când ţi-ai da fericirea şi viaţa pentru 
mulţumirea cuiva, când simţi că nu trăieşti decât pentru 
altcineva, atunci înseamnă că iubeşti. Doamne, Doamne, 
iată deci misterul pe care-l căutam: este dragostea! 

O lume necunoscută se dezvălui celor doi copii, minunaţi, 
şi poate puţin speriaţi de descoperirea lor. Tremurau de 
emoție. Trupurile lor se atinseră, mâinile lor se ţineau 
strâns: ar fi putut auzi atunci bătăile inimilor, dacă tumultul 
gândurilor nu le-ar fi acoperit. 

Afară, noaptea era liniştită şi senină. Vântul încetase să 
mai sufle. Luna strălucea pe cer şi trimitea câteva raze în 
ferestrele cocioabei. Pădurea părea adormită. Everard şi 
Rosemonde se simțeau înspăimântați de tăcerea ce-i 
înconjura. 

— Dar până la urmă, cum s-a înţeles Conrad cu Noemi? 
Întrebă Everard cu o voce întretăiată de emoție. 

— S-au înţeles fără să-şi spună nimic, răspunse Jonathas. 
Cei ce se iubesc n-au nevoie de cuvinte pentru a se înţelege. 
Ei nu se iubeau însă ca alţii. Erau atât de curaţi şi de 


nevinovaţi, încât îmi făcea impresia că sunt căsătoriţi, chiar 
când nu erau; credeam că Domnul i-a unit, înaintea 
preotului. Şi apoi, au suferit atâta, încât durerea şi moartea 
i-a învăluit într-un nimb sfânt. Povestea dragostei lor este 
tot atât de cucernică ca şi vieţile sfinţilor şi ale martirilor. 
Aveau încredere în mine şi-mi împărtăşeau gândurile lor. Cu 
câtă duioşie vorbeau unul de altul. Noemi i-a povestit 
Wilhelminei, care apoi mi-a spus şi mie, cum într-o zi 
stăteau pe bancă amândoi. Cu mâinile împreunate citeau o 
carte - cu toate că ei n-au citit cu adevărat, decât o singură 
carte, aceea a sufletului lor - şi fără să ştie cum, respiraţiile 
lor nevinovate se amestecară, iar buzele lor se uniră şi 
atunci şi-au spus, fără cuvinte, ceea ce bănuiţi: că se 
iubeau. 

În timp ce Jonathas, cel cu sufletul naiv şi cu gândul curat, 
vorbea astfel, Everard şi Rosemonde, cu mâinile unite şi cu 
sufletele împerecheate, se strângeau unul în altul ascunşi 
de întunericul nopţii. 

Braţul tânărului cuprinse trupul tremurând al 
Rosemondei, care fascinată, sta acolo fără gând, cu 
răsuflarea oprită: capetele lor se atinseră, respiraţiile lor se 
amestecară, buzele lor se uniră. Sărutarea lor, prima lor 
fericire, nu dură însă mai mult decât scăpărarea unui 
trăsnet. Speriaţi de ei înşişi, se depărtară grăbiţi. 

— Haideţi, copii, zise Jonathas, ca şi cum ar fi vrut să le 
vină în ajutor. Focul se stinge, e timpul să ne culcăm. Tu, 
domnule conte, trebuie să te duci la castel, iar tu, 
Rosemonde, du-te în camera ta. 

Vocea puternică a maestrului de vânătoare îi deşteptă din 
extazul lor pe cei doi copii, făcându-i să cadă din ceruri pe 
pământ. 

Se sculară atunci. Everard şi Rosemonde erau atât de 
năuciţi, încât trebuiră să se sprijine unul de altul pentru a 
nu cădea. După câteva cuvinte ei se despărţiră, Jonathas 
gândindu-se la trecut, Everard şi Rosemonde preocupaţi de 
viitorul lor. 


Ce repede băteau inimile lor, şi ce gâfâită era respiraţia 
lor. S-ar fi zis că au gonit multă vreme. 

lată cum au înţeles Everard şi Rosemonde ce se petrecea 
în sufletele lor. Destinul se slujise de povestea dragostei 
dintre Conrad şi Noemi, pentru a o continua cu nepoţii lor. 

Care va fi sfârşitul acestei poveşti? 

Am spus: numai Dumnezeu putea să-l ştie. 

XIX. 

A doua zi, cei doi îndrăgostiţi, căci de acum înainte le 
putem da acest nume, se întâlniră la peştera lui Everard. 

Sufletul băiatului cânta de fericire. Ochii lui străluceau de 
bucurie; Rosemonde însă, părea mai gânditoare şi mai 
serioasă ca niciodată. 

Nu trebuie să mai spunem că nu dormiseră niciunul nici 
altul. Everard petrecuse noaptea într-un fel de delir. Era 
iubit şi iubea. 

Ceea ce gândiseră deci împreună, ceea ce făcuseră de 
când se găseau laolaltă, acea tulburare care-i cuprindea 
mereu, acele porniri mai puternice decât voinţa lor, toate 
acestea nu erau decât exprimarea dragostei care-i unea. 

O viaţă nouă i se deschidea acum lui Everard: multe 
amintiri duioase i se lămureau, multe speranţe îi luminau 
viitorul. Nu va mai fi trist. Şi ce dacă destinul lui părea 
întunecat? Oare acum nu avea lângă el un altul care să-l 
poată adăposti? 

Pentru Rosemonde însă, veghea fusese plină de nelinişte, 
nu pentru că sufletul sau curajos cedase unei porniri de 
neînvins, ci fiindcă nu-şi ierta că ar fi putut să pricinuiască 
noi suferinţe lui Everard, şi fiindcă i-ar fi dat lui Maximilian 
un nou prilej de mânie. Aşa răsplătea ea toate binefacerile 
Aldinei? Căci în cele din urmă, dragostea sa, nevinovată în 
ochii lui Dumnezeu, era vrednică de dojana în faţa lumii, iar 
exemplul lui Conrad şi al lui Noemi, care o fascinase mai 
înainte, o înspăimânta acum. Unde i-a dus dragostea lor 
sfântă? La exil, la disperare, la moarte. Şi asta cu toate că 


Rudolf nu-l ura pe fiul său aşa cum Maximilian îl ura pe 
Everard. 

— Rosemonde, începu Everard, cuvintele îmi lipsesc; lasă- 
mă totuşi să-ţi spun un singur lucru, o vorbă care 
îmbrăţişează toată lumea: „Ie iubesc” şi încă una care 
cuprinde tot cerul: „Rosemonde mă iubeşti”. 

Si tânărul, privind-o cu atenţie, îngenunche în faţa ei. 

— Everard, prietenul meu, fratele meu, zise Rosemonde cu 
o voce demnă. Ridică-te şi să vorbim frăţeşte aşa cum ne 
este obiceiul. Nu voi tăgădui niciodată ceea ce ţi-am 
mărturisit fără vorbe, într-o clipă de uitare; da, te iubesc 
aşa cum şi tu mă iubeşti. 

— O, îngeri ai cerului, o auziţi? Exclamă Everard. 

— Da, urmă gânditoare Rosemonde, da, o repet, căci 
sufletul meu îndrăgeşte farmecul acestor cuvinte, te iubesc 
aşa după cum Noemi îl iubea pe Conrad; dar gândeşte-te la 
Conrad şi la Noemi. Ţi-aş da viaţa mea dar din păcate, n-aş 
putea-o primi pe a ta. Mi-ai spus, Everard, Că prevezi o 
mare nenorocire în viitorul tău; n-aş putea suporta ca ea să 
vină de la mine. Aş vrea ca eu să fiu nenorocită, dar n-aş 
putea admite ca tu să nu fii mulţumit. Cel mai bine ar fi, 
aşadar, să uităm visul pe care l-am făurit ieri seară. 

— Ar trebui atunci, reluă Everard, să uit toată viaţa mea, 
căci acest vis este suflarea mea, este existenţa mea; de 
acum înainte nimic nu ne mai poate despărţi. Tu eşti a mea 
tot aşa după cum eu sunt al tău. 

— Cine vorbeşte de despărţire? Zise Rosemonde, care fără 
îndoială asculta de imboldul unei pasiuni de neînvins. Putem 
rămâne împreună, Everard, cu condiţia ca să trăim ca şi în 
trecut, dacă vrei să ştergem din minţile noastre amintirea 
serii de ieri, dacă consimţi să revenim la liniştea şi 
nevinovăția prieteniei noastre, dacă primeşti să fii sprijinul 
meu şi dacă primeşti ca amintirea mamelor noastră să fie 
păstrată vie în sufletele noastre. Dacă ai vrea, am putea trăi 
foarte fericiţi, căci îţi mărturisesc că aş suferi mult dacă ar 
trebui să ne despărţim. Să ne gândim că viitorul nostru 


depinde de voinţa Atotputernicului aşadar, să împlinim cu 
curaj şi cu resemnare datoria noastră. 

— Viitorul. Da, zise Everard cu amărăciune, să amânăm 
fericirea noastră, aşa după cum un datornic rău la plată îşi 
amână datoriile. 

— Everard, prietenul meu, răspunse Rosemonde, privind 
cu tristeţe pe băiat. Pentru ce atâta ironie, pentru ce eşti 
atât de nedrept? Dispreţuieşti oare acum bucuriile cu care 
până ieri te mulţumeai? Nu vrei oare ca prietena şi sora ta 
să fie sfântă pentru tine şi onorată de toţi? 

— Da, Rosemonde, trebuie să fii respectată şi onorată de 
toată lumea, tocmai de aceasta nu trebuie să ne limităm la 
cuvinte îndoielnice. Ascultă: îmi place azi părăsirea în care 
am fost lăsat, părăsire care altădată, Dumnezeu şi mama 
mea o ştiu, m-a făcut să vărs multe lacrimi. Tatăl meu a 
hotărât că dacă el nu va mai exista pentru mine, nici eu să 
nu mai exist pentru el; sunt deci liber şi stăpân pe viaţa 
mea. Ei bine, viaţa mea îţi aparţine; nu ţi-o dau eu, ţi-o dă 
Domnul care făcându-mă orfan, mă îndreptăţeşte să fac ce 
vreau cu ea. Primeşte-o, Rosemonde, primeşte-o. Fii soţia 
mea. 

— Din păcate, astfel a vorbit şi Conrad Noemiei. lar 
Noeml. Aminteşte-ţi, Everard. 

— Noemi a murit pe eşafod. Dar eu, Rosemonde, nu-ţi 
propun o căsătorie secretă; dimpotrivă va fi o căsătorie 
făcută la lumina zilei, o căsătorie recunoscută de oameni şi 
de Dumnezeu, o căsătorie pe care n-aş ascunde-o nici 
tatălui meu. Cărţile pe care le-am citit, m-au învăţat să 
cunosc lumea, cu ajutorul lor am ghicit care sunt planurile 
şi sentimentele contelui Maximilian. Cu siguranţă că m-ar fi 
blestemat dacă aş fi căutat să mă cultiv, dacă aş fi râvnit la o 
parte din gloria lui, dacă aş fi îndrăznit să mă arăt la curtea 
imperială; dar el nu se va supăra niciodată dacă mă închid 
în singurătate, dacă nu lupt pentru un renume, dacă, după 
ideile sale strâmte cobor şi fac o mezalianţă. Asta nu-l va 
supăra câtuşi de puţin, te asigur; dimpotrivă, nu mă va 


îndepărta de la această cale, ci mă va îndemna chiar spre 
ea. Acolo, poate aş atinge ambiția şi vanitatea sa; dar crede- 
mă că va fi mulţumit să scape de mine, prin mine însumi. 
Din momentul în care voi ridica această barieră dintre noi, 
de îndată ce nu va mai trebui să răspundă nimănui de mine, 
când va putea să mă învinovăţească şi să se plângă de mine, 
atunci, va începe pentru el rolul de martir şi, în sine va fi 
recunoscător, pentru că i-am prilejuit acest rol. Va putea 
atunci să se gândească în linişte la soarta lui şi a fratelui 
meu mai mare. Albert va fi atunci singurul lui copil, eu nu 
voi mai sta în calea proiectelor sale. Voi fi atunci un copil 
răzvrătit, care ca şi Conrad de Eppstein s-a căsătorit cu o 
ţărancă şi pe care tatăl său l-a renegat pe deplin drept. Ca 
şi pe Conrad, lumea mă va uita; nu vom mai fi siliţi atunci să 
fugim şi nimic nu ne va mai sili să ne schimbăm viaţa şi să 
renunţăm la fericire. Maximilian se află la Viena, şi, după 
scrisoarea pe care mi-a trimis-o, nu va mai părăsi niciodată 
capitala iar noi, Rosemonde, vom putea locui în casa tatălui 
tău, singuri şi neştiuţi de nimeni, adică liniştiţi şi fericiţi. 
Poţi primi, Rosemonde; nu moştenitorul bogatei case de 
Eppstein te ia în căsătorie, ci un proscris, sărac şi nefericit, 
căruia îi dai speranţă, bucurie şi dragoste. Nu vrei să-mi 
arăţi această recunoştinţă? Oare căsătoria noastră nu va fi 
un adevărat rai şi oare tu, Rosemonde ai avea curajul să 
respingi acest rai? 

— Everard, Everard, răspunse Rosemonde, nu mă ispiti. 
Da, tu îmi oferi cerul, dar noi suntem pe pământ. Eşti copil, 
dacă năzuieşti la o fericire absolută, tot aşa după cum erai 
netrebnic atunci când îţi preziceai un viitor întunecat. 
Visătorule, oare nu ştii că, aici jos, n-ai dreptul să visezi? Tot 
ce ai de făcut este să aştepţi. 

— Rosemonde, nu mă nelinişti, cred că numai tu poţi 
îndepărta nenorocirea care mă urmăreşte. Printr-un singur 
semn, întocmai ca o zână fermecătoare, ai putea goni 
îndoielile şi iluziile mele. Dacă mă respingi, dimpotrivă, voi 


crede că nu vrei să împărţi cu mine suferinţele destinului 
meu. 

— Să nu zici şi să nu crezi asta, nu mi-e frică decât că aş 
putea provoca aceste nenorociri. 

— Bine, atunci, Rosemonde, vei fi soţia mea. Vie şi moartea 
acum, ce însemnătate mai are? O zi de fericire împreună cu 
tine, e totul pentru mine. 

Tânărul vorbea cu atâta înflăcărare încât, ca şi seara, 
Rosemonde se simţi fascinată. Ea se aşeză pe o piatră, el 
îngenunche. 

Privea în jurul ei şi admira frumuseţea acestor locuri, 
martori ai atâtor ore fericite, petrecute împreună cu 
Everard. În sufletul ei simţea o bucurie îngerească, şi ea, ea 
nevinovata, căzu pradă unor emoţii periculoase. 

Apoi, chiar liniştea ce o înconjura, o tulbura şi o seducea. 

Dar tocmai noutatea acestor senzaţii o deşteptă din visele 
sale. 

Trecându-şi mâna peste frunte, ca pentru a îndepărta 
gândurile ce o stăpâneau, se ridică şi cu un gest hotărât, îi 
porunci şi lui Everard să se ridice şi el. Apoi, în picioare, în 
faţa iubitului său, zise cu o voce liniştită, dar hotărâtă: 

— Frate, să nu fim slabi, să nu visăm lucruri deşarte. Oare 
trebuie într-o clipă de uitare, să legăm, nu sufletele noastre, 
căci ele sunt de mult unite, ci vieţile noastre? Curaj şi sânge 
rece; să ne gândim în linişte la viitorul pe care 
Atotputernicul ni l-a făurit şi la viaţa pe care trebuie s-o 
urmăm. 

— Dacă te gândeşti, răspunse Everard, înseamnă că nu mă 
iubeşti. 

— Te iubesc cu sfinţenie, Everard; când mă gândesc la 
tine, o simţire duioasă şi îmbătătoare pune stăpânire pe 
sufletul meu, dar trebuie să-ţi spun că dragostea mea e 
pură, maternă. 

— Nu mă iubeşti, nu mă iubeşti, repetă Everard. 

— Ascultă, zise fata, mi se pare că nu te iubesc cu aceeaşi 
dragoste cu care mă iubeşti tu. Te iubesc în felul meu, 


totuşi, pot să-ţi mărturisesc un lucru, la care m-am gândit 
mult azi noapte: îţi jur, Everard, că dacă nu voi fia ta, nu voi 
fi decât a lui Dumnezeu, căci n-aş putea să-mi leg viaţa, pe 
această lume, de altcineva. Aş fi foarte fericită să ştiu că 
prin aceasta te-ai liniştit puţin. 

— Mă încântă azi, dar este oare îndeajuns şi pentru 
mâine? 

— Mâine ca şi azi, Everard, viaţa mea îţi aparţine; să lăsăm 
însă dragostei noastre ocazia şi timpul suferinţei, căci dacă 
n-am supune bucuria noastră la vreo încercare, soarta s-ar 
răzbuna. Nu-ţi cer nimic mai mult decât răbdare. Poate că 
greşesc dându-ţi o speranţă vagă, poate că greşesc 
negândindu-mă îndeajuns, dar nu pot renunţa la toată 
fericirea dorită. O Doamne, o contesă Aldina, iartă-mă. 

— Rosemonde, nu numai ca mama mea te iartă, dar chiar 
prin fiul ei, ea îţi mulţumeşte, căci tu vei schimba tristeţea 
vieţii mele în veselie. În numele ei, Rosemonde, primeşte 
acest inel pe care-l purta atunci când nu era căsătorită încă, 
şi deoarece tu-mi dai speranţe pentru viitor, fie ca acest dar 
să fie semnul logodnei noastre. 

— Everard, o doreşti? 

— Te rog, te implor. 

— Iată atunci condiţiunile mele, reluă Rosemonde. 

— Le ascult. 

— Dacă mă logodesc cu tine, tu rămâi totuşi liber şi poţi 
face ce vrei. Păstrând amintirea acestei dimineţi 
încântătoare, nu vom mai vorbi niciodată de ea. Vom deveni 
iarăşi frate şi soră, vom relua lecţiile şi convorbirile noastre 
liniştite. Niciodată nu vom mai rosti cuvântul „dragoste” şi 
vom aştepta cu răbdare schimbările timpului şi ale sorții. 

— Oare această încercare dureroasă nu va avea un sfârşit? 

— Peste doi ani, când vom împlini amândoi 20 de ani, vei 
împărtăşi contelui Maximilian dorinţele tale, şi atunci ne 
vom hotări. 

— Doi ani. 


— Trebuie, zise Rosemonde. Everard, pune-mi inelul în 
deget. De azi sunt logodnica ta în sufletul meu, dar din 
acest moment redevin sora ta, în cuvintele mele. 

— Iubită Rosemonde. 

— Everard, povesteşte-mi sfârşitul lui „Hamlet”. 

Se înţelege că lecţia fu în acea zi, cu toată hotărârea lor, 
întreruptă de jocurile lor nevinovate. 

Când se despărţiră însă, rămaseră credincioşi 
legământului lor. 

XX. 

Rosemonde era fericită; credea, sărmana copilă, că a 
câştigat totul, câştigând timp. Şi pentru că reuşise să-şi 
îndeplinească datoria, nerenunţând la dragoste, pentru că 
îşi împăcase pasiunea fără să nesocotească vocea 
conştiinţei, era mulţumită de ea însăşi şi credea că şi Aldina 
şi Atotputernicul erau mulţumiţi. 

— Doi ani este mult, îşi zicea ea, cu siguranţă că Everard 
nu mă va mai iubi. Totuşi îl voi scăpa de orice remuşcare. 
Între timp va rămâne lângă mine, şi dacă peste doi ani mă 
va mai iubi. Dar mi-eşti martor, Doamne, eu sunt sigură că 
nu mă va mai iubi. 

Everard o părăsi pe Rosemonde foarte fericit şi bucuros. 

— Doi ani, nu este prea mult, îşi zicea el, că o! O voi vedea 
zilnic; în aceşti doi ani o voi convinge de dragostea mea. Nu 
cred că m-am înşelat asupra hotărârilor tatălui meu. De 
altfel, îl voi pune la încercare; Dumnezeu să mă ierte de 
îndrăzneala pe care o vei avea; voi căuta să-l neliniştesc în 
privinţa proiectelor mele şi-l voi face să creadă că am mari 
ambiţii. Va fi mulţumit atunci când va găsi în locul unor 
dorinţe legitime care l-ar nelinişti, o dragoste care-l va 
potoli; mă va învinovăţi, dar mă va lăsa să fac ce vreau, căci 
Resemonde, prea mândră ca să mă iubească, dacă sunt 
nobil şi puternic, este prea credincioasă ca să mă 
părăsească atunci când voi fi singur şi părăsit. Da, chiar azi 
voi scrie tatălui meu şi-l voi nelinişti prin câteva fraze bine 
ticluite. Să recitesc mai întâi scrisoarea pe care a trimis-o 


lui Jonathas şi prin care spune că dacă voi renunţa la 
drepturile mele, va renunţa şi el la autoritatea lui. 

Everard ascunsese această scrisoae în camera lui de la 
casteiFăcând planul celor ce va scrie, cu paşi înceţi şi cu 
capul plecat se îndreptă într-acolo. Când ajunse la porţile 
castelului, scrisoarea era ticluită în gând. 

— Da, îşi zicea el, în acest sens trebuie să-i scriu. Succesul 
meu este aproape sigur, şi pentru că tatăl meu mi-a promis 
că nu mai vine niciodată la Eppstein trebuie să recurg la 
ajutorul unei misive. 

Vorbindu-şi astfel, cu sufletul plin de bucurie, Everard 
intră pe poarta castelului. Deodată, ridicându-şi capul, el 
zări statura înalta a contelui Maximilian; îmbrăcat în haine 
negre. 

Tatăl şi fiul, fură cuprinşi de aceeaşi emoție. 

Contele Maximilian de Eppstein, aparţinea acelei rase de 
politicieni vicleni, care priveau linia dreaptă ca drumul cel 
mai lung între două puncte. 

Dacă cineva ar fi observat intonaţia glasului lui Maximilian 
când acesta îl întâmpină pe Everard, ar fi presimţit că 
diplomatul, prin întrebările sale, urmărea un scop ascuns. 
Se vedea că, înainte de a rosti acel cuvânt misterios al cărui 
secret îl păstra încă atât de bine, contele voia să-l sondeze 
pe fiul său. 

— Contele de Eppstein, murmură Everard uimit. 

— Spune-mi tată şi îmbrăţişează-mă, răspunse Maximilian. 

Everard şovăia. 

— Mă grăbeam să te văd, reluă contele, de aceea am venit 
de Ia Viena numai în patru zile. 

— Aţi venit să mă vedeţi, domnule? Bâigui Everard. 

— Gândeşte-te, fiule, că nu te-am văzut de trei ani, timp în 
care grijile politicii m-au reţinut la Viena. Trebuie să-ţi 
mărturisesc, Everard, sunt foarte plăcut surprins: am lăsat 
un copil, şi găsesc un bărbat. Ai un aer viteaz şi fermecător 
care mă încântă, şi văzându-te atât de schimbat, mă simt 
mândru şi fericit. 


— Domnule, dacă v-aş putea crede, eu însumi aş fi mândru 
şi fericit. 

Everard nu-şi putea reveni din uimirea lui: oare tot contele 
Maximilian, altă dată atât de crud, îi vorbea acum cu atâta 
duioşie şi bunătate? Cu toată naivitatea sufletului său, 
Everard îşi dădu seama că i se întindea o cursă. La rândul 
său, Maximilian ghicea gândurile lui Everard. 

După trei ani, era ciudată această întrevedere, dintre tată 
şi fiu, căci îmbrăţişându-se ei se bănuiau şi rostind cuvinte 
drăgăstoase, îşi supravegheau privirile şi mişcările. 

— Da, Everard; reluă contele, nici nu-ţi poţi închipui cu 
câtă bucurie mă apropiam de Eppstein, unde aveam să 
întâlnesc un fiu pe care l-am nesocotit puţin şi pe care l-am 
părăsit; dar care-mi va ierta, această neglijenţă, când va fi 
aflat de toate grijile mele. Everard, în singurătatea ta, pe 
care azi o deplâng amarnic, lumina cărţilor, şi cunoştinţele 
lumii n-au putut ajunge; dar pentru un suflet mărinimos, 
cum este desigur al tău, educaţia nu vine niciodată prea 
târziu. lată savantul profesor Blazius pe care l-am adus de 
la Viena pentru a te ridica la gradul de instrucţiune care-ţi 
este trebuitor. 

În acest moment, Everard, văzu îndreptându-se spre el un 
om uscăţiv şi înalt. Salutându-l pe Everard, el rosti câteva 
cuvinte, din care viitorul elev nu înţelesese decât „domnule” 
şi „credinţă”. 

„Cu siguranţă, gândi Everard - temenele profesorului ca şi 
mângâielile tatălui mă conving - că vor să ştie dacă n-am 
devenit periculos şi dacă am rămas acelaşi copil neştiutor 
de odinioară. E vremea să neliniştesc sufletele lor 
bănuitoare şi să le arăt că pot, la nevoie, să dejoc planurile 
lor. 

— Tată, răspunse Everard, îţi sunt recunoscător. 

— 'Ţie şi domnului profesor - că mi-aţi adus acea ştiinţă de 
care sunt atât de lacom, cu atât mai mult cu cât până acum 
n-am gustat decât foarte puţin din frumuseţile ei. 

— Din păcate, iată o imputare pe care mi-o poţi face, dar. 


— Şi întorcându-se spre profesor. 

— Domnule Blazius, se poate îndrepta, nu-i aşa? 

— Fără nici o îndoială, domnule, îmi place mai mult să am 
de-a face cu o minte necoaptă şi neştiutoare, decât cu o 
inteligenţă înşelată de doctrine şi principii greşite; vom 
avea totul de făcut şi nimic de desfăcut, şi asta este foarte 
mult. 

— Vă mulţumesc pentru speranţe, zise contele. 

— Şi eu, adăugă Everard, al cărui spirit cavaleresc se 
indigna de comedia la care credea că ia parte. Tânărului îi 
plăcea să amestece ironia sa, falsităţii lor. 

— Vom lua, răspunse doctorul, toate lucrurile de la 
început: istorie, limbi străine, ştiinţe şi filosofie. 

— Ca să nu pierdem timpul, se adresă Everard 
profesorului, urmărind pe faţa contelui efectul cuvintelor 
sale, vom lăsa la o parte începuturile, pe care cred că le 
stăpânesc destul de bine, şi vom pătrunde în miezul 
chestiunilor. În ceea ce priveşte istoria, nu cred că mă 
puteţi învăţa mare lucru, dar voi fi foarte fericit să discut cu 
un om atât de luminat ca dumneavoastră asupra filosofiei 
evenimentelor. Sunteţi, ca şi mine, de partea lui Herder sau 
admiraţi pe Bossuet? 

Contele şi profesorul se priviră miraţi. 

— Cât despre limbi, reluă Everard, ştiu destul de bine 
franţuzeşte şi englezeşte, ca să-l pot explica pe Moliere şi 
pe Shakespeare. Dar dacă dumneata ai vrea să mă faci să 
înţeleg mai bine gândirea lor, vei avea în mine un elev - 
dacă nu prea inteligent - cel puţin foarte sârguincios. 

Maximilian şi Blazius nu-şi puteau reveni din uimirea lor. 

— Everard, strigă contele, cine oare, în singurătatea ta, te- 
a învăţat atâtea lucruri? 

— Chiar această singurătate, răspunse Everard, care 
simţea că acum trebuia să fie mai prudent ca oricând. 
Duceam în pădure cărţile din bibliotecă, gramatică, cronici, 
tratate de matematici - şi nu le părăseam decât după ce le 
înţelegeam; apoi gândeam mult asupra celor citite. Mi-a 


fost greu; ştiinţele pozitive mai ales, mi-au dat mult de 
furcă, dar prin răbdare şi curaj am învins toate greutăţile. 
Într-o zi, spre bucuria mea, am găsit programul oficial al 
şcolilor de stat şi atunci mi-am dat seama că mă pot 
prezenta la Universitate sau la şcoala de Ofiţeri, ba chiar 
dacă m-aş prezenta la curtea împăratului, n-ai avea de ce să 
te ruşinezi de mine. 

— E oare cu putinţă? Dar, profesorule, asta-i minune! 
Exclamă Maximilian. Vino sus şi examinează-l, căci eu nu 
pot crede. Vino şi tu fiul meu, vino. 

Intrară în sufragerie, care se afla în drumul lor. 

Acolo, profesorul Blazius supuse la un examen pe pretinsul 
şcolar; dar curând îşi dădu seama că nu trebuie să meargă 
prea departe, căci desigur în multe privinţe elevul era mai 
învăţat decât profesorul. Curiozitatea şi aplicaţia lui 
Everard depăşiseră în multe direcţii pe aceea a 
Rosemondei. Acum, băiatul se mândrea, că putea uimi prin 
ştiinţa lui pe profesor şi pe tată. 

— Este o minune, zise el în sfârşit contelui, este o minune 
pentru care trebuie să mulţumim cerului. 

— Şi eu, şi eu mă bucur atât la aflarea acestei veşti, încât 
am uitat pentru moment doliul sufletului meu. Da, dragă 
Everard, acum îţi pot spune şi ţie această tristă veste, pe 
care nu voiam să ţi-o împărtăşesc mai înainte de a te vedea 
demn de tine însuţi şi de strămoşii tăi. Fratele tău mai 
mare, sărmanul Albert, este. 

— Ce? Întrebă Everard cu nelinişte. 

— A murit, Everard. A fost doborât în chip fulgerător, 
numai în trei zile, de o boală necruțătoare. La vârsta de 21 
de ani. Ucis tocmai acum când un viitor atât de frumos, un 
viitor pregătit de mâinile mele şi de talentele sale i se 
deschidea în cale. Era atât de dibaci, atât de deştept, ştia să 
se poarte atât de bine la curte, dejuca cu atâta pricepere 
intrigile cele mai criminale, pătrundea atât de bine 
planurile duşmanului, încât nu se putea ca laurii fericirii să 


nu-l aştepte. Şi domnul mi l-a luat. Everard, mă înţelegi? Mi 
l-a luat. 

Atotputernicul mi-a lăsat totuşi o mângâiere, căci mi-a mai 
rămas un fiu, tot atât de vrednic ca şi Albert, de dragostea 
mea şi de favoarea împăratului. Vei fi urmaşul fratelui tău; 
iată-te cel mai mare şi singurul moştenitor al Eppsteinilor. 
Ştii care ţi-e datoria? O viaţă nouă începe pentru tine; să 
uităm trecutul, şi să nu privim decât spre viitor. Fii sigur, de 
acum înainte, de dragostea şi de proteguirea tatălui tău. 
Am făcut planuri care-ţi vor reda tot ceea ce ai pierdut. 

Everard păli la auzul acestor cuvinte: îşi închipuia ce 
schimbare se va petrece în viaţa sa. 

Cu toată lupta sa interioară însă, faţa lui rămase senină. 

— Everard, urmă contele, de azi înainte eşti ofiţer în slujba 
Austriei. lată brevetul tău de numire. 

Contele se îndreptă spre un scaun, pe care se afla o sabie, 
o luă şi o întinse fiului său. 

— lată sabia ta, adăugă contele. Nu ar fi trebuit să-ţi fac 
aceste daruri decât paste şase luni; dar pentru că le meriţi 
de pe acum, primeşte-le din mâna mea. Crede-mă însă, 
Everard, favorurile împăratului nu se vor opri aici. Dar 
despre acestea, vom mai vorbi altădată. Amintirile pe care 
vederea ta mi le-a evocat, regretele morţii lui Albert, 
fericirea pe care am resimţit-o văzându-te la nivelul 
năzuinţelor mele, toate aceste emoţii, bune sau dureroase, 
m-au obosit. Acum te las să stai de vorbă cu profesorul 
Blazius. Te voi vedea înainte de căderea serii; atunci îţi voi 
împărtăşi planurile mele, şi vei vedea că-ţi vor fi pe plac. 
Până atunci, gândeşte-te cu mândrie la destinul ce te 
aşteaptă la curtea din Viena, unde vei merge cu mine peste 
câteva zile. 

Apoi, contele îmbrăţişând pe Everard uimit, şi salutându-l 
pe Blasius, ieşi. 

— În câteva zile la Viena, repetă Everard, zdrobit de 
emoție şi privind întristat brevetul şi sabia sa. Doamne, 
Doamne, ce va zice ea? 


Şi cu toate strigătele lui Blasius, el o luă la fugă. 

— Nu uitaţi, îi strigă profesorul, că tatăl dumneavoastră vă 
aşteaptă la masă. 

Everard, ajunse cât ai clipi din ochi la colibă. Rosemonde 
se plimba în grădiniţa pe care i-o aranjase el. Palid şi 
gâfâind apăru în faţa ei, ţinând încă în mână sabia şi 
brevetul. 

— Ce ai, Everard? Întrebă Rosemonde. 

— Ce am, ce am? Contele s-a întors şi ca întotdeauna a 
adus nenorocirea cu el. 

— Ce vrei să spui, Everard? 

— Iată, iată, strigă tânărul. 

— Ce-i asta? 

— Nu ghiceşti? 

— Nu. 

— Fratele meu Albert a murit; sunt cel mai vârstnic urmaş 
al familiei şi tatăl meu, care mi-a adus acest brevet şi 
această sabie, vrea să mă ia la Viena. 

Rosemonde păli; totuşi un surâs trist îi înflori pe buze. 

— la-mă de braţ, Everard, şi hai în casă. 

Cei doi tineri intrară în colibă. Rosemonde se lăsă într-un 
fotoliu, iar Everard zvârli brevetul sub masă şi puse sabia 
într-un colţ. 

— Ei, Everard, începu fata, nu ţi-am spus oare azi 
dimineaţă că trebuie să ţii seamă şi de partea fatalităţii? 
Numai că ea a venit mai repede decât mă aşteptam. 

— Ce-mi pasă, Rosemonde, crezi că voi pleca? 

— Fără îndoială. 

— Nu te voi părăsi niciodată, am jurat. 

— N-ai jurat de loc, căci atunci ar fi însemnat să nu asculţi 
pe tatăl tău, ceea ce nu ai dreptul să faci. 

— Contele mă părăsise, mi-a scris-o el singur, eu nu mai 
eram fiul lui, iar el nu mai era tatăl meu. 

— Un gând mârşav l-a depărtat de tine, un gând bun îl 
apropie. Atotputernicul n-a dorit această despărţire dintre 
tată şi fiu. Îl vei asculta, te vei duce la Viena. 


— Niciodată, ţi-am spus. 

— Atunci mă voi reîntoarce la mănăstirea Sfântul Tei, căci, 
fără îndoială, nu vreau să fiu părtaşa neascultării tale. 

— Rosemonde, nu mă iubeşti. 

— Dimpotrivă, Everard, tocmai pentru că te iubesc, vreau 
să-l asculţi pe tatăl tău. Unii oameni au datorii chiar din 
ziua naşterii lor. Atât timp cât aveai un frate mai mare, atât 
timp cât altul răspundea de gloria şi de numele 
Eppsteinilor, puteai rămâne un necunoscut. Acum, dacă ai 
refuza această moştenire, ai comite o crimă faţă de 
strămoşii şi de urmaşii tăi. Cariera armelor pe care ţi-a 
propus-o tatăl tău, e frumoasă şi onorabilă. Vei pleca deci. 

— Rosemonde, Rosemonde, se crudă eşti! 

— Nu, Everard, îţi vorbesc însă ca şi când n-aş fi existat, 
căci în faţa unor asemenea interese, o fată ca mine trebuie. 

— Bine, Rosemonde, dar jură-mi un lucru. 

— Care? 

— Dacă nu voi putea să conving pe tatăl meu să nu mă 
ducă la Viena, dacă voi fi obligat să mă dedic acestei cariere 
a armelor, unde nu voi aduce decât dezgust pentru viaţă şi 
dispreţ pentru moarte, dacă în sfârşit, ajung liber, stăpân 
pe mine însumi, jură-mi Rosemonde, că vei îndeplini ceea ce 
mi-ai promis azi dimineaţă: vei fi a mea. 

— Am jurat, Everard, că nu voi fi decât a ta, sau a lui 
Dumnezeu, ţi-o jur încă o dată, şi-mi voi respecta 
jurământul. 

— Şi eu, ascultă bine, Rosemonde, jur pe mormântul 
mamei mele că nu mă voi căsători decât cu tine. 

— Everard, Everard, strigă fata speriată. 

— Jurământul e făcut, Rosemonde, nu-l voi călca:; a mea 
sau a lui Dumnezeu, al tău sau al nimănui. 

— Jurămintele sunt groaznice, Everard. 

— Pentru sperjuri, da, dar nu şi pentru cei ce vor să le 
respecte. 

— Ascultă, Everard, pentru a te dezlega de jurământul 
tău, n-ai nevoie să vii până la mine, eşti dezlegat de pe 


acum. 

— Bine, Rosemonde. lată clopotul care mă cheamă la 
masă. Pe mâine. 

Şi Everard plecă, lăsând pe Rosemonde înspăimântată de 
hotărârea iubitului ei. 

XXI. 

După cină, în timpul căreia contele se arătase faţa de fiul 
său şi mai drăgăstos decât la sosire, Maximilian îl invită pe 
Everard în camera sa. Tânărul, cu mintea tulburată şi cu 
inima palpitând, îşi urmă tatăl. 

Când ajunseră în camera roşie, Maximilian îi oferi lui 
Everard un fotoliu, pe care acesta se aşeză. El se plimba 
nervos prin odaie, aruncând din când în când câte o privire 
băiatului care simţise atât de puţin dragostea lui de tată. 

Aproape intimidat de fruntea lui senină şi de privirea sa 
pătrunzătoare, contele îşi căuta cuvintele, neştiind cum să 
înceapă; în cele din urmă se hotări să ia un ton dojenitor şi 
o atitudine gravă, ca aceea pe care o întrebuința cu succes 
în relaţiile sale diplomatice. 

— Everard, zise el, aşezându-se în faţa fiului său, dă-mi 
voie să-ţi vorbesc, nu ca un tată, ci ca un bărbat de stat, cu 
alte cuvinte, ca un om care e însărcinat cu destinele marelui 
nostru imperiu. Everard, vei cârmui şi tu într-o zi - pentru 
că fratele tău ţi-a cedat locul lui - popoarele şi ideile; 
primind însă această glorioasă, dar periculoasă misiune, 
trebuie să cunoşti datoriile pe care ţi le impune. Trebuie, ca 
să poţi conduce, cu dreptate. 

— Aşa după cum Dumnezeu călăuzeşte paşii întregului 
univers - națiunea de al cărui destin eşti răspunzător, să te 
desparţi de pasiuni şi de personalitate, de dorinţe şi de 
mândrie; să nu trăieşti pentru tine, ci pentru toţi, să fii 
superior convențiilor sociale, sistemelor sau prejudecăţilor, 
să nesocoteşti lucrurile omeneşti şi să te ridici deasupra 
binelui sau răului. 

Mulţumit cu această introducere, contele făcu o pauză, 
pentru a observa efectul pe care aceste cuvinte îl avea 


asupra lui Everard. Băiatul părea atent, dar nu încântat; 
atitudinea lui trăda tot atât de bine plictiseala ca şi 
respectul. 

— Cu siguranţă, Everard, întrebă contele, neliniştit de 
tăcerea fiului său, că te-ai şi gândit la toate aceste lucruri şi 
că îmi dai dreptate. 

— Sunt de aceeaşi părere, tată, şi admir din tot sufletul pe 
cei ce-şi înţeleg atât de bine funcţia lor. Dar cred, şi cu 
siguranţă că şi tu îmi împărtăşeşti credinţa, că sacrificând 
talentele şi dorinţele tale, trebuie să-ţi păstrezi drepturile 
conştiinţei şi că renunțând la mândrie, trebuie să-ţi păstrezi 
neatinsă demnitatea. 

— Vorbe goale, reluă contele, vorbe goale, de netemeinicia 
cărora îţi vei da şi tu în curând seama. 

— Nu ştiu dacă cuvintele virtute şi cinste sunt pentru unii 
vorbe goale, dar pentru mine - aici în singurătatea mea - 
sunt lucruri la care ţin ca şi la viaţa mea, poate mai mult 
chiar. Dă-mi voie să-ţi spun, mi se pare că speratele pe care 
ţi le-ai pus în mine nu sunt tocmai întemeiate. În definitiv nu 
sunt decât un ţăran, copilul sălbatic al acestor păduri şi 
munţi, şi-mi va fi foarte greu să mă obişnuiesc cu cerinţele 
curţii. Aş putea - fără ruşine - să apar pentru un moment în 
lume, dar îmi pare un lucru imposibil să mă conduc fără a 
face stângăcii. Mă cunosc, şi de azi dimineaţă, de când eşti 
aici, mă gândesc la toate astea. Obişnuit cu aerul pădurilor, 
mă voi înăbuşi între zidurile oraşului; învăţat cu adevărul şi 
libertatea, voi muri în mijlocul intrigilor şi convenienţelor. 
Voi arăta indignările mele, mă voi revolta şi în felul acesta 
eu voi fi pierdut, iar tu, cu siguranţă compromis. le rog, 
tată, renunţă la aceste proiecte şi - pentru că nu este vorba 
decât de fericirea mea - lasă-mă aci, în mijlocul pădurilor şi 
livezilor mele şi du-te singur la Viena. 

— Nu este vorba numai de fericirea ta, răspunse contele 
cu o voce aspră, căci - înăbuşindu-şi mânia care începea să 
clocotească în el - mai avem în vedere şi gloria şi soarta 
acestei case al cărui singur moştenitor, din nenorocire, ai 


rămas tu. Şi eu, odinioară aş fi preferat să vânez pe 
domeniile mele, decât să mă înham la jugul politicii, dar nu 
degeaba sunt un Eppstein. Tatăl meu m-a învăţat să pun 
frâu dorințelor mele; azi îi mulţumesc, tot aşa după cum 
mai târziu îmi vei mulţumi şi tu. Am fost altă dată, tot atât 
de iute şi de nerăbdător, pe cât de liniştit şi de răbdător mă 
vezi azi, dar am ştiut să-mi înving pasiunile. Cu toate 
acestea, Everard, nu ar trebui să mi te opui prea mult şi nici 
să pui răbdarea mea la încercare, mai ales că eu mă 
consider judecător suprem al acestei familii; de multe ori 
pornirile cele mai vechi se deşteaptă, şi să nu uiţi că mânia 
mea e înfricoşătoare. 

Furtuna începea; vocea contelui era din ce în ce mai 
tăioasă. Vorbea totuşi cu linişte. 

— De altfel cred, Everard, că nu va fi nevoie să recurg la 
ameninţări. Vei asculta de sfaturile mele părinteşti. Nu am 
nevoie să-ţi spun decât un singur cuvânt pentru a-ţi dovedi 
că am dreptate: Everard, copilul meu, am nevoie de tine. 

— Ce? Strigă băiatul impresionat în naivitatea sufletului 
său şi mişcat de bunăvoința cu care contele pronunţase 
aceste cuvinte. Cum, tată, ai putea să ai nevoie de mine? 

Maximilian observă buna impresie pe care cuvintele sale o 
făcuseră asupra lui Everard, şi se hotări să profite de ea. 

— Adică, reluă contele luând mâinile fiului său, vreau să 
spun că-mi eşti necesar. Nici nu ştii ce înseamnă viaţa de 
curte şi nu-ţi poţi da seama de intrigile care se ţes îndărătul 
tău. Ei bine, acum două luni una din aceste intrigi era să mă 
piardă. Dragostea şi devotamentul fratelui tău erau să mă 
scape, când. Domnul mi l-a răpit. Atunci, Everard, eu care 
te-am uitat, mi-am adus aminte de tine şi am venit. 

— Spune-mi, tată, spune-mi, exclamă Everard şi voi face 
ceea ce ar fi făcut şi Albert. 

— Da, o vei face, Everard, răspunse Maximilian căci 
înţelegi că oamenii chemaţi prin naşterea lor în fruntea 
statului, trebuie să plătească această glorie printr-o 
abnegaţie completă şi că nu pot obţine demnități decât în 


multe sacrificii şi grele încercări. Pregătirea pentru aceste 
onoruri este foarte grea, Everard; trebuie să-ţi câştigi 
titlurile prin multă bunăvoință, prin nopţi nedormite, prin 
zile fără odihnă. De multe ori, prinții şi miniştrii, pentru a 
ne pune la încercare, ne impun sarcini foarte grele. Scopul 
este însă atât de frumos şi de măreț, încât uităm greutăţile 
semănate în calea noastră. 

De astă dată, diplomatul greşise efectiv. Everard îşi 
câştigase sângele rece, acum el căuta un mijloc de a refuza 
oferta contelui. 

Acesta, crezând că fiul său este atent, continuă: 

— Ei bine fiule, în timp ce atâtea obstacole se pun în calea 
acestor ambiţioşi, tu jucându-te şi dormind ai ajuns la un 
punct pe care alţii, după douăzeci de ani de trudă 
zadarnică, nu l-ar fi putut atinge. Pentru tine, totul depinde 
de o simplă formalitate, de un act neînsemnat. Nu este 
vorba decât să te însori. 

— Să mă însor? Strigă Everard, să mă însor! Ce spui, tată? 

— Da, înţeleg că eşti tânăr, dar n-are nici o importanţă. 
Haide, ascultă-mă până la capăt. Dacă vrei, te vei mira apoi. 
Dar căsătoria pe care ţi-o propun va face fericirea ta, poţi 
să fii încredinţat. Când fratele tău a murit, era tocmai pe 
punctul de a contracta această căsătorie pe care ţi-o 
propun. Pe urmă, m-am gândit la tine, căci vezi tu, această 
unire este un viitor minunat, o fericire neaşteptată, o cale 
deschisă care te va conduce lângă tron, ba cred chiar, pe 
tron. 

— Tată, nu acesta era idealul meu. 

— Dar ce, Everard, acest vis pe care tu îl dispreţuieşti, a 
fost idealul curţii întregi. Cei mai străluciți nobili s-au silit să 
obţină mâna acestei B. Dar toţi au înţeles că trebuiau să se 
dea în lături înaintea numelui de Eppstein, şi atunci au 
părăsit lupta. 

— Şi cine este această ducesă B. De care n-am auzit 
vorbindu-se niciodată şi care vrea să se mărite eu 
moştenitorul celei mai vestite case din Germania? 


— Ducesa B. Everard, este totul şi nimic, este o femeie 
fără nume, deoarece i s-a creat un ducat, dar ea este 
adevărata împărăteasă. Înţelegi, Everard, ce putere va avea 
acela care va avea norocul să devină soţul ducesei? 

— Nu, tată, nu înţeleg prea bine. 

— Cum? Nu înţelegi că pentru a salva aparențele această 
femeie trebuie să fie căsătorită? Soţul ei va putea dori şi da 
orice. Mărirea sa şi a familiei sale va fi o necesitate de stat. 
Priveşte lucrurile prin această prismă, şi răspunde-mi dacă 
nu te ispiteşte. 

— Domnule, la ce trebuie să răspund? Întrebă Everard? 

— La propunerea mea. 

— Ce propunere? 

— Ei drăcie, la această propunere de căsătorie! 

— Sunt uimit că dumneata, conte de Eppstein, propui 
fiului dumitale. Dar iartă-mă, tată, mă pui la încercare, sau 
îţi baţi joc de mine? Nu e aşa că n-ai vorbit serios? 

— Everard, Everard, zise contele scrâşnind din dinţi. 

— Nu, tată, reluă Everard fără să fi auzit pe tatăl său, nu, 
nu, te cred. lubeşti titlurile şi onorurile mai mult decât 
gloria; aceasta îmi pare destul de curios, totuşi mai înţeleg. 
Dar să te serveşti de străbunii tăi, să vinzi numele pe care-l 
vor purta nepoţii tăi, este o ruşine pe care n-o pot înţelege 
şi nu cred că dumneata Maximilian de Eppstein, îmi poţi 
cere un astfel de lucru. Admit să mă împingi la a fi ambițios, 
dar nu voi fi niciodată un netrebnic. 

— Mizerabile, strigă contele pălind de furie. 

— Mizerabil, nu. Dar nebun că am putut să mă înşel 
asupra intenţiilor dumitale. lartă-mă, ce vrei, nu trebuie să 
crezi prea mult în puterea mea de înţelegere. Iau totul aşa 
cum mi se spune şi comit de multe ori greşeli prosteşti. 
Cum îţi spuneam; mai bine lasă-mă aci şi du-te singur să-ţi 
pui în aplicare planurile tale. Vezi bine că nu sunt bun de 
nimic; pentru că ştiu să vorbesc două trei limbi străine, nu 
înseamnă că voi şti să vorbesc şi limba de la curte. 
Părăseşte-mă, tată, reîntoarce-te singur la Viena şi nu mă 


sili să părăsesc acest sat, unde am îngropat ambiția şi 
dorinţele mele. 

De câteva minute, cu toată mânia sa, contele observă faţa 
senină a lui Everard. În cele din urmă, el păru a se fi 
hotărât, şi zise: 

— Totuşi, Everard, dacă nu te-ai fi înşelat, dacă această 
căsătorie n-ar fi o simplă presupunere, ci un fapt, oare te-ai 
împotrivi? 

— Da, tată, răspunse băiatul. Numai că atunci aş fi zis 
„tată, pentru numele lui Dumnezeu”, şi atunci el gândi să 
spună „în numele mamei mele”, (dar fără să-şi dea seama 
de ce, nu îndrăzni să invoce această amintire) „nu mă 
împinge la o faptă ruşinoasă”. Umilirea fiului tău n-ar pute 
să te facă atât de fericit, pe cât de nenorocit m-ar face pe 
mine. Tată, ia-mi viaţa, clar cruţă-mi demnitatea. Şi dacă ai 
fi insistat în cererea ta, ţi-aş fi răspuns: „Conte de Eppstein, 
cu ce drept îmi ceri onoarea mea? Viaţa mea îţi aparţine, 
poate, dar nu şi virtutea mea; şi fiindcă port unul din cele 
mai strălucite nume ale Germaniei, nu mă vei nesocoti ca pe 
cel din urmă om? Nu voi asculta, domnule! 

Everard vorbea cu convingere. Contele, cu privirea rece şi 
pătrunzătoare, surâdea. 

Când tânărul isprăvi, el îl luă de mână şi, părând foarte 
mulţumit îi spuse: 

— Bine, Everard, vino fiul meu, să te îmbrăţişez şi iartă-mă 
că m-am îndoit o clipă de sufletul tău cavaleresc. Dar eu nu 
te cunoşteam decât de azi. Sunt cel mai fericit dintre 
părinţi, căci văd, acum, că eşti demn de cea care ţi-e 
destinată; cea mai nevinovată şi încântătoare fată a Vienei 
va fi a ta. Cea mai nobilă şi bogată fiică a Austriei: Lucia de 
Gansberg, va fi soţia ta. 

Contele Maximilian îi pomenise de aceea despre care 
Rosemonde îi vorbise de multe ori. 

— Ce? Strigă Everard, înmărmurit. Ce? Lucia de 
Gansberg? 


— Aşa am hotărât, te vei însura cu ea peste o lună. Sper, 
că onoarea ta nu va avea nimic de obiectat asupra acestei 
uniuni. 

— Credeam că Lucia de Gansberg este fata cea mai 
căutată din toată Germania. 

— Ei bine, Everard, aştept să-mi mulţumeşti. O femeie 
nevinovată şi o sabie de ofiţer sunt două daruri care merită 
o răsplată. 

— Da, tată, îţi mulţumesc, răspunse Everard, sărutând 
mâna pe care i-o întindea Maximilian; da, eşti cel mai bun 
tată care poate exista. Nu ştiu cum să-ţi exprim 
recunoştinţa mea, dar nu poT. Nici nu îndrăznesc. Nu voi 
putea niciodată iubi şi nici nu mă voi căsători cu Lucia de 
Gansberg. 

— Te-am prins, strigă Maximilian, ridicându-se. Ai căzut în 
cursă; nu numai onoarea te împiedică să te căsătoreşti cu 
fata pe care ţi-am ales-o! Nu ca persoană, ci însăşi ideea 
căsătoriei te înspăimântă. Unde ţi-e oare dragostea ta 
ascunsă? 

Comedia devenea dramă. Everard, palid şi tremurând, nu 
avea putere să mai vorbească. Contele puse mâna pe umăr, 
o mână care părea de plumb. Cu o voce ascuţită, zise 
scrâşnind din dinţi: 

— Ascultă, iubite fiu, acum nu te mai rog, ci îţi poruncesc! 
Nu-ţi mai spun „vrei” îţi spun „îţi ordon”. Am dat cuvântul 
prinţului, nunta e hotărâtă. Dacă n-aş fi avut cincizeci de 
ani, m-aş lipsi de tine dar aşa, am nevoie de cineva tânăr. 
Eşti fiul meu, te iau; să nu spui un cuvânt, căci ia seama, să 
nu aflu motivul refuzului tău, a cărui singură bănuială mă 
înfurie. Sunt de temut, ia seama. Nu mai încape nici o 
vorbă. Taci şi pleacă ochii. Sunt amintiri care mai mult mă 
supără decât mă înspăimântă. Mi-e milă de tine şi frică de 
mine. leşi, ai timp să te hotărăşti până mâine; ieşi, pe 
mâine. Gândeşte-te bine că tatăl tău insultat, va fiun 
judecător de temut. 


Şi Contele, îngălbenit de mânie, arată cu braţul 
ameninţător uşa. 

Turburat de această mânie şi convins că până mâine nu va 
obţine nimic, Everard ieşi. 

Toate acestea se petreceau cu o zi înainte de Crăciun. 

XXII. 

Everard ieşi din castel şi se afundă în pădure. Noaptea era 
rece, dar frumoasă, cu cerul albastru şi senin. Sufla un vânt 
tăios, ninsese câteva zile, dar pământul era acoperit cu 
linţoliul zăpezii. Pinii se desenau întunecaţi pe albul sinistru 
al câmpiilor. 

Everard, cu capul gol, cu părul zburlit, umbla în neştire, 
fără vreo ţintă, fără vreun gând: nu simţea nici frigul, nici 
vântul. 

Mai mult instinctul decât voinţa, îl conduse drept la colibă, 
era aproape de miezul nopţii. Uşile erau încuiate şi nici o 
lumină nu se vedea. Făcu de cinci-şase ori ocolul căsuţei, 
dar văzând că stăpânii ei dormeau, fugi la peştera lui şi 
îngenunchind în prag, se porni pe plâns, invocând pe mama 
sa. 

— Mamă, mamă, strigă el disperat, unde eşti? Ştii tu oare 
ce vrea să facă cu copilul tău? Şi ce ruşine vrea să-i facă? 
Ştii ce-l ameninţă? Vei îngădui oare ca el să fie dezonorat? 
Vei asista neputincioasă la pierderea lui? Erai aici azi 
dimineaţă, chiar în acest loc unde plâng acum, şi m-ai văzut 
plin de bucurie. Oare nu aprobi tu fericirea mea? Mi se 
pare că nu. Dar tu nu mi-ai vorbit deloc azi; este drept că 
nici eu - ameţit de fericire sau de durere, nu te-am mai 
întrebat nimic, dar te întreb acum. lartă-mă, şi răspunde- 
mi. 

Everard ascultă. Nu auzea decât şuieratul vântului şi 
trosnetul crengilor. Rămase tăcut câteva minute: s-ar fi zis 
că-i era frică de însuşi glasul lui. 

— Mamă, reluă el cu glas duios, nu-mi spui nimic? Au 
dacă-mi vorbeşti prin acest geamăt lugubru al crivăţului, eu 
nu te aud, nu te înţeleg; eşti oare supărată din pricina 


dragostei mele? Mă părăseşti? Sau poate, având a-mi 
împărtăşi veşti îngrozitoare, preferi să taci? Dumnezeule, 
se poate ca marele eveniment al vieţii mele să se apropie? 
Nu mai vrei deci să mă sfătuieşti? Aş face poate bine să fug? 
Este oare prea târziu? Ah, nimiC. Nimic. Mamă, nu-mi 
răspunzi nimic? Şi acest vânt care plânge mereu! Este 
înfricoşător. Mamă, oare pentru prima oară în viaţa mea mă 
lipseşti de dragostea ta? Mă simt singur; oare Domnul te 
îndepărtează de mine, pentru a mă lăsa pradă fatalităţii? 
Sau poate ai murit, umbră a mamei mele? 

Totul tăcea, numai vântul îngheţat sufla dinspre Nord. Nu 
se auzea decât mugetul lui sinistru. Everard începu să 
tremure de frig şi de spaimă. 

— Milostivire cerească, strigă el descurajat, cu un glas 
întretăiat de suspine, sunt sigur că îngerul meu păzitor nu 
se mai află lângă mine. Ce va fi mâine? Ce va face contele? 
Ce voi face eu însumi? Trebuia să plec acum trei ani! Dar 
mai este timp! Da, să plec! Mă duc la unchiul meu Conrad. 
EI e singurul meu prieten, unicul care mă va ajuta; ela fost 
prietenul tău, mamă! Să plec, să fug, din faţa destinului 
meu. 

Şi zăpăcit, se ridică, vrând să fugă. 

— Dar Rosemonde! Exclamă el, trebuie s-o văd. Este 
logodnica mea, să plec fără ea? Mamă, eşti crudă că mă 
pedepseşti şi părăseşti. Ce mult sufăr. 

O bufnitură de vânt, mai puternică decât celelalte, atât de 
puternică încât, dezrădăcină unul din stejarii ce ascundeau 
intrarea peşterii, răspunse tânguirilor lui Everard, 
înspăimântându-l. Petrecu restul nopţii între aceste 
alternanţe de groază şi disperare, de resemnare sau 
revoltă. 

Când palida lumină a aurorei învălui coamele munţilor, 
Everard era mai alb decât pământul acoperit de zăpadă, 
mai îngheţat decât stâncile acoperite de chiciură: cine l-ar fi 
văzut, ar fi crezut cu siguranţă că era o fantomă. 


Soarele, un soare trist de Decembrie, trimitea prinde 
arbori câteva raze palide; Everard, sleit de puteri, se 
îndreptă totuşi spre colibă. 

Singura hotărâre pe care o luase, era s-o revadă pe 
Rosemonde şi să se sfătuiască cu ea. Ştia bine că trebuia să 
fugă departe de tatăl său, departe de Germania, dar voia s- 
o vadă pe Rosemonde. 

Pe când mergea astfel, îngândurat, auzi deodată sunetul 
unui corn de vânătoare şi lătrat de copoi. Întoarse capul 
într-acolo: văzu prin desişul arborilor haita de câini. 
Înaintaşii şi în sfârşit pe Maximilian călare, care se ducea la 
vânătoare. 

Avu doar timpul, să sară peste un şanţ şi să se ascundă 
îndărătul unui copac, pentru a nu fi văzut. 

Când îşi reluă drumul, i se păru că-l urmărea un valet al 
contelui; nu era însă decât o iluzie, căci fusese cuprins de 
delir. 

Chinuit de aceste gânduri, ajunse la căsuţa maestrului de 
vânătoare. Jonathas plecase de dimineaţă, pentru a-şi 
întovărăşi stăpânul. Everard nu găsi deci acasă decât pe 
Rosemonde. Văzându-l atât de palid şi de tulburat, tânăra 
fată scoase un țipăt de spaimă. 

„„„Everard îi povesti ceea ce se petrecuse în timpul 
discuţiei cu tatăl său. Povestirea fu lungă, căci de multe ori 
îl podidiră lacrimile. 

Ca întotdeauna, Rosemonde îi dădu sfaturi înțelepte. 

— Prietene, îi spuse ea, dacă într-adevăr Lucia de 
Gansberg ar trebui să devină soţia ta, atunci ţi-aş spune: 
„Everard, Lucia este o fată nobilă, ascultă-l pe tatăl tău, 
căsătoreşte-te cu ea, şi dacă nu vei fi fericit, cel puţin vei 
rămâne cu demnitatea neatinsă. Dar această unire cu 
ducesa, este îngrozitoare. lar eu am dreptul să te opresc de 
la îndeplinirea unei asemenea fapte, căci prin această 
hotărâre, contele Maximilian nu numai că ne desparte pe 
noi, dar nesocoteşte însăşi dreptatea şi puterea 
Atotputernicului. Este tatăl tău, dar are un suflet hain şi 


tiranic; e prea primejdios să lupţi contra lui şi atunci, cel 
mai bun lucru ar fi să fugi. Nu te ocupa de mine, Everard; 
ştiam prea bine că visele noastre nu sunt decât iluzii şi că în 
afară de vreo minune - eu n-aş fi putut niciodată să ajung 
soţia ta. Nu-i nimic, nu sunt a ta, dar nu voi fi nici a altuia. 
Voi rămâne aici şi mă voi ruga pentru tine, iubindu-te fără 
nici o speranţă. Fără speranţă, căci iată-te bogat acum, iată- 
te conte; şi chiar dacă tatăl tău ar-admite, ceea ce este 
imposibil, să te căsătoreşti cu mine n-aş mai vrea eu. Îţi voi 
fi însă, toată viaţa mea, tot aşa de credincioasă ca şi când aş 
fi soţia ta, dar tu, Everard, tu eşti liber. Fii bun, linişteşte 
mânia contelui, sileşte-l prin faptele tale bune, să te ierte, 
să te numească fiul său. Apoi dacă vrei, poţi să mă uiţi, să 
uiţi pe cea care te va iubi întotdeauna. 

— Rosemonde, exclamă Everard cu ochii înlăcrimaţi, cel 
puţin tu să nu mă părăseşti; vorbeşte, căci cuvintele tale 
drăgăstoase potolesc zbuciumul sufletului meu. Te voi 
asculta, voi pleca, nu pentru a mă salva pe mine, ci pentru 
a-l salva pe tatăl meu. Mama nu a răspuns întrebărilor mele 
în noaptea aceasta. Azi e Crăciunul şi mi-e frică, mi-e frică 
pentru el. Fug dinaintea primejdiei, poate dinaintea 
blestemului său. 

— Ce vrei să spui, Everard? Întrebă fata neliniştită de 
privirile rătăcite ale băiatului. 

— Nimic, nimic, morţii ştiu totul, cei vii, nimic. Lasă-mă să 
plec iute, Rosemonde; o ultimă sărutare. Nu te speria, o 
sărutare de soră, pe frunte, pe care o voi primi în genunchi. 

Everard îngenunche, iar Rosemonde - aşa după cum 
obişnuia la sfârşitul fiecărei lecţii. 

— Îl sărută pe frunte suspinând. 

În acest moment, îndărătul acestor doi copii nevinovaţi, se 
auzi un rânjet înfiorător. 

Se întoarseră şi-l văzură pe contele Maximilian, ţinând 
biciul într-o mână şi puşca în cealaltă. 

— Foarte bine, zise el cu ironie. 


Şi după ce-şi sprijini puşca de zid şi-şi azvârli biciul şi 
şapca pe masă, contele intră în odaie. Rosemonde, ruşinată, 
plecă ochii şi nu îndrăzni să facă un pas. Everard, se aşeză 
înaintea ei, înfruntând cu o privire mândră şi hotărâtă, 
zeflemisirea contelui. 

Maximilian, fluierând o arie de vânătoare şi uitându-se 
batjocoritor când la fată când la băiat, îşi scotea încet 
mănuşile, apoi lăsându-se într-un fotoliu, zise cu 
indiferenţă: 

— lată dezlegarea enigmei. lată pentru ce ai refuzat 
propunerea mea. Trebuie să admit că ai avut un motiv 
foarte drăguţ şi ispititor. 

— Domnule, zise Everard, dacă mânia dumneavoastră. 

— Mânie? Întrerupse contele. Dar cine vorbeşte de mânie? 
Everard, sunt un cavaler şi trăiesc în secolul al XVIII-lea. 
Slavă Domnului, nu m-am călugărit încă. Nu, copii, nu vă 
duşmănesc. Nu te-am urmărit, Everard, pentru a te 
deranja, ci în interesul tău. Frumoasă copilă, am trimis la 
oraş cu un pretext oarecare pe tatăl tău, care cred că nu 
ştie secretul vostru şi care v-ar fi putut surprinde. Vedeţi 
deci, că nu vă sunt duşman. Totuşi, nu vreau să fiu înşelat şi 
nu vreau ca dragostea voastră. 

— Iertaţi-mă, domnule, dacă vă întrerup, reluă Everard cu 
hotărâre, dar e la mijloc o neînțelegere, ce se cere 
îndreptată. Vă rog fiţi puţin atent. M-aţi părăsit, lăsându-mă 
singur, fără conducător, fără profesor şi fără sprijin. A 
trebuit să cresc singur ca arborii pădurii. Aţi fost oare tatăl 
meu? Am fost eu oare fiul dumneavoastră? După 
indiferența, aş zice chiar ură, pe care mi-aţi arătat-o, nu s- 
ar putea spune aşa ceva. Într-o zi mi-aţi scris că trebuie să 
renunţ pentru totdeauna la dragostea dumneavoastră, 
după cum şi dumneavoastră renunţaţi pentru totdeauna la 
ascultarea mea; apoi, fidel hotărârii dumneavoastră nu v-aţi 
mai ocupat de mine, parcă aş fi fost mort sau nedemn de 
numele de Eppstein. Un ţăran îl învăţă pe fiul său să 
citească, pentru ca să poată buchisi cuvintele Domnului; 


dumneavoastră nici nu v-aţi interesat dacă ştiu să citesc. M- 
aţi lăsat neînvăţat şi vagabond şi v-aţi dus împreună cu 
unicul fiu pe care-l iubeaţi, cu Albert să cuceriţi titluri şi 
onoruri. Dar fiul dumneavoastră v-a fost răpit de Dumnezeu 
a cărui dreptate se îndeplineşte întotdeauna. Atunci v-aţi 
amintit de cel părăsit, căci aveţi nevoie, pentru împlinirea 
proiectelor dumneavoastră de un tovarăş care să fie fiul 
dumneavoastră. V-aţi aşteptat să găsiţi aici un incult, un 
sălbatic, chiar de aceea l-aţi adus pe acel profesor: ca să mă 
facă vrednic de a împlini proiectele dumneavoastră. Aţi fost 
surprins constatând că nu mai aveam prea multe de învăţat, 
şi v-aţi bucurat, nu pentru că progresasem, ci pentru că aşa 
vi s-ar fi putut realiza mai repede ambițiile. Ei bine, 
domnule, ştiţi cine m-a învăţat toate aceste lucruri? Cine m- 
a obişnuit cu viaţa şi cu credinţa în Dumnezeu? Cine a 
format sufletul şi inteligenţa mea, cine a înlocuit prin lecţiile 
sale pe tatăl meu absent, şi prin sfaturile sale, pe mama 
mea moartă? 

— Ca să fiu sincer, nu, răspunse Maximilian. Mi-ai vorbit 
de singurătate, dar nu cred că ea poate fi un profesor atât 
de bun. 

— Nu, Domnule, profesoara mea a fost Rosemonde, pe 
care era s-o insultaţi adineauri. Această nobilă şi nevinovată 
copilă mi-a înlesnit binefacerile educaţiei. Zi de zi, oră de 
oră, ea m-a învăţat toate aceste lucruri. Ea a făcut un om 
din cel pe care-l vedeţi aici. Ea mi-a dat speranţă, ea m-a 
făcut demn, ea m-a pregătit pentru cele mai grele lovituri 
ca şi pentru cele mai delicate misiuni. Mai insultaţi-o acum! 

— Îmi dau seama, cu plăcere, Everard, că ştii să vorbeşti 
foarte frumos. Din tot acest discurs minunat pe care l-ai 
ţinut, nu am desprins decât un lucru pe care îl ghicisem de 
mult: această copilă te-a instruit. Foarte bine, îi sunt 
recunoscător; cred însă că în schimbul lecţiilor sale i-ai dat 
şi tu altele, nu mai eşti neştiutor, dar oare ea mai este 
nevinovată? 


Rosemonde, înmărmurită, vru să spună ceva. Dar buzele 
sale nu erau în stare să articuleze vreun cuvânt. Palidă, ea 
încremenise locului. 

— Insistaţi în greşeala dumneavoastră, strigă Everard, 
tremurând de indignare. 

— În greşeala mea? Nu, în disprețul meu, da. 

Rosemonde, tăcută, ridică mâinile spre cer. 

— Domnule, ia seama, reluă Everard, furios, aţi uitat atâta 
vreme că sunteţi tatăl meu, încât, să mă ierte Dumnezeu, şi 
eu aş putea uita că sunt fiul dvs. 

— Ar fi foarte ciudat, zise Maximilian, renunțând la surâsul 
său şi devenind serios şi mândru. Ie sfătuiesc, tinere, să te 
linişteşti, mânia ta se va spulbera repede în faţa furiei mele. 
Isprăveşte cu dulcineea ta, care nu este ducesă, dar care mi 
se pare că este copia fidelă a aceleia pe care ai refuzat-o azi 
dimineaţă. 

— Dumnezeule mare! Strigă Rosemonde căzând leşinată 
pe podea. 

— La dracu, exclamă Everard, apucând sabia sa pe care o 
sprijinise de cu seară de sobă. 

Apoi trăgând-o pe jumătate, înaintă spre conte. Dar când 
ajunse în faţa lui, se opri şi o vâri din nou în teacă. 

— Mi-aţi dat viaţa, zise el, suntem chit. 

Maximilian apucase puşca încărcată. 

— 'Ţi-am dat viaţa? Te înşeli, mizerabile, nu ţi-am dat nimic 
şi nu-mi datorezi nimic. Trage sabia ta, mâniile noastre se 
vor măsura. Dar tu, tu dai înapoi, eşti laş; eu însă nu dau 
înapoi. 

Se îndreptă spre uşă şi chemă servitorii care-l 
întovărăşeau. 

— Luaţi pe această fată, porunci el şi, leşinată sau nu, 
goniţi-o de pe proprietăţile mele. 

Everard se postă în faţa Rosemondei şi trase sabia. 

— Dacă cineva dintre voi o atinge, e mort. 

Servitorii speriaţi, ezitau. 

— Laşilor, veţi înainta? Strigă Maximilian ridicând biciul. 


— Domnule, ia seama, o voi apăra contra oricui. 

— Chiar şi contra tatălui tău? Strigă Maximilian înaintând 
cu puşca întinsă spre Everard? 

— Chiar, contra călăului mamei mele, răspunse Everard. 

Maximilian, orbit de mânie îl dobori la pământ pe fiul său. 
Şi se pregătea să tragă. 

— Mamă, mamă, fie-ţi milă de el, exclamă Everard. 

Contele Maximilian îngălbenit de frică, rămase împietrit. 1 
se părea că lângă Rosemonde şi Everard îl vede pe Conrad 
şi pe Aldina. 

Într-adevăr Maximilian îl vedea pe fratele său, pe Conrad, 
care, ţinându-se de cuvânt, venise să-i viziteze pe Everard, 
pe Jonathas şi pe Rosemonde. El ajungea la timp pentru a-l 
împiedica pe Maximilian să comită o crimă. 

Graţie lui Everard, nu fusese ucis, căci lovitura primită nu- 
i pricinui decât o rană uşoară. 

Contele, revenind spre el, îl observă mai bine. La început 
crezu că este prada unei halucinaţii. Rămase singur în 
cameră cu fratele său; ceilalţi plecaseră. Podeaua era 
pătată de sânge. 

— Unde este Everard? Întrebă Maximilian tremurând. 

— Sus; linişteşte-te, e rănit uşor la umăr. 

— Şi Rosemonde? 

— Şi-a revenit. Acum îl îngrijeşte pe Everard. 

— Dar tu, tu eşti Conrad? Cum se face că eşti aici, şi ce 
înseamnă această uniformă de ofiţer francez? 

— Da, eu sunt acela care a fost Conrad, acum sunt unul 
dintre generalii lui Napoleon. Îţi voi povesti totul, atunci 
când te vei linişti. 

— Aşadar, trăieşti! Nu am visat? Dar cealaltă? Cealaltă? 

— De cine vorbeşti, Maximilian? 

— De cea care era în picioare lângă Everard cu o mână 
întinsă asupra lui pentru a-l apăra, cu alta spre mine pentru 
a mă ameninţa. 

— De cine vorbeşti? Întrebă Conrad neliniştit. 


— Am recunoscut-o, urmă Maximilian înmărmurit, de 
spaimă. Am recunoscut-o, sunt condamnat. Everard a avut 
dreptate când a spus: Ai milă de el mamă. Nu mai pot 
aştepta nici o milă. 

— Nu ştiu ce vorbeşti, răspunse Conrad, am să-ţi spun un 
singur lucru: Everard mi-a spus că elte iartă şi că se va 
ruga pentru tine. 

— La ce-mi va folosi, la ce-mi va folosi? Întrebă contele cu 
nelinişte. Ea a fost aici, ţi-o spun. 

— Cine ea? 

— Ea, pedeapsa. Ea condamnarea, ea Aldina. Vino, să 
ieşim de aici. Nu auzi oare că acest sânge cere răzbunare? 
Nu vezi că tremur de groază? Vino. Aerul curat al 
câmpurilor îmi va face bine! Dar poate că răsuflarea mea îl 
va strica? Da, sunt osândit! 

— Nu vrei să-l vezi pe Everard şi să-l ierţi? 

— Nu, nu vreau să văd pe nimeni. Nu mai sunt tată, nici 
om. Nu mai aparţin pământului, ci iadului. Şi apoi, ce-i pasă 
lui de iertarea mea? Iertarea unui blestemat este o 
nenorocire. Vino, Conrad, să ieşim de aici. 

Maximilian şi fratele său părăsiră casa lui Jonathas. 
Conrad cu greu se ţinea după el. 

În drumul său, contele se lovea de toate pietrele, alergând 
peste câmp cu părul vâlvoi şi cu privirea rătăcită. Ai fi zis că 
fugea de cineva. Şi într-adevăr fugea dinaintea 
remuşcărilor. 

Cei doi fraţi ajunseră la castel. Maximilian îngrozit, se 
îndreptă spre camera roşie făcându-i semn lui Conrad să-l 
urmeze. Încuie uşa în urma lui. 

— Acum sunt în siguranţă, zise el aşezându-se pe un 
fotoliu. Acum sunt treaz, pot să mă reculeg şi pot gândi. Aş 
vrea să ştiu dacă cele întâmplate mai adineauri ţin de 
realitate, sau sunt o viziune înfricoşătoare? 

— Din păcate, răspunse Conrad, totul este adevărat. 

— Dar tu, chiar tu care-mi spui acestea, nu eşti o fantomă? 


— Viaţa mea e o taină, cu toate acestea trăiesc. Am venit 
aici pentru a-mi îndeplini o promisiune făcută lui Everard şi 
lui Jonathas. Norocul m-a făcut să ajung la timp pentru a 
zădărnici o crimă; şi încă ce crimă: uciderea fiului său. 

— Este cu putinţă? Este cu putinţă? 

— Da, şi pentru a te scăpa de halucinaţiile tale, pentru a te 
aduce pe calea adevărului, îţi voi istorisi trista mea poveste. 
Ne întâlnim în împrejurări atât de înfiorătoare încât cred că 
e de prisos să te fac să juri că nu vei spune mai departe 
secretul meu. Acest mister, fără a fi absolut trebuincios a 
devenit o obişnuinţă pentru mine. Am trăit atât de departe 
de convenienţele sociale, cauzele care au determinat 
acţiunile mele ar fi atât de greşit înţelese, judecata mulţimii 
ar putea fi atât de falsă, încât prefer să nu-l am ca martor 
decât pe Dumnezeu, căci numai el vede nevinovăția 
intenţiilor mele. Şi apoi, iubesc această umbră, îndărătul 
căreia mă ascund, căci tăinuind altora începuturile vieţii 
mele de multe ori, nu mi le mai aduc nici eu însumi aminte. 

Conrad începu atunci povestea existenţei sale triste şi 
sinistre. O începu mâhnit şi o isprăvi plângând. Maximilian 
era foarte atent. Faţa sa devenea din ce în ce mai liniştită şi 
mai senină. 

— Îţi mulţumesc, Conrad, zise el fratelui său, când acesta 
isprăvi, îţi mulţumesc că m-ai adus la realitate. 

Cu toate că povestea ta este ciudată, şi cu toate că omulal 
cărui tovarăş ai devenit este miraculos, ascultându-te, m-am 
simţit cel puţin printre fiinţe cunoscute, printre oameni 
care trăiesc şi respiră. Eram nebun adineauri, aveam 
viziuni şi eram stăpânit de o frică copilărească. Mânia mă 
orbise; mi se pare că ţi-am vorbit de Aldina, de apariţii şi de 
răzbunare, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Conrad, mirat de cuvintele fratelui său. 

— Dumnezeule! Se poate oare ca sufletele tari să aibă 
câteodată momente de slăbiciune? Gândeşte-te că eu, 
Maximilian de Eppstein, eu, sfetnicul împăratului, am fost 


influenţat de nişte poveşti. Te-ai distrat bine pe socoteala 
mea, nu? 

— Mi-ai făcut milă, zise Conrad; furia şi groaza ta m-au 
speriat tot aşa după cum acum, ironia şi egoismul tău mă 
indignează. 

— Haidem, răspunse Maximilian, trebuie să ne arătăm 
bărbaţi şi să nu ne lăsăm impresionați de nişte închipuiri. 
Am greşit lăsându-mă dominat de mânie, îţi mulţumesc ţie 
şi Domnului că m-ai împiedicat să comit o crimă. Dar nu mai 
eram stăpân pe mine, căci acest impertinent mă supărase 
prea mult. Din fericire nu s-a ales decât cu o rană uşoară. 
Asta îi va servi drept lecţie şi-l va hotări, sper, să mă asculte. 
Iar cât despre amenințările moartei sau visele în care mi-a 
apărut, numai un copil poate crede în asemenea lucruri. Şi 
tu, Conrad, om înţelept şi soldat al lui Napoleon, crezi că 
aceste vise n-au fost adevărate, nu-i aşa? 

— Cine ştie? Răspunse Conrad gânditor. 

— Cum? Şi tu crezi în fantome? 

— lisus a cerut celor ce trăiesc să se roage pentru cei 
morţi. De ce oare, evanghelia morţilor nu le-ar impune să 
vegheze asupra celor ce trăiesc? 

— Taci! Strigă contele pălind, nu, nu este posibil. Sunt 
sigur, vreau, ca toate legăturile dintre moartă şi cei vii să fie 
rupte. Frate, nu mă speria. 

Într-un minut, contele, care se credea atât de puternic cu 
câteva clipe mai înainte, deveni mai timid şi mai fricos decât 
un copil. Cu mare greutate ridică privirile şi spuse: 

— Când Dumnezeu va face din aleşii cerului, îngeri 
păzitori ai pământului, va acorda el oare această favoare şi 
blestemaţilor? Cred însă, sunt sigur, ştiu că Aldina nu 
merită mila cerului, căci nimeni, nici chiar copilul ei nu 
poate protegui o femeie care a înşelat. 

— Aldina? Strigă Conrad. Oare vorbeşti astfel de cucernica 
şi inocenta Aldina? 

— Ai cunoscut-o? Întrebă Maximilian. 

— Mi s-a spus, răspunse Conrad. 


— Ah, ţi s-a spus! Da, părea foarte inocentă şi ştia foarte 
bine să înşele oamenii. Ipocrita! Ţie însă, fratele meu, îţi pot 
spune, vreau şi chiar trebuie să-ţi spun ruşinea ei. Da, urmă 
Maximilian, la urma urmei, este o nevoie pentru mine să mă 
justific învinuind-o. Şi vei vedea că am avut dreptate, că 
trebuie să înfrunt amenințările ei, că este o mizerabilă, că 
remuşcările mele sunt întemeiate. Da, am fost drept, nu 
vinovat; dacă cuvintele mele au ucis-o, am făcut foarte bine: 
Everard nu este fiul meu, este băiatul acelui căpitan 
Jacques, Dumnezeu să-l blesteme. 

— Al căpitanului Jacques? Strigă Conrad. 

— Da, un francez care i-a arătat o dragoste plină de 
cavalerism, un aventurier al cărui nume sau poveste nu a 
vrut să mi-o spună, un străin pe care-l numea prietenul şi 
fratele ei! 

— Şi care într-adevăr era prietenul şi fratele ei. 
Nenorocitule! Strigă Conrad cu disperare, acest aventurier, 
acest căpitan Jacques, eram eu, Conrad de Eppstein, fratele 
tău şi al ei. 

Maximilian se ridică. Îngălbenise de spaimă. 

— Eram eu, zise Conrad, eu care i-am cerut să nu divulge 
nimănui secretul pe care sufletul ei minunat l-a păstrat 
până la moarte, eu care ca şi tine, dar cel puţin fără să 
vreau, sunt ucigaşul ei, eu care adineauri, nu ţi-am pomenit 
nimic despre reîntoarcerea mea la castel acum 20 de ani 
pentru a nu trezi amintirile tale, eu care-ţi spun acum că ai 
omorât o nevinovată. Maximilian, vei răspunde în faţa lui 
Dumnezeu. 

Conrad tăcea, căci descurajarea contelui, a acestui om 
atât de mândru altădată, îi făcea milă. Contele era galben 
ca un mort: s-ar fi zis că mâna Atotputernicului apăsa greu 
pe umerii lui. De abia îndrăznea să-şi ridice ochii plini de 
spaimă. I se părea că vede alături de el îngerul răzbunător 
cu sabia în mână. 

O tăcere apăsătoare urmă cuvintelor lui Conrad, care nu 
mai avea putere să blesteme. Maximilian, cu glas 


tremurător, repetă de mai multe ori: sunt pierdut. 

Era ora patru. Afară se întuneca. Norii cenuşii goniţi de un 
vânt năprasnic, goneau pe cer. Copacii trosneau. Corbii se 
roteau în jurul turnurilor castelului. 

Deodată, ieşind din toropeala ce-l cuprinsese, Maximilian 
strigă: 

— Lume, să vină lume! De ce suntem singuri? Conrad, 
porunceşte ca toţi oamenii castelului să se adune în sala 
mare de jos, să se aprindă toate candelabrele, să se facă 
zgomot; împiedicaţi-mă s-o văd şi s-o aud. 

— Eşti salvat pentru că te căieşti, spuse Conrad, cuprins 
de milă la vederea fratelui său. 

— Mă căiesc? Mi-e frică! Mă înţelegi, Conrad, nu-i aşa? 
Lumină? Lumină şi zgomot! Aş putea oare rămâne singur în 
această cameră, în camera roşie, lângă scara ce duce la 
cavou? Nu observi nimic sinistru în aceste perdele care se 
mişcă? În această flacără de lampă care pâlpâie, în acest 
foc tremurător, în aer, în această tăcere? Nu vezi că la gâtul 
meu am acel lanţ de aur, ultima înştiinţare a moartei? Uiţi 
că suntem în ajunul Crăciunului? Repede! Cântece, lumini, 
mulţime! Sau mai bine să se înhame caii la trăsură. Vreau 
să plec imediat la Viena. 

— Frate, zise Conrad, de ce să fugi, de ce să te înconjuri 
de mulţime? Cel mai bine ar fi să te căieşti, căci de pe acum 
tu simţi o teamă care te va salva. 

— Cine spune că mi-e teamă? Strigă Maximilian. 

Cu pumnii strânşi, cu pumnii încleştaţi, contele căzu într- 
un fotoliu. Ruşinea şi frica se luptau în sufletul lui 
Maximilian. Mândria însă învinsese. 

— Eppsteinii nu ştiu ce-i frica, zise contele râzând, un râs 
ce aducea mai curând a şuierat. 

Conrad dădea din cap cu milă, dar tocmai această milă îl 
înspăimânta pe Maximilian. 

— Eppsteinii nu ştiu de frică! Repetă el. Oare această 
femeie care, în viaţă fiind, a terminat în faţa mea, mă va 


face să tremur de frică acum când e moartă? Nu, o înfrunt 
atât pe ea cât şi pe fiul ei! 

— Asta-i o nelegiuire! Strigă Conrad. 

— Nu, bun simţ. Cred în Dumnezeu, pentru că aşa se cere 
la curte, dar nu cred în fantome. Totdeauna legenda acestui 
castel m-a lăsat indiferent. Lasă-mă, vreau să fiu singur, 
închipuirile tale m-au înnebunit. N-am de ce să mă tem. 

— Maximilian, zise Conrad, prefer să fii îngrozit şi sa lupţi 
cu spaima, decât să fii vesel şi păcătos. 

— Dar despre ce spaimă vorbeşti? Tu însuţi, sosirea ta 
neaşteptată, prostia ta, şi mila pe care o am pentru victimă, 
mi-au zăpăcit minţile; nu mi-e frică însă de nimic, nici de 
fantome, nici de diavoli, şi o voi dovedi. Mă vei lăsa singur şi 
te vei duce la Everard să-i spui că trebuie să părăsească 
dragostea sa şi să mă urmeze la Viena. 

— Frate, te-ai gândit bine? Eu nu te părăsesc. 

— Ba da, pleacă, căci mă plictiseşti. Nu sunt un copil care 
dă îndărăt tremurând; voi da în numele lui Everard 
consimţământul său la căsătoria sa, cu Ducesa B. 

— la seama! Strigă Conrad. 

— Ia tu seama! Strigă supărat contele bătând din picior. 
Am foarte puţină răbdare. Vreau să rămân singur, vreau să 
rămân singur. 

— Să las să se îndeplinească dreptatea Domnului? 

— leşi! Strigă Maximilian. 

— Da, nenorocitule! Vei scăpa în noaptea aceasta, căci 
aceea care ar putea merge repede, dar care vine încet 
pentru că are răbdarea eternității, te va lua mâine. 

— La dracu! Strigă Maximilian, cu privirea încărcată de 
mânie, îndreptându-se spre Conrad cu pumnii încleştaţi. 

Printr-o privire senină, privirea oamenilor cinstiţi care 
liniştesc pe nevolnici, Conrad îl opri pe Maximilian. 

— Adio, îi spuse el, privindu-l cu milă. 

Se duse încet spre uşă, o deschise şi ieşi. 

— Bună seara, îi strigă Maximilian, încuindu-se în urma lui. 
Vezi că vreau să rămân singur cu fantoma? Mă închid cu ea. 


Ah, da! Dacă până mâine la opt nu mă vezi, vino te rog şi 
forţează uşa. Bună seara şi du-te la dracu. 

Conrad, din capătul scării, voia să mai ureze pentru ultima 
oară noapte bună, fratelui său, dar vorba i se opri în gât. Se 
gândise să vegheze toată noaptea în pragul camerei, dar o 
putere nevăzută îl împiedică. Simţea că voinţa Domnului îl 
împinge mai departe. 

Cobori scara şi se duse să-l întâlnească pe Everard în 
coliba lui Jonathas. 

XXIII. 

Conrad, Everard, Rosemonde şi Jonathas laolaltă 
petrecură o noapte de veghe, o noapte de spaimă, o noapte 
de lacrimi. 

Everard, a cărui rană fusese pansată de Rosemonde, era 
întins pe canapea. Conrad, şezând lângă el, îl ţinea de 
mână. Rosemonde intra şi ieşea. Din când în când, ea 
îngenunchea şi se ruga. 

Jonathas, pe care aceste întâmplări - pe care trebuia să le 
fi prevăzut în parte - îl impresionară foarte mult, plângea 
cu suspine. 

Era o tăcere apăsătoare; nu se auzea decât suspinele lui 
Jonathas, bătăile ceasornicului şi vântul care vuia afară, 
amenințând să smulgă acoperişul casei. 

Rugăciunile şi invocările Atotputernicului făcea şi mai 
lugubră această înfricoşătoare aşteptare. 

— Să ne rugăm pentru el, zise Conrad. 

— Doamne, ai milă de el, răspunde Rosemonde. 

— Mamă, iartă-l, murmură Everard. 

Sună miezul nopţii. Întrebarea lui Conrad îi făcu să tresară 
pe toţi: 

— Mai trăieşte? 

— Este pierdut, răspunse Everard. Mama mi-a spus 
întotdeauna că trebuie să moară sau de mâna mea sau din 
cauza mea. N-am fost călăul, am fost însă securea. Cu toate 
acestea, mama îl plângea, dar destinul a fost mai tare decât 
ea. Totul a contribuit la acest eveniment prezis, numai ceea 


ce-i rău şi vinovat, ca ambiția contelui şi viciile fratelui meu, 
dar şi ceea ce e bun şi nevinovat, ca încrederea lui Jonathas 
şi dragostea noastră. Soarta a vrut-o. Pasiunile de care tatăl 
meu era stăpânit, s-au cerut ispăşite. E pierdut. 

Cu o oră mai târziu, Everard reluă: 

— Ce s-o fi petrecând acum acolo? Ce chinuri ne mai 
aşteaptă? Doamne, ce fericiţi eram ieri dimineaţă şi ce vise 
frumoase făceam! lar acum ce speranţe ne mai rămân, ce 
viaţă ne mai aşteaptă? 

— Să ne rugăm, ziseră deodată Conrad şi Rosemonde. 

Ce încet se iviră zorile... Zori triste şi întunecate de 
Decembrie. 

De îndată ce prima rază de lumină, spintecă văzduhul, 
Conrad se sculă. 

— Mă duc într-acolo, zise el. 

— Vom merge cu toţii, zise Everard. 

Nimeni nu se împotrivi. Everard se sprijini de Conrad; 
Rosemonde şi Jonathas îi urmau. Plecară spre castel. 

Când ajunseră în faţa porţii, bătea ceasurile opt: servitorii 
de abia se sculaseră. 

— Careva dintre voi l-a văzut pe conte de ieri seară? 
Întreabă Conrad. 

— Nu, contele s-a încuiat în cameră şi ne-a interzis să-l 
deranjăm. 

— A sunat azi dimineaţă? 

— Sunt contele Conrad, fratele stăpânului vostru, iar 
acesta e fiul său, Everard, pe care-l cunoaşteţi. Urmaţi-ne. 

Conrad şi Everard, urmaţi de câţiva servitori, se 
îndreptară spre camera roşie; Rosemonde şi Jonathas 
râmaseră în prag. 

Ajunşi la uşa camerei lui Maximilian, unchiul şi nepotul se 
priviră înspăimântați. 

Conrad bătu: nimeni nu răspunse. Bătu mai tare, aceeaşi 
tăcere. Îl strigă pe Maximilian, mai întâi încet, apoi mai 
tare. Pe urmă cu disperare, tăcere. 

— Să se aducă răngile, porunci Conrad. 


Uşa fu forţată. Camera era goală. 

— Vom intra numai noi, Everard şi cu mine. 

Intrară, închiseră uşa şi priviră în jurul lor. 

Patul era neatins, totul era la locul lui, numai uşa secretă 
era deschisă. 

— Ia te uită, strigă Everard, arătând-o lui Conrad. 

Acesta luă o lumânare care mai ardea încă. Coborâră 
scara. Poarta cavoului era deschisă, Everard îl conduse pe 
Conrad la mormântul mamei sale. Piatra era ridicată. 

Mâna Aldinei ţinea strâns lanţul de aur de la gâtul lui 
Maximilian. Nevinovâţia fusese răzbunată. 

A doua zi, după ce contele fu înmormântat, Conrad, 
Everard şi Rosemonde se regăsiră la căsuţa din pădure. 

— Adio, zise Conrad, mă duc să mor pentru împărat. 

— Adio, zise Rosemonde. Everard ţi-am promis să fiu a ta 
sau a lui Dumnezeu. Nu pot fiata, mă întorc la mănăstire. 

— Adio, zise Everard, eu rămân să sufăr aici. 

Conrad, atins de un glonte, muri la Waterloo. După un an, 
Rosemonde îşi exprima la Viena ultimele dorinţe. Everard 
rămase singur la Eppstein, şi locuia în acea cameră roşie în 
care se îndeplinise acest înspăimântător destin. 

Moartea soldatului, rugăciunile fecioarei, lacrimile 
singuraticului, au dobândit oare iertare pentru ucigaş? 


SFÂRŞIT