Ilie Corfus — Agricultura in Tarile Romane 1848-1864 (1982)

Pi) 


IQ 
KKaricultura 
A 
am 
DA A 
Tarile Romane 


1848 
1864 


Q 


EDITURA ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.-iini.ro 


Autorul şi-a propus să ur- 
mărească în această carte 
evoluţia agriculturii din Țările 
Române, în comparație cu 
cea din ţările vecine, în ul- 
tima ei fază de trecere de la 
relaţiile feudale la cele capi- 
taliste. Este vorba de o peri- 
oada de adinci transformări 
sociale și politice, la baza că- 
rora a stat problema agrară. 


https://biblioteca-digitala.ro / eg: //www.iini.ro 


AGRICULTURA 
ÎN 
ȚĂRILE ROMÂNE 
1848—1864 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Coperta : CONSTANTIN GHEORGHIU ENESCU 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ILIE CORFUS 


AGRICULTURA 
ÎN ȚĂRILE ROMANE 
1848 — 1864 


ISTORIE AGRARĂ COMPARATĂ 


(D 


RR. 


EDITURA ȘTIINȚIFICĂ SI ENCICLOPEDICĂ, 
Bucureşti, 1982 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


În secolul al XIX-lea — secolul 
unor mari transformări sociale si 
naționale, cu caracter revoluționar în 
societatea românească...., menținerea 
unor puternice relații feudale in agri- 
cultură constituia un grav anacronism 
social, o frind a procesului de dez- 
voltare a relațiilor capitaliste, a ridi- 
cării economice a României. Lichi- 
darea acestei stări de lucruri devenise 
o cerință din cele mai acute ale pro- 
gresului societății româneşti, de care 
depindeau accelerarea dezvoltării for- 
felor de producţie, propdsirea econo- 
mico-socială a țării. 


NICOLAE CEAUŞESCU 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


CONSIDERAŢII PRELIMINARE 


Autorul și-a propus să urmărească în această carte 
evoluţia agriculturii din Țările Române, în comparaţie cu 
cea din ţările vecine, în ultima ei fază de trecere de la 
relaţiile feudale la cele capitaliste. Este vorba de o peri- 
oadă de adinci transformări sociale şi politice, la baza 
cărora a stat, atit în „ţările“ noastre cit si in cele din 
vecinătatea lor, problema agrară. Pentru Transilvania si 
Bucovina această problemă şi-a găsit rezolvarea, la 1848, 
prin desfiinţarea clăcii si împroprietărirea ţăranilor, în 
timp ce pentru Principatele române ea a continuat să 
frămînte stările sociale de aici încă pe o perioadă de 
17 ani, pînă la soluţionarea ei în 1864. 

Cu toate că în urma Unirii din 1859, principatul 
Ţării Românești, cuprinzind Muntenia si Oltenia, a ince- 
tat să existe, cu începere de la 24 ianuarie 1862, cînd 
s-a contopit cu cel al Moldovei într-un singur stat cen- 
tralizat sub denumirea de Principatele-Unite, apoi de 
România, totuși, în lucrare, autorul a continuat să ducă 
analiza evoluţiei agriculturii din această parte a ţării, 
pina la 1864, separat; pentru că ea s-a dezvoltat si în 
ultimii trei ani pînă la reformă în cadrul unor norme 
separate — legea lui Barbu Știrbei —, deci din punct 
de vedere juridic diferit de agricultura din principatul 
Moldovei, al cărei cadru l-a dat legislaţia lui Grigore 
Ghica. 


Pe plan extern, Principatele române continuau să se 
găsească la 1848 sub suzeranitatea Turciei si sub protec- 
tia Rusiei, ca si principatul Serbiei, cu statut de provin- 
cii autonome ale Imperiului otoman. În interior, ele se 
administrau pe baza Regulamentelor organice, unul pen- 


7 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tru Tara Românească, altul, asemănător, pentru Mol- 
dova. Domnitorii isi cirmuiau fiecare „tara“ cu ajutorul 
unui sfat administrativ (consiliu de miniştri), format din 
marii boieri, precum si al unei adunări obşteşti (parla- 
ment), compuse din reprezentanţii boierimii, ai clerului 
înalt si ai altor stări privilegiate, şi care vota ‘egi de 
natură administrativă, internă. Ţăranii dependenți (cla- 
caşii), adică imensa majoritate a populaţiei, neavînd 
drepturi politice, nu erau reprezentaţi în aceste foruri 
legislative boierești. In sfirsit, pe plan economic, con- 
ventia vamala din 1846 (in vigoare de la 1 ianuarie 1848) 
desfiintase vama dintre cele două provincii, contopind 
pieţele, pină atunci locale, într-o piaţă unică, fapt care 
va avea un rol hotăritor în înfăptuirea unirii politice a 
Principatelor din 1859. | 

Cit priveşte Transilvania, aceasta făcea parte, ‘inca 
de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, din Imperiul 
habsburgic, ca principat, principe fiindu-i însuşi împă- 
ratul, care cirmuia „ţara“ prin guvernatori, în calitate 
de reprezentanți politici ai săi. Principatul Transilvaniei 
se bucura de o anumită autonomie, mai mult formală, 
avind si un parlament (dietă) care elabora legi privind 
treburile interne, iar monarhul le sancţiona cînd era de 
acord cu ele. Politica externă, finanţele şi apărarea nu 
intrau în atribuțiile dietei, ci ramineau în mîinile împă- 
ratului. Dieta se compunea din deputați aleşi de nobili- 
mea din comitate (unități administrative corespunzind 
judeţelor si ținuturilor din Principate), de scaunele să- 
seşti si secuieşti, de oraşe, precum si din deputaţi numiţi 
direct de împărat. Cu alte cuvinte, ea era formată din 
delega'ii celor trei „naţiuni“ (comunităţi medievale de 
privilegii), adică a nobililor (maghiarilor, sașilor si secui- 
lor). Si aici ţăranii dependenţi (iobagii), constituind par- 
tea covirşitoare a populației, n-aveau nici un reprezen- 
tant în dietă, ca unii ce nu se bucurau de nici un drept 
politic. Principatul avea statut de provincie habsburgică, 
cirmuit de guvernul imperial si de o cancelarie, organe 
ale puterii centrale, absolutiste. Din principatul Transil- 
vaniei făcea parte şi teritoriul denumit „Partium“, 
cuprinzind comitatele Crasna, Solnacul de Mijloc, Zaran- 
dul şi districtul Chioar. Comitatele din vestul principa- 
tului, care formau Banatul, Crișana si Maramureșul, 
aparțineau regatului Ungariei, si acesta intrind încă. din 


8 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


secolul al XVI-lea în componența Imperiului habsburgic, 
rege fiindu-i tot împăratul. să 

Sub stăpinire habsburgică se afla şi Bucovina, adică 
partea. de nord a Moldovei care cuprindea vechiul ţinut 
al Cernăuţilor şi o parte din cel al Sucevei, în total 
10 441 km - şi care fusese cedată la 1775 de turci Aus- 
triei, primind de la aceasta un nume, luat de la cel al 
vestitei păduri de fag de acolo, căreia în documentele si 
cronicile medievale polone i se zicea „bukowina“ (de la 
„buk“, adică „fag“). La început a figurat ca o provincie 
austriacă separată, cu o administraţie militară, în frunte 
cu .un guvernator, regim care a ţinut pina la 1786, cînd 
a fost încorporată la Galiţia, ca al 19-lea cerc adminis- 
trativ :al acestei provincii austriece, de curind luată şi 
ea Poloniei, în urma primei împărțiri a acestei tari din 
1772. În această situaţie a rămas Bucovina pina la 1848. 

Dobrogea, provincia românească dintre Dunăre si 
Marea Neagră, care făcuse parte din posesiunile lui Mir- 
cea cel Batrin, dar care fusese luată de turci încă din 
1417 în urma expediției acestora aici, continua să se 
afle sub stăpînirea sultanului ca un teritoriu de margine 
al Imperiului otoman. Era administrată de un vizir, cu 
reședința la Rusciuk. 


Acesta este, în trăsături generale, cadrul politic în 
care încercăm să plasăm studiul problemei agrare din 
ultimii ani ai existenţei relaţiilor feudale si din primii 
ani ai instaurării modului dominant de producţie capi- 
talist din Principate, Transilvania, Banat, Crișana si 
Maramureș, precum si din Bucovina. 

Datorită însă specificului evoluţiei raporturilor de pro- 
ductie si a agriculturii din fiecare din aceste „țări“, o ana- 
liză comparativă, ca cea ce ne propunem s-o facem aici, 
intimpina din capul locului serioase dificultăți. Prima si 
cea mai importantă constă în faptul că problema asrară 
n-a fost studiată pînă acum uniform pentru toate Ţările 
Române şi sub toate aspectele ei. Cu alte cuvinte, aceeași 
chestiune sau același aspect n-au fost urmărite la scara 
tuturor acestora, multe din ele, uneori esenţiale, fiind 
tratate tangential sau chiar de-a dreptul neglijate. E.drept 
că în jurul problemei agrare, care la vremea ei a fost ri- 
dicată mereu pe plan politic, s-au purtat, mai ales pentru 
perioada supusă analizei noastre, multe si ample discuţii 


9 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


şi s-a adunat o bogată literatură. Dar si in această lite- 
ratură, am numi-o vechea literatură agrară, de o valoare 
inegală, întreaga atenţie s-a dat analizei raporturilor din- 
tre țărănimea dependentă şi stăpinii de pămînt. Din lipsă 
însă de documente tipărite pentru principate, chiar si 
studiul acestor relaţii s-a făcut aproape exclusiv pe baza 
textelor de legi, iar nu pe temeiul unor cercetări de ar- 
hivă, singurele care pot duce la cunoaşterea modului şi 
rezultatului aplicării acestor legi. De aceea, literatura în 
discuţie nu cunoaşte cum s-au format practic nici aceste 
relații şi nici ce influență au avut ele asupra econo- 
miei rurale, necum să arate cum au evoluat celelalte 
multiple probleme pe care le-a ridicat pe plan social dez- 
voltarea agriculturii în această perioadă de răscruce. 


Noua istoriografie românească şi-a concentrat atenţia 
cu deosebire asupra Revoluţiei de la 1848 şi asupra fră- 
mintărilor politice si sociale ce au marcat pentru Tran- 
silvania drumul spre emanciparea si împroprietărirea ţă- 
rănimii, iar pentru Tara Românească si Moldova calea 
spre formarea statului român unificat din 1859. Pentru 
Principate, unii cercetători s-au mai ocupat, folosind si 
material de arhivă, de lupta clăcăşimii pentru înlăturarea 
exploatării feudale, de dezvoltarea marii proprietăţi bo- 
ieresti şi, legată de aceasta, de sărăcirea micii gospodării 
ţărăneşti (în Moldova). 

În concepția autorului, o lucrare asupra economiei 
agrare româneşti, pentru a fi utilă şi a reflecta întreg 
complexul de probleme care a însoțit dezvoltarea agri- 
culturii, adică baza economiei „tărilor“ noastre in tre- 
cut, trebuie îndrumată, în actualul stadiu al cercetării, 
exclusiv pe calea unor cercetări aprofundate de arhivă. 
Ea trebuie să răspundă pe cit se poate de corect la o 
serie de întrebări, care, fie că n-au fost puse pînă acum 
în literatura noastră de specialitate, fie că li s-au dat 
răspunsuri necorespunzătoare sau au fost însoţite, une- 
ori, de interpretări şi comentarii lipsite de o justificare 
documentară. 

În limite mari, iată care sint, după noi, aceste între- 
bari care constituie la rîndul lor tot atîtea probleme de 
luat în seamă de cel ce încearcă să schiteze o istorie 
agrară comparată românească. În primul rind, care au 
fost raporturile dintre ţăranii dependenți şi stapinii de 


10 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pamint și la ce nivel a ajuns dezvoltarea marii si micii 
gospodării în ajunul revoluției de la 1848 în Ţările Ro- 
mâne, în comparaţie cu regimul clăcii şi cu evoluţia 
economiei agrare din ţările vecine. În al doilea rind, cum 
s-a desfăşurat această revoluţie in lumea satelor si ce 
urmări au avut acțiunile revoluționare ale țărănimii asu- 
pra marii proprietăți funciare, cum s-a ajuns si ce a 
însemnat reforma agrară pentru ţăranii din Transilvania 
si Bucovina, cum au fost forțați clăcașii din Tara Româ- 
nească după prăbușirea revoluţiei să se supună din nou 
vechiului sistem feudal şi să plătească despăgubiri pen- 
tru daunele făcute în timpul ei. În al treilea rînd, cum 
au evoluat, practic, relaţiile agrare in Principatele dună- 
rene înainte de modificarea legislaţiei regulamentare, ce 
au adus nou, cu ce au ușurat si cu ce au ingreuiat legile 
lui Știrbei şi Ghica din 1851 viata clăcăşimii, în raport 
cu Regulamentul organic, cum s-au aplicat ele şi cum 
s-au format şi evoluat comparativ, si diferențiat pe dife- 
rite categorii de moşii, raporturile dintre clăcași si pro- 
prietari pind la reforma din 1864. În al patrulea rind, ce 
venituri au obținut proprietarii şi arendașii din obligaţiile 
clăcăşeşti, care au fost abuzurile si ilegalitatile comise 
de ei la perceperea acestor venituri si cum au luptat ta- 
ranii împotriva exploatării. În continuare, ce pămînt au 
cultivat proprietarii si arendasii pentru ei cu forța de 
munca clăcăşească, pe ce căi au acaparat această muncă 
şi cum a evoluat agricultura marii gospodării. Apoi, ce 
pămint au lucrat clăcaşii pentru ei şi cum s-a dezvoltat 
agricultura micii gospodării, la ce proporție s-a ajuns în 
această perioadă între întinderea cultivată şi volumul 
producţiei marii gospodării, pe de o parte, şi suprafața 
folosită şi cantitatea de produse obţinute de clăcași de 
pe pămînturile lucrate pentru ei, pe de alta. Pe urmă, 
ce importanţă au avut pentru clăcași locurile defrişate 
(curăturile), în lupta lor împotriva deposedării de pămînt 
și a statutului lor de chiriaşi. De asemenea, cum au uzat 
clacasii de dreptul de strămutare, iar proprietarii de cel 
de izgonire, toate acestea în comparație, cînd este cu 
putință, cu situaţia ţărănimii din Transilvania şi Bucovina 
de dinaintea reformei de acolo. Tot în raport cu situația 
din Principatele dunărene își aşteaptă răspunsul și între- 
bari ca acestea : pe ce pămînt si cine s-a ocupat cu agri- 


11 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cultura, cum s-a făcut ea, pe ce zone geografice, cu ce 
unelte, ce ameliorări s-au adus in acest sector, cum a 
evoluat forța de muncă şi tehnica agricolă, cine a crescut 
vitele, care au fost îmbunătățirile aduse raselor lor, ce 
proporţie a existat între septelul țărănesc si cel al marii 
gospodării, cum s-a dezvoltat cultura plantelor cerealiere, 
leguminoase si tehnice, pomicultura, viticultura, serici- 
cultura, cum a progresat industria de preiucrare a pro- 
duselor agricole şi, în sfirşit, cum a evoluat producţia de 
cereale, prin extinderea an de an a suprafeţelor cultivate 
atit pe rezervele proprietarilor si arendasilor cit şi pe 
paminturile clacasilor, toate acestea pe fundalul trans- 
formării producţiei agricole în producție de mărfuri şi 
al intensificării exportului. 

A încerca un răspuns la toate aceste întrebări, pe baza 
materialului de arhivă cules de autor pentru Tara Româ- 
nească si folosit partial într-o altă lucrare a sa !, precum 
şi pe cea a bibliografiei existente pentru celelalte pro- 
vincii româneşti, şi aceasta în contextul evoluţiei şi re- 
zolvării problemei agrare în ţările străine înconjurătoare, 
este scopul prezentei sinteze. 

Din materialul de arhivă au fost folosite indecsebi în-- 
voielile dintre clăcași si proprietari sau arendasi, ca unele 
ce oglindesc situația reală a raporturilor dintre ei. Au 
fost utilizate apoi plingerile ţăranilor, aceasta pentru a 
le cunoaşte starea de spirit si nivelul conștiinței sociale 
în lupta lor pentru înlăturarea regimului feudal, precum 
şi reclamatiile proprietarilor şi arendasilor, care reflectă. 
concepţia lor despre exploatarea forței de muncă tara- 
nesti, nivelul si dinamica acestei exploatări. Au fost folo-. 
site rapoartele si dările de seamă asupra cercetărilor şi 
anchetelor generate de asemenea petiţii şi efectuate la 
fata locului de autoritatea locală sau de cea centrală, 
Cu ajutorul si în limitele lor se descoperă pe cit este 
posibil realitatea, umbrită fireşte adesea de subiectivismul 
petitiilor, mai ales cînd acesta acoperea abuzul si ile- 
galitatea exploatatorilor. Cu precădere au fost utilizate 
şi rapoartele ocirmuitorilor de judeţe, care oferă un larg 


cimp de observaţie și cunoaștere a conţinutului şi evolu- 


Ly, Corfus, L’agriculture en Valachie depuis la Révolution 
de 1848 jusqu’à la Reforme de 1864, in ,,Bibliotheca Historica Ro- 
maniae“. Etudes 53 (8), Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1976. 


12 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tiei fenomenelor studiate, apoi instrucţiunile şi ordonan- 
tele oficiale, care au completat cadrul juridic privitor a 
desfăşurarea relaţiilor agrare feudale din acel timp. * 

sfîrşit, a fost folosit materialul statistic, atit cit a putut fi 
descoperit pentru Tara Românească pe parcursul cerce- 
tării, iar pentru Moldova cit a fost publicat pînă acum în 
literatura de specialitate. Statistica agrară din această 
perioadă este foarte săracă, şi aceasta nu numai pentru 
principatul muntean, ci si pentru toate celelalte „țări“ 
române. Datele ei trebuiesc luate cu multă aproximație. 
Numai de la înființarea în Principatele Unite a comisiilor 
agricole județene (1861) se poate vorbi de o statistică 
mai apropiată de realitate. Excepţie fac statisticile publi- 
cate de D. Pop Martian şi C. Negruzzi, bazate pe datele 
recensămintului efectuat în 1859/1860 in ambele :tari. 


În general, arhivele păstrează un material documen- 
tar abundent şi variat, privitor la istoria noastră agrară. 
Cu toate acestea, pentru perioada ce ne interesează, ele 
nu dispun de date necesare cercetării aprofundate şi 
exhaustive a unora din cele mai importante aspecte ale 
acestei istorii. Spre deosebire intrucitva de Moldova si 
Transilvania, pentru Tara Românească nu există inven- 
tare de moşii şi de bunuri boiereşti și mănăstireşti şi nici 
condici de socoteli ale mosiilor, care să cuprindă situaţia 
însămiînțărilor şi recoltelor, a veniturilor în bani, grine 
si fin obţinute din ele, sau a celor încasate din vinzarea 
băuturilor, din exploatarea morilor, pădurilor etc., pre- 
cum si volumul cheltuielilor. Pentru Tarile Romane nu 
există registre zilnice de mina de lucru, în care proprie- 
tarii sau arendaşii să fi însemnat cum au folosit pe clăcaşii 
scoși la lucru în ziua dată şi care să fi atestat cit de grele 
erau diferitele munci pe pămîntul proprietăţii, care era 
ordinea executării lor etc. La fel, nu există inventare 
ale gospodăriei ţărăneşti si nici alte hirtii din care să se 
poată cunoaşte cît muncea si cît producea un clacas frun- 
tas, mijlocaș si codas si cît raminea fiecăruia după ce-şi 
punea la o parte cerealele pentru sămînță si după ce-şi 
achita dijma şi alte datorii către stapinul moșiei, ca si 
impozitul către stat şi contribuțiile sătești, toate acestea 
pentru a se putea urmări venitul si evoluția gospodăriei 
tărăneşti si odată cu aceasta pentru a se putea cunoaște 
în profunzime stadiul diferentierii materiale și stratifi- 
cării sociale a populației rurale, precum si cel al trans- 


13 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


formărilor si contradictiilor care au framintat satul roma- 
nesc de la nord, sud şi răsărit de Carpaţi în ajunul refor- 
mei agrare. 

Lipsa unor asemenea materiale, ca şi cea a unor sta- 
tistici mai bogate, mai variate şi mai demne de crezare 
se vor resimti, intrucitva, în paginile cărţii de față. Cu 
toate acestea, vom căuta, cu ajutorul informaţiilor extrase 
din materialul arhivistic existent, precum si din ceea ce 
s-a subliniat pînă acum în legătură cu subiectul studiat, 
să schitam pe cit cu putință mai complet si mai aproape 
de adevăr prima sinteză de istorie comparată agrară 
românească a perioadei cuprinse între 1848 şi 1864. 

Înainte însă de a trece la analiza problemelor enun- 
tate, rămine să încercăm să prezentăm cadrul geo- si 
demografic în care a evoluat agricultura românească în 
această perioadă. În ceea ce privește regimul proprietăţii 
funciare, solul Țărilor Române se afla atunci în cea 
mai mare parte în stapinire particulară, si cu excepţia 
Dobrogei, mai puţin în cea a statului. Pămintul Princi- 
patelor era stapinit de boieri, mănăstiri si țărani liberi 
(moșneni în Muntenia și răzeși în Moldova), statul pose- 
dind in Tara Românească numai domeniile formate din 
teritoriile fostelor raiale (Brăila, Giurgiu şi Turnu), recu- 
perate în urma tratatului de la Adrianopol (1829), iar 
în Moldova numai teritoriul Tirgului Ocnei, cu salinele 
din ţinutul Bacău. În proprietatea statului au intrat ul- 
terior şi moşiile mănăstireşti închinate şi neinchinate, 
după secularizarea lor (1863). Cel mai mult pămînt s-a 
aflat însă pînă atunci în stăpînirea boierilor, apoi în cea 
a mănăstirilor şi, în fine, în cea a ţărănimii libere. Pro- 
prietatea tuturor acestora era însă limitată, condiționată 
de obligaţia de a da în folosință pămînt ţăranilor care 
locuiau pe moşiile lor. Aceştia, formînd majoritatea zdro- 
bitoare a populaţiei, n-aveau dreptul de proprietate asu- 
pra pămintului pe care-l foloseau. De acest drept era 
lipsită întreaga țărănime dependentă din Ţările Romane, 
ca şi cea din ţările vecine din centrul, răsăritul şi sud- 
estul Europei, cuprinsă în sfera clăcii si a dependenţei 
feudale. 

Date precise asupra proprietăţii funciare din Princi- 
pate le oferă, pe lingă cele furnizate pentru Moldova de 
statistica lui N. Sutu din 1849 si cea oficială din 1857, 
statisticile publicate de D. Pop Martian şi C. Negruzzi. 


14 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Potrivit celei alcătuite de D. Pop Martian, în Tara Româ- 
nească exista în 1859 un număr de 146 951 de proprietăți 
(moşii şi parti de moșii), dintre care 59 ale statului, 21 
ale comunelor, 189 ale așezămintelor publice, 558 ale 
mănăstirilor închinate, 1195 ale mănăstirilor neînchi- 
nate (pamintene), 78 874 ale particularilor (boierilor) si 
66 035 ale devălmașilor (mosnenilor). Suprafaţa totală a 
acestor moșii, considerate pămînt agricol (arătură, fi- 
neață, pășune, vii, grădini, păduri) era de 10653300 de 
pogoane (adică 5 326 650 de hectare), dintre care lucrate 
se aflau însă numai 3 916 602 (adică 1 958 301 hectare) 2. 

Suprafața solului Moldovei, cuprinzind pămîntul cul- 
tivat, cel necultivat şi pădurile, se ridica în același timp, 
după statistica publicată de C. Negruzzi, la 2 605 035 de 
fălci şi 45 de prăjini (adică 4 090 153 de hectare). Exis- 
tau 2 437 de moșii, dintre care cele ale boierilor cuprin- 
deau circa 1595 144 fălci, deci 5/9 din întreg teritoriul 
acestei „ţări“, cele mănăstirești 653 260 de fălci, adică 2/9 
din suprafaţă, iar cele razesesti însumau 357 6611/2 fălci, 
deci 1/9 din întinderea principatului. Pamintul cultivat, 
raportat la suprafața totală, fără păduri, era evaluat la 
410/,, iar cel acoperit de păduri la 24%/). În ceea ce pri- 
veşte solul cultivat (arătură, fîneață, pășune, vii, grădini 
etc.), suprafaţa arată a crescut între 1849 si 1859, micşo- 
rîndu-se cea de pășune, fineata si vii 3. 

Cit despre moșiile mănăstirești, în Tara Românească 
mănăstirile neinchinate posedau la 1859 un număr de 
1191 de moşii, cu o suprafaţă de 1675591:/, pogoane 
(arătură, fineata, pășune, vii, grădini si păduri), cele în- 
chinate 558 de moşii, cu o întindere de 1 127 386 de po- 
goane, în total 2 802 977 1/4 pogoane, ceea ce înseamnă 
27,69%, deci mai bine de un sfert din suprafaţa rurală 
a acestei tari. In Moldova mănăstirile închinate dețineau 
mai mult pămînt decit cele pamintene si anume 355 680 
de fălci si 36 de prăjini, adică 12,16% din suprafaţa 
„țării“, iar cele neinchinate 297 580 de fălci şi nouă pră- 
jini, deci 10,179/, din aceeași suprafaţă, în total 653 260 
de fălci si 45 de prăjini, iar în procente circa 22,33%/, din 

2 „Analele Statistice“, III, nr. 9—12, 1862, p. 58—59. 

3 Ec. Negruti-Munteanu, Dezvoltarea agriculturii in Moldova. 


intre anii 1848 si 1864, in volumul Dezvoltarea economiei Moldo- 
vei intre anii 1848 si 1864. Contribufii, Bucuresti, 1963, p. 12—14. 


15 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


întinderea solului aceleiași provincii. Coeficientul gene- 
ral al moşiilor mănăstirești, închinate şi neinchinate, a 
reprezentat la secularizarea lor un procent de 25,260% din 
suprafaţa Principatelor Unite, adică mai mult de un sfert‘. 

Si în principatul Transilvaniei, pămîntul se găsea ina- 
inte de 1848 în stăpînirea nobilimii, bisericii, statului (fis- 
cului) si într-o mică măsură în cea a ţărănimii libere. 
Solul provinciei era împărțit în trei regiuni diferite, pri- 
ma cuprinzind pămîntul nobilimii maghiare din comitate 
şi care însuma mai mult de jumătate din suprafața prin- 
cipatului, a doua formînd pămintul secuiesc, iar a treia 
pamintul crăiesc (numit si săsesc). Fiecare regiune se ad- 
ministra şi-şi împărțea justiţia în mod deosebit. Erau 
apoi teritoriile regimentelor grănicereşti și. secuiești (aşa- 
numitele confinii militare), supuse direct autorităţii mili- 
tare de la Viena. Pamintul arabil din principat cuprindea 
cel mult 20%/, din totalul teritoriului, in timp ce pădurile 
ocupau aproximativ jumătate din acesta. Si în Banat, 
Crișana si Maramures solul se afla în stăpînirea nobilimii, 
bisericii, fiscului și țăranilor liberi 5. 

În Bucovina, afară de vatra celor trei orașe (Cernăuţi, 
Siret şi Suceava) şi de teritoriul ocolului Cimpulungului, 
populat de țărani liberi, pămîntul se găsea în stăpînirea 
mănăstirilor, a episcopiei de Rădăuţi si a boierilor. În 
urma secularizării moşiilor mănăstirești şi episcopale din 
1783 s-a creat așa-numitul fond bisericesc, care a fost 
organizat definitiv în 1786 şi pus sub administraţia: sta- 
tului austriac, avind misiunea de a întreţine biserica si 
scoala din această „țară“. Cuprinzind jumătate din supra- 
fata provinciei, el a devenit cel mai mare proprietar de 
pămînt de aici. Urmau apoi, ca mărime, moşiile boiereşti, 
inclusiv cele ale mazililor si răzeşilor, si, în sfîrşit, dome- 
niile statului (fiscului), numite și domenii camerale, com- 
puse din două moșii mănăstirești si una boierească, tus- 
trele cumpărate de stat de la proprietarii lor, precum si 
din masivele păduroase ale fostului ocol al Cimpulungu- 
lui, care înainte aparţineau domnilor Moldovei, iar după 
anexarea de către Austria au trecut în stăpînirea împăra- 
tului. Întreg teritoriul Bucovinei cuprindea 1 044 290 ha. 


4 Const. C. Giurescu, Suprafața moșiilor mănăstirești secula- 
rizate la 1863, în „Studii“, XI, 1959, nr. 2, p. 153—156. 

5 Şt. Imreh, în volumul Din istoria Transilvaniei, I, ediţia a 
treia, Bucureşti, 1963, p. 325. 


16 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Statui a luat în arendă de la fondul bisericesc mai intii 
domeniul Cotmanilor, unde a înființat o herghelie (1783), 
care-a fost mutată apoi pe domeniul Rădăuţilor (1792), 
cuprinzînd 170 913 ha şi arendat şi el de la același fond; 

Spre deosebire de regimul funciar din provinciile ro- 
mâneşti de la nord, sud şi răsărit de Carpaţi, pămîntul 
Dogrobei forma un singur domeniu, al cărui proprietar 
era sultanul. El cuprindea toate pămînturile date în ex- 
ploatare la diferiţi întreprinzători, în calitate de arendasi, 
la rîndul lor supuși ai Imperiului otoman”. La aceasta 
s-ă ajuns în urma desființării, în 1831, a sistemului fie- 
furilor militare (ziamete și timare), concedate de stat în 
cursul secolelor spahiilor, în schimbul participării lor la 
război, al echipării şi întreţinerii de soldaţi, aceste fiefuri 
trecînd din acel an în proprietatea statului (mirié) si 
fiind arendate la particulari 8. Pe lingă pămînturile mirie, 
care formau domeniul public, al statului, existau bunuri 
așa-zise miilk, care cuprindeau terenurile, construcţiile 
şi plantațiile din interiorul satelor şi oraşelor şi care 
erau concedate de sultan în deplină proprietate celor ce 
le deţineau. Dimpotrivă, drumurile, piețele si alte locuri, 
destinate folosinţei publice, intrau în categoria metruke, 
ca unele ce nu puteau forma obiectul unui drept de 
posesiune (arendare) sau de proprietate particulară. Aceste 
bunuri erau, la rindul lor, de două feluri: primele, cele 
lăsate la dispoziția uneia sau mai multor sate, cum erau 
pădurile „baltalik“, care nu puteau fi folosite (tăiate) de- 
cit de satele cărora le aparțineau din vechime, ariile, 
care nu puteau fi vindute, arate sau construite, şi izla- 
zurile comunale ; secundele, cele folosite de întreaga popu- 
latie, în rîndul cărora intrau drumurile si pieţele publice, 
terenurile pe care se ţineau bilciurile, locurile de rugă- 
ciune etc., care, toate, erau inalienabile. În sfirsit, mai 
erau bunurile vakuf sau mevkufé, adică bunurile de mină 
moartă, ca prăvăliile, cafenelele şi alte clădiri ce se aflau 


6 I. Nistor, Istoria Fondului bisericesc din Bucovina, Cernăuţi, 
1921, p. 22—24, 49—50. 


* Ion Ionescu de la Brad, Excursiune agricolă în cîmpia Do- 
brogei, Bucureşti, 1879, p. 23. 


5 T. Mateescu, Economia Dobrogei în timpul stdpinirii oto- 
mane (1417—1877), (manuscris). 


17 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


donate geamiilor (întrucît instituții de binefacere, spitale 
ș.a. n-au existat în Dobrogea sub stăpînirea turcească) 9. 


Referitor la situaţia demografică, în stadiul actual al 
cercetării, nu se cunoaşte precis nici efectivul populaţiei 
care se ocupa cu agricultura şi nici numărul locuitorilor 
Ţărilor Române. Aceasta, pentru că, bunăoară, in Prin- 
cipate nu se ţinea o evidență statistică a populaţiei, iar 
recensămintele pentru impunerea impozitului (birului) se 
iăceau pe sate si pe familii, şi nu pe cap de locuitor. 
Asupra populaţiei din Ţările Române s-au întocmit în 
această perioadă mai multe statistici atit de persoane 
străine cit si de guvernele Principatelor, iar in Transilva- 
nia şi Bucovina de autorităţile austriece. 

Pentru Tara Românească prima statistică din acest 
timp este cea întocmită pe baza recensămîntului fiscal 
efectuat în 1853, pentru cea dintii perioadă fiscală de 
cinci ani de sub legea lui Știrbei. Populaţia supusă biru- 
lui se ridica aici la 339 007 familii (adică la 1 695 035 de 
suflete, dacă se iau cinci persoane de familie), înregis- 
trindu-se un spor de 30372 de familii fata de totalul 
birnicilor găsiţi cu şapte ani in următ. Potrivit însă 
situației întocmite în toamna aceluiaşi an la cererea comi- 
sarului rus din Principate de Ministerul de Interne. pe 
baza cifrelor furnizate de cirmuirile de județe, în satele 
si oraşele „țării“ se aflau la acea dată 343 230 de familii 
de clăcași birnici (1 716 150 de suflete), dintre care 40 507 
de familii aveau cite patru boi fiecare (clăcaşi fruntași), 
139 568 cite doi boi (clăcași mijlocasi), iar 163155 nu 
dispuneau de animale de tracţiune (clăcași codasi) *. 
Aceste cifre trebuiesc luate însă cu multă probabilitate, 
ca unele ce au fost cerute pentru a servi transporturilor 
militare. Din ele se constată totuşi, o dată mai mult, că 
agricultura continua să fie făcută de populaţia satelor şi 
de o parte destul de însemnată din cea a tirgurilor şi ora- 
şelor. Constatarea este valabilă şi pentru așezările urbane 
din celelalte provincii românești, dar şi pentru cele din 


9 1. N. Roman, Studiu asupra proprietăţii rurale în Dobrogea, 
Constanta, 1907, p. 77—78. Idem, Proprietatea imobiliară rurală in 
Dobrogea, în volumul 1878—1928. Dobrogea. Cincizeci de ani de 
vieatd românească, Bucuresti, 1928, p. 281—283. 

1 Arhivele Statului din Bucureşti, Ministerul de Interne, Di- 
vizia rural-comunala, 385/1853, f. 352, 357. 

11 Ibidem, 390/1853, f. 198. 


18 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


țările agrare străine din imediata sau mai indepartata 
lor vecinătate. 


La cultivarea pămîntului şi la producţia agricolă a 
continuat să-şi aducă o importantă contribuție şi tara- 
nimea liberă. Potrivit statisticilor procurate de cirmuirile 
de judeţe, în 1855 se aflau in Tara Românească 89 657 
de familii (448 285 de suflete) de moşneni proprietari de 
pămînt, constituind, după aprecierea lui Știrbei, a cincea 
parte din populația rurală de aici t2. Cei mai multi se 
aflau în regiunea muntoasă a Olteniei si anume în jude- 
tele Vilcea (14 093 familii), Gorj (13 320), Mehedinţi (9 050), 
dar si în cea de şes, adică in Dolj (6 563) şi Romanați 
(4 609). La răsărit de Olt cea mai mare parte din ei 
locuiau în judeţele Argeș (10780), Olt (6768), Buzău 
(6 026), Prahova (5480), Muscel (4837) şi Dimbovita 
(3 398). Cu cit înaintai spre răsărit, de-a lungul cimpiei, 
cu atit dădeai de mai puţini moșneni. Astfel, dacă în 
Teleorman se găseau 1 265 de familii, în Vlaşca 780, în 
Ialomiţa 663, în schimb în Ilfov se aflau numia 86, iar 
în județul Brăila abia 6 1°. 

După statistica lui D. Pop Martian, care cuprinde 
date deosebit de preţioase pentru studiul demografiei şi 
al agriculturii din preajma reformei si in care se dă 
pentru prima dată numărul de locuitori, populația Ţării 
Românești era la 1860 de 2 400 921 de suflete, iar popu- 
latia agricolă (clăcași, moșneni, proprietari si arendasi) de 
1634702 de suflete 1. În cele 3156 de comune rurale î5 
locuiau 329 136 de familii de clăcaşi (1 076 243 de suflete), 
iar în comunele urbane 5 409 de familii de plugari (15 588 
de suflete) 16. La sate aveau în folosință pămîntul pre- 
văzut de lege 302 562 de familii de clăcași 7. 

Clacasi săraci, fără pămint, erau deci 26 574 de fa- 
milii. Aceștia au furnizat atit la munte cit şi la cîmpie 
mina de lucru salariată. Lipsa de pămint, deci sărăcia, 
a făcut pe multi munteni să intre slugi la boieri, la 


12 N. Iorga, Opinion de l’exprince Barbu Știrbei dans la ques- 
tion rurale, în „Bulletin de la Section Historique“, Academie Rou- 
maine, Bucarest, 1913, p. 46. 

1 Arh. stat. Buc., Vistieria, 1179/1855, f. 1—166. 

1 „Analele Statistice“, I, 1860, nr. 2, p. 108—109. 

15 Ibidem, nr. 3 şi 4, p. 119. 

16 Ibidem, an. IV, nr. 13—16, p. 30—33. 

11 Ibidem, an. II, nr. 5—8, 1861, p. 32. 


19 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


arendasi si la unii clăcași mai înstăriți 18. Unii .munteni 
săraci s-au angajat vieri si circiumari, iar ţiganii dezro- 
biti au bătut cu mestesugurile lor drumurile ţării 9. La 
cîmp unii clăcași săraci s-au facut argati, chelari, porcari, 
jitari etc. %. Alţii lucrau vara în Bucuresti la construcţia 
de clădiri, iar toamna, la vii?!. Multi din ei se tocmeau 
de cu iarnă la cirezi de vite, zalhanale etc., luînd antici- 
pat din banii simbriei ?. 

Unii munteni și cimpeni au continuat să se ocupe cu 
cărăușia =. Mai mult cu transporturile decit cu munca 
la cimp s-au îndeletnicit în special unii locuitori din sa- 
tele situate in apropierea orașelor 2%. Băltăreţii din Ialo- 
mita s-au hrănit tot timpul mai mult cu pescuitul cu 
undita decit cu agricultura, pe care o făceau rudimentar, 
scotind recolte mai slabe decit ceilalți cimpeni. Dezvol- 
tarea impetuoasă a producţiei de cereale cerea însă ca 
toată țărănimea să fie antrenată în agricultură. 

În Moldova, potrivit statisticii lui N. Sutu, populaţia 
agricolă se ridica, la 1848, la 968 200 de persoane. Sta- 
tistica din 1857 a găsit 181 343 de familii (906 715 suflete) 
de țărani contribuabili (clăcași în imensă majoritate si 
răzeși), formind populaţia agricolă a „ţării“. După cifrele 
date de statistica din 1859, populaţia de aici se ridica 
la 1463927 de suflete, iar cea sătească la 1120958 de 
suflete, țărănimea reprezentind aşadar un procent de 
76,6 fata de totalul locuitorilor. Cultivatori (clăcași, ră- 
zeşi, lucrători salariați, vechili, arendași si proprietari) 
erau 279 929 capi de familie şi 679 236 membri, în total 
939 255 de suflete. In tirguri și orașe trăiau 56 866 de 
cultivatori, fapt ce denotă că și în această provincie o 


1% Arh. st. Buc., Min. de Int., Divizia rural-comunală, 542/1855, 
f. 2 ; 604/1856, f. 204, 746. 

1 Ibidem, 1067/1862, f. 52. 

% Ibidem, Vornicia din Launtru, 1177/1849, f. 44; 1049/1851, 
f. 815; MI, Divizia rural-comunală, 527/1855, f. 293; 604/1856, 
f. 764. 

*1 Ibidem, Min. de Int., Divizia rural-comunală, 819/1861, f. 3v. 
22 Ibidem, Administrative, 229/1861, f. 3v. ; 


2 Ibidem, Dir. gen. a statisticii, 492/1861, f. 70. Divizia rural- 
comunală, 307/1852, f. 142. 


n De pildă, cei din satele Colentina şi Floreasca de lingă 
Bucuresti (Arh. st. Buc, Min. de Int., Divizia :rural-comunală, 
366/1853, f. 9). CR ae Y 


20 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


bună parte din populaţia citadină nu se rupsese încă de 
ocupațiile agricole. Tara românească a Moldovei avea la 
acea dată 2 302 de sate, fiind aşadar mai dens populată 
decît principatul muntean 2°. 

Si in: principatul Transilvaniei se poate vorbi de o 
evoluție favorabilă a situaţiei demografice. Populaţia aces- 
tei „țări“ era, la 1844, de 2 143 000 de locuitori, cifră în 
care a fost inclus şi numărul locuitorilor din ,,Partium“ 
și care se ridica la 164 000 de români și 62 000 de ma- 
ghiari. În.total, în principat si în „Parţium“ se aflau în 
acel an 1 291 000 români, 600 000 maghiari, 214 000 ger- 
mani, 20 000 ţigani, 9 000 armeni şi 3 000 evrei. Românii 
formau la acea dată 600/, iar maghiarii aproape 29% 
din întreaga populaţie. În jurul anului 1848, aceasta era 
estimată la circa 2 000 000 de locuitori. Recensămiîntul 
austriac din 1850 a găsit în principat 2 062 200 de locui- 
tori, dintre care românii 1 227 200, iar maghiarii 536 000 
din totalul populatiei. În sfîrșit, recensămîntul din 1857 
a înregistrat în această provincie 2 173 704 suflete %. 

Bucovina, la 1776, avea 226 de sate şi 52 de cătune, 
cu o populație de 14350 de familii (71750 de suflete), 
din care 12572 de familii (62 860 de suflete) de ţărani 
(romani 47 860 de suflete, ruteni 15 000). Zece ani mai 
tirziu, adică la alipirea ei la Galiţia, populaţia sa se 
ridica la 125 000 de locuitori, în 1827 la 270 773, în 1837 
la 318 412, iar în 1846 la 370673. Statistica oficială din 
1848 a găsit 377851 de suflete (209293 români, 108 907 
ruteni, 95 381 alti locuitori). Populaţia rurală trăia în 
305 sate (183 românești, 87 rutene şi 35 mixte). Este 
vorba așadar de o creștere substanțială a populaţiei, da- 
torită în special politicii austriace de colonizare a ţării cu 
element străin, mai ales galitian. Numai pe moșiile fon- 
dului bisericesc, unde, la data încorporării Bucovinei la 
Galiţia trăiau 7 316 familii (36 580 de suflete), la 1848 
se aflau de acum 140 de sate 7. 


> Ec. Négruti, op. cit., loc. cit., p. 20—21. 


% St. Imreh, op. cit., p. 340—341, si lucrarea in manuscris re- 
ae la agricultura Transilvaniei din perioada moderna, pina 
a PS 

1 Geschichte der österreichischen Land — und Forstwirtschaft 
und ihrer: Industrien 1848—1898, -Supplementband II. Hălfe, Viena, 
1901, p. 47. I. Nistor, Românii si rutenii in Bucovina, Bucuresti, 
1915, p. 70, 149. Idem, Istoria Fondului bisericesc, p. 38—39. 


21 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


:. Cea mai slab populată dintre toate Țările Romane a 
rămas provincia transdanubiană, lucru unanim constatat 
de toţi cei ce au trecut la acea epocă prin Dobrogea. 
Faptul se datorează urmărilor războaielor dintre Rusia şi 
Turcia, dintre care cel din 1828—1829 a pricinuit cele 
mai mari distrugeri şi dislocări de populaţie. Aproape 
toți cei care au străbătut „tara“ în trecere sau pentru 
cercetări îndelungate au fost, în schimb, izbiti de marea 
varietate de naţionalităţi care o locuiau, predominant fiind 
elementul românesc. Densitatea scăzută a populației do- 
brogene este atestată de o hartă rusească de la jumăta- 
tea secolului al XIX-lea, după care „țara“ n-avea pe 
atunci nici 40 000 de locuitori. Potrivit altor calcule, 
populaţia ei abia număra în acel timp 60 000 de suflete. 
Sărăcită de populaţie şi părăginită a găsit-o la 1850 şi 
Ion Ionescu de la Brad, care a socotit că provincia avea 
atunci aproximativ 60 000 de locuitori. În 1861 şi 1865 
se aprecia că populaţia ei se ridica la circa 100000 de 
suflete 28. 

Documentaţia folosită în această carte pentru Tara 
Românească a fost extrasă din Arhiva istorică centrală 
a Arhivelor statului din București şi anume din fondurile 
Ministerului de Interne (citat în josul paginilor sub ini- 
tialele MI), Vorniciei din Lăuntru (VL) si Vistieriei (V), 
precum şi din Biblioteca Academiei Republicii Socialiste 
România (BA), iar informaţiile pentru celelalte provincii 
româneşti din literatura de specialitate existentă. Dato- 
rită însă faptului că în această bibliografie autorul n-a 
găsit răspunsul căutat pentru toate întrebările puse pe 
parcursul analizei problemei agrare din Tara Românească, 
râmine ca studiul dedicat acestei provincii să constituie 
pivotul întregii lucrări. În sfîrşit, în lista ce urmează se 
dau în ordine alfabetică termenii agrari folosiţi în toate 
Ţările Romane în perioada studiată, si intilniti în pagi- 
nile lucrării, cu echivalentul lor în unităţi de măsură 
moderne. 


% D, Șandru, Mocanii în Dobrogea, Bucureşti, 1946, p. 7, 10. 
I. Totoiu, în Istoria României, III, Bucuresti, 1964, p. 620. Gh. Du- 
mitraşcu, Dezvoltarea economică a Dobrogei pind la 1878 și pro- 
blema apariţiei capitalismului, in „Revista de istorie“, 31 (1978), 
nr. 6, p. 1011. TE ai 


22 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


CAPITOLUL I 


REGIMUL CLACII ÎN AJUNUL 
REVOLUȚIEI DIN 1848 


În Principatele române raporturile dintre clacasi si 
proprietari se găseau legiferate de Regulamentul organic 
si se desfășurau de la 1832 încoace, cel putin din punct 
de vedere juridic, în cadrul acestei legislații. Clasificarea 
tăranilor în vederea repartitiei loturilor de pămînt si a 
obligaţiilor clăcii se făcea după numărul de vite de muncă 
de care dispuneau (boi, bivoli, cai). Erau trei categorii de 
clăcași : fruntașul cu patru vite de muncă si o vacă de 
hrană, mijlocaşul cu două vite de muncă şi o vacă şi 
codasul fără vite de muncă, dar cu o vacă de hrană. În 
Tara Românească proprietarul era obligat să dea mai 
întîi fiecărui clăcaș, indiferent de categoria din care fă- 
cea parte, şapte prăjini loc de casă, curte şi grădină de 
legume şi trei pogoane loc de arătură. Afară de aceasta, 
fruntașul primea două pogoane şi jumătate de pășune 
(izlaz) şi trei pogoane de fineata, în total 8 pogoane (4 ha) 
şi 19 prăjini, mijlocaşul un pogon şi jumătate de pășune 
şi 19 prăjini de fineata, în total 6 pogoane (3 ha) şi 14 
prăjini, iar codasul 12 prăjini (o jumătate de pogon) de 
izlaz si 15 prăjini de fineata, in total 4 pogoane (2 ha) 
şi 10 prăjini. Clăcașul care primea tot pămîntul legal era 
obligat să lucreze proprietarului 12 zile de clacă (4 pri- 
măvara, 4 vara si 4 toamna) pe an cu plugul sau cu 
carul, dacă le avea, precum şi cu numărul legal de vite 
de muncă, cel fără vite de tracţiune urmînd să lucreze 
zilele clăcii cu mîinile. Claca trebuia făcută în zile de 
muncă normată pe diferite categorii de munci agricole. 
Exagerat de mare, această normă sporea de mai multe 
ori numărul legal al zilelor de clacă. Dacă proprietarul 
n-avea nevoie de muncă, legea-i acorda, ca și celui din 


23 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Moldova, libertatea de a percepe zilele clăcii în bani, la 
preţul oficial, stabilit tot la trei ani. Pe lingă aceasta, 
clacasul cu vite de tracţiune era dator să facă proprieta- 
rului o zi de arătură (numită şi ziua de plug), să-i taie 
din pădurea moşiei un car de lemne şi să i-l aducă la 
curte, de la o distanță însă care nu putea depăşi şase ore 
de drum. În caz că proprietarul n-avea pădure pe moşie, 
clăcaşul trebuia să-i transporte, în locul lemnelor, un car 
de fin sau o cantitate de 500 de ocale de graunte, ori 50 
de vedre de băutură. Clăcaşul fără vite de muncă urma 
să lucreze cu mîinile trei zile pentru ziua de arătură si 
alte trei zile pentru carul de lemne, în ambele cazuri 
fiind vorba de munca normată. Clăcașul cu sau fără vite 
de muncă era liber să plătească plugul sau lemnele în 
bani, la preţul însă al pieţei. Drept răsplată pentru în- 
gaduinta de a se hrăni pe moşie şi de a produce şi pen- 
tru piaţă, satele erau obligate să dea anual, cu rîndul, 
cite patru oameni la suta de familii, sub denumirea de 
slugi, pentru a servi pe moşie ca isprăvnicei, pădurari, 
argati, chelari etc., aceste slugi fiind scutite pe timpul 
serviciului lor de obligaţiile clăcășeșşti. În graiul popular 
li se ziceau „obaci“, iar obligaţiei (instituţiei) ca atare 
„obăcie“, în timp ce în limbajul cult, desigur sub influ- 
enta noțiunii în uz în Transilvania, „iobagi“, respectiv 
„iobăgie“. Pe lingă obligaţiile clăcii, ţăranul trebuia să 
dea proprietarului dijma din produsele obţinute de pe 
locul său de arătură şi anume a zecea parte (zeciuiala) 
din cereale, excluzindu-se libertatea părţilor de a încheia 
învoieli pentru ea. Excepţie se făcea cu dijma din fin, 
pentru care se puteau tace învoieli, dar numai acolo unde 
mai înainte se lua mai mult decît zeciuiala, în care caz 
însă ea nu putea depăşi una din cinci (adică două zeciu- 
ieli). 

În Moldova lotul de pămînt prevăzut clăcașului de 
Pegulamentul organic era mai mare decit cel din prin- 
cipatul muntean. Clacasul din oricare din cele trei cate- 
gorii primea mai întîi un loc de 10 prăjini (deci cu trei 
prăjini mai mult) pentru casă, ogradă şi grădină şi o 
falce şi jumătate de loc de arătură. Pe lingă aceasta, 
fruntaşul primea o falce şi jumătate de fineata şi o falce 
şi jumătate de pășune (imas), în total 5 fălci si 30 de 
prăjini, adică ceva mai mult de 7 hectare si 20 de prăjini 
(deci cu peste 3 hectare mai mult decit cel din Tara 


24 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Românească), mijlocasul o jumătate de falce de fineata 
şi o jumătate de falce de imas, peste tot 3 fălci şi 50 de 
prăjini, așadar ceva peste 4 hectare şi 50 de prăjini (cu 
peste un hectar si 36 de prăjini mai mult decit cel 
muntean) si, în sfirsit, codasul 40 de prăjini de fineata 
si 20 de prăjini de pășune, in total două fălci si 30 de 
prăjini, adică aproape 3 hectare (deci cu aproape un 
hectar mai mult decit cel de peste Milcov). Claca (boie- 
rescul) era tot de 12 zile pe an, norma zilei de lucru 
fiind însă si ea mai mare decît cea din Tara Româ- 
nească. Si obligaţia de a da oameni cu rîndul la curte 
era mai grea. Aceştia se numeau aici ,,slujbasi volnici“ si 
se dădea cite unul la zece familii î, iar nu cite unul la 
25 familii, ca în principatul muntean. Transportul și 
lemnele constituiau pentru clăcașul de aici, spre deose- 
bire de cel din Tara Românească, două sarcini deosebite 
si mult mai grele: un transport de trei merte de grine 
de perechea de boi la o distanţă de 8—16 ore, sau două 
transporturi la o depărtare de 1—8 ore fiecare; două 
care de lemne de fiecare clacas la o distanţă de patru ore 
de pădurea proprietarului, clăcașul fără vite de muncă 
urmînd să lucreze în locul transportului si al lemnelor 
patru zile cu mîinile la alte munci pe moşie. În plus 
fata de clăcașii munteni, cei din Moldova trebuiau să 
presteze cite patru zile pe an la repararea acareturilor 
proprietarului de pe moșie, să lucreze sesia preotului şi 
Ictul diaconului si să le transporte produsele la domiciliu, 
slujbașii bisericești (preoţii, diaconii si dascălii) fiind scu- 
titi aici de clacă si dijmă. Dijma din produse, adică ze- 
ciuiala era aceeaşi. In ambele principate clacasii de pe 
moșiile cu păduri aveau voie să ia din ele lemne uscate 
de foc, dar numai pentru nevoile casei. În amindoua 
„tările“ clacasii puteau să se mute în anumite condiţii 
de pe moșii, cu îndeplinirea unor formalitati, care, în 
realitate le restringeau pînă aproape de anihilare acest 
drept. În schimb, proprietarii beneficiau din plin de drep- 
tul de a izgoni pe cei nesupuși sau pe cei ce instigau 
la nesupunere. În sfîrșit, monopolul proprietăţii asupra 
vînzării de băuturi, carne, articole de băcănie, cit si asu- 


1 Regulamentul organic a printipatului Moldovei, Iasi, 1846, 
p. 14. 


25 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pra exploatării morilor, pădurilor, helesteielor etc. a fost 
păzit cu strășnicie de lege în ambele tari. 

Atit într-un principat cit şi în celălalt, repartiţia lo- 
turilor la clăcași se făcea din locurile indicate de proprie- 
tar pe moşie. Acesta nu era dator să le dea mai mult 
loc decit cel prevăzut de lege pentru numărul de vite 
ce-l deținea fiecare. Prin distribuţia pămîntului prin mă- 
surătoare, legea oprea pe clăcaşi să folosească pentru 
ei întreaga moșie si lăsa la dispoziţia proprietarului tot 
restul ei. Acolo unde moşia era strimtă, Regulamentul 
prevedea două parti din ea pentru clăcași si o parte pen- 
tru proprietar. Clăcașul care avea mai multe vite sau 
care voia să ia în folosință mai mult pămînt de arătură 
sau de fineata decit îi atribuia legea, trebuia ca pentru 
prisosul de vite să plătească o taxă (ierbărit), iar prisosul 
de pamint să-l ia în arendă, în ambele cazuri prin în- 
voieli așa-zise libere, încheiate cu proprietarul 2. 

În Principate la acea epocă pămînturile date în folo- 
sinta clacasilor nu erau separate formal de cele rămase 
la dispoziția proprietarului, acesta fiind liber la orice 
nouă distribuire să schimbe pe cele clacasesti cu altele 
din orice parte a moşiei, cu excepţia celor repartizate 
odată pentru totdeauna pentru locurile de casă, curte si 
grădină si a celor defrişate de ei sau de părinţii lor. Cu 
ulte cuvinte dreptul de proprietate, deocamdată conditio- 
nată, al stapinului se întindea asupra întregului pămînt 
al moşiei, cîtă vreme dreptul de folosință al clăcașilor 
se reducea la loturile legale cu care erau înzestrați, pre- 
cum si la cele ce le luau temporar în arendă, ca pămînt 
supranumerar (prisos). Regulamentul organic, adică legea 
boierească ce a apărat în tot chipul marea proprietate 
funciară, a rinduit in asa fel relaţiile dintre clăcași si 
proprietari, incit a întărit pe aceștia din urmă în concepţia 
că pămîntul moşiei rămas la dispoziţia lor după reparti- 
tia loturilor la clăcași era proprietatea lor absolută si 
că ei, din stapini de pămint, asupra căruia grevau mai 
înainte servituti feudale, au devenit acum proprietari în 
sensul burghez al cuvîntului. Toate acestea aveau de scop 
să dezvolte agricultura marii gospodării boiereşti, care 


2 Regulamentul organic, Bucureşti, ediţia 1832, p. 58—65, şi 
ediția 1847, p. 74—87. Regulamentul organic al Moldovei, la D. C. 
Sturdza Scheeanu, Acte și legiuiri privitoare la chestia țărăneas- 
că, I, Bucuresti, 1907, p. 119—122. 


26 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cuprindea tot mai mult din pămîntul moşiei şi a cărei 
producţie, stimulată si antrenată în schimbul intern şi 
extern, lua din ce în ce mai mult un caracter comercial. 

Alta era situația în celelalte „țări“ române. În prin- 
cipatul Transilvaniei relațiile agrare nu erau legiferate. 
Aici lipsea o lege care să fi reglementat drepturile şi 
obligațiile reciproce dintre clăcaşi şi stapinii de pămînt, 
care să fi stabilit mărimea loturilor (Sesulor) clăcăsești si 
care să fi înlăturat vechile aşezăminte (Approbatae et 
compilatae constitutiones), potrivit cărora stăpinul avea 
dreptul să ciuntească şi să deposedeze chiar pe clăcaşi 
de pămînturile lor, cu condiția numai să plătească în 
locul lor dările cuvenite pentru ele. Iar asezdmintul 
(urbariul, de la ungurescul irbér, care înseamnă rede- 
venta seniorială) Mariei Tereza din 1767, care stabilea 
întinderea lotului clăcășesc şi fixa numărul zilelor de 
clacă, n-a fost aplicat în principat din cauza opoziției 
nobilimii. Aici au luat ființă în 1769 așa-zisele Anumite 
puncte (Certa puncta), ca dispoziții provizorii de regle- 
mentare a raporturilor agrare. Dar nici acestea n-au 
fixat mărimea lotului, ci au confirmat doar obligaţia pro- 
prietarului de a distribui clacasilor locuri de arătură si 
fineata. În schimb, ele au stabilit la un volum foarte mare 
claca in muncă (robota) şi anume la patru zile cu mîinile 
sau trei zile cu vitele pe săptămină de iobag, la două zile 
pe săptămină de jelerul care avea lot şi la o zi de cel fără 
gospodărie. În Transilvania, ca si in Banat. Crișana si 
Maramureș, clasificarea clăcașilor nu se făcea după nu- 
mărul de vite, ca în Principate, ci după mărimea lotului. 
Avem, aşadar, de-a face cu două categorii principale de 
clăcași : cei care aveau în folosinţă loturi de pămint 
(întregi, jumătăţi sau parti) şi care se numeau iobagi, si 
cei lipsiți de lotul de pămînt sau care aveau un lot mic 
din care nu-și puteau întreţine familia, numiţi jeleri (de 
la „zilier“, adică nou venit, chiriaş). Aceştia din urmă se 
împărțeau, la rîndul lor, în jeleri cu casă si jeleri fara 
casă (locuind în gospodăriile iobagilor). O parte finsem- 
nată din această clăcăşime săracă a fost nevoită să ia în 
folosință păminturi de pe rezerva (alodiul) proprietarilor 
şi să se stabilească pe ele (jeleri alodiali), pe bază de 
contract (jeleri contractualisti). Îndatoririle lor erau de 
obicei mai uşoare decit cele ale jelerilor ce se aflau pe 


27 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pămînturile clăcășești (jeleri urbariali), pe alocuri cerin- 
du-li-se o dare în natură sau o taxă în bani (jeleri taxa- 
liști).. Unii dintre ei se angajau argati la curte, alții, multi, 
la munci sezoniere, devenind proletari agricoli. Desfiin- 
tarea in 1785 a şerbiei, adică a dependenţei personale şi 
a legării ţăranului de pămînt, prin acordarea dreptului 
de strămutare, n-a adus schimbări esenţiale in viata cla- 
cășimii, care, nefiind în acelaşi timp improprietarita cu 
pămînt, a rămas mai departe din motive economice în 
multe privinţe în stare de supuşenie fata de stăpin. La 
bunul plac al stăpînului a rămas mai departe şi stabili- 
rea suprafeţei lotului acordat clăcaşului. Abia in 1846— 
1847, adică în zorii revoluţiei, dieta principatului a votat 
o lege prin care s-au fixat, în sfîrşit, suprafața loturilor 
şi volumul obligaţiilor clăcăşeşti, dar legea, care favoriza 
deposedarea țărănimii de pămînt si care pentru acest 
motiv a intimpinat rezistența ei, n-a fost pusă în aplicare. 
Clăcaşul a continuat să fie înzestrat cu pămînt şi s-a 
bucurat de dreptul de a-l folosi. La acea epocă, pe moşia 
(domeniu) care includea pămînturile proprietarului, adică 
pămînturile domeniale (alodiale), acestea se găseau sepa- 
rate de cele urbariale (rusticale) aflate în folosința clăca- 
şilor (iobagilor si jelerilor urbariali). O sesie clăcăşească 
întreagă putea cuprinde pină la 20 de iugăre, deci ceva 
mai mult de 11 hectare. Existau însă si sesii mai mari. 
Dar, în urma farimitarii lor prin moştenire si a răpirii 
de pămint clăcăşesc de câtre proprietari pentru a-si 
extinde rezerva, foarte puţini clăcaşi au ajuns pina la 
1848 să-şi menţină întreaga sesie. Sesii întregi sau chiar 
jumătăți de sesii nu existau în acel moment decit puţine. 
Media loturilor aflate în folosința iobagilor în ajunul 
revoluției era de 8—9 iugăre, adică, rotunjind cifrele, 
de 4—5 hectare. Cele mai multe n-aveau decit o pătrime 
sau o optime din întinderea unei sesii întregi, adică de la 
6 pînă la 3 iugăre, (deci de la circa 3 hectare şi jumătate 
pina la un hectar şi jumătate). Odată cu farimitarea ma- 
joritatii loturilor a crescut şi numărul ţăranilor cu pă- 
mint putin sau fără pămînt, care ajunseseră la aceasta 
dată mult mai mare decit cel al clăcaşilor înstăriți. Pasu- 
nile şi pădurile se aflau în folosința comună a clăcaşilor 
şi proprietarilor. Pe lingă pămînturile rusticale, un mare 
număr de clăcași îşi aveau luate în arendă, ca și cei din 
Tara Românească, locuri din rezerva proprietarului, alţii 


28 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


dețineau terenuri defrișate. Ca şi în Principatele dună- 
rene, stapinul considera că tot pămîntul moşiei era pro- 
prietatea sa si că ţăranii nu erau decit nişte arendasi. 

Cum întinderea lotului de pămint nu era stabilită 
prin lege, nici volumul clăcii şi al celorlalte obligaţii feu- 
dale nu era fixat după suprafața terenului folosit de 
clăcași, ci după nevoia şi lăcomia proprietarului, care 
putea spori mereu aceste îndatoriri. Sub aceste auspicii, 
claca s-a menţinut, în general, la 2—3, citeodată chiar 
4 zile pe săptămină. Dar, chiar si cînd pe unele domenii 
ea era fixată printr-un urbariu între parti la un număr 
precis de zile (3—4 pe săptămină), proprietarii puneau 
pe iobagi în timpul lucrului de virf la cimp să le facă 
și mai multe zile, intimplindu-se uneori să-i retina toată 
săptămina sau săptămini la rind, pina ce-şi terminau 
lucrul. Iobagii care n-aveau decit 1/4, 1/8 sau 1/16 din- 
tr-o sesie întreagă lucrau cite două sau cite o zi pe sap- 
tămină cu toate vitele de muncă pentru care primeau 
locuri de hrană. Jelerii care n-aveau pămînt făceau cite 
16 zile pe an. Claca era convertită uneori, mai ales pe 
moşiile mici, cu un număr mic de iobagi, în bani, la 
suma de 5 pină la 10 florini de cap de familie pe an. 
Ea putea fi achitată şi în produse, aceasta mai ales în 
cazul ţăranilor meșteșugari >”. 

Claca trebuia făcută, ca si în celelalte „țări“ române 
Si ca pretutindeni în lumea aservită, de capul familiei, 
posesor de lot, cu vitele şi uneltele sale. Ea s-a extins 
însă treptat si asupra femeilor, care au fost obligate să 
facă anumite munci la curte. Cum foarte des claca nu se 
făcea pe moşia pe care locuia clăcașul şi cum rezerva 
proprietarului era foarte fărimiţată și în continuă divi- 
zare, acesta își distribuia si redistribuia munca clacasilor 
săi după nevoi. Locul de muncă se găsea însă adesea, 
departe de sat, pe aceeaşi sau pe altă moşie a proprieta- 
rului, în alt comitat, la distanţă de zeci şi chiar de sute de 
kilometri. În felul acesta clăcaşii, fiind siliți să parcurgă 
mari depărtări, trebuiau să rămină la lucru o perioadă 
mai lungă de săptămini sau chiar de luni în şir. Ziua.de 


° Șt. Imreh, în volumul Din istoria Transilvaniei, I, p. 297— 
.298. Idem, în Istoria României, III, Bucureşti, 1964, p. 1009. V. Che- 
resteşiu, în Istoria României, IV, Bucureşti, 1964, p. TEAN L Ko- 


vács, Desființarea relațiilor feudale în Transilvania, Cluj, 1973, 
p. 9—12, 29. ; 


29 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


lucru nu era normată, ca în Principatele dunărene, dar 
nici durata ei nu era stabilită. De obicei ea tinea, ca şi în 
Banat si în celelalte comitate apusene, precum si pe mo- 
şiile mănăstirești din Muntenia si Moldova de la răsări- 
tul pina la apusul soarelui. Asa se putea lucra cînd claca 
se făcea pe moșiile pe care locuia clăcașul, cînd însă locul 
de muncă se afla pe altă mosie, mai depărtată, el trebuia 
să plece mai devreme la muncă și să se întoarcă mai tir- 
ziu acasă. Socotirea fractiunilor zilelor de muncă, cau- 
zate de întreruperea lucrului din cauza timpului, era lă- 
sată la bunul plac al proprietarului, care de cele mai 
multe ori nu le ţinea în seamă. Condiţiile juridice în care 
se presta claca, după normele stabilite prin legi sau obi- 
ceiuri, ori după urbariile scrise, acolo unde acestea existau, 
favorizau numai pe proprietar, împilind pe ţăran, căci 
nu exista nici un organ de control care să impună res- 
pectarea normelor fixate, iar pricinile iscate erau jude- 
cate tot de proprietar, care devenea judecător în pro- 
pria-i cauză, ţăranului rămînîndu-i doar posibilitatea de 
a apela la comitat, unde nu-l judecau alţii decit semenii 
sau rudele proprietarului. În felul acesta, executarea clă- 
cii raminea cu totul la bunul plac al stapinului, iar 
munca se făcea prin constringere, sub strașnică supra- 
veghere. Clăcaşul care nu lucra după cum dorea proprie- 
tarul sau care era nesupus, era imediat judecat, amendat 
sau cel mai des bătut pe loc. Repartiția muncii era lăsată 
de stăpin pe seama oamenilor (dregătorilor) săi, care o 
puneau în execuţie prin juzii (primarii) satelor (numiti 
de proprietar), cu ajutorul dorobantilor curţii 7. 

Pe lingă clacă, care era o povară incomparabil mai 
grea decit cea din Principatele dunărene, țărănimea era 
supusă la o dare în bani (cens) către proprietar. Ea era 
obligată, în plus, la un sir lung de prestații in muncă la 
curte (vinturatul si cemutul boabelor, îngrijirea grădinii, 
tăiatul și căratul lemnelor de foc, paza curţii ș.a.). În 
ceea ce priveşte dijma, spre deosebire de clacasii din Tara 
Românească si Moldova cei din Transilvania erau obli- 
gati să dea două dijme din cereale si din vin în natură 
şi anume una bisericii (zeciuiala) si alta proprietarului 


4D. Prodan, Despre condiţiile în care se făcea robota, in 
„Studii și referate privind istoria României“, partea intii, 1954, 
p. 841, 844, 848. 


30 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


(nona). Cită vreme zeciuiala a aparținut bisericii catolice, 
ea n-a obligat pe țăranii români. Cind însă aceasta bise- 
rică a fost secularizată iar credincioşii ei au devenit pro- 
testanti, zeciuiala a trecut în miinile fiscului şi s-a extins 
şi asupra țărănimii româneşti. Prin arendare sau pe alte 
căi, ea a ajuns să fie încasată pe alocuri de proprietari 
de pe propriile lor domenii, astfel că nona acestuia s-a 
contopit in miinile sale cu zeciuiala fiscului®. A treia 
dijmă, inexistentă în Principatele dunărene, era cea din 
animale (oi, capre, porci, stupi). În preajma anului 1848 
tot mai multi proprietari au căutat să convertească dij- 
mele din cereale, din vin si din animale în bani. Altă 
dare în natură din produsele clacasesti, nelegiferată, dar 
obişnuită, ca şi în provinciile româneşti de dincoace de 
munți, era ploconul (datul) care se vărsa la anumite 
zile şi care consta din păsări (2—3) şi ouă, 30 de casă 
pe an, miei, anumite cantităţi de unt de fiecare vacă cu 
lapte, varză, „ovăzul Crăciunului“ etc. Această dare nu 
se încasa proportional cu întinderea lotului clăcăşesc, ast- 
fel că cei mai exploataţi erau iobagii săraci. Și ea era 
percepută acum mai mult în bani. Situaţia țăranilor s-a 
înrăutățit si prin generalizarea, ca şi în Principatele 
dunărene, a arendasiei, care a înăsprit exploatarea lor. 

Afară de obligaţiile fata de proprietate, clacasii tre- 
buiau să plătească impozite publice către stat şi către 
comitat şi să presteze diferite munci cu caracter obstesc. 
La toate acestea se adăugau și sarcinile militare 
(cartiruire, transporturi), dar mai ales îndelungatul 
serviciu militar. Un statut special aveau țăranii de pe 
teritoriile regimentelor grănicereşti, aceştia fiind scutiţi 
de clacă şi de celelalte obligații feudale, în schimbul 
unor grele sarcini militare 6. 


Relaţiile agrare din regatul Ungariei au fost legife- 
rate — prima data după legea din 1514 — de asezamin- 
tul Mariei Tereza din 1767, care a stabilit, după cum s-a 

nai spus, întinderea loturilor clăcășeşti, a fixat suma de 
bani, cantitatea de produse si numărul zilelor de clacă 


5 Idem, Iobdgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, I, 
Bucureşti, 1967, p. 275. 
6 St. Imreh, în Din istoria Transilvaniei, p. 322. 


31 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pe care stapinul era autorizat să le pretindă de la clă- 
caşii săi”. 

Obligatiile clăcaşilor erau stabilite după mărimea se- 
siei şi calitatea pămîntului. Astfel, claca era de două zile 
cu mîinile sau de o zi cu vitele pe săptămînă, adică de 
52 de zile cu carul sau de 104 zile cu miinile pe an pen- 
tru o sesie întreagă de calitatea întii, de 39 de zile cu 
vitele sau de 78 de zile cu braţele pentru sesia de calita- 
tea a doua, si de 31 de zile cu animalele de munca sau 
de 62 zile cu palmele pentru cea de calitatea a treia. Pe 
unele moşii din Crişana şi Maramureș, iobagii şi jelerii 
lucrau cite o zi pe săptămînă, iar în sezonul arăturilor 
cite 4 zile cu mîinile sau cite 1—2 zile cu carul. Este deci 
vorba în Banat şi în celelalte comitate de vest de o clacă 
mai uşoară decit cea din Transilvania, dar mult niai grea 
decît cea din teritoriul de dincoace de munţi. Ea se achita 
parte în muncă, parte în bani. Jelerul cu casă presta 
claca în muncă, cel fără casă o achita în bani. Ziua de 
lucru se făcea numai cu două vite de tracţiune, afară de 
cea efectuată la arat, cînd se puteau folosi patru. Nici 
aici ea nu era normată ca pe moşiile boiereşti din Prin- 
cipatele dunărene, ci se socotea, cu dusul şi întorsul, de 
la răsăritul soarelui, cu pauzele cuvenite pentru hrănitul 
şi adăpatul vitelor. Ca si în Principate, părţile erau li- 
bere să încheie învoieli în legătură cu felul prestării 
clăcii, in muncă sau in bani. Celelalte obligaţii ale. clă- 
caşilor, proporţionale şi ele cu întinderea şi calitatea lo- 
turilor lor, erau censul, datul şi dijma. Censul se plătea 
în bani: de la 51 la 301/, de creitari de sesia întreagă, 
între 281/2 si 17 creitari de jumătatea de sesie, între 161/2 
şi 10 creitari de pătrimea și între 101/; si 61/4 de creitari 
de optimea ei. Daturile (darurile) anuale de o sesie în- 
treagă erau două găini, doi claponi, o măsură de unt de 
casă, un vițel de la 30 de case, ori, în locul lui, cite trei 
creitari de familie, sau toate acestea convertite în bani, 
după cum se obișnuia, în care caz valoarea lor se ridica 
la o sumă egală cu cea plătită sub denumirea de cens. 
În ceea ce privește dijma, spre deosebire de Ungaria, 
unde raminea în vigoare si nona, în Banat si în celelalte 
comitate din vest se dădea numai zeciuiala din toate pro- 
dusele lotului, cu excepţia celor obţinute din grădina de 


7 Histoire de la Hongrie des origines à nos jours, Budapest, 
1974, p. 225—226. 


32 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


legume, ca şi în Principate. Dijma din cereale se lua în 
snopi, iar din vinul obţinut de pe dealurile cu vii (şi nu 
din grădina casei, cînd era plantată cu vie) se lua în na- 
tură, măsura fiind şi aici vadra. În natură se lua şi dijma 
din miei, iezi şi stupi. Convertirea dijmelor în bani se 
putea face numai prin invoiala între părţi. Clacasul avea 
voie să ia, fără plată, lemne uscate din pădure pentru 
foc, tăierea copacilor verzi de construcție fiind admisă 
numai pe bază de autorizaţie şi cu bani. Carul de lemne 
nu intra în obligaţiile clacdsesti, ci se ducea numai prin 
învoiala între parti. Pentru porcii bagati la ghindă şi jir 
în pădurea proprietarului se lua o taxă de 3—6 creitari 
de cap de animal. Clăcaşilor, care aveau dealuri proprii 
cu vii, li se dădea voie să-și aducă vinul in sat şi să-l 
vîndă în perioada de la 8 noiembrie pina la 23 aprilie. 
Vinatul, pescuitul şi venitul tirgurilor constituiau mono- 
polul proprietăţii, satele fiind libere să pescuiască numai 
în bălțile lor, dacă le aveau. Ca si Regulamentul organic 
din Principatele dunărene, urbariul pentru Banat pre- 
vedea posibilitatea părţilor de a încheia învoieli în scris 
care să-i înlocuiască prevederile, dar să nu le depăşească. 

Dacă este să facem o comparaţie între felul cum au 
fost reglementate relaţiile sociale în Banat şi în Ungaria, 
constatăm, pe lingă multe asemănări, şi unele deosebiri. 
În Banat mărimea lotului depășea cu mult media lotului 
prevăzut în regatul maghiar. Claca era cantitativ aceeaşi, 
numai că în Banat aproape jumătate din ea era conver- 
tită în bani (zilele de clacă prestate în muncă variind 
între 111/, şi 45!/; de casă pe an) şi numai iobagii cu op- 
timi de sesii şi jelerii cu casă o făceau toată în muncă, 
în timp ce cei fără casă isi plăteau cele 6 zile pe an, la 
cît se ridica claca lor, cu cite un florin. Daturile erau mai 
puţine. Și dreptul de „proprietate“, de moștenire, de vin- 
zare-cumparare a sesiei era mai bine asigurat clăcașilor 
bănăţeni decit celor din Ungaria. In această tara însă, 
ca şi în Principatele române, se prevedea posibilitatea 
ţăranului de a-și completa lotul legal cu prisos de pămînt 
luat în arendă din rezerva moşiei, cîtă vremea clacasii 
din Banat n-aveau asemenea posibilitate, aceasta desigur 
pentru faptul că erau înzestrați cu loturi mai mari decit 
cei din Ungaria si mult mai mari decit clăcaşii din prin- 
cipatul Transilvaniei, unde pămîntul nu era atit de bun 
ca cel al Banatului si unde majoritatea ţărănimii nu dis- 


33 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


punea, după cum s-a amintit, decit de loturi de pina la 
trei hectare, dar unde claca era mult mai mare 8. 

În ceea ce privește Bucovina, stăpînirea austriacă a 
păstrat si a aplicat asezamintul lui Grigore Ghica din 
1766, care legiferase la acea dată relaţiile agrare din 
Moldova. Ea a găsit deci în noua provincie un ţăran liber 
(încă din 1749) de serbie (vecinie), dar care, în realitate, 
se bucura de o libertate limitată, și care avea numai drep- 
tul de folosinţă asupra pămîntului pe care-l lucra pentru 
el. Clasificarea clacasilor bucovineni s-a făcut nu dupa 
întinderea loturilor de pămînt, ca în Transilvania, Banat, 
sau Ungaria, ci după numărul de vite de tracţiune, ca în 
Principatele dunărene 9. După alipirea „tării“ la Galiţia, 
stapinii de moşii au încercat, fără succes însă, să intro- 
ducă criteriul galitian de împărţire a clacasimii in dife- 
rite categorii, potrivit mărimii loturilor deţinute de ea 
la acea dată și să sporească în felul acesta volumul 
clacii’. 

Galiţia, adică partea de sud a Poloniei, era o pro- 
vincie a Imperiului habsburgic, administrată, în numele 
împăratului, de un guvernator cu reședința la Liov. I s-a 
dat şi o dietă a stărilor privilegiate, care însă, în afară 
de posibilitatea de a înainta petiţii tronului, si acestea 
rar luate în considerare, n-a avut o altă atributie. Se si 
spunea în glumă că seimurile galitiene „cereau ce nu 
obțineau nicicind și mulțumeau pentru ceea ce nu ce- 
reau“ 10. La 1870 provincia a fost împărțită in 18 cercuri 
administrative, iar şase ani mai tirziu Bucovina a format, 
după cum s-a spus, al 19-lea cerc. În 1786 s-au introdus 
si reforme în sfera raporturilor ţăranului faţă de pămînt : 
s-a hotărît ca pămînturile clăcășești (rusticale) să nu 
poată fi inglobate în rezerva nobiliară (,,folwark“) si s-a 
recunoscut tuturor ţăranilor dreptul ereditar la folosirea 
pămîntului, ceea ce însemna că după moartea clacasului, 
proprietarul era obligat să predea gospodăria unuia din- 


8 D. Prodan, Reglementarea urbarială din Banat de la 1780, 
in „Anuarul Institutului de istorie“ din Cluj, XII, 1969, p. 295— 
304. I. Kovacs, op. cit., p. 9—11. 

” N. Grămadă, Sătenii si stapinii din Bucovina între 1775 și 
1848, in „Anuarul Muzeului Bucovinei“, seria a doua, anii I—II 
(1943—1944), Cernăuţi, 1944, p. 13, 47. 

% Historia Polski (Istoria Poloniei), II—1, Varşovia, 1956 (ma- 
chetă), p. 280—281. 


34 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tre copiii săi. În schimb, clăcaşul n-a fost liber să dispună 
de gospodăria sa, adică s-o vinda, s-o împartă, s-o ipo- 
techeze sau s-o lase moştenire. Patenta împăratului Iosif 
al II-lea din 1786 a limitat claca la trei zile cu vitele 
săptăminal pentru ţăranul care avea inventar şi la 12 zile 
cu mîinile pentru cel ce avea numai casă (colibă) si pen- 
tru clăcaşul chiriaş. S-a reglementat şi durata zilei de 
lucru, aici neexistind norma. Patenta a favorizat pe ta- 
ranii înstăriți, a căror clacă depăşise pina atunci trei zile 
pe săptămină, în schimb, cei ce făcuseră pină la acea 
dată cite trei zile săptăminal n-au obţinut nici o usurare. 
Ea a introdus angajarea forțată la muncă pe folwark 
pentru toţi ţăranii care făceau clacă pină la două zile 
pe săptămînă. În celelalte ţări ale monarhiei habsburgice 
situaţia clacdsimii a fost mai bună ca în Galiţia. Aici încă 
din 1774 s-a început să se ia de la ţărani impozitul fun- 
ciar (rustical), care se ridica la 16% din venitul net al 
gospodăriei ţărăneşti, în timp ce impozitul ce se percepea 
de la marea gospodărie (dominical) era numai de 120%/. 
Tot atunci, gospodăria ţărănească a fost lovită simţitor 
de înființarea monopolului statului asupra sării si tutu- 
nului, țăranii pierzindu-si cistigul obţinut din comerţul 
cu sare si nemaiputind cultiva si face comerţ cu tutun. 
Un dezastru de mari proporţii pentru satul galitian a fost 
raspindirea consumului de alcool, venitul obţinut de unii 
proprietari din monopolul vinzarii băuturilor atingind !/, 
şi chiar jumătate din totalul veniturilor moşiei. În 1782 
s-a interzis ţăranilor să taie lemn din pădure, să confec- 
tioneze potasă şi să ţină stupi. Si angajarea în transpor- 
turile de grine prin Galiţia si care constituise pina atunci 
sursă de cîştig pentru ţăranul sărac, a încetat odată cu 
înființarea vămilor de tranzit. Peregrinările țăranilor la 
muncile agricole sezoniere peste hotar s-au limitat, sub 
pretextul că duceau la fuga ţăranilor de serviciul militar. 
Acesta, nominal de 15 ani, a fost groaza țărănimii, apă- 
sind mai ales asupra sărăcimii satelor (îl. 

În 1803 guvernul a extins asupra Galiției patentele 
împăratului reformator care interziceau izgonirea clăca- 
şilor, fixau claca la maximum trei zile pe săptămină şi le 
dădeau dreptul să înainteze jălbi autorităţilor împotriva 
apăsării din partea proprietarilor. Practic, importanţa a- 


11 Historia Polski, II—1, ediția Institutului de istorie al Aca- 
demiei Folone de Științe, Varşovia, 1958, p. 223—230. 


35 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cestor garanţii s-a micşorat cu timpul, deşi, ce-i drept, 
s-a publicat în repetate rînduri (1796, 1798, 1805 etc.) că 
proprietarii n-au voie să alunge fe ţărani şi nici să-şi 
schimbe pămînturile dominicale cu cele rusticale. Aces- 
tia însă n-au prea ţinut cont de ele. În 1803 li s-a recu- 
noscut dreptul de a bate pe clăcaşi, iar în 1805 s-a inter- 
zis acestora din urmă să-şi ia avocat în procesele lor cu 
stapinii. In 1808 s-a făcut „verificarea“ volumului obliga- 
țiilor clacasesti, cu care ocazie proprietarii au împărțit 
arbitrar, contrar patentelor iozefine, gospodăriile {ara- 
nești, ridicind de regulă nivelul clăcii 12. 

În raport cu teritoriile polone anexate de Prusia şi 
Rusia, unde se dezvoltau rapid relaţiile capitaliste, Ga- 
litia a rămas partea cea mai înapoiată a fostei Polonii. 
Economia ei agrară avea un caracter net feudal, țăranii 
raminind, cu toate reformele initiate de Iosif al II-lea, 
dar netinute în seamă două moartea sa (1790), în serbie 
și în clăcășie. Ei s-au ales după aceste reforme doar cu 
un lot de pămînt mai mare decit cei din celelalte teri- 
torii polone de sub stapinire străină 13. În Galiţia, clasifi- 
carea clacasilor s-a făcut, ca si în Transilvania si Unga- 
ria, după întinderea lotului de pămînt. Existau şase cate- 
gorii de clăcaşi : cel ce deținea un lot întreg (adică ceva 
peste 14 ha de arătură si fineata), cel cu jumătate de lot, 
cel cu un sfert, apoi cel ce avea numai casă şi grădină 
(,.gradinasul“), cel ce avea numai casă (colibă), fără pă- 
mint sau cu un loc atît de mic încit nu-şi putea întreține 
din el familia (,,cdsasul“ sau „colibaşul“) și, în sfirsit, 
ţăranul fără casă si fără pamint si care locuia laolaltă cu 
alti clăcaşi din categoriile superioare (,,chiriasul“) 1%. In 
sistemul economic al rezervelor domina claca în muncă. 
Formal, aceasta a continuat să fie de 2—3 zile pe sapta- 
mina de gospodărie, practic însă un fenomen cotidian a 
fost sporirea arbitrară a sarcinilor clacasesti fata de 
curte. Pe lingă aceasta, țăranii au fost siliți să facă munci 
intimplatoare, precum si numeroase slujbe, ca transpor- 
turi îndepărtate, ruinătoare, străji de noapte etc. S-a a- 
preciat că ţăranul galitian dădea, în medie, curții mai 
mult de jumătate din venitul pămîntului şi al muncii 
sale. Curtea exploata claca în mod drastic, folosind toate 


12 Ibidem, II—2, p. 64. 
13 Ibidem, II—2, p. 377. 
1 N. Grămadă, op. cit., loc. cit., p. 47. 


36 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mijloacele de care dispunea pentru a infringe rezistenţa 
mereu mai mare a ţăranilor. Cînd represiunile eşuau, ea 
apela la puterea anexionistă. Țăranul putea fi alungat din 
gospodăria sa pe baza sentinței cercului, putea fi distrus 
cu ajutorul asa-numitei asistenţe militare, analoagă exe- 
cutiilor din teritoriul încorporat de Rusia, adică prin 
cantonarea, intretinerea si plata soldaţilor in casa lui. La 
chemarea stapinului armata pacifica satul. Mosia (dome- 
niul) era cea mai mică unitate administrativă. Latifun- 
diarul, exercita fata de clăcaşi puterea politieneasca, fis- 
cală, judecătorească si răspundea de darea recrutului. 
Curtea avea dreptul să aplice pedeapsa cu bătaia si ares- 
tul pina la şase săptămini. Puterea administrativă şi ju- 
decătorească o exercitau, în numele curţii, funcţionarii 
intretinuti de ea si numiţi de autorităţile cercului : justi- 
tiarul şi mandatarul. Țăranul avea, nominal, dreptul de 
a da jălbi la cerc împotriva abuzului stăpinului, dar a- 
ceasta nu l-a ajutat mult. În asemenea condiţii şi în aşa 
grad de exploatare, starea economică a ţăranilor era ca- 
tastrofală. Nivelul de trai zilnic al maselor ţărăneşti era 
vecin cu mizeria, deosebit de greu de învins primăvara, 
căci grinele nu le ajungeau decit pe citeva luni. Calami- 
tatile naturale, între care si seceta, aduceau în casa tara- 
nului foametea şi boala, care decimau mai ales popu- 
latia cea mai săracă, adică pe sătenii cu pămint putin si 
pe chiriași. În asemenea condiţii ţăranii au fost siliți să-și 
caute ocupaţii suplimentare în afara agriculturii (in tesa- 
torii, meşteşuguri). Mizeria şi lipsa perspectivei de a găsi 
de lucru au minat pe ţărani din satele lor. Din părțile de 
răsărit ale ţării ei au emigrat in Bucovina. iar din Galiţia 
apuseană au mers la munci sezoniere pe teritoriul: incor- 
porat de Rusia si în Ungaria (5. 

La acest grad înalt de exploatare a ţărănimii au tins 
să ajungă şi proprietarii din Bucovina. În cale le-a stat 
însă aşezămintul lui Gr. Ghica, care a fost respectat în- 
tocmai de stăpînirea austriacă. Clacasii din Bucovina au 
fost împărţiţi în cinci categorii : fruntasul, care avea cel 
puţin două perechi de boi, mijlocaşul o pereche, codaşul, 
care n-avea vite de muncă ci numai o vacă sau două 
Sei rea ApaloagA d celei „practicate în Principatele dună- 


15: Historia Polski, 1l—2, p. 377—380. 


37 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


rene în perioada regulamentară), „căsaşul“ sau „coliba- 
sul“ care n-avea nici vite de muncă si nici pămînt, ci 
numai casă și grădină, si, în sfîrşit, „chiriaşul“* care 
trăia prin curţile boierilor sau ale clăcașilor mai înstăriți 
(ultimele două categorii apărind sub influenţa sistemului 
de clasificare a clacasimii galitiene). Pămintul n-a fost 
distribuit la clacasi prin măsurătoare, deoarece la 1775 
acest sistem nu era cunoscut în Moldova. El a rămas cel 
folosit de ei înainte ca această provincie să fi fost luată 
de Austria. La 1783, pămîntul rămas la dispoziţia pro- 
prietarilor (alodiul) a fost impus impozitului (alodial), iar 
un an mai tirziu vechile si numeroasele dări ale clăcă- 
şimii, moștenite din trecut, au fost concentrate într-un 
singur impozit, adică în birul sau contribuţia de familie, 
sistem de impunere (capitatia) introdus în Principate abia 
de Regulamentul organic. În vederea instituirii impozi- 
tului asupra pămîntului clacasesc si a hotărnicirii pamin- 
tului moșiei, administrația austriacă a trecut la întocmi- 
rea cadastrului (măsurarea topometrică a teritoriului noii 
provincii, lucrare ce s-a terminat în 1823), precum şi la 
dotarea clacasilor cu paminturi stabile, proces iniţiat in 
1787 prin separarea paminturilor stapinilor (dominicale) 
de cele ale clăcașilor (rusticale), care au intrat în stapi- 
nirea obstiilor (comunelor) satesti. Pasunea (toloaca) a ră- 
mas însă mult timp inca nedespartita, fiind folosită in 
comun de clăcași si de proprietar. În felul acesta s-a pu- 
tut înfiinţa, în 1818, pentru țărani impozitul funciar rus- 
tical (cota ce revenea unei comune repartizindu-se pe 
fiecare cap de familie după vechiul sistem românesc al 
cislei), iar pentru proprietari impozitul funciar dominical, 
în locul celui alodial. După separarea paminturilor clă- 
casesti de cele ale proprietarilor, în unele sate, ţăranii 
şi-au păstrat în cadrul obstiilor terenurile avute în folo- 
sinta la data delimitării lor, în altele însă repartiţia s-a 
făcut în fiecare an de către primarii (vornicii) satelor. În 
ambele cazuri, loturile primite în folosinţă (dotatie) s-au 
micșorat si aici mereu în decursul timpului. Stapinii a- 
veau dreptul de a le lua înapoi în următoarele trei'cazuri: 
dacă țăranul se îngloda în datorii mai mari de 2/3 din 
valoarea lotului, dacă îl lăsa necultivat timp de trei ani 
la rind si dacă atita la revoltă. Acest drept le-a dat posi- 
bilitatea să sustragă parti din pămînturile rusticale si sa 
-micsoreze dotatiile ţăranilor, cu scopul de a-și mari:re- 


38 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


zervele, fapt ce a dus, ca si în Transilvania şi Galiţia şi 
în general pretutindeni acolo unde domina sistemul agrar 
feudal, la creşterea numărului clăcaşilor fără pămînt si 
la necontenite frămîntări ţărăneşti. Dar delimitarea pă- 
minturilor moşiei n-a contribuit la stabilitatea populaţiei 
rurale, iar desele schimbări în demografia satelor, prin 
emigrări sau imigrări, ca şi în posibilitățile de lucru ale 
gospodăriei ţărăneşti, prin sporirea sau pierderea de braţe 
de muncă în familie, ori prin vînzări sau cumpărări de 
vite de tracțiune, necesitau dese distribuiri si redistribuiri 
de păminturi rusticale. Această instabilitate avea firește 
o influență negativă asupra dezvoltării agriculturii. A fost 
deci nevoie de o reformă care să dea clacasilor un drept 
de folosire veşnică asupra loturilor avute pina atunci în 
dotatie, cu alte cuvinte, care să asigure dezvoltarea rela- 
tiilor capitaliste în sectorul rural. La aceasta s-a ajuns în 
1835, cînd pămîntul folosit de ei a trecut în proprietatea 
lor individuală, cu drept de moștenire. De fapt era vorba 
de o împroprietărire, dar nu si de o eliberare de obliga- 
fiile clăcii. Clăcaşii isi puteau vinde pămînturile, dar, nu- 
mai în cadrul comunităţii satesti, cumpărătorii, dacă erau 
colibasi, asumindu-si toate sarcinile către proprietar, co- 
muna şi fisc, legate de ele, în timp ce vinzatorii treceau 
în rîndul lor. Dotările clăcaşilor cu pămînt au continuat 
si după această reformă, ele facindu-se fie din pamintu- 
rile rusticale (si anume din locurile rămase de la cei ce-și 
părăseau satele) si din imas, fie din rezervele proprieta- 
rilor, acolo unde acestia aveau nevoie de brate de munca. 
Reforma a avut însă si reversul ei negativ. Odată cu mă- 
surarea și delimitarea locurilor clăcaşilor, unii din ei au 
primit suprafeţe mai mici decit cele deţinute pină atunci, 
iar alții, mai ales cei de la munte, au fost deposedati cu 
totul de pămînt. Astfel, prin repetate măsurători şi hotăr- 
niciri, proprietarii au cotropit pămînturile ţărăneşti, pro- 
ces de ciuntire care a continuat pînă la 1848. 

Asezamintul lui Gr. Ghica a rămas, cu unele adăugiri, 
legea care a reglementat pina la 1848 drepturile şi obli- 
gatiile reciproce dintre clăcaşi şi stapinii de moşii. El pre- 
vedea o clacă (boieresc) de 12 zile pe an, stapinul fiind 
liber s-o perceapă în natură sau în bani. Claca putea fi 
stabilită şi prin învoieli între parti. Din produse se pre- 
vedea dijmă (a zecea parte), cu scutirea grădinei de le- 


39 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


gume. Cum proprietarii esuasera in incercările lor de a 
spori numărul zilelor de clacă la nivelul celui impus clă- 
caşilor galiţieni, ei au recurs la altă cale si anume au 
introdus norma zilei de muncă, prevăzută in asezamintul 
lui Ghica, pretinzind clacasilor să lucreze într-o zi o 
cantitate de munca ce necesita de obicei 3—6 zile si mai 
mult pentru săvîrşirea ei. Criteriul neunitar, care a stat 
la baza introducerii muncii normate, a avut drept conse- 
cinta o amplă varietate a numărului zilelor de clacă ne- 
normate în diferite sate. Aşa se explică faptul că pe unele 
moşii clăcaşul fruntaş s-a văzut silit să facă 72 de zile 
de lucru nenormat cu patru boi, iar pe altele s-a ajuns 
la 80, ba chiar la peste 100 de zile de muncă nemăsurată 
de clacas pe an. Casasul sau colibasul lucra numai şase 
zile anual cu miinile. În regiunea sudică a ţării s-a con- 
statat că în preajma anului 1848 clacasul de frunte era 
constrins să facă anual 133 de zile de lucru cu pairu boi, 
cel de mijloc 129 cu doi boi, codasul 125 cu mîinile, iar 
căsaşul 18 zile. Țăranii bucovineni trebuiau să facă în 
plus două zile de clacă pentru preot si o zi pentru primar 
pe an. Povara clăcii era mai uşoară pe moșiile fondului 
bisericesc, unde pe alocuri s-a menţinut munca de 12 
zile nenormată. Pe lingă clacă, o nouă obligaţie în muncă 
a fost impusă ţărănimii de aici, prin interpretarea altui 
hrisov al lui Ghica, emis însă în 1776 şi anume cea a re- 
parării clădirilor si acareturilor curţii, sarcină care s-a 
urcat în unele sate de la două zile, după cum prevedea 
numitul hrisov, pina la şase zile pe an de clacasul dotat 
cu pămînt, cel fără lot (colibașul) fiind scutit. 

Dijma (a zecea) parte s-a dat numai din produsele 
cimpului, ca în Principate, iar nu şi din animale, ca în 
Transilvania. scutită raminind, ca pretutindeni, grădina 
de legume. Dijma din cereale s-a dat în snopi, cu obliga- 
tia, la fel ca pretutindeni, a transportului ei la aria stă- 
pinului, cea din fin continuind să fie percepută, după 
obiceiul din Moldova, in bani (3 creitari de stinjenul de 
fin clădit în stog). Scutite de dijmă erau sesiile slujitori- 
lor bisericeşti (preotul, cantorul si palamarul) si cele ale 
slujbasilor primăriei (vornicul si juratul). Scurt timp 
după instalarea administraţiei austriece, la vechile obli- 
gatii clacasesti (clacă si dijmă) au fost adăugate așa-zisele 
adaosuri (adausaguri) : ploconul anual al găinii si al tòr- 
tului (de in sau de cînepă) şi carul (pe alocuri două care) 


40 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de lemne de foc, adus în fiecare an la curte de clacasii 
care dispuneau de vite de tracţiune de la o distanţă de 
pină la patru ore de drum, ca şi în Moldova. Pe unele 
moşii ploconul găinii a fost impus şi colibaşilor, ca şi 
carul de lemne, care le-a fost convertit într-o zi de lucru 
cu braţele. Vechiul drept al clăcaşilor de a lua lemn din 
pădurile boiereşti şi mănăstireşti fără plată a fost supus 
încă de la inceputul instalării administraţiei austriece la 
taxa de un florin pentru țăranul cu trăsură şi de 30 de 
creifari pentru cel cu spatele. Dar relaţiile agrare au fost 
reglementate între parti si pe bază de invoieli, prevăzute, 
după cum s-a arătat. de asezamintul lui Ghica și practi- 
cate, ca şi în Principatele dunărene, pe o scară largă pină 
la 1848. Cadrul juridic în care s-au desfășurat aceste re- 
latii a fost, după concepţia austriacă, jurisdicţia personală 
a stăpinului asupra clăcașului (supusului), ca si în Tran- 
silvania şi Galiţia, iar nu dependența economică a țăra- 
nului faţă de stăpinul moşiei, potrivit concepţiei româ- 
neşti, dependenţă care-și avea originea in plata pamin- 
tului folosit. Ca si în Transilvania gsi Galiţia, stapinul 
moşiei era în acelaşi timp şi judecător si parte si execu- 
tor in pricinile cu clăcaşii, aplicindu-le pedepse ca în- 
chisoarea, munca de pedeapsă, arestul înăsprit, bătaia si 
luarea înapoi a lotului de pămînt. Arestul mai îndelungat 
de opt zile, bătaia si dezdotarea de pămînt trebuiau apro- 
bate de autoritatea cercului administrativ, dar se bătea 
si fără aprobare !6. 

Si. pentru că mai sus s-a amintit de părțile din fosta 
Polonie incorporate de Prusia si Rusia, să aruncăm o 
scurtă privire şi asupra situaţiei clăcii din aceste zone, 
în vederea lărgirii bazei de comparaţie a studiului rela- 
tiilor sociale de la noi. 


Teritoriul anexat de Prusia in urma celor trei desmem- 
brari ale Poloniei a fost cel mai intins, in comparatie cu 
cele luate de Austria si Rusia, formind mai mult de ju- 
matate din cuprinsul monarhiei prusace. Forma domi- 

nanta a exploatării ţăranilor a fost si aici claca in muncă, 
iar cei mai înstăriți au trecut la claca în bani. Codul de 


16 N. Grămadă, op. cit, loc. cit, p. 21—26, 29, 43—49, 53, 
60—70. I. Dirdala, Desființarea boierescului în tinutul Sucevei, 
in „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol“ 
din Iaşi, IX (1972), p. 221—223. 


41 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


legi prusac din 1794—1797 a subordonat pe clacas stăpi- 
nului moșiei, căruia i-a recunoscut dreptul de a-l pedepsi, 
iar dispoziţiile lui, în care se vorbea de ocrotirea ţăranilor, 
au rămas practic literă moartă. A fost menţinută autori- 
tatea stapinului asupra satului si numai justiţia curţii, 
exercitată de aici înainte prin justitiari, a fost supusă 
controlului statului. Legea a recunoscut formal ţăranului 
dreptul la pămînt, dar l-a luat numai intr-atit sub pro- 
tectia sa, că n-a permis stapinului să-l izgoneasca fara 
cauze stabilite, ca refuzul de a face clacă, nesupunerea, 
crima si reaua gospodărire. Taranii şi-au păstrat dreptul 
de a reclama la autorităţile statului împotriva abuzurilor 
stăpinului. În teorie, ei au fost asiguraţi împotriva izgo- 
nirii, în practică însă stapinul a beneficiat de sprijinul 
autorităţii locale şi a aranjat ca şi mai înainte obligaţiile 
clăcășești după voia sa 1. 

După războiul victorios cu Prusia din 1806, Napoleon 
a creat la Tilsit, în urma înțelegerii cu ţarul Alexandru I 
(1807), pe cea mai mare parte a anexiunii prusace, Du- 
catul Varșoviei, iar ca duce l-a pus pe Frederic August, 
regele Saxoniei, aliatul său dependent. După infringerea 
Austriei din 1809, ducatul a fost mărit cu teritoriile ane- 
xate de aceasta în urma celei de a treia împărțiri a Polo- 
niei. În 1807, Napoleon i-a dat o constituţie, prin care a 
fost desființată dependenţa personală (serbia), toţi cetă- 
tenii devenind egali in fata legii, iar țăranii putind să-și 
părăsească satul si să tragă la judecată pe stapinul mo- 
şiei. Constituţia n-a împroprietărit însă pe ţărani, asa 
cum nici ţăranii romani nu primiseră pamint în proprie- 
tate în urma lichidării rumâniei (1745) şi a veciniei (1749) 
din Principate sau a serbiei din Transilvania (1785). În 
noua orinduire, capitalistă, ce se pregătea, sistemul feu- 
dal al proprietăţii divizate între stapin și ţăran urma să 
cedeze locul proprietăţii absolute de tip burghez. Acum 
a început deci lupta între proprietari şi săteni pentru pă- 
minturile ţărăneşti. Autorităţile ducatului au menținut 
la început starea de lucruri existentă, considerind pe {a- 
rani drept arendasi pe vecie, în timp ce aceștia au socotit 
şi aici că desființarea serbiei era tot una cu recunoaşterea 
deplinei lor proprietăţi asupra pămîntului si cu desfiin- 
farea clăcii. Apoi, prin decretul său din 21 decembrie 


17 Historia Polski, II—2, ed. 1958, p. 56—57. 


42 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


1807. ducele-rege a recunoscut formal principiul libertăţii 
personale a ţăranului şi cel al libertăţii lui de a încheia 
invoieli cu proprietarul în legătură cu viitoarele sale obli- 
gatii, invoieli ce urmau să fie adeverite de stat, precum 


si libertatea de a se muta din sat, cu știrea stăpinului. 
Decretul stabilea că stăpinul n-avea dreptul să înlăture 
pe țăran de pe pămînt în cursul anului ce urma. Aceasta 


insemna însă că după un an el putea, dacă voia. să-l 
alunge din casa sa. Țăranul era pus în alternativa de a-și 
pierde adăpostul sau de a face mai departe clacă, cu 
alte cuvinte, cu toată lichidarea şerbiei, s-a asigurat re- 
zervelor nobiliare un muncitor gratuit. Pentru viitor 
însă. decretul a dat proprietarilor libertatea de a expro- 
pria pe ţărani de pamint si de a-şi mări teritoriul rezer- 
velor. După dreptul cutumiar si după codul de legi pru- 
sac, ţăranul care-și îndeplinea toate obligațiile, putea 
să-și ţină lotul de pămînt pina la moarte si să-l lase 
moștenire fiului său. Acum, el a căzut în rindul arenda- 
șului temporar, care putea fi înlăturat în fiecare clipă de pe 
pămint. Decretul din decembrie avea să reglementeze de 
aici înainte relaţiile agrare în întreaga Polonie centrală 
pină la 1848. Proprietarii nu s-au folosit pretutindeni de 
dreptul cistigat de alungare a ţăranilor, căci în condiţiile 
depopulării generale a ţării din cauza războaielor, cel mai 
ușor de obținut un muncitor era săi se asigure o bucăţică 
de pamint. În schimb, ei au abuzat de amenințarea cu izgo- 
nirea, pentru a le spori obligațiile, micșora loturile si a-i 
forța să se angaieze pe rezervele lor. Ţăranii s-au apărat, 
referindu-se la libertatea personală, recunoscută lor. Apoi, 
din 1808 ei au început să migreze masiv în interiorul du- 
catului. „Învoielile de bună voie“, prevăzute în decretul 
din decembrie n-au intrat nicicind în viaţă. Claca în 
muncă s-a menţinut cu toată desființarea şerbiei. La ea 
s-au întors, forţaţi, mulţi ţărani care-şi achitau claca în 
bani. Numărul gospodăriilor care-şi plăteau claca în bani 
a scăzut în întregul ducat la vreo 15 000. A crescut, în 
schimb, volumul clăcii : 5—6 zile cu vitele si 4 cu mii- 
nile pe săptămînă de la ţăranul cu lotul întreg, trei zile 
de la cel fără pămînt, afară de alte obligaţii laterale. Pe 
lingă clacă, proprietarii n-au renunţat la munca salariată, 
mai ales în partea de apus a ducatului, unde s-a intensi- 
ficat şi procesul de proletarizare a ţărănimii. Mentinerea 
clăcii, adică a constringerii la munca gratuită, se opunea 


43 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


noţiunii de libertate personală și prin forța lucrurilor ea 
a atras cu sine îngrădirea acestei libertăţi. În 1810, un 
decret al ducelui-rege a condiționat mutarea sătenilor de 
aprobarea stăpinului si a primarului, iar altul din 1812 
a ingreuiat procedura, permiţind strămutarea numai 
după ştergerea ţăranului din registrul satului de unde 
pleca. Cu toate aceste ingradiri. dreptul de strămutare n-a 
putut fi împiedicat cu totul, iar mobilitatea populaţiei 
săteşti avea să crească în anii următori. Țăranii au opus 
rezistenţă încercărilor de restabilire a serbiei. De aici, 
proiectele oficiale de represiune : îndrumarea ,,vagabon- 
zilor“ — cum erau numiţi în mod ironic — la munci for- 
fate şi agravarea procedurii penale. O urmare directă a 
decretului din decembrie 1807 a fost ascutirea formelor 
de exploatare a țărănimii, iar alta, viitoare, avea să con- 
ste în schimbările în însăşi structura satului, exproprie- 
rea treptată a țăranilor de pămint şi trecerea rezervelor 
nobiliare la economia bazată pe munca salariată. Exis- 
tenta ducatului Varşoviei a luat sfirşit odată cu îniringe- 
rea lui Napoleon la Lipsca din octombrie 1813 £$. 

Modul de reglementare a relaţiilor agrare din acest 
ducat a influențat regimul clăcii de pe teritoriile polone 
învecinate. Pe cele rămase sub stapinirea Prusiei, ca si 
pe însuşi teritoriul acestei ţări, regele Frederic Wilhelm 
al III-lea a desființat, prin decretul său din 9 octombrie 
1807, şerbia, dind şi aici libertate ţăranului de a se stră- 
muta şi lichidind angajarea forțată a servitorilor la curtea 
nobiliară. Decretul a menţinut însă claca în întregimea 
ei. El n-a desființat proprietatea suzerană a stapinului a- 
supra pămîntului, ci a îngrădit-o doar, recunoscind aces- 
tuia din urmă dreptul de a dispune liber de el. Avan- 
tajele decretului pentru ţărani au fost evidente. Liber- 
tatea personală le-a înlesnit celor fără pămînt migraţia 
la oraşe sau în centrele industriale, iar desființarea an- 
gajării forțate a servitorimii curții a dat posibilitate {a- 
ranilor mai înstăriți să folosească argați cu plată în gos- 
podăriile lor, silind în acelaşi timp pe proprietari să-şi 
înlocuiască argatii angajați cu forţa cu alţii numiţi în 
mod liber. Decretul a ascuns însă în el un mare pericol 
pentru ţărani : a înlesnit proprietarilor izgonirea lor sau 
crearea de gospodării ţărăneşti pipernicite, ale căror po- 


' 13 -Ibidem, p. 106—118. 


44 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


sesori să fie nevoiţi să se angajeze cu plată pe rezervele 
lor. El a contribuit în felul acesta la introducerea rela- 
tiilor burgheze, fără a atinge esenţa exploatării feudale a 
maselor ţărăneşti şi nici poziţia economică a marii pro- 
prietăţi funciare. Si aici însă țărănimea a crezut că de- 
cretul le-a desființat claca şi i-a emancipat. Ca urmare, 
au avut loc tulburări, care au silit în 1809 guvernul pru- 
sac să limiteze răscumpărarea pămîntului țărănesc de 
către proprietari. Sub impresia răscoalei din Silezia Su- 
perioară, acelaşi guvern a emis, la 14 noiembrie 1811, 
decretul de reglementare a raporturilor dintre ţărani si 
stăpini, reglementare ce consta în trecerea gospodăriei 
pina atunci neereditare la o proprietate ţărănească depen- 
dentă, cu abolirea în acelaşi timp a claci:, în schimbul 
căreia ţăranul urma să dea înapoi stăpinulu: jumătate 
sau o treime din pămint. S-a permis şi despăgubirea în 
natură sau în bani. Reglementarea urma să aibă loc prin 
înțelegerea de bună voie între parti, şi numai dupa doi 
ani, dacă nu se ajungea la aceasta, țăranii aveau dreptul 
să ceară autorităţilor să treacă la reglementarea din ofi- 
ciu, chiar împotriva voinţei proprietarilor. Reglementarea 
a cuprins pe țăranii cu si fără pămînt. Timp de 12 ani 
însă ei aveau să facă așa-numitele clăci auxiliare, care 
urmau să ajute pe proprietari să-și organizeze domeniile 
pe baze noi. Decretele din 1807 şi 1811 n-au lichidat deci 
feudalismul. Ele au menţinut autoritatea suzerană a stă- 
pinului asupra paminturilor ţărăneşti. Cu toate acestea, 
proprietarii s-au opus aplicării legii dn 1811, iar guver- 
nul a suspendat, la cererea lor, executarea ei. In 1816 o 
nouă „declaraţie“ a regelui nu numai că a lichidat re- 
glementarea din oficiu, ci a limitat si mai mult categoria 
gospodăriilor cuprinse în sfera reglementării. În felul a- 
cesta, emanciparea şi răscumpărarea clăcii au devenit din 
nou, ca si înainte de 1811, dependente de voinţa proprie- 
tarilor 19. 


Ducatul Varşoviei a fost desfiinţat de Congresul de la 
Viena (1815). Din cea mai mare componentă a sa a fost 
creat Regatul Poloniei de sub stăpinirea rusească, Prusiei 
i-au rămas teritoriile lui de nord şi de vest, acestea din 
urmă sub denumirea de Marele Principat al Poznanului, 
iar oraşul Cracovia, cu teritoriul din jur, cuprinzind trei 


0 Ibidem, p. 159—161. 


45 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


orășele şi 224 de sate, a format Republica Cracoviei, un 
stătuleţ independent, pus sub protecţia puterilor garante. 
Tratatul de la Viena a recunoscut Cracoviei dreptul de 
oraș liber, cu hotare deschise comerţului internaţional. 
El a asigurat în acelaşi timp efectuarea reformei agrare 
în satele republicii. În problema rurală, constituţia dată 
de congres republicii a recunoscut situaţia de fapt creată 
in perioada Ducatului Varșoviei, deci libertatea personală 
a ţăranului, fără drept la pămînt, ci socotit doar drept 
arendas si urmînd să-și plătească arenda in bani, în pro- 
duse sau în muncă. Pe moşiile particulare, libertatea să- 
teanului a fost limitată de faptul că în caz de strămutare, 
pămîntul si casa reveneau proprietarului. În felul acesta 
a fost legalizată din nou claca. Aproape 3/4 din populaţia 
republicii trăia din agricultură. Pe unele domenii parti- 
culare ţăranii lucrau cite 260 de zile pe an fiecare cu cite 
doi oameni si cu patru boi, iar cei fără pămint cite 104 
pina la 260 de zile cu mîinile, fără a socoti prestațiile su- 
plimentare. Într-un mare număr de sate particulare şi 
bisericești însă, sarcinile erau mai mici iar pe domeniile 
statului si mai reduse. Congresul a înființat în Cracovia 
o comisie pentru efectuarea reformei agrare. Competența 
ei s-a întins însă numai asupra moșiilor statului și a celor 
clericale, în pofida tratatului care prevedea posibilitatea 
de a se da pămînt în proprietate tuturor ţăranilor. Era 
aşadar vorba de o reformă venită de sus, care să nu a- 
tingă interesele marii proprietăți. Ea a introdus si aici 
noțiunea de proprietate divizată, necunoscută codului ci- 
vil al lui Napoleon în vigoare în republică. Comisia a ho- 
tărit ca toate prestațiile ţărăneşti să fie transformate in 
bani. Censurile (obligaţiile convertite în bani) calculate 
n-au fost proporţionale cu suprafaţa lotului de pămint, 
ci cu vechile sarcini feudale, inegale si neuniforme. Ele 
fiind insuportabil de mari, țăranii s-au opus, dind foc la 
curţi. Senatul republicii a fost nevoit să reducă volumul 
acestora cu o treime. Acţiunea de trecere la claca în bani 
a satelor fiscului şi a celor mănăstirești a durat pina în 
1844. Deşi a păstrat dependența personală şi claca, re- 
forma a schimbat totuşi forma rentei feudale din muncă 
în bani. Faptul a antrenat o parte a ţărănimii în relaţii 
cu piața, i-a mărit independența economică şi i-a întărit 
gospodăria, imbogatind-o, dar în acelaşi timp a grăbit 
procesul de proletarizare a țărănimii sărace, impingind pe 


46 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cei fără pămint, trecuţi cu vederea de reformă, să-și caute 
de lucru pe rezervele nobiliare si în gospodăriile clăca- 
şilor bogaţi. Aminarea aplicării reformei şi deceptia pe 
care ea a produs-o majorităţii ţărănimii, care s-a văzut 
lipsită de păşune și de dreptul la pămint, au contribuit 
în mare măsură la creşterea nemulțumirilor ei 2°. Acestea 
au dus la o amplă mişcare revoluţionară, care a pus stă- 
pinire pe satele republicii, pe cele din Galiţia si din unele 
regiuni anexate de Prusia si Rusia. Răscoala a izbucnit 
la jumătatea lunii februarie 1846 în satele din împreju- 
rimile Cracoviei. Conducerea ei a proclamat desființarea 
clăcii dar efectiv nu s-a ajuns la aceasta, căci trupele 
austriece au silit pe răsculați să depună după nouă zile 
armele. În același timp a izbucnit, la 18 februarie acelaşi 
an, si răscoala ţăranilor din Galiţia. Nobilimea, care con- 
ducea răscoala, a proclamat si aici abolirea clăcii si im- 
proprietărirea, dar n-au fost aplicate iar ţăranii au pornit 
împotriva nobililor, făcînd astfel jocul marilor puteri, cu 
cea mai mare pagubă pentru ei, fapt ce a dus la prăbu- 
sirea răscoalei. In total, au fost distruse circa 470 de curţi 
si ucişi aproximativ 200 de proprietari, arendasi şi func- 
fionari. La mijlocul lui aprilie a început „pacificarea“ sa- 
telor de către armata austriacă, iar rezistența ţăranilor a 
fost definitiv înfrîntă in vara aceluiași an. Răscoala a 
avut însă un larg ecou în Europa, minată de revoluţie. 
Miscari ţărăneşti de rezistenţă au început să se intensifice 
si să se întindă în ţările vecine, unde domnea claca ?!. 

În Polonia Mare, adică partea apuseană a vechii Po- 
lonii, din care congresul de la Viena a format Marele 
Principat al Poznanului de sub stăpinirea prusacă, 4/5 din 
populaţie se ocupa cu agricultura. Situaţia țărănimii de 
aici era foarte grea, iar decretul regelui prusac din de- 
cembrie 1807 i-a refuzat dreptul la pămînt. Polonia Mare 
a fost de demult terenul izgonirilor ţărăneşti, care au cu- 
prins mai ales pe țăranii mai săraci. Forma exploatării 
ţărănimii a rămas mai departe claca. Țăranul cu jumătate 
de lot făcea, în medie, trei zile cu carul si alte trei cu 
mîinile pe săptămînă, cel cu un sfert de lot două zile cu 
atelajul si una cu braţele, chiriaşul care şedea pe o ju- 
mătate de „morga“ primea pămintul cu titlul de retribu- 


2 Ibidem, p. 358—361, 371—374. 
21 Ibidem, II—3, Varşovia, 1959, p. 197—218. 


47 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ție pentru munca depusă pe rezervă, iar țăranii fără pă- 
mint făceau, cu titlul de angajare forţată, cite trei-patru 
zile de muncă săptăminal. Pe lingă aceasta, cu toţii erau 
obligaţi la dări în natură si la slujbe supiimentare. Gu- 
vernul prusac a făcut aici reforma agrară încet, în timp 
ce nobilimea a izgonit masiv pe ţărani, cu scopul de a 
reduce numărul gospodăriilor ce urmau să fie emanci- 
pate. Abia in 1819 el a interzis izgonirile si abia în 1823 
a venit cu legea privitoare la emanciparea ţărănimii si la 
reglementarea raporturilor ei cu proprietarii. Emanciparea 
a cuprins atît gospodăriile ce-și făceau claca pe rezerva 
nobiliară cu atelajul, cit și acelea ce aveau nevoie de el 
pentru a-și organiza propria lor economie. N-au intrat in 
sfera ei gospodăriile încorporate rezervei înainte de 1819, 
cele desființate cu acordul autorităților prusace sau cele 
nou-înființate după anul menţionat pe teritoriul rezervei. 
În felul acesta, practic au fost sancţionate oficial izgoni- 
rile. Contractele de reglementare au fost lăsate la buna 
înțelegere dintre părți. Sarcinile feudale puteau fi răs- 
cumpărate (despăgubite) de ţăran fie în pămînt, bani sau 
produse, fie în muncă, în decurs de 24 de ani. Proprie- 
tarului i s-a lăsat dreptul de a-și rezerva o muncă supli- 
mentara de pina la trei zile cu mîinile pe săptămînă, si 
i s-a dat voie să menţină timp de trei ani si munca de 
trei zile săptăminal cu atelajul. Celor împroprietăriți li 
s-au dat fineţe si păşuni individuale, în schimb, sărăci- 
mea satelor, rămasă neemancipată şi-a pierdut dreptul 
la pășunea comună si deci si posibilitatea de a tine vite. 
Reforma a fost aşadar potrivnică intereselor țărănimii ; 
ea n-a dat pămînt tuturor țăranilor, ci a favorizat extin- 
derea rezervei nobiliare si întărirea poziției acesteia. Ea 
a menţinut pentru ani indelungafi claca in muncă, a gre- 
vat gospodăriile țărănești cu enorme despăgubiri, iar pu- 
nerea ei în aplicare s-a tărăgănat mult. În 1836 s-a sta- 
bilit, ca limită inferioară a gospodăriilor admise la regle- 
mentare, cele ce aveau cite 6,4 ha. În felul acesta 9/10 
din gospodăriile țărănești existente au fost puse la dispo- 
zitia rezervelor nobiliare. S-a intensificat și procesul de 
expropriere a populaţiei sătești cu pămînt puţin de locu- 
rile cele mai bune, împingerea ei pe păminturi sterpe, 
micşorarea loturilor etc. Marea proprietate a expropriat 
pe ţărani chiar după reglementare, dacă aceștia nu voiau 


48 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


să-și îndeplinească obligaţiile încă menținute in vigoare. 
Gospodăriile mai mici au fost tratate egal cu parcelele 
argatilor de pe moșie, ele devenind loturi temporare, re- 
vocabile, iar titularii lor obligaţi să lucreze pe rezervă. 
De altă parte se aflau țăranii fără pămînt, ca cei din ca- 
tegoriile grădinarilor, chiriasilor, muncitorilor cu ziua si 
argatilor rezervei. Toate aceste categorii formau proleta- 
riatul agricol, baza existenţei lor fiind angajarea cu plată 
într-un fel sau altul pe rezervă. În realitate, sub această 
denumire se ascundeau diferite forme de relaţii semifeu- 
dale. Ele constau cel mai frecvent în muncă pentru lotul 
de pămînt, completată cu altă muncă pentru un salariu 
al foamei. Grupa de bază o formau chiriaşii, care mun- 
ceau pentru o bucăţică de grădină şi pentru o odaie atita 
cit, muncea un gospodar înainte de reformă, iar uneori 
şi mai mult. Acest semiproletariat agricol cuprindea cel 
putin 2/3 din populaţia sătească si el se va evidenția cu 
o forță neobișnuită în răscoala din Poznan din 1848 ~. 
Regatul Poloniei, rege fiindu-i țarul Rusiei, a avut la 
început, adică de la înființarea lui in 1815 si pina la 
1830, o largă autonomie interna. I s-a dat o constituţie, 
un parlament, un guvern, iar ţăranilor li s-a recunoscut 
libertatea personală și dreptul de a achiziţiona pămirt. 
Baza economică era agricolă, cu un regim agrar feudal, 
în care primatul îl deţinea si aici marea proprietate, 49% 
din suprafaţa arabilă a ţării fiind cuprinsă de rezervele 
nobiliare. Populaţia care-și cistiga existenţa din agricul- 
tură se ridica la circa 80% din totalul locuitorilor rega- 
tului. Din aceasta făcea parte și mica nobilime de la ţară 
(boiernasii), care ca mod de viaţă se asemăna cu ţărăni- 
mea si care încă de demult era supusă pauperizării si 
proletarizării treptate. În condiţiile primatului economic 
şi politic al marii gospodării, dezvoltarea forțelor de pro- 
ductie în agricultură a dus la intensificarea exploatării 
clacasimii. Cu deosebire a fost ameninţat dreptul ţăranu- 
lui la folosirea pămintului si aceasta in scopul măririi 
terenului arabil al rezervei. Practica, bazată pe decretul 
din decembrie 1907 pentru ducatul Varşoviei, a lăsat 
stăpinului moşiei întreaga libertate de a-şi reglementa 
raporturile cu clăcaşii, această „reglementare“ soldindu-se 
însă mai totdeauna cu izgonirea lor. Stăpinul şi-a separat 


2 Ibidem, II-2, p. 332—337. 


49 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pămînturile de cele țărănești şi şi-a rotunjit cu această 
ocazie rezerva, acaparind pămîntul clacasilor sau arun- 
cîndu-i pe terenuri improprii agriculturii sau nedefrisate. 
Pina la 1830, procesul de trecere la claca în bani n-a luat 
o amploare mai mare. În general, cu toată folosirea din 
ce în ce mai mult a muncii salariate, proprietarii s-au 
servit de munca țăranilor, sporindu-le mai departe claca 
şi anume la 5-6 zile pe săptămină cu atelajul, pentru cel 
ce avea 30 de morgi şi la 2-3 zile cu braţele pentru cel 
cu 2-5 morgi. Pe lingă aceasta, s-au impus satului clăci 
gratuite, din ce în ce mai numeroase, angajări forţate și 
alte munci pentru a-şi achita datoriile contractate. An- 
gajarea forţată cu plată la un pret mult mai mic decit cel 
al angajării libere era o formă mascată a clăcii în muncă. 
În același timp, asupra gospodăriilor ţărăneşti s-a aruncat 
enorma sarcină a impozitelor directe si tot aceste gos- 
podării au fost dureros lovite de impozitele indirecte, mai 
ales de monopolul sării, ţăranul cheltuind adesea p2 sare 
20% din veniturile sale băneşti. S-a calculat că pentru 
a-și achita sarcinile publice, un țăran mijlocaş trebuia 
să-şi vindă 2/3 din recoltele obținute de pe 15 morgi de 
pămînt. de calitate medie. Creşterea obligațiilor clăcii, izgo- 
nirile si politica fiscală a guvernului au accelerat si aici 
stratificarea satului în sensul că, pe de p parte, s-a men- 
ţinut o pătură de țărani bogaţi, iar pe de alta, a crescut 
efectivul celor cu pămint putin (colibaşi si gradinasi) si 
al celor fără pămînt (chiriași. zilieri si argati). Cifric 
luînd, din populaţia care dispunea de pămint, 35,5% o 
constituiau ţăranii cu lotul întreg, 44,5% cei cu jumătate 
de lot, iar 200%/ grădinașii, în timp ce 29%/ din totalul 
populației rurale n-aveau pămint, ci trăiau din munca sa- 
lariată, constituind sursa de angajaţi pentru rezerva no- 
biliară si într-o măsură mai mică pentru gospodăria 
ţărănească mai înstărită. Dar libertatea de strămutare 
a ţăranului a fost grav atinsă în 1818 prin interzicerea de 
a-şi părăsi satul fără autorizaţia primarului. a cărui pu- 
tere se afla, firește, in mina proprietarului 2°. 
Autonomia regatului a fost simţitor redusă după 
insurecția din 1830—1831. În 1832 i s-a dat un Statut 
organic (corespunzător intrucitva Regulamentului organic 
din Principate), care stabilea sfera autonomiei regatului, 


3 Ibidem, p. 199, 203—204, 209—211. 


50 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


păstrindu-i caracterul distinct administrativ. Formal, şi 
statutul a recunoscut principiul drepturilor cetăţeneşti, 
deci egalitatea in fata legilor, libertatea personală ete., 
practic însă el n-a jucat un rol mai mare, iar în anii ur- 
mători autonomia regatului a fost treptat lichidată (mai 
ales în urma insurecției din 1863—1864). După insurecția 
din 1830, iniţiativa reformelor de convertire a clăcii în 
bani a trecut in mina guvemului rus si a durat peste 
douăzeci de ani, fiind legată obișnuit de comasarea pamin- 
turilor rezervelor nobiliare şi de separarea lor de cele 
clăcășeşti. Prima încercare, după cea din 1807, din. Duca- 
tul Varşoviei, de a reglementa exploatarea feudală a fost 
cea făcută de tar, sub impresia răscoalelor din Cracovia 
si Galiţia, prin ucazul său din 7 iunie 1846 privitor la 
obligaţiile clacasilor de pe moşiile particularilor. Atunci 
s-a recunoscut că țăranii care lucrau pentru ei cel puţin 
cite trei morgi nu puteau fi înlăturați din ele cit timp 
isi achitau obligaţiile fata de proprietari, aceştia neputin- 
du-le micşora loturile si nici spori îndatoririle feudale. 
S-a recunoscut apoi clăcaşului libertatea de strămutare, 
cu trecerea, în caz de mutare, a plantatiei lui în mina 
altui consătean. S-au desființat obligaţiile suplimentare, 
care nu se bazau pe titluri legale, şi s-a prevăzut întări- 
rea de către guvern a învoielilor dintre părți pentru tre- 
cerea la claca în bani. Noua reglementare a pus, formal, 
frină izgonirilor si a recunoscut, indirect, clacasilcr un 
drept mai solid de folosire a pămintului moșiei. Ea n-a 
pomenit însă nimic de împroprietărirea lor, a menţinut 
claca, n-a restituit pămîntul țăranilor izgoniți pina atunci 
şi n-a extins interdicţia izgonirii şi asupra clăcaşilor cu 
mai puţin de trei morgi, adică asupra sărăcimii satelor. 
Si fireşte că proprietarii au profitat din plin de aceasta 
şi şi-au izgonit din timp clacasii săraci, folosind pe rezer- 
vele lor lucrători sezonieri, pe care i-au plătit in natură, 
cu anumite cantităţi de grine, în schimbul obligaţiei de 
a se angaja la curte cu o plată redusă 2. 


Mult mai grea era soarta clăcăşimii in Rusia. Aceasta 
se afla în stare de serbie, deci într-o totală dependenţă 


2 Ibidem, II—3, p. 334—335. B. Baranowski ş. a. Histoire 
de l'economie rurale en Pologne jusqu’a 1864, Wroclaw-Varşo- 
via-Cracovia, 1966, p. 126—127. 


51 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


personală faţă de stapinii de pămînt, care echivala cu ro- 
bia. Stapinii aveau drepturi nemărginite asupra persoa- 
nei serbilor lor. Ei îi puteau vinde cu sau fără loturile 
lor de pămînt, schimba, muta etc. Serbul nu se putea 
strămuta pe altă moșie, nu se putea căsători fără voia 
stăpînului. Odată cu dezvoltarea agriculturii și comerţului, 
proprietarii au început să-și lărgească terenurile agricole, 
să-și oprească pentru ei cele mai bune păşuni și fineţe, 
precum și pădurile. Extinderea pămintului lor arabil s-a 
făcut nu numai pe calea defrisarii, destelenirii si .dese- 
cării, ci şi prin acapararea loturilor ţărăneşti. Pe .alocuri 
s-a luat de la ţărani tot pămîntul arabil si cel de coasă, 
iar aceştia au fost transformați în oameni ai curţii sau 
au fost puși în condiţia de a primi ratii lunare in pro- 
duse şi de a lucra, în schimb, tot timpul pe rezerva no- 
biliară. Lotul mediu de pămînt al serbului din Rusia si 
mai ales din Ucraina era mic şi insuficient. În gubernia 
Kievului el era de 1,94 desetine, in cea a Podoliei de 
1,23, iar in cea a Poltavei de 1,7. La sfirsitul anilor 50, 
în guberniile Poltava si Harkov, țăranii fără pămînt consti- 
tuiau un sfert din totalul clăcășimii de acolo, pe. moșiile 
mici din Rusia europeană aproape jumătate, iar in gu- 
bernia Kurik toți clăcașii micilor nobili locuiau pe lingă 
conacele lor, ca oameni de curte sau ca slugi. Acolo 
unde serbii isi păstrau gospodăria proprie, ei nu erau in 
slare să-și hrănească familia din loturile lor micsorate. 
În regiunile fără cernoziom, în loc de opt desetine nor- 
male de pămînt, le revenea de la una și jumătate pina 
la trei desetine de fiecare, iar în guberniile cu cerno- 
ziom, în loc de cinci desetine, ei dispuneau de două pina 
la patru desetine. Odată cu ciuntirea loturilor țărănești, 
proprietarii le-au sporit și claca. Aceasta fusese fixată 
oficial, în 1797, la trei zile pe săptămină, dar această 
norma n-a fost respectată in cea mai mare parte a ţării. 
Astfe, în guberniile Rusiei claca a ajuns la 170 de zile pe 
an. Uneori în timpul stringerii recoltei, erau trimiși la 
lucru pe pămîntul proprietarului toți locuitorii satului, 
inclusiv copii. Iarna, transporturile de cereale pricinuiau 
pagube mari șeptelului țărănesc. Stapinii puteau obliga pe 
șerbi să le facă orice muncă și să le dea, ca dijmă, can- 
tităţi aproape nelimitate de produse. Ca si cei din‘ tarile 
imperiului austriac, ei judecau pricinile dintre serbii lor. 


52 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Aceştia n-aveau dreptul să cumpere sau să stăpinească 
bunuri imobile. Stapinii îi puteau da după placul lor la 
armată, îi puteau trimite să populeze Siberia sau să facă 
munca forțată. Ceva mai ușoară era situaţia ţăranilor ca- 
re-si achitau claca in bani. În guberniile industriale din 
zonele lipsite de cernoziom claca in bani deţinea pri- 
matul asupra celei în muncă. În bani ea era luată în- 
deosebi de la ţăranii mai înstăriți. Raspindita era si 
practica prestării clăcii partial în muncă și partial in 
bani. Mai favorizați erau ţăranii de pe domeniile statului. 
Aceștia deţineau loturi mai mari decit şerbii de pe moșiile 
particulare şi-şi achitau claca in bani. Dar si aici a avut 
loc un proces de deposedare parțială a lor de pămînt si 
de sporire a banilor clăcii; şi aici au persistat unele 
forme ale clăcii in muncă diferențiată %. În general, rela- 
țiile agrare erau foarte complicate şi se caracterizau prin 
cele mai diferite contradicții. Fenomenul răspîndirii din 
ce în ce mai mari a clăcii în bani atesta rentabilitatea 
problematică a muncii servile. Clacasul care trecea la 
claca în bani devenea de fapt arendașul lotului folosit de 
el. Independent de aceasta, proprietarii dădeau în arendă 
clacasilor lor, dar şi altora de pe alte moşii, locuri exce- 
dentare (asemănător întrucitva prisoaselur din Principa- 
tele române), ca terenuri necultivate, pirloage, sau chiar 
bunuri imobile, ca mori etc. Pe de altă parte, pe lingă 
sporirea banilor clăcii, ei au pretins in plus prestații in 
natură si au smuls de la ţărani bani pe alte multe cai 
şi mijloace. Au fost şi cazuri de revenire, impusă tara- 
nilor, la claca în muncă, mai ales atunci cînd preţul 
scăzut. al grinelor nu stimula pe proprietar să introducă 
„noutăți“ în gospodăria sa. Ţăranii expropriaţi de pă- 
mint în scopul măririi rezervelor nobiliare au fost siliţi 
să se mute în altă parte sau să intre în componenţa 
servitorimii curții. Afară de aceasta, acum s-a generalizat 
şi sistemul mai vechi al prestării clăcii în muncă de către 
țăranii fără pămînt, în schimbul hranei si al îmbrăcă- 
minţii obișnuite în fiecare lund. În aparenţă, toate aceste 
metode de exploatare a țărănimii au întărit serbia si au 
îndepărtat perspectiva triumfului relaţiilor capitaliste în 


% Hzropua CCCP , seria I, vol. IV, Moscova, 1967, p. 240—245. 
Hcercpua PCC MonroBeneuT» I, ediţia a doua, Chisinau, 1967, 
p. 443—445, 450. 


53 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


agricultura rusească. În realitate însă, intensificarea ex- 
ploatării rezervei nobiliare pentru a stoarce din ea cit 
mai multe venituri a dus la slăbirea gospodăriei ţărăneşti, 
la micşorarea posibilităţilor ei de a-și face claca în munca 
sau de a şi-o achita în bani, iar, la urma urmelor, la 
ruinarea ţărănimii 26. 

Mai uşoare erau relaţiile sociale pe teritoriul dintre 
Nistru şi Prut. Stapinirea rusească, instaurată aici dupa 
1812, tinind seama de particularităţile acestui teritoriu 
şi de interesele boierilor de aici, i-au acordat temporar, 
pina la 1828. o autonomie internă, creindu-i prin legea 
din 1813 o administraţie regională, iar prin cea din 1818 
regiunea Basarabiei, ambele legi păstrind, ca si cele:emise 
de stăpînirea austriacă în Bucovina, vechile raporturi feu- 
dale, normele si obiceiurile româneşti. La 1828 a fost 
desfiinţată administraţia specială a regiunii, care a fost 
alipită la Novorosia, formînd o parte a acestui ţinut, 
situație în care a rămas pina la 1873, cînd a fost trans- 
formată în gubernie rusească. 

În Basarabia exploatarea ţărănimii a fost mai ușoară 
decit în guberniile centrale ale Rusiei şi Ucrainei. Ca 
şi în Principatele române si în Bucovina, clăcaşul era 
considerat drept om liber din punct de vedere juridic, pe 
temeiul aceluiași aşezămint al lui C. Mavrocordat din 1749, 
prin care în Moldova se desfiintase, după cum s-a amintit, 
serbia (vecinia). Neîmproprietărit însă, el a rămas de 
fapt, ca şi în Principate şi în toate ţările cu regim agrar 
feudal, în dependenţă economică fata de stăpinul pe al 
cărui pămînt locuia și îl folosea, în schimbul clăcii si ai 
dijmei. Această dependenţă a clăcaşilor basarabeni nu 
poate fi confundată însă cu robia şerbilor ruși. Libertatea 
personală, deci cea de a se muta de pe o moşie pe alia. 
a fost consfințit în repetate rînduri de legislaţia ru- 
sească. Practic însă, dreptul lor de strămutare a fest în- 
grădit, atit de mult prin condiţiile impuse celui ce voia 
să se mute, incit si aici a fost aproape desfiinţat. În 
schimb, prin legea din 1818. boierii au fost egalati cu 
boierimea rusă în ceea ce priveşte dreptul de proprietate 
asupra pamintului şi scutirea de impozite către stat. Lo- 
turile de pămînt cu care au fost dotați clăcașii erau.mai 


2 L. Bazylow, Dzieje Rosii 1801—1917 (Istoria Rusiei, 1801— 
1917), ediția a doua, Varșovia, 1977, p. 131—132. 


54 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


mari, iar obligaţiile lor mai ușoare decit în guberniile 
Rusiei şi ale Ucrainei. Norma care a reglementat rapor- 
turile reciproce dintre clăcași şi proprietari a continuat 
să fie pînă la 1834, sau mai precis pina la 1846, aseza- 
mintul din 1805 al domnului Moldovei, C. Moruzi. Clasi- 
ficarea clăcaşilor şi distribuţia loturilor s-a făcut așadar 
după numărul de vite de muncă deţinut de ei. Potrivit 
acestui așezămint, lotul fruntasului era de 13 fălci si 40 
de prăjini, cel al mijlocasului de 9 fălci, iar cel al coda- 
sului de 5 fălci 2’. Practic însă se pare că ţăranii foloseau 
întinderi mai mari de pămint. După o însemnare pe un 
manuscris din Biblioteca Academiei Române, fruntasul 
deţinea 18 fălci („şi fruntaş este acel ce are plugul lui“), 
mijlocaşul 12 fălci („şi mijlocaş este cel cu 4 boi“), iar 
codasul 6 fălci („şi codas este cel cu 2 boi, si cel ce nu 
are nimic“) 2. În 1817, după datele acţiunii de inventa- 
riere a proprietăţii rurale şi a stării populaţiei, în folo- 
sinta clăcaşilor se aflau aproape 80% din întreg pămintul 
arabil boieresc şi mănăstiresc. O încercare, nereușită de- 
altfel, de reglementare a raporturilor dintre clăcași şi 
proprietari a fost făcută în 1834, cînd s-a propus ca ele 
să fie bazate pe tocmeli, încheiate de bună voie pe ter- 
men de trei pina la 20 de ani. Cum însă condiţiile grele 
puse de proprietari au fost respinse de clăcași, legea n-a 
putut fi aplicată. Abia la 1846, aceste relaţii au fost re- 
glementate prin așa-numitul „Contract normal“, prin 
care s-a stabilit suprafaţa loturilor de pamint ale clăca- 
şilor şi volumul obligaţiilor lor. Distribuţia pamintului 
urma să se facă pe cinci categorii de clăcași, după numă- 
rul de vite de muncă de care dispuneau, clăcașul cu opt 
boi primind 10 1/2 fălci (adică 15 ha), cel cu şase boi 
8 3/4 fălci (12,51 ha), cel cu patru boi 6 1/2 fălci (8,78 ha), 
iar cel cu doi boi 4 1/2 fălci (6,43) si, în sfîrșit, cel fără boi 
3 fălci (4,39 ha). Imaşurile urmau să fie date ţăranilor 
fără plată %. Claca raminea la cele 12 zile normate, dar 
norma mărită, stabilită prin lege, făcea ca ea să se ridice 


27 Gh. Platon, Cu privire la evoluția rezervei feudale in 
Moldova de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea pind la legea ru- 
rală din 1864, în „Studii şi articole de istorie“, V, Bucureşti, 
1963, p. 212. 

% I. Corfus, Însemnări de demult, Iasi, 1975 p. 113, nr. 43. 

2 R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii, Bucuresti, 1907, 
p. 426. 


55 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


pentru clăcașul cu o pereche de boi la circa 40 de zile 
obişnuite, pe lingă cele 4 zile la reparația si construcţia 
atenanselor proprietarului, 4 zile la transport, 2 zile la 
reparații de iezături si poduri si 2 zile la carat lemne, în 
total 52 zile pe an. Dijma (a zecea parte din produse) 
trebuia transportată gratuit la hambarul curţii. Și plo- 
coanele (tort, găină, ouă) au fost menținute de noua lege. 
Ca impozite către stat în bani s-au păstrat birul, gostina 
(din oi si capre), desetina (zeciuiala din stupi şi porci), 
vădrăritul (din vin) şi pogonăritul (din tutun), iar ca 
prestații publice în munca, clacasii au fost obligaţi să lu- 
creze la construcţia drumurilor, a grajdurilor pentru caii 
de posta, la pregătirea nutretului pentru cai etc. O sin- 
gură înlesnire : țăranii au fost scutiţi de serviciul militar 
timp de 50 de ani, începînd cu anul 1812. În situaţia de 
robi se aflau numai ţiganii si un număr mic de șerbi ruși 
şi ucraineni transferați aici de proprietarii din alte 
gubernii 3. 

În ceea ce privește evoluţia relaţiilor agrare din Do- 
brogea, dispunem de mai puţine date. Se ştie că în perioada 
existenţei fiefurilor militare, stapinii acestora  (spahiii) 
dădeau din ele loturi în folosinţă clăcașilor aşezaţi pe 
ele, in schimbul unor dări în produse (dijmă), în muncă 
si in bani, toate aceste prestații fiind mai ușoare pentru 
musulmani si mai grele pentru creștini, a căror majori- 
tate o formau ţăranii români. După desființarea acestor 
fiefuri si trecerea lor în proprietatea statului (1831), cla- 
casii au continuat să fie legaţi, în privinţa obligaţiilor lor, 
de noul stapin al pămîntului, adică de stat. Relaţiile 
dintre parti erau foarte simple. Orice om care ocupa un 
lot de pămînt pentru hrană dădea dijmă, capitatie si un 
impozit direct. Dijma se dădea proprietarului moșiei 
(adică statului) sau arendașului ei din produsele cîmpu- 
lui (usur) si din animale (beilic), aceasta din urmă însă 
numai din oi, porci si stupi, caii si vitele cornute fiind 
scutite. Aşa se explică faptul că oile nu contau în sis- 
temul economic al ţăranilor dobrogeni, avutia lor constind 
în vitele mari si în cai. Capitaţia era un impozit personal 
plătit numai de supușii creștini (raiale) si numit haraci. 
Ea varia între 15 lei turcești (plătiţi de tinerii de 12-15 
ani) şi 60 de lei, în medie 30 de lei, după starea mate- 


30 Vicropua PCC MonnopeneuiTb, I, ed. a doua, p. 405, 436, 443—453. 


56 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


rială a contribuabilului. Impozitul direct, progresiv, se: 
plătea: proportional cu averea fiecărei familii si se ridica 
la aproximativ 52 de lei anual. El era împărțit pe sate 
după numărul de pluguri existente în ele, un plug fiind. 
impus la suma de 500 de lei pe an 2!. 

O evoluţie specifică au înregistrat relaţiile agrare din. 
Bulgaria otomană. Și acolo, vechiul sistem agrar al fie- 
furilor militare s-a descompus datorită schimbului mar- 
fă-bani, dezvoltării piețelor interne şi pătrunderii 
comerțului francez, englez, austriac şi rus în imperiul 
otoman şi mai ales în posesiunile sale balcanice. Neobiş- 
nuiti cu o activitate economică, pașnică, spahiii şi-au vin- 
dut fiefiurile către particulari, reprezentanți ai capitalului 
comercial și cămătăresc. Și statul a trecut la vînzarea din 
ce în ce mai frecventă a pămînturilor apartinind spa- 
hiilor. Au apărut, așadar, noi forme de proprietate și noi 
raporturi agrare la sate. Cînd un reprezentant al clasei 
stăpînitoare cumpăra un asemenea fief (spahilic), el deve- 
nea proprietar al acestei gospodării (gospodarlic) si obti- 
nea cele mai întinse posibilități de exploatare a ţăranilor. 
Printre noile forme de proprietate funciară, cea mai răs- 
pindita au constituit-o ciflicurile, care erau mari rezerve 
particulare si a căror producţie era destinată pieţei. Ele 
s-au înființat si s-au extins, îndeosebi prin deposedarea 
clăcașilor de pămînturile lor, proces practicat mai ales la: 
cumpăna veacurilor XVIII şi XIX, în timpul tulburărilor 
feudale si al crizei adinci prin care a trecut atunci puterea 
centrală otomană. Cu toate că pămîntul ciflicurilor era 
considerat de drept pămînt apartinind statului (mirié), 
în realitate ele erau proprietăţi particulare, proprietarii 
putindu-le vinde sau lăsa moștenire, iar clacasii neavînd 
nici un drept asupra lor. Obişnuit, proprietarii dădeau 
țăranilor pămînt în arendă, cu condiţia ca aceştia să îm- 
partă cu ei producţia. Acești țărani erau numiţi arendasi. 
O parte însă din pămîntul ciflicurilor a fost lucrat cu 
muncitori salariaţi. Condiţia ţăranilor s-a înrăutățit dato- 
rită apăsării fiscale, sporită fără încetare, cele mai grele 
fiind impozitele extraordinare care deveniseră permanente, 
ruinînd sate întregi, precum și datorită creşterii exploa- 
tării lor de către clasa feudală. Dar cea mai grea lovitură 


31 Ion Ionescu de la Brad, Excursiune agricold.., p. 96—97, 
119, 121, 125. 


57 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


dată țăranilor a fost uzurparea păminturilor lor şi a unei 
parti din terenurile comunale, care au fost transformate 
în gospodarlicuri sau în ciflicuri. În primele, ţăranii tre- 
buiau să dea stăpinului cantităţi fixe de fiecare produs 
în parte, în timp ce în ciflicuri țăranii arendasi si cei 
angajaţi cu plată erau supuși la obligaţii mai grele. Siste- 
mul agrar al fiefurilor militare a fost înlăturat aici în 
1832, un an după desfiinţarea lui în Dobrogea, ţăranii 
de pe ele fiind obligaţi de atunci încoace să plătească 
impozite numai statului. Totuşi starea acestei categorii de 
săteni, cea mai numeroasă, nu s-a îmbunătăţit pe loc, si 
aceasta pentru motivul că ei au fost obligați să verse 
statului, pe lingă impozitele normale, sume suplimentare 
pentru pensiile foştilor spahii, si că statul a sporit vo- 
lumul impozitelor, ordinare şi extraordinare, pentru a 
acoperi cheltuielile interne cerute de crearea unei armate 
moderne, precum şi cele externe, mai ales după răscoala 
din Serbia (1815) si Grecia (1821—1828) si a războiului 
cu Rusia (1828—1829). Cea mai mare nemulțumire și cea 
mai vie agitație printre țărani au fost provocate de ne- 
aplicarea reformei din 1832 (lichidarea fiefurilor militare) 
în unele regiuni ale ţării, dar mai ales de neexecutarea 
decretului sultanului din 1839, care a inaugurat „era“ 
reformelor (tanzimaturilor). 


În teritoriile occidentale bulgare, îndeosebi în Bul- 
garia de nord-vest, foştii titulari ai fiefurilor și functio- 
narii statului se serveau de „reformele agrare“ pentru a 
cotropi pămîntul ţăranilor. Acolo descompunerea sistemu- 
lui militar al fiefurilor şi dezvoltarea noilor relaţii agrare 
au luat alt curs decît în celelalte parti ale țării. Acolo 
predominau marile fiefuri, adică hasurile sultanului si 
altele. Și pe aceste domenii raporturile agrare erau ana- 
loage celor existente pe alte fiefuri, ţăranii posedind 
titluri de proprietate (tapi-uri) pentru pămîntul ce-l lu- 
crau, deosebirea constind doar în faptul că ei nu plăteau 
renta feudală spahiului, ci administratorului hasului. În 
cursul procesului de descompunere a fiefurilor militare, 
şi aici o parte din paminturi a fost transformată în 
ciflicuri, cea mai mare parte însă a hasurilor a fost 
vindută de stat musulmanilor. fără a se tine cont de 
drepturile țăranilor asupra pămîntului. Astfel au fost 
vindute sate întregi, formindu-se in această regiune două 
feluri de mari gospodării funciare : ciflicurile și gospodar- 


58 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


licurile. Acestea din urmă se deosebeau de ciflicuri prin 
faptul că ţăranii plăteau o redevenţă sub formă de rentă 
feudală stăpinilor, care la rindul lor, primeau tapiuri 
pentru domeniile lor, fiind consideraţi proprietari ai sa- 
telor de pe ele și ai păminturilor ataşate acestora. După 
suprimarea sistemului fiefurilor militare, proprietarii lor 
au obținut confirmarea titlurilor lor de proprietate asu- 
pra gospodarlicurilor, astfel că acestea n-au fost atinse 
de reforma agrară, iar țăranii de pe ele au rămas fără 
pămînt, fiind consideraţi de stăpini drept chiriași. În 
felul acesta ei s-au văzut siliți să plătească impozit pen- 
tru pămîntul ce-l foloseau statului si în același timp 
chirii în natură sau în bani proprietarului. Ţărănimea a 
considerat însă că pamintul gospodarlicurilor (ca unul 
ca făcuse parte din hasuri si fiefuri) aparținea statului 
şi că şi pe el trebuia aplicată reforma agrară, în urma 
căreia ei să plătească doar impozite statului, iar nu şi 
chirie stăpinilor. De aici, seria singeroaselor răscoale ţă- 
ranesti, dintre care cea mai inversunata a fost cea din 
districtul Nis din 1841, dar mai ales cea din cele patru 
districte, in frunte cu Vidinul, din Bulgaria de nord-vest 
din 1850, toate reprimate cu mare cruzime. Ele au dus 
totuşi la lichidarea gospodarlicurilor si la trecerea pă- 
mintului lor în proprietatea ţăranilor, care au primit 
tapiuri pentru ele. Fostilor preprietari li s-au dat, drept 
despăgubire, bonuri de tezaur, corespunzătoare valorii 
pămîntului lăsat ţăranilor, care, la rindul lor, au fost 
obligaţi să plătească statului atit impozitele în fiinţă cit 
și altele suplimentare pentru acoperirea acelor bunuri 2. 

În Serbia, fostă (ca și Bulgaria) secole de-a -rindul 
paşalic turcesc şi care şi-a cîștigat, în 1815. o autonomie, 
ce-i drept limitată, în urma răscoalei din 1804 şi a unui 
război de 11 ani purtat cu turcii. devenind in 1830, prin 
tratatul de la Adrianopol (1829), un stat (principat) auto- 
nom, sub suzeranitatea Turciei şi protecției Rusiei, do- 
meniul feudal (fieful militar) a fost lichidat de principele 
Miloş Obrenovici în 1833. Atunci au fost alungaţi spahiii 
şi s-a recunoscut țăranilor dreptul de proprietate asupra 


2 D. Kosev, Les rapports agraires et le mouvement paysan 
en Bulgarie de la fin du XVIII-e siècle à nos jours, in Etudes 
historiques à l'occasion du XIII-e Congres international des scien- 
ces historiques, Moscou, Aout 1970, tomul V, Sofia, 1970, p. 61—75. 


59 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pămîntului ce-l lucrau. Dar legea „restituirii pămîntului“ 
la ţărani n-a fost publicată decit în 1839, un an după ce 
sultanul a dat principatului un regulament („constituţie“), 
prin care au fost desființate toate obligaţiile feudale. Pina 
atunci însă, în absenţa unor norme precise care să apere 
loturile ţărăneşti si cele ale obștiilor sătești de lăcomia 
oamenilor cu stare, unii ca aceştia au căutat si au reușit 
pe alocuri să şi le însușească. Totuşi relaţiile feudale au 
fost definitiv înlăturate în perioada 1833—1839, persis- 
tind, firește, rămăşiţe ale vechilor raporturi si impunin- 
du-se si aici impozite noi, care au provocat mişcări ta- 
răneşti“ 33. 

Aceasta era, in linii generale, situația raporturilor 
agrare din Ţările Române şi din cele vecine în preajma 
revoluţiei de la 1848. Sistemul agrar feudal, ajuns în 
ultima lui fază de descompunere, şi care se întindea 
atunci asupra unei largi arii geografice, cuprinzind ţări 
şi popoare din Europa centrală, estică şi sudică, se carac- 
teriza printr-o serie de asemănări, dar şi de deosebiri, 
în funcţie de specificul şi de evoluţia sa de la o ţară la 
alta. Această unitate în diversitate era specifică si dez- 
voltării relaţiilor sociale, ca şi agriculturii din Țările 
Române din ultimii ani de trecere de la relaţiile feudale 
la modul de producţie capitalist. 


3 N. Ciachir, Istoria modernă a Serbiei. Curs litografiat, 
Bucureşti, 1974, p. 3—4, 19—35, 43—45, 48. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


CAPITOLUL AL II-LEA 


STADIUL DEZVOLTĂRII AGRICULTURII 
LA 1848 


În Tara Românească, datorită unor împrejurări spe- 
cifice, dar mai ales rezistenței  clăcășimii la muncă, 
Regulamentul organic n-a putut fi aplicat pina la 1848 
în principalele sale obiective : îngustarea pămintului fo- 
losit de ţărani, prin distribuția lui în loturi măsurate, si 
forțarea lor de a lucra pămîntul pentru proprietari. Ca 
urmare, claca s-a achitat, în general, în bani, ca si cele- 
lalte obligaţii feudale (slugile, ziua de plug, carul de 
lemne), formind laolaltă o sumă globală, care s-a plătit 
pe cele trei categorii cunoscute de clăcași. Numai dijma a 
fost percepută în natură (produse), constituind, pe lingă 
banii clăcii, principalul venit al proprietăţii, deci forma 
predominantă la această epocă a rentei feudale. Dar cu 
banii incasati în contul clăcii, proprietarii şi arendasii 
n-au angajat braţe de muncă si nu şi-au format un atelaj 
propriu pentru cultivarea păminturilor lor, astfel că 
acestea n-au putut fi, în general, transformate în rezerve 
producătoare de cereale pentru piață. Abia dupa 1843, 
datorită stirnirii interesului unor proprietari de a produce 
în regie cereale pentru export şi graţie măsurilor luate 
atunci pe cale administrativă în scopul stăvilirii curentu- 
lui de convertire a clăcii in bani, prin forțarea ţăranilor 
de a presta cel putin jumătate din numărul zilelor de 
clacă în muncă, rezerva arabilă a început să apară mai 
des si să-și mărească întinderea, aceasta însă, îndeosebi, 
în partea de nord a ţării, cu moşii strimte şi cu clăcași 
multi, unde legea si munca puteau fi impuse mai uşor. 
Dar şi aici rezerva a continuat să cuprindă mai mult 
livezi de fin şi plantaţii de pomi si vii decît semdanaturi. 
La:cimpie însă, unde pămînt era din belşug, dar unde nu 
se găseau țărani destui ca să-l lucreze, dezvoltarea rezer- 


61 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


vei n-a progresat decit foarte puţin şi foarte greu, și 
aceasta mai ales pe baza muncii efectuate de clăcași în 
contul zilei de plug, scăzută din banii clăcii, si numai pe 
alocuri în cel al zilelor de clacă. În consecinţă, datorită 
rezistenţei clăcășimii la muncă, a achitării obligaţiilor ei 
în bani și a nefolosirii lucrătorilor salariaţi, marea pro- 
prietate funciară nu s-a putut dezvolta pe măsura scon- 
tată de autorii legislaţiei agrare din 1831. Rezervele ce se 
găseau înființate la această dată erau puține la număr si 
mici ca întindere. În schimb, posibilitatea oferită clacasi- 
lor de a lua în arendă terenuri supranumerare (prisoase) 
prin învoieli speciale — cu toată rezistenta opusă de ei in- 
troducerii acestor învoieli și, în general, distribuţiei pă- 
mintului prin măsurătoare, deci implicit separării pamintu- 
rilor clacasesti de cele boierești — a evitat, la urma urmelor, 
anchilozarea gospodăriei lor la loturile legale. Odată intro- 
duse și plătite în bani, cel mai frecvent pe categorii de 
clăcași, prisoasele au oferit acestora singura cale de a 
putea folosi pentru ei întreaga moşie, fără măsurătoare, 
ca si mai înainte. Extinderea an de an a suprafeţei arate 
de clăcași pentru ei s-a făcut prin intermediul acestor 
prisoase. Așa s-a ajuns ca solul cultivabil al ţării să se 
găsească la 1848 în cea mai mare parte la dispoziţia clăca- 
șilor si ca baza producției cerealiere a ţării să fie producția 
micii gospodării țărănești. Aceasta acoperea necesarul 
consumului populaţiei ţării, aproviziona piața intemă si 
contribuia an de an la mărirea volumului exportului. Se 
poate vorbi, aşadar, de un primat al producţiei țărănești 
de mărfuri asupra producției marii gospodării, lucru neîn- 
tilnit în celelalte „ţări“ române si nici în cele străine din 
vecinătate. Clăcaşii înstăriți foloseau în gospodăriile lor 
şi munca salariată, fapt care atestă gradul înalt de dite- 
rentiere a ţărănimii. Tranzacţiile pentru  prisoase, ca 
unele se juridic erau libere. adică independente de obli- 
gatiile clăcășești faţă de proprietate, au constituit. pe 
lingă alti factori. principalul ferment de descompunere a 
relaţiilor feudale si de trecere la modul de producţie 
capitalist. în lumea satului românesc de la sud de Carpati. 
Producţia cerealieră a ţării, atit a marii, dar mai aies 
a micii gospodării era stimulată de stat si îndrumată tot 
mai mult spre piață. De aici și caracterul ei pronunţat 
comercial. Aceasta o dovedesc, pe lingă apariția tot mai 
frecventă a rezervei boierești, dar mai ales a celei 


62 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


arendasesti, suprafețele tot mai întinse cultivate de 
clăcași pentru ei. Este vorba de perioada dezvoltării 
agriculturii extensive româneşti. A trebuit însă să treacă 
ani la rînd de la Regulament încoace pină cînd griul să 
cuprindă suprafeţe tot mai mari în zona cimpiei. Pentru 
aceasta a fost nevoie mai intii de victoria griului de 
toamnă asupra celui de primăvară. Paralel cu extinderea 
culturilor de griu la cimpie s-au lărgit acolo şi supra- 
feţele cultivate cu porumb, orz și mei. Primul loc însă 
în cultura cerealelor atit în regiunea de munte cit şi la 
şes l-a ocupat porumbul, cultivat înainte de toate pentru 
hrana populaţiei rurale. Cu toate acestea, el n-a ajuns, 
din cauza condiţiilor climatice defavorabile, să acopere 
în fiecare an necesarul acestei populaţii. Astfel că, în 
exportul de grine partea cea mai mare a avut-o griul si 
orzul. Recoltele excedentare de cereale s-au înregistrat 
mai ales in anii 1846 si 1847, fapt ce a stimulat extin- 
derea vertiginoasă a suprafeţei cultivate şi sporirea vo- 
lumului exportului de cereale la dimensiuni neintilnite 
pina atunci. 

În ceea ce priveşte cealaltă principală ramură a agri- 
culturii şi anume creşterea vitelor, aceasta a continuat 
şi ea să fie o îndeletnicire aproape exclusivă a gospodă- 
riei țărănești, detinind întîietatea asupra producției ei 
de cereale. Marea gospodărie nu creștea, in general, 
vite. De aceea ea nu dispunea de un inventar propriu 
de muncă, ci apela, cînd avea nevoie de arătură, la cel 
al clăcaşilor. De aici şi intensificarea exploatării aces- 
tora, odată cu apariţia și dezvoltarea rezervei producă- 
toare de cereale-marfă. Exploatarea feudală în limitele 
legii regulamentare, cit și în afara acesteia, adică cea 
însoțită de noianul de înşelăciuni, abuzuri şi maltratări, 
au dus la o aprigă luptă de clasă și au menţinut în 
rindul țărănimii o continuă și adincă stare de ură şi 
framintare, care avea să se manifeste tumultuos in re- 
volutia de la 1848 !. l 

Altul, întrucitva deosebit, era stadiul la care ajun- 
sese dezvoltarea economiei agrare în Moldova. E drept 


1 I. Corfus, Agricultura Țării Românești in prima jumătate 
a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1969, p. 88—89, 165—166, 294, 
297—298. 


63 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


că Principatele române, datorită condiţiilor istorice co- 
mune de dezvoltare, au înregistrat aproape aceeaşi evo- 
lutie economică si socială. Între ele au existat, sub ra- 
portul relaţiilor sociale şi al economiei agrare, asemănări 
numeroase. Am văzut că legislația agrară a Regulamen- 
tului organic era aproape identică în ambele principate, 
doar că in Moldova ea prevedea înzestrarea clacasilor 
cu loturi ceva mai mari, dar şi cu o normă mai mare a 
zilei de clacă pe rezerva boierească. Existau însă şi alte 
particularităţi care caracterizau viața agrară din princi- 
patul roman de la răsărit de Carpați. Claca aici se fă- 
cea mai mult în muncă, iar dijma n-avea ponderea celei 
din Ţara Românească la venitul proprietăţii, fiind con- 
vertită si ea la sfirşitul anului 1848 in muncă. Aici 
domina deci renta in muncă. Și într-o „țară“ şi in aita, 
datorită cererii tot mai mari de cereale pe piaţa externă, 
agricultura extensivă s-a dezvoltat an de an. Existau 
însă şi trăsături specifice care deosebeau, intrucitva, evo- 
lutia uneia de alta. În primul rînd, in Moldova extin- 
derea rapidă a suprafeţei însăminţate a avut loc pe 
pămînturile boiereşti şi arenddasesti, iar nu pe cele clă- 
casesti, ca în principatul muntean. Aceasta înseamnă că 
aici marea proprietate funciară era mai dezvoltată de- 
cît în Tara Românească. In al doilea rind, clăcașii din 
Moldova nu obişnuiau în acea vreme să ia în arendă 
prisos de pămint pentru arătură decit în cazuri cu totul 
deosebite 2. De obicei ei arendau prisosuri de fineata. În 
felul acesta gospodăria țărănească a rămas, în general, 
limitată la lotul legal de arătură, care i-a asigurat doar 
posibilitatea de existență, dar nu și prosperitatea ce i-ar 
fi putut-o oferi luarea în arendă de pămînt excedentar 
şi în acelaşi timp o legare mai strinsă de piață. To- 
tusi şi ea participa la procesul de schimb, dar din cele 
cunoscute pină acum în acest domeniu nu se poate apre- 
cia partea producției vegetale si animale ţărăneşti la 
volumul mărfurilor desfăcute pe piața internă si pe cea 
externă. În schimb, producția cerealieră a rezervei, care 
luase o extindere mai mare decit în Tara Românească, 
constatare valabilă şi pentru deceniile anterioare anuiui 


2 R. Rosetti, op. cit., p. 109, 113. 


64 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


1848, avea prioritate asupra celei obţinute de clăcași 
de pe loturile lor, asigurind în cea mai mare parte ex- 
portul. După cum s-a constatat, anii 1846—1849 consti- 
tuie perioada de virf în procesul de consolidare şi ex- 
tindere a rezervei, prin reducerea intinderilor de pamint 
folosite de clăcași pe moșie la limita loturilor stabilite 
de lege, iar pe alocuri prin ciuntirea acestor loturi. La 
1848 rezerva boierească sau mănăstirească se afla ex- 
tinsă asupra unei suprafeţe ce se ridică la jumătate din 
totalul terenurilor de arătură, fineaté și pășune din tară. 
Proprietarii (boierii, mănăstirile şi răzeşii) aveau, în ge- 
neral, la dispoziţie o întindere egală cu cea care se afla 
în folosința clacasilor *. În 1849, pămînturile folosite de 
clăcași pentru ei cuprindeau circa 37,30%% din suprafața 
totală a moşiilor, afară de păduri 5, deci mult mai puţin 
decit cele cuprinse de clăcaşii din Tara Românească. Re- 
zerva, în care de obicei nici aici proprietarii, şi cu atit 
mai puţin arendaşii, nu făceau investiţii, ci exploatau 
la maximum resursele materiale și umane ale moşiei, 
era adaptată producției de cereale. Ea desfacea pe piața 
internă şi externă cereale şi vite şi cultiva plante in- 
dustriale, legume şi cartofi, aceştia din urmă nu numai 
experimental, ca în Muntenia. Ea era înzestrată pe alocuri 
cu instalaţii industriale, neintilnite la acea vreme din- 
coace de Milcov, instalaţii în care cantități mari de ce- 
reale şi cartofi (care nu deveniseră încă un aliment de 
bază) erau transformate în alcool, iar cu borhotul rămas 
se îrgăşau animalele pentru export. Cum însă necesa- 
rul de muncă al rezervei nu putea fi acoperit de clacă, 
unii proprietari au căutat să-și asigure un atelaj propriu, 
astfel că cel puţin o parte a rezervei era lucrată cu 
vitele şi uneltele lor. Afară de aceasta pe rezervă se 
folosea amplu şi munca salariată sezonieră, pe lingă cea 
permanentă, care era efectuată de un personal calificat. 
In general, se utiliza ca muncă plătită tot cea a clacasi- 


3 S. Columbeanu, Economia domeniului feudal în Moldova şi 
Țara Românească la începutul veacului al XIX-lea (1800—1830), 
în „Studii“, 18 (1965), nr. 2, p. 334. 

4 Gh. Platon, Cu privire la evoluția rezervei..., loc. cit., p. 216— 
217, 227—228. Idem, Domeniul feudal in Moldova în preajma re- 
volutiei de la 1848, Iaşi, 1973, p. 23—25. 

> Ec. Negruti-Munteanu, Dezvoltarea... loc. cit., p. 22, 33, 60. 


65 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


lor. furnizată de ei în timpul rămas liber după achita- 
rea clăcii. Existenţa relaţiilor feudale nu permitea însă 
formarea unei forte de muncă-marfă, la dispoziţia pieţei. 
Munca plătită a clăcaşilor nu poate fi considerată drept 
cupitalistă, deoarece ei, practic, nu erau oameni liberi. 
La fel si cea a clăcaşilor fugiţi sau izgoniți de pe mo- 
sie, a oamenilor fără căpătii, a tinerilor satelor care nu 
erau dotați cu iotul legal si a ţiganilor robi. Numai ră- 
zeşii săraci si populaţia oraşelor libere isi puteau oferi 
brațele ca marfă pe piaţă. Munca salariată era folosită 
mult și în transporturi, cărăușia constituind. ca și in 
Tara Românească, o ocupație complimentara a clacasilor 
care dispuneau de vite de tracţiune. Generalizarea muncii 
salariate s-a desfășurat paralel cu folosirea intensivă a 
muncii furnizate de ţărani în contul clăcii. Totuși claca 
a rămas principala sursă de muncă folosită în marea gos- 
podărie. Dar cu toată recrudescenta ei, cu toati tendinţa 
proprietariler si arendasilor de a converti în muncă si 
ce‘elalte obligaţii clacdsesti si cu toată goana lor după 
supramuncă, fenomen care a stat la baza formării și 
consolidării rezervei feudale, pe alocuri si în Moldova. 
desi nu la aceeaşi scară ca în principatul muntean, zilele 
clăcii şi alte îndatoriri (transporturile, carele de lemne) 
au fost achitate în bani. Ba unii proprietari sau arendasi 
au vindut. ilegal, forța de muncă a clacasilor lor. obti- 
nînd profituri mari". fapt neintilnit încă în principatul 
de la sud de Milcov. Un loc aparte îl ocupau marea şi 
mica gospodărie din regiunea de munte. Acolo sătenii 
își achitau claca în bani si se ocupau cu creșterea vite- 
or, în special a oilor, aceasta într-o măsură mult mei 
mare decit proprietarii si arendasii, dar mai ales cu 
productia de cherestea si de alte obiecte de uz casnic 
şi gospodăresc. Marfurile (lind, brînză, cherestea si alte 
articole din lemn) si le vindeau la cîmpie, in schimbul 
grineior de acolo. Cit despre gospodăria boierească si 
cea mănăstirească. şi acestea se aflau în plin proces de 
transformare, principala lor sursă de venit fiind exploa- 
tarea pădurilor, producţia si comerţul de cherestea. Ele 


isi aveau ferăstraie proprii, iar pe alocuri acaparau pe 


© Gh. Platon, Domeniul feuaal..., p 115, 135, 139—146, 151—154 


66 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cele ale clăcașilor. Mina de lucru era si aici cea clăcă- 
seasca, pe lingă care se folosea din ce în ce mai mult si 
munca plătită. Proprietarii şi arendasii achizitionau an- 
ticipat si la preţuri derizorii cheresteaua clacasilor, fapt 
ce a dus la inselarea şi jefuirea acestora 7, procedeu simi- 
lar celui practicat şi în Tara Românească, pina la inter- 
zicerea lor oficială. 

Economia agrară a Moldovei se găsea așadar într-un 
stadiu înaintat de trecere de la elementele dominant 
feudale la forme noi, care subminau vechea structură 
şi deschideau calea spre capitalism. Stratificarea tara- 
nimii se adincise, paralel cu destrămarea relaţiilor feu- 
dale în lumea satului. Criteriul diferentierii ţărănimii 
era cel economic, si anume numărul de vite. Clăcașii 
săraci se angajau, ca si cei din Tara Românească, la 
lucru la cei înstăriți, şi tot ca aici o mare parte din 
clacasii fruntaşi ajungeau în situația de a exploata pe 
consătenii lor. In sfîrşit, şi aici țărănimea era angajată 
într-o luptă îndirjită împotriva exploatării feudale 8. 

În Transilvania, în momentul de faţă nu putem apre- 
cia cu certitudine proporția dintre întinderea de pămînt 
folosită la 1848 de clăcași și cea rezervată de proprie- 
tari, cu alte cuvinte nu se poate stabili partea micii şi 
cea a marii gospodării la volumul producţiei agricole a 
țării si implicit la cel al schimbului intern si extern. 
Cercetările consacrate problemei agrare din această „ţară“ 
s-au ocupat cu precădere de marea proprietate funciară. 
Cit priveşte gospodăria țărănească, se ştie că dezvoltarea 
şi producția ei erau împiedicate, ca în nici una din 
teritoriile de la sud şi răsărit de Carpaţi, de grelele sar- 
cini ale clăcii, de numărul deosebit de mare de zile de 
muncă prestate pe rezerva proprietăţii. Majoritatea ioba- 
gilor foloseau, ca şi clăcaşii din Principate, unelte agri- 
cole rudimentare, ca plugul de lemn avind numai părțile 
tăietoare acoperite cu plăci de fier, sau în cel mai bun 
caz, confecţionat integral din acest metal, şi tras, în 
general, de patru sau chiar de șase boi în regiunea de 
munte, şi doar la cîmpie de doi boi, iar în jurul Aradului 


7 C. Istrati, Despre gospodăria moșierească din regiunea de 
munte a Moldovei la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Anuarul 
Institutului de istorie şi arheologie“ din Iasi, VIII (1971), p. 248— 
257. Platon. Domeniul feudal..., p. 121, 133. 


8 Gh. Platon, Domeniul feudal... p. 151, 158—161. 


67 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


și în sate.e săsești, de cai. Se observă însă pe alocuri si 
un început de dezvoltare a tehnicii agricole, prin înzes- 
trarea inventarului țărănesc cu pluguri uşoare, moderne, 
iar interesul pentru înlocuirea vechilor metode de cul- 
tivare a pămintului cu altele noi, mai înaintate, pre- 
ocupa acum si pe clăcași. Dezvoltarea agriculturii a luat 
o amploare mai mare în regiunile locuite de țăranii 
liberi, precum si în părţile Banatului, Crișanei etc. În 
aceste parti, unde clacasii dispuneau, după cum s-a 
amintit, de mai mult pamint decit cei din principatul 
transilvan, si unde luau în arendă prisosuri de pamint 
pentru cultivarea tutunului si zarzavaturilor, s-a trecut 
mai curînd la producţia pentru piaţă. Aici, dealtfel, s-a 
permis încă din 1840 răscumpărarea clacii, iar patru ani 
mai tîrziu s-a legiferat dreptul iobagilor la proprietate, 
cîtă vreme în Transilvania istorică nu s-a putut ajunge 
la convertirea clăcii în bani decît acolo unde obligațiile 
clăcașilor, care locuiau prea departe de centrul rezervei 
nobiliare, nu puteau fi valorificate de aceasta în muncă, 
sau unde numărul mare de clăcași permitea proprieta- 
rului să perceapă o clacă în muncă redusă, iar pentru 
rest, bani. În ceea ce privește producţia ţărănească de 
cereale, aceasta s-a dezvoltat, fireşte, mai: mult la ses. 
Dar si aici surplusul de grine pentru piață era relativ 
redus, iar in anii deficitari grinele țărănești nu puteau 
acoperi necesarul consumului intern. Planta care se cul- 
tiva cel mai mult era, ca și în Principatele dunărene, 
porumbul, constituind şi aici hrana de bază a populaţiei 
rurale. Cultura cartofului, introdusă aici mai devreme 
decit în Principate, si anume în a doua jumătate a se- 
colului al XVIII-lea, și stimulată de stat, s-a extins și 
pe pămînturile clacasesti, produsul servind si ca hrană 
pentru săteni. În unele regiuni de producţie agricolă 
țărănească s-a folosit specializarea, care, la rîndul ei, 
a favorizat dezvoltarea producţiei de mărfuri. Astfel, o 
amploare deosebită a luat producţia de fructe (prune, 
mere, cireşe), un mare număr de ţărani avînd livezi de 
mai multe sute de pomi. Ei isi desfăceau produsele in 
satele de la şes-pe bani sau grine, întocmai ca si mun- 
tenii si moldovenii de pe versantul sudic și estic al 
Canpatilor. Si cultura viței de vie continua să fie o 


68 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


sursă importantă de venit pentru țăranii din regiunea 
podgoriei, care-şi valorificau producţia de vin pe piaţă. 
In ascensiune se afia atunci in multe regiuni producţia 
şi comerțul de legume și zarzavaturi (linte, mazăre, varza), 
ca si cea de bostănărie (lubenita). În Banat exista o pa- 
tură de ţărani arendasi, producători de legume. Tot acolo, 
ca şi în Bihor, se dezvolta şi cultura tutunului. Carac- 
teristică pentru sătenii de la munte erau în Transil- 
vania, ca şi in Principatele dunărene, producţia şi co- 
mercializarea obiectelor din lemn pentru uzul gospodă- 
resc, iar pe alocuri si confecţionarea plutelor. Dar veni- 
tul de bază îl obțineau ţăranii transilvăneni, ca de alt- 
fel şi cei munteni și moldoveni, din creşterea vitelor și 
indeosebi a oilor. Dezvoltarea acestei importante ramuri 
a economiei rurale era însă stinjenita la acea vreme de 
reducerea treptată a terenului comun de pășune si fi- 
neata al satului, în favoarea lărgirii terenului comun de 
arătură. Pe lingă aceasta, proprietarii ocupau cu tur- 
mele lor pasunea si fineata, folosite pina atunci in 
comun. Tot mai des clăcaşii erau siliți să plătească 
proprietarilor taxe pentru pășunatul, pînă atunci, liber. 
Insuficienta finefelor, simțită acut si în Principate, dar 
nu numai în ele, a impus cultivarea plantelor furajere 
(trifoi, lucernă etc.), dar aceasta nu se putea face decit 
prin introducerea sistemului de rotaţie a culturilor, lu- 
cru la care, ca şi dincoace de munţi, nu s-a ajuns la 
acea epoca decit exceptional pe unele mari proprietăţi. 
Ţărănimea dispunea de un număr însemnat de animale, 
iar septelul ei se îmbunătăţea cu noi rase. Cel mai în- 
tins comerț țărănesc se făcea cu vite si mai ales cu oi, 
acestea din urmă constituind averea de bază a tara- 
nimii din anumite regiuni. De pildă, în Săcele, unii oieri 
dispuneau fiecare de cite 10—20 000 de oi. Stravechea 
formă a păstoritului țărănesc era si ea, la data ce ne 
interesează, în floare. Iernatul oilor şi al viteicr mari se 
făcea în munţi, cu finul si frunzisul adunat acolo din 
vreme, iar al porcilor, cu ghinda pădurilor. Si trecerea 
oilor la iernat peste munţi, în Principate, isi urma dru- 
mul milenar al transhumantei. 

Taranimea din Transilvania, Banat si comitatele de 
vest se afla angajata, ca si cea din Principate, intr-un 
amplu proces de diferenţiere si stratificare. Numărul 


69 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


clăcaşilor fără pămint sau cu pămînt puţin era mult 
mai mare decit cel al celor bogaţi. Păminturile clăcă- 
șeşti se micşorau si se fărimițau datorită creșterii papu- 
latiei satesti şi măririi continue a rezervei nobiliare. Cu 
excepţia unei pături foarte subţiri de clăcași bogaţi (cu 
sesii întregi), toată iobăgimea şi jelerimea  transilvană 
se afla intr-o stare din ce în ce mai grea. Majoritatea 
covirşitoare a iobagilor si jelerilor o formau românii. 
De asemenea, un număr foarte mare de sate cu popu- 
latie maghiară şi săsească erau formate din iobagi, iar 
in Secuime aproximativ o treime din locuitorii satelor 
erau iobagi şi jeleri. 

Dar cel mai mult teren pina la 1848 îl cistigase ma- 
vea proprietate funciară. În principatul Transilvaniei, 
datorită relaţiilor de producţie feudale, a sistemului de 
moştenire etc., nu s-au format, în general, mari lati- 
fundii, cele care au existat au fost puţine. Domeniile 
(rezervele) nobiliare erau răsfirate, de regula, în zeci 
și zeci de sate, care se aflau în proprietatea mai multor 
stapini. Existau parcele separate ale nobililor, icbagi- 
lor, orășenilor si chiar domeniile statului erau împăr- 
tite în mii de părticele. S-a apreciat că cele 9776 269 
iugăre de pămînt, cite cuprindea această „țară“, erau fă- 
rimitate in 10 629 432 de parcele, ceea ce înseamnă ca 
o parcelă era mai mică decît un iugăr”. Această pulve- 
rizare în zeci de bucățele, reduse ca suprafaţă si situate 
la distanțe mari unele de altele, precum si dreptul clă- 
casilor de a folosi în comun cu proprietarii păşunile si 
pădurile au constituit tot atîtea piedici in calea rationa- 
lizării agriculturii rezervei nobiliare şi a trecerii aces- 
teia la producția de mărfuri. Dar nici toţi proprietarii 
nu s-au preocupat să producă pe rezervele lor pentru 
piaţă. Există un număr foarte mare de rezerve micri, 
risipite şi improprii producției de mărfuri. Multe gos- 
podării nobiliare mai mici nu erau altceva decit ferme 
bazate pe forța de muncă si pe inventarul clăcaşilor si 
care încasau ca şi mai înainte dările, drepturile și pres- 
tatiile de la aceştia, precum si veniturile obţinute din 
arendarea monopolurilor. S-a constatat că pe alocuri 
doar 1/4 din munca datorată de ciacasi era folosită in 


9 I. Kovacs, op. cit., p. 113. 


70 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


agricultura rezervei. Faptul excludea din capul locului 
o producţie de mărfuri de o mare importanţă, bazată 
pe claca in muncă. Pentru proprietarii lipsiți de capital, 
deci de posibilitatea de a face investiții, ba şi inglodati in 
datorii, această forță de muncă gratuita continua să fie 
singura sursă pentru exploatarea pămîntului lor. Nu- 
mai cei ce treceau la producţia de mărfuri se ocupau 
de transformarea si modernizarea agriculturii de pe re- 
zerveie lor. Ca pretutindeni, acestea s-au mărit si dez- 
votat si aici mai ales prin acapararea parţială a păinin- 
turilor clăcășești, a pășunilor și pădurilor obștești. In 
perioada premergătoare anului 1848, ciuntirea loturilor 
țăranilor a fost accelerată de teama proprietarilor de 
reforma agrară, care le amenința integritatea proprie- 
tatii, asa cum se va întimpla si în Principate.e Unite 
în preajma anului 1864. Paralel cu extinderea rezervei 
a fost sporit si volumul ciăcii în muncă, deci s-u inten- 
sificat exp.oatarea iobagilor. Numai în cazuri de extremă 
necesitate proprietarii au recurs la angajarea unui nu- 
mar mai mare de lucrători salariaţi, sezonieri sau per- 
manenti. În perioadele de virf, țăranii de la munte (ca 
ce; din Munţii Apuseni) coborau şi aici la cimpie şi se 
angajau cu plată pe rezervele producătoare de cereale 
de acolo. Munca țărănească salariată era folosită si in 
podgoriile proprietarilor. Nici aici însă, și nici pretutin- 
dent unde existau relaţii feudale, această muncă plătită 
nu poate fi considerată liberă, de tip capitalist, de 
vreme ce cei ce o furnizau nu scăpaseră încă de depen- 
denta fata de stapin si nu se desprinseseră cu totul de 
loturile lor. 


Pe domeniiie ce pășeau pe calea modernizării se 
dezvolta si tehnica agricola: se inmulteau plugurile de 
fier si masinile agricole (batozele) fabricate in tara sau 
aduse din străinătate. Pe lingă formele tradiţionale (sis- 
tenul cu pirloagă, sistemul bienal şi triena!). pe unele 
rezerve, încă puţine la număr, s-a introdus sistemul 
(asolamentul) modern al rotației culturilor. Griul, secara, 
orzul şi ovăzul erau principalele produse vegetale ale 
rezervei. Se extindea însă şi cultura cantofului. Pe unele 
domenii a fost introdusă şi cultura sfeclei de zahăr, 
păntă industriaiă necunoscută la acea dată in Prin- 
cipate, a cărei producţie mai însemnată începuse în 
Transilvania de la 1830 încoace. Tot pe rezerve se dez- 


71 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


volta şi cultura plantelor oleaginoase, ca rapita (cultivată 
la: acea vreme pe scară largă si pe rezervele din Tara 
Romaneasca) şi a celor textile (inul si cinepa). Dar ma- 
rea proprietate agricolă producătoare de mărfuri nu se 
putea forma decit acolo unde proprietarul dispunea de 
un număr mare de clăcași, deci de un volum mare de 
muncă gratuită, şi de specialişti în economia agrară. 
Existau şi asemenea proprietăţi, de pildă, cea de la 
Jibou, unde pămintul arabil era comasat într-o singură 
tablă, fiind cultivat după sistemul rotativ, şi unde se 
introdusese cultura trifoiului şi lucernei, iar cerealele 
şi cartoful erau cultivate cu pluguri de fier şi cu mașini 
(trioare, semănătoare, liniatoare, prasitoare, mașini de 
tocat, de desfăcut porumbul, de treierat), unde se cres- 
ieau cai de rasă (renumita herghelie de acolo), oi'cu 
lina fină, si unde se producea mătase, bere, rachiu, 
potasă etc. Dar principalul venit al acestei proprietăţi 
nu provenea din producţia de cereale, ci din pomicultură, 
viticultură şi mai ales din creşterea animalelor, precum 
şi din industria agricolă, din taxele încasate de ia clă- 
caşi şi din monopolul desfacerii băuturilor. Cele mai 
multe rezerve producătoare de mărfuri au luat fiinţă şi 
s-au dezvoltat în Banat şi în comitatele din vest, frec- 
vent prin cumpărare de domenii fiscale, mai ales in 
comitatul Aradu'ui. Pe unele ca acestea se făceau-in- 
vestitii în creşterea animalelor (oi, vite cornute, porci) 
şi în cultura tutunului. Pe marea latifundie din Chiși- 
neu-Criş din acelaşi comitat, compusă din mai multe sute 
de mii de iugăre, si unde clăcaşii fuseseră deposedati 
de aproape jumătate din pămîntul lor arabil, producția 
rezervei a fost mărită si prin canalizare si drenare, prin 
introducerea tehnicii noi (dezmiristire, arătură adincă etc.) 
şi a tot mai multe maşini agricole, prin creşterea de noi 
rase de animale (vite elveţiene, oi merinos, mangalita 
sirbeasca) si prin specializarea producţiei pentru piaţă. 
Si in Banat. pe rezervele formate si ele prin achizitie 
de pamint fiscal, proprietarii, dispunind de. mijloace pen- 
tru dezvoltarea producției de mărfuri, nu mai puneau 
acum atita pret pe 1redeventele iobagilor ci pe veniturile 
bănești obținute din expioatarea acestor rezerve, prin 
raspindirea tot mai largă a uneltelor şi maşinilor agri- 
cole perfecționate, prin introducerea de noi metode de 
cultivare a pămîntului şi prin folosirea mai amplă a 


72 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


muncii salariate. Tot aici s-a încercat să se introducă 
și cultura bumbacului, plantelor colorante (indigoul, 
scumipia) si a orezului 10. 

In comparaţie cu situaţia agriculturii din Transilva- 
nia, cea din Ungaria era mai favorabilă dezvoltării marii 
şi micii gospodării. Trecerea la o exploatare mai ra- 
tionala, mai modernă a rezervei nobiliare reclama si 
acolo extinderea acesteia, comasarea păminturilor ei, 
drenarea terenurilor mlăștinoase, folosirea îngrăşăminte- 
lor, angajarea de specialişti agricoli. Toate acestea le-a 
favorizat legea din 1836 cu privire la separarea păşunilor, 
pînă atunci folosite si acolo în comun, la comasarea par- 
celelor rezervei si la impunerea impozitului funciar asu- 
pra lotului țărănesc si a pămîntului nobiliar. De acum 
înainte proprietarii, pentru a putea invinge concurenţa 
pe piaţa externă, au căutat să ridice calitatea produselor 
lor. Pentru aceasta era însă nevoie să-și transforme în 
exploatări capitaliste gospodăriile, care şi acolo erau ba- 
zate pe claca în muncă, lucru imposibil de realizat în 
condiţiile relaţiilor feudale. Totuşi, şi acolo, a crescut 
numărul rezervelor care utilizau, pe lingă clacă. mina 
de lucru salariată. Existau mari gospodării, unde claca 
n-avea decit un rol secundar. în raport cu munca sala- 
riată. Aşa s-a putut ameliora calitatea cerealelor, sep- 
telului si linei destinate pieţei. Proprietarii cei mai evo- 
luaţi au înfiinţat mori, distilerii, fabrici de zahăr şi s-au 
dedicat cu succes culturii plantelor industriale. În aceste 
intreprinderi, partea cea mai mare a lucrului era exe- 
cutată de muncitori salariaţi. În agricultura rezervei însă, 
munca obţinută în contul clăcii a fost aceea care a pre- 
dominat pînă la 1848, iar cea salariată, şi care a fost 
folosită din ce în ce mai des anunţa apariţia relațiilor 
capitaliste în sectorul rural. În ceea ce privește tara- 
nimea, se observă o micsorare a loturilor şi o creştere 
paralelă a sarcinilor ei. În rîndurile acesteia, numărul 
celor care posedau loturi de pămînt era în continuă 'scă- 
dere, iar al salariaţilor agricoli așezați pe domeniul no- 
biliar mereu în creştere. În cursul celor 20 de ani care 
uu urmat recensămintului agricol din 1828, proporţia clă- 


1 Şt. Imreh, in Din istoria Transilvaniei, p. 297—302, 321— 
322. Idem, în Istoria României, III, p. 1006—1009, precum și lu- 
crarea în manuscris citată mai sus. 


73 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


casilor fără pămînt a ajuns la 600%% din totalul clacasimii. 
Totuși producţia gospodăriei ţărăneşti a înregistrat si ea 
un progres insemnat. Pentru a alimenta distileriile și 
fabricile de zahăr ale marii gospodării, țăranii au sporit 
producția lor de cartofi şi sfeclă. Sate întregi au început 
să cultive tutunul pe scară mare. Creşterea vitelor ta- 
ranesti s-a modernizat şi ea. A crescut si cantitatea de 
produse clăcășeşti lansată pe piaţă (vin, cerea, lină). 
Clăcașii înstăriți, care-şi desfăceau produsele pe piață, 
au folosit şi ei de aici înainte salariați în gospodăriile 
lor si au luat obiceiul de a-și gunoii pămînturile. Profi- 
tind de posibilităţile oferite de trecerea gospodăriei lor 
la productia-marfa, aceştia s-au îmbogăţit şi şi-au în- 
susit pămînturile ţăranilor săraci. Diferentierea ţărănimii 
in două pături distincte, cea a clăcaşilor bogaţi şi cea a 
celor săraci, şi implicit exploatarea acestora din urmă 
de cei dintii, au sporit tensiunea socială, fapt ce s-a ma- 
nifestat frecvent in anii de dinainte de 1848, de fiecare 
dată cind mişcări antifeudale izbucneau la tara. Totuşi, 
in aceste mișcări, antagonismul dintre ţărani şi pro- 
prietari s-a arătat mai puternic decit cel ce diviza tara- 
nimea !!, 

Nici in Bucovina nu se poate urmări separat, pe baza 
informaţiilor publicate pînă acum. evoluţia agriculturii 
pe paminturiie proprietarilor si pe cele ale clacasilor. In 
publicaţiile austriece ale timpului găsim doar date cu 
privire la dinamica extinderii suprafetei arate, in ge- 
neral, aceasta mărindu-se si aici in dauna finetelor si 
pasunilor. Dupa datele cadastrului din 1820, suprafata 
arabilă cuprindea la acea data 180293 ha (17,259/) din 
intreaga întindere de pămînt a ţării), cea a fineţe.or 
176 435 ha (16,889/9), iar cea a păşunilor 143 120 ha (13,690/) 
in tota! 499 848 ha de arătură, fineaţă si imaș. restul de 
476 220 ha fiind acoperite de păduri !2. La 1835—1837 
arăturile si grădinile se aflau extinse acum pe 206 369 ha, 
cită vreme fineata se redusese la 168 966 ha, pasunea 
la 147691 ha, iar padurile la 466 973 ha. In 1847, tere- 
nul arabil cuprindea 17,75% din suprafaţa ţării, fineata 
16,89%/,. pasunea 13,715, grădinile 0,6100. pădurile 


lL Histoire de la Hongrie..., p. 257, 261—262, 265. 


12 Die Gsterreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, 
Viena, 1899, p. 460. 


74 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


45,6197, iazurile si terenurile mlăștinoase 0,26%, tere- 
nul acoperit de construcţii 0,270/, iar drumurile, locurile 
sterpe, riurile si piraiele 4,900%/. În gospodăria țărănească 
se practica plugăritul şi creşterea vitelor. Încercările 
făcute de administraţia austriacă de a introduce imbu- 
natatiri în agricultură n-au dat roade prea însemnate. 
Pământul secătuit de culturi continue se lăsa ani la rind 
să se odihnească in pirlog, folosindu-se ca pâșune. Gu- 
noirea lui a început să se răspiîndească abia prin anii 
1840. Uneltele agricole de fier erau încă aproape cu 
totul necunoscute. Se folosea si aici plugul si grapa de 
len», hirletul tot de lemn, căptușit doar la margini cu 
tinichea, carul (teleaga). la care nu se afla nici urmă 
de fier. În producţia de cereale, porumbul ocupa și aici 
primul loc, constituind alimentul esenţial al ţăranului. 
Făina se măcina în risnite. Pe loturile cu porumb se cul- 
tiva printre rîndurile acestuia şi cinepa. Cinepa si lina 
oilor formau materia prima pentru îmbrăcămintea sate- 
nilor. Prin anii 1812—1815, ani de mare lipsă, s-a in- 
trodus scutura cartofului ca hrană pentru țărani". Cit 
privește marea proprietate, ea s-a extins şi aici prin 
cruntirea loturilor clacasesti, aceasta atit înainte cit si 
după separarea lor de păminturile proprietarilor. Prin 
repetate hotărniciri şi măsurători, prin diferite procedee 
abuzive. proprietarii au continuat să cotropească pină 
la 1848 păminturile țăranilor, care au fost simţitor re- 
duse. Extinderea rezervei s-a făcut şi aici, ca pretutin- 
deni. și prin acapararea de parti din imasul sătesc. Munca 
o furnizau şi aici clăcaşii, iar volumul ei a crescut pa- 
ralel cu dezvoltarea gospodăriei proprietarului. Goana 
după muncă se observa din invoielile care s-au incheiat 
şi aici pe scară largă între clăcaşi și proprietari şi în 
care obișnuit se prevedea mult mai multe zile de lucru 
decit cele fixate de așezămintul lui Ghica, cu norma lui 
cu tot !*. Munca clăcăşească se vina si aici prin abuzuri, 
inselaciuni şi ilegalităţi, care, toate, împiedicau fireşte 
prosperarea gospodăriei ţărâneşti. Producţia marii gos- 
podării era destinată pieţei. Proprietarii şi arendaşii ex- 
portau grine şi vite. Cu cartofi, a căror cultură s-a ex- 


© Geschichte der österreichischen Land..., p. 43—44, 48—50. 
1 N. Grămadă, op. cit., loc. cit., p. 78—105, 107, 111. 


75 : 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


tins pe rezervele boiereşti începînd din anii 1830 încoace, 
s-au îngrășat vitele şi s-a produs alcool in velnitele pro- 
prietarilor ©. Dar cea mai rațională agricultură s-a facut 
pe domeniul hergheliei din Rădăuţi, unde, incepind cu 
anul 1815 s-a părăsit sistemul trienal si s-a trecut la 
rotația modernă a culturilor, s-au defrişat terenuri împă- 
durite şi s-au irigat altele, băltoase, tran'sfonmîndu-se in 
pămint de arătură şi cositură. Progresele obținute în 
agricultura practicată pe acest domeniu au constituit 
pentru mulţi proprietari un exemplu de ameliorare a 
tehnicii agricole, prin drenare şi prin gunoirea ogoare- 
lor, ca şi de îmbunătăţire a creşterii animalelor cu rase 
nobile de cai produse in herghelia de acolo si cu rasa 
de vită roşie de Tirol, care a înlocuit pe cea de culoare 
cenusie de Podolia !. 

În economia Dobrogei, şi ea preponderent agrară. spe 
primul loc se situa cresterea vitelor si numai intr-al doi- 
lea cultivarea pamintului, aceasta datorita, pe de o parte, 
bogatiei pasunilor, iar pe de alta, lipsei de brate de munca 
pentru agricultură. -Cei ce se indeletniceau cu această ra- 
mura erau indeosebi romanii. Cel mai mult se cresteau 
oi, de la care se obtineau cantitati mari de lina, de pilda, 
in ultimele decenii de stapinire otomană pina ia circa 
2 000 000 kg anual, apoi vite cornute, îndeosebi pe malul 
Dunării, în Deltă sau pe lingă lacuri, cai, porci (exclusiv 
de populaţia creştină), capre, asini, iar în unele locuri 
chiar si cămile, si, în sfirşit, pe lingă fiecare gospodărie 
găini, gişte si rate. Un rol deosebit in economia anima- 
lieră l-au avut păstorii transilvani (mocanii). La înce- 
put, din vremuri de demult, ei veneau să-şi ierneze 
vitele pe păşunile de aici, cu timpul însă multi din ei au 
început să rămînă şi pe timpul verii, iar alţii să se sta- 
tornicească aici. Pe la 1850 ei aveau peste un milion de 
oi, la care se adăugau mai multe zeci de mii de capre si 
cai şi mii de vite cornute. O dezvoltare neîntreruptă a 
cunoscut apoi apicultura, stupii constituind un impor- 
tant venit al locuitorilor, iar mierea şi ceara de aici fiind 
considerată de cea mai bună calitate. Si sericicultura a 


Geschichte der österr. Land..., p. 48. ; 

J6 Die österreichisch-ungarische Land..., p. 463. O descriere 2 
sistemului de exploatare a domeniului hergheliei din Radauti, 
lon Ionescu (de la Brad), Agricultura română din județul | Doe 
rohoi, Bucuresti, 1866, p. 521—525. 


76 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


luat o largă dezvoltare. Cit priveşte. cultivarea pamintu- 
lui, cu aceasta se ocupau mai mult românii, apoi nemții 
şi bulgarii, şi mai puţin turcii. Pe primul loc se situa 
cultura cerealelor, favorizată mai ales în zona de stepă 
de fertilitatea deosebită a solului. Cele mai mari supra- 
fete se semănau cu griu si anume cu griu de primăvară 
în părţile centrale si ide sud ale ţării, datorită solului 
afinat de acolo. Veneau apoi cele cultivate cu orz si 
ovăz (pentru hrana cailor), cu secară si mei, si în sfirşit 
cele insamintate cu porumb, care este atestat aici de 
la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, fiind cultivat aproape 
exclusiv de populația românească. Pe suprafeţe reduse 
se cultivau plante textile (cinepa și in), precum şi rapita. 
Legumicultura (mazăre, linte, fasole, ceapă) se practica 
nai mult in jurul oraşelor, iar pomicultura pe mici su- 
prafeţe în zonele de dealuri din nordul şi sud-vestul pro- 
vinciei, lipsind aproape cu totul în regiunea de stepă. 
O mare dezvoltare a înregistrat, în schimb, viticultura, 
cele mai bune vinuri producind podgoria de la Niculiţel. 
Agricultură se făcea însă numai .pe terenurile din preajma 
așezărilor umane, întinderi mari de pămînt raminind ne- 
lucrate. Faptul se datora, pe lingă lipsa de brațe de 
muncă, sărăciei reţelei de ape si adincimii mari a pin- 
zei de apă. freatică, ceea ce făcea ca irigatiile să fie 
aproape inexistente. Pe de altă parte, cele mai multe 
terenuri erau cultivate prost, metodele fiind dintre cele 
mai primitive. Alternanta culturilor si gunoirea solului 
au rămase necunoscute pina la sfîrşitul stăpinirii tur- 
cești. Uneltele agricole erau cu totul rudimentare, ară- 
tura rezumindu-se de regulă la zgirierea pămîntului. De 
aceea, seceta și uneori invazia lăcustelor făceau: ade- 
vărate ravagii. Totuşi, datorită fertilităţii solului şi den- 
sității reduse a populaţiei, necesarul consumului local 
de cereale a fost asigurat aproape în permanenţă, ob- 
ţinîndu-se de cele mai multe ori si excedente. Si în 
agricultură au început să pătrundă forme de producţie 
capitaliste, dar şi aici cu deosebire în marea gospodărie, 
adică în așa-numitele ciflicuri, intilnite atit de des si 
în Bulgaria turcească, adică ferme care cuprindeau zeci şi 
chiar sute de hectare, create de diferiţi întreprinzători, mai 
ales orășeni, şi cultivate cu cereale, unele avind pe ele 
crescătorii de animale, stupării, instalaţii de morărit etc. 


77 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Producţia lor era destinată pieţei orașelor, iar dețină- 
torii lor, în speţă arendasi ai statului, neavînd nici un 
fel de prerogative feudale, foloseau exclusiv mina de 
lucru salariată, iar furnizorii acesteia erau, de regulă, 
românii veniţi din Principate. Industria de prelucrare a 
produselor agricole a fost larg dezvoltată prin instala- 
tiile de măcinat (mori de apă, puţine, mori plutitoare pe 
Dunăre, mai multe, mori de vînt, cele mai numeroase), 
abatoare si instalaţii de prelucrare a cărnii (zalhanale) 
în pastramă si in cervis (seu de bovine obţinut prin 
fierberea în cazane mari a unor vite întregi), instalaţii 
pentru curățirea şi conservarea peștelui mai ales prin 
sărare (cherhanale). Pescuitul a fost dealtfel dintot- 
deauna o îndeletnicire importantă a populației de aici, 
unele sate de pe malul Dunării, din Deltă si din zona 
complexului de lacuri Razim-Sinoe indeletnicindu-se ex- 
clusiv cu el !7. 

Si în ţările străine de la nord si răsărit, agricultura 
ajunsese în pragul anului 1848 la un stadiu mult mai 
ridicat pe rezervele proprietarilor decît pe pămînturile 
țăranilor. Astfel, în Galiţia gospodăria țărănească foto- 
sea mai departe unelte rudimentare si o tehnică primi- 
tivă. iar creşterea vitelor şi rasa oilor se aflau la un 
nivel scăzut. Cei aproape trei milioane de clăcași aveau. 
in 1820. în folosință 700% din totalul terenului arabil. 
65,50% din fineata, 63,50%% din pășune și abia 0.70/, din 
păduri. Ca urmare a înapoierii economice a marii pro- 
prietati funciare, proprietarii n-au izgonit aici masiv pe 
ţărani, după cum s-a întimplat în anexiunile prusacă si 
rusă. Ei au schimbat însă frecvent terenurile mai rele 
ale rezervei cu altele mai bune ale clăcaşilor. Cu timpul, 
datorită creșterii populaţiei şi a slabei dezvoltări a in- 
dustriei, s-a ajuns la o suprapopulare a satului, deci la 
o micşorare a lotului clăcașului. Astfel, dacă in 1787 
lotul mediu al unei gospodării ţărăneşti era de 7,2 ha. 
în 1819 el s-a redus la 6,8 ha, pentru ca în 1850 să 
ajungă la 5,6 ha ‘8. Cele mai multe (peste 600/) din gos- 


©" T. Mateescu, lucrarea citită în manuscris. Vezi si Gh. Du- 
mitrascu, Influența factorilor social-politic şi economico-geografic 
în dezvoltarea agriculturii Dobrogei (1800—1944), în „Studii și cer- 
cetări de geografie aplicată a Dobrogei“, Constanţa, 1972, p. 310. 
1* B. Baranowski s. a., op. cit., p. 136. 


78 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


podăriile clacasesti erau mici, avind fiecare pina la 2,5 ha 
de pamint, astfel că eie nu puteau hrăni familia tara- 
nului, necum să producă si pentru piață. Cu toate ca 
legislația austriacă a interzis divizarea gospodăriilor, to- 
tuși acestea au fost supuse unei rapide farimitari. Sara- 
cimea sate.or a fost silită să lucreze la curţile nobililor. 
Aceștia, dispunind de munca gratuita a clăcașilor si fără 
a trece la convertirea clăcii in bani, n-au adus innoiri 
în exploatarea rezervelor lor. Marea gospodărie con- 
tinua să practice sistemul trienal. Abia după 1830 au 
început să fie introduse pe unele rezerve pluguri per- 
fectionate, masini de. treierat si de recoltat, asolamentul 
modern (rotația culturilor), toate acestea însă mai mult 
experimental, fără a se schimba fata stagnării generale. 
Piediciie puse exportului de vămile austriece, lipsa de 
cai de comunicație etc. au făcut pe proprietari să pără- 
sească producția de grine. Un mic număr dintre ei au 
încercat să cultive plante furajere (trifoi, lucernă, sfeclă) 
si să dezvolte cresterea bovinelor si a oilor, această ra- 
mură ajungind acum să aibă pe rezervele lor preponde- 
renta asupra culturii cerealelor. Majoritatea rezervelor: 
a trecut însă la cultivarea cartofului, care a cunoscut o 
amplă dezvoltare și din care s-a extras alcoolul, elimi- 
nind cu timpul secara şi aducind proprietarilor venituri 
considerabile, în timp ce clăcașii cultivau această planta 
pentru hrana lor. Distilarea alcoolului a constituit în 
această perioadă cea mai importantă ramură a industriei 
agro-alimentare din această tara, ca dealtfel din toate 
celelalte teritorii polone de sub stapinire străină. Ea se 
făcea în întreprinderi mici, primitive din punctul de ve- 
dere a! echipamentului tehnic. răspîndite pe rezervele 
nobilimii din toată tara. S-a introdus apoi si cultura 
sleclei de zahăr care s-a dezvoltat mult, iar fabricarea 
zahărului a constituit a doua ramură principală a in- 
dustriei agricole, reprezentată însă si ea prin intreprin- 
deri mici, cu o tehnică şi tehnologie de prelucrare pri- 
mitive. În industria de prelucrare a produselor agricole 
s-a fo.osit munca bazată pe clacă, iar lucrătorii sala- 
riati, recrutaţi dintre străinii nou-veniti, au format mina 
de lucru calificată sau cadrele functionaresti. Pamintul 
devenind şi aici marfă, proprietatea funciară a trecut 
din ce in ce mai frecvent in mîinile negustorilor bogaţi 


79 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


şi în cele ale arendaşilor. Odată cu aceasta s-a agravat 
si exploatarea clacasilor 19. 

În ceea ce privește teritoriile polone de sub stăpinirea 
prusacă, cele apusene constituind Marele Principat al 
Poznanului, iar cele nordice de la Marea Baltică formînd 
Pomerania, acolo marea proprietate funciară s-a dez- 
voltat cel mai mult. Marele Principat al Poznanului a 
devenit hinterlandul produselor alimentare şi al mate- 
riilor prime pentru cereale industriale din Prusia. Re- 
forma agrară (emanciparea ţărănimii) a concentrat în 
mîna marii gospodării peste un milion şi jumătate de 
hectare de pămint, adică 54%/, din suprafaţa principatului. 
Încă din deceniul al treilea a început să apară la unii 
latifundiari tendinţa de modernizare a gospodăriei .lor, 
dar aceasta a fost pînă la 1830 un fenomen sporadic. În 
perioada următoare însă, marea proprietate a trecut la 
o nouă economie, desi încă semifeudală. Rezervele nobi- 
liare s-au înzestrat cu inventar viu si mort. Ele au tre- 
cut într-o măsură din ce în ce mai mare de la siste- 
mul clăcii la cel al angajării cu plată. Munca salariată 
au furnizat-o chiriasii si alte categorii ale proletariatului 
agricol, aşezate pe rezerve de parcele mici de pămint, 
în schimbul obligaţiei de a munci la preţuri derizorii. 
Pe rezerve a început să se aplice rotația culturilor, să 
se cultive trifoiul, sfecla de zahăr, s-a ameliorat siste- 
mul de îngrășare a pămîntului, s-au adus mașini agri- 
cole, iar la recoltarea cerealelor coasa a înlocuit secera, 
s-a îmbunătăţit creșterea oilor şi rasa vitelor. Unele 
rezerve înaintate au devenit întreprinderi agricole ca- 
pitaliste. Trecerea marii gospodării la producția capi- 
talistă s-a făcut aici mai rapid decit în Regatul rusesc 
al Poloniei, fără a mai vorbi de Galiţia. Cit despre gos- 
podăria țărănească, se poate vorbi numai de dezvoltarea 
celei înstărite. În Poznania s-au menţinut cei mai multi 
țărani bogați, dispunind de lotul întreg. Din masa ţără- 
nească supusă obligaţiilor clacii a ieşit, după reformă, 
o pătură independentă de ţărani emancipafi, poloni si ger- 


19 Historia Polski, II—2, p. 377—378. S. Wykretowicz, Fazy roz- 
woju przemystu rolno-spozywczego na ziemiach polskich w la- 
tach 1815—1939 (Fazele dezvoltării industriei agro-alimentare pe 
teritoriile polone în anii 1815—1939), în „Pamiętnik X powszech- 
nego zjazdu historików polskich w Lublinie :17—21 `września 
1968 r.“, Referaty, I, Varşovia, 1968, p. 379—381. 


80 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


mani. Cu toate pierderile de pamint din timpul ,,regie- 
mentării“, ei şi-au păstrat fiecare, în medie, cite 15 ha. 
În 1848 existau circa 15 000 de asemenea gospodării, care 
incepuseră să producă pentru piață şi să aplice, după 
exemplul rezervelor, metode noi agrotehnice. Celeia..e 
gospodării ţărăneşti emancipate aveau, în medie, cite 
6—7 ha. În deceniul a: şaselea, în principat se mențineau 
circa 75 000 de gospodării ţărăneşti, dintre care însă nu- 
mai jumătate aveau vite si unelte de munca %. 

În Pcmerania, cu cele două parti ale ei si anume cea 
apuseană, cu capitala la Szczecin, şi cea răsăriteană, cu 
capitala la Królewiec (în limba germană Königsberg), re- 
forma agrară (1823) a avut același caracter spoliator fata 
de -clăcașşi, rezervele nobiliare acaparind peste 250 000 ha 
de pamint țărănesc, iar proprietatea ţăranilor micşorin- 
du-se la jumătate. Un mare număr de sate a dispărut, 
iar in locul lor au luat fiinţă pina la 1838 nu mai putin 
de' 284 de noi rezerve. În Pomerania apuseană gospodăria 
medie a ţăranului înstărit a cuprins după emancipare 
28.7 ha, iar în Prusia răsăriteană 19,7 ha. În nici o 
parte a statului prusac nu s-a ajuns ca in Pomerania 
la o atit de adincă diferenţiere între pătura țărănească 
avută si masa satului proletarizat. Pomerania a rămas 
a ţară mai mult agrară, un teren al iuncherilor care ex- 
ploatau, „a un loc cu țărănimea bogată, masa chiriasilor 
şi a muncitorilor agricoli. Proprietatea latifundiara a 
concentrat in Pomerania apuseană 680/ din întreaga su- 
prafata a solului, iar in Pomerania (Prusia) orientală 
520/0. În întreaga Pomeranie, dar mai ales in cea apu- 
seană, agricultura s-a dezvoltat rapid pe latifundii. Pe 
acestea s-a extins cultura sfeclei de zahăr. au incepul 
să fie folosite îngrăşăminte artificiale. masini de semănat 
în rinduri, mașini de treierat şi de secerat. O amplă dez- 
voltare a înregistrat şi creșterea oilor de rasă. Pe lîngă 
veinitele mai mari au apărut instalaţii de preparare a 
rachiurilor de calitate. In morile si berăriile de pe re- 
zerve s-au instalat masini cu abur. În schimb, gospodă- 
ria ţărănească emancipata n-a facut pina la sfîrşitul 
deceniului al cinciiea progrese mai însemnate in dome- 
niui agrotehnic 7!. 


-' Ibidem, II—2, p. 336— 3237. 
-I Ibidem, p. 347—350. 


81 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Si în Regatul Poloniei rusești suprafaţa cultivată a 
marii gospodării se mărise considerabil la acea epocă, şi 
aici în mare măsură prin exproprierea păminturilor clă- 
casesti. Astfel, dacă in 1810 proprietarii deţinuseră 59%, 
iar ţăranii 40,107 din suprafața totală a solului cultivat, 
în 1842 rezervele cuprindeau 65,60%/,, cîtă vreme loturile 
clacasesti se reduseseră la 34,40/. Agricultura extensivă, 
tehnica înapoiată, sistemul trienal, munca bazată pe cla- 
că, acestea au fost la început caracteristicile economice 
agrare ale regatului. Nici creşterea vitelor nu stătea rai 
bine, septelul fiind mic, de calitate inferioară si rau 
întreținut. Arătura pe rezervă era făcută în cea mai 
marte parte cu atelajul clăcaşilor si numai rezervele mai 
mari începuseră să se inzestreze cu inventar propiu. 
Cultivarea pămîntului era neiîngrijită, nu se practica 
gunoirea. În 1814 gunoirea lui la fiecare nouă ani era 
inca un deziderat. Unii proprietari căutaseră să treacă 
la o economie intensivă, să introducă rotația culturilor, 
plante furajere (trifoi, măzăriche) si să aducă din Anglia 
mașini de treierat. Acestea erau însă cazuri rare. Criza 
prețurilor la grîu (datorită, între altele, impiedicarii de 
către Prusia a exporturilor prin portul Gdansk) au de- 
terminat noi căi de producție agricolă. Astfel și aici 
rezervele au fost adaptate culturii cartofului, fapt ce a 
dus la dezvoltarea producţiei de alcool si la folosirea tot 
mai largă a acestei plante ca aliment. S-a introdus și 
cultura sfeclei de zahăr. Pe de altă parte, s-a dezvoltat 
rapid creşterea oilor, legată de dezvoltarea industriei 
indigene de postav. Economia rezervelor se baza îndeo- 
sebi pe distilarea alcoolului si pe creşterea oilor. In- 
dustria agro-alimentară era reprezentată mai ales prin 
morărit, întreprinderi de fabricare a alcoolului, berării, 
tăbăcării, oloinite şi instalaţii de producţie a zahărului 
(prima fabrică fiind înființată în 1826). 

Cererea sporită de cereale în interiorul regatului, apoi 
în apusul Europei, a dus, la jumătatea secolului, la ridi- 
carea prețului produselor agricole, exportul de griu in 
Anglia intensificindu-se după războiul Crimeii. Proprie- 
tarii au împrumutat bani de la bancă si au cumpă:at 
masini agricole, îngrășăminte artificiale, trecînd la ame- 
lioratii. Toate acestea au favorizat producția agricolă in- 
tensivă. Ponderea griului și orzului a crescut în dauna 
secarei si ovăzului. Cultura sfeclei de zahăr s-a extins 


82 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


după 1850. Pina la jumătatea secolului, circa 40%/ din 
suprafața rezervelor a trecut de la sistemul trienal la 
formele mai mult sau mai putin dezvoltate ale rotației 
culturilor. In acest timp s-a intensificat îngrășarea solu- 
lui cu gunoi. În schimb, ameliorările și folosirea îngră- 
şămintelor chimice au rămas încă în faza de experimen- 
tare. În partea de răsărit a ţării plugul de fier n-a înlă- 
turat încă plugul fără roti, folosit în sistemul muncii 
bazate pe clacă chiar pe rezerve, iar în partea de apus, 
coasa a înlocuit la recoltarea păioaselor tot mai mult 
secera. Pe moşiile mari au apărut mașinile de secerat, 
precum şi primele mașini de treierat cu abur. Nevoia 
de gunoi de grajd a făcut pe proprietari să ia în mai 
mare considerare creșterea vitelor. Rezervele înaintate au 
continuat să producă grine şi lină de vinzare, sfeclă de 
zahăr pentru fabrici, cartofi pentru propriile lor velnite. 
Munca la atelaj s-a realizat de către servitorimea plătită 
partial în produse, iar cea sezonieră de chiriași si, in 
parte, de clăcășimea de pe moşie, care lucra mai putin 
cu vitele si mai mult cu mîinile. Abia cînd această re- 
zervă de mina ieftină de lucru nu ajungea, curtea apela 
la munca salariată din afara satului, al cărei cost era 
acoperit, parţial, de banii clăcii. 

Si o parte din țărănime a trecut de la o economie mai 
avansată, îngrijind să aibă multe vite, ingrasind mai 
bine pămîntul, folosind saminta mai bună si obtinind re- 
colte mai imbelsugate. Sporadic, şi gospodăria ţărănească 
a trecut la rotatia culturilor. Taranii se ocupau aproape 
în exclusivitate de creşterea vitelor. Si creșterea cailor 
de tracţiune a constituit mai ales domeniul lor, iar de 
cea a porcilor se ocupau numai ei. Stratificarea satului 
a ajuns la un grad înalt. Este însă o chestiune discuta- 
bilă dacă se poate considera acest proces drept consecința 
dezvoltării avansate a relațiilor capitaliste. Se pare că 
mai ales presiunea exercitată de proprietari a accelerat 
proletarizarea majorităţii ţăranilor, îmbunătăţind condi- 
tiile de trai ale unor aleși, putin numeroși. În aceeași 
direcție a acţionat însă si contactul ţăranului cu piața, pe 
care cel iscusit şi-a vindut produsele, a profitat de ridi- 
carea prețurilor, a cistigat bani, i-a împrumutat la cei 
săraci din sat si i-a adus in stare de dependență fata 
de el, cită vreme cel mai putin abil sau cel încărcat de 


83 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


stăpin a devenit prada cămătarului si şi-a pierdut pă- 
mintul 22. 

În Rusia, de asemenea, înnoirile s-au introdus mai ales 
în marea gospodărie. Și aici perspectivele mai întinse ale 
comerțului cu Apusul au stimulat o sporire însemnată a 
productiei ei de cereale. Fără a se putea ajunge la o 
revoluţie tehnică în agricultură, s-a făcut totuşi mult în 
domeniul exploatării terenurilor intelenite, al ingrasarii 
pămîntului, al selecţiei semințelor. O deosebită atenţie 
s-a dat înlocuirii uneltelor rudimentare cu altele mai per- 
fectionate. Cel mai devreme au început să se rdaspin- 
dească mașinile de treierat, de vinturat, de semănat, de 
tăiat paie, de melitat. La sfirşitul anilor '30 s-au făcut 
primele încercări de folosire a aburului în agricultură 
(locomobile de treierat, vinturat şi selectat griul). La 
început, uneliele si mașinile se importau, ulterior au 
inceput sa apara intreprinderi mecanice de confectionat 
utilaj agricol. Străduindu-se să-și sporească venitul mo- 
șiilor, proprietarii au început să introducă noi culturi. Au 
apărut vaste plantatii de sfeclă, furnizoare de materie 
primă pentru fabricile de zahăr în Ucraina de dincoace 
de Nipru, precum și culturi de tutun în cea de dincolo 
de acest riu. In guberniile din sudul Rusiei s-a extins 
cultura florii-soarelui. In sudul Ucrainei si în părțile 
Caucazului a înflorit cultura duzilor. Aproape pretutin- 
deni a sporit cultura cartofului. In regiunile fără cerno- 
ziom a început să se cultive trifoiul şi lucerna, iar în 
cele de stepă, cu păşuni întinse, o larga răspîndire a 
luat creşterea oilor, îndeosebi a celor de rasă merinos- 
spaniolă, cu lina mai lungă si mai fină. Un rol de 
frunte în îmbunătăţirea economiei agrare l-au avut gos- 
podăriile latifundiare din guberniile de pe Baltica, unde 
se practica cea mai avansată agricultură. Acolo s-a dez- 
voltat într-un ritm destul de rapid procesul de industria- 
lizare a marii gospodării. În diferiie întreprinderi mai 
mici (velnite, fabrici de zahăr, berării) se prelucra mate- 
ria primă locală. Alte gubernii s-au specializat în pomi- 
cultură, viticultură, legumicultură, în producţia de che- 
restea si în pescuit. Trebuie totuși remarcat că amelio- 
rarea tehnicii agrare şi folosirea uneltelor perfecționate 


22 Ibidem, p. 204—206 ; II—3, p. 332—337. Baranowski, op. cit., 
p. 127, 140—166. 


84 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


n-au avut un caracter general. Numai pe unele latifundii 
s-a trecut la o cultivare intensivă a pămîntului, la o 
succesiune moderna a asolamentelor si la primele utilaje 
mecanice, ca maşinile de treierat. Acolo se folosea şi 
munca salariată. Larga majoritate a proprietarilor însă, 
incapabili să pornească de la un calcul strict comercial, 
au rămas la metodele vechi, „încercate“, evitind expe- 
riente riscante. În goană după venituri băneşti mai mari, 
ei şi-au lărgit păminturile arabile pe seama loturilor ta- 
ranesti si au pretins o clacă sporită de la şerbii lor. 

Modernizarea a intrat şi în unele gospodării de-ale 
țăranilor înstăriți, care şi-au lărgit si ei suprafețele se- 
mănate, şi-au îmbunătățit soiurile de grine, au cultivat 
plante furajere şi oleaginoase, perfectionindu-si sau con- 
struindu-si singuri unelte si masini agricole. Unii țărani 
au creat gospodării-model producătoare de venituri. Si 
unele gospodării țărănești înstărite au folosit munca plă- 
tită. În general, în lumea satului rusesc a continuat pro- 
cesul de stratificare. Ţăranii înstăriți s-au ridicat, cei 
saraciti au căzut, fiind siliţi să-şi caute existenţa pe alte 
căi sau să-și părăsească definitiv bruma de gospodărie. 
Gospodăriile înstărite nu se limitau la loturi legale, ci 
luau în arendă parcele de pămînt pe care-și extindeau 
arăturile și pășunile. Asemenea gospodării s-au dezvoltat 
mai ales pe domeniile statului. Produsele lor (griu, le- 
gume etc.) erau vindute pe piaţă. Unii țărani s-au imbo- 
gatit din negot sau din munca în întreprinderi indus- 
triale. Ei şi-au cumpărat pămint si au luat la lucru cu 
plată pe consătenii săraci, s-au ocupat cu diferite arenzi, 
cu furnituri, au practicat cămătăria şi şi-au mărit nein- 
cetat averea personală. Substituindu-se stapinilor, adesea 
au cumpărat chiar „suflete“, desi țăranii n-aveau dreptul 
să stăpînească robi. În schimb, restul populaţiei sătești 
a dus un trai sărac şi deseori cu totul mizerabil. Cisti- 
gindu-și greu existența, ţăranii ruși erau veşnic datori 
stăpinului si fiscului, trăiau în condiţii de locuit şi sani- 
tare foarte rele, se hrăneau prost, nu știau carte şi nu 
aveau mijloace de a-și instrui copiii. În oraș, o parte în- 
semnată de locuitori se mai ocupa cu agricultura, furni- 
zind braţe de muncă pe rezervele nobiliare în sezonul 
strinsului cîmpului %. 


2 HCTOPHA CCCP, IV, p. 231—236. Bazylow, op. cit., p. 129—135. 


85 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Și în Basarabia agricultura a înregistrat în această 
perioadă progrese relativ însemnate, dar şi aici în pri- 
mul rînd pe marea proprietate funciară, care căpăta tot 
mai mult caracterul de gospodărie producătoare de măr- 
furi. Proprietarii isi largeau si aici terenurile de arătură, 
majoritatea lor sporindu-și producţia cu forța de muncă 
furnizată de țărani în contul clăcii şi prin intensificarea 
exploatării acestora. Munca salariată începuse să fie prac- 
ticată pe scară largă, folosindu-se în special lucrători 
sezonieri, îndeosebi pe moşiile din sudul provinciei, lip- 
site de clăcași. Nevoia de bani pentru a-şi adapta rezer- 
vele la economia de schimb a făcut pe unii proprietari 
să perceapă claca în bani. Și aici, unele rezerve au în- 
ceput să se înzestreze cu propriul lor inventar, mai bun, 
şi să introducă mașini agricole, dar aceste inovaţii au 
fost destul de rare, astfel că baza a rămas mai departe 
claca. Principalele cereale cultivate erau griul, cu precă- 
dere cel de toamnă care devenise cel mai însemnat arti- 
col de export, şi porumbul care constituia hrana de căpe- 
tenie a sătenilor. Urmau apoi orzul, meiul si hrişca, si, 
în sfîrşit, secara şi ovăzul. Cea mai mare parte din pro- 
ductia de cereale lansată pe piaţă provenea din marea 
gospodărie, in timp ce grinele produse de clăcași erau 
destinate consumului intern. În 1845, Basarabia ocupă 
locul al doilea intre guberniile Novorosiei în ceea ce 
priveşte suprafața însămintată si locul intii sub raportul 
producţiei de cereale. Un mare avint a luat după 1841 
cultura cartofului, mai ales ca materie primă pentru ex- 
tractia alcoolului in velnitele proprietarilor, care, spre 
a-si spori veniturile, treceau si aici la aceasta industrie 
agricola ce le aducea venituri insemnate. Intre plantele 
industriale un loc din ce in mai important l-au ocupat 
cinepa si tutunul. Cresterea vitelor a continuat sa se 
practice atit in marea cit si in mica gospodarie, iar in 
partea de sud ea ocupa primul loc. Septelul rezervelor s-a 
mărit, iar creşterea oilor merinos, care a început să se 
practice în anii 'treizeci, s-a transformat foarte repede 
într-o însemnată ramură comercială, unele rezerve avind 
inii de capete de oi. La fel şi creşterea cailor de rasă 
pentru export. Vitele mari erau crescute de proprietari 
şi de ţăranii bogaţi, în timp ce o parte din clăcășimea de 
rînd n-avea vite îndeajuns, mai ales de muncă. Pomicul- 
tura şi viticultura s-au dezvoltat şi ele pe pămînturile 


86 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


proprietarilor (care aveau cele mai mari pometuri şi vii), 
pe cele ale răzeşilor, ale ţăranilor statului si ale colonis- 
tilor, produsele tuturor acestora fiind comercializate în 
interiorul Rusiei. În schimb, clăcașii, ca unii ce n-aveau 
pămînt propriu, aproape că nu dispuneau de asemenea 
plantaţii ?*. 


% Heropua PCC MonnosenewThI, ed. întîi 390—395 ; 
doua, p. 418—425. i oP ; I, ed. a 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


CAPITOLUL AL III-LEA 


REVOLUTA DIN 1848 LA SATE 


Contradictiile manifestate pe plan economic si social 
între forțele de producție in continuă creştere si vechile 
relații de producție, dintre tendințele de mărire a pro- 
ductiei de mărfuri si forţa de muncă aservită, care la 
rîndul ei împiedica dezvoltarea noii orinduiri, capitaliste, 
au dus în cele din urmă la declanşarea unei crize acute, 
care a zdruncinat din temelii sistemul feudal. Aceste con- 
tradictii au avut implicații adinci în evoluția agriculturii 
ţărilor cuprinse în sfera clăcii din centrul, răsăritul si 
sud-estul european. Țărănimea antrenată si ea, în unele 
ţări mai mult, în altele mai putin, în producţia si schim- 
bul de mărfuri, şi-a intensificat acum lupta pentru lichi- 
darea raporturilor feudale, pentru independenţa personală 
şi pentru pamint. Focul răscoalei țărănești din Galiţia, 
din 1846, luminase departe fețele brăzdate de nevoi ale 
clacasimii din țările vecine şi el putea reizbucni oriunde, 
fapt ce făcuse pe proprietari si guvernele din unele {ari 
să ia măsuri pentru a-l preveni. La rindul ei, burghezia, 
conştientă de forța ei economică şi socială, a pornit să ia 
puterea şi să înlăture instituțiile feudale, adică piedicile 
din calea dezvoltării capitaliste a societăţii. În felul a- 
cesta, la începutul anului 1848 un alt foc, cel al revolu- 
ției burghezo-democratice, a izbucnit în Apus, pornind 
din Palermo, cuprinzind Parisul, Berlinul si intinzindu-se 
cu repeziciune asupra intregii monarhii austriece, de la 
Viena, la Pesta si Cracovia. El a adus si pe meleagurile 
romanesti ceea ce ulterior s-a numit in istorie ,,Prima- 
vara Popoarelor“, adica desteptarea lor violenta din iarna 
orinduirii feudale la o noua viata, deschizind lumii calea 
spre libertate si progres. 


88 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Revoluţia din 1848, al cărei program a avut un carac- 
ter burghezo-democratic şi national, unitar in toate Ţările 
Române, si în care burghezia, în tendinţa ei de a cuceri 
puterea în stat şi de a obține libertatea economică de- 
plină, a avut rolul conducător, a lovit puternic feudalis- 
mul si a deschis drum larg noilor forţe de producţie şi 
noilor relații sociale, capitaliste. Cronologic, ea a izbucnit 
mai întîi, şi anume in luna martie 1848, în Transilvania 
şi Moldova şi apoi, în iunie, in Tara Românească. 

Revoluţia din Austria a silit pe împărat să desființeze 
serbia şi claca, să recunoască dreptul popoarelor la o 
viata liberă, naţională si să convoace o constituantă pen- 
tru a vota noua constituţie a imperiului. În temeiul aces- 
tor concesii, popoarele din monarhie au ţinut adunări na- 
tionale pentru a-şi formula revendicările. Acest lucru 
l-au făcut şi românii din Transilvania si Bucovina. 


Revoluţia şi reforma agrară din Transilvania 
și Bucovina 


În ceea ce priveşte principatul Transilvaniei, masele 
ţărăneşti române, maghiare, germane şi de alte nationa- 
litati au fost strîns unite în lupta lor pentru rezolvarea 
democratică a problemei agrare, deoarece pe plan social 
soarta lcr era identică. Inca de la sfîrşitul lunii martie 
țăranii romani şi maghiari au cerut, pretutindeni, des- 
fiintarea imediată a clăcii si a celorlalte obligaţii feu- 
dale, precum si restituirea păşunilor si pădurilor acapa- 
rate de proprietari. Aici însă, soluționarea problemei avea 
să fie legată de felul cum ea a fost rezolvată în regatul 
Ungariei. Dieta maghiară din Pojon (Bratislava) a votat, 
la 6/18 martie, o lege pentru înlăturarea clăcii si impro- 
prietărirea țăranilor din regat, dar numai a acelora care 
cețin-au pâmiînturi urbariale (clăcășeşti), iar nu si acelora 
ce se aflau pe paminturi alodiale, adică pe rezervele pro- 
prietarilor. Claca a fost desființată începînd de la acea 
dată în Banat, Crişana şi Maramureș, iar pămînturile ur- 
bariale au trecut imediat în proprietatea iobagilor si jele- 
rilor eliberaţi, deoarece acolo existau, după cum s-a 
arătat, urbarii care conţineau o evidență clară a pamin- 
turilor clăcășești și a celor nobiliare. În principatul 
Transilvaniei însă, nobilimea s-a opus la început refor- 


89 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


‘mei, fapt ce a sporit nemulțumirea si numărul mișcărilor 
ţărăneşti. Unii reprezentanţi ai burgheziei românești, Gh. 
Bariț, T. Cipariu si S. Bărnuţiu, deşi cereau desfiinţarea 
iobăgiei, ii sfătuiau, initial, pe țărani să-şi aștepte în li- 
niște eliberarea si le dezaprobau mișcările. Alţii, dimpo- 
trivă, ca Avram Iancu si A. Papiu-llarian, devenind ex- 
ponentii ţărănimii, sprijineau revendicările acesteia de a 
se înlătura imediat claca si de a i se restitui pășunile si 
pădurile. Contra mişcărilor ţărăneşti izbucnite, nobilii au 
trimis gărzile lor iar guvernul a decretat, la 13/25 apri- 
lie, în cele mai multe comitate starea de urgenţă, în 
timpul căreia judecătoriile au dat sentinţe capitale, care 
au fost executate pe loc. Între timp a avut loc Adunarea 
naţională de la Blaj din 3—5/15—17 mai 1848, unde s-a 
cerut recunoașterea naţiunii române (desi Bărnuţiu pro- 
pusese ca această Adunare să proclame pe loc libertatea 
şi independenţa naţiunii româneşti şi desfiinţarea neintir- 
ziată a iobăgiei, fără despăgubiri din partea ţăranilor. 
Aceste cereri au fost însă respinse atit de împărat cit 
şi de dieta feudală de la Cluj. Dieta întrunită la 17/29 
mai, a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt sanc- 
fionat de împărat. Ca urmare, s-au introdus legile dietei 
maghiare de la Pojon din 6/18 martie şi s-a votat la 
17/29 mai, desfiinţarea clăcii, dijmei şi taxelor băneşti 
ale iobagilor si jelerilor urbariali, cu despăgubirea pro- 
prietarilor de către stat, lege care a fost pusă în aplicare 
cu începere de la 6/18 iunie. Copie a legii maghiare, ea 
nu desființa claca ţăranilor stabiliţi pe pămînturile pro- 
prietarilor. Pentru aceștia, ea interzicea alungarea de pe 
loturile ce le foloseau pe bază de contracte, ca şi forțarea 
lor de a face clacă, desi aceasta nu le fusese desfiinţată 
formal, caracterul parcelelor lor urmînd să fie stabilit 
ulterior de judecătoriile create în acest scop. Acest fel 
de a rezolva problema agrară neunitar, ci pe categorii de 
pămînturi, a adincit vrajba dintre ţărani si proprietari, 
cei din urmă încercind să dovedească în toate felurile 
că majoritatea paminturilor folosite de foștii ler iobagi 
si jeleri erau păminturi alodiale, iar cei dintii să arate 
că ele erau urbariale. Practic deși legea desființa claca, 
larga majoritate a iobagilor si jelerilor urbariali au rămas 
mai departe în dependenţă fata de proprietari, aceasta 
pentru motivul că pe lîngă loturile lor urbariale ei mai 
foloseau si paminturi alodiale. Prin urmare, în loc să 


90 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mulțumească masele de ţărani, legea a dus la creșterea 
nemulțumirilor, la mișcări țărănești îndreptate împotriva 
proprietarilor şi aparatului de stat din slujba lor. Legea 
a prevăzut dreptul de folosință de către foștii iobagi și 
jeleri urbariali a păşunilor şi pădurilor (adică de a lua 
crengi uscate pentru foc, nu însă si lemn verde pentru 
construcții), dar a menținut monopolul proprietăţii asu- 
pra desfacerii băuturilor etc. Oricum, reforma a acce- 
lerat procesul de lichidare a relatilor agrare feudale si a 
deschis larg calea instaurării modului dominant de pro- 
ductie capitalist. Se presupune că cei în jur de 380 000 
de foști iobagi şi jeleri din Transilvania, Banat, Crișana si 
Maramureș au fost împroprietăriți cu 3 500 000 iugăre de 
pămînt din cele circa 11 000 0000 de iugăre existente, deci 
cu 31,80%% din suprafaţa totală a solului cultivabil, ceea 
ce înseamnă că fiecărui ţăran i-au revenit 9—10 iugăre 
de loc. 

Dar și după data intrării în vigoare a legii agrare, 
unii proprietari, ajutați de aparatul administrativ, au 
continuat să silească pe ţărani să le facă clacă, iar un 
mare număr de jeleri au fost alungați de pe păminturile 
nobiliare pentru că refuzau să lucreze. În unele parti, 
ţăranii au ocupat cu forța pășunile și pădurile pe care 
proprietarii refuzau să le restituie, fapt ce a făcut pe 
aceștia din urmă să apeleze la armată pentru reprimarea 
mișcărilor țărănești. Ţăranii însă au opus o rezistență 
înverșunată acestor abuzuri și ilegalităţi, încît țara în- 
treagă a devenit, în vara anului 1848, teatrul unor aprinse 
lupte dintre ei si nobilime. Întrucît comisarii trimiși de 
guvern n-au putut linişti masele, a intrat în acţiune 
armata, ajungindu-se la ciocniri singeroase si la măceluri, 
în urma cărora au căzut multe victime în rindul ţără- 
nimii. Faptul că nobilimea asupritoare era aproape în 
întregime maghiară si că cea mai mare parte a iobăgimii 
era formată din români a făcut ca țărănimea româ- 
nească să nu accepte alipirea principatului Transilvaniei 
$i a teritoriului numit Partium la regatul Ungariei. Asa 
fiind, lupta ţărânimii împotriva exploatării feudale a 
devenit în același timp o luptă de eliberare națională. În 
fruntea ei a pornit în toamna anului 1848 Avram Iancu 
spre a nimici puterea nobilimii în care vedea princi- 
palul dușman al eliberării sociale și naţionale a poporului 


91 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


român din principat. Gărzile naţionale maghiare au fost 
dezarmate, iar într-un mare număr de comitate a fost 
introdusă administraţia românească. Cum însă împăratul 
revenise asupra libertăților acordate, iar pe de altă parte 
anulase alipirea principatului la Ungaria, declarind în 
ambele tari starea de război, trupele austriece au pus stă- 
pînire pe întrega Transilvanie, iar comandantul lor a 
cerut legiunilor lui Iancu, care-i dăduseră un real ajutor, 
să depună armele. Au contraatacat apoi trupele maghiare 
comandate de generalul polon Bem, care pina in martie 
1849 a izgonit pe cele austriece din Transilvania, iar 
pînă în mai din Banat. Numai în Munţii Apuseni le-au 
rezistat românii sub Iancu. Eforturile depuse de Bălcescu 
pentru a determina constituirea unui front comun al 
revoluţionarilor români şi maghiari au eşuat, iar inter- 
ventia armată rusă a lichidat in vara aceluiași an revo- 
lutia si în Ungaria. Legiunile lui Iancu, cel ce-și pusese, 
în zadar însă, speranţele revendicărilor nationale si sociale 
ale românilor transilvani în curtea de la Viena, au fost 
silite să depună armele, iar ţăranii au fost alungaţi de 
pe moşiile statului şi de pe cele ale nobililor pe care le 
ocupaseră în timpul revoluţiei. 

În Banat, Crişana si Maramures revoluţia a găsit 
mai multă audienţă în rîndurile iobagilor emancipati decît 
în cele ale jelerilor stabiliți pe pămînturile nobiliare. şi 
care nici aici nu fuseseră eliberaţi și împroprietăriți, ma- 
nifestindu-si pe unele moşii nemulțumirea prin mişcări 
care au fost însă înăbușite de guvernul revoluționar 
maghiar |. 

În Bucovina reforma agrară a fost juridic legată de 
cea din Galiţia, după cum cea din Transilvania se făcuse 
după modelul impus din Ungaria. Răscoala din Viena 
a avut un mare ecou în Galiţia, unde țăranii au început 
să protesteze violent împotriva clăcii și a celorlalte sar- 
cini feudale. În aceste condiţii, autorităţile austriece au 
încercat să ia inițiativa în mîinile lor, luînd după cum 
s-ar zice apa de la moara aristocrației polone, care orga- 
nizase în martie 1848 mari demonstraţii și care pregătea o 
nouă insurecție națională. Guvernatorul ţării, fără a 
consulta Curtea din Viena, a proclamat la 17/22 aprilie 


ia ae ees în Istoria României, IV, p. 121—123, 133— 
, 143—144, 149—151, 158—159, 164—165, 168. I. Kovacs. op. ci 
p. 7, 12, 16—18, 20, 24. pay ten ee 


92 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


din proprie iniţiativă desfiinţarea clăcii în Galiţia și, deci 
şi în Bucovina, cu începere de la 415 mai 1848, adică 
mai curind decit în toată Austria, unde aceasta a avut 
loc numai la 5/17 septembrie acelaşi an. Reforma din 
Galiţia se întindea asupra tuturor paminturilor pe care 
țăranii le aveau în folosință permanentă şi desfiinţa. 
fără despăgubire, toate drepturile feudale ale proprie- 
tarilor (dreptul de vînătoare, de păşunat etc.), precum 
şi cele ce rezultau din dependența personală a clacasilor, 
ca și sarcinile în muncă și serviciile ce obligau. în pro- 
fitul lor, țărănimea fără pămînt. În schimb, obligaţiile 
care decurgeau din posesiunea pămîntului, ca claca, pres- 
tatiile şi censurile, acestea au fost lichidate prin despă- 
subirea proprietarilor pe contul statului. Aceasta urma 
să fie plătită .în întregime în curs de 20 de ani, cu o 
dcbindaé de 5% pe an, din fondurile nationale obţinute 
prin sporirea impozitelor. astfel ca sarcina indemnizaţiei 
să cadă, ca şi în Transilvania, tot pe umerii ţărănimii 
emancipate. A fost aminataé reglementarea servitutilor le- 
gate de păşuni si păduri, interzicindu-se accesul țăranilor 
la ele. Reforma a lichidat dependența personală şi claca, 
dar, n-a imbunatatit prea mult.situatia materială a tara- 
nimii. În majoritatea ei, aceasta a primit în proprietate 
loturi minuscule, care nu i-au asigurat traiul de toate 
zilele si cu atît mai putin independența economică. Ţăranii 
emancipati au continuat aşadar să formeze rezervorul 
de. munca, de aici înainte însă cu plată, pentru proprie- 
tari. iar micile şi săracile lor gospodării au rămas mai 
departe rupte de piață. În schimb, reforma a consolidat 
supremaţia economică a marii proprietăţi, care şi-a men- 
ţinut monopolul asupra vinzării băuturilor, scotind pro- 
fituri însemnate de pe urma consumului excesiv de alcool 
al sătenilor 2. 

_ Consideraţiile de mai sus sînt valabile si pentru Buco- 
vina. Ordinul guvernatorului Galiției de desfiintare a 
clăcii a accelerat și aici soluționarea problemei acrare. 
Potrivit aceluiași ordin, claca a fost lichidată aici pe 
data de 1'13 iulie 1848, iar pentru restul ei, socotit de 
la acea data pina la sfîrşitul anului, ţăranii emancipati 
urmau să despăgubească pe proprietari cu sume stabi- 


> Historia Polski, II—2, p. 506 ; III—3, p. 378—380. Baranowski 
ş.a.. op. cit., p. 134—136. 


93 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


lite de administraţia țării. Ei trebuiau să despăgubească 
pe proprietari şi în cazul cînd s-ar fi servit de păduri 
si fineţe. Proprietarii însă au refuzat să execute ordinul 
guvernatorului si i-au cerut să amine aplicarea reformei 
pina în primăvara anului următor, pe motivul că, pier- 
zind prin ea brațele de muncă ale clăcașilor, pierdeau 
recolta anului 1848. Ţăranii, dimpotrivă, au cerut cu 
insistență aplicarea ordinului, iar neliniștea a cuprins 
satele. Pe alocuri s-au încheiat învoieli între parti, ce 
variau însă de la o moşie la alta, sporind în felul acesta 
haosul. Pe moșiile unde nu s-a putut ajunge la invoieli. 
țăranii au încetat lucrul, au intrat pe rezervele boieresti. 
au cosit finul de pe ele, și-au împărţit între ei pămîntul. 
şi-au băgat vitele în păduri si pășuni etc. Împotriva ‘or 
a fost trimisă armata. N-au fost cruțate nici păminturile 
boierilor români, iar din cauza atitudinii lor potrivnice 
reformei. ţăranii n-au ales pe nici unul dintre ei ca 
deputat în constituanta din Viena, convocată pentru a 
rezolva problema agrară din întreaga monarhie. Desfiin- 
tarea clăcii a fost sancttonata, în sfîrșit, de împărat prin 
patenta sa din 921 august 1848, valabilă pentru toate 
tările Austriei si dată publicităţii la 5'17 septembrie 1848. 
Si în Bucovina lichidarea ei s-a făcut prin despăgubirea 
proprietarilor. suma despăgubirii ummind să fie trecută. 
ca ipotecă, asupra lotului ţăranului si amortizată prin 
adaosuri anuale la impozitul (birul) său. Ca şi în Transil- 
vania, patenta desființa obligaţiile feudale izvorite din 
dreptul de folosinţă a pămînturilor clacdsesti (rusticale) 
şi trecute în proprietatea țăranilor, dar nu se atingea de 
locurile folosite de ei pe pămînturile proprietarilor (do- 
minicale) si nici de obligaţiile ce rezultau din aceasta 
folosință. Ea recunostea ţăranilor dreptul de a folosi 
mai departe asemenea locuri, cu obligaţia de a plăti pro- 
prietarilor o despăgubire la libera învoială. În caz de 
neintelegere, ţăranul trebuia să achite anual proprieta- 
rului o sumă care nu putea depăși valoarea de rascu:n- 
părare a obligaţiilor desființate pentru lotul său rustical. 
Legea pentru aplicarea patentei imperiale de desființare 
a clacii obliga pe ţărani să achite, contra plată, partea de 
clacă neimplinita în anul 1848 şi scutea de despăgubire pe 
cei ce aveau numai casă sau numai cite o jumătate de 
hectar de pămînt. Si aici reforma s-a făcut în interesul 
și în favoarea proprietarilor. Ea n-a împroprietărit pe toți 


94 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


țăranii si n-a asigurat desființarea completă a rămăși- 
telor feudale. Prin lichidarea clăcii, în proprietate ţără- 
nească au trecut numai pămînturile clacasesti, cele nobi- 
liare rămiînînd, ca si în Transilvania şi Galiţia, neatinse. 
Clăcaşii fără loturi si chiriasii au rămas mai departe 
fara pămînt. Patenta împăratului a asigurat țăranilor drep— 
tul de folosință a pădurilor, pășunilor şi finetelor, cu 
obligația insă de a face, în schimb. zile de muncă și de 
a da foștilor stapini dijmă. Țăranii, deveniți de drept. 
proprietari ai fostelor lor loturi, de fapt nu erau proprie- 
tarii lor. Ei nu puteau dispune liber de ele, deoarece- 
foștii stăpini aveau dreptul de ipotecă asupra acestor 
păminturi. ca o garantie pentru plata despăgubirii. Si 
fiindcă nu toți ţăranii aveau bani ca să-și achite sumele- 
de răscumpărare, o bună parte din pămînturile lor au 
trecut, treptat, în proprietatea foştilor lor stăpîni sau 
în cea a întreprinzătorilor capitalisti, a cămătarilor etc. 
Aceasta, pentru că nu li s-a asigurat prin lege inalienabi-- 
litatea proprietăţii lor si nici un minimum de existenţă, 
adică cel putin casa si citeva prăjini de pamint. Prin 
veșnicile parcelări, proprietatea țărănească s-a îngustat 
si s-a pulverizat, iar veniturile ţăranului au scăzut mereu, 
in timp ce necesităţile lui au crescut. Minat de nevoi el 
s-a împrumutat de la circiumarul satului, care era în 
același timp şi cămătar, a întirziat cu plata datoriei la 
termen şi astfel bruma de gospodărie i s-a vindut la 
mezat. În felul acesta s-a intensificat cu timpul prole- 
tarizarea țărănimii, mai ales a celei din părțile muntelui, 
care, pentru a-şi cîştiga mijloacele de trai, a plecat la 
lucru in Moldova. Dar si pe această cale ea a fost exploa— 
tată crunt de numeroasele birouri de plasare, care avan- 
sau simbria de cu toamnă, la preţuri de nimic, procedeu 
practicat pretutindeni în cazul plăţii anticipate a braţelor 
de muncă sau a produselor agricole, forestiere etc. În 
schimb, patenta, ca și legea referitoare la aplicarea ei, 
au apărat şi aici interesele proprietarilor, le-au asigurat 
dezvoltarea relaţiilor capitaliste în agricultura practicată 
pe rezervele lor, precum și mijloacele necesare pentru 
creşterea producţiei lor de mărfuri. Reuşind să rămînă 
după reformă cu păminturile neexpropriate, proprietarii 
şi-au extins hotarul asupra unei parti din proprietatea 
rusticală ţărănească și şi-au creat si aici un rezervor de 


95 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


forță de muncă ieftină. Totuși, boierii români bucovineni 
au criticat reforma şi au cerut, ca despăgubire pentru 
pierderea clăcii. o parte din pămîntul cu care fuseseră 
împroprietăriți ţăranii. În realitate, acest pămînt era ne- 
indestulator chiar pentru ţărani, fapt ce a produs nemul- 
umiri adinci în rîndurile lor, mai ales in cele ale coli- 
basilor si chiriasilor, a căror situaţie nu se schimbase 
deloc. Nemultumirile lor au dus la acte de răzvrătire 
împotriva proprietarilor, a bisericii (în favoarea căreia 
se menținea claca) si a administraţiei austriece. Mişcările 
incepute in primâvara anului 1848, au continuat, ca si 
în Transilvania. pînă în toamna anului următor. Între 
altele, ţăranii au refuzat să-și achite restul de clacă 
pentru a doua jumătate a anului 1848 și să lucreze cu 
plată pe moşie, astfel că proprietarii au adus lucrători 
din Galiţia. Iar în primăvara anului 1849, ei au refuzat 
să lupte impotriva trupelor revoluţiei maghiare de sub 
comanda lui Bem. sustinind în felul acesta propria lor 
luptă de dezrobire socială si naţională. Constituţia aus- 
triacă, promulgată la 4 martie 1849, a prevăzut despăr- 
tirea Bucovinei de Galiţia si organizarea ei în provincie 
autonomă a imperiului, cu titlul de ducat”. 


Revoluţia din Moldova 


În tara românească de la răsărit de Carpaţi revoluţia 
Gin martie. pornită din iniţiativa burgheziei şi boierimii 
liberale, nu a reușit să fructifice mişcarea maselor ţără- 
nesti care n-a fost îndrumată pe făgașul unei răscoale 
generale. Conducătorii mișcării de aici n-au înscris în 
programul ei din 27 martie8 aprilie 1848 desfiinţarea 
clăcii şi împroprietărirea ţăranilor, n-au apelat la tara- 
nime, iar aceasta n-a venit în ajutorul lor cînd domnitorul 
M. Sturza a reprimat mişcarea din martie. În schimb, si 
după aceasta masele ţărăneşti au continuat să se agite. 
incitate şi de propaganda revoluţionarilor moldoveni refu- 
giati peste hotare sau a celor rămași. Refuzul de a-și 


‘I, Nistor, Un capitol din vieata culturală a românilor din 
Bucovina, 1774—1857, Bucuresti, 1916, p. 52—55, 60—62. T. Balan, 
Împămintenirea (sic) ţăranilor din Bucovina din anul 1848, în 
„Convorbiri Literare“, LXXVII, nr. 2, 1944, p. 206—215. I. Dir- 
dala, op. cit., loc. cit., p. 224—229. 


96 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


îndeplini obligaţiile față de proprietari, tendința de a 
scăpa de clacă si răzvrătirile locale au fost formele de 
manifestare deosebit de numeroase ale luptei clăcășimii 
de aici în cursul anului 1848. Reducerea obligaţiilor de 
muncă sau chiar desființarea clăcii și obținerea de mai 
mult pămint au fost principalele revendicări ale {ara- 
nimii din acest an. Lupta ei s-a îndreptat mai ales împo- 
triva clăcii şi a noianului ei de abuzuri. Nesupunerea la 
clacă a căpătat în acest an un caracter de masă. În urma 
reclamatiilor clăcașilor, dar si ale proprietarilor şi aren- 
dașilor, s-au instituit anchete, care însă în majoritatea 
cazurilor au acordat cistig de cauză exploatatorilor. Aces- 
tia au exercitat presiuni mari asupra ţăranilor, îndeosebi 
prin izgonirea „răzvrătitorilor“, adică a conducătorilor 
lor la rezistență si nesupunere. Lupta de clasă a luat în 
cursul anului amintit o amploare deosebită, mișcările {a- 
ranesti devenind tot mai frecvente, fiind îndreptate, în 
egală măsură, şi asupra organelor administraţiei. Vestea 
victoriei revoluţiei din Tara Românească i-a facut pe 
țărani tot mai indrazneti. Pe alocuri ei au atacat conace 
boierești, iar în numeroase sate au refuzat să stringa 
grinele de pe rezervele proprietarilor şi să plătească 
birul către stat. O deosebită amploare au avut mișcările 
țărănești din ţinuturile Bacău, Neamt, Roman, Suceava 
şi Putna. În părțile muntelui, unele sate au început să 
fie răsculate după înăbușirea mișcării de unii fruntași 
revoluționari, care au organizat unități armate {ara- 
nesti. Acestea au fost însă dizolvate înainte de a intra 
în actiune chiar de conducătorii Jor, care se temeau de 
o răscoală generală a țărănimii. Încercarea de a îndruma 
mişcarea, după eșecul din martie, pe calea unei acțiuni 
largi de mase a eșuat si din cauză că programul ei nu se 
ocupa de problema țărănească. Abolirea clăcii și împro- 
prietărirea ţărănimii, fără despăgubire, ca și desființarea 
privilegiilor, înființarea unui impozit proporţional cu 
averea și unirea Principatelor într-un stat independent, 
toate acestea au fost înscrise ulterior în programul for- 
mulat la 12/24 mai 1848, sub influența Adunării populare 
de la Blaj, de către revoluționarii moldoveni refugiaţi 
la Brașov, dar el a rămas necunoscut țăranilor din Mol- 
dova. Pe de altă parte, în acţiunea de pacificare internă, 
întreprinsă de Sturza în 1848, pe lîngă represiunea ar- 
mată, au fost făcute și unele concesii, care satisfăceau, în 


97 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


parte, revendicările țărănești. Astfel, pentru a se evita 
extinderea nemulțumirilor acestora, s-a emis la 26 iulie 
7 august un decret, care venea în întimpinarea multora 
din dezideratele înscrise în „,petiţia-proclamaţie: a revo- 
iuționarilor din martie și care urmărea înlăturarea abuzu- 
rilor şi introducerea unei stricte responsabilităţi în acti- 
vitalea functionarilor publici, iar ţăranilor le garanta 
pretinseie avantaje prevăzute în Regulamentul organic *. 


Revelutia din Tara Românească 


Un rol deosebit de important pe scena „Primăverii 
Popoareloi: din Europa de sud-est l-a jucat revoluția 
burghezo-dlemocratică din Tara Românească. Programul 
ei a fost formulat în proclamatia din 9 21 iunie 1846 de 
la Islaz si făcut cunoscut, oficial, două zile mai tirziu 
țării întregi. Prin articolul 13 din acest program, guver- 
nul revoluționar provizoriu, ca unul ce iniția, conducea 
si reprezenta revoluţia, a proclamat desființarea clăcii, 
cijmei si a celorlalte prestații feudale, precum si elibe- 
ravea clăcaşilor, care urmau să devină proprietari, prin 
desnasubire, pe loturile de pămînt aflate la acea dată in 
folosința lor ”. 

Cel dintii lucru pe care l-au făcut ţăranii după ce au 
iuat cunoștință de pornirea revoluţiei, care pentru ei in- 
semna „libertate“, iar Proclamaţia de la Islaz „constitu- 
tie. a fost să înceteze lucrul pe rezervele proprietarilor 
şi arendasilor, nemaiconsiderindu-se de aici înainte 
clacasi. Acesta a fost efectul imediat al acestei procia- 
matii asupra satelor ". 

Primii s-au alarmat arendaşii din judeţul Ilfov, care 
s-au plins administraţiei că ţăranii îi amenințau cind îi 


* Gh. Georgescu-Buzau, Revoluţia din 1848 din Moldova, in 
istoria Romaniei, LV, p. 45, 57—59. Gh. Platon, Din lupta maselor 
idvdnesti din Moldova în preajma şi în timpul anului revolutionar 
1848, in .,Studii și articole de istorie“, VII, 1965, p. 212—217, 221, 
224, 237. 

> Anul 1848 în Principatele Române, I, Bucuresti, 1902, p. 49— 
31. D. C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., seria I, vol. III, p. 13—24. 

" Pentru cele ce s-au intimplat la Celei (Romanați), locul de 
unde a început răscoala, vezi MI, Administrative, 20/1849, II, 
f. 452. 


98 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


chemau la lucru. Indirjirea acestora din urmă a îngrozit 
apoi intr-atit pe proprietarii si pe arendașii din acest 
judeţ, încît n-au mai îndrăznit să le amintească de clacă. 
Surprinși de revoluţie şi de cele cuprinse în proclamaţie 
asupra desființării clăcii, unii ţărani au încetat să mai 
lucreze propriile lor locuri și au început să umble din- 
tr-un loc în altul, asa cum făceau de obicei în fata unor 
întîmplări pe care nu le cunoșteau. Ministerul de Interne, 
în fruntea căruia se afla N. Golescu, a fost nevoit să 
ordone, la 13/25 iunie, pe cînd guvernul provizoriu ajun- 
sese, de la Islaz, prin Caracal, la Craiova, să fie aduși 
înapoi cei ce-și părăsiseră casele și munca. Administra- 
torii districtelor trebuiau să facă pe săteni să înțeleagă 
că de fapt nu erau încă scutiți de clacă și că nimeni nu 
putea pretinde vreo modificare a Regulamentului organic 
pina la elaborarea unei legi noi de către Adunarea Natio- 
nală Constituantă 7. 

În felul acesta proclamarea desființării clăcii n-a fost 
in sine decît o promisiune, lucru însă pe care țăranii nu-l 
prea înțelegeau sau nu mai voiau să-l înțeleagă. Condiţio- 
narea înlăturării clăcii de votul viitoarei Adunări s-a 
datorat divergenţelor existente între conducătorii revo- 
lutiei si ca atare între membrii guvernului provizoriu. 
I, Heliade-Rădulescu, membru influent al acestui guvern, 
a fost acela care, sub presiunea boierimii conservatoare, 
a determinat aminarea emancipării si împroprietăririi clă- 
cașilor, pe motiv că aplicarea imediată a acestor reforme 
ar fi putut aduce prejudicii revoluției și agriculturii, aces- 
teia din urmă prin anularea contractelor de arendă a 
moșiilor și prin întreruperea muncii ţăranilor la cîmp. 
El socotea că nu era recomandabil ca reforma agrară să 
fie impusă cu forța, fapt ce ar fi sporit tensiunea socială 
şi opoziția boierimii conservatoare și ar fi provocat, la 
urma urmei, intervenția militară străină. El considera 
deci un lucru cu totul normal ca sarcina eliberării si 
împroprietăririi țăranilor să fie transmisă viitoarei Adu- 
nări Legislative. De aceeași părere erau și alți condu- 
cători ai revoluţiei, ei înșiși boieri liberali, care accep- 
taseră în principiu emanciparea și darea de pămînt în 
proprietatea clăcașilor. Această poziție, adoptată la Cra- 


7 MI, Divizia comunală, 2A/1848, f. 454, 470. 


99 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


iova şi însuşită ulterior de majoritatea membrilor guver- 
nului provizoriu, a fost combătută de un grup restrins de 
conducători revoluționari, în frunte cu N. Bălcescu, care 
s-a declarat pentru aplicarea imediată a programului 
agrar al revoluției, printr-un decret al guvernului, care 
să consfinteasca eliberarea de clacă şi împroprietărirea 
țăranilor pe locurile ce le ţineau atunci în folosinţă. El a 
rămas însă în minoritate 8 Neintelegerile dintre membrii 
săi se vor simţi mereu în politica agrară a guvernului 
revoluţionar. 

Așa se explică faptul că la 15/27 iunie, guvernul 
provizoriu, aflat încă la Craiova, și-a propus să restabi- 
lească ordinea publică și să înlăture pericolul declanșării 
de acte violente. În acest scop el a cerut administratorilor 
să lămurească pe clăcași că oricine se va arăta tulburător 
și va manifesta atitudini dușmănoase fata de proprietari 
va pierde toate drepturile promise de revoluţie și va fi 
aspru pedepsit. Clăcașii urmau să mai fie lămuriţi că 
trebuiau să continue să lucreze ca si pina atunci pentru 
proprietate, și anume pînă la data de 1 octombrie, iar 
dacă viitoarea Adunare va hotărî desființarea clăcii si a 
„iobăgiei“ (slugilor), si aceasta retrospectiv, cu începere 
de la 9 iunie, adică din ziua proclamării revoluției, atunci, 
cîte zile vor fi lucrat fiecare în contul clăcii de la acea 
dată si pina la 1 decembrie li se vor plăti în bani, la 
prețul de 2 lei ziua”. A doua zi, adică la 16/28 iunie, in 
proclamația sa către clăcași, guvernul, reorganizat acum 
la Bucureşti, după abdicarea domnitorului Gh. Bibescu, 
le-a anunțat din nou că le-a desființat claca și că peste 
trei luni vor fi toți proprietari, cu condiţia însă ca acum 
să nu lase produsele proprietarilor și arendașilor nestrinse, 
plătindu-li-se ziua de muncă la prețul de mai sus. Printre 
semnatarii manifestului se afla și N. Bălcescu 10. Iar în 
proclamația din aceeași zi către proprietari, aceștia erau 
asiguraţi că țăranii le vor clăcui mai departe, dar nu le 
vor mai da slugi, urmînd ca Adunarea să decidă cum 


8 A. Stan, Le probleme agraire pendant la révolution de 1848 
en Valachie, Bibliotheca Historica Romaniae, Bucuresti, 1971, 
p. 53—57. 


9 Al. Bălintescu, Problema țărănească în Oltenia în secolul al 
XIX-lea. Documente publicate .... Bucuresti, 1967, p. 217. 


10 Anul 1848, I, p. 615—616. D. C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., 
III, p. 24—26. 


100 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


vor fi despagubiti pentru claca ce se va desființa și pen- 
tru pămîntul ce-l vor da pentru împroprietărirea clă- 
casilor ti. 

Dar toate proclamatiile raspindite de conducerea revo- 
lutionara n-au mai putut aduce pe ţărani la o noua ascul- 
tare si n-au reușit să-i dispună la o nouă așteptare. În 
judeţele Brăila și Vlașca ei au crezut că aceste procla- 
mațţii, care circulau în manuscris, nu proveneau de la 
stapinire ci erau ticluite de boieri. Administratorii au 
cerut deci hirtii tipărite. În judeţul Olt, încercările admi- 
nistrației de a-i convinge să strîngă recolta rezervei, 
promitindu-le plată pentru muncă, au eșuat, iar acei 
dintre clăcași, care s-au lăsat convinşi să lucreze, au fost 
bătuți cumplit de ceilalți consăteni. În județul Romanați, 
cei ce atitau la nesupunere au fost sfatuiti, fără succes 
însă, să dea ascultare dispozițiilor guvernului. Si aceștia 
credeau că manifestul pentru continuarea prestării clăcii 
nu era dat de stapinire ci de proprietari si arendasi. În 
judeţul Muscel, 51 de proprietari, care-și exploatau mo- 
şiile fără arendasi, au cerut ajutorul administraţiei pen- 
tru a constrînge pe clăcași să le facă clacă în muncă sau 
să le-o plătească în bani. De teama bătăii, ei își părăsi- 
seră moșiile, lăsîndu-și povernele și averea în mîinile 
clăcașilor. S-a dat ordin administratorului să aducă pe 
clăcași la ascultare şi să ia măsuri ca proprietatea să nu 
sufere vreo pagubă 12, 

După eșuarea primului complot boieresc din 19 iu- 
nie/l iulie, Bălcescu, văzînd în țărănime principalul apă- 
rător al revoluţiei, a iniţiat o amplă campanie de propa- 
ganda la sate, cu ajutorul comisarilor înființați de el, 
avînd ca program instrucţiunile sale 13. Rolul lor era, în 
concepția lui Bălcescu, să ridice poporul la răscoală 14. 
Dezacordul dintre el și majoritatea de la conducere şi-a 
arătat însă și aici efectele, așa că în cele din urmă guver- 
nul a căutat, prin acești comisari, să liniștească satele, 
cu scopul de a atenua gravele contradicții sociale și a 


11 Ibidem, p. 619—620. D. C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., I, 
p. 449—450. 


2 MI, Divizia comunală, 2A/1848, f. 485—486, 503, 510—511, 
531—539. 


13 A. Stan, Nicolae Bălcescu și problema agrară, în „Studii și 
articole de istorie“, XIV, 1969, p. 37—38. 
14 Anul 1848, II, p. 93, 201—203. 


i 101 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pregăti pe ţărani pentru soluţionarea problemei agrare pe 
baza unui compromis cu proprietarii 15. Într-adevăr, tri- 
miterea lor ca să lămurească pe ţărani asupra dreptu- 
rilor și datoriilor lor a fost adusă la cunoștința acestora 
la 21 iunie/3 iulie printr-o nouă proclamaţie, prin care 
li s-a poruncit din nou să facă clacă și în anul 1848, să 
se liniștească, să-și vadă de lucrul cimpului și să nu 
asculte de cei ce le spuneau că acum este „zaveră“ si că 
nu trebuie să muncească. Între iscălituri figura si numele 
lui Bălcescu '6, iar la 23 iunie/5 iulie, printr-o noua pro- 
clamatie, in care semnătura acestuia lipsea, guvernul a 
asigurat din nou pe proprietari că nimic din -cele ale 
proprietăţii nu va fi atins, pînă la hotărîrea Adunării 17, 
pentru ca a doua zi să ceară Ministerului de Interne să 
trimită cîte unul sau cite doi comisari în fiecare judeţ 
pentru a explica sătenilor adevăratul înţeles al manifes- 
tului de la Islaz, deoarece din neintelegerea acestuia 
sufereau pagube proprietarii și era amenințată ordinea 
publică 18, 

Bălcescu, aflat în acel timp la Focșani pentru a veri- 
fica în ce măsură se putea da crezare zvonurilor despre 
intrarea iminentă a trupelor rusești in tara, a fost, în 
realitate, străin de ordinele guvernului către țărani pentru 
clacă, ordine pe care le-a dezavuat. După el, ţăranii erau 
foarte liniștiți, prea liniștiți chiar, si că, prin urmare, ei 
trebuiau aprinsi, iar nu potoliti, si că toate cite se spu- 
neau despre ei, că refuză să muncească, erau minciuni 
scornite de arendasi, după cele auzite de el, la 25 iunie, 
la Focșani 19 El a cerut deci cu insistență să se atite 
poporul și țărănimea, pentru a opune rezistență inter- 
ventiei străine şi a apărat revoluția %. La zvonul neveri- 
ficat, dar exploatat de elementele ostile revoluţiei, despre 
apropierea armatei ţarului, guvernul a părăsit capitala 
şi a luat drumul munţilor, pînă la Rucăr, permitind in 
în felul acesta constituirea unei căimăcămii reacționare, 
în timp ce țărănimea, atitata pe alocuri, dar nu împotriva 


15 A. Stan, Le probleme agraire..., p. 72. 

16 Anul 1848, II, p. 17. 

17 Ibidem, I, p. 673. 

18 Ibidem, II, p. 56. D. C. Sturdza-Scheeanu, op. cit, I, 
p. 450—451. 

19 Ibidem, IV, p. 92. 

% Ibidem, II, p. 94. 


102 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


unei intervenții străine, ci în contra proprietarilor și 
arendașilor, a continuat să-și manifeste cel mai categoric 
refuz de a mai face clacă. 

Cînd încrederea în promisiunile guvernului a început 
să se clatine, nesupunerea a pus stăpinire din ce in ce mai 
mult pe ţărani, iar răscoala a pornit să mijească în gindui 
si fapta lor. În judeţul Vilasca cei mai aprigi au fost cei 
de pe marginea Dunării. Alte sate erau hotărite să se 
răscoale, pe motiv că era „zaveră“ si că nu mai trebuiau 
să asculte de nimeni. Slobozirea vitelor în culturile şi fi- 
netele proprietăţii a început să fie o manifestare generală 
a răscoalei lor. În Teleorman la asemenea acte s-au dedat 
pe alocuri si țăranii străini de moșie, dar care foloseau 
pamintul ei ca lăturaşi, precum şi unii moșneni. În 
Romanați locuitorii din sate întregi s-au ridicat in apă- 
rarea celor pe care administraţia încerca să-i ridice sub 
invinuirea de instigatori la nesupunere, declarind că 
„merg dincolo de București“, dar clacă si ,,obacie“ nu 
mai fac. Nici arestul nu i-a speriat. Pentru a-i convinge 
să stringă recolta rezervei, administraţia i-a ameninţat 
cu despăgubirea pentru daunele provocate de refuzul lor 
de a lucra. În Teleorman s-a şi trecut pe alocuri la 
estimarea unor asemenea pagube 7. 

Între timp guvernul provizoriu, reîntors la începutul 
lunii iulie din refugiu si conştient de fragilitatea puterii 
sale și de amenințarea intervenţiei străine, a cedat mereu 
în fata boierimii conservatoare în privința clăcii. La 6/18 
iulie el a dat o nouă proclamație (semnată și de Bălcescu) 
către clăcași pentru stringerea recoltei boiereşti si arendă- 
sesti, precizindu-le că nu se va permite ca îmbunătățirea 
stării lor să se facă în dauna proprietarilor si arendasilor 
și amenintindu-i cu despăgubirea acestora pentru orice 
daună provenită dintr-a lor neascultare. Măsurile de mai 
sus au fost difuzate în tara la 9/21 iulie ™. După părerea 
administratorului de Dolj însă, ele trebuiau luate mai 
înainte de strinsul cimpului, iar nu abia acum, după ce 
cei mai multi proprietari si arendasi suferiseră pagube 
simtitoare 23, 

Aceasta, in timp ce răscoala cuprindea din ce în ce 
mai mult teren. În județul Ilfov ea pusese stapinire pe 16 


2 MI, Divizia comunală, 2A/1848, f. 533—534, 556—558, 687. 
-2 Ibidem, f. 606, 610—611. 
3 MI, Divizia comunală, 2B/1848, f. 10. 


103 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


sate. Trimisul ministerului ca să liniștească spiritele a 
luat de la fiecare sat adeverinte, prin care clăcaşii se 
obligau să stringă recolta arendasilor, iar de nu, să-i 
despăgubească 2%. Cei mai revoltați s-au arătat clacasii 
români și coloniștii bulgari din satele Ulmeni, Valea lui 
Soare, Surlari, Spantov, Fundu, Mănăstirea, Ciocanesti, 
Chirnogi şi Luica %. La Ulmenii Păminteni ţăranii au 
dărimat pînă la pămînt toate clădirile arendasului, 
luîndu-i lucrurile din casă %. S-au semnalat in acest ju- 
det si cazuri de alungare a arendasului, ba chiar si de 
bătaie a lui. Guvernul a căutat să reprime orice mani- 
festări de violenţă sau răscoală. El a dat, la 10/23 iulie, 
ordin şefului oștirii să dea ajutor, la cerere, administra- 
torului cu trupele din judeţ”. În judeţul Ialomiţa în za- 
dar administratorul a colindat satele pentru a povatui pe 
ţărani să asculte de stapinire si să strîngă recolta rezervei. 
Clacasii de la Maltezi au dus legat la Bucuresti pe pro- 
prietar, pentru că făcea propagandă împotriva revoluţiei %, 
iar cei de la Ulmu au bătut pe secretarul comunal și au 
amenințat pe preot că-i rad barba, dacă mai încearcă să le 
facă, la cererea arendasului, acte de despăgubire pentru 
griul si finul acestuia rămase nestrinse. Ministerul a 
îngăduit administratorului să ceară ajutorul comandan- 
tului trupelor din județ. În judeţul Vlasca nesupunerea 
locuitorilor din majoritatea satelor de a mai tace 
clacă a sporit mereu, ajungind, după raportul ad- 
ministratorului din 10/23 iulie, „la punctul cel mai 
nesuferit“. Țăranii au continuat să se arate amenintatori. 
Toate eforturile depuse de administraţie au rămas zadar- 
nice. Pagubele ce amenințau pe proprietari și arendași 
erau foarte mari. Numai la Paraipani, Găujani, Stănești, 
Ghizdarul si Chiriacul pretenţiile arendașului se ridicau 
la 7 000 de galbeni, despăgubire pentru cerealele rămase 
nesecerate, pentru porumbul lăsat neprășit și pentru 
fînul cosit, dar luat de clăcași sau mîncat de vitele lor. 
La Putinei, paguba se ridica la aproape 3 000 de galbeni. 
Administratorul a întrebat ministerul cum să oblige pe 


21 Ibidem, 2A/1848, f. 589’, 590—595. 

25 MI, Administrative, 63/1849, i. 8. 

26 MI, Divizia comunală, 2A/1848, f. 589—595. | 

27 Ibidem, f. 595—596. Cererea Ministerului de Interne câtre 
departamentul știrii, în Anul 1848, VI, p. 12. 

2° BA, ms. rom. 3886, f. 88. 


104 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


țărani la plata acestor pagube, dovedite prin foi de ispasa, 
adică prin acte de cercetare și evaluare a daunelor la 
fata locului și cum să aducă pe săteni la ascultare, căci 
fără „pilduire cercătoare“, adică bătaie, în fiecare plasă, 
„„nădejdile rămîn slăbite“ iar proprietăţile „în stingere“ 
de venitul acelui an %. Pînă atunci măsurile recoman- 
date sau aprobate de guvern pentru pedepsirea tulbură- 
torilor linistei publice și nesupusilor la poruncile sale 
s-au redus la arestarea inculpatilor si la eliberarea lor prin 
chezășii, cu sfaturi de îndreptare. Cu asemenea măsuri 
însă nu se mai putea face fata situației acum, cînd 
țăranii din cîteva sate din acel judeţ s-au băgat cu forța 
în finețe si alte locuri oprite ale proprietăţii, folosind cit 
și cum voiau moşiile. Administratorul nu ştia ce să facă, 
să ridice pe căpetenii la reședința judeţului, nu putea, 
căci dorobanţii erau ,,dispretuiti*, adică nebagati în seamă 
de ţărani. De aceea, a cerut să i se pună la dispoziţie un 
număr de soldaţi, cu un ofițer, ca să ridice din satul cel 
mai apropiat un număr de 5—6 clăcași și să-i bage la 
arest în cazarmă, „cu oarecare seriozitate ostășească“, 
apoi .chemindu-i la înţelepciune“, să-i elibereze, cu o 
singură „pildă“, adică bătaie. El credea că prin asemenea 
procedeu se va liniști întreg judeţul si se va pune capăt 
diferitelor neorinduieli ce se nășteau din zi in zi si între 
țărani, cu bătăi, gilcevuri si alte neînțelegeri dintre ei. In 
Dolj, cei mai indirjiti au fost locuitorii satului Calafat, 
care se afla de fapt în plină răscoală, ca și toate satele 
din jur. Acţiunea clăcaşilor a luat forma „zaverei“ la 
Caraula si Virtopu, unde au dărimat casele boierești, au 
bătut pe îngrijitorul și pe isprăvniceii moșiei şi au luat 
bani si lucruri din casă %. In alt sat din acel judeţ clacasii 
au luat din mina dorobanţilor pe cei arestaţi de subadmi- 
nistrator, iar în altul, dorobantii au fost bătuți de ţărani 
cînd îi sileau să muncească locul boieresc?!. În Gorj, 
clăcaşii de la Jupinesti au dat foc la 10 clai de fin ale 
proprietarului, iar cei de la Albeni au ars moara proprie- 
tarului și au spart în trei rînduri oborul satului, pentru 
a da drumul vitelor prinse în semănăturile proprietăţii. 


2 MI, Divizia comunală, 2A/1848, f. 620, 624, 636—637, 690, 697. 
% MI, Administrative, 20/1849, II, f. 472. BA, ms. rom. 3886, 
f. 116. 


31 I. Petrescu, Documente privind revoluția din 1848 in Ol- 
tenia, Craiova, 1969, p. XXVI. 


105 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


În cele din urmă se pare că i-au călcat si casa. În Mehe- 
dinți clacasii de pe o moșie au luat apa de la moara pro- 
prietarului și și-au udat toată vara grădinile, iar la 
Cremenea s-au făcut cu totul stapini pe moșie, după ce 
proprietarul, care făcea propaganda antirevolutionara, a 
fost arestat și deținut la administrație *”. 

În fata necontenitelor reclamaţii 33, precum și a indir- 
jirii ţăranilor care amenințau pe exploatatori cu bătaia și 
cu dărimarea caselor, dacă ar mai îndrăzni să le ceară 
să muncească, fapt săvirșşit, după cum s-a arătat, în unele 
locuri, pricinuindu-le pagube simtitoare și grozavă spaimă, 
și în fata refuzului lor de a se supune ordinelor stapinirii, 
impotrivindu-se pina si la darea birului, ministerul, vă- 
zind că strădaniile depuse spre a-i aduce la ordine și 
ascultare, ca și măsurile executive folosite pentru a-i 
constringe să lucreze pentru proprietate m-au dat nici ce! 
mai mic rezultat”, a cerut guvernului să ia măsuri 
pentru constringerea lor la clacă și pentru despăgubirea 
proprietarilor si arendasilor. Convins fiind că numai 
colaborarea dintre armată și administraţiile judeţelor ar 
da rezultatul dorit, el a propus ca ministrul de război 
să pună la dispoziția administratorilor ordine deschise 
către comandanții garnizoanelor din județe, ca, în caz 
de nevoie, să trimită în satele răsculate cite o coloană de 
soldaţi pentru a le aduce la supunere. Tot atunci el a asi- 
gurat din nou pe proprietari că nu-și vor pierde moșiile 3. 
Guvernul (fără Bălcescu) i-a aprobat propunerea si a dat 
ordin in acest sens ministrului de razboi®® La 1527 


32 MI, Administrative, 20/1849, I, f. 78; II, f. 360—361. 

“3 A se vedea, de exemplu, cea adresată la 14 iulie de 21 de 
arendaşi ministerului ca să silească pe clăcași să le stringa re- 
colta, căci „noi cu dinsii nu ne mai putem înţelege“, fiindcă ei 
„au inteles că au dobindit drepturi“ si deci nu recunosc vechea 
lege, dar nici nu aşteaptă pină la înființarea alteia noi (ibidem. 
f. 473). 

i: De pildă la Ostrovu Girbov (Mehedinţi), clăcaşii au mal- 
tratat pe dorobantul trimis de șeful plășii pentru a-i sili să lu- 
creze rezerva de 15 pogoane a arendașului (BA, ms. rom. 3886, 
f. 237), iar la Sopirlita (Romanați) sătenii au sărit asupra doro- 
bantilor care veneau sa-i ridice pentru nesupunerea lor la claca 
(MI, Divizia comunala, 2A/1848, f. 556—558). 

5 Anul 1848, II, p. 426—427. 

% Ordinul din 14 iulie, la M. Regleanu, Documentele privind 
anul revoluționar 1848 in Țara Românească, Bucuresti, 1962, 
p. 21—22. 


106 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


iulie, generalul Tell, ministrul de război, a trimis Minis- 
terului de Interne 16 exemplare din ordinul său deschis 
către comandanții de regimente, pe care i-a autorizat să 
dea ajutor militar, la cerere, administratorilor pentru 
supunerea clăcașilor la muncă, cu rezerva însă ca în nici 
o împrejurare soldaţii să nu tragă asupra „popululu: 
muncitor“, ci să-l convingă prin mijloace blinde. A doua 
zi. ministerul a expediat aceste ordine adiministratorilor. 
pentru a le înmîna comandanților de regimente, recoman- 
dindu-le să trimită, cînd s-ar trece la executarea lor, 
funcţionari de-ai lor cu soldaţi ca să constringa pe clă- 
casi să-şi îndeplimească datoriile către stat şi proprie- 
tate ™. 

Toate acestea, în timp ce din judeţe soseau mereu 
stiri despre pagubele suferite de cei mai multi proprie- 
tari si arendasi din cauza refuzului clăcaşilor de a le 
stringe recolta. Administratorul de Dolj a cerut, la 16/28 
iulie. ministerului să dea ordin pentru evaluarea unor 
asemenea pagube şi pentru constringerea clacasilor la 
desvăgubini 3. În acest judeţ clăcaşii au fost siliți pe 
alocuri cu dorobantii administraţiei să secere griul pro- 
prietarului *%. În general însă, ei s-au împotrivit si ordi- 
nelor stapinirii, iar proprietarii şi arendasii au rămas cu 
cimpurile nestrinse 40. 

Datorită cererilor tot mai frecvente si mai insistente 
de despăgubire, ministerul a recomandat administratiilor 
de judeţe să cerceteze și să întocmească acte de toate 
daunele provocate de refuzul clăcașilor de a asculta che- 
marea la muncă si să-i raporteze de fiecare caz in parte îi. 

lăcaşii însă n-au voit să plătească daunele, cu toate 
staruintele depuse de autorităţile locale “2. Pagube foarte 
mari au pricinuit arendasilor clacasii de pe domeniile 
statului (Brăila, Giurgiu si Turnu) 43. În sfîrşit, pe alocuri 
ţăranii n-au voit să-şi plătească banii clăcii, nici să dea 
diimă din cereale si din fin si nici să facă transporturi. 


"1 MI, Divizia comunală, 2A/1848, f. 685, 692, 694—695. 

8 Ibidem, 2B/1848, f. 10—11. 

“1 Bunăoară la Răcari (BA, doc. 191/MDCLXXIV). 

^ Anul 1848, V, p. 497—498. 

4 MI, Divizia comunală, 2B/1848, f. 8—9, 83—84. 

2 De pildă, cei de pe moșiile Sălcioare si Chiojdenii Mari 
‘Rimnicul Sărat), (BA, ms. rom. 3886, f. 90—91). 

13 MI, Administrative, 20/1849, I, f. 178—179. 


107 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Totuși pe unele moşii ale unor boieri mai influenți, 
autoritățile judeţene au reușit să silească pe clăcași să 
lucreze pentru proprietate 44. Același lucru l-a urmărit 
mereu și ministerul, care la 17/29 august a recomandat 
administratorului de Ilfov să îndatoreze pe comisarii de 
propagandă să umble neîncetat prin județ și să nu plece 
de la un sat la altul pînă ce nu vor vedea pe clăcași 
ieşiţi la lucru. Dar și arendasii trebuiau să înțeleagă ca 
într-o revoluție sînt și oarecare pagube ce nu se pot 
evita ^. 

Tot acum, la începutul lunii august, a fost folosită 
şi armata pentru liniștirea ţăranilor „răzvrătitori“ din 
satele Ulmu, Vărăști și Boșneagu din plasa Borcea, jude- 
tul Ialomița, care nu voiau să lucreze pentru arendasi “. 
Este singurul caz cunoscut pînă acum sub stăpînirea re- 
volutionara de execuţie a țărănimii la munca rezervei 
prin militari, dar s-ar putea să nu fie ultimul. Pe de 
altă parte, pentru bătaie, ca cea aplicată arendaşului de 
la Otopenii de Sus, considerată de minister tot faptă 
„„răzvrătitoare“, s-a ordonat arestarea participanților, cîtă 
vreme darimarea casei îngrijitorului moşiei Ulmeni Pă- 
mînteni (Ilfov), tăiată cu topoarele de 94 de clăcași si 
de 68 de ţigani rudari de acolo, n-a mai apucat să fie 
pedepsită de guvernul revoluţionar, ci de cel al restaura- 
tiei, în 1849, cînd ţăranii vor încerca să-şi justifice fap- 
ta prin aceea „că au văzut darimind si în Bucuresti pe 
la unii alţii case în acea vreme“ “7, 

Toate acestea, în timp ce propaganda pentru sustine- 
rea și apărarea revoluţiei se afla în toi la sate. La revo- 
lutionarea țărănimii au contribuit în mare. parte si comi- 
sarii de propagandă, care pentru a cîştiga cit mai grab- 
nic pe țărani să depună jurămîntul pe „constituție“ si să 
intre în garda națională ce se preconiza pentru fiecare 
sat, le-au vorbit de sfirșitul clăcii, deși, după instruc- 
tiunile guvernului, ei aveau, după cum s-a amintit, si 


“4 De exemplu, pe moşia lui C. Lens din Ialomiţa şi pe cea 
a lui I. Florescu din Dimbovita (MI, Divizia comunală, 2B/1848, 
f. 54—55, 97—98). 


“3 MI, Divizia comunală, 2B/1848, f. 103—104. 
46 Anul 1848, VI, p. 22. 


4 MI, Divizia comunală, 2B/1848, f. 116—117. BA, ms. rom. 
3886, f. 176. 


108 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


sarcina de a-i convinge să-și împlinească toate datoriile 
către proprietate, citindu-le în acest scop proclamatiile 
stăpinirii, dar arzind în acelaşi ‘timp exemplarele Regula- 
mentului organic şi ordinelor vechiului regim ®, „Noi 
însă, pe cit putem, pe ţăran îl facem vrăjmaș stapinu- 
lui lor, căci numai în chipul acesta propaganda își poate 
lua sborul* — relata comisarul judeţului Gorj 49. Iar ad- 
ministratorul de Olt s-a luat la întrecere cu comisarii în 
privinţa „înrădăcinării“ revoluţiei în tot judeţul, ca tot 
cetățeanul să moară la nevoie cu arma in mină, aparind 
„constituția“ 5, Comisarul din plasa Marginea, judeţul 
Ialomița, a umblat prin tot județul cu steagul tricolor, 
arzind dispoziţiile tipărite ale guvernului lui Bibescu. Tot 
în acest județ, țăranii de la Scortaru au refuzat să secere 
orzul arendașului, căci se considerau eliberați de clacă, 
după povetele date de propagandiști 5!. Pentru a tempera 
zelul comisarilor, care au împins, după părerea sa, lucru- 
rile prea departe, instigind pe țărani să dea cu ciomagul 
în boieri, ministerul a cerut, la 13 25 august, administra- 
torilor să aducă la ordine pe cei ce semănau discordie, 
iar nu fratie 52. 

Deşi ţăranii, în disperata lor așteptare de a li se des- 
ființa claca, „au simţit trebuinta unei revoluţii înaintea 
noastră“ — după cum se exprima, la 2 septembrie, revi- 
zorul N. Creţulescu 53, totuși propaganda pentru revoluţie 
a prins mai ușor si mai amplu la cîmpie, unde braţele 
de muncă clăcășești erau mai solicitate, decît la munte. 
Astfel, în cele mai multe sate din județul Ilfov exem- 
plarele Regulamentului organic și învoielile propuse de 
proprietari pentru arendarea prisosului de pămînt la 
clăcași au fost arse >’. În Romanați, după raportul comi- 
sarului de propagandă din 20 august, în toate cele 44 de 
sate din plasa încredințată lui nu s-a aflat decît un sin- 
gur om care a declarat că nu jură pînă nu scapă de 
clacă 5. Oarecari dificultăţi le-a intimpinat propaganda 


“8 Anul 1848, II, p. 774—776 ; III, p. 105—109. 
49 Ibidem, II, p. 588. 

50 Ibidem, III, p. 402. 

51 BA, ms. rom., 3886, f. 88, 454. 

52 Anul 1848, III, p. 412. 

5 Ibidem, IV, p. 169. 

5 MI, Administrative, 63/1849, f. 32. 

55 Anul 1848, II, f. 764. 


109 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


în unele locuri din partea muntelui. În județul Muscel, 
şi anume în plasa Riurilor, comisarul a constatat că în 
fiecare sat, la fiecare aclamatie, se citea pe fata țăranilor 
și oarecare îndoială și se auzeau murmure destule. Ei n-au 
voit în nici un chip să primească jurămîntul și armele, iar 
garda naţională au acceptat-o în principiu, dar numai sub 
denumirea de strajă si fără arme, asa cum fusese pina 
atunci. Două sate, Piscanii si Negrenii, s-au împotrivit 
cu totul noilor instituţii. Ministerul a cerut administra- 
tiei să convingă pe săteni să accepte şi să execute dispo- 
zitiile stapinirii 56. Si în vreo două sate din plaiul Nuc- 
şoarei s-a observat o anumită răceală, mai ales că li se 
spunea să păstreze liniștea si să facă clacă. Pînă la urmă, 
şi ele au depus juramintul, dar s-au opus înființării gărzii, 
în crearea căreia ei vedeau o pregătire de război", iar 
in plaiul Dimbovitei, ţăranii au refuzat net să depună 
jurămîntul %. În județul Argeș, sătenii ascultau pe comi- 
sar, dar cînd începea să le vorbească de sacrificiul ce li 
s-ar cere, se descurajau, răspumdeau în doi peri şi se 
retrăgeau. Si aici cei mai multi au refuzat să depună 
juramintul 5%, 

Cel mai greu a prins propaganda în satele de mos- 
neni, dar mai ales în cele locuite de postelnicei şi de alți 
privilegiați întrucît aceştia priveau revoluţia cu neincre- 
dere, de teamă că li se vor lua păminturile si rangurile ". 

Se pare că asupra unor clăcași s-au facut si presiuni 
de către autoritățile locale si de către comisarii de pro- 
pagandă pentru a-i determina să se înscrie voluntari în 
garda națională și să asculte de spusele lor ®. 

Lipsa pe alocuri de entuziasm din partea unor ţărani 
se explică si prin influența ce o exercita boierimea 


56 BA, ms. rom. 3885, f. 62—63. 

5 Anul 1848, II, p. 428—429, 534. 

% BA, ms. rom. 3885, f. 64—65. 

9 Anul 1848, III, p. 436. 

% Ibidem, II, f. 746. 

“1 La 24 februarie 1849, fostul subcirmuitor de dinainte de 
revoluție al plăşii Oltului din judeţul Vlasca se plingea căimăcă- 
miei impotriva lui N. Greceanu, subadministratorul ce-i luase locul 
in timpul revolutiei, de metodele pe care le folosea. 


110 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


locală, reacționară, asupra lor 62, dar mai ales prin efor- 
turile pe care le depuneau comisarii şi autorităţile locale 
ca să lucreze pentru proprietate ®. 

Astfel, datorită staruintelor comisarului, în plasa. 
Balta din judeţul Brăila mai toţi clăcaşii au strîns hol- 
dele boiereşti, dar numai in măsura in care le-a îngă- 
duit holera, care a secerat acolo cu furie vieți omeneşti. 
Au fost însă şi sate în restul judeţului, ca cele de pe: 
Moşia Mare, în care clăcaşii n-au voit să asculte de 
administrator (î. Ca manifestări de „zaveră“ în acest. 
judeţ se semnalează acțiunea ,,drumasilor“ (cărăuşilor) 
care, în timp ce se întorceau cu carele desarte (ca la ’80) 
de la Brăila şi poposeau în satul Perişor, au dat la vite 
si au luat apoi cu ei 80—90 de care de fin de-al arenda- 
sului, i-au dat foc circiumii şi i-au prăpădit vinul“”. Pe 
unele moşii din județul Ilfov, din cauză că sătenii n-au 
ascultat sfatul comisarului de a secera griul arendasilor, 
ministerul a cerut adminstratorului să trimită la ei pe: 
cel mai bun dintre comisari ca să-i supună la lucru prin 
măsuri executive. În judeţul Vlașca, unde reacţiunea in-- 
cepuse să-şi ridice capul odată cu sosirea trimisului sul-. 
tanului în ţară, comisarii au constatat că arendasii 
care ridicau pretenţii asupra ţăranilor erau tocmai aceia 
ce-şi aveau făcute arături mai multe (întreite) decit ei si 
pe care cereau ca tot ei si le lucreze în contul clăcii. 
Prin urmare sătenii, care erau acuzaţi de nesupunere, 
erau tocmai aceia care-și făcuseră deja zilele de clacă, 
si care nu mai înțelegeau să lucreze gratuit. Restul tara- 
nilor din judeţ, sleiti de holeră, nu-şi puteau strînge 
nici holdele lor "*. 

Alt efect al revoluţiei la sate a fost refuzul ţăranilor 
de p2 unele moşii de a da dijma din păioase şi din fin,. 


“2 În satul Cremenea de Sus (Mehedinţi), după declaraţia lo- 
cuitorilor şi preotului, proprietarul, văzînd la primărie proclama- 
tia guvernului provizoriu, adusă atunci de preot de la Bucuresti, 
„a început să injure libertatea şi fratenia, zicînd că guvernu ceł 
cid acum este ca, cînd au fost Tudor“ (MI, Administrative, 20/1849, 
II, f. 359). 

& La 28 iulie administratorul de Romanați a mers în satul 
Fălcoiu ca să supună pe clăcaşi la clacă (BA, ms. rom. 3862, 
f. 253). 

4 BA, ms. rom. 3886, f. 214. 

® Ibidem, doc. 274/DCXXIV. 
© Anul 1848, III, f. 3—4. 


111 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


iar toamna din porumb, fasole, linte, in, cînepă, pepeni, 
vin, ţuică, poame, trestie, rogoz etc. Fenomenul se intil- 
neste documentar în județele Rimnicu Sărat, Buzău, 
Ilfov, Vlaşca, Teleorman, Romanați, Dolj şi Mehedinţi. 
Numai şi numai pentru a nu da dijmă, clăcaşii şi-au 
slobozit pe alocuri vitele în propriile lor culturi de griu 
şi de porumb, sau şi-au lăsat locurile nearate si neco- 
site“. Dar şi acolo, unde ei n-au fost împotriva achită- 
rii dijmei, s-au produs încurcături, mai ales cu cea din 
produsele prisosului de pămînt. În plasa Marginea din 
judeţul Teleorman, bunăoară, pe moşiile unde nu se 
încheiaseră la termen învoieli pentru prisoase, proprie- 
tarii şi arendasii nu ştiau ce dijmă să ia. Ministerul a 
hotărît ca ţăranii să dea numai zeciuială din oricît de 
mult pămînt ar fi folosit. Pe alocuri nici laturasii, adică 
țăranii străini de moşie, n-au dat dijmă. În judeţul Pra- 
hova, unde grindina a distrus culturile de griu şi de 
porumb ale unui mare număr de ţărani, culturi făcute 
fie pe moşiile pe care locuiau, fie pe altele străine, aceş- 
tia au cerut să fie scutiți de dijmă, cu toate că prin 
învoielile făcute cu proprietarii și arendasii acelor moşii 
pentru prisoase se obligaseră să plătească pămîntul luat 
cu pogonul în bani, indiferent dacă acesta dădea sau nu 
rod, adică „pe a lor norocire“, după cum se scria în 
asemenea învoieli 68. Ministerul a dispus ca pentru locu- 
rile date lor în dijmă să fie scutiți de aceasta, iar pentru 
cele luate cu bani să plătească după învoieli, care nu 
puteau fi anulate®. În sfîrşit, pe alocuri a fost călcat 
monopolul proprietății asupra vînzării băuturilor, clăca- 
sii aducind în sat vin si vinzindu-] cu amănuntul, des- 
chizindu-si cîrciumi proprii. 

Ampla framintare țărănească, avind ca scop înlătu- 
rarea clacii, a determinat pe conducătorii revoluției, 
după înăbuşirea celei de a doua încercări contrarevolu- 
tionare de la sfîrşitul lunii iunie, să se, gindească la mă- 
suri speciale pentru a scoate problema agrară din impas, 
eliberarea si împroprietărirea clăcaşilor nemaiputind fi 
aminate la infinit. Linia politică oscilantă, urmată de 
guvernul provizoriu în privinţa clăcii, a produs, după 
cum s-a arătat, o adincă şi generală nemulțumire la sate. 
t 67 MI, Administrative, 20/1849, II, f. 246. BA, ms. rom. 3886, 
. 295. 


6&8 MI, Direcția comunală, 2B/1848, f. 34, 45, 290. 
69 Ibidem, 2A/1848, f. 286—287. 


112 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Pe lingă aceasta, elemente contrarevolutionare au făcut 
ca un mare număr de ţărani să se îndoiască de promisi- 
unile cuprinse în proclamația de la Islaz. Mișcarea tara- 
nească împotriva clăcii, precum și teama de a nu pierde 
atașamentul satelor la revoluţie, fapt care ar fi dus la 
îngustarea bazei sociale a acesteia, au determinat gu- 
vernul să creeze un organ care să elaboreze măsuri con- 
crete pentru punerea în aplicare a articolului 13 din 
proclamația menţionată. La propunerea lui Bălcescu, a 
luat fiinţă, printr-un decret al guvernului din 9/21 iulie, 
aşa-numita comisie a proprietăţii, acel „mic parlament 
agrar“, cum i-a zis N. Iorga”, compus din cite doi 
reprezentanţi din fiecare judeţ, unul din partea proprie- 
tarilor, altul din cea a clacasilor. Ca si ceilalţi fruntași 
ai revoluţiei, Bălcescu credea că proprietarii se vor lăsa 
convinşi pe această cale să cedeze, prin despăgubire, o 
parte din pămînt pentru a se crea fondul funciar nece- 
sar împroprietăririi ţăranilor *!. Era vorba de improprie- 
tărirea unui număr de 375000 de familii de clăcași 2. 
Limbajul ţăranilor din această comisie, care şi-a început 
dezbaterile la 9/21 august, a intaritat boierimea reactio- 
nara. ale cărei strigăte şi-au găsit un vinovat ecou în 
tabăra duşmanilor revoluţiei, încurajați şi de știrea apro- 
pierii trupelor străine de hotarele ţării. Locotenenta dom- 
nească ce înlocuise la cererea turcilor încă înainte de 
începerea dezbaterilor comisiei guvernul provizoriu si 
care, în proclamația ei din 30 iulie/11 august către să- 
teni. a continuat să conditioneze desfiinţarea clacii de 
hotărirea viitoarei Adunări, cerind ţăranilor să-şi aleagă 
deputaţi pentru această adunare 7, a cedat în fata reac- 
tiunii si la 19/31 august a desființat comisia proprietăţii. 
Ea a mers si mai departe, ordonind chiar pe cale execu- 
tivă obligarea clacasilor de a face pentru proprietari si 
arendasi arăturile de toamnă ”!. 


“1 În Constatări istorice cu privire la viața agrară a Romi- 
nilor si politica agrară a țărilor românești, in „Studii si docu- 
mente“, XVIII—1, p. 58. 

71 A. Stan, Nicolae Bălcescu si problema agrară, loc. cit., 
p. 38. Idem, Le probleme agraire..., p. 93 urm. 

2 Anul 1848, III, p. 632. 

33 D. C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., I, p. 457—458, 483. Anul 
1848, III, p. 52—53. 

1 M. Kogălniceanu, Discurs rostit la jubileul de 25 de ani 


a! Academiei, în Opere alese, ediția G. Drăgan, București, 1940, 
p. 295—296. 


113 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Într-adevăr, încă de la 15/27 august ministrul de 
interne (același N. Golescu), în proclamația sa către tă- 
rani si proprietari, s-a adresat celor dintii pe un ton plin 
de reprosuri ca să stringa produsele boiereşti şi să facă 
si pentru ei cît mai multe araturi de toamnă, dar mai cu 
seamă pentru proprietari, amenintindu-i, în caz contrar, 
cu pedeapsa şi cu pierderea dreptului de a cere scăparea 
de ,,robie*. Pentru semănăturile lor pe locurile legale si 
pe cele de prisos vor plăti după legea ce se va [ace în 
acea toamnă de Adunare, în care-și vor avea proprii lor 
deputați. Proprietarilor şi arendasilor li se cerea sa le 
dea în folosinţă cit mai mult pămînt pentru arăturile de 
toamnă, dreptul ce urmau să-l ia din producţia acestor 
arături rămînind si el să fie stabilit de acea adunare 5. 

Ca urmare, ţăranii, de pildă cei din judeţul Prahova, 
au început să-și dea seama că n-o pot scoate la capăt 
altfel, decit clăcuind şi în acest an proprietarilor. Numai 
in unele sate, ca în Comarnic, ei n-au voit să lucreze, 
din cauza asprimei, neomeniei si lăcomiei exploatatorilor, 
după cum se exprima revizorul judeţelor de munte“. Si 
în judeţul Mehedinţi ţăranii au trecut la munca pămin- 
tului boieresc. Numai pe citeva moșii acesta a rămas 
nelucrat, dar aceasta numai din cauza holerei, de teama 
căreia ţăranii şi-au părăsit satele şi s-au împrăștiat pe 
dealuri ”. 

O mare deficiență a proclamatiei lui N. Golescu a 
fost că ea a omis să precizeze în ce cont urmau să facă 
ţăranii arăturile de toamnă pentru proprietari si aren- 
daşi. Unii proprietari, ca cel de la Rusenesti (Romanați), 
le-au cerut să le facă după vechile învoieli. Dar asemenea 
invoieli expirau la 1/13 octombrie, odată cu stringerea 
porumbului, astfel că arăturile de toamnă intrau în soco- 
teala anului următor, pentru care nu se  încheiaseră 
învoieli. Cum proprietarii înțelegeau din acea proclama- 
ție că ţăranii erau obligaţi să le facă arături mai întinse 
ca pină atunci, ei socoteau că acestea urmau să se efec- 
tueze în contul ramasitei clăcii si în cel al ,,obaciei“ 
anului 1848. Ministerul a hotărit ca ţăranii, care erau 


“ MI, Divizia comunală, 2B/1848, f. 93; şi tipăritură (f. 100). 
Vezi proclamația, cu data însă de 16 august, în Anul 1848. III, 
p. 476—477. 

' Anul 1848, III, p. 587—588. 

“7 BA, ms. rom. 3879, f. 273. 


114 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


datori zile de clacă din acel an, să facă în contul lor ară- 
turi pentru proprietari şi astfel să se achite de orice obli- 
gatii. Cei ce nu erau datori cu asemenea zile urmau să 
facă noi învoieli cu proprietarii, dar ,omenoase“, nu ca 
cele de mai înainte, care trebuiau întărite de subadmi- 
nistratiile locale, dar numai dacă erau acceptate cu desă- 
virsita mulţumire de clăcași. Cit despre vechile invoieli, 
acelea „mor“ toate, odată cu sfîrşitul anului. În judeţul 
Ilfov, si anume în plasa Obileşti, clacasii nu voiau să 
ucreze pentru proprietari, dar nici aceștia nu voiau să 
le mai dea pămînt în folosinţă. Credinţa comisarului era 
că dacă proprietarii „se vor slobozi la învoieli, iar o să-i 
belească si in anu viitor“. Ministerul a hotărît, ca si in 
cazul clacasilor din judeţul Romanați, ca cei ce erau da- 
tori cu restanta de clacă din anul revoluției să şi-o 
achite în arăturile de toamnă pentru proprietate, ca în 
felul acesta să „iasă pe anul viitor curati ca copilul după 
scaldatoare“, iar cei ce nu erau datori, să facă pentru 
proprietari arături, dar prin noi învoieli, „bune și ome- 
noase“ 78, Aceste dispoziţii au fost aduse de locotenenta 
domnească la 2/14 septembrie la cunoștința sătenilor, 
care au fost îndemnați să-și achite rămăşiţele clăcii acum, 
toamna, iar citi şi-au achitat-o integral, să nu mai lucreze 
pentru anul următor pentru proprietate decit cu plată, 
prin bună învoială. Aceasta înseamnă că, oficial, claca s-a 
considerat desființată abia odată cu sfirşitul anului 1848. 

Negresit că obligarea ţăranilor, care nu-și achitaseră 
încă claca, de a munci şi în cursul toamnei pentru propri- 
etari şi arendasi, era de natură să agite si mai mult 
lumea satelor si s-o facă să-şi piardă încrederea in obiec- 
tivele revoluţiei. Aceasta, mai ales în acele judeţe, ca de 
exemplu în Vlaşca, unde autorităţile se purtau în chipul 
cel mai aspru cu clăcaşii, cărora nu le vorbeau de nici 
un drept, ci numai de îndatoririle lor fata de proprie- 
tate. Sub influența populaţiei eterogene din Giurgiu, 
ostilă revoluției, ţăranii n-au primit in sate steagurile 
comisarilor și n-au lăsat să se ardă hirtiile vechiului 
regim. Cum putea țăranul să se încreadă în noul regim, 
cînd vedea „roate de oştire pe urechile lor, ca să-i silească 
a robi tot ciocoiului şi arendasilor“ ? — se întrebau, pe 
bună dreptate, comisarii însărcinaţi cu propaganda în 


% MI, Divizia comunală, 2B/1848, f. 121, 122, 136—137. 


115 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


acel judeţ. Locotenenta domnească s-a străduit să linis- 
tească spiritele printr-o nouă proclamaţie către săteni 
din 6/18 septembrie”, prin care a căutat să găsească o 
scuză măsurilor silnice, decretate anterior împotriva arti- 
colului 13 din Proclamaţia de la Islaz, luînd ca pretext 
faptul că cele mai multe moșii fiind arendate, arendasii 
ar pretinde necontenit despăgubiri pentru daunele pri- 
cinuite de refuzul clăcașilor de a lucra pentru ei. Aces- 
tea fiind motivele care au silit guvernul să ia măsurile 
de mai sus, locotenenta a adus la cunoștința țării că 
încă de la 11/23 iunie articolul 13 al proclamatiei amin- 
tite era „consfințit si că ţăranii vor fi pentru totdea- 
una liberi de clacă, de slugi, de ziua de plug și de carul 
de lemne, nici o putere neputindu-i întoarce înapoi la 
acestea. „Dumnezeu să aleagă din toate aceste decrete 
contrazicătoare“ ! — isi va încheia, 43 de ani mai tirziu, 
Kogălniceanu comentariul asupra proclamatiei din 
6/18 septembrie 1848 *°. 

Confuzia domnea si sus, la conducere. Chiar a doua 
zi după lansarea acestei proclamatii, însuși Ministerul 
de Interne întreba locotenenta, dacă ţăranii. care erau 
datori cu zile rămase din clacă, din învoieli pentru pri- 
soase si din alte obligaţii pe anul 1848, trebuiau să-şi 
achite sau nu asemenea rămășițe. Răspunsul a fost afir- 
mativ : ei erau obligaţi să-și împlinească rămășițele cla- 
cii din acel an, făcînd arături de toamnă pentru proprie- 
tari si arendasi, si numai cei ce-și vor achita integral 
claca vor fi consideraţi scutiţi de ea pe viitor ®'!. Cum 
însă, în realitate, puţini erau cei cu toată claca împlinită 
în anul revoluției, însemna că ţăranii se puteau considera 
scapati de ea abia din anul 1849. 

Numai că ţăranii au priceput mai greu ceea ce a dat 
atita de furcă chiar si celor de la cîrma ţării. În judeţul 
Arges, de pildă, mai toţi au înţeles din cuprinsul procla- 
matiei din 6/18 septembrie că de la această dată nu mai 
erau datori cu nimic proprietarilor si arendasilor, nici in 
bani, nici în muncă. În consecinţă, ei au încetat îndată 
orice muncă pentru aceștia, bunăoară, la culesul porum- 
bului si al prunelor, precum şi orice dare de dijmă si 


19 Anul 1848, III, p. 172, 216—217, 264. 
80 Op. cit., loc. cit., p. 295—296. 
81 Anul 1848, IV, p. 238—239, 293—294. 


116 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


altele. La rindul lor, proprietarii şi arendasii au cerut 
mereu ajutorul administraţiei pentru a-i constringe să-şi 
achite in muncă sau in bani rămăşiţele clăcii si să le dea 
dijmă. Ei şi-au întemeiat cererile pe o interpretare de 
clasă a aceleiaşi proclamatii, şi anume că emanciparea 
clăcaşilor a fost promisă doar prin articolul 13 al mani- 
festului din 11/23 iunie, dar că ea n-a fost dobindită de 
ei prin lege si, in sfirsit, că numai din anul următor 
aveau să fie scutiți de clacă. Nici administratorul jude- 
tului nu ştia dacă ţăranii trebuiau să-și împlinească 
obligațiile pe întreg anul 1848 sau numai proportional, 
de la începutul acelui an pina la 11/24 iunie, cînd a 
fost proclamată „constituţia“. Ca răspuns, ministerul a 
parafrazat conţinutul ultimei proclamatii a Locotenen- 
tei domneşti 82. 

Aceasta înseamnă că revoluţia de la 1848 n-a desfiin- 
tat efectiv claca si că liderii acestei revoluţii au conti- 
nuat s-o impună timp de trei luni, cit au administrat tara. 

Intrarea, la 13/25 septembrie, în capitală a trupelor 
turceşti, urmate la scurt interval de cele ruseşti, au pus 
capăt perioadei de stăpinire revoluţionară şi odată cu 
aceasta si sperantelor clăcășimii în eliberare si impropri- 
etărire. 


Urmările revoluției 


Consideraţii privind urmările revoluției asupra marii 
proprietăți funciare din Tara Românească. Din recla- 
matiile proprietarilor si îndeosebi ale  arendașilor, 
ca unii ce ţineau la acea dată in arendă aproape 
toate moşiile ţării, precum și din constatările si rapoar- 
tele autorităţilor locale şi ale comisarilor de propagandă, 
dar mai ales din diferitele anchete şi inspecții la fata 
locului şi care s-au succedat ulterior, în perioada restau- 
rării vechiului regim, se poate constata care a fost la 
1848 situaţia acelei părți din moșie pe care proprietarul 
sau arendaşul o oprea pentru el în vederea producției de 
cereale pentru piaţă, folosind forța de muncă bazată pe 
clacă, care a fost repartiţia și întinderea acestei rezerve 
arabile si în ce măsură producţia ei a fost afectată de 


& MI, Divizia comunală, 2B/1848, f. 143, 163. 


117 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


revoluţie. Datele pe care se întemeiază analiza noastră 
au, fost culese una cite una, asa cum au putut fi desco- 
perite printr-o amplă cercetare de arhivă. Ele nu pot fi 
considerate deci date statistice, şi aceasta din diferite 
motive. În primul rind, nu se poate avea siguranţa că 
toate actele cuprinzind menţiuni despre atingerea rezer- 
vei în timpul revolutiei au ajuns și s-au păstrat în arhi- 
vele cercetate. Pe lingă aceasta, nu se poate avea 
certitudinea că, chiar dacă s-au păstrat, au fost văzute, 
toate, pe parcursul cercetării noastre. Nu se ştie apoi 
dacă pe toate moşiile, pe care lucrul pe rezervă a încetat 
în vara anului 1848, proprietarii sau arendasii au recla- 
mat împotriva clăcaşilor. În tot cazul, după cum s-a ară- 
tat, administratorii de judeţe au raportat atunci despre 
multele şi necontenitele reclamaţii făcute de proprietari 
şi arendași în legătură cu refuzul clăcaşilor de a le munci, 
dar n-au dat decit foarte rar numele şi numărul satelor 
si mosiilor pe care acest fenomen a avut loc, cu alte 
cuvinte n-au dat situaţii statistice de moșiile pe care se 
lucra atunci pămîntul pentru boieri. În sfîrşit, pe unele 
moșii proprietarii sau ,arendasii n-au cerut, după căde- 
rea revoluţiei, autorităţilor administrative să oblige pe 
clăcași să le plătească daune, ci i-au constrins la aceasta 
de-a dreptul, tacit, prin „impăcare“, iar pe alte moșii, 
unde pagubele au fost mici, clacasii au fost lăsaţi în pace. 
Pe care şi pe cite moşii s-a întîmplat aceasta, nu se ştie. 
Prin urmare, cifrele prezentate aici privind numărul de 
moșii pe care se. cultiva în anul revolutiei rezerva nu pot 
fi socotite valori absolute. Aceasta presupune că la 1848 
rezerva se lucra pe un număr mai mare de moşii decit 
cel dat aici cu aproximaţie. Totuși, așa cum se prezintă, 
deși incomplete, datele elaborate şi prezentate în pagi- 
nile ce urmează constituie deocamdată singura bază do- 
cumentară cantitativă pentru analiza consecinţelor revo- 
lutiei asupra rezervei feudale. Cu ajutorul lor se prezintă 
aici frecvenţa apariţiei şi întinderea rezervei, precum si 
natura daunelor provocate de clăcași. 

Asa cun s-a arătat, cele mai multe cereri pentru con- 
stringerea clacasilor la recoltarea cimpului boieresc au 
parvenit de la arendasii si proprietarii mosiilor de la ses. 
Prin urmare, acolo rezerva ajunsese de vreo citiva ani 
încoace la cea mai mare frecvență si întindere. Cel mai 
mult a avut de suferit pe mosiile din apropierea Duna- 


118 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


rii. Documentar, ea s-a găsit afectată de revoluţie în 
județul Brăila pe 12 din cele 18 moşii, în Teleorman pe 
54 din cele 176 de moşii populate cu clăcaşi, în Vlașca 
pe 41 'din totalul de 169 de moșii, în Ilfov pe 38 de moșii, 
în Romanați pe 31 din cele 141 de moşii, în Dolj pe 27 
din totalul de 225 de moşii, în Mehedinţi pe 18 din 199, 
în Ialomița pe 12 moşii, precum şi pe cele ale lui C. Lens, 
din totalul de 124 de moșii, iar în Olt pe 9 din cele 
119 moşii cu sate. În ceea ce privește judeţele de munte, 
se ştie precis că in cel al Buzăului rezerva n-a fost lu- 
crată în 1848 în 13 din cele 159 de sate existente la acea 
dată. În judeţul Rimnicu Sărat reclamaţii împotriva 
clacasilor s-au găsit pe șase din cele 148 de moşii popu- 
late, în județul Prahova patru au fost moşiile ai căror 
clacasi au fost traşi ulterior la răspundere pentru pagu- 
bele pricinuite rezervei, iar in judetul Dimbovita opt 
din cele 182 locuite de clăcaşi. Pentru judeţul Muscel se 
păstrează doar o menţiune în legătură cu cererea adre- 
sată în vara revoluției de 51 de proprietari pentru con- 
stringerea clacasilor la muncă, precum și o reclamaţie a 
unui arendas. În Arges s-au înregistrat numai vreo trei, 
patru reclamaţii arendasesti împotriva clacasilor, in Vil- 
cea nici una, iar in Gorj numai pe trei din cele 98 de 
moșii populate rezerva a fost atinsă în timpul ,,constitu- 
tiei“. În total, existenţa rezervei este semnalată docu- 
mentar, la scara ţării, pe un număr de 265 de moşii. 
Deşi această cifră nu poate fi luată drept valoare abso- 
lută, totuşi ea atestă ritmul rapid al apariţiei şi dezvol- 
tării rezervei în deceniul al cincilea în principatul mun- 
tean, dacă se are în vedere faptul că zece ani mai înainte 
pămîntul de arătură și fîneață oprit de proprietari si 
arendași pentru ei se rezuma în toată țara, afară de patru 
judeţe, la numai 1,03%/ din totalul suprafeţei arate si 
cosite în anul 1838 &. 

În ceea ce priveşte întinderea la care ajunsese în 
1848 rezerva cultivată cu cereale si cea producătoare de 
fin, nici ea nu poate fi apreciată decit în părţile ei afec- 
tate de manifestările revoluţionare ale ţărănimii si nu- 
mai rareori în ansamblul ei. Privită din acest punct de 
vedere, ea se prezintă, relativ, mică. În Teleorman, bună- 
oară, suprafața cultivată cu griu a variat între 12 şi 270 


5) I. Corfus, Agricultura Țării Româneşti..., p. 164—165. 


119 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de pogoane, cea cu porumb între 8 şi 240 de pogoane, 
cea cu orz acoperind într-un loc 30 de pogoane. Fineata 
arendăşească era pe o moşie din același judeţ de 100 de 
pogoane. iar pe alta de 300 de pogoane. În Vlașca re- 
verva semănată cu grîu a cuprins de la 6 pina la 258 de 
pogoane, cea cu porumb de la 14 pină la 350 de pogoane, 
iar cea de orz de la 13 pină la 35 de pogoane. În Mehe- 
dinți terenul arendasilor cultivat cu porumb și nelucrat 
de clăcaşi in 1848 a variat între 20 si 60 de pogoane, 
iar cel semănat cu griu între 20 si 93 de pogoane. Pe 
o moşie din Teleorman rezerva cultivată cu rapita a 
fost de 78 de pogoane şi jumătate. Cea mai întinsă 
rezervă din acest judeţ se găsea p2 moşia Dorobanţu, 
cuprinzind 460 de pogoane (dintre care 200 de po- 
poane grîu, 150 de pogoane porumb, 10 pogoane 
mei si 100 de pogoane fineata), în timp ce clacasii 
de pe aceeaşi moşie, pe lingă loturile lor legale, 
mai aveau luate în arendă, cu titlul de prisoase, 500 de 
pogoane din cele nelăsate de ei să le ia țăranii de pe 
alte moșii. Iar pe cele două parti componente ale moşiei 
Putinei (una boierească, avind 112 clăcași cu vite de 
muncă, iar alta arendăşească, cu 105 clacasi cu asemenea 
vite), arătura marii gospodării se ridica la 541 de po- 
goane. În judeţul Vlaşca, cele mai întinse culturi de ce- 
reale le aveau arendasii moșiilor Chiriacu (530 de 
pogoane) și Stănești (539 de pogoane). În judeţul Roma- 
nati, rezerva semănată cu griu pe moşia Celei era de 
214 pogoane, iar cea de porumb de 88 de pogoane, iar 
pe moşia pe care erau aşezate satele Potelu, Ianca si 
Hotaru pămîntul arendaşului cultivat cu porumb era de 
140 de pogoane, în vreme ce pe aceeași moşie clacasii 
din satele menţionate (în total 370 de familii) foloseau 
numai ca fineata 3 886 de pogoane (723 legale şi 3 163 
de prisos). Cea mai întinsă rezervă arendăşească, însă- 
mintata cu grîu si porumb, si anume 700 de pogoane, 
era cea de la Izlaz, locul din care s-a lansat proclamatia 
abolirii clacii, in timp ce clacasii (peste 600 de familii), 
afară d2 loturile lor legale, aveau luate în arendă sub 
formă de prisoase 5 000 de pogoane. În judeţul Dolj cea 
mai mare rezervă (603 pogoane, dintre care 303 cultivate 
cu porumb și 300 cu griu) se afla pe moșia Cetatea. În 
restul judeţului, întinderile de pămînt rezervate de pro- 
prietari şi arendasi erau mai mici. De exemplu, pe moşia 


120 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Poiana (cu 1 180 de familii de clficasi) terenul însămin- 
{at cu porumb al arendaşului era numai de 190 de po- 
goane, iar la Galicea numai de 96 de pogoane. În jude- 
tul Brăila, r2zerva de la Perişor semanata cu grîu era de 
67 de pogoane, iar cea de la Scortaru cultivata cu orz 
de 197 de pogoane. Pe mosia Dedulesti fineata rezervata 
era de 260 de pogoane. Pe Mosia Mare, pe care erau 
asezate patru sate totalizind 190 de familii de clacasi, 
locul arendasului semănat cu orz era de 258 de pogoane. 
Cea mai întinsă rezervă producătoare de cereale din tot 
judeţul se găsea pe moşia Sutesti a marelui logofăt 
C. Şuţu, cunoscut de mai înainte ca unul ce-şi dădea 
cea mai mare osteneală dintre toţi marii boieri ai țării 
să-și exploateze pămîntul fără arendasi, numai cu munca 
clăcaşilor de pe numeroasele sale moşii. Ea cuprindea 
647 de pogoane cultivate cu griu şi 400 de pogoane 
semanate cu orz, in total 1047 de pogoane. În judeţele 
de munte rezerva era mai mică decit la ses, si doar in 
părţile lor de cîmp ea era mai întinsă. Astfel pe moşia 
Jirlău din judeţul Rimnicu Sărat pămîntul arendasului 
semănat cu orz era de 297 de pogoane, iar pe moşia 
Padina din judeţul Buzău, proprietatea lui Gh. Bibescu, 
populată cu 429 familii de clăcaşi rezerva a atins în 
anul revoluției 1 138 de pogoane (338 semănate cu grîu, 
500 cu orz şi 300 cu mei). Este vorba de cea mai întinsă 
rezervă arabilă întilnită pina atunci în tara. 

Din cele expuse mai sus, două lucruri se pot stabili 
cu precizie. Primul, că rezerva arabilă se găsea înfiin- 
tata sau în curs de dezvoltare în Tara Românească cel 
mai mult în regiunea ei de şes, adică în zona celei mai 
întinse culturi de cereale. Al doilea, că suprafaţa ei, chiar 
la cîmpie, era mult mai mică decit întinderea de pămint 
cultivată de clăcași pentru ei. De aici şi importanța mult 
mai redusă a producției de cereale .pe rezervă, în raport 
cu producţia cerealieră a micii gospodării ţărăneşti si 
preponderența acestei producţii din urmă asupra celei 
obținute pe marea proprietate funciară, ca si a rolului ei 
în economia agrară şi în comerțul ţării din acest timp. 

Privitor la manifestările revoluţionare ţărăneşti care 
au provocat daune rezervei, ele au fost aproape aceleaşi 
în toată tara. Revoluţia izbucnind la începutul verii, cla- 
caşii au încetat lucrul tocmai în timpul recoltei. Ei n-au 
secerat griul şi orzul proprietarilor si arendasilor, sau nu 


121 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


le-au secerat la timp si ca atare s-au scuturat de vint, 
ori nu le-au terminat de secerat, sau le-au secerat neco- 
respunzător, ori le-au strins, dar nu le-au treierat şi în 
felul acesta s-au pierdut pe arie, bătute de ploi sau min- 
cate de porci, ori, în sfîrşit, le-au treierat, dar nu le-au 
vinturat. Nu le-au prasit porumbul, ci au slobozit vitele 
în el, ca şi pe alocuri în culturile de griu, orz şi mei. Pe 
unele moşii nu le-au cules apoi toamna porumbul, iar 
dacă l-au strins, l-au dus la ei acasă (cazuri semnalate 
în Teleorman şi Dolj). Pe o rezervă acoperită cu semă- 
naturi din Ilfov, clăcașii au băgat porcii care au rimat-o. 
Pe două moşii din Teleorman clacasii au strîns, au adus 
la arie si au bătut rapita rezervei, dar au lăsat-o nevin- 
turată, din care cauză s-a prăpădit. Foarte mult au 
suferit livezile de fin ale boierilor şi arendasilor care 
au rămas necosite, sau cosite, dar cu finul nestrins, ori 
neridicat, sau cosite prea tirziu, dar cel mai des mincate 
şi distruse de vitele clăcaşilor băgate în ele. Şi finul une- 
ori a fost dus de clacasi la ei acasă (cazuri întilnite in 
Buzău, Teleorman si Romanați). Pe unele moşii din Pra- 
hova, Ilfov şi Gorj clacasii au cosit cu forţa fineaja rezer- 
vei. Suhaturile boiereşti, adică terenurile de pășunat si 
de îngrăşat vitele, au fost păscute pe alocuri în Teleor- 
man de vitele clăcașilor. Vitele ţărăneşti au distrus re- 
zerva cultivată cu fasole pe o moşie din Vlaşca, iar pe 
alta din Ilfov rezerva de zarzavat. Pe unele moşii cu 
bălți din Teleorman, situate pe Dunăre, ţăranii, după ce 
au scos pentru arendași, în contul clăcii, cantităţi mari 
de peşte, l-au lăsat netăiat şi nesărat, stricindu-se, iar 
în alte bălți, după ce au pescuit pentru ei, fără permisie 
şi fără plată, au pus apoi cinepa la topit, distrugind tot 
peştele din ele. În unele bălți din Ilfov, Dolj şi Mehedinţi, 
clăcaşii au prins peste şi raci, fără a da dijmă, asa cum 
tot fără dijmă au tăiat trestie şi papură şi aşa cum fără 
învoială şi-au păscut vitele în ele. În Romanați, din băl- 
tile mosiilor Celei, Islaz, Potelu, Ianca, Hotaru, Dabu- 
leni etc., clacasii au scos mari cantităţi de peste şi l-au 
vindut pe bani, mălai, sare şi pe alte produse alimentare 
în satele vecine sau la ţăranii din alte părţi care adu- 
ceau acolo cu carele asemenea produse de vinzare. Nici 
helesteul proprietăţii n-a fost cruțat (în judeţul Buzău), 
ci după ce s-a prins din el pește, cel rămas a fost distrus 
de cinepa pusă la topit. Clăcaşii au lăsat viile proprietă- 


122 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tii nelucrate sau neculese, ori le-au distrus cu vitele 
(cazurile sint semnalate în judeţele Buzău, Teleorman, 
Gorj şi Mehedinţi). La munte, cele mai mari daune le-au 
suferit livezile de pruni, meri, nuci etc. ale rezervei. 
Clăcaşii au refuzat frecvent să le culeagă în contul clă- 
cii, sau le-au cules cu forţa pentru ei, ori le-au tăiat sau 
le-au distrus cu vitele slobozite în ele (fenomenul se 
întilneşte în judeţele Rimnicu Sărat, Buzău, Prahova, 
Muscel şi Gorj). La şes, atacul ţăranilor s-a îndreptat 
frecvent şi asupra pădurilor, tăind din ele şi stricindu-le 
(cazurile se înregistrează în Ilfov, Olt, Teleorman, Roma- 
nati, Dolj şi Mehedinţi). Pe alocuri din tufiş țăranii au 
„dărimat“ crengile şi au făcut frunzar pentru vite (în 
Mehedinţi). Frunza pădurii de luncă, care în Gorj se 
numea orman si obișnuit se arenda la negustori pentru 
capre, a fost mincată pe unele moşii din acest judeţ de 
vitele clăcaşilor, iar ghinda din pădurea de stejar de 
porcii lor. Pe unele moşii din Vlașca arendașii, pentru 
a-şi putea strînge recolta si transporta grinele la portu- 
rile dunărene, au plătit propriilor lor clăcași zilele de 
lucru la un pret mai mare decit cel oficial al zilei de 
clacă. lar pe o moşie din Romanați proprietarul, ca să-şi 
poată cosi fineata, a dat-o in parte la cosasi, iar un pro- 
prietar din Mehedinţi a adus la coasă ţărani din Gorj, 
care au fost însă alungaţi de clăcaşii localnici”. 


Restaurarea vechiului regim 


Odată cu prăbușirea revoluţiei a sosit si vremea 
răfuielilor. S-au văzut atunci fata în fata, pe de o parte, 
țăranii, pentru care revoluţia a însemnat, conform pro- 
clamatiei de la Islaz, desființarea clăcii, iar pe de atta, 
proprietarii şi arendasii, pentru care revoluţia n-a în- 
semnat decit o simtitoare pagubă materială. care trebuia 
recuperată cit mai grabnic si cu orice pret. Între aceste 
două tabere, în aprigă ură şi dușmănie, se afla guvernul 
boierimii reacționare, în frunte cu caimacamul C. Canta- 
cuzino, cu misiunea de a restatornici vechea stare de 


84 Pentru cele de mai sus, a se vedea: MI, Divizia comunală, 
34/1848. MI, Administrative, 20/1849, partea întii. BA, manuscrise 
româneşti, 3886 si 3887. 


123 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


lucruri şi de a „pacifica“ ţara sub scutul şi cu ajutorul 
armatelor străine. 

La 20 septembrie/2 octombrie 1848, I. Filipescu, noul 
ministru de interne, a cerut țăranilor să recunoască noua 
stapinire şi să reia munca pămîntului pentru proprietate, 
ca prin aceasta să-și achite pind mai era vreme datoriile 
clăcășești pe acel an. Cei ce erau datori cu zile de clacă 
şi „iobăgie“ (slugile) pe anul 1848 trebuiau să iasă la 
culesul porumbului, la strinsul finului si la arăturile 
de toamnă. Ţăranii au fost îndemnați să-şi facă si pentru 
ei cit mai multe arături, în care scop au fost asiguraţi, 
demagogic, că proprietarii nu le vor pretinde preţuri 
impovărătoare la arendarea prisosului de pămînt. Cei ce 
nu se vor supune vor fi considerați criminali şi pedepsiţi 
cu toată severitatea *”. Apoi, la ordinul căimăcămiei pri- 
vitor la campania agricolă de toamnă, ministrul a cerut 
șefi.or de judeţe (numiți acum din nou cîrmuitori) să 
rinduiască în fiecare judeţ cite doi boieri locali care 
să treacă prin fiecare sat (în căruțe cu cai luaţi de la 
țărani) pentru a indemna si sili pe fiecare clacas să iasă 
cu p.ugul la cimp si a intovarasi pe cei ce n-aveau 
saminta sau vite de muncă suficiente cu cei ce aveau de 
prisos, ca să nu rămînă nici unul fără semănătură. In 
caz contrar, ţăranii trebuiau ameninţaţi ca vor fi forțați 
prin execuţie de către soldaţi să lucreze. Se recomanda 
ca fiecăruia dintre cei doi boieri să i se repartizeze cite 
un număr de boiernasi privilegiați, cu sarcina de a stărui 
in fiecare sat asupra ţăranilor ca să iasă la arat şi de a 
intoami liste de pogoanele arate de fiecare, care, cen- 
tralizate apoi pe plăşi, să fie inaintate cirmuirii, iar 
aceasta, totalizindu-le, să le trimită ministerului. Se relua 
aşadar practica întocmirii statisticilor agrare pentru ți- 
nerea in evidenţă a întinderii insamintate și a producției 
obţinute în fiecare an. 

Clăcaşii de pe un mare număr de moşii însă n-au 
voit să iasă la aratul rezervei. A intervenit atunci Fuad, 
comisarul Porții, care a cerut, la 26 septembrie/8 octom- 
brie, caimacamului să dea din nou ordin pentru îndem- 
narea lor la muncă și să amenințe cu pedepse severe 
pe cei ce s-ar împotrivi. În același timp i-a făcut cunos- 
cută intenţia de a trimite din sat în sat coloane mobile 


8 MI, Divizia comunală 2B/1848, f. 307—308. 


124 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de militari turci ca să vadă dacă s-a început munca la 
cimp. Nota sa a fost tipărită şi difuzată în grabă la sate, 
în timp ce printr-o nouă proclamaţie sătenii au fost 
indemnati să iasă la muncă. Ministerul a socotit ca de- 
ocamdată era nevoie să se trimită călăreţi turci în jude- 
tele cu cea mai întinsă agricultură si care asigurau 
aprovizionarea ţării cu cereale, adică în Vlașca, Teleor- 
man. Romanați, Dolj şi Mehedinţi. Soldaţii turci, puși la 
dispoziţie de Omer pasa, comandantul militar al capi- 
talei, urmau să fie însoţiţi în drumul lor prin tara de 
ofiteri români. La 3/15 octombrie caimacamul a cerut 
lui Fuad să formeze coloanele mobile. O săptămină mai 
tirziu acestea erau gata de plecare, iar comisarul otoman 
a cerut listă de judeţele în care ţăranii opuneau rezis- 
tenta, unnind ca în fiecare din ele să se trimită cite 
200 de soldaţi, care aveau să fie repartizaţi de cirmuitori 
prin sate, cite unul pentru un număr anumit de case, 
pentru „indemnarea“ la lucru. Acum s-au găsit si re- 
prezentantii boierimii reacționare ca să ceară lui Fuad 
să inăbuşe cu totul spiritul revolutionar de la sate. Li 
s-a răspuns că trupele turcești le stăteau la dispoziţie 8". 

Ce se intimplase între timp la tara, pentru ca teama 
boierimii şi măsurile de mai sus să-și găsească justifi- 
carea ? În lumea celor asupriti, nu se putea şterge atit 
de ușor amintirea revoluţiei și nici restabili atit de 
lesne vechea stare de lucruri. S-a observat, cu drept 
cuvint, că majoritatea răscoalelor ţărăneşti au izbucnit 
şi după înăbușirea revoluţiei si au durat pina la ince- 
putul anului 1849*'. Rezistenţa cea mai îndirjită au 
opus-o clăcaşii din acele judeţe în care revoluţia prin- 
sese cel mai mult teren şi unde spectrul răfuielilor se 
arăta acum cel mai ameninţător. Reduta a fost Teleor- 
manul. judeţul în care. după cum s-a arătat, manifestă- 
rile revoluţionare țărănești au dăunat cel mai mult 
rezervei feudale. Astfel, în satele Piatra, Viişoara şi altele 
din jur, precum și în cele de pe domeniul Turnului, 
țăranii au refuzat să recunoască stăpînirea reacționară si 
au impresurat şi atacat cu ciomege pe cirmuitor si pe 


~i Anul 1848, IV, 505, 531—537, 544, 621—622, 709, 715; V, 
p. 86. 92—93. 

~ M. Rosca-Rosen, A. Patica, Răscoala țăranilor in anul 1848 
in Tara Românească, in „Studia Universitatum Babeș-Bolyai“, 
tom. III, nr. 8, ser. IV, fase. 2. Historia, Cluj, 1958, p. 122. 


125 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cei 30 de militari români, cu comandantul lor cu tot, 
care veniseră, pina la sosirea trupelor otomane, să-i 
supună la clacâ. Pentru „pacificarea“ lor a sosit apoi o 
trupă de cazaci, urmată de escadroanele turcești. Con- 
ducatorii ţăranilor au fost prinşi şi aduşi de turci la 
Bucuresti, unde unii au fost bătuţi şi surghiunifi pe o 
perioadă de şase luni la mânăstirea Snagov, iar alții au 
fost trimişi înapoi în satele lor, pentru a fi bătuţi in 
văzul lumii. Au mai fost ridicaţi si alti țărani din acest 
judeţ, ca si din judeţul Romanați, unii pur şi simplu 
numai la arătarea arendasului ca nesupusi, alţii de-a 
dreptul. de cazaci. Pentru mai mare siguranţă la Piatra 
au rămas, la cererea cirmuitorului, o sută de cazaci, iar 
la Turnu altă suta®. 

In judeţul Vlașca şapte arendasi s-au plins cirmui- 
torului că manifestele căimăcămiei si ale lui Faud n-a- 
veau nici un efect, țăranii bătindu-i si alungindu-i pe 
isprăvniceii şi dorobantii trimişi cu ei. Era vorba de 
cei de pe moşiile Hodivoaia, Stănești si Putineiu. Pentru 
„pacilicare“ au fost trimişi soldaţi turci de la Giurgiu. 
Si în restul județului au fost folosiți miliari turci pen- 
tru înăbușirea răscoalei ®. 

În judeţul Dolj, un grup de 200 de ţărani răsculați. 
in frunte cu un fost comisar de propagandă, cu: doi 
preoţi şi cu doi soldaţi români, au intrat la 29 septem- 
brie, inarmati cu puști, suliti, coase şi topoare in Cra- 
iova.. După o scurtă luptă cu: cei 30 de dorobanţi trimişi 
în întimpinarea lor, căpeteniile ţăranilor au fost prinse, 
iar celorlalţi li s-a dat drumul. Între Calafat și Craiova 
satele erau rasculate de fostul subadministrator al plăşii 
Cimpului de pe vremea revoluţiei. Vreo 200 de clăcași 
din 8 sate de acolo au maltratat pe noul subcirmuitor 
în timp ce venea să-şi ia postul in primire. La vestea 
trecerii trupelor turcești la Calafat, ei au pornit împo- 
triva lor, dar au fost împrăștiați de călăreţii otomani. 
Trupa turcească, sosită la cererea cirmuitorului în plasă, 
a pedepsit pe unii din ei, iar pe alţii i-a arestat. Pe 
alte ‘mosii, de exemplu la Călărașu si Piscu, țăranii au 


S Anul 1848, V, p. 54—55, 96—98, 128—129, 155—156, 205, 
212, 223—224, 313, 472, 640—641. 


89 Ibidem, IV, p. 505—506, 541—542, 619. MI, Administrative, 
67/1849, f. 1. 


% BA, ms. rom. 3863, f. 104—106; 3884, f. 51—52, 347, 362. 
126 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


dat foc finului arendașilor!. Cu toate acestea, Doljui 
a fost unul dintre primele judeţe de la şes, în care clă- 
caşii s-au liniştit cel mai repede şi au făcut arături de 
toamnă ™, desigur la „îndemnul“ trupelor străine. 

În judeţul Romanați, la preluarea puterii de către 
noul cirmuitor, tuiburările ajunseseră atit de departe 
incit i-au amenințat viata. Aceasta însă numai pînă ce 
trupele otomane au sosit la Slatina, cînd „duhurile răz- 
vrătitoare s-au liniştit“, după relatarea sa, şi cind a fost 
inăbuşită şi răscoala de la Islaz, unde 400—500 de ţărani, 
in frunte cu trei preoți, juraseră să nu facă clacă si sa 
nu recunoască noua stăpinire, ci numai pe cea a lui 
Magheru *!. 

In judeţul Iifov, şi anume în plasa Olteniţa, clacasii 
din unele sate au refuzat să predea exemplarele conti- 
nind proclamatiile guvernului revoluţionar şi să pri- 
mească, în schimb, pe cele ale noului regim. În altele, 
holdele arendaşilor au rămas mai departe pe cimp, iar 
altele netreierate şi nevinturate, cu toate presiunile 
exercitate asupra clăcaşilor de organele locale prin doro- 
banti. Unii clăcași şi-au cules porumbul şi l-au dus acasă 
nedijmuit. Si în plasa Obileşti locuitorii din 9 sate s-au 
împotrivit restabilirii vechii ordini. Si in acest judeţ 
cele mai răzvrătite şi mai nesupuse au fost tot satele 
de la Dunăre. Cimmuitorul a cerut 40 de soldaţi turci 
ca să restabilească ordinea, dar ministerul i-a recoman- 
dat să folosească cazacii puși anterior la dispoziţie. 
Rezistenţa sătenilor a fost cu atit mai hotărită, cu cit 
au fost constrinsi să-şi vindă grinele pentru trupele stră- 
ine şi să le transporte la locul indicat. La refuzul lor 
de a executa ordinele noii stăpiniri, alungind din sate 
pe subcirmuitor, s-a apelat mereu la cazaci %. 

Spiritul răscoalei, adînc intrat în inima ţărănimii din 
zona Dunării, începînd din Ialomița si pina in Mehedinți. 
n-a putut fi înăbuşit uşor. În judeţul Ialomiţa, bună- 
oară. c:acasii de la Grindu au intrat, în februarie 1849. 


A 1. Petrescu, op. cit, p. LXVII, 174—175, 290—291. 
“2 Anul 1848, V, p. 466. 
% BA, ms. rom. 3867, f. 189. Anul 1848, V, p. 127—128. 
A ' BA, ms. rom. 3860, f. 371. Anul 1848, IV, p. 511, 558, 613; 
", p. 341. 

95 Pentru aceasta, vezi si C. Bodea, Figuri puțin cunoscute 
din revoluția de la 1848, în „Studii“, XIII, 1960, nr. 2, p. 149—151. 


127 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


la proprietar si l-au întrebat, prin cuvinte „ingrozitoare“, 
cum de îndrăzneşte să le mai ceară clacă, de vreme ce 
ei se considerau scapati de ea încă din vara anului pre- 
cedent, amenințindu-l că peste două luni vor vedea bo- 
ierii „şi altele“. Pentru aceasta au fost bătuţi, iar Căi- 
măcămia a propus să fie trimiși la Snagov sau la alta 
închisoare pentru un timp oarecare”. Aceasta înseamnă 
că pe aiccuri ţăranii sperau intr-o nouă revoluţie in 
primăvara anului 1849. 

Dar şi în regiunea nordică a ţării sătenii au rezistat 
in unele locuri tot atit de dirz reinstalării relaţiilor feu- 
dale. Și aici unii din ei, ca cei din Glodeanu Cirlig și 
din alte sate din judeţul Buzău, sperau ca cdată cu 
ivirea primăverii să se desființeze toate rinduielile privi- 
toare la clacă, precum și orice datorie, către oricine, 
prin orice tranzacţie ”. În judeţul Prahova satele de la 
munte au fost mai greu de readus la vechea orinduiala 
decit cele de la cimp. Astfel, în indirjirea lor, clacasii 
din Cornul de Jos şi din Comarnic au năvălit chiar și 
asupra cazacilor, chemaţi de subcirmuitor în ajutor pen- 
tru a-i forța să plătească proprietarului claca pe 1848 
şi să-l despăgubească pentru că-şi deschiseseră circiumi 
proprii pe moşie şi-i arendaseră si morile. Și aici repri- 
marea s-a făcut prin bătaie şi surghiunire la mănăstire. 
Faptele ţăranilor săvirşite în timpul revoluţiei si impo- 
trivirea lor de după aceasta au fost pedepsite și infrinte 
si în județul Dimbovita prin bătaie si izgonirea capete- 
nii.or lor din sate. La Costeştii din Deal, refuzind mai 
departe orice socoteală cu arendasul şi strigindu-i că 
nu mai plătesc clacă, sătenii s-au baricadat într-un cosar 
din curtea acestuia, oprind cu ei si pe dorobantul trimis 
ca să-i supună. În judeţul Arges, cîteva sate din plasa 
Topologului au refuzat să predea armele. În satul Runcu 
(piaiul Loviştei). ţăranii au sărit cu arme si lănci împo- 
triva subcirmuitorului, batind pe dorobant si inchizindu-i 
pe amindoi. La fel si in citeva sate din plasa Cotmeana. 
O parte din ei au fost prinşi, bătuţi si bagati la arest, 
iar de isprava lor au fost instiintati comisarul Portii si 
comandantul trupelor rusești %. În judeţul Gorj. cirmui- 


% MI, Direcţia administrativă, 21/1849, f. 311—312. 

™ MI, Divizia comunală, 2B/1848, f. 293. 

* Anul 1848, V, p. 64, 205—206, 210, 219, 227—228, 424. MI. 
Direcţia administrativă, 21/1849, £. 259. 


128 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


torul a căutat, fără succes însă, să oblige pe clăcaşi să-și 
achite datoriile pe anul 1848. Aceştia au fost presati 
cel mai mult de arendasi, pe motiv că li se apropia ter- 
menul de achitare a arenzilor. Desigur, ministerul a 
recomandat ca sătenii să fie îndemnați să-și achite acele 
datorii "°. 

Căimăcămia a crezut că frecventele reclamaţii care 
începuseră s-o asalteze, atit din partea ţăranilor, cît şi 
din cea a arendașilor şi proprietarilor, se datorau în 
bună parte lipsei de supraveghere a cirmuitorilor în apli- 
carea legii. De aceea, la 9/21 octombrie ea a pus în 
vedere ministerului să le dea ordin ca orice reclamaţie 
împotriva abaterii de la lege, fie a clăcașului, fie a 
arendasului sau a proprietarului, să fie cercetată la fata 
locului, pentru ca cel ce a comis-o să fie constrins să 
plătească despăgubiri, ba chiar pedepsit, fără deosebire. 
La 11/23 octombrie, ministerul a ordonat stricta aplicare 
a Regulamentului organic în raporturile dintre clăcași 
şi proprietari, mărginirea pretențiilor ilegale ale aren- 
dasilor si proprietarilor față de clăcași şi împlinirea la 
timp a îndatoririlor acestora către proprietate 100. 

Această atitudine a fost dictată de situaţia critică 
de la tara, unde arendasii începuseră să-și arate colții. 
Bunăoară cel de la Vinju (Mehedinţi) a adus, prin mij- 
locirea pasalei din Vidin, 7 soldaţi turci pentru a-şi 
încasa datoriile de la clăcași. Aleşii satului au fost atir- 
nati de poartă, iar arendasul a spus sătenilor că turcii 
au fost aduşi ca să căznească pe cei ce şi-au făcut de 
cap în timpul „constituţiei“. De frică, ei au fugit în 
pădure. Căimăcămia a cerut lui Fuad să îndepărteze 
pe turci din sat si să dea ordin comandantiior de trupe 
otomane din județe să nu acorde asistență arendasilor, 
fără ştirea şi cererea cîrmuitorilor, lucru ce comisarul 
l-a si făcut 1. 

În judeţul Romanați, un mare număr de arendași si 
proprietari au început să oblige pe clacasi să le achite 
cît mai repede datoriile clăcii, fără a le da răgaz să-şi 
facă arăturile de toamnă. Cirmuitorul (I. Gigîrtu) le-a 


% MI, Divizia comunală, 2B/1848, f. 364—365. 
10 „Buletin ofiţial“, nr. 49 din 25 octombrie 1848, p. 184—185. 


101 BA, ms. rom. 3888, f. 149, 153, 161. Anul 1848, V, 
p. 131—132. 


129 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cerut să-i lase în pace pină ce-şi vor termina arăturile 
şi numai atunci să se prezinte la el cu registrele de 
datoriile clăcii rămase neimplinite, pentru a decide asu- 
pra executării lor. Această inovaţie a stirnit protestul 
arendasilor de pe 21 de moşii, care l-au pirit ministe- 
rului că din cauza lui nu şi-au putut face arături si nici 
implini de la clăcași venitul proprietății, deoarece nici 
unul n-a mai voit de atunci încoace să se socotească '”. 
A urmat o anchetă secretă pentru descoperirea abuzu- 
rilor aparatului administrativ din acest judeţ, precum şi 
din judeţele Vlaşca, Teleorman şi Olt. Anchetatorul a 
mai avut misiunea de a examina dacă spiritul revolu- 
tionar mai dăinuia printre clăcaşii fruntaşi si mijlocaşi, 
adică printre cei ce dispuneau de vite de muncă pentru 
cultivarea rezervei. La ancheta, care s-a limitat la jude- 
ful Romanați, proprietarii şi arendasii şi-au repetat acu- 
zatiile împotriva cirmuitorului. Arendaşii l-au mai acuzat 
de luare de mită la acordarea asistenţei pentru scoaterea 
cu dorobanţi a datoriilor lor de la clăcaşi. La rindul 
său, cinmuitorul a învinuit pe arendasi că-i cer voie să 
ia si haina de pe ţăran și să-i vindă vitele la preţuri 
de nimic. Totuși el a fost suspendat pină la terminarea 
anchetei. Abia atunci au răsuflat arendasii reciamanti, 
in număr de 40, şi au început să depună dovezi scrise 
impotriva lui. S-au descoperit şi nereguli comise de auto- 
ritatile locale la luarea produselor de la țărani şi la 
transpontul lor pentru trupele străine. Ancheta s-a pre- 
lungit aproape un an de zile şi s-a terminat fără rezul- 
tatul aşteptat de arendaşi, deoarece clăcaşii le-au facut 
în primăvara anului 1849 arături tocmai pe locurile, 
pe care trebuiau să facă, în 1848, arături de toamnă 
si care formaseră, in general, obiectul reclamatiilor lor 
contra cinmuitorului 13, 

Cum însă cea mai mare parte din clacasimea ţării 
păstra în inima ei „duhul de neastimpărare“, dupa cum 
se exprima ministrul de interne, și cum pe de o parte 
ei refuzau să-şi achite claca, iar pe de alta nu încetau să 
asalteze cu jalbe pe Fuad şi pe caimacam, „arătind in 
ele orice le vine în gind, incit au ajuns a nu să mai 


102 Aceste 21 de moşii erau dintre acelea, pe care clacasii au 
încetat in vremea revoluţiei lucrul pentru arendasi (BA, ms. 
rom. 3892, f. 43—48, 92). 

10% BA, ms. rom. 3892, f. 6—186. 


130 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


astimpara du pă drumuri“, şi cum in acelaşi timp si 
proprietarii şi arendasii supărau auzul acestor înalte per- 
sonaje cu cereri împotriva clăcaşilor, cereri care, toate, 
erau îndrumate apoi ministerului spre rezolvare, acesta, 
ca unul ce nu dispunea de mijloace pentru acest scop, 
a cerut, la 5/17 februarie 1849, căimăcămiei să ia măsuri 
contra celor ce „n-au pierdut încă din capetele lor duhu 
de răzvrătire“, cit şi pentru pedepsirea celor ce-i insti- 
gau la nesupunere. Ca urmare, sfatul administrativ ex- 
traordinar (consiliul de miniştri), luînd în considerare 
că împotrivirea clăcașşilor fata de autorități și refuzul 
lor de a-şi achita claca, manifestat uneori si prin bătaia 
dorobantilor, izvorau din „năluciri anarhice, insuflate de 
turburătorii liniştii“ şi că dacă asemenea acţiuni ar fi 
trecute cu vederea, ar ajunge să se întindă ca o molimă 
asupra tuturor satelor, a hotărit, la 12/24 februarie, ca 
şefii de județe să meargă în satele unde se iveau ase- 
menea _ ,,neorinduieli“, să cerceteze şi să dovedească pe 
vinovaţi şi pe agitatori, pe care să-i aresteze şi să-i bată 
la fata locului, iar pe cei vinovaţi mai grav să-i trimită 
la Bucuresti, pentru a fi depusi la locuri sigure, cita 
vreme cei mai putin vinovaţi să fie dati in chezasia sa- 
telor. Aceste măsuri au fost sancţionate de căimăcămie 
şi trimise cirmuirilor spre executare 1%. 


Despăgubirile 


Odată cu restaurarea vechiului regim, cirmuirile au 
început să fie inundate de reclamatiile proprietarilor şi 
arendaşilor pentru despăgubirea de daunele suferite in 
timpu! revoluţiei. În județul Mehedinţi, cirmuitorul a 
dispus să se facă de către preoții şi aleşii satelor vecine 
acte de constatare şi evaluare a pagubei. Ministerul i-a 
cerut însă să cerceteze si să estimeze mai intii personal 
paguba, prin acte doveditoare, şi să-i raporteze apoi pen- 
tru fiecare caz în parte 5. În judeţele Ilfov, Olt si Dolj, 
asemenea reclamaţii au fost cercetate de subcirmuitorii 
de plăşi, intocmindu-se acte de despăgubire. Cum însă 
în Dolj, sumele pretinse erau, după actele întocmite, 


101 MI, Direcţia administrativă, 21/1849, f. 261—262, 390—395. 
1% BA, ms. rom. 3886, f. 95—96. 


131 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mari, cirmuitorul n-a îndrăznit să constringa pe cidcasi 
să le plătească. Ministerul însă l-a asigurat, ca si pe 
cîrmuitorii celorlalte judeţe, că va lua în considerare 
dovezile vrednice de crezare si va obliga pe clăcași să 
plătească despăgubiri 1%, Asaltat însă tot mai mult de 
asemenea cereri, el a cerut, la 9 octombrie 1848, căimă- 
cămiei să prevadă mijloace pentru satisfacerea lor. 
Aceasta a hotărit să fie plătite nu:mai acele pagube care 
proveneau din neprestarea clăcii, cîtă vreme cele de altă 
natură, ca distrugerea culturilor şi finetelor de vitele 
clacasilor, inerente oricărei revoluţii, să fie uitate. Dar 
ministerul nu s-a mulțumit cu acest punct de vedere. 
El i-a explicat că anumite pagube nu puteau rămîne ne- 
împlinite, deoarece ele nu proveneau din intimplarile 
revoiutie: ci din dorința ţăranilor de a provoca daune 
preprietatii. Prima dintre faptele de neiertat ale aces- 
tora era, după părerea lui, că „porniţi pă prințipul comu- 
nismului, că pămîntul particular va trece în a lor stă- 
pinire“ şi-au ridicat produsele de pe cîmp, fără a da 
dijmă din ele si au cosit livezile proprietăţii, carind 
finul la ei acasă. A doua, că au dat inadins drumul vite- 
lor în culturile rezervei, fără a permite apoi cercetări 
si despăgubiri. A treia, că au dărimat case si au stricat 
pometuri si vii, ridicind de pe ele recolta sau mincind-o 
cu vitele lor. În sfîrşit, a patra, că au vinat sau au distrus 
helesteiele proprietăţii. Toate acestea se cereau deci 
pedepsite, cel puţin prin despăgubire. Acest punct de 
vedere şi-a găsit deplină aprobare din partea sfatului 
administrativ, convins şi el că asemenea pagube prove- 
neau din „reaua voinţă“ a ciacasilor, „insuflată de duhul 
anarhiei“. De aceea, la 31 octombrie/12 noiembrie acesta 
a hotărît ca orice reclamaţie de despăgubire, venită din 
partea oricui, să fie examinată de minister. Cercetarea 
trebuia făcută de către boierii judeţeni, proprietari de 
pămînt din partea locului unde s-a săvirșit paguba, care 
urmau s-o dovedească prin foi de ispașă întocmite fie 
încă pe timpu: stapinirii revoluționare, fie după aceasta. 
Dacă paguba era de natură administrativă, adică din 
domeniul relaţiilor dintre proprietari şi clăcași, boierii 
trebuiau să raporteze ministerului, -pentru a constringe 
pe clăcaşi s-o plătească, iar dacă era de natură judecă- 


106 Ibidem, f. 92, 162, 182, 184. Anul 1848, V, p. 497—498. 


132 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


torească, urma să fie îndrumată tribunalelor. Căimăcămia 
a aprobat, la 2 decembrie, această propunere, dar a pus 
in vedere ministerului ca toate pretenţiile, care la cerce- 
tare ar stimi bănuieli că ar nedreptati pe clăcași, să 
fie trimise instanţelor judecătorești 17. 

În felul acesta, de pe la sfîrşitul lunii octombrie re- 
clamatiile de acest gen au fost indrumate, cu unele 
exceptii, in cercetarea boierilor judeteni, care au intocmit 
si înaintat ministerului așa-numitele „relaţii“, adică dări 
de seamă asupra rezultatului cercetărilor făcute pentru 
fiecare caz în parte, în care au specificat în cifre canti- 
tăţi.e de produse sau sumele de bani pe care urmau, 
după aprecierea lor, să le dea clacasii ca despăgubire. 
Ministerul a aprobat, în general, despăgubirea propusă 
de ei, in produse sau in bani, la preţul format în toamna 
anului 1848. În unele locuri boierii au „invoit“ pe clăcași 
cu reclamantii lor pentru despăgubirea acestora. Aseme- 
nea ,invcie.i* au fost apoi adeverite și executate, la 
ordinu! ministerului, de cirmuitori. În judeţele în care 
nu s-au găsit boieri pentru cercetare, aceasta s-a făcu: 
de organele administrative locale, pe baza foilor de 
ispașă 108, 

Tot acum, cei 55 de arendasi ai moșiilor mănăstiriior 
închinate din Oltenia au cerut căimăcămiei ca. pe de o 
parte, să fie despagubiti fie de către aceste mănăstiri, 
prin restituirea banilor arenzilor (achitate pînă la 23 
aprilie 1849), fie de clăcași, iar pe de alta, să li se modi- 
fice contractele în scopul reducerii arenzilor, aceasta si 
pentru motivulcă rămăseseră si fără arături de toamnă !*. 
Cu pretenţii identice s-au adresat în același timp lui 
Fuad 72 de arendasi de moșii boiereşti din tara !!0. Sfatul 
administrativ extraordinar a hotărît, la 12/24 februarie 
1849, ca arendasii moșiilor mănăstirilor închinate, pre- 
cum si cei ai moșiilor boierești să fie despagubiti, dar 
nu imediat, ci numai după cercetarea pagubelor. Cei ce 


107 Anul 1848, V, p. 7—9, 80, 88—89, 316—317, 684—685. 

108 Pentru reclamatiile cercetate şi despăgubirile propuse de 
boieri în judeţele Rimnicu Sărat, Brăila, Buzău, Prahova, Dim- 
bovita, Vlașca, Teleorman, Romanați, Vilcea, Dolj, Gorj şi Me- 
hedinti, vezi ms. rom. 3886 şi 3887 din Biblioteca Academiei. 

109 BA, ms. rom. 3892, f. 241—242. Anul 1848, IV, p. 691—693. 

10 La 26 ianuarie 1849, ele au fost trimise spre a fi dez- 
bătute de sfatul administrativ (ibidem, f. 251—253). 


133 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


nu voiau să ţină moşiile pind la expirarea termenului 
arenzii, ca si cei ce nu-şi achitaseră încă arenzile pe 
anul 1848, puteau renunța la ele. Căimăcămia a aprobat 
această hotărire, care a fost aplicată apoi si in cazul 
cererilor provenite de la arendaşii moşiilor mănăstirești 
neinchinate. Așadar toți arendașşii aveau să fie despa- 
gubiti, dar numai pentru daunele suferite in urma refu- 
zului clăcașilor de a le lucra rezervele, iar nu și pentru 
cele provocate de holeră, lăcuste etc. Arendaşilor, care 
mai aveau doar un an (1849) pină la expirarea contrac- 
telor, li s-a redus pentru acel an arenda cu 10% "'. 
Pretentiile tuturora urmau să fie cercetate, nu însă de 
boierii judeţeni, ci de nişte comisii, a căror înfiinţare 
se proiecta atunci pentru fiecare judeţ. 

Într-adevăr greutăţile întîmpinate în cercetarea dau- 
nelor de către acei boieri, care in unele judeţe, ca Ialo- 
mita, Ilfov şi Dolj, au refuzat să primească această sar- 
cină, mai ales că nu era plătită !!?, au dus la înfiinţarea, 
la 15 februarie 1849, a unor comisii județene pentru o 
nouă (a doua) cercetare a cererilor de despăgubire, pre- 
cum si a pagubelor contestate de clăcaşi. Comisia era 
alcătuită din cimmuitorul judeţului si din 3 proprietari 
numiți de minister. Ea avea să primească de la minister 
reclamatiile, să le cerceteze, să alcătuiască „relaţii“, pe 
care să le trimită aceluiaşi minister. Acesta urma ca pe 
cele de resortul administraţiei să le pună in aplicare, 
hotarind valoarea despăgubirii, iar pe cele de natură 
judecătorească să le trimită tribunalelor. Cheltuielile 
comisiei, în cazul cind se deplasa pe teren, trebuiau su- 
portate de cei vinovaţi, adică de clăcași. 

Cum însă pe teren cencetarea se găsea în plină de:- 
făşurare de către boierii judeţeni, iar in cancelaria mi- 
nisterului se adunaseră pînă atunci „relaţiile“ lor de ia 
citeva judeţe, si cum reclamantii stăruiau să fie grabnic 
despagubiti, ministerul a propus ca hirtii.e întocmite 
de aceşti boieri să nu fie trimise înapoi comisiilor jude- 
tene nou-infiintate pentru a doua cercetare !!5, Sfatul 
administrativ a fost de acord si a hotărît să nu se ia 


111 „Buletin“, nr. 19 din 22 februarie 1849, p. 73—74, 82; 
nr. 32 din 2 aprilie 1849, p. 126—127. Anul 1848, VI, p. 136—140. 

112 BA, ms. rom. 3886. f. 268, 293, 319, 331—333. 

14) Ibidem, f. 334, 352, 354, 845—846. 


134 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


din nou în cercetare decît numai acele „relaţii“ care nu 
erau complete, iar cele considerate suficient de explicite 
să se ia drept bune, urmind să fie văzute, în ultimă 
instanță, de minister, pentru a ordona, pe baza lor, des- 
păgubirea. Sfatul a întocmit şi nişte instrucţiuni, după 
care aveau să se conducă în activitatea lor comisiile şi 
potrivit cărora urma să se facă despăgubirea. Astfel, în 
cazul pretențiilor de despăgubire pentru recolta rămasă 
nestrinsă trebuia să se dovedească mai întii dacă f.ecare 
clacas pirit era sau nu dator în vara anului 1848 cu tot 
numărul de zile, cu care s-ar fi putut săvirşi toată acea 
muncă, pentru neexecutarea căreia era chemat acum să 
plătească despăgubiri. Dacă se constata că datoria lui 
în zile de clacă era mai mică decît ceea ce ar fi necesitat 
efectuarea totală a unei asemenea munci în sezonul de 
vară, atunci el urma să plătească numai acea pagubă. 
care a provenit din neindeplinirea adevăratei (legaiei) 
sale datorii de clacă din respectivul anotimp. Trebuiau 
luate apoi în considerare cazurile de forță majoră, care 
au împiedicat pe clăcaşi să iasă la cîmp, ca holera, pen- 
tru stăvilirea căreia au fost izolate pe alocuri sate în- 
tregi, precum si calamitatile naturale, ca seceta, grindina 
şi lăcustele, care au distrus în unele regiuni recolta. 
În atare cazuri, clacasii trebuiau să fie scutiţi in parte 
de greutatea despagubirii. Din despăgubirea hotărită 
pentru pogonul arat sau pentru cel de fineata, ale căror 
recolte s-au pierdut total sau partial datorită refuzului 
clacasi‘or de a munci, urma sa se scadă preţul zileior 
de lucru, care ar fi trebuit să le folosească reclamantul 
ca să termine muncile cerute, pina la băgarea produsului 
in magazie. La prețuirea recoltei, pentru care se cereau 
acum despăgubiri, trebuia să se ia ca bază volumul recol- 
tei obţinute in 1848 pe moşiile vecine, iar în caz de 
nedumeriri sau de pretenţii exagerate, producţia la pogon 
nu putea fi socotită mai mult decit o chilă la grîu şi pina 
la o chilă şi jumătate la porumb, orz sau mei, iar la fin 
pina la un car purtat de patru boi. Preţul după care 
avea să se calculeze recolta trebuia să fie cel format în 
partea locului in toamna aceluiaşi an. Comisiile erau 
indatorate să depună stăruinți pentru a împăca părțile, 
fără a permite însă ca impăciuirile să fie pentru clăcași 
mai grele decit despăgubirile la care ar fi supuși în urma 


135 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cercetării. Data de 19 mai a fost fixată ca ultim termen 
de înaintare a cererilor de despăgubire 1", 


Căimăcămia a aprobat aceste măsuri şi a recomandat 
ministerului „invoirea nevătămătoare“ ca principală cale 
pentru despăgubire, cerindu-i să-i comunice rezolutiile 
ce le va pune la „relaţiile“ comisiilor. Membrii acestor 
comisii, propusi de cirmuitori si aprobati de minister, au 
fost eonfirmati, ‘ia 26 aprilie/8 mai, de căimăcămie, care 
le-a fixat la cel mult două luni perioada de cercetare. 
Tot atunci căimăcămia a pus din nou în vedere ministe- 
rului să-i prezinte toate „relaţiile“ pe care le va primi 
din partea comisiilor, pentru a-şi da pentru fiecare avizul 
de despăgubire la referatul ministerului. La 6/18 mai 
acesta a dat ordin pentru începerea cercetărilor !!5. Co- 
misii.e n-aveau dreptul să ordone, pe baza „relațiilor“ 
întocmite, despăgubirea, înainte de a primi dezlegarea 
ministerului. Propunerile de despăgubire trebuiau moti- 
vate cu dovezi sigure că pagubele au provenit dintr-o 
„într-adins îndărătnicire si nesupunere“ a clăcașilor 146. 

Pina să-și înceapă însă comisiile activitatea, în citeva 
judeţe au şi fost smulse, la cererea proprietarilor și aren- 
daşilor, cu forța de aparatul administrativ local, fără 
autorizația puterii centrale, bani şi produse de la clă- 
casi, drept despăgubiri. La ordinul căimăcămiei. minis- 
terul a cerut cirmuitorilor să oprească asemenea impli- 
niri, să oblige pe făptaşi să despăgubească pe clăcași, 
apoi să-i îndepărteze din slujbă. Aceasta, pentru a se 
curma abuzurile şi odată cu ele şi multele jălbi ce le 
adresau mereu ţăranii comisarilor puterilor străine şi 
guvernu-ui ţării 1!7. Pe lîngă aceasta s-au instituit anchete 
speciale, care au dat în vileag situaţii de-a dreptul tra- 
gice pentru clăcaşi. Astfel, în judeţul Vlașca, încă înainte 
de anchetă, însuși cirmuitorul a recunoscut că împlinirile 
de la clacasi au fost făcute cu dorobantii cirmuirii si 


11 Buletin“, nr. 39 din 19 aprilie 1849, p. 145—147. V. şi 
Anul 1848, VI, p. 177—179. Foaie volantă, cu instrucţiunile de 
mai sus (BA, ms. rom. 3887, f. 204; lista boierilor din comisiile 
judeţene, f. 205). 

115 Anul 1848, VI, p. 176, 208—211. BA, ms. rom. 3887, f. 
200—201. 

116 Al. Bălintescu, op. cit., p. 270—271. 

117 Anul 1848, VI, p. 208—210. „Buletin“, nr. 44 din 6 mai 
1849, p. 173—174. 


136 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


subcirmuirilor, dar a căutat să se apere că ele n-au fost: 
săvirşite cu soldaţi turci, aceștia fiind folosiți doar ia 
„pacificarea“ ` satelor !!8. El a fost suspendat si înlocuit 
cu clucerul I. Cătuneanu, care se afla trimis în anchetă 
în acel județ £. La intervenţia însă a lui Fuad, fostul 
cirmuitor a fost repus in post, iar Cătuntanu a fost nu- 
mit membru în comisia de cercetare a județului. Rami- 
nînd totuşi si cu atributia de anchetator, acesta din urmă 
a găsit în dosarele privitoare la pagubele provocate de 
revoluție „toate tiraniile negindite: sume de bani și 
producte supt numire şi închipuire de pagubi pricinuite 
de evenimentele trecute (revoluţie), împliniri prin siluiri.. 
cazne pe alocurea și îngroziri prin ostaşi împărăteşti“. 
de către executori orinduiti de cirmuitor. .,Intr-asemenea 
impilari nepomenite — continua Cătuneanu — s-au. 
vîndut de la cei săraci lăcuitori boi, vaci, oi si produc- 
turi, ca să scape de caznele ce fără milostivire încerca“. 
Executorii „au prădat si ei pentru in parte-le rău folos: 
pe osinditii lăcuitori, fiind cei mai multi dintr-insii niște 
oameni dasnadajduiti, băsmetici și săraci“. Însuși cîr- 
muitorul a fost învinuit de un „şir de sudălmi, necinste 
şi bătăi întrebuințate atit către lăcuitorii satelor cit și 
către negutatori si boernaşi“, ca să bage groaza in ei 
si să nu alerge cu plingeri la stapinire. Tot el a pornit 
în judeţ dorobanţi cu ,,volnicii si trepede“ ca să ridice 
pe cine voia. Avea la dispoziţie 12 executori. În aseme- 
nea condiţii, si orășenii si sătenii se aflau acum „într-o: 
nespusă posomorire, întristare si nemulţumire, totodată: 
şi foarte îngroziți“ 120. Ministerul a constatat că asemenea: 
împliniri s-au făcut pe 17 moşii, la ordinul direct al 
cirmuitoruiui, prin executorii săi, „oameni streini si de 
nici un fel de considerație“, ajutați de mai multi doro- 
banti, iar pe alocuri chiar si de ostaşi turci. În unele: 
sate s-a luat indoit, în comparaţie cu ceea ce reclamau. 


118 MI, Administrative, 67/1849, f. 1. Cirmuitorul era clucerul 
C. Stefanescu. 

1 „Buletin“ nr. 45 din 9 mai 1849, f. 177. 

10 BA, ms. rom. 3887, f. 23—24. După o lună si mai bine 
de cercetare, Cătuneanu, ,amarit de jafurile si prazile intinse 
către toţi de obşte“ şi certat firește cu cirmuitorul, a cerut să 
fie mutat cu cercetarea în alt județ (Ibidem, f. 350). 


137 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


arendașii, clăcaşii fiind nevoiţi să-şi vindă vitele fără 
preţ 121, 

Dar cele mai multe împliniri fără ştirea stapinirii 
s-au facut în judeţul Teleorman. Cirmuitorul a căutat 
să scape cu fața curată, arătînd anchetatorului că numai 
într-un singur sat au fost osinditi clacasii, pe bază de 
Toi de ispașă, să plătească despăgubiri, iar dacă în alte 
sate ei se vor fi învoit să despăgubească pe proprietari şi 
arendași, de această învoială nu poate fi trasă la răs- 
pundere cirmuirea, de vreme ce n-a luat parte la ea 1”, 
Ancheta s-a făcut pe plăși. În plasa Călmățui s-a consta- 
tat că locuitorii din şase sate au fost siliți să plătească 
:despagubiri prin „învoieli“ făcute cu arendasii, fără şti- 
rea cinmuirii. Anchetatorul a mai găsit în citeva sate 
invoieli pentru asemenea despăgubiri. El a pus in vedere 
țăranilor să nu plătească nimic, fără aprobarea ministe- 
rului. La cele mai multe moșii au lipsit proprietarii, 
arendasii sau oamenii lor, astfel că cercetările s-au facut 
numai cu aleşii şi preoţii satelor. În plasa Marginea. 
impliniri de acest gen s-au dovedit în zece sate. Toate 
s-au facut cu dorobantii şi executorii cirmuirii. Anche- 
tatorul a întimpinat greutăți în cercetare, deoarece cia- 
'caşii se aflau risipiţi la lucrul cimpului, căci „mai nici 
în zi de sărbătoare nu să adună pe la casele lor“. În 
plasa Tirgului s-au făcut impliniri în şapte sate. tot cu 
dorobantii și oamenii cirmuirii, cu prilejul achitării ba- 
nilor clacii. În plasa Teleajenului se aflau cîțiva arendasi 
‘care aveau la ei foi de ispaşă, dar pe care nu le puseseră 
Inca în execuţie. La ordinul ministerului, anchetatorul 
a obligat pe arendaşii din plăşile cercetate să înapoieze 
banii şi produsele luate, deci să despăgubească, la rîndul 
lor, pe clăcași. Cei ce n-au putut restitui în natură can- 
titatile de grine, mai ales pe cele de porumb, au fost 
siliți să dea asigurări scrise la mina aleşilor şi preoților 
satelor că le vor da înapoi la viitoarea recoltă. iar banii 
vor fi ţinuţi la socoteală la plata clăcii pe anul 1849. 
Dosarele anchetelor din Vlaşca şi Teleorman au fost 
predate comisiilor județene pentru o nouă cercetare !*. 


121 Ibidem, f. 25—29. In urma unei noi cercetări făcute in 
1850, s-a constatat că impliniri abuzive la ordinul cirmuitorului 
s-au făcut în 12 sate (ibidem, f. 56—76). 

12 Ibidem, f. 294. 

13 MI, Administrative, 71/1849, f. 4—14, 20—28, 51—59, 81. 


138 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


În judeţul Romanați împliniri de-a dreptul de către 
arendasi, fără avizul cirmuirii, s-au facut în șase sate. 
In total au fost luaţi 1 099 de lei, care au fost restituiti 
apoi, la ordinul ministerului, clăcașilor 124%. În judeţul 
Dolj, numai în satul Poiana clacasii au fost siliţi de 
cirmuire să despăgubească pe arendasi cu o cantitate de 
porumb. Tot în acest judeţ i-a venit rîndul fostului sub- 
cirmuitor al plăşii Cimpului de dinaintea revoluției, 
readus acum în post, să se răzbune pentru bătaia sufe- 
rită de la clăcaşi. El a luat, cu titlul de despăgubire, 
de la locuitorii satelor Hunia, Cetatea, Ulmu, Moreni, 
Fintina Banului, Maglavit, Comani şi Calafat. cu ajuto- 
rul soldaţilor turci si fără avizul cîmmuirii, cîte 3 sfanti 
de familie, in total 8976 de lei. Cu drept cuvint cir- 
muitorul considera această împlinire mai mult o „taxă 
pentru revoluţie, decit despăgubire de pagubi“, de vreme 
ce dovedise că au fost apucati să plătească oameni care 
n-au fost față la bătaie 1%. In celelalte judeţe, dupa 
rapoartele cirmuirilor, nu s-au făcut împliniri de ase- 
menea natură. 

Revenind acum la comisiile judeţene de cercetare, tre- 
buie arătat că, deşi formate din boieri cu totul refractari 
ideilor revoluţiei, ele au avut totuşi, în limitele lor, un 
rol de frină în apriga pornire a arendasilor de a supune 
pe ciăcași la despăgubiri. Practic, ele au cercetat, con- 
statat şi estimat pagubele pricinuite de clăcaşi, pe baza 
foilor de ispașă întocmite anterior de boierii judeţeni. 
ba pe alocuri chiar pe temeiul actelor de constatare a 
dauneior, drese in vara anului 1848 de organele locaie 
ale puterii revoluţionare. În „relaţiile“ întocmite de ele 
si înaintate ministerului asupra cercetărilor efectuate la 
fiecare moşie în parte s-au dat numărul de clăcași de 
pe fiecare moşie, pretenţiile arendaşilor sau proprietari- 
‘or, formulate cifric în cantităţi de produse și, in sfirsit, 
cantităţile de grine sau de fin, exprimate tot în cifre și 
calculate de comisii în bani şi apreciate de ele că tre- 
buiau date de clăcaşi drept despăgubire. În general. 
calculele au fost făcute cu reduceri simtitoare, în com- 
paratie cu pretenţiile reclamantilor. Fiecare „relaţie“ a 


1% BA, ms. rom. 3887, f. 269, 419—421. 
15 Subcirmuitorul cu pricina a fost destituit şi obligat să 
restituie ţăranilor banii (BA, ms. rom. 3884, f. 51—52, 124). 


139 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


comisiei pentru moşia dată a fost trimisă ministeruiui, 
care a hotărît asupra sumei de bani cu care clacasii 
trebuiau să despăgubească pe reclamanti. De regulă, si 
ministerul a redus sumele propuse de comisii drept des- 
păgubire. Acolo însă unde s-au ivit reclamaţii hotărîrea 
asupra sumelor despăgubirii a fost luată, în ultimă in- 
stanta, de noul domnitor, Barbu Știrbei, care de cele 
mai multe ori a redus sumele propuse de minister sau 
în unele cazuri a respins de-a dreptul pretentiiie de 
despăgubire. 

Și comisiile au avut, fireşte, cel mai mult de lucru 
în judeţele in care rezistența clăcașilor la muncă si cele- 
lalte manifestări revobutionare au luat in vara anului 
1848 o amploare deosebită, dind apoi naștere la cele mai 
multe si mai mari pretenții de despăgubire. Bineînţeles 
că în primul rind a fost vorba de judeţele Vlașca, Tele- 
orman, Romanați, Dolj şi Mehedinți. 

Comisia pentru județul Vlaşca şi-a început activitatea 
după 20 iulie 1849 1% si a cercetat 54 de dosare cu pre- 
tentii de despăgubire. Principalul ei membru, clucerul 
I. Cătuneanu, care, după cum s-a amintit, anchetase 
împlinirile i.egale, făcute sau patronate in acest judeţ 
de cirmuitor, de care nu se putuse descotorosi, socotea, 
la terminarea lucrarilor, ,,blestemind soarta patriei, care 
hrăneşte asemenea prădători“, că acel cirmuitor „a pra- 
dat satele județului“ cu acele dosare 17. În arhive însă 
se găsesc urme de cercetările făcute de comisie numai 
în 16 sate!2%. La cele mai mari despăgubiri au fost 
supuşi, în urma cercetărilor făcute la fața locului înainte 
de înființarea comisiei, clacasii de pe moşiile Chiriacu, 
Stăneşti, Găujani şi Arsache : 136 502 lei, sumă r=dusâ 
de minister, cu aprobarea căimăcămiei, la 94 231 de lei!2. 
Numai de la clăcașii de la Chiriacu arendasul luase, prin 
bătăi cu dorobanţi, cite 185 de lei de la fiecare, adică în 
total 42 359 de lei. Comisia a stat neputincioasă în fata 
acestui jaf, îngăduit de fosta căimăcămie, iar cererea 
adresată ulterior de clăcași în trei rînduri lui Știrbei 


126 BA, ms. rom. 3887, f. 518. 

127 MI, Administrative, 20/1849, I, f. 40—41. 

1% BA, ms. rom. 3886, f. 64—65, 378—379, 410—411 ; ms. rom. 
3887, f. 231—233, 327. MI, Administrative, 20/1849, I—II. 

12 BA, ms. rom. 3886, f. 410—411; ms. rom. 3887, f. 327. 


140 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de a li se reduce suma le-a fost respinsă, domnitorul 
refuzind să modifice o lucrare săvirşită de oblăduirea 
precedentă !30, Comisia a cercetat pretenţiile arendasilor 
de pe alte moşii, hotărind cuantumul despăgubirilor 
(între 13 000 si 20 000 de lei) şi inaintind „relaţii“ minis- 
terului sau ,invoind“ pe alocuri pe clăcaşi pentru des- 
păgubiri !5!. 

Comisia judeţului Teleorman, care a început cerce- 
tările la 7 iulie, a examinat, după informaţiile culese din 
arhive, cererile de despăgubire privind clăcaşii din 39 de 
sate 132. Desigur că ele au fost mai multe. Majoritatea 
satelor cercetate se aflau situate pe marginea Dunării, 
deci în plasa Marginei, care constituise terenul cel mai 
prielnic pentru mişcările ţărăneşti. Toate moşiile, pe care 
erau așezate satele supuse cercetării, se aflau arendate, 
afară de două, care se găseau în grija proprietarilor. 
După cum s-a amintit, cereri de despăgubire au pornit 
înainte de înființarea comisiei, încă sub guvernul revolu- 
ționar. Ispasi întocmite sub acest guvern au fost găsite 
de comisie pe moşiile Cervenia, Ciolăneşti si Belitori, dar 
o parts din ele au fost cercetate la început de autorită- 
tile locale si de boierii judeţeni, despăgubirea fiind or- 
conată de minister. Cele examinate acum de comisie fu- 
seseră înaintate în perioada stabilită de căimăcămie şi 
supuse din nou cercetării. Acest lucru s-a întîmplat și în 
celelalte judeţe în care au anchetat comisiile de despă- 
gubire. Sumele propuse de comisia judeţului Teleorman 
drept despăgubiri au variat, în funcţie de numărul de 
clăcaşi şi de amploarea daunelor, între 400 de lei (la 
moșia Furculesti) si 21 140 de lei (la moșia Dorobantul). 
Comisia a găsit pe unele moșii învoieli încheiate între 
clăcași şi arendași, unele din ele mai uşoare chiar pentru 
cei dintii decit condiţiile de despăgubire hotărite de ea 
în urma cercetării. Pe alocuri invoielile mai moderate, 
găsite de comisie, au fost aprobate de minister. Comisia 
a dat si peste invoieli de despăgubire făcute în timpul 
stapinirii revoluţionare. Invoieli s-au făcut în unele sate 


1% MI, Administrative, 20/1849, I, f. 183—184 ; II, f. 304, 324. 

11 Ibidem, I, f. 72—73, 105—127 ; II, f. 270—283, 322—323, 
403, 479. 

12 BA, ms. rom. 3886, f. 331, 375, 520—521 ; 3887, f. 473. MI, 
Administrative, 20/1849, I—II. 


141 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


în urma şi peste hotăririle comisiei, mai ales cînd suma 
propusă de aceasta drept despăgubire a fost prea impo- 
vărătoare pentru clăcași", O rezistență indirjita au 
opus-o despăgubirii satele de pe domeniul Turnului, cu 
toate eforturile depuse de funcționarii vistiernici la sfîr- 
şitul anului 1848 si în vara celui următor, cu ocazia 
anchetei făcute acolo, cînd au constatat că toţi clacasii 
erau foarte „indărătnicit atit la lucrul cimpului (chiar 
şi pentru ei), cit si la ordinele regimului 1%. Pretentiile 
arendasului au fost cercetate in august 1849 de comisie, 
care a calculat $i a propus spre aprobare cuantumul des- 
păgubirii. În cele din urmă satele domeniului s-au ,,im- 
păcat“ prin „învoieli“ cu arendașul şi numai clăcaşii din 
Măgurele au refuzat aceasta si s-au plins lui Știrbei 19, 

În judeţul Romanați comisia și-a început activitatea 
după terminarea lucrărilor agricole de vară. Urmele cer- 
cetărilor ei se găsesc în arhive pentru 9 sate. Dintre 
acestea, pretenţiile cele mai mari le-a avut arendașul 
moșiilor mănăstirii Bistriţa, cu satele Celei, Corabia, 
Dasova, Ianca, Potelu si Hotaru. Comisia a propus ca 
despăgubire de la aceste şase sate (totalizind 900 de fa- 
milii de clăcași) suma de 39 000 de lei, sumă redusă apoi, 
ia reclamatiile sătenilor, de Departamentul trebilur bise- 
ricesti la 20 000 de lei. La Dăbuleni, moşie a spitalului 
brincovenesc, cu 550 de clăcași, suma de 99500 de lei 
propusă de comisie ca despăgubire a fost admisă de 
minister 136, 

În judeţul Dolj, pe lingă unele pretenţii de despa- 
gubire, cercetate anterior de boierii judeţeni şi date 
din nou în examinarea comisiei, alte noi cereri se cereau 
rezolvate de aceasta. Numai că şi acum, ca şi în cazul 
cercetării cu ajutorul boierilor judeţeni, proprietarii din 
acest judeţ nu se prea grăbeau să facă parte dintr-o 
asemenea comisie. În asemenea condiţii, ministerul a dis- 
pus să nu li se ia in considerare cererile de despăgubire, 
pina ce nu-şi vor trimite aleşii lor in comisie. Abia la 
4 iulie s-au găsit doi amatori '*’. Comisia a cercetat, după 


1% MI, Administrative, 20/1849, I, f. 19—23, 32—38, 146, 148, 
162 ; II, f. 492. 


"sa BA, ms. rom. 3887, f. 452, 459. 

1% MI, Administrative, 20/1849, I, f. 66—69, 176—179. 
tul Ibidem. I, f. 224— 231; II, f. 335—337, 384, 398. 
1" BA, ms. rom. 3887, f. 413— 414, 465. 


142 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


informaţiile găsite în arhive, pretenţiile de despăgubire: 
de la clacasii de pe 15 moşii, pretenţii bazate, toate, pe- 
ispăşi întocmite în vara revoluţiei sub guvernul provi- 
zoriu, afară de cele ale arendasului moșiei Calafat, unde, 
din cauza elanului revoluţionar ce pusese stăpinire pe- 
clăcaşii de acolo şi din satele vecine, nu se putuseră în- 
{ocmi, după cum s-a amintit, acte de daunele provocate 138, 
În cazul majorităţii acestor cereri, comisia s-a rezumat 
să cerceteze ispasile si să propună executarea lor, to- 
tală sau partiala, iar pe altele n-a mai apucat să le 
examineze. În unele sate ea a găsit pe clăcași „împăcaţi“ 
cu arendasii, astfel că nu i-a rămas alta decit să le ade- 
verească „învoielile“, fără a mai face alte cercetări. In 
altele, ea a scutit pe clacasi de orice despăgubire, găsind 
că foile de ispașă erau neintemeiate. In sfirsit, neprezen- 
tarea la termen a acestor acte a făcut ca unele cereri să 
nu fie luate de ea în considerare 1%, 

Nici în judeţul Mehedinţi comisia nu s-a putut în- 
truni la începutul lunii iunie, din cauza holerei ce pusese 
stăpinire p2 oraşul Cernet, de unde boierii fugiseră la 
moşii 1%0. Groaznica boală a bintuit în acest judeţ toată 
vara, astfel că atit reclamantii cit şi clăcaşii nu s-au 
putut prezenta în fata comisiei decit tirziu, pe la sfîrşitul 
lui septembrie. Urmele cercetării ei se întilnesc pentru 
10 sate. Pentru cele mai multe din acestea, ea a examinat 
dosarele preluate de la boierii judeţeni, a cercetat apoi 
toate reclamaţiile, dar ministerul a respins pretenţiile de 
despăgubire pentru alte daune decit cele pricinuite de 
vitele clăcaşilor, potrivit deciziei lui Știrbei. La unele 
moşii ea a găsit „inscrisuri de impacaciune“, prin care 
clăcaşii se obligau să lucreze drept despăgubire un nu- 
măr anumit de zile cu mîinile, invoieli care au fost apro- 
bate de minister 1^1. Un singur reclamant, si anume aren- 


1% La Calafat, care a fost „liniştit“ numai prin „comenzi 
din imparatestile oștiri“, s-a făcut ulterior foaie de ispasa de 
către doi boieri, dar ea n-a mai apucat să intre în cercetarea 
comisiei. La 16 decembrie 1850, ministerul a dispus despăgubirea 
arendașului numai pentru porumbul stricat de vitele clăcașilor, 
precum şi pentru dijma din legume (MI, Administrative, 20/1849, 
II, f. 429—431, 469). 

19 MI, Administrative, 20/1849, II, f. 246—249, 408. 

1% BA, ms. rom. 3887, f. 415. 

“l MI, Administrative, 20/1849, I, f. 164—168, 174—175, 187, 
194—197. 


143 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


daşul moșiilor Burila şi Deveselu, ale cărui pretenţii 
se ridicau la suma de 800 de galbeni, a renunţat la orice 
„despăgubire !2. 

Pentru celelalte judeţe mentiunile documentare despre 
cercetările comisiilor de despăgubire sînt mai sărace. În 
judeţul Brăila comisia a examinat reclamatiile arendasilor 
impotriva clăcașilor din cinci sate, stabilind cantităţile 
de produse cu care urmau să fie despăgubiţi arendașii. 
Si în acest judeţ s-au găsit învoieli pentru despăgubiri. 
Pretentiile arendasului de la Ianca Plopului se ridicau 
la 600 de galbeni 1%. Stiri mai precise se păstrează în 
legătură cu activitatea comisiei din județul Buzău, 
incepută la 29 mai. Pină la 7 iunie, cînd raporta minis- 
terului despre numărul mic de reclamaţii din acest judeţ, 
ea cercetase trei pricini, pe baza foilor de ispasa şi a 
„împăciuirilor“ dintre parti. Într-una din aceste invoieli 
clăcaşii s-au obligat să lucreze proprietarului cite trei 
zile cu miinile, iar în două să-i dea anumite cantităţi 
de orz. Comisia a mai „împăcat“ apoi pe clacasii din 
două sate ca să despăgubească proprietatea cu anumite 
cantități de orz şi de fin. La moşia Valea Părului însă 
cei 50 de clăcaşi nu s-au lăsat induplecati la împăcare. 
La 25 iulie comisia a putut raporta, în sfirşit, că recla- 
matiile din acest judeţ erau în total 13. Dintre acestea 
cinci fuseseră soluționate prin împăcare, una nu ajunsese 
la acest rezultat, iar la şapte, reclamantii au renunţat 
pînă la urmă, la stăruinţele comisiei 11. 

În judeţul Olt, comisia și-a început activitatea la 
sfîrşitul lunii mai si şi-a terminat-o la 18 septembrie. 
Ea a împărţit pricinile examinate în trei categorii. În 
prima a pus pe cele cercetate și rezolvate de ea, în a 
doua pe cele pentru care, după cercetare, părțile s-au 
invoit, iar in a treia cererile nesolutionate din cauza 
neprezentării reclamantilor, fapt interpretat de ea drept 
o renuntare la pretenţiile lor. Ministerul a luat în con- 

12 Era vorba de Pană Gărdăreanu, căruia ministerul i-a adus 


mulțumiri pentru această faptă, „vrednică de toată lauda și prea 


de dorit ca să o imiteze și alţii“ (MI, Administrative, 20/1849, 
I, f. 170—171). 


119 BA, ms. rom. 3887, f. 142—145, 175—176 ; doc. 274/DCCIV. 
MI, Administrative, 20/1849, II, f. 299. 


si BA, ms. rom. 3887, f. 373—385, 542—548, 550—555. MI, 
„Administrative, 20/1849, II, f. 475. 


144 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


siderare numai cererile de despăgubire pentru daunele 
provenite din distrugerea culturilor de vitele ţăranilor 
și, în consecinţă, a ordonat despăgubiri numai la cinci 
moşii (Deleni, Drăgoeşti, Văleni, Clocociov si Brebeni), 
cu sume între 184 si 2475 de lei, mai reduse decit cele 
pretinse de reclamanti şi decit cele propuse de comisie. 
Toate celelalte pretenții, izvorite din refuzul clăcaşilor 
de a lucra pentru proprietate, n-au fost luate în seamă, 
potrivit ordinului domnitorului 145, 

Pentru judeţele Ilfov, Prahova, Dimbovita si Muscel 
nu există în arhive nici o urmă de activitatea comisiilor 
de despăgubire, desi reclamaţii au fost trimise de minister 
în cercetarea lor. Nu se găsesc menţiuni despre functio- 
narea comisiei nici în judeţul Ialomiţa. În judeţul 
Rimnicu Sărat, comisia a ieşit pe teren la 1 iulie, dar 
isprava ei rămîne necunoscută. În judeţul Dimbovita 
mai multi proprietari și arendași s-au adresat direct 
cîrmuirii. În județul Arges, deoarece nici un arendas 
nu s-a prezentat cu reclamaţii pina la termenul stabilit 
(26 octombrie), comisia şi-a considerat misiunea ter- 
minată, respingind 3—4 cereri primite în urma acestui 
termen. În judeţul Gorj numai trei proprietari au cerut 
să fie despagubiti. Comisia le-a cercetat pretenţiile, iar 
ministerul a ordonat despăgubirea numai la unele din 
ele si la un pret mai scăzut decit cel propus de ea 1%. 

Comisiile şi-au început activitatea tocmai cînd 
căimăcămia a fost desființată şi cînd domnia s-a dat 
lui Știrbei. În noua situaţie, ministerul nu știa, la 15 iunie 
1849, ce să facă cu acei boieri care refuzau să intre în 
aceste comisii şi nici dacă trebuia să înainteze spre 
aprobare noului domnitor „relaţiile“ comisiilor, aşa cum 
le ceruse la timpul său căimăcămia. Refuzul unor boieri 
de a face parte din aceste comisii, care trebuiau să 
aplice şi măsurile luate atunci pentru combaterea epi- 
zootiei şi holerei, a făcut, după cum s-a amintit, ca 
activitatea acestor comisii să nu înceapă decit foarte 
tirziu. Sfatul administrativ extraordinar a propus, la 
12 iulie, ca boierii, care nu voiau să participe la lucrările 


' Ibidem, f. 347, MI, Administrative, 20/1849, I, f. 132—135, 
222 ; II, f. 416. 

11 Ibidem, 74—75, 85—86, 173, 399, 449—450. MI, Adminis- 
trative, 1, f. 85—88, 99 ; II, f. 366. 


145 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


comisiilor, să fie ţinuţi în evidenţă pentru a nu li se 
acorda pe viitor slujbe, iar acum să li se publice nu- 
mele în presă, iar în cazul cînd comisia nu ar puroa 
forma, cercetarea să se facă numai de cirmuitor k La 
2/14 august ministerul a făcut lui Ştirbei un istoric al 
înființării acestor comisii şi i-a cerut din nou să se 
pronunțe dacă tinea sau nu Sa aprobe hotăririle luate 
de ele. La cererea domnitorului, care a dorit mai întîi 
să cunoască scopul înființării, instrucțiunile date şi atri- 
butiile acestor comisii, precum şi rezultatul la care au 
ajuns, ministerul i-a trimis, la 20 ale aceleiaşi luni, o 
copie după jurnalul sfatului administrativ din 31 octom- 
brie/12 noiembrie 1848, un exemplar tipărit al instruc- 
tiunilor întărite de căimăcămie la 10/22 aprilie 1849, pre- 
cum şi un raport asupra tuturor cercetărilor făcute pină 
atunci de comisii, cu arătarea ,,relatiilors care fuseseră 
aprobate de minister, ca şi a celor ce aşteptau hotărirea 
domnului 1⁄8, Ştirbei a lăsat comisiile să-şi continue cer- 
cetările, pe baza dispoziţiilor de pina atunci, însă două 
luni, adică pînă la 21 octombrie/2 noiembrie. Abia la 
12 octombrie el a hotărit ca numai claca, neimplinita 
în anul 1848, să fie supusă despăgubirii, adică ţăranii 
s-o facă atunci sau s-o plătească în bani 1%. Supuse 
despăgubirii au rămas şi daunele pricinuite de vitele clă- 
caşilor semănăturilor si finetelor proprietăţii. Acestea au 
fost cele două categorii de daune pentru care clacasii au 
fost obligaţi de Știrbei să plătească despăgubiri. Toate 
celelalte despăgubiri trebuiau să înceteze si au si încetat 
din acel moment pretutindeni, ca si orice alte pretentii 
ale arendasilor, considerate de domnitor „daune, spese şi 
interese“ şi ca atare neluate în seamă, pe motivul in- 
vocat, totuşi atit de tirziu, că asemenea pretenţii nu 
erau întemeiate pe nici un text de lege. Cirmuirile si 
comisiile trebuiau să grăbească încheierea oricărei pri- 
cini de despăgubire pină la termenul fixat, orice recla- 
matie ivită după această dată urmind să fie respinsă 150. 


w Ibidem, f. 359, 471. 

Li MI, Administrative, 20/1849, I, f. 3—4, 49—50. 

" Măsura a fost aplicată clacasilor de la Măgurele de pe 
domeniul “Turnului, care refuzaseră să se impace cu arendașul 


pentru despăgubirile hotărite de comisi ini i 
Boles, EB. comisie (MI, Administrative, 


0 MI, Administrative, 20/1849, I, f. 180—181, 185, 193. 


146 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


În sfirsit, la 21 octombrie / 2 noiembrie, la expirarea 
acestui termen, comisiile au fost desfiinţate de domn. 
Reclamaţiile încă necercetate referitoare la stricăciuni 
provocate culturilor şi finetelor de vitele ţăranilor au 
rămas să fie soluționate de cirmuitori, dar numai dacă 
ele se intemeiau pe acte întocmite la timp şi cu formele 
legale. Cit priveşte pretenţiile de despăgubire pentru 
tăieri şi stricăciuni de păduri, pentru pescuit in bălți si 
helesteie, pentru distrugeri de mori şi clădiri, precum 
şi pentru neefectuarea de transporturi, acestea au ră- 
mas să fie adresate de reclamanti, dacă mai doreau sa 
fie despăgubiţi, tribunalelor locale !5l. Cum însă pe 
alocuri țăranii, care aveau încheiate invoieli pentru des- 
păgubire, le-au contestat în urmă, ministerul a propus, 
in februarie 1850, ca orice invoieli de acest gen să fie 
aduse la indeplinire fara a se lua in considerare contesta- 
tiile clacasilor, afară de despăgubirile care intrau in 
atributiile instantelor judecatoresti. La 15 martie, domni- 
torul a hotărit însă să fie executate numai invoielile 
nesilite şi necontestate de clăcași. În ceea ce priveşte 
despăgubirea in sine, el a limitat-o acum, cind rămăşiţele 
clăcii anului 1848 fuseseră de mult achitate, numai la 
stricăciunile pricinuite de vite ™?, 

Litigiile dintre clacasi si arendasi pentru despăgubiri 
au tărăgănat in unele locuri incă multă vreme. La 
începutul anului 1851 domnul a redus cu 200 arenzile 
moşiilor mănăstireşti, ca o despăgubire pentru arendasi, 
numai ca aceştia să lase in pace pe clăcași 15%. Pe unele 
moşii clăcaşii au continuat să conteste foile de ispaşă, 
iar arendaşii, ca să obţină la urma urmei cite ceva, au 
mai redus din sumele cuprinse în ele. În vara anului 
1852, ministerul i-a informat că cercetarea acestor hirtii 
nu intra în atribuţiile părţii administrative, ci în cele 
ale instanţelor judecătorești. Deci să se judece, cine mai 
dorea, cu clacasii 154. 


151 „Buletin“, nr. 100 din 27 octombrie 1849 398— 

i MI, Administrative, 20/1849, I, f. 109 ; in f. aa 
i, z De această măsură a beneficiat, de pildă, arendașul mo- 
siilor mănăstirii Bistrița, căruia i s-a redus arenda cu 35 000 de 
lei, la fel şi clăcaşii, care au fost scutiți de a-i mai da, ca des- 
păgubire, suma de 20000 de lei (ibidem, II, f. 335—337). 

15% MI, Administrative, 20/1849, II, f. 498. 


147 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Asa a luat sfîrşit procesul despăgubirilor, aga s-a 
încheiat ultimul capitol al urmărilor revoluţiei în lumea 
satelor din Tara Românească, revoluţie pentru care cei 
ce i-au dat cel mai puternic sprijin au plătit cu grele 
sacrificii materiale. 


Perfectarea reformei în Transilvania 


Si in această „ţară“, după infringerea revoluţiei a 
urmat reprimarea mişcărilor ţărăneşti. Cu o deosebită 
cruzime a fost înăbușită în vara anului 1849 cea izbucnita 
în comitatul Zarand din Munţii Apuseni sub steagul 
motilor din tabăra lui Iancu. În Transilvania însă nu 
s-a revenit la vechea stare de lucruri, ca în Principate. 
Aici guvernul austriac a recunoscut, la 10 ianuarie 1850, 
valabilitatea desființării clăcii și dreptul de proprietate 
al foştilor iobagi şi jeleri urbariali asupra loturilor lor, 
fără despăgubire, promitind totodată să lichideze ulte- 
rior claca pentru ţăranii ce se hrăneau pe pămînturile 
nobiliare, prin răscumpărare personală. Pină atunci, 
aceştia au fost obligaţi să facă mai departe clacă. Un 
număr mare dintre ei s-au opus, iar rezistenta lor s-a 
manifestat și aici prin slobozirea vitelor în holdele, pă- 
şunile și grădinile proprietarilor, prin incendierea recol- 
telor si curților, prin ciocniri cu forţa armată. Pe de 
altă parte, numeroşi foşti iobagi si jeleri urbariali, care 
aveau luate în arendă prisosuri de pămînt pe rezervele 
nobiliare, au căzut din nou în starea de dependenţă, fiind 
obligați să-şi achite arenda în muncă. Aceasta, ca şi 
menţinerea clăcii pentru restul ţărănimii, au pricinuit 
mari nemulțumiri şi au provocat noi mişcări, intensi- 
ficind lupta de eliberare socială şi națională. Dar cauza 
principală a nemulțumirilor o constituia faptul că pe un 
mare număr de moșii proprietarii au contestat natura 
urbarială a loturilor deţinute de foştii iobagi si jeleri. 
Ba mai mult, pe alocuri ei au luat chiar de la ţărani 
păminturile urbariale. Toate acestea au putut avea loc 
datorită faptului că legea din 1848 n-a prevăzut criteriile 
de clasificare a paminturilor în locuri urbariale şi alo- 
diale, cu alte cuvinte, că nu se ştia ce pămint a intrat 
in proprietatea țăranilor emancipati. În folosinţa acestora 
se mai aflau apoi locuri despre care nu se ştia dacă sînt 


148 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


clăcăşești sau nobiliare, si anume curături părăsite, vii, 
care egalau sau depășeau în unele regiuni ca suprafaţă 
loturile urbariale, constituind baza economică a gospo- 
dăriilor sătești. Clasificarea acestor paminturi a devenit 
o problemă centrală a satelor, şi aceasta cu atit mai 
arzătoare cu cit ţăranul urma să primească dreptul de 
proprietate asupra pădurii si pasunii proportional cu 
mărimea lotului său urbarial. Dovedirea naturii urba- 
riale a paminturilor s-a facut in fata conducerii satelor 
pe bază de acte scrise, şi numai cei ce aveau asemenea 
documente se bucurau de dreptul de proprietate asupra 
terenului arabil şi a finetei folosite. Dar de cele mai 
multe ori ţăranii n-aveau asemenea acte justificative, în 
timp ce proprietarii şi le puteau procura prin mită, 
reuşind să pună mina pe păminturile foştilor clăcași. Pe 
lingă aceasta, foarte mulţi proprietari n-au recunoscut 
valabilitatea legii de desființare a clăcii din 1848 şi au 
pretins ca ţăranii să le facă mai departe muncă servilă. 
În felul acesta iobăgia s-a menţinut cel puţin la scara 
unei pătrimi din foştii iobagi şi jeleri urbariali. De aici 
jălbile şi protestele lor, iar pe alocuri şi răscoalele tara- 
neşti locale de după revoluție. 

Pentru a linişti masele rurale, a dezvolta agricultura 
şi a orienta producţia Transilvaniei spre pieţele centrale 
ale imperiului, pentru a crea apoi condiţiile în vederea 
instituirii impozitului funciar şi asupra paminturilor no- 
biliare (pind la 1848 el percepindu-se numai pe cele clă- 
căşeşti), operaţie care necesita clarificarea mai intii a pro- 
prietatii asupra pămîntului, pentru a se sti cine trebuia 
să plătească impozitul pe el, împăratul a proclamat, prin 
patenta sa din 21 iunie 1854, dreptul de proprietate al ta- 
rănimii emancipate asupra pămîntului ei. consfintind in 
felul acesta cele prevăzute în această privinţă de legea 
agrară din 1848. Drept proprietăţi urbariale au fost con- 
siderate toate terenurile aflate la 1 ianuarie 1848 în mina 
foştilor iobagi, precum şi cele răpite de proprietari între 
1 ianuarie 1819 (data începerii recensămîntului agricol) 
şi 1 ianuarie 1848, deci şi parcelele intrate în posesia io- 
bagilor în această perioadă, dacă pentru ele plătiseră im- 
pozit şi făcuseră clacă, precum si păminturile considerate 
urbariale în virtutea vechilor legi, chiar dacă ele nu fi- 
gurau în recensămîntul din 1819—1822, sau dacă au fost 
radiate din tabelele de impozit. Tot în proprietatea tara- 


149 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


nilor a trecut şi partea ce le revenea din păşunile aflate 
în folosinţă, separate sau în curs de separare. Patenta a 
interzis luarea înapoi a păminturilor nobiliare de la jeleri, 
dacă aceştia n-aveau alt loc de hrană, şi a dispus răscum- 
părarea clăcii pentru ele, iar pina la răscumpărare, pre- 
tuirea ei conform contractelor încheiate cu proprietani 
sau potrivit obiceiului. Răscumpărarea se putea face în 
bani, produse, muncă sau prin renunţarea la o parte din 
pămînt. Toate aceste modalități s-au dovedit foarte ane- 
voioase pentru țărani, majoritatea lor nedispunind de su- 
me de răscumpărare, iar renunţarea la o parte din pă- 
mint insemnind sărăcirea sau distrugerea gospodăriei lor. 
Mai puteau fi răscumpărate si pămînturile nobiliare care 
se aflau date prin înţelegere scrisă sau verbală, în schim- 
bul unor prestații speciale pe timp limitat sau pe vecie, 
de proprietarii foştilor iobagi, care posedau pămînt ur- 
barial. Puteau fi răscumpărate, în sfirşit, viile și grădinile 
foștilor iobagi, care nu se aflau pe pămint urbarial. Pa- 
tenta a hotărît și separarea pădurilor, păşunilor şi fine- 
telor aflate in folosință comună, proprietarului urmînd 
să-i ramina 2/3 din ele, proportional cu mărimea moșiei 
sale, iar ţăranilor emancipati abia a treia parte. Circiuma- 
ritul şi morăritul ramineau si după 1854 monopolul pro- 
prietarului, cu respectarea dreptului sătenilor de a vinde 
băuturi între 8 noiembrie și 1 ianuarie, precum şi a pri- 
vilegiului de care dispuneau unele comune de a ţine 
moară. 

În Banat, Crișana si Maramures reforma [usese confir- 
mată cu un an mai înainte prin patenta imperială din 2 
martie 1853. care conţinea prevederi identice celor sta- 
bilite pentru principatul Transilvaniei și care se extin- 
dea si asupra proprietăţii funciare din Ungaria și Slovacia. 
Natura şi suprafața păminturilor urbariale au fost sta- 
bilite pe baza urbariilor existente în aceste regiuni. 

Patentele din 1853 si 1854 au favorizat dezvoltarea a- 
griculturii capitaliste, aceasta rnai ales pe terenul marii 
gospodării nobiliare, cîtă vreme mica gospodărie tara- 
nească a fost mereu spoliată de pămintul ei de către pro- 
prietari. Unii dintre aceştia au alungat chiar pe ţărani 
de pe pamintul lor. În multe locuri sătenii s-au răsculat. 
Aparatul de stat a venit însă în ajutorul proprietarilor, 
fapt ce a stirnit nesfirşite proteste din partea ţăranilor. 
A fost deci nevoie să se înființeze în 1858 şi pentru Tran- 


150 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


silvania aşa-numitele judecătorii urbariale, după ce în 
anul precedent ele fuseseră instituite pentru Banat, Cri- 
sana şi Maramureş, iar pentru Bucovina se infiintasera 
„judecătoriile districtuale“, toate acestea avind sarcina de 
a clarifica natura paminturilor țărănești si a celor nobi- 
liare. Cererile puteau fi înaintate pina la sfîrşitul anului 
1862. Aceste judecătorii au fost asaltate de zeci de mii 
de cereri, cele mai multe din partea proprietarilor, căci 
țăranii, considerind toate loturile pe care le munciseră 
drept proprietate a lor, s-au ţinut departe de aceste in- 
stante. Lucrările acestora s-au desfășurat foarte încet. In 
Transilvania, din cele 2 684 de sate existente, 1774 (deci 
66,09%) erau interesate în reglementarea proprietății asu- 
pra pămîntului. Aceasta n-a fost însă terminată decit nu- 
mai în 69 de sate (deci 3,88%), cită vreme în Banat ea 
s-a făcut la o scară mai mare si anume in 49 de sate. În 
principatul transilvan s-au comis cu această ocazie abu- 
zuri şi ilegalităţi din partea proprietarilor, aparatului ad- 
ministrativ şi funcţionarilor judecătoriilor. Atacul fatis 
al proprietarilor asupra proprietăţii ţărăneşti a pornit dupa 
anul 1858. Ţăranii au fost nevoiţi să cheltuiască sume 
mari de bani pentru a-şi procura documentele necesare, 
care pina la urmă erau puse la îndoială si respinse de ju- 
decătorii. Curtea de la Viena, zguduită de înfringerea din 
1859 în războiul din Italia, n-avea interes să adinceasca 
nemulțumirile ţărănimii pricinuite de sentintele nedrepte 
ale acestor judecătorii. Astfel că procesele s-au tărăgănat 
timp îndelungat, iar în problema reglementării naturii pă- 
mintului nu s-a făcut prea mult. Totuși majoritatea {ara- 
nimii emancipate şi împroprietărite, fără despăgubire per- 
sonală, pe baza legilor din. 1848 şi a patentelor din 1853 
şi 1854, a intrat de drept în proprietatea pămintului ei, 
dar aceasta abia între anii 1856 şi 1867, în urma sen- 
tintelor judecătoriilor urbariale, iar problema răscumpă- 
rării paminturilor nobiliare folosite de foștii iobagi urba- 
riali s-a rezolvat, practic, numai în 1868, în timp ce chiar 
dijma, care fusese desființată prin legea din 1848, dar 
care a continuat in foarte multe părţi să fie percepută 
totuși de proprietari, a fost lichidată abia prin patenta 
din 15 septembrie 1858. Dealtfel, pe proprietari nu-i 
mai interesau acum atit de mult pămînturile urbariale, in- 
trate în proprietatea ţăranilor, deoarece pentru ele pri- 
meau despăgubiri de la stat, cit cele ocupate de jeleri pe 


151 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


rezervele lor, de la care pe alocuri primeau sume de bani 
drept răscumpărare, iar în cele mai multe locuri muncă 
gratuită, prin perpetuarea clăcii. Aceasta, mai ales în 
părţile de răsărit ale ţării, unde proprietarii n-aveau in- 
ventar agricol propriu şi unde se străduiau să menţină 
claca. Cazurile de răscumpărare personală a jelerilor alo- 
diali sînt foarte puţine, deoarece numărul celor ce dis- 
puneau de bani era extrem de mic, iar statul n-a creat 
instituţii de credit în acest scop. Cei mai mulţi au rămas 
deci mai departe clăcași pe pămînturile nobililor. Jelerii 
alodiali se vor răscumpăra de iobăgie abia prin legea din 
17 iulie 1890, dar nici atunci toţi, din cauza refuzului 
proprietarilor. Lichidarea definitivă a raporturilor feu- 
dale dintre ei și proprietari se va face însă numai prin 
reforma agrară din 1920—1921. 

Despăgubirea proprietarilor, prevăzută de legile din 
1848 si de patentele din 1853—1854, pentru pierderea 
clăcii foștilor iobagi și jeleri urbariali s-a făcut de către 
stat, care și-a asigurat fondurile necesare prin instituirea 
de impozite, aruncate asupra țărănimii. Ea a început în 
1851. Patenta din 1854 a stabilit condiţiile de despăgubire 
pentru clacă, iar cea din 1858 pentru dijmă. In sfîrşit. 
țăranii au fost obligaţi, ca si cei din Tara Românească. să 
plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite pe re- 
zervele proprietarilor în timpul revoluţiei. Pe alocuri și 
aici proprietarii au trecut cu de la sine putere la eva- 
luarea si încasarea prin fortă a banilor despăgubirii. gă- 
sind sprijin în autorităţile locale austriece şi în trupele 
de ocupaţie. Țăranilor, care nu erau în stare să plătească. 
li se sechestra averea, vitele de plug. grinele etc. Pe 
moșiile, unde nevoia de braţe de muncă era mai mare, 
proprietarii au pretins despăgubiri în zile de munca. Sta- 
tul a sprijinit pe proprietari, obligind pe cale judecăto- 
rească pe ţărani la plata despăgubirii. Cele mai multe 
procese intentate de proprietari revendicau despăgubiri 
pentru daunele pricinuite de ţărani pădurilor, care au su- 
ferit cel mai mult în timpul revoluţiei. Sumele, foarte 
mari, smulse ca despăgubire, au aruncat zeci de mii de 
gospodari în cea mai neagră sărăcie, împiedicind în felul 
acesta consolidarea economică a ţărănimii emancipate P”. 


155 I. Kovacs, op. cit., p. 26—28, 32—36, 47, 49, 64, 66, 68—69, 
70—76, 104—107, 110, 122—128, 131—133, 186—187. 


152 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


CAPITOLUL AL IV-LEA 


AGRAVAREA CLĂCII ÎN PRINCIPATE 
SUB LEGISLAŢIA AGRARA DIN 1851 


Situaţia pină la 1851 


Rafuielile revoluţiei odată stinse în Tara Românească, 
claca Regulamentului organic, introdusă cu 16 ani în 
urmă, a fost restaurată în toată întregimea ei. Ea a con- 
tinuat să fie achitată, ca și celelalte obligaţii clăcășești, cu 
excepţia dijmei, de regulă în bani. Aceasta nu însemna 
însă că ţăranii n-au lucrat mai departe pentru proprietari 
sau arendași. Dimpotrivă, ei au muncit pentru aceștia în 
contul clăcii. dar aceasta au făcut-o mai mult în diferite 
treburi pe moșie și mai puţin la cultivarea rezervei lor 
arabile. Practic, prestațiile clăcășești au continuat să fie- 
calculate în bani, din care la socoteala finală, anuală, s-a 
scăzut pretul zilelor lucrate. Cum convertirea clăcii în 
bani, la care se adăuga frecvent si plata pămîntului ex- 
cedentar luat în arendă, ajunsese în unele locuri la sume- 
mari de bani, puţini erau clăcașii care și le puteau achita 
pe toate deodată, ci le împlineau în rate. Desigur că multe 
zile lucrate au continuat să nu fie ţinute în seamă la so- 
coteală, fapt ce a produs cele mai multe si mai frecvente. 
nemulțumiri din partea ţărănimii. Claca a continuat să se 
presteze si pe moșiile mosnenesti populate cu clăcași, dar- 
ea a rămas acolo mai uşoară decit pe cele boierești si mă- 
năstirești, desi pe alocwi numărul zilelor ei a continuat 
să crească. Pe de altă parte, si mosnenii care foloseau pă-- 
mint străin au fost mai departe obligați să facă clacă şi să 
dea bani pentru el. În ceea ce privește dijma, zeciuială 
după lege, s-a luat numai din păivase. cîtă vreme din po- 
rumb ea s-a perceput mai departe la pogon, după în- 
voieli sau fără ele, iar nu din cantitatea efectiv produsă. 
Din fin s-a dat, în continuare, din cinci căpițe una, dar: 
si ilegal din trei capite una. Prin învoieli a continuat să 
se ia dijmă din produsele obținute de ţărani de pe locu-- 


153 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


rile folosite de ei pe alte moşii decit pe cele pe care 
locuiau. Este vorba mai ales de ţăranii care erau antrenați 
în acea străveche și amplă pendulare cu plugul de la 
munte la șes, unde-şi produceau grinele prin invoieli cu 
proprietarii paminturilor de acolo, mai ales din judeţele 
Vlașca si Brăila. Dijma din vin (otastina) a continuat sa 
se ia, legal, in natură, din 20 de vedre una, dar si in bani, 
după invoieli. Vii pe anumite mosii continuau să fie cul- 
tivate atit de clăcaşii localnici cit si de‘ ţăranii de aiurea. 
Fiecare din aceste două categorii de ţărani îşi achita 
otaştina in mod diferit. Din locurile cultivate de clăcași 
cu zarzavat, afară de cele ce formau grădina casei, dijma 
s-a luat mai departe diferit, fie în natură, ori în bani la 
pogon, sau în acelaşi timp şi în natură şi în bani. Folo- 
-sirea ghindei din pădurea proprietăţii ca hrană pentru 
porci a rămas supusă mai departe invoielii şi plăţii. Nu- 
mai cea din pădurea cuprinsă în izlazul legal al satului 
a putut fi folosită de clăcași fără plată. Pescuitul în băl- 
tile mosiilor cu undita si cu mreaja pentru hrana clăca- 
‘sului a continuat să fie scutit de dări, cîtă vreme cel des- 
tinat comerţului a rămas mai departe obligat la învoială 
‘si dare. Erau moşii cu bălți pe malul Dunării al căror 
principal venit era cel obținut din pescuit și unde sătenii 
isi achitau întreaga lor clacă în prinderea si prelucrarea 
peştelui. 

Perceperea clăcii şi dijmei a continuat să fie însoţită 
de un lung şirag de abuzuri, înşelăciuni şi ilegalităţi, mai 
ales din partea arendasilor, care formau majoritatea zdro- 
bitoare a exploatatorilor. Acestea s-au arătat în toată go- 
liciunea lor cu ocazia anchetei efectuate în primăvara 
anului 1849 în satele dunărene din judeţul Ilfov, ai căror 
locuitori se purtau cu gindul să treacă peste Dunăre din 
cauza tratamentului rău si a abuzurilor arendasilor. Știrbei 
a luat la începutul anului 1850 măsuri pentru achitarea 
datoriilor clăcii, dijmei și celorlalte obligaţii clăcășeşti 
pe anii 1848 şi 1849, precum şi pentru reglementarea îm- 
plinirii pe viitor a drepturilor şi datoriilor reciproce, mă- 
suri al căror scop final era acela de a obliga pe clăcași să 
muncească din ce în ce mai mult pentru proprietate. Prac- 
tic însă, dateriile clacasilor n-au fost socotite pretutindeni 
in conformitate cu aceste măsuri, iar achitarea lor nu 
s-a putut termina la data stabilită (15 martie 1850) şi nici 
-pină la sfirşitul acestui an, din lipsa de bani provocată de 


154 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


reaua recoltă a anului 1849 si de urmările dezastruoase 
pentru gospodăria ţărănească ale iernii grele care a urmat. 

După înăbușirea revoluției, proprietarii, dar cu deose- 
bire acea pestriță șleahtă de arendasi, minati de o sinistră 
sete de răzbunare, au pornit cu toată furia la acapararea 
pe căi foarte îndepărtate de lege a muncii ţărăneşti pen- 
tru înfiriparea sau reînființarea, pentru refacerea sau mă- 
rirea rezervelor lor, profitind de prezenţa trupelor străine 
şi de atmosfera ostilă ţărănimii din epoca răfuielilor şi 
despăgubirilor. În consecinţă, rezerva arabilă a început să 
se extindă atit la cîmpie cit si la deal. Știrbei a căutat 
să introducă ordinea regulamentară şi în sectorul furni- 
zării muncii clăcăşești pe rezervă, dar măsurile sale n-au 
fost aplicate pretutindeni din cauza opoziţiei clăcaşilor la 
muncă, dar si a lăcomiei şi abuzurilor arendasilor. Rezerva 
a continuat deci să fie arată nu atit cu zile de clacă, ci în 
contul zilei de plug. La început obligatorie numai pe mo- 
şiile boierești şi pe cele mănăstirești închinate, ziua de 
arătură a fost extinsă, în 1850, şi asupra moșiilor mănăs- 
tirilor neînchinate, cu care ocazie însă suprafaţa arată în 
contul ei a fost redusă, oficial, de la 24 de prăjini (un 
pogon), cit obisnuia să are pînă atunci un călcaş cu vite 
de muncă, la 16 prăjini, adică la trei sferturi de pogon. 

Dar ceca ce a continuat să agraveze cel mai mult ex- 
ploatarea clacasilor din principatul muntean au fost su- 
plimentele de pămînt luate de ei in arendă din rezerva 
proprietăţii, la un pret mult mai ridicat decît cel ce-l plă- 
teau pentru loturile legale. La ses erau moşii pe care nu 
se afla clăcaș, chiar şi dintre cei din categoria a treia, 
adică fără vite legale de muncă, care să nu ia în arendă 
prisos de pămint. Fireşte că cele inai întinse prisoase le 
cuprindeau clăcaşii bogaţi, adică cei din categoria frun- 
taşilor. Loc fiind mult, iar cine să-l lucreze puţini, pro- 
prietarii si arendasii au continuat pe unele moşii să sti- 
muleze luarea lui în arendă de către clăcași, chiar şi prin 
renunțarea la banii arenzii pentru un anumit număr de 
pogoane si aceasta numai pentru a-i face să le cultive 
pămîntul mosiilor şi să nu-şi caute aiurea loc suplimentar 
de lucru. Căci cultivarea pămîntului de către clăcași pen- 
tru propria lor gospodărie asigura în acelaşi timp oriunde 
şi oricind proprietarului sau arendasului moşiei dijma din 
produsele lor. Învoielilor pentru prisoase le-au opus însă 
ţăranii si în anii 1848 si 1849 o vie rezistenţă, iar cînd, 


155 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


în sfîrșit, au fost nevoiţi din motive economice să le în- 
cheie, ameninţaţi find în caz contrar cu masurarea moși- 
ilor şi deci cu separarea paminturilor clacasesti de cele 
ale rezervei, ei au plătit pămîntul, mai ales la cîmpie, in 
bani, pe cele trei categorii de clăcași, iar nu pe pogon. 
reușind în felul acesta să evite măsurătoarea şi să folo- 
sească în voie moşiile în toată întinderea lor. La fel fă- 
cuseră și înainte de revoluţie. Știrbei, ca si inaintasii săi 
în scaun de pînă la 1848, a căutat să pună oarecare or- 
dine în practica. atit de dăunătoare pentru clăcași, a în- 
cheierii învoielilor pentru pămîntul supranumerar, obli- 
gînd pe proprietari să treacă în contractele de arendă ale 
moșiilor lor preţul pe care-l puteau pretinde apoi aren- 
dasii de Ja clăcași pentru pogonul de pămînt de prisos. S-a 
continuat, așadar, cu încercarea de a se impune măsurarea 
moșiilor si arendarea prisosului de pămînt cu pogonul, 
și aceasta pentru. a se pune capăt luării si plăţii lui pe ca- 
tegorii de clăcași si implicit folosirii în voie de către 
aceştia a întregii moșii. Arendarea prisosului de pămînt 
cu pogonul a agravat, acolo unde arenda s-a plătit în 
muncă. exploatarea țărănimii. Ea n-a putut fi însă prac- 
ticată decit numai pe unele moșii, mai ales în regiunea 
dealului. mai dens populate si cu mai putin pămînt ex- 
cedentar. La cîmpie însă, unde moșiile au rămas, în gene- 
ral, mai departe nemăsurate, țăranii au continuat să-și 
plătească prisoasele în bani, nu însă la pogon, ci pe cate- 
gorii de clăcași, iar cînd nu le-au convenit învoielile pro- 
puse și-au găsit pămînt pe moșii străine. Ei au continuat 
să cuprindă, cu titlul de prisoase, întinderi mari de pă- 
mint, dispunind pe alocuri în voie de toată moşia, dar 
plătindu-și acest lux cu mari sacrificii. Aceasta înseamnă 
că pămîntul folosit de ei ca loturi legale și ca prisoase a 
continuat să se afle în ajunul apariţiei legii agrare a lui 
Știrbei. ca întindere și producţie, cu mult înaintea rezer- 
vei boierești și arendășești, si aceasta pretutindeni, atit 
la șes, cît şi în regiunile de deal și de munte ale ţării. 

Pe moșiile mănăstirești neînchinate, regimul prisoaselor 
a continuat să fie reglementat de condiţiile de arendare 
a acestor moșii, frecvent însă călcate si ele de arendasi, 
cîtă vreme pe moșiile mănăstirilor închinate și pe cele 
boierești el a rămas la liberă invoiala. 

Baza funciară a gospodăriei țărănești a continuat să 
fie la deal si la munte curăturile. Arendaşii au căutat 


156 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


însă mai .departe să acapareze curăturile clăcăşeşti pentru 
a-şi înființa sau rotunji rezervele, ori pentru a le da în 
arendă cu bani buni la țăranii de pe alte moşii. Statul a 
continuat.insă să apere dreptul de stăpinire si de moste- 
vire al clăcaşilor asupra pămîntului defrișat. 

Constringerea clăcaşilor după revoluţie de a-şi achita 
obligaţiile către proprietate şi fisc nu s-a facut fără o 
vie rezistență din partea lor. Iar cînd exploatarea şi te- 
roarea au întrecut marginea, ei au fugit pe alte moşii, in 
oraşe şi peste Dunăre. Ei şi-au luat lumea în cap şi pen- 
tru faptul că dreptul lor de strămutare a continuat să fie 
mărginit numai la două familii dintr-un sat în cursul unui 
an, dar şi aceasta numai după ce-şi prezentau cu şase luni 
înainte cererile de mutare si după ce-și achitau in bani, 
anticipat pe un an întreg, toate obligaţiile fata de proprie- 
tate, fisc şi. comună. Acelorasi restrictiuni au fost supuși 
și clăcașii care cereau să se mute în orașe pe locuri ţinute 
cu embatic (arendă veşnică), ba chiar si mosnenii care 
voiau să se strămute pe locurile lor părintești. În felul 
acesta. strămutarea clăcașilor pe pămîntul lor ohabnic 
(cu drept de proprietate absol-tă), indiferent ce întindere 
avea, putind fi chiar si un loc de casă înfundat, a con- 
tinuat sā fie limitată, pînă la apariţia legii lui Știrbei, tot 
la două familii dintr-un sat într-un an. Dar dacă mutarea 
clăcaşilor era asa de greu aprobată. izgonirea lor a fost, 
în schimb, foarte uşor obținută. Anul 1850 a înregistrat 
un mare număr de cereri şi de aprobări de alungare de 
clăcaşi. Instigarea la nesupunere a fost motivul cel mai 
des invocat pe drept sau pe nedrept de proprietari pentru 
izgonirea lor. Aceasta a continuat să se facă prin despă- 
gubirea victimei pentru averea sa imobilă !. 


Evoluţia relaţiilor agrare sub legile 

lui Barbu Știrbei și Grigore Ghica 
Problema agrară, care ridicase la 1848 ţărânimea la 
luptă pentru libertate şi pămînt, n-a putut trece neobser- 
vata de puterile suzerană si protectoare, care, prin con- 
ventia de la Balta Liman din 19 aprilie /1 mai 1849, au 


1 I. Corfus, L'agriculture en Valachie depuis la Révolution 
de 1848 jusqu’a la Reforme de 1864, p. 45—62. 


157 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


dispus revizuirea Regulamentului organic, cu scopul însă 
numai de a se îmbunătăţi administraţia în Principatele 
dunărene. Dar chestiunea rurală se impunea de la sine 
si de fapt numai in privința ei au fost luate hotăriri 
concrete. Astfel Barbu Știrbei şi Grigore Ghica au numit, 
potrivit firmanului Porții, în fiecare principat cite o co- 
misie de revizie, cu misiunea de a reglementa mai precis 
raporturile dintre proprietari si clăcași, ca pe de o parte 
să se asigure pentru totdeauna drepturile proprietăţii, iar 
pe de alta să se îmbunătățească starea ţăranilor, care să 
fie puşi la adăpost de abuzuri și ilegalităţi. Comisiile şi-au 
început activitatea în toamna anului 1849, continuind-o 
toată iarna şi încheindu-și lucrările la începutul anului 
1850. Proiectul de lege intocmit de boierii munteni a fost 
trimis lui Știrbei. care l-a modificat uşor, adăugindu-i 
propriile sale observaţii si redactind, în sfirsit, pe baza 
lui textul definitiv al noii sale legi, pe care l-a înaintat la 
Petersburg și Constantinopol spre aprobare. Aceasta a 
venit însă, ca şi cea pentru proiectul de lege al lui 
Ghica, abia în primăvara anului 1851, cu ordinul sulta- 
nului de a se introduce în textul Regulamentului organic 
noile articole în locul celor desfiinţate şi de a se pune în 
lucrare. Noua lege, tipărită si difuzată la tara, urma sa 
intre în vigoare la 23 aprilie 1852, adică după un an, ami- 
nare motivată de Știrbei prin faptul că în Tara Roma- 
neasca, unde, spre deosebire de Moldova, ..toate“ moșiile 
se dădeau în arendă, o bruscă aplicare a ei. fără o anumită 
perioadă de adaptare, ar da naştere la o mulțime de neîn- 
telegeri, reclamaţii si dificultăți 2. Și în Moldova aplicarea 
noii legi a fost. aminata pind la 1 aprilie 1852, cu excepția 
articolului referitor la desființarea dijmei, care trebuia pus 
imediat în lucrare 3. Ideniică a fost si concepţia care a stat 
la baza elaborării acestor legi. Expunerea de motive a bo- 
ierilor munteni din 1849 şi jurnalul din același an al boie- 
rilor moldoveni privitor la îmbunătățirea clăcii conți- 
neau, în esenţă, aceleași idei și justificau in acelaşi mod 
utilitatea noilor așezăminte agrare. Ei au formulat urmă- 
toarele concluzii : proprietarul este stapin absolut al pă- 


i : Corfus, op. cit., p. 63—64. 
" R. Rosetti, op. cit, p. 94. Gh. Untaru, Si i irdnimii 
7 » Dp. 94. ; „ Situația țărănimii 
putnene sub regimul asezamintului lui Grigore at Ghica 
in „Studii şi articole de istorie“, V, 1963, p. 162. i 


158 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mintului său, aşa cum ţăranul este stapin absolut al per- 
soanei şi muncii sale ; raporturile dintre ei se întemeiază 
pe principiul învoielii libere ; Regulamentul organic este o» 
lege bună. dar numai provizorie, pină cînd aceste două 
clase sociale vor ajunge la învoieli libere ; el nu trebuie 
modificat, ci trebuie găsite reforme pentru încetarea abu-- 
zurilor ivite în decursul aplicării lui; plata pămîntului 
legal, distribuit clăcaşului, trebuie să se facă în muncă; 
să se lase liberă învoiala între parti chiar si pentru lotul 
legal, lucru neprevăzut de Regulament, şi aceasta în sco-- 
pul de a se face din clăcaș un arendas liber, iar din pro-: 
prietar un stapin desăvirșit al pămîntului moşiei. Într-a- 
devăr, în concepția autorilor noilor legi, țăranul care: 
locuia pe moşia altuia nu putea fi considerat decit un 
„chiriaş“ (arendaș), asa cum preconizase la timpul său si 
pravila lui Caragea. Banii pe care-i plătea sau munca: 
pe care-o presta proprietarului nu putea fi socotită decit 
drept „chiria“ lotului de pămînt pe care proprietarul era: 
dator prin lege să i-l dea şi asupra căruia ţăranul n-avea 
alt drept decît cel de folosință, si aceasta conditionata.. 
Pina la introducerea în toată tara a învoielilor între părți. 
scop urmărit anterior de Regulament, iar acum cu atit 
mai mult de noile legi, autorii acestora socoteau necesar: 
ca drepturile și datoriile reciproce să se stabilească după 
nişte norme care, în lipsa acestor învoieli, să le tina 
locul ^. 

Ambele legi mențineau aceeaşi suprafaţă de pămînt 
pentru casa, curtea şi grădina de legume ale clacasului, 
produsul acesteia din urmă raminind mai departe scutit 
de dijmă. Si ele prevedeau ca locurile de casă să fie le- 
gate unul de altul şi repartizate pe o anumită parte a 
moşiei, unde voia proprietarul. Clasificarea clăcașilor pe 
categorii după numărul de vite de muncă si distribuirea: 
pe aceste categorii a lotului de pămînt prin măsurătoare 
au fost păstrate şi ele, numai că legea lui Știrbei a sporit 
suprafața terenului de păşune (izlazul) pentru fiecare vită 
de munca de la o jumătate de pogon, cit prevedea Regu- 
lamentul, la un pogon, cîtă vreme legea lui Ghica a dublat 
doar lotul de imaş (de la 20 la 40 de prăjini) cuvenit fie- 
cărui clăcaș, cu sau fără vite de muncă. Era aceasta o 


^ I. Corfus, op. cit, p. 63—64. Gh. Platon, Cu privire la evo- 
lutia rezervei feudale în Moldova..., loc. cit., p. 228—230. 


159 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mare deosebire în favoarea clacasilor din Tara Roma- 
nească, dacă se are în vedere că fruntașul de aici primea 
acum cinci pogoane de pășune (în loc de două pogoane și 
jumătate cit îi atribuia Regulamentul), mijlocaşul trei 
pogoane (în loc de un pogon şi jumătate), iar codasul un 
pogon (în loc de o jumătate de pogon). 

Noile legi dădeau, ca si Regulamentul, drept proprieta- 
rului să însemne pe teren si să distribuie la clăcași Yocu- 
rile de arătură, fineata si pășune în diferite parti ale mo- 
şiei, legea lui Știrbei prevăzind în plus ca terenurile 
pentru semănăturile de primăvară să fie separate de cele 
pentru culturile de toamnă. În același timp, această lege 
îndatora, lucru ce nu-l făcuse Regulamentul, pe clacas 
să-şi lucreze toate pogoanele legale de arătură si fineaţă, 
în caz contrar fiind obligat să despăgubească pe proprie- 
tar de dijma din produsele ce le-ar fi obținut de pe locul 
nelucrat. Ea scutea apoi de clacă pe taranii mestesugari, 
care nu se ocupau cu agricultura, fapt neprevăzut de Re- 
gulament, aceştia fiind datori să se înțeleagă cu proprie- 
tarul doar pentru locul de casă şi grădină. 

Drept „chiria“ lotului legal, în cazul cînd îl primea în 
întregime, clăcaşul trebuia, după legea lui Știrbei, să lu- 
creze proprietarului, cu titlul de clacă, nu 12 zile pe an, 
după cum stabilise Regulamentul, ci 22, cu vitele sale de 
muncă, iar dacă nu le avea, cu miinile. În schimb, ea 
desființa slugile, ziua de plug şi carul de lemne, obligaţii 
care, cînd se converteau în zile de lucru cu mîinile, după 
‘cum se procedase, in general, pînă atunci, ajungeau pentru 
fiecare clăcaş la un număr de 18 zile, sporind, prin ur- 
mare, cu o dată si jumătate claca de 12 zile pe an. Privită 
sub acest unghi, legea lui Știrbei a redus claca anterioară, 
mai ales pentru ţăranii săraci, adică pentru aceia ce n-a- 
veau vite de muncă. In plus față de Regulament, această 
lege cuprindea norme privind modul în care clăcașul avea 
să lucreze cele 22 de zile de clacă, norme puse de Știrbei 
în aplicare încă de la 7 februarie 1850. Noua lege mun- 
teană menținea aceeași normă a zilei de lucru la diferite 
munci agricole si la transporturi, reducind-o doar pe cea 
de la cositul finului de la 16 la 12 prajini pe zi. Ea pre- 
vedea in plus faţă de Regulament ca treierisul să nu intre 
in obligaţiile clăcii, ci să fie facut prin invoiala. Mai pre- 
ciza, în cazul luării clacasilor la lucru pe altă moşie a 
proprietarului, ca acesta să le socotească o zi pentru dus 


160 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


şi întors, dacă distanţa pina la locul de munca era de pina 
la 2 ore si jumătate de drum, și două zile, dacă ea depa- 
şea acel timp, lucru ce nu-l prevăzuse vechea lege. De 
asemenea, ea interzicea proprietarului să vindă sau să 
arendeze munca clăcaşilor, iucru nou, necunoscut Regu- 
lamentului. Noua lege continua să recunoască proprieta- 
„rului dreptul de a percepe zilele clăcii în bani, la preţul 
oficial, care urma să fie stabilit de aici înainte pe o peri- 
oadă de cinic ani si diferențiat, adică un pret pentru mo- 
şiile de la munte şi altul pentru cele de la şes. Ea per- 
mitea proprietarului să ceară de la clacasii cu vite de 
muncă să-i efectueze cu mîinile pina la jumătate din cele 
22 de zile ale clăcii şi lăsa, mai întii, la discretia invoielii 
achitarea clăcii în cazul cînd proprietarul n-avea destul 
pămînt pentru a împărţi la clăcași toate pogoanele le- 
gale, şi numai dacă părțile nu se puteau învoi, abia atunci 
ea prevedea scăderea din zilele clăcii a unei zile şi jumă- 
tate pentru fiecare pogon de arătură sau cositură lipsă 
şi a unei zile pentru pogonul de izlaz, simplificind cele 
stabilite în această privinţă la timpul său de Regulament. 

Aceasta era noua lege a clăcii, operă pe care Ştirbei 
o considera făcută cit nu se putea mai bine şi a cărei 
inovație cu privire la dublarea suprafeței izlazului legal, 
la reducerea, ce-i drept, infimă a normei zilei de lucru 
la strinsul finului, la precizările în legătură cu efectua- 
rea şi ţinerea în evidenţă a muncii prestate de clăcași, cu 
dijmuirea produselor si cu încheierea învoielilor pentru 
prisoase, dar mai ales la libertatea de strămutare acor- 
dată clacasilor, spera să pună capăt pe viitor pretențiilor 
exagerate ale proprietarilor la arendarea pămintului la 
clacasi 5. 

În Moldova, legea lui Ghica menținea numărul zi- 
lelor de clacă la 12, dar sporea, în schimb, considerabil 
norma zilei de muncă fata de cea stabilită de Regu- 
lament: suprafaţa de arat într-o zi pentru clacasii cu 
vite de munca s-a dublat, cea de prăşit pentru fiecare 
clacas, cu sau fara asemenea vite, a crescut aproape de 
patru ori (de la 12 la 42 de prăjini pe zi), cea de secerat 
pentru tot clacasul de la 16 la 56 de prăjini, iar cea de 
cosit păioase de la 20 la 70 de prăjini, si numai norma 
la coasa finului a rămas aceeași. O inovație a acestei 


5 I. Corfus, op. cit., p. 65—69. 


161 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


legi a fost introducerea normei zilei de rnuncă la cultura 
cartofului (dovadă a unei mai mari extinderi a acesteia 
în Moldova decit in tara de peste Milcov) si care a fost 
fixată la o prăjină (pusul, musuroitul de două ori, scosul, 
căratul si asezatul în movilă). Intact, ca si în Tara Roma- 
nească, a rămas dreptul proprietarului de a-şi duce clă- 
casii la muncă pe altă moşie a sa, precum si cel de a 
percepe claca in bani. Aceleaşi au rămas pentru clacasii 
cu vite de tracţiune transporturile, carele de lemne si 
zilele de lucru la reparații, în schimb, au fost desființate 
pentru cei fără asemenea vite, deci pentru cei săraci. 
A dispărut şi obligaţia pentru toate categoriile de clă- 
casi de a construi cosare pentru proprietari. În vigoare 
însă a rămas obligaţia sătenilor de. a da slujbasi volnici 
la curte, corespondentii slugilor desființate din Tara 
Românească, în care revoluționarii de la 1848 văzuseră 
rămășițele anacronice ale robiei. În ambele principate 
legile din 1851 recunoşteau valabilitatea învoielilor în- 
cheiate anterior, dacă nu erau contestate de vreuna din 
parti. Proprietarii continuau să nu fie obligaţi să dea 
clacasilor lor fruntaşi mai mult pămînt decît numai pen- 
tru patru vite de munca si o vacă de hrană. Orice prisos 
de pămînt de care aceștia ar fi avut nevoie le putea fi 
dat în arendă, dar numai la voia proprietarilor, pe bază 
de învoieli scrise şi încheiate separat, cu fiecare clacas 
în parte. Legile ambelor tari prevedeau, în sfirsit, ca 
în cazul moşiei strimte, pămîntul acesteia să fie dat in 
proporţie de două parti în folosinţa țăranilor, iar a treia 
parte să rămînă proprietarului. 

În ceea ce priveşte dijma din semănături și din fin, 
ea a fost desființată în Moldova de legea din 1851, care 
a interzis proprietarilor să pretindă muncă în locul ei. 
De fapt, n-a fost vorba acum decit de legiferarea inla- 
turării ei, de vreme ce, practic, ea fusese transformată, 
după cum s-a amintit, în muncă încă din anul 1848, cînd 
a fost lăsată la discretia invoielii și cînd s-a consfințit 
un procedeu practicat mai înainte. Convertirea dijmei 
în muncă este o dovadă în plus de extinderea mai amplă 
a rezervei boiereşti şi de dezvoltarea mai mare a pro- 
ductiei acesteia de mărfuri in Moldova decit in Tara 
Românească. În Moldova noua lege a păstrat doar dijma 
din vii si din pometuri. In schimb, în principatul mun- 
tean legea lui Știrbei a păstrat cu sfintenie dijma din 


162 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


toate produsele clăcăşeşti. S-au mentinut, aşadar, ze- 
ciuiala din semănături si a cincea parte din finețe, in- 
clusiv căratul ei la arie si la stog, asa cum legiferase 
și Regulamentul, doar că proprietarul a fost obligat să 
termine dijmuitul în cel mult zece zile de la strinsul 
cimpului, în caz contrar dijmuirea urmînd să se facă, 
în lipsa sa, de preotul şi deputaţii satului, iar produsul 
să fie carat de clăcași la curte. Si aceste norme privind 
modul de dijmuire au fost puse în execuţie la 7 februarie 
1850. Dijma din vii a rămas aceeaşi, adică otastina 
obişnuită din 20 de vedre una, sau darea stabilită prin 
învoială, dacă aceasta exista între parti. Si această lege 
a condiționat pe viitor sădirea de vii de învoiala scrisă 
si întărită de tribunal. Ea nu pomenea însă nimic de 
dijma din pometuri, aceasta desigur pentru motivul că 
plantațiile de pomi, care treceau peste hotarul locului 
legal al grădinii clacasului, erau considerate prisoase si 
intrau deci în sfera învoielii. În sfirsit, ea continua, ca 
și legea lui Ghica, să apere monopolul proprietăţii asupra 
vinzarii băuturilor, cărnii, piinii si articolelor de băcănie, 
precum şi asupra exploatării pădurilor, morilor, heleş- 
teielor etc. Luarea lemnelor de orice fel din pădure a 
fost supusă învoielii şi plăţii, iar răstimpul in care clă- 
casii puteau să-și aducă vinul în sat si să-l folosească 
în casă sau să-l vindă, dar numai cu ridicata, a fost 
limitat în Tara Românească la perioada dintre începutul 
culesului şi sfîrşitul lunii noiembrie. Lor nu le era 
permis să aducă în sat vin sau alte băuturi din alte 
locuri. În Moldova clacasii de la munte primeau, după 
noua lege, în locul loturilor de arătură, terenuri egale 
ca întindere de fineata, fără dijmă sau lucru pentru ea. 
Claca urma să fie plătită aici mai departe în bani, cite 
$8 de lei de casă pe an, in această sumă fiind incluse 
si transporturile, in timp ce zilele de reparaţii şi carele 
de lemne rămineau în vigoare, ca şi pentru clacasii de 
la ses ©. 

In concluzie, legile din 1851 au favorizat in ambele 
„tări“ într-o măsură mult mai mare decit Regulamentul 
organic învoielile în relațiile dintre clăcași şi proprietari, 
legile în sine fiind considerate de autorii lor doar norme 
provizorii pînă la generalizarea sistemului de invoieli. 


ë D, C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., p. 119—127, 536—547. 


163 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


În realitate însă, ele cuprindeau principiul mascat al 
totalei exproprieri a ţărănimii de pămînt si al eliberării 
ei în folosul boierimii conservatoare, iar nu în cel al 
burgheziei, tinzind către această radicală soluţie de tre- 
cere la capitalism. În același timp, ele au creat pentru 
boierimea din ambele principate premizele dezvoltării 
în continuare a marii proprietăți funciare și au constituit 
o etapă importantă, ultima, pe calea transformării pro- 
prietatii feudale, condiţionate, în proprietate burgheză, 
absolută ‘. 


Aplicarea legislaţiei agrare din 1851 


Una a fost însă legea si alta punerea ei în practică. 
În Tara Românească legea lui Știrbei s-a extins asupra 
tuturor moșiilor populate cu clăcași, indiferent în ce 
zonă geografică se găseau. În concepția celor chemați 
s-o pună în aplicare, ca și în cea a celor ce aplicaseră 
pină atunci Regulamentul organic, claca se întindea şi 
cuprindea în sfera ei de obligaţii pe tot omul ce locuia 
pe pamint străin, indiferent de poziţia sa socială. si indi- 
ferent dacă folosea acel pămînt pentru agricultură. Clacas 
era considerat deci, pe lingă țăran, si boierul de rang, 
și funcţionarul și negustorul și arendașul, care-și avea 
locuinţa si acareturile pe moșia altuia. Toţi aceștia au 
fost obligaţi să încheie învoieli cu proprietarul moșiei 
sau, în locul acestuia, cu arendașul pentru locul casei și 
imprejmuirilor. Au continuat să facă excepție embaticarii 
şi arendasii moșiilor. Dintre locuitorii satelor au rămas 
mai departe scutiți de clacă pe timpul cit se aflau în ser- 
viciu membrii consiliilor sătești (pircălabul, adică primarul, 
si deputaţii, nu însă si secretarii comunali), vataseii, paz- 
nicii de la magaziile de rezervă, dorobantii si grănicerii, 
isprăvniceii mosiilor, pindarii, vacarii, pădurarii, preoții, 
tircovnicii, candidaţii (învățătorii), precum și bătrinii, 
infirmii si văduvele scăpătate. În rest, toţi locuitorii sa- 
tului dependent au continuat să fie supuşi regimului 
clăcii, indiferent dacă primeau sau nu lotul legal de pă- 
mint, ci pur si simplu pentru că locuiau pe moșie. 


7 I. Corfus, op. cit., p. 63—69. Gh. Platon, Cu privire la evo- 
lutia rezervei..., loc. cit., p. 228—230. 


164 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Felul cum urma să fie pusă în aplicare legea poate 
fi urmărit mai clar pe moşiile mănăstirești, si anume 
pe baza condiţiilor lor de arendare, elaborate de Mi- 
nisterul Cultelor. Ele prevedeau la şes măsurarea izla- 
zului la o distanță de 100 de stinjeni de marginea sa- 
tului, aceasta pentru a rămîne teren liber pentru bătătura 
acestuia, în care ţăranii puteau să-și tina păsări si porci 
cit de multi, plătind pentru ei o taxă (ierbărit) de 60 de 
parale de cap, afară de doi scutiți de fiecare casă pe 
moşiile mănăstirilor neinchinate si de unul pe cele ale 
mănăstirilor închinate. Cind izlazul se dădea în pădure, 
trei pogoane se socoteau două. Pe moşiile strimte de la 
munte, unde nu era cu putință să se dea clăcaşilor pe 
deplin păşunea legală, la izlaz se socoteau şi pometurile 
de prisos, calculindu-se un pogon si jumătate de pomet 
drept un pogon de izlaz. Pe moșiile mănăstirești neinchi- 
nate, în categoria cărora intrau şi cele ale mitropoliei, 
episcopiilor, bisericilor şi aşezămintelor publice, după ce 
avea să se marcheze periferia pădurilor, dacă bineînţeles 
existau pe moşie, precum şi terenul pentru izlaz, restul 
pămîntului urma să se împartă în mai multe plaiuri 
sau tarlale pentru fineata şi arătură, cu separarea celor 
destinate semănăturilor de toamnă de cele de primăvară. 
În aceste tarlale trebuiau să se însemne separat pentru 
fiecare clacas pogoanele legale si cele de prisos, şi anume 
tot cele ce le avusese pina atunci, si aceasta în orice 
plai ar fi căzut, fără a se schimba sau a se da altuia, 
cu îndatorirea însă ca semănătura pe acele pogoane să 
fie de natura celei stabilite pentru acea tarla. Iniţial, 
adică în toamna anului 1851, s-a prevăzut înfiinţarea 
tarlalelor şi pe moşiile mănăstirești închinate, dar cum 
pe aceste moşii nu s-au putut impune condiţii asemă- 
nătoare de arendare ca şi pe moşiile mănăstirilor pă- 
mintene, s-a renunţat la ea. Asa s-a căutat, cel putin 
oficial, să se desfășoare relaţiile agrare pe moșiile mă- 
năstireşti neînchinate tot timpul, pină la secularizarea 
lor, la sfîrşitul anului 1863. Numai în ultima perioadă 
fiscală, care a inceput la 23 aprilie 1863, s-a permis 
arendasilor si clacasilor să modifice condiţiile de aren- 
dare. Pe moşiile mănăstirilor închinate libertatea de a 
încheia învoieli pentru clacă si dijmă exista încă de la 
începutul aplicării noii legi, ca şi pe moşiile boierești, cu 
condiţia însă ca învoiala să fie făcută cu voia reală 


165 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


a clacasilor. Pe domeniile statului, in relaţiile agrare s-au 
aplicat pînă la 1864 condiţiile de arendare a moșiilor 
mănăstirești neinchinate, cu anumite deosebiri însă în- 
tre ele. Aşa, de pildă, pe domeniul Brăilei s-a dat cite 
un pogon şi jumătate de pășune de vita mare legală, în 
timp ce pe domeniile Giurgiului şi Turnului numai cite 
un pogon î. 

Introducerea noilor legi a intimpinat in ambele tari 
o aprigă rezistenţă din partea ţărănimii. In Moldova, 
clăcașii au lăsat pe alocuri holdele rezervelor nelucrate, 
au refuzat să participe la măsurătoarea loturilor potrivit 
noii legi, au bătut pe oamenii boierilor, pe șefii de ocoale 
şi pe jandarmi. Una din cele mai puternice răscoale, 
reprimată însă de jandarmi, a avut loc în 1852 pe moşia 
vistierului Roset Roznovanu, cu centrul la Paşcani”. În 
Tara Românească rezistenţa a fost generală, de amploarea 
celei ce intimpinase la timpul său aplicarea legii lui 
Caragea sau a Regulamentului organic. Știrbei a hotărît 
mai întîi ca în cursul anului 1851 proprietarii să mar- 
cheze pe teren pogoanele legale pentru fiecare clacas 
în parte şi să le treacă în registru. Această lucrare, 
socotită premergătoare invoielilor pentru prisoase, tre- 
buia terminată pina la 23 aprilie 1852, data cînd intra 
în vigoare noua lege. În instrucţiunile pentru aplicarea 
ei se prevedea ca proprietarii să dea fiecărui clacas cite 
un înscris de învoială, în care să se specifice că i-a ,,in- 
chiriat“ pe timp de cinci ani (de la 23 aprilie 1852 pina 
la 23 aprilie 1857) atitea pogoane legale de arătură, 
fineata si păşune. clacasul fiind obligat să-i dea anual 
dijma legală şi claca de 22 de zile, din care atitea zile 
în lucru şi atitea in bani, precum si atitea pogoane de 
prisos, pe care să le plătească după învoiala ce va în- 
cheia-o pina la data de 23 aprilie 1852. Clacasului fără 
vite de muncă i se dădea un înscris de învoială pentru 
lotul legal, iar celui cu patru vite de tracțiune alt înscris, 
în care pogoanele legate şi cele de prisos erau incluse 
in una și aceeaşi invoiala, privind toate obligaţiile cla- 
casesti la un loc. Formularele acestor înscrisuri au fost 
tipărite si difuzate la ţară, ca anexă la instrucțiunile 


3 I. Corfus, op. cit., p. 67—68. 


9 Ec. Negruti-Munteanu, Dezvoltarea agriculturii în Mol- 
dova..., loc. cit., p. 155. 


166 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


privind aplicarea noii legi. Aceste instrucţiuni mai obli- 
gau pe proprietar să dea clăcaşului bilete de socoteală 
pentru fiecare zi lucrată sau plătită în bani. Pentru a 
fi înțelese de ţărani, biletul pentru ziua lucrată cu patru 
vite avea imprimate pe el patru chipuri de bou, cel 
pentru ziua efectuată cu două vite, două chipuri, iar 
pentru ziua făcută cu miinile, două palme de om. Lu- 
mea le-a zis „bolintine“, adică buletine 10. Socotelile tre- 
buiau încheiate de două ori pe an (la 23 aprilie şi la 
26 octombrie), cînd clăcaşul avea să primească biletul 
final de socoteală pentru zilele lucrate şi pentru banii 
achitati în anul. dat. În sfîrşit, instrucţiunile lăsau clăca- 
şilor libertatea de a-și face invoieli pe cinci ani pentru 
clacă şi dijmă, care urmau să fie examinate şi adeverite 
de comisiile județene de recensamint. 

Practic însă, măsurarea mosiilor si distribuţia de pă- 
mint la clăcași prin măsurătoare au stirnit si în Tara 
Românească o îndirjită rezistenţă din partea lor. Totuşi, 
acolo unde s-au făcut, la repartiţia terenului de casă şi 
grădină, ca şi a loturilor legale, s-au comis în ambele 
tari nesfirsite abuzuri : locul casei şi grădinii a fost in- 
clus uneori în pămînturile legale ; acestea din urmă au 
fost alese de proprietar după voia sa; proprietarul a 
luat de la clăcași locurile lor cultivate şi le-a dat, în 
schimb, altele nedefrişate ; s-a distribuit clăcaşilor mai 
putin pămînt decit prevedea legea, măsurarea lui făcîn- 
du-se cu prăjina mai scurtă ; s-au luat de la clăcaşi părți 
din izlazul (imasul) legal pentru a fi date în arendă la 
ţăranii străini de moşie, repartizindu-li-se, în schimb, 
locuri necorespunzătoare pentru pășune. 

Pentru Tara Românească noua lege a constituit o 
cotitură în modul de prestare a clăcii. Dacă pina la ea 
claca a fost achitată, în general, în bani, de acum îna- 
inte ea a început să fie cerută şi achitată tot mai mult 
în muncă. Abia de acum înainte se poate vorbi în această 
tara de o adevărată goană după munca clăcăşească. Si 
ca niciodată pînă acum, boierimea de la conducere a 
căutat să oblige pe clăcași să muncească pămîntul pen- 
tru proprietari şi arendaşi. Știrbei, în acelaşi timp unul 
din cei mai bogați boieri din tara, a dat la 11 mai 1852 
ordin ca sătenii să fie „invitaţi“ si „povăţuiţi“ să-şi 


10 1. Corfus, Însemnări de demult, p. 111, nr. 36. 


167 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


achite claca în muncă şi anume cite o săptămînă primă- 
vara, vara şi toamna. Odată cu introducerea noii legi 
s-a schimbat şi modul de scoatere a clăcaşilor la muncă. 
Dacă mai înainte ei erau scoşi, de regulă, de dorobantii 
trimisi de sefii de plasa la cererea proprietarilor, acum 
această sarcină a revenit sfaturilor săteşti. Cînd însă 
clacasii au refuzat să dea ascultare deputaților satului, 
„invitarea“ şi „povățuirea“ s-au transformat în constrin- 
gere, efectuată tot de dorobanţi. Asa au fost constrinşi 
taranii la muncă manu militari, procedeu care, dupa re- 
forma din 1864, în conditii sociale diferite, va fi înscris 
chiar în legea tocmelilor agricole. Scoaterea clacasilor 
lu muncă s-a făcut deseori prin comiterea unor grave 
abuzuri. Din lipsă de date, mai ales statistice, este greu 
de stabilit la scara judeţelor sau a ţării proporţia între 
claca efectuată în muncă si cea achitată in bani. Din 
învoielile descoperite pe parcursul cercetării mele se 
constată că pe unele moşii ea s-a achitat în muncă, pe 
altele în bani si, în sfîrşit, pe altele în muncă si în bani, 
după cerințele proprietarilor şi arendasilor şi după re- 
zultatul tirguielilor lor cu clăcaşii. Impresia generală 
ce se desprinde din analiza acestor învoieli este că cel 
mai des claca a fost făcută în muncă. În cele mai multe 
din aceste învoieli nu se specifică însă ce lucru anume 
trebuia făcut, ci se prevede doar ca zilele clăcii să fie 
efectuate în muncă potrivit legii, adică în zile de muncă 
normată. În altele însă, mai puţin numeroase, se preciza 
obiectul muncii, care era firește cultivarea rezervei. Pe 
unele moșii, mai ales din partea muntelui, claca pre- 
văzută a fi efectuată cu vitele s-a luat. prin învoieli, în 
zile de lucru cu miinile. Pe altele, tot din regiunea 
muntoasă, învoielile prevedeau ca jumătate din zilele 
clăcii să fie făcute cu vitele, iar jumătate cu mîinile. 
Oricum ar fi însă, un lucru apare clar şi anume că la 
munte nu era prea mult loc pentru rezerva arabilă. Şi 
la şes, lucrul cu boii a fost converiit uneori în lucru cu 
mîinile. Pe unele moșii clăcașii s-au invoit să facă pe 
lîngă claca în muncă şi cite un transport. Pe alocuri 
claca s-a achitat, tot pe bază de învoieli, exclusiv în 
transporturi de grine la orașe si la porturile dunărene. 
Desigur că atunci cînd claca a fost amestecată în în- 
voială cu prisoasele, zilele de muncă au depășit cu mult 
pe cele 22 legale, fapt ce va fi demonstrat mai pe larg 


168 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


în alt capitol al lucrării. Claca în muncă a fost cerută 
de toți proprietarii, mireni sau călugări, în cazul cînd: 
aceştia n-au reuşit să încheie învoieli cu clacasii, ceea 
ce însemna că boierimea si arendăşimea din întreaga 
tara s-a folosit de noua lege pentru a pretinde de la 
țărani cit mai multă muncă. De regulă aceasta s-a 
calculat, potrivit legii, pe cele 22 de zile şi pe cele trei 
categorii de clăcaşi, la preţul oficial. Socoteala a variat 
de la o moşie la alta, fireşte în dauna ţăranilor. Incer- 
cările clacasilor de a nu munci, ci de a-și achita mai 
departe claca în bani, au eşuat oriunde aceasta s-a 
pretins în muncă. S-a ajuns astfel ca în 1861 în judeţul 
Rimnicul Sărat, de exemplu, numai pe o singură moşie, 
clacasii să fie invoiti să dea claca in bani, deci să nu 
lucreze pe rezervă. Totuși, pe o serie de moşii din cele- 
lalte judeţe ea a continuat să fie plătită în bani. În 
regiunea Dunării, în partea de răsărit a țării, ea se 
achita, in 1851, in bani, pe categorii de clăcași, desigur: 
cu abuzuri din partea arendasilor. În cazul achitării ei 
în bani, zilele lucrate au continuat să se scadă din banii 
clăcii. Unii ţărani au plătit sume mari de bani, așa după 
cum alţii au efectuat un volum mare de muncă atunci 
cînd claca și prisoasele au fost amestecate în una şi 
aceeaşi învoială sau în una si aceeași condiție depusă 
de proprietar în locul învoielii respinse. Atunci achitarea 
clăcii şi a prisosului de pămînt s-a făcut cel mai frec- 
vent pe categorii de clăcaşi, fruntasul ajungînd, după 
datele incomplete de care dispunem, să plătească anual 
între 112 şi 250 de lei, mijlocaşul între 75 şi 156 de lei, 
iar codaşul între 50 si 80 de lei. Claca şi prisosul de: 
pamint s-au plătit in bani şi la pogon, ajungindu-se in 
acest caz să se ia, prin învoială, pînă la doi galbeni 
de pogon. Se întîlnesc şi cazuri cînd claca s-a plătit 
exclusiv cu dijma din produse, desigur cu o dijmă mult 
mai mare decît zeciuiala legală, dovadă că pe acele 
moșii rezerva nu exista, sau că producţia ei nu era aşa 
de mare încit să-l facă pe proprietar sau pe arendas 
să renunțe la dijmă, ca in Moldova. Numai treieratul 
cerealelor n-a putut fi băgat în clacă, nefiind prevăzut 
de lege, ci a continuat să se tacă, prin învoieli, cu plată. 
Desigur că ţăranii au fost luaţi deseori ilegal cu caii 
lor la treierat în contul clăcii, mai ales că si in această 
perioadă, din lipsă de mașini, treieratul a continuat să 


169 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


se facă, în general, cu caii, iar aceştia lipseau de regulă 
din gospodăria arendăşească, dar mai ales din cea bo- 
ierească !!. În Moldova, goana după muncă a fost şi mai 
aprigă, expresia ei fiind, după cum s-a arătat, sporirea 
enormă a normei zilei de lucru. Aici boierii şi arendași! 
au reușit, prin extinderea sistemului învoielilor, să aca- 
pareze si mai mult munca clăcașilor, convertind în muncă 
celelalte obligaţii şi drepturi ale acestora, ca cel de a 
lua lemne de foc din pădurea proprietăţii sau cel de a 
trece apele pe podurile moşiei 12. 

La prestarea clăcii în muncă în treburile moşiei sau 
pe rezerva arabilă, cel mai des și mai nepăsător abuz 
pentru clăcaşii din ambele principate a continuat să fie 
calcularea înșelătoare sau netinerea în seamă a tuturor 
zilelor lucrate de ei, netrecerea tuturor acestora în bile- 
tele de socoteală. dar mai ales nedarea biletelor pentru 
întreg numărul de zile lucrat. Abuzul a înveninat viata 
tărănimii şi i-a înăsprit exploatarea pe tot parcursul 
-perioadei studiate. In Tara Românească. stăpînirea a 
căutat să-l extermine, obligind pe faptasi să despăgu- 
bească pe clăcași. Ea s-a străduit apoi să îndatoreze pe 
proprietari şi pe arendasi să dea clacasilor bilete tipărite, 
după formularul celor publicate în 1853, pentru zilele 
lucrate, iar nu niște petecele de hirtie manuscrise, in- 
-descifrabile pentru sătenii nestiutori de carte. Eforturi 
zadarnice, deoarece nu s-a renunţat la biletele scrise de 
mina, iar marele logofăt C. Suţu declara, in 1855, că 
nici nu se gindea să tipărească asemenea bilete pentru 
cele 15 sate ale sale şi să îmbogăţească pe tipografi. 
Alt abuz, nu mai puţin grav, practicat mai ales de 
arendași, a fost acela de a lăsa claca nerăfuită ani de-a 
rîndul cu scopul de a stoarce de la ţărani dobinzi cămă- 
tăreşti. Execuţia pentru rămășițe de clacă de cite 5—10 ani 
trecuți a fost efectuată în unele locuri cu ajutorul au- 
toritatilor locale. Ştirbei a interzis, în primăvara anului 
1853, împlinirea de bani pentru rămăşiţe de clacă mai 
vechi de doi ani. Arendasii însă au continuat pe alocuri 
‘sa amine socoteala cu anii, împovărind pe clacasi cu 
sume mari de bani, pentru care de la cei fără mijloace 
‘au luat zapise, cu dobinzi grele, ca pentru bani impru- 


11 Idem, L'agriculture en Valachie..., p. 69—76. 
42 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 27, 29—30. 


170 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mutaţi. Aşa s-a facut că pe unele moşii datorii de clacă 
au fost trecute de la un an la altul, cu zapise de îm- 
prumut si dobinzi încărcate, apoi executate de aparatul 
administrativ local. Cu fiecare an ce trecea, dobinzile 
intrau în capitalul împrumutat, zapisele se prefăceau şi 
camăta lovea în inima gospodăriei ţărăneşti. Ministerul 
a oprit din nou, in 1860, executarea rămășițelor vechi 
de clacă, dar unii arendaşi au continuat să jefuiască prin 
asemenea practici pe tărani. Mult amar a pricinuit apoi 
țăranilor dreptul proprietarilor de a-i duce la muncă pe 
alte moşii ale lor. Substituindu-se proprietarilor, aren- 
dasii au abuzat cu virf şi îndesat de acest drept, ducind 
pe clăcaşi la lucru pe alte moşii ţinute de ei în arendă. 
S-au găsit acum şi unii arendasi care, ca si cei din 
Moldova, au vindut munca clăcaşilor la străini, fapt ce 
constituia o flagrantă călcare a legii şi contra căruia 
administraţia a luptat mereu !". 

În ceea ce priveşte dijma, desi in Moldova, a fost 
desființată, şi anume cea din cereale şi din fin, practic 
unii proprietari au continuat s-o perceapă din porumb, 
si îrcă la pogon, profitind de invoielile ce le aveau în- 
cheiate înainte de aplicarea noii legi si care, potrivit 
acesteia, au rămas mai departe in vigoare. Pe lingă 
dijma din vii şi pometuri, singura admisă de lege, s-a 
luat, frecvent, prin călcarea acesteia, prin învoieli, şi 
dijmă din tutun, din săminţa de floarea soarelui, din 
legume, din viermi de mătase, din ulei de in şi de cî- 
nepa etc., în natură sau deseori in bani, ba si din pro- 
ductia grădinii clacdsesti de legume, scutită de orice 
dare !î. În schimb, în Tara Românească produsele ob- 
ținute din dijmă au rămas mai departe unul din prin- 
cipalele venituri ale marii gospodării. În general, din 
cereale s-a dat pe alocuri, legal, zeciuială în snopi (din 
păioase), sau în stiuleti (din porumb) şi zeciuială dublă 
din fin, adică din cinci capite una. Practic însă, nici 
sub noua lege nu s-a putut desfiinţa luarea dijmei din 
porumb la pogon, deoarece ea aducea totdeauna pro- 
prietatii produsul, indiferent dacă semănătura clacasului 
rodea sau nu, adică dacă anul era bun sau rău. Asa s-a 
făcut că pe o serie de moşii s-a luat, prin învoieli sau 


1: 1. Cortus, op. cit., p. 69—78. 


1 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit, p. 30. Gh. Untaru, op. cit., 
loc. cit., p. 174. 


171 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


după vechiul obicei, cel mai frecvent cite cinci banite 
de stiuleti (cocolosi) la pogon, dar’ şi mai mult sau mal 
putin. Sistemul era dezastruos pentru țărani, îndeosebi 
în anii bintuiti de secetă. Cel mai des însă in anii secetosi 
arendasii au apucat pe clăcași sa le plătească dijma în 
bani, după numărul pogoanelor cultivate cu porumb, 
aceasta împotriva legii şi a învoielilor lor cu proprietarii, 
procedeu care a fost interzis şi el de stapinire. Unii 
arendasi au incercat sa statorniceasca, in special in anii 
secetosi, o nouă dijmă si anume cea din coceni de po- 
rumb, căreia i s-a zis „cocenărit“. Cu toată interzicerea 
ei de către minister, ea a prins rădăcini în unele județe, 
ca si dijma din mohorul de pe miristi. Nici din păioase 
nu s-a luat totdeauna şi pretutindeni zeciuială, ci o can- 
titate mai mare, pe bază de învoieli sau fără de acestea, 
iar pe alocuri nu în snopi, ci în boabe. Ea s-a achitat 
mai cu seamă în regiunea muntelui şi în bani, prin 
învoieli. Si din fin s-a luat pe unele moşii mai mult 
decit prevedea legea, adică din trei capite una, iar pe 
altele, tot ilegal, bani, uneori chiar prin învoieli, în anii 
de secetă. Goana după produsele țărănești a sporit. O 
veche practică, pe care arendasii n-au părăsit-o nici 
acum, a fost aceea a perceperii dijmei de porumb în 
graunte, cu banita virfuită, acel virf cuprinzind uneori 
mai multe ocale. Acolo unde acest abuz a fost stăvilit, 
arendasii au născocit o supradijmă, adică un supliment 
de cite o banita de boabe de la fiecare clăcaş, sub pre- 
textul că zeciuiala li s-a luat cu banita numai rasă. 
Noua dijmă, căreia in unele sate din Arges i se zicea 
„radiş“, iar ministerul i-a spus „răsătură“ si a interzis-o, 
ca o luare cu totul ilegală, a avut totuși o largă răs- 
pindire. Altă supradijmă a luat denumirea de „cocerit“, 
de la porumbul în lapie pe care-l coceau și consumau 
taranii vara, pentru care arendașii le luau, uneori chiar 
prin învoieli, cite o banita de grdunte peste dijma legală, 
lucru admis de minister, de vreme ce existau învoieli 
intre parti. De cele mai multe ori însă „coceritul“ s-a 
luat fără învoială, astfel că, la protestul ţăranilor, aren- 
dasii au fost obligați să-i despăgubească. Se cunoaște 
si cazul cînd, pe lingă banița „coceritului“, arendașul 
a mai luat o banité de porumb pentru că „a dat cu 
pușca in ciori“ ca să le alunge sau să le stirpească, si 
de la unul pina la trei porcoaie de orz cosit (porcoiul 


172 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


socotit că dădea două banite de boabe) sub denumirea 
de „vintărărit“, adică pentru boabele scuturate de vintul 
coasei. Pentru că ţăranii isi pasteau la începutul primă- 
verii boii în finetele lor, fapt ce, după părerea arenda- 
şului, afecta recolta de fin, deci şi dijma, li se luau pe 
alocuri „primăvărit“. Frecvent s-a luat apoi, sub denu- 
mirea de „pindărit“, cite una pina la două banite boabe 
de porumb sau de alte grine, ori cite un snop de griu 
pentru pindarii angajați de arendas să-i păzească hol- 
dele. Alte abuzuri şi jafuri, cu rădăcini înfipte departe 
în timp, au fost: măsurătoarea produsului de dijmuit cu 
banita mai mare decit cea oficială a vistieriei, întirzierea 
sau aminarea dijmuitului pină iarna sau chiar pină primă- 
vara anului următor, în scopul insusirii în cantitate mai 
mare a unor produse uscate prin conservare, ori în cel 
al convertirii dijmei din produse în bani, cu deosebire 
în anii neroditori, sau în cel al exercitării de presiuni 
asupra clăcaşilor pentru a răspunde chemării la muncă, 
sau pentru a accepta condiţiile grele pentru arendarea 
prisosului de pămînt. Cînd clăcaşii au reclamat împo- 
triva acestor abuzuri, ei au fost despagubiti la ordinul 
autorităţii centrale de arendasi. La dijmuirea produselor, 
clăcaşii au continuat să dea plocoane în păsări. Darea 
unui pui de găină la dijmuitul griului, a altora la cel 
al porumbului, iar a găinii de Crăciun, ca si a muschiu- 
lui şi limbii porcului de Crăciun si de Paşti, a fost pre- 
văzută şi în unele învoieli. Luarea puilor de găină „supt 
numire de dijmă“ de la fiecare clăcaş, iar de la cei ce 
n-aveau păsări, bani, nu era prevăzută de nici o lege, 
ci se practica după un vechi obicei. În unele contracte 
de arendă a moşiilor boiereşti se prevedea chiar darea 
păsărilor .„de clacă“. Ploconul păsărilor a fost trecut si 
acuni cu vederea de administrație atita timp cit clăcaşii 
n-au ridicat proteste împotriva lui, cînd însă au reclamat, 
el a fost oficial interzis. El a continuat însă să aibă o 
arie de răspindire si mai largă în cazul arendării priso- 
sului de pămînt la țărani, despre care va fi vorba 
mai jos. 

Din pometurile care nu intrau in terenul casei si 
gradinii clacasilor, frecvent dijma nu s-a luat din prune, 
ci din borhotul sau din rachiul gata facut, dupa obiceiul 
de mult înrădăcinat in unele regiuni pomicole. Alte abu- 
zuri, şi ele vechi, au continuat să se comită la fabricarea 


173 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


rachiului de către clăcași. Aceştia au fost obligați pe 
alocuri să-şi fiarbă prunele în cazanele proprietății şi 
să dea dijmă (din zece două sau trei) pentru „osteneala“ 
cazanului, dare numită si „căzănit“ sau „căzăngit“. Ogra- 
zile de pruni îngrădite, şi în general pometurile clăcășeşti, 
au fost considerate de proprietari locuri de prisos şi ca 
atare au pretins pentru ele dijme sau sume mai mari 
de bani. Din vii s-a dat mai rar otastina legală (din 20 de 
vedre uma), ci mai des din zece sau chiar din cinci 
vedre una, în natură sau în bani, după învoieli, sau 
simplu prin abuz. În unele locuri, pe lingă otastina le- 
gală, s-a luat cite o vadră de vin de la fiecare clacas 
ca „degpăgubire“ pentru strugurii consumati înainte de 
culesul viei. Această vadră se numea „otac“ (de unde 
și termenul de „otaştină“ sau ,,otasnita“) si era ceva 
asemănător cu banita ,,coceritului* la perceperea dijmei 
din porumb. Pe alocuri pămîntul plantat de clacasi cu 
vita de vie s-a plătit în bani, la pogon, si atunci această 
plată s-a numit ,,pogonit“, fiind mult mai ridicat cînd 
viile erau socotite şi ele prisos de pămînt. 

Si în Moldova, dijma din vii si din pometuri s-a luat 
în produse, dar de multe ori in bani. Aducerea si vin- 
zarea băuturilor a continuat să fie si într-o tara si în 
alta supusă invoielii si plăţii. Vinzarea vinului in sat cu 
amănuntul, iar nu cu ridicata, a fost pretutindeni si tot- 
deauna interzisă, ca una ce leza monopolul proprietății. 
Clacasii de pe unele moşii din Tara Românească s-au 
văzut siliți să ţină seama de aceasta în invoielile înche- 
iate cu proprietarii, prin care se prevedea confiscarea 
băuturii vindute cu amănuntul, drept contrabandă (,,co- 
trobont“, ,,contrabond“). Clacasilor li s-a permis să-și 
aducă vin acasă numai în cantități mici şi numai pentru 
nevoile lor. Cei prinşi că vindeau vin unii la alţii, indi- 
ferent în ce cantitate, au fost supuşi la amendă (,,straf*). 
Nici din duzi, adică din frunzele lor, nu s-a luat tot- 
deauna zeciuială, ci uneori bani, cînd clacasii nu cres- 
teau gindaci de mătase, ori borangic, cînd se indeletni- 
ceau cu sericicultura. Cu timpul s-a ajuns să se ia pe 
alocuri, ilegal, ca şi în Moldova, zeciuială si din gogosii 
de mătase, abuz ce va fi interzis în 1863 de minister. 
Ilegal s-a pretins pe o seamă de moşii dijmă din stupi 
(din zece unul), sub pretextul că se prăpădea fineata 
cu așezarea la cîmp şi cu drumurile făcute cu carul la 


174 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


prisăcile clacdsesti. Pescuitul în balta moşiei cu undita 
sau cu mreaja mică pentru hrana clacasilor a fost une- 
ori scutit de dijmă, după lege si învoieli, alteori însă a 
fost supus zeciuielii din peștele prins. În schimb, pes-- 
cuitul „cel mare“, adică cel făcut cu năvoade si cu 
„închisori“, în scopuri comerciale, a fost supus totdeauna 
învoielii si dijmei: în bani, pînă la 12 lei de cap de 
familie, sau în cantități de peşte, care ajungeau uneori 
pina la din trei una, adică ,,intreiala“, ori, în loc de 
peşte, griu şi transporturi. În apele curgătoare, pescuitul 
a rămas mai departe liber, fără plată, după un veehi 
obicei, care fusese inclus apoi în pravila lui Caragea 
(1818). În privința pescuitului pe Dunăre (ale cărei insule 
se dădeau de stat în arendă), cînd el s-a făcut pentru 
negot, clăcaşii au fost obligaţi să plătească o taxă aren- 
dasilor asa-numitelor ,,sanale“ (porţiuni pe fluviu, cu 
insule pamintene, adică trecute prin tratatul de la Adria- 
nopol în stăpînirea statului român). Pentru pescuitul 
în heleşteiele proprietăţii cu undita sau cu coşul pentru 
hrană, s-a cerut totdeauna clăcaşilor bani sau muncă. 
Cit despre lemnele de foc, noua lege a continuat să. 
permită clăcaşilor de pe moşiile cu păduri să ia, fără 
diimă sau plată, uscături de pe jos şi să taie lemn din: 
cringuri, iar condiţiile de arendare a moşiilor mănăsti- 
resti le-au dat voie să taie fără nici o dare lemn din 
izlazurile legale, iar pe moşiile cu bălți, trestie şi sovar 
pentru foc şi pentru învelișul caselor şi cosarelor, nu 
însă şi pentru comert, in care caz era neapărată nevoie: 
de învoială şi plată. Practic însă, pe un mic număr de 
moșii mănăstirești clăcaşii au fost lăsaţi, prin invoieli, 
să-şi ia gratuit lemn de foc din izlazuri. De cele mai 
inulte ori ei au fost nevoiţi să-l plătească, la fel şi nuie- 
lele şi parii pentru împrejmuiri, cu bani sau cu zile de 
muncă, ori cu cite un car de lemne, sau cu transporturi, 
mai ales atunci cînd acest lemn îl luau din pădurile: 
care nu intrau în perimetrul izlazurilor săteşti. Pe mo- 
siile boierești de la Dunăre, cu bălți, s-a luat dijmă în 
natură sau în bani din trestie, stuf şi mărăcini pentru 
foc, învelișul caselor si coşarelor, îngrădituri de pescuit, 
precum si din papura pentru confecţionarea rogojinilor. 
S-a luat dijmă, desigur in bani, chiar si pentru buru- 
ienile strînse de clăcaşi iarna de pe cimp pe unele moșii 
din Bărăgan, fără urmă de păduri pe ele, ilegalitate ce. 


175 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


a contribuit la alungarea arendasului da pe ele. Și pen- 
tru frunzarul făcut în anii secetoși ca nutreţ pentru vite 
din tufele de pe izlazul legal, arendașii au luat pe alocuri 
bani, iar băgarea porcilor în pădurile cu ghindă şi jir 
ale proprietăţii a fost plătită de clăcași prin învoieli. 
De asemenea, pășunatul vitelor după ridicarea recoltei 
de pe cîmp a fost supus din ce in ce mal mult dării, 
constituind un izvor nesecat, deşi ilegal, de venituri pen- 
{ru arendasi şi o sarcină in plus pentru gospodăria tara- 
nească, a cărei principală ramură de producție a rămas 
si în această perioadă creşterea animalelor. Vechiul obicei, 
căci în lege nu se specifica nimic în această privință, 
lăsa liber pășunatul, fără plată, pe întreaga moşie după 
strinsul cimpului pînă primăvara la 1 martie. El a fost 
luat în considerare însă numai pe moşiile mănăstirilor 
neinchinate si pe domeniile statului prin condiţiile lor 
de arendare, cită vreme pe moșiile mănăstirești închi- 
nate, ca si pe cele boiereşti, pășunatul vitelor pe miristi 
si în bălți a fost condiționat de învoială si plată. S-a 
ajuns, aşadar, să se ia pe alocuri bani (de la 60 de parale 
pina la 3 lei de vita mare), dar mai ales muncă (de la 
două pina la nouă zile de lucru cu miinile, sau cite o zi 
cu plugul, ori aratul pe rezervă a unei anumite întinderi 
de teren, sau lucrul la vie, ori transporturi), precum și 
ploconul de păsări, unt, brînză, mușchiul porcului de 
Crăciun etc. Lăcomia și jaful s-au întrecut și în cazul 
amendării („globirii“) clacasilor pentru stricăciunile pri- 
cinuite de vitele scăpate de ei în culturile si finetele 
rezervei. 

Regimul clăcii a continuat să fie mai uşor pe mo-. 
șiile ţăranilor liberi, adică al moșnenilor din Tara Roma- 
nească și ale razesilor din Moldova, aceasta din cauză ca 
ele nu puteau oferi clăcaşilor pe deplin pămîntul pre- 
văzut de lege. Satul moșnenesc, populat cu clăcași, isi 
avea fizionomia și structura sa deosebite de satul clă- 
cășesc de p2 moșia boierească sau mănăstirească. Acesta 
din urmă îşi avea, în urma acţiunii de sistematizare, 
strinsa oarecum la un loc, la linie, populaţia împărțită 
pe categorii, după numărul de vite, avindu-si mai mult 
sau mai putin delimitate terenurile de arătură, fineata 
şi izlaz, dacă bineînţeles nu folosea și acum în voie în- 
treaga moşie. Alta era însă situaţia satelor clacasesti de 
pe mosiile mosnenilor. Se aflau sate de clăcași stapinite 


176 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


numai de mosneni dar si sate cu părți mosnenesti, 
boiereşti sau mănăstireşti deci stapinite de mai multi 
proprietari părtaşi. Dintre moşiile tipic moşneneşti din 
județul Muscel merită citate Slănicul, care avea nouă 
proprietari, fiecare cu cite doi pina la zece clăcași, si 
Davideştii, în care locuiau 45 de clăcași şi 23 de moşneni 
proprietari, 11 dintre aceștia avînd numai cite un clăcaș. 
In judeţul Vilcea, pe moşia Inestii Mincului, se aflau 
90 de clăcași si 22 de proprietari, toți moșneni, fiecare 
avînd cite unul pînă la 22 de clăcași, iar pe moşia Băbeni 
127 de clăcași si 23 de moșneni, cu cite unul pina la 
22 de clăcași fiecare. Prin urmare, mosnenii nu-şi stăpi- 
neau clăcaşii in devălmășie, ci separat, fiecare cu clă- 
caşul sau cu clăcaşii săi pe cureaua lui de moşie. 
Situația era asemănătoare si pe moşiile asa-numitilor 
privilegiați (neamuri, postelnicei etc.), boiernasi, proprie- 
tari de pămînt scutiţi de bir, stapinind cite o părticică 
de moşie, unii avind cite un număr mic de clăcași, alții 
deloc. Părticele de moşie, cu sau fără clăcași pe ele, 
aveau si mazilii, şi ei mici proprietari, dar supuşi, ca şi 
mosnenii, la bir, pe care-l plăteau însă pe bază de pa- 
tentă, de unde şi numele de birnici patentari. În general, 
pe moşiile, dar mai ales pe părțile de moșii mosnenesti, 
clacasii duceau lipsă de pămint. La fel şi pe moşiile 
mosnenesti stapinite în devălmăşie. Pe moșiile strimte în- 
suşi moşnenii îşi căutau pămînt aiurea. Pe moşiile si 
părțile de moșii moșneneşti claca a fost aplicată după 
lege, cînd ele au oferit pe deplin clăcaşilor lotul legal. 
În general însă, ea a continuat să fie mai uşoară pe acele 
moşii si parti în care clăcaşii nu-şi aveau întreg pămîntul 
legal. Acolo ea s-a dat, după cele citeva învoieli întilnite 
pe parcursul cercetării, „cu scddere“ din cele 22 de zile, 
şi anume fie in bani (de la 6 pina la 32 de lei de casa 
pe an), fie in zile de lucru (de la 4 pina la 14 zile de 
clăcaș pe an) si dijma din produse. Acolo unde moşia 
le oferea pămînt suficient, ei făceau o clacă mai mare sau 
poate chiar întreagă. Si mosnenii ajunşi în rîndul clă- 
casilor prin vînzarea pămîntului şi-au achitat cu reducere 
claca, recunoscindu-li-se vechile legături făcute la acele 
vînzări. lar cei ce şi-au arendat moșia au rămas clăcași 
pe ea pe toată perioada arenzii, fiind datori să-şi achite 
obligaţiile după noua lege şi să se învoiască pentru pri- 
soase. Cit despre mosnenimea săracă, o parte din ea isi 


177 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


făcea arătura pe moşii străine, dind dijmă din produse, 
iar alta constituia forţa de muncă liberă, salariată, în 
agricultură sau în alte îndeletniciri. În Moldova, majori- 
tatea răzeşilor stapineau cite o bucată de pămint, de 
cele mai multe ori în devălmăşie. Pe moşiile lor locuia 
un număr mic de clăcaşi, în condiţii speciale de muncă. 

Clăcaşii mestesugari din principatul muntean, care 
nu se ocupau cu agricultura, şi-au achitat claca în bani. 
Desfacerea produselor meseriei lor în propriile lor case 
(prăvălii) a fost admisă doar în măsura în care ea nu 
leza monopolul industrial si comercial al proprietății. 
Cînd însă meșteșugul si comerţul făcute de ei au atins 
acest monopol, ei au fost obligaţi să încheie invoieli 
pentru prăvălii. Olarii, vărarii şi pietrarii au plătit pen- 
tru autorizația, locul și materialul folosit pe moşie fie 
bani, fie produse ale mestesugului lor. Au mai încercat 
uneori în această perioadă să nu-și facă claca in munca, 
ci s-o dea în bani, şi unii clăcași săraci, care se angajau 
cu simbrie pe moşii străine, ca argati, circiumari, morari 
etc, prin dare de chezasie în satele din care plecau. 
Autoritatea locală n-a fost însă totdeauna de acord cu 
această părăsire a satelor de către locuitorii lor. Si clacasii 
ce se ocupau cu cărăușşia şi-au lăsat pe unele moşii pă- 
mintul nelucrat și au cerut să-și achite claca în bani, 
arendasii le-au pretins însă dijma din locurile lăsate 
nearate si necosite. În sfîrşit, încercările făcute de pro- 
prietari de a deprinde cu agricultura pe ţiganii statorniciti 
şi legaţi cu birul de sate, prin obligarea lor de a-şi lua 
lotul legal. pentru a da dijmă din produsele lui, dar 
mai ales pentru a le face claca în muncă, au dat greş. 
Este vorba de ţiganii statului, adică de foştii tigani 
domneşti, dezrobiti sub Al. Ghica, precum si de ţiganii 
mănăstirești, eliberaţi de robie sub Gh. Bibescu, în 1847. 
Toţi aceştia nu s-au prins de agricultură, ci platindu-si 
claca în bani, au rămas mai departe la mestesugurile lor 
de fierari, cărămidari, lingurari, viînzători de sticlă etc. 
Țiganilor robi de pe moşiile boierești s-a încercat, uneori, 
să li se dea pamint si să fie supuşi la claca in muncă, 
dar încercarea a fost zadarnică, ei nelăsîndu-se de ve- 
chile lor îndeletniciri nici după dezrobirea lor din 1856. 
În asemenea condiţii, ei au fost indatorati să încheie în- 
voieli pentru locul de casă şi să-şi achite claca in bani, 
raminind să-şi cîştige mai departe existenţa din me- 


178 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


seriile lor, fierarii fiind căutaţi de țărani mai cu seamă 
pentru a le confectiona si repara fiarele de plug. Alţii 
s-au angajat slugi în alte sate decit în cele în care erau 
aşezaţi cu birul. Si ţiganii nomazi (ursari şi căldărari), 
statorniciti după dezrobire in sate, şi-au plătit claca in 
bani (între 30 si 60 de lei anual de familie), fără a avea 
nici un petec de pămînt de arătură, ci numai păşunea 
pe timpul cit sedeau în ele. Departe de a se deprinde cu 
viata sedentară si cu lucrul pămîntului, ei şi-au conti- 
nuat traiul de nomazi, în corturi, mutindu-se vara din 
loc în loc, iar iarna trăgîndu-se la munte, unde-si făceau 
bordeie în pămint, avind la dispoziţie lemn de încălzit. 
Cum începea să se desprimăvăreze, ei se întorceau în 
satele unde erau înscrişi pentru a-și plăti birul şi claca, 
apoi o luau din nou în lumea lor!5. În Moldova se 
constată, dimpotrivă, că ţiganii dezrobiti (cei ai mănăsti- 
rilor în 1844, cei ai statului în 1849, iar cei particulari în 
1855) şi asimilați clăcaşilor birnici, au fost încadraţi în 
munca agricolă. Ba mai mult, că li s-a aplicat un regim 
mult mai aspru decît agricultorilor clăcași: pămîntul 
de hrană li s-a repartizat, în general, nedefrişat şi în 
suprafețe mai mici, iar cantitatea de muncă la care au 
fost obligaţi a depăşit cu mult beneficiile pe care le 
puteau obţine din cultivarea lotului primit 16. 
„Dreptatea“ pe care Ştirbei şi Ghica au voit s-o intro- 
ducă în relaţiile agrare din ambele tari s-a transformat pe 
parcursul aplicării legilor lor într-un lant nesfirsit de 
dureroase nedreptati pentru țărani. N-a fost articol din 
aceste legi care să nu fi fost întimpinat în executarea lui 
de lăcomia. jaful şi abuzurile arendasilor si proprietarilor. 
În principatul muntean. rapacitatea arendasilor a dus în 
unele sate la sărăcirea țăranilor. La reclamatiile acestora, 
ei au fost obligaţi, după cum s-a menţionat, să-i despăgu- 
bească. Unii dintre arendaşi însă au alergat la tribunale, 
convinși fiind că ţăranul mai curînd se lipsea de acea 
despăgubire, decit să-şi lase munca la cîmp şi să apuce 
pe spinosul si costisitorul drum al judecății. Judecătoria, 
la rîndul ei, se grăbea să ceară administraţiei locale să 
sisteze orice împlinire de la arendasi şi fixa termenul de 


1 I. Corfus, op. cit., p. 19—95. 


16 Negruti, op. cit., loc. cit., p. 22, 60. Gh. Platon, Cu privire 
la evoluția rezervei... loc. cit., p. 226. 


179 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


judecată, fără a cere mai întii avizul Ministerului Justi- 
tiei dacă pricina era de competența ei sau de cea a părţii 
administrative, în atribuţiile căreia rămăseseră de drept 
şi de fapt litigiile izvorite din executarea contractelor de 
arendare a moșiilor si a invoielilor legalizate dintre pro- 
prietari si clăcaşi. Procedeul, care constituia o foarte mare 
încurajare pentru arendasi, a fost interzis, ce-i drept, de 
Ministerul de Interne, dar aceștia au continuat să-l prac- 
tice pina la 1864, atingindu-si în felul acesta sccpul ur- 
mărit. anume acela de a face pe clăcași să renunţe la 
pretenţiile lor, ori să cadă la învoială. E drept că atunci 
cînd s-au dovedit implicaţi în abuzuri si ilegalităţi grave, 
unii dintre ei au fost izgoniți, la cererea clăcașilor, mai 
ales sub căimăcănia lui Al. Ghica, si obligaţi să-i despă- 
gubească, sau chiar la cererea proprietarilor, cînd bar- 
baria lor ducea la spargerea satelor. Mai greu a fost cu 
arendansii supuși străini (suditi), care au continuat să 
apeleze la stărostii (dacă erau supuși austriaci) si la con- 
sulate (dacă erau supuși ai altor puteri) în litigiile lor 
cu clacasii. Poziţia ministerului a fost însă fermă : pentru 
orice fel de pretenţii de neexecutare de contracte lega- 
lizate cu ţăranii, arendașii străini trebuiau să se adreseze 
autorităţilor administrative ale ţării, consulatele avînd că- 
derea să intervină numai în procesele intrate deja în 
canalul judecătoresc. Abuzurile si ilegalitatile s-au savirsit 
de cele mai multe ori prin bătaie, care s-a intensificat 
îndată după înăbușirea revoluției. Știrbei a „desființat“ 
în 1891 bătaia practicată de particulari, ea raminind un 
instrument de constringere extraeconomica a clăcașilor, 
exclusiv in atributia organelor administrative. Bătaia, ca 
mijloc de execuție obișnuit de administraţie, a fost inter- 
zisă abia in 1860 cînd s-a oprit si trimiterea de jandarmi 
la sate pentru împliniri de datorii clacasesti. Arendasii 
și proprietarii, care nu se lăsau de bătaie, incit uneori 
victimele innebuneau sau ramineau schiloade, au fost tri- 
miși în judecată. Bătaia a fost însoţită deseori si de jigni- 
rea gravă a demnității umane. Nici aparatul administrativ 
Iccal n-a fost totdeauna impartial ci pe alocuri a favorizat 
nedreptăţile arendașilor, fapt pentru care unii șefi de 
plasă au fost pedepsiţi cu arestul, alteori cu destituirea, 
ba chiar cu darea în judecată. Funcţionarii acestui aparat 
n-au fost străini nici de maltratarea clacasilor, cu prilejul 
execuției efectuate asupra lor. 


180 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Lupta ţărănimii împotriva exploatării 


Împotriva exploatării si a întregului ei cortegiu de a- 
buzuri, nedreptati și teroare. clăcășimea din amindoua 
principatele a dus și în această perioadă o luptă din ce în 
ce mai dirză, mai ales că revoluţia le arătase că si asu- 
prirea putea avea sfîrșit, iar evenimentele politice ce i-au 
urmat le-au întărit mereu speranta în înlăturarea ei. 
Războiul din 1853—1854, care a provocat dislocarea popu- 
latiei din unele sate de pe Dunăre, a însemnat pentru 
unii țărani „vreme de rebelie“, deci prilej de a nu mai 
munci pentru proprietari. La fel și multiplele ocupații mi- 
litare străine din timpul și după acest război, care au 
diminuat autoritatea statului, au înlesnit rezistenţa și au 
intensificat lupta ţărănimii pentru înlăturarea vechii orin- 
duieli sociale. Această luptă a continuat să ia formele 
obișnuite ale luptei de clasă, specifice mediului rural, feu- 
dal, în pragul trecerii lui la relațiile capitaliste. Petitio- 
narea a continuat să fie forma protestatară cea mai des 
folosită, dar și cea mai slabă ca efect. Cauza era pretu- 
tindeni aceeași : ţăranii erau siliți să muncească pentru 
proprietate mai mult decit îi obliga legea. De aceea, și 
principala formă de luptă a fost refuzul lor de a munci 
pe rezervele proprietarilor si arendasilor. Rezistenţa lor 
a fost însă înfrintă ori de cite ori a dat naștere la recla- 
matii. clăcașii în cauză fiind constrinsi să plătească despa- 
gubiri, iar cei ce i-au îndemnat la nesupunere. bătuţi și 
dati în judecată, sau în cel mai bun caz izgoniți. Iar cînd 
pe alocuri refuzul lor de a munci a luat forma răscoalei, 
aceasta a fost reprimată cu ajutorul dorobantilor sau chiar 
al forţei armate regulate. 

În Tara Românească. apriga rezistență a clacasilor la 
muncă, lucrul de mintuială, opunerea îndirjită la măsu- 
rarea paminturilor, la formarea tarlalelor si la încheierea 
învoielilor pentru prisosul de pămînt, ca și tendința de 
a continua să folosească întreaga moșie, fără măsurătoare. 
chiar si contra voinţei proprietarilor și arendasilor, ocu- 
pînd uneori pina si pămînturile rezervate de aceștia, toate 
aceste manifestări s-au asociat formelor de luptă tara- 
nească împotriva creării si dezvoltării marii proprietăți 
funciare în dauna gospodăriei lor. În Moldova, răzvrătirile 
au fost numeroase, manifestîndu-se si aici prin părăsirea 
lucrului, dar mai ales prin acte violente. Ele începeau prin 


181 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


băgarea vitelor în culturile şi finetele boiereşti, a plu- 
gurilor în rezerva proprietăţii, şi se terminau prin ame- 
nintarea cu bătaia a proprietarilor si arendasilor, a oame- 
nilor lor, cît şi a organelor administraţiei locale care în- 
cercau să restabilească ordinea. Între altele, răzvrătiri 
aproape permanente au avut loc pe moşiile lui Roset Roz- 
novanu din ţinutul Suceava, în satele episcopiei Hușilor, 
pe domeniul Ghica-Comăneşti din ţinutul Bacău, precum 
şi mişcări ţărăneşti spontane, de intensitate diferită în ti- 
nuturile Suceava, Vaslui, Fălciu, Roman, Putna, Bacău, 
Dorohoi şi Botoşani. Punerea de foc la grine si la fin a 
fost şi ea, pe lingă bătaie, un mijloc eficace de răzbunare 
împotriva exploatatorilor din ambele principate. Dar cea 
mai răspîndită formă de manifestare a luptei maselor ţă- 
răneşti împotriva exploatării a continuat să fie fuga, mai 
ales în interior, pe alte moşii sau la orașe 77. 


17 1. Corfus, op. cit., p. 96—100. Gh. Platon, Frâmîntări ță- 
ranesti in Moldova în preajma unirii, în Studii privitoare la 
unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 316—335. Ec. Negruti, 
op. cit., loc. cit., p. 157—158, 163. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


CAPITOLUL AL V-LEA 


PĂMÎNTUL LUCRAT DE CLACASI 
PENTRU PROPRIETATE. 
DEZVOLTAREA MARII GOSPODĂRII 


Cultivarea rezervei cu munca bazată pe clacă 


Ca si în Transilvania, Bucovina şi în Principatele du- 
nărene, asemenea țărilor vecine, pînă la desființarea re- 
gimului agrar feudal, cultivarea pămîntului şi producția 
de mărfuri pe rezervele boiereşti si arendășești au conti- 
nuat în ultimii 17 ani, pînă la reforma din 1864, să fie 
efectuate, în general, cu forța de munca clăcăşească. 

În Tara Românească, munca pentru cultivarea rezervei 
boierești a fost acaparată pe două căi principale si anume 
pe cea a clăcii si pe cea a arendării prisosului de pămînt, 
cită vreme in Moldova ea a fost insusita cu precădere prin 
intermediul clăcii, al cărei volum de muncă a fost însă 
considerabil sporit. In general, proprietarii si arendasii din 
ambele ţări au pretins ca această muncă să fie făcută cu 
normă, indiferent pe care din cele două căi amintite o 
acaparau. Clacasii au opus însă o vie si constantă rezis- 
tență muncii normate, deoarece norma fiind mare, ei 
trebuiau să lucreze mai multe zile calendaristice pentru 
o singură zi cu normă t. Dar numai pe alocuri si foarte 
rar ei au reușit să lucreze mai putin 2. 

Norma a rămas așadar instrumentul de măsurare a 
muncii pe rezervă si tot ea a stimulat lăcomia si abuzul 
proprietarilor si arendasilor, ingreuind tot timpul viata 
clacasilor. Ea a fost impusă de unii proprietari, prin în- 
voieli, chiar de la începutul aplicării noii legi3. Cum 
însă puţini erau clăcașii care aveau vite suficiente de 
tracțiune pentru a putea forma fiecare plugul său, ci 


1 MI, Administrative, 98/1855; 23/1856 f. 329; 34/1857, II, 
f. 644, 1160—1164. Direcția administrativă, 42/1855, f. 315—316. 

2 MI, Administrative, 102/1852, f. 231; 79/1857, f. 102—103. 

3 De exemplu în județul Gorj în primăvara anului 1852 (MI, 
Administrative, 102/1852, f. 385). 


183 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


obișnuit la un plug continuau să se intovaraseasca mai 
multi“, ei trebuiau să piardă fiecare cite trei-patru zile 
pînă să facă o zi de arătură pe rezerva `. Ba mai mult, unii 
proprietari și arendasi au pretins '0 normă mult mai mare 
decît cea prevăzută de lege. Legea insasi lăsa loc in aceas- 
tă privinţă la interpretări confuze, iar cei ce au avut de 
suferit au fost clăcașii. De pildă, în județul Vlașca cei mai 
multi proprietari si arendasi pretindeau in vara anului 
1853 ca norma de arătură pentru ziua lucrată de clacasul 
cu patru boi să fie de 16 prăjini in loc spart si de 10 pra- 
jini in telind, deci dublul normei legale pentru o zi de 
lucru cu o pereche de boi. Cum în lege nu se preciza ce 
întindere trebuia să are într-o zi normală clacasul cu patru 
boi, cirmuitorul a cerut lămuriri ministerului, iar acesta 
lui Știrbei. Lămurirea acestuia a încurcat mai mult decit a 
înlesnit interpretarea legii: „Duhul legiuirii — spunea 
el — este curat: cu doi boi arătura nu să face, ci să în- 
telege că plugul cu şase boi ară în ţelină 16 prăjini si în 
loc spart 24 într-o zi“, adică un pogon 6. Aceasta înseamnă 
că raminea mai departe în vigoare norma stabilită de lege 
pentru ziua de arătură cu doi boi, adică opt prăjini în loc 
spart si cinci prăjini in ţelină, fapt ce justifica preten- 
tiile proprietarilor si arendașilor la norma de 16 prăjini 
de arătură în loc spart si la 10 in telina pentru ziua de 
clacă făcută cu patru boi. Lămurirea domnitorului n-a 
putut însă risipi confuzia cirmuitorilor în privința normei 
zilei arate cu patru boi. Ministerul le-a recomandat să ia 
ca bază numărul de prăjini, iar nu cel de vite. Totuși pa- 
ragraful 1 din articolul 142 al noii legi, care stabilea 
arătura de opt prăjini în loc spart drept normă de o zi 
de clacă cu doi boi, a fost interpretat în felul următor: 
arătura de 16 prăjini făcută într-o zi cu patru boi trebuia 
înțeleasă două zile de lucru cu doi boi; arătura de 24 de 
prăjini făcută într-o zi cu șase boi trebuia socotită trei 
zile de lucru cu doi doi ; arătura de 32 de prăjini făcută 
într-o zi cu opt boi trebuia considerată patru zile de lucru 
cu doi boi si asa mai departe?7. Deci un pogon de ară- 
tură, adică 24 de prăjini, urma să fie socotit norma a trei 


SIE ‘ De pildă, la Cioara-Doicesti (Brăila) clăcașii erau întovără- 
siti cite 2—5 la un plug (BA, doc. 161/DCCLXIV). 
Al Bălintescu, Problema țărănească în Oltenia... p. 337. 
* MI, Direcția administrativă, 35/1853, f. 338—339, 375—376. 
‘ MI, Administrative, 39/1856, f. 75—76 ; 34/1857, III, f. 894. 


184 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


zile de clacă cu o pereche de boi. Prin urmare pentru cele 
șapte zile de clacă, cite era dator după lege fiecare ţăran 
să le facă în anotimpul primăverii, clăcaşul cu vite de 
munca trebuia să are, cînd i se gerea, două pogoane pen- 
tru o pereche de boi, patru pogoane pentru plugul cu 
patru boi, şase pogoane pentru un plug la care clăcaşii 
se asociau cu şase boi şi opt pogoane pentru plugul la 
care se intovdraseau cu opt boi®. Tot şapte zile de lucru 
s-a socotit, după lege, prăşitul unui pogon de porumb, 
deci norma unei zile de prasit era a şaptea parte dintr-un 
pogon, adică trei prăjini şi jumătate. În eterna lor re- 
zistenta la munca pentru proprietate, clăcașii, de pildă cei 
dintr-o serie de sate din judeţul Mehedinţi, au pretins însă 
chiar în ajunul reformei că prin aceasta ei înțeleg să li 
se dea un pogon de praşilă la şapte familii. iar nu la fie- 
care familie. Prefectul îi acuza, în vara anului 1863, că: 
prin „propagande scandaloase“ intenționau să pună pie- 
dici dezvoltării agriculturii boiereşti, şi cu toate amenin- 
țările sale vedea că fără a „executare viguroasă“ cu jan- 
darmi era imposibil să se ajungă la un rezultat multu- 
mitor pentru proprietari si arendasi 9. 

Calculul în bani al zilei de arătură normată cu patru 
boi s-a făcut de către unii arendasi în defavoarea claca- 
şilor, dind mult de furcă şefilor de județe. De exemplu, 
în judeţul Romanați un mare număr de arendasi au ţinut, 
în 1855, în seamă clăcașului, pentru ziua normată de ară- 
tură cu patru vite de muncă, numai patru lei, fără a lua 
în considerare că arătura de 16 prăjini în loc spart şi de 
10 prăjini în ţelină, considerată muncă de o zi pentru clă- 
caşul cu patru boi, trebuia socotită după preţul oficial 
şase lei, deci dublul zilei arate cu doi boi, căci şi ţăranul 
depunea o muncă dublă, trebuind să aibă doi oameni la 
plugul cu patru boi. În felul acesta s-a ajuns în acest 
judeţ, ca si în altele, de exemplu în Dimbovita, ca proprie- 
tarii si arendasii să țină în seamă numai şase lei de pogo- 
nul arat, iar nu nouă lei, adică preţul celor trei zile cu 
doi boi, in care se ara normat un pogon de pămînt. Mi- 
nisterul a dispus ca ziua de arătură cu patru boi să fie ți- 
nută în seamă la preţul de șase lei, iar arătura de un po- 
gon la loc spart la preţul de noua lei, indiferent de nu-- 


8 MI, Direcţia administrativă, 51/1858, f. 11—12. 
9 MI, Divizia rural-comunală, 1805/1863, f. 2—3. 


185 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mărul de zile sau de vite folosite. Datorită însă neglijen- 
tei cirmuirii, arendasii de pe unele moșii din judeţul Ro- 
manati au continuat să socotească aratura unui pogon la 
loc spart la un pret mai mic, deci abuzurile au conti- 
nuat. In schimb, ei au calculat, tot in mod înşelător, nu- 
mai cite 4 pina la 11 lei si 10 parale pogonul arat în {e- 
lină, cîtă vreme acesta costa, oficial, 14 lei si 16 parale 
(cite 5 prăjini norma de o zi, ziua cite 3 lei). Pe aceleaşi 
-moşii au ţinut în seamă la un pret inferior celui oficial şi 
zilele lucrate de clăcași cu normă la pusul porumbului, la 
semănatul cerealelor, la secerat. Ministerul i-a obligat 
să-i despăgubească 10, 

La cîmpie, pe o seamă de moşii din județele Vlașca, Te- 
leorman si Romanați, unde se folosea mai mult rarita. 
proprietarii şi arendasii au pretins, iar pe alocuri au ţinut 
chiar în seamă clăcaşilor numai una pina la trei zile si 
numai trei pînă la şase lei pentru un pogon arat cu această 
unealtă, iar nu nouă lei ca pentru pogonul brăzdat cu 
plugul, şi aceasta pentru motivul că aratul cu rarita 
nu se făcea la adincime ci la suprafaţă şi mult mai uşor 
decît cel cu plugul. Ministerul mai întîi le-a respins pre- 
tentiile, nefacind nici o deosebire calitativă între arătura 
efectuată cu rarița si cea făcută cu plugul, pentru ca 
apoi, şi anume în primăvara anului 1862, să dispună ca 
plata arăturii făcute cu rarita să se efectueze după preţul 
obișnuit în partea locului pentru pogonul raritat 1!. 

În județul Romanați se introdusese de mai înainte obi- 
ceiul ca țăranii să lucreze pămîntul arendasilor nu cu 
normă de prăjini si pe numărul de vite cînd era vorba de 
arătură, şi nu cu normă de snopi cînd era vorba de sece- 
ratul păioaselor, ci pe pogoane. Obiceiul favoriza abuzurile 
arendasilor, care ţineau în seamă numai cite 6 lei şi 20 
.de parale seceratul unui pogon de griu, în timp ce pe alte 
moşii acesta se plătea cu cite 10 lei si 20 de parale. El 
a provocat, in 1859, nemulțumirea şi reacția clacasilor, 
siliți de arendasi să le prăşească porumbul nu cu norma 
zilei cu prăjina, ci cu pogonul, adică să lucreze încon- 
tinuu cele şapte zile de clacă ale primăverii numai la 


10 MI, Administrative, 23/1856, f. 702—708 — : 
PE a ; $ 2—708, 742—743 ; 19/1860, 


11 Ibidem, 34/1857, f. 225. Divizia rural comunală, 1100 
, » L . - A /1862, 
f. 1—2 ; 1101/1862, f. 11—12, 128v—129, 


186 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


prasila, părăsindu-şi lucrul pe locurile lor. În realitate, 
ei erau siliţi să lucreze mult mai multe zile, cu toate 
familiile lor, pind se termina prasila, si aceasta contrar 
legii, care prevedea scoaterea lor la lucru cu rindul. Pe 
de altă parte, ei mai erau supuși la despăgubiri, daca 
recolta nu i se părea proprietarului sau arendașului des- 
tul de îmbelşugată, sub pretextul că lucrul n-a fost 
făcut bine. Administratorul districtului a ordonat des- 
fiintarea acestui obicei si a dispus ca sătenii să nu fie 
folosiţi decit cu ziua normată. Și în judeţul Vlaşca, în 
primăvara anului unirii, sate întregi s-au supus cu forţa 
muncii cu pogonul 12. 

Dată fiind continua rezistenţă a clăcăşimii la munca 
normată, în unele județe s-a pus în aceeaşi primăvară 
a anului 1859 întrebarea dacă zilele clăcii să se lucreze 
cu normă sau nu. În judeţul Dolj, de pildă, un mare 
număr de proprietari au cerut ca ţăranii să le lucreze 
cu normă, prin măsurarea pămintului lucrat, mai ales 
la praşila porumbului. Alţii însă au pretins să le lu- 
creze cu ziua, tot după lege. Cu ziua au cerut să lucreze 
şi clăcaşii din acest judeţ, precum şi cei din judeţul 
Ilfov. dar mai ales țărănimea din regiunea muntelui, 
de pildă cea din judeţul Gorj. regiune cu soluri tari, 
unde în timp de secetă, cum fusese în vara acelui an, 
pentru prăşitul unui pogon de pămint a fost nevoie de 
trei ori mai multe zile decît prevedea legea. Ministerul 
a dispus ca ţăranii de pe fiecare moşie să lucreze in 
1859 zilele clăcii asa cum le lucraseră si in anii trecuţi, 
adică acolo unde de la promulgarea legii lui Știrbei se 
muncise cu ziua să le lucreze cu ziua, iar unde s-a mun- 
cit cu norma (,.masuratul“) să se lucreze cu normă, aceasta 
pină la înființarea unei noi legi agrare. Norma zilei de 
clacă a fost impusă numai în cazul muncilor agricole care 
se puteau măsura, adică la arat, insamintat, prasit, sece- 
rat, cosit, cules şi strins, în timp ce în cazul celor ce nu 
se puteau măsura, de exemplu cele efectuate cu carul pe 
moşie sau cele folosite la facerea gardurilor, precum şi 
la orice trebuinta a proprietăţii, munca s-a facut cu ziua, 
de la răsăritul pînă la apusul soarelui £. 


12 Ibidem, 23/1856, f. 708 ; 16/1859, II, f. 646—648, 688. 
13 Ibidem, 73/1858, f. 390—391 ; 16/1859, II, f. 644—648, 688— 
689 ; 17/1859, f. 162; 18/1859, f. 261—262. 


187 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Tot cu ziua, de la răsăritul pina la asfintitul soarelui, 
cu pauzele prescrise de lege, şi-au achitat claca țăranii de 
pe moşiile mitropoliei, episcopiilor, mănăstirilor neinchi- 
nate, bisericilor, școlilor, așezămintelor publice și do- 
meniilor statului, şi aceasta la orice muncă agricolă pe 
moșie sau pe rezervă. Încercările arendasilor de pe unele 
din aceste moşii de a sili pe clăcaşi să le lucreze rezerva 
cu ziua, prin măsurătoare, adică „pogoneşte“ sau „în po- 
goane“, după cum se zicea pe atunci normei, s-au izbit în 
general de rezistenţa clăcaşilor si ele au fost oprite de 
stapinire 11. Privită din acest punct de vedere, înseamnă 
că pe moşiile mănăstirilor neinchinate claca era mai 
ușoară decit pe cele boierești şi pe cele ale mănăstirilor 
închinate, unde ţăranii au fost siliți să şi-o achite, cînd 
li s-a cerut, în muncă normată pe rezervă, excepţie făcînd 
doar unele, foarte puţine, moşii boiereşti de munte. Deo- 
sebirea între ziua de clacă normată si cea nenormată era 
mare. Cirmuitorul de Vilcea aprecia in 1853 că ţăranul 
care muncea cu normă lucra două zile drept una f&. 


Dar cel mai împovărător abuz pentru clăcaşi si care 
a lovit greu în gospodăria lor a constat în obligarea lor 
de a munci pentru arendasi mai mult decit le cerea legea. 
Este vorba de o adevărată goană după munca lor peste 
limitele legii. Fenomenul este general pe întreaga tara si se 
poate urmări pe tot parcursul perioadei luate în studiu. 
Stapinirea s-a străduit să stirpească acest abuz, condam- 
nind, la reclamatiile clăcaşilor, pe arendasi să-i despăgu- 
bească pentru prisosul de muncă smuls ilegal 16. Din ur- 
mele lăsate de plingerile clăcaşilor, de rapoartele aparatu- 
iui administrativ local şi de anchetele efectuate de minis- 
ter la fata locului se poate face o idee despre cantitatea de 
muncă stoarsă ilegal de la clăcași. S-a constatat pe alocuri 
că arendaşul a pus pe unii clăcaşi să muncească pe re- 
zervă aproape îndoit, iar pe alţii mai mult ca dublul clă- 


11 MI, Direcţia Administrativă, 35/1853, f. 323—324, 336—337 ; 
42/1855, f. 286—289 ; 66/1858, f. 16v ; 254/1861, f. 14. ' Administra- 
tive, 24/1858, I, f. 462—463. 

5 MI, Administrative, 66/1857, f. 460. Direcția administrativă, 
35/1853, f. 323—324. 

10 MI, Administrative, 79/1854, f. 42V ; 98/1855, f. 50; 27/1856, 
E. 1—2. Direcţia administrativă, 52/1858, I, f. 407— 408 ; 82/1858, 
II, f. 281—282. Divizia rural- comunală, 1552/1863, f. '5—6, 17. 
BA, doc. 230/CCCLXI. 


188 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cii legale 1. Pe o moşie, arendasul n-a dat clăcașilor să-i 
muncească pamintul cu normă, ci i-a pus să lucreze fie- 
care cite 50—52 de zile 18, iar pe altele s-au luat de la 
clăcaşi sute si sute de zile "°, Măsurătoarea pe teren a 
muncii s-a făcut deseori cu înşelăciune, adică în pogoane 
mai mari decit cele legale. Acolo unde clăcaşii au recla- 
mat contra acestui abuz, arendaşii au fost obligaţi să-i 
despăgubească %. Pe o moşie arendasul a pus primăvara 
pe clăcaşi să-i are, să-i seamene si să-i prăşească cite trei 
pogoane cu porumb, muncă ce depăşea cu mult cele şapte 
zile de clacă obligatorii pentru fiecare în sezonul de pri- 
măvară, căci numai prăşitul porumbului de pe două po- 
goane consuma după lege 14 zile cu mîinile sau şase cu 
vitele. Se călca aşadar de două ori legea : o dată obligind 
pe clăcaş la mai multă muncă si a doua oară silindu-l 
să lucreze în sezonul dat mai multe zile. Urmarea era 
totdeauna aceeaşi : clăcaşul raminea, din lipsă de timp, 
cu locul său nelucrat la vreme sau nelucrat deloc, fapt 
ce ducea la decăderea gospodăriei sale 2!. În unele parti, 
de pildă, în județul Dimbovita, s-a ajuns în primăvara 
anului 1856 ca arendasii să nu dea clacasilor dintr-un 
mare număr de sate pogoanele legale, cu scopul de a face 
presiuni asupra lor și de a le stoarce muncă peste lege. 
Și aici rezultatul a fost acelaşi : clăcaşii au muncit pen- 
tru arendasi, raminind fără o palmă de arătură pentru 
ei 2. 

Goana după muncă peste lege s-a intetit an de an, 
ca si rezistența ţărănimii împotriva ei. În judeţul Dolj 
s-a constatat în primăvara anului 1859 că cea mai mare 
parte din arendasi, mai ales din cei ai moșiilor mănăsti- 
resti, converteau dijma si ierbăritul vitelor de prisos în 
zile de muncă, pe care le socoteau numai cu cite doi 
lei fiecare, după pretul oficial al zilei de clacă cu miinile. 
Din această cauză clacasii nu şi-au putut face pentru 
ei muncile de primăvară sau le-au făcut prea tîrziu. Ad- 
ministratorul a căutat să interzică această practică, dînd 


17 MI, Administrative, 126/1852, f. 4, 38 ; 34/1857, f. 1160—1164. 

18 MI, Direcţia administrativă, 35/1853, f. 255—256. 

19 MI, Administrative, 45/1857, f. 22V ; 24/1858, II, f. 583 urm. 

% Ibidem, 126/1852, f. 4, 38 ; 40/1855, f. 43—44 ; 27/1857, f. 64, 
69, 16/1859, II, f. 416—420. 

21 Ibidem, 34/1857, f. 190; 37/1859, f. 155—159. 

2 MI, Direcţia administrativă, 49/1857, f. 129. 


189 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


afară din slujbă pe unii din subadministratori şi dislocînd 
pe alţii care se făcuseră uneltele arendasilor. In avintul 
său el a întrecut însă măsura, căci a obligat pe clăcași 
să muncească peste lege, la preţul pieței. Iniţiativa i-a 
fost dezavuată de minister. Si în județul Vlaşca s-a con- 
statat atunci un sir de conflicte între parti, izvorite mai 
ales din tendinta arendasilor de a inghiti pe rezerva 
toată munca clacasilor. Si aici administratorul a venit cu 
o inovatie, care daca s-ar fi pus in aplicare ar fi dus nici 
mai mult nici mai putin decit la un fel de militarizare 
a procesului de munca pe rezerva. Se propunea împăr- 
tirea locuitorilor satelor pe căprării de cite 25—30 de 
familii, puse sub comanda a cîte unui căprar, numit bine- 
înţeles de arendas, cu misiunea de a sili pe clăcași la 
munca normată pe rezervă, sătenii fiind scoşi la lucru 
cu rîndul pe căprării, dar aceasta numai în zilele prevă- 
zute de lege pentru cele trei anotimpuri lucrătoare ale 
anului. Desigur că această propunere a fost respinsă de 
minister. În vara anului 1859 si în judeţul Ilfov clacasii 
au fost obligaţi să lucreze mai mult decît cele 22 de zile 
ale clăcii. În unele locuri munca peste claca legală n-a 
fost plătită cum se cuvenea, adică la prețul curent, ci 
abuziv, la preţul oficial al zilei de clacă. Ba, ceea ce-a 
fost şi mai rău, pe alocuri nu s-a plătit deloc. La plinge- 
rile clăcașilor, arendasii au fost obligaţi să le-o achite la 
prețul format pe piață %. 

Tot în goana lor după muncă, unii proprietari şi aren- 
daşi au pus clăcaşii care-şi achitaseră integral claca anu- 
lui dat să le lucreze în contul clăcii anului viitor. Era 
vorba de o acaparare anticipată a clăcii, deci o dovadă 
în plus de graba cu care se trecea la extinderea rezervei. 
Fenomenul se constată mai întîi în județul Rimnicul Să- 
rat, în 1852, unde s-a cerut clăcaşilor de pe unele moșii 
să facă arăturile de toamnă pentru proprietate în soco- 
teala clăcii anului următor. Pe alocuri s-au făcut în acest 
scop presiuni, prin oprirea clacasilor de a-şi face arături 
pentru ei. Cirmuirea a interzis acest procedeu, dar a lăsat 
clăcașilor libertatea de a-și achita anticipat, dacă voiau, 
din datoriile clăcii anului viitor. Măsura a găsit aprobarea 
administratorului. 


3 MI, Administrative, 23/1856, f. 718 ; 16/1859, II, f. 416—420, 
644—648, 784; 17/1859, f. 166, 277—278 ; 23/1860, f. 18—19. 


190 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Încetul cu încetul însă, pe măsură ce nevoia de braţe: 
de muncă a crescut, s-a latit şi practica acaparării muncii 
clacasului prin efectuarea cu anticipație a clăcii. Astfel, 
în 1855, în județul Vlașca cei mai multi proprietari si 
arendasi, neputindu-si face întinsele lor arături numai 
cu cele 22 de zile ale clacasilor lor, i-au obligat să le mai 
facă fiecare cite 5—15 zile în contul clăcii anului 1856. 
În judeţul Arges unii arendasi din plasa Găleşeştilor au 
cerut în toamna anului 1856 administraţiei să constrîngă 
pe clăcași să le facă arături de rapita, grîu etc. în contul 
ierbăritului vitelor de prisos şi al clăcii anului viitor. 
Cererea le-a fost respinsă. La acest procedeu au apelat 
însă cu toată furia în toamna anului 1857, cu ocazia aren- 
dării moșiilor pe o nouă perioadă de cinci ani, noii aren- 
dași, care au cerut ţăranilor, mai ales celor din judeţele 
de la cîmpie (Ialomiţa, Ilfov, Mehedinţi), precum și celor 
din părţile de ses ale județelor de munte (Buzău, Dimbo-- 
vita), să le facă arăturile de toamnă în contul clăcii anului 
1858. Pe alocuri ei i-au silit chiar la aceasta. Clăcaşii s-au 
opus, iar caimacamul Al. Ghica a oprit, la 18 octombrie: 
1857, orice prestare anticipată a zilelor clăcii. Ca întot- 
deauna însă ordinul de sus nu s-a executat cu sfințenie: 
jos. În judeţul Prahova un mare număr de clăcași se: 
plingeau, în primăvara anului 1858, că erau obligaţi să. 
lucreze mai multe zile decit cele legale şi care le erau 
socotite, abuziv, la prețul oficial, cîtă vreme ziua de 
muncă pe piaţă era de două ori mai scumpă. Ministerul a 
dispus şi aici ca prisosul zilelor lucrate să fie plătit la: 
prețul liber. În plasa Blahnita din judeţul Mehedinţi multi 
proprietari şi arendasi au continuat în acel an să ia pe: 
clăcaşi la arăturile de toamnă peste zilele clăcii. De astă: 
dată ministerul a fost de acord ca zilele de prisos să fie 
ținute în socoteala anului următor, cu excepţia acelora: 
pentru care clacasii ar voi să primească bani. Iar în ju- 
detul Dimbovita unii arendasi cu întinse culturi de po- 
rumb au oprit în toamna aceluiaşi an pe clăcaşi să-şi 
culeagă porumbul, pînă ce nu-l vor stringe pe cel al 
rezervei, plătindu-le însă şi aici zilele lucrate peste clacă 
la preţul oficial. Administratorul a interzis acest abuz, 
propunind ca zilele de prisos să li se plătească la prețul 


191 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


curent si să li se țină în seamă in contul clăcii anului 
următor 7". 

Încurajaţi încă din anii trecuţi, proprietarii si aren- 
dasii din judeţul Dolj au făcut în 1859 mult mai multe 
arături şi semănături decît ar fi putut face in contul 
clăcii şi al plăţii prisoaselor din acel an. Administratorul 
le-a venit in ajutor si a obligat pe clăcaşi să le secere 
griul cu zile de prisos, plătite la prețul liber. În felul 
acesta el se putea mîndri că într-o singură săptămînă 
griul rezervelor a fost secerat %. 

Astfel rezerva s-a extins an de an. În județul Roma- 
nati, unii arendasi, „întinzînd agricultura“, după cum se 
exprima administratorul, au silit în 1861 cu forța pe 
clăcași să le stringa recolta cu zile din afara clăcii. Si 
aici clăcaşii reclamau să fie plătiți la preţul pietii, cîtă 
vreme arendasii îi plăteau la preţul oficial. Ministerul 
a hotărît ca plata să se facă la preţul cerut de clăcași 26, 
În sfîrșit, la 2 iulie 1862 ministerul a dat ordin prefecti- 
lor ca ţăranii să fie luaţi la muncă potrivit legii şi in- 
voielilor, ca arendasii si proprietarii să socoteasca în 
fiecare duminică pe fiecare clăcaş de zilele lucrate în 
cursul săptămînii, dindu-le bilete, şi ca zilele lucrate 
peste cele ale clăcii să fie plătite la preţul curent din 
partea locului %. 

Măsura venea să stăvilească exploatarea abuzivă a 
muncii ţărăneşti. Dar şi ea a fost mai mult călcată decit 
executată. „Muncim numai pentru dumnealui (arenda- 
sul) în toată vremea; la toată munca sîntem cu jan- 
darmi“ — se plingeau la 9 aprilie 1863 clacasii de la 
Criva (Romanați). Arendasul de la Armasesti (Ialo- 
mita) era acuzat, tot atunci, chiar de proprietar, că pina 
la data de 6 mai luase pe clăcași la muncă timp de trei 
săptămîni neintrerupt, din care pricină aceştia rămă- 
seseră fără o palmă de arătură. Ancheta a adeverit 


% Ibidem, 103/1852, f. 87, 263—265 ; 23/1856, f. 64—65, 554— 
555 ; 34/1857, III, f. 831—1057 ; 24/1858, I, f. 251—252. MI, Dir. 
administrativa, 52/1858, I, f. 409—412. 

x MI, Administrative, 16/1859, II, f. 793, 796 ; 17/1859, f. 107. 

^ MI, Divizia rural- comunală, 1101/1862, f. 5—6. 

7 „Monitorul. Jurnal oficial al Principatelor- Unite“, nr. 145 
din 4 iulie 1862, p. 587. 
* MI, Divizia rural-comunala, 1671/1863, f. 1. 


192 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


spusele proprietarului %. La Galicea Mare (Dolj) fie- 
care clăcaș a fost constrins în vara anului 1864 de jan- 
darmii plășii să secere pentru arendas cite 2 pogoane 
de griu%. 

Noii arendași, care au luat în 1863 în arendă moşiile 
țării pe o nouă perioadă de cinci ani, au intensificat 
exploatarea, lărgindu-și rezervele prin munca smulsă de 
la clăcași peste clacă si peste cea prevăzută în invoielile 
lor pentru prisoase 3i. 


În tendinţa lor de a-și înfiripa cu orice pret rezerva 
arabilă, arendasii au obligat în unele locuri pe clăcași 
să le defriseze pămîntul în contul clăcii, lucru neprevă- 
zut de lege și oprit de stăpinire °2. Scoaterea rădăcini- 
jor pentru limpezirea locului era o muncă grea. După 
calculul făcut în 1859 de administratorul județului Vlas- 
ca, pentru curăţitul de rădăcini al unei jumătăţi de 
pogon. de pămint erau necesare 51 de zile de muncă. Cu 
zile de clacă au fost curatite pe alocuri si pădurile de 
ramuri si rădăcini nefolositoare 3. 

Pentru a-şi înființa si extinde rezerva, unii proprie- 
tari şi arendasi au comis alte ilegalităţi. Cele mai grave 
au fost acelea prin care s-a încercat să se rasluiasca din 
pămîntul aflat în folosinţa clăcaşilor. Tinta cea mai apro- 
piată a arendașilor au fost izlazurile sătești. Obisnuit 
izlazul se considera toată moşia, care nu intra în vatra 
satului si în loturile legale de arătură si fineata, precum 
si în locurile date clăcașilor în arendă sub formă de pri- 
soase. În sens restrins însă, izlazul însemna partea de 
moșie destinată pasunatului vitelor clăcașilor. ,,Sparge- 
rea“, adică destelenirea, deci aratul izlazurilor, ca si scoa- 
terea clăcaşilor din vechile lor izlazuri şi darea în schimb 
de locuri necorespunzătoare pentru păşune, s-au izbit însă 
de permanenta şi apriga lor împotrivire. Fenomenul a 
fost general, mai ales la ses. Ofensiva arendasilor impo- 


triva izlazurilor s-a intensificat odată cu anul 1858, dar 


% Arendașul a fost obligat să despăgubească pe clăcași (ibi- 
dem, 1779/1863, f. 2—5). 

30 Al. Bălintescu, op. cit., p. 373. 

31 MI, Divizia rural-comunala, 1634/1863, f. 19—20. 

32 MI, Administrative, 23/1856, f. 214 ; 24/1858, I, f. 287—288 ; 
16/1859, I, f. 574—576, 732—734. Divizia rural-comunala, 1103/1862, 
f. 82v. 

33 Ibidem, 16/1859, II, f. 574. BA, doc. 3/MCCCLXX, f. 129. 


193 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mai ales de la 1863 încoace, adică în ultima perioadă de 
arendare a moşiilor pe cinci ani. Arendaşii au pornit să 
defriseze si să are locuri din izlazurile moșiilor mănăsti- 
resti, pamintene si închinate, precum si de pe domeniile 
statului. Stapinirea i-a oprit însă si a apărat dreptul de 
folosință al sătenilor asupra vechilor lor izlazuri, interzi- 
cînd în același timp schimbarea acestora cu terenuri im- 
proprii, fără pășune pe ele 34. Uneori pofta arendasilor s-a 
îndreptat şi către loturile legale clăcășești, dar adminis- 
tratia i-a obligat la despăgubiri %. Dar principalul obiec- 
tiv al lăcomiei arendăşeşti au continuat să fie curăturile 
clăcăşești, lucru ce se va arăta în capitolul dedicat lor. 

Cu toate acestea, rezerva nu s-a putut dezvolta pre- 
tutindeni după cheful arendasilor şi al proprietarilor. 
Aceasta în primul rind din cauza rezistenței clacasilor 
la muncă, manifestată si prin munca de mintuiala, adică 
„de clacă“, după cum a rămas în graiul nostru să i se 
zică lucrului de batjocură. Între altele, ei au arat pă- 
mintul pe deasupra, rupind numai buruienile, sau l-au 
arat în brazde rare, depărtate una de alta, lăsînd spaţii 
largi între ele. Uneori au lăsat nearate pogoane întregi. 
Au grăpat rău arăturile, au pus porumbul pe deasupra, 
foarte rar, brazde întregi rdminind fără sămință, sau 
l-au pus in mai puține rînduri, ori in mai puţine cui- 
buri decît cum îl însăminţau pe locurile lor. Nu l-au 
prasit la timp sau chiar deloc, ori l-a prdasit necores- 
punzător, iar în unele regiuni — de pildă în județul 
Olt — in loc de sapă, au folosit rarita, cu care n-au 
acoperit cum trebuia rădăcina porumbului în cuiburi, 
ci au făcut doar poteci printre ele, fără nici un efect. 
N-au ieșit la timp la secerat sau la coasă, ori au secerat 
si cosit defectuos păioasele si iarba. Toate acestea s-au 
întîmplat pe o vastă arie a țării şi anume în judeţele 
de cîmpie (Brăila, Ialomița, Ilfov, Olt, Vlașca, Teleorman, 
Romanați, Dolj şi Mehedinţi). Fireşte că proprietarii şi 
arendasii au pretins despăgubiri. La început, şi anume în 
1853, ministerul le-a respins cererile, pe motiv că tre- 


“ MI, Direcția administrativă, 35/1853, f. 196—197 ; 42/1855, 
f. aie e uta bi 23/1856, f. 701 ; 17/1859, f. 84. Divizia ru- 
ral-comunală, 1101/1862, f. 3, 42, 93—94: 1560/1863, f. 3, 9, 27; 
1627/1863, f. 21; 1962/1863, f. 2. Directiz i a statisticii 
437/1861, £. 133v—134 3 fia generală a statisticii, 


5 MI, Administrative, 80/1856, f. 9—10. 


194 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


buiau să fi supravegheat de aproape lucrul clacasilor si, 
în caz că nu le-ar fi plăcut, să fi cerut îndată, iar nu la 
stringerea cimpului, ajutorul administraţiei pentru a-i 
obliga să lucreze bine., Apoi li s-a deschis calea pre- 
tuirii pagubei prin foi de ispasa si a despăgubirii pe cale 
administrativă 37. Unele cazuri au fost trimise în judecata 
tribunalelor 38. Aceasta mai ales pentru faptul că potrivit 
Regulamentului organic in atributia puterii administra- 
tive intra executarea numai a acelor foi de ispaşă care 
se intocmeau pentru stricăciunile pricinuite de vite în 
holde si fineţe, iar nu şi a acelor care se făceau pentru 
neiesirea clăcaşilor la munca sau pentru lucrul lor defec- 
tuos pe rezervă 3%. Practic însă sfaturile sătești au prețuit 
şi daunele provocate de clăcași cînd aceștia au lucrat de 
mîntuială rezerva, iar proprietarii şi arendaşii au cerut 
administraţiei executarea actelor întocmite de ele. Proce- 
deul era vicios şi foarte dăunător pentru clăcași, căci 
lăsa ca sfaturile sătești, compuse din ţărani nestiutori de 
carte, să fie lesne înşelate de secretari, dar mai ales, prin 
băutură şi prin mici promisiuni, de proprietari şi arendasi. 
Sătenii, la rindul lor, neștiind ce-i aceea o contestaţie şi 
nici cînd trebuia făcută, ramineau totdeauna pradă lăco- 
miei lor. Administratorul de Romanați a încercat în vara 
anului 1859 să înlăture acest rău, recamandind ca munca 
ţăranilor să fie supravegheată zilnic, iar cea executată 
defectuos s-o facă bine a doua zi, aceasta pentru a se 
înlătura obiceiul de a se întocmi ispăși abia la strinsul 
cîmpului, cînd nu se ştia nici cine a lucrat locul şi nici 
din ce pricină n-a dat roadele așteptate si cînd clăcașii 
din sat se vedeau apucati cu toții la plata despăgubirii 
potrivit actelor de cercetare şi preţuire întocmite după 
sistemul defectuos mai sus amintit. Propunerea adminis- 
tratorului n-a găsit însă aprobarea ministerului, eare a 
lăsat ca si această chestiune să fie solutionata de viitoarea 
lege rurală. A fost totuși interzisă executarea actelor de 


% MI, Direcţia administrativă, 35/1853, f. 348—349, 400; 42/ 
1855, f. 8, 12. 

37 Ibidem, 52/1858, f. 169, 171. Administrative, 23/1856, f. 306— 
308, 564—565 ; 24/1858, I, f. 452—456 ;: 16/1859, I, f. 329. 

% Ibidem, 42/1855, f. 71—72. Administrative, 34/1857, III, f. 
1121—1122 ; 18/1859, f. 215—216 ; 16/1860, f. 52—53 ; 142/1861, f. 
69—70. 

39 MI, Administrative, 16/1859, I, f. 301—302; 17/1859, f. 
174—175. 


195 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


apreciere a pagubelor, cind acestea se datorau anului 
rău, adică nerodirii pămîntului, iar nu slabei calităţi a 
muncii clăcaşilor. S-a ordonat apoi restituirea produselor 
insusite pe alocuri de arendasi fără nici o forma de la 
clăcaşi în anii de secetă, sub pretextul muncii lor de 
mintuială, ca şi a zăloagelor (căldări, fiare de plug si 
alte unelte agricole) luate abuziv de arendaşi în asemenea 
ani si sub același pretext %. 

Din datele furnizate in vara anului 1864 de raportorii 
statistici se cunoaşte ce volum de muncă au investit ta- 
ranii din unele judeţe pe rezervă in contul clăcii în pre- 
ziua reformei. În județul Brăila, de exemplu, si anume 
în regiunea de baltă, s-a socotit că fruntaşul cultiva pen- 
tru proprietate trei pogoane de pămint, din care unul cu 
griu, altul cu orz şi al treilea cu porumb, clăcaşul de 
mijloc pe jumătate cit fruntasul, iar codaşul făcea dife- 
rite munci cu miinile. În judeţul Vlașca s-a estimat că 
fruntaşul cultiva două pogoane cu porumb şi un pogon 
si jumătate cu griu, mijlocaşul un pogon cu porumb si 
un pogon şi jumătate cu griu, iar codașul prăşea si 
culegea un pogon și jumătate de porumb şi secera şi 
treiera griul de pe un pogon și jumătate í!. Iar într-o 
condica de socoteli a moşiei Niscovul (Buzău) se arată ca 
fruntaşul a arat şi semănat în 1864 pe rezervă două po- 
goane şi jumătate cu griu, o jumătate de pogon cu fa- 
sole, a prășit o jumătate de pogon de porumb, a secerat 
12 clăi de griu, a mai lucrat şase zile cu miinile la pra- 
sila şi o zi cu boii la carat paie la maşina de treierat. 
Clacasul cu doi boi a arat şi semănat un pogon cu griu, 
a secerat nouă clăi de griu, a făcut patru zile cu vitele 
la carat griul, a cules 45 de banite de porumb şi l-a dus 
la conac, a făcut o zi cu miinile la pusul porumbului, 
una la coasa finului şi două zile la mașină. Clacasii de 
pe această moşie și-au mai achitat zilele clacii la cositul 
şi strinsul finului, la arie cu furca sau cu lopata, la tăia- 
tul și dusul haracilor la vie, la tăiatul si transportul nuie- 
lelor la leasa de prune, la uscatul prunelor pe leasă, la 
căratul lemnelor si al apei la mașina de treierat ‘42. Ast- 


“0 Ibidem, 23/1856, f. 708: 16/1859 II. f. 681—683 ; 17/18 
> £ ’ î , ’ ` . az » 59, 
f. 331—335. MI, Dir. administrativa, 35/1853, f. 41, 49. 


“i MI, Administrative, Direcţia a isticii 
sri moca fia generală a statisticii, 832/1864, 


“2 BA, doc. 207/DCCXCIII. 


196 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


fel s-au cultivat în Tara Românească rezervele boierești 
si arendasesti cu munca prestată de țărani în contul 
clăcii. Dar ele s-au format, s-au extins și s-au dezvoltat 
în această perioadă mai mult pe baza muncii cu care 
clacasii și-au plătit arenda prisosului de pămînt, deci pe 
o cale nouă care trecea dincolo de limitele relaţiilor feu- 
dale și intra în sfera celor capitaliste. 


Cultivarea rezervei în contul prisoaselor 


La început prisosul de pămînt a fost plătit în bani, 
pe lingă care clacasii se mai obligau, prin învoieli, să 
are anumite suprafețe din pămîntul rezervei sau să facă 
anumite munci pe moşie sau la curte. Cantitatea de muncă 
depusă atunci de ţărani pentru a-și plăti arenda pămîntului 
excedentar a fost totuşi remarcabilă, dacă se ia în vedere 
faptul că ea a ajuns pe alocuri mai mult sau mai putin 
ja volumul celei prestate de ei in mod obligatoriu sub 
titlul clăcii. Cu alte cuvinte, pe unele moșii s-a ajuns 
să se ia încă o clacă, cu deosebirea doar că cea efectuată 
in contul prisoaselor nu era obligatorie decît pentru ta- 
ranii care luau efectiv în arendă pămînt de prisos. Cu 
timpul însă, pe măsură ce interesul proprietarilor, dar 
rnai ales al arendasilor pentru dezvoltarea rezervei si a 
producției de cereale destinate pieței a crescut, prisosul 
de pămînt arabil s-a achitat tot mai des si mai mult în 
muncă, iar cantitatea acesteia a depășit în unele locuri 
pe cea a unei simple clăci. Ciăcașşii au lucrat, așadar, 
pentru pogonul de arătură de prisos un anumit număr 
de zile cu miinile pe moşie sau cu vitele si cu plugul la 
aratul unei anumite întinderi de loc pe rezervă, ori în 
același timp au muncit si cu brațele si cu vitele. Pe unele 
moșii, pentru un pogon de prisos de teren arabil s-a 
făcut o zi de arătură sau s-a arat un pogon de pămînt 
pentru proprietate. Pe altele, pentru prisoasele de arătură 
luate în arendă fără măsurătoare clacasii au arat fiecare 
pe rezervă cite un pogon, pina la unul si jumătate, pe 
alocuri însă si cîte două pogoane. Și plata arenzii prisosu- 
iui de fineaţă, ca si a celui de pășune, a fost însoţită 
pe o seamă de moşii de cite un anumit număr de zile 
de lucru cu brațele sau cu vitele. La fel și ploconul păsă- 
rilor, atît de obișnuit la achitarea prisoaselor, a fost con- 


197 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


vertit pe alocuri in lucru cu palmele sau cu plugul pe 
rezervă. Cînd clăcaşii au respins învoielile, ca pe unele 
ce erau prea împovărătoare, proprietarii le-au oferit, prin 
condiții depuse în scris la primărie, prisosul de pămînt 
la preţul unui volum de muncă mult mai mare decit cel 
pretins pînă la intrarea în vigoare a legii din 1851. Și 
cum pămîntul s-a scumpit an de an, s-a cerut şi de la 
clăcaşi din ce în ce mai multă muncă pentru locul de 
prisos. Extinderea rezervei arabile boiereşti, dar cu deo- 
sebire a celei arendasesti, cu ajutorul muncii cu care clă- 
caşii își achitau prisoasele, poate fi urmărită pe baza 
învoielilor la care, de voie de nevoie, aceştia au fost 
supuși în decursul celor trei perioade fiscale de sub legea 
lui Stirbei. Astfel, dacă în prima perioadă (1853—1858) 
pe unele moșii cldcasul fruntaș a fost obligat, prin invo- 
ială, să are şi să semene, iar pe altele să cultive integral 
(adică să efertueze toate operaţiile începînd cu aratul si 
terminînd cu transportul produsului la curte) cu cereale, 
în contul arenzii prisosului de pămînt de la unul pina 
la două pogoane pentru proprietate și dacă în perioada 
următoare (1859—1863) fruntasul de pe moșiile de la 
ses a fost îndatorat să cultive integral pe rezervă pentru 
prisosul de pămînt luat în arendă fără măsurătoare de 
la unul și jumătate pînă la trei pogoane cu cereale, iar pe 
alocuri să facă si cite un transport de grine si cite două 
zile cu mîinile, mijlocaşul pe jumătatea muncii fruntasului, 
iar codasul să prășească, să secere si să culeagă un pogon 
și mai mult de holde, sau să facă un anumit număr de 
zile cu mîinile, in ultima perioadă, adică începînd cu 
anul 1863, deci în pragul reformei agrare, ţăranii au fost 
nevoiţi să-și achite prisoasele printr-o cantitate enormă 
de muncă pe rezervă. Aceasta a ajuns în unele locuri la 
echivalentul cultivării integrale a trei pogoane și jumă- 
tate de mijlocaș, plus transportul, si la prășitul, seceratul 
si strinsul holdelor de pe două pogoane și jumătate de 
codas. Pe unele moşii de la ses, numai în contul prisoa- 
selor arendasii au pretins ca țăranii să le facă arături 
care depășeau, ca întindere, o mie de pogoane de fiecare 
rezervă *. Ba mai mult, pe domeniul Brăilei, clacasii de 
pe cele 11 mosii existente acolo s-au angajat, Prin in- 
voieli, ca pe lingă claca ce și-o achitau in bani, să cultive 


43 BA, doc. 1/MCCCLXVI, f. 244, 253. 


198 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


integral pe rezervele arendasilor în fiecare an suprafețe 
întinse cu cereale, şi anume fruntasul între cinci şi cinci 
pogoane şi jumătate, mijlocaşul între trei şi trei pogoane 
şi jumătate, iar codasul, care avea vite mari si porci, să 
lucreze cite 24 la 26 de zile cu mîinile, iar cel fără vite 
cite 22 de zile, deci încă o clacă şi aceasta pentru a-şi 
plăti si el prisosul de pamint*’. Iar cînd lotul legal a fost 
amestecat in invoiala cu prisosul de pămînt, ca de pildă 
pe moşia Ceretul (Dolj), fruntasul s-a obligat, pe lingă 
dijmă şi ierbărit, să cultive pentru boieri opt pogoane 
(adică să are, să semene şi să grape două pogoane şi 
jumătate cu griu de toamnă, să secere un pogon şi jumă- 
tate de griu, să-l facă clăi şi să-l care la arie, să are şi 
să pună două pogoane şi jumătate cu porumb, să pră- 
seasca porumbul de pe un pogon şi jumătate, să-l cu- 
leagă, să-l curdte de foi şi să-l ducă la magazie) si să 
facă un transport de grine la porturile dunărene. Mij- 
locajul să fie îndatorat să cultive trei pogoane pe re- 
zervă si să efectueze transportul, iar „toporașul“, adică 
țăranul fără vite de muncă, să secere un pogon si jumă- 
tate de griu şi să prăşească un pogon şi jumătate de po- 
rumb, inclusiv culesul, desfăcutul şi căratul la magazie 
cu carele proprietăţii ^5. 

Cu munca obţinută de la clăcaşi ca pret al arenzii pri- 
sosului de pămînt, proprietarii şi arendasii şi-au curatit 
în multe locuri pămînturile de rădăcinile rămase pe urma 
masivelor tăieri de păduri făcute în această perioadă 46. 
Vremea lui Știrbei a fost epoca defrişărilor, a stirpirii 
nemiloase a pădurilor şi a extinderii rezervei arabile. 
Exemple concludente se pot da, bunăoară, pentru judeţul 
Dolj. Aici, pe moşia Budeşti, care mai înainte avea zece 
suhaturi, adică terenuri cu iarbă pentru îngrăşatul vite- 
lor, în 1862 nu mai avea nici unul, iar părțile ei nordice, 
care pînă la 1853 fuseseră acoperite cu totul de păduri, 
în 1858 se găseau defrişate şi transformate în arătură. 
Pe moşia Hereşti, pînă la 1862 au fost defrişate şi culti- 
vate peste 1 500 de pogoane, la Radovanu peste 1 000, iar 
la Pantelimon peste 2 000. In sfirsit, pe moşia Brezoaia, 
unde pînă la 1852 rezerva arabilă era de numai 25 de 


44 MI, Divizia rural-comunală, 1624/1863, f. 6—251. 
45 Ibidem, 1597/1863, f. 13. 
“6 MI, Administrative, Dir. gen. a statisticii, 424/1861, f. 60. 


199 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pogoane, la 1862 aceasta ajunsese la 900 de pogoane, iar 
cea de la Bucoveni se mărise de la 50 la 700 de pogoane ae 

In concluzie, proprietarii $i arendasii si-au implinit, 
ca pret al pămîntului dat în arenda la clăcaşi cu titlul 
de prisos, toate trebuintele gospodăriei lor şi şi-au asigu- 
rat toate veniturile, pe care o simplă clacă nu le putea 
procura. În felul acesta ei şi-au asigurat din produsele 
obtinute de clăcași de pe pămîntul de prisos o dijmă mult 
mai mare decît aceea pe care o percepeau de pe loturile 
lor legale. Ei şi-au asigurat apoi o cantitate suplimentară 
de muncă ţărănească pentru exploatarea mosiilor, in ge- 
neral, si a rezervelor arabile si de fineata, in special, in- 
clusiv transporiul grinelor de export. Pe alocuri aceasta 
muncă supranumerată cintărea, după cum s-a amintit, in 
gospodăria lor, mai mult decit cea obținută prin lege din 
cele 22 de zile ale clăcii, cu norma lor cu tot. În fine, 
din arendarea prisosului de pămint de păşune, dar mai 
ales din perceperea dării (ierbăritului) pentru prisosul de 
vite clăcăşeşti, marea gospodărie şi-a asigurat un impor- 
tant venit bănesc. 


Rezerva cultivată cu muncă salariată 


Rezistenţa clacasilor la lucru, ca şi munca lor de min- 
tuială, dar mai ales goana proprietarilor şi arendasilor 
după cit mai multe cereale pentru export, goană ce-şi 
găsise un puternic stimulent în războiul Crimeii, în timpul 
căruia armatele aliate s-au aprovizionat cu griu si de la 
noi, au dus pe alocuri la cultivarea rezervei cu bani. În 
general însă, cu plată s-a făcut defrișarea ei, dat fiind că 
legea nu permitea efectuarea acestei munci grele cu zile 
de clacă. Obişnuit, clăcaşii luau în acest scop banii anti- 
cipat. Desigur că proprietarii au căutat să-și curate pă- 
mintul cu cit mai puţină cheltuială, pe alocuri plătind 
această sumă numai cu buturugii rămași după limpe- 
zirea terenului “8, La Corneşti (Dimbovita) clacasii au fost 
siliți în 1856 de proprietar prin bătaie ca să-i curete 
terenul de pădure, in schimbul unei plăţi derizorii. Ca 
să scape, aceştia au angajat alti oameni, cărora însă le-au 


4 Tbidem, 437/1361, f. 119—120. 
Ibidem, 379/1861, f. 30. BA, ms. rom. 3887, f. 79, MI, Dir. 
administrativa, 42/1855, f. 315—316. 


200 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


plătit de două ori mai multi bani decit primiseră “9. S-a 
căutat să se profite de orice împrejurare critică pentru 
clăcaşi pentru a fi siliţi să defriseze pămint pentru re- 
zervă. De exemplu, la Slobozia (Rimnicul Sărat), proprie- 
tarul a cerut clăcaşilor, pentru o simplă chezăşie că vor 
pune la loc toamna în magazia de rezervă porumbul pe 
care-l cereau în primăvara anului 1852, ca fiecare din ei 
să-i curețe cite un pogon si mai bine de pădure, („să-l 
linistim din scoaterea rădăcinilor“, după cum se expri- 
mau ei atit de frumos), lăsîndu-le curăturile rezultate 
timp de patru ani în folosinţa lor, fără dijmă %. La Bre- 
zoaia (Ilfov) proprietarul, pentru că a împrumutat clacasi- 
lor niște bani să-şi cumpere vite de muncă, i-a obligat 
în 1859, prin învoială, să-i scoată buturugi la prețul de 
numai 200 de lei de pogon. La Poiana (Mehedinţi), pro- 
prietarul a cerut pentru perioada 1859—1863 ca, în schim- 
bul lemnelor de foc, satul întreg să-i defrișeze în fiecare 
an cite 5 pogoane de pămînt °!. 

Erau şi rezerve, ce-i drept puţine la număr, pe care 
arau, pe lingă plugurile „,săteneşti“, cu plată, si cele ale 
boierului 52, cu alte cuvinte erau și proprietari care dispu- 
neau de inventar propriu agricol. Pe unele moşii, proprie- 
tarii angajau la plugurile lor pentru minatul boilor, ca 
„pogonici“, clăcași săraci, pe care uneori îi plăteau cu 
arătura ce le-o făceau cu plugurile lor*', mai frecvent 
însă cu bani “. 

Obişnuit, pentru muncile agricole, ca seceratul griu- 
lui, cositul, strinsul şi căratul finului, banii se împărțeau 
clacasilor de pe moşie anticipat, iarna. La asemenea munci, 


49 Li se dăduse cite 60 de lei la cite 4 inşi ca să scoată bu- 
turugile de pe un pogon, lucru ce aceștia l-au putut face abia 
in 60 de zile (MI, Administrative, 24/1858, f. 979). 

% MI, Divizia rural-comunală, 307/1852, f. 230. 

31 MI, Administrative, 66/1857, f. 336 ; 34/1860, f. 169. 

52 De exemplu, la Cioara-Doicesti (Brăila) in 1855 si 1660 
(BA, documente 184/DCCLXIX, 249/DCCCLXIV). La Predesti (Dolj) 
proprietarul avea in 1852 două pluguri, iar la Prunisori ‘(Me- 
hedinti) in 1863 trei (BA, documente 167/DCXCVIII, 
262/MDCLXXIV). 

5 De pildă, cu arătura de 80 de rînduri de porumb, făcută de 
proprietarul moșiei Buta cu plugul său în 1859 unui astfel de 
muncitor agricol (MI, Administrative, 34/1860, f. 444—445). 

5 Bunaoara, cu 30 de lei lunar în primăvara anului 1863 pe 
moșia Clinciu (Buzău) (BA, doc. 371/CMV). 


201 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mai ales la cîmpie, au fost angajaţi frecvent ţărani stra- 
ini de moșie, şi anume olteni, munteni (ţărani de la 
munte) şi „ungureni“, adică țărani din Transilvania. 
Proprietarii şi arendasii au angajat brațe de munca stră- 
ine mai ales acolo unde nu le-au ajuns cele ale pro- 
priilor lor clăcași, și în special unde au cuprins, abuziv, 
cu rezerva lor si prisosul de pămînt, mai ales cel de 
izlaz, al clăcaşilor. Această tendinţă a fost stăvilită însă 
de stat, cînd clacasii au protestat 55. 

Ţăranii străini de moşie au fost angajați cu plata 
şi la amenajarea rezervei, ca împrejmuirea cu sant a 
locului cultivat, sădirea de duzi etc. Cel mai mult însă 
munca salariată a continuat în această perioadă să fie 
folosită la cultivarea viilor. Clacasului care lucra via 
proprietarului său cu pogonul, pe bani, i se spunea pe 
alocuri „pogonar“. Banii pentru pogonari se împărțeau 
anticipat, iarna, cind se încheiau învoielile, in care se 
precizau muncile ce urmau să fie făcute de ei din pri- 
măvară pina la culesul viilor. Cel mai frecvent însă 
munca la vii era furnizată de tărani străini de moșie, 
specializați în această ramură si cărora li se plătea cu 
ziua. Și în acest caz muncitorii, siliţi de nevoi, luau 
banii anticipat 56. Se intilneste si cazul cînd arendașul a 
căutat să-și lucreze via cu clacă şi cu pogonul, iar nu 
cu ziua, după cum admiteau clacasii 57. 

Lipsa bratelor de muncă s-a resimţit în această pe- 
rioadă de formare sau de dezvoltare a marii proprietăți 
agricole mai mult ca în deceniile anterioare 58. Unii pro- 
prietari din judeţul Teleorman au început să aducă 
pentru destelenirea rezervelor coloniști bulgari cu plată. 
Cei mai apreciați erau coloniștii bulgari. stabiliţi în 
1852 în plasa Marginea din judeţul Vlaşca 5%. În judeţul 


“ BA, documente 281, 282, 293, 301/CMV ; 190, 204/MXLV. 
MI, Administrative, 56/1858, f. 2 ; 254/1861. 

56 BA, documente 201/MLIII ; 175, 176, 181, 191, 200, 204/ 
-MXLV ; 207, 225, 235, 270, 329/CMV; 776/MCCLXXXI. 

A Bunăoară la Cindestii de Sus (Buzău), în 1858. 

R „Dacă, domnilor, după pămîntul ce avem, am avea si braţe 
‘de muncă, am fi fericiți“ — declarau in 1862 într-un din sedin- 
tele comisiei agricole a județului Teleorman cei doi arendasi, 
ae ai ei (MI, Administrative, Dir. gen. a statisticii, 420/1861, 


% MI, Administrative, Dir, gen. a statisticii, 420/1861, f. 46, 
55 ; 424/1861, f. 67. 


202 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Dolj arendașul moşiei Galicea, neputind obţine de la 
clăcași în contul prisosului de pămînt arabil dat lor în 
arendă o arătură mai întinsă decit 777 de pogoane, şi-a 
cumpărat în 1861 boi şi pluguri şi a adus la ele oameni 
din Turcia0. În județul Mehedinţi proprietarii şi aren- 
dașii neputindu-si constringe țăranii la o muncă peste 
clacă, au început si ei în 1863 fie să-şi formeze plugu- 
rile lor particulare, fie să aducă de peste graniţă, din 
Austria, muncitori cu pluguri, făcîndu-și arături mai multe 
decit cele efectuate de clacasii lor. Ca urmare, în primă- 
vara anului 1864 ei n-au mai cerut de la aceştia să le 
facă arături ci să-şi achite toate zilele clăcii în muncă 
la prasitul şi seceratul holdelor. Alţi proprietari și aren- 
dasi au inceput să treacă frontiera in Serbia si să aducă 
de acolo muncitori pentru lucrul de vară, urmind ca de 
la clăcașii lor să ia, la lichidarea socotelilor anului, claca 
în bani la preţul fixat arbitrar de ei. Ministerul le-a inter- 
zis însă să ia de la clăcași altă muncă si în alte anotim- 
puri decit în cele prescrise de lege, afară numai de cazul 
cind intre ei existau invoicli speciale in acest sens. El 
n-a oprit intrarea in tara, cu păzirea formalităţilor le- 
gale, a oamenilor aduși de peste graniţă pentru muncile 
agricole i. Asa s-a întîmplat că şi în judeţul Ialomiţa, 
unde lipsa de braţe de muncă s-a resimţit cu atit mai 
mult cu cit de la o vreme încoace oltenii și muntenii au 
venit aici în număr din ce în ce mai mic la lucru, pro- 
prietarii s-au văzut siliți în vara anului reformei să aducă 
de peste Dunăre bulgari și tătari (aceștia din urmă imi- 
grati în Turcia) pentru a-şi stringe recolta 62, 

Dar cu toate eforturile depuse de arendasi si de unii 
proprietari ce-și exploatau singuri moşiile, rezervele lor 
nu s-au dezvoltat și nu s-au mărit in asa măsură, incit 
să întreacă, sub raportul întinderii şi al producției, pă- 
minturile lucrate de clăcași pentru ei. În calea înființării 
si extinderii lor au stat pe alocuri înşişi clăcașii. Astfel 
pe unele moșii ei au intrat cu forța pe pămînturile ara- 
bile si pe finetele arendasilor, pe altele, refuzind măsură- 
tcarea, nu le-au permis să-și rezerve pentru ei locuri de 
arătură, ci le-au cuprins cu plugurile lor. Desigur că în 


% BA, doc. 1/MCCCLXVI, f. 253, 294. 
6& MI, Divizia rural-comunala, 1805/1863, f. 5. 
6 MI, Administrative, Dir. gen. a statisticii, 436/1861, f. 81—86. 


203 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


toate aceste cazuri ei au fost supuşi la despăgubiri, iar 
cînd s-au băgat cu plugurile in izlazul oprit de arendas, 
au fost pedepsiţi cu pierderea recoltei şi a muncii de- 
puse “3, Pe de altă parte, rezerva arabilă n-a reușit să se 
înjghebe pina la reformă pe unele moşii întinse de la ses 
și pentru că pămîntul ce réminea nefolosit de clăcași nu 
era lucrat de proprietari sau de arendasi în regie pro- 
prie, ci dat la „străinii lăturași“ cu scopul de a încasa o 
dijmă mult mai mare decit zeciuiala ce o percepeau de 
la propriii lor clăcași 6. 

Pe alte moşii, tot de la cîmpie, principalul venit al 
proprietăţii a continuat să. tie si în această perioadă nu 
cel obţinut de pe rezerva arabilă, adică din vinzarea 
cerealelor, ci din circiumi, mori si din rezerva de fineata. 
De exemplu, pe mosia Predesti (Ilfov) in 1851, proprie- 
tarul a încasat +607 lei din arenda circiumilor, 4578 lei 
din vinzarea finului si numai 1 468 de lei din vinzarea 
griului și porumbului. Pe moşia Cioara-Doicesti (Brăila), 
arenda cîrciumii aducea in 1857 un venit de 5 440 de lei, 
iar cea a suhaturilor 3 688 de lei. Cel mai mare venit al 
moşiei Rastu (Dolj), moşie de cîmp, cu finete, l-a adus 
în același an finul. Si pe moșia Cosleci (Prahova), venitul 
cel mai important îl aduceau în 1858 în primul rînd mo- 
ile, circiumile si fineata, aceasta din urmă arendată cu 
pogonul la țăranii străini şi numai in al doilea rind claca, 
dijma si rezerva arabilă 65. 

Alta era situaţia rezervei feudale în Moldova. Și aici 
ea se lucra, în general, cu munca furnizată de ţărani pe 
căi similare celor din principatul muntean, adică în con- 
tul clăcii si în cel al plăţii prisosului de pămînt. Numai 
că volumul de muncă stors de la țărani pe calea clăcii 
a fost mai mare decit în ţara de peste Milcov, iar, ca 
urmare, şi extinderea rezervei a continuat să ia o dez- 
voltare mai amplă. Desființarea dijmei si a obligaţiei con- 
siruirii de cosare pentru proprietari, iar, ca o „recom- 
pensa“ pentru aceştia, sporirea simtitoare a normei zilei 
de clacă, au justificat din punctul de vedere boieresc 


I D T d n T 3/1 5 f 1 Div u al-co- 

M > Ir. adamı ist ativă, 2 8 6, . 75, 179. . rur 

munala. 1109/1862, f. 106 3 1783/1863 f. 1— doc . 164 
Py 3. BA, / 


“ BA, doc. 1/MCCCLXVI, f. 216, 233. 


“ BA, documente 65 și 194/DC . . 97 
DOSAN $ CLXIX ; 3/MCCCLXX ; 97 


204 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mărirea proporţională a cantităţii de muncă stoarse de 
la clăcași. Boierimea interesată aici mai mult ca în Tara 
Românească în agricultură, adică în cultivarea rezervei 
și producția de mărfuri, a căutat ca, pe lingă munca 
acaparată de la țărani în contul clăcii, să transforme cit 
mai multe din celelalte obligaţii clacdsesti în lucru. Spe- 
culind nevoia de pămînt a țăranilor, boierii au extins si 
aici sistemul învoielilor în dauna legii, care a fost aplicată 
doar sporadic si numai atunci cînd au intervenit nein- 
telegeri între parti, și au pus în slujba rezervei întreaga 
capacitate de muncă a clacasilor. Si aici nevoia de pamint 
a dus pe țărani să ia în arendă locuri boiereşti si să le 
plătească în muncă pe rezervă. Fenomenul n-a atins însă 
nici pe departe amploarea celui din Tara Românească. S-a 
constatat că darea în arendă la clăcași a pamintului de 
arătură din moșie a devenit mai frecventă după 1850 şi 
că cei care subarendau parcele mici de la aremdaşi erau 
dintre cei cu o stare materială mai bună %. Nu credem 
însă că se poate spune că ţăranii au fost constrinsi să ia, 
prin învoieli, în arendă prisos de pămînt, pentru a-și 
compensa lipsa locurilor necesare hranei 67. Prisosul, și 
numele îl explică doar, nu compensează, ci sporește. Este 
ştiut că lotul legal de arătură, fineata și pășune asigura 
cit de cit subsistenta gospodăriei țărănești. cîtă vreme 
prisosul de pămint îi aducea un plus de produse care de 
regulă erau vindute de țăran pe viata. Aşa era, cel putin, 
situația în Tara Românească, unde problema prisoaselor 
este mai bine cunoscută. Nu trebuie uitat apoi că lotu- 
rile clăcaşilor din Moldova erau mai mari decit. cele din 
principatul muntean si ca atare producția obţinută de pe 
ele putea asigura minimum de existență pentru ei. Ceea 
ce era asemănător cu situaţia din această din urmă tara 
era faptul, constatat de istoricii de la Iași, că și în Mol- 
dova învoielile pentru prisoase au fost de cele mai multe 
ori mai grele, adică prevedeau, drept plată a arenzii lor, 
un volum mai mare de muncă decii cele ce se refereau 


la munca percepută de la ţărani pe calea clăcii68. Pro- 


% Gh. Platon, Cu privire la evoluția rezervei..., loc. cit., 
p. ae 233. Ec. Negruti, Dezvoltarea agriculturii..., loc. cit., 
p. ; 


“ Gh. Platon, op. cit, loc. cit, p. 213—214, 216, 223, 226. 
Idem, Frămîntări țărănești în Moldova în preajma unirii, 
loc. cit., p. 302. 


205 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


prietarii şi-au format şi, şi-au extins şi aici rezerva ara- 
bilă prin destelenirea finetelor şi imașurilor rămase la 
dispozitia lor dupa repartitia loturilor legale la clacasi í A 
dar şi prin punerea în valoare de noi terenuri, prin 
defrișarea lor ®. Extinderea rezervei arabile a luat şi aici 
amploare începînd mai ales din timpul războiului Crimeii, 
cînd exportul de cereale luase un mare avint în ambele 
principate. Rezerva s-a extins și prin acapararea de către 
proprietari și arendasi a unor părți din chiar loturile 
legale ale clăcaşilor, iar producţia ei s-a mărit prin spo- 
rirea obligaţiilor de muncă ale acestora. Valul protestelor 
țăranilor îndreptate după 1855 împotriva acestui abuz 
arată clar proporţiile pe care le luase procesul de expro- 
priere a pămiînturilor lor. Într-adevăr, creşterea şi aici a 
prețului pămîntului, consecință firească a cererii tot mai 
mari de cereale pe piaţa externă, a făcut pe proprietari 
să repartizeze cu zgircenie, prin măsurătoare, loturile 
legale la clăcași. Dar măsurarea moşiilor şi generalizarea 
ei, urmărită de proprietari, au fost intimpinate si aici de 
rezistența ţăranilor. Stapinirea a căutat să le apere pă- 
mintul legal, punind în repetate rînduri (în 1856 si 1858) 
în vedere organelor sale locale să vegheze ca ţăranii să-şi 
primească lotul întreg, după lege. Latirea rezervei s-a 
făcut totuşi şi prin continua ciuntire a loturilor clăcă- 
sesti ca si prin cotropirea mai departe a proprietăţii 
razesesti. Dar pămîntul rezervei s-a mărit si prin alipirea 
la ea a loturilor clăcașilor izgoniți de pe moşie, fenomen 
care în anumite cazuri a avut, şi el drept scop principal 
acapararea păminturilor clăcășeşti. Proprietarii si aren- 
daşii şi-au întins arăturile şi asupra imasurilor si finete- 
lor aflate în folosința legală a clăcaşilor si şi-au rezervat 
pentru ei partile cele mai mănoase din moşie în urma 
noilor repartitii a loturilor la ţărani, dindu-le acestora 
terenurile cele mai proaste si obligindu-i să defriseze 
altele noi. Deposedarea țărănimii de pamint a fost accele- 
rată într-o măsură însemnată de către arendasi. Tendinţa 
proprietarilor şi arendaşilor de a reduce din prisosul de 
loc al țăranilor şi în acelaşi timp de a da în arendă acel 
prisos în condiţii de muncă tot mai grele, ca şi cuprin- 
59 R. Rosetti, op. cit., p. 268. 


5 SIA Gh. Platon, Cu privire la evoluția rezervei..., loc. cit., 


206 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


derea în rezervă a terenurilor celor mai fertile de pe 
moşie, au devenit fenomene din ce în ce mai des întilnite- 
în ajunul reformei. Rezerva boierească si cea arendaseasca. 
au fost lucrate însă si cu muncă salariată, şi aceasta mult 
mai mult decit în Țara Românească. Această muncă le-a 
fost plătită si aici anticipat, de cu iarnă sau primăvară, 
în bani sau în produse. Practica s-a intensificat zi de zi, 
iar exploatatorii au recurs la fel de fel de mijloace abu- 
zive şi cămătăreşti pentru a-și asigura asemenea muncă 
în cantităţi cît mai mari. Fenomenul, care, după noi, a 
împiedicat pe clăcași să ia în arendă prisos de pămint la 
o scară mai mare si la nivelul tuturor categoriilor lor, si 
care, prin urmare, a făcut imposibilă prosperarea gospo- 
dăriei ţărăneşti, a contribuit, în schimb, aşa după cum 
s-a constatat deja, la ruinarea şi sărăcirea lor 71. În sfîrşit, 
alt procedeu de folosire cu plată a miinii de lucru claca- 
sesti pe rezervă a constat în cumpărarea clăcii țăranilor 
de pe alte moşii, străine, de la proprietarii acestora. Pro- 
cedeul, pe cit de ilegal, pe atit de dăunător pentru 
tărani, a fost trecut cu vederea de autorităţi, aducînd un 
venit apreciabil proprietarilor vînzători de muncă tara- 
nească. Pe de altă parte, înşişi clacasii s-au angajat cu 
plată pe moșii străine. Proprietarii si arendasii au încer- 
cat să-i împiedice de la aceasta, pretinzind a avea un 
drept de precădere (,,protimisis‘) la folosirea lor cu plată, 
iar stăpînirea luase, in 1852, măsuri pentru reglemen- 
tarea angajării lor la muncă pe alte moşii. Cu toate 
acestea, în deceniile cinci şi şase, clăcaşii s-au angajat 
în masă la lucru pe alte moșii, ba în același timp la mai 
mulți proprietari deodată. Acest curent s-a manifestat 
din ce în ce mai puternic, astfel că în ajunul reformei 
reclamatiile proprietarilor şi arendasilor împotriva clăca- 
şilor lor, că le lăsau pămînturile nelucrate, erau frecvente. 
Rezerva a fost însă lucrată şi cu muncitori agricoli sala- 
riați. Un mare număr de proprietari, încurajați de posi- 
bilitatile de cistig ce le oferea valorificarea produselor 
rezervei pe piața internă si externă, au început, mai ales. 
după 1856, să se intereseze mai de aproape de exploata- 
rea mosiilor lor, şi aceasta, adăugăm noi, într-o măsură 


“1 Gh. Platon, Frământări țărănești..., loc. cit, p. 303—309. 
Idem, Cu privire la evoluția rezervei..., loc. cit., p. 217—219, 225. 
Rosetti, op. cit., p. 110. 


207 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mult mai mare decit cei din Tara Românească, unde 
dcmina arendasia. Caracterul comercial al agriculturii 
marii gospodării și tendintele de dezvoltare a ei pe calea 
capitalistă puneau însă cu gravitate problema braţelor 
de muncă. Nevoia de mină de lucru liberă era simțită în 
marile gospodării, dar mai ales în acelea ai căror pro- 
prietari sau arendași tindeau să facă din agricultură o 
întreprindere producătoare de marfă. Dar această forţă 
de muncă liberă putea fi furnizată numai de oameni li- 
beri, iar aceștia nu se puteau găsi decît numai în rindu- 
rile razesilor rămași fără pămînt si ale locuitorilor săraci 
din orașele libere, adică nesupuse proprietății. Numai 
aceştia își puteau vinde brațele de muncă fără nici o 
restricţie de natură feudală. Si într-adevăr, aceştia se 
întilnesc frecvent, angajaţi cu plată la muncile agricole 
pe rezervă. Pe lingă ei au mai fost angajaţi, oarecum 
ca oameni liberi, și clăcașii ce-și căutau libertatea prin 
fuga, apoi oamenii fără căpătii (,„căpătăierii“) din sate 
și tirguri şi care nu erau legaţi cu satele la bir, insurateii 
și flăcăii, cărora proprietarul nu era obligat să le dea 
locuri de hrană, si ţiganii dezrobiti, care, spre deosebire 
de cei din Tara Românească, erau angajați în mod curent 
la diferite munci agricole. Angajări de mină de lucru 
salariată s-au făcut pentru tot felul de munci, mai ales 
la treieratul cerealelor, dar si la curte, ca argati. Criza 
de mina de lucru liberă a impus angajarea de muncitori 
de peste hotare, cel mai frecvent din Bucovina si Transil- 
vania. Angajări de lucrători bucovineni au avut loc în- 
deosebi după 1856, cei mai multi pentru prasila si cules, 
dar mai ales la secere si coasă pe moşiile din nordul si 
centrul ţării 72. 

În dezvoltarea agriculturii și a producției de mărfuri, 
arendasii din Moldova au avut un rol mai mare decit cei 
din Tara Românească, cu toate că în această din urmă 
tara arendășia era, după cum s-a menţionat, mai extinsă 
decît în principatul moldovean. Arendașii din Moldova 
făceau investiții pentru completarea inventarului de lucru 
al marii gospodării. Majoritatea lor aveau unelte, mașini 
agricole şi vite de muncă proprii, prin care tindeau să 


2 Ee. Negruţi, Despre munca salariată în agricultura Mol- 
dovrei în preajma legii agrare din 1864, în „Studii şi cercetări 
ştiinţifice“, Iași, Istorie, X, 1959, fasc. 1—2, p. 83, 89—95, 102—109. 


208 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


înlocuiască forţa de munca clăcăşească. Deşi munca bazată 
pe clacă continua să fie folosită. la maximum, ea nu pu- 
tea totuşi satisface exigenţele izvorite din noua etapă de 
dezvoltare a producţiei agricole. De aceea, numărul de 
salariaţi angajaţi în muncile agricole era în continuă 
creştere. Arendasii erau deci întreprinzătorii agricoli care 
dispuneau de capital în numerar și sub formă de inven- 
tar agricol şi care făceau speculaţii întinse cu produsele 
moșiei. Arendasia s-a intensificat în această perioadă, 
cauza fiind nevoia de capital pentru exploatarea tot mai 
mare a terenurilor agricole ale rezervei. Ea s-a extins în 
proporție de 950%% asupra moșiilor mănăstireşti, închinate 
şi neînchinate, şi a ocupat mai mult de jumătate din în- 
tinderea rezervelor arabile boierești, fără a lua în consi- 
derare şi acele moşii răzeşti care se arendau. Foarte 
frecvente erau asociaţiile de arendasi. Arendarea moșiilor 
se făcea pe termene scurte de trei pina la cinci ani. 
Aceasta a avut un rezultat negativ pentru dezvoltarea 
agriculturii, deoarece arendasii nu riscau să facă inves- 
titii mari pe asemenea termene, ci se limitau pina la 
urmă la secătuirea pămintului şi la stoarcerea muncii 
clăcaşilor pentru a obține maximum de profit. Contrac- 
tele de arendă însă de obicei se prelungeau şi se reîn- 
noiau, astfel că este greu de stabilit durata reală de 
arendare a unei moșii. Cauza principală care determina 
arendarea pe termene scurte era creșterea continuă a 
pretului produselor si a valorii pămîntului. Proprietarii 
preferau să reînnoiască periodic contractele, paralel cu 
ridicarea prețului arenzii. Și aici arenzile au crescut sim- 
titor în răstimpul de la 1848 la 1864, aceasta datorindu-se 
dezvoltării pieței interne, creșterii exportului, a preţului 
cerealelor și a valorii pămîntului, mai ales în anii 1854— 
1858. După aceea, valoarea arenzilor s-a menținut aceeaşi, 
cu unele oscilații datorite efectelor crizei economice şi 
nesigurantei provocate de dezbaterile din jurul reformei 
agrare. 

Totuşi, spre deosebire de Tara Românească, procentul 
proprietarilor care-şi exploatau singuri moşiile, fără aren- 
dasi, era aici mult mai mare. Unii isi cultivau rezerve 
întinse cu cereale, creșteau vite, făceau negot etc. De 
pildă, la Pomirla (Dorohoi), A. Basota cultiva, in 1864, 
cu grine 610 fălci de loc, creştea 200 de cai, 1000 de 
vite cornute, 5 000 de porci, 4 000 de oi merinos, avind 


209 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pe lingă acestea 100 de prisăci, cîrciumi arendate în sat, 
producind alcool in velnite si fiind în acelaşi timp bancher 
şi cămătar. Sau A. Moruzi, care exploata personal peste 
17 000 de hectare de pămînt în acelaşi tinut al Dorohoiu- 
lui, detinind primul loc în ţară în ceea ce priveşte practi- 
carea unei agriculturi sistematice 73. 


3 Ec. Negruti, Dezvoltarea agriculturii 3 i 
E cui la g urii în Moldova... loc. cit., 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


CAPITOLUL AL VI-LEA 


PĂMÎNTUL LUCRAT DE CLĂCAȘI PENTRU EI. 
DEZVOLTAREA MICII GOSPODĂRII 


Rezistenţa ţărănimii la încheierea de invoieli 
pentru prisosul de pamint 


Pamintul folosit de clăcaşii din Principate pentru pro- 
pria lor gospodărie l-au constituit si în această perioadă 
prăjinile casei şi grădinii, loturile legale şi terenurile 
supranumerare, adică cele luate în arendă sub titlul de 
prisoase. 

Dintre toate, prisoasele au fost acelea care au conti- 
nuat să constituie în Tara Românească problema agrară 
cea mai complicată si mai greu de rezolvat si să dea cel 
mai mult de furcă guvernelor şi aparatului administrativ 
local. 


Ca si Regulamentul organic, legea lui Știrbei a inles- 
nit dezvoltarea rezervei, dar în același timp şi cultivarea 
ca atare a moşiei, prin arendarea pămintului la clăcași. 
Luarea în arendă de suplimente de pămînt, fenomen care 
aici, spre deosebire de Moldova, unde el rămîne încă de 
studiat, a avut o largă arie de răspindire pe toate mo- 
şiile întinse, iar la ses la toate categoriile de clăcaşi, este 
o dovadă incontestabilă că lotul legal, deși sporit prin 
legea din 1851, era prea mic în raport cu cerinţele de 
dezvoltare ale gospodăriei țărănești şi ale producţiei sale 
pentru piaţă. 

Clăcaşii au rămas deci mai departe liberi să ia în a- 
rendă, prin învoieli făcute de bună voie, iar nu cu sila, 
oricît prisos de pămînt voiau, acesta fiind mai departe 
socotit nu un mijloc de existenţă pentru ei, ci unul pro- 
ducător de veniti. Învoielile trebuiau făcute individual, 
cu fiecare clăcaş în parte, în al patrulea an al fiecărei 
perioade fiscale de cinci ani, cînd proprietarul urma să 
marcheze pe teren locurile hotărite ca prisoase pentru 


1 MI, Administrative, 73/1858, f. 372 ; 142/1861, f. 69—70. 
211 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


fiecare clăcaș şi să le înscrie într-un registru special. În- 
voielile aveau să fie făcute în scris, pe o perioadă de cinci 
ani, şi să cuprindă numărul şi felul pogoanelor de pri- 
sos si preţul arenzii lor în bani, în muncă sau în produse. 
Ele trebuiau să fie supuse spre adeverire comisiilor de 
catagrafiere (recensdmint). Clacasul care nu voia să par- 
ticipe la învoială nu putea folosi alt pămînt de pe moşie 
decit lotul său legal, în caz contrar el pierdea saminta, 
recolta si munca depusă pe terenul întrebuințat fără în- 
voială. Recunoscînd că averea clăcaşului consta mai mult 
în vite decit în locul arat, legea îl scutea de plata priso- 
sului de pămînt luat, dar nelucrat, în cazul cînd isi pier- 
dea vitele de muncă (prin moarte, dare ca zestre sau 
vînzare pentru plata unei datorii cu act scris), cu obli- 
gatia însă de a aduce aceasta la cunoştinţa proprietarului 
cu cel putin trei luni înainte de luna martie. În sfîrşit, 
clăcașului care nu era mulțumit de condiţiile oferite de 
proprietar la arendarea prisosului de pămînt legea-i dă- 
dea dreptul să se mute de pe mosie 2. 

Dar pe cit de simplu şi de clar părea textul noii legi, 
pe atit de greu si de incilcit a fost aplicat el în lumea 
satelor, care avusese si pina atunci o adinca antipatie pen- 
tru asemenea învoieli. După un schimb de păreri între 
consiliul de miniștri, care propunea încheierea imediată, 
adică în primăvara şi vara anului 1851, a învoielilor pe 
cinci ani si adeverirea lor de către comisiile de catagra- 
fiere chiar în toamna aceluiaşi an, şi Știrbei, care, te- 
mindu-se ca această grabă să nu tulbure satele si să nu 
provoace deplasări masive de populaţie, ţinea să se lase 
timp clăcaşilor şi proprietarilor pentru a se obişnui cu 
noua lege, li s-a pus în vedere să facă imediat învoieli 
mai întîi pentru anul 1852 şi în acelaşi timp să se pre- 
gătească pentru încheierea de învoieli pentru prima pe- 
rioadă de cinci ani (1853—1858), operaţie care trebuia 
terminată pînă la 1 octombrie 1852 °. 

După cum era însă de aşteptat, distribuţia locurilor 
prin măsurătoare şi încheierea de învoieli pentru pri- 
soase au întîmpinat o vie si generală rezistenţă din par- 
tea clăcaşilor din întreaga ţară. În judeţul Dolj, unii din- 
tre ei au aminat încheierea învoielilor ca să vadă mai 


2 D. C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., I, p. 701—703, 708—709. 
3 MI, Divizia comunală, 359/1849, f. 75—147, 164—165. V. şi 
D. C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., p. 717—719. 


212 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


întîi ce vor face satele dimprejur, iar alții s-au impotri- 
vit să le facă, răspunzind celor ce-i presau că precum „se 
va lega Tara Românească, asa vor fi legaţi si ei“. In 
alte județe ca Ialomița, Prahova şi Vilcea la refuzul clă- 
caşilor s-a asociat si neglijenta proprietarilor, care, lo- 
cuind în orașe, nu s-au arătat la moşiile lor, arendate, 
sau au aşteptat să vadă cum se va începe treaba pe alte 
moşii. Asa se face că în județul Rimnicul Sărat pina tîr- 
ziu toamna nu se afla încheiată nici o învoială după noua 
lege, ci doar citeva după vechiul obicei, cuprinzind pe 
toți clăcaşii de pe moşie în unul şi același înscris. În ju- 
detul Arges, numai pe moşiile episcopiei de acolo ince- 
puse măsurătoarea și însemnarea pe teren a locurilor 
pentru clăcași. În rest, unii proprietari aminau încheierea 
învoielilor, sub pretextul că locuinţele clăcașilor nu erau 
aduse încă la linie, ci se aflau împrăștiate pe toată întin- 
derea moşiei, astfel că nu li se putea deosebi locurile 
legale de cele de prisos şi nici repartiza terenul de casă 
la un singur loc, pe o anumită parte a moşiei, aceasta 
mai ales si pentru motivul că ei nu se indurau să plece 
uşor din vechiul lor cămin, unde aveau pometuri si alte 
îmbunătăţiri. În judeţul Dimbovita, pentru a scăpa de 
măsurătoare, clacasii de pe moşiile de munte au încheiat 
pentru anul 1852 învoieli, în care însă au amestecat da- 
toriile clăcii cu cele ale prisoaselor, raminindu-le în felul 
acesta moşiile întregi la dispoziţie. Cind însă în primă- 
vara anului 1852 unii dintre ei le-au contestat, autori- 
tatea locală a îndatorat pe arendasi să le măsoare pamin- 
tul legal, pentru a-i mărgini în el. Clăcaşii însă au re- 
fuzat să vină la măsurătoare, astfel că pina la urmă au 
fost obligaţi să plătească despăgubiri pentru prisosul de 
pămînt folosit 5. 

Dar ceea ce părea mai grav pentru proprietate era că 
pe unele moşii clăcaşii cuprinseseră pentru arăturile din 
toamna anului 1851 întinderi mari de pămint, fără în- 
voială si fără permisia cuiva. În fata faptului împlinit 
ministerul a dat la 24 decembrie un nou ordin, al patru- 
lea în şir din acel an, pentru măsurarea pămintului legal 
şi încheierea de învoieli pentru prisoase, atrăgind atenţia 
proprietarilor asupra pagubelor ce le-ar suferi în urma 


“ BA, doc. 3/MCCCLXX, f. 1—3, 26. 


5 MI, Divizia comunală, + 359/1849, f. 294—295, 317—322, 
336—337. 


213 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


strămutării clacasilor, iar acestora asupra riscurilor la 
care s-ar expune dacă s-ar atinge de pămînt străin, fără 
voia proprietarului 6. 

Dar aceasta era un lucru cu totul nou pentru vasta 
cîmpie din sud-estul ţării cuprinzind jucetele Ilfov, Ialo- 
mita si Brăila, unde cit ținea marginea Dunării $i cîmpul 
nu se pomenise pînă atunci ca pămîntul să se măsoare la 
clăcaşi cu pogonul. Această măsurătoare li se părea grea, 
şi mai mult de frica ei au încheiat învoieli pentru pri- 
soase pe categorii (fruntaşi, mijlocasi si codasi), iar nu 
cu pogonul. Dar în felul acesta unii clacasi codasi plă- 
teau prisos de pămînt chiar cînd nu-l aveau. Clacasii 
evitau să ia pămînt de prisos măsurat, pentru a nu fi 
siliți să plătească şi atunci cînd nu l-ar fi cultivat în toată 
întinderea lui sau cînd seceta, care era o calamitate cro- 
nică pentru vasta cîmpie fără păduri a Bărăganului, le-ar 
fi distrus recolta. În Ialomiţa clăcaşii socoteau învoiala 
pentru prisosul de pămînt drept o „tovărășie“ între pro- 
prietar şi ţăran, unul punind pămîntul, celălalt munca 
si amindoi folosindu-se numai din ce dă pămîntul. Pentru 
a se desfiinţa dijma şi învoielile în bani pentru prisoase, 
unii ziceau că săteanul să cultive pentru proprietar, cu 
sămînța pusă la dispoziţie de acesta, cite un pogon sau 
cîte un pas la 20 de pogoane sau la 20 de pași de pă- 
mint de prisos. Fruntasul din acest judeţ plătea pentru 
prisosul de pămînt între 22 si 52 de lei, iar mijlocaşul 
între 20 şi 38 de lei. Pe lingă aceasta, pe unele moşii clă- 
caşii trebuiau să mai are pentru arendași cîte o anumită 
întindere de pămînt, de pildă cite 12 paşi, ceea ce în- 
semna cîte două pogoane şi jumătate, sau o suprafaţă în 
care intrau şapte chile si jumătate de sămînţă de grîu. 
Pe altele ei erau indatorati să mai facă cite un transport 
de cereale la Bucuresti sau la Călărași, iar pe altele să 
lucreze cite trei zile cu miinile, ori, în sfîrşit, pe altele 
să dea si cite trei găini. În Ilfov prisosul de pămînt era 
mai scump : fruntaşul plătea între 40 si 90 de lei, iar 
mijlocaşul între 30 şi 70 de lei, dînd fiecare si cite trei 
găini, iar pe alocuri făcînd cîte un transport la Bucu- 
resti sau Olteniţa, pe lingă o arătură de trei chile şi ju- 
mătate de griu sau pe lingă o zi de arătură. În schimb 
ierbăritul vitelor de prisos era in acest judeţ foarte ieftin: 


ê Ibidem, f. 356—357, 361. V. si ăli i 
ST i . Şi Al.  Bălintescu, op. cit., 


214 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


între 20 de parale şi un leu de vita mare și între 10 si 
14 parale de oaie. Și în acest județ arendașii luau abuziv 
bani şi de la cei ce n-aveau prisos de pămînt. Ei incasau 
ilegal bani si pentru pogoanele ogorite de clăcași, lucru ce 
lovea greu în gospodăria acestora, de vreme ce pe unele 
moşii aveau ogorituri întinse, de pildă la Plataresti cite 
30 de pogoane fiecare. Trimisul ministerului să ancheteze 
plingerile țărănimii din aceste judeţe, împotriva ilegalită- 
ților comise de arendasi a constatat aceeaşi situaţie si în 
judeţul Brăila, unde şi-a terminat misiunea printr-un 
apel stăruitor la împădurirea Bărăganului. Ministerul a 
redus pe alocuri din banii prisoaselor, a oprit pe unele 
moşii să se ia ierbărit si a obligat pe arendasi să despă- 
gubească pe clăcași 7. 

Trebuie amintit că odată cu introducerea legii lui 
Știrbei s-a urcat simţitor şi arenda prisosului de pămînt. 
Valoarea pămîntului varia în funcţie de calitatea lui, de 
posibilităţile clacasilor de a obţine un venit de pe el si 
de aşezarea lui mai aproape sau mai departe de punctele 
de desfacere a produselor lor. După aprecierea făcută 
de proprietarul moșiei Ulmenii Ungureni (Ilfov), moşiile 
din preajma Dunării şi a porturilor ei, precum și cele 
din apropierea Capitalei puteau fi considerate moşii de 
mina întîi. Mosiile de cîmp, depărtate de Dunăre şi de 
București sau de alte oraşe, puteau fi socotite moşii de 
mina a doua. Apoi cele de pădure si de podgorie de 
mina a treia, cele de la poalele munţilor de mina a patra, 
iar cele dintre munţi de mina a cincea. Pe moșiile din 
preajma Bucureştilor, pogonul de pămînt arabil dat in 
arendă la clăcaşi ajungea în anul 1852 pînă la 70 de lei, 
pogonul de fineata se plătea cu 50—60 de lei, iar ierbă- 
ritul cu 15—16 lei de vita mare si cu 60 de parale de 
oaie. Preţul ridicat al arenzii pămîntului cu pogonul nu-i 
convenea fireşte clăcașului din regiunea Dunării, care 
era obişnuit să „plutească“ cu plugul în bogatele cîmpii 
de acolo, încît „cîmpeanul dunărean, prin îndărătnicia 
sa învechită, chiar de ar trăi proprietarul si ar lăcui în 
colibă cu dinsul, chiar de ar împărţi pămîntul cu dinsul, 
el, în loc de a fi mulțumit, totdeauna arăta proprietarului 
nerecunostinta* — își încheia cu amărăciune autorul in- 
teresantelor aprecieri de mai sus asupra valorii pamin- 


7 MI, Administrative, 167/1851. 


215 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tului agricol şi asupra antagonismului dintre cele două 
clase în continuă luptă şi ură 8. 

Rezistenţa clăcăşimii la încheierea învoielilor pentru 
prisoase a continuat în toată tara şi în primăvara anului 
1852. Crezind că aceasta se datora necunoasterii noii legi, 
ministerul a dat, la 25 februarie 1852, noi ordine pentru 
repetata ei citire şi explicare la ţărani în duminici de-a 
rîndul. Aceasta n-a ajutat însă la nimic, de vreme ce în 
cele mai multe judeţe nici proprietarii nu se ,„,„mişcau“ 
să încheie învoieli pentru anul 1852. Din această cauză 
în Ialomița, pentru ca ţăranii să nu rămînă fără semana- 
turi de primăvară, cirmuitorul le-a dat voie să se învo- 
iască pentru prisoase pe alte moşii. A dat apoi ordin sub- 
cirmuitorilor să stăruiască, cu ajutorul privilegiatilor din 
sate, pentru măsurarea pămîntului legal pe toate moşiile 
judeţului, amenintind cu pedeapsa pe acei clăcaşi, care 
ar cuprinde prisoase fără învoială sau cu forţa. Ordinul 
de a se măsura loturile legale de către subcirmuitori a 
stirnit protestul unor proprietari, dar cirmuitorul le-a 
răspuns că l-a dat pentru a obişnui pe clăcaşi cu măsu- 
rătoarea. Aceasta răminea necunoscută si în judeţul 
Ilfov, unde staruintele cirmuitorului nu-şi găseau ecou 
printre proprietari şi clăcaşi şi unde situaţia se putea 
complica în cazul cînd proprietarii nu se învoiau cu clă- 
caşii si cînd aceştia nu se mărgineau la pogoanele legale, 
deci nu renunțau la prisoasele lor, pe care acum, în pri- 
măvara anului 1852, aveau semănat griu de toamnă, dar 
care puteau fi luate înapoi de arendasi. În judeţul Dim- 
bovita numai puţini proprietari au cerut clăcaşilor sa 
facă învoieli, dar nici unii nici alţii n-au stăruit, astfel 
că cei dintii s-au întors înapoi la oraș, zicînd că „ce-o 
face o lume, vom face si noi“. In rest, clăcașii n-au ieșit, 
la îndemnul cirmuirii, la măsuratul loturilor legale”. 

Instiintat despre toate acestea, Știrbei a repetat cele 
hotărite de el în toamna anului precedent, şi anume că 
învoielile ce se cereau făcute pentru anul 1852 erau nu- 
mai o experiență pentru cele ce trebuiau încheiate pen- 
tru anii 1853—1858. Deci grija administraţiei trebuia 
concentrată asupra încheierii acestor din urmă învoieli, 
căci dacă şi atunci o parte sau alta nu se va găsi invoita, 


i Ibidem, 102/1852, £. 284. 
” Ibidem, f. 89, 168, 171—172, 197—198, 310—31 —33 
351—352 ; 103/1852, f. 165. i ' iii tt 


216 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


se va da voie clăcaşilor să se mute de pe moşie. S-au ga- 
sit atunci unii proprietari care au cerut domnitorului să 
constringa pe clăcaşi să facă invoieli. Alţii au trecut di- 
rect la forță pentru a-i sili să le accepte învoielile îm- 
povărătoare. Clăcaşii s-au plins domnitorului. Acesta a 
rămas intransigent : nici clăcaşul nici proprietarul nu 
putea fi silit să facă învoială pentru prisoase, iar forțarea 
ţăranului de a accepta o invoiala impusa era o ,,fapta 
criminală“ !°, I, 


Dar cu toate acestea invoielile nu se făceau. ,,Jndarat- 
nicirea“ clacasilor si ,nedumerirea“ proprietarilor au fa- 
cut ca judeţul Ilfov să rămînă, in anul 1852, fara invoieli 
pentru prisoase. De aceea, achitarea a trebuit sa se faca 
in acel an pe mosiile boieresti dupa contractele acestora 
de arendă, iar pe cele mănăstirești după condiţiile lor de 
arendare. In judetul Gorj unii proprietari au impus cla- 
casilor — pe care-i stiau ca in nici un caz nu se vor 
strămuta, deoarece erau legați de moşiile pe care locuiau 
prin clădiri şi plantaţii — condiţii foarte împovărătoare 
pentru prisoase, încît aceștia s-au „învălmăşit“, neștiind 
pe ce drum să apuce, adică nu ştiau să le accepte sau să 
se mute. De aceea unii dintre ei nu-și făcuseră încă pina 
la începutul lunii mai arăturile de primăvară. În judeţul 
Mehedinţi cei mai mulţi proprietari, locuind în Craiova, 
Bucuresti si în alte oraşe, nu s-au arătat la moșiile lor, 
din care cauză pe cele mai multe nu s-au făcut învoieli. 
Nici în satele situate pe moşiile mănăstirești din acest 
județ nu apăruse nimeni din partea egumenilor ca să în-- 
cheie învoieli. Numai pe un număr de şapte moşii din 
plasa Blahnita, dintre care trei ale lui Știrbei, se inche- 
iaseră învoieli, în care se prevedea, pe lingă dijmă şi ier- 
bărit, şi muncă pe rezervă. În plasa Motrului de Sus, 
unde cele mai multe moşii erau mosnenesti, un mare 
număr de mosneni voiau să-şi îndepărteze clacasii, pe 
motiv că n-aveau pămînt suficient nici pentru ei. Clă- 
caşii însă, mulțumindu-se cu pămîntul ce-l avuseseră 
pina atunci, nu voiau să-şi părăsească „cuprinsurile“ şi 
pometurile, care în acea regiune de munte constituiau 
principala lor avere. Aşa fiind, moşnenii, care n-aveau 
idee de măsurătoarea pămîntului la clăcași, au cerut si 
au primit autorizația de a face cu ei invoieli şi fără a le 


1 Ibidem, f. 91—93, 168—170, 228—234, 280, 482—483, 490—493. 


217 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


măsura locurile !!. Învoieli s-au mai făcut si pe moşiile 
casei doamnei Zoe Brincoveanu (fosta soţie a lui Gh. Bi- 
bescu) din judeţele Dimbovita, Teleorman și Romanați, 
moşii pe care clăcaşii au continuat să folosească oricît 
pămînt au voit 12. 

În general, pentru anul 1852 s-au făcut puţine învoieli 
după noua lege. La aceasta au contribuit în unele părţi 
si arendasii. De pildă, în judeţul Ialomiţa ei au lăsat in- 
tentionat pe clăcași să cuprindă prisoase fara invoiala, 
pentru a le-o impune după cheful lor abia la strinsul 
recoltei, sub amenințarea nedijmuirii acesteia. Ministerul 
i-a îndatorat însă să ia, cantitativ, aceeaşi dijmă ca în 
anul precedent 13. O gravă neînțelegere s-a iscat în acea 
vară între clacasii si arendasii mosiilor mănăstirești pă- 
mintene din acel judeţ tot în privinţa dijmuirii cerealelor 
de pe locurile de prisos, o parte din arendasi pretinzin- 
«du-le dijma după vechile condiţii de arendare a acestor 
moșii, iar alta după cele noi, adică după cele ce urmau 
să intre în vigoare din anul 1853. Din această neintele- 
gere recolta a rămas nedijmuită. Ministerul a dispus ca 
dijma să se ia după contractele de arendă ale acelor mo- 
sii. Pe de altă parte, clacasii de pe mai multe moșii ale 
mănăstirilor închinate din plasa Borcea din acelaşi judeţ, 
care nu făcuseră învoieli pentru prisoase pe anul 1852, 
nu acceptau să li se dijmuiască produsele nici după în- 
voielile din 1851 şi nici să facă altele noi. Arendasii pre- 
tindeau pentru ei întreaga recoltă, ca una ce fusese ob- 
ținută de clăcași fără învoială. Și aici ministerul i-a în- 
datorat să ia aceeași dijmă ca şi anul precedent. În 
județul Ilfov, proprietarii, fără a fi încheiat învoieli, au 
obligat în toamna anului 1852 pe clăcași să le plătească 
pentru prisoase mai mult ca în anii trecuţi. Știrbei a in- 
terzis acest procedeu si a hotărit ca acolo unde nu exis- 
tau învoieli încheiate în 1852, prisoasele. să fie plătite 
după învoielile din anul 1851, aceasta însă numai pe mo- 
şiile boierești, căci în contractele acestora de arendă nu 
se amintea nimic despre prisoase, nu si pe moșiile mă- 
năstireşti unde operau condiţii precise pentru ele. În 
judeţul Teleorman arendasii moșiilor mănăstirești, ale 


11 Ibidem, f. 221—222, 353—358, 370 = 
saree , 385—390, 440—441, 


12 BA, doc. 3/MCCCLXX, f. 12, 44, 53. 
13 MI, Administrative, 103/1852, f. 9, 16. 


218 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


căror termene de arendare expirau în 1852 şi 1853 au 
pretins ca prisoasele să le fie plătite după noile condiţii 
de arendare a acelor moşii. Ministerul le-a respins însă 
cererea, noile condiţii urmînd să opereze numai pe mo- 
şiile luate în arendă de la 23 aprilie înainte. În acelaşi 
judeţ, unde pe unele moşii clacasii au cuprins pămînt de 
prisos fără voia proprietarilor şi arendașilor, aceştia din 
urmă au cerut în vara anului 1852 să li se confişte re- 
colta, conform legii. Cirmuitorul a fost sfătuit să îndemne 
părţile la învoială 14. 

Nici măsurarea pămîntului legal, care avea ca scop să 
oprească pe clăcași de a folosi moşia în voie, nu s-a pu- 
tut face în 1852, din cauza împotrivirii lor. Acolo, unde 
a fost impusă în primăvara aceluia an de obicei cu forța, 
ea s-a facut cu multe si grave abuzuri şi ilegalităţi pen- 
tru clăcași, luindu-li-se uneori locurile cele mai bune 
pentru a se da în arendă la străini şi dindu-li-le in 
schimb terenuri ,,mincate“, adică sleite de repetatele a- 
rături, ca în judeţul Prahova, sau masurindu-li-se pamin- 
tul la o parte a moşiei şi confiscîndu-li-se pogoanele le- 
gale semănate de ei în toamna anului 1851, ca în judeţul 
Olt. Măsurătoarea s-a făcut pe alocuri de organele admi- 
nistratiei locale cu forța, maltratindu-se clăcaşii. Știrbei 
a interzis acest procedeu. După el, măsurătoarea trebuia 
să intervină numai în urma înţelegerii dintre proprietar 
şi clăcași, cînd se încheia între ei şi învoiala pentru pri- 
soase 15, 

Împotrivirea clacasilor la măsurarea pămîntului si re- 
fuzul lor de a primi locuri măsurate unde voia proprie- 
tarul au continuat în unele parti toată perioada studiată, 
pînă la reformă t6. În Dolj, pe mai toate moşiile, pamin- 
tul era folosit de clăcași, în primăvara anului 1859, ne- 
măsurat 17. Aceasta înseamnă că unii clăcaşi au continuat 
tot timpul lupta pentru menţinerea întregii moşii la dis- 
poziția lor, si aceasta în pofida tuturor legilor şi regula- 
mentelor boiereşti. Pentru a nu li se măsura moşia, ei 
au acceptat pe alocuri învoieli impuse de arendasi, mult 


14 Ibidem, 102/1852, f. 709—710, 728—729, 900—901, 926—929 ; 
103/1852, f. 141—142. 

15 Ibidem, f. 362—363, 490—493, 677—678. 

16 MI, Direcția administrativă, 52/1858, f. 38. Administrative, 
18/1860, f. 64. 

17 MI, Administrative, 16/1859, II, f. 416—420. 


219 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mai grele chiar decit cele propuse iniţial de proprieturi. 
Ceea ce avea valoare în ochii puterii administrative era 
învoiala așa-zisă liberă între parti, indiferent pentru ce 
scop si în ce timp era făcută. Invoiala necontestată de 
clăcași a avut tot timpul prioritate faţă de legea însăşi. 

Dar regimul prisoaselor n-a fost acelaşi pe întreg cu- 
prinsul ţării. Cel de pe moşiile boierești era diferit de 
cel de pe moşiile mănăstirești, iar cel de pe moșiile má- 
năstirilor neînchinate a fost altul decit cel de pe moşiile 
mănăstirilor închinate. De aceea, problema prisoaselor 
trebuie examinată diferențiat pe toate aceste categorii de 
moşii. 


Evoluţia şi rolul prisoaselor 
in gospodăria ţărănească 


Constatind că în cele mai multe sate nu se făcuseră 
încă învoieli pentru prima perioadă de cinci ani, Știrbei 
a dispus, la 17 mai 1852, ca toți proprietarii care nu-şi 
aveau închiriate asemenea învoieli, să-și formuleze în 
scris, pină la data de 15 iulie același an, condiţiile cu 
care erau dispuși să dea arendă pămîntul de prisos la 
clăcași, pentru ca aceştia să caute să încheie pe baza lor 
învoieli pe cinci ani, iar cei ce nu le-ar accepta, să-și facă 
învoieli pe alte moșii și să-și înainteze cererile de stră- 
mutare pe ele pina la 30 octombrie 1852. Clacasul care 
nu-și făcea învoiala si nu-și prezenta cererea de strămu- 
tare pina la acea dată, raminea mai departe pe moşie, 
dar era dator să-şi achite prisosul de pămînt după con- 
ditiile depuse de proprietar 18. Se preconiza deci o nouă 
soluție pentru constringerea ţărănimii la învoială şi la 
plata cu orice preț a prisoaselor, după voia proprietarilor. 

Unii proprietari au si trecut la lucru, depunind con- 
ditiile la sfat şi la cirmuire, ori de cite ori clacasii refuzau 
să încheie învoieli, alţii însă, adică cei mai multi, nu. De 
aceea în unele judeţe, data de 15 iulie a găsit majoritatea 
proprietarilor fără condiții depuse 19. La 22 iulie, Știrbei 
a dat ordin ca acolo unde acestea erau depuse să fie citite 
şi explicate la clăcași, care să fie îndemnați din nou să 
se înţeleagă cu proprietarii, de fata fiind şi arendasii, 


'3 Ibidem, 102/1852, f. 501—504. V. şi „Buletin ofiţial“, nr. 45 
din 2 iunie 1852. p. 977. 


1 Ibidem, f. 562—563, 519—722, 728—729, 791—792, 988. 
220 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


cirmuitorii neavînd însă dreptul, afară de o ,,blajina si 
durernică“ povatuire, să ia partea nimănui sau să exer- 
cite cea mai mică inriurire la încheierea invoielilor %. 
Abia acum s-au trezit şi proprietarii din unele judeţe, ca 
Rimnicul Sărat şi Ialomița, să depună, cu întirziere, con- 
ditiile. S-a dispus însă acceptarea în cancelariile satelor 
numai a acelora care fuseseră prezentate la termen. În 
judeţul Ilfov unii proprietari, depunindu-si condiţiile, iar 
clăcaşii respingindu-le, au cerut ca aceştia să fie opriţi 
a-și face arături de toamnă pe prisoase. La rîndul lor, 
clacasii credeau că nu li se pot lua prisoasele de arătură 
pe care le avuseseră pina atunci. Ministerul i-a amenin- 
tat însă cu pierderea produsului de pe ele, dacă nu vor 
face învoieli. Pina la îneeputul lunii septembrie nici un 
proprietar din acel judeţ n-a încheiat invoieli, ci cei mai 
mulți au depus condiţii, fireşte după expirarea termenu- 
lui stabilit. Alţii n-au depus nici astfel de hirtii şi nici 
n-au răspuns la apelul cirmuirii. Proprietarii acuzau pe 
clăcași că nu voiau să primească nici pogoanele legale, 
necum să facă învoieli pentru prisoase. La rindul lor, 
clăczșii declarau că nu pot accepta noile învoieli, deoa- 
rece erau mult mai grele decit cele de pina atunci, si 
cereau să fie lăsaţi după invoielile de mai înainte. Abia 
la sfîrşitul lunii octombrie, cirmuitorul a putut raporta 
că unii proprietari au încheiat învoieli, iar alţii au depus 
condiţii, dar că nici unul n-a măsurat pina atunci pogoa- 
nele legale la clăcași, pentru a sti cit pamint le rămîne 
pentru prisoase. Si în judeţul Arges toamna a găsit pe 
unii proprietari cu pămintul legal nemăsurat la clăcaşi 
şi cu condiţiile pentru prisoase nedepuse. În judeţul Olt, 
pe unele moșii, clacasii continua să se opună măsurătorii 
şi muncii pentru arendași, pretinzind că aveau dreptul 
să cuprindă toată moşia. În judeţul Teleorman si anume 
în plasa Marginea, cu moşii întinse, condiţiile depuse de 
proprietari în 16 sate erau făcute în spiritul vechilor 
învoieli, adică pe categorii de clăcași, iar nu cu fiecare 
clacas in parte, după noua lege. Cirmuitorul nu le socotea 
bune. Pentru a impune măsurătoarea in judeţ, el a în- 
cercat să le respingă. Proprietarii însă şi-au apărat drep- 
tul de a-şi exploata moşiile cum doreau, căci noua lege 
le acorda în această privință toată libertatea. În sfirsit, 


2 Ibidem, f. 746—755. V. si „Buletin ofitial“, nr. 64 din 22 
iulie 1852, p. 253. 


221 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


în judeţul Romanați unii proprietari au facut pina la mij- 
locul lunii octombrie invoieli, alţii au depus condiţii, iar 
alții n-au făcut nici una nici alta. În fata acestei situaţii 
care după cum se vedea era generală pe toată tara, Stir- 
bei a cerut cabinetului său, la 1 noiembrie, adică la data 
expirării termenului de depunere a condiţilor si de inain- 
tare a cererilor de strămutare, să propună măsuri ,,ma- 
ture şi înțelepte“ pentru a scoate din impas chestiunea 
învoielilor pentru prisoase 21. 

Într-adevăr, aceasta se impotmolise rău. Căci proprie- 
tarii care nu făcuseră asemenea învoieli și nu-şi depuse- 
seră condiţiile la termen pentru ca ţăranii să-şi fi putut 
cere strămutarea, în cazul cînd nu le-ar fi acceptat, au 
cerut acum, tirziu, alte termene. Cabinetul a considerat, 
pe bună dreptate, cererile lor de rea credință, ca unele 
ce aveau de scop să nu arate clăcaşilor preţul arenzii 
prisoaselor pînă la expirarea termenului de înaintare a 
cererilor lor de strămutare. De aceea el a propus ca toţi 
proprietarii, care nu şi-au încheiat învoielile pînă la 15 
iulie si nu și-au depus condiţiile pina la 1 noiembrie, să 
n-aibă dreptul de a pretinde pentru prisoasele arate de 
clăcași în anii trecuţi si în acea toamnă si nici pentru pri- 
soasele de izlaz si de curături de fîineață mai mult decît 
ceea ce se va fi prevăzut în învoielile ce se vor fi înche- 
iat pe moșiile vecine, căci alte termene nu se puteau 
acorda. La 22 noiembrie, Știrbei a aprobat propunerea, 
care a fost trimisă judeţelor spre executare 22. 

În lupta sa cu mănăstirile închinate pentru a impune 
şi pe moşiile lor condiţiile de arendare a moșiilor mănăs- 
tirilor neinchinate, elaborate mai întîi pe trei ani 
(1850—1853) şi prelungite apoi pe cinci ani (1851—1856), 
Știrbei a fost învins, iar odată cu intrarea în vigoare a 
legii sale au fost întocmite alte condiţii de arendare pe 
anii 1853—1858 pentru moșiile mănăstirilor pamintene 
şi altele pentru cele ale mănăstirilor închinate. După a- 
ceste noi condiţii, pe moşiile mănăstirilor  neînchinate 
prisosul de pămint arabil la cimp urma să se achite cu 
dijma din şapte una din produse, iar la munți, pina la 
poalele lor, cu dijma din cinci una. Din fineata de prisos 
avea să se ia la cîmp din trei capite una, la munte din 


21 Ibidem, f. 844—845, 895 ; 103/1852, f. 94, 123, 146—147, 165— 
166, 193, 256, 363—365. BA, 3/MCCCLXII, f. 76. 
2 Ibidem, 103/1852, f. 387—389 ; 35/1853, f. 148. 


222 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cinci două, iar în baltă din cinci una. lerbăritul prisosului 
de vite a fost ridicat foarte mult în comparaţie cu vechile- 
condiții, și anume la 5 lei de vita mare, pentru care, 
însă, arendașul era obligat să pună la dispoziţie două. 
pogoane de izlaz de prisos pe moşiile situate la o distanţă 
de cinci ore de malul Dunării, cu excepția moșiilor unde 
pămîntul era nisipos și uscăcios si unde prisosul de: 
izlaz pentru o vită a fost limitat la un pogon şi jumătate. 
Pe moşiile din mijlocul cîmpiei, arendaşii trebuiau să 
dea cîte un pogon şi jumătate de izlaz de vită, luînd în 
schimb ierbărit cite doi sfantihi de ea, iar pe moşiile de 
la poalele munţilor și din munţi ei urmau să dea numai 
cite un pogon de izlaz de prisos de vită, percepind pen- 
tru ea trei lei drept ierbărit. Clacasul, care avea mai mult 
de 25 de vite mari, trebuia să ia pentru acel plus în a- 
rendă suhat deosebit. Ilerbăritul porcilor (dintre care doi 
ramineau scutiţi) era de 60 de parale de cap. Arendașu-— 
lui îi era interzis să facă alte invoieli cu clăcaşii sau să 
modifice cuantumul vreunei dijme sau obligaţii din con- 
ditiile de arendare. El putea doar să reducă ceva din a-- 
ceste indatoriri, pentru a usura viata clacasilor si a-i face 
să rămînă pe moşie. În anul 1852, arendasii trebuiau să. 
marcheze locurile pentru clăcaşi si să încheie cu ei în- 
voieli pentru prisoase pe cinci ani 2%. 


Pe moşiile mănăstirilor închinate, în noile lor condiţii: 
de arendare pe şase ani (1852—1858), plata prisosului de: 
pămînt si de vite era lăsată mai departe la cheremul în- 
voielii dintre egumeni şi clăcași. Și pe aceste moşii clă- 
casul cu peste 24 de vite mari urma să ia, dacă voia, în 
arendă suhat aparte. Ierbaritul porcilor era tot de 60 de: 
parale de cap (2 scutiţi). Si aici arendasii trebuiau să. 
hotărască, in 1851, locurile la clăcaşi si să încheie invoieli 
pentru prisoase pe cinci ani, dar numai în spiritul per- 
misiei primite de la egumen “4. Cum însă clăcașii au con- 
tinuat şi pe aceste moșii să refuze să încheie învoieli pen- 
tru prisoase, egumenii au depus, ca şi proprietarii parti- 
culari, condiţii pentru ele. Știrbei, care ordonase la în- 
ceput ca si pe aceste moșii să se aplice condiţiile de aren- 


3 MI, Administrative, 102/1852, f. 700—703 (tipăritură). Di- 
rectia administrativă, 42/1852, f. 302—305. V. si D. C. Sturdza- 
Scheeanu, op. cit., I, p. 730—738. 

% MI, Directia administrativa, 35/1853, f. 191—192. Divizia: 
rural-comunala, 383/1853, f. 81—82, 253—254. 


223 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


‘dare a moşiilor pămintene, a trebuit pina la urmă să ce- 
deze şi să lase pe egumenii greci să încheie învoieli sau 
să depună condiţii. Aşa şi-au procurat ei, după cum bine 
va zice in 1857 administratorul judeţului Brăila. .,drep- 
turi de proprietate ca ale particularilor, sustragindu-se 
din condiţiile date de guvern“. În felul acesta, în loc să 
dea cite un pogon şi jumătate de pășune de vita mare, 
pînă la numărul de 24 de capete pentru fiecare clacas, 
după cum se prevedea în acele condiții, ei au dat numai 
cîte un pogon, iar pe alocuri şi mai putin. Si aşa, strim- 
torindu-se ţăranii, au fost siliți să încheie ulterior cu 
arendaşii învoieli şi mai împovărătoare, fiind nevoiţi să 
ia în arendă suhaturi aparte, să vinda arendasilor brinza 
de la oi la preţuri de nimic, să le facă transporturi etc. 
S-a creat deci cu timpul o stare de lucruri, care a produs 
confuzii si a împovărat mult viata ţăranilor de pe aceste 
moşii 25. 

O situaţie asemănătoare s-a creat la început şi pe 
unele moşii de-ale mănăstirilor pamintene, unde egumenii 
în loc să-şi ia plata pentru prisoase după condiţiile de 
arendare, au depus — de pildă cei cu moşii în plasa 
Borcea din județul Ialomiţa — condiţii pe cinci ani, lucru 
respins de cirmuire 26. În același timp, pe alte moşii mă- 
năstireşti neînchinate din alte judeţe, s-au încheiat în- 
voieli speciale cu clăcașii, în pofida aceloraşi condiții de 
arendare, fapt ce a fost si el interzis27. La aceasta s-au 
dedat si unii arendasi de moşii boiereşti din județul 
Arges, facind ulterior invoieli cu clacasii atit pentru pa- 
mintul legal, cit si pentru cel de prisos. Asemenea invo- 
ieli urmau însă numai atunci să fie socotite de bune de 
administrație, cînd erau mai favorabile clăcaşilor decit 
condiţiile de arendare a moșiilor mănăstirești %. In jude- 
ful Romanați se aflau, la începutul anului 1853, moşii 
mănăstireşti închinate si neînchinate, precum și citeva 
de-ale Spitalului Brincovenesc, pe care nu se găseau nici 
învoieli, nici condiţii depuse pentru prisoase, ci numai 
exemplare din condiţile de arendare a mosiilor mănăsti- 
rilor pamintene. Acolo Știrbei a dispus ca prisoasele să 


25 MI, Administrative, 66/1857 f. 29 
MI, 3 , Í. 29, 55. 
zd Ibidem, 103/1852, f. 201. 
RI MI, Direcţia administrativă, 35/1853, f. 352. 
= MI, Administrative, 103/1852, f. 281—288. 


224 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


fie achitate după aceste din urmă condiţii 2. lar pe mo- 
şiile mănăstirești din judeţul Dimbovita  măsurătoarea 
locului de casă şi grădină nu era făcută nici in primăvara 
aceluiași an, cînd arendasii cereau ajutorul administraţiei 
ca s-o impună %. 

La 1 ianuarie 1853, cînd au ieşit pe teren comisiile 
pentru a face recensămîntul populaţiei pentru prima pe- 
rioadă fiscală şi a adeveri învoielile, ele au găsit că nu- 
mai foarte puţini proprietari își aveau încheiate invoieli 
și că cei mai mulți depuseseră condiţii. Situaţia fiind ge- 
nerală, ministerul le-a cerut să „apropie“ pe clăcași de 
proprietari pentru a „preface“ condiţiile depuse de ei 
în învoieli 3l. Lucrul nu era însă ușor, pentru că unii pro- 
prietari căutau să-şi impună singuri condiţiile, pe care 
clăcaşii la respingeau. După trecerea comisiilor, in unele 
judeţe au rămas moşii fără învoieli şi chiar fără condiţii. 
În altele, clăcașii continuau să refuze să le accepte. De 
aceea, în Gorj, de exemplu, nici un proprietar n-a reușit 
să încheie învoieli, deoarece cereau pentru prisoase mult 
mai mult decit pina atunci; ei au depus așadar condiţii 
în care unii, deşi ştiau că n-aveau de unde da pămint de 
prisos la clăcaşi si că nu le-au măsurat nici loturile 
legale, le cereau totuşi de toată casa cite şapte pină la 
zece zile de lucru pentru prisoase, în timp ce unii clăcași 
n-aveau nici pogoanele legale. În ceea ce priveşte situaţia 
la cîmpie, în judeţele Brăila şi Olt nu se găseau nici o 
învoială, ci numai condiții depuse în primul judeţ pe 22, 
iar în al doilea pe 50 de moșii. În schimb, în Ialomiţa, 
învoieli se aflau încheiate aproape in toate satele, iar in 
Ilfov, Vlașca, Romanați si Dolj comisiile au reușit pina 
la urmă să transforme condiţiile în învoieli 32. Pe moșiile 
pe care clacasii nu s-au invoit, nici n-au acceptat condi- 
țiile depuse si nici nu și-au cerut mutarea, dar au cuprins 
totuşi locuri de prisos, s-a ajuns în primăvara anului 
1853 la grave neînțelegeri cu arendaşii. Aceştia au pre- 
tins să le măsoare abia atunci loturile legale la o parte 


sa „Buletin oficial“, nr. 9 din 9 martie 1853, p. 33. 
"I. Corfus, Încercări de sistematizare a satelor din Tara 


Românească sub Regulamentul organic, în „Revista Arhivelor“, 
X, (1967), nr. 2, p. 210. 


“1 „Buletin oficial“ nr. 98, p. 389 şi nr. 102, p. 405—406 din 


noiembrie 1852 ; nr. 4, p. 13—16 din ianuarie si nr. 6, p. 21—22 
din februarie 1853. 


22 MI, Divizia rural-comunală, 382/1853, f. 185—498. 
225 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


a moşiei, in timp ce clăcaşii au cerut să li se măsoare ca 
pămint legal locurile ce le aveau cuprinse deja cu se:nă- 
nături de toamnă, căci altfel le pierdeau. Știrbei a inter- 
zis scoaterea ţăranilor din locurile lor si a dispus grab- 
nica măsurare a pămintului lor legal, în care trebuiau 
incluse şi terenurile semănate de ei, precum şi pe acelea 
pe care le pregătiseră ca ogoare pentru porumb. Pe moşiile 
unde clăcaşii au incheiat invoieli, după termenul stabilit, 
ucestea au fost aprobate de domnitor şi adeverite de co- 
misii. Învoielile legalizate de aceste comisii nu puteau [i 
desființate. ci trebuiau executate pe tot parcursul celor 
cinci ani, pind la expirarea lor *. 

Executarea învoielilor s-a făcut în toată aceasta pe- 
rioadă cu multe abuzuri şi ilegalităţi din partea arenda- 
şilor. Pe unele moşii aceştia au luat pentru ei pămînt din 
prisoasele clăcaşilor, dindu-le, în schimb, locuri in alle 
parti. Ministerul a interzis acest abuz”. Unii arendași 
de moşii mănăstirești neînchinate n-au luat pentru pri- 
soase potrivit condițiilor lor de arendare, ci mai mult, 
după invoielile ce le-au încheiat ulterior cu ei clăcaşii, 
pentru a evita măsurătoarea si a cuprinde cit pămînt 
doreau. Cum însă pentru acesta li s-au pretins preţuri 
mari (în bani, muncă şi transporturi), pe alocuri clăcașii 
au cerut desființarea lor, lucru ce li s-a aprobat de sta- 
pinive. Alţii au luat si bani (pe categorii de clăcaşi, după 
invoieli) si dijma hotărită în condiţiile lor de arendare, 
deci două plăţi pentru acelaşi prisos de pămînt 35, Pe alo- 
curi noii arendaşi n-au măsurat cu anii loturile legale la 
clăcaşi, pe altele clăcaşii au continuat să se opună mă- 
surătorii, intinzindu-se cu plugul cit au voit. La strin- 
gerea recoltei însă, arendasii au luat, abuziv, si din legale 
si din prisoase dijma prevazuta pentru prisoase in condi- 
tiile de arendare. Nici separarea pămîntului legal de cel 
de prisos nu s-a putut face atit de ușor pe moşiile mă- 
năstirilor neinchinate, clăcaşii continuînd să-și menţină 
locurile pa care le-au avut din vechime 3%. Cea mai teri- 
bilă speculă s-a făcut însă cu prisosul de fineaţă, mai 


“MT. Administrative, 33/1854. f. 9; 80/1854. f. 22; 57/1857, 


1853, f. 237—238, 368, 406—408, 423—424. Admini i / 
Pie | . Administrative, 69/1854, 


Sa Ibidem, 35/1853, f. 272—273. 
% Ibidem, f. 63, 23/1856, f. 386—387. 


Pe MI, Administrative, 33/1854, f. 9; 80/1854, f. 22: 57/1837, 


226 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ales în partea muntelui. La Olteni si Stiubei din judeţul 
Prahova, de pildă, arendașul a luat în 1856—1857 cite 
70—90 de lei de pogon%. Si pentru prisosul de izlaz 
s-au ivit frecvent neînțelegeri şi s-au comis abuzuri, cel 
mai frecvent constînd in perceperea de către arendasi a 
ierbăritului, ca plată a prisosului de pășune, şi pentru 
vitele legale, ba chiar la preţuri foarte mari. Ministerul 
a dispus în asemenea cazuri despăgubirea clăcaşilor, cînd 
însă în învoială se prevedea ierbarit şi pentru vitele le- 
gale, atunci a hotărît respectarea ei %. Deci din nou în- 
voiala înainte de orice! Se intilneste si cazul cînd aren- 
dasul a luat trei ierbărituri, toate ilegale, şi anume „pri- 
măvăratul“, pentru simplul fapt că vitele clacasilor min- 
cau primăvara fin din farcurile clădite de ei pe propriile 
lor finete, altul numit simplu „ierbărit“, fiindcă vitele 
de prisos păşteau în izlazul vitelor legale, şi al treilea 
căruia-i ziceau „tomnatec“, deoarece isi păşteau vitele tot 
pe finetele lor toamna, după ridicarea recoltei %. Aren- 
dasul a luat ierbărit chiar şi pentru vitele pe care clă- 
caşii le păşteau pe moşii străine, ba si cite un transport 
pentru păşunatul boilor în livezi în timpul plugului, lucru 
neprevazut de invoiala şi oprit de lege 40. Legea însă n-a 
putut opri năpăstuirea clacasilor de către arendasi. Pro- 
punerea făcută în 1857 de cîrmuitorul judeţului Muscel 
de a se combate acest flagel prin constringerea arendasi- 
ler ca, pe lingă despăgubire, să plătească victimelor şi 
cheltuielile făcute cu darea jălbilor, socotindu-li-se ziua 
cite trei lei, iar, ca pedeapsă, să fie siliți să plătească la 
cutia satului o sumă egală cu cea pretuita pentru despa- 
gubirea clăcaşului, a fost respinsă de minister, ca una ce, 
după părerea sa, nu se întemeia pe nici o normă legală, 
pentru asemenea pricini existind doar canalul judecă- 
toresc 41, 

Modul cum şi-au plătit clăcaşii prisosul de pămînt 
şi de vite în prima perioadă de cinci ani se poate ur- 
mări, desi incomplet, pe baza listelor de învoieli si de 
condiţii înaintate de şefii de județe ministerului, în 


37 Ibidem, 18/1859, f. 242. 

3 MI, Dir. administrativă, 35/1853, f. 84—85. Administrative, 
87/1854, f. 146—147 ; 34/1855, f. 45. 47; 83/1855, f. 4; 23/1856, 
f. 27—60 ; 39/1858. f. 53. 

% Ibidem, 37/1853, f. 110. 

^0 Ibidem, 80/1856, f. 11v, 14. 

4l Ibidem, 34/1857, f. 101—102. 


227 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


toamna anului 1852. Aici am luat în consideraţie numai 
învoielile, ca unele ce reflectă realitatea acceptată de 
clăcași. În general, prisoasele au continuat să se achite 
în chip diferit de la o moșie la alta, după calitatea pă- 
mintului, după nevoia clacasului si după lăcomia proprie- 
tarului sau arendaşului. Comună pe toate moşiile a ră- 
mas mai departe doar dijma din produsele prisosului de 
arătură si cositură. Prisosul de pămînt arabil numai ra- 
reori a fost achitat prin simpla zeciuială din produse, sau 
prin zeciuială însoțită de citeva zile de lucru cu mîinile, 
de ceva bani, transporturi, păsări etc. De cele mai multe 
ori însă s-a luat o dijmă mai mare şi care la păioase 
s-a ridicat chiar pina la una din cinci, iar la porumb 
pina la 12 banite de stiuleti de pogon. Acest prisos a 
continuat apoi sa fie achitat frecvent in bani la pogon, 
unde moşia era măsurată, inclusiv zeciuiala din produse. 
La munte, prisosul de arătură a fost, fireşte, mai scump 
decit la ses, unde, pămînt fiind din abundență, acest 
prisos a fost mai ieftin şi s-a plătit frecvent în bani pe 
categorii de clăcași, plus zeciuiala din recoltă. Dar, după 
cum s-a arătat în capitolul precedent, pămîntul arabil 
de prisos s-a plătit de aici înainte tot mai des în muncă 
pe rezerva proprietarilor şi arendasilor. Si in acest caz 
aceştia n-au renunțat la dijmă, ci, dimpotrivă, pe alocuri 
au mărit-o, în comparaţie cu simpla zeciuială. Și prisosul 
de fineata numai pe un număr mic de moșii s-a achitat 
doar cu dijma de cinci căpiţe una de fin, plus un număr 
anumit de zile de lucru la pogon, sau transporturi, ori 
bani, păsări etc. Mai frecvent, cînd acest prisos s-a 
achitat numai cu dijmă, aceasta s-a ridicat pe o seamă 
de moşii pina la din trei capite una, din cinci două sau 
chiar una şi una, plus zile de lucru, bani şi pui de găină. 
Pe alte moşii el s-a plătit exclusiv în zile de lucru cu 
mîinile (3-12) de pogon, iar pe altele în zile de lucru 
cu braţele sau cu vitele, inclusiv transporturi, păsări și 
dijmă. Cel mai frecvent însă prisosul de cositură s-a 
achitat în bani, plus dijma. La şes (de pildă în Ialomiţa 
şi Ilfov) clăcaşii au cosit pentru ei fără măsurătoare, 
platindu-si prisosul de fineaţă la un loc cu cel de arătură 
în bani pe categorii, efectuind in plus transporturi si 
dind pui de găină. Prisosul de păşune s-a achitat de obi- 
cei în bani (ierbărit) pentru vitele de prisos. Ierbaritul 
era mai scump la munte decit la şes. El s-a plătit pe 


228 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


unele moșii în bani la pogonul de izlaz de prisos, sau 
cu o sumă de bani de fiecare clacas, ori cu sume dife- 
rite pe categorii de clăcași, sau, în sfîrşit, cu o sumă 
globală de satul întreg. Pe altele s-a achitat în zile de 
lucru cu mîinile, sau în transporturi, ori şi cu bani si 
cu zile de muncă. Terenul de grădinărie, socotit şi el în 
categoria prisoaselor, ca unul ce producea pentru piaţă, 
a fost plătit la un pret mult mai ridicat decît orice alt 
prisos de pamint. 

Pentru a doua perioadă fiscală de cinci ani (1858— 
1863) proprietarii au oferit clăcașilor prisosul de pămînt 
la prețuri mai mari decit în perioada anterioară. În ju- 
detul Olt, bunăoară, pretențiile unor proprietari se ri- 
dicau, după aprecierea cirmuitorului, pînă la 1000 de 
lei de fiecare clacas pe an. Pentru a constringe pe cla- 
caşi să le accepte condiţiile, ba chiar să le şi pună ime- 
diat în aplicare, unii proprietari dintr-o serie de judeţe 
de cîmpie au şi început să facă presiuni asupra clăcaşi- 
lor, oprindu-i să-și facă în toamna anului 1857 arături. 
Ministerul le-a interzis aceasta, deoarece pînă la 23 apri- 
lie 1858 în curs de executare se aflau încă vechile 
învoieli 42. La 19 noiembrie 1857 caimacamul Al. Ghica, 
care i-a urmat lui Știrbei în scaun, a hotărit ca recensă- 
mintul fiscal să se facă in 1858 si a fixat un termen de 
trei luni (5 decembrie 1857 — 7 martie 1858) pentru inche- 
ierea de noi invoieli sau depunerea de noi conditii, pre- 
cum si pentru îndeplinirea formelor de strămutare de 
către clăcaşii care nu s-ar putea invoi cu proprietarii 
pentru prisosul de pămînt ^3. Si de astă dată însă aceștia 
din urmă n-au încheiat învoieli, ci au depus condiţii. 
Pentru a sili pe clăcași să le accepte, ei au refuzat pe 
alocuri (de pildă în judeţul Ilfov) să le dea prisoase 
pentru arăturile de primăvară, în timp ce unii arendasi 
(ca cei din județul Dimbovita), pentru a le smulge invo- 
ieli cît mai avantajoase pentru ei, n-au voit să le dea 
nici loturile legale. În Muscel unii proprietari au urmă- 
rit, prin condițiile depuse, scoaterea clăcașilor din 
curături. În judeţul Olt condiţiile erau atît de împovă- 
rătoare încît la începutul primăverii numai un singur 


42 MI, Administrative, 73/1858, f. 36—160. BA, doc. 3/ 
MCCCLXX, f. 117, 120, 129, 135, 167, 173, 193v, 202, 577. 
“J MI, Dir. administrativă, 49/1857, f. 2, 359. 


229 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


sat era învoit cu proprietarul. Un mare număr de pro- 
prietari şi-au depus intenționat condiţiile abia în zilele 
de 5-7 martie, adică tocmai la expirarea termenului, 
pentru a nu lăsa timp clacasilor să le studieze şi even- 
tual să le respingă. În Argeş, dar mai ales în Gorj, cei 
mai multi proprietari au depus condiţii grele pentru 
clăcași în care au amestecat legalele cu prisoasele. Mi- 
nisterul, la 29 martie 1858, le-a pus in vedere ca învo- 
ielile pentru prisoase să fie totdeauna separate, inclu- 
derea clăcii in ele neputindu-se face decît cu acordul 
deplin al ţăranilor. Măsura nu-şi putea da însă roadele 
cită vreme moşiile ramineau nemăsurate, iar clăcaşii se 
opuneau repartitiei pămîntului in tarlale. De aceea unii 
dintre ei au fost nevoiţi să facă invoieli „toptan“, iar nu 
pe pogonul de prisos, din care pricină au plătit prisoase 
şi cei ce poate n-aveau nici pogoanele legale “^. 

Cum după data de 7 martie 1858 urmau cele trei luni în 
cursul cărora clacasii care nu încheiaseră învoieli si nu 
acceptaseră condiţiile proprietarilor, dar care-şi făcuseră 
formele de strămutare, aveau să se mute pe alte moșii, 
si cum aceste luni erau cele mai importante pentru 
munca la cîmp, caimacamul a amânat strămutarea pentru 
luna august, iar ieşirea comisiilor de recensamint pe te- 
ren, pe data de 1 septembrie același an. În felul acesta, 
s-a prelungit şi perioada de încheiere de învoieli pentru 
prisoase pe cei cinci ani următori. Aceste modificări au 
produs însă mari încurcături, îndeosebi în ceea ce pri- 
veşte data cînd urmau să intre în vigoare noile învoieli 
sau condiţii. Aceasta, mai ales că de la 23 aprilie 1858 
moşiile fuseseră arendate pe o altă perioadă de cinci ani, 
iar în contractele lor de arendă se prevedea ca noii aren- 
dasi să ia pentru prisoase după noile condiţii depuse de 
proprietari. Acestea însă nu erau acceptate de clăcași 
şi nici adeverite de comisii. Clăcaşii nu voiau să iasă la 
muncă pentru arendasi după asemenea condiţii, dar nici 
nu-şi făceau cereri de strămutare. Administratiile jude- 
tene nu ştiau dacă să le pună în lucrare sau să aplice 
în continuare pe cele vechi, adică pe cele în curs de exe- 
cutare. În fata acestei situaţii care se încurca tot mai 


“i Ibidem, f. 4—85. Administrative, 67/1857, f. 57—58 ; 24/ 
1858, I, f. 37, 50 ; 73/1858, f. 232—234. „Buletin oficial“ din 4 apri- 
lie 1858. 


230 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mult, Al. Ghica a renunţat la retensămint. Considerind 
condiţiile depuse de proprietari impovaratoare pentru 
țărani, iar pe cele ce cuprindeau in ele si obligaţiile 
clăcii, ilegale, şi interpretind legea în sensul că învo- 
ielile pentru prisoase trebuiau făcute in cursul celui 
de-al patrulea an al perioadei fiscale, adică în 1857, an 
în care proprietarii nu le-au încheiat si nici n-au depus 
condiţii, iar că această perioadă se sfirsea la 31 decem- 
brie 1858, caimacamul a revenit asupra dispoziţiilor sale 
anterioare şi a hotărit, la 18 aprilie 1858, ca în acel an 
să vamina în executare vechile învoieli, iar cele noi să 
intre în vigoare abia din anul 1859 pentru o nouă pe- 
rioadă de cinci ani. Dar decretul său n-a putut fi exe- 
cutat atit de ușor, ci a încurcat si mai mult lucrurile. 
Un mare număr de proprietari şi arendasi din judeţul 
Rimnicu Sărat au şi pus în lucrare în primăvara anului 
1858. cu prilejul dării în arendă a prisoaselcr noiie in- 
voieli. În judeţul Brăila (şi anume în plasa Balta) după 
expirarea contractelor de arendare si a invoiclilor de pe 
moşiile boiereşti şi de pe domeniul statului de acolo. 
pentru anul 1858 nu mai exista nici o învoială. În jude- 
tul Buzău, clăcașii care-și făcuseră arături de toamnă si 
de primăvară si araseră si pentru proprietate, potrivit 
noilor condiţii, amestecind unii din ei in învoială prisoa- 
sele cu claca si modificind astfel cu totul situaţia sta- 
bilità în vechile invoieli, care, la rîndul lor, expiraseră 
la 23 aprilie 1858, cereau acum, după ce luaseră cunos- 
tinta de hotărirea caimacamului, să-și achite datoriile 
după vechile învoieli, care erau fireşte mai uşoare, re- 
fuzind să mai lucreze rezervele arendasesti pe care apu- 
casera totuși să le are si să le insaminteze. La rindul lor, 
are: dașii reclamau executarea noilor învoieli. În citeva 
sat: ialomitene noile învoieli, fiind mai ușoare, s-au şi 
pus in lucrare, dar la difuzarea ordinului caimacamului. 
proprietarii si arendasii au obligat pe ţărani să execute 
pe <ele vechi. Abia acum ministerul a clarificat situaţia. 
El a dispus ca noile invoieli, încheiate, necontestate si 
pus: în aplicare cu consimtamintul ambelor parti, ina- 
inte de apariţia decretului lui Ghica, să rămînă valabile 
şi obligatorii pe tot cursul anului 1858. dispoziţiile 


“ MI, Dir. administrativă, 49/1857, f. 51—152. Administrative, 
13/1858, f. 251—252. „Buletin oficial“ din 21 aprilie 1858. 


231 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


acestui decret aplicindu-se doar in cazul cînd invoiala 
era contestată de ambii contractanti, precum si în cazul 
invoielilor ce s-au încheiat după acea dată. De astă dată 
decretul a fost executat fără excepţie. El a fost favo- 
rabil 'ăranilor, deoarece a impiedicat încă pentru un an 
pe proprietari să le impună noi prețuri, sporite, pentru 
prisoase. Asa fiind, el a facut pe cei mai multi clăcași 
din judeţul Ilfov sa nu se str'ămute, ci să se tina de ve- 
chile invoieli în tot cursul anului 1858, ba să-și facă si 
arături de toamnă pentru anul următor. Rezultă deci că 
pe cele mai multe moșii ţăranii şi-au achitat in 1858 
prisoasele după învoielile perioadei anterioare, care ex- 
piraseră, dupa cum s-a arătat, la 23 aprilie, şi numai pe 
alocuri după cele încheiate la începutul acelui an 46. 


Problema prisoaselor ajunsese să framinte în gradul 
cel mai înalt lumea satelor si dusese la o totală neinte- 
legere între clăcaşi si proprietari. Aceasta era situaţia 
pe care a găsit-o Al. Cuza, domnul unirii. Învoielile din 
perioada anterioară expiraseră, altele noi nu se puteau 
încheia decit în ultimul an al perioadei fiscale, care tre- 
cuse si el, iar un nou recensămint nu se putea face acum, 
după unire, cînd tara se afla in ajunul unei reorgani- 
zări generale, din care cauză nu putea avea loc nici 
strămutarea clacasilor. În aceste împrejurări, guvernul 
principatului muntean a luat în privința invoielilor si 
condițiilor pentru prisoase noi măsuri care au fost vo- 
tate la 6 martie 1859 de Adunarea electivă. În primul 
rind, s-a hotărit ca învoielile noi, încheiate în şi pentru 
anul 1858, cit şi pentru anii următori să fie valabile 
pină la promulgarea noii legi agrare, de care se vorbea 
tot mai mult. În al doilea rind, condiţiile depuse si neac- 
ceptate de clăcași, dar care s-au bucurat totuși de fo- 
loasele prevăzute în ele, să fie considerate învoieli pri- 
mite prin faptă, avind aceeaşi tărie ca și noile învoieli. 
În al treilea rind, acolo unde nu existau nici învoieli si 
nici condiţii, urmau să rămînă în vigoare, pina la 23 
aprilie 1860, invoielile scrise sau tacite din perioada 
anterioară, afară numai dacă părţile nu s-ar învoi intre 
timp. În al patrulea rind, unde clăcaşii nu s-au învoit şi 
nici n-au acceptat condiţiile, ci le-au contestat formal, 


‘6 MI, Administrative, 73/1858, f. 257—287, 317. Dir. adminis- 
trativă, 49/1857, î. 175—176. 


232 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


dar in acelaşi timp au folosit prisoasele ce le avuseseră. 
pînă atunci, acolo să fie obligaţi să le achite în 1859 
potrivit învoielilor perioadei trecute, urmind ca, dacă. 
nici în acel an nu se va face o nouă lege, guvernul să 
ceară părţilor să încheie în cursul lui învoieli, care să 
se aplice, de la 23 aprilie 1860 pina la apariţia noii 
legi, iar dacă nici în 1859 nu se vor învoi, atunci clă-— 
caşii să n-aibă altceva de făcut decit ori să se mute, ori 
să-şi achite prisoasele după condiţiile ce se vor depune 
în acel an. Măsurile de mai sus, sancţionate de Cuza la 
28 martie 1859, se refereau la moşiile boiereşti si la cele 
ale mănăstirilor închinate, în timp ce pe moşiile mănăs- 
tirilor pamintene regimul prisoaselor continua să rămînă 
cel reglementat de condițiile lor de arendare. Ele au in- 
trat în vigoare începînd din anul 1859 si numai în cazu- 
rile cînd condiţiile depus2 de proprietari si de egumenii 
mănăstirilor închinate au fost contestate de clăcași“. 

Aplicarea noilor norme, care au încercat să pună 
oarecare ordine în haosul prisoaselor, a fost însă un 
lucru greu. Relaţiile feudale din mediul rural deveni- 
seră din ce in ce mai incilcite si mai contradictorii, ca 
să poată fi limpezite si indrumate de nişte măsuri pro- 
vizorii, luate în pripă şi care mențineau exploatarea. La 
fara, de pildă, în județul Buzău, țărănimea din regiunea 
cîmpului gemea sub asupririle arendasilor şi ale noilor: 
învoieli impuse de ei pentru anul 1859, învoieli, care 
„după nişte combinaţii ingenioase, cuprinse în cite 15-20 
de articole, au paralizat cu totul principiul reciprocitatii,. 
făcînd a degenera chiar legea fundamentală“ — după 
cum declara, la 21 iulie acelaşi an, însăşi comisia de 
anchetă. Aceasta găsise în unele sate învoieli silite şi 
false. În alte judeţe, de exemplu în Brăila, pe cea mai 
mare parte de moşii se aflau în primăvara anului 1859: 
depuse condiţii, desigur mai grele şi mai incilcite, la 
termen (7 martie 1858), dar neacceptate de clacasi. In 
Ialomiţa si Ilfov clăcaşii, desi au contestat formal con- 
ditiile depuse in 1858, totusi nu s-au marginit la loturile 
legale, ci au cuprins si prisoase. In Teleorman nici una 
din invoieli si condiţii nu era’ făcută separat, cu fiecare 


* MI, Dir. administrativă, 49/1857, f. 180—219, 272—574, ,,Bu- 
letin oficial“ din 20 martie 1859. D. C. Siurdza-Șcheeanu, op. cit., 
seria I, vol. II, p. 180—206. 


233 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


clăcaş în parte, ci la un loc, pentru tot satul, încît şi 
cel ce avea mijloace mai multe şi cel ce dispunea de 
mai puţine era supus la una şi aceeași plată. In Dolj, pe 
toate moşiile se aflau depuse condiții pentru proximii 
cinci ani pe care clăcaşii nu le-au contestat. Ele erau 
insă astfel ticluite, încît la plata prisoaselor erau supuşi 
şi clăcaşii care nu dispuneau poate nici de loturile le- 
gale, şi aceasta din cauză că nu erau „măsuraţi“, adică 
nu li se dăduseră pămîntul legal si cel de prisos prin 
măsurătoare, aceasta raminind mai departe neaplicată pe 
aproape toate moșiile din judeţ. În Vilcea, cele mai multe 
condiții se găseau, in vara anului 1859, respinse de 
clăcaşi, ca unele ce erau prea oneroase si greu de execu- 
tat. Prefectul bănuia că proprietarii urmăreau prin ele 
să silească pe clăcași să se mute de pe moșiile lor, te- 
mindu-se de o eventuală împroprietărire a lor 48. 7 

Cum pina in vara anului 1859 nu se făcuse nici o 
lege nouă si cum se apropia si vremea arăturilor de 
toamnă cînd se punea din nou problema prisoaselor, 
ministerul a dat, la 17 august, noi dispoziţii, care nu 
aduceau însă nimic nou in legătură cu condiţiile depuse 
in 1858 pe care, deşi clăcaşii nu le acceptaseră, se folo- 
seau totuși de prisoase. Toate acestea ramineau mai de- 
parte valabile pina la apariţia noii legi, asa cum se 
hotărise si în martie. Clacasii erau chemați să-şi facă, 
începînd de la 20 august si pina la 30 septembrie 1859 
învoieli pentru prisoase pe anul 1860 si pina la promul- 
garea noii legi, in caz contrar proprietarii urmau sa de- 
puna conditii. Cei ce le vor accepta vor fi datori sa le 
execute, cei ce le vor respinge vor fi liberi să se stra- 
mute pina la 1 aprilie 1860, iar de nu se vor muta vor 
fi obligaţi să li se supună. Numai cei ce se vor limita 
la loturile legale vor putea rămîne mai departe pe moşie, 
desigur fără obligaţia de a executa condiţiile. Dar ca şi 
cele de mai înainte, şi aceste instrucțiuni au intimpinat 
multe greutăţi în executarea lor, mai ales din cauza 
lăcomiei proprietarilor, condiţiile depuse de ei, bunăoară 
pe unele moşii din Ialomiţa, fiind de două ori mai grele 
decît cele din perioada precedentă. De aceea țăranii nu 


“5 MI, Administrative, 66/1857, f. 6—8, 609—611. 73/1858. 
f. 206—378. 16/1859, I, f. 170—171, 235—236 ; II, f. 416—419, 460— 
462 ; 17/1859, f. 69—76 ; 20/1860, f. 7—9. Dir. administrativă. 
49/1857, f. 241—242 : 65/1860, f. 43—44. 


234 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


le-au acceptat, ci s-au mărginit la loturile lor legale. La 
fel a procedat şi un mare număr de clăcaşi din judeţul 
Doij. Amestecarea in asemenea condiții a pămîntului 
legal cu prisoasele, fără voia clacasilor, a încurcat mult 
aplicarea noilor măsuri. Administra‘ia a anulat in Mus- 
cel, Vlaşca şi Dolj astfel de condiții. Dificultăţi în execu- 
tarea lor le-au făcut şi condiţiile depuse pe moşiile pe 
care nu se introdusese încă măsurătoarea si unde ele 
cuprindeau pe toţi locuitorii satului la un loc, lăsîndu-le, 
în schimb, libertatea de a folosi moşia în toată întinde- 
rea ei, iar plata repartizindu-se pe categorii de clăcași. 
Si aceste condiţii au dat naștere în toată zona cimpiei, 
unde continuau să se practice pe o scară întinsă, la o 
multime de reclamaţii, mai ales din partea clacasilor 
care n-aveau prisos de pămînt. În Romanați nu se găsea 
în toamna anului 1859 nici o condiţie acceptată de clă- 
casi, iar în Vlaşca pe nici o moşie nu se afla o învoială 
încheiată conform instrucţiunilor oficiale. Dar, pe lingă 
amestecarea în condiţii a clăcii cu prisoasele, unii pro- 
prietari au cerut izgonirea clacasilor care nu acceptau sa 
ia prisoase. Această gravă abatere de la lege a căutat 
miristerul s-o înlăture. Aplicarea dispozitiilor din martie 
şi august 1859 a stirnit în unele judeţe (Ilfov, Vlasca, 
Teleorman) multe reclamaţii și proteste din partea cla- 
casiior, îndeosebi a celor de pe moşiile unde ei au res- 
pins condițiile, dar au ţinut totuşi prisoase. Considerate 
oficial acceptate şi obligatorii, executarea acestor con- 
ditii a provocat pe alocuri mișcări si răscoale ţărăneşti, 
care au fost însă reprimate cu forţa, iar clacasii dati în 
judecată ca „răzvrătitori“ 4. Nici pe moşiile mănăstirilor 
neir.chinate, pe care condiţiile lor de arendare au rămas 
neschimbate, din perioada anterioară, acestea n-au fost 
aplicate aidoma nici în această perioadă de cinci ani. 
Dificultăţi s-au ivit mai întîi la arendarea prisosului de 
izlaz. Altele, multe, au fost provocate apoi de arendasi, 
care au supus pe clăcaşi prin măsuri arbitrare la înda- 
torii foarte grele si foarte depărtate de litera acestor 
cor.ditii. Fenomenul a dat naştere la un atît de mare nu- 
măr de reclamaţii din partea ţăranilor, incit ele au ajuns 
în primele zile ale domniei lui Cuza să dea cel mai 


“MI. Administrative, 66/1857, f. 106—591. Dir. administra- 
tivă. 67/1860, f. 8—11. 32. „Monitorul oficial“ din 20 august 
şi din 30 octombrie 1859. 


235 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mult de furcă Ministerului Cultelor și celui de Interne %. 
Pe moşiile mănăstirilor închinate, egumenii au depus mai 
departe, ca şi boierii pe moşiile particulare, condiţii pen- 
tru prisoase si ele mult mai împovărătoare decît cele 
cuprinse în condiţiile de arendare a moşiilor mănăstirești 
pamintene, astfel că, in general, clăcaşii le-au respins şi 
le-au contestat formal. Si pe aceste moşii au fost apli- 
cate, în caz de neînțelegere, dispoziţiile oficiale din mar- 
tie si august îl. 

Plata prisosului de pamint s-a făcut si in aceasta 
perioadă (1858—1863) în acelaşi mod, diferit, ca şi în 
cea precedentă, dar la un preţ mai ridicat, la o diima 
mai mare, şi, după cum s-a amintit, la un volum mai 
mare de muncă pe rezervă. Pentru a impune fără prea 
multă osteneală preiul mult scumpit al pămîntului de 
prisos, proprietarii au operat mai mult cu conditiile 
decît cu învoielile, la încheierea cărora se aşteptau din 
partea țăranilor la o rezistenţă mult mai mare ca pînă 
atunci. Condiţiile au fost însă mult mai oneroase decit 
cele din perioada precedentă. Scumpirea  prisosului de 
pămint a fost provocată de cea a arenzii moşiilor mă- 
năstireşti, precum şi a unui număr mare de moşii boie- 
resti. In 1858 aceste moşii au fost arendate, după 
aprecierea Ministerului de Finanţe. la preţuri îndoite şi 
intreite 52. Cum însă între timp nu s-a putut veni cu o 
nouă lege agrară, prisoasele au rămas să fie achitate 
pentru a treia perioadă fiscală (1863—1868) ca şi mai 
înainte, atit pe moşiile boiereşti cit şi pe cele mănăsti- 
reşti, ale căror condiţii de arendare nu s-au modificat. Sin- 
gura noutate ce se aducea acum era aceea că se dădea 
voie si pe moşiile mănăstirilor neinchinate să se încheie 
invoieli pentru pămintul legal şi pentru cel de prisos, 
deci să le schimbe şi condiţiile lor de arendare. În ceea 
ce priveşte moşiile particulare și cele mănăstireşti în- 
chinate, boierii şi egumenii s-au bucurat mai departe de 


% MI, Administrative, 73/1858, f. 395, 397, 404 ; 16/1859, f. 103, 
420 ; 18/1859, f. 180—184 ; 26/1860, f. 113, 136, 192. Dir. adminis- 


trativa, 52/1858, f. 75—76. Divizia rural- comunală, 758/1858, f. 854 ; 
1699/1863, f. 93, 110. 


ol Ibidern, f. 1—2, 5; 108; 16/1859, f. 562 ; 17/1859, f. 313v. 
Dir. administrativă, 49/1857, f. 99—100, 106. 


* MI, Administrative, ‘dosarele 66/1857 ; 24, 32, 73/1858 ; 16— 
18, 71/1859 ; 16, 21, 22, 28—30, 34/1860 ; 141/1861 etc. 


236 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


libertatea de a depune pentru noua perioadă, care înce- 
pea la 23 aprilie 1863, noi condiţii pentru prisoase, iar 
clăcaşii de sinistrul drept de a le accepta sau de a le 
respinge, în ultimul caz trebuind să se limiteze la loturile 
prevăzute de lege. Liberă a rămas însă şi încheierea de 
noi invoieli. Dar cum cu prilejul încheierii invoielilor şi 
depunerii condiţiilor s-au iscat eternele neintelegeri, pro- 
prietarii căutind să urce necontenit preţul prisoaselor, 
iar țăranii împotrivindu-se, s-a dispus, în toamna anului 
1862, ca pe moşiile, unde părțile nu se puteau invoi, să 
rămină obligatorii pina la apariţia noii legi măsurile din 
martie si august 1859, adică să rămînă în vigoare vechile 
învoieli şi condiţii. Noua măsură a stăvilit, acolo unde 
s-a aplicat, tendinţa proprietarilor de a scumpi prisoa- 
sele şi în acelaşi timp a atenuat agravarea exploatării 
clăcășimii. În general însă, ea nu s-a aplicat, căci pro- 
prietarii şi arendasii au depus noi condiţii, prin care 
au pretins încă un „adaos de la clăcași, pe motivul că 
şi preţul arenzilor era acum mult mai ridicat decit mai 
înainte. La rîndul lor, clacasii le-au contestat formal si 
au cerut să li se respecte vechile condiţii din 1858. Mi- 
nisterul a început să fie asaltat în primăvara anului 
1863 de reclamatiile ţăranilor, care cereau stăruitor ca 
de la data de 23 aprilie, cînd le expirau vechile invoieli, 
să se limiteze la loturile lor legale, refuzind prisoasele, 
sau să li se dea voie să se mute. Ministerul le-a impus 
însă respectarea vechilor tocmeli pina la apariția mult 
aşteptatei legi agrare. Ca urmare, toate reclamatiile lor 
au fost respinse şi toate procesele pierdute, iar eforturile 
lor de a scăpa pentru ultima perioadă fiscală de detesta- 
tele învoieli şi condiţii au rămas zadarnice. Aceasta era 
situația prisoaselor în primăvara anului 1864, cind pri- 
mul ministru, M. Kogălniceanu, a recomandat prefectilor 
ca, pînă la apariţia noii legi rurale, să păzească încă 
strict legea lui Știrbei, precum și tocmelile dintre clă- 
casi si proprietari, acolo unde acestea înlocuiseră legea 5. 


5 MI, Divizia rural-comunală, 1099/1862, f. 41—51 ; 1100/1862, 
f. 44 ; 1101/1862, f. 47—48 ; 1570/1863, f. 3—4 ; 1652/1863, f. 3; 
1960/1863 ; 1961/1863, f. 2. „Monitorul“ din 26 iulie 1862 şi din 
23 martie/4 aprilie 1864. 


237 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Pamintul folosit de clăcași, 
in comparaţie cu cel cultivat pentru proprietate 


Din expunerea de mai sus, care reflectă lupta dusă 
de țărănime în ultimii ani ai regimului feudal pentru 
pamint, rezultă că in Tara Românească, spre deosebire 
de Moldova, gospodăria țărănească s-a dezvoltat si a 
prosperat îndeosebi prin suplimentul de pămînt luat în 
arendă din rezerva proprietăţii. Într-adevăr, clacasii mai 
bogați, adică cei ce aveau mai multe vite de muncă, 
căci principala lor avere o constituiau animalele, au con- 
tinuat să folosească pentru ei întinderi mari de pămint, 
atît în partea de cîmp a judeţelor de munte cit mai ales 
în regiunea de şes a ţării. Cultivarea unor asemenea 
paminturi întinse a continuat desigur să se facă şi cu 
muncă salariată. Între extinderea suprafeţei arabile a 
rezervei şi cea a pămîntului folosit de clăcaşi pentru ei 
a existat o strinsă dependenţă. Cu cit clacasii au luat 
în arendă mai mult prisos de pămînt, cu atit au trebuit 
să muncească mai mult pămînt pe rezervă pentru a-și 
plăti arenda. Deci, cu cit s-a extins pămintul cuprins 
de gospodăria țărănească, cu atit s-a mărit suprafaţa re- 
zervei. Se poate vorbi aşadar de o relație direct propor- 
tionala între evoluția rezervei si cea a pămîntului claca- 
sesc. Incercind o paralelă între suprafața terenurilor 
folosite de clăcași şi cea a rezervei, precum şi între vo- 
lumul producţiei obținute de clăcași şi cel al producţiei 
rezervei, paralelă posibilă, din cauza lipsei datelor sta- 
tistice, numai în unele judeţe, constatăm că în părţile 
de cimp ale unor judeţe de munte (ca Rimnicul Sărat, 
Prahova, Dimbovita, Vilcea) întinderea si producția de 
grîu ale rezervei depaseau în ajunul reformei suprafaţa 
insamintata şi recolta de grîu a micii gospodării țărănești. 
În schimb, la celelalte specii de cereale, şi mai ales la 
porumb, situația era inversă 51. Dar setea de pămînt a 
țăranilor a putut fi potolită din plin la cîmpie, unde pe 
cele mai multe moşii ei au cuprins cu plugul şi cu 
coasa oricit de mult pămint au dorit. Astfel în Ialomiţa, 
jude: cu cele mai întinse moşii, clăcaşii de la Alexeni 


`“ MI. Div. rural-comunală, 639/1856, f. 394—408. 682/1857, 
f. 30—51, 139—147. 768/1858, f. 98—109. Administrative, Direcţia 


generală a statisticii, 177/1860, f. 10—17, 140, 153—154, 272 ; 336/ 
1861, f. 5 ; 422/1861, f. 58. 


238 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


aveau fiecare pînă la 60 de pogoane numai de arătură %. 
Suprafeţele cultivate de clăcaşii din acest judeţ pentru 
ei, ca si recoltele obţinute au întrecut cu mult, pe cele 
ale rezervei 3. În judeţul Brăila întinderea insdmintata 
de clăcaşi pentru ei în 1861 era de 155519 pogoane, 
iar cea semănată pentru arendasi şi proprietari de 
27124 de pogoane. După aprecierea comisiei agricole 
a acestui judeţ, clacasii au ajuns in 1862 să lucreze, 
în medie, pe rezervă fiecare cîte patru pogoane, iar 
urlaşii, adică țăranii veniţi de aiurea şi aşezaţi pe alta 
parte a moşiei, separat de clăcaşii acesteia, cite un po- 
gon şi jumătate de fiecare. La aceasta se mai putea 
adăuga, după părerea comisiei, cite 100 de pogoane 
de griu de fiecare arendaş sau proprietar, pe care cla- 
casii le lucrau cu plată. Cit priveşte pămîntul folo- 
sit de ţărani pentru propria lor gospodărie, aceeaşi 
comisie a socotit că in 1863  clăcaşul a cultivat (cu 
orz, mei, grîu, porumb şi ovăz) 28 de pogoane, iar tîr- 
ragul, ca şi odăiaşul (adică ţăranul care nu stătea in 
sat, ci pe marginea moşiei în odăi) şi mai mult, adică 17 
de pogoane (dintre care 30 de pogoane numai cu orz)”. 
In judeţul Ilfov, pe unele moşii, clăcaşii aveau de 
la 10 pină la 50 de pogoane de arătură fiecare, iar pe 
alocuri foloseau toată moşia 58. Și locuitorii din unele 
mahalale bucureştene au folosit la discreţie pămîntul 
moșiilor învecinate”. În judeţul Vlașca suprafața si 
producţia de cereale ale rezervei erau mai mici decit 
cele ale paminturilor clăcășeşti, iar în 1862 unii proprie- 
tari au dat clăcaşilor fruntaşi cite 20 pogoane de ară- 
tură, mijlocaşilor cîte 15, iar codaşilor cite 6, fiind gata 
să le mai dea dacă ar fi cerut 60. În judeţul Teleorman, 
moşii întregi au fost folosite în toată întinderea lor de 
clăcași. Semănăturile acestora au cuprins si aici supra- 
5 BA, doc, 210/MCLXXXIX. 


% MI, Div. rural-comunală, 682/1857, f. 10—20. Dir. gen. a 
statisticii, 102/1859, f. 328—344. 


5 MI, Administrative, Dir. gen. a statisticii, 300/1861, f. 81— 
82 ; 380/1861, f. 133v. 


58 MI, Administrative, 34/1857, III, f. 933—934, 1024—1028 ; 
57/1857, f. 34v, 141. Dir. administrativă, 52/1858, I, f. 125; II, 


f. 324—325. Div. rural-comunală, 751/1858, f. 854. BA, doc. 72/ 
CCCXXXVIII. 


59 MI, Div. rural-comunala, 1796/1863. 
“M Ibidem, 603/1856, f. 373—378 ; 82/1857, f. 63—88 ; 1887/1863, 
f. 30. Dir. gen. a statisticii, 102/1859, f. 115—128. 


239 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


fete mai mari decit cele ale rezervei ĉ!. La fel şi în ju- 
detul Romanați, unde în toamna anului Unirii clăcasii 
au avut semănate cu griu 45 543 de pogoane, în timp ce 
rezerva numai 15 260 de pogoane (2. Pe moşiile Obirşia, 
Rotunda si Vadastrita (plasa Balta din acelaşi judeţ) 
clacasii arau în 1863 fiecare pina la 15 si 20 de pogoane 
de prisos *. In judeţul Dolj, după aprecierea administra- 
tiei locale, rezervele arendasilor de pe un mare număr 
de moşii s-au apropiat, în 1857, ca întindere, de jumă- 
tatea suprafeţei cultivate de clăcaşi pentru ei. La Ma- 
glavit rezerva semănată cu griu în 1859 era de 850 de 
pogoane, iar culturile de grîu ale clăcaşilor se întindeau 
pe 2 000 de pogoane, iar moşia Ceretul a rămas din 1863 
timp de trei ani la dispoziţia clăcașilor, afară de o anu- 
mită întindere rezervată de proprietar 6. În judeţul Me- 
hedinti, proprietarul unei moșii şi-a oprit clacasii să ia 
fiecare mai mult de 15 pogoane arătură de prisos, desigur 
pentru a le rămîne timp să-i cultive şi lui rezerva. Pe 
moşia Gura Lotrului, rezerva arendasului în 1859 era de 
300 de pogoane (toate luate din curăturile clăcașilor), fata 
de 20 000 de pogoane cuprinse de aceştia din urmă. 
Avea deci dreptate Știrbei cînd în 1858 afirma ca prin- 
tre clăcaşii ţării erau unii care cultivau pentru ei de la 
20 pina la 50 de pogoane fiecare“. La fel si Barbu Catar- 
giu, cînd scotea în evidenţă rolul predominant pe care-l 
deţinea producția prisoaselor țărănești în exportul de ce- 
reale al ţării 6”. Pe alocuri însă, unii clăcaşi nu s-au 


61 Ibidem, 1101/1862, f. 61v. Dir. administrativă, 35/1853, f. 
166—167. Dir. gen. a statisticii, 102/1859, f. 309; 177/1860, f. 181. 
oa Dir. gen. a statisticii, 177/1860, f. 108. 
isn & Ministerul Agriculturii, Bunuri mici, 41/1852, I, f. 26, 145, 
& MI, Administrative, 34/1857, III, f. 996—997 ; 16/1859, II, 


f. 794. Dir. administrativă, 35/1853, f. 9—10. Div. rural-comunală, 
1699/1863, f. 40. 


65 MI, Div. rural-comunală, 1699/1863, f. 40, 59. 

a N. Iorga, Opinions..., loc. cit., p. 45—48. 

67 Citatimea aceea nesocotită de producte ce merge de im- 
prăştie imbielsugarea în toată Europa şi acele grozave aprovi- 
zionări ce se traseră din aceste principate în cursul războiului 
din urmă (al Crimeii) nu sunt rezultatele acelor trei pogoane, 
rău numite legiuite, ci acelea ale prisoaselor de pămînt“... (D.C. 
“Sturdza-Șcheeanu, op. cit., seria I, vol. IV, p. 365). 


240 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mulțumit numai cu atita, ci au luat chiar în arendă moşia 
de la proprietar sau de la arendaşi. Dar ca şi în trecut, 
practica luării în arendă a moșiilor de către ţărani n-a 
prins teren, deoarece clăcaşii mijlocaşi, dar mai ales cei 
săraci (codasii) se „năpăstuiau“ de către fruntaşi la îm- 
partirea locurilor, la stringerea banilor arenzii si la re- 
partitia veniturilor. De aceea, in unele cazuri mijlocasii 
și codasii au fost aceia care au cerut desființarea arenzii 
si revenirea la arendasi ®. 

Situaţia repartitiei pamintului pe categorii de clăcași 
se cunoaşte pentru prima dată în istoria agrară a Ţării 
Româneşti în urma recensămîntului efectuat în 1859 de 
D. Pop Martian. Din totalul de 302 562 de clăcași care 
populau la acea vreme satele țării, 42 264 aveau mai 
putin pămînt decit prevedea legea, 109 236 aveau lotu- 
rile legale, iar 151 062, pe lingă pogoanele legale, țineau 
în arendă prisos de pămint. Aceasta înseamnă că jumă- 
tate din clăcăşimea ţării nu se mulțumea numai cu 
loturile legale, ci folosea si prisoase. Tot datorită acestui 
recensămint se cunoaşte pentru întiia oară la scara ţării 
cit. pămînt lucrau clacasii pentru ei si cit cultivau pentru 
arerdaşi şi proprietari. Terenul arat pentru aceştia se 
întindea, in 1859, pe o suprafata de 868 938 de pogoane, 
cit2 vreme  semănăturile clacasilor pe o suprafață de 
1 705 302 pogoane. Prin urmare, întinderea pămîntului 
cultivat de clăcaşi pentru propria lor gospodărie era de 
două ori mai mare decit cea a rezervei arabile. În pro- 
cente, proporţia ar fi de 66 la 34. Numai pe moșiile 
mosnenilor arăturile acestora (208 523 pogoane) erau fi- 
reste mai întinse decit ale -lăcașilor stabiliți pe ele 
(149 558 pogoane)W9. Aceasta înseamnă că solul cultiva- 
bil al ţării s-a găsit în ajunul reformei agrare în cea mai 
mare parte la dispoziţia clăcaşilor, iar nu a arendasilor 
şi cu atît mai putin a boierilor ca rezervă. Aceasta în- 
seamnă că gospodăria ţărănească a continuat să producă 
tot mai mult pentru piață, asigurind necesarul de con- 
sum intern şi fiind antrenată tot mai mult în schimbul 
extern de mărfuri. Aceasta însemna, în sfirşit, că pro- 


^ MI, Dir. administrativă, 51/1858, f. 73—74 ; 52/1858, f. 206. 
Administrative, 87/1854, f. 205. 


~ „Analele Statistice“, an. II, nr. 5—8, 1861, f. 32—33, 56—57, 
132—133. 


241 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ducţia vegetală si animală a micii gospodării ţărăneşti 
a continuat să deţină primatul asupra celei a marii gos- 
podării boiereşti şi arendasesti 4, l 

Sub aspectul social, satul a trecut, în perioada supusă 
atenției noastre, prin adinci transformări. Diferentie-ea 
și stratificarea locuitorilor lui după avere sint acum 
înfăptuite. Între clăcaşii bogați şi cei săraci se dă cel 
mai frecvent lupta pentru pămint, primii acaparind locu- 
rile moşiei sub titlul de prisoase şi luînd cu acest prilej 
chiar din pămînturile legale ale  consătenilor lor mai 
putin avuti, restringindu-i la bătătura caselor lor, dar la 
plată punindu-i alături de ei. Unii iau cu forţa locurile 
altora. Cind întreaga moşie se tine de clăcași, cei mai 
slabi sînt neindreptatiti, după cum s-a amintit, de cei 
mai tari la plata arenzii şi la împărțirea veniturilor. Cei 
mai înstăriți pun mina pe puterea sătească. Deseori ei 
se pun în slujba proprietarului sau a arendașului şi îm- 
pilează în diferite chipuri pe ceilalţi consăteni. În gos- 
podăria clăcașilor bogați se folosește curent munca sala- 
riată, furnizată de sărăcimea satelor. Negotul îmbogățește 
pe unii, la fel şi simbria obținută din diferite slujbe la 
proprietari sau arendasi, ca vătafi, circiumari, hangii, 
morari, prăvăliaşi etc. Unii din ei isi clădesc case aratoase, 
ca si cei ce locuiesc la oraș. iar prin felul lor deosebit de 
trai se ridică deasupra celorlalţi locuitori ai satului. Alţii 
adună bani, formeaza capitaluri. din care dau cu impru- 
mut si dobindă, luind polite si zăloage de la datornici. 
Lupta ce se dă intre diferite pături de clăcaşi ia in unele 
sate formele luptei de clasă. Se nasc gilcevi si bătăi. se 
strică și se dărimă case, dar mai ales se pune foc la sto- 
guri de fin, la pătule de porumb, lu coşare de vite etc. 
Cu un cuvint, satul din principatul muntean este pregătit 
pentru a intimpina noua orinduire. 

În Moldova situaţia era intrucitva alta. Aici prisaa- 
sele n-au ocupat locul principal în economia agrar: a 
țării si n-au condiţionat mișcarea demografică, asa cum 
s-a întimplat in Tara Romârească. Aici rezerva a con- 
tinuat să aibă, ca întindere si producție, preponderența 
asupra pămintului folosit de clăcaşi. Fenomenul se ex- 


“In 1860, Arsache declara in comisia centrală din Focşani : 
„Din toată suma exploatatiunii ce se face atit in cereale cit si 
in vite, o parte numai provine de la proprietari, iar două parti 
de la tărani“. (D. C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., II, p. 232—233). 


242 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


plică în parte prin infima participate a prisoaselor la 
promovarea gospodăriei ţărăneşti. Asa se explică faptul 
de ce în 1851 boierii deţineau jumătate din totalul pă- 
minturilor de hrană şi că în anii 1853—1855 terenul 
arabil al rezervei avea o întindere mult mai mare decît 
cel al clăcaşilor, la fel si terenul de păşune boieresc, 
cită vreme imasul țărănesc a fost putin mai mare nu- 
mai în 1853 si 1854. În 1853 situaţia se prezenta în felul 
următor : arăturile şi semănăturile boierilor se întindeau 
pe o suprafaţă de 325 925 si jumătate de fălci, iar cele 
ale clăcaşilor pe 207 567 de tălci; imaşul boieresc era 
de 125 492 fălci, iar cel clăcăşesc de 131658 de fălci; 
tinațul proprietarilor cuprindea 123 029 de fălci, in timp 
ce cel al clacasilor 112130 fălci ?!. În ceea ce priveşte 
raportul dintre suprafața semănăturilor boiereşti şi cea 
a celor clăcăşești, s-a constatat că intre anii 1848 şi 
1854 a scăzut îndeosebi întinderea însămiînțată de clă- 
caşi ; după 1854 arăturile lor au sporit în proporţie mult 
mai redusă decît cele ale proprietarilor; o imbunata- 
tire se poate observa incepind cu anul 1859 la terenurile 
clăcaşilor cultivate cu porumb. Oricum insă, terenul 
arat de clăcaşi pentru ei s-a redus in favoarea rezervei. 
In 1853, clacasii cultivau o suprafață cu aproximativ 
6 560 de fălci mai mică decît in 1840, si aceasta cu tot 
sporul relativ de populație, in timp ce proprietarii isi 
măriseră în decursul acelor ani întinderea de pamint 
cultivată cu circa 113198 de fălci 2. În preajma refor- 
mei, suprafața de pămint inclusă în rezerva feudală, 
luată în general, depăşea cu mult pe cea deţinută de 
clăcaşi. Disproportia dintre ele a devenit din ce in ce 
mai mare şi s-a accentuat pe măsura creșterii populaţiei. 
În felul acesta, rezerva a devenit marea furnizoare de 
cereale pe piața externa 73. 

Referitor la gospodăria țărănească, informaţiile docu- 
mentare cu ajutorul cărora s-ar putea urmări evoluția ei 
sint, ca si în principatul muntean, foarte sărace, şi tot 
ceea ce s-a păstrat în arhive nu este decit marele nu- 
măr de jalbe de-ale clăcaşilor si care oglindesc doar 


“Gh. Platon, Cu privire la evoluția rezervei feudale in 
Moldova..., loc. cit., p. 234, 237—238. 


72 Ec. Negruti, Dezvoltarea agriculturii în Moldova..., loc. cit., 
p. 101 


7) Gh. Platon, op. cit., loc. cit., p. 231, 241. 


243 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


relaţiile dintrei ei şi proprietari sau arendasi. Așadar, 
după rezultatele la care au ajuns istoricii ieșeni, gos- 
podăria țărănească din perioada de după 1848 pina ia 
reformă se caracterizează printr-un regres continuu. Se 
vorbește chiar de ruinarea economică a ţăranilor, de o 
agravare a stării lor de decadenţă materială, din cauza 
recoltelor proaste a anilor secetosi, a lăcustelor sau a 
altor calamitati naturale, a epizootiiler, a creșterii obli- 
gatiilor în munca faţă de proprietari, a cametei etc. Se 
arată că lotul clacasului era cu totul insuficient, în 1849 
fiind evaluat la 37,3/, din suprafaţa totală a pămîntu- 
lui moşiilor, afară de păduri, şi că obligaţiile clăcii lăsau 
ţăranului prea putin timp pentru a se ocupa de propria 
sa gospodărie. Monopolul feudal frina si el simţitor dez- 
voltarea producției ţărăneşti, iar lipsa de libertate a 
clăcașului, neputinta lui de a circula ușor de la un sat 
la altul, reduceau la minimum posibilităţile de creștere 
și de valorificare a resurselor gospodăriei sale. Se afirmă 
apoi că sătenii duceau o existenţă mizeră și că, de obi- 
cei. familiile lor abia-si puteau duce traiul de la o zi 
la alta. Culturile lor erau, în general, lipsite de varietate 
și limitate la produsele necesare consumului. Aproape an 
de an ei imprmumutau cereale din magaziile de rezervă 
sau de la proprietari, arendaşi sau negustori, uneori nu 
numai pentru hrană ci chiar si pentru sămînță. Impru- 
muturile le făceau de obicei cu dobinzi atît de mari, 
încît uneori nu reușeau să-şi achite dobinda cu banii 
sau munca lor toată viaţa. Produsele lor erau de multe 
ori vindute cămătarilor înainte de stringerea recoltei. Cu 
toate acestea se spune — şi aceasta nu ca un paradox — 
că, în comparaţie cu deceniile anterioare, acum gospo- 
dăria ţărănească se găsea în legături mai strînse cu 
piața. Dar cerealele pe care le vindeau clăcaşii erau mult 
inferioare celor ale rezervei boiereşti, nu numai canti- 
tativ ci si ca varietate si calitate. În schimb. sătenii ofe- 
reau pieței alte articole, specifice gospodăriei lor, ca 
păsări, ouă, produse lactate, legume, fructe si mai ales 
diverse obiecte ale industriei casnice și mestesugului să- 
tesc. Se constată, așadar, că paralel cu ruinarea eco- 
nomică a gospodăriei țărănești se dezvoltă legătura ei cu 
piaţa internă, participarea ţărănimii la aceasta avind ca 
urmare, între altele, dezvoltarea mestesugurilor, cărău- 
siei etc. la sate, accentuarea relaţiilor băneşti şi adinci- 


244 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


rea procesului de diferenţiere a populaţiei sătești. Căci 
existau şi unii clăcași fruntaşi, cu un număr mai mare de 
vite şi care, locuind pe moşii întinse şi mai puţin popu- 
late, obțineau cu ușurință, contra plata, prisosuri de loc. 
De asemenea, din ce în ce mai frecvente sînt cazurile 
de arendări si subarendări la clăcaşi de mici parcele de 
pămînt pentru arătură, dar mai ales pentru fineata. Se 
întîlnesc şi cazuri, cînd clăcaşii iau şi aici în arendă 
mcşii întregi, dar ele sînt foarte rare. De obicei, obştea 
satului lua în arendă moşia, mai ales  mănăstirească, 
terenul ei repartizindu-se apoi clacasilor în raport cu 
suma depusă de fiecare în parte. Exemple de astfel de 
arendări devin tot mai frecvente cu cit ne apropiem 
de anul 1864. La fel si cazurile de folosire de argati cu 
plată în gospodăria clăcașilor bogaţi. Procesul de stra- 
tificare a ţărănimii se accentuează si el în preajma 
reformei. 74 


14 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 21, 33, 43—44, 59—66. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


CAPITOLUL AL VII-LEA 


STRĂMUTAREA ŢĂRANILOR 


Din lipsă de cercetări speciale pentru celelalte „ţări“ 
române, mișcarea demografică din perioada studiată se 
analizează aici mai amplu pentru Tara Românească. 

În Moldova, legea din 1851, a menţinut dreptul clă- 
caşilor de a se muta de pe moşie cînd nu primeau în 
întregime lotul legal, cu obligaţia doar de a-şi face 
cunoscută dorința la isprăvnicia ținutului, iar aceasta să 
instiinteze visteria. La mutare ei erau liberi să-și vinda 
livezile de pomi şi viile, dar numai la alti consateni, dind 
precădere la cumpărare proprietarului, iar casele să şi 
le ia cu ei. În cazul cînd primeau lotul întreg, ei se 
puteau muta numai dacă îşi prezentau cu şase luni 
înainte de 23 aprilie cererile la ispravnicie, care instiinta 
de aceasta pe proprietar, şi dacă îşi achitau pină la 
aceeași dată claca, birul si contribuţiile sătești pe anu! 
în care se mutau, casa si plantațiile raminind de astă 
dată proprietarului, fără despăgubire. Singura înlesnire 
adusă de noua lege strămutării clăcașului care deţinea 
lotul întreg a fost aceea că nu l-a obligat să-şi plătească 
anticipat birul pe tot restul anilor pină la noul recensă- 
mint fiscal, după cum prevedea Regulamentul organic. 
Noua lege menținea dreptul proprietarului de a-şi izgoni 
clăcaşii „răzvrătitori si îndărătnici“, instiintind ministe- 
rul cu şase luni înainte de 23 aprilie. Acesta urma să 
mute pe cei izgoniți, după ce îşi vor fi achitat obligaţiile 
fata de proprietate, stat şi comună pînă la aceeaşi dată, 
ca şi in cazul strămutării ţăranului cu lotul întreg, cu 
deosebire doar că izgonitul era despăgubit de proprietar 
de plantațiile sale !. Desi noua lege a ușurat condiţiile 


1 D. C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., I, p. 125, 541—543. 


246 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


de strămutare, s-a constatat, totuşi, că din cauza lipsei 
de braţe de muncă pentru rezerva boierească ea a con- 
tinuat să pună piedici în calea circulaţiei lesnicioase a 
sătenilor ? Pe de altă parte s-a afinmat că această uşu- 
rare a condiţiilor de mutare, prin simplificarea forma- 
Htatilor. cit şi reglementarea mai precisă a dreptului de 
izeonire. in raport cu prevederile Regulamentu.ui, au 
constituit măsuri prin care s-a urmărit exproprierea to- 
ta.a a ţăranilor de pămînt si transformarea capitalistă a 
la*ifundiilor feudale. Cu toate acestea, cazurile de stră- 
mutare, prin îndeplinirea formelor legale, au fost mai 
rare. desi aceasta se obținea printr-o ușurință simpto- 
matică. Aprobarea strămutării clăcaşilor la oraşe se dă- 
dez mai greu şi era condiționată mai ales de practicarea 
piealabilă a unei meserii ?. În ceea ce priveşte izgonirea, 
proprietarii au apelat cel mai des pentru a înfringe re- 
zistenta opusă de ţărani exploatării. Clăcaşii au fost 
izgoniți pentru neindeplinirea obligaţiilor fata de prc- 
pietate, îndemn la nesupunere, însușirea atributiei de 
purtători de cuvint ai intereselor obstiei, răzvrătirea sa- 
teior, imprăştierea acestora, amenințarea vieţii proprie- 
tarilor etc. În anumite cazuri izgonirea a avut ca sco’) 
principal acapararea păminturilor  clăcăşeşti şi sporirea 
rezervei boierești. La început, cazurile de acest gen au 
fost departe de a lua o extensiune cu caracter gene- 
ral î. Cu timpul însă, zvonul improprietaririi ţăranilor pe 
numărul ior de vite a făcut pe proprietari să-şi alunge 
clăicaşii, îndeosebi pe cei ce aveau un număr mai mare 
de animale. Izgonirile au cunoscut cea mai mare inten- 
sitate intre anul unirii si cel al reformei, in preajma ca- 
reia s-au depopulat sate întregi, țăranii cautindu-si re- 
fugiul in oraşe sau pe domeniile statului. În felul acesta, 
izgonirea, care sub Regulamentul organic constituia un 
mijloc eficace de apărare a proprietăţii impotriva misca- 


2 Ec. Negruti, Dezvoltarea agriculturii în Moldova..., loc. cit., 
p. 32—33, 86, 160. 


3 Gh. Platon, Frămîntări fdrdnesti.., loc. cit., p. 302, 320, 
323—324. 


“Idem, Izgonirea țăranilor răzvrătitori de pe moşii... în 
„Analele ştiinţifice ale Universității Al. I. Cuza“ din Iaşi, Sect. 
11], Monografii, I, 1966, p. 7, 26, 81. 


247 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


rilor ţărăneşti, s-a transformat sub legea din 1851 in- 
tr-un intens proces de deposedare a țăranilor de pămînt 5. 

În Țara Românească, spre deosebire de Regulamentul 
organic care în cursul aplicării lui a limitat pina aproape 
de desființare dreptul de strămutare al clacasilor, legea 
lui Ştirbei, care s-a străduit să şteargă orice urmă de 
drepturi ale lor asupra moșiei, le-a acordat deplină liber- 
tate de a se muta de pe ea. Ea le-a legat însă această 
'ibertate de luarea în arendă a prisosului de pămînt. 
Clăcaşii, care nu se puteau învoi pentru acest pămint, 
erau liberi să se mute pe altă moșie. În același timp si 
proprietarul şi-a menținut dreptul de a-şi izgoni clă- 
caşii. Strămutarea şi izgonirea, ambele în orice număr 
de clăcași, urmau să se facă în ultimul an al fiecă:ei 
perioade fiscale de cinci ani, după ce cu cel puţin un an 
mai înainte, adică în al patrulea an al acesteia, părțile 
trebuiau să-și facă formele, adică să-și înainteze cererile 
prin cancelariile satelor, iar acestea, prin cele ale cir- 
muitorilor de judeţe. Ministerului de Interne spre apro- 
bare si să-și lichideze datoriile dintre ele, pentru ca. în 
sfirşit, clacagul să se poată muta în noul său sat, unde 
să fie înscris la bir de comisia de recensămiînt 6. 


Stramutarea şi izgonirea în perioada 1853—1858 


Pentru a da răgazul necesar clăcaşilor să încheie 
învoieli pentru prisoase sau să se mute, în caz că nu 
s-ar fi putut înțelege cu proprietarii, Știrbei a aminat 
recensămîntul pentru prima perioadă de cinci ani pe data 
de 1 ianuarie 18537. Intervalul de timp acordat pen- 
tru aceasta a fost destul de lung, adică din vara anului 
1851 si pina la 1 octombrie 1852, strămutarea urmind 
să se facă în curs de şase luni, şi anume de la 26 octom- 
brie 1852 pină la 23 aprilie 1853, dată la care fiecare 
clăcaș trebuia să se afle aşezat la casa sa 8. 


5 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 157—158. Gh. Platon, Cu 
privire la evoluția rezervei..., loc. cit., p. 235. 

ê D, C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., I, p. 708—709, 717—719. 

7 Datarca în acest capitol, ca si in cele următoare, se face 
după stilul vechi. 

8 MI, Divizia comunală, 359/1849, f. 75—76, 83—84, 140—142, 
164—165, 168. 


248 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Clacasii n-au aşteptat însă acest termen ci îndată 
după publicarea noii legi, şi anume chiar în cursul lunii 
iunie 1851 s-au pornit cu o mulțime de cereri de stră- 
mutare, semnate nu numai de cite doi inşi, cum se obis- 
nuia pînă atunci (căci numai la doi clăcași dintr-un sat 
le dădea voie Regulamentul să se mute într-un an), ci de 
mai multi. În aceste împrejurări, ministerul, socotind că 
dacă s-ar îngădui strămutarea unui număr mare din- 
tr-un sat s-ar putea produce mari dezordini în operaţiile 
administraţiei, a dat, la 28 iunie 1851, ordin cirmuito- 
rilor de județe ca pina la 23 aprilie 1852, dată cînd 
intra în vigoare noua lege, să nu permită strămutarea 
decît în conformitate cu prevederile Regulamentului. În 
baza acestui ordin au fos: respinse toate cererile pe 
care ţăranii au început să le adreseze în bloc sau în 
grupuri mari. Faptul a produs o mare fierbere. În jude- 
tul Buzău, de pi.dă, cirdun de clăcaşi au început să 
asalteze zilnic cirmuirea pentru a li se da voie să se 
strămute pe temeiul noii legi. în grupuri de mai multe 
familii. Graba li se explica si prin ademenirea de către 
proprietarii străini, care le ofereau anumite înlesniri şi 
foloase, în scopul populării moșiilor lor”. Cirmuitorul 
vorbea chiar de un „duh de turpurare“ între ţărani, la 
care contribuia nu în mică măsură si băutura darnic: 
impărţită de cei ce-i atrăgeau pe moșiile lor 10. Această. 
stare de spirit a înlesnit si fuga clacasilor. 

Cum jalbite şi drumurile lor de colo pînă colo nu 
incetau, de la 18 septembrie si pina la 19 octombrie 
s-au dat nu mai putin de alte trei ordine circulare pen- 
tru stăvilirea strămutării lor. Pe baza lor au fost res- 
pinse mai departe cererile de mutare în grup. Totuşi în 
judeţul Teleorman un număr de 62 de clăcași din dife- 
rite sate au apucat să obţină în cursul lunii octombrie. 
autorizaţia de strămutare pe alte moşii, iar 16 dintre ei 
in oraşele Alexandria si Turnu, pentru ca de la sfîrşitul 
acelei luni să înceteze orice aprobare din partea cîrmuirii. 
În schimb. în judeţul Gorj şi Mehedinţi, pînă la sfir- 
șitul anului 1851. foarte puţini clăcași au cerut voie să 
se strămute. De remarcat că cele mai multe cereri de 
mutare pe moșiile din județele Gorj si Mehedinţi pro- 


^ VL, 1049/1851, f. 933, 1065—1066. 
1 MI, Divizia rural-comunală, 302/1852, I, f. 73. 


249 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


veneau de la clacasii din judeţele de cimpie, desigur din 
cauza preţului ridicat al prisoaselor de acolo !!. S-au dat 
apoi noi ordine cînmuitorilor să nu permită strămuta- 
rea împotriva vechii legi, cei ce cugetau la ,,nestator- 
nicie“ trebuind să fie dati in chezăşie unul altuia. 
Între timp s-a dispus ca cei ce obțineau permisia de 
strămutare după vechea lege să fie obligați si supra- 
vegheati ca să se aşeze în cuprinsul satelor, la un loc 
cu ceilalţi locuitori, iar nu risipiţi pe moşie, si să-și 
ridice casele pe suprafaţa pămîntului, nefiinclu-le inga- 
duit pe viitor să-și facă si să locuiască în bordeie !?, 
Măsura venea în intimpinarea celor realizate pina atunci 
în acțiunea de sistematizare a satelor. 

În felul acesta, unii clăcași şi-au ales din timp locuri 
pe alte moşii, unde şi-au facut în toamna anului 1851 
arături, după învoielile încheiate cu proprietarii de acolo, 
primind chiar bani cu împrumut pentru a-și cumpăra 
vite si a-şi clădi casele și raminind ca mutarea s-o facă 
la timpul stabilit. În primăvara anului 1852 însă, vechii 
lor proprietari nu i-au mai lăsat să-şi facă semănături 
pe acele moşii, ci i-au silit să le facă tot pe moşiile unde 
locuiau incă, aceasta cu scopul de a le împiedica stră- 
mutarea. La reclamatiile lor, s-a dispus, la 6 martie 1852, 
să fie lăsați să-și facă arăturile de primăvară pe moşiiie 
alese de ei pentru strămutare, cu condiţia să achite ve- 
chiului proprietar ciăca si celelalte îndatoriri pina ia 
26 octombrie același an, termenul stabilit pentru înce- 
perea strămutărilor. S-a cerut apoi cîrmuitori.or să aducă 
la cunoștința satelor că, începînd cu data de 23 aprilie. 
cererile lor de strămutare urmau să se conformeze noii 
legi 14, Știrbei, precizînd că la sfîrşitul anului 1852 co- 
misiile de catagrafiere aveau să iasă pe teren, a dat cr- 
din să se pună in vedere clăcaşilor să urgenteze inche- 
ierea învoielilor pentru prisoase, iar de nu, să-și înainteze 
cererile de strămutare pînă în iarna anului, căci cei ce 
nu vor face aceasta nu se vor mai putea muta timp de 
cinci ani. Cirmuirile trebuiau să stăruie pe lingă clăcași 
să-şi achite obligaţiile pe anul întreg către proprietarui 


1! VL, 1049/1851, f. 543, 545, 605, 621, 933, 1018, 1045, 1085, 
1096, 1125—1127, 1298—1299. 


12 Ibidem, f. 1259. 


r „Buletin ofițial“, nr. 78 din 5 septembrie 1851, p. 309. 
41 MI, Divizia rural-comunală, 302/1852, I, f. 250, 256, 280—281. 


290 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


moşiei pe care o părăseau. Ministerul le-a precizat apoi 
că cererile de strămutare urmau să se facă numai de la 
23 aprilie înainte, iar mutarea ca atare să înceapă de 
la aceeași dată si să dureze numai pina la 26 octombrie 
1852. sau cel mai tirziu pina la 23 aprilie 1853  Achi- 
tarea pe deplin şi pe întregul an a datoriilor către ve- 
chiul proprietar avea să se facă numai în cazul cînd 
clăcașul se bucurase din plin de toate drepturile acor- 
date de lege pe moşia de pe care se muta. „Tot ce este 
a] săteanului : vite, bucate si altele, este în drept a şi le 
ridica: — se parafraza în circulara ministerului cele 
hotărite de Ştirbei, fără a se aminti însă nimic de sădi- 
rile şi clădirile sale !6. Abia dintr-o rezoluţie ulterioară 
a iui se poate vedea că aceste bunuri imobile ale clă- 
casului care se strămuta ramineau ale proprietarului 
moşiei. Numai clădirile si sădirile clacasului izgonit tre- 
buiau plătite de proprietar. 

Dar nu toţi clăcaşii au avut răbdare să aştepte ter- 
menul stabilit pentru strămutare. Unii au cerut voie să 
se mute pînă la 23 aprilie, adică pînă la data intrării 
in vigoare a noii legi, şi aceasta fără să fi dat de ştire 
proprietarilor. Ca urmare aceștia i-au cprit, pe motiv 
că le ramineau locurile nelucrate, iar ministerul le-a 
respins cererile. În schimb, de la acea dată înainte, s-a 
det ordin ca sfaturile sătești să nu împiedice, ci dim- 
potriva să faciliteze cursul prezentării cererilor de stra- 
mitare și de izgonire, iar cirmuitorii să lase pe săteni 
să se mute şi totodată să înceteze orice acţiune de adu- 
cere înapoi a celor strămutați pina atunci. Cu toate 
acestea, în judeţele Brăila, Ialomiţa şi Vilcea subcîrmu- 
itorii și arendaşii au împiedicat pe clăcaşi să se mute. 
Ministerul a dat deci din nou ordin ca ţăranii să fie 
lăsaţi să se bucure de dreptul de strămutare 17, 

Pină atunci însă unele cereri înaintate pînă la data 
de 23 aprilie au fost respinse. ca unele ce nu erau pre- 
zentate la timp. S-au făcut însă şi unele excepţii, mai 
ales cind, ca motiv al strămutării, se invoca lipsa de 
pămînt. Asemenea cereri erau cercetate mai întîi de sub- 
cirmuitori şi numai pe baza referatelor lor cirmuitorul 
îşi făcea cunoscută ministerului opinia sa pentru apro- 

15 MI, Administrative, 12/1850, f. 39. 


16 „Buletin ofiţial“, nr. 45 din 2 iunie 1852, p. 178. 
17 MI, Divizia rural-comunală. 302/1852, I. f. 339, 357, 575, 619. 


251 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


bare sau pentru respingere. Era de ajuns ca părerea lui 
să fie negativă, adică să spună oe țăranii doreau să se 
mute numai dintr-un „nărav rău“, pentru ca ministerul 
să le respingă cererile. Au fost aprobate numai cererile 
acelora care, după convingerea oficialitatii locale, n-aveau 
într-adevăr pămînt suficient. Li s-a permis mutarea și 
clăcaşilor din satele „cordonașe“, ,,pichetase“ sau „Bră- 
nicere“, adică din cele ce păzeau frontiera, cu condiţia 
insă ca în locul „,pichetaşului“ strămutat să fie pus un 
alt ţăran din celelalte familii ale pichetului dat, pentru 
a se tine mereu complet efectivul acestuia 18. 

Fireşte că cele mai multe cereri de strămutare au 
fost înaintate după intrarea în vigoare a noii legi si pina 
la 31 octombrie 1852, ultimul termen de prezentare a 
lor pentru prima perioadă de cinci ani. Tot atunci s-au 
inregistrat şi cereri de izgonire din partea proprietarilor 19. 
Clăcaşii care s-au mutat după 23 aprilie sau cei care se 
găseau în curs de strămutare au cerut să nu fie obligați 
să-și piătească, după cum le pretindeau proprietarii si 
arendașii, datoriile pe întreg anul 1852, ci să fie lăsaţi 
să-şi ridice recolta obţinută pe moșia de pe care se mu- 
tau, dind numai dijmă din ea. Știrbei a hotărit însă ca 
ei să fie datori să-și achite datoriile pe deplin către 
proprietarul moşiei de pe care se mutau pe tot acel an, 
dacă bineînţeles s-au bucurat pe anul întreg si de toate 
drepturile acordate de lege, clacasul care se muta fiind 
în drept să-și ridice vitele şi bucatele %. De aceea, stră- 
mutarea nu s-a putut face dacă mai întii clacasul au 
și-a achitat datoriile fata de proprietate si fata de fisc? 
Noua lege l-a scutit doar de depunerea la cutia oa 
a unei sume egale cu birul pe un an (30 de lei) Z. 

Hotărirea lui Știrbei nu s-a arătat cea mai nimerita 
pentru soluţionarea litigiilor care au început să se 
ivească în urma strămutărilor. Mai nimerită ar fi tost 
părerea cirmuitorului de Ialomiţa, după care clăcașşii care 
s-au mutat imediat după 23 aprilie cu vite cu tot, fără 
a mai trage vreun folos de pe moşiile pe care le pa- 
răseau, ar fi trebuit să se achite numai de datoriile 


3 Ibidem, f. 63, 65, 130, 144, 235, 251, 450—456. 
9 Ibidem, f. 55—270, 414—419. 

% Ibidem, f. 433, 563—565, 579. 

Ibidem, 304/1852, f. 496. 

Ibidem, 303/1852, f. 345—346. 


252 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


anului precedent (1851), iar cei ce s-au înscris numai pen- 
tru alte moşii, dar care au continuat să-și tind vitele si 
să-şi aibă arături si in 1852 pe moşiile pe care inca lo- 
cuiau, 's-ar fi cuvenit să-și achite acolo obligaţiile pe 
aces: an”. În judeţul Brăila s-a ajuns la neînțelegeri 
din cauză că arendaşii au pretins claca pe 1852 în muncă, 
în timp ce clăcaşii care se mutau au căutat s-o plă- 
tească in bani? În judeţul Teleorman, proprietarii si 
arendaşii au cerut de la clacasii strămutați să le secere 
cerealele în contul prisoaselor si al pasunatului vitelor 
pina la ridicarea lor de pe moşie, în timp ce clacasii 
au refuzat, crezind că invoielile pentru prisoase au ră- 
mas desființate odată cu permisia dată lor de a se 
muta. Ei au oferit pentru mprisoase dijmă si bani, iar nu 
muncă. Li s-a pus în vedere să execute hotărîrea lui 
Știrbei %. În judeţul Buzău un mare număr de clăcași, 
primind autorizaţia de strămutare, nu s-au mutat în sa- 
tele in care declaraseră că se statornicesc, ci pe aite 
mosii, necunoscute, pricinuind in felul acesta confuzii 
in evidența cinmuirii. Cauza era tot atragerea lor de că- 
tre anumiţi proprietari străini pentru a-și popula moşiile. 
Cirmuitorul a cerut sfaturilor sătești să nu permită ase- 
zarea in sate a nici unui țăran străin, înainte de a se fi 
încredințat de alegerea lui formală, iar în cazul stra- 
mutării clacasilor să le dea bilete, în care să se specifice 
sate:e in care doreau să se mute. Pe de altă parte, unii 
clacasii din acel judeţ au cerut voie să se mute în gru- 
puri de cite 3—4 familii pe mai muite sfori ide moşii 
nelocuite. A li se aproba asemenea mutări, ar [i însemnat 
sa se con'simtă la formarea, nu de sate, ci de mici cătune, 
care n-ar fi fost în stare să-şi achite dările către fisc 
şi nici să asigure paza ordinii în ele. De aceea dar şi 
cererile de acest fel au fost respinse “i. 

in judeţul Rimnicu Sărat, Prahova şi Ialomiţa unii 
clacasi după ce au încheiat cu proprietarii invoieli pen- 
tru prisoase pe anul 1852, precum şi pe următorii cinci 
ani, au cerut voie să se strămute, pe motiv că s-au răz- 
gindit. La început ministerul le-a respins cererile de- 
oarece „aşezămintul de învoială“ odată facut nu putea 


3 Ibidem, 302/1852, I, f. 317, 324 
“4 Ibidem, 303/1852, f. 26, 68—69. 
3 Ibidem, f. 32 ; 302/1852, I, f. 433. 
*5 Ibidem, 303/1852, f. 79, 214—215. 


253 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


fi călcat %. Pe urmă însă a venit cu altă interpretare si 
anume că, potrivit hotăririi amintite a lui Ştirbei, clá- 
casii aveau latitudinea să-şi declare voinţa de a răminea 
sau de a se muta de pe moşie pina la 31 octombrie acel 
an. Prin urmare, înainte de expirarea acestui termen nu 
li se putea stăvili strămutarea, deoarece prin asemenea 
cereri clăcaşii nu făceau altceva decit dovedeau că toc- 
meiile cu proprietarii nu fuseseră făcute de buna ior 
voie. Cu atit mai mult strămutarea lor trebuia lăsată 
liberă, cînd refuzau să accepte condiţiile depuse de pro- 
prietari +^. 

Prin acordarea libertăţii ţăranului de a se muta pe 
moșia unde găsea condiţii de viață mai bune s-a inles- 
nit si popularea moșiilor nelocuite, Asa au fost apro- 
bate cererile proprietarilor pentru înființarea de noi 
sate ™, Pentru a atrage pe clăcași, unii proprietari le-au 
acordat, prin invoieli, scutiri de clacă pe un anumit 
numar de ani (2—3) și le-au dat lemn pentru case si 
coşare sau mărăcini pentru oboare, ori bani pentru con- 
structia de locuințe %. Pe alocuri invoiala a prevăzut 
scutirea de clacă si de ierbărit pe o perioadă de trei ani 
și jumătate, de darea oamenilor la pichetul de pază a 
frontierei pe timp de zece ani, precum si înlesniri la 
achitarea ciăcii după acea perioadă de scutire, de pildă 
să lucreze numai 10 zile, iar restul de 12 să le achite in 
bani ”!. Pe de altă parte si unii clăcaşi, de exemplu cei 
din mai multe sate din judeţul Dolj, au cerut voie să se 
mute pe moșii nelocuite pentru a înființa sate noi. Dar 
după dispoziţiile date, un sat nou nu se putea înființa 
decît din cel putin 50 de familii*?. Însă tot după aceste 
dispoziţii si după lege, ciăcașii avea voie să se mute in 
orice număr ar fi dorit si chiar toţi dintr-un sat, lucru 
ce s-a întimplat in unele parti, din care cauză citeva 
sate au și dispărut cu totul, dar n-aveau voie să se așeze 
în unul și același sat decit numai pina la 12 insi dintr-un 
sat 3. S-a făcut excepţie doar cu moșiile mosnenesti, com- 


că Ibidem, f. 132, 261, 328 ; 304/1852, f. 9, 337. 
Ibidem, 102/1852, f. 814—815 ; 303/1852, f. 327; 304/1852, 


~ Ibidem, 302/1852, I, f. 314—315. 


| “ Ibidem, 304/1852, f. 27. Direcţia administrativă, 42/1855, 
t. 236—238. BA, doc. 4/MCCCLXIX, f. 255. 

H Ibidem, 470/1854, f. 489. 

* Ibidem, 303/1852, f. 397 ; 304/1852, f. 9. 


254 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


puse din mai multe curele, pe fiecare din ele putind să 
se mute pina la 12 clăcaşi din acelaşi sat ™. Numai cînd 
strămutarea satului se făcea după voia şi la cererea pro- 
prietarului, ciacasii se puteau aşeza, dupa lege, cu toţii 
pe una şi aceeași moşie". Se intilnesc și cazuri de ade- 
menire a ciacasilor la strămutare, dar proprietarii dove- 
diti au fost condamnaţi, după lege, la despăgubiri“. 

Toţi proprietarii şi arendasii au început 'să ia in stă- 
pinirea lor, pe baza § 5 din art. 144 al Regulamentului 
urganic, casele si orice fel de clădiri si sădiri de la clă-- 
caşii care se strămutau. Aceasta s-a întîmplat bunăoară 
in județul Oit incă înainte de 23 aprilie, cînd aceştia 
se găseau in toiul îndeplinirii formelor de strămutare. 
Multi dintre ei, pe lingă clădiri si sădiri, stăpineau prin 
cumpărătoare cu acte, vii, livezi de pruni, case, pătule si. 
alte;e, unii avindu-le cumpărate chiar de la proprietarii 
mosiilor lor, alţii, şi anume cei de pe moşiile mănăs-- 
ireşti, de la arendasi, iar cei mai multi de la persoane 
străine, cu permisia proprietarilor. Aceste ,,namestii si 
pomosturi“ constituiau pentru cei mai mulţi dintre ei 
cea mai valoroasă parte din averea lor. Cirmuitorul a 
fost deci de părere că ele nu puteau fi luate în temeiul 
antico.ului citat, deoarece nu erau bunuri imobile făcute 
de dinşii, ci cumpărături particulare. Ministerul i-a răs- 
puns însă că, după „adevăratul înţeles“ al legii, clădirile: 
și sădirile ţăranilor ce se mută de pe moşie rămin ale: 
proprietăţii *. Cum însă Știrbei hotărise, după cum s-a 
amintit, că „tot ce este al săteanului, vite, bucate şi 
aitele, este in drept a si le ridica“, cînmuitorul din Dolj 
a crezut că in expresia „şi altele“ intrau casa, pătulul,. 
coşarul şi orice lucru ce se putea strămuta. Ministerul 
a cerut deslușiri domnitorului, care l-a trimis la legea 
sa. Aceasta însă nu specifica nimic în această privință.. 
Totuși ea a fost interpretată în sensul că clădirile şi să- 
dirile clacasilor ramineau proprietarului moşiei de pe 
care se mutau%. Pe baza acestei nefaste intenpretări 
clăcaşii strămutați şi-au pierdut toată averea jor imo-- 


Ibidem, 373/1853, f. 70 ; 381/1853, f. 261, 266, 292, 303. 

V Ibidem, 304/1852, f. 375—376. 

™ D. C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., f. 709. 

% MI, Divizia rural-comunală, 302/1852, I, f. 148—150. 

% Ibidem, f. 363, 539. 

Ibidem, 303/1852, f. 8, 10, 53—54 ; 470/1854, f. 106, 270.. 


z 


259 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


bilă (casele, imprejmuirile, tot ce era construcţie infipta 
in pămînt, curăturile de arătură si fineataéa, pometurile, 
viile în cazul cînd pentru acestea din urmă n-aveau acte 
de embatic) si aceasta pe tot parcursul perioadei anaii- 
zate, pina la reformă *. Numai cosarele sau hambarele 
de porumb, care erau împletite din nuiele şi aşezate pe 
tălpi, iar nu pe pari infipti în pămînt, cum erau păierele, 
au putut să le ia cu ei, ca pe nişte clădiri mişcătoare 4. 
Tot răul însă cu binele lui, căci tocmai spectrul acestei 
pierderi i-a oprit tot timpul pe cei mai multi să se 
stramute. 

Cu totul alta a fost situatia in cazul izgonirii clacasilor, 
sub pretextul că erau îndărătnici si instigau la nesupunere 
şi dezordine în sat. Noua lege prevedea laconic despăgu- 
birea lor de sădiri, ca cele de pruni „şi altele“!. Ca 
urmare, proprietarii au trebuit să plătească :celor pe care-i 
îndepărtau de pe moşiile lor clădirile și sădirile. In acest 
sens s-au dat în 1852 şi deslusiri cirmuitorilor. Izgonirea 
a fost condiţionată apoi tot timpul de această despăgu- 
ire a clacasilor de acareturile si plantațiile lor?. In 
anul 1852 s-a cerut o serie de izgoniri. Ele au fost apro- 
bate şi s-a dat ordin de executare îndeosebi pentru 
acelea, în care ţăranii erau calificaţi „uneltitori de ne- 
odihnă între clăcaşii moşiei“ “3. N-au fost aprobate, in 
schimb acelea in care motivul invocat ide proprietari era 
lipsa de pămînt ^^. În judeţul Vilcea unii clăcași au re- 
fuzat să plece, oferind proprietarilor orice le cereau. Au 
fost totuşi izgoniți ^5. 

Termenul de depunere a cererilor de strămutare și 
‘de izgonire a expirat la 31 octombrie 1852. Atunci mi- 
nisterul a insistat pe lingă proprietari ca pină la 15 de- 
cembrie acelaşi an să alcătuiască, împreună cu deputaţii, 
preotul si cu cite doi clacasi fruntași din fiecare sat, ta- 
bele în dublu exemplar de toţi sătenii ce se găseau ase- 


5 Ibidem, 373/1853, f. 374—377 ; 522/1855, f. 649; 611/1856, 
f. 176; 695/1857, I, f. 172—173. Administrative, 154/1851, f. 379. 

10 Ibidem, 373/1853, f. 366—367. 

^l D, C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., p. 709. 

42 MI, Divizia rural-comunală, 302/1852, I, f. 363, 474; 303; 
1852, f. 54; 473/1854, f. 204—206, 440—441 ; 544/1855, f. 1100. 

43 Ibidem, 302/1852, I, f. 485—486 ; 303/1852, f. 65—66, 118— 
119, 169, 230, 270. 

41 VL, 1049/1851, f. 1051, 1053. 

45 MI, Divizia rural-comunală, 304/1852, f. 406. 


256 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


zati sau care urmau să se statornicească, in urma stramu- 
tării, pe moşia dată, din care un exemplar să fie trimis 
ministerului, iar altul comisiilor de catagrafiere, care 
aveau să iasă pe teren la 1 ianuarie 1853 pentru a efec- 
tua primul recensdmint fiscal pe cinci ani 46. Între timp 
insă în județul Dolj s-au găsit unii proprietari care au 
cerut reintoarcerea clăcașilor, pe motiv că se strămuta- 
seră doar pe baza jălbilor înaintate numai subcirmuito- 
rilor de plăşi, iar nu forurilor competente şi cu un an 
inainte. Ministerul i-a considerat însă bun mutaţi. După 
data de 31 octombrie s-a respins orice cerere de stră- 
mutare sau de înfiinţare de sate noi. Numai cererile 
clacasilor de a rămîne mai departe pe moşia, de pe care 
anterior reclamaseră strămutarea, au fost admise. În ge- 
neral, strămutarea clăcașilor s-a terminat la sfîrşitul lunii 
octombrie. Între cei mutaţi pe alte moşii se aflau şi unii 
grăniceri 4’. 

Totalul strămutaţilor şi izgonitilor de la 23 aprilie 
şi pînă la 1 noiembrie 1852 se cunoaşte in 11 din cele 
17 județe ale ţării. In Argeș s-au strămutat 232 de clă- 
casi, în Brăila au cerut voie să se mute 883, în Dolj 
s-au mutat 312, în Ilfov 519 (din unele sate în grupuri 
de pînă la 18 si chiar 24 de insi), în Muscel în curs de 
strămutare şi izgonire se aflau 190 (din cei pasibili de 
izgonire nimeni nu făcuse ‘pina atunci încă nici un pas, 
deoarece nu fuseseră despăpubiţi de clădiri si semănături), 
in Olt 269, în Prahova 174 au cerut autorizaţie de 
strămutare, iar pentru 42 s-a cerut izgonirea, în Rimnicul 
Sărat au înaintat cereri de strămutare 771 (dintre care 
cei mai multi, „căindu-se“ în urmă, au cerut să rămină 
pe loc ^8, în Romanați s-au strămutat 676, iar in Teleor- 
man au cerut strămutarea 1 136, dintre care un mare 
număr, poate chiar jumătate, nu erau încă mutaţi la 
17 noiembrie, deoarece, ca şi cei din Rimnicul Sărat, 
ezitau să se strămute, iar cirmuirea primea zilnic jalbe 
de la ei pentru a li se revoca permisia de strămutare *?. 
Din cifrele de mai sus se constată că deplasarea cea mai 


“5 „Buletin oficial“, nr. 98 din 13 si nr. 102 din 27 noiem- 
brie 1852. 

7 MI, Divizia rural-comunală, 63/1852, f. 465; 304/1852, f. 
72—73. 147, 338—339, 378 ; 382/1853, f. 117. 

8 V, 916/1853, f. 34—35. 

^9 MI, Divizia rural-comunală, 303/1852, f. 129—616. 


257 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


mare de populaţie a avut loc la cimpie, începind cu 
județele Teleorman, Brăila, Rimnicul Sărat, Ilfov, Me- 
hedinti și terminînd cu județele Dolj si Olt. Cele mai 
muite stramutari s-au înregistrat în județele, in care 
clacasii au respins cele mai multe din condițiile depuse 
de proprietari pentru prisoase. S-ar putea spune că ni- 
veiul strămutării indică nivelui exploatării clăcâșimii pe 
calea luării de arendă a prisosului de pamint. Acolo, 
unde clăcaşii au acceptat asemenea condiţii, ca de pildă 
în judeţul Arges, si cererile de strămutare au fost mai 
puţine“. În ceea ce privește izgonirile, cele mai multe 
s-au înregistrat in judeţele Muscel, Prahova, Arges şi 
Vilcea. Rezu:ta deci că alungarea clăcaşilor s-a cerut si 
s-a practicat mai mult în regiunea muntoasă a ţării. cu 
pamint putin si cu populație mai deasă, si mai putin 
ia ses, unde era atita nevoie de brațe de muncă. 

Din lipsă de date pentru restul judeţelor (pentru 
Buzău se găsesc cifre numai pentru lunile iunie și iulie, 
cînd s-au strămutat 110 ciadcasi°!, iar pentru Vilcea doar 
pentru lunile iunie-octombrie, cînd au cerut voie să se 
mute 185 de ciacasi şi cind s-au făcut cereri de izgo- 
nire pentru 14 clăcași 5? nu se poate cunoaște situaţia 
strămutărilor din 1852 la scara ţării. Or.cum. numărul 
clacasilor care și-au părăsit vetrele pentru a-și găsi aiurea 
condiţii de ‘trai mai bune a fost relativ mic. Ştirbei 
avea poate dreptate cînd, în primăvara anului 1833, 
ușurat de teama de a vedea strămutările sporind la in- 
finit, mărturisea ca ele s-au mărginit 1a un foarte mic 
număr ide cazuri izolate 53. 

Dar si citi s-au strămutat. nu toți au fost lăsați în 
pace de vechii proprietari, ci unii au fost siliți să se 
întoarcă înapoi, sub pretextul neîndeplinirii formelor de 
strămutare. La protestele lor, s-au dat, la începutul anu- 
lui 1853, dispoziţii comisiilor de :catagrafiere. care iesi- 
seră pe teren pentru a efectua primul recensâmint fiscal 
pe cinci ani. să înscrie în satul sau în mahalaua orașului 
dat pe orice ţăran care se găsea mutat isi statornicit acolo 
cu familia (nu însă şi pe cei ale căror familii rămaseră 
in vechiie lor locuinţe), indiferent dacă îndeplinise sau 


5° Ibidem, f. 301. 

A Ibidem, f. 201, 267. 

> Ibidem, f. 80—90, 114—116, 246—247, 253, 270, 400. 
5 N. Iorga, Corespondența lui Stirbei-Vodd, I, p. 265. 


258 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


nu formele de strămutare. Comisiile trebuiau să înscrie 
in satul sau în mahalaua dată si pe cei care, avindu-si 
formele îndeplinite, urmau să se mute pina la 23 apri- 
lie 1853. In timpul recensămîntului însă clacasii nu se 
puteau strămuta, nici izgoni 4. . 

Pe teren, comisiile de catagrafiere au verificat una cite 
una cererile de strămutare, întrebind pe fiecare clăcaș, 
în prezenţa proprietarului si a obştei satului în care s-a 
mutat, dacă persista in hotărirea lui sau dacă voia sa 
se întoarcă înapoi în vechiul său sat. Și după cum răs- 
pundea, asa era înscris în satul pe care gsi l-a ales, sau, 
in cazul cînd se răzgindea, în cel de unde plecase şi 
unde trebuia să se reîntoarcă. Asa a procedat comisia 
județului Rimnicul Sărat 55. Cele din judeţele Dimbovita, 
Olt şi Teleorman nu ştiau însă ce să facă cu cei ce se 
mutaseră, dar care, răzgîndindu-se, cereau să fie înscrişi 
tot în vechile lor sate, unde se şi înapoiaseră sau căutau 
să se reîntoarcă, si nici cu cei ce se strămutaseră fara 
forme. S-a dispus ca cei ce şi-au prezentat cererile la 
termen şi şi-au îndeplinit formele de strămutare să nu 
se mai reîntoarcă, cîtă vreme cei ce s-au mutat după 
expirarea termenului si fără forme să fie trimiși ina- 
poi “i. Pe alocuri situaţia era si mai încurcată. Bunăoară 
in județul Viaşca unii clăcaşi se mutaseră încă din 
toamna anului 1852 pe moşiile ai căror proprietari îi în- 
lesniseră cu lemn pentru construcţia caselor şi pentru 
încălzit, dindu-le şi locuri de arătură, fineata şi izlaz. 
Acum, în primăvara anului 1853, unii din ei au fost 
înscrişi în tablele satelor in care s-au mutat, alții însă 
au dec.arat că se întorc înapoi în vechile lor sate, si 
așa au şi fost înscriși în acele sate. Dar proprietarii mo- 
siilor pe care apucaseră să se mute le-au cerut, iar mi- 
nisterul le-a aprobat, despăgubiri pentru lemnul şi pen- 
trul locurile sparte de ei și rămase nesemănate 77. 

Strămutarea s-a făcut atit în cuprinsul unuia şi ace- 
luiaşi județ, cit şi dintr-un judeţ în altul sau în altele. 
Pentru înregistrarea lor în satele în care s-au mutat cu 
sau fără forme, ori chiar prin fugă, a fost nevoie de o 


% MI, Divizia rural-comunala, 383/1853, f. 282—283 ; 470/1854, 
f. 55 ; 541/1855, f. 42—43, 172. V. şi „Buletin“, nr. 12 din 1853. 
5 V, 940/1853, f. 18. 


oe MI, Divizia rural-comunala, 382/1853, f. 54—55, 96—97. 
" Ibidem. 384/1853. f. 530—531. 


259 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


întreagă corespondenţă intre comisiile de catagrafiere din 
diferite judeţe %. Principiul ce trebuia păzit de autori- 
tatile locale, în cazul strămutării, era ca ţăranul, căruia 
comisia de catagrafiere îi adeverise dreptul de a se 
muta, să-şi achite toate datoriile către sat și către pro- 
prietar pina la sfirşitul perioadei expirate in satul în 
care a locuit, iar de la începutul perioadei următoare, 
în satul in care s-a mutat. Produsele pe care clacasii 
strămutați le aveau depuse în magaziile de rezervă din 
satul vechi au rămas acolo, fără nici o despăgubire, ca 
şi celeialte bunuri imobile ale lor, $i acestea pentru că 
exista concepția că ţăranul care se muta rdminea păgu- 
baş de orice avut de care dispunea în satul din care 
pleca 5%. 

După terminarea recensămîntului, strămutarea clăca- 
şilor, ca şi izgonirea lor au fost oprite pe tot parcursul 
perioadei de cinci ani. Aceasta nu înseamnă însă că în 
toţi aceşti ani țăranul nu şi-a putut părăsi satul. Dim- 
potrivă, el a fost așa-zis liber să plece din el, dar numai 
temporar, după interesele sale şi numai după ce mai 
întii asigura cutia lui de banii capitatiei si de contri- 
butiile sătești, iar pe proprietar de îndeplinirea obliga- 
tiilor clăcășeşti pînă la sfîrşitul perioadei în vigoare, 
fiind obligat să se întoarcă înapoi la termenul acordat 
în bilet. Așa numai au putut unii clăcași să se ,,instrai- 
neze“ temporar pe alte moşii și să se angajeze acolo în 
diferite servicii, ca morari, circiumari, vieri şi isprăvnicei 
de moșie etc. 0. 


Strămutarea si izgonirea in perioada 1858—1863 


La început s-a hotărît ca recensămîntul, pentru a doua 
perioadă de cinci ani (1858—1863), să se facă în primăvara 
anului 1858, după data de 7 martie, cînd expirau cele trei 
luni acordate la 19 noiembrie 1857 de consiliul de miniștri 
si aprobate de caimacamul Al. Ghica pentru încheierea în- 


5 Ibidem, 421/1853, f. 190—193, 270. V, 940/1853, f. 4—5, 85, 
104, 108, 117, 123, 141, 144—145, 233—234, 357—360. 

59 Ibidem, 522/1855, f. 4; 527/1855, f. 39—40. 83; 611/1856, 
f. 525—526. 

6 Ibidem, 372/1853, f. 8; 470/1854, f. 390; 522/1855, f. 4, 
430—431 ; 527/1855, f. 39—40, 83; 611/1856, f. 525—526. 


260 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


voielilor pentru prisoase şi pentru înaintarea cererilor și 
îndeplinirea formalităţilor de strămutare si izgonire 6l. Dar 
si acum, ca si la începutul perioadei precedente, unii 
clăcași au cerut si au primit autorizaţia de strămutare 
imediat după ce au luat cunoştinţă de aceste dispoziţii, 
adică în lunile noiembrie şi decembrie 1857, şi aceasta 
mai frecvent pe moșiile mănăstirești şi pe domeniile sta- 
tului, unde condițiile de arendare le ofereau prisosul de 
pămînt la preţuri fixe 2. Ba unii au cerut voie să se 
mute chiar înainte de apariţia dispoziţiilor amintite. Și 
acestea au fost luate în considerare de administraţie 63. 
Desigur însă că cele mai multe cereri au fost inregis- 
trate după 7 decembrie şi în primele două luni ale 
anului 1858, adică în perioada fixată de minister 6%. Dar 
fiindcă-i împovărau lucrările, ministerul le-a trecut spre 
rezolvare administratiilor de districte (cum se numeau 
atunci cirmuirile de judete) si care urmau să-i ceară 
avizul numai în cazuri excepționale, cînd aveau nedu- 
meriri 65, 

Practic, si în această perioadă numărul de clăcași 
care au putut să se mute din unul și același sat pe una 
și aceeaşi moşie a continuat să fie limitat la 12, iar cei 
ce au depășit acest număr au fost întorși înapoi. În- 
fiintarea de sate noi a continuat să fie aprobată numai 
în cazul cînd pe moşia nelocuită se mutau cel putin 
50 de familii de clacasi®’. Aceasta însemna însă o se- 
rioasă piedică în calea populării moşiilor „pustii“. Nici 
pe moșiile mănăstirilor pămintene, pe care strămutarea 
se făcea numai cu permisia Ministerului Cultelor, nu s-a 
făcut excepţie de la regulă, cu toată intervenția acestuia 
pe lingă Ministerul de Interne ca să aprobe înfiinţarea 
de sate cu un număr mai mic de 50 de clăcași. Si pe 


SL „Buletin oficial“, nr. 98 din 9 decembrie 1857, p. 381. 

© MI, Divizia rural-comunala, 695/1857, I, f. 768—769, 1072, 
1095, 1115—1116, 1151 ; 696/1857, f. 2. 

53 Ibidem, 695/1857, I, f. 146, 172—173, 240, 433, 539—540, 
612—613, 689, 766—767, 888, 917, 948, 1180—1181. 

& Ibidem, f. 1182—1188 ; 696/1857, f. 78, 121, 169, 278, 308, 
312, 325, 328, 346, 430—431, 673, 806, 898. Direcţia administrativă, 
49/1857, f. 44—45, 98. 

65 Ibidem, 696/1857, f. 167. 

6 Ibidem, f. 436—437, 458—459 ; 752/1858, f. 62—63, 792. 

67 Ibidem, f. 324—325, 775—776 ; 751/1858, f. 768. 

& Ibidem, 752/1858, f. 1332—1333. 


261 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


moşia mosneneasca, stăpinită de mai multi mosneni, fie- 
care cu particica sa, clacasii s-au putut muta tot numai 
pînă la 12 din acelaşi sat pe aceeaşi particicd®. S-a 
continuat apoi să se dea voie să se mute şi dorobantilor 
sub arme, grănicerilor (pichetasilor) activi, pircălabilor 
(primarilor) si deputaţilor satelor, cei strămutați urmînd 
să fie înlocuiţi în posturile lor 70. Acareturile clacasilor, 
cu toate împrejmuirile lor, curăturile de arătură şi fi- 
neata, pometurile si viile lor au rămas mai departe, fără 
nici o despăgubire, proprietarilor de pe ale căror moşii 
se strămutau 71. Strămutarea a anihilat dreptul de moş- 
tenire al clăcaşilor asupra curăturilor, copiii neputind 
stăpini în continuare curătura de arătură, de fineata, 
de pomet sau de vie a părinţilor lor strămutați 72. 


A continuat pe alocuri şi atragerea (,,miglisirea“) 
clacasilor de către proprietari şi arendasi pe moșiile lor. 
În judeţul Ialomiţa aceasta s-a făcut prin dare de bani si 
altele, pe baza unor tocmeli scrise, prin care clăcaşii se în- 
datorau ca în caz de neexecutare să le restituie întreit 
ceea ce primiseră. La plingerile celor ce luaseră asemenea 
avansuri, dar nu se mutaseră, ministerul i-a obligat să 
le dea înapoi numai suma primită ™. Pentru atragerea 
țăranilor pe moşiile lor, unii proprietari au redactat chiar 
un fel de înscrisuri privind modul în care cei ce s-ar fi 
mutat urinau să-și achite obligaţiile clăcăşeşti 74. 

Cererile de izgonire a țăranilor au început însă să 
curgă în 1857 îngrijorător de multe dar mai ales în 1858 
şi aceasta sub diferite pretexte, ca : lipsa de pămint pen- 
tru rezerva proprietarului şi pentru ceilalți clăcași de pe 
moșie, „îndărătnicia“ şi „„nesupunerea lor“ la achitarea o- 
bligatiilor clacasesti, intirzierea achitării acestora, intriga 
şi îndemnul la nesupunere. Izgoniri masive s-au inregis- 
trat în judeţele oltene, dar şi in unele de dincoace de Olt 
(Arges, Muscel, Dimbovita, Rimnicul Sărat) '5. Ele s-au 


“9 Ibidem, 751/1858, f. 767—768. 
‘0 Ibidem, 696/1857, f. 434— 435 ; 751/1858, f. 770—771. 
“1 Ibidem, f. 121—122. BA, doc. 23/MDCLXXXV. 
72 MI, Directia administrativă, 52/1858. f. 111—112. 
i Re: MI, Divizia rural-comunală, 696/1857, f. 671, 756 ; 751/1858, 
‘ gam 751/1858, f. 878—879. Administrative, 142/1861, 
” Ibidem, 695/1857, I ; 696/1857. 


262 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


făcut pe alocuri si ca urmare a refuzului clacasilor de 
a accepta condiţiile proprietarilor pentru prisoase 6. 
Amenințarea cu izgonirea a fost principalul instrument 
în mina aczstora pentru a sili pe clăcași să le accepte 
condiţiile *. Pentru a-i alunga, pe unele moşii li s-au 
depus intenţionat condiţii împovărătoare, ca și pentru 
clacă **. Unii proprietari au cerut chiar, prin condiţii, 
îndepărtarea clacasilor ™. Izgonirea lor a fost reclamata 
apoi şi în scopul de a li se lua curăturile pentru a se 
ataşa rezervei. Pretext pentru alungare s-a găsit si în 
cerințele de sistematizare a satelor, adică de aducere 
la linie a clăcaşilor risipiţi pe moşie ®. Destul de frec- 
vent au fost izgoniți şi „spornicii:*, adică plusul de clăcași 
maiuri de pe moşie, survenit de la o perioadă la alta, 
şi care n-aveau invoieli scrise cu proprietarul ei. Se 
intilneste si cazul izgonirii de boieri de neam, oameni 
liberi, dar care locuiau pe moşie străină şi ca atare 
erau clăcași ai ei, pentru nesupunerea la clacă şi pentru 
îndemn la nesupunere “t, Si unii moșneni au cerut și au 
cbtinut alungarea clăcașilor, din lipsă de pamint *?. 

În judeţul Muscel unii proprietari au refuzat să des- 
păgubească pe clăcaşii izgoniți de sădirile lor. Ministerul 
insă i-a obligat ca înainte de a-i îndepărta să le plă- 
teasca sădirile, în care intrau fireşte si casele cu îm- 
prejmuirile lor. În același judeţ cîţiva boieri si egumeni 
s-au trezit in toamna anului 1857 să ceară, fără succes 
insă. alungarea clacasilor. pentru a pune stăpinire, fără 
despăgubire, pe casele şi sădirile lor de pruni, înființate 
fără autorizaţii scrise *3. In general, ori de cite ori clacasii 
izgoniți au reclamat, proprietarii au fost obligaţi să le 
plătească clădirile (casele, pătulele, cosarele, gardurile), 
semânăturile, plantațiile de pomi si viile. În caz de refuz, 
clacasul a fost liber să-și ridice construcţiile **, 


“i Ibidem, 695/1857, I, f. 473. 

= Ibidem, 751/1858, f. 774. 

** Ibidem, 696/1857, f. 914—915. 

“MI, Direcţia administrativă, 49/1857, f. 455—456. 

` MI. Divizia rural-comunală, 695/1857, I, f. 352, 354; 696/ 
1857. f. 152. 

`“ MI, Divizia rural-comunală, 32/1858, f. 475—476. 

2 Ibidem, 695/1857, I, f. 859—860 ; 696/1857, f. 572—573, 804. 

: Ibidem, 695/1857, I, t 135—136, 778—779. 

~“ Ibidem, 696/1857, t. 370— 371 ; 752/1858, f. 8—9, 264, 1085; 

819.1859, f. 187v ; 900/1860, f. 32, 253—254. 


263 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Cei mai multi proprietari au reclamat însă îndepâr- 
tarea clacasilor fără a indica vreun motiv, ci numai pe 
baza libertăţii pe care le-o acorda legea de a izgoni 
oriciti clăcași ar voi, chiar și pe toți. În județul Gorj, 
de pildă, administratorul băgase de seamă încă din 
toamna anului 1857 că, în general, proprietarii cereau 
izgonirea clăcaşilor din trei motive: primul, pentru a 
le rămine pămîntul liber si a-l da la „lăturaşi“, cu scopul 
de a trage foloase mult mai mari decit de la proprii 
lor clăcași ; al doilea, pentru a pune stapinire pe curătu- 
rile lor, deci pe terenurile ameliorate de ei și care erau 
incomparabil mai bune decit cele rezervate de proprie- 
tate ; al treilea, de teama exproprierii pămîntului și im- 
proprietăririi ţăranilor, lucru la care se aşteptau. La 
rîndul lor clăcaşii asaltau administrația cu numeroase 
cereri, unele din ele iscălite de „sute întregi“ de insi, 
pentru a fi ocrotiti şi a nu fi alungaţi pe drumuri, si 
aceasta cu atit mai mult, cu cit nici un proprietar nu 
voia să-i primească, toți purtindu-se cu gindul să-și în- 
depărteze propriii lor clăcași. Ministerul a cerut caima- 
camului să apere pe clăcași, iar la 8 martie 1858. cînd 
convins că numai teama de a-și pierde pămîntul prin 
împroprietărirea acestora îi mina pe proprietari să-i 
alunge si să-şi dorească „pustiirea si nerodirea moşiilor 
lor“, a pus in vedere administratiilor de districte să pă- 
zească legea şi dispoziţiile în vigoare, pentru ca numai 
la o săptămînă după aceea să le ordone să stăruiască pe 
lîngă ei ca să încheie învoieli cu clăcașii şi să nu mai 
pretindă îndepărtarea lor 8%. Dealtfel, ministerul s-a opus 
acţiunii proprietarilor si le-a respins orice cerere de iz- 
gonire de clăcași din lipsă de pămînt, convins fiind că 
această motivare nu era în realitate altceva decit o cale 
camuflată pentru a reduce numărul lor și a rămîne cu 
cît mai mult pămînt liber, în eventualitatea unei expro- 
prieri &. 

Cererile de strămutare si de izgonire urmau să fie 
primite numai pina la termenul stabilit (7 martie 1858), 
cind sfaturile sătești trebuiau să încheie liste de toți 


35 Ibidem, 695/1857, I, f. 1039, 1040, 1050; 696/1837, f. 830, 
041, 854, 914. V. şi „Buletin oficial“, nr. 20 din 10 martie 1858, 
p. 77—78. 

86 Ibidem, 819/1859, f. 240—241, 287. 


264 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


clacasii care au cerut să se mute si care şi-au îndeplinit 
formele de strămutare, precum şi liste de cei a căror 
îndepărtare a fost reclamată de proprietari. De la 30 mar- 
tie pina la sfîrşitul lunii aprilie proprietarii, împreună 
cu autorităţile sătești, aveau să alcătuiască liste de 
populația satelor, spre a servi comisiilor de recensa- 
mint. Dar, după cum s-a arătat în capitolul precedent, 
recensamintul a fost aminat pe data de 1 septembrie si 
odata cu el si stramutarea clacasilor pina in luna august 
inclusiv. Această aminare a încurcat însă lucrurile. Unii. 
administratori de districte, ca cei de Rimnicul Sarat, 
Ialomiţa şi Ilfov, nu ştiau dacă să dea sau nu drumul 
stramutarilor şi izgonirilor cînd formalitatile erau în- 
deplinite, sau dacă această măsură oprea efectiv pina. 
în luna august strămutarea chiar si a acelor clacasi, care, 
pe lingă că-şi aveau formele îndeplinite, isi făcuseră. 
şi arăturile de primăvară ori își construiseră case și 
imprejmuiri pe noile moşii, unde-si duseseră familiile, 
lucrurile și vitele. Ministerul le-a explicat că asemenea 
clăcași se puteau muta oricînd, deoarece aminarea re- 
censămintului nu oprea strămutarea 8. Nu s-a dat voie: 
să se mute numai la aceia care din cauza întirzierii 
depunerii condițiilor pentru prisoase de către proprietari 
nu-și înaintaseră, la timp (pind la 7 martie) cererile de 
strămutare, aşa cum s-a întimplat bunăoară în judetele 
Olt si Dolj58. Aceasta era o mare nedreptate pentru 
țărani care, ca de pildă cei de pe moșiile boiereşti din 
acest din urmă judeţ, nu şi-au căutat locuri pe alte 
moșii decît numai după ce au constatat că aceste condiţii 
erau prea împovărătoare. Cum in acest judet mai toţi 
proprietarii nu şi-au depus condiţiile decit tocmai în 
ziua de 7 martie, clacasii n-au mai avut timp să le con- 
teste si să-și înainteze cererile de strămutare. Ministerul 
a rămas intransigent, respingind după 7 martie orice 
cerere de această natură ®9, În alte districte, ca bunăoară 
Brăila, Rimnicul Sărat, Prahova, Olt şi Romanați, un 


€ Ibidem, 696/1857, f. 949—950 ; 151/1858, f. 630—631, 646. 
i % Ibidem, f. 657—658. Direcţia administrativă, 49/1857, f. 131— 
= 89 Ibidem, f. 643—644. Pentru jud. Teleorman (ibidem, 751/ 
1658, f. 599—600), pentru jud. Arges (MI, Direcţia administrativă, 
49/1857, f. 104—105). 


265 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mare număr de proprietari si arendasi au cerut ca să- 
tenii care-şi îndepliniseră formele de strămutare să nu 
fie lăsaţi să se mute pina la 1 septembrie, iar cei ce 
apucaseră să se strămute, să fie aduşi înapoi pentru 
a-și primi loturile legale si a le face clacă pe anul 1858. 
Ministerul a hotărit însă ca cei ce-și făcuseră formele 
să nu fie opriţi, ci cel mult sfatuiti să-și amine stra- 
mutarea pina in luna august, ia: cei ce se mutasera deja, 
avindu-si făcute pe noile moşii clădiri si arături de 
primăvară, să rămînă acolo, neputind fi supuşi indato- 
ririlor clăcii către proprietarii ambelor moșii. Clăcașii, 
care-şi aminau mutarea pina in luna august, urmau să-și 
achite claca si capitatia pina la sfirşitul anului în vechiul 
lor sat. Celor ce-și aveau făcute învoieli pentru pri- 
soase pe următorii cinci ani, dar care ceruseră totuși 
voie să se strămute, li s-au respins cererile, fiind obli- 
gati să rămînă pe moşie si să-și execute invoielile în toţi 
aceşti ani”l. 

Și în această a doua perioadă fiscală un mare număr 
de clăcași din județele Buzău. Brăila, Ialomiţa, Olt și 
Romanați au renunţat la petitiile lor de strămutare si au 
cerut să rămină pe loc, iar ministerul le-a aprobat 
aceasta tuturora și cu toată graba ?. Și celor ce se aflau 
mutați li s-a dat voie, la cerere, să se întoarcă înapoi, 
dar numai după ce despăgubeau pe noii lor proprietari 
de toate drepturile pe anul 1858. Între asemenea clăcași 
se aflau, de exemplu în judeţul Dolj, și unii moșneni, 
desigur săraci, care se mutaseră cu forme pe moşii bo- 
ieresti, devenind clăcași ai acestora cit timp se hrăneau 
pe ele. Cereri de revenire din strămutări au fost apoi 
cînd aprobate, cînd respinse %. Un mare număr de clăcași, 
cărora li se aprobase mutarea, s-au „sprijinit“ însă pe 
cimpuri, sapindu-si bordeie lîngă arăturile făcute. 
Această risipire, departe de sate, îi făcea să nu-și înde- 
plinească obligaţiile clacasesti si sătești, scăpind si de 
sub supravegherea poliţiei satului. De aceea ministerul 


% Ibidem, f. 791—792 ; 751/1858, f. 588—589, 794, 800—801, 
860—861, 921, 927. 


"t MI, Direcția administrativă, 49/1857, f. 44— 45, 76—77. 


92 MI, Divizia rural-comunală, 696/1857, f. 670, 773, 884—885 : 
751/1858, f. 188, 610—612, 648. 


“4 Ibidem, 752/1858, f. 594—595, 1131—1132 ; 819/1859, f. 140— 
141, 342—343. Ge 


266 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


a cerut, la 6 mai, administratorilor de districte să-i mute 
in satele în care-și ceruseră strămutarea. În aceasta si- 
tuatie se găseau si unii clăcaşi din plasa Vadeni (Brăila), 
care se mutaseră pe alte moşii sau în oraşele Brăila, 
Rimnicul Sărat şi Buzău, dar care, neputindu-si tine 
vitele în ele, iesisera cu tirlele la cîmpie, unde-si făcu- 
sera araturi, dupa invoieli incheiate cu proprietarii si 
arendașii mosiilor de acolo %. 

În ceea ce priveşte izgonirea, aceasta a pus probleme 
și mai grele. În judeţul Arges, de pildă. cei loviți de 
această năpastă au refuzat să plece si să părăsească 
„munca lor agonisită cu atitea cheltuieli si strădanii* 
— după cum se exprima administratorul — adică sădi- 
rile. Proprietarii au cerut să fie îndepărtați cu forta. 
Dar ministerul a aminat izgonirile, aprobate pina la 
7 martie, pind după strîngerea recoltei %. În judeţul 
Dimbovita, şi anume în plaiul Ialomiţei, clăcaşii, pentru 
care se făcuseră forme de alungare, au refuzat să de- 
clare locul unde urmau să se statornicească. La fel și 
multi dintre cei ce-şi făcuseră cereri de strămutare. Alţii 
numiseră moşiile, dar proprietarii acestora nu-i pri- 
meau. Ministerul a dispus ca toţi aceştia să rămînă pe 
loc %. În plasa Jiului de Sus din județul Dolj, unde s-a 
înregistrat un mare număr de cereri de izgonire. clacasii 
n-au voit să plece, căci n-aveau unde. Cererile de izgo- 
nire, înaintate după 7 martie, au fost respinse”. Totuși 
izgonirea clacasilor ..intriganţi şi îndărătnici“ a continuat 
și după această dată, pe tot parcursul perioadei exami- 
nate. şi aceasta pe baza $ 12 din art. 144 al legii, care 
lăsa oricînd liberă alungarea sătenilor astfel calificați 
de proprietari 98. 

Prelungirea perioadei de strămutare pina la 1 sep- 
tembrie 1858, care, la rîndul ei, a împiedicat întocmirea 
registrelor de plata celor cite 6 lei pe an pentru fiecare 
clăcaş sub titlul de datorie publică şi taxă de poduri 
și şosele la care fuseseră obligaţi proprietarii odată cu 
introducerea noii legi, a făcut ca Ministerul de Finanţe 
să pună in vedere administratiilor de districte să consi- 


™ Ibidem, 751/1858, f. 939—940 ; 752/1858, f. 32. 
% Ibidem, 696/1857, f. 699—700. 

”: Ibidem, f. 701—702 ; 751/1858, f. 762—763. 

“1 Ibidem, 752/1858, f. 324. 

“5 Ibidem, 900/1860, f. 795. 


267 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


dere strămutările din cursul acelui an numai ca nişte 
operații pregătitoare, adevărata strămutare şi statorni- 
cire a clacasilor pe alte moşii urmînd a fi recunoscută 
de guvern numai cu începere din anul 1859, cînd urma 
să intre în vigoare noul recensămint fiscal pe cinci ani. 
Pina atunci toţi clăcaşii strămutați trebuiau să-și achite 
birul şi contribuţiile săteşti in vechile lor sate, iar »ro- 
prietarii acestora să plătească taxele amintite pe anul 
1858, cum le plătiseră si pentru anii precedenţi %. 


De această dispoziție au căutat să profite unii pro- 
prietari si arendasi din Teleorman, pentru a cere ad- 
ministratiei să le aducă înapoi clăcașii, spre a le face 
în acel an claca în muncă, refuzind să le-o primească 
în bani. Clacasii, la rîndul lor, n-au voit, motivind că 
în acel an erau datori să-și achite claca in muncă pe 
moşiile pe care s-au mutat si admitind s-o plătească 
vechilor proprietari în bani. În felul acesta s-a creat 
o confuzie funestă pentru clăcași, care s-au văzut siliți 
să achite două clăci într-un singur an. Pina la sfirsit 
s-a dispus ca nici clacasii strămutați să nu-și achite in 
1858 claca către vechii proprietari si nici aceştia taxele 
amintite, acestea privind pe proprietarii pe ale căror 
moșii se mutaseră în acel an țăranii. 

Pe de altă parte, unii proprietari si arendasi din 
județele Ilfov, Teleorman şi Mehedinţi au căutat în 
vara acelui an (1858) să pună mina pe recolta obţinută 
din semănăturile făcute în toamna anului 1857 pe moșiile 
lor de clăcaşii strămutați. Ministerul a dat dispoziţii si 
in această privință, dar ele rămîn necunoscute 1%. Se 
cunoaşte doar un răspuns al său din toamna acelui an 
către administratorul de Mehedinţi, prin care clacasii 
strămutați, care nu-şi achitaseră datoriile pe acel an 
pentru semănăturile toamnei precedente, pierdeau o parte 
din recoltă, proporţională cu acele datorii "t. 

La sfîrşitul anului 1858 s-a constatat că, în pofida 
dispoziţiilor date ca toţi clăcaşii care-și făcuseră for- 
mele de strămutare să se găsească mutaţi și stabiliți pe 
locurile pe care si le aleseseră, un mare număr dintre 
ei, fie „rău nărăviţi“, fie amagiti de unii proprietari. se 


% Ibidem, 752/1858, f. 635, 650. 
100 Ibidem, f. 365—367, 451, 453, 713, 1437. 
101 MI, Direcţia administrativă, 52/1858, II, f. 286—287. 


268 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


aflau mereu pe drumuri, cerind întruna voie să se 
muie, şi aceasta într-o perioadă în care strămutările nu 
mai erau permise. De aceea s-a dat ordin sfaturilor să- 
testi să nu primească în sate țărani fugari sau pripasiti 
fără forme de strămutare, ci să-i alunge înapoi de unde 
au venit 102, 

Pentru această perioadă numărul ţăranilor strămutați 
se cunoaște numai pentru județul Dimbovita, de unde 
s-au mutat în cursul anului 1858 pe alte moşii 1015 fa- 
milii, iar la orașe (Bucuresti, Ploieşti, Tirgoviste, Potlogi) 
89 de clăcași 19%. În judeţul Ialomiţa efectivul celor stră- 
mutați în acest an a fost mai mic decît cel din perioada 
precedentă. Și aici cauza mutării a fost că unii proprie- 
tari au depus condiţii mult mai grele pentru prisoase, 
în comparaţie cu cele din perioada trecută, iar alţii, 
între care şi egumenii mănăstirilor închinate, nu le-au 
depus decit după expirarea termenului de 7 martie. În 
acest județ izgonirea s-a cerut numai pentru unul sau 
doi clăcași, sub acuzaţia de tulburători. Ministerul a 
recomandat să se apeleze mai întîi la induwlgenta pro- 
prietarilor și numai în lipsa acesteia să se admită alun- 
garea, dar şi aceasta numai dacă se va dovedi că cererile 
de îndepărtare au fost făcute la termen. N-au putut fi 
salvaţi însă aceia care între cele două catagrafii se sta- 
biliseră pe moşii, unde-si făcuseră clădiri si sădiri nu- 
mai cu voia arendasilor, iar nu si cu cea a proprietari- 
lor 14, În plasa Jiului de Jos (Dolj) mai multi proprietari 
au cerut în iarna anului 1858 ca toți clăcașii, care-şi în- 
depliniseră formele de strămutare, să fie siliţi să se 
mute de pe moșiile lor, iar pentru a-i constringe la 
aceasta au refuzat să le mai dea lemn de foc, amenin- 
tindu-i că în primăvară nu le vor da nici pămînt. Iar 
în primăvara anului 1859 un mare număr de clăcași 
din același județ au cerut voie să se mute, nefiind mul- 
tumiti cu condiţiile depuse de proprietari. Cererile le-au 
fost însă respinse, ca unele ce nu fuseseră înaintate la 
timp 495. 


102 MI, Divizia rural-comunală, 752/1858, f. 1529—1530. 
103 Ibidem, f. 481—531. 

104 Ibidem, 696/1857, f. 735—736, 907, 951—952. 

103 Ibidem, 819/1859, f. 8—9, 242—243. 


269 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Evenimentele politice interne care aveau să ducă la 
unirea Principatelor n-au permis să se facă recensă- 
mintul nici după data de 1 septembrie 1858. La începutul 
anului 1859 s-a hotărit că dacă nici atunci nu se va face 
a nouă lege agrară, clăcaşii care nu vor încheia învoieli 
si nu vor accepta condiţiile depuse de proprietari să se 
mute de pe moşiile acestora 1%. Cum asemenea lege n-a 
apărut însă nici pînă în toamna acelui an, s-a decis. în 
continuare, ca cei ce nu se vor învoi pentru prisoase pe 
anul 1860 si pînă la înființarea noii legi să fie liberi 
să se mute, si aceasta pina la 1 aprilie 1860. Într-adevăr, 
în toamna anului 1859 un mare număr de clăcași au 
cerut strămutarea. Ministerul le-a admis-o, dar nuimai 
în conformitate cu dispoziţiile de mai sus 10. Cei ce nu 
s-au învoit pentru prisoase au fost nevoiţi să se limiteze 
la loturile legale 1%, N-a fost tolerată nici o strămutare 
fără forme şi împotriva legii. Strămutările s-au facut 
pină la data stabilită de 1 aprilie 1860. Ele au fost pro- 
vocate pe alocuri si din cauza călcării de către proprietari 
a învoielilor existente. S-au format si sate noi 10%. Anul 
1859 fiind considerat — deşi arbitrar — ultimul an al 
perioadei catagrafiei precedente (în realitate acesta a 
fost anul 1858) deci anul in care, după lege, clacasii 
erau obligați să-şi facă formele de strămutare, toate ce- 
rerile înaintate ulterior, și anume după 1 aprilie 1860 
pina în 1862, au fost respinse. N-au fost intorsi înapoi, 
ci au fost lăsaţi pe moşiile pe care s-au mutat fără 
ferme acei clăcaşi care se aflau așezați acolo de mai 
mult timp şi care-şi aveau clădite locuințe şi erau în- 
scriși în noile roluri. Ei au fost doar obligaţi să-și achite 
datoriile restante către proprietarii mosiilor pe care le 
părăsiseră !!%. Recensdmintul s-a făcut abia în iarna anu- 
lui 1859 şi în primăvara celui următor, dar nu mai mult 
de comisiile de catagrafiere, ci de cele nou înfiinţate de 
„recesiune“ (recensamint) de sub conducerea lui D. Pop 
Martian si care aveau să efectueze pe viitor această ope- 
raţie în fiecare an !!!, 


Jou 


ie MI. Direcţia administrativă, 49/1857, f. 235—236. 


+ MI, Divizia rural-comunală, 819/1859, f. 838. 
f Ibidem, 900/1860, f. 68. Administrative, 66/1857, f. 71—72. 
'% Ibidem, f. 161—163, 245, 741—742. 


HG Ibidem, 1069/1862, f. 73, 101—109, 258—259, 307. 
Il! Ibidem, 1517/1863, f. 6—7. 


270 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


În 1860 au fost izgoniți acei clăcași, care au fost con- 
statati de administraţia locală că erau ,,indaratnici si 
intriganti“. Ei au fost împrăștiați prin alte sate, departe 
de fostele lor vetre. Casele si imprejmuirile, ca si cură- 
turile și sădirile li s-au prețuit si li s-au plătit de pro- 
prietarii care le solicitaseră alungarea (12. S-a cerut si 
acum în unele locuri, dar fără succes, deoarece aceasta 
nu se făcuse la timp, si îndepărtarea însurăţeilor 113, Se 
întîlnesc și cazuri de izgonire a „lăturașilor“ 114, 


Strămutarea și izgonirea în 1863—1864 


A doua perioadă de cinci ani s-a încheiat în 1862. 
Pentru a treia perioadă (1863—1867) strămutarea nu s-a 
admis la început decît după un an de la înaintarea ce- 
rerii, în care timp clacasii au trebuit să-și achite toate 
datoriile către proprietate şi comună. Pentru unii ter- 
menul de un an de la prezentarea cererii a expirat în 
toamna anului 1862, pentru alții expira in primă- 
vara anului 1863. Numărul de clăcași care se mutau 
dintr-unul si același sat pe una și aceeaşi moşie a con- 
tinuat să fie limitat la 12 familii 185. Așa fiind, cereri 
de strămutare și de izgonire au fost făcute în tot cursul 
anului 1862, dar mai ales la sfirşitul lui, urmînd ca stra- 
mutarea să aibă loc in primăvara anului 1863, pina la 
23 aprilie, cînd expira termenul de arendare a prisoa- 
selor pe cinci ani. Cererile de strămutare din această 
ultimă perioadă n-au fost atît de numeroase ca cele din 
perioadele anterioare. Si de această dată clacasii au cerut 
mai frecvent voie să se mute pa moşiile mănăstirești. 

În primăvara anului 1863 s-au făcut în unele locuri 
strămutări destul de masive 6, S-au ivit însă si acum 
unele încurcături, mai ales la cîmpie, unde plecarea ta- 
ranilor lovea simţitor în marea gospodărie boierească. 


112 Ibidem, 900/1860. 

113 Ibidem, 600/1860, f. 246—247, 309—310. 

114 BA, doc. 183/CCDLXXII. 

45 MI, Divizia rural-comunală, 1503/1863, f. 1—3 ; 1504/1863, 
f. 95. 
16 De pildă, toți clăcaşii (35) de pe moşia Făurei (Brăila) 
s-au mutat pe alte moşii, iar arendașul a dat izlazul la străini 
(MI, Divizia rural-comunală, 1697/1863, f. 3). 


271 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Bunăoară în județul Teleorman unii clăcaşi, care-şi în- 
depliniseră formele de strămutare şi-şi făcuseră arături 
si acareturi pe noile moșii, au cerut acum permisia de 
a se muta pe ele. S-a autorizat strămutarea celor ce o 
ceruseră cu un an mai înainte si se răfuiseră de datoriile 
lor cu proprietarii 117. În județul Ialomita proprietarii 
au cerut înapoierea clăcașilor care-și îndepliniseră for- 
mele de mutare pe noile moşii unde-si făcuseră arături. 
isi duseseră vitele, nutreturile şi calabalicurile, cheltuind 
bani cu clădirea caselor. S-a hotărît să rămînă acolo 
unde se aflau mutaţi 118. În acest județ s-a acordat în 
acea primăvară, pînă la 23 aprilie, o serie de aprobări 
de strămutare 119. Unii clăcaşi însă isi înaintaseră cere- 
rile de mutare pentru acea primăvară abia în iarna ce 
trecuse. La început prefectul le-a respins, pe urmă însă 
luînd în considerare că acei clăcaşi se răfuiseră de mai 
toate datoriile lor pe anul 1863 către proprietate, iar 
pentru achitarea capitatiei dăduseră garanţii, a propus. 
iar ministerul a admis ca mutarea lor să se facă în 
toamna anului 1863. Dar prefectul a continuat să pri- 
mească si în acea toamnă cereri de strămutare. Cum 
însă termenul încheierii învoielilor pentru prisoase pen- 
tru noua perioadă expirase la 23 aprilie. pe cele mai 
multe moșii operînd acum tot vechile învoieli, prefectul 
socotea că strămutările erau oprite pina la sfîrşitul 
acestei perioade sau pînă la promulgarea noii legi. Mi- 
nistrul (Creţulescu), luînd ca bază art. 46 din Convenţia 
de la Paris, „care proclamă principiile civilisatrice ale 
anului 1789, între care cel întîi este libertatea omului, 
libertatea strămutării sale“ şi declarind caduc sistemul 
de catagrafiere care conditionase pînă atunci strămutarea 
clacasilor, a hotărît că singura formă ce trebuia indepli- 
nită de clăcaşi era ca să-şi declare autorităţilor compe- 
tente dorința de a se strămuta, fiind apoi liberi să se 
mute unde voiau, după ce mai intii isi achitau datoriile 
către comună si proprietate 1%. Cum însă lămuriri în 
această privință au cerut atunci si alti prefecti, ministerul 
le-a pus în vedere să-i raporteze şi să-i ceară avizul 


17 MI, Divizia rural-comunala, 1517/1863, f. 6—7. 

118 Ibidem, 1509/1863, f. 40—42. 

119 Dosarul de mai sus (150 de foi) e plin de asemenea ce- 
reri şi aprobări. 

12 MI, Divizia rural-comunală, 1509/1863, f. 72—75. 


272 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


pentru fiecare caz de strămutare sau de izgonire în 
parte 121. N-au împietat asupra strămutării nici invoie- 
lile încheiate pe noua perioadă de cinci ani, dacă bine- 
înțeles sătenii își aveau formele îndeplinite. Încercările 
proprietarilor şi arendaşilor de a-i opri au rămas zadar- 
nice, iar clacasii au fost obligaţi să-i despăgubească nu- 
mai pentru anul în care-și făceau mutarea 122. 

Sub aceste auspicii clăcaşii au continuat să-şi ceară 
strămutarea si să se mute si în primăvara anului 1864 1%. 
Numai grănicerilor activi de pe Dunăre (în plasa Olte- 
nitei din judeţul Ilfov mai toate satele erau grănicere) 
nu li s-a dat voie să se mute decit după împlinirea sta- 
giului 121. Nu se cunoaşte numărul celor mutaţi de pe 
o moșie pe alta în cursul anului 1863 si nici în primă- 
vara anului reformei, decît numai pentru județul Rim- 
nicul Sărat, unde pînă la 1 februarie 1864 făcuseră 
cerere de strămutare 291 de ţărani 1%. 

Și izgonirea a continuat în această perioadă să fie 
supusă acelorași formalitati ca şi strămutarea, cererea 
trebuind să fie înaintată cu un an înainte, iar victima 
urmind să fie despăgubită de clădiri (case, pătule, cosare, 
colibi pentru vite „și alte asemenea adăposturi tara- 
neşti*) şi sădiri 1%. După înlocuirea recensămîntului 
fiscal de cinci ani cu „rolurile“ ce se întocmeau în fie- 
care an, cererile de izgonire au devenit, cu începere din 
1862, tot mai frecvente !2’. Și acum s-a cerut de unii 
proprietari şi li s-a aprobat alungarea chiar înainte de 
împlinirea anului de la înaintarea cererii, atunci cînd 
victima era acuzată de intrigă si instigatie ta nesupu- 
nere 1%. Unii proprietari au încercat, fără succes însă, 
să oprească pe însurăței de a-şi clădi case în sat, sub 
pretextul că n-aveau de unde să le dea pămînt !%. Izgo- 
nirile s-au intensificat in 1863 si 1864, deci cu cît im- 


1 Ibidem, 1515/1863, f. 40. 

‘2 Ibidem, 1504/1863, f. 10—11, 83—84 ; 1507/1863, f. 1, 32. 

si Ibidem, 1509/1863, f. 82—83 ; 1516/1863, f. 11. 

i% Ibidem, 1510/1863, f. 139—140. 

15 Ibidem, 1515/1863, f. 41—60. 

0 Ibidem, 1069/1862, f. 334, 393V ; 1070/1862, f. 93 ; 1519/1863, 
f. 126 ; 1651/1863, f. 3—5. 

“+ Ibidem, 1069/1862, f. 382—383. 

129 Ibidem, 1101/1862, f. 59, 66. 

i” Ibidem, 1069/1862, f. 140—141. 


273 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


proprietărirea ţăranilor devenea mai iminentă !%!. Ele 
uu rămas si acum pentru proprietari principalul instru- 
ment de a băga groaza în ţărani, cu scopul de a-i supune 
la obligaţiile clăcii şi ale prisoaselor. Izgonirea n-a fost 
admisă cind s-a constatat că cei avizaţi de ea îşi achi- 
tau datoriile către proprietate, deci cind acuzaţia de 
„nesupuşi“ nu era justificată. Ea n-a fost aprobată nici 
în cazul cînd proprietarul încerca s-o motiveze că n-avea 
pămint îndeajuns 131, 

O situaţie încilcită domnea la începutul anului 1863 
în județul Dolj, unde prefectura primea aproape zilnic 
cereri de strămutare si de izgonire. Dar cînd clăcaşii 
cereau voie să se mute, proprietarii se împotriveau, pe 
motiv că aveau încheiate cu ei invoieli (în unele din 
acestea fiind băgate şi obligaţiile clăcii) sau depuse con- 
ditii pentru prisoase, astfel că nu-i lăsau să plece pina 
la apariția noii legi. Iar cînd proprietarii cereau alungarea 
clăcaşilor, aceștia refuzau. invocind aceleași motive. In 
general însă s-a constatat tendinţa clară a proprietarilor 
de a-şi depopula moșiile, ca o măsură de precauție în 
așteptarea noii legi, care să-i afle cu cit mai puţini clă- 
casi pe ele 12. Această tendință s-a manifestat cu pre- 
cădere în primăvara anului 1864. Unii proprietari au 
luat atunci pur si simplu locurile legale ale clacasilor, 
iar pe aceștia i-au izgonit 15. Ministerul a cerut, la 
7 iunie același an, deci în ajunul soluționării chestiunii 
„urale, prefectilor să nu îngăduie sub nici un cuvînt 
asemenea alungări. 

Dealtfel ministerul a continuat tot timpul să stě- 
vilească izgonirile, respingind cererile care nu erau fă- 
cute de proprietarii legitimi ci de alte persoane intere- 
sate 134. În 1863 nu s-a aprobat ca îndepărtarea clacasilor 
să se facă toamna tirziu sau în timpul iernii, fiind ami- 
nată pina în primăvară. Dar si în primăvara anului 1864 
a fost respins un mare număr de cereri, de pildă în 
judeţul Muscel, iar în vară asemenea cereri n-au fost 
aprobate, căci nu se putea admite alungarea clacasilor 


10 Ibidem, 1509/1863, f. 39 ; 1511/1863, f. 27. 
(“1 Ibidem, 1505/1863, f. 12. 

+» Ibidem, 1507/1863, f. 1. 

H Ibidem, 1510/1863, f. 135. 

™ Ibidem, 1515/1863, f. 75. 


274 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


in toiul muncilor agricole 1%. Nu s-a admis nici izgonirea 
celor ce se angajaseră prin contract cu proprietarul să 
se mute pina la 23 aprilie 1864 si care pe urmă au refu- 
zat să plece, pentru a nu-și părăsi semănăturile de 
toamnă, neavindu-si îndeplinite nici formele de stră- 
mutare !%6. Numai fapte de natură criminală, de exemplu 
atentatul la viata arendasului, au atras după ele alun- 
garea clăcașului acuzat 13%. Se intilneste si cazul cînd moş- 
neanul care-și pierduse pămîntul în proces cu boierul 
neu patoi a fost alungat de acesta, cu avizul ministeru- 
lui 18, 

Reforma a pus capăt legării ţăranului de pămînt, dar, 
în acelaşi timp, şi alungării lui de pe locul muncit de 
el. Chestiunea strămutării țăranilor, a comasării locurilor 
şi a soluționării tuturor neînțelegerilor locale a fost în- 
credintata, potrivit art. 16 din legea rurală din 1864, 
hotăririi unor comisii de arbitri, cu atribuţii judecă- 
toresti 199. 

Strămutarea clăcașilor pe pămîntul cumpărat si pe 
cel obținut de ei ca zestre sau danie. Legea lui Știrbei 
a continuat să recunoască dreptul clăcașului de a se 
muta pe pămîntul cumpărat de el şi care devenea pro- 
prietatea sa de veci (ohabnică), cu obligaţia însă de a 
aduce aceasta cu un an înainte la cunoștința proprieta- 
rului pe a cărui moşie locuia si de a-şi plăti capitatia 
(30 de lei) şi contribuția de 3 lei la cutia satului pe citi 
ani mai rămîneau de la mutarea sa pina la noua cata- 
grafie 140. În felul acesta clăcașul, care a dobindit pă- 
mint ohabnic, a putut să se mute oricind pe el, fără 
a aştepta, cum aşteptau ceilalți clăcaşi care se mutau 
de pe o moșie pe alta, sfirşitul perioadei de cinci ani. 
Pe această bază s-au aprobat la început unele cereri 
de strămutare ‘41, Pe urmă însă lucrurile s-au schimbat. 
Încă din primăvara anului 1851 proprietarul moşiei Tu- 
guiatu (Buzău) a început să vinda clacasilor pămînt in 
parcele mici pentru casă şi cultură. Ca urmare, un mare 


155 Ibidem, 1511/1863, f. 50—51. 

1% Ibidem, 1519/1863, f. 41, 43. 

137 Ibidem, 1515/1863, f. 79. 

138 Ibidem, 1503/1863, f. 7. 

139 Ibidem, 1519/1863, f. 84. 

140 D, C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., p. 709. 

441 MI, Divizia rural-comunala, 302/1852, I, f. 164—165, 521; 
383/1853, f. 282—283. 


275 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


număr de clăcași din acest județ (de pildă peste 200 nu- 
mai din satul Macovei), precum şi din județele Brăila 
si Rimnicul Sărat au început să cumpere acolo pămînt 
şi să ceară voie să se mute pe el. Unii proprietari s-au 
văzut astfel ameninţaţi cu depopularea moșiilor. Mi- 
nisterul a cerut lămuriri lui Știrbei, dacă unor asemenea 
clăcași, care ar înfățișa acte de cumpărare a pămîntului, 
adeverite de tribunal, li se putea acorda permisia de a 
se muta pe el în număr limitat, adică la 2 dintr-un sat 
într-un an, precum prevedea Regulamentul organic, sau 
in număr nelimitat, după noua lege. Pentru a evita 
exodul de clăcași pe moșiile unde li se vindeau pămînt 
şi pe care aceştia, mutindu-se, puteau scăpa de clacă, 
așa cum se întimplase cu zece ani în urmă pe moşia 
Rozeti (Ialomița), domnitorul a cerut ca proprietarul 
moşiei amintite să prezinte mai întîi ministerului spre 
aprobare planul moșiei şi condiţiile de vinzare de pă- 
mint cu pogonul, lucru ce s-a si făcut îndată, consta- 
tindu-se că preţul pogonului de pămînt era numai 3 lei, 
deci avantajos pentru clăcași. La 14 mai 1851, Știrbei 
a aprobat, prin decret, vinzarea de pămînt ohabnic la 
clăcaşi, dar numai în întindere de cel puţin 10 pogoane 
de fiecare. Ca atare, proprietarul, care vindea pămînt 
la clăcași, trebuia mai întîi să-l măsoare și să-l despartă 
prin semne de hotar în table de cîte 10 pogoane fiecare. 
Un clacas era liber să-şi cumpere oricîte asemenea table 
dorea, așa după cum doi clăcași se puteau întovărăși 
la cumpărarea unei singure table. Clăcaşul devenea stapin 
absolut asupra pămîntului cumpărat din ziua în care i se 
acdeverea de către judecătorie actul de cumpărare !2. 
Numai cu proprietarul moşiei Tuguiatu s-a făcut însă 
excepţie, îngăduindu-i-se să vindă, dar numai pina la 
sfîrşitul anului 1852, pămînt la clăcași în loturi mici de 
cite 5 pogoane. În felul acesta un număr de 360 de 
clăcași din cele trei județe menționate au cumpărat fie- 
care cite 5 pogoane pe acea moşie, cu toată ameninţarea 
cu bătaia din partea proprietarilor si arendasilor moșiilor 
pe care locuiau, ajutaţi pe alocuri de autoritățile lo- 
cale 14, 


12 VL, 1049/1851, f. 211—216, 223—224, 251—253, 279, 363. 
394, 396. MI, Divizia rural-comunala, 695/1857, I, f. 978. 

15 VL, 1049/1851, f. 668—669. MI, Divizia comunală, 303/1852, 
f. 161, 175, 243, 333, 363—366, 368—369. 


276 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Dar, graba clacasilor de a scăpa de clacă prin cumpă- 
rare de pămînt ohabnic în loturi mici a făcut pe Știrbei 
să revină în primăvara anului 1852, cînd și proprietarul 
moșiei Ciochina (Ialomița) a cerut aprobarea de a vinde 
la clăcași o întindere de pămînt de pînă la 10000 de 
pogoane. asupra permisiei acordate prin decretul său ca 
doi clăcași să-și poată cumpăra în tovărășie o tablă de 
10 pogoane și, printr-un nou decret, a interzis pe viitor 
vinzarea de pămînt în loturi mai mici de 10 pogoane. 
Nici donația de paminturi mai mici de 10 pogoane către 
clăcași n-a fost aprobată de el. A recunoscut, după lege 144 
numai moștenirea firească de pămint, în parcele cit de 
mici. Așa fiind, toate cererile de vinzare-cumpărare de 
pămînt în suprafețe mai mici de 10 pogoane si deci, toate 
cererile de strămutare pe asemenea loturi au fost respinse 
în tot timpul domniei sale 145, Această restricție a fost 
păzită pe alocuri si sub căimăcămia lui Al. Ghica 146 care 
a permis însă cumpărarea și strămutarea şi pe locuri mai 
mici, și anume de către un pogon sau chiar de cîte 
jumătate, pe alocuri beneficiind de aceasta şi ţiganii 177. 
În consecință, anul 1858 s-a distins prin cele mai multe 
cereri si aprobări de vînzare de pămînt către clăcași 148. 
Cumpărarea de pămînt şi strămutarea pe el nu s-a putut 
însă face decît numai cînd actele erau legalizate de tri- 
bunale 119. Cînd aceste condiţii au fost îndeplinite, s-a 
dat voie să se mute si clacasilor care-și cumpăraseră câte 
un pogon sau numai câte jumătate, și aceasta nu de la 
proprietari, ci de la clăcașii ce-și achiziționaseră prin 
cumpărătoare pe moșia dată loturi de cite 5 pogoane 150. 
Cum legea nu prevedea cite familii se puteau muta din- 
tr-un sat în altul, unde aveau proprietăți, s-a dat voie 


4% MI, Divizia rural-comunală, 303/1852, f. 159, 177 ; 151/1858, 
f. 928. 

145 Ibidem, 695/1857. VL, 1049/1851, f. 668—669. 

116 De pildă, in 1857, pe moșia Bragadiru (Teleorman), unde 
proprietarul avea de vînzare pina la 5000 de pogoane pentru a 
întemeia un sat liber (ibidem, 695/1857, I, f. 79—80. 441—442). 

111 De exemplu, pe moșia Tintesti (Buzău) (MI, Divizia ru- 
ral-comunală, 752/1858, f. 760, 786, 1363, 1365). 

148 MI, Divizia rural-comunala, 696/1857, f. 523, 543, 587; 
151/1858, f. 624—625 ; 752/1858, f. 760, 1211. 

119 Ibidem, 752/1858, f. 741—742. 

15 De pildă, pe moșia Tuguiatu (Buzău) (ibidem, 695/1857, 
I, f. 979 ; 696/1857, f. 281, 425). 


277 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


clăcaşilor să se mute în orice număr doreau 151, Proprie- 
tatea unei vii nu dădea drept clacasului să se mute pe 
ea ; la fel via ţinută cu embatic 152. 

Cu cit împroprietărirea țăranilor se apropia, cu atît 
scădea si tendința lor de a-și cumpăra pămînt. Ca ur- 
mare, sub Cuza cererile proprietarilor de a li se da voie 
să vîndă pămînt la clăcași 15, ca si cele ale clăcașilor de 
a li se permite să se mute pe locurile cumpărate, sînt mai 
rare. Principala cauză ce-i mina acum pe unii ca să-și 
cumpere pămînt rămînea mai departe aceea de a scăpa 
de învoielile pentru prisoase și de exploatarea arendași- 
lor 154. În disperarea lor, unii clăcaşi au plătit preţuri 
enorme pentru pămîntul cumpărat 155. Nici învoiala pen- 
tru prisoase n-a putut opri, după cum urmăreau aren- 
dasii, strămutarea pe locuri ohabnice de cumpărătoare. 
Și ţiganilor li s-a dat voie să se mute pe locurile cum- 
părate de ei, cu toată împotrivirea proprietarului moșiei 
pe care locuiau 16, În acelaşi timp, cumpărarea de pă- 
mint ohabnic pe moșii străine n-a putut constringe pe 
țărani, după cum doreau proprietarii și arendașii, să se 
mute pe el, dacă voiau să rămînă mai departe clăcași 
pe moșiile lor. Totuşi, ministerul a aprobat și cereri 
de izgonire cînd clăcașul avea cumpărat pămînt pe altă 
moșie 1". Numai izgonirea din sat, ca „tulburător“ al 
liniștei, a fostului clacas, devenit „moștean“ prin cumpă- 


151 MI, Divizia rural-comunală, 696/1857, f. 175—176; 751/ 
1858, f. 802—803, 825—826. 

152 Ibidem, 303/1852, f. 399; 522/1855, f. 825; VL, 1049/1851, 
£. 1378—1380. 

155 Bunãoară cea a proprietarului moșiei Putineiul şi Cirlo- 
manul (Teleorman) din 1859 de a vinde la clăcaşi sau la străini 
8 000 de pogoane (ibidem, 819/1859, f. 652). 

154 MI, Administrative, 139/1861, f. 7. Divizia rural-comunală, 
1096/1862, f. 442—443 ; 1619/1863. 

_. $5 De exemplu 96 din cei 120 de clăcaşi, citi se aflau la 
Caldaresti (Buzău), au cumpărat în primăvara anului 1864 la 
Buzoieni (Ialomița) pămînt cu 72 de galbeni pogonul, „un preţ 
fabulos si ne mai auzit în tara noastră și tocmai în districtul 
Ialomița, unde sînt cele mai întinse moșii si pămîntul mai ieftin“ 
— după cum se exprima comisarul ministerului, trimis în an- 
chetă (MI, Divizia rural-comunală, 1619/1863, f. 62). 

155 MI, Divizia rural-comunală, 1504/1863, f. 1—3, 57; 1741/ 
1863, f. 59, 61. 

1 Ibidem, 522/1855, f. 876 ; 900/1860, f. 490. 


278 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


rare de pămînt, n-a fost admisă de minister, căci „lege 
de exproprieri“ nu exista !>*, 

Pe lingă cumpărarea de pămînt ohabnic, altă cale de 
eliberare a țăranilor de clacă a continuat și în această 
perioadă să fie căsătoria cu mosnence si strămutarea lor 
pe pămînt mosnenesc, pe baza foilor de zestre "9, Dar, si 
în acest caz, în calea lor s-a ridicat restrictia in legă- 
tură cu întinderea ce trebuia s-o aibă locul de zestre pen- 
tru a fi aprobată strămutarea pe el. Ce-i drept, uneori 
s-a permis mutarea pe asemenea jocuri chiar dacă ele 
erau mai mici de 10 pogoane fiecare 1%, Alteori însă, 
ea a fost autorizată numai dacă locul de zestre sau de 
danie era de cel puţin 10 pogoane. Strămutarea n-a fost 
admisă pe un simplu loc de casă, obţinut ca zestre. Clă- 
cașul a putut deveni liber, adică a putut ajunge în rin- 
dul moșnenilor, prin cumpărare de pămînt de la ei și 
prin mutarea pe el16!. Strămutarea mosnenilor de pe 
moşii străine pe propriul lor pămînt, cumpărat, moștenit 
sau obținut prin donație, a fost cînd aprobată pe locuri 
de mică întindere, cînd respinsă pe motivul că terenul 
n-avea mărimea cerută de decretul lui Știrbei 162, 

Strămutarea clăcașilor la orașe. Aceasta au socotit-o 
țăranii că putea fi principala lor cale de a scăpa de 
clacă. Este vorba desigur de orașele libere, unde nu 
exista exploatarea feudală. 

După apariţia noii legi, și anume în cursul lunii iunie 
1851, ministerul a primit un mare număr de cereri din 
partea clacasilor de strămutare la Bucuresti și în alte 
oraşe și tirguri. Domnitorul a cerut cabinetului său să 
propună măsuri dar hotăriîrile luate n-au promovat, ci, 
din contră, au împiedicat deplasarea elementelor rurale 
în centrele urbane deoarece s-a propus, ca înainte de a 
li se acorda permisia de strămutare, sătenii să îndepli- 
nească una din următoarele două condiții : să arate cu 
dovezi scrise că au o meserie care să le asigure mijloa- 
cele de existență la oraș, sau să dovedească, tot cu acte 


159 Ibidem, 696/1857. 

159 Ibidem, 302/1852, I, f. 132—133, 254—255, 476. 

160 Ibidem, 522/1855, f. 321—323 ; 611/1856, f. 857—858 ; 752/ 
1858, f. 99—100. 

161 Ibidem, 170/1854, f. 668—669 ; 522/1855, f. 105, 554—556, 
1155—1156 ; 611/1856, f. 346. 

162 Ibidem, 302/1852, I, f. 31; 470/1854, f. 120, 122, 415; 522/ 
1855, f. 337—338 ; 611/1856, f. 295. 


279 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


scrise, că au o proprietate ohabnică de cumpărătoare sau 
de moștenire destul de întinsă, care să le poată acoperi 
nevoile casei și gospodăriei lor (loc pentru grajd, pătul, 
magazie de produse, șopron pentru nutretul vitelor etc.). 
Săteanului care satisfăcea una din aceste condiţii nu i se 
dădea voie să se mute decît atunci cînd aducea si o che- 
zășie scrisă din partea unui vechi locuitor al orașului 
dat, proprietar de avere imobilă, în București, eliberată 
de poliţie, iar în provincie de cîrmuirea județului. Prin 
aceasta, țăranul dădea asigurare că-și va îndeplini înda- 
toririle de orășean legate de modul de a-și construi casa. 
de a păzi măsurile de ordine si de a-şi achita contribuțiile 
orășenești. Dar, în cele din urmă consiliul de miniștri 
a cerut ca țăranul să fie în același timp și meserias si 
proprietar de pămînt pe întinderea cerută si să aiba si 
chezășia amintită. Fără asemenea calități, dovedite prin 
acte scrise, orice cerere de strămutare trebuia respinsă. 
La 28 iulie, același an, Știrbei, aprobînd măsurile de mai 
sus, a mai adăugat următoarele condiţii : la cererea de 
strămutare ţăranul trebuia să atașeze o dovadă că s-a 
răfuit cu satul din care se muta, altă dovadă că în orașul 
în care se strămuta avea o proprietate de pămînt de cel 
putin 20 de stinjeni in lung si de 10 în lat si o chezășie 
că-și va clădi in răstimp de 18 luni casa si imprejmuirile 
necesare pentru exercitarea meseriei sale 163. 

Cum țăranii nu erau meșteșugari și nici nu-și puteau 
cumpăra întinderi atît de mari de pămint, strămutarea lor 
la orașe a fost literalmente interzisă prin aceste măsuri. 
Acestea au fost aplicate, fără excepție, pe tot parcursul 
perioadei studiate. Ca urmare, toate cererile de stră- 
mutare au fost respinse, dacă mu îndeplineau condiţiile 
amintite 1%. Judecătoriile au primit ordin să nu legalizeze 
actele de cumpărare de mai putin pămînt decât cel pre- 
vazut de Știrbei 165. Nici celor ce-și cumpăraseră locuri 
înainte de apariția acestor măsuri nu li s-a aprobat 


19 VL, 1049/1851, f. 605—608. V. şi „Buletin ofitial“, nr. 69 

ae Aust 1851, p. 273—275 şi nr. 4 din 20 februarie 1853, 
—15 

14 MI, Divizia rural-comunală, 302/1852, I, f. 3 ; 

i . 31, 386, 442; 

304/1852, £. 40, 288—299 ; 372/1853, f. 36 ; 383/1853, f. 282—283 ; 


522/1855, f. 312, 879, 971 ; 541/1855 79: ae 
537—538. zf, 79 ; 696/1857, f. 437—439, 


16 Ibidem, 373/1853, f. 551. 
280 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


mutarea pe ele, pentru că nu îndeplineau condiţiile 166, 
doar cei fugiţi şi statorniciti în oraşe de mai mulţi ani 
(3—5) pe proprietăţile lor au fost lăsaţi acolo 15. În Bucu- 
reşti, se aflau în primăvara anului 1853 mutaţi, fără 
forme, pe pămîntul lor 697 de ţărani, cei mai mulţi din 
județul Ilfov. Ei au fost înscriși în tablele de capitatie ale- 
„văpselelor“ orașului 18. 

Aceste restricții, care practic au însemnat desființarea 
dreptului ţăranilor de a se muta la orașe si care în con- 
ceptia regimului erau menite să stăvilească depopularea. 
satelor, deci să evite slăbirea agriculturii marii gospo-. 
dării prin pierderea braţelor de muncă, dar să și împie- 
dice popularea centrelor urbane cu elemente rurale, lip- 
site de mijloace pentru a face fata cerințelor vieţii cita-- 
dine, au fost reactualizate în 1858, în ajunul celui de al 
doilea recensămint fiscal. Căci, si atunci, un mare număr 
de clăcași și-au părăsit satele și și-au cumpărat locuri 
înfundate în mahalalele Bucureștilor sau în cuprinsul 
altor orașe libere din ţară. Ministerul a reamintit însă 
că proprietatea nu este pentru sătean singura condiţie a 
strămutării sale la oraș, ci „calitatea“ lui de căpetenie 
este aceea de a avea o meserie sau o întreprindere. De 
aceea, la 4 martie 1858 s-a pus în vedere administraţiilor: 
districtelor să nu se abată de la litera dispoziţiilor date: 
în această privinţă cu cinci ani mai înainte 16, Urmarea 
a fost că cererile au continuat să fie sistematic respinse. 
În unele oraşe, ca de pildă în Rimnicul Sărat, se găseau 
în primăvara acelui an țărani, cei mai mulţi din alte 
judeţe, așezați in case cumpărate sau făcute de ei pe 
locuri libere, achiziționate de curînd, fără aprobarea ad- 
ministratiei si fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de- 
dispoziţiile date în 1851. Administratorul a fost făcut 
răspunzător pentru toată această stare de lucruri. La 
cererea unor proprietari, o parte din ei au fost duși 
înapoi în satele lor 170. În Călărași, oraş de curînd elibe- 
rat de clacă si care acum se chema Știrbei si se afla in 


1% Ibidem, 302/1852, I, f. 431—432. 

167 Ibidem, 304/1852, f. 317; 383/1853, f. 228—231 : 422/1853, 
f. 879 ; 522/1855, f. 585. 

15 Ibidem, 384/1853, f. 708—728. 

19 Ibidem, 696/1857, f. 545, 592. V. şi „Buletin oficial“, nr. 20 
din 10 martie 1858, f. 77. 

170 Ibidem, f. 537—538 ; 751/1858, f. 716, 744, 822—823 ; 152/ 
1858, f. 279—280. 


281 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


curs de construcţie, un mare număr de ţărani din judeţul 
Ialomiţa și-au cumpărat locuri ohabnice, prin mahalalele 
sale, căci centrul era rezervat negustorilor, asigurind 
municipalitatea prin chezășii formale că-şi vor îndeplini 
toate sarcinile orășenești. Ei n-aveau meserii, în satele 
lor se ocupau cu cărăușia, cu achiziția de cereale pentru 
negustori, dar mai ales cu plugăria. Administratorul pleda 
pentru rămînerea lor în noul oraș, care numai așa putea 
fi populat. Ministerul însă a ordonat respectarea măsu- 
rilor din 1853. Lucrurile au rămas însă neschimbate, pînă 
în primăvara anului 1858, cînd s-a constatat că locurile 
cumpărate de unii săteni își aveau întinderea cerută, 
doar că stapinii lor continuau să se ocupe cu agricultura. 
Unii proprietari reclamau înapoierea lor, pe motiv că erau 
simpli plugari, iar nu mestesugari. Si de data aceasta 
argumentul adus de administrator de a fi lăsaţi în pace 
pentru a popula oraşul n-a fost ținut în seamă de minis- 
ter. S-a dat deci ordin ca cei 125 de ţărani, dintre care 
cei mai mulți nu-și făcuseră case, ci ședeau în bordeie 
sau cu chirie, să fie duși înapoi în satele lor 171, 

Un nou ordin al ministerului din 28 octombrie 1858 
a făcut din nou atenți pe administratori să nu lase pe 
ţărani să se mute la orașe dacă n-aveau o meserie, căci 
proprietatea singură nu le dădea dreptul de a se muta 
pe ea 172. În consecință, toate cererile care n-au îndepli- 
nit condiţiile cerute de dispoziţiile din 1851 au fost res- 
pinse, iar ţăranii ce s-au găsit aşezaţi în oraşe, fără să 
fi satisfăcut acele condiţii, au fost ridicați cu familiile si 
lucrurile lor și duși înapoi de unde au venit. Ministerul 
de Interne, atît sub căimăcămia lui Al. Ghica, cit si după 
el, în toamna și iarna anului 1858, a fost necruţător cu 
țăranii găsiţi strămutați fără forme în oraşe. Toţi au fost 
trimişi înapoi, chiar pe timp de iarnă "3. N-au avut voie 
să se mute în orașe nici chiar clăcaşii ce se căsătoreau 
în ele și care-și cereau mutarea pe locurile primite de 
zestre, dacă nu îndeplineau condiţiile din 1851174, De 
strămutarea pe locuri ținute cu embatic nici nu putea fi 


171 Ibidem, 751/1858, f. 593—594 ; 752/1858, f. 592, 846—847, 
1229—1233. Ei au fost salvați în primăvara anului unirii, cînd 
npn ministru le-a permis să rămînă pe loc (ibidem, 819/1859, 
T. 5). 

172 Ibidem, 752/1858, f. 1334. 

173 Ibidem, dosarele 751 şi 754/1858. 

174 Ibidem, 696/1857, f. 814—815, 538, 823. 


282 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


vorba, cererile din această categorie fiind toate respinse 15. 
Acelorasi restricții, prevăzute îm dispozițiile din 1851, au 
fost supuși și moșnenii, precum și boiernasii ce intrau 
în categoria privilegiatilor, care au cerut permisia de a 
se muta la oraş 17%. Restricţiilor din 1851 a fost supusă 
si strămutarea țăranilor in tirgurile dependente, adică 
cele situate pe moșiile boierești si mănăstireşti 17. 

Aceste măsuri restrictive au continuat să existe și sub 
Cuza, cind strămutarea la oraș a sătenilor care nu înde- 
plineau condiţiile din 1851 a rămas interzisă 178. În schimb 
nu s-au mai aprobat cererile proprietarilor de a fi aduși 
înapoi cei odată strămutați în oraşe pe proprietăţile lor, 
fără să fi avut calitățile cerute de acele condiții. Numai 
cei fugiți în orașe au fost aduși înapoi, la reclamatiile 
proprietarilor 179. 

Ar fi totuși greșit să se creadă că în perioada cerce- 
tată ţăranii au fost opriți cu desavirsire să se mute Ja 
orașe. Desigur au fost şi unii care au îndeplinit toate 
condițiile cerute în dispozițiile din 1851 și care în felul 
acesta au primit aprobarea si s-au mutat la oraș. Aprobă- 
rile de acest gen au fost bineînțeles mult mai puține decît 
respingerile, dar urmele lor se întîlnesc totuși în arhivele 
anilor cercetaţi 18. Strămutări masive ţărăneşti s-au inre- 
gistrat bunăoară în anul 1858 în Bucuresti 18! și în Alexan- 
dria !®2. În anul unirii s-au aprobat vînzări de pămînt 
sătenilor in tirguri dependente, în loturi de mărimea 
cerută la timpul său de Știrbei, proprietarul tirgului 
rezervîndu-și mai departe dreptul de a vinde băuturi 183, 
S-a continuat deci să se recunoască libertatea clăcașului 


1:5 VL, 1049/1851, f. 1210, 1290—1291. Divizia rural-comunală, 
372/1853, f. 13—14 ; 470/1854, f. 565; 696/1857, f. 374, 460—461, 
730, 890—892 ; 751/1858, f. 677. 

176 MI, Divizia rural-comunală, 522/1855, f. 465; 696/1857, 
f. 565—566 ; 751/1858, f. 855—856. 

177 Ibidem, 752/1858, f. 138. 

178 Ibidem, 819/1859 ; 1096/1862, f. 184—185. 

179 Ibidem, 819/1859, f. 868—869 ; 1096/1862, f. 184—185. 

180 Ibidem, 671/1856, f. 307, 494—495; 695/1857, I, f. 177, 
232, 320, 633—635, 642, 939—941. 

181 Ibidem, 696/1857, f. 647—651, 778—779 ; 751/1858, f. 628— 
629 ; 752/1858, f. 1412—1414. 

182 Ibidem, 696/1857, f. 733, 833—834 ; 752/1858, f. 30—31, 230, 
415, 964. 

183 De exemplu, la Urziceni (Ialomița) (ibidem, 819/1859, f. 
651, 660—661). 


283 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


de a-și cumpăra pămînt si de a se autoimproprietari. S-au 
aprobat în acel an chiar și strămutări pe locuri luate cu 
embatic, fie chiar şi vii ‘8. Strămutarea sătenilor la 
orașe, cu îndeplinirea formelor legale, a continuat pina 
în 1864 185, 

În perioada examinată o serie de sate au început să 
lupte pentru a se elibera de clacă. Unele din ele, şi 
anume cele de pe ţărmul Dunării, au reușit să ajungă 
orașe libere. Este vorba de Olteniţa (1853), Calafat (1855) 
şi Corabia (1858). 

Noile așezări urbane, care aveau un net caracter agrar, 
au fost populate mai ales cu elemente rurale. Dar, perioada 
luată în studiu este și vremea cînd se înființează, in 
bună parte cu același element, tirguri noi, și anume 
Maicanesti în judeţul Rîmnicul Sărat (1856—1864) si 
Petreşti în judeţul Gorj (1863—1864), sau cînd se în- 
cearcă, fără succes însă, din cauza restricțiilor din 1851, 
să se înființeze tirgurile Baciul din judeţul Vlașca (1853), 
Tuguiatu sau Caragelile din județul Buzău (1853), Fun- 
dul Danciului din județul Ilfov (1858) si Buzescu sau 
Poroschia de pe moșia Mavrodinul din județul Teleor- 
man (1860—1862). Numai la Ianca (Brăila) s-a aprobat, 
în 1863, strămutarea clăcașilor, cu îndeplinirea formelor, 
pe locurile cumpărate de ei, pentru a forma un tîrg 18. 

Potrivit legii lui Știrbei, ţiganii eliberaţi, adică foştii 
țigani ai statului si foştii țigani mănăstreşti, și așezați pe 
diferite moșii, aveau dreptul de a se muta de pe o 
moşie pe alta sau la orașe numai după trecerea a două 
perioade fiscale de cite cinci ani de la promulgarea 
acestei legi 1%. In 1857 însă, printr-o greşită interpre- 
tare, ministerul a hotărît să li se dea voie să se strămute 
după trecerea a două perioade de la emanciparea lor, 
iar nu de la apariţia legii amintite. Rezultatul a fost că 
mai toți țiganii au cerut voie să plece de pe moșiile pe 
care sedeau. Proprietarii acestora s-au plins caimaca- 


1% MI, Divizia rural-comunală. 819 — 
de 051. ă, /1859, f. 401—402, 476— 


15 In acest an se înregistrează mutari i a ii 
În a masive de țărani în 
Focşani (ibidem, 1515/1863, f. 49, 68). $ 


MI, Divizia rural-comunală, 1504/1863, f. 4—55. 


K ani s-a permis strămutarea țiganilor boiereşti, dezrobiti 


284 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mului Al. Ghica, care a interzis, la 17 februarie 1858, 
strămutarea lor în acel an, de vreme ce de la promul- 
garea legii lui Știrbei nu trecuse decit o singură perioadă 
de 5 ani 1%. În felul acesta toate cererile lor de mutare 
de pe o moșie pe alta au fost respinse 18%. Fuga le-a rămas 
doa: singura cale de a scăpa de clacă si de bir, si ei au 
recurs din plin si tot timpul la ea, dind mult de furcă 
proprietarilor, autorităţilor judeţene şi ministerului 1%. În 
schimb, le-au fost aprobate masiv cererile de strămutare 
la oraşe, căci țiganii care deveneau proprietari prin cum- 
părare de loc ohabnic în centrele urbane şi care îndepli- 
neau toate „calităţile“ dispoziţiilor din 1851, dar mai 
ales aceea de meserias, n-au intrat in categoria celor opriţi 
de a se muta pină la expirarea celor două perioade cin- 
cinale Pl. În categoria acestora n-au intrat nici ţiganii 
care-şi cumpăraseră locuri ohabnice la tara si care s-au 
putut muta pe ele cînd au voit, cu îndeplinirea formelor 
cerute prin dispoziţiile din 1851192. 


48 MI, Divizia rural-comunală, 696/1857, f. 895—896. V. si 
„Buletin oficial“, nr. 22 din 17 martie 1858, p. 85. 

39 Ibidem, f. 346, 837, 898, 909—910 ; 751/1858, f. 649—650. 

1% Ibidem, 900/1860, f. 379. 

191 Ibidem, 751/1858, f. 734, 806, 823 ; 752/1858, f. 271. 

12 Ibidem, 752/1858, f. 759. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


CAPITOLUL AL VIII-LEA 


CURĂTURILE 


Rolul deţinut de terenul defrișat în gospodăria tara- 
nească şi, in general, in economia agrară românească va 
fi examinat, în această lucrare, numai pentru principatul 
muntean, deoarece problemei curăturilor din Moldova, 
iar pina la 1848 a celor din Transilvania si Bucovina, nu 
li s-au consacrat pînă acum cercetări speciale. Pamintul 
folosit de clăcaşi ca teren de casă și grădină de legume, 
ca loturi legale şi deseori şi ca prisoase a continuat și 
în perioada premergătoare reformei agrare, mai ales în 
regiunea dealului si muntelui, să fie, în general, pămînt 
defrișat de ei sau curatit de mai înainte de părinții, 
moșii și strămoşii lor. Ca urmare, baza gospodăriei tara- 
nesti din această regiune a rămas mai departe curătura 1. 
La cîmpis. ţăranii arau pînă în prispa casei2. Acolo locul 
defrișării l-a deţinut indeosebi destelenirea. 

Curatirea pămîntului de crînguri, tufe si mărăcini si 
extinderea agriculturii ţărăneşti a luat o dezvoltare mai 
mare după ieşirea țăranilor din văi, rîpi şi munţi si după 
aşezarea lor în sate regulate, adică după primele încer- 
cari de sistematizare a satelor, acţiune începută în 1833 
si desfăşurată apoi ‘tot timpul pînă la 1864 3. 

Masiva defrisare a moșiilor, prin tăierea padurilor. 
prin curatirea terenului de buturugi, sau prin simpla 
destelenire a islazurilor, fenomene caracteristice dezvol- 


| 1 „La munte țăranul curăța un loc de rădăcini, mărăcini sau 
pietre, care apoi se numea curătură“ (MI, Administrative, Direc- 
tia generală a statisticii, 335/1861, f. 68). 

? MI, Administrative, 18/1859, f. 217. 

3 MI, Administrative, Direcţia gen. a statisticii, 387/1861, f. 
50v ; 492/1861, f. 44. I. Corfus, Încercări de sistematizare a sa- 
telor..., loc. cit., p. 195—212. 


286 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tării marii proprietăți funciare din această perioadă, a 
antrenat si pe clăcași în acest curent de nestăvilit al 
curatirii solului pentru o cit mai întinsă agricultură. Asa 
s-au extins curăturile clăcășești si la cîmpie, unde însă 
ele au rămas mereu, ca întindere și producție, în urma 
pămîntului limpezit de la natură şi folosit de clăcași ca 
prisoase, fără a fi nevoiţi să-l defrișeze, ci doar să-l 
desțelensască. 

Legea lui Știrbei n-a prevăzut nimic în legătură cu 
regimul pămîntului defrișat de clăcași pentru ei și nici 
cu dreptul lor de folosință sau de stăpînire asupra lui. 
Lucrul era firesc, de vreme ce ea a considerat, după cum 
s-a amintit, pe clăcași drept niște simpli chiriași pe moșie. 
În schimb, condiţiile 'cu care s-au arendat moșiile mănăs- 
tirilor şi domeniilor statului au continuat şi în această 
perioadă să prevadă anumite norme în legătură cu for- 
marea si folosirea curăturilor de către clăcași. Ele au in- 
terzis arendasilor să scoată pe ţărani din locurile arabile 
sau din livezile de fin pə care le aveau la acea dată 
curatite cu toporul de ei sau de părinţii lor, si au scutit 
terenurile ce urmau să fie defrișate în viitor de dijmă 
timp de doi ani, socotiți de cînd curătura dădea rod. La 
măsurarea si repartiția pămîntului, dacă terenurile defri- 
sate cădeau în cuprinsul pogoanelor legale, ele intrau in 
numărul acestora, clăcașii fiind datori să dea dijma legală 
din produsul lor, cîtă vreme dacă ele cădeau in cuprin- 
sul pogoanelor de prisos, folosirea lor nu se putea face 
decît prin învoială *. 

Nici în această perioadă clăcașii n-au putut defrișa 
pămînt pe moșie fără învoială cu proprietarul ei. Din 
cele citeva învoieli de acest gen, întilnite pe parcursul 
cercetării noastre, se poate vedea în ce condiţii s-au în- 
fiintat curăturile pe moşiile boierești si pe cele mănăsti- 
rești. Astfel, pe unele moșii s-a dat voie clăcașilor să 
defrișeze pămîntul în schimbul buturugilor si al scutirii 
lor de dijmă pe primul an de rodire a curăturii, fiind 
obligaţi însă să dea proprietarului cîte patru găini 5. Pe 
alocuri în anul al doilea s-a dat dijmă din zece una din 
porumb si din cinci una din fin, ca și din pogoanele 


“ MI, Administrative, 102/1852, f. 700—706. „Monitorul. Jur- 
nal al Principatelor-Unite“, nr. 224 din 10 octombrie 1862, p. 
933—936. 


5 Ibidem, 103/1852, f. 235. BA, doc. 153, 284/MDXIV. 


287 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


legale, iar în anul al treilea curătura a trecut în rîndul 
prisoaselor, dindu-se din produsele ei o cijmă mai mare, 
de regulă din cinci unat. Cînd s-a arendat clacasilor 
pentru defrișat prisos de pămînt, învoiala a prevăzut 
pe alocuri chiar din primul an zeciuială din porumb și 
mei si dijmă din cinci una din fin’. Tot această dijma 
-au cerut-o unii proprietari prin conditiile depuse pentru 
prisoase, iar altii au pretins si bani de fiecare pogon de- 
frisat, buturugile raminind totdeauna clăcașilor #. Nevoia 
însă de a-și vedea moșiile cultivate a făcut pe unii 
proprietari să permită clăcașilor să-și facă pe ele curături. 
scutindu-i de dijma din produsele acestora pe perioade 
de timp mai îndelungate, de pildă între doi și cinci ani”. 
Alţii, care s-au grăbit să-și înființeze sau să-și extindă 
rezerva, au lăsat clacasii să-și curețe cit de muit pă- 
mint au voit, cu condiția însă, desigur respinsă de aceștia, 
ca după o perioadă de cinci ani curătura să rămînă pe 
seama proprietăţii '". În sfîrşit, alţii au cerut clăcașilor ca 
în schimbul libertăţii de a defrișa unde și cît pămînt 
doreau, fără măsurătoare, să le are, chiar și cei fără 
vite de tracțiune, cît un pogon pe rezervă, ba pe alocuri 
‘chiar să defriseze cite un pogon pentru proprietate "'. 

Terenul se curăța de rădăcini cu toporul si cu tirna- 
copul, iar de mărăcini cu toporul si cu săpoiul !?. Munca 
la defrișat pămîntul era grea și scumpă *. 

Mărimea curăturii a variat fireşte de la clacag la cla- 
‘cas. La Cociov (Ilfov), bunăoară, cei 68 de clăcași, citi 
formau satul, aveau în 1852 curături de la o jumătate și 
pînă la 19 pogoane si jumătate fiecare tî. Clăcașii din 
satele Butoești, Tintaru și Cosovăţii (Mehedinţi) dispu- 
neau în 1863 fiecare de cîte 10—15 pogoane de curături, 
socotite în numărul pogoanelor legale și al celor de pri- 


ë Ibidem, f. 36. 

7 MI, Direcţia administrativă, 42/1855, f. 253—254. 

8 MI, Administrative, 103/1852, f. 234, 242, 522. 

9 Ibidem, f. 319; 66/1857, f. 338, 344, 358; 73/1858, f. 97, 


= 


0 Ibidem, 103/1852, f. 233. 
1! Ibidem, 66/1857, f. 354. 16/1859, III, f. 818. 
12 Ibidem, 16/1859, II, f. 45v. 
1 În Dolj ea se estima in 1863 la cel putin 10 galbeni pentru 
un pogon defrișat (MI, Divizia rural-comunala, 1699/1863, f. 5). 
11 MI, Administrative, 30/1850, f. 209—210. 


28B 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


sos 9, Un clacas de la Razletu-Vierosi (Olt), care se ridi- 
case. ca avere, cu mult peste ceilalți consăteni, avea in 
1863 cam 70 de pogoane de arătură și plantaţii de 
pomi. toate curături !î. Pe unele moșii, de pildă Gura 
Motrului (Mehedinţi) sau Gorganul (Muscel), toate locu- 
rile aflate în folosința clăcașilor, deci și cele legale și cele 
de prisos, erau curături făcute de ei sau moștenite de la 
părinți 17. Curăturile noi au fost socotite in categoria 
prisosului de pămînt. 


Rezistenţa clăcășimii împotriva măsurării 
pămîntului și înfiinţării tarlalelor 


Dacă in aparenţă legea lui Știrbei a trecut cu vederea 
peste curăturile clăcașilor, în realitate ea a lovit cu toată 
puterea în ele. Prevederile ei referitoare la repartiţia 
locurilor de casă, curte și grădină de legume legate 
unele de altele pe partea de moșie ce-i convenea pro- 
prietarului, precum si da măsurarea pogoanelor de ară- 
tură la o parte pentru culturile de primăvară și la alta 
pentru cele de toamnă f5, în scopul înfiinţării plaiurilor 
sau a tarlalelor, ca un nou și superior sistem de exploa- 
tare a pămîntului moșiei și implicit de dezvoltare a pro- 
ductiei de cereale, sistem care s-a încercat să se introducă 
mai ales pe moșiile mănăstirilor pămîntene prin condi- 
tiile lor de arendare 19, — toate acestea au amenințat in 
primul rînd curăturile clăcășești, răsfirate pe întreg cu- 
prinsul moșiei. 

Dar și de data aceasta una a fost legea si alta apli- 
carea ei, căci înainte chiar de data intrării în vigoare, la 
încercarea proprietarilor şi arendașilor din unele județe, 
ca Dimbovita și Ilfov, de a obliga pe clăcași să pri- 
mească loturile legale de arătură, fineata si izlaz în alte 
parti ale moșiei, pe alocuri neroditoare sau nedefrisate 
îmcă, și să iasă din curăturile lor de finețe și plantații 
de pomi, sau să le achite ca pe niște „averi“ ale proprie- 


1 MI, Divizia rural-comunală 1699/1865, f. 40. 
“ Ibidem, 823/1863, f. 5, 21. 

1 Ibidem, 1699/1863, f. 59 ; 1736/1863, f. 39. 

18 D. C. Sturdza-Scheeanu, op. cit., p. 700. 

1 MI, Administrative, 102/1852, f. 700. 


289 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


tatii la preţuri ridicate, asa cum se lua de la străini. 
țăranii au rămas neclintiti. Aceasta, mai ales că se vedea 
limpede că intenția proprietarilor era ca prin asemenea 
procedee să-i silească să se mute de pe moşii, pentru a 
pune mina pe averile lor, fără nici o despăgubire”. În 
asemenea imprejurări însuși Ştirbei a fost nevoit să lase 
legea la o parte și să respecte vechiul obicei, cu alte 
cuvinte, să apere dreptul de stăpinire al clăcaşilor asupra 
curăturilor. In acest scop, a dispus, la 17 mai 1852. ca 
aceştia să fie lăsaţi mai departe pe locurile avute şi mun- 
cite pina atunci, ca proprietarul sau arendasul să-și im- 
partă moşia, cuprinzind locurile clăcășești, în 20, 30 sau 
și în mai multe plaiuri sau tarlale, dintre care unele să 
fie destinate arăturilor de toamnă, altele celor de pri- 
măvară şi altele livezilor de fineata si, în sfîrşit, ca ţăranii 
să-şi cultive locurile ce cădeau în tarlaua dată cu planta 
cuvenită acesteia. În felul acesta domnitorul a încercat 
să-și adapteze legea la realitatea agrară existentă, urmă- 
rind ca ea să fie aplicată dar şi clăcașul să-şi păstreze 
curăturile. Nu deranja pe nimeni dacă acesta își avea 
locurile chiar si în zece parti diferite, destul numai ca 
moşia să fie împărţită in mai multe tarlale si ca fiecare 
din acestea să fie acoperită cu un singur fel de semă- 
natura sau destinată producţiei de fin ™. 

Hotărirea lui Stirbei a servit ca normă în soluționarea 
litigiilor generate de înființarea tarlalelor tot timpul pe- 
rioadei examinate, pind la reformă |. Practic. ea n-a 
putut însă fi aplicată la o scară largă, și aceasta din 
cauza tendinței tot mai accentuate a proprietarilor si 
arendasilor de a scoate pe clăcaşi din curături, precum 
şi din pricina opumerii inversunate a acestora de a ieşi 
din ele. Cel putin pe moșiile mănăstirești, tarlalele n-au 
putut fi injghebate, deoarece chiar condiţiile lor de aren- 
dare au interzis scoaterea clăcașilor din locul defrișat 7. 

Pentru proprietari și arendasi repartiția pămîntului în 
tarlale le-ar fi oferit posibilitatea să-şi contureze și să-și 
rotunjească rezervele, iar pentru clăcași, între altele, să-și 
pască vitele pe miriști după ridicarea recoltei, lucru ce 


20 Ibidem, f. 304, 333—334. 

MI, Administrative, 102/1852, f. 442—445. 
~- Ibidem, 16/1859, I, f. 145v. 

% Ibidem, 102/1852, f. 97—98. 


290 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


nu-l puteau face pînă atunci în deplină libertate, din 
cauză că-și aveau culturile amestecate și răspîndite pe 
întreaga moşie. Clăcașii însă, de pildă, cei din județul 
Dolj, ţineau la obiceiul lor, practicat pe mai toate moșiile 
de acolo, de a-și avea și păstra pîrloage pentru pășunat 
vitele printre locurile de arătură. Pentru înlăturarea 
acestui obicei, administraţia acestui județ a propus, în 
primăvara anului 1858, să se introducă tarlalele pe toate 
moşiile țării 24. Si aceasta pentru că în județul său pro- 
prietarii si arendasii nu făcuseră pînă atunci nimic in 
acest sens. ci s-au trezit să ceară înființarea tarlalelor 
abia în primăvara anului 1859, cînd, odată cu Unirea 
Principatelor, se aștepta, după cum s-a amintit, apariția 
unei noi legi agrare. Dar, la protestele clacasilor ea a 
oprit scoaterea lor din curături, iar formarea tarlalelor 
a permis-o nu pe întreg parcursul perioadei fiscale de 
cinci ani, ci numai în ultimul ei an%. După interpre- 
tarea dată de minister însă, însemnarea locurilor legale 
la clăcaşi la o parte a moșiei se putea face, conform 
legii, numai în al patrulea an al acestei perioade, deci 
în toamna anului 185725. Însemna deci că legal clacasii 
nu mai puteau fi siliți să primească locurile în asemenea 
tarlale decît abia în 1862, adică în al patrulea an al 
viitoarei perioade fiscale. Ei s-au împotrivit însă cu în- 
verşunare înființării tarlalelor. Rezistența lor a fost gene- 
rală şi poate fi urmărită începînd din 1858 și pînă în 
1864 în mai toate judeţele țării 2. „Nimic nu nemultu- 
mește mai mult pe un locuitor cultivator decît cînd se 
scoate din pămîntul îmbunătățit de dinsul“ — constata, 
în vara anului 1863, trimisul ministerului să ancheteze 
la moşia Gura-Motrului (Mehedinţi) izgonirea arendașului 
şi uciderea tovarăşului său de către clăcași %. În lupta 
lor contra înființării tarlalelor, clăcașii au bătut uneori 
pe dorobantii plășii 2%. Puţine au fost aşadar moșiile ai 


% Ibidem, 24/1858, I, f. 37, 50. 

% Ibidem, 16/1859, II, f. 489—490. 

26 Ibidem, 66/1857, f. 450. 

27 Ibidem, 24/1858, I, f. 189—195, 500—501 ; 16/1859, II, f. 500— 
503, 580. Direcţia administrativă, 52/1858, I, f. 211; 65/1860, f. 
108—126. Divizia rural-comunală, 816/1859, f. 17; 1780/1863, f. 2; 
2165/1864, f. 1—24. BA, doc. 254/MDXIV. 

2 MI, Divizia rural-comunală, 1699/1863, f. 93. 

% MI, Administrative, 16/1859, II, f. 678. 


291 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


căror proprietari au reușit să impună, prin invoieli, tar- 
lale deosebite pentru semănăturile de toamnă și pentru 
cele de primăvară %. În general, tarlalele n-au putut fi 
introduse în agricultura țărănească. Ca urmare locurile 
clăcașilor au rămas mai departe risipite pe moșie, iar 
solul epuizat printr-o necontenită arătură. În judeţul 
Ilfov, de exemplu, unde distribuţia pămîntului in tarlale 
nu era cunoscută nici în 1862, comisia agricolă a cerut 
în acel an formarea regulată a tarinilor, prin repartiția 
separată a locurilor pentru fiecare produs 3t. Unii pre- 
fecti au ajutat pe alocuri pe proprietari și arendasi să 
impună tarlaua, prin scoaterea clăcaşilor din curături, 
alții însă au luat parte acestora din urmă, în lupta lor 
îndirjită pentru apărarea pămîntului. De pildă, în primă- 
vara anului 1863 trei prefecti din trei județe vecine pro- 
cedau diferit : cel de Dolj nu permitea arendașilor să 
scoată pe clăcaşi din locurile lor defrișate, cel de Mehe- 
dinți aproba acest lucru, iar cel de Gorj punea pe clăcași 
să dea fiecare arendașului din trei pogoane de prisos 
unul pentru a-și forma rezerva 32. Contradictiile și haosul 
domneau deci și în acest sector, iar înlăturarea lor nu 
se putea face decît prin împroprietărirea clăcașilor pe 
curăturile lor. 


Lupta clăcașilor pentru salvarea curăturilor 


Pină atunci însă aceste curături au continuat să cadă 
pradă lăcomiei proprietarilor și arendasilor de pămînt 
gata curat pentru a-și înființa sau extinde rezervele. 
Începutul l-a făcut punerea în aplicare a noii legi, cu 
dispozițiile ei privitoare la repartiția pămîntului la clă- 
casi în tarlale. Pretextul a fost mereu același: împărți- 
rea sistematică a pămîntului de pe moșie pentru agri- 
cultură 3". Foarte puţini au fost acei proprietari, care în 
contractele de arendă ale moșiilor lor au pus în vedere 
arendasilor să nu ia curăturile clacasilor %. De regulă 


% MI. Divizia rural-comunală, 1770/1863, f. 11. 
31 MI, Administrative, Direcţia gen. a statisticii, 437/1863, 


f. 153v. 
32 MI, Divizia rural-comunală, 1699/1863, f. 5—6, 10. 


33 MI, Administrative, 34/1855, f. 45; 39/1856, f. 129V. 
% BA, doc. 72/CCCXXXVIII. 


292 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


arendașii s-au pornit cu toată furia să înghită aceste 
curături, dînd în schimb clăcașilor terenuri improprii 
pentru cultură, de cele mai multe ori nedefrișate. Știrbei 
a fost nevoit să intervină si aici și să interzică din nou, 
în primăvara anului 1853, scoaterea clăcașilor din cură- 
turi 3. În zadar însă, căci răul nu putea fi curmat asa 
de ușor. Un nou ordin in același sens al ministerului din 
aceeași primăvară a avut același rezultat negativ %. Pe 
un mare număr de moșii, arendașii au continuat să ia 
izlazuri, livezi de fin, tarini de arătură, toate curături 
țărănești, vechi sau noi, si să dea clăcaşilor în locul lor 
terenuri pe care nu se putea face agricultură 37. Feno- 
menul este general și se desfășoară pe tot parcursul apli- 
cării legii lui Știrbei, pînă la 1864. Maximele curbei 
procesului de răşluire a curăturilor clăcășești cad la 
începutul fiecărei perioade fiscale de cinci ani, adică 
atunci cînd se împărțea pămîntul la țărani. La protestul 
general al clăcășimii şi în urma cercetărilor întreprinse 
de aparatul administrativ local şi a anchetelor instituite 
de minister, curăturile au fost restituite sătenilor, indi- 
ferent dacă ele intrau în rîndul loturilor legale sau în cel 
al prisoaselor, iar pe alocuri cei ce le acaparaseră au 
fost obligaţi să dea, în locul lor, alte terenuri de aceeași 
calitate %. 

Același lucru s-a întîmplat și pe moșiile mănăstirești. 
Cu toate că aceste moșii erau destul de întinse pentru a 
le putea satisface cerințele privind înfiriparea rezervei, 
arendasii n-aveau pe ele locuri curatite de ei si nici de 
cei de dinaintea lor, căci ei nu-și investeau banii in defri- 
şarea pămîntului. De aceea s-au repezit asupra curături- 
lor clăcășești. Si aici Știrbei a fost obligat să intervină 


% MI, Direcţia administrativă, 35/1853, f. 65—67, 71. V. si 
„Buletin oficial“, nr. 19 din 13 aprilie 1853, p. 74—75. 

36 Ibidem, f. 199. 

37 Nu totdeauna însă curătura era smulsă de la clacasi pen- 
tru rezervă, ci se arenda la ţăranii străini de moşie, la preţuri 
foarte ridicate (ibidem, 37/1853, f. 131). 

% MI, Administrative, 34/1854, f. 45—46, 49 ; 87/1855, f. 5—6 ; 
23/1856, f. 62—63 ; 39/1856, f. 129V ; 80/1856, f. 9—10 ; 34/1857, 
III, f. 1054—1057 ; 66/1857, f. 57—58 ; 39/1858, f. 53; 16/1859, II, 
f. 470, 507—509, 694 ; 17/1859, f. 183 ; 18/1859, f. 183. Direcția ad- 
ministrativă, 35/1853, f. 196—197, 265—266, 304; 37/1853, f. 131. 
Divizia rural-comunală, 1699/1863, f. 10, 20; 1913/1863, f. 6. BA, 
doc. 227, 228, 230/CCCLXI ; doc. 187/MLXIII. 


293 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


pentru a-i opri, mai ales că și condiţiile de arendare a 
acestor moșii le interziceau, după cum s-a menţionat, să 
îndepărteze pe clăcași din curături 39%, Lăcomia a fost 
însă mai puternică decit teama de lege. De aceea, pe 
un mare număr de moșii de-ale mănăstirilor pamintene si 
închinate au avut loc în această perioadă, pina la re- 
formă, adevărate răpiri de curături clăcășești. La recla- 
matiile stapinilor lor, ele au fost însă restituite de admi- 
nistratie, indiferent dacă erau socotite că intrau in pamin- 
tul legal sau în cel de prisos 4%. În felul acesta extinderea 
rezervei pe curăturile clăcașilor a fost interzisă de stă- 
pinire și oprită de aparatul administrativ local, pina la 
reformă. 


Pometurile clacasesti 


Au continuat să fie socotite curături si plantatiile de 
pomi ale clăcașilor care nu intrau în terenul casei și 
grădinii lor legale. Dar şi asupra lor s-au aruncat pro- 
prietarul și arendașii cu scopul de a le atașa rezervei, și 
aceasta chiar de la început, adică din momentul intrării 
în vigoare a noii legi, considerată că a desființat pome- 
turile şi, în general, curăturile clăcășești. De pildă, în 
plasa Filipești din judeţul Prahova unii arendasi, măsu- 
rînd la clăcași pogoanele legale la cîmp, le-au pretins să 
încheie învoieli pentru pometuri, ca pentru niște prisoase, 
sau de nu, să le lase pe seama lor. De la țăranii străini 
de moșie ei au cerut pur şi simplu să le cedeze plantațiile 
de pomi. În plasa Podgoriei din județul Muscel atît unii 
boieri, cît şi unii arendași de moşii mănăstirești închi- 
nate și neînchinate au pretins ţăranilor străini de moșie, 
care stăpineau pometuri fără acte scrise, să încheie acum 
învoieli pentru ele, sau să le lase proprietăţii ^t. A fost 
aşadar din nou nevoie de intervenţia lui Știrbei, care, 


39 MI, Direcția administrativă, 35/1853, f. 246. 

40 Ibidem, 35/1853, f. 325—326 ; 42/1855, f. 451; 51/1858, f. 91: 
52/1858, I, f. 145; II, f. 279—280 ; 82/1858, II, f. 281—282. Ad- 
ministrative, 34/1857, I, f. 69 ; 16/1859, I, f. 13, 275, 277; 17/1859, 
f. 277—278 ; 21/1860, f. 27—28 ; 26/1860, f. 45, 74; 34/1860, f. 59— 
60. Divizia rural-comunală, 661/1863, f. 3—4 ; 1768/1863, f. 10—12 ; 
1823/1863, f. 5, 8, 10, 21; 1864/1863, f. 9—10; 1897/1863, f. 4: 
1924/1863. 

41 MI, Administrative, 102/1852, f. 179, 461. 


294 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


la 17 mai 1852, a decis că orice sădire de pomi aparține 
incontestabil săteanului care a făcut-o, pentru care acesta 
n-are să dea nimic altceva decît zeciuială din rodul po- 
milor si dijmă din cinci capite una din finul cosit pe 
sub ei. Cînd isi pastea vitele în ea, sădirea urma să fie 
socotită la pogoanele legale de izlaz, adică trei pogoane 
drept două. Decizia a fost aplicată imediat în litigiile care 
se nasteau cu miile. Ea a fost executată chiar si in cazul 
pometurilor ţăranilor străini de moșie, unele stăpînite 
de aceștia ca zestre sau cumpărate de la clacasii de 
acolo, altele plantate de ei fără acte “2. 

Cum însă la munte mai toate moşiile erau ,,cotropite“ 
(în concepția dregătorilor locali) cu livezi de pruni, în 
care clacasii-si aveau pogoanele legale. cirmuitorul de 
Muscel nu știa in vara aceluiaşi an dacă proprietarul 
putea sau nu fi obligat să dea clăcaşilor, la cerere, po- 
goane legale fără sădiri şi să-i lase să-și stapineasca 
mai departe și pometurile. El era de părere ca şi pe viitor 
pometurile existente să se includă în loturile legale, dar 
era cu totul împotriva acelor clăcaşi care continuau să 
planteze pomi fără învoieli scrise şi care cereau ca aceste 
sădiri să li se considere curături, deci să nu intre în 
pogoanele prevăzute de lege. Şi aceasta, deoarece „prin 
simpla urmare a săteanului de a sădi fără știrea proprie- 
tarului, s-ar putea robi o întreagă proprietate“ — isi 
exprima cirmuitorul teama de călcarea dreptului boie- 
rilor de proprietate absolută asupra pămîntului mosiilor. 
drept pe care-l consfințea doar integral noua lege şi care 
făcuse din clăcaşi simpli chiriași ®. De aceea nu-i de 
mirare dacă unii proprietari au oprit, în condiţiile depuse 
pentru prisoase, pe clăcași să facă sădiri, fără autorizația 
lor scrisă, iar alţii au pretins dijmă îndoită sau chiar 
întreaga recoltă obţinută din pomii plantați fără aseme- 
nea permisie ít. Numai pe un număr foarte mic de moșii, 
bunăoară la Potlogi (Dimbovita), Comarnic (Prahova) şi 
Soimu (Teleorman), proprietăţi ale doamnei Zoe Brin- 
coveanu, s-a prevăzut tot timpul în contractele de arendă 
ca pometurile clăcașilor să nu se socotească în numărul 


42 Ibidem, 446—448, 461—462. 
“3 Ibidem, f. 817 ; 103/1852, f. 6—7. 
“^ Ibidem, 103/1852, f. 319, 519. 


295 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


loturilor lor legale și nici în cel al pogoanelor lor de 
prisos, ci să rămînă, deosebite, în stăpînirea lor 45, 

Același lucru a fost prevăzut si pe moşiile mănăsti- 
rești, unde, prin condiţiile de arendare, arendașii au fost 
opriți să bage pometurile clăcașilor în loturile lor legale, 
pometuri pe care însă aceștia erau obligați să le îngră- 
dească, pentru ca arendașii să-și poată încasa venitul din 
ele 16. Dar și pe aceste moșii, unii arendasi noi au încer- 
cat, la introducerea legii din 1851, să ia plantațiile de 
pomi ale clăcașilor fugiți, încă din timpul foștilor aren- 
daşi, plantaţii pe care aceștia din urmă nu le luaseră 
pe seama proprietăţii, ci le dăduseră în stăpînirea clă- 
cașilor rămaşi pe moșie, cu dijmă. Ei au fost însă opriți 
de stapinire ^". Cum pe moșiile mănăstirilor închinate n-au 
putut fi aplicate condiţiile de arendare ale moșiilor mă- 
năstirești pamintene, pentru pometuri s-au încheiat acolo 
învoieli separate ^$, 


Dar si clacasii au continuat pe unele mosii de la deal 
si munte să-și planteze fără autorizație pruni pe pogoa- 
nele lor legale. Ca pedeapsă, egumenii şi arendasii au 
cerut ca pomii sădiți să fie tăiaţi si scoşi din rădăcini. 
În plasa Topologului din judeţul Argeş arendașii au înce- 
put chiar cu de la sine putere să ia prunii clăcaşilor, sau 
să-i smulgă, ori să-i taie. Ministerul însă a dispus ca 
pentru pometurile vechi clăcașii să se conformeze hotă- 
ririi lui Ştirbei din 17 mai 1852, iar pentru cele nou-în- 
fiintate să fie indatorati să împace pe egumeni si pe 
arendași oricum vor şti 49. Nici noile sădiri, contestate şi 
cerute de aceștia din urmă, n-au fost lăsate să fie scoase 
din pămînt, ci oprită a fost doar continuarea sădirii %. 
Iar o sădire, făcută deja de clăcași fără voia proprieta- 
rului, n-a putut fi luată de acesta decît printr-o sentință 
judecătorească 54. 


45 Ibidem, 39/1856, f. 179v. BA, doc. 3/MCCCLXX, f. 82—86, 
16 Ibidem. 117/1852, f. 6. 
“? Ibidem, 35/1853, f. 415—416. 
Într-una din ele se interzicea sădirea de vie nouă fără 
autorizaţia egumenului si se fixa dijma din zece una cin pomi 
și din cinci una din finul de sub ei si cite o zi cu miinile de 
fiecare livada mai mica de un pogon si cite 2 zile de cea de la 
un pogon in sus (MI, Direcţia administrativă, 35/1852, f. 143—144). 
0 MI. Direcţia administrativ, 42/1855, f. 75, 89. 421—422. 
a Ibidem. 52/1858. I. [. 64-65. Administrative, 17/1859. f. 57-38. 
St MI, Administrative, 16/1859, II, f. 594—595. 


296 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Această dispoziție a dus, in vara anului 1859, la œ 
dispută între Ministerul de Interne şi cel al Cultelor, 
acesta din urma ca for tutelar administrativ al mănăsti-: 
rilor neînchinate şi al stabilimentelor publice. Informat 
că în judeţul Arges s-au făcut şi se făceau încă de către: 
clăcași sădiri de pruni fără știrea şi consimtamintul admi- 
nistratiei mănăstirilor, spitalelor etc., Ministerul Culte- 
lor a dat ordin administratorului acelui judeţ să oprească 
pe viitor nu numai clăcaşii de a face asemenea plantatii,. 
ci şi pe cele făcute pina atunci să le ia de la ei sisa le dea 
proprietății. I-a stat însă în cale noua dispoziţie a Minis- 
terului de Interne, care, după părerea celui al Cultelor,, 
dădea o gravă lovitură dreptului de proprietate, expunind 
moșia „cotropirii“ oricui si obligind pe proprietar să ia 
pentru apărarea ei drumul atît de zăbavnic si de costi- 
sitor al judecății. De aceea el socotea că litigiile gene- 
rate de sădirile făcute în ultimul timp, adică în cursul. 
perioadei de arendare 1853—1858, fără autorizaţie, deci 
acte de uzurpare a dreptului de proprietate, erau de: 
natură administrativă si că Ministerul de Interne era 
acela care trebuia să dea ordin pentru confiscarea lor: 
pe seama proprietăţii. I s-au răspuns însă ca sădirile ce 
au apucat să fie odată făcute şi împotriva cărora propri- 
etarul n-a reclamat în timpul cînd se făceau, nu putea 
fi luate de administraţie de la clăcași fără o sentinţă 
judecătorească, şi că tot ce putea face, la rindul ei, admi- 
nistratia era să oprească si să desființeze numai sădirile: 
ce se aflau în plin proces de înfiinţare. Dar Ministerul 
Cultelor n-a rămas mulțumit, căci, după el, a se permite: 
clăcaşilor să-şi facă pe toată întinderea moșiei numai 
sădiri, ar fi însemnat ca aceasta să devină „curat ave-- 
rea locuitorilor chiriaşi, iar nu a adevăratului proprie- 
tar“. Spre exemplificare se dădea situația de pe moșia 
Dobriceni (Muscel), unde clăcaşii-şi plantaseră de la 
Regulamentul organic încoace pogoanele legale de ară- 
tură cu pruni, fără voia proprietarului, reclamind apoi 
autorităţilor că n-aveau pe deplin pogoanele prevăzute: 
de lege si cerind să li se reducă din obligaţiile clacii. 
Ministerul de Interne a oprit pe clăcaşii de acolo să mai 
sădească pomi fără învoială 52. 


* Ibidem, 17/1853, f. 100—102, 300—301. 
297 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Lăcomia si abuzul nu i-au părăsit pe proprietari si 
arendasi nici la încasarea venitului din pometurile cla- 
casesti. În Dolj, de pildă, cei mai mulți dintre ei au 
supus clăcaşii la diferite dări, după bunul lor plac, chiar 
şi pentru sădirile vechi, aceştia fiind siliți să dea dijma 
din poame în bani si să accepte diferite invoieli, fără a 
se tinea seama de obiceiul vechi. Administratorul a inter- 
zis incheierea de invoieli pentru plantatiile facute ina- 
inte de legea lui Știrbei. Din aceste sădiri el a dispus sa 
se dea dijma în natură sau cum se obișnuia în partea 
locului. În ceea ce priveşte învoielile ce s-au făcut în 
urma promulgării acestei legi sau care avea să se mai 
facă în viitor, el a hotărit să fie luate în considerare 
numai acelea care erau legalizate de tribunale 55. Pina 
la urmă Ministerul a precizat la ce dări trebuiau să fie 
supuse pometurile clăcășești : din cele sădite din vechime 
nu se putea lua decit ceea ce se legiferase prin Regu- 
lamentul organic ; din sădirile noi, dacă acestea fuseseră 
făcute cu permisia proprietarului, prin invoieli scrise, 
urma să se perceapă cit prevedeau acele invoieli™. 
Plantatiile făcute fără autorizația proprietarilor rami- 
neau să fie socotite ori la pogoanele legale, fiind supuse 
clăcii şi dijmei, ori la locurile de prisos, dacă exista 
vreo învoială în acest sens 55. 

Desigur că nu toţi proprietarii au ţinut cont de aceste 
norme. Ca urmare, ei au luat, pe alocuri, pentru livezile 
de pruni, bani grei la pogon şi dijme mari din prune, 
socotindu-le pămînt de prisos, iar nu pămînt legal, dupa 
cum se cuvenea ™. A fost deci nevoie de intervenţia 
administraţiei pentru a fi considerate pogoane legale si 


* Ibidem, 16/1859, II, f. 416—420. 

5 Am dat peste o singură invoială de acest gen, făcută în 
1852 de proprietarul unei moșii din judeţul Prahova cu un clăcaş 
al său, prin care i s-au dat două locuri să le planteze cu pruni, 
cu cenditia ca acesta să-i dea la muncă un „clăcaş“* dintre fiii 
săi şi să-i plătească în plus pe fiecare an cite 18 lei și să-i 
mai dea 2 găini şi dijma: 8 banite de porumb de pogon si din 
cinci una din finul de sub pruni (MI, Divizia rural-comunală. 
1588/1863). 


“ MI, Administrative, 17/1859, f. 182; 18/1859, f. 35. 


ae La Aricestii de Jos (Prahova), proprietarul a apucat in 
1863 pe clăcași să-i plătească pentru pogonul de pruni, socotit 
prisos de pămint, cite 2 galbeni si dijmă (MI, Divizia rural-co- 
munală, 5888/1863, f. 8, 11). 


298 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


a se lua ca atare numai dijma din produsele lor. La rin- 
dul lor, nici clacasii n-au încetat să sădească pruni fără 
autorizație. După relatarea Ministerului Cultelor, din 
vara anului 1863, pe toate moşiile mănăstireşti din jude- 
tele Arges şi Vilcea ei au continuat să ocupe pămîntul 
legal destinat sădirii cu pruni, încît unele moşii au ajuns 
să nu mai aibă nici a treia parte pămînt liber pentru ară- 
tură. Ca urmare, Ministerul de Interne a dat ordin ca ta- 
ranii din acele judeţe să fie opriți să acopere pe viitor 
cu plantaţii de pruni pămînturile date lor pentru hrană 
şi să li se pună din nou în vedere că asemenea sădiri nu 
se puteau face decît după o prealabilă învoire a propri- 
etarului””. 


Viile clacasesti 


Au continuat să fie plantate de clăcași pe curături, 
prin învoieli cu proprietarii moşiilor. Ele au constituit, 
desigur, o ameliorare adusă moşiei”. Din cele cîteva 
învoieli întilnite în arhivele cercetate se poate vedea în 
ce condiţii se sădea o nouă vie clăcășească. Terenul defri- 
sat şi plantat de clăcaş cu vita de vie era scutit timp de 
doi ani de orice plata. Numai cînd semăna pe el sau prin- 
tre vii vreo planta cerealieră, clacasul era obligat să dea ze- 
ciuială din rodul ei. După al treilea an de la sădire. cînd 
se considera că via a intrat în rîndul viilor vechi, clă- 
casul trebuia să plătească drept dijmă cite 14, 16 sau 20 
de lei de pogon pe an, totdeauna înainte de cules. Via 
urma să fie stapinita de clăcașul săditor si de mosteni- 
torii lui 5%. Pe alocuri, din via nou-sădită invoiala pre- 
vedea să se dea dijma în vin, şi anume din zece vedre 
una, deci de două ori mai mult decit din viile vechi ™. 
Pe alte moșii clacasii au primit autorizația de a planta 
vii. în schimbul unei plăţi anuale de cite un galben de 
pogon, drept dijmăl!. La Băileşti (Dolj), proprietarul 
(B. Știrbei) a permis in 1858 clacasilor să defrişeze 
pămînt şi să planteze pe el vii, iar cu începere dintr-al 


7 MI, Divizia rural-comunală, 1813/1863, f. 2, 15. 

"3 BA, doc. 157/MLIII. 

“9 MI, Administrative, 103/1852, f. 33—41 ; 49/1857, f. 40. 
“ MI, Direcţia administrativă, 35/1852, f. 143—144. 

“1 BA, doc. 3/MCCCLXX, f. 153v, 173v. 


299 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


patrulea an de la sădire să plătească un embatic anual 
de cite un galben de pogon (2. 

Mai greu a fost pentru clăcaşii care-şi sădiseră viile 
pe ascuns, adică fără autorizaţie. Spectrul scoaterii butu- 
cilor din pămînt, deci al distrugerii plantatiei, a atirnat 
mereu asupra lor. Puţine au fost cazurile cînd proprie- 
tarii nu le-au distrus, ci s-au învoit să ia din ele dijmă 
mare (din 10 vedre una)“. Cel mai des însă asemenea 
vii clăcăşeşti au fost pur si simplu tăiate de boieri sau 
de egumeni, care au acuzat pe clăcași ca prin plantarea 
clandestină de vita de vie urmăreau să dobindeasca drep- 
tul de sădire pe moşie, deci de proprietate asupra pă- 
mintului defrișat si plantat“. Pe alocuri arendasii au 
apelat la administraţia locală pentru a opri sădirile din 
nou şi a desfiinţa pe cele făcute de la Regulament 
încoace fără autorizaţie 65. Ministerul însă a considerat 
aceste chestiuni ca fiind de natură judecătorească, căci 
administrația avea doar de susţinut „statu-quo- pentru 
sădirile existente la acea dată. S-a ajuns astfel, pe 
unele moşii, ca boierii si mănăstirile să ia anual, prin 
învoieli impuse clăcaşilor, pentru viile plantate fara 
autorizaţie cîte un galben de pogon şi cîte 10 ocale de 
struguri de fiecare vie? sau cite 40—60 de lei de 
pogon 65. 

După obiceiul pămîntului si după legi, „popoarele“ 
viilor, adică terenurile plantate de clacasi cu vita de vie, 
n-au avut niciodată nici un amestec cu locurile folosite 
de ei pentru hrana lor si a vitelor lor. Nici în această 


“2 MI, Administrative, 24/1858, I, f. 283. 

“ BA, doc. 3/MCCCLXX, f. 194. 

“ BA, ms. rom. 3877, f. 165. 

™ De exemplu, pe moşia Galicea Mare (Dolj) a lui Gh. Bi- 
bescu, unde arendasul a cerut în iarna anului 1863 scoaterea din 
pămînt a viței sădite din anul 1858 încoace fără permisie de 19 
clăcași, între care unul avea 4 pogoane si 218 de stinjeni de vie, 
altul 1 pogon si 620 de stinjeni. iar ceilalti intre 600 si 1164 de 
stinjeni. Vii sădite înainte de 1858 aveau 315 clacasi de pe mosie, 
in total 230 de pogoane. Dintre clăcași unul avea 5 pogoane. al- 
tul 4, iar restul, cei mai mulţi, cite un pogon. Pe moşie aveau 
114 pogoane de vie şi 52 de țărani străini (BA, doc. 1/MCCCLXVI, 
f. 331—349). 

ie MI, Administrative, 36/1856, f. 636—637. 

" MI, Divizia rural-comunală, 1665/1863, f. gv. 


‘8 MI, Administrative, 57/1859, f. 4V 
DCCXCIII. , f. 4%. BA, doc. 178—188/ 


300 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


perioadă ele n-au fost incluse în pogoanele legale, deci 
pe alocuri s-a încercat aceasta, fără succes însă, de boieri, 
egumeni si arendasi 69. 

Si sătenilor sau tirgovetilor care aveau curături vechi 
pe moşii străine plantate cu pruni sau cu vita de vie, 
statul a continuat să le recunoască, ca unor ,,ladturasi“ 
pe asemenea moșii, dreptul de stăpinire asupra lor, deci 
dreptul de a le lăsa moştenire, de a le da ca zestre sau 
de a le vinde, si să le apere de rapacitatea arendasilor. 
Și aceste pometuri şi vii au continuat să fie supuse dij- 
mei (din 20 de vedre una din vin, din 10 una din rodul 
prunilor şi din 5 una din fînul de sub pruni sau din 
obratia viei). În schimb, nici „lăturaşii“ n-au avut voie 
să facă noi sădiri fără autorizaţie, iar cele ce s-au aflat 
făcute totuşi pe ascuns au fost desfiinţate la cererea pro- 
prietarilor si arendasilor 70, 


Dreptul de proprietate al clăcașilor asupra 
curăturilor 


Din cele expuse mai sus rezultă că si în cei 13 ani de 
aplicare a legii lui Ştirbei pina la reforma din 1864, peri- 
oadă în care ţăranii dependenţi n-au avut, oficial, nici 
un drept de stapinire asupra pămîntului moşiei pe care 
locuiau, curăturile au fost acelea care, practic, au con- 
tinuat, după obiceiul pămîntului, să constituie averea si 
proprietatea lor imobilă. Obiceiul şi necesităţile reale 
ale vieţii economice si sociale au salvat ceea ce a scă- 
pat distrugerii savirsite de lege, şi anume dreptul de 
proprietate al clăcaşilor asupra pămîntului defrişat. 
Aceasta înseamnă că nu se poate vorbi sub legea lui 
Știrbei de o expropriere, si încă de una totală, a ţărăni- 
mii clacase de pămînt. Dimpotrivă, si in această peri- 
oada clacasii şi-au apărat cu succes dreptul de stapinire 
asupra curăturilor care, la rîndul lor, au constituit acea 
trainică si indestructibilă legătură a lor cu pămîntul şi 
au făcut ca noţiunea de „chiriaş“ să rămînă literă moartă 


69 MI, Direcţia administrativă, 35/1853, f. 142. 
% Ibidem, 52/1858, I, f. 106—109. MI, Administrative, 17/1859, 
f. 322—324. 


301 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


în lege si o iluzie în capul boierilor si arendasilor. Ce-i 
drept, aceştia s-au străduit, la umbra legii, să le destiin- 
teze cu totul acest drept, si aceasta prin continuul lor 
refuz de a-l recunoaşte, cît si prin sistematicile lor 
încercări de a le acapara curăturile. Ei n-au recunoscut 
clăcaşilor nici dreptul de a-şi vinde sau de a-și cumpăra 
unul de la altul curătura şi sădirea, nici dreptul de a le 
da de zestre sau de a le moştenit. Clăcașii, la rîndul 
lor, au continuat însă să considere ca proprietate drep- 
tul de folosință asupra curăturilor. Prin urmare, ei au 
dispus cum au voit de ele, ca de o proprietate absolută 
a lor. Statul a continuat să le apere dreptul de folosinţă 
asupra curăturilor, dar nu ca pămînt, care după lege era 
al moşiei, deci al proprietarului acesteia, ci ca ameliorare 
a lui, şi care, de fapt, nu era altceva decît cultura sau 
plantatia făcută pe el. 

În concepţia unor anchetatori oficiali ai litigiilor din- 
tre clăcaşi şi proprietari sau arendasi, curăturile nu erau 
drepturi ohabnice (de moştenire) ale clăcașilor, căci 
aceştia. ca simpli chiriaşi, n-aveau puterea de a stăpini 
și mosteni pămînt pe moşiile proprietarilor ??. Totuşi, 
dreptul lor de moștenire asupra curăturii a fost recu- 
noscut si apărat tot timpul de administraţie 73. Numai 
curăturile provenite de la stapinii lor morți, fără moste- 
nitori fireşti, au rămas mai departe pe seama proprietă- 
tii, iar orice acte încheiate în privinţa lor de către rudele 


71 În condiţiile depuse de proprietar la Lupsa de Jos (Me- 
hedinti). pentru anii 1859—1864 se prevedea că nimeni dintre 
clăcași nu este liber să vindă la altul sădire de pruni sau de 
vie, nici să le dea zestre la persoane care nu erau „chiriaşi: ai 
moşiei, fără voia proprietarului (MI, Administrative, 66/1857, 
f. 359). La Cornatelu și Seaca arendasul a căutat să justifice 
luarea livezilor de pruni cumpărate de clăcași de la alti consă- 
teni de-ai lor, pe motiv că ei nu puteau cumpăra asemenea să- 
diri pe moşie (MI, Divizia rural-comunala, 1773/1863). fn plasa 
Topologului (Argeș), proprietarii si arendaşii n-au permis în 1859 
clacasilor să cumpere unii de la alţii plantaţii de pruni, iar pe 
cele cumpărate (vindute) le-au cerut pentru ei (MI, Adminis- 
trative, 16/1859, II, f. 594—595). 

în MI, Administrative, 30/1850, f. 207—208. 

“MI, Direcţia administrativă, 51/1858, f. 100—101. Admi- 


nistrative, 35/1859, II, f. 145—146. Divizi - ă 
a ia rural-comunală, 1661/ 


302 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mai îndepărtate ale mortului au fost considerate nule 74. 
Casele si locurile legale de arătură, fineata și izlaz, ră- 
mase de la clăcașşii care mureau, aveau dreptul să le 
stăpînească numai familiile lor, continuind să facă claca 
şi să dea dijmă, iar nu şi celelalte rubedenii, care nu 
puteau fi socotite între moștenitorii cei mai apropiaţi 7. 
Clacasii care s-au strămutat de pe moşie, părăsindu-și 
curăturile, au pierdut dreptul de stăpinire asupra lor 76. 
S-a făcut pe alocuri excepţie doar cu viile, care au rămas 
mai departe în stăpînirea celor mutaţi “’. 

Interesantă este evoluţia gîndirii juridice din această 
perioadă asupra dreptului de proprietate al ţărănimii 
dependente. Cum Regulamentul organic nu obliga pe 
clacasi să îndeplinească formalitatile prevăzute de el 
pentru foile de zestre si zălogiri si nu prevedea ca înstră- 
inările făcute de ei sub alte titluri legale să fie atestate de 
tribunale, s-a introdus obiceiul ca orice tranzacţie făcută 
între ei pentru bunuri mișcătoare sau imobile să nu fie 
adeverita de instanta judecătorească, care dealtfel nici 
n-o recunostea. Aceasta inseamna ca dreptul de proprie- 
tate al clăcăşimii, adică al imensei majorităţi a popu- 
laţiei ţării, nu se bucura de girul legalităţii boierești. 
Asemenea acte însă, lipsite de formele legale, complicau 
și împiedicau cursul legal al diferitelor procese ce se 
iveau între clăcași sau între aceștia si tirgoveti. Trans- 
formările survenite în viata economică a ţării au impus 
insă cu necesitate şi schimbarea concepției feudale asu- 
pra drepturilor cetăţeneşti ale lumii dependente de la 
sate. De aceea, Ministerul Justiţiei a venit cu o lege, 
care a fost sanctionata de Știrbei si pusă în vigoare la 
1 iunie 1856, potrivit căreia orice înstrăinare, sub orice 
titlu o făceau clăcaşii, trebuia să fie adeverită, si anume 
cea pentru lucruri nemișcătoare de tribunal, cu formele 
legale, iar cea pentru lucruri mobile de cancelariile sate- 
lor, cînd valoarea lucrului era pind la 1 000 de lei, si de 
tribunale cînd bunul înstrăinat costa mai mult 78. Aşa se 
explică de ce tot mai des a apărut apoi în corespondenţa 


74 MI, Direcţia administrativă, 35/1853, f. 168. 

735 MI, Administrative, 69/1834, f. 42—44 ; 23/1856, f. 244—245. 
“5 Ibidem, 35/1853, f. 248. 

77 Ibidem, 23/1856, f. 696—697. 

78 Ibidem, 102/1856, f. 2—7. 


303 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


oficială a vremii termenul de „proprietar“ pentru clăca- 
sul stapinitor de plantaţii vechi de pomi sau de vie 7%. 

Şi libertatea clacasilor de a-şi vinde unii altora pă- 
mintul plantat cu pomi a fost apărată de administraţie. 
Aceasta, pentru motivul că, sau de la vînzător, sau de 
la cumpărător, proprietarul își încasa permanent dijma 
anuală din rodul acelui pămînt. O nouă dovadă deci 
că oficial clăcașului i s-a recunoscut numai dreptul de a 
dispune de uzufructul acelei plantaţii, iar nu si dreptul 
de a stapini si solul pe care erau sădiți pomii. In lipsa 
curăturii, singura avere imobilă a clăcașului era casa şi 
'semănătura pe pămîntul moşiei ce nu era a lui. De aceea 
clăcaşii au continuat şi în această perioadă să dea o 
importanţă deosebită creșterii vitelor, care au constituit 
principala lor avere ®!. 

În Transilvania s-a constatat că înainte de 1848 în- 
tinderea terenurilor defrișate de clăcași şi transformate 
în locuri roditoare era mare, dar din lipsă de date sta- 
tistice nu se poate aprecia suprafaţa lor. Ele au fost 
curatite aici la cererea si cu învoiala proprietarilor. Ta- 
ranii le foloseau, în schimbul unei taxe în bani sau al 
altor prestații. Datorită faptului că terenurile defrişate 
erau locuri singuratice, izolate de vetrele satelor, propri- 
etarii au putut la 1848, după reformă, să le închidă în 
rezervele lor, fără să se teamă de o rezistenţă prea mare 
din partea ţăranilor 82, 

Si în Bucovina clăcaşii aveau înainte de reformă 
dreptul de stapinire permanentă asupra terenurilor de- 
frişate si transformate în arături sau fineţe, si pe care 
le puteau chiar vinde, dar numai altor locuitori din ace- 
laşi sat. După vechiul obicei românesc, respectat de stă- 
pînirea austriacă, cel ce făcea curătura si urmaşii săi 
aveau dreptul s-o stăpinească. La stingerea acestora, ea 
trecea în stăpînirea proprietarului moşiei. Acest drept a 
fost confirmat în două rînduri de Curtea din Viena, și 
anume în 1804 și 1810, cînd s-a recunoscut că oricine 


79 Ibidem, 16/1859, II, f. 595 ; 16/1859, II, f. 100. Divizia ru- 
ral-comunală, 1588/1863. 

80 MI, Divizia rural-comunală, 1773/1863, f. 8—10. 

31 Ibidem, 819/1859, f. 187v. 

82 I. Kovacs, op. cit., p. 40. 


304 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


putea face curătură, dînd din ea, conform așezămintului lui 
Gr. Ghica, numai dijmă. Si aici curăturile, mai ales cele 
din zona muntelui, efectuate prin tăierea pădurilor, au 
fost acaparate frecvent de proprietari pina la 1848, iar 
cele din partea Cimpulungului au fost incluse în dome- 
niile statului 85. 


= N. Grămadă, op. cit., loc. cit., p. 41. I. Dirdală, op. cit., 
loc. cit., p. 222. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


CAPITOLUL AL IX-LEA 


PRODUCȚIA AGRICOLĂ ÎN PRINCIPATE 


Tehnica agrară 


Evoluţia producţiei agricole din Principate a inre- 
gistrat si ea multiple similitudini, dar si unele deosebiri 
de la o tara la alta. Sub aspectul tehnicii, efectivul si 
starea echipamentului agricol din gospodăria ţărănească 
din ambele principate au continuat să fie rudimentare 
şi insuficiente, iar marea gospodărie din Tara Româ- 
nească s-a găsit, în general, lipsită de vite de tracţiune 
şi de unelte de lucru. Modificările în tehnicile agricole 
se produceau încet şi n-aveau un caracter general. 
Aceasta nu numai în agricultura românească ci, după 
cum s-a arătat, şi in cea a altor tari din centrul şi răsă- 
ritul Europei. Principalele unelte agricole au rămas mai 
departe plugul, rarita, grapa, sapa, secera şi coasa. Lipsa 
de unelte de arat şi de animale de tracțiune a făcut ca 
nu fiecare clăcaş să-şi poată avea plugul său. De aceea 
vechiul plug de lemn, mare şi greoi, avind doar elemen- 
tele tăietoare de fier, a continuat să fie format, în tovă- 
răşie, de mai multi țărani (de la doi pina la şase !), care 
au atașat la el mai multe perechi de boi (de la două pină 
la șase 3), mai ales la spartul telinii. Se intilneste si 
cazul cînd la destelenirea pămintului s-a pus la un plug 
pînă la 14 boi. În Moldova se injugau la un plug de 
la trei pina la patru perechi de boi. 


1 MI, Administrative, 43/1851, f. 1. Divizia rural-comunală. 
1103/1862, f. 101. Direcţia generală a statisticii, 379/1861, f. 14—15. 

2 Ibidem. 115/1850, f. 35 ; 103/1852, f. 448 ; 16/1859, I, f. 105; 
17/1859, f. 331—332. Divizia rural- comunală, 539/1855, ră 106, 108, 
Dir. gen. a statisticii, 335/1861, f. 68. BA, doc. 23/DCCLXV ; 1947 
DCCLXIX. 


1 La Ceretul (Dolj) în 1862 şi 1863 (BA, doc. 111/DEXCVILI). 


306 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


În principatul muntean se folosea la cîmpie mai mult 
rarita decît plugul. Cita vreme aratul cu plugul era 
mai greu, căci acesta intra mai adînc în pămînt şi nece- 
sita o forţă de tracţiune mai mare, aratul cu rarita se 
făcea mai uşor, deoarece era trasă numai de o pereche 
de boi şi brăzda numai suprafaţa solului. Astfel, cu doi 
boi se putea ara într-o zi un pogon de pămînt. De 
aceea „rărițarea“ sau „rărițatul“ rezervei de către clă- 
casi a produs, după cum s-a amintit, nemulţumirea con- 
tinuă a proprietarilor şi arendașilor şi a dat naştere la 
un șir de reclamaţii la socotirea zilelor de arătură fă- 
cute cu rarita. Aratul corespunzător cu rarita se socotea 
acela, în care terenul se ogora mai intii şi apoi după 
cîteva săptămîni se rărița odată sau de două ori5. La 
munte si pe coastele lui, unde locul era strimt şi acci- 
dentat si unde nu se putea întoarce uşor plugul, pămin- 
tul era „arat“ cu sapa. Cu sapa erau nevoiţi muntenii 
să-şi „are“ locurile pentru porumb şi cînd vitele le 
ieşeau slăbite din iarnă si nu le puteau pune la plug. 

Semănatul a continuat să se facă cu mina. Porumbul, 
de exemplu, se semăna, în general, în acest mod. Pe 
alocuri însă el a fost pus mai departe pe arătură în cui- 
buri făcute cu călciiul. Distanţa dintre un rînd de cui- 
buri si celălalt era de doi pași sau de trei brazde, iar 
cea dintre cuiburile unui rind de o „prăşită“ sau două. 
În cuib se cereau să fie puse trei sau patru graunte si 
se acopereau cu piciorul”. Porumbul se punea uneori şi 
cu mina sub brazdă 8. 


Prăşitul porumbului se cerea să fie bine făcut, cură- 
tindu-se planta la rădăcină și îngropîndu-se într-un 
mușuroi corespunzător. Operația se mai numea şi „mu- 
șuroire“. În general prășitul porumbului se făcea de 
două ori. În unele locuri însă el se prăşea numai o sin- 


4 MI, Divizia rural-comunală, 1100/1862, f. 1—2, 128v—129. 

5 MI, Administrative, 34/1857, f. 225 ; 16/1858, I, f. 383v—394; 
16/1859, I, f. 172—173 ; 17/1859, f. 409—410 ; 18/1859, f. 351 ; 229/ 
1861, f. 3v. Direcţia administrativă, 52/1858, II, f. 405—406. Di- 
vizia rural-comunala, 1101/1862, f. 11—12. 

6 MI, Direcția administrativă, 32/1852, f. 205—206. Dir. gen. 
a statisticii, 335/1861, f. 68 ; 832/1864, f. 59. 

7 MI, Administrative, 24/1858, I, f. 453; 73/1858, f. 73. Di- 
vizia rural-comunală, 1781/1863, f. 2; 1788/1863, f. 2—4. 

8 Ibidem, 79/1854, f. 3v. 


307 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


gură dată”. Instrumentul folosit la prasit era sapa. La 
cîmpie, însă, in loc de sapă se folosea pe alocuri şi rarita. 
Raritatul era inferior prasilei cu sapa. El se putea face 
numai acolo unde porumbul era pus in cuiburi la rind. 
Cum însă cuiburile şi rîndurile acestea erau puse de 
clăcași rar, și aceasta mai ales pe rezervă, „rărițătura* 
nu putea acoperi rădăcina porumbului răsărit, ci făcea 
numai o potecă printre ele, lucru de care proprietarii şi 
arendasii erau tare nemulţumiţi t°; 


Documentele nu precizează dacă grapa avea dinți de 
lemn sau de fier şi nici dacă era confecţionată doar din 
nuiele împletite. În schimb, despre seceră, principala 
unealtă pentru tăiatul păioaselor, ele arată că aceasta a 
început să fie părăsită la cîmpie, iar in locul ei să fie 
folosită, ca şi în ţările vecine, tot mai mult coasa, la care 
se ataşa uneori o crăcană. Randamentul coasei era fireşte 
mult mai mare decit cel al secerii. Cu secera un țăran 
nu putea tăia într-o zi de muncă mai mult de una şi 
jumătate sau două clăi, cîtă vreme cu coasa el putea 
tăia cinci, ba chiar si mai mult #1. 

Culturile de primăvară, între care cea a porumbului 
deținea primul loc, erau considerate în ambele princi- 
pate drept cele ce satisfăceau necesarul consumului in- 
tern. Pentru dezvoltarea și ameliorarea lor era însă ne- 
voie de ogorirea locurilor si de generalizarea acestui 
procedeu de pregătire a solului. Aceasta, deoarece cei 
mai multi țărani, de exemplu cei din Ilfov, isi făceau 
arăturile primăvara fără a-și fi ogorit mai întîi pămîn- 
turile. S-a propus deci, în 1861, ca ei să fie îndemnați 
să-și facă mai întîi ogoare, pentru că locurile arate in 
ogor produceau mai mult decît cele neogorite. Aceasta 
se putea constata, bunăoară, pe terenurile ogorite din 
marginea Bucureştilor !?. 


În ceea ce priveşte semănăturile de toamnă, mai ales 
cele de griu, apreciate de guvern la introducerea. legii 
lui Știrbei „cel mai interesant articol“ atît pentru săteni 


9 Ibidem, 34/1857, I, f. 190. BA, ms. rom. 3886, f. 406. 

1 Ibidem, 34/1857, III, f. 1121: 16/1859, I, f. 327; 16/1860, 
î. 52. Direcţia administrativă, 28/1858, II, f. 289v, 293. 

ii MI, Administrative, 67/1857, f. 685 ; 17/1859, f. 277. 

2 Monitorulii Jurnal oficiali alu Printipaturilort-Unite“. 
nr. 70 din 28 martie 1862, p. 293. i 


308 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cît si pentru proprietari 15, merită semnalat procedeul 
țăranilor din plasa Oltului de Jos din judeţul Romanați. 
Acestia-si arau pămîntul de două ori, prima data pe la 
1 septembrie, cînd făceau ogoare pe miristi si porum- 
bisti, iar a doua oară pe la 20—25 ale aceleiași luni, cînd 
mai întîi le însămînțau (cu cite 30 de ocale de saminta 
de grîu pe pogon), apoi le arau, cu care ocazie saminta 
cădea sub brazdă, apoi după ce terminau cu a doua ara- 
tură, aruncau din nou pe deasupra alte 30 de ocale de 
saminta la pogon si grăpau terenul. Dacă primăvara 
următoare era secetoasă, răsărea griul cel de dedesubt, 
deoarece sub brazdă pămintul tinea umezeală ; dacă însă 
era prea ploioasă, răsărea cel de deasupra, astfel că si 
la secetă şi la ploaie griul pus după acest procedeu era 
mai productiv decit cel semănat o singură data pe dea- 
supra arăturii !î. Griul de toamnă se punea pe alocuri, 
de pildă in plasa Dumbrava (Mehedinţi), şi cu sapa, 
întrucît rezista mai bine la secetă decît cel semănat 
cu mîna !5. 

Și în Moldova s-a constatat că statul a încurajat cul- 
turile de toamnă, aceasta nu numai pentru a se obţine 
recolte mai bune ci si cu scopul de a lăsa timp liber 
țăranilor pentru a face toată arătura de primăvară pen- 
tru boieri si arendasi. Aprecierea tot mai bună de care 
s-a bucurat griul de toamnă pe piaţă a indeminat pe pro- 
prietari să extindă din ce în ce mai mult cultura lui, 
precum şi cea a secarei de toamnă. În schimb, suprafaţa 
cultivată, ca si cea ogorita de ţărani toamna, s-a micşo- 
rat, în general, fapt ce a fost explicat prin lipsa de timp 
spre a-şi face pentru ei asemenea culturi, cea mai mare 
parte a ogoarelor lor fiind rezervată semănăturilor de 
primăvară pentru propria lor hrană !. 

Măsuri din partea statului, proprietarilor sau arenda- 
şilor pentru ameliorarea solului au rămas în Țara Româ- 
nească necunoscute si pentru această perioadă. Cu puţine 
excepţii, proprietarii au continuat să nu se ocupe de 
agricultură, ci şi-au arendat moşiile, mulţumindu-se cu 
renta obținută din arenzi. Mărturii contemporane despre 


1 MI, Divizia rural-comunală, 359/1849, f. 75. 
14 MI, Dir. gen. a statisticii, 421/1861. f. 55. 
15 VL, 1054/1851, f. 118. 


16 Ec. Negruti, Dezvoltarea agriculturii in Moldova... loc. cit., 
p. 67, 79. 


309 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


această stare de lucruri sînt multe şi concludente 7. 
Dealtfel ei nici nu locuiau la țară, ci în oraşe, mai ales 
în cele de reşedinţă ale judeţelor si în Capitală 18. De 
agricultură au fost tot ţăranii, ca unii ce constituiau 
singura clasă producătoare 1%. Unicul lucru pe care au 
putut să-l facă țăranii pentru ameliorarea solului a fost 
să-şi gunoiască locurile, mai ales curăturile 2. Aceasta 
s-a întîmplat numai în regiunea muntoasă a ţării, unde 
desimea populaţiei şi strimtoarea locurilor de hrană a 
impus gunoirea solului, putin bogat“!. Acolo se cultiva 
pe același loc porumb după porumb, fără întrerupere. 
Această monocultură ducea însă la sărăcirea pămîntului. 
De aceea, pe alocuri muntenii îl gunoiau din cînd în 
cînd, dar neavînd gunoi suficient erau nevoiţi să-l pună 
numai în cuiburile cu porumb 22. Gunoiul se punea peste 
grauntele de porumb, apoi se trăgea {arina deasupra 
lor 23. În schimb, la șes, gunoirea era aproape necunos- 


17 „Avem pildă — scria în 1852 lui Știrbei colonelul I. Solo- 
mon, arendașul moșiei Drăgăşani (Vilcea) — că mulţi proprie- 
tari în tara noastră au arendasi pe la moșiile lor de cite 20 de 
ani trecuţi si proprietarul cel adevărat n-au fost niciodată pe 
la acele moșii și nici cunoaşte proprietatea sa“ (MI, Adminis- 
trative, 107/1850, f. 59). „La noi proprietarii moşiilor niciodată 
n-au fost agricultori. Drepturile lor proprietaricesti le vindea 
pe termen la arendatori“ — se declara în 1861 în comisia agri- 
cola a judeţului Ilfov (,,Monitorul“, nr. 70 din 28 martie 1862, 
p. 293). „Proprietarii nostri sînt numai consumenti ai productelor 
industriei altora, ei înşişi nu produc“ — scria în 1861 D. Pop 
Martian în „Analele Economice“, 1861/I—IV, p. 17—23. Alte in- 
formaţii în aceeași revistă, I, 1860, p. 7—10; II, 1860, p. 62—65. 

18 MI, Divizia rural-comunală, 422/1853, f. 655. 

19 Țăranul, singura clasă indigenă care e producătoare“ (D. 
Pop Martian, Proprietatea de pămînt și naționalitatea, in ,,Ana- 
lele Economice“, 1861/I—IV, p. 17—23). 

% MI, Administrative, 103/1852, f. 25 ; 42/1855, f. 238; 87/ 
1855, f. 5—6 ; 16/1859, I, f. 64—65; 18/1859, f.. 117; 19/1860, f. 
106—108 ; 21/1860, f. 16. Direcţia administrativă, 21/1849, f. 832, 
1006. Divizia rural-comunală, 1661/1863, f. 3. BA, doc. 230/ 
CCCLXI. 

is Dir. gen. a statisticii, 379/1861, f. 46 ; 387/1861, f. 57. 

‘a P. S. Aurelian, Terra nostra. Schițe economice asupra 
României, ediția a doua, Bucureşti, 1880, p. 117. 

23 I. Ionescu (de la Brad), Agricultura română din județul 
Mehedinţi, Bucureşti, 1868, p. 314, 336. 


310 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cută 7: ; aici pămîntul, bogat de la natură si prea întins, 
în raport cu slaba lui populare, n-avea nevoie de îngră- 
şăminte. Era destul ca locul să fie lăsat să se odihnească 
un an, pentru ca vegetaţia de pe el să aibă timp să 
putrezească, ca apoi în anul următor să răsplătească pe 
cultivator cu o recoltă îmbelşșugată %. Cînd locurile se 
epuizau de repetatele culturi pe ele, ţăranii aveau aici 
posibilitatea să le schimbe %. Nu ca cei de la munte. 
unde arau, după cum s-a amintit, mai multi ani tot ace- 
leasi locuri, fara a avea putinta sa le schimbe cu altele, 
epuizind în felul acesta solul ™. La ses gunoirea se sem- 
nalează documentar într-o singură regiune, şi anume în 
plasa Oltului de Jos din judeţul Romanați, unde locurile 
neroditoare se îngrășau în fiecare an cu pina la 50 de 
care de gunoi la pogon%. Un alt procedeu de îngră- 
sare 2, dar mai ales.de curăţire a pămîntului de ierburi 
uscate si de mărăcini, a continuat să fie ,,pirjolirea* lui 
în timpul verii şi al toamnei %. Cum aceste ,,pirjoale“ pro- 
vocau uneori şi incendii la cereale, finuri, case şi păduri, 
domnitorul B. Știrbei a interzis, în primăvara anului 
1852, ţăranilor să-şi ,,pirleasca“ tarinile fără autorizația 
proprietarului moşiei şi fără ştirea locuitorilor din satele 
vecine 3l. 

Nici in Moldova nu se folosea îngrăşămintul natural 
pentru fertilizarea solului. Numai unii tărani isi guno- 
iau locurile pentru cultura cînepii si cartofului. Abia 
acum unii proprietari au trecut la curățirea, asanarea si 
gunoirea terenurilor agricole. Aceasta din urmă a început 
să fie practicată mai mult în partea de nord a ţării, unde 
se creșteau mai multe vite si unde și ţăranii au început, 
după exemplul proprietarilor, să-și gunoiască ogoarele 32. 


24 Dir. gen. a statisticii, 380/1861, f. 76, 83; 420/1861, f. 46; 
425/1861, f. 61 ; 431/1861, f. 55; 437/1861, f. 141v. I. Ionescu, op. 
cit., p. 314. 

% Ibidem, 379/1861, f. 46. 

% MI, Administrative, 103/1852, f. 72; 16/1859, I, f. 31. 

21 De pildă, în judeţul Arges (ibidem, 379/1861, f. 14—15). 

2 Dir. gen. a statisticii, 421/1861, f. 55. 

% MI, Administrative, 18/1859, f. 77. 

V Ibidem, 66/1857, f. 288v. Dir. gen. a statisticii, 492/1861, 
f. 63. BA, doc. 274/DCXXIV. 

“1 „Buletin ofiţial“, nr. 42 din 28 mai 1852, p. 165—166. 

% Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 78. 


311 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


In ambele principate continua să se practice asola- 
mentul tradiţional, natural. În Țara Românească, ţăranii 
de la ses cultivau pe alocuri pămintul cu cereale ani 
de-a rindul, apoi îl lăsau în părăsire un timp oarecare 
ca să se dreagă. Sistemul a fost practicat pe o scară 
destul de largă si se aplica chiar şi pe rezervele arendă- 
şeşti, unde monocultura, cu alte cuvinte cultivarea ace- 
leiaşi plante, în speţă a griului, timp de 10—15 ani pe 
același loc, fără a se lăsa solul să răsufle, storcea toată 
vlaga lui. Frecvent, în această perioadă, s-a practicat aso- 
lamentul bienal, adică în anul întîi locul se cultiva cu po- 
rumb, iar în al doilea cu griu, orz sau ovăz. S-a folosit şi 
un asolament bienal, compus din porumb — orz sau ovăz, 
ori din porumb — grîu de primăvară, sau din pirloagă — 
griu. Rotatia pirloagă — griu, folosită fără întrerupere, 
era practicată si de arendasi. Răspindit a fost si asola- 
mentul trienal, compus din pirloaga-griu-porumb. Tari- 
nile se împărțeau, de obicei, în trei tarlale: pe una se 
semăna porumb, pe alta griu, iar a treia se lăsa stearpă 
si se ara (ogora) vara pentru grîu. În felul acesta, pe fie- 
care tarla se repeta alternarea trienală: griu-porumb- 
ogor, deci fiecare cultură se muta de-a rîndul pe fiecare 
tarla. Porumbiştile se lăsau ogor, iar miriştile se puneau 
cu porumb, orz, ovăz sau mei. Cînd toamna era lungă, 
in multe locuri pe porumbisti se punea griu. Asolamen- 
tul trienal sărăcea, de asemenea, pămîntul, ceea ce impu- 
nea tot mai mult gunoirea acestuia si la ses 33. Asola- 
mentele bienal si trienal erau practicate si in Moldova. 
De o rotatie moderna a culturilor nu putea fi inca vorba 
in nici una din cele două ţări. 

Utilajul agricol se afla in aceasta perioada departe de 
a putea satisface cerintele unei agriculturi in continua 
extensiune. În Tara Românească recensămîntul din 1859 
a găsit că în agricultură se foloseau la acea dată 129 904 
cai, 143 măgari si catiri, 623 814 boi, 7 387 bivoli, 211 599 
care de transport, 96 178 de pluguri si 568 de „alte dife- 
rite instrumente și mașini agricole“ 3. Numărul mic de 
pluguri din gospodăria ţărănească, un plug revenind, 
după cifrele de mai sus, la trei tărani, și inexistența 


i T Ionescu, op. cit., p. 341. P. S. Aurelian, op. cit., p. 116, 
159. H. Stah!, Contribuţii la studiul satelor devălmașe roinâ- 
nesti, I, Bucuresti, 1958, p. 320. 


“t „Analele Statistice“, an. II, nr. 5—8, 1861, p. 32—33. 
312 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


aproape generală a inventarului agricol din gospodăria 
boierească si cea arendăşească, dar mai ales lipsa brațe- 
lor de munca (in 1859 înregistrindu-se în toată tara 
numai 31 951 de muncitori agricoli cu plată pe zi %, fără 
a se preciza însă pentru cine lucrau), au impus introdu- 
cerea în această perioadă în principatul muntean a ma- 
sinilor în agricultura marii gospodării. Astfel au fost 
aduse de unii proprietari şi arendasi din străinătate plu- 
guri“, care prezentau avantajul de a putea fi trase de 
mai puţine animale si de a ara mai repede. Ele au fost 
însă puţine la număr, astfel că nevoia generalizării lor 
în agricultura ţării s-a făcut simțită tot timpul, pînă la 
reformă “. În 1860 a fost introdusă maşina mobilă de 
treierat cu abur de către inginerul S. Siewrecht din 
Viena, care încheiase un contract cu proprietarii mosi- 
ilor Bucovul, Tirsorul, Vintileanca şi Loloiasa din jude- 
tul Prahova pentru a le treiera cerealele timp de trei 
ani la rind, primind de la ei un acont de 800 de galbeni 
și treierindu-le în ac2l an griul. orzul. ovdzut, meiul şi 
fasolea %. Au fost introduse apoi tot mai multe mașini 
de acest gen, iar folosirea lor s-a extins foarte repede. 
În 1861 ele traierau cerealele proprietarilor si arendasi- 
lor pe tot mai multe moșii din judeţele Ilfov şi Teleor- 
man 3%. Randamentul ce le caracteriza, adică treieratul 
rapid si la timp al grinelor, a făcut să se propună în 
acel an în presa de specialitate înființarea unei asociaţii 
de treierat cereale sub denumirea de „Economul ro- 
mân“ 40. In anii următori o mașină de treierat se semna- 
lează pe o moşie din județul Buzău, pe care clăcaşii o ali- 
mentau cu paie, lemne si apă, iar alta pe o moşie din 
judeţul Vlaşca, care producea chiar accidente de muncă 
printre clăcaşii care o deserveau îi. În judeţul Mehedinţi 
se aflau in 1886 vreo 12 treierătoare cu locomobilele 


% Ibidem, p. 34—35. 

16 Din Austria, în 1855, de boierul Glogoveanu (BA, doc. 235/ 
MDCLXXIV). 

37 Dir. gen. a statisticii, 379/1861, f. 30, 45. „Analele Econo- 
mice“, V, nr. 17—20, 1864, p. 34. 

= MI, Administrative, 34/1860. f. 467—468. 

3! Dir. gen. a statisticii, 437/1861, f. 11V ; 420/1861, f. 20. 


4 „Analele Economice“, an. II, nr. 5—8, 1861, p. 59—60. 


“t BA, doc. 207/DCCXCIII. MI, Divizia rural-comunală, 1842/ 
1863. 


313 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


lor “2, Cît priveşte treieratul cerealelor, ţăranii l-au făcut 
mai departe cu caii, care erau legaţi de git la par şi 
minati pe arie. Vinturatul cerealelor se practica la vînt 43. 
Numai pe unele rezerve boierești si arendasesti au fost 
introduse mașini („mori“) mobile de vinturat, acţionate 
manual ít, precum si o maşină de strîns fînul45. În 1862 
s-a recomandat introducerea unei masini americane de 
secerat cu tracţiune animală, după un model al ei recon- 
struit la Praga si încercat în acel an pe moşia Mihăileşti 
(Vlașca). Maşina, acționată de forţa a 4 boi şi manevrată 
de 2 oameni, tăia si grebla. În 10 ore ea secera 15—20 
de pogoane, lucru ce cu coasa sau cu secera necesita 
munca a 100 de oameni “6. În comisiile agricole ale dife- 
ritelor județe s-au făcut propuneri pentru introducerea 
mașinilor de secerat *’. În judeţul Mehedinţi existau in 
1866 trei masini de acest gen 4°. Tot în această perioadă 
unii arendasi au înființat societăţi agricole, ca cea inte- 
meiată în 185849 sau aceea constituită în 1862 de con- 
sortiul arendasilor domeniului Brăilei, al cărei scop era 
promovarea unei agriculturi sistematice si cit mai intinse 
pe acest domeniu 50. 


Un rol însemnat în răspîndirea cunoștințelor agro- 
nomice l-a avut Scoala națională de agricultură de la 
Pantelimon de lingă Bucuresti, cu elevi adunați din toată 
țara si unde se făcea un curs regulat de agronomie, îm- 
binîndu-se teoria cu practica, după modelul ţărilor înain- 
tate din punct de vedere economic ®!. Pentru a înființa 
această şcoală practică de agricultură, Știrbei a adus în 
1851 din Italia un inginer agronom, Ugo Calindri, care 
a şi făcut, în acest scop, în vara acelui an o călătorie de 


42 I, Ionescu, op. cit., p. 344. 

43 Ibidem, p. 344. P. S. Aurelian, op. cit., p. 131—132. 

44 În 1862, de Glogoveanu (BA, doc. 196/CCCXXXII). 

45 În 1861 de A. Friedman pe o moşie a sa din județul Bu- 
zău. Mașina n-a putut fi trimisă la expoziția de la Londra, dē- 
oarece era mare și nu se putea transporta (Dir. gen. a statis- 
ticii, 335/1861, f. 6—7, 30). 

46 „Monitorul“, nr. 165 din 28 iulie 1862, p. 699. 

47 Dir. gen. a statisticii, 436/1861, f. 81—82 ; 437/1861, f. 11v. 

48 I. Ionescu, op. cit., p. 343—344. 

49 Mentiune în dosarul 419/1861 din fondul Dir. gen. a sta- 
tisticii, f. 50. 

50 „Analele Economice“, an. III, nr. 9—12, 1862, p. 132—136. 

51 Dir. gen. a statisticii, 379/1861, f. 46. 


314 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


studii prin tara 52. „Şcoala fermă-model“, denumire sub 
care apare în corespondenţa timpului, a primit în 1852 
pentru cultură 4 chile de saminta de grîu de Taganrog 5. 
Pe terenul ei se cultivau grîu arnăut, grîu de Banat, griu 
alb (pentru prepararea culorilor), secară de toamnă, ovăz 
alb şi negru, măzăriche si rapita. În atelierul ei se con- 
fectionau unelte agricole (pluguri sistem american, grape, 
unelte pentru extirparea ‘buruienilor, muşuroitoare etc.). 
Mostre de cereale si unele unelte au fost trimise în 1862 
la expoziţia de la Londra 5. 

În Moldova situaţia sub acest aspect era şi mai favo- 
rabilă dezvoltării agriculturii marii gospodării. Cu toate 
că şi aici multi dintre proprietari si arendasi, avînd la 
dispoziţie munca gratuită a clăcaşilor, nu erau interesaţi 
să-și îmbunătăţească uneltele agricole, totuși în perioada 
examinată se observă tendinţe din partea unora dintre 
ei de a îmbunătăți lucrările agricole prin folosirea de 
unelte perfecţionate şi prin introducerea de maşini. Spre 
deosebire de Tara Românească, cei mai multi intreprin- 
zători agricoli de aici au căutat să-şi înzestreze moşia 
cu inventar propriu de muncă si să-şi perfecţioneze mij- 
loacele de muncă după modelul ţărilor capitaliste, înain- 
tate. S-a constatat că înzestrarea rezervelor cu unelte 
şi vite proprii de muncă a fost impusă de lipsa de interes 
a ţăranilor şi de rentabilitatea scăzută a muncii bazate pe 
clacă, în condiţiile dezvoltării agriculturii cu caracter co- 
mercial. S-a spus apoi că si ruinarea economică a clacasilor, 
al căror inventar viu si mort s-a redus treptat, mai ales 
în deceniile patru şi cinci ale secolului, a silit pe pro- 
prietari să-şi asigure mijloace de muncă proprii. Statis- 
ticile din 1859 şi 1860 arată că numărul vitelor de trac- 
iune, al plugurilor, carelor, harabalelor şi căruţelor apar- 
tinind proprietarilor şi arendasilor întrecea pe cel al 
gospodăriei ţărăneşti, fapt constatat în ţinuturile Boto- 
sani, Dorohoi, Iaşi, Fălciu, Vaslui şi Tecuci. Cele mai 
puţin înzestrate erau rezervele din ţinuturile de munte 
(Suceava, Neamt şi Bacău), dar mai ales cele din tinu- 
turile de sud (Covunlui şi Putna). Aceasta înseamnă că 


52 V, 1360/1861, f. 1, 6. I. Corfus, Agricultura Țării Romd- 
nesti..., p. 251. 

53 MI, Divizia rural-comunală, 249/1851, f. 253. 

5 Dir. gen. a statisticii, 437/1861, f. 48—55, 78—80; 438/1861, 
f. 20. 


315 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pentru cea mai mare parte a ţării, vitele şi atelajele clă- 
casilor isi aveau încă importanța lor în economia rezer- 
vei. In special, aratul era făcut de clăcași. O parte în- 
semnată din inventarul rezervelor aparţinea arendașilor. 
Perfectionarile au privit, în primul rind, plugul, proprie- 
tarii începînd să folosească plugurile fără roti, trase nu- 
mai de doi sau patnu boi. La Zvoriştea (Dorohoi) se folo- 
sea o rariță de model străin. Pe rezervele boiereşti s-a 
introdus grapa cu dinţi de lemn sau de fier, în timp ce 
țăranii foloseau mai departe grapa rudimentară cu spini. 
Maşinile de treierat au început să fie introduse de pra- 
prietari şi arendasi încă din deceniul patru al secolului, 
deci înainte de a fi importate în Țara Românească. În 
1848—1849. existau şapte masini de acest gen, iar in 
1860 numărul lor ajunsese la 98, puţine totuşi pentru 
a acoperi nevoile de treierat ale rezervelor, care au fost 
nevoite să facă pentru asemenea muncă cele mai multe 
angajări cu plată, treieratul neintrind nici aici în obli- 
gatiile clăcii. Au început să fie folosite apoi si mașinile 
de secerat cu tracţiune animală, mașinile de semănat, 
de cosit, de vinturat mecanice, moristile de curatit griul, 
de bătut porumbul etc. Comisiile agricole au propus, în 
1861 si 1863, înființarea de şcoli mecanice si ateliere de 
reparat. In ajunul reformei existau trei ateliere mari 
de confecţionat unelte si masini agricole (la Zvoriștea si 
Voineşti) şi altul la Scoala tehnică de instrumente agri- 
cole din Iasi, fosta scoala de arte şi meserii înființată 
de M. Sturza. Se folosea fier vărsat adus de la Iacobeni 
din Bucovina %. 


Cultura plantelor 


Și în această epocă, principalele plante cerealiere 
cultivate au rămas porumbul, grîul, secara, orzul, ovăzul 
și meiul. Porumbul servea în ambele principate ca hrană 
populaţiei rurale, iar ce rămînea, se exporta. Numai în 
judeţul Brăila ţăranii n-au ajuns, în general, pina la 
sfirşitul perioadei cercetate, să se deprindă cu o cultură 
masivă a porumbului, pe care nici nu-l consumau, con- 


55 Ec. Negruţi, op. cit., loc. cit., p. 67—74. Idem, Despre munca 
salariată în agricultura Moldovei..., loc. cit., p. 84—89. 


316 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tinuind să manince mei. Porumb puneau pentru a-l folosi 
mai mult ca „un fruct de ‘peste vară“ ; era o raritate să 
vezi coşare de porumb prin gospodăriile lor, iar pe unele 
moșii, ţăranii nu ştiau deloc să-l cultive 56. 

Griul, cu cele două varietăţi ale sale şi anume griul 
de toamnă, care se semăna mai mult la cîmpie, şi griul 
de primăvară, care se cultiva mai mult la deal, a con- 
tinuat. să fie baza exportului de grine al Ţării Româ- 
neşti 3. În interior, era consumat de populaţia orașelor, 
sătenii îl mincau foarte puţin 58. Un lucru împiedica însă 
griu! de la export şi anume calitatea lui proastă, mai 
ales a celui produs în judeţele de la răsărit de Olt, în 
cele din Oltenia calitatea lui fiind mai bună”. Griul 
de Mehedinţi a fost socotit tot timpul, calitativ, cel mai 
bun griu din tara, fiind căutat cel mai mult la export, 
deoarece avea o greutate hectolitrică mai mare, era mai 
sănătos si rezista mai bine umezelii transportului pe 
apă (. Regenerarea culturii griului se impunea așadar 
cu necesitate. De aceea Știrbei a încercat in vara anului 
1851 să aducă 500 de chile (200 000 de ocale) de săminţă 
de grîu de toamnă din Moldova. pentru a o împărți, pe 
bani, la proprietarii, arendașii şi ţăranii din satele dună- 
rene de dincoace de Olt, spre a o pune în pămînt chiar 
in toamna acelui an. Cum însă în Moldova prețul trans- 
porturilor se ridicase atunci foarte mult, aducerea griului 
a fost aminată pentru anul următor. Pina atunci s-au 
cerut probe de griu oltenesc, dar nici acestea n-au putut 
fi furnizate, lipsind griul din recolta anului 185041. Din 
Moldova nici în anul 1852 nu s-a putut aduce sămința, 
fiindcă probele primite n-au fost de calitate ©. De aceea, 
la ordinul lui Știrbei, s-au adus de la Odesa, prin casa 
de comerţ Sechiari Argenti din Galaţi, 500 de chile de 


4 MI, Dir. gen. a statisticii, 380/1861, f. 8—10. 

“i 1. Ionescu, op. cit, p. 342. P. S. Aurelian, op. cit., p. 
160—161. 

* MI, Divizia rural-comunală, 481/1854, f. 4, 134. 

“ Ibidem, 249/1851, f. 2. 

' Dir. gen. a statisticii, 387/1861, f. 12. 

“1 MI, Divizia rural-comunală, 249/1851, f. 1—115. VL, 1054/ 
1851. f. 828. V. si „Buletin“, nr. 62 din 17 iulie si nr. 78 din 5 
sepiembrie 1851, p. 246, respectiv 308—310. 

62 Ibidem, f. 141, 152. 


317 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


saminta de griu de Taganrog. Ea a fost distribuită pe 
bani clacasilor fruntași si unor proprietari si arendasi 
din județele Rimnicul Sărat, Brăila, Ialomița, Ilfov, 
Vlaşca, Teleorman, Romanați si Dolj şi semănată chiar 
în toamna anului 1852, deşi tirziu, deoarece sosise în 
porturile dunărene cu mare greutate şi intirziere, în vase 
vrase pe vinturi puternice în susul apei la edec. Cea 
mai mare cantitate a fost repartizată la clăcaşii de frunte, 
proprietarii si arendasii luînd mult mai putin. De pildă, 
în Ialomița, din cele 85 de chile, la proprietarii „cei 
mai inteligenți in printipurile agronomii“ s-au vindut 
numai vreo 14 chile. În județul Brăila toată sămânța 
a fost distribuită numai clăcașilort?. Recolta obținută 
din această săminţă a fost în unele judeţe, ca bunăoară 
în Ilfov, bună și abundentă, iar produsul a avut o mare 
căutare ®, În altele însă, ca în Rimnicul Sărat si Brăila, 
culturile au fost inundate de ploi sau pirjolite de căldura 
si de vinturile din vara anului 1853, asa că au dat recolte 
slabe “©, Sămința de grîu „taigan“, care la început a stir- 
nit speranțe mari si care a contribuit la ameliorarea 
culturii griului, a degenerat însă cu timpul, iar în ultimii 
ani dinaintea reformei ea s-a pierdut ou totul. A fost 
una din puținele initiative luate de stat în scopul imbu- 
natatirii culturii cerealelor. Țăranii nu au ameliorat griul 
de saminta; ei au semănat, ca de pildă cei din judeţul 
Rimnicul Sărat, în locuri necorespunzatoare, iar recoltele 
obținute, desi mai îmbelşugate, n-au fost de calitate. 
De aceea, la 1862 s-a propus în comisia agricolă a aces- 
tui județ reintroducerea griului „taigan“ si a griului de 
toamnă de Banat. In județul Romanați, țăranii nu-și 
curățau vara griiele de neghină şi secară, astfel că pro- 
dusul nu ieșea curat. Se cerea deci remedierea acestei 
situaţii ©. Celelalte încercări de ameliorare a culturii 
griului, semnalate în toamna anului 1856, au fost făcute 
de arendasi. Ele s-au limitat la importul de saminta de 
secară si de griu din Ungaria, de ovăz din Turcia, de 
grîu arnăut din Moldova 69. 


& Ibidem, f. 161—507. 
G Dir. gen. a statisticii, 437/1861, f. 120. 
& MI, Divizia rural-comunală, 374/1853, f. 443, 555. 


& Dir. gen. a statisticii, 380/1861, f. 76 ; 421/1861, f. 55V ; 437/ 
1861, f. 120v. 


67 Ibidem, 432/1861, f. 62—63. 
68 Ibidem, 451/1861, f. 33. 
69 V, 74/1856, f. 1—7. 


318 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


În Moldova, griul ocupa cea mai mare întindere pe 
rezervele boiereşti. În perioada de care ne ocupăm pre- 
vala griul de primăvară. Si aici griul constituia baza ex- 
portului de cereale al ţării, formînd venitul de căpetenie 
al celor mai multe din marile gospodării. Proprietarii 
au căutat să sporească şi aici terenurile cultivate cu griu 
de toamnă, să-i îmbunătăţească saminta și să introducă 
soiuri mai bune. De la 1848 pina la 1864 suprafața se- 
mănată cu griu de toamnă s-a extins treptat, îndeosebi 
pe pămînturile boiereşti. Griul de toamnă de aici era 
cel mai căutat de negustorii străini, se cultiva în special 
în ţinuturile Roman si Bacău. Apreciat pe piața externă 
era însă si griul de primăvară, numit arnăut. Mai slab 
calitativ era griul roşu de primăvară. Calitatea griului 
moldovenesc era considerată superioară celui din Tara 
Românească, de unde si încercarea de a regenera, după 
cum s-a arătat, griul de aici cu saminta adusă din Mol- 
dova. După 1856 au început să fie raspindite noi varie- 
tati de griu, originare din Polonia, ca, bunăoară, cea cu 
bobul mic, dar greu (,„ghircă“). Zona favorabilă culturii 
sriului era cimpia, dar recolte frumoase se obțineau si 
în regiunile de deal si de podiş %. 

În ceea ce priveşte secara, cultura ei nu s-a extins 
în principatul muntean prea mult nici în această peri- 
oadă. Erau judeţe, de exemplu Brăila, unde ţăranii 
aproape că nu erau deprinși s-o semene si unde se cultiva 
doar pe rezervele proprietarilor si arendasilor 7f. La ses, 
ea se punea separat, iar la munte de obicei la un loc cu 
griul. Se semăna, ca si griul, atit toamna cit şi primăvara. 
Secara nu se consuma ca piine, ci, în general, se exporta, 
iar în județul Prahova din ea se fabrica rachiu 2. Si în 
Moldova se cultiva secară tot mai mult pentru fabricarea 
rachiului, suprafața semănată cu această planta micso- 
rîndu-se însă acum, în special pe loturile clăcaşilor. Cel 
mai favorabil pentru cultura ei era podișul Sucevei 73. 

Orzul se cultiva mai mult la cîmpie. În judeţele de 
munte producţia obţinută de pe locurile de ses nu aco- 


e 


Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 102—104. 
MI, Dir. gen. a statisticii, 380/1861. f. 9. 
Ibidem, 422/1861, £ 130v, 137. 

Ec. Negruti. op. cit., loc. cit., p. 104. 


319 


ers | 
[ =- 


PX] 
u 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


perea nicicind cerințele gospodăriei țărănești “. In prin- 
cipatul moldovean, pina la 1859 orzul s-a semănat numai 
primăvara, si abia după acea dată şi toamna. In nordul 
țării se cultiva si orzoaia, o varietate a orzului, pe su- 
prafete însă mici, dat fiind că fabricarea berei din ea 
era încă putin cunoscută 75. Ovăzul se cultiva în ambele 
principate mai mult pentru hrana cailor decit pentru 
export, ca în judeţele Brăila si Mehedinţi. In acest din 
urmă județ el se producea numai de un număr foarte 
mic de proprietari ia cîmp, țăranii neștiind încă în 1862 
cum să-l cultive %6.:. Meiul se semăna primăvara şi-şi avea 
patria in judeţul Brăila, unde era unica cereală pe care 
o consumau, după cum s-a amintit, țăranii. În alte judete 
el se cultiva mai putin, bunăoară in Arges, unde ţăranii 
nu obișnuiau să-l semene. În Mehedinţi se producea nu- 
mai pentru consumul intern, nefiind căutat la export”. 
În Moldova se cultiva în ţinuturile de sud, cel mai mult 
de ţărani pentru hrana lor şi a vitelor. Boierii îl. semă- 
nau numai ca nutreţ. În ţinuturile Putna şi Fălciu se 
cultiva şi paringul, un fel de mei roșu, pentru vite. 
Hrisca se cultiva putin; in special de ţărani, in partea 
de nord a ţării (in ţinuturile Dorohoi, Botoşani, Suceava) 
ca hrană (mămăligă sau piine) şi ca nutreţ (crupe pentru 
porci si alte animale), cultura ei fiind însă în scădere 
fata de perioada precedentă 78. l 

La munte, condițiile pedo-climatice din ambele țări 
n-au permis dezvoltarea culturii cerealelor. Dintre toate 
acestea, porumbul a fost principala plantă cultivată, dar 
producţia lui n-a acoperit cerințele consumului popu- 
latiei rurale de acolo. Punindu-se, uneori din cauza se- 
cetei sau a frigului, primăvara foarte tirziu, el se recolta 
de asemenea foarte tirziu, toamna, cînd de cele mai 
multe ori îl apuca bruma”. Griul se însămînţa foarte 
putin. În plaiurile judeţelor Rimnicul Sărat, Muscel, Ar- 
ges si Mehedinţi nu se făceau niciodată arături şi semă- 


îi MI, Dir. gen. a statisticii, 422/1861, f. 9. 

? Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 104. 
é “G I. M., Dir. gen. a Statisticii, 380/1861, f. 9—10; 387/1861, 
. 49 


7 Ibidem, 379/1861, f. 14—15 ; 380/1861, f. 9—10; 387/1861, 
£. 48—49. 


18 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 104—105. 
7 MI, Divizia rural-comunală, 639/1856, f. 89. 
320 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


nături de toamnă %. În Vilcea se socotea, in 1862, că 
griul se cultiva abia pe a 15-a parte din solul agricol al 
judeţului ë. În judeţul Muscel nu se cultiva orz, nici 
mei ; la fel în plaiul Teleajenului din județul Prahova, 
iar în plasile Podgoriei şi Filipestilor din acelaşi judeţ 
nu se semăna orz și nici ovăz. În plaiurile judeţului 
Dimbovita nu se punea deloc grîu, secară, orz, ovăz şi 
mei, iar în judeţul Vilcea nu se cultiva mei şi secară, 
iar orz foarte putin. În Gorj nu se cultiva meiul 2. De 
aceea ţăranii de la munte erau nevoiți să cumpere mai 
departe porumb pentru hrană de la proprietari si aren- 
daşi, apoi din tirguri, dar mai ales din județele de cimp 
învecinate 8. Lipsa de pamint agricol a silit mai departe 
pe unii munteni să coboare la ses si să ia pămînt de la 
proprietari şi arendasi pentru hrană. Pendularea anuală 
a ţăranilor cu plugul de la munte la ses și înapoi acasă 
cu produseie obținute a continuat în întreaga perioadă 
studiată 8%. Ea a contribuit în acelaşi timp la dezvoltarea 
agriculturii în judeţele de la ses 8. 

Tot din lipsă de pămint, unele sate de munte din 
judeţul Argeş își agoniseau cele necesare vieţii mai mult 
cu tăierea lemnului de draniţă si de scinduri, pe care-l 
cumpărau şi-l aduceau de pe moşii străine. Cu faso- 
narea cherestelei, care se dădea pe rîu Ja vale, se ocupau 
și muntenii din Gorj87. În acest din urmă judeţ ţăranii, 
atit moșneni, cit şi clăcaşi, se zbăteau într-o neagră 
mizerie 88. 

Cit despre modul de conservare a grinelor, acesta a 
continuat sa se facă, după obiceiul străvechi, in gropi, 


Ibidem, 603/1856, f. 16, 54. Direcţia administrativă, 32/1852, 


f. 872. Dir. gen. a statisticii, 177/1860, f. 88 ; 387/1861, f. 47; 446/ 
1861. f. 23. 


èl Dir. gen. a statisticii, 419/1861, f. 52. 

“ MI, Divizia rural-comunală, 539/1855, f. 40, 547, 579; 639/ 
1856, f. 5—6, 24, 63. 

* MI, Comunale, 685/1855, f. 87. Divizia rural-comunala, 604/ 
1856, f. 840; 1068/1862, f. 348, 435. Administrative, 279/1860, f. 
277, 219. Dir. gen. a statisticii, 492/1861, f. 102, 154v. 

® MI, Divizia rural-comunală, 604/1856, f. 745, 800 ; 692/1857, 
p. 41—42. Dir. gen. a statisticii, 335/1861, f. 58. 

® MI, Administrative, 18/1859, f. 39. Dir. gen. a statisticii, 
494/1861, f, 60v ; 432/1861, f. 49. 

83 Ibidem, 279/1860, f. 278. 

£ Ministerul de Război, Depart. ostășesc, 451/1862, f. 59, 66. 

S Aceasta a fost descrisă în culori cit se poate de întunecate 


in 1861 de inspectorul şcolilor din acest judeţ (Dir. gen. a sta- 
tisticii, 438/1861, f. 7). 


321 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mai ales în partea cimpului 8. Tot în gropi s-a depozitat 
în judeţele Brăila, Ialomiţa, Ilfov şi Vlaşca şi meiul 
destinat magaziilor de rezervă pentru anii de lipsă”. 
Știrbei a dispus în 1852 să se scoată aceste magazii din 
gropi şi să se facă pentru ele coşare din gard lipit cu 
lut, cu acoperișuri, cum erau construite orzăriile poste- 
lor 91. Dar noile magazii, construite la suprafața pamin- 
tului în judeţele Ialomiţa şi Ilfov, au fost năpădite în 
toamna anului următor de şoareci, astfel că cele mai 
multe sate au fost nevoite să cumpere hambare speciale 
pentru depunerea meiului. După vreo zece ani însă s-a 
constatat că gropi.e sint mai bune decit hambarele si 
așa s-a lăsat ca meiul să fie depozitat mai departe în 
ele, şi aceasta pina la desființarea magaziilor de rezeiwa 
în anul reformei *2. 

În ceea ce priveşte industria de prelucrare a grinelor 
pentru făină sau spirt, a luat, în ambele principate, o 
dezvoitare apreciabilă. In Tara Românească morăritul 
a continuat să fie practicat şi de ciăcaşi, cu ajutorul 
morilor de apă si mai aies cel al morilor cu cai. Cum- 
părarea, stăpinirea şi exploatarea de către ei a morilor 
de apă au fost supuse mai departe invoielii scrise si 
plăţii în bani sau în făină către proprietate ”:. Aceluiasi 
regim au fost supuse si morile clăcășeşti cu cai”. Pe 
domeniul Turnu.ui se lua, in 1862, cite 3 galbeni de 
asemenea moară %. Morile cu vite erau căutate atit vara, 
cind din cauza secetei riurile secau, cît şi iarna, cind 


89 MI, Administrative, 32/1852, f. 225; 35/1859, f. 366. Divizia 
pure leco Muriali, 470/1854, f. 443. Direcţia administrativă, 42/1855, 
. 62. 

% VL, 1048/1851. MI, Administrative, 32/1852, f. 225. Divizia 
rural-comunală, 307/1852, f. 180. 

9% MI, Divizia rural-comunală, 307/1852, f. 168, 172—173, 232; 
366/1853, f. 439. 

92 Ibidem, 366/1853, f. 357 ; 473/1854, f. 88; 979/1861, f. 467— 
468 ; 2016/1863, f. 139, 145 ; 2017/1863, f. 3—4 ; 2301/1864, f. 1, 103. 

% VL, 580/1840, f. 24. MI, Divizia comunală, 225 a/1848, f. 
316v—317. Administrative, 103/1852, f. 439; 17/1859, f. 432. Di- 
vizia rural-comunală, 1788/1863, f. 3v. 

% VL, 865/1842, f. 350—351. 


® „Monitorul. Jurnal al Principatelor-Unite“, nr. 224 din 10 
octombrie 1862, p. 133—136. 


322 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


din pricina gerului acestea inghetau, făcînd imposibilă 
funcţionarea morilor de apă%. Morile clacasesti cu cai, 
aşezate în grădinile scutite de dijmă şi pentru care clă- 
casii plăteau anual o sumă de bani ca embatic, s-au 
înmulțit la cîmpie, mai ales pe moşiile lipsite de ape 
curgătoare, ajungind să concureze pe cele arendasesti. 
Ele au înlesnit foarte mult nevoile de măcinat ale tarani- 
lor, care mai înainte, în lipsa lor, erau nevoiți să meargă 
la morile de apă, pierzind cu drumul zile si săptămini 
întregi %. În Moldova au început să apară din deceniul 
al cincilea şi mori cu abur, iar în deceniile şase şi şapte 
forța vaporilor a fost introdusă de proprietari în indus- 
tria morăritului. În 1856 a fost construită o moară me- 
canică pe moşia Țigănești, iar în 1859 s-a importat o 
locomobilă pentru o moară la Pașcani. În 1862 în ţară 
existau 2 099 de mori, dintre care 16 acţionate prin forţa 
aburului. Industria morăritului nu satisfăcea însă în 
întregime necesitățile pieţei interne. De aceea se exporta 
griu, dar se importa făină. Morile de la sate produceau 
făină şi pentru tirgurile din apropiere %. 

Cit priveşte producția de alcool, cea din Moldova a 
luat o dezvoltare mai mare decit cea din principatul 
de peste Milcov. Si într-o ţară şi în alta prunele erau 
transformate în alcool în poverne, iar cerealele şi carto- 
ful în velnite (distilerii). În Tara Românească numărul 
de distilerii de alcool din cereale a crescut simţitor în 
această perioadă. În judeţul Prahova, de pildă, în 1860 
funcționau 12 distilerii care prelucrau zilnic în spirt cel 
putin 100 de chile de porumb, secară şi orz%. În acelaşi 
an D. Pop Martian a cerut să se interzică fierberea ra- 
chiului din griu şi secară pină după culesul porumbului, 
care putea fi distrus de lăcustele ce bintuiau tara 1%. Si 
în Argeş fabricarea rachiului din cereale a luat o mare 
amploare !!. In Moldova caracteristic este faptul sporirii 


% BA, ms. rom. 3896, f. 91. MI, Divizia rural-comunală, 373/ 
1853, f. 497. 


7 BA, doc. 1/MCCCLXVI, f. 144, 331, 334, 336; doc. 3/ 
MCCCLXX, f. 153, 172. 

% Ec. Negruti, op. cit., loc. cit, p. 134—135. L. Boicu, In- 
dustria în Moldova între anii 1848 și 1864 în volumul Dezvol- 
tarea economiei Moldovei între 1848 si 1864, p. 195. 

® MI, Divizia rural-comunală, 897/1860, f. 782. 

100 „Analele Economice“, 1970/II, p. 45. 

11 MI, Dir. gen. a statisticii, 379/1861, f. 30. 


323 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


numărului de velnite, mai ales al celor ce utilizau forţa 
aburului. Pe unele moșii au luat fiinţă velnite mari, cu 
o capacitate de producţie aproape de nivelul producţiei 
de fabrică. Ţinutul Dorohoi se remarca prin cea mai 
mare producţie de aicoo] din tara, avind cele mai multe 
velnite. Industria alcoolului a luat o mare extindere 
îndeosebi în ţinuturile de nord (Botosani, Dorohoi, Neamt 
şi Suceava), datorită greutăților intimpinate de proprietari 
în exportul cerealelor, portul Galaţi, unicul port al ţării, 
fiind la mari depărtări. Aici prefacerea în alcool a seca- 
rei, porumbului şi cartofului au imnus extinderea supra- 
feţei cultivate cu aceste cereale. Velnitele mari aparti- 
neau proprietarilor şi arendasilor, iar cazanele, care pre- 
lucrau in special prunele şi tescovina, de regulă razesilor 
și c.ăcaşilor mai înstăriți. Între 1860 si 1863 existau in 
țară 117 poverne şi velnite. Maşinile pentru velnite erau 
importate la preţuri foarte mari, ca şi maşinile agricole. 
In mori și în velnite cei mai multi lucrători erau sala- 
riati, iar meşterii, în cea mai mare parte, străini. Se 
aflau şi cîteva berării în părţile din nordul ţării, acolo 
unde se afla și populaţie străină. La sate, pe lingă teascu- 
rile de ulei obișnuite, clacasii bogaţi si lipovenii aveau 
aşa-numitele oloinite, mici ateliere de extragere a uleiu- 
lui din săminţa de in, cinepa, dovleac, pe care apoi îl 
vindeau. Ca şi în principatul muntean, în regiunea de 
munte, indeosebi, se găseau numeroase casarii şi brînză- 
rii, producţia lor fiind destinată exclusiv pieţei. La orașe 
existau, ca si în Tara Românească, citeva fabrici de 
paste făinoase, iar la sate un număr mare de brutării 102, 

În ceea ce priveşte legumicultura, țăranii din prin- 
cipatul sud-carpatin cultivau în grădinile lor scutite de 
dijmă foarte puţine leguminoase anuale, ca fasolea, ma- 
zarea, lintea, bobul, năutul etc. 103, Fasolea o puneau 
de regulă prin porumb, care o apăra de arsita soarelui 
și de bătaia brumei. Ei nu făceau decit foarte rar arături 
deosebite pentru această piantă. În judeţele Brăila si 
Mehedinţi fasolea se producea numai pentru consumul 
intern. nu şi pentru export. Grădinăria a făcut în această 
perioadă oarecari progrese mai ales în jurul oraşelor 


"2 Ec. Negruţi, op. cit., loc. cit., p. 135—137. L. Boicu, op. cit., 
loc. cit., p. 195—196. 
103 P, S. Aurelian, op. cit., p. 168. 


324 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


mai mari, fiind practicată de o numeroasă populație de 
bulgari. De pildă, pe terenurile de pe malul drept al 
Buzăului din jurul oraşului cu acelaşi nume se obținea 
o bogată producție de zarzavat, care în 1862 ajunsese 
să aprovizioneze întreg județul Buzău şi parte din jude- 
tele Rimnicul Sărat şi Ialomița. Se practica acolo gunoi- 
rea şi brăzdarea terenului cu şanţuri pentru udatul zar- 
zavatului 1%, Către sfîrşitul perioadei analizate a luat o 
anumită dezvoltare şi cultura cartofului, mai ales în ju- 
detele Brăila şi Ilfov (plasa Dimbovitei), produsul fiind 
însă folosit numai pentru nevoile locale. În Gorj cartoful 
se cultiva doar experimental, iar în Ialomița si Dimbovita 
nu se punea de fel. În unele judete, ca Prahova, Muscel 
şi Vilcea, el se cultiva de ţărani, ca şi fasolea şi lintea, 
prin culturile de porumb. În Vilcea el se mai punea. ca 
si tutunul, prin ochiurile de pămînt lăsate de țărani pe 
la capetele ogoarelor de porumb, precum şi prin gră- 
dini 15, Cultura cartofului a luat o dezvoltare muit mai 
mare în Moldova, unde s-a bucurat de o atenţie deosebită 
din partea stapinirii, care a îndemnat mereu pe clăcași 
să pună primăvara fiecare cite cinci prăjini cu această 
plantă. A fost cultivat şi pe rezervele boierești. Munca 
la cartofi nu era prevăzută de lege printre obligaţiile 
țăranilor, dar proprietarii si arendasii i-au silit să-l lu- 
creze în contul clăcii. La protestul lor, statul a interzis, 
la 1848, aceasta, dar legea din 1851 a inclus lucrul la 
cartofi în îndatoririle clăcii, stirnind din nou protestul 
ţărănimii. Producția cea mai mare o dădeau ţinuturile 
din nord (Botoşani, Dorohoi, Suceava, Roman). Se pu- 
neau, ca si în Tara Românească, prin grădini si prin alte 
culturi, asemenea plantelor industriale. În schimb, cul- 
turile de legume (ceapă, usturoi, fasole, linte, morcov, 
varză) cele mai intense se făceau în ținuturile din sud 
(Covur.ui şi Putna), unde se practica si irigatia si de 
unde produsele se exportau în Dobrogea. Și aici un rol 
deosebit în producția de legume l-au avut bulgarii, sta- 
biliti la confluenţa Siretului si Prutului, la Dunăre, pre- 


104 Dir. gen. a statisticii, 335/1861, f. 70; 379/1861, f. 67; 380/ 
1861, f. 10; 387/1861, f. 12, 63v; 419/1861, f. 71, 74, 87; 422/1861, 
f. 86 ; 437/1861, f. 184v. 

1% Ibidem, 336/1861, f. 41; 380/1861, f. 54, 159v; 419/1861, 
f. 83, 87; 422/1861, f. 125; 437/1861, f. 71V ; 438/1861, f. 71v; 492/ 
1861, f. 131. 


325 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cum şi lipovenii din ţinuturile Roman, Iasi si Suceava. 
Țăranii cultivau în grădinile lor năut si mac, iar în partea 
de nord a ţării anison pentru rachiu 1%. 

Plantele textile (inul și cînepa) au continuat să se 
cultive în ambele principate mai ales de către ţărani, tot 
in arătura de porumb, dar si separat, pe capete mici de 
loc. Din sămiînța de cinepa se scotea ulei comestibil, de 
uns, dar mai ales de luminat (pînă în 1858, cînd in Mol- 
dova a fost înlocuit cu petrolul). Sămiînța de in se ex- 
porta. Importul de bumbac a făcut însă să decadă în 
unele județe, ca bunăoară in Gorj, cultura acestor 
plante 117. În primăvara anului 1863 a fost introdusă 
cultura bumbacului pe moşia Ruseneștii de Jos (Roma- 
nati) de proprietarul ei. Ca urmare, Ministerul Agricul- 
turii a făcut, la începutul anului următor, apel la pro- 
prietarii de moşii de la cîmpie să cultive această planta, 
punindu-le la dispoziție sămința necesară. A răspuns 
doar un singur proprietar din Vlașca 18. Cultura bumba- 
cului s-a încercat să se introducă la începutul deceniului 
al șaptelea si în Moldova (în ţinutul Covurlui) 109. 

Dintre plantele oleaginoase comestibile, cultura florii- 
soarelui a fost introdusă în această perioadă. În 1861 
ea se cultiva in plasa Negoesti din judeţul Ilfov. La un 
pogon se punea o oca şi jumătate de sămînţă, semănătura 
se făcea in luna aprilie, iar pogonul producea 1 300 pina 
la 1 500 de ocale. Produsul se exporta la Constantinopol, 
Marsilia şi Londra pentru fabricarea uleiului şi se vindea 
cu 90—100 de lei suta de ocale 110. Planta se cultiva si 
în Vlaşca, de vreme ce în 1862 se propunea generalizarea 
ei în partea de nord a județului. Și unii arendasi din 
Teleorman au adus sămînţă pentru a o semăna pe rezer- 
vele lor în primăvara aceluiaşi an 111, In Moldova, floa- 
rea-soarelui a fost introdusă înainte de 1851, dar s-a 
cultivat puţin prin grădini, mai mult ca plantă ornamen- 
tala. Abia în preajma reformei, cind s-a aflat ca din ea 
se poate extrage ulei, cultura ei a început să preocupe 


108 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 416—420. 

107 Dir. gen. a statisticii, 438/1861, f. 71V ; 492/1861, f. 131. 

108 Ibidem, 421/1861, f. 67 ; 424/1861, f. 81. „Monitorul“, nr. 39 
din 18 februarie/1 martie 1864, p. 168. 

109 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 122. 

{10 MI, Dir. gen. a statisticii, 437/1861, f. 50—51, 123. 

111 Dir. gen. a statisticii, 420/1861, f. 39; 424/1861, f. 46v; 
437/1861, f. 50—51, 123. 


326 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pe proprietarii si arendasii din Tutova şi Tecuci. Să- 
minta se exporta şi aici. Țăranii care o cultivau pe por- 
tiuni mai mari de pămint erau obligaţi să dea proprie- 
taruiui. ca dijmă, o parte din sămînţă 112. 

Referitor la plantele oleaginoase industriale, singura 
care a continuat să fie cultivată în Tara Românească (în 
Moidova cultura ei a început abia din deceniul al şaselea, 
mai aies în partea de sud a ţării), a fost rapita, a cărei 
producţie a luat în perioada cercetată o amplă dezvoltare. 
Se semăna mai mult toamna, dar şi primăvara. O culti- 
vau indeosebi arendasii si proprietarii, cu muncă 
clăcăşească. mai aies în judeţele de cîmp, aproape de 
porturile dunărene, produsul fiind destinat exclusiv ex- 
portului 113. În Vlașca, ea a deţinut un loc însemnat in 
producția acestui judeţ pînă în 1863, cînd a degenerat, 
sărăcind pe multi producători, după ce mai întîi îi îm- 
bogatise. Planta a secătuit în acelaşi timp solul prin 
continua ei semănare timp de mai mulţi ani în şir pe 
acelaşi loc, fără rotaţie 114. O cultivau şi unii clăcași din 
Vlașca. Teleorman și Romanați, desigur pe întinderi 
mult mai mici decit proprietarii și arendașii 115. In re- 
giunile depărtate de Dunăre ea se semăna mai puţin 
neavind căutare, deoarece în țară nu se extrăgea ulei 
din ea 116. Bătutul (treieratu!) ei se făcea pe alocuri pe 
cergi !!7. Principala cauză a decăderii acestei culturi a 
fost apariţia în Vlaşca, încă din primăvara anului 1858, 
a unor viermişori de unde s-au răspîndit apoi în judeţele 
Ilfov, Teleorman, Romanați, Prahova etc. S-a încercat 
distrugerea lor cu piciorul şi cu maiul, apoi prin pirjo- 
lirea pămîntului sau prin stropirea semintei cu saramură, 
dar totul a fost în zadar, astfel că in 1862 cultura rapitei 
a fost pe alocuri întreruptă 118. Nu trebuie uitat că în 


12 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit, p. 30. 120—121. 

13 VL, 1054/1851, f. 348; MI, Administrative, 34/1857, II, 
f. 729; 35/1859, f. 283v. Divizia rural-comunală, 816/1859, f. 435. 

144 MI, Administrative, 424/1861, f. 80—81. V. si „Analele Eco- 
nomice“, 1964/I—IV, p. 2—18. 

155 Dir. gen. a statisticii, 102/1859, f. 115—128, 309; 177/1860, 
f. 108, 190. 

116 Ibidem, 379/1861, f. 39. 

117 MI, Administrative, 73/1858, f. 44. 

118 Ibidem, 420/1861, f. 37 ; 421/1861, f. 41 ; 422/1861, f. 98—99 ; 
437/1861, f. 123. Divizia rural-comunală, 757/1858, III, f. 35. 


327 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


epoca de înflorire a culturii sale s-au iscat multe nein- 
telegeri si litigii între clăcași şi arendasi în privinţa 
tinerii în seamă a muncii depuse de aceştia din urmă 
la recoltatul ei. Arendasii îi luau la seceratul sau cositul 
ei noaptea si dimineaţa pină nu se lua roua, pentru a 
nu se scutura, tinindu-le această muncă la socoteală drept 
numai o zi de clacă. Încă din 1851, Știrbei permisese 
arendasilor ca numai pentru strinsul rapiţei sa ia pe 
clăcași noaptea la lucru şi să le socotească 7 ceasuri de 
muncă drept o zi de claca!!. Aceasta a durat pina în 
primăvara unirii, cind s-a hotărit ca ţăranii să nu fie 
supuși la lucru noaptea la rapita, ci aceasta să se facă 
numai prin învoieli, in care 5 sau 6 ore de muncă să 
li se socotească o zi întreaga 12. Neintelegerile şi recla- 
matiiie însă s-au înmulţit în vara anului 1863. Kogal- 
niceanu a respins cererile proprietarilor şi arendașilor 
de a scoate pe clăcaşi la lucru noaptea, aceasta putin- 
du-se face numai prin învoială !?!, 


Altă piantă tehnică, a cărei cultură s-a dezvoltat în 
această perioadă în amindoua principatele, antrenind de 
astă dată mai mult țărănimea, a fost tutunui. Pe moşii.e 
Ionești şi Brăneşti (Gorj) clăcaşii au produs in 1830, 
după spusa arendasului, 100000 ocale de tutun !°*. In 
Ilfov el se cultiva in 1861 în plasa Sabarului 1%, în Vlașca 
se cultiva tutunul românesc de Bila 4, iar în Vilcea 
tutunul se producea, în 1863, în grădinile țăranilor. pe 
suprafețe de cite 20—30 de rînduri 1%. Si în Moldova 
tutunul se cultiva mai ales pe loturile clăcașilor și foarte 
putin pe rezerve. Unii proprietari şi arendasi obligau pe 
clăcaşi să le dea dijmă din el. Negustorii îl cumpărau 
de la țărani, îl prelucrau si îl vindeau în tirguri 1%. 


119 MI, Administrative, 84/1850, f. 8v, 9, 45. Direcţia adminis- 
trativă, 35/1853, f. 298—299; 42/1855, f. 94, 145—148. 

1% Ibidem, 16/1859, II, f. 495—496, 586—588, 604. 

121 MI, Divizia rural-comunală, 1839/1863, f. 9. 

122 MI, Administrative, 24/1850, f. 523. 

1% Era nevoie de o cantitate de 50 de dramuri de saminta 
pentru obținerea pe pepinieră a rasadului necesar pentru cul- 


tivarea unui pogon de pamint, care dădea 300—500 ocale de 
tutun (Dir. gen. a statisticii, 437/1861, f. 43). 


1% Dir. gen. a statisticii, 379/1861, f. 39. 
1% Ibidem, 419/1861, f. 83. 
126 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 121. 


328 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


La Dobreni (Ilfov) se cultiva, în 1861, calendrul, folo- 
sit de cofetari și farmacisti 177. La Stănești (Vlașca) aren- 
dașul prec cultiva în 1863 susan, adus din Turcia, pe o 
suprafață de zece pogoane, producția fiind de 600 de ocale 
la pogon. Dar lucrătorii turci, aduși de el de peste Dunăre, 
au fost expulzați, deoarece, potrivit tratatului de la 
Adrianopol, mahomedanii n-aveau voie să locuiască în 
țară 1%. În sfîrșit, nu trebuie uitată nici patachina, arbust 
care creștea de la natură și al cărui bob servea de colo- 
rant 1%. În Moldova, ţăranii cultivau în grădinile lor 
năut, iar în partea de nord a țării anison pentru 
rachiu 130, 


Pomicultura și viticultura 


Pomicultura, ca si viticultura, au rămas, si în această 
perioadă, printre ocupațiile principale ale populaţiei din 
regiunea de deal și de munte. Dintre pomi, cel mai mult 
s-au cultivat si într-o tara si în alta prunii. Prunele pre- 
făcute în rachiu (ţuică) au constituit cel mai important 
produs pentru comerț în județele Muscel și Vilcea, asa 
după cum vinul obținut din viile cultivate pe locurile 
deluroase a fost cel mai însemnat articol pentru negot 
în judeţul Prahova. Și în alte județe de munte prunele 
s-au situat pe primele locuri în producţia agricolă. În 
Argeș, bunăoară, ele au ocupat locul al treilea după 
porumb si griu. Tuica și vinul erau vindute de sătenii 
de la munte în judeţele de la șes. Prelucrarea prunelor 
în ţuică a continuat să se facă atit de clăcași, cu toate 
piedicile intimpinate din partea proprietarilor şi arenda- 
şilor, cit si de aceștia din urmă în povernele proprietății. 
Producţia de vin a înregistrat varietăți superioare, ca 
vinul de Bordeaux, produs pe o moșie a lui Știrbei din 
judeţul Mehedinţi. Iar dacă țăranii și-ar fi conservat vinul 
în butelii si nu în fedelesuri, el ar fi devenit, după 
părerea exprimată în 1863 de comisia agricolă din acest 


17 Dir. gen. a statisticii, 437/1861, f. 18, 48—55. 

18 Ibidem. 424/1861, f. 81. Divizia rural-comunală, 1887/1863- 
Administrative-albastre, 880/1847, î. 56. 

1 BA, ms. rom. 3886, f. 408V. 

1% Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 120. 


329 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


județ, mai bun decit cel de Bordeaux !*!, In Moldova 
prunul era răspîndit peste tot, cele mai frumoase livezi 
fiind cele ale razesilor din ţinutul Putna. Livezile clăra- 
silor erau mai slabe, cu mai puțini pomi şi mai neîngri- 
jite, cele ale proprietarilor, în schimb, erau superioare 
din toate punctele de vedere. Vita de vie se cultiva 
mai mult în ținutul Putna. Suprafaţa ocupată de vii a 
crescut simțitor în anii de care ne ocupăm. Răzeșii isi 
cultivau singuri viile, iar cele ale proprietarilor erau date 
de regulă cu embatic 132, 


Sericicultura 


Un mare avint a luat în acest timp în ambele princi- 
pate cultura duzilor și a viermilor de mătase. Imboldul 
l-a dat Ştirbei, care a înființat la Școala de agricultură 
de la Pantelimon o pepinieră de duzi de saminta si de 
puieti aduși din Italia, odată cu rasa de gindaci numită 
milaneză. De acolo, puietul de dud și ouăle de gîndaci 
s-au distribuit gratuit sătenilor 1%. În 1862, în Teleorman 
se aflau stabilite provizoriu mai multe companii, care 
au adus sămînță bună de gindaci, deschizind localuri 
pentru creşterea lor și angajind de la ţărani un mare 
număr de duzi la prețuri bune. Aşa s-a răspîndit sămînța 
în satele judeţului, ţăranii făcînd apoi un intens comerț 
cu gogoși de mătase. Producţia țărănească şi cea boie- 
rească de gogosi a fost deosebit de mare în 1863 în jude- 
tul Dimbovita !*. În judeţul Prahova parte din ea se 
întrebuința pentru confecţionarea borangicului, iar parte 
se exporta. Nu însă în toate județele sericicultura a luat 
o dezvoltare atît de mare. În Mehedinţi, de pildă, ea se 
găsea in 1862 în stare primitivă. Putinii duzi existenți 
creșteau de la natură, iar cultura gindacilor era lăsată la 
voia țăranilor, care scoteau mătasea doar pentru micile 
lor trebuinti. De aceea, în 1864 guvernul a importat si 
a introdus în acest județ viermi de mătase de rasă japo- 


11 Dir. gen. a statisticii, 379/1861, f. 14—16 : ; 
419/1861, f. 52—58 ; 422/1861, f. 60: 452 i861, Pa a 
Pa Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 124—125. 
su „Buletin oficial“, nr. 11 din 6 februarie 1856, p. 41. 
* Dir. gen. a statisticii, 420/1861, f. 39. 


330 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


neză 135. În Moldova sămînța de viermi de mătase mila- 
neză a fost adusă din principatul muntean. În 1851 s-a 
roiectat înființarea unui institut de sericicultură la Huși. 
În 1855, boala distrugind gindacii de mătase în Italia 
si Franța, negustorii străini au cumpărat sămînță mila- 
neza produsă in țara românească de la răsărit de Carpaţi. 
Preţurile mari, oferite atunci. au stimulat in mod deose- 
bit această cultură, care a început să fie practicată nu 
numai de ţărani, ci și de proprietari, aceștia infiintind 
stabilimente sericicole. Statul a încurajat această cultură, 
iar in 1863 a împărțit din nou între cultivatori gindaci 
milanezi aduși din pepiniera de la Pantelimon. În 1864 
s-a înființat un stabiliment sericicol lingă Iasi, dar care 
a căzut odată cu înlăturarea lui Cuza 1%. 


Creşterea vitelor 


„Semănături de iarbă“ !*, adică de plante furajere, 
ca trifoiul și lucerna, n-au fost cunoscute în Ţara Româ- 
nească nici in această perioadă. De aceea, in presa de 
specialitate și în comisiile agricole ale diferitelor județe 
s-a cerut de la 1860 încoace introducerea culturii lor, 
ca mijloc pentru regenerarea solului și promovarea cres- 
terii vitelor 1%. De la sine creșteau doar pe alocuri măză- 
richea şi meiul sălbatic 1%. În schimb, în Moldova s-a 
introdus la sfîrşitul perioadei examinate cultura trifoiu- 
lui, măzăricii, lucernei şi sfeclei furajere, toate acestea 
de către unii proprietari '“". Nici finetele din principatul 
de la sud de Milcov, care constituiau baza producţiei de 
fin, n-au cunoscut vreun început de drenare sau de 
irigare. Ele au dat în anii ploioși sau în cei secetoși recolte 
slabe. Scumpetea finului a constituit un fenomen tipic 
pentru economia epocii, $i aceasta nu numai la noi, ci 


15 Ibidem, 336/1861, f. 39, 89; 387/1861, f. 49, 85—88 ; 420/ 
1861, f. 39 ; 422/1861, f. 135, 137. 

136 Ec, Negruti, op. cit., loc. cit., p. 122—124. 

137 VL, 1627/1850, f. 214. 


1% Analele Economice“, I, nr. 3 si 4, 1860, p. 104. Dir. gen. 
a statisticii, 335/1861, f. 71; 387/1861, f. 49; 425/1861, f. 53; 492/ 
1861, f. 63. 


159 Ibidem, 374/1861, f. 61. 
10 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 132, 165. 


331 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


si în țările vecine. În schimb, pășunile au oferit posibi- 
litati optime pentru creșterea animalelor. N-a existat sat 
care să nu-și fi avut pășunea sa. În unele judeţe de la 
șes, de pildă, în Brăila și Ialomița, pășunile acopereau 
întinderi imense, care formau cimpia Bărăganului, atit 
de căutată de mocanii transilvăneni. La munte, unde 
nu se putea face agricultură, creșterea vitelor a rămas 
ocupația de căpetenie a ţăranilor. Dar și la ses, pentru 
a putea lucra întinderi mari de pămînt pentru ei, clacasii 
din Tara Românească au continuat să crească un număr 
mare de animale, acestea constituind, după cum s-a 
amintit, principala lor avutie. Cele mai multe vite erau 
crescute așadar în gospodăria țărănească, care sub acest 
aspect intrecea cu mult gospodăria arendășească si cu 
atit mai mult pe cea boierească. Erau judeţe, în care 
creşterea animalelor se făcea numai de ţărani !41, 

Încă din 1852 s-a venit cu un proiect oficial pentru 
îmbunătăţirea rasei animalelor gospodăriei țărănești, con- 
siderată baza creșterii vitelor ţării. Proiectul prevedea 
achiziționarea, cu fonduri din cutiile satelor, de tauri, 
armăsari si iepe din Rusia si Ungaria și înfiinţarea unei 
herghelii a statului. Proiectul a fost trimis în anul urmă- 
tor spre examinare consiliului de miniștri, dar discutarea 
lui s-a aminat pentru sesiunea Obștescului divan (parla- 
ment boieresc) din anul 1854 !%2, cînd, datorită războiu- 
lui, nimeni nu s-a mai ocupat de el. A rămas deci ca 
țăranii să-și crească mai departe vitele, limitindu-se la 
rasele și metodele ce le apucaseră din străbuni. Principala 
piedică ce a stat încă de la introducerea Regulamentului 
organic în calea creșterii și dezvoltării șeptelului țărănesc 
a tost mărginirea izlazului la numărul de vite prevăzut 
de lege și nevoia clacasilor de a lua în arendă pășune 
suplimentară pentru restul animalelor lor. Prisosul de 
pășune, ca şi prisosul de fîneață au fost pămînturile cele 
mai căutate de clăcași. Prisosul de fineaté era mai scump 
decît cel de arătură, preţul unui pogon depășind, în gene- 
ral, dublul sau triplul costului pogonului de pămînt ara- 
bil de prisos. Venitul realizat dintr-un pogon de fineata 
la munte era considerat mai mare decît cel obţinut de pe 


sa De exemplu județul Brăila, in care clăcașii aveau, în: 1850, 


un mare număr de vite: 52759 de cornute, 13 422 
de oi (VL. 1627/1850, f. 199—214). sd ee 


%2 MI, Divizia rural- -comunală, 313/1852, f. 29—32, 36. 
332 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


un pogon de arătură la ses 1⁄3, Faptul se explică prin 
insuficiența finetelor si prin nevoia permanentă de fin a 
gospodăriei țărănești atît la munte cit si la şes. 

Numărul mare de vite din gospodăria țărănească este 
atestat de documentele timpului. La cîmpie, în regiunea 
Dunării, clacasii-si creșteau animalele în bălți cu suhaturi. 
Tot acolo-și țineau vitele si păstorii ardeleni 14. Vitele 
clăcașilor de pe domeniul Brăilei se h:ăneau de la sine 
toată iama si primăvara pina la 23 aprilie în baltă, si 
numai pe vreme de vifor erau aduse ia odăi, unde li se 
dădea nutreţ 115. Țăranii creșteau deci mai multe vite decit 
cele pentru care era prevăzut de lege să primească 
pășune 116. Condiţiile de arendare a mosiiior mănăstirești 
si a domeniilor statului prevedeau, după cum s-a arătat, 
izlaz de prisos pentru un număr de 24 de vite mari de 
fiecare clăcaș, în locul unei vite mari putînd fi socotite 
10 vite mici (oi sau capre). La Cioara-Doicesti (Brăila) 
fiecare clacas avea, in 1856, de la 9 pina la i8 si chiar 
39 de vite mari de prisos, pentru care plătea ierbărit 
care se urca, împreună cu plata celorlalte prisoase, la 
69 pind la 192 de lei de fiecare pe an!*’. În 1863 la 
Vizirul de Jos din acelaşi judeţ cei 154 de clăcași (121 
fruntaşi, 14 mijlocaşi si 19 codasi) aveau 2 230 de vite 
mari (660 legale si 1570 de prisos) °. Pe moşia Dăbu- 
leni (Romanați), în 1858 clacasii (685) aveau 201d vite 
legale și 3 085 de prisos 149, Știrbei însuși estima in 1858 
că printre clăcași se găseau unii care aveau 30—50 și 
pînă la 80 de capete de vită mare +. Țăranii au continuat 
să țină mai ales vaci, care, nefiind considerate vite de 
muncă, nu intrau in categoria celor cu care olacuiau 
pentru proprietate, ci în cea a celor de prisos, pentru care 
luau în arendă suplimente de fineata si pășune. 

În domeniul zootehnic nu s-au înregistrat progrese 
remarcabile în gospodăria ţărănească. În judeţul Gorj, 
de pildă, unde numai lipsă de lemn nu era, un cunosca- 


13 MI, Administrative, 27/1860, f. 113v, 136. 

144 Dir. gen. a statisticii, 380/1861, f. 48—49. 

145 MI, Administrative, 73/1858, f. 397. 

16 In cele 8 sate de pe moşia Jegălia (Ialomiţa) in 1851 se 
aflau 2282 de vite legale și 3675 de vite de prisos (ibidem, 43/ 
1851, f. 69). 

147 BA, doc. 288/DCCLXV. 

48 MI, Divizia .rural-comunală, 1624/1853, f. 102. 

149 MI, Administrative, 66/1858, f. 13. 

150 N. Iorga, Opinions... loc. cit.. p. 46—47. 


333 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tor contemporan al vieţii de la ţară constata, in 1861, 
că sătenii, atît clăcași, cit şi moșneni, n-aveau nici un 
fel de adăpost pentru vite si nutreţ. Acesta era dat la 
vite în cantități insuficiente, aruncate pe jos, în noroi, 
sau pe bucăţi de lemn. În iernile ploioase noroaiele erau 
atit de mari în oboare, încît vitele stăteau ziua și noaptea 
în picioare, iar acestea, înfundate în mocirlă, degerau și 
le cădeau unghiile. În iernile geroase, animalele răgeau 
de frig si de foame. Construirea de cosare, podite si in- 
zestrate cu iesle, se cerea deci cu necesitate î5!. Situaţia 
nu putea fi mai bună la cîmpie, unde lemnul lipsea. Aici 
în unele locuri nu existau nici oboare pentru închisul vi- 
telor în timpul nopții, acestea fiind lăsate slobode pe 
lingă casă 452. În comisiile agricole județene s-au făcut 
propuneri pentru ameliorarea rasei vitelor. În județul 
Muscel s-a propus, în 1861, îmbunătățirea rasei oilor. 
Acestea erau cumpărate de negustorii din Craiova. În 
Mehedinţi statul a repartizat, în 1864, tauri și armăsari 
de prasila b). 

In marea gospodarie, cresterea vitelor s-a facut mai 
ales de arendași. Putinele documente intilnite atestă însă 
numărul relativ mic de vite din gospodăria arendă- 
șească 151, Producţia animală țărănească a continuat, prin 
urmare, si în această perioadă să dețină in Tara Româ- 
nească primatul asupra celei boiereşti şi arendărești. 

Alta se arată a fi situaţia în Moldova. Aici vitele. ca 
și grinele, erau de soiuri mai bune decit cele din prin- 
cipatul dintre Dunăre şi Carpaţi. Șeptelul de hrană și de 
muncă al clacasilor era însă în continuă scădere, cauza 
fiind limitarea treptată a loturilor de fineata si de pășune 
acordate lor. Și aici vitele țăranilor erau, în general, prost 
întreținute. Lipsa de adăpost, slaba nutriție: (numai cu 


me Dir. gen. a statisticii, 438/1861, f. 8, 19. 
. ane Divizia rural-comunală, 103/1862, f. 44v. Despre starea 
Inapoiata a sectorului zootehnic de atunci, vezi si P. S. Aurelian, 
Economia vitelor si agricultura română, in „Analele Economice“ 
an. I, nr. 3—4, 1860, p. 103. i 
Es Dir. gen. a statisticii, 387/1861, f. 88; 492/1861, f. 70. 
Arendasul moșiei Potlogi (Dimbovita) avea 70 de vite in 
1856 (MI, Administrative, 39/1856, f. 128), cel de la Jilava (Ia- 
lomița) peste 100 in 1855 (ibidem, 32/1855, f. 89), iar cel de la 


Făurei (Brăila) 70 în 1863 (MI, Divizi - ă 
ie oy (MI, vizia rural-comunală, 1697/ 


334 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


fin) și munca grea la care erau expuse vitele cornute 
înainte de a împlini vîrsta potrivită, au dus la scăderea 
numărului si la degenerarea raselor lor. Obligatia clacii şi 
mai ales transporturile au contribuit si ele simţitor la 
reducerea șeptelului țărănesc, pe lingă epizootiile care 
l-au bintuit aproape anual. In schimb creșterea vitelor 
a luat un puternic avint în marea gospodărie. 
Erau numeroşi proprietarii care creșteau un număr 
însemnat de animale destinate pieţei, fiecare rezervă 
avînd, în medie, în jur de 577 de capete de vită de tot 
felul, primul loc ocupindu-l oile. Prin urmare, sporul 
înregistrat în această perioadă în sectorul zootehnic apar- 
tine exclusiv gospodăriei boierești, aceasta atît în ceea 
ce privește vitele de vînzare, cît și cele de muncă. Existau 
rezerve care se specializaseră în creșterea vitelor pentru 
negot. Ele se aflau mai ales in pantea de nord a ţării, în 
vecinătatea Bucovinei, care constituia principala lor piață 
ds desfacere. Îngrășatul vitelor de vînzare se făcea, după 
cum s-a amintit, și cu borhotul de la velnite, mai nume- 
roase pe aceste rezerve. Aproape toate marile rezerve 
de aici țineau „tamazlicuri“ de boi şi porci pentru export, 
obţinînd venituri mari. În export, vitele ocupau un loc 
mult mai însemnat, ca valoare, decit cerealele rezervei. 
În felul acesta s-a ajuns ca baza comerțului de vite să 
n-o mai constituie acum, ca la începutul secolului și în 
veacurile anterioare, gospodăria țărănească, ci marea gos- 
podărie boierească și arendășească. Treptata ruinare a 
clăcaşilor a dus la decăderea acestei importante ramuri 
agricole din gospodăria lor. Calitatea vitelor a început 
să preocupe in mod deosebit conducerea ţării si pe unii 
proprietari. În 1863, Ministerul Agriculturii a propus să 
se importe și să se împartă la ţară vite de rasă supe- 
rioară, achiziționate cu bani tot din cutiile satelor. Vitele 
pentru lapte, carne și muncă erau de rasă indigenă, buc- 
sana. Degenerind, s-a încercat pe diferite rezerve incru- 
cișări cu rase străine. Și caii prezentau semne de dege- 
nerare, astfel că după 1860 guvernul a alocat fonduri 
pentru achiziția de armăsari de rasă. La Dumbrăveni 
(Botoșani) se înființase, după 1848, o herghelie cu armă- 
sari de rasă arabă și persană, iar în deceniile șase si 
şapte altele, unele din ele fiind înzestrate cu cai arabi 
şi englezi aduși de la herghelia din Rădăuţi. Pe moșia 


335 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Darabani (Dorohoi) arendaşul a încercat în preajma anu- 
lui 1864 să aclimatizeze cămila. De la mijlocul secolului 
o atenție mare s-a început să se dea creșterii oilor cu 
lină fină. La zvoristea (Dorohoi) se afla, în 1849, o cres- 
cătorie de oi merinos. Oi de aceeași rasă se creșteau 
şi pe alte rezerve. Altele erau cele de rasă tigaie 155, 


Producţia de cereale 


În Tara Românească, cei ce au fost imbolditi să facă 
din ce în ce mai multă agricultură au fost clăcașii. An 
de an, toamnă de toamnă și primăvară de primăvară, 
ordinele stereotipe ale Ministerului de Interne au cerut 
cirmuitorilor de județe să-i îndemne să are si să semene 
pamint din belșug si să caute ca cei ce n-aveau vite de 
muncă sau saminta să se asocieze cu cei ce aveau, ape- 
lind în acest scop si la proprietari, ca în felul acesta nici 
un clăcaș să nu rămînă fără semănătură. Și tot an de an 
si anotimp după anotimp cirmuitorii au trimis la centru 
rapoarte și situații asupra culturilor și recoltelor claca- 
sesti, iar uneori si asupra celor boierești și arendășești. 
Pe baza acestor rapoarte și situații, în mare parte incom- 
plete si care și pentru această perioadă trebuie luate 
cu foarte multă aproximaţie, dar care constituie totuşi 
singura statistică agrară a epocii, se examinează succint 
în paginile ce urmează an de an, de la 1848 pina la.1864, 
întinderea pămîntului cultivat si producţia cerealieră a 
țării, cîtă vreme pentru Moldova această analiză se face 
pe baza putinelor date ce ni le oferă literatura de spe- 
cialitate. 

Date statistice privind culturile din toamna anului 
1847 s-au păstrat numai în şase din cele 17 judeţe ale 
principatului muntean. În patru din ele, suprafața se- 
mănată cu grîu a fost mai mică decit cea cultivată în 
toamna precedentă, și numai în Ialomiţa ea a fost mai 
mare. Acum s-a semănat în Teleorman pe o suprafaţă 
de 130 de pogoane si rapita, plantă industrială introdusă 
în ţară în toamna anului precedent. Iarna a fost cumplită, 
cu vifor şi ger mare îndeosebi la cîmpie, unde au murit 


155 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit, p. 127—132. 
336 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de frig oameni si animale. Spre sfirsitul lunii februarie 
1848 a dat pe neaşteptate căldura, care a topit zăpezile 
şi a rupt gheturile pe Dunăre. Aceasta a inundat cim- 
purile de la margine din judeţele Ialomiţa si Dolj. În 
primul judeţ apa Ialomiței a umplut toate bălțile, inun- 
dind luncile pe o mare întindere şi odată cu ele şi gropile 
de grine ale sătenilor. Ţăranii locali şi mocanii ardeleni 
şi-au retras din timp vitele din bălți. Au fost inundate 
şi semănăturile de toamnă din această regiune. Obisnuitul 
ordin pentru scoaterea ţăranilor la arăturile de primă- 
vară a fost dat la începutul lunii martie. Totodată mi- 
nisterul a reluat campania, iniţiată încă din 1846, de 
stinpire a spinilor care se lateau tot mai mult în dauna 
livezilor de fin, a pasunilor si a lucrului la cimp. Li s-a 
impus deci tuturor sătenilor, ca o datorie obsteasca, să 
distrugă ciulinii din rădăcină acum, primăvara, cînd erau 
încă cruzi. Neexecutarea măsurii amenința pe subocir- 
muitori cu destituirea. Ocirmuitorii urmau să ţină evi- 
denta de satele care şi-au curatit pămîntul de spini. 
Ploile mari de primăvară au împiedicat munca la cîmp. 
Suprafața însămînţată se cunoaşte numai din zece judeţe. 
În comparaţie cu primăvara anului anterior, întinderi 
mai mari cu griu s-au semănat tot în judetele de ses. 
Cu toate acestea, suprafeţele insadmintate în acest an 
cu griu (atit toamna cit şi primăvara) au fost mai mici 
decit cele cultivate cu această plantă în 1847. Numai 
Ialomiţa a atins în 1848 cea mai mare suprafaţă cultivată 
pina atunci cu grîu in acest judeţ. Cit priveşte culturile 
de porumb, suprafaţa lor s-a mărit în unele judeţe fata 
de anul precedent, în judeţele Buzău, Dimbovita, Arges 
şi Gorj ajungindu-se la cele mai mari întinderi cultivate 
pina atunci cu această plantă. Orz s-a semănat în unele 
județe pe suprafețe mai mari, în altele mai mici decit 
în anul anterior. Cea mai mare întindere de pămint 
cultivată cu orz o deținea judeţul Brăila. Tot orzul venea 
în rîndul al doilea, ca suprafaţă cultivată, după griu în 
Ialomița. In sfîrşit, meiul s-a semănat in acest an pe 
cele mai mari întinderi în judeţele Brăila şi Ialomiţa, 
unde el depăşea pe cele semănate cu porumb. Seceta 
şi lăcustele, iar pe alocuri si ploile peste măsură de mari, 
însoțite de grindină, au afectat simţitor culturile. În 
judeţul Ialomiţa, ţăranii n-au putut ieşi la lucrul cim- 
pu.ui din cauza holerei. Anul s-a soldat cu o recoltă 


337 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mediocră de cereale. Situaţii asupra ei există numai pen- 
tru opt judeţe. Dintre acestea singurul care s-a ales cu 
disponibile pentru export la toate soiurile de grine a 
fost Vlaşca, celelalte toate au fost deficitare la recolta 
de porumb, iar trei dintre ele şi la cea de griu. După 
cum s-a arătat, cea mai greu lovită in acest an al revo- 
lutiei a fost producţia marii gospodării. In Moldova re- 
colta anului 1848 a fost cea mai slabă din toată perioada 
şi la toate cerealele, desi suprafaţa insamintata a fost 
mai mare decit cea din anii ce au urmat pina la reforma. 
Cauza au fost si aici lăcustele, seceta, apoi epizootia și 
corvezile militare care au împiedicat şi întirziat strin- 
gerea recoltei. 


Starea recoltei între anii 1849—1864 


Căimăcămia, in colaborare cu comandantul trupelor 
turcești de ocupație, a infrint în toamna anului 1848, 
cu ajutorul coloanelor mobile de militari turci, rezistența 
țărănimii muntene la muncă. Ministerul de Interne a 
rinduit, la 27 septembrie acelaşi an, pentru ,,indemnarea“ 
țăranilor la arăturile de toamnă in fiecare judeţ cite doi 
boieri locali, fiecare pe cite o jumătate de judeţ, cu mi- 
siunea de a sili. in înțelegere cu proprietarul sau cu 
arendaşul, pe fiecare clăcaş să iasă la arat, cel ce ar fi 
refuzat urmind sa fie scos cu forţa la lucru de soldaţii 
turci. Fiecare din cei doi boieri urma să fie ajutat de 
un număr corespunzător de boiernași (postelnicei, nea- 
muri, mazili), cite unul în fiecare sat, avind ca sarcină 
să stăruie asupra ţăranilor pina la terminarea însămin- 
țărilor şi să ţină în evidenţă numărul de pogoane sema- 
nat de fiecare în parte. Potrivit situaţiilor înaintate de 
ocirmuitori si existente numai pentru 13 judeţe, ţăranii 
au semănat în acea toamnă cu griu suprafeţe mai mari 
ca în toamna anului trecut. Astfel, în judeţul Ialomiţa, 
unde „îndemnarea“ s-a făcut nu de doi, ci de patru 
boieri, s-a semănat cea mai mare întindere cultivată pina 
atunci în acest judeţ cu grîu de toamnă. Si in Teleorman 
„indemnarea“ s-a făcut de patru boieri, dar într-o în- 
treagă plasă a acestui judeţ nu s-au efectuat arături, 
deoarece din toate satele de acolo au fost ridicate care 
de transport cu cite patru boi în serviciul trupelor oto- 


338 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mane. lar in Romanați, cu toată stăruința depusă de 
boieri si de neferii turci, întinderea semănată cu griu 
a fost mai mică decit cea cultivată în toamna anterioară. 
De remarcat iniţierea în toamna anului 1848 a unor cul- 
turi relativ întinse de secară, semănate separat cu griu, 
în judeţele Brăila, Buzău şi Rimnicu Sărat, precum si 
a unei suprafeţe minuscule în judeţul Vilcea. La munte 
culturile de toamnă continuau să nu prindă teren, cu 
toate insistențele depuse pina atunci de stăpinire pe lingă 
țărani timp de două decenii. Urmările recoltei deficitare 
de porumb din anul precedent s-au făcut simţite în pri- 
măvara anului 1849 printr-o lipsă acută de hrană. Aceasta 
a făcut să se distribuie pe alocuri la ţărani din porumbul 
depus în magaziile de rezervă. În două rînduri ministerul 
a stăruit în aceeași primăvară pentru ca ţăranii să are 
cit mai muit pămînt, cu obişnuita supraveghere a lor 
rinduindu-se acum cite un boiernas pe cite două, trei 
sate. Dupa ploile frecvente din luna aprilie, luna mai 
a fost foarte favorabilă semănatului porumbului si me- 
iului. Situaţia însăminţărilor de primăvară nu s-a păstrat 
însă decit din nouă judeţe. Cel mai mult grîu de primă- 
vară s-a pus in Mehedinţi, unde suprafața cultivată in 
acest an cu griu de toamnă şi de primăvară a ajuns la 
115 412 pogoane, cea mai mare intindere ce s-a atins 
pina atunci în vreun judeţ din tara. Ialomiţa a totalizat 
în acest an cea mai mare suprafaţă cultivată pină acum 
în acest judeţ cu griu, cită vreme in alte judeţe griul 
a fost semănat pe suprafețe mai mici ca in anii prece- 
denti. Cu porumb, cele mai mari întinderi s-au semănat 
în Dolj (118 147 pogoane), adică cea mai mare suprafaţă 
atinsă in acest judeţ pina la acea dată si care intrecea 
pe cea cultivată cu griu. Si in alte judeţe, mai cu seamă 
în cele de munte, suprafeţele insamintate cu porumb 
depăşeau cu mult pe cele cultivate cu griu. Culturile de 
orz si ovăz intreceau, ca suprafaţă, pe toate celelalte 
culturi cerealiere în judeţul Brăila, unde in acest an s-a 
semănat cu aceste soiuri de grine cea mai mare întindere 
înregistrată vreodată. În judeţul Ialomiţa orzul si ovăzul 
veneau imediat în urma griului şi mult înaintea porum- 
bului si meiului. Dar seceta mare, însoţită de obisnuitele 
vânturi uscate, a distrus holdele. Recolta de porumb n-a 
acoperit cerinţele de hrană ale populaţiei, iar cea de griu 
s-a so.dat cu disponibile modeste pentru export doar în 


339 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Dolj si Mehedinţi, în timp ce cea de orz şi ovăz numai 
în Ialomița si Dolj. Deficitară la toate cerealele a fost 
recolta în regiunea de munte. Consecințele au fost de- 
zastruoase pentru săteni. Li s-au distribuit, lucru cu totul 
excepţional, cotele de porumb şi de mei deodată pe doi 
ani din magaziile de rezervă şi li s-a amânat depunerea 
pe acest an pina in 1850. Măsura a fost dictată de foa- 
metea care în iarna anului 1850 începuse să facă victime 
omenești. Și în Moldova, unde, din cauza transporturilor 
militare si a lipsei de saminta, s-a semănat o suprafaţă 
mai mică decit în anul precedent, recolta a fost în bună 
parte compromisă în partea de sud a ţării de omizi si 
lă'custe. 

Producţia mediocră de cereale a anului 1850. Apelul 
oficial pentru campania agricolă de toamnă a venit spre 
sfîrşitul lunii septembrie 1849. Si acum ea urma să fie 
stimulată în fiecare plasă de cite un boier, ajutat de 
boiernasii numiţi de el în fiecare sat. Munca la cîmp 
s-a efectuat însă în condiţii grele, fie din cauza secetei 
care a ţinut pe alocuri pînă toamna tirziu, fie din cea a 
ploilor necontenite care au căzut în unele judeţe toată 
toamna, fie în sfirşit din pricina transporturilor militare 
la care au fost obligaţi țăranii. Situaţii asupra insamin- 
țărilor de toamna s-au găsit doar in nouă judeţe. Cel 
mai mult grîu s-a pus în județul Dolj, acesta, împreună 
cu altele cinci, ajungind la cele mai întinse suprafeţe 
din cite se semânaseră pina atunci in ele cu grîu de 
toamnă. Iarna a fost lungă si grea, iar ţăranii au dus 
mare lipsă de hrană şi nutreţ. Pe alocuri ei au dat la 
vite stuful de pe case, iar prețul porumbului s-a urcat 
foarte mult în primăvara anului 1850. Din aceste motive 
nici îndemnul pentru semănăturile de primăvară n-a 
venit decit odată cu apariţia ierbii. Ţăranii din regiunile 
bătute de secetă n-aveau însă săminţă si nici bani ca 
să și-o cumpere. Ei cereau, de pildă în plasa Cimpului 
din judeţul Buzău ca proprietarii să le dea sămînţă pe 
bani, rambursabili la termene convenabile, ori statul să 
le dea bani cu împrumut din casieriile satelor pentru a 
şi-o procura. Bani cu împrumut din aceste cutii cereau 
în același scop şi ţăranii din judeţul Brăila. Ministerul 
a hotărît să li se cumpere cu bani din ele sămînța nece- 
sară de la proprietari sau de la arendași. În unele locuri, 
de pildă în plasa Cotmeana din judeţul Arges, clacasii, 


340 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


rămaşi de pe urma epizootiei din vara anului 1849 fără 
vite de muncă, au cerut să li se dea bani cu împrumut 
din cutiile satesti pentru a-și cumpăra vite. Dar, ca si 
în 1837, cererile le-au fost respinse pe motivul că fon- 
durile acestor cutii nu puteau fi folosite in asemenea 
scopuri, dar mai ales că restituirea unor eventuale im- 
prumuturi de bani nu putea fi garantată de clăcași, care, 
nefiind proprietari de pămint, n-aveau bunuri imobile 
pe care să le poată ipoteca. În asemenea condiţii, clăcașii 
au ieșit tirziu la arat, pe unele moşii cu vitele slăbite 
de febra aftoasă. Date asupra semănăturilor de primăvară 
s-au păstrat numai din zece judeţe. În toate acestea s-a 
semănat mai puţin ca în primăvara anterioară. Vara au 
căzut ploi mari şi grindină în toată tara. Ploile au rein- 
ceput apoi toamna, cînd Buzăul a inundat cimpurile din 
judeţul Brăila, iar Prahova şi Doftana pe cele din judeţul 
Prahova. Zloatele timpurii au împiedicat o mare parte 
din ţărani să-şi treiere păioasele pina tirziu în iarnă. 
Pentru recolta anului 1850 există situații statistice pen- 
tru toate judeţele țării. Potrivit acestor date, totalizate 
de noi, producţia anului a fost de 523 935 812 ocale de 
porumb, 166 202 927 ocale de grîu şi secară, 49 437 070 
ocale de orz şi ovăz si 34 028 658 ocale de mei. Ea s-a 
soldat cu o lipsă la consumul intern de 18 564 531 ocale 
de mei si 6 832 229 ocale de orz, iar cu un disponibil pen- 
tru export de 62 727 921 ocale de griu şi 32 000 154 ocale 
de porumb. Analizată pe judeţe, recolta a fost exceden- 
tară numai in Ilfov şi Vlașca şi deficitară in Prahova, 
Argeş şi Vilcea. Cele mai mari recolte de griu le-au 
obținut județele Dolj, Vlașca, Romanați, Teleorman si 
Ilfov. Doljul a înregistrat cea mai mare recoltă de porumb, 
în comparaţie cu celelalte județe, dar si cea mai mare 
cantitate pe care o obținuse vreodată pînă atunci. Urmau 
apoi judeţele Vlaşca, Mehedinţi, Romanați, Gorj, Dimbo- 
vita si Teleorman. De remarcat că în acest an recoltele 
de griu au depășit, cantitativ, pe cele de porumb numai 
în judeţele Brăila şi Ialomiţa. În rest, producţia de po- 
rumb a deţinut primul loc, sub raportul suprafeţei se- 
mănate şi sub cel al recoltei, chiar şi în acele judeţe 
în care pina atunci în frunte stătuse griul. Judeţul Ialo- 
mita a obținut cea mai bogată recoltă de orz, ovăz si 
mei. În Moldova, ouăle de lacuste îngropate peste iarnă 
în pămînt, au distrus în 1850 parţial semănăturile, anul 


341 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


soldindu-se aici cu o recoltă foarte slabă de griu, orz 
şi ovăz. 

Producţia anului 1851. Îndemnul pentru culturile de 
toamnă s-a făcut de astă dată numai de subocirmuitori, 
în înțelegere cu proprietarii sau cu arendasii. Catastife 
de întinderea semănăturilor există doar din şapte judeţe. 
Dintre acestea, cele mai mari întinderi cu griu de toamnă 
s-au semănat in Ialomita, Dolj şi Mehedinţi. În toate 
aceste judeţe s-a semănat mai putin griu decit în toamna 
precedentă. Apelul pentru arăturile de primăvară a tost 
adresat către ţărani şi ceilalţi „particoleri“, adică pro- 
prietari, arendași etc. Dar seceta mare din luna aprilie 
şi de la începutul lui mai a împiedicat lucrul la cimp. 
Dintre cele cinci judeţe, pentru care am găsit date sta- 
tistice, cel mai mult griu de primăvară s-a semănat în 
Dolj, unde s-a ajuns la cea mai întinsă cultură a lui 
înregistrată pînă atunci, si în Mehedinţi, unde suprafaţa 
cultivată cu această specie de griu a fost mai mare decit 
cea semănată în primăvara anului 1850. Tot în aceste 
două judeţe s-au înregistrat cele mai întinse culturi de 
porumb, care erau însă mai mici decît cele efectuate 
în anul anterior. Dar seceta, insotita de vinturi continue, 
care a bintuit îndeosebi în județele de răsărit ale ţării, 
a afectat creșterea holdelor de toamnă şi de primăvară. 
Ploile locale din a doua jumătate a lunii mai şi din cursul 
unii iunie au înviorat pe alocuri culturile, dar nu le-au 
putut salva. Ploi, de astă dată prea abundente, au urmat 
apoi toată luna august, cînd Oltul şi Jiul au provocat 
întinse inundaţii. Potrivit cifrelor furnizate de ocirmui- 
torii de judeţe şi totalizate de noi, producția din acest an 
a fost mai mică la toate soiurile de cereale decit cea din 
anul precedent. Ea s-a soldat cu lipsă pentru consumul 
intern la porumb, grîu, orz, ovăz şi mei în judeţele de 
munte şi cu un disponibil redus pentru export de griu 
in cele de ses. De notat că pînă şi judeţele Brăila si 
Ialomița au fost deficitare in acest an la toate speciiie 
de grine, afară de un infim excedent de orz. Ca şi îna- 
inte cu zece ani, acum se încheia un ciclu de trei ani 
de secetă şi de recolte deficitare. Producţia de cereale 
a fost destul de slabă în 1851 si în Moldova 156, 


456 Analiza recoltelor din principatul muntean din anii 1848— 
1851, la I. Corfus, Agricultura Țării Românești..., p. 242—251, iar 
pentru Moldova, la Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 106—107. 


342 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Recolta anului 1852. Date asupra suprafeţelor în'să- 
mintate din toamna anului 1851 s-au găsit doar pentru 
opt judeţe. Dintre ele, cel mai mult grîu s-a pus în 
Dolj (53 840 pogoane, cu 11587 pogoane mai mult ca în 
toamna anului 1850) si în Ialomita (43 329 pogoane, cu 
756 pogoane mai mult) 157. Iarna anului 1851 a fost grea, 
cu ger şi viscole mari, cărora au căzut victime la cîmpie 
o mulțime de oi, mai ales mocănești, cu ciobanii lor cu 
tot 58. Gerul a ţinut pina tîrziu în primăvară, cînd au 
urmat alte zăpezi, apoi ploi reci şi cînd, din lipsă de nu- 
treţ, precum si datorită frigului si intirzierii apariţiei ier- 
bii, au pierit o mulţime de vite. Cele mai mari pierderi 
s-au înregistrat la oile gestate şi la miei, precum şi în vi- 
tele aflate slobode pe cimpia Bărăganului 15%. Mai puţine 
vite mari s-au pierdut de foame în judeţele Vlașca, Dolj, 
Dimbovita si Arges. În Olt, avind nutreţ, ele au scăpat 10. 
Oricum, septelul ţăranilor a ieşit din iarnă imputinat si 
slăbit. Din această cauză, în primăvara anului 1852 s-au 
făcut puţine arături si semănături, şi ele au fost mult în- 
tirziate de ploi si frig. Întinderea lor se cunoaște numai 
din şase judeţe. În Dolj, griu de primăvară s-a pus pe o 
suprafaţă egală numai cu jumătatea întinderii insamint{ate 
cu griu de toamnă. Întinderea cultivată cu porumb a în- 
trecut in toate cele şase judeţe pe cea semănată cu griu 
de toamnă şi de primăvară, afară de judeţul Brăila, unde 
porumbul a deţinut locul al patrulea după orz, mei si 
griu. Seceta care a urmat în luna mai a afectat mai ales 
culturile de primăvară, îndeosebi în judeţele de la şes. 
Dar ploile abundente din luna iunie au schimbat situa- 
tia !Ci, astfel că recolta a fost imbelsugata 162. Ploile, însă, 
care au continuat în cursul verii, au împiedicat în jude- 


157 VL, 1054/1851, f. 814, 969—974, 985. 

158 Ibidem, f. 931—945. MI, Direcţia administrativă, 32/1852, 
f. 1—9. 

1595 In judeţul Brăila au pierit 1483 de boi şi vaci si 15810 
oi si miei, iar în judeţul Ialomiţa, lapovita a ucis de la 27 mar- 
tie pina la 14 aprilie 32421 de vite, dintre care 21776 de oi 
(MI, Dir. administrativă, 32/1852, f. 115—204). 

160 MI, Dir. administrativă, 32/1852, f. 366—370. 

16 Ibidem, f. 232—662, 417—418, 611—629, 656—678, 705—725, 
730—740. 


102 Ibidem, 103/1852, f. 265v. Divizia rural-comunală, 314/1852, 
£. 17 ; 366/1853, f. 62. 


343 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


tele Ialomița și Romanați strinsul cimpului 16. Recolta 
cea mai bogată de griu s-a obţinut în judeţele Teleorman, 
Dolj, Ialomiţa, Ilfov şi Olt. Ea n-a depăşit, însă, cantitativ, 
în nici un judeţ pe cea de porumb, afară de judeţul Bră- 
ila. Producţia anului a fost socotită excedentară la toate 
soiurile de cereale, cu excepţia judeţelor de munte, unde 
ea n-a acoperit cerințele consumului. În Moldova recolta 
a fost îmbelșugată, fiind socotită ca cea mai bogată din 
perioada cuprinsă între 1848 si 1859 16%, 

Producţia anului 1853. Îndemnul oficial pentru ară- 
turile de toamnă a pornit la începutul lunii septembrie. 
În judeţele Brăila si Ialomiţa, precum si în alte părți ale 
ţării, strinsul şi treieratul recoltei bogate din acel an a 
împiedicat pe ţărani să-șifacă la timp ardaturile '”. 
De aceea, toamna fiind lungă si favorabilă muncii la 
cîmp, la sfîrşitul lunii noiembrie s-a cerut din nou cir- 
muitorilor de județe să oblige pe clăcaşi să are fără înce- 
tare cit mai mult pămînt. În acest scop autorităţile locale 
au fost autorizate din nou să folosească boiernasi privi- 
legiati din sate care să supravegheze munca şi să ţină evi- 
denta semănăturilor. Atunci au fost îndemnați țăranii 
să semene grîu de Taganrog. În Mehedinţi ei au făcut 
atit de multe arâturi, încît au acoperit nu numai ogoa- 
rele, ci și miristile ce le aveau sterpe din anul trecut 166. 
Situaţii asupra culturilor de toamnă există numai din opt 
județe. Dintre acestea, cel mai mult grîu s-a semănat în 
Dolj (71 782 pogoane), Mehedinţi (42 865 pogoane) și Ia- 
lomita (31 871 pogoane). 

Iarna anului 1852/1853 a fost călduroasă, fără zăpadă, 
dar cu ploi continue, cu tunete, fulgere şi grindină, ca în 
toiul verii 157. De aceea şi îndemnul pentru arăturile de 
primăvară a apărut la 13 februarie 1853. Și acum sub- 
cirmuitorii, cu ajutorul privilegiatilor, trebuiau nu numai 
să îndemne ci să si stăruie ca toţi țăranii să iasă la arat 


ae MI, Direcţia administrativă, 32/1852, f. 524, 543, 770—771. 
10SEC: Negruti, op. cit., loc. cit., p. 107. 

: 16 MI, Dir. administrativa, 32/1861, f. 683, 770—771. Admi- 

nistrative, 103/1852, f. 539. Divizia rural-comunală, 374/1853, f. 76. 

V. şi „Buletin oficial“, nr. 4 din 20 februarie 1853, f. 15. 


166 Ibidem, f. 827—829, 866. V. si Buletin oficial“ i 
, I. ; . V. “5 cial“, . 104 
3 decembrie 1852, p. 413—414. i S ii: 


157 I, Corfus, Însemnări de demult, p. 155—156. 


344 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


pentru a completa cu semănături suprafetele rămase ne- 
insamintate toamna trecută din cauză că fuseseră ocupați 
cu stringerea recoltei 168. Semănăturile de primăvară s-au 
făcut așadar de timpuriu. Întinderea lor se cunoaşte nu- 
mai pentru şase judeţe. Griul de primăvară deţinea in 
cinci din ele suprafețe mult mai mici decit cel de toamnă, 
în schimb porumbul depășea cu mult întinderea cultivată 
cu griu de toamnă si de primăvară, afară de judeţul Ialo- 
mita, unde culturile de griu intreceau cu 6 767 de pogoane 
pe cele de porumb. În cel de al șaselea judeţ, și anume 
Brăila, primul loc îl deţinea orzul de primăvară, al doilea 
meiul, al treilea giiul de toamnă si de primăvară şi abia 
al patrulea porumbul. 

Ploile mari, căzute peste tot în lunile mai şi iunie si 
însoţite pe alocuri de grindină, au dăunat mult semănă- 
turilor. În județele de munte riurile au inundat culturile 
şi finetele, au luat case, mori, poverne si pătule cu po- 
rumb. În judeţul Romanați Oltul, iar în județul Brăila 
Dunărea au inundat semănăturile satelor din vecinătate. 
Un uragan, cu grindină, a bintuit la 30 iunie toată tara. 
Au început apoi ploile, dar în iulie au dat căldurile mari 
și seceta aspră, care au vestejit mai ales culturile de pri- 
măvară şi iarba. Cel mai mult a suferit porumbul, care 
în unele parti s-a uscat cu totul. În Romanați unii ţărani 
au tăiat cocenii şi au dat drumul vitelor în asemenea 
culturi. Pe unele moșii seceta a apucat porumbul nepră- 
sit. Numai în Dolj şi Mehedinţi se spera într-o recoltă 
bogată de porumb, mai ales de cel pus mai tirziu şi care: 
răsărise după ce trecuse seceta. 

Potrivit situaţiilor statistice din 13 judeţe (ele lipsesc 
pentru județele Rimnicul Sărat, Teleorman, Dolj şi Gorj), 
recolta anului a fost deficitară, îndeosebi la porumb, si 
numai în Ilfov şi Mehedinţi ea s-a soldat cu excedente: 
pentru export. De aceea, pentru a se preveni foametea, a 
fost nevoie să se distribuie sătenilor porumb și mei din 
magaziile de rezervă, aceasta mai ales că asupra lor că- 


1% MI, Divizia rural-comunală, 374/1853, f. 75, 81—142. V. si 
„Buletin oficial“, nr. 4 din 20 februarie 1853, p. 15. 


345 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


odea acum și sarcina transporturilor impuse de noul război 
ruso-turc ce se desfășura si pe pămîntul principatelor 169. 

Recolta anului 1854. Toamna anului 1853 a fost favo- 
-rabilă agriculturii. Întinderea culturilor de griu se cu- 
noaşte numai în şase județe, cea mai mare fiind în Ilfov, 
Dolj si Mehedinţi. Arăturile de primăvară au preocupat 
mult ministerul în acest al doilea an de război. Subcir- 
muitorii au primit ordin să colinde satele şi să găsească, 
în înțelegere cu proprietarii sau arendasii, mijloace pen- 
-tru ca ţăranii să însămințeze întinderi cit mai mari cu 
putinţă, dar în acelaşi timp să facă la termen şi trans- 
-porturile de război. Războiul însă i-a împiedicat de la 
lucrul cimpului, mai ales pe cei din regiunea Dunării. 
“Ca urmare, in județul Brăila s-au făcut puţine arături 
de primăvară. În Ialomița toţi țăranii se aflau în luna 
-martie 1854 executind transporturi si implinind alte tre- 
‘buinti militare, „fără a fi unul in răsuflare“, după cum 
:se exprima cirmuitorul. În Ilfov cîrmuitorul a trebuit sa 
execute toate cererile din partea trupelor străine, astfel 
că sătenii, luaţi cu săptăminile în transporturi, au rămas 
“in multe locuri fără semănături de orz şi porumb, iar 
puţinele culturi făcute pe unele moşii din apropierea 
Bucureştilor au fost distruse de trupele şi convoaiele de 
care în staţionare sau în trecere pe ele. Din cauza deselor 
transporturi şi unii țărani din Romanați au rămas fără 
semănături, iar alții nu le-au lucrat la vreme. In Dolj, 
“satele Calafat, Poiana, Cetatea și Ulmu n-au făcut deloc 
arături din cauza războiului 178, 

Date asupra suprafeței acoperite cu semănături de pri- 
măvară există numai din șapte judeţe. În toate acestea, 
întinderea semănată cu griu de primăvară a fost si în 
acest an cu mult mai mică decit cea cultivată cu griu 


‘de toamnă. Dar si porumb s-a pus mai putin ca în anii 
anteriori. În Muscel, ceea ce împiedica pe ţărani să facă 


159 Ibidem, f. 99—786 ; 366/1853, f. 476, 505, 507; 391/1853, 
f. 4—270. 

170 MI, Divizia rural-comunală, 374/1853, f. 811; 468/1854, 
E, 56—57, 86—91, 104—105, 110, 281, 392—399; 474/1854, f. 31, 
279 ; 527/1855, f. 270 ; 542/1855, f. 15, 36. 


346 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mai multe arături de primăvară era, după cîrmuitor, 
obiceiul lor de a nu-şi păstra fin pentru muncile acestui 
anotimp, ci de a aştepta apariţia ierbii. Primăvara și 
inceputul verii au fost secetoase. Seceta a provocat o mare 
lipsă de fin. Clăcașii de pe unele moşii cu păduri din 
Arges au cerut voie să facă frunzare, ca nutreţ pentru 
vite !“!, În Romanati, unii clăcași de pe moşiile mănăsti- 
resti şi-au făcut frunzare din pădurile situate în cuprinsul 
izlazurilor lor, iar încercarea arendasilor de a le lua dij- 
mă, si aceasta chiar in bani, a fost oprită de minister 172. 
În Dolj holdele au fost bătute de grindină 1%. Vara a 
izbucnit si epizootia, prăpădind un mare număr de vite. 
Aceasta n-a împiedicat însă pe arendasii din judeţele Bra- 
ila si Ialomiţa să pretindă, ba pe alocuri sa si ia chiar 
de la clăcași ierbărit pentru vitele de prisos moarte, abuz 
ce a fost interzis de minister. Incurajati, clacasii din Ia- 
lomita si Ilfov s-au împotrivit însă să-şi achite claca după 
numărul de vite găsit la numărătoarea făcută la 23 apri- 
lie, ci după acela, mai mic, ce le rămăsese în urma epizoo- 
tiei. cînd se produsese o mare schimbare între ei, cel 
de frunte căzind în categoria celor de mijloc, iar aceştia 
în rîndul cozii. De data aceasta ministerul nu le-a luat 
apărarea 1, 

Producţia anuală a fost excedentară la toate cerealele 
numai în Ilfov, Vlaşca, Teleorman si Mehedinţi, iar defi- 
citară în Dolj şi Vilcea. N-a ajuns pentru consum mai 
ales porumbul, care a fost surprins necopt de bruma 
foarte timpurie de la sfîrşitul lunii august. În județul 
Rimnicul Sărat au fost brumate si viile. Transporturile 
efectuate cu prilejul mişcărilor trupelor turceşti din vara 
acelui an au impiedicat p> ţăranii din plasa Borcea (Ia- 
lomita) să-şi adune cerealele de pe cimp, iar pe cele 
strinse le-au lăsat netreierate pina iarna tirziu, aceasta 
și din pricina ploilor de toamnă 17. 


it Ibidem, 468/1854, f. 211, 237, 262, 300; 481/1854, f. 4. 

2 MI, Direcţia administrativă, 42/1855, f. 23—24. 

MI, Divizia rural-comunală, 474/1854, p. 101. 

tı MI, Direcţia administrativă, 42/1855, f. 64—65, 82—83. Di- 
vizia rural-comunală, 539/1855, f. 144. 


“> MI, Divizia rural-comunală, 468/1854, f. 347, 351, 372; 474/ 
1854, f. 3, 29, 54, 56, 101—102, 336; 478/1854, f. 120—121 ; 542/ 
1855, f. 2. 


347 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Producţia anului 1855. Ordinul pentru arăturile de 
toamnă a fost dat la 18 septembrie 1854. Din cauza dese- 
lor transporturi însă, ţăranii, bunăoară cei din Ilfov, n-au 
apucat să-și strîngă porumbul, nici să-şi înceapă arăturile 
pînă toamna tirziu. Situaţii asupra culturilor de toamnă 
există. numai din nouă judeţe. Dintre acestea, cel mai 
mult grîu s-a semănat în Dolj (62 521 de pogoane). In 
judetul Ialomiţa griul s-a pus separat de secară, in plă- 
sile Borcea si Balta. Iarna a fost ploioasă, cu tunete şi 
fulgere la începutul lunii februarie. Timpul favorabil a 
grăbit (la 11 martie 1855) şi îndemnul oficial pentru țărani 
de a-şi face cit mai multe arături de primăvară 1%. Cifre 
asupra întinderii acestor arături se păstrează numai din 
șapte judeţe. Din ele se observă că griul de vară a 
continuat să fie cultivat mult mai putin decit: cel de 
toamnă. De pildă, în Dolj el a fost pus pe numai 18 469 
de pogoane, fata de cele 62521 de pogoane semănate 
toamna. În ceea ce priveşte culturile de porumb, pri- 
mul loc îl deţinea tot Doljul (109689 pogoane), apoi 
Mehedinţii (82 559 pogoane). În judeţul Ialomița fasolea. 
cultivată de arendasi separat de porumb, acoperea o 
suprafaţă de 2 007 pogoane 17. 

Ploile abundente au favorizat la început munca la 
cimp, apoi au impiedicat-o. Apele, ca Lotrul si Dunărea, 
au inundat regiuni întinse de arături şi semănături. Au 
urmat apoi călduri mari, vinturi şi secetă pînă în luna 
iunie, cînd a plouat, inviorind holdele si iarba. În luna 
iulie a bintuit din nou secetă mare, afectind culturile 
de porumb. Și mana a contribuit la distrugerea griului 
în județele Ialomiţa, Ilfov, Vlaşca, Teleorman, Romanați 
și Mehedinţi. În sfirsit, pe semănăturile din plasa Mar- 
ginea de Jos din județul Rimnicul Sărat s-au lăsat vara 
mulțimi de lăcuste, care au fost alungate apoi de țărani 
spre Moldova, de unde veniseră 18, 


Pentru acest an există o situaţie statistică, întocmită 
la cererea consulatului Prusiei, de recolta totală obti- 
nută pe tara de pe locurile țărănești si de pe rezervele 
boierești şi arendășeşti : 361 967 chile de griu, 13 690 


176 Ibidem, 468/1854, f. 367, 451 ; 539/1855, f. 39, 99, 115. 


7 Ibidem, f. 601—615. 


178 MI, Directia administrativa, 42/1855, f. 151. Divizia rural- 
comunală, 539/1855, f. 143—493. 


348 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


chile de secară, 119970 chile de orz, 12204 chile de 
ovăz, 973 719 chile de porumb !” şi 44 450 chile de mei. 
Producţia cea mai mare de grîu s-a obținut în Dolj, 
Romanați, Teleorman, Olt (în acest județ intrecind pe 
cea de porumb), Mehedinţi, iar cea mai mică în Muscel, 
Vilcea, Gorj şi în alte judeţe de munte. Cel mai mult 
orz s-a produs în județele Ialomița si Brăila, unde el a 
deţinut primul loc în producția de cereale. Porumbul a 
ocupat locul întîi în producţia de cereale în toate jude- 
tele, afară de Brăila, Ialomiţa si Olt 1%. 

Recolta anului a fost deficitară, mai ales cea de griu 
și porumb. De aceea preţul acestor cereale s-a urcat 
foarte mult 181. Lipsa de hrană a determinat pe Ştirbei 
să stăvilească ieşirea grinelor din tara prin sporirea taxei 
de export 182, Deficitară a fost şi producţia de fin. Ca 
si mai înainte, si acum clăcaşilor de pe unele moşii mă- 
nastiresti li s-a dat voie să „dărime mugur“ din cringu- 
rile şi pădurile de pe izlazurile satelor 18. Si în Moldova, 
după 1852 recoltele au fost mai puţin bogate datorită 
in parte războiului şi ocupației militare. Slab pentru po- 
rumb şi griu a fost anul 1855, cînd la ocupația militară 
austriacă s-a adăugat şi seceta 1%, 

Recolta anului 1856. Circulara pentru arăturile de 
toamnă a pornit la 9 septembrie 1855. Dar şi acum aces- 
tea au fost stinjenite, în unele părţi, de transporturile 
pe care ţăranii au fost siliţi să le facă pentru trupele de 
ocupaţie austriece. Trimisul ministerului să cerceteze cum 
se efectuau transporturile a constatat că trei parti din 
satele judeţului Brăila nu-şi făcuseră nici o brazdă de 
arătură, pentru că în acest județ nu se obişnuia să se 
cultive grîu si secară de toamnă. El a propus ca țăranii 
să fie siliți la aceasta prin execuţie. Ministerul a repetat 
ordinul către județe de a se îndemna sătenii să iasă la 
arat. Toamna a fost foarte secetoasă, iar putinelor ploi 


"9 Producţia de porumb din judeţul Ilfov (32396 chile) tre- 
buie sporită cu 27 320 chile, obţinute în plăşile Sabar și Olteniţa. 
1% MI, Divizia rural-comunală, 639/1856, f. 422, 452, 457. 

81 In județul Romanați, griul a ajuns la 160 de lei chila pe 
loc (ibidem, 539/1855, f. 451). 


1% Buletin oficial“, nr. 73 din 16 septembrie si nr. 92 din 
21 noiembrie 1835. 


183 MI, Administrative, 23/1856, f. 156, 210. Direcţia admi- 
nistrativa, 42/1855, f. 320—325. 
184 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 107. 


349 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


căzute i-au urmat vinturi iuți, care au uscat pămîntul. 
În Dolj, în scurtele intervale de timp bun, clăcașii au 
fost luaţi la arat de proprietari şi arendasi, astfel că cei 
mai mulţi dintre ei au rămas fără arături, mai ales că 
şi iarna a sosit prea devreme. Seceta a impiedicat facerea 
arăturilor şi în judetele Rimnicul Sărat şi Teleorman. 
În acest din urmă judeţ, din cauza iernii timpurii si aspre 
şi din pricina neîncetatelor transporturi, clacasii au apu- 
cat să facă puţine arături doar prin locuri mărginaşe. 
Date statistice asupra culturilor de toamnă se găsesc 
numai pentru şase judeţe. Secara s-a pus separat de griu 
în judeţele Rimnicul Sărat, Brăila si Ialomița. Zăpezile 
mari, căzute la începutul lunii decembrie, viscolele si ge- 
rul au înghețat Oltul si Dunărea şi au blocat comunica- 
tiile în judeţele de cîmpie. În ianuarie 1856 au început 
apoi căldurile, dezghetul, ploile şi inundațiile. În județul 
Brăila, profitind de timpul cald, parte din ţărani au ieşit 
cu plugurile la cîmp încă la sfîrșitul lunii februarie. În- 
demnul de a ara cit mai mult pămînt, pentru a recupera 
lipsa anului trecut, a pornit la 19 martie, pe un timp 
dulce de primăvară. In judeţul Buzău cîrmuitorul raporta 
că s-au făcut de două ori mai multe arături decit în anul 
precedent. Alta a fost însă situaţia în județul Romanați, 
unde începutul primăverii fiind foarte secetos, abia s-au 
putut face puţine arături, cîtă vreme la deal, de pildă în 
județul Muscel, porumbul a fost pus tirziu din cauza 
ploilor 185, 

Din lipsă de date nu se cunoaşte întinderea culturilor 
de primăvară. Ceea ce se ştie e că seceta aspră, întreruptă 
doar de puține ploi locale, a lovit primăvara si vara sema- 
naturile, finetele şi păşunile, iar că ploile rare din timpul 
verii au fost însoţite de grindină, care a dăunat şi ea mult 
culturilor. În judeţele Brăila şi Teleorman au apărut vara 
lăcustele, care n-au putut fi distruse de ţărani, fiindcă 
se aflau cuibărite în bălți. Prin mai multe locuri din ju- 
detul Ialomiţa, griul de primăvară a fost distrus nu numai 
de secetă, ci şi de gindaci, care i-au supt bobul pe cînd 
se afla încă crud. Iar în plaiul Teleajen din judeţul Pra- 
hova au apărut încă din 1855 niște viermişori (larve de 
carabus) în pămînt, care au mîncat iarba din rădăcină, 


15 MI, Divizia rural-comunală, 539/1855, f. 562, 633, 638, 675, 
702, 703, 706 ; 603/1856, f. 98—212 ; 697/1857, f. 670. 


350 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pricinuind stricăciuni finetelor şi semănăturilor. De acolo» 
s-au întins apoi în alte sate ale acestui judeţ, precum şi. 
în judeţul Buzău. Au fost stirpiti prin răscolirea pamin- 
tului cu plugul si cu sapa pe timp de ploaie si prin strin-- 
gerea lor in gramezi, fiind distruși apoi de săteni sau. 
mincati de păsările şi porcii aduşi in acest scop pe tere-- 
nurile contaminate. În luna mai seceta a înlesnit în. 
județele Prahova, Ilfov, Olt şi Teleorman invazia omizi- 
lor, care pe unde au trecut au dezbrăcat cu totul de- 
frunză pădurile şi pometurile de pruni şi au topit iarba: 
pămîntului, viermuind şi pe drumuri. Ca să-și salveze: 
prunii, în judeţul Olt ţăranii au fost îndemnați să-i. 
curețe de omizi prin orice metodă ar sti *. 

Și pentru acest an există o situaţie de producţia de- 
cereale obţinută la scara țării: 305 742 de chile de grîu 
si 10 416 chile de secară (mai putin ca în anul prece— 
dent), 151 308 chile de orz (mai mult ca în anul ante- 
cedent), 7 201 chile de ovăz (mai putin), 994 462 chile: 
de porumb si 78 958 chile de mei (mai mult decît in 
anul anterior). După calculele făcute de cirmuirile de 
județe si care trebuie luate mereu cu foarte multă pro- 
babilitate (pentru judeţul Ilfov ele lipsesc), recolta anu-- 
lui a fost excedentară la toate cerealele numai in jude-: 
tele Brăila, Ialomița, Olt, Teleorman si Vlasca. În rest, 
cea mdi mare lipsă s-a înregistrat la producţia de po-- 
rumb, cale, pe lingă secetă şi grindină, a mai avut de- 
suferit şi la cules din cauza ploilor abundente de toamnă. 
şi a căderii zăpezii timpurii. Strins pe alocuri şi băgat 
de ţărani in pătule, porumbul s-a stricat. Și meiul a: 
rămas netreierat în județul Brăila. La munte, si anume: 
în județul Muscel, bruma timpurie (de la începutul lunii 
septembrie) a distrus porumbul. Lipsa de porumb s-a. 
resimţit puternic iarna, dar mai ales în primăvara ur- 
mătoare. Pentru a se preveni foametea, s-a distribuit să- 
tenilor porumb din magaziile de rezervă. Simtitoare a. 
fost şi lipsa de fin, fapt ce a făcut pe unii clăcași să-şi 
achite dijma în bani. În Teleorman fînul a lipsit cu 
totul, iar ţăranii și-au cosit meiul ca nutreţ pentru iarnă!87.. 


1% Ibidem, 603/1856, f. 205, 210, 224, 229, 255, 268, 273, 277, 
297, 326, 347, 366, 400; 639/1856, f. 2, 65—66 ; 692/1857, f. 41—42. 
187 Ibidem, 604/1856, f. 816, 829—831, 836, 838 ; 639/1856, f. 26 ;: 
692/1857, f. 3, 21—22, 39, 110—111, 150—151, 174—175, 240—242, 
aig eee 697/1857, f. 670. Directia administrativa, 51/1858, 


351 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Producţia anului 1857 la porumb. Datele pentru cul- 
turile din toamna anului 1856 lipsesc. Iarna a fost caldu- 
roasa, cu ploi şi vinturi, iar pe alocuri cu puţină zăpadă. 
În general, timpul s-a menţinut favorabil muncilor la 
cîmp. Caimacamul Al. Ghica a cerut să i se prezinte săp- 
taminal rapoarte despre starea vremii si despre influența 
ei asupra culturilor de toamnă, iar ministerul a dat, la 
20 martie 1857, ordin pentru îndemnarea ţăranilor la arat. 
Vinturile reci şi uscate de la sfîrşitul lunii martie şi în- 
ceputul lunii aprilie n-au priit muncilor agricole. Această 
vreme a dăunat în Ialomița semănăturilor de toamnă si 
tot din cauza ei n-a răsărit saminta aruncată primăvara. 
Lipsa ploilor şi vinturile care au continuat neîncetat au 
întărit pămîntul în județele Buzău, Vlaşca, Teleorman şi 
Romanați, afectind si aici culturile de toamnă, finetele 
si păşunile. După aceea au început să cadă ploi din abun- 
denta în toată tara. În Vilcea ele au produs inundații si 
au adus grindina, care a distrus într-o singură zi viile 
si pometurile din 18 sate. La început țăranii au profitat 
de timpul favorabil și şi-au făcut în unele judeţe arături 
întinse de primăvară. În altele însă, de pildă în Argeş, 
din cauza prea multelor ploi, nu s-au putut face deloc, 
iar în Dimbovita n-au fost terminate. Numai în județul 
Buzău administraţia socotea că s-au făcut de două ori 
mai multe ca în anul precedent t88, 

Situaţii asupra întinderii culturilor de primăvară există 
numai pentru cinci judete. În Ialomiţa primul loc l-au 
deţinut orzul si ovăzul, al doilea meiul, al treilea porum- 
bul şi abia al patrulea griul. Cultura griului de primă- 
vară a fost depășită în acest judeţ, ca întindere, chiar de 
cea a fasolei (5 789 de pogoane). Porumbul s-a pus cel 
mai mult în Mehedinţi (138 939 pogoane) si Dolj (126 588). 
Este vorba de cele mai întinse culturi de porumb intilnite 
pina atunci în vreun județ din tara. 

Prea multele ploi însă, însoţite de grindină şi furtuni, 
care au continuat să cadă fără încetare în lunile mai, 
iunie si iulie, au produs inundaţii atit la munte, cit si 
la cîmpie, pricinuind mari stricăciuni culturilor și fine- 
telor. Puhoaiele au rupt poduri, au distrus drumuri si 
mori, au luat case, gardurile grădinilor si tarinilor, finuri 


188 Ibidem, 697/1857, f. 62—64, 259, 264, 334. 


392 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cosite. În Ilfov a început să se strice griul pe cîmp. Apoi 
în primele zile ale lunii septembrie în județele de munte 
a dat bruma, care a distrus porumbul, iar zăpada, care 
a căzut la 25 octombrie si care a ţinut vreo două sapta- 
mini, a apucat viile pe jumătate neculese. Si la cîmpie, 
bruma timpurie, apoi lapovita si ninsoarea de la sfîrşitul 
lunii octombrie au surprins cea mai mare parte din po- 
rumb crud şi necules. Mai trebuie amintit că si în acest 
an, în luna mai, omizile au bintuit pădurile și pometurile 
din judeţele Prahova, Vilcea si Vlașca. După administra- 
torul acestui din urmă judeţ, rar s-au întîmplat mulţimi 
atît de mari de asemenea insecte, ca în acel an. În urma 
lor pomii se uscau. Nu exista mijloc de stirpire. Și lă- 
custe s-au ivit într-un sat din Dolj, nu însă dintre acelea 
care se arătaseră în anii trecuţi şi care vătămaseră simti- 
tor semănăturile, ci din cele obişnuite, care apăreau în 
timpul verii 189, În sfirsit, ca o curiozitate merită amintit 
faptul că odată cu zăpada prematură de la cîmpie au 
apărut la munte păsări de baltă, si anume babite (pelicani), 
care se lăsau prinse de vii. Cu ele au venit o puzderie de 
alte păsări, mici, numite cinteze, atit de multe, că aco- 
pereau ca norii cerul cînd treceau ceasuri la rind. Acestea 
au mincat jirul din păduri 1%. 

Pentru acest an există o situaţie întocmită la cererea 
consulatului Franţei de producţia obţinută pe tara. Mi- 
nisterul ceruse în acest scop date asupra recoltei obţinute 
în fiecare judeţ de ţărani, proprietari şi arendaşi, calcu- 
lată în chile de cite 400 de ocale fiecare. Cum această 
recoltă o considera destul de imbelsugata, el pusese în 
vedere administratiilor locale să nu dea vreo lipsă de pro- 
duse la calcularea necesarului pentru consumul intern, 
după cum se procedase în alti ani. Unii administratori 
însă, ca cei de Rimnicul Sărat, Buzău, Ialomița si Vlașca, 
au dat numai cantitatea produsă de clăcași, iar cel de Olt 
si cea obţinută de proprietari si arendasi, ambele calculate 
însă în chile mici (de cite 200 de ocale fiecare). La minis- 
ter s-au adunat mecanic cifrele primite si s-a ajuns la 
cantități care nu reflectă nici pe departe realitatea. Aceas- 
ta constituie încă o dovadă de aproximatia care caracte- 
rizează şi în această perioadă statisticile agrare. Oricum, 


10 Ibidem, 692/1857, f. 414, 431, 439 ; 697/1857, f. 9—680, 763, 
780, 881 ; 756/1858, f. 4, 10. Administrative, 49/1857, f. 52, 54. 
1% I. Corfus, Însemnări de demult, p. 151—152. 


353 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


din situaţiile întocmite de administratiile judeţene si din 
tabelul totalizat de minister reiese că volumu! producției 
de grîu şi secară a fost de 595 173 de chile, cîtă vreme 
recolta de porumb a dat 1 404 983 de chile, cea de orz 
și ovăz 272 673 de chile, iar cea de mei 57 158 de chile. 
Recolte excedentare la toate speciile de cereale au rapor- 
tat nouă judete. Deficitară a fost producţia de porumb 
mai ales în judeţele de munte. Ca urmare, satele de acolo, 
ca şi unele din județele de cîmpie, au fost scutite de a 
depune în acel an porumb în magaziile de rezervă. iar 
pentru a se face fata lipsei de hrană în primăvara anului 
1858 s-au distribuit la săteni produse din aceste maga- 
zii 191. În Moldova anii 1856 şi 1857 au dat recolte bune 
de secară, orz, ovăz și mai ales de mei, dar mai slabe de 
porumb 192, 

Recolta anului 1858. Prin circulara pentru arăturile 
de toamnă din 19 septembrie 1857 s-a recomandat din 
nou să se apeleze la boiernaşi, pentru a supraveghea ca 
țăranii să pună în pămînt saminta cit mai curată si mai 
aleasă. Seceta şi vintul au împiedicat în judeţul Rimnicul 
Sărat facerea arăturilor. Cifre asupra suprafeţei arate 
există numai pentru cinci judete. Cel mai mult griu si 
secară s-a pus în Dolj (64 717 pogoane) şi Ialomiţa (32 250 
pogoane). Iarna a fost geroasă. Oltul şi Dunărea au înghe- 
tat. La începutul lunii martie au fost ploi şi vinturi, care 
au grăbit dezghetul. Timpul a fost foarte prielnic arătu- 
rilor de primăvară. Ele s-au făcut pe mari întinderi în 
județele Buzău si Ialomița. Acest din urmă județ deti- 
nea mereu primul loc în cultura orzului şi ovăzului. Date 
asupra culturilor de primăvară s-au păstrat numai din 
patru judeţe. În aprilie a fost secetă, iar în mai și iunie 
au căzut ploi abundente, pe alocuri însoţite de grindină. 
Numai în judeţul Brăila au fost vinturi si călduri. La 
sfirşitul lunii iunie au fost furtuni mari în judetele 
Brăila, Ilfov, Prahova, Dimbovita, Arges si Vilcea, pro- 
vocind mari stricăciuni. A urmat apoi din nou secetă, 
întreruptă de citeva ploi locale. Seceta a distrus în parte 
culturile de porumb în judeţele Rimnicul Sărat, Buzău 


191 MI, Divizia rural-comunală, 682/1857, f. 1, 3, 6—183; 692/ 
1857, f. 137—138, 405—465 ; 756/1858 ; 768/1858, f. 96. 


12 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit, p. 107. 
354 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


şi Prahova. În judeţele Buzău si Ialomiţa au bintuit si 
lacustele 19, 

Anul s-a soldat totusi cu o recolta imbelsugata. Dupa 
aprecierile administratiilor locale, productia la toate ca- 
tegoriile de cereale a fost excedentară in 13 judete, si 
deficitară iarăşi la toate grinele numai într-un singur 
județ (Prahova), iar numai la porumb, mei, orz şi ovăz 
în judeţele Rimnicul Sărat, Buzău si Muscel 1%. Există și 
o situaţie de producția ţărănească pe ţară, situaţie pe 
care D. Pop Martian a considerat-o cea mai completă şi 
mai probabilă. După ea, clăcașii au produs 399 121 chile 
de grîu si secară, 1 752 562 chile de porumb, 187 755 chile 
de orz si ovăz si 95 855 chile de mei 1%. În Moldova s-au 
obţinut roade frumoase de porumb, în timp ce griul a 
suferit de pe urma lăcustelor (în sudul țării) şi a timpului 
defavorabil din vara acestui an 1%. 

Producţia dezastruoasă a anului 1859. Suprafața însă- 
mintata în toamna anului 1858 se cunoaște numai din 
cinci judeţe. În Dimbovita s-au semănat 9 999 de pogoane 
de rapiță pe rezervele boiereşti si arendășești. În unele 
locuri, ca în plasa Gălășeşti (Argeş), căderea timpurie a 
zăpezii n-a permis să se facă deloc arături. Primăvara 
timpul a fost bun pentru agricultură. Țăranii din Ialo- 
mita au ieşit cu plugurile la cîmp la începutul lunii mar- 
tie. Timpul s-a menţinut favorabil si în aprilie, astfel că 
în Romanati se spera ca agricultura făcută în acel an 
să întreacă pe cea din toţi anii precedenţi. Pe o moşie 
din Teleorman ţăranii au fost siliţi cu jandarmi să iasă 
la arături 1%. În mai au început însă ploile mari, care 
au împiedicat pe țăranii din judeţul Vlaşca, Teleorman, 
Argeş, Romanați şi Gorj să-şi facă arături din belşug. 
Cifre asupra suprafeţei cultivate primăvara există din 15 
județe (ele lipsesc pentru județele Rimnicul Sărat si 
Buzău). Cea mai mare întindere cu griu de primăvară 
s-a insdmintat în Dolj (61 752 pogoane), apoi în Teleor- 


"3 MI, Divizia rural-comunală, 697/1857, f. 666, 756; 344/ 
1858, f. 14: 755/1858, f. 115, 212, 249, 294, 320, 323; 757/1858, 
E. 945, 1023. Administrative, 73/1858, f. 301 ; 17/1859, f. 153. 

1% MI, Divizia rural-comunala, 768/1858, f. 2—171. Dir. gen. 
a Statisticii, 102/1859, f. 161. 

195 Analele statistice“, an. I, nr. 1, 1860, p. 14. 

1% Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 107. 

197 MI, Dir. gen. a statisticii, 77/1859, f. 31, 34—64 ; 102/1859, 
f. 253. Administrative, 18/1859, f. 348v. 


355 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


man (28 133 pogoane), Romanați (26439 pogoane) etc. 
Secara s-a semănat separat în patru judeţe, cel mai mult 
în Ialomița (4 311 pogoane). Tot in acest din urmă judeţ 
s-a pus cel mai mult orz (55 568 pogoane) şi mei (41 981 
pogoane). Al doilea judeţ cu cele mai întinse culturi de 
orz si mei a fost Brăila. Doljul deţinea si cea mai mare 
întindere însăminţată cu porumb (189 825 pogoane), după 
el urmind Mehedintii, Vlașca, Dimbovita etc. Rapita s-a 
semănat in 10 judete, cel mai mult in Vlaşca (6 865 po- 
goane). Fasolea s-a pus separat de porumb în Ialomița 
(11 236 pogoane) şi Ilfov (3 297 pogoane) 1%. 

Dar ploile torențiale, care au continuat toată luna 
iunie, au pricinuit în toată tara mari stricăciuni semănă- 
turilor. Ele au împiedicat prășitul porumbului și treie- 
ratul rapitei (în Vlasca si Teleorman). Apele au ieşit din 
albiile lor si au produs întinse inundații si enorme pa- 
gube holdelor si finetelor. La începutul lui iulie au dat 
apoi căldurile si vinturile, care au provocat atît la ses, 
cit si la munte, o mare secetă, aceasta tinind apoi toată 
luna lui august. Cel mai mult a suferit porumbul. Pe 
alocuri acesta n-a putut fi prășşit din cauza întăririi pă- 
mintului de secetă. În judeţele Prahova, Vlașca, Dolj si 
Mehedinţi au apărut vara niște viermisori, care au stricat 
si ei porumbul 1%, Dar cel mai mare flagel, pe lingă 
secetă, au fost lăcustele, care au năvălit la sfîrşitul lunii 
iunie, cuprinzind partea de est şi de sud a ţării. În unele 
locuri ţăranii au căutat să le alunge cu obiecte sunătoare 
(clopcte, căldări în care băteau cu vătraiele), cu răcnete, 
cu bice, dar fără succes, căci erau enorm de multe 2%. 
in altele, ei au aprins la capătul țarinei cu porumb stră- 
chini cu păcură în dreptul vintului, pentru ca fumul si 
mirosul greu să le gonească 7°!. Ministerul a cerut admi- 
nistratorului de Brăila să dea foc cimpiilor. Lucrul n-a 
tost însă posibil, deoarece, pe de o parte, nu se ridicase 
încă recolta de pe ele, iar pe de alta, lăcustele nu puteau 
fi surprinse de foc, căci se ridicau în aer. La propunerea 


1% Dir. gen. a statisticii, 102/1859, f. 71—309 ; 177/1860, f. 83, 
114, 153—154. 

1% Ibidem, 107/1859, f. 14—188, 191, 200. MI, Administrative, 
17/1859, f. 96. 

200 A căror mulțime — scria administratorul de Prahova — 
infatisa ca un nor și fum, iar mergerea lor părea un glas ca de 
potop“. 

21 „Analele Economice“, nr. II, 1961, nr. 5—8, p. 54—56. 


356 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


acestui administrator însă, s-a dat ordin judeţelor ca să 
se grape cu mărăcini trase de boi locurile pe care erau 
aşezate lăcustele, dar şi aceasta a rămas fără rezultat, 
din cauza suprafețelor mari acoperite de ele. Atunci s-a 
luat, la propunerea aceluiaşi administrator, măsura de 
a se scoate ouăle de lăcuste din pămînt. Ca urmare, în 
Ialomiţa s-a recoltat toamna 276 de chile si 17 banite 
de larve care au fost arse cu var nestins. În general însă, 
măsurile folosite s-au arătat ineficace, iar lăcustele nu 
s-au ridicat de pe locul invadat decit numai atunci cînd 
n-au mai avut ce minca pe el. Aşa au provocat ele 
daune enorme porumbului, meiului şi finului 202. 

În asemenea condiţii anul s-a soldat cu o recoltă 
foarte slabă. Asupra ei există situaţii pentru toate jude- 
tele (în afară de Brăila şi Vlașca), dar ele neavînd nici o 
aparenţă de certitudine, D. Pop Martian n-a găsit de 
cuviinţă să le publice in revista sa, așa cum făcuse cu 
cele din 1858 23. Cert este că din cauza lipsei de hrană, 
care în primăvara anului 1860 a ameninţat unele judete 
cu foametea, iar în Muscel a făcut să izbucnească epide- 
mia, s-a dat la ţărani porumb din magaziile de rezervă. 
Porumbul s-a scumpit atunci foarte mult %4. In Moldova 
anul a fost mai slab decit cel precedent, mai ales la 
porumb, aceasta din cauza timpului neprielnic, iar in 
sudul țării si a lăcustelor, precum si a unor viermi dău- 
nători 205. 

Recolta anului 1860 la porumb. Date asupra întinderii 
semănate în toamna anului 1859 există pentru 11 judete. 
Cel mai mult griu s-a pus în Ilfov (80 754 pogoane), Dolj 
(74 183 pogoane), Romanati (60 803 pogoane) si Mehedinţi 
(51 877 pogoane), iar cea mai multă rapita în Vlaşca 
(5 523 pogoane). Cifre despre semănăturile din primăvara 
anului 1860 se găsesc numai din cinci județe. Cele mai 
multe s-au făcut tot în Dolj 2%, Ploile prea multe căzute 


22 MI, Divizia rural-comunala, 29/1859, f. 582, 635 ; 848/1859, 
f£. 36—266 ; 879/1860, f. 145. Dir. gen. a statisticii, 107/1859, f. 
154—196. 

%3 „Analele Statistice“, nr. I, nr. 1, 1860, f. 10. 

24 MI, Divizia rural-comunală, 829/1859, f. 635—876; 897/ 
1860, f. 501—682, 912. Dir. gen. a statisticii, 177/1860, f. 16. 

25 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 107. 

26 Dir. gen. a statisticii, 177/1860, f. 23—370. 


357 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


în primăvară la munte au impiedicat insă creşterea po- 
rumbului 207, 

Și in acest an au bintuit lăcustele. Unele erau din 
cele ce se ingropasera în toamna anului 1859 în pămînt, 
de unde au ieşit apoi primăvara, la razele soarelui. Gu- 
vernul a alocat fonduri pentru premierea si plata tarani- 
lor folosiţi la exterminarea lor. În Romanați se zicea că 
ele au fost mincate de porcii bagati pe locurile în care 
erau îngropate, iar în Vilcea au fost prinse cu pinze 
mari, apoi ucise prin foc şi lovire. În alte judeţe oamenii 
le-au vinat cind erau mici si cînd nu puteau zbura, adu- 
nindu-le cu plase de piînză mari de sute de coturi si 
hăgindu-le în gropi făcute anume, unde le-au ars cu 
fin şi le-au călcat în picioare. N-au putut însă fi stirpite 
cu desavirsire, căci se aflau adăpostite în culturi 208. În 
iulie au năvălit apoi altele, tot de la răsărit, trecînd spre 
apus, prilejuind şi ele mari stricăciuni holdelor pe unde 
se asezau 9. Guvernul a luat măsuri să se prindă în 
pinze și să se ardă pe şiruri de paie, metodă care a con- 
tribuit la imputinarea lor. Ca si în anul precedent, ele au 
pricinuit cele mai mari daune porumbului. Acesta a mai 
avut apoi de suferit în unele parti şi din cauza secetei 
şi grindinii. Alte calamitati au fost inundaţiile din vara 
și din toamnă 2!9, 

Situaţii asupra recoltei se păstrează numai din cinci 
județe. Deficitară a fost, in general, producţia de po- 
rumb 2!l. Lăcustele au dăunat culturilor de porumb și în 
partea de sud a Moldovei 212. 

În 1859 şi 1860 Principatele au fost bintuite de o gravă 
criză economică, considerată drept prima criză comercială 


*" MI, Administrative, 125/1860, f. 120; 279/1860, f. 118—119. 
Divizia rural-comunală, 897/1860, f. 1612—1613. 

%S MI, Divizia rural-comunală, 897/1860, f. 944. Direcţia ad- 
ministrativa, 67/1860, f. 112. „Analele Economice“, 1860/II, p. 
21—25. 

™ „Că era multe foarte — notează un contemporan — că 
pă unde trecea, să făcea un nor de la pămînt pina la nori. Erea 
groază celor ce nu mai pomenise venire de lăcuste. Că stai în 
drum cînd te întilneai cu trecerea lor, asa mulțime erea“ (I. Cor- 
tus, Însemnări de demult, p. 311). 

2 „Analele Economice“, 1860/III—IV, p. 3—4 şi an. II, 1861, 
nr. 5—8, p. 54—56. 

"11 Dir. gen. a statisticii, 446/1861, f. 9—81. MI, Administra- 
tive, 279/1860, f. 1—2. 

2 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 107. 


358 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de tip capitalist. Ea s-a manifestat printr-o scădere 
bruscă și generală a preţurilor, a exportului și importului, 
după o urcare a lor neobișnuită în anii precedenţi, prin 
inceta:i de plăţi, prin falimente, prin întirzieri la plata 
arenzilor și a impozitelor etc. Criza a lovit atit marea 
proprietate, intrucit scăzind prețurile la cereale, aren- 
dasii n-au mai putut plăti sau menține arenzile vechi, cit 
şi mica gospodărie ţărănească, sărăcind-o pe alocuri cu 
totul, intrucit comerțul cu vite si cărăuşiile au încetat ?!’, 

Producţia de griu a anului 1861. Toamna anului 1860 
a fost foarte ploioasă. O parte din seceriş, care scăpase 
de secetă si de lăcuste, a rămas pe cîmp expus ploilor. 
Clăi de grîu se aflau la sfîrşitul lunii noiembrie pe cim- 
purile din apropierea Bucureştilor, de astă dată însă din 
cauză că arendasii nu le dijmuiseră încă. Ţăranii din plasa 
Balta (Romanați) s-au sfiit să are din abundență pentru 
grîu si orz din pricina lăcustelor care-și lăsaseră ouăle 
în pămînt. Revărsările riurilor au distrus o mare parte 
din semanaturi. Situaţii asupra suprafeţei semănate toam- 
na se pittrează numai din cinci judeţe. Si acum cel mai 
mult griu s-a semănat în Dolj (72 368 pogoane). Iarna a 
fost grea. Viscolul îngrozitor din 17 si 18 decembrie a 
tăcut ravagii printre vitele si oamenii surprinşi pe cîmp 
in județele Brăila, Ialomita si Rimnicul Sărat. Dezghetul 
din primăvară a făcut ca Dunărea să inunde în județul 
Ialomiţa 21. Suprafaţa acoperită cu semănături de pri- 
măvară se cunoaște numai pentru județul Brăila (182 643 
pogoane) 215. Vara n-a plouat trei luni la rind, încît a 
scăzut simţitor şi nivelul apelor Dunării, ieşind la su- 
prafata stincile de la Porţile de Fier. Lăcustele au năvălit 
şi în acest an, al treilea la rind, dar nu în cantităţi așa 
de mari ca mai înainte. Ele au bintuit mai mult județele 
de cimp, unde s-au îngropat în pămint. Mii de familii au 
rămas lipsite de hrana zilnică. Si acum s-au alocat fon- 
duri pentru plata ţăranilor angajaţi la distugerea lor. În 


43 MI, Administrative, 17/1859, f. 96. BA, doc. 2/MCCCLXVII, 
f£. 511. „Analele Economice“, 1860/I, p. 7—10. Gh. Zane, Politica 
economică a Principatelor in epoca Unirii si capitalul străin, in 
„Studii“, XII (1959), 1, p. 224—225. 

214 MI, Dir. gen. a statisticii, 421/1861. f. 15; 423/1861, f. 99, 
181V. Divizia rural-comunala, 979/1861, f. 7. „Analele Economice“, 
1960/III—IV, p. 3—4. 


215 Dir. gen. a statisticii, 380/1861, f. 28v. 


359 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


judeţul Rimnicul Sărat la stirpirea lăcustelor au parti- 
cipat şi dorobantii, care au cerut pentru aceasta ca pă- 
rintii lor să nu facă claca in muncă, ci s-o dea în bani, 
pentru a avea timp să îngrijească si de culturile lor 246, 
Ploile multe de toamnă au împiedicat treieratul griului, 
crzului şi meiului în judeţele Brăila, Ialomiţa, Ilfov, Vlaş- 
ca si Teleorman 217. 

Începînd cu acest an, recoltele au fost apreciate de 
comisiile agricole județene, înfiinţate la 13 octombrie 
1861 cu scopul de a afla cantitatea si felul produselor din 
fiecare județ si de a furniza guvernului date asupra dis- 
ponibilului de cereale pentru export, precum si asupra 
dezvoltării agriculturii in general. La stringerea datelor 
trebuia să se explice tăranilor rostul acestor comisii, de- 
oarece se ştia că ei nu-și declarau adevărata lor recoltă 
de teamă să nu fie supuși la noi dari ?!8. Potrivit situaţiei 
întocmite pe baza cifrelor furnizate cu multă aproxima- 
tie de comisiile agricole, producția de cereale din acest 
an a fost de 1073 761 chile de griu, 1 884 chile de secară, 
1 588 575 chile de porumb, 459 122 chile de orz si ovaz 
și 182 615 chile de mei. S-au obținut apoi 12 304 595 ocale 
de fasole, 1 385 ocale de linte, 5 094 ocale de in, 90654 
ocale de cinepa, 444 528 ocale de tutun și 233 120 ocale 
de rapita. Patru au fost județele (Brăila, Ilfov, Teleor- 
man si Mehedinţi) în care griul a ocupat, cantitativ, locul 
înaintea porumbului. Orzul, ovăzul şi meiul au continuat 
să dețină primele locuri în producția de grine a județelor 
Brăila şi Ialomița si implicit în cea a întregii tari 2!9. 

Recolta de păioase si în special cea de griu a fost 
socotită drept una din cele mai imbelsugate. Producția 
de porumb n-a acoperit cerințele consumului sătesc în 
județele Buzău, Olt, Argeş, Dolj, Gorj şi Mehedinţi. Ju- 
detul Muscel a înregistrat o lipsă la toate cerealele. 

Exportul a fost stinjenit de scăderea nivelului apelor 
Dunării si de intirzierea cu care s-a făcut secerisul. Aceste 
împrejurări au făcut ca prețul grinelor să scadă sub cel 


216 „Analele Economice“, 1861/I—IV, p. 85—86 si an. II, nr. 
5—8, 1861, p. 54—56. MI, Administrative, 39/1861, f. 31—32. 

27 MI, Divizia rural-comunală, 979/1861, f. 548, 716. Dir. gen. 
a statisticii, 420/1861, f. 20 ; 436/1861, f. 13v. 

28 Dir. gen. a statisticii, 424/1861, f. 7. „Analele Economice“, 
an. II, nr. 5—8, 1861, p. 70. 


219 „Analele Economice“, an. II, 1861, nr. 5—8, p. 70—79. 


360 ` 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


ce fusese în 1860 2%. In general; dezvoltarea agriculturii 
şi a producției de cereale marfă a continuat să fie impie— 
dicată de lipsa de căi de comunicaţii ?!. Din aceasta 
cauză au rămas neexportate în acest an cele mai multe 
din grinele rezervei. În judeţul Teleorman unii proprie- 
tari şi-au făcut semănături puţine, tocmai pentru că 
nu-și puteau desface uşor producţia 22. Satele din apro- 
pierea Dunării din judeţul Mehedinţi îşi transportau pro- 
dusele la schelele acesteia, cîtă vreme cele din partea 
muntelui îşi vindeau porumbul la negustori pentru în- 
grăşatul porcilor, care erau exportati apoi în Banat, Tran- 
silvania şi Ungaria 2%. Prin urmare, o influenţă hotărî- 
icare asupra dezvoltării agriculturii a continuat s-o aibă. 
comerțul. 

Recolta anului 1862. Timpul favorabil a înlesnit în 
toamna anului 1861 efectuarea unor întinse semănături 
de grîu şi rapita. În Teleorman, comisia agricolă aprecia 
că asemenea semănături n-au atins nicicind pina atunci 
suprafeţe atit de mari. În total s-au semănat în tara 
703 390 de pogoane cu griu, 32 969 de pogoane cu orz, 
4 787 de pogoane cu mei şi 13 191 de pogoane cu rapita. 
Cel mai mult griu s-a pus în Dolj (115797 pogoane) si 
Ilfov (111 235 pogoane). În Romanați s-a semănat cea 
mai multă rapita (4 174 pogoane) 2%. 

Iarna a fost grea şi lungă, cu zăpezi mari şi ger aspru 
în toată tara. Primăvara a început cu vinturi reci, grin- 
dina si uscăciune 2%. Cu griu de primăvară au fost semă- 
nate, în total, 91 449 de pogoane, deci o suprafaţă infimă, 
în comparaţie cu cea insamintata cu grîu de toamnă. 
Aceasta înseamnă că griul de toamnă a constituit în epoca 
studiată baza producției de grîu a ţării. Secara a fost 
semănată pe 25 789 de pogoane, porumbul pe 1184285 
de pogoane, orzul pe 255 816 pogoane, ovăzul pe 47 784 de 


2% Ibidem, 1861/I—IV, p. 54. 

21 „Lipsa totală de căi de comunicaţie este cauza si iz- 
vorul tuturor durerilor noastre“ — declara in 1861 vicepresedin- 
tele comisiei agricole din județul Gorj (Dir. gen. a statisticii, 
438/1861, f. 37). 


22 Dir. gen. a statisticii, 420/1861, f. 5. 
2) Ibidem, 387/1861, f. 57. 


2% Ibidem, 420/1861, f. 8. „Analele Economice“, an. IV, nr. 
13—16, 1863, p. 78. 


2% Ibidem, 437/1861, f. 123. 


361 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pogoane, meiul pe 137049 pogoane, fasolea pe 33613 
pegoane, cartoful pe 1574 pogoane (aceasta plantă fiind 
cultivată cite putin în fiecare judeţ), rapita pe 3307 
pogoane şi tutunul pe 3448 pogoane. Întinderea acope- 
rită cu culturi de toamnă şi de primăvară a fost in acest 
‘an de 2 538 456 de pogoane 226, 

În mai si în lunile următoare a bintuit seceta, mai ales 
la cîmpie. În judeţul Brăila, pe lingă secetă, ceața din 
timpul nopții a „mănat“ pe alocuri holdele. Tot la cîmpie 
au bintuit din nou lăcustele. În judeţul Brăila s-a propus 
ca locul în care acestea s-au îngropat să se are de două 
ori toamna si tot de atitea ori primăvara, pentru a le 
scoate afară si a le distruge. Primăvara s-au mai ivit 
in două sate din Ilfov nişte viermi ,,grinosugi‘, care au 
mîncat în citeva zile 23 de pogoane de griu. În ţară a 
bintuit apoi, cu excepţia judeţelor Buzău si Arges, epi- 
zootia 277. 

Recolta a fost mult mai slabă decit cea din anul pre- 
cedent. În judeţul Brăila ea a fost considerată mediocră, 
iar în Ialomita, Teleorman si Romanați foarte slabă, mai 
ales cea de porumb. Numai în judeţul Prahova s-a esti- 
mat că recolta a fost mai bună decit cea din anul ante- 
rior2%. În total, s-au obţinut 955 759 chile de griu, 
'32 426 chile de secară, 1 298 221 chile de porumb, 322 684 
‘chile de orz, 49 353 chile de ovăz, 127 668 chile de mei, 
9 790 chile de hrişcă şi 21 985 chile de rapita. S-au recol- 
tat apoi 7 834 387 ocale de fasole, 595 339 ocale de cinepă, 
77 184 ocale de in, 751 170 ocale de tutun si 830 148 ocale 
de cartofi. Din vii s-au scos 7 279 464 vedre de vin, iar 
din pometurile de pruni 4 379 628 vedre de rachiu. Finul 
a dat 732 268 care de măsură. Producţia de gogosi de 
mătase a fost de 59 503 ocale, iar cea de săminţă de gin- 
daci de 843 de ocale şi 217 dramuri. Doljul a produs 
şi în acest an cel mai mult grîu (175 753 chile) şi porumb 
(156 010 chile). Griul a avut, cantitativ, întîietatea fata 
de porumb în judeţele Ialomiţa, Ilfov, Romanați şi Dolj. 


2% Analele Economice“, an. IV, nr. 13—16, 1863, f. 79. 


27 Dir. gen. a statisticii, 380/1861, f. 65, 104; 420/1861, f. 8. 
MI, Divizia rural-comunală, 2019/1863, f. 1 ; 2020/1863, f. 2. „Ana- 
lele Economice“, 1862/I—IV, p. 29—32 si an. IV, nr. 13—16, 1863, 
p. 79. 

228 Dir. gen. a statisticii, 379/1861, f. 60; 380/1861, f. 104; 
422/1861, f. 106. 


362 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


În Brăila şi Vlașca el se apropia de porumb. Numai în 
județele de munte porumbul continua să ocupe primul 
loc2%. În Moldova cele mai bogate recolte s-au obţinut 
in tinuturile de nord, deși aici pămîntul era mai putin 
roditor ca cel din partea de sud a ţării, mai expus secetei 
si lăcustelor 2%. 

Producţia anului 1863. În toamna anului 1862 s-au 
făcut semănături de griu pe 768 295 de pogoane (cu 
64 905 pogoane mai mult ca în toamna anului precedent). 
De asta dată Ilfovul a deţinut primul loc în cultura griu- 
lui de toamnă, urmat de Teleorman (care-şi dublase a- 
proape suprafaţa semănată cu griu, în comparație cu cea 
semănată in toamna anului 1861) si de Dolj (care, dim- 
potrivă, isi redusese simţitor întinderea insamintata cu 
această plantă, în raport cu cea din toamna precedentă). 
Si orz s-a semănat mai mult. În schimb s-a pus mai putin 
mei si rapita. 

Iarna a fost caldă, fără zăpadă. Taranii si-au treierat 
grinele şi și-au strîns, în februarie, finul ce rămăsese din 
toamnă pe finețe. Primăvara a fost secetoasă la cimpie si 
ploioasă la munte. Totuşi s-au însămînțat mult mai multe 
cereale decit. în primăvara anului anterior : 120873 de 
pogoane cu grîu, 29 827 de pogoane cu secară, 1 462 072 
pogoane cu porumb, 293 065 pogoane cu orz, 47883 po- 
goane cu ovăz, 141 815 pogoane cu mei şi 43 569 pogoane 
cu fasole. Cartoful s-a pus pe 1494 pogoane, rapita pe 
3 008 pogoane si tutunul pe 8 880 pogoane. În total, cul- 
turile de toamnă şi de primăvară au acoperit o suprafaţă 
de 2 975 122 de pogoane (cu 436 666 de pogoane mai mult 
ca în 1862) ™!. 

Dar seceta aspră care a bintuit toată vara cimpia, mai 
ales dincolo — dar si dincoace — de Olt 2 a afectat sim- 
titor recolta. S-a constatat că în ultimii cinci ani această 
calamitate a incercat partial de trei ori ţara. Cauza era 
golirea coastelor munţilor de păduri si mai ales stirpirea 
pădurilor la cimpie %:. De acesa comisia agricolă a ju- 


29 „Analele Economice“, an. IV, nr. 13—16, 1863, p. 80—85. 
2:0 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 107. 


3i „Analele Economice“, an. IV, nr. 15—16, 1863, p. 108—109. 


22 Dir. gen. a statisticii, 421/1861, f. 65 ; 436/1861, f. 69; 437/ 
1861, f. 203' ; Divizia rural-comunală, 1918/1863, f. 4; 2018/1863, 
£. 18—19 ; 2021/1863, f. 78. 


25 „Analele Economice“, 1863/I—IV, p. 39. 


363 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


detului Ialomița a propus ca proprietarii să planteze pă- 
duri pe Bărăgan, indeosebi pentru adăpostirea mulţimii 
vitelor %f. În Ilfov, pe lingă secetă, recolta de grîu a fost 
atinsă de mană, iar în Dolj si de lăcuste %5. Nici epizootia 
n-a cruțat septelul ţăranilor 2%. 

Ca recoltă s-au obținut 1 060 513 chile de grîu, 33 387 
chile de secară, 1630 615 chile de porumb, 414 649 chile 
de orz, 54 876 chile de ovăz, 120 499 chile de mei, 11 315 
chile de rapita, 2527 chile de hrisca, 11670 861 ocale de 
fasole, 493 120 ocale de cinepa, 47 897 ocale de in, 780 049 
ocale de cartofi, 1749299 ocale de tutun, 204 677 407 
vedre de vin(!), 2 785 584 vedre de ţuică, 483 375 care 
de fin, 112 462 ocale de gogosi si 3 743 ocale de saminta 
de gindaci de mătase. In unele judeţe recolta a fost 
socotită mai slabă decit cea din anul precedent. Ea a 
fost considerată bună şi satisfăcătoare in judeţele Dim- 
bovita, Vlaşca si Vilcea, mediocră in județele Rimnicul 
Sărat, Brăila, Ilfov şi Muscel, slabă in Teleorman, foarte 
slabă in Olt si Mehedinţi şi foarte rea in Romanați. Ex- 
cedente pentru export la toate speciile de grine s-au in- 
registrat în judeţele Brăila, Buzău, Dimbovita, Arges si 
Vlașca, iar numai la griu sau porumb (excedente obtinute 
mai ales de pe rezervele proprietarilor şi arendaşilor) în 
judeţele Rimnicul Sărat, Prahova, Ilfov, Vilcea, Dolj şi 
Gorj 238, Slaba recoltă n-a împiedicat însă pe ţăranii din 
Mehedinţi să vinda, la prețuri foarte ridicate, porumb in 
Banat, unde bintuia foametea 2°. În Moldova anul 1863 
a dat cea mai frumoasă recoltă din întreaga perioadă 
studiata, si aceasta la toate cerealele, dar mai ales la griu 
si porumb, de patru ori mai mare ca cea din 1848 210, 

Recolta de la ses a anului 1864. Semănăturile din 
toamna anului 1863 au acoperit 967 887 de pogoane cu 


“4 Dir. gen. a statisticii, 436/1861, f. 58. 

25 Ibidem, 437/1861, p. 203V ; 425/1861, f. 81. 

36 Ibidem, 387/1861, f. 80. Divizia rural-comunală, 2044/1863, 
f. 6. „Analele Economice“, an. IV, nr. 13—16, 1863, p. 142. 

27 Analele Economice“, an. IV, nr. 13—16, 1863, p. 114— 
115. Cifra exagerat de mare la recolta de vin este desigur o 
eroare. Aceasta a fost comisă la judeţul Rimnicul Sărat, pentru 
care s-au dat 200 711 033 de vedre, în loc de litri de vin. 

28 Dir. gen. a statisticii, dosarele 335—492 din 1861. Divizia 
rural-comunală, dosarele 218, 219, 2024, 2042, 2044 din 1863. 

2% Ibidem, 387/1861, f. 90. Divizia rural-comunala, 2021/1863, 
£. 78—79, 87. 

20 Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 107. 


364 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


griu (cu 199 592 de pogoane mai mult ca în toamna pre- 
cedentă), 39 786 de pogoane cu orz, 1472 de pogoane cu 
mei si 9 356 pogoane cu rapita. De asta dată cel mai mult 
griu s-a semănat in judeţul Ialomița (170 251 pogoane), 
apoi în Ilfov, Dolj si Teleorman 2"!, 

Iarna a fost geroasă si a ţinut pina in aprilie 1864, 
astfel că arăturile s-au făcut cu mare întirziere, mai ales 
la munte 22. Griu s-a semănat pe 77 824 de pogoane (cu 
43 049 pogoane mai puţin decit în primăvara anterioară). 
În schimb secara a acoperit cea mai mare întindere în- 
tilnită pina atunci in fara, adică 126085 pogoane (cu 
96 258 de pogoane mai mult ca in primavara anului 1863). 
Cea mai multă secară s-a pus în judeţul Ialomiţa (83 228 
de pogoane), adică de două ori suprafaţa însăminţată cu 
această plantă în toate celelalte judeţe, luate la un loc. 
Porumb s-a însăminţat pe 1508 739 pogoane, deci mai 
mult decit in 1863 ; Ialomiţa detinind, de astă dată pen- 
tru prima oară, locul întii (188 880 pogoane) în cultura 
acestei plante. Tot în Ialomiţa s-au semănat întinderi mai 
mari decit cele cultivate în toate judeţele luate la un loc 
cu orz, ovăz si mei ™. Dacă cifrele date în statistică 
oglindesc realitatea, atunci de relevat este faptul că Ialo- 
mita a trecut, începînd din primăvara anului 1864, in 
fruntea judeţelor ţării în ceea ce priveşte producţia de 
cereale. Oricum, suprafaţa cultivată la scara ţării a ajuns 
în 1864 la 3 532 286 de pogoane (cu 557 064 pogoane mai 
mult ca in 1863), anul reformei agrare inregistrind asa- 
dar cea mai întinsă agricultură întilnită pînă atunci. Mai 
rămîne doar ca natura să fie tot atit de darnică, pe cit 
de harnică a fost în acel an țărănimea. 

Vara însă a adus ploi torențiale, adevărate potoape, 
care au produs mari inundaţii. Atunci Dimbovita a inun- 
dat Bucureştii. Ploile necontenite si inundaţiile au pri- 
cinuit daune simţitoare culturilor de cereale si finetelor 
din întreaga tara. Pe deasupra si boala a secerat, ca şi 
anul antecedent, vitele oamenilor, mai ales la cîmpie 2“. 

Recolta a fost mai abundentă decit cea a anului 1863. 
S-au obținut 1 364 683 chile de grîu, 202 510 chile de se- 


21 Analele Economice“, an. IV, nr. 13—16, 1863, p. 108. 
22 Dir. gen. a statisticii, 419/1861, f. 87. 


%3 „Analele Economice“, an. V, nr. 17—20, 1864, p. 52—53. 


%4 Dir. gen. a statisticii, dosarele 380—492 din 1861. ,,Ana- 
lele Economice“, an. V, nr. 17—20, 1864, p. 81. 


365 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cară, 2 066 143 chile de porumb, 870495 chile de orz, 
144 838 chile de ovăz, 331 836 chile de mei, 10 461 chile 
de rapita si 188 chile de hrişcă. Producţia de fasole si 
linte s-a ridicat la 9 807 353 de ocale, cea de cinepa la 
559 038 ocale, cea de in la 282 959 ocale, cea de cartofi 
la 891 642 ocale, iar cea de tutun la 1 215 217 ocale. Re- 
colta de vin a fost de 2 750 359 de vedre, iar cea de ra- 
chiu de prune de 2 493023 de vedre. Finetele au dat 
730 851 de care de măsură de fin. Producţia sericicola 
a fost de 36 429 ocale de gogosi si de 625 de ocale si 87 
dramuri sămiînţă de viermi de mătase 2°. Calitatea cerea- 
lelor a fost însă inferioară celei a recoltelor din anii an- 
teriori, din cauza ploilor căzute la cîmp în timpul strin- 
sului si treierisului şi datorită brumei care a bătut mun- 
tele pe vremea culesului porumbului. De aceea, ele n-au 
avut în acest an o căutare prea mare la export. Comisiile 
agricole au apreciat recolta ca excelentă în Dolj, foarte 
bună în Romanați, abundentă în Brăila si Teleorman, 
bună în Buzău si Ialomiţa, mijlocie în Rimnicul Sărat; 
„n-a fost bună“ în Mehedinţi, „din cele mai slabe“ în 
Muscel, „cu totul nefavorabilă“ în Prahova, „prea slabă“ 
în Vilcea si „ca niciodată, foarte rea“ în Gorj. Excedente 
la tot felul de grine au înregistrat judeţele Rimnicul Sărat, 
Buzău, Brăila, Ialomița şi Dolj, iar la grîu şi porumb 
Prahova. Romanați si Mehedinţi 2%. În situaţia recoltei pe 
fara se arată că judeţul Ialomița a dat la toate catego- 
riile de cereale cam jumătate din producţia obţinută de 
toate celelalte judeţe luate la un loc 27. S-ar putea să fie 
vorba de o exagerare și deci de o eroare. În Moldova re- 
colta a fost abundentă. Daune porumbului le-au pricinuit 
şi aici inundațiile din vară, ploile de toamnă și alte ac- 
cidente climatice. Şi aplicarea legii rurale a provocat per- 
turbări în procesul lucrărilor agricole 28. 

Din cele expuse mai sus se desprind unele concluzii 
în legătură cu evoluția producţiei cerealiere din Princi- 
pate. În Tara Românească se constată mai întîi că, atît ca 
suprafaţă cultivată cit si ca producţie, griul de toamnă 
s-a găsit tot timpul cu mult înaintea celui de primăvară. 
La cîmpie, întinderile cultivate cu acest soi de griu au 


245 Analele Economice“, an. V, nr. 17—20, 1864, p. 58—59. 
26 Dir. gen. a statisticii, dosarele 330—492 din 1861. 

17 Analele Economice“, an. V, nr. 17—20, 1864, p. 58. 

2% Ec. Negruti, op. cit., loc. cit., p. 407. 


366 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


crescut vertiginos de la o toamnă la alta. Griul de toamnă 
a constituit baza producției de grîu a ţării. Ca întindere, 
culturile de griu (de toamnă şi de primăvară) au întrecut 
cu mult (în unele judeţe au dublat şi triplat) pe cele în- 
registrate în tara în prima jumătate a secolului al XIX- 
lea. Se observă apoi că griul s-a cultivat tot mai mult 
separat de secară. De asemenea fasolea a început să se 
cultive separat de porumb. 

Creşterea suprafeţei semănate cu griu nu s-a făcut 
în dauna culturii porumbului si a celorlalte cereale. Dim- 
potrivă, si suprafața însămințată cu porumb s-a extins 
mult de la an la an. Sporul pe ţară al întinderii cultivate 
cu această plantă în 1864 a fost de «16 667 de pogoane 
fata de anul precedent. Volumul producției de porumb la 
scara ţării a fost cu mult mai mare decit cel al producției 
de griu. Numai în ultimii ani ai perioadei examinate griul 
a luat-o, ca producție, înaintea porumbului în judeţele 
Ialomița, Ilfov, Romanați, Dolj si Mehedinți. Judetele 
Brăila si Ialomiţa au continuat să producă cele mai mari 
cantităţi de orz, ovăz şi mei. În 1862, 1863 şi 1864 supra- 
fata cultivată cu cereale în tara a sporit cu 993 730 de 
pogoane față de anii anteriori. 

Dar recoltele n-au fost la înălțimea indicilor de creş- 
tere ai suprafeţelor cultivate. În principatul muntean se 
întîlnesc în această perioadă doar doi ani (1852 şi 1858) 
cu recolte imbelsugate pe toată tara si la toate cerealele, 
altul (1861) cu recoltă abundentă la griu, iar altul (1864) 
cu recoltă de cereale imbelsugata în regiunea cimpiei. În 
rest, cinci ani (1848, 1850, 1854, 1862 şi 1863) au dat re- 
colte mediocre, şase ani (1851, 1853, 1855, 1856, 1857 şi 
1860) recolte deficitare, iar doi ani (1849 şi 1859) de-a 
dreptul dezastruoase. În principatul moldovean, de la 
1848 pina la 1861, cu excepţia anului 1852, se inregis- 
trează un sir de ani cu recolte slabe si foarte slabe. Cau- 
zele sint identice cu cele din Tara Românească, si anume 
seceta cronică, calamitatea lăcustelor, inundaţiile frec- 
vente, omizile, epizootiile, iar pe deasupra şi cele trei 
ocupaţii militare străine din 1848—1849, 1853—1857 (turce, 
ruse şi austriece). Abia după 1862 se constată o normali- 


zare a producţiei agricole, o creştere evidentă a acesteia 
pină la 1864. 


367 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Cantitatea de săminţă si producţia la hectar. În ceea 
ce priveşte cantitatea de sămință cerută în această pe- 
rioadă la cultivarea diferitelor plante cerealiere în prin- 
cipatul muntean, ea era, în medie, după estimarea făcută 
în 1862 de comisia agricolă a judeţului Argeş, de cinci 
ocale pentru pogonul cultivat cu porumb, deci de zece 
ocale la hectar, de 60 ocale pentru pogonul semănat cu 
griu de toamnă sau cu orz, de 45 de ocale pentru cel în- 
samintat cu grîu de primăvară, de 70 de ocale pentru 
pogonul cultivat cu secară, de 50 de ocale pentru cel se- 
mănat cu ovăz, de patru ocale pentru pogonul de mei, de 
opt ocale pentru cel de fasole, de 12 ocale pentru cel de 
«cartofi, de 100 de ocale pentru cel de cinepa, de cinci 
ocale pentru cel de in, de patru ocale pentru cel de ra- 
pita si de 50 de dramuri pentru pogonul cultivat cu 
tutun 219. 

Mai greu se poate stabili producția la pogon. Aceasta 
era condiționată de natura solului, de regiunea geografică 
în care se cultivau cerealele, de starea timpului şi de 
„diferiţi alţi factori naturali, variind de la un an la altul, 
după recolta obţinută. 


Cele mai mari dificultăţi pe care le intimpina calculul 
producţiei la pogon provin din faptul că documentele nu 
dau totdeauna cantităţile de cereale în chile şi ocale, ci 
cel mai des în banite. Lucrul se încurcă şi mai mult, cînd, 
în cazul porumbului, aceste banite nu sînt date în 
graunte, ci în stiuleti (cocoloşi). Se ştie că de la 1 ianuarie 
1833, în Tara Românească chila a fost stabilită la 400 de 
ocale, cîtă vreme în Moldova ea a rămas mai departe de 
240 de ocale. Tot atunci s-a fixat banita mare la 40 de 
ocale (într-o child intrind 10 banite mari), iar banita mica 
la 20 de ocale (într-o child intrind 20 de banite mici) %0, 
Aceste măsuri de capacitate au fost folosite apoi tot 
timpul în întreaga tara, afară de judeţul Olt, unde în 
tranzacţiile de vinzari de cereale a mai persistat o vreme 
chila mică de 200 de ocale %1, 


219 Dir. gen. a statisticii, 379/1861, f. 85. Comisia agricolă 
a județului Gorj aprecia că la un pogon de porumb intrau 9 
ocale de săminţă, iar la unul de griu 60 de ocale (ibidem, 438/ 
1861, f. 65). 


0 V, 6493/1832, f. 280. 


31 MI, Divizia rural-comunală, 639/1856, f. 28. BA, ms. rom. 
3887, f. 321. 


368 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Cei ce au estimat în perioada studiată producția de 
porumb la pogon in banite n-au specificat de cite ocale 
era acea banita si ce cantitate de graunte ieşea dintr-o 
baniţă de stiuleti, pentru a se putea calcula producţia la 
pogon in graunte. Ba mai mult, aceasta s-a socotit pe 
alocuri in banite numai de cite 10 ocale fiecare, indiferent 
dacă era vorba de boabe sau de ştiuleţi 22. Din confrun- 
tarea diferitelor date se ajunge la concluzia ca la calcu- 
larea productiei de porumb s-a avut de obicei in vedere 
banita de 20 de ocale de stiuleti si că două banite de 
stiuleti s-a socotit că dădeau o banita de graunte, deci 
că dintr-o banita de 20 de ocale de cocolosi s-a scos o 
banita de 10 ocale de boabe 22. 

În 1848 producţia de porumb la pogon s-a estimat pe 
unele moşii din județele Prahova si Dolj la 500 de ocale, 
iar pe altele din judeţele Vlasca si Teleorman la 40 ba- 
nite cocolosi (deci la 400 ocale de graunte), sau la 30 de 
banite mici de graunte (deci la 600 de ocale) si, in sfir- 
sit, pe alta din județul Mehedinţi la cel mult 300 de 
ocale de graunte 2%. Știrbei însuși a apreciat producția 
anului 1849 la 400, cel mult 500 de ocale la pogon %5. În 
1850 comitetul de elaborare a legii sale a socotit şielcă un 
pogon producea cel mult o chilă de porumb sau de griu 
pe an “8, În 1854, an cu recoltă mediocră, cirmuitorul de 
Vlașca a socotit că un pogon lucrat bine a dat 110 ba- 
nite de ştiuleți 25? (deci 550 de ocale de graunte). În 1856, 
an cu producție deficitară, pe trei moşii din vecinătatea 
Potlogilor (Dimbovita) pogonul de porumb a dat între 
120—150 de baniţe 2°8 (desigur de stiuleti), iar pe o moşie 
din Vlașca de pe un pogon lucrat mai bine au ieşit 110 
banite de stiuleti 25% In 1857, an de asemenea cu recoltă 
deficitară, pe o moşie din judeţul Olt clăcaşii au produs 
40—50 de banite la pogon (fireşte de boabe) 20. În 1858, 


? De pildă, în Muscel în 1857 (MI, Direcţia administrativă, 
51/1838, f. 151) şi în 1860 (ibidem, 65/1860, f. 99). 
: MI, Direcția administrativă, 51/1858, f. 151. Administra- 
tive, "18/1859, f. 8. BA, ms. rom. 3886, f. 260, 295. 
i BA, ms. rom. 3886, f. 186—187, 295, 376, 380; ms. rom, 
3887. t 81—82. MI, Administrative, 20/1849, II, f. 300—310. 
55 MI, Divizia comunală, 83/1849, f. 7—9. 49. 
#6: D; c. Sturdza-Scheeanu, op. cit., p. 651. 
%7 MI, Direcția administrativă, 42/1855, f. 243. 
58 MI, Administrative, 39/1856, f. 255. 
39 Ibidem, 23/1856, f. 306—308. 
20 Ibidem, 34/1857, III, f. 1121. 


369 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


an cu recoltă îmbelşugată, în Vlașca producţia la pogon 
a fost de pina la 40 de banite mari de ştiuleţi2:! (deci 
800 de ocale de graunte), iar în Teleorman între 60 si 65 
de banite mari de cocolosi 2°? (deci 1 200—1 300 ocale de 
graunte). În 1861, an cu recoltă de porumb deficitara, in 
judeţele Arges, Muscel si Prahova s-a socotit la o chilă 
producţia medie la pogon °», iar în Mehedinţi numai la 
250 de ocale 2%. În Dimboviţa se aprecia că la loc bun si 
pe timp favorabil pogonul dădea pina la 1 000 de ocale 
de graunte =". În 1862 în Gorj se estima că pe timp bun 
pogonul producea 1 500 de ocale, pe timp mijlociu 850 de 
ocale, iar pe timp slab 500 de ocale2:6. In 1863, în Vlasca 
s-au obţinut 2 chile (800 de ocale) la pogon 2", iar în 1864 
s-a socotit numai o chilă producţia medie la pogun, în 
timp ce în judeţul Brăila s-a obţinut o chilă şi jumătate, 
iar în județul Arges se estima că pogonul de porumb 
producea 500 de ocale de grdunte si 300 snopi de co- 
ceni 268, 

Și producţia de griu la pogon este dată de obicei în 
banite, fără a se preciza cite ocale intrau în acea baniță. 
Dar ea este estimată si în clăi ®9 şi atunci, pentru a o cal- 
cula in ocale este nevoie de a sti citi snopi intrau într-o 
claie şi ce cantitate de boabe ieșea dintr-un snop. În Ro- 
manati se aprecia, în 1849, că un snop putea da, cînd 
griul se făcea de cea mai bună calitate, două pînă la două 
ocale si jumătate de boabe 20. În Mehedinţi se socotea, 
in 1853, că snopul dădea o oca şi jumătate de boabe 2". 
În Ialomița se aprecia, in 1856, că claia de grîu avea 28 
de snopi si că din 6—8 clăi ieșea o chilă de grîu 22 

Cînd producția se dădea în banite si se preciza capa- 
citatea acestora in ocale, atunci calculul era uşor. De 


761 Ibidem, 18/1859, f. 7. 

%2 Ibidem, 65/1858. 

3 Dir. gen. a statisticii, 379/1861, f. 7; 422/1861, f. 9; 4927 
1861, f. 8. 

264 Ibidem, 387/1861, f. 16. 

265 Ibidem, 336/1861, f. 41. 

266 Ibidem, 438/1861, f. 65. 

267 Ibidem, 424/1861, f. 86—88. 

268 Ibidem, 832/1864, f. 34, 40. 

29 In 1848 pe o moşie din Teleorman se socotea că un po- 
gon a dat 8 clăi (MI, Administrative, 20/1849, I). 

27 BA, ms. rom., 3892, f. 65. 

271 BA, doc. 880/MCCXLIV. 

272 MI, Divizia rural-comunală, 639/1856, f. 2. 


370 . 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pildă, în 1856, an cu recoltă deficitară, pe o moşie din 
Teleorman pogonul a dat numai 9 banite mici, deci 180 
de ocale 2"), iar in Vlaşca producția din 1858, an îmbel- 
şugat, a fost pe moşiile din vecinătatea Stoienestilor de 
numai cite 10 banite mici ^, adică numai de 200 de ocale 
la pogon. In 1861, an cu recoltă de grîu îmbelșugată, în 
Arges si Ilfov pogonul a produs 2 chile, în Teleorman o 
chilă si trei sferturi, iar în Mehedinţi o chilă %*. În 1862 
se aprecia că în Gorj se obținea pe timp bun 850 de 
ocale, pe timp mijlociu 550 de ocale, iar pe timp nefavo- 
rabil pînă la 400 de ocale la pogon 2“. În 1863 pogonul a 
dat in Vlaşca o producție medie de pina la două chile 
si jumătate, iar în 1864 numai de o child 2, cîtă vreme 
în judeţul Brăila de o chilă şi un sfert. În 1864, an rodi- 
tor, în acest din urmă judeţ producţia de secară, orz şi 
ovăz la pogon a fost de 2 chile, iar cea de mei de 600 de 
ocale >**, În judeţul Arges pogonul de orz si de mei a 
produs în acelaşi an pina la o chilă, iar cel de secară si 
de ovăz pînă la 300 de ocale 2". Pr oductia de fasole pusă 
prin porumb a fost în aceste judeţe de 400 de ocale la 
pogonul cultură de porumb. În ceea ce priveşte producţia 
de fin, în Arges se socotea in 1864 că pogonul de fineata 
dădea, în medie, un car de măsură și jumătate, iar în 
Vlașca un car de măsură. In Moldova productivitatea so- 
lului a fost apreciată, în medie, la patru chile de porumb 
graunte la falce, la trei chile și jumătate de crz, ovăz 
sau mei si la trei chile de griu si secară (chila de 240 de 
ocale). În perioada 1850—1859, productivitatea a fost 
calculată la 2,81 chile la falce şi la șase chile de cereale 
la o chilă de saminta, iar in 1860, in medie, la trei chile 
şi jumătate la falce şi la șapte chile d= grine la o chila 
de saminta 280, 


273 MI, Administrative, 28/1854 
24 MI, Direcţia administrativă, 52/1858, II, f. 266. 


Dir. gen. a statisticii, 387/1361, f. 16; 374/1861, f. 7; 420/ 
1861, f. 20 ; 437/18€!. F. 4. 


376 Ibidem, 438/1861, f. 65. 

E, Ibidem, 424/1861 f 85—83 ; 832/1851, f. 34. 
278 Ibidem, 380/1861. F. 159v, 

29 Ibidem. 832/1864 f. 40. 

2%) Ec. Negruti. op. cit., ioc. cit., p. 109. 


371 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


CAPITOLUL AL X-LEA 


TRANSHUMANTA, 
FACTOR DE CONTINUITATE 
SI UNITATE IN EVOLUTIA ECONOMIEI 
AGRARE ROMANESTI 


Se ştie că hotarele dintre tari, chiar atunci cînd sint 
formate din munți înalți sau de ape late şi cînd sînt pă- 
zite cu strasnicie, nu pot opri cu totul trecerea oamenilor 
peste ele. Cu atît mai mult această trecere nu poate fi 
stăvilită, cînd asemenea hotare despart temporar si arti- 
ficial frinturi ale unuia şi aceluiași popor, silit de impre- 
jurări istorice vitrege să trăiască timp îndelungat despăr- 
tit în ,,tari separate si sub stăpiniri străine. In cazul a- 
cesta, schimburile economice şi culturale, ca și mișcările 
de populaţie din asemenea ţări sînt continue si perma- 
nente peste granițele statale, efemere, ca între oameni de 
origine, limbă, credinţă, obiceiuri şi ocupații comune, ca 
între membrii aceleiași mari familii. 

Un exemplu concludent în istoria şi geografia istorică 
a sud-estului european îl constituie interdependenta eco- 
nomică şi culturală şi schimburile de populaţie dintre cele 
trei „țări“ românești, Transilvania, Moldova si Tara Ro- 
mânească, pina la unificarea lor într-un singur stat na- 
tional. 

Mișcările demografice din aceste „țări“ şi însemnătatea 
lor pentru unitatea poporului român au format la noi 
obiectul unor numeroase cercetări. O mulțime de studii 
istorice, lingvistice, geografice, etnografice, folclorice etc. 
au îmbogăţit, pe parcursul timpului, cunoştinţele în acest 
domeniu. 

În paginile ce urmează încercăm o analiză sumară, 
mai ales pe baza materialului de arhivă, a rolului ce l-a 
avut în viata economică si in continua alimentare şi im- 
prospătare a populaţiei din „țările“ române de la sud si est 
de Carpaţi şi din Dobrogea aşa-numita transhumanță, a- 
dică acea pendulare cronică a țăranilor transilvăneni, 


372 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


crescători de vite, cu turmele lor de la munte la cimpie 
şi de la cimpie la munte. Carpaţii meridionali, cu Transil- 
vania şi Tara Românească, formează una din regiunile 
Europei, unde acest fenomen este cel mai vechi şi unde 
drumurile parcurse sînt cele mai lungi. Turmele coborau 
toamna din munți la iernat la ses pe pășunile din veci- 
nătatea Dunării si în balta acesteia, multe din ele trecind 
în Dobrogea, iar primăvara anului următor urcau la vărat 
în munţi. 

Păstoritul transhumant se făcea de către o serie de 
sate transilvănene, libere, adică nesupuse clăcii, din veci- 
nătatea hotarului cu Tara Românească si Moldova. Între 
ele, primul loc îl ocupau cele din regiunea așa-numită 
Margine sau Mărginime de la poalele munţilor Sibiului, 
şi anume Siliştea, Gales, Tilişca, Rod, Poiana si Jina, la 
care se mai pot adăuga satele Vale, Sibiel, Cacova, Săcel, 
Orlat, Gura Riului si Răşinari. Oierilor de aici li se spu- 
nea în Transilvania „mărgineni“, în Tara Românească 
„ungureni“, iar în Moldova „ţuţuieni“. Veneau apoi oierii 
din cealaltă zonă de intens păstorit transhumant si a- 
nume cei din cele „Șapte sate“ din Tara Birsei din veci- 
nătatea Brașovului, cunoscute sub numele de „Săcele“ 
(Săcele, Tirlungeni, Zizin, Purcăreni, Budila, Prejmer şi 
Hărman), cărora ţăranii de la sud de Carpaţi le ziceau 
„birsani“, dar care în general erau cunoscuţi sub numele 
de „mocani“. Săcelele Braşovului şi Mărginimea Sibiului 
formau cele mai importante centre pastorale, urmate 
fiind de satele din regiunea Branului ai căror locuitori li 
se spuneau ,,pacurari“ în Transilvania, iar dincoace de 
munți „moroieni“. În general însă, satele care erau an- 
trenate în curentul transhumantei ocupau întreg arcul 
Carpaţilor, începînd din Maramureș, trecînd prin Bistriţa, 
Ciuc, Trei Scaune, Tara Birsei, Tara Făgăraşului, munţii 
Sibiului şi terminînd in Tara Hațegului. Cu timpul {a- 
ranilor antrenați în orbita păstoritului transhumant li s-a 
spus, în general, ungureni sau mocani. 

Numărul de sate transilvănene care-şi trimiteau tur- 
mele la păşune in Tara Românească nu trecea de 150, 
dintre care numai 40 alimentau volumul transhumantei 
în proporţie de 700/ şi numai 37—40 dintre ele isi trimi- 
teau turmele la iernat peste Dunăre, în Dobrogea, ca 
unele ce dispuneau de cel mai mare număr de oi. Dintre 
toţi ceilalţi, oierii din Sălişte se caracterizau prin cea mai 


373 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


largă arie de răspindire în zona carpato-dunăreană, apoi 
cei din Răşinari si Poiana, poienarii ajungînd cu turmele 
lor prin cele mai îndepărtate colțuri ale cimpiei dunărene 
si ale celei dobrogene !. 

Drepturile și obligațiile oierilor transilvăneni în Prin- 
cipate. De la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi pe par- 
cursul primelor trei decenii ale celui următor, normele 
privitoare la păşunatul vitelor ungurenilor în Țara Ro- 
mânească, precum si la drepturile şi obligațiile lor s-au 
întemeiat pe aşezămintul lui N. Mavrogheni din 1787, 
întărit de sultan, la baza căruia stăteau dispozițiile aces- 
tuia din urmă luate în înțelegere cu Austria şi incluse in 
firmanul său din 1786 către numitul domn, apoi pe un 
nou firman clin 1792, cu un conținut identic, şi pe un nou 
asezamint al lui Gh. Caragea din 1815 si în sfîrşit pe ul- 
timul, cel al lui Gr. Ghica din 1825, toate acestea avînd 
ca bază cele stabilite în asezdmintul din 1787, doar cu 
unele adaosuri care corespundeau unor elemente noi sur- 
venite pe parcursul anilor în evoluția transhumantei. Ele 
asigurau oierilor ungureni dreptul de a-şi paşte vitele 
in tara si de a se folosi de rodul indeletnicirii lor, in 
schimbul unor taxe către camara domneasră (oieritul, 
cîte 10 bani de oaie, şi văcăritul, cite 33 de bani de vite 
mari, iar de vițel, mînzat, minz, pe jumătate) si al unor 
dări către stăpinii de moşii pentru păşunea folosită de 
turmele lor. Atit la intrarea cit si la ieşirea din ţară, se 
făcea de către vătafii plaiurilor. iar din 1829 încoace şi 
de către funcționarii vistieriei, numărătoarea vitelor şi se 
înscria pe biletul austriac de trecere (,,reghie“) numărul 
şi felul vitelor intrate, toate acestea pentru a se prein- 
timpina evaziunea de la plata vămii la ieşirea din tara 
pentru vitele lipsă sau prisos, afară de cele provenite din 
prăsilă. În tot acest răstimp, desfăşurarea normală a 
transhumantei a fost jenată de obligaţia ungurenilur de 
a da pina la o anumită dată a verii brînză la casariile 
domneşti şi la cele boiereşti, pentru a fi prelucrată în 
caşcaval, şi de a vinde oi negustorilor turci, la preţuri 
impuse. Ea a fost tulburată si de abuzurile vatafilor de 
plai si ale vamesilor, de care oierii transilvăneni erau în- 


1 C. Constantinescu-Mircesti, Păstoritul transhumant şi im- 
plicafiile lui în Transilvania si Tara Românească în secolele 
XVIII—XIX, Bucuresti, 1976, p. 10, 12, 94—98. 


374 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


timpinati dincoace de munţi si împotriva cărora ei au 
reclamat, gasindu-si protecţie in consulatele austriece, 
înfiinţate în 1782 în Principate. 


În Moldova opera în aceeaşi perioadă un vechi aseza- 
mint pentru oierii ardeleni, întărit in 1785 de Al. Ma- 
vrocordat, după care se încasa gostina oilor transhu- 
mante (în 1794 aceasta fiind de 6 bani, iar în 1821 de 
10 bani de cap de oaie) si cunita cailor aduși de ei la 
iernat (cite 40 de bani noi de cal), si se plătea cornăritul 
şi vama pentru vitele de negot 2. 


Pentru a menţine transhumanta în vechile ei privi- 
legii, între care si cel al scutirii turmelor ei de vamă, dar 
si pentru a se extirpa contrabanda, în Tara Românească 
s-au luat în 1830 măsuri în legătură cu intrarea (cobori- 
rea la ses) și ieşirea (suișulla munte) lor din ţară. Astfel, 
la intrarea in tara fiecare oier, stapin de vite, trebuia să 
aibă o reghie, eliberată de vama graniţei austriece, cu 
numărul și felul vitelor, iar vătaful plaiului urma să le 
numere si să le înscrie în condica vatasiei pe numele ace- 
lui stapin, iar numărul de vite găsit să-l treacă în dosul 
reghiei, sub iscălitura sa. Cînd se intimpla ca ciobanii, 
adică păstorii vitelor, să ajungă la vătăşia plaiului cu ele 
în cete, pe rind, înaintea stăpinilor lor, atunci pentru cite 
vite ar trece rînduri, rînduri, vătaful de plai trebuia să 
dea acelor ciobani răvașe de intrare pe numele stăpînilor lor 
şi să treacă numărul acelor vite în condică, urmînd apoi 
ca la sosirea stăpinilor lor cu reghiile să înscrie în ele 
datele de pe ravase, care-şi pierdeau din acel moment 
valabilitatea. Se rinduiau apoi şi funcţionari din partea 
vistieriei, cu condicile acesteia, care trebuiau să fie fata 
la numărătoarea vitelor si să treacă şi în acele condici 
numărul si felul vitelor, sub iscălitura lor si a vătafului 
de plai, acesta urmind să semneze, împreună cu functio- 
narul vistieriei, si în reghii. La întoarcerea (suisul) tur- 
melor, oierii trebuiau să vină cu vitele direct la vătăşie, 
avînd reghiile cu ei. Numai acele vite care erau trecute 
în documente, inclusiv cele provenite din prăsila lor, ur- 
mau să fie lăsate să treacă fără plata vămii, iar cite se 
găseau mai mult, trebuiau oprite. Și pentru ieşirea vite- 
lor se trimiteau funcţionari din partea vistieriei, dîn- 
du-li-se la mina condici de intrare, pentru a lăsa să 


2 BA, doc. 241/CCLXIII. 


375 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


treacă numai atitea vite cite au fost înregistrate la in- 
trare în acele condici şi în reghii, plus prăsila lor. Pentru 
vitele moarte trebuiau prezentate pieile lor, care erau 
scutite de vamă ”. 

În primăvara anului 1831, cu prilejul urcării turmelor 
la munte,. la vărat, guvernul a dat ordin funcţionarilor 
trimişi cu numărătoarea lor să împiedice _,,viclesugul“ 
oierilor de a lua din ţară alte vite peste cele ale lor, cu 
scopul de a le vinde în Transilvania, fără a plăti vama, 
şi să închidă toate potecile pentru a-i sili să-și treacă 
turmele numai prin punctele (schelele) stabilite şi păzite. 
Mocanul care nu arăta reghia pentru vitele trecute în tara 
la iernat în toamna anului precedent trebuia oprit să 
treacă, iar cel ce nu putea dovedi moartea vitei, prin pre- 
zentarea pielii, urma să plătească vamă (taxa de import) 
pentru vita lipsă, ca pentru una ce se considera că a vin- 
dut-o în tara. În sfîrşit, oierii nu puteau lua din ţară 
alte produse (grine) decit mălai pentru oamenii şi câinii 
de la stinele lor aşezate în munţii ţării, dar şi acesta nu- 
mai în anumite cantităţi, care trebuiau transportate pe 
cai, iar nu în căruţe. Închiderea potecilor a lovit greu în 
interesele oierilor, silindu-i să treacă numai prin schelele 
autorizate. Nici numărătoarea nu le-a fost pe plac. De 
aceea unii s-au opus, croindu-si drum cu ciomegele î, pro- 
cedeu la care nu vor renunţa, după cum se va arăta mai 
jos, nici în anii următori. 

Noua ordine introdusă de Regulamentul organic în- 
cepind cu anul 1831 în Principate în legătură cu distri- 
butia si folosirea pamintului mosiilor, cu ocrotirea cultu- 
rilor si cu organizarea satelor, a limitat simțitor liber- 
tatea de mişcare a turmelor transhumantei la miazăzi si 
răsărit de Carpaţi. Pamintul moşiei a început de acum 
înainte să fie traficat de proprietari şi arendaşi cu mai 
mare profit pentru ei şi cu mai multă zgircenie decît 
pînă atunci, cînd îl lăsau la discretia clacasilor localnici 
sau a oierilor transilvăneni. 

Pentru aceştia din urmă era greu să se acomodeze noii 
stări de lucruri. Noua lege le-a uşurat existența pe me- 
leagurile țării doar prin faptul că le-a dat posibilitatea 
să se bucure în voie de produsele întreprinderii lor, ne- 


3 MI, Administrative, 389/1830, f. 11—12. 
+ Administrative vechi, 3716/1828, f. 12, 15. VL, 20/1830. 


376 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


maifiind datori să dea de acum înainte telemea la căşă- 
riile domneşti si nici oi în număr fixat în fiecare an pen- 
tru aprovizionarea Constantinopolului la preţuri mici, im- 
puse, după cum se obișnuia pina atunci. 

Venitul statului obţinut din pășunatul turmelor trans- 
humantei in tara l-au constituit mai departe oieritul si 
cornăritul. Aceste taxe au rămas la acelaşi plafon, oie- 
ritul fiind fixat la 11 bani de oaie de la stapinul care avea 
una pina la zece oi, fără plocon, si la zece bani de oaie 
de la cel ce avea de la zece oi în sus, plus ploconul de: 
80 de bani de fiecare stapin (pe lingă aceasta cite patru 
parale de numărătoare si cite două parale de ravas de la 
fiecare stăpin, indiferent de numărul de oi de care dis- 
punea), iar cornăritul la 33 de bani de vita mare şi la 
16 bani de cea mică (tuns, minz, minzat, vițel), sugătorii 
fiind scutiţi. Oieritul şi cornăritul se luau pentru toate 
vitele mocanesti, atît pentru cele ce intrau toamna in 
fara, cit si pentru cele ce se aflau in cimpiile și bălțile 
ei, precum si pentru cele ce treceau prin ţară spre a se 
duce peste Dunăre, în Turcia, sau peste Milcov, in Mol- 
dova, si invers. Oieritul, cu ploconul si paralele de nu- 
mărătoare si de răvaş, s-a luat si pentru capre, pe care 
ungurenii obișnuiau să le aducă la iernat îndeosebi în 
munții Gorjului. Venitul oieritului si cornăritului a con- 
tinuat să se dea anual în arendă, fiind strîns toamna, în- 
cepind cu luna septembrie, fie la coborirea turmelor din: 
munți, fie în cuprinsul ţării. La plata oieritului fiecare 
stapin de oi era dator să prezinte omului care stringea 
această dare reghia cu care-şi trecuse vitele in țară, iar 
acesta număra oile, percepea taxa pe cele existente și 
elibera ravasul de achitarea ei, incasind în acelaşi timp 
ploconul si celelalte parale. Țăranii localnici, care ascun- 
deau între vitele lor oi mocănești, trebuiau să plătească 
drept pedeapsă pentru cele găsite în asemenea culpă oie- 
ritul îndoit. Mocanii care obişnuiau să se deplaseze cu 
vitele in căutarea de păşuni prin tard urmau să-și achite 
aceste dări la oamenii arendaşului angajaţi temporar cu 
stringerea lor în judeţele ţării. Arendasul avea libertatea 
să-şi caute obișnuita din vechime „cercătură“ (controlul 
achitării lor), care urma să fie efectuată pina la sfirşitul 
lunii iunie din anul următor, percepind pentru vitele, pe 
care mocanii le tăinuiau toarnna la vremea perceperii. 
acestor taxe, oieritul şi cornăritul legal, plus cite două 


377 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


parale de vită, drept pedeapsă. În anul în care aceste 
taxe nu se arendau, stringerea lor se făcea de oamenii 
trimişi la schele de şefii judeţelor în cuprinsul cărora se 
aflau plaiurile pe care coborau toamna turmele moca- 
nesti. Achitarea lor însă nu era obligatorie chiar la in- 
trarea acestor turme în ţară, adică la numărătoarea vi- 
telor la punctele de trecere a munților, ci numai care 
mocan voia, acela le plătea acolo, ceilalţi fiind liberi să 
le achite în interiorul ţării. Perioada de arendare, deci de 
stringere a oieritului si cornăritului, inclusiv cercătura, 
începea de la 1 august şi tinea pina la sfirsitul lui iunie 
anul următor, cercătura începînd, la rîndul ei, din martie 
sau aprilie ale acelui an. Pentru cercătură arendasul 
rinduia în fiecare judeţ alți oameni decit cei ce-i anga- 
jase să-i perceapă oieritul şi cornăritul. Oamenii stringerii 
acestor taxe, cit şi cei ai cercăturii, au fost ajutaţi in 
slujba lor de dorobanţi, puşi la dispoziţie de fiecare judeţ. 
La suirea turmelor primăvara în munţi sau la trecerea lor 
in Transilvania, oieritul si cornăritul se încasau de la mo- 
canii, care nu le achitaseră în judeţele ţării, de către 
funcţionarii vistieriei trimişi la schele cu numărătoarea. 
Pentru a se înlătura abuzurile comise la perceperea oie- 
ritului, vistieria a pus, în toamna anului 1846, în vedere 
arendasului respectiv să nu adune pe acelaşi răvaş oile 
mai multor mocani, pentru a le lua în felul acesta, ilegal, 
ploconul pentru toate oile, ci să le numere fiecărui stă- 
pin in parte şi să-i dea răvaş de numărătoare a lor si de 
încasare a taxei. Aceste răvaşe urmau să le servească 
drept dovezi la întoarcere, cînd li se cercetau reghiile la 
graniţă de ofițerii pazei, de funcţionarii vistieriei si de 
vameşii punctelor de trecere. Arendaşul isi rinduia oa- 
menii cu perceperea oieritului şi cornăritului la punctele 
de intrare a mocanilor în ţară, atit la cele de pe linia 
Carpaţilor, cit şi la cele de pe cea a Dunării şi a Milcovu- 
lui pentru oierii ce se întorceau cu turmele din Turcia, 
respectiv din Moldova 5. 

Statul, la rîndul său, a încasat sume relativ însem- 
nate din arendarea oieritului si cornăritului, creşterea 
numărului vitelor transhumante aducind după sine si 
creşterea venitului vistieriei obţinut din aceste taxe. Ast- 


5 V, 4317/1832, f. 1, 12, 19; 67/1839, f. 516; 1295/1842, f. 159, 
176, 177V ; 1386/1844, f. 8—9 ; 73/1856, I, f. 61—62 ; 1332/1838, 
f. 26. 


378 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


fel dacă în 1834 preţul arenzii lor, oferit la licitaţie, a fost 
de 69—75 000 de lei, si dacă între anii 1840 si 1847 aceste 
dări au fost arendate cu sume ce variau între 80 000 şi 
90 000 de lei anual, iar in 1848 cu 83 000 de lei si în 1849 
cu 83 550 de lei, arendalora atins in 1850 suma de 112 000 
de lei, pentru ca apoi preţul ei să scadă în 1851 la 
100 000 de lei, iar în 1857 şi 1858 la cite 90 000, ba chiar 
la 63 000 în 1859 şi la 70 000 în 1860, dovadă a scăderii 
la acea epocă a numărului oierilor veniţi cu turmele la 
pasunat în ţară. Fireşte că arendasul si oamenii lui în- 
casau efectiv mult mai mult, poate îndoit şi întreit, daca 
se ia in considerare că atunci cînd perceperea acestui ve- 
nit se făcea direct de către vistierie, fără intermediul 
arendasului ca bunăoară în anul 1832, suma adunată s-a 
ridicat la 213 680 de lei 7. Desfăşurarea normală a trans- 
humanţei si stringerea oieritului si cornăritului au fost 
tulburate simţitor de revoluţia din 1848 şi de războiul din 
1853—1854. Aceste taxe au fost luate si de la oierii tran- 
silvăneni stabiliți în satele si oraşele ţării, care nu renun- 
fasera la supusenia austriacă si ale căror vite păşteau pe 
cimpuri. La fel şi de la cei aşezaţi cu turmele lor în 
Bărăgan şi care, pe lingă îndeletnicirea lor tradițională 
de crescători de vite, se ocupau si cu negoţul în fara, 
pentru care plăteau impozit (patentă) 8. Venitul statului 
obținut din oierit şi cornărit a scăzut pe urma restricţiilor: 
impuse treptat păstoritului transhumant in țară, iar le- 
gea din 1865, prin obligaţia impusă oierilor de a părăsi 
anual țara cu toate vitele lor la expirarea termenului 
prevăzut în biletele eliberate de organele vamale, pentru 
ca la întoarcerea înapoi să ia noi bilete, l-a redus în mod 
considerabil °. Nu trebuie uitat că perceperea acestor taxe 
a generat pe parcursul anilor şi obişnuitele abuzuri, îm- 
potriva cărora mocanii n-au încetat să reclame. 

Alt venit, şi acesta destul de important, pe care-l sco- 
tea statul de pe urma transhumantei era vama si anume 
taxa de import pentru plusul de vite introdus şi cea de 
export pentru prisosul de animale scos de mocani din 
tara, în ambele cazuri peste numărul înscris în reghiile 


6 e cifrele de mai sus, vezi dosarele Vistieriei din acei 
ani, precum şi C. Constantinescu-Mircesti, op. cit., p. 42, 47. 
i Y 5018/1832, f. 81 ; 4914/1834, f. 12. 


8 V, 83/1856, f. 42. 
9 C. Constantinescu-Mircesti, op. cit., p. 66. 


379 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


lor austriece. Taxa de import se lua si pentru vitele mo- 
canesti vindute in tara, iar cea de export pentru vitele si 
produsele ce formau obiectul schimbului practicat de 
oierii ardeleni în cadrul transhumantei. Pentru a impie- 
dica evaziunea de la plata vămii şi implicit de la cea a 
oieritului şi cornăritului, statul a creat din deceniul al 
patrulea pînă în cel de al şaptelea un mecanism pe cit 
de complicat pe atit de greoi, care practic şi-a atins 
oarecum scopul, dar cu prețul unor mari greutăți create 
transhumantei, al unui sir nesfirşit de abuzuri si deci de 
reclamaţii din partea mocanilor, al unei remarcabile în- 
gustări a libertăţii de mişcare a turmelor lor si în sfîrşit 
al unei sensibile micşorări a numărului de oieri şi a 
efectivului lor de vite aduse la păşune în Principate şi 
în Dobrogea. 

La început, vistieria a continuat să-şi trimită functio- 
narii de două ori pe an la cele 17 plaiuri, o dată primă- 
vara, la suirea vitelor, iar a doua oară toamna, la cobo- 
rirea lor, pentru a le număra, a trece in reghii numărul 
găsit şi a încasa oieritul, eliberind ravase de plata lui 
fiecărui oier, stăpin de vite. Lucrul nu era însă atit de 
ușor, căci nu toate vitele care coborau la iernat în tara 
erau duse acasă în acelaşi an. Unii dintre mocani aveau 
la cîmp de cite cinci, şase sau si mai multi ani boi si 
vaci, trecute in tara cu reghii, din care obișnuiau în toţi 
aceşti ani să scoată cite unele în Transilvania spre vin- 
zare. Un mare număr dintre ei aveau trecute în tara 
capre, tot pe bază de reghii, si pe care de asemenea le ți- 
neau aici cu anii (5—10). Obiceiul de a ţine în tara cu anii 
vitele, împreună cu prăsila de la ele, s-a perpetuat tot 
timpul de mocani 1%. Pe măsură ce volumul schimbului de 
vite şi produse animale ale țării creştea, sporea şi venitul 
statului obținut din vamă, deci si vigilenta acestuia la 
intrarea şi ieşirea din tara a vitelor şi produselor oierilor 
transilvăneni. În 1838, vistieria recunoștea trei categorii 
de vite mocăneşti care păşteau pe pămîntul ţării : vitele 
transhumantei, pentru care stapinii lor plăteau oierit si 
cornărit ; vitele de măcelărie pe care mocanii le aduceau 
temporar la păscut (îngrăşat) in tara, iar după o lună, 
două le întorceau acasă și, vitele aşa-numite ,,butusine“ 
(„botuşele“, „botoşene“), pe care oierii le alegeau din cele 


10 V, 3845/1835, f. 94; 4506/1835, f. 565; 966/1852, I, f. 66. 


380 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ce le coborau pentru mai mult timp in ţară şi le duceau 
înapoi în Transilvania pentru tăiere sau vinzare, aceste 
din urmă două categorii de vite fiind scutite de oierit şi 
cornărit. Toate aceste trei categorii de vite erau scutite 
de vamă. Ca atare, ele urmau să fie ţinute de acum 
înainte in strictă evidenţă, pentru a nu se da prilej cînd 
erau scoase din țară la evaziuni de la plata vămii pentru 
orice fel de vită in afara celor din categoriile mentio- 
nate |!. Iar pentru ca mocanul să nu-și poată vinde în 
țară sau schimba sau înlocui în caz de moarte vita cu 
alta, cumpărată aici, guvernul a proiectat infierarea vi- 
telor cornute la coborirea lor la păşune sau la iernat în 
tara, precum si a celor aduse lunar de măcelarii ardeleni 
la îngrăşat. Drastica măsură, care a stirnit protestele mo- 
canilor, n-a fost pusă însă în aplicare 17, În schimb, vistie- 
ria a reînnoit în 1838 vechea restricţie, după care urca- 
rea și coborirea turmelor la și de la munte trebuiau să se 
facă prin aceleaşi locuri si a dispus închiderea potecilor, 
interzise dealtfel de mai înainte, şi coborirea numai prin 
punctele unde se aflau ofițerul, vamesul si funcţionarul 
ei, deci prin cele stabilite şi supuse controlului 13. Măsura 
continuă să fie prea dezavantajoasă pentru mocani, pen- 
tru a fi respectată pretutindeni de ei. 

Dar ceea ce supăra mai mult fiscul era evaziunea 
vamală ce continua la punctele oficiale de trecere, în 
pofida tuturor măsurilor luate pînă atunci. Pentru a o 
stirpi, au fost introduse, incepind cu anul 1837 (oficial 
însă din 1839) biletele româneşti care se dădeau stăpi- 
nilor de vite la intrarea lor in tara, cînd isi prezentau 
reghiile austriece, pe care ofițerii însărcinați cu paza 
frontierei la punctele de trecere trebuiau să le adeve- 
rească. În reghiile româneşti se copiau din cele austriece 
numele mocanilor, numărul şi felul vitelor, precum şi 
celelalte date, pentru a le servi apoi la ieşirea lor din 
țară. Biletul românesc de intrare era iscălit de ofiţer, de 
funcţionarul vistieriei si de vamesul punctului fix. Datele 
din ele erau trecute si în condicile  vistieriei, incre- 


1! V, 2577/1838, II, f. 116. Ministerul de Război, Departamen- 
tul ostasesc, 25/1838, f. 340. 


12 V, 1646/1837, f. 11. Ministerul de Război, Dep. ostășesc, 
25/1838, f. 35. 


1: V, 1577/1838, I, f. 103—104, 121—123. 


381 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


dinţate funcționarilor ei de la schele. La sfirsitul anului, 
cînd se întorceau mocanii, reghiile românești, valabile 
numai pentru un an, erau reţinute şi restituite vistieriei. 
Noile măsuri, care au fost luate cu consimtamintul agen- 
tiei austriece, au fost aplicate în toți anii următori î*. 
Cu începere din 1844 s-a introdus, tot cu asentimentul 
agenției, pașaportul, eliberat de autorităţile austriece, ca 
document indispensabil pentru fiecare oier care intra în 
tara, cit şi pentru cel ce trecea Dunărea în Turcia. Noua 
măsură restrictivă a lovit din nou în libertatea transhu- 
manţei, silind pe mocani să facă fata unor noi greutăți si 
cheltuieli. Singurul drum de scăpare le-a rămas acela de 
a intra mai multe persoane pe acelaşi pașaport, lucru la 
care s-au dedat chiar din anul înfiinţării lui, călcînd ast- 
fel măsura amintită. Aceasta a durat însă numai pina 
în 1846, cînd s-a convenit din nou cu agenţia pentru 
interzicerea intrării în țară a mai multor oieri pe unul 
si acelaşi paşaport !5. Înființarea pașaportului n-a des- 
fiintat însă biletul românesc de intrare. Acesta a fost 
folosit în continuare si a constituit o piedică permanentă 
pentru vînzarea in tara fără plata vămii de către mo- 
cani a vitelor lor, numărate la intrare şi trecute în el, 
precum si pentru scoaterea din tara a altor vite, peste 
numărul cuprins în ele. Dar, cu toate aceste măsuri 
restrictive, unii mocani au continuat să intre cu turmele 
pe furiș in tara pe poteci numai de ei stiute. Aceasta o 
puteau face mai uşor, cînd satele lor se aflau in vecină- 
tatea hotarului şi foarte aproape de satele muntenilor din 
Tara Românească. Uneori trecerea s-a făcut în grămadă, 
cu forţa. Alteori s-au dat adevărate lupte între mocani 
şi cordonasii însărcinaţi cu paza graniţei, ajutați de mi- 
litari şi de alți oameni dimprejur. Cei prinşi au fost 
trimiși în judecată pentru călcare de graniţă '6. In 1851, 
sub Ştirbei, au fost date noi instrucţiuni în legătură cu 
folosirea biletelor românești de intrare şi de trecere din 
tara în Turcia sau in Moldova. Oierii care-şi ţineau vi- 
tele în țară mai mult de un an urmau, după noile 


“1 Min. de Război, Stabul oștirii, 64/1838, f. 9, 12; 67/1839, 
f. 476, 480. V, 2454/1840, f. 1. 

4 V, 1173/1844, f. 2—4, 16—20, 25. Min. de Război, Deo. ostă- 
şesc, 214/1848, f. 2v. 

16 V, 1187/1845, f. 190, 283, 509. M. I, Administrative, 1017 
1852, f. 1—6, 21, 44. 


382 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


dispoziţii, să-şi aducă în fiecare an, în lunile octombrie 
şi noiembrie, biletele la vistierie pentru a li se elibera 
altele noi, în care să li se înregistreze şi prăsila de la 
vitele gestate. Cei ce nu păzeau aceasta nouă orinduială 
pierdeau dreptul de a-și întoarce vitele acasă pe baza 
vechiului bilet românesc, plătind pentru ele taxa 
de export. Noile dispoziții au fost aprobate si de gu- 
vernul austriac !7. Tot atunci s-au luat măsuri, de comun 
acord cu agenţia, si împotriva contrabandei de vite si de 
produse mocanesti. Vitele și lucrurile mocanilor, prinse 
pe viitor că treceau fraudulos frontiera, urmau să fie 
confiscate de paznicii acesteia si predate  starostelui 
austriac, de la care cîrmuirea județului dat, însărcinat cu 
paza hotarului, urma să primească vama îndoită și ram- 
bursarea cheltuielilor pentru întreţinerea temporară a 
acelor vite de contrabandă. Vigilenta paznicilor hotarului 
(a ,posedarilor“, adică a păzitorilor posadelor) a fost 
stimulată si prin faptul că cel ce dovedea contrabanda 
primea jumătate din banii vămii 18. 

Si tot în 1851 a fost întărită paza frontierei contra’ 
trecerilor clandestine, prin organizarea punctelor (piche- 
telor) pe două linii si anume cea de vară (sus, pe creasta: 
munţilor, la hotar) si cea de iarnă (jos, la poalele lor), cu 
deplasarea alternativă a pazei cordonului pe ele. In unele: 
plaiuri, această deplasare se practica şi mai înainte (prin 
anii 1843 şi 1845), dar au rezultate nesatisfăcătoare pen- 
tru vistiorie. Acum, în urma reorganizării cordonului 
carpatin, linia de vară avea 55, iar cea de iarnă 141 de 
pichete, pentru paza cărora s-au pus la dispoziţie 13 481 
de familii de grăniceri (cordonasi), satele cordonase be- 
neficiind, în schimb, de scutire de bir. Pe ambele linii 
au fost înființate două categorii de puncte permanente: 
de trecere: puncte mari şi puncte mici. La punctele 
mari se afla vama pentru import si export, iar activitatea 
funcţionarilor vistieriei era permanentă. Erau şase sche- 
le permanente mari atit pentru linia de vară cit si pentru 
cea de iarnă : Predeal si Bratocea (Prahova), Gura Giu- 
vala (Muscel), Riul Vadului (Vîlcea) Poiana Buliga: 
(Gorj) şi Virciorova (Mehedinţi). Aşadar din schelele 
vechi au fost desființate cele de la Vălenii de Munte, 


17 V, 1386/1844, f. 278—282. 
18 V, 1246/1851, f. 2. 


383 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Breaza, Dragoslavele, Ciineni si Vilcan. Puncte sau 
schele mici pe linia de vară erau opt: Cheia Buzăului 
(Buzău), Predelus si Tabla din plaiul Butilor (Prahova), 
Strunga Mare (Dimbovita), Binda (Muscel), Supt-Scara 
(Arges), Gura Scocului si Fintina Balului (Gorj). Ele 
activau in perioada 1 aprilie-1 octombrie. Punctele mici 
pe linia de iarnă au rămas cele vechi: Bisca Rusilii 
(Buzău), Siliște pe Doftana si Bratocea (Prahova), Pie- 
trosita (Dimbovita), Nucşoara (Muscel) şi Sălătruc (Ar- 
geş). Numai în Gorj vechiul punct de la Novaci a fost 
înlocuit cu Florile Albe, iar cel de la Topesti cu Poiana 
Gruiului Negru. În toate aceste puncte mici, permanente, 
de pe linia de vară si de pe cea de iarnă se făceau im- 
port şi export, precum şi numărătoarea vitelor mocă- 
nesti primăvara şi toamna de către funcționarii vistieriei. 
Pe lîngă acestea au mai fost înfiinţate cinci puncte tem- 
porare numai pentru numărătoarea vitelor : la Curmătura 
Oltețului (Vilcea), care înlocuia punctele de la Horez si 
Cozia, la Curmătura dintre Radila şi Mosu si la Cărpi- 
nişu (Prahova), la satul Chiojdu din Bisca (Buzău) si la 
satul Lopătari, care înlocuia punctul Slănic 19. 


Dar noua organizare a cordonului din Carpaţi, avind 
de scop interzicerea trecerii clandestine atit a vitelor mo- 
canilor cît şi ale locuitorilor localnici peste hotar, a 
produs multe încurcături slujbasilor români de acolo si 
a îngreuiat si mai mult desfășurarea păstoritului trans- 
humant. Nici numărătoarea la urcare si la coborire si 
trecerea în condici a numărului de oi, după noile instruc- 
‘tiuni, pe categorii (berbeci, noateni, noatine, turcane, ţigăi, 
sterpe, fătătoare, miei, miele) n-a dat rezultatul scontat, 
ci dimpotrivă a servit „drept unealtă de abuz foarte 
tainic amploaiatilor de numărători“, după cum se exprima 
în primăvara anului 1852 comandantul grănicerilor din 
Rimnicu Vilcea care asistase la numărătoarea oilor în 
plaiul Horez 2. Ilegalitatile comise de funcționarii vis- 
tieriei la numărătoarea vitelor după noile reguli sînt 
dezvăluite în acelaşi timp si de cirmuitorul județului 
“Gorj. Acesta arăta că mocanii, pentru a scăpa de pe- 


19 V, 1363/1851, I, f. 67—68, 72; 839/1853, I, f. 4. MI, Div. 
rural-comunala, 62/1852, f. 3—40. Min. de Război, Dep. ostășesc, 
232/1852, f. 18—20. 


2% Min. de Război, Dep. ostășesc, 378/1852, f. 84—85, 98, 132. 
384 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


nibila numărătoare pe atitea categorii de animale şi care 
le întirzia trecerea, le pricinuia pierderi in ele, ba şi 
amendări din partea proprietarilor pentru locurile pe ca- 
re zăboveau cu turmele, cu un cuvint pentru a scăpa de 
toate aceste impiedicări, dădeau acestor funcționari cite 
4-5 galbeni, ba şi mai mult, de turmă numai să-i lase 
să treacă mai repede, multumindu-se cu o numărătoare 
globală 1. 

Tot acum şi-a arătat efectele negative pentru transhu- 
manta şi închiderea drumurilor oilor printr-o serie de 
poteci vechi, ca urmare a reorganizării cordonului. Oierii 
au cerut să fie lăsaţi să treacă, așa cum au făcut-o din 
vechime, prin toate punctele ce fuseseră deschise ante- 
rior, iar guvernul Transilvaniei a protestat împotriva 
închiderii lor. Problema a fost ridicată și în ședințele 
comisiei mixte româno-austriece, întrunită la 1853 pen- 
tru reorganizarea cordonului carpatin, cînd partea aus- 
triacă a cerut, fără succes însă, redeschiderea unor vechi 
guri de schelă 22. Atunci au fost sporite de la 15 plaiuri 
la 18 puncte locurile de suire a turmelor mocanilor la 
munte pe linia de iarnă, pe care s-a făcut de acum îna- 
inte numărătoarea oilor. Aceasta, pentru motivul că dacă 
numărătoarea s-ar fi făcut pe linia de vară, în virful 
munţilor, atunci la deplasarea funcţionarilor şi a piche- 
telor de la 1 octombrie de pe această linie pe cea de 
iarnă, jos, la poalele lor, vitele rămase în munţi ar fi 
putut fi trecute fără control în Transilvania, ca unele ce 
se aflau suite acolo fără numărătoare. Slujbaşii şi piche- 
tele nu trebuiau așadar să se mute de pe linia de vară 
pina ce nu se terminau suirea şi numărătoarea vitelor pe 
linia de iarnă %. Tot pe linia de iarnă s-a făcut si numă- 
rătoarea vitelor la coborirea lor din munţi la iernat la 
şes. 

În vara anului 1858 vistieria a luat noi măsuri, care 
au tulburat adînc transhumanta. Ea a îndatorat pe mo- 
canii aflaţi de mai multi ani cu vitele în tara să gi le 
ducă pe toate înapoi în Transilvania, desfiintindu-le bi- 


21 y, 967/1852, II, f. 85—86. 


2 Min. de Război, Dep. ostăşesc, 378/1852, f. 215—216, 302, 
306. V, 1106/1855, f. 2. 


2 V, 839/1853, I, f. 1, 22. Min. de Război, Dep. ostasesc, 254/ 
1853, f. 1—2, 21. 


385 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


letele româneşti vechi, valabile pină atunci. Intrarea lor 
din nou în țară nu se putea face pe viitor decit riumai 
prin luarea de noi bilete româneşti, cu obligaţia însă de 
a nu mai tine de acum înainte vite în țară cu noul bilet 
decit numai un an, după care biletul trebuia schimbat. În 
caz că mocanul nu şi-l schimba după un an, vitele sale 
deveneau ,,pamintene“ şi erau supuse, la scoaterea lor 
din tara, la taxa de export, ca orice vita de negot. 
Această indatorire a fost impusă şi acelor oieri care 
obişnuit nu-și pășteau vitele în tara, ci le aducea numai 
toamna la iernat sau le treceau în Turcia, precum și celor 
aflaţi peste Dunăre. Ca rezultat, unii oieri s-au grăbit 
să-şi treacă o parte sau toate vitele in Dobrogea, iar 
alții le-au lăsat în tara, ca pamintene, pentru a le scoate 
la timpul său plătind vama %. Noile măsuri au avut ca 
imediată urmare reducerea numărului de vite mocăneşti 
care coborau toamna la iernat in ţară, cit şi a celor ce 
se aflau la cîmp şi la baltă. Ele n-au înlăturat nici tre- 
cerile clandestine ale mocanilor cu turmele peste hotar, 
treceri favorizate în continuare tocmai de practica mu- 
tării periodice a pazei graniţei de la o linie la alta, mai 
ales că deplasarea străjerilor de pe linia de vară la cea 
de iarnă nu se făcea în același timp pe toată lungimea 
cordonului, ci varia de la loc la loc, după mișcarea mai 
lentă sau mai rapidă a turmelor, iar aceasta în funcţie 
de apropierea mai tirzie sau mai timpurie a iernii în 
munţi 2°. 

Odată cu reorganizarea pazei frontierei dinspre Mol- 
dova, trecerea mocanilor cu turmele lor dintr-o tara în 
alta a intrat în aceeaşi strungă de oprelişti, ca şi des- 
fasurarea transhumantei între munții si cimpia română. 
Reghiile austriece, apoi biletele romanesti si condicile de 
intrare şi ieșire a oierilor dintr-un principat în altul au fost 
cerute, respectiv infiintate si pe vechea, dar atit de arti- 
ficiala graniță a Milcovului. Si aceasta trebuia păzită 
de acum înainte pentru a nu trece mocanii din Moldova 
în Tara Românească, iar cei de aici peste Milcov, fără 
forme şi fără a plăti oieritul şi cornăritul pentru vitele 
transhumantei, precum si fără plata taxelor vamale 
pentru animalele si produsele lor de comerţ. Ca urmare, 


% V, 1332/1858, f. 269—274, 426. 
2% Min. de Război, Dep. ostăşesc, 133/1860, f. 48, 99—107, 115. 


386 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


orice punct de trecere clandestină a lor din Moldova 
dincoace a fost desfiinţat, iar trecerea ca atare a fost 
îndrumată numai prin schelele oficiale, recunoscute şi 
păzite de militari, vamesi şi funcţionari ai vistieriei. 
Acestea erau Focşani, Virtescoi, Nămoloasa şi Vădeni. 
Prin ele puteau trece si oierii ardeleni care coborau cu 
turmele lor în Tara Românească si care obișnuiau ca de 
aici să intre la iernat în Moldova pe baza reghiilor lor 
austriece, dar numai dupa ce prezentau ravasele de 
plata oieritului si cornăritului în tara pe anul coboririi 
şi pe numărul de vite înscris în acele reghii. Cei ce nu 
aveau asemenea ravase erau obligați sa achite aceste 
taxe la oamenii arendaşului din judeţele limitrofe, şi nu- 
mai atunci li se permitea să treacă în Moldova. La fel 
şi cei ce coborau cu turmele lor de la vărat din munţii 
acestei tari la iernat în Tara Românească şi care tre- 
buiau să plătească si aici oieritul si cornăritul, cu toate 
că si le achitaseră o dată in Moldova %. 

Reforma agrară din 1864 a limitat locurile de păşu- 
nat, iar legea din 1865 privitoare la noua reglementare 
a drepturilor si obligaţiilor oierilor transilvăneni a 
prevăzut ,,impamintenirea“ vitelor acelor mocani care 
nu le scoteau din tara la expirarea termenului fixat în 
biletele lor românești de intrare. Noua rinduiala a produs 
noi nemulțumiri si modificări importante in evoluţia 
păstoritului transhumant. Aceasta cu atît mai mult, cu 
cit mocanii aveau tirle permanente in cimpia Dunării 
sau în bazinul interior al Siretului, iar pendularea cu 
grosul turmelor o făceau de obicei între aceste tirle si 
munți, în Transilvania trecînd cel mai frecvent numai 
vitele destinate pieţei sau sacrificării 27. De aceea noua 
lege a dus la o restringere considerabilă a ariei de răs- 
pindire a oierilor transilvăneni in ţară si în acelaşi timp 
a efectivului de animale antrenat în curentul din ce în 
ce mai slab al transhumantei. 


% VL, 592/1833, f. 1—4. V, 2568/1836, f. 274—275 ; 1271/1841, 
f. 18 ; 1215/1843, f. 213—214 ; 1838/1846, f. 613—616. 


2 C. Constantinescu-Mircesti, op. cit., p. 65—66. 


387 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Transhumanţa si foloasele aduse de ea marii şi micii 
gospodării din Tara Românească 


De la Regulamentul organic încoace pămîntul folosit 
de oierii transilvăneni cu turmele lor a adus proprie- 
tarilor si arendasilor din țările române de dincoace de 
munți un venit mult mai mare decît mai înainte, prin 
faptul că a fost plătit la un pret mult mai ridicat. Acum 
munții, cîmpiile si bălțile Ţării Româneşti nu mai pu- 
teau fi folosite de mocani, indiferent în ce anotimp al 
anului, decit numai prin învoială şi plată. Fireşte că ei 
nu s-au putut împăca atit de uşor cu noile condiţii, ast- 
fel că incidente grave s-au iscat cu ocazia suirii turmelor 
primăvara la munte si a coboririi lor toamna la șes, cînd, 
pentru a scăpa de pretenţiile proprietarilor, arendașilor 
şi ţăranilor pentru călcarea culturilor lor cu vitele, şi-au 
croit pe alocuri drum cu bita. Dar stricăciunile pricinuite 
ogoarelor ţărăneşti şi rezervei boiereşti, aşezarea tirlei pe 
moşie fără învoială si plată, bătaia aplicată sătenilor, 
arendasilor, îngrijitorilor de moșii, dorobantilor autori- 
tatilor locale etc. au fost pedepsite prin amenzi per- 
cepute în oi, prin măsuri polițienești și prin darea în 
judecată a mocanilor culpabili 2°. 

Păşunatul oilor la începutul primăverii, dar mai ales 
„perdeaua“, adică locul pe care fatau oile pe moșie si 
stăteau de la 25 martie pină la 23 aprilie, a dat mult de 
furcă atit oierilor, sprijiniți în pretenţiile lor de agenţie, 
cit şi arendasilor şi guvernului român. O dispută aprinsă, 
din care însă mocanii nu s-au ales cu nimic, s-a încins 
în 1832 între agenţie şi ministerul de inteme pe tema 
perdelei, prima sustinind, pe baza vechiului obicei, a 
firmanelor turceşti si a așezămintelor domneşti, că pă- 
mintul moşiilor era liber pentru păşunat primăvara pina 
la 23 aprilie şi cînd oierii plăteau doar, ca si ţăranii 
localnici, perdeaua cu cite un miel și un leu, cîtă vreme 
ministrul apăra dreptul de proprietate al stapinilor asu- 
pra pămîntului moșiilor lor atit în raport cu propriii lor 
clăcași cit si cu mocanii, care nu-l puteau folosi nici 


% VL, 2734/1832, f. 176—177, 179, 201, 206, 211, 224, 230. MI, 
Administrative, 32/1844 ; 122/1844, f. 1—2 ; 126/1844, f. 5, 7; 28/ 
1859, f. 21. 


388 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


primăvara, cînd incoltea numai iarba, fără învoială si 
plată %. 

Reclamaţii se îndreptau şi contra jafurilor pe care 
le indrumau mocanii de la coborirea turmelor din munţi 
pină la aşezarea lor la iernat. Caracteristic în această 
privinţă este procesul purtat in 1832 de „tirlaşii oieri“ 
din cuprinsul Branului de Sus şi de Jos cu autoritățile 
româneşti, mai întii împotriva vătafilor de plai, apoi îm- 
potriva arendasilor moșiilor de la cîmpie, unde „ne ase- 
zam la locurile noastre cele obişnuite si mai multi la 
fintinile ce sint pomenite de la părinții noştri“, dar unde 
erau amendaţi de arendasi, cînd „în ierni grele şi fur- 
tuni de vinturi“ erau siliți să-şi bage oile in balta Du- 
nării „pină să potoleste vremea şi furtuna“. Acolo, cind 
coborau oile la baltă, se întîmpla că unele din ele se 
inecau, altele piereau, iar pe altele le mincau lupii, dar cu 
toate acestea, la întoarcere vameşii de la munte le luau 
vamă pentru orice oaie pierdută. Din toate plingerile 
lor însă ei s-au ales doar cu răspunsul ministerului 
român că vor fi scutiţi de vamă pentru oile transhumante 
şi pentru cele lipsă, dacă acestea din urmă vor fi dove- 
dite cu pieile lor sau cu acte scrise că ele au pierit în 
tara %. 

Iernatul turmelor mocăneşti, ca si cel al oilor tara- 
nilor indigeni, în insulele Dunării a pus probleme cor- 
donului sanitar nou-infiinfat de aici. Pentru cei ce-l 
păzeau exista teama ca mocanii şi tăranii localnici să 
nu comunice cu cei de dincolo de fluviu, mai ales în 
ierni geroase, cînd acesta îngheţa. S-a dispus aşadar ca 
cei ce treceau in ostroavele din spatele pichetelor de 
pază să nu fie supuşi la „curăţenia“ carantinei, iar cei 
ce ar merge în cele din fata acestor pichete să fie obli- 
gati la întoarcere să-și facă stagiul de carantină, iar 
mălai şi sare să poată trece numai în aceleași cantități 
ca si cei ce duceau asemenea produse în munții ţării, la 
văratic, adică o ocă de mălai de cioban si o jumătate 
de ocă pentru fiecare ciine de la stină pe zi3!. Dar, 
țăranii din satele de la marginea fluviului nu-și bagau 
nicicind vitele la iernat în insulele turceşti din fata cor- 


2 VL, 2734/1832, f. 89, 91—92, 97—98, 101. 


% Ibidem, f. 47, 49—51. 
U VL, 713/1833 ; 422/1837, f. 6—9. 


389 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


donului sanitar, nici chiar în anii de secetă, deoarece ei 
își procurau finul din bălțile de pe moșiile pe care lo- 
cuiau. Fenomenul este dovedit, în 1841—1842, în toate 
satele dunărene începînd cu cele din județul Brăila şi 
pînă în Mehedinţi. Ei nu treceau deci linia păzită de 
cordonasi, aşa cum făceau mocanii, care se rdspindeau cu 
turmele dincolo de cordon, trecînd şi Dunărea. În insu- 
lele dunărene îşi duceau uneori turmele la iernat si 
țăranii care veneau din sate mai îndepărtate de fluviu %. 

Văratul vitelor în munţi, ca si pășunatul şi iernatul 
lor la cîmpie şi in baltă, a continuat să se facă prin 
plata păşunii folosite. Luarea în arendă de către mocani 
a munților pentru văratul oilor şi a pasunilor (suhatu- 
rilor) la ses pentru îngrășşatul lor era un vechi obicei 
al transhumantei. Arendarea munților se făcea de regulă 
iarna. La cîmpie suhaturile se dădeau de obicei în aren- 
dă cu anul. Aici mocanii luau uneori în arendă moşii 
întregi pentru păşunatul vitelor. Și la munte ei ţineau 
în arendă moşii %. 

Jefuirea mocanilor p2 drumul transhumantei. Masu- 
rile luate în vederea împiedicării sustragerii de la plata vă- 
mii, a oieritului şi cornăritului, precum şi restricţiile 
impuse treptat libertăţii de mișcare a oierilor transilvă- 
neni cu turmele lor în tara au dat naștere la multe 
abuzuri şi luări nedrepte de la ei. Fireşte că aceştia, 
susținuți de agenţia austriacă, n-au încetat nicicind să 
reclame împotriva acestor jafuri, fie că acestea prove- 
neau din lăcomia slujbaşilor stăpinirii, fie din cea a 
proprietarilor si arendasilor moşiilor pe care treceau sau 
îşi așezau turmele la vărat sau la iernat. Multele si con- 
tinuele lor reclamaţii au dus, în 1838, la instituirea unei 
comisii mixte româno-austriece de hotar la Riul Vadului 
(Vilcea), pe graniţă, în apropierea Ciinenilor, unde acti- 
vase si în 1835 o comisie asemănătoare, cu rezultate care 
rămîn însă necunoscute. Acum comisia avea misiunea 
de a cerceta plingerile oierilor transilvăneni, ivite cu in- 


12 VL, 742/1842, f. 27—28. 


Ə VL, 319/1832, f. 9. VL, Albastre, 1591/1840, f. 3. V, 2968/ 
1840 ; f. 3; 1177/1844, f. 82; 1243/1851, f. 81, 106, 126—127 ; 168/ 
1856, f. 31. MI, Administrative, 103/1852, f. 74. Divizia rural-co- 
munală, 62/1852, f. 663 ; 426/1853, f. 29. Min. de Război, Dep. ostă- 


şesc, 372/1852, f. 148. BA, ms. rom. 3888, f. 5; doc. 139/ 
MDCLXXXV. 


390 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


cepere din 1833, asupra unor slujbaşi ai statului şi a 
unor proprietari şi arendaşi de moşii. Oierii reclamau 
că erau supuşi de autorităţile române la vămi nedrepte, 
calcindu-se prin aceasta dreptul hărăzit lor de tratate si 
firmane. O sută şi mai bine de oieri acuzau pe vameşul 
de la Ciineni pentru luări ilegale. Comisia a lucrat vara 
vreme de patru luni în 1838, trei luni în anul următor 
şi un timp mai scurt în 1840. Din cele 216 pricini intrate 
au fost însă cercetate numai 129, dindu-se cîştig de cauză 
mocanilor, dar pina la urmă guvernul român a declarat 
că nu considera efectiv solutionata nici o pricină si de- 
finitiv validată nici o hotărîre luată de comisie, deoarece 
delegaţii romani nu erau imputerniciti cu atribuţii exe- 
cutive, ci doar cu misiunea de a cerceta reclamatiile 
oierilor si de a trimite la sfirsit un raport general, ur- 
mind ca singur domnitorul Al. Ghica sa dea rezolutia 
ce va crede de cuviinţă si care avea să fie comunicată 
agenţiei 31. În aceste condiţii, comisia s-a dizolvat, iar 
oierii nu s-au ales cu nimic. Cei din Rasinari, Sălişte si 
Tilișca, precum şi alţii din alte păr'i s-au plins in 1842 
împăratului împotriva ..năpăstuirilor şi asupririlor“ sufe- 
rite din partea slujbaşilor publici si a proprietarilor de 
moşii în timpul cit se aflau cu turmele în tara. La ce- 
rerea agenției de a fi apăraţi pe viitor de orice abuz, 
Ministerul de Interne a dat ordin în acest sens cirmuito- 
rilor de judeţe 3%. Dar asemenea ordine n-aveau nici un 
efect, cîtă vreme ilegalitatile şi jafurile continuau sa 
fie comise unele de arendașul oieritului si cornăritului, 
altele chiar de funcţionarii vistieriei rinduiti cu suirea si 
coborirea vitelor mocanesti si altele de ofiţerii de la 
punctele de trecere %. Pe de altă parte, scumpirea adu- 
cerii, întreţinerii şi întoarcerii turmelor din ţară, asociată 
de un lung sir de jăcmăneli din partea proprietarilor si 
mai ales a arendașilor, dintre cure, poate, principala o 
constituia luarea unei dări (ierbărit) prea mari pentru 
vitele păscute pe moşii, toate acestea au creat o stare 
de adincă îngrijorare şi nemulţumire în rindul mocani- 
lor. De aceea 264 de oieri au reclamat, în 1844, prin 


% V, 8609/1834, III, p. 211—216. 287, 294; 8609/1834, f. 123. VL, 
3270/1838, f. 57, 96, 98, 106. 

% VL, 1023/1842, f. 2—3. 

æ V, 1295/1842, f. 85—86 ; 1294/1849, I, f. 4—5 ; 1489/1850, I, 
f. 39—40, 86—87. 


391 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


reprezentantul lor, preotul Ieremia Verzea, lui Bibescu 
împotriva arendaşilor de moşii şi a vameşilor de la Vă- 
leni si Cimpina. Era vorba de o reeditare a reclamatiilor 
lor, rămase nesolutionate de comisia de la Riul Vadului. 
Bazati pe cunoscutele firmane și aşezăminte domneşti, 
ei se plingeau că arendaşii le-au luat cite 3-5 galbeni 
de perdea (în loc de un miel şi un leu), cite 16-20 de 
parale de oaie pentru iernatul lor în bălți (in loc de 
cite o oaie de turma compusă din 700 de oi sau din 
mai puţine pentru pășunatul lor în bălți si „dărimatul“ 
de sălcii începînd din luna noiembrie pînă în luna mar- 
tie), cite 10—15, ba chiar cite 25 de galbeni de tirla 
pentru iernatul vitelor la cîmp (în timp ce iernatul aces- 
tora la cîmpie era scutit înainte de orice dare), cite 
30—40 de sfanti drept amendă luată de la ciobani cînd 
treceau cu turmele pe moşii, la suire sau la coborire, 
pentru stricăciunile, inevitabile uneori, ce le făceau (in 
vreme ce drumurile pe ele fie că erau închise, fie că 
erau strimte. neavind pe ambele lor margini cite 20 de 
stinjeni legali pentru trecerea şi păscutul in mers al vi- 
telor), cite 5 sfanti de turmă la urcarea lor la munte 
prin Băneşti (cind în realitate trecerea pe drumurile 
publice era scutită de dări), cite 1—4 galbeni pentru 
adăpostirea vitelor în păduri pe vreme de vijelie (în 
timp ce pentru aceasta nu trebuiau să dea nimic), cite 
1 leu şi 20 de parale de vită pentru dauna făcută de ele 
la finul si paiele arendasilor (în vreme ce despăgubirea 
trebuia efectuată numai duna o cercetare prealabilă si 
pe baza unui act întocmit). Ei se mai plingeau acum, ca 
şi în repetate rinduri în trecut, de dările la care erau 
supuși de proprietari, arendasi si chiar de unii săteni la 
trecerea cu turmele pe poduri si podete, unele din 
acestea existente doar cu numele. Cit despre nedreptă- 
tile săvirşite de vamesii de la punctele amintite, acestea 
constau în luări de bani la trecerea vitelor, linii, brinzei, 
vitelor obţinute din prăsilă, hainelor pentru ciobani etc. 
Vistieria, căreia i s-a trimis spre cercetare memoriul, ca 
si domnitorul, a luat fireşte apărarea arendasilor, res- 
pingind pe rind cererile oierilor, apărind cu străşnicie 
dreptul proprietății si obligindu-i ca pentru folosirea in 
orice chip a pămîntului moșiei să se învoiască şi să plă- 
tească. Doar pentru drumurile publice s-au dat dispo- 


392 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


zitii ca ele să aibă pe ambele laturi cite o fişie de teren, 
lată de 15 stinjeni, care să servească de pășune vitelor 
la trecerea pe ele, si doar pentru stricăciunile pricinuite 
în holde si finețe s-a dispus ca despăgubirea lor să se 
facă pe bază de acte (ispăşenii) întocmite cu forme le- 
gale 3. Oierii însă au protestat, prin acelaşi delegat al 
lor, în fata domnitorului, împotriva respingerii dolean- 
telor, arătind cu acest prilej care erau foloasele ce le: 
aducea transhumanta statului, proprietarilor si ţăranilor. 
Proprietarii încasau sume mari din arenda munților la 
mocani pentru văratul turmelor (între 60 si 130 de gal- 
beni muntele), în bani sau în telemea. Cei mai mulţi 
dintre oieri, care nu încăpeau în munți, vărau la cîmpie 
şi plăteau cite 1500 pînă la 3000 de lei pentru un 
suhat (pentru care mai înainte nu dădeau decit 120 de: 
lei), „aşa încît nu rămîne nici cit*de putin loe necumpa- 
rat <nearendat> de noi“ 8, Locurile rezervate de aren- 
dasi pentru fineţe le luau in arendă cu bani grei, iar cind 
aceştia refuzau să le arendeze, făceau fin pe din două, 
sau cumpărau de la ei finul, paiele, orzul si toate ră- 
masitele din alti ani la prețuri foarte ridicate. În sfîrşit, 
ei cumpărau cantități însemnate de sare. Si ţăranii se 
foloseau de pe urma transhumantei, pentru că mocanii 
cumpărau si de la ei fin, paie, orz, mălai, tarite etc. Asa 
stînd lucrurile, oierii au cerut lui Bibescu să li se res- 
pecte privilegiile şi să li se îngăduie să-și pască mai 
departe vitele pe moşii toamna, după ridicarea recoltei, 
fără plată şi să aducă o dată pe an la ciobani, fără 
vamă, haine confecţionate de nevestele lor, cite două. 
rînduri, pe numărul de ciobani, şi anume pentru fiecare, 
vara, o cămaşă şi o pereche de cioareci, iar iarna o să- 
rică, o cămaşă şi o glugă, „cu care imbrăcăminte stau 
împotriva viforilor, zăpezilor şi ploilor, slujindu-le tot 
ele de aşternut şi de învelit, şi tot cu acestea se schimb 
de-și curăţă trupul“. Dar si de data aceasta Bibescu le-a 
respins doleantele, ba mai mult i-a povatuit să nu 
supere mereu auzul stapinirii cu pretenţii  „necuviin- 
cioase“, căci altfel li s-ar putea limita toate numai la 


V—8 V, 1286/1844, f. 2—3 ; 1404/1844, f. 2—6, 26—31, 40—41. MI, 
Administrative, 126/1844, f. 1, 2. 


393 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


permisia de a intra în tara la păşune, cu îndatorirea de 
a ieşi în acelaşi an înapoi din ea. Numai hainele pentru 
ciobani au fost scutite de vamă %, 


Aria transhumantei 


Cu toate restricţiile şi greutățile intimpinate, oierii 
transilvăneni s-au răspîndit cu turmele lor pe o întinsă 
arie în sudul si estul Carpaţilor. Vasta lor diaspora a 
făcut însă ca niciodată să nu se poată cunoaşte precis 
numărul şi nici efectivul vitelor lor antrenate în cu- 
rentul transhumantei. De aceea, cind in 1829 comandan- 
tul trupelor ruse dorea să ştie cite vite mocdanesti au 
mai rămas in Tara Românească din cele nesuite la 
munte şi netrecute în Transilvania, i s-a răspuns de că- 
tre guvernul de atunci că aceasta nu poate fi ştiut, 
deoarece oierii, cobori'i o dată in ţară, nu stau la un 
loc, ci unii trec în Moldova şi chiar peste Prut, iar alţii 
peste Dunăre, din care cauză nu li se poate tine nicio- 
dată o evidență precisă“. Cimpia Rimnicului Sarat 
forma o zonă de convergență a turmelor mocdanesti ce 
treceau pe aici pentru a ierna în Moldova sau a trece în 
Basarabia cu cele ce veneau de acolo la iernat în Tara 
Românească. Această cîmpie, ca si partea de ses a ju- 
detelor Buzău si Prahova, a constituit şi o regiune favo- 
rabilă aşezării tirlelor oierilor ardeleni. Carpaţii meridio- 
nali, cu plaiurile bătute de soare si cu iarba lor bună, 
au atras cele mai multe turme de-ale lor. Dar cea mai 
întinsă arie de  răspindire a oferit-o transhumantei 
cimpia, şi mai ales balta Dunării, unde în timpul iernii 
mocanii isi adăposteau vitele si le hrăneau cu lăstărișul 
pădurilor. Ei preferau liziera sudică a Cimpiei dunărene, 
care despartea întinderile cultivate de cele neagricole, 
asezindu-si turmele de obicei in apropierea bălților şi a 
terenurilor cu păduri si stufăriș. Se așezau însă gi in 
mijlocul Bărăganului 7]. 

Potrivit datelor recensămîntului din 1844 al tirlelor 
mocanilor aşezate la iernat in tara, rezultă că acest 


V V, 1386/1844, f. 5 ; 1404/1844, f. 42—45. 


4% Administrative vechi, 372/1829, f. 71. 
41 C. Constantinescu-Mircesti, op. cit, p. 111—112. 


394 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


iernat nu se făcea deloc în regiunea dealului şi mun- 
telui din judeţele Saac, Muscel, Arges şi Vilcea, ci nu- 
mai foarte putin în cea de ses a județelor Dimbovita şi 
Mehedinţi, şi numai la o scară redusă în cea de cîmp din 
judeţele Rimnicul Sărat, Buzău şi Prahova. Terenul 
iernatului turmelor transhumantei il constituia cimpia. 
Aici si recensămintul a găsit majoritatea zdrobitoare a 
tirlelor mocăneşti. În judeţul Brăila se aflau la acea dată 
152 de tirle, cele mai multe în baltă. În judeţul Ialomiţa 
recensămîntul nu s-a făcut pe numărul de tirle, ci pe 
cel de mocani, „fiindcă aceştia are (!) obicinuinta de a 
avea pă o moșie oile, pă alta vitele cornute şi pă alta 
caii“, după cum constata cîrmuitorul judeţului. În total, 
în acest judeţ își aveau tirlele 355 de mocani. În Ilfov s-au 
inregistrat 57 de tirle, în Vlașca nouă, în Teleorman s-au 
găsit 54 de mocani cu 75 209 oi si alte vite, in Olt o 
singură tirlă, în Dolj 37 de oieri cu 41 771 de oi, 795 de 
cai, 44 de boi şi 116 vaci, iar în Romanați 35 de mocani 
cu 6 490 de oi. 13 vaci si 89 de cai“. Cele mai multe 
tirle se aflau aşadar în judeţul Ialomiţa, apoi în cel al 
Brăilei, ambele cuprinzind, pe lingă cimpia Bărăganului, 
o lungă salbă de bălți, care începea de la Călăraşi si 
sfirsea la Brăila si care concentra la iernat cele mai 
multe din turmele oierilor transilvăneni. Un mare nu- 
măr dintre aceștia isi păstra si în timpul verii tirla la 
cîmpie, iar sus la munte își trimiteau numai o parte din 
vite. Unii declarau, după cum s-a amintit, că aveau ase- 
menea tirle pe lingă fintini de la părinţii lor. 

În ceea ce priveşte numărul de oi şi de alte vite cu- 
prinse în sfera păstoritului transhumant, el nu poate fi 
stabilit cu precizie, ci apreciat doar cu aproximaţie. Po- 
trivit situaţiei întocmite de vistierie, în primăvara anu- 
lui 1831 mocanii au suit la văratic în munţi, în total, 
459 232 de oi, 270 828 de miei, 116056 de berbeci si 
noateni, 17 480 de capre, 7837 de iezi, 10707 de cai, 
1 757 de tiinşi, 1 749 de minji, 635 de măgari, 464 de boi, 
727 de vaci, 254 de minzati, 192 de viței, 53 de porci, 
în total 888071 de oi si alte vite, însoțite de 4217 cio- 
bani şi 786 reghii. Acest număr nu cuprinde însă toate 
vitele aflate în acel an în Tara Românească, căci, dupa 


@ V, 1386/1844, f. 41—147. 


395 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


cum s-a arătat, nu toate erau ridicate primăvara şi suite 
la vărat la munte. Multi dintre mocani obișnuiau să ,,in- 
văreze“ cu vitele lor in tara, în care timp „rupeau“ din 
ele cite un număr de oi cu miei pe care le duceau la 
oraş, unde vindeau mieii, iar oile le aduceau înapoi la 
tirlele lor de vară. Alţii, dintre cei ce-şi vărau oile in 
țară, nbişnuiau să-și scoată peste graniţă numai pe cele 
batrine si berbecii spre vinzare %. Alte oi erau introduse 
clandestin in ţară, acestea neputind desigur fi cuprinse 
în evidența vistieriei, iar altele erau aduse, după cum 
s-a amintit, vara, pe termen scurt, la păşune și nu erau 
scoase din țară odată cu suirea turmelor transhumantei 
la munte. Toate acestea fac imposibilă cunoașterea efec- 
tivului real al vitelor mocănești aflate într-un an în 
țară. Ştirbei aprecia în 1853 la circa două milioane nu- 
mărul de vite cu care oierii ardeleni treceau în fiecare 
an în tara, număr ce poate fi considerat cel mai apropiat 
de realitate ““. 


Simbioza carpato-dunăreană 


Muntele n-a despărțit, ci dimpotrivă a uni: iot timpul 
pe românii dintr-o parte şi din cealaltă a lui. Aceleași 
îndeletniciri şi aceleaşi interese economice au creat, au 
menținut si au consolidat în decursul vremii acea trai- 
nică şi strinsă sinteză dintre ţăranii de pe povirnisul sx- 
dic al munților si cei de pe versantul lor nordic. 

Munţii, cu vasta Cimpie a Dunării, au constituit aria 
de convergenţă a ţăranilor munteni, cultivatori de pamint 
si crescători de vite, cu oierii transilvăneni, iar la margi- 
nea de răsărit a ţării şi cu ţăranii Moldoveni. Odată cu 
mocanii urcau la vărat în mun‘i şi turmele ţăranilor lo- 
calnici, mai ales cei din satele din regiunea subcarpa- 
tică, între care un mare număr moşneneşti, și care se 
ocupau îndeosebi cu creșterea vitelor.  Vitele lor erau 
scutite de oierit si cornărit (aceste dări fiind desființate 
de Regulamentul organic pentru toată țărănimea din 
Principate), dar erau totuşi numărate şi ținute în evi- 
denta la suirea si coborirea lor din munţi de functio- 


4 VW, 2911/1831, f. 309, 336—337. 
“4 N. Iorga, Corespondenta lui Stirbei-Vodd, I, Bucuresti, 1904. 
p. 162. 


396 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


narii de la punctele de trecere, unde se făcea şi numă- 
rătoarea turmelor mocanesti, aceasta pentru a se opri 
orice vînzare a lor peste hotar, fără plata vămii “. După 
evidenţa ţinută de vistierie, în 1831 țăranii localnici 
aveau la vărat în munţi 106 740 oi, 53 492 miei, 22 469 
berbeci si noateni, 4801 capre, 2118 iezi, 4142 cai, 
875 tunsi, 914 minji, 1 262 boi, 2605 cai, 1 306 minzati, 
893 viței, 1678 porci, 69 măgari, in total 200173 de 
vite, păzite de 948 de ciobani 46. Este vorba, prin urmare, 
de un important număr de vite, încă o dovadă de im- 
portanta ce se dădea creşterii animalelor în gospodăria 
țărănească din acea zonă a țării. Odată cu practica mu- 
tării periodice a vămii pe linia de vară, la hotar, vitele 
țăranilor munteni n-au mai putut fi totdeauna numă- 
rate la suirea lor în munţi la vărat, deoarece ele se 
aflau în urma (spatele) acestei linii şi ca atare nu pu- 
teau fi trecute în Transilvania spre vînzare, fără plata 
taxei de export ^’. Cu toate acestea, pichetele fiind rare 
si paza greu de executat, unii munteni au putut totuşi 
să-şi treacă, necontrolati, prin anumite locuri boi, vaci 
şi alte vite la stinele lor aflate în imediata apropiere a 
celor ale mocanilor, cu care se amestecau uneori la pă- 
şune pe hotar si de multe ori îşi treceau vitele peste 
acesta, prin învoială cu ei, după un vechi obicei, în da- 
una vistieriei. Unii ţărani localnici nu-şi urcau vitele la 
munte decît după ce funcţionarii vămii de pe linia de 
iarnă se mutau pe cea de vară, cînd şi le treceau în voie 
si le amestecau cu cele ale mocanilor aflaţi în munţii 
țării, iar prin intermediul acestora le scoteau peste hotar 
şi le vindeau în Transilvania, tot fără plata vămii. Acest 
comerţ, care aducea ambelor parti cistiguri importante. 
dar care lipsea vama de un important venit, se practica 
îndeosebi în munţii Gorjului, dar şi în alţii din alte ju- 
dete, de exemplu în Muscel. El a continuat tot timpul, 
cu toate măsurile luate de vistierie şi pe baza cordonu- 
lui militar de a-l opri ft. Iată, de pildă, ce declara, în 
1834, ocirmuirea județului Arges despre legăturile mun- 


4% Administrative vechi, 3716/1828, f. 15; 398/1830, f. 11—12. 

46 V, 2911/1831, f. 335, 338. 

47 V, 1268/1841, I, f. 125; 1169/1844, f. 283, 287; 1198/1845, 
I, f. 202—203. 

“8 V, 834/1846, III, f. 192; 1240/1851, I, f. 84; 73/1856, I, f. 1. 


397 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


tenilor de la frontieră cu cei din Transilvania : „După 
prieteșugul ce-l au, ca nişte vecini ce se întilnesc la 
alişveriş (afacere comercială) unii cu alții, adică cești 
dincoace, cînd au vite, neputind să meargă cu ele, le 
trimite acelora de le vinde, si pentru asemenea înles- 
nire le cumpără (iau în arendă) şi ei dincoace suhaturi 
şi le slujăsc cu îngrijirea căutării vitelor lor“ 4%. Deci 
vinzare de vite pămintene, fără plata vămii, contra vă- 
ratul de vite mocăneşti. Se întîlnesc și cazuri cînd mo- 
canii îşi iernau cu învoială si plată vitele la țăranii 
munteni °°, 

Negotul clandestin de boi, vaci, berbeci, capre etc. 
peste graniță îl făceau chiar (țăranii păzitori ai aces- 
teia 5!. Tot prin înţelegere secretă cu ţăranii munteni de 
la frontieră, mocanii îşi scoteau vitele din tara, fără a 
plăti vreo taxă. Ofiţerul însărcinat cu controlul suirii 
vitelor la munte prin plaiul Closani a dovedit in 1850 
„o sumă de ungureni, că sînt aşezaţi prin satele cordo- 
nase şi altele cu turmele si toate ale lor, ocrotiti de mai 
multi ani, sub cuvint ca sint suditi, fara a fi amestecati 
in datoriile satenesti... si la suirea vitelor s-au arătat cu 
chezăşiile satelor că sint păminteni... Aceste chezasii le 
scot prin dare de bani, numai ca să înşele strejuirea şi 
chiar venitul statului“ 52, 

Această simbioză munteano-mocănească, avind la bază 
temeinice interese sociale și economice, a continuat să 
se desfășoare pe întreg lanțul munților. Ea era inles- 
nită si de un viu comerț de produse ţărăneşti, admise 
la export. În judeţul Dimbovita, pentru înlesnirea co- 
municatiei şi negotului dintre satele din Tara Româ- 
nească vecine cu cele din Transilvania, au fost deschise 
încă din 1816 poteca de la Curmătura Fiarelor ce ducea 
la Bran, precum si poteca Plaiului Domnesc pe care se 
trecea pe cai peste hotar lină, piei de oaie şi aite pro- 
duse, afară de vite, al căror export era interzis. În 1844 
in acest judeţ se aflau şase poteci deschise micului co- 
mert țărănesc pe produse purtate pe cai cu satele ve- 


49 V, 2568/1837, f. 119—122. 
50 VL, 1404/1843, f. 1. 
51 V, 794/1844, f. 80—82. 


52 Min. de Război, Dep. ostăşesc (Dejurstva către vistierie, 
13 iulie 1850). 


398 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


cine ardelene 5). Era acolo, la hotarul de pe munţi, un 
amplu schimb țărănesc de mărfuri. În 1852, ofițerul care 
păzea punctul Ciineni (Vilcea) arăta că „mai multi băr- 
baţi şi femei sărace, ce locuiesc in Austria pe iinga 
cordon, cu pașapoarte vin in acest printipat cu străchini 
şi oale aduse in desagi pe spinarea lor, le face schimb: 
pă lină şi mălai cu lăcuitorii acestui printipat ce sînt 
împrejurul graniţii. La întoarcerea lor zic că nu are (!) 
ca să plătească legiuita taxă de un sfant, fiind marfa lor 
de un pret foarte mic“. În trecut, de la asemenea arde- 
leni săraci nu s-a luat nici o taxă pentru viza pasapor- 
tuiui, acum însă au fost obligaţi s-o plătească **. Nu tre- 
buie uitat că la Riul Vadului, lingă Ciineni, exista un 
tirg de vite, la care se aduceau de vinzare mărfuri de 
Sibiu, precum si porci si alte vite din tara 5. 

Dar nu numai ţăranii din satele de munte, ci şi unii 
de la ses, chiar din partea de sud a cimpiei, isi trimiteau 
vitele la vărat în munţi. În acelaşi timp şi un mare 
număr de ţărani de la munte cobora toamna cu turmele 
de oi la iernat la cîmpie si în bălțile Dunării. Numai prin 
plaiul Slănicului (Buzău) au trecut în toamna anului 
1830 la cîmpie, la iernat, 26 171 de oi ,„pămînteneşti“ 56. 
Faptul infirmă, după cum s-a constatat şi în altă lucrare 
recentă ”/, părerea celor ce susțineau pînă acum că {a- 
rănimea română de la sud de Carpaţi n-a cunoscut şi 
ea păstoritul transhumant. Satele, între ele și mosnenesti, 
din zona subcarpatică își iernau însă vitele mai ales în 
munţi, unde cele cornute si caii era hraniti cu finul 
strîns acolo, caprele cu „,dărimătură de mugur“, iar 
porcii cu jirul pădurilor 5. Urcatul la munte începea în 
octombrie, iar coboritul primăvara anului următor prin 
martie, ambele deplasări fiind supuse numărătorii vite- 
lor şi eliberării de bilete de numărul lor, dar mai ales 
luării de chezăşii din partea satelor de unde plecau 
vitele, toate acestea pentru a se împiedica scoaterea lor 
peste hotar fără vamă”. Restricţiile s-au înăsprit cu 


5 V, 1174/1844, f. 7. 
1 Min. de Război, Dep. ostăşesc, 451/1852, f. 62—63, 154. 
* MI, Div. rural-comunală, 159/1849. 
% Administrative vechi, 437/1830, f. 10. 
57 C. Constantinescu-Mircesti, op. cit, p. 103—104. 
5 V, 4894/1834, f. 47 ; 1169/1844, f. 119, 762, 763, 798, 832, 909, 
938. 
59 V, 1245/1851, I, f. 54, 79, 96—97. 


399 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


timpul şi în acest sector, numărătoarea pe ambele linii, 
de vară si de iarnă, provocind numeroase greutăți mai 
ales moşnenilor, care aveau proprietăți personale disper- 
sate în munţi şi la care se perindau cu vitele în timpul 
iernii , 

Oierii transilvăneni în Dobrogea. Transhumanta 
oierilor ardeleni nu s-a oprit la bălțile Dunării, ci a 
trecut fluviul şi s-a extins asupra țărmului mării si a 
teritoriului Bulgariei turceşti. Regiunea aleasă însă de 
ei din vechime a fost şi a rămas pina la urmă Dobrogea, 
care le oferea şi ea balta sa (de la Siliştea în jos), tivită 
de o salbă de lacuri ce se țineau lant si în interior. Aici 
clima era mai blindă, iar iernile mai domoale şi mai 
scurte decît în nordul Dunării. Dobrogea le oferea apoi 
pășuni din belşug în iernile golaşe şi păduri pentru 
adăpost în ierni grele. 

Libertatea oierilor transilvăneni de a trece cu trumele 
în această ţară nu era prevăzută de nici un asezamint 
domnesc sau firman împărătesc. În trecut, domnii ro- 
mâni le dădeau voie să treacă fără oprelişti si fără vamă 
Odată însă cu organizarea cordonului sanitar şi a vămii 
pe Dunăre, s-au luat măsuri ca şi trecerea vitelor mo- 
căneşti la iernat în Turcia să fie indrumata prin vămile 
si carantinele nou-infiintate la Brăila, Gura Ialomiţei 
(unde va fi mutată carantina de la Piua-Pietrii), Călărași, 
Oltenița, Giurgiu şi Zimnicea. Acolo au fost trimişi, în 
1832, funcționarii vistieriei ca să numere, împreună cu 
«directorii carantinelor, vitele mocanilor, pe baza reghiiicr 
lor austriece, vizate la intrarea in tara de funcţionarii 
'şi ofițerii de pe graniţa carpatină, si să înscrie, sub iscă- 
litura lor, pe dosul acestor acte numărul şi felul vitelor 
ce efectiv le treceau, date pe care să le copieze și în 
condici, obligindu-i să plătească vamă (taxa de export) 
pentru plusul de animale, considerat a fi cumpărat în 
ară pe parcursul drumului de la munte la Dunăre ®t. 

Înainte de toate însă mocanii trebuiau să-și achite 
oieritul şi cornăritul pentru vitele ce le treceau peste 
Dunăre, dacă bineînţeles nu plătiseră aceste taxe pina 
“atunci în tara. Celor ce nu prezentau bilete de plata lor 
trecerea le era oprită pînă nu le achitau la cîrmuirea 


% Min. de Război, Dep. ostășesc, 104/1862, f. 1—3. 
61 V, 4317/1832, f. 31. 


400 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


judeţului în raza căruia se afla schela de trecere sau 
la oamenii arendasului din acel judet®. Asemenea dis- 
poziţii și condici de ţinere în evidenţă a vitelor mocanesti 
şi a plăţii acestor taxe au fost trimise an de an direc- 
tiilor carantinelor şi ofițerilor de pe linia de pază a 
Dunării. Oierit si cornărit s-au luat si de la mocanii 
care-şi aveau achitate deja aceste dări in Moldova si 
care treceau acum Dunărea pe la Galaţi, iar primăvara 
se inapoiau prin Tara Românească în Moldova, fără a li 
se ţine în seamă biletele moldoveneşti de plata lor, ba 
luîndu-li-se în plus cite două parale de vită, drept pe- 
deapsă pentru că şi-au tăinuit animalele la trecerea ho- 
tarului de la Milcov 2. Introducerea in 1844 a pasapor- 
tului pentru intrarea mocanilor cu turmele in ţară la 
iernat a pus o nouă piedică şi in calea desfăşurării 
transhumantei peste Dunăre. De acum înainte mocanul 
nu putea trece fluviul fără pașaportul vizat de agenţia 
din Bucuresti sau de consulatul austriac din Galati ™. 


Cordonul sanitar a adus un nou și important venit 
proprietarilor si arendasilor moşiilor din zona caran- 
tinelor si anume cel obţinut de acum înainte din pășu- 
natul temporar al oilor transhumantei pe aceste moşii 
pina la trecerea lor peste Dunăre. si pentru care mocanii 
au fost obligaţi, cu toate protestele si reclamaţiile lor, 
să plătească bani grei. Altă cheltuială îi aștepta apoi la 
transportul turmelor peste riu cu vasele și cu podurile 
„plimbătoare“ (bacurile) aceloraşi proprietari şi arendasi. 
Venitul (,,ighecitul*) transportului de oi mocăneşti peste 
Dunăre a ajuns acum să constituie o parte însemnată a 
venitului mosiilor din această zonă 5. Dar cu toate pie- 
dicile, cheltuielile și eternele abuzuri, oierii din Tran- 
silvania au adus şi au hrănit un mare număr de oi în 
Dobrogea, animind şi contribuind în cea mai mare mă- 
sură la dezvoltarea economică a acestei tari. In 1850 se 
estima că el se ridica la un milion de oi, la fel şi în 
1854. Faţă de numărul din ce în ce mai mare de turme 
ce treceau în Dobrogea, în 1855 s-a încheiat o conven- 


> 


2 V, 422/1831, f. 451—457, 471—476. 

& Min. de Război, Dep. ostășesc, 97/1841, f. 311. 

“ Ibidem, 205/1844, f. 9. 

5 VL, 2734/1832, f. 138—139, 959; 621/1839, f. 3, 7, 39, 47. 
Venitul moşiei Călăraşi obținut din acest transport a fost în 
1859 de 600 de galbeni (MI, Administrative, 28/1859, f. 28). 


2 


401 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tie între Austria și Turcia pentru reglementarea pășuna- 
tului ungurenilor peste Dunăre 66. 

La întoarcerea vitelor mocăneșşti de peste Dunăre, 
primăvara, directorii carantinelor le numărau şi notau, 
sub iscăliturile lor, în reghiile austriece ale stapinilor lor, 
numărul şi felul vitelor ce intrau în ţară, pentru ca func- 
ționarii şi paza graniţei carpatine să lase să treacă fara 
vamă în Transilvania numai acel număr şi soi de ani- 
male care era înregistrat în reghie, iar pentru rest să le 
ia taxa de export. Aceste măsuri aveau de scop să împie- 
dice pe mocani să trimită si să vindă, fără vamă, în 
Turcia, sub pretext că le trec acolo la iernat, vite achi- 
zitionate în Principate, iar la întoarcere să completeze 
numărul celor vindute cu altele cumpărate în ţară, ca 
apoi să le scoată în Transilvania, la fel fără plata vămii. 

Înființarea cordonului sanitar a constituit o nouă pie- 
dică si în caiea străvechii libertăţi a mocanilor de a-şi 
întoarce turmele de la iernat din Turcia. În 1831 a fost 
instituit un stagiu de patru zile pentru „curăţenia“ oilor 
ce se întorceau de peste Dunăre. Noua măsură a nece- 
sitat noi cheltuieli din partea stăpinilor lor, care au fost 
obligaţi să se învoiască și să plătească proprietarilor sau 
arendasilor de moşii anumite sume de bani, sau să le 
dea un anumit număr de oi, ori o anumită cantitate de 
brînză pentru locurile de pășunat pe care le alegeau şefii 
județelor în raza cărora erau situate carantinele, sau în 
imediata lor apropiere 67. Stagiul de carantină pentru 
ciobani era de 14 zile la Brăila si de şapte zile în cele- 
lalte carantine. Mai întîi isi făceau stagiul (,lăzăretul“) 
ciobanii, apoi oile, în cirduri de pina la 20000 de capete, 
care erau ţinute la un loc sub pază de militari pentru 
a-și îndeplini si ele cele patru zile de carantină, în care 
timp erau ferite de orice contact cu oile țăranilor lo- 
calnici, fiind udate zilnic ou apă. Impunerea carantinei 
şi pentru oi a stîrnit protestul mocanilor si a făcut ca 
agenţia să ceară, fără succes însă, desfiinţarea ei ®. De 
aceea unii dintre ei au căutat să evite carantina, trecînd 
pe furiş în țară. Cei ce au fost prinşi însă au fost con- 
damnati să facă stagiul dublu de carantină, apoi dati 


% D. Șandru, Mocanii în Dobrogea, Bucuresti, 1946, p. 39—40. 
87 Administrative vechi, 3601/1830, f. 1—4. 
68 VL, 474/1832, f. 1—6 ; 690/1833, f. 1—5, 20, 25—30, 48—50. 


402 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


în judecată pentru delictul de călcare de graniță şi de 
trecere clandestină a cordonului sanitar. Sentintele au 
fost drastice, de pildă 15 mocani au fost osinditi, in 
1835, la ocnă pe viaţă”. Dar cu toate acestea, trecerile 
clandestine au continuat. 


Au continuat în același timp si abuzurile comise de 
oamenii arendașului oieritului si cornăritului rinduiti să 
preschimbe biletele de plată a acestor taxe pentru oierii 
ce se întorceau din Turcia, precum şi luări ilegale de 
miei, piei de oaie etc. din partea chiar si a unor ofiţeri 
de la schelele dunărene. Pe de alta parte, si la întoarcere 
proprietarii si arendasii moșiilor în cuprinsul cărora se 
aflau aceste schele au scos sume frumusele din trans- 
bordarea oilor mocănești cu vasele lor 70. Unii oieri se 
întorceau în Fara Românească după mai mulţi ani de 
şedere cu vitele peste Dunăre. Cei ce n-aveau reghii 
austriece pentru oile cu care se întorceau trebuiau să 
plătească oierit şi taxa de import pentru ele “!. 

Nici tranzitul vitelor transhumantei din Turcia în 
Transilvania prin ţară nu se putea face decit pe baza 
biletelor românești primite la intrare prin punctele de 
pe linia Carpaţilor si vizate la trecerea în Turcia ‘a cele 
de pe linia Dunării, bilete ce cuprindeau numărul si felul 
acestor vite”2. Tranzitul celorlalte vite, cumpărate de 
mocani în Turcia, se făcea, la ordinul lui Știrbei din 
1855, fie prin înfierarea lor, chiar si a oilor în frunte, 
fie prin plata taxei de import (5%). Contra acestor mă- 
suri au protestat unii oieri, apelind la sprijinul agenţiei. 
S-au dat deci dispoziţii ca mocanul, care va deciara la 
întoarcere ca vitele-i sînt de tranzit si va prezenta do- 
vada de plata taxei de export în Turcia, nu va fi supus 
vămii la import, ci acele vite se vor infiera, iar stapinul 
lor va depune pentru ele taxa de import, ca o garan- 
tie că le va scoate la termenul stabilit (4—6 luni) din 
tara, cînd i se va restitui suma depusă 73. Mocanii au pro- 
fitat de libertatea de a intra sau de a rămîne mai mutti 


© VL, 2666/1835, f. 2—232. 

“0 Proprietarul moșiei Călărași aprecia la 100 de galbeni cis- 
tigul dobindit din trecerea peste Dunăre a 20 de tirle mocă- 
nești (MI, Administrative, 28/1859, f. 26—28). 

i! MI, Administrative, 26/1844, f. 55. 

22 V, 834/1853, f. 51. 


n y, 1103/1855, I, f. 154—155. 


403 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


ani în Dobrogea pina după 1860, cînd, în urma expirării 
convenției austro-turce, ei au fost puși în alternativa de 
a deveni supuşi otomani sau de a nu mai putea intra 
în această fara, iar in 1865 li s-a interzis să treacă cu 
turmele în ea“. 

Merită relevat faptul că şi unii ţărani munteni îşi tre- 
ceau uneori oile la iernat în Dobrogea, mâi ales în anii 
de secetă, ca in 1834, cunoscut ca cel mai secetos si mai 
dezastruos an pentru agricultura ţării din prima jumă- 
tate a secolului al XIX-lea, cînd la carantina de la Olte- 
nița „au năvălit“ şi, în primele zile ale lunii septem- 
brie, mocanii au început să treacă Dunărea rînduri, rîn- 
duri şi odată cu ei şi unii țărani localnici cu oile lor la 
iernat în Dobrogea, din lipsă de fin in ţară. Trecerea 
acestora din urmă a fost condiționată însă de permisia 
vistieriei 75. Trecerea ţăranilor munteni cu vitele la ier- 
nat în Turcia prin acelaşi punct este semnalată docu- 
mentar şi în toamna anului 1856. Acum însă ei treceau 
cu paşapoarte româneşti, care cuprindeau numărul şi 
felul vitelor fiecăruia, pentru ca la întoarcerea lor în 
țară în primăvara anului următor cei ce se găseau cu 
vite lipsă să plătească pentru ele taxa de export, consi- 
derindu-se că le-au vîndut în Turcia, fiind scutiţi de ea 
doar cînd prezentau pieile vitelor moarte 76. 

Iernatul sporadic în Dobrogea al oilor unor săteni din 
Tara Românească nu face însă parte din categoria păstori- 
tului transhumant. În schimb. în curentul transhumantei 
oierilor transilvăneni au fost antrenați şi unii ţărani, cres- 
cători de vite, din Banat. Transhumanta acestora era însă 
deosebită de cea a mocanilor ardeleni. Bănăţenii își adu- 
ceau, după un vechi obicei, oile in țară primăvara pentru 
o perioadă de pina la trei luni, pentru fătat şi tuns, 
nefiind supuşi la plata oieritului. Fireşte că aducerea 
oilor la  păşune in tara se făcea tot pe bază de reghii 
austriece şi de bilete româneşti de intrare. Erau însă şi 
bănăţeni, ţărani şi negustori, care-şi aduceau, tot pe 
baza unor astfel de acte, vite cornute la păscut si în- 
grăşat în tara, pe un interval mai lung de timp, de pildă 


1 D. Șandru, op. cit., p. 45. 
3 V, 4901/1834, f. 27—28. 
“© V, 33/1857, f. 38—39. 


404 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


de 9 luni, ca şi moldovenii de la hotarul Milcovului, care 
intrau cu bilete româneşti 7. 

Apusul si importanța transhumanfet. Bogăția de vite 
a oierilor transilvăneni a scăzut proportional cu extin- 
derea agriculturii în Principate. „Drumul oilor“ de la 
munte la baltă si înapoi, ca si cîmpiile întinse, acoperite 
odinioară cu păşuni bogate, au devenit tot mai înguste 
pentru mocani, mai ales după reforma agrară. Aceasta 
a urcat simţitor prețul terenurilor de păşune. Sub aceste 
auspicii, transhumanţa și-a modificat conţinutul. Din tra- 
ditionala, cum fusese la început si continuase de-a lun- 
gul multor secole, ea a devenit încetul cu încetul o în- 
deletnicire în care aspectul comercial a luat amploare, 
oierii începînd să practice în timpul neincetatelor lor 
dep.asări un amplu comerț ambulant. Produsele cum- 
părate de ei în Principate au fost la început peştele 
proaspăt si sărat, osinza si slănina, tutunul, fructele, apci 
lina, pieile crude si argăsite, pe care le prelucrau în gos- 
podăria lor sau le vindeau la Brasov si Sibiu. Cind 
veneau in ţară ei aduceau cu ei tot felul de maruntisuri 
pe care le vindeau pe drum, si anume cuțite, foarfeci, 
furci de fier, fiare de plug, găleți, lacăte, potcoave, pinze 
de ferestrău, cazane, adică obiecte de fier, atît de căutate 
si atit de necesare gospodăriei ţărăneşti din Principate. 
Ei mai aduceau şi desfăceau articole confecţionate din 
piele (opinci, cizme, chimire roşii, cojoace, hamuri), cât 
şi din lemn (vase pentru păstrarea brinzei şi untului, far- 
furii, pipe pentru butoaie etc.), apoi fringhii, clopote si 
în sfirsit cărți religioase si laice. Practica mai indelun- 
gată a comerțului ambulant în Principate, de unde s-a 
extins apoi în Dobrogea şi peste Prut, a înlesnit tre- 
cerea definitivă a oieritului mocănesc spre alte activi- 
tati economice si sociale 78. 

Pînă atunci însă, păstoritului oierilor transilvăneni în 
forma lui complexă a transhumantei i se atribuie un rol 
de frunte in viata poporului roman. Păstoritul transhu- 
mant a dat prilej unei parti din țărănimea crescătoare 
de vite din Transilvania să se stabilească la miazăzi 
și răsărit de Carpaţi, să sporească populaţia Ţării Româ- 
nesti din zona dealului si muntelui, precum si din cimpia 


77 V, 4506/1835, f. 634 ; 90/1856, f. 13—14. 
78 C. Constantinescu-Mircești, p. 128—131. 


405 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


română. În toată regiunea subcarpatică, colonizările au 
fost făcute exclusiv cu element ,,ungurenesc“, şi aceasta 
nu numai în satele sau în părţile de sate numite ,,Un- 
gureni“, ci şi în majoritatea celorlalte aşezări rurale, acest 
element patrunzind pina în cele mai mici cătune. Cim- 
pia, la rîndul ei, a fost populată nu numai cu „ungu- 
reni“, ci şi cu elemente indigene venite din regiunea dea- 
lului. Păstoritul transhumant a contribuit şi la popularea 
Dobrogei, prin colonizare naturală de mocani. Pe de altă 
parte, transhumanta a întreţinut legăturile dintre românii 
de sub diferite stapiniri străine si tot ea le-a menţinut 
de-a lungul secolelor unitatea spirituală, contribuind la 
întărirea conștiinței unităţii lor naţionale. Ea a avut 
însă înainte de toate un rol deosebit de important în 
dezvoltarea economică a ţărilor române, în evoluţia as- 
cendentă a economiei lor agrare, îndeosebi într-una din 
principalele ei ramuri : creşterea vitelor. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


CAPITOLUL AL XI-LEA 


EMANCIPAREA ŢĂRANILOR 
DIN PRINCIPATE 


În „ţările“ române ca si în cele străine din vecinătatea 
lor, reforma agrară a fost impusă de lupta ţărănimii 
pentru libertate si pămînt. Această luptă care se mani- 
festase violent în timpul revoluţiei de la 1848, dar care 
fusese încătușată un timp de regimul restauratiei, a luat 
din nou amploare în vara anului 1856 odată cu perspecti- 
vele ce s-au deschis atunci poporului român pentru 
unire, de care țărănimea şi-a legat speranțele într-o 
schimbare structurală a raporturilor ei cu proprietatea. 
Alegerile pentru Divanurile ad-hoc (Adunări convo- 
cate pentru un scop definit) din 1857, în care ţăranii au 
votat pentru unire, le-au oferit prilejul să-şi arate pute- 
rea şi legitimile lor revendicări. Convenţia de la Paris 
din 1858, care a prevăzut între altele desființarea pri- 
vilegiilor şi egalitatea în fata legii, precum şi o nouă 
reglementare a relaţiilor dintre clăcași şi proprietari 
(atunci au fost desfiintati slujbasii volnici din Moldova), 
a contribuit la creşterea combativitatii maselor ţărăneşti. 
Framintarile țăranilor s-au legat în cursul anului 1858 
si la începutul celui următor de înfăptuirea unirii, deci 
de speranța soluționării în favoarea lor a problemei 
agrare. Unirea Principatelor din 5 şi 24 ianuarie stil 
vechi 1859 n-a răspuns însă dorințelor ţărănimii, ci i-a 
sporit doar îndirjirea. În felul acesta, dintre toate pro- 
blemele cu care a fost confruntat noul stat român cea 
mai gravă şi cea mai arzătoare a devenit chestiunea ru- 
rală. Dar guvernele ce s-au succedat la putere au adop- 
tat faţă de ea o politică de tergiversare si de provizc- 
rat, căutînd să ţină în friu mişcările ţărăneşti. Proiectul 
de lege rurală, alcătuit în 1860 de Comisia centrală de 
la Focşani si votat în 1862 de Cameră, rezolva problema 


407 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


agrară în favoarea boierimii conservatoare, prin eliberarea, 
fără împroprietărire, a ţăranilor, fapt ce a făcut pe dom- 
nitorul Cuza să refuze sancţionarea ei. Boierii admiteau 
doar, si aceasta abia acum, separarea pămîntului rezer- 
vei de cel clăcăşesc, prin constituirea așa-numitului pă- 
mint comunal si care să cuprindă cite trei pogoane de 
fiecare ţăran, cap de familie. În aceste condiţii, rezis- 
tenta şi lupta ţărănimii s-au intensificat, starea de spirit 
revoluționară cuprinzind sate întregi. Știrile despre re- 
forma din Rusia (1861) au dus, ca şi în Regatul Polc- 
niei rusești, la mișcări țărănești. În Moldova acestea au 
izbucnit cu o forță deosebită în judeţele Botosani si 
Covurlui, iar in Tara Românească cea condusă in 1862 
de Mircea Mălăeru s-a manifestat, prin demonstraţia de 
la Bucuresti, regizată de politicienii liberali-radicali cu 
scopul de a ajunge la putere, într-o adevărată mișcare 
ţărănească de mase. Pe plan social, întreaga perioadă de 
dinainte şi după unire se caracterizează aşadar în am- 
bele tari printr-o continuă stare de nemulţumire. prin- 
tr-o permanentă frămiîntare si mișcare a ţărănimii pen- 
tru înlăturarea exploatării. Spectrul amenintator al unei 
răscoale generale ţărăneşti, pe lingă teama boierimii și 
burgheziei de o totală răsturnare a raporturilor sociale, 
a determinat pe Cuza şi guvernul său, prezidat de M. 
Kogălniceanu, să impună reforma |. 

Era si timpul, căci ea venea in urma reformei agrare 
din toate celelalte „țări“ române, precum şi din cele ve- 
cine. Într-adevăr, după emanciparea şi împroprietărirea 
țăranilor din Transilvania şi Bucovina din 1848, a urmat 
la un interval de zece ani abolirea dependenţei {arani- 
mii din Dobrogea fata de arendasi, prin promulgarea la 
21 aprilie 1858 a noului cod funciar otoman, pe baza că- 
ruia proprietatea şi arendarea pămîntului a căpătat o 
nouă reglementare, cea mai mare parte a solului trecînd 
în proprietatea statului. Acesta acorda pe bază de titluri 
de proprietate pămînt în folosinţă oricui voia să-l lu- 
creze, in schimbul unor dări. Prin urmare, ţăranii pu- 


1 1. Corfus, L'agriculture en Valachie..., p. 96—98. Gh. Pla- 
ton, Frămîntări ftdrdnesti..., loc. cit., p. 298—302, 335. Ec. Negruti, 
Dezvoltarea agriculturii în Moldova..., loc. cit., p. 156—158, 162— 
164. 


408 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


teau acum să ia în folosinţă oricît pămînt de la stat, fără 
intermediul exploatatorilor 2. 

In Rusia, eliberarea de serbie si împroprietărirea se 
făcuseră tot de teama răscoalelor ţărăneşti prin ucazul 
țarului din 19 februarie/3 martie 1861. Țăranul emanci- 
pat a mai rămas însă in dependenţă personală timp de 
doi ani şi a fost obligat să-și îndeplinească vechile înda- 
toriri faţă de fostul său stapin. El a primit deocamdată 
în proprietate numai casa cu grădina, iar în folosință un 
lot de pămînt a cărui întindere varia între două si 13 ha. 
de regulă mai redus decit cel deţinut pina atunci. şi pe 
care urma să-l plătească în bani sau în muncă, răscum- 
părarea acestor sarcini fiind amînată pentru mai tirziu. 
Pina atunci, lotul si gospodăria ţărănească au fost consi- 
derate proprietate nobiliară. La repartiţia loturilor de 
împroprietărire în zonele cu sau fără cernoziom s-a mers. 
pe principiul, luat în considerare şi în Principatele ro- 
mâne de Regulamentul organic la darea pămintuiui in 
folosinţă la clăcaşi în cazul moşiilor strimte, ca două 
treimi din moşie să fie date la ţărani, iar o treime să 
rămină proprietarului. În zona de stepă, cu păminturi 
intelenite, s-a stabilit un singur lot de împroprietărire. 
mai mare decit în celelalte regiuni, iar proprietarul a 
avut dreptul să-și rezerve o jumătate din terenul moşiei. 
Loturile cu care au fost împroprietăriți ţăranii n-au in- 
trat în stăpînirea lor individuală, ci în cea a obstiilor s- 
testi. Statul, actionind ca intermediar, a acordat ţăranilor 
bani cu împrumut pe o durată de 49 de ani pentru 
a-și răseumpăra pămintul de la proprietari, bani ram- 
bursabili în rate si cu dobinzi anuale de 6%/. Reforma 
a fost opera burgheziei, smulsă guvernului prin luptă 
revoluționară, dar pusă în practică nu de poporul ras-- 
culat, ci de moșieri. De aceea ea a fost împletită cu 
multe rămășițe feudale în interesul clasei marilor pro- 
prietari. Ea n-a răspuns așteptărilor țărănimii, în schimb 
proprietarii și statul au reușit să creeze o cale paşnică 
de trecere a marii gospodării la capitalism °. 

Ucazul referitor la emanciparea ţăranilor din Rusia 
n-a privit Regatul Poloniei şi nici regiunea Basarabiei. 


2 T. Mateescu, lucrarea citată în manuscris. 


3 Hcropna CCCP, V, Moscova, 1969, p. 44—51. Historia 
Polski, II—3, p. 433—434. 


409 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


In Polonia rusească reforma a fost proclamată ceva mai 
tirziu şi anume prin ucazul din 16 mai 1861, care a des- 
fiintat pe data de 1 octombrie același an claca şi a de- 
cretat împroprietărirea ţăranilor, tot prin răscumpărare 
bănească. Reforma nu cuprindea pe ţăranii care aveau 
mai putin de trei morgi de pămînt. A urmat insurecția 
polonă din ianuarie 1863, a cărei conducere a decretat 
emanciparea imediată si deplină si împroprietărirea in- 
tregii ţărănimi, cu despăgubirea proprietarilor din fon- 
durile statului. După infringerea insurecției, dar sub 
impresia ei, țarul a dat prin ucazurile sale din 19 februa- 
rie/2 martie 1864 ţăranilor în proprietate tot pămîntul pe 
care-l aveau in folcsinţă, indiferent dacă acesta fusese 
la început pămint clăcăşesc sau dacă urma să fie defal- 
cat din rezerva nobiliară. În schimb, asupra țăranilor 
s-a aruncat impozitul funciar veșnic, din care urmau să 
fie despăgubiţi proprietarii pentru obligaţiile clacasesti 
pierdute. Despăgubirea urma să fie plătită de guverm in 
hirtii de tezaur, cu dobindă anuală, şi a căror amorti- 
zare a fost pusă în sarcina tuturor birnicilor ţării. Ta- 
ranilor fără pămînt li s-au promis parcele din domeniile 
statului. Nici aici pămîntul cu care au fost improprie- 
tăriți sătenii nu putea trece in miini străine, netara- 
neşti. În felul acesta a fost lichidat definitiv regimul 
clăcii de pe teritoriul Regatului Poloniei, făcindu-se loc 
Şi aici capitalismului, dar cu persistența încă muita 
vreme a unor rămăşite feudale 4. 

În Basarabia înfăptuirea reformei agrare s-a tărăgă- 
nat mai multi ani în șir, fapt ce a dus la izbucnirea în 
1865 în partea de nord a regiunii a unor mișcări {ara- 
nesti, care au continuat pina în 1868. Sub presiunea lor 
guvernul a fost silit, după o aminare de şapte ani, să 
efectueze reforma. pe baza unui regulament iscălit la 
14/26 iulie şi publicat la 6/18 septembrie 1868. La baza 
lui au stat principiile ucazului din 19 februarie 1861, 
deci condiţiile reformei din Basarabia au fost, în general, 
aceleași ca și în Rusia. adică favorabile proprietarilor. 
Spre deosebire însă de reforma din celela.te părți ale 
imperiului rus, cea din Basarabia n-a avut de rezolvat 
problema desființării serbiei ţăranilor, deoarece aceştia 


4 Historia Polski, II—3, p. 434—437, 466, 521. Baranowski, op. 
cit., p. 171. 


410 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


formal erau consideraţi, după cum s-a amintit, liberi. 
Ea le-a desfiinţat doar claca şi dijma si i-a improprietarit, 
si aici prin despăgubirea proprietarilor, dar nu mai mult 
pentru obligațiile clăcăşeşti, ci pentru pămîntul pierdut 
de ei. Acesta nu s-a dat în stăpînirea obstiilor satesti, 
ca in Rusia, ci în proprietate familiară ereditară. După 
răscumpărare, țăranul îl putea vinde. În partea de nord 
a regiunii, mai dens populată, s-a prevăzut ca întinderea 
lotului de împroprietărire să fie de opt pina la nouă şi 
jumătate desetine de pămînt arabil de familie, iar în par- 
tea de sud, cu populaţie mai rară, de zece pina la 13 si 
jumătate desetine. În realitate însă, ţăranii au primit mai 
putin loc decit prevedea regulamentul împroprietăririi, 
iar unii au rămas fără pămînt, aceasta deoarece o seamă 
de proprietari i-au izgonit chiar în ajunul reformei de 
pe moşie pentru a nu fi obligaţi să li-l dea. Pina la în- 
cheierea învoielilor cu proprietarii pentru răscumpărarea 
pămintului, ţăranii au fost obligaţi să le facă ciaca si 
să je dea dijmă, ca şi înainte de reformă. Abia în 1838 
a fost introdusă răscumpărarea obligatorie. Ca bază la 
calcularea sumei de răscumpărare a fost luată suma tu- 
turor fostelor obligaţii clăcăşeşti, iar nu preţul pămintu- 
lui. Guvernul a plătit proprietarilor patru cincimi din 
suma totală de răscumpărare, acordind ţăranilor un cre- 
dit pe o perioadă de 49 de ani, ca şi în Rusia. În felul 
acesta ţăranii au devenit datori statului, căruia urmau 
să-i ramburseze în decursul acestor ani suma împrumu- 
tată. cu dobindă. Aceasta a fost reforma aplicată pe 
moșiile boiereşti şi mănăstirești. Împroprietărirea ţăra- 
nilor statului s-a făcut în 1869, în condiţii mai avanta- 
joase. Acestora li s-a dat tot pămintul pe care-l fo.osi- 
seră in trecut, media lotului fiind de 19 desetine de fa- 
milie. dar nu in stăpinire individuală ci in cea a obstiei 
satului, iar plata răscumpărării a fost mai mică?. 
Nicăieri însă boierimea nu s-a opus cu atita inver- 
sunare improprietăririi ţărănimii ca în Principatele ro- 
mâne unite. În Cameră, poziţia, majoritară ca număr, 
formată din boieri conservatori, proprietari de pămint, 
nu concepea să cedeze din puterea ei economică şi poli- 
tică. adică din moşiile ei si din votul censitar restrins 
care-i asigura supremaţia. Cei ce-şi dădeau în'să seama 


5 HCTOPHA PCC MOJIIOB3H3IITb, ed. 1954, p. 483—499. 


41] 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de necesitatea absolută şi stringentă a soluționării pro- 
blemei agrare erau domnitorul Cuza şi primul ministru, 
M. Kogălniceanu. Acesta din urmă a depus la 13/25 mar- 
tie 1864 pe biroul Camerei un proiect de lege rurală 
care prevedea desființarea clăcii si împroprietărirea ta- 
ranilor pe loturile ce le aveau la acea dată în folosinţă. 
cu despăgubirea proprietarilor în curs de 20 de ani și 
cu o dobindă de 5%. Discuţiile asupra proiectului au 
început la 13/25 aprilie, cu care ocazie s-a constatat că 
majoritatea conservatoare a Camerei nu admitea decit 
împroprietărirea pe un lot — acelaşi pentru toţi ţăranii — 
de aproximativ patru pogoane, iar despăgubirea numai 
în şapte ani, cu dobindă de 8%. Dar în loc să ajungă 
la un compromis, Camera a votat în aceeași zi o mo- 
tiune de neîncredere în guvern, fapt care a făcut pe 
Kogălniceanu să-și dea demisia. Domnitorul n-a primit-o 
însă, ci a prorogat Adunarea pind la 2/14 mai, cînd 
urma să se întrunească în sesiune extraordinară pen- 
tru a se pronunța asupra noii legi electorale. Căci rezol- 
varea chestiunii rurale pe căi constituţionale, adică prin- 
tr-o lege votată de Cameră, implica schimbarea compo- 
nentei acesteia. De aceea Camera a fost convocată ia 
2/14 mai să voteze această lege. Ea însă a refuzat s-o 
ia în discuţie și a dat din nou vot de blam guvernului. 
Atunci Kogălniceanu a citit textul mesajului domnesc de 
dizolvare a ei, soldaţii au evacuat sala de ședințe, iar 
lovitura de stat a fost un fapt împlinit. Noua lege elec- 
torală, care sporea considerabil numărul alegătorilor, a 
fost aprobată de popor printr-un plebiscit care a avut 
loc între 10/22 şi 14/26 mai. 

Cit priveşte legea rurală, aceasta a fost elaborată 
de o comisie a nou-infiintatului Consiliu de stat care a 
luat ca bază vechiul proiect al lui Kogălniceanu, efec- 
tuîndu-i unele modificări. Lucrarea comisiei a fost dez- 
bătută în plenara Consiliului din 11/23 şi 12/24 august, 
sub preşedinţia domnitorului şi cu participarea guver- 
nului, cînd i s-a dat forma definitivă. La 14/26 august 
Cuza a sancţionat şi promulgat legea rurală, care urma 
să intre în vigoare cu începere de la 23 aprilie 1865. 
Asa s-au desființat şi în Principatele române claca, dijma 
şi celelalte sarcini feudale, şi au fost împroprietăriți ta- 


412 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ranii. Şi aici reforma s-a făcut prin răscumpărarea clăcii, 
adică prin despăgubirea proprietarilor. 

Împroprietărirea ţăranilor s-a făcut pe loturile ce le 
aveau în folosinţă pe baza legilor din 1851, mărimea lor 
fiind stabilită pe cele trei categorii cunoscute de clăcași 
şi fiind diferită pentru fiecare din cele două principate. 
Tot în funcţie de categoria în care erau înscrişi, ţăranii 
urmau să plătească si despăgubirea clăcii. În Tara Ro- 
mânească fruntaşul a primit 11 pogoane (55 129 m?) loc 
de arătură, fineata si pășune, mijlocaşul 7 pogoane si 
19 prăjini (35 754 m?) si codasul (,,toporasul“) 4 pogoane 
şi 15 prăjini (20578 m2), iar in Moldova clacasul de 
frunte a fost improprietarit cu 5 fălci si jumătate 
(72'680 m2), cel de mijloc cu 4 fălci (57 288 m2), iar cel 
de coadă (,,palmasul“) cu 2 fălci si jumătate (30 434 m?). 
În judeţele Cahul, Bolgrad si Ismail loturile erau mai 
mari, fruntasul primind 6 fălci si 30 de prăjini 
(86 734 m2), mijlocaşul 4 fălci şi 30 de prăjini (58 630 m?) 
si palmasul 2 fălci si 17 prăjini (30517 m2). Întinderea 
maximă de pămînt la care aveau drept ţăranii într-o 
moşie era, ca şi în Rusia, de două treimi din suprafaţa 
ei, pădurile neintrind la socoteală. Țăranii, cărora nu li 
se ajungea pămîntul moşiei pentru a primi întreg lotul 
de împroprietărire, erau liberi să se mute pe domeniile 
statului, unde urmau să fie împroprietăriți. Tot acolo se 
puteau muta si improprietari cei ce nu aveau alt pămint 
decât locul de casă si grădină, precum si însurăţeii care 
nu avuseseră loturi egale. Văduvele fără copii, infirmii 
si ţăranii care nu se ocupau cu agricultura deveneau 
proprietari numai pe locurile lor de casă si grădină, si 
care în fostul principat muntean erau de cite 1600 m? 
la cîmp si 1200 m? la munte, iar în fostul principat 
moldovean de cite 1 440 m?. Paminturile primite la îm- 
proprietărire nu puteau fi vindute sau ipotecate timp 
de 30 de ani. Dreptul la pădure se păstra neatins o pe- 
rioadă de 15 ani, după care proprietarul moşiei putea 
cere eliberarea de această servitute fie prin bună învo- 
ială, fie prin senţintă judecătorească. 

Răscumpărarea ciăcii si a celorlalte obligaţii feudale 
urma să se facă de către stat, prin intermediul unei case 
de despăgubiri, unde țăranii trebuiau să-şi verse perio- 
dic timp de 15 ani, odată cu impozitul către fisc, banii 


413 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


imprumutati, şi de unde proprietarii aveau să-şi inca- 
seze drepturile, beneficiind de o dobinda anuală de 10°/,. 
Suma globală de despăgubire varia între 592 și 1521 de 
lei, în funcţie de categoria din care făcea parte ţăranul. 
Rata anuală era de 133 de lei pentru fruntaş, 100 de lei 
şi 24 de parale pentru mijlocaş si 71 de lei si 20 de 
para.e pentru codaș, excepţie făcînd satele de munte din 
Moldova, unde sumele erau mai mici, adică 94 de lei si 
10 parale — 73 de lei şi 2 parale — 51 de lei şi 36 parale. 
Suma despăgubirii era aşadar mare, echivalind cu aproape 
întreaga valoare a pămîntului primit de țărani. În felul 
acesta au fost împroprietărite 463 554 familii de ţărani 
cu o suprafaţă totală de 1810311 ha, ceea ce înseamnă 
în medie 3,9 ha de familie, adică aproape 4 ha. În reali- 
tate, 60 651 de familii au primit numai loc de casă si 
grădină. Ulterior aveau să fie improprietarite inca 
48 342 de familii de insuratei. In total, numărul tara- 
nilor împroprietăriți pe baza legii agrare din 1864 a fost 
de 511 896 de familii pe o suprafaţă de 2 038 640 ha, re- 
venind în medie 3,9825 ha de familie. 


În cursul punerii în lucrare a legii rurale au apărut 
o serie de dificultăţi şi imperfectiuni. Nu exista un regu- 
lament precis, amănunţit, care să prevadă modalităţile 
ei de aplicare atît în cazurile generale, cît şi în cele spe- 
ciale sau controversate. Nu erau destui ingineri tcpo- 
metri care să facă măsurătorile si hotarnicirile preva- 
zute de lege. S-au ivit neînţelegeri şi s-au făcut nedrep- 
tati. Pe alocuri proprietarii n-au dat ţăranilor pamin- 
tul ce-l cultivaseră pînă atunci, ci altul mai slab, in altă 
parte a moşiei. S-au comis apoi abuzuri din partea unor 
funcţionari ai statului care luau partea proprietarilor îm- 
potriva țărănimii. Astfel fiind si aceasta lege, ca si altele 
de mai înainte, n-a putut fi aplicată în toată întinderea 
şi în toate dispozițiile ei. Au rămas țărani neimpro- 
prietariti; unora nu li s-au completat loturile la care aveau 
dreptul ; altora li s-a schimbat categoria în care erau 
clasati, primind pămînt mai putin® Pe de altă parte, 
loturile cu care au fost împroprietăriți ţăranii au fost 


6 Const. C. Giurescu, Viața si opera lui Cuza Vodă, ediția 
a doua, Bucuresti, 1970, p. 232—294. Idem, Alexandru Ioan Cuza, 
Bucuresti, 1973, p. 79—80. N. Adăniloaie, Reforma agrară din 
1864 (text dactilografiat), Bucuresti, 1967, p. 82—107. 


414 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mult prea mici pentru a putea satisface cerinţele gos- 
podăriei lor. Faptul va reactualiza după 1864 spinoasa 
problemă a arendării de pămînt la țărani, de astă data 
în condiţii sociale noi. Reforma n-a satisfăcut, prin ur- 
mare, nici în „țările“ române de la răsărit si sud de Car- 
pati interesele ţărănimii si n-a lichidat cu totul feuda- 
lismul în sectorul rural. Totuşi ea a însemnat un pas 
hotăritor înainte pe calea promovării țărănimii si a in- 
stalat în aceiași timp modul dominant de producţie ca- 
pitalist în economia României. 


Din cele expuse mai sus se pot schița unele genera- 
lizări si se pot trage unele concluzii în legătură cu li- 
chidarea feudalismului în agricultura „ţărilor“ române si 
în cea a ţărilor din Europa centrală si răsăriteană. În 
toate aceste ţări lupta antifeudală a țăranilor a fost aceea 
care a împins cu o forţă hotăritoare societatea spre trans- 
formări burgheze. Tendința fundamentală a maselor ţă- 
ranesti a fost la început eliberarea lor de lanţurile ser- 
biei (în Principate, Transilvania si Bucovina aceasta fu- 
sese lichidată mai înainte) şi ale clăcii, apoi punctul de 
greutate al luptei lor s-a deplasat asupra problemei pro- 
prietatii pămîntului. Aici au intrat în joc două tendinţe 
opuse, dintre care una isi punea ca scop lichidarea feu- 
dalismului pe calea revolutiei, în interesul maselor 
populare, a doua tindea la înlăturarea lui prin interme- 
diul reformelor treptate, venite de sus, cu asigurarea in- 
tereselor proprietarilor de pămint. Calea revoluţionară 
de trecere la capitalism a fost folosită de masele tara- 
nesti si orăşeneşti din Franţa, lupta lor fiind condusă 
de o burghezie puternică, cu un program politic bine 
cristalizat, consecvent antifeudal. Revoluţia din 1789 a 
făcut din țăranul francez un proprietar burghez de pă- 
mint, eliberat de dependenţa feudală faţă de curte. Pe 
altă cale, și anume pe cea denumită „calea prusacă de 
dezvoltare a capitalismului în agricultură“. s-a lichidat 
feudalismul în ţările din centrul, răsăritul şi sud-estul 
european, inclusiv în „ţările“ române. În toate aceste tari 
relaţiile feudale au fost mai puternice, iar cele capita- 
liste mai puţin dezvoltate, mai slabă fiind şi burghezia. 
Revoluţia trebuia să desființeze aici nu numai feuda- 
lismul, ci să reconstruiască din temelii regimul agrar, 
să lichideze sau să îngrădească marea proprietate. Ase- 
menea sarcini au înspăimintat însă burghezia, care ve- 


415 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


dea în ele un atentat la dreptul de proprietate particu- 
lara. De aceea, burghezia din aceste țări s-a găsit in 
tabăra antirevolutionara. Ea a fost pentru evitarea re- 
volutiei si, ca urmare, a sprijinit calea reformei initiate 
de stat, sub presiunea maselor ţărăneşti. Modelul clasic 
de asemenea reformă l-a oferit „calea prusacă“, adică 
aceea pe care s-a făcut, începînd cu anul 1807 si pina la 
mijlocul secolului al XIX-lea, emanciparea țărănimii din 
Prusia. Această reformă, lichidind treptat serbia şi claca, 
a păstrat neatinsă marea proprietate, care avea să se 
dezvolte treptat în întreprindere capitalistă. Nobilimea, 
avind în mina iniţiativa şi conducerea procesului de 
emancipare, a acaparat pămîntul țărănesc sub formă de 
indemnizaţii, a mutat pe ţărani pe paminturi mai rele, 
le-a limitat mărimea gospodăriilor lor şi i-a silit să-și 
rascumpere claca şi celelalte sarcini feudale. Ca efect, 
reforma a eliberat mai curînd persoana ţăranului decit 
pămîntul său. Rămăşițele vechilor forme feudale au în- 
greuiat mai departe progresul tehnic şi dezvoltarea for- 
telor de producție. Reforma de tip prusac a luat in con- 
siderare în anumită măsură interesele țărănimii înstărite, 
care a dobindit libertatea economică si posibilitatea de 
a exploata sărăcimea satelor. În schimb, masele largi ta- 
ranesti au fost condamnate la proletarizare, la o nouă 
semiindependenta feudală fata de străini. 

Întregul proces de emancipare a ţăranilor a fost un 
proces lent, care a durat mai multe generaţii, dar reali- 
zarea lui integrală si finală a fost determinată de pre- 
siunea mişcărilor revoluţionare din Europa de la jumă- 
tatea secolului al XIX-lea. În ţările care au urmat calea 
prusacă, guvernele au salvgardat marea proprietate 
împotriva atacurilor revoluţiei, preintimpinindu-le, ca în 
Prusia, Rusia şi Principatele Unite, sau fiind influențate 
de ele, ca în Austria, inclusiv în Transilvania şi Bucovina. 

Emanciparea țărănimii române şi a celei din ţările 
din centrul şi răsăritul european s-a făcut totuși diferit 
de la o tara la alta. Se găsesc în literatura de specialitate 
încercări de tipologie a procesului de trecere de la feu- 
dalism la capitalism în agricultură, încercări de schiţare 
de modele ale emancipării ţăranilor pentru fiecare tara 
în parte. Se vorbeşte, așadar, de modelul prusac pentru 
Prusia şi teritoriile polone de sub stăpînirea ei şi de 
reforma din monarhia prusacă care a fost făcută de stat 


416 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de teama revoluţiei franceze si ca urmare a înfringerii 
svierite din partea lui Napoleon ; de modelul habsburgic 
pr ntru ţările de sub stăpînirea Austriei, care a fost intro- 
dis de guvernul acesteia feudal si care a apărat intere- 
s 'le marii proprietăţi, dar unde abolirea clăcii s-a dato- 
r‘t în mare parte burgheziei liberale democratice, micii 
robilimi reformatoare şi unor grupuri mici de propri- 
tari (în Ungaria, Boemia, Galiţia), sub presiunea revo- 
lutiei din 1848; de modelul rus, impus de tar în Rusia 
sub impresia infringerii suferite în războiul Crimeii, iar 
în Regatul Poloniei sub cea a insurecției din 1863/1864 ; 
în sfîrşit, de modelul românesc, impus, ca si cel prusac, 
de sus, de teama răscoalei ţăranilor. În urma examină- 
rii comparative a tuturor acestor modele s-a constatat 
că în toate aceste ţări avem de a face cu tipul prusac 
de transformări agrare. Efectele emancipării au variat 
şi ele de la o ţară la alta. Marea proprietate a supravieţuit 
şi s-a întărit. Taranimea a plătit pentru emancipare în 
unele țări mai mult, în altele mai putin, totuşi în toate 
ea a plătit. Dreptul de proprietate, recunoscut țăranilor 
din toate aceste ţări, a făcut ca cei bogaţi să acumuleze 
pămint şi a accentuat stratificarea elementului rural, iar 
numărul mare de țărani emancipati fără pamint a deve- 
nit o sursă de dezvoltare a industriei, dar si de conti- 
nua nemulțumire. Emanciparea a fost condiția premer- 
gătoare a revoluției agrare şi a transformării capitaliste 
a întregului sistem economic 7. 


7 Pentru cele de mai sus, vezi şi W. Dtugoborski si Gr. Mis- 
salowa, in Historia Polski, II—2, p. 163—165 ; B. K. Király, The 
Emancipation of the Serfs of East Central Europe, in ,,Antemu- 
rale“, XV, Roma, 1971, p. 63—85 ; Zb. Stankiewicz, Some Remarks 
on the Typology of Transition from Feudalism to Capitalism in 
Agriculture, în „Acta Poloniae Historica“, XXVIII, Varşovia, 
1973, p. 169—189. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


SUMMARY 


In this book the author tried to present the evolution of the 
agrarian economy in the Romanian Lands as compared to the 
economy of the neighbouring countries in its last stage of pass- 
ing from feudal to capitalist relations, namely between the Re- 
volution of 1848 and the Agrarian Reform of 1864. 

This period was marked by great social and political changes 
that both in the Romanian Lands and an the the neighbouring 
countries were connected with the agrarian problem. 

When we say Romanian Lands, we understand all those pro- 
vinces which at that time depended upon or mere under foreign 
sovereignty and which now indissolubly belong to the territory 
of the Romanian State, the Socialist Republic of Romania. 
Actually, we speak about the two Romanian Principalities, Mol- 
davia and Wallachia, that were at that time under the sove- 
reignty of the Ottoman Empire and Russian protection, the Prin- 
cipality of Transylvania, of Bukovina that were included in the 
Habsburg Empire, and of Dobrogea that belonged to the Ottoman 
Empire. 

Most of the land of these territories was private property and 
excepting Dobrogea, it belonged less to the State. 


In the Romanian Principalities the land was almost entirely 
owned by the landlords, next by the monasteries and lastly by 
the yeomen. 


In Wallachia, the State owned only the estates of the former 
Turkish areas (Braila, Giurgiu and Turnu), and in Moldavia 
only the territory of Tirgu Ocna and the salt mines in Bacau 
county. 

Later, state ownership was extended to the estates of the mo- 
nasteries both those dependant on Constantinople and those which 
were free after being confiscated in 1863. They represented more 
than a quarter of the area of the two principalities. 

In Transylvania, too, the land was almost entirely owned by 
the nobility, next by the church and the treasury and to a small 
extent by the yeomen. 

In Bukovina, the largest part of the land was owned by the 
church trust set up after the confiscation of the land of the 


monasteries, next by the landlords and what remained, by the 
yeomen. 


419 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


However, their property was limited by their obligation to give 
land to the peasants that lived and worked on their estates. 
The large majority of the population were the peasants who 
had no right of property to the land they tilled. 

In all the Romanian Lands, the peasants who depended on the 
owners of the estates had no political rights either and no re- 
presentatives in the legislative bodies of the nobility. They had 
no right to take part in the administration of public affairs. 
The situation was similar for the dependant peasants in the 
neigh-bouring countries in Central, Eastern and South-Eastern 
Europe, where they were obliged to corvées. 

In the Romanian Principalities, the relations between the de- 
pendent peasants and the landlords were established by the Or- 
ganic Regulations (1831) according to which the classification of 
peasants, for the allotting of land plots and their obligations for 
corvée were established on the basis of the number of draught 
cattle. 

Therefore, there were three categories of peasants (the first 
category had four draught cattle and a cow ; the middle peasants 
had two cattle of the same sex and a cow ; and the last cate- 
gory had no draught cattle but only a cow) and there were three 
different sizes of land plots, smaller in Wallachia (between 
4 and 2 ha), larger in Moldavia (from between 7 to 4 up to about 3 
ha). The villeins who had more cattle and demanded more 
land, had to pay an amount of money for the supplementary 
number of cattle and the surplus of land had to be taken on 
lease in both cases on a free agreement with the landowner. 
In both Principalities, the corvée was twelve days a year normed 
labour that could be performed only in a number of days se- 
veral times higher, in Moldavia the norm was higher than in 
Wallachia. In Moldavia, the other villeins’ duties were higher 
too, for example, the number of those serving in turn in the 
landlord's courtyard, transport, carrying wood and something 
more than the Wallachian villeins, four days a year they had 
to repair all sorts of things on the landlord’s estate. The tithe 
paid by the villeins was the same in both Principalities, the plot 
of the house, the courtyard and the garden being exempted from 
taxes. 

In both Principalities, the villeins were legally considered as 
free people having the right to move from one estate to another 
on condition of fulfilling certain formalities that in fact restrict- 
ed their rights almost to annihilation. But the landlords had the 
right to drive out the disobedient villeins or those who insti- 
gated the others to revolt. The law ensured the exclusive right 
of landlords not only for selling drinks but for owning mills, 
forests and ponds. 

In the Principalities, the plots worked by the villeins were not se- 
parated from the owners’ land, the latter being able to change 
the villeins’ land with plots in any other part of the estate. 
The plot on which were the house, the courtyard and the garden 
and also the land cleared by the villeins was entirely theirs. 
In short, the landlord’s right like that of a sovereign included 
the whole estate while the villeins’ rights were limited to their 
legal plots and to the land temporarily taken on lease. 


420 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


In Bukovina, too, agrarian relations were established by law 
even while this province belonged to Moldavia. The villeins were 
considered free and had the right to move from one place to 
another. 

In this province, too, the villeins were classified according to 
the number of draught cattle. 

Besides the three categories specific for the two Principalities 
— namely top, middle and low — there were added a fourth 
and a fifth category that had appeared under the influence of 
the classification system of Galitzia to which Bukovina had been 
incorporated. 

The fourth category included those who had neither draught 
cattle nor any land and had only a house and a garden and 
the fifth category included those who had nothing not even a 
house and who lived in the landlords’ courtyards or in the 
houses of better-off villeins. The land was not measured when 
given to the peasants (because this custom did not exist in Mol- 
davia when Bukovina was taken from it in 1775). It was sepa- 
rated from the landlord’s estate and given to the peasant’s own- 
ership for ever being also transmissible to their heirs. There- 
fore, in Bukovina, the peasants were appropriated land but were 
not absolved of the corvée. The corvée was also twelve days 
a year but as the norm was high there too, it required more 
than twelve days of labour. 

In Bukovina, the other feudal obligations were the same as in 
Moldavia. The simplest social relations were in Dobrogea where 
the peasants had only one master, the State, that was the owner 
of the Jand and where everybody had to pay the tithe in pro- 
duce and animals (sheep, pigs, beehives) and a personal tax 
for each family member together with another one that was 
direct and proportional to his material conditions. 

The most difficult and complicated agrarian relations were in 
Transylvania. There. the agrarian velations were not settled by 
law and the villeins’ land although separated from the whole 
estate (as in Bukovina) was not measured, the size of the plot 
having not been established by the law. 

Thus, the owner had the right to diminish or to deprive the 
villeins of their land. 

In Transylvania, as in Banat, Crisana and Maramures, provinces 
helonzing to the Habsburg Empire, the villeins were not clas- 
sified according to the number of draught cattle as in the Prin- 
cinalities or in Bukovina but according to the size of the plot 
these varying between 4—5 ha and most of them between 3.5 
and 3.5 ha. Here, too, the landlord considered all the land his 
yropevtv and the villeins his tenants. The corvée and other feu- 
dal obligations such as: census. the tithe, gifts a.s.o.. were not 
fixed according to the size of land worked by the villeins but 
according to the needs and greediness of the landlords. Here, 
the cnrvé2 was a heavy burden — as compared with that in the 
Romanian provinces — of two, three or sometimes even four 
days a week for the villein who held a whole plot of land and 
who had to come with his draught cattle besides manual labour. 
The corvée was performed under compulsion or under a strict 
supervinion as it pleased the landlord. 


421 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


In Banat, Crişana and Maramureş the villeins were more pri- 
vileged. The same situation existed in the Habsburg Empire 
where these relations had been legislated, the plots were larger 
and the corvee was lighter or heavier according to the size of 
the plot. 

In the Principality of Transylvania, the corvee can be compared 
with the one in Austrian Galitzia as concerns the enormous 
amount of work and the high degree of exploitation of the 
peasants. 

Here the corvée was larger than three working days and the 
serfs and villeins had the worst life of all the countries belong- 
ing to the Habsburg Empire. Their life was similar to that of 
the peasants that lived on the Polish territories annexed to 
Prussia before their emancipation. 

In Prussia the villeins enjoyed personal liberty but those who 
had plots and a pair of horses had to work five or six days a 
week. Those without land had to work three days a week. 

A corvée — as hard as the above mentioned one — of five or 
six days a week was performed by the villein that owned a whole 
plot and draught cattle. The corvée was two or three days for 
the villein that owned little land in the case of the peasants in 
the Russian Polish Kingdom who had the right to move from 
one estate to another, too. 

The hardest conditions were those of the villeins in Russia that 
were entirely dependent of the landlord, and whose dependence 
was similar to slavery. The corvée that had been fixed here 
officially at three days a week exceeded by far that number. 
The landlords could force the serfs to perform any kind of work 
and to pay unlimited quantities of agricultural produce. 

In Russia as in the Habsburg Empire, the disputes between the 
villeins and their landlords were judged by the latter. 
Different social relations were established on the territory bet- 
ween the Dniester and the Pruth that, in 1812, had been annexed 
to Russia under the name of Bessarabia, where the Russian rule 
preserved the ancient Romanian feudal relationships, the rules 
and customs as the Austrians in Bukovina. 

Here, too, the villeins were classified according to the number 
of draught cattle and their plots of land were larger than in 
the rest of Russia. 


In Bessarabia as in the Romanian Principalities and Bukovina, 
the villein was legally considered as a free man but was not 
appropriated any land. Economically, he was dependent on his 
landlord working and living on the owner’s land and fulfilling 
in exchange 12-days corvée and other feudal obligations similar 
to those in Moldavia. At that time, in Romanian provinces, agri- 
culture was relatively developed to a degree that was different 
from one country to another, and especially from the large estate 
to the small peasant farms. 

In Wallachia. owing to certain specific circumstances and es- 
pecially to the opposition of working peasants, the corvée and 
the other feudal obligations were paid in cash and only the tithe 
was paid in kind. But with the money taken from the corvés. 
the landowners and the leaseholders did not hire workers and 


422 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


did not breed their own draught cattle needed for working es- 
tates which therefore could not become, except to a small extent, 
suppliers for the grain market. The reserves achieved at that 
date were small in number and in surface. But, the possibility 
of villeins to rent more land avoided the limiting of their farms 
to the legal plots. Every year the land they ploughed was ex- 
tended by taking on lease new plots. That is why in 1848, the 
arable land was almost entirely worked by villeins and a great 
part of the grain production was provided by the small farms 
with all the consequences that resulted from that situation re- 
garding exports and home consumption. 

So, one could speak of the pre-eminence of grain production 
over the production of the large farms, a situation that was not 
found in the other Romanian Lands and in their neighbouring 
countries. Breeding of animals was another important agricul- 
tural branch that concerned only the peasant farms. The large 
estates did not breed cattle so they had no adequate draught 
cattle and when they wanted to plough the land they had re- 
course to the oxen of the villeins.The agrarian economy in Mol- 
davia had reached a different stage of development. Owing to 
their common historical conditions of development the Romanian 
Principalities showed almost the same economic and social evo- 
lution. As concerns social relations and agrarian economy there 
were certain similitudes and even numerous identical elements 
between them that were greater than those between them and the 
other Romanian provinces under foreign rule. 

Nevertheless, there were certain features specific to the agrarian 
life in the Romanian Principality, East of the Carpathians. Here 
the corvée was performed as labour and, unlike in Wallachia, the 
tithe was not so closely linked to the income as it was converted 
beginning with the end of 1848, into labour. 

In Moldavia, the rapid extension of sown areas took place on 
the landlords’ estates not on the villeins’ land as in Wallachia. 
In Moldavia, the large landed property was more developed 
than in Wallachia. In Moldavia, the villeins did not rent any 
extra land so their farm was limited to the legal plot of land 
that could ensure only their existence and not their economic 
prosperity too, which could enable them to rent more land and 
become more closely connected with the market. 

Nevertheless, they also went to market to exchange products 
but as far as it has been known up to now in this field, one 
cannot estimate the quantity of vegetable and animal goods the 
villeins sold in the home market and for export. 

In exchange, the grain production of the landlords exceeded by 
far that of the villeins from their land. ensuring in this way 
the exports. The large estates in Moldavia. were provided with 
installations for making alcohol out of grain and potatoes. Such 
innovations were not found at the time in the Romanian Prin- 
cipality South of the Carpathians. Several Moldavian landlords 
and leaseholders had their own beasts of draught using at the 
same time wage labour, on a large scale, too. The large estates 
in Wallachia at the East of the Carpathians were at an advanced 
stage of passing from the feudal system to the capitalist one. 
In both Principalities, the peasants were becoming divided into 


423 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


different strata in parallel with the breaking up of the feudal 
relations in the countryside. The poor villeins became farmhand 
on the land of the well-to-do peasants and sometimes some of 
the latter were exploiting the poor ones. In both countries the 
peasants were engaged in a fierce struggle against feudal ex- 
ploitation. For the Principality of Transylvania at this stage of 
research, the ratio between the land surface worked in 1848 
by the villeins and the land reserved for the landlors cannot be 
estimated. Nor can that between the small farms and the larger 
ones be established concerning the volume of the agricultural 
production of the country and consequentlly the ratio between 
the home market and the exports. 

The development of agriculture and of the farm production were 
hampered more than in the other Romanian provinces by heavy 
corvee charges, by the large number of working days worked 
for the landlords by the rudimentary agrarian technique a.s.o. 
Here and there, an incipient development of such a technique 
could be observed owing to the improvement of agricultural 
implements with the help of higher ploughs and the peasants’ 
tendency to replace the old methods of farming the land with 
new ones. 

As in the Principalities, maize growing was the most important 
culture, as it was the basic food of the rural population. 
Potato growing was started earlier than in the Principalitics ; 
it was largely introduced on the villeins lands, representing an 
important basic food for the countrymen. 

In other parts of the country. characterized by fruit growing, 
the peasants became specialized in this field by improving fruit 
production and delivering it to plain regions the saime as this 
was done by the Wallachian and Moldavian peasants South and 
East of the Carpathians. Vine and vegetable growing were im- 
portant sources of income for the peasants. 

Both the Wallachian and the Moldavian peasants got large pro- 
fits especially from breeding cattle and sheep. hampered, howe- 
ver by the landlords’ desire to take over more and more of the 
pastures and hayfields used in common obliging the villeins to 
pay taxes for grazing, which had bezn fre» before. 

The peasants had a large number of cattle and their live stock 
was improving with new breeds. The most extensive rural trade 
was that of sheep that represented the most important wealth 
of the peasants in certain parts of the country and especially 
in the South. Agriculture was largely developed in zones in- 
habited by free peasants and in Banat and Crisana, too, where 
the villeins used to rent land and to grow vegetables ad to- 
bacco preferring to produce for the market. 

In Transylvania, different strata of peasants started to develop. 
Excepting a few rich villeins, their great majority and no land. 
In exchange, by the end of 1848, the large landlords’ estates had 
acquired almost all the agricultural land. But the lands of the 
landlords, divided into small plots and at great distances from 
one another, hindered rationalizing agriculture quickly enough 
with a view to increasing agricultural production. Most of !2nd- 
lords limited themselves to cultivating their land by using the 


424 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


villeins’ labour and agricultural implements and collecting the 
income coming from leasing the monopolies. 

Agricultural technology could be developed by using ploughs 
and threshing machines only on the large farms that were grow- 
ing by taking over of the villeins’ land and the common pas- 
tures and forests. On few lands crop rotation was applied by 
growing fodder plants (clover, lucerne), sugar beet (an indus- 
trial plant unknown at that time: in the Principalities), oil-bear- 
ing plants such as rape that was cultivated in Wallachia, too. 
On a few large farms horses and sheep of high breed were 
bred, and silk, beer, brandy, potash a.s.o. were produced and 
drainage, stubble-turning and deep ploughing works were per- 
formed. 

The people of Banat tried to introduce cotton, colouring plants 
and rice growing. In Bukovina, the development of agriculture 
cannot be traced on the landlords’ estates and on the villeins' 
land. Here, the ploughed land was increasing at the expense of 
hayfields and pastures. On the peasant farms, the agricultural 
tools were made of wood and the land was used as pastur2 
after having been continuously cultivated for a long time. Grain 
held the firs place in crop production being at the same time 
the fundamental food of the peasants. Potato growing was in- 
troduced in the second decade of the last century. The large 
farms were extended by seizing some of the villeins’ land. 
Agricultural produce was entirely intended for the market. The 
landlords and the leaseholders were exporting grain and cattle 
and used the potatoes for fattening the animals and brewing 
spirits. The most rational agriculture was performed on the stud 
estate at Radauti where crop rotation. ground drainage, the 
improvement of horse breeds and horned cattle was carried out. 
In Dobrogea, cattle breeding was in the first place,especially sheep 
breeding, an important part being played by the shepherds from 
Transylvania. 

Far:ning played a second role and it was performed especially 
by the Romanian peasants. Beekeeping, sericulture, vegetable 
growing, fruit growing and particularly vine growing were in full 
development. But the agricultural technology applied on small 
farms was rudimentary. The capitalist production system ap- 
peared only on large farms. Their owners, state leaseholders, 
used onlv wage labour and the products were only for the 
market. It was on such large farms that the agrarian industry 
developed on a large scale by building mills and meat and fish 
cannaries. 

In conclusion, the most important aspect in the evolution of Ro- 
manian agriculture in its last stage of passing from feudalism 
to capitalism was the continuity and unity in the develonment 
of social relations and of agriculture all over the Romanian 
countrics irrespective of the borders and the features of each 
country. The development of our agrarian economy was based, 
in its turn. on the people’s unity and on the economic and cul- 
tural interdependence of all countries where the Romanian people 
lived. 

The agricultural development in the Romanian provinces was 
almost the same as that of the rural economy in the neigh- 


425 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


bouring countries. Similar causes gave birth to similar effects 
in these countries and the feudal agrarian system was harder 
and more rigid than in the Romanian provinces South and East 
of the Carpathians. 

The decay of their property was greater. The large landed 
farms were advancing more rapidly towards the capitalist pro- 
duction system. The bourgeois-democratic revolution of 1848 led 
in Transylvania, Banat, the western counties and Bukovina to 
the elimination of corvée and appropriation of land to the pea- 
sants. The same took place in Hungary and Galicia. 

In the Romanian Principalities, however, particularly in Walla- 
chia, the Revolution of 1848 proclaimed the peasants’ emanci- 
pation and gave land to the peasants on condition of obtaining 
the vote of an assembly that was never convened. 

Thus, the peasants were not exempted from corvée and were 
not given land. In Moldavia, the revolution was rapidly sup- 
pressed. 

According to the proclamation of the leaders of the revolution 
the peasants considered the corvée abolished and stopped work- 
ing on the estate of the landlords and leaseholders. 

Real revolutions broke out in the villages of the Danube region. 
The revolution deeply affected the Romanian villages. The pea- 
sants supported the revolution because it fought for the abo- 
lishment of feudal exploitation. The villeins on 265 estates re- 
fused to work the land and made the cattle destroy the corn 
fields. 

After reinstating the former government and after the armies 
of the protecting and sovreign powers had suppressed the revo- 
lution the peasants were forced by these armies to work again 
‘on the land of the landlords and leaseholders and to pay for 
the damages caused by the revolution. 

The peasants resisted as long as they could and their resistance 
‘ended in a more violent revolution in the Danube region that 
was once more suppressed by foreign soldiers. 

After re-establishing the Organic Regulations for agrarian rela- 
tions in Wallachia, the corvée continued to be paid in general, 
in money. The peasants were asked to work more and more in 
the troubled atmosphere following the revolution in order to 
develop or expand the large farms. The law drawn up by Barbu 
Stirbei for Wallachia and the one drawn up by Grigore Ghica 
for Moldavia almost identical as regards the subject and con- 
ception, stated that the landlord is an absolute owner of the 
estate and the villein became a tenant on the land taken on 
lease. 

The old classification of villeins according to the number of 
draught cattle and the distribution of land carried out by me- 
asuring was preserved except that Stirbei’s law doubled the area 
-of pasture for each draught cattle. Ghica’s law doubled the area 
of pastures for each villein no matter if he had or had not 
draught cattle. That was the only and more important advan- 
tage that the new land brought in Wallachia. 

According to Stirbei’s law. the villcin had to pay his rent for 
the legal plot by working twelve or twenty-four days a year 
for the landlord — this work could be considered as a corvée — 


426 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


the planned rate of output was the same as it had been before, 
being reduced only when it was time for the harvesting of hay. 
In exchange, the villein was absolved of the other feudal obli- 
gations. In Moldavia, the new law maintained the twelve days 
of corvée but increased considerably the rate of production as 
compared with the rate that had been established by the Or- 
ganic Regulations. 

The villeins that had draught cattle had to perform all the feu- 
dal obligations mentioned in the Organic Regulations at the 
same time being absolved of building barns for the landlords. 
In both Principalities, the laws elaborated in 1851 gave the 
villeins the possibility to take more land on lease. 

In Moldavia, the new law abolished the tithe paid in corn and 
hay replacing it with days of work. It maintained only the 
tithe for wine and fruits. 

In Wallachia, Stirbei’s law maintained the tithe paid in corn 
and other products. 

Both laws protected the monopoly of wine trade and other ar- 
ticles, on mills and forestry. The laws of 1851 favoured in both 
countries, to a larger extent than the Organic Regulations, the 
agreements between villeins and landlords. 

As a matter of fact, these laws made possible to take over the 
land from the villeins and to liberate them with a view to 
creating a labour force for passing to capitalist production. 
The peasants opposed themselves to the application of the law. 
After having enforced these laws in Wallachia too, the corvée 
was paid by working. At that time, there was a real rush for 
peasant labour with a view to constituting, expanding and de- 
veloping large estates. As concerns the corvée, the law was 
continuously violated at the peasants’ detriment by dishonest 
evidence of the number of working days. 

The tithe was not calculated everywhere according to the law 
and when it was paid many abuses were made. 

In both Principalities, the villeins fought against exploitation 
and their class struggle adapted all possible forms specific of 
the rural social environment at the end of the feudal period. 
In the Principalities, the large estates owned by landlords and 
leaseholders were worked by the villeins that had been obliged 
to perform a corvée as well as by farm hands. 

In Wallachia. the estate was worked by villeins who were 
obliged to pay their additional land taken on lease by per- 
forming a corvée. The peasants offered a stubborn resistance 
to the decision of distributing the land to the villeins by meas- 
uring it and to concluding agreements for additional land. 
Nevertheless, with a view to increasing their income and to 
developing their small farms, the villeins were obliged to accept 
all the conditions imposed by the landlords. 

The villeins generally avoided measuring the estate land. They 
made great sacrifices but in many places the whole estate re- 
mained at their disposal. That was why, the measuring of land, 
a fundamental condition for favouring the landlord and lease- 
holder of the estate when giving the land to the tenants could 
not be put into practice to a larger extent before the Reform 
in the lowlands of Wallachia. 


427 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Consequently, the estates in that part of the country were 
worked to a large extent by the villeins excepting the land of 
the large farms. The villeins paid their leasehold for the surplus 
of land differently from one another but still there was a strict 
interdependence between that surplus of land and the large 
estate. First of all, the landlords and the leaseholders asked for 
an additional corvée for working their large farms as payment 
for the leasehold. Sometimes, that additional corvée was harde: 
than the legal one. The rent paid in corn for the additional 
farming land, was larger than that paid for the common land. 
Lastly by leasing more pastures their income increased very 
much. In their turn, the richer villeins, namely the top and 
middle peasants continued to expand the cultivated land by 
taking on lease fallowing and clearing more and more land, 
thus ensuring a surplus of grain and cattle for the market and 
increasing the income from their farms. 

In Wallachia, by the time of the Reform, the farming land was 
66 per cent in the hands of the villeins and not in those of the 
leaseholders and landlords. It was the small peasant farms that 
were producing ever more goods for the market, ensuring the 
output for the home market and for greater exports. 

The small peasant farms continued holding the supremacy over 
the large farms as regards ihe vegetable and animal production. 
In Moldavia. the additional land taken on lease by the villeins 
was not in the first place in the agrarian economy of the country 
and did not condition the demographic changes as it happened 
in Wallachia. 


In the Principality of Moldavia, the landlords’ estate continued 
holding the supremacy over the villeins’ land as concerns the 
area worked and the production obtained from it. 

That phenomenon could be explained by the fact that less of the 
surplus land had been used for developing the small farms. 
Before the Reform the land of the large estates exceeded in size 
that held by the villeins. Thus, the large estates became the 
main provider of grains for export while the small farms were 
in a continuous regress. 

In both Principalities, the villeins continued to enjoy their li- 
berfw and right of moving from one place to another but that 
right was differently exerted in each country. 


In Moldavia, the new law allowed them to move either whe- 
never they wanted to or when they did not receive the entire 
legal land or once a vear after fulfilling certain formalities and 
paying all the obligations to the lardlord, and to the commune 
treasury when thev held the entire legal plot. 


In Wallachia, they had the right to move only every five years 
and the villeins had to take on lease additional land. 

They had the right to move from an estate to another only if 
they could not accept the conditions of the lease or if they had 
no legal land. On the other hand. the right to eviction the 
villeins still belonged to the landlords in both Principalities 
representing a barbarian instrument of forcing the villeins to 
work and enabling the landlords to take hold of the peasants’ 
cleared land. 


428 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


They took advantage of that right and drove out all the villeins 
who could ask to be given land. That had happened, prior to 
the Reform. Ý 

In Wallachia, the villeins successfully defended their right of 
ownership of the cleared land, considering it theirs. But the 
landlords disputed the villeins this right of ownership while 
the leaseholders availed themselves of the opportunity to en- 
large their farms with the newly cleared areas. The state, in its 
turn continued to protect their right to the ownership of the 
cleared areas, not as arable land which, by law, belonged to the 
estate but as land improvement which was, in fact, the culture 
or plantation developed on it. 

The agricultural implements of the peasants farms werc insuf- 
ficient to satisfy in both Principalities the requirements of an 
agriculture in full development. 

In Wallachia, the large estates were not provided with draught 
cattle and farming miplements unlike Moldavia where several 
large estates had their own farming implements. 

The changes in farming technology in both Principalities as in 
all the neighbouring countries took place slowly and did not 
have a general character. A significat progress was recorded by 
the large farms where more advanced farming implements had 
been introduced (such as: iron ploughs, agricultural machines, 
especially threshing machines a.s.o.). 

Wheat growing was improved and the industry for manufacturing 
flour and alcohol out of grain was largely developed. Potato 
growing was slowly developing ; grape growing had developed at 
first and at that time was in regress but remarkable progress 
was achieved by tobacco growing. 

At that time, sunflower growing was introduced for the first 
time in Wallachia but clover, lucerne and beetroot growing still 
remained unkown unlike in Moldavia fodder plant growing was 
well-known and largely cultivated. 

In this country, potatoes were used for making alcohol. 

Fruit. wine and scriculture growing were in a continuous de 
velopment in both countries. Cattle breeding continued to be 
the main occupation of the villeins in Wallachia where unlike 
Moldavia „their livestock was larger than that of the landlords 
or of the leaseholders. Wheat growing and especially the winter 
wheat growing was largely spread in both Principalities. In 
several counties in Wallachia winter wheat growing was dou- 
bled or trebled in comparison with the first half of the century. 
The land cultivated with maize became larger and larger and its 
production increased as compared with that of common wheat. 
Only recently the production of wheat exceeded the production of 
maize in the Danube Plain. The crops obtained were not in direct 
ratio to the cultivated land in both countries. Such poor crops 
were due to unfavourable climate factors, locusts, war, foreign 
military occupation a.s.o. 

An important part in the development of agriculture in the 
Romanian Lands and especially when promoting cattle breeding, 
was performed by sheep breeding practised by the shepherds in 
Transylvania. East and West of the Carpathians when moving 
Periodically from the mountains (where they had come during 


429 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


summer) to the plain and the Danube marshes (during winter) 
passing through Dobrogea. 

The transhumance of the shepherds of Trasylvania played an 
important part in the process of establishing contacts with the 
population of the Principalities and Dobrogea, of maintaining 
the links between Romanians across the artificial borders that 
separated them, of maintaining their cultural unity and of con- 
solidating their national unity. In the Romanian Lands as in the 
other neighbouring foreign countries, the agrarian reform was 
imposed by the peasants’ fight for liberty and land. 

In Transylvania, Banat, Crisana and Maramures. the corvée was 
abolished in 1848 only for the villeins that held land and later on 
who were appropriated that land, but not for the villeins 
who had worked on the landlord’s estates. 

Much bloodshed was necessary till the Austrian government 
recognized in 1850 the lawfulness of that reform and till the 
emperor legalized it in 1853 for Banat and for all the counties 
in the West and in 1854 the same government recognized for 
Transylvania the right to land property for the emancipated 
peasants, their right to pay off the corvée for those villeins that 
lived and worked on the landlords’ farms and for those who held 
land from the estate. 

Only in 1856—1867 the great majority of emancipated peasants 
were legally given land and the problem of redeeming the 
landlords’ land was solved only in 1868 while the villeins that 
tived on that land could redeem their liberty only in 1890. 

In Bukovina the Reform was proclaimed in July and it was 
sanctioned by the emperor in August 1848. It abolished the 
personal dependence and the corvée and gave the peasants the 
plots which they held permanently. 


In Dobrogea, the peasants were not given land, but according to 
the new Ottoman land code of 1858, the leaseholders were remo- 
ved as inermediate exploiters between the peasants and the State. 
Thus, the peasants could rent as much land as they could work 
in exchange for a tax paid to the treasury. 

Then, these followed the reform in Russia, carried out according 
to an ukase given by the tzar in 1861. In abolished serfdom and 
the corvée and gave land to the peasants. The land was not 
their property but belonged to the village community. 

Another ukase. of the same year in the Russian Poland abolishecl 
the corvée and appropriated land only to those peasants who 
held more than 1.5 ha of land. Only in 1864 following the Polish 
uprising of 1863, the tzar grave the peasants the land they held 
irrespective of its size. 

In Bessarabia, the Reform was delayed years on end till in 
1868 when it was carried out according to the ukase of 1861 but. 
till they were able to redeem the corvée which became obligatory 
in 1868, the peasants were obleged to work for and pay tithe to 
their landlords and leaseholders as they had done before. 

But in those countries the landlords were not so bitterly against 
giving land to the peasants as in the Romanian Principalities. 
Here, the conservative nobility did not want to surrender its 
economic and political power, more precisely to give a part of 


430 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


its estates and of the qualification vote that ensured its su- 
premacy in the legislative assembly. 

Prince Alexandru loan Cuza and his Prime-Ministry, Mihail 
Kogălniceanu realized that it was absolutely necessary to solve 
the agrarian problem in both Principalities. 

The Reform was carried out as a coup d’état, more precisely by 
dissolving the Chamber where the nobility held the majority. The 
Reform, carried out acording to the rural law of 14/26 August 
1864, abolished the corvée, the tithe and the other feudal duties. 
and gave the peasants the land they were working. 

In Wallachia, the distribution of land was made according to 
the three categories of villeins their parcels varying between 
5.5; 35 and 2 ha and in Moldavia between 7; 5 and 3 ha. 
The abolishing of feudalism in the field of agriculture in the 
Romanian Lands and in the Central and in the Central and 
Eastern European Countries partly accelerated by the peasants’ 
fight against exploitation, was not carried out by way of revo- 
lution as in France but by reforms coming from above which 
protected the interests and rights of the landlords. That was 
called the Prussian way of developing capitalist relations in 
agriculture. 

The emancipation of peasants in the Romanian Lands and in 
the neighbouring countries, was differently achieved from one 
country to another although everywhere the agrarian changes 
were carried out in the Prussian manner. The effects of the 
emancipation process were different in each country. Nevertheless, 
the large estates survived and developed everywhere and the 
peasants were obliged to pay compensation for their emancipa- 
tion. 

The rich peasants enlarged their property and that deepened the 
division of the peasants in the countryside and the large num- 
ber of emancipated peasant with of without land became a 
source for the development of the large estates and of industry 
and at the same time a source of continuous discontent. 

The peasants’ emancipation was the precursory condition of 
the agrarian revolution, of the capitalist transformation of the 
whole economic system. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


LISTĂ DE MĂSURI ȘI INSTRUMENTE 
DE MĂSURAT (INCLUSIV MONETELE) 


Ar (unitate moderna de măsură de suprafață) = 100 m”. 
ban (cea mai mică monetă, ireală, din Principate, avind o va- 
loare nominală) = a suta douăzecea parte dintr-un leu; 


3 bani = o para. 

banitd (unitate de măsură şi instrument de măsurat cereale, fo- 
losită în Tara Românească drept submultiplu al chilei) = 
20 de ocale (banita mică), 40 de ocoale (banita mare). 
20 de banite mici sau 10 banite mari intrau într-o chilă 
(400 ocale). 


car de măsură (de fin) = 750 de ocale (după calculul făcut de 
C. Şuţu în 1832). 
chilă (măsură de capacitate şi de greutate) = 400 de ocale (în 


Tara Românească), 240 de ocale (in Moldova). 

claie (de griu) = 28 de snopi (in Tara Românească). 

coref (măsură de capacitate folosită in Moldova si Bucovina) = 
80 de ocale. 

creitar (monetă austriacă de arama) = a suta parte dintr-un 
florin. 

desetind (masura ruseasca de suprafata, folosita in Rusia si Ba- 
sarabia) = 1,09 ha (adică 1 ha si 9 a). 

dimirlie (unitate de măsură si instrument de măsurat cereale, 
folosita in Moldova si Bucovina ca submultiplu al mer- 
tei; cra de două mărimi) = 11 si 12 ocale. 

dram (a patra suta parte dintr-o oca) = 3,179 g (in Tara Româ- 
neasca), 3,227 g (in Moldova). 

falce (maAsura de suprafață de pămint, folosită in Moldova si Bu- 
covina, cuprinzind 80 de prăjini în lung şi patru în lat, 
deci 320 prăjini? sau 2880 stînjeni = 14322 m?, adică 
1,4 ha. 

florin (monctă austriacă de argint în valoare de 100 creiţari) = 
ceva peste 5 lei (în Principate). 

galben (împărătesc sau olandez, monetă de aur) = 31 lei si 20 
parale (în Principate). 

hectar (măsură modernă de suprafaţă de pămînt) =: 10000 m? 


iugăr (cadastral; măsură de suprafață de pămînt, folosită in 
Transilvania şi în comitatele apusene) = 5775 m? (deci 
1,7 pogoane) sau 0,5775 ha. 


lețcaie = jumătate de para. 


432 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


leu  (imonctă care servea ca unitate de plată si valută naţională, 
dar care în realitate nu exista, ci avea numai o valoare 
nominală şi se folosea la calcularea diferitelor monete 


străine carc circulau efectiv în Principate) = 40 de parale 
sau 120 de bani. 
litră (măsură de capacitate pentru lichide şi cereale) = 0,322 1 


(în Tara Românească), 0,380 1 (in Moldova); (măsură de 
greutate : 100 dramuri sau a patra parte dintr-o oca) = 
317.98 g (in Tara Românească), 322,75 g (in Moldova). 

litru (unitate modernă de măsură de capacitate pentru lichide) = 
1 kg. 

merfa (măsură de capacitate si instrument de măsurat cereale, 
numarind 10 dimirlii, folosită în Moldova si Bucovina; era 
de două mărimi) = 110 ocale (197,12 1) si 120 ocale 
(215,04 ]). 

morga (pl. morgi; unitate de masura de suprafata pe pamint, 
folosită pe teritoriile polone) = circa 5600 m2. 

oca (măsură de capacitate) = (in Tara Românească) pentru li- 
chide 1.238 1, pentru cereale 1,698 1; (in Moldova) pentru 
cereale 1,520 1; (masura de greutate, divizindu-se in patru 


litre a cite 100 dramuri si măsurind 400 dramuri) = 1,271 kg 
(în Tara Românească), 1,291 kg (in Moldova). 

para (inoncta de origine turccască) = a patruzecea parte din- 
tr-un lcu (40 de parale = 1 leu). sau 3 bani. 


pogon (unitate de măsură de suprafaţă, folosită in Tara Roma- 
nească, cuprinzind 24 prăjini in lung si 6 in lat, sau 144 
prăjini?, ori 1296 stinjeni?) = 5012 m2, sau 49,896 a, ori 
0,49 ha (deci, in cifră rotundă, o jumătate de hectar). 

prăjină (unitate de măsură de lungime, folosită in Principate, 
echivalentă cu trei stinjeni domneşti, stinjenul de opt palme 
și un pumn, adică de 1,96 :n) = 5,881 m. (Ca unitate de 
măsură de pămint, prăjina era a 24-a parte dintr-un po- 
gon şi a 60-a parte dintr-o falce.) 

sfanț(ih) (monetă austriacă de 20 de creitari) = 2 lei si 10 pa- 
rale (in Tara Românească). 

stinjen (domnesc, al lui Serban vodă, unitate de măsură de lun- 
gime şi instrument de măsurat pămînt, fin, lemne etc., fo- 
losit în Principate şi avind opt palme şi un pumn) = 
1,962 m. 

vadrd (măsură şi instrument de măsurat băuturi, in uz in toate 
țările române) = 10 ocale. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


CUPRINSUL 


Consideraţii preliminare . 


Capitolul I 
Regimul clăcii în ajunul revolufici din 1848 


Capitolul al II-lea 
Stadiul dezveliării agriculturii la 18-18 


Capitolul al III-lea 


Revoluția din 1848 la sate : ae 
— Revolutiasi reforma agrară in Transilvania şi 
Bucovina ; hale a ee wees id Geena. TO 
— Revolutia din Moldova Ze di: Gohan ey cle ee Bd 
— Revoluţia din Tara Românească 
— Urmările revoluţiei A 
— Restaurarea vechiului regim 


— Despāgubirile a 
— Perfectarea reformei í în Transilv ania 


Capitolul al IV-lea 

Agravarca clăcii în ERDRE sub legislația agrară din 
1851 yc tessa e oak aa e Ta a E S 
-— Situația pînă ‘la 1851 : : 
— Evoluţia relaţiilor agrare sub legile” Jui Barbu 

Ştirbei şi Grigore Ghica i fa Fis, Sica ta 

— Aplicarea legislaţiei agrare din 1851 
— Lupta taranimii împotriva exploatării . 


Capitolul al V-lea 

Pămintul lucrat de clăcași pen poeta (6 Dezvol- 
tarea marii gospodării , : 
— Cultivarea rezervei cu munca bazait pe Sica 
— Cultivarea rezervei in contul prisoaselor 
— Rezerva cultivată cu muncă salariată 


Capitolul al VI-lea 
Pămintul lucrat de clăcași pentru ci. Dezvoltarea micii 
gospodării i ake Set eh ete ie Herts 
— Rezistenta taranimii la fachereeea ae “invoieli pen- 
tru prisosu! de pămînt ana VBL NS yh), Se e e 


434 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


7 
23 
61 
88 
89— 96 
96— tg 
98—117 
117—123 
123—131 
131—148 
148—152 
153 
153—157 
157—164 
16{—180 
181—182 
183 
1R3—197 
197—200 
200—210 
211 
211—220 


— Evoluţia și rolul PT în gospodărirea {ara- 
nească Adin iarta as ott Să aia câ pa 

— Pămintul folosit de clăcași, in comparație cu cel 
cultivat pentru proprietate sei at i 


Capitoul al VII-lea 


Se taranilor 2 ai ae fas pata ai, Mar E 
— Strămutarea si izgonirea in i: perioâdá 1853—1856 . 
— Stråmutarea si izgonirea în perioada 1858—1863. 
— Strāmutarea şi izgonirea în 1863—1864 


Capitolu! al VIII-lea 


Curăturile A Ge? Se a e e cai ; 

— Rezistența dismi impotriva măsurării pămin- 
tului şi infiintarii tarlalclor ; 

— Lupta clacasilor pentru salvarca curat urilor . ; 

— Pomeţurile elācăşeşti . ; 

— Viile clacasesti 3 

— Dicptul de proprietate al clăcaşilor asupra curătu- 
rilor ar ie ate cates 


Capitolul al IX-lea 


Productia agricola in Principate 
— Tehnica agrara 
— Cultura plantelor z 
— Pomicultura și viticultura 
— Scricicultura 
— Cresterea vitelor 
— Producţia de cereale . 
— Starca recoltei intre anii 1849— 1864 . 


Capitolul al X-lea 
Transhumanta, factor de continuitate si unitate in cvo- 
luția economiei agrare românești 


— Transhumanta si foloasele aduse de ea marii 
şi micii gospodării din Tara Româncască . 

— Aria transhumantei : 

— Simbiaza carpato- -dunăreană 


Capitolul a! XI-lea 


Emanciparea ţăranilor din piara aoe 
Rezumat o 4 


Lista de măsuri si tisă sefi de masur rat “ine Wen 
monctele) rae ra 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


220—237 
238—243 
246 

248—260 
260—271 
271—285 
286 

289—292 
292—224 
294—299 
299—301 
301—3505 
306 

306—316 
316—329 
329—330 
330—331 
331—336 
336—338 
338—371 
372 

388—393 
394—396 
396—406 
407 

419 


452 


Redactor: CORINA BUȘE 
Tehnoredactor : STEFANIA MIHAI 


Coli de tipar: 27,5 
Bun de tipar: 10 III 1982 


-* Tiparul executat sub comanda nr. 89 
7 la LP. „Filaret“, str. Fabrica de chibrituri 
nr. 9—11, Bucureşti 
TD Republica Socialistă România 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


În Țările Române ca și în 
țările din Europa centrală și 
răsăriteană, lupta antifeudală 
a țăranilor a fost aceea care 
a împins cu o forță hotări- 
toare societatea spre trans- 
formări burgheze. Tendinţa 
fundamentală a maselor ta- 
rănești a fost la început eli- 
berarea lor de lanţurile șer- 
biei și ale clăcii, apoi punc- 
tul de greutate al luptei lor 
s-a deplasat asupra proble- 
mei proprietății pămîntului. 


Lei 27 


https://biblioteca-digitala.ro / https://Www.iini.ro 


ae Seo 
aaa ZI in 
Pst 


PE 


a E Eta ta kT 


Sree 
ett 
REES 
ETS 
aaee 


poe ee 
meone sey 
ee HH 


Gerais 
2 ZE ase 
ema 
te E VEŢI ee 


fe ree 
so 


= i 
pce Se ens 
< pn Tee ee) 


În Ţările române, ca și în 
cele din vecinătatea lor, re- 
forma agrară a fost impusă 
de lupta ţărănimii pentru li- 
bertate și pămint. Această 
luptă care se manitestase 
violent în timpul revoluţiei de 
la 1848, dar care tusese în- 
cătușată un timp de regimul 
restauratiei ce a urmat după 
înăbușirea revoluţiei, a reiz- 
bucnit cu și mai multă am- 
ploare în vara anului 1856, 
fiind una dintre cele mai 
grave probelme cu care se 
confrunta noul stat român 
după 1859, pină la legiferarea 
din 1864. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro